Ann Brashares — [Pantalonii calatori] 03 Fete in blugi

Ann Brashares 


Pantalonii călători 
Vol. 3 - Fete în blugi 


Noi, fondatoarele Fraţiei, stabilim următoarele reguli de 
folosiire a Pantalonilor: 

1 Nu ai voie să speli Pantalonii. 

2 Nu ai voie să răsuceşti manşetele pantalonilor. Site. De 
proit just ţi întotdeauna va fi aşa. 

3 Nu ai voie. Să pronunţi cuvântul „grasă” cât timp porţi 
Pantalonii. Nu ai voie, sub nici o formă, să gândeşti despre tine 
să eşti grasă cât timp porţi Pantalonii. 

4 Nu ai voie să laşi nici un brăiai să-ţi scoată Pantalonii; 
este totuşi permis să îi dai joi tu însăţi în prezenţa unui băiat. 

5 Nu ai voie să te scobşeţti în nas cât timp porţi Pantalonii. 
Este permii să te scobeşti în nas doar dacă reuşeşti să te prefaci 
că, de faft, te scarpini uţor pe nări. 

6 La întrunirile noastre, trebuie să urmezi întocmai 
procedurile necesare pentru a juitifica ce ai făcut cât timp ai foit 
în posesia Pantalonilor: 

Pe cracul stâng al Pantalonilor, vei scrie care a foit cel mai 
intereiant loc pe care l-ai vizitat în timp ce ai purtat Pantalonii. 

Pe cracul drept, vei scrie care a fost cel mai interesiant 
lucru care ţi i-a întâmplat în timp ce ai purtai Pantalonii. (Spre 
exemplu: „M-am reîntâlnit cu vărul meu, Ivan, în timp ce purtam 
Pantalonii”). 

7 Treluie să le scrii colegelor tale din frăţie de-a lungul 
verii, cliiar daca te. Distrezi de minune şi fără ele. 

8 Trebuie să transmiţi Pantalonii mai departe în 
conformitate cu regulile stalilite mai joi de Frăţie; dacă nu vei 
respecta aceaitd regulă, vei primi muştruluieli zdravene în 
cadrul următoarei întâlniri. 

9 Nu ai voie să porţi Pantalonii cu cămaşa băgată în ei şi 
nici să aibă curea. Vezi regula nr. 2. 


10 Tine minte: Pantalonii = iubire. lubeşte-ţi prietenele. 
luleşte-te pe tine îniăţi. 

Vara, cântecul se cântă pe sine. 

William Carlos WUHama. 

Prolog. 

Dacă citeşti această carte, sigur ai auzit de noi. Sau 
despre Pantalonii noştri, oricum. Dacă e aşa, poţi sări peste 
câteva pagini. Dacă nu, mai stai cu mine un minut. Voi încerca 
să-l fac nedureros. 

Poţi spune, nu vreau să citesc o carte despre pantaloni! Și 
pot să înţeleg ceea ce simţi. (în Anglia, pants înseamnă chiloti. 
Ştiai?) Dar, crede-mă, aceştia sunt pantaloni ca-n basme! Aceşti 
Pantaloni au puterea uluitoare de a tranforma patru adolescente 
obişnuite în frumuseți răpitoare, care trăiesc vieţi uimitor de 
aventuroase, ca să nu mai vorbim că-i fac pe tinerii superbi să 
cadă mereu la picioarele lor. 

Ei bine, exagerez. Nu fac, de fapt, chiar aşa. Dar ne ţin 
împreună când suntem departe una de alta. Ne fac să ne simţim 
în siguranţă şi iubite. Ne poartă prin locuri pe unde n-am 
îndrăzni să mergem. Ne ajută să aflăm care băieţi contează şi 
care nu. Ne fac oameni mai buni şi prietene mai bune. Vă jur că 
toate acestea sunt adevărate. 

Şi arată bine tot timpul. 

Cine suntem? Noi suntem noi. Întotdeauna am fost noi. 
Uneori suntem pe noi. (Chichiţe gramaticale, şi atât!) Totul se 
datorează sălii de gimnastică a Gildei, din Bethesda, Maryland, 
care avea şi ore de aerobic prenatal, acum optsprezece ani. 
Mama mea, mama lui Carmen, mama Lenei şi mama lui Bee au 
ţopăit şi au transpirat de-a lungul unei veri lungi fiind 
însărcinate, şi apoi au dat naştere fiecare unei fetiţe (plus un 
băieţel, în cazul mamei lui Bee), în septembrie. După cât îmi dau 
eu seama, în acei primi ani, mamele noastre ne-au crescut mai 
mult ca pe nişte pisoi născuţi deodată, decât ca pe nişte copii 
individuali. Abia mai târziu, mamele noastre au început să ne 
crească separat. 

Cum să ne descriu pe fiecare dintre noi patru? Hai să mă 
folosesc de metafora maşinilor. 

Carmen ar fi o maşină cu tracţiune integrală, cu motor de 
8 cilindri în V, mare consumatoare de benzină, de culoare roşu 


cireaşă. Poate să facă o mare harababură, dar este foarte 
amuzantă, se lipeşte de şosea şi accelerează ca nebuna. 

Lena ar avea un consum bun de benzină. Ca una din acele 
maşini hibrid. Bună pentru mediu şi, desigur, frumoasă la 
vedere. Ar avea un GPS foarte performant, dar uneori ar mai 
zbârci-o. Ar avea şi air-bag-uii. 

Bee nu ar avea air-bag-uri. S-ar putea să nu aibă nici bară 
de direcţie. Şi nici Mne. Ar fi un Ferrari albastru marin, mai puţin 
frânele. 

Şi eu, Tibby, aş fi o... bicicletă. Nu, glumesc. (Sunt destul 
de mare ca să conduc maşina, fir-ar al naibii să fie!) Ce-aş putea 
fi eu? Aş fi un Plymouth Duster nervos, verde-închis. Ei bine, 
poate că aceasta este ceea ce vreau să fiu. Dar eu sunt cea care 
scrie aceste rânduri, aşa că trebuie să iau o decizie. 

Pantalonii au venit prima dată la noi la momentul potrivit. 
Adică atunci când ne despărţeam pentru prima oară. Acum două 
veri, şi-au arătat pentru prima dată puterea magică şi vara 
trecută ne-au influenţat vieţile din nou. Vezi tu, noi nu purtăm 
Pantaloni tot anul. li lăsăm să se odihnească în timpul anului, 
aşa că sunt superputemici când vine vara. (A fost un moment în 
iama aceasta, când Carmen şi i-a pus, la căsătoria mamei ei, dar 
aceea a fost o situaţie specială.) 

Acum doi ani, am considerat că s-a întâmplat o mare 
grozăvie că am petrecut prima noastră vară despărțite. Acum ne 
aflăm în faţa ultimei noastre veri împreună. Mâine absolvim 
liceul. În septembrie, mergem la colegiu. Şi lucrurile nu se 
petrec ca la televizor, unde toţi se duc, ca prin farmec, la acelaşi 
colegiu. Noi vom merge la patru şcoli diferite, în trei oraşe mari 
diferite (dar toate la distanţă de numai patru ore unul de altul - 
aceasta a fost regula noastră numărul 1). 

Bee este cea mai aiurită dintre noi patru şi s-a dus la 
fiecare şcoală la care a făcut cerere. (Poţi spune americană get- 
beget?) A ales Brown. Lena s-a decis, împotriva sfaturilor 
părinţilor ei, să meargă la School of Design, şcoala de artă din 
Rhode Island, Carmen merge la Williams, aşa cum a visat 
întotdeauna, şi eu încep şcoala de cinematografie de la 
Universitatea din New York. 

Dintre toate schimbările petrecute de-a lungul vieţii, asta 
este cu adevărat foarte mare. Dacă ai fi tatăl meu, ai spune: 
„Hei, ne vom vedea de Ziua Recunoștinței!” Dar, dacă ai fi în 


locul meu, ţi-ai da seama că viaţa, aşa cum o ştiam noi, se 
sfârşise. Copilăria noastră se terminase. Poate că nu aveam să 
mai locuim acasă niciodată. Poate nu aveam să mai locuim 
împreună niciodată. Suntem obligate să ne începem adevăratele 
noastre vieţi. Pe mine mă impresionează, dar este şi singurul 
gând de pe lume care mă înspăimântă. 

Mâine-seară, la cofetăria Gildei, vom lansa Pantalonii 
Călători în a treia călătorie de vară a lor. Mâine începe aventura 
vieţii noastre. Acum vom avea nevoie cel mai mult de Pantalonii 
noştri. 

După aceeă, universul va exploda spre plăcerea voastră. 

Doulglss Adams 

— Bun... Bee cu Greta şi Valia, şi Lena, ordonă Carmen, 
făcându-i semn cu mâna bunicuţei rătăcite de grup să se 
alăture. Bee şi Lena îşi încrucişară picioarele, fiecare încercând 
să iasă în evidenţă, în timp ce Carmen declanşa aparatul digital 
de fotografiat. 

— Bun, hmm. Effie şi hmm... Perry. Şi Katherine şi Nicky. 
Cu Tibby, Lena şi Bee. 

Lena îi aruncă o privire piezişă. Lena ura fotografiile. 

— Eşti plătită pentru asta sau ce? întrebă ea nervoasă. 

Carmen îşi ridică părul de pe ceafa transpirată. Cămaşa 
neagră strălucitoare nu permitea deloc pătrunderea aerului. Işi 
scutură toca (de fapt mortaiboard - pălăriile acelea de 
absolvenţi cu ciucure şi boruri largi) (cine s-o fi gândit vreodată 
la acest nume?) şi o puse sub braţ. 

— Strângeţi-vă una lângă alta. Nu o prind pe Perry! 

Katherine, sora de trei ani a lui Tibby, se strâmba 
nervoasă la fratele ei mai mare, Nicky, care se aşezase pe 
piciorul ei. 

Nu era vina lui Carmen că prietenele ei aveau familii 
numeroase. Dar era momentul absolvirii, pentru Dumnezeu. Era 
o zi mare. Nu avea de gând să lipsească cineva din poză. Ea nu 
avea, oficial, nici fraţi, nici surori. Trebuia să profite de cei 
neoficiali. 

— Nu este nici un pic de umbră, remarcă necăjită bunica 
Lenei. 

Erau pe un teren de fotbal. Carmen şi-a imaginat imediat 
ce probleme ar fi creat un fag sau un stejar plantat la cincizeci 
de metri de la mijlocul terenului. Gândul la acest lucru o făcu să 


se întoarcă spre grupul de absolvenţi-jucători de fotbal, la 
familiile lor şi la admiratori. Era unul dintre numeroasele 
reuniuni de găşti şi bisericuțe răspândite pe terenul fierbinte - 
ultimul prilej de a sta de vorbă. 

Bunica lui Carmen, Carmen senior (Seniora, cum îi spunea 
Tibby), arunca priviri ofilite spre tatăl lui Carmen, ca şi cum l-ar 
fi certat pe el pentru căldura nemiloasă. Carmen aproape că 
putea citi ce se petrecea în mintea bunicii ei: „Dacă Albert a 
putut să o părăsească pe Cristina, mama lui Carmen, de ce n-ar 
fi în stare omul ăsta?” 

— Acum, atenţie, toată lumea, bine? 

Fusese o dimineaţă lungă. Carmen ştia că dusese nervii 
tuturor la limita rezistenţei. Era nervoasă pe ea însăşi din cauza 
aceasta. Dar, cine altcineva să aibă grijă de posteritate? Înh? 

— Ultima! Jur! 

Îi alinie pe taţi şi pe băieţii înalţi în spate. Chiar şi pe tatăl 
Lenei - nu pentru că era înalt (Bee avea nouă centimetri mai 
mult ca el), ci deoarece Carmen era o persoană grijulie, şi aşa a 
crezut ea de cuviinţă. 

Bunicile şi mamele urmară pe rândul imediat din faţă. 
Valia, Carmen senior, Felicia (străbunica lui Tibby, care habar n- 
avea unde se afla), Greta, care-şi aranja nervoasă părul 
permanent. Apoi, era Ari, în costumul ei frumos de culoare bej, 
Cristina, privind constant peste umăr la noul ei soţ, David, 
mama lui Tibby, rujată până şi pe dinţi. Şi mai era soţia lui 
Albert, Lidia, agasată, dar şi neliniştită că i s-ar putea lua un 
centimetru pătrat din spaţiul ei. 

În sfârşit, Carmen îi aşeză la locurile lor pe cei doi fraţi. 
Effie se strâmbă că trebuie să stea în genunchi, la acelaşi nivel 
cu Nicky şi Katherine. Tibby îl convinse pe Brian să se mute din 
locul lui de pe margine şi îl aranjă pe rândul din spate. 

Şi acum era rândul Tomnaticelor. Pe locurile faţă, se 
înghesuiau una în alta într-o masă de poliester negru fierbinte, 
lăsând un loc liber în centru pentru Carmen. 

— Bine! Grozav! strigă Carmen spre ei, ca încurajare. 
Rămâneţi aşa, doar o secundă! 

Carmen aproape că îl dărâmă pe Domnul Collings de pe 
platformă. Domnul Collins era profesorul care o dăduse pe 
Carmen afară din clasă, pe culoar, de cele mai multe ori, dar era 
de asemenea profesorul care o iubea cel mai mult. 


— Ne-am aşezat cu toţii, spuse Carmen. Aici! îi arătă 
domnului Collins unde voia să plaseze aparatul de fotografiat. 
Carmen a studiat o clipă imaginea prin obiectiv. Îi vedea pe toţi 
în micul cadru - prietenele ei iubite, mama ei, tatăl vitreg, tatăl 
actual, bunica. Prietenele mamei ei, taţii, familii pe care le 
simţea aşa de apropiate, de parcă erau propria familie. Aceasta 
era toată viaţa ei, chiar acolo, în obiectiv. Tribul ei. Tot ce conta. 
Şi momentul acela. Extrem de important. Toţi împreună, 
sărbătorind o zi şi o realizare care le aparţinea şi lor patru, în 
egală măsură. Era o culme a unei vieţi împărtăşite cu ceilalţi. 

Carmen se aruncă în mijlocul grămezii de prieteni. Ţipa, 
cuprinsă de emoție, ceea ce îi făcu şi pe ceilalţi să ţipe. Simţea 
atingerea lor, toţi formau un întreg - braţe înconjurând umeri şi 
talii, obraji, zbârciţi sau netezi, unul lângă altul. Apoi, Carmen 
izbucni în lacrimi, deşi ştia că în fotografie ochii ei se vor vedea 
şi mai umflaţi. 

Garantat, Tibby era prost dispusă. Tot ce vedea în jurul ei 
era schimbarea. Nu se vorbea decât despre schimbare. Nu-i 
plăceau pantofii cu toc ai lui Bee, îi încălţase două zile la rând. 
Era ţâfnoasă pentru că Lena îşi scurtase cam zece centimetri din 
păr. Nu s-ar putea ca toată lumea să lase lucrurile cum sunt, 
pentru câteva minute? 

Tibby se adapta greu. Înainte de începerea şcolii, 
educatorii ei spuneau că avea probleme cu tranziţiile. Tibby 
prefera să privească înapoi pentru a găsi informaţii, decât 
înainte. In ce-o privea, ea se baza oricând pe raportul 
pedagogilor, şi nu pe prezicerile vreunei ghicitoare. Era cea mai 
ieftină şi bună autoanaliză din zonă. 

Tibby văzu localul Gildei cu exact aceiaşi ochi. Se schimba 
şi el. Zilele lui glorioase din anii optzeci ai secolului 
nouăsprezece erau departe, mult în urmă. Îşi arăta vârsta. 
Podeaua de lemn, cândva strălucitoare, era zgâriată şi mată. 
Una dintre oglinzi era crăpată. Covoarele aveau tot atâţia ani ca 
Tibby, dar fuseseră spălate mult mai rar. Localul Gildei încerca 
să ţină piept trecerii timpului, oferind partide de kickboxing şi 
yoga, după cum scria cu cretă pe tabla mare de scris, dar lui 
Tibby nu i se părea că eforturile ajutau prea mult. Dacă ar fi dat 
faliment? Ce gând oribil! Poate că Tibby ar trebui să se înscrie la 
câteva ore de yoga? Nu, ar fi ciudat, nu-i aşa? 

— Tibby, eşti gata? 


Lena o privea cu sprâncenele arcuite întrebător. 

— Dacă se închide localul Gildei? 

Tibby dădu să vorbească şi iată ce îi ieşi din gură. 

Carmen, cu Pantalonii Călători în braţe, Lena, aprinzând 
luminările, Bee, agitându-se cu întrerupătoarele stricate de la 
uşă, toate se opriră să se uite la ea. 

— Priviţi la locul acesta, le arătă Tibby de jur împrejur. 
Vreau să spun, cine vine aici? 

Lena era uluită. 

— Nu ştiu. Cineva. Femei. Oameni care fac yoga. 

— Oameni care fac yoga? întrebă Carmen. 

— Nu ştiu, a spus Lena din nou, râzând. 

Tibby era cea mai capabilă de detaşare emoţională, dar în 
seara aceea totul ieşise la suprafaţă. Gândurile ei iraționale 
despre localul Gildei o făceau să se simtă disperată, ca şi cum 
dispariţia lui ar putut înghiţi întreaga lor existenţă - ca şi cum o 
schimbare în prezent ar putea şterge trecutul. Trecutul i se 
părea fragil. Dar trecutul era înfăptuit, corect? Nu putea fi 
schimbat. De ce simţea ea aşa o nevoie să-l protejeze? 

— Cred că este vremea Pantalonilor, spuse Carmen. 
Gustările se terminaseră. Luminările erau aprinse. Se auzea o 
muzică de dans fantastic de proastă. 

Tibby nu era sigură că voia să vină vremea Pantalonilor. 
Nu încă. Şi aşa îşi păstra cu greu cumpătul. Se temea că 
prietenele ei o să remarce starea ei. 

Prea târziu. Din braţele lui Carmen apărură artefactele 
ritualului lor. Pantalonii, despăturindu-se uşor după 
împachetarea din timpul iernii, părând a căpăta puteri pe 
măsură ce se îmbibau cu atmosfera specială a localului Gildei. 
Carmen îi întinse pe jos şi puse deasupra lor manifestul care 
cuprindea regulile cu privire la purtatul lor, scris în acea primă 
noapte de acum doi. În tăcere, formară un cerc în jurul lor, 
studiind inscripţiile şi broderiile care înregistrau cursul vieților 
lor din timpul verii. 

— În seara asta spunem adio liceului şi la revedere lui 
Bee, pentru un timp, spuse Carmen cu vocea ei oficială. De 
asemenea, spunem bine ai venit verii şi Pantalonilor Călători. 
Vocea ei deveni mai puţin ceremonioasă. Astă-seară nu ne luăm 
bun-rămas una de la alta. Păstrăm aceasta pentru momentul de 
pe plajă, de la sfârşitul verii. Ne-am înţeles, da? 


Lui Tibby îi veni să o sărute pe Carmen. Aşa curajoasă 
cum era, chiar şi Carmen era înspăimântată de implicaţiile pe 
care le presupunea privirea spre viitor. 

— De acord! aprobă Tibby cu însufleţire. 

Ultima săptămână de vară devenise deja sfântă în minţile 
lor. Sfântă şi temută. Familia Morgan avea o casă chiar pe plaja 
din Rehoboth. l-o oferiseră lui Carmen pentru ultima săptămână, 
în parte, după cum bănuia Carmen, pentru că primiseră în vizită 
o pereche din Danemarca şi se simțeau vinovaţi că nu o 
angajaseră pe Carmen să facă baby sitting şi în vara aceea, aşa 
cum făcuseră în vara trecută. 

Toate patru îşi promiseseră, încă din primăvară, că acesta 
va fi sfârşitul lor de săptămână. Al lor patru şi al nimănui 
altcuiva. Toate depindeau de lucrul acela. Viitorul era nestăvilit 
de grăbit, dar indiferent de ce se întâmpla în vara aceea, acel 
sfârşit de săptămână avea să stea între ele şi marele 
necunoscut. 

Fiecare privea înspre colegiu în alt fel, Tibby ştia prea 
bine. Toate aveau de pierdut câte ceva. Bee, în casa ei 
singuratică, nu avea nimic de pierdut. Carmen avea. Nu suporta 
să-i spună la revedere mamei ei. Tibby se temea să părăsească 
familiaritatea haosului personal. Lena trântea şi bufnea - într-o 
zi îi era frică să se desprindă de toţi şi de toate, iar în 
următoarea, murea de nerăbdare să plece. 

Lucrul de care se temeau toate la fel de mult era să-şi ia 
la revedere una de la alta. 

După ce desenară pe Pantaloni (Tibby câştigă), după 
trecerea în revistă a regulilor (lucru inutil, dar făcea parte din 
tradiţie) şi după o scurtă pauză de mestecat nişte gumă, veni 
timpul pentru jurământ. 

Aşa cum făcuseră şi cu o vară înainte, spuseră toate într- 
un singur glas: 

Pentru a onora Pantalonii şi Frăția şi acest moment şi 
această vară şi restul vieților noastre împreună sau despărțite. 

Numai că de data aceea, când pronunţară restul vieților 
noastre împreună sau despărțite, Tibby simţi lacrimile 
rostogolindu-i-se pe obraz. Pentru că, în trecut, aceasta păruse a 
fi un drum îndepărtat, dar în acea noapte, simţea în sufletul ei 
că se aflau deja pe acel drum. 

Cineva deja mi-a frânt inima. 


Sade. 

În acea noapte, Tibby avu un vis despre împăiere. În vis, 
Felicia, străbunica ei trăsnită, drept cadou de absolvire, 
împăiase Pantalonii Călători. 

— Este exact ceea ce-ţi doreai! îi strigă Felicia. 

Impăierea părea o treabă foarte bine făcută. 

Pantalonii erau urcați pe un piedestal strălucitor de 
marmură şi îmbrăcau picioare false, în aşa fel încât să pară că 
păşesc plini de viaţă. Aşa animați cum păreau, se vedea că în ei 
nu era nici trup, nici cap, nici labele picioarelor. Erau fixaţi pe 
suprafaţa de marmură cu o ţeavă de alamă, care ieşea dintr-un 
crac al pantalonilor. 

— Dar nu pot merge nicăieri! îndrăzni să îi atragă Tibby 
atenţia. 

— Păi, asta am şi vrut! tună Felicia. Doar asta îţi doreai! 

— Eu? întrebă Tibby, confuză şi vinovată că şi-ar fi putut 
dori aşa ceva. Se pomeni întrebându-se dacă nu cumva erau 
prea grei pentru a-i purta prin diferitele lor dormitoare. 

„Acum chiar nu mai trebuie să ne facem probleme cu 
spălatul lor”, se consolă ea în realitatea din vis. 

Când se trezi, Katherine era lângă ea. Capul fetiţei aşa 
cum stătea ea acolo, în picioare, se vedea la un centimetru 
distanţă de al lui Tibby, care stătea lungită în pat. 

— Brian a venit în vizită. 

Lui Katherine îi plăcea să se joace cu cuvintele. Era fericită 
în sinea ei să spună în vizită, şi nu „a venit Brian”, pur şi simplu. 

Tibby se ridică ameţită de somn. 

— Cât este ceasul? 

Katherine se mută în faţa radioului cu ceas al lui Tibby şi îl 
studie plină de speranţă. 

— Doamne, este unsprezece! spuse Tibby. 

Era pe punctul să se îndrepte direct spre trepte, dar apoi 
hotări să se spele întâi pe dinţi. Când sosi în bucătărie, Brian era 
la masă, aşezând piesele de domino, împreună cu Nicky. 

— Hai să încercăm să aşezăm repede câteva, îl îndemnă 
Brian cu răbdare, aranjând piesele într-un rând şerpuitor. 

Nicky voia numai să le răstoarne. 

— Salut, spuse Tibby. 

— Salut! 

— Ai luat micul dejun? îl întrebă ea. 


— Uhh. Ddda... 

Părea un pic nervos din cine ştie ce pricină, după felul în 
care îşi ţinea capul băgat între umeri. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea şi se îndreptă spre 
frigider să facă o inspecţie. 

— Tocmai, uh... Pot să vorbesc cu tine câteva minute? 

Ea închise frigiderul şi aşteptă în poziţie de drepţi. Se uită 
la el. 

— Desigur. 

— A... acolo... arătă el spre camera de zi. 

Sprâncenele lui Tibby aproape că se împreunară deasupra 
nasului. 

— Acolo? 

Nimeni, niciodată, nu făcuse ceva în camera de zi din casa 
ei. Loretta se aventura înăuntru o dată pe săptămână să curețe 
pânzele de păianjen. Şi, la câteva luni o dată, părinţii ei dădeau 
câte o petrecere şi se comportau de fiecare dată de parcă s-ar fi 
relaxat pe acele sofale perfecte. 

Îl urmă, curioasă să afle misterul. Se aşezară pe sofa, ca 
nişte musafiri invitaţi la cocktail. 

— Deci... despre ce-i vorba? îl întrebă, cu un început de 
îngrijorare în suflet. Era destul de amuzant cum stăteau acolo, 
unul lângă altul, uitându-se amândoi drept în faţă. 

El îşi şterse palmele pe pantalonii de doc care-i acopereau 
coapsele. 

Tibby îşi ghemuli picioarele pe sofa şi se întoarse spre el. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Vreau să te rog ceva. 

— Bine. Roagă-mă. 

— Ştii ce va fi diseară? 

— Uh... Vorbeşti despre petrecerea adulţilor? 

— Vrei sa mergi cu mine la petrecere? 

Sprâncenele ei se împreunară şi mai mult. 

— Mergem cu toţii. Nu-i aşa? Lena... 

— Bee... 

El dădu din mână în semn că ştia toate acelea. 

— Dar tu vrei să mergi cu mine? 

Ea rămase perplexă. 

— Îmi dai întâlnire? îi scăpă ei, pentru că totul suna aşa de 
ridicol. 


— Într-un fel. Dda. 

; Brusc, i se păru deplasat să râdă de absurditatea situației. 
Işi înclină capul. Era foarte curajos că reușea să o privească în 
ochi, în felul în care o făcea. 

Tibby îşi plesni palmele. Mintea i se lumină şi îşi dădu 
seama că era îmbrăcată cu un tricou fără mâneci şi cu 
pantalonii de pijama. Tibby petrecea neobişnuit de mult timp în 
pijama, aşa că nu îi păsa, doar Brian o mai văzuse aşa de sute 
de ori. Dar, acolo, în acea cameră de zi aranjată ca o scenă, sub 
impresia puternică a întrebării lui ciudate, faptul părea şi mai 
ciudat. 

— Un fel de întâlnire? repetă ea încet. 

— Un fel. 

Nu i-ar fi rănit niciodată sentimentele. În nici un caz. 
Indiferent la ce ar fi dus acel lucru. Dădu din cap afirmativ. 

— Bine. 

Se simţea neputincioasă cum stătea aşa pe sofa, alături 
de el. Când se aplecă spre ea, nu avu nici cea mai mică idee 
despre ce urma să se întâmple. Corpul lui se mişca uşor, cu 
încetinitorul şi ei i se părea că se vede pe ea şi pe Brian de la 
oarecare distanţă. El avea acum alt fel de încredere, un soi de 
premeditare. Ea se simţea în acelaşi timp îngrozită şi totuşi 
înspăimântător de calmă. 

Deci, ea stătea nemişcată, privind în ochii lui, în timp ce el 
se apropia de faţa ei. Nu o sărută şi nu făcu nimic de acest fel. 
Dar făcu ceva şocant de intim. Primele trei degete de la mâna 
lui dreaptă se aşezară uşor pe faţa ei fierbinte şi neteziră 
semnele de consternare din centrul frunţii ei. 

— Bine. 

La începutul primăverii, într-o zi în care stătea acasă 
fiindcă era bolnavă, Lena urmărise la televizor o emisiune cu o 
femeie care scrisese o carte despre adopţie. Această femeie nu 
fusese niciodată contactată şi nu o întâlnise pe mama ei 
naturală şi totuşi îşi petrecuse toată viaţa sperând şi dorindu-și 
ca mama ei naturală să o găsească. Spunea că nu voia să se 
mute din casa în care o aduseseră pentru prima oară părinţii ei 
adoptivi. Nu-i plăcea să plece în călătorii lungi. Întotdeauna când 
pleca, lăsa instrucţiuni explicite unde putea fi găsită. Se asigura 
că telefonul era înregistrat pe numele ei. Lăsa în urmă mica ei 
dâră de fărâmituri de pâine. Voia să fie sigură că poate fi găsită. 


De atunci, Lena se gândise de multe ori la această femeie 
şi nu ştia de ce, dar nu îşi făcuse probleme. Minţile lucrează în 
felul lor ciudat. Aşa cum Lena se gândea la biscuiţii de la Ritz, 
când se rădea pe picioare. Habar n-avea de ce. Şi, avea, de fapt, 
vreo importanţă? 

Dar acum, stând întinsă pe pat şi completând formulare 
pentru şcoala care avea să înceapă în septembrie, Lena se 
gândi din nou la femeia de la televizor. Completa un chestionar 
pentru alegerea colegei de cameră şi rememora scurte imagini 
cu ochii trişti şi cenuşii ai acelei femei. Completa foaia despre 
dormitorul preferat şi revedea tremurai buzei de jos a acelei 
femei. 

Şi, întinzându-se pe spate şi acoperindu-şi faţa cu mâinile, 
avu în sfârşit revelaţia. Acea femeie îi amintea Lenei de ea 
însăşi. 

Fără ca măcar să-şi dea seama, Lena refuza ideea de a 
pleca de acasă în vara aceea. Chiar şi o săptămână departe de 
casă o făcea să se simtă uşor dezrădăcinată. Gândul de a se 
muta din oraş în septembrie, deşi era tentant, o înspăimânta, în 
acelaşi timp. 

Lena voia să plece de acasă. Din acest punct de vedere, 
era pregătită. Din alt punct de vedere, de când tatăl ei o 
obligase pe Valia, mama ei vitregă, să-şi părăsească frumoasa 
ei Grecie şi să se instaleze în Maryland, undeva la periferie, casa 
familiei Kaligaris fusese plină de tensiune. 

Lena aştepta cu nerăbdare să meargă la Rhode Island 
School of Design. Îşi dorea să fie artistă, era aproape sigură. 
Cursul ei de artă din acea vară era singura bucurie din viaţa ei, 
cu excepţia prietenelor. 

Şi totuşi... Şi totuşi, Lena nu voia să plece. Din cauză că nu 
voia să părăsească locul unde putea fi găsită de Kostos. Şi, la un 
nivel mai profund, nu voia să pună o şi mai mare distanţă - în 
timp şi în spaţiu - între prezent şi timpul când o iubise el. Nu 
voia să devină diferită de fata de care fusese îndrăgostit. 

Sună telefonul şi Lena îl apucă înainte ca Valia să-l poată 
ridica şi să strige spre nevinovatul de la celălalt capăt al firului. 

— Alo? 

— Salut, sunt eu! 

— Cârma! Salut! Ce faci? 


— Mă îmbrac. lar m-am epilat ca naiba! Cu ce eşti 
îmbrăcată? 

Lena îşi îndreptă ochii spre ceasul de pe perete, în 
jumătate de oră trebuia să se întâlnească cu toată lumea la 
petrecere. O aducea şi pe Effie cu ea, pentru că nu avea pe 
nimeni altcineva care să o însoţească şi pentru că Effie reuşea 
să agate băieţi mai mari. 

Lena îşi îndreptă apoi ochii spre dulapul cu haine, larg 
deschis. N-o trăgea inima să se îmbrace. Garderoba ei avea 
două categorii de haine: Hainele pe care le purtase cu Kostos - 
pline de amintiri şi hainele pe care nu le purtase cu Kostos - fără 
amintiri. Nu le voia pe nici unele. 

— Nu ştiu. Nu am ales încă nimic. 

— Lenny, este o noapte mare, o ademeni Carmen. 
Îmbracă-te! Pune-ţi ceva grozav. Machiază-te! Vrei să vin să te 
ajut? 

— Nu. Nu e nevoie. 

Nu avea chef să o lase pe Carmen să se piardă în dulapul 
ei cu haine. 

— Să nu-ţi pui fusta aia kaki, o atenţionă Carmen. 

— Nu, spuse Lena supusă, deşi era exact ce-şi pusese în 
cap să poarte. 

Din păcate, garderoba Lenei era ca şi viaţa ei. Era binară, 
ca un calculator cu universul lui format din O şi 1. Lena avea 
două setări: 1. Să se gândească la Kostos. 2. Să evite să se 
gândească la Kostos. 

Lena se simţea una cu femeia adoptată de la emisiunea 
televizată. Şi Lena fusese abandonată de către persoana despre 
care ea crezuse o iubea cel mai mult pe lume. Şi fără să-şi 
propună sau să vrea aşa ceva, ea nutrea o speranţă pasivă, de 
nestins, că, într-o zi, el va veni să o caute. 

Unde există dragoste mare, exists întotdeauna şi 
miracole. 

Willa Cather. 

Brian! A venit Brian! Katherine dădu de perete uşa de la 
intrare şi trâmbiţă vestea în gura mare. i 

Brian tânjea în mod clar după o întâlnire adevărată. li 
adusese flori lui Tibby şi o cutie cu bomboane de ciocolată lui 
Alice, pentru întreaga familie. Era ca şi cum ar fi citit despre 
întâlniri undeva, într-un manual. Cu toate acestea, nu părea să-i 


pese că fata în came şi oase cu care se întâlnea purta blugi, în 
timp ce el purta costum şi cravată. 

— Arăţi minunat, spuse el, privind-o de jos în sus, de la 
Pantalonii Călători la bluza subţire mov-pal, cu un decolteu 
ademenitor, la clamele de baga, vechi, din păr, la fardul care-i 
umbrea pleoapele. Se străduise, într-adevăr, să arate bine. 

Un lucru era clar, Brian avea înţelegere pentru Pantaloni. 
Exact cum îi înţelesese şi Bailey, cu două veri în urmă. Într-un 
fel, Pantalonii erau ca testul final cu turnesolul, care separa 
ceea ce era valoros de ceea ce nu era valoros. Şi, indiferent de 
cum arăta el, Brian era cel mai valoros tip pe care-l cunoscuse 
ea vreodată. 

În decursul istoriei, puţini oameni se transformaseră 
vreodată, chiar şi numai fizic, aşa de mult cât se transformase 
Brian de la întâlnirea din după-amiaza de acum doi ani, când 
Tibby şi Bailey îl văzuseră la magazinul 7-Eleven. 

Era înalt şi toate alea. Un naiv desăvârşit, cu inimă de aur, 
căruia îi acorzi prietenie şi care, pentru că-l iubeşti, creşte până 
la un metru nouăzeci, se spală pe dinţi, îşi sparge uneori 
ochelarii hidoşi şi se metamorfozează într-un zdrobitor de inimi, 
chiar sub ochii tăi. Era ca şi cum ai cumpăra orbeşte acţiuni cu 
un dolar şi ai aştepta să crească la o sută. Tibby privea încă 
stupefiată cum şuşotesc şi flirtează fetele în jurul lui Brian, în 
ultimul timp. 

Dar, pe de altă parte, lui Tibby i se părea că destinul făcea 
din nou una din straniile sale glume. Singurul tip sigur din viaţa 
lui Hbby se transformase într-o persoană care începea să o 
domine. Nu cu bună ştiinţă, ea ştia acest lucru. Nu o dorea cu 
intenţie. Nu sădea astfel de sentimente în sufletul ei pentru a o 
întrista. Dar dorinţa exista, a lui şi a ei, şi, în consecinţă, nu mai 
era vorba de o relaţie sigură. 

— Brian, Brian, Brian! 

Katherine şi Nicky dansau practic în jurul lui. Brian le 
câştigase dragostea cu dificultate, nu ca sora lor mai mare 
țâfnoasă, ci jucându-se cu ei la nesfârşit, oricât de plicticoase ar 
fi fost jocurile născocite de ei şi ascultând cu atenţie la toate 
prostiile pe care se puteau ele gândi să le spună. Dacă stăm să 
ne gândim ele participau mult mai intens decât fata cu care se 
întâlnea el. 


Inocenta îi dădea lui Brian un fel amuzant de încredere. 
Era greu de explicat. Nu-i păsa că venise pe jos tot drumul până 
la casa ei, pentru că nu avea maşină. Nu îşi dădea seama că 
maşina în care se întâlneau era maşina ei. Odată ieşiţi afară din 
casă, îi deschise cu galanterie portiera. Cea de pe partea 
şoferului. Lui nu-i păsa, aşa că nu conta. 

În maşină, atmosfera era intimă. Aşa de întuneric şi de 
intim! îi atinse mâna pe partea interioară a cotului. Ea se sperie 
şi bâjbâi să pună cheia în contact. 

Crescuseră. Aceasta era situaţia căreia ea trebuia să-i facă 
faţă. El crescuse de la starea de băiat la cea de aproape bărbat. 
Avea optsprezece ani. O dorea pe Tibby în alt fel decât mai 
înainte. O privea altfel. Nu o presa şi nu era grosolan, dar ochii 
lui zăboveau pe sânii ei. Când îşi punea mâna pe ea, Tibby ştia 
că îi simţea curbura taliei. Şi când o privea în felul acela, şi ea 
simţea ceva deosebit. Era ceva natural, nu-i aşa? 

În parcarea şcolii, îi luă mâna în mâinile lui. Mâinile ei erau 
umede şi reci. Totuşi, ce se întâmpla cu prietenia? Ce se 
întâmpla cu nonşalanţa dintre ei? Unde vor ajunge în acest fel? 
Şi, dacă lasă lucrurile în voia lor, se mai pot întoarce înapoi 
vreodată? Ce se întâmpla cu vara aceea? Cu toate lucrurile care 
se întâmplau, se întreba ea, mai exista vreo cale de întoarcere? 

Sala de spectacol era slab luminată şi DJ-ul îţi zgâria 
urechile cu ţipetele lui, ca la orice eveniment de la şcoală, 
numai că acesta era ultimul şi, din această cauză, Tibby nu îl ura 
ca în alte daţi. 

Brian o apucă repede de mână. Dorea să fie recunoscuţi 
ca un cuplu. În mod ironic, acest fapt era mai mult o onoare 
pentru ea decât pentru el. În primăvara aceea, cota lui socială 
se ridicase în mod cert mai mult decât a ei. Nu că el ar fi 
remarcat şi i-ar fi păsat. Deşi avea prietene frumoase, Tibby era 
asociată mai degrabă cu tipul de artistă indiferentă. Bee era o 
zăpăcită plină de farmec. Carmen se transformase într-o 
bebeluşa, ţinta fanteziilor mai multor colegi mai mici, deşi nu îi 
încurajase niciodată. Lena zbura sub nivelul radarului social. Şi 
Brian, ciudat, devenise un răsfăţat al vârtejului social - chiar şi 
societatea avea nevoie de sânge proaspăt uneori - primind 
invitaţii la evenimente la care niciuna dintre ele nu primea. 
Tibby era una dintre acele fete care stăteau pe margine, în 
haine închise la culoare, făcând observaţii cinice alături de alte 


colege cu haine prost croite şi concepute de ele, care erau prea 
prudente pentru a ieşi în faţă. 

Dintre toţi băieţii din şcoală, numai Brian părea să observe 
că părul lui Tibby crescuse lung, cât de bine îi şedea bluza 
mulată pe umerii ei delicaţi, cât de super arăta fundul ei în 
Pantalonii Călători. li plăcea şi nu-i plăcea să fie remarcată în 
felul acela. 

Bee şi Carmen îi găsiră imediat. Lena şi Effie nu 
ajunseseră. Effie era grozav de înceată şi atentă la ţinută, atunci 
când mergea la întâlnire. Bee purta o rochie uluitoare, cu bretea 
pe după gât şi fără umeri, iar părul îi era şi mai strălucitor. Arăta 
ca o Marilyn Monroe extrem de elegantă. Carmen purta o rochie 
roşie, mulată în stil sirenă, în jurul căreia deja se buluceau 
băieţii. Aşa năucitor cum arătau, pline de podoabe, Tibby tot era 
mulţumită că optase pentru Pantaloni. 

Bridget şi Carmen o împinseră pe Tibby înspre baie în 
stilul lor agale. Baia-cavemă a fetelor a fost întotdeauna locul 
unde se întâmplau cele mai multe evenimente, la petrecerile 
şcolare. 

— Arătaţi amândouă incredibil! le spuse Tibby, în drum 
spre baie. 

— Tu, Tibby, arăţi superb, îi spuse Carmen. Brian arăta ca 
şi cum i se frânsese inima, când te-am luat de lângă el. 

O armată de fete gălăgioase îşi retuşau machiajul, fumau 
sau bârfeau, în faţa oglinzilor. Bee îşi scoase luciul de buze din 
geantă. Îşi puse puţin pe buze şi îl întinse bine. 

— Hei, Bee, spuse Carmen. 

— Da? 

— Dacă întâlneşti odată un băiat şi te îndrăgosteşti de el, 
dar din cauza unor ciudate mutații genetice el nu pare să-ţi 
împărtăşească sentimentele? 

Intotdeauna Bee proceda cu răbdare cu presupunerile lui 
Carmen. 

— Ddda...?! 

— Să porţi rochia asta! 

Bee izbucni râs. 

— Aşa o să fac! 

Câteva minute mai târziu sosi Lena, îmbrăcată ca de 
obicei, cu o fustă verde-oliv şi bluză neagră. 


— Lenny, chiar trebuia să-ţi faci coadă de cal? întrebă 
Carmen prefăcându-se supărată. 

— Ce vrei să spui? 

— Hai, e ultima noastră petrecere din liceu, interveni Bee. 

Şi amândouă o dădură cu rimei şi luciu de buze, şi îi 
scoaseră elasticul din păr. 

Privindu-şi faţa în oglindă, lui Tibby îi veni să plângă. Baia 
era locul unde se petrecuseră majoritatea evenimentelor din 
timpul şcolii, în aceşti ultimi patru ani. Aici se distraseră 
împreună mai mult decât în oricare alt loc. Intr-o oarecare 
măsură, aici era adevărata lor viaţă de liceene. 

Carmen îi surprinse privirea. 

— Este trist, ştiu. 

— Hai să ne ducem în sală, spuse Tibby. 

Nu dorea să dea frâu liber tristeţii în acel moment. 

Întoarse în sală, se răspândiră care încotro. Brian aştepta 
nerăbdător. 

— Vrei să dansăm? o întrebă pe Tibby. 

Avea ea voie să răspundă nu? îţi permitea o întâlnire 
adevărată să spui nu? în timp ce, luându-i mâna o conducea 
spre ringul de dans, cântecul cu ritm rapid fu înlocuit de unul 
lent. Era mai bine sau mai rău? Nu ştia ce să spună. l-ar fi luat o 
oră să-şi imagineze cum să-şi pună mâinile în jurul lui Brian, dar 
el rezolvă repede problema. Se apropie şi o prinse în braţe. Deci 
aici ajunseseră. Acesta era primul pas. Trebuia să admită că ea 
se gândise o mulţime la trupul lui Brian şi cum era să-l simtă 
aproape. Prietenia părea să se dea deoparte, pe măsură ce se 
întâmplau lucruri noi. 

El era cu mult mai înalt decât ea, acum, capul ei abia dacă 
ajungea până la pieptul lui. Mâinile lui erau pe talia, pe şoldurile 
şi pe spatele ei, atingând încet locurile pe care le admirase de 
mult timp. Ea simţi o căldură în partea de jos a abdomenului şi i 
se înmuiaseră picioarele. 

Totul mergea prea repede, mult prea repede pentru ea. 
Nu putea s-o facă. 

Obrajii îi ardeau ca focul în momentul în care se depărtă 
de el. 

— Putem pleca? 

— Unde? întrebă el. 

— Nu ştiu. 


ÎI luă de mână şi îl conduse afară din sală, în direcţia 
parcării. Brusc, îi veni o idee. Se vor întoarce la începuturi. El o 
urmă în maşină, fără să protesteze. Ea conduse în tăcere spre 
magazinul 7-Eleven, de pe River Road. El îşi dădu seama ce are 
ea de gând să facă. Zâmbi şi ridică din umeri, în lumina 
intermitentă ce venea dinspre magazin. Merse îndatoritor spre 
Dragon Master şi se căută prin buzunare după mărunţiş. Chiar în 
timp ce-l urmărea cu privirea, ea îşi dădu seama că el va juca 
vechiul lor joc pentru a-i face ei plăcere, dar viaţa ei era acum în 
afara ecranului. 

— Lasă asta, spuse ea. 

Era agitată. Picioarele nu-şi mai găseau locul. O picătură 
de sudoare i se rostogolea pe şira spinării. Habar n-avea ce să 
facă. Mergea grăbită. Se întoarseră în maşină. Conduse spre un 
părculeţ aflat la distanţă egală de casele lor. Era un alt loc pe 
care îl preferau amândoi. 

leşiră din maşină şi se aşezară la o masă de picnic. Era 
linişte şi întuneric. Avea de gând să stea nemişcată şi să lase 
liniştea să o cuprindă. 

A sărit în sus de la masă. Se aşeză în faţa lui în picioare. 
Aşa cum stăteau, ea în picioare şi el aşezat, feţele lor se aflau la 
acelaşi nivel. Îşi aşeză cu zgomot palmele pe genunchii lui. El se 
aplecă spre ea, până la marginea mesei şi o trase în braţe. O 
tinu aşa îndelung, în timp ce inima ei îi bubuia în piept. Când îl 
privi, el o sărută întâi pe frunte, apoi pe buze. Ce sărut! Plin de 
dorinţă reţinută şi fără nici o ezitare, el îşi băgă mâna sub părul 
ei, sprijinindu-i ceafa. Se opri din sărut doar pentru o clipă, 
pentru a-i spune ceva la ureche. 

— Te iubesc! şopti el. 

Era bine, cum nu se mai simţise niciodată până atunci. 
Ochii i se umeziră de fericire şi sângele îi reveni în obraji şi mai 
fierbinte. 

Tibby avu senzaţia ciudată că îi bate vântul prin minte, 
când fierbinte şi dogoritor, când îngheţat şi puternic. Şi când 
vântul trecu pe planul doi, ea îşi dădu seama că prietenia, aşa 
cum fusese ea, dispăruse. 

Într-o zi, cineva îţi va pune o întrebare la care va trebui să 
răspunzi afirmativ. 

Old 97's. 


Carmen avea o misiune extrem de importantă: trebuia să 
fure genele false ale mamei ei şi trebuia să o facă chiar în acel 
moment. 

Se sculase devreme ca să-i spună la revedere lui Bee, în 
ultimul moment, înainte ca Bee să plece în tabără, în 
Pennsylvania. Luase micul dejun cu mama ei, avusese câteva 
momente în care se simţise vinovată că nu are o slujbă, privind- 
o pe Cristina cum se grăbea să plece la muncă. Scrisese un e- 
mail lung unei prietene şi lui Paul, tatăl ei vitreg. 

Apoi începu să se simtă tristă pentru că trebuia să-şi ia la 
revedere de la Bee, ceea ce îi aduse aminte de despărţiri în 
general. Deci Carmen a revenit, drept consolare, la cel mai 
recent joc de pe site-ul Cosmo Girl, aşa cum o făcea adesea în 
asemenea momente. Şi voila, simţi nevoia imperativă de a copia 
de pe pagina 23 noile utilizări ale genelor false. Uneori face să fii 
superficial. 

Nu mai însemna acelaşi lucru pentru Carmen să intre în 
camera mamei ei, în zilele acelea. Motivul era evident: nu mai 
era defel camera mamei ei. Era camera mamei ei şi a lui David. 
Camera unei femei este aşa de diferită de camera împărţită de 
o femeie cu un bărbat! Este şi mai diferit când femeia este 
mama ta şi bărbatul este proaspătul ei soţ, pe care tu l-ai 
cunoscut cu mai puţin de un an în urmă. 

Carmen nu era mulţumită de divorţul părinţilor ei. 
Pierduse atâtea lucruri în urma divorţului! Dar acum, venirea lui 
David îi arăta cât de liberă se simţise şi cât de apropiată fusese 
cu mama ei în toţi aceşti ani în care nu erau decât ele două. 

Când tatăl ei plecase pentru prima dată, dispăruseră o 
mulţime de îngrădiri. După aceea, dormise în patul mamei, în 
fiecare noapte, aproape un an. Din grijă pentru Carmen? Din 
grijă pentru Cristina? De vreme ce nu mai exista un tată care să 
vină seara acasă după o zi obositoare de muncă, „noi fetele”, 
cum zicea mama, mâncaserăm la cină clătite şi ouă jumări, 
multe seri la rând. Carmen considerase aceasta o trataţie, 
nefiind obligată să mestece nişte friptură fără gust şi să înghită 
legumele obligatorii. 

Carmen se simţise cumva stăpâna acestei camere. Acum 
se simţea nesigură. Obişnuia să se trântească ori de câte ori 
voia în patul mamei. Acum era un alt pat, diferit. Nu diferit în 


adevăratul sens al cuvântului, dar în toate celelalte sensuri. 
Carmen îl ocolea de la distanţă, acum. 

Nu numai fiindcă că în cameră se aflau multe lucruri 
bărbăteşti. David nu era un nesimţit sau cine mai ştie cum altfel. 
Era întotdeauna conştient de faptul că această cameră fusese 
camera Cristinei şi a lui Carmen, mult timp înainte ca el să li se 
alăture. Comandase la Pottery Bam un dulap, trei rafturi pentru 
cărţi şi un birou nou. Încă nu erau fotografii cu el prin cameră. 
Camera nu vorbea încă despre el, ci despre ei - intimitatea lor, 
cuvintele pe care şi le şopteau seara înainte de a adormi. Chiar 
şi când ei nu erau prezenţi, lui Carmen i se părea că îi 
invadează, intrând în camera lor. 

Baia dădea pe dinafară de obiecte femeieşti - creme, 
loţiuni, farduri, tampoane şi parfum uri. Acum, din respect 
pentru ei, Cristina le păstra pe toate depozitate în dulap. Doar 
văzând crema de ras a lui David lângă acetona Cristinei, 
Carmen se simţi de parcă s-ar fi strecurat între ei în pat. 

Genele false erau în dulăpiorul sanitar, descoperi rapid 
Carmen. Când locuieşti împreună cu fiica ta, laşi lucrurile de 
acest fel la vedere. Când locuieşti cu noul tău soţ, ascunzi tot ce 
te-ar putea trăda. 

Carmen ştia deja că cele mai multe din lucrurile pe care 
Cristina nu voia să le vadă David le depozita în dulapul de 
deasupra toaletei. Da, era locul portivit, îşi dădu seama Carmen, 
de îndată ce deschise uşa dulăpiorului. Era o substanţă pentru 
îndepărtarea negilor, un decolarant de mustață, ceară de epilat 
inghinal, balsam pentru întins părul şi o cutie de vopsea de păr 
roşcată. Carmen îşi strecură mâna spre fundul dulapului, 
lovindu-se de borcănele cu pastile de tăiat pofta de mâncare şi 
un pachet cu laxative. O sticluţă de plastic se răsturnă peste 
laxative. Carmen urmărea enervată cum aceasta cădea de pe 
raft şi... pleosc, se oprea direct în toaletă. La naiba. 

O urmări cum se rotea în apa din vasul de toaletă. 
Conţinea diferite feluri de vitamine. Spera din tot sufletul că 
avea capacul bine închis. 

În timp ce amâna momentul în care trebuia să-şi bage 
mâna în toaletă - cine o grăbea să facă un asemenea lucru? - se 
întreba absentă pentru ce-şi ţinea mama ei vitaminele în dulapul 
ruşinii. Doar David era adeptul vitaminelor. Le mânca la micul 
dejun. Vorbea despre suplimentele alimentare, de parcă ar fi 


fost cele mai bune prietene ale lui. Ce fel de vitamine ar putea 
ascunde Cristina de nutriţionistul ei zelos? Curiozitatea lui 
Carmen era întotdeauna cea care o motiva cel mai bine. Işi 
cufundă mâna în toaletă şi scoase sticluţa, aruncând-o direct în 
chiuvetă şi dând drumul la apa fierbinte peste ea. Puse şi puţin 
săpun lichid. Odată ce sticluţa şi mâinile ei fură suficient de 
curate, se apucă să-şi satisfacă mintea întrebătoare. 

Simţi cum i se răceşte capul şi ceva o apăsa în creier. 
Apăsarea îi invadă pieptul şi cobori în partea de jos a 
abdomenului. Eticheta de pe sticluţă lămurea de ce se afla 
printre laxative şi creme epilante. Dar nu de David încerca 
mama ei să o ascundă. Cel puţin aşa credea Carmen cu cea mai 
mare convingere. 

Erau vitamine prenatale. De felul celor pe care le iei când 
urmează să ai un copil. Şi aproape sigur că mama ei le 
ascundea de ea, fiica ei! 

Tibby se uita chiorâş în lumina dimineţii. Era ameţită şi 
dezorientată, îşi simţea buzele umflate şi ochii o usturau. Se 
simţea mahmură, dar nu fiindcă băuse ceva. 

Era una din acele dimineţi în care încerci să te împaci cu o 
nouă realitate ciudată. Îţi pui fel de fel de întrebări. Oare am 
visat? Chiar am făcut aşa ceva? Chiar a spus el acest lucru? 
Realitatea se recompune din fragmente şi bucăţi şi îi retrăieşti 
noutatea, iar şi iar. Continui să te întrebi. Vor fi ziua aceasta, 
noaptea aceasta, ziua de mâine şi restul zilelor diferite din 
cauza celor întâmplate azi-noapte? 

Şi Tibby ştia răspunsul. Işi duse degetele la buze. Poţi să 
rămâi cu mahmureală după ce te săruţi? 

Oare Brian se trezise? Şi-l imagină în patul lui. Apoi în 
patul ei. Simţi un tremur în străfundul stomacului şi renunţă să 
şi-l mai imagineze în patul ei. Oare regreta el ceva? Oare 
regreta ea ceva? 

Ce vor spune când se vor vedea din nou? 

Va mai trece pe la ea aşa din senin, la vremea clătitelor, 
cum făcuse adesea? îi va mai da vreo clătită proaspătă în gură 
şi va aştepta să vadă dacă observase cineva? 

Stătea în picioare şi se privea în oglindă. Arăta la fel de 
diferit cum se simţea? Hmm... Aceeaşi pijama neagră atâmând 
în jurul coapselor. Aceeaşi bluză albă mai mică decât mărimea 
ei, dezvelindu-i câţiva centimetri de pântece. Sau poate că nu. 


În camera ei era o mare harababură. Nimic nou, dar 
remarcă acest lucru într-un fel nou, cum se uita aşa, de jur- 
împrejur. Aruncase ea ceva vreodată în viaţa ei? 

Erau straturi şi straturi de rămăşiţe ale trecerii lui Tibby 
prin cameră, atât pe pereţi, cât şi pe podele. Puteai face 
săpături arheologice în camera ei şi, dacă te străduiai suficient, 
puteai descoperi ferma ei, Fisher-price. Ce se întâmpla cu ea? 

Totul era prăfuit şi aglomerat şi, aceasta o deranja. 
Întotdeauna a fost prăfuit şi aglomerat. Nu o deranjase acest 
lucru în alte ocazii. Cu o mişcare neobişnuită pentru ea, se 
îndreptă spre fereastră şi o deschise cu greu. Fereastra se 
înţepenise pentru că nu o mai deschisese de multă vreme ca să 
aerisească încăperea. Nici nu-şi mai aducea aminte de când. 
Vopseaua sări puţin când trase cu forţă de mâner. Oh! 

Intra aer curat şi era atât de bine! Cât se poate de bine. 
Briza îi răsfoi câteva foi de pe birou, dar nu se supără. 

O auzise pe mama jos, în bucătărie. Se gândi să-i spună 
despre Brain. O parte din ea chiar îşi dorea ca mama ei să ştie. 
Alice va fi cu adevărat emoţionată. Sigur că va face un mare 
eveniment din această întâmplare. Îl iubea pe Brian. l-ar plăcea 
ideea ca fiica ei să-i povestească despre aşa un eveniment 
important şi picant. Era fantezia ei despre relaţia mamă-fiică - 
chiar lucrul pe care Tibby i-l refuza aşa de des. 

Părăsindu-şi camera, remarcă foşnetul frunzelor ruginii ale 
mărului, un sunet firav, dar foarte plăcut. 

Tibby îşi urmări mama în agitația ei matinală obişnuită. Va 
fi în stare să se liniştească pentru a asculta noutăţile lui Tibby? 
Tibby încercă să spună ceva. 

— Brian şi cu mine... Eu şi cu Brian... 

Tibby vru să continue, dar Alice i-o luă înainte. 

— Tibby am nevoie să stai cu Katherine în dimineaţa asta. 

Alice părea deja nervoasă şi Tibby nici nu o refuzase încă. 

Lui Tibby îi îngheţară vorbele pe buze. 

Alice evita să o privească pe Tibby în ochi, arătând că se 
simţea vinovată pe undeva, în adâncul sufletului, dar vina o făcu 
şi mai nerăbdătoare. 

— Loretta trebuie s-o ducă pe sora ei la doctor şi nu se 
poate întoarce decât după prânz. 

Alice luă cutiile cu suc de pe raft şi îi dădu una lui Nicky. 

— Sau cel puţin aşa spune ea, adăugă ea, neîncrezătoare. 


— De ce trebuie să meargă la doctor sora ei? întrebă 
Nicky. 

— Are un fel de infecţie, scumpete. Nu ştiu despre ce e 
vorba. 

Alice dădu din mâini, parcă alungind acea problemă, ca şi 
cum nu ştia dacă este sau nu adevăr. Nu-şi permitea să-şi mai 
piardă timpul cu această problemă. 

Alice îşi scotea şi îşi punea lucruri în geantă. 

— Trebuie s-l duc pe Nicky la grădiniţă şi apoi să merg la 
serviciu. 

— Nu stau cu ea! declară Tibby. 

Nu numai că-i trecuse orice dorinţă de a-i povesti mamei 
ei despre Brian, dar nu mai voia să-i spună niciodată mamei ei 
despre lucrurile importante pentru ea. 

Alice îi aruncă o privire întrebătoare. 

— Poftim? 

— Eu nu sunt bonă. M-am săturat să mi-o dai în grijă ori 
de câte ori vrei tu! 

— Trăim cu toţii în casa asta şi asta înseamnă că trebuie 
să dai o mână de ajutor, exact ca toţi ceilalţi. 

Tibby îşi dădu ochii peste cap. Cearta era neplăcută, dar 
avusese loc de atâtea ori, că putea foarte bine să pară că 
urmează indicaţiile unui scenariu. 

Katherine îşi amestecă cerealele în bol. Câteva picături de 
lapte se prelinseră pe masă. 

Tibby se simţise vinovată că refuză să aibă grijă de 
Katherine în prezenţa acesteia, dar reuşi să depăşească situaţia. 

— Abia aştept să plec la colegiu, bombăni Tibby ca pentru 
sine, dar avu grijă să audă şi Alice. 

Afirmația nu era adevărată şi o spusese numai ca să-şi 
necăjească mama. 

O jumătate de oră mai târziu, Tibby stătea pe veranda din 
spate, cu o grămadă de ziare şi broşuri de la Universitatea din 
New York în jurul ei, în timp ce Katherine îşi făcea de lucru prin 
curte. Cearta cu mama ei îi alungase din suflet toată magia. Era 
iarăşi pe pământ, uitându-se mai degrabă după gândaci, decât 
înspre înaltul cerului. 

Dintr-odată, apetitul lui Katherine de a se juca singură 
dispăru şi fetiţa se înfiinţă în faţa lui Tibby. 

— Vrei să te urci în pom şi să culegi mere? 


Aceasta reprezenta de obicei cea mai mare fantezie a lui 
Katherine. 

— Nu, Katherine! Oricum, de ce vrei tu aşa de tare merele 
alea? Nu sunt bune! Nu sunt coapte încă. Şi chiar dacă ar fi 
coapte, sunt tari şi acre. 

Tibby căzuse în capcana ruşinoasă în care părinţii spun nu 
chiar înainte de a asculta ce vor copiii. 

— Tu ai mâncat vreodată din ele? întrebă Katherine. 

Tibby nu gustase niciodată vreun măr, dar nu avea chef să 
între în discuţii contradictorii cu un copil de trei ani. 

— Îţi spun că nu sunt bune. Dacă ar fi bune, nu le-am 
mânca cu toţii, în loc să cumpărăm mere din piaţă? 

Lui Katherine acest tip de logică nu i se păru prea 
convingător. 

— Şi totuşi, eu vreau unul! 

Tibby stătea acolo, urmărind-o pe Katherine cum se 
întinde să apuce mere. Era prea mică pentru a ajunge chiar şi la 
cele mai joase ramuri, dar nu se lăsa. Se dădea înapoi cam zece 
paşi de la trunchiul pomului, alerga cât putea ea de tare, 
luându-şi avânt, şi sărea. Efortul ei era aşa de intens şi 
nefolositor, încât rămăsese aproape fără suflu. 

Katherine se dădu înapoi pentru încă o încercare. Se trase 
şi mai înapoi pentru a prinde viteză mai mare. Alergă cu braţele 
îndoite strâns din coate, ca o caricatură a unei sprintere. Era aşa 
de amuzantă, dacă era să fie obiectivă, încât o parte din Tibby 
îşi dorea foarte tare să-i facă o poză. ` 

Dar, în acelaşi timp, Tibby era supărată. Işi plângea de 
milă. Nu voia să aibă grijă de nici un copil. Era supărată pe 
mama ei. Dacă s-ar fi lăsat furată de lumea lui Katherine, ar fi 
fost ca şi cum i-ar fi făcut plăcere să vadă de copii. Ceea ce nu 
era cazul. 

Aşa că o privi în continuare, fără să o ajute. Katherine era 
inepuizabilă. De ce îşi dorea aşa de mult blestematele alea de 
mere? Tibby nu putea înţelege cu nici un chip. 

Dar Tibby îşi aminti cum era să fii mică şi să-ţi doreşti să 
sari, să alergi, exact cum făcea Katherine, şi să-ţi imaginezi că 
practic îţi iei zborul, gândindu-te că ai putea să sari mult mai 
mult decât în realitate. 

Primul lucru pe care l-a făcut Carmen când a ajuns pe 
terenul de fotbal a fost să o caute pe Diana. Vorbiseră la telefon 


şi schimbaseră multe e-mail-uri, dar nu se văzuseră de doi ani, 
chiar din ziua în care părăsiseră Baja. Şi din toate lucrurile şi 
persoanele pe care le întâlnise acolo, Diana rămăsese singura 
amintire plăcută. 

