Alex Michaelides — Fecioarele

MIZHAELIDES 


butt 
LITERA BOOKS 


ALEX MICHAFELIDES 
FECIOARELE 


Original: The Maidens (2021) 


Traducere din limba engleză şi note: 
DANA-LIGIA ILIN 


e74 


virtual-project.eu 


Lui Sophie Hannah, 
pentru că mi-a dat curajul 
de a-mi susţine convingerile 


Zi-mi despre al tău prim „te iubesc”... 
Nădejdi deşarte, nebunii; 
Pân’ ce morminte se clintesc, 
Iar morții prind a dănțui. 


Alfred, Lord Tennyson, The Vision of Sin 


PROLOG 


Edward Fosca era un ucigaş. 

Ăsta era un fapt. Nu ceva ce Mariana ştia doar la nivelul 
intelectual, ca idee. Trupul ei ştia. Simţea în oase, în sânge 
şi în adâncul fiecărei celule. 

Edward Fosca era vinovat. 

Şi totuşi nu putea s-o dovedească, poate că n-avea s-o 
dovedească niciodată. Bărbatul acela, monstrul care 
omorâse cel puţin doi oameni, era foarte probabil să 
rămână nepedepsit. 

Era aşa de îngâmfat, aşa de sigur pe sine. „Crede că a 
scăpat cu faţa curată”, îşi zise ea. Credea că a câştigat. 

Nu era aşa. Nu încă. 

Mariana era hotărâtă să fie mai isteaţă decât el. N-avea 
încotro. 

Avea să stea trează toată noaptea şi să rememoreze tot 
ce se întâmplase. Avea să şadă acolo, în odăiţa aceea 
întunecoasă din Cambridge, întorcând problema pe toate 
părţile până ce găsea soluţia. Se uita fix la rezistenţa 
încinsă a radiatorului de pe perete, o dungă roşie 
strălucitoare în întuneric, silindu-se să intre într-un fel de 
transă. 

Avea să se întoarcă în gând chiar la început şi să-şi 
amintească tot. Toate amănuntele. 

Şi avea să-l prindă. 


PARTEA ÎNTÂI 


Nimeni nu mi-a spus că durerea sufletească 
seamănă aşa de mult cu frica. 


C.S. Lewis, A Grief Observed 


1 


Cu câteva zile înainte, Mariana era acasă, în Londra. 

Era în genunchi pe podea, înconjurată de cutii. Făcea 
încă o încercare, fără tragere de inimă, să trieze lucrurile 
lui Sebastian. 

Nu prea reuşea. La un an de la moartea lui, cele mai 
multe dintre lucrurile sale tot mai erau împrăştiate prin 
casă, în mormane şi în cutii pe jumătate goale. Părea pur şi 
simplu incapabilă să ducă treaba asta la bun sfârşit. 

Mariana încă îl iubea - asta era problema. Chiar dacă 
ştia că n-o să-l mai vadă niciodată pe Sebastian - chiar 
dacă dispăruse pe vecie -, încă îl iubea, şi nu ştia ce să 
facă cu toată iubirea asta. Era atât de multă şi atât de 
haotică! Se prelingea, se scurgea, se rostogolea din ea, ca 
umplutura dintr-o păpuşă de cârpă ale cărei cusături se 
destramă. 

Ar fi dat orice să-şi poată aşeza iubirea într-o cutie, aşa 
cum încerca să facă cu lucrurile lui. Ce privelişte jalnică: 
viaţa unui om redusă la o adunătură de obiecte nedorite ce 
urmează să fie vândute la talcioc. 

Mariana vâri mâna în cea mai apropiată cutie. Scoase o 
pereche de pantofi. 

Se uită la ei - vechii pantofi de sport verzi cu care alerga 
pe plajă. Încă păreau un pic îmbibaţi de apă, cu firişoare 
de nisip încrustate în tălpi. 

„Descotoroseşte-te de ei”, îşi zise. „Aruncă-i în coşul de 
gunoi. Fă-o.” 

Chiar în vreme ce se gândea la asta îşi dădu seama că 
era imposibil. Pantofii nu erau el; nu erau Sebastian nu 
erau bărbatul pe care-l iubise şi avea să-l iubească pe 
vecie. Erau doar nişte pantofi vechi. Şi totuşi, despărţirea 
de ei ar fi fost un rău pe care şi-l făcea singură, ca şi cum 
şi-ar fi apăsat un cuţit pe braţ şi ar fi tăiat o fâşie de piele. 

În loc de asta, Mariana strânse pantofii la piept, îi tinu în 
braţe ca pe un prunc. Şi plânse. 

m 


e 7» 


Cum ajunsese într-un asemenea hal? 

În răstimp de numai un an, care cândva s-ar fi scurs 
aproape pe nesimţite - iar acum se întindea în spatele ei ca 
un peisaj pustiit, strivit de un uragan -, viaţa pe care o 
cunoscuse fusese ştearsă de pe faţa pământului, lăsând-o 
în situaţia actuală: treizeci şi şase de ani, singură şi beată 
într-o seară de duminică; cu mâinile încleştate pe pantofii 
unui mort, de parcă ar fi fost moaşte - ceea ce, într-un fel, 
erau. 

Ceva frumos, ceva sfânt, murise. Nu rămâneau decât 
cărţile pe care le citea el, hainele pe care le purta, 
lucrurile pe care le atingea. Încă simţea pe ele mirosul lui, 
încă simţea pe vârful limbii gustul lui. 

Iată de ce nu putea să-i arunce lucrurile: dacă le păstra, 
putea cumva să-l păstreze pe Sebastian viu încă un piculeţ; 
dacă renunţa la ele, îl pierdea cu totul. 

De curând, dintr-o curiozitate morbidă şi într-o încercare 
de a înţelege cu ce se lupta, Mariana recitise toate 
scrierile lui Freud despre jale şi pierderea unei persoane 
apropiate. În opinia lui, după moartea cuiva drag trebuie 
să accepti pierderea la nivel psihologic şi să te desprinzi 
de persoana respectivă, pentru că altfel rişti să cazi în 
jelirea patologică, pe care el o numea melancolie - iar noi 
îi zicem depresie. 

Mariana înţelegea asta. Ştia că ar trebui să se desprindă 
de Sebastian, însă nu putea - pentru că încă îl iubea. Il 
iubea, cu toate că dispăruse pentru totdeauna, dispăruse 
sub giulgiu - „sub giulgiu, sub giulgiu” - de unde era asta? 
Tennyson, probabil. 

Sub giulgiu. 

Aşa părea. De la moartea lui Sebastian, Mariana nu mai 
vedea lumea colorată. Viaţa era ştearsă şi cenuşie şi 
îndepărtată, sub un giulgiu - sub o negură de tristeţe. 

Voia să se ascundă de lume, cu toată larma şi durerea ei, 
şi să-şi găsească refugiu în munca sa şi în căsuţa sa 
galbenă. 

Acolo ar fi rămas, dacă Zoe n-ar fi sunat-o de la 
Cambridge în acea seară de octombrie. 


e 3 


Telefonul de la Zoe, după reuniunea grupului de luni 
seara - aşa începuse. 
Aşa începuse coşmarul. 


2 


Grupul de luni seara se întrunea în camera din faţă a 
Marianei. 

Era o cameră încăpătoare. Fusese destinată terapiei 
curând după ce Mariana şi Sebastian se mutaseră în casa 
cea galbenă. 

Le era tare dragă acea casă. Se afla la poalele Primrose 
Hill!, în nord-vestul Londrei, şi era zugrăvită în acelaşi 
galben viu ca primulele care creşteau pe deal vara. 
Caprifoiul care se căţăra pe un zid îl acoperea cu totul, iar 
în lunile de vară parfumul dulce al florilor albe se strecura 
în casă prin ferestrele deschise, urca scările şi zăbovea 
prin coridoare şi încăperi, umplându-le de farmec. 

Era neobişnuit de cald în acea seară de luni. Cu toate că 
era începutul lui octombrie, vara indiană persista, ca un 
oaspete încăpățânat care refuză să aplece urechea la 
aluziile frunzelor muribunde din copaci că ar fi vremea să 
plece. Soarele de la sfârşitul după-amiezii inunda camera 
din faţă, înecând-o într-o lumină aurie cu nuanţe roşietice. 
Înainte de a începe, Mariana cobori storurile, însă lăsă 
ferestrele ghilotină deschise câţiva centimetri, ca să intre 
aerul. 

Apoi aşeză scaunele în cerc. 

Nouă scaune. Câte unul pentru fiecare membru al 
grupului şi unul pentru Mariana. Teoretic, trebuia ca 
scaunele să fie identice - însă viaţa reală nu e aşa. În ciuda 
celor mai bune intenţii, adunase de-a lungul anilor scaune 
cu spătar din diferite materiale, cu diferite forme şi 
mărimi. Atitudinea sa relaxată faţă de scaune era poate 
tipică pentru felul în care îşi desfăşura activitatea. 
Abordarea Marianei era  neprotocolară, ba chiar 
neconvenţională. 

Era ironic faptul că îşi alesese ca profesie terapia, în 
special terapia de grup. Întotdeauna fusese nesigură în 
privinţa grupurilor - ba chiar neîncrezătoare -, încă din 


1 Dealul Primulelor. 
e 10 - 


copilărie. 

Crescuse în Grecia, la periferia Atenei. Locuiau într-un 
căsoi vechi şi dărăpănat, în vârful unui deal acoperit cu un 
văl negru şi verde de măslini. Când era mică, Mariana 
şedea pe leagănul ruginit din grădină şi cugeta la oraşul 
vechi de dedesubt, care se întindea până la coloanele 
Partenonului de pe vârful altui deal, în depărtare. Părea 
imens, nesfârşit; minusculă în comparaţie cu el, îl privea 
cu o presimţire superstiţioasă. 

Când o însoțea pe menajeră la cumpărături în piaţa 
ticsită de lume din centrul Atenei, Mariana era întotdeauna 
speriată. Se simţea uşurată şi un pic surprinsă când se 
întorcea acasă teafără. Grupurile mari au continuat s-o 
intimideze când a mai crescut. La şcoală stătea pe 
margine, simțind că nu se potrivea cu colegii săi. Şi 
această impresie de nepotrivire era greu de alungat. După 
ani, la terapie, ajunsese să înţeleagă că şcoala nu era 
altceva decât un macrocosmos al unităţii familiale: ceea ce 
însemna că neliniştea ei ţinea mai puţin de momentul 
prezent - mai puţin de curtea şcolii, de piaţa din Atena sau 
de orice alt grup în care se găsea - şi mult de familia şi de 
casa izolată în care crescuse. 

În casa lor era întotdeauna frig, chiar şi în însorita 
Grecie. Şi era în ea un soi de pustiu - o lipsă de căldură, 
fizică şi emoţională. În mare parte responsabil pentru asta 
era tatăl Marianei, care, cu toate că era un bărbat 
remarcabil din multe puncte de vedere - chipeş, puternic, 
cu mintea ascuţită -, era şi o persoană foarte complicată. 
Mariana bănuia că fusese vătămat iremediabil în copilărie. 
Nu-şi cunoscuse bunicii din partea tatălui, iar el nu prea 
vorbea de ei. Tatăl lui fusese marinar, şi cu cât vorbea mai 
puţin despre mama lui, cu atât mai bine. Lucra în port, 
spunea el, cu un aer atât de ruşinat, încât Mariana credea 
că trebuie să fi fost prostituată. 

Tatăl ei crescuse în mahalalele din Atena şi în portul 
Pireu - începuse să lucreze pe vase din copilărie, şi curând 
se implicase în comerţul şi importul de cafea şi grâu şi - îşi 
închipuia Mariana - produse mai puţin lăudabile. Pe la 


e 11 œ» 


douăzeci şi cinci de ani cumpărase un vapor şi îşi clădise 
pe această bază afacerea de transport maritim. Printr-o 
combinaţie de ferocitate, sânge şi sudoare, îşi crease un 
mic imperiu. 

Era cam ca un rege, îşi zicea Mariana - sau un dictator. 
Avea să descopere mai târziu că era un om extraordinar de 
bogat - nu că ai fi putut ghici din felul auster, spartan, în 
care trăia. Poate că mama ei - mama ei englezoaică 
gingaşă, blândă - l-ar fi îmblânzit dacă ar fi trăit. Însă ea 
murise în mod tragic, de tânără, curând după naşterea 
fetiţei. 

Mariana crescuse fiind foarte conştientă de această 
pierdere. Ca terapeut ştia că un prunc se percepe pe sine 
întâia oară prin ochii părinţilor săi. Ne naştem fiind priviţi 
- expresiile părinţilor, ceea ce vedem reflectat în oglinda 
ochilor lor, determină felul în care ne vedem pe noi înşine. 
Mariana pierduse privirea mamei - cât despre tată, ei bine, 
îi era greu s-o privească în faţă. De obicei se uita undeva 
peste umărul ei când i se adresa. Mariana se tot foia, 
schimbându-şi poziţia, îşi târşâia picioarele, încerca să 
intre în raza privirii lui, sperând să fie văzută - dar, cumva, 
rămânea întotdeauna la margine. 

În rarele ocazii în care izbutea să obţină contactul 
vizual, în ochii lui nu găsea decât dispreţ, o dezamăgire 
arzătoare. Ochii lui îi spuneau adevărul: nu era destul de 
bună. Oricât de mult se străduia, Mariana reuşea să facă 
ori să spună ce nu trebuia - părea să-l irite prin simpla ei 
existenţă. O contrazicea la nesfârşit, jucând rolul lui 
Petruchio cu ea în chip de Catarina - dacă ea zicea că-i 
frig, el zicea că-i cald; dacă ea zicea că-i soare, el o ţinea 
una şi bună că plouă. Insă, în ciuda criticilor şi a 
potrivniciei lui, Mariana îl iubea. Nu-l avea decât pe el şi 
tânjea să fie demnă de dragostea lui. 

Fusese foarte puţină dragoste în copilăria sa. Avea o 
soră mai mare cu şapte ani, dar nu erau apropiate. Pe Elisa 
n-o interesa sfioasa ei surioară mai mică. Aşa că Mariana 
îşi petrecea lungile luni de vară singură, jucându-se în 
grădină sub privirea aspră a menajerei. Nu-i de mirare 


e 12 + 


deci că nu se simţea în largul său în preajma oamenilor. 

Marianei nu-i scăpa ironia faptului că ajunsese să se 
ocupe de terapia de grup. Totuşi, în mod paradoxal, 
această nesiguranţă în privinţa altora îi era de folos. În 
terapia de grup, ţinta tratamentului o constituie grupul, nu 
individul; să te pricepi la terapia de grup înseamnă - într-o 
anumită măsură - să fii invizibil. 

Mariana se pricepea la asta. 

În şedinţe încerca întotdeauna să stea cât mai puţin în 
calea grupului. Nu intervenea decât atunci când 
comunicarea se împotmolea, sau când putea fi utilă o 
intervenţie, sau când ceva o lua razna. 

În această zi de luni apăruse aproape imediat un măr al 
discordiei, necesitând una dintre rarele intervenţii. 
Problema - ca de obicei - era Henry. 


e 13 


3 


Henry ajunsese mai târziu decât ceilalţi. Era aprins la 
faţă, gâfâia şi părea că nu se ţine bine pe picioare. 
Mariana se întrebă dacă nu cumva era drogat. N-ar fi fost 
surprinsă. Bănuia că Henry lua prea multe medicamente - 
însă, fiind terapeutul, nu medicul lui, nu prea avea ce să 
facă. 

Henry Booth avea numai treizeci şi cinci de ani, însă 
părea mai bătrân. Părul lui roşcat era presărat cu fire 
cenuşii, iar faţa îi era plină de cute, precum cămaşa 
şifonată pe care o purta. Cu sprâncenele mereu încruntate, 
dădea impresia că era tot timpul încordat, ca un arc. li 
amintea Marianei de un boxer sau luptător care se 
pregăteşte să dea - sau să primească - următoarea 
lovitură. 

Henry mormăi o scuză pentru întârziere, apoi se aşeză - 
ţinând în mână un pahar de carton cu cafea. 

Tocmai paharul cu cafea era problema. 

Liz luă cuvântul imediat. Liz avea în jur de şaptezeci şi 
cinci de ani, profesoară pensionată, obsedată ca lucrurile 
să fie făcute „aşa cum se cuvine”, zicea ea. Marianei îi 
părea cam greu de suportat, chiar enervantă. Şi ghicise ce 
avea să spună acum. 

— N-ai voie să faci asta, protestă Liz, tremurând de 
indignare şi arătând cu degetul spre paharul cu cafea al lui 
Henry. N-avem voie să aducem nimic de afară. Ştim cu 
toţii asta. 

— De ce nu? mârâi el. 

— Pentru că aşa sunt regulile, Henry. 

— 'Ţine-ţi fleanca, Liz. 

— Poftim? Mariana, ai auzit ce mi-a zis? 

Liz izbucni pe dată în plâns, şi de acolo lucrurile o luară 
razna - ajungând la altă înfruntare aprigă între Henry şi 
ceilalţi membri ai grupului, uniţi cu toţii în furia împotriva 
lui. 

Mariana privea cu atenţie, cu un ochi ocrotitor asupra 


e 14» 


lui Henry, ca să vadă cum se descurca. În ciuda 
fanfaronadei lui, era un individ foarte vulnerabil. In 
copilărie, Henry suferise abuzuri fizice şi sexuale oribile 
din partea tatălui, până să fie luat în grija autorităţilor şi 
plimbat printr-o serie de centre de plasament. Pe de altă 
parte, era o persoană remarcabil de inteligentă - şi o 
vreme păruse că inteligenţa ar putea fi destul ca să-l 
salveze: la optsprezece ani intrase la facultate să studieze 
fizica. Însă după numai câteva săptămâni trecutul îl 
ajunsese din urmă; avusese o criză foarte gravă - şi nu-şi 
revenise niciodată pe deplin. Urmase o poveste tristă de 
automutilări, dependenţă de droguri şi crize repetate, 
care-l purtaseră mereu prin spitale - până ce psihiatrul lui 
i-l trimisese Marianei. 

Mariana avea o slăbiciune pentru Henry, probabil din 
cauză că avusese atâta ghinion. Cu toate acestea, nu era 
sigură că făcuse bine să-l primească în grup. Nu era doar 
faptul că starea lui era semnificativ mai rea decât a 
celorlalţi membri: pacienţii foarte bolnavi puteau fi 
sprijiniți şi vindecaţi foarte eficient de grupuri, însă puteau 
şi să le perturbe până la dezintegrare. De îndată ce se 
formează un grup, apar invidia şi atacurile - şi nu numai 
din partea forţelor din afară, a celor excluşi din grup, ci şi 
din partea unor forţe întunecate şi primejdioase dinăuntrul 
grupului însuşi. Şi de când li se alăturase, cu câteva luni 
înainte, Henry fusese o permanentă sursă de conflict. Il 
adusese cu el. Adăpostea în adâncul fiinţei sale o 
agresivitate latentă, o furie clocotitoare care adesea era 
greu de stăpânit. 

Însă Mariana nu se dădea bătută cu uşurinţă; câtă 
vreme izbutea să păstreze controlul asupra grupului, era 
hotărâtă să lucreze cu Henry. Credea în grup, în aceste opt 
persoane aşezate în cerc - credea în cerc şi în puterea lui 
de a vindeca. În clipele în care îşi lăsa fantezia să zboare, 
Mariana avea o viziune oarecum mistică a puterii 
cercurilor: cercul din soare, lună sau pământ; planetele 
rotindu-se prin spaţiu; cercul unei roţi; cupola unei biserici 
- sau o verighetă. Platon spunea că sufletul este un cerc - 


e 15» 


ceea ce pentru Mariana avea sens. Viaţa e şi ea un cerc, 
nu-i aşa? - de la naştere la moarte. 

Şi când terapia de grup mergea bine, în acest cerc se 
petrecea un miracol: naşterea unei entităţi separate, a 
unui spirit de grup. Acestei minţi colective i se spunea 
adesea „mintea mare”, mai mare decât suma părţilor, mai 
inteligentă decât terapeutul sau membrii luaţi individual. 
Era înţeleaptă, vindecătoare şi cu mare forţă de stăpânire. 
Mariana avusese prilejul să-i vadă de multe ori puterea. În 
camera ei din faţă, de-a lungul anilor, multe stafii fuseseră 
invocate în acest cerc şi îşi aflaseră odihna. 

Astăzi era rândul lui Liz să înfrunte fantoma. Pur şi 
simplu nu putea trece peste problema paharului cu cafea. 
O scotea din sărite convingerea lui Henry că regulile nu 
erau şi pentru el, că putea să le încalce cu atâta dispreţ; 
apoi, dintr-odată, Liz îşi dădu seama cât de mult îi amintea 
Henry de fratele ei mai mare, care credea că i se cuvine 
totul şi avea un comportament tiranic. Toată furia 
reprimată a lui Liz faţă de fratele ei începu să iasă la 
suprafaţă, ceea ce era bine îşi zise Mariana, deoarece avea 
nevoie sa iasă la suprafaţă. Cu condiţia ca Henry să poată 
răbda să fie folosit ca sac de box psihologic. 

Ceea ce, desigur, nu putea. 

Henry scoase un țipăt chinuit şi sări brusc în picioare, 
azvârlind pe jos paharul cu cafea. Paharul se rupse în două 
în mijlocul cercului, şi o baltă de cafea neagră începu să se 
lăţească pe pardoseală. 

Ceilalţi membri ai grupului protestară imediat, oarecum 
isterici în indignarea lor. Liz izbucni din nou în plâns, iar 
Henry încercă să plece. Însă Mariana îl convinse să stea şi 
să vorbească despre cele întâmplate. 

— N-a fost decât un afurisit de pahar cu cafea, ce mare 
scofală? zise Henry, cu vocea ca de copil revoltat 

— Nu-i vorba despre paharul cu cafea, îi replică 
Mariana. E vorba despre hotare - hotarele acestui grup, 
regulile pe care le respectăm aici. Am mai vorbit despre 
asta. Nu putem participa la terapie dacă nu ne simţim în 
siguranţă. Limitele ne fac să ne simţim în siguranţă. De 


e 16 - 


hotare este vorba în terapie. 

Henry se uită la ea fără nicio expresie. N-avea cum să 
înţeleagă, Mariana o ştia. Limitele, prin definiţie, sunt 
primul lucru care dispare atunci când un copil suferă 
abuzuri. Toate limitele lui Henry fuseseră sfărâmate când 
era mic. Nu ştia nici când îi importuna pe alţii, pentru că 
făcea asta de obicei, invadându-le spaţiul personal sau 
psihologic - stătea prea aproape de tine când îţi vorbea şi 
manifesta o nevoie de atenţie aşa cum ea nu mai văzuse la 
niciun pacient. Nimic nu era destul. S-ar fi mutat la ea 
dacă i-ar fi îngăduit. Tinea de Mariana să păstreze hotarul 
dintre ei, parametrii relaţiei lor. Aceasta era treaba ei ca 
terapeut. 

Însă Henry tot timpul o solicita, o zgândărea încercând 
s-o scoată din sărite... şi în feluri cărora ei îi era tot mai 
greu să le facă faţă. 


e 17» 


4 


Henry zăbovi după plecarea celorlalţi, pretextând că 
voia să ajute la curăţarea mizeriei, însă Mariana ştia că nu 
era doar atât. Cum el stătea acolo tăcut, urmărind-o cu 
privirea, îl încurajă un pic: 

— Haide, Henry. E vremea să pleci... Vrei ceva anume? 

Henry încuviinţă din cap, dar nu răspunse. Apoi vâri 
mâna în buzunar. 

— Uite. i-am adus ceva, îi zise scoțând un inel, o 
chestie ieftină şi urâtă de plastic roşu, care arăta ca şi cum 
ar fi provenit dintr-o cutie cu cereale. E pentru tine. Un 
cadou. 

Mariana clătină din cap. 

— Ştii că nu-l pot primi. 

— De ce nu? 

— Trebuie să încetezi să-mi mai aduci lucruri, Henry. 
Bine? Acum chiar trebuie să pleci acasă. 

El nu se clinti. Mariana reflectă câteva clipe. Nu 
plănuise să-l înfrunte aşa, nu acum, însă părea momentul 
potrivit. 

— Uite ce-i, Henry. Trebuie să discutăm ceva. 

— Ce? 

— Joi, după ce am terminat lucrul cu grupul de seară, m- 
am uitat pe fereastră. Şi te-am văzut afară. Vizavi, lângă 
felinar. Privind casa. 

— N-am fost eu, frate. 

— Ba ai fost. Ţi-am văzut faţa. Şi nu-i prima oară când te 
văd acolo. 

Henry se înroşi ca focul şi-şi feri privirea. Scutură din 
cap. 

— Nu eu, nu... 

— Uite ce-i. E în ordine să fii curios în privinţa altor 
grupuri cu care lucrez. Însă e un lucru despre care vorbim 
aici, în grup. Nu-i în ordine să treci la faptă. Nu-i în ordine 
să mă spionezi. Acest fel de purtare mă face să mă simt 
invadată şi ameninţată, şi... 


e 18 + 


— Nu spionez! Doar stăteam acolo. Şi ce-i cu asta, la 
dracu'? 

— Aşadar, recunoşti că erai acolo? 

Henry făcu un pas spre ea. 

— De ce nu putem fi doar noi? De ce nu te ocupi de mine 
fără ei? 

— Ştii de ce. Pentru că mă ocup de tine ca parte a unui 
grup, nu te pot primi şi individual. Dacă ai nevoie de 
terapie individuală, îţi pot recomanda un coleg... 

— Nu, te vreau pe tine... 

Henry mai avansă un pas. Mariana rămase pe poziţii şi 
ridică mâna. 

— Nu. Opreşte-te. Bine? Eşti mult prea aproape. 
Henry... 

— Stai. Uite... 

Inainte să-l poată opri, îşi ridică puloverul gros, negru - 
şi acolo, pe pieptul lui alb, fără păr, era o privelişte oribilă. 

Fusese folosită o lamă de ras, şi în piele fuseseră 
crestate cruci adânci. Cruci roşii ca sângele, de diferite 
mărimi, tăiate pe piept şi pe burtă. Unele erau ude, încă 
sângerând, din ele se prelingeau picături; altele aveau 
crustă şi mărgele roşii întărite - ca nişte lacrimi sângerii 
congelate. 

Marianei i se întoarse stomacul pe dos. O cuprindea 
repulsia şi ar fi vrut să-şi întoarcă privirea, dar nu şi-o 
îngădui. Acesta era un strigăt de ajutor, bineînţeles, O 
încercare de a obţine o reacţie de îngrijire, însă nu doar 
atât: era şi un atac emoţional, un asalt psihologic asupra 
simţurilor ei. În sfârşit, Henry izbutise să i se strecoare pe 
sub gardă, s-o provoace, şi îl ura pentru asta. 

— Ce-ai făcut, Henry? 

— N-am... n-am putut să mă abţin. A trebuit s-o fac. Şi 
tu... a trebuit să vezi. 

— Şi acum, că am văzut, cum crezi că mă simt? Poţi 
pricepe cât de supărată sunt? Vreau să te ajut, dar... 

— Dar ce? râse el. Ce te opreşte? 

— Momentul potrivit ca să-ţi ofer sprijin este în timpul 
şedinţei cu grupul. Ai avut ocazia în această seară, dar n-ai 


e 19 œ 


profitat de ea. Am fi putut să te ajutăm cu toţii. Suntem toţi 
aici ca să te ajutăm... 

— Nu vreau ajutorul Jor, pe tine te vreau. Mariana, am 
nevoie de tine... 

Trebuia să-l facă să plece, o ştia. Nu era treaba ei să-i 
curețe rănile. Avea nevoie de îngrijire medicală. Trebuia să 
fie fermă, pentru binele lui, ca şi al ei. Insă nu se putea 
hotări să-l dea pe uşă afară, şi nu pentru prima dată 
empatia Marianei învinse bunul-simţ. 

— Stai. Stai un pic. 

Se duse la comodă, deschise un sertar şi scotoci prin el. 
Scoase o trusă de prim ajutor. Tocmai dădea s-o deschidă 
când îi sună telefonul. 

Se uită la număr. Era Zoe. Răspunse. 

— Zoe? 

— Poţi vorbi? E important. 

— Lasă-mă un pic. Te sun eu. 

Mariana închise telefonul şi, răsucindu-se spre Henry, îi 
aruncă trusa de prim ajutor. 

— Henry, ţine asta. Curăţă-te singur. Mergi la medicul 
tău, dacă e nevoie. Bine? Te sun mâine. 

— Asta-i tot? Şi zici că eşti o afurisită de terapeută? 

— E destul. Încetează. Trebuie să pleci. 

Fără să-i ia în seamă protestele, Mariana îl dirijă cu 
hotărâre în hol şi afară din casă. Când închise uşa după el 
simţi impulsul de a o încuia, dar i se împotrivi. 

Apoi se duse în bucătărie, unde deschise frigiderul şi 
scoase o sticlă de sauvignon blanc. 

Era cu nervii la pământ. Trebuia să se adune înainte s-o 
sune pe Zoe. Nu voia s-o împovăreze pe fată cu mai mult 
decât avea deja. Relaţia lor fusese dezechilibrată de la 
moartea lui Sebastian - şi de acum încolo Mariana era 
hotărâtă să refacă echilibrul. Trase aer în piept ca să se 
liniştească, apoi îşi turnă un pahar mare de vin şi formă 
numărul. 

Zoe răspunse de la primul sunet. 

— Mariana? _ 

Mariana ştiu pe dată că era ceva în neregulă. În vocea 


e 20 - 


lui Zoe era o încordare, ceva presant, lucruri pe care 
Mariana le asocia cu momentele de criză. „Pare 
înspăimântată”, îşi zise, iar bătăile inimii i se înteţiră. 

— Draga mea, este... este vreo problemă? Ce s-a 
întâmplat? 

Zoe şovăi o clipă înainte de a rosti cu voce slabă: 

— Deschide televizorul. Deschide la ştiri. 


e 21 œ» 


5 


Mariana întinse mâna după telecomandă. 

Deschise vechiul şi ponositul televizor portabil aşezat pe 
cuptorul cu microunde - unul dintre lucrurile pe care 
Sebastian le păstra cu sfinţenie, cumpărat pe când era 
student, la care urmărea meciurile de crichet şi de rugby 
în vreme ce se prefăcea că o ajută să gătească mesele din 
weekend. Aparatul era cam năzuros, şi pâlpâi un pic 
înainte să se trezească la viaţă. 

Mariana dădu pe canalul de ştiri al BBC. Un reporter de 
vârstă medie povestea ceva. Stătea undeva afară; se 
întuneca şi era greu să vezi exact unde - un câmp, poate, 
sau o pajişte. Vorbea direct în camera de luat vederi. 

— ...şi a fost găsit în Cambridge, în rezervaţia naturală 
cunoscută drept Paradisul. Mă aflu aici cu bărbatul care a 
făcut descoperirea... Îmi puteţi spune ce s-a întâmplat? 

Întrebarea era adresată cuiva din afara câmpului vizual 
- şi camera se răsuci spre un bărbat scund, agitat, roşu la 
faţă, la vreo şaizeci şi cinci de ani. Clipi în lumină, părând 
orbit, apoi vorbi şovăielnic: _ 

— A fost acum câteva ore... Întotdeauna scot câinele la 
plimbare la patru, aşa că atâta trebuie să fi fost - poate că 
patru şi un sfert, patru şi douăzeci. Îl plimb pe lângă râu, 
pe cărare... Mergeam prin Paradis, şi... Se poticni şi nu 
mai termină fraza. Încercă din nou: Ei bine, câinele a 
dispărut în iarba înaltă de lângă mlaştină. N-a vrut să vină 
când l-am strigat. M-am gândit că a dat de o pasăre ori o 
vulpe, ceva, aşa că m-am dus să văd. Am mers printre 
arbori... până la marginea mlaştinii, lângă apă... şi acolo, 
acolo era... 

În ochii bărbatului apăru ceva straniu. O privire pe care 
Mariana o cunoştea mult prea bine. „A văzut ceva 
îngrozitor”, îşi zise. „Nu vreau să aud. Nu vreau să ştiu ce 
este.” 

Bărbatul continuă, neobosit, acum mai repede, ca şi cum 
simţea nevoia să scape de asta. 


e 22 œ» 


— Era o fată - nu putea să aibă mai mult de douăzeci de 
ani. Avea părul lung şi roşcat. Cel puţin cred că era roşcat. 
Era sânge peste tot, aşa de mult... 

Cum îşi pierduse iar şirul vorbelor, reporterul îl 
încurajă. 

— Era moartă? 

— Aşa e, spuse bărbatul încuviinţând din cap. Fusese 
înjunghiată. De multe ori. Şi... faţa ei... Doamne, a fost 
groaznic! Ochii ei... ochii ei erau deschişi... aţintiţi... 
aţintiţi... 

Se întrerupse, şi pe obraji începură să-i şiroiască lacrimi. 
„E şocat”, se gândi Mariana. „N-ar trebui să i se ceară să 
vorbească. Opriţi-vă odată!” 

Chiar atunci, recunoscând poate că mersese prea 
departe, reporterul puse brusc capăt interviului, iar 
camera de luat vederi panoramă înapoi la el. 

— Ştire de ultimă oră de aici, din Cambridge: poliţia 
investighează descoperirea unui cadavru. Victima unui 
atac sălbatic cu cuțitul se pare că este o femeie puţin 
trecută de douăzeci de ani... 

Mariana închise televizorul. Rămase un moment cu ochii 
la el, uluită, neputând să se mişte. Apoi îşi aminti de 
telefonul pe care-l ţinea în mână şi-l duse la ureche. 

— Zoe? Mai eşti acolo? 

— Cred... cred că e Tara. 

— Poftim? 

Tara era o bună prietenă a lui Zoe. Erau în acelaşi an la 
St. Christopher's College din cadrul Universităţii din 
Cambridge. Mariana şovăi, încercând să nu pară prea 
neliniştită. 

— De ce spui asta? 

— Pare să fie Tara, nimeni n-a mai văzut-o de ieri 
încoace, am întrebat pe toată lumea şi sunt... sunt aşa de 
speriată, nu ştiu ce să... 

— Ila-o mai încet. Când ai văzut-o ultima dată pe Tara? 

— Aseară. După o scurtă pauză, Zoe adăugă: Şi, 
Mariana, ea... se purta aşa de ciudat, că... 

— Cum adică, ciudat? 


e 23» 


— A zis nişte chestii... Nişte chestii smintite. 

— Cum adică, smintite? 

Se lăsă tăcerea, apoi Zoe răspunse în şoaptă: 

— Nu pot să vorbesc acum despre asta. Vii încoace? 

— Sigur că vin. Dar ascultă-mă. Ai vorbit cu cei de la 
colegiu? Trebuie să le spui, trebuie să-i spui decanului. 

— Nu ştiu ce să spun. 

— Spune-le ce mi-ai spus acum mie. Că îţi faci griji 
pentru ea. Ei vor lua legătura cu poliţia şi cu părinţi 
Tarei... 

— Părinţii ei? Dar... dacă mă înşel? 

— Sunt sigură că te înşeli, zise Mariana, părând mult 
mai încrezătoare decât simţea. Sunt sigură că Tara e bine, 
dar trebuie să ne asigurăm. Înţelegi asta, nu? Vrei să-i sun 
eu în locul tău? Ă 

— Nu, nu, e în ordine... Îi sun eu. 

— Bine. Apoi du-te la culcare, da? Ajung acolo dimineaţă 
la prima oră. 

— Mulţumesc, Mariana. Te iubesc. 

— Şi eu te iubesc. 

Mariana închise telefonul. Paharul cu vin alb pe care şi-l 
turnase stătea pe blat neatins. Dintr-o mişcare îl luă şi-l 
goli pe nerăsuflate. 

Îi tremura mâna când o întinse spre sticlă şi-şi mai 
umplu un pahar. 


e 24» 


6 


Mariana se duse la etaj şi începu să-şi pună lucrurile 
într-o geantă de voiaj mică, pentru eventualitatea în care 
trebuia să stea în Cambridge o noapte sau două. 

Încercă să nu-şi lase gândurile s-o ia la goană, dar era 
greu, căci se simţea incredibil de neliniştită. Pe undeva pe 
acolo era un bărbat - probabil era un bărbat, dată fiind 
violenţa extremă a atacului - periculos de bolnav care 
omorâse în mod oribil o tânără... o tânără care se poate să 
fi locuit la câţiva metri de locul în care dormea draga ei 
Zoe. 

Posibilitatea ca victima să fi fost Zoe era un gând pe 
care Mariana se strădui să-l ignore, dar nu-l putea alunga 
cu totul. Se simţea îngreţoşată de un soi de frică pe care n- 
o mai simţise decât o dată în viaţă - în ziua în care murise 
Sebastian. O senzaţie de neputinţă, o oribilă incapacitate 
de a-i apăra pe cei pe care-i iubeşti. 

Se uită la mâna ei dreaptă. Nu-şi putea stăpâni 
tremurul. O strânse în pumn, tare de tot. N-avea să facă 
asta - n-avea să se piardă cu firea. Nu acum. Avea să 
rămână calmă. Avea să se concentreze. 

Zoe avea nevoie de ea - nimic altceva nu conta. 

„Of, dacă ar fi aici Sebastian! El ar şti ce să facă.” N-ar fi 
stat pe gânduri, n-ar fi tras de timp, n-ar fi pregătit o 
geantă de voiaj. Ar fi înhăţat deja cheile şi ar fi ieşit în 
goană pe uşă în clipa în care ar fi terminat de vorbit cu 
Zoe. Asta ar fi făcut Sebastian. De ce n-o făcuse şi ea? 

„Pentru că eşti o laşă”, îşi zise. 

Acesta era adevărul. Of, de-ar fi avut un pic din puterea 
lui Sebastian! Un pic din curajul lui! „Haide, iubito”, îl 
auzea spunând, „ia-mă de mână şi o să-i înfruntăm 
împreună pe ticăloşi.” 

Mariana se aşeză pe pat şi rămase întinsă acolo, gata să 
alunece în somn. Pentru prima oară în mai bine de un an, 
ultimele sale gânduri înainte să aţipească nu se îndreptară 
spre soţul ei mort. 


e 25» 


În loc de asta, se pomeni gândindu-se la alt bărbat: 
silueta cernită, înarmată cu un cuţit, care abătuse o soartă 
atât de oribilă asupra bietei fete. Mintea Marianei cugeta 
la el în vreme ce pleoapele îi pâlpâiau şi se închideau. Se 
întreba cine era bărbatul acela. Se întreba ce făcea în acel 
moment, unde era... 

Şi la ce se gândea. 


e 26 - 


7 octombrie 


După ce ai omorât un om nu mai e cale de întoarcere. 

Acum îmi dau seama de asta. Imi dau seama că am devenit cu 
totul altcineva. 

E ca şi când te-ai naşte din nou, presupun. Dar nu o naştere 
obişnuită - e o metamorfoză. Ceea ce răsare din cenuşă nu e o 
pasăre Phoenix, ci o făptură mai urâtă: diformă, neputând să 
zboare, un prădător care îşi foloseşte ghearele ca să taie şi să 
sfâşie. _ 

Simt că mă controlez acum, scriind asta. In acest moment 
sunt calm şi sănătos la cap. 

Dar nu sunt un Singur eu. 

Mai devreme sau mai târziu, celălalt eu o să se ridice, setos 
de sânge, nebun şi căutând răzbunare. Și n-o să aibă tihnă până 
n-o află. 

Eu sunt doi oameni în aceeaşi minte. O parte din mine îmi 
păstrează secretele - doar ea ştie adevărul -, însă e ținută 
prizonieră, închisă, sedată, nu este lăsată să vorbească. Găseşte 
o supapă atunci când paznicul e neatent o clipă. Când sunt beat, 
sau adorm, încearcă să vorbească. Dar nu-i uşor. Comunicarea 
vine cu întreruperi - un plan de evadare cifrat dintr-un lagăr de 
prizonieri de război. [n clipa în care ajunge prea aproape, un 
paznic încâlceşte mesajul. Se înalţă un zid, un vid îmi umple 
mintea. Amintirea pe care mă străduiam s-o dibui se evaporă. 

Dar o să perseverez. Trebuie. Cumva, o să-mi aflu calea prin 
fum şi întuneric şi o să iau legătura cu ea - partea mea întreagă 
la minte. Partea care nu vrea să vatăme oameni. Imi poate 
spune multe. Multe lucruri pe care trebuie să le ştiu. Cum şi de 
ce am ajuns aşa - aşa de departe de ceea ce voiam să fiu, aşa de 
plin de ură şi furie, aşa de strâmb pe dinăuntru... 

Sau mă mint singur? Am fost întotdeauna aşa şi n-am vrut s-o 
recunosc? 

Nu. N-o să cred asta. 

La urma urmei, oricine are dreptul să fie personajul pozitiv în 
propria-i poveste. Aşa că trebuie să mi se îngăduie să fiu 
personajul pozitiv în povestea mea. Cu toate că nu sunt. 

Sunt personajul negativ. 


e 27 -- 


8 


A doua zi dimineaţă, când pleca de acasă, Marianei i se 
păru că-l vede pe Henry. 

Stătea vizavi, după un copac. 

Când se uită mai bine constată că nu era nimeni. 
Trebuie să-şi fi imaginat, îşi zise - şi chiar dacă în acest 
moment avea lucruri mai importante pentru care să-şi facă 
griji. Îl izgoni pe Henry din minte şi luă metroul spre gara 
King's Cross. 

În gară urcă în rapidul de Cambridge. Era o zi însorită şi 
cerul era de un albastru prefect, brăzdat doar de câţiva 
funigei de nori albi. Se aşeză la geam şi privi afară în 
vreme ce trenul gonea pe lângă garduri vii verzi şi 
întinderi de grâu auriu care se unduiau în adierea vântului 
ca o mare galbenă vălurită. 

Mariana era bucuroasă că îi bate soarele în faţă - 
tremura, însă de nelinişte, nu din cauza lipsei căldurii. Nu 
reuşea să-şi alunge îngrijorarea pentru cele întâmplate. Nu 
mai vorbise cu Zoe din ajun. Îi trimisese un mesaj de 
dimineaţă, dar încă nu primise răspuns. 

Poate că fusese o alarmă falsă; poate că Zoe se înşelase. 

Mariana spera sincer să fie aşa - şi nu doar pentru că o 
cunoştea personal pe Tara: stătuse la ei, Londra, într-un 
weekend, cu câteva luni înainte de moartea lui Sebastian. 
Dar în primul rând, în mod egoist, era îngrijorată pentru 
Tara de dragul lui Zoe. 

Zoe avusese, din mai multe motive, o adolescenţă 
dificilă, pe care reuşise s-o depăşească; mai mult decât 
atât, realizase „o transcendere triumfătoare”, cum se 
exprimase Sebastian, culminând cu admiterea la engleză la 
Universitatea din Cambridge. Tara fusese prima persoană 
cu care Zoe se împrietenise acolo, iar pierderea Tarei, îşi 
zise Mariana, şi încă în asemenea împrejurări cumplite, ar 
fi putut s-o facă pe Zoe să deraieze complet. 

Dintr-un motiv oarecare, Mariana nu-şi putea lua gândul 
de la convorbirea lor telefonică. Era ceva ce nu-i dădea 


e 28 œ 


pace. 

Nu reuşea să-şi dea seama ce anume. 

Să fi fost tonul lui Zoe? Avusese impresia că fata îi 
ascundea ceva. Să fi fost uşoara ezitare, chiar eschivare, 
când o întrebase care erau lucrurile „smintite” pe care le 
spusese Tara? 

„Nu pot sa vorbesc acum despre asta.” 

De ce nu? 

Ce anume îi spusese Tara? 

„Poate că nu-i nimic, termină cu prostiile”, se dojeni. 
Avea aproape o oră de mers cu trenul; nu putea să şadă 
acolo înnebunindu-se singură. Ar fi fost o epavă la sosire. 
Trebuia să se gândească la altceva. 

Vâri mâna în geantă şi scoase o revistă - The British 
Journal of Psychiatry. O răsfoi, dar nu se putea concentra 
la niciun articol. 

Inevitabil, mintea îi ajungea la Sebastian. Gândul că se 
întorcea la Cambridge fără el o umplea de groază. Nu mai 
fusese acolo de la moartea lui. 

Mergeau adesea împreună s-o vadă pe Zoe, şi Mariana 
avea amintiri dragi despre acele vizite: îşi amintea ziua în 
care o duseseră pe Zoe la St. Christopher's College şi o 
ajutaseră să despacheteze şi să se instaleze. Fusese unul 
dintre cele mai fericite momente petrecute împreună, 
simțindu-se ca nişte părinţi mândri de fetiţa lor de suflet, 
pe care o iubeau atât de mult. 

Zoe păruse aşa de mică şi de vulnerabilă în ziua aceea, 
când se pregăteau să plece, şi în vreme ce îşi luau rămas- 
bun Mariana îl văzuse pe Sebastian privind-o pe Zoe cu 
atâta  tandreţe, cu atâta dragoste amestecată cu 
îngrijorare, de parcă s-ar fi uitat la propriul lui copil, ceea 
ce, într-un fel, chiar făcea. După ce ieşiseră din camera lui 
Zoe nu se înduraseră să plece din Cambridge, aşa că se 
plimbaseră împreună pe malul râului, la braţ, ca atunci 
când erau tineri. Pentru că amândoi fuseseră studenţi aici, 
iar universitatea din Cambridge, la fel ca oraşul, era legată 
strâns de povestea lor de dragoste. 

Acolo se cunoscuseră, când Mariana avea doar 


e 29 œ 


nouăsprezece ani. 

Întâlnirea fusese cu totul întâmplătoare. Nu era vreun 
motiv să se întâmple - erau la facultăţi diferite, cu profiluri 
diferite: Sebastian era la studii economice; Mariana, la 
engleză. O înspăimânta gândul că la fel de bine ar fi putut 
să nu se întâlnească niciodată. Ce-ar fi fost atunci? Cum ar 
fi fost viaţa ei? Mai bună - sau mai rea? 

În ultima vreme, Mariana îşi tot scormonea memoria - 
căutând trecutul, încercând să-l vadă limpede: încercând 
să înţeleagă şi să pună în context călătoria pe care o 
făcuseră împreună. Încerca să-şi amintească gesturi 
mărunte, să reconstituie conversații uitate, să-şi închipuie 
în orice clipă ce-ar fi putut să spună sau să facă Sebastian. 
Dar nu era sigură cât era realitate şi cât rodul imaginaţiei 
sale; cu cât îşi amintea mai mult, cu atât părea că 
Sebastian devine o legendă, Acum era doar spirit, doar 
poveste. 

Mariana avea optsprezece ani când se mutase în Anglia. 
Era o ţară căreia îi conferise încă din copilărie o aură 
romantică. Poate că era inevitabil, dat fiind că mama ei 
englezoaică adusese atât de mult din ţara natală în acea 
casă din Atena: corpuri de bibliotecă şi rafturi în fiecare 
încăpere, cu o colecţie de cărţi englezeşti, romane, piese 
de teatru, poezii, toate transportate acolo în mod misterios 
înainte de naşterea Marianei. 

Îşi imagina cu drag sosirea mamei sale la Atena - 
înarmată cu cufere şi valize pline de cărţi în loc de haine. 
Şi, în lipsa ei, copila singuratică avea să caute în cărţile 
mamei alinare şi tovărăşie. În lungile după-amiezi de vară, 
Mariana ajunsese să îndrăgească felul în care stătea o 
carte în mâinile sale, mirosul de hârtie, senzaţia pe care i-o 
dădea întoarcerea unei file. Şedea în leagănul ruginit, la 
umbră, muşca dintr-un măr verde fraged sau dintr-o 
piersică prea coaptă şi se pierdea într-o poveste. 

Prin aceste poveşti, Mariana se îndrăgostise de o viziune 
a Angliei şi a caracterului englezesc - o Anglie care se prea 
poate să nu fi existat niciodată în afara paginilor acelor 
cărţi: o Anglie cu ploaie caldă de vară şi vegetaţie udă şi 


e 30 - 


flori de măr, cu râuri şerpuitoare şi sălcii şi crâşme săteşti 
cu un foc zdravăn în vatră. Anglia cu „Cei cinci faimoşi?” şi 
Peter Pan şi Wendy, Regele Arthur şi Camelot, La răscruce 
de vânturi şi Jane Austen, Shakespeare - şi Tennyson. 

Aici pătrunsese prima oară Sebastian în povestea 
Marianei, pe când era o copiliţă. La fel ca toţi eroii pozitivi, 
îşi făcuse simțită prezenţa mult înainte să apară în carne şi 
oase. Mariana încă n-avea nicio idee despre înfăţişarea 
acelui erou romantic din capul său, dar nu se îndoia nicio 
clipă că era real. 

Era undeva acolo - şi într-o bună zi avea să-l găsească. 

Şi apoi, peste ani, când ajunsese la Cambridge ca 
studentă, era aşa de frumos, ca în vise, încât simţise că 
păşea într-un basm - într-un oraş fermecat dintr-o poezie 
de-a lui Tennyson. Şi Mariana era sigură că-l va găsi acolo, 
în acel loc vrăjit. Că va găsi iubirea. 

Cambridge-ul din realitate nu era însă un basm, ci un loc 
ca oricare altul. Şi problema cu avântul imaginaţiei 
Marianei - aşa cum descoperise mai târziu, la terapie - era 
că se adusese acolo pe sine. În copilărie, la şcoală, fiindu-i 
greu să se integreze, bântuise pe coridoare în pauze, 
singuratică şi fără odihnă ca o stafie - gravita spre 
bibliotecă, unde se simţea în largul său, aflându-şi acolo 
refugiul. Iar acum, ca studentă la St. Christopher's 
College, se repeta tiparul: Mariana îşi petrecea cea mai 
mare parte a timpului în bibliotecă, împrietenindu-se doar 
cu câţiva studenţi la fel de sfioşi şi cu nasul în cărţi. Nu 
stârnea interesul nici unuia dintre băieţii din anul ei, şi 
nimeni nu-i ceruse vreo întâlnire. 

Poate că nu era destul de atrăgătoare? Semăna mai 
puţin cu mama sa, mai mult cu tatăl, cu părul negru şi 
ochii negri impresionanţi. Peste ani, Sebastian avea să-i 
complimenteze adesea frumuseţea, însă ea nu se simţise 
niciodată cu adevărat frumoasă în sinea ei. lar dacă totuşi 
era frumoasă, asta se întâmpla numai datorită lui 
Sebastian:  scăldându-se în căldura luminii lui, se 


> The Famous Five - serie de cărţi pentru tineret a scriitoarei Enid 
Blyton. 


e 31 œ» 


deschisese ca o floare. Oricum, la început, ca adolescentă, 
Mariana nu prea avea încredere în înfăţişarea sa, şi nu 
îmbunătăţea cu nimic lucrurile faptul că avea vederea 
slabă, ceea ce o silise să poarte ochelari urâţi, groşi, încă 
de la zece ani. La cincisprezece ani adoptase lentilele de 
contact, întrebându-se dacă asta putea să-i schimbe atât 
aspectul fizic, cât şi părerea despre sine. Stătea în faţa 
oglinzii, încercând fără succes să se vadă limpede şi 
niciodată mulţumită de ceea ce vedea. Chiar şi la acea 
vârstă, Mariana era vag conştientă că atractivitatea are de- 
a face cu lumea interioară: o încredere în sine care ei îi 
lipsea. 

Cu toate acestea, la fel ca personajele imaginare pe care 
le adora, Mariana credea în dragoste. În ciuda a două 
semestre nefavorabile la universitate, refuza să renunţe la 
speranţă. 

La fel ca Cenuşăreasa, rezista în aşteptarea balului. 

Balul de la St. Christopher's avea loc pe Backs, vastele 
întinderi de iarbă din spatele colegiului care ajungeau 
până la malul apei. Fuseseră ridicate corturi mari pline cu 
mâncare şi băutură, muzică şi dans. Mariana se înţelesese 
cu nişte prieteni să se întâlnească acolo, dar nu reuşea să-i 
găsească în mulţime. Avusese nevoie de tot curajul ca să 
vină singură la bal, şi acum îi părea rău. Stătea în picioare 
lângă râu, simțindu-se groaznic de nepotrivită printre 
aceste fete frumoase în rochii elegante şi tineri în haine de 
seară - cu toţii emanând o sofisticare şi o încredere în sine 
fără margini. Sentimentele ei, tristeţea şi sfiala, erau cu 
totul nepotrivite cu veselia din jur, îşi dădu ea seama. Să 
stea acolo, pe tuşă, să privească viaţa de pe margine - în 
mod clar, acesta era locul care i se cuvenea; fusese o 
greşeală chiar şi să-şi închipuie altceva. Se hotărî să 
renunţe şi să se întoarcă în camera ei. 

În clipa aceea auzi un pleoscăit zdravăn. 

Se uită în jur. Mai răsunară câteva pleoscăituri, apoi 
râsete şi strigăte. În apropiere, pe râu, câţiva băieţi se 
zbenguiau cu bărci cu vâsle sau manevrate cu prăjini, iar 
unul dintre ei se dezechilibrase şi căzuse în apă. 


e 32 œ 


Mariana îl urmări cu privirea pe tânărul care ieşise la 
suprafaţă. Acesta înotă până la mal şi se săltă pe uscat, 
ivindu-se ca o ciudată făptură fabuloasă, un semizeu 
născut în apă. Avea doar nouăsprezece ani, însă arăta a 
bărbat, nu a băiat. Era înalt, musculos şi ud leoarcă; 
pantalonii şi cămaşa se lipeau de el, părul blond îi intrase 
în ochi, orbindu-l. Ridică mâna, îşi dădu deoparte părul, se 
uită printre şuviţe - şi o zări pe Mariana. 

Fusese un moment ciudat, desprins din timp - acel prim 
moment în care se văzuseră unul pe altul. Timpul părea că 
încetineşte, se aplatizează şi se întinde. Mariana era 
încremenită, ţintuită de privirea lui, neputând să se uite în 
altă parte. Era o senzaţie ciudată, cam ca atunci când 
recunoşti pe cineva - cineva pe care îl cunoscuse foarte 
bine cândva şi nu-şi putea aminti unde sau când se 
rătăciseră unul de altul. 

Tânărul nu băgă în seamă strigătele zeflemitoare ale 
prietenilor săi. Cu un zâmbet curios, care era tot mai larg, 
se apropie de ea. 

— Bună. Sunt Sebastian. 

Şi asta fusese tot. P 

„Aşa a fost scris” este expresia grecească. Însemnând, 
simplu, că din acel moment destinele lor erau pecetluite. 
Privind înapoi, Mariana încercase adesea să-şi amintească 
amănuntele acelei seri decisive - despre ce vorbiseră, cât 
de mult dansaseră, când se sărutaseră prima oară. Însă, 
oricât s-ar fi străduit, amănuntele îi alunecau printre 
degete ca firişoarele de nisip. Nu-şi putea aminti decât că 
se sărutau când răsărise soarele - şi din acel moment 
fuseseră nedespărţiţi. 

Îşi petrecuseră prima vară împreună la Cambridge - trei 
luni cuibăriţi unul în braţele celuilalt, netulburaţi de lumea 
din afară. Timpul era încremenit în acest loc atemporal; 
era mereu soare şi îşi petreceau zilele făcând dragoste sau 
în lungi picnicuri alcoolizate pe Backs, sau pe râu, 
navigând pe sub poduri de piatră, pe lângă sălcii şi vaci 
care păşteau pe câmpurile neîngrădite. Sebastian stătea în 
picioare în partea din spate a bărcii şi înfigea ghionderul în 


e 33 


matca râului ca să-i împingă înainte, în vreme ce Mariana, 
simțind furnicături de la alcool, făcea dâre cu degetele 
prin apă, uitându-se la lebedele care alunecau pe alături. 
Cu toate că pe atunci nu ştia, era deja atât de îndrăgostită, 
încât nu mai avea cale de scăpare. 

La un anumit nivel, fiecare dintre ei devenise celălalt - 
se uniseră ca bobiţele de mercur. 

Asta nu înseamnă că nu existau între ei diferenţe. Spre 
deosebire de copilăria privilegiată a Marianei, Sebastian 
crescuse în lipsuri. Părinţii lui erau divorţaţi şi nu era 
apropiat de niciunul dintre ei. Simţea că nu-i oferiseră un 
start bun în viaţă şi că trebuise să-şi croiască singur 
drumul, de la bun început. Din multe puncte de vedere, 
Sebastian spunea că se regăseşte în tatăl Marianei şi în 
hotărârea lui de a reuşi în viaţă. Şi pentru Sebastian banii 
erau importanţi, deoarece, spre deosebire de Mariana, 
crescuse fără ei, aşa că îi respecta şi era hotărât să-şi 
clădească o carieră de succes, „ca să putem construi ceva 
sigur pentru noi şi pentru viitor - şi pentru copiii noştri”. 

lată cum vorbea la doar douăzeci de ani: aşa de ridicol 
de matur. Şi aşa de naiv, ca să presupună că-şi vor petrece 
restul vieţii împreună. În acele zile trăiau în viitor, 
plănuindu-l la nesfârşit - şi nevorbind niciodată de trecut 
şi de anii nefericiţi de până la întâlnirea lor. În mai multe 
privinţe, viaţa Marianei şi cea a lui Sebastian începuseră 
când se găsiseră unul pe altul - în acea clipă în care se 
văzuseră lângă râu. Mariana credea că iubirea lor avea să 
continue pe vecie. Că n-o să se sfârşească niciodată... 

În retrospectivă, fusese oare un sacrilegiu acea 
presupunere? Un fel de hybris? 

Poate. 

Pentru că uite-o acum, singură în acest tren, în această 
călătorie pe care o făcuseră împreună de nenumărate ori, 
în diferite etape ale vieţii lor şi cu stări de spirit diferite - 
de cele mai multe ori fericite, uneori nu -, vorbind, citind 
sau dormind, capul Marianei odihnindu-se pe umărul lui. 
Acestea erau clipele banale, tihnite, şi ar fi dat orice să le 
regăsească. 


e 34 


Aproape că putea să şi-l imagineze acolo - în vagon, 
şezând lângă ea - şi, dacă se uita la fereastră, se aştepta 
pe jumătate să vadă faţa lui Sebastian oglindită acolo, 
alături de a sa, peste peisajul care se desfăşura afară. 

Însă Mariana văzu altă faţă. 

Faţa unui bărbat care se uita la ea. 

Clipi tulburată şi întoarse capul dinspre fereastră ca să-l 
privească. Bărbatul şedea în faţa ei, mâncând un măr. Şi-i 
zâmbea. 


e 35» 


9 


Bărbatul continua să se uite la Mariana - cu toate că era 
prea mult să-i spună bărbat, se gândi. 

Nu părea să aibă mai mult de douăzeci de ani: faţă de 
băieţandru şi păr castaniu creţ, iar obrajii imberbi îi erau 
stropiţi cu pistrui, ceea ce-l făcea să pară şi mai tânăr. 

Era înalt şi slab ca o scândură, îmbrăcat cu o haină de 
catifea reiată neagră, cămaşă şifonată şi o eşarfă de 
colegiu cu albastru, roşu şi galben. Ochii căprui, mascaţi 
parţial de ochelarii de modă veche, cu ramă de oţel, 
sclipeau de inteligenţă şi curiozitate şi o priveau pe 
Mariana cu un interes evident. 

— Ce mai faci? 

Mariana îl privi cu atenţie, un pic derutată. 

— Ne... ne cunoaştem? 

El zâmbi larg. 

— Încă nu. Dar trag nădejde. 

Mariana nu răspunse. Intoarse capul. Urmă o tăcere. 
Apoi el încercă din nou. 

— Vrei unul? Ridică o pungă mare de hârtie cafenie, 
doldora de fructe - struguri, banane şi mere. Serveşte-te, îi 
spuse întinzând-o spre ea. la o banană. 

Mariana zâmbi politicos. „Are o voce plăcută”, îşi zise. 
Scutură din cap. 

— Nu, mulţumesc. 

— Eşti sigură? 

— Absolut. 

Se răsuci să privească iarăşi pe fereastră, sperând să 
pună capăt dialogului. Il văzu în geam cum ridică din 
umeri dezamăgit. Se părea că nu-şi controlează prea bine 
membrele lungi - până la urmă lovi cana şi o răsturnă. Un 
pic de ceai se vărsă pe masă, însă cea mai mare parte 
ajunse în poala lui. 

— Fir-ar să fie! sări în picioare, scoțând din buzunar un 
şerveţel. Şterse balta de ceai de pe masă şi-şi tamponă 
pata de pe pantaloni, apoi se uită la ea cu un aer spăsit: 


e 36 - 


Îmi pare rău. Nu te-am stropit, nu? 

— Nu. 

— Bine. 

Se aşeză la loc. Mariana îi simţea ochii aţintiţi asupra ei. 
Peste câteva clipe o întrebă: 

— Eşti... studentă? 

Mariana clătină din cap. 

— Nu. 

— Ah. Lucrezi în Cambridge? 

— Nu. 

— Atunci eşti... turistă? 

— Nu. 

— Hmm. 

Se încruntă, evident nedumerit. 

Se lăsă tăcerea. Într-un târziu, Mariana nu mai rezistă şi 
spuse: 

— Merg în vizită la cineva... la nepoata mea. 

— Oh, eşti o mătușă. 

Părea uşurat că reuşise s-o plaseze într-o categorie. 
Zâmbi. 

— Eu îmi dau doctoratul, zise din proprie iniţiativă, de 
vreme ce Mariana nu părea pe cale să întrebe. Sunt 
matematician - mă rog, de fapt, fizică teoretică. 

Tăcu un pic şi-şi scoase ochelarii ca să-i şteargă cu un 
şerveţel. Părea despuiat fără ei. Şi Mariana văzu, pentru 
prima dată, că era chipeş; sau urma să fie, atunci când faţa 
lui avea să se mai maturizeze. 

Îşi puse ochelarii la loc şi se uită cu atenţie la ea. 

— Apropo, sunt Frederick. Sau Fred. Cum te cheamă? 

Mariana nu voia să-şi divulge numele. Probabil din 
pricină că avea impresia - măgulitoare, însă şi 
descurajantă - că încerca să flirteze cu ea. În afară de 
faptul evident că era mult prea tânăr, nu era pregătită, n- 
avea să fie niciodată pregătită - până şi gândul la asta 
părea o trădare revoltătoare. Răspunse cu o politeţe 
crispată: 

— Numele meu este... Mariana. 

— Oh, e un nume frumos! 


e 37/-- 


Fred vorbi în continuare, încercând s-o atragă în 
discuţie. Însă răspunsurile Marianei erau tot mai scurte. 
Număra în gând minutele până ce avea să reuşească să 
scape. 


3 


m 

Când ajunseră la Cambridge, Mariana încercă să se 
furişeze şi să dispară în mulţime, dar Fred o ajunse din 
urmă în faţa gării. 

— Pot să te însoțesc până în oraş? Sau poate până la 
autobuz? 

— Prefer să merg pe jos. 

— Minunat. Am aici bicicleta, pot să te însoțesc pe lângă 
ea. Sau poţi merge cu bicicleta, dacă preferi. 

O privea plin de speranţă. Fără să vrea, Marianei îi păru 
rău de el, însă de această dată vorbi mai hotărât. 

— Prefer să fiu singură, dacă nu te superi. 

— Desigur... da. Înţeleg. Poate... o cafea, mai târziu? 
Sau o băutură? În seara asta? 

Mariana clătină din cap şi se prefăcu că se uită la ceas. 

— N-o să rămân aici atât de mult. 

— Ei bine, ai putea să-mi dai numărul de telefon? Se 
îmbujorase, iar pistruii de pe obraji i se înroşiseră ca focul. 
Ar fi...? 

Mariana repetă gestul de refuz. 

— Nu cred... 

— Nu? 

— Nu. Stingherită, îşi feri privirea şi murmură: Îmi pare 
Tău, eu... 

— Să nu-ţi pară rău. Nu sunt descurajat. O să ne 
revedem curând. 

Ceva din tonul lui o irită puţin. 

— Nu prea cred. 

— O, ba da. Prevăd asta. Am un dar pentru astfel de 
lucruri, ştii, preziceri, premoniţii. E moştenire de familie. 
Văd lucruri pe care alţii nu le văd. 

Fred zâmbi şi cobori pe carosabil. Un biciclist smuci 
ghidonul ca să-l ocolească. 

— Ai grijă, zise Mariana atingându-i braţul. 


e 38 - 


Biciclistul îl înjură pe Fred când trecu pe lângă ei. 

— Scuze, făcu el. Mă tem că sunt cam stângaci. 

— Doar un pic, zâmbi ea. O zi bună, Fred. 

— Până la următoarea întâlnire, Mariana. 

Se duse la şirul de biciclete. Îl privi cum încălecă şi 
trecu pe lângă ea fluturând mâna în semn de salut, apoi 
dădu colţul şi dispăru. 

Cu un oftat de uşurare, Mariana porni pe jos spre 
centru. 


e 39 œ 


10 


În timp ce se îndrepta spre St. Christopher's, Mariana 
era tot mai neliniştită gândindu-se la ce va găsi acolo. 

N-avea nicio idee la ce trebuia să se aştepte - ar fi putut 
să fie poliţia sau presa, ceea ce părea greu de crezut, dacă 
priveai în jur la străzile din Cambridge: nu era niciun semn 
că s-ar fi întâmplat ceva deosebit, niciun indiciu că măcar 
s-ar fi comis o crimă. 

Părea remarcabil de liniştit după Londra. Foarte puţin 
trafic, singurul sunet era ciripitul păsărilor, punctat de un 
cor de sonerii de bicicletă de la studenţii care pedalau pe 
lângă ea în robele lor negre, ca nişte stoluri de păsări. 

De două ori, în timp ce mergea, Mariana avu impresia că 
era privită - sau urmărită - şi se întrebă dacă nu cumva 
era Fred, care făcuse un ocol cu bicicleta ca să se ţină 
după ea, însă alungă repede gândul, părându-i-se paranoic. 

Totuşi, se uită de câteva ori peste umăr, ca să fie sigură. 
Desigur, nu era nimeni. 

Cu cât se apropia de colegiu, împrejurimile erau tot mai 
frumoase cu fiecare pas: deasupra capului erau clopotniţe 
ascuţite şi turnulețe, şi de-a lungul străzilor se înşirau fagi 
care lepădau frunze aurii adunate în mormane pe trotuar. 
Şiruri lungi de biciclete negre erau prinse cu lanţuri de 
gardurile din fier forjat. Şi deasupra gardurilor, jardiniere 
cu muşcate înviorau cu pete de roz şi alb zidurile din 
cărămidă netencuită ale colegiilor. 

Mariana se uită la un grup de studenţi, probabil în anul 
întâi, care citeau cu atenţie afişele de pe gard anunțând 
evenimentele din Săptămâna Bobocilor. 

Păreau atât de tineri aceşti studenţi, aceşti boboci - ca 
nişte prunci. Oare ea şi Sebastian arătaseră vreodată aşa 
de tineri? Nu-i venea să creadă. Era şi mai greu să-ţi 
imaginezi că li se putea întâmpla ceva rău acelor chipuri 
curate, nevinovate. Şi totuşi, se întreba pe câţi dintre ei îi 
aştepta o tragedie. 

Gândurile Marianei se întoarseră la biata fată ucisă 


e 40 - 


lângă mlaştină - oricine o fi fost ea. Chiar dacă nu era 
prietena lui Zoe, Tara, era prietena cuiva, fiica cuiva. Asta 
era oroarea întregii poveşti. Cu toţii sperăm în taină că 
tragediile li se vor întâmpla doar altora. Însă Mariana ştia 
că, mai devreme sau mai târziu, ţi se întâmplă ţie. 

Moartea nu-i era străină; îi însoţise paşii încă din 
copilărie - urmărind-o îndeaproape, plutind ameninţător 
deasupra umărului ei. Uneori avea impresia că fusese 
blestemată de vreo zeiţă răuvoitoare dintr-un mit grecesc 
să-i piardă pe toţi cei pe care-i iubea. Cancerul îi omorâse 
mama când ea era încă în scutece. Şi apoi, peste ani, sora 
Marianei şi soţul ei îşi pierduseră viaţa într-un groaznic 
accident de maşină, lăsând-o pe Zoe orfană. Şi un atac de 
cord îl luase prin surprindere pe tatăl Marianei în livada de 
măslini, lăsându-l mort pe un pat de măsline strivite, 
încleiate. 

În sfârşit, cea mai mare catastrofă fusese moarta lui 
Sebastian. 

De fapt, avuseseră parte de numai câţiva ani împreună. 
După absolvire se mutaseră la Londra, unde Mariana 
începuse călătoria ocolită la capătul căreia avea să devină 
terapeut de grup, în vreme ce Sebastian lucra în City’. Însă 
el avea un spirit întreprinzător încăpățânat şi îşi dorea o 
afacere independentă. Aşa că Mariana îi propusese să 
vorbească despre asta cu tatăl ei. 

Ar fi trebuit să fie mai realistă, zău - însă nutrea o 
speranţă tainică, sentimentală, că tatăl său avea să-l ia pe 
Sebastian sub aripa lui, să-l aducă în afacerea familială; să 
i-o lase moştenire, ca apoi, într-o bună zi, el să le transmită 
la rândul lui afacerea copiilor lor. Iată până unde o purta 
pe Mariana imaginaţia, dar era destul de lucidă ca să nu le 
pomenească nimic tatălui ei sau lui Sebastian. In orice caz, 
prima lor întâlnire fusese un dezastru: în timp ce Sebastian 
se dusese la Atena într-o misiune romantică, pentru a cere 
mâna Marianei, reacţia tatălui ei fusese de antipatie 
instantanee. Departe de a-i oferi un loc de muncă, îl 
acuzase pe tânăr că umbla după averea lui. li spusese 


3 Districtul financiar al Londrei. 
e 41 œ» 


Marianei că avea s-o dezmoştenească în ziua în care se va 
mărita cu Sebastian. 

Ironia fusese că după un timp Sebastian chiar intrase în 
domeniul transporturilor navale, dar în capătul opus al 
pieţei faţă de tatăl ei. Sebastian întorsese spatele 
sectorului comercial şi se apucase să ajute la 
transportarea unor mărfuri foarte necesare - hrană şi alte 
lucruri esenţiale - către comunităţile sărace şi vulnerabile 
din toată lumea. Era, din multe puncte de vedere, gândea 
Mariana, imaginea în oglindă a tatălui ei. Şi asta era o 
permanentă sursă de mândrie pentru ea. 

Când bătrânul veşnic neîmpăcat murise în cele din 
urmă, îi surprinsese încă o dată pe toţi. Până la urmă îi 
lăsase totul Marianei. O avere. Sebastian fusese uluit de 
faptul că, fiind atât de bogat, tatăl ei trăise aşa. 

— Vreau să zic, ca un sărăntoc. Nu s-a bucurat deloc de 
tot ce adunase. Cum se explică oare? 

Mariana trebuise să se gândească un pic. 

— Siguranţă, spusese. Credea că toţi acei bani îl vor 
apăra, cumva. Cred... că îi era frică. 

— Frică... de ce anume? 

La asta Mariana nu avea răspuns. Scuturase din cap, era 
în impas. 

— Nu sunt sigură că ştia el însuşi. 

În ciuda acestei moşteniri, ea şi Sebastian nu-şi 
îngăduiseră decât o achiziţie extravagantă: căsuţa galbenă 
de la poalele Primrose Hill, de care se îndrăgostiseră la 
prima vedere. Restul banilor fusese pus la păstrare - la 
insistenţele lui Sebastian - pentru viitor şi pentru copiii 
lor. 

