[RD] Michela Murgia_Accabadora

> VMvsJi 





MICHELA 

MURGIA 


Raftul 
Denisei 

Accabadora 


Traducere din italiană si note de 

9 

GABRIELA LUNGU 


E D I 

HU 


URA 


MANITAS 

nctîi 




Pentru mama mea 
Pentru amândouă 



Capitolul întâi 


Copil de suflet. 

Aşa sunt numiţi copiii zămisliţi de două ori, de sărăcia unei 
femei si de sterilitatea alteia. Celei de-a doua naşteri îi era fiică 
Maria Listru, fruct întârziat al sufletului Bonariei Urrai. 

Când bătrâna se oprise sub lămâi să stea de vorbă cu Anna 
Teresa Listru, mama fetei, Maria avea şase ani şi reprezenta 
greşeala, după trei lucruri făcute cum trebuie. Surorile ei erau 
deja domnişoare, şi ea se juca singură pe pământ făcând, atentă 
ca o tânără gospodină, o prăjitură din noroi frământat cu furnici 
vii. Furnicile îşi mişcau picioruşele rozalii, murind încet sub 
decoraţiile din flori de câmp şi sub zahărul din nisip. în soarele 
aprig de iulie, prăjitura îi creştea în mâini, frumoasă cum sunt 
uneori lucrurile rele. Când fetiţa ridică privirea din noroi, o văzu 
lângă ea, în bătaia soarelui, pe tuşa Bonaria Urrai zâmbind cu 
mâinile aşezate pe pântecele slab, îndestulată de ceva ce de-abia 
îi fusese dat de către Anna Teresa Listru. Ce anume exact, Maria 
a înţeles de abia după câtăva vreme. 

în aceeaşi zi plecă împreună cu tuşa Bonaria, ţinând într-o 
mână prăjitura din noroi şi în cealaltă o pungă plină cu ouă 
proaspete şi pătrunjel, sărmane merinde de mulţumire. 

Maria intuia zâmbind că pe undeva ar fi trebuit să existe un 
motiv de plâns, dar nu reuşi să şi-l amintească. în timp ce se 
îndepărta pierdu şi amintirea chipului mamei sale, ca şi cum ar 
fi uitat-o deja de multă vreme, în momentul acela misterios în 
care fiicele copile hotărăsc singure ce e mai bine să amestece în 
noroiul prăjiturilor. Ani de zile însă îşi aminti cerul cald şi 
sandalele tuşii Bonaria, una ivindu-se si alta ascunzându-se sub 
tivul fustei negre, intr-un dans mut căruia picioarele îi 
urmăreau cu greu ritmul. 



Tuşa Bonaria îi dădu un pat numai al ei şi o cameră plină de 
sfinţi, cu toţii răi. Acolo înţelese Maria că paradisul nu e un loc 
pentru copii. Vreme de două nopţi tăcu veghind cu ochii larg 
deschişi în întuneric să vadă lacrimi de sânge sau scântei 
ţâşnind din aureole. în a treia noapte fu învinsă de frica imaginii 
inimii sfinte a lui Isus cu degetul întins, devenită vizibil 
ameninţătoare sub greutatea celor trei rozarii atârnate pe pieptul 
din care ţâşnea sânge. Nu mai rezistă şi ţipă. 

După nici un minut, tuşa Bonaria deschise uşa şi o găsi pe 
Maria în picioare lângă perete, strângând în braţe perna de lână 
aspră aleasă pe post de căţel de pază. Apoi se uită la statuia 
sângerândă, aflată mai aproape de pat de cât păruse vreodată. O 
luă sub braţ si o duse cu ea fără să scoată o vorbă; a doua zi 
dispărură de pe credenţă şi agheasmatarul cu Sfânta Rita 
desenată în relief pe el şi mielul lui Dumnezeu din ghips, creţ ca 
un câine vagabond, fioros ca un leu. Maria începu din nou să 
spună Născătoarea după numai câtăva vreme; în şoaptă însă, 
pentru ca Fecioara să nu audă şi să o ia în serios în clipa morţii 
noastre amin. 

Câţi ani avea pe atunci tuşa Bonaria nu era un lucru uşor de 
înţeles, dar erau nişte ani care se opriseră de mult, ca şi cum ea 
ar fi hotărât să îmbătrânească dintr-odată şi acum aştepta 
răbdătoare să fie ajunsă din urmă de timpul aflat în întârziere. 
Maria, în schimb, sosise prea târziu chiar şi în burta mamei 
sale, şi de la bun început se obişnuise să fie ultimul gând al unei 
familii care avea deja prea multe. însă, în casa acelei femei, trăia 
neobişnuita senzaţie că devenise importantă. Când, dimineaţa, 
închidea uşa în urma ei şi strângea în braţe abecedarul în drum 
spre şcoală, avea certitudinea că, dacă ar fi întors capul, ar fi 
văzut-o acolo uitându-se după ea lipită de uşor ca şi cum ar fi 
sprijinit ţâţânile. 

Maria nu ştia, dar bătrâna exista mai ales noaptea, în nopţile 
acelea obişnuite, fără nici un păcat pe care să dai vina că nu poţi 



dormi. Intra încet în cameră, se aşeza în faţa patului pe care 
dormea ea şi o fixa pe întuneric. în nopţile acelea, fetiţa, care 
credea că este primul dintre gândurile Bonariei Urrai, dormea 
fără să ştie cât de greu e să fii singurul. 

De ce Anna Teresa Listru o dăduse pe fiica cea mică bătrânei o 
înţelegeau chiar prea bine cei din Soreni. Fără să tină seama de 
sfaturile familiei, făcuse o căsătorie greşită şi îşi petrecuse 
următorii cincisprezece ani din viaţă lamentându-se de bărbatul 
care demonstrase că era în stare să facă bine un singur lucru. 
Annei Listru îi plăcea să se plângă pe la vecine că bărbatul ei nu 
reusise să-i fie folositor nici măcar atunci când murise, având 
bunul-simţ să crape în război ca măcar să-i lase o pensie. 
Reformat pentru că era prea scund, Sisinnio Listru o sfârşise la 
fel de stupid cum trăise, strivit ca o boabă de strugure în teasc 
sub tractorul lui Boreddu Arresi, pentru care lucra din când în 
când ca arendaş. Rămasă singură cu patru fete, Anna Teresa 
Listru din săracă devenise o nenorocită, învăţând să facă rasolul, 
zicea ea, şi cu umbra clopotniţei. Acum, când tuşa Bonaria o 
ceruse pe Maria de suflet, nu-i venea să creadă că putea să pună 
în fiecare zi în ciorbă şi doi cartofi de pe pământul familiei Urrai. 
Dacă preţul era fetiţa, nici o problemă, mai avea alte trei fete. 

De ce însă tuşa Bonaria Urrai o luase în casă la vârsta ei pe 
fiica alteia, nu înţelegea nimeni cu adevărat. Tăcerea se întindea 
ca o umbră atunci când bătrâna trecea pe stradă împreună cu 
fetiţa, iscând după aceea discuţii în şoaptă pe laviţele vecinilor. 
Bainzu, tutungiul, se bucura să descopere că şi bogatul, atunci 
când îmbătrâneşte, are nevoie de două mâini ca să-l şteargă la 
fund. Dar Luciana Lodine, fiica cea mare a instalatorului, nu 
vedea ce nevoie are cineva să dobândească un moştenitor pentru 
a face faţă unor nevoi cărora putea să le răspundă orice 
servitoare bine plătită. Ausoniei Frâu, care era mai expertă în 
şezuturi decât o infirmieră, îi plăcea să încheie discuţia afirmând 
hotărât că nici măcar vulpea nu vrea să moară singură, şi atunci 
nimeni nu mai spunea nimic. 



Sigur că, dacă nu s-ar fi născut bogată, Bonaria Urrai ar fi 
sfârşit ca toate femeile rămase fără bărbat, n-ar fi ajuns să-şi ia 
o fată de suflet. Văduvă a unui bărbat care n-o luase niciodată 
de nevastă, în alte condiţii ar fi fost poate o telăliţă, o cuvioasă 
intr-un institut de surori sau o călugăriţă într-o mănăstire cu 
obloanele mereu trase, îmbrăcată în negru până în ultima clipă a 
vieţii. Războiul fusese cel care-i furase rochia de mireasă, chiar 
dacă mai erau unii care spuneau că nu-i adevărat că Raffaele 
Zincu murise la Piave 1 , mai mult ca sigur că, şiret cum era, îşi 
găsise pe-acolo o femeie şi nu-şi mai cheltuise banii pe tren ca să 
vină să dea o explicaţie. Poate ăsta era motivul pentru care 
Bonaria Urrai era bătrână din tinereţe, şi nici măcar noaptea nu 
i se părea atât de neagră Măriei ca rochia ei. Dar satul era plin 
de văduve de bărbaţi vii, o ştiau femeile care bârfeau si o ştia si 
Bonaria, de aceea când ieşea în fiecare dimineaţă să cumpere 
pâine proaspătă de la brutărie, îşi ţinea capul drept şi nu se 
oprea niciodată să vorbească, întorcându-se acasă dreaptă ca 
rima unei strofe cântate. 

în hotărârea de a lua o fată de suflet, lucrul cel mai greu 
pentru Bonaria nu fusese desigur curiozitatea lumii, ci reacţia 
iniţială a fetiţei pe care o adusese în casă. După şase ani 
petrecuţi respirând acelaşi aer într-o singură cameră cu trei 
surori, era clar că spaţiul pe care Maria îl considera al său nu se 
întindea mai departe de lungimea braţului. Intrarea ei în casa 
Bonariei Urrai dăduse peste cap această geografie interioară; 
între pereţii aceia, spaţiile care-i aparţineau doar ei erau atât de 
vaste, încât fetiţei îi trebuiră câteva săptămâni ca să înţeleagă că 
pe uşile acelor multe camere închise nu ar fi apărut nimeni care 
să-i spună: „Nu pune mâna, asta e a mea“. Bonaria Urrai nu 
făcu niciodată greşeala s-o invite să se simtă ca la ea acasă, nici 
nu adăugă alte asemenea banalităţi folosite pentru a le aminti 

1 Râu italian, în regiunea Veneto, unde a avut loc spre sfârşitul Primului 
Război Mondial cea mai mare ofensivă a armatei italiene împotriva celei 
austro-ungare. 



musafirilor că nu se găsesc deloc acasă la ei. Nu făcu decât să 
aştepte ca spaţiile rămase goale ani de zile să ia treptat forma 
fetitei, si când, la sfârşitul lunii, uşile camerelor fuseseră toate 
deschise rămânând aşa, avu senzaţia că nu greşise lăsând 
rezolvarea pe seama casei. Odată ce se simţi sigură pe prietenia 
câştigată cu pereţii aceia, Maria începu să manifeste tot mai 
multă curiozitate pentru femeia care o adusese să trăiască acolo. 

— A cui fiică eşti dumneata, tuşă? întrebă într-o zi cu gura 
plină. 

— Tata se numea Taniei Urrai si era domnul ăla de-acolo... 

Bonaria arătă spre vechea fotografie îngălbenită atârnată 

deasupra căminului, unde Daniele Urrai, ţeapăn în vesta de 
catifea, arăta cam de treizeci de ani şi putea să-i pară orice fetiţei 
în afară de tatăl bătrânei din fata ei. Bonaria îi citi neîncrederea 
pe chipul rozaliu. 

— Acolo era tânăr, eu nu mă născusem încă, preciză. 

— Da’ mamă nu aveai? se grăbi să întrebe Maria, care, 
evident, nu era prea obişnuită cu ideea că poţi să fii fata unui 
tată. 

— Sigur că aveam, o chema Anna. Dar a murit si ea cu mulţi 
ani în urmă. 

— Ca tata, adăugă Maria serioasă. Uneori ei fac asta. 

Bonaria fu uimită de precizare. 

— Ce anume? 

— O fac. Mor înainte ca noi să ne naştem. - Maria o privi 
răbdătoare. Apoi adăugă cu neplăcere: Mi-a spus-o Rita, fata 
Angelei Muntoni. Şi ei i-a murit tatăl înainte. 

în timpul explicaţiei lingura se agita prin aer ca bagheta unui 
dirijor. 

— Da, unii o fac. Dar nu toţi, spuse Bonaria, observând-o cu 
un zâmbet. 

— Sigur că nu toţi, fu de acord Maria. Unul cel puţin trebuie 
să rămână. Pentru copii. Iată de ce părinţii sunt întotdeauna doi. 

Bonaria dădu din cap, vârând la rândul ei lingura în supă, 



convinsă că discuţia a luat sfârsit. 

9 9 

— Voi eraţi doi? 

9 

Bonaria, în sfârşit, pricepu şi, Iară să se oprească din mâncat, 
vorbi pe tonul aproape normal pe care îl folosise până în 
momentul acela. 

— Da, eram doi. Soţul meu a murit si el. 

— O, a murit... repetă ca un ecou Maria după o clipă, 
nehotărâtă între a se simţi uşurată sau tristă. 

9 9 

— Da, zise Bonaria, serioasă si ea. Uneori ei fac asta. 

Consolată de acea statistică personală, fetiţa începu din nou 

să sufle uşor în supă. Din când în când, ridicând ochii de la 
aburii care ieşeau din lingură, îi întâlnea pe cei ai tuşii Bonaria 
şi-i venea să zâmbească. 

Din momentul acela, atunci când Bonaria ieşea dimineaţa să 
cumpere pâine, Maria începu s-o aştepte aşezată la masa din 
bucătărie, cu picioarele atârnate şi numărând în minte loviturile 
pe care le dădea cu papucii de gumă în scaun până acolo unde 
ştia numerele. Când ajungea cam la de trei ori o sută, tuşa 
Bonaria se-ntorcea, şi atunci, înainte de a merge la şcoală, 
mâncau pâine caldă cu smochine la cuptor. 

— Mănâncă, mănâncă să-ti crească ţâţele! asa zicea tusa, 
lovindu-se cu mâna peste ceea ce-i mai rămăsese din sâni. 

Râzând, Maria mânca fructele două câte două, apoi alerga în 
cameră, cu seminţele de smochine încă între dinţi, să controleze, 
pentru că tot ce zicea tuşa Bonaria era legea lui Dumnezeu pe 
pământ. Şi totuşi, în cei treisprezece ani cât a stat la ea, nici 
măcar o dată Maria nu i-a zis mamă, pentru că mamele sunt 
altceva. 



Capitolul al doilea 


O vreme Maria crezu că tusa Bonaria era croitoreasă. Cosea 
ore în sir, iar una din camerele casei era plină de cupoane şi de 
stofe. Veneau femei să li se ia măsuri pentru fuste şi basmale, iar 
uneori şi bărbaţi pentru pantaloni şi cămăşi de sărbătoare. Pe 
bărbaţi tusa Bonaria nu-i lăsa să intre în camera cu stofe, îi 
primea în sufragerie obligându-i să rămână nemişcaţi în 
picioare. în genunchi, cu metrul din piele în mână, se mişca 
repede ca o păianjeniţă ţesând în jurul acelor prăzi imobile o 
misterioasă pânză de măsuri. 

în timp ce li se luau măsurile, femeile sporovăiau cu plăcere, 
povestind despre alţii ca să povestească de fapt despre ele însele. 
Bărbaţii, în schimb, tăceau, încruntaţi şi parcă goi în faţa privirii 
aceleia severe. Maria observa si întreba. 

— Bărbatul se ruşinează să-i iei măsurile pentru că dumneata 
eşti femeie, nu-i asa? 

Atunci Bonaria îi aruncă o privire maliţioasă, care părea 
ciudată pe pânza deşirată a chipului ei sever. 

— Ba nu, Mariedda! Bărbaţii se tem, nu se ruşinează. Ştiu ei 

5 f r 

bine ce palton aş putea să le fac eu. Şi râdea încet, scuturând cu 
putere stofa ca s-o întindă. 

Frică sau nu, clienţii veneau si din afara satului, chiar si de la 
Illamari sau de la Luve, înaintea petrecerilor de nuntă sau a 
sărbătorilor religioase, sau numai ca să-si facă costumul nou de 
duminică. în unele zile casa părea o piaţă, cu metri de stofa 
întinşi pe spătarele scaunelor, formând pliseuri şi broderii 
imaginare. Maria stătea şi se uita, pregătită să întindă un ac sau 
creta pentru însemnat lungimea tivului. 

Pentru o pereche de pantaloni a venit o dată şi Boriccu Silai, 
de la societatea minieră, împreună cu servitoarea din casă. Fata, 



de vreo şaişpe ani, se numea Annagrazia şi avea pielea ciupită de 
vărsat şi ochii ca nişte melci fără cochilie. Stătea lângă perete 
fără să scoată o vorbă, ţinând în mână o pungă cu cel puţin 
patru metri de catifea, un lucru pe care doar bogaţii şi-l puteau 
permite cu adevărat, tuşa Bonaria nu se lăsă impresionată şi-l 
măsură pe Boriccu Silai cu aceeaşi atenţie dintotdeauna, 
observându-i formele de sub curea cu ochiul expert al celui care 
din puţin înţelege totul. 

— Pe ce parte? întrebă în sfârşit, conform obiceiului croitorilor 
meticuloşi uitându-se la şliţul pantalonilor. El se întoarse către 
fetişcana sprijinită de perete, făcând un semn cu capul. 

— Pe stânga, răspunse în locul lui Annagrazia, privind-o fix pe 
bătrână, fără să mai adauge ceva. Bonaria înfruntă o clipă 
privirea servitoarei, apoi începu să înfăşoare încet metrul din 
piele în jurul celui din lemn de lămâi. Boriccu aştepta 
răspunsul, dar, când vorbi, tuşa Bonaria părea să nu i se 
adreseze lui. 

— Ei, mă tem că până la Sfântul Ignaţiu nu reuşesc. încercaţi 
la Roşa Cadinu, că ea are nevoie de bani. 

Boriccu Silai si tusa Bonaria rămaseră nemişcaţi privindu-se 
în tăcere. Apoi bărbatul şi ţiitoarea lui părăsiră casa fără să 
scoată o vorbă, pentru că vorbe fuseseră spuse chiar prea multe, 
închizând bine uşa în urma lor, tuşa Bonaria se întoarse către 
Maria cu un suspin obosit, punând metrul în buzunarul sortului 
descusut. 

— Naiba să-i ia, am pierdut o comandă... 

Dar anumitor lucruri e mai bine să nu le ştii măsura exactă, 
Maria. Ai înţeles? 

Maria nu înţelesese nimic, dar aprobă oricum, pentru că nu 
toate lucrurile se ascultă pentru a fi înţelese imediat. De altfel, 
pe-atunci încă mai credea că tuşa Bonaria era croitoreasă de 
meserie. 