Când o găsi pe Diana în cabină, scoase un strigăt de 
bucurie şi o strânse în braţe aşa de tare, încât o ridică de la 
pământ. 

— Doamne! Diana se dădu câţiva paşi înapoi şi examină 
faţa lui Bee. Arăţi minunat! Ai crescut? 

— Tu ai intrat la apă? glumi, la rândul ei, Bee. 

— Ha! Ha! 

Bridget îşi aruncă sacul uriaş de sibir pe unul din paturile 
suprapuse. Nu se prea pricepea la împachetat. Obişnuia să 
împacheteze în saci Hefty, dar Carmen o opri din treabă. 

O îmbrăţişă din nou pe Diana şi o privi cu admiraţie. Cu 
două veri în urmă, Diana îşi purta părul lăsat pe spate, dar acum 
şi-l strânsese în cozi lungi şi frumoase. Lui Bee i se părea 
incredibil de fermecătoare. 

— Uită-te la tine! Arăţi uimitor! Grozav! îţi place 
Universitatea Corneli? 

Diana o îmbrăţişă, la rândul ei. 

— Da, numai că mănânc şi respir fotbal. O să vezi tu ce 
înseamnă asta! 

— Ai avut totuşi timp să-l găseşti pe Michael, nu-i aşa? Ai 
adus o poză? 

Bridget se extazie în faţa pozei prietenului fotbalist, 
extrem de chipeş, al Dianei, ca şi la fotografia simpaticelor ei 
surori mai mici. 

— Cine mai e pe aici? o întrebă Bridget, arătând înspre al 
doilea rând de paturi suprapuse, din cabina înghesuită. 

— Două antrenoare secunde. 

Pe faţa Dianei apăru o expresie încurcată. 

— Le-ai cunoscut? o întrebă Bridget. 

— La prânz. Kati şi nu mai ştiu cum, spuse ea şi închise un 
ochi, încercând să-şi amintească. Allison. Aşa cred. Kati şi 
Allison. 

Bridget mirosi ceva. 

— Sunt...? 

— Teribile! Grozave! 


— Teribile? Grozave? Kati şi Allison sunt teribile şi 
grozave? 

Diana schiţă un zâmbet. 

— Ei, care-i problema? 

— Care problemă? 

— De de faci mutra asta? 

— Care mutră? întrebă Diana, lăsându-şi privirea în jos. 

Bee deveni nerăbdătoare. Diana era o persoană onestă. 
De ce acum nu spunea adevărul? 

Diana trase un elastic de păr de pe încheietura mâinii şi îl 
întinse între degetul mare şi cel arătător. 

— Nu le-ai... întâlnit încă pe celelalte antrenoare, nu-i aşa? 

Vorbele Dianei curseră lent, pe când ale lui Bee se 
rostogoliră cu viteză: 

— Nu. Tu le-ai întâlnit? 

— Păi, nu pe toate. Dar am văzut... 

Era ceva aşa de fascinant la elasticul ei de păr, încât 
cuvintele îi veneau greu, din cauza faptului că era cufundată în 
contemplarea elasticului. 

— Cine? strigă Bee. 

— Poate că deja ai... 

— Cine? 

— Sunt destul de sigură că tu... 

Bridget izbucni exasperată. Apucă braţul la încheitura 
căruia Diana îşi purta ceasul şi îl ridică spre ochii ei, ca să poată 
vedea cât era ceasul. 

— Am întâlnire cu personalul în opt minute. Am de gând 
să aflu despre cine vorbeşti. 

Nu trefeuie să fiu cu băgare de seamă, am un pistol! 

Homer Simpson. 

În aceeaşi zi, mai târziu, Carmen şedea la masă, în 
bucătăria mică a apartamentului, strângând în mână flaconul cu 
vitaminele prenatale. 

În răstimpul de gândire profundă, în mintea lui Carmen se 
ordonară anumite fapte. Mama ei se îngrăşase în ultimele două 
luni. Carmen o pusese pe seama fericirii, dar acum se simţea ca 
o proastă pentru că nu îşi dăduse seama ce se întâmpla, de 
fapt. Garderoba Cristinei se schimbase încet, dar sigur, apărând 
lucruri mai largi. Încetase să mai bea vin? Carmen încerca să-şi 
amintească. Se dusese mai des la doctor? 


Odată, Carmen o surprinsese pe mama ei glumind cu 
mătuşa ei despre cât de uşor te puteai ascunde de adolescenţi, 
pentru că erau aşa de absorbiți de problemele lor. Simţi 
înţepătura acum, deşi atunci râsese ca de o glumă. 

Auzi o cheie în uşa de la intrare - mama ei. Sosea acasă 
de la muncă la ora normală. Carmen continuă să stea pe scaun, 
ştiind că mama ei va apărea în bucătărie în câteva momente, 
după ce-şi va lăsa din mâini sacoşele. Carmen nu plănuise chiar 
o discuţie, dar se părea că acesta urma să aibă loc, totuşi. 

— Salut, puişor, te pup. Trupul Cristinei părea obosit când 
intră în bucătărie. Întotdeauna refuzase să poarte tenişi la 
costum, când se ducea sau se întorcea de la serviciu, dar de 
câtăva vreme mai lăsase din pretenţii. Acum înţelegea Carmen 
de ce. 

Fără vreun cuvânt, Carmen ridică flaconul. 

Tot fără să spună nimic, Cristina se uită la el şi încet-încet 
începu să înţeleagă ce se întâmpla. Ochii i se măriră şi expresia 
de pe faţa ei se schimbă de la confuzie, la surpriză, la groază, la 
epuizare şi din nou, de la capăt. 

Carmen hotărî să o ajute să depăşească momentul. 

— In câte luni eşti? întrebă pe un ton care se voia detaşat, 
deşi inima îi bătea să-i iasă din piept. Ştia că aşa este, dar tot 
mai spera că mama ei va nega. 

Cristina părea că-şi îndreaptă şira spinării pentru a se 
apăra cu toată forţa. Părea că analizează diverse unghiuri de 
atac. Şi apoi, sub ochii lui Carmen, se dezumflă din nou. Bluza ei 
roşie părea că se încreţeşte. 

— Cinci luni. 

— Glumeşti. 

Ei, şi ce, asta era situaţia! 

— Când aveai de gând să-mi spui? 

Vocea lui Carmen devenise acuzatoare. 

— Carmen, draga mea... 

Cristina se aşeză în faţa ei. Voia să o ia de mână, dar 
Carmen stătea cu fundul pe una din mâini şi cu cealaltă ţinea 
flaconul cu vitamine. Cristina renunţă. Tăcu timp de câteva 
minute, adunându-şi suflul. 

— Cel puţin, lasă-mă să-ţi explic. Este complicat... 

Carmen dădu din umeri şi a da, şianu. 


— David şi cu mine am discutat şi ne-am gândit mult dacă 
să facem un copil. El nu a avut parte de această bucurie în viaţa 
lui, aşa cum am avut eu. Nu ştiam dacă va fi posibil. Dar am fost 
de acord că viaţa este mult prea scurtă ca să nu încerci să obţii 
tot ce-ţi doreşti de la ea. 

Carmen ura raţionamentul „Viaţa este prea scurtă”. 
Considera că este cea mai precară scuză din toată istoria 
scuzelor. Când faci ceva pentru că „Viaţa este prea scurtă”, poţi 
fi sigur că viaţa este destul de lungă ca să te pedepsească 
pentru aceasta. 

— Cel puţin, eu am crezut că îmi va lua un an sau doi ca 
să se întâmple, continuă Cristina. Niciodată nu am visat că se va 
întâmpla aşa de repede. Am aproape patruzeci de ani. 

Carmen îşi înălţă capul sceptică. Cu jumătate din minte 
calcula dacă au conceput acel copil înainte sau după căsătorie. 
Era neclar. 

— Nici nu mi-am imaginat că sunt însărcinată, până am 
împlinit aproape trei luni. Nu puteam crede că s-a întâmplat. Și 
apoi am început să mă gândesc cum să fac să-ţi spun. Nu am 
dorit deloc să amin acest lucru. Este foarte... complicat. 

„Complicat.” Ce cuvânt nesatisfăcător! Era un cuvânt de 
politician. 

— Au fost examenele de sfârşit de an, apoi examenele de 
diplomă, apoi absolvirea... Am fost toţi ocupați, continuă 
Cristina, împreunându-şi mâinile. Nu am vrut ca vreunul dintre 
momentele voastre speciale să fie umbrit de această veste. 

— Aveai măcar de gând să-mi spui înainte de a se naşte? 

Normal, Cristina se simţea jignită. 

— Aveam de gând să-ţi spun în weekendul acesta. 

— Ştii ce este? 

— Dacă e băiat sau fată? 

Carmen dădu din cap afirmativ. 

— Nu. Vrem să aşteptăm să aflăm când se naşte. 

Carmen aprobă din nou din cap, fiind sigură că va fi fetiţă. 
Aşa trebuia să fie. 

— Deci, cred că se va naşte în jur de... 

Carmen calculase deja că acel copil se va naşte în 
apropiere de ziua ei, dar o lăsă pe mama ei să spună când. 

— Spre sfârşitul lui septembrie, spuse Cristina încet, cu o 
expresie tot mai îngrijorată pe chip. 


Carmen ştia, la nivel raţional, că era o veste bună din 
multe privinţe. Cristina avea toată viaţa înainte. De când era în 
clasa a şaptea, Carmen se temea de ziua când va pleca la 
colegiu. Işi imaginase că o va lăsa singură pe mama ei, să 
decongeleze hrana zilnică şi să o mănânce singură, seară de 
seară. Când colo, în septembrie următor, va lăsa în urmă un 
cuplu fericit, cu un nou-născut. 

Şi, în afară de asta, Carmen avea într-un târziu frăţiorul 
sau surioara după care tânjise întotdeauna. Dacă ar fi fost o 
persoană matură şi bună, ar fi fost în stare să simtă şi să 
aprecieze această fericire. Ar fi fost capabilă să-şi felicite şi chiar 
să-şi îmbrăţişeze mama. Dar nu era o persoană matură şi bună. 
Se lovise de prea multe asemenea situaţii, ca să nu ştie cum era 
ea, de fapt. 

— Este convenabil, într-un fel. 

Vocea ei suna ca a unui robot, ca şi cum nu i-ar fi păsat 
prea tare. 

— O să poţi folosi camera mea pentru noul-născut, nu-i 
aşa? O să plec chiar înainte de apariţia copilului. Bună 
planificare! 

Colţurile buzelor Cristinei tremurară. 

— Nu a fost o bună planificare. Nu a fost nici o planificare. 

— Şi poţi chiar combina petrecerile pentru zilele noastre 
de naştere. Ce coincidenţă amuzantă! 

— Carmen, eu nu cred deloc că este amuzant! 

Privirea Cristinei era cinstită şi neşovăielnică. 

— Cred că este serios şi ştiu că ai sentimente complicate 
în legătură cu asta. 

Carmen se uită în altă parte. Ştia că fusese nedreaptă. O 
vedea în privirea mamei ei. Carmen era cunoscută ca o 
persoană care se plânge mereu şi avea atacuri foarte dure. 
Atitudinea Cristinei, asemănătoare cu cea a unei persoane în 
aşteptarea izbucnirii unui uragan, arăta faptul că ea era 
pregătită pentru un asemenea atac. 

Carmen nu voia să-i facă nimic mamei ei, absolut nimic. 

Da, Carmen avea şi ea sentimente şi acestea i se vedeau 
întipărite pe faţă, generând o presiune de mamut undeva în 
spatele ochilor ei. Lui Carmen îi era teamă că faţa i-ar putea 
exploda, dacă se mai intensificau acele sentimente. 


În tăcere, îi înmână mamei ei vitaminele şi se ridică să 
plece. La început se gândi să-i spună Cristinei că vitaminele 
căzuseră în toaletă, dar ieşi din cameră, lăsând-o să le înghită. 

In acel moment, Carmen se ura pe ea însăşi, dar pe mama 
ei o ura încă şi mai mult. 

Ok, Carma, Eu, spre deosebire de ceilalţi nu te voi 
felicita... Jur că nu-ţi voi aminti cum spuneai mereu că-ţi doreşti 
o soră sau un frate, cum au făcut cu mine toii acel oameni! 
Parcă şi simt dureres ta. Nu-şi puteau lua un căţel? 

Sper ca măcar ciocolata să te liniştească, cel puţin pentru 
o oră - mănâncă toată cutia şi giâdeşte-te după aceea. Mai am 
una extraordinar de bună, pentru că eu ie iubesc extraordinar 
de mult, Tibby. 

În aerul din sala de masă a Academiei de Fotbal Prynne 
Valley plutea ceva nedefinit. Lui Bridget i se făcuse pielea ca de 
găină şi era agitată. Avea o idee - dar nu voia să o aibă - pe 
care putea s-o exprime în cuvinte sau să o deseneze. Sau poate 
că voia să aibă acea idee, dar nu voia să vrea ideea. Poate că 
asta era. 

Incăperea era plină-ochi de la podea până la tavan. 
Panouri mari pentru pereţi, panouri mijlocii pentru podea, 
panouri subţiri pentru tavan. Sala se umplea încet cu antrenori, 
preparatori, administratori, bla, bla, bla... Elevii aveau să 
sosească abia a doua zi. | se părea că-i cunoaşte pe toţi acei 
străini. Intensitatea privirii ei o făcu invizibilă. Se uita cu aşa 
mare interes, încât uitase că poate să fie văzută şi ea. 

— Bee? 

Vocea Dianei venea din spatele ei, dar nu întoarse capul. 
Diana era o prietenă adevărată, dar nu-i spunea lui Bee ceea ce 
voia ea să ştie. Aşa că Bee va afla singură. 

Pe o latură a sălii se afla o masă lungă, pe care se găsea 
apă minerală, un aparat foarte mare de făcut cafea şi câteva 
platouri cu prăjituri din făină de orez, cu stafide. 

Ce spaimă sau speranţă îi făcea piepul să se umfle de 
mândrie? Degetele de la picioare îi erau aşa de strânse în 
saboti, încât le venea să adoarmă. 

Simţi o prezenţă pregnantă în spate, în partea stingă. Nu- 
şi dădea seama cu care simţ percepuse acel lucru. Era prea 
departe ca să-l atingă sau să-i simtă căldura trupului. Asta până 


să se întoarcă! Nu putea să-şi concentreze privirea. Să fie el? 
Bineînţeles că era el! Chiar el? 

— Bridget? 

Era el fără îndoială. Ochii lui întunecaţi sub arcul 
sprâncenelor. Era mai în vârstă şi oarecum diferit, dar acelaşi. 
Era surprins? Era fericit? îi părea rău? 

Instinctiv, îşi acoperi faţa cu mâinile. 

El făcu un gest ca şi cum ar fi vrut să o îmbrăţişeze, dar nu 
putu să străbată straniul gol dintre ei. 

Sosise momentul ca ea să spună ceva, dar tot atât de 
repede dispăru. Se uita lung la el, în tăcere, în societate, nu îi 
păsase niciodată prea mult de ce spuneau oamenii. 

— Ce mai faci? o întrebă el. 

Îşi aminti cât de cinstit era el. Lucrul ăsta îi plăcea la el. 

— Sunt... sunt surprinsă, spuse ea cu onestitate. Nu am 
ştiut că vei fi aici. 

— Eu am ştiut că tu o să fii, spuse el, dregându-şi glasul. 
Vreau să spun, aici. 

— Ai ştiut? 

— Ne-au trimis pe mail lista personalului, acum câteva 
săptămâni. 

— Oh! 

Bridget se admonesta că nu-şi citea toate e-mail-urile la 
timp. Ura formularele. (Numele de fată al mamei... Profesia 
mamei...) şi avusese parte de o groază. 

Dacă ar fi citit, ar fi ştiut. Nu citise. Şi ce dacă ar fi ştiut? 

S-ar fi aruncat de bunăvoie într-o vară plină de Eric 
Richman, sfărâmătorul de inimi şi de minţi? 

Era ciudat, într-un fel, că el ocupa un spaţiu ca orice altă 
fiinţă obişnuită. Era aşa de impozant pentru ea! Pentru că în 
acei doi ani, el fusese nu numai el, ci reprezentase şi toate 
lucrurile complicate pe care începea să le simtă. 

El o privea atent. Zâmbi când li se întâlniră privirile. 

— Deci, din câte am auzit, nu v-a mers tocmai prost. 

Ea se uita cum se mişca gura lui, dar habar nu avea 
despre ce vorbea. Nu ascunse acest lucru. 

— La fotbal, specifică el. 

Ea uitase că se afla într-o tabără de fotbal. Uitase că ea 
juca fotbal. 


— E OK, spuse ea. Nici măcar nu era prea sigură despre ce 
vorbea el. Dar repetă cuvintele, pentru că îi plăcea cum sunau. 
OK! 

Şansele de a fi lovit de trăsnet cresc, daca stai sub un 
copac. Ridică-ţi pumnul spre cer şi spune: „Furtunile sunt 
nasoale!” 

Johnny Carson. 

Singura persoană adultă din viaţa lui Carmen care nu o 
felicitase zâmbind pentru viitoarea venire pe lume a suroarei 
sau frăţiorului ei era Valia Kaligaris, bunica Lenei. In acel 
moment, când Carmen şedea la tejgheaua din bucătăria 
strălucitoare a familiei, iar Valia, la masă, se simţi 
recunoscătoare pentru acel lucru. i 

Garantat, Valia nu avea chef de taifas în zilele acelea. În 
timp ce Carmen o aştepta pe Lena să se întoarcă de la 
restaurant, Valia scormoni în cutia cu cereale şi, îmbrăcată încă 
în halatul de baie roşu-aprins, îşi târî picioarele până în bârlogul 
întunecat, unde dădu televizorul aşa de tare, încât Carmen 
putea asculta fiecare cuvânt, la două camere depărtare. Era un 
serial siropos. Evident, Dirk o abandonase pe Raven în faţa 
altarului chiar în ziua în care sora ei geamănă, Robin, dispăruse. 
Hmmmm! 

Carmen putea să-şi bată joc, pe ascuns, pentru că nu era 
serialul ei. Serialul ei (de care devenise treptat pasionată, de 
când fusese acceptată la Williams prin decizia din ianuarie şi 
încetase să-şi mai facă temele) se numea Brawn şi Beauty şi nu 
avea o intrigă aşa de plicticoasă precum celălalt serial. li plăcea 
mai ales un actor (dinspre familia Brawn), pe nume Ryan 
Hennessey. Acesta era superb, extraordinar şi era singura ei 
dragoste adevărată, indiferent cât de mult se amuzau prietenele 
pe seama ei. Era un actor bun. Pe bune, era bun! Jucase ceva 
Shakespeare înainte de a primi rolul în acea dramă. Cel puţin, 
aşa citise Carmen în programul serialelor de televiziune cu o 
seară înainte, în timp ce aştepta la coadă, împreună cu Tibby ca 
să-şi plătească sticlele de Cola dietetică. 

Uşa de la intrarea casei Kaligaris se deschise şi apoi se 
închise după care, un minut mai târziu, apăru Lena, împreună cu 
mama ei. 

— Salut, Carma. 


Lena era transpirată, tocmai ieşise din tura ei de la Elite. 
Ari era în hainele ei de lucru. 

— Salut. Cum a fost la serviciu? 

Lena îşi dădu ochii peste cap. 

— Măcar ai un serviciu, sublinie Carmen. 

— Cum merge cercetarea? întrebă Ari, luând din frigider o 
carafă cu apă şi umplându-şi un pahar. Mai vrea cineva? 

Ridică repede carafa ca să fie văzută. 

— Nu, mulţumesc. 

Dacă şi-ar fi dorit ceva, Carmen şi-ar fi luat singură. Încă 
de la început Tomnaticele rupseseră această barieră acasă la 
oricare dintre ele s-ar fi aflat. 

— Cercetarea merge... uf... încet. Nu prea... uf... nu prea 
am chef să fac pe dădaca în vara asta. Carmen îşi dădu seama 
că, dacă nu schimba repede subiectul, s-ar fi putut să fie 
chestionată pe tema cercetării. Dar am văzut o reclamă în A&P 
despre îngrijirea unei bătrâne, cinci după-amieze pe săptămână. 
Parcă ziceau că este oarbă, aşa cred, aşa că treaba ar consta în 
a-i citi. Am dat un telefon şi am lăsat un mesaj. 

Ari îşi scoase ochelarii şi îi puse pe tejghea, un pic cu prea 
multă patimă. Lena se întoarse să se uite la mama ei. 

— Ştiţi, spuse Ari, cu ochii plini de viaţă, este destul de 
ciudat. Mă gândeam la acelaşi lucru în ce o priveşte pe Valia. Mă 
gândeam cât de mult îşi doreşte un tovarăş care să o ajute cu 
comisioanele şi corespondenţa, şi poate să o ducă la doctor. Nu 
mai îndrăznesc să-mi mai iau o altă după-amiază liberă de la 
serviciu, luna asta. 

Carmen aprobă dând din cap. 

— Speram că Lena şi Effie s-ar putea ocupa de asta, dar 
amândouă şi-au luat slujbe chiar la începutul acestei veri. 

Carmen îşi păstră expresia complet neutră, ca să nu pară 
că o acuză pe Lena. 

Ari îşi puse paharul în chiuvetă cu o mişcare hotărâtă. 

— Cât plătesc pentru slujba pe care ai văzut-o în reclamă? 

Acum părea chiar entuziastă. 

— Opt dolari pe oră. 

— Dacă ţi-aş plăti eu opt dolari şi jumătate ca să ai grijă 
de Valia cam treizeci de ore pe săptămână? Am putea face 
împreună programul. 


Carmen se gândea, privindu-şi unghiile ascuţite date cu 
ojă roşie. În acel minut, putea merge de la a nu avea deloc 
slujbă, nici un scop în viaţă, până la a avea una. Plata era 
decentă. Ar fi cam ciudat să primească bani de la Ari. Dar era 
mai comod pentru Ari să o angajeze pe Carmen, decât să 
angajeze un străin. Cinstit vorbind, Carmen ar fi preferat să se 
învârtă în casa aerată, spațioasă a Lenei, decât în ceea ce părea 
a fi un apartament înghesuit, de femeie în vârstă. 

— Bine... spuse Carmen, bătând cu indexul în tejghea. 
Bine. De ce nu? 

— Fantastic! exclamă Ari. 

Carmen nu o privise pe Lena peste tejghea până în acel 
moment. Aşa că nu văzuse cum se aşezase Lena cu spatele la 
mama ei şi cu faţa la Carmen, cu ochii cât cepele, făcându-i 
semn că nu şi îndreptându-şi arătătorul spre gât, în semn de în 
ruptul capului, dar... prea târziu! 

Lena se abţinu şi explodă când o prinse pe Carmen în 
camera ei şi închise uşa în spatele lor. 

— Nu eşti sănătoasă? 

— Lenny, linişteşte-te. Care-i problema? 

— De ce crezi că eu şi Effie ne-am angajat încă de la 
mijlocul lui aprilie? Slujbe pe care amândouă le urâm, că tot a 
venit vorba. 

— Pentru că... sunteţi mai organizate? 

Lena clătină capul cu putere. 

— Pentru că... sunteţi nepoatele nerecunoscătoare şi 
nepăsătoare faţă de bunica voastră, care a devenit văduvă de 
curând şi e lispită de ajutor? 

— Pentru că Valia este un coşmar! răcni, practic, Lena. 

Carmen se gândi că era un lucru bun faptul că Valia nu 
auzea bine. 

— Adică, este o femeie uluitoare şi minunată, îşi retrase 
Lena cuvintele, arătând mai serioasă. Este, într-adevăr. Şi noi o 
iubim. Dar acum este îngrozitoare! Şi nu o condamn pentru 
asta. Suferă enorm după Bapi. Suferă şi că se află în America şi 
locuieşte la noi. Îl urăşte pe tata că a adus-o aici. Urăşte această 
ţară. Îşi doreşte să fie în propria casă, înconjurată de prieteni. 
Este furioasă pe toată lumea, nu-ţi dai seama? 

În acel moment, Carmen se simţea o proastă şi bătu puţin 
în retragere. 


— Poate că aşa este. Dar poate că mă voi descurca. 

Lena clătină capul. 

— Crede-mă. Tu şi cu Valia nu sunteţi o combinaţie bună, 
în acest moment. 

Carmen îşi miji ochii. 

— Asta ce vrea să mai însemne? 

De multă vreme, cea mai bună cale pentru Bridget de a-şi 
linişti mintea era să alerge. Uneori simţea starea meditativă din 
timpul lungilor alergări, în linişte, care o ajutau să gândească. 
Uneori simţea că oboseala sănătoasă o ajuta să nu gândească. 

Uneori, credea că alerga spre cine ştie ce rezolvare şi 
alteori ştia că nu este decât fugă de probleme. Totuşi, asta 
făcea. 

În acea seară târzie, alergase pe cărările mărginaşe, 
străjuite de arbuşti. Soarele, ce se pregătea să dispară la 
orizont, se proptea, la răstimpuri, chiar în ochii ei. Când se 
plictisi de maşinile care o tot claxonau (să fi fost din cauza 
proastei vizibilităţi în lumina care pălea sau din cauza părului 
ei?), sări în afara drumului. O altă fată s-ar fi temut să alerge pe 
drumuri necunoscute când se lăsa întunericul, nu şi Bee. Ştia că 
putea întrece orice fiinţă umană care s-ar fi gândit să se ia după 
ea. Şi era sigură că urşii din acele locuri nu mâncau oameni. 

Ar fi fost amuzant să se întâmple ceva. Pădurea era tânără 
şi rară, străbătută pretutindeni de poteci. Alergă printr-o albie 
adâncă şi lată despre care îşi închipui că este albia unui râu 
secat. Se imagină că alerga acolo pe când albia era plină. 
Continuă să alerge până ce gândurile i se scurtară şi nu mai 
formară propoziţii. Se aprindeau şi se stingeau ca nişte lanterne. 
Nu le mai urmărea după colţuri. Simţea, pur şi simplu, lucrurile, 
fără „cum” şi „de ce”. Aşa se calmă. 

Soarele dispăruse cu totul şi Bridget ştiu că în curând se 
va întuneca de tot. Lumina care rămânea după apusul soarelui o 
simţea întotdeauna ca pe o promisiune goală de conţinut. In faţa 
ei, ceva de pe pământ i-a atras privirea. Işi pierdu ritmul 
respirației şi îşi simţi creierul lucrând febril. Acel ceva se afla la 
mai puţin de un metru în faţa ei. Reduse ritmul pentru a păstra 
distanţa. Voia să alerge în jurul acelui lucru, la distanţă, dar voia 
să îl vadă şi din faţă. Reveni la „cum” şi „de ce”. 

„Este o pasăre, se gândi ea. Un porumbel, poate.” Clar că 
era mort şi înţepenise într-o poziţie ciudată. Capul părea că i se 


înalţă de la pământ parcă cerşind milă. Se apropie mult. Nu se 
opri. Continuă să înainteze. Ar putea să-şi întoarcă privirea 
înspre alt loc. Nu, nu putea să facă aşa ceva. 

Abia când se află deasupra păsării, îşi dădu, brusc, seama 
că nu era vorba deloc de o pasăre. Era un pui de pisică. Un pui 
cenuşiu de pisică. Rătăcit, cu năsucul în sus şi arătând foarte 
mult cu un cap de pasăre. 

Instantaneu, respiră uşurată şi liniştită. Mintea şi trupul i 
se întoarseră la starea anterioară, de calm. 

Dar, cum alerga fără încetare şi cerul se întunecă, 
devenind albastru-vineţiu, fu cuprinsă de tristeţe. Şi, ciudat, 
chiar dacă trupul contorsionat de pe potecă fusese un pui de 
pisică, se pomeni că se gândea la el ca la o pasăre. 

Dacă motorul maşinei mamei Lenei nu s-ar fi supraîncălzit, 
nu s-ar fi întâmplat nimic. Vara întreagă s-ar fi desfăşurat altfel. 

Dar motorul maşinei mamei ei se supraîncălzi joi după- 
amiază, aşa că Lena împrumută maşina tatălui ei, vineri, şi îl 
lăsă pe acesta la serviciu, în drumul ei spre cursul de desen. Era 
chiar în drumul ei. De fapt, în timp ce conducea, îndepărtându- 
se de tatăl ei, care transpira deja pe sub cămaşa lui albă, ea se 
gândea absentă că de la biroul lui până la şcoala ei era un drum 
scurt de mers pe jos. Dar, în acel moment, nu avea importanţă. 

Pe la jumătatea dimineţii, era deja afundată în desenul ei. 
La indicaţia lui Annik, modelul, Andrei, făcu cinci minute pauză. 
In primele câteva şedinţe, Lena se simţea aşa de 
neîndemânatică, abia dacă putuse prinde vreo expresie cu 
vârful cărbunelui său. Apoi, acele cinci minute începură să se 
dilate pentru ea. Era tot atât de nerăbdătoare, dar conştiinţa 
trecerii timpului dispăruse. Exact aşa cum goliciunea modelului 
o zăpăcise complet în primele câteva zile, apoi jena dispăruse 
complet. (înăuntrul ei îi era ruşine de faptul că se înroşise ca un 
copil. Pentru artiştii din sală, nuditatea lui Andrei inspira tot 
atâta sexualitate cât ceaşca de cafea a Lenei.) 

Acum, Lena analiza corpul lui Andrei în cele mai mici 
detalii, uitându-se fără nici o urmă de ruşine la adâncitura dintre 
şoldul lui şi linia ascuţită a tibiei. Când fu pătrunsă de febra 
creatoare, nu se mai gândi la absolut nimic. Muşchii care-i 
controlau braţele îşi trimiteau impulsurile pe lângă creierul ei, 
legându-se direct la sistemul automat. Lena cea obişnuită era 
gata de călătorie. 


Sări în sus când sună de pauza cea mare. Un tremur i se 
răspândi dinspre umeri prin tot corpul. 

Ura să revină la realitate în acest fel. Nu voia să audă 
foşnetul ziarului lui Phyllis şi tălpile lui Charlie pleoscăind în 
sandale. Nu voia ca Andrei să-şi pună halatul pe el. Nu din cauza 
care v-ar putea trece prin minte. Nu, pe bune. (Deşi, adevărul 
era că îşi recăpăta conştiinţa anterioară despre nuditatea lui 
Andrei în secunda în care acesta îşi dădea jos halatul.) Nu voia 
decât să deseneze. Nu voia decât să stea în acel loc în care 
înţelegea lucrurile fără să se gândească la ele. 

În timp ce Lena se uita cu atenţie la ceaşca ei de cafea, 
goală, recunoscu - aproape abstract - că este fericită. De fapt, 
mai degrabă, îşi descoperea fericirea, decât o simţea. Poate că 
nu era chiar fericire ceea ce descoperise. Poate că semăna mai 
mult cu... o pace interioară. La sfârşitul verii trecute, liniştea ei 
fusese sfărâmată ca o bucată de friptură. Tumultul adusese cu 
el o oarecare exuberanţă stranie, un sentiment de a trăi mai 
extravagant decât oricând până atunci. Dar se terminase destul 
de jenant. 

Îşi aduse aminte de sfârşitul acelei veri, când îl întâlnise 
pentru prima dată pe Paul Rodman. Fratele vitreg al lui Carmen. 
Reacţia ei faţă de el o luase prin surprindere. Nu trăise niciodată 
o asemenea atracţie fizică instantanee pentru cineva - nici chiar 
pentru Kostos. În prezenţa lui Paul, în acea primă dată, îşi 
imaginase fel de fel de fantezii fără perdea despre ce putea ea 
să însemne pentru el şi el pentru ea. Dar după ce Paul plecă, ea 
îşi reveni, era ca înainte. Latura ei romantică se ascunse din nou 
şi, după un timp, latura ei timidă reveni, şovăielnică. Acum, 
când se gândea la el i se făcea ruşine. Era unul dintre lucrurile 
pe care le ascundea de un an de zile. El era una dintre 
persoanele pe care le evita. 

În februarie, auzise întâi de la Carmen că tatăl lui Paul era 
bolnav. Îi păru foarte rău. Îşi aduse aminte de Paul. Era 
îngrijorată pentru el. Dar nu-l sunase, nu-i scrisese, cum voise să 
facă. Aflase de la Carmen că tatăl lui Paul era şi mai slăbit şi 
părea că nu se va mai face bine. Nu ştia ce să-i spună lui Paul. 

Îi era fiică de tristeţea lui. Îi era frică să-i arate ce simţea 
pentru el. Îi era frică şi să nu-i arate. Îi era frică să nu se 
aştearnă între ei cel mai mare rău posibil: tăcerea totală. 


Până să urmeze acel curs, nu-şi recâştigase simţul 
echilibrului. Timpul pe care şi-l petrecea cu cărbunele de desen, 
cu degetele, cu bucata de hârtie şi cu Andrei, şi Annik, şi acele 
perioade de meditaţie adâncă, reconfortantă era ca un cadou 
prea important ca să-l primească aşa, pur şi simplu. Trebuia să 
muncească pentru a-l primi. 

Inima îi tresări plină de avânt la sunetul clopoţelului care 
anunţa că pauze se terminase. 

Înapoi la lucru. Este uluitor cât de tare ura şi iubea exact 
acelaşi sunet de clopoțel. 

Şi aşa începu norocosul curs de desen. 

Pentru începători, este o nenorocire ca uşa să se deschidă 
în mijlocul orei de curs, când Lena abia era în stare să-şi dea 
seama ce se întâmpla. Nenorocirea şi mai mare a fost că 
persoana care intrase pe uşă era tatăl Lenei. Tot o nenorocire a 
fost şi că uşa se afla lângă podiumul modelului şi că Andrei era 
aşezat în aşa fel încât primul lucru pe care-l vedeai, atunci când 
intrai în sală în mijlocul şedinţei de pozat (ceea ce nu se făcea) 
era o imagine foarte de aproape a spaţiului dintre picioarele lui 
Andrei. Dar cea mai mare nenorocire a fost că Lena nu şi-a dat 
seama de aceste lucruri la timp pentru a face mai uşoară 
experienţa tatălui ei, ci, din contră, a continuat să se uite fix o 
bună bucată de vreme la podoabele lui Andrei. Abia când tatăl 
ei începu să vorbească, mult prea tare, îşi dăduse seama de 
situaţie. O privi cu asprime. Era o trezire la realitate prea 
bruscă. Îi luă ceva timp să-şi găsească cuvintele. 

— Tata, eşti... tata. Doar nu crezi... Hai, tata, lasă-mă să... 

Începu multe alte propoziţii, dar le lăsă tot neterminate. 
Următorul lucru de care îşi amintea a fost mâna tatălui ei 
apucând-o de braţ şi trăgând-o pe uşă afară, desprinzând-o cu 
forţa de imaginea lui Andrei. 

Annik îşi făcu apariţia pe hol, cu o iuţeală neaşteptată. 

— Ce se petrece aici? spuse ea cu calm. 

— Părăsim acest loc! o repezi domnul Kaligaris. 

— Da? 

— Eu, nu, spuse Lena, cu o voce abia auzită. 

Domnul Kaligaris rosti câteva cuvinte în greacă, până să o 
ia din nou pe englezeşte. 

— Nu o voi lăsa pe fiica mea în acest... la acest curs la 
care aveţi... în acest loc unde ea este... 


Lena putea jura că tatăl ei nu va pronunţa cuvintele 
descriptive în prezenţa ei. Când era vorba de aşa ceva, tatăl era 
extrem de conservator şi de modă veche. Devenise aşa, mai 
ales după moartea lui Bapi. Dar şi cu mult înainte de aceasta, el 
era de departe cel mai strict dintre toţi taţii prietenelor ei. 
Niciodată nu le permisese băieţilor să urce la etajul al doilea al 
casei lor. Nici chiar verişorilor ei. 

Annik nu se pierdu cu firea. 

— Domnule Kaligaris, am putea să ne aşezăm câteva 
minute, eu, dumneavoastră şi Lena, şi să stăm de vorbă despre 
ce anume încercaţi să faceţi în această sală de curs? Trebuie să 
ştiţi că toate programele de artă oferă... 

— Nu, n-am putea, o întrerupse domnul Kaligaris. Fiica 
mea nu mai urmează acest curs. Nu se va mai întoarce în acea 
sală. 

O trase pe Lena afară pe uşă, drept pe trotuar. Bolborosea 
ceva despre o întâlnire neşteptată şi despre faptul că avusese 
nevoie de maşină şi... iată peste ce dăduse! 

Lena nu reuşi să scape din mâna lui decât când se trezi 
stând în picioare în soarele arzător, uluită şi, din nou, 
dezorientată. 

Întrebares este: Cât de rău mai poate fi? şi răspunsul este: 
Mai rău nu se poate! Acests este axul în jurul căruia se învârtesc 
toate problemele. 

„Cât de rău poate fi?” 

Aşa se întreba Carmen, în sinea ei, în timp ce pregătea o 
ceaşcă de ceai, primul lucru pe care îl făcea odată ajunsă în 
casa Kaligaris, luni, la începutul după-amiezii. O duse apoi în 
hruba în care Valia se uita la televizor. 

— Groaznic! 

Valia aproape că scuipă ceaiul adus de Carmen. 

— Ce ai pus în el? 

— Ce să pun? Ceai. Şi miere. 

Carmen era răbdătoare. 

— Eu am spus zahăr. 

— Zahamiţa era goală. 

— Zahărul şi mierea nu sunt acelaşi lucru. Mierea 
americană nu se poate mânca. 


— Se poate, dacă se vrea, începu Carmen, dar îşi dădu 
seama că acela nu era un răspuns diplomatic. Nu-i nimic, fac 
altul. 

Duse ceaşca de ceai înapoi în bucătărie. Descoperi cutia 
cu zahăr alb granulat pe raftul de sus, în cămară. Umplu 
zahamiţa. 

In timp ce aştepta să fiarbă apa, a doua oară, mintea îi 
zbură la luna septembrie. Şi o imagină pe mamă ei însărcinată. 
Îşi imagină cum va arăta nou-născutul. Îşi imagină camera ei, 
plină de lucruri care aşteptau pe altcineva. 

Inainte, când se gândea la luna septembrie, se vedea 
sosind la colegiu, făcând cunoştinţă cu noile colege, 
despachetându-şi lucrurile. Acum putea numai să-şi imagineze 
ce se va întâmpla în lipsa ei acasă. Era ca şi cum ar fi fost 
moartă. Sau ca şi cum ea ar fi fost singura nenăscută încă. 

Atâta timp aşteptase cu nerăbdare colegiul! Visase de aşa 
de mult timp la Williams! Era unul dintre cele mai bune colegii 
din ţară. Locul unde învățase şi tatăl ei. Oricât de dureros era 
să-şi părăsească prietenele, colegiul era ceva ce-şi dorise cu 
adevărat. De ce nu putea să şi-l mai dorească în acel moment? 

Era supărată. Nu era supărată pe bebeluş. Cum putea fi? 
Nu era supărată pe mama ei. Ei, era puţin, dar nu asta era 
problema. Era supărată că nu-şi mai putea închipui cum va fi 
viaţa ei. Era supărată că mama ei şi acest bebeluş îi furaseră 
cumva viitorul şi o aruncaseră din nou în trecut. 

Presiunea se reclădea în spatele ochilor ei. În mod reflex, 
smulse telefonul din locul lui de pe perete. 

— Salut, sunt eu! spuse ea când auzi vocea lui Tibby. 

— Rezişti? o întrebă Tibby. 

Era aşa de frumos ca o persoană care te iubeşte să pice 
exact pe starea ta sufletească, cu numai un singur cuvânt. 

Carmen o putea auzi pe Nicky strigând ceva prin casă. 

— Cred că da. Dar tu, ce faci? 

— Nicky, nu poţi face asta în altă cameră? spuse Tibby, 
dar nu în telefon. Ce face Valia? întrebă apoi, de data asta în 
telefon. 

== Baa 

Deodată un sunet de ocupat a întrerupt legătura. 

— Tibby? 

Bip. Bip. Biiiip. 


— Alo? 

— Sună ca un modem, strigă Tibby mai tare ca zgomotul 
de pe fir. Trebuie să fie de la aparatul tău. 

Carmen puse telefonul în furcă şi se duse în bârlogul 
bătrânei. Desigur, Valia se mutase de la televizor la birou şi se 
uita le mouse-ul calculatorului ca la o maşină de curse. Carmen 
privea surprinsă cu câtă îndemânare îşi croia Valia drum printre 
o serie de meniuri spre o conversaţie prin mesaje instantanee. 
După cum părea, cu cineva din Grecia, judecind după faptul că 
ea nu putea citi nici măcar o singură literă. Recunoştea că sunt 
litere greceşti, după toţi anii petrecuţi în casa Kaligaris, dar nu 
putea alătura sunetele potrivite nici uneia dintre litere. 

Trebuia să o ajute pe Valia să-şi scrie corespondenţa? îşi 
imaginase hârtie de scrisori mototolită şi plicuri albastre. 

— Ce-i? se întoarse Valia spre ea, cumva războinică, 
simțind în mod evident ochii lui Carmen aţintiţi pe capul ei 
necoafat. 

— Nimic. Uau! Ştiţi bine ce faceţi aici! decise Carmen să 
se comporte cu maturitate şi să nu menţioneze felul porcesc în 
care Valia intrase pe linia telefonică, în timp ce ea vorbea cu 
Tibby. 

Se instală într-unul din scaunele confortabile din faţa 
televizorului, luă absentă în mână telecomanda şi începu să 
schimbe canalele. Brawn and Beauty urma să înceapă peste 
şapte minute. Se instală bine în scaun, odihnindu-şi capul greu. 
Cât de rău putea fi să-ţi petreci vara privindu-ţi serialul preferat 
şi fiind plătită, în timp ce Valia înroşea liniile telefonice vorbind 
cu prietenele ei grecoaice? 

— Nu pune canalul acela, îşi întoarse Valia capul de la 
calculator, în timp ce mâinele încă-i dansau pe tastatură. 

— Adică? 

— Mie îmi place canalul şapte. O lume aparte. 

— Dar nici măcar nu vă uitaţi la televizor. Lucraţi la 
calculator, îşi auzi Carmen vocea, cu tonul ridicat. 

— Îmi place să ascult, declară Valia. 

— Dar mie îmi place să mă uit, spuse Carmen cu acreală. 

— Dar cine te plăteşte? 

Uah! Carmen se simţea de parcă Valia ar fi muşcat-o. 
Simţi cum i se urcă sângele în obraji. 


— Bine, închideţi atunci calculatorul. Ţineţi ocupată linia 
telefonică, izbucni Carmen într-un mod care nu era prea matur. 

lîi&beroD: Cum merge eu grescs veche? Cttmsbeue: Ahem. 
Nu rm Nu. T>? r nici bine. „Dacă înţelegi ce vreă îs spun. 

— Spune-mi totul, nu omite nimic. După care îţi poţi bea 
calmantul. 

Tibby îşi simţi inima tresărindu-i din nou. Entuziasmul lui 
Carmen era tot ce-şi putea dori. 

Îşi scutură ceaşca de plastic cu calmantul spumos. 

— Ei, întâi am dansat după muzică... 

Carmen dădu din mână. 

— Nu, nu! înapoi! De la început! Vreau să aud tot, la naiba 
cu serialul! : 

Tibby zâmbi împotriva voinţei ei. li plăcea să stea afară, 
sub umbrelă, pe pajiştea de pe Strada Veche din Georgetown, 
simțind soarele încălzindu-i pulpele. Işi încrucişă picioarele şi îşi 
lăsă paharul de plastic - FLIP-FLOP - să cadă pe asfaltul 
fierbinte. Adevărul era că voia să îi spună totul de la cap la 
coadă. | se părea că totul se petrece aievea, din nou. 

— Bine. Deci, înapoi acasă. Sună soneria. Katherine 
deschide uşa. El poartă un costum cu cravată - cam scurt la 
mâneci şi, în mod evident, foarte ieftin - dar arăta aşa de 
drăguţ. Şi are - Tibby îşi dorea ca faţa ei să nu se fi împurpurat, 
dar n-avea ce face - un buchet de flori. Garoafe roz ofilite, 
destul de hidoase. Ştii tu, flori cum numai un băiat poate 
cumpăra, dar altfel perfecte. 

Tibby simţea nevoia să se oprească şi să respire, altfel 
simţea că leşină. 

În acel moment celularul ei sună încet, de la fundul 
rucsacului ei. Îl scoase şi se uită la numărul care apela. Era 
numărul celularului mamei ei. 

— Alo? 

La început, nici un răpuns. Auzi un zgomot de fond. Şi 
apoi, o auzi pe mama ei spunând ceva altcuiva. Vocea ei suna 
ciudat. 

— Alo? 

— Tibby? zise ea cu o voce răguşită. 

— Ce-ai păţit? 

Mama ei plângea. 

— Mami, eşti bine? Ce se petrece? 


Tibby simţi un val de adrenalină vărsându-i-se în sânge. 

— Draga mea, tata şi cu mine, interveni Alice. Vocea ei 
era prea răguşită ca să formuleze cuvine. Il auzea pe tatăl ei 
strigând în fundal. 

Tibby se ridică în picioare, punându-şi picioarele în 
pantofi. 

— Mama, te rog, spune-mi ce se întâmplă! Mă sperii! 

Lui Alice îi trebuiră câteva secunde pentru a-şi recăpăta 
respiraţia. Tibby nu o mai auzise niciodată scoțând astfel de 
sunete. Mintea îi tresălta spasmodic, imaginând fel de fel de 
situaţii. Dădea ocol mesei. 

— Ce-i? strigă Carmen agitată. 

— Suntem la spital. Katherine s-a rănit! 

Alice făcu din nou pauză pentru a-şi recăpăta controlul 
asupra vocii ei răguşite. 

— A căzut de la fereastră. 

Tibby nu se putea mişca şi nici gândi. Valuri de frig i se 
rostogoleau prin trup. Sub coaste simţea un val fierbinte. 

— Este... Este bine? 

— Este conştientă, este... Suspinele mamei căpătară un 
ton mai optimist. Asta este semn bun. 

— Să vin şi eu? întrebă Tibby. 

— Nu. Te rog să te duci acasă şi să ai grijă de Nicky, bine? 

— Da. Mă duc. 

Acum Tibby era cea care plângea. Ochii lui Carmen 
lăcrimau şi nici măcar nu ştia ce se petrecuse. 

Tibby simţea nevoia să pună o întrebare care o înebunea. 
Dar îi era fiică, aşa că aşteptă până se întrerupse legătura. 

— De la care fereastră? îndrăzni atunci să întrebe. 

Lena stătea pe scările din spatele restaurantului, în timpul 
pauzei. Înăuntru era zăpuşeală, afară era zăpuşeală. Se simţea 
lipicioasă şi şorţul îi era stropit cu suc de roşii. Parcă era stropită 
cu sânge. 

Îşi ura slujba. Ura mâncarea făcută neglijent, în grabă şi 
prea uscată. Ura graba permanentă de a întoarce mesele cu 
picioarele în sus. Ura cabinele de vinilin verde şi felul în care 
ceştile de cafea se clătinau în farfuriuţele lor, umplându-le cu 
cafea fierbinte, pe care ea, inevitabi, şi le vărsa pe şorţ. Se 
simţea încurcată de imaginea frizei partenonului care se 
desfăşura pe tot peretele cantinei. Ura fereastra falsă şi iedera 


falsă. Era plictisită de faptul că managerul ei, Antonius, cu părul 
lui cărunt zbârlit ieşindu-i caraghios din urechi, încă mai credea 
că ea vorbeşte greceşte în ciuda deselor conversații susţinute 
de unul singur. 

Şedea fericită acolo, pe aleea din spate, şi mirosea 
gunoiul, de parcă acesta nici n-ar fi fost acolo. Avea nevoie de 
timp pentru ea. | se vorbea încontinuu, i se făceau reproşuri, era 
hărţuită. Chiar şi clienţii politicoşi o chemau tot timpul, făcându-i 
semn cu mâna sau cu ochiul, la mesele lor pentru a-i mai cere 
câte ceva. 

Unora le place să facă conversaţie toată ziua, dar Lena nu 
era dintre aceia. Gândul la pacea relativă de la magazinul de 
haine Basia unde lucrase în vara trecută, făcea ca slujba aceea 
să i se pară că fusese devis. 

Tatăl ei insistase pentru slujba la restaurant. 

O recomandase personal proprietarului restaurantului 
Elite. Era ceea ce făcuseră părinţii ei când erau în Grecia. Era 
viaţa pe care o trăise el. De la moartea tatălui lui, în urmă cu un 
an, aceste lucruri deveniseră mai importante pentru tatăl ei. 

Cea mai mare parte a vieţii lui, tatăl ei se revoltase 
împotriva lui Bapi şi împotriva educaţiei lui. Se eschivase de 
afacerea cu restaurantul în favoarea Şcolii de Drept. Işi 
schimbase numele din Georgos în George. Dorind să fie cât mai 
american, nici măcar n-o învățase pe fiica lui greaca. Lenei i se 
părea trist că tatăl ei aşteptase până la moartea tatălui lui ca să 
înceapă să se preocupe de lucrurile care ar fi vrut să îl preocupe 
dintotdeauna pe tatăl lui. 

— Afacerea cu restaurantul este foarte practică, îi spusese 
tatăl ei cu diverse ocazii, ceea ce implica faptul că a fi artist nu 
era foarte practic. Este o afacere bună, îi spusese tatăl ei şi ştia 
şi ea că este o afacere bună. Dar pentru altcineva. Se gândea 
dacă el încercase vreodată să afle cine era ea. Chiar îşi 
imaginase că ea va începe o afacere în tradiţia plină de orgoliu a 
familiei Kaligaris? Nu putea să vadă cât de mult greşea în 
privinţa ei? 

Trecuseră patru zile de la dezastrul de la cursul de desen. 
Nu se mai dusese şi cursul îi lipsea grozav. Putea suporta slujba 
aceea, dacă ar ar fi avut perspectiva cursului de desen. Putea 
tolera strigătele Valiei şi tensiunea dintre părinţii ei, de acasă, 


dacă ar fi putut desena. Dar fără desen, se simţea de parcă era 
gata să se scufunde. 

Poate lua alte cursuri. Urmau să se deschidă şi alte 
cursuri, de sculptură în metal, tehnici mixte şi ceva care se 
numea „Scene de gen” în reprezentări tridimensionale, dar ea 
simţea în sufletul ei că nu va fi o astfel de artistă. Dragostea ei 
pentru artă nu era în mod special filosofică sau politică. Ea nu 
era o avangardistă sau o nonconformistă. Voia să înveţe să 
deseneze şi să picteze aşa cum făcea Annik. 

În aprilie trecut, fusese pe Capitol Street şi luase un 
formular de cerere pentru cursurile de vară. În galerie, când 
păşeai pentru prima dată acolo, erau o mulţime de exponate, 
lucrări stranii, dar ele nu însemnau prea mult pentru Lena. Apoi, 
imediat după colţ, erau expuse desene normale, înrămate 
simplu. Era un portret al unei tinere care îşi ţinea părul la spate, 
cu o mână. Era o imagine obişnuită, dar aşa de frumoasă, încât 
Lena simţi un nod în gât. Îi dădea fiori din creştet până în vârful 
picioarelor. Desenul nu dovedea numai calităţi tehnice şi detalii 
intrinsece, dar avea aşa de multă graţie, aşa de mult sentiment, 
că o făsuse pe Lena să-şi dea seama ce-şi dorea în viaţă. 

Lena se uită îndelung la semnătura încurcată şi o compară 
cu numele tuturor profesorilor din broşură. Annik Marchand. 
Lena păşise în biroul Şcolii de Artă cu o îndrăzneală care nu o 
caracteriza şi ceruse să fie repartizată la cursul de desen al lui 
Annik Marchand. Doar pornind de la acel desen, şi o iubea pe 
Annik încă înainte de a o cunoaşte. 

— Pauza s-a terminat! strigă Antonis la trei şi treizeci de 
minute, anunțând sfârşitul pauzei de prânz. 

Lena pusese scaunele pe mese, pentru ca îngrijitorii să 
poată da cu mopul pe podele. Apoi se trezi în faţa perspectivei 
neplăcute de a pleca acasă. Era profund îngrijorată de Valia. 
Ţinea mult la ea. În parte, Lena era aşa de tristă din pricina firii 
arţăgoase a Valiei! 

În loc să ia autobuzul spre nord, Lena îl luă spre sud. 
Cobori şi merse pe jos până la Şcoala de Artă şi Desen de pe 
Capitol Street. Nu intenţiona chiar să se întoarcă la curs. Voia 
doar să treacă pe acolo şi să stea de vorbă cu Annik. 

Ora tocmai începuse. Până şi imaginea şi mirosul 
studioului o întristară. Annik se întoarse şi, când o văzu pe Lena, 
se învârti cu scaunul pe rotile. Arăta fericită şi puţin surprinsă. 


— Mă bucur să te văd, spuse ea. 

— Nu am venit aici pentru desen, spuse Lena. 

— De ce nu? 

— Ei... toată întâmplarea cu tatăl meu, zise ea şi făcu 
semn cu mâna înspre Andrei. Tata este destul de dur când ia o 
decizie. Probabil că deja şi-a retras şi banii pentru curs. Am venit 
să vă mulţumesc. 

Lena îşi privi degetele cu unghiile roase până la piele. 

— Pentru ce? întrebă Annik. 

— Pentru ce m-ati învăţat. Nu am făcut multe ore, dar este 
un curs grozav. 

Annik suspină. 

— Ascultă, trebuie să îndrept cumva lucrurile. De ce nu 
rămâi câteva minute - până la prima pauză? Eşti bine venită să 
desenezi, dacă vrei. Am hârtie şi cărbune în plus. Sau poţi face 
orice altceva vrei. Apoi să avem ocazia să stăm puţin de vorbă. 

— Bine, spuse Lena. 

Nu voia oricum să plece. Ar fi stat şi ar fi udat florile, chiar 
dacă acesta ar fi fost singurul ei argument să stea. 

Annik lăsa materiale pe un şevalet liber. Era ca şi cum ai 
lăsa droguri la îndemâna unui dependent. Era şevaletul Lenei. 
De aceea era liber. La început, Lena stătu în spatele clasei şi 
privi cum desenau ceilalţi. Apoi degetele ei începură să 
titnjească după o bucată de cărbune. S-a îndreptat spre şevalet, 
desenând cu ochii, la început. Ezită. Apoi luă cărbunele şi n-a 
mai ştiut de nimeni şi nimic până la sunetul clopoţelului. 

Annik veni spre ea. 

— Este frumos, spuse, studiind cele trei poziţii ale lui 
Andrei, desenate pe hârtie. Nu vrei să mergem afară să stăm 
puţin de vorbă? 

— Bine. 

Lena se aştepta să stea de vorbă pe hol, dar Annik o 
conduse pe culoar, până la o rampă şi apoi afară, în curte. Annik 
îşi îndreptă scaunul cu rotile spre o bancă şi Lena se aşeză. 
Arborii de lemn câinesc erau ruginii şi o fmtână susura îmbietor 
în mijlocul lor. Diferite sculpturi şi lucrări abstracte, una fiind o 
îngrămădire de cauciucuri, decorau perimetrul. 

— Nu te deranjează să-l desenezi pe Andrei? întrebă ea. 

Părul lui Annik era de un roşu frumos, şi culoarea era mai 
intensă în lumina soarelui. Avea reflexe portocalii, aurii, castanii 


şi chiar roz. Annik era destul de tânără. Lena îşi dădu seama că 
avea spre douăzeci şi opt sau douăzeci şi nouă de ani, şi faţa 
era plăcută şi delicată. Lena se întrebă, absentă, dacă avea un 
iubit. 

— Nu, spuse Lena. M-am simţit puţin încurcată în prima zi, 
dar apoi senzaţia aceea a dispărut. Nu mă mai gândesc deloc la 
acel lucru. 

— Aşa am crezut şi eu, spuse Annik. Ce vârstă ai? 

— Şaptesprezece ani. Implinesc optsprezece la sfârşitul 
verii. 

Annik dădu din cap afirmativ. 

— Pot să-ţi spun ce gândesc? 

Lena aprobă din cap. 

— Cred că ar trebui să frecventezi cursul. 

— Şi eu cred. Mi-aş dori ca şi tata să gândească la fel. 

Annik îşi puse mâinile pe roţile scaunului ca şi cum ar fi 
fost gata să plece. 

Lena se întreba, cum se întrebase de multe ori înainte, ce 
i se întâmplase lui Annik de avea nevoie de un scaun cu rotile. 
Fusese dintotdeauna imobilizată sau crescuse pe picioarele ei, 
ca un copil obişnuit? Suferise vreun accident sau avusese vreo 
boală? Lena se întreba cum ar fi fost dacă Annik nu ar fi lucrat. 
Dacă ar vrea, ar putea face un copil? 

Deşi Lena voia să ştie, nu îndrăznea să întrebe, îi era 
ruşine de intimitatea care s-ar fi putut naşte dintr-o asemenea 
întrebare. Intimitatea apare mai repede când o persoană îşi 
pune durerea şi nenorocul la vedere, în faţa tuturor. Şi totuşi, a 
nu o întreba semăna cu un act de neglijenţă şi laşitate. Păstra o 
distanţă între ele, distanţă pe care Lena o regreta. 

Annik se dădu puţin înainte şi-napoi cu scaunul, dar nu 
plecă încă. 

— Fă ce simţi nevoia să faci, spuse ea. 

Lena nu era sigură dacă asta însemna să urmeze cursul 
sau să-şi asculte tatăl, dar avea mai mult decât o bănuială că 
era vorba de prima variantă. 

— Întâi că nu sunt sigură că pot plăti, murmură Lena. 

— Am voie să-mi iau un asistent, spuse Annik. Ar trebui să 
faci ordine şi să cureţi zilnic, ba chiar să dai cu mopul pe podele. 
Dar vei beneficia de instruire gratuită. 


— Aşa voi face! spuse Lena instantaneu, fără să-şi dea 
seama că luase o hotărâre. 

Annik zâmbi deschis. 

— Mă bucur. 

— Nu sunt sigură de ce-i voi spune tatei, murmură Lena, 
mai mult pentru ea însăşi. 

— Spune-i adevărul, o îndemnă Annik. 

Lena dădu din umeri, ştiind că era un sfat pe care nu-l va 
urma. 

Există multe lucruri pe care le-am arunca, daca ne-am 
teme că cineva le va culege de pe jos. 

Oscsr Wilde. 

Tibby rămăsese înţepenită pe un scaun din încăpere, 
privindu-l pe Nicky cum se uita la desene animate. Gândurile îi 
veneau şi plecau, punctate ocazional de răutăţile lui Tom şi ale 
lui Jerry. O durea tot corpul. O durea fiecare oscior când gândul 
îi zbura la Katherine. Îşi permitea să se gândească la Katherine 
doar câteva clipe, din când în când, şi apoi alunga gândul, 
pentru că o durea prea tare. 

Nicky nu ştia încă nimic. Nu voiau să-l sperie, între timp, 
Tibby era bună cu el şi speriată, aşteptând cu disperare să sune 
telefonul, dar numai dacă îi aducea veşti bune. 

Tibby nu fusese crescută în spirit religios. În prima parte a 
copilăriei, părinţii ei fuseseră atei convinşi, împărtăşind retorica 
lui Marx „opiu pentru mase”. Tibby nu ştia cum mai gândeau 
acum. Nu mai vorbeau despre acele lucruri. 

Dar Tibby nu era ca ei. După câte ştia ea, nu puteai avea 
pe cineva iubit, iubit cu adevărat, care să moară şi să nu te 
gândeşti la vreun Dumnezeu. Era singurul mod de a privi acele 
lucruri. Şi în afară de asta, Bailey însăşi - aşa cum a trăit, nu aşa 
cum a murit - fusese o dovadă că exista cineva sau ceva dincolo 
de realitatea lucrurilor raţionale. 

Şi când Tibby se gândea la Bailey, totul avea sens, pentru 
că un Dumnezeu destul de deştept ca să o vrea pe Bailey înapoi, 
cât mai curând posibil, era de asemenea destul de deştept ca să 
vadă frumuseţea lui Katherine. Katherine era prea bună pentru 
lumea în care trăia Tibby. Tibby îi aparţinea foarte bine, dar nu 
şi Katherine. Ea era generoasă şi curajoasă, şi plină de pasiune. 
Dacă nu ar fi ea pe carneţelul lui Dumnezeu, atunci cine? Tibby 
va sta într-un colţ al raiului, dacă va ajunge vreodată acolo, dar 


Katherine, ca şi Bailey, vor juca polkă sau săritura iepurelui sau 
poate de-a staţia de autobuz cu Dumnezeu. 

„Te rog nu o lua la tine încă, îl implora Tibby pe 
Dumnezeu. Nu are decât trei ani şi o iubim prea mult ca să-i 
supravieţuim şi să ne continuăm viaţa fără ea.” 

Tibby îi cerea lui Dumnezeu acele lucruri din egoism, 
pentru că ştia că era vina ei. Ea deschisese o fereastră care 
stătea întotdeauna închisă. De ce făcuse aşa ceva? Ştia doar că 
fetiţa voia să se caţere în măr! Era sigură că aşa căzuse de pe 
fereastră. „Nu am vrut acest lucru. Doamne, Te rog, crede-mă.” 

A fost un accident. A fost oribil, dar nu chiar aşa de oribil 
ca felul în care Tibby şi-a expus surioara cu bună ştiinţă. Tibby 
era geloasă şi ranchiunoasă. Îi rănise sentimentele lui Katherine 
pretinzând că micuţii nu au de fapt sentimente. Şi totuşi, Tibby 
ştia în inima ei că aveau sentimente - probabil cele mai 
profunde sentimente dintre toate. 

Dacă Tibby ar fi iubit-o pe Katherine cum merita ea, poate 
că aceasta nu ar fi căzut de la fereastră. Dacă Tibby i-ar fi 
acordat atenţie şi ar fi luat-o în braţe, ridicând-o până la 
ramurile mărului, atunci Katherine nu s-ar fi cocoţat pe fereastra 
nimănui. Dacă Tibby n-ar fi fost aşa de preocupată de Brian, 
poate că nenorocirea nu s-ar fi întâmplat. 

lubirea este cel mai bun aşternut pe care-l poate avea 
cineva. Şi deşi drăgălaşa Katherine merita iubirea de un milion 
de ori, Tibby nu i-o dăruise. 

„O iubesc, Doamne. O iubesc atât de mult.” Tibby nu voia 
decât şansa de a face mai bine data viitoare. 

Sună telefonul şi Tibby se aruncă asupra lui. 

— Tibby? 

Era tata. Duse telefonul în bucătărie, ca să nu audă Nicky. 

— Tata? 

Corpul îi tremura. 

— Scumpete, e mai bine. Doctorii spun că se va face bine. 

