Celeste Ng — Tot ce nu ti-am spus

CARTEA ANULUI PE AMAZON.COM 


mud 
ii TEAN 


PELESTENG 


CELESTE NG 


TOT CE NU ȚI-AM SPUS 


Original: Everything I Never Told You (2014) 


Traducere din limba engleză și note de: 
ADRIANA BADESCU 


virtual-project.eu 


b 


LITERA’ 


2016 


VP - 


Celeste Vy 


Celeste Ng a crescut în Pittsburgh, Pennsylvania, și Shaker 
Heights, Ohio, într-o familie de oameni de știință. A absolvit 
Universitatea Harvard și a făcut un masterat la Universitatea din 
Michigan. Scrierile de ficţiune și eseurile ei au apărut în One 
Story, TriQuarterly, Bellevue Literary Review, și a primit Premiul 
Pushcart. În prezent locuiește în Cambridge, Massachusetts. 

Tot ce nu ti-am spus, romanul de debut al lui Celeste Ng, a 
primit mai multe premii literare, s-a aflat pe lista de bestselleruri 
a revistei New York Times și a fost cartea anului pe 
Amazon.com. 


VP-3 


1. 


Lydia e moartă. Dar ei încă nu știu asta. Ora șase și jumătate 
dimineaţa, 3 mai 1977. Nimeni nu știe nimic altceva decât acest 
lucru banal: Lydia a întârziat la micul dejun. La fel ca de fiecare 
dată, lângă bolul cu cereale mama ei a așezat un creion ascuţit 
și tema la fizică, șase probleme cu mici bife în dreptul lor. În 
drum spre serviciu, tatăl Lydiei rotește butonul radioului pe 
frecvenţa WXKP, Cel Mai Bun Post de Știri din Northwest Ohio, 
enervat de pârâiturile paraziţilor. Pe scări, fratele Lydiei cască, 
încă învăluit într-o urmă de vis. lar pe scaunul ei din colţul 
bucătăriei, cu ochii pe jumătate închiși, sora Lydiei se apleacă 
asupra fulgilor ei de porumb, sorbindu-i unul câte unul și 
așteptând să coboare Lydia. Ea e cea care remarcă, într-un 
târziu: 

— Lydia e cam înceată azi. 

La etaj, Marilyn deschide ușa de la camera fiicei ei și vede 
patul neatins: colţurile perfecte ale cearșafului încă îndoite sub 
marginea cuverturii matlasate, perna încă umflată și convexă. 
Nimic nu pare nelalocul lui. Pantalonii în nuanţa muștarului 
aruncaţi grămadă pe podea și o singură șosetă în dungi 
multicolore. Un șir de panglici de la concursurile de știință pe 
perete, un afiș cu Einstein. Sacul de pânză al Lydiei îngrămădit 
pe raftul de jos al dulapului. Geanta verzuie de școală rezemată 
de birou. Flaconul de colonie Baby Soft pe comodă și mirosul 
dulce, de copil drag plutind încă în aer. Dar Lydia nu e. 

Marilyn închide ochii. Poate când îi va deschide Lydia va fi 
acolo, cu pilota trasă până peste cap ca de obicei, doar șuviţe 
de păr ieșind de dedesubt. O umflătură îmbufnată sub pilotă, pe 
care, cine știe cum, n-a observat-o înainte. „Eram în baie, 
mamă. Am coborât să-mi iau niște apă. Am fost aici, în pat, tot 
timpul”. Dar sigur, când se uită din nou, nimic nu s-a schimbat. 
Sub perdelele trase, fereastra licăre ca ecranul gol al unui 
televizor. 

Jos, se oprește în pragul bucătăriei, sprijinindu-se cu mâinile 
de toc, de o parte și de alta a ușii. Tăcerea ei spune totul. 


VP - 4 


— Mă duc să mă uit afară, rostește ea în cele din urmă. Poate, 
din cine știe ce motiv... 

Rămâne cu privirea ațintită în podea în vreme ce pășește spre 
ușa din față, de parcă urmele Lydiei ar putea fi imprimate în 
preșul de pe hol. 

Nath spune uitându-se la Hannah: 

— Aseară era în camera ei. Am auzit radioul. La unsprezece și 
jumătate. 

Și apoi tace, amintindu-și că nu i-a spus „noapte bună”. 

— Poţi fi răpită dacă ai șaisprezece ani? întreabă Hannah. 

Nath tot împunge cu lingura prin bol. Fulgii de porumb s-au 
înmuiat și se scufundă în laptele tulbure. 

Mama lor se întoarce în bucătărie și, pentru o magnifică 
frântură de clipă, Nath răsuflă ușurat: uite-o pe Lydia, și e bine 
mersi. | se întâmplă uneori - chipurile lor seamănă atât de bine, 
încât o vezi pe una cu coada ochiului și crezi că-i cealaltă: 
aceeași bărbie ascuţită, aceiași pomeţi cu gropiţa din obrazul 
stâng, aceeași siluetă cu umerii înguști. Numai culoarea părului 
e alta - al Lydiei e negru-smoală, în vreme ce al mamei e blond 
ca mierea. El și Hannah seamănă cu tatăl lor; odată, o femeie s- 
a oprit lângă ei la băcănie și i-a întrebat: „Chinezi?”, iar când ei 
au răspuns că da, fără să mai intre în detalii, ea a încuviinţat 
dând din cap cu un aer înţelept. „Ştiam eu! După ochi”. Și se 
trăsese de colţul ochilor spre tâmple, cu degetele. Dar sfidând 
genetica, Lydia are ochii albaștri ai lui Marilyn, iar ei știu că ăsta 
este încă unul dintre motivele pentru care ea e preferata 
mamei. Și a tatălui. 

Apoi Lydia ridică o mână la frunte și devine iar mama. 

— Mașina e încă aici, spune ea. 

Nath știuse asta. Lydia nu poate șofa, încă nu și-a luat 
permisul. Săptămâna trecută îi surprinsese pe toţi picând la 
examenul de conducere, iar tata n-o lăsa nici măcar să se așeze 
la volan fără permis. Nath amestecă în cereale, care s-au 
transformat într-un soi de terci pe fundul bolului. Ceasul din hol 
ticăie, după care bate ora șapte treizeci. Nimeni nu se clintește. 

— Azi mai mergem la școală? întreabă Hannah. 

Marilyn ezită. Apoi se duce și scoate cheile din geantă cu o 
eficiență mimată. 


VP-5 


— Aţi pierdut autobuzul amândoi. Nath, ia mașina mea și las-o 
pe Hannah la școală în drum. Apoi, după o pauză, adaugă: Nu vă 
faceţi griji! Aflăm noi ce s-a întâmplat. 

Dar nu se uită la ei. Și nici ei n-o privesc. 

După ce copiii au plecat, mama ia o cană din dulap, 
străduindu-se să-și împiedice tremurul mâinii. Cu mult timp în 
urmă, când Lydia era mică, Marilyn o lăsase la un moment dat 
singură în camera de zi, jucându-se pe un pled, și se dusese în 
bucătărie să-și facă o ceașcă de ceai. Pe atunci Lydia avea doar 
unsprezece luni. Marilyn luase ceainicul de pe foc și, când se 
întorsese, o văzuse pe Lydia stând în pragul ușii. Tresărise și se 
sprijinise punând mâna pe arzătorul fierbinte. O pată roșie, 
spiralată, îi apăruse în palmă și își dusese mâna la gură, 
privindu-și fetița cu ochii înrouraţi. Stând în picioare, Lydia avea 
o vioiciune stranie, de parcă atunci ar fi văzut bucătăria pentru 
prima dată. Marilyn nu se gândise că îi ratase primii pași sau că 
fetița ei se făcuse mare. Gândul care-i trecuse prin minte nu 
fusese „Cum am ratat asta? Ce altceva ai mai ascuns tu de 
mine?” Nath se ridicase, se împleticise, se împiedicase și 
schițase primii pași sub privirile ei, însă nu-și amintea s-o fi 
văzut pe Lydia încercând măcar să stea în picioare. Și totuși, 
părea atât de sigură pe tălpile ei goale, degețelele minuscule 
abia zărindu-se de sub manșeta boţită a pijamalei. Marilyn 
stătuse deseori cu spatele la ea, deschizând frigiderul sau 
punând rufele în mașina de spălat; era posibil ca Lydia să fi 
început să meargă cu săptămâni în urmă, în vreme ce ea 
amesteca în vreo oală, fără să aibă măcar habar. 

O ridicase atunci în brațe și-i mângâiase părul și-i spusese ce 
isteaţă e și ce mândru va fi tata când va ajunge acasă. Dar se 
simţise ca și când ar fi dat peste o ușă încuiată într-o încăpere 
familiară: deși doar un boţ de om, Lydia avea deja secrete. 
Marilyn îi dădea să mănânce, îi făcea baie și-i punea pijamaua, 
dar deja fragmente din viaţa fetiţei îi erau necunoscute. li 
sărutase obrajii și o strânsese la piept, încercând să se 
încălzească de la trupul ei mic. 

Acum Marilyn bea din ceai și își amintește de surprinderea 
aceea. 

Numărul de telefon al liceului e prins cu un bold pe panoul din 
plută de lângă frigider, iar Marilyn ia hârtiuța și formează seria 


VP-6 


de cifre, răsucindu-și pe deget firul telefonului în timp ce 
așteaptă să sune. 

— Liceul Middlewood, răspunde secretara după al patrulea 
apel. Dottie sunt. 

Și-o amintește pe Dottie: o femeie cu trupul ca o pernă de 
canapea, care își poartă părul roșcat-pal într-un coc ca un cuib 
de albine. 

— Bună dimineaţa, începe ea, și glasul i se frânge. Fiica mea 
este la cursuri în această dimineaţă? 

Dottie scoate un cloncănit politicos de nerăbdare. 

— Cu cine vorbesc, vă rog? 

Are nevoie de câteva clipe ca să-și amintească propriul nume. 

— Marilyn. Marilyn Lee. Fiica mea e Lydia Lee. Clasa a zecea. 

— Daţi-mi voie să mă uit la orarul ei. Prima oră... Fizica de 
clasa a unsprezecea? 

— Da, așa e. Cu domnul Kelly. 

— Trimit pe cineva la clasă ca să verifice. 

Se aude un bufnet, când secretara așază receptorul pe birou. 

Marilyn studiază cana și bălticica pe care a lăsat-o sub ea, pe 
masă. Cu câţiva ani în urmă, o fetiţă intrase de-a bușilea într-un 
șopron de depozitare și se  sufocase. După aceea, 
departamentul de poliţie trimisese către fiecare locuință un 
fluturaș cu textul: „Dacă v-a dispărut copilul, căutați-l imediat! 
Verificaţi în mașina de spălat și în uscătorul de rufe, în 
portbagajul mașinii, în magaziile de unelte și în orice loc în care 
s-ar fi putut ascunde. Chemaţi fără întârziere poliția dacă nu-l 
găsiţi”. 

— Doamnă Lee? spune secretara. Fiica dumneavoastră nu a 
fost la prima oră. Sunaţi pentru a-i motiva absența? 

Marilyn închide fără să mai răspundă. Pune la loc pe panou 
hârtiuța cu numărul, iar degetele ei umede întind cerneala, 
astfel că cifrele par că tremură în vânt sau că sunt acoperite de 
apă. 

Caută în fiecare cameră, deschide fiece dulap. Deschide și 
ușa garajului gol: nimic, doar o pată de ulei pe beton și mirosul 
slab de benzină. Nici nu e sigură după ce se uită. Urme de pași 
acuzatoare? O dâră de firimituri? Când avea ea doisprezece ani, 
o fată ceva mai mare de la școala ei dispăruse și fusese găsită 
în cele din urmă moartă. Ginny Barron. Încălțată cu pantofii 
Oxford la care jinduia și ea cu disperare. Se dusese până la 


VP - 7 


magazin să cumpere ţigări pentru tatăl ei și două zile mai târziu 
îi găsiseră trupul pe marginea șoselei, la jumătatea drumului 
spre Charlottesville; era dezbrăcată și fusese sugrumată. 

Mintea lui Marilyn începe să se frământe. Vara Fiului lui Sam! 
începuse - deși ziarele foloseau de puţin timp acest nume când 
se refereau la el; chiar și în Ohio titluri cu litere de-o șchioapă îi 
anunțau ultimele crime. Peste câteva luni poliția avea să-l 
prindă pe David Berkowitz, iar ţara întreagă urma să-și îndrepte 
din nou atenția asupra altor subiecte: moartea lui Elvis, noile 
jocuri video Atari, săritura lui Fonzie peste rechini?... În acest 
moment însă, când newyorkezii bruneți își cumpără peruci 
blonde, lumea îi pare lui Marilyn un loc terifiant și incert. 
Asemenea lucruri nu se întâmplă aici, își spune ea. Nu în 
Middlewood, pe care ea îl numește oraș, dar care e în realitate 
un târgușor cu un colegiu și trei mii de locuitori, de unde un 
drum de o oră cu mașina nu te duce mai departe de Toledo, în 
care o seară de sâmbătă în oraș înseamnă doar câteva ore 
petrecute la patinoarul pentru role, la sala de popice sau la 
cinematograful în aer liber, și în care lacul Middlewood, din 
centru, e de fapt un mic iaz înnobilat. (În această din urmă 
privinţă greșește: lacul are trei sute de metri dintr-un mal în 
celălalt și e adânc.) Și totuși, simte furnicături pe spate, ca o 
armată de gâze mărșăluindu-i pe șira spinării. 

In casă, Marilyn trage într-o parte perdeaua de la duș, ale 
cărei inele scârțâie pe bară, și se uită fix la curbele albe ale 
căzii. Caută în toate dulăpioarele din bucătărie. Se uită în 
cămară, în șifonier, în cuptor. Pe urmă deschide frigiderul și îi 
cercetează conţinutul. Măsline. Lapte. Un pui în ambalaj de 
spumă roz, o salată iceberg, un ciorchine de strugure verde jad. 
Atinge borcanul rece cu unt de arahide și închide ușa, clătinând 
din cap. De parcă Lydia ar fi putut fi cumva înăuntru. 

Soarele dimineţii scaldă casă, păstos ca tarta cu lămâie, 
iluminând adâncurile bufetelor, dulapurile goale și podelele 


t Supranume sub care a devenit cunoscut David Berkowitz, un ucigaș în serie 
american, care și-a început lista de asasinate în vara anului 1976, în New York, și a 
ucis șase persoane, rănind alte șapte, până când a fost prins, în august 1977. 
Criminalul a pretins că a ucis la îndemnul unui „demon" care luase forma câinelui unui 
vecin al său pe nume Sam. 

2 Arthur Herbert Fonzarelli, sau Fonzie, este un personaj din sitcomul american Happy 
Days (1974-1984), care într-unul dintre episoade, în timp ce face schi nautic, sare 
peste o zonă cu rechini. 


VP-s 


curate, neacoperite. Marilyn se uită la mâinile ei, goale și ele și 
aproape strălucind în razele soarelui. Ridică receptorul și 
formează numărul soțului ei. 

e 

Pentru James, aflat la birou, este doar o altă zi de marţi, în 
care își ciocănește ușor dinţii cu pixul. Un șir de cuvinte 
dactilografiate, cu tușul întins, urcă abia sesizabil spre marginea 
hârtiei: „Serbia a fost una dintre cele mai puternice țări baltice”. 
Taie „baltice”, scrie „balcanice” și dă pagina. „Arhiducele France 
Ferdinand a fost asasinat de membrii organizaţiei Mina Neagră”. 
Franz, corectează el în gând. Și Mâna Neagră. Oare studenţii 
ăștia chiar nu deschid cărţile? Se vede pe sine însuși în fața 
clasei, cu indicatorul în mână și harta Europei întinsă pe perete, 
în spatele lui. Este una dintre lecţiile introductive, „America și 
razboaiele mondiale”; nu se aștepta la cunoștințe aprofundate 
sau la idei critice - doar la o înţelegere elementară a 
evenimentelor și la un elev care să știe să scrie corect 
„Cehoslovacia”. 

Inchide lucrarea și scrie punctajul pe prima pagină - șaizeci și 
cinci din o sută - după care îl încercuiește. În fiecare an la 
apropierea verii, studenţii încep să se agite și să freamăte; 
resentimentele mocnesc și se încing, apoi răbufnesc între pereţii 
lipsiți de ferestre ai sălii de clasă. Lucrările sunt scrise într-o 
doară, cu paragrafe lăsate în coadă de pește, uneori întrerupte 
în mijlocul vreunei fraze, de parcă studenţii n-ar mai putea duce 
până la capăt un gând atât de lung. Oare totul a fost în van? se 
întreabă el. Toată documentaţia lui pentru curs, toate acele 
diapozitive color cu MacArthur și Truman și cu hărţile bătăliei de 
la Guadalcanal! Nimic altceva decât niște nume care stârnesc 
chicote, întregul lui curs, doar încă o cerință bifată în drum spre 
absolvire. La ce altceva s-ar fi putut aștepta într-un loc ca ăsta? 
Așază lucrarea peste celelalte și pune pixul deasupra. Prin 
fereastră se vede micul careu acoperit cu iarbă și trei tineri în 
blugi aruncând discul de la unul la altul. 

Când era mai tânăr, asistent la scurt timp după absolvire, 
James era luat deseori drept student. Dar nu i s-a mai întâmplat 
de ani buni. Va împlini patruzeci și șase de ani în primăvara 
viitoare; acum e profesor plin, cu câteva fire argintii în părul 
negru. Uneori însă, e confundat cu altceva. Într-o zi, secretara 
de la biroul rectorului a crezut că e un diplomat japonez în vizită 


VP-9 


și l-a întrebat cum a fost zborul de la Tokyo. Îi place să vadă 
surprinderea pe chipurile oamenilor când le spune că e profesor 
de istorie americană. „Ei bine, eu sunt american”, explică el 
când ceilalţi fac ochii mari, cu o undă defensivă în glas. 

Cineva bate la ușă. E asistenta lui, Louisa, cu un teanc de 
lucrări. 

— Domnule profesor Lee, n-am vrut să vă deranjez, dar ușa 
era deschisă, spune ea și așază lucrările pe birou, adăugând: 
Acestea sunt destul de slabe. 

— Da. Și cele de la mine sunt la fel. Speram ca toate notele 
bune să fie în teancul tău. 

Louisa râde. Când a văzut-o prima dată, trimestrul trecut la 
seminarul din ultimul an, a fost surprins. Văzută din spate, ar fi 
putut să fie fiica lui: aveau părul aproape la fel, negru și lucios, 
lung până la omoplaţi, același mod de a sta, cu coatele strânse 
lângă corp. Când se întorsese însă, văzuse că faţa îi era numai și 
numai a ei, îngustă comparativ cu cea lată a Lydiei, cu ochii 
căprui și liniștiți. 

„Domnule profesor Lee?” începuse ea, întinzând mâna. „Eu 
sunt Louisa Chen”. 

Era de optsprezece ani profesor la Middlewood College, își 
spusese el, și acum apăruse prima lui studentă din Orient. Fără 
să-și dea seama, zâmbise. 

Apoi, o săptămână mai târziu, venise la el în birou. 

— Familia dumneavoastră? întrebase ea înclinând fotografia 
de pe masa lui de lucru, ca s-o vadă mai bine. 

Urmase o pauză, în care ea studiase poza. Toată lumea 
proceda la fel, și de asta ţinea el fotografia la vedere. li urmărise 
privirea trecând de la chipul lui fotografiat la cel al soţiei, apoi la 
cele ale copiilor și înapoi. 

„Oh”, bâiguise ea după o clipă, și era limpede că încerca să-și 
disimuleze confuzia. „Soţia dumneavoastră... nu e chinezoaică?” 

Asta spuneau toţi. Dar de la ea așteptase altceva. 

„Nu”, răspunsese apoi, îndreptând fotografia mai bine spre 
ea, într-un unghi perfect de patruzeci și cinci de grade cu partea 
din faţă a biroului. „Nu e”. 

Dar la încheierea primului semestru o rugase să-l ajute la 
notarea lucrărilor din anii mici. lar în aprilie îi ceruse să-i fie 
asistentă pentru cursul de vară. 


VP - 10 


— Sper ca studenţii din vară să fie mai buni, spune Louisa 
acum. Câţiva au insistat că linia de cale ferată dintre Cape Town 
și Cairo se află în Europa. Pentru niște studenţi de colegiu, au 
surprinzător de mari probleme cu geografia. 

— Ei bine, nu suntem la Harvard, fără îndoială, replică el, 
după care pune cele două teancuri de lucrări unul peste altul și 
le nivelează ca pe un pachet de cărți de joc. Uneori mă întreb 
dacă nu cumva totul e o pierdere de vreme. 

— Nu vă puteţi învinovăţi dumneavoastră dacă studenţii nu 
învaţă. Și nu sunt toţi chiar atât de slabi. Câţiva au luat notă 
maximă, precizează Louisa și se uită la el, cu privirea dintr- 
odată serioasă. Viaţa dumneavoastră nu este o pierdere de 
vreme. 

James se referise doar la cursul introductiv, cel pe care îl 
preda unor studenţi care, an după an, nu se sinchiseau să învețe 
nici măcar chestiunile elementare. Ea are douăzeci și trei de ani, 
își spune în sinea lui; nu știe nimic despre viață, irosită sau nu. 
Dar remarca ei a fost una drăguță. 

— Nu te mișca, spune el. Ai ceva în păr. 

li simte părul răcoros și puţin umed, incomplet uscat după 
dușul de dimineață. Louisa stă neclintită, cu ochii deschişi, 
ațintiți asupra feţei lui. Nu e o petală de floare, așa cum a crezut 
el inițial. E o buburuză, iar când o culege, gâza fuge ușor, pe 
piciorușele-i galbene ca niște aţe, și atârnă cu capul în jos de 
unghia lui. 

— Afurisite insecte, zboară peste tot la vremea asta, răsună 
un glas dinspre ușă, iar când ridică privirea, James îl vede pe 
Stanley Hewitt stând în prag. 

Nu-i place deloc de Stan, un tip șuncos și roșcovan la față, 
care îi vorbește tare și rar, de parcă el ar fi tare de urechi, și 
care face glume nesărate de genul „George Washington, Buffalo 
Bill și Spiro Agnew intră într-un bar...” 

— Voiai ceva, Stan? întreabă James. 

Acut conștient de mâna lui, cu degetul mare și arătătorul 
întinse ca o armă spre umărul Louisei, o trage înapoi. 

— Doar o întrebare despre ultima informare din partea 
decanului, răspunde Stanley fluturând o foaie de hârtie 
șapirografiată. N-am vrut să întrerup nimic. 


VP - 11 


— Oricum, eu trebuie să plec, spune Louisa. O dimineaţă 
plăcută, domnule profesor Lee! Ne vedem mâine. Și 
dumneavoastră la fel, domnule profesor Hewitt. 

Și când ea trece pe lângă Stanley și iese pe coridor, James 
vede că a roșit, iar faţa lui capătă la rândul ei tonuri aprinse. 
După plecarea ei, Stanley se așază pe colţul biroului. 

— Frumoasă fată, remarcă el. Va fi asistenta ta în vara asta, 
nu? 

— Da. 

James întinde palma și buburuza i se mută pe vârful 
degetului, urmându-i arabescurile pielii, dus-întors, în bucle și 
spirale. Ar vrea să-și înfigă pumnul în rânjetul lui Stanley, să-i 
simtă sub încheieturile degetelor dinţii din faţă ușor strâmbi. Dar 
nu face decât să-i dea buburuzei un bobârnac cu degetul mare. 
Carapacea crapă ca o boabă de porumb prăjită și gâza se 
preface în praf și pulbere gălbuie. Stanley își plimbă un deget pe 
cotoarele cărţilor lui. Mai târziu, James va jindui la calmul 
neștiutor al acestei clipe, la acel ultim moment în care rânjetul 
lui Stan e cea mai gravă problemă care-l preocupă. Dar acum, 
când sună telefonul, se simte atât de ușurat de această 
diversiune, încât la început nici nu sesizează îngrijorarea din 
glasul lui Marilyn. 

— James, rostește ea, poţi să vii acasă? 

e 

Poliţiștii le spun că mulți adolescenți pleacă de acasă fără 
niciun motiv. De multe ori, explică ei, fetele sunt furioase pe 
părinți, iar aceștia habar nu au. Nath îi privește umblând prin 
camera surorii lui. Se aștepta la pudră de talc și desprăfuitoare 
pentru amprente, la câini de urmărire și lupe. Dar polițiștii nu 
fac decât să se uite: la posterele prinse în piuneze deasupra 
biroului, la pantofii de pe podea, la rucsacul de școală pe 
jumătate deschis. Apoi cel mai tânăr dintre ei își așază palma pe 
capacul rotunjit și roz al sticluței de parfum a Lydiei, de parcă ar 
fi cuprins capul unui copil. 

Majoritatea cazurilor de dispariţie de fete, adaugă polițistul 
mai în vârstă, se rezolvă de la sine în răstimp de douăzeci și 
patru de ore. Fetele se întorc acasă singure. 

— Ce înseamnă asta? întreabă Nath. Majoritatea? Ce 
înseamnă asta? 


VP - 12 


Polițistul se uită la el pe deasupra ochelarilor cu lentile 
bifocale. 

— În marea majoritate a cazurilor, răspunde apoi. 

— Optzeci la sută? insistă Nath. Nouăzeci? Nouăzeci și cinci? 

— Nathan, intervine James. Destul! Lasă-l pe ofițerul Fiske să- 
și facă treaba. 

Polițistul cel tânăr notează detaliile cazului într-un carnețel: 
Lydia Elizabeth Lee, șaisprezece ani, văzută ultima dată luni, 2 
mai, rochie înflorată cu spatele decoltat, părinţii James și Marilyn 
Lee. Brusc, ofițerul Fiske îl privește pe James îndeaproape; și-a 
amintit ceva. 

— Parcă și soția dumneavoastră a dispărut la un moment dat. 
Îmi aduc aminte de caz. În șaizeci și șase, nu-i așa? 

O fierbințeală se întinde pe ceafa lui James, ca un val de 
sudoare picurându-i pe după urechi. Se bucură acum că Marilyn 
așteaptă lângă telefonul de la parter. 

— Aceea a fost o neînțelegere, răspunde el băţos. O lipsă de 
comunicare între mine și soția mea. O problemă de familie. 

— Înţeleg. 

Ofiţerul vârstnic își scoate notesul și scrie ceva în el, iar James 
bate darabana cu degetele în colțul biroului Lydiei. 

— Altceva? 

În bucătărie, polițistul răsfoiește albumele familiei, căutând o 
fotografie clară. 

— Asta, spune Hannah, arătând cu degetul. 

E un instantaneu de la Crăciunul trecut. Lydia fusese posacă, 
iar Nath încercase s-o înveselească, să-i smulgă un zâmbet cu 
ajutorul aparatului foto. Dar nu reușise. Lydia stă lângă brad, cu 
spatele lipit de perete, singură în poză. Are o expresie 
contestatară. Privirea directă, care parcă țâșnește de pe hârtie 
drept în faţă, fără nici urmă de profil, întreabă „Dar tu la ce te 
uiţi?” În fotografie, Nath nu poate distinge albastrul irisului ei de 
negrul pupilei, ochii fiind aidoma unor găuri negre pe hârtia 
lucioasă. Când ridicase fotografiile de la atelierul foto, îi păruse 
rău că imortalizase acel moment și expresia dură de pe chipul 
surorii lui. Dar, recunoaște el față de sine uitându-se la poza din 
mâna lui Hannah, instantaneul acela îi seamănă - cel puţin așa 
cum arăta când a văzut-o ultima dată. 

— Nu aceea, intervine James. Lydia e prea încruntată în ea. 
Oamenii vor crede că așa arată mereu. Alegeţi una mai drăguță. 


VP - 13 


Și după ce răsfoiește câteva pagini, extrage ultima fotografie: 
Asta-i mai bună. 

La aniversarea ei de șaisprezece ani, cu o săptămână în urmă, 
Lydia stă la masă și surâde cu buzele rujate. Deși stă cu faţa 
spre cameră, ochii ei privesc spre ceva aflat dincolo de 
marginea albă a cadrului. Oare ce-o fi fost atât de amuzant? se 
întreabă Nath. Nu-și amintește dacă el era, sau ceva ce spusese 
tatăl lor, ori dacă Lydia zâmbea așa pentru sine, dintr-un motiv 
pe care niciunul dintre ei nu-l cunoștea. Arată ca un model dintr- 
o revistă, cu buzele întunecate și perfect trasate, ţinând în 
echilibru în mâna delicată o farfurie cu o prăjitură perfect 
glazurată, simțindu-se incredibil de bine. 

James împinge fotografia peste masă, spre polițiști, iar cel 
tânăr o pune într-un dosar și se ridică în picioare. 

— E foarte bine, spune el. Vom face un flyer, în caz că nu 
apare până mâine. Nu vă faceţi griji, însă. Sunt sigur că va 
apărea. 

Un strop de salivă aterizează pe pagina albumului, iar Hannah 
îl șterge cu degetul. 

— N-ar fi plecat pur și simplu, spune Marilyn. Dacă e vreun 
nebun pe aici? Vreun smintit care răpește fete? 

Mâna i se îndreaptă spre ziarul de dimineaţă, aflat încă în 
mijlocul mesei. 

— Încercaţi să nu vă faceţi griji, doamnă, o sfătuiește ofițerul 
Fiske. Nenorociri ca acelea se întâmplă rar. In marea majoritate 
a cazurilor... Aruncă o privire spre Nath, apoi își drege glasul și 
continuă: ...Fetele se întorc acasă aproape întotdeauna. 

După plecarea polițiștilor, Marilyn și James se așază, având în 
față o bucată de hârtie. Oamenii legii le-au sugerat să-i sune pe 
toți prietenii Lydiei - pe oricine ar putea ști unde s-a dus. 
Împreună, alcătuiesc o listă: Pam Saunders, Jenn Pittman, 
Shelley Brierley. Nath nu-i corectează, dar Lydia n-a fost 
niciodată prietenă cu fetele astea. Se cunosc încă de la 
grădiniţă, iar din când în când ele sună și ţipă, și chicotesc, iar 
Lydia strigă în receptor „Am priceput!” In unele seri stă ore 
întregi pe pervazul ferestrei, pe palier, cu baza telefonului în 
poală și receptorul înfipt între ureche și umăr. Când părinţii trec 
pe lângă ea, își coboară vocea până la un murmur confidenţial, 
răsucind firul telefonului pe degetul mic până când ei se 


VP - 14 


îndepărtează. De asta, știe Nath, le scriu părinţii numele pe listă 
cu atâta încredere. 

Dar el a văzut-o pe Lydia la școală, cum stă și tace la bufet, 
pe când toate celelalte vorbesc; și cum, după ce ele au terminat 
de copiat temele pentru acasă, Lydia își pune caietul înapoi în 
rucsac fără să spună nimic. După școală, se duce la autobuz 
singură și se așază pe scaun lângă el în tăcere. Odată, ela 
rămas pe fir după ce Lydia a răspuns la telefon și a auzit nu 
bârfe obișnuite, ci glasul surorii lui enumerând fără vlagă temele 
- „citește Actul | din Othello, rezolvă problemele cu număr impar 
din Secţiunea 5” -, urmat de un clic când a închis. A doua zi, 
când Lydia era ghemuită pe pervazul ferestrei cu telefonul la 
ureche, el a ridicat receptorul extensiei din bucătărie și a auzit 
doar bâzâitul slab al tonului de apel. Lydia n-a avut niciodată 
prieteni adevăraţi, dar părinţii lor n-au știut și nu știu asta. Dacă 
tata întreabă „Lydia, ce mai face Pam?”, ea răspunde „O, foarte 
bine, abia ce a fost primită la majorete”, iar Nath n-o contrazice. 
E uluit de calmul de pe faţa ei, de modul în care poate minţi fără 
ca măcar un mușchi s-o dea de gol. 

Doar că nu le poate spune asta părinţilor acum. Se uită la 
mama lui, cum scrie nume pe spatele unei chitanţe vechi, iar 
când îi întreabă pe el și pe Hannah „Vă mai vine și altcineva în 
minte?”, el se gândește la Jack și răspunde că nu. 

Toată primăvara Lydia a stat pe lângă Jack - sau mai degrabă 
invers. In fiecare după-amiază, practic, mergând de colo-colo în 
Broscuţa aceea a lui, venind acasă exact la timp pentru cină și 
pretinzând că a fost la școală tot timpul. Apăruse deodată 
prietenia asta - Nath refuza să folosească orice alt cuvânt. Jack 
și mama lui locuiseră din clasa întâi în colțul străzii lor și la un 
moment dat Nath crezuse că se vor putea împrieteni. Dar nu 
fusese așa. Jack îl umilise în fața celorlalți copii, râsese când 
mama lui Nath dispăruse, când el crezuse că nu avea s-o mai 
vadă niciodată. De parcă, își spune în sinea lui acum, ar fi avut 
el dreptul să vorbească, neavând tată. Toată lumea șușotise 
când familia Wolff se mutase în zonă, că Janet era divorțată, că 
Jack umbla brambura când ea lucra în tura de noapte la spital. 
In vara aceea șușotiseră și despre părinţii lui Nath - numai că 
mama lui se întorsese, pe când mama lui Jack era tot divorțată. 
lar Jack tot mai umbla brambura. 


VP -15 


lar acum? Chiar săptămâna trecută, venind acasă cu mașina 
de la cumpărături, îl văzuse pe Jack plimbându-și câinele ăla al 
lui. Venise pe lângă lac, pregătindu-se să intre pe străduţa lor 
înfundată, când îl zărise pe Jack pe aleea de pe mal, înalt și slab, 
cu câinele alergând în faţa lui, spre un copac. Purta un tricou 
vechi și decolorat, iar părul nisipiu și buclat îi stătea zburlit, 
nepieptănat. Când Nath trecuse pe lângă el, Jack ridicase ochii și 
schițase un semn abia sesizabil din cap, cu o ţigară lipită în 
colțul buzelor. Gestul, își spusese el atunci, nu fusese atât unul 
de salut, cât mai degrabă de recunoaștere. Alături, câinele îl 
privise în ochi și ridicase un picior din spate. lar Lydia își 
petrecuse toată primăvara cu el. 

Dacă ar spune ceva acum, se gândește Nath, ei s-ar întreba 
„Noi de ce n-am aflat despre asta până acum?” Și ar trebui să le 
explice că de fiecare dată, în toate după-amiezile acelea când le 
spusese că „Lydia învaţă cu o prietenă” sau că „Lydia a mai 
rămas la școală să lucreze la matematică”, ar fi fost corect să 
spună de fapt că „E cu Jack” sau „Se plimbă cu mașina lui Jack” 
sau „E cu el Dumnezeu știe pe unde”. Mai mult decât atât: dacă 
ar rosti numele lui Jack, ar însemna să recunoască un lucru pe 
care nu vrea să-l accepte: că Jack făcea parte din viața Lydiei și 
că făcuse parte din ea de luni bune. 

De cealaltă parte a mesei, Marilyn caută numerele în cartea 
de telefon și le citește cu glas tare; James le formează, încet și 
cu grijă, rotind discul cu un deget. Cu fiecare apel, glasul său 
devine și mai confuz. „Nu? Nu v-a spus nimic, ce avea de gând? 
O, înțeleg. Bine. Vă mulțumesc oricum”. 

Nath studiază suprafaţa mesei și albumul deschis în fața lui. 
Fotografia care lipsește lasă un loc gol pe pagină, o fereastră din 
plastic transparent sub care se vede hârtia albă a copertei. 
Mama trece cu degetul în jos pe coloana de numere de telefon, 
și pielea i se pătează cu cenușiul tiparului. La adăpostul feței de 
masă, Hannah își întinde picioarele și atinge cu un deget glezna 
lui Nath. Un deget de mângâiere. Dar el nu ridică privirea. 
Închide albumul, iar vizavi de el, mama taie încă un nume de pe 
listă. 

După ce a sunat și la ultimul număr, James pune receptorul 
jos. la bucata de hârtie din mâna mamei și taie cu o linie numele 
Karen Adler, transformând litera K în doi de V. Sub linie numele 
încă se mai poate vedea. Karen Adler. Marilyn n-o lăsa niciodată 


VP - 16 


pe Lydia să iasă în weekend până ce nu-și termina toate temele, 
iar când se întâmpla asta, de obicei era deja duminică după- 
amiază. Uneori, în acele după-amiezi de duminică, Lydia se 
întâlnea cu prietenii la mall și se ruga de el s-o ia cu mașina: 
„Câţiva dintre noi mergem la film. Annie Hall. Karen moare să-l 
vadă!” lar el scotea o bancnotă de zece din buzunar și o 
împingea spre ea, peste masă, cu sensul „Foarte bine, du-te și 
distrează-te!” Acum își dă seama că niciodată n-a văzut cotorul 
vreunui bilet și că de absolut fiecare dată când venea s-o ia 
acasă, Lydia îl aștepta singură, șezând pe bordură. In zeci de 
seri se oprise la piciorul scării și zâmbise, ascultând jumătatea 
de conversaţie a Lydiei răsunând de pe palierul de sus: „Ei, nu 
se poate, știu, chiar așa? Și ea ce-a zis pe urmă?” Dar acum știe 
că n-a mai sunat-o pe Karen - și nici pe Pam sau pe Jenn - de 
ani buni. Se gândește la după-amiezile acelea lungi, când toţi 
credeau că rămâne la școală după cursuri, ca să învețe. Falii 
căscate în timp, când ar fi putut fi oriunde, făcând orice. O clipă 
mai târziu, James își dă seama că a acoperit numele lui Karen 
Adler cu o bandă de cerneală neagră. 

Ridică din nou receptorul și formează un număr. 

— Cu ofițerul Fiske, vă rog. Da, sunt James Lee. l-am sunat pe 
toţi... Ezită o clipă și continuă: Pe toţi cei pe care-i știe de la 
școală. Nu, nimic. Bine, mulțumesc. Da, așa vom face. 

— Trimit un poliţist s-o caute, explică el, așezând receptorul la 
loc în furcă. Au spus să lăsăm linia liberă, în caz că sună ea. 

Ora cinei vine și se duce, dar niciunul dintre ei nu se poate 
imagina mâncând. Pare ceva ce se întâmplă numai în filme, 
ceva drăguţ și decorativ, întregul act al ridicării unei furculiţe la 
gură. Un fel de ceremonie fără rost. Telefonul nu sună. La 
miezul nopţii, James îi trimite pe copii la culcare și, cu toate că 
ei nu-l contrazic, rămâne la picioarele scării până când îi vede 
sus. 

— Pariu pe douăzeci de dolari că Lydia sună până mâine 
dimineaţă, spune el, o idee prea entuziast. 

Nimeni nu râde. Și telefonul tot nu sună. 

La etaj, Nath își închide ușa camerei și ezită. Ce ar vrea el 
este să-l găsească pe Jack care, e sigur de asta, știe unde e 
Lydia. Dar nu se poate furișa afară cât părinţii lui sunt încă treji. 
Mama e deja cu nervii întinși, tresărind de fiecare dată când 
motorul frigiderului pornește și se oprește. In orice caz, de la 


VP - 17 


fereastră vede că luminile în casa Wolff sunt stinse. Aleea, pe 
care e de obicei parcat Volkswagenul gri-oțel al lui Jack, e 
pustie. Ca de obicei, mama lui Jack a uitat să lase aprinsă 
lumina de la intrare. 

Încearcă să se gândească: păruse oare Lydia mai ciudată 
seara trecută? El lipsise de acasă patru zile întregi, de unul 
singur pentru prima dată în viaţa lui, într-o vizită la Harvard - 
Harvard! - , unde se va duce de la toamnă. In acele ultime zile 
de școală înainte de faza lucrărilor semestriale - „Două 
săptămâni de îmbuibare și petreceri înaintea examenelor”, așa 
cum îi explicase ghidul său, un student pe nume Andy - în 
campus domnea o atmosferă agitată, aproape festivă. Pe toată 
durata weekendului rătăcise de colo-colo extaziat, străduindu-se 
să observe și să reţină totul: coloanele zvelte ale bibliotecii 
imense, cărămizile roșcate ale clădirilor pe fondul verde-viu al 
peluzelor, mirosul dulceag de cretă care persista în sălile de 
curs, pașii hotărâți pe care îi sesiza în mersul tuturor, de parcă 
toţi ar fi fost destinați unui viitor măreț. Noaptea de vineri și-o 
petrecuse într-un sac de dormit pe podeaua din dormitorul lui 
Andy și se trezise la ora unu, când colegul de cameră al lui 
Andy, Wes, se întorsese cu iubita lui. Lumina se aprinsese, iar 
Nath încremenise, privind mirat spre ușă, unde un băiat înalt, cu 
barbă, și fata pe care o ţinea de mână se conturau încet ca 
dintr-o pâclă orbitoare. Ea avea părul lung, roșcat, care-i cădea 
în valuri în jurul feţei. „Scuze”, spusese Wes și stinsese lumina, 
iar Nath le auzise pașii atenţi străbătând camera comună spre 
dormitorul lui Wes. Rămăsese cu ochii deschiși, lăsându-i să se 
acomodeze cu întunericul și spunându-și „Deci așa e viaţa la 
colegiu!” 

Acum îi revine în minte seara trecută, când ajunsese acasă 
chiar înainte de cină. Lydia stătuse tot timpul închisă în camera 
ei, iar când se așezaseră la masă, el o întrebase cum își 
petrecuse ultimele zile. Ea ridicase din umeri și abia dacă își 
desprinsese privirea din farfurie, iar Nath presupusese că asta 
însemna „nimic nou”. Dar nu-și amintește nici măcar dacă ea i-a 
zis „Bună!” 

În camera ei de la mansardă, Hannah se apleacă peste 
marginea patului și își pescuiește cartea de sub marginea 
cuverturii. De fapt, e cartea Lydiei: Zgomotul și furia?. Pentru 


3 Roman al prozatorului William Faulkner. 
VP - 18 


cursul de engleză, avansați. Nu pentru cei de clasa a cincea. O 
șterpelise din camera Lydiei cu câteva săptămâni în urmă, iar 
sora ei nici nu observase. În ultimele două săptămâni tot citise 
din ea, câte puţin în fiecare seară, savurând cuvintele ca pe o 
bomboană cu gust de cireşe ţinută în gură. In seara asta însă, 
cartea pare altfel. Dar abia când răsfoiește în urmă, până la 
pagina la care s-a oprit cu o zi înainte, înţelege. Până aici, mai 
peste tot în cuprinsul cărţii, Lydia subliniase cuvinte ici și colo, 
însoțindu-le cu câte o notiţă din lecţia predată la școală. „Ordine 
versus haos. Coruperea valorilor aristocratice sudiste”. După 
pagina asta, cartea pare neatinsă. Hannah răsfoiește până la 
sfârșit: nicio însemnare, nicio mâzgălitură, nicio notiță cu 
albastru care să întrerupă șirul de litere negre. A ajuns la locul în 
care Lydia se oprise din citit, își dă ea seama, și acum nu-i mai 
vine deloc să citească mai departe. 

Seara trecută, trează în pat, privise luna lunecând pe cer 
aidoma unui balon negrăbit. N-o putea vedea mișcându-se, dar 
dacă întorcea privirea în altă parte și apoi din nou la fereastră, îi 
era clar că se deplasase. Peste puţin timp, își zisese ea, avea să 
se înfigă în vârful molidului înalt din curte. Dar trecuse mult 
timp. Aproape că adormise când auzise un bufnet încet și pentru 
o clipă crezuse că luna chiar se lovise de molid. Dar când se 
uitase afară, luna dispăruse, ascunsă aproape complet după un 
nor. Ceasul ei cu limbile fosforescente arăta ora două noaptea. 

Stătuse liniștită, fără să miște măcar un deget, și ascultase. 
Sunetul păruse cel al ușii de la intrare închizându-se. Tocul era 
puțin umflat, și trebuia s-o împingi cu șoldul ca să se închidă 
bine. „Hoţi!” își spusese în sinea ei. Prin fereastră, văzuse o 
siluetă, una singură, traversând peluza din faţă. Nu un hoţ, ci o 
siluetă subţire în întunericul nopţii, îndepărtându-se. Lydia? În 
minte îi apăruse, pentru o fracțiune de secundă, o viziune a 
vieţii fără sora ei. Ea ar sta pe scaunul cel bun de la masă, cu 
vedere spre tufele de liliac din curte, ea ar primi dormitorul 
mare de jos, aproape de toţi ceilalţi. lar la masă ei i-ar fi oferiţi 
mai întâi cartofii. Ei i-ar fi adresate glumele tatălui, ei i-ar fi 
încredințate secretele fratelui, către ea s-ar îndrepta cele mai 
dulci zâmbete ale mamei. Apoi silueta ajunsese în stradă și 
dispăruse, iar ea se întrebase dacă o văzuse cu adevărat sau nu. 

Acum, în camera ei, se uită la textul cărţii. Lydia a fost, e 
sigură de asta. Ar trebui oare să spună? Mama va fi supărată 


VP - 19 


fiindcă Hannah o lăsase pe Lydia, preferata ei, să plece pur și 
simplu. lar Nath? Se gândește la felul în care sprâncenele lui 
fuseseră încruntate toată seara, la felul în care își tot mușcase 
buzele atât de tare încât, fără ca el să-și dea seama, începuseră 
să crape și să sângereze. Și el va fi furios. Va spune: „De ce n-ai 
fugit afară s-o prinzi?” Dar nu știam unde se duce, șoptește 
Hannah singură, în întuneric. Nu știam că se duce undeva, de 
fapt. 
e 

Miercuri dimineață, James sună din nou la poliţie. Au apărut 
piste noi? Verifică toate posibilităţile. Ar putea domnul poliţist să 
le spună ceva, orice? Ei încă se așteaptă ca Lydia să se întoarcă 
singură acasă. Dar vor continua verificările și, desigur, vor ţine 
familia la curent. 

James ascultă în receptor și încuviințează înclinând din cap, 
deși știe că ofiţerul Fiske nu-l poate vedea. Inchide telefonul și 
se reazemă de spătarul scaunului, la masă, fără să se uite la 
Marilyn, la Nath sau la Hannah. Nu e nevoie să le dea explicaţii: 
e limpede, după expresia lui, că n-a apărut nimic nou. 

Nu pare normal să faci altceva decât să aștepți. Copiii nu se 
duc la școală. Televizor, reviste, radio - toate par frivolităţi pe 
fondul fricii pe care o resimt. Afară e soare, aerul e curat și rece, 
dar nimeni nu propune să iasă cu toţii în curte sau pe verandă. 
Chiar și dereticatul prin casă pare ceva greșit: vreo urmă ar 
putea fi trasă în aspirator, cine știe ce indiciu ar putea fi șters 
ridicând o carte căzută și așezând-o în picioare pe raft. Așa că 
familia așteaptă. Stau strânși în jurul mesei, temându-se să se 
privească în ochi, uitându-se la lemnul din care e făcută tăblia 
de parcă ar fi o amprentă uriașă ori o hartă care le-ar arăta 
unde se află ceea ce caută. 

Abia miercuri după-amiază un trecător observă barca de pe 
lac, plutind în aerul fără vânt. Cu ani în urmă, acolo fusese 
rezervorul de apă al localităţii, înainte să se fi construit turnul de 
apă. Acum, înconjurat de iarbă, e bazin de înot vara; copiii 
plonjează de pe digul din lemn, iar la picnicuri și la zile de 
naștere, un angajat al parcului dezleagă barca de pe mal. 
Nimeni nu bănuiește nimic; probabil că s-a desfăcut o legătură, 
ori o fi o farsă nevinovată. Nu e o prioritate. In registru se 
consemnează că un ofiter va verifica; în registru se 
consemnează că va fi anunţat responsabilul parcurilor. Abia 


VP - 20 


miercuri seară târziu, aproape de miezul nopţii, un locotenent 
care încheie ultimele verificări ale zilei, face legătura și sună la 
familia Lee ca să întrebe dacă Lydia s-a jucat vreodată cu barca 
de la lac. 

— Sigur că nu, exclamă James. Lydia a refuzat - a refuzat - să 
ia lecţii de înot la școală. El înota încă din adolescență, iar pe 
Nath l-a învăţat să înoate de la vârsta de trei ani. Cu Lydia 
începuse prea târziu, avea deja cinci ani când o dusese prima 
dată la piscină și intrase la capătul puţin adânc, unde apa abia 
dacă-i venea până la talie; așteptase, dar ea nu voise nici măcar 
să se apropie. Se așezase, în costumul de baie, pe marginea 
bazinului și începuse să plângă, iar el ieșise într-un târziu, cu 
apa șiroindu-i de pe jumătatea de jos a slipului, și îi promisese 
că n-o obligă să sară în apă. Chiar și acum, cu toate că lacul e 
atât de aproape, Lydia intră doar până la glezne, ca să-și spele 
praful de pe picioare. 

— Sigur că nu, spune James din nou. Lydia nu știe să înoate. 

Abia când rostește aceste cuvinte în receptor își dă seama de 
ce l-a întrebat polițistul. Auzindu-i spusele, Marilyn și copiii simt 
un fior îngheţat, de parcă ar ști exact ce anume va găsi poliţia. 

Dar abia joi dimineaţa, după ivirea zorilor, autorităţile 
draghează lacul și o găsesc. 


VP - 21 


2. 


Cum a început? La fel ca toate: cu mamele și cu taţii. Din 
cauza mamei și a tatălui Lydiei, din cauza mamelor și a taţilor 
mamei și tatălui ei. Fiindcă, demult, mama ei dispăruse de 
acasă, iar tatăl ei o adusese înapoi. Fiindcă mai mult decât 
orice, mama ei voise să iasă în evidenţă; fiindcă mai mult decât 
orice, tatăl ei voise să se piardă în mulţime. Și fiindcă ambele 
fuseseră imposibile. 

În primul ei an la Radcliffe, în 1955, Marilyn se înscrisese la 
cursul introductiv de fizică, iar când îi văzuse programa, tutorele 
ei tresărise. Era un bărbat rotofei, îmbrăcat într-un costum de 
tweed, cu o cravată de un roșu-aprins, și avea o pălărie gri 
așezată pe masă, lângă el, cu borurile în jos. 

— De ce vrei să înveți fizica? întrebase el, iar ea îi explicase, 
timidă, că voia să devină medic. 

— Nu asistentă medicală? insistase el, râzând ușor. 

Dintr-o mapă scosese apoi foaia ei matricolă din liceu și o 
studiase. 

— Ei, exclamase apoi, văd că ai avut note bune la orele de 
fizică din liceu. 

Avusese cele mai mari note din clasă, se descurcase cu brio la 
fiecare test; iubise fizica. Dar el n-avea de unde să știe asta. Pe 
foaia matricolă scria doar „10”. Își ţinuse răsuflarea, așteptând, 
temându-se că tutorele îi va spune că fizica e prea grea, că ar 
trebui să încerce mai degrabă ceva ca engleza sau istoria. lar în 
minte își pregătise deja replica. Dar el nu spusese decât „Bine, 
atunci, dar de ce nu încerci chimia... dacă crezi că faci față?”, 
după care îi semnase programa și i-o dăduse înapoi, simplu ca 
bună ziua. 

Dar când ajunsese la laborator, constatase că era singura fată 
între cincisprezece bărbaţi. Instructorul țâţâise clătinând din cap 
și-i spusese „Miss Walker, mai bine ţi-ai strânge buclele acelea 
aurii”. „Pot să-ţi aprind eu arzătorul?” întrebase altcineva. „Dă- 
mi voie să deschid eu capacul”, se oferise altul. lar când 


4 Colegiu de artă din Cambridge, Massachusetts, destinat fetelor, care a funcţionat ca 
atare până în anul 1999, când a fuzionat cu Universitatea Harvard. 


VP - 22 


spărsese un pahar, în a doua zi de curs, trei bărbaţi se 
repeziseră spre ea. „Cu grijă”, spuseseră ei. „Mai bine lasă-ne 
pe noi să te ajutăm”. Totul, își dăduse ea seama în scurt timp, 
totul începea cu „mai bine”: „Mai bine permite-mi să torn eu 
acidul acela în locul tău”. „Mai bine stai deoparte - o să sară!” In 
a treia zi de curs, hotărâse să le arate ea. Răspundea cu „nu, 
mulțumesc”, când se ofereau să-i pregătească pipetele și își 
ascundea zâmbetul când o priveau topind tuburile de sticlă la 
arzătorul Bunsen și întinzându-le, ca pe caramel, în pipete cu 
formă perfectă. În vreme ce colegii ei își stropeau din când în 
când halatele, găurindu-le uneori până la hainele de dedesubt, 
ea măsura acizii cu mâini sigure. Soluţiile ei nu se revărsau 
niciodată pe masa de laborator ca niște vulcani de bicarbonat în 
erupție. Rezultatele ei erau cele mai curate, iar notele 
experimentelor - fără reproș. Deja la finele primului semestru, 
ea stabilea ștacheta fiecărui examen, iar instructorul renunţase 
să mai zâmbească strâmb. _ 

Întotdeauna îi plăcuse să-i surprindă pe ceilalţi așa. În liceu îl 
abordase pe director cu o solicitare: să meargă la orele de 
atelier în locul celor de gospodărie. Era anul 1952 și, în Boston, 
cercetătorii abia începeau să lucreze la elaborarea unei pilule ce 
avea să schimbe pentru totdeauna modul de viaţă al femeilor, 
dar fetele încă purtau fuste la școală și, în Virginia fiind, 
solicitarea ei fusese revoluționară. Cursul de gospodărie era 
obligatoriu pentru toate fetele din anul doi de liceu, iar mama lui 
Marilyn, Doris Walker, era singura profesoară de gospodărie de 
la Liceul Patrick Henry. Marilyn ceruse să urmeze în schimb 
orele de atelier, cu băieţii din anul ei. Cursul se desfășura în 
același timp cu cel de gospodărie, subliniase ea, deci orarul ei 
nu va avea de suferit. Domnul Tolliver, directorul, o cunoștea 
bine; Marilyn fusese prima din clasa ei - cu băieți și fete 
deopotrivă - încă din clasa a șasea, iar mama ei preda la școala 
lor de ani buni. Așa că încuviinţase cu mișcări repetate ale 
capului și zâmbise tot timpul cât ea își expusese cazul. Apoi 
clătinase din cap. 

— Îmi pare rău, îi spusese. Nu putem face nicio exceptie, 
pentru nimeni, fiindcă vom crea un precedent. Și văzându-i 
expresia, întinsese brațul peste birou și o bătuse ușurel pe 
mână: Unele echipamente din atelier ar fi prea dificil de 


VP - 23 


manevrat pentru tine. Și ca să fiu sincer, Miss Walker, prezenţa 
unei fete ca tine în clasă le-ar distrage atenţia băieţilor. 

O spusese că pe un compliment, își dăduse seama de asta, 
dar știa că fusese altceva. Așa că zâmbise și-i mulțumise pentru 
timpul acordat. Dar nu fusese un zâmbet adevărat; nu făcuse 
gropiţe în obraji. 

Se așezase deci în ultimul rând de bănci în clasa de 
gospodărie, așteptând discursul de bun venit pe care mama ei îl 
rostea de doisprezece ani, bătând darabana cu degetele în timp 
ce ea le promitea elevelor să le înveţe tot ce trebuie să știe o 
tânără doamnă pentru a ţine o casă. De parcă - își zisese 
Marilyn în sinea ei - casa și-ar lua tălpășița dacă ai fi întors 
privirea în altă parte. Le studiase pe colegele de clasă, 
remarcând cine își rodea unghiile, cine avea puloverul neîngrijit, 
cine mirosea vag a ţigară după pauza de prânz. De cealaltă 
parte a culoarului îl putea vedea pe domnul Landis, profesorul 
de atelier, arătând care era modul corect de a ţine un ciocan. 

„A ţine casa!” exclamase în sinea ei. În fiecare zi le urmărea 
pe colegele ei cum, cu degete neîndemânatice protejate cu 
degetare, își treceau capătul firului de aţă printre buze și se 
străduiau să  nimerească urechea acului. Se gândea la 
insistențele mamei ei de a-și schimba ţinuta înainte de cină, 
deși nu mai exista în casă un soţ care trebuia impresionat cu un 
ten proaspăt și o rochie apretată. După plecarea tatălui, 
începuse mama ei să predea. Marilyn avea trei ani pe vremea 
aceea. Cea mai clară amintire despre el era una tactilă 
combinată cu un miros: asprimea obrazului lui pe al ei când o 
lua în brațe și izul de Old Spice pe care-l simțea în nări. Nu-și 
amintea plecarea lui, dar știa că se întâmplase. Toţi știau. lar 
acum, toţi uitaseră, mai mult sau mai puţin. Nou-veniţii în 
cartier presupuneau că doamna Walker e văduvă. Mama ei nu 
pomenea niciodată subiectul. Incă își mai pudra nasul după ce 
termina de gătit și înainte de a se așeza la masă; încă își dădea 
cu ruj de buze când se pregătea să coboare dimineaţa, ca să 
pregătească micul dejun. Așa că exista un motiv pentru care 
spuneau „a ţine casa”, își spusese Marilyn. Fiindcă uneori chiar 
își lua tălpășiţa. lar la ora de engleză, la un test, scrisese în 
lucrare: „lronie: o consecinţă contradictorie a evenimentelor, ca 
în derâdere faţă de făgăduiala și de adecvarea lucrurilor”, și 
primise nota maximă. 


VP - 24 


Începuse să încurce aţa în mașina de cusut. Tăia tiparele fără 
să le despăturească, transformând straturile de dedesubt în 
dantelă din hârtie. Fermoarele cusute de ea se desprindeau de 
rochie. Lăsa coji de ouă în aluatul de clătite; înlocuia zahărul cu 
sare în chec. Într-o zi, „uitase” fierul de călcat cu faţa în jos pe 
scândură, lăsând în urmă nu doar o pată arsă pe îmbrăcămintea 
acesteia, ci și suficient fum cât să declanșeze aspersoarele de 
incendiu. În seara aceea, la cină, după ce luase și ultima 
înghiţitură de cartofi, mama ei pusese furculita și cuțitul pe 
farfurie, frumos încrucișate. 

— Știu ce încerci să demonstrezi, îi spusese ea. Dar, crede- 
mă, te las corigentă dacă mai continui așa. 

Apoi strânsese vasele și le pusese în chiuvetă. Marilyn nu se 
ridicase s-o ajute, așa cum făcea de obicei. O privise pe mama 
ei cum își pune în față un șorț apretat, degetele ei înnodând 
cordonul cu o mișcare rapidă. După ce și ultimul vas fusese 
spălat, mama ei se clătise pe mâini și își pusese în palme un 
strop de loţiune din sticluţa de pe dulap. Apoi venise la masă, îi 
dăduse lui Marilyn părul la o parte de pe obraji și o sărutase pe 
frunte. Mâinile îi miroseau a lămâie. Buzele ei erau calde și 
uscate. 

Pentru tot restul vieţii ei, asta avea să fie imaginea care îi 
venea în minte ori de câte ori se gândea la mama ei. Mama, 
care nu ieșise niciodată din orașul în care se născuse, la o sută 
treizeci de kilometri de Charlottesville, care purta întotdeauna 
mănuși când ieșea din casă și care niciodată n-o trimisese la 
școală fără să-i fi dat înainte un mic dejun cald. Care nu 
pomenise niciodată de soţul ei după ce acesta plecase, ci își 
crescuse fiica singură. Care, când Marilyn câștigase o bursă la 
Radcliffe, o strânsese la piept îndelung și-i șoptise: „Ce mândră 
sunt de tine! Nici n-ai idee!” Și apoi, când îi dăduse drumul din 
braţe, se uitase în ochii ei, îi trecuse părul pe după urechi și 
adăugase: „Știi, vei întâlni o sumedenie de băieţi grozavi de la 
Harvard”. 

Toată viața, Marilyn avea să se simtă iritată de faptul că 
mama ei avusese dreptate. Trecuse cu bine de cursul de chimie, 
își luase diploma în fizică și bifase toate cerințele pentru școala 
medicală. Târziu în noapte, aplecată peste manualele ei, în 
vreme ce colega de cameră își punea bigudiuri în păr, își dădea 
cu cremă pe faţă și se ducea la culcare, Marilyn bea ceai 


VP - 25 


extraconcentrat și reușea să rămână trează imaginându-se în 
halat alb de medic, punând o mână răcoroasă pe o frunte 
înfierbântată ori lipindu-și stetoscopul de pieptul unui pacient. 
Era o imagine aflată exact la polul opus faţă de viața mamei ei, 
cea în care un tiv cusut drept constituia o realizare lăudabilă, iar 
scoaterea unei pete de sfeclă de pe o bluză era motiv de 
sărbătoare. Ea, în schimb, va atenua dureri, va opri hemoragii și 
va pune oase la loc. Va salva vieţi. Și totuși, în cele din urmă, 
totul se petrecuse așa cum prezisese mama ei: întâlnise un 
bărbat. 

Era luna septembrie a anului 1957, primul an de facultate, în 
ultimele rânduri ale unei săli de curs pline. La Cambridge 
vremea era încă fierbinte, cleioasă, și toată lumea aștepta ca 
răcoarea toamnei să curețe orașul. Era un curs nou introdus în 
anul acela, „Cowboy-ul în cultura americană”, și toţi voiau să-l 
urmeze; se zvonea că la temele pentru acasă li se va cere să 
urmărească la televizor The Lone Ranger și Gunsmoke.’ Marilyn 
scosese din mapă o foaie de hârtie și, cât timp ea privise în jos, 
liniștea se așternuse în sală. Ridicase ochii, îl văzuse pe 
profesorul care se apropia de catedră și înţelesese de ce 
tăcuseră toți. 

Cursul, se specifica în orar, va fi susținut de James P. Lee. Era 
un student în programul de masterat și nimeni nu știa nimic 
despre el. Pentru Marilyn, care își petrecuse toată viața în 
Virginia, numele Lee sugera un anumit tip de bărbat: un Richard 
Henry€, un Robert E”. Își dăduse brusc seama că, la fel ca toți 
ceilalți, și ea se așteptase la cineva într-un blazer de culoarea 
nisipului, la cineva cu accent molcom și ascendență sudistă. 
Bărbatul care își așeza hârtiile pe catedră era tânăr și subțire, 
dar aici se oprea orice asemănare cu imaginea pe care și-o 
făcuse toată lumea din sală. „Un oriental”, își spusese ea. 
Niciodată nu mai văzuse unul „pe viu” înainte. Era îmbrăcat ca 
un cioclu: costum negru, cravată neagră cu nodul bine strâns, 
cămașă atât de albă că strălucea. Părul îi era pieptănat lins pe 
spate și despărţit de o cărare perfectă, dar o șuviţă îi stătea 


5 Seriale western difuzate începând din anii '50 la televiziunea americană. 

S Richard Henry Lee (1732-1794), senator american, semnatar al Declaraţiei de 
Independenţă și membru al unei influente familii de politicieni din Virginia. 

7 Robert E. Lee (1807-1870), strălucit ofițer al armatei Statelor Unite, comandant al 
forțelor confederate din Virginia de Nord în Războiul de Secesiune. 


VP - 26 


drept în sus la spate, ca pana unui șef de trib indian. Când 
începuse să vorbească, ridicase o mână ca să-și netezească 
șuvița, și cineva răsese înăbușit. 

Dacă profesorul Lee auzise, n-o arătase. „Bună ziua”, rostise 
el, și Marilyn se pomenise ţinându-și respiraţia în timp ce el își 
scria numele pe tablă. , 

ÎI putea privi prin ochii colegilor și știa ce gândesc. Ăsta era 
profesorul lor? Omuleţul acesta care abia dacă avea un metru și 
șaptezeci înălțime și nici măcar nu era american... el avea să le 
predea despre cowboy?! Dar când îl studiase din nou, 
remarcase cât de subţire îi era gâtul și cât de netezi obrajii. 
Arăta ca un băieţel în haine de adult, iar ea închisese ochii și se 
rugase ca orele de curs să decurgă bine. Liniștea din sală era 
încordată, tensionată ca suprafaţa unei bule de aer, gata să 
plesnească. Cineva îi trântise pe umăr un teanc de foi 
șapirografiate cu materia de curs, și Marilyn tresărise. 

Până când luase ea primul exemplar și trecuse teancul mai 
departe, profesorul Lee începuse din nou să vorbească. 

„Imaginea cowboy-ului”, spunea el, „există de mai mult timp 
decât ne-am putea imagina”. 

Nu exista nici urmă de accent în vocea lui, așa că Marilyn 
răsuflase încet, ușurată. Oare de unde venise? Nu vorbea deloc 
așa cum se zicea că vorbesc chinezii: pale Iu mie, nu ttiu. Să fi 
crescut în America? Peste zece minute, în sală începuseră să se 
audă foșnete și murmure. Marilyn se uitase la notițele pe care le 
luase - fraze ca „a suferit multiple evoluţii în fiecare epocă a 
istoriei americane” și „aparenta dihotomie între rebelul social și 
întruchiparea valorilor americane fundamentale”. Trecuse 
repede în revistă materia de curs. Trei cărți de citit obligatoriu, 
un examen la jumătatea anului, trei eseuri. Nu la asta se 
așteptaseră colegii ei. O fată din margine își pusese cartea sub 
braţ și ieșise din sală. Două fete din rândul alăturat o urmaseră. 
După ele se scursese un șir încet, dar constant. La fiecare două 
minute mai plecau câţiva studenţi. Un băiat din primul rând se 
ridicase și trecuse drept prin faţa catedrei în drum spre ușă. 
Ultimii plecaseră trei băieți din ultimul rând. Șoptiseră și 
chicotiseră în vreme ce se strecurasem printre băncile goale, 
coapsele lor lovind rezemătoarele pentru brațe cu câte un buf- 
buf înăbușit. Când ușa se închisese în urma lor, cineva strigase 
„lupi-ki-ei-ei!” atât de tare, încât acoperise glasul profesorului. 


VP - 27 


Doar nouă studenți mai rămăseseră în sală, toți sârguincios 
aplecaţi asupra caietelor, dar pe obrajii fiecăruia începuse să se 
întindă o pată de roșeaţă. Marilyn avea și ea faţa roșie și nu 
îndrăznea să se uite spre profesor; își coborâse privirea în notițe 
și își dusese o mână la frunte, de parcă și-ar fi umbrit ochii de 
soarele puternic. 

Când în sfârșit ridicase iar ochii spre podium, profesorul Lee 
studia sala de parcă nimic nu se întâmplase. Nu părea să 
observe că glasul lui stârnea ecou în aula aproape goală. Işi 
încheiase cursul cu cinci minute înainte de ora programată și 
spusese: „Biroul meu este deschis până la ora trei a după- 
amiezii”. Timp de câteva secunde, privise drept în faţă, spre un 
orizont îndepărtat, iar Marilyn își schimbase poziţia în bancă de 
parcă s-ar fi uitat exact la ea. 

Acel ultim moment, fiorul acela simţit în ceafă în vreme ce el 
își strânsese hârtiile și părăsise sala, fusese cel care o 
determinase să intre în biroul lui după încheierea cursului. In 
departamentul de istorie domnea o tăcere placidă ca de 
bibliotecă, iar aerul era răcoros și ușor prăfuit. Il găsise așezat la 
masa de lucru, cu ceafa rezemată de perete, citind ziarul 
universităţii din acea dimineaţă. Cărarea din părul lui nu mai era 
la fel de clară, iar șuvița de la spate se ridicase iar. 

— Domnule profesor? Sunt Marilyn Walker. Am asistat la 
cursul dumneavoastră? 

Deși nu asta intenţionase, glasul i se ridicase la final ca un 
semn de întrebare, și ea își spusese: „Probabil că par doar o 
adolescentă, o fată proastă și superficială”. 

— Da? replicase el fără să ridice privirea, iar Marilyn începuse 
să frământe între degete nasturele de sus al puloverului ei. 

— Voiam doar să vă întreb, continuase ea, dacă credeți că voi 
putea face față cursului. 

El tot nu se uitase la ea. 

— Ai absolvit istoria? 

— Nu. Fizica. 

— Facultatea? 

— Nu. Colegiul. Voi urma medicina. Așa că istoria... nu este 
domeniul meu. 

— Ei, ca să fiu sincer, nu cred că vei avea probleme. Dacă 
alegi să rămâi la curs. 


VP - 28 


Împăturise ziarul pe jumătate, lăsând la vedere o ceașcă de 
cafea din care luase o înghiţitură, după care deschisese din nou 
paginile. Marilyn strânsese din buze, înțelegând că audiența 
luase sfârșit, că era de așteptat să se întoarcă, să iasă din birou 
și să-l lase singur. Și totuși, venise acolo cu un motiv, deși nu 
știa bine care anume, așa că își împinsese bărbia înainte și își 
trăsese un scaun în fața biroului. 

— Istoria a fost materia dumneavoastră preferată în școală? 

— Miss Walker, răspunsese el ridicând în sfârșit privirea, de ce 
ai venit aici? 

Când îi văzuse faţa de aproape, fiind despărțiți doar de 
lăţimea biroului, observase din nou cât de tânăr era. Poate avea 
cu numai câțiva ani mai mult decât ea, poate că nici măcar nu 
împlinise treizeci. Avea mâini mari, cu degete lungi. Fără 
verighetă, fără inele. 

— Voiam doar să-mi cer scuze pentru băieţii aceia, replicase 
ea, realizând că de fapt de asta venise. 

El rămăsese tăcut o clipă, cu sprâncenele ușor ridicate, iar ea 
auzise ceea ce trebuie să fi auzit și el: „băieţii” - un cuvânt 
banalizat. Băieții, tot băieți. 

— Prietenii tăi? 

— Nu, exclamase ea, ofensată. Nu. Nişte idioţi. 

El râsese, molipsind-o și pe ea. Marilyn privise cutele fine 
formându-se la colțurile ochilor lui și, când dispăruseră, chipul 
lui era altfel, mai mobil - chipul unei persoane reale. De la 
distanţa aceea văzuse că are ochii căprui, nu negri, așa cum i se 
păruse în sala de curs. Cât de slab era, își spusese, și cât de 
largi îi erau umerii, largi că ai unui înotător; tenul lui avea 
nuanţa ceaiului, a frunzelor rumenite de soare, toamna. Nu mai 
văzuse niciodată pe cineva ca el. 

— Cred că lucrurile astea se întâmplă mereu, continuase ea, 
pe un ton firav. 

— N-am de unde să știu. A fost prima mea prelegere. 
Departamentul mi-a permis să ţin acest curs cu titlu de probă. 

— Îmi pare rău. 

— Nu-i nimic, replicase el. Tu ai rămas până la sfârșit. 

Amândoi își plecaseră privirile - el la ceașca lui deja goală, ea, 
spre mașina de scris și spre teancul de foi de indigo de pe 
marginea biroului. 

— Paleontologia, spusese el o clipă mai târziu. 


VP - 29 


— Poftim? 

— Paleontologia. Materia mea preferată a fost paleontologia. 
Voiam să dezgrop fosile. 

— E totuși un fel de istorie. 

— Cred că da, replicase el și zâmbise spre ceașca de cafea, 
iar Marilyn se aplecase peste birou și-l sărutase. 

Joi, la cursul următor, Marilyn se așezase într-o parte. Când 
profesorul Lee intrase în sală, ea nu ridicase ochii. Scrisese cu 
meticulozitate data în colţul paginii, schițând un „s” cuminte în 
„septembrie” și barând „t”-ul cu o liniuţă perfect orizontală. 
Când el începuse să vorbească, obrajii ei se încinseseră, de 
parcă ar fi ieșit brusc în arșiţa soarelui de vară. Era sigură că se 
înroșise puternic, că pielea îi lucea ca un far, dar când ridicase 
ochii în cele din urmă, furișând priviri în jur, văzu că toată lumea 
se concentra asupra cursului. Doar câţiva studenţi erau în sală, 
însă toţi scriau conștiincioși în caiete sau se uitau spre catedră. 
Nimeni n-o observase pe ea. 