Prima oară când Maria îsi dădu seama că tusa Bonaria iese 
noaptea, avea opt ani, şi era pe la jumătatea iernii lui 1955, de- 



abia trecuse Bobotează. Avusese voie să stea trează să se joace 
până când se auziră clopotele de Ave Maria, apoi tuşa Bonaria o 
însoţise în cameră ca să facă întuneric mai devreme, închizând 

9 

obloanele şi umplând vasul pentru încălzit cu jăratec şi cenuşă 
caldă. 

— Dormi, că mâine-dimineaţă te scoli devreme să mergi la 
scoală. 

9 

Aproape niciodată Maria nu se lăsa păcălită de acele aşa-zise 
nopţi, uneori rămânea trează ore întregi studiind umbrele lăsate 
pe tavan de cărbunii care se stingeau. 

Nu dormea atunci când auzi bătăi în poartă şi vocea joasă şi 
agitată a unui bărbat care vorbea prea încet ca să-l poată 
recunoaşte. Nemişcată sub plapumă printre umbrele roşietice, 
auzi clar poarta deschizându-se şi pasul familiar al tuşii Bonaria 
plecând şi întorcându-se după câteva minute. Coborî din pat 
fără să-i pese de podeaua rece de sub picioarele goale, bâjbâind 
în întuneric spre uşă până când răsturnă oliţa de noapte. înainte 
să iasă din cameră tuşa Bonaria îşi dăduse deja seama că era 
trează. 

— Fetiţa! atrase atenţia în şoaptă bărbatul aflat în umbră pe 
hol. Era înalt, cu umerii laţi şi un aspect uşor familiar, dar Maria 
nu avu timp să-l recunoască, pentru că tuşa Bonaria îi ieşi 
imediat în întâmpinare, neagră şi severă în şalul lung de lână pe 
care-1 folosea numai când ieşea de sărbători. II ţinea strâns ca pe 
o teacă în jurul trupului slab, ascunzându-şi astfel formele şi 
intenţia, oricare ar fi fost ea. 

— Du-te în camera ta. 

Maria nu-i vedea faţa şi poate de aceea îndrăzni să-i 
vorbească. 

— Unde mergi, tuşă? Ce se-ntâmplă? 

— Mă întorc imediat. Tu du-te în camera ta. 

Nu era o invitaţie, faptul că-i spuse încă o dată era deja prea 
mult, mai ales că o făcuse în fata unui străin. Maria se retrase în 
tăcere din pragul uşii. Până când n-o închise, bătrâna rămase 



nemişcată impunându-i musafirului aceeaşi atitudine, în spatele 
uşii, Maria îşi ţinu respiraţia ca pe un secret, până când nu-i 
auzi mişcându-se din nou cu repeziciune, ieşind şi lăsând casa 
într-o tăcere stânjenitoare. înţepenită de frig aşteptă nemişcată 
în picioare supunându-se instinctului de a lovi încet cu degetul 
în lemnul uşorului pentru a număra, dar după ce numără de 
trei ori câte o sută, Bonaria tot nu se întorsese încă. Resemnată, 
fetiţa se strecură în pat într-o tăcere departe de somn, până când 
în aerul călduţ al camerei veni si somnul, biruind distanta 
aceea. Când bătrâna se întoarse, Maria nu-si dădu seama 
pentru că dormea. A fost mai bine. 

Dimineaţa fetiţa fu trezită de zgomotele familiare ale casei, 
întrebările nopţii se risipiseră asemenea mirosului care se ridica 
din cenuşa călduţă. 

9 9 

Se îmbrăcă şi merse s-o caute. O găsi în picioare scuturând o 
bucată de stofă ca să scoată praful din ea şi să-i întindă ţesătura 
sifonată. Părea o pasăre cu o singură aripă. Bonaria o văzu pe 
Maria şi se opri. Apoi vorbi: 

— Nu trebuie să se mai întâmple ce ai lăcut azi-noapte. 

Ordinul porni sec, asemenea unei biciuiri cu stofa şi orice 

întrebare muri în ameninţarea aceea. 

Maria înţelese atunci că existau pentru ea lucruri mai 
preţioase decât somnul, pe care le putea pierde. Apoi chipul 
bătrânei se destinse şi, în timp ce împăturea stofa bine 
scuturată, o rugă: 

— Mănâncă acum, pentru că azi avem multe de lăcut. 

Tusa îi dădu rochiţa de sărbătoare si la fel se îmbrăcă si ea, 
luându-si fusta cea bună de mare doliu, deşi era o zi de marţi 
lără asemenea obligaţii. Stând în picioare îşi împletea părul sur, 
cu privirea fixă pe geamul ferestrei, în timp ce umbra îi broda pe 
fată o băteală de zile lără consistentă. Printre cutele acelea de 

9 9 

fiinţă şi de spinţă, Maria intui pentru prima dată frumuseţea 
pierdută, şi o răni absenţa cuiva care să-i fi păstrat amintirea. 

— Unde mergem, tuşă? 



Bătrâna îşi puse pe cap cea mai neagră dintre basmalele sale, 
cea de mătase cu franjuri lungi, gata să se încurce oricând. Apoi 
se întoarse spre ea, cu o expresie ciudată pe faţa uscăţivă. 

— Să facem o vizită de condoleanţe în casa Rachelei Littorra, 
fiindcă i-a murit bărbatul. E o datorie de vecini. 

Umbla sprintenă ca întotdeauna, şi alături de ea Maria reuşea 
cu greu să ţină ritmul, deşi rochiţa ei albă nu era aşa de grea ca 
fusta lungă a bătrânei. Casa mortului nu era departe, dar de la 
sute de metri deja se auzea cântecul trist al bocetului. De fiecare 
dată când se ridica lamentaţia aceea de o muzicalitate vulgară, 
era ca şi cum sorenezilor 2 li s-ar fi cântat durerile din fiecare 
casă, cele prezente şi cele duse, pentru că doliul unei familii 
trezea amintirea niciodată adormită a tuturor plânsetelor 
trecute. Atunci obloanele de la ferestrele vecinilor erau închise, 
ochii caselor devenind orbi la lumina soarelui, şi fiecare alerga 
să-şi plângă propriii morţi în mortul prezent, printr-o terţă 
persoană. 

Mortul din ziua aceea stătea întins pe pat în mijlocul holului, 
cu picioarele în pantofi, îndreptate spre intrare. Pregătit deja 
pentru pământ, îl îmbrăcaseră ca şi cum ar fi mers la o 
petrecere, cu costumul negru cu care se însurase, când era slab, 
sănătos şi decidea asupra propriei vieţi. Butonierele trăgeau pe 
burtă în ciuda poziţiei orizontale a corpului, încăperea era plină 
de respiraţia întretăiată a femeilor, în timp ce bărbaţii stăteau 
nemişcaţi lângă perete, ca nişte paznici. Bocitoarea porni atunci 
un plânset ca un cântec, o notă dureroasă care părea că iese de 
sub genunchii îndoiţi la pământ. Femeile o însoţiră cu gemete 
ritmice, formând un cor lugubru căruia tuşa Bonaria nu i se 
alătură în nici un fel. Ii spuse Măriei să aştepte şi se duse către 
văduva Rachela Littorra, care stătea ghemuită pe scaunul cel 
mai apropiat de capul mortului, legănându-se mută în timp ce 
celelalte plângeau în locul ei. Cum o văzu pe tuşa Bonaria, 


2 Locuitorii din Soreni. 



femeia păru să se trezească din amorţeală, sculându-se în 
picioare intr-un gest de întâmpinare. 

— Sora mea stimată! Dumnezeu să vă răsplătească pentru 
tot... 

Pentru o clipă exclamaţia se suprapuse peste plânsetul plătit 
al bocitoarei. Restul cuvintelor se pierdură în lâna neagră a 
salului tuşii Bonaria, în care văduva îsi înfundă fata cu un elan 
necontrolat, atrăgând privirile celor prezenţi. Rachela Littorra 
păru să regăsească puţină pudoare numai când tuşa Bonaria îi 
şopti ceva mângâind-o pe cap cu o delicateţe pe care Maria nu i- 
o văzuse niciodată. 

între timp bocitoarea îşi schimbase inflexiunea vocii, intonând 
o poezie improvizată înflorată de laude la adresa mortului. Când 
o auzeai ţipând în rime, puteai crede că nu se născuse niciodată 
un om mai bun ca Giacomo Littorra, despre care, în schimb, 
ştiau cu toţii că fusese un soţ zgârcit, convins că era o virtute să 
fie rău cu oricine, aşa cum fusese soarta cu el. în timp ce 
bocitoarea plângea şi făcea gestul de a-şi smulge cu dinţii o fâşie 
din mânecă, Maria citea pe chipurile celor prezenţi gândul acela 
indecent, privindu-i când pe unul, când pe altul, fără măcar să 
ridice prea mult capul. 

Atunci îl văzu pe bărbatul acela. 

în picioare, lângă perete, în spatele scaunului mamei, fiul 
mortului ţinea în mână o pălărie şi era cel mai înalt dintre 
bărbaţii prezenţi. Santino Littorra îşi ţinea privirea încremenită 
pe corpul rigid al tatălui, ca şi cum ar fi fost hipnotizat de 
cântecul de jale simulat al bocitoarelor. Maria recunoscu umerii 
laţi şi acelaşi fel stăpânit de a aştepta pe care le văzuse în 
noaptea precedentă. Opt ani erau puţini ca să înţeleagă totul, 
dar erau suficienţi ca să intuiască că exista ceva de înţeles. 

9 9 

întorcându-se acasă, după nici două ore, Maria mergea încet ca 
şi cum ar fi purtat o greutate, dar poate aceea a fost ultima oară 
când i s-a întâmplat să rămână în urma tuşii Bonaria pe stradă. 



Capitolul al treilea 


Cinci ani de zile Bonaria Urrai nu mai ieşi noaptea, sau poate 
că Maria nu-şi dădu seama, ocupată cum era să se descopere în 
sfârşit fiică legitimă. într-un fel lucrul acesta dădu roade, pentru 
că atunci când fetiţa era în clasa a cincea, Soreni acceptase deja 
de mult cuplul acela ciudat, nu se mai vorbea despre el în 
crâşme, şi chiar şi în discuţiile din faţa porţii, când soarele 
stătea să apună, bătrâna şi fetiţa lăsaseră locul altor veşti mai 
proaspete sau mai picante. Fără să ştie că le dădea o mână de 
ajutor, fiica de şaisprezece ani a Rosannei Sinnai avusese 
amabilitatea să rămână gravidă şi deocamdată nu se ştia cu 
cine, iar asta influenţase destul de mult mersul normal al 
bârfelor. O altă persoană, odată terminat şopotitul pe la spatele 
ei, s-ar fi mirat că vorbele încetaseră atât de repede, pentru că 
într-un loc unde se întâmplau puţine lucruri cu adevărat 
interesante, un eveniment ca acela putea rămâne actual pentru 
o generaţie întreagă. Dar Bonaria Urrai nu putea să se mire de 
asta, pentru că lucrase încă din primul moment la construcţia 
acelei fragile normalităţi. Bătrâna croitoreasă se comportase 
imediat ca şi cum fetiţa ar fi ieşit din pântecele său, lăsând-o pe 
Maria să umble prin casă când venea cineva în vizită sau luând- 
o cu ea oriunde se ducea, astfel încât lumea să-şi poată îndopa 
până la sufocare propria-i curiozitate lacomă privind natura 
acelei filiaţii elective. Maria, în schimb, obişnuită să se considere 
un lucru Iară importanţă, avusese nevoie de mai mult timp până 
să-si dea seama că devenise un subiect de discuţie. Mama ei, 
Anna Teresa Listru, femeie pasionată de enumerări în orice 
formă ar fi fost ele, nu o obişnuise cu nimic altceva decât cu 
punerea ei în rând cu surorile sale, conform unei formule rituale 
mereu aceeaşi: 



„Si cine-i fetita asta frumoasă?” 

„E ultima. ” Sau mai simplu: „E a patra”. 

Atât de puternică era amprenta clasificării de cursă 
câmpenească, încât la început Maria trebuise să-şi muşte limba 
ca să nu se prezinte la rândul ei aşa, ca ultima sau a patra. 
Bonaria nu putea să ştie asta. Şi totuşi probabil că a intuit-o în 
vreun fel, pentru că atunci când trebuia să o prezinte unor 
străini i-o lua întotdeauna înainte: „Ea e Maria”. 

Şi acel simplu Maria trebuia să le fie suficient chiar şi celor 
care ar fi vrut să înţeleagă mai mult. 

Locuitorii din Soreni avuseseră nevoie de ceva timp, dar în cele 
din urmă înţeleseseră antifonia acelei liturghii misterioase, şi 
dintr-odată era ca si cum ar fi fost dintotdeauna asa: suflet si 

9 9 9 

fată de suflet, o manieră mai puţin vinovată de a fi mamă şi fiică. 
Doar o singură dată cineva încercă să-i ceară socoteală Bonariei 
despre ceva care o privea pe Maria, dar care n-avea nici o 
legătură cu numele ei, şi în multe privinţe acel unic episod făcu 
ca tot ceea ce se întâmplă după aceea să fie altfel. 

Copiilor dintr-a V-a B nu le venea să creadă că învăţătoarea 
Luciana avea cu adevărat cincizeci de ani, pentru că era prea 
frumoasă ca să fie bătrână, şi anume în acel fel periculos în care 
sunt frumoase numai femeile venite din altă parte. Se căsătorise 
cu mulţi ani în urmă cu Giuseppe Meii, un proprietar de 
pământuri din Soreni care cultiva orez şi mergea deseori pe 
continent să încheie afaceri legate de exportul acestuia. Aşa o 
cunoscuse Giuseppe pe fata aceea zveltă, din mica burghezie 
piemonteză: o tânără învăţătoare bine-crescută, cu nişte ochi 
verzi ca jadul, neobişnuiţi chiar şi la fetele din lumea ei rafinată. 
Luciana Tellani, uimindu-şi rudele şi prietenii, acceptase să-l 
urmeze fără să se uite înapoi, dar, deşi era învăţătoare la Soreni 
de mai bine de douăzeci de ani, vorbea încă italiana din Torino. 
în răstimpul acela multe persoane învăţaseră de la ea să scrie şi 
să citească şi îi oferiseră în schimb legitimarea deplină ca 



localnică, cu gratitudinea şi respectul pe care deseori persoanele 
simple le au pentru adevăraţii învăţători. Străina care la sfârşitul 
anilor ’40 se măritase cu ţăranul Giuseppe Meii devenise pentru 
Soreni doar Doamna învăţătoare Luciana. 

învăţătoarea avea părul lung până la umeri, de un blond 
proaspăt; nu şi-l acoperea nici măcar atunci când mergea la 
biserică, unde capul ei blond apărea printre altele ca o floare de 
mac într-un lan de grâu. Cu toate astea nu se putea găsi nimic 
rău de spus pe seama ei, în afară de faptul că, deşi venise de pe 
continent, nu era cu mult mai înaltă decât media celor din sat; 
dar când o femeie era blondă, un defect secundar ca înălţimea i 

9 

se putea ierta cu uşurinţă până şi la Soreni. Măriei îi plăcea 
părul învăţătoarei mai ales pentru că era ondulat. Nu drept şi 
lipit de cap ca blana unui şoarece căzut în ulei, nici creţ ca al 
mamei sale, atât de încâlcit că nu reuşea niciodată să-si 

9 9 

pieptene lirele până la vârf. Părul învăţătoarei Luciana avea o 
moliciune care se înţelegea bine cu orice fel de vânt. 

— Doamna învăţătoare, vă încreţiţi părul cu fierul de călcat, 
de-1 aveţi asa? 

9 9 

— Ce-ţi trece prin cap, Maria... Am eu oare timp să mă coafez 
în fiecare dimineaţă, când voi mă aşteptaţi în clasă? 

învăţătoarei îi plăcea fetiţa aceea de o inteligenţă puţin 
impertinentă şi acceptase fără probleme ciudata ei situaţie 
familială, ajutată de explicaţiile soţului ei şi a vreuneia din 
minţile acelea simple gata oricând să explice complicaţiile altora. 
Existase un singur moment de tensiune, datorat faptului că 
Bonaria Urrai nu se dusese niciodată la şedinţele cu părinţii ca 
să verifice cum merge 

Maria cu şcoala. Când fetita se întorsese acasă cu cererea 

9 9 

învăţătoarei Luciana scrisă în caiet, tusa Bonaria se uitase cu 
severitate la Maria. 

— Ce-ai făcut? 

— Nimic! răspunse Maria desfăcându-şi funda verde de la 
uniformă. 



— Atunci de ce vrea să mă vadă învăţătoarea? 

9 

— Nu ştiu... 

9 

— Ceva tot ai făcut, altfel nu mă chema! 

— N-am făcut nimic, sunt chiar bună la învăţătură, ieri am 
luat foarte bine la geometrie! 

Bonaria o ajută să-şi scoată uniforma neagră şi nu mai 
întrebă nimic, dar a doua zi îşi puse fusta pentru sărbători 
obişnuite si se duse la doamna Luciana. Bătu la usa clasei la ora 

9 9 9 

indicată şi după câteva secunde cele două femei se aflară fată în 
fată, învăţătoarea îmbrăcată cu un taior în carouri mici cum se 
purta la oraş şi croitoreasa cu lunga ei fustă tradiţională şi şalul 
negru pe spate. Diferenţa de vârstă dintre ele nu era mai mare 
de zece ani, dar păreau că vin din generaţii diferite. Doamna 
Luciana lăsă copiii cu femeia de serviciu şi vorbi cu Bonaria pe 
coridor. 

— Mi-am făcut griji din cauza Măriei. A făcut ceva? 

— Nu, absolut nimic. V-am cerut să veniţi numai ca să vă 

9 

cunosc, se obişnuieşte ca învăţătoarea şi părinţii să se 
întâlnească din când în când ca să vorbească despre progresele 
copiilor. 

Chiar dacă Bonaria băgase de seamă uşoara ezitare din 
vorbele piemontezei, n-o lăsă să se vadă. 

— Dacă e numai pentru asta, iată-mă. Ce-mi spuneţi de 
Maria? 

— Numai lucruri bune, e inteligentă, foarte conştiincioasă. Ii 
place şcoala, în special matematica, îşi face temele la timp. 
Dumneavoastră o ajutaţi la lecţii? 

— Din când în când, dar nu întotdeauna. Uneori n-am timp, 
alteori face lucruri pe care nu le ştiu nici eu. Am făcut doar trei 
clase elementare, n-am învăţat prea mult. 

Oricine altcineva ar fi roşit spunând fraza aceea sau n-ar fi 
spus-o deloc. Bonaria însă susţinu privirea celeilalte cu un calm 
senin şi, în mod ciudat, învăţătoarea fu cea care se simţi obligată 
să găsească o explicaţie. 



— Să stiti că a studia nu înseamnă uneori nimic, 

în treia elementară de altădată se făcea latina care se face azi 
în a cincea de liceu... 