Tibby îşi permise să plângă. Vărsă lacrimi şi suspină, şi 
oftă din toţi rărunchii. Tatăl ei făcea acelaşi lucru, la capătul 
celălalt al firului. 

— Pot veni şi eu acolo? 

— Este încă sub raze X. Are capul spart, ceea ce este cel 
mai grav. Şi-a fracturat şi încheietura mâinii şi clavicula. Sperăm 
că asta e totul. Vorbeşte şi este vioaie acum, dar aş zice că-i 


mai bine să mai stai acasă cu Nicky, câteva ore. Adu-l şi pe el pe 
la ora şase, când se mai liniştesc lucrurile pe aici, bine? 

— Bine. Dar, vreau - vreau aşa de tare să o văd, tati... 

Vocea lui Tibby s-a înecat în lacrimi. 

— Ştiu, scumpete. O să o vezi... 

— Tib, sunt eu, Carma. Am fost toată ziua îngrozite. Lenny 
nu m-a lăsat să sun acasă la tine şi apoi ea a sunat de cinci ori 
la rând. Mă bucur că micuța e mai bine. Mă gândesc la ea. Te 
rog, sună-mă când ai o secundă liberă. Te iubesc. 

Biiip. 

— Tibby! Sunt eu, Bee. Doamne, m-a sunat Lena să-mi 
spună despre Katherine. Încă tremur. O să se facă repede bine, 
ai să vezi. Sunt sigură. Mă suni? Te iubesc. 

Biiip. 

— Tib, îmi pare rău că te-am tot sunat mai devreme. Sunt 
Lenny. Pur şi simplu nu m-am putut abţine. Sunt aşa de 
bucuroasă că veştile sunt bune! Vin mâine pe la tine, bine? Ține- 
te bine. Te iubim. 

Biiip. 

— Şi l-am văzut de aşa de aproape că am vrut să-l iau. 

Katherine stătea rezemată pe nişte perne, în patul de 
spital, uşor ameţită din cauza medicamentelor, dar încă dornică 
să le relateze aventura ei lui Tibby şi lui Nicky, care stăteau 
amândoi cu picioarele încrucişate la picioarele patului. 

Tibby dădu din cap afirmativ, încercând să nu-şi arate 
suferinţa provocată de fiecare cuvânt pe care-l spunea sora ei. 
O durea inima la vederea capului plin de vânătăi şi bandaje al 
lui Katherine, a gipsului, a multiplelor tăieturi şi zgmeturi. Era şi 
mai impresionant faptul că fetiţa părea să nu observe toate 
acestea. 

— Nu-l puteam ajunge, aşa că m-am urcat pe fereastră. 
(Spunând aceasta părea că regretă.) Nu trebuia. Dar aproape că 
l-am prins, aşa că m-am întins şi mai mult. Şi apoi... se uită la 
Nicky fracțiune de secundă, ... am căzut. 

Nicky era foarte încântat. Rareori făcea sora lui ceva aşa 
de interesant. 

— Pe pământ? întrebă el fără suflare. 

— La început m-am agăţat de partea de jos a ferestrei, 
explică ea. Am încercat să mă urc înapoi pe fereastră pentru că 
mă dureau degetele fiindcă atâmam de fereastră. 


Nicky dădu din cap în semn că pricepu, cu ochii mari şi 
fără să clipească. 

— Nu puteam să mă urc înapoi pe fereastră, aşa că am 
văzut tufele moi şi mi-am dat drumul. 

— Oh, murmură Nicky. 

— Tufele nu sunt moi pentru că mi-am spart capul, 
adăugă Katherine, de dragul conversaţiei. 

— Katherine! 

Tibby nu mai putea suporta. Imaginile erau prea 
îngrozitoare ca să le poţi suporta. Işi întoarse capul ca să-şi 
recapete siguranţa de sine. Când se întoarse spre ea din nou, se 
întinse peste pat şi îmbrăţişă picioarele goale ale lui Katherine. 
Încercă să zâmbească. 

— Eşti aşa de puternică şi de vitează, ştii? (Se întoarse 
apoi spre Nicky.) Nu-i aşa? 

Ştia că acela era un compliment pe care Katherine îl va 
aprecia. 

— Da, răspunse Nicky solemn. 

— Dar trebuie să promiţi că nu vei mai face aşa ceva 
niciodată, bine? 

— Promit. Am promis deja lu’ mami şi lu’ tati. 

Tibby ţinu perechea de picioruşe lipite de faţa ei, apăsând 
câte un picior pe fiecare obraz şi închise ochii. Era copleşită de 
tandreţe şi uşurare, sentimente amestecate cu vinovăţie şi 
regret. Respiră adânc şi îşi înăbuşi lacrimile. Nu voia să mai 
vadă Katherine nici un fel de plânsete. 

— Brian! strigă Katherine, cu o vioiciune demnă de invidiat 
pentru o fată care îşi spărsese capul cu mai puţin de opt ore mai 
devreme. 

Tibby pivi în sus. Avusese deja atâtea feluri de trăiri în 
ziua aceea, încât nu-şi putea imagina că mai poate suporta alte 
sentimente. 

Faţa lui Brian era răvăşită, dar îşi păstra expresia senină, 
în timp ce se apleca să îmbrăţişeze părţile întregi din trupul lui 
Katerine. 

— Eşti totuşi întreagă, pisicuţo, spuse el. Bună treabă! 

Katherine radia de fericire. 

— Am căzut de la fereastra lui Tibby. 

Brian îi aruncă cea mai scurtă privire din lume lui Tibby, 
dar ea putu citi în ea aerul protector. 


— Am auzit... 

Tibby se întreba cum de auzise şi el. Îi stătea în fire să-şi 
facă apariţia la spital. 

Tibby lăsă picioarele lui Katerine, în timp ce Brian o privea 
într-un fel foarte special - transmiţându-i toate gândurile pe 
care le avea el. Era îngrijorat pentru Katherine, dar era îngrijorat 
pentru Tibby. Voia ca ea să se simtă mai bine, să nu se simtă 
prost şi vinovată de întâmplare. Mai voia, de asemenea - sau îşi 
imagina ea acel lucru? - să-i spună că ceea ce se întâmplase 
între ei era adevărat, că menținea ceea ce-i spusese. 

Voia şi ea ceva, la rândul ei. Doar un mic lucru. Ei doi să 
fie cum fuseseră înainte. 

Carmen stătea întinsă pe pat, gândindu-se la Katherine, 
făcându-şi griji în legătură cu Tibby, punându-şi fel de fel de 
întrebări. Mama ei dormea, deşi treminaseră cina doar cu o oră 
mai înainte. Incă o dată, David nu ajunsese acasă la cină. 

David lucra la un caz important. Văzând ce program are, 
Carmen se hotări să nu se facă niciodată avocat. Sau cel puţin 
nu genul de avocat care era David. În ultimele săptămâni, 
ajunsese acasă pe la şapte, pentru cină, dar în ultima lună 
niciodată nu venise acasă înainte de unsprezece, şi chiar şi la 
ora aceea vorbea la telefon pe celular. De câteva ori plecase la 
birou dimineaţa şi nu se întorsese decât în dimineaţa 
următoare. Apoi făcuse un duş şi plecase înapoi la birou. 
Carmen bănuise întotdeauna că oamenii care muncesc aşa de 
mult nu vor, în sinea lor, să vină acasă, dar ştia că acest lucru 
nu era valabil pentru David. Era disperat să stea acasă cu 
Cristina. O adora. Carmen vedea că el se simţea sincer vinovat 
şi trist pentru fiecare cină pe care o rata. Şi că le lăsa aşa de 
mult singure. 

Potrivit spuselor Cristinei, el lucra la o afacere de proporţii. 
O companie uriaşă înghiţea o altă companie uriaşă, după cum 
înţelesese Carmen. Şi tot ce îşi dorea David era să încheie 
această afacere de anvergură, înainte de sosirea copilului. De 
aceea lucra douăzeci şi patru de ore pe zi. 

Carmen îşi studie celularul, dotat cu etichete cu constelații 
strălucitoare, pe care le aranjase cu entuziasm acolo, pe când 
avea opt ani. Exista o lege care nu permitea copiilor de opt ani 
să-şi decoreze camerele, mai ales când era vorba de etichete. 


De ce eul ei de la opt ani îi întrista eul ei de şaptesprezece ani 
cu atâtea lucruri prosteşti? Era imposibil să le scoată. 

Adevărul era că încă avea o atracţie uşoară pentru stelele 
srtălucitoare, dar în noaptea acea ele făceau ca tavanul să îi 
pară mai aproape. 

Gândindu-se la eul ei de opt ani îşi aduse aminte de eul ei 
de patru ani, care era de vină de umplerea dulapului cu atâtea 
păpuşi frumoase. Şi aceasta îi aduse aminte de eul ei de 
bebeluşa, care locuise tot în această cameră. Şi aceasta, 
desigur, îi aminti din nou de copil. 

Voia să lase un loc gol când va pleca la colegiu. Era un 
lucru egoist, poate, dar aşa îşi dorea. Voia să iasă din peisajul 
vieţii trecute şi să lase un gol imens care să aştepte să fie 
umplut prin întoarcerea ei. Să-i dea măcar şansa să se întoarcă. 
Aşa simţea ea. Îi era frică să dispară. Îi era frică să-şi piardă 
locul. 

Dar acum simţea că parcă iese din propria viaţă, că 
aceasta se închide în urma ei ca şi cum ea nu ar fi fost niciodată 
acolo. Imaginea se restructura aproape instantaneu înfăţişând o 
nouă familie în locul fostei ei familii şi ea nu se mai putea 
întoarce niciodată. 

Tavanul se lăsa peste ea. Presiunea din spatele ochilor 
creştea. Işi simţea capul ca într-o menghină. Se dădu jos din pat 
şi aprinse lumina. Mişcă mouse-ul pentru a-şi trezi calculatorul 
adormit. Intră pe internet şi, fără să-şi propună cu adevărat, 
intră pe site-ul Universităţii din Maryland. Încet, accesă site-ul. 
Făcea propaganda sofisticată obişnuită. Se trezi clicăind pe link- 
ul admitere şi de acolo pe cerere on-line. Universitatea oferea 
posibilitatea de înscriere non-stop. Se întreba dacă încă mai 
primeau înscrieri. Mâna se îndreptă singură spre Print. 

Ochii i se opriră o clipă pe teancul de pliante şi hârtii de la 
Colegiul Williams. Formulare de sănătate, formulare pentru 
cameră, ghidul cursurilor, o hartă care arăta zona verde din 
vestul statului Massachusetts, unde se afla campusul, la mai 
mult de şapte ore depărtare de casă. 

Ascultă cum se imprima şi ieşea foaia din imprimantă şi se 
trezi întrebându-se: Dar dacă nu ar mai pleca deloc, nicăieri? 
Dar dacă nu ar dispărea din peisaj? 

După legile aerodinamicii, bondarul nu ar trebui să poată 
să zboare. Dar bondarul nu ştie asta şi continuă să zboare. 


Mary Kay Ash. 

Mi-am mai luat încă o tură la serviciu, îi spuse Lena tatălui 
ei, în timpul cinei, când acesta o întrebă ce făcuse în ziua aceea. 
O să fac prima tură de seară, de la patru la şapte. 

În timp ce spunea aceste lucruri, îşi privea insistent 
pastele din farfurie. 

— Excelent, spuse tatăl ei. 

— Ce face micuța Katherine? vru să ştie mama ei. Ai reuşit 
să treci pe acolo astăzi? 

— Daa! 

Lena zâmbi cu gândul la povestirea antrenantă a lui 
Katherine. Tragedia devenise cel mai palpitant episod din scurta 
ei viață. 

— Este grozavă. Numai că trebuie să poarte o cască de 
hochei până la sfârşitul verii. 

— Şi eu am purtat o cască de hochey, îşi aminti Effie, 
zgâriind enervant farfuria cu furculița. Nu-i aşa, mama? 

— Doar o săptămână, răspunse Ari. Ai avut o luxaţie, nu o 
fractură, multumesc lui Dumnezeu. 

Lena mesteca o bucată de pâine. Ce se întâmplă cu 
surorile mai mici de-şi sparg capetele? Lena nu avusese 
niciodată nici măcar o copcă. 

— Ce fel de sos e ăsta? întrebă Valia cu voce ridicată. 

— Pesto, spuse mama Lenei cu hotărâre. 

— Nu are gust bun, declară Valia, inspectându-l cu 
furculiţa. 

Tăcură cu toţii şi aşteptară să treacă momentul. Chiar şi 
Effie înţelesese situaţia. 

Puțin mai târziu, Lena spăla vasele în chiuvetă. Tresări 
când o auzi pe bunica ei intrând în bucătărie şi venind în spatele 
ei. 

— Am vorbit cu Rena astăzi pe chat. 

— Oh? 

Lena nu întoarse capul. Nu-i plăcea conversaţia. 

— Mi-a spus că Kostos şi femeia aia nu mai sunt împreună 
acum. 

Lena închise ochii şi rămase cu mâinile în spuma caldă. 
Era bucuroasă că Valia nu-i putea vedea faţa. 

Valia avea multe lucruri care o supărau şi Kostos era unul 
dintre ele. Cel mai mare vis al ei era ca frumosul, iubitul ei 


surogat de nepot, Kostos, să se căsătorească cu nepoata ei 
Lena. Nu-şi dădea seama că suferinţa şi dezamăgirea ei 
personală creşteau de mii de ori în sufletul Lenei. Dacă şi-ar fi 
dat seama, probabil că n-ar mai fi trâmbiţat noutăţile de la Oia 
aşa de des cum o făcea. 

Copilul aşteptat de Kostos şi de Mariana, motivul 
căsătoriei lor grăbite şi al inimii zdrobite a Lenei de la începutul 
verii trecute, nu se materializase. Acesta a fost primul trăsnet, 
petrecut cândva în decembrie. Valia o ţinea la curent pe Lena cu 
aceste noutăţi, de săptămâni întregi. Nimeni nu ştia exact de ce 
sau ce se întâmplase, dar se făceau fel de fel de speculaţii. Valia 
era aşa de pornită împotriva Marianei, încât Lena se îndoia că 
vreuna din informaţiile ei erau demne de crezare. După câte ştia 
ea, exista un drăcuşor de Kostos mic, îndrăgit de toţi. 

Apoi, ca şi acum, Lena voia şi nu voia ca aceste zvonuri să 
fie adevărate. Partea ei cea mai bună nu voia. Era tot ce putea 
face ca să îl uite pe Kostos şi să-şi continue viaţa. Nu-şi putea 
deschide mintea faţă de nici un fel de dacă, altfel ar fi fost 
doborâtă de toţi aceşti dacă. Nu voia să ştie nimic despre 
Kostos. Orice se întâmplase, trecuse. Şi totuşi, voia să ştie. 

Chiar prezenţa Valiei şi legătura ei cu Oia era un chin 
pentru inima Lenei, agravându-i rana, ori de câte ori părea că se 
vindecase. 

— Kostos locuieşte într-un apartament în Vothonas, lângă 
aeroport. Are o slujbă la o companie de construcţii de locuinţe. 

Lena nu-şi putea controla gândurile. Şi le-ar fi controlat, 
dacă ar fi putut. 

Să fi fost o sarcină ratată, aşa încât Mariana să fi câştigat 
simpatia lui? Să fi fost o înşelătorie, aşa încât Kostos să o 
dispreţuiască? Să fi ajuns Kostos să-şi iubească soţia? Sau să o 
urască? Va mai urma un copil, dacă primul nu a fost să fie? 
Acestea erau gândurile obişnuite care-i veneau în cap de mii de 
ori. Acum avea de adăugat unele noi. S-a despărţit de- 
adevăratelea Kostos de soţia lui? Sau s-a mutat temporar din 
cauza slujbei şi ea i se va alătura curând? 

Lena ar fi făcut şi tratamente cu şocuri electrice, dacă ar fi 
ajutat-o să scape de toate acele gânduri. 

— Interesant, spuse ea abia auzit, către perete. 

Nu putea să o lase pe Valia să vadă ce mult o afectau 
acele veşti. 


Valia o ţinea una şi bună cu părerile ei şi Lena renunţă să 
o mai asculte. Termină cu oalele şi tigăile cât putu de repede, 
găsi o scuză politicoasă şi se duse în dormitorul ei. O sună pe 
Tibby şi vorbi cu ea banalităţi. Făcu şi curăţenie în camera ei 
deja curată. 

Se aşeză pe pat cu o carte în mână, cum mai făcuse în 
multe alte nopţi, doar ca să nu se gândească la Kostos. 

— Este puţin mai înaltă, nu crezi? 

Întrebarea lui Bridget pluti pe deasupra capului ei, la 
câţiva centimetri. Spusele ei îşi croiră drum şi spre patul Dianei, 
care era în partea de jos. 

— Oh, da, aşa cred. 

Bridget bătea cu degetele de la picioare pe bara de metal 
a patului. 

— Doamne, cât e de scumpă! Nu exagerez cu nimic. 

— Bridget? 

Vocea adâncă, tărăgănată şi iritată a Katiei traversă 
camera. 

— Daa? 

— Nu vrei să-ți ţii gura? 

Bridget izbucni în râs. Aprecia înţepăturile. 

— Bine. 

Era fericită. Nu se putea abţine. Era fericită pentru că sora 
lui Tibby era bine. Era fericită că se simţea fericită, în loc să fie 
nefericită la gândul că Eric Richman dormea într-un pat la mai 
puţin de o sută de metri distanţă. Bridget continua să bată cu 
degetele de la picioare. Bătea aproximativ în ritmul lui Walk on 
the Wild side. Încercă să se întoarcă pe burtă. Îşi drese glasul. 

— Pot să spun şi eu un singur lucru? 

— Nu, strigă Katie, dar vocea ei ascundea un fel de 
amuzament. 

— Te rog! 

— Ce este, Bee? întrebă Diana obosită şi plictisită. 

Avusese peste douăzeci şi patru de ore să digere faptul că 
îşi va petrece vara cu „miticul” de Eric. Îl va vedea de două ori 
pe zi. Îşi vor zâmbi unul altuia, deşi nu-şi vor vorbi. Ea va avea 
acelaşi sentiment pe care-l avusese când îl întâlnise prima dată. 
Şi asta era periculos, poate. Dar acum se schimbase. Se simţea 
diferită. 


— Nu-mi pare rău că este aici, o informă ea pe Diana. 
Cred că nu vor fi probleme. 

Spaimă, aşa că presupunea că trebuie să ia ceva sau să 
mergă la control o dată la două săptămâni, la un spital. 

Era prima ei ieşire şi Carmen se bucura de ea. Chiar 
simpla plecare de acasă trebuia să fie ceva plăcut. Chiar dacă 
au fost stropite de un buldozer chiar la primul pas pe aleea 
principală, era de preferat unei alte lungi după-amieze petrecute 
în casa întunecată a familiei Kaligaris. 

În plus, astăzi era şi ziua pe care o alesese Carmen ca să 
poarte Pantalonii Călători şi nimic magic nu s-ar fi întâmplat 
dacă ar fi stat în casă, destul de aproape de Valia ca să înăbuşe 
vraja. 

Erau împreună numai de o săptămână şi deja Carmen şi 
Valia erau gata să se încaiere. După enervanta Li Ming şi 
tipetele la calculator - şi la Carmen - timp de câteva ore (în timp 
ce asculta şi la televizor), energia Valiei începuse să scadă. 
Cândva, în jur de ora trei, se mută pe un fotoliu şi capul ei 
începu să moţăie şi să-i cadă într-o parte, pe măsură ce somnul 
o chema la ea. Aceasta se petrecea cam pe la ora când începea 
Brawn and Beauty. Carmen se aplecase peste marginea 
scaunului ei şi cu prudenţă, încetişor, luă telecomanda. Apoi, 
aşteptând lungi minute, urmări cum se închideau pleoapele 
zbârcite ale Valiei. Apoi mai aşteptă puţin. Apoi, încet, dădu 
volumul mai încet şi începu să schimbe canalele. Inima îi bătea 
în gât, în acele clipe. Odată ajunsă la canalul patru, foarte 
aproape de izbândă aşteptă tânjind după privirea ochilor turcoaz 
ai lui Ryan Hennessey... şi apoi... 

Valia sări ca din puşcă drept în sus, din fotoliu şi strigă: 

— Asta nu e programul meu! 

înfrântă Carmen se întoarse la programul Valiei. Şi ciclul 
se repeta de fiecare dată. 

Aşa că, deşi îi era ruşine, Carmen era recunoscătoare 
rinichilor bolnavi ai Valiei, în timp ce închideau portiera de la 
maşina lui Carmen. Făcu urechea toacă la reproşurile de zece 
minute ale Valiei, privitoare la faptul că nu ţinea bine mâna pe 
volan. 

Ajunseră absurd de devreme la întâlnire, mulţumită 
agilităţii lui Carmen, aşa că aceasta devenise imaginea 
flexibilităţii atunci când Valia a insistat să se oprească la 


prăvălia cu îngheţată, de la colţ, când se întoarseră de la spital. 
Cine era Carmen ca să renunţe la îngheţată? 

Valia voia fistic. Nu, nu voia fistic, voia ulei de nucă. Nu, 
nu era bun nici ăla! 

— De ce pun biscuiţi în îngheţată? vru ea să ştie. 

— Ce-or fi firişoarele astea? 

— Cină mănâncă chestia asta purpurie? 

Carmen remarcă privirea din ochii fetei din spatele 
tejghelei şi i se păru familiară. Era o privire pe care-şi imagina 
că o avusese şi ea în cele aproximativ treizeci de ore din 
săptămână trecută. 

În sfârşit, după un număr înnebunitor de întrebări şi critică 
gratuită, Valia se opri la îngheţata de mentă, dintre toate felurile 
existente. Era de o culoare roşu-ţipător şi subţire ca şi 
consistenţă. 

Valia luă o înghiţitură şi îi dădu restul lui Carmen. 

— Urăsc chestia asta. Să o mănânci tu! 

— Nu o vreau! 

— Nu-mi place! ţipa Valia împingând spre ea îngheţeta. 

Carmen făcea spume. Nici ei nu-i plăcea îngheţata 
scârboasă de mentă a Valiei. Şi mai mult decât atât, o ura pe 
Valia. Valia era un copil mare şi gras. Carmen ura copiii. li ura şi 
pe oamenii bătrâni. li ura pe toţi cei între două vârste. Ura pe 
toată lumea. 

Cu excepţia lui. 

El era un tip - poate cam de vârsta ei sau ceva mai mare - 
care intrase în magazin chiar în momentul în care Carmen 
dădea în lături îngheţata roşie şi scârboasă. 

Pe el nu-l ura, deşi în ritmul ei, probabil ar fi învăţat să o 
facă. El nu era Ryan Hennesey sau cine ştie ce persoană, dar 
ceva o izbi la el, fără doar şi poate. Părul lui drept era castaniu 
spre blond şi cam neglijent. Sprâncenele îi erau aproape blonde 
şi pistruii îl făceau să arate nepăsător, ca şi cum nu l-ar fi 
interesat prea multe lucruri în viaţă. Pe de altă parte, ochii îl 
făceau să fie cum arăta. 

Se uită lung la faţa lui, cam prea lung. Când îşi întoarse 
capul, văzu cornetul de îngheţată rostogolindu-se pe pieptul 
Valiei, dar era prea târziu să mai facă ceva. Firesc, cornetul 
ateriză pe pământ şi alunecă la un metru distanţă. Valia, 
enervată, striga ceva către Carmen în greacă şi apoi jucă scena 


plecării în trombă. Dar îngheţeta de mentă nu numai că arăta 
scârbos. Călcâiul Valiei nimeri pe dâra de îngheţată şi Carmen 
văzu îngrozită, cum respectabila doamnă se prăbuşeşte la 
pământ. Strigătul lui Carmen şi ţipetele Valiei se amestecară şi 
se împrăştiară în aer. 

Aproape instantaneu, Carmen o prinse pe Valia în braţe. 
Valia era mai uşoară şi mai uscată decât îşi imaginase. Îşi ţinea 
ochii închişi şi faţa i se strâmbase de durere. Carmen putea 
spune că piciorul ei drept o luase într-o direcţie greşită. Când 
Valia deschise ochii, Carmen văzu că erau plini de lacrimi şi se 
simţi îngrozitor. | se umeziră şi ei ochii. 

— Oh, Valia! murmură Carmen, încercând să o susţină cu 
putere de braţ. Imi pare rău, şi se auzi un mic oftat ieşindu-i din 
propria gură. 

Dintr-odată, Carmen simţi o altă pereche de braţe 
oferindu-şi ajutorul. Era tipul pe care încă nu îl ura. O ajută să o 
ridice pe Valia de pe linoleumul lipicios. Se adunaseră în jur 
câţiva dintre clienţii obişnuiţi şi apăru şi fata de la tejghea, 
legănându-se nervoasă de pe un picior pe altul. 

Valia se văita. 

— M-am rănit la picior. Nu-l mişcaţi. Vă rog, spuse ea. 

— Bine, e-n regulă, o linişti Carmen. 

— Sprijiniţi-vă braţul de umărul meu ca să reduceţi 
greutatea de pe picior, îi spuse el cu glas plăcut Valiei. 

Găsi poziţia potrivită şi îi făcu semn cu capul lui Carmen, 
ca şi cum i-ar fi spus că este momentul să o ridice amândoi 
odată. Ea se conformă. 

Valia gemu din nou, dar ei o ridicaseră de pe podea. 

— Valia, camera de urgenţă este imediat după colţ, o să te 
ducem imediat acolo, bine? Vocea ei nu putea fi mai blândă 
decât atât. 

Valia a dat din cap afirmativ. Pentru prima dată, 
ferocitatea abandonase trăsăturile feţei ei şi un soi de dulceaţă 
se instalase pe ea, chiar şi în ciuda suferinţei ei evidente. 

„Gata?” o întrebă din ochi pe Carmen tipul care nu 
ajunsese încă să fie urât de Carmen. Brusc, deveniseră 
parteneri. 

Începură să meargă. Carmen murmura la urechea Valiei 
cuvinte de îmbărbătare. Pe drumul spre ieşirea din prăvălie, 
Carmen nu putu ţine uşa care se legăna în spatele ei, mâinile 


fiindu-i atât de ocupate. Marginea ascuţită a ramei de metal a 
uşii o lovi în plin la mână. Carmen făcu tot ce putu să nu se 
clatine şi să nu geamă. Îşi muşcă buzele şi încercă să nu dea 
drumul lacrimilor care-i umpleau ochii. Observă că băiatul o 
privea. Se uita la braţul ei. Ea nu văzuse sângele până în acel 
moment. 

Ridică imperceptibil din umeri. „Este OK!” îi făcu ea semn 
peste capul Valiei. Jură să nu lase lacrimile să-i curgă pe obraz. 

În camera de urgenţă, o aşezară uşurel pe un scaun pe 
Valia care se albise la faţă. Apoi Carmen adoptă atitudinea de 
om eficient. Se duse să ia formularele pe care avea să le 
completeze imediat ce Valia va fi în mâinile doctorului. Ca prin 
miracol, Carmen descoperi că unul dintre doctorii de la urgenţă 
vorbea greaca şi, cât ai bate din palme, Valia era în siguranţă, 
mulţumită, într-un salon de examinare, cu vorbele greceşti ca 
un paleativ în urechile ei. 

Apoi, Carmen îşi aminti de tipul pe care nu-l ura. Când se 
întoarse în sala de aşteptare, el era încă acolo, aşezat pe un 
scaun de plastic, cu coatele sprijinite pe genunchi. 

— Îţi mulţumesc, spuse ea imediat, din toată inima. A fost 
foarte, foarte amabil din partea ta. 

— E bine? întrebă el. 

— Aşa sper. E un doctor care vorbeşte greceşte, ceea cea 
făcut-o fericită. Se pare că a făcut o entorsă la genunchi, dar 
doctorul crede că nu şi-a rupt nici un os, ceea ce este o veste 
bună. Îi vor face, pentru orice eventualitate, o radiografie. 

Era amuzant să spună toate acestea, să aibă un proiect în 
comun cu acest băiat, al cărui nume nici nu-l ştia încă. 

Se aşeză alături de el. El îi dădu un şerveţel de hârtie 
umed. 

— Pentru tine, îi spuse, arătând înspre braţul ei rănit. 

— O, Doamne, aşa e! 

Sângele încetase să curgă şi se uscase, dar rana arăta 
oricum însângerată. O şterse cu şerveţelul. 

— Mulţumesc. 

— Te simţi bine? o întrebă el. 

— Perfect. E doar o zgărietură. 

De fapt, era mai mult decât o zgârietură, dar îi plăcea 
sentimentul de a fi curajoasă. 

Ea a privit şerveţelul însângerat. El o privi pe ea. 


— Deci... îţi mulţumesc foarte mult. Din nou, spuse ea pe 
un ton liniştit. 

Carmen voia să-i dea un semnal că este liber să plece, dar 
el nu părea să vrea să plece. 

Încă o privea, ca şi cum încerca să-şi amintească ceva. 

— Lucrez aici, umplu el tăcerea aşternută între ei. 

— Da? 

— Ca voluntar, mai precis. Vreau să mă fac doctor, aşa că, 
ştii, vreau să petrec un timp în lumea medicinei. Să văd dacă 
sunt potrivit pentru meserie. 

— Sunt convinsă că eşti, izbucni Carmen, surprinsă că îi 
ieşise aşa ceva din gură. 

— Mulţumesc, spuse el, lăsând ochii în jos pentru prima 
dată. 

Tăcură un minut sau două. El purta adidaşi Puma albi. 
Reflexele aurii ale favoriţilor îi dădeau o înfăţişare de om matur. 
Părul avea strălucirea unuia care îşi petrecea mult timp în 
piscină. Avea umeri largi şi bustul puternic - hotărât constituţia 
unui înotător. 

— Este bunica ta? o întrebă el. 

— Oh. Valia? Nu. Este... ei, este... De fapt, este bunica 
prietenei mele, Lena. Am adus-o aici pentru nişte teste - vreau 
să spun, nu la camera de urgenţă. Asta nu făcuse parte din plan. 

— Bine, zâmbi el. 

Se uita din nou la braţul ei. 

— Pe ascuns, era bucuroasă că se rănise la o parte a 
corpului ei pe care o considera extrem de plăcută la vedere. 

— Probabil că va trebui să reveniţi. Pentru teste, spuse el. 

— Sunt sigură de asta, spuse ea. Valia nu poate veni 
singură cu maşina până aici - mai ales acum - şi cum eu am 
maşină... 

El a aprobat dând din cap. S-a ridicat să plece. 

— Poate ne mai vedem. Sper să fie aşa. _ 

— Şi eu, spuse ea cu voce slabă, privindu-l cum pleacă. Işi 
simţi inima scurgându-i se în diferite părţi ale corpului, locuri în 
care nu o simţise bătând niciodată până atunci. 

Şi totuşi, reluând în gând discuţia, îşi dădu seama de ceva. 
Valia era bunica prietenei ei, Lena. Carmen o adusese aici 
pentru teste. Carmen avea maşina ei. 


Carmen era, de asemenea, plătită cu opt dolari şi jumate 
pe oră. Îşi dădu seama că ar fi trebuit să menţioneze şi lucrul 
acela. 

Loveşte ţinta o dată. Apoi loveşte-o a doua oară. Apoi 
loveşte-o a treia oară - ce pocnet trepidant. 

Winston Churchill. 

Era o zi în care Bridget nu se îndoia că va vedea faţa lui 
Eric Richman şi că el o va privi pe a ei. Făcu din ţinuta ei 
vestimentară un proiect de zile mari. De obicei, nu-i păsa aşa de 
mult de ţinuta ei sau dacă-i păsa era pentru a-şi satisface 
exuberanţa (ca pantalonii roz extrem de strălucitori) sau 
idiosincrazia ei (ca puloverul pe gât verde scămos pe care-l ura 
toată lumea.) 

În dimineaţa aceea, vanitatea ei cerea satisfacţie. Voia 
coada de cal în creştet? Nah. Prea sever. Cozi împletite? Carmen 
avea un aer obraznic când îşi prindea părul în două cozi pe 
laturi, dar părul blond al lui Bee o făcea să arate ca Heidi. 
Oricum, cât timp voia să mai folosescă această armă specială? 

Părul, cum îl aranja Tibby. Atrăsese mii de comentarii. 
Maşinile claxonau şi băieţii fluierau, chiar şi domnii repectabili o 
priveau prea insistent. Coafezele exclamau de parcă vedeau un 
miracol. PÂRUL. Părul lui Marly, Părul Greţei. De fapt, nu era 
nimic mai mult decât un snop de celule moarte ieşind din 
scalpul ei, dar era darul ei din naştere. 

„Vreau eu ca tu să mă remarci?” se întreba ea, aplecându- 
se aşa de aproape de oglindă, încât ochii ei formau un singur 
ochi mare de Ciclop. 

Oglinda din cabină avea pete gri şi nu arăta decât 
imaginea dintre şold şi mijlocul frunţii. Dacă se dădea mai în 
spate, nimerea pe patul nefăcut al Katiei. 

Nu ar trebui să-i pese prea mult de el. Simţea o bâzâială 
neliniştitoare în jurul capului, speranţe, care o înţepau ca un roi 
de țânțari. Nu-i plăceau. Refuza să aibă speranţe. 

Voia doar... să arunce pe ea prima pereche de pantaloni 
scurţi pe care o găsea. Ei da, e adevărat că cei pe care îi găsi 
primii erau tocmai frumoşii pantaloni scurţi. Şi primul top. Ei... al 
doilea, pentru că acesta era alb, cu spatele gol, şi arăta mai bine 
decât primul. Şi părul. Tocmai îl lăsase în jos. Nu se gândea să 
întindă vreo cursă. Nu! Se... grăbea doar. Un antrenor nu 


trebuie să întârzie. Îşi trase un elastic de păr peste încheietură, 
pentru orice eventualitate. 

leşi din cabină în picioarele goale, legănându-şi şireturile 
pantofilor cu tocuri ortopedice. Cu ei, va fi probabil mai înaltă 
decât Eric. 

Cinci dintre antrenori se învârteau deja la centrul 
terenului. Unul dintre ei se întâmplă să fie chiar Eric. Nu că ochii 
ei ar fi mers mai întâi într-acolo. 

Cum citise, în sfârşit, regulamentul taberei, în ora de după 
răsăritul soarelui în care nu putuse dormi, acum ştia cum stau 
lucrurile. Tabăra era împărţită în partea fetelor şi partea 
băieţilor. Fiecare parte era împărţită în şase echipe. Jucau fotbal 
câte patru, în fiecare dimineaţă. Puneau împreună băieţii şi 
fetele, pentru rapiditate şi antrenament alert, timp de o oră 
după prânz, şi apoi pentru celelalte activităţi - înot, schi nautic, 
mersul prin pădure, mersul cu pluta şi tot felul de alte 
asemenea activităţi. După cină, aveau la dispoziţie două ore 
libere. De obicei, pentru un film sau ceva asemănător. 

Acum, că tocmai catadicsise să se uite la lista antrenorilor, 
pe care numele lui Eric Richman apărea într-adevăr cu litere de 
12, şi care stătea, necitită, pliată înăuntrul unui plic, în camera 
ei de acasă, de mai multe săptămâni, Bridget ştia că era 
desemnată să antreneze o echipă de băieţi. Aşa era. Diana 
antrena una de fete, singura cu probleme. Se vor amuza 
împreună. 

Bridget stătea în mijlocul terenului şi-şi scotea ciorapii pe 
care-i împachetase ca pe mingi şi-i înfundase în pantofi. Şi-i 
puse şi îşi legă şireturile. Simţi căldura soarelui în creştet. 

„Acum e diferit. Este total diferit”, îşi spunea. Dar nu era 
sigură că se şi ascultă. Eric se învârtea în apropierea ei cu 
expresia uşor îmbufnată, pe care o afişase adesea în preajma ei, 
cu două veri înainte. Îl urmărea cu privirea. 

Participanţii se adunau. Se considera că sunt cu toţii între 
zece şi paisprezece ani, dar în special băieţii erau aşa de diferiţi, 
că era aproape comic. Unii arătau ca nişte copilaşi. Unii arătau 
aproape ca nişte adulţi. 

II zări pe Manny, desemnat să fie antrenorul ei, pe care-l 
cunoscuse la întâlnirea antrenorilor din ziua precedentă. Îşi 
făcură semne cu mâna. 


Directorul băieţilor suflă în fluier. Joe Warshaw. Jucase la 
San Jose Earthquakes, o echipă faimoasă. Bridget sări în 
picioare, scuturându-şi-le. Era interesant. Ea antrenase neoficial 
în Burgess, Alabama, cu o vară înainte. Antrenase în clinici. Îl 
asistase pe antrenorul de la şcoală, de câteva ori. Dar niciodată 
până acum nu-şi antrenase propria echipă. 

Ştia că auziseră despre ea. Auzise deja şuşoteli în spatele 
ei, la micul dejun, din dimineaţa aceea. Nu era numai cea mai 
tânără antrenoare, ci şi singura liceană americană, în acel an. 

Işi petrecuse cea mai mare parte a vieţii în locuri în care 
realizările ei în ale fotbalului nu aveau prea mare importanţă. 
Prietenele ei nu erau atlete. O susțineau şi ele cât puteau. Toate 
trei lăcrimaseră la ceremonia ei de premiere. Dar nu 
înţeleseseră ce importanţă avea premiul acela - şi nici ea nu 
prea voise ca ele să ştie. Dorea ca ele să o placă pentru orice 
altceva. Tatăl ei, întotdeauna preocupat de ceva, credea că a fi 
american înseamnă a face parte dintr-o echipă de sport 
universitară. Şi fratele ei asistase la unul dintre jocurile ei 
importante. Dar în tabără se simţea o celebritate. Copiii o 
venerau pentru ceea ce realizase. Şi Eric. El, dintre toţi oameni, 
ştia ce însemna lucrul acela. 

Se opri lângă Eric, în timp ce directorul striga echipele. Nu 
dinandins, dar el era singurul pe care-l ştia. (Ce ciudat, îl ştia.) Şi 
era foarte natural să stea acolo. 

„N-O SA MAI FAC ASTA DIN NOU”, îşi promise ea. 

Uneori, când se gândea la Eric, şi acum, şi mai pregnant, 
când îl avea în faţă, simţea un fel de nostalgie dureroasă pentru 
cum fusese ea. Pentru sufletul ei lipsit de îndoieli, plin de 
îndrăzneală. Ceva, ca o vrajă, învăluia acel timp. Există anume 
calităţi pe care le ai fără să te preocupi de aceasta. Şi nu le mai 
poţi regăsi, după ce au dispărut. Simplul act de a avea grijă de 
ele fac regăsirea lor imposibilă. _ 

Nu-i dispăruse complet acel spirit. Incă îl avea, dar într-o 
variantă mai potolită. Timpul acela petrecut cu Eric, în Baja, 
însemnase culmea magiei de a fi împreună, dar şi sfârşitul trist. 
El reuşise să le inspire pe amândouă. 

Acum era mai sensibilă. Sau nu. Poate era mai puţin 
sensibilă. Poate că ajunsese să îşi vindece rănile sufleteşti şi ştia 
cum să se protejeze. Se autoproteja mai bine, era adevărat. Dar 


ea era o fată care nu avea mamă. Trebuia să se protejeze 
singură. 

Bridget avea sentimentul că este deja populară printre cei 
din trupa ei. Băieţii desemnaţi să fie echipa ei se considerau 
norocoşi. Acum, în timp ce se adunau în jurul ei, unii îşi arătau 
pe faţă admiraţia, iar alţii păreau doar îngroziţi. Avea mai mulţi 
copii capabili, bine dotați din punct de vedere fizic. Unul dintre 
ei, un blond, vorbea engleză cu accent. Nu ştia de ce, dar figura 
pe care a remarcat-o aparţinea unui copil cu faţa lată, pistruiat, 
cu trăsături acuţite, cu picioare lungi, drepte şi cu tălpi extrem 
de mari. Faţa lui exprima multă “iso irtx, v nerăbdare - dar chiar 
şi când stătea liniştit părea agitat. Ştia că o să-i dea de furcă. 

În timp ce echipele îşi punea maieurile (echipa lui Bridget 
avea maieuri de culoare albastru-deschis) se trezi că stătea 
iarăşi lângă Eric. 

— Eşti foarte cunoscută, nu-i aşa? Niciodată nu m-am 
simţit aşa de marginalizat, rise Eric, iar ea era încântată dacă 
într-adevăr Eric spusese ce credea ea că spusese. 

— Ce mai faci? îl întrebă ea detaşat. Voia ca el să ştie că 
nu mai era fata de atunci. Pari bronzat. 

— Tocmai m-am întors din Mexic, unde am stat două 
săptămâni. 

Bridget îşi simţi faţa încordată. Ce încerca el să-i 
comunice? Nu era genul de persoană care să se gândească prea 
mult la motivele oamenilor şi nu prea avea chef să înceapă să o 
facă de atunci încolo. 

După expresia de pe faţa lui, părea că-şi dăduse seama că 
deja se aflau pe un teritoriu uşor incomod. 

Ea îşi drese glasul. 

— Cum a fost? 

Nu se simţea în largul lui. 

— Noi am stat cu bunica în Mulege. Şi apoi am mers până 
la Los Cabos şi ne-am oprit în Mexico City, pentru câteva zile. 

Bridget auzise un cuvânt spus mai apăsat decât celelalte. 
Spusese noi. Ce însemna acel noi? Cine era noi? 

Nu avea de gând să stea acolo întrebându-se. 

— Care noi? 

El făcu o pauză. Nu se mai uita la ea. 

— Noi? Oh, uh, eu şi Kaya. Prietena mea. 

Bridget dădu din cap în semn că înţelesese. 


Prietena lui, Kaya. 

— Uau! Bravo ţie! 

Oare voise să-i spună acel lucru? Nu voise? 

— Ne mai vedem, spuse Bridget ca anesteziată, plecând 
să găsească un loc în care să-şi adune echipa. 

Îşi dorea să fi putut să alunge cu un spray de gândaci acel 
roi de speranţe sâcâitoare adunate grămadă. 

„Ai avut speranţe, admite acest lucru.” Ura să fie 
necinstită, mai ales cu ea însăşi. „Ştii bine că ai sperat.” 

Lena privea pe fereastra autobuzului. Acesta era gol, aşa 
că îşi strânse picioarele pe scaun, apoi şi le prinse în braţe, cu o 
senzaţie de plăcere la contactul pielii cu Pantalonii Călători. 
Fusese o după-amiază minunată, aproape magică. In parte, 
pentru că purta Pantalonii Călători, în parte, pentru că simţea că 
într-adevăr face progrese la desen. 

Pictase în ultima şedinţă a zilei - douăzeci de minute. Cel 
mai mult îi plăcea şedinţa de pozat cea mai lungă. Acum aveau 
un model nou, pe Michelle. Avea şolduri rotunde şi mâini lungi, 
cu o mare deschidere în lateral. Lena nu avea nici un gând să 
analizeze modelul în termeni de frumuseţe. Michelle reprezenta 
o provocare, trebuia redată cât mai bine. Lena privea pe 
fereastra autobuzului, dar vedea cotul lui Michelle. 

Lenei îi plăcea să meargă cu autobuzul şi să se plimbe 
încet pe jos până acasă, în lumina dulce a sfârşitului de zi. 
Astfel, făcea trecerea între ora de meditaţie de la curs şi agitația 
de acasă. În seara aceea, fu întâmpinată tăios. Tatăl ei ţipa deja, 
înainte ca ea să-şi pună sacul jos. 

— Unde ai fost? 

Nu-şi schimbase încă hainele de serviciu. Nu arăta deloc 
relaxat. 

Ea tăcu pe moment. Avea sentimentul că el ştia unde 
fusese ea. 

— Am trecut pe la restaurant în drum spre casă ca să te 
salut şi tu nu erai acolo, a strigat el. 

Ea scutură din cap. Simţi o durere surdă în piept. Aştepta 
să audă cât de multe ştie tatăl ei, înainte de a încerca să dreagă 
răul. 

— Nu lucrezi în ture, nu-i aşa? 

Ea dădu din nou din cap. 

— Ai fost la cursul de artă, nu-i aşa? 


Avea vreun sens să nege? Existau Regulile Pantalonilor, 
dar şi-a dat seama că exista totuşi una nestatutară. Nu puteai 
să minţi dacă erai îmbrăcată în Pantaloni. Cel puţin, ea nu 
putea, în acel moment. 

Simţea că trebuie să înceapă să respire din nou. 

— Dddaaa. 

Faţa lui îşi schimbă expresia într-una de furie. Ochii îi 
ieşiră din orbite. Era lucrul pe care-l urâse dintotdeauna. Ea şi 
Effie ştiau că atunci când i se bulbucau ochii aşa, ele aveau 
probleme serioase. Se întâmplase foarte rar în copilăria lor. Dar 
în aceste luni nesfârşite de când o adusese pe mama lui să 
locuiască la ei, împotriva voinţei ei, aceasta se întâmplase mult 
mai des. 

Mama Lenei apăruse în holul de la intrare, în spatele lui. 
Era distrusă. 

— Hai să vorbim calm, George. De ce nu te schimbi pentru 
cină. Lena? Pregăteşte-te şi tu de cină! 

Trebui să-l tragă la o parte pe George, ca un antrenor 
care-l trimite la colţul lui pe un boxer profesionist. Lena urcă 
scările şi închise uşa în urma ei. Aşteptă să vadă dacă simţea 
nevoia să plângă. Suspină de câteva ori. O lacrimă se scurse pe 
Pantaloni, în zona genunchiului. Obrajii îi ardeau şi îşi simţea 
pulsul în tot corpul. 

Cina decurse fără incidente, dar fu tensionată. Effie era în 
vizită la nişte prieteni. Vaietele Valiei - împrospătate datorită 
genunchiului rănit - diminuau de fapt tensiune, în loc să o 
accentueze, aşa de încordată era atmosfera. Măcar unul dintre 
ei vorbea. 

La sfârşit, Lena, mama ei şi tatăl ei se închiseră în cameră. 

Furia tatălui nu mai era aşa de aprigă, dar părea că 
devenise mai adâncă. 

— M-am gândit, Lena. 

Ea stătea cu mâinile sub fund. 

— Sunt profund tulburat de faptul că ne-ai minţit. 

Ispiraţie. Respirație. 

— Ştii că niciodată nu am fost fericit cu ideea unei şcoli de 
artă, continuă el. Nu este un lucru practic şi, la capătul a patru 
ani, nu vei avea nici o perspectivă de serviciu. Doar nu crezi cu 
adevărat că îţi vei câştiga existenţa ca artistă. 


Lena se uită la mama ei. Ştia că Ari nu putea să aibă un 
cuvânt de spus. Nu părea să nu fie de acord cu soţul ei, dar nici 
nu era de acord cu el. 

— După ce am fost la cursul acela, am simţit că este rău 
pentru tine şi din alte puncte de vedere. Nu este o atmosferă 
potrivită pentru o fată. Unii părinţi pot fi de acord cu acest fel de 
mediu pentru fiicele lor, dar eu nu pot. (Măcar nu tipa.) Deja i- 
am spus mamei tale aceste lucruri. Nu sunt de acord cu decizia 
ta. Nu-ţi vom da bani să frecventezi Rhode Island School of 
Design. Îţi vom plăti cursurile la o universitate obişnuită, dar 
pentru asta, nu. 

Lena abia reuşi să îngaime: 

— Nu e puţin cam târziu pentru această decizie? 

Vocea ei sună sec. 

— Poţi găsi un program, cred. Notele de absolvire sunt 
bune. Mai sunt universităţi care primesc cereri de înscriere. 
Dacă nu, poţi sta un an acasă şi să munceşti ca să câştigi bani şi 
te poţi înscrie anul viitor la universitate. 

„Mai bine mor”, îi veni să-i strige în faţă. Dar nu o făcu. Nu 
spuse nimic. Ce putea să mai zică? Ce conta pentru el? în orice 
caz, sentimentele ei, nu. i 

O pedepsea pentru nesupunere. Işi îmbrăca pedeapsa în 
hainele ideii de a fi practic, pretinzând că este un tată bun, dar 
ea ştia ce voise să facă. 

Işi scoase mâinile de sub şezut. Erau reci ca marmura. 
Sângele încetase să-i mai circule prin corp. 

Se ridică încet şi ieşi din cameră. Oricum, el nu ar fi 
ascultat ce avea de spus. Se îndoia că îi remarcase chiar şi 
tăcerea. 

Patrick: Sunt nebun! 

Spongebob: De ce, Patrick? 

Patrick: Nu-mi pot vedea fruntea! 

Era amuzant la Carmen şi ea ştia asta foarte bine: putea 
înţelege, analiza şi aprecia dimensiunea comportamentului ei 
nebunesc, distructiv, ca apoi să continue să o facă, oricum. 
Aceasta se numea premeditare şi făcea ca oamenii să meargă la 
închisoare pe nu doar câţiva ani. 

Ce făcea ca o persoană să fie în acel fel? în timp ceo 
aştepta pe obosita ei mamă, pretinzând că răsfoieşte o revistă 
în camera de zi, Carmen se simţea vinovată de premeditare. 


Aşteptă, cuminte, să atace, până ce mama ei îşi scosese 
pantofii şi se întinsese pe canapeaua din camera de zi. Acum, că 
adevărul despre copil ieşise la suprafaţă, burta Cristinei 
crescuse în mod remarcabil. 

— Am primit un telefon de la directorul responsabil cu 
înscrierile la Universitatea din Maryland, spuse Carmen, de 
dragul conversaţiei, răsfoind revista un pic mai repede. 

Era adevărat, Carmen nu era prea mcmtată să-şi petreacă 
primul an de facultate la Universitatea Maryland. Era o şcoală 
decentă, dar nu una fantastică, aşa cum era Williams. Era uriaşă 
şi banală, pe când Williams era mică şi personalizată. 

Ceea ce o preocupa pe Carmen, într-un mod pervers, era 
să-i spună mamei ei acest lucru. 

Cristina era prea obosită ca să-şi exprime măcar confuzia: 
„De ce?” 

— Pentru că am am făcut cerere să mă înscriu acolo şi 
doamna de la admiteri a ţinut să îmi spună că au făcut excepţie 
şi m-au primit acolo. 

Cristina încercă să se ridice puţin. 

— Nena, habar n-am despre ce vorbeşti... 

— Mă gândesc să merg la Universitatea Maryland, în loc 
de William University. 

Acum, Cristina se ridicase în capul oaselor. 

— De ce, Doamne iartă-mă, să faci aşa ceva? 

— Poate pentru că nu sunt încă pregătită să plec de 
acasă. Poate că vreau să stau şi să fiu de ajutor, să fiu şi eu o 
parte din viaţa copilului. 

Carmen spuse toate acestea, ca şi cum îşi prezenta 
intenţia de a-şi face manichiura. 

— Carmen? 

Expresia de pe faţa mamei ei o satisfăcea. Nu încăpea nici 
o îndoială că acorda atenţie viitorului lui Carmen, şi numai lui, în 
acel moment. 

— Poftim? a făcut Carmen cu inocenţă. 

Cristina inspiră şi expiră în stil yoga, câteva minute. Se 
lăsă din nou pe perne şi se gândi puţin, înainte de a deschide 
gura. 

— Draga mea, inima mea egoistă nu vrea nimic altceva 
decât ca tu să stai acasă. Urăsc gândul că pleci. Imi vei lipsi 


teribil. Ştii asta. Vreau ca tu să stai cu mine şi cu David, şi 
copilul. Asta este ce-şi doreşte inima mea egoistă. 

Carmen simţi cum lacrimile îi inundă ochii. 

Vocea blândă a Cristinei continuă: 

— Dar o mamă bună nu se supune pur şi simplu dorințelor 
inimii ei egoiste. O mamă bună face ceea ce crede ea că este 
mai bine pentru copilul ei. Uneori dorinţa şi binele sunt aceleaşi. 
De această dată, sunt diferite. 

Carmen îşi şterse obrajii cu dosul mâinii. Ce fel de lacrimi 
erau acelea, mai exact? 

Lacrimi de bucurie? De durere? De teamă? De confuzie? 
Poate câte ceva din fiecare? 

— Cum ştii acest lucru? Cum ştii că nu sunt la fel? 

Vocea lui Carmen era plină de emoție. 

— Pentru că Williams este locul potrivit pentru o fată aşa 
de inteligentă şi capabilă ca tine, Nena. Tu aparţii acelui loc. 

— Eu aparţin casei acesteia. 

— Intotdeauna vei aparţine casei acesteia. Faptul că vei 
merge la Williams nu înseamnă că nu vei mai aparţine acestei 
case. 

— Poate ca înseamnă asta. 

— Nu, nu asta înseamnă. 

Carmen ridică din umeri şi îşi şterse încă o dată ochii cu 
dosul palmei. 

— Eu aşa simt că va fi. 

Lenny, Păreai aşa de tristă mai devreme la telefon, aşa că 
vreau să-ţi spun ceva ce te va înveseli Doamna de h magazinul 
de bomboane ă spus că niciodată nu a cunoscut o persoană 
căreia să-l placă numai boabele de jeleu cu aromă de rădăcini 
şi, ca să fim cinstite, sacul maro nu arăta aşa de atractiv ca 
amestecul de fructe exotice, de exemplu. Var iu eşti iu, Lenny, ŞI 
noi ie iubim aşa cum eşti. 

Tibby era agăţată de fereastră, pe dinafară. Privea 
fereastra strângând pervazul cu mâinile şi simțind golul de sub 
picioare. In casă era o lumină galbenă şi caldă, iar afară, unde 
se afla ea, era întuneric. Simţea mărul cu mere, undeva, în 
spatele ei, dar nu-l putea vedea. O dureau mâinile şi braţele îi 
erau vlăguite. Voia aşa se mult să se întoarcă în camera ei! Cum 
ajunsese aici? De ce făcuse aşa ceva? Nu putea să-şi dea 


drumul în golul întunecat, dar nici nu putea să se întoarcă în 
casă. 

— Tibby? Tibby? 

Tibby deschise ochii şi se uită un moment, dezorientată, în 
jur. Era aşezată într-un fotoliu în faţa televizorului. Luminile era 
aprinse. Ecranul din faţa ei era negru. Margaret o trezise cu 
multă blândeţe. 

— Salut, Margaret. Salut. Am adormit, nu-i aşa? 

— Da. Nu-ţi face griji. Tura s-a terminat. Am avut eu grijă 
de gunoi, aşa că totul e în regulă. 

Tibby se uită la ea cu recunoştinţă. 

— Mulţumesc foarte mult. Mă voi revanşa, bine? 

Se sculă ameţită şi alungă din minte visul. Nu i se 
întâmpla să adoarmă la film. Dar munca la un cinematograf îţi 
poate face acest lucru. Odată ce verificase biletele pentru 
spectacolul de la ora patru şi se asigurase că fiecare era la locul 
său şi holul se golise, avea voie să urmărească filmul. De aceea 
ceruse ajutorul lui Margaret ca să capete acea slujbă. 

Dar acum văzuse filmul Actriţa de paisprezece ori. Primele 
trei-patru dăţi a fost destul de plăcut. Dar, la scurt timp după 
aceasta, suspansul nu a mai fost suspans. Spontaneitatea 
afacerii amoroase se redusese la nimic. A zecea-douăsprezecea 
oară, Tibby vedea practic mecanismele din capetele actorilor. 
Putea vedea, practic, manipularea ieftină cu ajutorul aparatelor 
de filmat. A paisprezecea oară... Ei bine, a adormit. 

Ca o iubitoare de film de când se ştia, într-un fel, era trist 
pentru ea să urmărească cum dispare magia iluziei, ca o bucată 
de macaroană lăsată peste noapte în scaunul pentru copii mici 
al lui Katherine. Aceasta o făcea pe Tibby să se simtă plictisită. 
Şi, urmărind emoția de pe feţele spectatorilor, se simţea şi mai 
rău. Ştia că fiecare spectator fusese adus înăuntru de marea 
tevatură, de reclama cu violoncele şi viori şi gigantice, prim- 
planuri ale unor figuri de vis. Oamenii simțeau că toate se 
întâmplau în mod magic şi cu intensitate, numai şi numai pentru 
ei. Desigur, nu considerau că li se forţase mâna cu această 
fraudă elaborată. Nimic nu mai conta. 

Tibby fusese acceptată la programul de film de la New 
York University, pe baza filmului despre Bailey, pe care-l făcuse 
vara trecută. Se pregătea pentru patru ani de învăţat cum se 


face un film. Credea că era ce îşi dorea mai mult decât orice. 
Dar acum Tibby începea să-şi pună întrebări. 

Işi imagina, dezamăgită, ce simţi când eşti ofiţer la starea 
civilă sau doctor mamoş. Ar trebui să urmăreşti oamenii aceştia 
în mijlocul frământărilor lor personale, imaginmdu-şi o 
experienţă, pură, unică, într-o viaţă de om. Şi apoi, cu o oră sau 
două mai târziu, ar trebui să urmăreşti o altă persoană făcând 
acelaşi lucru. Ceea ce credeau ei că erau miracole sunt un mic 
dejun, un prinz, o cină pentru tine. 

Era trist ca ceea ce credeai cândva că sunt minuni pe 
ecran erau de fapt simple manipulări. Ceea ce îţi imaginai că 
este artă erau numai nişte şmecherii. 

Bridget discuta despre aceste lucruri cu Diana, seara, 
după ce elevii din tabără erau în pat. Stăteau pe marginea 
lacului aruncând pietricele în apa liniştită. Bridget îşi prezentă 
strategia, foate simplă, de altfel. Trebuia numai să-l evite pe 
Eric. Trebuia să stea departe de el şi să se preocupe de alte 
lucruri - echipa ei, antrenament, momentele cu Diana, şi să-şi 
facă noi prieteni. Şi, în afară de aceasta, să-şi ia trei săptămâni 
libere, ca şi Eric. Şanse erau, trebuiau să-şi ia liber în 
weekenduri diferite. Nu era nevoie să-şi facă atâtea probleme 
pentru faptul că ea şi Eric lucrau împreună în aceeaşi tabără. 
Era o tabără mare. 

In dimineaţa următoare, la întâlnirea de dinaintea micului 
dejun, directorii trasară sarcini personalului. În afară de 
antrenament, li se dădură parteneri cu care să prezideze 
activităţile de după-amiază şi diverse mese, serate şi excursii în 
weekend. 

Dură mult şi fu cumva plictisitor. Bridget nu mai era 
atentă, uitându-se la fotografiile pe care le adusese Diana - 
Michael, colegele ei de cameră, echipa ei de fotbal din Corneli - 
până ce îşi auzi strigat numele. 

— Vreeland, Bridget. Plută şi kaiak. De la două jumătate, 
cinci zile pe săptămână. Şi avem miercuri mic dejun, luni prânz, 
joi cină şi duminică seara înot la lumina lunii. La sfârşit de 
săptămână, excursii RBA1, citi Joe Warshaw. 

Ea ridică din umeri fericită. Suna bine. Nu ştia nimic 
despre plută sau kaiak, dar învăţa rapid. Şi, mai mult decât 
orice, îi plăcea să înoate la lumina stelelor. Joe dădea paginile 
pe clipboard-ul lui. 


— Vreeland, Bridget, vei avea partener pe... 

Căuta un nume. 

— Richman, Eric. 

* Rhodes Blakenean Associates, grup înffinţat în 1989, 
care oferă pregătire şi consultanță în tehnologie şi informatică. 

Joe nici măcar nu ridică privirea după ce termină de citit. 
Trecu la următorul subiect. 

Bridget spera că are halucinaţii. Diana îi aruncă o privire 
speriată. Dacă Bridget avea halucinaţii, atunci şi Diana avea 
halucinaţii. 

Totul era aşa de neaşteptat, încât lui Bridget aproape că îi 
venea să râdă. Să fi fost aceasta ideea cuiva căruia îi ardea de 
glume? Să fi telefonat cineva de la Baja, mai înainte, ca să i se fi 
spus că Bridget şi Eric împărtăşiseră de departe cea mai 
zguduitoare poveste de dragoste şi astfel să fie puşi împreună? 
îşi ridică ochii şi văzu că şi Eric o privea. Ea se încruntă. 

— Dacă-ţi poţi imagina aşa ceva, spuse Diana abia auzit. 
Vorbeşte cu Joe după şedinţă. Te place. Va face o schimbare. 

Bridget se luă după Joe, după şedinţă. 

— Hei! Pot să vă rog ceva? 

— Desigur! 

Bucătăresele începeau să pună masa pentru micul dejun. 

— Pot, uh, pot să schimb partenerul? Ar fi vreo problemă? 

— Dă-mi un motiv serios. 

Joe părea că anticipează ce urma ea să spună, pentru că 
începuse să dea înapoi înainte ca ea să deschidă gura. 

— Mă refer la un motiv medical sau profesional. Nu un 
motiv personal. Nu accept motive personale. 

— Oh. 

Îşi tortura creierul pentru a găsi ceva care să sune a motiv 
medical sau profesional. Transpiraţii urât mirositoare? Ar putea 
fi aceasta un motiv? Bătături contagioase? Personalităţi 
multiple? Putea face un caz din acest ultim motiv. 

— Bun. Rămâi cu partenerul tău. La început toată lumea 
vrea să-şi schimbe partenerii. Te vei descurca. 

Îşi strânse hârtiile şi se ridică să plece. 

Dumnezeu este subtil, dar maliţios. 

Albert Einstein. 

Ferocitatea revenise pe figura Valiei şi era mai agresivă ca 
niciodată. Erau din nou la spital, de această dată pentru 


recoltarea de sânge pentru teste pentru rinichii Valiei şi pentru 
fizioterapie la genunchi. Refuză să se urce în maşină cu Carmen, 
pe motivul presupusei încăpăţânări a lui Carmen de a ţine greşit 
volanul. Astfel, Carmen se văzu nevoită să împingă scaunul cu 
rotile pe trotuar, semănând mult cu o mamă care împinge 
căruţul copilului ei răzgâiat. 

„Din pământ te-ai născut, în pământ te vei întoarce, în 
scutece ai fost, la scutece ajungi, plimbăreţ ai fost, plimbăreţ 
rămâi, n-ai avut dinţi, dinţi n-o să ai!” încerca se se amuze 
Carmen în timp ce împingea scaunul cu rotile al Valiei. Cine 
putea să spună că nu avea o slujbă de baby-sitter, în vara 
aceea? 

Exista un motiv pentru care zbura pe trotuar cu peste 
două mile pe oră către spital, sub muşcătura căldurii arzătoare a 
amiezei de iulie, dar ea nu îi ştia încă numele. Şi, oricum, era 
mult mai bine să fie afară, să o împartă pe Valia cu universul, în 
loc să stea singură într-o cămăruţă. 