Această chestiune a copiilor era singurul punct nevralgic 
între ei, o vânătaie pe care Sebastian nu se putea stăpâni 
s-o apese din când în când, punând-o pe tapet după ce 
băuse mai mult decât trebuie, sau în vreun rar moment de 
melancolie. Îşi dorea cu disperare copii - un băiat şi o fată 
- ca să completeze tabloul de familie pe care-l avea în 
minte. Cu toate că şi Mariana îşi dorea copii, ea voia să 
mai aştepte. Voia să-şi termine pregătirea şi să-şi deschidă 


e 42 » 


un cabinet de psihoterapie - ceea ce putea să dureze 
câţiva ani, şi ce-i cu asta? Aveau tot timpul din lume, nu-i 
aşa? 

Numai că nu aveau - şi acesta era singurul regret al 
Marianei: că fusese atât de arogantă, atât de nesocotită, 
încât să considere viitorul de la sine înţeles. 

Când, puţin după ce împlinise treizeci de ani, fusese de 
acord să încerce, constatase că îi este greu să rămână 
însărcinată. Acest obstacol brusc şi neaşteptat îi indusese 
o stare de anxietate care, potrivit medicului, nu ajuta 
deloc. 

Doctorul Beck era un bătrân cu aer părintesc, lucru care 
Marianei îi părea liniştitor. El propusese ca, înainte să se 
apuce de testarea fertilităţii şi de un posibil tratament, 
Mariana şi Sebastian să plece într-un concediu, departe de 
orice fel de stres. 

— Distraţi-vă,  relaxaţi-vă pe o plajă vreo două 
săptămâni, zisese doctorul Beck făcându-le cu ochiul. 
Vedeţi ce se întâmplă. Adesea, un strop de relaxare poate 
face minuni. 

Sebastian nu primise sugestia cu entuziasm - avea mult 
de lucru şi nu dorea să plece din Londra. Mariana avea să 
descopere mai târziu că era sub o mare presiune 
financiară în vara aceea, întrucât o parte dintre afaceri îi 
mergeau prost. Era prea mândru ca să-i ceară ei bani - nu 
luase niciodată de la ea nici măcar un bănuţ. Şi i se 
frânsese inima când aflase, după moartea lui, că în 
ultimele luni de viaţă cărase povara acestei griji inutile 
legate de bani. Cum de nu observase? Adevărul era că în 
acea vară fusese chinuită în mod egoist de propriile griji 
legate de conceperea unui copil. 

Aşa că-l silise pe Sebastian să-şi ia liber două săptămâni 
în august, pentru o excursie în Grecia; să meargă la 
locuinţa de vară a familiei sale, o casă aflată pe vârful unui 
deal din insula Naxos. 


3 


m 
Luară avionul până la Atena şi apoi, din port, feribotul 
până pe insulă. Era o traversare promițătoare, gândi 


e 43 - 


Mariana - niciun nor pe cer, iar apa era liniştită şi netedă 
ca sticla. 

În portul Naxos închinară o maşină şi merseră de-a 
lungul coastei până la casă. Fusese a tatălui Marianei şi 
acum, practic, era a Marianei şi a lui Sebastian - cu toate 
că n-o folosiseră niciodată. 

Casa era plină de praf şi părăginită, dar cu o poziţie 
uluitoare, cocoţată pe o faleză care se înălța deasupra 
albastrului profund al Mării Egee. În stâncă fuseseră 
săpate trepte ce coborau pe faţa falezei până la plaja de 
dedesubt. Şi acolo, pe mal, în decursul a milioane de ani, o 
puzderie de bucăţi de coral roz se sfărâmaseră şi se 
amestecaseră cu grăuncioarele de nisip, făcând plaja să 
strălucească trandafiriu pe fondul albastru al cerului şi al 
mării. 

Era idilic, gândea Mariana - şi magic. Simţea deja cum 
se destinde, şi spera în taină că Naxos avea să facă mica 
minune care i se cerea. 

Îşi petrecură primele două zile relaxându-se şi lenevind 
pe plajă. Sebastian zise că, până la urmă, se bucura că 
veniseră - se destindea pentru prima dată după luni de 
zile. Avea obiceiul şcolăresc să citească pe plajă vechi cărţi 
polițiste, şi stătea lungit în bătaia valurilor, cufundat cu 
încântare în Ucigaşul ABC de Agatha Christie, în vreme ce 
Mariana dormea pe nisip sub o umbrelă. 

Apoi, în a treia zi, Mariana propuse să meargă cu maşina 
în sus, pe dealuri, ca să vadă templul. 

Îşi amintea că vizitase templul antic în copilărie, că 
rătăcise printre ruine şi cercetase locul, imaginându-şi tot 
soiul de lucruri fermecate. Dorea ca Sebastian să aibă şi el 
acea experienţă. Aşa că împachetară lucrurile pentru un 
picnic şi porniră. 

Parcurseră drumul de costişă vechi, şerpuitor, care se 
tot îngusta pe măsură ce urcau, în cele din urmă devenind 
doar o potecă de pământ presărată cu căcăreze de capre. 

Şi acolo, chiar în vârf, pe un platou, văzură templul 
ruinat. 

Templul antic fusese construit din marmură de Naxos, 


e 44» 


odinioară strălucitoare, însă acum de un alb murdar şi 
roasă de vreme. Tot ce mai rămăsese în picioare, după trei 
mii de ani, erau câteva coloane care se profilau pe cerul 
albastru. 

Templul îi era dedicat Demetrei, zeiţa recoltei - zeiţa 
vieţii, şi fiicei ei, Persefona - zeiţa morţii. Cele două zeițe 
erau adesea venerate împreună, două feţe ale aceleiaşi 
monede - mama şi fiica, viaţa şi moartea. In limba greacă, 
Persefonei i se spunea simplu „Kore”, care însemna 
„fecioară”. 

Era un loc minunat pentru un picnic. Aşternură pătura 
albastră la umbra presărată cu bănuţi de soare a unui 
măslin şi scoaseră proviziile din cutia frigorifică - o sticlă 
de sauvignon blanc, un pepene verde şi bucăţi de brânză 
grecească sărată. Uitaseră să ia un cuţit, aşa că Sebastian 
izbi pepenele de un bolovan, spărgându-l în bucăţi. 
Mâncară miezul dulce, scuipând seminţele tari. 

Sebastian îi dădu un sărut mânjit, lipicios. 

— Te iubesc, şopti. In vecii... 

— ...vecilor, zise ea, răspunzându-i la sărut. 

După picnic rătăciră printre ruine. Mariana îl privi pe 
Sebastian cum se căţăra, luând-o înainte ca un copil 
entuziasmat, şi murmură o rugăciune către Demetra şi 
Fecioară. Se rugă pentru Sebastian şi pentru ea însăşi, 
pentru fericirea lor şi pentru dragostea lor. 

În timp ce şoptea această rugăciune, un nor se furişă 
brusc peste soare - şi pentru o clipă trupul lui Sebastian fu 
aruncat în întuneric, o siluetă desenată pe cerul albastru. 
Mariana se cutremură înspăimântată, fără să ştie de ce. 

Clipa trecu la fel de repede cum se ivise. Într-o secundă, 
soarele ieşi, iar Mariana dădu totul uitării. 

Avea să-şi amintească mai târziu, desigur. 


(omo 


m 
A doua zi, Sebastian se trezi în zori. Îşi puse pantofi de 
sport verzi şi-i şopti Marianei că se ducea să alerge pe 
plajă, o sărută şi plecă. 
Mariana rămase în pat, pe jumătate adormită, pe 
jumătate trează, conştientă de trecerea timpului - 


e 45 - 


ascultând vântul de afară. Ceea ce începuse ca o briză 
prindea forţă şi viteză, se repezea prin coroanele 
măslinilor cu un soi de vaier, făcând ramurile să se 
lovească de ferestre ca nişte degete lungi care bat 
nerăbdătoare în sticlă. 

Mariana se întrebă o clipă cât de mari erau valurile - şi 
dacă Sebastian se dusese să înoate, aşa cum făcea adesea 
după alergare. Dar nu era îngrijorată. Era un înotător atât 
de puternic, un bărbat atât de puternic. Era indestructibil, 
îşi zise. 

Vântul tot creştea, venind ca un vârtej dinspre mare. Şi 
totuşi, niciun semn din partea lui Sebastian. 

Cuprinsă de o îngrijorare pe care se străduia să şi-o 
potolească, Mariana ieşi din casă. 

O luă pe treptele de pe faţa falezei, ţinându-se strâns de 
stâncă în timp ce cobora, de teamă să nu fie smulsă de 
vijelie. 

Pe plajă, nici urmă de Sebastian. Vântul învârtejea 
nisipul trandafiriu şi i-l azvârlea în faţă; trebuia să-şi apere 
ochii în vreme ce căuta. Nu-l vedea nici în apă - nu vedea 
decât valuri negre mari, care făceau marea să fiarbă până 
în zare. Îl strigă: 

— Sebastian! Sebastian! Seb... 

Insă vântul îi arunca vorbele înapoi în faţă. Simţea că o 
cuprinde panica. Nu putea gândi, nu cu acel vânt care-i 
şuiera în urechi - şi, îndărătul lui, un cor nesfârşit de 
cicade, ca nişte hiene care urlă. 

Şi, mai slab, în depărtare, oare se auzea cineva râzând? 

Râsul rece, batjocoritor, al unei zeițe? 

„Nu, încetează, încetează”, se îndemnă în gând. Trebuia 
să se concentreze, trebuia să se adune, trebuia să-l 
găsească. Unde era? N-ar fi avut cum să înoate - nu în 
această apă. N-ar fi fost aşa de nechibzuit... 

Şi atunci îi văzu. 

Pantofii lui. 

Vechii lui pantofi de sport verzi, aşezaţi frumos unul 
lângă altul pe nisip... chiar la marginea apei. 

După aceea totul fu înceţoşat. Mariana intră în apă, 


e 46 - 


isterică, urlând ca o harpie - ţipând, ţipând... 

Şi apoi... nimic. 

După trei zile, trupul lui Sebastian fu aruncat de valuri 
undeva pe coastă. 


e 47» 


11 


Trecuseră aproape paisprezece luni de la moartea lui 
Sebastian. Dar, în mai multe privinţe, Mariana era încă 
acolo, încă prizonieră pe plaja din Naxos, şi avea să fie 
veşnic. 

Era înţepenită, paralizată - aşa cum fusese cândva 
Demetra atunci când Hades i-a răpit fiica iubită, Persefona, 
şi a dus-o pe lumea cealaltă să-i fie mireasă. Demetra s-a 
prăbuşit psihic - copleşită de jale. A refuzat să se mişte sau 
să fie mişcată. Pur şi simplu, şedea şi plângea. Şi toate din 
jur, toată firea, jeleau împreună cu Demetra: vara s-a 
prefăcut în iarnă; ziua s-a prefăcut în noapte. Pământul a 
căzut în jelire; sau, mai exact, în melancolie. 

Mariana se regăsea în asta. Şi acum, în timp ce se 
apropia de St. Christopher's, îşi dădu seama că era tot mai 
îngrijorată, căci amintirile îi inundau mintea pe acele străzi 
cunoscute: fantoma lui Sebastian aştepta la fiecare colţ. Îşi 
ţinea capul aplecat, nu ridica privirea, ca un soldat care 
încearcă să treacă neobservat pe teritoriul inamicului. 
Trebuia să se adune dacă voia să-i fie de vreun folos lui 
Zoe. 

De aceea se afla aici - pentru Zoe. Dumnezeu îi era 
martor că ar fi preferat să nu mai pună vreodată piciorul în 
Cambridge. Şi se dovedea că-i era mai greu decât crezuse 
-, însă avea s-o facă pentru Zoe. Zoe era tot ce-i mai 
rămăsese. 

Coti pe King's Parade, strada cu pietre cubice inegale pe 
care o cunoştea atât de bine. Merse până la o poartă de 
lemn veche aflată la capătul străzii şi ridică privirea spre 
ea. 

Poarta de la St. Christopher's College avea de cel puţin 
două ori înălţimea ei şi era încastrată într-un zid vechi de 
cărămizi netencuite, îmbrăcat în iederă. Îşi aminti prima 
dată când se apropiase de această poartă - când venise din 
Grecia la un interviu pentru admitere, la abia şaisprezece 
ani, simțindu-se atât de mică şi de clandestină, atât de 


e 48 +» 


speriată şi de singură. 

Ce ciudat, să se simtă acum exact la fel, după douăzeci 
de ani. 

Impinse poarta şi intră. 


e 49 œ 


12 


St. Christopher's College era acolo, întocmai aşa cum şi- 
l amintea. 

Mariana se temuse să-l revadă - decorul poveştii ei de 
dragoste -, dar, slavă Domnului, frumuseţea colegiului îi 
sări în ajutor. Şi inima nu i se frânse, ci începu să cânte. 

St. Christopher's se număra printre cele mai vechi şi mai 
frumoase colegii din Cambridge. Avea câteva curţi şi 
grădini care coborau până la râu şi era construit într-o 
combinaţie de stiluri arhitecturale - gotic, neoclasic, 
renascentist - deoarece de-a lungul veacurilor fusese 
reconstruit şi extins. Era o creştere la nimereală, organică 
- şi, gândea Mariana, cu atât mai frumoasă. 

Stătea lângă loja Portarilor din Main Court - prima 
curte, şi cea mai mare. O peluză verde imaculată se 
întindea în faţa sa, până la zidul acoperit cu glicine verde- 
închis din celălalt capăt al curţii. Frunzişul, stropit cu 
petele albe ale trandafirilor căţărători, atârna peste 
cărămizi ca o tapiserie complicată, până la zidurile capelei. 
Acolo, vitraliile străluceau verzi şi albastre şi roşii în 
lumina soarelui, iar dinăuntru se auzea corul colegiului 
repetând, cu vocile înălțându-se armonios. 

O voce şoptită - vocea lui Sebastian, poate? - îi spuse 
Marianei că acolo era în siguranţă. Putea să se odihnească 
şi să afle pacea după care tânjea. 

Trupul i se destinse, aproape cu un suspin. Simţi o 
mulţumire bruscă şi neobişnuită: vârsta acelor ziduri, a 
acelor coloane şi arcade, neatinse de timp sau de 
schimbare, o ajuta să ofere un context suferinţei sale. Îşi 
dădea seama că acel loc magic nu-i aparţinea ei sau lui 
Sebastian; nu era al lor - îşi aparţinea lui însuşi. Şi 
povestea lor era doar una dintre cele nenumărate care se 
petrecuseră acolo, nu mai importantă decât oricare alta. 

Se uită zâmbind la activitatea intensă din jurul său. Cu 
toate că semestrul începuse deja, se desfăşurau pregătiri 
de ultimă oră şi era perceptibilă impresia de aşteptare 


e 50 - 


nerăbdătoare, ca la teatru înainte de începerea 
spectacolului. Un grădinar tundea iarba de cealaltă parte a 
peluzei. Un portar al colegiului, cu costum negru, melon şi 
un şort verde mare, scormonea prin arcade şi ungherele de 
sus cu o prăjină lungă având la capăt un pămătuf, ca să 
îndepărteze pânzele de păianjen. Câţiva alţi portari aliniau 
pe peluză bănci de lemn lungi, probabil pentru fotografiile 
de început de an. 

Mariana se uită după un adolescent cu aer speriat, 
evident student în anul întâi: traversa curtea însoţit de 
părinţi, care cărau valize şi se ciorovăiau. Zâmbi afectuos. 

Şi apoi, în partea cealaltă a curţii, văzu altceva, un 
ciorchine întunecat de poliţişti în uniformă, iar zâmbetul i 
se şterse treptat de pe chip. 

Poliţiştii ieşeau din biroul decanului, însoţiţi de acesta. 
Chiar şi de la distanţă, Mariana vedea că decanul era roşu 
la faţă şi tulburat. 

Asta nu putea să însemne decât un lucru. Lucrul cel mai 
rău se întâmplase. Poliţia era acolo, deci Zoe avusese 
dreptate: Tara era moartă, şi al ei era cadavrul găsit lângă 
mlaştină. 

Trebuia s-o găsească pe Zoe. Fără întârziere. Se răsuci 
şi o luă în grabă spre următoarea curte. 

Concentrată la propriile gânduri, nu-l auzi pe bărbatul 
care o striga decât atunci când îi pronunţă a doua oară 
numele. 

— Mariana? Mariana! A 

Se uită în spate. Un bărbat îi făcea semn cu mâna. Îşi 
miji ochii spre el, nedându-şi seama cine era. Însă el părea 
s-o cunoască. 

— Mariana, zise din nou, de această dată mai încrezător. 
Aşteaptă. 

Se opri şi aşteptă în vreme ce bărbatul venea spre ea 
peste pavajul din piatră cubică, zâmbind larg. 

„Desigur, e Julian”, îşi spuse. 

Zâmbetul lui fusese primul pe care-l recunoscuse, un 
zâmbet destul de faimos în ultimul timp. 

Julian Ashcroft şi Mariana  studiaseră împreună 


e 51 œ» 


psihoterapia la Londra. Nu-l văzuse de câţiva ani, în afară 
de televizor - era invitat frecvent la ştiri sau în 
documentarele despre crime reale. Se specializase în 
psihologia criminalistică şi scrisese un bestseller despre 
criminalii în serie britanici şi mamele lor. Părea să simtă o 
încântare obscenă faţă de nebunie şi moarte, lucru care 
Marianei îi părea cam de prost gust. 

Il cercetă cu privirea în timp ce înainta spre ea. Julian se 
apropia de patruzeci de ani şi era de înălţime medie, 
îmbrăcat cu un blazer albastru elegant, o cămaşă albă 
imaculată şi blugi bleumarin. Părul îi era răvăşit artistic şi 
avea ochi de un azuriu extraordinar - şi un zâmbet de un 
alb orbitor, pe care îl folosea des. Era în el ceva artificial, 
dar probabil tocmai asta îl făcea să fie perfect pentru 
televiziune, se gândi Mariana. 

— Bună, Julian. 

— Mariana, îi zise când ajunse lângă ea. Ce surpriză. Mi 
s-a părut că eşti tu. Ce faci aici? Nu eşti cu poliţia, nu? 

— Nu, nu. Nepoata mea e studentă aici. 

— Ah, înţeleg. La naiba. Credeam că s-ar putea să 
lucrăm împreună. Julian îi oferi un zâmbet luminos şi 
adăugă pe un ton confidenţial: M-au chemat să le dau o 
mână de ajutor. 

Mariana intui despre ce era vorba şi fu străbătută de un 
fior de groază. Nu voia să se confirme, însă n-avea de ales. 

— E Tara Hampton. Nu-i aşa? 

Julian îi aruncă o privire surprinsă şi încuviinţă din cap. 

— Aşa-i. Tocmai a fost identificată. De unde ştii? 

Mariana ridică din umeri. 

— Lipseşte de o zi. Mi-a spus nepoata mea. Dându-şi 
seama că i se umpluseră ochii de lacrimi, şi le şterse la 
iuţeală şi susţinu privirea lui Julian. Există vreun indiciu? 

— Nu, zise el clătinând din cap. Încă nu. Curând, să 
sperăm. Cu cât mai repede, cu atât mai bine, sincer să fiu. 
A fost o crimă de o violenţă îngrozitoare. 

— Crezi că fata îl cunoştea? 

— Aşa se pare. De obicei, rezervăm acel nivel de furie 
pentru cei mai apropiaţi şi mai dragi, nu crezi? 


e 52 œ» 


— Se poate. 

Mariana reflecta la această idee. 

— Zece la unu că e iubitul ei. 

— Nu cred că avea un iubit. 

Julian se uită la ceas. 

— Acum trebuie să mă întâlnesc cu inspectorul-şef, dar 
ştii, tare mi-ar plăcea să mai discutăm asta... poate la un 
pahar? Zâmbi. Mă bucur să te văd, Mariana. Au trecut 
nişte ani. Ar trebui să ne povestim unul altuia ce-am mai 
făcut... 

Însă Mariana se îndepărta deja. 

— Îmi pare rău, Julian. Trebuie s-o găsesc pe nepoata 
mea. 


e 53» 


13 


Camera lui Zoe era în Eros Court, una dintre curţile mai 
mici, cu locuinţele studenţilor aşezate în jurul unei pajişti 
dreptunghiulare. 

În centrul pajiştii era o statuie decolorată a lui Eros care 
avea în mâini un arc şi săgeți. Secole de ploaie şi rugină îl 
îmbătrâniseră mult, prefăcându-l dintr-un amoraş într-un 
bătrân mic şi verde. 

Peste tot în jurul curţii erau scări care duceau la 
camerele studenţilor. În fiecare colţ era un turn înalt din 
piatră cenuşie. În timp ce se apropia de unul dintre 
turnuri, ridică privirea spre fereastra de la etajul trei şi o 
văzu pe Zoe aşezată acolo. 

Zoe n-o observase, şi Mariana stătu în loc câteva clipe, 
privind-o. Ferestrele arcuite erau compuse din ochiuri 
romboidale unite cu fir de plumb; bucăţile de geam 
spărgeau imaginea lui Zoe într-un puzzle de romburi - şi, 
pentru o clipă, Mariana alcătui din puzzle altă imagine: nu 
o femeie de douăzeci de ani, ci o copiliţă de şase, 
nebunatică şi dulce, roşie la faţă, cu părul prins în codițe. 

Simţea atâta îngrijorare şi dragoste pentru acea copiliţă! 
La toate suferinţele prin care trecuse sărmana Zoe, o 
îngrozea gândul s-o rănească şi mai mult, aducându-i 
această veste cumplită. Işi scutură capul şi, hotărâtă să nu 
mai tragă de timp, se grăbi să intre în turn. 

Urcă scara circulară de lemn, veche şi deformată, până 
la camera lui Zoe. Uşa era întredeschisa, aşa ca intră. 

Era o cămăruţă plăcută - un pic dezordonată acum, cu 
haine împrăştiate pe fotolii şi căni murdare în chiuvetă. 
Erau acolo un birou, un mic şemineu şi o banchetă 
capitonată sub bovindou, unde şedea Zoe, înconjurată de 
cărţi. 

Când o văzu pe Mariana scoase un mic țipăt. Sări 
imediat în picioare şi i se aruncă în braţe. 

— Ai venit. Nu credeam c-o să vii. 

— Sigur că am venit. 


e 54» 


Mariana încercă să facă un pas în spate, însă fata nu-şi 
slăbea strânsoarea, aşa că nu avu încotro, trebui să se 
supună îmbrăţişării. Îi simţi căldura, afecțiunea. Era atât 
de neobişnuit să fie atinsă în acest fel! Îşi dădu seama ce 
bucuroasă era s-o vadă pe Zoe. Brusc, o podidise emoția. 

După Sebastian, Zoe fusese întotdeauna fiinţa preferată 
a Marianei. Cum fusese trimisă la internat în Anglia, 
Mariana şi Sebastian o adoptaseră neoficial - Zoe avea 
dormitorul său în căsuţa galbenă şi locuia la ei în vacanţele 
de la jumătatea semestrului şi în vacanţele mari. Era la 
şcoală în Anglia deoarece tatăl ei era englez; de fapt Zoe 
nu era decât pe sfert grecoaică. Avea pielea albă şi ochii 
albaştri ai tatălui, aşa că nu se prea vedea acest sfert 
grecesc; Mariana se tot întreba dacă avea să se manifeste 
vreodată, şi în ce fel - adică dacă nu fusese sufocat de 
marea pătură udă a educaţiei într-o şcoală particulară 
engleză. 

În cele din urmă, Zoe îi dădu drumul din îmbrăţişare. Şi, 
cât de blând putu, Mariana o înştiinţă că fusese identificat 
cadavrul Tarei. 

Zoe se uita ţinta la ea. Lacrimile îi şiroiau pe obraji în 
vreme ce asimila vestea. Mariana o trase înapoi în braţele 
sale. Zoe se agăţă de ea, plângând. 

— E în ordine, şopti Mariana. Totul o să fie în ordine. 

Încetişor, o conduse pe Zoe până la pat şi o aşeză acolo. 
Când fata reuşi să se oprească din suspinat, Mariana făcu 
ceai pentru amândouă. Spălă două căni din chiuveta mică 
şi puse ceainicul la fiert. 

În tot acest timp, Zoe şedea pe pat cu spatele drept, cu 
genunchii strânşi la piept, uitându-se undeva, în spaţiu, 
fără a se osteni să-şi şteargă lacrimile care i se rostogoleau 
pe obraji. Strângea în mâini jucăria sa de pluş veche, o 
zebră ponosită, cu dungile ei albe şi negre. Zebrei îi lipsea 
un ochi şi se destrăma pe la cusături - o însoțea pe Zoe din 
pruncie, suferise multe lovituri şi primise multă dragoste. 
Zoe se agăța acum de ea, strângând-o tare, legănându-se 
în faţă şi în spate. 

Mariana puse cana aburindă cu ceai dulce pe măsuţa de 


e 55» 


cafea plină de obiecte. Se uita la Zoe îngrijorată. Adevărul 
este că în adolescenţă Zoe suferise de o formă gravă de 
depresie. Avea dese crize de plâns, punctate de momente 
în care era apatică, fără vlagă, lipsită de emoţii, prea 
deprimată ca să plângă măcar - stări cu care Marianei îi 
era mai greu să se descurce decât cu lacrimile. În acei ani 
comunicarea cu Zoe fusese foarte dificilă, deşi problemele 
ei nu erau deloc surprinzătoare, dată fiind pierderea 
traumatizantă a părinţilor la o vârstă atât de fragedă. 

Zoe stătea la ei în acea vacanţă, în aprilie, când 
primiseră telefonul care avea să-i schimbe pentru 
totdeauna viaţa. Sebastian răspunsese la telefon şi 
trebuise să-i spună lui Zoe că părinţii ei, sora Marianei şi 
cumnatul, fuseseră ucişi într-un accident de maşină. Zoe se 
prăbuşise psihic şi Sebastian o luase în braţe. De atunci 
încolo, el şi Mariana o răsfăţau pe Zoe, probabil un pic 
prea mult - dar, cum îşi pierduse şi ea mama, Mariana era 
hotărâtă să-i ofere lui Zoe toate lucrurile la care tânjise ea 
când era mică: dragoste de mamă, căldură, duioşie. 
Mersese în ambele sensuri, desigur - simţea că Zoe oferă 
la fel de multă dragoste câtă primeşte. 

În cele din urmă, spre uşurarea lor, pas cu pas, Zoe 
reuşise să lase în urmă durerea - pe măsură ce creştea, 
episoadele depresive se  răriseră şi învăța bine, 
terminându-şi adolescența într-o formă mult mai bună 
decât cea în care o începuse. Însă Mariana şi Sebastian îşi 
făcuseră griji în privinţa felului în care Zoe avea să facă 
faţă presiunii sociale a universităţii - aşa încât, atunci când 
se împrietenise la cataramă cu Tara, fuseseră uşuraţi. Şi 
mai târziu, după moartea lui Sebastian, Mariana fusese 
recunoscătoare pentru faptul că Zoe se putea sprijini pe 
cea mai bună prietenă. Mariana nu avea un astfel de 
prieten; tocmai îl pierduse. 

Acum însă suferise o nouă pierdere cumplită. Cum avea 
s-o afecteze pe Zoe? Rămânea de văzut. 

— Zoe, uite, bea nişte ceai. E pentru şoc. 

Nicio reacţie. 

— Zoe? 


e 56 - 


Brusc, Zoe păru s-o audă. Se uită în sus la Mariana cu 
ochii sticloşi, plini de lacrimi. 

— E vina mea, şopti. E numai vina mea că a murit. 

— Nu spune asta. Nu-i adevărat... 

— E adevărat. Ascultă-mă. Nu înţelegi. 

— Ce să înţeleg? 

Mariana se aşeză pe marginea patului şi aşteptă ca Zoe 
să continue. 

— E vina mea, Mariana. Ar fi trebuit să fac ceva în seara 
aceea, după ce am văzut-o pe Tara... ar fi trebuit să spun 
cuiva... ar fi trebuit să telefonez la poliţie. Poate că ar mai 
fi în viaţă... 

— La poliţie? De ce? Neprimind răspuns, Mariana se 
încruntă. Ce ţi-a spus Tara? Ai zis că suna... cum, smintit? 

Ochii fetei se umplură de lacrimi. Se legăna înainte şi 
înapoi într-o tăcere posomorâtă. Mariana ştia că abordarea 
optimă era pur şi simplu să stea acolo şi să aibă răbdare, s- 
o lase pe Zoe să se descarce când simţea ea că trebuie. 
Însă nu era timp. Îi vorbi cu o voce joasă, liniştitoare, însă 
fermă. 

— Ce ţi-a spus, Zoe? 

— Nu pot să-ţi spun. Tara m-a pus să jur că nu spun 
nimănui. 

— Înţeleg, nu vrei s-o trădezi. Dar mă tem că e prea 
târziu pentru asta. 

Zoe o privi lung. Când Mariana se uită la faţa ei, cu 
obrajii îmbujoraţi şi ochii deschişi larg, văzu un copil: o 
fetiţă speriată, plină până la refuz de un secret pe care nu 
voia să-l păstreze, dar era prea speriată ca să-l dezvăluie. 

În cele din urmă, Zoe se dădu bătută: 

— Alaltăseară, Tara a venit în camera mea. Era într-un 
hal fără de hal. Se drogase, nu ştiu cu ce. Era tare 
necăjită... Şi a zis... că îi e frică... 

— Frică? De ce anume? 

— A zis că... cineva o s-o omoare. 

Mariana rămase o clipă cu ochii la Zoe. 

— Continuă. 

— M-a pus să jur că nu spun nimănui. A zis că, dacă 


e 57» 


spun ceva şi el află, o s-o omoare. 

— „El”? Despre cine vorbea? A spus cine a ameninţat-o 
că o omoară? 

Zoe încuviinţă, dar nu răspunse. 

Mariana repetă întrebarea. 

— Cine era, Zoe? 

Fata scutură din cap, nesigură. 

— Părea aşa de smintită... 

— N-are importanţă, spune-mi. 

— A zis... că e unul dintre îndrumătorii de aici. Un 
profesor. 

Mariana clipi, luată prin surprindere. 

— De aici, de la St. Christopher's? 

— Da. 

— Înţeleg. Cum îl cheamă? 

Zoe tăcu de parcă şi-ar fi adunat gândurile, apoi spuse 
aproape în şoaptă: 

— Edward Fosca. 


e 58 œ 


14 


În mai puţin de o oră, Zoe repeta povestea în faţa 
inspectorului-şef Sadhu Sangha. 

Inspectorul  rechiziţionase biroul decanului. Era o 
încăpere spațioasă, care dădea spre Main Court. Pe un 
perete era o bibliotecă din mahon frumos sculptată, cu o 
colecţie de cărţi legate în piele. Ceilalţi pereţi erau 
acoperiţi cu portrete ale foştilor decani - care se uitau la 
poliţişti fără să-şi mascheze neîncrederea. 

Inspectorul-şef Sangha se aşeză la masa de lucru 
impunătoare, deschise termosul pe care-l adusese cu el şi- 
şi turnă ceai. Avea ceva mai mult de cincizeci de ani, ochi 
negri şi o barbă grizonantă tăiată scurt şi era îmbrăcat 
elegant, cu blazer gri şi cravată. Dat fiind că era sikh, 
purta turban, de un albastru regal care atrăgea privirea. 
Era o prezenţă puternică, impunătoare, însă avea o 
energie nestăpânită - un aer ambițios şi concentrat - şi tot 
timpul bătea din picior sau bătea darabana cu degetele. 

Marianei îi părea un pic ţâfnos. Îi dădea impresia că nu 
era foarte atent la ce spunea Zoe. Nu părea prea interesat. 
„N-o ia în serios”, îşi zise. 

Se înşela însă. O Jua în serios. Lăsă din mână paharul cu 
ceai şi-şi aţinti ochii mari şi negri asupra lui Zoe. 

— Şi ce ai gândit când ţi-a spus asta? Ai crezut-o? 

— Nu ştiu... îngăimă fata. Ştiţi, era într-un hal fără de 
hal, era drogată. Dar era întotdeauna drogată, aşa că... 
Ridică din umeri şi se gândi o clipa, apoi reluă: Vreau să 
zic, suna aşa de aiurea... 

— A spus de ce o ameninţase cu moartea profesorul 
Fosca? 

Zoe părea un pic stingherită. 

— A zis că se culca cu el. Şi că s-au certat, sau aşa 
ceva... şi ea l-a ameninţat că le spune celor de la colegiu şi 
o să fie dat afară. Şi el a zis că, dacă face asta... 

— O s-o omoare? 

Zoe încuviinţă din cap. Părea uşurată că îşi descărcase 


e 59 œ 


sufletul. 

— Da. 

Inspectorul păru să chibzuiască la asta un moment. Apoi 
se ridică brusc în picioare. 

— Mă duc să vorbesc cu profesorul Fosca. Vreti, vă rog, 
să aşteptaţi aici? Şi, Zoe, vom avea nevoie să dai o 
declaraţie. 

leşi din cameră şi, în lipsa lui, Zoe îi repetă povestea 
unui subaltern, care o consemnă. Mariana aştepta 
stingherită, întrebându-se ce se petrecea. 

După o oră care păru să nu se mai sfârşească, 
inspectorul Sangha se întoarse şi se aşeză din nou. 

— Profesorul Fosca a fost foarte cooperant, le informă. I- 
am luat o declaraţie, şi afirmă că în momentul morţii Tarei, 
la zece seara, termina o lecţie în locuinţa sa. A ţinut de la 
opt la zece seara şi au participat şase studente. Mi-a dat 
numele lor. Până acum am vorbit cu două, şi amândouă i- 
au confirmat spusele. Inspectorul îi aruncă lui Zoe o 
privire gânditoare. In consecinţă, nu-l voi acuza pe 
profesor de vreun delict şi sunt convins - indiferent ce se 
poate să fi spus Tara - că nu este vinovat de moartea ei. 

— Inţeleg, şopti Zoe. 

Işi ţinea ochii în jos, cu privirea aţintită în poală. 
Mariana se gândi că părea îngrijorată. 

— Mă întreb ce-mi poţi spune despre Conrad Ellis, zise 
inspectorul. Nu e student aici, locuieşte în oraş, mi se 
pare. Era iubitul Tarei? 

Zoe clătină din cap. 

— Nu era iubitul ei. Se vedeau, asta-i tot. 

— Înţeleg. 

Inspectorul se uită pe însemnările sale. 

— Se pare că are două condamnări, pentru trafic de 
droguri şi pentru atac deosebit de grav... li aruncă o 
privire lui Zoe. Şi vecinii lui i-au auzit în câteva rânduri 
certându-se urât. 

Fata dădu din umeri. 

— E varză, cum era şi ea... dar niciodată nu i-ar fi făcut 
vreun rău, dacă asta vreţi să spuneţi. El nu e aşa. E un tip 


e 60 - 


cumsecade. 

— Hmm. Pare adorabil. 

Inspectorul nu părea convins. Îşi bău ceaiul, apoi 
înşurubă la loc capacul termosului. 

„Cazul e închis”, îşi zise Mariana. 

— Ştiţi, domnule inspector, interveni ea, indignată în 
numele lui Zoe, cred că ar trebui s-o ascultați. 

— Pardon? Inspectorul Sangha clipi. Părea surprins s-o 
audă pe Mariana vorbind. Amintiţi-mi, cine sunteţi 
dumneavoastră? 

— Sunt mătuşa lui Zoe şi tutorele ei. Şi, dacă este 
nevoie, avocata ei. 

Asta păru să-l amuze într-o oarecare măsură. 

— Nepoata dumneavoastră pare perfect capabilă să-şi 
susţină cauza, din cât îmi dau seama. 

_ — Ei bine, Zoe se pricepe să judece oamenii. 
Intotdeauna s-a priceput. Dacă îl cunoaşte pe Conrad şi 
crede că e nevinovat, ar trebui s-o luaţi în serios. 

Zâmbetul inspectorului se şterse. 

— Când o să port o discuţie cu el o să-mi formez propria 
părere, dacă nu vă este cu supărare. Ca să fie clar eu sunt 
şeful aici, şi nu-mi pică bine sa mi se spună ce să fac... 

— Nu vă spun ce să faceţi... 

— Sau să fiu întrerupt. Aşa că vă recomand insistent să 
nu mă supăraţi şi mai tare. Nu-mi staţi în cale - şi nu vă 
amestecați în investigația mea. S-a înţeles? 

Mariana era pe cale să riposteze, dar se stăpâni. 

— Perfect, spuse făcând un efort să zâmbească. 


e 61l - 


15 


După ce plecară din biroul decanului, Zoe şi Mariana 
străbătură galeria cu coloane din capătul curţii - 
douăsprezece coloane de marmură pe care se sprijinea 
biblioteca de deasupra. Coloanele erau foarte vechi şi 
decolorate, cu crăpături care le străbăteau ca nişte vene. 
Aruncau pe jos umbre lungi, făcându-le pe cele două femei 
să intre din când în când în umbră în vreme ce mergeau 
printre ele. 

Mariana îşi cuprinse nepoata cu braţul. 

— Draga mea, eşti bine? 

— Nu... nu ştiu, zise fata ridicând din umeri. 

— Crezi că Tara poate te-a minţit? 

Zoe părea îndurerată. 

— Nu ştiu. Eu... 

Brusc, fata încremeni. Parcă răsărit din pământ, ieşind 
de după o coloană, le apăruse în faţă un bărbat. Stătea 
acolo, tăindu-le calea. Se uita ţintă la ea. 

— Bună, Zoe. 

— Domnule profesor Fosca, murmură Zoe trăgând aer în 
piept. 

— Cum te simţi? Eşti bine? Nu-mi vine să cred că s-a 
întâmplat asta. Sunt şocat. 

Avea accent american, observă Mariana, uşor cântat, cu 
o anglicizare abia sesizabilă. 

— Biata de tine, adăugă el. Imi pare atât de rău, Zoe. 
Trebuie să fii absolut distrusă... j 

Vorbea febril şi părea sincer nefericit. Intinse mâna spre 
ea, moment în care Zoe făcu o mişcare involuntară înapoi. 
Mariana o sesiză, ca şi profesorul. Acesta îi aruncă fetei o 
privire stingherită. 

— Uite. O să-ţi spun exact ce i-am zis inspectorului. E 
important să auzi asta de la mine chiar acum. 

Fosca n-o băga în seamă pe Mariana, adresându-i-se 
doar lui Zoe. Mariana îl studie în timp ce vorbea. Era mai 
tânăr decât se aşteptase şi mult mai arătos. Trecut puţin 


e 62 œ» 


de patruzeci de ani, înalt, cu trup atletic. Avea pomeţi 
pronunţaţi şi ochi negri impresionanţi. Totul la el era 
întunecat - ochii negri, barba, hainele. Părul negru şi lung 
era prins neglijent la ceafă. Purta o robă neagră, cămaşa 
afară din pantaloni şi o cravată legată larg. Efectul general 
era cumva charismatic, chiar byronian. 

— Adevărul este că probabil n-am procedat cum trebuie. 
Sunt sigur că poţi depune mărturie pentru asta, Zoe: Tara 
nu se prea descurca la învăţătură. De fapt, îşi ratase 
complet parcursul academic, în ciuda eforturilor mele 
repetate de a o face să-şi îmbunătăţească prezenţa şi să-şi 
predea temele. Nu mi-a dat de ales. Am avut o discuţie 
foarte sinceră cu ea. Am spus că nu ştiu dacă este vorba 
despre droguri sau probleme într-o relaţie, dar n-a făcut 
destul ca să progreseze în acest an. l-am spus că trebuie să 
repete în întregime anul. Fie asta, fie exmatriculare, zise el 
clătinând din cap ostenit. Şi când i-am spus Tarei asta au 
apucat-o istericalele. A zis că tatăl ei o s-o omoare. M-a 
implorat să mă răzgândesc. Am spus că nu încape discuţie. 
Şi atunci atitudinea ei s-a schimbat. A devenit foarte 
agresivă. M-a ameninţat. A zis că o să-mi distrugă cariera 
şi o să facă să fiu dat afară. Se pare că asta a încercat, oftă 
profesorul. Tot ce ţi-a spus - acele insinuări despre sex - 
sunt o evidentă încercare de a-mi păta reputaţia. Cobori 
vocea: N-aş avea niciodată o relaţie sexuală cu una dintre 
studentele mele, ar fi cea mai grosolană înşelare a 
încrederii şi un abuz de putere. După cum ştii, ţineam 
foarte mult la Tara. De aceea mă doare atât de tare să aud 
că a formulat această acuzaţie. 

Fără să vrea, Mariana se lăsase convinsă. Nu exista 
nimic în purtarea lui care să sugereze nici măcar pe 
departe că minţea. Tot ce spunea suna a adevăr. Tara 
vorbise adesea cu teamă despre tatăl ei, şi Zoe povestise, 
după vizita la moşia lor din Scoţia, că tatăl Tarei fusese o 
gazdă severă, chiar draconică. Mariana îşi imagina cu 
uşurinţă reacţia lui la vestea că Tara trebuia să repete 
anul. Îşi imagina şi că această perspectivă putea s-o aducă 
pe Tara la isterie şi, în cele din urmă, la disperare. 


e 63 - 


Îi aruncă o privire lui Zoe. Era încordată şi privea ţintă 
pardoseala de piatră, arătând stingherită. 

— Sper că asta lămureşte lucrurile, zise Fosca. Ceea ce 
este important acum este să ajutăm poliţia să-l prindă pe 
făptaş. Le-am sugerat să-l cerceteze pe Conrad Ellis, 
bărbatul cu care Tara avea o relaţie. Din câte am auzit, 
omul e o pacoste. 

Zoe nu răspunse. Fosca se uita lung la ea. 

— Zoe? Ne-am lămurit? Dumnezeu ştie că avem destule 
de înfruntat acum, fără ca tu să mă bănuieşti de aşa ceva. 

Zoe ridică privirea şi încuviinţă încet din cap. 

— Ne-am lămurit, zise. 

— Bine, făcu profesorul, deşi nu părea deplin mulţumit. 
Trebuie să plec. Ne vedem mai târziu. Ai grijă de tine, da? 

Fosca se uită la Mariana pentru prima dată, 
recunoscându-i prezenţa cu o scurtă înclinare a capului. 
Apoi se răsuci şi se îndepărtă, dispărând îndărătul unei 
coloane. 

După o scurtă tăcere, Zoe se întoarse spre Mariana. 
Părea temătoare. 

— Ei bine? oftă. Şi acum? 

Mariana se gândi o clipă. 

— O să vorbesc cu Conrad. 

— Dar cum? L-ai auzit pe inspector. 

Mariana nu răspunse, căci îl zărise pe Julian Ashcroft 
ieşind din biroul decanului. Îl urmări cu privirea în timp ce 
traversa curtea. 

Dădu din cap ca pentru sine şi spuse: 

— Am o idee. 


e 64 +» 


16 


Mai târziu în acea după-amiază, Mariana reuşi să-l vadă 
pe Conrad Ellis la secţia de poliţie. 

— Bună, Conrad, îi spuse. Sunt Mariana. 

Conrad fusese arestat îndată după interogatoriul luat de 
inspectorul-şef Sangha - poliţiştii erau convinşi de 
vinovăția lui, în ciuda lipsei dovezilor, circumstanţiale sau 
de alt fel. 

Tara fusese văzută în viaţă ultima oară la ora opt, de 
către portarul-şef, domnul Morris, care o zărise plecând 
din colegiu pe poarta principală. Conrad pretindea că o 
aşteptase pe Tara acasă la el, însă ea nu apăruse. Acestea 
erau doar afirmaţiile tânărului, pentru că nu i le putea 
confirma nimeni şi nu avea alibi pentru întreaga seară. 

Nu fusese descoperită arma crimei în apartamentul lui, 
în pofida căutărilor minuţioase. Hainele şi alte lucruri de- 
ale sale fuseseră luate pentru testare, în speranţa că vor 
oferi indicii care să-l lege de crimă. 

Spre surprinderea Marianei, Julian se învoi bucuros s-o 
ajute să-l vadă. 

— Pot să te bag înăuntru cu permisul meu, îi zise. 
Oricum trebuie să-i fac evaluarea psihologică, şi poţi să 
asişti, dacă vrei. Câtă vreme nu ne prinde Sangha, adăugă 
el făcându-i cu ochiul. 

— Mulţumesc. Îţi rămân datoare. 

Pe Julian părea să-l încânte subterfugiul. Intrară în 
secţia de poliţie, iar el îi făcu iarăşi cu ochiul când solicită 
să fie adus din celulă Conrad Ellis. 

Peste câteva minute şedeau împreună cu Conrad în sala 
de interogatoriu. Era o încăpere rece, fără ferestre, fără 
aer. Un loc neplăcut în care să te afli - dar cu siguranţă 
asta şi era intenţia. 

— Conrad, sunt psihoterapeut, zise Mariana. De 
asemenea, sunt mătuşa lui Zoe. O cunoşti pe Zoe, nu-i aşa? 
De la St. Christopher's? 

Un moment, Conrad păru nedumerit; apoi în ochi i se ivi 


e 65» 


o lumină slabă şi confirmă absent. 

— Zoe, prietena Tarei? 

— Da. Vrea să ştii cât de rău îi pare... pentru Tara. 

— E de treabă Zoe. Imi place de ea. Nu-i ca celelalte. 

— Celelalte? 

— Prietenele Tarei. Conrad se strâmbă. Eu le zic 
„vrăjitoarele”. 

— Zău? Nu-ţi plac prietenele ei? 

— Ele nu mă plac pe mine. 

— De ce? 

Conrad ridică din umeri privind în gol, fără nicio 
expresie. Mariana sperase să obţină un răspuns emoţional 
de la el, ceva care s-o ajute să-l citească mai bine, însă 
părea inert. li veni în minte pacientul său, Henry. Avea 
aceeaşi privire voalată, de la ani întregi de abuz necontenit 
de alcool şi droguri. 

Infăţişarea lui Conrad îi era defavorabilă - asta făcea 
parte din problemă. Era greoi, uriaş, plin de tatuaje. Şi 
totuşi, Zoe avea dreptate; avea în el drăgălăşenie, 
blândeţe. Când vorbea, cuvintele erau încete şi confuze, nu 
părea să-şi dea prea bine seama ce i se întâmplă. 

— Nu înţeleg, de ce cred ei că i-am făcut vreun rău? Nu 
i-am făcut niciun rău. O iubesc. Am iubit-o. 

Mariana îi aruncă o privire lui Julian, ca să-i vadă 
reacţia. Nu părea nici pe departe mişcat. Îi puse lui 
Conrad tot felul de întrebări supărătoare despre viaţa şi 
copilăria lui - şi cu cât înainta, cu atât mai chinuitor 
devenea interviul, cu atât lucrurile arătau mai rău pentru 
Conrad. 

Şi cu atât mai mult simţea Mariana că era nevinovat. Nu 
minţea; omul avea inima frântă. La un moment dat, epuizat 
de întrebările lui Julian, cedă: îşi prinse capul în mâini şi 
plânse fără zgomot. 

La sfârşitul interviului, Mariana vorbi din nou. 

— Îl cunoşti pe profesorul Fosca? Îndrumătorul Tarei? 

— Mda. 

— Cum l-ai cunoscut? Prin intermediul Tarei? 

El încuviinţă din cap. 


e 66 - 


— I-am făcut rost de câteva ori. 

Mariana clipi. Îi aruncă o privire lui Julian. 

— Te referi la droguri? 

— De care? întrebă Julian. 

Conrad dădu din umeri. 

— In funcţie de ce dorea. 

— Aşadar, îl vedeai în mod regulat? Pe profesorul Fosca? 

Altă ridicare din umeri. 

— Destul de des. 3 

— Cum era relaţia lui cu Tara? Iți părea ciudată în vreun 
fel? 

— Păi, vreau să zic, îi plăcea de ea, nu? răspunse Conrad 
cu un nou gest semnificând nepăsarea. 

Mariana şi Julian se uitară unul la altul. 

— Zău? 

Ea avea de gând să insiste, însă Julian puse brusc capăt 
interviului zicând că avea destul cât să-şi facă raportul. 

— Sper că ţi s-a părut instructiv, îi spuse Julian în timp 
ce plecau din secţie. Grozav spectacol, nu crezi? 

Mariana îl privi uluită. 

— Nu s-a prefăcut. Nu-i în stare să se prefacă. 

— Crede-mă, Mariana, lacrimile sunt doar reprezentaţie. 
Sau îşi plângea de milă. Le-am văzut pe toate până acum. 
Când ai făcut asta atâta timp ca mine, îţi dai seama că 
toate cazurile sunt deprimant de asemănătoare. 

— Nu ţi se pare îngrijorătoare informaţia că i-a vândut 
profesorului Fosca droguri? îl întrebă ea nevenindu-i să 
creadă. 

Julian îi înlătură obiecţia cu o ridicare din umeri. 

— Nişte iarbă cumpărată din când în când nu-l face un 
ucigaş. 

— Şi cum rămâne cu ce-a zis Conrad, că lui Fosca îi 
plăcea de ea? 

— Şi ce dacă? Din câte am auzit, era superbă. Ai 
cunoscut-o, nu? Ce naiba găsea la prostovanul ăla? 

Mariana clătină din cap cu tristețe. 

— Îmi închipui că acest Conrad nu era decât mijlocul de 
a-şi atinge un scop. 


e 67 œ» 


— Droguri? 

Mariana oftă şi încuviinţă din cap. 

Julian îi aruncă o privire. 

— Haide. Te duc înapoi. Asta, dacă n-ai chef să bem 
ceva. 

— Nu pot, trebuie să mă întorc la colegiu. Se face o 
slujbă specială pentru Tara la şase. 

— Păi, într-una dintre serile astea, sper? îi zise făcându-i 
cu ochiul. Îmi eşti datoare, îţi aminteşti? Mâine? 

— Mă tem că n-o să fiu aici. Mâine plec. 

— Bun, găsim noi o soluţie. Pot să te vânez la Londra, la 
nevoie. 

Julian râse - dar nu-i râdeau şi ochii, observă Mariana. 
Rămâneau reci, duri, aspri. Ceva din felul în care o privea 
o făcu să se foiască stânjenită. 

Se simţi tare uşurată când ajunseră înapoi la St. 
Christopher's şi putu să se eschiveze. 


e 68 œ» 


17 


La ora şase se tinu în capelă o slujbă specială pentru 
Tara. 

Capela colegiului fusese construită în 1612 din piatră şi 
lemn. Avea podeaua din marmură neagră, vitralii în culori 
vii, albastru şi roşu şi verde, ilustrând întâmplări din viaţa 
Sfântului Cristofor, şi un tavan înalt cu muluri, împodobit 
cu însemne heraldice şi mottouri latine cu litere aurii. 

Stranele erau ticsite cu profesori şi studenţi. Mariana şi 
Zoe se aşezară aproape de primul rând. Părinţii Tarei 
şedeau lângă decan şi directorul de colegiu. 

Părinţii Tarei, Lordul şi Lady Hampton, veniseră cu 
avionul din Scoţia ca să identifice cadavrul. Mariana îşi 
imagina cât de chinuite trebuie să le fi fost minţile pe tot 
parcursul călătoriei de la moşia lor îndepărtată; drumul 
lung cu maşina până la aeroportul din Edinburgh, apoi 
zborul până la Stansted, care le dăduse timp să se 
gândească - să spere şi să se teamă şi să se frământe - 
până ce vizita la morga din Cambridge le rezolvase cu 
cruzime nesiguranța, reunindu-i cu fiica lor şi edificându-i 
în privinţa destinului cumplit pe care-l avusese. 

Lordul şi Lady Hampton şedeau ţepeni, cu feţele albe, 
contorsionate, îngheţate. Mariana îi privea fascinată, 
amintindu-şi acea senzaţie: ca şi cum ai fi fost vârât într-un 
congelator, simțind un frig cumplit, amorţit de şoc. Nu 
dura mult, şi era o binecuvântare în comparaţie cu ceea ce 
venea ulterior, când gheaţa se topea şi şocul dispărea şi 
începeau să simtă enormitatea pierderii pe care o 
suferiseră. 

Mariana îl văzu pe profesorul Fosca intrând în capelă. 
Merse pe culoar în urma unui grup de şase tinere 
remarcabile - remarcabile deoarece toate erau extrem de 
frumoase şi toate erau îmbrăcate cu rochii albe lungi. 
Mergeau cu un aer de încredere în sine şi totodată de 
sfială, conştiente că erau privite. Ceilalţi studenţi se uitau 
lung la ele când treceau prin dreptul lor. 


e 69 œ» 


Acestea erau prietenele Tarei, care îi displăceau atât de 
mult lui Conrad? se întrebă Mariana. „Vrăjitoarele”? 

O tăcere sumbră se lăsă asupra celor din capelă când 
începu slujba. În acompaniamentul orgii, o procesiune de 
băieţi de altar, în sutane roşii cu gulere plisate din dantelă, 
cântă un imn în latină la lumina lumânărilor, şi vocile lor 
îngereşti se înălţară în spirală în întuneric. 

Nu era o înmormântare; înmormântarea propriu-zisă 
avea să fie în Scoţia. Nu era acolo niciun cadavru de jelit. 
Mariana se gândi la biata fată zdrobită care zăcea singură 
la morgă. 

Şi nu putea să nu-şi amintească felul în care îi fusese 
înapoiat iubitul, pe o masă de ciment a spitalului din 
Naxos. Trupul lui Sebastian era încă ud când îl văzuse, apa 
picura din el pe podea, avea nisip în păr şi în ochi. Avea 
găuri în obraji, bucățele de carne ciugulite de peşti. Şi îi 
lipsea vârful unui deget, pe care îl păstrase marea. 

De cum văzuse acel trup ca de ceară, lipsit de viaţă, 
Mariana ştiuse că nu era Sebastian. Nu era decât o 
cochilie. Sebastian dispăruse - dar unde? 

În zilele de după moartea lui fusese amorţită. Rămăsese 
în stare de şoc, incapabilă să accepte cele întâmplate - sau 
să le creadă. Părea cu neputinţă să nu-l mai vadă 
niciodată, să nu-i mai audă niciodată vocea să nu-i mai 
simtă niciodată atingerea. 

„Unde e?”, se tot gândea. „Unde s-a dus?” 

Şi apoi, când realitatea începuse să-i pătrundă în minte, 
avusese un soi de prăbuşire întârziată - şi, ca un zăgaz 
care se rupe, toate lacrimile năvăliseră afară, o cascadă de 
durere, ducând cu ele viaţa şi întreaga ei fiinţă. 

După aceea venise mânia. 

O mânie clocotitoare, o furie oarbă care ameninţa s-o 
mistuie pe ea şi pe oricine din apropiere. Pentru prima 
dată în viaţă, Mariana dorea să provoace durere fizică, 
voia să lovească şi să rănească pe cineva, mai ales pe sine 
însăşi. 

Se învinovăţea, sigur că da. Ea insistase să meargă pe 
insula Naxos; dacă ar fi rămas la Londra, aşa cum voia 


e 70 - 


Sebastian, el ar fi fost încă în viaţă. 

Şi îl învinovăţea şi pe Sebastian. Cum îndrăznise să fie 
aşa de nesocotit; cum îndrăznise să înoate pe acea vreme, 
să fie atât de neglijent cu propria-i viaţă - şi cu a ei? 

Zilele Marianei erau rele; nopţile erau şi mai rele. La 
început, combinaţia de suficient alcool şi somnifere îi 
oferise un soi de refugiu temporar, chiar dacă avea 
coşmaruri repetate, pline de dezastre precum naufragii, 
ciocniri de trenuri şi inundaţii. Visa călătorii nesfârşite - 
expediţii prin pasaje arctice pustii, mers trudnic prin vânt 
îngheţat şi zăpadă, nesfârşita căutare a lui Sebastian, fără 
să-l găsească vreodată. 

Apoi somniferele nu-şi mai făcuseră efectul, aşa că 
stătea trează până la trei sau patru dimineaţa - zăcea 
acolo, tânjind după el, neavând nimic care să-i potolească 
setea în afară de nişte amintiri proiectate în întuneric: 
imagini pâlpâitoare ale zilelor petrecute împreună, ale 
nopţilor, ale iernilor şi verilor lor. În cele din urmă, pe 
jumătate scoasă din minţi de durere şi de lipsa somnului, 
se dusese la medic. Întrucât era evident că abuzase de 
somnifere, doctorul Beck refuzase să-i dea altă reţetă. În 
loc de asta, îi propusese o schimbare de decor. 

— Eşti o femeie bogată, zisese, adăugând insensibil: 
Fără copii de îngrijit. Ce-ar fi să mergi în străinătate? Să 
călătoreşti. Să vezi lumea. 

Dat fiind că ultima călătorie în care o trimisese doctorul 
Beck se încheiase cu moartea soţului ei, Mariana preferase 
să nu-i urmeze sfatul. În schimb, se retrăsese în propria-i 
imaginaţie. 

Închidea ochii şi se gândea la templul ruinat din Naxos, 
la coloanele de un alb murdar pe cerul albastru, 
amintindu-şi rugăciunea şoptită către Fecioară - pentru 
fericirea lor, pentru dragostea lor. 

Asta fusese greşeala ei? Oare zeiţa fusese cumva 
ofensată? Persefona era geloasă? Sau poate că se 
îndrăgostise la prima vedere de acel bărbat chipeş, poate 
că-l voise pentru ea şi, aşa cum ea însăşi fusese odinioară 
luată cu forţa, îl dusese pe lumea cealaltă? 


e 71 œ» 


Într-un fel, asta părea mai uşor de îndurat: să dea vina 
pe supranatural pentru moartea lui Sebastian. Pe capriciul 
unei zeițe. Alternativa - că fusese fără sens, la întâmplare, 
că nu însemnase nimic - era mai mult decât putea să 
suporte. 

„Încetează”, îşi zise. „Încetează, opreşte-te.” Simţea 
lacrimi penibile, de milă de sine, umplându-i ochii. Le 
şterse. Nu voia să cedeze psihic, nu acolo. Trebuia să 
plece, să iasă din capelă. 

— Am nevoie de aer, îi şopti lui Zoe. 

Fata încuviinţă din cap şi o strânse de mână scurt, 
încurajator. Mariana se ridică şi ieşi în grabă. 

Când păşi afară din capela slab luminată şi ticsită o 
năpădi uşurarea. 

Nu se vedea nimeni. Main Court era tăcută şi nemişcată. 
Singura lumină provenea de la stâlpii înalţi amplasați prin 
curte - felinarele lor luceau în beznă înconjurate de 
halouri. O ceaţă grea se prelingea dinspre râu, furişându- 
se printre clădirile colegiului. 

Mariana îşi şterse lacrimile şi ridică privirea spre cer. 
Toate stelele, nevăzute la Londra, străluceau aici atât de 
viu - miliarde de diamante tremurătoare într-un întuneric 
infinit. 

El trebuia să fie pe acolo pe undeva. 

— Sebastian? şopti. Unde eşti? 

Aştepta un semn, o stea căzătoare sau un nor care să 
treacă prin faţa lunii, ceva, orice. 

Nu primi însă niciunul. 

În jurul ei era doar întunericul. 


e 72 œ» 


18 


După slujbă, participanţii zăboviră afară, în curte, stând 
de vorbă în grupuri mici. Mariana şi Zoe rămaseră 
deoparte, iar Mariana îi povesti repede despre vizita făcută 
lui Conrad, spunându-i că era de acord cu părerea ei. 

— Vezi? exclamă Zoe. Conrad e nevinovat. N-a făcut-o el. 
Trebuie să-l ajutăm. 

— Nu ştiu cum, zise Mariana. 

— Trebuie să facem ceva. Sunt sigură că Tara se culca 
cu cineva. În afară de Conrad. A făcut de două ori aluzie la 
asta... Poate că există vreun indiciu în telefonul ei? Sau în 
laptop? Hai să încercăm să pătrundem în camera ei... 

Mariana clătină din cap. 

— Nu putem să facem asta, Zoe. 

— De ce nu? 

— Cred că trebuie să lăsăm ancheta în seama poliţiei. 

— Dar l-ai auzit pe inspector. Nu caută - s-au hotărât 
deja. Trebuie să facem ceva. Oftând din rărunchi, adăugă: 
Mi-aş dori să fie aici Sebastian. El ar şti ce să facă. 

Mariana acceptă mustrarea implicită. 

— Şi eu mi-aş dori ca el să fie aici. După o clipă spuse: 
Am o idee. Ce-ar fi să vii cu mine la Londra pentru câteva 
zile? 

De îndată ce rosti vorbele ştiu ca n-ar fi trebuit să spună 
asta. Zoe o privi cu uimire. 

— Poftim? 

— Ţi-ar face bine să te îndepărtezi de locul ăsta un timp. 

— Nu pot să fug pur şi simplu. Asta n-ar schimba nimic. 
Crezi că ăsta e sfatul pe care mi l-ar da Sebastian? 

— Nu, zise Mariana, simțindu-se brusc iritată. Dar eu nu 
sunt Sebastian. 

— Nu, replică Zoe, oglindindu-i iritarea. Nu eşti. 
Sebastian ar vrea să stai aici. Asta ar spune. 

O vreme, Mariana păstră tăcerea. Apoi se hotări să 
spună ceva - un lucru care o preocupa de la discuţia lor 
din ajun. 


e 73» 


— Zoe. Eşti sigură... că mi-ai spus tot? 

— Despre ce? 

— Nu ştiu. Despre asta, despre Tara. Mă tot gândesc... 
nu-mi pot alunga impresia că ascunzi ceva. 

Zoe clătină din cap. 

— Nu, nimic. 

Îşi feri privirea. Mariana continua să se îndoiască. 

Era ceva legat de ea. 

— Zoe. Ai încredere în mine? 

— Nu-i nevoie nici măcar să întrebi. N 

— Atunci ascultă. E important. E ceva ce nu-mi spui. Imi 
dau seama. O simt. Aşa că ai încredere în mine. Te rog... 

Tânăra şovăi, apoi se Înmuie. 

— Mariana, ascultă... 

În acel moment, privind peste umărul mătuşii sale, Zoe 
văzu ceva - ceva care o amuţi. O clipă, în ochii fetei se ivi o 
expresie ciudată, temătoare, care apoi dispăru. Se uită din 
nou la Mariana şi clătină din cap. 

— Nu-i nimic. Sincer. 

Mariana se răsuci să vadă ce o descumpănise. Lângă 
intrarea capelei erau profesorul Fosca şi suita lui, fetele 
frumoase în rochii albe, cu toţii adânciţi într-o discuţie 
şoptită. 

Fosca îşi aprindea o ţigară. Ochii lui îi întâlniră pe ai 
Marianei prin fum - şi se uitară unul la altul o clipă. 

Apoi profesorul părăsi grupul şi veni spre ele zâmbind. 
Mariana auzi oftatul slab al lui Zoe în timp ce el se 
apropia. _ 

— Bună, le zise când ajunse în faţa lor. Inainte n-am avut 
ocazia să mă prezint. Sunt Edward Fosca. 

— Eu sunt Mariana... Andros. N-avusese de gând să-şi 
folosească numele de fată. Aşa îi venise, pur şi simplu. 
Sunt mătuşa lui Zoe, preciză. N 

— Ştiu cine sunteți. Zoe mi-a povestit câte ceva. Imi pare 
foarte rău pentru soțul dumneavoastră. 

— Oh, făcu Mariana uimită. Multumesc. 

— Şi Îmi pare rău pentru Zoe, continuă el aruncându-i 
fetei o privire. Şi-a pierdut unchiul, iar acum trebuie s-o 


e 74» 


jelească şi pe Tara. 

Zoe nu răspunse; doar ridică din umeri, fără să se uite la 
Fosca. 

Era aici un mister. Zoe îl evita pe profesor. „Îi este frică 
de el”, îşi zise dintr-odată Mariana. „De ce?” j 

Fosca nu lăsa impresia că ar fi fost amenințător. li părea 
cu totul sincer şi plin de compasiune. 

— Îmi pare rău pentru toţi studenţii, îi spuse el privind-o 
cu francheţe. Asta o să răvăşească întregul an - dacă nu 
tot colegiul. 

Zoe se răsuci brusc spre Mariana. 

— Trebuie să plec, mă întâlnesc cu nişte prieteni la un 
pahar. Vrei să vii şi tu? 

Mariana clătină din cap. 

— Am spus că o să trec pe la Clarissa. Ne vedem mai 
târziu. 

Zoe făcu un gest de încuviinţare şi plecă. 

Mariana se întoarse spre locul în care fusese Fosca - 
însă, spre surprinderea ei, el plecase deja, traversând cu 
paşi mari curtea. 

În locul în care stătuse el zăbovea doar un fir de fum de 
ţigară, încolăcindu-se înainte să se risipească în aer. 


e 75» 


19 


— Vorbeşte-mi despre profesorul Fosca, îi ceru Mariana. 

Clarissa o privi curioasă în vreme ce turna ceai de 
culoarea chihlimbarului dintr-un ceainic de argint în două 
ceşti delicate de porțelan. li dădu musafirei sale ceaşca şi 
farfurioara. 

— Profesorul Fosca? Ce te face să întrebi de el? 

Mariana hotări că era mai bine să nu intre în amănunte. 

— Nimic special. Zoe l-a pomenit. 

Clarissa ridică din umeri. 

— Nu-l cunosc prea bine, nu e la noi decât de doi ani. O 
minte strălucită. American. Şi-a dat doctoratul cu 
Robertson la Harvard. 

Se aşeză în faţa Marianei, pe fotoliul de culoarea 
lămâilor verzi de la fereastră, şi-i zâmbi duios. Profesoara 
Clarissa Miller, cu faţa fără vârstă ascunsă sub un pămătuf 
rebel de păr cărunt, se apropia de optzeci de ani. Era 
îmbrăcată cu o bluză de mătase albă, fustă de tweed şi un 
jerseu verde tricotat cu ochiuri mari, care probabil că avea 
mai mulţi ani decât cea mai mare parte a studenţilor ei. 

Clarissa fusese îndrumătoarea Marianei în studenţie. La 
St. Christopher's, cea mai mare parte din predare se făcea 
unu la unu, între profesor şi student, de obicei în locuinţa 
profesorului. În orice moment după prânz, sau chiar mai 
devreme, la discreţia profesorului respectiv, în mod 
invariabil se servea alcool - un beaujolais excelent, în cazul 
Clarissei, scos din labirintul cramei de sub colegiu -, astfel 
că studenţii primeau educaţie şi în domeniul băuturii, pe 
lângă cel al literaturii. 

Asta însemna şi că lecţiile căpătau un caracter personal, 
iar liniile  despărţitoare dintre profesor şi discipol 
deveneau ceţoase - se făceau confidenţe şi schimburi de 
intimităţi. Clarissa fusese înduioşată de această grecoaică 
singuratică, orfană de mamă, şi poate că îi trezise 
curiozitatea. Veghease cu ochi materni asupra Marianei în 
anii petrecuţi la St. Christopher's. În ceea ce o privea, 


e 76 - 


Mariana fusese inspirată de Clarissa - nu numai de 
realizările academice remarcabile ale profesoarei într-un 
domeniu dominat de bărbaţi, ci şi de cunoştinţele ei şi de 
entuziasmul cu care şi le împărtăşea. lar răbdarea şi 
blândeţea Clarissei - şi din când în când arţagul - făcuseră 
ca Mariana să reţină mai multe de la ea decât de la toţi 
ceilalţi îndrumători pe care-i avusese. 

Ţinuseră legătura după ce Mariana absolvise facultatea, 
trimiţându-şi din când în când scrisori şi cărţi poştale, 
până ce într-o zi venise un e-mail neaşteptat de la Clarissa, 
anunțând că, împotriva tuturor aşteptărilor, intrase şi ea în 
epoca internetului. După moartea lui Sebastian îi trimisese 
un e-mail minunat, din toată inima, care o emoţionase în 
aşa măsură, încât Mariana îl păstrase şi-l recitise de câteva 
ori... 

— Mi s-a spus că profesorul Fosca îi preda Tarei, zise 
acum Mariana. 

Clarissa încuviinţă. 

— Aşa e, da, i-a predat. Biata fată... Ştiu că el îşi făcea 
mari griji pentru ea. 

— Chiar aşa? 

— Da, a zis că Tara se descurcă tare greu la învăţătură. 
A zis că e o persoană cu foarte multe probleme. Oftă 
clătinând din cap. Groaznică poveste. Groaznică. 

— Da. Da, aşa este. 

Mariana sorbi din ceai şi o privi pe Clarissa cum îşi 
punea tutun în pipă. Era un obiect frumos, din lemn de 
cireş închis la culoare. 

Fumatul pipei era un obicei pe care Clarissa îl luase de 
la răposatul său soţ. L.ocuinţa ei mirosea a fum şi a tutun 
de pipă aromat, înţepător; de-a lungul anilor, mirosul se 
impregnase în pereţi, în hârtia cărţilor, în Clarissa însăşi. 
Uneori era copleşitor, şi Mariana ştia că în trecut studenţii 
se plânseseră că profesoara fuma în timpul şedinţelor de 
îndrumare - până când, în cele din urmă, Clarissa fusese 
silită să se conformeze schimbării standardelor de 
sănătate şi siguranţă şi nu le mai impusese studenţilor ei 
să-i rabde năravul. 


e 77 » 


Pe Mariana n-o deranja; de fapt, şezând în acea 
încăpere, îşi dădea seama cât de mult îi lipsise mirosul 
respectiv. În rarele ocazii în care întâlnea un fumător de 
pipă se simţea pe dată liniştită, asociind vălătucii de fum 
întunecat, urât mirositor, cu înţelepciunea şi învăţarea - şi 
blândeţea. 

Clarissa aprinse pipa şi pufăi din ea, dispărând îndărătul 
unui nor de fum. 

—E greu să găseşti un sens. Mă simt tare 
descumpănită, ca să fiu sinceră. Imi aminteşte ce vieţi 
protejate trăim noi aici, departe de lume - naivi, poate 
chiar ignorând voit ororile lumii de afară. 

În sinea sa, Mariana era de acord. Lecturile despre viaţă 
nu te pregătesc s-o trăieşti; învățase asta pe propria-i 
piele. Însă n-o spuse. Doar încuviinţă din cap. 

— O astfel de violenţă e îngrozitoare. Oricui îi este greu 
să înţeleagă. 

Clarissa arătă cu pipa spre vizitatoarea ei. Folosea 
adesea pipa ca obiect de recuzită, făcând tutunul ei să 
zboare şi să lase găuri înnegrite în covor, unde aterizase 
jarul. 

— Grecii aveau un cuvânt pentru asta, ştii. Pentru soiul 
ăsta de mânie. 

Mariana era curioasă. 

— Aveau? : 

— Menis. Nu există echivalent perfect în engleză. [ţi 
aminteşti, Homer începe Iliada cu „pňvw ese Oeà 
Inàniáősw Amâfjoc” - „Cântă, Zeiţă, mânia ce-aprinse pe 
Ahil' Peleianul“”. 

— Ah. Ce înseamnă, exact? 

Clarissa cugetă o clipă. 

— Presupun că traducerea cea mai apropiată este un soi 
de mânie imposibil de stăpânit, o furie cumplită, o turbare. 

Mariana dădu din cap aprobator. 

— O turbare, da... Era turbat. 

Clarissa aşeză pipa într-o scrumieră mică de argint şi-i 


4 Homer, Iliada, traducere de Dan Slușanschi, Editura Humanitas, 
București, 2012, p. 6. 


e 78 œ 


surâse. 

— Mă bucur aşa de mult că eşti aici, draga mea! Vei fi 
de mare ajutor. 

— Nu stau decât în noaptea asta, am venit doar pentru 
Zoe. 