Ieşiră în grădina care înconjura şcoala şi se plimbară printre 
straturile cu flori fără să le bage în seamă, atente mai ales una la 
cealaltă. Bonaria o observa pe învăţătoare cu scurte priviri 
directe, Luciana se limita să privească din când în când profilul 
apăsat al femeii, atunci când credea că nu e văzută. 

— E ciudată, ştiţi, povestea asta cu copilul de suflet... 

— De ce e ciudată? - tonul Bonariei era inexpresiv. 

— Maria nu pare să sufere deloc. îşi vede des familia? 

— Da, de câte ori o cere. De ce ar trebui să sufere? 

Luciana Tellani răspunse brusc, ca şi cum s-ar fi gândit de 
multă vreme la fraza aceea în timp ce aştepta ca bătrâna să se 
prezinte la întâlnire. 

— Nu ştiu, numai că mă surprinde, de exemplu, că atunci 
când îi cer să facă un desen al părinţilor ei, Maria vă desenează 
pe dumneavoastră, care nu sunteţi adevărata ei mamă... 

Bonaria nu se arătă mirată la auzul acestei mărturisiri şi 
rămase într-o tăcere care o invită pe cealaltă să continue 
oarecum stânjenită. 

— Mi se pare un lucru atât de neobişnuit ca o fetiţă să fie 
luată... de bunăvoie, desigur, dar oricum să plece din familie aşa, 
fără să aibă nici un fel de traumă... 

— Nu e ciudat, prin părţile astea se întâmplă uneori; dacă 
mergeţi la Genari, acolo sunt cel puţin trei fete de suflet, una are 
cam vârsta Măriei. Bonaria se opri ca să repete ideea: Nu e 
ciudat. 

Piemonteza nu păru convinsă, dar deocamdată nu mai adăugă 
nimic. îndreptă discuţia către rezultatele şcolare mai puţin 
strălucite ale fetiţei şi, când ajunseră din nou la uşa clasei, vru 
să-si ia rămas-bun. Dar Bonaria avea o ultimă întrebare. 

— Voiam să vă întreb în legătură cu desenele pe care le face 
Maria... Ce înţelegeţi exact când spuneţi că ar trebui s-o 



deseneze pe adevărata ei mamă? 

învăţătoarea rămase interzisă, nu atât din cauza cuvintelor, 
cât a privirii bătrânei croitorese. 

— Să nu mă înţelegeţi greşit, mă refeream la mama naturală, 
nu voiam în nici un caz să discreditez legătura dintre voi... 

— Mama naturală este pentru Maria cea pe care ea o 
desenează când i se cere s-o deseneze pe mama ei. 

Poate a fost tonul bătrânei - atât de uşor şi de calm. Sau poate 
privirea fără nici o expresie, ca şi cum ar fi privit prin ea. în orice 
caz, doamna Luciana găsi că e mai înţelept să nu răspundă, 
strângându-şi buzele intr-un rigid simulacru de zâmbet. Cele 
două femei se despărţiră într-o tăcere apăsătoare din cauza 
tensiunii amândurora: una regreta că nu spusese destul, exact 
în momentul în care cealaltă era convinsă că auzise chiar prea 
mult. 

în seara aceea, înainte de cină, Bonaria ascultă puţin radioul, 
în timp ce Maria, în faţa căminului, se juca cu un vechi 
abecedar, punând cu grijă în ordine cartonaşele cu figuri ce 
trebuiau introduse în căsuţele lor. Lipseau câteva, pierdute în 
primii ani de şcoală, când obiectele şi numele lor erau mistere 
nedesprinse încă de violenţa subtilă a analizei logice. 

— Ce trebuia să-ţi spună învăţătoarea? 

— Nimic important, aveai dreptate tu. 

— Dar aţi stat multă vreme împreună... 

— Am vizitat curtea. Există acolo nişte muscate pestriţe pe 
care nu le-am văzut niciodată. 

Maria puse ultimele cartonaşe la locul lor, înţelegând că orice 
şi-ar fi spus tuşa Bonaria şi învăţătoarea în dimineaţa aceea, nu 
asa ar fi reuşit ea să afle. 

— Ti-a spus însă că sunt bună la învăţătură? 

— Nu, mi-a spus că, pentru cât eşti de inteligentă, nu-ţi dai 
destul silinţa, şi că ai putea să faci mult mai mult. 

Fetita căscă ochii neîncrezătoare. Bonaria rămase serioasă, cu 
urechea lipită de radioul care transmitea muzică clasică, 



închizând ochii ca să şi-i ascundă de privirea cercetătoare a 
Măriei. 

— Nu se poate. îmi spune mereu că sunt silitoare. Cea mai 
bună din clasă! 

— Cea mai bună e fata lui Giovanni Lai, ştie tot satul, 
învăţătoarea spune însă că tu îţi petreci tot timpul desenând, că 
nu-ţi place gramatica şi că vorbeşti în timpul orelor cu Andria 
Basstiu. 

— Nu-i adevărat că-mi petrec tot timpul desenând! Doar un 
pic. 

Bonaria zâmbi imperceptibil. 

— Dar e adevărat că vorbeşti în timpul orelor şi că nu înveţi 
bine la gramatică. 

— Oricum italiana nu foloseşte la nimic. 

— Cum adică nu foloseşte? 

9 

— Când nu suntem la scoală vorbim cu totii sarda. Si 

9 r 

dumneata vorbeşti sarda, si surorile mele, si Andria. Toţi! 

Bătrâna croitoreasă era la curent cu aversiunea comună a 
copiilor din Soreni faţă de limba italiană, aşa cum o ştia orice 
mamă din sat. Unele dintre ele încetaseră chiar să mai vorbească 
în sardă cu copiii din pricina aceea, înfruntând noua limbă cu 
rezultate deseori mai degrabă comice decât eficiente. 

— Chiar dacă aici toţi te înţeleg când vorbeşti în sardă, trebuie 
să cunoşti şi italiana, pentru că nu se ştie niciodată în viată. 
Sardinia e oricum în Italia. 

— Nu-i adevărat că e în Italia. Suntem despărţiţi! Am văzut pe 
hartă. între noi se află marea, spuse Maria, sigură de ea. 

Bonaria nu se lăsă prinsă pe picior greşit de acea etalare a 
cunoştinţelor geografice. 

— Maria, tu a cui fiică eşti? 

7 9 

Fetiţa nu se aştepta la asta. Tăcu un moment, căutând cursa 
din întrebare, apoi îşi dădu drumul sigură de ea. 

— A Annei Teresa si Sisinnio Listru... 

9 

— Exact. Dar unde locuieşti? 

9 



De data asta Maria intui cursa şi încercă să câştige timp. 

— în Soreni locuiesc. 

— Maria, o dojeni Bonaria ridicând din sprâncene. 

Fetita fu nevoită se cedeze. 

9 

— Locuiesc aici cu dumneata, tuşă. 

— Deci locuieşti despărţită de mama ta, dar eşti oricum fiica 
ei. Nu-i aşa? Nu locuiţi împreună, dar sunteţi mamă şi fiică. 

Maria tăcu, ruşinată puţin, coborându-şi privirea pe genunchi 
ca să se consoleze cu abecedarul, unde fiecare lucru avea un loc 
comod al său şi doar unul. Şoapta se auzi uşoară ca o boare: 

— Suntem, da, mamă si fiică... dar nu tocmai o familie. Dacă 
eram o familie nu se punea de acord cu dumneata... adică, eu 
cred că dumneata eşti familia mea. Pentru că noi suntem mai 

9 

aproape. 

De data aceasta fu Bonaria cea care tăcu câteva clipe. Muzica 
clasică transmisă la radio nu împiedica tăcerea să se audă. Când 
reluă discuţia, schimbase din nou tactica. 

— îmi face plăcere că spui asta, dar n-are nici o legătură... 
pentru că ştii bine că Arrafiei mi-a murit în război, în tranşeele 
de pe Piave. Iar războiul acela îl făcea Italia, nu Sardinia. Când 
se moare pentru un pământ, pământul acela devine obligatoriu 
al tău. Nimeni nu moare pentru un pământ care nu-i al său, 
numai dacă e tâmpit. 

Maria nu avea nici o armă de opus acelei logici, şi nici un 
cuvânt de consolare pentru o durere atât de mare, încât dăinuia 
încă în amintire şi după patruzeci de ani. O văzu strălucind ca o 
candelă în ochii Bonariei, singurul mormânt unde dispărutul 
Raffaele Zincu nu încetase să fie plâns. Murmură confuz: 

— Ce vrei să-mi spui, tuşă?... Că eu voi deveni cu adevărat 
fiica dumitale numai atunci când voi muri? 

Bonaria izbucni în râs, risipind tensiunea iscată fără reţinere 
de întrebarea Măriei. Cu un gest instinctiv prinse capul fetiţei şi 
îl strânse la piept ca pentru a-1 încălzi. 

— Eşti o prostuţă. Mariedda Listru! Tu ai devenit fiica mea 



chiar în momentul în care te-am văzut si nici măcar nu ştiai cine 
sunt. Numai că trebuie să înveţi bine italiana, îţi cer asta ca pe o 
favoare. 

— De ce, tuşă?... 

— Pentru că Arrafiei s-a dus pe zăpada de pe Piave cu pantofi 
subţiri care nu-i erau de nici un folos, dar tu trebuie să fii 
pregătită. Italia sau ba, tu din războaie trebuie să te întorci, fata 
mea. 

Nu-i spusese niciodată aşa, şi n-o mai făcu niciodată în felul 
acela. Dar Măriei plăcerea aceea profundă, atât de asemănătoare 
unei dureri în gură, îi rămase imprimată în memorie pentru 
multă vreme. 



Capitolul al patrulea 


Dacă e adevărat că pământul vorbeşte despre cine îl 
stăpâneşte, colinele de deasupra câmpiei din Soreni aveau o 
poveste complicată. Fâşiile de pământ, mici şi neregulate, 
povesteau despre familii cu prea mulţi copii şi fără nici o 
înţelegere, ciopârţite într-o mulţime de hotare din bazalt negru 
netencuit, ţinute în picioare de ura fiecăruia. 

Terenul familiei Bastiu era doar cu puţin mai mare decât al 
vecinilor săi, pentru că, prin voia Domnului, de-a lungul anilor 
fuseseră mai multe testamente decât moştenitori. 

în via de pe colina numită Pran’e boe, era ora zece a unei 
dimineţi călduţe de octombrie, când Andria Bastiu o prinse 
stingherit pe Maria de încheietura subţire a mâinii, oprind 
mişcarea foarfecilor. 

— Fii atentă să nu pui mâna acolo! 

— De ce, ce-i acolo? 

— O pânză de paing. 

— Nu mi-e frică de păianjeni. 

— Pentru că nu-i cunoşti, spuse el serios. Ştii că, dacă te 
muşcă un paing, trebuie să fii acoperită cu bălegar şi apoi să 
danseze în jurul tău şapte femei, mai întâi văduve, după aceea 
fete bătrâne şi în sfârşit măritate, până când se descoperă cum 
era păianjenul. 

— Cine-ţi spune prostiile astea, Andri? - râzând, Maria tăie 
ciorchinele mare şi-l puse cu grijă în găleata de plastic, 
clătinându-şi capul legat cu basma cu flori galbene, decolorate 
de la celelalte culesuri din anii trecu ti. 

Via familiei Bastiu consta din două mii de butaşi de struguri 
negri cu bobul mare cât oul de prepeliţă. Când erau striviţi, din 
ei ieşea un suc negru ce părea sânge de porc fiert, şi era tot atât 



de dulce. Cei doi tineri îşi împărţiseră munca după puteri, 
întrecându-se în viteză cu adulţii de pe rândul paralel. 

— Să ştii că-i adevărat; când tata era mic, lui s-a i întâmplat. 
Mi-a spus că l-au pus să transpire două ore într-o grămadă de 
bălegar, altfel ar fi dat ortu’ popii. 

— Taică-tău nu e ăla care a murit de două ori în război? Iar tu 
eşti ăla care, dacă te trimite cineva să cumperi o sută de grame 
de praf de nimic, fac pariu că te duci. 

Maria continuă să taie ciorchinii luându-1 peste picior pe 
Andria cu jocul ochilor ei vioi. Băiatul se înroşi, aplecându-şi 
ochii spre găleata aproape plină. Chiar dacă aveau aceeaşi 
vârstă, Maria, cu zâmbetul ei de om mare pe buzele înroşite de 
struguri, era întotdeauna mai pricepută la găsit cuvintele cu 
care să-l facă să se simtă un copil. 

— Mă duc să golesc în căruţă... 

— Bine, du-te, că eu mă duc să beau. Şi fii atent la paing, că 
nu-s prea sigură că se găsesc şapte nebune care să danseze pe 
balegă de vacă ca să te salveze! 

Culesul strugurilor trebuia început şi terminat în aceeaşi zi, şi 
pentru asta era nevoie de cel puţin şase persoane care să taie 
ciorchinii, golind în grabă rândurile de-a lungul dealului. Familia 
Bastiu pornea la treabă atunci când soarele nu se hotărâse încă 
să răsară, iar fetele Annei Teresa Listru porneau odată cu ei, 
pentru că după aceea vinul era împărţit între ei. Văduva Listru 
trebuia să facă miracolul din Cana, obişnuia să spună când îl 
vindea vecinilor. „Isus Cristos făcea vin din apă, eu fac pâine din 
vin.“ 

Maria aştepta toată vara să fie chemată să ajute, pentru că-i 
plăcea să se ia la întrecere cu Andria. Nu se ştia niciodată exact 
când va începe culesul strugurilor, pentru că bătrânul orb 
Chicchinu era cel care spunea când era momentul potrivit, adică 
exact cu o zi înainte de a se simţi în aer mirosul strugurilor buni 
de făcut must. Nepoţii îl duceau pe câmp în fiecare zi, şi el, 



solemn, mirosea cu ochii închişi vânticelul care, venind dinspre 
mare, mângâia via. în valul de aer care legăna frunzele şi 
scotocea printre meandrele dese ale ciorchinilor, bătrânul 
susţinea că, asemeni unei moaşe experte, aude vocea vinului 
care trebuia să se nască. Maria nu se sătura niciodată să asculte 
povestea aceea. 

— Se zice că e în stare să ghicească întotdeauna ziua exactă! îi 
spusese tuşii Bonaria în încercarea de a o uimi cu acea 
misterioasă putere profetică. Bătrâna o privise schiţând un 
zâmbet, fără să fie impresionată în mod deosebit. 

— Ehei... Chicchinu Bastiu şi mustul se înţeleg foarte bine. 
Dacă stă tot timpul cu nasul în pahar, cum să nu-i recunoască 
mirosul?! 

Ochii fetei se măriseră, în timp ce îndoiala ştirbea ceva din 
siguranţa minunii. 

— Deci zici că însală? 

— Rămân struguri pe câmp până a doua zi? 

— Nu, îi culegem întotdeauna pe toţi înainte de apusul 
soarelui. 

— Atunci nu însală. 

Si tusa Bonaria, fără să-si ascundă chicotul, se întoarse la 
cusutul ei. Ştiind că-i plăcea, culesul strugurilor la Bastiu era 
una din puţinele ocazii în care-i dădea voie Măriei să nu se ducă 
la scoală. 

Cât timp Andria se duse să golească găleata, Maria încercă să 
pătrundă misterele atmosferei dintr-o vie. Aruncă un ciorchine 
dolofan în apa din ligheanul de la capătul şirului şi îl ridică de 
două ori mai greu. îşi vârî faţa printre boabe, inspirând cu 
putere în căutarea ascunzişului secret. O boabă stricată 
fermentase la soare, dar, înlăturată, nu rămânea decât mirosul 
obişnuit al strugurilor copţi, mult mai aproape de o culoare 
decât de un parfum. Dezamăgită, se consolă muşcând dintr-un 
fruct călduţ, în timp ce privea distrată capetele celorlalţi ivindu- 



se unul după altul printre rânduri. 

Zgomotul veni din spate, aproape de zid. La început fu doar un 
scâncet, un plânset sufocat, apoi un sunet mai precis. Maria se 
duse în direcţia din care părea să provină, strivind iarba uscată 
cu paşi repezi. Plângea zidul. Maria cercetă preţ de câţiva metri 
linia lui neregulată, fără să găsească nimic care să-i infirme 
impresia. Sunetul slab provenea chiar din pietrele puse una 
peste alta. 

— Maria, m-am întors! vocea nerăbdătoare a lui Andria se 
auzi din rândul de viţă-de-vie, dar fata n-o băgă în seamă. 
Mişcându-se cu prudenţă, urmărea atentă direcţia hotarului. 

— Aşteaptă, mă uit la ceva. 

Maria se opri exact în locul din care se auzea sunetul şi fixă 
zidul în tăcere. Soarele se săturase deja de struguri şi cobora cu 
repeziciune, întinzând pe pământ umbre enorme şi strâmbe. Cea 
a lui Andria, greoaie, apăru lângă a ei. 

— Ce faci? Ceilalţi aproape au terminat... Ea, cu degetul pe 
buze, îi făcu semn să tacă, arătând spre zid. 

— Ascultă. 

Plânsetul se auzi imediat, din nou uşor si trudit, dar destul de 
clar cât să trezească stupoarea şi pe faţa încă de copil a 
băiatului. în câteva minute surorile Listru si toată familia 
Bastiu se aflau în faţa zidului să asculte plânsetul, uitând că 
aveau de cules via până la asfinţitul soarelui. Bonacatta stătea 
prudent la câţiva paşi distanţă, tresărind la fiecare geamăt care 
venea dintre pietrele negre, în timp ce Regina şi Giulia priveau în 
tăcere, aruncând ocheade neliniştite către Salvatore Bastiu si 
soţia acestuia. Cei doi vorbeau între ei privind perplecşi zidul. 

— E un suflet în penitenţă, presupuse Giannina Bastiu şi-şi 
făcu o cruce largă, requiemetemadonaeiusdomine... 

Din zid se auzi drept răspuns un icnet ascuţit. Salvatore dădu 
din cap neîncrezător: 

— Nu, ăsta nu-i un creştin. Est unu dimoniul 3 Trebuie să-l 


3 E un diavol! (în sardă în original). 



chemăm chiar mâine pe don Frantziscu să binecuvânteze 
pământul, dacă nu, anul ăsta aruncăm vinul. 

Nicola Bastiu nu părea prea interesat de disputele teologice ale 
părinţilor. Mişcându-se pe pământ ca un mistreţ, examina baza 
zidului, cercetând atent crăpăturile dintre pietre, cu degetele 
murdare si fruntea încruntată. La un moment dat săltă de 

9 

cealaltă parte, încălcând hotarul ca să-l cerceteze şi în partea lui 
Manuele Porresu. După câteva minute se ridică de jos tot atât de 
brusc şi cu o privire ciudată căută ochii tatălui său: 

— Au mutat hotarul. 