Cu o mână pe roata scaunului, Carmen scoase telefonul cu 
cealaltă mână şi apăsă butonul Lena. 

— Salut, spuse Carmen când răspunse Lena. Ai terminat 
treaba? 

— Sunt în tură la prânz şi la cină. Acum sunt în pauză, 
răspunse Lena. 

— Oh. Ascultă... 

Carmen se întrerupse pentru că Valia îşi răsucise capul şi 
se încrunta, liniile din jurul gurii ei adâncindu-se. 

— N-am chef să ascult conversaţia ta la telefon. Şi cum să 
mă împingi cu o singură mână? spuse ea, răspicat. 

— Trebuie să închizi, spuse Lena, înţelegătoare. 

— Oh, da... 

Carmen închise telefonul. Şi pe faţa ei începea să se 
citească ferocitatea. Unul dintre avantajele unui copil, în 
comparaţie cu Valiza, era drăgălăşenia lui şi nici nu putea vorbi! 

Carmen parcurse ultimul kilometru cu fălcile încleştate. La 
spital, merse întâi la clinica pentru rinichi, la etajul opt. În timp 
ce Valia lătra la ceilalţi - persoane non-Carmen care încercau 
din greu să o ajute, Carmen dădu o raită pe culoar. În cele 
patruzeci de minute cât stătură acolo, văzuse multe feţe 
trecând pe lângă ea, dar nu pe cea pe care voia să o vadă. 


Şi nici n-o văzu până ce nu ajunseră la Clinica de 
ortopedie, la etajul trei, şi abia după ce bătuse culoarul acela în 
lung şi-n lat, timp de douăzeci de minute, Carmen îl zări pe 
băiatul pe care ea încă nu-l ura, scoțând capul de după un colţ. 
Când o văzu, îi apăru şi restul corpului. 

— Salut! spuse el, venind cu paşi mari spre ea şi 
zâmbindu-i. Doamne, purta o pereche de jeanşi. Oare era posibil 
să se fi făcut şi mai frumos de când îl văzuse ea? 

— Salut! răspunse ea. Stomacul reacţionă violent la 
vederea lui. 

— Mi-am dat seama că am uitat să te întreb cum te 
cheamă, ultima dată, spuse el. O săptămână întreagă m-am 
întrebat. 

— Şi ţi-a venit vreo idee? întrebă Carmen. 

El se gândi o clipă. 

— Umm... Florenţa? 

Ea scutură din cap. 

— Cenuşăreasa? 

— Nuu! 

— Angela? 

Ea strâmbă din nas cu neplăcere. Avea o verişoară de-a 
doua, foarte grasă, care se numea Angela. 

— OK, care e numele tău? 

— Carmen. 

— Oh. Hmmm. Carmen. Bine. Clătină din cap, încercând 
să o pună alături cu numele ei. 

— Dar pe tine cum te cheamă? 

— Pe mine mă cheamă Win1, spuse el cam apăsat, ca şi 
cum s-ar fi aşteptat la o reacţie. 

Carmen îşi miji ochii. 

— Win? ... Contrariul lui lose2? 

— Win, opusul lui... i se citi o uşoară jenă pe faţă. 
Winthrop. 

— Winthrop? zâmbi ea. 

Ca şi cum l-ar fi cunoscut destul de mult timp ca să-şi 
permită să-l tachineze. 

— Ştiu, tresări el, este un nume de familie. L-am urât de la 
început, dar n-am început să vorbesc decât la doi ani şi atunci 
era deja bătut în cuie. 

Ea râse. 


— De ce-i lăsăm pe alţii să ne pună numele? 

— Da... spuse el cu indignare. De ce? Cineva ar trebui să 
schimbe acest lucru. 

— Imi aduc aminte de schioarea aceea de la Olimpiadă, îşi 
aminti Carmen. Părinţii ei au lăsat-o să-şi pună singură numele 
şi sunt sigură că ea şi-a ales Peekaboo. 

— Ei, da, asta este, o făcu el concesiv. 

Ea zâmbi. Win. Huh. Win, Win, Win, Win. Nu-i păsa deloc. 

— Cum îţi este... începu el şi arătă spre braţul ei. 

Nu din coincidenţă purta ea un tricou fără mâneci care o 
avantaja cel mai mult, care oferea o imagine completă a pielii 
bronzate şi a braţului ei, frumos curbat. De fapt, amândouă 
braţele! 

— E bine. Mult mai bine, de fapt. 

— Bine. 

— Ce face Valia? Ligamentul e bine? 

Carmen dădu din cap afirmativ. Principala problemă a lui 
Carmen cu băieţii era că nu avea nimic să le spună. li plăcea 
faptul că ea şi Win (Win, Win, Win) aveau toate aceste lucruri 
despre care să vorbească, deşi nu se cunoşteau unul pe altul. 

— Carmeeen? Carmeeeen? 

Era glasul care îi îngheţa sângele în vine, care-i usca 
oasele şi făcea ca prânzul să-i vină înapoi pe gât. Carmen 
încercă să-şi păstreze expresia binedispusă. 

— E Valia. Are nevoie de mine. Mai bine mă duc. 

— Nu pare a fi prea fericită, observă Win. 

— Ei... Carmen îşi muşcă buzele. Nu voia să se plângă în 
faţa lui Win. Nu i se părea momentul potrivit... Valia a avut o 
perioadă mai grea... Cobori tonul vocii. Şi-a pierdut soţul cu mai 
puţin de un an în urmă şia trebuit să se mute din insula ei 
frumoasă din Grecia, unde s-a născut, şi să-şi petreacă întreaga 
viaţă şi... Carmen se simţea de-a dreptul tristă pentru Valia, în 
timp ce spunea acele lucruri. Era chiar... tristă. 

Win o privea cu seriozitate. 

— Da, e trist... 

— Da... Mai bine mă duc, spuse Carmen. 

Nu era sigură că mai poate suporta ca Valia să mai urle o 
dată după ea. 

— Este totuşi norocoasă într-o privinţă, strigă Win în urma 
ei. 


Carmen întoarse capul, în timp ce se îndepărta, simţindu- 
şi părul legănându-i-se pe spate, ca a unei fete dintr-un film. 

— De ce? 

— Te are pe tine. 

Lena se simţea prea prost ca să meargă la cursul de 
desen. Ştia că tatăl ei o urmărea îndeaproape. Aşteptă până se 
simţi destul de puternică pentru o confruntare, înainte de a 
îndrăzni să se întoarcă la cursul de desen. 

O întrebă pe Annik dacă pot vorbi, în timpul pauzei mari, 
şi Annik fu de acord. De această dată, Lena o luă pe drumul spre 
curte. Annik fusese foarte încântată când Lena îi spusese prima 
dată despre Rhode Island School of Design. 

Annik îi povesti despre toţi profesorii de acolo pe care-i 
cunoştea. Acum, cu schimarea aceea de planuri, Lena crezu de 
cuviinţă să o pună şi pe Annik la curent. 

— Deci, tata spune că nu-mi dă voie să merg. Nu-mi vor 
plăti şcoala, explică Lena posomorâtă. 

Gura lui Annik se strâmbă. Ochii ei negri se măriră sub 
pleoapele înroşite. Părea că se abţine să izbucnească. Probabil 
că ştia că nu ajută să-i bârfeşti pe părinţii cuiva, indiferent ce 
făcuseră. 

— Spune că-ţi interzice să mergi sau că nu-ţi plăteşte 
şcoala? o întrebă, în sfârşit, sec. 

— Amândouă, cred. Nu mă pot duce, dacă nu plătesc. 

— Eşti sigură? 

Lena ridică din umeri. 

— Nu m-am gândit serios la acest lucru. 

— Ar trebui să o faci. Oamenii merg la şcoala de artă şi 
dacă nu au nici un ban. Există două căi. Presupun că nu eşti 
îndreptăţită să soliciţi ajutor financiar? 

Lena clătină din cap. Locuiau într-o casă mare şi 
frumoasă, cu piscină. Tatăl ei era un avocat de succes. Mama ei 
câştiga bine. 

— Atunci va trebui să câştigi o bursă de merit, declară 
Annik. 

— Cum se face aceasta? 

Lenei îi era teamă să spere. 

— L-aş putea suna pe prietenul meu... 

Annik tăcu şi îşi împreună mâinile. 

Lena numără inelele lui Annik. Erau nouă. 


— Dacă aş fi în locul tău, continuă Annik, schimbând 
discuţia, aş intra pe internet sau i-aş suna şi aş afla. Şi dacă uni 
spun nu, atunci pun mai multe întrebări, până găsesc pe cineva 
care spune da. 

Lena o privea, gânditoare. 

— Nu prea mă pricep la astfel de lucruri... 

Annik părea nerăbdătoare. Nu nervoasă sau nelămurită, ci 
nerăbdătoare, într-adevăr. 

— Vrei să mergi la şcoala de artă sau să stai acasă? 

— Vreau să merg la şcoala de artă. Nu pot sta acasă. 

— Atunci gândeşte-te cum să o faci, zise Annik şi îşi puse 
în treacăt mâna pe cotul Lenei. Lena, cred că ai putea face ceva. 
Eu cred că ai talent, poate chiar mult talent şi nu spun asta ca 
să mă aflu în treabă. Vreau să încerci. Văd că este ceea ce-ţi 
place. Dar nu pot să mă bat eu în locul tău! Tu trebuie s-o faci! 

— Da? 

Annik zâmbi Lenei, pe jumătate încurajator. 

— Da. Trebuie să dai din coate, domnişoară. 

Aşadar, prima startegie nu era menită să funcţioneze. Nu 
numai că Bridget nu-l putea evita pe Eric, dar îl va mai şi vedea 
tot timpul. Cineva acolo sus râdea răutăcios pe seama ei. 

Bridget făcu o lungă alergare după masa de prânz şi 
încercă să formuleze un plan B. 

Ea şi Eric nu se puteau comporta ca doi străini, aşa că 
trebuiau să se poarte ca prietenii. Putea face acest lucru. Il 
putea trata ca pe un băiat oarecare. Oare? 

Putea da uitării faptul că el fusese primul şi singurul ei 
iubit. Putea da la o parte efectul dezastruos pe care scurta lor 
aventură îl avusese asupra vieţii ei. Putea ignora - se putea 
strădui din greu să ignore - atracţia puternică pe care o simţea 
pentru el. Putea să accepte că el nu simţea aceeaşi atracţie 
pentru ea. 

Bridget respira cu greutate acum, alergând la deal, 
urmând cărarea care făcea curbe la nesfârşit. Pădurea o răsfăţa 
de pe ambele laturi. 

Adevărul era că niciodată nu se simţise atât de copleşită 
de cineva. În cei doi ani în care nu se văzuseră, îşi pusese 
întrebări în legătură cu acel magnetism aparte pe care îl avea 
Eric asupra ei. Era ceva real? Sau romantismul verii petrecute în 
Baja nu fusese decât o plăsmuire a minţii ei? 


Revăzându-l pe Eric în acea vară, primise răspuns la 
întrebare. Era real. Răspundea la farmecul lui în acelaşi fel, chiar 
dacă ea era diferită. 

Ce se întâmpla cu Eric? Era frumos şi talentat. O, da. Dar 
mulţi băieţi erau la fel. Îl adorase pe Billy Klein, în vara trecută, 
şi se simţise chiar atrasă de el, dar nu fusese la fel. Ce te face 
să simţi acea agonie care-ţi crispează stomacul pentru o 
persoană anume şi nu pentru alta? Dacă Bridget ar fi 
Dumnezeu, ar fi declarat ilegal să simţi aşa ceva pentru o 
persoană, fără ca aceasta să-ţi răspundă în acelaşi fel. 

Bridget ajunse în vârful dealului. Dintr-odată copacii 
dispăruseră şi ea putu vedea în toate direcţiile, dealuri brăzdate 
şi văile din care se ridicau aburi. Tabăra, în interiorul căreia se 
petrecea toată această agitaţie era mică şi circulară. De la 
înălţimea la care se afla, părea suficient de mică, încât să o poţi 
cuprinde cu braţul. 

Bridget ştia ce e de făcut. Nu-şi putea controla atracţia 
faţă de Eric. Dar îşi putea controla atitudinea. Atunci fusese dură 
şi nutrise un singur gând. Acum era la fel. Aşa cum găsise atunci 
o cale să îl seducă din nou, putea găsi acum o cale și să nu o 
facă. _ 

Avea în faţă un weekend de petrecut acasă. Işi va aduna 
gândurile. Şi când se va întoarce în tabără, se va stăpâni, nu va 
flirta, nu-l va tenta, nu-l va tachina, nu se va supăra. Nici măcar 
nu va tânji după el. Ei, poate că va tânji un pic, dar o va ţine 
pentru ea. 

începu să alerge la vale, spre poalele dealului, repede şi 
puţin cam imprudent. 

Da, vor fi prieteni. Vor fi camarazi. El nu va şti niciodată ce 
simte ea cu adevărat. 

Urma să fie o vară foarte lungă. 

Îţi pot oferi o băutură sau să-ţi dau bani să ţi-o cumperi 
stogur? 

Un artist ratat. 

Hai, Tibby! Plecăm! 

Tibby stătea în uşa de la intrare, privind-o pe Bee cum 
sărea în sus şi-n jos pe peluză şi strigă la ea. Capul ei blond 
radia lumină în întuneric. 

— Unde mergem? întrebă sec Tibby. 


— Este surpriză! O să fie distractiv. Haide! Tibby cobori şi 
ea pe peluză, simțind înţepăturile ierbii tunse pe picioarele ei 
goale. 

— Nu vreau nici o surpriză. Nu vreau să mă distrez deloc! 

— Tocmai de aceea ai nevoie de distracţie. Carmen era la 
volanul maşinii ei, claxonând şi făcând cu mâna pe fereastră. 
Tibby o văzu pe Lena aşezată în faţă, lângă şofer. 

Bee se apropie şi se aplecă spre urechea lui Tibby. 

— Haide, Tib. Katherine se zbenguie ca o minge. Ai voie şi 
tu să te simţi bine, ştii asta? Mai e o noapte până plec spre 
Pennsylvania. Nu o petrec fără tine. 

Tibby alergă înapoi spre casă ca să le spună părinţilor că 
pleacă. De obicei, părinţii ei ieşeau sâmbăta noaptea, dar de 
când cu accidentul lui Katherine, stăteau lipiţi de casă. Şi, în 
plus, de când o concediaseră pe Loretta, cine să le ţină locul? 

Tibby se îndreptă spre maşina lui Carmen, fără să se 
obosescă să-şi pună pantofii. 

— Nu vreau să merg, anunţă ea, odată urcată în maşină. 

— Nici măcar nu ştii unde mergem! îi atrase atenţia Lena. 

— Tot nu vreau să merg! 

Carmen eliberă frâna şi pomi. 

— Norocul tău, Tibişor, că prietenele tale nu te ascultă! 

Tibby se abţinu să nu zâmbească. 

— Nu prea văd care-i norocul! 

— Norocul este că te iubim prea mult, ca să te lăsăm să 
lâncezeşti în camera ta tot restul vacanței, spuse Carmen 
clarificând situaţia. 

A lâncezi era cuvântul care definea săptămână aceea. 

— Poate că mi-ar plăcea să lâncezesc... 

— Dar lâncezeala... nu te place pe tine, dădu Carmen din 
cap cu hotărâre, ca şi cum acela era ultimul ei cuvânt cu privire 
la subiect. 

Tibby se lăsă pe spate şi ascultă cu plăcere flecărelile din 
jurul ei. Auzind vocile prietenelor ei, i se părea că asculta o 
simfonie familiară, cu instrumentele intrând unul după altul. 
Felul în care cadenţele se legau şi se armonizau o făceau să se 
simtă în siguranţă. 

Între timp, Carmen opri maşina în parcarea ştrandului 
Rockwood. 

— Pentru ce ne aflăm aici? 


— Ca să înotăm! veni răspunsul lui Bee. 

— De ce nu ne-am dus la piscina lui Lenny? întrebă Tibby. 

— Părinţii ei sunt acasă şi Valia doarme, îi spuse Carmen. 

Era de ajuns. Nici o persoană sănătoasă la cap n-ar fi dorit 
să o trezească pe Valia şi fereastra camerei ei dădea spre 
spatele casei. 

— Oh, piscina asta este închisă, spuse Tibby amărâtă. 

— Tocmai bine, hai! le îndemnă Bee. 

Tibby le urmă pe podul de peste pârâul neînsemnat care i 
se păruse întotdeauna ca un drum de apă care lega părţi 
necunoscute. Probabil era o canalizare. Le urmă în sus, pe 
scările abrupte, fără sfârşit, care ei i se păreau ca nişte scări 
spre rai. Se apropiară de porţile încuiate apoi o luară pe lângă 
gard. 

Tibby începea să se simtă şi mai prost din cauza aceea. 

— Asta e locul! strigă Bee, arătând spre o porţiune de 
gard care nu avea sârmă ghimpată. 

Bee se căţărase deja, în timp ce ele se adunau la baza lui. 

— Hopa sus şi peste el! strigă ea veselă, făcând ca totul 
să pară la fel de simplu ca mersul pe bicicletă. 

— Eu nu vin, spuse Tibby. 

— De ce nu? întrebară Carmen şi Lena, întorcându-se spre 
ea. 

Era genul de acrobație pe care o făcea în mod normal. Dar 
numai gândul de a se căţăra pe gard îi făcea rău fizic. Nu putea 
explica toate motivele, dar ştia că nu putea s-o facă. 

— Pur şi simplu, n-am chef! spuse ea. 

Bee se opri de partea cealaltă a gardului. Erau cu toate 
dezamăgite, în mod evident, de faptul că nu o putuseră s-o facă 
pe Tibby să participe la planul lor. Bee sări gardul înapoi. Acum, 
cea care se simţea rău era Tibby. 

— Dar voi duceţi-vă, spuse ea, încercând să se prefacă 
veselă. Serios, mergeţi. Nu mă supăr. In plus, aveţi nevoie de 
cineva care să stea de pază... ştiţi... în caz că... 

Cuvintele sunau prost chiar şi în urechile lui Tibby. 

— Aş vrea să vii şi tu. N-o să fie la fel de distractiv fără 
tine, spuse Lena. 

— Data viitoare, răspunse Tibby, simțindu-se groaznic. 

Aşadar, ea rămase acolo, se sprijini de gard - pe dinafară, 
pe partea pe care nu trebuia să fie - prefăcându-se că stă de 


pază, în timp ce le auzea pe prietenele ei cum se dezbracă până 
la chiloţi şi se aruncă în apă. Erau mai puţin entuziaste decât 
dacă ar fi fost şi Tibby cu ele. Şi totuşi erau dornice să se joace. 

— Carma, ţi-o plătesc eu, îţi jur! 

Carmen îşi dădu ochii peste cap. 

— Taci din gură! De ce spui asta? Noi nu ne răzbunăm una 
pe alta. Nu ţinem un asemenea scor. 

Tibby îşi opri gândurile ei negre şi se uită apreciativ la 
Carmen. 

— Bine, atunci n-o să ţi-o plătesc! 

— Slavă Domnului! 

Carmen luă un un flacon cu luciu de buze cu aromă de 
cireşe din mormanul de obiecte de pe toaleta lui Tibby şi îşi 
dădu puţin. 

— Etajul unsprezece, da? 

— Da. Verifică la recepţie. Întreabă de doctorul Bames. 
Există un salonaş pentru copii mici, în cazul în care va trebui să 
aştepţi. 

— Nici o problemă. Este casa mea departe de casă. 

Carmen ridică tricoul de culoarea antracitului al lui Tibby, 
gândindu-se că tare i-ar plăcea să fie al ei. 

— Katherine va fi foarte fericită! 

Carmen aruncă înapoi tricoul în grămada de lucruri. 

— Şi pentru mine este un exerciţiu bun, nu? 

Vocea ei devenise mai serioasă. 

Tibby simţi starea ei şi îi atinse încheietura mâinii. 

— Cred că deja ştii cum să te porţi cu copiii, Carma. 
Carmen le conduse în josul scărilor, unde le aştepta 
Katherine plină de nerăbdare, cu rucsacul ei galben în spinare, 

cu casca de hochei pe cap într-un unghi uşor înclinat. 

— Ei, gata, pui mic? 

Katherine stătea în picioare pe scaunul de bucătărie fără 
să-i pese că s-ar putea să cadă şi întinse mâinile în poziţie de 
plonjat. Sări în braţele lui Carmen. 

Tibby o ajută să o pună pe Katherine în locul pentru copii 
pe care-l amenajaseră în maşina lui Carmen şi-l fixaseră de 
scaunul copilotului. Carmen o lăsă pe Tibby la lucru şi apoi 
merse spre spital. În timp ce parcau, Carmen remarcă şi se 
bucură de starea bună a lui Katherine, care ciripea de pe 


scaunul din spate şi nu se plânsese nici măcar o dată de felul în 
care conducea Carmen, aşa cum făcea, să zicem, Valia. 

În timp ce treceau prin uşile automate spre holul uriaş, 
Carmen o luă pe Katherine în braţe. 

Dulce, Katherine se lipi de ea ca un ursuleţ Koala, casca 
de hocheist ajungându-i chiar sub bărbia lui Carmen. 

— Pot să apăs eu pe buton? întrebă ea când se aflară în 
lift. 

— Da, unsprezece. 1,1. 

Carmen dirijă arătătorul lui Katherine în direcţia corectă. 

Bucuria lui Katherine o făcu pe Carmen să se simtă ca şi 
cum o răsplătise pe Katherine cu o viaţă plină de noroc. 

— Nicky întotdeauna ajunge singur, îi explică Katherine, 
apăsând încă de câteva ori pe buton. 

Carmen nu se putea abţine să nu scruteze cu ochii holul. 
Inima îi bătea mult mai tare şi mai repede decât de obicei. 
Bineînţeles că se gândea la el. Dar pe de altă parte, nu se 
gândea. 

O duse pe Katherine la recepţia de la pediatrie. 

— Katherine Rillins la doctorul Barnes, spuse ea femeii de 
dincolo de birou. 

Femeia scrise numele lui Katherine şi îi căută fişa. 

— Vrei să te duci în camera de joacă, câteva minute, 
scumpete? o întrebă ea pe Katherine. 

— Poate veni şi ea? întrebă Katherine şi îşi înfipse 
arătătorul drept obrazul lui Carmen. 

— Desigur, răspunse femeia şi le arătă direcţia spre 
camera de joacă. 

Carmen nu se putea abţine să se uite peste umăr în timp 
ce mergea. O parte a ei voia cu adevărat să-l vadă. O mare 
parte. 

„Ei, altă dată”, se gândi ea, întrând în zona locului de 
joacă. Era luminos şi însorit, iar înăuntru erau alţi câţiva copii şi 
multe jucării şi mobile mici. Carmen ar fi trebuit să se 
mulţumească să stea în picioare sau pe podea, pentru că nu 
încăpea într-un scaun Elmo de copii. Şi dacă printr-un miracol ar 
fi încăput într-unul, nu ar fi mai ieşit din el. Îşi imagină că ieşea 
din spital cu un scaun Elmo, roşu, prins de fund. 

— Hei, puiuţ, cu ce vrei să te joci? 


O puse pe Katherine jos, în faţa unui labirint, şi îi aranja 
coiful. 

Katherine ţopăi de jur-împrejur, încântată peste măsură. 
Se opri la o arcă al lui Noe, un xilofon, două păpuşi şi o carte. 
Carmen ştia că fetiţa era întotdeauna geloasă pe prietenele lui 
Tibby care veneau şi îşi petreceau timpul numai cu Tibby. Acum 
o avea pe Carmen doar pentru ea. 

Carmen auzi râsetele unei fetiţe, de după o casă de 
păpuşi mare, aflată într-un colţ. Văzu, de asemenea, o parte 
dintr-un bărbat stând acolo - tatăl fetei, fără îndoială. Carmen 
se gândi că ea şi Katherine pot lua în stăpânire casa păpuşilor, 
după plecarea celor doi. Doi gemeni îşi aruncau unul altuia 
mingi de baschet. Carmen observă că cineva muşcase dintr-o 
minge. 

— Ce zici de asta? 

Katherine dădea animalele afară din arcă. 

Începură să se joace. Erau o mulţime de animale unicat în 
acea versiune a poveștii lui Noe, probabil fiindcă perechile lor se 
pierduseră sau fuseseră furate, dar lui Katherine nu părea să-i 
pese. Carmen era hipopotamul, elefantul, leul şi pinguinul. 

Carmen avusese întotdeauna o pricepere deosebită să 
imite animalele, aşa că nu era o problemă. Cu pinguinii, se 
descurca chiar foarte bine. În cazul lor, pinguinul era un mafiot, 
de felul lui Marlon Brando în Naşul, numai că în felul pinguinesc. 
Katherine râdea aşa de tare, încât nu se mai auzea vreun 
zgomot. Persoanele din spatele casei de păpuşi râdeau şi ele. 
Gemenii veniră nerăbdători lângă ele. 

Dintr-odată, Carmen îşi dădu seama că piciorul care ieşea 
de după casa de păpuşi purta un pantof maro. Un pantof Puma, 
prea bine cunoscut. Întrerupse monologul pinguinului. Un 
moment mai târziu, de după frontonul în miniatură, îşi făcu 
apariţia un chip. 

Ea îşi acoperi ochii cu amândouă mâinile, ruşinată. 

— Salut, Win! 

Oare ar fi putut să strige mai tare de-atât? 

El ieşi complet de după căsuţă. Se lupta cu impulsul de a 
zâmbi. Nu, probabil cu impulsul de a râde. De ea. 

— Salut, Carmen, spuse. Îşi croi drum spre locul unde se 
afla, stând pe podea, cu picioarele încrucişate. li împinse partea 
dinăuntru a cotului şi braţul, pe care se sprijinea, i se îndoi. 


— Pot să-ţi spun că nu am auzit în viaţa mea un pinguin 
mai amuzant ca acesta? Nici măcar nu ştiam că pinguinii 
vorbesc. 

— Ha, ha, ha! râse Carmen, îndreptându-şi din nou braţul. 

Încercă să se ridice şi să-şi recapete cât de cât din 
demnitate. 

Îşi drese glasul. 

— Win, ea este Katherine. Katherine şi cu mine suntem 
prietene. Katherine, el este Win. 

Katherine îşi luă o poză oarecum importantă. 

— Salut, spuse ea. 

Win arătă spre casca ei. 

— Îmi plac abţibildurile tale. 

Ea dădu din cap. 

— Mi-am strivit capul! 

Carmen păru îngrozită. 

— Nu ţi-ai strivit capul, scumpete. Şi l-ai spart. Katherine 
dădu din mână ca şi cum ar fi zis să lăsăm aceste detalii lipsite 
de importanţă. 

— Şi se vindecă foarte rapid, adăugă Carmen, poate doar 
pentru sine. 

Carmen îşi dădea seama că Win se străduia din greu să fie 
serios. 

— Salut, Maddie. 

O fetiţă frumuşică, brunetă, îşi arătă capul pe deasupra 
casei de păpuşi. 

— Aceasta este Katherine, continuă el. Katherine se 
îndreptă spre căsuţa de păpuşi. 

— Salut! Pot să văd şi eu căsuţa? 

— Dacă nu faci murdărie în camera de zi, îi permise 
Maddie. 

Maddie arăta cam de patru ani, destul de mare spre ao 
acapara complet pe Katherine. 

Win se aşezase lângă Carmen, pe podea. Ea îi putea simţi 
căldura trupului. Îl putea mirosi. Mirosea un pic sărat, a anacard, 
şi puţin dulce, a şampon de mango. Se simţea moleşită. 

— Sunt surprinsă să te văd aici, spuse ea, simțindu-se 
ruşinată de reprezentaţia ei cu animalele de plastic. 

— Asta fac. 

— Vrei să spui că aici lucrezi... începu ea să spună. 


— Nu, chiar asta fac! De la nouă la două lucrez la 
pediatrie, mai mult aici în spaţiul de joacă. Mă joc cu copiii 
atunci când părinţii lor trebuie să stea de vorbă cu doctorii. 

Ea ridică dintr-o sprinceană. 

— Nu mai spune?! 

— Da. Şi dacă ai nevoie să lucrezi, te angajez cât ai zice 
peşte. Ţi-ai câştigat locul jucându-te cu pinguinul acesta. 

Ea închise ochii, strigând: 

— Încetează! 

— Numai că nu se plăteşte prea bine, adăugă el. 

— Cât? întrebă ea. 

— Nimic. 

— Nu e aşa de bine! 

— Se plăteşte mai bine decât slujba mea de după ora 
două. Atunci trec la geriatrie ca să-i amuz şi să-i distrez pe 
oamenii în vârstă. Întotdeauna îmi cer să mă duc să le cumpăr 
câte ceva de la automat. O să mă înec în datorii cu slujba asta a 
mea. 

O asistentă apăru la uşă. 

— Katherine Rollins? 

Carmen se ridică. 

— Hei, Katherine, e rândul nostru. 

Win se ridică şi el. 

— E... sora ta? întrebă el. 

— Nu. Sunt singură la părinţi, spuse Carmen. 

Habar nu avea de ce spusese aşa. Era adevărat, da, dar 
adevărat în sensul trunchiat şi egoist, aşa că simţea mai 
degrabă că minţise. 

— Atunci este... 

— Sora mai mică a prietenei mele, Tibby. A căzut peste 
fereastră, acum câteva săptămâni. Se va face bine, dar trebuie 
să vină la control ca să vadă cum se vindecă. Trebuia să o 
aducă Tibby, dar astăzi a trebuit să mai stea o tură la serviciu, 
încearcă să facă ceva economii pentru... Carmen privi în sus. De 
ce-ţi spun eu toate astea? 

El ridică din umeri zâmbind. 

— Nu ştiu. 

— Haide, Katherine, strigă ea. 

Lui Katherine îi venea greu să se despartă de Maddie şi de 
casa de păpuşi. 


— Totuşi, îmi poţi povesti mai multe, adăugă el. Voi 
asculta cu atenţie tot ce vrei să-mi spui. 

Ea simţi în vocea lui, plină de speranţă, că era cum 
spunea el. Ştia că şi gândea ce spunea şi nu o făcea doar pentru 
a fi amabil sau a flirta cu ea. 

Era curios la modul sincer, voia să ştie cât mai multe 
despre ea, să o cunoască. Şi, într-un fel, aceasta o făcuse aşa de 
fericită cum nu-şi putuse imagina că e posibil. Pe de altă parte, 
o întristă, pentru că fata pe care voia el să o cunoască nu era 
ea. El nu o vedea aşa cum era. El o vedea ca pe o persoană 
amabilă şi lipsită de egoism, căreia îi păsa de ceilalţi. Ajunsese 
la concluzii total greşite. 

Şi, mai rău decât atât, ea îl lăsa să creadă ce voia el. 

Arată-mi o fată cu picioarele bine înfipte în pământ şi eu îţi 
voi arăta o fată care nu-şi poate punee singuriă pantalonii. 

Annik Marchand. 

Vreeland! Pentru numele lui Dumnezeu, lasă plaja şi ajută- 
mă să pun câteva din lucrurile astea în apă! 

Bridget deschise un ochi şi se ridică în capul oaselor. 
începu să râdă. Eric încerca să tragă patru caiace dintr-odată în 
lac şi nu arăta aşa de mulţumit. 

— Băiete, strigă imitând perfect vocea joasă, alunecoasă, 
a lui Katie, colega ei de cabină. Ai întârziat! Nu pot continua să 
te tot acopăr aşa! 

Bridget se întinse din nou, sprijinită pe coate, lăsând 
Pantalonii Călători la soare. Îşi pregătise deja plutele, vâslele, 
vestele de salvare, labele şi amândouă caiacele de două 
persoane. Ea era întotdeauna gata devreme, el era întotdeauna 
în întârziere. Întotdeauna el pretindea că este în întârziere din 
pricina celor câteva treburi pe care i le lăsa ea de făcut. 

— Văd că este prezentă hoarda obişnuită! spuse el. 

Asta era o altă glumă între ei doi. Trei săptămâni în 
campus şi aproape nimeni nu venise la activităţile lor. După cum 
se părea, lucrând cu pluta nu era pur şi simplu aşa de sexy 
precum ciclismul extrem pe munte. Ei, exista un mic grup de 
băieţi care îşi făcea apariţia din când în când, dar, după părerea 
lui Eric, ei nu veneau acolo pentru bărci. 

Dacă nu ar fi fost o zonă non-flirt, Bridget ar fi clipit din 
ochi şi l-ar fi întrebat: „Ei, bine, de ce se află ei aici, tu ce crezi?” 
Dar nu o făcuse niciodată. 


— De ce-i sperii? îl întrebă Bridget. 

Soarele o făcea să caşte. 

— Pentru că nu vreau să lucrez. Vreau să stau degeaba. 

Bridget zâmbi auzindu-l. Ştia cum muncea pe rupte pe 
terenul de fotbal. Dar, în general, între două treizeci şi cinci, 
asta făceau: leneveau. Se întrezărea un ritm frumos - să îţi 
antrenezi echipa până la epuizare, dimineaţa, şi să leneveşti în 
lumina soarelui cu tipul pe care-l iubeşti, după-amiaza. 

Se ridică în picioare. Purtase cu multă atenţie costumul ei 
sexy dintr-o singură piesă în ultimele câteva zile, dar se 
murdărise. In plus, ziua aceea nu era o zi oarecare. Era ziua 
Pantalonilor Călători. li adusese cu ea după weekendul petrecut 
acasă şi prezenţa lor lăsa un iz dulce în aer, chiar mai puternic 
decât mirosul de caprifoi. Astăzi, şi-i pusese peste cei mai buni 
bikini verzi, pe care îi avea. Oricum, Eric probabil că nici nu 
observase sau nici nu-i păsa. (Sau da?) De ce se obosea să se 
gândească la acel lucru? 

Când se făcu prea cald, îşi scoase cu grijă Pantalonii şi îi 
puse pe doc. Işi desfăcu cozile. Pentru propria plăcere, făcu un 
plonjon arcuit de pe doc în lac. Se scufundă adânc, fără să se 
oprească până nu atinse fundul pietros. Avu nevoie de ceva 
timp ca să iasă la suprafaţă. Intotdeauna avusese capacitate 
pulmonară mare. Când ieşi la suprafaţă, văzu că Eric se uita 
după ea. 

— Uau! Parcă eşti o balenă. 

Ea se prefăcu ofensată. 

— Iţi mulţumesc mult. Eric, fetelor nu le place să li se 
spună balene. Intreabă-ţi prietena dacă nu crezi. 

— Oamenii nu stau aşa de mult sub apă. 

— Vorbeşte pentru tine însuţi, zise ea şi se îndreptă înot 
spre rândul de caiace de plastic. Hei, nu vrei să încerci unul din 
chestiile acestea? 

Asta era o idee de roman. 

— Desigur. Şi poate o să arătăm ca şi cum am şti ce 
facem! 

Bridget împinse un caiac dublu dinspre ţărmul stâncos 
spre apa puţin adâncă. Se aşeză în faţă şi îşi aşeză vâslele. El o 
urmă în apă. 

In timp ce urca la bord, împinse şi zgâlţăi barca, ceea ce o 
făcu să râdă din nou. 


El se instală în sfârşit. 

— Cred că ai uitat ceva, spuse ea. 

El se uită în jur. Ridică din umeri. 

— O vâslă? 

— Oh, da! admise el şi se aşeză la loc, expunându-şi faţa 
la soare. Sunt lucrurile astea chiar aşa de importante? 

— Nu sunt sigură că faptul că pluteşti înseamnă că faci 
caiac, spuse ea. 

Dar îşi puse şi ea vâsla în barcă şi se întinse şi ea pe 
spate. Plutiră un timp în linişte. 

În numai o săptămână, petrecuseră aşa de mult timp 
împreună, încât Bridget se simţea relaxată cu el. Vorbeau vrute 
şi nevrute. Era ciudat să-ţi omori timpul cu cineva pentru care 
simţi pasiune. 

Îşi luase chiar inima în dinţi să o pomenească pe Kaya, 
întâmplător, cel puţin o dată sau de două ori în fiecare zi. Voia 
ca el să ştie că ea respecta faptul că are o prietenă şi că nu va 
încerca să le stea în cale. 

El îşi ridică încet capul. 

— Bee, spuse el încet. 

— Daa? 

— Bee! 

Ea îl privi. Părea că e ceva urgent. 

— Ce-i? 

— Nu, bee! 

El îi arătă ceva cu degetul şi ea auzi un fel de băzâit lângă 
ureche. Scoase un țipăt şi alungă bâzdâgania cu mâna. Aceasta 
se mută la cealaltă ureche. Ea sări în picioare. Caiacul se legănă 
periculos. 

Albina zbură de la ea la el. Se încurcă în părul lui. Sări şi el 
în picioare şi provocă o şi mai mare legănare a caiacului. 

Ea ţipă ascuţit şi râse. Balansă barca, încercând să 
rămână în picioare. Ţipă şi o reechilibră. Căzu în apă, prima. 
Curând după aceea auzi pleoscăitul apei la căderea lui în apă. 
Când au ieşit din apă, râdeau amândoi, şi mai tare încă. 

Ea pufni şi îşi suflă apa din nas. 

— Cred că arătăm chiar ca unii care ştiu ce fac! 

Lena de apropie de Annik, înainte de curs. Era transpirată 
şi lipicioasă de la restaurant şi o dureau picioarele. Bluza îi era 


murdară, dar era, cu toate acestea, destul de mulţumită de ea 
însăşi. 

— Femeia se la oficiul de ajutor financiar de la Rhode 
Island School of Design a spus că, dacă îmi obţin dosarul de la 
comitet până în 15 august, încă mai pot face cerere de bursă. 

Annik zâmbi încântată. 

— Te-ai descurcat frumos! 

— l-am prevenit că tata va cere înapoi banii avansati şi 
am rugat-o să-mi păstreze, oricum, înscrierea. Mi-a spus că 
trebuie să fac un alt depozit financiar până la sfârşitul lunii 
acesteia. 

— Poţi? 

— Tocmai mi-am mai luat trei ture, sunt chelneriţă. Urăsc 
să fac asta, dar slujba este bine plătită. 

Annik o bătu pe spate. „Scaunul cu rotile întăreşte 
muşchii”, constată Lena în sinea ei. 

— Asta numesc eu luptă, spuse Annik pe un ton 
apreciativ. 

— Totuşi, a te califica şi a câştiga sunt lucruri diferite, 
replică Lena. A mai rămas o bursă întreagă de dat şi au peste 
şaptezeci de cereri. 

Annik se uită în tavan. 

— Ei, atunci pune-te pe treabă! 

După curs, Annik o aşteptă pe Lena să termine de dat cu 
mopul... 

— Ai o oră la dispoziţie? o întrebă ea. 

Lena se gândi să sune acasă şi să spună că întârzie. 

— Desigur. 

Effie o va acoperi, dacă va fi nevoie. 

— Vreau să văd ce poţi face într-o şedinţă mai lungă de 
desen. Voi poza aşezată pentru tine. Cu siguranţă nu pot sta în 
picioare nici măcar pentru tine! 

Lena era încântată şi timorată. 

— Eşti sigură că asta vrei? o întrebă ea. 

— Aş fi fericită să o fac. O să stau aici, îi spuse şi îşi 
conduse scaunul spre fereastră. Mai avem o oră de lumină 
naturală. 

Lena se simţi uşor stânjenită, în timp ce-şi pregătea 
şevaletul. Era ciudat să se holbeze la profesoara ei, dar odată ce 
începu să deseneze, se cufundă în lucru. Desenă fără pauză 


treizeci de minute întregi. Apoi, Annik îşi întinse un pic gâtul şi 
Lena mai lucră alte treizeci de minute. Niciodată nu făcuse o 
şedinţă de desen după model mai lungă de douăzeci de minute 
şi era foarte pasionant. 

Stânjeneala îi reveni când sosi momentul ca Annik să se 
uite la ce lucrase. Annik se uită cu atenţie la desen, dându-şi 
scunul înainte şi înapoi, câte puţin. Lena îşi muşca unghia 
vopsită în roz şi aştepta. 

— Lena? 

— Da? 

Sunetul îi ieşi uşor tremurat. 

— Nu e un desen rău. 

— Mulţumesc. 

Lena ştia că mai urma ceva. 

— Dar nu mi-ai desenat şi scaunul. 

— Cum adică? 

Lena se simţi brusc încurcată. 

— Adică, ai dus desenul destul de jos, spre umeri, şi cu 
siguranţă ai văzut o parte bună din scaun din acest unghi, dar 
nu l-ai desenat. De ce? 

Lena simţi că-i luaseră foc obrajii. 

— Nu ştiu, spuse ea abia auzit. 

— Nu încerc să-ţi fac probleme, a spus Annik Numai că 
scaunul este o parte importantă din ceea ce reprezint eu, ştii ce 
vreau să spun? Am o mulţime de sentimente adânci şi 
complicate în legătură cu lucrul acesta, şi resentimente, desigur, 
dar este o parte din mine. Nu mă imaginez fără acest scaun. 
Sunt surprinsă că nu l-ai prins în desen. 

Lena se simţea prost. Se gândise că s-ar fi putut să pară 
critică faţă de Annik, dacă ar fi desenat scaunul. Nu fusese 
sigură cum să rezolve acest aspect, aşa că, fără a se gândi prea 
mult, îl evitase. _ 

— Ai putea fi un bun desenator, cu adevărat, Lena. |ţi pot 
spune că genul ţi se potriveşte - portretul, şedinţele lungi de 
pozat. Văd cât de bine surprinzi gesturile şi expresiile feţei. Vei 
excela în portretistică, dacă lucrezi serios. 

Annik credea ce spune, se vedea. 

— Dar, Lena... 

— Da? 

— Trebuia să desenezi şi scaunul. 


Tibby nu o plăcuse niciodată pe Loretta până ce fata nu 
fusese concediată. 

Principalul motiv pentru care Tibby nu o plăcea era acela 
că Tibby era prea mare pentru a fi în jurisdicţia Lorettei şi totuşi 
Loretta acţiona ca şi cum ar fi fost bona lui Tibby, oricum. 

Şi, apoi, mai era şi momentul în care Loretta pusese 
puloverul de caşmir al lui Tibby în uscător şi acesta se făcuse 
atât de mic, încât nici chiar Katherine nu-l putea purta. Tibby 
ştia că fusese o mărime mică, dar i-a purta multă vreme pică 
Lorettei. 

În ciuda tuturor acestor lucruri, Tibby fu îngrozită când 
părinţii o lăsară pe Loretta să plece. Ingrozită şi vinovată. 

— Nu a fost vina ei, o apără Tibby pe Loretta în faţă 
părinţilor, când auzi vestea. Dacă a fost vina cuiva, a fost vina 
mea pentru că am lăsat fereastra de pe scări deschisă. 

Dar părinţii au insistat în decizia lor şi Tibby rămase cu un 
sentiment îngrozitor din pricina Lorettei. În nenumăratele ore 
petrecute în camera ei cu lucrurile alandala, (cu ferestrele bine 
închise), se gândise mult la Loretta şi îi fusese dor de ea. 

Tibby nu îşi dăduse seama până atunci ce îngăduitoare 
fusese Loretta. Cu greu se supăra pe ceva. Reuşise să 
detensioneze cu veselie şi umor chiar şi cel mai tensionat episod 
al familiei Rollins. Era mare maestră în a-i abate şi a le distrage 
atenţia atât lui Nicky, cât şi lui Katherine, când se apucau să 
plângă fără rost. Asta îi lipsea grozav de mult acum lui Tibby, în 
timp ce o asculta pe mama ei contrazicându-se şi certându-se 
cu Nicky, zi după zi, până la paroxism. Tibby se întreba cum de 
învățase mama ei aşa de puţin în toţi aceşti ani petrecuţi cu 
Loretta. 

Într-o noapte, Tibby stătu trează până foarte târziu şi 
deveni extrem de plângăcioasă. Vărsă lacrimi amare de durere 
ştiind că Loretta nu mai are de lucru şi ştiind că era vina ei că 
Loretta nu mai avea serviciu şi, de asemenea pentru că 
niciodată nu îi spusese Lorettei ce grozavă era. 

În dimineaţa următoare, Tibby găsi adresa Lorettei în 
agenda mamei ei. Îşi prinse părul în agrafele pe care i le dăruise 
Loretta cu doi ani înainte, de Crăciun, îşi puse cel mai vesel 
tricou galben, se sui în maşina personală şi o pomi spre 
îndepărtatele zări ale comitatului Prince George. 


Nu avea nimic la ea decât o hartă a celei mai mari zone 
metropolitane a Washingtonului şi un sentiment puternic de 
vinovăţie, care să o ghideze. 

Îi luă două ore şi jumătate (una şi jumătate pierdută pe 
drumuri greşite), dar privirea de pe faţa Lorettei când o văzu pe 
Tibby merită tot efortul. Chiar dacă Tibby petrecu douăzeci şi 
patru de ore rătăcind iarăşi pe drumuri greşite, la întoarcere. 

— Tibby! Mi hija! Como estas? Dios te bendiga! Ay, mira 
que hermosa estas! Cuntame, como te va? explodă Loretta în 
spaniolă. 

Nu numai că Loretta nu lăsă să-i apară pe faţă vreun 
resentiment, ci o îmbrăţişă pe Tibby, ca pe o fiică de mult 
pierdută. Ochii Lorettei se umplură cu lacrimi, în timp ce aşeza 
mai multe sărutări pe faţa lui Tibby. 

Tibby încă mai clipea surprinsă când Loretta o trase în 
casă şi o prezentă diferiților membri ai familiei, ca şi cum 
aceştia ar fi ştiut totul despre ea. Loretta arătă înspre o femeie 
palidă, în halat, aşezată pe canapea. 

— Nu poate ridicat. Are... Loretta îşi apăsă pieptul 
demonstrativ, infecţie. 

Era sora Lorettei, îşi dădu seama Tibby. Aceasta o făcu pe 
Tibby să se simtă încă şi mai rău. 

Tibby stătea la masa din sufragerie, împreună cu Loretta, 
care continua să o bată uşor pe mână şi să o întrebe cum se 
simte Katherine. 

Se face bine foarte repede. Este grozavă. Îţi simte lipsa 
totuşi adăugă Tibby la repezeală. 

Atunci, Tibby îi arătă Lorettei o poză a lui Katherine 
strălucind în casca ei de hocheist, poză pe care Loretta, prompt, 
a sărutat-o. Loretta voia să ştie totul despre Nicky şi voia chiar 
să fie sigură că anumite resturi nu se stricaseră în frigider. 
Loretta plânse mult, atât de tristeţe, cât şi de bucurie, şi spuse 
multe lucruri în spaniolă, pe care Tibby nu le prea înţelese. 
Tibby înţelese totuşi că Loretta o iubea cu adevărat pe 
Katherine. Îl iubea pe Nicky. O iubea chiar şi pe Tibby, 
Dumnezeu ştie de ce. Cum au putut părinţii lui Tibby să 
concedieze pe cineva care le iubea copiii aşa de mult? Era o 
greşeală. 

Loretta insistă ca Tibby să rămână la cină şi ea acceptă pe 
dată. Atunci Loretta, nepoata ei şi o altă soră începură, în ora 


care urmă, să se agite prin bucătărie, pregătind un festin, în 
timp ce Tibby stătea pe sofa cu sora bolnavă, uitându-se la 
televizor. 

Tibby urmărea actorii vorbind în spaniolă şi îşi lăsă mintea 
să zboare. Era impresionată de capacitatea de a iubi a Lorettei, 
chiar şi când angajarea ei încetase în asemenea proaste 
condiţii. Lorettei nu părea să-i pese că toată afacerea fusese aşa 
de nedreaptă, că părinţii lui Tibby se răzbunaseră pe ea. 

Unii oameni îşi petrec viaţa înotând în resentimente şi 
alţii, precum Loretta, lasă nenorocul să se scurgă peste ei. 

Când văzu masa aştemură cu mare pompă, îşi dădu 
seama cât de mândră era Loretta. În onoarea lui Tibby, Loretta, 
nepoata şi sora ei făcuseră friptură. 

Tibby încercă să-şi ascundă neliniştea de pe faţă. Era 
impresionată gestul Lorettei. Era clar că aceasta nu era o casă 
în care se mânca friptură în fiecare seară. Şi, astfel, Tibby 
mestecă friptura cu cât de multă vigoare fu în stare pentru o 
fată care era vegetariană de la nouă ani. 

Melodiile care se aud sât plăcute, dar cele neauzite sunt şi 
mai plăcute. Prin urmare, voi, cimpoaie, cântaţi! 

John Keats 

— Hai s-o sunăm... Carmen cea bună, spuse Carmen. 

Fcra sâmbătă şi îşi petrecuseră cea mai mare parte a 
dimineţii în piaţă. Acum Lena şi Tibby zăceau amândouă pe 
terasa din spatele casei lui Tibby, cu bărbiile în palme, dând din 
cap. 

— Băiatul care lucrează la spital, vezi tu, îi tot iese în cale 
acestei fete, buna Carmen. 

Carmen stătea în balansoar cu picioarele încrucişate în stil 
indian. Inspira mirosul de ananas al cremei de soare a Lenei. 

— Carmen cea bună are grijă de Valia. Este stoică şi lipsită 
de egoism. Are grijă de Katherine. O face din bunătatea inimii ei. 
Problema este că băiatul acesta crede că buna Carmen sunt eu. 

— Este drăguţ? o întrebă Tibby. 

Carmen miji ochii. 

— Tibby, tu ai auzit ceva din ce-am spus? 

— Tot. Numai că am nevoie să ştiu puţin contextul. Cum îl 
cheamă? Cu cine seamănă? Cât de mult îţi pasă ce gândeşte? 

Carmen se gândi puţin. 

— Ei bine... Hmmm. 


Sincer, chiar şi când se gândea la el era amuzant. A vorbi 
cu el era un jubileu. 

— Mă întrebi dacă este drăguţ? Ei, nu este Rayn 
Hennessey, desigur... 

— Nu, nu este! aprobă Tibby. Odată, că e adevărat. 

— Da. Este adevărat. Are lucrul ăsta în el. Şi, da, este 
drăguţ. 

Nu-şi putea şterge zâmbetul de pe faţă. 

— Este chiar drăguţ, spuse Lena. E clar! Uită-te la tine! 

— Cum îl cheamă? întrebă Tibby. 

— Win! 

Îşi dădu seama că o spusese în acelaşi ton uşor polemic 
pe care-l folosise el. Intotdeauna se lua după el. 

— Win? întrebară amândouă într-un glas. 

— Daa. De la Winthrop. Ce să facă? Nu el şi-a pus numele! 

— Mie îmi place, hotărî Lena. 

Tibby o studie pe Carmen un minut lung. 

— Oh, Doamne, Carma Carmeena, Carmabelle. Chiar îţi 
place băiatul ăsta, nu-i aşa? 

Carmen se înroşi. 

— Este uluitor! E ceva nou, continuă Tibby. Chiar îţi place 
de el! 

— Dar el nu mă place pe mine. Asta e problema. El este o 
persoană bună. Face voluntariat la spital cât e ziua de lungă. EI 
o place pe Carmen cea bună. 

— De ce nu i te dezvălui direct, aşa cum eşti? o întrebă 
Lena. 

— Pentru că n-o să-i mai plac! 

— De ce nu încerci? 

— Pentru că îmi este frică. Nu vreau să-l dezamăgesc. 
Prefer să aibă versiunea lui, idealizată, despre mine, decât să 
mă prezint aşa cum sunt. Îmi place felul în care gândeşte despre 
mine - adică despre Carmen cea bună. 

Lena îşi scoase ochelarii de soare. Era hotărâtă. 

— Carmen, asta e trist. Fii tu însăţi! Dacă nu te place 
pentru ce eşti, atunci relaţia nu are nici o valoare. 

— Aleluia! întări Tibby. 

Carmen le privi cu suspiciune. 

— Ce se întâmplă cu voi? 


Bridget stătea cu clipboardul în poală, la marginea 
terenului de fotbal, mestecând un fir de iarbă. Nu se deranja nici 
măcar să-şi prindă cataramele. Se învârtea pe acolo în 
picioarele goale. Nu prea era în regulă, dar cui să-i pese? 

Eric era la câţiva metri mai încolo. Îşi urmărea echipa 
făcând driblinguri. Acum, nu o mai apuca acel val de sfârşeală 
aşa de intens când îl vedea, începea să se obişnuiască. 

— Bly e la înaintare, spuse ea, fără să se adreseze cuiva 
anume. 

Ea l-ar pune pe Lundgren, suedezul, la apărare. Era bun la 
toate. Puştiul european avea întotdeauna cele mai bune acţiuni. 
Pe Naughton, favoritul ei, l-ar pune în poartă. El era total 
necoordonat, dar atrăgea mingea ca un magnet, într-un fel 
ciudat, aparent prostesc. În acel moment, ea îşi pusese echipa 
să exerseze o serie elaborată de sprinturi. Voia să-şi pună în 
ordine lista înainte de întoarcerea lor. 

Brusc, clipboardul fu acoperit de umbră. 

— Dispari! Nu trage cu ochiul! spuse ea, fără să se uite în 
sus. 

Eric se dădu un pas înapoi. 

— Ai înebunit? îl pui pe Naughton, atacant, în poartă? 

— Sunt nebună să-l pun oriunde. Nu spiona. Nu-ţi băga 
nasul. Nu, Pekin. Nu, Beijing. 

— Îţi dau un sfat prietenesc. 

— Orice sfat prietenesc se întoarce împotriva ta. 

— Oooh! Mi-e frică! 

În sfârşit, se uită la el. El se prefăcu că era gata să o calce 
pe picior. Ea îşi acoperi ochii cu mâinile, uitându-se cruciş în 
soare. Îi zâmbi şi un gând îi trecu prin minte „Cred că am putea 
fi prieteni, cu adevărat!” 

Eric li se alăturase ei şi Dianei la cină, în ultimele două 
seri. La început, Diana păruse alarmată, dar se obişnuise apoi cu 
el. Te poţi obişnui aproape cu orice. Petrecură trei ore stând la 
masă, la bufet, discutând meritele relative ale fiecăruia dintre 
membrii echipelor lor, ca trei mari proşti în ale fotbalului, ce 
erau! 

Bridget şi Eric pierdeau timpul amândoi chiar şi când nu 
aveau de ce. El o însoțea la alergările ei de seară, uneori. Luau 
prânzul împreună pe teren (cu excepţia zilei de luni când erau 
observatori în sala de mese) şi discutau strategii de joc. Nu 


făceau mare caz de nimic. Ea putea face aşa. Putea. Nu era prea 
greu. Îl iubea sau cam aşa ceva, dar îi plăcea şi să fie cu el. 
Putea fi fericită numai cu atât. Nu avea nevoie de mai mult. 

În sfârşit, atmosfera ciudată a reîntâlnirii lor întâmplătoare 
se risipea. Noua ei relaţie cu el o eclipsase aproape în întregime 
pe cea veche. 

Simţea că acum poate avea încredere în ea însăşi în 
relaţia cu el. 

Bridget văzu cum echipa ei, cu respiraţia întretăiată, 
venea înapoi către ea, de-a latul terenului. Stătea şi-i aştepta ca 
o mamă mândră de copiii ei. Naughton era primul. Cinstit, ea îl 
suspecta că trişase pe undeva, pentru că nu era de fel aşa de 
rapid. 

— Hei, Naughty, ce faci acolo? 

— Bine, zise el încercând să-şi recapete respiraţia. 

— Trebuie să beţi apă! ordonă ea grupului, apoi trecem la 
treabă. 

Naughton continua să se-nvârtă în jurul ei, nu aşa de sigur 
pe genunchii lui protejaţi, în timp ce toţi ceilalţi beau apă. Elo 
întreba întotdeauna diverse lucruri. Urma să aibă probleme cu el 
şi o ştia prea bine. 

— Alergi în seara asta? o întrebă el. 

— Probabil. O tură scurtă. 

— Pot veni şi eu? 

Asta era ceva nou. 

— Uhh... Cred că da. Dacă-ţi mai rămâne ceva energie, 
după ce teremin eu cu voi, azi! 

El părea nerăbdător. 

— O să rezist. Nu-ţi face probleme. 

Aceasta o făcu să-şi aducă aminte lucruri care se 
petrecuseră cu doi ani în urmă. Cum se strecura ea după Eric 
când acesta încerca să fie primul la înaintare în Mexico City. Îl 
necăjea, se dădea mare şi flirtase pe faţă. Doamne, făcuse ea 
toate acestea? 

Încă se gândea la acele lucruri în timp ce intra împreună 
cu Eric în sufragerie, ca să ia prânzul, cu vreo două ore 
întârziere. 

Remarcase că era tăcută, dar nu o sâcăi. 

Joe Warshaw îi intercepta în faţa camerei. 


— Chiar de cine aveam nevoie, spuse el, trăgându-i 
deoparte. 

Parcă îi făcu semn cu ochiul, spunându-i: „Vezi, partenerul 
tău nu este aşa de rău, nu-i aşa?” 

Bridget îşi privea degetele de la picioare. 

— Am planificat o excursie cu pluta, la sfârşitul 
săptămânii, le explică Joe. O coborâre de noapte pe Schuylkill. 
Este un râu nu prea rapid, care face legătura între alte două 
râuri. S-au înscris opt copii. Şi Esmer trebuia să participe, dar 
trebuie să-şi ia liber în weekendul acesta. V-am înscris şi pe voi! 
Vă deranjează? 

— Contează dacă ne deranjează? îl întrebă Eric. 

Ştia cum procedează Joe. 

Joe zâmbi larg. 

— Nu, de fapt! 

— Bine, atunci, spuse Eric. 

— Le voi spune tipilor de la bucătărie să împacheteze 
toate corturile şi lucrurile într-o maşină. O să vă fie mai uşor, ce 
părere aveţi? 

Eric şi Joe făceau planuri, în timp ce mintea lui Bridget o 
luase razna. Urma să petreacă o noapte în excursie cu Eric. Oh, 
Doamne! Avea încredere în ea să se tachineze prieteneşte în 
timpul meselor şi chiar a activităţilor pe lac. Ajunsese să 
stăpânească această artă subtilă. Dar să doarmă aproape de el, 
într-un sac de dormit, sub stele? Nu era sigură că are încredere 
în ea până într-atât, încât să fie în stare să facă aşa ceva. 

Salut, fetelor, 

41 de zile!!!! Mai ştiţi uinde vă sunt bikinii? 

Bee. 

Se întâmplase în vis. Chiar aşa. 

Lena avea un vis cu Valia şi cu mama ei şi cu Effie şi cu fel 
de fel de fragmente şi bucățele absurde. Şi în visul ei, ea se 
ducea în sufragerie - sau într-un loc despre care zicea ea că era 
sufragerie, deşi arăta destul de diferit. Şi, în loc de membrii 
familiei ei aşezaţi pe scaune, erau desene care-i reprezentau - 
bucăţi mari de hârtie cu desene în cărbune, lipite de scaune. 
Lenei nu numai că-i plăceau acele desene, din vis, dar mai ştia 
şi că le făcuse ea pe toate. 


Şi când se trezi, ştiu că proiectul ei se va realiza. Nu doar 
faptul că voia să deseneze o serie de portrete ale familiei ei. Ştia 
că asta trebuia să facă. 

Decise să înceapă cu mama ei, izvorul tuturor lucrurilor. În 
afară de asta, ştia că o putea convinge pe mama ei să fie de 
acord. După cină, scotoci prin toată casa pentru a găsi locul 
potrivit pentru a poza. 

— Stai aici, îi arătă ea canapeaua din sufragerie, din 
catifea verde, cu perne aranjate cu grijă. O studie pe mama ei. 
Nu. Nu se odihnea prea des în camera de zi. Hai în bucătărie, 
spuse Lena şi mama ei o urmă acolo. Se aşeză la masa din 
bucătărie. Mai bine. Dar mama ei nu stătea niciodată pe scaun. 

— Stai în picioare, bine? 

O lăsă pe mama ei să se învârtească în jurul mesei ei de 
lucru. Aşa mergea. Fără să se gândească, mama ei îşi sprijini 
bărbia în palme, cu cotul sprijinit pe tejgheaua de marmură, 
aşteptând-o pe Lena să înceapă. 

— Nu te mişca, spuse Lena. E bine. 

Ea se aşeză pe un taburet în partea opusă mamei şi îşi 
aşeză planşa de desen în poală. Lena o privi îndelung, înainte de 
a începe. Voia să vadă tot ce era real şi de asemenea tot ce era 
acolo. Nu voia să o facă să se jeneze. 

incepu. Îi plăcea moliciunea pielii mamei ei contrastând cu 
strălucirea suprafeţei de granit a tejghelei, felul în care pielea ei 
se lăţea puţin pe aceasta. Moliciunea nedorită a mamei tânjea 
după fermitate, dar moliciune era ceea ce avea. 

Lena voia să capteze nodurile uşor încreţite ale degetelor, 
cu urma dură a inelului de căsătorie care apăsa, aşa cum făcea 
acum, pe obrazul mamei. Se uită la cerceii de diamant, cu 
sclipirea lor rece, un cadou de aniversarea a douăzeci de ani de 
căsătorie, de la tatăl Lenei, care stăteau atâmând de lobii moi, 
obosiţi, ai urechilor ei. 

Să desenezi nu era un exerciţiu pasiv, îi plăcea lui Annik 
să spună. Trebuie să găseşti informaţia, trebuie să scotoceşti 
după ea. 

Lena se apropie să privească mai adânc în ochii zâmbitori 
ai mamei ei, faţa ei cu ridurile de expresie adâncindu-se spre 
buzele ei, mai pronunţate, prin felul în care şi le ţinea în acel 
moment, cu grijă, studiat. 


Ari voia s-o susţină pe Lena, cumva. Ar fi stat neclintită 
pentru acel desen, până ce i-ar fi amortit fiecare mădular. Dar 
trebuia să rămână şi alături de soţul ei. Făcuse deja prea multe 
compromisuri în anul acela, pentru a împinge lucrurile mai 
departe. Aplana ea toate conflictele, poate, dar acum trebuia să 
fie responsabilă. 

Lena văzu transpuse toate aceste conflicte pe fiecare 
bucăţică a feţei mamei ei. Văzu ridurile fine care trădau 
sentimentele care o frământau pe mama ei. Ari era aşa de 
insipidă, uneori, cu părul ei întins, cu sprâncenele pensate, cu 
hainele ei elegante în toate nuantele de bej! Dar atunci, Lena 
putea vedea că avea loc o mare bătălie în interiorul fiinţei ei. 