Bătrâna profesoară părea dezamăgită. 

— Asta-i tot? 

— Păi, trebuie să mă întorc la Londra. Am pacienţi... 

— Desigur, dar... Clarissa ridică din umeri. Ce-ar fi să 
stai câteva zile? De dragul colegiului. 

— Nu văd cum aş putea fi de ajutor. Sunt psihoterapeut, 
nu detectiv. 

— Ştiu asta. Eşti psihoterapeut specializat în grupuri... 
Şi ce este asta, dacă nu o problemă a unui grup? 

— Da, dar... 

— Mai eşti şi fostă studentă la St. Christopher's - ceea 
ce îţi dă un nivel de pătrundere şi înţelegere pe care 
poliţiştii, oricât de bine intenţionaţi ar fi, pur şi simplu nu-l 
au. 

Mariana clătină din cap. Se simţea un pic agasată şi, din 
nou, pusă într-o situaţie delicată. 

— Nu sunt criminalist. Chiar nu e domeniul meu. 

Clarissa păru dezamăgită, dar nu comentă, mulţumindu- 
se s-o privească lung. Atunci când vorbi iarăşi tonul i se 
îmblânzise: 

— Iartă-mă, dragă. Îmi dau seama că nu te-am întrebat 
niciodată cum este. 

— Ce să fie? 

— Să te afli aici... fără Sebastian. 

Era prima dată când Clarissa îl pomenea. Tulburată, 
Mariana ezită înainte de a răspunde. 

— Nu ştiu cum este. 

— Trebuie să fie ciudat. 

— „Ciudat” e un cuvânt potrivit, într-adevăr. 

— Pentru mine a fost ciudat după ce Timmy a murit. Era 
întotdeauna acolo - şi, dintr-odată, n-a mai fost. Mă tot 
aşteptam să sară de după o coloană şi să mă surprindă... 
Încă mă aştept. 


e 79 œ 


Clarissa fusese măritată cu profesorul Timothy Miller 
timp de treizeci de ani. Doi excentrici celebri din 
Cambridge, erau văzuţi adesea bântuind prin oraş 
împreună, cu cărţi sub braţ, cu părul nepieptănat, uneori 
cu şosete desperecheate, adânciţi în conversaţie. Una 
dintre cele mai fericite perechi pe care le cunoscuse 
Mariana, până la moartea lui Timmy, cu zece ani în urmă. 

— O să devină mai uşor, zise Clarissa. 

— Da? 

— E important să priveşti mereu înainte. Nu trebuie 
niciodată să priveşti înapoi, peste umăr. Gândeşte-te la 
viitor. 

Mariana clătină din cap. 

— Sinceră să fiu, nu prea văd un viitor... Nu văd mare 
lucru. Totul este... Îşi căută cuvintele. Apoi îşi aminti. Sub 
giulgiu. De unde este asta? „Sub giulgiu, sub giulgiu...” 

— Tennyson, îi răspunse Clarissa fără şovăială. In 
Memoriam, strofa cincizeci şi şase. Dacă nu mă înşel. 

Mariana zâmbi. Cei mai mulţi profesori aveau în loc de 
creier o enciclopedie; Clarissa avea o întreagă bibliotecă. 
Profesoara închise ochii şi începu să recite din memorie. 

— „O, viaţă, ce plăpândă, în zadar! / O, glasu-ţi, dulce 
binecuvântare! / Nădejde de răspuns ori vindecare? Sub 
giulgiu, sub giulgiu răsar...” 

Mariana confirmă cu tristeţe. 

— Da... Da, asta este. 

— Tennyson e destul de subapreciat în zilele noastre, mă 
tem. Clarissa zâmbi şi aruncă o privire spre ceas. Dacă 
rămâi peste noapte, trebuie să-ţi găsim o cameră. O să sun 
la loja portarului. 

— Mulţumesc. 

— Stai un pic. 

Bătrâna se ridică din fotoliu cu trudă şi se duse la 
bibliotecă, unde îşi plimbă degetul peste cotoare până ce 
dădu de o carte. O luă de pe raft şi i-o îndesă Marianei în 
mâini. 

— Uite. Am găsit în asta o mare sursă de alinare după ce 
a murit Timmy. 


e 80 - 


Era o carte subţire legată în piele neagră. Pe copertă era 
scris în relief cu litere aurii decolorate: IN MEMORIAM 
A.H.H. De Alfred Tennyson. 

Clarissa îi aruncă Marianei o privire hotărâtă. 

— Citeşte-o. 


e 81 œ» 


20 


Domnul Morris, portarul-şef, îi găsi Marianei o cameră. 

Mariana fu surprinsă să-l găsească în lojă. Şi-l amintea 
bine pe bătrânul domn Morris: era un bărbat în vârstă, cu 
aer prietenos, popular în colegiu, renumit pentru 
îngăduinţa faţă de studenţi. 

Însă acest domn Morris era tânăr, sub treizeci de ani, 
înalt şi voinic. Avea falca proeminentă şi părul castaniu- 
închis pieptănat cu cărare într-o parte. Era îmbrăcat în 
costum negru, cu cravata albastru cu verde a colegiului şi 
melon negru. 

Zâmbi când văzu aerul de surprindere al Marianei. 

— Arătaţi ca şi cum v-aţi fi aşteptat să fie altcineva, 
domnişoară. 

Mariana încuviinţă din cap stingherită. 

— Într-adevăr, domnul Morris... 

— Era bunicul meu. A murit acum câţiva ani. 

— A, înţeleg. Îmi pare rău... 

— Nu vă faceţi probleme. Se întâmplă tot timpul. Eu nu 
sunt decât o copie palidă, lucru pe care ceilalţi portari nu 
ezită să mi-l amintească. Ridicându-şi pălăria în semn de 
salut, o invită: Pe aici, domnişoară. Urmaţi-mă. 

Purtarea lui politicoasă, protocolară, părea să aparţină 
altei epoci, îşi zise Mariana. Uneia mai bune, poate. 

El ţinu morţiş să-i ducă geanta, în ciuda protestelor ei. 

— Aşa se face la noi, aici. Ştiţi asta. La St. Christopher's 
timpul a rămas pe loc. 

Îi zâmbea. Părea cu totul în largul său, cu un aer de 
siguranţă deplină, stăpân pe domeniul lui - ceea ce era 
adevărat în cazul tuturor portarilor de acolo, din 
experienţa Marianei, şi pe drept cuvânt: dacă n-ar fi fost ei 
să se ocupe de colegiu zi de zi, totul s-ar fi dus curând de 
râpă. 

Îl urmă până la o cameră din Gabriel Court. Era curtea 
în care locuise în ultimul an de studenţie. Se uită la vechea 
ei scară când trecură pe lângă ea - la treptele de piatră pe 


q 82 œ» 


care ea şi Sebastian alergaseră în sus şi-n jos de un milion 
de ori. 

Merseră până în colţul curţii, la un turn octogonal clădit 
din plăci de granit roase de vreme şi pătate; adăpostea o 
scară care ducea la camerele de oaspeţi ale colegiului. 
Intrară şi urcară scara circulară lambrisată cu stejar până 
la al doilea etaj. 

Morris descuie o uşă, o deschise şi-i dădu Marianei 
cheia. 

— Poftim, domnişoară. 

— Mulţumesc. 

Se uită în jur. Era o încăpere micuță cu un bovindou, un 
şemineu şi un pat de stejar cu coloane răsucite ca 
acadelele-ciubuc. Patul avea un baldachin din creton gros 
şi draperii de jur-împrejur. Părea cam sufocant, îşi zise. 

— Este una dintre camerele mai frumoase pe care le 
punem la dispoziţia foştilor studenţi, o informă Morris. Un 
pic cam mică, poate. Sper c-o să vă simţiţi bine, adăugă 
aşezându-i geanta pe podea, lângă pat. 

— Mulţumesc, sunteţi foarte amabil. 

Nu vorbiseră despre crimă, dar simţea nevoia să 
amintească de ea, în principal pentru că era permanent în 
gândurile sale.. 

— E îngrozitor ceea ce s-a întâmplat. 

Morris încuviinţă din cap. 

— Nu-i aşa? 

— Trebuie să fie extrem de supărător pentru toată lumea 
din colegiu. 

— Da. Este. Mă bucur că bunicul meu n-a trăit să vadă 
asta. L-ar fi terminat. 

— O cunoşteaţi? 

— Pe Tara? Doar din auzite, spuse Morris. Era... 
faimoasă, să zicem. Ea şi prietenele ei. 

— Prietenele ei? 

— Da. Un grup de tinere tare... provocator. 

— „Provocator”? Este o alegere interesantă a cuvântului. 

— Este, domnişoară? 

Se prefăcea sfios, şi Mariana se întrebă de ce. 


e 383 - 


— Ce vreţi să spuneţi mai precis? 

Morris zâmbi. 

— Doar că sunt un pic... turbulente, dacă mă înţelegeţi. 
Trebuie să le supraveghem ferm, pe ele şi petrecerile lor. 
De câteva ori a trebuit să le pun capăt. Tot soiul de chestii 
suspecte. 

— Înţeleg. 

Expresia lui era greu de descifrat. Mariana se întrebă ce 
zăcea sub politeţea şi purtarea lui amabilă. Ce gândea în 
realitate? 

Cu acelaşi zâmbet, Morris îi spuse: 

— Dacă sunteţi curioasă în privinţa Tarei, ar fi bine să 
vorbiţi cu una dintre cameriste. Ele par întotdeauna să ştie 
ce se petrece în colegiu. Toate bârfele. 

— O să ţin minte, mulţumesc. 

— Dacă asta e tot, domnişoară, o să vă las. Noapte bună. 

Morris se duse la uşă şi se strecură afară. O închise în 
urma lui fără zgomot. 

Mariana era în sfârşit singură, după o zi lungă şi 
obositoare. Sleită de puteri, se aşeză pe pat. 

Se uită la ceas. Ora nouă. Ar fi fost cazul să se culce, dar 
ştia că n-ar fi putut să adoarmă. Era prea agitată, prea 
tulburată. 

Şi apoi, în timp ce-şi despacheta geanta, găsi cartea 
subţire de poezie pe care i-o dăduse Clarissa. 

In Memoriam. 

Se aşeză pe pat şi o studie. Anii uscaseră paginile, 
scorojindu-le şi făcându-le ţepene, lăsaseră creţuri şi 
valuri. O deschise larg şi mângâie cu vârful degetelor filele 
aspre. 

Ce spusese Clarissa despre ea? Că acum avea s-o vadă 
cu alţi ochi. De ce? Din cauza lui Sebastian? 

Işi aminti că citise în studenţie poemul. La fel ca 
majoritatea oamenilor, fusese descurajată de lungimea lui 
imensă. Erau mai mult de trei mii de versuri, şi avusese o 
uriaşă senzaţie de împlinire doar pentru că le citise până la 
capăt. În acel moment nu fusese sensibilă la el, însă pe 
atunci era mai tânără, fericită şi îndrăgostită, şi n-avea 


e 84» 


nevoie de poezii triste. 

Din introducerea scrisă de un cărturar de odinioară află 
că Alfred Tennyson avusese o copilărie nefericită - 
„sângele negru” al neamului Tennyson era rău famat. Tatăl 
era beţiv şi drogat şi foarte violent, fraţii lui Tennyson au 
suferit de depresie şi de boli mintale, şi unii au fost 
internaţi, alţii s-au sinucis. Alfred a fugit de acasă la 
optsprezece ani. Şi, la fel ca Mariana, a nimerit la 
Cambridge într-o lume de libertate şi frumuseţe. Şi el şi-a 
găsit iubirea. Indiferent dacă relaţia dintre Arthur Henry 
Hallam şi Tennyson a fost sau nu sexuală, a fost evident 
profund romantică: din ziua în care s-au cunoscut, la 
sfârşitul anului întâi, şi-au petrecut împreună fiecare clipă. 
Erau văzuţi adesea mergând mână în mână - până ce, 
după câţiva ani, în 1833, Hallam a murit brusc din cauza 
unui anevrism. 

Se pare că Tennyson nu şi-a revenit niciodată deplin 
după pierderea lui Hallam. Deprimat, cu părul vâlvoi, 
nespălat, Tennyson s-a lăsat pradă suferinţei. S-a prăbuşit. 
În următorii şaptesprezece ani a jelit, scriind doar frânturi 
de poezie - versuri, strofe, elegii -, toate despre Hallam. In 
cele din urmă, aceste versuri au fost puse laolaltă într-un 
poem enorm. A fost publicat cu titlul In Memoriam A.H.H. 
şi rapid a fost recunoscut ca unul dintre cele mai 
importante poeme scrise vreodată în limba engleză. 

Mariana se aşeză în capul oaselor şi începu să citească. 
Curând descoperi cât de dureros de autentic şi de familiar 
suna vocea lui - avea senzaţia ciudată, extrasenzorială, că 
era vocea ei, nu a lui Tennyson; că acesta punea în cuvinte 
sentimentele ei inexprimabile: „Şi uneori aproape că-mi 
pare un păcat/ În vorbe să-mi aşez mâhnirea necurmată/ 
Căci vorba, ca Natura, pe jumătate-arat / Şi jumătate 
ascunde Sufletu-ndurerat”. Întocmai ca Mariana, la un an 
după moartea lui Hallam, Tennyson s-a înapoiat la 
Cambridge. A umblat pe aceleaşi străzi pe care cutreierase 
cu Hallam; i s-a părut „la fel, dar nu la fel” - a stat în 
dreptul camerei lui Hallam, văzând că „alt nume era pe 


Li 


uşă”. 


e 85» 


Şi apoi Mariana dădu peste acele versuri care 
deveniseră atât de cunoscute, încât trecuseră în limba 
engleza însăşi; chiar îngropate printre atât de multe alte 
versuri, îşi păstrau iscusinţa de a se furişa în spatele ei, 
luând-o prin surprindere şi tăindu-i răsuflarea: 


I-un adevăr, oricând şi-orice s-arată; 

O simt când mi-e mai aprigă mâhnirea; 
Să fi iubit şi apoi să pierzi iubirea 

Mai bine-i decât neiubind vreodată. 


Ochii Marianei se umplură de lacrimi. Lăsă cartea din 
mână şi se uită pe fereastră. Însă afară era întuneric, şi 
faţa i se reflecta în geam. Se uită ţintă la ea însăşi, în 
vreme ce lacrimile îi şiroiau pe obraji. 

„Încotro acum? Unde te duci? Ce faci?”, se întrebă. 

Zoe avea dreptate, dădea bir cu fugiţii. Dar încotro? 
Înapoi la Londra? Înapoi la casa bântuită din Primrose 
Hill? Nu mai era un cămin, ci doar o vizuină în care să se 
ascundă. 

Zoe avea nevoie de ea acolo, indiferent dacă o 
recunoştea sau nu; pur şi simplu nu putea s-o părăsească; 
asta ieşea din discuţie. 

Îşi aminti brusc ce spusese nepoata ei în faţa capelei - 
că Sebastian ar fi îndemnat-o să stea. Zoe avea dreptate. 

Sebastian ar fi vrut ca Mariana să rămână pe poziţii şi să 
lupte. 

Ei bine, şi atunci? 

Mintea i se întoarse la spectacolul dat de profesorul 
Fosca în curte. Poate că „spectacol” era cuvântul potrivit. 
Nu era oare ceva cam prea şlefuit în discursul lui, cam 
prea exersat? Cu toate acestea, avea un alibi. Şi, în afară 
de cazul în care îşi convinsese studentele să mintă pentru 
el, ceea ce părea improbabil, trebuia să fie nevinovat... 

Şi totuşi... 

Ceva nu ieşea la socoteală. Ceva n-avea sens. 

Tara spusese că Fosca o ameninţase c-o omoară. Şi 
apoi... după câteva ore, Tara era moartă. 


e 86 - 


N-ar fi stricat să stea câteva zile la Cambridge şi să se 
intereseze despre relaţia Tarei cu profesorul. Cu siguranţă 
profesorul Fosca merita să fie cercetat. 

Şi dacă poliţiştii n-aveau de gând să-l cerceteze, 
Mariana, ca o datorie de onoare faţă de prietena lui Zoe, 
putea să asculte povestea acelei tinere... şi să o ia în 
serios. 

Fie şi pentru că nimeni altcineva n-o făcea. 


e 87 œ» 


PARIEA A DOUA 


Nemulțumirea mea faţă de o mare parte a 
psihanalizei este ideea preconcepută că suferinţa 
este o greşeală, sau un semn de slăbiciune, sau 
Chiar un semn de boală. Când, de fapt, poate că cele 
mai mari adevăruri pe care le ştim au provenit din 
suferința oamenilor. 


Arthur Miller 
Lestrigonii şi ciclopii, 
Și fiorosul Poseidon, nu-i vei întâlni nicicând, 


Dacă nu-i porți în suflet, 
Dacă sufletul tău nu ti-i scoate în faţă. 


K.P. Kavafis, „lthaca” 


e 88 - 


1 


Azi-noapte iar n-am putut să dorm. Prea plin de energie, prea 
încordat. Surescitat, ar zice mama. 

Aşa că n-am mai încercat - şi m-am dus să mă plimb. 

În vreme ce rătăceam pe străzile pustii ale oraşului, am dat 
peste o vulpe. Nu mă auzise venind şi a ridicat privirea, 
surprinsă. 

Nu mai fusesem niciodată aşa de aproape de una. Ce făptură 
magnifică! Ce blană, ce coadă şi ce ochi negri care se uitau 
drept la mine! 

M-am uitat în ei şi... ce am văzut? 

E greu de descris - am văzut toată minunea creaţiei, minunea 
universului, acolo, în ochii acelui animal, în acea clipă. Era ca şi 
cum l-aş fi văzut pe Dumnezeu. Și preţ de o clipă am avut o 
senzaţie ciudată. Un fel de prezenţă. Ca şi cum Dumnezeu ar fi 
fost acolo, pe stradă, lângă mine, ținându-mă de mână. 

Dintr-odată, m-am simţit în siguranţă. M-am simtit liniştit şi 
împăcat - ca şi cum o febră turbată s-ar fi potolit, un delir s-ar fi 
mistuit cu totul. Am simţit cealaltă parte a mea, cea bună, 
înălțându-se odată cu zorii... 

Apoi însă, vulpea a pierit. A dispărut în umbre, şi soarele s-a 
ridicat pe cer... Dumnezeu plecase. Eram singur şi sfâşiat în 
două. 

Nu vreau să fiu doi oameni. Vreau să fiu o persoană. Vreau să 
fiu întreg. Dar n-am de ales, se pare. 

Când stăteam acolo, pe stradă, în vreme ce soarele se înălța, 
am avut 0 groaznică senzaţie de amintire - alt răsărit, acum 
câțiva ani. Altă dimineaţă - întocmai ca asta. 

Aceeaşi lumină galben. Aceeaşi senzaţie că sunt rupt în două. 

Dar unde? 

Când? 

Știu că-mi pot aminti dacă încerc. Dar vreau s-o fac? Am 
impresia că este ceva ce m-am străduit din răsputeri să uit. De 
ce anume sunt atât de speriat? Este tatăl meu? Încă mai cred că 
o să răsară dintr-o trapă ca personajul negativ dintr-o 
pantomimă şi o să mă doboare cu o lovitură? 

Sau este poliția? Mă tem de o mână pusă brusc pe umărul 
meu, de arestare şi pedeapsă - condamnarea pentru crimele 
mele? 


ų 89 œ» 


De ce imi este atât de frică? 
Răspunsul trebuie să fie pe acolo pe undeva. 
Și ştiu unde trebuie să caut. 


e 90 œ» 


2 


A doua zi dimineaţă, devreme, Mariana se duse la Zoe. 

Fata tocmai se trezise şi era ameţită, cu o mână 
încleştată pe Zebră şi cu cealaltă dând deoparte de pe faţă 
masca pentru somn. 

Clipi spre mătuşa ei, care trase în lături perdelele ca să 
lase să intre lumina. Zoe nu arăta bine: avea ochii injectaţi 
şi părea sleită de puteri. 

— Scuze, am dormit prost. Am tot visat urât. 

Mariana îi puse în mână o cană cu cafea. 

— Pe Tara? Cred că şi eu am visat-o. 

Zoe încuviinţă din cap şi sorbi din băutura fierbinte. 

— Toate astea par un coşmar. Nu-mi vine să cred că ea 
chiar nu mai este. 

— Ştiu. 

Ochii lui Zoe se umplură de lacrimi. Mariana nu ştia 
dacă trebuia s-o consoleze ori să-i abată atenţia. Alese a 
doua variantă. Luă în mână teancul de cărţi de pe birou şi 
se uită la titluri - Ducesa de Amalfi, Tragedia 
răzbunătorului, Tragedia spaniolă”. 

— Dă-mi voie să ghicesc. Semestrul ăsta studiezi 
tragedia? 

— Tragedia răzbunării, spuse Zoe cu un mic geamăt. Ce 
tâmpenie. 

— Nu-ţi place? 

— Ducesa de Amalfi e ca lumea. E haioasă, aşa o 
nebunie mai rar. 

— Îmi amintesc. Biblii otrăvite şi vârcolaci. Dar cumva 
încă prinde la public, nu? Cel puţin, aşa mi s-a părut 
întotdeauna. N-am mai citit-o de ani întregi. 

— Semestrul ăsta e pusă în scenă la Teatrul ADC. Vino s- 
o vezi. 

— O să vin. E un rol bun. De ce nu dai probă? 

— Am dat. N-am primit rolul. Povestea vieţii mele, 


> Piese de teatru de John Webster, Thomas Middleton, respectiv 
Thomas Kyd. 


e 91 œ» 


suspină Zoe. A 

Mariana zâmbi. In clipa următoare, această mică 
prefăcătorie că totul era în ordine se duse pe apa 
sâmbetei. Zoe se uită lung la ea, încruntându-se tot mai 
tare. 

— Pleci? Ai venit să-ţi iei rămas-bun? 

— Nu. Nu plec. Am hotărât să stau, cel puţin câteva zile 
- şi să pun nişte întrebări. Să văd dacă pot fi de ajutor. 

— Zău? Ochii lui Zoe se luminară, iar încruntarea i se 
şterse. E minunat. Mulţumesc. După un moment de ezitare 
adăugă: Ascultă. Ce-am zis ieri, că aş fi preferat să fie aici 
Sebastian... îmi pare rău. N 

Mariana clătină din cap. Ințelegea. Nepoata ei şi 
Sebastian avuseseră întotdeauna o legătură specială. Când 
era foarte mică, Zoe fugea întotdeauna la Sebastian când 
îşi julea genunchiul sau se tăia, sau avea nevoie de alinare. 
Pe Mariana n-o deranja asta. Ştia cât de important este să 
ai un tată. lar Sebastian era persoana cea mai apropiată de 
un tată pe care o avusese Zoe după moartea părinţilor. 
Zâmbi. 

— Nu trebuie să te scuzi. Sebastian s-a descurcat 
întotdeauna mai bine decât mine într-o criză. 

— Cred că întotdeauna a avut grijă de noi. Şi acum... 

Zoe ridică din umeri. 

— Acum avem grijă una de alta. Bine? îi spuse Mariana 
surâzându-i încurajator. 

— Bine. Făcând un efort ca să-şi vină în fire, Zoe zise: 
Dă-mi doar douăzeci de minute ca să fac duş şi să mă 
pregătesc. Putem alcătui un plan... 

— Ce vrei să zici? N-ai cursuri azi? 

— Mda, dar... 

— Niciun „dar”, îi replică ferm Mariana. Du-te la cursuri. 
Du-te la seminare. Ne vedem la prânz. Putem vorbi atunci. 

— Oh, Mariana... 

— Nu. Vorbesc serios. Acum e mai important ca oricând 
să nu stai degeaba - şi să te concentrezi pe muncă. E în 
ordine? 

Zoe oftă din greu, dar nu mai protestă. 


q 92 œ» 


— E în ordine. 
— Bine. Ne vedem mai târziu, îi spuse Mariana 
sărutând-o pe obraz. 


a 


m 

Mariana plecă din camera lui Zoe şi cobori până la râu. 

Trecu pe lângă hangarul bărcilor cu vâsle ale colegiului 
- şi pe lângă şirul de bărci cu fundul plat amarate cu 
lanţuri la mal, legănându-se pe apă. 

În vreme ce mergea le telefonă pacienţilor săi ca să 
anuleze şedinţele din acea săptămână. 

Nu le dezvălui ce se întâmplase. Le spuse doar că avea o 
urgenţă în familie. Majoritatea primiră vestea fără 
comentarii, cu excepţia lui Henry. Mariana nu se aşteptase 
ca el să reacționeze bine, şi el nu se dezminţi. 

— Mulţumesc frumos, zise Henry sarcastic. Hai să 
trăieşti, frate. Apreciez mult asta. 

Mariana încercă să-i explice că fusese o urgenţă, dar el 
nu se sinchisea. Ca un copil, nu vedea decât că propriile lui 
nevoi erau  nesocotite şi nu-l interesa decât s-o 
pedepsească. 

— Îţi pasă de mine? Dai pe mine o ceapă degerată? 

— Henry, nu eu controlez situaţia... 

— Şi cum rămâne cu mine? Am nevoie de tine, Mariana. 
Asta nu pot eu să controlez. Se întâmplă ceva. Eu... mă 
înec aici... 

— Ce este? Care-i problema? 

— Nu pot vorbi despre asta la telefon. Am nevoie de 
tine... De ce nu eşti acasă? 

Mariana îngheţă. De unde ştia că ea nu-i acolo? Trebuie 
să fi supravegheat iar casa. 

Simţi brusc o alarmă sunându-i în cap. Ajunsese într-o 
situaţie imposibilă cu Henry; în primul rând, era furioasă 
pe sine că permisese să se întâmple aşa ceva. Trebuia să 
se ocupe de asta - să se ocupe de Henry. Dar nu în acel 
moment. Nu în acea zi. 

— Trebuie să închid, îi spuse. 

— Ştiu unde eşti, Mariana. Habar n-aveai, nu? Te 
urmăresc. Te văd... 


e 93 - 


Cuprinsă de îngrijorare, Mariana închise. Se uită în jur, 
pe maluri şi pe cărările de pe ambele părţi ale râului, dar 
Henry nu se vedea nicăieri. 

Sigur că n-avea cum: încerca doar s-o înspăimânte. Se 
dojeni pentru că muşcase momeala. 

Scutură din cap şi merse mai departe. 


e 94 œ» 


3 


Era o dimineaţă frumoasă. De-a lungul râului soarele se 
strecura prin sălcii, făcând frunzele să sclipească într-un 
verde luminos deasupra capului Marianei. La picioarele ei, 
pe marginea cărării, creşteau tufe de ciclame sălbatice ca 
nişte fluturaşi trandafirii. Era greu să împace o asemenea 
frumuseţe cu motivul pentru care se afla acolo sau cu 
gândurile sale, care se învârteau în jurul crimei şi al 
morţii. 

„Ce mama naibii fac? E o nebunie.” 

Era greu să nu se gândească la partea negativă, la tot ce 
nu ştia. N-avea habar cum să prindă un ucigaş. Nu era 
criminalist sau psiholog criminalist, ca Julian. Tot ce avea 
era o cunoaştere instinctivă a firii şi comportamentului 
oamenilor, acumulată în anii de lucru cu pacienţii. Şi 
trebuia să se descurce cu asta; trebuia să alunge îndoiala 
de sine, altfel avea s-o paralizeze. Trebuia să se încreadă 
în instinctul său. Chibzui o clipă. De unde să înceapă? 

Păi, în primul rând - şi cel mai important - trebuia s-o 
cunoască pe Tara: cine era ea ca persoană, pe cine iubea, 
pe cine ura - şi de cine se temea. După toate 
probabilitățile, Julian avea dreptate: Tara îşi cunoştea 
ucigaşul. Aşa că Mariana trebuia să-i descopere secretele. 
N-ar trebui să fie prea greu. În grupuri ca acestea, în 
comunităţi mici izolate de lume, bârfa era în floare şi 
oamenii ştiau amănunte intime despre viaţa particulară a 
celorlalţi. De exemplu, dacă era ceva adevăr în presupusa 
relaţie a Tarei cu Edward Fosca, trebuie să fi existat 
zvonuri. Putea afla multe stând de vorbă cu studenţii şi 
membrii personalului de la colegiu. Aşadar, cu asta avea să 
înceapă. Dar mai important decât să pună întrebări era să 
asculte. s 

Ajunsese la o parte mai circulată a râului, Mill Lane. In 
fața ei erau oameni care se plimbau, alergau, mergeau cu 
bicicleta. Mariana îi privi. Ucigaşul putea să fie oricare 
dintre acei oameni. 


e 95 œ» 


Putea să se uite la ea. 

Cum avea să-l recunoască? Păi, răspunsul simplu era că 
nu putea. Şi, în ciuda tuturor pretențiilor de expert ale lui 
Julian, nici el nu putea. Mariana ştia că, dacă se aducea în 
discuţie psihopatia, Julian ar fi vorbit despre vătămarea 
lobului frontal sau temporal; sau ar fi citat o serie de 
etichete fără sens - tulburare de personalitate antisocială, 
narcisism malign -, alături de o serie superficială de 
caracteristici precum „foarte inteligent, fermecător la 
suprafaţă, grandoman, mincinos patologic, dispreţuind 
morala” - toate acestea explicând foarte puţin. Nu explicau 
în ce fel - sau de ce - o persoană poate să ajungă aşa: un 
monstru necruţător, care-i foloseşte pe alţii ca şi cum ar fi 
jucării stricate pe care le poate sfărâma. 

Odinioară, psihopatia era numită simplu „răul”. Despre 
oamenii răi - cărora le place să rănească sau să omoare - 
s-a scris cam de când Medeea şi-a ucis cu toporul copiii, şi 
probabil cu mult înainte de asta. Cuvântul „psihopat” a 
fost inventat de un psihiatru german în 1888, în acelaşi an 
în care Jack Spintecătorul teroriza Londra; termenul în 
germană era psychopastiche, cu sensul literal „suflet 
suferind”. Pentru Mariana, aceasta era cheia: suferind, 
ideea că şi aceşti monştri simt durere. Dacă se gândea la 
ei ca la nişte victime, putea să fie mai raţională în abordare 
şi mai miloasă. Psihopatia sau sadismul nu apar din nimic. 
Nu sunt un virus care infectează pe cineva din senin. Au o 
lungă preistorie în copilărie. 

Copilăria este o experienţă reactivă, ceea ce înseamnă 
că, pentru a simţi empatie faţă de altă fiinţă omenească, 
trebuie mai întâi să ni se ofere empatie - de către părinţii 
noştri sau cei care ne îngrijesc. Mariana era întru totul de 
acord cu această teorie. Bărbatul care o ucisese pe Tara 
fusese cândva un băieţel - un băiat căruia nu i se oferise 
empatie, bunătate. Suferise - şi suferise cumplit. 

Pe de altă parte, mulţi copii cresc în medii unde 
maltratarea e la ordinea zilei şi nu ajung ucigaşi. De ce? Ei 
bine, aşa cum spunea bătrâna îndrumătoare a Marianei: 
„Nu-i nevoie de mare lucru ca să salvezi o copilărie”. Un 


e 96 œ» 


strop de bunătate, un strop de înţelegere sau validare: 
cineva care recunoaşte şi acceptă realitatea unui copil - şi 
îi salvează sănătatea mintală. 

În acest caz, Mariana bănuia că nu fusese nimeni - nicio 
bunică blândă, niciun unchi preferat, niciun vecin sau 
profesor bine intenţionat care să-i vadă durerea, să-i spună 
pe nume şi s-o facă reală. Singura realitate aparţinea celui 
care comitea abuzul, iar sentimentele de ruşine, teamă şi 
furie ale copilaşului erau prea periculoase ca să le 
proceseze de unul singur - nu ştia cum s-o facă -, aşa că 
nu le procesase; nu le simţise. Işi adusese ca ofrandă 
sinele real, toată acea durere şi furie, lumii de dincolo, 
lumii întunecoase a subconştientului. 

Pierduse legătura cu cel care era cu adevărat. Bărbatul 
care o ademenise pe Tara în acel loc izolat era un străin 
pentru sine în aceeaşi măsură în care era pentru oricine 
altcineva. Era, după cum bănuia Mariana, un actor genial: 
de o politeţe impecabilă, amabil şi fermecător. Însă Tara îl 
provocase cumva, iar copilul îngrozit dinăuntru se 
dezlănţuise şi întinsese mâna după cuţit. 

Ce anume declanşase criza? 

Aceasta era întrebarea. Mariana şi-ar fi dorit să vadă în 
mintea lui şi să-i citească gândurile - oricine o fi fost el. 

— Hei, salutare. 

Vocea din spatele său o făcu să tresară. Se răsuci 
repede. 

— Îmi pare rău, n-am vrut să te sperii. . 

Era Fred, tânărul pe care-l întâlnise în tren. Impingea o 
bicicletă, cu un vraf de hârtii sub braţ, mâncând un măr. 
Zâmbi larg. 

— Îţi aminteşti de mine? 

— Da, îmi amintesc. 

— Ţi-am zis eu c-o să ne mai întâlnim, nu-i aşa? Am 
prezis. Ţi-am spus că sunt un pic clarvăzător. 

Mariana zâmbi. 

— Cambridge e un loc mic. E o coincidenţă. 

— Ascultă-mă pe mine. Ca fizician. Nu există 
coincidenţe. Lucrarea pe care o scriu chiar dovedeşte asta. 


e 97 œ» 


Fred făcu semn cu capul spre vraful de hârtii care-i 
alunecă de sub braţ chiar în acel moment, astfel că o 
cascadă de foi cu ecuaţii matematice se revărsă pe cărare. 
Fir-ar să fie! 

Îşi azvârli bicicleta pe jos şi începu să alerge de colo 
colo, încercând să adune foile. Mariana îngenunche ca să-l 
ajute. 

— Mulţumesc, zise el când strânseră ultimele file. 

Era la câţiva centimetri de faţa ei, privind-o drept în 
ochi. Se uitară unul la altul o clipă. „Are ochi frumoşi”, îşi 
zise ea, înainte să izgonească gândul şi să se ridice în 
picioare. 

— Mă bucur că eşti încă aici, îi spuse Fred. Rămâi mult? 

Mariana dădu din umeri. 

— Nu ştiu. Sunt aici pentru nepoata mea. A primit o 
veste proastă. 

— Te referi la crimă? Nepoata ta e la St. Christopher's 
aşa-i? 

Mariana clipi nedumerită. 

— Nu-mi amintesc să-ţi fi spus asta. 

— Oh... păi, ai făcut-o. Fred continuă repede: Toată 
lumea vorbeşte despre ce s-a întâmplat. M-am gândit mult 
la asta. Am câteva teorii. 

— Ce fel de teorii? 

— Despre Conrad. Tânărul se uită la ceas. Acum trebuie 
să fug, dar mă întreb dacă n-ai vrea să bem ceva. Să 
zicem... în seara asta? Am putea vorbi. Uitându-se la ea 
plin de speranţă, adăugă: Adică, doar dacă vrei. Evident, 
nu-i nicio constrângere... nu-i mare lucru... 

Se împotmolea tot mai tare; Mariana era gata să refuze 
şi să-l izbăvească de chin. Însă ceva o opri. Ce ştia el 
despre Conrad? Putea să obţină informaţii - poate că ştia 
ceva folositor. Merita să încerce. 

— Bine, zise. 

Fred părea surprins şi entuziasmat. 

— Zău? Fantastic. Ce zici de ora nouă? La Eagle? Să-ţi 
dau numărul meu de telefon. 

— N-am nevoie de numărul tău. O să fiu acolo. 


e 98 œ» 


— Bine, spuse el zâmbind larg. leşim împreună. 

— Nu ieşim împreună. 

— Nu, sigur că nu. Nu ştiu de ce am zis asta. Bine... Ne 
vedem mai târziu. 

Acestea fiind zise, încălecă pe bicicletă şi se îndepărtă 
pe cărarea de lângă râu. Mariana se întoarse şi porni 
înapoi spre colegiu. 

Era vremea să înceapă. Vremea să-şi suflece mânecile şi 
să se apuce de treabă. 


e 99 œ» 


4 


Mariana traversă repede Main Court spre un grup de 
femei de vârstă mijlocie care beau ceai din căni aburinde, 
mâncau biscuiţi şi pălăvrăgeau. Erau cameristele - în 
pauza de ceai. 

Termenul special al universităţii era bedder, „cea care 
face patul”, şi desemna o adevărată instituţie: de sute de 
ani, armate de femei din partea locului fuseseră tocmite de 
colegii ca să aştearnă paturile, să golească coşurile de 
gunoi şi să deretice prin camere, cu toate că, trebuie spus, 
contactul zilnic al cameristei cu studenţii însemna că rolul 
trecea adesea de la serviciul domestic la grija părintească. 
Uneori, camerista era singura persoană cu care Mariana 
vorbea în fiecare zi, până ce-l întâlnise pe Sebastian. 

Cameristele erau o trupă de temut. Mariana se simţea 
un pic intimidată în vreme ce se apropia de ele. Se întreba 
- nu pentru prima oară - ce credeau cu adevărat despre 
studenţi acele femei din clasa muncitoare care nu aveau 
niciunul dintre avantajele tinerilor privilegiați, adesea 
răzgâiaţi. 

„Poate că ne urăsc pe toţi”, îşi zise brusc. Nu le-ar fi 
învinovăţit dacă ar fi fost aşa. 

— Bună dimineaţa, doamnelor, le spuse. 

Conversaţiile se stinseră. Femeile îi aruncară o privire 
curioasă şi un pic bănuitoare. Ea zâmbi. 

— Mă întreb dacă m-aţi putea ajuta. O caut pe camerista 
Tarei Hampton. 

Câteva capete se întoarseră spre o femeie care stătea în 
spate, aprinzându-şi o ţigară. 

Se apropia de şaptezeci de ani, poate şi mai în vârstă. 
Purta un halat albastru şi avea o găleată cu diferite 
produse de curăţenie şi un pămătuf de praf. Nu era 
durdulie, ci greoaie şi cu faţa ca o plăcintă. Avea părul 
vopsit roşu, alb la rădăcină, şi îşi desena zilnic 
sprâncenele: astăzi le desenase sus pe frunte, ceea ce o 
făcea să arate surprinsă. Părând iritată că fusese scoasă în 


< 100 >» 


evidenţă, îi oferi Marianei un zâmbet crispat. 

— Eu sunt aceea, dragă. Mă cheamă Elsie. Cu ce te pot 
ajuta? 

— Numele meu este Mariana. Am fost studentă aici. 
Continuă improvizând: Sunt psihoterapeut. Decanul m-a 
rugat să vorbesc cu diferiţi membri ai colegiului despre 
impactul morţii Tarei. Mă întrebam dacă am putea... să 
avem o mică discuţie. 

Pretextul era penibil, şi nu prea trăgea nădejde ca Elsie 
să muşte momeala. Avea dreptate. 

Elsie îşi strânse gura pungă. 

— Nu-mi trebuie terapeut, dragă. Nu-i nimic nelalocul 
lui în capul meu, mulţumesc frumos. 

— N-am vrut să spun asta. De fapt, este în folosul meu. 
Este... fac o cercetare... 

— Ei bine, chiar n-am timp. 

— Nu durează mult. Ce-ar fi să-ţi ofer o ceaşcă de ceai? 
O felie de prăjitură? 

Când auzi de prăjitură, în ochii lui Elsie apăru o licărire, 
iar trăsăturile i se îmblânziră. Dădu din umeri şi trase un 
fum din ţigară. 

— Bine. Va trebui să ne grăbim. Mai am o scară de 
dereticat înainte de prânz. Elsie strivi ţigara pe piatra 
cubică, apoi îşi scoase şorţul şi i-l aruncă altei cameriste, 
care-l luă fără să spună nimic. La final îi zise Marianei: Ia- 
te după mine, dragă. Ştiu locul cel mai potrivit. 

Mariana o urmă, şi în clipa în care se întoarse cu spatele 
le auzi pe celelalte femei cum şuşotea între ele cu 
aprindere. 


e 101 œ 


5 


Cele două femei o luară pe King's Parade. Trecură de 
Market Square, cu corturile ei mari verde cu alb şi 
tarabele cu flori, cărţi şi haine, şi de Senate House, 
sclipind albă îndărătul unui grilaj negru lucios. Trecură pe 
lângă prăvălia cu ciocolată fondantă, pe a cărei uşă 
deschisă se revărsa mirosul copleşitor de dulce al 
zahărului şi ciocolatei fierbinţi. 

Elsie se opri în dreptul copertinei roşu cu alb de la 
Copper Kettle. 

— Ăsta-i locul meu preferat, zise. 

Mariana încuviinţă din cap. Îşi amintea din studenţie 
ceainăria. 

— După dumneata. 

O urmă pe Elsie înăuntru. Locul era plin de un amestec 
de studenţi şi turişti vorbind în toate limbile pământului. 

Elsie se duse drept la vitrina cu prăjituri. Cercetă 
colecţia de negrese, torturi de ciocolată, prăjituri cu nucă 
de cocos, plăcinte cu mere şi tarte cu lămâie şi bezea. 

— Zău că n-ar trebui, murmură. Ei bine... poate că doar 
una. Se răsuci spre vânzătoarea în vârstă, cu părul alb, din 
spatele vitrinei: O felie de tort de ciocolată. Şi un ceainic 
cu ceai negru. Ea plăteşte, preciză făcând semn cu capul 
spre însoţitoarea ei. 

Mariana îşi comandă ceai şi se aşezară la o masă de 
lângă fereastră. 

După un moment de tăcere, Mariana zâmbi. 

— Mă întreb dacă o ştii pe nepoata mea, Zoe. Era 
prietena Tarei. 

Elsie mormăi. Nu părea impresionată. 

— A. E nepoata dumitale? Da, deretic la ea. Ce mai 
cuconiţă! 

— Zoe? Ce vrei să spui? 

— A fost foarte nepoliticoasă cu mine, în mai multe 
rânduri. 

— Vai, îmi pare rău să aud asta. Nu-i stă în fire. O să 


e 102 œ» 


vorbesc cu ea. 

— Aşa să faci, dragă. 

Urmă o clipă de stinghereală. Fu întreruptă de apariţia 
unei chelneriţe - tânără, drăguță, est-europeană - care 
aducea ceaiul şi prăjitura. Elsie se lumină la faţă. 

— Paulina! Ce mai faci? 

— Sunt bine, Elsie. Tu? 

— Ai auzit? Ochii i se lărgiră şi un tremur de emotie 
falsă i se furişă în glas. Una dintre micuţele lui Elsie a fost 
măcelărită - tăiată în bucăţi lângă râu. 

— Da, da, am auzit. Imi pare rău. 

— Ai grijă acum cum umbli. Nu-i sigur pentru o fată 
drăguță ca tine, pe afară noaptea. 

— O să fiu cu băgare de seamă. 

— Bine. 

Elsie se uită cu simpatie după chelneriţa care se 
îndepărta. Apoi se concentră asupra prăjiturii, pe care o 
atacă pofticioasă. 

— Nu-i rea, zise printre îmbucături, fără să-şi dea seama 
că avea urme de ciocolată în jurul gurii. Vrei un pic? 

Mariana clătină din cap. 

— Nu, mulţumesc. 

Prăjitura avu efectul scontat, îmbunătăţind starea de 
spirit a cameristei. O privi gânditoare pe Mariana în timp 
ce mesteca. 

— Acum, dragă, sper că nu te aştepţi să cred aiureala 
aia cu psihoterapia. Cercetare, haida-de! 

— Eşti foarte perspicace, Elsie. 

Femeia chicoti şi lăsă că cadă în ceaşcă un cubuleţ de 
zahăr. 

— Nu-i scapă multe lui Elsie, spuse mândră; avea 
obiceiul destul de derutant de a vorbi despre sine la 
persoana a treia. Îi aruncă Marianei o privire 
pătrunzătoare. Zi atunci, care-i treaba de fapt? 

— Vreau doar să-ţi pun câteva întrebări despre Tara... 
Pe un ton confidenţial, Mariana zise: Erai apropiată de 
Tara, nu-i aşa? 

Elsie o cântări din ochi cu un aer bănuitor. 


e 103 >» 


— Cine ţi-a spus asta? Zoe? 

— Nu. Am presupus că, fiindu-i cameristă, aţi petrecut 
mult timp împreună. Mie mi-a fost foarte dragă camerista 
mea. 

— Zău, dragă? Ce frumos. 

— Păi, oferiţi un serviciu atât de important... Nu sunt 
sigură că primiţi întotdeauna aprecierea pe care o 
meritaţi. 

Elsie aprobă din cap cu înfocare. 

— Ai dreptate cu asta. Lumea crede că a fi cameristă 
înseamnă doar să ştergi praful şi să goleşti câte un coş de 
gunoi. Însă micuţele sunt departe de casă pentru prima 
dată, nu pot fi lăsate să se descurce singure, trebuie să 
aibă cineva grijă de ele. Elsie e cea care are grijă de ele, 
spuse cu un zâmbet duios. Elsie vede de fătucile astea în 
fiecare zi: le trezeşte în fiecare dimineaţă - sau le găseşte 
moarte, dacă s-au spânzurat în timpul nopţii. 

Surprinsă, Mariana ezită înainte de a formula 
următoarea întrebare. 

— Când ai văzut-o ultima dată? 

— În ziua în care a murit, fireşte... N-am să uit niciodată. 
Am văzut-o pe biata fată cum se îndrepta spre moarte. 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, eram în curte, aşteptând două colege - 
întotdeauna luăm împreună autobuzul spre casă. Şi am 
văzut-o pe Tara plecând din camera ei. Arăta groaznic de 
necăjită. I-am făcut semn cu mâna şi am strigat-o, dar, cine 
ştie de ce, nu m-a auzit. Am văzut-o plecând - şi nu s-a mai 
întors... 

— Cât era ceasul? Îţi aminteşti? 

— Exact opt fără un sfert. Imi amintesc pentru că mă 
uitam la ceas - riscam să pierdem autobuzul. Elsie ţâţâi: 
Nu că i s-ar întâmpla să ajungă la timp. 

Mariana îi mai turnă nişte ceai din ceainic. 

— Ştii, mă întrebam despre prietenii ei. Ce părere ai 
despre ei? 

Elsie înălţă o sprânceană. 

— A, vrei să zici ele, nu? 


e 104 œ» 


— „Ele”? Cum femeia zâmbea misterios, Mariana 
continuă prudentă: Când am vorbit cu Conrad, le-a zis 
„Vvrăjitoare”. 

— Nu zău? chicoti Elsie. Mai degrabă „scorpii”, dragă. 

— Nu-ţi place de ele? 

Camerista ridică din umeri. 

— Nu erau prietenele ei, nu cu adevărat. Tara le ura. 
Nepoata dumitale era singura care se purta frumos cu ea. 

— Şi celelalte? 

— Oh, celelalte o hărţuiau, sărăcuţa de ea. Plângea pe 
umărul meu, asta făcea. „Eşti singura mea prietenă, Elsie”, 
zicea. „Te iubesc aşa de mult, Elsie.” 

Îşi şterse o lacrimă imaginară. Marianei i se întorsese 
stomacul pe dos: acest spectacol era la fel de dezgustător 
de dulce ca tortul de ciocolată pe care tocmai îl înfulecase 
Elsie - şi nu credea niciun cuvinţel din el. Elsie fie se lăsa 
mânată de fantezie, fie era pur şi simplu o mincinoasă. În 
ambele cazuri, Marianei îi displăcea tot mai mult compania 
ei. Cu toate acestea, insistă: 

— De ce o hărţuiau pe Tara? Nu înţeleg. 

— Erau geloase, nu? Pentru că era aşa de frumoasă. 

— Aşa, deci. Mă întreb dacă n-ar fi putut să fie mai mult 
decât atât... 

— Păi, ai face mai bine s-o întrebi pe Zoe despre asta, 
nu? 

— Zoe? Mariana era surprinsă. Ce vrei să spui? Ce are 
Zoe de-a face cu asta? 

Elsie îi răspunse cu zâmbetul său enigmatic. 

— Ei, asta chiar că e o întrebare, nu-i aşa, dragă? 

Nu explică mai departe. Mariana era iritată. 

— Şi cum e cu profesorul Fosca? 

— Ce-i cu el? 

— Conrad a zis că i se aprinseseră călcâiele după Tara. 

Elsie nu părea impresionată, nici surprinsă. 

— Profesorul e bărbat, nu? La fel ca toţi ceilalţi. 

— Adică? 

Elsie pufni, dar nu răspunse. Mariana avea impresia că 
discuţia se apropia de sfârşit şi dacă ar fi tatonat mai 


<e 105 œ» 


departe, n-ar fi obţinut decât o dezaprobare împietrită. Aşa 
că, pe cât de nonşalant putu, strecură adevăratul motiv 
pentru care o adusese pe Elsie acolo şi o mituise cu 
linguşeli şi prăjitură. 

— Elsie... crezi că... aş putea să văd camera Tarei? 

— Camera ei? În primul moment păru că avea să refuze, 
dar apoi ridică din umeri. N-are ce să strice, presupun. 
Poliţiştii au cercetat totul, aşa că aveam de gând să fac 
curăţenie zdravănă mâine. Uite ce-i. Lasă-mă să-mi termin 
ceaşca de ceai, şi putem merge acolo împreună. 

Mariana zâmbi satisfăcută. 

— Mulţumesc, Elsie. 


< 106 œ» 


6 


Elsie descuie camera Tarei, intră şi aprinse lumina. 
Mariana o urmă. 

Era ca orice cameră de adolescent, mai dezordonată 
decât cele mai multe. Poliţia îi cercetase lucrurile fără să 
lase urme - era ca şi cum Tara tocmai ieşise şi se putea 
întoarce în orice clipă. Mai erau în aer o dâră de parfum şi 
mirosul de mosc al marijuanei impregnat în mobilier. 

Mariana nu ştia ce caută. Căuta ceva ce le scăpase 
poliţiştilor - dar ce anume? Luaseră toată aparatura în 
care Zoe spera să găsească vreun indiciu - computerul 
Tarei, telefonul şi iPad-ul, toate lipseau. Rămâneau 
hainele, în dulap şi înşirate pe fotoliu, în mormane pe 
podea - haine scumpe aruncate ca nişte cârpe. Cărţile erau 
tratate cu aceeaşi lipsă de respect, lepădate pe jumătate 
citite, deschise pe podea, cu cotorul crăpat. 

— Întotdeauna era aşa de dezordonată? 

— O, da, dragă. Elsie ţâţâi şi scoase un chicot 
îngăduitor. De nelecuit. Nu ştiu ce s-ar fi făcut dacă nu 
eram eu să am grijă de ea. 

Camerista se aşeză pe pat. Se părea că o luase pe 
Mariana drept confidentă. Şi vorbele ei nu mai erau 
reţinute; dimpotrivă. 

— Părinţii ei îi împachetează lucrurile azi. M-am oferit s- 
o fac eu. Să-i scutesc de osteneală. Cine ştie de ce, n-au 
vrut să mă lase. Pe unii oameni nu-i poţi mulţumi 
niciodată. Nu mă miră. Ştiu ce credea Tara despre ei. Mi-a 
zis. Că Lady Hampton e o scorpie cu nasul pe sus - şi nu-i 
nicio lady, dă-mi voie să-ţi spun. Cât despre soţul ei... 

Mariana nu asculta decât cu o ureche, dorindu-şi ca 
Elsie să plece, ca să se poată concentra. Se duse la măsuţa 
de toaletă, pe oglinda căreia erau nişte fotografii prinse în 
ramă. Într-una se vedeau Tara şi părinţii săi. Tara era 
incredibil de frumoasă, plină de lumină. Avea părul roşcat 
şi lung şi trăsături delicate - faţa unei zeițe greceşti. 

Examină restul obiectelor de pe măsuţă. Două sticluţe 


e 107 œ» 


de parfum, cosmetice şi o perie de păr. Se uită la perie. 
Rămăsese în ea o şuviţă de păr roşcat. 

— Avea un păr minunat, spuse Elsie, care o urmărise cu 
privirea. Obişnuiam să i-l perii. li plăcea să fac asta. 

Mariana zâmbi politicos. Luă în mână o jucărie mică de 
pluş - un iepuraş pufos care era rezemat de oglindă. Spre 
deosebire de bătrâna Zebră a lui Zoe, roasă şi ponosită 
după ani de smotoceală, această jucărie arăta ciudat de 
nouă, aproape neatinsă. 

Elsie rezolvă iute misterul. 

— Eu i l-am cumpărat. Era aşa de însingurată atunci 
când a ajuns aici! Avea nevoie de un muţunache pufos pe 
care să-l strângă în braţe. Aşa că i l-am adus pe iepurilă. 

— Drăguţ din partea dumneavoastră. 

— Elsie are inima cât roata carului. Tot eu i-am adus şi 
buiota. E groaznic de frig aici noaptea. Pătura aia pe care 
o primesc ei nu-i bună de nimic, e subţire ca un carton. 
Femeia căscă, arătând plictisită, şi o întrebă: Crezi că mai 
stai mult, dragă? Că eu trebuie să-mi văd de treabă. Mai 
am o scară de curăţat. 

— Nu vreau să vă rețin. Poate... poate aş putea să mai 
stau câteva minute? 

Elsie chibzui o clipă. 

— În ordine. Mă duc să trag câteva fumuri înainte să mă 
întorc la lucru. Trage uşa după dumneata când pleci. 

— Mulţumesc. 

Elsie ieşi şi închise uşa. Mariana oftă. Slavă Domnului! 
Se uită în jur. Încă nu găsise - orice o fi fost ceea ce căuta. 
Spera că avea să recunoască acel lucru când îl vedea. Un 
fel de indiciu - o revelaţie despre starea de spirit a Tarei. 
Ceva care s-o ajute să înţeleagă - dar ce era? 

Se duse la comodă şi deschise pe rând sertarele, 
cercetându-le conţinutul. O sarcină deprimantă, morbidă. 
Era ca o operaţie chirurgicală, de parcă ar fi tăiat trupul 
Tarei şi ar fi scormonit printre organe. Îi examina lucrurile 
cele mai intime - lenjeria de corp, cosmeticele, produsele 
pentru îngrijirea părului,  paşaportul, permisul de 
conducere, cardurile de credit, fotografiile din copilărie, 


< 108 >» 


instantaneele ei ca bebeluş, micile amintiri şi însemnările 
pe care le făcuse, vechi chitanţe de la cumpărături, 
tampoane rătăcite, fiole de cocaină goale, tutun împrăştiat 
şi urme de marijuana. 

Era ciudat: Tara dispăruse, întocmai ca Sebastian - 
lăsându-şi în urmă toate lucrurile. „După ce murim, tot ce 
rămâne în urma noastră este un mister; şi lucrurile 
noastre, desigur, sunt menite să fie cercetate de alţii”, se 
gândi. 

Hotări să se lase păgubaşă. Orice o fi fost ceea ce căuta, 
nu era acolo. Poate că, de fapt, nici nu existase. Inchise 
ultimul sertar şi dădu să plece. 

În momentul în care deschise uşa, ceva o făcu să se 
oprească... şi să se întoarcă. Se uită prin încăpere încă o 
dată. 

Ochii îi rămaseră la panoul de plută de pe perete, de 
deasupra biroului. Erau prinse pe el însemnări, pliante, 
ilustrate, două fotografii. 

Una dintre ilustrate era o imagine pe care o cunoştea: 
un tablou de Tiţian - Tarquinius şi Lucreția. Se întinse s-o 
studieze mai atent. 

Lucreția era în dormitor, pe pat, despuiată şi lipsită de 
apărare; Tarquinius stătea în picioare lângă pat, ridicând 
deasupra ei un pumnal care lucea în lumină, şi era pregătit 
să lovească. Era frumos, dar profund tulburător. 

Desprinse ilustrata de pe panou. O întoarse pe partea 
cealaltă. 

Acolo, pe dos, era un citat scris de mână cu cerneală 
neagră. Patru versuri, în greaca veche: 


Ev GE NĂO1 VPGOHA TAVTOV ENIIPENIEL: 
ooáča KeAevovoiv ue napOEvov K6pn 
Ahunrpoc, Tic EOTi NATPOG EVyevobc, 
Trponoid tT’ ExOpov KÀ nmóàsı OWTĂPLAV. 


Se holbă la ele nedumerită. 


< 109 + 


7 


Mariana o găsi pe Clarissa aşezată în fotoliul de lângă 
fereastră, cu pipa în mână, înconjurată de nori de fum, 
corectând un teanc de lucrări pe care le ţinea în poală. 

— Putem vorbi un pic? o întrebă din prag. 

— Oh, Mariana! Eşti încă aici? Intră, intră. Clarissa îi 
făcu semn să vină. Ia loc. 

— Nu te întrerup? 

— Orice mă poate lua de la corectarea lucrărilor e o 
păsuire cu adevărat bine-venită. Clarissa zâmbi şi puse 
deoparte foile, apoi îi aruncă o privire plină de curiozitate 
Marianei, care se aşeza pe canapea. Ai hotărât să mai stai? 

— Doar câteva zile. Zoe are nevoie de mine. _ 

— Bine. Foarte bine. Sunt tare bucuroasă. Işi reaprinse 
pipa şi pufăi un moment. Acum, ce pot face pentru tine? 

Mariana vâri mâna în buzunar, scoase ilustrata şi i-o 
dădu. 

— Am găsit asta în camera Tarei. Mă întrebam ce 
înţelegi din ea. 

Clarissa se uită un moment la pictură, apoi răsuci 
ilustrata. Înălţând o sprânceană, citi versurile cu glas tare: 

— Ev 6E noL yvõpa TAVTĂOV EprpeEnei: / opáta 
KeAevovoiv ue napO£vov KOpN / ANUNTPOCG, ÎTIC EOTI NATPOG 
EvyEvovc, / rponaiă t’ ExOpâ)v Kai nmóàsı OwTĂpLav. 

— Ce este? întrebă Mariana. Recunoşti citatul? 

— Cred că este Euripide. Heraclizii, dacă nu mă înşel. 
Ţi-e cunoscută? 

Mariana simţi o fulgerare de ruşine că nu auzise 
niciodată de piesă, darămite s-o citească. 

— Adu-mi aminte, te rog. 

— Se petrece în Atena, spuse Clarissa întinzând mâna 
după pipă. Regele Demofon se pregăteşte de război, ca să 
apere oraşul de micenieni. Îşi propti pipa în colţul gurii, 
scăpară un chibrit şi o aprinse iar. Zise printre pufăieli: 
Demofon consultă oracolul... ca să afle şansele de succes... 
Citatul este din această parte a piesei. 


e 110 >» 


— Înţeleg. 

— Asta te ajută? 

— Nu prea. 

— Nu? Clarissa împrăştie cu mâna un nor de fum. Care-i 
problema? 

Mariana zâmbi auzind întrebarea. Uneori mintea 
sclipitoare a Clarissei o făcea să pară un pic obtuză prin 
comparaţie. 

— Greaca mea veche e cam ruginită, mă tem. 

— Ah... da. Desigur, iartă-mă... Clarissa aruncă o privire 
ilustratei. În mare, spune: „Oracolele sunt de acord: pentru 
a învinge duşmanul şi a salva oraşul... trebuie să fie 
sacrificată o fecioară - o fecioară de viţă nobilă...” 

Mariana clipi surprinsă. 

— De viţă nobilă? Zice asta? 

Clarissa încuviinţă din cap. 

— Fiica unui natpòç evyevobc - un nobil... trebuie să-i 
fie sacrificată lui kOpn Anunrpoc. 

— Anunrpoc ? 

— Zeița Demetra. Şi KOpn, desigur, înseamnă... 

— Fiică. 

— Aşa e. Clarissa dădu din cap aprobator. O fecioară de 
viţă nobilă trebuie să-i fie sacrificată fiicei Demetrei adică 
Persefonei. 

Mariana simţi cum inima i-o lua la galop. „Nu-i decât o 
coincidenţă. Nu înseamnă nimic”, îşi zise. Clarissa îi dădu 
ilustrata zâmbind. 

— Persefona era o zeiţă cam răzbunătoare, sunt sigură 
că ştii asta. 

Incapabilă să vorbească, Mariana se mulţumi să 
încuviinţeze din cap. 

Bătrâna profesoară o privi cu atenţie. 

— S-a întâmplat ceva, draga mea? Pari un pic... 

— Sunt bine... numai că... 

O clipă se gândi să încerce să-i explice. Dar cum? Să-şi 
dezvăluie ideea  superstiţioasă că această zeiță 
răzbunătoare avusese de-a face cu moartea soţului ei? 
Cum ar fi putut să spună asta cu voce tare fără să pară cu 


e 111 œ» 


totul sărită de pe fix? Aşa că ridică din umeri şi murmură: 

— E un pic ironic, asta-i tot. 

— Ce anume? A, vrei să zici că Tara este de viță nobilă - 
şi a fost sacrificată, ca să zicem aşa? Într-adevăr, o ironie 
foarte neplăcută. 

— Şi nu crezi că ar putea să fie mai mult decât atât. 

— Adică? _ 

— Nu ştiu. Doar că... de ce era acolo? În camera ei. De 
unde a venit ilustrata? 

Deloc impresionată de agitația vizitatoarei sale, Clarissa 
îşi flutură pipa. 

— O, asta e uşor. În semestrul ăsta, Tara avea de făcut o 
lucrare despre tragedia greacă. Nu-i deloc imposibil să fi 
copiat un fragment dintr-una din piese, nu? 

— Nu... presupun că nu. 

— E un pic contrar firii sale, te asigur... După cum sunt 
sigură că va confirma profesorul Fosca. 

Mariana clipi. 

— Profesorul Fosca? 

— EI îi preda tragedia greacă. 

— Înţeleg. Încercând să pară dezinvoltă, Mariana o 
îmboldi să-i ofere mai multe detalii: Chiar aşa? 

— O, da. El este expertul, la urma urmei. E sclipitor. Cât 
eşti aici, ar trebui să asişti la un curs de-al lui. Foarte 
impresionant. Ştii că prelegerile lui au cea mai mare 
audienţă din facultate? Studenţii fac coadă de la parter să 
intre în sală, stau aşezaţi pe podea dacă nu mai sunt locuri. 
Ai mai auzit aşa ceva? Clarissa râse, apoi se grăbi să 
adauge: Desigur, la cursurile mele au fost întotdeauna 
foarte mulţi studenţi. Am fost tare norocoasă în această 
privinţă. Dar nu în aceeaşi măsură, trebuie să recunosc... 
Ştii, dacă eşti curioasă în privinţa lui Fosca, ar trebui să 
stai de vorbă cu Zoe. Ea îl cunoaşte cel mai bine. 

— Zoe? făcu Mariana surprinsă. Cum aşa? 

— Păi, este îndrumătorul ei, la urma urmei. 

— A, înţeleg. Mariana încuviinţă, căzută pe gânduri. Da, 
desigur. 


e 112 œ» 


8 


Mariana o luă pe Zoe în oraş ca să prânzească. Se 
duseră la o braserie franţuzească din apropiere, deschisă 
de curând. Era populară printre studenţii linniţi de foame 
la care veniseră rudele în vizită. 

Era un local mult mai rafinat decât restaurantele pe care 
Mariana şi le amintea din zilele de studenţie. Era plin şi 
zgomotos, cu discuţii, râsete şi tacâmuri ciocnite de 
farfurii. Mirosea îmbietor a usturoi şi vin şi carne care 
sfârâie. Un chelner elegant, cu vestă şi cravată, le conduse 
pe cele două la un separeu din colţ, cu faţă de masă albă şi 
banchete de piele neagră. 

Mariana începu oarecum extravagant, comandând o 
jumătate de sticlă de şampanie rose. Nu era ceva obişnuit 
la ea, şi Zoe înălţă o sprânceană. 

— Ei bine, de ce nu? zise Mariana ridicând din umeri. 
Ne-ar prinde bine un pic de înveselire. 

— Sunt cu totul de acord, răspunse fata. 

Când sosi şampania, bulele trandafirii care sfârâiau şi 
scânteiau în paharele de cristal gros le îmbunătăţiră 
considerabil starea de spirit. La început nu aduseră vorba 
despre Tara sau crimă. Săreau de la un subiect la altul, 
spunându-şi ce mai făcuseră în ultimul timp. Vorbiră 
despre studiile lui Zoe la St. Christopher's şi despre felul 
în care se simţea intrând în anul trei - şi despre imaginea 
frustrant de neclară pe care o avea despre viaţa ei şi ceea 
ce-şi dorea să facă. 

Apoi ajunseră la subiectul dragostei. Mariana o întrebă 
dacă se întâlnea cu cineva. 

— Sigur că nu. Sunt aşa de puşti cei de aici! Sunt 
absolut fericită să n-am pe nimeni. N-o să mă îndrăgostesc 
niciodată. 

Mariana zâmbi. Părea atât de tânără, îşi zise, când 
vorbea aşa. Apele liniștite... Bănuia că, în ciuda protestelor 
lui Zoe, atunci când avea să se îndrăgostească, avea să se 
îndrăgostească puternic şi profund. 


e 113 + 


— Într-o bună zi, o să vezi. O să se întâmple. 

— Nu. Zoe clătină din cap. Nu, mersi. Din câte văd eu, 
dragostea nu aduce decât întristare. 

Mariana nu-şi putu stăpâni râsul. 

— E o viziune cam pesimistă. 

— Nu cumva vrei să zici realistă? 

— Nu prea. 

— Cum rămâne cu tine şi Sebastian? 

Mariana nu era pregătită pentru această lovitură sub 
centură, şi încă dată atât de nonşalant. Avu nevoie de 
câteva secunde ca să-şi găsească vocea. 

— Sebastian mi-a adus mult mai mult decât întristare. 

Zoe îşi ceru imediat scuze. 

— Iartă-mă. N-am vrut să te necăjesc, eu... 

— Nu sunt necăjită. E în ordine. 

Însă nu era în ordine. Faptul că se aflau acolo, în acel 
restaurant plăcut, bând şampanie, le îngăduia să se 
prefacă o vreme - să fugă de crimă şi de toate neplăcerile - 
şi să existe fericite într-o mică bulă a clipei de faţă. Dar 
acum Zoe spărsese acea bulă, şi Mariana simţea cum 
revine întregul şuvoi al tristeţii, îngrijorării şi spaimei sale. 

O vreme mâncară în tăcere. Apoi Mariana spuse cu voce 
scăzută: j 

— Zoe. Cum te descurci...? In privința Tarei? 

Zoe nu răspunse imediat. Dădu din umeri fără să ridice 
privirea. 

— Bine. Nu grozav. Nu pot să nu mă gândesc la asta - la 
felul în care a murit, vreau să zic. Nu pot să mi-o scot din 
cap. 

Ridică ochii spre mătuşa ei, iar aceasta simţi durerea 
empatiei frustrate; ar fi vrut să vindece totul, să alunge 
durerea lui Zoe, aşa cum făcea când era mică, să-i 
bandajeze rana şi să sărute locul ca să-i treacă, însă de 
data asta era imposibil. Se întinse peste masă şi o strânse 
de mână. 

— Ştiu că e greu să crezi în momentul ăsta, dar o să fie 
mai uşor. 

— Da? A trecut mai mult de un an de când a murit 


e 114 


Sebastian, şi nu e deloc mai uşor. Încă doare, oftă Zoe. 

— Ştiu. Mariana nu putea s-o contrazică, întrucât avea 
dreptate. Tot ce putem să facem este să încercăm să le 
cinstim amintirea - în cel mai bun mod în care suntem în 
stare. 

Zoe îi susţinu privirea şi dădu din cap aprobator. 

— Înţeleg. 

Mariana continuă: 

— Şi cel mai bun fel de-a o cinsti pe Tara... 

— Este să-l prindem? 

— Da. Şi o vom face. 

Zoe păru consolată de acest gând. 

— Aşadar, ai făcut vreun progres? 

— De fapt, chiar am făcut, zâmbi Mariana. Am vorbit cu 
camerista Tarei, Elsie. Şi a zis... 

— Of, Dumnezeule mare! exclamă Zoe dându-şi ochii 
peste cap. Află de la mine că Elsie e sociopată. Şi Tara o 
ura. 

— Zău? Elsie s-a lăudat că erau foarte apropiate... Elsie 
a spus şi că ai fost nepoliticoasă cu ea. 

— Pentru că e psihopată, de aceea. Mi se încreţeşte 
pielea când o văd. 

„Psihopată” nu era cuvântul pe care l-ar fi folosit 
Mariana, însă nu era cu totul în dezacord cu impresia lui 
Zoe. 

— În orice caz, nu-ți stă în fire să fii nepoliticoasă. După 
o clipă de ezitare adăugă: Elsie a dat de înţeles şi că ştii 
mai multe decât îmi spui. 

O privi cu atenţie, însă fata se mulţumi să dea din umeri. 

— Nu contează. Ţi-a spus şi că Tara i-a interzis să mai 
intre în camera ei? Pentru că Elsie tot intra fără să bată la 
uşă, încercând să nimerească atunci când ieşea de la duş. 
Practic, o hărţuia. 

— Înţeleg. Mariana se gândi un pic, apoi vâri mâna în 
buzunar. Şi despre asta ce zici? Scoase ilustrata pe care o 
găsise în camera Tarei şi-i traduse citatul. Crezi că e 
posibil ca Tara să fi scris versurile? 

Zoe clătină din cap. 


<e 115» 


— Mă îndoiesc. 

— De ce spui asta? 

— Păi, sinceră să fiu, Tarei nu-i păsa nici cât negru sub 
unghie de tragedia greacă. 

Mariana nu-şi putu stăpâni zâmbetul. 

— Ai vreo idee cine ar fi putut să i-o trimită? 

— Nu prea. E tare ciudat să faci asta. Un citat aşa de 
sinistru. 

— Şi profesorul Fosca? 

— Ce-i cu el? 

— Crezi că ar putea fi autorul? 

Zoe ridică din umeri. Nu părea convinsă. 

— Adică, poate - dar de ce să trimită un mesaj în greaca 
veche? Şi de ce acel mesaj? 

— Într-adevăr, de ce? Mariana încuviinţă din cap pentru 
sine. Peste câteva momente, privind-o cu atenţie, zise: 
Vorbeşte-mi despre el. Despre profesor. 

— Ce anume vrei să-ţi spun? 

— Păi, cum este? 

Zoe ridică din umeri, şi pe faţă îi apăru o uşoară 
încruntare. 

— Ştii deja. Ţi-am povestit despre el când a început să- 
mi predea. V-am spus, ţie şi lui Sebastian. 

— Ne-ai spus? Dintr-odată, Mariana se lumină: A, da, 
profesorul american. Asta e. Acum îmi amintesc. 

— Da? 

— Da, îmi rămăsese în minte, cine ştie de ce. Sebastian 
se întreba dacă nu cumva ţi-a căzut cu tronc. 

Zoe se strâmbă. 

— Ei bine, s-a înşelat. N-a fost aşa. 

O spusese pe un ton atât de iritat, cu o asemenea 
vehemenţă, încât Mariana se întrebă dacă nu cumva chiar 
îi căzuse cu tronc. Şi ce dacă? Nu era deloc neobişnuit ca 
studenţilor să li se aprindă călcâiele după îndrumători - 
mai ales când erau atât de charismatici şi chipeşi ca 
Edward Fosca. 

Dar poate că o citea greşit pe Zoe... Poate că era 
îndârjită din cu totul alt motiv. 


e 116 - 


Hotări să abandoneze subiectul, cel puţin pe moment. 


e 117 œ 


9 


După prânz se întoarseră la colegiu de-a lungul râului. 

Zoe îşi cumpărase o îngheţată de ciocolată şi era 
absorbită cu totul de ea. Merseră o vreme într-o tăcere 
prietenoasă. 