Când îl sărutase, se luase până și pe ea prin surprindere. 
Fusese doar un impuls - așa cum i se întâmpla uneori să întindă 
mâna ca să prindă o frunză purtată de vânt sau să sară peste 
vreo băltoacă într-o zi ploioasă - un lucru pe care-l făcuse fără 
să se gândească și fără să se înfrâneze, ceva inofensiv și fără 
noimă. Nu mai făcuse niciodată așa ceva, n-avea s-o mai facă 
niciodată și, da, privind în urmă la momentul acela, urma să 
simtă întotdeauna aceeași mirare față de sine însăși, același 
șoc. Dar în clipa aceea știuse, cu o certitudine pe care n-avea s- 
o mai simtă niciodată, pentru nimic altceva, că fusese un lucru 
bun, că-l voia pe bărbatul acela în viaţa ei. Ceva înăuntrul ei 
șoptea: „El înțelege... ce înseamnă să fii diferit”. 

Atingerea buzelor lui pe ale ei o uimise. Simţise gust de cafea, 
ceva cald și puţin amărui, iar el o sărutase la rândul lui. Și asta o 
uimise. De parcă ar fi fost gata pentru ea, de parcă ideea i-ar fi 
aparţinut în aceeași măsură în care îi aparținuse ei. După ce 
buzele li se despărţiseră, ea fusese prea stânjenită pentru a-i 
întâlni privirea, așa că se uitase în jos, în poală, studiind flanelul 
moale al fustei. Sudoarea i-l lipise de coapse. O clipă mai târziu 
prinsese curaj și furișase o privire spre el prin perdeaua părului 
de pe frunte. El ridicase timid ochii, uitându-se la ea printre 
gene, iar Marilyn văzuse că nu era supărat, că obrajii i se 
înroșiseră. 


VP - 30 


— Poate că ar trebui să mergem în altă parte, spusese el, iar 
ea încuviinţase și își luase geanta. 

Se plimbaseră pe malul râului, pe lângă clădirile din cărămidă 
ale căminelor, în tăcere. Echipa de canotaj se antrena, vâslașii 
aplecându-se în faţă și înapoi deasupra vâslelor într-un sincron 
perfect, barca lunecând pe faţa apei fără zgomot. Marilyn îi 
cunoștea pe băieţii aceia: o invitaseră la câte un pahar, la film, 
la meciuri de fotbal; toți arătau la fel, cu aceeași combinaţie de 
păr nisipiu și piele rozalie pe care-o văzuse mereu în timpul 
liceului, toată viaţa, și care-i devenise la fel de familiar ca 
piureul de cartofi. Când îi refuza ca să poată termina o lucrare 
sau să citească ceva, ei își îndreptau atenţiile asupra fetelor de 
alături. De unde stătea acum, pe malul râului, distanţa îi învăluia 
în anonimat - chipuri inexpresive ca acelea ale unor păpuși. 
Apoi ea și James - încă nu îndrăznea să se gândească totuși la el 
- ajunseseră la piciorul podului, iar ea se oprise și se întorsese 
cu faţa spre el. Nu semăna cu un profesor, avea aerul unui 
băiețandru, sfios și dornic, întinzând braţul ca s-o ia de mână. 

lar James? Ce gândise atunci despre ea? Niciodată n-avea să-i 
spună, niciodată n-avea să recunoască faţă de sine măcar: n-o 
remarcase câtuși de puţin la acel prim curs. Se uitase drept la 
ea, iar și iar, în timp ce perorase despre Roy Rogers, Gene Autry 
și John Wayne, dar când venise în biroul lui, nici măcar n-o 
recunoscuse. Pentru el fusese doar unul dintre chipurile palide și 
drăguţe din sală, de nedeosebit de celelalte și, cu toate că n- 
avea să înțeleagă niciodată asta cu adevărat, acesta fusese 
motivul principal pentru care ajunsese s-o iubească: pentru că 
se confunda atât de bine în mulţime, pentru că îi păruse atât de 
la locul ei acolo. 

Pe toată durata celui de-al doilea curs, Marilyn își amintise 
mirosul pielii lui - curat și acut, ca al aerului după ploaie - și 
senzația mâinilor lui în jurul mijlocului ei, chiar și palmele 
devenind tot mai calde. Printre degete, îl studiase: vârful pixului 
lovind ușor catedra, mișcarea iute când întorcea o altă pagină a 
notelor de curs. Se uita oriunde, numai spre ea nu, constatase 
Marilyn la un moment dat. lar la sfârșitul orei, zăbovise în banca 
ei, strângându-și alene caietele în mapă, punându-și creionul în 
buzunar. Grăbindu-se spre alte cursuri, colegii se strecurau pe 
lângă ea, pe culoarul lateral, înghiontind-o cu servietele. La 
catedră, James își aranjase hârtiile, își scuturase palmele, 


VP - 31 


pusese creta la locul ei, pe polita de sub tablă. Nu ridicase 
privirea când ea își strânsese cărțile, nici când le luase sub braţ 
și se îndreptase spre ușă. Apoi, în clipa în care mâna ei atinsese 
clanţa, strigase: „Un moment, Miss Walker”, și ceva înăuntrul ei 
tresărise. 

Sala era goală acum, iar ea se rezemase de perete, 
tremurând în timp ce el își închidea servieta și cobora treptele 
podiumului. Marilyn își încleștase degetele pe clanță, cu spatele 
la ușă, ca să nu cadă din picioare. Dar când ajunsese lângă ea, 
văzuse că el nu zâmbea. „Miss Walker”, spusese din nou, 
trăgând adânc aer în piept, iar Marilyn își dăduse seama că nici 
ea nu zâmbește. 

Era profesorul ei, ţinuse el să-i amintească. Ea îi era studentă. 
Ca profesor, ar fi avut impresia că profită de ea dacă... își 
plecase privirea, jucându-se cu mânerul servietei - dacă între ei 
s-ar înnoda o relație, indiferent de tipul ei. Nu se uita la ea, însă 
Marilyn nu știa, fiindcă ochii ei erau aţintiţi în jos, la vârfurile 
julite ale pantofilor ei. 

Marilyn încercase să înghită și nu reușise. Se concentrase 
asupra  zgărieturilor cenușii de pe pielea neagră și se 
îmbărbătase gândindu-se la mama ei, la toate acele aluzii, cum 
că va întâlni „un bărbat de la Harvard”. „Dar n-ai venit aici ca să 
cauţi un bărbat”, își spusese ea. „Ai venit aici pentru ceva mai 
bun”. Numai că, în locul furiei la care sperase, în piept i se 
ridicase un nod greu de durere. 

— Înţeleg, replicase ea, ridicând în sfârșit privirea. 

A doua zi, se dusese la biroul lui ca să-i spună că renunţa la 
curs. În mai puţin de o săptămână, era iubitul ei. 

Işi petrecuseră toamna împreună. James avea o seriozitate, o 
reţinere pe care ea n-o mai întâlnise la nimeni altcineva. Părea 
să privească lucrurile mai îndeaproape, să gândească mai 
precaut, să se detașeze mereu la un pas în spate. Numai când 
erau împreună, în micul lui apartament din Cambridge, rezerva 
aceea se disipa cu o ardoare care ei îi tăia respiraţia. Pe urmă, 
ghemuită pe patul lui, îi ciufulea părul zburlit și asudat. In acele 
după-amiezi el părea în largul său cu sine însuși, iar pe ea o 
încânta să știe că era singura care îl făcea să se simtă așa. 
Ședeau tolăniţi împreună, somnolenţi și visători, până la ora 
șase. Apoi Marilyn își trăgea rochia peste cap, iar James își 
încheia cămașa și își pieptăna părul. Șuviţa i se ridica iar la 


VP - 32 


ceafă, dar ea nu-i spunea niciodată, fiindcă iubea acel mic 
memento al unei laturi a lui pe care numai ea o vedea. Se 
mărginea să-l sărute și fugea înapoi la cămin, pentru stingerea 
de seară. James însuși începuse să uite de șuviță; după ce pleca 
Marilyn, rareori își amintea să privească în oglindă. De fiecare 
dată când ea îl săruta, de fiecare dată când el deschidea brațele 
și ea se cuibărea în ele, avea impresia că trăiește un miracol. 
Apropierea de ea îl făcea să se simtă bine-venit, pe deplin 
acasă, așa cum nu se mai simţise niciodată în viață. 

Nicio clipă până atunci nu avusese impresia că aparține acelui 
loc, cu toate că se născuse pe pământ american, cu toate că nu 
pusese vreodată piciorul în altă ţară. Tatăl lui venise în 
California sub un nume fals, dându-se drept fiul unui vecin care 
imigrase în Statele Unite cu câţiva ani înainte. America era un 
fel de creuzet, dar temându-se că amestecul de naţii începea să 
capete o nuanță prea galbenă, Congresul interzisese imigrația 
din China. Numai copiii chinezilor aflaţi deja în Statele Unite 
puteau intra în ţară. Așa că tatăl lui James luase numele fiului 
acelui vecin, care se înecase cu un an înainte în râu, și venise să 
se alăture „tatălui” său în San Francisco. Aceasta era povestea 
uriașei majorități a imigranţilor chinezi din perioada lui Chester 
A. Arthur? până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. În 
vreme ce irlandezii, germanii și suedezii se înghesuiau pe 
punţile vaselor ce se apropiau de New York, făcând cu mâna 
îndată ce zăreau torța de un verde-pal a Statuii Libertăţii, culii? 
erau nevoiţi să găsească alte modalităţi de a ajunge pe 
pământul pe care toţi oamenii fuseseră creaţi egali. Cei care 
izbuteau, plecau când și când să-și viziteze soțiile rămase în 
China și de fiecare dată la întoarcere sărbătoreau nașterea unui 
alt fiu. Cei din satele de acasă, care năzuiau să facă și ei avere, 
preluau numele acestor fii iluzorii și porneau în lunga traversare 
a oceanului. În timp ce norvegienii, italienii și evreii ruși treceau 
cu feribotul din Insula Ellis în Manhattan, risipindu-se apoi pe 
șosele și pe calea ferată spre Kansas, Nebraska sau Minnesota, 
chinezii care ajungeau în California de obicei rămâneau locului. 
În cartierele lor, mici Chinatown, viaţa acestor fii pe hârtie era 
fragilă și ușor de distrus. Fiecare avea un nume fals. Fiecare 


3 Președinte al SUA între anii 1881 și 1885. 


? Coolies, muncitori asiatici, îndeosebi din China și India, necalificaţi, care imigrau în 
SUA și lucrau pentru salarii mici. 


VP - 33 


spera să nu fie descoperit și trimis înapoi acasă. Toţi se 
strângeau laolaltă, astfel ca niciunul să nu iasă în evidenţă. 

Părinţii lui James însă nu rămăseseră locului. În 1938, când el 
avea șase ani, tatăl lui primise o scrisoare de la un frate pe 
hârtie care plecase spre est în căutarea unui loc de muncă exact 
când începuse Marea Criză economică. Găsise un post la o 
școală cu internat în lowa, îi scria el, unde se ocupa de curăţenie 
și întreţinere. Dar mama lui (cea reală, nu cea de pe hârtie) se 
îmbolnăvise, așa că omul era nevoit să se întoarcă în China, iar 
angajatorii îl întrebaseră dacă știa vreun prieten de încredere 
care să-i ia locul. Lor le plac chinezii, preciză el în scrisoare, 
considerându-i liniștiți, muncitori și curaţi. Era un post bun, la o 
școală exclusivistă. Poate că și soţia lui va găsi de lucru la 
bucătărie. N-ar fi oare interesat? 

James nu știa să citească în chineză, dar toată viaţa păstrase 
amintirea ultimului paragraf din scrisoarea aceea, un păienjeniș 
de caractere scrise cu stiloul care atrăsese atenţia părinţilor lui. 
Exista la școala aceea, continua „fratele”, o politică specială 
pentru copiii angajaţilor. Dacă treceau de un examen de 
admitere, puteau urma cursurile gratis. 

Locurile de muncă erau puţine, toată lumea era flămândă, dar 
acel ultim paragraf a fost motivul pentru care familia Lee și-a 
vândut mobilierul și a pornit să străbată ţara cu avutul încărcat 
în două valize. Drumul a însemnat cinci călătorii cu autobuzele 
Greyhound și patru zile de mers. Când au ajuns în lowa, 
„unchiul” lui James i-a dus la apartamentul lui. James își 
amintește doar de dinţii omului, chiar mai strâmbi decât ai 
tatălui lui, cu unul crescut într-o parte, ca o boabă de orez 
așteptând să fie scoasă cu o scobitoare. In ziua următoare, tatăl 
lui a îmbrăcat cea mai bună cămașă, a închis-o până sus, la gât, 
și l-a însoţit pe prietenul lui la Lloyd Academy. Până după- 
amiază, totul era aranjat: avea să înceapă lucrul de săptămâna 
următoare. A doua zi dimineață, mama și-a pus cea mai bună 
rochie și s-a dus cu tata la școală. In seara aceea, fiecare a adus 
acasă o uniformă bleumarin cu câte un nume nou, englezesc, 
cusut pe ea: Henry, Wendy. 

Câteva săptămâni mai târziu, părinţii l-au luat pe James la 
Lloyd Academy, ca să susțină examenul de admitere. Un bărbat 
cu o mustață mare și albă, ca bumbacul, îl dusese într-o sală de 
clasă goală și-i dăduse o broșură și un creion galben. Privind 


VP - 34 


acum înapoi, James își dă seama ce idee strălucită fusese: ce 
copil de șase ani ar fi putut citi întrebările pentru un asemenea 
examen, ca să nu mai spunem de absolvirea lui? Fiul unei 
învățătoare, poate, dacă îl ajutase ea la învăţat. Dar în niciun 
caz fiul unui om de serviciu, al unei vânzătoare la cafenea ori al 
unui îngrijitor. Dacă un teren de formă pătrată are latura de un 
metru și jumătate, ce lungime are gardul care îl înconjoară? 
Când a fost descoperită America? lată un șir de forme; care 
dintre următoarele completează șirul? Care dintre aceste 
cuvinte este substantiv? Ne pare rău, putea spune directorul; 
fiul dumneavoastră nu a trecut testul. Nu se ridică la nivelul 
standardelor Lloyd. Și nu trebuie să plătiți nicio taxă. 

James însă știuse toate răspunsurile. Fiindcă citise toate 
ziarele care-i căzuseră în mână; citise toate cărțile pe care le 
cumpărase tatăl lui, cu un ban sacoșa, când o bibliotecă își 
vânduse colecția. Șase metri, scrisese el. 1492. Automobil. 
Cercul. |Incheiase testul și pusese creionul în spaţiul rezervat din 
partea de sus a pupitrului. Omul cu mustață nu ridicase privirea 
spre el decât douăzeci de minute mai târziu. „Ai terminat deja? 
Ce tacut ai fost, băiete!” Luase apoi broșura și creionul și-l 
dusese pe James înapoi la bucătărie, unde lucra mama lui. „Voi 
corecta testul și vă voi comunica rezultatele săptămâna 
viitoare”, spusese el, însă James știa deja că trecuse examenul. 

Când începuse trimestrul, în septembrie, venise la școală 
împreună cu tatăl lui, în camioneta Ford pe care școala i-o 
împrumutase pentru a-și face treaba de îngrijitor. „Eşti primul 
copil de oriental care învaţă la Lloyd”, îi reamintise tata. „Să fii 
un bun exemplu”. În dimineața aceea, se așezase tăcut în 
bancă, iar fetița de lângă el îl întrebase „Ce s-a întâmplat cu 
ochii tăi?” Abia când auzise oroarea din glasul învățătoarei - 
„Shirley Byron!!” - înţelesese că ar fi trebuit să se simtă 
stânjenit; data următoare când se întâmplase același lucru, 
având deja lecţia învățată, se înroșise imediat. La fiecare oră, în 
fiece zi a acelei prime săptămâni, ceilalţi elevi îl studiaseră: de 
unde venise oare băiatul ăsta? Avea ghiozdan și uniformă de la 
Lloyd, dar nu locuia la internatul școlii, la fel ca restul elevilor; și 
arăta altfel decât toți cei pe care-i văzuseră ei. Când și când, 
tatăl lui era chemat să deschidă o fereastră înţepenită, să 
schimbe un bec, să șteargă ceva vărsat pe jos. Ghemuit în 
ultimul rând, James își vedea colegii furișând priviri de la el la 


VP - 35 


tatăl lui și știa că bănuiau adevărul. Și își pleca fruntea deasupra 
cărţii, atât de jos încât aproape că atingea pagina cu nasul, 
până când tatăl lui părăsea sala de clasă. Deja în a doua lună de 
cursuri, le ceruse permisiunea părinţilor să vină și să plece de la 
școală singur. Așa, se putea preface că este un elev oarecare. 
Se putea preface că, îmbrăcat în uniformă, arăta exact ca toţi 
ceilalţi. 

Petrecuse doisprezece ani la Lloyd și niciodată nu se simţise 
acolo ca acasă. În școala aceea, fiecare părea să fie urmașul 
unuia dintre părinţii pelerini!%, al unui senator ori al vreunui 
Rockefeller, dar când li se cerea la clasă să traseze arborele 
genealogic al familiei, el prefera să spună că a uitat să-și facă 
tema, decât să deseneze complicata diagramă a înaintașilor să-i 
„Să nu mă întrebe nimic!” se ruga el tăcut, în vreme ce 
profesorul nota un zero mic, cu roșu, lângă numele lui. Își 
stabilise singur o programă de studiu al culturii americane - să 
asculte la radio, să citească benzi desenate, să-și 
economisească banii de buzunar pentru filme la cinema, să 
înveţe regulile noilor jocuri de societate - pentru eventualitatea 
că îl va întreba cineva la un moment dat „Hei, l-ai auzit ieri pe 
Red Skelton?” sau „Vrei să jucăm Monopoly?”, deși nimeni nu-l 
întreba niciodată. Crescând, nu se ducea la dans, la petreceri 
sau la balurile absolvenţilor. În cel mai bun caz, fetele îi 
surâdeau pe culoare, fără să spună nimic; în cel mai rău, se 
uitau fix când trecea pe lângă ele și le auzea râsetele înfundate 
după ce cotea. La absolvire, în albumul clasei apărea o singură 
fotografie a lui, pe lângă portretul obligatoriu: un instantaneu 
făcut la o adunare pentru a-l întâmpina pe președintele Truman, 
fața lui ițindu-se printre umărul casierului clasei și cel al unei 
fete care avea să se mărite mai târziu cu un prinţ belgian. 
Urechile lui, de un rozaliu palid în mod obișnuit, aveau o 
nefirească nuanţă cenușie în poză, iar gura îi era întredeschisă, 
de parcă tocmai fusese prins încălcând proprietatea altcuiva. 
Sperase că la colegiu lucrurile vor fi altfel. Și totuși, după șapte 
ani la Harvard - patru ca student plus trei deocamdată ca 
masterand -, nimic nu se schimbase. Fără să înţeleagă de ce, 
începuse să studieze cel mai reprezentativ subiect american, 
cowboy-i, însă niciodată nu vorbea despre părinţii și despre 


10 Nume sub care sunt cunoscuţi primii europeni care au fondat Colonia Plymouth, în 
actualul stat Massachusetts din SUA, în prima parte a secolului al XVII-lea. 


VP - 36 


familia lui. Încă avea câteva cunoștințe, dar nu și prieteni. Încă 
se mai pomenea fâţâindu-se stânjenit în scaun, de parcă în orice 
clipă cineva l-ar fi putut observa și i-ar fi putut cere să plece. 

Așa că în toamna aceea din 1957, când Marilyn se aplecase 
peste biroul lui și-l sărutase, fata aceea minunată cu părul ca 
mierea, când venise în braţele lui și apoi în patul lui, James nu-și 
crezuse ochilor. În prima după-amiază petrecută împreună, în 
minuscula sa garsonieră cu pereţi văruiţi, nu putuse să nu se 
mire, încântat de felul în care trupul ei se plia perfect pe al lui: 
cu nasul exact în mica adâncitură dintre clavicule, cu obrazul 
potrivindu-i-se desăvârșit pe curba gâtului. De parcă erau două 
jumătăţi ale aceluiași întreg. O studiase cu aerul unui sculptor, 
urmărindu-i conturul șoldurilor și al gambelor, mângâindu-i 
pielea cu vârfurile degetelor. Când făceau dragoste, părul ei 
prindea viaţă. Se întuneca de la auriul grâului la un chihlimbariu 
adânc. Se bucla și se încreţea ca frunza unei ferigi. Îl uluia faptul 
că el, persoana lui, putea avea un asemenea efect asupra cuiva. 
Când aţipea în braţele lui, părul i se relaxa treptat, iar când se 
trezea, era deja întins până la onduleurile largi, obișnuite. Apoi 
râsul ei cristalin scânteia în încăperea albă și goală; când 
vorbea, repede și avântat, mâinile îi fluturau în aer până ce el le 
prindea cu ale lui și zăboveau amândoi, calzi și nemișcaţi, ca 
niște păsări odihnindu-se, după care îl trăgea din nou spre ea. 
Era ca și când America însăși îl primea în viaţa ei. Era un noroc 
prea mare. Și se temea că va veni ziua în care universul avea să 
observe că el n-o merita și să i-o ia înapoi. Sau că ea își va da 
brusc seama de greșeala făcută și va dispărea din viaţa lui la fel 
de neașteptat precum intrase. lar după o vreme, frica aceea s-a 
transformat și ea în obișnuinţă. 

Începuse să facă mici schimbări despre care credea că-i vor 
plăcea ei: își tunsese părul, își cumpărase un tricou cu dungi 
albastre pe care ea îl admirase la un trecător. (Insistentă, șuvița 
tot îi mai stătea în sus; ani mai târziu, Nath și Hannah o vor 
moșteni la rândul lor.) Într-o sâmbătă, la sugestia lui Marilyn, 
cumpărase un bidon de vopsea galben-pai, strânsese piesele de 
mobilier în mijlocul camerei și întinsese cârpe pe parchet. Pe 
măsură ce vopseau un perete, apoi altul, încăperea se lumina 
de parcă razele soarelui pătrundeau direct prin zid. Când toată 
camera fusese gata, deschiseseră ferestrele și se ghemuiseră 
pe patul împins în mijloc. Garsoniera era atât de mică, încât 


VP - 37 


nimic nu se afla la distanţă mai mare de câţiva pași de perete, 
dar înconjurați de birou și de scaune, de fotoliu și de dulap, 
James avea impresia că se aflau pe o insulă sau că pluteau 
undeva în largul mării. Cu Marilyn cuibărită în curbura umărului, 
o sărutase, iar braţele ei îi cuprinseseră gâtul, și trupul i se 
ridicase în întâmpinarea trupului lui. Un alt mic miracol, de 
fiecare dată. 

Mai târziu în după-amiaza aceea, trezindu-se în lumina ce 
pierea, observase o abia zărită pată galbenă pe vârful unuia 
dintre degetele de la picioare ale lui Marilyn. După o clipă de 
căutări, zărise o urmă pe perete, la capul patului, unde atinsese 
piciorul ei când făcuseră dragoste: un loc cât un bănuţ de pe 
care vopseaua se ștersese. Nu-i spusese ei nimic, iar seara, 
când împinseseră mobilele la locul lor, dulapul ascunsese pata. 
De fiecare dată când se uita la dulapul acela simțea o 
mulțumire, de parcă ar fi putut vedea, prin sertarele din lemn de 
pin și prin rufele împăturite, urma pe care trupul ei o lăsase în 
spaţiul lui. 

De Ziua Recunoștinței, Marilyn hotărâse că nu se va duce 
acasă, în Virginia. Își spusese sieși și-i explicase lui James că era 
mult prea departe pentru o vacanţă atât de scurtă, dar în 
realitate știa că mama ei o va întreba din nou dacă are ceva 
perspective, iar de data aceasta n-ar fi știut ce să răspundă. 
Așa, în bucătăria minusculă a lui James, fripsese un pui, tăiase 
cartofi și curățase napi pe care îi pusese la făcut într-o 
crăticioară cât un notes: masa de Ziua Recunoștinței în 
miniatură. James, care nu gătise niciodată și care trăia cu 
burgeri de la fast-food și cu brioșe ieftine, o privise fermecat. 
După ce terminase cu puiul, Marilyn ridicase spre el o privire 
provocatoare, închisese cuptorul și își scosese mănușile de 
bucătărie. 

— Mama e profesoară de gospodărie, îi explicase ea. Betty 
Crocker!! e zeiţa ei personală. 

Fusese primul lucru pe care i-l spusese despre mama ei. Și 
după felul în care rostise cuvintele părea să fie un secret, un 
lucru pe care-l ţinuse ascuns și acum, în mod voit și încrezător, 
i-l dezvăluise lui. 


11 Celebră marcă americană de produse alimentare care și-a împrumutat numele unei 
emisiuni culinare radiofonice și unei serii de cărți de bucate. 


VP - 38 


James simţise că trebuie să-i răspundă la fel, să-i întoarcă 
acest dar privilegiat. Menţionase la un moment dat, în treacăt, 
că părinţii lui lucrau la o școală și nu elaborase ideea, sperând 
că ea va crede că erau profesori. Dar niciodată nu-i spusese că 
bucătăria școlii era ca un tărâm al uriașilor, totul în ea fiind de 
dimensiuni economice: suluri de folie de aluminiu de un 
kilometru lungime și borcane cu maioneză în care ar fi încăput și 
capul lui. Mama lui trebuia să aducă acest tărâm la scară 
firească, tăind pepenii în cubuleţe cât zarurile, porţionând 
calupurile de unt pe farfurioare, lângă câte o chiflă. Nu spusese 
nimănui, niciodată, că, de fapt, celelalte doamne din bucătărie 
strâmbau din nas când o vedeau pe mama lui că împachetează 
resturile de la masă, în loc să le arunce; și că acasă ei le 
încălzeau în cuptor, în vreme ce părinţii îl întrebau „Ce ai mai 
învăţat la geografie? Cum te-ai descurcat la matematică?” lar el 
recita: „Montgomery este capitala statului Alabama. Numerele 
prime se divid numai cu 1 și cu ele însele”. Nu-i înțelegeau 
răspunsurile, dar dădeau din cap, mulțumiți că el învăța lucruri 
pe care ei nu le știau. În timp ce vorbeau, el fărâmiţa pâine în 
bolul cu supă de ţelină sau desfăcea hârtia de pe un sandviș cu 
brânză și se oprea brusc, derutat, sigur că mai făcuse asta și 
înainte, neștiind dacă recapitula ce citise acasă sau tot ce 
învățase la școală în ziua aceea. In clasa a cincea, refuzase să 
mai vorbească în chineză cu părinţii lui, temându-se să nu-și 
întineze engleza cu cine știe ce accent; cu mult înainte de asta 
renunțase să le mai adreseze părinţilor vreun cuvânt la școală. 
Ezita acum să-i povestească lui Marilyn toate astea, temându-se 
că, odată ce le-ar fi recunoscut, ea îl va percepe așa cum se 
percepuse el însuși mereu: un paria slăbănog care se hrănea cu 
resturi,  recitându-și lecțiile și  străduindu-se să treacă 
neobservat. Un impostor, îi era teamă că ea nu-l va mai percepe 
niciodată altfel. 

— Părinţii mei sunt morţi, amândoi, îi spusese în cele din 
urmă. Au murit la scurt timp după ce am intrat la colegiu. 

Mama lui răposase când era el în anul al doilea, din cauza 
unei tumori la creier. Tatăl lui se dusese și el șase luni mai 
târziu. Complicaţiile unei pneumonii, fusese verdictul medicilor, 
însă el știuse care era adevărul: pur și simplu tatăl lui nu mai 
voise să trăiască singur. 


VP - 39 


Marilyn nu spusese nimic, dar întinsese braţele și-i cuprinsese 
fața în mâini, iar James simţise căldura reziduală a cuptorului în 
palmele ei. Zăboviseră pe obrajii lui doar o clipă înainte să piuie 
cronometrul, iar ea se întorsese la cuptor, însă deja îl încălziseră 
complet. Își amintea de mâinile mamei lui - cu urme de arsuri, 
cu bătături de la vasele frecate - și ar fi vrut să-și lipească 
buzele de locul acela moale, unde se întâlneau, în palma ei, linia 
vieţii cu cea a dragostei. Işi promisese atunci că nu va permite 
niciodată ca palmele acelea să se asprească. O privise pe 
Marilyn scoțând puiul din cuptor, rumenit, și fusese fermecat de 
dexteritatea ei. Era minunat felul în care sosul se îngroșase sub 
îndrumarea ei și cel în care cartofii se umflau aidoma 
bumbacului sub furculita pe care ea o mânuia. Era aproape ca o 
magie. Câteva luni mai târziu, când se căsătoriseră, făcuseră un 
pact: să lase trecutul să se ducă, să renunțe să mai pună 
întrebări, să privească doar înainte din acel moment, niciodată 
înapoi. 

În primăvara aceea, Marilyn făcea planuri pentru ultimul ei an 
de școală; James își finaliza doctoratul și încă aștepta să vadă 
dacă va fi primit la departamentul de istorie. Apăruse un post, 
iar el își depusese candidatura; profesorul Carlson, șeful 
departamentului, lăsase de înțeles că James era cel mai bine 
pregătit din anul lui. Când și când, se ducea la interviuri pentru 
alte posturi - în New Haven, în Providence -, pentru orice 
eventualitate. În sufletul său însă, era sigur că va fi angajat la 
Harvard. „Carlson aproape că mi-a confirmat că voi fi acceptat”, 
îi spunea el lui Marilyn ori de câte ori deschideau subiectul. Ea 
încuviinţa, îl săruta și refuza să se gândească la ce va fi când va 
absolvi ea, peste un an, când va merge la facultatea de 
medicină, cine știe unde. Harvard, enumera ea în gând, pe 
degete. Columbia. Johns Hopkins. Stanford. Fiecare deget 
însemna un pas mai departe. 

Și apoi, în aprilie, se petrecuseră două lucruri la care niciunul 
dintre ei nu se așteptase: profesorul Carlson îl informase pe 
James că regreta foarte, foarte mult să-l dezamăgească, dar 
deciseseră să-l angajeze pe colegul lui de an, William McPherson 
și, desigur, știau că James va găsi numeroase oportunităţi în altă 
parte. 

— Ți-au explicat și de ce? întrebase Marilyn, iar el replicase: 


VP - 40 


— Nu am fost tocmai potrivit pentru departament, așa mi-au 
spus, iar ea nu mai abordase subiectul. 

Patru zile mai târziu venise o surpriză și mai mare: Marilyn era 
însărcinată. 

Așa că în loc de Harvard apăruse într-un târziu o ofertă de la 
modestul Colegiu Middlewood, acceptată cu ușurare. În loc de 
Boston, un orășel din Ohio. În loc de facultatea de medicină, 
nunta. Nimic așa cum fusese plănuit. 

„Un copil”, îi repeta Marilyn lui James, iar și iar. „Copilul 
nostru! Cu atât mai bine”. Când se căsătoriseră, ea era abia în a 
treia lună, așa că sarcina nu se vedea. In sinea ei își spunea că 
va putea reveni la școală să termine și acel ultim an când copilul 
va fi mai mare. Dar aveau să treacă aproape opt ani până ce 
perspectiva școlii avea să redevină posibilă, dar pe atunci ea nu 
știa asta. Când ieșise din biroul decanului, după ce stabilise o 
amânare indefinită, fusese sigură că toate lucrurile la care 
visase - facultatea de medicină, profesia de medic, o viaţă nouă 
și importantă - așteptau doar întoarcerea ei, ca un câine bine 
dresat care își așteaptă stăpânul. Și totuși, când se așezase la 
măsuţa cu telefonul din holul căminului și-i dăduse operatoarei 
numărul mamei ei, vocea îi tremurase la fiecare cifră rostită. lar 
odată ce glasul mamei ei se auzise în receptor, uitase să-i spună 
„Bună ziua” și izbucnise direct: 

— Mă mărit. În iunie. 

După o pauză, mama întrebase: 

— Cu cine? 

— Îl cheamă James Lee. 

— E student? 

Obrajii i se înroșiseră. 

— Tocmai își termină doctoratul. În istorie americană. Ezitase 
și apoi decisese să spună o jumătate de adevăr: Cei de la 
Harvard se gândesc să-l angajeze, la toamnă. 

— Deci e profesor, replicase mama ei și o subită vioiciune îi 
răsunase în glas. Scumpa mea, sunt atât de fericită pentru tine! 
Abia aștept să-l cunosc. 

Un val de ușurare o inundase. Mama nu era supărată fiindcă 
ea renunţa la școală înainte de vreme; și de ce ar fi deranjat-o? 
Oare nu făcuse exact ce sperase mama ei - să întâlnească un 
bărbat minunat de la Harvard? Citise la telefon detaliile de pe o 


VP - 41 


bucăţică de hârtie: vineri, 13 iunie, la unsprezece treizeci, la 
judecătorul de pace; masa pe urmă, la Parker House. 

— Nu va fi o petrecere mare. Doar noi, tu și câţiva prieteni. 
Părinţii lui James sunt morți, amândoi. 

— Lee... rostise mama ei, gânditoare. E rudă cu cineva 
cunoscut? 

Deodată, Marilyn își dăduse seama ce-și închipuia mama ei. 
Era anul 1958; în Virginia, în jumătate de stat, nunta lor ar fi 
încălcat legea. Chiar și în Boston zărea uneori dezaprobare în 
privirile trecătorilor. Părul ei nu mai avea acea nuanță blond-pai 
din copilărie, dar era încă suficient de deschis la culoare ca să 
atragă atenţia când își înclina capul spre cel brunet ca pana 
corbului în sala de cinema, pe o bancă în parc sau în fața 
vitrinelor de la Waldorf Cafeteria. Un grup de fete de la Radcliffe 
cobori scările, una dintre ele oprindu-se aproape de Marilyn în 
așteptarea telefonului, iar celelalte se îngrămădiră în jurul 
oglinzii din hol, ca să-și pudreze nasurile. Cu numai o săptămână 
în urmă, una dintre ele auzise despre căsătoria lui Marilyn și 
venise în camera ei „ca să vadă dacă era adevărat”. 

Apăsându-și palma pe pântec, Marilyn strânsese bine 
receptorul în mână și răspunsese pe un ton dulce: 

— Nu știu, mamă. De ce să nu-l întrebi tu când vă veţi 
cunoaște? 

Așa că mama ei venise din Virginia - prima dată când trecea 
dincolo de granițele statului. Așteptând-o în gară împreună cu 
James, la câteva ore după ce el își încheiase doctoratul, Marilyn 
își zisese că ar fi venit oricum, chiar dacă i-ar fi spus. Când 
mama ei coborâse pe peron și o zărise, un zâmbet i se 
așternuse pe chip - un zâmbet spontan, plin de mândrie - și 
pentru o clipă Marilyn crezuse din toată inima. „Sigur că ar fi 
venit!” Apoi zâmbetul șovăise o fracțiune de secundă, ca o 
pâlpâire. Privirea ei alergase înainte și-napoi de la blonda solidă 
care stătea în stânga fiicei ei la orientalul slab din dreapta ei, 
căutându-l pe anunţatul James fără a-l găsi. Și apoi înțelegând. 
Câteva secunde se scurseseră înainte de a-i strânge mâna lui 
James și a-i spune că era foarte, foarte fericită să-l cunoască, 
lăsându-l apoi să-i ia valiza. 

Marilyn și mama ei cinaseră singure în seara aceea, iar mama 
nu pomenise despre James până la desert. Ştia ce avea s-o 
întrebe - „Pentru ce îl iubești?” - și se îmbărbătase pentru a-i 


VP - 42 


răspunde. Dar mama nu întrebase asta, nu menţionase cuvântul 
„iubire”. Înghiţise o bucăţică de chec și-și studiase fiica peste 
masă. 

— Ești sigură, rostise ea, că nu vrea doar un permis de 
ședere? _ 

Marilyn nu putuse s-o privească în faţă. Işi aţintise ochii 
asupra mâinilor ei, pătate în ciuda mănușilor și a loţiunii cu 
parfum de lămâie, asupra furculiţei dintre degete, asupra 
firimiturilor agăţate de dinţii acesteia. O cută mică încrețea 
sprâncenele mamei, de parcă cineva ar fi lovit-o în frunte cu un 
cuţit. Ani mai târziu, Hannah va remarca același semn de 
adâncă îngrijorare pe chipul mamei ei, fără să-i știe cauza, iar 
Marilyn n-ar fi recunoscut niciodată asemănarea. 

— S-a născut în California, răspunsese, iar mama ei își 
întorsese privirea și își tamponase buzele cu șervetul, lăsând 
două pete roșii pe pânza albă. 

În dimineaţa nunţii, în timp ce așteptau la judecătorie, 
degetele mamei își făceau continuu de lucru cu închizătoarea 
poșetei. Ajunseseră cu aproape o oră mai devreme, de teama 
traficului, a locurilor de parcare, a riscului de a întârzia la 
judecătorul de pace. James îmbrăcase un costum nou și își tot 
pipăia buzunarul de la piept, verificând verighetele prin stofa de 
lână bleumarin. Văzând gestul acela timid și emoţionat, Marilyn 
ar fi vrut să-l sărute acolo, în faţa tuturor. Peste douăzeci și cinci 
de minute avea să fie soția lui. Apoi mama ei se apropiase și o 
prinsese de cot cu o strânsoare ca de menghină. 

— Vino să-ţi împrospătezi rujul, îi spusese, împingând-o ușor 
spre toaleta doamnelor. 

Ar fi trebuit să știe ce va urma. Toată dimineaţa, mama ei 
fusese nemulțumită de câte ceva. Rochia lui Marilyn era crem, 
nu albă. Nu arăta ca o rochie de mireasă; era prea simplă, ca o 
uniformă de infirmieră. Nu înţelegea de ce nu se căsătoreau la 
biserică. Doar erau o sumedenie în apropiere. Nu-i plăcea 
vremea din Boston; de ce era atât de cenușiu în iunie? 
Margaretele nu erau flori pentru nuntă; de ce n-a ales trandafiri 
în locul lor? Și de ce se grăbea atât de tare, de ce se căsătorea 
acum, de ce nu mai aștepta o vreme? 

l-ar fi fost mai ușor dacă mama ei ar fi apelat la jigniri. l-ar fi 
fost mai ușor dacă l-ar fi insultat pe James de-a dreptul, dacă ar 
fi zis că e prea scund sau prea sărac, ori insuficient realizat în 


VP - 43 


viaţă. Dar tot ce spunea mama ei, iar și iar, era: „Nu e bine, 
Marilyn! Nu e bine!” Lăsând nespecificat acel ceva care nu era 
bine, lăsându-l să plutească în aer, între ele. 

Prefăcându-se că n-o aude, Marilyn își scosese rujul din 
poșetă. 

— O să te răzgândești, îi spusese mama ei. O să regreţi mai 
târziu. 

Ea deșurubase capacul rujului și se aplecase mai aproape de 
oglindă, însă mama ei o prinsese de umeri, cu disperare. 
Privirea din ochii ei era una de frică, de parcă fiica ei ar fi pășit 
pe buza unei prăpăstii. 

— Gândește-te la copiii voştri, insistase mama. Unde veţi trăi? 
N-o să vă simţiţi acasă nicăieri. O să-ţi pară rău tot restul vieții 
tale. 

— Oprește-te! strigase Marilyn, izbind cu pumnul în marginea 
chiuvetei. E viața mea, mamă. A mea! 

Se smulsese din strânsoarea ei, iar rujul îi sărise din mână și 
aterizase, cu câteva salturi, pe pardoseala de gresie. In zbor 
lăsase o dungă roșie și lungă pe mâneca mamei ei. Fără un alt 
cuvânt, împinsese ușa toaletei și ieșise, lăsând-o pe mama ei 
singură, în urmă. 

Afară, James îi aruncase viitoarei lui soţii o privire neliniștită. 

— Ce s-a întâmplat? murmurase el, înclinându-se spre ea. 

Marilyn clătinase din cap și șoptise în grabă, râzând: 

— Ei, mama crede că ar trebui să mă mărit cu cineva ca mine. 

Apoi îl prinsese de reverul hainei, îi trăsese fața spre ea și îl 
sărutase. Ridicol! își spusese în sinea ei. Era atât de clar, încât 
nici nu mai era nevoie s-o rostească cu glas tare. 

Cu numai câteva zile înainte, la sute de kilometri depărtare, 
un alt cuplu se căsătorise - un bărbat alb și o femeie de culoare, 
care împărțeau acum un nume cât se poate de potrivit: Loving!?. 
Peste patru luni, aveau să fie arestaţi în Virginia, legea 
reamintindu-le că voia Atotputernicului nu fusese niciodată ca 
albul, negrul, galbenul și roșul să se amestece, că nu trebuie să 
existe cetățeni corciți și că mândria rasială nu trebuie înăbușită. 
Aveau să treacă patru ani înainte ca ei să protesteze și încă 
patru până ce tribunalul le acceptase cererea, însă mulţi, mulţi 


12 „lubitor", în limba engleză. Referire la căsătoria dintre Mildred și Richard Loving, 
care a condus, în cele din urmă, la anularea legii privind integritatea rasială din 1924, 
ce interzicea mariajul între cetățenii albi și cei de culoare. 


VP - 44 


alții aveau să se mai scurgă înainte ca și oamenii din jurul lor să 
accepte. Unii, precum mama lui Marilyn, n-aveau să accepte 
niciodată. 

Când Marilyn și James se dezlipiseră unul de altul, mama ei 
ieșise de la toaletă și stătea într-o parte tăcută, privindu-i de la 
distanţă. Își ștersese mâneca iar și iar cu hârtie absorbantă, dar 
dunga roșie tot se mai vedea sub pata umedă, ca o urmă veche 
de sânge. Marilyn șterse o fărâmă de ruj întinsă pe buza de sus 
a lui James și zâmbi, iar el se bătu din nou pe buzunarul de la 
piept, pipăind verighetele. Mamei ei, gestul îi sugera că James 
se felicită singur. 

După acel moment, în amintirea lui Marilyn nunta rămăsese 
doar ca o succesiune de cadre disparate: linia albă, subţire ca 
un fir de păr, de pe ochelarii bifocali ai judecătorului de pace; 
pămătuful de floarea-miresei din buchetul ei; condensul de pe 
paharul de vin al fostei ei colege de cameră, Sandra, când îl 
ridicase ca să toasteze. Sub masă, mâna lui James în mâna ei și 
straniul cerculeț de aur pe care-l simţea rece pe piele. lar de 
cealaltă parte a mesei, părul atent coafat al mamei ei, faţa ei 
pudrată și buzele strânse pentru a-i acoperi incisivul puţin ieșit 
în afară. 

Aceea a fost ultima dată când Marilyn a văzut-o pe mama ei. 


VP - 45 


3. 


Până în ziua înmormântării, Marilyn nu se gândise niciodată la 
ultimul moment în care avea să-și vadă fiica. Și-ar fi imaginat o 
scenă înduioșătoare, la marginea patului, ca în filme: ea, cu 
părul alb, îmbătrânită și mulțumită, într-un capot de satin, gata 
să-și ia adio; Lydia, femeie în toată firea, încrezătoare și sigură 
pe ea, ţinându-i mâna într-a ei, deja medic de profesie, 
neafectată de ciclul imperios al vieţii și al morții. Și chipul Lydiei 
- deși Marilyn nu recunoaște acest lucru - este cel pe care ar 
vrea să-l vadă ultimul, nu pe al lui Nath, nu pe al lui Hannah și 
nici măcar pe al lui James, ci chipul fiicei care ocupă mereu 
primul loc în gândurile ei. Acum, ultima privire aruncată fiicei ei 
a trecut deja; spre nedumerirea ei, James insistase ca sicriul să 
fie închis la ceremonia funerară. Nu va mai avea șansa de a 
vedea chipul fiicei ei o ultimă dată, iar în ultimele trei zile i-a 
repetat asta lui James iar și iar, uneori cu furie, alteori printre 
lacrimi. În ceea ce-l privește, James nu poate găsi cuvintele prin 
care să-i spună ce a văzut când s-a dus să identifice trupul 
Lydiei: doar o jumătate din faţa ei mai exista, conservată cât de 
cât de apa rece a lacului; cealaltă jumătate fusese deja roasă, 
mâncată. Ignoră glasul soției și își ţine privirea aţintită în 
retrovizor, în timp ce iese în stradă, în marșarier. 

Cimitirul se află la doar cincisprezece minute de mers pe jos 
de casa lor, însă ei iau mașina, oricum. Când cotesc pe strada 
principală care înconjoară lacul, Marilyn se uită brusc în stânga, 
de parcă ar fi observat ceva pe umărul soţului ei. Nu vrea să 
vadă debarcaderul, barca prinsă din nou în parâme, lacul însuși 
întinzându-se până departe. James a ridicat geamurile mașinii 
până sus, dar vântul flutură frunzele copacilor de pe mal și 
încrețește suprafața apei. El va fi acolo întotdeauna, lacul; de 
fiecare dată când vor ieși din casă, îl vor vedea. Pe bancheta din 
spate, Nath și Hannah se întreabă la unison dacă mama lor își 
va întoarce privirea de la el pentru tot restul vieţii, ori de câte 
ori va trece pe acolo. Lacul scânteiază în soare ca un acoperiș 
de tablă lustruit, iar ochii lui Nath se umezesc. Nu pare drept ca 
lumina să fie atât de strălucitoare și cerul atât de albastru, și 


VP - 46 


simte un val de ușurare când un nor acoperă soarele, și apa 
devine gri, din argintie. 

La cimitir, opresc în parcare. Orașul Middlewood e mândru de 
cimitirul său parc, un fel de combinaţie între un loc de veci și o 
grădină botanică, străbătut de alei șerpuite, cu mici însemne 
metalice de identificare a plantelor. Nath își amintește de 
excursiile aici pe care le făcea la orele de știință din gimnaziu, 
cu ghiduri și caiete de desen; odată, profesorul promisese zece 
puncte în plus celui care putea aduna cele mai multe tipuri de 
frunze. Şi în ziua aceea fusese o înmormântare, iar Tommy Reed 
se furișase printre șirurile de scaune pliante, drept în mijlocul 
discursului funebru, și smulsese o frunză dintr-un sasafras, de 
pe o ramură mai joasă. Domnul Rexform nu observase, și-l 
felicitase pe Tommy fiindcă fusese singurul care găsise un 
Sassafras albidum, iar ceilalţi elevi își înăbușiseră chicotele și 
bătuseră palma cu Tommy pe drumul de întoarcere acasă. 
Acum, în vreme ce se îndreaptă în șir indian spre șirul de 
scaune, Nath ar vrea să se poată întoarce în timp și să-l 
pocnească pe Tommy Reed. 

În amintirea Lydiei, școala a suspendat cursurile în ziua 
aceea, și colegii ei au venit la cimitir, în număr mare. Uitându-se 
la ei, James și Marilyn realizează ce mult a trecut de când le-au 
văzut ultima dată pe fetele acelea: ani. Pentru un moment, n-o 
recunosc pe Karen Adler, cu părul lung acum, și nici pe Pam 
Saunders, fără aparatul dentar. Gândindu-se la lista cu nume 
tăiate cu pixul, James își dă seama că se holbează și întoarce 
capul. Încet, scaunele sunt ocupate de câţiva dintre colegii de 
clasă ai lui Nath, de elevi mai mici ale căror chipuri îi sunt vag 
familiare, dar pe care nu-i cunoaște de fapt. Chiar și vecinii, care 
se apropie pe rând, îi par străini. Părinţii lui niciodată nu ies și n- 
au invitaţi; nu organizează petreceri, nu au un grup de bridge, 
nu au amici de vânătoare și nici unii cu care să iasă la câte un 
pahar ori la o masă în oraș. La fel ca Lydia, nu au prieteni 
adevăraţi. Hannah și Nath recunosc câţiva profesori de la 
universitate, pe asistenta tatălui lor, dar majoritatea fetelor 
prezente aparţin unor necunoscuţi. „Oare de ce au venit?” se 
întreabă Nath, și când slujba începe și toți își înclină capetele 
spre sicriul așezat în faţă, sub crengile sasafrasului, înţelege de 
ce. Sunt atrași de spectacolul morţii subite. În ultima 
săptămână, de când poliția a dragat lacul, toate articolele 


VP - 47 


principale din Monitor, ziarul local, au fost despre Lydia. Tânără 
orientală găsită înecată în lac. 

Pastorul seamănă cu președintele Ford, cu fruntea plată, dinții 
albi, solid și cu un aspect îngrijit. Familia Lee nu merge la 
biserică, dar i l-a recomandat firma de pompe funebre, iar James 
a acceptat fără să pună întrebări. Acum stă cu spatele drept, cu 
omoplaţii presați pe spătarul scaunului, și încearcă să asculte 
slujba. Pastorul citește Psalmul 23, cu un text modificat: „Am tot 
ce-mi trebuie” în loc de „Nu voi duce lipsă de nimic”; „Chiar de 
voi merge printr-o vale foarte întunecată” în loc de „Chiar dacă 
ar fi să umblu prin valea umbrei morţii”. Pare ceva lipsit de 
respect, ceva ciuntit. Ca și cum și-ar îngropa el fiica într-o cutie 
din placaj. „La ce altceva m-aș putea aștepta din partea orașului 
ăstuia?!” își spune el. În dreapta lui, parfumul crinilor de pe 
sicriu o izbește pe Marilyn ca o ceaţă caldă și udă, și aproape 
că-i întoarce stomacul pe dos. Pentru prima dată își dorește să 
fie genul acela de femeie, ca mama ei, care poartă batistă în 
geantă. Și-ar duce-o acum la față, ca să filtreze aerul, și când ar 
îndepărta-o, pânza ar fi de un roz murdar, ca niște cărămizi 
vechi. Lângă ea, Hannah își încleștează degetele. Ar vrea să-și 
pună mâna pe genunchii mamei ei, dar nu îndrăznește. Așa cum 
nu îndrăznește nici să se uite la sicriu. Lydia nu e acolo, 
înăuntru, își reamintește singură, inspirând adânc, ci numai 
trupul ei... Dar atunci, unde e Lydia de fapt? Toată lumea e atât 
de nemișcată încât, se gândește ea, pentru păsările care trec în 
zbor, ei toţi sunt doar niște statui. 

Cu colţul ochiului, Nath îl zărește pe Jack șezând pe margine, 
alături de mama lui. Se imaginează înșfăcându-l de guler, ca să 
afle ce știe. In săptămâna care a trecut, tatăl lui a sunat la 
poliţie în fiecare dimineaţă, cerând informaţii noi, dar ofițerul 
Fiske a continuat să răspundă că ancheta continuă, mereu și 
mereu. Dacă poliţia ar fi acum aici... își spune Nath. Ar trebui 
oare să-i povestească tatălui său? Jack stă cu ochii în pământ, 
de parcă i-ar fi prea rușine să ridice privirea. Și apoi, când Nath 
se uită iar în faţă, sicriul a fost deja coborât în pământ. Lemnul 
lustruit, cu crinii albi prinși deasupra, a dispărut și gata; a rămas 
doar spaţiul gol în locul în care a fost. A ratat totul. Sora lui s-a 
dus. 

Ceva umed îl atinge pe gât. Ridică mâna să se șteargă și 
constată că toată fața îi e udă, că a plâns tot timpul, în tăcere. 


VP - 48 


Dincolo de mulţimea de oameni, ochii albaștri ai lui Jack îl 
fixează deodată, iar Nath își șterge obrajii cu mâneca hainei. 

Lumea începe să plece, un șir subțire de spinări îndreptându- 
se spre parcare și spre stradă. Câţiva dintre colegii de clasă ai 
lui Nath, ca Miles Fuller, întorc spre el o privire plină de 
compasiune, dar majoritatea, stânjeniţi de lacrimile lui, decid să 
nu-i vorbească și-i întorc spatele. Altă șansă nu vor mai avea; 
ținând cont de notele lui bune și de tragedia prin care trece, 
directorul îl va scuti pe Nath de ultimele trei săptămâni de 
școală, iar el va decide să nu participe la ceremonia de 
decernare a diplomelor de absolvire. Unii dintre vecini se strâng 
în jurul familiei Lee, punându-le câte o mână pe braţ și 
murmurând condoleanţe; câţiva o bat ușor pe Hannah pe 
creștet, de parcă ar fi un copil mic sau un câine. Cu excepţia lui 
Janet Wolff, care și-a înlocuit obișnuitul halat alb de medic cu un 
costum negru, James și Marilyn nu recunosc pe mai nimeni. 
Când Janet ajunge la ea, Marilyn își simte palmele mânjite, 
trupul întreg murdar, ca o cârpă trecută dintr-o mână mizeră în 
alta, și abia dacă poate suporta degetele ei atingându-i cotul. 

De cealaltă parte a mormântului, Jack stă într-o parte 
așteptând-o pe mama lui, pe jumătate ascuns în umbra unui 
ulm bătrân. Nath se apropie de el și-l încolțește, silindu-l să se 
lipească cu spatele de trunchiul copacului, iar Hannah, captivă 
lângă părinţii ei din cauza mulţimii adulţilor, își privește fratele 
cu nervozitate. 

— Ce cauţi aici? întreabă Nath. 

De aproape, vede că de fapt cămașa lui Jack e albastră, nu 
neagră, că deși poartă pantaloni de stofă are în picioare vechii 
teniși alb cu negru și cu vârful găurit. 

— Hei, răspunde Jack cu privirea în pământ. Nath, ce mai faci? 

— Tu ce crezi că fac? 

Vocea i se sparge, iar el se urăște pentru asta. 

— Trebuie să plec, spune Jack. Mă așteaptă mama. Și, după o 
pauză, adaugă: Imi pare rău pentru sora ta! 

Se întoarce cu spatele, dar Nath îl prinde de braț. 

— Serios? 

N-a mai înșfăcat pe nimeni așa și se simte un dur făcând-o, ca 
un detectiv din filme. 

— Ştii, poliţia vrea să stea de vorbă cu tine. 


VP - 49 


Lumea începe să se uite la ei - James și Marilyn au auzit 
glasul ridicat al fiului lor și privesc în jur -, dar lui nu-i pasă. Se 
apropie mai mult de Jack, aproape lipindu-și fața de a lui. 

— Uite ce e, știu că a fost cu tine lunea aceea. 

Pentru prima dată, Jack ridică ochii spre chipul lui Nath: o 
fulgerare surprinsă a ochilor albaștri. 

— Ţi-a spus? 

Nath se împinge în el, piept în piept. Sângele îi bubuie în 
tâmpla dreaptă. 

— Nu era nevoie să-mi spună ea. Mă crezi idiot? 

— Uite, Nath, murmură Jack, dacă Lydia ţi-a spus că eu... 

Dar se întrerupe brusc, când de ei se apropie părinţii lui Nath 
și doamna Wolff. Nath se trage înapoi câţiva pași, împleticit, 
încruntându-se la Jack, la tatăl lui care i-a întrerupt și la ulm 
fiindcă nu e mai departe, undeva. 

— Jack, răsună sec glasul doamnei Wolff, s-a întâmplat ceva? 

— Nimic, răspunde el aruncând o privire spre Nath și apoi 
spre adulţi. Domnule Lee, doamnă Lee, îmi pare foarte rău 
pentru pierderea suferită! 

— Îți mulțumim fiindcă ai venit, spune James și așteaptă până 
când cei doi Wolfi se îndepărtează pe aleea șerpuită, înainte să-l 
înșface pe Nath de umăr. Ce-i cu tine? șuieră el. iți arde de 
ceartă la înmormântarea surorii tale? 

În spatele mamei lui, Jack furișează o privire rapidă în urmă și, 
când întâlnește ochii lui Nath, nu mai rămâne loc de îndoială: e 
speriat. Pe urmă cotește odată cu aleea și dispare. Nath răsuflă 
adânc. 

— Javra aia știe ceva despre Lydia. 

— Nu e treaba ta să stârnești scandal. Lasă poliţia să-și facă 
treaba! 

— James, intervine Marilyn, nu ţipa! 

Își duce degetele la tâmplă, de parcă ar avea o durere de cap, 
și închide ochii. Spre oroarea lui Nath, un strop de sânge roșu- 
întunecat i se scurge pe obraz... ba nu, e doar o lacrimă 
înnegrită de rimel, care-i lasă o dâră cenușie pe piele. Hannah, 
cu inima ei de copil inundată de compasiune, ridică brațul s-o ia 
de mână, dar mama ei n-o observă. După o clipă, Hannah se 
mulțumește să-și ducă mâna la spate, cu pumnul încleștat. 

James își caută cheile în buzunar. 


VP - 50 


— Le duc pe mama și pe sora ta acasă. Tu, după ce te 
răcorești, poţi să vii pe jos. 

În clipa în care cuvintele îi ies din gură, se crispează. Undeva 
în adâncul sufletului, ar vrea mai mult decât orice să-și 
liniștească băiatul, să-i așeze pe umăr o mână grea și 
mângâietoare, să-l strângă la piept, în ziua asta mai cu seamă. 
Dar deja are nevoie de toate forțele sale pentru a-și împiedica 
faţa să se schimonosească, pentru a putea rămâne în picioare, 
să nu se prăbușească la pământ. Așa că se întoarce și apucă 
braţul lui Hannah. Ea, cel puţin, face ce i se spune. 

Nath se așază la rădăcina ulmului și își privește părinţii 
îndepărtându-se spre mașină, cu Hannah mergând în urma lor și 
întorcând ochii spre el, cu o expresie melancolică. Tata nu știe 
cum e Jack. Băiatul locuiește pe strada lor de unsprezece ani, de 
când au intrat amândoi în clasa întâi, iar pentru părinţii lui Nath, 
el e doar un puști din vecini, cel neîngrijit, cu câinele și cu 
mașina aceea veche, la mâna a doua. In școală însă, toată 
lumea știe. La câteva săptămâni, mereu o altă fată. Și cu 
fiecare, povestea e aceeași. Jack nu curtează; nu ies la masă 
împreună, nu le oferă flori și nici cutii cu bomboane frumos 
ambalate. El doar duce fata cu mașina lui, la Point, la un cinema 
în aer liber ori în vreo parcare pe undeva și întinde un pled pe 
bancheta din spate. O săptămână sau două mai târziu, nu-i mai 
telefonează și trece la alta. Se știe că și-a făcut o specializare 
din deflorarea virginelor. La școală, fetele se mândresc cu asta, 
de parcă ar fi intrat într-un club exclusivist; îngrămădite la 
dulapurile lor, șușotesc printre chicoteli, împărtășindu-și toate 
detaliile murdare. Jack nu vorbește însă cu nimeni. Toată lumea 
știe că stă singur în cea mai mare parte a timpului: mama lui 
lucrează la spital în tura de noapte, șase nopţi pe săptămână. El 
nu mănâncă la cantina școlii, nu merge la discotecă. In clasă, 
stă în ultimul rând, alegându-și fata pe care să o ia la plimbare. 
lar în primăvara asta a ales-o pe Lydia. 

Nath zăbovește în cimitir o oră, două, trei, uitându-se cum 
muncitorii depozitează scaunele pliante, strâng florile, adună 
ghemotoacele de hârtie de pe jos și batistele de unică folosinţă 
din iarbă. În minte întoarce pe toate fețele fiece lucru pe care l-a 
auzit despre Jack, fiecare fapt, fiecare zvon. Cele două încep să 
se confunde, și când e gata să plece spre casă, clocotește deja 
pradă unei furii teribile. Încearcă să și-o închipuie pe Lydia cu 


VP - 51 


Jack, încearcă plin de disperare să nu și-i imagineze împreună. 
Oare a rănit-o el în vreun fel? Nu știe. Știe doar că Jack e de vină 
pentru tot și își promite că va afla cum anume. Abia când 
groparii își iau lopețile și se apropie de mormântul deschis, se 
ridică și el în picioare și se îndepărtează. 

Când ocolește pe malul lacului și cotește pe strada lor, 
zărește o mașină de poliţie oprită în faţa casei lui Jack. „Era și 
timpul!” își spune în sinea lui. Se furișează mai aproape de casă, 
aplecându-se sub nivelul ferestrelor. Dincolo de plasa pentru 
țânțari, ușa din faţă e deschisă, iar el urcă treptele în vârfurile 
picioarelor, pășind cu grijă pe marginea scândurilor tocite, ca să 
nu scârţâie. Despre sora lui vorbesc, își spune el cu fiecare 
treaptă urcată, așa că are tot dreptul să asculte. Ajuns sus, se 
apleacă spre ușa cu plasă. Nu poate vedea decât holul de la 
intrare, dar îl aude pe Jack în camera de zi, cum explică vorbind 
tare și rar, de parcă ar fi a doua sau a treia oară deja. 

— Ea trecuse deja mai departe, la fizică. Mama ei ar fi vrut să 
rămână cu cei de anul întâi. 

— Dar și tu erai în clasa aceea. Tu nu ești în an superior? 

— V-am spus, replică Jack pe un ton nerăbdător. Am fost 
nevoit să fac cursul din nou. Am picat. 

Acum se aude glasul mamei lui, dr. Wolff: 

— A avut o notă de 9 la clasă în semestrul acesta. Ți-am zis că 
o să te descurci bine dacă înveţi, Jack! 

Afară, Nath clipește nedumerit. „Jack? Un 9?!” 

Urmează un foșnet, ca și când polițistul întoarce pagina unui 
notes. Apoi: 

— Care era natura relaţiei tale cu Lydia? 

Numele surorii lui, rostit de poliţist, are o sonoritate atât de 
clară și de oficială, de parcă ar fi doar o etichetă, iar Nath 
tresare auzindu-l. Și Jack pare să tresară, fiindcă în glasul lui 
răsună acum o notă acută, care nu fusese acolo înainte. 

— Eram prieteni. Atâta tot. 

— Mai multe persoane au declarat că v-au văzut împreună, 
după școală, în mașina ta. 

— O învăţam să conducă. 

Nath și-ar dori să poată vedea fața lui Jack. Oare ei nu-și dau 
seama că minte? Dar polițistul pare să-l creadă. 

— Când ai văzut-o ultima dată? întreabă apoi. 

— Luni după-amiază. Inainte să dispară. 


VP - 52 


— Ce aţi făcut? 

— Am stat în mașină și am fumat. 

Urmează o pauză, în care polițistul notează răspunsul. 

— lar dumneavoastră aţi fost la spital, doamnă Wolff? 

— Doctor Wolff. 

Omul legii tușește încet. 

— Scuzaţi-mă! Doctor Wolff. Aţi fost la serviciu? 

— De obicei lucrez în tura de seară. În fiecare zi, mai puţin 
duminica. 

— Lydia părea supărată, luni? 

O altă pauză înainte ca Jack să răspundă. 

— Lydia era întotdeauna supărată. 

„Din cauza ta”, își spune Nath. Gâtul îi e atât de sugrumat, 
încât cuvintele nu se pot strecura afară. Marginile ușii încep să 
se vălurească și să se estompeze, ca un miraj în deșert. Își înfige 
unghiile în palmă, tare, până când ușa își recapătă conturul clar. 

— Ce anume o supăra? 

— Orice, replică Jack și vocea lui e foarte joasă acum, aproape 
ca un oftat. Notele. Părinţii ei. Faptul că fratele ei pleca la 
colegiu. Multe lucruri o supărau, adaugă el și acum chiar 
oftează, iar când reia, glasul îi e tensionat, gata să erupă: De 
unde să știu eu? 

Nath se depărtează de ușă și coboară treptele fără zgomot. N- 
are nevoie să audă mai multe. Ajuns acasă, nu vrea să vadă pe 
nimeni, așa că urcă în camera lui, să cugete la tot ce a aflat. 

Oricum, nici n-ar avea pe cine să vadă. Cât a stat el sub ulm, 
ai lui s-au risipit care-ncotro. În mașină, pe drum, Marilyn nu se 
uită nici măcar o dată spre James, concentrându-se pe degetele 
ei, rupându-și vreo pieliță, aranjându-și bareta genţii. Îndată ce 
intră în casă, ea spune că vrea să se întindă în pat, iar Hannah 
dispare în camera ei, fără un cuvânt. Pentru o clipă, James se 
gândește să se ducă după Marilyn, în dormitor. Jinduiește să se 
ghemuiască lângă ea, să-i simtă greutatea și căldura trupului 
acoperindu-l, protejându-l de orice altceva. Să se lipească de ea 
și s-o simtă lipindu-se de el, trupurile lor alinându-se unul pe 
altul. Dar ceva râcâie și râcâie mereu undeva într-un colț al 
minţii lui și, în cele din urmă, James își ia din nou cheile de pe 
masă. Trebuie să se ducă să rezolve ceva la birou, urgent. Nu 
mai poate aștepta niciun minut. 


VP - 53 


Când polițiștii întrebaseră dacă voia o copie a raportului de 
autopsie, el le dăduse adresa de la birou. Și, ieri, un plic gros 
apăruse în cutia lui poștală, iar el hotărâse că a făcut o greșeală; 
nu voia să vadă raportul. Niciodată. În același timp însă, nu se 
putuse decide să-l arunce. Il îndesase în sertarul de jos al 
biroului, pe care-l încuiase apoi. Avea să fie acolo, își spusese 
atunci, dacă vreodată se va răzgândi. Dar nu se așteptase să se 
răzgândească. 

E ora prânzului și biroul e aproape gol; numai Myrna, 
secretara departamentului, e prezentă, schimbând banda 
mașinii ei de scris. Toate celelalte uși sunt închise și nicio lumină 
nu răzbate prin geamurile lor mate. James descuie sertarul, 
trage adânc aer în piept și desface plicul cu degetul. 

N-a mai văzut niciodată un raport de autopsie și bănuiește că 
va găsi grafice și diagrame, dar începe ca o caracterizare pe 
care ar scrie-o un profesor despre unul dintre elevii săi: 
„Subiectul este o persoană de sex feminin, orientală, bine 
dezvoltată și corespunzător nutrită”. Mai departe spune lucruri 
pe care el le știe deja: că avea șaisprezece ani și un metru 
șaizeci și cinci înălțime; că avea părul negru și ochii albaștri, îi 
spune însă și lucruri pe care nu le știa: circumferința craniană, 
lungimea fiecărui membru și că pe genunchiul stâng avea o 
cicatrice ca o semilună mică. li mai spune că nu avea alcool sau 
droguri în sânge, că nu există indicii de viol sau traumă sexuală, 
dar că nu s-a putut determina dacă decesul a survenit prin 
suicid, omucidere sau accident. Cauza morții a fost „asfixie prin 
înec”. 

Și apoi continuă în ritm alert: „Cutia toracică este deschisă 
printr-o incizie în formă de Y”. 

James află mai departe culoarea și dimensiunile fiecărui organ 
și greutatea creierului. Că o spumă albă urcase pe traheea ei și-i 
acoperise nările și gura ca o batistă de dantelă. Că alveolele 
pulmonare erau acoperite cu un strat de mucus fin ca zahărul. 
Că plămânii aveau zone marmorate de roșu-închis și galben- 
cenușiu ca urmare a lipsei de aer; că la fel ca aluatul, purtau o 
urmă asemenea unei amprente; că atunci când fuseseră 
secționați cu scalpelul, din ei se scursese apă. Că în stomac se 
găsiseră fragmente de alge de pe fundul lacului, nisip și două 
sute de mililitri de apă pe care îi înghiţise când se scufundase. 
Că partea dreaptă a inimii ei se dilatase, ca și când ar fi fost 


VP - 54 


prea plină. Că întrucât plutise cu capul în jos în apă, scalpul și 
pielea de pe ceafă se înroșiseră până la umeri. Că din cauza 
temperaturii scăzute a apei, trupul nu se descompusese încă, 
dar că pielea de pe degete începea să se jupoaie, ca o mănușă. 

Aparatul de aer condiţionat din birou scoate un clic și un val 
de aer răcoros urcă dinspre podea. Trupul tot îi tremură, de 
parcă s-ar fi molipsit brusc de o răceală. Cu vârful piciorului, 
închide ventilul, însă nu-și poate opri tremurul mâinilor. Işi 
strânge pumnii și își încleștează maxilarele, ca să-și oprească 
clânţănitul dinţilor. Pe genunchii lui, raportul autopsiei flutură de 
parcă ar fi viu. 

Nu se poate imagina spunându-i lui Marilyn că asemenea 
lucruri s-au putut întâmpla unui trup pe care îl iubiseră. Nici nu 
vrea ca ea să știe despre ele. Mai bine să lase așa cum a 
conchis poliţia: înec. Fără alte detalii care să se înfigă în 
ungherele minţii ei. Aerul condiţionat se oprește, iar liniștea se 
revarsă și umple încăperea, apoi întregul departament. Povara 
celor citite se așază asupra lui, strivindu-l în scaun. E prea grea. 
Nu-și poate ridica nici măcar capul. 

— Domnule profesor Lee? 

E Louisa care, în pragul ușii, poartă încă rochia neagră cu care 
a fost îmbrăcată la înmormântare, de dimineaţă. 

— O, exclamă ea apoi. Îmi pare foarte rău! Nu credeam că 
veţi veni, după... 

Dar se oprește. 

— Nu-i nimic. 

Vocea lui pare fisurată, ca pielea veche și uscată. Louisa intră, 
lăsând ușa întredeschisă. 

— Vă simţiţi bine? îi privește ochii roșii, umerii căzuţi, plicul de 
pe genunchi. Apoi se apropie de el și îi ia cu gesturi ușoare 
hârtiile din mână. N-ar trebui să fiţi aici, adaugă și le așază pe 
birou. 

James clatină din cap. Cu o mână, îi întinde raportul. Louisa se 
uită la teancul de hârtii și ezită. „Citește!” îi spune James - sau 
încearcă să-i spună, fiindcă niciun sunet nu-i iese de pe buze, 
însă ea îl aude, oricum. Încuviinţează tăcută, se sprijină de 
marginea biroului și își pleacă privirea asupra hărtiilor. Expresia 
nu i se schimbă în timp ce citește, dar trupul ei devine tot mai 
nemișcat până când, la sfârșit, se ridică și-i ia mâna în mâna ei. 

— Nu ar trebui să fiţi aici, repetă ea. 


VP - 55 


Tonul nu a fost unul întrebător. Cu cealaltă mână, îl atinge 
ușor pe spate, iar el îi simte căldura prin cămașă. Pe urmă, 
Louisa spune: 

— De ce nu veniţi până la mine acasă? Vă pregătesc ceva de 
mâncare. 

lar el încuviinţează din cap. 

Apartamentul ei este la etajul al treilea al unui bloc fără lift, la 
numai șase străzi distanţă de campus. In faţa ușii marcate 3A, 
Louisa ezită, doar o clipă, apoi o descuie și intră amândoi, iar ea 
îl conduce direct în dormitor. 

Totul la ea e altfel: curbura braţelor și a picioarelor, textura 
pielii. Chiar și gustul ei e altfel, ușor înțepător, ca lămâia, când îi 
atinge limba cu a lui. Când ea se așază în genunchi peste el ca 
să-i descheie cămașa, părul îi acoperă faţa. James închide ochii 
și scoate un suspin lung, cutremurat. După aceea adoarme, cu 
Louisa încă deasupra lui. De când Lydia a fost găsită - e singurul 
cuvânt pe care poate suporta să-l folosească -, puţinul somn pe 
care a reușit să-l prindă a fost agitat. În visele pe care le are, 
nimeni în afara lui nu-și amintește ce s-a întâmplat cu Lydia; 
doar el e dureros de conștient de asta și iar și iar trebuie să-i 
convingă pe Marilyn, pe Nath și pe tot felul de necunoscuţi că 
fiica lui e moartă. „l-am văzut cadavrul. Unul dintre ochii ei 
albaștri nu mai era”. Acum, încă lipit de Louisa, cu pielea 
acoperită de sudoare, doarme adânc pentru prima dată după 
multe zile, un somn fără vise; pentru câteva momente 
binecuvântate, mintea lui e goală. 