Lena îşi închipui că este un mareşal pe câmpul de bătaie, 
supraveghind ostilitățile dintre sprâncenele mamei ei. Apoi, se 
imagină ca pe un cartograf, care înscrie pe hartă fiecare curbă şi 
concavitate dintre pomeţii lui Ari şi maxilar. Se închipui o 
persoană nevăzătoare, care pipăia cu cărbunele ei de desenat 
drumul în jurul gâtului şi claviculei mamei ei. Se imagină de 
dimensiunea unei furnici, tărându-se peste concavităţile ca nişte 
canioane ale umerilor mamei ei. 

Când Lena îi duse desenul lui Annik, în ziua următoare, 
aceasta fu foarte emoţionată. Aproape că rămase fără grai. 

— Crezi că am prins scaunul? întrebă timidă Lena. 

Annik o îmbrăţişă, lovindu-i picioarele cu roţile scaunului. 

— Bineînţeles! 

Ar fi trebuit să rămânem acasă şi să ne gândim la acest 
loc? 

Elizsbeth Bshop 

— Slut, Naughty. 

Bridget nu-i spusese exact lui Naughton momentul în care 
va ieşi să alerge seara, dar el era acolo, oricum. Ea se întreba de 
cât timp aştepta el în stradă, la poalele dealului. Eric nu venise, 
în seara aceea. 

Alergară în tăcere destul de mult. Aerul era aşa de greu, 
încât practic simţeai umezeala pătrunzându-te. Poteca spre 
vârful dealului era destul de abruptă - ea voia să înceapă o 
alergare dură - şi el se ţinea strâns de paşii ei, chiar şi când 
arăta de parcă era pe punctul să îşi dea duhul. 


Avea paisprezece ani. Arăta infinit mai tânăr decât ea, dar 
îşi dădu seama cu oarecare durere că el era mai mic decât ea 
cam cu tot atâţia ani cu cât era ea mai mică decât Eric. 

El îşi întorcea mereu capul ca s-o privească. Era nervos. 

Ea făcu o scurtă pauză pe vârful dealului ca să admire 
priveliştea. Era parte a ritualului ei. Liniştea era întreruptă de 
răsuflarea lui Naughton, care respira aşa de greu, încât ea se 
temea ca nu cumva să-i plesnească un plămân. 

Aşteptă până se apropiară de poalele dealului ca să 
înceapă să vorbească. 

— Cum merge? a întrebat ea. 

— B-b-bine. 

Muncise din greu ca să pronunţe cuvântul. 

El aşteptă până ce terminară cursa de opt kilometri şi îşi 
continuară drumul la pas pentru a-şi potoli bătăile inimii. 

— Uram, Bridget? 

— Da? 

— lIți place să-ţi spun Bridget sau Bee? 

— Oricum! îmi plac amândouă numele! 

— Bine, uh, Bee? 

— Da? 

— Vreau să-ți spun ceva. 

— Spune! 

Tăcere. 

— Uh... nu... nimic... 

Şi broboane de sudoare apărură pe faţa lui. 

— Bine, atunci... 

Nu putea suporta să lase lucrurile neterminate. 

— Eu, uh, eu cred că eşti... extraordinară! 

— Şi eu te plac, Naughty. 

El tuşi. 

— Cred că vorbesc despre un alt fel de plăcut. 

— Ca acela în care îţi place o fată? i-o reteză ea scurt. 
Discuţia aceea putea dura toată noaptea. 

El fu surprins. 

— Da. 

— Eu îţi sunt antrenoare, Naughty. Ştii că nu pot fi 
prietena ta. 

Lucrul acesta nu fusese prea bun pentru ea, acolo, la Baja, 
nu-i aşa? De ce îşi închipuia că ar fi fost bine pentru el? 


— Ai un prieten? o întrebă el. 

Acesta ar fi fost un prilej pentru a scăpa de el, dar nu vru 
să spună o minciună. 

— Nu. Nu chiar. 

— Poate după ce se termină tabăra? îndrăzni el. Pot 
aştepta. 

El era cu mult mai dulce şi mai raţional decât fusese ea la 
Baja. De ce să pecetluieşti orice speranţă? 

— Poate într-o zi... Cine ştie ce se poate întâmpla? 

Câteva ore mai târziu, ea stătea lângă Eric, pe 
debarcader. Soarele apunea în spatele copacilor şi ea se simţea 
încrezătoare. 

— Pot să-ţi cer iertare pentru ceva? îl întrebă, legănându- 
şi picioarele înainte şi înapoi. 

— Pentru ce să-ţi ceri iertare? întrebă el, leneş. 

Părul îi era ciufulit tot, aşa cum apucase să se usuce după 
baia din lac. Faţa îi era luminoasă şi relaxată, într-un fel pe care 
ea nu-l mai văzuse niciodată în acea primă vară. 

— Acum două veri. 

Tresări întru câtva, dar o lăsă să continue. 

— Acest puşti, Jack Naughton, vrea să fie iubitul meu. Este 
dulce, dar mă face să mă gândesc la propria persoană. Imi 
aduce aminte cum m-am purtat eu cu tine şi mi s-a făcut aşa de 
ruşine! 

Rupse o aşchie de lemn din debarcader şi o aruncă în apă. 
Oftă. 

— Imi pare rău că am făcut aşa. Probabil că m-ai 
considerat aşa de ridicolă! 

Pe faţa lui Eric se citea durerea. Păstră tăcerea timp 
îndelungat. 

Ea îşi ridică pe debarcader picioarele atârnate şi îşi 
strânse genunchii la piept. Işi apăsă bărbia pe unul din 
genunchii bronzaţi, de frică să nu fie tentată să se uite la el. 
Simţea greutatea părului ei desfăcut, care i se usca pe spate. 

Nu mai discutaseră despre aceasta înainte. In 
nenumăratele ore petrecute împreună, nu menţionaseră faptul 
că se cunoscuseră bine unul pe celălalt. Niciodată nu vorbiseră 
despre „noi”. Nu exista nici un „noi”. Dar acum, ea ridica 
spectrul lui „noi”, nu-i aşa? Nu spre a-l reînvia, îşi promisese că 
n-o va face. Nu asta era. In mintea ei apărea versiunea 


amuzantă a faimoasei afirmaţii a lui lulius Cezar: „Nu am venit 
să ne lăudăm, ci să ne înmormântăm”. 

Eric îşi trecu mâna prin păr. 

— Nu m-am gândit că erai ridicolă, spuse într-un târziu, un 
pic în defensivă. A fost mult mai complicat decât atât. 

— Dar a fost numai vina mea. Ştiu bine. 

El arăta teribil de obosit. O parte a gurii îi era plată, alta, 
lăsată în jos. Ea îşi putea da seama că el nu voia să mai discute 
despre acest lucru deloc. 

— Nu voi mai relua discuţia asta, spuse ea încet. 

Ochii îi erau scăldaţi în lacrimi, pe care nu voia ca el să le 
vadă. 

— Am promis! Să uităm că s-a întâmplat vreodată. 

Când, în sfârşit, el vorbi, vocea lui era aşa de stinsă, încât 
abia dacă îl auzea: 

— Crezi că am putut uita? zise el şi îşi trecu mâna peste 
ochi. Chiar crezi că toată vina a fosta ta? Că eu nu am vrut 
deloc? 

Brian terminase, aşa că Tibby stătea în camera ei. Brian 
venise să o vadă pe Katherine aproape în fiecare zi. 
Transformase ghipsul de pe braţul ei într-o capodoperă, 
desenând pe el un dragon feroce, la care adăuga câte puţin de 
fiecare dată când venea, cu marker-ele ei miraculoase. 

Brian venea să o vadă şi pe Tibby. Tibby bănuia, dar nu 
voia să-l vadă. O mai vedea uneori, ori de câte ori bântuia prin 
bucătărie, scotocind după provizii, şi o întreba din ochi de ce îl 
evita. Şi ea continua să-l evite pentru că nu avea un răspuns la 
acea întrebare. 

Tibby stătea cocoţată pe pat, cu uşa întredeschisă în aşa 
fel, încât să poată auzi vocea lui Brian, dar să nu fie văzută. In 
acel moment, sosi Carmen. Brian a fost destul de atent să o lase 
singură, dar cu Carmen nu putea fi vorba de un astfel de noroc. 
Carmen întră în cameră şi închise uşa în urma ei. 

— Ce faci? 

— Ce vrei să spui? 

— De ce nu te vezi cu Brian? Bietul băiat moare de dor. 

— Este aici ca să o vadă pe Katherine, bătu Tibby în 
retragere. 

Carmen nu era o persoană prea răbdătoare. 


— Taci din gură! O iubeşte pe Katherine, dar pe tine vrea 
să te vadă. 

— De ce nu pot să fiu eu singură, dacă vreau să fiu 
singură? o întrebă Tibby cu îndărătnicie. 

Carmen suspină. Era într-una din stările ei insistente. 

— Pentru că Brian te iubeşte. Şi sunt foarte sigură că şi tu 
simţi acelaşi lucru. Deci, ce faci? 

Îţi place sau nu, vei pleca la Universitatea din New York, 
într-o lună şi jumătate. Nu poţi lăsa lucrurile aşa. 

Tibby obosise să tot audă lucrul acela. Mama ei îi cântase 
aceeaşi melodie cu nici douăzeci şi patru de ore în urmă, în 
camera ei. 

— De ce este toată lumea aşa de grăbită să ne vadă pe 
mine şi pe Brian împreună? De ce trebuie să fie el iubitul meu? 
Nu eşti o persoană adevărată, dacă nu ai un iubit? De ce trebuie 
cineva să fie neapărat îndrăgostit de altcineva? 

— Nu trebuie să fii îndrăgostită de cineva, răspunse 
Carmen. Dar aşa se întâmplă. Şi, în plus, Brian înseamnă mai 
mult pentru tine decât un simplu iubit. 

Carmen privi dezgustată la mizeria din jur. 

— Este din cauza lui Katherine? întrebă ea în continuare. 
Pentru că sora ta se face repede bine, tu eşti aceea cu inima 
frântă. 

— Nu este vorba de Katherine, spuse Tibby doar pentru a 
scăpa de Carmen. Nu este vorba de nimic. Şi, oricum, poate te 
înşeli. Poate că eu nu-l plac pe Brian în acest fel. 

Carmen o măsură de sus până jos. 

— Eşti cinstită când spui că nu-l placi pe Brian în acest fel? 

Tibby nu putea spune „da” fără să mintă, aşa că se decise 
să nu spună nimic. 

— Salut, tata. Sunt eu. 

— Salut, iepuraşule! Ce plăcut e să-ţi aud glasul! Ce s-a 
întâmplat? 

Carmen şi Al vorbeau regulat sâmbătă seara la telefon, 
aşa că un apel joi seara cerea prompt vechiul „Ce s-a 
întâmplat?”. Carmen fusese nerăbdătoare să-i spună mamei, în 
felul ei uşor văicărit, că nu-i va îndeplini visul de o viaţă de a 
urma colegiul Williams. Se întâmpla că nu era deloc interesată 
să-i spună aceasta tatălui ei. Ar fi amânat acest apel de o sută 
de ori. 


— Eu... um... Ce face Lidia? 

— Extraordinar. 

Evident, tatăl ei ştia că ea e în încurcătură. 

— Ce face Krista? 

— Cred că este bine. 

Al era întotdeauna mai circumspect cu acest subiect. Nu 
voia să creeze impresia că Krista era fata care locuia cu el, în 
timp ce Carmen era fata cu care vorbea sâmbăta. În ciuda 
faptului că ăsta era adevărul. 

— Salut-o din partea mea, bine? 

— Bineînţeles. O să fie fericită. Acum, spune-mi, ce mai 
faci? Cum e slujba? 

— Este... bine. Ascultă, sun pentru că... ei, pentru că... 

Trebuia să se hotărască să o spună. 

— Pentru că mă gândesc mult la toamna aceasta. 

— Bine... 

— S-ar putea să nu fiu pregătiră să plec de acasă chiar 
acum. 

O spuse aşa de repede, încât îi ieşi pe gură ca un singur 
cuvânt mai lung. 

— lepuraşule, explică ce vrei să spui. 

— Cu mama şi David... şi mama care aşteaptă un copil şi 
toate celelalte. Este greu să-mi imaginez plecarea în aceste 
condiţii. 

— Bine... 

— Ar trebui să rămân aici, în toamna asta. Aş putea chiar 
să merg la Universitatea din Maryland. Ştii, în orice 
eventualitate... am fost acceptată acolo. 

— Oh, nu ştiam! 

— S-a întâmplat de curând. 

— Aşa, deci. Spui că ai putea sta acasă în toamna asta. 

— Cred că „probabil” aşa va fi. 

Răsuflă lung. Îşi ţinuse respiraţia cel puţin un minut. 

— Înseamnă că nu mergi la Williams, atunci. 

— Poate că nu merg. 

— Poate că nu? 

— Probabil că nu. 

— Probabil că nu. 


— Daa. Treaba este că trebuie să sun la Williams să le 
spun. Nu trebuie să blochez un loc, dacă nu am de gând să-l 
folosesc, ştii tu. 

— Da, sunt sigur că ai dreptate. 

Tatăl nu părea supărat. Părea calm. 

— Aşadar, merg înainte şi îi sun, ce crezi? 

Işi putea auzi tatăl ducând telefonul la cealaltă ureche. 

— lepuraşule, de ce nu mă laşi pe mine să am grijă de 
lucrul acesta? Am dat deja un avans mare şi s-ar putea să fie 
ceva probleme ca să recuperez banii. 

— Oh, nu! Aşa crezi...? 

Carmen nu putea suporta gândul că tatăl ei va pierde mii 
de dolari împreună cu toate celelalte. 

— Mă descurc eu, spuse el. Lasă-mă să mă ocup eu, bine? 

Era aşa de calm! 

să fi fost posibil ca mama să-l fi prevenit? Carmen detectă 
un uşor miros de complot părintesc. Chiar şi divorţaţi, părinţii 
erau în stare de asemenea lucruri, dacă aveau un interes. 

— Mulţumesc, tati, zise ea şi i se umplură iar ochii de 
lacrimi. Eşti sigur că nu eşti dezamăgit? 

Vocea nu o ascultă şi cedă la ultima silabă. 

El oftă. 

— Dacă vrei să mergi la Williams, şi eu vreau să mergi la 
Williams. Dacă vrei să mergi la Maryland, şi eu vreau să mergi la 
Maryland. Vreau să fii fericită, iepuraşule. 

Cum de avea ea aşa părinţi buni? Cum a ieşit din 
asemenea părinţi buni un aşa dezastru de fiică? 

El nu mai termina să fie drăguţ. 

— Te iubesc, Carmen. Am încredere că vei face alegerea 
bună. 

Carmen simţi că o nicovală îi înlocuise, în mod misterios, 
intestinele. Uneori adevărul pare a fi cel mai greu de suportat. 

Aceeaşi veche poveste. 

Băiatul găseşte fata, băiatul pierde fata, fata găseşte 
băiatul, băiatul uită fata. Băiatul îşi aminteşte de fată. Fata 
moare într-un tragic accident. 

The „Naked Gun” 

Coborâtul cu pluta decurse liniştit. De această dată, nu îi 
atacaseră albinele. Nu avură parte de împroşcături cu apă, nu 


aplecări sau căderi peste bord. Bridget şi Eric fură convingători, 
arătând că ştiu ce fac. 

Intre timp, băieţii din tabără, opt la număr, se stropiră din 
plin, se ciocniră cu plutele şi se loviră cu vâslele. Desfăşurară o 
activitate febrilă, în timp ce Bridget şi Eric îşi vedeau de treabă. 

In timpul lungilor ore de plutit pe apa fierbinte şi liniştită a 
râului, Bridget avu o mulţime de timp să regrete ultima ei 
conversaţie cu Eric. Aceasta schimbase starea de spirit dintre ei. 
Bineînţeles că da. Relaxarea se evaporase. Brusc, deveniseră 
atenţi şi politicoşi unul cu altul. Ea ura cu adevărat acest lucru. 

Apăruseră tensiuni de toate felurile între ei. Devenise 
conştientă să-şi tragă tricoul peste bikini când îi era cald, chiar 
dacă toţi ceilalţi erau deja în costume de baie. Îşi muta privirea 
de la pieptul gol al lui Eric, deşi îl văzuse astfel de nenumărate 
ori. În timp ce-şi împletea părul, îl pândea să vadă dacă se uita 
şi amândoi, instantaneu, îşi lăsau ochii în jos. 

Când, imediat după cina formată din insipida fasole şi 
orezul caracteristic taberei, începu ploaia, amândoi se simţiră 
uşor jenaţi. Erau trei corturi: două de patru persoane pentru 
copii, unul de două persoane pentru conducătorii de grup. Cortul 
de două persoane i se păru ridicol de mic lui Bridget, când se 
apucă să îl ridice. 

Putea ghici că Eric îşi pusese în cap să doarmă sub cerul 
liber. La fel şi ea. Astfel, ea putea fi într-o latură a taberei şi el în 
cealaltă, şi amândoi puteau evita toată această situaţie 
încurcată. Vântul sufla mai tare şi arunca picături mari de ploaie 
peste ei de parcă ar fi făcut-o înadins. Vor dormi cu toţii în 
corturi în noaptea aceea. 

De obicei, Bridget era bună la depăşirea tensiunilor. Era 
unul dintre talentele ei speciale. Continua să mărşăluiască 
înainte cu curaj, călcând grijile în picioare, neacordându-le nici o 
atenţie. 

Dar, de data aceea, era altă treabă. Tensiunea se înfăşură 
tot mai strâns în jurul gleznelor ei şi o ţintuia locului. Nu ştia 
unde să se ducă să-şi schimbe costumul de baie. Nu voia ca el s- 
o vadă spălându-se pe dinţi sau periindu-şi părul. Evident, nu 
voia să o vadă făcând pipi în pădure. Nu voia să dea de el 
îmbrăcat doar în chiloţi sau şi mai rău. Era enervată la gândul că 
ar el putea s-o privească strecurându-se în sacul de dormit, în 
cămaşă de noapte. 


Când se gândea la imprudenţa ei în ce-l privea, de acum 
două veri, bătea în retragere. Cum putuse face aşa ceva? Nici 
măcar nu-l ştia pe atunci. 

Poate că tocmai de-aia se purtase aşa. 

Eric îi oferi un lung răgaz de intimitate, lăsând-o singură în 
cort, înainte de a o întreba politicos dacă poate intra. Era aşa de 
politicos, încât se udase până la piele. 

Întinsă în sacul ei de dormit, cu părul adunat sub ceafă, se 
întoarse cu spatele la el, ca şi cum nu l-ar fi observat că se bagă 
în sacul lui de dormit la numai câţiva centimetri depărtare de al 
ei. Şi-ar fi dorit să poată râde amândoi de situaţia aceea, dar nu 
găsea calea. 

Aşa că stăteau amândoi întinşi într-un mic cort portocaliu, 
unul lângă altul. Ploaia bătea în cort. Ea îi putea mirosi 
şamponul şi pielea udă. Era jenant, dar într-un mod magic. 

Ea era prea tulburată ca să analizaze posibilităţile 
tentante aflate la îndemâna lor dacă ar fi fost să-şi lase mintea 
să zboare. Adevărat, ce-şi dorea ea mai mult era să-l facă pe el 
să se liniştească. Nu însemna nici o ameninţare. Chiar nu era. 
Voia să-i dovedească şi lui acel lucru. 

Se întoarse cu faţa în sus, privind în sus. 

Işi drese glasul. 

— Povesteşte-mi despre Kaya, spuse Bridget. Cum arată? 

Eric nu răspunse imediat. 

— Pariez că e frumoasă. 

El oftă lung. 

— Da. Este. 

Părea precaut. Nu-i plăcea să vorbească despre lucrurile 
acelea. 

— Are părul blond sau închis la culoare? 

— Închis la culoare. De fapt, este pe jumătate mexicană. 

— Grozav. 

În mod absurd, Bridget îşi dorea să găsească vreo cale de 
a fi pe jumătate mexicană. 

— Se duce în Columbia? 

— Abia a terminat facultatea. 

Lui Bridget i se părea aşa de de modă veche şi de 
sofisticat şi foarte interesant să fii pe jumătate mexicană şi să 
obţii diploma Universităţii din Columbia. Simţea că i se dezvoltă 
un complex de inferioritate, cum stătea ea aşa, prostită, în sacul 


ei de dormit, făcându-se mică în pielea ei de minoră 
nemexicană. Nu voia nici măcar să mai spună altceva, de teamă 
să nu pară încă şi mai proastă şi mai copilăroasă, faţă de 
uimitoarea lui iubită. 

De ce oare Bridget o invitase pe iubita lui Eric în micul lor 
cort portocaliu? 

Eric se întoarse pe o parte, cu faţa la ea şi proptindu-şi 
capul în mână. Faptul că discutaseră puţin, chiar şi despre Kaya, 
relaxase puţin atmosfera între ei. 

— Hei! Vreau să aud şi eu despre prietenii tăi! 

Nu putea rezista la aşa o ispită. Şi astfel, îşi consumă 
nervozitatea ciripind şi flecărind, cât de prosteşte şi de 
copilăreşte fu în stare. 

Ultimul obstacol pentru Lena era unul mare. Era Valia. 
Lena o evitase pe bunica ei aşa de bine de atât de multe luni, 
încât era aproape înspăimântător să se uite drept în ochii ei. Pe 
jumătate, Lena spera că Valia va refuza să-i pozeze, dar nu se 
întâmplă aşa. Stătea în spatele pupitrului din cămăruţa ei şi se 
uita drept la Lena. 

— Poţi lucra la calculator, dacă vrei. Aş putea să te 
desenez aşa. 

— Am terminat cu calculatorul pe ziua de astăzi. 

Lena făcu socoteala că este deja târziu în Grecia, probabil 
că acesta era motivul refuzului. 

— Te poţi uita la televizor, dacă vrei să fii mai relaxată. 

— Nu. Stau aşa. 

Lena trebui să-şi îndrepte spatele. Căuta o ieşire şi Valia 
se uita direct la ea. Se hotări să fie curajoasă. 

La început, i-a fost greu. Lena evita să vadă durerea 
evidentă a Valiei şi propria tulburare. Văzând faţa Valiei, nu 
putea ignora durerea ei. A o desena pe Valia însemna nu numai 
a o vedea, dar şi a citi în sufletul ei. Lena simţi că singura ei 
speranţă era să o ia treptat. 

Ce mult îmbătrânise bunica ei în ultimul an! Pielea Valiei 
era aşa de zbârcită, încât părea gata să-i cadă de pe oase. Ochii 
ei, cândva negri, erau apoşi şi stinşi cu o dungă albăstruie în 
jurul irisului. Priveau dintre pliurile pielii ca din interiorul unor 
grote. 

Bapi o iubise pe Valia. Lena îşi imagina că şi când 
îmbătrâniseră, Bapi o vedea pe Valia tot femeia frumoasă şi 


tânără care fusese. Acum nu mai era nimeni să o vadă în acest 
fel şi, în consecinţă, se delăsase. 

Pe neaşteptate, Lena acceptă provocarea. Avea de gând 
să încerce să o vadă pe Valia - Valia a lui Bapi - în faţa ochilor 
ei, dacă putea. Nu găsea numai durerea, chiar dacă era mare. 
Ar fi ca un arheolog. O va dezgropa pe prima Valie, o va 
redescoperi în mijlocul tuturor acelor ruine. 

Acum Lena privea cu adevărat şi Valia se lăsa privită. 
Niciodată Lena nu făcuse un desen cu personajul privind-o drept 
în ochi. Era ca o înfruntare de priviri ajunsă la un punct mort. 

Lena, arheoloagă, văzu esenţa în forma sprâncenelor 
Valiei. Împrumutase puţin de la Effie, despre care unii spuneau 
că seamănă cu Valia. Îl văzu pe tatăl ei în forma gurii şi a bărbiei 
Valiei. Lena desena ceea ce vedea, dar lăsa trecutului să 
completeze şi să o ajute să interpreteze ceea ce vedea, dacă 
este posibil. Putea vedea frumuseţea dacă încerca, într-adevăr 
acel lucru. 

Obişnuita încruntare agresivă dispărea treptat de pe 
figura Valiei. Părţile şi locurile care-i alcătuiau faţa luară forme 
noi, mai naturale. Lena îşi dădu seama că Valiei îi plăcea să fie 
privită. Şi aceasta o făcu pe Lena să-şi dea seama, cu tristeţe, 
ce puţin se uitau ceilalţi la ea. Tuturor le era frică de ea. Işi 
întorceau mereu privirea de la ea. Cine avea nevoie deo 
tragedie în plus în viaţa lui? O ignorau politicos sau se supuneau 
văicărelilor ei, numai ca să scape. Toţi doreau de fapt ca ea să 
dispară. Sau doreau ca măcar furia ei, singurătatea ei plină de 
suferinţă, nemulţumirea ei şi toate văicărelile ei să dispară. Cu 
restul nu era o problemă. 

Nu era de mirare că Valia era furioasă. Fiul ei o adusese 
aici aproape cu forţa şi acum îşi petrecea tot timpul dorindu-şi 
să nu fi fost acolo. Şi Valia voia ca să plece, acela era adevărul. 
Toţi voiau ca ea să plece. Şi ea voia să plece. Ce încurcătură! 

Lena desena şi desena. Valia era un model excepţional. 
De departe mai bună decât profesionistele de la şcoală, plătite 
cu cincisprezece dolari pe oră. De şaptezeci de minute, Valia 
stătea nemişcată pe scaun, fără să ofteze măcar o dată, sau să 
se vaite sau să se răsuceasă. 

După un timp, Lena simţi lacrimi în ochi, dar nu se opri din 
pricina lor. Ce singură era Valia! Ce mult îi plăcea să fie privită, 


de fapt. Ce tragedie pentru toţi că o înfometaseră în aşa 
măsură! 

Când termină, Lena se ridică şi o sărută pe Valia pe 
creştet. Nu se atinseseră una pe alta de luni de zile. Valia părea 
impresionată de întâmplare. 

Cu timiditate, Lena îi oferi Valiei desenul. 

— Te-am văzut. În sfârşit, cred că te-am prins, spuse Lena 
încetişor. 

Valia privi îndelung desenul. Nu spuse nimic. Dădu din 
cap, brusc, dar Lena se gândi că în acea ciudată sâmbătă după- 
amiază, se văzuseră una pe alta. 

În dimineaţa următoare, la micul dejun, Valia se întoarse 
la vechile metehne. 

— Cine a făcut cafeaua asta? întrebă ea, de parcă era pe 
punctul de a o scuipa pe masă. 

— Eu, răspunse scurt Lena. Nu îţi place? 

— Este extrem de rea, spuse cu năduf Valia. 

Lena clipi spre Valia, neluându-şi ochii de la ea şi spuse: 

— Atunci nu o bea! 

Toată familia se uită spre ea cu gura căscată şi Lena se 
simţi foarte mulţumită de ea. 

— Salut, Carmen! Sper că e Carmen care trebuie! Dacă 
aşa este, atunci eu sunt Win. Dacă nu, sunt... sunt tot Win şi-mi 
cer scuze pentru deranj. Chiar dacă este Carmen care trebuie, 
poate că te deranjez şi îmi pare rău dacă e aşa. Am găsit 
numărul tău pe... ei, nu are importanţă. Nu sunt ca o râie sau 
ceva de genul ăsta. Jur. Niciodată nu am mai sunat pe cineva, 
aşa tam-nesam. Dar trebuie să recunosc că m-am gândit la tine 

Cândva, pe la mijlocul nopţii, Bridget a simţit o gâdilare 
uşoară pe braţ. Deschise ochii, fără să mişte nici cel mai mic 
muşchi. În somn, Eric se rostogolise spre ea. Capul îi ajunsese 
aşa de aproape, încât îi atingea umărul. | se opri respiraţia. 
Corpurile le erau încovoiate în aceeaşi direcţie, al ei făcând un 
căuş de la distanţă în jurul corpului lui. Sacii de dormit aproape 
că se atingeau. 

Cât de puţin apucase să doarmă în noaptea aceea, somnul 
îi fusese plin de vise ciudate. Nu putea să mai adoarmă, fiind 
aşa de aproape de el. Se întreba dacă el remarcase cumva ce 


aproape erau unul de altul, cum li se amesteca respiraţia. Sau, 
somnul lui era el inocent şi adevărat? 

Îşi mişcă piciorul cu prudenţă şi îşi tinu respiraţia până ce, 
prin sacul de dormit, atinse cât se poate de uşor, călcâiul lui cu 
degetul ei cel mare de la picior. Se ruga ca el să nu simtă sau să 
îl deranjeze. Nu se întâmpla. El dormea, îşi retrase piciorul cu 
părere de rău. 

Ar fi dat orice ca el să o dorească din nou. Dar ar fi dat şi 
mai mult ca el să aibă încredere în ea. 

Nu mă întreba nimic acum. Sunt morocănoasă şi probabil 
că o să fac haz pe seama ta. 

Effie Kaligaris. 

Tibby stătea în faţa teatrului, aşteptând să se termine 
spectacolul de la ora unu. Încetase să mai urmărească filmul. În 
zilele acelea prefera să stea în faţa ferestrei şi să privească, într- 
o după-amiază, casieriţa fusese bolnavă şi Tibby trebuise să 
preia ghereta. Era amuzant în siguranţă, liniştit, predictibil. 

Tibby se întreba, încă o dată, cu privire la alegerea pe 
care o făcuse în ce priveşte cariera ei. Se întreba dacă 
Universitatea din New York nu cumva avea vreun loc la cursurile 
de contabilitate. Sau poate ofereau vreun program pentru viitori 
colectori de taxă de autostradă... Sau de casieri. Se imagină 
făcând carieră într-unul din acele magazine de băuturi din 
cartiere rău-famate, unde stăteai în spatele unei plăci groase de 
plexiglas antiglont şi oamenii îşi plătesc consumaţia printr-o 
gaură din fereastră. Părea perfect. 

Zări un mic grup pe trotuarul de vizavi şi trăi o clipă 
senzaţia pe care o ai când vezi pe cineva cunoscut, înainte de a- 
ţi da seama că îl cunoşti. Tipul înalt era desigur Brian. Tibby 
trebuia să gândească iar şi iar cum arăta el în acele momente. 
Pe când fusese cel mai umil tocilar, avea părul lung, neîngrijit, 
nepieptănat, care avea nevoie să fie tuns. Acum arăta vizibil 
mai bine, neglijent exact la modul care trebuia. Işi cumpăra 
hainele de la Old Navy cam de două ori pe an, deci nu era vorba 
de nici o capcană aici. Învăţase să-i placă să facă duş, ceea ce îi 
era de mare ajutor. 

Piticania de lângă el, sugând o acadea, cu cască de 
jucător de hochey, era Katherine, desigur. De câte ori Tibby 
vedea casca de hocheist, avea o strângere de stomac. Muşchii 


feţei i se contractau într-o grimasă, chiar şi dacă încerca să se 
abţină. Imaginea lor o enervase şi o făcu să vrea să plângă. 

Nicky o ţinea pe Katherine de mâna cealaltă. Chiar şi el 
devenise mai protector faţă de ea. 

Traversară strada şi se apropiară de intrarea în teatru. 
Katherine o zări pe Tibby la ghişeu. li făcu semn cu mâna aşa de 
agitat, încât casca îi alunecă într-o parte, bareta turtindu-i lobul 
urechii. Tibby le deschise uşa. 

— O să vedem un film la teatrul tău! strigă Katherine. 

Tibby îi îndreptă casca. Intotdeauna făcea aşa. 

— Hei, priviţi! arătă Katherine spre capul ei. 

— Ce-i? întrebă Tibby. 

— Etichete! Nicky m-a ajutat să le lipesc! spuse Katherine 
în extaz. 

Casca de hocheist era într-adevăr plină de etichete cu toţi 
supereroii şi toate personajele din desenele animate, din istoria 
comerţului cu lucruri ieftine. 

— Uau! Frumos! spune Tibby. 

— Acum s-ar putea să nu mai vreau s-o dau jos, declară 
triumfătoare Katherine. 

Tibby simţi că se sufocă. O tulburaseră cuvintele lui 
Katherine. Dumnezeu s-o binecuvânteze pe Katherine. Cum 
putea fi aşa cum era? Cum putea Tibby să fie aşa de diferită? De 
ce suferea ea aşa de mult, când Katherine se vindeca repede? 
Nu Tibby căzuse de la fereastră. Grija ei pentru Katherine 
devenise devastatoare. Katherine nu avea nevoie de ea. Pentru 
ce acea grijă, de fapt? 

Uitând de ce se întâmplase, pentru moment, Tibby privi 
instinctiv spre Brian. Brian îi atinse mâna, tandru, şi o învălui cu 
o privire care promitea sprijin şi care nu avea nimic de a face cu 
dorinţa lui de a o săruta sau nu. 

Carmen salvase în memoria telefonului mesajul lui Win şi 
îl ascultă de paisprezece ori într-o oră. Atunci, de ce se afla în 
spital - chiar în locul unde lucra el - într-un colţ, cu nasul într-o 
carte, cu ochelari de soare pe nas şi pălărie pe cap? Era miercuri 
după-amiaza şi Valia îşi făcea obişnuita şedinţă de terapie. 
Carmen ştia unde putea să-l găsească pe Win. Poate o căuta şi 
Win. 

În loc să-l caute, alesese cel mai îndepărtat loc posibil, 
care se întâmpla să fie culoarul pustiu al maternității. Pentru 


moment, era linişte şi bine, dar brusc apărură câteva gravide 
gălăgioase, care se îndreptau spre ea. Îşi aplecă şi mai mult 
capul şi încercă să citească mai departe, dar nu se mai putu 
concentra. Adio cu liniştea ei. N-avea unde să fugă. 

Femeile gravide şi soţii lor se înghesuiră într-o cameră. 
Carmen încercă să îşi imagineze cam cum ar fi o petrecere 
sălbatică numai cu femei însărcinate, când îi încolţi o idee. şi 
privi ceasul de la mână. În cea mai mare parte a timpului, ignora 
tot ce îi spunea mama şi care avea legătură cu naştere, copil 
mic, burtă mare etc. Dar îşi aminti vag că parcă auzise că mama 
ei şi David urmau să vină la un curs Lamaze chiar în acel spital. 

S-ar fi putut? Chiar era posibil? 

Oh, Doamne! 

Încercă să se întoarcă la carte, dar nu fu în stare. Citise 
câteva pagini, dar ironia lui Jane Austin îi intra prin ochi şi se 
oprea brusc în creierul ei. Acum Carmen devenise curioasă. 
Odată ce formula o întrebare, îi era aşa de greu să nu răspundă 
la ea! îşi puse cartea în sac şi cobori în hol. Se opri la încăperea 
în care intraseră femeile însărcinate. Aceasta avea o fereastră 
mată, prin care putea totuşi să tragă cu ochiul. Văzu cupluri 
aşezate pe podea. Bărbaţii aveau picioarele îndepărtate şi 
nevestele lor rubiconde erau aşezate jos în faţa lor. Cinstit, 
arătau cu totul special. Profesoara stătea în spatele unei mese, 
în faţa lor. 

Carmen ajunsese la concluzia că mama ei nu participa de 
fapt la acest curs ciudat, când zări undeva în fundul încăperii 
moţul familiar de păr negru. Era uşor să nu o vadă pe Cristina, 
chiar cu pântecele ei rotund, pentru că părea că se micşorase, 
aşa cum stătea, lipită de perete. 

Toţi erau câte doi, numai Cristina era singură. De ce? 
Exerciţiul consta în masarea umerilor soţiei de către soţ, iar 
Cristina stătea singură acolo. 

Unde era David? Carmen se uită uluită când Cristina îşi 
ridică mâinile ca să-şi maseze singură umerii. De asta avea 
nevoie Carmen. Durerea din piept o luă prin surprindere şi o 
împinse drept în cameră. 

— Cu ce pot să te ajut? o întrebă instructoarea. 

— Numai o secundă, spuse Carmen şi se duse spre mama 
ei. Ce se petrece? Unde este David? 

Ochii Cristinei erau roşii. 


— A avut o urgenţă. A trebuit să zboare la St. Louis! şopti 
ea. 

Spre lauda ei, era o mare tristeţe în felul în care o 
spusese, dar nici urmă de reproş. 

— Dar tu ce faci aici? 

— Valia are şedinţa de recuperare. 

Cristina încuvinţă din cap. 

Instructoarea îşi făcu apariţia în faţa lor. 

— Participaţi la curs? o întrebă ea pe Carmen. 

Nu o spusese amabil, ci le chema la ordin. 

Carmen se uită de la instructoare la mama ei şi invers. 
Arătă spre mama ei. 

— Sunt partenera ei. 

Instructoarea păru surprinsă. Oficial, trebuia să fie 
deschisă la orice fel de cupluri. 

— Bine. Este bine. Incepem cu câteva exerciţii de tehnici 
de masaj. Faceţi ce fac ceilalţi pentru început. 

Carmen o aşeză pe mama ei în faţa ei şi începu să-i 
maseze umerii tensionaţi. Carmen avea mâini puternice. Simţea 
că e bună la masaj. Auzi un suspin în respiraţia mamei şi ştiu că 
Cristina plângea. 

Dar ştia că mama ei plângea de bucurie şi asta o făcu pe 
Carmen fericită cum nu mai fusese de mult timp. 

Salutare, fete frumoase! 

Tata tocmai ml-a trimis o grămadă de chestii de la Brown. 

Pe colega mea de camera o cheamă Aisha Lennox. Nu-i 
aşa că sună beton? 

Voi locul cu ea. O s-o cunoaşteţi şi voi. Ce Ziceţi? 

Bee. 

Lena credea că îi va veni uşor să o deseneze pe Effie. Nu 
se temea. Nu se pregăti în mod special. O luă uşor. Lena nu era 
înceată şi bine făcea, aşa hotărâse ea. Întotdeauna sfârşea prin 
a regreta. 

— Unde vrei să stai? în camera ta? în pat? Altundeva? 

— Umm. Effie îşi vopsea unghiile. Nu poţi aici? 

Stătea pe podea în faţa televizorului, în cămăruţa ei. Era 
un reality show pe micul ecran. Bărbia lui Effie se odihnea pe 
genunchi şi ea acorda atenţie deplină unghiilor de la picioare, de 
parcă ar fi fost unul dintre cele mai grele lucruri de care se 
ocupase vreodată. 


— Cred că da. Te superi dacă opresc televizorul? 

— Lasă-l să meargă. Nu mă uit la el! 

Lena se supuse. Era de părere că, dacă-ţi dădăceşti 
modelul, acesta nu mai are cum să fie relaxat. Oricât de prost ar 
fi fost acesta. 

Lena se decise la un profil. Genunchii lui Effie îndoiţi, 
bărbia în jos, degetele de la picioare îndoite. Începu să facă 
schiţa. 

Effie nu era Valia. Se mişca mereu de parcă a-i poza Lenei 
nu era tocmai ce voia să facă. 

— Ştt, Eff, nu poţi sta liniştită? 

Effie o fulgeră cu privirea. Reveni asupra unghiilor ei de la 
picioare. 

Lena se strădui din greu. Era dificil să desenezi o mână în 
mişcare. Lena renunţă în cele din urmă. Era dificil să desenezi 
caracterul cuiva atunci când acel cinva stă cu faţa întoarsă. 
Incercă să prindă îndărătnicia lui Effie. Era singurul lucru pe care 
îl putea face în acele condiţii. 

Lena se întrebă de ce se împotrivea aşa de tare Effie, la 
urma urmelor. Era adevărat că nu prea comunicaseră în acea 
vară. Işi luaseră slujbe chiar de la începutul vacantei. Amândouă 
petreceau cât de mult timp puteau departe de casă. Să fi fost 
relaţia ei cu Effie o altă faţetă a nenorocirii Valiei? 

Să fi stat lucrurile mai rău decât ştia Lena? 

— Effie? 

— Ce-i? făcu aceasta, fără să întoarcă capul. 

Gura Lenei părea că lucrează mai bine cu un cărbune de 
desen în mână. Incepu să vorbească: 

— Ef, simt că nu vrei să lucrezi cu mine. Parcă eşti 
supărată pe mine. 

Effie îşi dădu ochii peste cap. Se prefăcu ocupată cu 
uscatul ojei roz de pe unghia degetului ei mare. 

— De ce crezi asta? 

— Pentru că nu te uiţi la mine. Nu vrei să stai liniştită. 

Dacă Effie ar fi fost Lena şi Lena ar fi fost Effie, treaba ar fi 
durat toată ziua. Dar, din fericire, Effie era Effie. Când, în sfârşit, 
se întoarse, faţa ei exprima multe. 

— Poate că nu vreau să mergi la şcoala de artă. 

Lena îşi puse jos paleta cu culori. 

— De ce nu? 


Nu se putea abţine să nu-şi arate mirarea, întotdeauna 
crezuse că Effie era de partea ei, în lupta cu părinţii, exact cum 
ea îi ţinuse partea lui Effie, chiar şi când aceasta nu avea 
dreptate. Să fi fost Effie de acord cu părinţii, de această dată? 
Era supărată că Lena provoca mai multă tulburare în deja 
agitata lor casă? _ 

Ochii lui Effie erau plini de lacrimi. Inşurubă capacul la ojă 
şi o agită îndelung. 

— Tu de ce crezi? întrebă ea. 

Lena simţi cum i se măresc ochii de mirare. 

— Ef, habar n-am. Spune-mi tu, te rog. 

Effie îşi luă faţa în mâini. 

— Nu vreau să te duci. Nu vreau să rămân aici... cu toţi pe 
cap. 

Lena se lăsase în genunchi, aproape de sora ei. O luă în 
braţe pe Effie. 

— Îmi pare rău, spuse Lena, sinceră. Nu vreau să te 
părăsesc. Simţea lacrimile lui Effie pe umăr. Urăsc chiar şi 
gândul că te părăsesc. 

Partea frumoasă în a lăsa pe cineva să-ţi spună ce este în 
neregulă era că îi puteai spune ceva care să uşureze situaţia. 
Lena îşi propuse să nu uite să facă lucrul acela mai des. 

Puțin mai târziu, în hol, Carmen îşi îmbrăţişa mama, 
luându-şi la revedere, când îl zări pe Win. El îi zâmbi nerăbdător, 
mărindu-şi ritmul paşilor ca să ajungă la ea, ca şi cum s-ar fi 
temut să nu dispară. 

— Carmen! 

— Salut, Win. 

Nu se putea abţine să nu-i zâmbească. Era prea dulce ca 
ea să nu-i zâmbească. Win şi Cristina se uitau unul la celălalt 
Win se întreba probabil ce rudă îndepărtată a cărei cunoştinţe 
îndepărtate mai acompania Carmen acum la spital. 

— Ea este mama mea, Cristina, spuse Carmen. Mama, ţi-l 
prezint pe Win. 

— Încântată de cunoştinţă, Win, spuse Cristina. 

Carmen îl privi prin ochii mamei ei şi din nou fu izbită de 
frumuseţea lui. Carmen considera că cei mai mulţi băieţi care 
arătau aşa de bine intimidau, dar cu Win era altceva. El nu era 
arogant sau înfricoşător. Avea un zâmbet ironic şi un fel de a-şi 
târşâi picioarele total nepotrivit cu ideea „Sunt grozav”. 


— Mă bucur să vă cunosc, spuse el cu sinceritate. Mă 
gândeam eu că trebuie să fiţi rude. Sunteţi la fel de frumoasă ca 
şi Carmen. 

Dacă ar fi auzit această afirmaţie, şi nu ar fi ascultat-o cu 
urechile ei, Carmen ar fi râs şi şi-ar fi dat ochii peste cap, şi i-ar 
fi spus: „Imposibil!”. Dar auzindu-l pe el spunând-o şi văzându-i 
expresia de pe faţă în timp ce o spunea, ea se gândi că este cel 
mai inocent şi sincer compliment pe care îl primise vreodată. La 
fel şi mama ei, se pare. 

Cristina se înroşi de plăcere. 

— Îţi mulţumesc. Îmi place să cred că arăt ca ea. 

Carmen se simţi descumpănită, copleşită de toate 
amabilităţile acelea. Habar nu avea ce să spună. 

— Carmen m-a salvat astăzi, îi spuse Cristina lui Win, cu 
mare emoție în glas. Soţul meu nu a putut participa la curs şi 
Carmen a venit în ajutorul meu. Este partenera şi antrenorul 
meu. Îţi poţi imagina? 

Cristina râdea, dar ochii îi erau plini de lacrimi. Carmen 
auzise că femeile însărcinate sunt extrem de emotive, dar, 
Doamne Sfinte, asta era un pic cam mult. 

Win o privi pe Cristina, pierdut. Şi apoi se întoarse spre 
Carmen. Îşi dorise de multe ori ca un băiat ca Win să o 
privească în acel fel. Dar, atunci, nu era corect. Lucrurile pe care 
le spusese mama ei înrăutăţiseră situaţia. 

Deschise gura să spună ceva. Apoi, îşi aminti. 

— Oh, Doamne! Trebuie să o iau pe Valia! O să întârzii! 

Oh, Doamne, deja auzea venind de la etajul opt urletul de- 
ţi pătrundea în oase. 

— Vin şi eu, spuse Cristina, alergând după ea, spre lift. 

— La revedere, Win, strigă Carmen peste umăr. 

El arăta puţin trist, în timp ce ea îi făcea semn cu mâna 
prin uşa liftului care se închidea. Imediat ce aceasta se închise, 
Cristina izbucni. 

— Carmen, cine e băiatul? întrebă ea, în mod evident 
emoţionată. Este... adorabil! Şi cum se uita la tine! ... 

Faţa lui Carmen era ca para focului. 

— Pare... cu adevărat... drăguţ. z 

Nu voia ca mama ei să-i vadă zâmbetul de pe buze. Işi 
dorea să-şi ţină gura într-o formă cât mai normală. 

— Drăguţ! Este mai mult decât drăguţ! Cum l-ai cunoscut? 


Carmen ridică din umeri. 

— Nu-l cunosc cu adevărat. Sau cred că îl cunosc 
oarecum, se bâlbâi ea şi îşi muşcă buzele prin interior. Dar el nu 
mă cunoaşte pe mine. 

Pentru bărbatul care nu are decât un ciocan în trusa lui de 
scule, orice problemă este un cui! 

Abraham Maslow. 

Patru seri îi trebuiră lui Tibby până reuşi să se 
năpustească asupra sacilor cu gunoi şi să-i care pe alee, înainte 
să apuce să o facă Margaret. Margaret era aşa de 
experimentată în slujba ei, întrucât lucra la Pavilionul 
cinematografului de peste douăzeci de ani şi era aşa de 
devotată slujbei ei, încât lui Tibby îi era aproape imposibil să 
reuşească să îi facă partenerei ei măcar această mică favoare. 

— Tibby, îţi mulţumesc! spuse Margaret fericită când văzu 
tomberoanele goale. Eşti o dulce! 

— Fac numai un contraserviciu, spuse Tibby. 

Tibby o privi pe Margaret cum îşi punea puloverul în 
dulapul ei (nici o poză nu era prinsă pe pereţii dulapului, 
remarcă Tibby) şi îşi luă geanta, în exact acelaşi fel în care o 
făcea în fiecare seară. 

Tibby ştia că Margaret va lua autobuzul pentru casă, de pe 
Wisconsin Avenue, care era cumva la nord de cinematograf. 

Nu îşi putea imagina exact ce făcea Margaret în timpul ei 
liber, dar era aproape sigură că Margaret şi-l petrecea singură. 

Dintr-odată, lui Tibby îi veni o idee. 

— Hei, Margaret! 

Margaret se întoarse spre Tibby cu geanta legănându-i-se 
pe braţul îndoit de la cot. 

— Vrei să iei cina cu mine? 

Margaret părea total uluită. 

— Am putea lua ceva, repede, dacă vrei. Putem merge 
chiar la colţul străzii, la restaurantul acela italian. 

„De ce să nu petreci ceva timp cu o persoană foarte 
singură?” se gândea Tibby, aplaudându-se în tăcere. Nu era un 
lucru care merita făcut? 

Tibby era sigură că aşa ar fi făcut orice persoană cu inimă 
bună. 


Margaret privea în jur, de parcă se aştepta să vadă că 
Tibby vorbea cu altcineva, probabil. Muşchii din jurul gurii îi 
tresăriră abia vizibil. Îşi drese glasul. 

— Poftim? 

— Vrei să luăm masa împreună? 

Margaret arăta un pic speriată. 

— Tu şi cu mine? 

— Da. 

Tibby începea să se întrebe dacă nu sărise peste cal. 

— Ei, uh... bine. Cred că da. 

— Bravo! 

Tibby o luă după colţ. Nu o văzuse niciodată pe Margaret 
afară din cinematograf. Era destul de ciudat. Se întreba de câte 
ori fusese Margaret în alt loc în afară de cinematograf şi acasă. 
În cardiganul ei roz pal, cu poşeta ei albă de vinilin, cu mânere 
aurii, nemairevenindu-şi din uimire, Margaret arăta ca o victimă 
inocentă a unei călătorii în timp. 

— Locul acesta este bun? o întrebă Tibby, deschizând uşa 
restaurantului. 

— Da, fu de acord Margaret cu o voce uşor tremurândă. 
Tibby mai fusese în restaurantul acela şi i se păruse atunci 
perfect normal. Dar acum, cu Margaret alături, locul o izbi ca 
fiind foarte zgomotos, întunecat, ca un coşmar, şi total fals, 
nepotrivit. 

Chelneriţa le conduse la o masă. Margaret se cocoţă pe 
marginea scaunului, cu coloana vertebrală ţeapănă, gata să o ia 
oricând la sănătoasa. 

— Au o pizza bună, spuse Tibby abia şoptit. 

Oare Margaret mănâncă pizza? Oare mănâncă totuşi 
ceva? 

Margaret era teribil de subţire, aproape ca un copil. Erau 
unele lucruri care îi trădau vârsta: pielea lăsată de pe gât, părul 
blond şi destul de rar, prins în coadă de cal. Tibby ştia că 
Margaret trebuia să fi avut în jur de 45 de ani. Dar în aproape 
toate celelalte aspecte, Margaret arăta timidă ca la pubertate. 

„Ce i se întâmplase de era aşa? se întreba Tibby. Avusese 
vreo tragedie? Pierduse pe cineva drag? Exista ceva teribil care 
o făcuse să păşească alături de banda rulantă a vieţii pe la 
vârsta de paisprezece ani?” 


Sau fusese doar precaută de-a lungul timpului? Să fi tăiat 
ea din ce în ce mai multe şanse promițătoare ale vieţii până ce îi 
rămăsese numai una? 

Se temea Margaret de iubire? Asta să fi fost? 

Să se fi retras chiar în momentul în care toţi ceilalţi 
începeau să se cupleze? 

Tibby o privi cu multă atenţie pe Margaret. Voia să spună 
sau să facă ceva pentru a o determina pe Margaret să se simtă 
bine, dar nu-şi putea imagina în ruptul capului ce anume. 

— Îţi plac pastele? o întrebă Tibby. Am auzit că sunt destul 
de bune, aici. 

Margaret se uita în meniu ca şi cum ar fi fost un test 
drăcesc. 

— Nu sunt sigură, spuse ea cu glas slab. 

— Poţi comanda doar o salată, îi sugeră Tibby. Sau, dacă 
nu-ţi place acest gen de mâncare, te înţeleg perfect! 

Margaret dădu din cap. 

— Poate o salată... 

Tibby simţi o împunsătură de tristeţe, pentru că ştia că şi 
Margaret voia să-i facă ei pe plac. Margaret se simţea foarte 
prost, dar nu voia să o lase baltă pe Tibby. 

Cine cui îi făcea o favoare în situaţia aceea? 

Treptat, excesul de corectitudine dispăru şi Tibby îşi dădu 
seama ce prostie făcuse. O târâse pe sărmana Margaret afară 
din zona ei de confort, felicitându-se că îşi făcea pomană cu 
Margaret. Dar Tibby nu-i oferea mângâiere unei femei singure; o 
tortura, pur şi simplu. Unde-i fusese capul? 

— Mai bine n-am mânca aici, spuse Tibby cu agerime, 
vrând să-i ofere lui Margaret o ieşire. De ce să nu ne întoarcem 
la cinematograf, să mâncăm îngheţată şi apoi te conduc la 
staţia de autobuz? 

Margaret arăta colosal de uşurată şi asta o făcu pe Tibby 
cât de cât fericită. 

— Desigur! 

În timp ce plecau, Tibby îşi aminti de zicala unchiului Fred, 
pe care le-o spunea aproape la toate zilele de naştere din 
familie. Părinţii ei suspinau văzând cum cresc copiii lor şi el 
spunea: „Creşterea nu e bună de nimic, dar este mai bună decât 
alternativa”. 


Ei, pentru prima dată şi-a dat seama că exista o 
alternativă. Să mergi alături de Tibby, lingând din cornetul de 
îngheţată portocalie, rupându-i inima. 

— larăşi m-a prins! îi spuse Carmen Lenei, sorbind din 
paharul cu capucino cu gheaţă şi bucurându-se de aerul 
condiţionat de la Starbucks de pe Connecticut Avenue. 

— Ce vrei să spui? o întrebă Lena. 

Ea nu-şi mânca biscuitul şi Carmen murea de poftă. 

— Win m-a surprins într-un alt act „întâmplător” de 
bunătate, la spital. 

Lena râse. 

— Făcut praf! 

— Mă simt ca un hoţ din magazin sau cam aşa. Nu am 
ştiut ce să spun ca să mă explic. 

— l-ai spus că a fost un accident? Că nu ai vrut? Că n-o s-o 
mai faci niciodată cât vei trăi, aşa să-ţi ajute Dumnezeu! 

Carmen râse şi ea. 

— Carmen cea bună loveşte din nou! Ce ne facem cu fata 
asta? 

— O legăm de caloriferul din baie! 

— Bună idee! 

Lena se uită la ea, dusă pe gânduri. 

— Poate că de fapt chiar eşti Carmen cea bună. Te-ai 
gândit la asta? 

Carmen se gândi la felul în care, cu o noapte înainte, luase 
cu bună ştiinţă ultima sticluţă de Bene Jerry, la care poftise 
mama ei. 

— Nu, nu sunt bună! 

Lena tot nu-şi mânca biscuitul, şi Carmen rupse o bucăţică 
din el şi o mâncă. 

— Deci, ghici cine va dormi pe canapeaua mea, mâine- 
searâ? o întrebă Carmen. 

— Cine? 

— Paul Rodman. Vine cu maşina din Carolina de Sud şi l- 
am convins să treacă pe aici. Nu l-am văzut de luni de zile. 

Lena se răsuci, jenată, pe scaun. 

— A întrebat despre tine. 

Lena dădu afirmativ din cap, cu timiditate. 

— Întotdeauna întreabă. De fapt, este partea din 
conversaţie pe care o iniţiază el. 


Lena privi în jos spre picioarele ei mari, în papucii cu talpă 
de plută. 

— Cum se simte tatăl lui? întrebă ea. 

Carmen se opri din mestecat. Ea coresponda prin e-mail 
cu Paul. Scosese mai multe cuvinte de la el, în acel fel. 

— Nu e bine. Paul conduce ore în şir ca să-l vadă. Este aşa 
de trist! 

Lena aproba dând din cap, când sună celularul lui Carmen. 
Ea scotoci în geantă, până la fund până găsi telefonul. 

— Alo? 

— Carmen, salut! David, la telefon! 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Cea mai mare parte a dulceţii din vocea ei se evaporase. 

— Voiam să-ţi mulţumesc pentru felul în care ai avut grijă 
de Cristina, ieri. Nici nu ştii cât a însemnat pentru ea. Şi pentru 
mine, de asemenea. Am vrut aşa de mult să fiu acolo eu însumi 
şi chiar nu-ţi pot spune cât... 

— Ei, lasă! îl întrerupse Carmen. Nici o problemă. 

— Carmen, serios. Eu, chiar... 

— Bine! Nu voia ca el să o ţină la nesfârşit pe chestia aia. 

— Eşti tot în Saint Louis? 

— Nu, sunt acasă, spuse el apăsat. 

De ce era ea supărată pe el? Nu era vina lui că muncea ca 
un rob. Avea o familie de întreţinut, de acum. Işi lua 
responsabilitatea în serios. Bla, bla, bla. 

— Deci, ne vedem mai târziu, spuse ea. 

— Oh, Carmen - încă un lucru. 

— Da? 

— Mi-am lăsat încărcătorul în hotel la Saint Louis. Îl pot 
împrumuta pe al tău? Era lucru ştiut că aveau amândoi acelaşi 
tip de celular. Uneori părea că acesta era singurul lor subiect de 
conversaţie. Al lui suna ca o polcă. Credea că este extrem de 
amuzant. 

— Sigur. Este în sertarul de la noptieră. 

— Cei de la hotel mi-au spus că mi-l vor trimite acasă pe 
al meu. Le-am spus că o să am nevoie de el. 

De ce era întotdeauna conversaţia lor aşa de forţată? 

— A, da, sigur că da, spuse Carmen. Ei, la revedere! 

— La revedere. 


Închise telefonul. Când îşi puse telefonul la loc în geantă, 
îşi dădu seama că încărcătorul era înfăşurat pe fundul genţii. 
Oh! Ups! 

Lena se uita încercând să-şi imagineze cu cine vorbise 
Carmen. 

— David? ghici ea într-un târziu. 

— Da. 

— Am ştiut că nu e cineva pe care-l placi foarte mult. 

— Dar eu îl plac, spuse Carmen, cu o uşoară urmă de 
irascibilitate în voce. Şi oftă. Ar trebui să fiu mai amabilă, nu-i 
aşa? 

— Nu răspund la provocări! 

Lui Carmen îi apăru un zâmbet răutăcios pe faţă. 

— Ştiu ce fac! îl invit pe Win la cină cu mama, cu mine şi 
cu David! Aşa-i trebuie! râse ea. 

Tibby: 

Echipament de plajă + muzică. 

Nici o porcărie tehno, aşa cum am discutat! 

Bee f ti cu mine: 

Mâncare. Multă. Fripturi bogate în calorii, cu cât mai multă 
grăsime. Cred că-mi plac aceste mâncăruri. Dar ce sunt ele, de 
fapt? 

Lena: 

Alte produse pentru casă. Kleenex, pe lângă hârtia 
igienică, duduiţă. 

Vă rugăm, faceţi donaţii (60 USD cash, nu altfel!) către 
Primul Fond Anual pentru un Weekend de Vis pe Plaja Reheboth 
înainte de Colegiu, adică în portofelul lui Carmen. 

Grăbiţi-vă, ce naiba! 

Din momentul în care Lena auzise că Paul este în oraş 
peste noapte, se gândea numai la el. Până la urmă se hotărî să-l 
sune acasă la Carmen şi îl rugă să vină la ea. Nu făcea parte din 
familia ei, evident, dar ea simţea nevoia urgentă de a-i face 
potretul. 

Nu voia, oricum, să-l mai evite. 

În acea după-amiază, cu cărbunele în mână, îl întâmplină 
la uşă. Îl îmbrăţişă cu căldură. Îşi simţi inima tresărindu-i puţin, 
din cauza felului în care arăta Paul. Mai bătrân, mai trist, dar şi 
mai arătos. 

Fără vorbe, el o urmă în bucătărie. 


„Voi doi semănaţi foarte mult”, spusese Carmen despre 
Lena şi Paul, referindu-se la inabilitatea lor de a purta o 
conversaţie. Cândva Carmen îşi făcuse mari speranţe pentru ei. 

— Vrei să bei ceva? 

— Nu, mulţumesc. 

E| părea oarecum nervos. 

Îi făcu semn să se aşeze în faţa ei, la masa din bucătărie. 
Îşi trecu o mână prin păr. Se pieptănase, pentru întâlnirea cu ea. 

— Vreau să-ţi cer o favoare oarecum ciudată. 

Acum, el chiar că arăta speriat, dar abia aştepta să-i 
spună ce dorea. 

— Bine. 

— Ar fi vreo problemă dacă ţi-aş face portretul? Va dura 
cam o oră şi jumătate. Doar o schiţă, de aici în sus, îi arătă ea 
nivelul claviculei, de teamă să n-o ia la fugă, speriat. Imi fac un 
portofoliu cu portrete diverse, pentru că încerc să câştig o bursă 
la Rhode Island School of Design. Altfel, nu pot urma şcoala de 
artă şi-mi doresc acest lucru foarte mult. Crezi că ai vrea? 

Niciodată nu-i spusese atâtea cuvinte, dintr-odată, până 
atunci. 

El dădu din cap afirmantiv. 

— Mi-ar plăcea. 

— Poate mergem afară, lansă ea o altă idee. 

O urmă în curtea din spate. Nu şi-l imagina pe un şezlong 
lângă piscină sau ceva de felul acela. Analiză toate posibilităţile. 
Era un trunchi de copac într-un colţ îndepărtat, lângă gard. 
Fusese un stejar uriaş, frumos, care îmbătrânise şi se 
îmbolnăvise, aşa că părinţii ei trebuiseră să-l taie, înainte de a 
cădea peste casă. Era puternic şi viguros, potrivit pentru Paul. 1- 
| arătă, apoi a alergat să aducă ea însăşi un scaun şi paleta de 
lucru. 

— Eşti pregătit? 

El se aşeză cu spatele drept. Trunchiul avea înălţimea 
perfectă pentru el. Picioarele Lenei se legănau, dar ale lui 
stăteau înţepenite pe sol. Îşi puse mâinile pe genunchi. Pentru 
altcineva, această poziţie putea părea cam rigidă, dar pentru 
Paul arăta cum trebuie. Ea observă că el purta un inel de aur 
gros pe degetul mic de la mâna stângă. Era singurul lucru care 
nu i se potrivea. 

Se dădu puţin înapoi. Voia să deseneze mai mult din el. 


— Te deranjează dacă măresc portretul? 

— E-n regulă! 

Fixă hârtia pe planşetă. El o privea cu atenție. Aceasta o 
făcu să-şi ciupească degetul cu clama de la planşetă. O duru, 
aşa că îşi supse pentru o clipă degetul. Işi prinse apoi părul la 
spate, în coadă de cal. Poziţionă cărbunele pe hârtie. 

— Trebuie să mă uit la tine? 

— Păi, da... 

Paul era deja destul de direct când privea pe cineva, aşa 
că pentru el asta era ceva obişnuit. Pe de altă parte, ea simţea 
tensiunea crescând, pe măsură ce ochii li se întâlneau mai 
îndelung. Nu avea pentru Paul aceleaşi simţăminte pe care le 
avea pentru alte persoane. 