Tot timpul Mariana era conştientă de un fel de imagine 
dublă - un alt tablou palid proiectat peste cel din faţa 
ochilor ei: Zoe copiliţă, mergând exact pe aceeaşi cărare 
cu pietre sparte, mâncând altă îngheţată. În timpul acelei 
vizite din studenţia Marianei îl cunoscuse micuța Zoe pe 
Sebastian. Îşi amintea sfiala fetiţei - şi cum Sebastian i-o 
risipise cu un mic truc de magician, scoţându-i o liră de 
după ureche, truc care o încântase în continuare ani în şir. 

Şi acum Sebastian mergea alături de ele, desigur, altă 
imagine spectrală proiectată peste prezent. 

„Ciudat, ce lucruri îţi aminteşti.” Mariana se uită la 
banca de lemn veche, roasă de intemperii, în dreptul 
căreia ajunseseră. Ea şi Sebastian şezuseră acolo, pe acea 
bancă, după examenele ei de absolvire, sărbătorind cu 
prosecco amestecat cu creme de cassis şi fumând 
Gauloises albastre şterpelite de Sebastian de la o 
petrecere din ajun. Îşi aminti că-l sărutase; cât de dulci 
fuseseră sărutările acelea, cu urma slabă de băutură 
amestecată cu tutun pe buzele lui! 

Zoe o privi. 

— Eşti foarte tăcută. E vreo problemă? 

Mariana încuviinţă din cap. 

— Putem să ne aşezăm un pic? Şi apoi, repede: Nu pe 
banca asta. Pe aceea, zise arătând spre altă bancă, mai 
departe. 

Merseră până la bancă şi se aşezară. 

Era un loc liniştit, în umbra cu bănuţi de soare a unei 
sălcii, chiar pe malul apei. Crengile salciei se legănau în 
adiere şi vârfurile lor lăsau leneş dâre prin apă. Mariana se 
uită la o barcă purtată de curent pe sub pod. 

Apoi observă o lebădă alunecând pe apă. 


e 118 + 


Pasărea avea ciocul portocaliu şi ochii încercuiți cu 
negru. Arăta destul de rău. Penele cândva strălucitoare 
erau murdare şi pătate la gât, înverzite de apa râului. Cu 
toate acestea, era o făptură impresionantă - ponosită, însă 
senină şi foarte impunătoare. Îşi răsuci gâtul lung şi se uită 
spre Mariana. 

Să fi fost imaginaţia ei, sau o privea ţintă? 

O clipă, ochii negri ai lebedei părură că o măsoară, cu o 
inteligenţă rece. 

În cele din urmă, evaluarea luă sfârşit. Pasărea îşi 
întoarse capul, şi Mariana fu concediată - uitată. Se uită 
după lebăda care dispărea sub pod. 

— Spune-mi, zise aruncându-i o privire lui Zoe. Nuci 
place de el, nu-i aşa? 

— De profesorul Fosca? N-am zis niciodată asta. 

— E doar impresia pe care o am eu. ţi place? 

Zoe ridică din umeri. 

— Nu ştiu... Profesorul mă fascinează, presupun. 

Mariana fu surprinsă să audă asta, şi nu prea ştia ce să 
înţeleagă. 

— Şi nu-ţi place să fii fascinată? _ 

— Sigur că nu. Zoe clătină din cap. Imi place să văd pe 
unde merg. Şi e ceva la el - nu ştiu cum să descriu, e ca şi 
cum ar juca un rol, ca şi cum n-ar fi cine pretinde că este. 
Ca şi cum n-ar vrea să vezi cine este el cu adevărat. Dar 
poate că greşesc... Toţi ceilalţi cred că e uimitor. 

— Da, Clarissa a zis că e foarte popular. 

— Nici nu ştii cât de popular. E ca un cult. Fetele, mai 
ales. 

Mariana se gândi brusc la fetele în alb strânse în jurul 
lui Fosca la slujba ţinută pentru Tara. 

— Vrei să zici prietenele Tarei? Grupul acela de fete? Nu 
sunt şi prietenele tale? 

Zoe scutură din cap cu tărie. 

— Nici vorbă. Mă feresc de ele ca de ciumă. 

— Înţeleg. Nu par foarte populare. 

Zoe o sfredeli cu privirea. 

— Depinde pe cine întrebi. 


< 119 + 


— Adică? 

— Păi, sunt preferatele profesorului Fosca... Clubul 
admiratoarelor lui. 

— Cum adică? De ce le spui aşa? 

Zoe ridică din umeri. 

— Sunt în grupul lui de studiu privat. O societate 
secretă. 

— De ce secretă? 

— E doar pentru ele - studentele lui „speciale”. El le zice 
Fecioarele, pufni Zoe dându-şi ochii peste cap. Nu-i cel mai 
tâmpit lucru pe care l-ai auzit? 

— Fecioarele? Mariana se încruntă. Sunt doar fete 
acolo? 

— Îhî. 

— Înţeleg, murmură Mariana, care începea să vadă unde 
puteau duce toate astea şi de ce Zoe fusese atât de 
reticentă. Şi Tara era una dintre Fecioare? 

— Da, confirmă Zoe. Era. 

— Aha. Şi celelalte? Pot să mă întâlnesc cu ele? 

Zoe se strâmbă. 

— Vrei să faci asta? Nu-s prea prietenoase. 

— Unde sunt acum? 

— Acum? Zoe se uită la ceas. Păi, profesorul Fosca are 
curs peste o jumătate de oră. Toată lumea o să fie acolo. 

Mariana încuviinţă din cap. 

— Atunci o să fim şi noi. 


e 120 » 


10 


Mariana şi Zoe ajunseră la Facultatea de Engleză cu 
numai câteva minute înainte de ora prelegerii. 

Se uitară la panoul din faţa clădirii, căutând orarul zilei. 
Cursul de după-amiază ţinut de profesorul Fosca era în cea 
mai mare sală de la etaj. Porniră într-acolo. 

Sala de curs era un spaţiu mare, bine luminat, cu şiruri 
de bănci din lemn închis la culoare coborând până la 
postamentul de jos, pe care se aflau un pupitru şi un 
microfon. 

Clarissa avusese dreptate în privinţa popularității 
cursurilor lui Fosca: amfiteatrul era ticsit. Găsiră două 
locuri libere în spate, sus de tot. Era o atmosferă palpabilă 
de emotie în rândul publicului, mai apropiată de cea a unui 
concert sau spectacol de teatru decât a unei prelegeri 
despre tragedia greacă, îşi zise Mariana. 

Şi apoi îşi făcu apariţia profesorul Fosca. 

Era îmbrăcat cu un costum negru elegant, părul îl avea 
pieptănat pe spate şi înnodat strâns. Ţinând un dosar cu 
însemnări, traversă postamentul până la pupitru. Reglă 
microfonul, se uită o clipă la cei din sală, apoi îşi plecă 
fruntea. 

Prin public trecu o undă de aţâţare. Toate conversațiile 
încetară. Mariana nu-şi putea alunga o umbră de 
scepticism - teoria grupurilor o învățase să nu ai încredere 
în niciun grup îndrăgostit de profesorul lui; rareori acele 
situaţii se încheiau cu bine. Din punctul ei de vedere, 
profesorul Fosca arăta mai degrabă a star pop bosumflat 
decât a profesor, şi aproape că se aştepta să-l audă 
cântând. Dar când el ridică privirea nu începu să cânte. 
Spre surprinderea ei, avea ochii plini de lacrimi. 

— Astăzi vreau să vorbesc despre Tara, rosti. 

Mariana auzi în jur şoapte şi văzu cum se răsuceau 
capetele, cum se uitau unii la alţii; asta speraseră 
studenţii. Ba chiar observă că doi dintre ei începuseră să 
plângă. 


e 121 œ» 


Lacrimile profesorului i se revărsară din ochi şi se 
prelinseră pe obraji, fără ca el să le şteargă. Nu voia să 
reacționeze la ele, şi glasul îi rămase calm şi ferm. Vorbea 
cu atâta forţă, îşi zise Mariana, încât nu avea nevoie de 
microfon. 

Ce spusese Zoe? Că Fosca dădea întotdeauna un 
spectacol? În cazul acesta spectacolul era atât de bun, 
încât Mariana - la fel ca restul publicului - nu se putea 
împiedica să nu se simtă mişcată. 

— La fel ca mulţi dintre voi, Tara se număra printre 
studenţii mei, iar soarta ei mi-a frânt inima. Îmi vine să 
spun că m-a adus la disperare. Am vrut să contramandez 
cursul de astăzi, însă ce îmi plăcea cel mai mult la Tara era 
forţa ei, neînfricarea ei - şi ea n-ar fi vrut ca noi să ne 
lăsăm pradă disperării şi să fim învinşi de ură. Trebuie să 
mergem mai departe. Aceasta este singura noastră 
apărare în faţa răului... şi cel mai bun mod de a o cinsti pe 
prietena noastră. Astăzi sunt aici pentru Tara. La fel ca voi. 

Izbucni o furtună de aplauze şi aclamații din partea 
publicului, la care el răspunse cu o înclinare a capului. Îşi 
adună însemnările şi ridică din nou privirea. 

— Şi acum, doamnelor şi domnilor, să trecem la lucru. 

Profesorul Fosca era un vorbitor impresionant. Rareori 
se uita pe notițe, dând senzaţia că improviza întregul curs. 
Era însufleţit, atrăgător, spiritual, pasionat - şi, cel mai 
important, prezent; părea să comunice direct cu fiecare 
persoană din public. 

— Astăzi m-am gândit că ar fi o idee bună să vorbesc, 
printre altele, despre liminal în tragedia greacă. Ce 
înseamnă asta? Ei bine, gândiţi-vă la Antigona, silită să 
aleagă între moarte şi dezonoare; sau la Ifigenia, 
pregătindu-se să moară pentru Grecia; sau la Oedip, 
hotărând să se orbească singur şi să rătăcească pe 
drumuri. Liminalul este între două lumi, chiar la marginea 
a ceea ce înseamnă să fii uman, unde eşti despuiat de 
toate; unde transcenzi această viaţă şi trăieşti ceva mai 
presus de ea. Tragediile ne dau o imagine a acestui proces. 

Fosca prezentă un diapozitiv proiectat pe ecranul mare 


e 122 œ» 


din spatele său. Era un basorelief în marmură cu două 
femei care stăteau de o parte şi de alta a unui tânăr gol, 
fiecare cu mâna dreaptă întinsă spre el. 

— Le recunoaşte cineva pe aceste două doamne? 

O mare de capete clătinându-se. Mariana avea o idee, şi 
spera din tot sufletul să se înşele. 

— Aceste două zeițe, spuse el, sunt pe cale să iniţieze un 
tânăr în tainicul cult eleusin. Sunt, desigur, Demetra şi 
fiica sa, Persefona. 

Mariana trase brusc aer în piept. Străduindu-se din 
răsputeri să nu se lase distrasă, încercă să se concentreze. 

— Acesta este cultul eleusin, zise Fosca. Ritul secret din 
Eleusis, care îţi dă exact experienţa liminală de a fi între 
viaţă şi moarte şi de a transcende moartea. Ei bine, ritul 
eleusin este povestea Persefonei - Fecioara, cum i se 
spunea -, zeiţa morţii, regina lumii de dincolo... 

În timp ce vorbea, Fosca prinse pentru o clipă privirea 
Marianei. Zâmbi, abia perceptibil. 

„Ştie. Ştie ce i s-a întâmplat lui Sebastian, şi de aceea 
face asta. Ca să mă chinuiască pe mine.” 

Dar de unde ştia? N-avea cum. Nu era cu putinţă. Nu 
spusese nimănui, nici măcar lui Zoe. Nu era decât o 
coincidenţă, atâta tot; şi nu însemna nimic. Se sili să se 
liniştească şi să se concentreze asupra discursului. 

— Când şi-a pierdut fiica la Eleusis, Demetra a cufundat 
lumea într-o beznă iernatică, până ce Zeus a fost silit să 
intervină. I-a îngăduit Persefonei să se întoarcă din moarte 
în fiecare an, timp de şase luni, care sunt primăverile şi 
verile noastre. Şi apoi, în cele şase luni în care locuieşte în 
lumea de dincolo, avem toamna şi iarna. Lumina şi 
întunericul, viaţa şi moartea. Această călătorie a 
Persefonei - de la viaţă la moarte şi înapoi - a dat naştere 
cultului eleusin. Şi acolo, la Eleusis, în locul de intrare în 
lumea de dincolo, şi tu poţi lua parte la acest rit secret - 
care îţi dă aceeaşi trăire ca a zeiţei. 

Îşi  coborâse vocea, şi Mariana vedea capetele 
înclinându-se în faţă, gâturile lungindu-se ca să prindă 
fiecare cuvânt. li mâncau cu toţii din palmă. 


e 123 + 


— Natura exactă a riturilor eleusine a rămas secretă mii 
de ani, continuă el. Riturile, misterele erau „de nerostit” - 
deoarece erau o încercare de a ne iniţia în ceva mai presus 
de cuvinte. Cei care le-au trăit n-au mai fost aceiaşi. Au 
fost poveşti despre viziuni şi apariţii ale duhurilor şi 
călătorii în viaţa de apoi. Dat fiind că la rituri putea 
participa oricine - bărbaţi, femei, sclavi sau copii -, nici 
măcar nu trebuia să fii grec. Singura cerinţă era să cunoşti 
limba greacă, pentru a putea înţelege ce ţi se spune. Ca 
pregătire, ţi se dădea o băutură numită kykeon, făcută din 
orz. Şi pe acest orz creştea o ciupercă neagră numită 
ergot, care are proprietăţi halucinogene; peste mii de ani, 
din ea avea să fie preparat LSD-ul! Indiferent dacă grecii o 
ştiau sau nu, cu toţii aveau halucinaţii. Ceea ce ar putea să 
explice unele viziuni. 

Fosca spuse asta făcând cu ochiul, şi obţinu râsete. Lăsă 
râsul să se stingă şi reluă pe un ton mai grav: 

— Închipuiţi-vă. Doar pentru o clipă. Închipuiţi-vă că 
sunteţi acolo - închipuiţi-vă aţâţarea şi teama. Toţi acei 
oameni întâlnindu-se la miezul nopţii la Ploutonion şi fiind 
conduşi de preoţi în încăperile din stâncă, în peşterile 
dinăuntru. Singurele lumini erau torţele purtate de preoţi. 
Cât de întunecat şi plin de fum trebuie să fi fost! Stânca 
rece, umedă, înaintând tot mai adânc sub pământ, într-o 
încăpere uriaşă - un spaţiu liminal, chiar la marginea lumii 
de dincolo. Telesterionul, unde aveau loc misterele, era 
imens - patruzeci şi două de coloane de marmură uriaşe, o 
pădure făcută din piatră. Puteau să încapă acolo mii de 
iniţiaţi deodată şi era destul de mare ca să găzduiască alt 
templu - Anaktoronul, spaţiul sacru în care doar preoţii 
puteau să intre, unde erau păstrate relicvele Fecioarei. 

Ochii negri ai lui Fosca scânteiau în timp ce vorbea. 
Vedea toate aceste lucruri în faţa sa, pe când le evoca în 
cuvinte, ca şi cum ar fi aruncat o vrajă. 

— N-o să ştim niciodată exact ce se petrecea acolo - 
misterul eleusin rămâne, la urma urmei, un mister -, însă 
în zori iniţiaţii ieşeau la lumină, după ce trecuseră prin 
experienţa morţii şi renaşterii - şi cu o nouă înţelegere a 


e 124 œ» 


ceea ce înseamnă să fii om, să fii viu. 

Tăcu o clipă şi se uită lung la public. Apoi vorbi cu alt 
ton - scăzut, pasionat, plin de emotie. 

— Dati-mi voie să vă spun ceva - despre aceasta este 
vorba în vechile piese de teatru greceşti. Ce înseamnă să 
fii om. Ce înseamnă să fii viu. Şi dacă vă scapă asta atunci 
când le citiţi, dacă nu vedeţi în ele decât o mână de vorbe 
moarte, atunci vă scapă cu totul afurisitul de miez. Vreau 
să spun, nu doar al pieselor - ci al vieţii voastre chiar 
acum. Dacă nu sunteţi conştienţi de transcendenţă, dacă 
nu percepeţi gloriosul mister al vieţii şi morţii din care 
sunteţi destul de norocoşi să faceţi parte - dacă asta nu vă 
umple de bucurie şi de venerație... atunci aţi putea la fel 
de bine să nu fiți vii. Acesta este mesajul tragediilor. 
Participaţi la minunare. De dragul vostru - de dragul Tarei 
-, trăiţi-o. 

Nu se auzea nici musca. Şi apoi - dintr-odată, aplauze 
spontane tari, pline de emoție. 

Aplauzele ţinură destul de mult. 


< 125 + 


11 


Zoe şi Mariana trebuiră să stea la rând ca să iasă din 
amfiteatru. 

— Ei bine? o întrebă fata privind-o cu curiozitate. Cum ţi 
s-a părut? 

Mariana râse. 

— Ştii, „fascinant” e un cuvânt potrivit. 

Zoe zâmbi. 

— Ţi-am spus eu. 

leşiră în lumina soarelui. Mariana se uită la mulţimea de 
studenţi care se învârteau pe acolo. 

— Sunt aici? Fecioarele? 

Zoe încuviinţă din cap. 

— Acolo. 

Arătă spre şase tinere adunate în jurul unei bănci. Patru 
erau în picioare, două, aşezate; două dintre ele fumau. 

Spre deosebire de ceilalţi studenţi care mişunau pe 
acolo, aceste fete nu erau dezordonate sau îmbrăcate 
excentric. Hainele lor erau elegante şi păreau scumpe. 
Toate erau îngrijite, machiate, frumos coafate, cu 
manichiură. Cea mai distinctivă era atitudinea lor: un 
evident aer de încredere în sine, chiar de superioritate. 
Mariana le examină un moment. 

— Ai dreptate, nu par prietenoase. 

— Nu sunt. Sunt tare snoabe. Se cred aşa de 
„importante”. Presupun că sunt - şi totuşi... 

— De ce spui asta? De ce sunt importante? 

Zoe ridică din umeri. 

— Păi... Arătă spre o blondă înaltă, cocoţată pe 
rezemătoarea băncii. De exemplu, ea e Carla Clarke. Tatăl 
ei e Cassian Clarke. 

— Cine? 

— Of, Mariana. E actor. E celebru. 

Mariana zâmbi. 

— Înţeleg. Bine. Şi celelalte? 

— Cea din stânga, frumuşica aceea cu părul negru tuns 


e 126 » 


scurt? E Nataşa. Rusoaică. Tatăl ei e oligarh sau aşa ceva, 
stăpâneşte jumătate din Rusia. Diya e prinţesă indiană, iar 
anul trecut a avut cea mai mare medie din universitate. 
Practic, e un geniu. Cea cu care vorbeşte e Veronica - tatăl 
ei e senator, cred că a candidat la preşedinţie... li aruncă o 
privire Marianei. Ai prins ideea? 

— Da. Vrei să spui că sunt inteligente şi totodată foarte 
privilegiate. 

Zoe dădu aprobator din cap. 

— Doar auzind despre vacanţele lor e destul ca să-ţi vină 
să verşi. Întotdeauna iahturi şi insule particulare şi cabane 
pentru schi... 

— Îmi închipui, surâse Mariana. 

— Nu-i de mirare că toată lumea le urăşte. 

— Chiar toată lumea? 

— Mă rog, toată lumea le invidiază, oricum, spuse Zoe. 

Mariana se gândi un pic. 

— Bine. Hai să facem o încercare. 

— Ce vrei să spui? 

— Hai să vorbim cu ele despre Tara şi Fosca. 

— Acum? Zoe clătină din cap. Nici vorbă. N-o să meargă. 

— De ce nu? 

— Nu te cunosc, aşa că se vor închide în ele sau mai rău, 
se vor întoarce împotriva ta, mai ales dacă pomeneşti de 
profesor. Crede-mă, n-o face. 

— S-ar zice că ţi-e frică de ele. 

— Îmi este, să ştii. Sunt îngrozită, mărturisi fata. 

Înainte ca Mariana să poată răspunde, îl văzu pe 
profesorul Fosca ieşind din clădirea cu amfiteatrul. Se 
duse la fete, iar ele se strânseră în jurul lui şoptind intim. 

— Haide, zise Mariana. 

— Ce? Nu, Mariana, să nu... 

Fără s-o bage în seamă pe Zoe, se îndreptă spre Fosca şi 
studente. 

În vreme ce se apropia, profesorul ridică privirea spre 
ea şi-i zâmbi. 

— Bună ziua, Mariana. Mi s-a părut că te văd în 
amfiteatru. 


e 127 œ» 


— Aşa este. 

— Sper că ţi-a plăcut. 

Mariana căută cuvintele potrivite. 

— A fost foarte... instructiv. Foarte impresionant. 

— Mulţumesc. 

— Sunt studentele dumneavoastră? îl întrebă uitându-se 
la tinerele adunate în jurul lui. 

— Unele dintre ele, răspunse el amuzat. Unele dintre 
cele mai interesante. 

Mariana le zâmbi fetelor, însă ele îi răspunseră cu o 
privire împietrită, un zid orb. 

— Eu sunt Mariana, se prezentă. Mătuşa lui Zoe. 

Se uită în jur, dar Zoe n-o urmase şi nu se vedea pe 
nicăieri. Se răsuci înapoi spre grupul de studente. 

— Ştiţi, n-am putut să nu vă remarc la slujba pentru 
Tara. leşeaţi toate în evidenţă, îmbrăcate în alb, le spuse 
zâmbind. Sunt curioasă de ce. 

Sesiză o uşoară ezitare. Apoi una dintre ele, Diya, îi 
aruncă o privire lui Fosca şi răspunse: 

— A fost ideea mea. În India întotdeauna purtăm alb la 
înmormântări. Şi albul era culoarea preferată a Tarei, aşa 
că... 

Ridică din umeri, şi altă fată îi completă fraza. 

— Aşa că am purtat alb în cinstea ei. 

— Ura negrul, a zis alta. 

— Înţeleg, spuse Mariana încuviințând din cap. E 
interesant. 

Le zâmbi din nou fetelor. Ele nu-i răspunseră la zâmbet. 

În tăcerea care se lăsase, Mariana se uită la Fosca. 

— Domnule profesor, aş vrea să cer o favoare. 

— Spune. 

— Ei bine, decanul m-a rugat, în calitatea mea de 
psihoterapeut, să port câteva discuţii neoficiale cu 
studenţii, să văd cum fac faţă celor întâmplate. Le aruncă o 
privire fetelor. Pot să le rețin pe câteva dintre studentele 
dumneavoastră? 

Lansase propunerea cu toată nevinovăția posibilă, dar 
acum, în timp ce continua să se uite la fete, simţea asupra 


e 128 » 


sa privirea ca un laser a lui Fosca - aţintind-o, încercând s- 
o descifreze. Şi-l imagina gândind, întrebându-se dacă era 
sinceră sau încerca pe ascuns să-l verifice. Profesorul îşi 
consultă ceasul. 

— Tocmai avem lecţie, dar presupun că mă pot lipsi de 
unele. Făcu semn cu capul spre două dintre ele. Veronica? 
Serena? Ce ziceţi? 

Cele două tinere se uitară la Mariana. Era imposibil să-ţi 
dai seama ce părere aveau. 

— Sigur, zise Veronica ridicând din umeri. Vorbea cu 
accent american: Mă rog, am deja un psihiatru... Daro să 
beau un pahar dacă plăteşte ea. 

Serena încuviinţă din cap. 

— Şi eu. 

— Bine, atunci. Un pahar să fie. Mariana îi zâmbi lui 
Fosca. Mulţumesc. _ 

Ochii negri ai profesorului stăruiau pe chipul ei. li zâmbi 
şi el. 

— Mi-a făcut plăcere, Mariana. Sper sincer să obţii tot 
ce doreşti. 


e 129 œ» 


12 


Când plecă împreună cu cele două fete de la Facultatea 
de Engleză, Mariana o găsi pe Zoe pândind la intrare. O 
invită să li se alăture, şi oferta unui pahar o făcu să 
accepte cu reţinere. Se duseră la un bar din St. 
Christopher's College, aflat într-un colţ al curţii principale. 

Barul era în întregime din lemn - duşumea cu scânduri 
vechi, strâmbe şi noduroase, pereţi lambrisaţi cu stejar şi o 
tejghea mare din lemn. Mariana şi cele trei tinere se 
aşezară împreună la masa mare de stejar de la fereastra 
care dădea spre un zid acoperit cu iederă. Mariana se 
aşeză lângă Zoe, faţă în faţă cu Veronica şi Serena. 

Îşi dădu seama că Veronica era fata care citise cu 
emoție din Biblie la slujba pentru Tara. Se numea Veronica 
Drake şi provenea dintr-o familie bogată de politicieni 
americani - tatăl ei era senator la Washington. 

Veronica avea o înfăţişare remarcabilă şi o ştia. Obişnuia 
să-şi dea părut blond peste umăr şi să se joace cu el când 
vorbea. Era foarte machiată, accentuându-şi gura şi ochii 
mari, albaştri. Avea un corp frumos pe care şi-l punea în 
valoare în blugi strâmţi. Şi se purta cu încredere în sine, 
cu autoritatea lipsită de sfială a cuiva care avusese parte 
încă de la naştere de toate avantajele. 

Veronica comandă o halbă de Guinness pe care o dădu 
pe gât la iuţeală, iar asta îi dezlegă limba. Remarcându-i 
nota de preţiozitate din vorbire, Mariana se întrebă dacă 
luase lecţii de dicţie. Când Veronica mărturisi că după 
absolvire voia să devină actriţă, Mariana nu fu surprinsă. 
Îşi spuse că sub machiaj, purtare şi dicţie se afla cu totul 
altă persoană, însă n-avea nicio idee cine anume; era 
posibil ca nici Veronica să nu ştie. 

Peste o săptămână Veronica avea să împlinească 
douăzeci de ani. Încerca să organizeze o petrecere, în 
ciuda atmosferei sumbre din colegiu. 

— Viaţa trebuie să meargă mai departe, nu? Asta e ceea 
ce ar fi vrut Tara. Oricum, închiriez o sală privată la 


e 130 œ» 


Groucho Club din Londra. Zoe, trebuie să vii şi tu, adăugă, 
nu foarte convingător. 

Zoe mormăi cu nasul în pahar. 

Mariana se uită la cealaltă fată - Serena Lewis, care îşi 
sorbea în tăcere vinul alb. Serena avea corpul mic şi suplu, 
şi felul în care şedea acolo ducea cu gândul la o pasăre 
micuță cocoţată pe o ramură, care urmăreşte cu privirea 
totul, dar nu spune nimic. 

Spre deosebire de Veronica, Serena nu era machiată - 
nu că ar fi avut nevoie; avea pielea curată, fără cusur. 
Părul negru şi lung era împletit strâns şi era îmbrăcată cu 
o bluză roz-pal şi o fustă care cobora sub genunchi. 

Serena era din Singapore, dar crescuse într-o serie de 
internate englezeşti. Avea vocea moale, cu un accent 
englezesc distinct din clasa superioară. Pe cât de 
îndrăzneață era Veronica, pe atât de reţinută era Serena. 
Se tot uita la telefon; mâna îi era atrasă de el ca de un 
magnet. 

— Spuneti-mi despre profesorul Fosca, le îndemnă 
Mariana. 

— Ce-i cu el? 

— Am auzit că el şi Tara erau foarte apropiaţi. 

— Nu ştiu unde aţi auzit aşa ceva. Nu erau deloc 
apropiaţi. Veronica se răsuci spre Serena. Erau? 

Ca la un semnal, Serena ridică privirea de la mesajul pe 
care îl scria şi scutură din cap. 

— Nu, deloc. Profesorul se purta frumos cu Tara, însă ea 
nu făcea altceva decât să se folosească de el. 

— Se folosea de el? repetă Mariana. In ce fel se folosea 
de el? 

— Serena n-a vrut să spună asta, interveni Veronica. 
Vrea să spună că Tara îi irosea timpul şi energia. 
Profesorul Fosca munceşte foarte mult cu noi, ştiţi. Este 
cel mai bun îndrumător care poate fi găsit. 

Serena se grăbi s-o aprobe. 

— Este cel mai grozav profesor din lume. Cel mai 
eminent. Şi... 

Mariana întrerupse osanalele. 


e 131 œ» 


— Mă întrebam despre seara crimei. 

Veronica ridică din umeri. 

— Am fost cu profesorul Fosca toată seara. Ne ţinea o 
lecţie particulară în apartamentul său. Tara ar fi trebuit să 
fie acolo, dar nu s-a arătat. 

— Şi la ce oră era asta? 

Veronica îi aruncă o privire Serenei. 

— A început la opt, aşa-i? Şi am continuat până la... Cât 
era? Zece? 

— Da, aşa cred. Zece sau un pic după. 

— Şi profesorul Fosca a fost cu voi tot timpul? 

Ambele fete răspunseră deodată. 

— Da, spuse Veronica. 

— Nu, spuse Serena. 

În ochii Veronicăi fulgeră iritarea. Se uită acuzator la 
colega ei. 

— Ce vrei să zici? 

Serena părea agitată. 

— Oh, eu... nimic. Vreau să zic că a lipsit doar vreo două 
minute, asta-i tot. Să fumeze o ţigară afară. 

Veronica se destinse. 

— Da, aşa a fost. Am uitat. N-a lipsit decât un minut. 

Serena încuviinţă din cap. 

— Nu fumează înăuntru când sunt eu acolo din cauză că 
am astm. E foarte grijuliu. 

Telefonul ei scoase brusc un bip, la primirea unui mesaj. 
Se repezi să vadă, şi faţa i se lumină când citi textul. 

— Trebuie să plec, le spuse. Trebuie să mă întâlnesc cu 
cineva. 

— A, nu! făcu Veronica dându-şi ochii peste cap. 
Bărbatul misterios? 

Serena se încruntă la ea. 

— Termină! 

Veronica râse şi începu să cânte: 

— Serena are un iubit secret! 

— Nu-i iubitul meu. 

— Dar e secret - nu vrea să ne spună cine este. Nici 
măcar mie. Făcu semn cu ochiul, cu tâlc. Mă întreb... e 


e 132 œ» 


însurat? 

— Nu, nu e însurat, bombăni Serena îmbujorându-se. Nu 
e nicicum - doar un prieten. Trebuie să plec. 

— De fapt, şi eu trebuie să plec, zise Veronica. Am 
repetiţie. Îi zâmbi dulce lui Zoe. Ce păcat că n-ai primit 
niciun rol în Ducesa de Amalfi! O să fie un spectacol 
uimitor. Nikos, regizorul, e un geniu. O să fie cu adevărat 
celebru cândva. Arborând un aer triumfător, îi explică 
Marianei: Fu joc rolul Ducesei. 

— Nu încape îndoială. Ei bine, îţi mulţumesc că ai vorbit 
cu mine, Veronica. 

— Nicio problemă. 

Veronica îi aruncă o privire şireată, apoi plecă din bar, 
urmată de Serena. 

— Îîîh... Zoe împinse deoparte paharul gol şi oftă lung. 
Ţi-am spus eu. Complet otrăvitoare. 

Mariana n-o contrazise. Nici ei nu-i plăcuseră prea mult. 

Mai important însă, avea impresia, şlefuită de ani de 
lucru cu pacienţii, că şi Veronica, şi Serena o minţiseră. 

Dar despre ce - şi de ce? 


e 133 + 


13 


Ani întregi m-am temut să deschid bufetul în care era. 

Însă astăzi m-am pomenit cocoțat pe un scaun, întinzând 
mâna în sus şi apucând cutia mică din nuiele împletite - această 
colecţie de lucruri pe care voiam să le uit. 

M-am aşezat la lumină şi am deschis-o. Am scotocit prin ea: 
scrisorile de dragoste stinghere, triste, pe care le-am scris 
pentru două fete, dar nu le-am trimis, două poveşti copilăreşti 
despre viaţa la fermă, câteva poezii proaste de care uitasem. 

Insă ultimul lucru din această cutie a Pandorei era ceva de 
care-mi aminteam mult prea bine. Jurnalul intim îmbrăcat în 
piele cafenie pe care l-am ţinut în acea vară în care aveam 
doisprezece ani - vara în care mi-am pierdut mama. 

Am deschis jurnalul şi l-am frunzărit: paragrafe lungi scrise 
cu o mână copilărească, necoaptă. Arăta atât de banal! Însă 
dacă n-ar fi fost conţinutul acestor pagini, viața mea ar fi fost 
foarte diferită. 

Pe alocuri scrisul era greu de descifrat. Era haotic şi 
mâzgălit, mai ales spre sfârșit, ca şi cum ar fi fost scris în grabă, 
într-un acces de nebunie - sau de sănătate mintală. In timp ce 
şedeam acolo, a fost ca şi cum o ceaţă ar fi început să se ridice. 

A apărut o cărare, ducând înapoi până în acea vară. Inapoi în 
tinereţea mea. 

E o călătorie familiară. O fac adesea în vise: cotesc pe 
drumeagul şerpuit, îndreptându-mă spre fermă. 

Nu vreau să merg înapoi. 

Nu vreau să-mi amintesc... 

Și totuşi, trebuie s-o fac. Pentru că asta e mai mult decât o 
mărturisire. E o căutare a ceea ce s-a pierdut, a tuturor 
speranţelor care au pierit şi a întrebărilor uitate. E o căutare a 
explicaţiei: a cumplitelor secrete la care face aluzie jurnalul 
intim al acelui copil - pe care acum îl consult ca o ghicitoare 
care se uita în globul de cristal. 

Atâta doar că nu caut viitorul. 

Caut trecutul. 


e 134 œ» 


14 


La ora nouă, Mariana se duse la Eagle să se întâlnească 
cu Fred. 

Eagle era cel mai vechi local din Cambridge, la fel de 
popular acum ca în secolul al XVII-lea. Era alcătuit dintr-o 
serie de săli mici, lambrisate, legate între ele. Era luminat 
de lumânări şi mirosea a friptură de miel, rozmarin şi bere. 

Sala principală era cunoscută ca „barul RAF*”. Câţiva 
stâlpi susțineau tavanul povârnit, acoperit cu graffiti din al 
Doilea Război Mondial. În vreme ce aştepta la tejghea, 
Mariana deveni conştientă de mesajele de deasupra 
capului său, lăsate de oameni morţi de mult. Piloții 
britanici şi americani folosiseră creioane, lumânări şi 
brichete ca să-şi scrie pe tavan numele şi numărul 
escadronului şi făcuseră desene - de pildă, caricaturi de 
femei schiţate cu ruj. 

Barmanul cu faţă de copil, care purta o cămaşă în 
carouri verde cu negru, îi zâmbi în timp ce scotea din 
maşina de spălat vase o tavă cu pahare aburinde. 

— Cu ce să te servesc, scumpo? 

— Un pahar de sauvignon blanc, vă rog. 

— Vineee! 

Îi turnă în pahar vinul. Mariana plăti, apoi căută un loc 
unde să se aşeze. 

Peste tot erau perechi de tineri care se ţineau de mână 
şi purtau conversații romantice. Refuză să se uite la masa 
din colţ, unde şedea întotdeauna cu Sebastian. 

Se uită la ceas. Nouă şi zece. 

Fred întârzia - poate că n-avea să vină. Spera să fie aşa. 
Intenţiona să mai aştepte zece minute înainte să plece. 

În cele din urmă capitulă şi aruncă o privire spre masa 
din colţ. Era goală. Adunându-şi curajul, se duse să se 
aşeze acolo. 

Începu să mângâie cu vârfurile degetelor crăpăturile din 
lemnul mesei, întocmai cum obişnuia pe vremuri. Aşezată 


ê Royal Air Force - aviația militară britanică. 
<e 135 


acolo, sorbind din vinul rece cu ochii închişi, ascultând 
sunetul atemporal al pălăvrăgelii şi râsetelor din jur, îşi 
putea închipui că fusese transportată în trecut - cât timp 
ţinea ochii închişi, putea fi acolo, în vârstă de 
nouăsprezece ani, aşteptând să apară Sebastian cu tricoul 
lui alb şi blugii decoloraţi, cu ruptura deasupra 
genunchiului. 

— Bună, zise el. 

Însă nu era vocea care trebuia, nu a lui Sebastian, şi 
Mariana se simţi derutată o fracțiune de secundă, înainte 
să deschidă ochii şi să se rupă vraja. 

Vocea era a lui Fred, care avea în mână o halbă de 
Guinness şi îi zâmbea larg. Avea ochii scânteietori şi părea 
îmbujorat. N 

— Iertare pentru întârziere. Îndrumarea a durat mai 
mult, aşa că am pedalat cât de repede am putut. M-am 
ciocnit de un felinar. 

— Ai păţit ceva? A 

— Sunt bine. Felinarul a fost cel care a încasat-o. Imi dai 
voie? 

La gestul ei aprobator, tânărul se aşeză - pe scaunul lui 
Sebastian. O clipă, Mariana se gândi să-i propună să se 
mute la altă masă, dar îşi luă seama. Cum spusese 
Clarissa? Trebuia să nu se mai uite peste umăr. Trebuia să 
se concentreze pe prezent. 

Cu un surâs larg, Fred scoase din buzunar un pacheţel 
cu nuci de caju şi i-l întinse. Ea clătină din cap. 

El îşi aruncă în gură două nuci şi le ronţăi, nedezlipindu- 
şi privirea de pe chipul ei. Tăcerea era stânjenitoare, 
Mariana îl aştepta să spună ceva. Era supărată pe sine. Ce 
căuta acolo, cu puştiul acela cumsecade? Ce idee 
prostească! Hotări să fie necaracteristic de tăioasă. La 
urma urmei, n-avea nimic de pierdut. 

— Uite ce-i, zise. N-o să se întâmple nimic între noi. 
Pricepi? Niciodată. 

Fred se înecă şi începu să tuşească. Abia după ce dădu 
pe gât nişte bere izbuti să-şi recapete răsuflarea. 

— Scuze, îngăimă stingherit. Nu... nu mă aşteptam la 


e 136 œ» 


asta. Mesajul a fost recepționat. Nu eşti de nasul meu, 
evident. 

— Nu te prosti, îi replică Mariana. Nu-i asta. 

— Atunci de ce? 

— Un milion de motive, spuse ea ridicând din umeri. 

— Zi unul. 

— Eşti mult prea tânăr pentru mine. 

— Poftim? Faţa lui Fred se înroşi. Părea indignat şi 
jenat. Asta-i ridicol! 

— Câţi ani ai? 

— Nu-s chiar aşa de tânăr, am aproape douăzeci şi nouă 
de ani. 

Mariana izbucni în râs. 

— Asta-i ridicol. 

— De ce? Câţi ani ai tu? 

— Destui ca să nu-mi rotunjesc vârsta. Am treizeci şi 
şase. 

— Şi ce-i cu asta? făcu el nonşalant. Vârsta nu contează. 
Nu când te simţi... aşa cum te simţi. Ştii, când te-am văzut 
în tren, am avut cea mai puternică presimţire că într-o 
bună zi o să-ţi cer să te măriţi cu mine. Şi tu o să spui da. 

— Ei bine, te-ai înşelat. 

— De ce? Eşti măritată? 

— Da... nu, adică... 

— Să nu-mi spui că te-a părăsit! Ce idiot! 

— Da, asta-mi spun adesea. Mariana oftă, apoi vorbi 
repede, ca să termine cu subiectul: A... murit. Acum un an 
şi ceva. Mi-e greu... să vorbesc despre asta. 

— Îmi pare rău, murmură Fred pleoştit. Acum mă simt 
ca un tont, adăugă peste câteva clipe. 

— Nu trebuie. Nu-i vina ta. Mariana se simţea brusc 
foarte obosită şi supărată pe sine. Îşi goli paharul de vin şi 
spuse: Ar trebui să plec. 

— Nu, încă nu. Nu ţi-am spus ce cred despre crimă. 
Despre Conrad. De aceea te afli aici, nu-i aşa? 

— Ei bine? 

Fred îi aruncă o privire piezişă, vicleană. 

— Cred că au arestat pe cine nu trebuia. 


e 137 œ» 


— Zău? Ce te face să spui asta? 

— L-am întâlnit pe Conrad. Il ştiu. Nu-i un ucigaş. 

Mariana încuviinţă din cap. 

— Nici Zoe nu crede asta. Însă poliţiştii sunt de altă 
părere. 

— Ei bine, am întors povestea asta pe toate părţile. 
Parcă îmi vine să încerc să rezolv eu însumi cazul. Imi 
place să dezleg enigme. Am genul ăla de creier. Ce zici? o 
întrebă surâzător. 

— Ce zic despre ce? 

— Tu şi cu mine? Să facem echipă? Să-l rezolvăm 
împreună? 

Mariana se gândi o clipă. Probabil că i-ar fi fost de folos 
ajutorul lui, însă ştia că ar fi ajuns să-i pară rău. 

Clătină din cap. 

— N-aş crede, dar mulţumesc. 

— Ei bine, dă-mi de ştire dacă te răzgândeşti. Scoase un 
pix din buzunar, îşi mâzgăli numărul de telefon pe dosul 
suportului pentru pahar şi-i dădu cartonaşul. Uite. Dacă ai 
nevoie de ceva, absolut orice, sună-mă. 

— Mulţumesc, dar n-am intenţia să mai stau mult. 

— Tot zici asta, dar eşti încă aici. Fred zâmbi larg. Am 
un presentiment bun în privinţa ta, Mariana. O intuiţie. 
Cred cu tărie în intuiţie. 


A 


m 

La plecarea din local, Fred pălăvrăgea voios. 

— Eşti din Grecia, aşa-i? 

Ea confirmă printr-o înclinare a capului. 

— Da. Am crescut la Atena. 

— Ah, Atena e foarte distractivă. Iubesc Grecia. Ai fost 
în multe insule? 

— În câteva. 

— Ce părere ai de Naxos? 

Mariana încremeni. Rămase în loc cu un aer stingher, 
brusc neputând să se uite la el. 

— Poftim? şopti. 

— Naxos? Am fost acolo anul trecut. Sunt pasionat de 
înot - mă rog, mai ales de scufundări - şi e grozav acolo. Ai 


e 138 œ» 


fost? Chiar că ar trebui... 

— Trebuie să plec. 

Mariana îi întoarse spatele înainte ca Fred să-i poată 
vedea lacrimile din ochi şi plecă fără să se uite înapoi. 

— Oh, îl auzi exclamând. Părea un pic şocat. Atunci, 
bine. Ne vedem mai încolo... 

Mariana nu-i răspunse. „Nu-i decât o coincidenţă. Nu 
înseamnă nimic - uită, nu e nimic. Nimic”, îşi zise. 

Încercă să-şi izgonească din minte gândul la insulă şi 
merse mai departe. 


< 139 + 


15 


După ce îl părăsi pe Fred în bar, Mariana se grăbi să se 
întoarcă la colegiu. 

Seara era mai rece acum, iar în aer plutea o undă de frig 
tăios. Peste râu se lăţea ceața - în faţă, strada dispărea 
într-un nor dens, pâcla plutea deasupra pământului ca un 
fum gros. 

Curând, îşi dădu seama că era urmărită. 

Aceiaşi paşi se auziseră în urma sa curând după ce 
plecase de la Eagle. Erau paşi apăsaţi, paşi de bărbat; 
ghetele grele, cu tălpi tari, loveau în mod repetat pietrele 
pavajului, stârnind ecou pe strada pustie - şi destul de 
aproape în spatele ei. Era greu să-şi dea seama la ce 
distanţă, nu fără să se răsucească. Într-un târziu îşi luă 
inima-n dinţi şi se uită peste umăr. 

Nu era nimeni acolo - nu cât vedea cu ochii, ceea ce nu 
era prea departe. Vălătuci de ceaţă înveleau strada, 
înghiţind-o. 

Îşi văzu de drum. Dădu colţul. 

Peste câteva clipe, paşii veniră după ea. 

Merse mai repede. La fel făcură şi paşii. 

Se uită peste umăr - şi de această dată văzu pe cineva. 

Umbra unui bărbat, nu departe în spatele ei. Mergea 
departe de lumina felinarelor, pe lângă ziduri, ţinându-se 
în întuneric. 

Mariana îşi simţea inima galopând. Se uită în jur după o 
cale de scăpare - şi zări un bărbat şi o femeie mergând la 
braţ pe partea cealaltă a străzii. Cobori repede de pe 
trotuar şi traversă spre ei. 

Tocmai când ajunsese pe trotuarul celălalt, cei doi 
urcară treptele spre uşa unei case, o descuiară şi 
dispărură înăuntru. 

Merse mai departe, ciulind urechile să-şi audă 
urmăritorul. Şi când se uită peste umăr, iată-l: un bărbat în 
haine închise la culoare, cu faţa în umbră, traversa strada 
după ea. 


e 140 - 


Zări la stânga o alee îngustă. Fără să mai stea pe 
gânduri, coti brusc pe acolo şi începu să alerge. N 

Aleea ducea la râu, podul de lemn era în faţa sa. Işi 
înteţi goana ca să treacă peste apă, de cealaltă parte. 

Acolo, pe mal, era mai întuneric, fără felinare care să 
împrăştie bezna. Ceața era mai groasă, rece şi udă pe 
pielea ei, şi mirosea a îngheţ, a zăpadă. 

Mariana feri cu grijă crengile unui copac, apoi îi dădu 
ocol şi se ascunse după el. Se lipi de trunchi, simţindu-i 
scoarţa netedă şi udă, şi încercă să stea cât mai nemişcată 
şi mai tăcută. Respira mai rar şi fără zgomot. 

Cu privirea aţintită spre malul celălalt, se puse pe 
aşteptat. 

Inevitabil, după câteva secunde îl zări - sau zări umbra 
lui - furişându-se pe pod şi pe partea ei de râu. 

Îl pierdu din vedere, dar îi auzea încă paşii, acum pe 
teren mai moale, pe pământ - dând târcoale la câţiva metri 
de ea. _ 

Şi apoi tăcere. Niciun sunet. Îşi ţinu răsuflarea. 

Unde era? Unde se dusese? 

Aşteptă un timp care i se păru nesfârşit, ca să fie sigură. 
Plecase? Se părea că da. A 

leşi cu băgare de seamă de după copac. li trebuiră 
câteva secunde ca să se orienteze. Apoi îşi dădu seama - 
râul era acolo, în faţa sa, lucind în întuneric. Nu trebuia 
decât să se ţină de-a lungul lui. 

Merse repede pe mal până la intrarea din spate a 
colegiului St. Christopher's. Acolo trecu podul de piatră şi 
se duse la poarta mare de lemn din zidul de cărămidă. 

Întinse mâna, apucă inelul de alamă rece şi trase. Poarta 
nu se mişcă. Era încuiată. g 

Mariana şovăi, neştiind ce să facă. In timp ce-şi analiza 
posibilităţile, auzi iar zgomot de paşi. 

Aceiaşi paşi impetuoşi. Acelaşi bărbat. 

Şi se apropia. 

Se uită în jur, însă nu văzu nimic - doar vălătuci de ceaţă 
pierind în umbrele negre. 

Dar îl auzea apropiindu-se, venind pe pod spre ea. 


e 141 œ» 


Încercă din nou poarta - degeaba, nu se clintea. Era 
prinsă în capcană. Simţea cum o cuprinde panica. 

— Cine e? strigă în beznă. Cine-i acolo? 

Niciun răspuns. Doar paşi care erau aproape, mai 
aproape... 

Mariana deschise gura să ţipe... 

Apoi, dintr-odată, la stânga sa, un pic mai departe, se 
auzi un scârţâit. O poartă mică se deschise în zid. Era 
ascunsă în parte de un tufiş, motiv pentru care n-o 
observase înainte. Făcută din lemn simplu, nelăcuit, era 
cam cât o treime din poarta principală. Din ea se ivi în 
întuneric fasciculul unei lanterne care îi lumină faţa, 
orbind-o. 

— E totul în ordine, domnişoară? 

O năpădi un val de uşurare când recunoscu vocea lui 
Morris. În momentul în care îi îndepărtă lumina din ochi, îl 
văzu stând drept, după ce se încovoiase ca să treacă prin 
poarta joasă. Morris avea un pardesiu negru şi mănuşi 
negre. Se uită la ea atent. 

— Sunteţi bine? Îmi făceam rondul. Poarta din spate se 
încuie la zece, ar trebui să ştiţi asta. 

— Am uitat. Da... sunt bine. 

El îndreptă lanterna spre pod. Neliniştită, Mariana 
urmări lumina cu privirea, însă nu se vedea nimeni. 

Ascultă. Linişte deplină. Nu se auzeau paşi. 

Individul plecase. 

— Îmi daţi voie să intru? i se adresă lui Morris. 

— Sigur. Intraţi pe acolo, spuse el făcând semn spre 
poarta mică din spatele său. O folosesc adesea ca 
scurtătură. Urmaţi pasajul şi o să ajungeţi în curtea 
principală. 

— Mulţumesc, zise Mariana. Vă sunt foarte 
recunoscătoare. 

— Pentru nimic, domnişoară. i 

Trecu pe lângă el spre poarta deschisă. Îşi înclină capul, 
se cocârjă un pic şi intră. Pasajul vechi din cărămidă era 
foarte întunecat şi mirosea a umezeală. Poarta se închise 
în urma sa. Îl auzi pe Morris cum o încuie. 


e 142 œ» 


Mariana merse cu atenţie prin pasaj, gândindu-se la cele 
întâmplate. Avu un moment de îndoială - chiar o urmărise 
cineva? Dacă da, cine? Sau era pur şi simplu paranoică? 

În orice caz, era uşurată să se afle înapoi la St. 
Christopher's. 


i 


m 

Ajunse într-un coridor lambrisat cu stejar, o parte a 
clădirii care găzduia cantina din curtea principală. Se 
apropia de capăt când aruncă o privire în spate, iar ceea 
ce văzu o făcu să se oprească. 

De-a lungul pasajului slab luminat atârnau portrete, iar 
unul îi atrăsese în mod special atenția. Era singur pe 
peretele respectiv. Mariana se uită lung la el. Era o faţă pe 
care o recunoştea. 

Clipi de câteva ori, nesigură că vedea bine, apoi se 
apropie încet, ca în transă. 

Rămase pe loc, cu faţa în dreptul feţei din tablou. Miji 
ochii. Da, el era. 

Era Tennyson. 

Dar nu era Tennyson la bătrâneţe, cu părul alb şi barba 
lungă, ca în alte imagini pe care le văzuse Mariana. Era 
Alfred Tennyson tânăr. De fapt, un băieţandru. 

Nu putea să aibă mai mult de douăzeci şi nouă de ani 
când i se făcuse portretul acela. Arăta chiar mai tânăr. Dar 
era neîndoielnic el. 

Rareori văzuse un chip de o asemenea perfecţiune, se 
gândi. Frumuseţea lui îi tăia răsuflarea. Avea falca 
puternică, cu unghiuri bine desenate, buze senzuale şi 
părul lung până la umăr, negru şi răvăşit. O clipă îi veni în 
minte Edward Fosca, dar îl izgoni repede. In primul rând, 
ochii erau cu totul altfel. Ai lui Fosca erau negri, pe când 
ai lui Tennyson erau de un albastru pal, apos. 

Hallam probabil că murise de vreo şapte ani când fusese 
pictat portretul, ceea ce însemna că Tennyson avea în faţă 
un întreg deceniu până să termine In Memoriam. Încă zece 
ani de suferinţă. 

Şi totuşi chipul acela nu era răvăşit de disperare. Se 
putea desluşi pe el surprinzător de puţină emoție, sau 


e 143 >» 


deloc. Nu era tristeţe, nu era nici urmă de melancolie. 
Erau încremenire şi o frumuseţe glacială. Dar nimic 
altceva. 

De ce? 

Era, îşi zise Mariana mijindu-şi ochii spre tablou, ca şi 
cum Tennyson s-ar fi uitat la ceva... ceva aflat nu prea 
departe. 

Da, ochii aceia de un albastru pal păreau că privesc ţintă 
ceva chiar lângă marginea vederii, ceva aflat într-o parte, 
în spatele capului ei. 

La ce se uita oare? 

Se îndepărtă de tablou destul de decepţionată - ca şi 
cum Tennyson ar fi dezamăgit-o. Nu ştia ce nădăjduise să 
găsească în ochii lui - un pic de alinare, poate? Consolare 
sau forţă? Până şi suferinţa cumplită ar fi fost preferabilă. 

Dar nu nimic. 

Alungă portretul din minte şi se grăbi să se întoarcă în 
camera ei. 

În faţa uşii o aştepta ceva. 

Un plic negru pe podea. 

Mariana îl ridică şi-l deschise. Înăuntru era o hârtie 
împăturită. O desfăcu şi o citi. 

Era un mesaj scris cu cerneală neagră, cu litere 
elegante, înclinate: 


Dragă Mariana, 

Sper că eşti bine. Ai vrea oare să ne întâlnim mâine 
dimineaţă ca să stăm un pic de vorbă? Ce zici de ora zece 
în Fellows’ Garden? 

Cu cele mai bune gânduri, 

Edward Fosca 


e 144 œ 


16 


Dacă m-aş fi născut în Grecia antică, la naşterea mea ar fi fost 
numeroase semne rele şi horoscoape care să prezică dezastre. 
Eclipse, comete învâlvorate şi prevestiri despre Judecata de 
Apoi... 

Aşa, n-a fost nimic - de fapt, naşterea mea a fost caracterizată 
prin lipsa oricărui eveniment. Tata, omul care avea să-mi 
strâmbe viaţa şi să mă prefacă în monstrul care sunt, nici măcar 
n-a fost de faţă. Juca de zor cărţi cu unul dintre argaţii de la 
fermă, fumând trabucuri şi bând whisky până noaptea târziu. 

Dacă încerc să mi-o imaginez pe mama, dacă mijesc ochii, 
aproape că pot s-o văd, în ceaţă, neclar - frumoasa mea mamă, 
doar o copilă la cei nouăsprezece ani ai săi, într-o rezervă de 
spital. Aude asistentele vorbind şi râzând în fundul coridorului. 
E singură, dar asta nu-i o problemă. Singură, poate avea un pic 
de tihnă - îşi poate desfăşura gândurile fără teama de a fi 
atacată. Aşteaptă cu nerăbdare pruncul, îşi dă ea seama, 
deoarece pruncii nu vorbesc. 

Stie că soțul său vrea un băiat - dar în taină se roagă să fie 
fată. Dacă e băiat, o să crească şi o să fie bărbat. 

Și în bărbați nu poţi avea încredere. _ 

E uşurată când încep iar contracțiile. li abat atenţia de la 
gânduri. Preferă să se concentreze asupra trupului: respiraţia, 
numărătoarea - durerea arzătoare care îi şterge din minte toate 
gândurile, aşa cum e ştearsă creta de pe tablă. Apoi se lasă în 
voia ei, a durerii crâncene, şi se pierde... 

Până ce, în zori, m-am născut. 

Spre întristarea mamei, nu eram fată. Când tata a auzit 
vestea că avea un băiat, a fost în culmea fericirii. Fermierii, la 
fel ca regii, au nevoie de mulți fii. Eu eram primul. 

Pregătindu-se să-mi sărbătorească naşterea, a ajuns la spital 
cu o sticlă de vin spumos ieftin. 

Dar era o sărbătoare? 

Sau o catastrofă? 

Soarta mea era pecetluită, chiar şi atunci? Era prea târziu? Ar 
fi trebuit să mă sufoce la naştere? Să mă lase să mor şi să 
putrezesc pe dealuri? 

Știu ce ar zice mama dacă ar putea să citească ce scrie aici, 
căutarea vinovăţiei, dorința de a obţine o condamnare. N-ar 


< 145 + 


tolera asta. 

„Nimeni nu-i răspunzător”, ar zice. „Nu proslăvi evenimentele 
din viaţa ta şi nu încerca să le dai un sens. Nu există sens. Viaţa 
nu înseamnă nimic. Moartea nu înseamnă nimic.” 

N-a gândit aşa întotdeauna. 

Mama n-a fost o singură persoană. Era altcineva odinioară, 
când presa flori şi sublinia poezii: un trecut tainic pe care l-am 
găsit ascuns într-o cutie de pantofi, în fundul unui bufet. 
Fotografii vechi, flori turtite, poezii de dragoste cu greşeli de 
ortografie de la tata pentru mama, scrise când îi făcea curte. 
Însă tata a încetat curând să scrie poezii. lar mama a încetat să 
le citească. 

S-a măritat cu un bărbat pe care nu-l cunoştea aproape deloc. 
Iar el a dus-o departe de tot ce cunoscuse ea până atunci. A dus- 
o într-o lume a neplăcerii - cu zori reci şi muncă fizică epuizantă 
cât e ziua de lungă: să cântărească mieii, să-i tundă, să-i 
hrănească. lar şi iar. Și iar. 

Erau şi clipe fermecate, desigur - cum ar fi vremea naşterii 
mieilor, când făpturile micuţe şi nevinovate răsăreau ca 
ciupercile albe. Asta era partea cea mai bună. 

Insă nu-şi îngăduia să se ataşeze de miei. Învăţase să n-o facă. 

Partea cea mai rea era moartea. Constantă, la nesfârşit - şi 
toate procesele asociate cu ea: marcarea animalelor care urmau 
să fie ucise pentru că se îngrăşau prea puţin sau prea mult, sau 
nu rămâneau gestante. Și apoi apărea măcelarul, în halatul lui 
îngrozitor, pătat de sânge. Şi tata zăbovea pe acolo, nerăbdător 
să ajute. li plăcea să omoare. Părea să se delecteze cu asta. 

Mama fugea şi se ascundea cât dura totul, lua pe furiş o sticlă 
de votcă în baie, sub duş, unde credea că nu i se aude plânsul. 
lar eu mă duceam în cel mai îndepărtat ungher al fermei, cât de 
departe puteam. Imi astupam urechile, dar tot auzeam 
zbieretele. 

Când mă întorceam în casă, peste tot plutea duhoarea morții. 
Leşuri ciopârțite în şopronul fără pereţi, cel mai apropiat de 
bucătărie - şi jgheaburi înroşite de sânge. Carnea putea 
îngrozitor cât era cântărită şi împachetată în bucătăria noastră. 
Bucăţele de carne cu sânge închegat se lipeau de masă şi bălți 
de sânge se adunau pe suprafeţe, atrăgând roiuri de muşte 
grase. 

Părțile nedorite ale cadavrelor - organe şi mate şi alte 
rămăşiţe - erau îngropate de tata. Le arunca în puțul din spatele 
fermei. 


< 146 œ» 


Puţul era un loc de care mă feream întotdeauna. Mă îngrozea. 
Tata ameninţa că mă îngroapă de viu în puț dacă nu-l ascult sau 
nu mă port cum trebuie - sau îi trădez secretele. 

„Nimeni n-o să te găsească vreodată”, zicea. „Nimeni n-o să 
ştie vreodată.” 

Îmi tot închipuiam cum e să fiu îngropat de viu în puț - 
înconjurat de stârvuri putrede, în care se zvârcolesc larve şi 
viermi şi alte făpturi cenuşii devoratoare de carne - şi mă 
cutremuram de frică. 

Încă mă cutremur când mă gândesc la asta. 


e 147 œ» 


17 


A doua zi, la zece, Mariana se duse la întâlnirea cu 
profesorul Fosca. 

Ajunse la Fellows’ Garden când ceasul capelei bătea ora 
zece. Profesorul era deja acolo. Purta o cămaşă albă 
descheiată la gât şi o haină de catifea reiată gri-închis. 
Părul lăsat liber îi curgea în jurul umerilor. 

— Bună dimineaţa, îi zise. Mă bucur să te văd. Nu eram 
sigur c-o să vii. 

— Sunt aici. 

— Şi atât de punctuală. Mă întreb ce spune asta despre 
dumneata, Mariana. 

Zâmbi, însă ea nu-i răspunse la zâmbet. Era hotărâtă să 
dezvăluie cât mai puţin cu putinţă. 

Fosca deschise poarta de lemn şi-i făcu semn să intre în 
grădină. 

— Mergem? 

Îl urmă înăuntru. În Fellows’ Garden aveau acces doar 
profesorii şi invitaţii lor, studenţilor fiindu-le interzis să 
intre. Mariana nu-şi amintea să mai fi fost vreodată acolo. 

O izbi imediat atmosfera senină, frumuseţea locului. Era 
o grădină cufundată în stilul epocii Tudorilor, înconjurată 
de un zid de cărămidă vechi, neregulat. Flori de valeriană 
roşii ca sângele creşteau printre cărămizi, în crăpături, 
spărgând încetul cu încetul zidul. 

Şi peste tot se vedeau plante viu colorate în trandafiriu, 
albastru şi roşu înfocat. 

— E minunat, murmură ea. 

Fosca încuviinţă din cap. 

— O, da, într-adevăr. Vin aici adesea. 

În timp ce păşeau pe cărare, Fosca reflectă cu glas tare 
la frumuseţea grădinii şi a oraşului, în general. 

— E un fel de vrajă aici. O simţi şi dumneata, nu-i aşa? îi 
aruncă o privire. Sunt sigur că ai simtit-o de la bun 
început, la fel ca mine. Mi te pot închipui - o studentă, abia 
coborâtă de pe vapor, în această ţară nouă, în această 


< 148 >» 


viaţă nouă... la fel ca mine. Simplă... singuratică... Am 
dreptate? 

— Vorbiţi despre mine sau despre dumneavoastră? 

Fosca zâmbi. 

— Bănuiesc că amândoi am avut experienţe foarte 
asemănătoare. 

— Am mari îndoieli. 

Profesorul o cercetă o clipă, ca şi cum ar fi fost pe 
punctul de a spune ceva, dar se hotări să n-o facă. Merseră 
mai departe în tăcere. 

În cele din urmă, el zise: 

— Eşti foarte tăcută. Nu mă aşteptam deloc la asta. 

— La ce vă aşteptaţi? 

Fosca ridică din umeri. 

— Nu ştiu. La inchiziţie. 

— Inchiziţie? 

— Interogare, atunci. 

Îi oferi o ţigară. Ea clătină din cap. 

— Nu fumez. 

— Nimeni nu mai fumează - în afară de mine. Am 
încercat să mă las şi n-am reuşit. 

Îşi puse o ţigară între buze. Era o marcă americană, cu 
filtru. Scoase un chibrit, o aprinse şi scoase o trâmbă lungă 
de fum. Mariana privi fumul care dansă câteva momente în 
aer înainte de a dispărea. 

— Te-am chemat să ne întâlnim aici deoarece am simţit 
că trebuie să vorbim. Am auzit că te interesezi de mine. Că 
le pui studenţilor mei tot felul de întrebări... Apropo, 
adăugă Fosca. Am verificat cu decanul. Din câte ştie el, nu 
ţi-a cerut niciodată să vorbeşti cu studenţii, neoficial ori 
altfel. Aşa că întrebarea e simplă: ce mama naibii pui la 
cale? 

Mariana se uită la el şi văzu că o scruta, încercând să-i 
citească gândurile cu ochii lui pătrunzători. Se feri de 
privirea lui şi ridică din umeri. 

— Sunt interesată, asta-i tot... 

— În privinţa mea anume? 

— În privinţa Fecioarelor. 


e 149 » 


— Fecioarelor? Fosca părea surprins. De ce? 

— Pare ciudat să aveţi un grup special de studenţi. Cu 
siguranţă asta nu face decât să stârnească rivalități şi 
resentimente printre ceilalţi, nu? 

Fosca zâmbi şi trase un fum. 

— Eşti specializată în terapia de grup, nu-i aşa? Prin 
urmare, dumneata, mai mult ca oricine, ar trebui să ştii că 
grupurile mici oferă un mediu perfect pentru ca minţile 
excepţionale să înflorească. Asta e tot ce fac, creez acel 
spaţiu. 

— Un cocon pentru minţi excepţionale? 

— Bine zis. 

— Minti feminine. 

Profesorul clipi şi-i aruncă o privire rece. 

— Adesea, cele mai inteligente minți sunt feminine... E 
aşa de greu de acceptat asta? Nu se petrece nimic sinistru. 
Sunt un tip cumsecade, cu îngăduinţă mare pentru alcool - 
dacă cineva suferă vreun abuz aici, eu sunt acela. 

— Cine a pomenit de abuz? 

— Nu fi reticentă, Mariana. Imi dau seama că m-ai pus 
în rolul personajului negativ - un prădător care vânează 
studentele vulnerabile. Numai că acum, că te-ai întâlnit cu 
aceste tinere doamne, vezi că n-au nimic vulnerabil. Nimic 
necuvenit nu se petrece la aceste întâlniri - nu-i decât un 
mic grup de studiu care discută despre poezie, savurând 
vin şi dezbateri intelectuale. 

— Cu excepţia faptului că una dintre aceste fete e 
moartă. 

Profesorul Fosca se încruntă. Prin ochi îi trecu un 
inconfundabil fulger de mânie. Se uită lung la ea. 

— Crezi că poţi vedea în adâncul sufletului meu? 

Mariana îşi feri privirea, stingherită de întrebare. 

— Nu, sigur că nu. N-am vrut să... 

— Las-o baltă. Trase iar din ţigară; toată mânia părea să 
i se fi evaporat când reluă: Cuvântul „psihoterapeut”, după 
cum ştii, vine din cuvintele greceşti psyche, care înseamnă 
„suflet”, şi therapeia, care înseamnă „vindecare”. Eşti o 
vindecătoare de suflete? O să mi-l vindeci pe al meu? 


< 150 - 


— Nu. Doar dumneavoastră puteţi face asta. 

Fosca azvârli ţigara pe cărare şi o apăsă cu piciorul în 
pământ. 

— Eşti hotărâtă să nu-ți placă de mine. Nu ştiu de ce. 

Spre iritarea sa, Mariana îşi dădu seama că nici ea nu 
ştia. 

— Ne întoarcem? 

Porniră înapoi spre poartă. El se tot uita la Mariana. 

— Mă intrigă persoana ta, îi spuse. Mă întreb la ce te 
gândeşti. 

— Nu mă gândesc. Ascult, atâta tot. 

Şi asta făcea. Mariana n-o fi fost detectiv, însă era 
terapeut şi ştia să asculte. Să asculte nu doar ce se spune, 
ci şi tot ce nu este spus, toate cuvintele nerostite - 
minciuni, evitări, proiectări, transferuri şi alte fenomene 
psihologice care apar între doi oameni şi care necesită un 
fel special de ascultare. Trebuia să asculte toate 
sentimentele pe care Fosca i le comunica inconştient, într- 
un context terapeutic, acele sentimente ar fi fost numite 
transferuri şi i-ar fi zis tot ce voia să ştie despre acest 
bărbat, cine era - şi ce ascundea. Câtă vreme îşi putea ţine 
propriile emoţii departe, desigur, ceea ce nu era uşor. 
Încercă să-şi asculte trupul în timp ce mergeau şi percepu 
o încordare crescândă: falca încleştată, dinţii strânşi pe 
muşcătură. Simţi o arsură în stomac, o furnicătură pe piele 
- pe care le asocia cu mânia. 

Dar a cui mânie? A ei? 

Nu. Era a lui. 

Mânia lui. Da, putea să o simtă. Acum el tăcea, dar sub 
tăcere era furie. O renega, desigur, însă era acolo, 
clocotind sub suprafaţă: cumva, Mariana îl înfuriase în 
timpul acestei întâlniri; fusese imprevizibilă, greu de citit, 
dificilă. Îşi zise brusc: „Dacă poate să se înfurie aşa de 
tare, aşa de repede, ce se întâmplă dacă îl provoc cu 
adevărat?” 

Nu era sigură că ţinea să afle. 

Când ajunseră la poartă, Fosca se opri şi o măsură 
gânditor cu privirea. În cele din urmă, luă o hotărâre. 


e 151 œ» 


— Ai vrea oare să continuăm această conversaţie... la 
cină? Ce zici de mâine-seară? 

Se uita la ea, aşteptând răspunsul. Mariana îi susţinu 
privirea fără să clipească. 

— În regulă. 

Fosca zâmbi. 

— Perfect. În apartamentul meu, la opt? Şi încă ceva... 

Pe neaşteptate, se aplecă în faţă... 

Şi o sărută pe buze. 

Nu durase decât o clipă. Până ca Mariana să poată 
reacţiona, el se trăsese deja înapoi. 

Fosca se răsuci şi trecu pe poarta deschisă. Mariana îl 
auzi fluierând în vreme ce se îndepărta. 

Îşi şterse buzele cu pumnul. 

„Cum îndrăzneşte?” 

Se simţea ca şi cum ar fi fost agresată, atacată; şi că el 
cumva câştigase, izbutise s-o prindă pe picior greşit, s-o 
intimideze. 

De această dată mânia pe care o simţea nu era a lui. 

Era a ei. 

În întregime a ei. 


e 152 » 


18 


După ce se despărţi de Fosca, Mariana scoase din 
geantă suportul pentru pahar pe care i-l dăduse Fred. 
Formă numărul şi-l întrebă dacă avea timp pentru o scurtă 
discuţie. 

Peste douăzeci de minute se întâlni cu Fred la poarta 
principală de la St. Christopher's. Tânărul îşi legă bicicleta 
de gard cu lanţul, apoi vâri mâna în taşcă şi scoase două 
mere roşii. 

— Eu numesc asta mic dejun. Vrei unul? 

Îi întinse un măr. În primul moment ea vru să-l refuze, 
însă, dându-şi seama că-i era foame, încuviinţă din cap. 

Fred păru încântat. Alese mărul cel mai frumos, îl lustrui 
pe mânecă şi i-l dădu. 

— Mulţumesc. 

Mariana îl luă şi muşcă. Era fraged şi dulce. 

Fred îi zâmbi, vorbind printre înghiţituri: 

— Am fost bucuros să te aud la telefon. Aseară ai plecat 
cam brusc, am crezut că te-am supărat cu ceva. 

Mariana ridică din umeri. 

— N-a fost vina ta. A fost... Naxos. 

— Naxos? întrebă el nedumerit. 

— E... locul în care a murit soţul meu. S-a... înecat acolo. 

— Of, lisuse Hristoase! Ochii lui Fred se lărgiră. Of, 
Dumnezeule! Îmi pare aşa de rău... 

— N-ai ştiut? 

— Cum aş fi putut să ştiu? Sigur că nu. 

— Deci e o simplă coincidenţă? stărui ea privindu-l cu 
atenţie. 

— Păi... ţi-am spus. Sunt un pic clarvăzător. Aşa că poate 
am prins din zbor ceva, şi de asta mi-a răsărit în minte 
Naxos. 

Mariana se încruntă. 

— Scuză-mă, dar nu cred. 

— Ei bine, e adevărat. Ca să rupă tăcerea stânjenitoare 
care se lăsase, Fred rosti: Uite ce-i, îmi pare rău dacă te- 


e 153 + 


am rănit... 

— N-ai făcut-o, de fapt. N-are importanţă. 

— De aceea m-ai sunat? Să-mi spui asta? 

Mariana clătină din cap. 

— Nu. E 

Nu prea ştia de ce îl sunase. Probabil era o greşeală. Îşi 
spusese că avea nevoie de ajutorul lui Fred, însă de fapt 
era o scuză - probabil că se simţea doar singură şi o 
supărase întâlnirea cu Fosca. Îşi reproşa că făcuse asta, 
dar prea târziu; dacă tot îl chemase, putea măcar să 
profite la maximum de prezenţa lui. 

— Vino, îi spuse. Vreau să-ţi arăt ceva. 

Intrară în colegiu şi traversară Main Court, apoi trecură 
printr-o arcadă în Eros Court. 