Acasă, în dormitorul lor, Marilyn își silește și ea mintea să se 
golească, dar nimic nu funcţionează. Ore întregi, încercând să 
adoarmă, a tot numărat florile de pe faţa de pernă: nu macii 
mari și roșii revărsaţi pe pânză, ci floricelele albastre de nu-mă- 
uita din fundal, dansatoarele din spatele divei. Le tot încurcă 
socoteala, întorcându-se iar de la optzeci și nouă la optzeci, 
îndoind o cută a pânzei și uitând pe care le-a numărat și pe care 
nu. Când ajunge la două sute, știe că-i e imposibil să adoarmă. 
Nu-și poate ţine ochii închiși; chiar și clipitul o agită. Ori de câte 
ori încearcă să se liniștească, mintea ei revine la viață ca o 
jucărie cu arcul prea întins. Sus, nu se aude niciun sunet dinspre 
Hannah; jos, nu e nici urmă de Nath. Într-un târziu, exact când 
James adoarme în celălalt capăt al orașului, ea se ridică din pat 


VP - 56 


și se duce acolo unde i-au fost gândurile tot timpul: în camera 
Lydiei. 

Încă miroase ca ea. Nu doar aroma florală a parfumului ei sau 
mirosul curat al șamponului pe faţa de pernă ori urmele de fum 
de ţigară - „Karen fumează”, îi explicase Lydia când ea o 
adulmecase într-o zi, suspicioasă. „Mi se impregnează în haine, 
în cărţi, în toate”. Nu, când Marilyn inspiră adânc, o simte pe 
Lydia însăși sub toate aceste straturi de suprafață, mirosul 
dulce-acrișor al pielii ei. Ar putea sta ore întregi aici, trăgând în 
piept aerul și reţinându-l în cerul gurii ca pe buchetul unui vin 
bun. S-o absoarbă pe ea toată. 

În camera aceasta, o durere adâncă o inundă, de parcă oasele 
în sine i-ar fi strivite. Și totuși, îi dă și o senzaţie plăcută. Totul 
aici îi amintește de ce ar fi putut deveni Lydia. Reproduceri ale 
Omului vitruvian al lui Da Vinci, un afiș cu Marie Curie ţinând în 
mână o eprubetă - fiece poster pe care i l-a dăruit ea încă de 
când Lydia era copil tronează și acum, cu mândrie, pe perete. 
Încă de când era mică Lydia își dorise să fie medic, așa cum 
visase și mama ei odinioară. Vara trecută urmașe chiar un curs 
de biologie la colegiu, ca să poată să treacă mai repede la fizică. 
Pe panoul de pe perete atârnau panglicile albastre de la 
concursurile de știință, un tabel periodic ilustrat și un stetoscop 
adevărat pe care i-l comandase Marilyn când Lydia împlinise 
treisprezece ani. Biblioteca e atât de plină de cărți încât unele 
sunt îndesate de-a latul, deasupra: Scurtă istorie a medicinii, 
citește ea, cu susul în jos. Rosa/ind Franklin și ADN-ul. Toate 
cărţile pe care i le-a dăruit ea în decursul anilor ca s-o inspire, 
să-i arate ce ar putea realiza și ea. Pretutindeni sunt dovezi ale 
talentului și ale ambiţiei fiicei ei. Un strat fin de praf a început 
deja să acopere totul. Mult timp, Lydia o alunga ori de câte ori 
venea să dea cu aspiratorul și să deretice. „Sunt ocupată, 
mamă”, îi spunea, bătând cu vârful creionului în pagina cărţii, 
iar Marilyn încuviinţa din cap, îi săruta creștetul și apoi închidea 
ușa în urma ei. Acum nu mai e nimeni care s-o alunge, și se uită 
la gheata fiicei ei, căzută pe o parte pe covor, se gândește cum 
și-a aruncat-o ea din picior, și o lasă acolo. 

Undeva în camera asta - Marilyn e sigură - se află răspunsul 
la tot ce s-a întâmplat. Și acolo, pe raftul de jos al bibliotecii, 
vede șirul ordonat de jurnale personale, așezate în funcţie de 
an. Ea îi dăduse primul jurnal de Crăciun, când Lydia avea cinci 


VP - 57 


ani - unul cu floricele și marginile aurite, cu o cheiţă mai ușoară 
decât o agrafă de birou. Fetița ei desfăcuse pachetul, apoi 
întorsese jurnalul pe toate părţile în mâini, iar și iar, atingând 
gaura mică a cheii, de parcă n-ar fi știut la ce folosește. 

— Ca să-ţi scrii toate secretele în el, îi spusese Marilyn 
zâmbind, iar Lydia surâsese privind în sus, la ea, și răspunsese: 

— Dar eu nu am niciun secret, mama. 

Atunci, Marilyn răsese. La urma urmei, ce secrete putea 
păstra o fiică de mama ei? Și totuși, în fiecare an îi dăruise 
Lydiei un alt jurnal. Acum se gândește la toate numerele acelea 
de telefon tăiate, la lista aceea lungă de fete care spuseseră că 
abia dacă o cunoșteau pe Lydia. Și la băieţii de la școală. La 
bărbaţi necunoscuţi care ar putea pândi în întuneric. Cu un 
deget, atinge ultimul jurnal: 1977. El îi va spune, crede ea, tot 
ce Lydia nu mai poate să spună. Cu cine se vedea. De ce îi 
minţise. De ce se dusese la lac. 

Cheia lipsește, dar Marilyn înfige vârful unui pix în încuietoare 
și lăcățelul firav cedează. Prima pagină pe care o vede, datată 
10 aprilie, e goală. Se uită la 2 mai, noaptea în care Lydia a 
dispărut. Nimic. Nimic pe 1 mai, nimic în aprilie, nimic în martie. 
Toate paginile sunt goale. la la rând celelalte jurnale. 
1976.1975.1974. Pagină după pagină de tăcere vizibilă, 
obstinată. Frunzărește înapoi până la primul jurnal, 1966; niciun 
cuvânt. Toţi acei ani din viaţa fiicei ei neconsemnaţi. Nimic care 
să elucideze ceva. 

In celălalt capăt al orașului, James se trezește într-o confuzie 
cețoasă. E aproape seară, iar în apartamentul Louisei s-a 
întunecat. 

— Trebuie să plec, spune el, năucit când se gândește la ce a 
făcut, iar Louisa se înfășoară în cearșaf și se uită la el cum se 
îmbracă. 

Sub privirea ei, degetele lui devin neîndemânatice; își încheie 
greșit nasturii de la cămașă nu o dată, ci de două ori, însă chiar 
și atunci când reușește, tot nu i se pare că e cum trebuie. 
Atârnă pe el ciudat, strângându-l la subraţ și umflându-se pe 
burtă. Cum îţi iei la revedere după așa ceva? 

— Noapte bună, spune el în sfârșit, luându-și servieta, iar 
Louisa îi răspunde simplu: 

— Noapte bună. 


VP - 58 


De parcă ar pleca de la birou, de parcă nimic nu s-ar fi 
întâmplat. Abia în mașină, când stomacul începe să-i chiorăie, își 
dă seama că n-a mâncat de prânz la Louisa acasă și că nici nu 
se așteptase vreun moment s-o facă. 

lar în timp ce James aprinde farurile și pornește motorul, 
stupefiat de câte s-au întâmplat într-o singură zi, fiul lui privește 
pe fereastra dormitorului, în penumbra crescândă a 
crepusculului, uitându-se la casa lui Jack, unde lumina de pe 
verandă tocmai s-a aprins, iar mașina de poliţie a plecat de 
mult. Sus, la mansardă, Hannah se ghemuiește în pat, revăzând 
în minte fiece detaliu al zilei: petele albe de pe degetele tatălui, 
încleștate pe volan; micile mărgele de transpiraţie de pe buza 
de sus a pastorului, ca niște boabe de rouă; bufnetul slab al 
sicriului când a atins pământul, în groapă. Silueta scundă a 
fratelui ei - zărită prin fereastra dinspre vest a camerei ei - 
ridicându-se încet de pe treptele din fața casei lui Jack și pornind 
spre casă, cu fruntea aplecată. Și abia auzitul scârţăit întrebător 
al ușii deschise de la camera mamei, căruia i-a răspuns clicul 
sec al ivărului din dormitorul Lydiei, închizându-se. Stă acolo de 
patru ore. Hannah își strânge braţele în jurul propriului corp, 
imaginându-și cum își alină mama, iar brațele mamei o 
mângâie, la rândul lor. 

Fără să știe că mezina ei ascultă atât de atentă, cu atâta dor 
în suflet, Marilyn își șterge lacrimile, așază jurnalele la loc pe 
raft și își face sieși o promisiune. Va afla ce s-a întâmplat cu 
Lydia. Va afla cine e responsabil. Va afla ce nu a mers cum 
trebuie. 


VP - 59 


4. 


Chiar înainte ca Marilyn să-i dăruiască Lydiei primul jurnal, 
universitatea organizase petrecerea anuală de Crăciun. Marilyn 
nu voise să meargă. Toată toamna fusese apăsată de o vagă 
nemulțumire. Nath intrase în clasa întâi, Lydia începuse 
grădinița, iar Hannah nici nu era încă în proiect. Pentru prima 
dată de când se căsătorise, Marilyn era lipsită de o ocupaţie. 
Avea douăzeci și nouă de ani, era încă tânără, încă zveltă. Incă 
elegantă, își spunea ea. Ar putea să se întoarcă la școală acum, 
în sfârșit, să-și termine studiile. Să facă tot ce plănuise înainte 
să vină copiii. Numai că acum nu-și mai amintea cum să scrie o 
lucrare, cum să ia notițe; părea ceva la fel de vag și de neclar ca 
un lucru făcut în vis. Cum să înveţe când cina trebuia preparată, 
când Nath trebuia culcat seara, când Lydia voia să se joace? 
Răsfoise anunţurile de angajare din ziar, dar toate erau pentru 
chelneriţe, contabili și agenţi publicitari. Nimic din ce știa ea să 
facă. Se gândea la mama ei, la viaţa pe care o visase pentru 
fiica ei, la viaţa pe care mama sperase s-o aibă ea însăși: soț, 
copii, casă, unica ei datorie fiind să ţină totul în ordine. Și fără să 
fi vrut, asta obținuse. Mama ei nu și-ar fi putut dori nimic mai 
mult pentru ea. Dar gândul n-o însenina deloc. 

James însă insistase să „facă act de prezență” la petrecerea 
de Crăciun; aștepta numirea în post în primăvară, iar „prezența” 
conta. Așa că o rugaseră pe Vivian Allen, de peste stradă, să 
stea cu Nath și Lydia, Marilyn își pusese o rochie de seară de 
culoarea  piersicii și șiragul ei de perle, după care se 
îndreptaseră spre sala de sport decorată cu hârtie creponată, 
unde un brad de Crăciun fusese ridicat în mijloc. Pe urmă, după 
runda obligatorie de saluturi și de „ce mai faceţi”, ea se 
retrăsese într-un colţ, cu o ceașcă de punci în mână. Atunci 
dăduse peste Tom Lawson. 

Tom îi adusese o felie de tort cu fructe și se prezentase - era 
profesor la departamentul de chimie și lucrase împreună cu 
James la teza unui student cu dublă licenţă, care scrisese despre 
utilizarea armelor chimice în Primul Război Mondial. Marilyn se 
oțelise în așteptarea inevitabilelor întrebări de tipul „Dar tu ce 


VP - 60 


faci, Marilyn?”, însă discuţia se limitase la obișnuitele nimicuri 
benigne: ce vârste aveau copiii, ce frumos era bradul de anul 
ăsta. lar când el începuse să-i povestească despre cercetările la 
care lucra - ceva legat de pancreas și de insulina artificială -, ea 
îl întrerupsese ca să întrebe dacă nu cumva avea nevoie de un 
asistent de cercetare, drept pentru care el o privise uimit, pe 
deasupra farfuriei cu plăcintă cu carne de porc. Temându-se să 
nu pară nepregătită, Marilyn se lansase într-un șuvoi de 
explicaţii: făcuse chimia la Radcliffe, se pregătise pentru 
medicină, nu-și terminase studiile - încă -, dar acum, cu copiii 
deja mai mari... 

De fapt, Tom fusese surprins de tonul cererii ei: avusese acea 
sonoritate murmurată și nerăbdătoare a unei propuneri. Marilyn 
se uitase în sus la el și zâmbise, iar gropiţele din obraji îi 
dăduseră aerul vioi al unei fetițe. 

— Te rog, insistase ea, punând o mână pe cotul lui. Mi-ar face 
mare plăcere să încep iar activitatea academică. 

Tom Lawson surâsese larg. 

— Cred că mi-ar prinde bine puţin ajutor. Adică, dacă soţul tău 
n-are nimic împotrivă. Poate ne întâlnim să discutăm despre 
asta după Anul Nou, la începutul semestrului. 

lar Marilyn spusese că da, da, ar fi minunat. 

James se arătase mai puţin entuziast. Știa el ce ar zice lumea: 
„El nu câștigă destul; soţia lui a fost nevoită să se angajeze”. 
Anii trecuseră, dar el și-o amintea încă pe mama lui trezindu-se 
devreme în fiecare dimineaţă și punându-și uniforma, iar într-o 
iarnă, când două săptămâni nu se dusese la slujbă din cauza 
unei gripe, fuseseră nevoiţi să închidă căldura și să se 
înfofolească în câte două pături. Işi amintea cum seara mama își 
masa cu ulei mâinile bătătorite, încercând să își înmoaie pielea, 
iar tatăl lui ieșea din cameră, rușinat. 

— Nu, îi spusese el lui Marilyn. Când voi obţine postul, vom 
avea suficienți bani. Apoi îi luase mâna, îi desfăcuse degetele și- 
i sărutase palma moale, adăugând: Promite-mi că nu-ţi mai faci 
niciodată griji în legătură cu munca. 

Într-un târziu, ea acceptase. Dar păstrase numărul de telefon 
al lui Tom Lawson. 

Apoi într-o zi din primăvară, când James - cu postul deja 
asigurat - era la muncă, iar copiii erau la școală, iar ea strângea 
a doua tranșă de rufe spălate, sunase telefonul. Era o asistentă 


VP - 61 


de la spitalul St. Catherine din Virginia, care o anunţa că mama 
ei decedase. Un accident vascular. Era 1 aprilie 1966, și primul 
lucru care îi venise ei în minte fusese „ce glumă oribilă și 
insipidă”. 

Pe atunci nu mai vorbise cu mama ei de aproape opt ani, din 
ziua nunţii. În tot acel timp, mama nu-i scrisese niciodată. lar 
când se născuse Nath, iar apoi Lydia, Marilyn nu-i spusese și 
mamei ei, nu-i trimisese nici măcar o fotografie. Și ce ar fi putut 
să-i spună? Nu vorbise niciodată cu James despre ce zisese 
mama ei despre căsătoria lor în acea ultimă zi - că nu e bine. 
Refuzase chiar să se gândească la asta. Așa că seara, când 
James venise acasă, îl înștiinţase simplu: „Mama a murit”. Apoi 
se întorsese la cuptor și adăugase: „lar peluza trebuie tunsă”. 
James înţelesese: nu aveau să discute despre asta. La cină, când 
le spusese copiilor că bunica lor murise, Lydia își lăsase capul pe 
un umăr și o întrebase: „Ești tristă?” Marilyn aruncase o privire 
spre soţul ei și răspunsese: „Da. Da, sunt tristă”. 

Fuseseră diverse lucruri de rezolvat, hârtii de semnat, de 
pregătit înmormântarea, așa că Marilyn îi lăsase pe copii cu 
James și plecase în Virginia - pe atunci renunţase de mult să se 
mai gândească la locul acela ca acasă - ca să pună în ordine 
lucrurile mamei ei. Pe măsură ce traversa, kilometru după 
kilometru, Ohio și apoi Virginia de Vest, întrebarea fiicei ei îi 
răsuna în minte. lar răspunsul nu era deloc sigur. 

Era oare tristă? Mai presus de orice altceva, fusese surprinsă: 
surprinsă de cât de familiară încă îi părea casa mamei ei. Chiar 
și după opt ani își amintea perfect cum să răsucească cheia - în 
jos și spre stânga - ca să descuie ușa; își amintea plasa de 
țânțari care se închidea singură cu un mic șuier. Becul din hol se 
arsese și draperiile grele din camera de zi erau trase, dar 
picioarele ei se mișcau instinctiv, în ciuda întunericului; anii de 
repetiții o învățaseră să pășească dănţuit pe lângă fotoliu și 
otomană, spre masa de lângă sofa. Degetele ei prinseseră 
întrerupătorul lămpii de la prima încercare. Ar fi putut să fie 
casa ei. 

Când lumina se aprinsese, văzuse aceeași mobilă ponosită cu 
care crescuse, același tapet liliachiu-deschis, ca de mătase. 
Aceeași vitrină plină cu păpușile mamei ei, ai căror ochi imobili îi 
stârneau același fior îngheţat pe ceafă. Pe polița șemineului, 
aceleași fotografii cu ea copil. Toate - lucruri de care trebuia să 


VP - 62 


se debaraseze. Era tristă, oare? Nu, după o zi întreagă de 
condus mașina, era doar obosită. „Pentru mulţi, toate astea sunt 
copleșitoare”, îi spusese a doua zi dimineață angajatul de la 
pompele funebre. El îi dăduse numărul de telefon al unei firme 
specializate în pregătirea caselor pentru vânzare. „Hiene”, își 
spusese Marilyn în sinea ei. Ce muncă, să golești locuințele celor 
morți, să îndeși vieți întregi în coșuri de gunoi și să le lași în 
colţul străzii. „Vă mulţumesc”, spusese ea, ridicând bărbia. 
„Prefer să mă ocup eu de toate”. 

Dar când încercase să trieze lucrurile mamei ei, nu găsise 
niciunul pe care să vrea să-l păstreze. Inelul de aur al mamei ei, 
serviciul de porțelan pentru douăsprezece persoane, brățara din 
perle primită de la soţul ei: mementouri dintr-o zi de nuntă de 
rău augur. Puloverele ei cuminţi și fustele-creion, mănușile și 
pălăriile în cutiile lor: relicve ale unei existenţe încorsetate pe 
care Marilyn o deplânsese întotdeauna. Mama ei își iubise 
colecția de păpuși, dar fețele lor erau lipsite de orice expresie, 
măști albe de porțelan sub peruci din păr de cal. Mici 
necunoscuți cu priviri îngheţate. Marilyn căutase prin albumele 
de fotografii după o poză a ei cu mama și nu găsise niciuna. 
Doar Marilyn cu codițe, la grădiniță, Marilyn în clasa a treia, cu 
un dinte căzut, Marilyn la o petrecere la școală, cu o coroniţă de 
hârtie pe cap. Marilyn la liceu în faţa unui pom de Crăciun, într- 
un preţios instantaneu Kodachrome. Trei albume cu fotografiile 
ei și nici măcar o poză cu mama. Ca și cum mama ei nici n-ar fi 
existat. 

Era tristă, oare? Cum ar putea să-i fie dor de mama ei, când 
mama ei nu era nicăieri? 

Și apoi, în bucătărie, găsise cartea de bucate a mamei ei, 
cartea de bucate Betty Crocker cu cotorul crăpat și lipit la loc, 
de două ori, cu scotch. Pe prima pagină a capitolului despre 
fursecuri, pe margine, era o linie trasată ferm, așa cum ea însăși 
obișnuise să marcheze în colegiu un fragment important. Dar nu 
era o reţetă. „Să ai mereu fursecuri în cutia lor specială”, scria 
în paragraful acela. „Există oare un simbol mai fericit al unei 
case primitoare?” Asta era tot. Mama ei simţise nevoia să 
sublinieze frazele acelea. Marilyn se uitase la cutia de fursecuri 
în formă de văcuţă, de pe masă, și încercase să-și imagineze 
cum arăta goală. Și cu cât se gândise mai mult la asta, cu atât 
devenise mai convinsă că nu-i văzuse niciodată interiorul gol. 


VP - 63 


Răsfoise cartea, căutând alte semne făcute cu creionul. La 
„Plăcinte” găsise încă unul: „Dacă vrei să-i faci unui bărbat o 
plăcere, prepară-i o plăcintă. Dar fii sigură că e o plăcintă 
perfectă. Demn de compătimit este bărbatul care n-a fost 
niciodată întâmpinat acasă cu o plăcintă caldă”. lar la secțiunea 
intitulată „Totul despre ouă”, era marcat: „Bărbatul cu care te 
vei căsători va ști bine cum îi place să mănânce ouăle. Și 
probabil că va fi pretentios în privinţa lor. De aceea, se cuvine 
ca o soţie bună să știe cum să «îmblânzească, un ou în șase 
moduri elementare”. Și-o imaginase pe mama ei ducând vârful 
creionului la buze și apoi trăgând cu atenţie o linie pe marginea 
paginii, ca să nu uite acel paragraf. 

„Vei constata că priceperea ta în prepararea salatelor 
contribuie la atmosfera plăcută din casă”. 

„Există ceva care îţi dă o mai mare mulțumire de sine decât 
să coci pâine acasă?” 

„Murăturile lui Betty! Gemul de piersici al mătușii Alice! Sosul 
de mentă al lui Mary! Există ceva care să-ţi ofere o satisfacție 
mai mare decât un șir de borcane și sticle aliniate pe raftul din 
cămară?” 

Marilyn se uitase la portretul lui Betty Crocker de pe ultima 
copertă a cărții de bucate, la firele argintii de la tâmple, la părul 
ridicat pe frunte, împins parcă de arcuirea sprâncenelor. Pentru 
o secundă, i se păruse că seamănă cu mama ei. „Există ceva 
care îți dă o mai mare mulţumire de sine?” În mod cert, mama 
ei ar fi răspuns „nu, nu, nu”. Simţise atunci o milă acută și 
dureroasă pentru mama ei, care își plănuise o existenţă aurită, 
cu parfum de vanilie, dar sfârșise singură, prinsă aidoma unei 
muște în această casă mică, goală și tristă, în această viaţă 
mică, goală și tristă, cu fiica ei plecată departe, fără o altă urmă 
a ei decât acele visuri marcate cu creionul. Era tristă, oare? Era 
furioasă. Furioasă pe micimea vieții duse de mama ei. „Asta”, își 
spusese ea clocotind și atingând cu mâna coperta cărţii, „asta e 
tot ce trebuie să-mi amintesc despre ea. Și asta e tot ce vreau 
să păstrez”. 

A doua zi dimineaţă, sunase la firma de curățenie pe care i-o 
recomandase angajatul de la pompele funebre. Cei doi bărbaţi 
care sosiseră puţin mai târziu purtau uniforme albastre, ca de 
gunoieri. Erau proaspăt bărbieriţi și politicoși; o priviseră cu 
simpatie în priviri, dar nu spuseseră nimic despre „pierderea 


VP - 64 


suferită”. Cu eficiența unei firme de mutări, împachetaseră 
păpușile, vasele și hainele în cutii de carton. Ambalaseră 
mobilierul în folie protectoare și îl duseseră la camion. Oare 
unde se duceau, se mirase Marilyn ţinând la piept cartea de 
bucate, unde se duceau saltelele, fotografiile, biblioteca goală 
acum? în același loc în care se duceau și oamenii când mureau, 
acolo unde se ducea totul: departe, undeva, afară din viaţa ta. 

Până la ora cinei, cei doi bărbaţi goliseră casa. Unul dintre ei 
își înclinase ușor cascheta spre Marilyn; celălalt înclinase 
politicos din cap. Apoi ieșiseră și, afară, motorul camionului 
pornise. Marilyn pășise dintr-o încăpere în alta, cu cartea sub 
braţ, verificând să nu fi rămas ceva în urmă, dar cei doi 
lucraseră sârguincios. Vechea ei cameră abia dacă mai era de 
recunoscut fără fotografiile de pe pereţi. Singurele semne ale 
timpului pe care-l petrecuse acolo erau găurile piunezelor în 
tapet, invizibile dacă nu știai unde să te uiţi. Ar fi putut fi casa 
unui necunoscut oarecare. Prin perdelele trase nu reușise să 
vadă nimic, doar întunericul de afară și propriul ei chip reflectat 
în lumina lămpii din tavan. Înainte să plece, se oprise o clipă în 
camera de zi, unde în covor se zăreau urmele fantomatice ale 
scaunelor, și studiase polita șemineului, devenită acum o dungă 
clară sub bucata de perete gol. 

Când intrase pe autostradă, îndreptându-se spre Ohio și spre 
casă, încăperile acelea goale continuau să-i stăruie în minte. 
Înghiţise cu greu nodul din gât, împingând gândul într-un 
ungher, și apăsase mai tare pedala de acceleraţie. 

În Charlottesville, stropi de ploaie îi apăruseră pe geamurile 
mașinii. Pe la jumătatea drumului prin Virginia de Vest, ploaia se 
înteţise, curgând șiroaie pe parbriz. Trăsese pe dreapta și oprise 
motorul, iar ștergătoarele de parbriz încremeniseră în toiul 
mișcării, două hașuri pe geamul ud. Era trecut de ora unu a 
dimineţii și drumul era pustiu, fără lumini de poziţie în față, fără 
lumini de faruri în spate - doar terenuri agricole întinzându-se 
de-a dreapta și de-a stânga. Stinsese și ea farurile și își 
rezemase capul de tetieră. Ce senzaţie plăcută i-ar da ploaia, ca 
un plâns care să-i scalde trupul! 

Se gândise iar la casa golită, la bunurile de o viaţă ce urmau 
să ajungă la vreun talcioc sau la groapa de gunoi. Hainele 
mamei ei pe corpul unei necunoscute, inelul ei pe degetul unei 
străine. Numai cartea de bucate, aflată lângă ea la celălalt capăt 


VP - 65 


al banchetei, supraviețuise. Acesta era unicul lucru care merita 
păstrat, continuase Marilyn să-și repete, singurul obiect din casă 
care mai păstra o urmă a ei. 

Și atunci adevărul o izbise de parcă cineva îl rostise cu glas 
tare: mama ei era moartă, și singurul lucru pe care merita să și-l 
amintească despre ea acum, la final, era că gătise. Marilyn se 
gândise tulburată la propria ei viaţă, la orele petrecute 
preparând micul dejun, pregătind cina, făcând pacheţele pentru 
prânz, în pungi curate de hârtie. Cum era posibil să petreci 
atâtea ore întinzând unt de arahide pe pâine? Cum era posibil să 
petreci atâtea ore gătind ouă? Prăjite pentru James. Fierte tari 
pentru Nath. Omletă pentru Lydia. „Se cuvine ca o soţie bună să 
știe cum să «îmblânzească, un ou în șase moduri elementare”. 
Era tristă, oare? Da. Era tristă. Pentru ouă. Pentru toate. 

Deschisese portiera și pășise pe asfalt. Zgomotul afară din 

mașină era asurzitor: un milion de pietricele lovind un milion de 
acoperișuri din tablă, un milion de radiouri pârâind între aceleași 
două posturi. Până când închisese portiera, ploaia o udase 
leoarcă. Işi ridicase părul, aplecase capul și lăsase stropii să-i 
ude și cârlionţii de dedesubt. Picurii îi șiroiseră pe pielea goală. 
Se sprijinise de capota răcoroasă a mașinii și își întinsese 
braţele în lături, pentru ca ploaia să-i biciuiască tot trupul. 
„Niciodată”, își promisese atunci, „niciodată nu voi sfârși ca 
ea”. 
Auzea, sub cap, apa răpăind pe oţel și i se păruse acum că 
suna ca un mic ropot de aplauze, un milion de palme bătând la 
unison. Deschisese gura și lăsase ploaia să-i cadă înăuntru, 
deschisese ochii și încercase să se uite drept în sus, în șiroaiele 
care curgeau. 

Când intrase din nou în mașină, își scosese bluza și fusta, 
ciorapii și pantofii. In capătul opus al scaunului de alături, 
hainele formau o grămăjoară lângă cartea de bucate, ca un 
cocoloș de înghețată topită. Ploaia se domolise, iar pedala de 
acceleraţie cedase greu sub talpa ei goală, când pornise iar 
motorul, își zărise imaginea în retrovizor și, în loc să fie 
stânjenită de goliciunea și de vulnerabilitatea ei, admirase 
licărul palid al pielii ei, în contrast cu albul sutienului. 

„Niciodată”, își spusese din nou, „niciodată nu voi sfârși ca 


LU 


ea . 


VP - 66 


Și demarase în noapte, spre casă, în timp ce părul ei plângea 

în mici râușoare ce-i șiroiau pe spate. 
e 

Acasă, James nu știa să îmblânzească ouăle în niciun fel. În 
fiecare dimineață le dăduse copiilor cereale la micul dejun și-i 
trimisese la şcoală cu câte treizeci de cenți la ei, pentru prânzul 
la cantină. „Când vine mama?” întreba Nath în fiecare seară, 
mototolind tava din folie de aluminiu de pe care mâncase în faţa 
televizorului. Mama lui lipsea de aproape o săptămână, iar el 
jinduia iar la ouăle fierte tari. „Curând”, răspundea James. 
Marilyn nu-i lăsase numărul de telefon de la casa mamei ei și, 
oricum, postul acela avea să fie în scurt timp desființat. „Azi- 
mâine”, adăuga el. „Ce vreţi să facem în weekend, hmm?” 

La acel sfârșit de săptămână se duseseră la YMCA să înveţe 
bras. Lydia încă nu știa să înoate, așa că James o lăsase vizavi, 
la doamna Allen, în după-amiaza aceea. Toată săptămâna 
așteptase să petreacă un timp cu fiul său. Plănuise chiar și cum 
să înceapă: „Tine braţele sub apă. Depărtează picioarele în 
mișcare. Așa”. Deși înotase în liceu, James nu câștigase niciun 
trofeu; se întorcea acasă singur, pe când ceilalţi se înghesuiau în 
mașina unuia dintre ei și se duceau să serbeze reușita cu 
hamburgeri și milkshake. Acum credea că și Nath era făcut 
pentru înot: era scund, însă puternic și musculos. La cursul de 
înot de vara trecută învățase mișcările de craul și pluta; deja 
putea traversa bazinul înotând pe sub apă. In liceu, își închipuia 
James, Nath avea să fie vedeta echipei, culegătorul de medalii, 
omul de bază la ștafetă. El avea să devină cel ce-i va conduce 
pe colegii săi cu mașina după concursuri, la masă în oraș... sau 
acolo unde vor merge copiii în acel viitor îndepărtat al anilor 
1970 ca să sărbătorească. 

În sâmbăta aceea, când se duseseră la bazin, capătul cu apă 
mică era plin de copii care se jucau de-a Marco Polo; la capătul 
adânc, doi bătrânei despicau apa cu mișcări line. Deci nu era loc 
pentru lecţia de bras, încă, iar James își îndemnase băiatul: 

— Du-te și joacă-te cu ceilalți copii până când se mai golește 
bazinul. 

— Chiar trebuie? întrebase Nath, frământând între degete 
marginea prosopului. 

Singurul copil pe care-l cunoștea acolo era Jack, care locuia pe 
strada lor de o lună. Deși încă nu ajunsese să-l urască, Nath 


VP - 67 


simţise că nu vor putea fi prieteni. La șapte ani, Jack era înalt și 
suplu, pistruiat și îndrăzneţ, și n-avea teamă de nimic. 
Neacordat la sensibilităţile terenului de joacă, James fusese 
brusc enervat de timiditatea și de reținerea fiului său. Tânărul 
încrezător din închipuirea lui se redusese dintr-odată la un 
băiețel sfios: slab, scund și atât de adus de spate, încât pieptul îi 
era concav. Și cu toate că nu voia să recunoască asta nici măcar 
în sinea sa, Nath - cu picioarele încrucișate, cu degetele de la 
unul trecute peste degetele celuilalt - îi amintea de el însuși la 
aceeași vârstă. 

— Am venit aici să înotăm, îi spusese. Doamna Allen are grijă 
de Lydia pentru ca tu să poţi să înveţi bras, Nathan. Nu irosi 
timpul tuturor! 

li smulsese prosopul dintre degete și-l îndreptase cu o mână 
fermă spre apă, stând lângă el până când intrase în bazin. Apoi 
se așezase pe banca goală de pe margine, dând la o parte labe 
și ochelari de scufundări. „Așa e bine pentru el”, își spusese în 
sinea lui. „Trebuie să învețe să-și facă prieteni”. 

Nath schiţase un cerc în jurul fetiţei care se juca leapșa cu 
ceilalți copii, ţopăind pe vârful picioarelor ca să-și ţină capul 
deasupra apei. Abia după câteva minute îl recunoscuse James 
pe Jack, și imediat simţise o împunsătură de admiraţie. Jack era 
un înotător bun, îngâmfat și sigur pe el în apă, șerpuind în jurul 
celorlalţi, cu pielea lucioasă și răsuflarea tăiată. Trebuie să fi 
venit aici singur, își spusese James; toată primăvara, Vivian 
Allen vorbise despre Janet Wolff și despre cum îl lăsa ea singură 
pe Jack acasă, când lucra la spital. „Am putea să-l ducem noi 
acasă”, își zisese James. „Poate că va rămâne să se joace la noi, 
până când vine mama lui de la serviciu”. Ar fi fost un prieten 
potrivit pentru Nath, un model bun de urmat. Şi-i imaginase pe 
Nath și Jack inseparabili, dându-se în leagănul din curte, 
mergând cu bicicletele prin cartier. Când fusese el copil, se 
simţise prea stânjenit pentru a-și invita colegii acasă, se temuse 
că o vor recunoaște pe mama lui din sala de mese ori pe tatăl 
lui, care spăla coridoarele cu mopul. Și, oricum, el nici nu 
avusese curte. Poate că s-ar juca de-a piraţii, Jack să fie 
căpitanul și Nath cârmaciul. Șeriful și ajutorul de șerif. Batman și 
Robin. 

Când își îndreptase el atenţia din nou spre bazin, îi venise 
rândul lui Nath să fie leapșa. Insă ceva nu era cum trebuie. 


VP - 68 


Ceilalţi copii se depărtaseră încet. Tăcuţi, înăbușindu-și râsetele, 
ieșiseră din bazin și se opriseră pe margine. Nath, cu ochii 
închiși, bâjbâia singur în mijlocul apei, învâărtindu-se în cercuri 
mici, pipăindu-și calea prin apă cu mâinile. James îl auzea: 
„Marco. Marco”. 

„Polo”, strigau ceilalţi, alergând pe margine și bălăcindu-și 
mâinile în apă ca s-o facă să clipocească, iar Nath fugea de la o 
latură a bazinului la alta, urmând zgomotele făcute de ei. 
„Marco. Marco”. Deja cu un scâncet în glas. 

Nu era nimic personal, își spusese James. Cine știe de când se 
jucau; pur și simplu se plictisiseră. Și se amuzau. N-avea nimic 
de-a face cu Nath. 

Apoi o fetiță mai mare, de vreo unsprezece ani, poate, 
strigase: „Chinezoiu' nu găsește China”, iar ceilalţi râseseră. Un 
bolovan căzuse parcă pe pieptul lui James. În bazin, Nath se 
oprise, cu braţele întinse deasupra apei, nesigur ce anume să 
facă. O palmă i se deschisese și se închisese la loc, în tăcere. 

Pe margine, și tatăl lui se simţise nesigur. Oare îi putea 
convinge pe copii să intre înapoi în apă? Dacă ar spune ceva, le- 
ar distrage atenţia. Ar putea să-l strige pe Nath. „E timpul să 
mergem acasă”, ar putea să spună. lar Nath ar deschide ochii și 
ar vedea piscina goală în jurul lui. Mirosul de clor începuse să-i 
irite nările. O clipă mai târziu, în celălalt capăt al bazinului, un 
trup intra neauzit în apă. O siluetă se apropiase tăcută de Nath 
și un creștet nisipiu apăruse la suprafaţă: Jack. „Polo” strigase 
copilul, iar sunetul reverberase între pereţi: Polo. Polo. Polo. 
Ușurat, Nath se repezise spre el, iar Jack rămăsese nemișcat, 
bătând apa, așteptând până ce Nath îl prinsese de umăr. Pentru 
o secundă, James zărise încântarea de pe chipul copilului său, 
de pe care tristețea frustrării se evaporase. Atunci Nath 
deschisese ochii și bucuria îi dispăruse. li văzuse pe ceilalți copii 
ghemuiţi pe margine, râzând, și bazinul gol, cu excepţia lui Jack, 
în fața lui. lar Jack se întorsese spre el și rânjise. Pentru Nath, 
fusese clar: „Tu ești subiectul glumei!” îl împinsese pe Jack din 
calea lui, se cufundase în apă și, când ieșise la suprafață, la 
marginea bazinului, ieșise imediat, fără să stea să se mai 
scuture. Nici măcar nu-și ștersese apa din ochi, o lăsase să i se 
scurgă pe faţă în timp ce se îndrepta spre ușă, iar din cauza 
asta James nu-și dăduse seama dacă plânge. 


VP - 69 


În vestiar, Nath refuzase să spună măcar un cuvânt. Refuzase 
să se îmbrace și să se încalţe, iar când James îi întinsese 
pantalonii pentru a treia oară, lovise ușa cu piciorul atât de tare, 
încât lăsase o urmă în metal. James aruncase o privire în spate 
și-l zărise pe Jack uitându-se spre ei, de lângă bazin. Se 
întrebase dacă băiatul avea să vorbească, să-și ceară scuze, 
poate, însă el nu făcuse altceva decât să se uite. Nath, care nu-l 
observase, ieșise cu pași hotărâți în hol, iar James strânsese 
repede lucrurile și lăsase ușa să se închidă singură în urma lor. 

O parte din el ar fi vrut să-și ia fiul în braţe, să-i spună că 
înţelege. Chiar și după aproape treizeci de ani își mai amintea 
de ora de sport de la Lloyd, cum se încurcase odată în cămașă 
și, când reușise să se descurce, constatase că-i dispăruseră 
pantalonii de lângă el, de pe bancă. Toţi ceilalţi elevi se 
îmbrăcaseră deja și își închideau costumele de sport în dulapuri 
sau își legau șireturile la pantofi. El se furișase înapoi în sală, 
ascunzându-și coapsele goale în dosul rucsacului, și-l căutase pe 
domnul Childs, profesorul de sport. Clopoţelul sunase deja, iar 
vestiarul se golise. După zece minute de căutări, copleșit de 
rușine să apară în fața domnului Childs în chiloţi, își găsise 
pantalonii sub o chiuvetă, cu crăcii legaţi în jurul tubului de 
scurgere, plini de praf la manșete. „Probabil că s-au amestecat 
cu lucrurile altcuiva”, spusese domnul Childs. „Grăbește-te la 
ore acum, Lee! Eşti în întârziere”. James știuse însă că nu fusese 
o întâmplare. După acel moment, își crease un sistem: întâi 
pantalonii, apoi cămașa. Nu povestise nimănui episodul, dar nu-l 
uitase. 

Așa că o parte din el ar fi vrut să-i spună lui Nath că înţelege; 
că știe ce înseamnă să fii tachinat și cum e să nu-ţi găsești locul 
printre ceilalţi. Dar cealaltă parte a lui voia să-și ia fiul de umeri, 
să-l zgâlţăie și să-l plesnească. Să-l modeleze în ceva diferit. Mai 
târziu, când Nath se dovedise prea slab pentru echipa de fotbal, 
prea scund pentru baschet, prea neîndemânatic pentru 
baseball, când arătase că preferă să citească și să-și studieze 
atlasul sau să se uite prin telescop în loc să-și facă prieteni, 
James avea să se gândească la ziua aceea de la bazin, la prima 
dezamăgire legată de fiul său, la acea primă și foarte dureroasă 
fisură în visurile lui de tată. 

În după-amiaza aceea însă, îl lăsase pe Nath să urce în fugă în 
camera lui și să închidă ușa trântind-o. La masa de seară, când 


VP - 70 


ciocănise la ușă ca să-l cheme la o friptură, Nath nu răspunsese, 
iar jos, în camera de zi, James o lăsase pe Lydia să se 
ghemuiască lângă el pe canapea și să se uite la The Jackie 
Gleason Show. Ce-ar fi putut spune că să-și aline fiul? „O să fie 
mai bine cu timpul?” Nu-i venea să-l mintă. Mai bine să dea totul 
uitării. Când Marilyn venise acasă, duminică dimineaţă devreme, 
Nath stătuse posac la masă, iar James se limitase să spună doar, 
cu o fluturare a lehamite din mână: 

— Nişte copii l-au necăjit ieri la piscină. Trebuie să înveţe să 
înghită o glumă. 

Nath se încruntase la tatăl lui, dar James, marcat de amintirea 
a tot ce nu spusese - „Chinezoiu nu găsește China” -, nu 
observase, așa cum nu remarcase nici Marilyn care, preocupată, 
așeza pe masă bolurile și cutia cu fulgi de porumb. La acest 
ultim afront, Nath rupsese tăcerea. 

— Vreau un ou fiert tare, insistase el. 

lar spre surprinderea tuturor, Marilyn izbucnise în plâns și 
până la urmă, supuși și fără să mai protesteze, mâncaseră cu 
toţii cereale. 

Tuturor le fusese clar însă că ceva anume se schimbase la 
mama lor. Toată ziua fusese posacă și furioasă. La cină, deși 
așteptau cu toţii pui prăjit sau carne de porc ori o altă friptură - 
o masă adevărată, în sfârșit, după atâtea cine la pachet încălzite 
în cuptor -, Marilyn desfăcuse o conservă cu supă de pui și 
tăieței și una de spaghete. 

A doua zi dimineaţă, după ce copiii plecaseră la școală, 
Marilyn scosese o hârtie din sertarul comodei. Numărul de 
telefon al lui Tom Lawson încă era vizibil, scris cu negru pe 
fondul albastru-pal al foii cu antetul colegiului. 

— Tom? începuse ea când el răspunsese. Dr. Lawson? Marilyn 
Lee sunt. lar când el nu spusese nimic, adăugase: Soţia lui 
James Lee. Ne-am întâlnit la petrecerea de Crăciun. Am vorbit 
despre posibilitatea de a lucra în laboratorul tău. 

Urmașe o pauză. Apoi, spre uimirea ei, auzise un râs. 

— Am angajat un student în an terminal cu câteva luni în 
urmă, replicase Tom Lawson. Habar n-aveam că ai vorbit 
serios... Cu soț, copii și toate celelalte. 

Marilyn închisese fără să se mai sinchisească să mai spună 
ceva. Timp îndelungat rămăsese în bucătărie, lângă telefon, 
privind în gol pe fereastră. Afară nu mai părea să fie primăvară. 


VP-71 


Vântul sufla uscat și mușcător; ademenite de vremea caldă, 
narcisele își plecaseră capetele. Și pretutindeni în grădină 
zăceau culcate la pământ, cu tulpinile frânte, cu pâlniile lor 
galbene ofilite. Marilyn ștersese masa și își trăsese în față 
revista de cuvinte încrucișate, încercând să uite amuzamentul 
din vocea lui Tom Lawson. Revista se lipise de lemnul umed 
când ea scrisese primul cuvânt în careu, iar pixul trecuse prin 
hârtie, lăsând un „A” albastru pe tăblia mesei. 

Își luase cheile mașinii din cui și geanta de pe măsuţa de la 
intrare. La început își spusese că iese doar ca să-și limpezească 
mintea. În ciuda frigului, lăsase geamul în jos la portieră și, în 
timp ce dădea ocol lacului, o dată, de două ori, vântul își croia 
drum pe sub părul ei, spre ceafă. „Cu soț, copii și toate 
celelalte”. Condusese fără să se gândească, străbătuse orașul, 
trecuse de campus, de băcănie și de patinoar și abia când 
ajunsese în parcarea spitalului își dăduse seama că acolo 
intenţionase de fapt tot timpul să meargă. 

Înăuntru, se așezase într-un colţ al sălii de așteptare. Cineva 
zugrăvise încăperea - pereții, tavanul, ușile - într-un albastru- 
deschis, liniștitor. Asistentele cu halate și bonete albe treceau în 
sus și-n jos aidoma unor nori pe cer, ţinând în mâini seringi cu 
insulină, flacoane cu pastile și role de fașă. Cărucioarele cu 
masa de prânz străbăteau culoarele. lar medicii... pășeau fără 
grabă prin toată acea agitaţie, ca niște avioane ce-și văd de 
drum în văzduh. Oriunde apăreau, capetele se întorceau spre ei: 
taţi îngrijoraţi, mame isterice și fiice temătoare se ridicau la 
apropierea lor. Toţi erau bărbaţi, remarcase Marilyn: dr. Kenger, 
dr. Gordon, dr. McLenahan, dr. Stone. Oare cum putuse să 
creadă că ar putea fi una dintre ei? Părea la fel de imposibil 
acum ca și încercarea de a se metamorfoza în tigru. 

Și apoi, prin ușile duble de la camera de urgențe, pășise o 
siluetă subţire, brunetă, cu părul strâns la spate într-un coc 
cuminte. Pentru un moment, Marilyn nu-și dădu seama de unde 
o știe. „Dr. Wolff”, strigase o asistentă ridicând o mapă de pe 
birou, iar dr. Wolff traversase sala ca s-o ia, tocurile ei răpăind 
pe linoleum. Marilyn o văzuse pe Janet Wolff doar o dată sau de 
două ori de când aceasta se mutase în cartier, cu o lună în 
urmă, dar oricum n-ar fi recunoscut-o. Auzise că lucra la spital - 
Vivian Allen îi șoptise de peste gard ceva despre ture de noapte, 
despre băiatul ei lăsat să-și facă de cap - însă își închipuise că 


VP - 72 


era vreo secretară sau vreo asistentă. Nicidecum femeia asta 
elegantă, deloc mai în vârstă decât ea, înaltă în pantalonii ei 
negri, cu halatul alb îmbrăcându-i lejer silueta zveltă. Nicidecum 
această doctor Wolff, cu stetoscopul atârnat la gât ca un colier 
din argint strălucitor, care palpa cu mâini experte încheietura 
lovită a unei femei și care strigase pe un ton limpede și 
încrezător spre celălalt capăt al sălii: „Dr. Gordon, vă rog, putem 
să vorbim puţin despre pacienta dumneavoastră?” lar dr. 
Gordon își lăsase mapa jos și venise. 

Nu era doar imaginaţia ei. Toată lumea repeta cuvintele, ca 
pe o mantră. Dr. Wolff. Dr. Wolff. Dr. Wolff. Asistentele, cu 
flacoane de penicilină în mână: „Dr. Wolff, o întrebare scurtă”. 
Brancardierii, în trecere: „Bună dimineaţa, dr. Wolff”. Și mai 
miraculos decât orice, toți ceilalți medici: „Dr. Wolff, pot să vă 
cer părerea, vă rog?” „Dr. Wolff, sunteţi chemată în salonul doi”. 
Abia atunci se convinsese Marilyn cu adevărat. 

Cum era posibil? Cum reușise? Gândul îi zburase la cartea de 
bucate a mamei ei: „Fă pe cineva fericit azi - coace o prăjitură! 
Coace o prăjitură, dă o petrecere! Coace o prăjitură pe care s-o 
duci la o petrecere! Coace o prăjitură doar pentru că azi ești 
veselă!” Și-o imaginase pe mama ei frecând untul cu zahărul, 
cernând făina, ungând o tavă. „Există ceva care să-ţi ofere o 
satisfacție mai mare?” Și iat-o pe Janet Wolff străbătând sala de 
așteptare de la spital, cu halatul atât de alb încât strălucea. 

Sigur că pentru ea fusese posibil: nu avea soţ. Işi lăsa băiatul 
să umble creanga. Fără soț, fără copii, poate că ar fi fost posibil. 
„AȘ fi putut să fac și eu asta”, își spusese Marilyn și cuvintele se 
așezaseră la locul lor ca piesele de puzzle, șocând-o cu justeţea 
lor. lpoteticul prezent condiţional-optativ, timpul gramatical al 
șanselor ratate. „Ba nu”, își zisese apoi, pe neașteptate. „Aș 
putea încă s-o fac”. 

Și o clipă mai târziu, spre oroarea și rușinea ei, iat-o pe Janet 
Wolff oprindu-se lângă ea și aplecându-se plină de solicitudine în 
faţa scaunului ei. 

— Marilyn? Marilyn, da? Doamna Lee? 

lar Marilyn răspunsese cu singurele cuvinte pe care le găsise 
în minte: 

— Dr. Wolff. 

— Ce s-a întâmplat? întrebase cealaltă. Sunteţi bolnavă? 


VP - 73 


De aproape, faţa ei părea surprinzător de tânără. Sub stratul 
de pudră, o vagă constelație de pistrui îi puncta nasul. Mâna ei, 
cu un gest amabil pe umărul lui Marilyn, era fermă și sigură. 
„Totul va fi bine”, părea să spună mâna aceea. 

Marilyn clătinase din cap: 

— Nu, nu, nu s-a întâmplat nimic. Apoi ridicase privirea spre 
Janet Wolff. Mulţumesc, adăugase. 

Și chiar așa simţea. 

A doua zi seara, după o cină cu ravioli de la pachet și supă de 
legume la conservă, pusese totul la cale în minte. Avea toate 
economiile mamei ei, suficient pentru câteva luni; când va vinde 
și casă, va avea mai mult, destul pentru câţiva ani cel puţin. 
Intr-un an și-ar putea termina studiile. Asta va dovedi că încă 
mai putea s-o facă. Și că nu era prea târziu. După aceea, se va 
înscrie la facultatea de medicină. Doar cu opt ani mai târziu 
decât plănuise inițial. 

După ce copiii plecaseră la școală, luase mașina și mersese o 
oră până la colegiul comunitar de lângă Toledo, unde se 
înscrisese la chimie organică, statistică avansată, anatomie - tot 
ce avusese de gând să facă în ultimele semestre. O zi mai târziu 
făcuse același drum și găsise o cameră mobilată în apropierea 
campusului, semnând un contract de închiriere pentru întâi mai. 
Peste două săptămâni. In fiecare seară, când era singură, citea 
din nou din cartea de bucate, oțelindu-se cu viața măruntă și 
singuratică a mamei ei. „Tu nu vrei așa ceva”, își reamintea 
singură. „Viaţa ta va fi mai bogată de atât”. Lydia și Nath nu vor 
avea probleme, își repeta iar și iar. Nu accepta să creadă 
altceva. James va fi lângă ei. Uite ce bine se descurcaseră cât 
fusese ea în Virginia! Era încă posibil. 

În întunericul tăcut, își împachetase vechile cărţi de la colegiu 
în cutii de carton și le dusese în pod, gata de plecare. Pe măsură 
ce se apropia luna mai, Marilyn pregătea mese bogate și 
delicioase, una după alta: chifteluţe suedeze, vită Stroganoff, 
pui ă la King - tot ce le plăcea mai mult lui James și copiilor, 
totul pornind de la ingredientele de bază, așa cum o învățase 
mama ei. Preparase un tort aniversar roz pentru Lydia și o 
lăsase să mănânce din el cât voise. În prima zi de mai, după 
cina de duminică, pusese resturile de la masă în casolete închise 
ermetic și le depozitase în frigider, apoi copsese rând după rând 
de fursecuri. „Parcă te-ai pregăti pentru o foamete”, îi spusese 


VP - 74 


James, râzând, iar ea zâmbise - un zâmbet fals, același pe care 
i-l adresase mamei ei atâţia ani. Ridici colţurile gurii spre urechi. 
Ții buzele închise. E uimitor cum nimeni nu-și dă seama. 

În noaptea aceea, în pat, îşi petrecuse braţele în jurul lui 
James, îl sărutase pe gât, într-o parte, îl dezbrăcase încet, așa 
cum obișnuia în tinereţe. Încercase să memoreze curba spatelui 
său și adâncitura aceea de la bază, de parcă ar fi fost un peisaj 
pe care nu avea să-l mai vadă niciodată, și începuse să plângă - 
în tăcere iniţial, apoi, pe măsură ce trupurile lor fremătau iar și 
iar, mai tare. 

— Ce e? șoptise James, mângâindu-i obrazul. Ce s-a 
întâmplat? 

Marilyn clătinase din cap și-l trăsese mai aproape, trupurile lor 
fiind umede și lipicioase. 

— Nu-i nimic, spusese el, sărutând-o pe frunte. Mâine totul o 
să fie mai bine. 

Dimineaţă, Marilyn se ghemuise sub pătură, ascultându-l pe 
James cum se îmbracă. Fermoarul tras când își încheiase 
pantalonii. Clicul curelei când o închisese. Chiar și cu ochii 
închiși putuse să-l vadă îndreptându-și gulerul, netezindu-și 
șuvița de păr care, după toţi acești ani, încă îi mai dădea un aer 
de băieţandru. Nu deschisese ochii nici când venise s-o sărute 
de rămas-bun, fiindcă dacă l-ar fi văzut, lacrimile i-ar fi răbufnit 
din nou. 

În staţia de autobuz, ceva mai târziu în dimineaţa aceea, 
îngenunchease pe trotuar și îi sărutase pe Nath și pe Lydia pe 
obraji, neîndrăznind să se uite în ochii lor. 

— Să fiţi cuminţi, le spusese. Să vă purtaţi frumos! Vă iubesc. 

După ce autobuzul dispăruse după un cot al lacului, se dusese 
în camera fetiţei, apoi în cea a băiatului. Din dulapul Lydiei luase 
o singură agrafă, una de bachelită de culoarea cireșei, cu o 
floare albă, una dintr-o pereche pe care rareori o purta. Din 
cutia de trabucuri de sub patul lui Nath luase o bilă de sticlă, nu 
pe preferata lui - albastră cu punctișoare albe ca niște stele -, ci 
una dintre cele închise la culoare, cărora el le spunea petroluțe. 
De pe căptușeala paltonului lui James, cel vechi pe care-l 
purtase când era ea la colegiu, tăiase nasturele de rezervă de 
sub rever. Câte o mică amintire de la fiecare, ascunse în 
buzunarul rochiei ei - un gest care avea să reapară la mezina ei 
ani mai târziu, cu toate că Marilyn n-a pomenit niciodată de 


VP - 75 


acest mic furt, nici ei, nici altcuiva. Nu ceva de preț și îndrăgit; 
ceva care le va lipsi, dar nu prea mult. Nu era cazul să mai facă 
o altă ruptură, fie ea și una minusculă, în viețile lor. Apoi luase 
cutiile de carton din ascunzătoarea lor din pod și se așezase să-i 
scrie lui James o scrisoare. Dar cum să scrii așa ceva? Părea în 
neregulă să-i scrie pe hârtia ei de corespondenţă, ca unui străin; 
părea și mai greșit să-i scrie pe carnetelul din bucătărie, de 
parcă n-ar fi fost nimic mai important decât o listă de 
cumpărături. Într-un târziu scosese o coală albă din mașina de 
scris și se așezase la măsuţa ei de toaletă, cu un pix în mână. 

Îmi dau seama că nu sunt fericită cu viata pe care o trăiesc. 
Am avut dintotdeauna o altfel de viață în minte, și lucrurile au 
ieșit cu totul diferit. Marilyn trăsese aer adânc în piept, dureros. 
Am păstrat mult timp în mine aceste sentimente, dar acum, 
după ce am fost din nou acasă la mama, m-am gândit la ea și 
mi-am dat seama că nu le mai pot ignora. Știu că vă veti 
descurca fără mine. Se oprise, încercând să se convingă pe sine 
că așa era. Sper să poți înțelege de ce a trebuit să plec. Sper să 
mă poti ierta. 

Marilyn stătuse apoi mult timp cu pixul în mână, neștiind cum 
să încheie. Într-un târziu rupsese hârtia și aruncase bucăţile în 
coșul de gunoi. Mai bine, hotărâse ea, să plece și gata. Să 
dispară din vieţile lor ca și când nici n-ar fi fost acolo vreodată. 

Pentru Nath și Lydia, care în acea după-amiază se pomeniseră 
singuri în staţia de autobuz, fără nimeni care să-i aștepte, și 
care intraseră tot singuri în casa goală, cu ușa neîncuiată, exact 
așa păruse. Tatăl lor, care venise acasă două ore mai târziu și-i 
găsise ghemuiţi pe scările de la intrare, de parcă le-ar fi fost 
frică să stea singuri în casă, îi asaltase cu întrebări. 

— Cum adică a dispărut? îl întreba pe Nath, care nu putea 
decât să repete „a dispărut” - singurele cuvinte pe care le mai 
găsea. 

Lydia rămăsese tăcută tot restul serii aceleia confuze, în care 
tatăl lor sunase la poliţie și apoi pe la toţi vecinii, dar uitase de 
masa de seară și de ora de culcare, în vreme ce polițiștii scriau 
de zor în carnetele lor, până când și ea, și Nath adormiseră pe 
podeaua din camera de zi. Se trezise apoi în miezul nopţii în 
patul ei, acolo unde o culcase tata, cu pantofii încă în picioare, și 
pipăise în jur după jurnalul pe care i-l dăduse mama de Crăciun. 
În sfârșit se întâmplase ceva important, ceva ce ar fi trebuit 


VP - 76 


scris. Dar nu știa cum să explice tot ce se întâmplase, cum se 
schimbase totul într-o singură zi, cum o persoană pe care o 
iubea atât de mult putuse să fie acolo la un anumit moment și 
apoi, o clipă mai târziu, să... dispară. 


VP - 77 


5. 


Hannah nu știe nimic despre vara aceea și despre dispariţia 
de atunci a mamei ei. Niciodată, de când a venit ea pe lume, 
familia ei n-a vorbit despre acel moment - și chiar dacă ar fi 
făcut-o, tot nu s-ar fi schimbat nimic. Acum e furioasă pe sora ei 
fiindcă a dispărut, nedumerită că Lydia i-a lăsat pe toți și s-a 
dus; dacă ar fi știut de acel moment din trecut, ar fi fost acum și 
mai furioasă, și mai nedumerită: „Cum ai putut”, s-ar fi întrebat 
ea, „cum ai putut când tu ai știut cum e?” Așa însă, imaginându- 
și-o pe sora ei cum se afundă în apa lacului, nu se poate întreba 
decât: „Cum?” și „Cum a fost?” 

In noaptea asta o să afle. S-a făcut din nou ora două noaptea, 
după cum arată ceasul ei fluorescent; tot timpul până atunci a 
stat în pat răbdătoare, urmărind cifrele cum se schimbă. Astăzi, 
1 iunie, ar fi trebuit să fie ultima zi de școală; mâine Nath ar fi 
trebuit să urce pe podium în roba lui albastră, cu toca de 
absolvent pe cap, ca să-și ia diploma. Dar ei nu vor merge la 
ceremonia de absolvire a lui Nath; niciunul dintre ei nu s-a mai 
dus la școală de când... Mintea ei înăbușă restul gândului. 

Pășește în vârful picioarelor pe treapta a șasea, cea care 
scârțâie; sare peste rozeta din mijloc a covorului din hol, cu 
scândura trosnitoare de dedesubt, și aterizează în pragul ușii, 
neauzită ca o pisică. Deși, sus, Marilyn și Nath nu dorm, 
așteptând să le vină somnul, nimeni n-o aude: trupul ei 
cunoaște toate secretele silenţiozităţii. În întuneric, degetele ei 
trag ivărul înapoi, apucă lanţul de siguranţă și îl desprind fără 
niciun zgomot. Asta e un truc nou; înainte de înmormântare nu 
aveau lanţ. 

Exersează deja de trei săptămâni, umblând la încuietoare ori 
de câte ori mama ei nu se uită. Acum se strecoară pe lângă 
tocul ușii și pășește, desculță, pe peluză, acolo unde probabil că 
pășise și Lydia în ultima ei noapte de viață. Deasupra ei, luna 
plutește printre ramurile copacilor, iar curtea, aleea și casele 
celelalte se conturează treptat în întuneric. Asta trebuie să fi 
văzut și sora ei în noaptea aceea: strălucirea lunii reflectată în 
ferestrele doamnei Allen, cutiile poștale ușor înclinate, licărirea 


VP - 78 


slabă a becului stradal din colț, acolo unde drumul principal 
cotește în jurul lacului. 

La marginea peluzei, Hannah se oprește, cu vârfurile 
degetelor pe trotuar și călcâiele încă pe iarbă, și își imaginează 
silueta slăbuţă înaintând în penumbră. Nu păruse speriată. Așa 
că Hannah se îndreaptă și ea drept spre mijlocul drumului, acolo 
unde ar fi linia continuă, dacă strada lor ar fi atât de circulată 
încât să aibă nevoie de una. Prin ferestrele întunecate se 
întrezăresc marginile palide ale perdelelor. Nu sunt lumini 
aprinse nicăieri pe stradă - doar cea din faţa ușii doamnei Allen, 
pe care o lasă aprinsă tot timpul, chiar și ziua. Când era ea mai 
mică, își închipuia că oamenii mari stau treji până târziu în 
fiecare noapte, până la două sau poate chiar trei. Adaugă acum 
și asta pe lista lucrurilor despre care a aflat că sunt 
neadevărate. 

La colț se oprește, însă nu vede decât întuneric și-n stânga, 
și-n dreapta; nu trece nicio mașină. Ochii ei s-au obișnuit deja cu 
bezna, așa că traversează strada principală în fugă și ajunge pe 
malul plin de iarbă al lacului. Numai panta de sub tălpi îi spune 
că se apropie. Trece pe lângă un pâlc de mesteceni, care își ţin 
cu toţii crengile țepene ridicate, de parcă s-ar preda. Apoi, pe 
neașteptate, picioarele ei găsesc apa. Și în ciuda huruitului slab 
al unui avion undeva sus, o aude: un clipocit vag pe gleznele ei, 
moale ca sunetul limbii în propria-i gură. Dacă se uită foarte 
atent, zăreşte un licăr abia sesizat, ca de satin. În lipsa lui, nici 
n-ar ști că aceea e apă. 

„E splendid amplasată”, le spusese agentul imobiliar lui James 
și Marilyn, când se mutaseră în Middlewood. Hannah a auzit 
deseori povestea asta. „La cinci minute de băcănie și de bancă. 
Și dacă staţi să vă gândiţi, lacul e aproape în pragul casei”. Apoi 
se uitase la pântecele rotunjit al lui Marilyn. „Veţi putea înota cu 
copiii toată vara. E ca și când aţi avea plaja voastră”. Încântat, 
James acceptase. Toată viaţa ei, Hannah iubise lacul. Acum însă, 
e un loc nou. 

Docul, tocit de ani de folosire, are în lumina lunii aceeași 
nuanţă cenușiu-argintie de peste zi. În capăt, un bec slab, în 
vârful unui stâlp, își revarsă lumina asupra unui mic cerc de apă. 
Va urca și ea în barcă, așa cum trebuie să fi făcut Lydia. Va vâsli 
până în mijlocul lacului, unde sfârșise sora ei, și se va uita în 
adânc. Poate așa va înțelege. 


VP - 79 


Dar barca nu mai e acolo. Dovedind o precauţie întârziată, 
primăria o luase. 

Hannah își coboară călcâiele în pământ și și-o închipuie pe 
sora ei îngenunchind ca să dezlege sfoara, apoi împingând 
barca departe de mal, atât de departe încât nu mai poţi deosebi 
apa de întunericul din jur. Într-un târziu se așază pe ponton, 
legănându-se încet și privind în sus, spre cerul nopţii. A ajuns 
atât de aproape de ultima noapte a surorii ei pe cât a putut. 

Dacă asta ar fi o altă vară, lacul ar fi încă un loc minunat. 
Nath și Lydia și-ar pune costumele de baie și ar întinde 
prosoapele pe iarbă. Cu trupul lucind de ulei de bebeluşi, Lydia 
s-ar tolăni la soare. Dacă ar avea mult noroc, lui Hannah i s-ar 
da voie să-și întindă și ea un strop de ulei pe braţe și să lege 
băierile de la sutienul Lydiei, după ce s-a bronzat pe spate. Nath 
ar face sărituri în apă de pe ponton, împroșcând stropi fini care 
ar străluci pe pielea lor ca niște perle. În zilele foarte bune - deși 
foarte, foarte rare - ar veni și părinţii lor. Tata și-ar exersa 
mișcările de bras și de craul australian, iar dacă ar fi bine 
dispus, ar lua-o și pe ea și ar ține-o ca să bată apa cu picioarele. 
De la umbra unei uriașe pălării de soare, mama ar ridica privirea 
din paginile revistei ei New Yorker când Hannah s-ar întoarce din 
apă la prosopul ei și ar lăsa-o să se ghemuiască în tăcere lângă 
umărul ei, ca să vadă și ea caricaturile din revistă. Asemenea 
lucruri se întâmplau doar la lac. 

In vara asta nu vor merge deloc la lac; de fapt, nu vor mai 
merge niciodată. Știe asta fără să fi fost nevoie să întrebe. Tata 
și-a petrecut ultimele trei săptămâni la birou, deși cei de la 
universitate s-au oferit să pună pe altcineva să încheie cursurile 
în locul lui. Mama a petrecut ore după ore în camera Lydiei 
uitându-se, uitându-se la toate, dar fără să atingă nimic. Nath 
umblă prin casă ca o fiară în cușcă, deschizând dulapuri și 
închizându-le la loc, luând o carte după alta și aruncându-le apoi 
din mână. Hannah nu rostește nicio vorbă. Astea sunt reguli noi, 
pe care nimeni nu le-a formulat, dar pe care ea le știe deja: Nu 
vorbi despre Lydia. Nu vorbi despre lac. Nu pune întrebări. 

Stă nemișcată un timp îndelungat, imaginându-și-o pe sora ei 
pe fundul lacului. Faţa ei ar fi îndreptată în sus, așa, studiind 
apa de deasupra. Braţele ei ar fi întinse, uite așa, ca și când ar 
îmbrăţișa lumea întreagă. Ar asculta, ar asculta, așteptând ca ei 


VP - 80 


să vină și s-o găsească. „Noi n-am știut”, își spune Hannah. „Dar 
am fi venit”. 

Nimic n-o ajută însă. Tot nu reușește să înțeleagă. 

Inapoi acasă, urcă în vârful picioarelor în camera Lydiei și 
închide ușa. Apoi ridică marginea cuverturii și trage afară 
cutiuţa de catifea ascunsă sub pat. La adăpostul păturii Lydiei, o 
deschide și ia din ea un medalion din argint. Tata i l-a dat de 
ziua ei, dar Lydia l-a pus sub pat, lăsând praful să se aștearnă 
pe catifeaua cutiei. 

Lănţișorul e rupt acum, dar oricum, Hannah i-a promis surorii 
ei că n-o să și-l pună niciodată la gât, iar ea nu-și încalcă 
promisiunile făcute celor pe care îi iubește. Chiar dacă ei nu mai 
sunt vii. Dar își prefiră lănţișorul printre degete ca pe niște 
mătănii. Patul miroase a sora ei dormind, un miros cald și 
picant, și acrișor - ca de animal sălbatic - care se simţea doar 
când Lydia dormea adânc. Aproape că poate simţi urma trupului 
surorii ei în saltea, cuprinzând-o ca o îmbrăţișare. Dimineaţă, 
când lumina soarelui pătrunde pe fereastră, strânge patul la loc, 
pune medalionul înapoi în cutiuţă și se întoarce în camera ei. 
Fără a se gândi la asta, știe că va repeta ritualul în noaptea care 
vine și în următoarea, și iar în următoarea, netezind pătura când 
se va trezi, pășind cu atenţie printre pantofii și hainele 
împrăștiate pe jos, în drum spre ușă. 

e 

La micul dejun, Nath coboară, își aude părinții certându-se și 
se oprește în hol, lângă ușa bucătăriei. 

— Descuiată toată noaptea, spune mama, iar ţie nici nu-ți 
pasă! 

— Nu era descuiată. Ivărul era pus. 

Din tonul ușor tensionat al glasului lui James, își dă seama că 
discuţia durează de ceva vreme. 

— Ar fi putut să intre cineva. Am pus lanţul acela cu un scop. 

Nath se apropie tiptil până în prag, dar părinţii lui - Marilyn 
aplecată deasupra chiuvetei, James gheboșat în scaunul lui - nu 
ridică privirea. De cealaltă parte a mesei, Hannah se chinuiește 
cu laptele și pâinea prăjită din faţa ei. „Îmi pare rău”, spune în 
sinea ei, cât se poate de tare. „Am uitat de lanţ. Îmi pare rău, 
îmi pare rău”. Părinţii ei nu observă. De fapt, se poartă ca și 
când ea nici n-ar fi acolo. 

Urmează o tăcere îndelungă. Apoi James întreabă: 


VP - 81 


— Chiar îţi închipui că un lanţ la ușă ar fi schimbat ceva? 

Marilyn trântește ceașca pe blatul mesei. 

— N-ar fi plecat de una singură. Știu că n-ar fi plecat. Să se 
furișeze afară în toiul nopţii? Lydia mea? Niciodată! exclamă 
răsucind ceașca în ambele mâini. Cineva a dus-o acolo. Vreun 
nebun. 

James oftează - un oftat adânc, tremurător, de parcă s-ar 
chinui să ridice o greutate mare. În ultimele trei săptămâni, 
Marilyn a tot spus asemenea lucruri. În dimineaţa de după 
înmormântare, el se trezise imediat după răsărit și totul năvălise 
iar spre el - sicriul lucios, pielea Louisei lipită de a lui, geamătul 
mic și slab pe care l-a scos când s-a așezat peste ea - și 
deodată se simţise murdar, de parcă s-ar fi tăvălit prin noroi. 
Dăduse drumul la duș, la apă fierbinte, atât de fierbinte încât nu 
putea să stea locului sub ea și se tot răsucea, de parcă ar fi fost 
pus la frigare, oferind jetului clocotit mereu și mereu o altă 
bucată de piele. Dar nu ajutase la nimic. lar când ieșise din baie, 
un zgrepțănat slab îl atrăsese până la baza scărilor, unde 
Marilyn monta lanțul de siguranţă la ușă. 

Ar fi vrut să spună ceva ce îi tot crescuse în minte în ultimele 
zile: că nu puteau ignora sau alunga ceea ce i se întâmplase 
Lydiei. Dar expresia de pe chipul lui Marilyn îl oprise: tristă, 
speriată, dar și furioasă, de parcă ar fi avut el vreo vină. Pentru 
o clipă îi păruse o altă femeie, o necunoscută. Înghiţise cu greu 
nodul din gât și își dusese mâna la guler, încheindu-i ultimul 
nasture. 

— Bun, spusese apoi. Mă duc la școală. La cursul de vară. 

Când se aplecase s-o sărute, ea se trăsese înapoi, de parcă 
atingerea lui ar fi ars-o. Pe verandă, băiatul cu ziarele lăsase un 
exemplar. „Familie din zonă își înmormântează fiica”. 

Încă îl mai are încuiat în sertarul de sus al biroului. „Fiind una 
dintre cei doi orientali de la liceul din Middlewood - celălalt fiind 
fratele ei, Nathan -, Lee ieșea în evidenţă printre colegii ei. Și 
totuși, puţini par s-o fi cunoscut bine”. In fiecare zi de atunci 
apăruseră alte articole; orice deces e o știre de senzaţie într-un 
oraș mic, dar moartea unei adolescente e o mină de aur 
jurnalistică. „Poliţia caută încă indicii în cazul fetei decedate. 
Sinuciderea este o posibilitate luată în calcul, susțin 
anchetatorii”. De fiecare dată când vede unul, împăturește 
ziarul, ca și când ar împacheta ceva putred, înainte ca Marilyn 


VP - 82 


sau copiii să-l poată vedea. Doar în siguranţa biroului desface 
ziarul și-l citește cu atenţie. Apoi îl adaugă la teancul în creștere 
din sertarul încuiat. 

Acum, Își pleacă privirea. 

— Nu cred că asta s-a întâmplat. 

Marilyn se înfurie. 

— Ce vrei să spui? 

Inainte ca el să poată raspunde, se aude soneria. E poliţia, și 
când cei doi ofiţeri intră în bucătărie, Nath și Hannah răsuflă la 
unison. În sfârșit, părinţii lor vor înceta cearta. 

— Am vrut doar să vă comunicăm ultimele noutăţi, începe cel 
mai vârstnic - ofițerul Fiske, din câte își amintește Nath. 