Liniile feţei lui Paul dădeau impresia că sunt destul de 
ferme şi pătrăţoase. Figură puternică, maxilare părtate, frunte 
pătrată, pomeţi pătraţi. Dar când privi mai atent şi mai îndelung, 
văzu multe rotunjimi neaşteptate. Ochii, de exemplu. Erau mari 
şi rotunzi, inocenți şi aproape copilăroşi. Dar, la colţurile din 
exterior, observă uşoare linii în evantai, riduri fine care puteau fi 
cauzate de râs, dar ea credea că nu se datorau deloc râsului. Şi 
la colţurile interioare, pielea fină din locul unde ochii se 
întâlneau cu nasul era albăstruie şi arăta oarecum învineţită. 

Gura era surprinzător de cărnoasă şi plăcut modelată. Era 
o gură frumoasă. Se pierdu în fiecare linie, în fiecare colţ, care îi 
separa gura de obraji. Nu te-ai fi aşteptat la o asemenea gură 
sensibilă la o persoană aşa de mare şi puternică. Parcă ar fi fost 
puţin maniacă, aşa cum se uita, lung şi insistent. Şi, apoi, se 
simţi vinovată de faptul că se folosea de desen ca pretext 
pentru a-l privi. 

Cu gesturi largi, îi desenă umerii şi braţele. Când se apucă 
de mâini, reduse puţin amplitudinea. 

Mâna îi ezită în legătură cu inelul. Deschise gura, aproape 
fără să vrea. 

— Te pot întreba despre inel? 

Degetele de la mână i se contractară instantaneu. Privi în 
jos. Era pentru prima dată când se mişca, fie şi numai câteva 
minute, în aproape patruzeci de minute. 

— Scuze, spuse el, dându-şi seama de asta. 

— E în regulă, nu-ţi face probleme, îl linişti ea, grăbită. 
Instantaneu, îi veni să-l protejeze. Poţi lua o pauză. O meriţi. 


— Nu. Este în regulă. 

Privea acum în pământ. Gâtul îi era arcuit cu graţie şi 
tristeţe. Curbura gâtului lui vorbea aşa de elocvent, că degetale 
ei ardeau de nerăbdare să înceapă alt desen. 

Este un miracol cât de mult poţi vedea atunci când 
priveşti cu adevărat în profunzime, când cauţi cu adevărat. 
Chiar şi cele mai mici gesturi sunt elocvente. Era aşa de mult 
sentiment, o aşa de uimitoare aglomerare de lucruri, pe care 
cuvintele, sau cel puţin cuvintele Lenei nu puteau să le exprime. 
Erau mii de imagini, amintiri şi idei, numai să le laşi să-ţi 
parvină. Era toată povestea experienţei umane exprimate 
cumva în fiecare dintre acestea, tot ce e mai universal în tot ce 
e mai particular, numai să poţi să vezi toate acestea. Era ca 
poezia. Ei, niciodată ea nu găsise poezie în poezie, ca să 
spunem adevărul. Dar îşi imagina că aşa trebuia să fie poezia 
pentru cineva care o înţelegea şi o iubea. 

Fie că era poezie, fie că era ca şi cum ai fi fost cu adevărat 
vrăjit. 

Inelul nu mai era pe deget şi Paul îl ţinea acum ascuns în 
palmă. O opri din nou. 

— Este al tatei. Şi el a plecat la Penn, aşa că vrea să-l am 
eu. 

Lena îl privi solemn. Se întreba dacă acea compasiune 
copleşitoare pe care o simţea pentru el îşi găsea drum spre ochii 
ei. 

— Este bolnav, mi-a spus Carmen. 

Paul dădu din cap. 

— Îmi pare rău. 

El continua să dea din cap, lăsându-l tot mai jos. 

— Este greu. Ştii? 

— Ştiu, răspunse ea cu căldură. Adică, nu ştiu. Ştiu şi nu 
ştiu. Nu ştiu exact, dar simt exact ca tine. Bunicul meu... bunicul 
a murit vara trecută. Brusc, simţi grozăvia celor spuse. Nu că s- 
ar întâmpla la fel, aproape că strigă ea. Nu că ţi s-ar putea 
întâmpla şi ţie! 

Lena se ura cu adevărat, uneori. 

Expresia lui Paul era nemeritat de amabilă. Era tot o dulce 
iertare. Şi, pe deasupra, era tot numai gratitudine. 


— Ştiu că înţelegi, Lena. Sunt sigur că înţelegi. Se uitau 
aşa unul la celălalt, dar, pentru prima dată, tăcerea nu era 
apăsătoare. Se simțeau atât de bine! 

— Vrei să faci o pauză? 

— Da, fu el de acord, de data aceasta. Trunchiul era destul 
de lat pentru amândoi. 

Se aşeză lângă el, cu picioarele încrucişate. Se aplecă spre 
el puţin şi el o lăsă. Soarele îi lumina cu bunătate. 

Colţurile desenului se agitau uşor în adierea domoală, 
acolo în iarbă, unde-l lăsase ea. 

Voia să-l termine, dar nu simţea nici o grabă, îşi dădu 
seama că începuse desenul, aşa că-i putea spune lui Paul că-i 
părea rău. 

Zgâlţâie-l puţin şi se va deschide! 

Pinky şi creierul Roger Miller. 

Era o altă zi pe banală. 

Lena îşi folosise cea mai mare parte a energiei ei 
comunicând prin IMing cu prietenii ei din Grecia. Era singurul 
moment al zilei în care trăia cu adevărat. Acum, stăteau în 
cămăruţa întunecată, Carmen pregătindu-se de un alt frecuş 
având televizorul drept premiu. 

De ceva timp, scăpase de obsesia ei pentru Ryan 
Hennessey. Încercă să şi-l imagineze. Din nu ştia ce motiv, nu 
reuşi. Se ridică în picioare. 

— Valia, noi ne coacem aici. Hai să ieşim de-aici! 

— Da? 

— Da. E o zi frumoasă. Avem nevoie de o plimbare. 

Valia părea somnoroasă şi era prost dispusă. 

— Urmăresc un spectacol la televizor. Nu vreau să mă 
plimb. 

— Te rog! 

Brusc, Carmen se simţi aşa de disperată, că nu îi mai păsă 
de meciul lor continuu. Las-o pe Valia să câştige runda aceasta. 

— Fac toată treaba. Tu doar stai în scaunul tău cu rotile. 

Valia se gândi câteva clipe. Îi plăcea să fie rugată. Îi 
plăcea puterea ei evidentă asupra lui Carmen. Dădu din umeri. 

— E prea cald. 

— Nu e deloc cald astăzi. Ce zici? 

Valia nu i-ar fi dat satisfacţie lui Carmen spunându-i „da, 
bine”, dar se uită cu resemnare la scaunul cu rotile. 


Carmen luă iniţiativa. Cu delicateţe, aşeză corpul slab al 
Valiei în scaun. Îşi căută cheile, banii şi împinse scaunul Valiei 
pe uşă afară. 

Cerul era de un albastru perfect. Deşi era august, ceața 
densă, ca de mlaştină, se ridicase, pentru moment. Era aşa de 
bine afară! Carmen mergea aiurea, lăsându-şi mintea să-i 
hoinărescă. Încerca să privească lumea prin ochii Valiei, să-şi 
imagineze cum arată fiecare peisaj suburban în ochii ei de 
femeie bătrână care îşi petrecuse toată viaţa într-o insulă din 
Marea Egee. Nu prea bine, evident. Dar când Carmen privi în sus 
şi văzu cerul, ştiu că era acelaşi cer. Se întrebă dacă Valia 
văzuse acest minunat cer azuriu şi ştiu că era chiar cerul cu 
care era obişnuită Valia. 

Din nu ştiu ce motiv, în mintea lui Carmen se ivi imaginea 
unui restaurant în care fusese cu mama ei de câteva ori. Nu-şi 
amintea numele lui, dar ştia exact unde se afla. Se îndreptă în 
direcţia lui. | se făcuse dintr-odată foame. 

La restaurant, Carmen fu încântată să vadă că mesele cu 
umbrele largi erau încă afară. Muşcate roşii se revărsau din 
cutiile lor de lemn de-a lungul pereţilor văruiţi în alb ai terasei. 
Carmen nu fusese niciodată în Grecia, dar îşi imagina că, dacă 
priveai măcar la bucata aceea de perete sau umbrela albă 
profilându-se pe cerul albastru, poate că totul seamănă puţin cu 
peisajul din Grecia. 

O aşeză pe Valia la masă. Nu mai erau alţi meseni. 

— Pentru ce ne aflăm aici? 

— Am nevoie să mă odihnesc şi îmi este puţin foame. Te 
supără? 

Valia părea agasată, dar îşi luă o faţă de martiră. 

— Contează dacă mă supără ceva pe mine? 

— Mă întorc imediat! promise Carmen. 

Nu exista chelner, aşa că se duse să comande la barul din 
interior. Era după prânz şi înainte de cină, aşa că locul era 
destul de gol. În timp ce studia meniul, se simţea cam 
dezorientată. Nu existau mâncăruri greceşti, dar exista mâncare 
mediteraneană. Recunoştea o mulţime de feluri, datorită 
faptului că mâncase la Lena acasă. Ştia că familia Kaligaris nu 
mai gătea astfel de mâncăruri de o vreme. Lena îi explicase că 
tatăl ei credea că ele o făceau pe Valia să se simtă dorul de 
acasă, încerca să o ţină departe de tot ce o putea face să-i fie 


dor. Nu voia ca Valia să gătească, chiar dacă asta făcuse toată 
viaţa ei. 

Carmen comandă sărmăluţe în foi de viţă şi ceva fierbinte, 
care semăna cu piureul de spanac. Comandă salată de vinete, 
salată grecească, câteva bucățele de baclava şi două limonade 
mari. Plăti şi aduse totul la masă, punând tava între ea şi Valia. 

— Am cumpărat o gustare. Sper să îţi placă! 

Valia se uită neîncrezătoare. 

Carmen puse puţin piure de spanac fierbinte pe un 
şerveţel şi i-l întinse Valiei. 

— Haide, încearcă! 

Valia stătea aşa, mirosind piureul, total nemişcată. 

Imediat, Carmen regretă impulsul pe care-l urmase aşa 
cum regreta aproape toate impulsurile cărora le dădea curs. 

Valia nu voia să fie acolo. N-o să-i placă mâncarea 
neautentică. Carmen parcă.-i şi auzea litania de văicăreli.  . 

„Asta numeşti tu mâncare? Ce-i porcăria asta verde? Asta 
nu e spanac!” 

Pe măsură ce trecea timpul, Carmen se simţea din ce în 
ce mai rău. Cum de-i veneau aşa idei stupide? Şi, mai mult 
decât atât, de ce le punea în practică? 

Valia îşi apropie farfuria de faţă. Părea că avea de gând să 
ia un pic, dar se opri. Carmen privea uluită cum Valia punea 
farfuria pe masă şi se apleca deasupra ei. 

Valia rămăsese aşa, cu capul aplecat asupra farfuriei şi, 
apoi, Carmen îi observă lacrimile. Şiruri de lacrimi curgeau pe 
faţa ridată a Valiei. Carmen simţi un nod în gât. Pe faţa Valiei se 
citea durerea. 

Carmen sări de pe scaun. Fără să se gândească, se duse 
la Valia şi o îmbrăţişă. 

Valia stătea ţeapănă în braţele lui Carmen. Fata se 
aştepta să fie împinsă la o parte sau aştepta vreun semnal că 
Valia nu doreşte să fie îmbrăţişată, şi mai ales de Carmen. 

În loc de asta, capul Valiei deveni mai greu, în timp ce se 
lăsa pe gâtul lui Carmen. Carmen îi simţi pielea moale, 
îmbătrânită, pe claviculă. O strânse un pic mai tare la piept. 
Simţi lacrimile Valiei pe gât. Îşi dădu seama, ca prin vis, că 
mâna Valiei îşi croise durm spre încheietura mâinii ei. 

Ce trist, se gândea Carmen, că reacţionezi îngrozitor 
atunci când eşti disperat de trist şi îndurerat şi îţi doreşti să fii 


iubit. Ce tragic este felul în care toţi te evită şi se îndepărtează 
pe furiş când tu ai mai mare nevoie de ei. Carmen cunoştea 
acest cerc vicios mai bine ca oricine pe lume. Ce amărăciune 
simţi când reacţionezi prost faţă de toţi şi sfârşeşti prin a te urî 
pe tine însuţi, cel mai tare. 

Carmen o bătu pe spate cu tandreţe, surprinsă că măcar o 
dată nu ea era acea care reacţiona prost. Nu Carmen avea 
nevoie de alţii, ci mai degrabă simţea că altcineva are nevoie de 
ea. 

Se gândea la domnul Kaligaris şi la toate teoriile lui despre 
cum îşi proteja mama. Da, mirosul mâncării greceşti o întristase 
pe Valia. El avea dreptate. Şi, faptul că o altă făptură o ajuta o 
făcea încă şi mai tristă pe Valia. Dar, uneori, Carmen ştia asta, a 
fi trist era ceea ce îţi trebuia. 

— Vreau acasă, şopti Valia la urechea lui Carmen. 

— Ştiu, îi şopti Carmen, la rândul ei, înțelegând că Valia nu 
vorbea despre Highland Street 1303, Bethesda, Maryland. 

— Distrează-te cu Michael. Dar, vezi, să nu fie o distracţie 
prea mare, spuse Bridget, ridicând sugestiv din sprâncene. 

În timp ce o ajuta pe Diana să-şi pună rucsacul în maşină, 
Bridget simţi o senzaţie ciudată în spatele ochilor. O durea capul 
şi se simţea obosită. Era fericită pentru Diana că se ducea în 
Philadelphia pentru a-şi petrece weekendul cu prietenul ei şi-i 
părea rău pentru ea că rămânea acolo. 

Se hotări să nu se oprească în sufragerie. Vinerea seara 
era una dintre cele mai bune mese, care includea îngheţată la 
discreţie şi ea era fericită să se înfrupte din bolul cu îngheţată 
de două şi de trei ori. Dar în seara aceea nu-i era foame. „Mă 
duc la culcare!”, se gândea traversând parcarea şi hangarul. 

Tabăra părea ciudat de goală. Era sfârşit de săptămână, 
aşa că majoritatea celor din tabără plecaseră acasă. Numai un 
sfert din personal rămăsese pentru a supraveghea lucrurile. 

În timp ce-şi scotea hainele şi se băga în cearşafuri, 
Bridget se simţi fericită că, măcar o dată, cabina ei era liniştită. 
Se ghemui cât de strâns putu. Afară erau cel puţin douăzeci şi 
şase de grade. De ce îi era aşa de frig? Cu cât se ghemuia mai 
tare, cu atât i se făcea mai frig. Tremura, îi clănţăneau dinţii. Cu 
cât se concentra asupra lor şi încerca să-i oprească, cu atât ei 
clănţănau mai tare. Obrajii îi ardeau. 


Avea febră, trase concluzia. Trebuia să ia măsuri. Poate 
putea fura vreo două pastile Advil de la Katie. Continua să se 
imagineze făcând acest lucru, fără a-l face, de fapt. Treptat intră 
într-o stare aflată între somn şi veghe. Se imagină luând încă o 
pătură. Se imagină bând un pahar cu apă. Nu-şi putea da seama 
dacă făcea sau nu acele lucruri. Işi forţa şi îşi tortura creierul 
încercând să înţeleagă ce era real şi ce nu era. Probabil că o 
dusese aşa de ceva timp, pentru că era deja întuneric când 
deveni conştientă de prezenţa cuiva lângă ea. 

— Bee? 

încercă să se orienteze. Faţa lui Eric plutea lângă faţa ei. 

— Salut, spuse el încetişor. 

Ea nu voia să-şi tragă pătura de pe barbă, pentru că se 
temea să nu-i atingă pielea fierbinte vreun curent de aer. 

— Te simţi bine? 

— Mă simt bine. 

Dinţii îi clănţăneau din nou. 

El părea îngrijorat. Îi puse mâna pe frunte. 

— Doamne, arzi! 

Ea încercă să râdă şi să glumească, dar nu reuşi. Era prea 
obosită. 

— Cred că am luat gripă. 

— Da, ai ceva. 

Cu tandreţe şi cu cea mai mare naturalete, îi îndepărtă 
părul de pe frunte. Cât de frumos făcuse acel gest! Se simţi aşa 
de bine şi fericită, cu toată febra. Îi întoarse capul ca să-i atingă 
obrajii împurpuraţi. Mâna lui era extraordinar de rece. 

— Vrei să-ţi dau ceva? Să văd dacă este aici asistenta? 

Ochii lui erau fixaţi asupra ei, plini de îngrijorare. 

— Nu-ţi face probleme, nu e mare lucru. 

Oboseala o făcea să vorbească foarte rar. 

— Întotdeauna fac febră mare. Aşa spune şi mama. 

Trebui să facă o pauză ca să-şi adune energia. 

— Ajung la patruzeci de grade, la cea mai neînsemnată 
răceală. 

Nu voia ca vorbele ei să sune aşa de tragic, dar sigur aşa 
sunaseră, din moment ce Eric arăta aşa de abătut. Ştia despre 
mama ei. Îi povestise aproape de la prima lor întâlnire. 

— Nu sunt sigur că sora este aici, dar mă duc să-ţi aduc 
ceva. lei de obicei Tylenol sau Motrin sau ceva asemănător? 


— Orice! 

— Mă întorc imediat. Să nu pleci nicăieri, bine? Promiţi? 

— Atâta lucru pot să promit, tuşi ea, încercând să râdă. 

— Trebuie s-o lăsaţi pe Valia să plece acasă, îi spuse 
Camen lui Ari, urmând-o în bucătăria familiei Kaligaris. 

Intâi trebuise să obţină acceptul Lenei. Apoi, îi trebuiră 
două zile ca s-o găsească pe Ari singură în cameră, dar Carmen 
era expertă în a lua urma cuiva. 

Ari puse scrisoarea pe tejgheaua din bucătărie şi se 
întoarse spre Carmen, surprinsă. 

— Poftim? 

Ochii lui Ari erau mari şi frumoşi, ca ai Lenei, dar negri şi 
umbroşi, în timp ce ai Lenei erau limpezi, verzi şi fragili. 

— Ştiu că nu e treaba mea, dădu Carmen înapoi. Şi mai 
ştiu că nici domnul Kaligaris nu vrea să audă opinia mea. 

Întotdeauna Carmen îi spusese lui Ari, Ari, şi domnului 
Kaligaris, domnul Kaligaris. Nu-şi amintea să fi făcut vreodată 
altfel. 

Ari dădu din cap uşor, invitând-o să continue să-şi exprine 
opinia nedorită. 

— Cred cu adevărat că tu şi domnul Kaligaris ar trebui să 
o lăsaţi pe Valia să se întoarcă în Grecia. 

Ochii lui Carmen se umplură de lacrimi şi se simţi jenată 
că îşi exprima emoţiile atât de repede. 

— Aici, moare cu zile! 

Ari oftă adânc şi îşi şterse ochii cu dosul mâinii. Cel puţin, 
ceea ce auzea nu era cu totul nou pentru ea. 

— Cum o să aibă Valia grijă de ea, singură? Mai ales 
acum, cu genunchiul în starea aceasta? Cine să aibă grijă de ea, 
dacă nu noi? 

Cuvintele sunau de parcă nu aceea era convingerea ei, ci 
mai degrabă era preluată de la altcineva. 

— Prietenele ei? Are prietene care îi sunt ca o familie. Pot 
înţelege acest lucru. Singura dată când am văzut-o fericită a fost 
când a conectat-o pe Rena, pe internet. 

Carmen îşi împreună mâinile a uimire, auzindu-se cum îi 
vorbea lui Ari ca un adult. 

— Valia este prea deprimată ca să-şi ia singură un pahar 
de apă, dar, jur, îşi poate conecta singură calculatorul când e 
vorba să ia legătura cu prietenele ei. 


Ari o privea, cu durere şi oboseală, dar, în acelaşi timp, cu 
tandrete. 

Cum de nu vedea Ari că Valia nu era singura care suferă? 
Carmen nu o văzuse pe Ari aşa de tensionată şi domnul Kaligaris 
nu fusese întotdeauna aşa de supărat şi rigid ca acum. Cum nu 
putea Ari să vadă preţul pe care-l plăteau nu numai ea, ci şi 
fiicele ei? 

Carmen ştia că nu ar fi fost în stare să aibă această 
conversaţie dacă ar fi fost acolo domnul Kaligaris. Dar era 
încredinţată că Ari o iubea. În ultimă instanţă, era încredinţată 
că Ari citea bunele ei intenţii şi, spera ea, şi adevărul. 

— Carmen, iubito, nu spun că nu ai dreptate. Apreciez 
ceea ce încerci să faci. Dar este complicat. Într-adevăr, cum 
poate Valia să se întoarcă în casa aceea pe care a împărţit-o cu 
Bapi timp de cincizeci şi şapte de ani? Cum va suporta durerea 
de a trăi acolo fără el? Uneori schimbarea este lucrul potrivit. 

Carmen nu-şi putea ascunde tristeţea. 

— Ştiu. Ştiu că întoarcerea în casa ei de pe insulă o va 
întrista. Desigur, va fi tristă. Dar este casa ei. Este viaţa ei. Sunt 
sigură de asta. Se poate descurca cu tristeţea, dar nu se poate 
să trăiască aici! 

Era legea vieţii aşa de crudă şi de nedreaptă, că omul 
trebuie să se schimbe sau altfel plăteşte mai mult dacă rămâme 
la fel. 

Norman Mailer. 

Tibby nu putea adormi. Stătea în pat şi privea pe fereastră 
la mărul cu pricina. Merele erau acum mari şi roşii. Cum de nu 
încercase niciodată unul? 

Le asocia cu căzătura, erau parte din nefericita 
întâmplare. Putea să-şi amintească visceral mirosul merelor 
extrem de dulci, coapte, în fermentație, chiar, din anotimpurile 
trecute care nu erau niciodată culese. Acel miros şi imaginea 
viermilor ronţăitori şi ai gândacilor îi făceau greață. Detesta 
merele stricate de pe jos şi niciodată nu se gândise să culeagă 
unul de pe o ramură. 

Pomul părea să se uita la ea exact aşa cum se uita ea la 
el. ÎI simţea cum judecă. Nu o judeca pentru că lăsase fereastra 
deschisă. Nu aceea era crima ei. Crimele ei erau mai adânci şi 
mai numeroase. Nu fusese destul de matură ca să o iubească pe 
Katherine aşa cum merita. Nu fusese destul de curajoasă ca să-l 


iubească pe Brian aşa cum merita. Nu era destul de tare să 
menţină în viaţă lucrurile pe care le iubea (Bailey, Mimi) şi nici 
nu era destul de înţeleaptă să prindă tâlcul morţii lor. 

Tibby era bună să se ascundă. Era unul dintre lucrurile pe 
care ştia cum să le facă. Ştia să se ascundă într-o cutiuţă şi să 
aştepte să fie scoasă afară. Dar la ce bun? Ce aştepta ea? 

Credea că învățase ceva din căzătura lui Katherine de la 
fereastră. Lecţia învățată era: Nu deschide, nu te urca, nu te 
agăța şi nu vei cădea! Dar era o lecţie greşită! învățase o lecţie 
greşită! 

Adevărata lecţie care încăpea în capul de trei ani al lui 
Katerine era opusul acesteia: încearcă, atinge, doreşte şi poţi să 
cazi. Dar chiar dacă o să cazi, poţi totuşi să nu păţeşti nimic. 

Îndoindu-şi picioarele sub pături, Tibby se gândea la un 
corolar al acestei lecţii: Dacă nu încerci, tot nu salvezi nimic, 
pentru că ai putea la fel de bine să mori, pur şi simplu. 

Timpul se scurgea pentru Bridget în cel mai straniu mod 
posibil, când înainte, când înapoi. Işi dădea vag seama că Allison 
şi Katie se întorseseră în cabină. Probabil credeau că doarme, 
dar aceasta nu le împiedica să aprindă lumina, să facă gălăgie şi 
să dea drumul la muzică. Le bănuia că petrecuseră cu 
personalul care rămăsese în tabără. Oricum, aşa păreau să stea 
lucrurile. 

La un moment dat, se întoarse Eric. Se luă de Katie şi de 
Allison. Era furios. 

— Nu vedeţi că Bee este bolnavă? De ce faceţi atâta 
zgomot? Ce naiba e cu voi? 

Cu toată confuzia ei, Bridget putea spune că nu cunoscuse 
vreodată această latură a lui Eric. 

— la mai termină, băiete! Ce cauţi în cabina noastră să ne 
spui ce să facem? se repezi Katie. 

Era prea ameţită de băutură ca să se stăpânească, chiar 
dacă Bee era bolnavă. _ 

Eric îngenunche lângă Bridget. li puse din nou mâna pe 
frunte. Se aplecă la urechea ei. 

— Nu vreau să plec de lângă tine şi să te las cu ăstea 
două. Vrei să vii cu mine? Cabina mea e goală în weekendul 
acesta. Poţi să dormi liniştită. 


Ea aprobă, dând din cap cu recunoştinţă. Se întreba numai 
cum va reuşi să se ducă până acolo fără să îngheţe de frig. Nu 
avea pe ea decât lenjeria de corp. 

Lui îi veni o idee şi în legătură cu acest aspect, îşi vâri 
braţele sub ea şi o ridică uşor, cu pătură cu tot. O scoase în 
braţe din cabină, ducând-o în noapte. Katie şi Allison se uitau la 
ei, surprinse şi indignate. 

Se simţea uşoară în braţele lui. Îşi sprijinea faţa fierbinte 
pe gâtul lui. Din nou tremura. El strânse mai bine pătura în jurul 
trupului ei şi îşi sprijini uşor bărbia pe fruntea ei. 

Încerca din răsputeri să reţină fiecare lucru pe care îl 
făcea el, să şi-l întipărească în creierul ei pentru totdeauna, 
pentru că erau nespus de plăcute. Poate că erau cele mai 
plăcute lucruri care i se întâmplaseră ei vreodată sau i se vor 
mai întâmpla vreodată. Continua să spere că, spre deosebire de 
toate acele paturi pe care şi le imagina, acesta era ceva real. 
„Te rog fă să fie real, se gândea ea cu nostalgie. Şi dacă nu este 
real, lasă-mă să rămân aşa, pe vecie.” 

El deschise uşa cabinei lui împingând-o cu spatele şi o 
aşeză foarte uşor pe pat - pe patul lui, spera ea. Ea încercă să 
nu mai tremure. 

— Mai pun o pătură peste tine, dar ştii, nu vreau nici să te 
încălzeşti şi mai mult. 

Ea aprobă dând din cap. Observă că el căra o plasă prinsă 
pe încheietura mâinii. 

— Uite! spuse el, scoțând din plasă o sticluţă cu Advil, o 
sticluţă cu aspirină, o sticlă cu apă, o sticlă cu suc de portocale, 
un termometru şi o ceşcuţă de unică folosinţă. Infirmiera nu se 
întoarce până duminică, dar mă duc la infirmerie, dacă mai 
avem nevoie de ceva. 

Ea clipi neliniştită încercând să-şi concentreze privirea pe 
faţa lui solemnă. 

— Era descuiat la infirmerie? 

— Acum este, spuse el, dând din umeri. 

Umplu cu apă ceşcuţa şi scoase două pastile din sticluţele 
cu medicamente. 

— Gata? 

O ajută să se ridice. Ea încercă să-şi imagineze cum să 
scoată mâna afară fără să lase să intre aer rece sub pătură. Îşi 


strecură mâna afară pe lângă gât, ţinând pătura strâns în jurul 
ei. Bău cu sete apa şi încă o ceaşcă, şi încă una. 

— Săraca de tine, îţi era sete! 

Înghiţi şi pilulele, tresărind pe măsură ce ele se duceau pe 
gât în jos. Îşi simţea gâtul umflat pe dinăuntru. 

— Îţi mulţumesc, spuse ea, întinzându-se din nou pe pat. 

Simti lacrimile umplându-i ochii, gândindu-se cât de bun 
fusese cu ea. 

Îi puse din nou mâna rece pe obraz. 

— Sunt îngrijorat din cauza ta, spuse el încet. 

Şi, privind la faţa lui, ea nu putea să-şi mai pună vreodată 
întrebarea dacă deveniseră cu adevărat prieteni. 

Scoase termometrul din cutia lui: 

— Deschide gura! 

— Eşti sigur că vrei să ştii? 

Ea ştia că are febră mare. 

El dădu din cap afirmativ şi ea deschise gura. El aşteptă 
ca mercurul să urce. Nu dură mult. 1-l scoase din gură şi îl 
studie cu sprâncenele încruntate. 

— Doamne, ai patruzeci de grade! Nu este periculos? 

— Am mai trecut prin asta, spuse ea încet. 

De ce, oare, la ea toate trebuie să fie atât de dramatice? 

— Să chem doctorul? 

— Lasă, o să-mi treacă, răspunse ea, încrezătoare. Nu-mi 
este frică. 

Se întinse şi el la celălalt capăt al patului, pe o parte, 
privind-o cu atenţie. 

— O să-l sun pe tatăl tău, anunţă el, ridicându-se în şezut. 

Scoase telefonul mobil din sertarul de la birou. 

— Nu-l suna pe tata. Nu este... acolo. 

— Este miezul nopţii. Unde altundeva să fie? 

— Nu, nu-l suna. Vorbesc serios. Nu este acolo. 

Bridget făcu o pauză. Era prea obosită să-i explice mai 
clar. 

O privi, cu colţurile gurii lăsate în jos. Părea foarte 
tulburat. Se întinse din nou pe pat. 

Cu cât voia să nu mai tremure, cu atât tremura mai tare. 
Nu voia ca el să-şi facă griji pentru ea. 

El nu putea suporta să o vadă tremurând. Se ridică şi veni 
lângă ea. O strânse cu tot cu maldărul de lucruri în jurul ei şi o 


împinse puţin mai încolo. Spre marea ei mirare şi bucurie, se 
întinse apoi lângă ea. O luă în braţe, cu faţa pe gâtul lui şi ea 
simţi că inima ei febrilă stă să plesnească de fericire. 

O strângea de parcă el credea că ar fi putut să-i absoarbă 
febra şi boala, şi tristeţea că nu avea o mamă sau chiar un tată 
pe care să conteze. Îi ciufuli părul şi stătu întins lângă ea ore în 
şir. 

Şi, poate, chiar îi absorbi durerea, pentru că în braţele lui, 
în sfârşit, o fură somnul. 

Pe la ora patru dimineaţa, lumina zilei începea să 
brăzdeze cerul. Tibby nu voia ca soarele să răsară fără să dea 
întâi câteva semne. 

După acele ore de veghe, se simţea de parcă atunci 
cunoştea mărul într-un fel nou, iar mărul o cunoştea şi el. Nu era 
un măr neprietenos, dar pentru ea era chiar o provocare. 

Cândva, pe la ora două noaptea, Tibby îşi aminti că avea 
Pantalonii Călători. Stătuseră un timp ruşinos de lung aruncaţi 
sub pat. Se ascunsese de ei. Cândva pe la ora trei, îşi trase 
Pantalonii pe ea. 

Deschise fereastra şi se aşeză cu coatele pe pervaz, 
sprijinindu-şi bărbia în mâini. Mărul se clătinase. Katherine 
crezuse că putea atinge mărul de la fereastră, dar, de fapt, nu 
putuse. Tibby putea ajunge la el, deşi crezuse că nu o putea 
face. Ovarele mamei lui Tibby păreau să fi produs ovule pline de 
viaţă, odată cu vârsta. 

Tibby scoase un picior pe fereastră, apoi pe celălalt. 
Stătea pe pervaz. Privi în jos. Era distanţă mare până jos. S-ar fi 
simţit incredibil de prost dacă ar fi căzut. Ea şi Katherine ar fi 
purtat amândouă căşti de hochey. Tibby zâmbi în ciuda situaţiei, 
gândindu-se la ce bobâmac. i-ar fi dat lui Katherine. Se întreba 
dacă Nickey ar fi dorit în aceeaşi măsură să o ajute şi pe ea cu 
etichetele. 

Tibby apucă o ramură mai solidă cu amândouă mâinile şi 
o tinu strâns. Ştia exact unde trebuia să-şi pună picioarele. 
Încercă să-şi imagineze cum să facă pentru ca greutatea ei să 
nu fie nici un moment mai mare decât puteau susţine mâinile. 
Apoi îşi aminti că aceasta era, de fapt, problema. 

Când se desprindea de fereastră, trebuia să-şi transfere 
toată greutatea în mâini pentru o secundă sau două până găsea 
unde să-şi pună picioarele. Atât trebuia să facă. 


Bun. 

Da. 

Acum. 

Tibby privi pământul. Putea deja să vadă două mere 
viermănoase zăcând în iarbă. Pământul îi crea psihoză, aşa că 
îşi întoarse privirea spre cer. Se ridică. Sări. Ţipă, de fapt, în acel 
moment. Dar înainte ca ţipătul să parcurgă tot drumul afară din 
gură, picioarele îi erau deja aşezate pe o ramură mai joasă. Era 
în echilibru. Era în siguranţă. 

Cobori încet, ramură cu ramură. La urma urmelor, avea 
ceva de maimuţă în ea. Râmase atâmată de o ramură mai 
joasă, legănându-şi picioarele în gol. Apoi se lăsă să cadă. 

Căderea a fost mică, dar dură. Mâinile o dureau de nu mai 
putea. Tot trupul îi tremura de nervozitate şi plăcere. Pieptul îi 
era aşa de plin, că abia dacă încăpea în el respiraţia. Se simţea 
de parcă ar fi trăit viaţa altcuiva. _ 

Dădu ocol casei pentru a se duce la uşa din faţă. Inainte 
de a apăsa pe clanţă îşi dădu seama că trebuia să fi fost închisă. 
La fel şi uşa din spate. La fel şi uşa laterală. Deci, rămăsese 
afară. Asta i se păru aşa de grozav de amuzant, că se rostogoli 
în iarbă şi râse până îi dădură lacrimile. 

Cam spre dimineaţă, febra lui Bridget începu să scadă. 
Scădea tot atât de dramatic precum crescuse. Işi dădea seama 
cu greu ce i se întâmpla, aerul dimprejur devenind brusc 
înăbuşitor de fierbinte, faţă de cât de rece fusese. Transpiraţia 
părea că îi curge din fiecare por. Când se trezi, îşi dădu seama 
că aruncase de pe ea toate păturile, în somn. Şi mai alarmant, 
zăcea îmbrăcată numai cu lenjeria intimă, încă încercuită de 
braţele lui Eric, care adormise lângă ea. Acum îi era frică să se 
mişte. Fie că Bee era sau nu bolnavă, aceasta nu ar fi arătat 
bine în ochii lui Kaya, de exemplu. Nu voia ca Eric să se 
trezească şi să vadă cum stăteau. 

Crezu că poate, foarte cu grijă, să tragă cearşaful de la 
capul patului şi să se acopere cu el, înainte ca Eric să se 
trezească. Era remarcabil de lucidă, în timp ce apuca marginea 
cearşafului între degetul mare şi mijlociu de la piciorul ei sting. 
Mişcându-se cât de încet şi lent putea, îşi trase piciorul spre ea. 

Ce amuzant şi ciudat că ea şi Eric dormiseră în acelaşi 
spaţiu de două ori, în mai puţin de două săptămâni. Nu că 


doriseră să doarmă împreună. (Ei, poate că doriseră... dar nu 
chiar aşa.) 

Într-un fel era o pierdere de timp tragică, în altul, mai 
profund, cel mai romantic lucru pe care-l trăise ea vreodată. Cu 
doi ani în urmă dormiseră împreună, în vara aceasta, din nou. 
Prima dată, o distrusese. A doua, o făcea să se simtă întreagă. 
Prima oară o făcuse să se simtă abandonată. De data aceasta, 
să se simtă iubită. 

Sexul putea fi o comuniune fericită. Dar putea să fie şi o 
armă şi, uneori, absenţa lui era necesară pentru restabilirea 
păcii. 

Eric îşi schimbă poziţia şi ea opri brusc mişcarea piciorului. 
Încă adormit, el o trase şi mai aproape de el, aşa că toată fiinţa 
ei era strivită de el, braţele şi pieptul lui lipite fiind de pielea ei 
goală. El oftă. Probabil o visa pe Kaya. Şi ea visa că e Kaya, 
singura pe care el o iubea cu adevărat. Bridget voia să se 
bucure de situaţie, dar nu putea. Nu suporta să-şi închipuie că el 
se va trezi şi se va simţi încurcat şi compromis pentru că 
avusese grijă de ea cu o aşa de mare bunătate. Voia să-l apere 
de aşa ceva. 

Aşteptă până ce respiraţia lui căpătă ritmul normal şi 
începu să tragă iar cearşaful. Dimineaţa se instalase aproape 
complet şi soarele se strecura prin fereastră, luminându-le 
trupurile îngemănate. „Nu te trezi încă”, se rugă ea. Trăsese 
cearşaful până aproape de coapse, când el se trezi. Oh! 

Pentru un moment, în trecere, o strânse mai tare. Apoi, în 
etape, păru a recunoaşte părul blond răspâiidit pe braţele lui şi 
îşi dădu seama pe cine ţinea în braţe. Confuz, se uită bine la ea, 
la ei doi împreună, apoi îşi întoarse privirea. 

— Îmi pare rău, murmură, luându-şi braţele din jurul ei. 

Cât de mult îi lipseau braţele lui! îşi trase cearşaful până 
sus. Cearşaful de sub ea era ud de transpiraţie. 

— Te rog, nu spune asta. 

Bridget crezuse întotdeauna că noaptea era mai 
periculoasă decât ziua. Dar ui cele douăsprezece ore care 
trecuseră, convingerea ei se schimbase. Noaptea o protejase, 
iar dimineaţa o abandonase. 

— Nu am vrut... începu el, agitat. 

— Ştiu, spuse ea repede. 

El nu se mai putea uita la ea deloc. 


— Te simţi...? 

— Mult mai bine. 

El era în picioare, întors cu spatele la ea. 

— Eu... uh, te las să te îmbraci. la ce vrei din lucrurile 
mele. Un tricou sau ce vrei altceva. 

Îşi trase o pereche de pantaloni scurţi peste chiloţi. 

Avea aşa de multe lucruri să-i spună! Aşa de multe nuanţe 
în acest „îţi mulţumesc44. Atâtea feluri de a înţelege iubirea. Nu 
iubirea aceea. Ci aceasta. De fapt, a oricărui fel de iubire. 

Voia să-i spună aceste lucruri, să-l facă să-i înţeleagă 
sentimentele şi să-l facă şi pe el să înţeleagă că, deşi povestea 
dintre ei a fost fragilă şi stranie (ştia, ştia că aşa a fost!), el era 
în siguranţă. 

Dar, era prea târziu. El plecase deja. 

Incest „telefon” are prea rouite neajunsuri pentru a fi 
considerat ud roijloc de comunicare serios. Instrumentul du are, 
aşadar, Dâci o valoare pentru doi. 

Nota internă - Western Union 

— Memo, 1876 

— Mamă! dădu Carmen buzna în camera mamei ei, 
îndreptându-se spre uşa închisă a sălii de baie. Hei, ce faci 
acolo? Eşti bine? 

Pentru început, Carmen era îngrijorată pentru că mama ei 
nu se dusese la serviciu, explicându-i că are o migrenă. Carmen 
îi făcuse ouă jumări la micul dejun şi Cristina abia dacă se 
apropiase de ele. Cristina stătea în baie de mult timp. Carmen 
auzi un geamăt, apoi, nimic. 

— Mamă? bătu ea la uşa băii. Ai păţit ceva? 

Simti că inima îi sare din piept. Când mama ei deschise 
uşa, o secundă mai târziu, faţa îi era albă ca varul. 

— Mamă! Ce se petrece? 

Chiar şi buzele Cristinei erau albe. 

— Cred... nu sunt sigură... zise ea şi se sprijini cu mâna pe 
tocul uşii ca să stea dreaptă... Cred că mi s-a rupt apa. 

— Chiar... chiar aşa? 

Carmen se simţea ca într-unul din filmele acelea de modă 
veche în care soţia intră în travaliu, numai că în această 
versiune, soţul care-şi dădea importanţă era chiar ea, Carmen. 

— Aşa cred. 

— Asta înseamnă că...? 


Cristina îşi aşeză ambele mâini pe pântecele ei sferic. 

— Nu ştiu. Nu simt că aş fi intrat în travaliu. 

— Este prea devreme! strigă Carmen arătând spre 
pântecele mamei ei, de parcă bebeluşul trebuia să ştie acel 
lucru. Copilul mai are încă vreo patru săptămâni bune! 

— Nena, scumpete, ştiu asta! 

— Să sun la spital? 

— O sun pe moaşă, spuse Cristina, îndreptându-se încet la 
telefon. 

— Te simți... bine? întrebă Carmen, urmărindu-şi mama cu 
ochii. 

— Simt că... mă scurg. 

Cristina apăsă un buton şi aşteptă. Aşteptă şi mai mult 
până când operatoarea îi făcu legătura cu moaşa. 

Carmen făcea paşi mari prin casă, în timp ce Cristina 
vorbea şi asculta, alternativ, la telefon. 

Când închise telefonul, arăta speriată şi asta, asta îi făcu 
inima să treacă de la trap la galop. 

— Ce-i? 

Ochii Cristinei erau plini de lacrimi. 

— Trebuie să merg la spital la un control. Dacă mi s-a rupt 
apa cu adevărat, mai am douăsprezece ore până să intru în 
travaliu, în mod natural, după care îmi provoacă ei travaliul. Se 
tem mai mult să nu fac vreo infecţie, decât că o să nasc mai 
devreme. 

— Deci eşti gata să naşti... 

— Da. Curând. 

— Unde este David? 

Era clar că şi Cristina se gândea la acel lucru. 

— El... este... uh, este... E 

Cristina îşi acoperi faţa cu mâinile. Incerca să nu plângă şi 
asta o făcea pe Carmen să se simtă şi mai prost. 

— Încerc să mă gândesc... A fost aşa de mult timp 
plecat... Cred că acum este în Trenton, New Jersey. Poate în 
Philadelphia. Nu sunt sigură. 

— ÎI găsesc eu! strigă Carmen, alarmându-se amândouă şi 
mai tare datorită ţipătului ei. Să-l sunăm! 

— Întâi mergem la spital, bine? Moaşa spune să ne ducem 
imediat la spital. 


Mâinile lui Carmen erau transpirate iar cursa în jurul 
camerei, nu fusese eficientă. 

— Ai bagajul făcut. Conduc eu. 

Odată aflate în maşină, Carmen o privi pe mama ei cu 
îngrijorare. 

— Nena, scumpete, ţine-ţi ochii la drum. Eu sunt bine. 

— Tu... intri în... începu Carmen, nefiind sigură de 
terminologia pe care o auzise repetat în timpul verii... travaliu? 

Cristina îşi ţinea mâinile pe pântece, cu ochii duşi de parcă 
aştepta cine ştie ce mesaj bătut în codul Morse dinăuntrul lor. 

— Nu, nu cred. 

— Te doare ceva? 

— Nu, neapărat. Mă ţine spatele, dar este doar o mică 
jenă. Nu o durere adevărată. 

Odată ajunse la spital, după ce Carmen o lăsase pe mama 
ei cu rezidentul spre a fi examinată într-un cabinet de la 
maternitate, făcu numărul de celular al lui David. Intră direct în 
căsuţa poştală, fără ca măcar telefonul să sune. Nu era semn 
bun. Îi lăsă un mesaj. Dorise ca mesajul să sune calm, matur şi 
informativ, dar imediat ce închise îşi dădu că el suna mai mult 
decât pe jumătate isteric. 

Ţipă la vederea feţei mamei ei, în uşa sălii de aşteptare. 

— Ce-i? o întrebă încet, străduindu-se să fie calmă. 

— Chiar mi s-a rupt apa. 

Cristina arăta copleşită. Vocea îi era liniştită, dar îi era, în 
mod clar, frică. 

— Bun! 

— Totuşi, nu am intrat în travaliu. 

— E bine, nu? 

— Da. 

— Şi, acum, ce urmează? Mergeam acasă? 

— Trebuie să rămânem aici. Vor să mă ţină sub observaţie 
până la ora opt, diseară. Apoi, îmi vor provoca... 

— A provoca înseamnă că... 

— Doctorii îmi dau ceva ca să declanşeze travaliul. 

Carmen aprobă din cap, solemn. 

— Dar, le-am spus că nu putem până... Nu pot naşte 
până... 

Carmen a văzut cu disperare cum lacrimile ţâşniră din 
ochii Cristinei. 


— Nu pot să o fac până nu ajunge David aici. 

Lacrimile curgeau şi Carmen o cuprinse pe mama ei în 
braţe. Cristina începu să plângă în voie şi Carmen se întrebă 
dacă i se mai întâmplase aşa ceva în toată viaţa ei de până 
atunci. 

Cristina luase întotdeauna foarte în serios creşterea 
copiilor ei, aşa că cu greu se lăsase să plângă sau arătase că îi 
este frică în faţa lor, în faţa lui Carmen. Lui Carmen îi era şi ei 
frică, la rândul ei, dar simţea în acelaşi timp, că se maturizase. 
Era mândră că mama ei o lăsase să aibă grijă de ea, de data 
aceasta. 

Ţinând-o în braţe pe mama ei, Carmen voia, voia cu 
adevărat, să aibă mult curaj, de data aceasta. _ 

— Mă duc să-l găsesc pe David, promise Carmen. Il găsesc 
şi îl aduc acasă, ca să fie de faţă la naşterea copilului, bine? 

Carmen stătea în holul spitalului şi încerca să socotească. 
Momentul era prost, din toate privinţele. Bunica lui Carmen, 
mama Cristinei, era încă în Puerto Rico, cu mătuşa ei. Toată 
lumea, inclusiv David, erau în călătorii cu treburi şi nu puteau fi 
aici în momentul naşterii copilului. Dar, aparent, copilul nu lua în 
consideraţie nici un pic planurile celorlalţi. Carmen începea să 
se întrebe dacă acest copil va avea ceva în comun cu sora lui 
mai mare. 

Carmen nu o putea lăsa pe mama ei singură şi ea să se 
ducă după David. Putea dura ceva timp. Mama nu intrase încă în 
travaliu, dar cui îi place să stea în spital fără cineva care să-l 
iubească, alături? 

Lucrul care rămânea de făcut era să sune pe una dintre 
persoanele în care Carmen avea cea mai mare încredere. Dintre 
acestea trei, Bee era plecată din oraş, şi despre relaţia lui Tibby 
cu spitalele Carmen avea presimţiri rele. O sună pe Lena. Lena 
nu răspunse nici pe fix, nici pe celular. Nu era o surpriză, din 
moment ce ea nici nu-şi lua prea des celularul cu ea. 

Carmen nu simţea că vrea să mai lase vreun mesaj aiurea 
cuiva... O sună pe Tibby. Prin nu ştiu ce voinţă a destinului, 
Tibby ridică telefonul după primul apel. 

— Poţi să vii până la spital? o rugă Carmen, cu vocea 
înecată în lacrimi. Mamei i s-a rupt apa şi David nu este în oraş, 
şi trebuie să plec să-l găsesc, înainte ca doctorul să-i dea mamei 


pilule ca să intre în travaliu. Poţi să stai tu cu ea până mă întorc 
eu? 

— Da, răspunse Tibby, instantaneu. Într-un minut sunt 
acolo. 

— la-ţi celularul cu tine, bine? O să te sun! 

— Bine. 

Amândouă închiseră telefonul. 

Apelul lui Carmen veni la puţin timp după ce Tibby se 
trezise. Fusese o noapte lungă. La urma urmelor, era obositor să 
stai trează până în zori, privind un pom, să te urci în acel pom şi 
să rămâi afară câteva ore bune, şi să nu te bagi în pat până la 
şapte dimineaţa. Era obositor. Intreabă pe cine vrei! 

Şi era aiurea să stai pe un scaun lângă mama lui Carmen, 
aflată în pat în camera de travaliu de la spital, ascultând 
sunetele monitorului. După numai trei ore şi jumătate de somn, 
lucrurile păreau şi mai absurde. 

Tibby se minuna de muntele care era pântecele Cristinei. 
Îşi amintea foarte bine de sarcinile mamei ei cu Nicky şi 
Katherine. Avea treisprezece ani la prima şi aproape 
cincisprezece la a doua. Nu considerase deloc amuzante 
situaţiile, la acea vreme. 

„Dar n-ai teamă, îşi amintea ea. Noi cei din Corporaţia 
Tibby avem o nouă politică în privinţa fraţilor mai mici şi a 
copiilor, în general. Ne plac mult şi ne dorim ca ei să fie în 
siguranţă. Admitem chiar că îi iubim, deşi, mai rar, nu mai mult 
decât e necesar.” 

— Cum te simţi? întrebă Tibby. 

Simţea într-un fel că, oricât de mult îi păsa de Cristina, nu 
ea era persoana cea mai bună pentru treaba aceea... 

— Bine, spuse Cristina cu gura crispată, cu ochii abătuţi. 

— Eşti sigură? 

Brusc, Cristina se încordă. 

— Aşa, cred, spuse ea cu hotărâre, încleştându-şi 
maxilarele. 

Tibby era în picioare, agitându-se neliniştită. 

— Să chem moaşa? Ce zici? 

— Nu... nu ştiu... 

Cristina nu putea vorbi, ceea ce îi spuse lui Tibby că 
trebuie să cheme moaşa. 


Moaşa, Laureen pe numele ei, completa formulare la 
cabinet. 

— Uh! Laureen? Cred că totuşi Cristina are probleme. 

— Ce fel de probleme? 

Tibby îşi ridică palmele spre cer. Nu era doctor. Nu era nici 
asistentă medicală. Nu era mamă şi nici nevasta cuiva. Nici 
măcar nu putea vota, încă. 

— Habar n-am, răspunse ea. 

Laureen o urmă în salonul Cristinei. 

— Ai contracţii? o întrebă pe Cristina. 

— Nu sunt sigură, spuse Cristina ţinându-se de burtă. 

Laureen se uită în hârtia emisă de monitor. 

— Oh, draga mea, dar tu ai contracţii. 

— Dar, nu am intrat în travaliu, spuse Cristina, pe 
jumătate afirmativ, pe jumătate întrebător. 

— Aş spune că eşti în travaliu. 

— Dar, e prea devreme, spuse ea, privind dezorientat. 
Credeam că în noaptea asta... 

— În noaptea asta îţi vom provoca naşterea, dacă nu intri 
în mod natural în travaliu. 

— Dar David şi... 

Cristina închise ochii şi îşi lăsă bărbia în piept. 

— Încă una, aşa-i? Eşti în orar. O contracție la fiecare 
şapte minute sau cam aşa ceva. Permite-mi să văd colul, bine? 
întinde-te pe spate şi depărtează picioarele. 

Lui Tibby nu îi plăcu ce auzi. O zbughi spre uşă. 

Laureen era una dintre acele persoane care spunea 
lucrurilor pe nume, căreia îi plăcea să spună şi să facă lucruri 
stânjenitoare foarte pe faţă şi cât de des posibil. Ca profesoara 
de ştiinţe medicale a lui Tibby, din clasa a opta, care spunea 
cuvintele sâni şi anus aşa de des, încât te gândeai că nu auzise 
în viaţa ei de pronume. 

Tibby bântui pe culoar până ce apăru în uşa salonului 
Laureen. 

— Are dilatare trei centimetri, o anunţă Laureen. 

— Nu ştiu ce înseamnă asta. 

— Înseamnă că colul începe să i se deschidă. Asta 
înseamnă a fi în travaliu. Când colul se deschide total - asta 
înseamnă zece centimetri - va fi gata să împingă copilul afară. 


Tibby se mai gândea la o întrebare şi Laureen nu ar fi 
putut răspunde foarte bine la ea: „Cum am ajuns eu acolo?” 

— Cât va dura? 

— Greu de spus, travaliul abia a început. Va dura probabil, 
pe puţin, câteva ore. 

Tibby spera, spera cu adevărat şi foarte tare, că David şi 
Carmen se vor întoarce până atunci. 

Laureen se uită atentă la Tibby. Avea ochi negri foarte 
frumoşi. Privirea ei deschisă era subliniată de dunga roşu-închis 
de sub pleoape. 

— Tibby, trebuie să intri să stai cu ea. E un pic cam 
derutată. Are nevoie de ceva sprijin, spuse Laureen şi dădu să 
plece. 

— Um, scuze, dar, eu, eu sunt prietena fiicei Cristinei, 
înţelegi ce vreau să spun... 

— Da! Dar tu eşti singura pe care o are în acest moment, 
spuse Laureen, ridicând din umeri. 

Înnebunită, Carmen îl sună din nou pe mobil pe David şi 
din nou îi răspunse căsuţa poştală. Mărşăluia în sus şi în jos pe 
trotuar, în faţa intrării spitalului. O sună pe Irene, secretara lui 
David, şi accesase căsuţa ei poştală. De ce treburile importante 
trebuie să se întâmple în timpul prânzului? Sună pe fix, acasă la 
Lena, şi aproape urlă un mesaj că nu putea veni astăzi la Valia. 
Cumva fără nici o speranţă, mai sună o dată la David şi închise 
când se deschise iar căsuţa poştală. 

— Carmen? 

Se întoarse şi îl văzu pe Win. Bineînţeles că el era. 
Remarcă părul ei în neorânduială şi ochii înlăcrimaţi. 

— Ce-ai păţit? 

— Mama stă să nască şi eu nu-l pot găsi pe soţul ei, 
izbucni Carmen de-a dreptul. | s-a rupt apa, deşi copilul nu 
trebuia să se nască decât peste o lună. Acum doctorii vor ca ea 
să nască în noaptea asta, ca să nu facă vreo infecţie. 

Lui Carmen îi venea greu să creadă că ea este aceea care 
vorbeşte despre lichidul amniotic al mamei ei cu un băiat de 
care era îndrăgostită. Dar îi era frică şi voia să facă ceea ce 
trebui, şi nici măcar nu ştia ce trebuia să facă. 

— l-am promis că-l găsesc pe David. 

— Soţul ei? 

— Da! 


— Ai vreo idee unde este? 

— Călătoreşte mult din cauza serviciului, explică ea dintr-o 
suflare. 

Mergea în cercuri din ce în ce mai mici până ce a ajuns să 
se învârtească în loc pe trotuar. 

— Nu eram încă în alertă când a plecat David pentru că 
bebeluşul nu trebuia să sosească acum. Trebuie să-l găsesc 
imediat! 

Vocea i se urca necontrolat, cu accente de isterie. 

— Bine, bine. Are mobil? 

— Nici măcar nu răspunde la mobil. Ar putea fi în avion 
sau aşa ceva. Sau poate a rămas fără baterie şi nimeni nu i-a 
oferit un încărcător, adăugă ea nenorocită. 

— Ai încercat să suni la birou? 

Carmen aprecia cât de mult voia el să o ajute. Era bun... 

— Secretara lui era la masa de prânz. Mă voi duce cu 
maşina până acolo. Ce altceva mai pot face? 

— Pot veni şi eu cu tine? 

— Vrei să vii? 

— Da. 

Alerga acum spre maşină, el alerga cu paşi mari în urma 
ei. 

— Poţi pleca de la serviciu? 

— Sunt în pauza de prânz. Am terminat cu pediatria astăzi 
şi bătrânii se pot descurca şi fără mine, o după-amiază. 

— Eşti sigur? 

O privi aşa de serios, de parcă l-ar fi întrebat dacă vrea să 
plonjeze în fundul Oceanului Atlantic împreună cu ea. 

— Sunt sigur. Sunt sigur că sunt sigur! 

Carmen conducea. Erau ca Starsky şi Hutch când luară 
curba şi săriră din maşină. El o urmă la lift şi apoi la recepţie. 

Carmen se gândea. 

— Ştii adresa locului întâlnirii de la Trenton? 

— Da, spuse Irene şi căută adresa, la care sună imediat. 
Vorbi cu mai multe persoane, apoi închise. 

— A plecat deja. 

— Oh! exclamă Carmen, rozându-şi unghia de la degetul 
mare. Ştii şi adresa firmei de unde a închiriat maşina? 

— Da. 


lrene sună şi acolo. Ascultă puţin, apoi acoperi cu palma 
telefonul şi spuse: 

— A închiriat o maşină şi a plecat cam acum douăzeci şi 
cinci de minute. 

— La naiba! mormăi Carmen. 

începu să meargă în cerc. Îşi dădu seama că Win o 
urmărea cu atenţie. Dar, era prea preocupată ca să analizeze 
toate felurile în care se abătea de la statutul de Carmen cea 
bună. 

— Ai numărul de telefon al mamei lui David? 

lrene tresări. 

— Nu cred că-l am, zise ea şi răsfoi agenda, apoi căută în 
versiunea computerizată a agendei. Nu, îmi pare rău. 

— Adresa o ai? o întrebă Carmen, fără mare speranţă. 

lrene scutură din cap. 

— Nu ştiu numele tatălui vitreg al lui David. ÎI ştii tu? 

Carmen trebuia să-l ştie. Cu siguranţă că îl mai auzise 
înainte. Dar, în eforturile ei de a nu asculta cele mai multe 
lucruri din cele pe care le spunea David, nu ascultase nici 
această potenţial folositoare informaţie. 

— Trebuie să lăsăm un mesaj la hotel în Philadelphia, 
pentru orice eventualitate, sugeră Win. y 

Irene fu de acord şi o făcu de îndată. Incă nu ajunsese 
acolo, dar îl vor informa imediat ce va ajunge. 

Creierul lui Carmen lucra cu repeziciune. 

— Poţi suna din nou la compania de închirieri maşini? 

lrene sună fără să pună vreo întrebare. Carmen vorbi cu 
reprezentantul firmei câteva minute. Când închise telefonul se 
uită bucuroasă la Win şi la Irene. 

— În sfârşit, am ceva. Nu-l pot suna pe David în maşină, 
dar ne pot spune unde este maşina. 

— Adevărat? 

Win arăta impresionat. 

— Da. Şi cum spuneam, să-l mulţumim lui Dumnezeu 
pentru sistemele de sateliți. Râse de gluma ei... 

Win îi zâmbi, uşurat că în sfârşit aveau un fir. 

— Cât de departe este Downingtown? 

lrene ridică din umeri. 

— Cred că e la aproximativ o oră şi jumătate de mers. 

Win şi Carmen se uitară unul la altul. 


— Haide! spuse el. 

— Aşa zici? întrebă Carmen, brusc iritată de cât de mult 
implicase un băiat nevinovat în problemele ei. Eşti sigur că vrei 
să mergi cu mine? 

Ochii lui spuneau că nu trebuie să mai întrebe. 

— Sunt sigur că vreau să merg cu tine. 

Bineînţeles că îl găsi în ultimul loc în care îl căută. 

Dacă nu l-ar fi găsit, ar fi continuat să îl caute. 

Susannah Brown. 

Lena păşi în biroul tatălui ei cu speranţe aşa de mici, încât 
ar fi fost plăcut surprinsă dacă el ar fi luat un ghemotoc de 
hârtie de pe birou şi l-ar fi aruncat spre ea. El bătea cu degetul 
într-un top de hârtie de pe biroul lui. Asculta Paul Simon. Era 
unul dintre cele trei CD-uri pe care le ascultase el vreodată şi pe 
Lena o uimise întotdeauna cât de lipsit de ureche muzicală şi 
nepriceput era în aprecieri. Cântecul era vioi şi fără cusur, ceva 
despre un aparat de fotografiat care făcea poze colorate. 

Cântecul îi părea un fel de test notat cu A plus, o 
problemă de matematică care arată cât ai muncit la ea, un 
formular completat în întregime. Dar, a muzică nu semăna. Ei îi 
plăceau tonalităţile mai nonconformiste. 

Tatăl o privi peste ochelari. Opri muzica. 

— Te superi dacă te desenez? 

Lena exersase cum să-i spună acele cuvinte de atâtea ori, 
încât ele îşi pierduseră de mult sensul originar şi începuseră să 
sune amuzant în gura ei. 

Îi făcu semn să se aşeze pe scaunul gol din faţa biroului. 

O aştepta. Mama Lenei îl prevenise şi-l calmase, fără 
îndoială. 

Hârtia era deja fixată pe suportul pentru desen şi 
cărbunele strâns bine în mâna ei umedă. Venise hotărâtă să 
insiste dacă ar fi refuzat-o. Se aşeză. 

— Nu trebuie să faci nimic special. 

Exersase să spună şi aceste cuvinte. 

El dădu din cap. Nu avea nevoie să fie rugat de două ori. 
Deja se întorsese la hârtiile lui. Dar ea observă că îşi ţinea faţa 
mai drept acum, numai ochii se uitau în jos. Lentilele ochelarilor 
sclipeau, dar prin ele, ochii lui păreau închişi, din poziţia în care 
era ea. 


ÎI privit timp îndelungat, înainte de a începe să-l deseneze. 
Se hotări să o facă. Nu-i păsa dacă asta îl făcea să nu se simtă 
în largul lui. 

Un timp, văzu ceea ce aştepta, de fapt. Văzu faţa lui 
supărată, cu ochii închişi. Nu numai ai lui, dar şi ai ei. Aşa şi-l 
imaginase şi aşa şi arăta. Vedea ce simţea, iar ceea ce simţea 
era supărarea lui. Lena suferise mult din pricina acesteia. 
Atunci, de ce se mai afla acolo? 

Ştia ce simte. Dar de văzut, ce vedea? 

A început să se întrebe. Când desenezi, îţi dezamăgeşti 
întotdeauna sentimentele şi aşteptările cu ceea ce oferă lumina 
rece nervilor tăi optici. 

Ca prima dată când încerci să pictezi în acuarelă şi 
amesteci culorile. Crezi că ai nevoie de mult albastru şi poate, 
verde, dar ajungi să îţi dai seama că ai folosit foarte mult gri, 
maro şi alb, ba chiar şi culori pe care nu te aşteptai să le 
foloseşti deloc, cum ar fi roşu şi galben. Dacă încerci să pictezi 
acelaşi lucru din nou va fi altfel. Nu poţi face două acuarele la 
fel. 

Îşi aminti că stătuse odată cu mama ei, la un colţ de 
stradă, în Georgetown, să vadă cum desena un artist. Mama ei o 
lăsase să se uite multă vreme şi, după ce plecară, Lena îşi 
aminti că întrebase cum se făcea că pictorul folosise atât de 
mult maro. 

Când eşti copil, înveţi să priveşti lumea în forme 
geometrice şi în culori de bază. Ca şi cum adulţii ar vrea să te 
înveţe cât mai multe. („Lena deja ştie culorile! 44) Apoi, o viaţă 
întreagă, te chinuieşti să uiţi ce ai învăţat. Asta era viaţa, după 
cât putea Lena să îşi dea seama. Să faci totul cât mai simplu în 
primii zece ani de viaţă, pentru ca să complici totul cât mai 
mult, în următorii şaptezeci de ani. 