în timp ce Salvatore Bastiu îşi privea fiul exact atât cât trebui 
ca să-l creadă, zidul gemu din nou şi nu mai fură necesare alte 
explicaţii. 

— Nenorociţii naibii, uite ce era plânsetul! 

Soţul, soţia şi Nicola, cuprinşi de aceeaşi teamă, începură să 
smulgă pietrele de pe coama zidului, lăsându-le să se 
rostogolească printre picioare de-o parte şi de alta a hotarului. 
Păreau cuprinşi de o nelinişte furioasă, de care fură atinşi şi 
ceilalţi, astfel încât zidul fu desfăcut în câteva minute. 

Săculeţul de iută apăru din interiorul zidului, perfect încastrat 
între două pietre concave tăiate grosolan cu scopul evident de a-i 
face loc. Nicola scoase cuţitul din buzunar sub privirile 
îngrijorate ale părinţilor săi. Lama sfâşie pânza murdară cu un 
zgomot sec, dând la iveală ce se mişca fără vlagă în sac. 

Era un căţeluş. 

9 9 

Văzând cu ce fusese legat şi îngropat, îşi făcură cu toţi cruce. 
Până si Nicola. 

9 

Salvatore Bastiu nu crezuse niciodată că noaptea e un sfetnic 
bun. Noaptea e noapte şi nimic altceva. Cine are minte ştie că 
sfaturile trebuie cerute atunci când eşti treaz, pentru că zorii 
fiecărei dimineţi reprezintă un pericol de care trebuie să te aperi 
cum poţi. în orice caz, el nu ieşise niciodată din casă fără să-si 
ascută brişcă si-si crescuse toţi copiii cu pâine şi învăţându-i să 



deschidă bine ochii. Nicola, mai mult decât Andria, învăţase totul 
în grabă, căci el nu era unul din ăia veniţi pe lume ca să facă 
umbră pământului. De aceea, tatăl nu aşteptase să se facă 
întuneric ca să-l ducă împreună cu ceea ce găsise în zid, inclusiv 
câinele, acasă la Bonaria Urrai. 

La masa din bucătăria casei Urrai, tatăl si fiul se uitau în 
tăcere la degetele slabe ale tuşii Bonaria care cercetau totul, în 
timp ce Maria, aşezată lângă cămin, ţinea pe genunchi căţeluşul 
adormit. 

— Asta e de rău, începu tuşa Bonaria, atingând prudentă 
ciudatele lucruri aflate lângă animalul din sac. 

Salvatore Bastiu dădu semne de nerăbdare. 

— Clar că de bine nu e. Ce-i face hotarului? tusa Bonaria 
ridică sforicică plină de noduri ale cărei capete erau înfăşurate 
ca un şirag de mărgele în jurul unei bucăţi de bazalt înroşit de 
soare, mare cât o nucă. 

— îl leagă, îl ţine pe loc. 

— Cum aşa, dacă l-au mutat cu cel puţin un metru?! Şi cum 
dracu’ or fi făcut... că nu-s mai mult de trei zile de când nu m- 
am dus la vie. 

— Trei zile-s chiar prea multe când cineva are ajutoare. 
Oricum, intenţia era ca odată mutat să nu mai fie mişcat. Si ca 
voi nici măcar să nu vă daţi seama. 

9 

— Numai că eu mi-am dat... zise Nicola zâmbind uşor. 

9 

Preferinţa pe care Bonaria o avea pentru fiul cel mare al 
familiei Bastiu n-o împiedică să-i arunce o privire severă. 

— Nu te da mai grozav decât eşti, Coleddu. Ti-ai dat seama 
numai pentru că animalul n-a murit imediat. Dacă ar fi murit, fii 
sigur că hotarul murea odată cu el. 

Privirea bătrânei se plimba de la obiecte la musafiri, în timp ce 
cu mâna continua să atingă piatra de bazalt strâns legată. Părea 
să aştepte ceva. Brusc, Salvatore Bastiu izbucni: 

— Porresu trebuie să plătească pentru asta. 

— Dar nu eşti sigur c-a făcut-o el... 



— Ce dovadă mai bună îmi trebuie?! explodă furios bărbatul 
arătând obiectele, fiind însă cât se poate de atent să nu le atingă. 
Aici e răul pe care mi-1 vor, în făcătura asta ca să-mi fure un 
metru de pământ! 

Bonaria Urrai dădu încet din cap şi nu mai spuse nimic, în 
timp ce continua să atingă piatra cu mâna ei slabă. 

Maria, de lângă cămin, unde o uitaseră cu toţii, exclamă: 

— Am să-i spun câinelui Mose. 

Nicola, tatăl lui şi Bonaria se întoarseră miraţi spre ea. 

— El n-are nici o vină, o să-l tin eu. 

7 9 

Văzând lumina nesăţioasă de pe chipul fetei, bătrâna lăsă să-i 
scape un zâmbet. 

— Poţi să-l ţii dacă ai tu grijă de el. 

Maria dădu din cap în semn că da, acceptând permisiunea pe 
care de fapt nu o ceruse. Un câine născut să moară ca blestem 
nu era ceva pentru care să ceri scuze sau să mulţumeşti. 
Rămase lângă cămin mângâind câinele, în timp ce familia Bastiu 
era condusă la uşă într-o tăcere mustind de planuri de tot felul. 
Odată întoarsă, Bonaria se aşeză pe celălalt scaun din faţa 
focului. Fără să scoată o vorbă aruncă în flăcări piatra rotundă, 
sforicică si săculeţul tentativei de făcătură, mişcând încet buzele 
ca şi cum ar fi mestecat ceva. Tot ce putea arde ardea, restul se 
pierdea în cenuşă, decolorându-si sensul. 

— Şi eu voiam să ard lucrurile alea, tuşă. Focui purifică totul. 

Maria îşi şopti părerea, mângâind câinele şi urmărind 

gesturile pe care le făcea bătrâna. Aceasta îşi întoarse privirea 
spre ea, apoi se ridică cu un gest care era o clară invitaţie de a 
merge la culcare. 

— E târziu, hai: creştinii în casă si animalele afară. Dă-i 
drumul să iasă şi apoi du-te să te culci, că mâine ai şcoală. 

îşi scoase şorţul, în timp ce, împotriva dorinţei sale, lui Mose i 
se deschidea uşa spre noaptea din curte. Când fetita dormea de 
mult, bătrâna mai era încă aplecată în faţa cuptorului, privind 
fix rămăşiţele focului care se stingea cu greu. Piatra rotundă mai 



era acolo, ca o inimă oprită în cenuşă, cu suprafaţa poroasă 
înnegrită de foc, şi se putea spune orice despre ea, numai că era 
purificată, nu. 



Capitolul al cincilea 


Bonacatta, fiica cea mare a Annei Teresa Listru, semăna cu 
Maria la ochii negri şi la nimic altceva. Robustă ca un miner, 
fusese opt ani servitoare în casa lui Giuanni Asteri ca să-si facă 
trusoul de mireasă, si acum, cu toate că era îmbrăcată cu cea 
mai modernă fustă pe care o avea, şedea în sufragerie cu graţia 
unui nuraghe 4 prăvălit. 

Rudele celor doi logodnici discutau de pe marginea scaunelor, 
bând cu moderaţie vinul de Malvazia si râzând în hohote de 
lucruri de care doar se zâmbeşte uşor. Se auzea un fâsâit 
continuu de fuste de-a lungul graniţei invizibile dintre o familie 
si alta: surorile si verisoarele viitoarei mirese serveau lichiorurile 
şi vinul dulce cu zâmbete prefăcut timide şi priviri plecate de fete 
bine-crescute. Maria însă ţinea sus şi tava, şi privirea, cântărind 
plină de curiozitate viitoarele-i rubedenii. Nu erau bogaţi, e clar, 
un bogat adevărat n-o ia de nevastă pe fata unei văduve fără 
avere. Dar nici săraci, judecând după cadourile rituale aduse 
viitoarei mirese: un lanţ de aur cu un medalion cu imaginea 
Fecioarei, un inel antic şi o broşă urâtă, dar mare, pentru 
baticul de pus pe cap, pe care Bonacatta oricum n-ar fi folosit-o 
vreodată, atrasă cum era de noua modă venită de pe continent. 
Maria era sigură că nici măcar toată aurăria aia pusă pe ea n-ar 
fi făcut-o frumoasă pe Bonacatta, dar în fond nu la asta servea. 
Cadourile erau ca nişte daruri votive pe statuia Adormirii Maicii 
Domnului: nu podoabe, ci trocuri, coral în schimbul graţiei 
divine, aur cu grămada pentru a măsura credinţa. Dacă s-ar fi 
gândit puţin, Bonacatta şi-ar fi dat seama că în spatele acelei 
etalări de zorzoane nu era nici o credinţă, dar gânditul nu fusese 
niciodată punctul forte al fetei celei mari a lui Sisinnio Listru. 

4 Construcţie megalitică tipic sardă de formă conică. 



Antonio Luigi Cau, logodnicul, vizibil stingherit, stătea lângă 
maică-sa, într-o imobilitate de animal împăiat. Era înalt chiar şi 
atunci când stătea jos şi nu spusese încă nimic, lăsându-şi 
părinţii să vorbească, pentru că aşa era obiceiul, dar şi pentru 
că nu prea mai exista ceva care să nu fi fost spus. 

— E fata ta si asta, Anna? Credeam că sunt doar trei. 

Părea că privirea mamei logodnicului era atrasă de silueta 
subţire a Măriei, în timp ce cu degetele-i butucănoase lua două 
pricomigdale de pe tavă. 

— E Mariedda noastră, ultima. Am dat-o de suflet acum şapte 
ani, dar când avem nevoie vine cu plăcere să ne dea o mână de 
ajutor. 

Anna Maria Listru răspunse mulţumită, ca să înflorească 
realitatea după placul ei, aşa cum era obişnuită să facă. Cuscra 
se agăţă de limbuţia ei neaşteptată ca să i se adreseze direct 
Măriei: 

— A cui fată de suflet eşti, drăguţo? 

Pentru o clipă în cameră conversaţiile încrucişate se 
transformară în şoaptă, în timp ce Maria răspundea fără să bage 
de seamă sclipirea de spaimă din privirea mamei. 

— M-a luat tuşa Bonaria Urrai, croitoreasa, care n-avea copii. 

Tăcerea care urmă fu suficient de lungă încât să transpară 

stânjeneala, apoi, cu un zâmbet scurt, mama logodnicului luă o 
pricomigdală de pe tavă. 

— O cunoaştem pe Bonaria, e o femeie tare de treabă. Parcă i- 
a făcut un costum şi lui Vincenzo, atunci când era preşedintele 
comitetului, 

îti aduci aminte Bisse? îi făcu ea cu ochiul soţului care 

» 9 

asculta cu interes. Are nişte mâini de aur, chiar dacă n-ar avea 
nevoie să lucreze. Cu siguranţă se poartă foarte frumos cu tine... 
adăugă, aruncându-i pe furiş o privire Annei Teresa Listru. 

— Se poartă cu mine de parc-aş fi fata ei, nu-mi lipseşte 
nimic, veni răspunsul Măriei automat şi politicos, o replică 
perfectă de mii de ori repetată. Da mai luaţi, le-a făcut 



Bonacatta. 

Maria întinse tava ca o mână la cerşit, schiţând o plecăciune 
ciudată care pentru o clipă ascunse celor prezenţi expresia feţei 
sale. Ceilalţi păreau ca loviţi de muţenie, aşa încât sora mai 
mare găsi de cuviinţă să spargă tăcerea cu câteva banalităţi: 

— Maria e norocoasă, e un mare privilegiu să ai două familii. 
Pentru mine, de azi încolo, e acelaşi lucru, nu-i asa? Pentru că o 
să-mi fiţi mamă si tată ca si cum eu as fi fata voastră... 

9 9 9 

Când zâmbea, viitoarei mirese îi reuşea miracolul de a părea şi 
mai urâtă, descoperind un şir de dinţi mari. Fraza avu însă 
efectul de a alunga stânjeneala, deschizând buzele în zâmbete 
fortate. 

9 

— Nu-ţi convine, Bonacatta, că eu nu mi-am crescut copiii cu 
giugiuleli! întreabă-1 pe Antonio Luigi dacă am fost blând cu el, 
întreabă-1! 

Vincenzo Cau râse răguşit şi ţeapăn în hainele lui apretate de 
sărbătoare, un costum de culoarea untului care-i venea probabil 
bine în urmă cu cinci ani. 

Fraza fu suficientă ca să readucă brusc atenţia spre scopul 
acelei reuniuni, dar, în timp ce toţi râdeau uşuraţi, nevastă-sa 
nu făcu decât să afişeze un zâmbet ambiguu, aruncându-şi 
pentru ultima oară privirea spre fetiţa care, impasibilă, continua 
să le întindă tava. Mâna noduroasă a lui Antonio Luigi se întinse 
spre prăjituri, în timp ce Maria îşi ridica ochii întâlnind privirea 
logodnicului surorii sale. 

— Tu ştii să faci prăjituri? 

Era pentru prima oară în după-masa aceea când Maria îl 
auzea vorbind, şi vocea lui baritonală era joasă şi scandată, 
încărcată de note grave. Lucrător pe pământurile sale, la 
douăzeci şi cinci de ani, Antonio Luigi Cau era bărbat în toată 
firea de cel puţin zece. 

Luată prin surprindere de întrebarea directă, fetiţa îşi coborî 
privirea spre tavă. 

— Ştiu să fac fructe din pastă de migdale. Pere, mere, 



căpşuni... şi animale! 

— Bravo, e important şi asta, pentru că nu se mănâncă numai 
cu gura. 

Degetele arse de soare ale cumnatului înşfăcară de pe 
marginea tăvii o pricomigdală, dându-i uşor ia o parte crusta. 
Maria făcu un pas înapoi ca şi cum ar fi atins-o pe ea, trăgând 
tava şi ridicându-şi din nou ochii spre el. Fără să-i observe 
reacţia, Antonio Luigi Cau nici n-o mai băga în seamă şi mesteca 
pricomigdala cu buzele strânse, atent din nou la celelalte 
conversaţii. Maria rămase nemişcată în fata lui câteva secunde, 
până când mătuşa aflată alături luă o altă prăjitură cu migdale 
de pe tavă, obligând-o să treacă mai departe. Pentru tot restul 
vizitei de logodnă Maria rămase tăcută şi căută să fie de folos, 
ridicându-se doar ca să ia farfuriile şi evitând să privească pe 
cineva în ochi. 

O văzu din nou pe nişa Bonaria înainte să se întunece, când 
se întoarse acasă cu un coş de pricomigdale, încălzită de o febră 
aspră şi de nemărturisit. 

— Cum a fost? 

— Par de treabă, la prima vedere. 

— El e un băiat serios? 

— Pare că da... - apoi adăugă încet, zâmbind uşor: ...e înalt. 

Bonaria râse, împăturind cu grijă ultima bucată de stofa a 

zilei, din care croise o mică pelerină. 

— A, atunci e bine. Ce altă zestre îţi poţi dori, când ai unul 
care poate culege smochinele fără să se urce pe scară? 

Maria, stingherită, râse şi ea, înroşindu-se. Chiar dacă o văzu, 
Bonaria se prefăcu că nu observă nimic. 

— Au fixat data pentru 13 mai, altfel e prea aproape de 
Rusalii. 

— Trebuie să mergi să dai o mână de ajutor? 

— Da, m-au chemat la prăjituri şi la pâine. 

— La prăjituri da, dar la pâine numai dacă e sâmbăta. Nu 
vreau să pierzi zilele de şcoală. 



Maria nu ţinuse niciodată neapărat să meargă să lucreze în 
casa în care se născuse, dar de data aceea se încăpăţână ca un 
catâr surd. 

— N-am lipsit aproape niciodată, n-o să se dărâme şcoala 
dacă lipsesc o zi pentru că se mărită soră-mea! 

Bonaria cedă numai după multe insistenţe şi, când o făcu, avu 
senzaţia că nu fusese pusă la curent cu un amănunt important. 
Lipsa de interes pe care de la bun început Maria o manifestase 
pentru vizitele în casa mamei sale o liniştise întotdeauna, dar n- 
ar fi putut jura că nu încercase niciodată să întărească 
rezistenta aceea. Până când o întâlnise pe Maria cu maică-sa în 
prăvălie, Bonaria crezuse că este purtătoarea secretă a singurei 
dureri perfecte, cea care nu putea fi în nici un fel alinată. Ştia 
din ce lume o scotea pe fetiţă, iar ca să fie sigură nu fusese 
necesar să-i vadă toate ascunzişurile; de aceea nu se mirase că 
Maria nu arătase nici cea mai mică nostalgie evidentă, ca şi 
cum, de fapt, în imanenţa proprie copilăriilor solitare, ar fi ştiut 
că destinul său nu era acolo. Dar acum, în fata insistentelor 
Măriei de a asista la pregătirea nunţii surorii sale, Bonaria nu 
mai era chiar atât de sigură. Nu avea nici surori, nici prieteni 
cărora să le împărtăşească îndoielile, şi, chiar dacă i-ar fi avut, 
ar fi ţinut totul pentru ea. 

Anna Teresa Listru îi spusese adevărul viitoarei cuscre: Maria 
era chemată acasă ori de câte ori era nevoie. Ceea ce nu 
precizase însă era că nu întotdeauna când era chemată se 
întâmpla să şi vină. Bonaria Urrai veghea ca un uliu asupra 
motivului fiecărei chemări si, dacă o considera inoportună, ştia 
să-şi rezerve dreptul de a refuza. Nu o spunea pe faţă. Era 
suficient să pretexteze că avea de terminat urgent un tiv sau că 
trebuia să meargă la un control la doctorul Mastinu, şi cine voia 
să înţeleagă înţelegea. Doar în cazuri excepţionale bătrâna 
accepta ca fetiţa să meargă să lucreze la câmp, de obicei când se 
culegeau strugurii la familia Bastiu sau la culesul măslinelor. 