Polițistul scoate un carnet din buzunar și își ridică ochelarii pe 
nas cu un deget butucănos. 

— La secţie, toată lumea regretă cu adevărat pierderea 
dumneavoastră. Vrem doar să aflăm ce anume s-a întâmplat. 

— Desigur, domnule ofițer, murmură James. 

— Am vorbit cu persoanele de pe lista pe care aţi făcut-o, 
continuă ofiţerul Fiske, citind din carnet: Karen Adler, Pam 
Saunders, Shelley Brierley... Toate au spus că abia dacă o 
cunoșteau. 

Hannah vede cum roșeaţa se întinde pe fața tatălui ei, ca o 
erupție. 

— Am discutat și cu unii dintre profesorii și colegii de clasă ai 
Lydiei. Din câte ne-am dat seama, nu avea mulţi prieteni. Aţi 
spune că Lydia era o fată singuratică? întreabă ofițerul Fiske 
ridicând ochii din carnet. 

— Singuratică? 

James privește spre soţia lui și apoi - pentru prima dată în 
dimineaţa aceea - spre Nath. „Fiind una dintre cei doi orientali 
de la liceul din Middlewood - celălalt fiind fratele ei, Nathan -, 
Lee ieșea în evidenţă printre colegii ei”. Cunoaște bine senzaţia: 
toate chipurile acelea, albe ca burta peștelui, tăcute și 
holbându-se. Incercase să-și spună că Lydia era altfel, că toate 
prietenele ei o făcuseră să se simtă una de-a lor. 

— Singuratică, repetă el, încet. Petrecea mult timp singură. 

— Era foarte ocupată, intervine Marilyn. Lucra foarte mult 
pentru școală. Avea multe teme de făcut. Mult de învăţat. 

Și se uită serioasă de la un poliţist la celălalt, de parcă s-ar fi 
temut că ei n-o cred. 


VP - 83 


— Era foarte inteligentă, adaugă apoi. 

— Vi s-a părut tristă în ultimul timp, în ultimele săptămâni? 
întreabă cel mai tânăr dintre agenţi. A dat vreodată vreun semn 
că ar fi intenţionat să-și facă rău singură? Sau... 

Marilyn nici nu așteaptă ca el să-și termine întrebarea. 

— Lydia era foarte fericită. lubea școala. Ar fi putut să facă 
orice. N-ar fi urcat niciodată singură în barca aceea. 

Mâinile încep să-i tremure, iar ea apucă iar ceașca, încercând 
să le ţină nemișcate, și o strânge atât de tare, încât Hannah 
crede că ar putea s-o sfărâme în bucăți. 

— De ce nu-l căutaţi pe cel care a dus-o acolo? 

— Nu există dovezi că ar mai fi fost cineva cu ea în barcă, 
spune ofiţerul Fiske. Sau pe ponton. 

— De unde știți? Lydia mea n-ar fi urcat niciodată singură într- 
o barcă, insistă Marilyn, și ceaiul se revarsă peste buza ceștii. 
Niciodată nu știi în ziua de azi cine pândește după colț. 

— Marilyn... intervine James. 

— Citiţi ziarele. Sunt psihopaţi peste tot în ziua de azi, răpind 
oameni, împușcându-i. Violându-i. De ce e nevoie pentru ca 
poliţia să înceapă să-i urmărească pe e/? 

— Marilyn, repetă James mai tare. 

— Verificăm toate posibilităţile, răspunde ofițerul Fiske pe un 
ton blând. 

— Știm că așa e, spune James. Faceţi tot ce se poate. Vă 
mulțumim. Nu putem cere mai mult de atât, încheie el, cu o 
privire către soţia lui. 

Marilyn deschide iar gura, apoi o închide fără un cuvânt. 

Cei doi polițiști se uită unul la celălalt. Cel mai tânăr vorbește: 

— Am vrea să-i punem lui Nath alte câteva întrebări, dacă se 
poate. Singur. 

Cinci chipuri se întorc spre el, iar Nath roșește. 

— Mie? 

— Doar câteva verificări, răspunde Fiske, punând o mână pe 
umărul lui. Am putea ieși pe verandă? 

După ce polițistul închide ușa în urma lor, Nath se sprijină de 
balustradă. Sub palmele lui, câteva petice de vopsea se 
desprind și cad pe podea. A tot întors în minte ideea de a chema 
el însuși poliția, de a le spune despre Jack și despre faptul că el 
ar putea fi vinovatul. Într-un alt oraș sau în alt timp, poliţia i-ar fi 
împărtășit deja suspiciunile. Sau dacă Lydia ar fi fost altfel: o 


VP - 84 


Shelley Brierley, o Pam Saunders sau o Karen Adler, o 
adolescentă normală, o fată pe care și ei s-o înţeleagă. Poliţia l- 
ar fi cercetat pe Jack mai îndeaproape, ar fi pus cap la cap un șir 
de mărunte reclamaţii: profesori nemulţumiţi de mâzgălirea 
băncilor sau de remarcile lui insolente, alţi fraţi enervați de 
libertăţile pe care el și le lua cu surorile lor. Ar fi ascultat acuzele 
lui Nath - „după școală, în fiecare zi toată primăvara” - și ar fi 
ajuns la concluzii similare. O fată și un băiat, împreună atâta 
timp, singuri - nu era chiar atât de greu de înțeles, la urma 
urmei, de ce Nath îl privea pe Jack cu atâta înverșunare. Și ei, la 
fel ca Nath, ar fi identificat indicii suspecte în tot ce spusese sau 
făcuse Jack vreodată. 

Dar n-o vor face. Fiindcă asta complică povestea, iar povestea 
- așa cum se conturează ea din spusele profesorilor și ale 
copiilor de la școală - este evidentă. Rezerva Lydiei, lipsa ei de 
prieteni. Notele care scăzuseră drastic în ultima vreme. Și, de 
fapt, ciudătenia familiei ei. O familie fără prieteni, o familie de 
inadaptaţi. Totul e atât de clar, strălucește atât de limpede, 
încât în ochii poliţiei, Jack e împins undeva în penumbră. O fată 
ca ea și un băiat ca el, care poate avea - și care are - orice fată 
își dorește? Lor le e imposibil să-și imagineze ceea ce Nath știe 
că e adevărat, ca să nu mai zicem de ceea ce își închipuie el 
însuși. Celor din subordinea lui, ofițerul Fiske le spune deseori: 
„Când auziţi tropot de copite, gândiţi-vă întâi la cai, nu la 
zebre”. Nath, ar spune ei, e doar isteric. Aude zebre 
pretutindeni. Acum, faţă în faţă cu cei doi polițiști, Nath își dă 
seama că nu are rost nici măcar să pomenească numele lui Jack: 
ei au decis deja cine trebuie blamat. 

Ofiţerul Fiske se reazemă și el de balustradă. 

— Voiam doar să vorbim puţin, Nath, în particular. Poate îţi 
vine în minte ceva ce ai uitat mai înainte. Uneori fraţii și surorile 
știu unii despre alţii lucruri despre care părinţii n-au idee, nu 
crezi? 

Nath încearcă să se arate de acord, dar nu reușește să scoată 
niciun sunet, așa că încuviințează din cap. Astăzi, își amintește 
el brusc, ar fi trebuit să fie ceremonia lui de absolvire. 

— Lydia avea cumva obiceiul să se furișeze afară din casă 
singură? întreabă Fiske. Nu trebuie să-ţi faci griji. Tu nu ai nicio 
problemă. Spune-ne doar ce știi. 


VP - 85 


Polițistul continuă să repete „doar”, de parcă ar spera să i se 
facă o mică favoare, un fleac. Vorbește cu noi! Spune-ne 
secretele ei! Spune-ne totul! Nath începe să tremure. Și e 
convins că oamenii legii observă. 

— S-a mai furișat vreodată afară singură, noaptea? întreabă 
polițistul mai tânăr. 

Nath înghite greu și se străduiește să se liniștească. 

— Nu, răspunde el răgușit. Nu, niciodată. 

Poliţiștii schimbă o privire între ei. Cel tânăr se așază pe 
balustradă, lângă Nath, ca un coleg rezemându-se de dulap la 
școală, ca și când ar fi prieteni. Asta e rolul lui, își dă Nath 
seama. Să se poarte ca un amic, să-l convingă să vorbească. 
Pantofii lui sunt atât de lustruiţi, încât reflectă razele soarelui - o 
pată cețoasă de lumină pe fiecare vârf. 

— Lydia se înţelegea bine de obicei cu părinţii voștri? 

Polițistul își schimbă poziţia și balustrada scârțâie. 

„Poate că ar trebui să intri și tu în niște cluburi, draga mea, să 
întâlnești oameni noi. Ai vrea să faci un curs de vară? Ar putea fi 
distractiv”. 

— Cu părinţii noștri? rostește Nath și abia dacă-și recunoaște 
glasul. Sigur că da. 

— L-ai văzut vreodată pe unul dintre ei lovind-o? 

— S-o lovească? 

Pe Lydia, atât de cocoloșită, atât de prețuită, ca o floare rară! 
Prezentă permanent în mintea mamei ei, chiar și atunci când 
citește, îndoind colţurile paginilor despre care crede că i-ar 
plăcea și Lydiei. Cea pe care tata o săruta prima în fiecare 
seară, când se întorcea acasă. 

— Părinţii mei n-ar fi lovit-o niciodată. O iubeau! 

— Ea a spus vreodată că ar vrea să-și facă rău singură? 

Balustrada verandei începe să-și piardă contururile. lar tot ce 
poate face el este să clatine din cap tare. Nu. Nu. Nu. 

— Părea necăjită în seara dinaintea dispariţiei? 

Nath încearcă să se gândească. Voise să-i povestească despre 
colegiu, despre verdele luxuriant al frunzelor pe fondul roșu al 
cărămizilor, despre cât de plăcut va fi acolo. Despre cum, pentru 
prima dată în viaţa lui, stătuse cu spatele drept și cum, privită 
din perspectiva aceea, lumea păruse mai mare, mai vastă, mai 
luminoasă. Numai că ea fusese tăcută tot timpul la masă, iar 


VP - 86 


după aceea se dusese direct în camera ei. El crezuse că e 
obosită. Și se gândise: „O să-i povestesc mâine”. 

Și deodată, spre propria-i oroare, începe să plângă: lacrimi 
ude, dezordonate, care îi șiroiesc pe lângă nas și se scurg în 
gulerul cămâășii. 

Poliţiştii întorc privirile, iar ofițerul Fiske își închide carnetul și 
caută o batistă în buzunar. 

— Păstreaz-o, îi spune, întinzându-i-o, după care îl strânge de 
umăr o dată, tare, și amândoi dispar. 

In casă, Marilyn îl întreabă pe James: 

— Deci acum trebuie să-ţi cer ţie permisiunea ca să vorbesc 
în prezenţa altora? 

— Nu asta am vrut să zic, replică James, punându-și coatele 
pe masă și sprijinindu-și fruntea în palme. Numai că nu poţi să 
lansezi acuzații aiurea. Nu poţi să jigneşti poliţia. 

— Cine a jignit? N-am făcut decât să pun niște întrebări. 
Marilyn lasă ceașca să cadă în chiuvetă și dă drumul la apă. Un 
nor de spumă de detergent urcă în gura de scurgere. Verifică 
toate posibilităţile! exclamă ea mai departe. Nici măcar n-a 
ascultat când am zis că ar fi putut fi un necunoscut. 

— Fiindcă te porţi isteric. Auzi o știre și-ți intră în cap tot felul 
de idei. Las-o așa, spune James, care încă nu și-a ridicat fruntea 
din palme. Marilyn, las-o așa și gata! 

In scurta tăcere care urmează, Hannah se strecoară sub masă 
și se ghemuiește acolo, strângându-și genunchii la piept. Faţa 
de masă aruncă pe linoleum o umbră în formă de semilună. Cât 
timp va rămâne în interiorul ei, își spune ea, îndoindu-și 
degetele de la picioare ca să le aducă mai aproape de corp, 
părinţii vor uita că ea e acolo. Niciodată nu i-a mai auzit 
certându-se până acum. Uneori se mai ciorovăiesc despre cine a 
uitat să pună la loc capacul pastei de dinţi ori despre cine a 
lăsat lumina aprinsă în bucătărie toată noaptea, dar după aceea 
mama pune mâna pe braţul tatei, sau tata o sărută pe mama pe 
obraz, și totul e bine din nou. De data asta, totul e altfel. 

— Deci nu sunt decât o nevastă isterică? reia Marilyn, și glasul 
ei e îngheţat și tăios, ca muchia unui cuțit ascuțit, iar sub masă 
Hannah își ţine răsuflarea. Ei bine, cineva e răspunzător. Și dacă 
va trebui să aflu eu ce s-a întâmplat cu ea, voi afla, continuă ea 
și freacă tăblia mesei cu prosopul de vase, pe care îl aruncă apoi 
din mână. Credeam că și tu vrei să afli. Dar uite ce spui! „Sigur 


VP - 87 


că da, domnule polițist. Vă mulţumim, domnule poliţist. Nu vă 
putem cere mai multe, domnule poliţist”. Să știi că pot și eu să 
gândesc pentru mine. Spre deosebire de alţii, eu nu mă 
ploconesc în faţa poliţiei! 

Orbită de furie, Marilyn nu se mai gândește la ceea ce tocmai 
a spus. Pentru James însă, cuvântul ţâșnește din gura soției lui și 
i se înfige lui în piept, adânc. Din acele trei silabe - p/oconesc - 
se revarsă orientali cu tichii ţuguiate, aplecaţi de mijloc, chinezi 
cu părul în codiță și palmele împreunate în faţă. Cu ochi oblici 
mijiţi și servili. Făcând plecăciuni și ignoraţi. Bănuia de mult că 
toată lumea îl percepe așa - Stanley Hewitt, polițiștii, 
vânzătoarea de la băcănie. Dar nu crezuse că toată lumea asta 
o includea și pe Marilyn. 

Işi trântește pe masă șervetul mototolit și își împinge scaunul 
în spate, cu un hârșâit. 

— Am oră de la zece. 

De sub marginea feţei de masă, Hannah privește picioarele în 
ciorapi ale tatălui ei - o gaură mică stă să apară la un călcâi - 
îndepărtându-se către scările spre garaj. Urmează o pauză cât 
timp el încalţă pantofii, apoi, o clipă mai târziu, ușa garajului se 
deschide cu un huruit. Când motorul se aude pornind, Marilyn ia 
ceașca din chiuvetă și o azvârle pe podea. Cioburile de porțelan 
se împrăștie pe linoleum. Hannah stă complet nemișcată în 
vreme ce mama fuge sus și trântește ușa dormitorului în urma 
ei, iar tata iese cu spatele pe alee, cu un mic șuier mecanic, și 
apoi demarează în trombă. Numai atunci când totul e perfect 
tăcut și liniștit îndrăznește să se târască afară de sub faţa de 
masă și să adune fragmentele de porțelan din balta de apă cu 
detergent de vase. 

Ușa din faţă scârţâie și Nath reapare în bucătărie, cu nasul și 
ochii roșii. Hannah își dă seama că a plâns, dar se preface că nu 
observă și stă cu capul în jos, strângând cioburile în palmă, unul 
câte unul. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mama și tata s-au certat. 

Pune ceașca spartă în coșul de gunoi și își șterge mâinile ude 
pe pantalonii de casă. Apa, hotărăște ea, o să se usuce singură. 

— S-au certat? Pentru ce? 

Hannah coboară vocea până la nivelul unei șoapte. 

— Nu știu. 


VP - 88 


Deși nu se aude niciun sunet de la etaj, din dormitorul 
părinţilor, ea e neliniștită. 

— Hai să mergem afară! 

În faţa casei, fără a vorbi despre asta, se îndreaptă amândoi 
în aceeași direcţie: spre lac. Tot timpul pe drum, Hannah 
cercetează strada cu atenţie, de parcă tatăl lor ar mai putea fi 
încă prin preajmă, cu supărarea trecută, gata să vină acasă. Dar 
nu vede nimic, decât câteva mașini parcate. 

instinctele ei sunt însă corecte. După ce a ieșit de pe aleea 
lor, și James a luat-o spre lac și a dat un tur în jurul lui, o dată, 
de două ori, cuvintele lui Marilyn răsunându-i în minte. „Te 
ploconești în faţa poliţiei”. Le aude iar și iar, aude dezgustul 
aproape palpabil din glasul ei, ce părere jalnică are despre el. Și 
n-o poate învinovăţi. Cum ar fi putut fi Lydia fericită? „Lee ieșea 
în evidenţă printre colegii ei. Puţini par s-o fi cunoscut bine. 
Sinuciderea este o posibilitate luată în calcul”. Trece de 
pontonul de pe care trebuie să se fi urcat Lydia în barcă. Și apoi 
de străduţa lor care se înfundă. Și ajunge iar la ponton. Undeva 
în centrul acestui cerc, singură și fără prieteni, fiica lui trebuie 
să se fi aruncat în apă, disperată. „Lydia era foarte fericită”, 
spusese Marilyn. „Cineva e răspunzător”. Cineva, se gândește 
James, și un spin ascuţit își sapă calea în jos, pe gâtlejul lui. Nu 
mai poate suporta să vadă iar lacul. Și brusc își dă seama unde 
vrea să fie. 

A repetat de atâtea ori în minte ce să-i spună Louisei, încât în 
dimineaţa asta s-a trezit cu vorbele pe buze. „A fost o greșeală. 
Îmi iubesc soţia. Ce s-a întâmplat nu trebuie să se mai repete 
niciodată”. Acum însă, când deschide ușa, de pe buzele lui iese 
altceva: 

— Te rog! 

lar Louisa, încetișor, cu generozitate, deschide braţele. 

În patul ei, nu-și poate opri gândurile - la Lydia, la titlurile din 
ziare, la apa lacului. La cine este răspunzător. Se concentrează 
pe curbura spatelui Louisei, pe mătasea palidă a coapselor și pe 
valul întunecat al părului ei, care-i mângâie faţa iar și iar, și iar. 
După aceea, își înfășoară braţele în jurul lui, din spate, de parcă 
ar fi un copil, și-i spune „Rămăi”. lar el rămâne. 

Marilyn pășește în sus și-n jos prin camera Lydiei, clocotind de 
furie. Este evident ce crede poliţia, din toate aluziile acelea: „Nu 
există dovezi că ar mai fi fost cineva cu ea în barcă. Aţi spune că 


VP - 89 


Lydia era o fată singuratică?” La fel de evident este și că James 
e de acord cu ei. Dar nu e posibil ca fiica ei să fi fost atât de 
nefericită. Lydia ei, mereu zâmbitoare, mereu dornică să placă? 
„Sigur, mamă. Cu plăcere, mamă”. Să spui că ar fi putut să-și 
facă singură așa ceva... Nu, i-a iubit prea mult pentru asta. În 
fiecare seară, înainte de a urca să se culce, o căuta pe Marilyn 
oriunde se afla - în bucătărie, în birou, la mașina de spălat - și o 
privea drept în față: „Te iubesc, mamă. Ne vedem mâine”. Chiar 
și în acea ultimă seară o spusese - „mâine” -, iar Marilyn o 
strânsese ușor și îi dăduse o pălmuţă pe umăr, îndemnând-o: 
„Fuguţa sus acum, că-i târziu!” Amintindu-și, Marilyn se lasă 
greu jos, pe covor. Dacă ar fi știut, ar fi tinut-o lângă ea puţin 
mai mult. Ar fi sărutat-o. Și-ar fi luat fiica în brațe și nu i-ar mai fi 
dat drumul niciodată. 
e 

Sacul de școală al Lydiei zace într-o parte, rezemat de birou, 
acolo unde l-au lăsat polițiștii după ce l-au percheziţionat, iar 
Marilyn îl trage pe genunchi. Miroase a gumă de șters, a creion, 
a gumă de mestecat cu mentă - mirosuri preţioase, de școlăriţă. 
In braţele ei, cărțile și caietele se mișcă sub pânză ca niște oase 
sub piele. Marilyn strânge sacul la piept, își trece curelele lui pe 
după umeri, lăsând ca greutatea lui s-o îmbrăţișeze. 

Apoi, în buzunarul din faţă, cu fermoarul doar pe jumătate 
închis, zărește ceva: un licăr de roșu și alb. Ascunsă sub penar și 
sub teancul de fișe, o fantă se cască în căptușeala sacului. O 
despicătură suficient de mică pentru ca polițiștii, grăbiţi, s-o 
ignore și menită să treacă neobservată chiar și de un ochi mai 
atent: al mamei. Marilyn își strecoară mâna înăuntru și scoate 
un pachet deschis de ţigări Marlboro. lar sub el găsește altceva: 
o cutie, și ea deschisă, de prezervative. 

Le dă drumul ambelor din mână de parcă ar fi niște șerpi și 
împinge sacul de pe genunchii ei, cu un bufnet. Trebuie să fie 
ale altcuiva, își spune ea; nu pot fi ale Lydiei. Lydia ei nu fuma. 
Cât despre prezervative... 

Dar în sinea ei, Marilyn nu se poate convinge. În acea primă 
după-amiază poliţia întrebase: „Fiica dumneavoastră are un 
iubit?” lar ea răspunsese fără nicio ezitare: „Abia dacă are 
șaisprezece ani!” Acum se uită în jos, la cele două cutii prinse în 
hamacul rochiei ei, și contururile vieţii Lydiei, atât de clare și de 
net trasate înainte, încep să devină ceţoase. Ameţită, își 


VP - 90 


reazemă capul de marginea biroului. Va afla ea tot ce nu știe 
acum. Va continua să caute până ce va înțelege cum s-a putut 
întâmpla așa ceva, până ce-și va înţelege fiica pe deplin. 

e 

Pe malul lacului, Nath și Hannah se așază pe iarbă și se uită 
peste apă tăcuţi, sperând la aceeași iluminare. Într-o zi normală 
de vară, ar fi cel puţin vreo șase copii bălăcindu-se în apă ori 
sărind de pe ponton, însă azi lacul e pustiu. Poate copiilor le e 
frică acum să mai înoate, își spune Nath. Ce se întâmplă oare cu 
trupurile în apă? Se dizolvă, ca pastilele? Nu știe, și în timp ce 
contemplă în minte posibilităţile, e bucuros că tatăl lui n-a lăsat 
pe nimeni altcineva să vadă corpul Lydiei. 

Privește în gol peste oglinda apei, lăsând timpul să treacă. 
Abia când Hannah se ridică și face semn cu mâna cuiva iese și 
el din transă și atenţia i se focalizează treptat asupra străzii: în 
blugi și cu un tricou albastru decolorat, Jack se întoarce acasă 
de la ceremonia de absolvire, cu roba atârnată lejer pe antebraţ 
- de parcă ar fi doar o zi oarecare. Nath nu l-a mai văzut de la 
înmormântare, cu toate că trage cu ochiul spre casa lui de câte 
două-trei ori pe zi. Când Jack îl observă la rândul lui, expresia i 
se schimbă. Întoarce capul, repede, de parcă s-ar preface că nu 
i-a văzut, și grăbește pasul. Nath se ridică în picioare. 

— Unde te duci? 

— Să vorbesc cu Jack. 

De fapt, nu e sigur ce vrea să facă. Nu s-a bătut niciodată 
până acum - e slab și mai scund decât majoritatea băieţilor din 
clasa lui -, dar are viziuni vagi cu el înșfăcându-l pe Jack de 
pieptul _tricoului și proptindu-l într-un zid, și cu Jack 
recunoscându-și dintr-odată vinovăția. „A fost vina mea: am 
ademenit-o, am convins-o, am ispitit-o, am dezamăgit-o”. 
Hannah se repede spre el și-l prinde de încheietura mâinii. 

— Nu! 

— Din cauza lui s-a întâmplat! Ea n-a ieșit niciodată noaptea 
înainte să fi apărut el. 

Hannah îl smucește de braţ, trăgându-l înapoi jos, în 
genunchi, iar Jack, aproape alergând acum, cu roba albastră 
fluturându-i în urmă, ajunge pe strada lor. Le aruncă o privire în 
spate, peste umăr, și nu există niciun dubiu: frică se citește în 
aplecarea umerilor lui, frică în ochii care se îndreaptă fugar spre 
Nath și apoi se îndepărtează. O clipă mai târziu, trece de colț și 


VP - 91 


dispare din vedere. Peste câteva secunde, Nath știe asta, va 
urca scările de pe veranda casei lui, va deschide ușa și va fi la 
adăpost. Incearcă să se smulgă din strânsoarea ei, dar unghiile 
lui Hannah i se înfig în piele. N-ar fi crezut că o copilă poate să 
fie atât de puternică. 

— Dă-te de pe mine...! 

Se rostogolesc amândoi în iarbă și într-un târziu îi dă drumul. 
Nath se ridică în șezut, gâfâind. Deja, își spune el, Jack e în casă, 
în siguranţă. Chiar dacă ar suna la sonerie și ar bătea în ușă, tot 
nu i-ar deschide. 

— Ce naiba te-a apucat? 

Cu o mână, Hannah își culege o frunză moartă din păr. 

— Nu te bate cu el! Te rog! 

— Eşti ţicnită, izbucnește Nath și își freacă încheietura, acolo 
unde degetele ei au scrijelit cinci urme roșii; una dintre ele a 
început să sângereze. Dumnezeule! Nu voiam decât să vorbesc 
cu el. 

— De ce ești atât de furios pe el? 

Nath oftează. 

— Ai văzut cât de ciudat a fost la înmormântare. Și acum. De 
parcă e ceva și se teme să nu aflu eu. Știu, continuă el și 
coboară vocea, știu că are un amestec în chestia asta. O simt, 
adaugă și își frământă pieptul cu pumnul, imediat sub gât, și 
gânduri pe care nu le-a rostit niciodată își croiesc drum spre 
suprafață: Ştii, Lydia a căzut odată în lac, când eram mici. 

Degetele încep să-i tremure, de parcă ar fi spus ceva interzis. 

— Eu nu-mi amintesc, replică Hannah. 

— Tu nu te născuseși încă. Eu aveam abia șapte ani. 

Spre surprinderea lui, Hannah se lasă în jos, lângă el. Încet, își 
pune mâna pe brațul lui, acolo unde l-a zgâriat, și își lipește 
capul de al lui. Niciodată n-a mai îndrăznit să stea atât de 
aproape de Nath; și el, și Lydia, și părinţii o dau imediat la o 
parte sau o gonesc. „Hannah, am treabă. Sunt prins cu ceva. 
Lasă-mă în pace!” De data asta - și își ţine răsuflarea - Nath o 
lasă să stea. Deși nu spune nimic, tăcerea ei îi dă de înțeles că îl 
ascultă. 


VP - 92 


6. 


Vara în care Lydia căzuse în lac, vara în care dispăruse 
Marilyn: toţi încercaseră s-o uite. Nu vorbiseră despre ea; 
niciodată n-o menţionaseră. Dar plutise asupra lor, ca un miros 
rău. Îi îmbibase atât de puternic, încât niciodată n-o mai 
putuseră scutura. 

În fiecare dimineaţă, James suna la poliţie. Mai aveau nevoie 
de alte fotografii cu Marilyn? Le mai putea oferi alte informaţii? 
Existau și alți oameni pe care să-i sune? Pe la mijlocul lui mai, 
când Marilyn lipsea deja de două săptămâni, ofiţerul care se 
ocupa de caz îi spusese pe un ton blând: 

— Domnule Lee, apreciem tot ajutorul pe care ni l-aţi dat. Am 
pus mașina sub urmărire. Totuși, nu pot să promit că vom găsi 
ceva. Soţia dumneavoastră și-a luat hainele cu ea. Și-a făcut 
valizele. Și-a luat cheile. 

Încă de atunci, ofiţerul Fiske detesta să ofere speranţe 
deșarte. 

— Mereu se întâmplă asemenea lucruri. Uneori oamenii sunt 
pur și simplu prea diferiţi. 

Nu rostise cuvinte ca „mixt”, „interrasial” sau „nepotrivire”, 
dar nici nu fusese nevoie. James auzise cuvintele oricum, și avea 
să și-l amintească pe ofițerul Fiske foarte bine, chiar și zece ani 
mai târziu. 

Copiilor le spusese doar: 

— Poliţia o caută. O vor găsi. Mama va veni acasă în curând. 

Lydia și Nath își aminteau puţin altfel: săptămânile treceau și 
mama lor tot dispărută era. La școală, în pauze, ceilalți copii 
șușoteau, profesorii le aruncau priviri compătimitoare, așa că 
fusese o ușurare când cursurile se încheiaseră, în sfârșit. După 
aceea tatăl lor rămânea în biroul lui și îi lăsa să se uite la 
televizor toată ziua, de la desene animate cu Mighty Mouse și 
Underdog dimineaţa, până la emisiuni-concurs de seara târziu, 
ca /ve Got a Secret. Când Lydia l-a întrebat, odată, ce făcea 
mereu în birou, el oftase și răspunsese: „Ei, mă-nvârt și eu pe 
acolo”. Și-l imaginase pe tatăl ei încălţat cu papuci de casă cu 
talpă de cauciuc și rotindu-se de colo-colo prin încăpere: scârț, 


VP - 93 


scârț, scârţ. „Înseamnă că citește cărţi și tot așa, prostănaco”, îi 
spusese însă Nath, iar papucii de casă se transformaseră în 
pantofii maro obișnuiți ai tatălui ei, cu șireturile roase. 

Ceea ce făcea James de fapt în fiecare dimineață era să 
scoată un plic din buzunarul de la piept. După ce polițiștii 
plecaseră, în acea primă seară, cu un mic instantaneu al lui 
Marilyn și asigurându-i că vor face tot ce le stă în puteri, după 
ce dusese copiii sus și-i băgase în pat, cu hainele de zi pe ei, 
observase bucăţile de hârtie ruptă în coșul de gunoi din 
dormitor. Le scosese una câte una dintre dischetele 
demachiante, ziarele vechi și șervețelele cu urme de ruj ale 
soţiei lui. Le pusese una lângă alta pe masa din bucătărie, 
potrivind marginile rupte una pe alta. Am avut dintotdeauna o 
altfel de viață în minte, și lucrurile au ieșit cu totul diferit. 
Jumătatea de jos a hârtiei era goală, însă el nu se oprise până 
când nu reușise să pună fiecare fragment la locul potrivit. Nici 
măcar nu se semnase. 

Citise biletul iar și iar, privind fix tăblia de lemn a mesei care 
se întrezărea printre fâșiile de alb, până când, afară, cerul 
devenise din bleumarin cenușiu. Atunci pusese fâșiile într-un 
plic. În fiecare zi - deși își promitea mereu că asta va fi ultima 
dată - îi așeza pe Nath și pe Lydia în fața televizorului, încuia 
ușa biroului și scotea din nou bucăţile de hârtie. Recitea biletul 
în timp ce copiii treceau de la desene animate la seriale 
romantice și la emisiuni-concurs, în timp ce ei ședeau tolăniţi și 
se uitau, fără a zâmbi, la Ce vrăji a mai făcut nevasta mea, la 
Let's Make a Deal şi la To Tell the Truth, în timp ce - în ciuda 
celor mai isteţe poante ale lui Johnny Carson” - ei adormeau pe 
canapea. 

Când se căsătoriseră, el și Marilyn conveniseră să dea uitării 
trecutul. Aveau să înceapă o nouă viață împreună, amândoi, 
fără să se mai uite în urmă. Odată ce Marilyn plecase, el 
încălcase pactul acela iar și iar. De fiecare dată când recitea 
biletul, gândul îi zbura la mama ei, care niciodată nu-i spusese 
lui pe nume, referindu-se la el indirect, către Marilyn, cu formula 
„logodnicul tău”. Mama ei, a cărei voce o auzise în ziua nunţii lor 
răsunând în sala de marmură a judecătoriei de pace ca un anunţ 
la difuzor, atât de tare încât întorsese majoritatea capetelor: 


13 Actor, producător, scriitor și moderator TV, cunoscut îndeosebi pentru emisiunea 
The Tonight Show, pe care a moderat-o timp de treizeci de ani, între 1962 și 1992. 


VP - 94 


„Nu e bine, Marilyn. Știi că nu e bine”. Mama ei, care dorise ca 
Marilyn să se mărite cu cineva ca ea. Care nu le telefonase 
niciodată după nuntă. Toate astea trebuie să-i fi revenit și soţiei 
lui în minte în vreme ce mâncase așezată la masa mamei ei și 
dormise în patul ei: ce greșeală făcuse căsătorindu-se cu el. 
Câtă dreptate avusese mama ei tot timpul. Am păstrat mult 
timp în mine aceste sentimente, dar acum, după ce am fost din 
nou acasă la mama, m-am gândit la ea și mi-am dat seama că 
nu le mai pot ignora. La grădiniță, James învățase cum să 
oprească durerea unei vânătăi: o apeși cu degetul mare mereu 
și mereu. Prima dată durea atât de rău, încât îţi dădeau 
lacrimile. A doua oară durerea era puţin mai ușoară. A zecea 
oară abia dacă o mai simţeai. Așa că acum citea biletul iar și iar. 
Își readucea în minte tot ce putea: Marilyn îngenunchind să-i 
lege șiretul lui Nath; Marilyn ridicându-i lui gulerul, ca să-i 
aranjeze colţurile. Marilyn așa cum fusese în acea primă zi în 
biroul lui: zveltă și serioasă, și atât de intensă încât el nici nu 
îndrăznise să se uite în ochii ei. 

Dar durerea nu încetase. Lacrimile nu se opriseră. 

Când auzea seara târziu, la televizor, semnalul de încheiere a 
emisiei, urmat de intonarea imnului naţional, punea fâșiile de 
hârtie înapoi în plic și ascundea plicul în buzunarul cămășii. Apoi 
intra în vârful picioarelor în camera de zi, unde copiii erau 
ghemuiţi unul lângă altul pe jos, lângă canapea, iluminaţi de 
mira de pe ecran. Indianul din partea ei de sus se încrunta când 
James îi ducea în dormitor, întâi pe Lydia, apoi pe Nath. Și pe 
urmă, fiindcă fără Marilyn patul îi părea prea gol, ca o câmpie 
aridă, se întorcea în camera de zi, se înfășură în bătrânul pled 
croșetat de pe canapea și studia cercurile de pe ecran până 
când dispăreau și ele, la întreruperea emisiei. lar a doua zi în 
zori, totul începea din nou. 

În fiecare dimineaţă, trezindu-se în paturile lor, Nath și Lydia 
se întrebau pentru o clipă dacă nu cumva universul se 
îndreptase singur: poate că vor intra în bucătărie și o vor găsi pe 
mama la aragaz, așteptându-i cu dragoste și sărutări, și ouă 
fierte tari. Niciunul dintre ei nu pomenise vreodată de această 
cea mai dulce speranţă, dar în fiecare dimineaţă, când se 
întâlneau în bucătărie și nu găseau pe nimeni altcineva decât pe 
tata în pijamaua lui mototolită, așezând pe masă două farfurii 
goale, se uitau unul la altul și știau. Tot dispărută. 


VP - 95 


Încercau să-și facă de lucru, făcând schimb de bezele din 
cereale, ca să lungească micul dejun cât mai mult posibil: una 
roz pentru una portocalie, două galbene în schimbul uneia 
verde. La prânz, tata le pregătea sandvișuri, dar niciodată nu-i 
reușeau - nu aveau suficient unt de arahide sau jeleu, ori erau 
tăiate pe lat, nu în formă de triunghi, așa cum făcea mama. 
Deodată, plini de tact, Lydia și Nath nu spuneau nimic, nici 
măcar la cină, când aveau iar unt de arahide și jeleu. 

Nu ieșeau din casă decât ca să meargă la băcănie. 

— Te rugăm, implorase Nath într-o zi pe drumul de întoarcere, 
în vreme ce lacul scânteia dincolo de geamurile mașinii. Te 
rugăm, putem și noi să înotăm? Doar o oră! Doar cinci minute! 
Doar zece secunde! 

Cu privirea în retrovizor, James nu încetinise. 

— Ştii că Lydia nu înoată, spusese el. Și azi nu sunt dispus să 
mă joc de-a salvamarul. Cotise pe strada lor, iar Nath se 
întinsese pe bancheta din spate și-o ciupise pe Lydia de braţ. 

— Bebelușo! șuierase el. Nu putem să înotăm din cauza ta! 

Peste stradă, doamna Allen lucra în grădină, iar când 
deschiseseră portiera, le făcuse semn cu mâna să se apropie. 

— James, nu v-am mai văzut de o vreme. 

Tinea în mână o greblă cu dinţi ascuţiţi și purta mănuși roz cu 
mov, dar când se rezemase de poarta grădinii, și le scosese, iar 
Lydia observase urme de murdărie sub unghiile ei. 

— Ce mai face Marilyn? întrebase femeia. E plecată de ceva 
vreme, nu? Sper că totul e-n regulă. 

Ochii îi erau mobili și străluceau, de parcă - își zisese Nath - s- 
ar fi așteptat să primească un cadou. 

— Rămânem pe metereze, răspunsese James. 

— Cât timp va lipsi? 

El privise în jos, spre copii, și ezitase. 

— Pe termen nedefinit, replicase apoi. Lângă el, Nath bătea 
cu vârful pantofului în poarta doamnei Allen. 

— Nu mai face așa, Nath, fiindcă o să lași o urmă! 

Doamna Allen se uitase la ei, dar copiii își întorseseră privirile, 
amândoi deodată. Avea buzele prea subţiri și dinţii prea albi. 
Lydia pășise cu călcâiul pe un guguloi de gumă de mestecat, iar 
pantoful i se lipise de asfalt de parcă ar fi călcat în clei. Chiar 
dacă i s-ar fi dat voie, își spusese ea, tot n-ar fi putut să fugă. 


VP - 96 


— Voi să fiţi cuminţi, și mama va veni acasă repede, nu-i așa? 
li se adresase doamna Allen și apoi își îndreptase zâmbetul cu 
buze subţiri spre James, care nu-i susţinuse privirea. 

— Cred că ni se topesc cumpărăturile, spusese el, deși Nath și 
Lydia știau că în sacoșă nu era nimic altceva decât o cutie de 
lapte, două borcane de unt de arahide și o pâine. Mi-a părut 
bine să te văd, Vivian. 

Își îndesase sacoșa sub braț, își luase copiii de câte o mână și 
se întorsese să plece, iar guma de sub călcâiul Lydiei se 
întinsese și se rupsese, lăsând o urmă lungă, ca o râmă, pe 
asfalt. 

La masa de seară, Nath îl întrebase: 

— Ce înseamnă „pe termen nedefinit”? 

Tata ridicase brusc privirea în tavan, de parcă băiatul i-ar fi 
arătat o găză și el ar fi vrut s-o vadă înainte să-și ia zborul. Lydia 
își simţise ochii înfierbântaţi, ca și când s-ar fi uitat în cuptorul 
încins, iar Nath, cuprins de remușcări, își împinsese sandvișul cu 
încheietura degetului, împroșcând unt de arahide pe faţa de 
masă, dar tata nu observase. 

— Vreau să uitaţi tot ce-a spus doamna Allen, rostise el într- 
un târziu. E o femeie proastă, care n-o cunoaște deloc pe mama. 
Vreau să vă prefaceţi că nici măcar n-aţi vorbit cu ea. 

Îi bătuse ușor cu palma pe mâini și încercase să zâmbească. 

— Nu e vina nimănui, adăugase apoi. Și mai ales nu e vina 
voastră. 

Lydia și Nath știau amândoi că minţise și înţeleseseră că așa 
aveau să stea lucrurile mult timp de atunci înainte. 

Vremea devenise tot mai caldă și sufocantă. In fiecare 
dimineață, Nath număra zilele de când dispăruse mama. 
Douăzeci și șapte. Douăzeci și opt. Douăzeci și nouă. Se 
săturase să tot stea înăuntru, în aerul închis, se săturase de 
televizor, se săturase de sora lui, care din ce în ce mai mult se 
zgâia la ecran cu ochi goi, în tăcere. Ce mai era de spus, de 
altfel? Lipsa mamei îi rodea la fel de tăcut, cu o durere surdă, 
care se întindea. Într-o dimineaţă pe la începutul lui iunie, când 
Lydia moţăia în timpul unei pauze de publicitate, Nath se 
furișase în vârful picioarelor spre ușa de la intrare. Tata le 
spusese să nu iasă din casă, dar treptele verandei, hotărâse el 
atunci, erau tot casa. 


VP - 97 


În celălalt capăt al străzii, Jack era cocoţat pe balustrada 
verandei lui, cu bărbia proptită pe genunchii îndoiţi. Din ziua 
aceea, la bazin, Nath nu mai vorbise cu el, nici măcar nu-l mai 
salutase. Când coborau amândoi din autobuzul școlii, Nath 
strângea în mâini bretelele rucsacului, mergând spre casă cu 
pași cât mai repezi. In pauze, dacă îl vedea venind spre el, 
fugea în capătul celălalt al curții. Incepuse să devină un obicei 
această detestare a lui Jack. De data asta însă, când Jack 
întorsese capul, îl observase și pornise spre el, iar Nath 
rămăsese locului. Să vorbească cu cineva, chiar și cu Jack, tot 
era mai bine decât să îndure tăcerea mai departe. 

— Vrei una? întrebase celălalt când ajunsese în faţa lui. 

In palma lui întinsă se aflau șase bomboane roșii, în formă de 
pește, cât degetul lui mare. Cap la coadă, coadă la cap, luceau 
ca niște pietre preţioase. Jack zâmbise, chiar și vârfurile 
urechilor ridicându-i-se în aer. 

— Le-am luat de la reduceri. Zece cenți scafa. 

Nath fusese copleșit pe dată de un dor aprins: după rafturile 
cu creioane, lipici și foarfeci, după cutiile cu bile elastice, buze 
din ceară și șobolani de cauciuc, după batoanele de ciocolată în 
poleială aliniate pe tejghea și după borcanul mare, de lângă 
casa de marcat, cu bomboane roșii, a căror aromă de cireșe se 
risipea în aer când ridicai capacul. 

Jack mușcase capul unuia dintre pești și întinsese palma din 
nou. 

— Sunt bune. 

Privite de aproape, genele lui aveau aceeași nuanţă nisipie ca 
a părului, cu vârfurile aurii în lumina soarelui. Nath dusese la 
gură una dintre bomboane și lăsase dulceața ei să se reverse în 
timp ce număra pistruii de pe obrazul lui Jack: nouă. 

— N-o să ai probleme, spusese Jack pe neașteptate, și se 
aplecase spre Nath, de parcă i-ar fi încredințat un secret. Mama 
zice că orice copil are nevoie de un singur părinte. Zice că dacă 
lui tata nu-i pasă de mine suficient ca să vină să mă vadă, e 
pierderea lui, nu a mea. 

Nath își simţise limba grea și ţeapănă în gură, ca o bucată de 
carne. Dintr-odată, nu mai putea să înghită. Un fir de salivă 
dulce îi alunecase pe gât, înecându-l, iar el scuipase în iarbă 
bomboana pe jumătate mâncată. 

— Să taci! șuierase el. Tu... tu să taci! 


VP - 98 


Scuipase încă o dată, ca să fie totul clar, încercând să dea 
afară gustul de cireașă, apoi se ridicase în picioare și se repezise 
în casă, trântind ușa în urma lui atât de tare, încât plasa de 
țânțari se zgâlțâise. Afară, Jack mai zăbovise în capătul scărilor, 
uitându-se la peștii din pumn. Mai târziu, Nath nu-și mai adusese 
aminte ce spusese el exact de-l înfuriase atât de rău. li 
rămăsese în minte doar furia resimţită, care continuase să 
mocnească de parcă ar fi fost dintotdeauna acolo. 

Apoi, peste câteva zile, apăruse cea mai delicioasă sursă de 
distracţie - cel puţin pentru Nath. Într-o dimineaţă deschisese 
televizorul, dar nu mai dădeau desene animate. Pe ecran era 
Walter Cronkite, așezat la pupitrul său de parcă ar fi prezentat 
știrile de seară, numai că era abia opt dimineaţa, iar pupitrul se 
afla în aer liber, unde vântul de la Cape Kennedy îi flutura părul 
și hârtiile din faţă. În spatele lui, pe platforma de lansare se 
zărea o rachetă în poziţie verticală; în partea de jos a ecranului, 
un cronometru marca numărătoarea inversă. Era lansarea 
misiunii spaţiale Gemini 9. Dacă Nath ar fi știut cuvântul, l-ar fi 
folosit acum: suprarealist. Când racheta ţâșnise în sus, într-un 
vălătuc de fum galben, venise atât de aproape de televizor, 
încât atinsese sticla cu vârful nasului. Contorul de la baza 
ecranului afișa numere imposibile: unsprezece mii de kilometri 
pe oră, douăsprezece mii, treisprezece mii. Niciodată nu-și 
închipuise că un obiect ar putea zbura atât de sus. 

Toată dimineaţa ascultase știrile, savurând fiecare cuvânt nou 
ca pe o bomboană exotică: Rendez-vous. Hartă orbitală. 
Ghemuită pe canapea, Lydia adormise în vreme ce, după- 
amiaza întreagă, Nath repetase: Gemini. Gemini. Ge-mi-ni. Ca o 
formulă magică. Mult timp după ce racheta se făcuse nevăzută 
în înaltul cerului, camerele rămăseseră focalizate în direcţia ei, 
pe dâra albă din ce în ce mai palidă care rămăsese în urmă. 
Pentru prima dată în răstimp de o lună, uitase timp de o clipă de 
mama lui. De acolo de sus - o sută patruzeci de metri înălţime, 
o sută cincizeci, o sută șaizeci, scria pe ecran - totul pe pământ 
ar fi invizibil. Mame care dispăruseră, taţi care nu te iubeau, 
copii care-și băteau joc de tine - toate s-ar reduce la niște 
punctișoare și s-ar face nevăzute. Acolo sus... nimic altceva, 
decât stele. 

Timp de o zi și jumătate după aceea, în ciuda insistențelor 
Lydiei, Nath refuzase să comute pe canalele care difuzau reluări 


VP - 99 


ale serialelor ei preferate, / Love Lucy sau Father Knows Best. 
Începuse să se refere la astronauți - Tom Stafford și Gene 
Cernan - spunându-le pe numele mic, ca și când ar fi fost 
prieteni. La prima transmisiune din spaţiu, Lydia nu distinsese 
decât o bolboroseală hărâită, de parcă glasurile astronauţilor ar 
fi fost trecute prin mașina de tocat. Nath însă nu avusese nicio 
problemă să înțeleagă toate cuvintele: Gene, cu răsuflarea 
tăiată, șoptind „Ei, cu siguranţă e frumos aici!” NASA nu avea 
semnal TV de la astronauții de pe orbită, așa că postul difuza o 
simulare: un actor legat cu fire, un decor pe o scenă din 
Missouri. Dar când silueta în costum spaţial ieșise din capsulă și 
plutise grațios, fără niciun efort - cu picioarele în sus, spre cer, 
fără să fie legată de nimic -, Nath uitase că nu e real. Uitase 
totul. Uitase să mai și respire. 

La prânz, în timp ce-și mâncau sandvișurile cu unt de arahide, 
spusese: 

— Astronauții consumă cocktail de creveti, tocăniță de vită și 
tort cu ananas. 

La cină, declarase: 

— Gene e cel mai tânăr om care a călătorit vreodată în spaţiu, 
iar amândoi vor face cea mai lungă ieșire din capsulă 
dintotdeauna. 

Dimineaţă, când tata le turnase în boluri cerealele pe care 
Nath era prea entuziasmat ca să le mănânce, spusese: 

— Astronauții poartă pantaloni din fier, ca să le protejeze 
picioarele de propulsoare. 

James, care ar fi trebuit să fie pasionat de astronauți - la urma 
urmelor, ce erau ei altceva decât niște cowboy moderni, 
aventurându-se până la ultima frontieră a spaţiului? - , nu știa 
nimic din toate astea. Pierdut în propriile-i gânduri, cu biletul 
rupt al lui Marilyn la piept, percepea noua obsesie a fiului său 
prin celălalt capăt al telescopului. Acolo, departe, în cer, 
astronauții erau doar niște mici fărâme. Doi omuleţi într-o cutie 
de sardine făcându-și de lucru cu șuruburi și piuliţe, în vreme ce 
aici, pe Pământ, oamenii dispăreau, mureau chiar, iar alţii se 
zbăteau să mai rămână în viaţă măcar o zi. Atât de frivol, atât 
de ridicol: actori costumaţi, manevraţi cu sârme ca marionetele, 
prefăcându-se bravi. Dansând cu picioarele în sus. Ca hipnotizat, 
Nath stătea cu ochii în ecran toată ziua, cu un zâmbet senin, iar 
James simţea resentimentele ca o arsură în stomac. 


VP - 100 


Duminică seara, Nath exclamase: 

— Tati, îţi vine să crezi că oamenii chiar pot să se ducă pe 
Lună și totuși să se întoarcă pe Pământ? 

James îl plesnise imediat, atât de tare, încât copilului îi 
clâănţăniseră dinţii. 

— Taci odată cu toate prostiile astea! se răstise el. Cum te 
poți gândi la asemenea lucruri, când... 

Niciodată nu-și mai lovise copilul înainte, și niciodată nu avea 
s-o mai facă. Dar ceva între ei se frânsese deja. Ținându-și 
obrazul în palmă, Nath fugise din cameră, urmat rapid de Lydia, 
iar James, rămas singur cu imaginea ochilor șocați, înroșiţi ai 
fiului său, izbise televizorul și-l azvârlise pe podea, într-o 
explozie de cioburi și scântei. Și cu toate că-i luase pe copii, luni, 
într-o excursie la magazinul universal Decker's ca să cumpere 
altul, niciodată nu se va mai gândi la astronauți și la spaţiul 
cosmic fără să se crispeze, ca și când și-ar fi ferit ochii de 
cioburile de sticlă. 

Nath, pe de altă parte, luase din raft Enciclopedia Britannica 
și începuse să citească: Gravitaţie. Rachetă. Propulsie. Luase 
ziarele şi căutase articole despre astronauți și despre 
următoarea lor misiune. Pe furiș, le decupa și le păstra într-un 
dosar, citindu-le iar când se trezea noaptea, după ce o visase pe 
mama. La adăpostul păturii, scotea o lanternă de sub pernă și 
recitea articolele pe rând, memorând fiece detaliu. Învăţase 
numele tuturor misiunilor lansate: freedom. Aurora. Sigma. 
Recita numele astronauţilor: Carpenter, Cooper, Grissom, Glenn. 
Când ajungea la capătul listei, reușea să adoarmă din nou. 

Lydia nu avea nimic care să-i ţină mintea departe de gaura în 
formă de mamă apărută în lumea ei, iar cu Nath așa absorbit de 
andocări, amerizări și apogee, remarcase ceva: casa mirosea 
altfel fără mama ei înăuntru. Și odată ce constatase asta, nu se 
putea să n-o constate mereu. Noaptea avea vise oribile: pe ea 
se târau păianjeni, era legată între șerpi, se îneca în ceașca de 
ceai. Uneori, când se trezea în întuneric, auzea arcurile 
canapelei de jos trosnind când tata se întorcea de pe o parte pe 
alta, iar și iar. În nopţile acelea nu mai izbutea să adoarmă la 
loc, iar zilele care urmau deveneau vâscoase și cleioase, ca un 
sirop. 

Un singur lucru din casă îi mai amintea de mama ei: cartea de 
bucate mare și roșie. Când tata se închidea în birou, iar Nath se 


VP - 101 


adâncea cu privirea în enciclopedie, ea se ducea în bucătărie și 
lua volumul de pe masă. La cinci ani, putea deja să citească - 
deși nici pe departe atât de bine ca Nath - și deslușea rețetele 
cu glas tare: Prăjitură Bucurie cu ciocolată. Pâine cu măsline. 
Sos pe bază de ceapă. De fiecare dată când deschidea cartea de 
bucate, femeia de pe copertă semăna puţin mai mult cu mama 
ei - zâmbetul, gulerul răsfrânt, felul în care se uita, nu direct la 
tine, ci peste umărul tău, dincolo de tine. După ce se întorsese 
din Virginia, mama citise în fiecare zi din cartea aceea: după- 
amiaza, când Lydia venea de la grădiniță; seara, înainte ca 
Lydia să meargă la culcare. Uneori, dimineaţa era tot acolo pe 
masă, de parcă mama o citise toată noaptea. Cartea de bucate 
- Lydia știa asta - era favorita mamei, care o răsfoia cu adorațţia 
unui credincios în fața Bibliei. 

În a treia zi din iulie, când mama lipsea deja de două luni, 
Lydia se ghemuise din nou în locul ei preferat, sub masa din 
bucătărie, cu cartea de bucate. In dimineaţa aceea, când Nath îl 
întrebase pe tata despre hamburgeri, artificii și biscuiţi cu cremă 
pentru a doua zi!'*, James spusese doar „Vom vedea”, iar ei 
știuseră că asta înseamnă nu. Fără mama, nu vor avea grătar în 
curte, nici limonadă, nici ieșiri pe malul lacului ca să vadă 
artificiile. Nu vor avea altceva decât unt de arahide cu jeleu și 
casa cu perdelele trase bine peste ferestre. Lydia răsfoise 
cartea, uitându-se la pozele cu plăcinte, căsuțe din turtă dulce și 
cotlete fripte. Și acolo, pe o pagină, o văzuse: o linie trasată pe 
margine. Silabisise cuvintele cu glas tare. 

Cărei mame nu-i place să gătească împreună cu fetița ei? 

Și dedesubt: 

Și cărei fetițe nu-i place să înveţe alături de mama ei? 

Pagina era plină de mici adâncituri, de parcă ar fi stat afară, 
în ploaie, iar Lydia le mângâiase cu degetele ca pe o scriere în 
Braille. Nu înţelesese ce anume erau, până când o lacrimă 
căzuse, spărgându-se pe hârtie. Când o ștersese, în urma ei 
rămăsese o mică umflătură. 

Apoi o alta se formase, și alta. Probabil că și mama plânsese 
pe pagina asta. 

Nu e vina voastră, spusese tata, însă ea știa că era. Făcuseră 
ei ceva rău, ea și Nath; o înfuriaseră ei într-un fel. Nu erau așa 
cum şi-i dorise ea. 


14 Ziua de 4 lulie, sărbătoarea naţională a Statelor Unite ale Americii. 
VP - 102 


Dacă mama se va mai întoarce vreodată acasă și-i va spune 
să-și bea tot laptele, se gândise ea în timp ce pagina din faţa ei 
se încețoșa, îl va bea pe tot. Se va spăla pe dinţi fără să i se 
amintească și nu va mai plânge când doctorul îi va face injecții. 
Se va duce la culcare în secunda în care mama va stinge 
lumina. Nu se va mai îmbolnăvi niciodată. Va face tot ce-i va 
spune mama. Tot ce va dori ea. 

e 

Departe, în Toledo, Marilyn nu auzise promisiunea mută pe 
care i-o făcuse fiica ei. În a treia zi de iulie, când Lydia ședea 
ghemuită sub masă, ea se concentra pe un nou manual: Chimie 
organică avansată. Examenul de mijloc de semestru era peste 
două zile, iar ea învățase toată dimineaţa. Cu caietul de notițe în 
mână, se simţea iar ca o studentă; chiar și semnătura îi 
devenise mai fluidă și mai rotunjită, așa cum fusese înainte de a 
se mărita, înainte ca scrisul să-i devină rigid și înghesuit. Toţi 
colegii ei de la curs erau puști de colegiu, unii străduindu-se 
sârguincios să meargă înainte, alţii încercând fără tragere de 
inimă să ajungă la zi cu examenele picate și cursurile la care 
lipsiseră. Spre surprinderea ei, n-o tratau altfel decât se tratau 
între ei; erau liniștiți, politicoși, concentrați. În răcoarea sălii de 
lectură, desenau toţi structurile moleculare, etichetându-le etil, 
metil, propil, butil, la sfârșitul orelor își comparau notițele, și ale 
ei erau exact ca ale lor: mici hieroglife frumos desenate, 
reprezentând hexagoane și linii. Dovadă - își spunea ea - că 
sunt la fel de isteaţă ca toţi ceilalţi. Că locul meu e aici. 

Și totuși, deseori, când deschidea o carte, mintea ei o lua 
razna. Ecuațiile se amestecau și se reamestecau, mesaje 
ascunse sărindu-i parcă în faţă. NaOH devenea Nath, cu 
feţișoara lui lăţită și plină de reproș. Într-o dimineaţă, uitându-se 
la tabelul periodic, în loc de heliu îi venise în minte simbolul 
acestuia, He“, și figura lui James îi apăruse în minte. In alte zile 
mesajele erau mai subtile: o greșeală dintr-un manual - „acizii 
comuni, e9g'* azotic, acetic...” - o făcuse să izbucnească în 
lacrimi, gândindu-se la ouăle fierte tari, omletă și prăjite. In 
acele momente, ducea mâna la buzunar și pipăia agrafa, bila de 


15 He este simbolul chimic al heliului, dar și pronumele personal persoana a treia 
singular, masculin, adică „el“. 

16 joc de cuvinte intraductibil în română: e.g. este prescurtarea în engleză pentru „de 
exemplu”, iar egg înseamnă „ou”. 


VP - 103 


sticlă și nasturele. Le răsucea între degete iar și iar, până când 
mintea i se liniștea. 

Câteodată însă, chiar și aceste talismane își pierdeau puterea. 
La două săptămâni după ce plecase de acasă, se trezise în patul 
ei dublu, închiriat, cu o durere ascuţită în tot corpul. Dintr-odată, 
fusese copleșită de incredibila anormalitate a acelui moment, în 
care ea era aici, atât de departe de ei. Într-un târziu, punându-și 
o pătură pe spate, se dusese în vârful picioarelor până la 
telefonul din bucătărie. Era ora șase și patruzeci și unu de 
minute dimineaţa, dar nu fusese nevoie ca tonul de apel să sune 
de două ori. „Alo?” se auzise glasul lui James, urmat de o pauză 
lungă. „Alo?” Ea nu spusese nimic, neîndrăznind să vorbească, 
lăsând doar vocea lui să-i cuprindă inima. Păruse răgușit - doar 
paraziți pe fir, își zisese Marilyn, deși nu credea nici ea așa ceva. 
In final apăsase furca telefonului cu degetul și o ţinuse așa mult 
timp, înainte de a pune receptorul la loc. Toată ziua ascultase 
apoi vocea rămasă în mintea ei, ca un cântec de leagăn familiar 
și îndrăgit. 

De atunci, sunase acasă la fiecare câteva zile, când dorul 
devenea prea greu de suportat. Indiferent ce oră era, James 
ridica receptorul și ea se îngrijora, închipuindu-și-l adormit la 
masa din bucătărie sau în biroul lui, lângă derivaţia de acolo. O 
dată însă, nu răspunsese nimeni - rămași fără mâncare, James 
și copiii fuseseră nevoiţi să se ducă, în sfârșit, la băcănie; 
Marilyn se panicase, imaginându-și incendii, cutremure ori 
meteoriți căzuţi, și sunase iar și iar, la fiecare cinci minute, apoi 
din două în două minute, până când, în sfârșit, auzise glasul lui 
James. Altă dată, când telefonase pe la mijlocul dimineţii, James 
adormise la biroul său, extenuat, și răspunsese Nath. „Familia 
Lee” spusese el conștiincios, exact așa cum îl învățase, iar 
Marilyn voise să-l întrebe „Ți-e bine? Eşti cuminte?”, însă dorul o 
sugrumase, și cuvintele nu ieșiseră. Spre mirarea ei, Nath nu 
închisese când auzise doar tăcere la celălalt capăt al firului. 
Ingenunchease pe scaunul din bucătărie, pe care se urcase ca 
să ajungă la telefon, și ascultase mai departe. După o clipă, 
Lydia se apropiase cu pași ușori, se căţărase pe scaun și se 
lăsase pe vine lângă Nath. Cu receptorul între ei, așteptaseră 
două minute, trei, patru, de parcă în zgomotul de fond al liniei ar 
fi putut auzi tot ce simţea și ce spera mama lor. Ei închiseseră 


VP - 104 


primii, și după clicul receptorului, Marilyn legănase telefonul la 
piept mult timp, cu mâini tremurânde. 

Nath și Lydia nu-i pomeniseră tatălui nimic despre acest 
episod, iar James nu reclamase niciodată apelurile la poliţie, 
începuse deja să suspecteze că oamenii legii nu erau foarte 
interesaţi să-l ajute, și undeva în adâncul sufletului, acolo unde 
zăcea încolăcită vechea lui temere, credea că le înţelege 
motivul: nu era decât o problemă de timp până ce o femeie ca 
Marilyn avea să părăsească un bărbat ca el. Ofiţerul Fiske 
continua să fie foarte amabil, însă pe James asta îl irita și mai 
mult; politețea făcea situaţia și mai greu de suportat. In ceea ce 
o privea, de fiecare dată când lăsa receptorul din mână, Marilyn 
își spunea că e ultima dată, că nu va mai suna, că avea dovada 
că familia ei era bine, că ea însăși începuse o viaţă nouă. Işi 
spunea singură aceste lucruri cu atâta convingere, încât o 
credea pe deplin, până data viitoare, când se pomenea formând 
iar numărul. 

Își spunea că totul e posibil acum, în această viaţă nouă. Trăia 
cu cereale, sandvișuri și spaghete de la pizzeria de pe strada pe 
care locuia: habar nu avusese că poți să trăieşti fără să ai măcar 
o singură cratiţă. Incă opt cursuri, socotea ea, și își va lua 
diploma. In afară de asta, încerca să uite orice altceva. 
Rostogolea între degete bila lui Nath în timp ce scria pentru 
broșurile școlii. Inchidea și deschidea agrafa Lydiei - unu-doi, 
unu-doi - în vreme ce lua notițe pe marginea manualelor. Se 
concentra atât de puternic, încât o durea capul. 

În a treia zi de iulie, Marilyn întorsese pagina manualului și o 
ceață neagră îi acoperise vederea. Capul îi devenise greu ca un 
pepene, dezechilibrând-o, iar genunchii îi cedaseră și ea se 
prăbușise la podea. Într-o clipă, vederea îi revenise la normal, 
apoi și mintea. Descoperise un pahar cu apă răsturnat, curgând 
de pe masă, notițele ei împrăștiate pe pardoseală, bluza de pe 
ea umedă. Abia când reușise să-și descifreze scrisul de mână se 
ridicase de pe jos. 

Nu mai leșinase niciodată până atunci, nu i se făcuse nici 
măcar rău, nici chiar în cele mai fierbinţi zile de vară. Acum se 
simțea obosită, aproape prea obosită ca să mai poată sta în 
picioare. Rezemându-se de pernele canapelei, își spusese: 
„Poate m-am îmbolnăvit, poate am luat vreun virus de la 
cineva”. Apoi un alt gând îi venise în minte, și trupul îi 


VP - 105 


înghețase. Era a treia, era sigură de asta; doar numărase zilele 
până la examen. Asta însemna că avea aproape... socotise pe 
degete perfect revigorată, de parcă o stropise cineva cu apă 
rece - avea aproape trei săptămâni întârziere. Nu. Se gândise 
încă o dată. Dinainte de a pleca de acasă, acum aproape nouă 
săptămâni. Nu-și dăduse seama că trecuse atât de mult timp. 

Își ștersese palmele pe blugi și încercase să-și păstreze 
calmul. La urma urmei, mai fusese în întârziere și înainte. Când 
fusese stresată sau bolnavă, ca și când corpul ei nu putea fi 
suficient de atent ca să ţină totul în funcţiune, ca și când ceva 
trebuia trecut pe pauză. Poate că, lucrând atât de intens, trupul 
ei nu reușea să ţină pasul. „Ți-e doar foame”, își spusese ea. Nu 
mâncase nimic toată ziua și era aproape ora două a după- 
amiezii. Dulapul era gol, dar se va duce la magazin. Işi va 
cumpăra ceva și va mânca și se va simţi mult mai bine. Pe urmă 
se va întoarce la învăţat. 

Până la urmă, Marilyn nu mai dăduse examenul acela, în 
magazin, pusese în cărucior brânză, paste, muștar și apă 
minerală. Luase apoi o pâine de pe raft. „Nu-i nimic”, se liniștise 
ea din nou. „Te simţi bine”. Cu punga de cumpărături sub braț și 
cu baxul de șase sticle în mână, se îndreptase spre mașină și 
deodată, fără niciun avertisment, parcarea începuse să se 
rotească în jurul ei. Genunchii și coatele izbiseră asfaltul. Punga 
de hârtie se rostogolise la pământ. Sticlele de apă se făcuseră 
țăndări, într-o explozie de cioburi și acid. 

Marilyn se ridicase încet. Cumpărăturile zăceau pe jos, în jurul 
ei, pâinea ajunsese într-o băltoacă, iar borcanul de muștar se 
rostogolea încet spre o furgonetă verde. Pe glezne i se scurgea 
cola. Se tăiase într-un ciob: o despicătură adâncă îi brăzda 
mijlocul palmei, dreaptă ca o riglă. N-o durea deloc, întorsese 
mâna când într-o parte, când în alta, lăsând lumina să cadă pe 
straturile de piele care aminteau de cele de gresie; roz-deschis, 
ca pepenele, cu puncte albe ca zăpada. lar dedesubt, un râușor 
roșu-aprins se forma. 

Căutase o batistă în geantă, dusese un colț al ţesăturii la 
palmă și deodată tăietura secase, iar batista se îmbibase în 
stacojiu. Frumusețea mâinii ei o uluise: puritatea culorilor, 
claritatea punctelor albe și liniile subţiri ale mușchiului. Ar fi vrut 
s-o atingă, s-o lingă. Să se guste pe sine însăși. Apoi tăietura 


VP - 106 


începuse s-o usture, sângele îi umpluse palma, iar ea realizase 
că trebuia să meargă la spital. 

Camera de urgențe fusese aproape pustie. A doua zi avea să 
fie plină de accidentaţii de 4 Iulie: toxiinfecţii alimentare de la 
salata de ouă stricate, arsuri de la grătare, sprâncene pârlite de 
la artificiile scăpate de sub control. În acea după-amiază însă, 
Marilyn se dusese la recepţie și își arătase mâna, iar în numai 
câteva minute era întinsă pe un pat de spital, cu o blondă 
micuță în halat alb luându-i pulsul și examinându-i palma. lar 
când tânăra blondă spusese „Hai să te coasem” și luase o doză 
de anestezic dintr-un dulap, Marilyn bâiguise: 

— Dar nu un medic ar trebui să facă asta? 

Tânăra răsese. 

— Sunt doctor Greene, spusese, și văzând-o că se uită la ea 
nedumerită, adăugase: Vrei să-ţi arăt legitimaţia de serviciu? 

În vreme ce doctoriţa blondă îi închidea marginile tăieturii cu 
cargut negru, Marilyn simţise că încep s-o doară mâinile. 
Strânsese din dinţi, dar durerea se ridicase spre încheieturi, spre 
umeri și-i coborâse pe șira spinării. Nu cusătura era de vină, ci 
dezamăgirea: la fel ca toţi ceilalţi, auzise cuvântul „doctor” și se 
gândise imediat - așa cum avea să se gândească mereu - că e 
un bărbat. Marginile pleoapelor începuseră s-o usture, iar când 
dr. Greene legase ultimul nod, îi zâmbise și o întrebase cum se 
simte, trântise un: „Cred că sunt însărcinată” și izbucnise în 
plâns. 

După aceea, totul se întâmplase foarte repede. Analize de 
făcut, sânge de luat. Marilyn nu-și amintea foarte clar cum 
anume funcționau, dar știa că aveau de-a face cu iepurii. 

— O, nu mai folosim iepuri, râsese doctorita cea tânără, 
înfigând acul în pielea moale a braţului ei. Acum folosim 
broaște. E mult mai ușor și mai rapid. Nu-i așa că știința 
modernă e minunată? 

Cineva îi adusese lui Marilyn un scaun tapiţat și un pled pe 
care să și-l pună pe umeri; altcineva o întrebase de numărul de 
telefon al soțului ei, iar ea, confuză, îl recitase ca în transă. 
Tăietura din palmă era închisă, suturile negre unind marginile 
cărnii. Trecuseră ore, dar ei i se păruseră minute până când 
apăruse James, cu un aer de radioasă surprindere, ţinând-o de 
mâna sănătoasă în timp ce tânăra doctoriţă spunea: 


VP - 107 


— Vă sunăm marţi ca să vă comunicăm rezultatele, dar se 
pare că veţi naște în ianuarie. 

Și apoi, înainte ca ea să poată deschide gura, ieșise pe holul 
lung, vopsit în alb, și dispăruse. 

— Marilyn, șoptise James după plecarea medicului, pe un ton 
care transforma numele ei într-o întrebare, una la care ea nu 
putea încă să răspundă. Ne-a fost atât de dor de tine! 

Marilyn își dusese mâna nerănită la pântec și o ţinuse acolo 
mult timp. Nu putea merge la cursuri așa, însărcinată. Nu putea 
să înceapă școala medicală. Tot ce putea să facă era să meargă 
acasă. Și odată ce va ajunge acolo, va vedea chipurile copiilor, 
va veni și noul bebeluș și - recunoscuse ea faţă de sine însăși, 
cu o durere mai mare decât cea a mâinii tăiate - nu va mai avea 
niciodată puterea să-i părăsească din nou. lată-l aici pe James, 
îngenuncheat pe pardoseală lângă scaun, de parcă s-ar fi rugat. 
lată aici vechea ei viaţă, caldă și moale și sufocantă, trăgând-o 
la pieptul ei. Nouă săptămâni. Marele ei plan durase nouă 
săptămâni. Tot ce visase pentru ea însăși pierise, ca o pâclă fină 
alungată de adierea vântului. Nu-și mai amintea acum de ce 
crezuse că ar fi posibil. 

„Asta e”, își spusese ea. „Renunţă! Asta îţi este sortit. 
Acceptă!” 

— Am fost atât de proastă, rostise cu glas tare. Am făcut o 
greșeală îngrozitoare. 

Și se sprijinise de James, trăgând în piept mirosul greu și 
dulceag al gâtului lui. Mirosea ca acasă. 

— lartă-mă, șoptise apoi. 

James o condusese la mașină - la mașina lui - ţinând-o cu un 
braţ de talie, și o ajutase să se așeze pe scaunul din față, ca pe 
un copil. A doua zi avea să ia un taxi din Middlewood spre 
Toledo și să facă drumul de o oră înapoi cu mașina ei, fericit să 
știe că, la întoarcere, își va găsi soţia acasă. Deocamdată însă, 
condusese cu grijă, respectând cu scrupulozitate limita de 
viteză, întinzând mâna la fiecare câţiva kilometri să bată ușor 
genunchiul lui Marilyn, ca pentru a se asigura că era încă acolo. 
„Ti-e prea frig? Ţi-e prea cald? Ți-e sete?” o întreba iar și iar. 
„Nu sunt o handicapată”, ar fi vrut ea să-i spună, însă mintea și 
limba parcă i se mișcau cu încetinitorul: erau deja acasă, el se 
dusese deja să-i pregătească o băutură rece și o pernă, să-și 
pună la spate. Era atât de fericit, se gândea ea; uite cum sălta la 


VP - 108 


fiecare pas, uite cum îi așeza pătura cu atâta atenţie în jurul 
picioarelor. Când el se întorsese, nu-l întrebase decât unde sunt 
copiii, iar James răspunsese că-i lăsase vizavi, la Vivian Allen, să 
nu-și facă griji, că va rezolva el totul. 

Marilyn se rezemase de pernele canapelei și se trezise în 
piuitul soneriei de la intrare. Era aproape ora cinei; James 
adusese copiii de la doamna Allen, iar în pragul ușii stătea un 
curier cu un teanc de cutii cu pizza. Până când își alungase ea 
somnul din priviri, el îi dăduse deja băiatului un bacșiș, luase 


cutiile și închisese ușa. Îl urmase, somnolentă, în bucătărie, 
unde el așezase pizza exact în mijlocul mesei, între Nath și 
Lydia. 