Mariana aruncă o privire spre fereastra lui Zoe. Nepoata 
ei nu era acasă, avea curs cu Clarissa. Dinadins nu-i 
vorbise despre Fred, pentru că nu ştia cum să-i explice 
fetei de ce închegase o relaţie cu el. Nu şi-o putea explica 
nici ei înseşi. 

În timp ce se apropiau de scara Tarei, Mariana făcu 
semn cu capul spre fereastra de la parter. 

— Asta e camera Tarei. În seara în care a murit, 
camerista ei a văzut-o ieşind exact la opt fără un sfert. 

Fred arătă spre poarta dosnică prin care se ieşea din 
Eros Court spre The Backs. 

— Şi a ieşit pe acolo? 

— Nu. Clătinând din cap, Mariana întinse mâna în 
direcţia opusă, prin arcadă. A ieşit prin Main Court. 

— Hmm... asta-i ciudat. Poarta din spate duce la râu - 
cea mai scurtă cale spre Paradis. 

— Ceea ce sugerează că se ducea altundeva. 

— Să se vadă cu Conrad, cum a spus el? 

— Poate. După o clipă de gândire, Mariana spuse: Mai e 
ceva. Morris, portarul, a văzut-o pe Tara ieşind pe poarta 
principală la ora opt. Aşadar, dacă a plecat din cameră la 
opt fără un sfert...? 

Lăsă întrebarea în aer. Fred o termină. 

— De ce i-au trebuit cincisprezece minute ca să 


e 154 œ» 


parcurgă o distanţă care ar lua un minut, două cel mult? 
Înţeleg... Păi, ar putea să fie orice. Ar fi putut să-i scrie 
cuiva un mesaj, sau să fi văzut un prieten, sau... 

În timp ce el vorbea, Mariana se uita la stratul de flori 
de sub fereastra Tarei, un petic cu flori de degeţel violete 
şi roz. 

Şi acolo, pe pământ, era un muc de ţigară. Se aplecă şi-l 
luă. Avea un filtru alb distinctiv. 

— E o marcă americană, zise Fred. 

Mariana încuviinţă din cap. 

— Da... ca acelea pe care le fumează profesorul Fosca. 

— Fosca? Fred îşi cobori glasul: Am auzit de el. Am 
prieteni în colegiul ăsta. Am auzit poveştile. 

Mariana îl privi întrebător. 

— Ce poveşti? La ce te referi? 

— Cambridge e un loc mic. Toţi vorbesc. 

— Şi ce spun? 

— Că Fosca e faimos - sau rău famat... Oricum, 
petrecerile lui sunt. 

— Ce petreceri? Ce anume ştii? 

Fred ridică din umeri. 

— Nu mare lucru. Sunt numai pentru studenţii lui. Dar 
am auzit că-s demenţiale. O privi atent, descifrându-i 
expresia. Crezi că el a avut ceva de-a face cu asta? Cu 
uciderea Tarei? 

Mariana reflectă câteva momente, apoi cedă. 

— O să-ţi spun ce-am aflat până acum. 

În timp ce se plimbau în jurul curţii îi povesti totul 
despre acuzaţiile Tarei la adresa lui Fosca şi despre 
dezminţirea lui, cu alibiul confirmat de martori. Îi 
mărturisi că, în ciuda alibiului, nu reuşea să se convingă 
de nevinovăția lui. Se aştepta ca Fred să râdă sau s-o ia 
peste picior, sau cel puţin să n-o creadă, însă el n-o făcu, 
lucru pentru care îi era recunoscătoare. Descoperi că între 
ei se crease o complicitate; pentru prima dată după multă 
vreme, se simţea mai puţin singură. 

— În afară de cazul în care Veronica şi Serena şi 
celelalte mint, încheie Mariana, Fosca a fost cu ele tot 


< 155» 


timpul - în afară de două minute, cât a ieşit să fumeze o 
ţigară... 

— Destul timp cât să coboare şi să se vadă cu Tara aici, 
în curte, dacă o văzuse pe fereastră, sugeră Fred. 

— Şi să stabilească să se vadă în Paradis la ora zece? 

— De ce nu? 

Mariana ridică din umeri. 

— Tot n-ar fi putut s-o facă. Dacă Tara a fost omorâtă la 
ora zece, el n-avea cum să ajungă acolo la timp. E nevoie 
de cel puţin douăzeci de minute ca să parcurgi distanţa pe 
jos, şi probabil mai mult cu maşina... 

— În afară de cazul în care s-a dus pe apă, spuse Fred 
după un moment de gândire. 

Mariana îl privi fără nicio expresie. 

— Poftim? 

— Poate că a luat o barcă. 

— O barcă? 

Suna atât de absurd, că-i veni să râdă. 

— De ce nu? Nimeni nu supraveghează râul, aşa că 
nimeni n-ar fi observat o barcă, mai ales noaptea. Ar fi 
putut să ajungă acolo şi să plece neobservat... în vreo două 
minute. 

Mariana se gândi la asta. 

— Poate că ai dreptate. 

— Ştii să manevrezi o barcă cu fundul plat? 

— Nu prea bine. 

— Eu ştiu, o informă el zâmbind larg. De fapt, sunt chiar 
iscusit, dacă mi se îngăduie să spun asta... Ce zici? 

— Despre ce anume? 

— Mergem la hangar, închiriem o barcă şi verificăm. De 
ce nu? 

Inainte ca Mariana să poată face vreun comentariu, îi 
sună telefonul. Era Zoe. Răspunse imediat. 

— Zoe? Eşti bine? 

— Unde eşti? 

Vocea fetei avea acel ton imperios, neliniştit, care îi 
spunea Marianei că ceva nu era în ordine. 

— Sunt în colegiu. Tu unde eşti? 


e 156 œ» 


— Sunt cu Clarissa. Tocmai au fost aici poliţiştii... 

— De ce? Ce s-a întâmplat? 

Urmă o tăcere. Zoe se străduia din răsputeri să nu 
plângă, îşi dădu seama Mariana. Într-un târziu, spuse într- 
o şoaptă abia auzită: 

— S-a întâmplat din nou. 

— Ce... ce vrei să zici? 

Mariana ştia ce urma să audă. Cu toate acestea, avea 
nevoie ca nepoata ei să rostească vorbele. 

— Altă înjunghiere, îngăimă Zoe. Au mai găsit un 
cadavru. 


e 157 œ» 


PARIEA A TREIA 


O intrigă bine închegată trebuie să fie, prin 
urmare, simplă mai degrabă decât dublă, aşa cum se 
pretinde. Mai trebuie iarăşi ca schimbarea de 
situații să nu ducă de la nenorocire la fericire, ci, 
dimpotrivă, de la fericire la nenorocire, şi nu din 
pricina unei josnicii înnăscute, ci a unei greşeli mari 
săvârşite.” 

Aristotel, Poetica 


7 Aristotel, Poetica, traducere și comentarii de D.M. Pippidi, Editura 
IRI, București, 1998, p. 81. 
< 158 >» 


1 


Cadavrul fusese găsit pe un câmp, la marginea 
Paradisului. Era un izlaz comunal pentru care fermierii 
aveau drepturi de păşunat încă din Evul Mediu, şi un 
fermier, scoțând cireada de vaci în acea dimineaţă, făcuse 
descoperirea îngrozitoare. 

Mariana voia să ajungă acolo cât mai repede posibil. În 
ciuda protestelor furioase ale lui Zoe, nu-i îngădui s-o 
însoţească. Era hotărâtă s-o apere cât mai mult posibil de 
neplăceri, iar ceea ce urma avea să fie neplăcut. 

In schimb, îl luă pe Fred, care folosi harta de pe telefon 
ca să găsească drumul. 

În timp ce mergeau de-a lungul râului, dincolo de colegii 
şi pajişti, Mariana trăgea în piept mirosul de iarbă şi 
pământ şi arbori - şi era purtată înapoi în prima toamnă, 
cu atâţia ani în urmă, când sosise în Anglia, schimbând 
căldura umedă a Greciei pe cerurile de cărbune şi iarba 
udă din estul Angliei. 

De atunci, pentru Mariana zona rurală a Angliei îşi 
păstrase neatins farmecul - până acum. Astăzi nu simţea 
nicio încântare, ci doar o senzaţie de groază care-i 
răscolea stomacul. Acele câmpuri şi pajişti pe care le 
iubea, acele cărări pe care mersese cu Sebastian erau 
pângărite pentru totdeauna. Nu mai erau sinonime cu 
dragostea şi fericirea - de acum încolo, aveau să însemne 
doar sânge şi moarte. 

Nu-şi spuseră mare lucru pe drum. După vreo douăzeci 
de minute, Fred arătă ceva în faţă. 

— Acolo este. 

La marginea câmpului era un şir de vehicule - ale 
poliţiei, care de reportaj - parcate unul în spatele altuia pe 
drumul de pământ. Mariana şi Fred merseră pe lângă 
maşini până ajunseră la banda pusă de poliţie, unde câţiva 
agenţi ţineau în frâu presa. Mai era şi o ceată de gură- 
cască. 

Mariana se uită la ei şi-şi aminti dintr-odată de mulţimea 


e 159 + 


morbidă care se strânsese pe plajă să asiste la scoaterea 
cadavrului lui Sebastian din apă. Îşi aminti acele chipuri - 
expresii  îngrijorate care mascau aţâţarea obscenă. 
Doamne, cum îi mai urâse! Acum, văzând aici aceleaşi 
expresii, o cuprinse greaţa. 

— Haide, zise. Să mergem. 

Fred nu se urni însă. Părea un pic nesigur. 

— Unde? 

Mariana arătă dincolo de banda pusă de poliţie. 

— Pe acolo. 

— Cum o să intrăm? Ne vor vedea. 

Mariana privi în jur. 

— Ce-ar fi să te duci să le abaţi atenţia, ca să-mi dai 
şansa să mă strecor? 

— Sigur. Pot să fac asta. 

— Nu te deranjează că nu vii şi tu? 

Fred clătină din cap ferindu-şi privirea. 

— Sincer să fiu, nu prea suport vederea sângelui - 
cadavre şi chestii de-astea. Prefer să aştept aici. 

— Bine. Nu stau mult. 

— Noroc! 

— Şi ţie, zise ea. 

El stătu câteva clipe ca să-şi adune curajul, apoi se duse 
la poliţişti şi intră în vorbă cu ei, năpădindu-i cu întrebări. 

Mariana profită de ocazie şi se apropie de bandă. Se 
încovoie ca să se strecoare pe dedesubt, apoi îşi îndreptă 
spatele şi merse mai departe - dar nu făcu decât câţiva 
paşi până ce auzi o voce. 

— Hei! Ce faci? 

Se întoarse. Un poliţist venea în goană spre ea. 

— Stai pe loc! Cine eşti? 

Înainte ca Mariana să poată răspunde, fură întrerupţi de 
Julian, care ieşise dintr-un cort al criminaliştilor. Acesta îi 
făcu semn cu mâna agentului ca să-l liniştească: 

— E în ordine. E cu mine. E o colegă. 

Polițistul îi aruncă Marianei o privire neîncrezătoare, 
dar se dădu deoparte. Când se asigură că nu mai era nicio 
problemă din partea lui, Mariana se răsuci spre Julian. 


< 160 » 


— Mulţumesc. 

Julian zâmbi. 

— Nu te dai bătută uşor, nu? Îmi place asta. Să sperăm 
că nu dăm nas în nas cu inspectorul. li făcu un semn 
complice cu ochiul. Vrei să arunci o privire? Legistul e un 
vechi prieten de-al meu. 

Se îndreptară către cort. Legistul stătea în faţa lui, 
scriind un mesaj pe telefon. Era un bărbat de vreo 
patruzeci de ani, înalt, complet chel, cu ochi albaştri 
pătrunzători. 

— Kuba, zise Julian, am adus o colegă, dacă nu te 
deranjează. 

— Nicio problemă. Kuba îi aruncă Marianei o privire. 
Vorbea cu un uşor accent polonez. Te previn că nu-i o 
privelişte frumoasă. Mai rău decât data trecută. 

Arătă cu mâna înmănuşată spre spatele cortului. 
Mariana trase adânc aer în piept şi o luă într-acolo. 

În clipa următoare îi apăru în faţa ochilor. 

Era cel mai îngrozitor lucru pe care-l văzuse vreodată. [i 
era frică să se uite. Nu părea real. 

Cadavrul unei tinere, sau ce mai rămăsese din el, era 
întins pe iarbă. Torsul era sfârtecat până ce nu mai putea 
fi recunoscut - nu mai rămăsese decât un amestec de 
sânge şi organe, noroi şi pământ uscat. Capul era neatins 
şi ochii erau deschişi, văzând şi nevăzând - în această 
privire, o cale ducea spre neființă. 

Mariana se holba încremenită la aceşti ochi; la fel ca 
privirea Meduzei, aveau puterea de a împietri chiar şi 
după moarte... 

O replică din Ducesa de Amalfi îi fulgeră prin minte: 
„Acoperă-i faţa, ochii mi-s orbiţi - a murit tânără”. 

Chiar că murise tânără. Prea tânără. N-avea decât 
douăzeci de ani. Săptămâna viitoare era ziua ei, organiza o 
petrecere. 

Mariana ştia asta deoarece o recunoscuse pe dată. 

Era Veronica. 


e 161 œ» 


2 


Mariana se îndepărtă de cadavru. 

Îi era rău fizic. Trebuia să pună o oarecare distanţă între 
ea şi ceea ce văzuse. Voia să plece, dar ştia că n-avea cum 
să fugă - era o imagine care urma s-o bântuie tot restul 
vieţii. Sângele, capul, acei ochi holbaţi... 

„Încetează”, îşi zise. „Încetează să te gândeşti.” 

Merse mai departe până când ajunse la un gard de lemn 
şubred care despărţea acel câmp de următorul. Părea 
şubred şi gata să se dărâme; se rezemă de el - un sprijin 
fragil, dar mai bine decât nimic. 

— Eşti bine? 

Julian se ivi lângă ea şi-i aruncă o privire îngrijorată. 

Mariana încuviinţă din cap. Dându-şi seama că avea 
ochii plini de lacrimi, le şterse jenată. 

— Sunt bine. 

— După ce vezi atâtea scene ale unor crime, ca mine, te 
deprinzi cu ele. Nu ştiu cât îţi este de folos s-o spun, dar 
cred că eşti curajoasă. 

— Ba nu sunt, deloc, suspină ea. 

— Şi ai avut dreptate în privinţa lui Conrad Ellis. Era în 
arest în timpul crimei, aşa că asta îl exonerează... Julian se 
uită la Kuba, care se apropia de ei. In afară de cazul în 
care nu crezi că au fost ucise de aceeaşi persoană... 

Kuba clătină din cap, scoțând din buzunar o ţigară 
electronică. 

— Nu, e acelaşi individ. Acelaşi mod de operare, am 
numărat douăzeci şi două de răni de cuţit. 

Trase din ţigară şi suflă nori de aburi. 

Mariana îl privi cu atenţie. 

— Avea ceva în mână. Ce era? 

— Ah. Ai observat? Un con de pin. 

— Aşa mi s-a părut. Ce ciudat. 

— De ce spui asta? o întrebă Julian. 

Mariana ridică din umeri. 

— Păi, nu-i niciun pin pe aici. Se gândi o clipă. Mă 


e 162 » 


întreb, există cumva un inventar al tuturor lucrurilor 
găsite pe cadavrul Tarei? 

— Interesant că spui asta, zise Kuba. Mi-a dat şi mie prin 
cap, aşa că am verificat. Şi era un con de pin şi pe cadavrul 
Tarei. 

— Un con de pin? făcu Julian. Ce interesant. Trebuie să 
însemne ceva pentru el... dar ce anume, mă întreb. 

În timp ce el spunea asta, Mariana îşi aminti brusc unul 
dintre diapozitivele pe care le prezentase profesorul Fosca 
la cursul despre misterele din Eleusis: un basorelief de 
marmură înfăţişând un con de pin. 

„Da”, se gândi. „Înseamnă ceva.” 

Frustrarea îl făcu pe Julian să izbucnească: 

— Dar cum reuşeşte? Ucide în mijlocul câmpului, apoi se 
face nevăzut, plin de sânge, fără să existe vreun martor, 
vreo armă a crimei, vreo dovadă perceptibilă... nimic. 

— Doar o privire aruncată în iad, spuse Kuba. Insă te 
înşeli în privinţa sângelui. Nu-i obligatoriu să fie plin de 
sânge. La urma urmei, hăcuirea a fost făcută după moarte. 

— Poftim? Mariana îl privea fix. Ce vrei să zici? 

— Exact asta. Mai întâi le-a tăiat beregata. 

— Eşti sigur? , 

— O, da, răspunse legistul. In ambele cazuri, cauza 
morții este o incizie profundă, care a despicat țesuturile 
gâtului până la os. Moartea trebuie să fi fost instantanee. 
Judecând după adâncimea rănii... bănuiesc că a lovit de la 
spate. Îmi dai voie? 

Se duse în spatele lui Julian şi demonstră cu eleganţă, 
folosind ţigara electronică în chip de cuţit. Mariana tresări 
când Kuba mimă tăierea gâtului. 

— Vedeţi? Sângele arterial ţâşneşte în faţă. Apoi, cu 
cadavrul întins pe pământ, în timpul hăcuirii, sângele se 
prelinge în jos, în pământ. Aşa că se poate să nu se fi 
murdărit deloc. 

Mariana clătină din cap. 

— Dar asta n-are niciun sens. 

— De ce? 

— Pentru că ăsta nu-i un atac sub imperiul freneziei. Nu 


e 163 >» 


se poate vorbi de pierderea controlului, de furie... 

— Nu. Dimpotrivă. E foarte calm, controlat, ca şi cum ar 
executa un fel de dans. E o operaţiune de mare precizie. E 
ceva... rytualistyczny... Legistul căută cuvântul în engleză. 
Ritualic...? E corect? 

— Ritualic? 

Mariana îl privi lung în timp ce o serie de imagini îi 
fulgerau în minte: Edward Fosca pe postament, vorbind la 
curs despre riturile religioase; ilustrata din camera Tarei, 
cu un oracol din Grecia antică cerând un sacrificiu; şi, într- 
un ungher dosnic al minţii, amintirea de neşters a unui cer 
albastru strălucitor, cu soarele învăpăiat şi ruinele unui 
templu dedicat unei zeițe răzbunătoare. 

Era ceva - ceva la care trebuia să se gândească. Dar 
înainte să-l poată presa mai mult pe Kuba, în spatele ei se 
auzi o voce. 

— Ce se petrece aici? 

Se răsuciră cu toţii. Inspectorul-şef Sangha nu părea 
deloc încântat să-i vadă. 


e 164 œ» 


3 


— Ce caută ea aici? se răsti încruntat Sangha. 

Julian făcu un pas în faţă. 

— Mariana e cu mine. M-am gândit că ar putea să aibă 
vreo idee, şi a fost de foarte mare ajutor. 

Sangha deşurubă termosul, îl puse în echilibru precar pe 
un stâlp din gard şi-şi turnă ceai. Părea obosit, îşi zise 
Mariana; nu-i invidia slujba. Investigația tocmai îşi dublase 
volumul, şi el tocmai îşi pierduse singurul suspect. Nu-şi 
dorea să înrăutăţească lucrurile, dar n-avea de ales. 

— Domnule inspector-şef, ştiţi că victima este Veronica 
Drake? Era studentă la St. Christopher's. 

Pe chipul inspectorului apăru o expresie de consternare. 

— Sunteţi sigură? 

Mariana încuviinţă din cap. 

— Ştiţi şi că profesorul Fosca le preda ambelor victime? 
Amândouă erau în grupul lui special. 

— Ce grup special? 

— Cred că ar trebui să-l întrebaţi pe el despre asta. 

Inspectorul Sangha îşi bău ceaiul înainte de a răspunde. 

— Înţeleg. Alte ponturi, Mariana? 

Marianei nu-i plăcu tonul lui, dar zâmbi politicos. 

— Asta-i tot, deocamdată. 

Sangha vărsă pe pământ restul ceaiului, scutură capacul 
termosului şi-l înşurubă la loc. 

— Ţi-am cerut deja să nu te amesteci în ancheta mea. 
Aşa că hai să formulez altfel. Dacă te mai prind nepoftită la 
altă scenă a unei crime, te arestez eu însumi. Bine? 

Mariana deschise gura să răspundă, însă Julian vorbi 
primul: 

— Scuze. N-o să se mai întâmple. Hai, Mariana. 

O conduse, împotriva voinţei ei, înapoi spre banda pusă 
de poliţie. A 

— Mă tem că lui Sangha i s-a pus pata pe tine, îi zise. În 
locul tău, m-aş feri din calea lui. Muşcă infinit mai rău 
decât latră. Nu-ţi face griji, o să te ţin la curent cu orice se 


e 165 - 


mai iveşte, adăugă făcându-i cu ochiul. 

— Mulţumesc. Îţi sunt recunoscătoare. 

Julian zâmbi. 

— Unde stai? Pe mine m-au cazat la un hotel de lângă 
gară. 

— Eu stau în colegiu. 

— Drăguţ. Ai chef de un pahar diseară? Ca să ne 
povestim ce-am mai făcut? 

Mariana clătină din cap. 

— Nu, îmi pare rău, nu pot. 

— Oh, de ce nu? 

Julian îi oferi un zâmbet luminos, dar apoi îi urmări 
privirea şi văzu că Mariana se uita la Fred, care îi făcea 
semn cu mâna din cealaltă parte a benzii. 

— Ah, făcu el încruntându-se. Văd că ai deja planuri. 

— Poftim? Înţelegând, Mariana se grăbi să-i explice: Nu, 
e doar un prieten de-al lui Zoe. 

— Sigur. Julian îi zâmbi neîncrezător. Nicio grijă. Ne mai 
vedem, Mariana. 

Julian părea un pic enervat. Se răsuci pe călcâie şi se 
îndepărtă. 

Şi Mariana se simţea enervată - de ea însăşi. Se aplecă 
pe sub bandă şi se întoarse la Fred. Furia i se înteţea cu 
fiecare clipă. De ce spusese acea minciună stupidă, că 
Fred era un prieten de-al lui Zoe? Nu era vinovată de 
nimic, n-avea nimic de ascuns; şi atunci, de ce să mintă? 

Doar dacă, desigur, nu era sinceră cu sine în privinţa 
sentimentelor pe care le nutrea faţă de Fred. Să fie cu 
putinţă? Dacă da, era un gând profund neliniştitor. 

Despre ce altceva se mai minţea singură? 


e 166 » 


4 


Când se află că încă o studentă de la St. Christopher's 
College fusese ucisă - şi că era fiica unui senator american 
-, povestea ajunse pe prima pagină a ziarelor din întreaga 
lume. 

Senatorul Drake şi soţia sa urcară în primul avion 
disponibil de la Washington, hăituiţi de presa din Statele 
Unite şi urmăriţi de corespondenţii unor publicaţii din 
toată lumea, care descinseră în câteva ore la St 
Christopher's. 

Asta îi amintea Marianei de un asediu medieval. Hoarde 
de reporteri şi cameramani ţinute în frâu de o barieră 
fragilă, câţiva agenţi de poliţie în uniformă şi câţiva portari 
ai colegiului; domnul Morris era în frunte, cu mânecile 
suflecate, gata să-şi apere instituţia cu pumnii. 

O tabără pentru presă se înălţă pe piatra cubică din 
dreptul porţii principale, lăţindu-se până pe King's Parade, 
unde erau parcate şiruri de dube cu antene de satelit. Un 
cort special fu instalat lângă râu; acolo, senatorul Drake şi 
soţia sa dădură un interviu televizat, făcând un apel 
înduioşător pentru orice informaţii care ar fi putut duce la 
prinderea celui care le ucisese fiica. 

La cererea senatorului Drake, Scotland Yardul se 
implică în anchetă. Fură trimişi de la Londra poliţişti 
suplimentari care să organizeze puncte de control, să facă 
cercetări din casă în casă şi să patruleze pe străzi. 

Faptul că acum aveau de-a face cu un criminal în serie 
însemna că întregul oraş era în alertă. Între timp, Conrad 
Ellis fusese eliberat şi toate acuzaţiile fuseseră retrase. 

În aer plutea o energie nervoasă, agitată. Un monstru cu 
cuţit era printre ei, nevăzut, la vânătoare pe străzi, 
aparent în stare să lovească şi apoi să se topească în 
beznă... Invizibilitatea îl făcea să fie mai mult decât uman, 
mai mult decât supranatural: o făptură născută din 
legendă, o fantomă. 

Numai că nu era fantomă sau monstru, Mariana o ştia 


e 167 œ» 


foarte bine. Era doar un om, şi nu avea de ce să fie 
transformat în mit; nu merita asta. 

Nu merita decât - dacă putea găsi asta în inima ei - milă 
şi teamă. Tocmai calităţile care, după părerea lui Aristotel, 
constituie catharsisul în tragedii. Ei bine, Mariana nu ştia 
destule despre acest nebun ca să simtă milă. 

Simţea teamă însă. 


e 168 » 


5 


Mama spunea adesea că nu-şi doreşte pentru mine această 
viaţă. N 

Îmi spunea că într-o bună zi o să plecăm, noi doi. Însă n-o să 
fie uşor. 

„N-am educaţie”, spunea. „M-am lăsat de şcoală la 
cincisprezece ani. Jură-mi că nu faci la fel. Trebuie să fii educat 
- aşa faci bani. Aşa supravieţuieşti, aşa eşti în siguranță.” 

N-am uitat niciodată asta. Mai mult ca orice, voiam să fiu în 
siguranţă. 

Nici măcar acum nu mă simt încă în siguranţă. 

Tata era un om periculos, de aceea. După un şuvoi 
neîntrerupt de whisky, în ochi îi apărea o flăcăruie. Devenea tot 
mai certăreţ. Ca să-i eviţi furia era ca şi cum ai fi păşit pe un 
teren minat. 

Eram mai priceput la asta decât mama - mai priceput să 
păstrez o atmosferă calmă, să fiu cu câţiva paşi înainte, să ţin 
discuţia pe un teren sigur, să ghicesc încotro se îndrepta - să-i 
dejoc planurile, la nevoie, să-l îndepărtez de orice subiecte care 
ar fi putut să-i stârnească furia. Intotdeauna, mai devreme sau 
mai târziu, mama eşua. Fie accidental, fie dinadins, din 
masochism, spunea ceva, făcea ceva, îl contrazicea, îl critica, îi 
servea ceva ce lui nu-i plăcea. E 

Ochii lui scânteiau. Buza de jos se răsfrângea. Îşi dezgolea 
dinţii. Ea îşi dădea seama prea târziu de turbarea lui. Apoi o 
masă era răsturnată, un pahar era sfărâmat. Priveam, incapabil 
să mă împotrivesc sau să o apăr, cum fugea în dormitor ca să se 
ascundă. 

Se trudea cu disperare să încuie uşa... dar prea târziu - el o 
deschidea cu o lovitură şi apoi, apoi... 

Nu pricep. 

De ce n-a plecat? De ce nu şi-a făcut bagajele şi n-a fugit cu 
mine în noapte? Am fi putut să plecăm împreună. Dar ea n-a ales 
asta. De ce nu? Era prea speriată? Sau n-a vrut să recunoască 
faptul că familia ei avea dreptate - că făcuse o greşeală 
cumplită, iar acum fugea acasă cu coada între picioare? 

Sau refuza să recunoască realitatea, agăţându-se de speranţa 
că lucrurile se vor îmbunătăţi ca prin farmec? Poate că asta era. 
La urma urmei, se pricepea de minune să ignore ceea ce nu voia 


e 169 œ» 


să vadă - şi se afla chiar sub nasul ei. 

Am învățat şi eu să fac asta. 

Am învăţat şi eu, de la o vârstă fragedă, că nu păşesc pe 
pământ - ci pe o plasă îngustă din funii invizibile, suspendate 
deasupra solului. Trebuia să umblu pe ele cu băgare de seamă, 
încercând să nu alunec sau să cad. Se părea că unele aspecte 
ale personalităţii mele erau insultătoare. Aveam de ascuns 
secrete groaznice - chiar dacă nu ştiam în ce constau acestea. 

Insă tata ştia. Imi cunoştea păcatele. 

Și mă pedepsea corespunzător. 

Mă căra la etaj. Mă ducea în baie şi încuia uşa... 

Și începea. 

Dacă mi-l imaginez acum pe acel băieţel înspăimântat - simt 
un junghi de tristeţe? O împunsătură de simpatie? Nu-i decât un 
puşti, nu-i vinovat de niciuna dintre crimele mele; e îngrozit, e 
cuprins de durere. Simt milă timp de o clipă? Imi pasă de 
situația lui grea şi de tot prin ce a trecut? 

Nu. Nu-mi pasă. 

Izgonesc din inimă toată mila. 

N-o merit. 


e 170 œ» 


6 


Veronica fusese văzută pentru ultima dată în viaţă când 
pleca de la repetiţia cu Ducesa de Amalfi la Teatrul ADC, 
Amateur Dramatic Club, la ora şase. Apoi părea să fi 
intrat în pământ - până ce-i fusese descoperit cadavrul, a 
doua zi. 

Cum era cu putinţă? 

Cum apăruse ucigaşul ei din senin şi o răpise în plină zi 
fără să fie văzut de nimeni, fără să lase nicio urmă? 
Mariana nu putea să tragă decât o concluzie: Veronica îl 
urmase de bunăvoie. Se dusese la moarte liniştită, fără să 
crâcnească, pentru că îl cunoştea pe bărbatul acela şi avea 
încredere în el. 

A doua zi dimineaţă, Mariana hotări să arunce o privire 
locului în care fusese văzută Veronica pentru ultima oară. 
Aşa că se duse la Teatrul ADC de pe Park Street. 

Teatrul fusese un vechi han pentru diligente, 
transformat în jurul anului 1850. Logoul era pictat cu 
litere negre deasupra intrării. 

Pe un panou mare era un afiş cu următoarea premieră, 
Ducesa de Amalfi; evident, se gândi Mariana, nu mai putea 
să aibă loc - nu cu Veronica în rolul Ducesei. 

Se duse la intrare şi încercă uşa. Era încuiată. Nu erau 
lumini în foaier. 

Cobori treptele şi dădu colţul, urmând latura clădirii. O 
poartă mare din fier forjat dădea într-o curte în care 
odinioară fuseseră grajdurile. Mariana încercă poarta şi 
constată că se deschidea cu uşurinţă, aşa că intră în curte. 

Acolo era intrarea actorilor. Apăsă pe clanţă, însă uşa 
aceea era încuiată. 

Era gata să se lase păgubaşă, când îi veni o idee. Se uită 
la scara de incendiu. O scară în spirală care ducea la barul 
teatrului, aflat la etaj. 

În studenţia ei, barul ADC era celebru pentru că 


3 Clubul dramatic al amatorilor, departament al Universităţii din 
Cambridge. 


e 171 œ» 


rămânea deschis până târziu. Uneori, sâmbătă seara, 
mergea acolo cu Sebastian să mai bea un pahar, să 
danseze şi să se sărute chercheliţi. 

Porni în sus pe trepte, roată şi iar roată, până ajunse 
sus, la ieşirea de incendiu. 

Fără prea mare nădejde, întinse mâna şi apăsă pe 
clanţă. Spre surprinderea sa, uşa se deschise. 

După câteva secunde de ezitare, intră. 


e 172 œ» 


7 


Barul ADC era un bar de teatru de modă veche - avea 
taburete îmbrăcate în catifea şi mirosea a bere stătută şi a 
fum de țigară. 

Luminile erau stinse. În semiîntunericul plin de umbre, 
atenția Marianei fu abătută un moment de o pereche de 
stafii care se sărutau la tejghea. 

Apoi un bubuit puternic o făcu să tresară. 

Alt bubuit. Intreaga clădire părea să se clatine. 

Hotări să cerceteze. Zgomotul venea de jos. leşi din bar 
şi pătrunse mai adânc în clădire. Încercând să facă cât mai 
puţin zgomot, cobori pe scara principală. 

Alt bubuit. 

Părea că vine din sală. Se opri la baza scării şi ascultă. 
Dar era linişte. 

Se furişă până la uşile sălii, le întredeschise şi se uită 
înăuntru. 

Sala părea goală. Decorul pentru Ducesa de Amalfi era 
montat - o imagine de coşmar a unei închisori în stilul 
expresionist german, cu pereţi înclinați şi gratii întinse în 
unghiuri distorsionate. 

Şi pe scenă era un tânăr. 

Era dezbrăcat până la brâu, iar pieptul îi lucea de 
sudoare. Părea decis să demoleze tot decorul mânuind un 
ciocan cu o violenţă alarmantă. 

N-o observă decât atunci când ea ajunse chiar în dreptul 
lui, jos. Avea peste un metru optzeci, păr negru scurt şi 
barbă de o săptămână. Nu putea să aibă mai mult de 
douăzeci şi unu de ani, dar faţa lui nu era nici tânără, nici 
prietenoasă. 

— Cine eşti? zise, fulgerând-o cu privirea. 

Mariana hotărî să mintă. 

— Sunt psihoterapeut, lucrez cu poliţia. 

— Aha. Tocmai au fost aici. 

— Întocmai. 

Marianei i se păru că-i recunoaşte accentul. 


e 173 + 


— Eşti grec? 

— De ce? Se uită la ea cu interes. Tu eşti? 

Ciudat, acest instinct care o îndemna să mintă. Cine ştie 
de ce, nu voia să-i dezvăluie nicio informaţie despre ea. 
Însă avea să scoată mai multe de la el dacă arăta un soi de 
înrudire. 

— Pe jumătate, îi răspunse surâzând. Apoi, în greacă: 
Am crescut la Atena. 

Păru bucuros să audă asta. Trăsăturile i se destinseră, 
furia i se mai domoli. 

— lar eu sunt din Salonic. Mă bucur să te cunosc. 
Zâmbi, dezvelindu-şi dinţii; erau ascuţiţi, ca nişte brice. 
Hai să te ajut să urci, îi spuse. 

Cu o mişcare bruscă, violentă, întinse mâna şi o trase 
sus cu uşurinţă, aducând-o pe scenă. Ea ateriză în 
picioare, clătinându-se. 

— Mulţumesc. 

— Eu sunt Nikos. Nikos Kouris. Pe tine cum te cheamă? 

— Mariana. Eşti student? 

— Da. Şi sunt răspunzător pentru asta, zise el arătând 
spre decorul distrus din jur. Sunt regizorul. Te uiţi la 
distrugerea ambițiilor mele teatrale. Cu un râset cavernos, 
adăugă: Spectacolul a fost anulat. 

— Din cauza Veronicăi? 

Nikos îi aruncă o privire furioasă. 

— Convinsesem un agent să vină de la Londra ca să-l 
vadă. Am muncit toată vara ca să-l pregătesc. Şi e în 
zadar... 

Smulse cu ferocitate o parte din perete. Panoul ateriză 
cu o bufnitură care făcu podeaua să se zguduie. 

Mariana îl studie cu atenţie. Totul la el părea să vibreze 
de mânie; o furie abia stăpânită, ca şi cum ar fi putut să-şi 
iasă din ţâţâni în orice clipă, să izbească ce nimerea - şi s- 
o lovească pe ea în locul decorului. O înspăimânta. 

— Mă întrebam dacă aş putea să-ţi cer nişte informaţii 
despre Veronica, îi spuse. 

— Ce-i cu ea? 

— Sunt curioasă când ai văzut-o ultima dată. 


e 174 + 


— La repetiţia cu costume. l-am făcut câteva observaţii 
critice. Nu i-au plăcut. Era o actriţă mai degrabă mediocră, 
dacă vrei să ştii adevărul. Nici pe departe aşa de talentată 
pe cât se credea. 

— Înţeleg. În ce stare de spirit era? 

— După ce i-am făcut observaţiile? Nu bună. 

Nikos zâmbi, dezgolindu-şi dinţii. 

— La ce oră a plecat? Îţi aminteşti? 

— Pe la şase, aş zice. 

— A spus unde se duce? 

— Nu, răspunse el clătinând din cap. Dar cred că se 
ducea să se întâlnească cu profesorul. 

Işi îndreptă atenţia spre nişte scaune pe care le punea 
unul peste altul. 

Mariana simţi că inima îi bătea mai repede. 

— Profesorul? îngăimă. 

— Da. Nikos ridică din umeri. Nu-mi amintesc numele. A 
venit să vadă repetiţia cu costume. 

— Cum arăta? îl poţi descrie? 

Tânărul se gândi un pic. 

— Înalt. Cu barbă. American. Aruncă o privire spre ceas. 
Ce altceva mai vrei să ştii? Pentru că sunt ocupat. 

— Asta-i tot, mulţumesc. Dar pot să arunc o privire în 
cabină? Ştii cumva dacă Veronica a lăsat ceva aici? 

— Nu cred. Poliţiştii au luat totul. Nu era mare lucru. 

— Tot mi-ar plăcea să văd. Dacă se poate. 

— Bine, zise el făcând semn spre culise. Pe scară în jos, 
la stânga. 

— Mulţumesc. 

Nikos se uită la ea un moment, ca şi cum s-ar fi gândit la 
ceva, dar nu spuse nimic. Mariana porni cu paşi mari spre 
culise. 

Era întuneric, şi ochii ei avură nevoie de câteva secunde 
ca să se adapteze. Ceva o făcu să privească peste umăr 
spre scenă - şi îl văzu pe Nikos cu faţa schimonosită de 
furie, distrugând decorul. „Urăşte faptul că lucrurile nu 
merg după voia lui”, îşi zise. Exista o furie reală în acel 
tânăr; era bucuroasă să se îndepărteze de el. 


e 175 + 


Se răsuci şi cobori repede treptele înguste până în 
cabina din pântecele teatrului. 

Cabina era un spaţiu strâmt folosit de toţi actorii. 
Stative cu costume se înghesuiau printre peruci, produse 
de machiaj, recuzită, cărţi şi mese de machiaj. Mariana se 
uită la acea harababură - n-aveai cum să ştii ce anume îi 
aparținuse Veronicăi. 

Se îndoia că va găsi aici ceva folositor. Şi totuşi... 

Îşi îndreptă atenţia spre mesele de machiaj, ale căror 
oglinzi erau împodobite cu inimi şi sărutări şi mesaje de 
noroc desenate cu rujul. În rame erau prinse câteva 
felicitări şi fotografii. 

O ilustrată îi atrase imediat privirea. Nu arăta ca niciuna 
dintre celelalte. 

O examină mai atent. Era o pictură religioasă - icoana 
unei sfinte. Sfânta era frumoasă, cu păr blond şi lung... la 
fel ca Veronica. Din gât îi răsărea un pumnal de argint. 
Lucru şi mai tulburător, ţinea o tavă pe care erau doi ochi 
omeneşti. 

Mariana simţi că o cuprinde greaţa. Mâna îi tremura 
când o întinse să scoată ilustrata din rama oglinzii. O 
întoarse pe partea cealaltă. 

Descoperi un citat scris de mână în greaca veche: 


i6eo0e răv IAiov 

KÀ Ppvyov EAEINITOAL 

OTElXOvOOAV, ENI KÓPA OTEPN 
BaAovuEvav yepvípwv re navăc, 
Bou6v ye 6ainovoc Beăc 

Pavlov ALHATOPPVLTOLG 

ypavoðoav EVpvî) Te OwuaToc GEpnv 
Opavetoav. 


e 176 œ» 


8 


După a doua crimă, la St. Christopher's era o atmosferă 
împietrită, fără viaţă. 

Părea că un soi de molimă, o ciumă, se împrăştia prin 
colegiu - ca într-o legendă grecească, boala care a distrus 
Teba, o otravă nevăzută din aer plutind peste curţi -, iar 
acele ziduri vechi, odinioară refugiu faţă de lumea 
exterioară, nu mai ofereau nicio apărare. 

În ciuda protestelor decanului şi a asigurărilor că nu 
exista niciun pericol, tot mai mulţi părinţi îşi retrăgeau 
copiii. Mariana nu-i învinuia; nu-i putea învinui nici pe 
studenţi că voiau să plece. O parte din ea ar fi vrut s-o ia 
pe sus pe Zoe şi s-o ducă la Londra. Ştia însă că nu era 
cazul să propună asta: acum era de la sine înţeles că Zoe 
avea să rămână acolo - la fel şi Mariana. 

Uciderea Veronicăi fusese o lovitură grea pentru Zoe. 
Faptul că o tulburase atât de tare o surprindea pe fată, 
care se acuza de ipocrizie. 

— Nici măcar nu-mi plăcea de Veronica! Nu pricep de ce 
nu mă mai pot opri din plâns. 

În opinia Marianei, nepoata ei folosea moartea Veronicăi 
ca pe o modalitate de a-şi exprima durerea pentru Tara, 
durere care fusese prea mare şi înspăimântătoare ca s-o 
înfrunte. Aşa că aceste lacrimi erau un lucru bun, sănătos, 
şi-i spuse asta în timp ce o ţinea în braţe, şezând pe pat şi 
legănându-se cu ea, în vreme ce Zoe plângea. 

— E în ordine, iubito. E în ordine. O să te simţi mai bine, 
lasă totul să iasă din tine. 

Într-adevăr, lacrimile lui Zoe secară până la urmă. 
Mariana insistă s-o ducă să mănânce de prânz; nu pusese 
aproape nimic în gură în ultimele douăzeci şi patru de ore. 
Cu ochii înroşiţi şi obosită, Zoe acceptă. În drum spre sala 
de mese dădură nas în nas cu Clarissa, care le invită să 
stea alături de ea la „masa înaltă”. 

„Masa înaltă” era partea din sala de mese rezervată 
exclusiv profesorilor şi invitaţilor acestora. Se afla la un 


e 177 œ» 


capăt al sălii mari, pe un postament înalt, ca o scenă, sub 
portretele foştilor profesori de pe pereţii lambrisaţi cu 
stejar. In celălalt capăt era un bufet pentru studenţi la care 
servea personalul cantinei, îmbrăcat elegant cu vestă şi 
papion. Studenţii şedeau la mese lungi înşirate până 
aproape de estradă. 

Nu erau mulţi studenţi în sala de mese. Mariana nu se 
putea stăpâni să nu-i privească pe tinerii care vorbeau cu 
voci scăzute, cu feţele neliniştite, în timp ce ciuguleau din 
mâncare. Niciunul dintre ei nu părea să fie într-o formă 
mai bună decât Zoe. 

Mătuşa şi nepoata se aşezară lângă Clarissa la coada 
„mesei înalte”, departe de ceilalţi profesori. Clarissa 
cercetă cu interes meniul. În ciuda evenimentelor 
groaznice din ultimele zile, pofta de mâncare nu-i scăzuse 
deloc. 

— O să iau fazan, anunţă. Şi apoi... poate pere fierte în 
vin. Sau budincă de caramel lipicios. 

Mariana încuviinţă. 

— Şi tu, Zoe? 

Fata clătină din cap. 

— Nu mi-e foame. 

Clarissa îi aruncă o privire îngrijorată. 

— Trebuie să mănânci ceva, dragă... Nu arăţi bine. Ai 
nevoie de un pic de hrană ca să-ţi păstrezi puterile. 

— Ce zici de somon înăbuşit cu legume? sugeră 
Mariana. Bine? 

— Bine, oftă Zoe ridicând din umeri. 

După ce dădură comanda, Mariana le arătă ilustrata pe 
care o găsise la Teatrul ADC. 

Clarissa o luă şi examină cu atenţie imaginea. 

— A, Sfânta Lucia, dacă nu mă înşel. 

— Sfânta Lucia? 

— Nu ţi-e cunoscută? Presupun că e cam obscură printre 
sfinţi. O martiră din vremea în care Dioclețian îi năpăstuia 
pe creştini, în jurul anului 300. I-au fost scoşi ochii înainte 
să fie ucisă prin înjunghiere. 

— Biata Lucia. 


e 178 œ» 


— Chiar aşa. De aceea este patroana orbilor. De obicei 
este pictată în maniera asta, ţinându-şi ochii pe o tavă. 
Clarissa întoarse ilustrata. Buzele i se mişcară în tăcere în 
timp ce citea versurile greceşti. Ei bine, zise în cele din 
urmă, de data asta e un fragment din Ifigenia în Aulida a 
lui Euripide. 

— Ce spune? 

— E scena în care Ifigenia e condusă la moarte. Clarissa 
luă o înghiţitură de vin şi traduse: „lată fecioara... cu 
cununi în păr şi stropită cu apă sfinţită... mergând spre 
altarul zeiţei cu nume cu neputinţă de rostit, care va fi 
scăldat în sânge” - ainaroppvroic, este cuvântul în greacă 
- „atunci când frumosul ei gât va fi tăiat”. 

Marianei i se întoarse stomacul pe dos. 

— Doamne fereşte! 

— Nu-i prea apetisant, zău aşa, spuse Clarissa dându-i 
înapoi ilustrata. 

Mariana se uită la Zoe. 

— Ce părere ai? Crezi că Fosca ar fi putut-o trimite? 

— Profesorul Fosca? exclamă surprinsă Clarissa în timp 
ce Zoe studia ilustrata. Doar nu sugerezi... nu crezi că 
profesorul... 

— Profesorul are un grup de studente preferate. Ştiai 
asta, Clarissa? Mariana îi aruncă o privire scurtă lui Zoe. 
Se întâlnesc în particular, în secret. El le zice Fecioarele. 

— Fecioarele? se minună Clarissa. E prima oară când 
aud aşa ceva. O aluzie la Apostoli, poate? 

— Apostoli? 

— Societatea literară secretă a lui Tennyson. Acolo l-a 
cunoscut pe Hallam. 

Marianei îi trebui un moment ca să-şi recapete vocea. 
Într-un târziu încuviinţă din cap. 

— Poate. 

— Desigur, Apostolii erau toţi bărbaţi. Cu siguranţă 
grupul Fecioarelor este alcătuit doar din femei? 

— Intocmai. lar Tara şi Veronica făceau parte din el. Nu 
crezi că e o coincidenţă stranie? Zoe? Tu ce părere ai? 

Zoe părea stânjenită. Însă dădu din cap aprobator, 


e 179 + 


privind spre Clarissa. 

— Sinceră să fiu, cred că acesta este genul de lucru pe 
care l-ar face el. Să trimită o astfel de ilustrată. 

— De ce spui asta? 

— Profesorul face lucruri de modă veche - să trimită 
ilustrate, vreau să zic. Adesea trimite bilete scrise de 
mână. Şi în semestrul trecut a ţinut un curs despre 
importanţa scrisorii ca formă de artă... Ştiu că asta nu 
dovedeşte nimic. 

— Oare? făcu Mariana. N-aş băga mâna-n foc. 

Clarissa bătu cu degetul în ilustrată. 

— Ce crezi că înseamnă asta? Pur şi simplu nu înţeleg 
care îi este scopul. 

— Înseamnă... că e un joc. Să-şi anunţe în acest fel 
intenţia. E o provocare, iar el o savurează. Îşi alese cu grijă 
cuvintele înainte de a continua: Şi mai este ceva... S-ar 
putea nici măcar să nu fie conştient de asta. Există un 
motiv pentru care a ales aceste citate; ele înseamnă ceva 
pentru el. 

— In ce sens? 

— Nu ştiu. Mariana clătină din cap. Nu-mi dau seama, 
însă trebuie neapărat să înţelegem. Este singurul fel în 
care-l putem opri. 

— Te referi la Edward Fosca? 

— Poate. 

Clarissa, părând foarte tulburată, scutură din cap fără să 
mai facă vreun comentariu. Mariana privea în tăcere 
ilustrata din faţa sa. 

Apoi li se aduse comanda şi Clarissa se apucă să 
mănânce, iar Mariana îşi îndreptă atenţia asupra lui Zoe, 
asigurându-se că lua măcar câteva îmbucături. 

Edward Fosca nu mai fu pomenit în timpul mesei. Dar 
rămase în gândurile Marianei - zăbovind acolo, în umbră, 
ca un liliac. 


e 180 - 


9 


După prânz Mariana şi Zoe se duseră la barul colegiului 
să bea ceva. 

În bar era mai linişte decât de obicei, pe la mese se aflau 
doar câţiva studenţi. Mariana o observă pe Serena şezând 
singură. Ea nu le remarcă. 

În timp ce Zoe comanda două pahare cu vin, Mariana se 
duse la capătul barului, unde Serena era cocoţată pe un 
scaun, terminând un gin tonic şi tastând pe telefon. 

— Bună, îi zise. 

Fata ridică privirea, apoi se întoarse la mesajul pe care-l 
scria fără să răspundă. 

— Ce mai faci, Serena? 

Niciun răspuns. Îi aruncă o privire lui Zoe cerându-i 
ajutorul, iar nepoata ei mimă gestul de a duce un pahar la 
gură. Mariana îi făcu semn că înţelesese. 

— Pot să-ţi ofer o băutură? 

Serena clătină din cap. 

— Nu. Trebuie să plec curând. 

Mariana zâmbi. 

— Admiratorul tău secret? 

Fusese o greşeală enormă să spună asta. Serena se 
repezi la ea cu o ferocitate surprinzătoare. 

— Care mama dracului e problema ta? 

— Poftim? 

— Ce ai cu profesorul Fosca? Parcă ai fi obsedată de el! 
De ce l-ai turnat la poliţie? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, se apără Mariana, dar în 
sinea ei era uşurată că inspectorul-şef Sangha o luase în 
serios destul de mult ca să-l interogheze pe Fosca. Nu l-am 
acuzat de nimic. Am sugerat doar că ar trebui să-i pună 
nişte întrebări. 

— Ei bine, au făcut-o. l-au pus o mulţime de întrebări. Şi 
mie. Eşti mulţumită? 

— Ce le-ai spus? 

— Adevărul. Că eram cu profesorul Fosca atunci când a 


e 181 œ» 


fost omorâtă Veronica, miercuri seara - am avut lecţie cu 
el toată seara. Bine? 

— Şi n-a plecat? Nici măcar să fumeze o ţigară? 

— Nici măcar pentru o ţigară. i 

Serena îi aruncă Marianei o privire rece. In acel 
moment, sosirea unui mesaj pe telefon îi abătu atenţia. Il 
citi şi se ridică în picioare. 

— Trebuie să plec. 

— Stai. Cu voce coborâtă, Mariana îi spuse: Serena, 
vreau să ai foarte multă grijă, bine? 

— Oh, du-te dracului! 

Serena îşi înhăţă geanta şi plecă. 

Mariana slobozi un oftat. Peste câteva clipe, Zoe se 
aşeză pe scaunul lăsat liber de Serena. 

— N-a mers bine. 

— Nu. N-a mers. 

— Şi acum? 

— Nu ştiu. 

Zoe ridică din umeri. 

— Dacă profesorul Fosca era cu Serena când Veronica a 
fost omorâtă, n-avea cum s-o facă el. 

— În afară de cazul în care Serena minte. 

— Chiar crezi că ar minţi pentru el? De două ori? Zoe îi 
aruncă o privire neîncrezătoare. Ştiu şi eu, Mariana... 

— Ce? _ 

Fata îşi feri privirea şi rămase tăcută. Într-un târziu, 
murmură: 

— E atitudinea ta faţă de el... e ceva ciudat. 

— Cum adică, ciudat? 

— Profesorul are un alibi pentru ambele crime, şi tu tot 
nu te laşi. E vorba despre el, sau despre tine? 

— Despre mine? Marianei nu-i venea să creadă. Simţind 
cum i se aprind obrajii de indignare, se răsti: Ce tot spui 
acolo? 

Zoe clătină din cap. 

— Las-o baltă. 

— Dacă e ceva ce vrei să-mi spui, spune-o şi gata. 

— N-are rost. Cu cât aş încerca mai mult să te fac să te 


e 182 » 


răzgândeşti în privinţa chestiei ăsteia cu profesorul Fosca, 
cu atât mai mult o să te opui. Eşti tare încăpăţânată. 

— Nu sunt încăpăţânată. 

Zoe râse. 

— Sebastian zicea că eşti cel mai încăpățânat om pe 
care l-a cunoscut în viaţa lui. 

— Nu mi-a spus-o niciodată. 

— Ei bine, mi-a spus-o mie. 

— Nu înţeleg ce se întâmplă aici, Zoe. Nu înţeleg la ce te 
referi. Ce chestie cu Fosca? 

— Tu să-mi spui. 

— Ce? Nu sunt atrasă de el, dacă asta sugerezi! 

Îşi dădu seama că ridicase vocea; doi studenţi din 
cealaltă parte a barului o auziră şi-şi întoarseră capetele 
spre ele. Pentru prima dată de când îşi amintea, ea şi Zoe 
mai aveau un pic şi se certau. Mariana se simţea irațional 
de mânioasă. De ce oare? 

Se uitară una la alta o vreme. 

Zoe bătu în retragere prima. A 

— Las-o baltă, zise clătinând din cap. Îmi pare rău. 
Vorbesc aiurea. 

— Şi mic îmi pare rău. 

Fata se uită la ceas. 

— Trebuie să plec. Am un curs despre Paradisul pierdut. 

— Atunci du-te. 

— Ne vedem la cină? 

— Oh... Mariana şovăi. Nu pot. Mă... mă întâlnesc cu... 

Nu voia să-i spună despre planul de a cina cu profesorul 
Fosca - nu acum; Zoe ar fi citit în asta tot soiul de lucruri 
care nu erau acolo. 

— Mă întâlnesc cu un prieten. 

— Cine? 

— Nu-l cunoşti, un vechi prieten din studenţie. Ar trebui 
să pleci, o să întârzii. 

Zoe încuviinţă din cap şi îi dădu un pupic pe obraz. 
Mariana o strânse de braţ. 

— Zoe. Şi tu să ai grijă. Bine? 

— Vrei să zici să nu urc în maşina unui necunoscut? 


e 183 œ» 


— Nu te prosti. Vorbesc serios. 

— Pot să am grijă de mine, Mariana. Nu mi-e frică. 

Acea notă de sfidare din vocea fetei era ceea ce o 
îngrijora cel mai mult pe Mariana. 


e 184 œ» 


10 


După plecarea lui Zoe, Mariana mai rămase la bar, 
sorbind din când în când din vin. Işi tot repeta în gând 
discuţia lor. 

Şi dacă Zoe avea dreptate? Dacă Fosca era nevinovat? 

Profesorul avea alibi pentru amândouă crimele, şi totuşi 
ea ţesuse în jurul lui o plasă de bănuieli doar apucând 
câteva fire de... ce anume? Nici măcar fapte, nimic 
concret. Mărunţişuri: privirea temătoare din ochii lui Zoe, 
faptul că le ţinea un curs despre tragedie Tarei şi 
Veronicăi şi convingerea ei că Fosca trimisese acele 
ilustrate. 

Intuiţia îi spunea că individul care le trimisese fetelor 
ilustratele, oricine o fi fost el, le şi ucisese. Chiar dacă asta 
putea să-i pară unui om ca inspectorul-şef Sangha un salt 
irațional, de-a dreptul nebunesc, pentru un terapeut ca 
Mariana intuiţia era adesea tot ce avea ca să meargă mai 
departe. Cu toate că părea incredibil ca un profesor 
universitar să-şi omoare studentele într-un mod atât de 
îngrozitor, de public, şi să spere că avea să scape cu faţa 
curată. 

Şi totuşi... dacă ea avea dreptate... 

Atunci Fosca scăpase cu faţa curată. 

Dar dacă ea se înşela? 

Trebuia să gândească limpede - însă nu putea să 
gândească. Avea capul înceţoşat, şi nu era din cauza 
vinului. Se simţea copleşită şi tot mai nesigură pe sine. 
Deci ce urma? N-avea habar în ce direcţie să se îndrepte. 

„Linişteşte-te”, îşi zise. „Dacă aş lucra cu un pacient şi 
m-aş simţi aşa, complet depăşită de situaţie, ce aş face?” 

Răspunsul îi veni imediat. Ar fi cerut ajutor desigur. Ar fi 
căutat îndrumare. 

Nu era o idee rea. 

Nu i-ar fi stricat deloc să-şi vadă supervizoarea. Pe 
deasupra, să se ducă la Londra, să evadeze din acel 
colegiu şi din atmosfera lui otrăvitoare, fie şi numai pentru 


e 185 œ» 


câteva ore, ar fi fost o imensă uşurare. 

„Da, se gândi. „Asta o să fac: o s-o sun pe Ruth şi o să 
mă văd cu ea mâine la Londra.” 

Dar mai întâi avea o întâlnire acolo, la Cambridge. 

La ora opt avea să cineze cu Edward Fosca. 


e 186 » 


11 


La ora opt Mariana ajunse acasă la Fosca. 

Se uită la uşa înaltă, impunătoare. Profesor Edward 
Fosca era scris caligrafic cu alb pe o placă neagră de pe 
perete. 

Dinăuntru se auzea muzică clasică. Bătu la uşă. Niciun 
răspuns. 

Bătu din nou, mai tare. Niciun răspuns un moment, şi 
apoi... 

— E deschis, rosti o voce de departe. Vino sus. 

Mariana răsuflă adânc, se calmă şi deschise uşa. Se 
pomeni în faţa unei scări din lemn de ulm: veche, îngustă 
şi strâmbă pe alocuri, unde lemnul se umflase. Trebui să 
aibă grijă cum păşea în timp ce urca. 

Acum muzica era mai puternică. Era ceva în latină, o 
arie religioasă sau un psalm pus pe muzică. Îl mai auzise 
undeva, dar nu-şi dădea seama unde. Era frumos şi 
totodată ameninţător, cu sunete de coarde care pulsau ca 
o inimă, imitând ironic bătăile neliniştite ale inimii sale în 
timp ce urca treptele. 

La capătul de sus uşa era întredeschisă. Intră. Primul 
lucru pe care-l zări fu o cruce mare atârnată în hol. Era 
frumoasă - din lemn negru, împodobită, gotică, cu 
sculpturi complicate -, însă intimida prin simpla ei mărime, 
şi Mariana se grăbi să treacă pe lângă ea. 

În living era greu să vezi ceva: singura lumină venea de 
la lumânările pe jumătate topite, diforme, presărate în jur. 
Ochii ei avură nevoie de câteva clipe ca să se adapteze la 
penumbra ca de iad, îngroşată de fumul de tămâie care 
făcea şi mai difuză lumina lumânărilor. 

Era o încăpere mare, cu ferestre spre curte. Câteva uşi 
dădeau spre alte camere. Pereţii erau acoperiţi de tablouri 
şi rafturile gemeau de cărţi. Tapetul era verde-închis şi 
negru, un model vegetal cu un efect neliniştitor, dându-i 
senzaţia că se afla în junglă. 

Pe poliţa şemineului şi pe mese erau aranjate sculpturi 


e 187 œ» 


şi ornamente: un craniu uman lucind în întuneric şi o 
statuetă a lui Pan - cu părul lăţos, ţinând un burduf cu vin, 
cu picioare, coarne şi coadă de ţap. Şi lângă el, un con de 
pin. 

Dintr-odată, Mariana avu impresia că era privită - simţi 
nişte ochi aţintiţi pe ceafa sa. Se răsuci. 

Edward Fosca stătea în picioare acolo. Nu-l auzise 
intrând. Fusese tot timpul în umbră, uitându-se la ea? 

— Bună seara, îi spuse. 

Ochii negri şi dinţii albi îi scânteiau în lumina 
lumânărilor şi părul zburlit îi cădea pe umeri. Purta un 
smoching negru cu cămaşă albă imaculată şi papion negru. 
Era foarte chipeş, îşi zise Mariana - şi imediat se certă 
pentru acel gând. 

— Nu mi-am dat seama că mergem la „masa înaltă”, 
comentă ea. 

— Nu mergem. 

— Dar sunteţi îmbrăcat... 

— Ah. Fosca se uită la hainele sale şi zâmbi. N-am prea 
des ocazia să cinez cu o femeie atât de frumoasă. M-am 
gândit să mă îmbrac corespunzător. Îngăduie-mi să-ţi ofer 
ceva de băut. 

Fără să aştepte răspunsul, scoase din frapiera de argint 
o sticlă de şampanie desfăcută. Îşi umplu din nou paharul, 
apoi turnă într-un pahar pentru Mariana şi i-l întinse. 

— Mulţumesc. 

Profesorul rămase în loc un moment, privind-o, 
măsurând-o cu ochii lui negri. 

— În cinstea noastră! 

Mariana nu repetă urarea. Duse paharul la buze şi sorbi 
din şampanie. Era efervescentă şi seacă, răcoritoare. Avea 
gust bun şi poate că urma să-i calmeze nervii. Mai luă o 
înghiţitură. 

În acea clipă se auzi o bătaie în uşa de jos. 

— A, făcu mulţumit stăpânul casei. Trebuie să fie Greg. 

— Greg? 

— De la cantină. 

Răsunară paşi iuți pe trepte, apoi Greg, un ospătar suplu 


e 188 >» 


cu picioare agile, cu vestă şi cravată, îşi făcu apariţia cu o 
cutie termoizolantă într-o mână şi o cutie frigorifică în 
cealaltă. Îi zâmbi Marianei. 

— Bună seara, domnişoară. Se uită la profesor: Pot să...? 

— Sigur. Fosca încuviinţă din cap. Haide. Pune-le 
dincolo. O să servesc eu. 

— Prea bine, domnule. 

Când Greg dispăru în sufragerie, Mariana îl privi 
întrebător pe Fosca. El zâmbi. 

— Am vrut să avem mai multă intimitate decât poate să 
ofere sala de mese. Dar nu sunt un bucătar grozav, aşa că 
i-am convins pe cei de la cantină să ne aducă mâncarea 
acasă. 

— Şi cum aţi făcut asta? 

— Prin intermediul unui bacşiş foarte gras. N-o să te 
flatez spunându-ţi cât de gras. 

— V-aţi dat multă osteneală, domnule profesor. 

— Te rog, spune-mi Edward. Şi îmi face plăcere, 
Mariana. 

Se uita la ea surâzător. Stingherită, Mariana îşi feri 
privirea. Ochii i se abătură spre măsuţa de cafea... şi spre 
conul de pin. 

— Ce e acela? 

— Conul de pin, vrei să zici? Nimic, îmi aminteşte doar 
de casă. De ce? 

— Parcă ţin minte că ai prezentat un diapozitiv cu un 
con de pin la cursul tău despre Eleusis. 

Fosca încuviinţă. 

— Da, într-adevăr. Aşa este. Fiecare nou membru 
primeşte un con de pin în momentul iniţierii. 

— Înţeleg. De ce un con de pin? 

— Păi, nu este conul în sine. Este ceea ce simbolizează. 

— Şi anume? 

El zâmbi privind-o stăruitor. 

— E sămânţa - sămânţa din con. Sămânţa din noi, 
spiritul din trup. Faptul că trebuie să-ţi deschizi mintea, să 
priveşti înăuntru şi să-ţi găseşti sufletul. Luă conul în mână 
şi i-l oferi. Ţi-l dăruiesc. E al tău. 


< 189 + 


— Nu, mulţumesc, zise ea clătinând din cap. Nu-l vreau. 

Vorbise mai aspru decât avusese de gând. 

— Înţeleg. 

Cu un zâmbet amuzat, profesorul puse conul la loc pe 
masă. Tăcerea care se lăsă fu întreruptă peste câteva clipe 
de Greg. 

— Totul e gata, domnule. Şi budinca e în frigider. 

— Mulţumesc. 

— Noapte bună. 

O salută pe Mariana şi ieşi. Mariana îl auzi coborând 
treptele şi închizând uşa. 

Erau singuri. 

Apăruse o tensiune între ei în timp ce se uitau unul la 
celălalt. În orice caz, Mariana o simţea; nu ştia ce simţea 
Fosca, ce zăcea sub purtarea lui dezinvoltă, fermecătoare. 
Bărbatul era aproape imposibil de citit. 

Fosca făcu semn spre cealaltă încăpere. 

— Mergem? 


< 190 œ» 


12 


În sufrageria întunecată, lambrisată, masa lungă era 
acoperită cu o pânză albă de in. Lumânări înalte ardeau în 
sfeşnice de argint, iar o sticlă cu vin roşu fusese decantată 
şi aştepta pe masa de servit. 

În spatele mesei, dincolo de fereastră, se vedea stejarul 
din mijlocul curţii, profilat pe cerul care se întuneca; 
stelele licăreau printre crengi. În orice altă situaţie, se 
gândi Mariana, să mănânci în această încăpere veche şi 
frumoasă ar fi fost incredibil de romantic. Dar nu acum. 

— Ia loc, o invită Fosca. 

Mariana se apropie de masă. Fuseseră aranjate două 
locuri faţă în faţă. Se aşeză, iar Fosca se duse la masa de 
servit, unde fuseseră aranjate platourile cu mâncare - o 
pulpă de miel, cartofi prăjiţi şi o salată de verdeţuri. 

— Miroase apetisant, constată el. Crede-mă, o să fie 
mult mai bun decât dacă încercam eu să gătesc ceva. Am 
gusturi destul de sofisticate, însă în bucătărie nu-s foarte 
priceput. Stăpânesc doar obişnuitele reţete cu paste pe 
care orice mamă italiană i le transmite fiului ei. 

Îi zâmbi Marianei şi luă un cuţit mare pentru friptură. 
Lama scânteia în lumina lumânărilor. Îl urmări cum folosea 
cu iscusinţă şi iuţeală cuțitul ca să taie carnea de miel. 

— Eşti italian? îl întrebă. 

Fosca încuviinţă din cap. 

— La a doua generaţie. Bunicii au venit cu vaporul din 
Sicilia. 

— Ai crescut la New York? 

— Nu chiar. În statul New York. La o fermă, în mijlocul 
unei pustietăţi. 

Puse pe o farfurie, pentru Mariana, câteva felii de miel, 
câţiva cartofi şi nişte salată. Işi pregăti şi lui o farfurie 
asemănătoare. 

— Tu ai crescut la Atena? 

— Da, spuse ea. Chiar lângă. 

— Ce exotic! Sunt invidios. 


e 191 œ» 


Mariana zâmbi. 

— Aş putea spune acelaşi lucru despre o fermă din New 
York. 

— Nu, dacă ai fi văzut-o. Era o dărăpănătură. Am 
aşteptat ca pe ghimpi să scap naibii din locul ăla. 

Zâmbetul îi păli când spuse asta; părea cumva alt om, 
mai dur şi mai bătrân. Puse farfuria în faţa ei, apoi dădu 
ocol mesei şi se aşeză. 

— Îmi place în sânge. Sper că e în ordine. 

— E bine aşa. 

— Poftă bună! 

Mariana se uită în farfuria din faţa sa. Feliile de carne 
subţiri ca hârtia erau atât de puţin prăjite, atât de crude, 
încât din ele se scurgea o băltoacă de sânge roşu 
strălucitor care se lăţea pe farfuria de porțelan alb. I se 
făcu greață văzându-l. 

— Îţi mulţumesc că ai acceptat să cinezi cu mine, 
Mariana. Aşa cum spuneam în Fellows' Garden, mă faci 
curios. Sunt întotdeauna curios când cineva se interesează 
de mine. Şi tu cu siguranţă ai făcut asta, chicoti el. Acum 
am ocazia să-ţi răspund cu aceeaşi monedă. 

Mariana luă furculiţa, însă nu se putea hotărî să 
mănânce carnea. Aşa că se concentră pe cartofi şi pe 
salată, îndepărtând frunzele de băltoaca de sânge care se 
tot mărea. 

Simţea asupra ei ochii lui Fosca. Cât de rece îi era 
privirea - ca a unui vasilisc! 

— N-ai gustat din miel. Nu vrei să încerci? 

Cum nu mai avea încotro, tăie o bucăţică de carne şi 
strecură în gură o fâşiuţă roşie. Avea gust metalic, ud, de 
sânge. Trebui să-şi adune toate puterile ca s-o mestece şi 
s-o înghită. 

Fosca zâmbi. 

— Perfect. 

Mariana întinse mâna spre pahar şi spălă gustul de 
sânge cu ce mai rămăsese din şampanie. 

Observând că paharul ei era gol, Fosca se ridică. 

— Hai să bem nişte vin, da? 


e 192 œ» 


Se duse la masa de servire şi turnă în două pahare din 
decantorul cu bordeaux roşu-închis. Se întoarse şi-i dădu 
un pahar Marianei, care îl duse la buze şi sorbi. Avea un 
gust brut, aspru şi puternic. Simţea deja efectele 
şampaniei pe stomacul gol; nu trebuia să mai bea dacă nu 
voia să se îmbete curând. Cu toate acestea, nu se opri. 

Fosca se aşeză la loc şi, cu ochii aţintiţi asupra ei, îi 
zâmbi. 

— Povesteşte-mi despre soţul tău. 

Mariana scutură din cap. 

— Nu. 

El păru surprins. 

— Nu? De ce nu? 

— Nu vreau. 

— Nici măcar numele lui? 

— Sebastian, murmură ea. 

Cumva, prin simpla rostire a numelui, ştiu că-şi chemase 
îngerul păzitor şi se simţi mai în siguranţă, mai liniştită. 
Sebastian îi şoptea la ureche: „Nu fi înspăimântată, iubito, 
nu te da bătută. Să nu-ţi fie frică...” 

Mariana hotărî să-i urmeze sfatul. Ridică ochii şi 
înfruntă privirea lui Fosca fără să clipească. 

— Vorbiţi-mi despre dumneavoastră, domnule profesor. 

— Edward. Ce ai vrea să ştii? 

— Bine, Edward. Povesteşte-mi despre copilărie. 

— Copilăria mea? 

— Cum era mama ta? Ţi-era dragă? 

Fosca râse. 

— Mama? Ai de gând să mă psihanalizezi la cină? 

— Sunt doar curioasă. Mă întreb ce altceva te-a mai 
învăţat în afară de reţete cu paste. 

Profesorul clătină din cap. 

— Mama m-a învăţat foarte puţine, din nefericire. Dar 
tu? Cum era mama ta? 

— N-am cunoscut-o. 

— Ah. Dacă stau să mă gândesc, cred că nici eu n-am 
cunoscut-o pe a mea cu adevărat. 

O cântări un timp, căzut pe gânduri. Mariana îi vedea 


< 193 œ» 


mintea lucrând febril - avea o minte cu adevărat 
sclipitoare, îşi zise. Ascuţită ca briciul. Trebuia să fie 
atentă. Işi luă un ton degajat. 

— A fost o copilărie fericită? 

— Văd că eşti hotărâtă să transformi asta într-o şedinţă 
de terapie. 

— Nu şedinţă de terapie, doar conversaţie. 

— Conversaţiile merg în două sensuri, Mariana. 

Fosca zâmbi şi aşteptă. Văzând că n-avea de ales, ea 
acceptă provocarea. 

— N-am avut o copilărie prea fericită, îi spuse. Uneori, 
poate. Mi-am iubit foarte mult tatăl, însă... 

— Însă ce? 

Mariana ridică din umeri. 

— Era prea multă moarte. 

Se priviră o clipă în tăcere. Fosca încuviinţă încet din 
cap. 

— Da, o văd în ochii tăi. E acolo o mare tristeţe. Ştii, îmi 
aminteşti de un personaj de-al lui Tennyson - Mariana in 
the Moated Grange: „ «El nu mai vine», zise ea. «Mi-s 
istovită, istovită. Mai bine aş fi moartă»”. 

Zâmbi. Mariana se uită în altă parte, simțindu-se 
vulnerabilă şi iritată. Intinse mâna după vin, goli paharul, 
apoi se hotărî să-l înfrunte: 

— E rândul tău. 

— Prea bine. Fosca luă o gură de vin şi începu: Am fost 
un copil fericit? Clătină din cap. Nu. N-am fost. 

— De ce? 

El nu răspunse imediat. Se ridică şi se duse să aducă 
vinul. Îi umplu paharul Marianei în timp ce vorbea. 

— Adevărul adevărat? Tata era un om foarte violent. 
Trăiam temându-mă pentru viaţa mea şi pentru viaţa 
mamei. L-am văzut de multe ori brutalizând-o. 