Văduva Listru îşi spunea că, de când se dusese să locuiască cu 
Bonaria, Măriei îi intrase în cap că devenise o prinţesă, nu mai 
scosese din pământ nici măcar un cartof, nu se aplecase să 
cureţe de pământ o sfeclă, nici nu intrase într-o orezărie ca să 
câştige în funcţie de cât a strâns, cum continuau să facă surorile 
ei; mai ales dăduse clar de înţeles că nu era cazul s-o cheme la 
patru dimineaţa să facă pâinea. Anna Teresa Listru nu se 
plângea pe faţă, dar nu renunţase cu totul la ideea că situaţia 
privilegiată a Măriei ar fi trebuit să-i mai aducă şi ei nişte 
avantaje, în afară de faptul că avea o gură în minus de hrănit. 
Ceea ce o indispunea cel mai tare era că bătrâna Urrai părea 
obsedată de frecvenţa regulată a Măriei la şcoală; o asemenea 
scuză Anna Teresa Listru o crezuse până la un anumit punct. La 
urma urmei, fata era în clasa a opta şi studiase mult mai mult 
decât i-ar fi fost de folos în viată. Nu existau motive să nu 
înceapă să dea înapoi puţin din ceea ce primise, ţinând cont din 
ce oală îşi umpluse burta până la vârsta de şase ani. Căsătoria 
Bonacattei i se păruse deci văduvei Listru o ocazie mai mult 
decât potrivită pentru un mic gest de forţă împotriva Bonariei 
Urrai, deoarece cantitatea de pâine şi prăjituri de făcut putea să 
justifice lipsa Măriei de la şcoală câteva zile. 

Contrazicând cele mai rele presupuneri ale sale, bătrâna Urrai 
nu păru să se opună în vreun fel, aşa încât Maria se prezentă în 
după-amiaza zilei stabilite ca să facă prăjiturile cu migdale, fără 
să fie nevoie să ceară de două ori acelaşi lucru. Poate că era 
momentul ca lucrurile să se schimbe, profitând de faptul că pe 
masa cea mare din mijlocul sufrageriei domnea atmosfera 
frenetică a evenimentelor unice. 

Aşezate frumos se aflau acolo toate ingredientele necesare 
pentru pricomigdale, şi, în alinierea aceea parfumată, fiecare 
pereche de mâini, inclusiv cele ale miresei, aveau timpul lor 
precis de intervenţie. într-o parte se aflau migdalele dulci, tocate 
mărunt cu un cuţit special până când se transformau în praf, 
păstrate intr-un lighean mare de lut smălţuit, pregătite să fie 



amestecate cu faina şi cu ouăle într-un biscuit care urma să fie 
pus în cuptor cu o migdală sau o jumătate de cireaşă confiată 
împlântată în mijloc. Anna Teresa ceruse să se pună făină din 
belşug şi să se facă economie de migdale, neţinând cont de 
faptul că rezultatul nu va fi prea fraged. Cealaltă latură a mesei 
era acoperită de un deluşor de migdale tăiate lamele subţiri, care 
aşteptau să fie caramelizate împreună cu coaja de lămâie rasă: 
odată răcite şi tăiate în romburi urmau să devină o prăjitură 
crocantă rustică pe care doar dinţii foarte sănătoşi s-ar fi 
încumetat s-o guste. în timp ce surorile şi mama ei pălăvrăgeau, 
Maria dădea lămâile pe râzătoare. Anna Maria Listru deschise 
imediat discuţia. 

— Eşti mulţumită că nu te-ai dus azi la scoală? 

— Ei... nu e neplăcut să te duci la şcoală, dar azi e o zi 
specială. 

Regina şi Giulia schimbară o privire, în timp ce Bonacatta 
amesteca aluatul cu ouăle şi-l frământa ca să se frăgezească. 
Giulia exclamă: 

— Nu ştiu cum de nu te plictiseşti stând mereu jos; eu am 
urât fiecare zi de şcoală pe care am făcut-o. 

— Iar şcoala ti-a dat în schimb ceea ce meritai: ai făcut clasa a 
patra de două ori! i-o servi prompt Bonacatta, cu autoritatea 
celor douăzeci si cinci de ani ai ei. 

— Auzi cine vorbeşte, că tu mult ai mai învătat! 

Regina n-ar fi recunoscut niciodată că ei îi plăcuse de fapt să 
înveţe şi nu lăsă să-i scape ocazia să o facă să roşească şi mai 
mult pe soră-sa. 

Giulia îşi găsi un ajutor neaşteptat în mamă, care de obicei nu 
intervenea în astfel de gâlcevi, decât dacă degenerau în ceva 
sâcâitor pentru ea. 

— Şcoala nu e bună la nimic, decretă. Odată ce ai învătat să 
» î 

semnezi şi să numeri restul la prăvălie e suficient, că doar nu 
trebuie să te faci doctoriţă. Când te gândeşti că eu am numai trei 
clase elementare, şi nimeni n-a reuşit încă să mă tragă pe 



sfoară, nici măcar ăi cu carte! 

Annei Teresa Listru îi plăcea să repete deseori fraza aceea, 
convinsă fiind că era o idee bună să le ofere fetelor ei un model 
uşor de urmat. Giulia, în special, îşi folosise toţi cei 
nouăsprezece ani ai ei intr-un asemenea efort, cu rezultate pe 
care maică-sa nu uita niciodată se le sublinieze în fata vecinelor: 
„Parc-aş fi eu, când eram tânără, sănătoasă şi fără gărgăuni în 
cap“, spunea bătând-o uşor pe umăr pe cea care era de-acum 
fata ei cea mică. 

— Măriei, în schimb, îi place şcoala, urmă, hotărâtă să nu 
abandoneze subiectul. Ce vrei să te faci Maria când o să fii mare, 
doctoriţă de migdale? Profesoară de tivuri şi butoniere ca tuşa 
Bonaria Urrai? 

Surorile râseră, dar fetiţa nu se lăsă intimidată; nu era prima 
oară când maică-sa insista în direcţia asta ca să-şi bată joc de 
ea, şi chiar din momentul în care începuse discuţia înţelesese că 
şi în ziua aceea o aştepta la cotitură. 

— Şcoala e bună la orice, e bună şi la făcut prăjituri. 

— Cum să nu. Noi habar n-am fi avut să facem prăjituri fără 
scoală. Ce minuni mai inventezi? 

Maria termină de ras lămâia pe care o avea în mână şi lua una 
dintre bilele din pastă de migdale pe care Regina de-abia o 
terminase de rotunjit. Apoi, cu un aer sfidător, i-o întinse mamei: 

— Ştii de ce se numesc astea gueffus 5 ? 

Anna Teresa Listru o privi ca şi cum ar fi luat-o razna, în timp 
ce surorile se opriseră din lucru ca să guste pe deplin scena. 

— Ce întrebare! Se numesc aşa pentru că întotdeauna s-au 
numit asa. 

— Sigur, dar de ce nu se numesc bombete sau... trictrac? 

Bonacatta icni a râs, fulgerată imediat de privirea mamei. 

— Nu ştiu. Da’ tu ştii? Spune-ne, doamnă învăţătoare Maria, 
hai! Explică-ne acest lucru fundamental. 

— Cuvântul derivă de la Guelfi, combatanţii care în Evul 

5 


5 Fursecuri din pastă de migdale, tipice bucătăriei sarde. 



Mediu îl susţineau pe papă împotriva împăratului. 

— Interesant. Aruncau unii într-alţii cu bilute din pastă de 
migdale? 

De data asta râseră toate, dar Maria continuă nestingherită. 

— Se numesc aşa pentru că atunci când îi punem în hârtie ca 
pe nişte caramele, tăiem marginile asemeni crenelurilor de la 
turnurile castelelor guelfe. 

Anna Teresa Listru ascultase explicaţia cu un aer între iritat şi 
amuzat, dar acum se distra de-a binelea. 

— Să vezi si să nu crezi... 

9 

Şi cu o graţie ostentativă luă un guef de pe masa acoperită de 
lăină şi îl duse la gură muşcând jumătate. în timp ce mesteca 
închise ochii, apoi brusc îi deschise larg prefăcându-se 
surprinsă. 

— Să mă trăsnească... Acuma, dacă ştiu de ce se numesc asa, 
şi-au schimbat până şi gustul! E clar că dacă nu-mi spuneai 
toate astea, Maria, habar n-aveam ce pierd! 

Giulia şi Regina, care, între a crede şi a nu crede, înhăţaseră 
şi ele pe furiş un guef, doar aşa ca să-şi astâmpere pofta, 
aproape că se sufocau de râs, în timp ce Bonacatta, temându-se 
să nu i se dea peste cap pregătirea dulciurilor, comenta zâmbind 
dezamăgirea Măriei: 

— Pentru azi ne ajunge lecţia. Acum fa altceva, termină 
lămâile, că trebuie să fac aluatul pentru pirichittus 6 . Şi te 
avertizez că, dacă mă întrebi de ce se numesc asa, ştiu. 

9 9 

— Dar o să-ţi spună când mai creşti. 

Regina se trezi cu o palmă peste ceafa pentru impertinenţa 
asta, în timp ce Maria se apucă să dea din nou pe râzătoare 
lămâile cu o furie demnă de o cauză mai bună. 

Vreme de trei zile casa miresei fu un adevărat furnicar, un du- 
te-vino de rude şi vecine cu sacose pline de ingrediente proaspete 
şi tăvi împrumutate pe care să fie puse prăjiturile coapte deja. 
Surorile Listru lucrau aproape încontinuu, făcând cu rândul 


6 Prăjituri tradiţionale sarde asemănătoare cu eclerurile. 



diferite operaţiuni pentru a da la iveală miracolul unei armate de 
capigliette' brodate cu zahăr ca nişte dantele, kilograme întregi 
de taliccas 7 8 umflate de lichior, coşuri pline ochi de aranzadd 9 cu 
parfumul lor de mirodenii, cutii de tablă umplute cu păpuşele 
crocante de zahăr şi sute de gueffus rotunjori din migdale, 
înveliţi unul câte unul ca nişte caramele în hârtie velină albă si 
dantelată la capete ca turnurile guelfe. în nici una din încăperile 
casei nu exista vreun loc liber pe care să se poată pune ceva, aşa 
că, atunci când mergeau la culcare, Giulia şi Regina trebuiau să 
dea jos de pe pat coşurile pline de prăjituri, adormind apoi în 
parfumul delicat al apei de flori de portocal. 

în fiecare din acele seri, Maria se întoarse acasă la Bonaria 
Urrai şi înainte de a adormi îl visă nevinovat pe logodnicul cel 
înalt al surorii sale. 


7 Dulciuri tradiţionale sarde preparate mai ales cu ocazia unor evenimente 
importante. 

8 Idem. 

9 Idem. 



Capitolul al şaselea 


în ziua căsătoriei Bonacattei, în afara nuntii, se mai 
întâmplară două lucruri teribile. Primul a fost că Maria făcu ceea 
ce promisese să nu facă. în timp ce atenţia tuturor era atrasă de 
îmbrăcatul şi pieptănatul miresei, intră în dormitorul mamei 
sale. Camera avea obloanele trase, dar chiar şi în penumbră 
pânzele albe întinse pe pat lăsau să se întrevadă forma coşurilor 
în care pâinea scoasă din cuptor în dimineaţa aceea fusese 
aşezată să se odihnească. Dulapul din laminat bicolor se 
întindea pe un perete întreg, iar oglinda de pe uşa din mijloc fixa 
toată încăperea ca un ochi de ciclop. Maria ştia că nu are mult 
timp la dispoziţie. Ridică încetişor una după alta bucăţile de 
pânză albă, examinând conţinutul coşurilor, până când găsi 
pâinea pe care o căuta, aşezată cu grijă intr-un coş separat, 
chiar sub oglindă. 

Perfect rotundă, cu porumbei şi flori în relief, pâinea nupţială 
a surorii sale i se păru mai frumoasă decât o văzuse pe vatra 
cuptorului: un filigran de faină şi apă, produsul unei arte pe 
care puţine o mai stăpâneau. în timp ce mama ei şi Bonacatta o 
pregăteau îi fusese interzis să asiste, aşa că până şi simplul gest 
de a o privi în secret însemna o violare ale cărei consecinţe îi 
invadară sângele cu o vâlvătaie, intensificată de mirosul puternic 
şi bun care umplea încăperea ca un pântece. Voia s-o vadă, dar 
fără nici un alt scop, cu neliniştea cu care unii merg să vadă 
expoziţiile de tablouri celebre şi cumpără biletul pentru a-şi 
confirma propriul drept de a nu le avea. în timp ce stătea 
aplecată să privească pâinea, se întâmplă ca ochii să-i fugă spre 
oglindă, unde, în afară de pâine, se văzu şi pe ea însăşi. 

Din partea cealaltă a casei se auzea înăbuşită sporovăială 
prietenelor care o îmbrăcau pe mireasă, dar parfumul intens 



potolea zgomotele, iar Maria nu le mai auzea. Corniţând păcatul 
de a se imagina cu ochii bărbatului alteia, se ridică în picioare şi 
se privi fără nici o îngăduinţă. în oglindă, ea era cea care se 
mărita în ziua aceea, şi nu Bonacatta, pentru că, în acea lume 
misterioasă alcătuită din reflexe, privirea mirelui se oprise pe 
chipul ei ca mâna pe o pricomigdală plăcut mirositoare. Dar 
fetiţa din oglindă nu era încă mireasă, sânii feciorelnici 
împungeau florile decolorate ale bluzei cu o graţie uşoară pe care 
nici măcar ţesătura subţire nu reuşea s-o pună în valoare. Dând 
ascultare unui impuls, degetele Măriei deschiseră nasturii în 
căutarea furioasă a unei promisiuni de feminitate mai categorică 
decât aceea, dar bluza desfăcută nu arată nimic altceva decât 
textura delicată şi infantilă încă a pielii, pe care lănţişorul de 
botez strălucea nepotrivit ca o rană de aur. Maria dezveli linia 
timidă a sânilor, urmărind-o până la mica extremitate, unde se 
opri, simţind că se sfârşeşte prea repede. Dezamăgirea de sine o 
împiedică să observe graţia bustului delicat, nu văzu în coastele 
evidente sub pielea transparentă decât o biată urmă de 
feminitate. 

Şi, doar pentru a pune capăt acelui afront al timpului, se 
întoarse spre coşul aflat la picioarele ei, atrasă din nou de pâinea 
mirilor. Ştia că împletitura aceea din aluat copt era mai 
importantă chiar decât inelele lor, destinată ofertoriului şi apoi 
eternităţii unei vitrine, atârnată pe perete după ce va fi fost 
stropită cu lac pentru lemn care s-o ferească de molii şi de 
mucegai. De aceea, o ridică încetişor şi şi-o puse cu multă grijă 
pe cap, unde se potrivi ca şi cum ar fi fost făcută anume pentru 
ea. Privindu-se atunci în oglindă se văzu în sfârşit frumoasă, o 
regină de pâine onorată de parfumul gestului interzis al acelei 
tăcute încoronări. Zâmbi, apoi zgomotul unor paşi pe coridor o 
făcu să-şi întoarcă alarmată capul. Sau poate o sperie tocmai 
greutatea neobişnuită a acelei pâini răzbunătoare, podoabă a 
unei zile ce nu-i aparţinea. 

Primul gând al Măriei fu la sânii dezgoliţi, dar ar fi fost mai 



bine să fie al doilea. în încercarea stângace de a se acoperi în 
faţa pericolului pe care-1 auzea apropiindu-se, se aplecă înainte 
în căutarea marginilor bluzei desfăcute, şi astfel coroana îi 
alunecă de pe cap. Degetele se întinseră prea târziu ca să 
împiedice dezastrul: pâinea de bun auspiciu căzu jos cu un 
zgomot sec de oase rupte, şi dusă a fost. Dacă s-ar fi pierdut 
doar ea în ziua nuntii Bonacattei, nici n-ar fi fost chiar atât de 
grav. 

Atunci când intră să ia coşurile, Anna Teresa Listru n-o văzu 
decât pe fiica ei cea mică, în picioare, cu sânii dezgoliţi în faţa 
oglinzii de pe uşa dulapului. Mama mirelui, venită să dea o 
mână de ajutor, n-o văzu decât pe fata de suflet a Bonariei Urrai 
singură între coşurile cu pâine, ca un menhir rămas în picioare 
în mijlocul colinelor de iunie. în spatele lor, Bonacatta, 
îmbrăcată în alb, nu văzu decât bucăţi din pâinea ei nupţială 
împrăştiate pe lespedea de culoarea vinului roşu din dormitorul 
mamei sale. în dezastrul acela de reflexe, nici una din ele n-o 
văzu cu adevărat pe Maria, şi în orbirea aceea colectivă se găsi 
singura consolare pentru ea, singura formă de familiaritate 
posibilă între zidurile casei. în cele din urmă, fără să se mai ţină 
prea mult cont de superstiţii, nunta avu totuşi loc, şi printre 
lacrimile de disperare ale Bonacattei pâinea fu lipită provizoriu 
cu albuş de ou şi pusă câteva minute în cuptorul călduţ, atâta 
cât să ţină până la ofertoriul slujbei de căsătorie. Maria fu 
pedepsită interzicându-i-se să intre în biserică, şi, în afară de 
băiatul cel mic al familiei Bastiu, singurii care ar fi avut motiv să 
se plângă de absenţa aceea ştiau cum stăteau lucrurile şi nu 
scoaseră o vorbă. Când Maria se întoarse acasă, se întunecase 
deja de mai bine de o oră, iar Bonaria Urrai lipsea. 

Călătoria pe motocicleta cu ataş, un model de după război 
care se încăpăţânase să reziste pe drumurile desfundate ale 
câmpurilor din Soreni, fu scurtă şi accidentată. Accabadora 
stătea pe locul pasagerului, iar bărbatul care venise să o ia de 



acasă nu încercase nici măcar o frântură de conversaţie. 

9 

Când sosiră la casa aflată în plin câmp, bătrâna coborî în 
grabă. Lătratul furios a doi câini le anunţase deja sosirea şi, în 
prag, o femeie tânără, îmbrăcată cu un palton din stofa închisă 
la culoare îi aştepta deja de câteva minute. în colţul cel mai 
bătut de vânt al casei tencuiala căzută lăsa să se vadă cărămizile 
nearse, iar în lumina lunii de pe cerul senin se vedea în curte o 
construcţie mică acoperită cu lut, probabil un coteţ. Ferestrele 
clădirii principale erau întunecate, dând impresia că nu locuia 
nimeni acolo. Dar nu era asa. 

9 

— Mulţumesc că ati venit... murmură femeia, încercând să fie 

9 9 7 

politicoasă. 

Accabadora dădu doar din cap şi se înfăşură în şal, deloc 
dispusă să se lase reţinută mai mult decât era necesar. Intrară 
în casă lăsând câinii afară, de pază lângă motocicletă. în 
încăpere o aşteptau şase persoane, o întreagă familie în jurul 
mesei goale, care se ridicară în picioare ca la apel. în afara 
bărbatului care o adusese, soţul femeii din pragul uşii, mai erau 
doi bărbaţi între 30 si 40 de ani care făcură un semn de bineţe 

9 9 9 

cu capul; lângă cuptor stăteau două fetiţe în pijama, cu ochii 
somnoroşi ai celor care la ora aceea dorm deja de mult. Cea mai 
mică ţinea în mână un câine din cârpe, probabil alb cândva. 
Accabadora pricepu imediat cine era persoana care lua 
hotărârile în casă si o întrebă: 

9 

— Unde-i? 