— Mama e acasă, le spusese apoi, de parcă ei n-ar fi putut s-o 
vadă stând acolo în prag, în spatele lui. 

Marilyn își dusese o mână la păr și-l simţise ciufulit. | se 
desfăcuse coada împletită; era în picioarele goale; bucătăria era 
supraîncălzită, excesiv de luminată. Se simţea ca un copil care 
dormise prea mult și care coborâse alene, târziu pentru toate. 
Lydia și Nath se uitau precauţi la ea peste masă, ca și când ar fi 
putut să facă în orice moment ceva neașteptat, să ţipe, de pildă, 
sau să explodeze. Nath strânsese din buze, de parcă ar fi avut în 
gură ceva acru, iar Marilyn voise să-l mângâie pe cap și să-i 
spună că nu asta intenţionase ea, că nu așa își dorise ea să se 
întâmple. Le simţea întrebările în priviri. 

— Sunt acasă, repetase ea, încuviințând din cap, iar ei se 
repeziseră atunci s-o îmbrăţișeze, cald și greu, izbindu-se de 
picioarele ei, îngropându-și feţele în fusta ei. 

O lacrimă se scursese pe obrazul lui Nath, una șiroise pe 
lângă nasul Lydiei, ajungându-i la buze. Pe Marilyn mâna o 
ardea și îi pulsa, de parcă ar fi ţinut în palmă o mică vatră 
încinsă. 

— Aţi fost cuminţi cât am lipsit? îi întrebase, ghemuindu-se pe 
linoleum, lângă ei. V-aţi purtat frumos? 

Pentru Lydia, întoarcerea mamei ei fusese un adevărat 
miracol. Făcuse o promisiune, iar mama o auzise și venise 
acasă. Şi avea să se ţină de cuvânt. In după-amiaza aceea, când 
tata închisese telefonul și rostise cuvintele acelea uluitoare - 
„Mama vine acasă” -, Lydia luase o hotărâre: mama nu va 
trebui să mai vadă niciodată cartea aceea de bucate tristă. La 


VP - 109 


doamna Allen își făcuse un plan, iar când tata îi adusese înapoi 
acasă - „Sst, fără o vorbă; mama doarme” - luase cartea. 

— Mama, rostise ea cu faţa lipită de șoldul lui Marilyn. Cât ai 
fost plecată... cartea ta de bucate... înghiţise greu și continuase: 
Am pierdut-o. 

— Serios? 

Spre uimirea ei, Marilyn nu fusese supărată. Ci mândră. Și-o 
imaginase pe fiica ei aruncând cartea în iarbă, călcând-o în 
picioare, în noroi, cu pantofii ei Mary Jane, și îndepărtându-se 
apoi. Sau aruncând-o în lac. Ori dându-i foc. Spre propria ei 
surprindere, zâmbise. 

— Așa ai făcut? o întrebase, cuprinzându-și fetița cu brațul, iar 
Lydia ezitase și în cele din urmă înclinase din cap. 

Era un semn, își spusese Marilyn. Pentru ea, era prea târziu. 
Dar nu era prea târziu pentru Lydia. Marilyn nu va fi ca mama ei, 
împingându-și fetița spre un soţ și o familie, spre o viaţă 
petrecută în siguranţă, în spatele unui lacăt încuiat. Avea s-o 
ajute pe Lydia să-și atingă întregul potenţial. Avea să-și 
petreacă restul anilor îndrumând-o, protejând-o, așa cum ai grijă 
de un trandafir preţios: ajutându-l să crească, proptindu-l cu 
araci, răsucindu-i fiecare tulpiniţă spre perfecțiune. In pântecele 
ei, Hannah începuse să se agite și să dea din piciorușe, dar 
mama ei n-o putea simți încă. Iși îngropase faţa în părul Lydiei și 
făcuse făgăduințe tăcute. Să nu-i spună niciodată să stea 
dreaptă, să-și găsească un soț, să aibă o gospodărie. Niciodată 
să nu-i sugereze că existau profesii, ori vieţi, ori lumi nepotrivite 
pentru ea; niciodată să n-o lase să audă doctor și să se 
gândească doar la un bărbat. S-o încurajeze, pentru tot restul 
vieții, să facă mai mult decât făcuse mama ei. 

— Bine, spusese ea, dându-i drumul într-un târziu. Cui îi e 
foame? 

James scotea deja farfuriile din dulap, așezând șerveţele pe 
masă și ridicând capacul primei cutii, într-o revărsare de abur cu 
aromă de carne. Marilyn pusese câte o felie de pizza cu 
pepperoni pe fiecare farfurie, iar Nath începuse să mănânce, cu 
un suspin adânc, satisfăcut. Mama era acasă, iar mâine vor 
avea iar ouă fierte tari la masa de dimineaţă, hamburgeri și 
hotdogi la cină, cu budincă de căpșune la desert. De cealaltă 
parte a mesei, Lydia se uita tăcută la felia ei, la firele lungi și 
subțiri de brânză care o legau încă de cutie. 


VP - 110 


Nath avusese dreptate doar pe jumătate: a doua zi avuseseră 
hamburgeri și hotdogi, dar nu ouă și nu budincă. James fripsese 
el însuși carnea, arzând-o puţin, dar, hotărâtă să celebreze 
momentul, restul familiei o mâncase oricum. De fapt, Marilyn 
refuzase să mai gătească după ce se întorsese acasă, în fiecare 
dimineaţă punând gofre congelate în prăjitorul de pâine, în 
fiecare seară încălzind o plăcintă cu carne congelată sau 
desfăcând o cutie cu spaghete gata preparate. Avea alte lucruri 
la care să se gândească. „Matematică, își spusese în acea zi de 
4 lulie; fata asta a mea va avea nevoie de matematică”. „Deci 
câte chifle sunt în pungă?” întreba, iar Lydia punea degetul pe 
fiecare, numărând. „Câţi hotdogi sunt pe grătar? Câţi vor 
rămâne fără chiflă?” La fiecare răspuns corect, mama o 
mângâia pe păr și o strângea lângă ea. 

Toată ziua, Lydia socotise. Dacă toți mâncau câte un hotdog, 
câţi vor mai rămâne pentru mâine? Dacă ea și Nath vor primi 
câte șase artificii fiecare, câte vor avea împreună? Până când se 
lăsase întunericul și artificiile înfloriseră pe cer, numărase zece 
sărutări de la mama, cinci mângâieri și trei de „fetița mea 
deșteaptă”. De fiecare dată când răspundea la o întrebare, o 
gropiţă se ivea în obrazul mamei, ca o mică urmă de deget. 

— Alta, se ruga ea de fiecare dată când Marilyn se oprea. 
Mama, pune-mi altă întrebare! 

— Dacă asta vrei cu adevărat, răspundea Marilyn, iar Lydia 
încuviința. 

— Mâine, îi spusese mama apoi, mâine îţi voi cumpăra o carte 
și vom citi din ea amândouă. 

În loc de o carte, Marilyn cumpărase un teanc: Stiinta aerului. 
Ce e clima. Chimia distractivă. Seara, după ce îl învelea pe Nath, 
se așeza pe marginea patului în care dormea Lydia și lua primul 
volum din teanc. Fetiţa se cuibărea lângă ea, ascultându-i ritmul 
înfundat al inimii. Când mama inspira, inspira și ea. Când mama 
expira, expira și Lydia. Glasul mamei părea să vină chiar din 
capul ei. 

— Aerul se află pretutindeni, citea mama. Aerul e peste tot în 
jurul tău. Deși nu-l poţi vedea, este mereu acolo. Oriunde te 
duci, aerul există și el. 

Lydia se ghemuia mai tare în braţele mamei, și când ajungeau 
la ultima pagină, era aproape adormită. „Mai citește-mi una”, 
murmură ea, iar când, entuziasmată, Marilyn șoptea „Mâine, 


VP - 111 


da?”, Lydia aproba dând din cap atât de tare, încât îi ţiuiau 
urechile. 

Cel mai important cuvânt: mâine. Lydia îl preţuia în fiecare zi. 
Mâine vom merge la muzeu să vedem oasele de dinozaur. 
Mâine vom învăţa despre copaci. Mâine vom studia luna. În 
fiecare seară, o nouă promisiune smulsă mamei: că va fi tot 
acolo a doua zi dimineaţă. 

lar în schimb, Lydia își respecta promisiunea: făcea tot ce-i 
cerea mama. Învăţase să scrie semnul plus, ca un „t” mic și 
neterminat. Număra pe degete în fiecare dimineaţă, făcând 
adunări pe cutia cu cereale. Patru plus doi. Trei plus trei. Șapte 
plus zece. De fiecare dată când mama se oprea, ea cerea mai 
mult, iar pentru asta mama radia, de parcă Lydia ar fi aprins o 
luminiţă. Stătea în picioare pe taburetul de lângă chiuvetă, 
înfășurată în șorţul care o acoperea de la gât până la glezne, și 
presăra praf de copt într-un pahar cu oţet. „Asta e o reacţie 
chimică”, îi explica mama, iar ea înclina din cap în timp ce 
spuma bolborosea pe gura de scurgere. Se juca de-a magazinul 
cu mama, cumpărând cu bani: doi bănuți o îmbrățișare, patru 
bănuţi un sărut. Când Nath trântea pe masă o monedă mai 
mare, spunând „Pun pariu că pe asta nu poţi s-o faci”, mama îl 
gonea de lângă ele. 

În sinea ei, Lydia simţea deja tot ce avea să urmeze. Într-o zi, 
cărțile nu vor mai avea poze. Problemele vor deveni mai lungi și 
mai grele. Vor fi fracţii, zecimale, exponenţi. Jocurile vor fi mai 
dificile. La friptură, mama va spune: „Lydia, mă gândesc la un 
număr. Dacă-l înmulţești cu doi și adaugi unu, obţii șapte”. Ea 
număra înapoi, până când găsea răspunsul corect, iar mama 
zâmbea și aducea la masă desertul. Într-o zi, mama îi va da un 
stetoscop adevărat. Își va descheia cei doi nasturi de sus ai 
bluzei, își va lipi aparatul de piele, iar Lydia îi va auzi direct 
inima. „Medicii îl folosesc”, îi va spune. Momentul acela era 
departe, micuţ în viitor, dar Lydia știa deja că va veni. 
Cunoașterea plutea în jurul ei, agăţându-se de ea, zi de zi 
devenind mai groasă. Oriunde se ducea, ea era acolo. Dar de 
fiecare dată când mama întreba, Lydia răspundea „da, da, da”. 

e 

Două săptămâni mai târziu, Marilyn și James se duseseră la 
Toledo, să recupereze restul de haine și de cărți. 

— Pot să mă duc și singură, insistase Marilyn. 


VP - 112 


Pe atunci, agrafa, bila și nasturele zăceau deja uitate în 
buzunarul rochiei din dulap. De fapt, rochia îi devenise prea 
strâmtă și, nu peste mult timp, Marilyn avea s-o dea săracilor, 
cu micile ei talismane uitate în ea. Și totuși, ochii îi lăcrimau la 
gândul că-și va goli apartamentul, că-și va pune iar cărţile în 
cutii și că va arunca la gunoi caietele scrise doar pe jumătate. 
Avea nevoie de intimitate pentru această mică ceremonie 
funerară. 

— Serios, nu trebuie să vii cu mine, îl asigurase, dar James 
insistase. 

— Nu vreau să ridici nimic greu în starea ta. O rog pe Vivian 
Allen să treacă pe aici și să stea cu copiii după-amiază. 

Îndată ce el și Marilyn plecaseră, doamna Allen dăduse 
drumul la televizor, la un serial romantic, și se așezase pe 
canapea. Lydia se ghemuise cu genunchii la piept sub masa din 
bucătărie, fără cartea de bucate; Nath culegea scame de pe 
covor, încruntat. Mama îl trezea dimineaţa și îl învelea seara la 
culcare, dar Lydia îi umplea toate spaţiile între aceste două 
momente. Știa și el răspunsul la toate întrebările ei, dar de câte 
ori încerca să-l spună, ea îl țâțâia să tacă, în timp ce sora lui 
număra pe degete. La muzeu, ar fi vrut să vadă stelele la 
planetariu, dar petrecuseră toată ziua uitându-se la schelete, la 
modelul sistemului digestiv - oriunde voia Lydia. In dimineaţa 
aceea Nath coborâse în bucătărie devreme, ţinând în mână 
dosarul lui cu articole din ziar, iar mama, încă în halatul de baie, 
îi oferise un surâs somnoros peste buza ceștii. Era prima dată 
când îl privea cu adevărat de când se întorsese acasă, și ceva 
tremurase în pieptul lui, ca o pasăre mică. 

— Poţi să-mi faci un ou fiert tare? întrebase, iar ea, ca un 
miracol, răspunsese: 

— Sigur. 

Pentru o clipă, Nath îi iertase totul. Hotărâse să-i arate pozele 
cu astronauți pe care le strânsese, lista lui cu datele lansărilor, 
totul. Ea avea să înţeleagă. Și va fi impresionată. 

Dar apoi, înainte să poată rosti un cuvânt, Lydia coborâse 
treptele, iar atenţia mamei îl părăsise, poposind asupra ei. Nath 
se bosumflase într-un colț, trăgând de marginile dosarului, dar 
nimeni nu-l băgase în seamă până când apăruse tata în 
bucătărie. 


VP - 113 


— Încă îţi mai zboară mintea la astronauții aceia? întrebase el, 
luând un măr din fructiera de pe masă. 

Râsese de propria-i glumă și mușcase din fruct, iar Nath 
auzise, din celălalt capăt al bucătăriei, trosnetul cojii străpunse 
de dinţi. Mama însă, care o asculta pe Lydia povestind ce visase, 
nu auzise. Uitase complet de oul lui. Păsăruica din pieptul lui 
Nath murise și se umflase înăuntru, așa că el abia mai izbutea 
să respire. 

De pe canapea, doamna Allen slobozise un sforăit sacadat. Un 
firișor de salivă i se scurgea pe bărbie. Nath ieșise din casă, 
lăsând ușa întredeschisă, și sărise de pe verandă. Pământul îl 
izbise în tălpi ca un șoc electric. Deasupra, cerul se întindea 
cenușiu ca oţelul. 

— Unde te duci? întrebase Lydia de lângă tocul ușii. 

— Nu-i treaba ta, răspunsese el și se întrebase dacă doamna 
Allen auzise, dacă va veni după el să-l cheme înapoi, dar nu 
venise. 

Fără să se uite, știa că Lydia îl privește, și se îndepărtase 
drept spre mijlocul străzii, provocând-o să-l urmeze. Și peste o 
clipă, îl urmase. 

Mersese după el tot drumul până la lac și până în capătul 
pontonului. Locuinţele de dincolo de lac păreau niște case de 
păpuși, mici și perfecte. În ele, mamele fierbeau ouă, coceau 
prăjituri sau preparau carne cu legume, ori poate că taţii ațâţau 
jarul pentru grătar și întorceau cârnaţii cu furculita, pentru ca 
grătarul să lase urme paralele perfecte pe toată suprafaţa lor. 
Mamele acelea nu plecaseră niciodată, lăsându-și copiii în urmă. 
Taţii aceia nu-și loviseră niciodată fiii, nu spărseseră televizorul 
și nu râseseră de băieţii lor. 

— Te duci să înoţi? întrebase Lydia scoțându-și șosetele și 
îndesându-le câte una în fiecare pantof, după care se așezase 
lângă el pe buza pontonului, cu picioarele atârnate deasupra 
apei. 

Cineva lăsase pe nisip o păpușă Barbie, dezbrăcată și mânjită 
de noroi, fără un braţ. Nath i-l smulse și pe celălalt și-l aruncă în 
apă. Apoi și un picior, care ieși mai greu. Lydia începuse să se 
fâțâie, agitată. 

— Mai bine am merge acasă. 

— Imediat, răspunsese el și răsucise capul păpușii cu faţa la 
spate. 


VP - 114 


— O să dăm de necaz, insistase Lydia, punându-și o șosetă. 

Celălalt picior al păpușii nu voia să iasă, iar Nath se întorsese 
către sora lui. Se simţea nesigur, dezechilibrat, de parcă lumea 
se înclinase într-o parte. Nu știa cum anume s-a întâmplat, dar 
totul era strâmb, ca un balansoar prea greu într-o parte. Totul în 
viața lor - mama, tata, chiar și el însuși - începuse să alunece 
deodată spre Lydia. La fel ca gravitația, nu aveai cum să-i 
reziști. Totul orbita în jurul ei. 

Mai târziu, Nath nu avea să poată deosebi ce spusese de ceea 
ce gândise și de ceea ce simţise doar. N-avea să fie niciodată 
sigur că spusese într-adevăr ceva. Tot ce va ști cu certitudine va 
fi asta: o împinsese pe Lydia în apă. 

Ori de câte ori își va aminti momentul, va simţi că durase o 
veșnicie: un fulger de separare deplină când Lydia dispăruse 
dincolo de suprafaţă. Ghemuit pe ponton, avusese o viziune a 
viitorului: fără ea, va fi complet singur. În secunda următoare, 
știuse că asta nu va schimba nimic. Simţea încă pământul 
înclinându-i-se sub picioare. Chiar și fără Lydia, lumea tot nu se 
va îndrepta. El și părinţii lui, și vieţile lor, vor gravita în spaţiul 
lăsat gol de ea. Vor fi aspiraţi în vidul rămas în urmă. 

Mai mult decât atât, în clipa în care o atinsese, știuse că 
înţelesese totul pe dos. Când palmele lui se lipiseră de umerii ei, 
când apa se închisese peste capul ei, Lydia simţise o ușurare 
atât de mare, încât suspinase adânc, înecător. Se împleticise 
atât de iute, căzuse atât de grăbită, încât și ea, și Nath știuseră: 
știuseră că și ea simţise acea atracţie pe care începuse s-o 
exercite, și că n-o voia; că greutatea întregii ei lumi înclinându- 
se spre ea era prea mult. 

In realitate, trecuseră doar câteva secunde înainte ca Nath să 
sară în apă. Se scufundase, înhăţase braţul Lydiei, o trăsese la 
suprafaţă și dăduse din picioare cu furie. 

Înoată, gâfâise el. Înoată! Înoată! 

Se îndreptaseră spre marginea lacului, înaintând încet spre 
capătul cu apă mai mică, până când picioarele lor atinseseră 
fundul nisipos și urcaseră pe mal. Nath își ștersese mâlul din 
ochi. Lydia vomitase o gură de apă în iarbă. Timp de un minut, 
două, trei, zăcuseră cu faţa în jos, chinuindu-se să-și recapete 
suflul. Apoi Nath se ridicase și, spre surprinderea lui, Lydia se 
întinsese să-l ia de mână. „Să nu-mi dai drumul”, spunea gestul 
ei și, năucit de gratitudine, el își lăsase degetele în palma ei. 


VP - 115 


Se duseseră acasă în tăcere, lăsând urme ude pe trotuar. Cu 
excepţia sforăitului doamnei Allen, nu se auzea nimic, decât apa 
picurând din hainele lor pe linoleum. Lipsiseră doar douăzeci de 
minute, însă parcă trecuseră epoci întregi. In liniște, urcaseră pe 
vârfuri la etaj, își ascunseseră hainele ude în coșul de rufe și 
îmbrăcaseră unele uscate, iar când se întorseseră părinţii lor, cu 
valize și cutii de cărţi, niciunul dintre ei nu spusese nimic. Când 
mama se plânsese de bălticelele de pe podea, Nath minţise că 
vărsase un pahar cu apă. Înainte de culcare, se spălaseră pe 
dinţi împreună la chiuvetă, scuipând pe rând și urându-și noapte 
bună de parcă ar fi fost o seară ca oricare alta. Ceea ce se 
întâmplase era ceva prea copleșitor pentru a vorbi despre asta. 
Era ca un peisaj pe care nu-l puteau distinge totodată; era 
precum cerul noaptea, care se întindea departe, prea departe ca 
să-i poată zări marginile. Și întotdeauna avea să fie prea 
copleșitor. El o împinsese în apă. Și apoi tot el o scosese. Toată 
viaţa ei, Lydia avea să-și amintească un lucru. Și toată viaţa lui, 
Nath avea să-și amintească altul. 

e 

Școala elementară din Middlewood organizase picnicul anual 
de bun venit în ultimul weekend din august. Mama stătea cu o 
mână pe pântec, acolo unde Hannah devenea mai grea cu 
fiecare zi, tata o ducea pe Lydia pe umeri, străbătând parcarea. 
După prânz erau concursuri: cine putea arunca mingea de 
baseball cât mai departe, cine putea azvârli mai mulţi săculeţi 
cu boabe de fasole într-un bidon de cafea, cine putea ghici câte 
bomboane sunt într-un borcan de două kilograme. Nath și James 
se înscriseseră la cursa cu ouă pentru fii și taţi, fiecare ţinând în 
echilibru un ou într-o linguriţă, ca pe o ofrandă. Aproape că 
ajunseseră la linia de sosire, când Nath se împiedicase și 
scăpase oul. Miles Fuller și tatăl lui încheiaseră cursa pe primul 
lor, iar doamna Hugard, directoarea, le decernase panglica 
albastră. 

— E în regulă! spusese James, și pentru o clipă Nath se 
simţise mai bine. Pe urmă însă, tata adăugase: Ei, dacă s-ar fi 
făcut un concurs pentru cine citește toată ziua... 

Toată luna îi spusese asemenea lucruri, care păreau glume, 
dar nu erau. De fiecare dată când se auzea, James își mușca 
limba, dar mereu era prea târziu. Nu înţelegea de ce-i vorbea 
așa fiului său, fiindcă dacă ar fi înţeles, ar fi însemnat să 


VP - 116 


realizeze și ceva mult mai dureros: că Nath îi amintea din ce în 
ce mai mult de el însuși, de tot ce voise să uite din propria-i 
copilărie. Știa doar că devenise un reflex, unul care-l lăsa mereu 
rușinat și plin de remușcări, așa că întorcea privirea. Nath se 
uitase la oul său spart, cu gălbenușul scurgându-se printre firele 
de iarbă și albușul îmbibându-se în sol. Lydia îi oferise un 
zâmbet firav, iar el îngropase coaja în pământ, îndesând-o cu 
vârful tenisului. Când tata se întorsese cu spatele, Nath scuipase 
pe jos. 

Și apoi venise cursa în trei picioare. Un profesor îi legase cu o 
batistă glezna de cea a Lydiei și se apropiaseră amândoi, 
țtopăind, de linia de start, unde alţi copii erau legaţi de părinţii 
lor, de frați sau de surori ori de colegi. Abia începuseră să 
alerge, când Lydia călcase pe marginea tenisului lui Nath și se 
împleticise. El ridicase un braţ în aer pentru a se echilibra și se 
clătinase. Incercase să-și potrivească pasul după cel al surorii 
lui, dar când ea ducea piciorul înainte, el îl trăgea pe al lui 
înapoi. Batista era legată atât de strâns, încât își simțeau 
gleznele amorțindu-le. Nu se slăbea deloc, înjugându-i laolaltă 
ca pe două vite nepotrivite, și nu se desfăcea nici măcar când ei 
se smuciseră în direcţii opuse și căzuseră cu fața în jos în iarba 
moale și umedă. 


VP - 117 


7. 


Zece ani mai târziu, tot nu se desfăcuse. Anii trecuseră. 
Băieţii plecaseră la război; omul ajunsese pe Lună; președinții își 
preluau mandatele, demisionau și plecau. In toată ţara, în 
Detroit, în Washington și în New York, mulțimile se agitau în 
stradă, furioase pentru orice. Peste tot în lume, naţiunile se 
fisurau și se fracturau: Vietnamul de Nord, Berlinul de Est, 
Bangladeshul. Pretutindeni lucrurile se destrămau. Dar pentru 
familia Lee, nodul acela rezista și se strângea mai tare, ca și 
când Lydia îi ţinea pe toți la un loc. 

În fiecare zi, James se întorcea acasă de la colegiu - unde 
preda semestru după semestru același curs despre cowboy, 
putând să-l recite pe tot pe de rost - răsucind în minte 
necazurile zilei: cum două fetițe care jucau șotron într-un colț îl 
văzuseră frânând în faţa unui indicator de oprire și aruncaseră 
cu pietricele spre mașina lui; cum îl întrebase Stan Hewitt care 
era deosebirea între rulourile de primăvară și rulourile cu ou; 
cum doamna Allen strâmbase din nas când el trecuse pe lângă 
ea. Abia când ajungea acasă și o vedea pe Lydia i se disipa acea 
pâclă amară. Pentru ea, își spunea în sinea lui, totul va fi altfel. 
Ea va avea prieteni cărora să le spună „Nu fi idiot, Stan, de unde 
naiba să știe ea?!” Ea va fi încrezătoare și sigură pe sine; va zice 
„Bună, Vivian” și se va uita drept către vecini, cu ochii ei mari și 
albaștri. Cu fiecare zi, acest gând devenea mai prețios. 

În fiecare zi, în vreme ce decongela o plăcintă sau o bucată 
de carne pentru friptură - fiindcă tot refuza să gătească, iar 
familia acceptase acest lucru ca preț al prezenţei ei acasă 
Marilyn își făcea planuri. Cărţi pe care le va cumpăra pentru 
Lydia. Proiecte pentru concursurile științifice. Cursuri de vară. 
„Numai dacă ești interesată”, îi spunea Lydiei de fiecare dată. Și 
chiar așa gândea, însă nu-și dădea seama că-și ţine răsuflarea 
în așteptarea răspunsului. lar Lydia era interesată. „Da”, 
răspundea de fiecare dată. „Da. Da”. lar mama ei răsufla din 
nou. În ziar - pe care Marilyn îl citea din scoarță-n scoarță, 
articol cu articol, între două rânduri de rufe puse la spălat - 
întrezărea licăriri de speranţă. Universitatea Yale începuse să 


VP - 118 


accepte și fete. Apoi Harvard. Țara învăța cuvinte noi: acțiuni 
nediscriminatorii; legea pentru egalitatea în drepturi. În mintea 
ei, Marilyn torcea viitorul Lydiei într-un fir lung, de aur - viitor 
despre care era sigură că și fiica ei și-l dorea: Lydia în pantofi cu 
toc și halat alb, cu stetoscopul la gât; Lydia aplecată asupra 
mesei de operaţii, înconjurată de un grup de bărbaţi uimiţi de 
dexteritatea ei. Zi după zi, totul părea și mai posibil. 

In fiecare zi, la cină, Nath ședea tăcut în timp ce tata o 
descosea pe Lydia despre prietenele ei, iar mama îi vorbea 
despre cursuri. Când își întorceau privirile, conștiincioși, și 
asupra lui, el rămânea mut, fiindcă tata - încă siderat de 
amintirea televizorului distrus și a palmei pe obraz - nu voia nici 
măcar să audă despre spațiul cosmic. lar Nath numai despre 
asta citea și la asta se gândea. In momentele libere, buchisea la 
fiecare carte din biblioteca școlii. Zbor spațial. Astrodinamică. 
Vezi și: combustie; propulsie; sateliți. După câteva fraze 
pâlbâite, reflectoarele se întorceau spre Lydia, iar Nath se 
retrăgea în camera lui, la revistele de aeronautică pe care le 
ascundea sub pat de parcă ar fi fost pornografice. Nu-l deranja 
această stare de eclipsă permanentă: în fiecare seară, Lydia 
ciocănea la ușa lui, tăcută și într-o stare jalnică. El înțelegea tot 
ce nu rostea ea - ceea ce se reducea, în esenţă, la „Să nu-mi dai 
drumul!” Când ea pleca - să muncească la temele pentru acasă 
ori la vreun proiect științific -, el își îndrepta telescopul spre cer, 
căutând stele îndepărtate, locuri pierdute în spaţiu, către care 
poate că se va avânta singur într-o zi. 

lar Lydia - centrul deloc benevol al universului lor - ţinea 
lumea să nu se destrame, în fiecare zi. Absorbea visurile 
părinţilor ei, amuţind împotrivirea care creștea în ea. Anii 
treceau. Johnson, Nixon și Ford s-au succedat și au plecat pe 
rând. Lydia devenea mai zveltă; Nath, mai înalt. Cute apăruseră 
în jurul ochilor mamei; tata încărunţise la tâmple. Lydia știa ce 
doresc ei cu atâta disperare, chiar și când n-o spuneau de-a 
dreptul. De fiecare dată părea ceva atât de mărunt, doar un 
nimic în schimbul fericirii lor. Așa că aprofundase algebra vara. 
Se îmbrăcase în rochie și se dusese la balul bobocilor. Se 
înscrisese la cursul de biologie la colegiu, lunea, miercurea și 
vinerea, toată vara. „Da. Da. Da”. 

(Dar Hannah? Îi aranjaseră o cămăruţă în dormitorul de la 
mansardă, acolo unde erau ţinute lucrurile nedorite, și chiar 


VP - 119 


când crescuse mai mare, din când în când fiecare dintre ei mai 
uita pentru scurt timp că și ea exista - ca atunci când, așezând 
patru farfurii pe masă într-o seară, Marilyn nu-și dăduse seama 
de omisiune decât atunci când Hannah coborâse la cină. lar ca 
și când își înțelesese bine locul în univers, fetița se transformase 
dintr-un bebeluș tăcut într-un copil mereu în expectativă: un 
copil care se retrăgea în colţuri și unghere, care se chircea în 
dulapuri, în spatele canapelelor, sub fețele de masă, mereu 
ferită de ochii celorlalţi și de mintea lor, pentru a se asigura că 
terenul familiei nu se modifică.) 

La un deceniu după anul acela teribil, totul se întorsese cu 
susul în jos. Pentru restul lumii, 1976 era un an și el întors pe 
dos, culminând cu o iarnă neobișnuit de rece și cu titluri bizare 
în ziar: Ninge la Miami. Lydia avea cincisprezece ani și jumătate, 
iar vacanţa de iarnă tocmai începuse. Peste cinci luni avea să fie 
moartă. În acel decembrie, singură în camera ei, își deschisese 
rucsacul de școală și scosese testul la fizică, cu procentul de 
cincizeci și cinci scris cu roșu în partea de sus. 

Cursul de biologie fusese destul de dificil, dar învățând pe 
dinafară cuvinte ca regn, încrengătură și clasă, trecuse de 
primele teste. Apoi, când materia devenise mai grea, avusese 
noroc: băiatul care stătea în dreapta ei învăţa bine, avea un 
scris mare și nu-și acoperea niciodată răspunsurile. „Fiica mea”, 
îi spusese Marilyn în toamna aceea doamnei Wolff - doamnei 
doctor Wolff -, „este un geniu. A obținut nota maximă la un curs 
de colegiu, într-o clasă numai cu băieţi!” Așa că Lydia nu fusese 
nevoită să-i mărturisească mamei că nu înțelegea ciclul Krebs și 
că nu știa să explice mitoza. Când Marilyn înrămase rezultatul 
primit de la colegiu, Lydia îl atârnase pe perete și se prefăcuse 
că zâmbește. 

După biologie, mama venise cu alte sugestii. 

— În toamna asta, te înscriem la cursurile de știință pentru 
avansați. După biologia de colegiu, sunt sigură că fizica de liceu 
o să fie floare la ureche. 

Știind că era subiectul preferat al mamei, Lydia acceptase. 

— Te vei întâlni cu elevi mai mari, îi spusese tata, și-ţi vei face 
prieteni noi. 

Îi făcuse cu ochiul, amintindu-și cum la Lloyd, mai mare 
însemna mai bun. Dar elevii de liceu vorbeau între ei, 
comparând traducerile în franceză pe care urmau să le predea 


VP - 120 


săptămâna viitoare sau memorând versuri din Shakespeare 
pentru testul de după-amiază; cu Lydia erau doar politicoși, cu 
amabilitatea distantă a localnicilor față de o străină. lar la 
problemele despre mașini care se ciocnesc, proiectile lansate, 
camioane frânând sau gheaţă fără fricțiune, răspunsurile erau o 
necunoscută. Curse de mașini pe piste înclinate, montagnes 
russes cu loopinguri, penduluri și greutăţi - le citea și le răscitea 
iar și iar. Şi cu cât se gândea mai mult la ele, cu atât mai lipsite 
de sens i se păreau. Cum de nu se răsturnau mașinile de curse? 
Cum de nu cădeau mașinuţele de pe montagnes russes? Când 
se străduia să înțeleagă cum, gravitația se ițea și trăgea 
mașinile în jos ca pe niște panglici în vânt. În fiecare seară când 
se așeza cu cartea în față, ecuaţiile - pline de „k”, de „M” și de 
theta - îi păreau încurcate ca un mărăciniș. Deasupra biroului, 
de pe afișul pe care i-l dăduse mama, Einstein scotea limba la 
ea. 

La fiecare test, procentajul obţinut era mai mic decât la cel 
dinainte, șirul amintind de o bizară prognoză meteo: nouăzeci în 
septembrie, optzeci și ceva în octombrie, puţin peste șaptezeci 
în noiembrie, șaizeci înainte de Crăciun. La testul anterior luase 
șaizeci și doi - tehnic notă de trecere, dar cu greu acceptabilă. 
După ore, rupsese lucrarea în bucățele cât o monedă și le 
aruncase în toaleta de la etajul al treilea înainte să plece spre 
casă. lar acum, avea în față acest cincizeci și cinci care, la fel ca 
o lumină puternică, o silea să strângă din pleoape, cu toate că 
domnul Kelly nu scrisese nota 6 în partea de sus a foii. Lydia 
ținuse lucrarea în dulapul de la școală timp de două săptămâni 
sub un teanc de manuale, de parcă greutatea combinată a 
algebrei, istoriei și geografiei ar fi putut s-o anihileze. Domnul 
Kelly tot întrebase despre ea, lăsând de înţeles că ar putea să-i 
sune el pe părinţi la nevoie, iar în cele din urmă Lydia promisese 
că aduce lucrarea după Crăciun, semnată de mama ei. 

Toată viața auzise inima mamei bătând în același ritm unic: 
medic, medic, medic. Atât de mult își dorea acest lucru, încât 
nici nu mai era nevoie s-o spună, fiindcă dorința era mereu 
acolo. Lydia nici nu-și putea închipui un alt viitor, o altă viață. 
Era ca și când ar fi încercat să-și imagineze o lume în care 
soarele se învârtea în jurul lunii sau în care aerul nu exista. 
Pentru o clipă se gândise să falsifice semnătura mamei, dar 


VP - 121 


scrisul ei era prea rotunjit, prea bulbucat, ca al unei fetițe. N-ar 
fi păcălit pe nimeni. 

lar cu o săptămână în urmă ceva și mai terifiant se 
întâmplase. Lydia scoase de sub saltea un plic mic, alb. O parte 
a minţii ei spera că, cine știe cum, conținutul lui se schimbase; 
că în aceste opt zile care trecuseră cuvintele se erodaseră, 
astfel că le va putea spulbera, suflându-le ca pe funingine, 
lăsând în loc doar o inofensivă pagină goală. Dar când suflă, un 
singur puf grăbit, hârtia tremură. lar literele rămaseră tot acolo. 
Stimate domnule Lee, Vă multumim pentru participarea la noul 
nostru program de admitere timpurie și ne bucurăm să vă urăm 
bun-venit în anul de studiu Harvard 1981. 

În ultimele săptămâni Nath verificase în fiecare după-amiază 
corespondenţa primită, înainte de a-i da bună ziua mamei, 
uneori înainte chiar de a se descălţa. Lydia îi simțea dorința de a 
fugi atât de intensă, încât orice altceva își pierdea relevanta. 
Săptămâna trecută, la micul dejun, Marilyn rezemase tema 
pentru acasă la matematică a Lydiei de cutia cu cereale. 

— Am verificat-o aseară, după ce te-ai culcat tu, îi spusese. Ai 
greșit la numărul douăzeci și trei, scumpa mea. 

Cu cinci ani în urmă, cu un an, chiar și cu numai șase luni în 
urmă, Lydia ar fi zărit înțelegere în privirea fratelui ei. „Știu, 
știu”. Confirmare și consolare într-o singură clipire. De data 
aceasta însă, cufundat într-o carte de la bibliotecă, Nath nu 
observase degetele încleștate ale Lydiei și roșeața care-i 
încercuise imediat ochii. Visând la propriul său viitor, nu mai 
auzise toate lucrurile pe care ea nu le spusese. 

El fusese singurul care o ascultase, timp de atâţia ani. De 
când mama dispăruse și se întorsese, Lydia nu mai avusese 
prieteni. În fiecare pauză în acel prim semestru stătuse într-o 
parte, retrasă, uitându-se la ceasul First Federal din depărtare. 
La fiece minut care trecea, închidea ochii și își imagina ce-o fi 
făcând mama - cum ștergea masa, cum umplea ceainicul, cum 
curăța o portocală -, de parcă greutatea tuturor acestor detalii 
ar fi putut s-o păstreze acolo, acasă. Mai târziu se întrebase 
dacă acest comportament o făcuse să-și rateze șansa, ori dacă 
măcar avusese vreo șansă. Intr-o zi, deschisese ochii și o văzuse 
pe Stacey Sherwin stând în faţa ei: Stacey Sherwin cu părul ei 
auriu lung până la talie, înconjurată de fete chicotind. La 
grădinița din Middlewood, Stacey fusese regina neîncoronată, 


VP - 122 


deja versată în exercitarea puterii. Cu câteva zile înainte 
declarase: „Jeannine Collins pute ca lăturile”, și Jeannine Collins 
se desprinsese din grup smulgându-și ochelarii de pe faţa 
înlăcrimată, în vreme ce restul fetelor din gașca lui Stacey 
începuseră să se hlizească. De la o distanţă sigură, Lydia privise 
totul uimită. O singură dată, în prima zi de grădiniță, vorbise 
Stacey cu ea în mod direct: „Chinezii sărbătoresc Ziua 
Recunoștinței?” și „Chinezii au buric?” 

— Mergem toate la mine acasă după ore, spusese însă în ziua 
aceea Stacey și, cu o uitătură rapidă spre Lydia, adăugase: Poți 
să vii și tu. 

Suspiciunile se insinuaseră imediat în mintea Lydiei. Oare 
chiar să fi fost ea aleasă de Stacey Sherwin? Stacey continuase 
să privească în jos și să-și răsucească pe deget o șuviţă de păr, 
iar Lydia se uitase fix la ea, ca și când ar fi putut vedea până în 
mintea ei. Era oare timidă sau șireată? Nu-și dădea seama. Și 
apoi se gândise la mama ei, la chipul ei privind pe fereastra de 
la bucătărie, așteptând-o să ajungă acasă. 

— Nu pot, spusese în cele din urmă. Mama mi-a zis să vin 
direct acasă. 

Stacey ridicase din umeri și se îndepărtase, cu celelalte fete 
în urma ei, într-o izbucnire neașteptată de râsete, iar Lydia nu-și 
dăduse seama dacă ea fusese exclusă de la o glumă bună ori 
dacă ea însăși fusese subiectul glumei. 

Oare fuseseră drăguţe cu ea sau o luaseră în râs? N-avea să 
știe niciodată. Va spune nu invitaţiilor la petreceri aniversare, la 
patinaj pe role, la înot în centrul de recreere, la orice. În fiecare 
după-amiază dădea fuga acasă, disperată să vadă faţa mamei, 
s-o facă să zâmbească. In clasa a doua, celelalte fete deja 
renunțaseră s-o mai invite. lar Lydia își spusese că nu-i pasă: 
mama era tot acolo și asta era tot ceea ce conta. In anii care au 
urmat, avea s-o privească pe Stacey Sherwin - cu părul ei auriu 
împletit, apoi îndreptat cu fierul și în cele din urmă tuns în scări 
- salutându-și prietenii, atrăgându-i spre ea așa cum un stras 
prinde și reţine lumina. Avea s-o privească pe Jenn Pittman 
strecurându-i un bileţel lui Pam Saunders și pe Pam desfăcându- 
| sub bancă și chicotind. Avea s-o privească pe Shelley Brierley 
împărțind un pachet de gumă de mestecat, inspirând aroma 
dulce de mentă în timp ce lamele în folie treceau dintr-o mână 
în alta pe lângă ea. 


VP - 123 


Doar Nath făcuse ca totul să fie suportabil, tot timpul. În 
fiecare zi, încă de la grădiniţă, îi păstra un loc - la bufet, un 
scaun la masă cu el; în autobuz își așeza cărțile pe bancheta de 
vinilin verde de lângă el. Dacă ea ajungea prima, îi păstra la 
rândul ei un loc. Datorită lui Nath, niciodată nu fusese nevoită să 
meargă acasă singură, în vreme ce toți ceilalți sporovăiau câte 
doi; niciodată nu fusese nevoită să întrebe, cu glas mic: „Pot să 
stau și eu aici?”, riscând să fie refuzată. Niciodată nu vorbeau 
despre acest lucru, dar amândoi îl înțeleseseră ca pe o 
promisiune: el avea să se asigure că întotdeauna va exista un 
loc și pentru ea. lar ea va putea spune de fiecare dată: „Cineva 
vine și la mine. Nu sunt singură”. 

lar acum Nath pleca. Alte scrisori erau deja pe drum. Peste 
câteva zile vă vom trimite documentația informativă și 
formularele pe care trebuie să le completaţi dacă acceptati 
oferta noastră. Şi totuși, pentru o clipă, Lydia își dădu voie să 
viseze: să extragă următoarea scrisoare din teancul de 
corespondenţă, și apoi pe următoarea, și iar pe următoarea, 
ascunzându-le între saltea și arcurile patului, unde Nath să nu le 
poată găsi, astfel încât să nu aibă altă alegere decât să rămână. 

jos, Nath căută în teancul de plicuri: o broșură de la băcănie, 
o factură electrică. Scrisoare, nu. In toamna aceea, când 
consilierul de orientare profesională îl întrebase ce planuri de 
viitor are, Nath șoptise, de parcă i-ar fi destăinuit un secret 
murdar: 

— Spaţiul. Spaţiul cosmic. 

Doamna Hendrich închisese și deschisese pixul într-un un-doi 
rapid, de parcă ar fi fost pe punctul de a izbucni în râs. 
Trecuseră aproape cinci ani de la ultimul zbor spre lună și, 
întrecuţi de sovietici, americanii își îndreptaseră atenţia 
altundeva. Dar doamna Hendrich îi spusese că are două 
posibilităţi: să devină pilot sau cercetător. Și deschisese un 
dosar cu situația lui școlară: media 8 la educaţie fizică, media 10 
la trigonometrie, matematică, biologie, fizică. Deși el ar fi visat 
la MIT, la Carnegie Mellon sau la Caltech” - cărora le scrisese 
chiar pentru a-i trimite broșuri -, știa că exista un singur loc cu 
care tatăl lui ar fi fost de acord: Harvard. Pentru James, orice 
altceva însemna un eșec. Odată ce va ajunge la colegiu, își 
spunea Nath, va studia fizica avansată, știința materialelor, 


1 Mari universităţi particulare din Statele Unite. 
VP - 124 


aerodinamica. Da, colegiul avea să fie o trambulină spre un 
milion de locuri în care nu fusese încă niciodată, un popas pe 
lună înainte de a se avânta în spaţiu. Și va lăsa totul și pe toți în 
urmă, iar acest toți - deși nu voia să recunoască asta nici măcar 
pentru sine - o includea și pe Lydia. 

Ea avea cincisprezece ani acum, era mai înaltă decât el și la 
școală, când își strângea părul și își dădea cu ruj, arăta deja 
matură. Acasă, părea aceeași fetiță speriată de cinci ani care se 
agăţase de mâna lui când se chinuiseră împreună să iasă din 
apă, pe malul lacului. Când stătea lângă el, parfumul acela de 
copil - chiar și numele îi era copilăresc, Baby Soft - emana din 
pielea ei. Tot timpul din vara aceea Nath simţise că încă exista 
ceva care îi lega gleznele de ale ei și îl destabiliza, încărcându-l 
cu greutatea ei. Timp de zece ani acel ceva nu slăbise, iar acum 
începuse să-l roadă. În toţi anii aceia, singurul în afara ei care-i 
înţelegea pe părinţi, el îi absorbise suferinţele, oferindu-i o 
compasiune tăcută, o strângere de umăr sau un zâmbet crispat. 
li spunea lucruri de genul „Mama se laudă mereu cu tine în faţa 
doamnei Wolff. Când am luat eu zece la chimie, nici măcar n-a 
observat”. Sau „iți amintești când nu m-am dus la balul din 
clasa a noua? Tata a zis «Ei, dacă pe tine nu te vrea nicio 
fată...»”. 

O susţinuse amintindu-i mereu că prea multă dragoste e mai 
bună decât prea puţină. Pe atunci, Nath nu-și dădea voie să se 
gândească la altceva decât la „Când o să mă duc la colegiu...” 
Niciodată nu sfârșea fraza, dar în viitorul său imaginat, zbura 
departe, neîngrădit. 

Mai era puţin până la Crăciun acum și încă nu primise nicio 
scrisoare de la Harvard. Nath intră în camera de zi fără să 
aprindă lumina, găsindu-și drumul după strălucirea beculeţelor 
colorate din brad. In fiecare ochi de geam al ferestrei se 
oglindea un mic pom de Crăciun. Va trebui să dactilografieze 
alte eseuri și să aștepte o a doua, o a treia sau o a patra 
variantă, sau poate că va trebui să rămână acasă pentru 
totdeauna. Glasul tatălui său se auzi din bucătărie: 

— Cred că o să-i placă. Imediat ce am văzut-o, m-am gândit la 
ea. 

Nu era nevoie de niciun nume - în familia lor, „ea” era 
întotdeauna Lydia. Luminiţele din brad licăreau și, în ritm cu ele, 
camera de zi apărea și dispărea din nou. Nath închidea ochii 


VP - 125 


LU 


când beculețele se aprindeau și îi deschidea când se stingeau, 
astfel că nu vedea decât un întuneric neîntrerupt în jur. Și apoi 
auzi soneria de la ușă. 

Era Jack - încă deloc suspect în mintea lui Nath, dar un tip pe 
care de mult timp nu-l plăcea și în care nu avea încredere. Deși 
era foarte frig afară, purta doar un hanorac cu glugă, cu 
fermoarul pe jumătate ridicat, peste un tricou pe care nu reușea 
să-l distingă bine. Blugii îi erau zdrențuiţi la manşete și umezi de 
la zăpadă. Scoase o mână din buzunarul hanoracului și o întinse 
spre el, iar pentru o clipă, Nath se întrebă dacă ar trebui să i-o 
strângă. Apoi văzu plicul între degetele lui Jack. 

— A venit la noi acasă. Imediat ce-am ajuns, l-am și găsit, 
spuse el, și, arătând cu un deget spre sigla roșie din colţ, 
adăugă: Se pare deci că te duci la Harvard. 

Plicul era gros și greu, parcă îndesat cu vești bune. 

— O să vedem, răspunse Nath. Ar putea fi o respingere, nu? 

Jack nu zâmbi. 

— Sigur, zise el. Mă rog! 

Și fără să-și ia la revedere, se întoarse acasă, lăsând un șir de 
urme pe zăpada din curtea familiei Lee. 

Nath închise ușa și aprinse lumina în camera de zi, cântărind 
plicul în ambele mâini. Dintr-odată, i se făcu insuportabil de 
cald. Rupse plicul dintr-o mișcare și trase scrisoarea afară, 
boțindu-i marginile. Stimate domnule Lee, Permiteţi-ne să vă 
felicităm încă o dată pentru acceptarea dumneavoastră timpurie 
în anul de studiu 1981. Își simţi toate articulațiile relaxându-se 
de ușurare. 

— Cine era? 

Hannah, care ascultase din hol, își strecură capul pe lângă 
tocul ușii. 

— O scrisoare... răspunse Nath înghițind greu... de la Harvard. 

Chiar și numele îi vibra pe limbă. Încercă să citească restul, 
dar nu-și putea focaliza privirea. Vă felicităm. Încă o dată. 
Probabil că prima se rătăcise la poștă, dar acum nu mai conta. 
Acceptarea dumneavoastră. Renunţă să mai încerce să citească 
și râse spre Hannah, care se apropie în vârful picioarelor și se 
rezemă de canapea. 

— Am intrat. 

— La Harvard? întrebă James, venind din bucătărie. 

Nath încuviinţă tăcut. 


VP - 126 


— Scrisoarea a ajuns la familia Wolff, spuse apoi, întinzând-o 
spre tatăl lui. 

Dar James abia dacă îi aruncă o privire. Se uita la fiul lui și de 
data asta nu era încruntat, iar Nath își dădu seama că devenise 
înalt cât tatăl lui și că se puteau privi acum în ochi. 

— Nu-i rău, spuse James. 

Zâmbi, parcă pe jumătate rușinat, și puse o mână pe umărul 
lui Nath, iar el o simţi, caldă și grea, prin cămașă. 

— Marilyn! la ghicește! 

Tocurile mamei lui răpăiră pe podea, apropiindu-se dinspre 
bucătărie. 

— Nath! exclamă ea, sărutându-l apăsat pe obraz. Nath, 
serios? Doamne, adăugă apoi, luându-i scrisoarea din mână Anul 
de studiu 1981! Nu te simţi deodată bătrân, James? 

Nath n-o mai asculta. În minte își repeta mereu: „Se întâmplă. 
Am reușit, am intrat, plec!” 

În capul scărilor, Lydia privea mâna tatălui ei apăsată pe 
umărul lui Nath. Nu-și mai amintea când îi zâmbise el așa ultima 
dată. Mama ţinea scrisoarea în lumină, de parcă ar fi fost un 
document preţios. Hannah, cu coatele sprijinite pe braţul 
canapelei, își legăna picioarele, încântată. Fratele ei stătea 
tăcut, uluit și mulţumit, anul 1981 strălucind în ochii lui ca o 
minunată stea îndepărtată, și ceva se clătină în Lydia, 
prăbușindu-i-se pe piept cu un bufnet. Ca și când l-ar fi auzit, își 
ridicară toţi privirile spre ea și în clipa în care Nath deschise 
gura să strige vestea cea bună, Lydia spuse: 

— Mamă, rămân corigentă la fizică. Sunt obligată să-ţi spun. 

e 

În seara aceea, când Nath se spăla pe dinţi, ușa de la baie se 
deschise și în prag apăru Lydia, sprijinindu-se de clanță. Faţa ei 
era palidă, aproape cenușie, și pentru un moment îi păru rău 
pentru ea. La cină, mama trecuse de la întrebări disperate - 
cum de se întâmplase așa ceva, nu-și dăduse seama? - la 
atenţionări seci: „Închipuie-ţi că ajungi la maturitate și nu-ţi poţi 
găsi o slujbă. Închipuie-ţi!” Lydia nu replicase și, în fața tăcerii 
ei, Marilyn continuase să repete același avertisment sumbru iar 
și iar. „Crezi că o să-ţi găsești un soţ și gata, o să te măriţi? Asta 
e tot ce ai de gând să faci în viață?” Se străduise din toate 
puterile să nu plângă acolo, la masă. După o jumătate de oră, 
James dăduse să spună „Marilyn...”, dar ea se încruntase atât 


VP - 127 


de furibundă, încât el tăcuse, mărginindu-se să înmoaie 
bucățele de carne în sosul de ceapă tăiat. Toţi uitaseră de 
Harvard, de scrisoarea lui Nath, de Nath însuși. 

După cină, Lydia se apropiase de el în camera de zi. 
Scrisoarea de la Harvard se afla pe măsuţța de cafea, iar ea 
atinsese sigla pe care scria VERITAS. 

— Felicitări, ti urase moale. Știam că vei fi admis. 

Nath era prea furios ca să-i vorbească și stătuse cu privirea 
fixă în ecranul televizorului, unde Donny și Marie cântau într-o 
perfectă armonie, iar înainte ca melodia să se sfârșească, Lydia 
fugise sus, în camera ei, și trântise ușa în urmă. 

Acum stătea în prag, cenușie la faţă și cu picioarele goale pe 
gresia băii. 

Nath știa ce aștepta de la el: s-o aline, să se umilească, să 
aducă pe tapet un moment pe care el prefera să-l uite. Ceva 
care să o ajute să se simtă mai bine. „Mamei îi va trece. Totul va 
fi bine. iți aduci aminte când...?” Dar el nu voia să-și amintească 
de toate clipele în care tata își îndreptase toată afecțiunea către 
Lydia, iar pe el îl fixase cu dezamăgire în priviri, de toate clipele 
în care mama o lăudase pe Lydia, dar se uitase peste, pe lângă 
și prin el, de parcă ar fi fost făcut din aer. Voia să-și savureze 
scrisoarea îndelung așteptată, făgăduinţa că în sfârșit va pleca 
și că o lume nouă îl aștepta, curată și albă precum creta. 

Scuipă tare în chiuvetă fără să se uite la ea, dirijând ultimele 
resturi de spumă cu degetele spre scurgere. 

— Nath, șopti Lydia când el se întoarse să plece, iar el își dădu 
seama din tremurul glasului ei că plânsese și că era pe punctul 
să înceapă din nou. 

— Noapte bună, spuse și închise ușa în urma lui. 

e 

A doua zi dimineaţă, Marilyn prinse în piuneze pe peretele 
bucătăriei, în faţa Lydiei, testul cu nota de corigenţă. În 
următoarele trei zile, de la micul dejun până la cină, trântise 
manualul de fizică pe masă, în dreptul fiicei ei, așezându-se 
lângă ea. Tot ce-i trebuia Lydiei, își spunea Marilyn, e puţină 
încurajare. Moment și inerție, energie cinetică și energie 
potenţială - toate îi stăruiau încă în ungherele memoriei. 
„Pentru fiecare acţiune, există o reacțiune egală și de sens 
opus”, citea Marilyn peste umărul Lydiei. Refăcuse testul cu ea 


VP - 128 


iar și iar, până când Lydia reușise să rezolve corect toate 
problemele. 

Ceea ce Lydia nu-i spusese mamei ei era că, deja la a treia 
repetare, pur și simplu memorase răspunsurile corecte. Toată 
ziua, aplecată la masă asupra manualului de fizică, așteptase ca 
tata să intervină: „Suficient, Marilyn! E vacanţa de Crăciun, ce 
Dumnezeu!” Dar el nu spusese nimic. Lydia refuzase să mai 
vorbească cu Nath din seara aceea - așa cum o numea în 
mintea ei - și bănuia în mod corect că și el era furios pe ea; 
evita să intre în bucătărie, cu excepţia orelor de masă. Chiar și 
Hannah ar fi putut fi o alinare - un soi de tampon mic și tăcut -, 
dar ca de obicei, nu era de zărit pe nicăieri. De fapt, Hannah 
încremenise sub masa din hol, unde să nu fie văzută din 
bucătărie, și asculta scârţâitul creionului Lydiei pe hârtie, își 
strângea genunchii la piept și îi trimitea gânduri mângâietoare, 
de răbdare, dar sora ei nu le auzea. Până în dimineaţa de 
Crăciun, Lydia era deja furioasă pe toţi și nu se lumină nici 
măcar când observă că Marilyn luase în sfârșit testul de pe 
perete. 

Chiar și ideea de a sta în jurul bradului părea întinată acum. 
James ridica pachet după pachet frumos ambalat și le înmâna 
pe rând, însă Lydia aștepta cu teamă cadoul de la Marilyn. De 
obicei, mama îi dădea cărţi - cărți pe care, deși niciuna dintre 
ele nu realiza acest lucru, Marilyn le-ar fi vrut pentru ea însăși și 
pe care, după Crăciun, chiar le împrumuta deseori de pe raftul 
din camera fiicei ei. Pentru Lydia, ele erau întotdeauna grele 
indiferent la ce vârstă le-ar fi primit - nu atât cadouri, cât mai 
degrabă aluzii subtile. Anul trecut fusese Atlasul în culori al 
anatomiei umane, atât de mare încât nu încăpea pe raft în 
picioare; cu un an în urmă primise un volum gros, intitulat Femei 
de știință celebre. Femeile celebre o plictisiseră. Poveștile lor 
erau toate la fel: li se spusese că nu se poate, dar ele 
hotărâseră să arate că se poate. Fiindcă într-adevăr voiseră 
asta? se întrebase ea. Sau doar fiindcă li se spusese să nu 
încerce? lar anatomia îi făcuse greață - bărbaţi și femei cu 
pielea jupuită, apoi cu mușchii îndepărtați, până ce nu mai erau 
decât schelete goale. Răsfoise câteva dintre planșele color, 
trântise cartea pe masă și se foise în scaun, de parcă și-ar fi 
putut scutura senzaţia aceea, ca un câine care își scutură apa 
din blană. 


VP - 129 


Văzând ochii surorii lui înroșiți și clipind des, Nath simțea o 
împunsătură de milă dincolo de furie. Citise de unsprezece ori 
scrisoarea de la Harvard și se convinsese în sfârșit că era reală: 
chiar îl acceptaseră. Peste nouă luni va fi plecat de aici, și acest 
fapt atenua oarecum tot ce se întâmplase. Și ce dacă părinţilor 
le păsa mai mult de eșecul Lydiei decât de reușita lui? El pleca. 
lar când el va fi la colegiu, Lydia va trebui să rămână acasă. 
Gândul, într-un final transpus în cuvinte, era dulce-amar. Când 
tata îi întinse un cadou învelit în hârtie roșie, Nath furișă spre 
Lydia un zâmbet timid, pe care ea se prefăcu că nu-l vede. După 
trei zile descurajante, nu era încă gata să-l ierte, dar gestul îi 
încălzi sufletul, ca o înghiţitură de ceai într-o zi rece de iarnă. 

Dacă n-ar fi ridicat privirea în tavan în momentul acela, poate 
că Lydia și-ar fi iertat fratele. Dar ceva îi atrăsese atenţia - o 
pată albă deasupra capului - și o amintire neînsemnată prinse 
contur în mintea ei. 

Erau destul de mici. Mama se dusese cu Hannah la doctor, iar 
ea și Nath, singuri acasă, văzuseră un păianjen uriaș târându-se 
deasupra ferestrei. Nath se cățărase pe canapea și-l strivise cu 
pantoful tatălui, lăsând pe tavan o urmă neagră și amprenta 
unei jumătăţi de talpă. 

— Să spui că tu ai făcut-o, o implorase Nath, însă ea avusese 
o idee mai bună. 

Adusese sticluța cu pastă corectoare de lângă mașina de scris 
a tatălui și acoperise cu ea fiecare urmă, una câte una. Părinţii 
nu observaseră niciodată punctișoarele albe pe bejul tavanului 
și, luni de zile după aceea, ea și Nath obișnuiau să ridice privirea 
și să-și surâdă complice. 

Acum, uitându-se cu atenţie, Lydia încă mai putea zări 
conturul slab al pantofului și pata lăţită, unde fusese păianjenul. 
Atunci formaseră o echipă. Rămăseseră uniţi, împreună, chiar și 
în această mică și neînsemnată aventură. Niciodată nu se 
așteptase să vină o vreme când lucrurile nu aveau să mai stea 
așa. Lumina dimineţii se revărsa pe perete, în jocuri de umbre și 
petice lucitoare. Miji ochii, încercând să distingă albul de nealb. 

— Lydia? 

Toţi ceilalți își făceau de lucru, desfăcând cadouri: în celălalt 
capăt al camerei, Nath punea un film în aparatul de fotografiat 
nou; un pandantiv cu rubin pe un lănţișor de aur sclipea pe 


VP - 130 


rochia mamei. În faţa ei, tatăl îi întindea un pachet, mic, 
compact, cu muchii drepte, ca o cutiuță de bijuterii. 

— Din partea mea. L-am ales eu însumi, zâmbi el larg. 

De obicei, James lăsa cumpărăturile de Crăciun în seama lui 
Marilyn, iar ea scria pe fiecare „Cu dragoste, mama și tata”. Dar 
acest cadou îl alesese el singur, și abia aștepta să-l ofere. 

Un cadou pe care l-a ales chiar el, își spuse Lydia, trebuie să 
fie ceva special. Și imediat îl iertă pentru că n-a intervenit pe 
lângă mama. Sub folia protectoare se afla ceva delicat și 
preţios. Își imagină un lănţișor din aur așa cum purtau unele fete 
la școală, fără a și-l scoate vreodată de la gât, cruciulițe de aur 
pe care le primiseră la ceremonia confirmării sau mici 
medalioane odihnindu-li-se pe piele. Așa ar fi și un lănţișor de la 
tata. Ar compensa cărţile primite de la mama și tot ce se 
întâmplase în ultimele trei zile. Ar fi un mic memento care să-i 
spună „Te iubesc. Ești perfectă exact așa cum ești”. 

Își strecură un deget pe sub folie și o carte pătrată, negru cu 
auriu, îi căzu în poală. Secretele succesului. Cum să vă faceți 
prieteni și să deveniți influent. O dungă de un galben strălucitor 
brăzda coperta în două. Tehnici fundamentale în manipularea 
oamenilor. Sase modalități de a-i determina pe ceilalți să te 
placă. lar sus, cu litere mari, roșii, scria: Cu cât obtii mai mult 
din această carte, cu atât vei obține mai mult de la viață! James 
radia. 

— Mi-am zis că ţi-ar prinde bine, spuse el. Ar trebui să... să te 
ajute să-ți faci prieteni. Să fii populară. 

Degetele lui mângâiau titlul de pe copertă. 

Lydia își simţi inima în piept ca un ciob de gheaţă, lunecând 
undeva unde n-o mai putea ajunge. 

— Eu am prieteni, tati, replică, deși știa că e o minciună. 

Tata afișă un zâmbet. 

— Sigur că ai. Dar mi-am spus că... știi tu, acum ai crescut, iar 
în liceu... relaţiile cu ceilalţi sunt foarte importante. O să te învăţ 
eu cum să te înţelegi bine cu toată lumea, adăugă el, privind 
când la ea, când la carte. A apărut prin anii treizeci. Se pare că e 
cea mai bună pe tema asta. 

Lydia înghiţise cu greu. 

— E grozav. Multumesc, tati. 

Nu existau speranţe privind celelalte cadouri de pe genunchii 
ei, dar le deschise oricum. O eșarfă Orlon pufoasă de la Nath. Un 


VP - 131 


album cu Simon and Garfunkel de la Hannah. Cărţi de la mama, 
ca de obicei: Femei pioniere în știință. Fiziologie elementară. 

— Câteva titluri despre care mi-am zis că te-ar interesa, 
preciză Marilyn, dacă tot te-ai descurcat atât de bine la biologie. 

Și bău din ceai cu o sorbitură care o râcâi pe Lydia pe ceafă. 
Când sub brad nu mai rămase nimic decât un ghem din hârtii de 
ambalaj și resturi de panglici, Lydia își așeză darurile unul peste 
altul, cu cartea de la James deasupra. O umbră se așternu 
asupra ei: tata, oprindu-se lângă ea. 

— Nu-ţi place cartea? 

— Ba sigur că-mi place. 

— M-am gândit că ţi-ar fi de ajutor. Deși probabil că tu știi 
deja cam totul pe acest subiect, spuse el, și o ciupi ușor de 
obraz. Cum să-ţi faci prieteni. Aș fi vrut... 

Dar se opri, înghiţindu-și restul cuvintelor: „Aș fi vrut s-o am și 
eu când eram de vârsta ta”. Poate, își zise el, totul ar fi fost 
altfel; dacă el ar fi știut cum să manipuleze oamenii, cum să-i 
facă să-l placă, poate că s-ar fi integrat la Lloyd, poate că mama 
lui Marilyn l-ar fi îndrăgit, poate că ar fi fost angajat la Harvard. 
Ar fi obținut și el mai mult de la viață. 

— Am crezut că o să-ţi placă, încheie el, jalnic. 

Deși tata nu pomenise niciodată despre anii lui de școală, deși 
nu-i povestise nimic despre căsătoria cu Marilyn sau despre 
mutarea lor în Middlewood, Lydia îi simțea durerea întreagă, 
adâncă și pătrunzătoare ca strigătul unei sirene de ceață. Mai 
mult decât pentru orice, tata se agita pentru ca ea să se facă 
plăcută. Să se integreze. Deschise cartea la primul capitol. 
Principiul întâi. Nu critica, nu condamna și nu te plânge. 

— Îmi place, declară apoi. Mulţumesc, tati. 

James sesiză încordarea din glasul ei, dar nu-i dădu atenție. 
Sigur că e necăjită, își zise el, primind un cadou de care nu are 
nevoie. La urma urmei, Lydia avea deja destui prieteni; aproape 
în fiecare seară vorbea la telefon cu câte cineva, după ce-și 
termina temele. Ce prostie din partea lui să-i cumpere o 
asemenea carte! Și își propuse să găsească ceva mai bun 
pentru următorul cadou. 

Adevărul era însă acesta: la treisprezece ani, la îndemnurile 
tatălui ei, Lydia îi telefonase lui Pam Saunders. Nici măcar nu-i 
știa numărul, așa că fusese nevoită să-l caute în cartea de 
telefoane, care-i ședea în poală în vreme ce ea forma cifrele. Pe 


VP - 132 


lângă aparatul din bucătărie și cel din biroul lui James, singurul 
telefon din casă era cel de pe palier, într-o mică nișă lângă 
fereastră la jumătatea scărilor, unde mama ţinea câteva 
pernuţe decorative și o violetă pe jumătate ofilită. Toţi cei care 
treceau pe jos, pe lângă scară, puteau auzi. Lydia așteptase ca 
tatăl ei să intre în camera de zi înainte de a forma ultima cifră a 
numărului. 

— Pam? Lydia sunt. 

Pauză. Aproape că auzise fruntea lui Pam cutându-se. 

— Lydia? 

— Lydia Lee. De la școală. 

— Oh. Și, după o altă pauză: Bună! 

Lydia își răsucise pe deget firul telefonului, încercând să 
găsească ceva de spus. 

— Deci, ce părere ai despre testul de azi, de la geografie? 

— A fost în regulă, cred, răspunsese Pam și pocnise un balon 
de gumă, cu un mic „tsc” sonor. Nu pot să sufăr școala. 

— Nici eu, replicase Lydia. 

Pentru prima dată, își dăduse seama că era adevărat, iar 
faptul că rostise cuvintele cu glas tare îi dăduse curaj. 

— Hei, n-ai vrea să mergem cu rolele sâmbătă? o întrebase 
apoi. Sunt sigură că ne-ar duce tata cu mașina. 

O imagine neașteptată - ea și Pam lunecând pe role, chicotind 
vesele - îi trecu fulgerător prin minte. lar în spatele lor, pe 
margine, ce încântat ar fi tata! 

— Sâmbătă? 

Urmașe o tăcere acută, uimită. 

— Ah, regret, nu pot. Poate altă dată? În fundal se auzise 
murmur de glasuri, apoi: Hei, trebuie să-nchid. Sora mea vrea 
telefonul. Pa, Lydia. 

Și răsunase clicul liniei întrerupte. 

Surprinsă de rapiditatea cu care închisese Pam, Lydia încă 
ședea cu receptorul la ureche când James ieșise în capătul 
scărilor. Văzând-o la telefon, chipul i se luminase, ca norii care 
se răsfiră după un vânt puternic. Și Lydia îl văzuse așa cum 
trebuie să fi arătat când era mai tânăr, cu mult înainte de a se 
naște ea: plin de speranţe copilărești, posibilităţile întrezărite 
aprinzându-i stele în priviri. Tata îi zâmbise și, pășind pe vârfuri 
cu o precauţie exagerată, intrase în camera de zi. 


VP - 133 


Ținând încă receptorul lângă obraz, Lydiei abia dacă-i venise 
să creadă cât de ușor fusese să aducă pe chipul tatălui acea 
expresie de bucurie. Păruse o nimica toată. Și își amintise de 
acest lucru data următoare când luase telefonul și-l dusese la 
ureche, murmurând „Mmm, aha, da... chiar așa a făcut?” până 
când tatăl ei traversase holul, se oprise o clipă, zâmbise și se 
îndepărtase. Pe măsură ce timpul trecea, se gândea la fetele pe 
care le privea de la distanţă și își imagina ce le-ar spune dacă ar 
fi cu adevărat prietene: „Shelley, te-ai uitat aseară la Starsky și 
Hutch? Doamne, Pam, poţi să crezi ce ne-a dat la engleză... zece 
pagini?! Oare doamna Gregson își închipuie că n-avem ceva mai 
bun de făcut? Stacey, cu tunsoarea asta nouă arăţi exact ca 
Farrah Fawcett, mi-aș dori ca și părul meu să stea așa”. Pentru 
un timp, rămăsese o nimica toată, tonul din receptor sunându-i 
în ureche aidoma unui prieten. 

Acum, cu cartea în mână, nu i se mai părea o nimica toată. 

După micul dejun, Lydia se așeză cu picioarele încrucișate, în 
colț lângă brad, și deschise cartea din nou. Învață să asculti, 
încurajează-i pe ceilalți să vorbească despre ei înșiși. Dădu 
câteva pagini. Amintește-ți că oamenii cu care vorbești sunt de 
o sută de ori mai interesați de ei înșiși, de dorințele și de 
problemele lor, decât de tine și de problemele tale. 

În celălalt capăt al camerei, Nath își duse la ochi aparatul de 
fotografiat, îndreptându-l spre Lydia, focalizând și defocalizând 
imaginea. Se scuza astfel fiindcă o tratase cu tăcere, fiindcă îi 
închisese ușa în nas, când tot ce dorise ea fusese să nu rămână 
singură. Lydia știa asta, însă nu era dispusă să facă pace. Peste 
câteva luni el va pleca, iar ea va rămâne singură să-şi facă 
prieteni, să devină influentă și să fie o pionieră în știință. Inainte 
ca el să poată face fotografia, ea își plecă din nou privirea în 
carte, cu faţa ascunsă sub păr. Un zâmbet transmite „Imi placi. 
Mă faci fericit. Mă bucur să te văd”. De aceea câinii sunt atât de 
îndrăgiți. Sunt atât de bucuroși când ne văd, încât aproape că-și 
ies din piele. Câini, își spuse Lydia. Incercă să se imagineze ca 
pe un căţel, ceva docil și prietenos, un golden retriever cu un 
zâmbet blănos și coada franjurată, dar nu se simţi nici 
prietenoasă, nici blondă și de rasă pură. Se simţea nesociabilă și 
suspicioasă, ca potaia familiei Wolff, o corcitură pregătită pentru 
ostilitați. 

— Lyds! o strigă Nath, nedispus să renunţe. Lydia! Lydiaaa! 

VP - 134 


Prin perdeaua părului, ea văzu obiectivul aparatului, ca un 
microscop uriaș ațintit asupra ei. 

— Zâmbește! 

Nu-ţi vine să zâmbești? Și ce dacă? Forțează-te! Prefă-te că 
ești deja fericită, și asta te va ajuta chiar să fii. 

Lydia își dădu părul peste umăr, cu o mișcare lentă. Apoi se 
uită drept în ochiul negru al aparatului, refuzând să zâmbească, 
refuzând chiar și cea mai vagă curbură a buzelor, inclusiv după 
ce auzi sunetul declanșatorului. 

e 

Când școala începu din nou, Lydia se simți ușurată să plece 
de acasă, cu toate că prima cu care avea să dea piept era ora 
de fizică. Pusese testul picat, semnat de mama ei, cu faţa în jos 
pe biroul domnului Kelly. Profesorul era la tablă, trasând o 
diagramă. Partea a ll-a. Electricitatea și magnetismul, scrise el 
în partea de sus. Lydia se așeză la locul ei și își rezemă obrazul 
de tăblia băncii. Cineva scrijelise în lemn, cu acul unei piuneze, 
un DU-TE DRACU’ cât o monedă mică. Apăsă deasupra degetul 
mare și, când îl ridică, pe piele văzu imprimat DRACU’. 

— Cum a fost vacanţa? 

Era Jack. Se tolănise pe locul de lângă ea, cu un braţ întins pe 
spătar, de parcă ar fi fost umărul unei fete. Lydia abia dacă-l 
cunoștea, deși locuia în colțul străzii lor, și nu mai vorbise cu el 
de mulţi ani. Părul lui se mai închisese, căpătând culoarea 
nisipului de pe plajă; pistruii pe care și-i amintea din copilărie 
păliseră, dar erau tot acolo. Știa însă că Nath nu-l plăcea deloc, 
că nu-l plăcuse niciodată, și doar din acest motiv se bucură să-l 
vadă. 