Mariana nu se aştepta la o mărturisire atât de sinceră. 
Cu siguranţă, vorbele păreau să reflecte adevărul. Şi totuşi 
erau complet lipsite de vreo emoție. Era ca şi cum el n-ar fi 
simţit nimic. 

— Îmi pare rău, spuse. E cumplit. 


e 194 œ» 


El ridică din umeri şi se aşeză la loc. 

— Ai un fel aparte de a-ţi descoase interlocutorul, 
Mariana. Eşti un bun terapeut, îmi dau seama. În ciuda 
intenţiei mele de a nu mă dezvălui în faţa ta, până la urmă 
m-ai lungit pe canapea. Terapeutic vorbind, preciză cu un 
zâmbet. 

Mariana şovăi. 

— Ai fost vreodată căsătorit? 

Fosca râse. 

— Asta înseamnă să urmezi neabătut o linie de gândire. 
Ne mutăm de pe canapea în pat? Sorbi iarăşi din vin, apoi 
reluă: N-am fost căsătorit, nu. N-am întâlnit niciodată 
femeia potrivită. Până acum, adăugă scrutând-o. 

Mariana nu comentă. Privirea lui apăsătoare, intensă, o 
făcea să se simtă ca un iepure prins în lumina farurilor. Se 
gândi la cuvântul folosit de Zoe - „fascinant”. In cele din 
urmă, neputând să mai rabde, privi în altă parte, ceea ce 
păru să-l amuze. 

— Eşti o femeie frumoasă, îl auzi spunând, dar ai mai 
mult decât frumuseţe. Ai o anumită calitate - o nemişcare. 
Ca nemişcarea din adâncul oceanelor, departe de valuri, 
unde nu se clinteşte nimic. Foarte nemişcată... şi foarte 
tristă. 

Marianei nu-i plăcea direcţia pe care o luau lucrurile - 
simţea că-şi pierde avantajul, dacă l-o fi avut vreodată. Mai 
era şi cherchelită şi nepregătită pentru brusca trecere a lui 
Fosca de la povestea de dragoste la crimă. 

— Azi-dimineaţă am primit o vizită de la inspectorul-şef 
Sangha. Voia să ştie unde mă aflam când a fost ucisă 
Veronica. 

Se uită la Mariana, sperând să vadă o reacţie. Ea nu-i 
oferi niciuna. 

— Şi ce i-ai spus? 

— Adevărul. Că făceam o lecţie particulară cu Serena în 
apartamentul meu. l-am sugerat să discute cu ea dacă nu 
mă crede. 

— Înţeleg. 

— Inspectorul mi-a pus o mulţime de întrebări, iar 


<e 195 œ» 


ultima se referea la tine. Ştii ce a vrut să ştie? 

Mariana clătină din cap. 

— N-am nici cea mai mică idee. 

— Se întreba de ce eşti aşa de înverşunată împotriva 
mea. Ce am făcut ca să merit asta. 

— Şi ce ai spus? 

— Am spus că n-am habar, dar o să te întreb. Aşa că te 
întreb. Ce se întâmplă, Mariana? Ai pornit o campanie 
împotriva mea de când a fost ucisă Tara. Şi dacă ţi-aş 
spune că sunt nevinovat? Mi-ar plăcea să-ţi fac pe voie şi 
să fiu ţapul tău ispăşitor, însă... 

— Nu eşti ţapul meu ispăşitor. 

— Nu? Un outsider, un american din clasa muncitoare în 
lumea elitistă a învăţământului superior englez? les în 
evidenţă ca un buboi. 

— Nu prea, îl contrazise Mariana. Aş spune că te 
potriveşti de minune aici. 

— Păi, fireşte, am făcut tot ce mi-a stat în puteri ca să 
mă încadrez, dar, în ultimă instanţă, cu toate că englezii 
sunt infinit mai subtili decât americanii în xenofobia lor, 
voi fi întotdeauna un străin şi, ca atare, privit cu 
suspiciune. Cum eşti şi tu, de altfel. Nici tu nu aparţii 
acestui loc. 

— Nu vorbim despre mine. 

— O, ba da. Suntem exact la fel. 

Ea se încruntă. 

— Nu suntem. Deloc. 

— Oh, Mariana! râse Fosca. Doar nu crezi cu adevărat 
că-mi ucid studenţii. E absurd. Asta nu înseamnă că vreo 
câţiva dintre ei n-ar merita. 

Râse din nou - şi râsul lui făcu să treacă un fior pe şira 
spinării Marianei. 

Îl studie atent, simțind că tocmai avusese o imagine a 
celui care era el cu adevărat: împietrit, sadic, lipsit de 
orice urmă de afecţiune. Păşea pe un teren primejdios, ştia 
asta, însă vinul o făcuse îndrăzneață şi nesăbuită, şi poate 
că nu avea să i se mai ivească o asemenea ocazie, îşi alese 
cu multă grijă cuvintele. 


e 196 œ» 


— Atunci aş vrea să ştiu ce tip anume de persoană crezi 
că le-a omorât. 

Fosca se uită la ea ca şi cum ar fi fost surprins de 
întrebare. Dar încuviinţă din cap. 

— Întâmplător, m-am gândit un pic la asta. 

— Sunt sigură că ai făcut-o. 

— Primul lucru care mă frapează este natura religioasă 
a crimelor. Asta-i clar. E un om religios. În propriii săi 
ochi, în orice caz. 

Mariana îşi aduse aminte de crucea din holul lui. „La fel 
ca tine”, se gândi. 

Fosca sorbi din vin şi continuă: 

— Omorurile nu sunt doar nişte atacuri la nimereală. Nu 
cred că poliţiştii şi-au dat seama de asta. Crimele sunt un 
gest de sacrificiu. 

Mariana ridică rapid privirea. 

— Un gest de sacrificiu? 

— Da, e un ritual. Un ritual al renaşterii şi învierii. 

— Nu văd nicio înviere aici. Doar moarte. 

— Depinde numai de felul în care priveşti, spuse el 
zâmbind. În plus, e un om al scenei. Îi place spectacolul. 

„La fel cum îţi place şi ţie”, îşi zise ea. 

— Crimele îmi amintesc de o tragedie iacobină, adăugă 
profesorul. Violenţă şi oroare, menite să şocheze şi să 
distreze deopotrivă. 

— Să distreze? 

— În plan teatral vorbind. 

Zâmbi, iar Mariana simţi brusc dorinţa să se îndepărteze 
de el cât mai mult posibil. Impinse deoparte farfuria. 

— Am terminat. 

— Eşti sigură că nu mai vrei? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Nu mai pot. 


e 197 œ» 


13 


Profesorul Fosca o invită să treacă în living pentru cafea 
şi desert, iar Mariana îl urmă şovăielnic în camera 
alăturată. El arătă spre o canapea mare, neagră, de lângă 
şemineu. 

— Ia loc, te rog. 

Mariana n-avea niciun chef să stea lângă el şi să fie atât 
de aproape - cumva, îi inducea un sentiment de 
nesiguranţă. Dar dacă ea se simţea atât de neliniştită în 
prezenţa lui, oare cum putea să se simtă o fată de 
optsprezece ani? 

Clătină din cap. 

— Sunt obosită. Cred că o să sar peste desert. 

— Nu pleca, nu încă. O să fac nişte cafea. 

Nu apucă să protesteze, că stăpânul casei ieşi din 
încăpere, dispărând în bucătărie. 

Mariana se luptă cu impulsul de a fugi, de a pleca naibii 
de acolo. Se simţea ameţită şi frustrată - şi supărată pe 
sine. Nu obținuse nimic. Nu aflase nimic nou, nimic din ce 
nu ştia deja. Trebuia să plece, pur şi simplu, înainte ca el 
să se întoarcă şi să fie silită să se lupte cu avansurile lui 
amoroase, sau mai rău. 

În timp ce chibzuia ce să facă, ochii îi rătăceau prin 
încăpere. La un moment dat, privirea îi poposi pe un teanc 
mic de cărţi de pe măsuţa de cafea. Işi înclină capul ca să 
citească titlul volumului de deasupra. 

Operele complete ale lui Euripide. 

Aruncă o privire peste umăr spre bucătărie. Nici urmă 
de Fosca. Se duse repede la măsuţă. 

Luă cartea în mână. Un semn de carte roşu, de piele, se 
iţea din ea. 

O deschise la acea pagină. Semnul era pus la mijlocul 
unei scene din Ifigenia în Aulida. Textul era în engleză pe o 
parte a paginii şi în greaca veche pe cealaltă parte. 

Câteva versuri fuseseră subliniate. Mariana le recunoscu 
imediat. Erau cele de pe ilustrata care-i fusese trimisă 


e 198 œ» 


Veronicăi: 


i6eo0e răv IAiov 

Kai Ppvyv EAEIITOAL 

OTElXOVOOAV, EITi KPa OTEEPN 
Badovuevav Xepvifuwv te mayáç, 
Bwyórv ye 6ainovoc Beăcq 

POAVIOLL AINATOPPVLTOLG 

XPALODOAL EV(pLII Te owpatoç GEpnv 
opaveioav. 


— Ce-ai găsit? 

Mariana sări ca arsă - vocea era chiar în spatele ei. 
Închise cu zgomot cartea şi se răsuci spre el cu un zâmbet 
forţat. 

— Nimic, doar mă uitam. 

Fosca îi înmână o ceşcuţă cu espresso. 

— Uite. 

— Mulţumesc. 

El aruncă o privire spre carte. 

— Euripide, după cum poate ţi-ai dat seama, este unul 
dintre preferaţii mei. Îl consider un vechi prieten. 

— Chiar aşa? 

— O, da. Este singurul autor de tragedii care spune 
adevărul. 

— Adevărul? Despre ce? 

— Despre tot. Viaţa. Moartea. Incredibila cruzime a 
oamenilor. El spune lucrurilor pe nume. 

Fosca sorbi din cafea, privind-o ţintă. Şi când se uită în 
ochii lui negri, Mariana nu mai avu nicio îndoială. Era 
absolut sigură: 

Privea în ochii unui ucigaş. 


< 199 » 


PARTEA A PATRA 


Și astfel, atunci când un om vine şi vorbeşte ca 
tatăl tău şi se poartă ca el, chiar şi adult fiind [...] te 
vei supune acestui om, îl vei admira, te vei lăsa 
manipulat de el şi vei avea încredere în el, în cele 
din urmă lăsându-te cu totul în voia lui, fără ca 
măcar să fii conştient de înrobirea ta. In mod 
normal, nu eşti conştient de ceva ce este o 
continuare a copilăriei tale. 


Alice Miller, For Your Own Good 


Copilăria arată cum va fi omul, 
Precum zorii arată cum va fi ziua. 


John Milton, Paradisul regăsit 


e 200 » 


1 


Moartea şi ceea ce se petrece după aceea m-au interesat 
foarte mult dintotdeauna. 

De la Rex încoace, presupun. 

Rex este prima mea amintire. O făptură frumoasă, un câine 
ciobănesc alb cu negru. Cel mai bun soi de animal. Imi îngăduia 
să-l trag de urechi şi să încerc să stau pe el, mă lăsa să-l 
necăjesc în toate felurile de care e în stare un copilaş care abia 
a învățat să meargă, şi cu toate astea dădea din coadă când mă 
vedea venind, mă întâmpina cu dragoste. A fost o lecţie despre 
iertare - nu doar o dată, ci iar şi iar. 

M-a învăţat mai mult decât despre iertare. M-a învăţat despre 
moarte. 

Când aveam aproape doisprezece ani, Rex îmbătrânise şi îi 
era greu să ţină pasul cu oile. Mama a propus să-l scoatem la 
pensie, să luăm un câine mai tânăr în locul lui. 

Stiam că tatei nu-i plăcea de Rex - uneori bănuiam că-l ura. 
Sau pe mama o ura? Ea îl iubea pe Rex, chiar mai mult decât îl 
iubeam eu. Il iubea pentru dragostea lui necondiționată - şi 
pentru că nu vorbea. Era însoţitorul ei permanent, muncea 
împreună cu ea toată ziua, iar ea gătea pentru el şi îl îngrijea cu 
mai mult devotament decât îi arătase vreodată soţului ei, țin 
minte că a zis tata o dată, când se certau. 

Îmi amintesc ce a zis tata când mama a propus să luăm alt 
câine. Eram în bucătărie. Eu şedeam pe podea, mângâindu-l pe 
Rex. 

Mama era la sobă, gătind. Tata îşi turna un pahar de whisky. 
Nu primul. _ 

„Nu plătesc ca să mănânce doi câini”, a zis el. „Întâi îl împuşc 
pe ăsta.” 

A fost nevoie de câteva secunde ca să pătrund înţelesul acelor 
vorbe, să pricep exact ce voia să zică. Mama a scuturat din cap. 

„Nu“, a spus. De data asta era hotărâtă. „Dacă te atingi de 
câinele acela, o să...” 

„Ce? Mă ameninţi?”, s-a răstit tata. 

Știam ce urma. Ai nevoie de mare curaj ca să încasezi un 
glonţ în locul cuiva. Asta a făcut mama când i-a luat apărarea lui 
Rex în acea zi. 

Tata şi-a ieşit din minţi, desigur. Zgomotul de sticlă spartă mi- 


e 201 œ» 


a spus că era prea târziu - ar fi trebuit să dau fuga să mă 
ascund, ca Rex, care sărise din braţele mele şi era pe jumătate 
afară din încăpere. Nu mi-a rămas decât să şed acolo, pe podea, 
încolţit, când tata a azvârlit masa, care a trecut la câţiva 
centimetri de mine. Mama a ripostat aruncând în el cu farfurii. 

El s-a năpustit spre ea printre farfuriile sparte. Avea pumnii 
ridicaţi. Ea era cu spatele spre blatul de lucru. Era încolțită. Și 
apoi... 

Ea a apucat un cuţit. Un cuţit mare - folosit la tăierea mieilor. 
L-a ridicat, îndreptându-l spre pieptul tatei. Spre inima lui. 

„Te omor, fir-ar să fie. Vorbesc serios.” 

O clipă a fost tăcere. 

Mi-am dat seama că era foarte posibil să-l înjunghie. Spre 
dezamăgirea mea, n-a făcut-o. 

Tata n-a mai spus nimic. Doar s-a răsucit pe călcâie şi a ieşit. 
Uşa bucătăriei s-a trântit în urma lui. 

O clipă, mama nu s-a mişcat. Apoi a început să plângă. E 
groaznic să-ţi vezi mama plângând. Te simţi atât de neputincios, 
de slab. 

„O să-l omor eu pentru tine”, am zis. 

Dar asta a făcut-o să plângă şi mai abitir. 

Și apoi... am auzit o împuşcătură. 

Și încă una. 

Nu țin minte cum am ieşit din casă - sau cum m-am împleticit 
în curte. Tot ce îmi amintesc este că am văzut pe pământ trupul 
moale, însângerat, al lui Rex şi pe tata plecând de acolo cu 
puşca în mână. 

Am privit cum se scurgea viaţa din hex. Ochii i-au devenit 
sticloşi şi lipsiţi de vedere. Limba i s-a albăstrit. Membrele i-au 
înțepenit treptat. Nu puteam să-mi iau ochii de la el. Am simţit - 
chiar şi atunci, la vârsta aceea fragedă - că priveliştea acestui 
animal mort mi-a pătat pe veci viața. 

Blana moale, udă. Trupul zdrobit. Sângele. Am închis ochii, 
dar îl vedeam în continuare. 

Sângele. 

Iar mai târziu, când mama şi cu mine l-am cărat pe Rex la puț 
şi l-am aruncat acolo, în adânc, să putrezească împreună cu 
celelalte stârvuri nedorite, am ştiut că o parte din mine 
coborâse odată cu el. Partea bună. 

Am încercat să-mi storc nişte lacrimi pentru el, însă n-am 
putut să plâng. Acel biet animal nu-mi făcuse niciodată vreun 
rău - mi-a arătat doar iubire, doar bunătate. 


e 202 œ» 


Şi totuşi, n-am putut să plâng după el. 

În schimb, învăţțam să urăsc. 

Un sâmbure dur, rece, de ură se închega în inima mea, ca un 
diamant într-o bucată neagră de cărbune. 

Am jurat că n-o să-l iert niciodată pe tata. Și într-o zi o să mă 
răzbun. Dar până atunci, până ce aveam să cresc, eram prins în 
capcană. _ 

Aşa că m-am retras în imaginaţie. În fanteziile mele, tata 
suferea. 

Sufeream şi eu. 

În baie, cu uşa încuiată, sau în şură, sau în fundul 
hambarului, nevăzut, evadam - din acest corp... din această 
minte. 

Născoceam scene de moarte crudă, cumplit de violentă: 
otrăviri chinuitoare,  înjunghieri brutale -  măcelărire şi 
eviscerare. 

Îmi erau scoase matele şi eram sfârtecat în patru, schingiuit 
până la moarte. Sângeram. 

Stăteam în picioare pe pat şi mă pregăteam să fiu sacrificat 
de preoți păgâni. Mă înşfăcau şi mă azvârleau de pe faleză jos, 
jos în mare, în adâncuri - unde dădeau târcoale monştrii marini, 
aşteptând să mă înfulece. 

Inchideam ochii şi săream jos din pat. 

Și eram sfâşiat în bucăţi. 


e 203 œ» 


2 


Mariana plecă din apartamentul profesorului Fosca 
păşind nesigur. 

Nu era de la vin şi şampanie, chiar dacă băuse mai mult 
decât ar fi trebuit, ci de la şocul provocat de ceea ce 
tocmai văzuse - citatul grecesc subliniat în cartea lui. E 
ciudat, îşi zise, cum clipele de limpezime extremă au 
adesea aceeaşi textură ca beţia. 

Nu putea ţine asta pentru sine. Trebuia să-i spună cuiva. 
Dar cui? 

Se opri în curte să se gândească. N-avea rost s-o caute 
pe Zoe - nu acum, nu după ultima lor discuţie; Zoe pur şi 
simplu n-ar fi luat-o în serios. Avea nevoie de o ureche 
înţelegătoare. Se gândi la Clarissa, dar nu era sigură că 
Clarissa ar fi fost dispusă s-o creadă. 

Aşa că mai rămânea doar o persoană. 

Scoase telefonul şi-l sună pe Fred. Declarându-se mai 
mult decât fericit s-o revadă, el îi propuse să se întâlnească 
la Gardies peste vreo zece minute. 

Gardenia, sau Gardies, numele sub care o cunoscuseră 
şi o iubiseră generaţii de studenţi, era un local grecesc din 
inima oraşului care servea fast-food până la ore târzii. 
Mariana merse până acolo de-a lungul aleii pietonale 
curbate, simțind mirosul tavernei înainte s-o vadă: cartofii 
care sfârâiau în uleiul încins şi peştele pus la prăjit 
emanau o aromă inconfundabilă. 

Gardies era un local mititel, nu încăpeau înăuntru decât 
o mână de clienţi, aşa că oamenii se adunau afară, 
mâncând pe alee. Fred aştepta în faţa intrării, sub 
copertina verde şi pancarta pe care scria Faceţi o pauză în 
stil grecesc. 

Îi zâmbi larg Marianei când o văzu apropiindu-se. 

— Salut. Ai chef de cartofi prăjiţi? Fac cinste. 

Mirosul de prăjeală îi aminti că era moartă de foame - 
abia se atinsese de cina însângerată de la Fosca. Încuviinţă 
din cap recunoscătoare. 


e 204 œ» 


— Mi-ar plăcea câţiva. 

— Imediat, domnişoară. 

Fred se năpusti pe uşă, se împiedică de o treaptă şi se 
ciocni de alt client, care-l înjură. Mariana nu-şi putu 
stăpâni zâmbetul - chiar că era unul dintre cei mai 
stângaci oameni pe care-i cunoscuse în viaţa ei. Peste 
câteva minute, el ieşi cu două pungi de hârtie pline cu 
cartofi prăjiţi care abureau. 

— Poftim, îi zise. Ketchup sau maioneză? 

Mariana clătină din cap. 

— Nimic, mulţumesc. 

Suflă o vreme peste cartofi ca să-i răcorească. Apoi 
gustă unul. Era sărat şi acru, un pic prea acru, de la oţet. 
Tuşi, iar Fred îi aruncă o privire neliniştită. 

— Prea mult oţet? Îmi pare rău. Mi-a alunecat mâna. 

— E în ordine. Mariana zâmbi şi clătină din cap. Sunt 
grozavi. 

— Super. _ 

Stătură acolo o vreme, ronţăindu-şi cartofii în tăcere. În 
timp ce mânca, Mariana se uită la el. Lumina blândă a 
felinarului îi făcea faţa de băieţandru să arate şi mai 
tânără. „Nu-i decât un copil”, se gândi. „Un cercetaş plin 
de zel.” O cuprinse o tandreţe sinceră pentru puştiul acela, 
pe care se grăbi s-o izgonească. i 

Fred, surprinzându-i privirea, îi zâmbi sfios. Începu să 
vorbească printre înghiţituri: 

— O să-mi pară rău că am spus asta, sunt sigur. Dar sunt 
tare bucuros că m-ai sunat. Înseamnă că mi-ai simţit lipsa, 
chiar dacă doar un picuţ... li văzu expresia şi zâmbetul i se 
şterse. Ah. Văd că m-am înşelat. Nu de aceea m-ai sunat. 

— Te-am sunat pentru că s-a întâmplat ceva şi vreau să 
vorbesc cu tine despre asta. 

Fred se mai învioră puţin. 

— Deci, chiar ai vrut să vorbeşti cu mine? 

— Of, Fred! exclamă ea dându-şi ochii peste cap. Ascultă 
şi gata. 

— Zi. 

Fred îşi termină cartofii în timp ce Mariana îi povestea 


e 205 » 


ce se întâmplase - că găsise ilustratele şi descoperise 
acelaşi citat subliniat în cartea lui Fosca. 

El rămase o vreme tăcut. În cele din urmă, o întrebă: 

— Ce-o să faci? 

Mariana clătină din cap. 

— Nu ştiu. 

Fred îşi şterse firimiturile de la gură, făcu ghemotoc 
punga de hârtie şi o aruncă în coşul de gunoi. Ea îl privea, 
încercând să-i desluşească expresia. 

— Nu crezi că-mi imaginez toată chestia asta? 

— Nu. Nu cred. 

— Chiar dacă are alibi pentru ambele crime? 

El ridică din umeri. 

— Una dintre fetele care i-au dat alibiul e moartă. 

— Da. 

— Şi Serena ar putea să mintă. 

— Da. 

— Şi mai este o posibilitate, desigur... 

— Şi anume? 

— Acţionează împreună cu cineva. Un complice. 

Mariana îl scrută, frapată de această idee. 

— Nu m-am gândit la asta. 

— De ce nu? Ar explica faptul că poate să fie în două 
locuri deodată. 

— Posibil. 

— Nu pari convinsă. 

Mariana dădu din umeri. 

— Nu-mi pare genul de om care să aibă un partener. E 
un adevărat lup singuratic. 

— Poate. Oricum, avem nevoie de nişte dovezi, ştii tu, 
ceva concret, altfel n-o să ne creadă nimeni. 

— Şi cum le obţinem? 

— Ne gândim noi la ceva. Hai să ne întâlnim mâine la 
prima oră şi să facem un plan. 

— Nu pot mâine, trebuie să mă duc la Londra. Dar te 
sun când mă întorc. 

— Bine. Coborându-şi vocea, Fred adăugă: Ascultă-mă 
cu atenţie, Mariana. Fosca ştie fără îndoială că l-ai luat în 


e 206 » 


vizor, aşa că... 

Lăsă fraza în aer. Mariana dădu din cap aprobator. 

— Nu-ţi face griji. O să fiu atentă. 

— Bine. După o clipă de tăcere, Fred reluă cu un zâmbet 
larg: Mai e doar ceva de spus. Eşti uluitor, incredibil de 
frumoasă în seara asta. Vrei să-mi faci cinstea de a deveni 
nevasta mea? 

— Nu. Mariana clătină din cap. Nu vreau. Dar 
mulţumesc foarte mult pentru cartofi. 

— Cu plăcere. 

— Noapte bună. 

Îşi zâmbiră. Apoi Mariana se răsuci pe călcâie şi se 
îndepărtă. La capătul străzii, încă zâmbind, aruncă o 
privire înapoi - însă Fred dispăruse. 


Era straniu, părea să fi intrat în pământ. 


m 

În timp ce se îndrepta spre colegiu îi sună telefonul. Îl 
scoase din buzunar şi se uită la el - numărul apelantului 
era ascuns. 

Şovăi, dar în cele din urmă răspunse 

— Alo? 

Nimic. 

— Alo? 

Tăcere - apoi o voce şoptită. 

— Bună, Mariana. 

Ea încremeni. 

— Cine eşti? 

— Te văd, Mariana. Te urmăresc cu privirea... 

— Henry? Era sigură, îi recunoscuse vocea. Henry, tu 
eşti? 

Celălalt închise. Mariana rămase un moment acolo, 
holbându-se la telefon. Se simţea profund tulburată. Se 
uită în jur, însă strada era pustie. 


e 207 œ» 


3 


A doua zi Mariana se trezi devreme ca să plece la 
Londra. 

În timp ce traversa Main Court aruncă o privire prin 
arcadă spre Angel Court. 

Şi iată-l pe Edward Fosca în faţa scării lui, fumând. 

Însă nu era singur. Vorbea cu cineva - unul dintre 
portarii colegiului, care stătea cu spatele la ea. Era 
evident, după corpolenţă şi înălţime, că bărbatul respectiv 
era Morris. 

Mariana se duse în grabă la arcadă, se ascunse după ea 
şi se uită cu băgare de seamă în partea cealaltă. 

Ceva îi spusese că merita să investigheze, ceva de pe 
faţa lui Fosca. O expresie de iritare prelungită pe care nu 
i-o mai văzuse. Îi răsări în minte supoziţia lui Fred că 
profesorul avea un complice. 

Era cu putinţă să fie Morris? 

Îl văzu pe Fosca strecurând ceva în mâna portarului. 
Părea un plic burduşit. Un plic burduşit cu ce? Bani? 

Se lăsă purtată în zbor de imaginaţia ei deloc săracă. 
Oare Morris îl şantaja pe Fosca? Asta să fie? Era plătit ca 
să-şi ţină gura? 

Putea să fie asta ceea ce îi trebuia? Un soi de dovadă 
concretă? 

În acel moment, Morris se răsuci brusc şi se îndepărtă 
de Fosca, venind spre Mariana. 

Ea se trase înapoi şi se lipi strâns de zid. Morris trecu 
prin arcadă şi pe lângă ea fără s-o observe. Mariana îl privi 
cum traversă Main Court şi ieşi pe poartă. 

Se grăbi să-l urmeze. 


e 208 >» 


4 


Mariana ieşi iute pe poartă, iar pe stradă se ţinu la o 
distanţă sigură de Morris. El nu părea să-şi dea seama că 
era urmărit. Mergea în pas săltat, fluierând încetişor, 
bucurându-se de plimbare şi aparent fără grabă. 

Trecu pe lângă Emmanuel College, pe lângă şirul de 
case ce se întindea pe toată lungimea străzii şi pe lângă 
bicicletele legate de garduri. Apoi coti la stânga, pe o alee, 
şi dispăru din vedere. 

Mariana se zori să ajungă în dreptul aleii. Se uită de-a 
lungul ei. Era o străduţă îngustă, cu şiruri de case pe 
amândouă părţile. 

Era o fundătură, blocată în capăt de un zid vechi din 
cărămizi netencuite, acoperit cu totul de iederă. 

Spre surprinderea Marianei, Morris continuă să meargă 
până la zid. 

Întinse mâna spre el. Îşi înfipse degetele în spaţiul lăsat 
de o cărămidă prost fixată, se prinse bine şi se trase în sus. 
Apoi se căţără pe zid cu uşurinţă, trecu peste el şi se făcu 
nevăzut pe partea cealaltă. 

„La naiba”, îşi zise Mariana. 

După un moment de gândire se duse repede la zid şi-l 
examină. Nu era sigură că putea s-o facă. Cercetă 
răbdătoare cărămizile până când văzu un spaţiu de care se 
putea agăța. 

Ridică mâna şi se prinse, însă cărămida ieşi din zid şi-i 
rămase în mână. În clipa următoare se prăbuşea înapoi pe 
alee. 

Azvârli într-o parte cărămida şi încercă din nou. 

De data asta reuşi să se tragă în sus. Cu greu, ajunse în 
vârful zidului, după care se lăsă să cadă pe partea 
cealaltă... 

Ateriză în altă lume. 


< 209 » 


5 


De cealaltă parte a zidului nu era niciun drum. Nu erau 
case. Doar ierburi sălbatice, conifere şi tufe de mure 
neîngrijite. Îi trebuiră câteva secunde ca să-şi dea seama 
unde se afla. 

Era în cimitirul părăsit de pe Mill Road. 

Fusese aici o dată, cu aproape douăzeci de ani înainte, 
când îl explorase împreună cu Sebastian, într-o după- 
amiază înăbuşitoare de vară. Nu-i plăcuse atunci cimitirul; 
i se păruse sinistru, lăsat în părăsire. 

Nu-i plăcea nici acum. 

Se ridică în picioare şi privi în jur. Nici urmă de Morris. 
Ascultă: linişte, nu se auzeau paşi - nici măcar ciripit de 
păsări. Doar o tăcere de moarte. 

Se uită la cărările care se întretăiau mai departe, într-o 
mare de morminte năpădite de muşchi şi tufe mari de laur. 
Multe pietre tombale căzuseră ori se crăpaseră în două, 
aruncând pe iarbă umbre întunecate, zimţate. Toate 
numele şi datele de pe pietre fuseseră de mult şterse de 
trecerea timpului şi de intemperii. Toţi aceşti oameni de 
care nu-şi mai amintea nimeni - aceste vieţi uitate. Era o 
atmosferă de pierdere, de zădărnicie. Abia aştepta să plece 
de acolo. 

O luă pe cărarea cea mai apropiată de zid. N-avea de 
gând să se rătăcească, nu acum. 

Se opri şi ascultă - dar, din nou, nu se auzeau paşi. 

Nimic. Niciun sunet. 

Îl pierduse. 

Poate că o văzuse şi fugise de acolo? N-avea rost să 
meargă mai departe. 

Tocmai când voia să se întoarcă, o statuie mare îi atrase 
atenţia: un înger aşezat pe o cruce, cu braţele întinse, cu 
aripi mari, ciobite. O contemplă hipnotizată câteva 
secunde. Statuia era pătată şi spartă, dar tot frumoasă - 
semăna un pic cu Sebastian. 

Şi apoi zări ceva chiar sub statuie, printre crengi: o 


<e 210 - 


tânără care mergea pe cărare. O recunoscu imediat. 

Era Serena. 

Serena, neştiind că era observată, se apropie de o criptă 
cu acoperiş plat, dreptunghiular, de marmură care cândva 
fusese albă, însă acum era stropită cu cenușiu şi verde ca 
muşchiul, cu flori sălbatice crescând împrejur. 

Se aşeză, scoase telefonul şi se uită la el. 

Mariana se ascunse după un copac din apropiere şi 
pândi printre crengi. 

O văzu pe Serena ridicând privirea - spre un bărbat care 
ieşea din frunziş. 

Era Morris. 

Morris se duse la Serena. Niciunul dintre ei nu vorbi. El 
îşi scoase melonul şi-l aşeză pe o piatră de la căpătâiul 
unui mormânt, apoi o prinse pe tânără de ceafă şi, cu o 
mişcare bruscă, violentă, o trase în sus, sărutând-o apăsat. 

Sub ochii măriţi de uimire ai Marianei, o culcă pe 
Serena pe marmură, încă sărutând-o, şi se urcă pe ea. 
Începură să facă dragoste - o dragoste animalică, agresivă. 
Mariana simţea repulsie, şi totuşi era încremenită, nu 
putea să-şi desprindă privirea de ei. În cele din urmă, la fel 
de brusc cum începuseră, ajunseră la orgasm, după care se 
lăsă tăcerea. 

Zăcură acolo câteva clipe, nemişcaţi. Apoi Morris se 
ridică, îşi aranjă hainele, îşi luă melonul şi-l şterse de praf. 

Mariana îşi zise că ar fi fost mai înţelept să plece de 
acolo. Făcu un pas în spate, moment în care o crenguţă se 
frânse sub talpa ei. 

Se auzi un trosnet puternic. _ 

Printre crengi îl văzu pe Morris privind în jur. li făcu 
semn Serenei să nu scoată niciun sunet, apoi trecu în 
spatele unui copac, dispărând din câmpul vizual al 
Marianei. 

Ea se pregăti să se întoarcă pe cărare. Dar în ce parte 
era intrarea? Hotărî s-o ia pe unde venise, de-a lungul 
zidului. Se răsuci... 

Morris stătea chiar în spatele ei. 

O privea răsuflând greu. Câteva secunde domni tăcerea. 


e 211 œ» 


Într-un târziu, portarul vorbi cu voce joasă. 

— Ce mama dracului faci? 

— Poftim? Scuze. 

Incercă să treacă de el, însă Morris îi tăie calea. Zâmbi. 

— Ţi-a plăcut spectacolul, nu? 

Cu obrajii în flăcări, Mariana îşi plecă ochii. 

El râse. 

— Te citesc clar. Nu mă păcăleşti, nici măcar pentru o 
clipă. Te-am dibuit de la bun început. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Înseamnă să nu-ţi bagi afurisitul de nas în treburile 
altora, cum zicea bunicul meu, că te pomeneşti cu el tăiat. 
Te-ai prins? 

— Mă ameninţi? 

Vorbise cu mai mult curaj decât simţea. Morris se 
mulţumi să râdă. li mai aruncă o privire, apoi se îndepărtă 
cu pas săltat. 

Mariana rămase tremurând, speriată, furioasă şi în 
pragul plânsului. Se simţea paralizată, prinsese rădăcini 
acolo. Apoi ridică privirea şi zări statuia - îngerul se uita 
drept la ea, cu braţele desfăcute, oferind o îmbrăţişare. 

In acel moment simţi cum o copleşea dorul de Sebastian 
- să o ia în braţe, să o strângă şi să lupte pentru ea. Dar el 
nu mai era. 

Trebuia să înveţe să lupte pentru ea însăşi. 


e 212 œ» 


6 


Mariana luă rapidul spre Londra. 

Nu oprea în nicio staţie pe drum, părând să fie într-o 
competiţie de alergat spre destinaţie. Dădea impresia că 
merge prea repede - sălta şi se zguduia nebuneşte pe şine, 
legănându-se şi clătinându-se dezlănţuit. Şinele scrâşneau 
- un vaier ascuţit în urechile Marianei - ca un om care 
ţipă. Iar uşa vagonului nu se închidea cum trebuie. Se tot 
deschidea şi se trântea la loc, fiecare bubuitură speriind-o 
şi deranjându-i gândurile. 

Avea o mulţime de lucruri la care să se gândească. Se 
simţea profund tulburată de confruntarea cu Morris. 
Încercă să înţeleagă ce se întâmplase. Aşadar, el era 
bărbatul cu care se întâlnea Serena? Nu-i de mirare că 
păstrau secretul - Morris şi-ar fi pierdut slujba dacă se 
descoperea legătura lui cu o studentă. 

Mariana spera că asta era tot. Dar cumva se îndoia. 
Morris avea ceva de împărţit cu Fosca, dar ce? Şi cum se 
lega asta de Serena? Îl şantajau împreună pe Fosca? Dacă 
da, era un joc primejdios să provoace un psihopat - unul 
care ucisese deja de două ori. 

Îşi dădea seama acum că se înşelase în privinţa lui 
Morris; se lăsase amăgită de rolul de personaj de modă 
veche pe care îl jucase - dar el nu era un gentleman. Se 
gândi la expresia fioroasă din ochii lui când o ameninţase. 
Voise s-o sperie, şi reuşise. 

Bang - uşa vagonului se trânti, făcând-o să tresară. 

„Încetează, te scoţi singură din minţi”, îşi zise. Trebuia 
să-şi abată atenţia, să se gândească la altceva. 

Scoase exemplarul din British Journal of Psychiatry, care 
era încă în geantă. Îl frunzări şi încercă să citească! Însă 
nu se putea concentra. Altceva o deranja: nu-şi putea 
alunga senzaţia că era privită. 

Se uită peste umăr prin vagon - erau câţiva oameni, dar 
nu recunoştea niciun chip. Nimeni nu părea că se uită la 
ea. 


e 213 + 


Şi totuşi nu putea scăpa de senzaţia aceea agasantă. În 
vreme ce trenul se apropia de Londra, îi veni o idee 
îngrijorătoare. 

Şi dacă se înşela în privinţa lui Fosca? Dacă ucigaşul era 
un străin - un individ pe care nu-l cunoştea şi care şedea 
chiar acolo, în vagon, privind-o chiar în acea clipă? Gândul 
o făcu să se înfioare. 

Bang, răsună uşa. 

Bang. 

Bang. 


e 214 œ» 


7 


Curând, trenul ajunse în gara King’s Cross. În vreme ce 
ieşea din staţie, Mariana avea în continuare senzaţia că 
era privită. Senzaţia sinistră, care îi dădea fiori, că nişte 
ochi erau aţintiţi în ceafa ei. 

Dintr-odată, convinsă că era cineva chiar în spatele său, 
se răsuci pe călcâie, pe jumătate aşteptându-se să fie 
Morris... 

Dar el nu era acolo. 

Şi totuşi, senzaţia persista. Ajunse la casa lui Ruth 
simțindu-se tulburată şi paranoică. „Poate că sunt nebună. 
Poate că asta este”, se gândi. 

Nebună sau nu, nu exista fiinţă pe care să-şi dorească 
mai mult s-o vadă decât pe doamna în vârstă care o 
aştepta pe Redfern Mews, numărul 5. Era o uşurare până 
şi să apese pe sonerie. 

Ruth era cea cu care Mariana făcuse în studenţie 
pregătirea în domeniul terapiei. Şi când Mariana îşi luase 
licenţa, Ruth îi devenise supervizoare. Un supervizor joacă 
un rol important în viaţa unui terapeut - Mariana îi dădea 
raportul despre pacienţi, despre grupuri, iar Ruth o ajuta 
să-şi scoată la lumină sentimentele, făcând distincţia între 
emoţiile pacienţilor şi cele proprii, ceea ce nu este 
întotdeauna lesnicios. Fără supervizare, un terapeut ar 
putea cu uşurinţă să fie copleşit şi împotmolit în plan 
emoţional de toată suferinţa pe care trebuie s-o controleze. 
Şi ar putea să-şi piardă acea imparţialitate care e atât de 
importantă pentru a putea lucra eficient. 

După moartea lui Sebastian, Mariana începuse să se 
vadă mai des cu Ruth, având nevoie mai mult ca oricând de 
sprijinul ei. Era terapie din toate punctele de vedere, în 
afara denumirii - şi Ruth propusese să se implice deplin, 
oferindu-i şedinţe de terapie în toată puterea cuvântului. 
Însă Mariana refuzase. Nu putea să explice exact de ce, 
doar că n-avea nevoie de terapie; avea nevoie, pur şi 
simplu, de Sebastian. Şi toate vorbele din lume nu-l puteau 


e 215» 


înlocui. 

— Mariana, draga mea! exclamă încântată Ruth când 
deschise uşa. Intră, te rog. 

— Bună, Ruth. 

Era aşa de bine să intre în casă şi în livingul care 
mirosea întotdeauna a lavandă, şi să audă ceasul de argint 
ticăind liniştitor pe poliţa şemineului! 

Îşi ocupă locul său obişnuit, pe marginea canapelei de 
un albastru decolorat. Ruth se aşeză în faţa ei, pe fotoliu. 

— Păreai tare tulburată la telefon. Spune-mi despre asta, 
Mariana. 

— Nu prea ştiu de unde s-o apuc. Presupun că a început 
când Zoe m-a sunat în seara aceea, din Cambridge. 

Mariana îi povesti pe cât de limpede şi amănunţit putea. 
Ruth asculta, încuviinţând din cap din când în când, dar 
vorbind foarte puţin. Când termină, Ruth tăcu o vreme. 
Oftă, aproape inaudibil - un oftat trist, obosit, care era un 
ecou al neliniştii Marianei mult mai elocvent decât orice 
cuvinte. 

— Simt încordarea pe care ţi-o provoacă, îi zise. Trebuie 
să fii tare, pentru Zoe, pentru colegiu, pentru tine însăţi... 

Mariana clătină din cap. 

— Eu nu contez. Însă Zoe şi fetele acelea... Mi-e atât de 
frică... Ochii i se umplură de lacrimi. Ruth se aplecă în faţă 
şi împinse spre ea cutia cu şerveţele. Mulţumesc, îmi pare 
rău. Nici măcar nu ştiu de ce plâng. 

— Plângi din cauză că te simţi neputincioasă. 

— Aşa mă simt, într-adevăr, suspină Mariana. 

— Însă nu-i adevărat. Ştii asta, nu? Eşti mult mai 
pricepută decât îţi imaginezi, îi spuse Ruth. Colegiul, la 
urma urmei, nu-i decât alt grup, un grup care e bântuit de 
o boală îngrozitoare. Dacă ceva atât de toxic, de perfid, de 
ucigaş ar acţiona într-unul dintre grupurile tale... 

Ruth lăsă fraza în aer. Mariana cugetă. 

— Ce aş face? E bună întrebarea. Presupun... că aş vorbi 
cu ei - ca grup, vreau să zic. 

— Întocmai ceea ce gândesc şi eu. Se ivi o licărire în 
ochii lui Ruth când spuse asta. Vorbeşte cu acele fete, 


e 216 œ» 


Fecioarele, nu individual, ci ca grup. 

— Un grup de terapie, vrei să zici? 

— De ce nu? Fă o şedinţă cu ele, vezi ce iese. 

Mariana zâmbi fără voie. 

— E o idee interesantă. Nu prea ştiu cum ar reacţiona la 
asta. 

— Gândeşte-te la idee, asta-i tot. După cum ştii, cea mai 
bună cale de a trata un grup... 

— „este ca grup. Mariana dădu din cap aprobator. Da, 
înţeleg. 

Tăcu un moment. Era un sfat bun - nu uşor de pus în 
practică, dar ţinând de o metodă despre care chiar avea 
cunoştinţe şi în care credea. Deja se simţea mai puţin 
depăşită de situaţie. Zâmbi recunoscătoare. 

— Mulţumesc. 

Ruth şovăi. 

— Mai este ceva. Ceva mai greu de formulat... ceva care 
mă frapează... în privinţa acestui bărbat, Edward Fosca. 
Vreau să ai foarte multă grijă. 

— Am grijă. 

— De tine? 

— Ce vrei să spui? 

— Ei bine, cu siguranţă asta îţi scoate la lumină tot felul 
de sentimente şi asocieri... Sunt surprinsă că nu ai 
pomenit de tatăl tău. 

Mariana o privi surprinsă. 

— Ce are tata de-a face cu Fosca? 

— Păi, amândoi sunt bărbaţi charismatici, puternici în 
comunitatea lor - şi, după cum se pare, cu un înalt grad de 
narcisism. Mă întreb dacă simţi acelaşi impuls să-l 
cucereşti pe acest bărbat ca în cazul tatălui tău. 

— Nu, spuse ritos Mariana, iritată de sugestie. Nu. Şi, 
oricum, am un transfer foarte negativ spre Edward Fosca. 

Ruth nu părea convinsă. 

— Sentimentele faţă de tatăl tău n-au fost cu totul 
blânde. 

— E altceva. 

— Zău? Încă îţi este atât de greu, chiar şi acum - nu-i 


e 217 œ» 


aşa? - să-l critici, sau să recunoşti faptul că te-a dezamăgit 
în feluri fundamentale, reale. Nu ţi-a dat niciodată 
dragostea de care aveai nevoie. Ţi-a trebuit mult timp ca 
să fii în stare să vezi asta şi să-i spui pe nume. 

Mariana clătină din cap. 

— Sincer, Ruth, cred că tata n-are nimic de-a face cu 
asta. 

Ruth o privi cu tristeţe. 

— Am impresia că, în ceea ce te priveşte, tatăl tău este 
în miezul acestei situaţii. Asta ar putea să n-aibă prea mult 
sens acum. Dar într-o zi ar putea să însemne foarte mult. 

Cum nu ştia ce să răspundă, Mariana ridică din umeri. 

— Şi Sebastian? zise Ruth după o pauză. Ce simţi în 
privinţa lui? 

Mariana făcu un gest hotărât de refuz. 

— Nu vreau să vorbesc despre Sebastian. Nu astăzi. 

După aceea nu mai stătu mult. Pomenirea tatălui ei 
aruncase un văl de neplăcere asupra întâlnirii, care nu se 
dispersă cu totul până ce ajunse în holul casei lui Ruth. 

La plecare, Mariana o îmbrăţişă pe bătrâna doamnă. 
Simţindu-i căldura şi afecțiunea, ochii i se umplură de 
lacrimi. 

— Îţi mulţumesc din suflet, Ruth. Pentru tot. 

— Sună-mă dacă ai nevoie de mine, oricând. Nu vreau să 
crezi că eşti singură. 

— Mulţumesc. 

— Ştii, zise Ruth după o mică ezitare, poate că ţi-ar fi de 
folos să vorbeşti cu Theo. 

— Theo? 

— De ce nu? La urma urmei, psihopatia este 
specialitatea lui. E sclipitor. Orice idee pe care o are va fi 
utilă. 

Mariana se gândi un pic. Theo era un psihoterapeut 
criminalist care făcuse pregătirea împreună cu ea la 
Londra. În afară de faptul că amândoi o aveau ca terapeut 
pe Ruth, nu se cunoşteau prea bine. 

— Ştiu şi eu... murmură. Adică, nu l-am văzut pe Theo de 
foarte mult timp... Crezi că l-ar deranja? 


< 218 » 


— Deloc. Ai putea să încerci să-l vezi înainte să te întorci 
la Cambridge. O să-i telefonez. 

Ruth îl sună, iar Theo zise că da, sigur că-şi amintea de 
Mariana şi ar fi fost bucuros să stea de vorbă cu ea. 
Stabiliră să se întâlnească într-un local din Camden. 


În seara aceea, la ora şase, Mariana se duse să-l vadă pe 
Theo Faber. 


< 219 + 


8 


Mariana ajunse prima la Oxford Arms. Comandă un 
pahar de vin alb în timp ce aştepta. 

Era curioasă să-l vadă pe Theo, dar şi neîncrezătoare. 
Faptul că împărțeau acelaşi terapeut îi adusese în situaţia 
de a fi ca doi fraţi, fiecare invidios pe atenţia pe care 
mama i-o acorda celuilalt. Mariana fusese un pic geloasă 
pe Theo, chiar îl antipatiza, dându-şi seama că Ruth avea o 
slăbiciune pentru el. Vocea lui Ruth lua un ton protector 
ori de câte ori îl pomenea, ceea ce o făcuse pe Mariana, în 
mod nerezonabil, să clocească o fantezie cum că Theo ar fi 
fost orfan. Fusese un şoc când părinţii lui apăruseră la 
absolvire, vii şi teferi. 

Adevărul era că Theo avea ceva de copil oropsit. Fără 
legătură cu statura lui, era ceva sugerat în întregime de 
purtare: un fel de reţinere, o uşoară distanţare de ceilalţi - 
o stângăcie, ceva ce Mariana recunoştea şi la ea însăşi. 

Theo ajunse cu o întârziere de câteva minute. O salută 
cu căldură pe Mariana, îşi luă de la bar o coca-cola 
dietetică şi i se alătură la masă. 

Arăta la fel; nu se schimbase deloc. Avea în jur de 
patruzeci de ani şi-şi păstrase supleţea. Purta o haină de 
catifea reiată roasă şi o cămaşă albă şifonată şi mirosea un 
pic a fum de ţigară. Avea o faţă plăcută, îşi zise ea, o faţă 
afectuoasă, dar în ochii lui era o expresie... Care era 
cuvântul? Neliniştită, chiar bântuită. Şi îşi dădu seama că, 
deşi îl plăcea, nu se simţea cu totul în largul său în 
prezenţa lui. N-ar fi ştiut să spună de ce. 

— Îţi mulţumesc că ai acceptat să ne vedem, îi spuse. 
Te-am luat cam pe nepregătite. 

— Nicio problemă. Sunt curios. Am urmărit povestea, la 
fel ca toată lumea. E fascinant... Theo se corectă repede: 
Adică, e cumplit, desigur. Dar şi fascinant. Aş vrea să ştiu 
ce crezi tu despre asta. 

Mariana zâmbi. 

— De fapt, speram să aflu ce crezi tu. 


e 220 » 


— Ah, făcu el părând surprins. Dar tu eşti acolo, 
Mariana, în Cambridge. Eu nu sunt. Ideile tale sunt mult 
mai valoroase decât orice aş putea să-ţi spun eu. 

— N-am prea multă experienţă în domeniul ăsta, în 
criminalistică. 

— Să ştii că nu contează prea mult, de vreme ce fiecare 
caz este cu totul unic, din experienţa mea. 

— Asta-i ciudat. Julian spunea exact invers. Că toate 
cazurile sunt la fel. 

— Julian? Vrei să zici Julian Ashcroft? 

— Da. Colaborează cu poliţia. 

Theo înălţă o sprânceană. 

— Mi-l amintesc pe Julian din institut. Mi se părea un 
pic... ciudat. Un pic prea setos de sânge. Şi, oricum, 
greşeşte: cazurile sunt foarte diferite. La urma urmei, nu 
toţi avem aceeaşi copilărie. 

— Da, sunt de acord, zise Mariana. Totuşi, nu crezi că 
există nişte caracteristici pe care le putem căuta? 

Teo sorbi din coca-cola şi ridică din umeri. 

— Uite ce-i. Să zicem că sunt omul vostru. Să zicem că 
mă simt foarte rău şi sunt extrem de periculos. E perfect 
posibil să pot ascunde toate astea de voi. Poate că nu 
pentru foarte mult timp, poate că nu într-un mediu 
terapeutic, însă la nivel superficial e foarte uşor să prezinţi 
lumii un eu fals. Chiar şi celor cu care te vezi zilnic. Îşi 
făcu de lucru un moment cu verigheta, răsucind-o pe 
deget, apoi reluă: Vrei sfatul meu? Uită-l pe cine. Incepe 
cu de ce. 

— De ce ucide, vrei să zici? 

— Da. Ceva din toată povestea asta nu-mi sună bine. 
Victimele au fost agresate sexual? 

Mariana clătină din cap. 

— Nu, nimic de genul ăsta. 

— Deci, ce ne spune asta? 

— Că uciderea în sine, înjunghierea şi mutilarea, îi oferă 
satisfacția pe care o caută? Poate. Nu cred că e atât de 
simplu. 

— Nici eu nu cred, spuse Theo. 


e 221 œ» 


— Legistul a spus că tăierea beregatei a fost cauza 
decesului, iar înjunghierea s-a produs după moarte. 

— Înţeleg, zise Theo, părând intrigat. Ceea ce înseamnă 
că toate astea au o latură dramatică. Sunt puse în scenă - 
pentru public. 

— Şi noi suntem publicul? 

— Întocmai. Dar oare de ce? De ce vrea să vedem 
această violenţă îngrozitoare? 

Mariana chibzui câteva clipe. 

— Mă gândesc... că el vrea să credem că au fost ucise 
într-un acces de nebunie de un ucigaş în serie, un nebun 
cu un cuţit. În realitate, el era complet calm şi stăpân pe 
sine, iar aceste crime au fost plănuite cu mare migală. 

— Exact. Rezultă de aici că avem de-a face cu un tip 
mult mai inteligent - şi mult mai periculos. 

Mariana se gândi la Edward Fosca şi făcu un gest 
aprobator. 

— Da, aşa cred. 

— Dă-mi voie să te întreb ceva, îi zise Theo privind-o cu 
atenţie. Când ai văzut cadavrul de aproape, care a fost 
primul lucru care ţi-a venit în minte? 

Mariana clipi - şi o fracțiune de secundă văzu chipul 
Veronicăi. Alungă imaginea. 

— Păi, nu ştiu... că e îngrozitor. 

Theo clătină din cap. 

— Nu. Nu asta ai gândit. Spune-mi adevărul. Care a fost 
primul lucru care ţi-a venit în minte? 

Mariana ridică din umeri stingherită. 

— Destul de ciudat... a fost o replică dintr-o piesă. 

— Interesant. Spune mai departe. 

— Ducesa de Amalfi. „Acoperă-i faţa, ochii mi-s orbiţi...” 

— Da. Ochii lui Theo se luminară brusc şi se aplecă în 
faţă, aţâţat. Da, asta este. 

— Păi... nu cred că înţeleg... 

— „Ochii mi-s orbiți. ” Cadavrele sunt prezentate aşa - ca 
să ne orbească pe noi. Ca oroarea să ne orbească. De ce? 

— Nu ştiu. 

— Gândeşte-te la asta. De ce încearcă să ne orbească? 


e 222 + 


Ce nu vrea să vedem? De la ce încearcă să ne abată 
atenţia? Răspunde la asta, Mariana, şi o să-l prinzi. 

Mariana  încuviinţă din cap în vreme ce-i asimila 
sugestia. Rămaseră un timp într-o tăcere contemplativă, 
uitându-se unul la altul. 

Theo zâmbi. E 

— Ai un dar al empatiei ieşit din comun. Simt asta. Imi 
dau seama de ce te lăuda atât de tare Ruth. 

— Nu merit, dar îţi mulţumesc. E plăcut să auzi aşa 
ceva. 

— Nu fi atât de modestă. Nu-i uşor să fii atât de deschis 
şi receptiv, să poţi simţi ceea ce simte altă persoană... E o 
cupă otrăvită, din multe puncte de vedere. Întotdeauna am 
crezut asta. Tăcu brusc, apoi reluă cu voce joasă: Ilartă-mă. 
N-ar trebui s-o spun... dar mai desluşesc ceva la tine. Un 
soi de... teamă. Te temi de ceva. Şi crezi că e acolo, afară... 
Făcu semn cu mâna prin aer. Dar nu-i acolo, ci aici, 
înăuntru, zise atingându-şi pieptul. În adâncul tău. 

Mariana clipi, simțindu-se vulnerabilă şi jenată. 

— Nu... nu ştiu ce vei să zici. 

— Ei bine, sfatul meu e să-i acorzi atenţie. 
Împrieteneşte-te cu acel lucru. Întotdeauna ar trebui să 
fim atenţi când trupul ne spune ceva. Asta zice Ruth. Brusc 
păru stingherit, simțind, poate, că sărise peste cal. Se uită 
la ceas şi spuse: Ar trebui să plec. Mă întâlnesc cu soţia 
mea. 

— Desigur. Îţi sunt recunoscătoare pentru că ai fost de 
acord să stăm de vorbă, Theo. 

— Nicio problemă. Mi-a făcut plăcere să te văd, 
Mariana... Ruth a spus că acum ai cabinetul tău particular. 

— Aşa-i. Şi tu eşti la Broadmoor*? 

— Pentru păcatele mele, zâmbi Theo. Nu ştiu cât de mult 
mai rezist, sincer să fiu. Nu sunt prea fericit acolo. Mi-aş 
căuta altă slujbă, dar, ştii tu, nu-i timp. 

În vreme ce el spunea asta, Marianei îi veni brusc o idee. 

— Stai un pic, îi zise. 


? Veche instituție psihiatrică cu grad înalt de securitate din comitatul 
Berkshire. 


e 223 + 


Scotoci prin geantă şi scoase numărul din British Journal 
of Psychiatry pe care îl căra după ea. Îl răsfoi până ajunse 
la ceea ce căuta. Îi dădu lui Theo revista, arătând spre 
anunţul din casetă. 

— Uite. 

Era un anunţ pentru postul de psihoterapeut criminalist 
la Grove, o unitate psihiatrică securizată din Edgware. 

Îl privi întrebător. 

— Ce zici? îl cunosc pe profesorul Diomedes, el e şeful 
acolo. E specializat în terapia de grup - mi-a predat o 
vreme. 

— Da, ştiu cine este, spuse Theo în timp ce studia 
anunţul cu evident interes. Grove? Nu acolo au trimis-o pe 
Alicia Berenson? După ce şi-a omorât soţul? 

— Alicia Berenson? 

— Pictoriţa... care nu vorbeşte. 

— Oh, îmi amintesc. Mariana îi zâmbi încurajator. Poate 
că ar trebui să-ţi depui candidatura pentru postul ăsta. S-o 
faci să vorbească iar. 

— Poate. Theo zâmbi gânditor. Încuviinţând din cap 
pentru sine, murmură: Poate că o să fac asta. 


e 224 œ» 


9 


Nici nu ştiu când ajunse înapoi la Cambridge. 

Pe tot drumul fusese cufundată în gânduri, reluând 
discuţia cu Ruth şi întâlnirea cu Theo. Ideea lui că acele 
crime erau dinadins înfiorătoare ca să abată atenţia de la 
ceva era demnă de luat în seamă; pe deasupra, i se părea 
validă din punct de vedere emoţional, într-un fel pe care 
nu-l putea explica. 

Cât despre sugestia lui Ruth de a organiza cu Fecioarele 
un grup de terapie - ei bine, n-avea să fie uşor, şi poate 
nici măcar posibil, dar cu siguranţă merita să încerce. 

Ceea ce spusese Ruth despre tatăl ei era mult mai 
problematic. 

Nu înţelegea de ce îl adusese în discuţie. Ce spusese 
Ruth? 

„Ar putea să n-aibă prea mult sens acum - dar într-o zi 
ar putea să însemne foarte mult.” 

Era cum nu se poate mai criptic. Evident, Ruth făcea 
aluzie la ceva, dar la ce anume? 

Mariana îţi frământă mintea, uitându-se la câmpurile 
care zburau prin dreptul ferestrei. Se gândi la copilăria sa 
la Atena şi la tatăl său: cum îl adorase pe acel bărbat 
chipeş, deştept, charismatic - îl venerase şi îl idealizase. [i 
trebuise multă vreme ca să-şi dea seama că tatăl ei nu era 
întocmai eroul pe care şi-l închipuise. 

Revelația se produsese la scurt timp după ce absolvise 
facultatea la Cambridge. Locuia la Londra şi se pregătea 
să devină profesoară. Începuse terapia cu Ruth, 
intenţionând să se ocupe de pierderea mamei, dar se 
pomenise vorbind mai ales despre tatăl ei. 

Se simţea obligată s-o convingă pe Ruth ce om minunat 
era: cât de strălucit, cât de muncitor, cât de mult se 
sacrificase, crescând singur doi copii, şi cât de mult o 
iubea pe ea. 

După câteva luni în care o ascultase pe Mariana şi 
vorbise foarte puţin, într-o bună zi, Ruth o întrerupsese. 


e 225» 


Cuvintele ei fuseseră simple, directe şi devastatoare. 

Ruth sugerase, cât de blând putea, că Mariana refuza să 
recunoască realitatea în privinţa tatălui ei. Că, după tot ce 
auzise, trebuia să pună sub semnul întrebării portretul de 
părinte iubitor pe care i-l făcuse ea. Bărbatul a cărui 
descriere o auzise Ruth părea despotic, rece, indisponibil 
în plan emoţional, mereu critic şi lipsit cu totul de blândeţe 
- chiar crud. Niciuna dintre aceste calităţi n-avea nimic de- 
a face cu iubirea. 

— Iubirea nu este condiţionată, zisese Ruth. Nu depinde 
de faptul că te dai peste cap ca să mulţumeşti pe cineva - 
şi nu izbuteşti niciodată. Nu poţi iubi pe cineva dacă îţi 
este frică de el, Mariana. Ştiu că e greu să auzi asta. E un 
fel de orbire - dar, în afară de cazul în care te trezeşti şi 
vezi limpede, o să continue toată viaţa ta, afectând felul în 
care te vezi pe tine, ca şi pe ceilalţi. 

Mariana scuturase din cap. 

— Te înşeli în privinţa tatălui meu. Ştiu că e un om 
dificil, dar mă iubeşte. Şi eu îl iubesc.. 

— Nu, îi replicase Ruth ferm. În cel mai bun caz, hai să-i 
zicem dorinţă de a fi iubită. În cel mai rău caz, este un 
ataşament patologic faţă de un bărbat narcisist, un ghiveci 
de recunoştinţă, teamă, aşteptare şi supunere din datorie, 
care n-are nimic de-a face cu iubirea în adevăratul sens al 
cuvântului. Nu-l iubeşti. Şi nici nu te cunoşti şi nu te 
iubeşti pe tine. 

Ruth avea dreptate - era greu să auzi asta, ce să mai 
vorbim de acceptare. Mariana se ridicase şi ieşise din 
încăpere, cu lacrimi de furie şiroindu-i pe faţă. Jurase să 
nu se întoarcă niciodată. 

Apoi însă, pe stradă, în faţa casei lui Ruth, ceva o făcuse 
să se oprească. Se gândise brusc la Sebastian - Ia cât de 
stingherită se simţea întotdeauna când el îi făcea un 
compliment. 

— N-ai idee ce frumoasă eşti, îi spunea Sebastian. 

— Încetează, răspundea Mariana, cu faţa îmbujorată de 
jenă, alungând complimentul cu o fluturare a mâinii. 

Sebastian se înşela; ea nu era deşteaptă sau frumoasă - 


e 226 » 


nu aşa se vedea pe sine. 

De ce nu? 

Cu ai cui ochi se vedea? Cu ai săi? 

Sau cu ai tatălui său? 

Sebastian n-o vedea cu ochii tatălui ei, sau ai oricui 
altcuiva; o vedea cu ochii lui. Şi dacă ar fi făcut asta şi 
Mariana? Şi dacă, la fel ca Lady of Shalott, nu s-ar mai fi 
uitat la viaţă printr-o oglindă, ci s-ar fi răsucit, să o 
privească direct? 

Şi aşa începuse - o crăpătură în zidul amăgirii şi al 
refuzului de a recunoaşte realitatea, lăsând să intre un pic 
de lumină; nu multă, dar destul ca să vadă. Acel moment 
se dovedise a fi o epifanie, propulsând-o într-o călătorie a 
descoperirii de sine pe care tare ar mai fi vrut s-o refuze. 
Până la urmă, renunţase la pregătirea pentru profesorat şi 
o începuse pe cea de terapeut. Cu toate că de atunci 
trecuseră mulţi ani, nu-şi revizuise pe deplin sentimentele 
faţă de tatăl său; acum, că el era mort, probabil că n-avea 
s-o facă niciodată. 


e 227 œ» 


10 


Mariana cobori din tren în staţia Cambridge, pierdută în 
gânduri melancolice, şi merse pe jos până la St. 
Christopher's, abia observând ce era în jur. Când ajunse, 
primul om pe care-l zări fu Morris. Stătea lângă loja 
portarilor cu nişte poliţişti. Vederea lui îi aduse în memorie 
toată neplăcerea întâlnirii lor. Simţi cum i se întoarce 
stomacul pe dos. 

Refuză să se uite la el - trecu pe alături ignorându-l. Cu 
coada ochiului îl văzu ridicându-şi un pic pălăria spre ea, 
ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Era limpede că se 
simţea în avantaj. 

„Bine, lasă-l să creadă asta”, îşi zise. 

Hotări ca pe moment să nu spună nimic despre cele 
întâmplate - parţial pentru că îşi putea imagina reacţia 
inspectorului-şef Sangha: sugestia ei că Morris putea fi 
mână în mână cu Fosca n-ar fi provocat decât neîncredere 
şi ridiculizare. Aşa cum spusese Fred, avea nevoie de 
dovezi. Era mai bine să tacă, să-l lase pe Morris să creadă 
că scăpase cu faţa curată - şi să-i dea destulă funie ca să 
se spânzure singur. 

Simti brusc dorinţa să-l sune pe Fred, să vorbească cu 
el, dar şi-o înfrână. 

Ce naiba era în capul ei? Era cu putinţă să nutrească 
unele sentimente faţă de el? Faţă de acel băiat? Nu, nu-şi 
îngăduia nici măcar să se gândească la asta. Era ceva 
necinstit - şi, de asemenea, înspăimântător. De fapt era 
mai bine să nu-l mai sune niciodată pe Fred. 


m 
Când ajunse la camera ei văzu că uşa era întredeschisă. 


Încremeni. Trase cu urechea, dar nu se auzea niciun 
sunet. 

Cu mare încetineală, puse mâna pe uşă şi o împinse. 
Scârţâi deschizându-se. 

Se uită înăuntru, iar scena din faţa ochilor ei o făcu să 
tragă brusc aer în piept. Părea că cineva răscolise 


e 228 » 


încăperea: toate sertarele şi dulapurile erau deschise şi 
scotocite, toate lucrurile ei erau împrăştiate, hainele erau 
rupte şi sfâşiate. 

Îl sună repede pe Morris în loja portarilor şi-i ceru să 
cheme poliţia. 

Peste câteva clipe Morris şi doi poliţişti erau în camera 
ei, examinând harababura. 

— Sunteţi sigură că n-a fost furat nimic? o întrebă unul 
dintre agenţi. 

Mariana încuviinţă din cap. 

— Aşa pare. 

— N-am văzut pe nimeni suspect plecând din colegiu. 
Mai degrabă e fapta cuiva din interior. 

— Pare opera unui student ranchiunos, comentă Morris. 
Îi zâmbi Marianei. Aţi supărat pe cineva, domnişoară? 

Ea nu-l băgă în seamă. Le mulţumi poliţiştilor şi fu de 
acord că probabil nu fusese o spargere. Se oferiră să caute 
amprente, şi Mariana era pe cale să accepte - când 
observă ceva care o făcu să se răzgândească. 

Un cuţit, sau alt obiect ascuţit, fusese folosit pentru a 
cresta adânc o cruce pe biroul de mahon. 

— Nu-i nevoie, le zise. N-am de gând să depun plângere. 

— Ei bine, dacă sunteţi sigură... 

După ce plecară, Mariana mângâie cu vârful degetelor 
şanţurile crucii. 

Rămase acolo minute în şir, gândindu-se la Henry. 

Pentru prima dată, îi era frică de el. 


e 229 = 


11 


Tocmai mă gândeam la timp. 

La faptul că nimic nu dispare cu adevărat. A fost acolo 
permanent - trecutul meu, vreau să zic -, şi motivul pentru care 
mă ajunge din urmă este faptul că niciodată n-a plecat 
altundeva. 

Într-un fel ciudat, voi fi întotdeauna acolo, întotdeauna de 
doisprezece ani - prizonier în timp, în acea zi cumplită, cea de 
după ziua mea, când totul s-a schimbat. 

E ca şi cum mi s-ar întâmpla chiar acum, când scriu asta. 

Mama mă pune să stau jos ca să-mi dea vestea. Știu că ceva 
nu-i în ordine, pentru că m-a chemat în camera din faţă, cea pe 
care n-o folosim niciodată, şi mi-a cerut să stau pe scaunul de 
lemn incomod şi s-o ascult. 

Crezusem că o să spună că era pe moarte, că avea o boală în 
ultima fază - asta îmi sugerase expresia ei. 

Insă era mult mai rău. 

A spus ca pleca. Relaţia cu tata ajunsese într-un punct fără 
întoarcere - avea drept dovadă un ochi învineţit şi buza spartă. 
Și, în cele din urmă, găsise curajul să-l părăsească. 

Am simţit un val uriaş de încântare - „bucurie” este singurul 
cuvânt care se apropie de asta. 

Însă zâmbetul mi s-a stins repede când am auzit-o pe mama 
turuind despre planurile ei imediate, care însemnau să doarmă 
pe canapeaua unei verişoare şi apoi să-şi viziteze părinții, până 
se punea pe picioare - şi a devenit limpede, din felul în care se 
ferea să se uite în ochii mei şi din ceea ce trecea sub tăcere, că 
nu avea de gând să mă ia şi pe mine. 

M-am holbat la ea şocat. 

Nu eram în stare să simt ceva sau să gândesc - nu ţin minte 
mare lucru din ce a spus. Dar a încheiat cu promisiunea că avea 
să trimită după mine când se stabilea în noua ei casă. Care ar fi 
putut la fel de bine să fie pe altă planetă, după cât de reală era 
pentru mine. Mă lăsa în urmă. Mă lăsa acolo. Cu el. 

Eram sacrificat. Osândit la chinurile iadului. 

Și apoi, cu acea stranie stupiditate crasă pe care o avea 
câteodată, a zis că încă nu-i spusese tatei că urma să plece. Voia 
să mă înştiinţeze întâi pe mine. 

Nu cred că avea de gând să-i spună. Acesta era singurul său 


e 230 >» 


rămas-bun - pentru mine, acolo, în momentul acela. Apoi, dacă 
avea cât de cât minte, avea să-şi pregătească o valiză şi să fugă 
în noapte. 

Asta aş fi făcut eu. 

Mi-a cerut să jur că voi păstra secretul. Mama mea frumoasă, 
nesăbuită, încrezătoare - din multe puncte de vedere eram mult 
mai vârstnic şi mai înţelept decât ea. Cu siguranță eram mai 
viclean. Nu trebuia decât să-i spun lui. Să-i spun nebunului ăluia 
turbat de planul ei de a părăsi corabia. Şi atunci ar fi fost 
împiedicată să plece. N-aş fi pierdut-o. Şi nu voiam s-o pierd. 

Nu? 

O iubeam, nu? 

Se întâmpla ceva cu mine, cu gândirea mea. A fost în timpul 
acelei discuţii cu mama şi în orele de după - un soi de 
conştientizare înceată, care se furişa - o stranie epifanie. 

Crezusem că mă iubea. 

Se dovedise că avea două feţe însă. 

Iar în clipa aceea, brusc, am început s-o văd pe cealaltă 
persoană - am început s-o văd acolo, pe fundal, privind în vreme 
ce tata mă tortura. De ce nu-l împiedicase? De ce nu mă 
apărase. 

De ce nu mă învățase că meritam să fiu apărat? 

Îi luase apărarea lui Rex - îndreptase un cuțit spre pieptul 
tatei, amenințând că avea să-l înjunghie. Dar nu făcuse niciodată 
asta pentru mine... 

Simţțeam un foc arzând - o mânie care creştea, o furie care nu 
voia să se stingă. Ştiam că e rău - ştiam că ar trebui s-o înfrâng 
înainte să mă copleşească. În loc de asta, am aţâțat flăcările. Şi 
am ars. 

Toate ororile acelea le îndurasem de dragul ei, ca s-o ţin în 
siguranţă. Dar ea niciodată nu mă pusese pe primul plan. Se 
părea că e fiecare pentru sine. Tata avea dreptate, era egoistă, 
răsfăţată, nepăsătoare. Crudă. 

Trebuia să fie pedepsită. 

Nu i-aş fi putut spune asta atunci. N-aveam vocabularul 
necesar. Insă peste un timp aş fi putut s-o înfrunt - după ce 
împlineam douăzeci de ani, poate, când vârsta m-ar fi făcut mai 
elocvent. Și după un pahar prea mult, după cină, m-aş fi ridicat 
împotriva ei, a acestei femei bătrâne, încercând s-o rănesc, aşa 
cum mă rănise ea pe mine cândva. Mi-aş fi înşirat supărările - şi 
apoi, în închipuirea mea, ea s-ar fi prăbuşit, ar fi îngenuncheat 
în faţa mea şi m-ar fi implorat s-o iert. Și, binevoitor, i-aş fi 

e 231 - 


împlinit rugămintea. 

Ce lux ar fi fost - să iert. Dar n-am avut această ocazie. 