Femeia făcu un gest semnificativ cu ochii spre uşa de lemn de 
pe unul din pereţii laterali, ascunsă pe jumătate de o veche 
credenţă mult prea mare pentru locul acela. 

— E în cealaltă cameră, îl mişcăm cât să nu facă escare. 

O porni apoi într-acolo, urmată în tăcere, ca într-o procesiune, 
de ceilalţi. 

9 

în cameră, singura lumină era cea a veiozei de pe noptiera 
aflată lângă pat, suficientă însă pentru a desena nişte umbre 
diforme pe capul scheletic al bătrânului care zăcea în aşternut, 



cu fata între două perniţe. Bărbatul părea că doarme. 

— De cât timp e aşa? întrebă accabadora, apropiindu-se de 
pat. 

într-o mişcare spontană ceilalţi se aşezară în jur. 

— Săptămâna viitoare se fac opt luni. Dar, dacă luăm în 
considerare şi perioada în care mai puteam să-l aşezăm în capul 
oaselor, de doi ani. 

Vorbea doar femeia, schimbând din când în când câte o privire 
cu soţul şi fraţii săi. Ochii negri ai accabadorei o fixară. 

— El a întrebat de mine? 

Cealaltă dădu din cap de mai multe ori, coborând privirea ca 
si cum ar fi vrut să-si ascundă lacrimile. 

— Nu, nu mai vorbeşte de săptămâni întregi, adăugă apoi. Dar 
eu îl înţeleg pe tata. 

Aparent mulţumită de răspuns, accabadora îşi scoase mâna 
de sub şalul negru şi atinse delicat fruntea osoasă a bătrânului. 
La acel gest, bărbatul deschise ochii, fixând-o cu pupilele 
spălăcite, fără să scoată nici măcar un geamăt. 

— Aţi luat de pe el toate talismanele binecuvântate? 

— Toate. Am căutat şi în perne şi în saltea. I-am luat şi 
pandantivul de botez. Nu mai are nimic care să-l 
tină. - Enumerând obiectele vocea femeii avea ceva febril în 
ea. - I-am pus până şi jugul. 

Femeia se apropie de pat şi scoase de sub pernă o bucăţică de 
lemn dulce tăiată grosolan în formă de jug. Accabadora examină 
obiectul, apoi îşi întoarse privirea spre bătrânul întins în pat. 
Când vorbi din nou o făcu adresându-se hotărât celorlalţi. 

— Ieşiţi cu totii. 

Nici unuia dintre bărbaţi nu-i trecu prin cap să n-o asculte. 
Văzând că stăpâna casei nu se mişca, bătrâna o fixă cu privirea, 
împotriva voinţei ei, femeia părăsi încăperea, închizând fără 
zgomot uşa în urma ei. 

Rămasă singură cu bătrânul, îl examină. Ochii larg deschişi ai 
lui moş Jusepi Vargiu aveau imobilitatea fără întoarcere a 



lucrurilor rupte. Bonaria îi luă mâna descărnată apăsându-i 
delicat încheietura şi braţul, iar în atingerea aceea ceva o făcu să 
tresară. Bătrânul scoase un sunet răguşit. 

— Te-au chemat până la urmă... 

Ca intr-un cleşte descărnat, apucă mâna accabadorei şi o 
trase spre el, obligând înalta figură întunecată să-i dea ascultare 
şi să se aplece. în ciuda neputinţei sale, şoapta bătrânului nu se 
pierdu în cutele şalului şi Bonaria Urrai îl auzi perfect. Afară se 
găsea familia care aştepta spunând rugăciuni, dar accabadora 
nu avu nevoie nici măcar de timpul necesar pentru un Pater ave 
gloria ca să iasă din camera bătrânului, având grijă să lase uşa 
deschisă în urma ei. Rudele bătrânului se ridicară din nou în 
picioare. Când Bonaria Urrai li se adresă, femeia şi soţul ei 
regretară că nu s-au născut surzi. 

— Antonia Vargiu, pentru că m-ai chemat fără motiv, fiţi 
blestemaţi toti cei de fată! 

în atâţia ani de zile nu fusese niciodată obligată să rostească 
acele cuvinte, dar acum, când se dovediră necesare, îi veniră pe 
limbă firesc ca respiraţia. 

— Pentru că m-aţi minţit spunându-mi că nu vorbeşte, fie-vă 
blestemaţi copiii, cei pe care-i aveţi şi cei care or să vină! 

— Nu! - Femeia care o întâmpinase ţipă ca s-o oprească, în 
timp ce ceilalţi făceau un pas înapoi rugându-se în şoaptă. - Era 
pe moarte, a spus-o şi doctorul. 

Accabadora nu-şi schimbă expresia şi nici tonul. 

— Ştii foarte bine că taică-tău nu e muribund, nici măcar nu e 
aproape de ziua aia. Mai bine dă-i de mâncare. Dacă moare de 
foame, tu să nu mai ai somn. 

Fetiţa cu câinele din cârpe începu să plângă, dar nici unul 
dintre adulţii prezenţi n-o băgă în seamă. Fără ca măcar să 
salute, accabadora ieşi din casă. Când, după mai puţin de o 
jumătate de oră, motocicleta cu ataş se opri în faţa casei 
Bonariei Urrai, Maria, trează, era teribil de speriată. 

— Unde ai fost? Eram îngrijorată. 



— Am ieşit. 

— Asta văd si eu, tuşă... Cine-i bărbatul ăla? 

— Nu-1 cunoşti, Maria. Si n-ar trebui să fii trează la ora asta, 

1 I 

mâine e luni. 

Fata făcu un gest de iritare, fără să-i pese că bătrâna o vede. 

— Ce-mi pasă mie de şcoală? Unde ai fost? 

Bonaria Urrai, acoperită încă de praful călătoriei pe drumul 
neasfaltat, nu-şi ascunse surpriza fată de tonul acela. 

— Nu trebuie să-ţi dau socoteală unde merg, Maria Listru. 
Sau poate că tu ai devenit acum cea mare, iar eu cea mică? 

Fraza aceea nu reuşi s-o pună la punct pe fată, care mai avu 
un ultim zvâcnet de furie. 

— Chiar dacă sunt mică, n-am dreptul să ştiu ce se întâmplă 
în casă? E trecut de miezul nopţii. Nici măcar n-am mâncat ca 
să te aştept pe dumneata... 

— Pasărea care nu ciuguleşte a ciugulit deja. Oi fi avut burta 
prea plină de la nunta surorii tale ca să mai poţi mânca ceva. 

Maria nu răspunse, privi doar chipul bătrânei croitorese şi 
şalul ei negru, înfăşurat încă pe trup ca pentru a o apăra de 
frigul inexistent al lunii mai, cu o temperatură plăcută chiar şi 
noaptea. în tăcerea aceea, Bonaria Urrai descoperi povestea 
unor lucruri nespuse şi o privi la rândul ei. Scoţându-si şalul 
murmură: 

— Spune-mi ce s-a întâmplat. 

în noaptea aceea nu dormi nimeni, nici femeile din familia 
Listru care aveau de sărbătorit, nici familia Vargiu căreia îi 
scăpase motivul de a o face, nici cele două femei din casa lui 
Taniei Urrai, care, îmbrăţişate lângă cuptor, vorbiră până în zori 
despre o pâine şi o iubire sfărâmate. Doar spre dimineaţă, 
punându-şi capul pe pernă, Maria îşi aminti de cealaltă dată 
când Bonaria, cu cinci ani în urmă, ieşise noaptea şi când 
murise Giacomo Littorra. Se gândi la asta ca scufundată în apă, 
cu ameţeala visătoare a amintirilor din copilărie, apoi, sfârşită, 
adormi. în toate astea, partea bună era că nu mai fu nevoie să 



inventeze scuze ca să nu se ducă să-şi ajute mama să facă pâine. 



Capitolul al şaptelea 


Trecuseră patru ani de la povestea cu piatra de hotar de la 
Pran’e boe şi Nicola Bastiu nu reuşea să înţeleagă cum putuse 
taică-său să treacă peste asta fără să facă nimic. Cu lovituri 
furioase de cosor, tăia gardul viu pe latura de sud a bucăţii lor 
de pământ, cea dinspre măslini, aruncându-şi din când în când 
privirea în direcţia opusă, dincolo de zid, unde Manuele Porresu 
aştepta de zile întregi, sub pergola casei, momentul potrivit să 
secere roadele ogorului devenit cu aproape două sute de metri 
mai mare tocmai datorită hotarului mutat pe terenul familiei 
Bastiu. Ceilalţi vecini seceraseră deja, care mai devreme, care 
mai târziu, şi aerul era încărcat de fumul apăsător al miriştii 
arse, temperatura se ridicase cu cel puţin două grade, ceea ce 
nu era tocmai ideal pentru vremea aceea. Nicola le aruncase o 
privire scurtă înainte de a începe să taie fără milă gardul viu 
alături de fratele său, care încerca inutil să tină ritmul cu furia 
lui. 

— Nico, încetează, o să mă loveşti dacă te mai mişti asa ca o 

9 9 9 

gorilă. 

— Lasă-mă-n pace, Andria, că de câte ori vin aici şi văd ce 
face nenorocitul ăla... 

Andria cunoştea pe de rost lista cu nemulţumirile fratelui său. 
Terenul acela care devenise mai mic i-ar fi revenit lui atunci când 
urma să se facă împărţirea, şi ideea de a suferi o nedreptate 
legată de un bun ce i se cuvenea, fără să aibă încă autoritatea de 
a se răzbuna, îi dubla furia cu vârf si îndesat. 

9 

— Părea că tata voia să i-o plătească, apoi n-a mai făcut 
nimic, şi anul ăsta individul va culege cel puţin patru sute de 
chintale în plus pe spezele noastre! 

De câte ori muncea pe latura terenului în dispută, Nicola 



măsura din ochi partea care după părerea lui lipsea şi calcula 
daunele pe baza a ceea ce Porresu plantase în anul acela. O dată 
punea pătlăgele roşii, o dată pepeni galbeni. Anul ăsta pusese 
grâu. 

— Tata ţi-a explicat motivul... 

— Ce-mi pasă mie de prietenii Iu’ tata, de lumea pe care o 
cunoaşte tata şi de faptul că tata nu vrea să jignească pe nimeni! 
Terenul e al meu, iar Porresu a făcut o dată ce-a vrut cu el. Ce-1 
poate împiedica să mute hotarul şi în noaptea asta, când are de- 
a face cu nişte pămpălăi care stau şi se uită? 

— Crede că în zid se află făcătura cu câinele si acum nu mai 
pune mâna pe el, ştii şi tu asta. 

Deşi raţionamentul era perfect, Nicola nu era mulţumit, chiar 
dacă era o garanţie pentru viitor; răspunsul nu-i dădea înapoi 
bucata de pământ pierdută. Cosorul bâzâia în aer ca un bondar, 
în timp ce lăstarii de mur cădeau la picioarele lor într-o 
dezordine calculată. 

— Un singur lucru am înţeles eu: ce-i al meu trebuie să fie 
apărat de mine. Tata e bătrân, n-are poftă să se războiască cu 
unul şi cu altul. Mie însă îmi pasă dacă cineva îşi bate joc de 
mine. 

— Şi ce-i faci, Nicola? Ridici zidul şi i-1 pui peste grâu, ca să fii 
tu ăla care mută hotarele altora? 

Nicola încetă să mai agite cosorul şi îl privi. 

— Dacă nu poţi avea înapoi ce ţi-a fost luat, poţi face în aşa fel 
încât hoţul să nu se bucure de ce-a furat. 

— Nu te înţeleg, minţi Andria privindu-şi fratele acoperit de 
sudoare şi praf. 

— Mă înţeleg eu, mă înţeleg. Să-şi pună pofta-n cui copiii lui 
Porresu c-o să facă facultate pe banii mei. 

— Eu n-as face nimic altceva decât ce-a făcut tata, Nico. Altfel 
poţi ajunge mai mult să pierzi decât să câştigi. 

— E pământul tău, Andria? 

— Nu, dar... 



— Atunci vezi-ti de treburile tale, că nu mă înveţi tu pe mine 
cum să trăiesc. - Adăugă apoi cu o răutate evidentă: Apropo, i-ai 
spus Măriei Urrai că te-ai îndrăgostit sau trebuie să i-o scriu eu 
pe zidul casei? 

Andria tăcu, iar tăcerea lui fu mai apăsătoare decât o ocară, şi 
cu apăsarea asta terminară de curăţat gardul viu şi strânseră 
lăstarii într-o grămadă pe care o lăsară să se usuce la soare ca s- 
o ardă peste câteva zile. 

Toată după-amiaza Andria se gândi la ceea ce spusese Nicola, 
nestiind dacă să-l creadă sau nu în stare să facă ce ameninţase 
că va face. Prea prudent ca să-i spună mamei, în ciuda părerii 
pe care o avea fratele său despre el, era totuşi destul de isteţ ca 
să înţeleagă că nu e cazul să vorbească despre asta cu taică-său 
sau cu prietenii de la cârciumă. Maria era singura cu care putea 
să vorbească deschis, si Andria îsi dădu seama încă o dată de 
asta privind-o cum, aşezată pe un scaun din rafie făcut special 
pentru ea, la lumina zgârcită a unui cer înnorat, cosea 
buzunarul unei rochii de stofă cu priceperea unei croitorese 
experimentate. 

— După părerea ta ce-ar putea să facă? 

— Andri, nu-i chiar atât de prost frate-tu. Vorbeşte aşa pentru 
că e supărat, dar n-are nimic în mână, aşa că n-o să facă nimic. 

— Tu nu l-ai văzut, ăla nu mai doarme... 

Lângă cuptorul stins zăcea Mose făcut covrig; făcătura ratată 
dormea liniştită în sunetul vocilor celor doi tineri, profitând de 
absenta Bonariei ca să se bucure de cele câteva ore de stat în 
casă dăruite pe furiş de Maria. Iubirea necondiţionată a 
animalului i se părea Măriei singurul lucru din lume pe care nu 
trebuise să-l merite. Ca să-i mai treacă nervii, Andria se aplecă 
înfundându-şi în blana moale a lui Mose faţa pe care începeau 
să apară primele umbre ale bărbii. 

— Nu-1 cred în stare să transforme o pagubă intr-un câştig, 
spuse Maria. însă dacă tu crezi că da, trebuie să-i spui tatălui 
tău. 



Dacă Andrîa ar fi fost sigur, ar fi făcut-o imediat, chiar cu 
riscul de a primi două picioare în fund de la frate-său, care 
pentru aşa ceva ar fi fost în stare să-i ardă vreo câteva în ciuda 
celor şaptesprezece ani ai săi. Dar, pentru că nu avea nici un fel 
de siguranţă, hotărî că în toată sfara aia nu era suficientă 
jumară, şi, fără să ştie, îşi bătu joc de instinctul său pentru 
ultima oară în viată. 

Pentru un bărbat care aspiră la respectul celorlalţi, lucrurile 
bune pot fi şi gratuite, dar cele rele trebuie să fie întotdeauna 
necesare. Dacă cineva i-ar fi cerut socoteală în momentul acela, 
Nicola Bastiu ar fi atribuit, fără nici o îndoială, gestului pe care 
urma să-l facă starea de necesitate care putea să-l justifice. Şi 
totuşi alese noaptea ca să-l ducă la îndeplinire, deoarece pentru 
anumite lucruri întunericul e deja în felul său o formă de iertare. 
Nu avea prea mult timp ca să-şi pună în aplicare planul, căci 
acasă îl ştiau la cârciumă cu prietenii, în timp ce prietenii 
credeau că e pe punctul de a ieşi. în seara aceea, timpul îi fusese 
un complice credincios, aerul era uscat şi se pornise un vânt 
cald dinspre sud care ridica firele de iarbă cu rafale bruşte, 
mângâind grâul copt al lui Porresu cu mâna mincinoasă a 
păstorului ce duce oile la abator. Lumina lunii era suficientă ca 
să vadă, dar Nicola ştia că nu era neapărat un avantaj pentru el, 
aşa că se mişcă repede, încercând să se folosească de umbra mai 
întunecată a zidului şi a copacilor, în timp ce paşii săi respectau 
din instinct tăcerile nocturne ale câmpiei. Se dovedi necesar să 
târască dincolo de zidul de piatră câţiva din lăstarii uscaţi pe 
care-i îngrămădise împreună cu Andrîa cu câteva zile în urmă, 
ducându-i până în punctul cel mai sudic al terenului lui 
Porresu: era singurul mod de a acţiona în aşa fel încât incendiul, 
odată izbucnit, să se întindă în direcţia în care ar fi făcut o 
pagubă cât mai mare, aceeaşi cu a vântului. Avu nevoie de puţin 
timp şi de multă atenţie, pentru că Nicola nu voia ca după urma 
crengilor târâte pe terenul moale să poată fi prea uşor descoperit 



autorul gestului. Porresu trebuia să bănuiască că fusese 
batjocorit, dar fără să fie atât de sigur încât să facă apel la 
justiţie, exact la fel cum făcuse el cu familia Bastiu în urmă cu 
patru ani. Datorită vântului, incendiul putea foarte bine să fi 
pornit de la focul scăpat de pe ogorul unui vecin, unul din cele 
care poate mai mocneau încă furioase pe pământul înnegrit al 
miriştilor arse în zilele acelea. Se putea întâmpla să nu fi fost 
stinse bine. Se putea întâmpla să se înteţească vântul. Se putea 
întâmpla ca ăla pe care-1 credeai prost să te considere pe tine 
prost, dar nu era ipoteza cea mai probabilă. Şi tocmai pe asta 
conta Nicola, în timp ce aprindea iasca pentru a da foc grămezii 
de lăstari. 

Când flăcările se ridicară spre cer ca un blestem, fiul cel mare 
al lui Salvatore Bastiu se îndrepta deja spre maşină, lăsând 
vântul să-şi facă treaba, căci el în ziua aia o făcuse pe a lui. 
Glonţul care şuieră în noapte îl ajunse pe Nicola când era 
aproape în drum, lăsându-1 întins pe jos, cu faţa la pământ, fără 
o explicaţie şi fără un strigăt. 



Capitolul al optulea 


Comandantul de carabinieri, calabrez cu strămoşi sicilieni, nu 
crezuse nici măcar o clipă, dar avea destulă experienţă ca să ştie 
că, dacă erau opt martori care confirmau că fusese un accident 
de vânătoare, nu exista chiar nici un motiv s-o facă pe 
chiţibuşarul. Există locuri în care adevărul şi părerea majorităţii 
sunt două concepte care se suprapun, iar în acea misterioasă 
geografie a consensului, Soreni era o micuţă capitală morală. 
Procesul-verbal fu scris, semnat si clasat, iar Nicola fu trimis 
acasă cu o rană destul de gravă la picior, ruşinându-se mai mult 
pentru că nu-şi dusese la îndeplinire răzbunarea decât pentru 
că-şi obligase tatăl să le ceară prietenilor să mintă pentru a-i 
acoperi eşecul. 