— Ce faci aici? 

El aruncă o privire spre tablă. 

— Electricitate și magnetism. 

Lydia roși. 

— Păi, ăsta-i un curs pentru gimnaziu, spuse ea. 

Jack scoase din rucsac un pix fără capac și își puse un picior 
pe genunchiul celuilalt. 

— Ştiai, Miss Lee, că fără fizică nu poţi să treci mai departe? 
lar cum eu am rămas corigent în semestrul doi anul trecut, uite 
că fac cursul din nou. Ultima mea șansă, adăugă el și începu să- 
și deseneze cu pixul conturul tălpii. 

Lydia își îndreptă spatele. 


VP - 135 


— Ai rămas corigent? 

— Am rămas corigent. Am luat numai cincizeci și doi la sută. 
Sub-sub-medie. Știu că e ceva greu de înțeles, Miss Lee! Pentru 
tine, care niciodată n-ai luat o notă proastă. 

Lydia încremeni. 

— De fapt, replică ea, și eu rămân corigentă la fizică. 

Jack nu întoarse capul, dar ea îl văzu ridicând o sprânceană. 

Apoi, spre surprinderea ei, se aplecă și măzgăli un mic zero 
pe genunchiul blugilor ei. 

— Semnul secret al frăţiei noastre, spuse el când clopoțelul 
sună sfârșitul orei și ochii lui de un albastru-cenușiu adânc îi 
întâlniră pe ai ei. Bine ai venit în clubul nostru, Miss Lee! 

Tot timpul apoi în dimineaţa aceea, Lydia trasă conturul 
zeroului cu vârful degetului, urmărindu-l pe Jack cu coada 
ochiului. Era concentrat pe ceva ce ea nu putea vedea, ignorând 
peroraţia profesorului, creioanele care zbârnâiau pe hârtie în 
jurul lui și băzâitul lămpilor fluorescente de deasupra capului. Cu 
degetul mare răpăia încet pe bancă. „Oare vrea Jack Wolff să 
fim prieteni?” se întrebă ea. „Nath ar fi în stare să-l ucidă. Pe el 
sau pe mine”. Dar după acea primă zi, Jack nu-i mai adresă 
niciun cuvânt. În unele zile venea târziu la școală și stătea cu 
capul pe bancă toată ziua; alteori nu venea deloc. Zeroul se 
ștersese la spălat. Lydia stătea cu privirea plecată în notițele ei. 
Copia tot ce scria domnul Kelly pe tablă, dând paginile 
manualului înainte și-napoi atât de des, încât colțurile 
începuseră să li se franjureze. 

Apoi, într-o zi de la sfârșitul lui ianuarie, la masa de seară, 
mama îi întinse salata și bolul cu sos pentru hamburgeri și se 
uită la ea plină de speranţă, înclinând din cap când într-o parte, 
când în cealaltă, ca un iepure care-și ciulește urechile ca să 
prindă semnalul. În cele din urmă, întrebă: 

— Lydia, cum e la cursul de fizică? 

— E bine, răspunse ea, înfigând furculiţa într-un morcov. Mai 
bine. E tot mai bine. 

— Cât de bine? ceru să știe mama ei, cu un ton acut în voce. 

Lydia mestecă morcovul până ce nu mai rămase nimic din el. 

— Încă n-am dat niciun test. Dar mă descurc la teme. 

Asta era o minciună doar pe jumătate. Primul test al 
semestrului era săptămâna următoare. Între timp, se chinuia cu 
exerciţiile pentru acasă, copiind răspunsurile problemelor care 


VP - 136 


aveau rezolvarea la finalul manualului și încercând să le 
ghicească pe celelalte. 

Mama se încruntă și luă din farfurie o macaroană. 

— Întreabă-l pe profesor dacă poţi să lucrezi ceva în plus. 
Doar nu vrei ca nota asta să te tragă în jos. Cu tot potenţialul pe 
care-l ai... 

Lydia străpunse o felie de roșie cu furculita. Numai tonul 
visător din glasul mamei o opri să nu ţipe. 

— Știu, mama. 

Furișă o privire spre Nath, sperând să schimbe el subiectul, 
dar Nath avea alte lucruri în minte și n-o observă. 

— Lydia, ce mai face Shelley? întrebă James. 

Ea nu răspunse imediat. Vara trecută, îndemnată de tatăl ei, o 
invitase pe Shelley acasă o dată, să petreacă o vreme împreună. 
Ea păruse mai interesată să flirteze însă cu Nath, încercând să-l 
convingă să se joace de-a v-aţi ascunselea în curte și 
întrebându-l ce crede, dacă Lynda Carter sau Lindsay Wagner 
era mai drăguță. De atunci nu mai vorbiseră. 

— Shelley e bine, răspunse ea. E secretara consiliului elevilor. 

— Poate ai putea să te implici și tu, îi sugeră James, 
fluturându-și furculita spre ea cu aerul cuiva care emite un 
aforism. 

Sunt sigur că s-ar bucura de ajutorul tău. Și ce mai fac Pam și 
Karen? 

Lydia se uită în farfurie, la salata răscolită și la bucata de 
carne cu brânză de lângă ea. Ultima dată vorbise cu Karen acum 
mai bine de un an, când tata le adusese acasă cu mașina de la 
un matineu cu Zbor deasupra unui cuib de cuci. Iniţial se 
bucurase că, de data aceea, planurile ei nu fuseseră o minciună. 
Karen abia ce se mutase în oraș, iar Lydia, încurajată de acest 
lucru, îi propusese să meargă la un film. „Da, sigur, de ce nu?” 
răspunsese ea. 

Și apoi, tot drumul, tata se străduise să le arate cât de tare 
era el: „Cinci fraţi și surori, Karen? Exact ca în The Brady 
Bunch!” Te uiţi la serialul ăsta?” „Tată!” îl atenţionase Lydia. 
Dar el îi dăduse mai departe, întrebând-o pe Karen care mai 
erau noile discuri la modă și fredonând un vers sau două din 
melodia Waterloo, lansată deja de doi ani. Karen răspunsese cu 


18 Serial comic difuzat la televiziunea americană în perioada 1969-1974, despre o 
familie cu șase copii proveniți din căsnicii diferite. 
VP - 137 


„Da”, „Nu” și „Nu știu”, jucându-se cu pietricica cercelului ei. 
Lydia ar fi vrut să se topească și să intre în pernele banchetei, 
așa încât materialul să blocheze orice sunete. Se gândise să 
spună ceva despre film, dar nu se putea gândi la nimic. In minte 
nu-i veneau decât ochii goi ai lui Jack Nicholson când perna îi 
fusese apăsată pe faţă, ca să-l sufoce. Apoi tăcerea se 
așternuse în mașină până când ajunseseră în faţa casei lui 
Karen. 

Lunea următoare, în pauza de prânz, Lydia se oprise lângă 
masa lui Karen și încercase să zâmbească. „Imi pare rău pentru 
tata”, spusese apoi. „Doamne, cât de jenant poate să fie!” 

Karen desprinsese folia de pe paharul cu iaurt, o linsese și 
ridicase din umeri. „E-n regulă”, replicase ea. „De fapt, a fost 
chiar simpatic. Adică, e evident că încearcă doar să te ajute să 
te adaptezi”. 

Acum Lydia se încruntă la tatăl ei, care îi zâmbea vesel, de 
parcă era mândru să știe atâtea despre prietenele ei, încât își 
amintea și numele lor. Ca un câine, își zise ea, care așteaptă să 
fie mângâliat pe cap. 

— Sunt foarte bine, îi răspunse la întrebare. Amândouă sunt 
foarte bine. 

De pe cealaltă latură a mesei, Marilyn interveni cu o voce 
scăzută: 

— N-o mai bate la cap, James! Las-o să mănânce! 

lar tata replică, puţin mai tare decât ea: 

— Nu eu o sâcâi cu temele pentru acasă. 

Hannah împunse cu furculita o bucăţică de hamburger de pe 
farfurie. Lydia prinse privirea lui Nath. „Te rog”, îl imploră în 
sinea ei. „Spune ceva!” 

Nath trase adânc aer în piept. Toată seara așteptase să aducă 
în discuţie un anumit subiect. 

— Tata? Trebuie să semnezi niște formulare. 

— Formulare? Pentru ce? 

— Pentru Harvard, răspunse Nath și puse furculita pe masă. 
Cererea mea pentru cameră în cămin și alta pentru o vizită în 
campus. Aș putea să mă duc în aprilie, într-un weekend. Un 
student de acolo mă va găzdui. 

Acum, că începuse, cuvintele i se rostogoleau din gură pe 
nerăsuflate. 


VP - 138 


— Am strâns bani suficienți pentru biletul de autobuz și nu voi 
lipsi de la școală decât câteva zile. Am doar nevoie de 
permisiunea ta. 

„Să lipsească de la școală câteva zile!” își zise Lydia. Părinţii 
nu vor accepta niciodată. Dar spre surprinderea ei, încuviințară 
amândoi. 

— E o idee bună, spuse Marilyn. 

— O să vezi cum e viaţa în campus pentru anul viitor, când 
chiar te vei duce acolo, adăugă James. Dar drumul cu autobuzul 
e teribil de lung. Cred că pentru o ocazie specială ca asta ne 
putem permite un bilet de avion. 

Nath zâmbi larg către sora lui, într-un triumf dublu: „i i-am 
luat de pe cap. Și au spus da”. Lydia, făcând șănţuleţe cu vârful 
cuțitului în sosul de brânză, nu se putea gândi decât la un lucru: 
„Abia așteaptă să plece”. 

— Ştii cine mai merge cu mine la cursul de fizică acum? 
întrebă ea brusc. Jack Wolff, de la noi de pe stradă. 

Ronţăi un fir de salată și evaluă reacţia familiei. Pentru 
părinţi, numele trecu neauzit. Mama spuse: 

— Lyddie, asta-mi amintește că aș putea să te ajut să-ţi 
recapitulezi materia sâmbătă, dacă vrei. 

Tata interveni: 

— N-am văzut-o pe Karen în ultima vreme. De ce nu vă duceţi 
voi două la un film din când în când? Vă iau eu cu mașina. 

Dar fruntea lui Nath, de cealaltă parte a mesei, zvâcni în sus 
de parcă ar fi bubuit un foc de armă. Lydia zâmbi spre farfuria 
ei. Și în clipa aceea hotărî că ea și Jack vor fi prieteni. 

e 

La început, păruse imposibil. Jack nu mai venise la ora de 
fizică de aproape o săptămână, iar ea își făcuse de lucru pe 
lângă mașina lui, după școală, zile de-a rândul înainte să-l poată 
prinde singur. În prima zi ieși din clădire cu o blondă din clasele 
mici, pe care ea n-o cunoștea, iar Lydia se ascunsese după un 
tufiș și privise printre ramuri. Jack își strecurase mâna în 
buzunarul fetei, apoi în haina ei, iar când ea se prefăcuse jignită, 
o ridicase pe umăr amenințând că o aruncă în zăpadă, în vreme 
ce ea ţipa, chicotea și îl bătea cu pumnii în spate. Apoi Jack o 
lăsase jos și deschisese portiera Broscuţei lui, blonda urcase, și 
plecaseră amândoi, lăsând în urmă un nor de gaze de 
eșapament, iar Lydia știuse că nu se mai întorc. Zăpada îi 


VP - 139 


ajungea până la jumătatea gambei; toată iarna fuseseră 
temperaturi foarte scăzute. La aproape două sute de kilometri 
spre nord, lacul Erie înghețase; în Buffalo zăpada înghiţise 
acoperișurile caselor și firele de curent electric. Acasă, Nath, 
care stătuse singur în autobuz pentru prima dată de când își 
amintea, o întrebase „Ce s-a întâmplat cu tine?”, iar ea urcase 
la etaj fără să-i răspundă. 

In a treia zi, Jack ieși din clădire singur, iar Lydia trase aer în 
piept și fugi spre bordură. Ca de obicei, el nu purta nici palton, 
nici mănuși. Două degete goale și roșii ţineau o ţigară. 

— Vrei să mă duci și pe mine acasă? întrebă ea. 

Jack lovi cu piciorul roata din faţă, ca să dea jos un strat de 
zăpadă. 

— Miss Lee... N-ar trebui să fii în autobuzul școlar? 

Ea ridică din umeri, strângându-și mai bine fularul la gât. 

— L-am pierdut. 

— Nu mă duc direct acasă. 

— Nu mă deranjează. E prea frig ca să merg pe jos. 

Jack se scotoci în buzunar, după chei. 

— Eşti sigură că fratele tău e de acord să ieși cu un tip ca 
mine? întrebă el, ridicând o sprânceană. 

— Nu e el paznicul meu. 

Rostise cuvintele mai tare decât intenţionase, iar Jack râse 
într-un norișor de fum și urcă la volan. Roșie la față, Lydia 
aproape că se întorsese să plece, când el se întinse și deschise 
portiera din partea pasagerului. 

Acum, că era în mașină, nu mai știa ce să spună. Jack porni 
motorul, iar vitezometrul și indicatorul de benzină prinseră 
viaţă. Alte indicatoare nu mai erau pe bord. Lydia se gândi la 
mașinile părinţilor ei: o sumedenie de cadrane și beculeţe de 
avertizare, ca să-ţi spună dacă uleiul era insuficient, dacă 
motorul era prea fierbinte, dacă mergeai cu frâna de mână trasă 
ori cu capacul de la portbagaj deschis. Asta însemna că nu 
aveau încredere în tine. Că trebuia să te supravegheze tot 
timpul, să-ţi reamintească ce să faci și ce nu. 

Lydia nu mai fusese niciodată singură cu un băiat înainte - 
mama îi interzisese și, oricum, ea nu încercase vreodată - și își 
dădu seama că nu mai vorbise cu adevărat cu Jack până atunci. 
Avea doar o idee vagă despre lucrurile care se petreceau pe 
bancheta din spate. Cu colțul ochiului, studie profilul lui Jack, 


VP - 140 


perii fini - mai închiși la culoare decât părul nisipiu - care îi 
urcau până la perciuni și îi coborau pe pielea moale a gâtului, ca 
o urmă de cărbune care trebuia ștearsă. 

— Deci, spuse ea. 

Degetele îi zvâcneau, așa că le ascunse în buzunarul 
paltonului. 

— Pot să trag și eu o țigară? 

Jack râse. 

— Ești o caraghioasă! Tu nu fumezi. 

li oferi însă pachetul, iar ea luă o ţigară. Crezuse că e grea și 
solidă, ca un creion, dar era ușoară, ca aerul. Fără a-și lua ochii 
de la drum, Jack azvârli bricheta spre ea. 

— Deci ai hotărât că azi n-ai nevoie de fratele tău, ca să te 
însoţească acasă. 

Lydia nu putea ignora disprețul din vocea lui și nu știa dacă 
râde de ea, de Nath sau de amândoi. 

— Nu sunt un copil, replică ea, aprinzând ţigara și ducând-o la 
buze. 

Fumul îi arse plămânii, îi dădu senzaţia că i se învârte capul și 
apoi, deodată, se simţi limpede și alertă. E ca atunci când te tai 
la deget, își spuse ea: durerea și sângele îţi amintesc că ești în 
viață. Suflă aerul, un mic ciclon învârtejindu-i-se printre dinţi, și-i 
întinse bricheta. Jack dădu din mână. 

— Pune-o-n torpedou. 

Lydia deschise capacul și o cutiuță albastră căzu din interior, 
aterizându-i la picioare. Îngheţă, iar el izbucni în râs. 

— Ce s-a-ntâmplat? N-ai mai văzut Troieni!” până acum, Miss 
Lee? 

Cu faţa arzându-i, Lydia adună prezervativele de pe jos și le 
puse înapoi în cutie. 

— Sigur că am văzut, replică punând cutia la loc în torpedou 
împreună cu bricheta, după care încercă să schimbe subiectul: 
Deci ce părere ai de testul la fizică de azi? 

Jack pufni. 

— Credeam că nu-ţi pasă de fizică. 

— Tot în pericol de corigenţă ești? 

— Dar tu? 

Lydia ezită. Trase un fum lung, imitându-l pe Jack, și dădu 
capul pe spate când expiră. 


19 Trojan, marcă de prezervative cu cele mai mari vânzări în SUA. 
VP - 141 


— Nu-mi pasă de fizică. Nu dau pe ea niciun șobolan mort. 

— Rahat! exclamă el. Atunci cum de-ţi vine să plângi de câte 
ori primim înapoi lucrările corectate? 

Nu-și dăduse seama că era atât de evident, și o roșeaţă 
fierbinte îi urcă în obraji, întinzându-i-se pe gât în jos. Sub ea, 
bancheta scârțâi și un arc o împunse în picior, ca încheietura 
unui deget. 

— Micuța Miss Lee fumând, zise Jack, plescăind din limbă. N-o 
să se supere fratele tău când o să afle? 

— Nu atât cât o să se supere când o să afle că am urcat în 
mașina ta, zâmbi Lydia. 

El însă păru să nu observe. Cobori fereastra și un val de aer 
rece năvăli înăuntru când azvârli ţigara afară, cu un bobârnac. 

— Atât de tare mă urăște, nu? 

— Să fim serioși, spuse Lydia. Toată lumea știe ce se întâmplă 
în mașina asta. 

Brusc, Jack trase pe dreapta și opri. Abia ajunseseră la lac, iar 
privirea lui era rece și încremenită, ca apa îngheţată din spate. 

— Atunci, poate că ar fi mai bine să cobori. Doar nu vrei ca 
unul ca mine să te corupă. Să-ţi distrugă șansele de a ajunge la 
Harvard, ca fratele tău. 

„Chiar că trebuie să-l urască pe Nath”, își zise ea. „Tot atât 
cât îl urăște și el”. Și-i imagină pe amândoi în clasă, atâţia ani - 
Nath stând pe un rând în faţă, cu caietul pe bancă, masându-și 
cu o mână cuta dintre sprâncene, așa cum făcea când se 
gândea la ceva intens. Perfect concentrat, absent față de orice 
altceva, cu răspunsul acolo, pe vârful limbii. lar Jack? Jack ședea 
probabil tolănit într-un colț în spate, cu cămașa scoasă din 
pantaloni, cu un picior întins pe culoarul dintre bănci. Fără să-i 
pese de ce gândea cineva. Nu-i de mirare că nu se puteau 
suferi. 

— Eu nu-s ca el, să știi, spuse ea. 

Jack o studie preţ de câteva clipe, de parcă ar fi încercat să-și 
dea seama cât era de adevărat. Sub bancheta din spate, 
motorul huruia pe loc. Scrumul de la capătul ţigării devenea tot 
mai lung, ca un vierme cenușiu, dar ea nu spuse nimic, 
mărginindu-se să sufle un norișor de ceaţă în aerul rece, și se 
forță să întâlnească privirea lui Jack. 

— Cum de ai ochii albaștri? întrebă el într-un târziu. 
Chinezoaică fiind și așa mai departe. 


VP - 142 


— Mama e americancă. 

— Credeam că ochii căprui câștigă întotdeauna. 

Jack își sprijini o mână de tetiera ei și se aplecă să o studieze 
cu atenţie, ca un bijutier în faţa unei pietre preţioase. La această 
evaluare a lui, Lydia simţi furnicături în ceafă, se întoarse și 
scutură scrumul în scrumieră. 

— Probabil că nu totdeauna. 

— N-am mai văzut niciodată un chinez cu ochi albaștri. 

De aproape, putea zări constelația de pistrui de pe gâtul lui, 
mai șterși acum, dar tot acolo. La fel ca fratele ei cu mult timp în 
urmă, îi numără: nouă. 

— Ştii că ești singura fată din școală care nu e albă? 

— Da? Nu mi-am dat seama. 

Asta era o minciună. Chiar și cu ochii ei albaștri, tot nu putea 
pretinde că se pierde în masa celorlalţi. 

— Tu și Nath sunteți practic singurii chinezi din tot 
Middlewoodul. Pariez că așa e. 

— Probabil. 

Jack se rezemă iar de spătar și începu să frece o mică 
ciobitură în plasticul volanului. Apoi, după o clipă, întrebă: 

— Cum e? 

— Cum e ce? 

Lydia ezită. Uneori, aproape că uitai; uitai că nu arăţi ca toți 
ceilalţi. În clasă, la farmacie sau la supermarket ascultai 
anunţurile la difuzor sau scăpai pe jos o rolă de film ori luai un 
cofraj cu ouă și te simțeai la fel ca un anonim din mulţime. 
Uneori nu te gândeai deloc la asta. Dar alteori o observai pe fata 
de vizavi uitându-se, pe farmacist uitându-se, pe casieră 
uitându-se, și te vedeai pe tine însuți reflectat în ochii lor: 
distonant. Prinzând privirile ca un cârlig. Și de fiecare dată când 
te vedeai din afară, așa cum te văd alţii, îţi aduceai iar aminte. 
Ai văzut-o în firma de la Peking Express - un tip din carton cu 
pălărie ţuguiată, ochi oblici, dinţi ieșiți în afară și beţișoare în 
mână. Ai văzut-o la copii din parc, care își îngustează ochii 
trăgându-i cu degetele spre tâmple - „chinezoaico... japonezo... 
uită-te la asta...” și la băieţii mai mari, care mormăie „ching, 
chong, ching, chong, ching” când trec pe lângă tine pe stradă, 
suficient de tare cât să auzi și tu. Ai văzut-o când chelneriţele și 
polițiștii și șoferii de autobuz îţi vorbesc lent, folosind cuvinte 
simple, de parcă tu nu ai înţelege. Ai văzut-o în fotografii, al tău 


VP - 143 


e singurul cap brunet din grup, ca și când ai fi fost decupată de 
altundeva și lipită acolo. Și te întrebi: „Stai, ce caută ea aici?” 
Dar pe urmă îţi amintești că ea ești de fapt tu. Așa că ţii capul 
plecat și te gândești la școală, la spaţiul cosmic sau la viitor și 
încerci să uiţi. Și uiţi, până când se întâmplă din nou. 

— Habar n-am, răspunse ea în cele din urmă. Oamenii decid 
că ești într-un fel sau în altul înainte să apuce să te cunoască. Și 
privindu-l, continuă pe un ton brusc acid: Cam cum ai făcut tu 
cu mine. Toţi cred că știu totul despre tine. Numai că tu nu ești 
niciodată cine cred ei că ești. 

Jack rămase tăcut vreme îndelungată, uitându-se la castelul 
din mijlocul volanului. Acum nu vor mai fi niciodată prieteni. El îl 
ura pe Nath și, după tot ce-i spusese azi, o va uri și pe ea. O va 
da afară din mașină și va demara. Dar, spre surprinderea ei, 
Jack scoase pachetul de ţigări din buzunar și i-l întinse. O ofertă 
de pace. 

Lydia nu se întrebă unde vor merge. Nu se gândi la scuza pe 
care va trebui s-o găsească pentru mama, scuza care, însoţită 
de un zâmbet inspirat, va fi acoperirea ei pentru toate după- 
amiezile petrecute cu Jack: că a rămas la școală după ore ca să 
înveţe suplimentar la fizică. Nu se gândi nici măcar la figura 
neliniștită și șocată a lui Nath când va afla unde a fost. Și privind 
peste oglinda lacului, nu putea să știe că peste trei luni va 
ajunge pe fundul lui. Pentru moment, se mărgini să ia ţigara 
întinsă și, când Jack aprinse bricheta, îi duse capătul la flacără. 


VP - 144 


8. 


James cunoaște prea bine tipul acesta de uitare. De la 
Academia Lloyd la Harvard și apoi la Middlewood, o simţise în 
fiecare zi - acea acalmie de scurtă durată urmată de ghiontul 
dur în coaste care îți amintea că locul nu-ţi era acolo, îi părea un 
fel de confort mincinos, ca un animal de la zoo ghemuit în cușca 
lui, ignorând ochii din jur, pretinzând pentru sine însuși că încă 
mai aleargă în libertate. Acum, la o lună după înmormântarea 
Lydiei, prețuiește acele momente de uitare. 

Alţii își găsesc poate refugiul într-un pahar de whisky, într-o 
sticlă de vodcă sau într-un un bax de bere. Lui James nu i-a 
plăcut însă niciodată gustul alcoolului și a constatat că nici nu-i 
amorțește simţurile; îl face doar roșu la faţă, un roșu închis, de 
parcă ar fi fost bătut la sânge, iar mintea îi aleargă frenetic. 
Face drumuri lungi cu mașina, străbătând orașul în sus și-n jos, 
rămânând pe autostradă până aproape de Cleveland înainte de 
a o lua înapoi. Cumpără somnifere de la farmacie, însă chiar și 
în visele pe care le are, Lydia e moartă. lar și iar, ajunge în 
singurul loc în care își poate opri gândurile: patul Louisei. 

Îi spune lui Marilyn că se duce la cursuri sau la o întâlnire cu 
studenţii; la sfârșit de săptămână, zice că are lucrări de 
corectat. Toate sunt minciuni. Decanul i-a anulat cursul de peste 
vară în săptămâna de după moartea Lydiei. „la-ţi puţin timp 
pentru tine, James”, i-a spus, atingându-l ușor pe umăr. Așa face 
cu toți cei care au nevoie de alinare: studenți înfuriați de notele 
mici primite, profesori iritaţi de finanțările pe care nu le-au 
primit. Treaba lui e să facă în așa fel încât pierderile să pară mai 
neînsemnate. Dar studenţii nu-și transformă niciodată notele de 
șase în opt, și nici fondurile noi nu se materializează. Niciodată 
nu primeşti ce vrei; înveți doar să mergi mai departe fără. Și 
ultimul lucru pe care îl vrea James este timp pentru el însuși; cel 
petrecut acasă e insuportabil, în fiecare clipă se așteaptă ca 
Lydia să apară în prag sau ca parchetul din camera ei să 
scârţâie. Într-o dimineaţă a auzit pași la ea în dormitor și, înainte 
să se poată opri, a luat-o la fugă pe scări, cu răsuflarea tăiată - 
doar ca s-o găsească pe Marilyn mergând în sus și-n jos prin 


VP - 145 


dreptul biroului, închizând și deschizând sertare. „leşi de aici”, 
voise să strige, de parcă ar fi fost un spaţiu sacru. Acum, în 
fiecare dimineaţă își ia servieta, ca și când s-ar duce la cursuri, 
urcă în mașină și se duce până la colegiu. Chiar și în biroul lui de 
acolo e hipnotizat parcă de fotografia de familie din care Lydia - 
abia împlinise cincisprezece ani atunci - îl privește, gata să sară 
prin sticla ramei și să-i lase pe toţi în urma ei. Până după- 
amiază, ajunge în apartamentul Louisei, năpustindu-se în 
braţele ei, apoi între coapsele ei unde, ca o binecuvântare, 
mintea i se blochează. 

Dar după ce pleacă de la ea își amintește din nou și de fiecare 
dată e mai furios decât înainte. Într-o seară, întorcându-se la 
mașină, culege de pe jos o sticlă goală și o azvărle cu toată 
puterea în clădirea în care e apartamentul Louisei. In alte seri 
rezistă tentaţiei de a intra cu mașina într-un copac. Nath și 
Hannah încearcă să nu-i stea în cale, iar cu Marilyn abia dacă a 
mai schimbat două cuvinte în săptămâni întregi. Deja se apropie 
ziua de 4 lulie, iar când trece pe lângă lac, constată că cineva a 
decorat pontonul cu stegulețe și baloane roșii și albe. Frânează 
brusc la marginea drumului și le smulge pe toate, spărgând 
fiecare balon sub călcâi. Când totul a ajuns în adâncul apei, iar 
pontonul a rămas gol și solemn, se duce acasă, încă tremurând. 

Vederea lui Nath scotocind în frigider îl înnebunește iar. 

— Consumi curent degeaba! îi spune. 

Nath închide ușa, iar supunerea lui grăbită îl înfurie și mai rău. 

— Chiar trebuie să-mi stai în drum tot timpul? 

— Scuze, răspunde Nath, care ţine într-o mână un șerveţel și 
în cealaltă un ou fiert. Nu te așteptam acasă. 

Odată coborât din mașină și din aerul ei cu miros de ulei de 
motor și de gaze de eșapament, James își dă seama că poate 
simţi parfumul Louisei pe pielea lui, moscat și dulce aromat. Se 
întreabă dacă îl sesizează cumva și Nath. 

— Cum adică nu mă așteptai acasă? Nu am dreptul să intru în 
bucătăria mea după o zi grea de muncă? Unde e mama? 
întreabă apoi, lăsându-și geanta jos. 

— În camera Lydiei. A stat acolo toată ziua. 

Sub privirea fiului său, James simte o furnicătură între 
omoplaţi, de parcă băiatul l-ar învinovăţi pe el. 

— Pentru informarea ta, cursul meu de vară implică o 
responsabilitate mare. Și am conferințe. Ședinţe. 


VP - 146 


Obrajii i se înroșesc la amintirea după-amiezii - Louisa 
îngenunchind în faţa scaunului său, desfăcându-i lent 
fermoarul... iar asta îl scoate din sărite. Nath se uită la el fix, cu 
buzele ușor ţuguiate, de parcă ar vrea să formuleze o întrebare, 
dar nu poate trece de prima literă... și deodată James e plin de 
mânie. Fiindcă de când e tată, James a crezut că Lydia seamănă 
cu mama ei - frumoasă, cu ochi albaștri, sigură pe sine - și că 
Nath este ca el însuși: brunet, cu vorbă ezitantă, împiedicându- 
se în propriile-i cuvinte. De cele mai multe ori, uită că Lydia și 
Nath seamănă între ei. lar acum, pe chipul fiului său întrezărește 
o străfulgerare a chipului ei, cu ochii mari și tăcuţi, iar durerea 
pe care o resimte îl face să devină crud. 

— Nu faci decât să stai acasă toată ziua! Ai și tu măcar un 
prieten? 

Tata spune de mulţi ani lucruri de genul ăsta, însă acum Nath 
simte că se rupe ceva, ceva ca un fir prea întins. 

— Nu am. Eu nu-s ca tine. N-am conferinţe. N-am... ședințe. 
Miroși a parfum, adaugă el, încreţind nasul. De la ședințe, 
probabil. 

James îl apucă de umăr, atât de tare, încât îi trosnesc 
încheieturile degetelor. 

— Să nu-mi vorbeşti mie în felul ăsta! Să nu mă iei la 
întrebări! Nu știi nimic despre viața mea. 

Și apoi, înainte să-și dea seama, cuvintele se formează ca de 
la sine, îi ţâșnesc din gură ca un scuipat: 

— Așa cum n-ai știut nimic despre viaţa surorii tale! 

Expresia lui Nath nu se schimbă, dar faţa îi încremenește, ca 
o mască. James ar vrea să-și ia cuvintele înapoi, prinzându-le din 
aer ca pe niște molii, însă ele s-au târât deja în urechile lui Nath 
- vede asta în ochii lui, care au devenit lucioși și duri ca sticla. 
Vrea să întindă o mână și să-și atingă fiul - mâna lui, umărul, 
orice - și să-i spună că n-a vorbit serios. Că nimic din toate 
astea nu e din vina lui. Dar în clipa aceea Nath lovește cu 
pumnul în tăblia mesei, atât de tare că melamină veche, uzată, 
crapă. lese în fugă din încăpere, pașii lui bubuind pe scări, iar 
James își lasă geanta să cadă pe podea și se împleticește 
lovindu-se de masă. Degetele lui ating ceva rece și ud: resturile 
strivite ale oului fiert, cu fragmentele de coajă înfipte adânc în 
materialul alb și moale. 


VP - 147 


Toată noaptea se gândește la asta, la chipul împietrit al fiului 
său, iar a doua zi se trezește devreme. la ziarul de pe verandă și 
vede data, scrisă cu litere negre, în colţ: 3 iulie. Exact două luni 
de când a dispărut Lydia. | se pare imposibil ca în urmă cu 
numai două luni să fi stat în biroul lui, corectând lucrări și că 
fusese stânjenit când culesese o gărgăriță din părul Louisei. 
Până acum două luni, 3 iulie era o zi veselă, preţuită în secret de 
zece ani - ziua întoarcerii miraculoase a lui Marilyn. Cum s-a 
schimbat totul! 

In bucătărie, James scoate elasticul și desface ziarul. Și acolo, 
sub îndoitură, vede un titlu scris cu litere mici: Profesorii și 
colegii își amintesc de tânăra plecată dintre ei. Articolele despre 
Lydia au devenit mai rare și mai scurte. În curând nu va mai fi 
niciunul și toţi vor uita de ea. James strânge ziarul la piept. Este 
o zi înnorată, dar el lasă lumina stinsă, de parcă întunecimea ar 
mai atenua cuvintele pe care vrea să le citească. Din partea lui 
Karen Adler: Părea singuratică. Nu-și petrecea timpul cu nimeni. 
De la Pam Saunders: Nu avea mulți prieteni și nici măcar un 
iubit. Nu cred că băieții îi dădeau atentie. lar mai jos: Profesorul 
de fizică al Lydiei Lee, Donald Kelly, işi amintește că era o fată 
singuratică într-o clasă de elevi mai mari, și adaugă că „Muncea 
mult, dar fireşte că ieșea în evidență”. 

Alături de articol, ca un subtitlu: Copiii din familii mixte au 
deseori dificultăți în a-și găsi locul. 

Apoi sună telefonul. De fiecare dată, primul lui gând e „Au 
găsit-o”. Și în acea clipă, o parte mică din el însuși strigă că totul 
e o confuzie, un caz de identitate încurcată, un vis urât. Dar pe 
urmă restul fiinţei lui, care știe mai bine, îl trage în jos cu un 
bufnet oribil: „Ai văzut-o! „Și își amintește iar, cu o claritate 
îngrozitoare, mâinile umflate, fața palidă, ca de ceară. 

De aceea glasul lui, ori de câte ori răspunde la telefon, 
tremură. 

— Domnule Lee? Sunt Fiske. Sper că nu v-am sunat prea 
devreme. Cum vă simţiţi în această dimineaţă? 

— Bine. 

Toată lumea îl întreabă asta, și răspunsul a devenit deja o 
minciună automată. 

— Ei bine, domnule Lee, continuă ofițerul, iar James știe că 
are o veste rea; nimeni nu-ţi spune pe nume atât de des, decât 
dacă încearcă să fie drăguţ cu tine. V-am telefonat ca să vă 


VP - 148 


spun că am decis să închidem investigația. Clasăm cazul ca 
sinucidere. 

James trebuie să-și repete singur cuvintele înainte să poată 
înțelege. 

— Sinucidere? 

Polițistul reia după o scurtă pauză: 

— Nimic în activitatea poliţiei nu este vreodată cert, domnule 
Lee. Aș vrea să poată fi. Dar nu e ca-n filme... lucrurile sunt 
rareori perfect clare, spune el și, cum nu-i place să dea vești 
rele, se refugiază în jargonul oficial: Circumstanţele sugerează 
că sinuciderea este, de departe, cel mai probabil scenariu. Nu 
există dovezi privind implicarea cuiva. Fata era singuratică. 
Notele îi erau în scădere. A ieșit pe lac, deși nu știa să înoate. 

James își pleacă fruntea, iar ofițerul Fiske continuă. Vocea îi e 
mai blândă acum, ca a unui tată care își consolează băieţelul. 

— Știm că nu vă este ușor, nici dumneavoastră și nici familiei, 
domnule Lee. Sperăm ca această veste să vă ajute să mergeţi 
mai departe. 

— Mulţumesc. Ș 

James așeză receptorul în furcă. In spatele lui, Marilyn se 
oprește în prag, cu o mână pe tocul ușii. 

— Cine era? 

După felul în care își strânge rochia în pumn, în dreptul 
pieptului, James știe că deja a auzit totul. Marilyn apasă 
întrerupătorul și, în lumina bruscă, el se simte deodată expus și 
vulnerabil. 

— Nu pot închide cazul, spune ea. Cel care a făcut-o e încă 
liber. 

— Cel care a făcut-o? Poliţia crede... Nu cred că a mai fost 
cineva implicat. 

— Ei n-o cunosc. Cineva trebuie s-o fi dus acolo. S-o fi 
ademenit. 

Marilyn ezită, în minte venindu-i ţigările și prezervativele, dar 
furia alungă imaginea lor și îi transformă vocea în țipăt: 

— Nu s-ar fi dus acolo de una singură! Crezi cumva că nu-mi 
cunosc propria fiică? 

James nu răspunde. Singurul lucru la care se poate gândi e: 
„Dacă nu ne-am fi mutat aici! Dacă n-ar fi văzut niciodată 
lacul!” Tăcerea dintre ei se îngroașă, ca gheaţa, iar Marilyn 
tremură. 


VP - 149 


— Tu îi crezi, nu-i așa? Tu crezi că ea a făcut asta. 

Nu se poate sili să rostească cuvântul sinucidere; doar gândul 
la el o face să turbeze iar. Lydia nu le-ar face așa ceva alor ei. 
Mamei ei. Cum poate James să creadă una ca asta? 

— Vor doar să închidă cazul. E mai ușor să renunţe decât să 
muncească serios. Glasul lui Marilyn tremură, iar ea își 
încleștează pumnii, de parcă alungând tremurul lor l-ar linişti și 
pe cel dinlăuntrul ei. Dacă ar fi fost o fată albă, ar fi continuat să 
caute. 

Un bolovan se prăvălește în pieptul lui James. În toți anii lor 
împreună, albă fusese doar culoarea hârtiei, a zăpezii, a 
zahărului. Chinezesc - dacă cuvântul e menţionat vreodată - e 
jocul de Go, un tip de gastronomie, un cuvânt care pe James nu- 
| interesează. Unul care nu merită discutat mai mult decât faptul 
că cerul e sus sau că Pământul se rotește în jurul Soarelui. 
Crezuse cu naivitate că - spre deosebire de mama lui Marilyn, 
spre deosebire de toţi ceilalţi - pentru ei asta nu conta. Dar 
acum, când Marilyn rostește fraza - „Dacă ar fi fost o fată albă” 
are dovada de care s-a temut tot timpul. Că în sinea ei, în toţi 
anii ăștia, ea a etichetat fiece lucru. A/b și nea/b. lar asta 
contează mai mult decât orice. 

— Dacă ar fi fost o fată albă, spune el, nimic din toate astea 
nu s-ar fi întâmplat. 

Clocotind încă din cauza poliţiei, Marilyn nu înțelege, iar 
această neînțelegere o înfurie și mai rău. 

— Ce vrei să zici? 

În lumina din bucătărie, încheieturile ei sunt palide și subţiri, 
buzele strânse, faţa înghețată. James își amintește: cu mult timp 
în urmă, când erau tineri și cel mai rău lucru pe care și-l puteau 
imagina era să nu fie împreună, el se aplecase o dată s-o atingă, 
iar degetele lui lăsaseră o dâră de piele de găină pe umărul ei. 
Fiece firișor de păr de pe braţul ei se ridicase, electrizat. 
Momentul acela și conexiunea de atunci par mici și îndepărtate 
acum, ceva ce s-a întâmplat într-o altă viaţă. 

— Ştii bine ce vreau să zic. Dacă ar fi fost o fată albă... 
Cuvintele sunt amare și uscate ca iasca pe limba lui. Dacă ar fi 
fost o fată albă. Dacă eu aș fi fost alb. S-ar fi integrat. 

Fiindcă mutatul în altă parte n-ar fi fost niciodată suficient, iar 
James înţelege asta acum. Oriunde altundeva, totul ar fi fost la 
fel. Copiii din familii mixte au deseori dificultăți în a-și găsi locul. 


VP - 150 


Greșeala s-a produs mai devreme, e mai profundă, 
fundamentală: s-a produs în dimineaţa în care s-au căsătorit, 
când judecătorul de pace s-a uitat spre Marilyn, iar ea a spus 
„da”. Sau mai înainte încă, în acea primă după-amiază pe care 
au petrecut-o împreună, când el a stat lângă patul ei, gol și 
timid, iar ea și-a împletit picioarele în jurul lui și l-a tras spre ea. 
Și chiar mai devreme: în acea primă zi, când s-a aplecat peste 
birou și l-a sărutat, tăindu-i răsuflarea ca o lovitură bruscă în 
stomac. Un milion de mici șanse de a schimba viitorul. Niciodată 
ei doi n-ar fi trebuit să se căsătorească. Niciodată el n-ar fi 
trebuit s-o atingă. Ea s-ar fi răsucit pe călcâie, ar fi ieșit din 
biroul lui și ar fi plecat. Inţelege acum cu o claritate acută: nimic 
din toate astea n-ar fi trebuit să se întâmple. O greșeală. 

— Până la urmă, mama ta a avut dreptate, spune el. Ar fi 
trebuit să te măriţi cu cineva ca tine. 

Inainte ca Marilyn să poată rosti ceva - înainte să-și dea 
seama dacă e furioasă, tristă sau jignită, înainte să înţeleagă cu 
adevărat cuvintele lui James -, el a plecat deja. 

De data asta, nu se mai sinchisește să se oprească la colegiu. 
Se duce direct la Louisa, tăind toate semafoarele și ajungând la 
ea cu răsuflarea tăiată, de parcă ar fi alergat tot drumul până 
acolo. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă ea când deschide ușa, mirosind 
încă a duș, îmbrăcată, însă cu părul ud, cu peria de cap în mână. 
Nu te așteptam atât de devreme. 

E abia nouă fără un sfert, iar James aude întrebările care 
reverberează dincolo de mirarea ei: A venit ca să stea? Cum 
rămâne cu soţia lui? lar el nu știe răspunsurile. Acum, că în 
sfârșit a împins cuvintele acelea afară, se simte ciudat de ușor. 
Incăperea se clatină și se rotește, iar el se trântește pe canapea. 

— Trebuie să mănânci ceva, decide Louisa, care se duce în 

bucătărie și revine cu o casoletă. Poftim! 
_ Cu gesturi mici, desface capacul și împinge casoleta spre el. 
lnăuntru sunt trei chifle albe ca zăpada, cu părţile de sus 
franjurate ca niște boboci de bujor gata să înflorească, lăsând să 
se întrezărească înăuntru o scânteiere roșie-întunecată. Mirosul 
dulceag de carne friptă urcă până la el. 

— Le-am făcut ieri, spune ea. Știi ce sunt? 

Mama lui gătea așa ceva, demult, în micul lor apartament 
cenușiu. Frigea carnea de porc, boțea aluatul în jurul ei și așeza 


VP - 151 


chiflele în vasul din bambus pe care-l adusese cu ea tocmai din 
China. Preferatele tatălui lui. Char siu bau. 

Louisa surâde, și abia atunci își dă James seama că a vorbit cu 
glas tare. N-a mai rostit un cuvânt în chineză de patruzeci de 
ani, și e uluit de felul în care limba lui mai știe să se plieze pe 
forma lor familiară. N-a mai mâncat o astfel de chiflă de când 
era copil. Mama i le punea în pacheţelul de școală până când i-a 
cerut el la un moment dat să înceteze, că preferă să mănânce și 
el ce mănâncă ceilalți copii. 

— Haide, îl îndeamnă Louisa. Gustă! 

Încet, ia o chiflă din casoletă. E mai ușoară decât își 
amintește, ca un norișor, și moale sub degetele lui. Uitase că 
poate exista ceva atât de fraged. Rupe chifla în două, dând la 
iveală bucăţelele lucioase de carne și sos, o inimă tainică și 
roșie. Când o duce la gură, e ca un sărut: dulce și sărat, și cald. 

Nu mai așteaptă ca ea să-și înfășoare brațele în jurul lui, de 
parcă ar fi un copil mic și ezitant, sau să-l îndemne spre 
dormitor. O împinge pe podea și își duce mâna la șliţ, ridicându-i 
fusta și trăgând-o deasupra lui acolo, în camera de zi. Louisa 
geme, arcuindu-și spatele, iar el bâjbâie cu nasturii bluzei ei, 
smulgând-o de pe ea, desfăcându-i sutienul și cuprinzându-i 
sânii, rotunzi și grei, în palme. În vreme ce ea se frământă 
deasupra lui, james se concentrează pe chipul ei, pe părul 
întunecat care i se revarsă în gură, pe ochii de un căprui adânc 
care se închid când răsuflarea îi devine mai rapidă și zvâcnelile 
corpului mai intense. Asta e genul de femeie, își spune el, de 
care ar fi trebuit să se îndrăgostească. O femeie care arată 
exact așa. O femeie exact ca el. 

— Tu ești tipul de fată cu care ar fi trebuit să mă însor, îi 
șoptește el pe urmă. 

E genul de afirmaţie pe care fiecare bărbat i-o spune amantei 
lui, dar pentru James ea se constituie într-o revelaţie. Pe 
jumătate adormită în curbura braţului lui, Louisa nu-l aude, însă 
cuvintele se strecoară în urechea ei, inspirându-i acele visuri 
încâlcite pe care orice „cealaltă femeie” le are. „O va părăsi pe 
ea... se va însura cu mine... eu îl voi face fericit... nu va mai 
exista o altă femeie”. 

e 

Acasă, când Nath și Hannah coboară la parter, Marilyn stă 

nemișcată la masa din bucătărie. Deși a trecut de ora zece, e 


VP - 152 


încă înfășurată în halatul de baie, strâns atât de tare în jurul ei 
încât nici nu i se vede gâtul, iar ei știu că urmează o veste rea 
încă înainte să audă cuvântul sugrumat sinucidere. 

— Asta a fost? întreabă Nath cu lentoare în glas, și 
îndreptându-se spre scări fără a se uita măcar spre copiii ei, 
Marilyn spune doar: 

— Așa zic ei. 

Timp de o jumătate de oră, Nath își amestecă resturile de 
cereale de pe fundul bolului, în timp ce Hannah îl privește cu 
nervozitate. In fiecare zi a stat cu ochii pe casa familiei Wolff, 
căutându-l pe Jack, încercând să-l prindă - deși nu știe clar 
pentru ce. O dată chiar a urcat treptele verandei și s-a uitat pe 
geam înăuntru, dar niciodată acolo nu e nimeni acasă. 
Volkswagenul lui Jack n-a mai apărut pe stradă de zile întregi. 

Într-un târziu, Nath împinge bolul pe masă și întinde mâna 
după telefon. 

— leşi de aici, îi cere lui Hannah. Vreau să dau un telefon. 

Pe la jumătatea scărilor, Hannah se oprește, ascultând 
clicurile lente în timp ce fratele ei formează numărul. 

— Domnule ofiţer Fiske, spune el după o clipă, sunt Nathan 
Lee. Vă sun în legătură cu sora mea. 

Glasul îi coboară pe urmă, și până la Hannah nu mai răzbat 
decât fragmente disparate: „Ar trebui să reexaminaţi. Am 
încercat să vorbesc cu el. Se poartă evaziv”. Spre sfârșit, doar 
un cuvânt mai e audibil: „Jack. Jack”. De parcă Nath n-ar putea 
să rostească numele fără să-l scuipe. 

După ce pune receptorul jos, atât de tare încât zbârnâie, se 
închide în camera lui. Ei îl cred isteric, însă el știe că e ceva 
putred acolo, că există o legătură cu Jack, o piesă lipsă a 
mozaicului. Dacă poliţia nu-l crede, nu-l vor crede nici părinții. 
Oricum, tata aproape că nu mai stă pe acasă zilele astea, iar 
mama s-a încuiat iar în camera Lydiei; prin perete o aude pășind 
de colo-colo, ca o pisică la pândă. Hannah bate la ușa lui, iar el 
pune un disc și dă volumul mai tare, până când nu mai poate 
auzi răpăitul degetelor ei și nici pașii mamei. Mai târziu, niciunul 
dintre ei nu-și va aminti cum a trecut ziua - doar o pâclă 
amorțită, lăsată în umbră de ceea ce se va întâmpla a doua zi. 

Când vine seara, Hannah întredeschide ușa dormitorului ei și 
se uită în hol. O geană de lumină răzbate pe sub ușa lui Nath și 
o alta pe sub cea de la camera Lydiei. Toată după-amiaza Nath 


VP - 153 


a ascultat discul iar și iar, până ce în final l-a lăsat să se 
oprească, iar acum o liniște vâscoasă, ca o ceaţă, se insinuează 
pe hol. Coborând treptele în vârful picioarelor, Hannah constată 
că totul în casă e învăluit în întuneric; tata încă n-a venit. 
Robinetul din bucătărie picură: pic, pic, pic. Ştie că ar trebui să-l 
închidă, dar atunci casa ar fi tăcută, iar în clipa asta așa ceva ar 
fi de nesuportat. Inapoi în camera ei, își imaginează robinetul 
picurând singur în bucătărie. Și cu fiecare pic, un alt bob de apă 
se va forma pe otelul lustruit al chiuvetei. 

Ar vrea să se așeze în patul surorii ei și să doarmă, dar cu 
mama acolo nu poate, și ca să se consoleze, Hannah dă roată 
camerei, verificându-și comorile, scoţând-o pe fiecare din 
ascunzătoarea ei și examinând-o. Îndesată între saltea și plasa 
de arcuri: cea mai mică linguriţă din setul de ceai al mamei, în 
spatele cărţilor de pe raft: vechiul portofel al tatei, cu pielea 
subţiată ca un șerveţel. Un creion al lui Nath, cu urmele dinţilor 
lui lăsând la iveală lemnul de sub vopseaua galbenă. Astea sunt 
eșecurile ei. Succesele s-au dus toate: inelul pe care ţinea tata 
cheile de la birou; cel mai bun ruj al mamei, Rose Peta/ Frost; 
inelul în culori schimbătoare pe care Lydia obișnuia să-l poarte 
pe degetul mare. Toate au fost cerute înapoi, căutate și luate 
din mâinile ei. „Astea nu sunt jucării”, spusese tata. „Ești prea 
mică pentru rujuri”, spusese mama. Lydia fusese mai dură: „Nu 
te atinge de lucrurile mele”. Hannah își dusese mâinile la spate, 
savurând papara, încuviinţând solemn din cap în vreme ce 
memora imaginea lor stând acolo, lângă patul ei. După ce 
plecaseră, ea repetase în șoaptă fiecare frază, redesenându-le 
pe toate în locul gol în care stătuseră ei. 

Tot ce i-a rămas sunt lucruri nedorite, lucruri neiubite, însă nu 
le pune înapoi. Ca să le împace fiindcă nu sunt vrute, le numără 
cu grijă, de două ori, curăţă o pată de pe linguriţă, închide și 
deschide compartimentul pentru mărunțiș al portofelului. Pe 
unele dintre ele le are de mulți ani. Nimeni nu le-a remarcat 
vreodată lipsa. S-au scurs în tăcere, fără măcar un pic ca al 
apei. 

Știe că Nath e convins, orice i-ar spune poliţia, că Jack a dus-o 
pe Lydia la lac, că are el o legătură cu asta, că e vina lui. În 
mintea lui Nath, Jack a târât-o în barcă, Jack a împins-o în apă, 
urmele degetelor lui au rămas imprimate pe gâtul ei. Dar Nath 
se înșală cu privire la Jack. 


VP - 154 


Și uite cum de știe ea asta. Vara trecută, ea, Nath și Lydia au 
fost împreună la lac. Era foarte cald, iar Nath intrase în apă să 
înoate. În costum de baie, Lydia se bronza întinsă pe un prosop 
în dungi, pe iarbă, umbrindu-și ochii cu o mână. Hannah 
enumera în gând numeroasele nume de alint ale surorii ei. Lyd. 
Lyds. Lyddie. Scumpa mea. Drăguţo. Îngeraș. Ei nu-i spusese 
nimeni altfel decât Hannah. Pe cer nu era niciun nor, iar în 
lumina soarelui apa părea aproape albă, ca o baltă de lapte. 
Lângă ea, Lydia oftase scurt și își așezase mai bine umerii pe 
prosop. Mirosea a ulei de bebeluș, și pielea îi lucea. 

Cu ochii mijiţi, uitându-se după Nath, Hannah trecea în revistă 
posibilităţile. „Hannah Banana” - ar putea să-i spună așa. Sau 
altfel, ceva care să aibă legătură cu numele ei, ceva care să 
sune ciudat, dar care pentru ei să aibă o nuanţă caldă și 
personală. „leduţ”, se gândise ea. Ori „Bobiţă”. Atunci apăruse 
Jack, cu ochelarii de soare ridicaţi în creștet, deși lumina era 
orbitoare. 

— Ai grijă, îi spusese el Lydiei. Dacă stai cu brațul așa, o să-ți 
rămână o dungă albă pe faţă. 

Ea răsese, apoi își luase mâna de la ochi și se ridicase în 
șezut. 

— Nath nu-i aici? întrebase Jack așezându-se alături de ele, iar 
Lydia făcuse un semn spre apă. 

Jack își scosese ţigările din buzunar și aprinsese una, iar o 
clipă mai târziu, pe neașteptate, Nath se ivise lângă ei, 
încruntat. Picuri de apă îi punctau pieptul și îi curgeau din păr pe 
umeri. 

— Ce cauţi aici? se răstise el la Jack, care strivise chiștocul în 
iarbă și își pusese ochelarii la ochi înainte să ridice privirea. 

— Mă bucur de soare. Mi-am zis să înot puţin. 

Glasul lui părea calm, însă de unde stătea ea, Hannah îi vedea 
ochii, pe sub lentilele oglindite, cum se îndreptaseră scurt spre 
Nath și apoi se feriseră. Fără să mai spună ceva, Nath se 
trântise pe iarbă, între Jack și Lydia, strângând în pumn prosopul 
său încă nefolosit. Firele de iarbă se lipiseră de costumul lui de 
baie și de gambele ude, ca niște dâre de vopsea verde. 

— O să te arzi, o atenţionase el pe Lydia. Mai bine pune-ţi 
tricoul. 

— Mi-e bine, replicase ea, umbrindu-și iar ochii cu braţul. 


VP - 155 


— Deja ai început să te înroșești, insistase Nath, stând cu 
spatele la Jack, ca și cum acesta nici n-ar fi fost acolo. Aici. ȘI 
aici, adăugase apoi, punând un deget pe umărul surorii lui, apoi 
pe claviculă. 

— Mi-e bine, repetase ea, împingându-i degetul cu mâna 
liberă și întinzându-se iar pe prosop. Ești mai rău ca mama. Nu 
te mai agita atâta! Lasă-mă-n pace! 

Ceva îi atrăsese atenţia în acel moment, și Hannah nu auzise 
răspunsul lui Nath. Un strop de apă se scurgea din părul lui, ca 
un șoricel timid, șiroind în jos pe ceafă. Coborâse lent printre 
omoplaţi și, ajuns acolo unde spatele lui se curba, căzuse 
vertical, de parcă plonjase de pe o stâncă, spărgându-se pe 
dosul mâinii lui Jack. Așa cum stătea cu spatele la el, Nath nu 
observase, și nici Lydia, care privea printre degete. Numai 
Hannah, cu braţele petrecute în jurul genunchilor, așezată puţin 
în urma lor, îl văzuse căzând. Și în urechile ei bubuise tare, ca o 
lovitură de tun. Și Jack tresărise. Se uitase la picurul de apă fără 
să se miște, de parcă ar fi fost o insectă rară și ar fi riscat să-și 
ia zborul. Apoi, fără să se uite la vreunul dintre ei, își ridicase 
mâna la gură și atinsese stropul de apă cu limba, ca și când ar fi 
fost miere. 

Se întâmplase atât de repede, încât dacă ar fi fost altcineva, 
Hannah ar fi crezut că doar își imaginase. Nimeni altcineva nu 
observase. Nath ședea tot cu spatele; Lydia închisese ochii din 
cauza soarelui. Dar clipa aceea fulgerase pentru Hannah cu o 
claritate orbitoare. Anii de dor și jind îi accentuaseră 
senzitivitatea, așa cum un câine înfometat simte chiar și cel mai 
vag iz de mâncare. Nu avea cum să se înșele. O recunoscuse 
imediat: dragoste, acea adoraţie neîmpărtășită care se avântă și 
nu se retrage; o dragoste atentă, mută, căreia nu-i pasă cănue 
reciprocă și care continuă neabătută. Era un sentiment prea 
familiar ca să o surprindă. Ceva în interiorul ei se întinsese și se 
înfășurase în jurul lui Jack, ca un șal cald, însă el nu observase. 
Privirea lui se îndreptase spre celălalt capăt al lacului, ca și când 
nimic nu s-ar fi întâmplat. Hannah își întinsese piciorul și își 
lipise talpa goală de talpa lui Jack, deget pe deget, și abia atunci 
se uitase el la ea, în jos. 

— Hei, puștoaico, spusese, ciufulindu-i părul cu o mână. 


VP - 156 


Își simţise toată pielea capului furnicând-o și crezuse că firele 
de păr i se vor ridica în toate direcţiile, ca de la electricitatea 
statică. Auzindu-i glasul, Nath se întorsese. 

— Hannah, spusese el, iar ea, fără să știe de ce, se ridicase în 
picioare. Să mergem, adăugase el apoi spre Lydia, împingând-o 
uşor cu piciorul. 

Ea oftase, dar își strânsese prosopul și sticluta cu ulei de 
bebeluș. 

— Nu te apropia de sora mea, îi spusese el apoi lui Jack, 
foarte încet. 

Lydia, care se îndepărta deja, scuturând iarba de pe prosop, 
nu auzise, dar Hannah prinsese cuvintele. Păruse că Nath se 
referise la sora lui mai mică, la Hannah, însă ea știa că pe Lydia 
o avusese în vedere. Când se opriseră la colț, așteptând o 
mașină să treacă, ea se uitase înapoi, peste umăr - o ocheadă 
prea rapidă pentru ca Nath s-o sesizeze. Jack îi privea 
îndepărtându-se. Oricine ar fi crezut că se uită după Lydia, care 
își drapase acum prosopul în jurul șoldurilor, ca pe un sarong. 
Hannah îi trimisese un surâs mic, însă el nu-i zâmbise la rândul 
lui, iar ea n-ar fi putut spune dacă nu-l văzuse sau dacă surâsul 
ei, mic și singur, nu fusese destul. 

Acum se gândește la faţa lui Jack, așa cum se uita el în jos la 
propriile-i mâini, de parcă ceva important se întâmplase cu ele. 
Nu. Nath se înșală. Mâinile acelea n-ar fi putut răni pe nimeni. 
Hannah e sigură de asta. 

e 

Pe patul Lydiei, Marilyn își strânge genunchii la piept ca o 
fetiță, încercând să acopere distanţa dintre ce a spus James și 
ceea ce gândește și ceea ce a vrut de fapt să spună. „Până la 
urmă, mama ta a avut dreptate. Ar fi trebuit să te măriţi cu 
cineva ca tine”. Cu atâta amărăciune în glas, încât ea aproape 
că se sufocase. Cuvintele îi par familiare și ea le murmură, 
încercând să le plaseze undeva. Apoi își amintește. În ziua nunţii 
lor, în sala judecătoriei: mama o avertizase cu privire la copiii pe 
care-i vor avea, cum nu-și vor găsi locul nicăieri. „O să-ţi pară 
rău”, îi spusese ea, ca și când ei ar fi fost mărginiţi, idioţi și deja 
condamnaţi, iar din hol, James trebuie să fi auzit totul. Marilyn îi 
spusese atunci doar „Ei, mama crede că ar fi trebuit să mă mărit 
cu cineva ca mine”, apoi alungase gândul și incidentul, ca praful 
de pe podele. Dar cuvintele rămăseseră în sufletul lui James. 


VP - 157 


Cum se vor fi încolăcit ele în jurul inimii lui, tot mai strâns an 
după an, pătrunzându-i în carne! Își plecase capul ca un ucigaș, 
ca și când sângele lui ar fi fost otrăvit, ca și când ar fi regretat 
că fiica lor se născuse. 

Când se va întoarce acasă, gândește ea acum, mută de 
durere, îi va spune: „M-aș mărita cu tine de încă o sută de ori, 
dacă așa am avea-o din nou pe Lydia. De o mie de ori. Nu te 
poți învinovăţi tu pentru ce s-a întâmplat”. 

Numai că James nu se întoarce acasă. Nu la masa de seară. 
Nu la căderea întunericului. Nici la ora unu, când barurile se 
închid. Toată noaptea Marilyn stă trează, rezemată de pernele 
proptite de tăblia patului, așteptând să audă mașina lui pe alee, 
pașii lui pe scări. La ora trei, când el încă n-a venit, hotărăște să 
se ducă la biroul lui. Tot drumul până la campus și-l imaginează 
ghemuit în scaunul ergonomie pe role, strivit de tristeţe, cu 
obrazul moale lipit de lemnul dur al biroului. Când îl va vedea, îl 
va convinge că nu e vina lui. Și îl va aduce acasă. Dar când 
ajunge în parcare, o găsește pustie. Dă ocol clădirii de trei ori, 
verificând toate locurile în care parchează el de obicei, apoi pe 
ale celorlalți profesori și pe urmă întreaga parcare. Nici urmă de 
el, pe nicăieri. 

Dimineaţa, când copiii coboară în bucătărie, Marilyn stă la 
masă, cu spatele ţeapăn și cu ochii înceţoșaţi. 

— Unde e tati? întreabă Hannah, iar tăcerea mamei e un 
răspuns suficient. 

E ziua de 4 Iulie; toate magazinele sunt închise. James nu are 
prieteni la colegiu; nu e apropiat de niciun vecin; iar pe decan îl 
detestă. Să fi avut vreun accident? Să sune oare la poliţie? Nath 
își freacă un deget de crăpătura din lemnul mesei și își 
amintește de parfumul de pe pielea tatălui său, de obrajii lui 
înroșiți, de furia lui bruscă și intensă. „Nu-i sunt dator cu nimic”, 
își spune, însă chiar și așa are senzaţia că se avântă în gol de pe 
o faleză înaltă când înghite cu greu și spune, într-un târziu: 

— Mamă? Cred că știu unde e. 

La început, Marilyn nu va crede. Așa ceva nu-i stă în fire lui 
James. Și în plus, el nu cunoaște pe nimeni. Nu are nicio 
prietenă. Nu sunt femei în departamentul de istorie de la 
Middlewood, iar în tot colegiul există doar câteva profesoare. 
Unde să întâlnească James pe altcineva? Și apoi un gând teribil 
îi vine în minte. 


VP - 158 


la cartea de telefon și răsfoiește până la litera C, până când 
găsește singurul Chen din Middlewood: L. Chen, 4th Street nr. 
105, apartamentul 3A. Un număr de telefon. Întinde mâna spre 
telefon, dar se oprește: ce să spună? „Alo, știi cumva unde e 
soțul meu?” Fără să închidă cartea, își ia cheile din cui. 

— Staţi aici, le cere ea. Amândoi! Mă întorc în jumătate de 
oră. 

4th Street e aproape de colegiu, o zonă împânzită de 
studenţi, și nici măcar când intră pe ea, privind spre numerele 
clădirilor, Marilyn nu are niciun plan. Poate, își spune, Nath se 
înșală, poate că ea se face de râs. Se simte ca o vioară 
supraacordată, cu o coardă întinsă prea mult, așa încât și cea 
mai fină vibraţie o face să tremure. Și apoi, în faţă la numărul 
97, vede mașina lui James, parcată sub un arțar pricăjit. Patru 
frunze uscate au căzut pe parbrizul ei. 

Acum simte un calm straniu. Oprește mașina, intră la numărul 
105, urcă până la etajul al treilea și, cu pumnul ferm, bate la 3A. 
E aproape unsprezece și când ușa se deschide și apare Louisa 
într-un capot albastru-pal, Marilyn surâde. 

— Bună. Louisa, nu-i așa? Louisa Chen? Sunt Marilyn Lee. 
Soţia lui James Lee, adaugă apoi, când cealaltă nu răspunde. 

— O, da, replică Louisa și privirea îi fuge într-o parte. Imi pare 
rău, încă nu m-am îmbrăcat... 

— Observ, spune Marilyn și pune o mână pe ușă, ţinând-o 
deschisă cu palma. Nu-ţi voi răpi decât o clipă. Vezi tu, îl caut pe 
soțul meu. Nu a venit acasă noaptea trecută. 

— 0? Louisa înghite cu greu, iar Marilyn se preface că nu 
observă. Ce neplăcut! Trebuie să fii foarte îngrijorată. 

— Da, sunt. Foarte îngrijorată. 

Nu-și ia privirea de pe chipul Louisei. 

S-au întâlnit doar de două ori înainte, la petrecerea de 
Crăciun de la colegiu și apoi la înmormântare, iar acum Marilyn 
o studiază cu atenţie. Păr lung, negru, ochi lăsaţi la colțuri, cu 
gene lungi, gură mică, de păpușă. O fătucă timidă. La polul opus 
faţă de mine, își spune ea, crispându-se. 

— Ai idee unde ar putea fi? 

Louisa se înroșește, iar lui Marilyn aproape că îi pare rău 
pentru ea, atât e de transparentă. 

— De ce aș ști eu? 


VP - 159 


— Eşti asistenta lui, nu-i așa? Lucraţi împreună în fiecare zi. 
Vorbește deseori despre tine, acasă, adaugă ea după o pauză. 

— Da? 

Confuzia, mirarea și plăcerea se amestecă pe chipul Louisei, 
și Marilyn își dă seama exact ce-i trece fetei prin minte. 
„Louisa... atât de isteață. De talentată. Atât de frumoasă”. Și își 
spune: „O, Louisa, ce tânără ești!” 

— Păi, răspunde fata în cele din urmă. La birou l-ai căutat? 

— Mai devreme nu era acolo. Poate că o fi acum, adaugă 
Marilyn și pune mâna pe clanţă. Pot să dau un telefon de la tine? 

Zâmbetul Louisei se evaporă. 

— Îmi pare rău. Telefonul meu este defect. 

Și privește cu disperare la Marilyn, de parcă dorindu-și, ar 
putea s-o determine să renunțe și să plece. Marilyn așteaptă, 
lăsând-o să se frământe. Mâinile nu-i mai tremură. lar în sinea ei 
o furie tăcută mocnește. 

— Îţi mulţumesc oricum, spune ea în cele din urmă. Mi-ai fost 
de mare ajutor. 

Își lasă privirea să treacă dincolo de Louisa, spre mica felie 
din camera de zi pe care o zărește prin ușa întredeschisă, iar 
Louisa se uită agitată peste umăr, parcă temându-se că James 
ar putea ieși din dormitor pe neașteptate. 

— Dacă îl vezi, continuă Marilyn ridicând vocea, spune-i 
soțului meu că ne întâlnim acasă. 

Louisa înghite din nou, greu. 

— Îi spun, promite ea și, în sfârșit, Marilyn o lasă să închidă 
ușa. 


VP - 160 


9. 


Cu câteva luni în urmă, o altă idilă ilicită se țesuse. În ciuda 
dezaprobării vădite a lui Nath, Lydia își petrecuse toate după- 
amiezile din primăvara aceea împreună cu Jack, în mașina lui: 
plimbându-se de colo-colo prin oraș ori oprind Volkswagenul în 
apropierea colegiului, pe lângă un loc de joacă sau în vreo 
parcare pustie. 

In ciuda convingerii lui Nath și spre satisfacția orgolioasă a 
Lydiei, în ciuda șușotelilor ocazionale, când o zărea cineva 
urcând în mașina lui Jack - „Ea e, așa-i? Nu se poate! Ea? 
Imposibil!” -, în ciuda propriilor așteptări ale Lydiei, adevărul era 
mult mai puţin scandalos. In vreme ce elevii se grăbeau spre 
clase, copiii de grădiniţă se căţărau pe tobogan și popicarii se 
îndreptau agale spre o partidă scurtă după serviciu, se întâmpla 
un lucru la care Lydia nu s-ar fi așteptat niciodată: ea și Jack 
vorbeau. Șezând și fumând amândoi în mașină, cu picioarele 
proptite de bord, ea îi povestea despre părinţii ei: cum în clasa a 
doua desenase ea inima după o poză din enciclopedie, scriind 
numele fiecărui ventricul cu marker magic, iar mama prinsese 
desenul pe peretele dormitorului, de parcă ar fi fost o 
capodoperă; cum la zece ani mama o învățase să ia pulsul; cum 
la doisprezece mama o convinsese să nu se ducă la petrecerea 
aniversară a lui Cat Malone, singura la care fusese vreodată 
invitată, și să rămână acasă ca să-și termine proiectul pentru 
concursul de științe; cum tata insistase ca ea să meargă la balul 
bobocilor și-i cumpărase o rochie, iar ea petrecuse toată seara 
stând în cel mai întunecat colț al sălii, numărând minutele până 
când avea să poată pleca acasă - cât de târziu era suficient de 
târziu? Opt și jumătate? Nouă? La început încercase să nu 
pomenească de Nath, știind cât îl ura Jack. Dar nu putea vorbi 
despre ea fără să amintească de el și, spre surprinderea ei, Jack 
îi punea întrebări. De ce voia Nath să se facă astronaut? Acasă 
era la fel de tăcut ca la școală? Așa că îi povestise cum, după 
aselenizare, zile la rând sărise încolo și-ncoace prin curte, 
prefăcându-se că e Neil Armstrong; cum în clasa a șasea, o 
convinsese pe bibliotecară să-l lase să împrumute cărţi de la 


VP - 161 


secția pentru adulţi și adusese acasă manuale de fizică, 
aerodinamică și mecanica zborului; cum ceruse un telescop 
când împlinise paisprezece ani și primise în schimb un radio cu 
ceas; cum strânsese bani din alocaţia lui și își cumpărase el 
unul; cum uneori, la masa de seară, Nath nu vorbea deloc 
despre ce făcuse în ziua aceea, fiindcă părinţii nu-l întrebau 
niciodată. Jack asimila totul, aprinzând următoarea ţigară 
imediat ce arunca chiștocul pe geamul mașinii, întinzându-i și ei 
pachetul când ea rămânea fără. Săptămână după săptămână își 
înăbușise sentimentul de vinovăţie pentru că îl zugrăvea pe 
Nath în culori și mai jalnice - fiindcă subiectul o ţinea în mașina 
lui Jack în fiece după-amiază și fiece după-amiază pe care o 
petrecea în mașina lui îl enerva pe Nath și mai rău. 

Apoi, la mijlocul lui aprilie, Jack începuse s-o înveţe să 
conducă, fiindcă la sfârșitul lunii avea să împlinească 
șaisprezece ani. 

— Gândește-te la ambreiaj și la acceleraţie ca la doi parteneri, 
îi spunea el. Când unul urcă, celălalt coboară. 

Sub îndrumarea lui, Lydia elibera ambreiajul încet și atingea 
acceleraţia cu vârful piciorului, iar mașina înainta lin în parcarea 
pustie a patinoarului de pe Route 17. Apoi motorul i se oprea, și 
inerția îi presa umerii în spătarul scaunului. Chiar și după o 
săptămână de exersat, violenţa acelui moment încă o lua prin 
surprindere - felul în care mașina zvâcnea și încremenea tăcută, 
de parcă ar fi avut un atac de cord. 

— Mai încearcă o dată, o îndemnă Jack, sprijinindu-și talpa pe 
bord și apăsând bricheta. Ușor și lin. Apasă ambreiajul, 
eliberează acceleraţia. 

O mașină de poliţie intră în parcare pe la capătul opus, făcu 
un viraj în U și se întoarse cu botul spre stradă. „Nu ne caută pe 
noi”, își spuse Lydia. Route 17, la marginea orașului, era un 
drum recunoscut pentru echipajele de poliţie la pândă după 
vitezomani. Și totuși, mașina aceea alb cu negru îi tot atrăgea 
privirile. Răsuci cheia și reporni mașina, dar motorul se înecă 
încă o dată, aproape imediat. 

— Mai încearcă o dată, repetă Jack, scoțând din buzunar un 
pachet de Marlboro. Te grăbești prea mult. 