În noaptea aceea m-am dus la culcare arzând, plin de ură... 
Era ca lava roşie, fierbinte, urcând într-un vulcan. Am adormit... 
şi-am visat că mă duc la parter, iau din sertar un cuţit mare şi 
tai cu el capul mamei. Am tăiat şi am ciopârțit şi am ferăstruit 
prin gâtul ei cu cuțitul până ce s-a desprins de trup. Apoi i-am 
ascuns capul în sacoşa ei pentru tricotat, cu dungi roşii şi albe, 
şi am vârât-o sub patul meu, unde ştiam că era în siguranţă. 
Cadavrul l-am aruncat în puț, cu celelalte stârvuri, unde n-avea 
s-o găsească nimeni vreodată. 

Când m-am trezit din acest vis, în lumina galbenă, oribilă a 
zorilor, m-am simțit ameţit, dezorientat - şi speriat, nedumerit 
în privința celor întâmplate. 

Eram destul de nesigur ca să cobor în bucătărie să verific. Am 
deschis sertarul în care erau ţinute cuţitele. L-am luat pe cel 
mai mare. M-am uitat la el, căutând urme de sânge. Nu era 
niciuna. Lama scânteia curata în lumina soarelui. 

Și apoi am auzit paşi. Am ascuns iute cuțitul la spate. Mama a 
intrat, vie şi nevătămată. 

Ciudat, faptul că am văzut-o pe mama cu capul la locul lui nu 
m-a liniştit deloc. 

De fapt, eram dezamăgit. 


e 232 + 


12 


A doua zi dimineaţă, Mariana se întâlni la micul dejun cu 
Zoe şi Clarissa, în sala de mese. 

Bufetul profesorilor se afla într-o nişă de lângă „masa 
înaltă”. Era o mare varietate de pâine, produse de 
patiserie şi vase cu unt, gem şi marmeladă; şi tăvi mari de 
argint cu mâncăruri calde, ca omletă, şuncă şi cârnaţi. 

În vreme ce stăteau la coadă la bufet, Clarissa proslăvea 
virtuțile unui mic dejun bogat. 

— Îţi pune burta la cale pentru întreaga zi. Nu-i nimic 
mai important, după părerea mea. De obicei heringi, ori de 
câte ori se poate. În timp ce examina diferitele opţiuni 
aşternute în faţa lor, adăugă: Dar nu azi. Azi, kedgeree, nu 
credeţi? Mâncare de modă veche, reconfortantă. Atât de 
liniştitoare. Cod, ouă şi orez. Nu poţi greşi cu asta. 

Curând, după ce se aşeză şi luă prima înghiţitură, se 
dovedi că se înşelase. Se înroşi ca focul, se înecă - şi 
scoase din gură ditamai osul de peşte. Se uită la el 
alarmată. 

— Dumnezeule mare! Se pare că bucătarul are de gând 
să ne omoare. Aveţi grijă, dragile mele. 

Clarissa cercetă cu grijă restul peştelui, cu furculiţa, în 
vreme ce Mariana le dădu raportul despre drumul la 
Londra - transmiţându-le sugestia lui Ruth de a organiza o 
şedinţă de grup cu Fecioarele. 

O văzu pe Zoe înălţând o sprânceană. 

— Zoe? Ce crezi? 

Fata îi aruncă o privire prudentă. 

— Nu trebuie să particip, nu? 

Mariana îşi ascunse amuzamentul. 

— Nu, nu trebuie să participi, nu-ţi face griji. 

Zoe păru uşurată. 

— Atunci dă-i bătaie. Dar, sinceră să fiu, nu cred că vor 
accepta. Nu, dacă nu le spune el s-o facă. 

Mariana încuviinţă din cap. 

— Cred că ai dreptate în privinţa asta. 


e 233 + 


Clarissa o împunse cu cotul. 

— Vorbeşti de lup... 

Mariana şi Zoe ridicară privirea şi văzură că Fosca îşi 
făcuse apariţia la „masa înaltă”. 

Profesorul se aşeză la capătul opus al mesei faţă de cele 
trei femei. Simţind privirea Marianei, îşi înălţă fruntea şi 
ochii îi zăboviră câteva secunde asupra ei. Apoi se uită în 
altă parte. 

Mariana se ridică brusc în picioare. Zoe o privi alarmată. 

— Ce faci? 

— Nu-i decât o cale ca să aflăm. 

— Mariana... 

Însă ea n-o băgă în seamă şi se duse la celălalt capăt al 
mesei lungi, unde profesorul Fosca sorbea câte puţin dintr- 
o cafea şi citea dintr-un volum de poezii subţire. 

Când îi simţi prezenţa ridică privirea spre ea. 

— Bună dimineaţa. 

— Domnule profesor, vreau să vă cer ceva. 

— Zău? Fosca o privi întrebător. Ce anume, Mariana? 

Ea se uită în ochii lui şi-i susţinu privirea o clipă. 

— Aţi avea ceva împotrivă să vorbesc cu studentele 
dumneavoastră?  Studentele speciale, vreau să zic. 
Fecioarele. 

— Credeam că ai vorbit deja. 

— Aş vrea să le abordez ca grup. 

— Grup? 

— Da. Grup de terapie. 

— Presupun că asta ţine de ele, nu de mine. 

— Cred că vor fi de acord numai dacă le-o cereţi 
dumneavoastră. 

Fosca zâmbi. 

— Aşadar, de fapt nu-mi ceri permisiunea, ci 
colaborarea? 

— li puteţi spune şi aşa. 

Profesorul continuă să se uite la ea surâzând. 

— Ai hotărât unde şi când ai vrea să aibă loc această 
şedinţă? 

Mariana se gândi o clipă. 


e 234 œ» 


— Ce-aţi zice de ora cinci, astăzi... în OCR? 

— Pari să crezi că am foarte multă influenţă asupra lor, 
Mariana. Te asigur că nu este cazul. După un moment de 
gândire, Fosca reluă: Dă-mi voie să întreb un lucru. Care 
este scopul grupului? Ce speri să obţii? 

— Nu sper să obţin nimic. Nu aşa funcţionează terapia. 
Pur şi simplu vreau să le ofer acestor tinere un spaţiu în 
care să proceseze evenimentele îngrozitoare prin care au 
trecut de curând. 

Fosca sorbi din cafea gânditor. 

— Şi invitaţia mă include şi pe mine? Ca membru al 
grupului? 

— Aş prefera să nu veniţi. Cred că prezenţa 
dumneavoastră le-ar putea inhiba pe fete. 

— Şi dacă asta ar fi condiţia ca să te ajut? 

Mariana ridică din umeri. 

— Atunci n-aş avea de ales. 

— În cazul acesta, o să particip. 

Bărbatul îi zâmbi. Mariana nu-i răspunse la zâmbet; 
dimpotrivă, se încruntă. 

— Asta mă face să mă întreb, domnule profesor, ce naiba 
încercaţi cu atâta disperare să ascundeţi? 

— Nu încerc să ascund nimic, îi răspunse el deloc 
afectat de acuzaţie. Hai să zicem că doresc să fiu acolo ca 
să-mi protejez studentele. 

— Să le protejaţi? De ce anume? 

— De tine, Mariana, îi spuse. De tine. 


e 235» 


13 


În acea după-amiază, la ora cinci, Mariana le aştepta pe 
Fecioare în OCR. 

Rezervase sala de la cinci la şase şi jumătate. OCR, Old 
Combination Room, era o încăpere spațioasă, folosită de 
membrii colegiului ca sală comună; avea câteva canapele 
mari, măsuţe de cafea joase şi o masă de sufragerie lungă, 
care acoperea lăţimea unui perete întreg. Pe pereţi 
atârnau tablouri de vechi maeştri; picturi estompate, 
întunecate, pe tapetul catifelat purpuriu cu auriu. 

În şemineul de marmură ardea mocnit focul, iar 
pâlpâirea lui se reflecta în ornamentele aurite din 
încăpere. Era o atmosferă liniştitoare şi controlată, 
perfectă pentru o sesiune de terapie, în opinia Marianei. 

Aşeză în cerc nouă scaune cu spătar. 

Apoi se aşeză pe unul dintre ele, asigurându-se că vedea 
ceasul de pe poliţa şemineului. Trecuse cu două minute de 
ora cinci. 

Se întreba dacă aveau să vină. N-ar fi fost deloc 
surprinsă de un refuz general. 

Totuşi, peste o clipă uşa se deschise. 

Şi, una câte una, intrară cele cinci tinere. Judecând după 
expresia lor împietrită, nu veniseră cu dragă inimă. 

— Bună ziua, le spuse Mariana zâmbind. Vă mulţumesc 
că aţi venit. Vă rog să luaţi loc. 

Fetele se uitară la aranjarea scaunelor, apoi una la alta, 
după care se aşezară prudente. Blonda cea înaltă părea să 
fie conducătoarea; Mariana sesiză că celelalte se lăsau în 
seama ei. Ea se aşeză prima, iar celelalte îi urmară 
exemplul. 

Se poziţionară una lângă alta, lăsând scaune goale de 
fiecare parte, în faţa Marianei. Ea se simţi brusc un pic 
intimidată de acest zid de feţe tinere neprietenoase. 

Ce ridicol, îşi zise, să fie intimidată de câteva fete de 
douăzeci de ani, oricât de frumoase şi inteligente or fi fost 
ele. Avea impresia că era din nou la şcoală, răţuşca cea 


e 236 » 


urâtă care se aţinea la marginea curţii, înfruntată de o 
bandă de fete populare. Partea adolescentă a Marianei se 
simţea înspăimântată, şi se întrebă o clipă cum erau părţile 
adolescente ale acelor tinere - dacă nu cumva încrederea 
lor în sine masca sentimente de inferioritate 
asemănătoare. Era posibil ca sub purtarea lor superioară 
să se simtă la fel de mici ca ea? Era greu de imaginat. 

Serena era singura cu care stătuse de vorbă, şi părea să- 
i fie greu s-o privească pe Mariana în ochi. Morris trebuie 
să-i fi spus despre discuţia lor. Îşi ţinea fruntea aplecată, 
privirea aţintită în poală, părând stingherită. 

Celelalte o scrutau fără nicio expresie. Păreau să aştepte 
un cuvânt de introducere din partea celei care-i invitase 
acolo, însă ea nu spunea nimic. 

Mariana aruncă o privire spre ceas; era cinci şi zece 
minute. Profesorul Fosca nu-şi făcuse apariţia - şi, cu un 
pic de noroc, poate hotărâse să nu vină. 

— Cred că ar trebui să începem, zise în cele din urmă. 

— Şi domnul profesor? întrebă blonda. 

— Probabil a fost reţinut altundeva. Ar trebui să 
începem fără el. Ce-ar fi să ne prezentăm mai întâi? Eu 
sunt Mariana. _ 

Câteva clipe nu reacționară. In cele din urmă, blonda 
ridică din umeri. 

— Carla. 

— Nataşa. 

— Diya. 

— Lillian. 

Serena vorbi ultima. 

— Îmi ştii numele. 

— Da, Serena, ţi-l ştiu. 

Mariana îşi potoli gândurile care i se îmbulzeau prin 
minte, apoi li se adresă ca grup. 

— Mă întreb cum e să fiţi aşezate aici împreună. 

Tăceau. Absolut nicio reacţie, nici măcar o ridicare din 
umeri. Le simţea ostilitatea rece, împietrită. Fără să se 
descurajeze, continuă: 

— O să vă spun cum e pentru mine. E ciudat. Ochii îmi 


e 237 œ» 


sunt atraşi mereu de scaunele goale. Persoane care ar 
trebui să fie aici, dar nu sunt. 

— Ca domnul profesor, zise Carla. 

— Nu mă refeream doar la dumnealui. La cine altcineva 
credeţi că mă gândeam? 

Carla se uită spre locurile libere şi-şi dădu ochii peste 
cap cu un aer dispreţuitor. 

— Pentru asta sunt celelalte scaune? Pentru Tara şi 
Veronica? E aşa de stupid. 

— De ce e stupid? 

— Pentru că nu vor veni. Evident. 

Mariana ridică din umeri. 

— Asta nu înseamnă că nu fac în continuare parte din 
grup. Ştiţi, vorbim adesea despre asta în terapia de grup - 
chiar şi atunci când oamenii nu mai sunt printre noi, pot să 
fie în continuare o prezenţă puternică. 

În timp ce vorbea se uită la unul dintre scaunele goale - 
şi-l văzu pe Sebastian aşezat acolo, privind-o amuzat. 

— Asta mă face să mă întreb, reluă, cum e să faci parte 
dintr-un grup ca acesta... Ce înseamnă pentru voi? 

Niciuna dintre fete nu răspunse. Erau ca nişte sloiuri de 
gheaţă. 

— În terapia de grup prefacem adesea grupul în familia 
noastră. Atribuim figuri de fraţi şi părinţi, unchi şi mătuşi. 
Presupun că acesta este un pic ca o familie. Intr-un fel, v- 
aţi pierdut două surori. 

Niciun răspuns. Continuă prudent. 

— Presupun că profesorul Fosca este „tatăl” vostru... 

Pauză. Încercă din nou. 

— Este un tată bun? 

Nataşa oftă adânc, cu iritare. 

— Asta-i aşa o aiureală, zise cu un puternic accent 
rusesc. Manevra ta e evidentă. 

— Care anume? 

— Încerci să ne faci să spunem ceva rău despre domnul 
profesor. Să ne păcăleşti. Să-l prinzi în capcană. 

— De ce crezi că încerc să-l prind în capcană? 

Nataşa scoase un pufnet dispreţuitor, fără a catadicsi să 


e 238 + 


răspundă. 

Carla vorbi în locul ei: 

— Uite ce-i, Mariana. Ştim ce gândeşti. Însă domnul 
profesor n-are nimic de-a face cu crimele. 

— Aşa-i. Nataşa încuviinţă din cap cu tărie. Am fost cu el 
tot timpul. 

Avea în glas o vehemenţă bruscă, o revoltă arzătoare. 

— Eşti foarte mânioasă, Nataşa, remarcă Mariana. O 
simt. 

Nataşa râse. 

— Foarte bine, pentru că tu eşti ţinta. 

Mariana dădu din cap aprobator. 

— E uşor să fii supărată pe mine. Eu nu reprezint o 
ameninţare. Trebuie să fie mai greu să fii supărată pe 
„tatăl” tău pentru că şi-a lăsat să piară doi copii. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu-i vina lui că sunt 
moarte, se răsti Lillian, vorbind pentru prima oară. 

— Şi atunci, a cui este vina? vru să ştie Mariana. 

Lillian ridică din umeri. 

— A lor. 

Mariana o fixă cu privirea. 

— Poftim? Cum este vina lor? 

— Ar fi trebuit să fie mai atente. Tara şi Veronica erau 
proaste, amândouă. 

— Aşa este, întări Diya. 

Carla şi Nataşa încuviinţară. 

Mariana se uită la ele, rămasă pe moment fără cuvinte. 
Ştia că e mai uşor să simţi furie decât tristeţe - însă ea, 
care era atât de sensibilă la emoţii, nu simţea aici nicio 
tristeţe. Nicio jale, niciun regret sau pierdere. Numai 
dispreţ. Numai sfidare. 

Era ciudat. În mod normal, când se confruntă cu un atac 
din exterior, un grup ca acesta strânge rândurile, se 
adună, se uneşte; şi totuşi, singura persoană din St. 
Christopher's care exprimase o emoție reală faţă de 
moartea Tarei sau a Veronicăi fusese Zoe. 

Se gândi la grupul de terapie al lui Henry, din Londra. 
Observa aici ceva asemănător - felul în care prezenţa lui 


e 239 + 


Henry diviza grupul dinăuntru, atacându-l, astfel încât să 
nu poată funcţiona normal. 

La fel stăteau lucrurile şi cu acest grup? Dacă era aşa, 
însemna că grupul nu reacţiona la o ameninţare 
exterioară. 

Însemna că ameninţarea era deja acolo. 

În acel moment se auzi o bătaie în uşă. Aceasta se 
deschise... 

Şi în prag stătea profesorul Fosca. 

Zâmbi. 

— Mă primiţi şi pe mine? 


e 240 » 


14 


— Cer iertare pentru întârziere, zise Fosca. A fost ceva 
de care trebuia să mă ocup. 

Mariana se încruntă un pic. 

— Mă tem că am început deja. 

— Ei bine, îmi este totuşi îngăduit să intru? 

— Asta nu ţine de mine; ţine de grup. Mariana se uită la 
fete. Cine crede că domnul profesor Fosca ar trebui să fie 
primit? 

Înainte ca măcar să-şi fi terminat întrebarea, cinci mâini 
din cerc erau ridicate. Toate, în afară de a ei. 

— N-ai ridicat mâna, Mariana, observă surâzător Fosca. 

Ea clătină din cap. 

— Nu, n-am ridicat-o. Dar sunt în minoritate. 

Mariana percepu schimbarea energiei din încăpere când 
Fosca li se alătură în cerc. 

Le simţi pe fete încordându-se şi observă privirea rapidă 
dintre Fosca şi Carla în timp ce el se aşeza. 

Fosca îi zâmbi Marianei. 

— Continuă, te rog. 

Psihoterapeuta hotări să încerce altă abordare. Zâmbi 
cu nevinovăție. 

— Le predati fetelor tragedia greacă, domnule profesor? 

— Aşa este. 

— Aţi studiat Ifigenia în Aulida? Povestea despre 
Agamemnon şi Ifigenia? 

Îl studie cu mare atenţie când rosti acele cuvinte, însă 
nu sesiză nicio reacţie la menţionarea piesei. El făcu un 
gest de confirmare. 

— Da, într-adevăr. După cum ştii, Euripide este unul 
dintre preferaţii mei. 

— Aşa-i. Ei bine, ştiţi, întotdeauna personajul Ifigenia mi 
s-a părut foarte ciudat... Mă întreb ce cred studentele 
dumneavoastră. 

— Ciudat? Cum adică? 

Mariana se gândi o clipă. 


e 241 œ» 


— Păi, presupun că mă deranjează faptul că este atât de 
pasivă... de supusă. 

— Supusă? 

— Nu luptă pentru viaţa ei. Nu este legată sau ţinută cu 
forţa; îşi lasă de bunăvoie tatăl s-o omoare. 

Fosca zâmbi şi se uită la fete. 

— Mariana face o observaţie interesantă. Ar vrea cineva 
să răspundă...? Carla? A 

Carla păru încântată că fusese numită. li surâse 
Marianei, ca şi cum i-ar fi făcut pe plac unui copil. 

— Felul în care moare Ifigenia este esențialul. 

— Adică? 

— Adică aşa îşi dobândeşte dimensiunea tragică - printr- 
o moarte eroică. 

Carla se uită la Fosca în căutarea aprobării, pe care o 
primi imediat. 

Mariana clătină din cap. 

— Îmi pare rău, dar nu sunt de acord cu asta. 

— Nu? Fosca părea curios. De ce nu? 

Mariana se uită la tinerele din cerc. 

— Cred că modul cel mai bun de a răspunde este s-o 
aducem pe Ifigenia aici, în şedinţă - s-o punem să ni se 
alăture, pe unul dintre scaunele goale. Ce ziceţi? 

Două fete schimbară între ele priviri dispreţuitoare. 

— Ce mai prostie, zise Nataşa. 

— De ce? Era cam de vârsta voastră, nu? Un pic mai 
tânără, poate.  Şaisprezece, şaptesprezece ani? Ce 
persoană curajoasă, remarcabilă era. Închipuiţi-vă ce ar fi 
putut face cu viaţa ei - dacă ar fi supravieţuit -, ce-ar fi 
putut realiza. Ce am putea să-i spunem lIfigeniei acum, 
dacă ar şedea aici? Ce i-am spune? 

— Nimic. Diya nu părea impresionată. Ce-ar fi de spus? 

— Nimic? N-aţi încerca s-o preveniţi în legătură cu tatăl 
ei psihopat? Să ajutaţi la salvarea ei? 

— Salvarea ei? Diya o privi de sus. De la ce? De la 
soartă? Tragedia nu funcţionează aşa. 

— Oricum, nu era vina lui Agamemnon, spuse Carla. 
Artemis a fost cea care a cerut moartea lfigeniei. A fost 


e 242 œ» 


voinţa zeilor. 

— Şi dacă n-ar exista zei? sugeră Mariana. Doar o fată şi 
tatăl ei. Atunci? 

Carla ridică din umeri. 

— Atunci nu-i o tragedie. 

Diya încuviinţă din cap. 

— Doar o familie grecească plină de probleme. 

În tot acest timp Fosca rămăsese tăcut, urmărind 
dezbaterea cu un amuzament calm. Însă acum curiozitatea 
păru să învingă. 

— Ce i-ai spune tu ei, Mariana? Acestei fete care a murit 
ca să salveze Grecia. În treacăt fie spus, era mai tânără 
decât crezi, mai aproape de paisprezece sau cincisprezece 
ani. Dacă ar fi acum aici - ce i-ai spune? 

Mariana se gândi un moment. 

— Presupun că aş vrea să ştiu despre relaţia cu tatăl ei... 
şi de ce se simţea obligată să se sacrifice pentru el. 

— Şi de ce crezi că a făcut-o? 

— Păi, copiii ar face orice ca să fie iubiţi, sunt convinsă. 
Când sunt foarte mici este vorba despre supraviețuirea 
fizică, apoi cea psihologică. Ar face orice este nevoie ca să 
primească afecţiune. Îşi coborî glasul, vorbind nu pentru 
Fosca, ci pentru tinerele aşezate în jurul lui: Şi unii oameni 
profită de asta. 

— Ce vrei să spui, mai exact? o întrebă el. 

— Vreau să spun că, dacă aş fi terapeutul ei, aş încerca 
s-o ajut pe Ifigenia să vadă ceva - ceva ce era invizibil 
pentru ea. 

— Şi anume ce? vru să ştie Carla. 

Mariana îşi alese cu multă băgare de seamă vorbele. 

— Faptul că, la o vârstă foarte fragedă, Ifigenia a 
confundat abuzul cu iubirea. Şi acea greşeală a colorat 
felul în care se vedea pe sine... şi lumea din jurul său. 
Agamemnon nu era un erou, ci un nebun, un psihopat 
infanticid. Ifigenia n-ar fi trebuit să-l iubească şi să-l 
cinstească pe acest bărbat. Nu era nevoie să moară ca să-i 
facă lui pe plac. 

Se uită în ochii fetelor. Se străduia cu disperare să 


e 243 + 


ajungă la ele. Spera că va pătrunde... dar o făcuse? Nu 
putea să-şi dea seama. Fosca o sfredelea cu privirea, 
pregătindu-se s-o întrerupă, aşa că se grăbi să continue: 

— Şi dacă Ifigenia ar fi încetat să se mai mintă în 
privinţa tatălui ei... dacă ar fi deschis ochii la adevărul 
cumplit, devastator - că asta nu era iubire, că el n-o iubea, 
pentru că nu ştia să iubească -, în clipa aceea ar fi încetat 
să fie o fecioară lipsită de apărare, cu capul pe butuc. Ar fi 
luat securea din mâna călăului. Ar fi devenit zeiţa. 

Mariana se răsuci şi se uită lung la Fosca. Încercă să nu 
lase mânia să-i pătrundă în glas, dar nu putea s-o 
mascheze prea bine. 

— Însă asta nu i s-a întâmplat Ifigeniei, nu? Nici Tarei, 
nici Veronicăi. Ele n-au avut şansa să devină zeițe. N-au 
avut şansa să crească. 

În vreme ce îl scruta de-a curmezişul cercului, văzu în 
ochii lui o scânteiere de furie. Însă, la fel ca ea, Fosca n-o 
exprimă. 

— Înţeleg că, într-un fel, mi-ai atribuit rolul de tată în 
situaţia de faţă. Ca Agamemnon. Asta sugerezi? 

— E interesant că spuneţi asta. Înainte să ajungeţi, vă 
dezbăteam meritele ca „tată” al grupului. 

— Nu zău? Şi care a fost consensul? 

— N-am ajuns la el. Însă le-am întrebat pe Fecioare dacă 
se simt mai puţin în siguranţă în grija dumneavoastră, 
acum, că două dintre ele sunt moarte. 

În timp ce spunea asta, ochii îi alunecară spre cele două 
scaune goale. Fosca îi urmări privirea. 

— Ah. Acum înţeleg, spuse el. Scaunele goale reprezintă 
membrele absente ale grupului... Un scaun pentru Tara şi 
un scaun pentru Veronica? 

— Corect. 

— În acest caz, nu cumva lipseşte un scaun? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Nu ştii? 

— Ce să ştiu? 

— Oh. Nu ţi-a zis. Foarte interesant. Fosca zâmbea în 
continuare. Părea amuzat. Poate că ar trebui să îndrepţi 


e 244 œ» 


spre tine acea puternică lupă analitică, Mariana. Ce fel de 
„mamă” eşti? 

— Doctore, vindecă-te pe tine, chicoti Carla. 

Fosca râse. 

— Da, da, întocmai. Se răsuci şi li se adresă celorlalte, 
parodiind atitudinea unui terapeut: Ce înţelegem din 
această înşelăciune - ca grup? Ce credem noi că 
înseamnă? 

— Păi, zise Carla, cred că spune multe despre relaţia lor. 

Nataşa încuviinţă din cap. 

— O, da. Nu sunt nici pe departe atât de apropiate cât 
crede Mariana. 

— E evident că n-are încredere în ea, adăugă Lillian. 

— Oare de ce, mă întreb? şopti Fosca, zâmbind în 
continuare. 

Mariana simţea cum i se aprinde faţa, arzând de iritare 
la micul joc pe care-l puseseră în scenă. Era exact ca în 
curtea şcolii; ca orice tiran, Fosca manipulase grupul, 
făcându-l să se unească împotriva ei. Erau cu toţii 
complici, rânjind, bătându-şi joc de ea. Brusc, îşi dădu 
seama că-i ura. 

— Despre ce vorbiţi? zise. 

Fosca îşi plimbă privirea prin cerc. 

— Ei bine, cine face onorurile casei? Serena? Ce zici? 

Serena încuviinţă din cap şi se ridică în picioare. leşi din 
cerc şi se duse la masa lungă, de unde luă un scaun pe 
care-l amplasă în spaţiul de lângă scaunul Marianei. Apoi 
se aşeză la loc. 

— Mulţumesc, îi spuse Fosca. Se uită la Mariana. Vezi 
tu, lipsea un scaun. Pentru ultima membră a Fecioarelor. 

— Şi cine este ea? 

Insă Mariana ghicise deja răspunsul. Profesorul zâmbi. 

— Nepoata ta. Zoe. 


<e 245» 


15 


După şedinţă, Mariana ieşi împleticindu-se în Main 
Court, simțindu-se buimăcită. 

Trebuia să vorbească neapărat cu Zoe - şi să audă 
partea ei de poveste. În felul lui crud, grupul îi arătase 
ceva important: trebuia să se uite îndeaproape la ea însăşi 
şi la Zoe - şi să înţeleagă de ce Zoe nu-i mărturisise că era 
membră a Fecioarelor. Mariana trebuia să ştie de ce. 

Se pomeni îndreptându-se spre camera lui Zoe ca s-o 
găsească şi să-i ceară explicaţii. Dar în momentul în care 
ajunse la arcada care ducea spre Eros Court, se opri. 

Trebuia să abordeze problema cu mare atenţie. Nu 
numai că Zoe era fragilă şi vulnerabilă, dar, cine ştie de ce 
- Mariana suspecta implicarea lui Edward Fosca -, nu voia 
să i se destăinuie mătuşii sale. 

lar Fosca tocmai trădase cu bună ştiinţă încrederea lui 
Zoe, încercând s-o zgândăre pe Mariana. Aşa că nu trebuia 
cu niciun chip să muşte momeala. Nu trebuia să dea buzna 
în camera fetei şi s-o acuze că minţea. 

Trebuia s-o sprijine pe Zoe şi să-şi alcătuiască planul cu 
migală. 

Hotări că era mai bine să vorbească cu Zoe dimineaţa, 
după ce se va fi potolit un pic. In definitiv, noaptea e un 
sfetnic bun. Făcu cale-ntoarsă; cufundată în gânduri, nu-l 
observă pe Fred până ce el ieşi din umbră 

Stătea pe cărare, în faţa ei. 

— Bună, Mariana. 

Ea trase brusc aer în piept. 

— Fred. Ce faci aici? 

— Te căutam. Voiam să văd dacă eşti bine. 

— Da, sunt aproape bine. 

— Ştii, ai zis că mă suni când te întorci de la Londra. 

— Ştiu, îmi pare rău. Am... am fost ocupată. 

— Eşti sigură că totul e în ordine? Arăţi ca şi cum nu ti- 
ar strica ceva de băut. 

Mariana zâmbi. 


e 246 œ» 


— De fapt, chiar mi-ar prinde bine. 

Fred îi zâmbi şi el. 

— Păi, în cazul ăsta, ce zici? 

Mariana şovăi, nesigură că era o idee bună. 

— Oh, păi, eu... 

Tânărul n-o lăsă să continue: 

— Se întâmplă să am un vin de Burgundia absolut 
impresionant, şterpelit de la o masă festivă. Il păstram 
pentru o ocazie specială... ce zici? E în camera mea. 

„La naiba”, se gândi Mariana. Încuviinţă din cap. 

— Bine. De ce nu? 

— Zău? Chipul lui Fred se lumină. Perfect! Haide. 

Îi oferi braţul, însă Mariana nu i-l luă, ci porni cu paşi 
mari, obligându-l să alerge ca s-o prindă din urmă. 


e 247 œ» 


16 


Camera lui Fred de la Trinity era mai mare decât a lui 
Zoe, cu toate că mobilierul era un pic mai jerpelit. Primul 
lucru pe care-l observă Mariana fu ordinea: fără 
îngrămădeală, toate erau la locul lor, cu excepţia hârtiilor 
care ocupau întreaga încăpere - pagini peste pagini de 
scris mâzgălit şi formule matematice. Arăta mai degrabă 
ca opera unui nebun - sau a unui geniu -, cu săgeți şi 
însemnări ilizibile pe margini. 

Singurele obiecte personale la vedere erau două 
fotografii înrămate pe raft. Una arăta un pic decolorată, ca 
şi cum ar fi fost făcută prin anii '80: un cuplu de tineri 
atrăgători, cu siguranţă părinţii lui Fred, în faţa unui gard 
dincolo de care era o pajişte. Cealaltă era a unui băiat 
micuţ cu un câine; un băieţaş tuns cu castronul, cu o 
expresie serioasă. 

Mariana se uită la Fred. Avea şi acum acea expresie, în 
timp ce se concentra să aprindă nişte lumânări. Apoi puse 
muzică - un disc cu Variațiunile Goldberg de Bach. Adună 
toate hârtiile de pe canapea, făcând din ele un teanc cu 
echilibru instabil pe birou. 

— Scuze că e aşa deranj. 

— E teza ta? îl întrebă arătând spre teanc. 

— Nu. Este... doar ceva ce scriu. Un soi de... carte, 
presupun, zise el încurcat. Ia loc, te rog. 

Mariana se aşeză pe canapeaua pe care i-o arătase. 
Simţind sub ea un arc rupt, se trase un pic într-o parte. 

Fred scoase o sticlă de vin de Burgundia de colecţie. 
Pentru o clipă, Mariana îşi zise că avea s-o scape din mână, 
însă el izbuti să-i scoată dopul cu un pocnet puternic, după 
care turnă vinul roşu-închis în două pahare desperecheate 
şi ciobite. I-l dădu musafirei pe cel mai puţin deteriorat. 

— Mulţumesc. 

— Noroc! spuse el ridicând paharul. 

Mariana sorbi din vin - era excelent, desigur. Fred era 
de aceeaşi părere. Oftă mulţumit, cu o urmă de vin roşu în 


e 248 » 


jurul buzelor. 

— Minunat, zise. 

Tăcură o vreme. Mariana asculta muzica, pierzându-se 
în gamele ascendente şi descendente ale lui Bach, cu o 
construcţie atât de elegantă, atât de matematică; nu era de 
mirare că atrăgeau creierul matematic al lui Fred. 

Aruncă o privire spre vraful de hârtii de pe birou. 

— Cartea asta pe care o scrii... despre ce este? 

— Sincer? Fred ridică din umeri. Habar n-am. 

Mariana râse. 

— Trebuie să ai cât de cât idee. 

— Păi... Tânărul îşi feri privirea. Într-un fel, presupun... 
e despre mama. 

O privea sfios, ca şi cum s-ar fi temut că o să râdă. 

Însă Marianei nu i se părea amuzant. Îl cercetă cu 
curiozitate. 

— Mama ta? 

Fred încuviinţă din cap. 

— Da. M-a părăsit... când eram copil... a murit. 

— Îmi pare rău, zise Mariana. Şi mama mea a murit. 

— Da? Ochii lui Fred se măriră. N-am ştiut. Atunci 
suntem amândoi orfani. 

— Eu n-am fost orfană. L-am avut pe tata. 

— Mda. Şi eu, murmură el. 

Luă sticla şi se apucă să-i toarne vin în pahar. 

— Destul, zise ea. 

Fără s-o bage în seamă, îi umplu paharul până la buză. 
N-o deranja cu adevărat - se destindea pentru prima oară 
după zile întregi şi îi era recunoscătoare. 

— Vezi tu, spuse Fred turnându-şi şi lui vin, moartea 
mamei mele este ceea ce m-a atras spre matematicile 
teoretice - şi spre universurile paralele. Despre asta este 
teza mea. 

— Mă tem că nu prea înţeleg. g 

— De fapt, mă tem că nici eu. Insă, dacă există alte 
universuri, identice cu al nostru, înseamnă că undeva 
există alt univers - în care mama n-a murit. Ridică din 
umeri. Aşa că... m-am dus s-o caut. 


e 249 » 


Avea în ochi o expresie tristă, îndepărtată, ca un băieţel 
pierdut. Marianei i se făcu milă de el. 

— Ai găsit-o? 

El oftă. 

— Într-un fel... Am descoperit că timpul nu există, nu cu 
adevărat, aşa că ea n-a plecat nicăieri. Este chiar aici. 

În vreme ce Mariana se lupta cu ideea asta, Fred lăsă 
din mână paharul cu vin, îşi scoase ochelarii şi se întoarse 
spre ea. 

— Mariana, ascultă... 

— Nu, te rog. 

— Ce? Nu ştii ce am de gând să spun. 

— O să faci un soi de declaraţie romantică - şi nu vreau 
s-o aud. _ 

— O declaraţie? Nu. Doar o întrebare. Îmi este îngăduită 
o întrebare? 

— Depinde. 

— Te iubesc. 

Mariana se încruntă. 

— Asta nu-i o întrebare. 

— Te măriţi cu mine? Asta-i întrebarea. 

— Fred, taci, te rog... 

— Te iubesc, Mariana. M-am îndrăgostit de tine în clipa 
în care te-am văzut şezând în tren. Vreau să fiu cu tine. 
Vreau să am grijă de tine. Vreau să te protejez... 

Asta era ceea ce n-ar fi trebuit să spună. Mariana simţi 
cum îi creşte temperatura; obrajii îi ardeau de enervare. 

— Ei bine, nu vreau să fiu protejată! Nu-mi vine în minte 
nimic mai rău. Nu sunt o domniţă la ananghie, o... fecioară 
care aşteaptă să fie salvată. N-am nevoie de un cavaler în 
armură strălucitoare. Vreau... vreau... 

— Ce? Ce vrei? 

— Vreau să fiu lăsată în pace. 

— Nu. Fred clătină din cap. Nu cred asta. Aminteşte-ţi 
prevestirea mea: într-o bună zi o să-ţi cer să te căsătoreşti 
cu mine, iar tu o să spui „da”. 

Mariana nu-şi putu stăpâni râsul. 

— Îmi pare rău, Fred. Nu în acest univers. 


e 250 » 


— Ei bine, ştii, în alt univers ne sărutăm deja. 

Înainte ca ea să se poată împotrivi, Fred se aplecă în 
faţă şi-şi apăsă cu blândeţe buzele pe ale ei; moliciunea 
sărutului, căldura şi tandreţea lui o făcură să se simtă 
alarmată şi totodată dezarmată. 

Se termină la fel de repede cum începuse. El se trase 
înapoi, cu ochii căutându-i pe ai ei. 

— Îmi pare rău. Nu m-am putut stăpâni. 

Mariana scutură din cap fără să scoată o vorbă. Se 
simţea afectată în feluri pe care nu le putea explica. 

— Nu vreau să te rănesc, Fred. 

— Nu mă deranjează. Nu-i nimic dacă mă răneşti, ştii. La 
urma urmei - „Să fi iubit şi-apoi să pierzi iubirea / Mai 
bine-i decât neiubind vreodată”. 

Izbucni în râs. Apoi însă, văzând că Mariana se 
schimbase la faţă, se încruntă îngrijorat. 

— Ce-i? Ce-am zis? 

— Nu-i nimic. Uitându-se la ceas, adăugă: E târziu, 
trebuie să plec. 

— Deja? făcu el dezamăgit. Bine. Te conduc până jos. 

— Nu-i nevoie să... 

— Vreau s-o fac. 

Purtarea lui părea să se fi schimbat un pic; părea mai 
aspru. Ceva din căldură se evaporase. Se ridică în picioare 
fără să se uite la ea. 

— Să mergem, îi spuse. 


e 251 œ» 


17 


Fred şi Mariana coborâră scara în tăcere. Când ajunseră 
în stradă, Mariana se uită la el. 

— Atunci, noapte bună. 

Fred nu se clinti. 

— Mă duc să mă plimb. 

— Acum? 

— Mă plimb adesea noaptea. E vreo problemă? 

În tonul lui era ceva ţepos, ostil. Se simţea respins, 
Mariana îşi dădea seama. Poate că în mod nedrept, simţea 
iritare faţă de el. Însă sentimentele lui rănite nu erau 
treaba ei, avea lucruri mai importante pentru care să-şi 
facă griji. 

— Bine, îi zise. La revedere. 

Fred nu se mişcă. O privea în continuare. Şi apoi, brusc, 
rosti: 

— Aşteaptă. Vâri mâna în buzunarul de la spate şi 
scoase câteva hârtii îndoite. Aveam de gând să ţi le dau 
mai târziu, dar ia-le acum. 

I le întinse. Ea nu le luă. 

— Ce-i asta? 

— O scrisoare. E pentru tine - explică sentimentele mele 
mai bine decât o pot face prin viu grai. Citeşte-o. Atunci ai 
să înţelegi. 

— N-o vreau. 

Fred împinse din nou foile spre ea. 

— Mariana. la scrisoarea, te rog. 

— Nu. Încetează. N-am de gând să mă las intimidată. 

— Mariana... R 

Însă ea se întoarse cu spatele şi plecă. În timp ce 
mergea pe stradă simţi mai întâi mânie, apoi un 
surprinzător junghi de tristeţe - apoi părere de rău. Nu că- 
l rănise, ci că-l respinsese, că închisese uşa în faţa unei 
poveşti posibile. 

Să fie cu putinţă? Ar fi putut să ajungă vreodată să-l 
iubească pe tânărul acela serios? Ar fi putut să-l ţină în 


252 + 


braţe noaptea şi să-i spună poveşti? Chiar când se gândea 
la asta ştiu că era o himeră. 

Cum ar fi putut? 

Avea prea multe de spus. Şi erau doar pentru urechile 
lui Sebastian. 


3 


m 

Când se întoarse la St. Christopher's, Mariana nu se 
duse imediat în camera ei. Se abătu prin Main Court, 
intrând în clădirea care adăpostea cantina. 

Merse prin pasajul întunecat până ce ajunse în faţa 
tabloului. 

Portretul lui Tennyson. 

Tabloul îi rămăsese în minte - se tot gândea la el, fără să 
ştie de ce. Chipeşul, tristul Tennyson. 

Nu, nu trist - nu era cuvântul potrivit pentru a descrie 
expresia din ochii lui. Ce era? 

Îi cercetă faţa mai atent. Din nou avu senzaţia stranie că 
privea dincolo de ea, peste umărul ei drept - ţintă la 
ceva... ceva aflat un pic dincolo de marginea câmpului 
vizual. 

Dar la ce anume? E 

În clipa următoare, Mariana înţelese. Înţelese la ce se 
uita el; sau, mai degrabă, la cine. 

Era Hallam. 

Tennyson se uita la Hallam - la Hallam, care stătea 
dincolo de lumină... sub giulgiu. Aceasta era expresia din 
ochii lui. Ochii unui om care conversează intim cu morţii. 

Tennyson era pierdut... era îndrăgostit de o stafie, 
întorsese spatele vieţii. Asta se întâmplase şi cu ea însăşi? 

Cândva crezuse că da. 

Şi acum...? 

Acum, poate... nu era aşa de sigură. 

Mai stătu acolo o vreme, căzută pe gânduri. Când, în 
cele din urmă, dădu să plece, auzi paşi. Rămase pe loc. 

Tălpile dure ale pantofilor unui bărbat păşeau fără grabă 
pe podeaua de piatră a pasajului lung şi întunecos... 

Şi se apropiau. 

La început, Mariana nu văzu pe nimeni. Dar apoi, când 


e 253 + 


individul ajunse destul de aproape, zări ceva mişcându-se 
în umbră... şi scânteierea unui cuţit. 

Stătea îngheţată, de-abia cutezând să răsufle, încercând 
să vadă cine era. Peste câteva clipe, încet... Henry se ivi 
din întuneric. 

Cu privirea aţintită asupra ei. 

Avea în ochi o expresie îngrozitoare; nu cu totul 
raţională, un pic nebunească. Se bătuse cu cineva şi nasul 
îi era însângerat. Era mânjit pe faţă cu sânge, care îi 
stropise cămaşa. Ţinea un cuţit de vreo douăzeci de 
centimetri. 

Mariana încercă să vorbească pe un ton liniştit, 
mascându-şi spaima. Dar nu-şi putea alunga din voce un 
tremur. 

— Henry? Te rog să laşi din mână cuțitul. 

El nu răspunse. Doar se uita la ea. Avea ochii imenşi, ca 
nişte lămpi, şi în mod clar era drogat. 

— Ce faci aici? 

Un moment, Henry nu răspunse. 

— Aveam nevoie să te văd, nu? N-ai vrut să mă primeşti 
la Londra, aşa că a trebuit să bat drumul până aici. 

— Cum m-ai găsit? 

— Te-am văzut la televizor. Erai cu poliţiştii. 

— Nu-mi amintesc asta, rosti ea prudent. Am făcut tot ce 
mi-a stat în puteri ca să nu fiu prinsă în obiectivul camerei. 

— Crezi că mint? Crezi că te-am urmărit până aici? 

— Henry, tu ai fost cel care a intrat în camera mea, nu-i 
aşa? 

În vocea lui se furişă un ton isteric. 

— M-ai părăsit, Mariana. Tu... tu m-ai sacrificat... 

— Poftim? Mariana îl privea tulburată. De ce ai folosit 
cuvântul ăsta? 

— E adevărat, nu? 

Ridică mâna în care ţinea arma şi făcu un pas spre ea. 
Mariana rămase pe poziţii. 

— Pune jos cuțitul, Henry. 

El înainta neabătut. 

— Nu mai pot continua aşa. Trebuie să mă eliberez. 


e 254 œ» 


Trebuie să tai legăturile. 

— Henry, te rog să te opreşti... 

Bărbatul duse cuțitul deasupra capului, ca şi cum s-ar fi 
pregătit să lovească. Mariana îşi simţi inima galopând. 

— O să mă omor chiar acum, în faţa ta, zise el. Şituo să 
priveşti. 

— Henry... 

Henry ridică şi mai mult cuțitul, apoi... 

— Hei! E 

Vocea din spatele lui îl făcu să se răsucească. În acel 
moment, Morris se ivi din întuneric şi se repezi la el. Se 
luptară pentru cuţit, iar Morris îl învinse cu uşurinţă, 
azvârlindu-l într-o parte de parcă ar fi fost făcut din paie. 
Henry se prăbuşi pe podea. 

— Lasă-l în pace, îi ceru Mariana portarului. Nu-l lovi. 

Se duse la Henry să-l ajute să se ridice, însă el îi împinse 
deoparte mâna. 

— Te urăsc, scânci, cu vocea unui băieţel. Ochii înroşiţi i 
se umplură de lacrimi. Te urăsc. 

Morris chemă poliţia şi Henry fu arestat, însă Mariana 
insistă că avea nevoie de îngrijiri psihiatrice, aşa că îl 
duseră la spital, unde se luă decizia de internare. I se 
prescriseră antipsihotice, iar Mariana stabili să discute în 
dimineaţa următoare cu specialistul psihiatru. 

Desigur, se învinuia pe sine pentru întreaga tărăşenie. 

Henry avea dreptate: îl sacrificase pe el, ca şi pe 
celelalte persoane vulnerabile aflate în grija ei. Dacă ar fi 
fost disponibilă, aşa cum avea Henry nevoie să fie, poate 
că nu s-ar fi ajuns aici. Acesta era adevărul. 

Acum trebuia să se asigure, cu orice preţ, că acest 
sacrificiu enorm nu fusese în zadar. 


< 255 + 


18 


Până să ajungă Mariana înapoi în camera ei se făcuse 
aproape ora unu. Era sleită de puteri, dar prea trează, 
prea neliniştită şi încordată ca să doarmă. 

Camera era rece, aşa că porni vechiul radiator electric 
montat pe perete. Nu mai fusese folosit din iarna trecută, 
după cum o dovedea mirosul greu de praf încins. Mariana 
şedea acolo, pe scaunul tare de lemn, cu ochii aţintiţi la 
rezistenţa roşie ce lumina în beznă, simţindu-i căldura, 
ascultându-i  zumzetul.  Şedea acolo, gândindu-se - 
gândindu-se la Edward Fosca. 

Era aşa de îngâmfat, de sigur pe sine. „Crede că a 
scăpat cu faţa curată”, îşi zise. „Crede că a câştigat.” 

Nu câştigase. Încă nu. Şi Mariana era hotărâtă să fie mai 
isteaţă decât el. Trebuia. Avea să întoarcă problema pe 
toate părţile, până ce găsea soluţia. 

Stătu acolo ore în şir, veghind, într-un fel de transă, 
trecând în revistă tot ce se petrecuse de la apelul lui Zoe 
de luni seara. Revăzu fiecare eveniment, toate firele 
poveştii, şi le examină din toate unghiurile, încercând să le 
desluşească - încercând să vadă limpede. 

Trebuia să fie evident. Răspunsul trebuia să fie chiar 
acolo, în faţa sa. Şi totuşi, nu-l putea dibui - era ca şi cum 
ar fi încercat să facă un puzzle pe întuneric. 

__ Fred ar fi spus că în alt univers dezlegase deja enigma. 
În alt univers ea era mai isteaţă. 

Din nefericire, nu în acesta. 

Chibzui până o apucă durerea de cap. Apoi, în zori, 
epuizată şi deprimată, se dădu bătută. Se târi în pat şi pe 
dată adormi buştean. 

Coşmarul nu se lăsă aşteptat. Visă că îl căuta pe 
Sebastian prin locuri sterpe, mergând cu trudă prin vânt şi 
zăpadă. În cele din urmă îl găsi - într-un bar de hotel 
părăginit, într-un hotel de la munte, pe viscol. Se grăbi 
spre el nespus de bucuroasă - dar, spre groaza ei, 
Sebastian n-o recunoscu. li spuse că se schimbase, că era 


e 256 œ» 


altă persoană. Mariana jură iar şi iar că era aceeaşi: Fu 
sunt, eu sunt, striga. Însă când încercă să-l sărute, el se 
feri. Sebastian o lăsă acolo şi ieşi în viscol. Mariana cedă 
nervos, plângând fără să se poată opri - moment în care 
apăru Zoe, care o înveli într-o pătură albastră. Mariana îi 
spuse nepoatei sale cât de mult îl iubea pe Sebastian - mai 
mult decât răsuflarea, mai mult decât viaţa. Zoe scutură 
din cap şi zise că iubirea n-aduce decât întristare şi că 
Mariana trebuia să se trezească. 

— Trezeşte-te, Mariana! 

— Ce? 

— Trezeşte-te... Trezeşte-te! 

Apoi, dintr-odată, Mariana se trezi tresărind - scăldată 
în sudoare rece, cu inima bătând nebunește. 

Cineva bătea cu putere în uşă. 


e 257 œ» 


19 


Mariana se ridică în capul oaselor, încercând să-şi 
potolească bătăile inimii. Bubuitul în uşă continua. 

— Aşteaptă, vin acum! strigă. 

Oare cât era ceasul? Lumina puternică a zilei se 
strecura pe la marginea perdelelor. Opt? Nouă? 

— Cine e? 

Niciun răspuns. Bubuitul deveni mai puternic - la fel ca 
bubuitul din ţeasta ei. După durerea care-i zvâcnea la 
tâmple, trebuie să fi băut mult mai mult decât crezuse. 

— Bine. Un moment. 

Se smulse din pat. Era dezorientată şi ameţită. Se târî 
până la uşă, descuie şi deschise. 

În prag stătea Elsie, pregătită să bată din nou. Îi zâmbi 
radios. 

— Bună dimineaţa, dragă. 

Avea sub braţ un pămătuf de praf şi ţinea în mână o 
găleată cu produse de curăţenie. Avea sprâncenele 
desenate într-un unghi sever, făcând-o să arate destul de 
înspăimântător, şi avea în ochi o sclipire aţâţată, care 
Marianei îi părea sinistră şi prădalnică. 

— Cât e ceasul, Elsie? 

— Trecut de unsprezece, dragă. Doar nu te-am trezit, 
nu-i aşa? 

Se aplecă pe după Mariana şi se uită la patul nefăcut. 
Mariana simţi miros de ţigară, iar răsuflarea îi duhnea a 
alcool. Ori îşi mirosea propria răsuflare? 

— N-am dormit bine, îi zise. Am avut un coşmar. 

— Of, dragă. Elsie ţâţâi cu simpatie. Nu mă mir, cu tot 
ce se petrece. Mă tem că am alte veşti proaste, dragă. Dar 
cred că ar trebui să ştii. 

— Ce este? Mariana se uită la ea cu ochii mari. Brusc, 
era complet trează şi speriată. Ce s-a întâmplat? 

— O să-ţi spun dacă mă laşi. N-o pofteşti pe Elsie 
înăuntru? 

Mariana se trase înapoi, lăsând-o să intre. Femeia îi 


e 258 » 


zâmbi şi lăsă jos găleata. 

— Aşa-i mai bine. Ai face bine să te pregăteşti, dragă. 

— Ce este? 

— Au mai găsit un cadavru. 

— Poftim? Când? 

— De dimineaţă... lângă râu. Altă fată. 

Marianei îi trebui un moment ca să-şi regăsească vocea. 

— Zoe! Unde-i Zoe? 

Elsie clătină din cap. 

— Nu-ţi bate căpşorul tău drăgălaş cu Zoe. E în 
siguranţă. Probabil că încă leneveşte în pat, dacă o cunosc 
bine. Adăugă zâmbind: Se vede că sunteţi neamuri. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Elsie, cine este? Spune- 
mi! 

Femeia zâmbi. Era ceva cu adevărat morbid în expresia 
ei. 

— Micuța Serena. 

— Oh, Dumnezeule... i 

Ochii Marianei se umplură brusc de lacrimi. Işi înghiți 
un suspin. 

Elsie țâțâi cu simpatie. 

— Sărăcuţa Serena. Ei, mă rog, neştiute sunt căile 
Domnului... Aş face bine să-mi văd de lucru, nu-i vreme de 
odihnă pentru păcătoşi. Se răsuci pe călcâie să plece, apoi 
se opri. Dumnezeule mare! Aproape uitasem... Asta era 
sub uşa ta, dragă. Vâri mâna în găleată şi scoase un obiect 
pe care i-l dădu Marianei: Uite! 

Era o ilustrată. 

Recunoscu imaginea pe loc: un vas grecesc antic alb cu 
negru, vechi de mii de ani, care înfăţişa sacrificarea 
Ifigeniei de către Agamemnon. 

Când Mariana întoarse ilustrata, mâna îi tremura. Şi pe 
spate, aşa cum ştiuse că va fi, era un citat scris de mână în 
greaca veche: 


TOIy&p OÉ noT’ ovpaviGau 
NEUWOvo1 BAVÁTOL : N OV 
ET” ÉTI pOv1ov nò ðépav 


e 259 » 


yopa aipa yvðèv o16&puw 


Avu o ciudată senzaţie de zăpăceală, de amețeală, în 
timp ce se uita la bucata de carton din mână; ca şi cum ar 
fi privit în jos de la mare înălţime, în pericol să-şi piardă 
echilibrul şi să cadă într-un abis întunecat. 


e 260 » 


20 


Un moment, Mariana nu se clinti. Se simţea paralizată, 
ca şi când ar fi prins rădăcini în acel loc. Abia dacă observă 
că Elsie plecase. 

Se uita la ilustrata din mâini, neputând să-şi smulgă 
privirea, încremenită; de parcă literele din greaca veche ar 
fi luat foc în mintea ei şi acum ardeau aprig, încrustându-i- 
se în creier. 

Cu oarecare efort întoarse ilustrata cu faţa în jos, 
rupând vraja. Trebuia să gândească limpede, trebuia să-şi 
dea seama ce era de făcut. 

Trebuia să le spună poliţiştilor, desigur. Chiar dacă o 
credeau nebună, ceea ce probabil că era deja cazul, nu mai 
putea să ţină pentru sine aceste ilustrate - trebuia să i le 
prezinte inspectorului Sangha. 

Trebuia să-l găsească. 

Strecură ilustrata în buzunarul de la spate şi ieşi din 
cameră. 

Era o dimineaţă cu cer acoperit; soarele încă nu 
străpunsese norii, şi un covor din firişoare de ceaţă încă 
mai plutea în fuioare pe deasupra pământului, ca un fam. 
Prin această pâclă, Mariana desluşi silueta unui bărbat în 
partea cealaltă a curţii. 

Edward Fosca stătea acolo. 

Ce făcea? Aştepta să-i vadă reacţia la ilustrată? Se 
delecta cu asta, îi savura chinul? Nu-i vedea expresia, dar 
era sigură că zâmbea. 

Dintr-odată, simţi cum o năpădea furia. 

Nu obişnuia să-şi piardă controlul, dar acum, din cauză 
că abia pusese geană pe geană şi era atât de tulburată şi 
speriată şi furioasă... se dezlănţui. Nu era atât vitejie, cât 
disperare: o erupție violentă a angoaselor ei, îndreptată 
spre Edward Fosca. 

Inainte să se  dezmeticească, se năpustea de-a 
curmezişul curţii spre el. Bărbatul tresărise oare? Posibil. 
Era neaşteptată această abordare bruscă, însă rămase pe 


e 261 œ» 


poziţie, chiar şi atunci când ea ajunse şi se opri la câţiva 
centimetri de faţa lui, cu obrajii aprinşi, cu ochii sălbatici, 
gâfâind. 

Mariana nu spuse nimic. Doar se uita la el, înfuriindu-se 
tot mai tare. 

Fosca îi zâmbi nesigur. 

— Bună dimineaţa, Mariana. 

Ea ridică ilustrata. 

— Ce înseamnă asta? 

— Hmm? 

Fosca o luă, apoi o întoarse. Murmură în greacă pe 
măsură ce citea. Pe buze îi pâlpâi un surâs. 

— Ce înseamnă asta? repetă ea. 

— Este din Electra lui Euripide. 

— Spune-mi ce scrie. 

Profesorul se uită în ochii ei zâmbitor. 

— Înseamnă: „Zeii ti-au vrut moartea, şi în curând din 
gâtul tău şiroaie de sânge vor ţâşni spre sabie.” 

În acea clipă, mânia Marianei erupse - bula de furie 
arzătoare se sparse şi mâinile i se încleştară în pumni. Îl 
lovi în faţă din răsputeri. 

Fosca se împletici în spate. 

— lisuse... 

Înainte ca el să-şi poată trage sufletul, Mariana îl pocni 
iar. Şi iar. 

El ridică mâinile ca să se apere, dar ea îl lovea în 
continuare, izbindu-l cu pumnii, zbierând. 

— Ticălosule! Ticălosule nebun... 

— Mariana, opreşte-te! Opreşte-te... 

Însă Mariana nu se putea opri, nu voia să se oprească - 
până ce simţi două mâini apucând-o de la spate, trăgând-o 
înapoi. 

Un poliţist o cuprinsese, ţinând-o cu forţa. 

Se strânseseră o mulţime de privitori. Julian era acolo, 
se uita la ea nevenindu-i să creadă. 

Alt poliţist se duse să-l ajute pe Fosca, însă profesorul îi 
făcu semn mânios să-l lase în pace. Nasul îi sângera, erau 
stropi de sânge pe toată cămaşa lui albă proaspăt călcată. 


e 262 » 


Părea enervat şi stingherit. Era prima dată când Mariana îl 
vedea pierzându-şi dezinvoltura, iar asta îi oferea o mică 
satisfacţie. 
Îşi făcu apariţia şi inspectorul-şef Sangha. Se uită la 
Mariana uluit, ca şi cum ar fi avut în faţa ochilor o nebună. 
— Ce naiba se întâmplă aici? 


e 263 + 


21 


Curând după aceea, Mariana fu convocată în biroul 
decanului pentru a da explicaţii. Stătea de o parte a mesei 
de lucru, faţă în faţă cu inspectorul-şef Sangha, Julian, 
decanul şi Edward Fosca. 

Era greu să găsească vorbele potrivite. Cu cât spunea 
mai mult, cu atât mai mult simţea că nu este crezută. In 
timp ce-şi depăna povestea cu voce tare, îşi dădea seama 
cât de neplauzibil suna. 

Edward Fosca îşi regăsise calmul; îi zâmbea tot timpul, 
ca şi cum ea ar fi spus o glumă lungă şi el anticipa poanta. 

Mariana reuşise să se liniştească şi se străduia să 
rămână calmă. Povesti cât de simplu şi limpede putea, cu 
cât mai puţină emoție. Detalie modul în care, pas cu pas, 
ajunsese la această deducție incredibilă - că profesorul îşi 
asasinase trei studente. 

Mai întâi îi stârniseră bănuiala Fecioarele, spuse. Un 
grup de favorite, toate femei tinere. Nimeni nu ştia ce se 
petrece la aceste şedinţe. Ca terapeut de grup, şi ca 
femeie, Mariana n-avea cum să nu fie îngrijorată. 
Profesorul Fosca exercita un soi de control ciudat, ca de 
guru, asupra elevelor sale. Fusese martoră la asta în direct 
- până şi propria ei nepoată se arătase reticentă să-i 
trădeze pe Fosca şi grupul. 

— Acest lucru e tipic pentru un comportament de grup 
nesănătos - nevoia imperioasă de a se conforma şi de a se 
supune. Părerile contrare grupului sau conducătorului 
grupului stârnesc multă anxietate, în cazul în care ajung să 
fie exprimate. Am simţit asta atunci când Zoe a vorbit 
despre profesor: ceva nu era în ordine. Simţeam că se 
teme de el. 

Grupurile mici ca acela al Fecioarelor, explică Mariana, 
erau deosebit de vulnerabile la manipularea inconştientă 
sau la abuz. Fără să-şi dea seama, fetele ajungeau să se 
poarte cu conducătorul grupului în felul în care se purtau 
cu taţii lor când erau foarte mici - o atitudine bazată pe 


e 264 œ» 


dependenţă şi acceptare. 

— Şi, dacă eşti o tânără femeie cu probleme, continuă 
ea, refuzând să recunoşti realitatea celor petrecute în 
copilărie şi a suferințelor îndurate, pentru a-ţi menţine 
acel refuz ai putea foarte bine să conspiri cu alt abuzator şi 
să te prefaci că purtarea lui este perfect normală. Dacă ar 
fi să deschizi ochii şi să-l condamni, ar trebui să-i 
condamni şi pe alţii din viaţa ta. Nu ştiu cum a fost 
copilăria acestor fete. E uşor s-o excluzi pe Tara afirmând 
că era o tânără privilegiată, fără probleme. Însă pentru 
mine faptul că abuza de alcool şi de droguri sugerează că 
avea probleme şi că era vulnerabilă. Tara cea frumoasă şi 
răvăşită, ea era preferata lui. 

Se uita drept în ochii lui Fosca în timp ce spunea asta, 
conştientă de mânia care-i creştea în voce şi făcând tot ce-i 
stătea în puteri ca să se stăpânească. Fosca îi susţinea 
privirea degajat, zâmbind. Ea vorbi mai departe, încercând 
să rămână calmă. 

— Mi-am dat seama că perspectiva mea era greşită. Asta 
nu era opera unui nebun, a unui ucigaş psihopat mânat de 
o furie imposibil de stăpânit. Nu, doar trebuia să arate aşa. 
Aceste fete au fost ucise în mod metodic şi raţional. 
Singura victimă care trebuia să fie ucisă a fost Tara. 

— Şi de ce crezi asta? zise Edward Fosca, luând 
cuvântul pentru prima oară. 

Mariana îl privi în ochi. 

— Pentru că Tara era amanta ta. Şi apoi s-a întâmplat 
ceva. A descoperit că te culci cu celelalte şi a ameninţat că 
te dă în vileag? Şi după aceea? Ai fi fost dat afară de la 
catedră şi din această lume academică elitistă pe care o 
îndrăgeşti; ţi-ai fi pierdut reputaţia... Nu puteai lăsa să se 
întâmple asta. Ai ameninţat c-o omori pe Tara. Şi apoi ţi-ai 
pus în practică ameninţarea. Din nefericire pentru tine, 
înainte de asta ea i-a spus lui Zoe... Şi Zoe mi-a spus mie. 

Fosca se uită lung la ea. Ochii lui negri scânteiau în 
lumină ca două bucăţi de gheaţă neagră. 

— Asta-i teoria ta, da? 

— Da. Mariana îi susţinu privirea. Asta-i teoria mea. 


e 265 » 


Alături de celelalte, Veronica şi Serena ţi-au asigurat un 
alibi - erau sub vraja ta, deci nu era nicio problemă. Dar 
după aceea? S-au răzgândit? Au ameninţat c-o să spună 
adevărul? Sau ai vrut, pur şi simplu, să te asiguri că n-o 
vor face niciodată? 

Nu primi niciun răspuns la această întrebare. Doar 
tăcere. 

Inspectorul-şef îşi turnă nişte ceai. Decanul se holba la 
Mariana şuierat, era clar că nu-i venea să-şi creadă 
urechilor, Julian îi evita privirea şi se prefăcea că-şi 
consultă însemnările. 

Edward Fosca vorbi primul. I se adresă inspectorului-şef 
Sangha. 

— Evident, neg asta. Toate astea. Şi sunt bucuros şi 
răspund la orice întrebări aţi avea. Dar, mai întâi, domnule 
inspector, am nevoie de un avocat? 

Inspectorul ridică mâna. 

— Nu cred că am ajuns acolo, domnule profesor. Vă rog 
să aşteptaţi o clipă. Sangha îşi aţinti privirea asupra 
Marianei. Ai vreo dovadă, cât de cât, în sprijinul acestor 
acuzaţii? 

Mariana încuviinţă din cap. 

— Da. Ilustratele. 

— Ah, faimoasele ilustrate. Sangha se uită la bucăţile de 
carton din faţa sa. Le luă şi le răsfiră încet, ca pe nişte 
cărţi de joc, apoi spuse: Dacă am înţeles bine, crezi că i-au 
fost trimise fiecărei victime înainte de crimă, ca un fel de 
carte de vizită? Anunţând intenţia de a ucide? 

— Da, aşa cred. 

— Şi acum, că ai primit una, probabil eşti în pericol 
iminent? De ce crezi că te-a ales ca victimă? 

Mariana ridică din umeri. 

— Probabil că am devenit o ameninţare pentru el. M-am 
apropiat prea mult. Am pătruns în mintea lui. 

Nu se uită la Fosca; nu era sigură că şi-ar fi păstrat 
calmul. 

— Ştii, Mariana, îl auzi pe acesta spunând, oricine poate 
să copieze un citat în greacă dintr-o carte. N-ai nevoie de o 


e 266 » 


diplomă de la Harvard. 

— Sunt conştientă de asta, domnule profesor, îi zise, 
revenind la modul de adresare distant. Însă când am fost 
în locuinţa dumneavoastră am găsit acelaşi citat subliniat 
în exemplarul din Euripide pe care-l deţineţi. Să fie doar o 
coincidenţă? 

— Dacă ai merge în locuinţa mea chiar acum şi ai lua 
orice carte de pe raft, ai vedea că subliniez practic totul. 
Continuă înainte ca ea să poată vorbi: Şi chiar crezi că, 
dacă le-aş fi omorât pe fetele acelea, le-aş fi trimis ilustrate 
cu citate din textele pe care eu le predau la curs? Crezi că 
aş fi aşa de prost? 

Mariana clătină din cap. 

— Nu e prostie. N-aţi crezut că aceste mesaje vor fi 
înţelese, sau măcar observate de poliţişti sau de oricine 
altcineva. Era gluma dumneavoastră personală pe seama 
fetelor. Asta m-a făcut să fiu sigură că sunteţi 
dumneavoastră. Din punct de vedere psihologic, este exact 
genul de lucru pe care l-ați face. 

Inspectorul Sangha interveni: 

— Din fericire pentru domnul profesor Fosca, a fost 
văzut în colegiu exact în momentul în care era omorâtă 
Serena, la miezul nopţii. 

— Cine l-a văzut? 

Inspectorul vru să-şi mai toarne ceai, dar îşi dădu seama 
că termosul era gol. Se încruntă. 

— Morris. Şeful portarilor. L-a întâlnit pe domnul 
profesor, care fuma în faţa locuinţei sale, şi au stat de 
vorbă câteva minute. 

— Minte. 

— Mariana... 

— Ascultaţi-mă... 

Înainte ca Sangha s-o poată opri, Mariana îi dezvălui 
bănuiala ei că Morris îl şantaja pe Fosca, adăugând că-l 
urmărise şi-l văzuse cu Serena. 

Uimit, inspectorul-şef se aplecă în faţă şi se uită lung la 
ea. 

— L-ai văzut în cimitir? Cred că ar fi mai bine să-mi spui 


e 267 œ» 


exact ce puneai la cale. 

Se conformă, dând toate amănuntele. Spre consternarea 
ei, cu cât discuţia se îndepărta mai mult de Fosca, cu atât 
inspectorul părea mai entuziasmat de Morris ca suspect. 

Julian era de aceeaşi părere. 

— Asta explică faptul că ucigaşul s-a putut mişca 
nevăzut. Cine trece neobservat în colegiu? Pe cine nu 
vedem? Un bărbat în uniformă, un bărbat pe deplin 
îndreptăţit să se afle acolo. Un portar. 

— Exact. 

Inspectorul-şef cugetă un moment, apoi chemă un 
subaltern şi-i ceru să-l aducă pe Morris la interogatoriu. 

Mariana era pe cale să intervină, deşi n-ar fi fost de 
mare folos, o ştia. Atunci însă, Julian i se adresă zâmbind: 

— Ascultă, Mariana. Sunt de partea ta, aşa că nu te 
supăra pentru ceea ce-o să spun. 

— Ce? 

— Sincer să fiu, am observat de cum te-am văzut aici, la 
Cambridge. M-a izbit imediat faptul că păreai un pic 
ciudată, un pic paranoică. 

Mariana nu-şi putu stăpâni râsul. 

— Poftim? 

— Ştiu că e greu să auzi asta, dar e evident că suferi de 
mania persecuției. Nu eşti sănătoasă, Mariana. Ai nevoie 
de ajutor. Şi mi-ar plăcea să te ajut... dacă mă laşi... 

— Du-te dracului, Julian! 

Inspectorul lovi cu termosul în masă. 

— Destul! 

Se făcu linişte. Inspectorul-şef Sangha vorbi cu asprime. 

— Mariana. În repetate rânduri mi-ai pus la încercare 
răbdarea. Ai lansat acuzaţii complet nefondate la adresa 
domnului profesorul Fosca - asta, ca să nu mai vorbim că l- 
ai atacat fizic. Este pe deplin îndreptăţit să facă plângere. 

Ea încercă să-l întrerupă, dar Sangha nu i-o permise. 

— Nu, destul. Acum trebuie să mă asculţi dumneata pe 
mine. Vreau să pleci până mâine-dimineaţă. Departe de 
acest colegiu şi de profesorul Fosca, departe de această 
anchetă, departe de mine. Dacă nu, te arestez şi te acuz de 


e 268 » 


obstrucţionarea justiţiei. E clar? Ascultă-l pe Julian, bine? 
Du-te la doctorul tău. Cere ajutor. 
țipăt, un urlet de frustrare. Înghiţindu-şi mânia, rămase 
tăcută. N-avea rost să mai argumenteze. Îşi înclină capul, 
indignată, însă înfrântă. 

Pierduse. 


e 269 » 


PARTEA A CINCEA 


Resortul este comprimat la maximum. Se va 
destinde de la sine. Asta este atât de convenabil la 
tragedie. Cea mai uşoară mişcare a încheieturii 
mâinii va fi de ajuns. 


Jean Anouilh, Antigona 


e 270 œ» 


1 


După o oră, ca să evite presa, o maşină a poliţiei trase în 
spatele colegiului, la poarta care dădea spre o stradă 
îngustă. Mariana stătea printre studenţii şi membrii 
personalului care se adunaseră să vadă cum Morris era 
arestat, încătuşat şi condus la maşină. Unii portari îl 
huiduiră şi-i strigară injurii când trecu pe lângă ei. Faţa lui 
Morris se coloră uşor, însă nu reacţionă. Avea fălcile 
încleştate şi îşi ţinea ochii coborâţi. 

În ultimul moment, Morris ridică ochii, şi Mariana îi 
urmări privirea spre fereastră, unde stătea Edward Fosca. 

Fosca urmărea totul cu un surâs pe faţă. „Râde de noi”, 
îşi zise Mariana. 

Când ochii lui îi întâlniră pe cei ai portarului-şef, o 
tresărire de furie fulgeră pe chipul lui Morris. 

Apoi polițistul îi scoase melonul şi-l înghesui în maşină. 
Mariana o văzu plecând, după care poarta se închise. 

Privi din nou spre fereastra lui Fosca, însă profesorul 
dispăruse. _ 

— Slavă Domnului, îl auzi pe decan spunând. În sfârşit, 
s-a terminat. 

Se înşela, desigur. Era departe de a se fi terminat. 


EJ] 


Vremea se schimbă aproape instantaneu. Ca şi cum ar fi 
reacționat la evenimentele din colegiu, vara, care ţinuse 
atât de mult, se retrase în cele din urmă. Un vânt îngheţat 
şuiera prin curți. Ploua mărunt, iar din depărtare se auzea 
huruitul unei furtuni cu descărcări electrice. 

Mariana şi Zoe se întâlniseră cu Clarissa la un pahar în 
Fellows’ Parlor, o sală comună pentru profesori. În acea 
după-amiază nu mai era nimeni în afară de ele. 

Era o sală mare, întunecoasă, cu fotolii şi canapele 
foarte vechi, tapiţate cu piele, birouri din mahon şi mese 
încărcate cu ziare şi reviste. Mirosea a fum, de la lemnul şi 
cenuşa din şemineuri. Afară, vântul zgâlţâia geamurile şi 
ploaia răpăia pe sticlă. Era suficient de frig încât Clarissa 


e 271 œ» 


să ceară să fie aprins focul. 

Cele trei femei şedeau în jurul căminului, pe fotolii 
joase, bând whisky. Mariana rotea whisky-ul în pahar, 
privind cum lichidul chihlimbariu licărea în lumina 
flăcărilor. Se simţea liniştită acolo, cuibărită lângă foc cu 
Clarissa şi Zoe. Acest mic grup îi dădea putere - şi curaj, 
de care aveau toate mare nevoie. 