Ştiind prin ce expedient fusese explicată în faţa legii 
întâmplarea de pe pământul de la Pran’e boe, Manuele Porresu 
mergea duminica la biserică la braţul nevestei zburând la doi 
metri deasupra pământului, mândru că-şi făcuse dreptate 
pentru nedreptatea pe care o făcuse şi conştient de a fi câştigat 
tăcerea respectuoasă a celor care îl acuzaseră înainte. Ceea ce 
însă îl apăsa cel mai tare pe Salvatore Bastiu era că fiul său 
fusese considerat, si în consecinţă făcuse să fie si el considerat, 
un prost. Nimeni nu era la Soreni mai batjocorit şi mai 
marginalizat ca prostul, pentru că dacă şiretenia, forţa şi 
inteligenţa se puteau cuceri cu arme egale, prostia nu avea un 
duşman mai mare decât ea însăsi, si fundamentala ei 
imprevizibilitate o făcea mai periculoasă cu prietenii decât cu 
duşmanii. Nenorocirea era că, nici intr-un caz, nici în celălalt, 
cuvântul prost nu putea fi asociat cu respectul, bun de prim 
ordin intr-un loc în care nu existau prea multe alte bunuri. 

Giannina Bastiu mergea la cumpărături ţinându-şi capul sus 



în ciuda a tot ce se întâmplase, dar sclipirea ironică din ochii 
celor care o întrebau pe un ton mieros cum se simţea Nicola o 
facea de cele mai multe ori să mintă, vânturând o vindecare tot 
mai apropiată. în realitate, starea piciorului lui Nicola se 
înrăutăţea pe zi ce trecea şi, în ciuda tratamentelor atente, 
izbucnise o infecţie din cauza căreia febra nu scădea si care-1 
obligase de două ori pe doctorul Mastinu să redeschidă sutura 
ca să dreneze puroiul. Maria şi Bonaria trebuiră să aştepte 
înainte de a face vizita de curtoazie, pentru că Nicola nu voia să 
primească pe nimeni, în parte pentru că se ruşina, în parte 
pentru că nu voia ca prietenii să-şi dea seama de situaţia în care 
se afla; dar după două săptămâni de imobilitate totală la pat, 
tânărul era ca un leu în cuşcă, suportând cu greu chiar şi vizita 
doctorului sau a rudelor. După multe zile, piciorul tot nu dădea 
semne de vindecare, până când doctorul Mastinu îşi dădu seama 
că nu mai era nici o îmbunătăţire de aşteptat. 

Imediat ce la cârciumă se răspândi vestea unei eventuale 
amputări a piciorului lui Nicola, aşa-numitul accident de 
vânătoare nu mai fu considerat atât de amuzant. 

Era pentru prima oară când Bonaria îl vedea pe Nicola de 
când avusese loc întâmplarea de la Pran’e boe. Chiar şi atunci 
când tânărul începuse să primească vizite, bătrâna croitoreasă 
aşteptase şi n-o trimisese nici măcar pe Maria să afle veşti. Era 
ca şi cum s-ar fi detaşat de faptul în sine şi de persoana care-1 
dusese la îndeplinire, ca şi cum evenimentul în care lipsise puţin 
ca Nicola să-şi piardă viaţa îl omorâse cu adevărat şi îl făcuse să 
se nască din nou pe un pământ străin, mai îndepărtat şi fără 
graniţe comune, un pământ pe care ca să ajungi trebuia să faci o 
lungă călătorie. 

Patul în care-1 aşezaseră pe Nicola era patul matrimonial, 
pentru musafiri, din camera rezervată rudelor când veneau la 
diverse sărbători, folosită în tot restul anului pentru păstrarea 
lucrurilor preţioase. Nicola stătea în mijlocul patului sprijinindu- 



se pe multe perne, cu o simplă cămaşă albă pe el şi cu piciorul 
rănit afară din aşternut pentru a fi mai uşor pansat. Cuvertura 
colorată din pluş avea o nepotrivită fantezie cu îngeraşi ţinând în 
mâini debordante cornuri ale abundenţei, dar printr-un joc 
insolent de suprapuneri păreau că susţin şi piciorul cangrenat, 
prins între mâinile lor dolofane ca o comoară de risipit în jur. Pe 
fresca aceea barocă Nicola ocupa locul unei pete prost spălate, 
cu ochi si cuvinte ameninţătoare. 

— Au spus că n-am să mă vindec. A venit chiar şi doctorul 
Schintu de la Gavoi, dar a spus că nu se poate face nimic. 
Trebuie să-mi taie piciorul. 

O fixă pe Bonaria cu o privire acuzatoare, ca şi cum vina 
acelei sentinţe ar fi plutit în aerul camerei şi de-abia aştepta să 
găsească pe cineva dispus să şi-o însuşească. Ca să exagereze 
importanţa dezastrului, Nicola adăugă: 

— O să mor. 

Bonaria Urrai îl privi cum stătea palid în pat şi îşi strânse 
mâinile în poală. Anume nu răspunse până în momentul acela 
privirii acuzatoare a fiului familiei Bastiu, pentru că un pat în 
care se boleşte nu fusese niciodată un loc bun de găsit vinovaţi. 
Când începu să vorbească, o făcu pe un ton lejer şi limpede, ca 
şi cum ar fi vorbit despre lucruri fără importanţă. 

— N-o să mori, o să-ţi taie doar piciorul. 

— Tot una-i. Da’ ce, un cal nu-i mort dacă devine şchiop? Sau 
îl hrănesc cu nutreţ pentru ologi? 

— Tu nu eşti un cal, Nicola. 

— Tocmai pentru că nu sunt un cal merit mai mult decât să 
port toată viaţa doliu după mine însumi. 

— N-ai fi nici primul, nici ultimul. 

— Mai bine mă omor. 

Bonaria avea privirea aspră în timp ce-1 asculta. în ciuda 
cunoscutei slăbiciuni pe care o avea pentru Nicola, mâinile ei 
osoase fără inele, cu degetele împletite ca un ghem pregătit de 
lucru, nu trădau în momentul acela nici o urmă de compasiune. 



Vocea avea aceeaşi temperatură rece ca aerul de afară, ca şi cum 
bătrâna s-ar fi transformat intr-un curent de aer ca să-l schimbe 
pe cel nesănătos din încăpere. 

— Domnul dă, Domnul ia. Nu putem primi numai ceea ce ne 
place. 

Nicola râse la auzul acelor clişee, un râs sec, —încărcat de 
toată furia unui bărbat care se simte neputincios pentru prima 
oară în viata lui. 

— Te-au făcut popă, tuşă Bonaria? Avem un popă femeie la 
Soreni şi nu ştie nimeni! Cine-i spune acuma lui don Frantziscu 
că o are paroh adjunct pe fiica lui Urrai? 

— Nu bătându-ţi joc de mine, o să reuşeşti să-ntorci cărările 
vieţii. - Bonaria nu se supără nici la auzul a ceea ce alţii ar fi 
considerat o intolerabilă lipsă de respect. 

Nicola se hotărî să profite de asta, jucându-şi imediat toate 
cărţile. 

— Dar le pot schimba pe cele ale morţii. Sau o poţi face 
dumneata... 

Bonaria Urrai deveni precaută şi îl înţepă cu privirea. 

— Nu te înţeleg, spuse fără vlagă. 

— Ba, mă înţelegi. - Nicola coborî vocea până la şoaptă, 
îndârjit în disperarea lui. - Santino Littorra mi-a spus ce-ai făcut 
când s-a prăpădit taică-său. Eu nu-ti cer nimic altceva. 

Cu un gest brusc, Bonaria se ridică de pe scaun ca arsă, făcu 
câţiva paşi spre fereastră întorcându-i spatele şi când se întoarse 
avea în ochi o expresie pe care Nicola nu i-o văzuse niciodată 
până atunci. 

— Vorbeşti despre lucruri pe care nu le cunoşti, iar Santino a 
greşit făcând acelaşi lucru. De altfel, orice ţi-ar fi spus, sunt 
două situaţii complet diferite. Giacomo Littorra era pe moarte. 

— Eu sunt mort deja, dar nu pot fi îngropat. 

Bonaria făcu un gest de ciudă cu mâna, un gest mai limpede 
decât orice cuvânt. 

— Crezi intr-adevăr că rolul meu e acela de a-i omorî pe cei 



care nu au curajul să înfrunte greutăţile? 

— Nu, cred că e acela de a-i ajuta pe cei care nu vor să mai 
sufere. 

— Aceea e sarcina Domnului nostru, nu a mea. N-ai crezut 
niciodată în lucrurile drepte, acum vrei să mă înveţi pe mine cele 
greşite. 

Prea puţin dispus să respecte rolurile divine în piesa de teatru 
în care avea rolul principal, Nicola făcu un gest de ciudă la 
replica Bonariei. Cu o voce iritată o strigă pe maică-sa, care 
apăru imediat în cameră ştergându-şi mâinile de şorţ. 

— Ce vrei, Nicola? 

— Tuşa Bonaria se face popă, mamă. Dă verdicte ca unul care 
trăieşte din pomeni. Ascult-o! 

Giannina îşi întoarse capul spre Bonaria cu o privire rătăcită, 
dar bătrâna Urrai nu se mişcase şi fixa ochii cuprinşi de febră ai 
lui Nicola fără nici o expresie pe chipu-i însemnat de vreme. 

— Ce spui, Nicola? Aşa se vorbeşte cu cine vine să te vadă? 

— Fiul tău se simte rău şi spune tâmpenii, Giannina. Nu-1 
asculta, nici eu nu-1 ascult. 

— Nu spun tâmpenii. Dumneata le spui, dumneata care ai 
două picioare şi vii să-mi spui să-mi duc povara pe un singur 
picior. Popii fac aşa, şi proştii! 

— Nicola, tu ştii de ce îţi spun anumite lucruri. Nu-i nevoie 
să-ţi verşi supărarea pe mine. 

— Atunci de ce vorbeşti ca una care nu ştie ce e viata? 

— E o singură persoană aici înăuntru care nu ştie ce e viaţa. 
Dacă ai avea un pic de bun-simţ ar trebui să-i mulţumeşti 
îngerului tău pentru miracolul că eşti viu, fiindcă după ce ţi s-a- 
ntâmplat ai putea fi deja sub pământ, iar noi în jurul tău să te 
bocim. 

— O viaţă întreagă petrecută în pat înseamnă pentru 
dumneata miracol? Să mă duc la budă cărat pe un scaun de alţii 
înseamnă miracol? înainte da, eram un miracol, eram un bărbat 
cum la Soreni nu sunt decât doi poate, sau nici atâta. Acum 



sunt un olog, unul care nu merită aerul pe care-1 respiră. Ar fi 
fost mai bine de o sută de ori să fi murit! 

La vorbele astea Bonaria tăcu, întorcându-se spre fereastra 
prin care lumina plină a zilei umplea încăperea de un roz cald şi 
ireal. îngeraşii de pe cuvertură străluceau cu neruşinare sub 
mângâierea aceea luminoasă, dând naştere printre cutele de 
pluş unei iluzii optice: aceea a unui dans infantil şi isteric. 
Bonaria îşi luă şalul de pe scaun cu o mişcare scurtă, anunţând 
plecarea. în timp ce ieşea murmură: 

— Asta gândeşti cu adevărat, Nicola? Eu cred că greşeşti. 
Dacă e suficient un picior ca să facă pe cineva bărbat, atunci 
orice scaun e mai bărbat decât tine. 

Giannina Bastiu îşi dojeni mânioasă fiul care tăcea, apoi o 
urmă cu pas rapid pe Bonaria. Pe coridorul strâmt, cele două 
femei se priviră în tăcere, în timp ce din dormitor se auzeau 
zgomotele pline de furie ale unor mici mişcări în pat, atât de 
bruşte cât îi permitea lui Nicola starea în care se afla. După 
câteva minute de aşteptare nervoasă, Giannina şopti: 

— Nu-şi acceptă situaţia. Ce putem face? 

— încercaţi să i-1 aduceţi pe preotul vicar. 

— Don Frantziscu? Da’ ce să-i facă lui Nicola, când băiatul 
meu nici măcar nu crede în Dumnezeu? 

Strângându-şi buzele, Bonaria îşi privi prietena. 

— Nu ştiu, Giannina, dar intr-un moment de slăbiciune unii 
preferă să devină mai degrabă credincioşi decât puternici. Poate 
în numele lui Dumnezeu el ar reuşi să-l convingă să se accepte 
asa cum e. 

Giannina Bastiu dădu din cap, nu fără o umbră de resemnare. 
Ideea de a avea un fiu credincios nu-i era, în fond, mai puţin 
străină decât aceea de a avea un fiu schilod. 



Capitolul al nouălea 


Bicicleta, întoarsă cu roţile-n sus, se sprijinea pe şa şi pe 
ghidon. Mâna lui Andria Bastiu învârtea încetişor roata din 
spate, în timp ce ochii căutau spinul care foarte probabil 
perforase cauciucul. Maria ieşi pe poarta din spate cu un lighean 
plin pe jumătate cu apă şi îl aşeză lângă bicicletă. 

— Renunţă, dacă ai fost la Turrixedda, o fi vreun spin mic. Mai 
bine vâră cauciucul în apă ca să vezi exact pe unde iese aerul. 

Andria nu era de aceeaşi părere. Fără să arate că o auzise, 
rotea cauciucul cu .degetele, căutând umflătura revelatoare, 
răbdător si tăcut ca un miner. 

— Andria, nu pot sta aici toată după-masa pentru un cauciuc 
spart. 

Vocea Măriei ajunse la el şi băiatul ridică ochii de la roată cu o 
expresie interogativă. 

— Dacă ai treabă, du-te, eu vreau să termin. Dar nu puteam 
să fac asta acasă, Nicola de-abia s-a întors de la spital. Nu mă 
apuc să repar o bicicletă în curte, sub fereastra lui... 

Maria dădu din cap şi se duse să se aşeze pe bordura din fata 
casei Bonariei Urrai, Iară să-i pese că era îmbrăcată cu jeanşii 
noi. 

— Cum se simte? 

— Mizerabil. Mârâie ca un animal, e supărat pe toţi şi spune 
tot timpul că vrea să moară... 

— într-un fel îl înţeleg, dar trebuie să vă fie greu şi vouă... 

— Fratele meu n-a avut niciodată o fire uşor de suportat, dar 
ăsta e cel mai rău lucru care i se putea întâmpla. Mama plânge 
pe ascuns, tata se preface că totul e bine, şi atunci el se înfurie 
şi mai tare. Mie mi se pare că tot ce fac îl enervează. 

în timp ce vorbea, Andria scoase camera de pe roata de 



bicicletă şi începu s-o umfle cu o mică pompă albă. 

— Aş vrea să merg să-l văd, dar nu vreau să-l deranjez. 

— Nu ştiu dacă e o idee bună, dar poate cu tine se 
înfrânează... 

Cauciucul fu rotit încet-încet în apa din lighean, până când 
dintr-un punct invizibil se ridică o coloană de mici bule de aer. 

— Asta-i, afurisitul! Dă drumul la petec să-l lipim, exclamă 
Andria satisfăcut. Cu cât se vede mai puţin, cu atât mai mare e 
stricăciunea, întotdeauna e asa. 

De când, la spitalul din Monte Săli, îi tăiaseră piciorul drept, 

Nicola dormea patru ore pe noapte şi numai cu sedative. 

Doctorul Mastinu spusese că e normal, că are nevoie de timp ca 

să-şi revină, dar Giannina Bastiu credea şi nu prea, pentru că 

Nicola nu fusese niciodată unul care să se plângă că-1 doare. îşi 

rupsese nici mai mult nici mai puţin decât şapte oase, când era 

mic nu se temea nici de înălţimi, nici de adâncimi; cuiburile din 

•> 

copaci şi şerpii din prăpăstii erau pentru el provocări irezistibile 
şi imprudenţa era joaca lui preferată, spre continua disperare a 
mamei şi satisfacţia prost ascunsă a tatălui. Odată, bătând 
mingea, şi-a fracturat un os de la mână, o bucăţică mică de tot 
despre care nimeni nu auzise vreodată, aşa încât prietenii 
râseseră de el spunând că fusese în stare să inventeze un os care 
nu exista doar din plăcerea de a-şi mai rupe unul. Nicola Bastiu 
nu era unul care să se plângă că-1 doare. Giannina ar fi preferat 
s-o facă, pentru că atunci când îl vedea în pat, tăcut şi ostil, cu 
piciorul schilod cusut şi acoperit cu o pânză, simţea în piept un 
soi de minge de grăsime care nu se topea niciodată şi se mişca în 
sus şi-n jos în timp ce-i făcea patul, îi ducea de mâncare sau pur 
şi simplu se apropia să vadă dacă are nevoie de ceva. îi duseseră 
televizorul în cameră ca să-i mai treacă timpul când nu era 
nimeni să stea cu el, dar Nicola îl ţinea aproape tot timpul stins 
şi privea afară pe fereastră, cufundat într-o lume de furie tăcută, 
în care singurul cetăţean cu drept de şedere era el. Aşa îl găsi 



preotul vicar atunci când Giannina, trecând peste orice reţinere, 
găsi curajul să urmeze sfatul Bonariei Urrai şi să-l invite acasă 
ca să-i vadă fiul. 

Preot paroh în Soreni de douăzeci şi unu de ani, don 
Frantziscu Pisu avea o burtă rotundă pe care nasturii reverendei 
stăteau să plesnească la orice respiraţie mai adâncă. Umflătura 
aceea stânjenitoare, în contradicţie evidentă cu restul corpului, 
uscăţiv şi aproape rahitic, reuşea să-l facă să semene din profil 
cu o şopârlă care înghiţise un ou, zădărnicind cu totul eleganţa 
austeră a reverendei pe care bătrânul preot o schimba rar. La 
Soreni, printre zâmbete batjocoritoare, le era tuturor cunoscut 
ticul său de a-şi trece încontinuu mâna peste burtă ca să întindă 
stofa, în încercarea de a ascunde cât de cât ceea ce considera 
singura sa ruşine vizibilă. Binevoitorii îi transformaseră numele 
de familie în Pisittu 10 , poate pentru că gestul acela obsesiv 
amintea de modul răbdător în care pisicile îşi lingeau blana. 
Alţii, mai perfizi, îi ziceau însă Tzicu 11 , care, pe lângă faptul că 
era diminutivul numelui, făcea o răutăcioasă aluzie la originea 
alcoolică a burţii sale umflate. El era la curent cu amândouă 
poreclele, dar nu le dăduse niciodată prea multă importanţă, cu 
răbdarea superioară a celui care în peste douăzeci de ani oficiase 
funeralii pentru toţi, chiar şi pentru cei insolenţi. Gândurile sale 
nu erau probabil prea departe de o asemenea dispoziţie 
sufletească atunci când bătuse la usa familiei Bastiu, o familie 
care nu riscase niciodată să-şi rupă gâtul împiedicându-se pe 
treptele bisericii. Cu toate acestea, îl uimise doar în parte cererea 
Gianninei de a veni să-l vadă pe băiatul ei cel mare, pentru că 
nu era pentru prima oară când un aşa-zis mâncător de popi se 
speria de apropierea sfârşitului. Odată ajunşi pe cruce, toţi 
tâlharii devin buni. 