Nu-și dăduse seama de asta până atunci, dar era adevărat. 
Chiar și cele două săptămâni până la ziua ei, când își va putea 
lua permisul provizoriu, i se păreau o eternitate. Când va avea 


VP - 162 


voie să conducă, se gândea ea, se va putea duce oriunde. Va 
putea merge în celălalt capăt al orașului, va putea traversa 
statul Ohio, va putea să ajungă până în California, dacă va vrea. 
Chiar și cu Nath plecat - deși mintea ei refuza sa privească 
ideea în faţă -, tot nu va fi prizonieră singură în casă cu părinţii 
ei; va putea să evadeze oricând va dori. Gândul îi dădea 
furnicături în picioare, de parcă ar fi avut chef să alerge. 

„Încet”, își spuse în sinea ei, trăgând adânc aer în piept. Ca 
doi parteneri. Unul urcă, celălalt coboară. James îi promisese s-o 
înveţe să conducă sedanul familiei îndată ce va avea permisul 
provizoriu, însă ea nu voia să înveţe în mașina lor. Era înceată și 
docilă, ca o iapă bătrâioară. Și bâzâia încet, aidoma unei 
supraveghetoare atente, dacă nu-ți prindeai centura de 
siguranţă. „După ce-ţi vei lua permisul”, îi spusese tata, „vei 
avea voie să iei mașina în serile de vineri, ca să ieși cu 
prietenii”. „Dacă vei continua să iei note bune”, adăuga mama 
de fiecare dată când era prin preajmă. 

Lydia apăsă ambreiajul până la podea, porni din nou motorul 
și întinse mâna spre schimbătorul de viteze. Era aproape cinci și 
jumătate, iar mama o aștepta acasă nu peste mult timp. Când 
încercă să dea drumul ambreiajului, piciorul îi alunecă de pe 
pedală. Mașina zvâcni și motorul se opri. Privirea poliţistului se 
întoarse spre ei și apoi reveni la drum. Jack clătină din cap. 

— Putem să mai încercăm mâine, spuse el. 

Bricheta scânteie când o scoase din locașul de pe bord și 
apăsă ţigara în centru, capătul ei sfârâind negru pe metalul 
încins, apoi portocaliu, de parcă ar fi sângerat. l-o dădu Lydiei și, 
după ce făcură schimb de locuri, își aprinse una și pentru el. 

— Aproape că ai reușit, adăugă Jack, întorcând mașina spre 
ieșirea din parcare. 

Lydia știa că e o minciună, dar încuviinţă din cap. 

— Mda, replică ea cu glas răgușit. Data viitoare. 

Când ieșiră pe Route 17, suflă un fuior lung de fum spre 
mașina de poliţie. 

— Deci o să-i spui fratelui tău că ne petrecem timpul 
împreună și că nu sunt un tip chiar atât de rău? întrebă Jack 
când se apropiară de casă. 

Lydia zâmbi. Bănuia că el încă mai ieșea cu alte fete - în 
unele zile nici el și nici Volkswagenul lui nu se vedeau pe nicăieri 
-, dar cu ea era întotdeauna foarte politicos; nici măcar de mână 


VP - 163 


n-o ţinuse vreodată. Și ce dacă erau doar prieteni? În 
majoritatea zilelor ea era cea care urca în mașina lui, și Lydia 
știa că Nath remarcase acest lucru. La masa de seară, când ea 
inventa pentru mama ei povești despre note și despre 
„pregătirea suplimentară”, ori pentru tata despre noul 
permanent al lui Shelley ori despre obsesia lui Pam pentru David 
Cassidy, Nath o privea pe jumătate furios, pe jumătate speriat, 
de parcă ar fi vrut să-i spună ceva, dar habar n-avea cum. Ea 
știa ce crede el, și-l lăsa să creadă mai departe. In unele seri 
intra în camera lui, se așeza pe pervazul ferestrei și aprindea o 
țigară, provocându-l parcă să spună ceva. 

— Nu m-ar crede niciodată, replică Lydia acum. 

Cobori din mașină cu o stradă mai înainte, iar Jack coti și intră 
pe aleea lui în vreme ce ea se îndreptă agale spre casă, ca și 
cum ar fi făcut tot drumul pe jos, singură. Mâine, își spuse, va 
pune mașina în viteza întâi și vor traversa parcarea, tăind sub 
roţi dungile albe. Pe pedale, picioarele ei se vor simţi confortabil 
și vor apăsa încet. În scurt timp va ieși pe autostradă, trecând în 
viteza a treia, apoi într-a patra, rulând rapid de capul ei. 

Dar lucrurile decurseră altfel. Acasă, în camera ei, dădu 
drumul pick-up-ului, pe platanul căruia era deja albumul pe care 
i-l dăruise Hannah de Crăciun și pe care, spre surprinderea ei, îl 
asculta iar și iar. Așeză acul la doi centimetri de margine, cam 
acolo unde începea piesa ei preferată, dar nu nimeri și glasul lui 
Paul Simon se revărsă deodată în încăpere: Hei, lasă-ti 
sinceritatea să strălucească, să strălucească... 

Un-ciocănit slab răzbătea dincolo de muzică, și Lydia răsuci la 
maximum butonul de volum. O clipă mai târziu, cu degetele 
înroșite, Marilyn deschise ușa. 

— Lydia! Lydia! 

Când fiica ei nu se întoarse, întinse mâna și ridică braţul pick- 
up-ului, iar liniștea inundă camera, discul continuând să se 
rotească în gol pe platan. 

— Așa-i mai bine. Cum poţi să gândești cu muzica atât de 
tare? 

— Nu mă deranjează. 

— Ţi-ai terminat deja temele? 

Niciun răspuns. Marilyn strânse din buze. 

— Ştii, n-ar trebui să asculţi muzică dacă n-ai terminat încă de 
învăţat. 


VP - 164 


Lydia își zgândări o pieliță de la deget. 

— Invăţ după cină. 

— Mai bine ai începe de pe acum, nu crezi? Ca să fii sigură că 
ai timp să termini și să lucrezi cum trebuie? Scumpa mea, 
continuă Marilyn după o clipă și trăsăturile i se îmblânziră, știu 
că liceul nu ţi se pare important. Dar el e baza întregului tău 
viitor. 

Se așeză pe braţul scaunului și mângâie părul fiicei ei. Era 
imperios s-o facă să înţeleagă, însă nu știa cum. Un tremur se 
insinuase în vocea ei, dar Lydia nu observă. 

— Crede-mă, insistă ea. Te rog! Nu-ţi lăsa viaţa să se 
irosească. 

„O, Doamne!” exclamă Lydia în sinea ei. „lar o ia de la 
capăt!” Clipi încruntată și își fixă privirea spre colțul biroului, 
unde se afla încă, plin de praf, articolul decupat de mama ei din 
ziar cu luni în urmă. 

— Uită-te la mine! 

Marilyn luă în palmă bărbia fiicei ei și se gândi la toate 
lucrurile pe care mama ei nu i le spusese, lucruri pe care toată 
viața dorise să le audă. „Ai întreaga viaţă înainte. Poţi să faci tot 
ce-ţi dorești”. Rămase tăcută o vreme, privind peste umărul 
Lydiei la raftul plin de cărţi, la stetoscopul pus deasupra, la 
mozaicul ordonat al sistemului periodic. 

— Când eu voi fi moartă, asta e tot ce aș vrea să-ţi amintești. 

Voise să spună „Te iubesc. Te iubesc”. Dar cuvintele pe care 
le rostise o lăsară pe Lydia fără răsuflare: „Când eu voi fi 
moartă”. Toată vara aceea de demult crezuse că mama ei chiar 
era moartă, și toate acele luni și săptămâni lăsaseră în pieptul ei 
o durere persistentă, ca o rană pulsând. Și atunci promisese: tot 
ce va dori mama. Orice. Atât timp cât mama va rămâne. 

— Știu, mama, răspunse ea. Știu. Mă apuc acum. 

Și își scoase caietul din rucsac. 

— Bravo, fata mea! 

Marilyn o sărută în creștet, acolo unde părul ei se despărțea 
în două, iar Lydia inspirase în sfârșit: șampon, detergent, mentă. 
Un miros pe care îl știa de o viaţă, un miros care, de fiecare dată 
când îl simţea, își dădea seama că-i lipsise. Cuprinse cu braţele 
talia lui Marilyn, trăgând-o aproape, atât de aproape încât să-i 
simtă bătăile inimii pe obraz. 


VP - 165 


— Destul cu asta, spuse Marilyn într-un târziu, bătând-o în 
joacă la fund. Treci la treabă! Cina e gata în jumătate de oră. 

Tot timpul la masă, conversaţia cu mama se zvârcoli înăuntrul 
Lydiei. Dar se întări singură cu un gând: mai târziu îi va spune 
totul lui Nath și atunci se va simţi mai bine. Se scuză de la masă 
rapid, lăsând farfuria pe jumătate plină. 

— Trebuie să-mi termin tema la fizică, spuse, știind că mama 
nu se va opune. 

Și apoi, în timp ce urca scările, trecând pe lângă măsuţa din 
hol unde lăsase tata corespondenţa înainte de cină, un plic îi 
atrase atenţia: cu emblema de la Harvard într-un colţ și sub ea 
cuvintele Biroul de admiteri. îl deschise cu un deget. 

Stimate domnule Lee, Vă așteptăm să ne vizitati în campusul 
nostru în perioada 29 aprilie-2 mai și am desemnat un student 
care să vă găzduiască. 

Știuse că așa se va întâmpla, dar până acum nu i se păruse 
ceva real. A doua zi după aniversarea ei. Fără a se gândi, rupse 
scrisoarea și plicul în două. În clipa aceea, Nath ieși din 
bucătărie. 

— Mi s-a părut că te aud, spuse el. Poţi să-mi împrumuţți...? 

Zări sigla roșie de pe plicul rupt și bucăţile de hârtie din mâna 
ei și încremeni. Lydia se înroși la faţă. 

— Nu e nimic important. N-am... 

Dar depășise o limită, și amândoi știau asta. 

— Dă-o-ncoace! zise el și îi smulse scrisoarea din mână. Ea 
mea. Dumnezeule! Ce crezi că faci?! 

— Doar am... 

Dar nu găsi nicio modalitate de a-și sfârși fraza. 

Nath potrivi marginile una pe cealaltă, de parcă ar fi putut să 
facă scrisoarea la loc. 

— E despre vizita mea. Ce naiba a fost în capul tău? Că dacă 
n-o primesc, nu mă pot duce? 

Rostit atât de sec, părea ceva prostesc și jalnic, iar lacrimi 
apărură în colțul ochilor Lydiei, dar Nath nu se sinchisi. Era ca și 
când Lydia i-ar fi furat ceva. 

— Să-ţi intre bine în cap: mă duc. Mă duc în weekendul acela. 
Și o să plec în septembrie, adăugă el, ducându-se spre scări. 
Dumnezeule! Abia aștept să plec din casa asta! 


VP - 166 


O clipă mai târziu, auzi ușa de la camera lui trântindu-se și, cu 
toate că știa că nu-i va deschide - și habar n-avea ce i-ar spune 
dacă ar deschide -, Lydia ciocăni. lar și iar, și iar. 

A doua zi după-amiază, în mașina lui Jack, înecă motorul încă 
o dată și încă o dată, până când el îi spuse că mai bine ar 
renunţa pe ziua respectivă. 

— Știu cum trebuie să fac, replică ea. Numai că nu pot. 

Mâna i se strânse ca o gheară pe schimbătorul de viteze. 

„Parteneri”, își repetă în gând. Ambreiajul și acceleraţia erau 
parteneri. Și deodată își dădu seama că nu era adevărat. Dacă 
unul cobora, celălalt trebuia să se ridice. Așa funcţiona totul. 
Nota ei la fizică urcase până la un 7, dar cea de la istorie 
scăzuse la 6. Mâine trebuia să predea lucrarea la engleză - două 
mii de cuvinte despre Faulkner -, însă ea nici măcar nu-și găsea 
cartea. Poate că nici nu există așa ceva, parteneri, își zise ea. 
Din tot ce învățase la școală, un principiu îi veni în minte: Pentru 
fiecare forță de acțiune există o forță de reacțiune egală și de 
sens opus. Una urcă, cealaltă coboară. Unul câștigă, celălalt 
pierde. Unul scapă, celălalt rămâne captiv pentru totdeauna. 

Gândul o bântui zile de-a rândul. Deși Nath - calmat după 
incidentul cu scrisoarea - vorbea cu ea din nou, Lydia nu 
suporta să pomenească despre ceea ce făcuse, nici măcar ca 
să-și ceară scuze. 

În fiecare seară după cină, în ciuda cicălelilor apăsate ale 
mamei, rămânea închisă în camera ei, în loc să iasă pe hol, în 
căutarea compasiunii. Cu o seară înainte de ziua ei, James bătu 
la ușă. 

— De două săptămâni pari cam necăjită, spuse el și-i întinse o 
cutiuţă din catifea albastră, cât un pachet de cărți de joc. Mi-am 
zis că un cadou puţin în avans te va înveseli. 

Îi luase cam mult timp să găsească acest cadou și era mândru 
de el. Ajunsese chiar s-o întrebe pe Louisa ce i-ar plăcea unei 
adolescente să primească, și de data asta era sigur că Lydia va 
fi încântată. 

În cutiuţă se afla o inimioară din argint pe un lănţișor. 

— E foarte frumoasă, spuse Lydia, surprinsă. 

În sfârșit, primise un cadou care chiar asta era - nu o carte, 
nu o aluzie -, un lucru pe care și-l dorea ea, nu unul pe care-l 
voiau ei pentru ea. Era colierul la care visase de Crăciun. 


VP - 167 


Lănţișorul îi luneca printre degete ca un firișor de apă, atât de 
mlădios, încât părea viu. 

James îi atinse gropiţa din obraz cu un deget pe care îl răsuci 
apoi - o veche glumă a lui. 

— Se deschide, adăugă el. 

Lydia deschise medalionul și îngheţă. Înăuntru erau două 
fotografii cât unghia ei: una a lui James și cealaltă a ei, gătită 
pentru balul din clasa a noua, din anul trecut. Tot drumul până 
acasă îi tot spusese ce bine se distrase. În fotografie, tata 
zâmbea larg, cu drag, plin de speranţă. În cealaltă, ea privea 
într-o parte, serioasă, înciudată, morocănoasă. 

— Știu că a fost un an greu și că mama așteaptă multe de la 
tine. Dar să nu uiţi: școala nu înseamnă totul. Nu e la fel de 
importantă ca prietenia sau ca dragostea. 

Deja putea zări o cută vagă croindu-și drum între sprâncenele 
Lydiei și cercuri negre formându-i-se sub ochi de la învățatul 
până noaptea târziu. Ar fi vrut să netezească acea cută cu 
degetele sale, să șteargă umbrele ca pe un strat de praf. 

— De fiecare dată când vei privi medalionul, să-ţi amintești ce 
contează cu adevărat. De fiecare dată când te vei uita la el, aș 
vrea să zâmbești. Promiţi? 

Bâjbâi cu închizătoarea lănţișorului, încercând s-o desfacă. 

— Am vrut să-ţi iau ceva din aur, dar o sursă de încredere mi- 
a spus că anul ăsta toată lumea poartă argint. 

Lydia își trecu un deget pe căptușeala de catifea a cutiuţei. 
Tata era atât de preocupat de ce făcea toată lumea: „Mă bucur 
mult că te duci la dans - toată lumea merge la dans. Îți stă 
foarte bine cu părul așa, Lyddie - toată lumea poartă părul lung 
zilele astea, nu ţi se pare?” Și ori de câte ori o vedea zâmbind: 
„Ar trebui să zâmbești mai des - toată lumea se bucură când 
vede o fată zâmbind”. Ca și cum o rochie, părul lung și un 
zâmbet ar putea ascunde tot ce era altfel la ea. Dacă mama ar 
lăsa-o și pe ea să iasă așa cum făceau celelalte fete, probabil că 
n-ar mai conta felul în care arată; la urma urmei, Jackie Harper 
avea un ochi albastru și altul verde, și fusese votată anul trecut 
cea mai populară fată din școală. Sau dacă ar arăta ca toți 
ceilalți, poate că nu ar mai conta că trebuie să învețe tot timpul, 
că nu poate ieși din casă în weekend până ce nu și-a terminat 
toate temele, că nu are voie să iasă cu niciun băiat, oricum. Ori 
o alternativă, ori cealaltă ar putea fi trecută cu vederea. Dar să 


VP - 168 


fie trasă în ambele părți... nicio rochie, nicio carte și niciun 
medalion n-ar fi avut cum s-o ajute. 

— Gata, spuse James, reușind în sfârșit să deschidă cheița. 

li puse lănţișorul la gât și îl închise, iar metalul desenă o linie 
rece, ca un inel de gheaţă, în jurul gâtului ei. 

— Ce părere ai? Îţi place? 

Lydia înţelesese: medalionul trebuia să-i amintească ei de tot 
ce voia el pentru ea - ca o sforicică prinsă de deget, numai că 
asta îi era legată la gât. 

— E splendid, șopti ea, iar James îi luă vocea gâtuită drept 
multumire adâncă. 

— Promite-mi, îi ceru el, că o să te înţelegi bine cu toată 
lumea. Niciodată nu poţi să ai prea mulţi prieteni. 

lar Lydia închise ochii și încuviință. 

A doua zi, în cinstea aniversării ei, purtă lănţișorul, așa cum îi 
sugerase tata. 

— Imediat după școală, o să te duc să-ţi iei permisul 
provizoriu și înainte de cină vom face prima lecţie de condus. 

— lar după cină, interveni mama, o să mâncăm tort. Și am și 
eu niște cadouri speciale pentru sărbătorită. 

Ceea ce însemna cărţi, își spuse Lydia. În seara aceea, Nath 
avea să-și facă bagajele. Toată ziua încercase să se consoleze: 
„Peste șase ore voi avea permisul provizoriu. În două săptămâni 
voi putea să plec cu mașina”. 

La ora trei tata opri în faţa școlii, dar când Lydia își luă 
rucsacul și se apropie de mașină, văzu că pe locul pasagerului 
stătea deja cineva: o chinezoaică - o fată abia, cu părul lung și 
negru. 

— Mă bucur să te întâlnesc în sfârșit, îi spuse fata când Lydia 
urcă pe bancheta din spate. Eu sunt Louisa, asistenta tatălui 
tău. 

James opri ca să lase să treacă un grup de băieţi mai mici 
care traversau strada. 

— Louisa are programată o întâlnire, și cum tot veneam în 
zona asta, m-am oferit să o duc cu mașina. 

— N-ar fi trebuit să accept, replică Louisa. Ar fi trebuit să 
anulez. Nu pot să-l sufăr pe dentist! 

Trecând prin faţa mașinii, unul dintre băieţi rânji la ei, 
trăgându-și cu degetele colțurile ochilor. Ceilalţi izbucniră în râs, 
iar Lydia se făcu mică în scaun. Probabil, îi trecu ei prin minte, 


VP - 169 


băieții își închipuie că Louisa e mama ei. Foindu-se pe banchetă, 
se întrebă dacă și tata era stânjenit, dar în faţă, James și Louisa 
nu observaseră nimic. 

— Pariem pe zece dolari că n-ai nicio carie? întrebă James. 

— Pe cinci, răspunse tânăra. Sunt o biată absolventă fără 
bani, nu un profesor bogat. 

Și-l bătu pe braţ în joacă, iar Lydia resimţi un șoc văzând 
expresia de tandrețe de pe chipul ei. Așa se uita mama la el 
seara târziu, când el era absorbit de vreo carte, iar ea se 
rezema de fotoliul lui drăgăstoasă, înainte de a-l îndemna să 
meargă la culcare. Mâna Louisei zăbovi pe braţul lui, și Lydia 
continuă să-i privească fix pe tata și pe fata asta așezați comod 
în faţă ca doi oameni căsătoriţi - un tablou încadrat de ecranul 
luminat al parbrizului - și deodată își zise: „Fata asta se culcă cu 
tata”. 

Niciodată până atunci nu-i trecuse prin minte că tata era un 
bărbat care avea propriile dorințe. La fel ca toţi adolescenții, 
prefera - în ciuda propriei ei existenţe - să și-i imagineze pe 
părinţi ca fiind întruchiparea eternă a castităţii. Dar era ceva în 
felul în care tata și Louisa se atingeau reciproc și în tachinările 
lor lejere, ceva ce îi șoca sensibilităţile inocente. Pentru ea, 
scânteia palidă dintre ei era o vâlvătaie atât de încinsă, încât 
obrajii i se înroșiră. Erau amanți. Era sigură de asta. Mâna 
Louisei era încă pe braţul lui, iar el nu se mișca, de parcă 
atingerea n-ar fi fost câtuși de puţin neobișnuită. De fapt, James 
nici măcar nu observase; Marilyn își punea deseori mâna pe el 
așa, iar senzaţia îi era prea familiară ca să-i mai atragă atenţia. 
Pentru Lydia însă, felul în care tata se uita drept în faţă, cu 
privirea atentă la drum, era o confirmare suficientă. 

— Am auzit că e ziua ta azi, spuse Louisa, răsucindu-se spre 
bancheta din spate. Împlinești șaisprezece ani. Sunt sigură că va 
fi pentru tine un an cu totul special. 

Lydia nu răspunse, iar ea încercă încă o dată: 

— Îți place medalionul? Eu am dat o mână de ajutor la 
alegerea lui. Tata m-a întrebat ce cred că ţi-ar plăcea. 

Lydia își trecu două degete pe sub lănţișor, încercând să-și 
stăpânească pornirea de a-l smulge de la gât. 

— De unde să știi tu ce-mi place mie? Nici măcar nu mă 
cunoști! 

Louisa clipi repede. 


VP - 170 


— Am și eu câteva idei. Adică, tatăl tău mi-a povestit atâtea 
despre tine! 

Lydia o privi drept în ochi. 

— Serios! Despre tine n-a vorbit niciodată. 

— Haide, Lyddie, interveni James, m-ai auzit vorbind despre 
Louisa. Cât de deșteaptă e... Cum nu-i lasă pe studenţi să treacă 
fără să știe... 

Și îi zâmbi apoi Louisei, iar Lydiei i se înceţoșă privirea. 

— Tati, tu unde ai mers cu mașina după ce ţi-ai luat permisul? 
întrebă ea brusc. 

În retrovizor, James făcu ochii mari, mirat. 

— La școală, la antrenamentul de înot și la concursuri, 
răspunse el. Și uneori la plimbare. 

— Dar nu la întâlniri. 

— Nu, replică James și vocea îi tremură ușor, ca a unui 
adolescent. Nu, nu la întâlniri. 

Lydia se simţi mică, rea și înțepătoare, ca un știft. 

— Fiindcă tu nu mergeai la întâlniri. Așa e? 

Tăcere. 

— De ce nu mergeai? Nu voia nimeni să iasă cu tine? 

De data asta James rămase cu ochii la drum, iar mâinile i se 
încleștară pe volan, cu coatele înțepenite. 

— Ei, asta-i! exclamă Louisa. Nu cred așa ceva în ruptul 
capului. 

Işi lipi iar braţul de cotul lui James și de data asta îl ţinu acolo 
până când ajunseră la dentist, până când James opri mașina și-i 
spuse, spre indignarea Lydiei: 

— Ne vedem mâine. 

Deși fiica lui clocotea pe bancheta din spate, el nu-și dădu 
seama că era ceva în neregulă. Când ajunseră la biroul de 
permise, o sărută pe obraz și se așeză pe un scaun. 

— O să te descurci bine, o asigură. Mă găsești aici când 
termini. 

Gândindu-se cât de bucuroasă va fi ea cu permisul în mână, 
uitase complet de ceea ce se petrecuse în mașină. Încă fierbând 
din cauza secretului pe care credea că l-a descoperit, Lydia se 
îndepărtă fără un cuvânt. 

In sala de test, o femeie îi înmână broșura de examen și un 
creion, după care îi spuse să se așeze unde găsea un loc liber. 
Lydia se îndreptă spre colțul din spate al sălii, pășind peste 


VP - 171 


rucsacuri și genţi, și peste picioarele băiatului de pe penultimul 
rând. Tot ce-i spusese tata de când se știa îi reveni în minte cu o 
tonalitate nouă: „Niciodată nu poți avea prea mulţi prieteni.” Se 
gândi la mama stând acasă, spălând rufele, rezolvând cuvinte 
încrucișate, în timp ce tata... Era furioasă pe el și furioasă pe 
mama fiindcă lăsase să se întâmple așa ceva. Furioasă pe toată 
lumea. 

In acel moment Lydia își dădu seama că în sală se făcuse 
liniște. Toţi erau aplecaţi asupra testelor. Se uită la ceas, dar 
cadranul lui nu-i spuse nimic: nici când începuseră ceilalţi, nici 
când se încheia testul - doar ora, trei și patruzeci și unu. 
Secundarul ticăi de la unsprezece la douăsprezece, iar 
minutarul, ca un ac lung din fier, făcu un salt. Trei patruzeci și 
doi. Deschise broşura. Ce culoare are indicatorul de stop? Umplu 
cerculețul de la răspunsul B: Roșu. Ce trebuie să faci dacă auzi 
un vehicul de urgență venind indiferent din ce direcție? Din 
grabă, vârful creionului depăși circumferința cercului, într-o 
mâzgăleală oblică. Câteva rânduri mai în faţă, o fată cu părul 
strâns în codițe se ridică, iar femeia din capătul sălii îi făcu semn 
să treacă în încăperea alăturată. O clipă mai târziu o urmă 
băiatul așezat lângă ea. Lydia își cobori din nou privirea la 
broșura ei. Douăzeci de întrebări. Incă optsprezece la care să 
răspundă. 

Dacă mașina incepe să patineze, trebuie să... Aici toate 
răspunsurile păreau plauzibile. Trecu mai departe. Când sunt 
drumurile mai alunecoase? Ce distanță trebuie să lași între tine 
și vehiculul din faţă în condiții normale de trafic? În dreapta ei, 
un bărbat cu mustață închise broşura și lăsă creionul jos. 
Răspunsul C, ghici Lydia. A.D. Pe pagina următoare găsi o listă 
de fraze pe care nu știa să le completeze. Când rulezi pe 
autostradă în spatele unui autocamion, trebuie să... Ca să iei o 
curbă în siguranță, trebuie să... Când mergi în marșarier, trebuie 
să... își repeta în gând fiece întrebare, dar mintea îi rămăsese 
blocată pe ultimele cuvinte, ca un disc stricat: trebuie să trebuie 
să trebuie sa. 

Apoi cineva o atinse ușor pe umăr și femeia din capătul sălii îi 
spuse: 

— Imi pare rău, draga mea, timpul s-a scurs. 

Lydia își ţinu capul plecat deasupra băncii, de parcă vorbele 
auzite n-ar fi fost adevărate dacă nu ar fi vazut faţa femeii. O 


VP - 172 


pată întunecată se formase în mijlocul hârtiei și abia după 
câteva clipe își dădu seama că era urma unei lacrimi - a ei. O 
șterse cu mâna, apoi își șterse și obrazul. Toţi ceilalţi ieșiseră. 

— Nu-i nimic, îi spuse femeia. E suficient dacă ai paisprezece 
răspunsuri corecte. 

Dar Lydia știa că bifase doar cinci cerculeţe. 

În încăperea alăturată, unde un bărbat introducea foile de test 
în dispozitivul de verificare, așteptă lovindu-și ritmic degetul cu 
vârful creionului. 

— Optsprezece corecte, îi spuse bărbatul fetei din fața ei. Du- 
te cu hârtia la birou, iar ei îţi vor face o fotografie și-ţi vor printa 
permisul. Felicitări! 

Fata ţopăi veselă ieșind pe ușă, iar Lydia avu poftă să o 
plesnească. Urmă un scurt moment de tăcere când bărbatul se 
uită la formularul ei, iar ea își fixă privirea pe pata de noroi de 
pe gheata lui. 

— Ei, spuse omul. Nu-ţi face griji! Mulţi pică testul prima dată. 

Când el întoarse foaia cu fața în sus, Lydia văzu iar cele cinci 
cerculeţe negre, ca niște negi, și restul foii albă și goală. Și nu 
mai așteptă scorul. Când dispozitivul trase foaia în măruntaiele 
lui, ea trecu pe lângă el, întorcându-se în sala de așteptare. 

La birou se formase o coadă lungă, pentru fotografii; tipul cu 
mustață își număra bancnotele din portofel, iar fata care ţopăise 
își jupuia oja de pe unghii. Tânăra cu codițe și băiatul plecaseră 
deja. Așezat pe bancă, James o aștepta. 

— Deci? spuse el, văzându-i mâinile goale. Unde e? 

— Am picat, replică ea. 

Cele două femei așezate lângă el ridicară privirea spre ea, 
ferindu-și apoi ochii rapid. Tata clipi o dată, de două ori, de 
parcă n-ar fi auzit bine. 

— E-n regulă, scumpa mea. Poţi să încerci din nou săptămâna 
viitoare. 

Sub norul umilirii și al dezamăgirii, Lydia nu-și mai aminti - 
sau poate că nu-i mai păsa - că putea susține testul încă o dată. 
Mâine dimineață Nath va pleca la Boston. lar ea nu se putea 
gândi acum decât la un singur lucru: „Voi rămâne aici pentru 
totdeauna. Niciodată n-am să pot scăpa”. 

James își puse un braţ în jurul fiicei lui, însă ea îl simţi pe 
umăr greu ca o pătură, așa că se scutură să-l dea la o parte. 

— Putem merge acasă acum? 


VP - 173 


e 

— Imediat ce intră Lydia, spuse Marilyn, strigă: „Surpriză!” Pe 
urmă mâncăm și abia apoi îi dăm cadourile. 

Nath era în camera lui, pregătindu-se de plecare, și Marilyn, 
singură cu mezina ei, făcea planuri cu glas tare, vorbind mai 
mult pentru sine. Încântată să aibă doar pentru ea atenţia 
mamei, fie doar și pentru simplul motiv că toţi ceilalţi lipseau, 
Hannah încuviinţă din cap cu un aer înţelept. În șoaptă, neauzit, 
exersă - „Surpriză!” „Surpriză!” - și o urmări pe mama scriind 
pe tort, cu albastru, numele Lydiei. Trebuia să arate ca un 
permis de conducere, un dreptunghi cu glazură albă și cu 
fotografia ei într-un colţ, acolo unde s-ar fi aflat și cea reală. 
înăuntru avea cremă de ciocolată. Fiindcă era o aniversare 
extra-specială, Marilyn preparase ea singură tortul - de la cutie, 
ce-i drept, dar ea amestecase ingredientele, cu o mână rotind 
mixerul în aluat și cu cealaltă ţinând nemișcat bolul vechi din 
aluminiu. O lăsase pe Hannah să aleagă tubul de glazură, iar 
acum stoarse din el ultimele picături, scriind LYD, și întinse 
mâna în pungă, după altul. 

Un tort atât de special, își spuse Hannah, va avea și un gust 
extra-special. Mai bun decât cel simplu, cu vanilie sau cu 
ciocolată. Pe cutie apărea poza unei femei în faţa unei felii de 
tort, însoţită de cuvintele „Tu adaugi dragostea”. Dragostea, 
decise Hannah, trebuia să fie dulce, ca parfumul mamei, și 
moale ca bezeaua. Tăcută, întinse un deget, lăsând o adâncitură 
în suprafaţa perfect netedă a tortului. 

— Hannah! se răsti Marilyn și-i împinse mâna la o parte. 

Când mama netezi suprafaţa cu spatula, Hannah duse la gură 
degetul cu glazură. Era atât de dulce, încât ochii îi lăcrimară, și 
prinzând un moment în care Marilyn se uita în altă parte, își 
șterse degetul pe dosul feţei de masă. Era limpede, după cuta 
mică dintre sprâncenele mamei, că încă era supărată, și Hannah 
ar fi vrut să-și lipească tâmpla de șoldul ei; atunci mama ar 
înțelege că n-a vrut să strice tortul. 

Dar când se aplecă spre ea, Marilyn puse tubul de glazură pe 
masă, la mijlocul unei litere, și ridică privirea, cu urechile ciulite. 

— Nu se poate să fi venit deja! 

Sub picioare, Hannah simţi podeaua vibrând când ușa 
garajului se deschise. 

— ÎI chem pe Nath. 


|”? 


VP - 174 


Dar până când coborără ei, tata și Lydia intraseră deja în hol, 
iar momentul pentru „Surpriză” trecuse. Marilyn cuprinse în 
palme chipul fiicei ei și o sărută pe obraji, apăsat, lăsând în 
urmă o pată roșie de ruj, ca o rană. 

— V-aţi întors devreme, spuse ea. La mulţi ani! Și felicitări! 
Apoi, întinzând mâna: Deci? Să-l vedem! 

— Am picat, răspunse Lydia, privind încruntată când spre 
mama, când spre Nath, provocându-i parcă să se arate supăraţi. 

Marilyn încremeni cu privirea la ea. 

— Cum adică ai picat? întrebă cu o mirare sinceră în glas, ca 
și când nu mai auzise cuvântul niciodată, iar Lydia îl repetă, mai 
tare: 

— Am picat. 

Era ca și când, își spuse Hannah, ar fi fost furioasă pe mama, 
furioasă pe ei toţi. Nu putea să fie doar din cauza testului. Chipul 
ei era calm, ca de piatră, dar Hannah zări tremurul vag - al 
umerilor lăsaţi, al maxilarului încleștat. De parcă ar fi fost pe 
punctul de a se sfărâma în bucăţi. Ar fi vrut să-și înfășoare 
braţele strâns în jurul surorii ei, s-o ţină să nu se frângă, dar știa 
că Lydia ar împinge-o de lângă ea. Nimeni altcineva nu mai 
observă însă. Nath, Marilyn și James se uitară de la unul la altul, 
neștiind ce să spună. 

— Ei, rosti mama în cele din urmă. O să înveţi regulile de 
trafic și o să încerci din nou când o să fii pregătită. Nu e sfârșitul 
lumii, adăugă ea, răsucind o șuviţă de păr pe după urechea 
Lydiei. E-n regulă. Doar n-ai picat la un examen la școală, nu? 

În orice altă zi, replica ei ar fi înfuriat-o pe Lydia la culme. Dar 
astăzi - după medalion, după băieţii din faţa mașinii, după test, 
după Louisa - nu mai era loc în fiinţa ei pentru furie. Ceva 
înăuntru se înclinase și crăpase. 

— Sigur, mamă, spuse ea. 

Se uită la Marilyn, la toţi ceilalți din familie, și zâmbi, iar 
Hannah aproape că se ascunse în spatele lui Nath. Zâmbetul 
fusese prea larg, prea luminos, roșu cu albul dinţilor, și fals. lar 
pe chipul surorii ei, fusese înfiorător; o făcuse pe Lydia să pară o 
altă persoană, o necunoscută. Nici de data aceasta, ceilalţi nu 
observară. Umerii lui Nath reveniră la poziţia lor firească; James 
răsuflă; Marilyn își șterse mâinile umede pe şort. 

— Masa nu e gata încă, spuse ea. Ce-ar fi să te duci sus, să 
faci un duș și să te relaxezi? Mâncăm imediat cum termin. 


VP - 175 


— Grozav, replică Lydia, și de data asta Hannah chiar își 
întoarse fața și rămase așa până când auzi pașii surorii ei pe 
scări. 

— Ce s-a întâmplat? șopti Marilyn către James, care clătină 
din cap. 

Hannah însă știa. Lydia nu învățase. Cu două săptămâni în 
urmă, înainte ca sora ei să se întoarcă de la școală, ea îi 
cercetase camera, în căutare de comori. Luase cu ea cartea de 
pe fundul dulapului și dedesubt găsise broșura cu reguli și 
reglementări. Când va începe să înveţe, își spusese ea, Lydia va 
descoperi că nu mai avea cartea. Și va veni s-o caute. La fiecare 
două-trei zile se mai ducea să verifice, dar broșura era tot acolo, 
nemișcată din loc. leri fusese acoperită pe jumătate de o 
pereche de pantofi bej cu talpă groasă și de cei mai buni 
pantaloni ai Lydiei. lar cartea era încă ascunsă la etaj, sub perna 
lui Hannah. 

Sus, în camera ei, Lydia trase de lănţișorul de la gât, care 
refuza însă să se rupă. li desfăcu închizătoarea, îl azvârli în cutia 
lui, de parcă ar fi fost un animal sălbatic, și împinse cutia adânc 
sub pat. Dacă o va întreba tata unde e, va spune că îl păstra 
pentru ocazii speciale. Va spune că nu voia să-l piardă - nu-ți 
face griji, tati, o să-l port data viitoare. În imaginea din oglindă, 
o dungă roșie, subţire, îi încercuia gâtul. 

Până când cobori la masă, o oră mai târziu, dunga dispăruse, 
dar sentimentul care o însoţise era tot acolo. Se îmbrăcase ca 
pentru o petrecere, cu părul uscat, strălucitor și îndreptat cu 
placa cea mare, cu buzele acoperite de luciu în culoarea 
dulceții. Văzând-o, James își aminti deodată de Marilyn prima 
dată când se cunoscuseră. 

— Uite ce drăguță ești! exclamă el, iar Lydia se forţă să 
surâdă. 

Se așeză la masă cu spatele drept, cu același zâmbet fals, ca 
o păpușă în vitrină, dar numai Hannah îi sesiză falsitatea. O 
durea spatele uitându-se la ea, o durea fiece bucăţică de corp, și 
se cocoșă în scaun până când aproape că alunecă sub masă. 
Imediat ce terminară de mâncat, Lydia își tamponă buzele cu 
șervetul și se ridică. 

— Stai! strigă Marilyn. Avem tort! 

Se duse în bucătărie și peste o clipă se întoarse cu tortul pe o 
tavă, cu lumânările aprinse. Fotografia Lydiei dispăruse, glazura 


VP - 176 


fusese refăcută, alb complet, doar cu numele scris. Ascuns sub 
albul neted, își zise Hannah, era pretinsul permis de conducere, 
urarea „Felicitări” și cele trei litere cu albastru, LYD. Deși nu le 
putea vedea, erau acolo dedesubt, acoperite, dar mâzgălite, 
ilizibile și hidoase. În plus, se vor simţi și la gust. Tata făcea 
fotografie după fotografie, dar Hannah nu zâmbea. Spre 
deosebire de Lydia, încă nu învățase să se prefacă. Așa că 
închise ochii pe jumătate, așa cum făcea la părțile înfricoșătoare 
din filme, ca să poată vedea doar puţin din ceea ce urma să se 
întâmple. 

Adică asta: Lydia așteptă ca ei să termine de cântat. Când 
ajunseră la ultimul vers, James ridică aparatul foto când ea se 
aplecă deasupra tortului, cu buzele țuguiate ca pentru un sărut. 
Faţa ei perfect fardată zâmbea încolo și-ncoace, de la unul la 
altul, pe rând. Mama. Tata. Nath. Hannah nu știa tot ce credea 
Lydia că înțelege - medalionul, Louisa, „tot ce vreau să vă 
amintiţi” -, dar știa că se schimbase ceva înăuntrul surorii ei, că 
se afla într-un echilibru fragil, pe un vârf înalt de stâncă. Așa că 
stătea complet nemișcată, ca și când un singur gest ar fi putut-o 
arunca pe Lydia în prăpastie. lar sora ei stinse lumânările cu un 
singur puf grăbit. 


VP - 177 


10. 


Lydia se înșelase cu privire la Louisa, desigur. Pe atunci, de 
ziua fiicei lui, James ar fi izbucnit în râs la auzul ideii; gândul că 
ar putea exista altcineva decât Marilyn în patul lui, în viața lui, 
era de neconceput. Dar pe atunci și viața fără Lydia fusese de 
neconceput. Acum însă, ambele lucruri de neconceput au 
devenit reale. 

Când Louisa închide ușa apartamentului și se întoarce în 
dormitor, James își încheie deja nasturii la cămașă. 

— Pleci? 

În sinea ei, se agaţă încă de posibilitatea ca vizita lui Marilyn 
să fie doar o coincidenţă, dar se păcălește singură și știe asta. 

James își îndeasă cămașa în pantaloni și își strânge cureaua. 

— Trebuie, răspunde el și amândoi știu că și asta e adevărat. 
Ori acum, ori mai târziu, adaugă apoi. 

Nu știe la ce să se aștepte când ajunge acasă. Plânsete? 
Nervi? O tigaie aruncată în capul lui? Încă nu știe nici ce-i va 
spune lui Marilyn. 

— Ne vedem mai târziu, rostește către Louisa, iar ea îl sărută 
pe obraz - și ăsta e singurul lucru de care e sigur. 

Când intră în casă, imediat după ora amiezii, nu găsește nici 
plânsete, nici nervi - doar tăcere. Nath și Hannah stau unul 
lângă altul pe canapeaua din camera de zi, privindu-l precauţi 
când trece prin fața lor. Parcă ar urmări un condamnat 
îndreptându-se spre eșafod, și exact așa se simte James în timp 
ce urcă scara spre camera fiicei lui, unde Marilyn e așezată la 
biroul Lydiei, cu un calm straniu. Multă vreme nu spune nimic, 
iar el se silește să se liniștească, să-și ţină mâinile nemișcate 
până când, într-un târziu, ea vorbește. 

— De când? 

Afară, Nath și Hannah se ghemuiesc pe treapta de sus a scării 
într-un acord tăcut, ţinându-și respiraţia, ascultând vocile care 
răzbat pe hol. 

— De la... înmormântare. 


VP - 178 


— De la înmormântare. Încă studiind covorul, Marilyn își 
strânge buzele într-o linie subțire și continuă: E foarte tânără. 
Câţi ani are? Douăzeci și doi? Douăzeci și trei? 

— Marilyn... încetează! 

Dar Marilyn nu încetează. 

— Pare drăguță. Docilă... iar asta e o schimbare, presupun. Nu 
știu de ce mă mir. Cred că ai depășit de mult momentul unei 
schimbări. Ar fi o soțioară tare drăguță. 

Spre surprinderea lui, James roșește. 

— Nimeni nu vorbește despre... 

— Încă nu. Dar eu știu ce vrea ea. O căsătorie. Un soţ. Cunosc 
eu genul. 

Marilyn se întrerupe o clipă, amintindu-și de ea însăși tânără, 
de șoapta mândră a mamei ei: „o sumedenie de bărbați grozavi 
la Harvard”. 

— Mama și-a petrecut viaţa întreagă încercând să mă 
transforme în așa ceva, spune ea apoi. 

Auzind de mama ei, James înlemnește, de parcă s-ar fi 
transformat în gheaţă. 

— Ah, da. Biata ta mamă! lar tu te-ai măritat cu mine, râde el 
scurt, sugrumat. Ce dezamăgire! 

— Chiar sunt dezamăgită, ripostează Marilyn. Credeam că tu 
ești altfel. 

De fapt voise să spună: „Credeam că ești mai bun decât alţi 
bărbaţi. Credeam că vrei ceva mai mult de atât”. Dar gândindu- 
se încă la mama ei, James aude altceva. 

— Te-ai plictisit de atâta altfel, nu-i așa? întreabă el. Fiindcă 
sunt prea altfel. Mama ta și-a dat seama imediat. Tu ai impresia 
că e grozav să ieși în evidență. Dar uită-te la tine! Uită-te la 
tine! 

Măsoară din priviri părul lui Marilyn, în nuanţa mierii; tenul ei, 
chiar mai palid decât de obicei, după o lună petrecută în casă; 
ochii aceia de culoarea cerului pe care îi iubește de atâta vreme, 
mai întâi la soție și apoi la copilul lui. Și lucruri pe care nu le-a 
spus, pe care nici măcar nu le-a insinuat vreodată în faţa lui 
Marilyn, se revarsă acum din el. 

— Tu n-ai stat niciodată într-o încăpere în care nimeni nu 
arată ca tine. Niciodată n-ai văzut pe cineva bătându-și joc de 
faţa ta. Niciodată n-ai fost tratată ca o nepoftită. 


VP - 179 


Are impresia că vomită, violent, și își șterge gura cu dosul 
mâinii. 

— Habar n-ai ce înseamnă să fii altfel! 

Pentru o clipă, James pare tânăr, singur și vulnerabil, ca 
băiatul timid pe care l-a cunoscut cu atâta timp în urmă, și 
jumătate din Marilyn vrea să-l ia în brațe, să-l strângă la piept. 
lar cealaltă jumătate vrea să-l lovească cu pumnii. Işi mușcă 
buza, lăsând cele două jumătăţi să lupte între ele. 

— In anul doi, în laborator, băieţii se strecurau în spatele meu 
și încercau să-mi ridice fusta, spune ea în cele din urmă. O dată 
au venit mai devreme și s-au ușurat în toate paharele mele de 
laborator. Când m-am plâns, profesorul m-a luat pe după umeri 
și mi-a zis... Amintirea o îneacă, aidoma unui zaț. „Nu te supăra, 
draga mea! Viaţa e prea scurtă, iar tu ești prea drăguță”. Și știi 
ce? Nu mi-a păsat. Știam bine ce vreau. Să fiu medic. 

Se încruntă la James, de parcă el ar fi contrazis-o. Și spune 
mai departe: 

— Dar pe urmă, din fericire, mi-a venit mintea la cap. Am 
renunţat să mai încerc să fiu altfel. Am făcut ce făceau toate 
celelalte fete. M-am măritat. Am renunţat la tot. O amărăciune 
groasă i se insinuează pe limbă, când continuă: Fă ce fac toţi 
ceilalți! Asta îi spuneai mereu Lydiei. Fă-ţi prieteni! Integrează- 
te! Dar eu nu voiam ca ea să fie la fel ca toţi ceilalţi. Voiam să 
fie excepţională. 

Din ochi îi sar scântei acum. _ 

Pe scară, Hannah își ţine răsuflarea. li e teamă să clintească 
ceva, fie și vârful unui deget. Poate că dacă stă perfect 
nemișcată, părinţii ei vor tăcea. Dacă ea ţine lumea 
încremenită, totul va fi bine. 

— Ei bine, vorbește Marilyn mai departe, acum poţi să te 
însori cu fata aia. Ea pare genul serios. lar tu știi ce înseamnă 
asta - și ridică mâna stângă, pe care verigheta lucește palid. O 
fată ca ea vrea tot tacâmul. Casă cu grădină, gărduleț vopsit. Și 
doi virgulă trei copii. 

Lasă să-i scape un râs dur, ascuţit, înfricoșător ca un lătrat, 
iar pe palier, Hannah își ascunde faţa în braţul lui Nath. 

— Bănuiesc că va fi mai mult decât fericită să renunțe la viața 
de student pentru toate astea. Sper doar să nu ajungă s-o 
regrete. 


VP - 180 


La auzul cuvântului - „regret” - ceva în James se inflamează. 
Un damf iute, mușcător, ca de fire supraîncinse, îi înțeapă nările. 

— Așa cum regreţi tu? 

Tăcere bruscă, înmărmurită. Deși Hannah încă stă cu faţa 
îngropată în umărul lui Nath, o vede pe mama ca aievea: chipul 
îngheţat, ochii încercuiți cu roșu. Dacă va plânge, își spune ea, 
nu vor fi lacrimi. Vor fi stropi mici de sânge. 

— leşi afară, spune Marilyn în cele din urmă. leşi din casa 
asta! 

James își pipăie buzunarul în căutarea cheilor, apoi își dă 
seama că le ţine încă în mână; nici măcar nu le-a lăsat pe masă. 
De parcă ar fi știut, în sinea lui, că nu va rămâne aici. 

— Hai să ne prefacem, răspunde el, că nu m-ai întâlnit 
niciodată. Că ea nu s-a născut. Că nimic din toate astea nu s-a 
întâmplat. 

Și cu asta, a plecat. 

e 

Pe palier, nu mai e timp de fugă: Hannah și Nath nici n-au 
apucat să se ridice când tatăl lor iese în hol. La vederea copiilor, 
James se oprește scurt. E clar că au auzit totul. In ultimele două 
luni, ori de câte ori îl privește pe unul dintre ei, vede o părticică 
din sora lor dispărută - în felul în care Nath înclină capul, în pala 
lungă de păr care ascunde jumătate din faţa lui Hannah - și 
atunci iese brusc din încăpere, fără să înțeleagă totuși de ce. 
Acum, sub privirile amândurora, trece mai departe, 
neîndrăznind să se uite în ochii lor. Hannah se lipește de zid, 
lăsându-l pe tata să treacă, dar Nath îl privește drept în față, 
tăcut, cu o expresie pe care James nu izbutește s-o analizeze. 
Zgomotul mașinii lui ieșind de pe alee și îndepărtându-se în 
viteză are un aer de finalitate; și toţi îl aud. Liniştea se aşterne 
asupra casei ca o cenușă. 

În clipa aceea Nath sare în picioare. „Stai!” ar vrea Hannah 
să-i strige, dar știe că el nu se va opri. Fratele ei o împinge din 
drum. Cheile mamei atârnă în cârligul lor din bucătărie, iar el le 
ia și coboară spre garaj. 

— Aşteaptă! strigă Hannah, de data aceasta cu glas tare. 

Nu e sigură dacă se duce după tata sau dacă fuge și el, dar 
știe că tot ce a pus el la cale e cumplit. 

— Nath! Așteaptă! Nu pleca! 


VP - 181 


Dar el nu așteaptă. lese din garaj în marșarier, ștergând tufa 
de liliac de lângă ușă, și dispare și el. 

Sus, Marilyn n-a auzit nimic. Închide ușa în camera Lydiei, și o 
liniște groasă și grea se înfășoară în jurul ei, ca o pătură 
înăbușitoare. Cu un deget, mângâie cărțile Lydiei, dosarele 
ordonate în șir indian, fiecare marcat cu data și materia. Un 
strat dens de praf acoperă acum totul - teancul de jurnale 
goale, panglicile de la concursurile de știință, afișul cu Einstein, 
prins în piuneze, copertele fiecărui dosar, cotoarele tuturor 
cărţilor. Se închipuie golind camera Lydiei obiect cu obiect. 
Găurile și urmele decolorate care vor rămâne pe tapet după ce 
va da jos posterele și tablourile; covorul strivit sub piesele de 
mobilier, ale cărui fire nu se vor mai ridica niciodată. La fel ca 
locuinţa mamei ei, după ce fusese luat totul din ea. 

Se gândește la mama ei venind acasă singură în toţi acei ani, 
într-o casă pustie, cu dormitorul păstrat exact așa cum fusese, 
cu așternuturi curate, pentru fiica ei care nu se va mai întoarce 
niciodată, pentru soțul plecat de mult, dormind acum în 
dormitorul vreunei alte femei. Ai iubit atât de intens, ai sperat 
atât de mult și ai sfârșit cu nimic. Copii care nu mai au nevoie 
de tine. Un soț care nu te-a mai vrut. Nimic n-a mai rămas, 
decât tu, singură, și un loc gol. 

Cu o mână, îl trage pe Einstein de pe perete și îl rupe în două. 
Apoi ia și tabelul periodic, inutil acum. Smulge piesele auriculare 
ale stetoscopului Lydiei; sfâșie panglicile din satin ale premiilor. 
Una câte una, răstoarnă cărţile de pe raft. Atlasul în culori al 
anatomiei umane. Femei pioniere în știință. Cu fiecare, 
răsuflarea îi devine tot mai intensă. Cum funcționează corpul 
uman. Experimente de chimie pentru copii. Povestea medicinei. 
Și-o amintește pe fiecare. E ca și când ar da timpul înapoi, 
coborând pe firul întregii vieţi a Lydiei. O avalanșă se revarsă la 
picioarele ei. Jos, ghemuită sub masa din hol, Hannah aude 
bufnetele, ca niște pietre aruncate una după alta pe podea. 

Ultima, înghesuită în colțul îndepărtat al raftului: prima carte 
pe care a cumpărat-o ea pentru Lydia. Subţire ca o broșură, se 
clatină singură pe poliţă și apoi cade. Aerul se află pretutindeni 
în jurul tău, scrie pe pagina deschisă. Deși nu-l poti vedea, este 
peste tot. Marilyn vrea să ardă cărţile care acoperă covorul, să 
jupoaie tapetul de pe pereţi. Tot ce-i amintește de Lydia și de 
ceea ce ar fi putut să fie. Vrea să zdrobească raftul însuși, să-l 


VP - 182 


facă surcele. Gol, se clatină instabil, obosit parcă, și cu un brânci 
îl doboară la pământ. 

Și acolo, în adâncitura de sub raftul cel mai de jos, o carte. 
Groasă. Roșie. Cu cotorul lipit cu scotch. Chiar înainte să vadă 
poza de pe copertă, știe ce e. Dar o răsucește totuși, cu mâini 
deodată tremurătoare, încă uimită să vadă chipul lui Betty 
Crocker uitându-se la ea implauzibil, imposibil. 

„Cartea ta de bucate”, spusese Lydia. „Am pierdut-o”. Marilyn 
fusese entuziasmată, o privise ca pe o prevestire: fiica ei îi citise 
gândurile. Fiica ei nu va fi niciodată mărginită la o bucătărie. 
Fiica ei voia mai mult. Totul fusese o minciună. Răsfoiește 
paginile pe care nu le-a mai văzut de ani, urmărind cu degetul 
sublinierile mamei ei, netezind filele pătate pe care plânsese 
atâtea nopţi, singură în bucătărie. Cumva, Lydia știuse; știuse că 
această carte o apăsase pe mama ei ca o piatră foarte, foarte 
grea. Și n-o distrusese. O ascunsese în toţi acești ani; 
îngrămădise carte peste carte deasupra ei, acoperind-o, pentru 
ca mama să nu mai fie nevoită s-o vadă niciodată. 

Lydia, la cinci ani, ridicându-se pe vârfuri ca să vadă spuma 
de oțet și praf de copt în chiuvetă. Lydia luând de pe raft o carte 
grea și spunând: „Arată-mi din nou, arată-mi alta”. 

Lydia lipind stetoscopul, abia simţit, de pieptul mamei. 
Lacrimi se adună în ochii lui Marilyn. Nu știința o iubise Lydia. 

Și apoi, ca și când lacrimile ar fi fost telescoape, începe să 
vadă totul mai clar: pozele și posterele sfâșiate, maldărul de 
cărți, raftul căzut la picioarele ei. Tot ce a vrut ea pentru Lydia, 
tot ce Lydia n-a vrut niciodată, dar a îmbrățișat oricum. Un fior 
rece o cuprinde. Poate - iar gândul o îneacă - poate că asta a 
tras-o pe Lydia sub apă în cele din urmă. 

Ușa se întredeschide, și Marilyn ridică încet capul, de parcă 
cine știe cum, în mod imposibil, ar putea fi Lydia. Și pentru o 
secundă imposibilul se petrece: fantoma înceţoșată a Lydiei 
fetiță, cu păr negru și ochi mari. Ezitând în ușă, agăţându-se de 
clanţă. Te rog, imploră Marilyn. In aceste două cuvinte se află 
tot ce nu poate rosti ea, nici măcar pentru sine. Te rog, întoarce- 
te, te rog, lasă-mă să iau totul de la capăt, te rog să rămâi! Te 
rog! 

Apoi clipește și silueta capătă contur: Hannah, palidă și 
tremurând, cu faţa udă de lacrimi. 

— Mama, șoptește ea. 


VP - 183 


Fără să se gândească, Marilyn deschide braţele, iar Hannah 
se năpustește la pieptul ei. 

e 

În celălalt capăt al oraşului, la magazinul de băuturi, Nath 
pune pe tejghea sticla de whisky. O singură dată în viață a 
gustat alcool până acum: la Harvard, studentul care l-a găzduit 
i-a oferit o bere. El a băut patru, atras mai mult de idee decât de 
gust - care i se părea că aduce a urină acidulată -, și toată 
seara după aceea încăperea se legănase ușor pe axul ei. Acum 
vrea ca lumea să se rotească în voie și s-o ia razna. 

Bărbatul de la tejghea îi studiază faţa, apoi se uită la sticla de 
whisky. Degetele lui Nath tresaltă. La optsprezece ani, are voie 
să cumpere doar bere cu conţinut redus de alcool, chestia aia 
apoasă pe care o sug colegii lui la petreceri. Dar 3,2 la sută 
alcool nu e suficient de tare pentru ceea ce-i trebuie lui acum. 
Vânzătorul îl privește din nou, iar Nath se pregătește: „Du-te 
acasă, băiete, ești prea mic pentru așa ceva”. În loc de asta, 
omul întreabă: 

— Fata care a murit era sora ta? 

Nath simte că îl ustură gâtul, ca o rană. Dă din cap că da, 
uitându-se la raftul de dincolo de tejghea, unde ţigările stau în 
grămezi ordonate, alb și roșu. 

Vânzătorul ia de pe raft o a doua sticlă de whisky și o pune în 
pungă, alături de prima. Împinge punga spre Nath, împreună cu 
bancnota de zece dolari pe care el a lăsat-o pe tejghea. 

— Noroc să ai! îi urează, după care se întoarce cu spatele. 

Cel mai liniștit loc pe care îl știe Nath e la marginea orașului, 
aproape de graniţa comitatului. Oprește mașina la marginea 
drumului și scoate una dintre sticle. O înghiţitură de whisky, 
apoi alta alunecă în jos arzătoare, iar el și le imaginează 
pârjolind tot ce e roșu și dureros și nevindecat în interiorul lui. E 
aproape ora unu și, până când golește el prima sticlă, o singură 
mașină a trecut, un Studebaker verde-închis, cu o bătrână la 
volan. Alcoolul nu lucrează așa cum sperase el că o să lucreze. 
Crezuse că o să-i șteargă totul din minte, ca tabla ștearsă de 
burete, însă lumea devenea și mai clară cu fiecare înghiţitură, 
ameţindu-l cu detaliile ei: stropii de noroi de pe oglinda din 
partea șoferului; ultima cifră a odometrului, încremenită între 5 
și 6; cusătura banchetei, care abia a început să se destrame. O 
frunză uscată, prinsă între parbriz și ștergător, flutură în adierea 


VP - 184 


vântului. În vreme ce dă gata a doua sticlă, în minte îi vine brusc 
faţa tatălui său când a ieșit pe ușă: felul în care nici măcar nu l-a 
privit, de parcă ar fi fost concentrat pe ceva aflat departe, la 
orizont, sau mult, mult înapoi în trecut. Ceva ce nici el și nici 
Hannah nu puteau vedea, ceva ce ei nu puteau atinge nici dacă 
ar fi vrut. Aerul din mașină devine vâscos, umplându-i plămânii 
ca un smoc de vată. Nath coboară fereastra. Și apoi, când vântul 
rece pătrunde înăuntru, se apleacă într-o parte și vomită ambele 
sticle de whisky pe bordură. 
e 

În mașina lui, și James chibzuiește la momentul acela de pe 
scări. După ce a ieșit de pe alee, a condus fără să se gândească, 
apăsând doar pedala de acceleraţie, luând-o pe orice drum pe 
care o putea împinge până jos. Așa ajunge să constate că nu se 
îndreaptă spre apartamentul Louisei, ci spre celălalt capăt al 
orașului, trecând de campus, ieșind pe autostradă, mărind 
viteza până la nouăzeci, o sută, o sută zece. Abia când un 
indicator - „Toledo 25 kilometri” - îi fulgeră în faţa ochilor, mare 
și verde, își dă seama cât de departe a mers. 

Ce bine se potrivește, își spune el. Toledo. li trece prin minte 
ideea că există în viaţă o simetrie perfectă. Cu zece ani înainte, 
aici a fugit Marilyn, lăsând totul în urmă. Acum e rândul lui. 
Inspiră adânc și apasă pedala mai tare. A spus-o în cele din 
urmă, a rostit lucrul acela de care se temuse cel mai mult și pe 
care ea își dorise atât de tare să-l audă: „Să ne prefacem că nu 
m-ai întâlnit niciodată. Că nimic din toate astea nu s-a 
întâmplat”. A reparat în felul acesta cea mai mare greșeală din 
viaţa ei. 

Numai că - și nu poate să nege asta, oricât ar încerca - 
Marilyn n-a părut deloc mulțumită. A tresărit, de parcă ar fi 
scuipat-o în faţă. Și-a mușcat buzele o dată, de două ori, ca și 
când ar fi înghiţit o sămânță umflată, dureroasă. Mașina virează 
spre marginea drumului, și pietrișul scârțâie sub roțile ei. 

Ea a plecat prima, își reamintește James, rotind volanul ca să 
întoarcă mașina pe șosea. Asta a vrut tot timpul. Și totuși, chiar 
în timp ce gândește acest lucru, știe că nu e adevărat. Linia 
galbenă de pe mijloc șerpuiește, șerpuiește mereu. Pentru 
James, după ani de priviri fixe ale celorlalţi, de parcă ar fi fost un 
animal la zoo, după ani de insulte în stradă - „chinezoiule, 
gălbejitule, du-te acasă” - care i-au ars urechile, cuvântul a/tfe/ 


VP - 185 


a fost întotdeauna un stigmat pe frunte, înfierat acolo, între 
ochi. Cuvântul ăsta i-a mânijit întreaga viață; și-a lăsat amprenta 
murdară pe orice. Dar altfel însemnase altceva pentru Marilyn. 

Marilyn: tânără și neînfricată într-o clasă de băieţi. Scurgând 
urina din recipientele ei, astupându-și urechile cu visurile care-i 
umpleau mintea. O bluză albă într-o mare de bluzoane albastre. 
Cât își dorise ea să fie altfel: în viaţa ei, în sine însăși. E ca și 
când cineva ar fi luat cuvântul, l-ar fi întors pe dos și l-ar fi 
așezat apoi la loc. Marilyn, punându-și visurile la naftalină 
pentru fiica lor, cu dezamăgirea ascunsă îndărătul zâmbetelor. 
De trei ori captivă în casă, pe o stradă fără ieșire, într-un orășel 
de provincie, cu mâinile ei moi, lipsite de bătături, dar fără 
ocupaţie. Rotiţele complexe ale minţii ei ticăind tăcute, fără 
adresă, cu gândurile lovindu-i-se de ferestrele închise ca o 
albină captivă. lar acum, singură în camera fiicei lor, înconjurată 
de relicvele vieţii ei, fără naftalină în aer, doar cu praf. A trecut 
atât de mult timp de când nu s-a mai gândit la soţia lui ca la o 
fiinţă cu dorinţe proprii. 

Mai târziu, și pentru tot restul vieţii lui, James se va chinui să 
găsească cuvinte pentru acest sentiment și niciodată nu va 
reuși să spună, fie doar și pentru el însuși, ce înseamnă cu 
adevărat. In această clipă nu se poate gândi decât la un singur 
lucru: cum a fost posibil, se întreabă el, să fi greșit atât de mult. 

(J 

În Middlewood, Nath habar nu are de când zace acolo, prăvălit 
pe bancheta din față a mașinii. Tot ce știe e că cineva deschide 
portiera. Cineva îl strigă pe nume. O mână îl prinde de umăr, 
caldă, blândă și puternică, și nu-i mai dă drumul. 

Pentru Nath, orbecăind într-o stupoare adâncă și confuză, 
vocea seamănă cu a tatălui său, deși tata nu i-a rostit niciodată 
numele atât de mângăietor și nici nu l-a atins cu o asemenea 
delicateţe. In clipa dinainte de a deschide ochii, chiar e tata, și 
la fel e când lumea iese din ceaţă și el vede lumina soarelui, o 
mașină de poliţie și pe ofițerul Fiske ghemuit alături, în portiera 
deschisă. Ofiţerul Fiske e cel care îi desprinde sticla goală de 
whisky dintre degete și-l ajută să-și ridice capul, dar în sufletul 
lui tata e cel care îi spune, cu așa o tandreţe în glas încât Nath 
începe să plângă, „Fiule, e timpul să mergi acasă”. 


VP - 186 


11. 


În aprilie, acasă era ultimul loc în care și-ar fi dorit Nath să fie. 
Toată luna - în săptămânile dinaintea vizitei în campus - și-a 
strâns cărţi și haine într-un maldăr tot mai înalt. În fiecare seară 
înainte să se culce, scotea scrisoarea de sub pernă și o citea din 
nou, savurându-i detaliile: un student în an mic din Albany, 
Andrew Bynner, avansat deja în astrofizica, avea să-l însoţească 
prin campus, angajându-l în conversații practice și intelectuale 
în sala de mese, găzduindu-l peste weekendul prelungit. De 
vineri până luni, își spunea el, uitându-se la biletele de avion: 
nouăzeci și șase de ore. Când dăduse valiza jos de pe dulap, 
după cina de ziua Lydiei, deja își sortase lucrurile pe care avea 
să le ia cu el de cele pe care le lăsa în urmă. 

Chiar și cu ușa închisă, Lydia îl auzea: clicul clapelor valizei 
deschizându-se, apoi bufnetul capacului lovind podeaua. Familia 
lor nu călătorea niciodată. Odată, când Hannah era încă un 
bebeluș, vizitaseră Gettysburg și Philadelphia. Tata planificase 
tot drumul pe atlasul rutier - un șir de locuri atât de îmbibate în 
tradiţia americană, încât aceasta se revărsa pretutindeni: în 
numele benzinăriilor - Valley Forge Diesel - și în preparatele 
casei când se opreau undeva pentru prânz - Creveti Gettystown, 
Mușchiulet de porc William Penn. Şi la fiecare restaurant 
chelneriţele se holbau la tata, apoi la mama, la ea, la Nath și la 
Hannah, iar Lydia înțelesese, chiar și copil fiind, că nu aveau să 
mai revină în acele locuri niciodată. De atunci, tata își luase 
cursuri de vară în fiecare an, parcă pentru a evita - așa cum 
bănuise ea pe drept - chestiunea vacanţțelor în familie. 

In camera lui Nath, un sertar se închise cu un pocnet. Lydia se 
întinse pe spate în pat, sprijinindu-și călcâiele pe afișul cu 
Einstein. Gustul dulce greţos al glazurii încă îi persista în gură; în 
stomac, tortul aniversar se răzvrătea. La sfârșitul verii, își spuse 
ea, Nath nu-și va împacheta o singură valiză, ci un geamantan și 
o grămadă de cutii, toate cărțile și hainele lui, tot ce avea. 
Telescopul va dispărea din colţ; teancul de reviste de 
aeronautică va dispărea din dulap. Un strat de praf va mărgini 
rafturile goale, lângă lemnul curat din spate, acolo unde vor fi 


VP - 187 


fost înainte cărțile. Fiece sertar, când îl va deschide ea, va fi gol. 
Chiar și așternuturile de pe patul lui vor dispărea. 

Nath deschise ușa. 

— Care-i mai bună? 

Ținea ridicate două cămăși, câte un umeraș în fiecare mână, 
astfel că îl flancau ca o draperie. În stânga, una albastru- 
deschis, cea mai bună cămașă elegantă a lui, cea pe care o 
purtase la serbarea de sfârșit de an, în primăvara trecută. In 
dreapta, una cu imprimeu pe care n-o mai văzuse niciodată, cu 
eticheta de preţ încă agățată de manșetă. 

— De unde o ai pe aia? 

— Mi-am cumpărat-o, răspunse Nath zâmbind. 

De când se știa, ori de câte ori avea nevoie de haine noi, 
mama îl ducea la magazinul universal Decker, iar el accepta tot 
ce alegea ea, numai ca să plece mai repede acasă. Săptămâna 
trecută, numărându-și cele nouăzeci și șase de ore, se dusese 
singur la mall pentru prima dată în viaţă și își cumpărase 
cămașa aceea, alegând de pe raft modelul în culori vii. | se 
păruse că-și cumpără o piele nouă, iar acum sora lui avea 
aceeași impresie. 

— Puțin cam prea fantezistă pentru mers la cursuri, replică 
Lydia, fără a-și cobori picioarele de pe perete. Sau așa se 
așteaptă să te îmbraci la Harvard? 

Nath lăsă umerașele în jos. 

— O să fie o chermeză pentru viitorii studenţi veniţi în vizită. 
lar cel care-mi va fi gazdă mi-a scris că el și colegii lui de 
cameră dau o petrecere în weekendul acela. Ca să 
sărbătorească sfârșitul semestrului. 

Își puse cămașa cu imprimeu în faţă, cu gulerul sub bărbie. 

— Poate că ar trebui s-o probez, decise el. 

Și dispăru în baie, iar Lydia auzi hârșâitul umerașului pe bara 
de la duș. O chermeză: muzică, dans, bere. Flirturi. Numere de 
telefon și adrese mâzgălite în grabă pe petice de hârtie. „Să-mi 
scrii! Sună-mă! Ne mai vedem”. Încet, picioarele îi lunecară în 
jos, oprindu-i-se pe pernă. O chermeză. La care studenţii cei noi 
erau amestecați între ei, combinaţi și transformați în ceva nou. 

Nath reapăru în prag, în cămașa cu imprimeu, încheindu-și 
nasturele de sus. 

— Ce părere ai? 


VP - 188 


Lydia își mușcă buza. Dungile albastre pe alb îi veneau bine; îl 
făceau să pară mai subţire, mai înalt și mai bronzat. Deși erau 
din plastic, nasturii luceau ca niște perle. Deja Nath părea o altă 
persoană, una pe care o cunoscuse și ea cu mult timp în urmă. 
Deja îi era dor de el. 

— Cealaltă-i mai bună, spuse ea. Te duci la colegiu, nu la 
Studio 542%. 

Știa însă că Nath se hotărâse. 

Mai târziu în aceeași zi, cu puţin înainte de miezul nopţii, se 
furișase în camera lui. Toată seara voise să-i spună despre tata 
și Louisa, despre ce văzuse în mașină în după-amiaza aceea, 
despre ceea ce știa că se întâmplă. Dar Nath fusese prea 
preocupat, iar încercarea de a-i capta atenţia era totuna cu 
strădania de a prinde fumul cu degetele. Asta era ultima ei 
șansă. Dimineaţă el va pleca. 

În camera lui, numai lampa de pe birou era aprinsă, iar 
îmbrăcat în vechea lui pijama dungată, Nath stătea în genunchi 
în fața ferestrei. Pentru o clipă Lydia crezu că se roagă și, 
stânjenită să-l surprindă într-un moment atât de intim - de 
parcă l-ar fi văzut gol -, dădu să închidă ușa. Dar la auzul pașilor 
ei, Nath se întoarse și, zărindu-i zâmbetul la fel de luminos ca 
luna care abia se ivise la orizont, își dădu seama că se înșelase. 
Fereastra era deschisă. Nu se ruga, ci visa cu ochii deschişi - 
ceea ce, avea ea să înțeleagă mai târziu, era aproape același 
lucru. 

— Nath... 

Şuvoiul vorbelor pe care ar fi vrut să i le spună se învolbura în 
mintea ei: „Am văzut. Bănuiesc. Am nevoie”. Era un lucru prea 
mare pentru a-l fărâmiţa în grăunţele mărunte ale cuvintelor. 
Nath însă nu părea să observe. 

— Vită-te și tu, șopti el cu așa o uimire în glas încât Lydia 
îngenunche lângă el și privi afară. 

Deasupra lor, cerul era de un negru adânc, ca un lac de 
cerneală, presărat cu stele. Nu semănau deloc cu stelele din 
cărţile ei de știință, înceţoșate și difuze, ca niște stropi de salivă. 
Erau perfect clare, fiecare distinctă ca un punct în frază, 
pistruind cerul cu lumină. Lăsându-și capul pe spate, nu mai 
zărea nici casele, nici lacul sau becurile de pe stradă; tot ce 
vedea era cerul, atât de vast și de întunecat încât ar fi putut s-o 


29 Club de noapte din New York, celebru în anii '70. 
VP - 189 


strivească. Parcă ajunsese pe o altă planetă. Ba nu, parcă plutea 
în spaţiu... singură. Căută constelaţiile pe care le văzuse în 
posterele lui Nath: Orion, Casiopeea, Ursa Mare. Diagramele 
acelea îi păreau copilărești acum, cu liniile lor drepte și culorile 
primare, cu formele schematice. Aici, stelele scânteiau ca 
paietele. „Așa arată infinitul”, își spuse ea. Limpezimea lor era 
copleșitoare, ca mici înțepături în inimă. 

— Nu-i așa că e uluitor? murmură Nath, în întuneric. 