Şi în acel moment, sentimentele ei pentru tatăl său îi 
puseseră acestuia o mască peste adevărata înfăţişare. Crezuse 
că venise să îi deseneze furia şi supărarea, să se confrunte cu 
ele. Dar văzuse că alta era provocarea. Nu să le deseneze, ci să 
vadă dincolo de ele. 

Se uită fix la el, fără să clipească, până când simţi că i se 
usucă ochii şi că i se împăienjeneşte vederea. Ar fi vrut să poată 
să îl întoarcă pe dos pe tatăl ei. Uneori, vezi lucruri mai 
adevărate, dacă eviţi relaţia vizuală normală cu ele. Uneori 


ideile tale preconcepute sunt atât de puternice, încât reuşesc să 
omoare adevărul, înainte de a apuca să îl vezi bine. Uneori, 
trebuie să laşi adevărul să te ia prin surprindere. 

Lena îşi întoarse privirea şi închise ochii. 

Îi deschise şi privi iar spre faţa tatălui ei, dar numai o 
secundă. Te poate lua prin surprindere sau, dacă eşti curajos, îl 
poţi surprinde chiar tu. 

Din nou îşi întoarse privirea, apoi îl privi din nou, un pic 
mai îndelung. Acum, vedea mai mult. Prinsese ceva. Inspiră 
adânc, menţinându-se cu grijă în această dimensiune vizuală. 
Locul acela în care vedea, dar încă nu simţea. y 

În sfârşit, mâinile ei puseră cărbunele pe hârtie. ÎI lăsă să 
zboare. Nu voia să-l rețină cu rațiunea ei. 

Faţa tatălui ei nu mai era doar o hartă topografică. Gura 
era o serie de forme, nimic mai mult. Ochii lăsaţi în jos erau 
umbriţi de lumini şi umbre. 

Rămase acolo timp îndelungat. Avea grijă să nu clipească 
prea tare, prea des, de teamă ca acest nou mod de a-l vedea să 
nu dispară. 

Nu-i mai era deloc frică de el. Partea speriată a ei aştepta 
afară, lângă gura peşterii. Dar intrase cu restul înăuntru. 

Descifra ceva în forma gurii tatălui ei. Un tic uşor. Un alt 
tic şi apoi o curbură. 

Ei nu-i mai era frică deloc, dar lui? 

Desenatul îţi lăsa sentimentele afară, dându-le un picior 
brutal. Desenatul mai profund le invită înapoi, făcând pace cu 
ele, exact la momentul potrivit, după ce eşti sigur că ochii tăi 
chiar îşi fac datoria. Luptă şi pregătire. 

Şi, astfel, sentimentele îi reveneau, dar erau diferite, de 
data aceasta. Erau conduse mai degrabă de ochii ei, decât 
invers. Experimental, le lăsă să vină. Un desen bun era o 
înregistrare a sentimentelor tale despre o anume experienţă 
vizuală. Trebuia să le lase să se întoarcă. 

Văzu teama tatălui ei şi aşa de mult o surprinse lucrul 
acela, că abia dacă o putea contempla. De ce-i era lui frică? 

Dacă încerca, îşi putea imagina. Îi era frică de 
nesupunerea ei. Îi era frică de independenţa ei. Îi era frică de 
faptul că se maturizase şi de faptul că nu va deveni fata de care 
el să fie mândru - sau acel fel de fată, de care Bapi ar fi fost 
mândru. Îi era frică să fie bătrân şi fără putere. Îi era teamă că 


ea îi vedea vulnerabilitatea. Dar, bănuia ea, el voia ca ea să 
vadă toate acestea. 

Îşi simţi degetele înmuindu-se în jurul cărbunelui. Liniile 
deveniră largi, dezordonate. Era tristă şi emoţionată de lucrurile 
pe care le văzuse pe faţa lui. Nu voia să-l facă să-i fie dificil să o 
iubească. Dar, în acelaşi timp, nu putea nega că ea era cea care 
putea uşura situaţia. 

Degetele îi zburau. Muşchii gâtului tatălui tremurau uşor, 
din cauza încordării de a sta liniştit, de dragul ei. Se străduia. Se 
străduia cu adevărat. 

Aceasta o impresionă grozav. 

După aproape două ore îl eliberă. 

— Îţi mulţumesc, spuse ea cu sinceritate. 

El pretinse că nu fusese cine ştie ce. 

Ţinu desenul cu partea desenată în afară, în timp ce ieşea, 
astfel încât el să se poată uita la rezultat, dacă voia. Nu a vrut. 

Dar mai târziu, în seara aceea, când ea se îndrepta spre 
pat, trecând în vârful picioarelor prin bucătărie, lăsă desenul 
rezemat de un scaun. El stătea singur în camera cufundată în 
tăcere şi chiar dacă îi văzu numai spatele, ştia că se va uita la 
desen. 

Win se oferi să ia volanul pentru ca ea să se poată ocupa 
de telefon. După o jumătate de oră de mers se opriră să ia 
benzină. El cumpără nişte biscuiţi şi porumb prăjit. Carmen nu 
mai mâncase porumb prăjit până atunci şi constată că-i plăcea. 
De abia se auzeau unul cu altul din cauza zgomotului maşinii, 
aşa că se treziră strigând unul la celălalt, ceea ce li se păru 
extraordinar de amuzant de îndată ce îşi dădură seama. Râsul 
făcu ochii lui Carmen să lăcrimeze din nou şi gustul sărat îi făcu 
buzele să ardă. 

Era obosită şi zdrobită, şi îngrijorată, dar şi fericită că 
mergeau cu maşina spre David şi amândoi făceau tot ce puteau 
să rezolve situaţia. 

După socotelile ei aveau la dispoziţie patru ore ca să-l 
găsească pe David şi să-l ducă înapoi mamei ei. Acum era la 
numai o oră distanţă. Putea să funcţioneze calculul ei. Trebuia 
să funcţioneze. Era încrezătoare că Tibby era o companie bună 
pentru mama ei, între timp, şi că David şi Carmen vor ajunge la 
vreme pentru momentul iniţial, când începea de fapt, adevărata 
dramă. 


Win era un şofer bun. Avea încredere în el şi era atent la 
şofat, conducând totuşi fără efort. Din nu ştiu ce motiv, vederea 
mâinilor lui pe volan o impresionă prin forţa lor masculină şi 
chiar sexy. 

Mai mult decât atât, avea un profil excelent. Nu exact ca 
Ryan Hennessey - nasul lui Win era un pic borcănat şi buza de 
sus un pic în afară. Dar, lui îi stătea bine. Era amuzant cum poţi 
să analizezi pe cineva, în timp ce acesta conduce. El se 
concentra la drum şi ea îl putea privi în linişte. 

Abia dacă se cunoşteau unul pe altul şi deja rezolvau o 
problemă împreună. Era opusul celor mai multe dintre relaţiile ei 
amoroase, care erau toate formă lipsită de conţinut. Carmen era 
groaznică în felul în care îşi nota subiectele pe care voia să le 
discute cu băieţii cu care se întâlnea. Niciodată nu-şi căutase 
subiecte anume pentru Win. 

— Eşti apropiată de mama ta, nu? spuse el, dus pe 
gânduri. 

— Da. 

Era un răspuns al lui Carmen cea bună, nu a lui Carmen 
cea adevărată. 

— Dar tu ce faci? 

— Mă împac cu amândoi părinţii. Eu sunt singur la părinţi, 
aşa că lucrurile se încing uneori. 

— Şi la mine la fel. Cel puţin până acum, cred... 

— Destul de ciudat, să ai o soră la vârsta de... 

— Şaptesprezece. 

— Şaptesprezece... repetă el. 

— Aproape optsprezece. Dar tu? 

Erau întrebări pe care ar fi trebuit să le lămurească în 
urmă cu două luni, dar nu se ştie cum, nu o făcuseră. 

— Nouăsprezece. 

— Ei, e ciudat. Mai ciudat decât pot spune. . 

— Şi eu am avut un frate pentru scurt timp. Incercă el s-o 
spună la modul degajat şi de dragul conversaţiei, dar nu îi ieşi 
aşa. 

— Ce vrei să spui? 

Carmen voia să ştie, dar nu voia să întrebe nimic. 

— Dacă vrei să-mi spui... 

— Am avut un frăţior. S-a născut când aveam cinci ani şi a 
murit înainte ca eu să împlinesc şase ani. 


— Oh! 

Lacrimile lui Carmen era aşa de la suprafaţă în zilele 
acelea, că până şi tragedia unei persoane pe care nu o 
cunoştea, petrecută cu paisprezece ani în urmă, le invită să 
curgă. _ 

— Imi pare aşa de rău! 

— S-a petrecut demult. Dar este încă parte din viaţa mea, 
ştii. 

Nu ştia, dar încerca să înţeleagă. Dădu din cap. 

— Încă mă mai gândesc la el, uneori. Îl şi visez, încerc să- 
mi amintesc cum arăta. Este greu să-mi amintesc, totuşi, fie din 
cauza timpului scurs, fie din cauza sentimentelor puternice. Cu 
cât ai sentimente mai puternice pentru cineva, cu atât îţi este 
mai greu să ţi-l imaginezi când eşti departe de el, aşa cred. 

Lacrimile lui Carmen curgeau de-a binelea acum şi ea 
încerca să le ascundă de Win. Ar fi interpretat lacrimile ca 
aparţinând lui Carmen cea bună. Ar fi crezut că plânge fără 
egoism, pentru suferinţa lui şi a familiei lui. Aceasta în timp ce 
Carmen cea rea plângea pentru că Win îşi petrecuse viaţa 
simțind lipsa unui frate care dispăruse de pe lume şi ea îşi 
petrecuse vara urând un copil care nu se născuse încă. 

Tibby învaţă ceva despre viitorul ei. Invaţă că viitorul ei nu 
va include şi copii în el. Cu excepţia situaţiei în care ar adopta 
câţiva. 

Cristina era în iad şi Tibby cu greu se putea uita la ea. La 
fiecare contracție - şi acum păreau a veni în fiecare moment - 
Cristina părea că îşi pierde controlul. Când îşi reveni era mai 
puţin coerentă, se putea concentra mai greu, era mai puţin de 
recunoscut. 

Tibby se uită la ce înregistra aparatul. O linie urma bătăile 
inimii copilului şi cealaltă urmărea ritmul uterului Cristinei. li 
amintea lui Tibby de un seismograf. 

Cristina ajunsese de la un 5 pe scala Richter la 
aproximativ douăzeci. Dacă pântecele Cristinei ar fi fost 
California, atunci California ar fi fost sub ocean, la acea oră. 

Tibby încercă să o sune din nou pe mama ei, dar nu 
răspundea nimeni la telefon. Alice ştia câte ceva despre acele 
lucruri. Ar fi ştiut să dea o mână de ajutor. Forma numărul de 
mobil al lui Carmen, când apăru o asistentă în faţa ei. 


— Trebuie să laşi telefonul. Face interferenţe cu 
echipamentul. Du-te în altă parte şi sună! 

Tibby analiză această posibilitate cu un oarecare regret. 

— Nu-i poţi da nişte doctorii sau ceva? o întrebă pe 
Laureen. 

Îi era fiică de aşa multă durere. Nu ştia cum să abordeze 
problema aceea. 

Laureen se apropie şi îşi puse mâinile pe umerii Cristinei. 

— Te simţi bine, scumpo? 

Cristina încercă să-şi concentreze privirea. Nu arăta ca şi 
cum întrebarea ar fi avut vreun sens pentru ea. Răspunsul era 
atât de evident NU, încât întrebarea i se părea fără rost. 

— În fişa de naştere e scris „naştere naturală”. Aceasta 
înseamnă, în general, fără medicamente, îi explică Laureen. De 
asta lucrează cu mine, şi nu cu un obstetrician. Moaşele nu 
prescriu medicamente periculoase. 

Nu era un semn bun că vorbeau despre Cristina, în loc să 
vorbească mai bine cu ea. 

— Un O. B. Este un doctor? întrebă Tibby, gândindu-se 
dacă nu ar fi fost bun un doctor în acel moment. 

Dacă ar fi fost în locul Cristinei, ea ar fi cerut 
medicamente. Ar fi vrut cele mai grozave medicamente care 
existau. Ar fi vrut să o calmeze aşa de bine, încât să nu se mai 
trezească vreo câteva săptămâni. 

— Se pare că trebuie să faci aceste opţiuni când naşti. 
Apoi, cel puţin ştii cum este, îşi exprimă Tibby o părere, dar 
Laureen nu o mai asculta. 

Laureen studia acum monitorul cu un oarecare grad de 
interes. 

— Cristina, lasă-mă să te consult din nou, scumpo. 
Contracţiile astea vin repede şi cu furie. 

Cristina scutură din cap. 

— Nu, nu vreau! 

Îşi ţinea picioarele strânse unul lângă altul. 

— Vom aştepta până trece contracția asta. 

Laureen o bătu pe Cristina pe umeri într-un fel care 
trebuia s-o liniştească, dar Cristina nu era liniştită de fel, se 
crispa de durere. O împinse pe Laureen. 

— Nu pot. Nu sunt gata. 

Vocea Cristinei izbucni în suspine. 


Laureen îi aruncă o privire lui Tibby care părea să spună 
că era cu siguranţă cea mai nepricepută parteneră de naştere, 
pe care o văzuse. Tibby se simţea cu adevărat prost. Nu din 
cauza lui Laureen - nu-i păsa de ce crede Laureen - ci din cauza 
Cristinei. Cristina era singură. Nu-l avea lângă ea pe soţul ei sau 
pe sora ei, sau pe fiica ei, sau pe mama ei. O avea pe Tibby. 

Instinctul lui Tibby era să se urce în pat cu Cristina, dar 
muşchii se luptau cu ea. Îşi aminteau de Bailey sau, mai recent, 
de Katherine. Tibby nu făcea asociaţii fericite cu paturile de 
spital. Dar cine face? 

Cristina era într-o perioadă de calm. Plângea liniştit. Tibby 
simţea o durere ascuţită în piept, care i se urca spre gât. 

— Trebuie să te controlez, Cristina, trebuie să văd cum 
stai, spuse Laureen. 

„Stă bine! îi veni lui Tibby să strige. Las-o în pace!” 

— Nu sunt gata, spuse Cristina, cu ochii în lacrimi. 

Laureen încercă să o facă să se întindă, dar Cristina o 
respinse. ` 

Tibby nu mai putu suporta. Se urcă în pat lângă Cristina. li 
apucă mâinile şi i le strânse cu putere. Asta păru să-i distragă 
atenţia. 

Laureen încă mai trăgea de picioarele Cristinei. 

— A spus că nu e pregătită! răcni Tibby. 

Laureen păru descumpănită, văzând-o pe Tibby cum 
strigase la ea. Apoi, spre uimirea lui Tibby, Laureen îşi puse faţa 
pe o latură a capului lui Tibby. O sărută pe tâmplă. 

Ca şi cum ziua aceea nu mai contenea cu surprizele. 

— Bravo, fetiţo! şopti Laureen. Luptă-te pentru ea, are 
nevoie de tine! 

Tibby o trase de mâini pe Cristina. O privi adânc în ochi. 

— Cristina, sunt aici. Uită-te la mine, bine? Ţine-mă de 
mâini. Strânge-le cât de tare vrei. 

Aşa îi spunea Alice lui Tibby când trebuia să facă injecție. 

Cristina îşi revenea după o contracție. Arăta pierdută, dar, 
încet, se concentră pe Tibby. 

Tibby îngenunche lângă ea. 

— Sunt aici. Eşti bine. Arată-mi cât de mult te doare! 

Durerea urca din nou pe faţa Cristinei. O strângea de 
mâini pe Tibby aşa de tare, încât Tibby observă că degetele şi 
se albiseră. Încerca din răsputeri să nu şi le retragă. Presiunea 


crescu şi tot crescu, până când Tibby era pe jumătate convinsă 
că îşi va vedea degetele căzându-i pe saltea. 

— E bine! O simt! Este aşa de bine! strigă Tibby. Ochii 
Cristinei nu se dezlipeau de ai ei acum. 

Tibby simţea, într-o oarecare măsură, că aşa şi trebuia, în 
acel moment. 

— Trebuie s-o controlez. Cred că se întâmplă, îi şopti 
Laureen lui Tibby. Ajută-mă! 

Tibby nu ştia ce voia să spună cu „se întâmplă”. Nu voia 
să ştie ce însemna „se întâmplă”. Stătea călare pe picioarele 
Cristinei, deci practic stătea pe ea, deşi nu se lăsa cu toată 
greutatea. 

— Cristina, Laureen trebuie să-şi facă treaba. Stai lipită de 
mine, bine! Stai cu ochii lipiţi de mine! Mă urmăreşti? 

Cristina dădu din cap aprobator. 

— Strânge-mă de mâini. O poţi face? 

Cristina o lăsă pe Laureen s-o examineze, deşi se simţea 
extraordinar de prost. Mâinile lui Tibby erau marmorate cu alb şi 
purpuriu. 

— Doamne Dumnezeule, spuse Laureen fără suflare. Se 
întâmplă aşa de repede! Cristina, ai dilatare zece centimetri şi 
eşti gata să naşti! 

Tibby o privi lung pe Laureen, consternată. Oare nu asta 
făcea Laureen în fiecare zi? De ce era surprinsă? Spusese că va 
dura ore întregi. Măcar câteva. Oricum, nu una. Avea Laureen 
vreo idee despre ce făcea acolo? 

Tibby nici măcar nu ştia ceva despre Carmen. Nu voia să o 
sperie. Ea crezuse că avea să dureze câteva ore. Crezuse că 
prietena ei avea destul timp să se întoarcă. Şi acum ce se 
întâmpla? Ce trebuiau ele să facă acum? 

Cristina începu din nou să plângă. Era o mulţime de sânge 
pe pat, sub picioarele Cristinei. 

Tibby nu voia să lase să se vadă teama care o cuprindea 
cu repeziciune. Dacă intra în panică, ce s-ar fi întâmplat cu 
Cristina? Avea nevoie să se concentreze una asupra alteia din 
nou. 

Cristina avea un nou fel de dureri, scotea alt fel de 
gemete. Tibby încercă să nu se alarmeze. Nu era de nici un 
ajutor. 


— Trebuie să împingi, scumpo. Înseamnă că simţi nevoia 
să împingi. Eşti aproape gata! 

— Nu! zise Cristina, brusc lividă. Nu sunt gata! Nu pot face 
asta! David nu este aici! Unde este? Unde este Carmen? Copilul 
ăsta nu trebuia să vină decât peste patru săptămâni. În 
supărarea ei, Cristina îşi schimbase poziţia. Lăsase mâinile lui 
Tibby, se rostogolise pe o parte şi se încovoiase în jurul 
pântecelui. 

Tibby îşi putea da seama după trupul ei contorsionat că 
Cristina se opunea cu toată puterea nevoii de a împinge. 

— Trebuie să împingă! Simt asta! Nu te opune, Cristina! 
Este timpul să naşti acest copil. Trebuie să-l laşi să iasă, spuse 
Laureen care încerca în zadar să atragă atenţia Cristinei. 

Tibby încercă să o tragă din nou spre ea, dar Cristina nu 
se urnea. 

— Tina, vrei să te uiţi la mine? Mă vezi? Poţi să faci asta! 
Ştiu că poţi! 

Cristina nu se uita. 

— Nu pot. 

Ne-am născut crezând. 

Omul poartă în el credinţa, aşa cum mărul poartă mere. 

Ralph Waldo Emerso. 

Cam la douăzeci de minute la sud de Downingtown, 
Carmen îşi dădu seama că mai exista un subiect potrivit pe care 
ea şi Win nu îl abordaseră. 

— Pleci undeva la şcoală, anul viitor? o întrebă el, fără să 
o privească. 

— Umm... făcu ea îşi umezi buzele. Da. 

Era evident momentul să spună şi unde pleacă. Brusc, îşi 
dădu seama cât de mult dorea să-i spună. Că mergea la 
Williams. Voia ca Win să creadă despre ea că este inteligentă. 

Bătu cu piciorul desculţ în podea. Dar nu va merge la 
Williams. Va merge la Maryland şi nu voia să-l mai mintă deloc. 
II plăcea prea mult ca să mai continue să facă aşa. 

— Merg la Maryland, spuse ea. Îşi înăbuşi pornirea de a 
vorbi despre notele ei aproape perfecte şi onorurile academice. 
Se rezumă la adevăr. Dacă lui nu-i plăcea adevărul, ei... era bine 
să ştie că aceea era situaţia. 

— Oh. 

Oare să fi fost dezamăgit? 


— Dar tu? 

Era ciudat că ea nu ştia. Carmen era o studentă grozavă. Îi 
păsa de astfel de lucruri. Pe cei mai mulţi băieţi îi evalua 
aproape ca pe nişte tâme-brâu şi dacă mergeau la colegiu sau 
nu, acel lucru adăuga sau scădea din evaluarea lor. Win era 
diferit Se părea că trebuia să-l cunoscă pe dinăuntru. 

— Merg la Tufts. În Boston. 

Schiţă un zâmbet şi îşi întoarse capul spre ea. 

— Speram că vei merge şi tu pe undeva prin preajmă. 

„Aşa era! simţi că-i vine să ţipe la el. Puteam să o fac! 
Aproape că o făcusem!” 

Dar, rămase tăcută, ceea ce era bine, într-un fel, pentru 
că telefonul începu să sune. Il auzi şi răspunse imediat. 

Era Tibby, care încerca să fie calmă. 

— Oh, Doamne! Oh, nu! Spune-mi că glumeşti! striga 
Carmen în telefon. 

Tibby nu glumea. 

— Venim cât putem de repede, spuse Carmen, 
neputincioasă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Are dureri mari, de naştere, spuse scăpându-i un mic 
suspin. Naşterea merge repede. Intreabă de mine şi de David. 

— Doamne, murmură Win şi îşi luă piciorul de pe 
acceleraţie. Ce facem acum? Ne continuăm drumul sau ne 
întoarcem? 

— Întoarce, spuse ea. 

Imediat ce el semnaliză, ea se gândi mai bine. 

— Nu, continuăm drumul. Este şi copilul lui David, totuşi. 
Trebuie să-i spunem. Va fi zdrobit dacă nici măcar nu va şti. 

Win părea că este de acord cu această soluţie. Se întoarse 
pe banda stingă a autostrăzii şi apăsă pedala de acceleraţie. 
Rula cu o sută treizeci de kilometri pe oră şi Carmen nu 
protesta. 

Veştile o şocaseră şi-i trimiseseră mintea înapoi la 
Beshesda pentru a fi cu mama ei. Carmen ştia că Cristinei îi era 
frică. Probabil că avea dureri mari. 

— Eram partenera ei la cursul Lamaze, murmură ea. 

Era apropiată de mama ei. Mai presus de orice, asta era. 
Nu era numai răspunsul cel bun, dar era adevărat. Cum altfel 
poţi arăta cât de puternic simţea ea disperarea mamei ei? 


Cândva, aceasta îi spusese că atunci când simţi durerea şi 
bucuria altcuiva aşa de tare de parcă ar fi ale tale, atunci 
trebuie să ştii că o iubeşti cu adevărat pe acea persoană. În acel 
moment, Carmen ştia că partea cu durerea era clară. În ce 
priveşte bucuria... ei, mai era de lucru în acea privinţă. 

Win ieşi iscusit din autostradă, spre Downingtown. Carmen 
îşi concentră energia spre hartă. Era o bună cititoare de hărţi. 
Aveau de traversat străzi şi de scanat maşini şi numere de 
înmatriculare. Doamne păzeşte ca nu cumva David să fi parcat 
maşina în vreo parcare subterană. 

Coordonatele îi duseră într-o zonă cu case. Carmen strigă 
de bucurie când văzu Mercury-ul galben. Strigă şi când văzu 
literele şi numărul de înmatriculare. Win râdea şi chiuia, la 
rândul lui. Năvăliră amândoi ca o furtună pe uşa clădirii 
construite recent. Carmen încerca să se stăpânească să nu sune 
mai mult de două ori la uşă. 

Apăru în uşă o femeie. Carmen îl văzu pe David în spatele 
acesteia şi imediat începu să-i facă semne cu mâna şi să strige. 
Totul a fost o nebunie, după aceea. Carmen nu-şi mai amintea 
cine ce spusese, dar, după cinci minute, Carmen, Win şi David o 
luaseră în viteză către sud, spre Bethesda, Maryland. 

— Am uitat de maşina închiriată! mormăi David de pe 
locul din spate, încă verde-albastru la faţă. 

— Nu-i nimic. O poate duce altcineva înapoi în locul tău! îl 
linişti Carmen. Se uită de la Win, aşezat la volan, la David. 

— Apropo, David Breckman, el este Win... 

Să fie posibil să nu-i ştie numele de familie? 

Trecuseră împreună prin valuri de emoţii, el trăise totul 
împreună cu ea, de la povestea cu ligamentele Valiei la casca 
de hochei a lui Katherine, la neaşteptatul travaliu al mamei şi nu 
ştia nici măcar acel lucru despre el? 

— Oh, care-ţi este numele de familie? 

— Sawyer. 

— Win Sawyer. 

— Îţi mulţumesc pentru ajutor, Win, spuse David ca un 
robot. 

Incerca să sune la spital de pe mobilul lui Carmen. Bateria 
se descărcase aproape de tot. 

— Dar numele tău de familie care este? o întrebă Win. 
Erau în lumea lor. 


— Lowell. 

— Ce mai faci, Carmen Lowell? 

Ea îi zâmbi cu graţie. 

— Întreabă-Mă mai târziu. 

Pe la Baltimore, zburau cu o sută patruzeci şi cinci de 
kilometri pe oră. Carmen se enervă când o sirenă începu să 
sune în spatele lor. Win gemu. 

— Oh, ce glumă! izbucni Carmen. 

Win ridică din umeri. Carmen deschise portiera. 

— Carmen, nu! 

Amândoi, şi Win, şi David, ţipau la ea. 

— Doar nu vrei să sari din maşină! 

Deodată, un poliţist ţipă la ea prin megafon. 

Asta o enervă şi mai tare. Trânti portiera şi îşi încrucişă 
mâinile la piept. 

— Mama este în spital, pe punctul să nască, fără soţul ei, 
şi tu, practic, ne opreşti din drum, explodă ea. 

După o discuţie calmă cu polițistul, Carmen se urcă din 
nou în maşină. 

Will arăta un pic cam şocat. El şi David arătau amândoi 
înfnnţi, de parcă aşteptau amenzi de sute de dolari, ba chiar să 
fie trimişi la închisoare. 

— A spus că-i pare rău, le spuse Carmen, în loc de toate 
acestea. Dă-i drumul! 

— Ce? strigară amândoi. 

— Win, porneşte! S-a oferit chiar să ne escorteze, dar am 
refuzat, continuă Carmen, odată ce atinseră iar viteza iniţială. l- 
am spus nu, dar l-am rugat să-i anunţe pe colegii lui din trafic să 
ne lase în pace. 

Win încercă să-şi reţină un zâmbet. 

Carmen nu-şi putea da seama dacă era sau nu Carmen 
cea bună. Nu mai putea urmări mersul lucrurilor. David clătină 
din cap. 

— Win, fata asta este o forţă a naturii! 

Win aruncă o privire piezişă spre Carmen. 

— Aşa am şi eu impresia. 

— Avem nevoie de ajutor aici, ziseră Laureen şi Minerva, 
moaşele împingând-o la o parte pe Tibby. Nu mă pot descurca, 
adăugă Laureen. 

De parcă Tibby n-ar fi văzut. 


„Nu sunteţi profesionistele? simţea Tibby că-i vine să ţipe 
spre ele. Nu trebuia să ştiţi despre ce e vorba aici? Eu am 
şaptesprezece ani! Şi nici n-ar trebui să mă aflu aici!” 

Minerva tuşi. Era o filipineză îndesată. 

— Asta nu e o problemă medicală. Este o problemă 
emoţională. Inţelegi ce spun? 

— Adică Cristina se comportă anormal pentru că soţul ei 
nu este aici? întrebă Tibby cu nerăbdare. 

Era obosită. Îi era frică. 

— Da, răspunse Laureen. Şi nu vrea să-l lase pe copil să 
vină pe lume. Trebuie să-l elibereze, trebuie să depăşească 
momentul. Trebuie să o ajutăm ca să fie în siguranţă. 

Tibby ştia puţin despre depăşirea momentului. Se întoarse 
şi se îndreptă spre Cristina. Se simţea ca un soldat care se 
întoarce pe câmpul de bătaie. Făcuse deja un lucru de bun-simţ 
şi îşi pusese o pereche de pantaloni de spital peste Pantalonii 
Călători, cu care era îmbrăcată încă de noaptea trecută. Se ruga 
ca ei să-i aducă Cristinei ceva din magia lor, prin asociere, dar 
nu era destul de nebună să lase Pantalonii care nu se spălau în 
asemenea situaţie. Cristina se lupta din răsputeri. Şi, într-o clipă, 
îi reaminti lui Tibby, cu putere, de fiica ei. Ca şi Carmen, Cristina 
era o luptătoare, bine, dar tot ca fiica ei lupta până la 
distrugerea totală. Tibby se urcă în pat. O luă pe Cristina de 
după umeri. In sinea ei, îi făcu o promisiune Cristinei. „Dacă 
depăşeşti momentul, şi eu o voi face. O vom face împreună.” 

Şi Tibby putea fi o luptătoare, la rândul ei. Cel puţin, putea 
încerca. O aşeză pe Cristina sprijinită pe perne. Luă faţa Cristinei 
între palmele ei. 

— Tina. Ştiu că e greu. Nu vrei să naşti. Ştiu ce simţi. 
Vreau să spun... să naşti. Evident, eu nu am avut un copil, dar... 

Ei, o lua razna... Spre uimirea ei, văzu o undă de veselie în 
ochii Cristinei. Uite-o şi nu e. Dacă Cristina ar fi putut măcar să 
se gândească să râdă de Tibby, atunci lucrurile ar fi stat mai 
bine. 

— David şi Carmen sosesc în curând, continuă Tibby. Şi îşi 
doresc aşa de mult să vadă acest copil! Şi copilul vrea să iasă, 
deci trebuie să o faci. 

Tibby îşi imagina că vorbeşte de dragul de a vorbi. Dar 
Cristina o asculta acum. Trupul îi tremura din cap până-n 
picioare, dar asculta. 


Laureen şi Minerva îşi puseră mănuşile de latex. Se 
aşezaseră la picioarele patului pentru efortul principal. Cristina 
le lăsă să o întoarcă pe spate. Avea genunchii flexaţi. Era 
pregătită. 

— Dă-i drumul! Poţi să o faci! Ştiu că poţi! Eşti mama lui 
Carmen, aşa-i? Poţi face orice! Aşa-i? 

— Spune-i să împingă! murmură Laureen. Trebuie să 
împingă, altfel avem necazuri. 

— Tina, împinge! 

Tibby strigase atât de tare, că îşi simţise ochii zomăindu-i 
în orbite. 

— Poţi să o faci! Scoate copilul acesta afară, auzi? 

Lui Tibby nici măcar nu-i mai păsa ce spune, important era 
că Cristina asculta. 

Cristina se agăța acum de Tibby, ţinând-o strâns de gât, 
căutând putere. Asta o făcea pe Tibby să se simtă puternică. 

— Ştii ce mult te iubim! Ştii ce fericit va fi David când va 
vedea copilul! Imaginează-ţi doar ce faţă va face Carmen! 

Tibby era la fel de isterică precum Cristina, dar acum 
Cristina împingea şi amândouă - Lureen şi Minerva - erau 
aproape în delir de încântare şi răsuflau uşurate. 

— Tibby, dar împing, scânci Cristina. 

— Da! Eşti nemaipomenită! Eşti o stea! Eşti o eroină! Eşti 
o bombă! 

Tibby striga. Parcă ieşise afară din ea. Undeva, acolo, era 
conştiinţa ei şi aici, chiar aici, era ea. 

— Tibby! strigă Cristina. Işi recăpătase oarecum controlul 
acum. 

Tibby continua să strige cele mai tâmpite, cele mai 
prosteşti lucruri. Nici măcar nu se mai auzea ce spune. 

Contracţiile veneau şi cu fiecare contracție copilul era 
împins afară. 

Minerva şi Laureen îşi strigau cuvintele de încurajare, dar 
lumea se redusese numai la două dintre ele - Tibby şi Cristina, o 
pereche amuzantă în orice altă zi a anului. 

Cristina îşi ţinea ochii fixaţi în ochii lui Tibby, în chiar 
pupilele lui Tibby, şi Tibby nici nu clipea. Atâta timp cât o putea 
ţine pe Cristina concentrată asupra ei, nu conta. 

— Văd capul copilului! îl simt! strigă Laureen. 


— Oh, Doamne! Ai auzit? tună Tibby. Simte capul 
copilului! 

Cristina le răspunse cu un zâmbet dumnezeiesc. 

— Copilul e aici. Chiar aici! 

Tibby nu-şi mai încăpea în piele, de bucurie. Avea umerii 
Cristinei în mâini, apoi îi cuprinse faţa cu mâinile. 

— Ai făcut-o! Ştii asta? 

— Am făcut-o! strigă Cristina. Revenea la viaţă. 

— Simt! Simt părul copilului, spuse Laureen. 

— Tina, copilul tău are păr! ţipă Tibby. lţi vine să crezi 
asta? 

Cristina arăta de parcă îi plăcea ideea unui copil cu păr pe 
cap. 

— Şi Carmen avea păr când s-a născut, spuse ea slab. 

— Ei. Ce noroc! îmi place părul. Părul e grozav! Tibby era 
buimacă acum. Desprindea de pe gâtul ei şuviţe lungi, 
transpirate, din părul Cristinei. 

— Împinge încă o dată şi capul este afară, o sfătui 
Laureen. Şi o lăsă pe Tibby să transpună sfatul în cuvintele ei 
haotice. 

— Tina, încă o dată, cu putere! Puternic! împinge cu 
putere! Putere! Putere! Nu vrei să-ţi vezi copilul? 

Cristina făcu un ultim efort. Ţipă ca de moarte. Faţa i se 
făcu vineţie de efort. 

— Şi... este... un... copil! strigă Laureen, văzând doar 
partea de sus a bebeluşului. 

Încă un efort gigantic şi restul copilului ieşi la lumină. Lui 
Tibby îi era frică să se uite pentru că totul era plin de sânge. Dar 
Laureen ridică în sus micul trup roşu, încordat şi slăbuţ. 

Tibby abia mai respira. Copilul dădea din mâini şi a scoase 
un țipăt. Era o persoană foarte micuță, dar o persoană reală, 
care avea mâini din care dădea de zor şi un țipăt de te asurzea. 

Laureen îmbrăţişa copilul şi plângea. 

Tibby privea uluită şi plângea şi ea. 

Tăiară cordonul ombilical, cântăriră copilul şi mai făcură 
alte zeci de lucruri medicale. Copilul, acum mai mult roz, decât 
purpuriu, ajunse iar în braţele Cristinei. 

Cristina îşi ţinea copilul la piept şi Tibby ştiu că se 
terminase. Mica lume a Cristinei consta din două persoane, dar 


a doua persoană nu mai era Tibby acum. Era cum trebuia să fie, 
tristă şi fericită în acelaşi timp. 

Incet, Tibby se dădu jos din pat. Voia să plece în linişte, să 
o lase pe Cristina să aibă o bucurie netulburată de nimeni. 

Dar înainte o sărută pe creştet pe Cristina. 

— Prostuţă nărăvaşă ce eşti! şopti ea. 

Nu erau chiar cuvinte potrivite, dar exprimau adevăratele 
ei sentimente. 

Lângă uşă, se izbi de Laureen care se învârtea pe acolo. 
Laureen se opri. 

— Tibby, ai un stil de a încuraja neortodox, dar foarte 
eficient. Eşti disponibilă şi pentru alte persoane în travaliu? 

Laureen pe jumătate râdea, dar Tibby putea vedea că pe 
jumătate plângea. Avea lacrimi pe obraz. 

— Nici vorbă! 

Tibby se opri. Trebuia să ştie ceva. Era important, de 
parcă viitorul ei atâma de răspunsul primit. 

— Hei, Laureen. 

— Da. 

— Nu te-ai obişnuit? Adică nu ai făcut asta de sute de ori? 

Laureen îşi dădu părul pe după urechi. Linia purpurie de 
sub ochi se întinsese. Faţa îi strălucea de sudoare. 

— Ba da. 

Îşi privi mâinile. 

— Dar este un miracol. Este diferit de fiecare dată! 

A iubi o altă persoană înseamnă a Ajscfea chipul lui 
Dumnezeu. 

Victor Hugo. 

Toţi trei, Carmen, David şi Win năvăliră în sala de naşteri 
cu o asemenea viteză şi forţă, că ai fi crezut că fiecare dintre ei 
avea propriul copil care aştepta să se nască. 

Tibby fu prima faţă familiară pe care o văzură. Purta 
salopetă de spital cu multe pete care arătau înspăimântător pe 
ea şi stătea în hol cu o expresie de încântare pe faţă. De cum o 
zări pe Carmen, izbucni în lacrimi. 

— Aveţi un bebeluş! 

— Da? 

— Oh, Doamne! 

David se agita, încercând să o găsească pe Cristina. 

— Aici! 


— Tibby îl apucă de cămaşă şi îl trase într-un salon. 

Era o cameră de spital, desigur, şi era mobilată cu un pat. 
Patul era dotat cu o femeie împurpurată, cu un halat roz pal şi 
ea, la rândul ei, era dotată cu o bocceluţă învelită într-o păturică 
pufoasă, dotată cu o căciuliţă tricotată de mărimea unei şosete. 

Carmen era înconjurată de strigăte, vaiete şi exclamaţii de 
surpriză şi bucurie, aşa de multe şi aşa de gălăgioase, încât nu- 
şi putea da seama de la cine veneau - nici măcar dacă ieşeau 
din propria gură. Îl lăsă pe David să o împingă spre pat, dar i-o 
luă înainte cu o secundă. Cu braţele larg deschise, se lipi de 
mama ei şi de acel copil şi chiar de David. Cristina râdea şi 
suspina, şi Carmen îşi simţea respiraţia agitată, la unison cu 
ceilalţi. 

— Avem un copil! exclamă David şi se îndepărtă câţiva 
centimetri, încercând să pună stăpânire pe situaţie. Aşa-i? 

Cristina era acum femeia calmă şi înţeleaptă. Râdea de 
faţa lui chinuită. 

— Da, copilul ăsta este al nostru. 

Lacrimile curgeau pe faţa lui David. Trebuia să fie sigur în 
legătură cu Cristina, înainte de a se obişnui cu ideea că avea 
propriul copil, pe lângă Carmen. 

— Cristina, îmi pare aşa de rău... Nu ştiu cum s-a 
întâmplat să... 

Cristina şi-a lipit mâna de faţa lui. 

— Nu mai spune nimic altceva. Am avut-o pe Tibby. Avem 
un copil frumos şi sănătos. Şi tu, nena. În acest moment am tot 
ce mi-am dorit pe acest pământ. 

Tremurând de emoție, amândoi, Carmen şi David, îşi 
îndreptară privirile spre mica făptură. 

— Vreţi să ştiţi ce este? 

Carmen era aşa de copleşită, încât uitase ce era mai 
important. Cândva, asta o interesase foarte mult. 

— Este băiat, spuse Cristina cu bucurie. 

— Oh! lăsă Carmen să-i scape încă un suspin, dar îl 
direcţionă în altă parte faţă de urechile mamei ei. Avem un 
băiat... 

David mai plânse puţin. 

Carmen privi peste umăr spre uşă. Voia să împartă cu 
Tibby şi cu Win bucuria ei enormă, dar amândoi dispăruseră. 


Carmen îşi dădu seama că trebuia să-i găsească. De 
asemenea trebuia le să le ofere un moment numai al lor lui 
David, Cristinei şi copilului lor. 

Se dădu puţin înapoi, văzându-i pe cei trei în triunghi. Faţa 
mamei ei radia o asemenea uşurare şi bucurie, încât Carmen îşi 
simţi propria faţă căpătând aceeaşi formă, fără ca măcar să-şi fi 
dat seama. Conexiunea era aşa de puternică, încât simţea că 
parcă faţa mamei era faţa ei, inima mamei bătea cu inima ei, 
sentimentele lor erau aceleaşi. 

Şi îşi aminti despre capacitatea de a te bucura de bucuria 
altuia şi de faptul că acesta ştie că îl iubeşti. 

Bună şi măreaţa Carmen, Aceasta este o zl a miracolelor. 
Pune-ţi pantalonii oferă-ţi ceva pentru tine însăţi. 

Cu toată dragostea, tibby. 

Când găsi Pantalonii Călători împăturiţi frumos cu un 
bileţel pus pe ei chiar lângă uşa salonului mamei ei, Carmen 
alergă la baie şi îi puse pe ea. Apoi luă liftul până la geriatrie. 
Win stărea lângă automatul cu băuturi. Se căuta în buzunare 
pentru ceva mărunţiş. Se întâmpla că niciunul din ei nu 
mâncase nimic decât floricele de porumb până atunci. 

Primul ei impuls a fost să-l îmbrăţişeze şi nu îşi oferi nici 
un răgaz să se gândească de două ori. Işi aruncă numai braţele 
în jurul lui. 

_ — Îţi mulţumesc foarte mult, Win! exclamă în gura mare. 
Iti mulţumesc pentru tot. 

— Imi pare rău că nu am ajuns la timp, spuse Win cu gura 
în părul ei şi cu mâinile în jurul ei, de asemenea. 

— Cred că e în regulă. Cred că totul este bine acum. 

— Hei, nu am vrut să dispar, am vrut numai să nu stau în 
calea familiei tale reunite, îi explică el. 

— Ştiu, dar simţeam nevoia să te văd. 

Se dădu puţin înapoi ca să-i facă lui loc. El nu părea să 
aibă nevoie. Işi înfundă din nou faţa în părul ei, strângând-o la 
piept. 

— Şi eu simţeam nevoia să te văd, murmură el. 

O strânse mai tare în braţe. Ea îşi lăsă trupul să se 
relaxeze, simţindu-i ritmul respirației. Îi simţit coloana 
vertebrală sub palme. Inima îi bătea doar la câţiva cenţimetri de 
inima lui. 

— Simt nevoia să-ţi spun ceva, spuse peste umărul lui. 


El îşi ridică încet capul. Ea se depărtă puţin de el. El păru 
destul de dezamăgit. 

— Sunt îngrijorată de ceva şi vreau să vorbim pe şleau! 

Expresia lui de nelinişte crescu. Oftă. 

— Mă gândesc că tu crezi că sunt o persoană cumsecade 
şi voiam să ştii că nu sunt. Sunt mediocră şi egoistă în cea mai 
mare parte a timpului. 

El îşi atinse creştetul, confuz. 

— Eşti prea bun pentru mine, îi explică ea. 

— Asta este imposibil. 

— Nu, serios, Win. Tu eşti un om bun, iar eu numai pretind 
că sunt bună. [i-am dat această impresie falsă că sunt altruistă 
şi drăguță. Şi, de fapt, nu sunt. 

Win ridică din sprâncene. 

— Doamne, ce uşurare! Ţi se pare ţie că eu sunt bun, dar 
tocmai începeam să mă simt intimidat. 

— Da? 

— Da, da! 

— Câştig opt dolari şi jumătate pe oră ca să stau cu Valia. 

Carmen îşi imagină că era momentul să facă toate 
dezvăluirile. 

— Doamne, dar meriţi o sută! 

Ea râse. 

— Amuzant este că am sfârşit prin a ţine cu adevărat de 
ea. Partea aceasta e gratis! adăugă ea. 

El o studie îndelung, cu o privire cercetătoare în ochi, 
înainte de a deschide gura. 

— Eu am fost gras. 

Carmen îşi simţi sprâncenele luând-o în sus. 

— Poftim? 

— Am fost gras. Am fost un copil gras. Cum am ajuns la 
capitolul dezvăluiri, aş putea şi eu să fac câteva. 

Ea nu se putea obţine să nu-l măsoare de sus până jos, în 
caz că nu remarcase vreo sută de kilograme pe corpul lui. Nu 
existau. 

— Aveam treisprezece ani în vara aceea când părinţii m- 
au trimis într-o tabără pentru graşi. În vara următoare, am 
crescut şase centimetri şi am făcut înot la modul serios. Totuşi, 
copilul cel gras trăieşte încă în mine. 


Carmen încercă să potrivească şi piesa aceea într-un 
puzzle, puzzle-ul lui Win. Se potrivea, într-un fel amuzant. El îşi 
drese glasul. 

— Aşadar, după cum vezi, eu sunt cel care se preface! Tu 
eşti prea bună pentru mine. 

— Este imposibil! spuse ea. 

El se apropie din nou de ea. O privi îndelung în ochi apoi o 
trase, în cel mai intim mod posibil, de una dintre bretelele 
Pantalonilor. 

— Dacă tu eşti prea bună pentru mine şi eu prea bun 
pentru tine, ce înseamnă asta? 

— Că ne potrivim? 

El zâmbi. 

— Am voie? 

Voia să o prindă din nou în braţe. 

— Te rog! 

În faţa automatului de bomboane, sub haloul luminii 
fluorescente de pe culoar, înconjurați de mirosul de oameni 
bătrâni, el îşi puse buzele pe buzele ei. O sărută uşor şi delicat 
la început, apoi mai apăsat. _ 

Îşi îngropă capul în gâtul ei. Îi dădu părul la o parte şi o 
sărută pe gât. Ea suspină uşor. 

— Voiam să fac asta de mult, murmură el la urechea ei. 

— Mmmm... 

Acum ea îi căută buzele. ÎI sărută pierdută. Poate pentru 
prima dată, săruta pe cineva fără un singur gând despre cum 
era şi ce era sau ce însemna acel lucru. 

Îl sărută cu o pornire din adâncul sufletului ei. O doamnă 
în vârstă ieşi cu scaunul ei cu rotile din cameră şi îi surprinse 
asupra faptului. 

— N-aţi putea voi doi, porumbeilor, să faceţi asta 
altundeva? bombăni ea. 

Carmen şi Win începură să râdă, luând-o la fugă spre lift. 
Se ţinură de mână cât coborâră şi după ce ieşiră din hol. 

Carmen mergea şi îl ţinea strâns de mână şi brusc avu 
ciudata impresie că buna Carmen mergea înaintea ei, la câţiva 
metri în faţă, ca o fantomă, ca un spirit plutitor. 

Era o zi a miracolelor ziua aceea. Carmen puse stăpânire 
pe acel spirit. Intră în buna Carmen şi se făcu una cu ea. O lăsă 
să plece afară din ea pe Carmen cea rea, dacă mai era nevoie. 


Şi, astfel, uşile spitalului se deschiseră şi Carmen cea 
întreagă ieşi, renăscută, în lume. 

Pantoful îmi e desfăcut, Piciorului meu îi este frig. 

Am o pasăre Şi vreau să o ţin în mână. 

Dr Seuss. 

Tibby nu ieşise încă din atmosferă. 

Cufundată în lumina amurgului, mergea pe Connecticut 
Avenue. Maşinile se grăbeau pe lângă ea. Oamenii mergeau 
încoace şi-n colo. Tibby se simţea de parcă fusese aspirată de o 
gaură de vierme şi scuipată apoi în lumea obişnuită. Lumea era 
obişnuită, dar ea nu mai era deloc obişnuită. 

Gaura de vierme se întâmplă să fie destul de mizerabilă. 
La spital se spălase pe mâini şi pe faţă şi îşi scosese halatul 
pătat. Îşi scosese Pantalonii şi-şi pusese o pereche de pantaloni 
de spital. Aşa plecase. Sperase să nu fie arestată pentru acel 
lucru. Se simţea încă lipicioasă. Nu voia să se mai gândească la 
nimic. Simţea nevoia să-l găsească pe Brian. Nu voia să ajungă 
să se lase doborâtă de oboseală. 

Ştia că el era acasă. Acasă la ea. O luă în direcţia care 
trebuia. 

La o stradă de casă îl zări mergând spre ea. Nu era nici un 
dubiu. Era una din acele zile. 

Nu alergară unul în braţele celuilalt sau ceva de genul 
acesta. Se îndreptă spre ea şi când ajunse la ea se întoarse cu 
180° aşa încât acum mergeau amândoi în aceeaşi direcţie. Au 
mers aşa, mult timp. Ea îi căută mâna. El o prinse de mână. 

— Am o idee, spuse ea. 

— Bine, spuse el fără să o întrebe ce idee. Era dornic să 
lase lucrurile în voia lor. Traversară străzi după străzi apoi 
urcară dealul spre piscina de la Rockwood. Săriră peste un 
râuleţ. Urcară apoi nişte scări. Când ajunseră la gard, era 
întuneric. Şi ei se simțeau minunat. Un loc înalt este tot ce ai 
nevoie pentru a-l sări. 

— Putem să ne căţărăm pe aici! zise ea şi îi arătă spărtura 
din gardul de sârmă. 

Brian părea că gândeşte că lucrul avea o logică. Ea o luă 
înainte. El o urmă. Aşa mititică cum era se căţăra foarte uşor. 
Sări ultimii cinci-şase metri şi se binedispuse. El îşi făcu apariţia 
lângă ea. 

— Eşti gata? 


— Cred că da, răspunse el, încrezător, chiar dacă nu ştia 
despre ce vorbea ea. 

Ea începu să-şi desfacă nasturii la cămaşă şi ochii lui se 
măriră uşor. Avea un sutien frumos. Totul era frumos. Îi văzu 
pielea strălucind în aerul cald al serii. Îşi scoase pantalonii verzi 
ca apa. Asta era ceva nou. li lăsă să alunece, îi luă şi îi împături 
cu grijă. Chiloţii ei aveau culoarea roz şi totul părea normal. 

Ochii lui Brian priviră în altă parte, apoi înapoi la ea. Erau 
grijulii, surprinşi şi plini de speranţă. Şi plini de dor. Era şi mult 
dor. El aştepta permisiunea de a-şi lăsa ochii să se oprească 
asupra ei. Şi ea îi dădu această permisiune, dintr-o privire. 

— Acum e rândul tău. 

El îşi scoase cămaşa şi jeanşii în câteva secunde. Îşi lăsă 
hainele pe jos, grămadă. Pielea îi strălucea deasupra şi sub 
şortul pe care i-l cumpărase chiar ea, trei bucăţi la nouă dolari, 
de la Old Navy. Nu-şi dăduse seama că-i vede din nou, în acel 
context. Trase scurt aer în piept. Şi-l imaginase de multe ori, 
înainte. Realitatea era mai bună. O ţinea din nou de mână. Îşi 
lăsară ochii să alerge nevăzuţi unul pe trupul celuilalt. Ce 
altceva mai era de ascuns? Ea nu voia să ascundă nimic. 

Ea îl conduse până la margine. Alese dinadins capătul 
adânc al piscinei. Stăteau unul lângă altul, cu degetele de la 
picioare îndoite peste marginea piscinei. Îl privi, drept în ochi. El 
o privi la fel. Se vor distra bine. 

Unu. Doi. Trei. 

Şi săriră amândoi odată. 

Bridget se simţea mai bine, trupeşte. Dramatic de 
bolnavă, dramatic de mai bine, tipic pentru ea! 

Aflând despre naşterea frăţiorului lui Carmen, se bucură 
foarte mult. Vestea veni ca un pahar de apă rece, proaspătă, 
pentru sufletul ei. Petrecu aproape o săptămână trimiţându-i 
flori şi baloane Cristinei. 

Dar totuşi o durea inima. Voia să-l vadă pe Eric. Avea 
nevoie să-l vadă. Dorea dureros prezenţa lui. Dar el plecase. 
Sâmbătă dispăruse fără urmă. 

Nu era în cabina lui. Nu fusese în sala de mese, trei zile la 
rând. Într-un târziu, îşi luă inima în dinţi şi se duse la Joe. 

— Se pare că mi-am pierdut partenerul, spuse ea, 
încercând să pară relaxată. 

— II placi acum, nu-i aşa? spuse Joe, şmecheros. 


Îi veni să-l plesnească. 

— Ştii unde s-a dus? Nu putea să-i pronunţe numele lui 
Eric. 

— N-am nici o idee! 

Bătu cu piciorul gol în podeaua biroului principal. 

— Ştii când se întoarce? 

— Ar face bine să vină până luni. Avem de susţinut un 
concurs greu. 

Îl ura pe Joe în acel moment, cutremurele din San Jose sau 
nu. Era un tip care îşi vedea de propriul interes, fără să-i pese 
de alţii. 

— Nu ţi-a spus nimic? 

— A spus că trebuie să plece pentru câteva zile. Atâta tot. 
Bridget plecă nervoasă. Practic ţipă când o aşchie din 
podeaua de pin îi intră adânc în degetul mare de la picior. De ce 
naiba nu-şi pusese blestemaţii ăia de pantofi? Ce se întâmpla cu 

ea? 

Unde se dusese Eric? Pentru ce? Trebuise să plece 
departe de ea? Ce se petrecuse între ei doi? 

În seara aceea, încercă să alerge, dar se simţi slăbită. Nu 
putea mânca nimic. Le sună pe Lena, Carmen şi Tibby de la 
telefonul fix, din biroul personalului, şi le lăsă mesaje fiecăreia. 
Asta o făcea să intre în panică. De ce nu le putea găsi? Se 
simţea teribil de singură. 

Se gândi să o sune pe Greta, dar nu ştia cum să-şi pună 
sentimentele în ordine. Ce să-i explice? Eric nu era iubitul ei. Nu 
era nimic pentru el. De ce simţea aşa de disperat nevoia de el? 

Stătea pe debarcader, la lac, şi urmărea cum se îngroşau 
norii. Îşi dorea să plouă tare şi îndelung, şi să îndepărteze totul. 
Niciodată ploaia nu vine când o chemi. : 

Nu putea să stea locului. Mergea încoace şi-ncolo. li dădu 
un picior mingii de fotbal, jucundu-se pe terenul de golf. Fulgerul 
la distanţă nu fusese adevărat. Era gol şi fals, un fulger din 
cauza căldurii. Nu un fulger de ploaie. 

Oricât de mult se felicita singură că reuşise ca vara aceea 
cu Eric să fie diferită de vara trecută, totul începea să pară 
deranjant de asemănător. 

Ca şi înainte, se deschisese unei clipe de intimitate şi, 
când încercase să o regăsească, nu mai era nimeni şi nimic 
acolo. Eric îi oferea, fie că voia sau nu, o idee formidabilă despre 


dragoste. Dar pentru ea durase numai atât cât să constate apoi 
cât de săracă rămăsese. El o împinsese spre acel moment ca să 
o distrugă apoi. O făcuse să vrea şi apoi nu-i mai oferea nimic. 

De ce-i făcea aşa ceva? De ce-l lăsa ea să-i facă aşa ceva? 
Cum se putea dărui ea aşa, chiar şi după ce primise deja o lecţie 
aşa de amară? 

Îşi dorea să nu o fi găsit într-o aşa stare febrilă, 
vulnerabilă. Dorea să nu-şi fi făcut griji pentru ea şi să nu fi avut 
grijă de ea, şi să nu o fi ţinut în braţe toată noaptea. Toate 
acestea însemnau extaz, şi pierderea lui neaşteptată, 
inexplicabilă, era prea dureroasă ca s-o poată suporta. Mai 
degrabă ar fi vrut să treacă prin viaţă, întrebându-se dacă a fost 
posibil un asemenea lucru, decât ştiind că totul a fost real, dar 
nu a fost pentru ea. 

Ce demnă de milă era! Dorea să renunţe, să alunge tot ce 
avea, cel mai preţios lucru pe care-l avea. Pentru ce? Una era să 
te sacrifici pentru o cauză superioară. Alta era să te autodistrugi 
pentru o persoană care nici măcar nu te vrea. Era un act de 
autojertfire, de sacrificiu, pe care nimeni nu-l aprecia, care nu 
făcea nimic bun nimănui. Ce putea fi mai tragic decât atât? 

Credea că era independentă şi puternică, dar gustase 
puţin din dragoste şi era mai înfometată ca oricine acum. O 
dorea cu nesaţ. 

Toate desenele fuseseră dificile, dar Lena îl lăsase pe cel 
mai dificil la sfârşit. 

Stătea pe gânduri. Îşi făcuse manichiura şi pedichiura, 
împreună cu Effie. Îşi petrecuse dimineaţa făcând cumpărături şi 
gătind pentru familia lui Carmen, din dorinţa de a fi de ajutor. Ea 
şi Carmen petrecuseră seri fericite vorbind, aşezate pe podea, 
despre desen şi despre Win, şi despre plajă, urmărind, pur şi 
simplu, respiraţia bebeluşului. 

Dar acum sosise momentul. Mapa ei cu lucrări urma să fie 
pusă la poştă în ziua următoare; nu mai putea amâna în nici un 
fel momentul. Când era linişte în casă şi lumina era bună, îşi 
punea pe ea Pantalonii Călători, se aşeza în faţa oglinzii din 
dormitorul ei şi se apuca de lucru. 

Una era să te uiţi la problemele altora. Alta era să te uiţi la 
propriile probleme. Dacă sentimentele şi aşteptările făceau 
dificil de citit pe faţa cuiva drag, cât de mult puteai citi pe 
propria faţă? 


Dar unul dintre lucrurile surprinzătoare pe care le 
descoperi Lena în timp ce îşi privea faţa în oglindă a fost că faţa 
ei nu-i era aşa de familiară ca altele. Da, se uitase destul de 
mult la ea, în decursul anilor. Dar faţa ei nu era aşa de 
înrădăcinată în creierul ei cum erau chipurile mamei şi a tatălui 
ei. 

Lena avea o relaţie amuzantă cu faţa ei. O voia şinuo 
voia minunat de frumoasă. O privea cu dorinţa de a găsi o fisură 
care să o arunce dintr-o categorie (frumoasă) într-alta (urâtă). Şi 
se uita la ea cu teama că nu va reuşi să găsească acea fisură. 
Oricum, de obicei, nu o găsea. 

Era cam cum spusese Tolstoi în Anna Karenina despre 
toate familiile fericite care seamănă toate unele cu altele. Lena 
simţea că toate feţele frumoase erau asemănătoare - cinstit, 
just, exact. 

Ceea ce le separa era urâţenia, tristeţea. Lena nu găsea 
aşa de multă urâţenie obiectivă în faţa ei. Dar tristeţea era 
evidentă. 

În timp ce începea să deseneze limita exterioară a 
obrazului ei, îşi dădu seama că avea aspectul unei persoane 
care aştepta. Oare ce aştepta ea? 

Pe Kostos, desigur. Cel care era în permanenţă acolo, în 
timp ce ea îl evita în mod intenţionat. 

Încă îl aştepta să se întoarcă la ea, chiar dacă el nu avea 
de gând să o facă. Era încă preocupată de ceva cenu seva 
întâmpla. Era bună la aşteptat. 

Este un lucru trist să fii bun la aşteptat. 

„Eliberează-mă!” îl imploră ea, fără cuvinte. 

Avea nevoie să se desprindă de el. Avea nevoie să-şi 
continue viaţa. Poate chiar să se îndrăgostească din nou. Avea 
un candidat în minte. 

Era uşor să-ţi doreşti să renunţi la tortură, la inima frântă 
şi la Kostos cel absent. Cel puţin, părea a fi uşor. Dar exista un 
clenci. Ca să laşi durerea să plece, trebuia să renunţi şi la alte 
părţi: la sentimentul de a fi iubit. Sentimentul de a fi dorit şi 
chiar acela că cineva are nevoie de tine. 

Felul în care Kostos o privea şi o mângâia. Felul în care 
suna numele ei când îl pronunţa el. Câţi de „Te iubesc” scrisese 
el, începând cu sfârşitul celei de-a treia scrisori şi până la ultima 
lui scrisoare (şaptesprezece - unul pentru fiecare an de viaţă al 


ei.). Şi, da, ea citea încă acele scrisori. Este vremea pentru o 
confesiune completă: citea acele scrisori. Nu de suferinţă se 
agăța ea de bunăvoie. Se agăța de un lucru preţios. Dar lucrul 
acela preţios o destina, condamna, irevocabil, suferinţei. 

Îl aştepta pe Kostos să vină la ea. Îl aştepta s-o elibereze. 
Trăia liniştit, pasiv, la marginea vieților mai importante ale altor 
oameni: cea a tatălui ei, cea a lui Kostos. Ocupa locul pe care i-l 
lăsau ei. 

Nu-l mai putea aştepta pe Kostos. Acesta era lucrul pe 
care îl citi pe faţa pe care o văzu în oglindă şi pe hârtie. Exista o 
persoană care o putea elibera pe Lena şi Lena o privea pe acea 
persoană drept în faţă. 

Am nevoie de steaua ta numai pentru o zi. 

Nick Drake. 4 

Bridget nu îl văzu pe Eric până luni dimineaţa, târziu. În 
timpul care trecuse, ea simţise că universul ar fi putut exploda 
şi s-ar fi putut răci, şi ar fi putut da naştere câtorva noi galaxii. 

El nu se uită la ea şi nici ea nu îl privi. Ori, oricum, nu îl 
lăsa să vadă că îl privea. El era cel care o evita, nu-i aşa? Ura 
asemenea persoane. Se ura şi pe ea când făcea aşa. Cum se 
poate transforma o persoană din eroul ei în distrugătorul ei, într- 
un timp atât de scurt? 

Competiţia dintre tabere începu luni. Pentru că era o 
săptămână competițională, ea şi Eric se duseră la lac. Aceasta 
era perioada verii în care toţi trăiau şi respirau numai fotbal. Eric 
şi Bridget încetară să simtă nevoia să se vadă unul cu altul. 

Marţi după-amiază, echipa lui Bridget câştigase deja 
primele două meciuri. De obicei îşi conducea jucătorii dur, dar 
era amuzantă. Acum îi conducea şi mai dur şi nu mai era 
amuzantă. Era rea. 

Şi echipa lui Eric câştigase două meciuri. Oricât de 
supărată era, Bridget trebuia să mărturisească totuşi că Eric era 
probabil cel mai bun dintre antrenori. Era răbdător şi intuitiv, şi 
avea deja trei ani în Divizia 1 de fotbal. Bridget era considerată 
de ceilalţi antrenori ca fiind talentată, dar imprevizibilă şi fără 
experienţă. Şi avea câteva talente reale în mâinile ei. Toată 
lumea era de acord că echipa lui Eric era echipa care avea să fie 
învinsă. Aşa că Bridget era hotărâtă să bată acea echipă. 

Poate nu era cel mai matur mod de a se lupta cu furia ei. 
Dar avea o mare cantitate de energie periculoasă în ea şi era 


mai bine să o folosească la fotbal, decât în, să spunem, diverse 
maşinaţiuni. 