Nepoata ei venise de la un curs de engleză. Poate că 
ultimul ei curs, zisese Clarissa; se vorbea de închiderea 
iminentă a colegiului pentru ancheta poliţiei. 

Pe Zoe o prinsese ploaia; în timp ce ea se usca la foc, 
Mariana le povesti cele întâmplate şi confruntarea ei cu 
Edward Fosca. Când termină, Zoe spuse cu voce scăzută: 

— Asta a fost o greşeală. Să-l înfrunţi aşa... Acum ştie că 
ştii. 

Mariana se uită la ea. 

— Parcă ziceai că e nevinovat. 

Zoe îi prinse privirea şi clătină din cap. 

— M-am răzgândit. 

Clarissa se uită de la una la alta. 

— Sunteţi foarte sigure amândouă că este vinovat? Nu- 
mi vine să cred. 

— Ştiu, zise Mariana. Dar eu cred asta. 

— Şi eu, întări Zoe. 

Fără să comenteze, Clarissa luă carafa şi-şi umplu 
paharul. Mariana observă că îi tremura mâna. 

— Ce facem acum? întrebă Zoe. N-o să pleci, nu? 

— Sigur că nu, îi răspunse Mariana. Lasă-l să mă 
aresteze, nu-mi pasă. Nu mă întorc la Londra. 

Clarissa părea uluită. 

— Poftim? Cum aşa? 

— Nu pot să fug. Nu mai pot. Am tot fugit de când a 
murit Sebastian. Am nevoie să stau, am nevoie să înfrunt 
chestia asta, orice o fi. Nu mi-e frică. Propoziția suna 
neobişnuit în gura ei. Încercă din nou s-o rostească: Nu mi- 
e frică. 

Clarissa ţâţâi. 

— Ăsta-i whisky-ul care vorbeşte. 


e 272 œ» 


— Poate, zâmbi Mariana. Curajul din sticlă e mai bun 
decât deloc. Se răsuci spre Zoe: Mergem mai departe. Asta 
facem. Mergem mai departe - şi îl prindem. 

— Cum? Avem nevoie de o dovadă. 

— Da. 

Zoe şovăi. 

— Ce zici de arma crimei? 

Ceva din felul în care o spusese o făcu pe Mariana să 
tresară. 

— Vrei să spui cuțitul? 

Zoe încuviinţă din cap. 

— Încă nu l-au găsit, nu-i aşa? Cred... că ştiu unde este. 

Mariana se holba la ea. 

— De unde ştii? 

Tânăra îşi feri privirea o clipă. Se uita în altă parte, la 
foc, un gest furiş, vinovat, pe care Mariana îl recunoscu 
din copilărie. 

— Zoe? 

— E o poveste lungă, Mariana. 

— Acum e momentul potrivit pentru ea. Nu crezi? 
continuă vorbind aproape în şoaptă: Ştii, când m-am 
întâlnit cu Fecioarele mi-au spus ceva, Zoe... Mi-au spus că 
tu faci parte din grup. 

Ochii fetei se măriră. Clătină din cap. 

— Nu-i adevărat. 

— Zoe, nu minţi... 

— Nu mint! Nu m-am dus decât o dată. 

— Ei bine, de ce nu mi-ai zis? 

— Nu ştiu, oftă Zoe. Mi-a fost frică. Mi-era atât de 
ruşine... Am vrut să-ţi spun de mult timp, dar... 

Tăcu. Mariana se întinse s-o atingă pe mână. 

— Spune-mi acum. Spune-ne amândurora. 

Buza de jos îi tremura uşor. În cele din urmă, Zoe începu 
să vorbească... 

Şi primul lucru pe care-l rosti făcu sângele Marianei să-i 
îngheţe în vene. E 

— Presupun că începe cu Demetra - şi Persefona. Işi 
privi mătuşa. Le cunoşti, nu? 


e 273 a 


Marianei îi trebui un moment ca să-şi recapete glasul. 
— Da, îngăimă ea. Le cunosc. 


e 274 a 


2 


Zoe îşi goli paharul şi-l puse pe polita şemineului. În 
jurul ei se învârtejea fumul alb-cenuşiu scos de lemnele din 
vatră. 

În timp ce-şi privea nepoata, cu flăcările roşii şi aurii 
dansând în spatele ei, Mariana avu o senzaţie ciudată de 
foc de tabără, ca şi cum era pe cale să asculte o poveste cu 
stafii... Ceea ce, într-un fel, chiar era. 

Zoe începu să povestească, ezitând pe ici, pe colo, că 
profesorul Fosca îndrăgea foarte mult riturile secrete de la 
Eleusis în cinstea Persefonei: rituri care te duc într-o 
călătorie de la viaţă la moarte şi înapoi. 

Profesorul cunoştea secretul, se lăudase, şi li-l 
împărtăşise câtorva studente speciale. 

— M-a pus să jur că voi păstra secretul. Nu puteam să 
vorbesc cu nimeni despre cele întâmplate. Ştiu că era 
ciudat, dar eram măgulită că mă consideră destul de 
specială, destul de deşteaptă. Şi eram şi curioasă. Şi apoi... 
a fost rândul meu să fiu iniţiată în grupul Fecioarelor... Mi- 
a spus să vin în pavilion la miezul nopţii pentru ceremonie. 

— În pavilion? 

— Ştii tu, e lângă râu, aproape de Paradis. 

Mariana încuviinţă din cap. 

— Spune mai departe. 

— Puțin înainte de ora douăsprezece m-am întâlnit cu 
Carla şi Diya la hangarul bărcilor şi m-au însoţit - pe râu, 
într-o barcă. 

— O barcă, de ce? 

— Aşa se ajunge acolo cel mai uşor; cărarea e năpădită 
de mărăciniş. Tăcu o vreme, apoi reluă: Celelalte erau deja 
acolo. Veronica şi Serena stăteau lângă intrarea în 
pavilion. Purtau măşti, întruchipându-le pe Persefona şi 
Demetra. 

— Dumnezeule mare, gemu şocată Clarissa. 

Îi făcu semn lui Zoe să continue. 

— Lillian m-a condus în pavilion, unde aştepta 


e 275 a 


profesorul. M-a legat la ochi, apoi mi-a dat să beau kykeon. 
El zicea că-i doar apă de orz, însă minţea. Tara mi-a spus 
mai târziu că era amestecată cu GHB - obişnuia să-l 
cumpere de la Conrad. 

Mariana se simţea insuportabil de încordată. Nu voia să 
asculte mai departe. Dar ştia că n-are de ales. 

— Continuă. 

— Şi apoi, zise fata, mi-a şoptit la ureche... că o să mor 
în noaptea aceea şi o să renasc în zori. Şi a luat un cuţit, 
mi-a atins gâtul cu el. 

— A făcut el asta? întrebă Mariana. 

— Nu m-a tăiat, sau aşa ceva. A spus că e doar un 
sacrificiu ritual. Apoi mi-a scos legătura de la ochi... şi 
atunci am văzut unde a pus cuțitul... L-a strecurat într-o 
crăpătură din perete, între două plăci de piatră. Zoe 
închise ochii o clipă. După aceea mi-e greu să-mi amintesc. 
Picioarele mi-erau ca piftia, de parcă mă topeam... Şi am 
plecat din pavilion. Eram printre arbori... în pădure. Unele 
fete dansau goale... celelalte erau în râu, înotând, însă 
eu... eu nu voiam să mă dezbrac... Scuturând din cap, 
murmură: Nu-mi amintesc exact. Dar cumva, m-am rătăcit 
de ele, şi eram singură, drogată şi speriată... şi... el era 
acolo. 

— Edward Fosca? 

— Da, confirmă Zoe, parcă nevrând să-i rostească 
numele. Am încercat să vorbesc, dar n-am putut. El mă tot 
săruta... mă atingea, zicea că mă iubeşte. Avea ochii 
sălbatici... Imi amintesc ochii lui, erau de nebun. Am 
încercat să scap... dar n-am putut. Şi atunci a apărut Tara, 
şi au început să se sărute, şi, cumva, am izbutit să scap... 
am fugit printre arbori... am tot fugit... Cu fruntea plecată, 
rămase tăcută un moment, apoi spuse: Am tot fugit... am 
scăpat. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? o îmboldi Mariana. 

Zoe ridică din umeri. 

— Nimic. N-am mai vorbit cu fetele despre asta... În 
afară de Tara. 

— Şi profesorul Fosca? 


e 276 » 


— S-a purtat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Aşa că 
la rândul meu am încercat să pretind că totul era în regulă. 
Dar apoi Tara a venit în camera mea în seara aceea... Mi-a 
spus că el a ameninţat-o că o omoară. N-am văzut-o 
niciodată pe Tara aşa de speriată. Era îngrozită! 

— Draga mea, ar fi trebuit să alertezi colegiul, interveni 
Clarissa. Ar fi trebuit să spui cuiva. Ar fi trebuit vii la mine. 

— M-ai fi crezut, Clarissa? E o poveste aşa de 
nebunească. E cuvântul meu împotriva cuvântului lui. 

Mariana încuviinţă din cap, simțindu-se în pragul 
lacrimilor. Voia să-şi tragă nepoata spre ea şi s-o ţină în 
braţe. 

Dar mai întâi era ceva ce trebuia să ştie. 

— Zoe, de ce acum? De ce ne spui asta acum? 

O vreme, Zoe nu spuse nimic. Se duse la fotoliul pe care 
atârna jacheta ei, uscându-se la foc, şi vâri mâna în 
buzunar. 

Scoase o ilustrată umedă, pătată de ploaie. 

O lăsă să cadă în poala Marianei. 

— Pentru că am primit şi eu una. 


e 277 œ» 


3 


Mariana se uită la ilustrata din poală. 

Reproducea un tablou rococo sumbru - Ifigenia era pe 
pat, goală, iar Agamemnon se furişa în spatele ei, ridicând 
un cuţit. Pe spate era ceva scris în greaca veche. Nu se 
osteni să-i ceară Clarissei să traducă. N-avea rost. 

Trebuia să fie tare, pentru Zoe. Trebuia să gândească 
limpede şi repede. Îşi alungă toată emoția din glas. 

— Când ai primit asta, Zoe? 

— Azi după-masă. Era sub uşa mea. 

— Înţeleg. Mariana încuviinţă din cap pentru sine. Asta 
schimbă lucrurile. 

— Nu, nu le schimbă. 

— Ba da, le schimbă. Trebuie să te scoatem de aici. 
Acum. Trebuie să mergem la Londra. 

— Slavă Domnului! exclamă Clarissa. 

— Nu. Pe chipul lui Zoe apăruse o expresie de 
încăpățânare feroce. Nu-s copil. Nu plec nicăieri. Stau aici, 
cum ai spus, şi o să luptăm. O să-l prindem. 

Cât de vulnerabilă arăta, cât de obosită şi nefericită, se 
gândi Mariana. Evenimentele recente o afectaseră şi o 
schimbaseră în mod vizibil. Părea într-o stare proastă atât 
mintal, cât şi fizic. Atât de fragilă, şi totuşi, atât de 
hotărâtă să meargă mai departe. „Aşa arată curajul”, îşi 
zise. 

Şi Clarissa păru să sesizeze asta. I se adresă fetei pe un 
ton potolit: 

— Zoe, draga mea copilă, curajul tău este lăudabil însă 
Mariana are dreptate. Trebuie să mergem la poliţie să le 
spunem tot ce ai povestit acum... Şi apoi trebuie să plecaţi 
din Cambridge - amândouă. În seara asta. 

Zoe se strâmbă şi scutură din cap. 

— N-are rost să le spunem poliţiştilor, Clarissa. Vor 
crede că m-a pus Mariana să-l incriminez pe profesor. E 
pierdere de timp. N-avem timp. Avem nevoie de dovezi. 

— Zoe... 


e 278 + 


— Nu, ascultă. Se întoarse spre mătuşa ei: Hai să 
căutăm în pavilion, pentru orice eventualitate. Unde l-am 
văzut că ascunde cuțitul. Şi dacă nu-l găsim... mergem la 
Londra, bine? 

Până ca Mariana să poată răspunde, Clarissa i-o luă 
înainte. 

— Sfinte Dumnezeule, vă căutaţi moartea cu lumânarea? 

— Nu, răspunse Zoe. Crimele se petrec întotdeauna 
noaptea, mai avem câteva ore. Se uită pe fereastră, apoi o 
privi pe Mariana cu speranţă: Şi ploaia s-a oprit. Se 
luminează. 

— Încă nu, zise Mariana privind la rândul ei afară. Dar 
se va lumina. După o clipă de gândire se decise Du-te să 
faci un duş, schimbă-ţi hainele astea ude. Şi ne întâlnim în 
camera ta peste douăzeci de minute. 

— Bine, spuse fata, pârând mulţumită. 

Mariana o urmări cum îşi aduna lucrurile. 

— Draga mea, te rog să ai grijă. 

Zoe încuviinţă din cap şi ieşi. În clipa în care se închise 
uşa, Clarissa se răsuci spre Mariana. Părea îngrijorată. 

— Mariana, trebuie să protestez. Este foarte nesigur ca 
vreuna dintre voi să se aventureze pe râu aşa... 

Mariana clătină din cap. 

— N-am de gând s-o las pe Zoe să se apropie de râu. O s- 
o pun să-şi împacheteze nişte lucruri şi plecăm imediat. Ne 
ducem la Londra, aşa cum ai zis. 

— Domnul fie lăudat, suspină  uşurată bătrâna 
profesoară. E cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci. 

— Dar fii foarte atentă. Dacă mi se întâmplă ceva, vreau 
să te duci la poliţie, bine? Trebuie să le spui toate astea, 
tot ce a spus Zoe. Ai înţeles? 

Clarissa dădu din cap aprobator. Părea profund mâhnită. 

— Aş vrea ca voi două să vă duceţi la poliţie în clipa 
asta. 

— Zoe are dreptate - n-are rost, inspectorul Sangha nici 
măcar n-o să vrea să mă asculte. Dar pe tine o să te 
asculte. 

Clarissa nu spuse nimic. Doar oftă şi-şi aţinti privirea 


e 279 a 


asupra focului. 

— Te sun de la Londra, îi promise Mariana. 

Nicio reacţie. Clarissa nu părea nici măcar s-o fi auzit. 

Mariana era dezamăgită. Se aşteptase la mai mult. Se 
aşteptase ca fosta ei profesoară să fie ca o stâncă, dar era 
clar că acea tragedie o copleşise. Ca şi când ar fi 
îmbătrânit dintr-odată, părea împuţinată, mică şi fragilă. 

N-ar fi fost de niciun folos, îşi dădu seama. Orice teroare 
aveau în faţă ea şi Zoe, trebuiau s-o înfrunte singure. 

O sărută cu duioşie pe Clarissa în semn de bun-rămas, 
apoi o lăsă acolo, lângă foc. 


e 280 » 


4 


În timp ce traversa curtea spre camera lui Zoe, Mariana 
se gândea la lucruri practice. Aveau să împacheteze rapid 
şi apoi, fără să fie văzute, aveau să se furişeze afară din 
colegiu pe poarta din spate. Un taxi până la gară; trenul 
până la King's Cross. Apoi - şi inima îi crescu la acest gând 
- aveau să fie acasă, în siguranţă şi tefere în căsuţa cea 
galbenă. 

Urcă treptele de piatră spre camera lui Zoe. Era goală; 
fata trebuia să fie în sala de duş de la parter. 

În acel moment îi sună telefonul. Era Fred. 

După o scurtă ezitare, răspunse. 

— Alo? 

— Mariana, eu sunt. Fred părea neliniştit. Trebuie să 
vorbesc cu tine. E important. 

— Acum nu e momentul potrivit. Cred că ne-am spus 
aseară tot ce era de spus. 

— Nu-i vorba despre aseară. Ascultă-mă cu atenţie, 
Vorbesc serios. Am o presimţire... despre tine. 

— Fred, n-am timp... 

— Ştiu că nu crezi, dar e adevărat. Eşti în mare 
primejdie. Chiar acum, în secunda asta. Oriunde ai fi, ieşi 
naibii de acolo. Pleacă. Fugi... 

Exasperată, Mariana închise. Avea destule pe cap şi fără 
aiurelile lui Fred. Deja fusese neliniştită; acum se simţea 
mult mai rău. 

De ce întârzia Zoe? 

În aşteptare, se plimbă prin încăpere fără astâmpăr. 
Ochii îi rătăceau în jur, poposind pe lucrurile fetei: o poză 
din copilărie în ramă de argint; o poză cu Zoe ca 
domnişoară de onoare la nunta ei; tot soiul de talismane şi 
zorzoane, pietre şi cristale culese în vacanţele din 
străinătate; alte amintiri din copilărie pe care Zoe le căra 
după ea de când era mică - cum ar fi vechea şi jerpelita 
Zebră, cocoţată în echilibru fragil pe perna ei. 

Acest talmeş-balmeş de vechituri o emoţionă până la 


e 281 œ» 


lacrimi. Şi-o aminti brusc pe Zoe, copiliţă, în genunchi 
lângă pat, cu mânuţele lipite în rugăciune. „Doamne, 
binecuvânteaz-o pe Mariana, Doamne, binecuvântează-l pe 
Sebastian, Doamne, binecuvântează-l pe bunicul, Doamne, 
binecuvânteaz-o pe Zebră” - şi aşa mai departe, inclusiv 
oameni ale căror nume nici măcar nu le ştia, ca femeia 
nefericită din staţia de autobuz sau bărbatul din librărie 
care era răcit. Mariana obişnuia să privească cu tandreţe 
acest ritual copilăresc, însă nicio clipă nu crezuse în ceea 
ce făcea Zoe. Mariana nu credea într-un Dumnezeu la care 
puteai să ajungi atât de uşor - sau a cărui inimă nemiloasă 
ar fi fost mişcată de rugăciunile unei copiliţe. 

Acum însă, dintr-odată, simţi că i se tăiau genunchii, că i 
se îndoiau, ca şi cum ar fi fost îmbrâncită din spate de o 
forţă nevăzută. Se prăbuşi pe podea, încleştându-şi mâinile 
una de alta, şi îşi aplecă fruntea în rugăciune. 

Insă Mariana nu se ruga la Dumnezeu sau la lisus, nici 
măcar la Sebastian. 

Se ruga la câteva coloane de piatră murdare, roase de 
vreme, de pe un deal, profilate pe un cer strălucitor, fără 
păsări. 

Se ruga la o zeiţă. 

— Iartă-mă, şopti. Pentru orice am făcut - orice o fi ceea 
ce am făcut - ca să te ofensez. L-ai luat pe Sebastian. Asta- 
i destul. Te implor, n-o lua pe Zoe. Te rog n-o să te las. O 
să... 

Se opri, brusc stingherită, jenată de vorbele care îi 
ieşeau din gură. Se simţea mai mult decât un pic nebună - 
ca un copil smintit care se târguieşte cu universul. 

Şi totuşi, undeva în adâncul sufletului, era conştientă că 
ajunsese în fine în punctul spre care duseseră toate 
acestea: mult amânata, dar inevitabila confruntare, 
răfuiala sa cu Fecioara. 

Cu mişcări încete, se ridică în picioare. 

În acel moment, Zebra se rostogoli de pe pernă, căzu din 
pat şi ateriză pe podea. 

Ridică jucăria şi o puse înapoi pe pernă. Atunci observă 
că Zebra avea cusătura de pe burtă destrămată; lipseau 


e 282 » 


trei împunsături. Şi ceva se iţea din umplutură. 

Şovăi. Apoi, fără să ştie prea bine ce făcea, trase afară 
obiectul. Se uită la el. Erau hârtii, îndoite de mai multe ori, 
ascunse în jucăria de pluş. 

Se simţea ca o trădătoare, dar trebuia să vadă ce era 
acolo. Trebuia să ştie. 

Le despături cu grijă şi constată că era un fel de 
scrisoare bătută la maşină. 

Se aşeză pe pat şi începu să citească. 


e 283 + 


5 


Și apoi, într-o zi, mama a plecat. 

Nu-mi amintesc exact momentul, sau ultimul bun-rămas, dar 
trebuie să fi fost unul. Nu-mi amintesc să fi fost nici tata acolo - 
trebuie să fi fost pe câmp când ea a evadat. 

Până la urmă, n-a trimis niciodată după mine, ştii. De fapt, n- 
am mai văzut-o niciodată. 

În seara în care a plecat m-am dus sus, în camera mea, şi m- 
am aşezat la biroul meu mic - am scris în jurnal ore în şir. Când 
am terminat n-am recitit cele scrise. 

Și n-am mai scris niciodată în acel jurnal. L-am pus într-o 
cutie şi l-am ascuns împreună cu alte lucruri pe care voiam să le 
uit. 

Dar astăzi l-am scos pentru prima oară şi l-am citit - în 
întregime. 

Mă rog, aproape în întregime... 

Vezi tu, lipsesc două pagini. 

Două pagini rupte. 

Au fost distruse din pricină că erau periculoase. De ce? 
Pentru că spuneau cu totul altă poveste. 

Asta e în ordine, presupun. Fiecare poveste poate să suporte 
o mică schimbare. 

Mi-aş dori să pot schimba următorii ani la fermă... să-i schimb 
sau să-i uit. 

Durerea, spaima, umilința - pe zi ce trecea, eram tot mai 
hotărât să evadez. „Intr-o zi o să fug. O să fiu în siguranţă. O să 
fiu fericit. O să fiu iubit.” 

Îmi repetam asta, iar şi iar, în aşternut, noaptea. A devenit 
mantra mea în vremurile grele. Mai mult decât atât, a devenit 
vocaţia mea. 

M-a condus la tine. 

N-aş fi crezut că sunt în stare - de iubire, vreau să zic. Nu 
cunoşteam decât ura. Mă tem aşa de tare c-o să te urăsc şi pe 
tine într-o zi! Dar înainte să-ţi fac vreun rău o să întorc cuțitul 
împotriva mea şi o să mi-l înfig adânc în inimă. 

Te iubesc, Zoe. 

Iată de ce scriu asta. 

Vreau să mă vezi aşa cum sunt. Și apoi? O să mă ierţi, nu-i 
aşa? O să-mi săruţi toate rănile şi o să le faci bine. Eşti soarta 


e 284 œ» 


mea, ştii asta, nu? Poate că încă n-o crezi. Dar eu am ştiut-o de 
la bun început. Am avut o presimţire - din clipa în care te-am 
văzut, am ştiut. 

Ai fost atât de sfioasă la început, atât de neîncrezătoare. A 
trebuit să ademenesc încetul cu încetul iubirea din tine. Dar eu 
sunt, mai presus de toate, răbdător. 

Vom fi împreună, iţi jur, într-o zi, după ce planul meu va fi 
adus la îndeplinire. Ideea mea minunată, genială. 

Trebuie să te previn, implică sânge - şi sacrificiu. 

O să-ţi explic când vom fi singuri. Până atunci, nu-ţi pierde 
credința. 


Al tău, 
pe vecie... 


e 285 » 


6 


Mariana lăsă scrisoarea în poală. 

Se uită lung la ea. 

Îi era greu să gândească - greu să respire; ca şi cum ar 
fi fost scos tot aerul din ea, ca şi cum ar fi fost lovită de 
mai multe ori cu pumnul în stomac. Nu înţelegea ce citise. 
Ce însemna hârtia aceea monstruoasă? 

N-avea sens. Nu credea că este real - nu voia să creadă. 
Nu putea să însemne ceea ce gândea ea. Nu putea să fie 
asta. Şi totuşi era singura concluzie care putea fi trasă, 
oricât ar fi fost de inacceptabilă sau lipsită de sens - sau 
înspăimântătoare. 

Edward Fosca era autorul acelei scrisori de dragoste din 
iad, iar destinatara era Zoe. 

Scutură din cap. Nu, nu Zoe, Zoe a ei. Nu credea nici în 
ruptul capului că Zoe ar fi putut să aibă o relaţie cu 
monstrul acela... 

Apoi îşi aminti brusc expresia ciudată a fetei când îl 
privea fix pe Fosca în partea cealaltă a curţii. O expresie 
pe care ea o luase drept teamă. Şi dacă era ceva mai 
complicat? 

Şi dacă, de la bun început, Mariana văzuse totul dintr-un 
unghi greşit, privind de-a dreptul pe dos? Şi dacă... 

Paşi - urcând treptele. 

Mariana încremeni. Nu ştia ce să facă - trebuia să spună 
ceva, să facă ceva. Dar nu acum, nu aşa; trebuia mai întâi 
să se gândească. 

Înşfăcă scrisoarea şi o vâri în buzunar tocmai când Zoe 
apărea în prag. 

— Scuze, Mariana. M-am grăbit cât am putut de mult. 
Zoe intră zâmbitoare. Avea obrajii îmbujoraţi şi părul ud. 
Purta un halat şi ţinea în mână două prosoape. Stai un pic 
să mă îmbrac, îi zise. O secundă. 

Mariana nu spuse nimic. Zoe se îmbrăcă, şi acea 
fulgerare de goliciune - acea piele tânără, netedă - îi 
aminti pentru o clipă de fetiţa cea frumoasă pe care o 


e 286 » 


iubea, de acel copil drăgălaş, nevinovat. Unde dispăruse? 
Ce se întâmplase? 

Lacrimile care i se scurgeau acum pe obraji nu erau 
sentimentale, ci lacrimi de nelinişte, de durere fizică, ca şi 
cum cineva ar fi pălmuit-o pe obraz. Se întoarse cu spatele 
şi-şi şterse repede ochii. 

— Sunt gata, anunţă Zoe. Mergem? 

— Mergem? Mariana se uită la ea fără nicio expresie. 
Unde? 

— La pavilion, desigur. Să căutăm cutitul. 

— Ce? A... 

Zoe o privi surprinsă. 

— Te simţi bine? 

Mariana încuviinţă din cap încet. Toate speranţele de 
evadare, toate gândurile de a fugi la Londra cu Zoe i se 
şterseseră din minte. N-avea unde să meargă, unde să 
fugă. Nu mai avea. 

— Da, zise. 

Ca o somnambulă, o urmă pe Zoe pe trepte în jos şi de-a 
curmezişul curţii. Ploaia se oprise; nori plumburii, 
apăsători, se  învălmăşeau deasupra capetelor lor, 
zvârcolindu-se şi învârtejindu-se în vânt. 

— Ar trebui să mergem pe râu, sugeră Zoe. E cea mai 
uşoară cale. 

Mariana se mulţumi să dea aprobator din cap. 

— Ştiu să mânuiesc ghionderul, se lăudă fata. Nu sunt la 
fel de pricepută ca Sebastian, dar mă descurc. 

Cu acelaşi gest de confirmare, Mariana o urmă spre râu. 

În dreptul hangarului, şapte bărci cu fundul plat 
scârţâiau pe apă, legate cu lanţuri de mal. Zoe luă unul 
dintre ghionderele rezemate de perete, aşteptă ca mătuşa 
ei să urce într-o barcă, apoi desprinse lanţul greu, lăsându- 
l pe mal. 

Mariana se aşeză pe banca joasă de lemn; era umedă de 
la ploaie, însă ea aproape că nu observă. 

— N-o să dureze mult, spuse Zoe în timp ce împingea în 
ghionder, îndepărtându-le de mal. 

Apoi ridică mult prăjina şi o înfipse în apă; călătoria lor 


e 287 œ» 


începu. 

Nu erau singure, Mariana o ştiuse din primul moment. 
Simţea că erau urmărite, dar se împotrivi cât putu tentaţiei 
de a privi peste umăr. Când, în cele din urmă, întoarse 
capul, întocmai aşa cum se aşteptase, zări în depărtare 
silueta unui bărbat care dispăru după un copac. 

Işi spuse că probabil imaginaţia îi juca feste. Pentru că 
nu era cel care se aşteptase să fie - nu era Edward Fosca. 

Era Fred. 


q 288 » 


7 


Aşa cum prevăzuse Zoe, înaintau repede. Curând lăsară 
în urmă colegiile şi fură înconjurate de câmpuri largi pe 
ambele părţi ale râului - un peisaj care supravieţuise 
neschimbat de secole întregi. 

Pe pajişte păşteau câteva vaci negre. Mirosea a 
umezeală şi a stejar care se descompune, a noroi. Mariana 
simţea fumul de la un foc făcut pe undeva, mirosul încins 
de frunze ude care ard. 

De pe râu se ridica un strat subţire de ceaţă care se 
răsucea în jurul lui Zoe în timp ce împingea în ghionder. 
Era atât de frumoasă cum stătea acolo, cu părul fluturând 
în vânt, cu privirea în zare! Semăna cu Lady of Shalott în 
ultima ei călătorie damnată. 

Mariana încerca să gândească, însă îi era greu. Şi cu 
fiecare bufnitură înfundată a prăjinii în albia râului şi cu 
fiecare salt înainte al bărcii pe apă, ştia că timpul se 
apropia de sfârşit. Curând aveau să ajungă la pavilion. 

Şi atunci ce avea să se întâmple? 

Simţea scrisoarea arzând în buzunar - ştia că trebuia să- 
i dea de rost. 

Dar probabil că se înşela. Era necesar să se înşele. 

— Eşti foarte tăcută, observă Zoe. La ce te gândeşti? 

Mariana ridică privirea. Încercă să vorbească, dar nu-şi 
găsi vocea. Peste câteva clipe reuşi să murmure: 

— La nimic. 

— Ajungem acolo repede. 

Zoe arătă spre cotul râului. 

Mariana se răsuci să privească. 

— Oh... 

Spre surprinderea ei, pe apă se ivise o lebădă. Luneca 
fără efort spre ea, cu penele de un alb murdar unduind 
alene în vânt. Când se apropie de barcă, lebăda îşi întoarse 
capul lunguieţ şi o privi, aţintindu-şi ochii negri în ochii 
Marianei. 

Pe şira spinării îi trecu un fior. Se uită în altă parte. 


q 289 » 


Când se întoarse iar, lebăda dispăruse. 

— Am ajuns, zise Zoe. Uite. 

Mariana văzu pavilionul pe mal. Nu era o clădire mare - 
patru coloane de piatră sprijineau un acoperiş înclinat. 
Iniţial albă, fusese decolorată de două secole de ploaie şi 
vânt necurmate, care o pătaseră în auriu şi verde cu 
rugină şi alge. 

Era un loc straniu pentru o construcţie destinată 
îndeobşte momentelor de plăcere - izolat, la malul apei, 
înconjurat de pădure şi mlaştină. Zoe şi Mariana plutiră pe 
alături, dincolo de irişii sălbatici care creşteau în apă şi 
trandafirii căţărători plini de spini care astupau poteca. 

Fata mână barca spre mal şi înfipse ghionderul adânc în 
mâlul de pe fundul râului, ancorând-o la marginea albiei. 

Urcă apoi pe uscat şi întinse mâna să-şi ajute mătuşa, 
însă Mariana nu i-o prinse. Nu putea suferi s-o atingă. 

— Eşti sigură că te simţi bine? întrebă Zoe. Te porţi 
ciudat. 

Fără să răspundă, Mariana trecu anevoie din barcă pe 
malul plin de iarbă şi o urmă spre pavilion. 

Se opri afară şi ridică privirea spre el. 

Avea o stemă deasupra intrării, săpată în piatră - 
emblema unei lebede în furtună. 

Mariana îngheţă văzând-o. Se uită la ea un moment. Dar 
apoi merse mai departe. 

O urmă pe Zoe înăuntru. 


e 290 » 


8 


În pavilion erau două ferestre în zidul de piatră, dând 
spre râu, şi o banchetă de piatră sub ele. Zoe făcu semn 
spre pădurea verde aflată nu foarte departe. 

— Acolo au găsit cadavrul Tarei - printre arbori, lângă 
mlaştină. O să-ţi arăt. Apoi îngenunche şi se uită sub 
banchetă. Şi aici a pus el cuțitul. Înăuntru... Îşi strecură 
braţul în spaţiul dintre două plăci de piatră, iar în clipa 
următoare exclamă triumfător: Aha! 

Când îşi trase braţul înapoi, în mâna ei se afla un cuţit. 
Avea vreo douăzeci de centimetri. Cu câteva pete roşii de 
rugină - sau de sânge uscat. 

Sub privirea şocată a Marianei, îşi încleştă degetele pe 
mâner, ţinându-l cu un aer de familiaritate, după care se 
ridică şi întoarse cuțitul spre mătuşa ei. 

Se uita la Mariana fără să clipească, cu întuneric 
izvorând din ochii ei albaştri. 

— Haide, îi zise. Mergem la o plimbare. 

— Poftim? 

— Pe acolo, printre arbori. Să mergem. 

— Aşteaptă. Opreşte-te. Mariana clătină din cap. Asta nu 
eşti tu. 

— Ce? 

— Asta nu eşti tu, Zoe. Asta e el. 

— Ce tot spui? 

— Ascultă. Știu. Am găsit scrisoarea. 

— Ce scrisoare? 

Drept răspuns, Mariana scoase foile din buzunar, le 
despături şi i le arătă. 

— Această scrisoare. 

Un moment, Zoe nu spuse nimic. Nicio reacţie 
emoţională. Doar o privire goală. 

— Ai citit-o? 

— N-am vrut s-o găsesc. A fost un accident... 

— Ai citit-o? 

Mariana încuviinţă din cap şi şopti: 


e 291 œ» 


— Da. 

Prin ochii lui Zoe trecu un fulger de mânie. 

— N-aveai dreptul! 

Mariana o privi lung. 

— Zoe. Nu înţeleg. Asta... asta nu înseamnă... nu-i cu 
putinţă să însemne... 

— Ce? Ce nu-i cu putinţă să însemne? 

Mariana se trudi să găsească vorbele. 

— Că ai avut ceva de-a face cu acele crime... că tu şi el... 
sunteţi cumva într-o relaţie... 

— M-a iubit. Ne iubeam... 

— Nu, Zoe. Asta e important. O spun pentru că te 
iubesc. Eşti victimă. In ciuda a orice ai crede, n-a fost 
iubire... 

Zoe încercă s-o întrerupă, însă Mariana n-o lăsă. Vorbi 
mai departe. 

— Ştiu că nu vrei să auzi asta. Ştiu că tu crezi că a fost 
profund romantic, dar orice o fi fost ceea ce ţi-a dat el, n-a 
fost iubire. Edward Fosca nu-i în stare de iubire. Are prea 
multe probleme, e prea primejdios... 

— Edward Fosca? Zoe se uită la ea uimită. Crezi că 
Edward Fosca a scris scrisoarea? Şi că de aceea am ţinut-o 
în siguranţă, ascunsă în camera mea? Îşi scutură capul cu 
dispreţ. N-a scris-o el. 

— Atunci cine? 

Brusc, soarele se târi într-un nor şi timpul păru că-şi 
încetineşte trecerea. Mariana auzea primii stropi de ploaie 
răpăind pe pervazul de piatră al pavilionului şi o bufniţă 
huhurând undeva, departe. Şi, în acest spaţiu fără timp, îşi 
dădu seama că ştia deja ce era pe cale să spună Zoe, şi 
poate că la un anumit nivel ştiuse întotdeauna. 

Apoi soarele se ivi din nou - timpul se prinse singur din 
urmă cu o smucitură bruscă. Mariana repetă întrebarea. 

— Cine a scris scrisoarea, Zoe? 

Zoe se uită la ea cu ochii plini de lacrimi. Rosti în 
şoaptă: 

— Sebastian, desigur. 


e 292 œ» 


PARIEA A ŞASEA 


S-a spus şi-am auzit de multe ori 
Că roade sufletul adânc durerea 
Și-l face temător şi-l micşorează; 
Gândeşte-te-aşadar la răzbunare şi nu plânge.!* 


William Shakespeare, Henric al VI-lea, partea a Il-a 


10 William Shakespeare, Opere, vol. 6, traducere de Barbu Solacolu, 
Editura de Stat pentru Literaturi și Artă, București, 1958; partea a II- 
a, actul IV, scena 4, p. 274. 


e 293 œ» 


1 


Mariana şi Zoe se priveau în tăcere. 

Norii se spărseseră, Mariana auzea şi mirosea ploaia 
care izbea noroiul de afară. Vedea stropii spărgând 
oglindirea în râu a arborilor care tremurau, se zguduiau. 
În cele din urmă rupse tăcerea. 

— Minti. 

— Nu, spuse Zoe clătinând din cap. Nu mint. Sebastian a 
scris scrisoarea. Mi-a scris-o mie. 

— Nu-i adevărat. El... Mariana se strădui să-şi găsească 
vorbele. Sebastian n-a scris asta. 

— Sigur că a scris-o. Trezeşte-te. Eşti aşa de oarbă. 
Mariana! 

Mariana se holba neajutorată la paginile din mâna ei. 

— Tu... şi Sebastian... 

Incapabilă să sfârşească propoziţia, ridică disperată 
privirea spre Zoe, sperând că o să-i fie milă de ea. 

Însă Zoe nu simţea milă decât pentru sine, şi ochii ei 
scăpărară plini de lacrimi. 

— L-am iubit, Mariana. L-am iubit... 

— Nu. Nu... 

— E adevărat. Am fost îndrăgostită de Sebastian de când 
mă ştiu - încă de când eram micuță. Şi el mă iubea pe 
mine. 

— Zoe, încetează. Te rog... 

— Trebuie să înfrunţi asta. Acum. Deschide ochii. Eram 
amanți. Eram amanți încă din acea excursie în Grecia. 
Când am împlinit cincisprezece ani, la Atena, îţi aminteşti? 
Sebastian m-a dus în livada de măslini de lângă casă - a 
făcut dragoste cu mine acolo, pe pământul gol. 

— Nu. Marianei îi venea să râdă, dar era prea 
îngreţoşată ca să râdă. Era groaznic. Minţi... 

— Nu, tu minţi, te minţi pe tine însăţi. De aceea e o 
asemenea harababură în tine, pentru că în adâncul 
sufletului ştii adevărul. Totul a fost o aiureală. Sebastian 
nu te-a iubit niciodată pe tine. Pe mine mă iubea - 


e 294 œ» 


întotdeauna pe mine. S-a însurat cu tine doar ca să poată fi 
în preajma mea... şi pentru bani, fireşte. Ştii asta, nu? 

Mariana clătină din cap. 

— Nu... nu pot să ascult aşa ceva. 

Se răsuci pe călcâie şi ieşi din pavilion. Continuă să 
meargă. 

Apoi o luă la fugă. 


e 295 » 


2 


— Mariana! strigă Zoe în urma ei. Unde te duci? Nu poţi 
să fugi. Nu mai poţi. 

Fără s-o ia în seamă, Mariana fugi mai departe. Zoe se 
luă după ea. 

Norii întunecaţi de deasupra erau zguduiţi de tunete, şi 
dintr-odată izbucni un fulger uriaş. Cerul era aproape 
verde. Apoi se deschiseră bolțile. Ploaia începu să cadă 
aprig, izbind pământul, făcând să clocotească faţa râului. 

Mariana alerga prin pădure. Era o întunecime mohorâtă 
printre arbori. Pământul era plin de apă, lipicios, cu un iz 
umed. Crengile încâlcite ale copacilor erau acoperite de 
pânze de păianjen întreţesute, cu muşte şi alte insecte 
mumificate atârnând de firele de mătase de deasupra 
capului ei. 

Zoe venea după ea, provocând-o, şi vocea îi reverbera 
printre copaci. 

— Într-o zi, bunicul ne-a prins în livada de măslini. Ne-a 
ameninţat că o să-ţi spună, aşa că Sebastian a trebuit să-l 
omoare. Apoi bunicul ţi-a lăsat toţi banii ăia... atât de mulţi 
bani... Sebastian era fascinat, trebuia să pună mâna pe ei. 
Îi voia pentru mine, pentru el - pentru noi. Dar tu ne 
stăteai în cale... 

Crengile se agăţau de Mariana în timp ce se lupta să 
treacă, sfâşiindu-i şi zgâriindu-i mâinile şi braţele. 

O auzea pe Zoe aproape în spatele ei, năvălind zgomotos 
printre arbori ca o Furie răzbunătoare. Şi vorbea tot 
timpul. 

— Sebastian a zis că, dacă ţi se întâmplă ceva, el o să fie 
primul suspect. „Ne trebuie ceva care să abată atenţia, ca 
într-un truc de magie”, a zis. Îţi aminteşti trucurile pe care 
le făcea pentru mine când eram mică? „Trebuie să-i facem 
pe toţi să se uite la obiectul greşit - şi în direcţia greşită.” 
I-am spus de profesorul Fosca şi Fecioare, şi de aici i-a 
venit ideea. I-a crescut în minte ca o floare frumoasă, a zis 
el. Avea un fel de a vorbi atât de poetic, îţi aminteşti? A 


e 296 » 


pus la cale fiecare amănunt. Şi era frumos. Era perfect. 
Dar apoi... l-ai luat cu tine şi nu s-a mai întors. Sebastian n- 
a vrut să meargă pe insula Naxos. Tu l-ai silit. Tu eşti de 
vină pentru moartea lui. 

— Nu, şopti Mariana. Nu-i cinstit... 

— Ba da, este, şuieră Zoe. L-ai omorât. Și m-ai omorât şi 
pe mine. 

Dintr-odată, arborii se răriră în faţa lor. Ajunseseră într- 
un luminiş, iar în faţa lor se întindea mlaştina. Era o baltă 
mare de apă verde şi limpede, năpădită de buruieni şi 
mărăciniş. Un arbore căzut, despicat, putrezea încet, 
acoperit de muşchi verde-gălbui şi înconjurat de ciuperci 
otrăvitoare cu buline. 

Se simţea un miros ciudat de descompunere, duhoarea 
izvorând din ceva împuţit şi putred -să fi fost apa 
stătătoare? 

Sau era moartea? 

Zoe se uita fix la Mariana, gâfâind, cu cuțitul în mână 
Avea ochii roşii şi plini de lacrimi. 

— Când a murit, a fost ca şi cum aş fi fost înjunghiată în 
măruntaie. Nu ştiam ce să fac cu toată furia mea, cu toată 
durerea... Apoi, într-o zi, am înţeles, am văzut. Trebuia să 
aduc eu la îndeplinire planul lui Sebastian în locul lui, 
întocmai aşa cum voia. Era ultimul lucru pe care puteam 
să-l fac pentru el. În cinstea lui şi a amintirii lui, şi să mă 
răzbun. 

Mariana se holba la ea, nevenindu-i să creadă. Cu greu 
îşi găsi vocea. Bâigui: 

— Ce-ai făcut, Zoe? 

— Nu eu. El. A fost întru totul Sebastian... N-am făcut 
decât ce mi-a spus el să fac. Am făcut-o de plăcere: am 
copiat citatele pe care le-a ales el, am plantat ilustratele 
aşa cum a spus el, am subliniat pasajele în cartea lui 
Fosca. Când am avut o şedinţă de îndrumare, m-am 
prefăcut că mă duc la baie şi am pus câteva fire de păr de- 
ale Tarei în fundul şifonierului lui Fosca... am pus acolo şi 
câţiva stropi din sângele ei. Poliţiştii încă nu le-au găsit, 
dar o să le găsească. 


e 297 œ» 


— Edward Fosca e nevinovat? I-ai înscenat totul? 

— Nu. Zoe clătină din cap. Tu i-ai făcut înscenarea, 
Mariana. Sebastian a spus că nu trebuie decât să-ţi creez 
impresia că mă tem de Fosca. Tu ai făcut restul. Asta a fost 
partea cea mai distractivă a întregului spectacol: să te văd 
cum faci pe detectivul. Adăugă zâmbind: Tu nu eşti 
detectivul... Eşti victima. 

Mariana se uită în ochii lui Zoe în vreme ce toate piesele 
se aşezau la locul lor în mintea ei, astfel că nu mai putea 
să evite adevărul cumplit. Există în tragedia greacă un 
cuvânt pentru acest moment: anagnorisis - recunoaşterea, 
momentul în care eroul vede în cele din urma adevărul şi 
înţelege că a fost tot timpul acolo, în faţa sa. Mariana se 
tot întrebase cum este un astfel de moment. Acum ştia. 

— Le-ai omorât pe fetele acelea. Cum ai putut? 

— Fecioarele n-au fost niciodată importante, Mariana, 
erau doar o diversiune. O pistă falsă, asta a zis Sebastian. 
Zoe ridică din umeri. Cu Tara a fost... greu. Dar Sebastian 
a spus că era un sacrificiu pe care trebuia să-l fac. A avut 
dreptate. A fost, într-un fel, o uşurare. 

— O uşurare? 

— Să mă văd pe mine, în sfârşit, limpede. Acum ştiu cine 
sunt. Sunt precum Clitemnestra, ştii? Sau Medeea. Din 
asta sunt făcută. 

— Nu. Nu, te înşeli. Nemaisuportând s-o vadă, Mariana 
se întoarse cu spatele. Lacrimile îi şiroiau pe obraji. Nu 
eşti o zeiţă, Zoe. Eşti un monstru. 

— Dacă sunt, Sebastian m-a făcut aşa. Şi tu ai contribuit 
la asta. 

În acea clipă, Mariana simţi brusc o forţă venită din 
spate. 

Fu aruncată la pământ, cu Zoe în spinare. Mariana se 
luptă să scape, dar tânăra îşi folosi toată greutatea, 
ţintuind-o în noroi. Pământul era rece şi ud pe faţa ei. 
Atunci o auzi pe Zoe şoptindu-i la ureche: 

— Mâine, când îţi vor găsi cadavrul, o să-i spun 
inspectorului că am încercat să te opresc, că te-am 
implorat să nu cercetezi singură pavilionul, dar ai ţinut 


q 298 » 


morţiş. Clarissa o să-i spună povestea mea despre 
profesorul Fosca; îi vor percheziţiona locuinţa, vor găsi 
dovezile pe care le-am pus acolo... 

Se dădu jos de pe Mariana şi o întoarse pe spate. Stătea 
aplecată deasupra ei, ridicând cuțitul. Avea ochii sălbatici, 
monstruoşi. 

— Şi vei rămâne în amintire ca încă una dintre victimele 
lui Edward Fosca. Victima numărul patru. Nimeni n-o să 
ghicească vreodată adevărul... că noi te-am omorât - 
Sebastian şi cu mine. 

Ridică arma mai sus... gata să lovească... N 

Fără să ştie cum. Mariana îşi regăsi puterea. Întinse 
mâna şi înşfăcă braţul lui Zoe. Se luptară un moment, până 
ce Mariana smuci braţul tinerei cu toată forţa, făcând-o să 
scape cuțitul... 

Acesta îi zbură din mână şi şuieră prin aer, dispărând cu 
o bufnitură în iarba din apropiere. 

Zoe sări în picioare cu un țipăt şi fugi să-l caute. 

În acest timp, Mariana se ridică şi văzu pe cineva ieşind 
dintre arbori. 

Era Fred. 

Venea zorit, cu un aer preocupat. N-o văzuse pe Zoe 
îngenuncheată în iarbă, şi Mariana încercă să-l avertizeze. 

— Fred, stai. Stai... 

Însă Fred nu se opri şi ajunse repede la ea. 

— Eşti bine? Te-am urmărit, eram îngrijorat şi... 

Dincolo de umărul lui, Mariana o văzu pe Zoe ridicându- 
se cu cuțitul în mână. Ţipă din răsputeri: 

— Fred! 

Prea târziu însă. Zoe înfipse cuțitul adânc în spinarea 
lui. Cu ochii măriţi, se uită la Mariana şocat. 

Se prăbuşi şi rămase acolo, fără să mai mişte. De sub el 
se lăţea o baltă de sânge. Zoe îl împunse cu cuțitul, să 
vadă dacă era mort. Nu părea convinsă. 

Fără să se gândească, Mariana cuprinse în palmă o 
piatră tare, rece, scufundată în noroi şi o trase afară. 

Se împletici până la Zoe, care era aplecată peste trupul 
lui Fred. 


e 299 » 


Tocmai când fata era pe cale să înfigă cuțitul în pieptul 
lui, Mariana o izbi cu piatra în ceafă. 

Lovitura o azvârli într-o parte; căzu alunecând în noroi, 
apoi ateriză pe burtă, peste cuţit. 

Rămase neclintită un moment. Mariana crezu că murise. 

Apoi însă, cu un mârâit de animal, Zoe se răsuci pe 
spate. Zăcea acolo, o făptură rănită, cu ochii mari, speriaţi. 
Văzu cutitul înfipt în piept... 

Şi începu să urle. 

Nu se oprea din urlat: era isterică, urla de durere, frică 
şi oroare - urletele unui copil îngrozit. 

Pentru prima dată în viaţă, Mariana nu se duse să-şi 
ajute nepoata. În loc de asta, îşi scoase telefonul şi sună la 
poliţie. 

Tot timpul, Zoe urlă, urlă... până ce urletele ei se 
contopiră cu vaierul sirenei care se apropia. 


< 300 » 


3 


Zoe fu dusă cu ambulanţa, însoţită de doi poliţişti 
înarmaţi. 

Escorta nu era necesară, pentru că ea regresase la 
copilărie: o copiliţă speriată, lipsită de apărare. Cu toate 
acestea, Zoe fusese arestată sub acuzaţia de tentativă de 
crimă; aveau să urmeze şi altele. Doar tentativă de crimă, 
deoarece Fred supravieţuise atacului, la limită. Era rănit 
foarte grav şi fusese dus la spital cu altă ambulanţă. 

În stare de şoc, Mariana stătea pe o bancă de pe malul 
râului. Avea mâinile încleştate pe un pahar cu ceai tare, 
dulce, pe care i-l turnase inspectorul Sangha, din termosul 
lui, pentru şoc şi ca ofrandă de pace. 

Ploaia se oprise. Acum cerul era senin; norii se topiseră, 
lăsând doar câţiva funigei cenuşii în lumina palidă. Soarele 
cobora încet dincolo de arbori şi brăzda cerul cu dâre 
trandafirii şi aurii. 

Mariana duse la buze paharul cald şi sorbi din ceai. O 
polițistă încercă s-o consoleze, înconjurând-o cu braţul, 
însă ea nici nu observă. Cineva îi puse pe genunchi o 
pătură. Aproape că nu era conştientă de asta. Mintea îi era 
golită de orice gând în vreme ce ochii îi rătăceau de-a 
lungul râului - şi atunci văzu lebăda, înota iute pe apă, 
prinzând viteză. 

În timp ce o privea, lebăda îşi desfăcu aripile şi-şi luă 
zborul. Ochii Marianei o urmăriră în văzduh. 

Inspectorul Sangha se aşeză lângă ea pe bancă. 

— O să te bucuri să afli că Fosca a fost concediat, îi 
spuse. A reieşit că se culca cu toate. Morris a mărturisit că 
îl şantaja, aşa că ai avut dreptate. Cu un pic de noroc, 
amândoi vor căpăta ceea ce merită. 

Când se uită la Mariana, văzu că vorbele lui trecuseră pe 
lângă ea. I se adresă cu blândeţe: 

— Cum te simţi? Ţi-e mai bine? 

Mariana îl privi şi clătină din cap. Nu se simţea mai 
bine; de fapt, se simţea mai rău... 


< 301 - 


Şi totuşi, ceva era diferit. Ce anume? 

Cumva, se simţea vioaie - poate că trezită era un cuvânt 
mai bun: totul părea mai limpede, ca şi cum s-ar fi ridicat 
ceața; culorile erau mai vii, marginile lucrurilor, mai bine 
definite. Lumea nu mai părea estompată şi cenuşie şi 
îndepărtată - sub un giulgiu. 

Părea din nou vie şi însufleţită şi plină de culoare, udată 
de ploaia de toamnă şi vibrând de zumzetul etern al 
naşterii şi morţii. 


<e 302 » 


EPILOG 


Multă vreme după aceea, Mariana rămase în stare de 
şoc. 

Intoarsă acasă, îşi făcuse culcuş pe canapeaua de la 
parter. N-avea să mai poată dormi niciodată în acel pat; 
patul pe care-l împărţise cu el... bărbatul acela. Nu mai 
ştia cine fusese. Il vedea ca pe un fel de străin, un 
impostor cu care trăise atâţia ani - un actor care dormise 
în acelaşi pat cu ea şi uneltise s-o omoare. 

Cine era el, acea persoană prefăcută? Ce zăcea sub 
masca lui frumoasă? Oare totul fusese un spectacol? 

Acum, că spectacolul se terminase, Mariana trebuia să-şi 
examineze propriul rol. Ceea ce nu era uşor. 

Când închidea ochii, îi era greu să-i vadă limpede 
trăsăturile. Faţa lui pălea, ca amintirea unui vis, şi în loc se 
ivea chipul tatălui ei - ochii tatălui ei în locul ochilor lui 
Sebastian; ca şi cum, în esenţă, ar fi fost aceeaşi persoană. 

Ce spusese Ruth... că tatăl era în miezul poveştii ei? 
Mariana nu înţelesese în acel moment. 

Dar acum poate că începea să înţeleagă. 

Nu se dusese s-o vadă pe Ruth. Încă nu. Nu era gata să 
plângă sau să vorbească sau să simtă. Rana era încă prea 
vie. 

Nu-şi reluase nici activitatea cu grupurile de terapie. 
Cum ar mai fi putut vreodată să ajute altă persoană, sau să 
dea vreun sfat? 

Era pierdută. 

Cât despre Zoe... ei bine, nu-şi mai revenise din acea 
criză de urlete isterice. Supravieţuise înjunghierii, însă 
asta precipitase o cădere psihică gravă. După arestare 
încercase de câteva ori să se sinucidă, apoi avusese o criză 
psihotică masivă. ; 

Fusese declarată inaptă pentru un proces. In cele din 
urmă fusese internată într-o instituţie securizată, Grove, în 
nordul Londrei - aceeaşi instituţie la care Mariana îl 
sfătuise pe Theo să-şi depună candidatura pentru un post. 


< 303 + 


Şi se dovedi că Theo îi ascultase sfatul. Acum lucra la 
Grove, iar Zoe era pacienta lui. 

Theo încercase de câteva ori să ia legătura cu ea, în 
numele lui Zoe. Insă Mariana refuzase să vorbească cu el 
şi nu-l sunase niciodată. 

Ştia ce voia Theo. Voia s-o convingă să stea de vorbă cu 
nepoata ei. Nu-l învinuia. Dacă ar fi fost în locul lui, ar fi 
făcut acelaşi lucru. Orice fel de comunicare pozitivă între 
cele două femei ar fi fost crucială pentru recuperarea lui 
Zoe. 

Insă Mariana trebuia să se gândească la propria-i 
recuperare. 

Nu suporta gândul de a mai discuta vreodată cu Zoe. O 
îngreţoşa. Pur şi simplu nu putea să suporte. 

Nu era vorba de iertare. Oricum, asta nu era ceva ce 
putea să hotărască Mariana. Ruth spunea întotdeauna că 
iertarea nu poate fi forţată; e trăită spontan, ca privilegiu, 
apărând doar atunci când eşti pregătit. 

Şi Mariana nu era pregătită. Nu era sigură că avea să fie 
vreodată. 

Simţea atâta mânie, era atât de rănită! Dacă ar fi 
revăzut-o pe Zoe, nu ştia ce ar fi putut să spună sau să 
facă; cu siguranţă n-ar fi răspuns de faptele sale. Mai bine 
să stea deoparte şi s-o lase pe Zoe în voia sorții ei. 

Pe Fred însă îl vizită de câteva ori, în timp ce era în 
spital. li era recunoscătoare. La urma urmei, îi salvase 
viaţa; n-avea să uite asta niciodată. La început era slăbit, 
nu putea să vorbească, dar faţa îi era luminată de zâmbet 
tot timpul cât se afla Mariana acolo. Stăteau într-o tăcere 
prietenească, şi Mariana se minuna de cât de bine se 
simţea cu el - cu acest bărbat pe care îl cunoştea atât de 
puţin. Era prea devreme ca să spună dacă avea să se 
înfiripe ceva între ei, însă nu mai respingea imediat 
gândul. 

În zilele astea se simţea cu totul altfel în toate privinţele. 

Era ca şi cum toate lucrurile pe care le ştiuse vreodată 
Mariana, sau crezuse în ele, sau în care avusese încredere, 
căzuseră - lăsând doar un spaţiu gol. Vieţuia în acest limb 


e 304 œ» 


al vidului, care dură săptămâni, apoi luni... 

Până ce, într-o zi, primi o scrisoare de la Theo. 

În scrisoare, Theo o ruga încă o dată să se mai 
gândească la refuzul de a-şi vedea nepoata. Scria despre 
Zoe cu perspicacitate, cu multă empatie, înainte de a-şi 
îndrepta atenţia asupra Marianei. 


Nu mă pot împiedica să nu simt că ar putea să-ţi fie de 
folos la fel de mult ca ei şi să-ţi ofere un fel de împăcare. 
Știu că va fi neplăcut, însă cred că ar putea să ajute. Nici 
nu-mi pot închipui prin ce ai trecut. Zoe începe să se 
deschidă mai mult şi sunt foarte tulburat de lumea secretă 
pe care a împărţit-o cu soțul tău decedat. Aud lucruri care 
sunt cu adevărat înspăimântătoare. Și trebuie să spun, 
Mariana, cred că eşti extraordinar de norocoasă să fii în 
viaţă. 


Theo încheia spunând: 
Știu, nu-i uşor. Dar tot ce-ţi cer este să te gândeşti că la 
un anumit nivel, şi ea este o victimă. 


Acea frază o scoase din minţi pe Mariana. Rupse în 
bucăţi scrisoarea şi o aruncă la coş. 

Însă în noaptea aceea, când închise ochii, îi apăru în 
minte un chip. Nu chipul lui Sebastian sau al tatălui ei, ci 
chipul unei fetiţe. 

O fată micuță, speriată, de şase ani. 

Chipul lui Zoe. 

Ce se întâmplase cu ea? Ce i se făcuse acelui copil? Ce 
îndurase ea chiar sub nasul Marianei, în umbră, în culise, 
chiar în spatele scenei? 

Mariana o lăsase de izbelişte. Nu reuşise s-o protejeze - 
nu reuşise nici măcar să vadă - şi trebuia să-şi asume 
răspunderea pentru asta. 

Cum de fusese atât de oarbă? Trebuia să ştie. Trebuia să 
înţeleagă. Trebuia să se confrunte cu asta. Trebuia s-o 
înfrunte... 


e 305 >» 


Altfel avea să-şi iasă din minţi. 

lată de ce, într-o dimineaţă de februarie cu ninsoare, 
Mariana se duse în nordul Londrei, la spitalul din 
Edgware, şi la Grove. Theo o aştepta la recepţie. O salută 
călduros. 

— N-am crezut că o să te văd aici, îi spuse. E ciudată 
întorsătura pe care au luat-o lucrurile. 

— Da, presupun că aşa este. 

Theo o conduse prin postul de control şi pe coridoarele 
părăginite ale instituţiei. În timp ce mergeau, o avertiză că 
Zoe era cu totul altfel decât o văzuse ultima dată. 

— Zoe se simte foarte rău, Mariana. O s-o găseşti foarte 
schimbată. Cred că ar trebui să te pregăteşti. 

— Înţeleg. 

— Sunt tare bucuros că ai venit. Va fi cu adevărat de 
ajutor. Vorbeşte adesea despre tine, ştii. A cerut de multe 
ori să te vadă. 

Mariana nu răspunse. Theo o privi pieziş. 

— Uite, ştiu că nu poate fi uşor. Nu mă aştept să simţi 
cea mai mică blândeţe faţă de ea. 

„Nu simt”, îşi zise Mariana. ` 

Theo păru să-i citească gândul. Incuviință din cap. 

— Înţeleg. Ştiu că a încercat să-ţi facă rău. 

— A încercat să mă omoare, 'Theo. 

— Nu cred că e chiar atât de simplu, Mariana. După un 
moment de şovăire, Theo îi explică: E] a încercat să te 
omoare. Ea n-a fost decât reprezentanta lui. Marioneta lui. 
Era complet controlată de el. Însă asta era doar o parte din 
ea, ştii? În altă parte a minţii ei încă te iubeşte... şi are 
nevoie de tine. 

Mariana se simţea tot mai neliniştită. Fusese o greşeală 
să vină aici. Nu era pregătită s-o vadă pe Zoe; nu era 
pregătită pentru trăirile care o aşteptau şi pentru ce putea 
să spună ori să facă. 

Când ajunseră la biroul lui, Theo făcu semn cu capul 
spre altă uşă, la capătul coridorului. 

— Zoe e în camera de recreere, acolo. Nu-şi doreşte să 
fie în relaţii amabile cu celelalte, însă o punem întotdeauna 


e 306 œ» 


să li se alăture în perioadele libere. Se uită la ceas şi se 
încruntă. Îmi pare tare rău, te deranjează să aştepţi vreo 
două minute? Am alt pacient pe care trebuie să-l văd un 
moment în biroul meu. Apoi o să înlesnesc o întâlnire între 
tine şi Zoe. 

Înainte ca Mariana să poată răspunde, Theo arătă spre 
banca de lemn lipită de peretele din dreptul biroului său. 

— Ia loc, te rog. 

Mariana încuviinţă din cap. 

— Mulţumesc. 

Theo deschise uşa biroului. Şi prin deschizătură Mariana 
zări în fugă o femeie frumoasă, cu părul roşcat, care 
aştepta uitându-se pe fereastra cu gratii la cerul cenuşiu 
de afară. Femeia se răsuci şi-i aruncă o privire 
neîncrezătoare lui Theo, care intră şi închise uşa. 

Mariana se uită la bancă, dar nu se aşeză. Merse mai 
departe, până la uşa din capătul coridorului. 

Se opri în faţa ei. Şovăi. 

Apoi întinse mâna, apăsă pe clanţă... 

Şi intră. 


| VIRTUAL | 


| VZ 
PROJECT 


e 307 » 


MULȚIUMIRI 


Am scris cea mai mare parte a acestei cărţi în timpul 
pandemiei de COVID-19. Am fost foarte recunoscător că 
am ceva pe care să mă concentrez în timpul acelor luni 
tare lungi în care am trăit singur în izolare în Londra. Şi 
am fost recunoscător că pot să evadez din apartamentul 
meu în această lume din minte - parţial reală, parţial 
închipuită, un exerciţiu de nostalgie, o încercare de a-mi 
revedea tinereţea şi un loc pe care îl iubesc. 

A fost, de asemenea, nostalgia unui anumit gen de 
roman, a lecturilor care m-au fermecat în adolescenţă: 
cărţile polițiste, enigmele, poveştile cu crime, sau cum 
vreţi să le ziceţi. Aşa încât primele mulţumiri exprimă 
imensa recunoştinţă pe care le-o datorez acelor autoare 
clasice de romane polițiste, toate femei, care mi-au oferit 
atâta inspiraţie şi încântare de-a lungul anilor. Acest 
roman este omagiul meu duios pentru ele: pentru Agatha 
Christie, Dorothy L. Sayers, Ngaio Marsh, Margaret Millar, 
Margery Allingham, Josephine Tey, P D. James şi Ruth 
Rendell. 

Nu-i un secret că scrierea celui de-al doilea roman e o 
probă mult mai grea în comparație cu debutul. Pacienta 
tăcută a fost scrisă într-o stare de izolare completă, fără 
cititori în minte şi neavând nimic de pierdut. Acea carte 
mi-a schimbat viața şi a extins-o exponențial. Pe de altă 
parte, cu Fecioarele am simţit mult mai multă presiune; 
totuşi, n-am fost singur de această dată - aveam în jur un 
grup de oameni incredibil de talentaţi şi străluciți, care mi- 
au dat sprijin şi sfaturi. Sunt mult prea mulţi cei cărora 
trebuie să le mulțumesc, aşa că sper să nu las pe nimeni pe 
dinafară. 

Trebuie să încep prin a-i mulţumi agentului meu, şi 
prieten drag, Sam Copeland, pentru că a fost un sprijin 
solid, precum şi un izvor de înţelepciune, umor şi bunătate. 
La fel, sunt recunoscător echipei eminente şi pline de 
dăruire de la Rogers, Coleridge & White - Peter Straus, 


e 308 >» 


Stephen Edwards, Tristan Kendrick, Sam Coates, 
Katharina Volckmer şi Honor Spreckley, ca să-i numesc 
doar pe câţiva. 

Din punct de vedere creativ, lucrul la această carte a 
fost cea mai plăcută experienţă profesională pe care am 
avut-o în viaţa mea. Am învăţat foarte mult. Şi mulţumirile 
mele din inimă sunt adresate excelentului meu redactor 
din Statele Unite, Ryan Doherty, de la Celadon; iar în 
Londra, la fel de talentaţilor Emad Akhtar şi Katie Espiner, 
de la Orion. Colaborarea cu voi toţi a fost o delectare, şi vă 
sunt recunoscător pentru ajutorul de excepţie. Sper că 
vom putea lucra împreună întotdeauna. 

Îţi mulţumesc, Hal Jensen, pentru observaţiile incredibil 
de detaliate şi folositoare, precum şi pentru prietenia ta, 
pentru că mi-ai suportat veşnica obsesie pentru această 
carte afurisită. Îţi mulţumesc, Nedie Antoniades, pentru tot 
sprijinul şi pentru că m-ai alinat de multe ori; mă bazez 
foarte mult pe tine şi ai toată gratitudinea mea. La fel, Ivan 
Fernandez Soto - îţi mulţumesc pentru Sfânta Lucia şi 
toate celelalte idei, şi pentru că în ultimii trei ani m-ai 
ascultat ori de câte ori mai veneam cu câte o întorsătură 
nebunească a intrigii. Şi un mare mulţumesc, Uma 
Thurman, pentru toate observaţiile şi ideile grozave, 
precum şi pentru mesele gătite acasă la New York. Îţi voi fi 
întotdeauna recunoscător. Şi, Diane Medak, îţi mulţumesc 
pentru prietenia şi sprijinul tău şi pentru că m-ai lăsat să 
stau la nesfârşit. Abia aştept să mă întorc. 

Domnule profesor Adrian Poole, cel mai bun profesor pe 
care l-am avut vreodată, vă mulţumesc pentru comentariile 
atât de folositoare şi pentru ajutorul cu greaca veche; şi, în 
primul rând, pentru că mi-aţi inspirat dragostea faţă de 
tragedii. De asemenea, mulţumesc Colegiului Trinity, 
Cambridge, pentru că m-a primit înapoi cu atâta căldură şi 
mi-a oferit inspiraţia pentru St. Christopher's College. 

Le mulţumesc tuturor minunaţilor mei prieteni de la 
Celadon - nu-mi pot închipui viaţa fără voi. Jamie Raab şi 
Deb Futter, vă sunt veşnic recunoscător - şi vă mulţumesc 
pentru sprijin. Rachel Chou şi Christine Mykityshyn - 


e 309 œ» 


amândouă sunteţi sclipitoare, şi atât de mult din succesul 
cărţii dinainte vi se datorează vouă. Vă mulţumesc! De 
asemenea, Cecily van Buren-Freedman - comentariile tale 
au îmbunătăţit cu adevărat cartea şi îţi sunt foarte 
recunoscător. Tot de la Celadon, mulţumiri lui Anne 
Twomey, Jennifer Jackson, Jaime Noven, Anna Belle 
Hindenlang, Clay Smith, Randi Kramer, Heather Orlando- 
Jerabek, Rebecca Ritchey şi Lauren Dooley. Şi mulţumiri 
lui Will Staehle pentru coperta fantastică, precum şi lui 
Jeremy Pink pentru că totul a fost făcut într-un timp- 
record. De asemenea, un mare mulţumesc echipei de 
vânzări de la Macmillan - oameni buni, sunteţi pur şi 
simplu cei mai tari! 

De la Orion şi Hachette, aş vrea să-i mulţumesc lui David 
Shelley pentru tot sprijinul. M-am simţit foarte încurajat şi 
susţinut de tine; îţi sunt foarte recunoscător. De asemenea, 
le mulţumesc lui Sarah Benton, Maura Wilding, Lynsey 
Sutherland, Jen Wilson, Esther Waters, Victoria Laws - vă 
mulţumesc pentru munca voastră fantastică! Şi 
mulţumesc, Emma Mitchell şi FMCM, pentru publicitate. 

Mulţumiri speciale şi ţie, Maria Fasce din Madrid, 
pentru observaţiile tale pătrunzătoare şi utile - şi pentru 
încurajare. 

Mulţumesc, Christine Michaelides, pentru ajutorul la 
descrieri. Nouăzeci la sută din ele n-au ajuns în carte, însă 
cel puţin am învăţat ceva! Mulţumesc, Emily Holt, pentru 
observaţiile foarte utile şi pentru că m-ai încurajat atât de 
mult. De asemenea, lui Vicky Holt şi tatălui meu, George 
Michaelides, pentru sprijinul vostru. _ 

Şi un mare mulţumesc fabuloasei Katie Haines. Încă o 
dată, lucrul cu tine este o încântare. Abia aştept să putem 
merge din nou la teatru. 

Mulţumesc, Tiffany Gassouk, pentru că m-ai făcut să mă 
simt atât de bine la Paris cât am scris acolo şi pentru că 
mi-ai oferit atâta încurajare. De asemenea, îţi mulţumesc, 
Tony Parsons, pentru discuţiile inspiratoare şi sprijin. Iţi 
sunt foarte recunoscător. Mulţumiri, de asemenea, Anitei 
Baumann, lui Emily Koch şi Hannah Beckerman pentru 


e 310 œ» 


încurajare şi sfaturile utile. Şi lui Katie Marsh, prietenă 
dragă, pentru încurajarea constantă. Mulţumiri, de 
asemenea, către National Portrait Gallery, pentru ocazia 
de a vedea portretul tânărului Tennyson. Şi lui Kam 
Sangha, pentru nume. În cele din urmă, dar nu în ultimul 
rând, îi mulţumesc lui David Fraser. 


e 311 >» 


j 


rats 
Edward Fosca e un uogas in privinta asta, Mariana mare ruci o indoà 


= - Tony Parsons 


— a Să 
- -n 


Dar Fosca e mtangbil. Profesor de tragedie greacă la Cambridge. 
hiper p charismatic, este adorat de colaboraton si de studenti 
deopotrivă - mai cu scamă de membrele unei societàti secrete 
cunoscute drept Fociomele 

Mariana Andros este o ptiholerapeutà str duoti dar aflată la imita 
echbbrului interior, care devine obiedală de grupul Fecioarelor 
atunci când o membră a acestia, pretend de-a lui Zoe, nepoata èi, 
oste gâută moartă la Cambridge. 

Ea insu absolventă a acele: universitati, Mariana bărmaeste că 
dincolo de frumusetea :dilică a clopotnitelor și tumurdor, dincolo 
de tradițule străvechi se ascunde ceva sinistru. Și ajunge la convin 
gerea că, in policda abbiului său. Edward este vinovat de crimă Dar 
de ce și-ar ucide profesorul una dintre studente? Si de ce revine el 
mereu la riturile asociate Perselonei, fecioara mhetipală, si la 7 
călMoria èi în lumea subterană? 

Când e gòst un alt cadavru, obsesia puhoterapeutei de a doved. 
vinovăția hu Fosca scapă de tub control. amenințând s3- dstrugà 
credibilitatea si cele mai apropiate rolati. Însă Mariana este hotăr tă 
tàl opreaică pe uc ga; cu orce pre a acela al vietii sale 
£ Cel mai important roman d. O) edi universitar 
de la istoria secretă a Donne: Tai! MF aanele de cititori 

care au aprecal Pocrenta tâcută vor fi încântat: så afle 
că Alea Michaelides ne surprinde im dy cu o întorsătură 
de situatie imposibil de anticipat,” 


„Al dolea roman al lui Alex Michaeldes, indelung asteptat, 
a apărut în sărut. Premisa Fecroarelor este seducătoare. 
var firul narativ, irezistibil” 

— The New York Times 


a 


— F 
„Un thriller psihologic ulurtor.. Michaelides e de neoprit.” 
Publishers Wee ly 


313 +