Deja se afla parcă la ani-lumină depărtare. 

— Da, își auzi Lydia glasul, o șoaptă abia sesizabilă. Uluitor! 

e 

A doua zi dimineață, în vreme ce Nath își punea periuța de 
dinți în suportul ei, Lydia se opri în pragul uşii. Peste zece 
minute tata avea să-l conducă la aeroportul din Cleveland, de 
unde avionul TWA îl va duce la New York și apoi la Boston. Era 
ora patru și jumătate dimineața. 

— Promite-mi că mă suni să-mi spui cum merg lucrurile. 

— Sigur, replică Nath. 

Întinse benzile elastice deasupra hainelor împăturite, formând 
un X, și cobori capacul valizei. 

— Promiţi? 

— Promit, răspunse el închizând clapele cu un deget și 
ridicând valiza de mâner. Mă așteaptă tata. Ne vedem luni. 

Și cu asta, plecă. 

Mult mai târziu, când cobori la micul dejun, Lydia aproape că 
ar fi putut pretinde că nimic nu s-a schimbat. Tema ei pentru 
acasă era așezată lângă bol, cu patru mici bife pe margine; de 
cealaltă parte a mesei, Hannah culegea cerealele din bolul ei. 
Mama bea ceai și răsfoia ziarul. Un singur lucru arăta diferit: 
locul lui Nath era gol. Ca și cum niciodată n-ar fi fost acolo. 

— În sfârșit! o întâmpină Marilyn. Grăbeşte-te și corectează 
astea, scumpa mea; altfel nu vei mai avea timp să mănânci 
înainte să vină autobuzul. 

Lydia, care simţea că plutește, se apropie de masă. Marilyn 
parcurse în fugă titlurile din ziar - Carter ajunsese la 65 la sută 
în sondaje, Mondale preluase rolul de „consultant principal”, 
utilizarea azbestului fusese interzisă, în New York se trăseseră 
iarăși focuri de armă - până când privirea i se opri asupra unui 
articol scurt și interesant aflat în colţul paginii. Un medic din Los 
Angeles readuce la viață un bărbat aflat de șase ani în comă. 


VP - 190 


„Vimitor”, își spuse ea, apoi zâmbi spre fiica ei, care stătea cu 
mâinile prinse de spătarul scaunului de parcă altfel ar fi riscat să 
fie dusă de curent. 

e 

Nath nu sună în seara aceea, în vreme ce Lydia se chircea și 
se usca sub atenţia neabătută a părinţilor ei. „Am luat de la 
colegiu un catalog al cursurilor - vrei să faci statistică în vara 
asta? Te-a invitat deja vreun băiat să mergi cu el la banchet? Ei, 
sunt sigură că unul dintre ei o va face curând”. Nu sună nici 
sâmbătă, când Lydia plânse până ce reuși să adoarmă, și nici 
duminică, când se trezi cu ochii încă umflaţi. Deci așa avea să 
fie, își spuse în sinea ei. Ca și când niciodată n-ar fi avut un 
frate. 

Cu Nath plecat, Hannah se ţinea după Lydia ca un cățeluș, 
dând fuga la ușa ei în fiecare dimineaţă, înainte ca radioul cu 
ceas să pornească măcar, cu glasul sugrumat, aproape gâfâind. 
„Știi ce? Lydia, știi ce?” Niciodată nu știa și niciodată nu era 
ceva important: afară ploua; la micul dejun aveau clătite; în 
brad era o coţofană. Zi după zi, de dimineaţa până seara, stătea 
pe lângă Lydia, sugerând lucruri pe care ar putea să le facă 
împreună - „Am putea să jucăm Monopoly, am putea să ne 
uităm la film, am putea să facem floricele”. Toată viaţa ei, 
Hannah orbitase undeva la distanţă de sora și de fratele ei, iar 
Nath și Lydia toleraseră tacit micul satelit incomod. Acum Lydia 
observa o sumedenie de lucruri neînsemnate la sora ei: felul în 
care îi tresălta nasul, un-doi, rapid ca al unui iepure, când 
vorbea; obiceiul pe care și-l luase, de a sta pe vârfurile 
picioarelor, de parcă ar fi avut pantofi cu tocuri invizibile. 

Și apoi duminică după-amiază, strecurându-și picioarele în 
sandalele cu talpă groasă pe care Lydia abia le descălţase, își 
lansă ultima idee: „Am putea să mergem să ne jucăm pe malul 
lacului. Lydia, hai să mergem să ne jucăm la lac!” lar Lydia 
observă altceva, ceva strălucitor și argintiu sub bluza surorii ei. 

— Ce-i aia? 

Hannah încercă să se întoarcă, dar Lydia îi trase gulerul în jos, 
dând la iveală ceea ce zărise deja pe jumătate: un lănţișor 
subțire din argint, cu o inimioară și ea din argint. Medalionul ei. 
II prinse cu un deget, iar Hannah se clătină pe picioare, ieșind 
din sandalele surorii ei cu o mică bufnitură. 

— Ce faci cu ăsta? 


VP - 191 


Hannah aruncă o privire spre ușă, de parcă răspunsul corect 
ar fi fost scris acolo. Cu șase zile în urmă găsise cutiuţa din 
catifea sub patul Lydiei. 

— Credeam că tu nu-l vrei, șopti ea. 

Dar Lydia n-o asculta. „De fiecare dată când vei privi 
medalionul”, îl auzi pe tata spunând, „să-ţi amintești ce 
contează cu adevărat”. Să fii sociabilă. Să fii populară. Să te 
integrezi. „Nu-ţi vine să zâmbești? Și ce dacă? Forţează-te s-o 
faci. Nu critica, nu condamna și nu te plânge”. Atât de încântată 
de capcana aceea mică din argint, Hannah semăna cu ea când 
era mică - timidă, stângace, cu umerii abia începând să se 
aplece sub povara a ceva ce părea atât de fin, de argintiu și de 
uşor. 

Cu un plesnet sonor, palma ei lovi obrazul lui Hannah, 
aruncând-o în spate, împingându-i capul într-o parte. Apoi își 
trecu mâna întreagă pe sub lanţ și o răsuci, tare, smucind-o 
înainte ca pe un căţel de zgardă. „Imi pare rău”, dădu Hannah 
să bâiguie, dar din gură nu-i ieși decât un icnet slab. Lydia 
răsuci mai tare. Apoi lanţul se rupse și surorile reușiră să respire 
din nou. 

— Nu vrei să porți ăsta, spuse Lydia, și blândeţea din glasul ei 
o surprinse pe Hannah, o surprinse și pe ea însăși. Ascultă la 
mine! Îţi închipui doar că vrei. Dar nu vrei. Promite-mi, ceru ea 
strângând lanţul în pumn, promite-mi că nu ţi-l mai pui 
niciodată! În viaţa ta! 

Hannah clătină din cap, cu ochii mari. Lydia întinse mâna spre 
gâtul surorii ei, atingând cu degetul mare firișorul de sânge, 
acolo unde lanţul îi intrase în piele. 

— Și să nu zâmbești niciodată dacă nu-ţi vine, adăugă ea, iar 
Hannah, năucită de atenţia bruscă și totală a surorii ei, 
încuviinţă. Să nu uiţi! 

Și Hannah se ţinu de cuvânt. În seara aceea și în anii care au 
urmat avea să privească înapoi la momentul acela, de fiecare 
dată ducându-și mâna la gât, acolo unde dunga roșie lăsată de 
lanț dispăruse de mult. Lydia păruse mai mult îngrijorată decât 
mâniată, cu lănţișorul atârnându-i dintre degete ca un șarpe 
mort; glasul ei avusese un ton aproape trist, de parcă ea însăși 
făcuse ceva rău, nu Hannah. Lănţișorul era de fapt ultimul lucru 
pe care l-ar fi furat ea vreodată, dar momentul acela, acele 


VP - 192 


ultime cuvinte schimbate cu sora ei aveau s-o nedumerească 
multă vreme pe urmă. 

În aceeași seară, în siguranţa camerei ei, Lydia scoase 
bucăţica de hârtie pe care Nath notase numărul de telefon al 
studentului care-l găzduia. După cină, când tata se retrăsese la 
el în birou și mama se așezase comod în camera de zi, despături 
hârtia și ridică receptorul telefonului de pe palier. La celălalt 
capăt al liniei sună de șase ori până când cineva răspunse, iar în 
fundal auzi zarva unei petreceri în toi. 

— Cine? întrebă un glas, de două ori, iar Lydia renunţă să mai 
șoptească și strigă: 

— Nathan Lee. Studentul în vizită. Nathan Lee! 

Minutele se  scurseră, fiecare adăugându-se la costul 
convorbirilor la distanţă - deși când va primi factura, James va fi 
deja prea pustiit pentru a-i mai da atenţie. La parter, Marilyn 
rotea iar și iar butonul de selectare a canalelor: Rhoda. Six 
Million Dollar Man. Quincy. Rhoda din nou. Și într-un târziu, 
glasul lui Nath se auzi în receptor. 

— Nath, începu Lydia. Eu sunt. 

Spre surprinderea ei, ochii i se umplură de lacrimi imediat ce-i 
auzi vocea - deși era mai seacă și mai joasă decât de obicei, de 
parcă ar fi fost răcit. În realitate, Nath băuse trei sferturi din 
prima lui bere din viaţă, iar încăperea în care se afla căpătase 
deja o aură mai caldă. lar glasul surorii lui - aplatizat de distanţă 
- străpunse aura aceea ca un cuţit cu lama tocită. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— N-ai sunat. 

— Ce? 

— Ai promis că telefonezi. 

Lydia își șterse ochii cu dosul palmei. 

— Și de-aia mă suni? 

— Nu, ascultă, Nath... Trebuie să-ţi spun ceva... 

Și se întrerupse, neștiind cum să-i explice. În fundal, un hohot 
de râs se înălță ca un val care se sparge de țărm. Nath oftă. 

— Ce s-a întâmplat? Te-a cicălit mama pentru teme? întrebă 
el și duse sticla la gură, dar constată că berea se încălzise și 
gustul ei stătut îi pișcă limba. Stai, lasă-mă să ghicesc! Mama ti- 
a cumpărat un cadou special, numai că e doar o carte. Tata ţi-a 
cumpărat o rochie nouă... ba nu, un colier cu diamante... și se 
așteaptă să-l porți! Seara trecută, la cină, a trebuit să vorbești, 


VP - 193 


să vorbești și să tot vorbești, și toată atenţia lor era îndreptată 
asupra ta. Mă apropii de realitate? 

Stupefiată, Lydia rămase tăcută. Toată viața, de când se 
știau, Nath înţelesese mai bine decât oricine lexiconul familiei 
lor, lucrurile pe care niciodată n-ar fi putut să le explice cuiva 
din afară: că o carte sau o rochie însemna mai mult decât ceva 
de citit sau de îmbrăcat; că atenţia venea la pachet cu așteptări 
care - la fel ca ninsoarea - cădeau, se așterneau și te striveau 
sub greutatea lor. Cuvintele erau, toate, cele potrivite, dar în 
glasul acesta nou al lui Nath păreau ordinare, friabile și goale. 
Așa cum le-ar fi perceput oricine altcineva. Deja fratele ei 
devenise un străin. 

— Trebuie să-nchid, spuse el. 

— Stai! Stai! Ascultă, Nath... 

— Dumnezeule, n-am timp de așa ceva! Și cu o izbucnire de 
amărăciune adăugă: De ce nu te duci să-ţi discuţi problemele cu 
Jack?! 

Încă nu știa cât îl vor durea cuvintele acelea. După ce trânti 
receptorul în furcă, o împunsătură de remușcare, ca o bubă 
mică și usturătoare, începu să-și facă loc în pieptul lui. Dar de 
departe, cu zgomotul și căldura petrecerii  învăluindu-l, 
perspectiva i se schimbase deja. Tot ceea ce priveai de aproape 
părea atât de mare... școala, părinţii, viaţa lor... era suficient să 
te îndepărtezi doar puţin și toate se micșorau până ce nu mai 
rămânea nimic din ele. Puteai să nu le mai răspunzi la telefoane, 
să rupi scrisorile primite de la ei, să te prefaci că nici nu 
existaseră vreodată. Să o iei de la capăt - o persoană nouă cuo 
viaţă nouă. Era doar o problemă de geografie, își spuse el, cu 
încrederea în sine a cuiva care încă nu încercase niciodată să se 
elibereze de familie. Peste puţin timp, Lydia va pleca și ea la 
școală. Peste puţin timp, și ea se va elibera. Dădu pe gât restul 
de bere și se duse să-și ia alta. 

Acasă, singură pe palier, Lydia rămase cu receptorul în mână 
mult timp după ce el închisese. Lacrimile care îi înecaseră glasul 
se uscaseră. O furie arzătoare la adresa lui Nath începu să 
mocnească în ea, lent, pe măsură ce ultimele lui cuvinte îi 
răsunau încă în urechi. „N-am timp de așa ceva”. Se 
transformase într-o altă persoană, una căreia nu-i păsa că ea 
avea nevoie de el. O persoană care spunea lucruri ce o răneau. 
Simţea că și ea devine o altă persoană - una care își lovea sora 


VP - 194 


mai mică. Și care voia să-l rănească pe Nath tot atât cât o rănise 
el. „Du-te și discută-ți problemele cu Jack!” 
e 

Luni dimineață își puse cea mai drăguță rochie a ei, cea fără 
umeri și cu floricele roșii, pe care i-o cumpărase tata în toamnă. 
„Ceva nou pentru noul an școlar”, îi spusese atunci. Plecaseră 
după rechizite, iar el o observase pe un manechin în vitrina 
magazinului. Lui James îi plăcea să-i cumpere Lydiei rochiile pe 
care le vedea pe manechine; doar asta însemna că toată lumea 
le purta! „Ultima modă, da? Orice fată are nevoie de o rochie 
pentru ocaziile speciale”. Lydia, care își dorea să nu iasă în 
evidenţă - un hanorac și pantaloni reiaţi sau o bluză simplă și 
blugi evazaţi știa că era o rochie pentru ieșirile cu băieţii, iar ea 
nu ieșea. O ţinuse luni de-a rândul în cel mai îndepărtat colț ar 
dulapului, dar astăzi o luă de pe umeraș. Își pieptănă părul cu 
grijă, făcându-și cărarea exact pe mijloc, și îl prinse într-o parte 
cu o agrafă roșie. Cu vârful rujului își contură curbele buzelor. 

— la uite ce bine arăţi! exclamă James la micul dejun. Eşti la 
fel de drăguță ca Susan Dey. 

Lydia zâmbi și nu spuse nimic, nici când Marilyn o atenţionă: 
„Lydia, să nu întârzii după școală; diseară vine Nath”, nici când 
James îi atinse gropiţa cu un deget - vechea lui glumă, din nou - 
și declarase: „Toţi băieţii se vor ţine după tine acum”. 

De pe cealaltă parte a mesei, Hannah studia rochia și 
zâmbetul rujat al surorii ei, frecându-și cu un deget coaja, fină 
ca o pânză de păianjen, care îi încercuia gâtul. „Nu”, ar fi vrut să 
strige, deși habar n-avea: nu ce? Știa doar că urma să se 
întâmple ceva și că nimic din ce ar fi putut spune sau face ea n- 
ar fi avut cum să împiedice acel ceva. După ce Lydia plecă, își 
luă lingura și terciui cerealele înmuiate din bolul ei până când le 
transformă într-o pastă. E 

Hannah avea dreptate. In după-amiaza aceea, la sugestia 
Lydiei, Jack conduse până la Point, în locul de unde se deschidea 
o panoramă asupra orașului, și parcă la umbră. In serile de 
vineri vreo șase mașini se înghesuiau acolo, cu ferestrele închise 
aburindu-se treptat, până ce venea un echipaj de poliţie și le 
împrăștia. Acum însă, în lumina vie a după-amiezii de luni, nu 
mai era nimeni prin preajmă. 

— Şi când se întoarce Nath? 

— In seara asta, cred. 


VP - 195 


De fapt, Lydia știa că fratele ei avea să aterizeze pe 
aeroportul Hopkins din Cleveland la cinci și nouăsprezece 
minute. El și tata vor fi înapoi acasă la șase și jumătate. Se uită 
prin geamul portierei spre orologiul Băncii First Federal, abia 
vizibil în centrul orașului. Era patru și cinci. 

— Trebuie să fie ciudat fără el acasă. 

Lydia râse - un hohot scurt și amar. 

— Patru zile n-au fost suficiente pentru el, sunt sigură. Abia 
așteaptă să plece de-a binelea. 

— Doar nu e ca și cum nu l-ai mai vedea niciodată! Adică, va 
mai veni acasă. De Crăciun. Și vara. Nu-i așa? întrebă Jack, 
ridicând o sprânceană. 

— Poate. Sau poate va rămâne acolo pentru totdeauna. Cui îi 
pasă?! replică Lydia străduindu-se să-și liniștească tremurul 
vocii. Eu am viaţa mea. 

Prin fereastra coborâtă a portierei auzea frunzele tinere ale 
arţarilor foșnind. Un singur fluturaș, rămas pe crengi de toamna 
trecută, se desprinse și căzu la pământ, rotindu-se. Fiecare 
celulă din corpul ei tremura, dar când se uită la propriile-i mâini, 
văzu că stau liniștite, nemișcate, în poală. ` 

Deschise torpedoul și scoase cutia cu prezervative. Inăuntru 
erau tot două, așa cum fuseseră cu luni în urmă. 

Jack se uită la ea, uimit. 

— Ce faci acolo? 

— E-n regulă. Nu-ţi face griji! N-o să regret nimic. 

Era atât de aproape de el încât îi simţea mirosul dulce-sărat al 
pielii. 

— Ştii, nu ești așa cum își închipuie lumea, continuă ea, 
punând ușor o mână pe coapsa lui. Toată lumea crede, cu toate 
fetele acelea, că nu-ţi pasă de nimic. Dar nu e adevărat. Nu așa 
ești tu în realitate. Și ridicându-și ochii spre ai lui, albastru în 
albastru, adăugă: Eu te cunosc. 

Și în timp ce el se uita mut, Lydia trase adânc aer în piept, de 
parcă s-ar fi pregătit pentru un plonjon în apă, și-l sărută. 

Nu mai sărutase pe nimeni înainte, iar acesta era - deși ea nu 
știa - un sărut dulce, un sărut cast, un sărut de fetiță. Sub 
buzele ei, ale lui erau calde, uscate și nemișcate. Dincolo de 
fumul de ţigară, Jack mirosea de parcă ar fi venit de undeva din 
pădure, a frunze și a verde. Mirosea așa cum se simţea 
catifeaua, cum se simte ceva peste care vrei să-ţi treci palmele 


VP - 196 


și apoi să le duci la faţă. În acea clipă, mintea Lydiei înaintă 
rapid în viitor, așa cum se întâmplă în filme. Peste ei doi pe 
bancheta din spate, unul peste celălalt, cu mâinile prea încete 
pentru dorinţele care-i animau. Peste nodul desfăcut al baierelor 
rochiei ei, peste hainele scoase în grabă. Peste trupul lui Jack 
aplecat pe al ei. Toate lucrurile pe care nu le trăise încă și pe 
care, de fapt, abia dacă și le putea imagina. Când Nath se va 
întoarce acasă, își spuse, ea se va fi transformat deja. În seara 
aceea, când Nath îi va povesti despre tot ce văzuse la Harvard, 
despre noua și fabuloasa viaţă care urma să înceapă pentru el, 
va avea și ea ceva nou să-i spună. 

Și atunci, cu mare delicateţe, Jack se depărtă de ea. 

— Eşti drăguță, spuse el. 

Și se uită în jos, la ea, dar - Lydia înţelese instinctiv acest 
lucru - nu ca un îndrăgostit; se uită afectuos, așa cum se uită 
adulţii la un copil care a căzut și s-a lovit. Și înăuntrul ei Lydia se 
ofili. Își cobori privirea, lăsând ca părul să-i ascundă faţa 
înroșită, și un gust amar îi năvăli în gură. 

— Să nu-mi zici că deodată te-a năpădit moralitatea, rosti ea 
acid. Sau nu sunt suficient de bună pentru tine? 

— Lydia, oftă el, cu vocea moale ca un pluș. Nu e vorba 
despre tine. 

— Atunci? 

Urmă o tăcere lungă, atât de lungă încât ea crezu că poate a 
uitat să-i răspundă. Când vorbi într-un târziu, se întoarse cu faţa 
spre fereastră, ca și când ceea ce ar fi vrut de fapt să spună se 
afla afară, dincolo de șirul de arțari, dincolo de lac și de tot ce se 
întindea înaintea lor. 

— Nath. 

— Nath? făcu Lydia, dându-și ochii peste cap. Să nu-ţi fie frică 
de Nath! El nu contează. 

— Ba contează, replică Jack, privind tot afară. Contează 
pentru mine. 

De un minut avu Lydia nevoie pentru a asimila cuvintele lui, 
uitându-se mută la el, de parcă faţa lui și-ar fi schimbat forma 
ori părul ar fi căpătat o altă culoare. Jack își freca degetul mare 
de rădăcina inelarului, iar ea înţelese că îi spusese adevărul, că 
acesta fusese adevărul de mult, mult timp. 

— Dar... Nath? Dar tu întotdeauna... adică, toată lumea știe... 


VP - 197 


Fără să vrea, se uită peste umăr la bancheta din spate, la 
pătura decolorată îngrămădită acolo. 

Jack afișă un zâmbet sec. 

— Cum ai zis tu? „Toată lumea crede, cu fetele astea... dar nu 
așa ești tu în realitate”. 

Privi pieziș spre ea. Prin geamul deschis, vântul ciufulea 
buclele nisipii. 

— Nimeni n-ar bănui, adăugă el apoi. 

Frânturi de conversație îi reveniră Lydiei în minte, dar cu un 
ton diferit. „Unde e fratele tău?” „Dar Nath ce-o să zică?” și „O 
să-i spui fratelui tău că ne petrecem timpul împreună și că nu 
sunt un tip chiar atât de rău?” Și ce răspunsese ea? „Niciodată 
nu m-ar crede”. Cutia de prezervative pe jumătate goală părea 
să caște gura la ea, iar Lydia o strivi în pumn. „Eu te cunosc”, se 
auzi rostind, și se crispă. Cum a putut fi atât de proastă? Să-l fi 
înțeles atât de greșit? Să fi înțeles totul atât de greșit? 

— Trebuie să plec! spuse ea, luându-și rucsacul de pe jos. 

— Îmi pare rău. 

— Rău? Pentru ce? N-ai niciun motiv să-ţi pară rău, replică ea, 
punându-și rucsacul pe umăr. De fapt, mie-mi pare rău pentru 
tine. Să iubeşti pe cineva care te urăște! 

Îi aruncă o privire încruntată și-l văzu icnind o dată, brusc, de 
parcă i-ar fi împroșcat apă în ochi. Apoi faţa lui deveni obosită, 
opacă și închisă, așa cum era cu ceilalţi, așa cum fusese în 
prima zi în care se întâlniseră. Zâmbi, dar zâmbetul era mai 
mult o grimasă. 

— Eu, cel puţin, nu-i las pe ceilalţi să-mi spună ce să fac, 
replică el, iar ea tresări auzind disprețul din glasul lui; nu-l mai 
auzise de luni bune. Eu, cel puţin, știu cine sunt. Și ce vreau. Dar 
tu, Miss Lee? continuă el, îngustând ochii. Tu ce vrei? 

„Sigur că știu ce vreau”, răspunse ea în gând, dar când 
deschise gura, constată că e seacă. In mintea ei, cuvintele 
ricoșau ca niște bile din sticlă - doctoriță, populară, fericită - 
preschimbându-se în tăcere. 

Jack pufni. 

— Eu, cel puţin, nu-i las pe ceilalţi să-mi spună mereu ce să 
fac. Eu, cel puţin, nu mă tem. 

Lydia înghiţi greu. Sub privirile lui, își simţea pielea cojindu-se. 
Ar fi vrut să-l lovească, dar n-ar fi fost suficient de dureros. Apoi 
înţelese ce l-ar durea cel mai tare. 


VP - 198 


— Pariez că lui Nath îi va plăcea să afle despre chestia asta. 
Pariez că tuturor le va plăcea, la școală. Nu ești de aceeași 
părere? 

În faţa ochilor ei, Jack se dezumflă, ca un balon înţepat. 

— Uite ce e... Lydia... începu el, însă ea deschisese deja 
portiera și, coborând, o trânti în urma ei. 

La fiecare pas, rucsacul i se izbea de spate, dar continuă să 
alerge tot drumul până la strada principală și apoi până acasă, 
fără a se opri nici măcar când simţi un junghi sub coaste. La 
zgomotul fiecărei mașini se răsucea, așteptându-se să-l vadă pe 
Jack, dar Volkswagenul nu se zărea pe nicăieri. Se întrebă dacă 
mai stătea încă acolo, la Point, cu privirea aceea hăituită în ochi. 

Când trecu de lac și ajunse pe strada lor, încetinind ca să 
poată răsufla, totul i se păru nefamiliar: ciudat de limpede, cu 
toate culorile prea strălucitoare, ca un televizor suprasetat. 
Pajiștile verzi erau puţin prea albastre, frontoanele albe ale 
casei doamnei Allen erau puţin prea intense, pielea propriilor ei 
brațe puţin prea galbenă. Toate păreau un pic distorsionate, iar 
ea strânse din ochi, pentru a le readuce la forma lor obișnuită. 
Când ajunse acasă, avu nevoie de o clipă pentru a-și da seama 
că femeia care mătura veranda era mama ei. 

Văzându-și fiica, Marilyn întinse braţele, pentru un sărut. Abia 
atunci realiză Lydia că avea încă în mână cutia de prezervative, 
și o îndesă în rucsac, în căptușeală. 

— Ești încinsă, spuse Marilyn, punând iar mâna pe mătură. 
Aproape că am terminat. Pe urmă putem începe să recapitulăm 
pentru examene. 

Muguri mici și verzi, căzuţi din copaci, se striveau sub paiele 
măturii. Pentru o clipă glasul Lydiei îngheță, și când reveni într- 
un târziu, răsună atât de strident, încât nici ea, nici mama ei nu-l 
recunoscură. 

— i-am zis! N-am nevoie de ajutorul tău! 

Până a doua zi, Marilyn va fi uitat acest moment: vocea 
răstită a Lydiei, accentele sparte din tonul ei. Avea să dispară cu 
desăvârșire din amintirile despre fiica ei, așa cum toate 
amintirile despre o persoană dragă pierdută se atenuează și se 
simplifică singure, lepădându-și complexităţile ca pe niște solzi. 
Acum însă, uimită de tonul neobișnuit al fiicei ei, îl puse pe 
seama oboselii, a orei târzii. 


VP - 199 


— Nu mai e mult timp, strigă ea când Lydia deschise ușa 
casei. Știi, e mai deja! 

(J 

Mai târziu, când vor privi înapoi la această ultimă seară, 
membrii familiei nu-și vor mai aminti aproape nimic. Atâtea 
lucruri vor fi înecate de tristeţea ce va veni. Animat de 
entuziasm, Nath vorbi tot timpul la cină, dar niciunul dintre ei - 
nici el însuși - nu-și va aminti de neobişnuita lui volubilitate sau 
măcar de unul dintre cuvintele rostite. Nu-și vor aminti lumina 
crepusculului revărsată pe faţa de masă ca untul topit sau pe 
Marilyn spunând: „Liliacul începe să înflorească”. Nu-și vor 
aminti că James a zâmbit auzind de bucătăria lui Charlie, 
gândindu-se la prânzurile sale de demult cu Marilyn, și nici că 
Hannah a întrebat „Și în Boston sunt aceleași stele?”, iar Nath a 
răspuns „Da, sigur că da”. Toate acestea vor dispărea până 
dimineaţă. Ei însă vor diseca această din urmă seară ani de-a 
rândul. Ce n-au văzut și ar fi trebuit să observe? Ce gest mic, 
uitat, ar fi putut să schimbe totul? Vor analiza lucrurile până la 
sânge, întrebându-se cum de luase totul un curs atât de greșit, 
și niciodată nu vor ști cu certitudine. 

Cât despre Lydia... toată seara își pusese aceeași întrebare. 
Nu observase nostalgia tatălui și nici lumina din privirea fratelui. 
Tot timpul la masa de seară și pe urmă, după ce le urase noapte 
bună, una și aceeași întrebare i se răsucise în minte. Cum de 
luase totul un curs atât de greșit? Singură, cu pick-up-ul 
murmurând în lumina veiozei, începuse să scotocească prin 
propriile-i amintiri. Înainte de chipul lui Jack în după-amiaza 
aceea, sfidător, blând și hăituit, toate în același timp. Inainte de 
Jack. Înainte de testul picat la fizică, înainte de biologie, înainte 
de premii și de cărţi și de stetoscopul adevărat. Când o luaseră 
lucrurile razna? 

În clipa în care ceasul trecu de la 1.59 la 2.00 cu un clic abia 
auzit, atunci înțelese, atunci piesele se așezară la locul lor cu 
același sunet domol. Discul se oprise de mult, iar întunericul de 
afară făcea ca liniștea să pară mai adâncă, aidoma foșnetelor 
înfundate dintr-o sală de lectură. lar Lydia înţelese în sfârșit 
când o luase totul razna. Și imediat știu unde trebuie să se ducă. 

(J 

Lemnul pontonului era la fel de bine lustruit pe cât și-l 

amintea. Se așeză la capătul lui, așa cum făcuse cu atât de mult 


VP - 200 


timp în urmă, cu picioarele atârnând peste margine, acolo unde 
barca se lovea încet de doc. Niciodată în toţi anii ăștia nu 
avusese curaj să vină din nou atât de aproape. În noaptea asta, 
pe întuneric, nu simţea nicio frică, și observă acest lucru cu o 
mirare potolită. 

Jack avea dreptate: îi fusese teamă atât de mult timp, încât 
uitase cum era să nu-i fie - teamă că într-o zi mama avea să 
dispară iar, că tata va fi copleșit și că întreaga lor familie se va 
nărui încă o dată. Tot timpul de atunci, din vara aceea fără 
mama, familia în sine păruse precară, de parcă s-ar fi clătinat pe 
buza unei prăpăstii. Înainte de acel moment nu realizase cât de 
fragilă era fericirea, cum, dacă nu aveai grijă, riscai s-o lovești și 
s-o sfărâmi. Tot ce voise mama ea promisese. Atât timp cât va 
rămâne. Îi fusese atât de frică! 

Așa că de fiecare dată când mama întrebase „Vrei...?”, ea 
răspunsese că da. Știuse ce-și doreau părinţii fără ca ei să 
rostească măcar un cuvânt, și voise să-i știe fericiţi. Ea își ţinuse 
promisiunea. lar mama rămăsese. Citește cartea asta! „Da”. 
Dorește-ţi asta! lubește asta! „Da”. Odată, la muzeul colegiului, 
în vreme ce Nath se bosumflase fiindcă rata expoziţia despre 
stele, ea observase o bucată de chihlimbar cu o muscă prinsă în 
interior. „E veche de patru milioane de ani”, îi șoptise Marilyn la 
ureche, cuprinzând-o cu braţele. Și Lydia se uitase la ea până 
când Nath, în sfârșit, le trăsese pe amândouă mai departe. 
Acum se gândi la musca aceea aterizând bravă în bălticica de 
rășină. Poate că o confundase cu mierea. Poate că nici n-o 
văzuse. Când își dăduse seama însă de greșeală, fusese prea 
târziu. Se zbătuse, se scufundase și se înecase. 

Încă din acea vară îi fusese atât de frică - să n-o piardă pe 
mama, să nu-l piardă pe tata. Și după o vreme apăruse frica și 
mai mare: să nu-l piardă pe Nath, singurul care înțelegea 
echilibrul bizar și fragil din familia lor. Cel care știa tot ce se 
întâmplase. Și care o ţinuse totdeauna la suprafaţă. 

În ziua aceea de demult, așezată exact în acest loc pe ponton, 
începuse deja să simtă cât de greu îi va fi să moștenească 
visurile părinţilor. Cât de sufocantă va fi așa o dragoste. Simţise 
mâinile lui Nath pe umeri și fusese aproape recunoscătoare să 
cadă, să se lase să se ducă la fund. Apoi, când capul îi coborâse 
sub suprafaţă, apa o lovise ca o palmă. Încercase să ţipe și 
răceala ei îi alunecase pe gât în jos, înecând-o. și întinsese 


VP - 201 


degetele de la picioare în căutarea pământului solid, dar nu-l 
găsise. Nu găsise nimic nici când ridicase brațele. Doar rece și 
ud. 

Apoi... căldură. Degetele lui Nath, mâna lui Nath, brațul lui 
Nath, Nath trăgând-o înapoi, în sus, capul ei revenind la 
suprafață, cu apa curgându-i din păr în ochi și ochii usturând-o. 
Dă din picioare, îi spusese Nath. Mâinile lui o ţineau la suprafaţă, 
surprinzând-o cu forța lor, cu siguranța lor, și simţise cum 
căldura o învăluise complet. Degetele lui le prinseseră pe ale ei, 
și imediat frica îi pierise. 

Dă din picioare! Te-am prins! Dă din picioare! 

De atunci, fusese mereu la fel. Nu mă lăsa să mă scufund, îi 
ceruse în gând când întinsese mâna spre el, iar el îi promisese 
că n-o va lăsa, când i-o luase într-a lui. Acel moment, își spuse 
Lydia. Atunci a luat-o totul razna. 

Dar nu era prea târziu. Acolo, pe ponton, Lydia făcu o nouă 
serie de promisiuni, de data asta către ea însăși. O va lua de la 
capăt din nou. Îi va spune mamei: destul! Va lua posterele de pe 
pereţi și va pune cărţile deoparte. Dacă va pica la fizică, dacă nu 
va deveni medic, totul va fi bine. Îi va spune asta mamei. Și-i va 
mai spune ceva: că nu e prea târziu. Pentru nimic. Îi va da 
înapoi tatei lănţișorul și cartea. Va înceta să mai ţină la ureche 
telefonul mut; va înceta să se prefacă a fi altcineva decât e. De 
acum înainte, va face ceea ce vrea ea. Cu picioarele ferm înfipte 
în nimic, Lydia - atât timp subjugată de visurile altora - nu-și 
putea imagina ce va fi asta, dar dintr-odată universul începuse 
să scânteieze plin de posibilităţi. Va schimba totul. Îi va spune 
lui Jack că-i pare rău, că niciodată nu-i va dezvălui secretul. 
Dacă el poate fi atât de curajos, atât de sigur pe ceea ce este și 
ce vrea, poate că și ea va izbuti. Şi-i va spune că înțelege. 

lar Nath... îi va spune că e în regulă să plece. Că ei îi va fi 
bine. Că el nu mai e responsabil pentru ea, că nu trebuie să-și 
mai facă griji. Și pe urmă îi va da drumul. 

Rostind pentru sine aceste promisiuni, Lydia înţelese ce are 
de făcut. Cum să ia totul de la capăt, astfel încât niciodată să 
nu-i mai fie teamă să rămână singură. Ce să facă pentru a-și 
pecetlui promisiunile, pentru a le transforma în realitate, încet, 
cobori în barcă și desfăcu parâma. Când o împinse pentru a se 
depărta de ponton, se așteptă la un val de panică. Dar acesta 
nu veni. Ba o dată chiar vâsli, rotind cu stângăcie întâi o vâslă, 


VP - 202 


apoi pe cealaltă, spre mijlocul lacului - suficient de departe cât 
becul de pe mal să mai fie doar un punctuleţ, prea mic pentru a 
contamina întunericul din jur -, simțindu-se ciudat de liniștită și 
de încrezătoare. Deasupra ei, luna era rotundă ca un ban, clară 
și perfectă. Sub ea, barca se legăna atât de lin, încât abia dacă-i 
simțea mișcarea. Privind spre cer, avea impresia că plutește în 
spaţiu, cu desăvârșire liberă, neîngrădită. Nu mai putea crede în 
ceva imposibil. 

In depărtare, lumina de pe ponton licărea aidoma unei stele. 
Dacă își mijea ochii, putea distinge forma vagă a pontonului în 
sine, conturul palid al scândurilor pe fondul nopţii negre. Când 
va ajunge puţin mai aproape, își spuse, îl va putea vedea 
perfect: lemnul tocit de generaţii de tălpi goale, pilonii care îl 
mențineau chiar la suprafaţa apei. Cu grijă, se ridică în picioare, 
întinzând braţele în lateral când barca se legănă. Nu era chiar 
atât de departe. Putea s-o facă, era sigură de asta. Nu trebuia 
decât să dea din picioare. Va da din picioare până la ponton, se 
va prinde de scânduri și va ieși din apă. Mâine dimineaţă îl va 
întreba pe Nath despre Harvard. Cum era acolo. Îl va întreba 
despre oamenii pe care i-a întâlnit, despre cursurile pe care le 
va urma. Şi-i va spune că se va descurca de minune. 

Se uită în jos, la apa care în întuneric părea doar un nimic, 
doar întunecime, un mare neant întinzându-se sub ea. Totul va fi 
bine, își spuse Lydia și păși afară din barcă, în apă. 


VP - 203 


12. 


Tot drumul spre casă, James își spune în gând: „Nu e prea 
târziu. Nu e prea târziu”. Cu fiecare cifră schimbată pe 
kilometraj, repetă fraza iar, până când ajunge înapoi în 
Middlewood, lăsând în urmă colegiul și apoi lacul. Când oprește 
în sfârșit în faţa casei, ușa garajului e deschisă, iar mașina lui 
Marilyn nu se vede. Fiece respiraţie îl clatină pe picioare, oricât 
de tare se străduiește să stea drept. În toţi anii ăștia nu și-a 
amintit decât că ea a plecat. Și a acceptat ca de la sine înţeles 
că s-a întors. Şi că a rămas. Când întinde mâna spre clanţa ușii, 
picioarele abia îl mai ţin. Nu e prea târziu, se asigură, dar în 
sinea lui tremură. N-ar putea s-o învinovăţească dacă a plecat 
din nou, de data asta de-a binelea. 

În holul de la intrare îl întâmpină o tăcere grea, ca a unei 
înmormântări. Pe urmă pășește în camera de zi și zărește o 
siluetă mică, încovrigată pe podea. Hannah. Făcută ghem, cu 
brațele strânse în jurul trupului. Cu ochii roșii, înlăcrimaţi, în 
minte îi vine brusc o imagine de demult - doi copii fără mamă 
pe pragul rece al unei uși. 

— Hannah? șoptește și simte că se prăbușește ca o clădire 
veche, prea șubrezită pentru a mai rezista. 

Servieta îi cade din mână, lângă el. Are impresia că respiră 
printr-un pai. 

— Unde e mama? întreabă. 

Hannah ridică privirea. 

— Sus. Doarme. Și pe urmă - iar asta-i redă lui James 
răsuflarea înapoi - adaugă: l-am spus eu că o să te întorci. 

Nu cu orgoliu, nu triumfător. Doar ca un simplu fapt, întreg și 
simplu ca o mărgică. 

James se așază pe covor, lângă fiica lui cea mică, amuţit de 
recunoștință, iar Hannah se gândește dacă să spună mai multe. 
Fiindcă mai sunt multe altele, multe: cum s-au ghemuit ea și 
mama împreună în patul Lydiei și au plâns, au plâns toată după- 
amiaza, strângându-se în braţe una pe alta, atât de aproape 
încât lacrimile lor s-au amestecat, până când mama a adormit. 
Și cum, cu o jumătate de oră în urmă, fratele ei venise acasă cu 


VP - 204 


o mașină de poliţie, ciufulit și năucit, și duhnind de la o poștă, 
dar ciudat de senin, și se dusese direct în camera lui și se 
culcase. Uitându-se de după perdea, Hannah îl văzuse pe 
ofițerul Fiske la volan, și mai târziu în seara aceea mașina lui 
Marilyn avea să reapară pe nesimţite în alee, spălată și cu cheile 
așezate frumos pe scaunul șoferului. Dar astea pot aștepta, 
decide ea. E obișnuită să păstreze secrete, iar acum are altceva, 
mai presant, să-i spună tatălui ei. 

ÎI trage de braţ și-i arată în sus, iar James e surprins de cât de 
mici sunt mâinile ei și cât de puternice. 

— Uite! 

La început, atât de copleșit de ușurare, atât de obișnuit să-și 
ignore fetița cea mică, nu vede nimic. Nu e prea târziu, își spune 
privind spre tavanul curat și strălucitor ca o coală albă de hârtie 
în lumina după-amiezii. Nu e încă sfârșitul. 

— Uite! insistă Hannah, înclinându-i capul pe spate cu o mână 
fără drept de apel. 

Niciodată n-a mai îndrăznit să fie atât de poruncitoare, iar 
James, uimit, se uită cu atenţie și în sfârșit vede: o urmă de 
picior albă pe fondul alb, ca și când cineva ar fi călcat în vopsea 
și apoi pe tavan, lăsând o amprentă vagă, dar perfect conturată. 
N-a mai observat-o până acum. Hannah îi prinde privirea și 
expresia de pe chipul ei e mândră și serioasă, de parcă ar fi 
descoperit o nouă planetă. De fapt, e ridicol - o urmă de picior 
pe tavan. Ilnexplicabilă, fără rost și magică. 

Hannah râde încet, iar pentru James râsul ei sună a clinchet 
de clopoțel. Un sunet bun. Râde și el, pentru prima dată de 
săptămâni bune, iar Hannah, dintr-odată îndrăzneață, se 
cuibărește lângă tatăl ei. Pare ceva familiar, felul în care se 
topește în el. Îi aduce aminte de ceva ce a uitat. 

— Ştii ce făceam uneori împreună cu sora ta? întreabă el, 
rostind cuvintele lent. Când era mică, mică de tot, chiar mai 
mică decât tine... Știi ce făceam? 

O lasă pe Hannah să i se cocoaţe în spate, apoi se ridică în 
picioare și se întoarce dintr-o parte în alta, simțind cum 
greutatea ei i se deplasează pe corp. 

— Unde e Lydia? întreabă în joacă. Unde e Lydia? 

Întreba asta iar și iar, în timp ce ea, cu faţa ascunsă în părul 
lui, chicotea. Îi simţea răsuflarea fierbinte pe pielea capului, pe 
dosul urechilor. Se plimba de colo-colo prin încăpere, căutând în 


VP - 205 


jurul mobilierului și pe după uși. „O aud”, spunea el. „Îi văd 
piciorul”. Și îi strângea glezna în palmă. „Unde-o fi oare? Unde e 
Lydia? Unde poate fi?” își răsucea capul, iar ea se ferea, țipând 
de plăcere când el se prefăcea că n-o vede atârnându-i pe umăr. 
„Uite-o! Uite-o pe Lydia!” Se rotea mai repede și mai repede, cu 
Lydia ţinându-se de el tot mai strâns, până când se prăvălea pe 
covor, lăsând-o să i se rostogolească din spinare, râzând. 
Niciodată nu se plictisea de jocul ăsta. Gasită și pierdută, și 
găsită din nou, pierdută din vedere, lipită de spatele lui, cu 
picioarele strânse în palmele lui. Ce anume face ca un lucru să 
devină prețios? Faptul că-l pierzi și apoi îl regăsești. Toate acele 
clipe când se prefăcuse că o pierde... Se lasă jos pe covor, 
năucit de pierdere. 

Apoi simte brațele mici încolăcindu-i-se în jurul gâtului, 
căldura unui trup firav lipit de al lui. 

— Tati? șoptește Hannah. Mai faci o dată așa? 

Și James simte că se ridică, împingându-se în genunchi. 

e 

Sunt atâtea de făcut, atâtea lucruri de reparat. Dar 
deocamdată nu se gândește decât la asta, la fiica lui aici, în 
braţele lui. Uitase ce înseamnă să ţii la piept pe cineva - pe 
oricine - așa. Cum greutatea ei se afundă în tine, cum se agaţă 
instinctiv. Cum se încrede în tine. Trece mult timp până când e 
gata să-i dea drumul din brațe. 

lar când Marilyn se trezește și coboară, la ora la care ziua 
păleşte, iată ce vede: pe soțul ei ţinând-o la piept pe fetiţa lor 
cea mică, într-un cerc de lumină trasat de lampă, cu o expresie 
tandră și liniștită în privire. 

— Ești acasă, spune ea. 

Și toți trei știu că este o întrebare. 

— Sunt acasă, răspunde James, iar Hannah se ridică și, în 
vârfurile picioarelor, se retrage spre ușă. 

Simte că încăperea a ajuns pe o muchie - o muchie a ce, nu 
știe sigur, însă nu vrea să distrugă acest echilibru sensibil și 
delicat. Obișnuită să fie trecută cu vederea, face un pas mic 
spre mama, gata să treacă neobservată. Dar Marilyn îi pune 
blând o mână pe umăr, iar talpa ei aterizează pe podea cu un 
bufnet mirat. 

— Nu-i nimic, spune Marilyn. Doar că eu și tata trebuie să 
vorbim. 


VP - 206 


Și apoi - iar Hannah se îmbujorează de încântare - o sărută în 
creștet, exact acolo unde părul i se desparte în două, și adaugă: 

— Ne vedem mâine dimineaţă. 

La jumătatea scării, Hannah se oprește. De jos aude doar un 
murmur slab de glasuri, însă de data asta nu se furișează înapoi, 
să asculte. „Ne vedem mâine dimineaţă”, i-a spus mama, iar ea 
o ia ca pe o promisiune. Traversează palierul în vârful picioarelor 
- pe lângă camera lui Nath, unde dincolo de ușa închisă fratele 
ei doarme un somn fără vise, resturile de whisky evaporându-se 
încet prin porii lui; pe lângă dormitorul Lydiei, care în întuneric 
pare ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat, deși nimic nu poate fi 
mai departe de adevăr; și până în camera ei, de unde, prin 
fereastră, pajiștea de afară abia începe să se transforme, dintr- 
un albastru adânc în negru ca tăciunele. Ceasul ei cu cifre 
fosforescente arată puţin peste ora opt, însă pare mai târziu, 
mai degrabă miezul nopţii, cu întunericul tăcut și dens ca o 
pătură de puf. Hannah se înfășoară în această senzaţie. De aici, 
de sus, nu-i poate auzi pe părinţi vorbind. Dar îi e suficient să 
știe că sunt acolo. 

e 

La parter, Marilyn zăbovește în prag, cu mâna pe clanţa ușii. 
James încearcă să înghită, dar ceva dur și ascuţit i s-a oprit în 
gât, ca un os de pește. Odată izbutea să sesizeze starea de 
spirit a soţiei lui chiar și privind-o din spate. După înclinarea 
umerilor, după felul în care își muta greutatea de pe piciorul 
stâng pe dreptul știa ce gândește. Dar a trecut mult timp de 
când nu s-a mai uitat la ea cu atenţie, iar acum, chiar și faţă în 
față, nu vede altceva decât ridurile fine de la colțurile ochilor și 
cele la fel de fine acolo unde bluza ei a fost mototolită și apoi 
netezită. 

— Credeam că ai plecat, spune ea într-un târziu. 

Când reușește să se strecoare prin lucrul acela ascuţit din 
gâtul lui, vocea lui James sună firavă și răgușită. 

— Eu am crezut că tu ai plecat. 

Și deocamdată, asta e tot ce se cere spus. 

Despre unele lucruri nu vor discuta niciodată: James nu va 
mai vorbi niciodată cu Louisa și-i va fi rușine toată viaţa de ce a 
făcut. Mai târziu, treptat, vor pune cap la cap alte lucruri 
niciodată rostite. El îi va arăta raportul autopsiei; ea îi va pune în 
mâini cartea de bucate. Cât timp va trece până ce James îi va 


VP - 207 


putea vorbi fiului său fără duritate în glas; cât timp va trece 
până ce Nath nu se va mai crispa când va auzi vocea tatălui. Tot 
restul acelei veri și în anii care vor urma, vor căuta amândoi 
cuvintele care să redea ce vor ei să spună: lui Nath, lui Hannah, 
unul altuia. Fiindcă sunt atât de multe lucrurile pe care au 
nevoie să le rostească. 

In acest moment de tăcere, ceva atinge mâna lui James, atât 
de ușor, încât abia dacă simte. O molie, își spune el. Manșeta 
cămășii. Dar când se uită în jos, vede degetele lui Marilyn 
așezate pe ale lui, într-o apăsare abia sugerată. Aproape că a 
uitat ce înseamnă să o atingă. Să fie iertat, fie și doar atât. Își 
pleacă fruntea pe dosul palmei și rămâne așa, copleșit de 
recunoștință fiindcă i s-a mai oferit încă o zi. 

In pat, se ating delicat, de parcă ar fi pentru prima dată 
împreună: palma lui alunecând încet pe spatele ei, degetele ei 
cu mișcări ușoare și ferme desfăcându-i nasturii cămășii. 
Trupurile lor au mai îmbătrânit; el își simte umerii căzuţi și vede 
cicatricele argintii ale nașterilor brăzdându-i ei abdomenul. În 
întuneric, sunt precauţi unul cu celălalt, de parcă ar ști că sunt 
fragili, de parcă ar ști că riscă să se frângă. 

Noaptea, Marilyn se trezește și simte căldura soțului ei alături, 
îi adulmecă mirosul suav, ca de pâine prăjită, atenuat, organic și 
dulce-amărui. Ce plăcut ar fi să stea acolo, lipită de el, să-i simtă 
pe trup pieptul urcând și coborând, ca și când ar fi propria ei 
respirație. Acum însă, are altceva de făcut. 

In faţa camerei Lydiei, se oprește o clipă, cu mâna pe clanță, 
cu fruntea rezemată de toc, amintindu-și de ultima seară 
împreună: cum o licărire de lumină se reflectase în paharul 
Lydiei, iar ea își privise fiica peste masă și zâmbise. Torcând 
viitorul fiicei ei, debordând de încredere, niciodată nu-și 
închipuise, nici măcar pentru o secundă, că viitorul acela ar 
putea să nu se petreacă. Și că ea greșise întru totul. 

Seara aceea, certitudinea ei de atunci par străvechi acum, ca 
și când ar fi ceva devenit mai mic, și mai mic, cu trecerea anilor. 
Ceva ce trăise înainte de copii, înainte de a se mărita, când era 
ea însăși un copil. Și înţelege. Că nu poţi să mergi altundeva 
decât înainte. Și totuși, o parte din ea jinduiește să se întoarcă 
pentru o clipă - nu ca să schimbe ceva, nici măcar ca să 
vorbească cu Lydia, să-i spună ceva, orice. Doar să deschidă ușa 


VP - 208 


și s-o vadă pe fetița ei acolo, dormind încă o dată, și să știe că 
totul e bine. 

lar când deschide ușa în sfârșit, iată ce vede. Silueta fiicei ei 
acolo, în pat, cu o șuviță de păr lung întinsă pe pernă. Dacă se 
uită bine, poate zări chiar pilota înflorită ridicându-se și 
coborând cu fiece răsuflare. Știe că i-a fost dăruită o viziune și 
încearcă să nu clipească, să absoarbă acest moment, această 
ultimă imagine dragă a fiicei ei dormind. 

Într-o zi, când va fi gata, va trage perdelele, va strânge 
hainele de pe birou, va lua cărțile de pe podea și le va 
împacheta. Va spăla așternuturile, va deschide sertarele, va goli 
buzunarele blugilor Lydiei. lar când o va face, va găsi doar 
fragmente ale vieţii fiicei ei: monede, vederi neexpediate, pagini 
rupte din reviste. Se va opri o clipă în faţa unei bomboane încă 
învelite în celofanul ei, întrebându-se dacă avea vreo 
semnificaţie, dacă fusese ceva important pentru Lydia, ori dacă 
fusese pur și simplu uitată acolo. Și știe că răspunsuri nu va 
găsi. Acum însă, privește silueta din pat, iar ochii i se umplu de 
lacrimi. E suficient. 

Când coboară la parter, odată cu răsăritul soarelui, Hannah 
numără cu grijă: două mașini în faţa casei. Două seturi de chei 
pe masa din hol. Cinci perechi de pantofi - una a Lydiei - la ușă. 
Deși aceasta din urmă îi dă o usturime acolo, sub clavicule, 
numărul îi aduce alinare. Apoi, privind pe fereastră, vede ușa 
familiei Wolff deschizându-se și pe Jack cu câinele lui ieșind. 
Lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel; știe asta. Dar imaginea lui 
Jack și a cățelului îndreptându-se spre lac îi aduce și ei alinare. 
Ca și cum universul ar reveni, încet, la normal. 

Pentru Nath însă, când deschide fereastra sus, în camera lui, 
adevărul este la polul opus. Trezit din somnul greu, alcoolic, cu 
whisky-ul eliminat din corp, totul îi pare nou: contururile 
mobilierului din dormitor, razele soarelui pieziș pe covor, mâinile 
lui ridicate în faţa ochilor. Chiar și senzaţia de foame din stomac 
- n-a mai mâncat nimic de ieri dimineaţă, iar masa aceea, la fel 
ca alcoolul, s-a dus de mult - i se pare vie, curată și acută. lar 
acum, dincolo de pajiște, vede ceea ce a așteptat zi de zi, de 
atâta vreme. Pe Jack. 

Nu mai stă să-și schimbe hainele, să-și ia cheile, nu mai stă 
nici măcar să se gândească. Își încalță doar tenișii și se 
năpustește pe scări în jos. Universul i-a dat șansa asta, iar el 


VP - 209 


refuză s-o irosească. Când smucește ușa de la intrare, Hannah 
nu e pentru el decât o siluetă neclară și speriată în hol. In ceea 
ce-o privește, ea nici pantofii nu și-i mai pune. Desculţă, se 
repede după el pe asfaltul încă rece și umed. 

— Nath! strigă. Nath, nu e vina lui! 

El nu aleargă; merge cu pași mari și furioși spre colţul după 
care a dispărut Jack. Arată ca acei cowboy din filmele tatălui lor, 
hotărâți, cu maxilarele încleștate, nestrămutaţi în mijlocul străzii 
pustii. 

— Nath! 

Hannah îl apucă de mână, însă el își continuă drumul, 
inflexibil, iar ea fuge ca să țină pasul. Au ajuns la colț acum și 
amândoi îl zăresc pe Jack în aceeași clipă, așezat pe ponton, cu 
braţele în jurul genunchilor și câinele întins alături. Nath se 
oprește ca să lase o mașină să treacă, iar Hannah îl trage de 
mână, tare. 

— Te rog! insistă ea. Te rog! 

Mașina trece, Nath ezită, dar e prea mult timp de când 
așteaptă răspunsuri. Acum sau niciodată, își spune, așa că își 
smulge braţul din mâna ei și traversează strada. 

Dacă Jack îi aude apropiindu-se, nu lasă să se vadă. Rămâne 
locului privind peste apă, până când Nath se oprește în faţa lui. 

— Credeai că n-o să te văd? 

Jack nu răspunde. Încet, se ridică în picioare, cu faţa la Nath și 
mâinile îndesate în buzunarele de la spate ale blugilor. Ca și 
când, i se pare lui Nath, nici n-ar merita să lupte. 

— Nu poţi să te ascunzi la nesfârșit, îi spune. 

— Știu, replică Jack. 

La picioarele lui, câinele scoate un schelălăit jos, ca un 
geamăt. 

— Nath, șoptește Hannah. Hai acasă! Te rog! 

El o ignoră. 

— Sper că te gândeai la cât de rău îţi pare, spune apoi. 

— Îmi pare foarte rău. Pentru ce s-a întâmplat cu Lydia. Un 
tremur slab îi răzbate din glas. Pentru tot, adaugă Jack. 

Câinele se trage înapoi, lipindu-se de picioarele lui Hannah, 
iar ea e sigură acum că mâinile lui Nath se vor descleșta, că se 
va întoarce, îl va lăsa pe Jack în pace și va pleca acasă. Numai 
că el n-o face. Pentru o secundă pare confuz, iar confuzia îl 
înfurie și mai tare. 


VP - 210 


— Și crezi că asta schimbă totul? Nu schimbă! se răstește el, 
și încheieturile degetelor i-au devenit albe. Spune-mi adevărul! 
Acum. Vreau să știu. Ce s-a întâmplat între voi doi. Ce a împins- 
o să se ducă pe lac în noaptea aia. 

Jack dă să clatine din cap, ca și când n-ar fi înțeles întrebarea. 

— Credeam că Lydia ţi-a spus... Braţul îi zvâcnește, de parcă 
ar vrea să-l ia pe Nath de umăr sau de mână. Trebuia să-ţi fi 
spus eu însumi, continuă el. Trebuia să-ţi fi spus, cu mult timp 
înainte... 

Nath face încă jumătate de pas spre el. E atât de aproape 
acum, atât de aproape de a înţelege, încât îl ia ameţeala. 

— Ce? întreabă el mai mult în șoaptă, atât de încet încât 
Hannah abia dacă-l aude. Că e vina ta? 

Cu o secundă înainte ca Jack să se miște, ea înțelege ce se va 
petrece: Nath are nevoie de o ţintă, de ceva spre care să-și 
îndrepte furia și sentimentele de vinovăţie; altfel se va prăbuși. 
Jack știe și el asta - Hannah o vede pe faţa lui, în felul în care își 
strânge umerii, pregătindu-se. Nath se apleacă spre el și pentru 
prima dată de mult, mult timp, îl privește pe Jack în ochi: căprui 
în albastru. Poruncitor. Implorator. „Spune-mi! Te rog!” lar Jack 
încuviințează din cap. „Da”. 

Apoi pumnul lui ţâșnește, iar Jack se îndoaie de mijloc. Nath n- 
a mai lovit pe nimeni, niciodată, și crezuse că asta o să-l facă să 
se simtă bine - puternic -, senzația braţului pompând ca un 
piston. Dar nu. Are impresia că lovește o bucată de carne, ceva 
dens și greu, ceva ce nu opune rezistenţă. Îi dă o senzaţie de 
greață. Şi se așteptase la un paf, ca în filme, însă nu se aude 
aproape nimic. Doar un bufnet, ca un sac căzând pe podea, un 
icnet mic și slab care, și el, îl îngreţoșează. Nath se pregătește, 
așteaptă, dar Jack nu ripostează. Doar se îndreaptă de spate, 
încet, cu o mână pe stomac și ochii fixaţi asupra lui. Nici măcar 
nu-și încleștează pumnii, iar asta îi stârnește lui Nath cea mai 
mare greață. 

Crezuse că, atunci când o să dea de el, când pumnul lui o să-i 
lovească faţa îngâmfată, o să se simtă mai bine. Că totul se va 
schimba, că bulgărele acela de furie care a crescut în el se va 
spulbera ca nisipul. Dar nu se întâmplă nimic. Încă îl simte 
acolo, un boț de beton în el, care-l roade pe dinăuntru. lar fața 
lui Jack nu e îngâmfată. Se așteptase măcar la o atitudine 
defensivă, poate la teamă, dar în ochii lui nu se citește niciuna, 


VP - 211 


nici alta. Ba chiar Jack îl privește aproape duios, de parcă i-ar 
părea rău pentru el. De parcă ar vrea să întindă mâinile și să-l 
cuprindă în braţe. 

— Haide! strigă Nath. Ți-e prea rușine ca să ripostezi? 

ÎI înhaţă pe Jack de umăr și își ia din nou avânt, iar Hannah 
întoarce privirea cu o secundă înainte ca pumnul lui să atingă 
iar faţa lui Jack. De data asta, un firișor roșu se prelinge din 
nasul lui. Jack nu-l șterge, îl lasă să se scurgă din nară pe buze și 
pe bărbie. 

— Oprește-te! ţipă Hannah și doar când își aude glasul își dă 
seama că plânge, că obrajii, gâtul și chiar gulerul tricoului îi sunt 
ude de lacrimi. 

Nath și Jack aud și ei. Și se uită la ea muţi, Nath cu pumnul 
încă strâns, Jack cu acea privire duioasă îndreptată acum asupra 
ei. 

— Oprește-te! strigă ea din nou, cu un nod strângându-i 
stomacul, și se năpustește între ei încercând să-l apere pe Jack, 
bătându-și fratele cu palmele, alungânau-l. 

lar Nath nu se opune. O lasă să-l împingă, simte că se clatină, 
picioarele îi alunecă pe lemnul tocit și se lasă să cadă de pe 
ponton, în apă. 

e 

Deci așa se simte, își spune el când apa se închide deasupra 
lui. Nu se zbate. Își ţine răsuflarea, își imobilizează mâinile și 
picioarele, stă cu ochii deschiși în vreme ce se scufundă. Deci 
așa arată. Și-o imaginează pe Lydia ducându-se la fund, iar 
soarele de deasupra devine tot mai palid pe măsură ce și el 
coboară în adânc. În curând va ajunge jos de tot, cu brațele, 
picioarele și spatele lipite de nisipul de pe fund. Va sta acolo 
până când nu-și va mai putea ţine respiraţia, până când apa va 
năvăli să-i stingă mintea ca pe o lumânare. Ochii îl ustură, dar 
se forțează să-i țină deschişi. Deci așa e, își spune el. Reţine 
asta! Reţine totul! Și amintește-ţi! 

Dar e prea obișnuit cu apa. Corpul lui știe deja ce să facă, așa 
cum știe să se aplece sub colțul scării de acasă, unde tavanul e 
jos. Mușchii i se întind și zvâcnesc. De la sine, trupul se 
îndreaptă, braţele bat apa. Picioarele lovesc până ce capul 
atinge suprafaţa, iar el tușește, scuipă o gură de mâl și trage în 
piept aerul rece. E prea târziu. Deja știe cum să nu se înece. 


VP - 212 


Plutește cu fața în sus, cu ochii închiși, lăsând apa să-i susţină 
membrele istovite. Nu poate să afle cum a fost, nici prima dată, 
nici ultima. Poate să bănuiască, dar nu va ști niciodată, nu cu 
adevărat. Cum a fost, ce a gândit ea, tot ce nu i-a spus 
niciodată. Dacă a crezut că a dezamăgit-o sau dacă ar fi vrut ca 
el să-i dea drumul să se ducă. Și asta, mai mult decât orice 
altceva, îl face să simtă că ea nu mai e. 

— Nath? îl strigă Hannah și se uită după el peste marginea 
pontonului - o feţișoară palidă. 

Apoi un alt cap apare, al lui Jack, și o mână se întinde în jos, 
spre el. El știe că e a lui Jack și de aceea, când va ajunge la ea, o 
va strânge oricum. 

lar după ce o va strânge, ce se va întâmpla? Se va duce 
acasă, cu apa șiroind, plin de mâl, cu degetele julite de la dinţii 
lui Jack. Lângă el, Jack va păși plin de vânătăi și umflături, cu 
pieptul cămășii ca un test Rorschach de un maro-închis. Hannah 
va fi plâns, evident - se va vedea în dârele de pe pometii ei, în 
fluturarea umedă a genelor pe obraji. Cu toate astea, vor fi 
scăldați, toţi trei, într-o lumină stranie, ca și când ar fi fost 
purificaţi. Va dura mult timp până când lucrurile se vor clarifica. 
Azi vor trebui să dea ochii cu părinţii lor, cu mama lui Jack, și să 
răspundă la toate întrebările: „De ce v-aţi bătut? Ce s-a 
întâmplat?” Va dura mult timp, fiindcă nu vor putea explica, iar 
părinţii - ei știu asta - au nevoie de explicaţii. Își vor schimba 
hainele cu unele uscate, Jack îmbrăcând unul dintre tricourile 
vechi ale lui Nath. Vor pune antiseptic pe obrajii lui Jack și pe 
pumnul lui Nath, iar asta îi va face să arate și mai însângeraţi, 
ca și când rănile li s-ar fi redeschis, deși în realitate încep să se 
închidă. 

lar mâine, luna următoare, anul viitor...? Va dura mult timp. 
Ani de acum înainte încă vor mai reașeza piesele pe care le 
cunosc, încercând să-și imagineze trăsăturile ei, redesenându-i 
contururile în minte. Siguri că de data asta n-au mai greșit, 
convinși că au înţeles-o pe deplin, în sfârșit. Și se vor gândi la ea 
des: când Marilyn va trage perdelele în camera Lydiei, va 
deschide dulapurile și va începe să strângă hainele de pe rafturi. 
Când tata, într-o zi, va intra într-o încăpere și pentru prima dată 
nu va mai scana, dintr-o privire, toate capetele bălaie prezente. 
Când Hannah va începe să stea cu spatele puţin mai drept, când 
va începe să vorbească puţin mai clar, când într-o zi își va da 


VP - 213 


părul pe după ureche într-un gest familiar și se va întreba, 
pentru o clipă, de la cine l-a moștenit. lar Nath... Când lumea, la 
școală, îl va întreba dacă are fraţi și va spune „două surori, dar 
una a murit”; când, într-o zi, se va uita la mica umflătură care va 
marca pentru totdeauna nasul lui Jack și va dori s-o contureze, 
delicat, cu vârful degetului. Când mult, mult timp mai târziu va 
privi globul albastru și tăcut al Pământului și se va gândi la sora 
lui, așa cum o va face în fiece moment important al vieţii lui. El 
încă nu știe asta, dar o simte undeva adânc, în ființa lui. Atât de 
multe lucruri, își spune el, despre care îmi voi dori să-ți 
povestesc. 

Acum însă, când deschide ochii în sfârșit, privește spre 
ponton, spre mâna lui Jack, spre Hannah. De unde plutește el, 
fața ei cu susul în jos este așezată exact așa cum trebuie, iar 
Nath înoată câinește spre ea. Nu vrea să se ducă la fund și să-i 
piardă chipul din vedere. 


VP - 214 


Nota autoarei 


Mi-am asumat câteva mărunte libertăţi istorice: coperta cărții 
Secretele succesului. Cum să vă faceti prieteni și să deveniți 
influent pe care o descriu în roman este un amalgam al 
copertelor unor ediţii diferite, însă textul este real. În mod 
similar, citatele din Cartea de bucate a lui Betty Crocker sunt 
preluate din ediţia 1968 a mamei mele, deși mama lui Marilyn 
trebuie să fi folosit una anterioară. 


Multumiri 


Îi mulţumesc din suflet agentului meu, Julie Barer, care a 
așteptat cu răbdare acest roman timp de șase ani și care a avut 
întotdeauna mai multă încredere în el (și în mine) decât am avut 
eu. Le multumesc stelelor mele norocoase pentru ea. William 
Boggess, Anna Wiener, Gemma Purdy și Anna Knutson Geller de 
la Barer Literary, a fost o încântare să lucrez cu voi; nu m-aș fi 
putut afla pe mâini mai bune. 

Redactorii mei de la The Penguin Press, Andrea Walker și 
Ginny Smith Younce, m-au ajutat nemăsurat să cizelez această 
carte și m-au îndrumat la fiecare pas. Sofia Groopman mi-a 
înseninat ziua cu fiecare mesaj e-mail schimbat. Jane Cavolina, 
redactorul meu; Lisa Thornbloom, corectorul meu; și Barbara 
Campo împreună cu echipa de producţie mi-au remediat 
nenumăratele  inconsecvenţe și au dovedit o răbdare 
excepţională în privinţa pasajelor mele scrise cu caractere 
cursive. Agentul meu de publicitate, Juliana Kiyan, mi-a fost o 
susținătoare dinamică și neobosită, și le sunt profund 
recunoscătoare lui Ann Godoff, Scott Moyers, Tracy Locke, Sarah 
Hutson, Brittany Boughter și tuturor celorlalţi de la The Penguin 
Press și Penguin Random House, pentru că au adus pe lume 
această carte, cu dragoste și cu entuziasm. 

Oamenii sustin adesea că arta scrisului nu poate fi deprinsă, 
însă eu am învăţat extrem de mult - despre scris și despre viața 
de scriitor - de la dascălii mei. Patricia Powell m-a ajutat să-mi 
iau munca în serios la primul meu atelier de scriere creativă. 
Wendy Hyman a fost cea care mi-a sugerat ideea unui masterat 

VP - 215 


în arte frumoase, și pentru acest lucru îi rămân veșnic 
îndatorată. Eliezra Schaffzin mi-a oferit sprijin și încurajări 
esenţiale, iar generoșii mei profesori de la Michigan - Peter Ho 
Davies, Nicholas Delbanco, Matthew Klam, Eileen Pollack și 
Nancy Reisman - continuă să fie pentru mine un izvor de 
înțelepciune și de îndrumări. 

Le sunt profund îndatorată și dascălilor mei neoficiali - 
prietenii mei scriitori. Le mulțumesc îndeosebi colegilor de 
masterat de la Michigan, îndeosebi lui Uwem Akpan, Jasper 
Caarls, Ariel Djanikian, Jenni Ferrari-Adler, Joe Kilduff, Danielle 
Lazarin, Taemi Lim, Peter Mayshle, Phoebe Nobles, Marissa 
Perry, Preeta Samarasan, Brittani Sonnenberg și Jesmyn Ward. 
Ayelet Amittay, Christina McCarroll, Anne Stameshkin și 
Elizabeth Staudt merită mulţumiri duble - chiar triple și 
cvadruple - pentru că au citit primele versiuni ale acestui 
roman, în decursul anilor, și m-au încurajat. Jes Haberli este nu 
doar un cap-limpede de încredere, ci și un foarte necesar glas al 
rațiunii. 

Scrisul este o activitate individuală și sunt extrem de 
recunoscătoare acelor comunităţi care mi-au oferit companie 
mereu. Echipa de la Fiction Writers Review mi-a reamintit de 
fiecare dată că ficțiunea contează, iar Bread Loaf Writers' 
Conference m-a familiarizat cu numeroși prieteni și idoli literari, 
printre care Voltronii. În Boston, comunitatea de la Grub Street 
m-a acceptat în sânul primitoarei sale familii de scriitori - 
mulțumiri suplimentare lui Christopher Castellani pentru că mi-a 
deschis acea ușă. Grupul meu de scriere creativă Chunky 
Monkeys (Chip Cheek, Jennifer De Leon, Calvin Hennick, Sonya 
Larson, Alexandria Marzano-Lesnevich, Whitney Scharer, Adam 
Stomacher, Grace Talusan și Becky Tuch) îmi oferă încurajări 
continue și critici nemiloase. Și ori de câte ori mă împotmolesc, 
Darwin's Ltd. din Cambridge mă pune din nou pe picioare cu 
ceai fierbinte, cele mai bune sandvișuri din oraș și întotdeauna 
cea mai potrivită muzică în difuzoare. 

In cele din urmă, adresez multumiri din inimă prietenilor și 
familiei mele, care m-au cizelat în nenumărate moduri. Katie 
Campbell, Samantha Chin și Annie Xu mi-au fost susținătoare și 
confidente mai bine de două decenii. Mulţi alţi prieteni mi-au 
fost alaturi, prea mulţi ca să-i pot enumera aici; voi vă știți: vă 
mulţumesc. Carol, Steve și Melissa Fox m-au primit cu 


VP - 216 


amabilitate în căminul lor iubitor de cuvinte, cu mai bine de 
zece ani în urmă. lar membrii familiei mele mi-au fost sprijin 
permanent, chiar și atunci când nu erau pe deplin siguri ce 
anume să înțeleagă din marota mea cu scrisul; le mulțumesc 
părinţilor mei, Daniel și Lilly Ng, și surorii mele, Yvonne Ng, 
pentru că mi-au permis (și m-au ajutat) să-mi găsesc calea. 
Soțul meu, Matthew Fox, nu numai că m-a încurajat la fiecare 
pas, dar și-a asumat nenumărate responsabilităţi, pentru ca eu 
să pot să scriu. Fără el, această carte nu ar fi existat. Și în 
ultimul, dar nu în cel din urmă rând, îi mulţumesc fiului meu, 
care își acceptă cu bunăvoință mama visătoare, care mă face 
mereu să râd și pune de fiecare dată lucrurile în perspectivă: tu 
vei rămâne totdeauna realizarea cu care mă voi mândri cel mai 
mult. 


VP - 217 


CARTEA ANULUI PE AMAZON.COM 


CELESTE pp. 


2 


virtual-project.eu 


VP - 218