Aşadar, ea ştia că echipa ei şi a lui Eric se vor întâlni în 
finală, vineri. Îşi petrecuse fiecare moment de până atunci, 
lucrând la tehnica şi strategia jocului. Avea câţiva jucători cu 
adevărat buni: Karl Lundgren, Aiden Gross, Russell Chen. Ştia 
exact cum să-i folosească. Era un jucător, Naughton, care cerea 
ceva atenţie. 

Analiză echipa lui Eric. Planifică întâlniri pe ascuns cu . 
propria echipă la lumina reflectoarelor, în pădure, după cină. li 
lua pe membrii echipei la alergări, dimineaţa devreme. Trebuia 
să se abţină să nu impună un ritm zdrobitor. 

De trei-patru ori în zilele care trecuseră, Eric o privise şi-i 
făcuse cu mâna sau încercase să-i prindă privirea. Ea continua 
să-şi ţină capul în jos. Nu avea de gând să mai spere ceva. 

Joi seara, găsi Pantalonii Călători înghesuiți într-o sacoşă 
Jiffy, în cutia poştală, împreună cu un bilet de la Lena. Era 
ocupată. 

Vineri dimineaţa se sculă la ora cinci. Era prea preocupată 
să doarmă. Îşi puse tricoul albastru al echipei. Îşi perie părul şi îl 
lăsă pe spate. Ca hipnotizată, se machie şi îşi dăduse cu puţin 
albastru în jurul ochilor. Culoarea se potrivea cu ochii ei, cu 
Pantalonii ei, cu starea ei şi cu tricoul ei. Spiritul echipei şi toate 
celelalte. 

leşi ca să-şi consulte carneţelul cu note în lumina primelor 
raze de soare care atingeau pământul. Era încă fixată pe 
Naughton. Fiecare merită o şansă. Fiecare are ceva de oferit. 

Într-o clipă de inspiraţie, se duse în cabina lui şi îl trezi. 

— Îmbracă-te şi ne întâlnim pe terenul din sud. 

El avea o privire plină de speranţă şi Bridget bănui că 
speranţa lui avea legătură cu altceva, nu cu fotbalul. 

— Naughty! Nimic de genul acesta. Trebuie doar să văd ce 
fac cu tine. 

El ştia că e un jucător neconvențional. Dacă nu o ştia, 
trebuia să o afle. 

Când ajunse pe teren, ea îi ordonă să treacă în poartă. 
Într-un fel, Eric avusese dreptate. 

Deficienţele lui Naughty îl făceau o alegere teribilă pentru 
un portar. Dar, pe de altă parte, era ceva în ceea ce-l privea... 


— Gata? întrebă ea aşezându-se cu mingea la circa patru 
metri de poartă. 

Trase un şut drept spre el, puternic, dar nu foarte 
puternic. El ieşi din poartă şi atinse mingea cu mâinile, lăsând-o 
să intre apoi în poartă. Picioarele lui mari nu fuseseră bune de 
nimic şi mâinile, chiar mai proaste de atât. Ea se întreba de ce 
se fixase el pe fotbal încă din clasa întâi, cum îi mărturisise el cu 
mândrie că se întâmplase. 

— Hai să mai încercăm o dată. _ 

Aruncă mingea către ea şi ea o stopă cu piciorul. Incercă 
mai multe şuturi direct spre poartă. 

Nu putea sta locului, cât să prindă mingea care venea 
direct spre el. Simţea nevoia să se mişte. Se răsucea încontinuu, 
aproape tot timpul. 

Ea decise să încerce să-şi pună în practică teoria. Se mai 
dădu puţin înapoi şi îşi făcu ceva loc care să-i permită să alerge. 
Lovi mingea cu putere, trimiţând-o drept în colţul din stânga sus 
al porţii. Urmări cu uimire şi de asemenea cu satisfacţie cum 
corpul lui se lansă în direcţia mingii. Sări înalt şi, cu mâinile 
întinse la maximum, prinse mingea. 

— Uau! Frumos! strigă ea. 

Înlăuntrul ei, ţipa de bucurie, dar nu dorise să dea aşa 
mare importanţă. 

Îi trimise alte mingi şi mai puternice, îndreptate spre 
unghiuri şi el le prinse pe fiecare dintre ele. Nu putea apăra 
poarta când asta însemna doar să stea în poartă. Nu trebuia să 
fie lăsat deloc să gândească, altfel mintea îl sabota complet. Dar 
se putea mişca. Avea un simţ remarcabil, aproape ca un 
spiriduş, simţea unde urma să vină mingea şi, cu cât aceasta 
venea mai repede, cu cât era mai departe de el, cu atât mai 
impresionantă era abilitatea lui de a o prinde. 

Spre final, ajunsese de fapt, o provocare să tragă un şut 
pe care el să nu-l poată apăra. Numai ultimul şi cel mai frumos 
şut al ei se transformă într-un gol. 

Se duse spre el şi îi strânse mâna. Îl bătu puternic pe 
spate. 

— Naughty, ai ceva, nu ştiu ce, dar ai ceva deosebit! 

— Arăţi uluitor, spuse Tibby stând în faţa Cristinei, la 
măsuţa din bucătărie. 


Cristina îşi lăsă capul în jos cu modestie. Privi mândră spre 
copilul ei. Părea că şi ea se simte uluită. 

— Sunt norocoasă, asta e! spuse Cristina, legănând puţin 
copilul în braţe. Dar, ascultă, Tibby. Cristina îşi îndreptă privirea 
spre uşa închisă. Vreau să fim numai noi două - făcu o pauză şi 
privi copilul - ei, numai noi trei! - câteva minute, pentru că 
vreau să te întreb ceva. Este ceva serios şi nu trebuie să spui da 
şi nici măcar nu trebuie să răspunzi pe loc. 

— Bine, zise Tibby, neputându-şi stăpâni o uşoară 
nervozitate. Doar nu ai de gând să mă rogi să fiu din nou 
asistenta ta la naştere, nu-i aşa? 

Cristina izbucni aşa de tare în râs, încât copilul o privi 
mirat. 

— Nu că n-ai fi fost exact de ce aveam nevoie în acel 
moment, spuse Cristina la modul cel mai serios. Ai fost. 

Ochii ei priveau primejdios de strălucitor şi Tibby îşi simţi 
propriii ochi devenind la fel de strălucitori. 

— Vreau să te întreb dacă ai vrea să fii naşa copilului. 

Ochii lui Tibby se făcură mari de tot. 

— Ştiu că sună a ceva greu, dar nu trebuie să fie aşa. Tu 
ai jucat deja un rol special în viaţa lui, oricum. Vreau să fii 
conştientă de asta. Mi-ar plăcea să cred că vei continua să-ţi 
împărţi viaţa cu el, măcar puţin. 

Tibby nu avu nevoie să se gândească prea mult. 

— Mi-ar face mare plăcere! 

— Serios? 

— Absolut! 

— Grozav! 

— Trebuie să-l îndrum din punct de vedere religios? 
întrebă Tibby cu oarecare nelinişte. 

Cristina clătină din cap. 

— Nu, nu. Învaţă-l cum se fac filmele. Sau spune-i despre 
maşini. Du-l la filmele pe care eu nu-i voi da voie să le vadă. 

Tibby aprobă, dând din cap. li plăcea ideea. 

— Doamne, aşteaptă să le spun şi părinţilor mei! spuse cu 
bucurie. Sunt o mamă singură adolescentă. 

Râsul Cristinei izbucni din nou zgomotos, dar, de această 
dată, copilul nu mai remarcă. 

Carmen îşi făcu apariţia în uşă. Purta o rochie de plajă din 
Tonger şi pielea îi era tăbăcită şi lucioasă. 


— Ei, ce-a spus? întrebă ea. 

— A spus da. 

— Felicitări pentru voi toţi trei, spuse Carmen. 

— Mulţumim. Da, unde te duci, domnişoară Superbitate? o 
întrebă Tibby. 

— lese cu Win. Nu l-ai cunoscut încă? 

Cristina arăta aşa de fericită, de parcă ea se ducea la 
întâlnire. 

— Abia aştept să-l cunosc. Cum arată? întrebă Tibby. 

Carmen arătă înspre bucăţica rozalie şi zbârcită de frăţior. 

— Ei, nu seamănă deloc cu Ryan Breckman... 

Finala campionatului a fost un lung şi aprig joc defensiv. 

Târziu, în a doua repriză, amândouă echipele erau 
epuizate. 

Era versiunea fotbalistică a jocului de-a frânghia. Bridget 
îşi pusese ce avea mai bun şi mai strălucitor în apărare. Nu 
făcuse nimic pentru ofensivă. Chiar şi Naughty a fost un timp 
centru înaintaş. 

În poartă îl puse pe Mikey Rosen. Acesta era echilibrat şi 
competent. Nu făcea nimic de mântuială, când apăra o lovitură 
obişnuită şi chiar una bună. Şi, oricum, apărarea ei era aşa de 
puternică şi bine gândită - încât nici nu credea că sarcina lui va 
fi aşa de importantă. Treaba era că ea nu-şi antrenase echipa 
pentru a câştiga. Nu încă. Aceasta făcuse strategia ei mai 
simplă. Mergea la un rezultat de 0 la O sau de egalitate. Echipa 
nu prea pricepea de ce lucrurile stăteau în acel fel, dar aveau 
încredere în ea. 

— Apărare, le spuse subordonaţilor ei. 

„Apărare”, spunea fiecărui jucător, de fiecare dată când 
deschidea gura. „Apărare”, striga din străfundul plămânilor când 
mingea trecea de centrul terenului. Avea un singur gând. 

— Nu pase! bolborosea spre ei. 

Uneori este mai uşor să te concentrezi total şi complet pe 
un singur obiectiv clar. 

Mergea de-a lungul terenului pe partea ei şi Eric pe partea 
lui. El vedea ce făcea ea, dar nu înţelegea de ce. Ei îi plăcea să-l 
vadă confuz. El trebuia să-şi schimbe strategia pentru a se 
potrivi cu a ei şi echipa lui ieşi puţin din ritm, exact aşa cum 
sperase ea să se întâmple. 


Fluierul final dădu verdictul pe care-l sperase ea: 0 la 0. 
Acum trebuiau să treacă de prelungiri şi să încerce să evite 
regula golului de aur. 

Toată tabăra se adunase pe marginile terenului, în acel 
moment. Cereau luptă până la sânge. Era frustrant să urmăreşti 
aşa un joc lung fără măcar un singur gol. Fără măcar o singură 
acţiune periculoasă la poartă. 

Îşi adună echipa strâns în jurul ei. Toţi ochii erau îndreptaţi 
spre ochii ei. Ca antrenoare, asta era ceea ce voia: să se simtă 
total ataşată şi în deplină sincronizare cu fiecare din jucătorii ei. 
Concentrarea ei îi captiva. Nu avea nevoie de un discurs. Le 
captase privirile. 

— Zero! le spuse în şoaptă. Puteţi să o faceţi? 

Ei strigară şi ţipară, şi ţâşniră înapoi pe teren. 

Printre toate ţipetele şi înjurăturile din partea fanilor, 
echipa ei trecu prin prelungiri. Fără eroisme. Jucaseră puternic şi 
ferm defensiv. Îşi făcuseră antrenoarea să se simtă mândră de 
ei. 

Un alt fluier anunţă sfârşitul meciului şi începutul şuturilor 
la poartă, pentru a se decide câştigătorul. Arbitrul dădu cu banul 
şi echipa lui Bridget câştigă primul şut. Exact aşa cum plănuise 
ea. Îi făcu semn cu capul lui Russell Chen. El nu era un jucător 
aşa de tare ca Lundgren, dar trăgea bine la poartă şi, jucând ca 
fundaş tot meciul, era gata să explodeze acum. 

Inima lui Bridget tresări când portarul lui Eric îşi ocupă 
poziţia şi ceilalţi membri ai echipei se adunară în cercul din 
centru. 

Arbitrii îşi ocupară poziţiile şi Russell se aşeză la locul de 
executare a penaltiului. Urmări baletul „ghici unde” dintre 
trăgătorul la poartă şi portar şi apoi când mingea lovi direct 
partea de sus a porţii. Portarul lui Eric nu ghicise direcţia. Nici 
măcar nu atinse balonul. 

Toată echipa ei şi jumătate din fani izbucniră în urale. 
Telepatic, îi avertiză să nu-şi piardă concentrarea încă şi, fiind 
aşa de sincronizaţi cum erau, jucătorii părură să fi priceput 
mesajul. 

Era acum rândul echipei lui Eric. 

Nu era problemă pe cine va alege să tragă la poartă. 
Jerome Lewis era probabil cel mai bun jucător din tabără. Merse 
spre locul de executare a penaltiului. 


Echipa lui Bridget o privea fără să respire. Ştia că are un 
as în mânecă. Ea îl bătu pe Naugton pe umăr. 

— Mergi şi arată-le ce poţi! 

El păru surprins, de parcă nu-i venea să creadă că ea chiar 
vrea asta. 

— Mergi! strigă ea. 

El se duse. Nu se grăbea. Toţi şopteau şi vorbeau între ei, 
în timp ce-i urmăreau marşul lent spre poartă. Chiar şi arbitrii îşi 
întorceau privirile spre ea, ca şi cum ar fi spus: „Eşti sigură că 
asta vrei?” Ea aşteptă până Naughton îşi ocupă poziţia înainte 
de a-i face semn arbitrului. 

Pentru prima oară, Eric se uită direct la ea. Era un om 
căruia îi plăcea competiţia, desigur, dar acum el arăta mai 
preocupat de sănătatea ei mintală. Jucătorii lui zâmbeau între ei 
cu îngâmfare, în cercul central. 

Bridget îşi fixă ochii pe Naughton şi îl ţintui cu privirea. El 
avea nevoie să ştie că ea crede În el. 

Potrivit regulilor taberei, se aplica regula „sudden death”. 
Dacă Lewis reuşea să marcheze, şuturile continuau în runda 
următoare. Dacă rata, jocul se încheia. 

Arbitrul fluieră. De obicei, ca antrenor al echipei adverse 
speri ca şuteurul să rateze. In cazul ciudat al lui Naughton, 
lucrurile stăteau dimpotrivă. „Te rog, Doamne, lasă-l pe băiatul 
ăsta să tragă un şut bun!”, îşi spunea în gând Bridget. 

Lewis reuşi un şut magnific. Toată tabăra era în linişte 
perfectă, în timp ce toţi urmăreau mingea zburând prin aer spre 
poartă. Naughton păru să sară în sus în chiar secunda în care 
mingea părăsise piciorul lui Lewis. Asta era un aspect. Bridget 
ştia că Naughton avea ochi incredibil de buni. 

Mingea zbura, Naughton făcu un salt şi întâlni mingea 
chiar în cel mai înalt punct din colţul porţii. Naughton apucă 
mingea în aer şi ateriză la pământ cu ea în mâini. Era aşa de 
surprins de realizarea lui, încât făcu un pas greşit şi lăsă mingea 
să-i sară din mâini. Din fericire, ea sări spre exteriorul liniei 
porţii, şi nu spre interiorul acesteia. 

Năucită, mulţimea izbucni în urale. Bridget urmărea cu 
încântare şi mândrie echipa ei alergând spre poartă şi purtându- 
| pe Naughton pe umeri. Îl purtau spre antrenoarea lui, 
punându-l la picioarele ei. Printre urale, ea îl îmbrăţişă şi depuse 


un sărut apăsat pe obrazul lui. El părea să fie încântat de 
aceasta. 

Le permise cu graţie să răstoarne conţinutul rece ca 
gheaţa al răcitorului de apă pe capul ei. Apoi veni momentul să- 
şi strângă mâinile cu adversarii. Se înşirară, Bridget la sfârşit, şi 
îşi loviră palmele sau îşi strânseră mâinile. Ultimii doi care au 
stat faţă în faţă fură antrenorii. 

— Ai câştigat. Nici nu mă îndoiam, spuse Eric galant, 
înclinându-se în faţa ei, ca şi cum ea ar fi fost o femeie de 
afaceri japoneză şi nu o fată care-l iubea până la uitarea de sine. 

Nu se putu stăpâni să nu-l privească în ochi. Pentru o 
clipă. „Şi totuşi, nu am câştigat, nu-i aşa?” 

Simt dorinţe nesfârşite în mine. 

William Shakespeare. 

Lena îi încredința lui Annik mapa cu lucrări. 

Amânase prea mult şi brusc se simţea ciudat de 
nerăbdătoare. Dar nu era aşa. Annik îşi lăsă creionul jos, îşi puse 
ochelarii şi începu să răsfoiască imediat filele. 

Nu trecură trei minute, că închise mapa şi îşi ridică 
privirea. 

— Nu are importanţă dacă câştigi bursa! 

Lena îşi înălţă capul, privind-o mirată. 

— Are, pentru mine! zise ea. 

— Vei primi bursa, spuse Annik închizând subiectul. Numai 
dacă tipii din comisie nu sunt orbi sau complet idioţi. li zâmbi 
Lenei. Motivul pentru care nu contează este că desenele sunt 
foarte reuşite. Indiferent ce se întâmplă după aceasta, este fără 
importanţă. Un mic accident de maşină. O boală fără 
importanţă. O mică durere sufletească. Acum, eşti artistă! 

Annik spusese cuvântul „artistă”, de parcă acesta ar fi fost 
mai bun decât supererou sau nemuritor. 

— Mulţumesc. Cred... 

— Nu este un cadou pe care ţi-l fac eu. Ţi l-ai făcut tu 
singură. 

— Tu m-ai ajutat. 

— Aşa sper. Ai făcut mai mult şi mai bine decât îmi 
imaginam. 

— Am reuşit. Încep cu adevărat să cred astfel. 

— Ai reuşit. Se poate vedea. Simt că ai reuşit. 


Lena zâmbi la gândul celor văzute şi simţite în acea 
încăpere. 

— Hei, te pot întreba ceva? 

— Bineînţeles, răspunse Annik. 

— Mă întreb de mult timp aceasta. Simt că ar trebui să te 
întreb, pur şi simplu. 

Annik dădu din cap încurajator, ca şi cum aproape că ştia 
ce avea Lena de gând să spună. 

— De ce eşti într-un scaun cu rotile? 

Annik se trânti cu spatele pe spătarul scaunului în 
incredibilul ei fel de a fi. 

— Doamne, nu credeam că vei mai întreba vreodată! 

Win aştepta în faţa blocului, cu motorul maşinii pornit. 

Carmen nu-şi imaginase niciodată că va exista un băiat cu 
care va merge la Target ca să cumpere articole pentru şcoală. 
Totuşi, făceau şi lucrul acela împreună, cu multă plăcere. 

Carmen dădu buzna pe uşa de la intrare ca să-şi ia lista de 
cumpărături şi cârdul. Uitase să le ia cu ea la micul dejun, unde 
se întâlniseră toţi: Tibby, Brie, Lena, Effie şi Win, la Tastee Diner, 
cu vreo două ore înainte. 

Carmen se opri puţin în camera de zi. Era uimită cât de 
diferită era atmosfera din apartament, în acele zile de când cu 
Win, de când apăruse bebeluşul. Pereţii păreau mai apropiaţi şi 
totuşi podeaua părea uşor mai largă. Era linişte. Pentru prima 
dată aerul condiţionat era mut. O boare uşoară de toamnă intra 
prin fereastra deschisă. Poate de aceea i se părea că e un aer 
nou în încăpere. 

Se grăbea, avea treburi de făcut. Cu toate acestea, acel 
apartament o aştepta pe ea. Întotdeauna avea să o aştepte. 

Ştia că, dacă va da colţul la capătul holului, o va găsi pe 
mama ei în cameră împreună cu bebeluşul. Şi chiar aşa a fost. 
Ea şi cu bebeluşul Ryan stăteau îmbrăţişaţi în pat. 

Îşi petrecuseră dimineaţa amândoi cu mâncatul şi 
dormitul. Adesea, în momentele ei libere, Carmen îi vizita, 
săruta întâi pumnişorii copilului, înfăşându-l ca pe un păpugşoi, 
înainte ca el să se desfacă din nou din scutece. Acum Cristina 
dormea şi Ryan începea să se agite. Carmen îşi puse mâna pe 
spatele lui micuţ, admirând efortul frăţiorului ei. 

Avea sentimente foarte diferite faţă de el, nu aşa cum se 
aşteptase. Era al ei, şi durerile lui, fragilitatea lui, 


temperamentul lui şi forma urechilor lui erau deja exact ca ale 
ei. Dar respecta totuşi faptul că Ryan era al Cristinei şi al lui 
David. 

Se aşteptase, înainte ca el să se nască, că va fi parte a 
vechii ei lumi, rivalizând cu ea pentru spaţiul ei şi tot ce-i 
aparţinea deja. Dar nu se întâmplase aşa. El aparţinea lumii 
celei noi. Amândoi aparţineau acesteia, împreună. 

Victoria lui Bridget nu fusese prea dulce. Mă rog, aicinue 
vorba de jucătorii ei. Pentru ei fusese dulce. Mărşăluiseră prin 
tabără ca nişte eroi tot restul săptămânii, dezbătând şi 
repovestind momentele majore ale jocului (nu erau prea multe). 
Era fericită pentru ei. Ajunse să-i iubească. 

Avusese o binecuvântată zi acasă, în Bethesda, şi vederea 
prietenelor ei o făcu să simtă din nou că viaţa are un sens. Când 
revenise în tabără, se îmbrăţişase cu Diana şi mâncase şi 
dormise, recăpătându-şi puterile. Ştia că-şi poate vindeca inima 
rănită, dar asta însemna efort şi, în acelaşi timp, multă 
încredere. A 

Îşi dădu seama că povestea cu Eric nu se încheiase. Îşi 
putea ţine tristeţea pentru ea şi putea să se întrebe pe vecie ce 
se întâmplase, de fapt. Cu două veri înainte, ea rămăsese fără 
cuvinte. Luase totul asupra ei, plânsese şi suferise înlăuntrul ei. 
Dar nu mai avea chef deloc să facă la fel. 

Aşteptă până ce tabăra se mai linişti şi plecă să-l caute 
chiar în cabina lui. Asta îi aduse aminte de alte câteva 
experienţe de demult, când îl scosese din pat. Atunci, ea intrase 
în încăpere să-l caute. Acum, era ca un pelerin. Bătu politicos la 
uşă şi aşteptă. 

El veni la uşă şi îi deschise. Părea a-i fi frică de ea sau aşa 
i se părea ei? 

— Te superi dacă te invit la o plimbare? îl întrebă. 

Era pe punctul să-i spună ceva care să-l liniştească, că nu- 
i va face nimic, dar să fi fost absolut necesar? Nu-şi dovedise 
deja bunele intenţii? Nu erau acestea o garanţie pentru ea? Sau 
niciodată nu poţi înceta să trăieşti un lucru ca acesta? Poate o 
fată să-şi recâştige cu adevărat buna reputaţie în vreun fel care 
să conteze? 

El aprobă, dând din cap. Dispăru pentru câteva secunde şi 
reveni. Purta un tricou, un şort şi pantofi. 


Mergeau deja de ceva timp. Ea avea părul prins cu un 
elastic. Purta un tricou de fotbalist peste pantaloni. Încercase 
timp de o săptămână să poarte pantofi, dar acum era iar cu 
picioarele goale. Decisese că poate suporta o înţepătură în vreo 
aşchie, din când în când, drept plată pentru libertatea 
picioarelor. 

Fără să-şi dea seama, coborau spre lac şi se urcară pe 
doc. Se aşezară amândoi, unul lângă altul. Acela era locul lor. 

Era lună plină şi destul de lumină, ca umbrele lor să se 
profileze pe apă. Ei îi plăceau imaginile lor acvatice. 

— Îţi voi vorbi un timp şi tu să mă asculţi. Bine? 

De ce mai spusese, oare, „Bine?” Oricum nu voia să-i 
ceară permisiunea. 

El aprobă, dând din cap. 

— Voi vorbi despre lucruri care nu-ţi fac plăcere, îl avertiză 
ea. 

El aprobă din nou, dând din cap. Arăta obosit, remarcă ea. 
Chiar şi în lumina aceea slabă, putea vedea cearcănele albăstrui 
din jurul ochilor lui. Arăta de parcă nu se răsese de ceva timp. 

— Am crezut că, în vara aceasta, am devenit prieteni. Nu 
credeam că va fi posibil, după ceea ce am făcut amândoi - eu 
am făcut - acum două veri, dar s-a întâmplat. Eram fericită. Îmi 
plăcea să fiu prietena ta. Admit că poate am avut şi alte 
gânduri, dar ele nu au însemnat pentru mine aşa de mult, cât 
însemna să fiu prietena ta. Eram fericită să fiu apropiată de tine, 
în orice fel. 

Brigdet simţea nevoia să fie cinstită în acel moment. De 
aceea se afla acolo. El se uita în jos, jucându-se cu bentiţa de 
piele uzată de la încheietura mâinii. 

— Nu încercam să devin iubita ta. Ştiu că ai o iubită. 
Accept situaţia. Nu voiam să mă pun în calea voastră. Sunt 
fericită pentru tine, dacă tu eşti fericit cu ea. Nu spun că nu mi-a 
fost greu, dar este adevărat... adică, acesta este adevărul. 
Voiam să ai încredere în mine. 

Încă privind în jos, el păru de acord cu ea. 

— Şi am petrecut ceva timp împreună, am făcut tot felul 
de lucruri împreună şi ne-am simţit bine. Cel puţin, eu m-am 
simţit bine. Şi cred că şi tu te-ai simţit bine. 

Vocea ei deveni un pic şovăitoare, dar continuă. 


— Şi atunci când m-am îmbolnăvit, tu ai avut grijă de 
mine. Ai avut grijă de mine, cum nimeni nu a avut vreodată. 
Chiar dacă toată viaţa noastră va trece şi nu ne vom mai 
revedea sau nu vom mai vorbi unul cu altul, nu voi uita 
niciodată. 

Tăcu, pentru ca lacrimile să nu-i înece cuvintele. Voia să şi 
le păstreze în ochi, dacă era posibil. 

— Am avut încredere în tine. Credeam că îţi pasă de mine. 
Nu ca iubită. Nu despre asta vorbesc. Am avut încredere în tine 
ca în prietenul meu. Şi, apoi, tu ai dispărut. Nu mi-am putut 
imagina ce s-a întâmplat. Te-am simţit aşa de aproape de mine, 
şi tu ai plecat M-ai făcut să cred în tine şi apoi m-ai lăsat baltă. 
Aşa faci de obicei? îi laşi pe oameni să se apropie de tine numai 
pentru ca apoi să-i dezamăgeşti? 

Îşi şterse lacrimile, înainte ca ele să se prelingă pe obraji. 

Acum, Eric o privea, cu ochii serioşi şi strălucitori, ca şi ai 
ei. 

— Bee. Nu. Nu aşa stau lucrurile cu mine... 

Ei îi tremura barba, deşi îşi dorea să nu se fi întâmplat aşa 
ceva. 

— Dar cum stau? x 

El îşi îndreptă puţin spatele. Işi studie nodurile degetelor. 
Îşi deschise şi îşi strânse la loc pumnul. 

— Acum eu voi vorbi un timp şi tu vei asculta, bine? 

— Bine. 

— Motivul pentru care nu vreau să vorbesc despre ce s-a 
întâmplat este că mă urăsc pentru acele momente. Nu spun că 
tu nu ai avut nici o vină, pentru că ai avut. Dar puteam să mă 
opun. Asta trebuia să fac. Dar, nu am făcut-o, fiindcă voiam 
acelaşi lucru pe care-l voiai şi tu, şi asta era greşit. Crezi că a 
fost numai vina ta, dar şi eu voiam la fel de mult. Trebuia să ştii 
asta. _ 

Abia dacă mai putea mişca. li urmărea figura şi îl asculta. 

— Motivul pentru care am dispărut după ce te-ai 
îmbolnăvit este fiindcă trebuia să merg la New York şi nu 
puteam amâna. Am mers cu maşina până acolo şi m-am întâlnit 
cu Kaya pentru că trebuia să-i spun că nu mai pot fi cu ea. 

Bridget trase scurt aer în piept. 

El arăta trist. 


— Credeam că o iubesc. Acum două luni, i-am spus că o 
iubesc. Nu puteam lăsa lucrurile aşa. Mi se părea greşit. 

Bridget voia teribil să-i pună întrebări, dar voia, de 
asemenea, să respecte legământul de a tăcea. Îşi strânse 
buzele ca să nu scoată nici o vorbă. 

El îşi deschise pumnii şi îşi uni mâinile, ca şi cum urma să 
se roage. 

— Spun că era o greşeală pentru că ştiam că nu puteam 
să o iubesc de adevărat, dacă am simţit ceva aşa de intens 
pentru altcineva. 

Bridget îngheţase. Îi era frică să se gândească la ce voia el 
să spună în caz că nu voia să spună ceea ce credea ea că vrea 
să spună. 

— Şi motivul pentru care am fost rezervat faţă de tine 
este acela că, atunci când sunt lângă tine, nu mai gândesc 
foarte corect. Am nevoie să mă gândesc bine, înainte de a mai 
face vreo prostie. 

Bridget îi aruncă o privire. Speranţa îi umplea pieptul, 
chiar dacă încerca să o alunge. 

— Când am fost la New York, tot ce am vrut era să mă 
întorc repede la tine. Dar ce însemna asta? Că am terminat cu 
Kaya, aşa că mă puteam vedea cu tine? Că eu eram un tip care 
uita o fată pe care crezuse că o iubea, în cinci ore sau chiar mai 
puţin de atât? Şi, oricum, nu am vrut să te simţi tu responsabilă 
de ruptura noastră. Ştiu că nu aşteptai asta. Toată vara ai fost 
destul de lipsită de egoism pentru a respecta legătura mea cu 
Kaya şi eu am fost la fel. Este urât. Nu am simţit că merit să 
alerg înapoi la tine. Îmi era ruşine. 

Bridget nu putea urmări toate aceste gânduri. Nu-şi putea 
da seama încotro o va lua relaţia lor. 

— Există un lucru de care sunt sigur şi ştiu că e corect. Noi 
am petrecut împreună acea noapte, eu ţinându-te în braţe, şi 
am simţit ceva mai puternic decât am simţit vreodată pentru 
altcineva, până atunci, şi mai puternic chiar decât am crezut eu 
că e posibil să simţi pentru cineva. M-a dat peste cap. Teoretic 
numai, fiindcă m-a făcut să înţeleg că nu mai puteam fi cu Kaya. 

Clătină capul din nou. Arăta parcă dezgustat de el însuşi, 
dar încercă să râdă. 


— Am dorit să fiu raţional, să cred că decizia mea privind- 
o pe Kaya este teoretică, şi nu indusă de atracţia mea 
nebunească, iraţională, pentru tine. 

— Aşa este? îl întrebă ea fără suflare... teoretic? 

El o privi în faţă foarte îndeaproape. 

— Nicidecum! 

Yâsl voi de acolo! 

61/2 zile! AhhhL îahhh! ... Oahhh! ... 

Carma. 

Scrisoarea ajunse la Lena cu marca poştei din Providence, 
Rhode Island, şi aproape în ultimul moment în care se mai 
putea, înainte de excursia pe plajă de la sfârşitul verii. 

Inima Lenei lăcrimă când o deschise, dar ştia că ea nu 
avea să îi determine soarta, chiar dacă răspunsul era nu. Pentru 
că Annik avea dreptate. Era artistă. Îşi va croi un drum al ei, 
indiferent ce ar spune oricine. Soarta ei nu mai aparţinea 
nimănui de atunci înainte. 

Scrisoarea nu spunea „nu”, spunea „da”. Lena îşi închise 
ochii şi lăsă fericirea să curgă pretutindeni prin trupul ei. Era 
severă cu ea însăşi, în ce privea fericirea, dar momentul acela îl 
merita. Se duse în bucătărie şi se aşeză pe scrisoare, pur şi 
simplu, gândindu-se îndelung la conţinutul ei. Voia să meargă şi 
putea să meargă. Nu avea nevoie de banii părinţilor ei, nu avea 
nevoie de permisiunea lor. Se gândise şi la acel lucru. Nu avea 
nevoie de ea, dar o voia. lată ce reuşise să facă. 

Îşi puse pe ea o fustă curată şi o bluză frumoasă, de 
pânză. Îşi perie şi îşi întinse părul, îşi puse cercei cu perle în 
urechi. Luă maşina mamei ei, ca să meargă la birou la tatăl ei. 

Domnul Jeffords, secretarul acestuia, o invită pe Lena 
înăuntru fără a o anunţa. 

Tatăl ei păru surprins să o vadă pe Lena în prag. 

Într-adevăr, era aşa de surprins, părea aşa de sincer fericit 
la vederea ei, de parcă uitase tot ce se petrecuse în cele două 
luni care trecuseră şi revenise, instinctiv, la vechea lui tandrete. 

— Intră, se grăbi el să o invite, ridicându-se în picioare. Ea 
avea încă în mână scrisoarea, când se aşeză în faţa lui. 

— Am vorbit la şcoala de artă cu privire la bursă, spuse 
ea. 

— Ai primit-o, spuse el cu voce egală. 

— De unde ştii? 


El părea calm. 

— Pentru că ţi-am văzut desenele. Când le-am văzut, am 
ştiut că vei câştiga bursa. 

Acesta a fost unul dintre complimentele cele mai puţin 
directe pe care le primise ea vreodată. Dacă primise vreunul 
vreodată. 

— Tati, nu vreau să te supăr sau să te dezamăgesc. Dar 
chiar vreau să merg la această şcoală. Vreau ca tu şi mami să 
vreţi şi voi acest lucru. 

El suspină. Işi puse cotul pe birou şi îşi sprijini obrazul în 
palmă ca un tânăr. 

— Lena, mă tem că eu sunt cel care te-a supărat şi te-a 
dezamăgit pe tine. 

Ea nu se grăbi să-l aprobe, dar nici nu avea de gând să-l 
contrazică. 

— Trebuie să mergi la şcoala de artă. Mi-ai dovedit-o cu 
desenele acelea, exact cum le-ai dovedit-o şi celor care ţi-au 
acordat bursa. 

Rămase rezervată în continuare. Nu avea încă încredere în 
spusele lui. 

— Aşadar, nu ai nimic împotrivă? 

El rămase pe gânduri un timp. 

— Sunt onorat că mă întrebi, când tu ţi-ai câştigat singură 
dreptul să nu mă întrebi nimic. 

O durea în piept. 

— Vreau să te întreb. Pentru mine contează ce spui tu. 

— Răspunsul este da. 

— Iţi mulţumesc! 

Se ridică să plece. 

— Lena? 

— Da? 

— Când am început să-mi dau seama, cu ajutorul mamei 
tale, cât de mari erau greşelile mele recente, zise el şi îşi drese 
vocea, m-am simţit mândru de tine pentru că nu ai ţinut cont de 
ele. 

— Nu prea ai făcut în aşa fel, încât să-mi fie şi mie mai 
uşor, îi spuse ea cu onestitate. 

Am încercat, în felul meu, să fiu liberă. 

Leonard Cohen 

— Salut, tati. 


— Carmen? Salut! Ce faci? 

Se simţea uşor ruşinată, dar nu mai putea amâna 
lucrurile. 

— Bine! 

— Ce face copilul? 

— E foarte bine. Loveşte cu picioarele ca unul cu centura 
neagră! 

Albert râse apreciativ, deşi era vorba de copilul fostei lui 
soţii şi a noului ei soţ. 

— Ce face mama ta? întrebă el sincer interesat. 

— Şi ea e bine. Toţi spun că-şi revine, e aşa cum era cu 
optsprezece ani înainte! 

— Sunt sigur de asta, spuse tatăl uşor maliţios. 

— Deci, tati? 

— Daa? 

— M-am tot gândit... 

El aşteptă răbdător, deşi ea îşi cam dorea ca el să 
intervină. 

— Crezi că... um, îşi îndepărtă părul greu de gâtul 
transpirat. Crezi că cei de la Williams m-ar putea accepta din 
nou? 

— Chiar crezi că vrei să mergi acolo? 

Carmen nu voia să dea impresia că ia o decizie rapid, aşa 
că nu dădu răspuns imediat, ci făcut pauză. 

— Da. 

Carmen îşi muşcă buzele. 

— Mă gândeam că aş putea să stau la cămin acolo, ştii, să 
capăt experienţă de colegiu şi să fiu totuşi aproape de casă. 
Dar, apoi, mi-am dat seama, că vreau, chiar vreau să merg la 
Williams; crezi că mă vor accepta înapoi? Doamne, vreau să 
spun, care sunt şansele ca ei să mai aibă vreun loc liber? 

Vocea îi era deja agitată şi nu mai părea deloc calmă. 

— Să văd ce pot să fac. Lasă-mă să sun. 

Carmen încercă să-şi curețe camera în timp ce aştepta. 
Adevărul e că făcu toate acestea spasmodic, făcând ordine de 
mântuială, cum ar fi să pună la întâmplare bateria în sertarul cu 
ciorapi, ca să nu o mai vadă în faţa ochilor, ceea ce nu făcea 
decât să complice momentul curăţeniei adevărate, de mai 
târziu. 


La mai puţin de zece minute, sună telefonul. ÎI ridică la 
mijlocul primului clinchet. Aşa era de calmă. 

— Alo? 

— Alo, zise vocea tatălui ei. 

— Ai vorbit cu ei? 

— Da. Şi Colegiul Williams spune că te primesc. 

— Mă primesc? 

— Daaa! 

— Aşa de simplu? 

— Păi, da! 

— Glumeşti. 

— Nu! 

— Serios? 

Lui Carmen îi era fiică să se bucure aşa de curând. 

— Sunt fericit pentru tine, iepuraşule. Citesc în vocea ta că 
asta este ceea ce îţi doreai. 

— Cu adevărat, asta este ce-mi doream! 

Îşi scutură capul, simțind cum nervii îi străbat tot corpul. 

— Nu pot să cred că este aşa de uşor. 

El nu răspunse la asta. 

— Mai bine ai începe să împachetezi. Şi distrează-te la 
plajă cu prietenele tale în weekendul acesta. 

— Aşa voi face. Mulţumesc! 

După ce îi spuse că îl iubeşte şi puse telefonul în furcă, o 
cuprinse o altă bănuială meschină. Să fi fost acesta un caz de 
înţelegere secretă între părinţi, din nou? Poate chiar o falsă 
intervenţie părintească? 

Oare tatăl ei chiar sunase la Williams să le spună că ea nu 
va merge la acest colegiu, atunci când se răzgândise? Oare tatăl 
ei îşi retrăsese atunci banii daţi în avans? Să fi fost şi acela un 
caz în care părinţii o cunoşteau mai bine decât se cunoştea ea 
însăşi? 

Într-un fel, era ceva sâcâitor. Dar, la urma urmelor, era 
bine să fi iubită. 

Timp de trei zile, Bridget îl lăsă pe Eric singur ca să-şi 
limpezească gândurile. Şi la sfârşitul celei de-a treia zi, chiar 
când credea că nu mai suportă aşteptarea, capul lui, cu gânduri 
cu tot, îşi făcu apariţia lângă patul ei, în care ea stătea întinsă. 

— Te deranjează să faci o plimbare cu mine? şopti el. 


Ea sări din pat. Îl urmă afară din cabină, în tricou şi şort. 
Brusc, îşi aduse aminte de ceva ce-i spusese Carmen la 
începutul verii. 

— Mă poţi aştepta o secundă? 

Îl lăsă afară şi se întoarse în cabină. Îşi găsi rochia albă, de 
la petrecerea seniorilor, încă ghemuită la fundul sacoşei ei. Nu 
se gândise că o va purta. Işi scoase hainele de pe ea şi îşi trase 
rochia peste cap. Din fericire, materialul mătăsos nu se şifona. 

Pantalonii ar fi fost prima ei alegere, desigur, dar trebuise 
să-i trimită înapoi Lenei. Şi, în afară de aceasta, nu voia să fie 
lacomă. Primise deja ceea ce-şi dorea de la ei. 

— Bine, spuse ea, reapărând alături de el în întuneric. 
Picioarele ei erau tot goale şi părul în neorânduială. 

El clipi şi de dădu un pas înapoi ca să o privească. 

— Doamne, Bee, murmură el. 

Ea nu prea înţelese ce voia el să spună, dar nu avea de 
gând să-l preseze în vreun fel. 

Merseră unul lângă altul înspre lac. Ea încercă să nu 
topăie, dar nu se prea putea abţine. Era fericită. Mâna ei se lipi 
în trecere de mâna lui şi nervii ei începură să cedeze. După 
toate cele prin care trecuseră împreună, tot ce simţiseră şi 
despre care vorbiseră, nici măcar nu mai ştiau acum cum să se 
atingă unul pe celălalt. 

Îşi ocupară locurile obişnuite de pe doc. Bridget putea 
simţi căldura lăsată de ei, ultima dată, pe scândurile marcate de 
vreme. Îşi lăsă picioarele să atâme deasupra apei, făcându-i 
plăcere să simtă aerul sub degetele goale. Trupurile nu mai 
făceau umbre în noaptea aceasta, erau complet învăluiţi în 
noapte. 

Eric se trase puţin mai aproape. Avea o expresie 
glumeaţă. 

— Ştii ceva? 

— Ce? 

— Când ţi-am văzut numele pe lista antenorilor, înainte de 
venirea verii, am avut o presimţire. Ştiam că-mi vei da din nou 
viaţa peste cap. 

Ceea ce spunea nu dădea impresia că îi părea rău. 

— Dacă aş fi văzut lista, nu ştiu dacă aş mai fi venit, şopti 
Bridget. 

El oftă. 


— Aşa de tare nu-ţi plăceam? 

— Uuuf. Nu-mi plăceai? spuse ea, zâmbind puţin. Nu. Nu 
acesta este cuvântul. Imi era frică de tine. Nu voiam să mai simt 
toate lucrurile astea din nou. 

— Era greu, nu-i aşa? 

— Situaţia scăpase oarecum de sub control. 

— Am mai crescut de-atunci. 

— Puțin. Imi place să cred acest lucru. 

— Ai crescut. Te-ai schimbat. Şi totuşi, nu. 

O trecu un fior. Cam aşa era. 

— Imi pare rău că am dispărut aşa, spuse el cu tristeţe. Nu 
am vrut să te rănesc. Nu ştiam dacă şi tu simţeai ce simţeam 
eu. Mă temeam că numai eu simţeam astfel. 

— Nu era adevărat! 

— Acuma ştiu. 

Rămaseră puţin pe gânduri. 

— Mă bucur că nu am citit lista cu antrenorii. Mă bucur că 
am venit, spuse ea, după un timp 

— Şi eu, la fel. Trebuia să ne găsim unul pe celălalt, într- 
un târziu. 

— Adevărat? 

— Da. Aşa trebuia să fie. 

— Aşa crezi? 

Ea agreea ideea. 

— Da. 

— Aşa ţi-au spus gândurile tale? Când au făcut-o? 

Inima ei bătea să-i spargă pieptul. El zâmbi, dar arăta de 
asemenea serios. 

— Da. Aşa mi-au spus. Poate nu chiar de-a dreptul. Poate 
că nu asta aşteptam eu să-mi spună. Dar asta au făcut. Deci, 
asta e! 

— De unde ştiau ele? 

— Pentru că atunci când am stat lângă tine, pe patul meu, 
a fost un moment în care am putut simţi tot prin ce trecuseşi tu 
şi mi-a venit ideea că, dacă aş fi putut să te fac fericită, atunci şi 
aş fi fost şi eu fericit. 

Bridget era prea emoţionată ca să poată vorbi, îşi lăsă 
capul spre el. El îşi puse braţele în jurul ei şi ea pe ale ei în jurul 
lui. O spusese simplu, dar acele cuvinte erau suficiente pentru o 
viaţă întreagă. Putea să o facă fericită. O făcuse. 


Ultima dată, începuseră cu sfârşitul. De data aceea, 
începuseră cu începutul. Nu poţi şterge trecutul. Nici măcar nu-l 
poţi schimba. Dar, uneori, viaţa îţi oferă posibilitatea să îl 
îndrepţi. 

Poate că mâine se vor săruta. Poate că în următoarele 
săptămâni vor şti cum să se mângâie unul pe celălalt, să-şi 
transpună sentimentele în gesturi de toate felurile. Intr-o zi, 
spera ea, vor face dragoste. 

Dar, acum, era tot ce îşi dorea. 

Luându-ne după lumina soarelui, amo părăsit lumea 
veche. 

Cristofor Columb. 

Casa de pe plajă a familiei Morgan avea covoare de nisip. 
Frigiderul era gol, cu excepţia unei jumătăţi de franzelă. Oalele 
şi tigăile arătau vechi de doi ani, deşi Joe le spălase foarte 
recent. 

Dar casa era uluitor de frumoasă, înălțându-se deasupra 
ierbii de mare, în mijlocul unor dune joase, aflate la doar opt 
metri sau cam aşa de la ţărmul Oceanului Atlantic. 

Primul lucru pe care fl făcură când ajunseră acolo a fost 
să-şi smulgă hainele de pe ele (conform unei înţelegeri 
anterioare, purtau costume de baie pe dedesubt) şi să alerge 
ţipând şi strigând în ocean. 

Valurile erau înalte şi dure. Loveau, atacau şi la sfârşit te 
izbeau. Putea părea înfricoşător, se gândea Tibby, numai că ele 
se ţineau strâns de mână, încât curenţii de adâncime nu le 
putea trage pe plajă. Totul, în plus ţipetele, râsetele şi 
chiuiturile, le făcea să se distreze de minune. 

Cel de-al doilea lucru pe care îl făcură a fost să se 
prăbuşească pe nisipul cald. Soarele după-amiezii le usca 
spinările, în timp ce ele stătea acolo întinse, umăr lângă umăr. 
Inima lui Tibby încă bătea de frica amenințării apei. Avea 
pietricele în costumul de baie. li plăcea să simtă nisipul sub 
obraz. Se simţea fericită. 

Voia să lase acea fericire să-i fie ghid. Nu va mai aştepta 
viitorul cu nerăbdare. Nu-şi va mai obosi creierul aşa de tare. 

Vor fi despărţiri inevitabile. Unele de rutină. Ca atunci 
când o privea pe Lena şi pe Bee plecând cu maşina spre 
Providence, într-o maşină U-Haul, joi. Şi-o putea imagina pe Bee 
claxonând pe parcursul primilor şapte kilometri departe de casă. 


Apoi, va fi momentul de vineri, când o va săruta pe Carmen şi o 
va urmări cu privirea plecând spre Massachusetts, împreună cu 
tatăl ei şi cu toate cele cincizeci de milioane de valize ale ei. 
Despărțirea de la gară, sâmbătă dimineaţa, când ea şi mama ei 
vor lua metroul spre New York City. Tatăl ei o va bate pe spate 
şi lui Katherine îi va tremura bărbiţa, iar Nicky îşi va târî 
picioarele şi nu îi va răspunde la sărut. Tibby putea desena, 
dacă încerca. Şi despărţirea de Brian. Ştia că nu va dura mult. 
Brian urma să meargă la Maryland, pentru că era aproape 
gratis, şi totuşi ea bănuia că el nu primise 800 de puncte la un 
test de matematică pentru nimic. Va găsi el drumul către ea. 
Ştia că o va face. Era bine că ea ceruse o cameră single. 

Dar momentul acela era pentru Tomnatice şi numai 
pentru ele. Era weekendul lor de excepţie. Vor trăi fericirea 
fiecăruia dintre acele momente, nu contează cât de scurte vor 
fi. împreună. Tomnaticele puteau chiar să fie împreună. 

Făcură apoi duş (deşi apa fierbinte se termină după ce 
făcu baie Carmen şi înainte de a intra Lena la duş) şi mâncară 
un prânz târziu, cu sandviciuri cu brâhză la grătar, şi prăjiturele, 
simțindu-se obosite de soare şi foarte înfometate, aşa cum te 
face oceanul să te simţi. 

Primul apel pe mobil sună imediat după prânz. 

— Adevărat? Grozav! râdea Carmen şi îndepărtă câţiva 
centimetri telefonul de la gură. Win a văzut-o pe Katherine în 
salonul copiilor, la spital, astăzi, îi explică ea lui Tibby. Casca de 
hochey nu mai există! 

— Ştiu. O să-i lipsească. 

Tibby zâmbi, apreciativ. Îl plăcea pe Win. Ea îi dăduse 
marele imbold lui Win. Dar îşi dădu seama că voia ca el să nu li 
se alăture chiar imediat. 

Al doilea apel veni de la Valia. Evident, Valia nu putea găsi 
fotocopia desenului pe care i-l făcuse Lena şi o voia de urgenţă, 
ca să o ducă cu ea în Grecia. Valia era foarte vioaie şi îşi revărsa 
energia în activitatea de împachetare. Valia insistă să vină 
Carmen la telefon ca să-i poată spune ceva despre noul serial la 
care se uita, acelaşi show stupid la care obişnuia să se uite 
împreună. 

Al treilea apel a fost de la Bee. Tibby vedea că Bee era 
topită la telefon şi ştiu că e din pricina lui Eric. Niciodată nu o 


putea invidia pe Bee - sau pe oricine iubea ea, totuna - o voce 
care îi sugera imaginea perfectă a fericirii. 

Tibby stătea în picioare la tejgheaua din bucătărie şi se 
gândea la numărul de voci care se alăturaseră vieților lor. 

Apoi sună Brian, pe mobilul lui Tibby. Voia să vorbească cu 
ea şi ea voia să vorbească cu el - doar câteva minute. 

Imediat ce Tibby închise, alte două telefoane începură să 
sune, în acelaşi timp. Lena prinse ocheada lui Tibby. 

— Ce se petrece aici? E ca o glumă! spuse ea. 

Tibby aprobă. 

— Numai că nu-mi pot da seama dacă e amuzantă sau nu! 

Cina se desfăşură în cel mai mare haos, cu toate 
telefoanele sunând şi din cauza lui Carmen care aproape că 
dădu foc la casă, uitând orezul pe foc. Nu prea era linişte. Era ca 
un fel de vrajă, care o lămurea pe Tibby cât de bogată şi 
amuzantă era lumea lor şi ce legături strânse existau între ele. 
Era oarecum trist, în sensul că-şi imaginase că acea lume se va 
opri pentru o săptămână, pentru ca ele să poată exista 
împreună, în solitudine. Dar lumea nu se oprise în loc pentru 
ele. Dacă nu cumva, chiar se grăbea şi mai tare. 

Câteva ore mai târziu, miezul nopţii venise şi trecuse, şi 
Tibby nu putea adormi. Stătea pe podeaua plină de nisip a 
micului dormitor şi abia se putea stăpâni să nu se simtă puţin 
dezamăgită. Nu că noaptea lor nu fusese amuzantă, pentru că 
fusese. După ce focul din bucătărie fusese stins, se hotărâseră 
să abandoneze soba şi să mănânce la prânz pâinici cu unt de 
arahide şi să bea milkshake. Au mâncat aşa de mult, că s-au 
întins toate gemând epuizate pe podeaua camerei de zi. 

Erau aşa de multe lucruri despre care trebuiau să 
vorbească, aşa de multe persoane de trecut în revistă, aşa de 
multe griji viitoare care le apăsau, încât abia dacă reuşiseră să 
înceapă discuţia. Ascultaseră muzică şi căzuseră într-un somn 
dulce ca mierea şi abia se târâseră spre paturile lor. 

În acea noapte, pentru prima dată, lumea le păruse mult 
prea mare ca să o poată cuprinde în micul lor cerc de prietene. 
Astfel va fi şi viitorul? 

Crescuseră. Era inevitabil, şi Tibby învățase bine în vara 
aceea să nu se opună creşterii. În faţa lor existau iubiţi şi familii, 
şi planuri de viitor, care le aşteptau cu nerăbdare. 


Dar, Te rog, Doamne, nu o pune să aleagă! Nu putea 
negocia un astfel de târg, dacă creşterea însemna să se 
îndepărteze de prietenia lor, care era chiar centrul vieţii ei, 
lucrul care-i dădea putere şi echilibru. 

Intunericul începu să o apese şi valurile întunecate loveau 
tare ţărmul. Pe neaşteptate, Tibby simţi că se sufocă. Poate că 
pentru prima dată în viaţa ei simţi teamă faţă de spaţiul mic, 
limitat, şi nu faţă de cel mare, infinit. Fără să se gândească, ieşi 
din dormitor pe vârful picioarelor, cobori scările şi ieşi afară. 

Tibby se simţea ca şi cum ar fi mers în vis, într-un vis 
fericit, când zări la distanţă trei siluete stând pe nisip. Râse la 
vederea acelor trei capete familiare. Era tot ca un vis faptul că 
afla mai multe decât putea cu adevărat să ştie. Ştia ce simțeau 
ele, ştia că era acelaşi lucru pe care-l simţea şi ea, şi, ştiind 
lucrul acela, simţi forţa legăturii dintre ele. 

Părea că o aşteptau, deşi nu aveau cum să ştie că va veni 
şi ea. Când Tibby se apropie îndeajuns, Bee o apucă de mână şi 
o trase în jos, în micul lor cerc. 

— Salut! 

Vocea lui Tibby era liniştită, dar aproape buimacă. 

— Asta e locul în care se adună copiii cei buni, spuse Bee, 
râzând. 

— Cred că nimeni nu putea dormi, spuse Lena, dând din 
umeri. 

— Avem prea multe de discutat, şopti Carmen. 

Un val aproape că le atinse picioarele. Dar nici uneia nu îi 
veni ideea să se mute în alt loc. Îşi strânseră cercul şi Carmen 
puse în mijloc Pantalonii, făcând un cerc şi din vara lor. 

Tibby oftă citind o stare de bine, de neexprimat în cuvinte, 
pe feţele prietenelor ei. In faţa ochilor ei, noaptea aceasta se 
transformase într-o oază de linişte şi de încredere. Acela era 
viitorul. Viaţa le va fi mai ocupată şi mai variată, plină atât cu 
lucruri frumoase, cât şi cu momente nefericite. Dacă prietenia 
lor cerea exclusivitate sau solitutine, nu va putea funcţiona. 
Dacă cerea ca totul să decurgă conform planurilor ar fi slăbit şi, 
în cele din urmă, s-ar fi destrămat. Pe de altă parte, îşi dădu 
seama că, dacă erau flexibile şi mature, dacă îşi puteau asuma 
schimbarea, atunci vor rămâne prietene. 


Tibby îşi aminti de visul ei legat de împăiere şi înţelese 
într-un alt fel frumuseţea Pantalonilor. Pantalonii puteau merge 
în continuare cu ele. 

— Indiferent ce se întâmplă, spuse Bridget, ne vom avea 
mereu una pe alta. 

Mă întorc din nou la început. 

Coldply. 

Epilog. 

În ultima noastră oră împreună, pe plajă, am schimbat 
cadouri între noi, în loc să ne spunem la revedere. Nu 
plănuiserăm să fie aşa. Aşa a fost să fie, ne-am întâlnit pe plajă, 
în toiul nopţii. Fiecare dintre noi voia câte ceva ce putea păstra. 

Soarele îşi trimitea raze roz şi galbene, în spatele 
capetelor noastre şi oceanul se înnegura. Nisipul părea mai 
moale în lumina blândă. Aerul era cald şi îmbietor. 

Nu-ţi pot spune tot ce s-a spus şi tot ce am simţit acolo. 
Pur şi simplu nu pot. Dar îţi voi spune ce s-a întâmplat ca să-ţi 
poţi face o idee. Te vei descurca mai bine cu imaginaţia ta, 
decât aş putea s-o fac eu, cu cuvintele mele. 

Carmen a trebuit să fie prima pentru că era cea mai puţin 
răbdătoare. Nu în a primi, ci în a oferi. 

— Pentru pereţii dormitoarelor noastre, anunţă ea, 
înmânându-ne cadourile. 

Carmen găsise patru rame verticale, lungi, şi lipise trei 
fotografii în fiecare dintre ele. Prima fotografie, deasupra, era 
una cu mamele noastre, ca tinere mame, în anii optzeci, stând 
pe un zid, ţinându-se de după umeri, îmbrăcate în jeanşi. 
Fotografia ne era tuturor familiară. Uşor prăfuită şi pătată. Uşor 
îmbătrâftită. Uşor de frânt inimile ca să şi-o amintească pe 
Marly, aşa cum era de fiecare dată. Următoarea fotografie, cea 
din mijloc, era de asemenea veche, una de care abia dacă-mi 
aduceam aminte să o fi văzut vreodată. Eram noi patru, la 
vârsta la care începi să mergi în picioare, cu feţele iscodind de 
după o canapea. Arătam ca o trupă de fete, în miniatură. 
Carmen arăta ca o cântăreaţă. Eu, mică şi dezorientată, arătam 
ca aceea care punea instrumentele în priză. Imi venea să râd, 
văzând-o. Fotografia de jos era de la absolvire, toate patru, în 
aceeaşi ordine, aceleaşi feţe, aceleaşi expresii. 

Plânsul ne-a cuprins pe toate cam în acelaşi timp. Era 
inevitabil. Era ca senzaţia pe care o ai când te afli afară în 


ploaie, fără pelerină sau umbrelă. Te aperi o vreme să nu te ude 
ploaia şi apoi te laşi în voia ei şi îţi dai seama că e destul de 
plăcut. Te întrebi, de ce mă opun eu unor lucruri, care, dacă nu 
le mai opun rezistenţă şi le accept, nici nu sunt prea rele? 

Urmă Bee. Ea ne dădu cutiuţe drăguţe cu bijuterii. Le-am 
desfăcut pe toate imediat. 

Pe patru lănţişoare delicate atâmau patru mini pandantive 
identice. Pantaloni. Erau mici pandantive din argint, în formă de 
pantaloni, exact ca Pantalonii noştri. De atunci, aceia urmau să 
fie Pantalonii noştri, într-un fel nou, diferit. 

Bee povesti cum Greta găsise unul într-un chioşc cu 
bijuterii, în mijlocul mall-ului din Huntsville, Alabama. Ea şi cu 
Greta îl pisaseră pe bijutier, pe domnul Bosey, până ce le mai 
făcuse încă trei la fel. 

Ni le-am pus una alteia, le-am închis, ţinând părul ridicat. 
Eu am apăsat mica amuletă pe piept, ştiind că de acum încolo, 
acolo va trăi. Nu ne puteam uita una la alta decât pe furiş. Era 
greu să suporţi atâtea sentimente. 

Veni rihdul Lenei să ne dea cadourile. Le şi împachetase. 
Am desfăcut hârtia, fiecare în felul ei: eu am pliat-o pentru a o 
folosi în viitor, Bee a rupt-o cu sălbăticie şi a făcut-o mici 
fărâme, ca să o sufle vântul, răspândind-o pe toată plaja. 

Lena făcuse patru desene aproape identice şi le înrămase, 
unul pentru fiecare. Desenase Pantalonii Călători de două ori, 
din faţă şi din spate. Dar îi desenase cu susul în jos, în aşa fel 
încât formau un W mare. Lângă el, Lena aşezase litera e. 
Desenul se citea WE. 

Eu am fost ultima. Le-am dat video casete cu etichete 
special decorate. 

— Trebuie să le vedeţi! le-am spus. 

Eram sigură că aparatul video era deja în funcţiune. Deci, 
odată ce am părăsit plaja şi am intrat în casă, nu mi-a luat mult 
timp să pun caseta să ruleze. 

Era un film scurt. Numai zece minute. Cea mai mare parte 
a lui arăta lucruri din colecţia părinţilor mei, dar reuşisem să am 
şi lucruri de la Tina şi de la Ari. Chiar le arătasem celor două şi 
mamei filmul, cu câteva seri mai înainte, în cămăruţa noastră, 
dar le rugasem să ţină secret. Toate trei lăcrimaseră, în timp ce 
eu mă aplecasem cu totul deasupra televizorului, încercând să 
fiu tare. La sfârşit, cele trei mame se îmbrăţişară. M-au 


emoţionat, era un super film pe 8 mm, de modă veche, de 
atmosferă, un pic mişcat, care ne arăta pe noi mergând de-a 
buşilea în grădina Lenei. Ei, Lena se cam temea, aşa că noi, 
celelalte, mai mult o înghionteam şi o rostogoleam. Eu eram un 
copil slăbuţ, chel şi fără chef. Părul lui Bee arăta ca nişte pene 
albe care-i ornau capul. Mergea repede de-a buşilea. Mama ei 
trebuia s-o tragă mereu înapoi de la marginea piscinei. Fratele 
lui Bee, Perry, apăru puţin. Nu se mişca mult, dar reuşi să 
găsească un gândac în iarbă. Carmen avea cârlionţi castanii 
perfecţi, ochi uriaşi şi o voce puternică cu care o liniştea pe 
timida Lena. 

Cam pe când aveam doi ani, părinţii uneia dintre noi sau 
alţii reuşiseră să-şi cumpere un aparat de filmat adevărat. 
Următoarea parte a filmului ne arăta pe noi, fetele, aliniate pe 
patru oliţe de plastic. Lena stătea răbdătoare, cu coatele pe 
genunchi, cu bărbia în palmă. Eu eram micuță şi păream gata să 
cad în oliţă. Carmen încerca să smulgă piciorul unei păpuşi Mary 
Jane. Bee termină prima. „Am terminat!” Se ridicase şi striga la 
cineva din afara câmpului vizual. 

Următoarele secvenţe erau instantanee, un catalog cu 
petrecerile de zilele noastre de naştere, tunsori dificile şi 
probleme complexe cu ortodonţia. Fraţi, părinţi, bunici şi alte 
rude treceau prin faţa noastră în diferite situaţii caraghioase. 

Ultima parte a fost o filmare mai lungă, făcută când eram 
de vreo şapte ani. Nici măcar nu am înţeles semnificaţia ei când 
am urmărit-o şi am ajuns la sfârşitul filmului. Fusese filmată pe 
plaja Rehoboth, probabil la vreo doi kilometri de chiar locul unde 
ne aflam atunci. Eram toate patru, ţinându-ne de mână în 
mijlocul unor valuri serioase, sărind, strigând şi ţipând. 

Era exact ca atunci. Exact cum făcusem în acea după- 
amiază şi în acea dimineaţă, mai devreme. În timp ce mă uitam 
la ecran, parcă simţeam apa rece, sărată, acoperindu-mi 
mâinile, împreunate cu ale lui Bee într-o parte şi cu ale Lenei, în 
cealaltă parte. Puteam auzi strigătele de bucurie ale lui Carmen. 
La momente diferite, noi ne aliniam în ordine diferită. Ordinea 
nu conta. 

Imaginea rămăsese pe ecran şi noi o urmăream cu 
privirea, chiar şi când nu se mai mişca. 

Atunci, demult, fusese exact ca în clipa aceea. Ca să 
învingem curenţii, învăţaserăm să ne ţinem de mână. 


SFÂRŞIT