— Sănătate, Nicola, murmură intrând în dormitor, la semnul 
discret al Gianninei Bastiu, care fusese destul de prudentă să 

10 Pisicuţu’. 

11 Duşcă. 



rămână afară, ferindu-se de previzibilele săgeţi ale fiului. 

Nicola îsi întoarse ochii de la fereastră ca să fixeze usa cu 
gestul instinctiv al vânătorului. Ii fu suficientă o clipă ca să se 
lămurească asupra identităţii vizitatorului, dar nu se pierdu cu 
firea. 

— Ia te uită, mi au trimis preotul... Asta înseamnă că sunt pe 
moarte, si eu, care nu ştiu nici să scriu, nici să citesc, mă 
credeam deja olog pe viată. 

— Chiar aşa, nu eşti pe moarte, cu siguranţă ţi-au spus-o 
doctorii. Am venit doar să te văd. 

Tânărul nu-i făcu preotului semn să ia loc, iar bătrânul nu 
profită de vârsta lui ca să se aşeze nepoftit. Poate că, la urma 
urmei, nici nu era o întâlnire de stat jos. 

— Ce surpriză! Când oare aţi mai venit să mă vedeţi? 

Don Frantziscu nu fu deloc stânjenit de întrebare. Cu un gest 
lent îşi scoase căciuliţa de lână albastră de pe capul cărunt, 
neluând în seamă gestul de iritare al lui Nicola. 

— N-ai avut niciodată nevoie. 

— Ce vă face să credeţi că acum as avea? Dacă mama v-a 

» 9 

spus asta, v-a deranjat degeaba. 

— Nu-i nevoie să mi-o spună, preoţii fac lucrurile astea din 
proprie iniţiativă, e sarcina lor. 

— Sigur, şi ajung să ciugulească din durerea altora. Bună 
treabă, aşa o să ajungeţi cu siguranţă în paradis. Dar nu speraţi, 
don Frantzi, că doar pentru că-mi lipseşte un picior sunt acum 
în căutarea unei cârje. 

Bătrânul preot îşi amintea bine obrăznicia aceea, inteligenţa 
aceea care n-avea pace. Căută privirea tânărului pe care-1 avea 
în faţă, dând la o parte amintirea unui alt Nicola Bastiu, un 
băieţel ostil cu pantalonii scurţi şi genunchii juliţi pe cimentul 
din spatele bisericii. Se putea recunoaşte uşor acum rădăcina 
observând fructul pe care l-a dat. Oftă încet. 

— Am venit doar să vorbim, Nicola... 

— Să vorbiţi cu mine? Despre ce, despre sexul îngerilor? 



Despre cum să organizaţi sărbătoarea Magdalenei? Putem să 
vorbim despre orice, nu-i aşa? Oricum eu am vreme cu grămada. 

— Am venit să vorbim despre ceea ce ţi s-a întâmplat. 

Replica lui Nicola ţâşni dispreţuitoare ca o lovitură de bici: 

— Dumneata nu ştii nimic despre ce mi s-a întâmplat. 

— Greşeşti, la Soreni până şi câinii o ştiu, după cum se ştie că 
nechibzuinţa ta te-a costat un picior. 

— Bine, aşa cel puţin mai au un subiect în plus despre care 
să vorbească la cârciumă în afară de coarnele lor. Cât despre 
dumneata, dacă trebuie să-mi dai binecuvântarea, dă-mi-o si 
pleacă. Dacă am timp cu grămada, nu înseamnă că-1 am pentru 
dumneata. 

Preotul nu se mişcă, stătea în picioare lângă uşă, cu căciula în 
mână ca un cerşetor. Nicola îl privi aşteptând. 

— N-am venit să-ti dau binecuvântarea. Binecuvântările nu se 
impun nimănui. 

— Atunci de ce? Să mă blestemi nu e nevoie, 

vezi si dumneata. 

— Nu grăi cu păcat, viaţa ta nu e un blestem, chiar dacă-ţi 
lipseşte un picior. Despre asta aş vrea să vorbim... 

Ochii lui Nicola erau doi cărbuni aprinşi pe chipul palid şi 
furios, cum nici măcar maică-sa nu-1 văzuse vreodată în zilele 
acelea. 

— Dumneata ai vrea să-mi vorbeşte despre viaţa mea? Da’ ce 
ştii dumneata, părinte? Trăieşti oare ca un olog? zâmbi 
dispreţuitor, îndreptându-şi privirea spre preot. Sigur, şi 
dumneata eşti oarecum olog, sau cel puţin aşa ai promis că vei 
fi. Un lucru e să spui „sunt schilod din vocaţie", dar de fapt ceea 
ce nu se foloseşte e tot acolo, în caz că cineva îsi schimbă 
părerea - se înălţă puţin între perne şi pentru o clipă bătrânul 
preot fu mulţumit că Nicola nu putea să se ridice din pat. Eu 
însă nu pot să-mi schimb părerea. Iar dumneata, te asigur, 
habar n-ai despre ce vorbesc. 

Don Frantziscu nu-1 întrerupse nici măcar o dată, nici nu 



dădu vreun semn că ar fi dorit s-o facă. învăţase de mult că orice 
milogeală e bună pentru cine nu aşteaptă nimic, de altfel Nicola 
nu părea să aştepte altă reacţie la ceea ce fusese o clară invitaţie 
de a pleca. Se miră când bătrânul, în loc să plece, îi spuse: 

— Deci, dacă am înţeles bine, pe lângă a cerşi milă până când 
Dumnezeu îti lasă suflare să te lamentezi, ai luat hotărârea să-i 

9 

faci să se simtă vinovaţi pe toţi cei cărora le-au rămas două 
picioare. .., se scărpină el în cap cu un gest distrat, ca şi cum ar 
fi meditat. E normal, Nicola. Mulţi fac aşa, şi în general sunt cei 
care nu-şi găsesc alinarea în credinţă sau nu vor s-o găsească. 

— Don Frantziscu, nu merge mai departe, vocea lui Nicola era 
acum calmă, potolită. Nu profita de faptul că eşti musafir în casa 
tatălui meu. 

Preotul, continuând să-l privească ţintă pe tânărul din 
mijlocul patului, nu se tulbură la ameninţarea aceea destul de 
evidentă. Vorbi în continuare pe un ton răbdător, pronunţând 
clar cuvintele, ca şi cum s-ar fi adresat unui copil: 

— E scris că trebuie vorbit la momentul potrivit şi la cel 
nepotrivit, deci voi vorbi, iar după ce voi pleca, tu vei avea tot 
timpul să meditezi asupra durerii tale şi asupra semnificaţiei ei. 
O durere pe care, într-o oarecare măsură, nu uita asta, ai şi 
meritat-o, cauzând-o altora, dar pe care oricum nu ţi-e dat s-o 
schimbi, decât acceptând-o cum a făcut Isus Cristos, care a 
suferit pe cruce pe nedr... 

— Ieşi afară! 

Exclamaţia era un urlet de furie, căruia îi urmă imediat o 

9 7 

pernă, prea prost aruncată ca să-şi atingă ţinta. Nicola Bastiu îşi 
iesise din minţi. 

9 9 

— Linisteste-te, fiule... 

9 9 7 

— Nu-s fiul dumitale, sau cel puţin aşa sper, sutană umflată! 
Nu-s obligat să-ţi ascult tâmpeniile. Afară! Pleacă! 

Giannina Bastiu apăru o clipă mai târziu alarmată de 
strigătele fiului, exact la timp să-l vadă pe preot punându-şi 
liniştit calota pe cap. 



— Condu-1 pe don Duşcă, mamă. Se grăbeşte şi nu mai poate 
sta. 

Mama se prefăcu că nu venise din cauza zarvei, b/a chiar 
afişă o stânjenitoare poiiteţe. 

— Don Frantziscu, piecaţi deja, şi eu nici măcar nu v-am 
tratat cu ceva... 

— Nu-ţi face probleme Giannina, trebuie să merg ia siujbă în 
curând. 

Nicoia tăcu în timp ce bătrânui preot şi Giannina părăseau 
încăperea. Orice şi-ar fi spus în coridor, nu-şi dădu osteneaia să 
încerce să audă, închizând ochii în căutarea unui simuiacru de 
somn care să-i potoiească furia fie şi pentru o oră. 



Capitolul al zecelea 


Mâinile unse ale Gianninei Bastiu alunecau pe pielea flască a 
coapsei lui Nicola cu o regularitate hipnotică. în soarele călduţ 
de octombrie, curtea din spatele casei etala ultimele hortensii 
înflorite, în timp ce crizantemele îmbobocite de-a lungul zidului 
apăreau ca nişte drepte promisiuni ce trebuiau încă îndeplinite. 

Imediat după ce mânca, în ora cea mai caldă a zilei, un Nicola 
indiferent o lăsa pe mama lui să-i facă acel masaj medicinal, 
indispensabil pentru a evita escarele şi pentru a grăbi 
vindecarea. Lunile de convalescentă trecuseră mai bine de cum 
fusese prevăzut, şi sutura piciorului mutilat se cicatrizase fără 
complicaţii. Asemeni schimbării anotimpurilor, după primele 
săptămâni de furie oarbă şi atitudinea lui Nicola părea 
schimbată. Nu mai blestema, nu-i mai insulta pe cei care veneau 
să-l vadă şi avea tot mai puţine momente de furie în care arunca 
obiectele la întâmplare. Dar nu vorbea. Nu că ar fi devenit mut, 
numai că nu mai zicea nici un cuvânt care să nu fie 
indispensabil şi încetase brusc să mai reacţioneze la impulsurile 
înconjurătoare. Tatăl şi fratele lui îl ridicau în fiecare zi din pat, 
îl aşezau pe un scaun şi-l transportau afară, în curte, fără ca el 
să facă măcar efortul să se proptească în pământ cu piciorul 
sănătos. Doar atunci când venea Bonaria Urrai părea să iasă din 
amorţeala aceea nesănătoasă, îndreptând spre bătrâna 
croitoreasă ochii săi negri ca nişte stele stinse. în timpul acelor 
vizite părea mai puţin departe, dar nici nu devenea vorbăreţ. 
Bonaria mergea să-l vadă în fiecare zi, dar nu încercase 
niciodată să-l provoace la o discuţie, se limita să schimbe două 
vorbe cu Giannina privindu-1 din când în când. Maria o însoţea 
uneori, dacă era sigură că îl găseşte pe Andria în casă, dar evita 
să vorbească cu Nicola, tinută la distantă de o nemărturisită 

7 î 9 



repulsie pentru suferinţa aceea care nici măcar nu mai era 
durere. Se certase de câteva ori cu bătrâna ca să evite să 
meargă, pentru că nu reuşea să dea un sens acelor vizite forţate; 
pe de o parte, Nicola nu dădea prin nimic de înţeles că erau 
acceptate cu plăcere, pe de alta, Maria prefera să-şi petreacă 
după-amiezile acasă, cosând haine după tiparele care soseau la 
prăvălie în fiecare lună, sau să meargă acasă la doamna 
învăţătoare Luciana să-i ceară cu împrumut cărţi de citit seara, 
în după-amiaza aceea era clar că nu-i mersese bine: şedea lângă 
Bonaria fără să încerce prea mult să-şi ascundă proasta 
dispoziţie şi evitând hotărât să-şi îndrepte privirea spre delicata 
operaţiune pe care o făcea Giannina. 

— Vezi ce zi frumoasă, copilul meu... dar în curând va fi 
răcoare, vom merge să culegem strugurii şi vei putea să guşti 
vinul cel nou. 

Inexplicabil, dar Giannina Bastiu părea că renăscuse după 
operaţia fiului ei. Odată depăşită ruşinea iniţială, reorganizase 
treburile casei după noua exigenţă reprezentată de faptul că 
aveau un invalid de îngrijit şi pentru fiecare oră îşi atribuise o 
sarcină, fără să-i pese de lipsa gesturilor de mulţumire din 
partea fiului. Nici în după-amiaza aceea Nicola nu reacţionă 
când auzi vorbindu-se despre culesul strugurilor. Bonaria în 
schimb zâmbi şi continuă discuţia cu o aparentă curiozitate, în 
timp ce Giannina îşi ştergea mâinile pe o cârpă şi acoperea cu 
multă atenţie piciorul lui Nicola. 

— L-aţi dus deja pe Chicchinu să miroasă aerul din vie, sau şi 
anul ăsta, ca să aflaţi dacă sunt copţi strugurii, aşteptaţi să vi-i 
mănânce păsările? 

— L-au dus deja o dată, dar se pare că mai durează cel puţin 
două săptămâni. Sperând că timpul nu se schimbă... Maria, o să 
vii să ne ajuţi anul ăsta? 

Obligată să se distragă de la continua încercare de a se 
distrage, Maria nu dădu un răspuns concret, pentru că ideea de 
a lucra cot la cot cu surorile ei nu-i surâdea cine ştie ce. 



— Nu ştiu, tuşă Giannina, avem atâtea lucruri de făcut, avem 
comenzi pentru hainele de Crăciun... Mă tem că nici măcar dacă 
lucrez în fiecare zi, nu voi reuşi să termin, darămite dacă lipsesc 
- şi, în timp ce se ridica în picioare, se întoarse spre Nicola: Ba 
chiar mă gândesc să mă întorc acasă să lucrez. Mi-a făcut 
plăcere să te văd, Nicola. 

Nimic nu se schimbă în expresia lui Nicola, ca şi cum nici n-ar 
fi auzit-o luându-si rămas-bun. Maică-sa, cu un zâmbet 
stânjenit, încercă să repare lipsa aceea de politeţe. 

— Oh, şi lui, cu siguranţă! Dar e obosit... Se spune că uneori 
poţi fi mai obosit dacă nu faci nimic decât dacă lucrezi la câmp. 
Te conduc până la uşă, oricum trebuie să mă duc să fac cafeaua. 
Dar înainte de a pleca mai ia o prăjitură. Ştii că se numesc 
gueffus după numele unor cavaleri din Evul Mediu? Mi-a spus 
maică-ta că a citit undeva, dar nu-mi aduc aminte unde... 

Bonaria şi Nicola nu rămaseră singuri nici măcar zece minute, 
dar el le exploată pe toate până la ultimul. Imediat ce auzi 
închizându-se uşa, păru să se trezească din vraja 
impenetrabilităţii cu promptitudinea cuiva care nu aştepta decât 
momentul acela. 

— Ce-ai hotărât? bolborosi nerăbdător, în timp ce îi înşfăca 
braţul ca un naufragiat. 

Ea se eliberă cu fermitate din strânsoare, dar răspunsul pe 
care i-1 dădu era senin. 

— Nu e nimic de hotărât. Ceea ce-mi ceri nu se poate face. 

— Nu mai pot trăi aşa. Nu ţi-e milă când mă vezi în halul 
ăsta? 

în vocea lui Nicola vibra o notă de disperare, dar Bonaria nu 
se lăsă impresionată. 

— Am vorbit deja despre asta, Nicola. N-o voi face. 

Nicola se pregătise pentru rezistenţa asta cu aceeaşi grijă cu 
care altădată pregătise cursele pentru iepuri şi aracii pentru 
viţa-de-vie. Când ai destul timp, îţi organizezi până şi furia. De 
aceea Bonaria era sigură că de data asta nu va face nici o scenă. 



— Si totuşi asta faci, atunci când ti se cere. Eu nu-s la fel de 
important ca ceilalţi? 

— N-ai înţeles niciodată nimic despre viaţa ta, Nicola, cum ai 
putea să-nţelegi ceva despre a mea? E suficient să ştii că n-am 
să te ajut. 

Nicola suspină, ca şi cum s-ar fi resemnat, apoi schimbă 
registrul. 

— Ce-ai zice dacă aş vrea să mă însor cu Maria? întrebă sec, 
lăsând-o interzisă pentru o clipă. 

— Că Maria e cea care ar trebui să-ţi răspundă. Cum aş putea 
eu să hotărăsc vreodată asa ceva? 

Cu un gest anume, Nicola lăsă să cadă la pământ pătura de 
pe el. Sprijinindu-se cu mâinile de braţele scaunului, tânărul se 
aşeză în cea mai dreaptă poziţie de care era în stare. în 
încercarea aceea de a sta drept păru s-o sfideze pe Bonaria să-i 
privească ciotul piciorului atârnând, roşu încă de la operaţia pe 
care o suferise. 

— Uite-te la mine, tuşă, uită-te la piciorul meu: de ce să ne 
batem joc de adevăr? Maria nu s-ar mărita niciodată cu mine, 
nimeni nu s-ar mărita, pentru că sunt olog. Nu pot lucra, nu pot 
întreţine o familie, nu pot să fac nimic din ceea ce o femeie 
aşteaptă de la un bărbat. - Vocea, la început potolită, începu să 
fie din ce în ce mai încordată. - E ca şi cum aş fi mort deja. 

în lunile acelea corpul lui Nicola pierduse din greutate şi din 
tonus, dar structura era sănătoasă şi nici voinţa nu părea să fie 
altfel. Poate asta era adevărata problemă. Dacă i-ar fi fost frântă 
inima, s-ar fi resemnat să se suporte. în schimb, hotărârea lui 
avea ceva obsesiv, era aceeaşi pe care o punea întotdeauna în 
orice lucru. îi plăcea sau nu, Nicola Bastiu era unul dintre 
lucrurile cele mai vii pe care Bonaria le văzuse vreodată, chiar 
dacă nu asta îi spuse când îi căută din nou privirea. 

— Mama ta te consideră viu si te iubeşte asa cum se iubesc 
viii. 

— Mama găseşte motive de bucurie numai atunci când poate 



avea grijă de cineva. Nu-i vine să creadă că sunt din nou copil, 
dar ăsta nu e pentru mine un motiv să rămân pe lume. 

— Dacă s-ar întâmpla una ca asta ar muri, şi tatăl tău la fel. 

— O să moară oricum, şi după aceea cine se va ocupa de 
mine? O să mă spele la fund nevasta fratelui meu? Şi care femeie 
o să se mărite cu el ştiind că din moştenire face parte şi 
îngrijirea unui olog? 

Bonaria închise ochii. Dacă Giannina Bastiu ar fi intrat în 
momentul acela ar fi crezut că bătrâna aţipise la soare, plictisită 
de conversaţia mută a lui Nicola. Apoi dădu din cap şi deschise 
vigilentă ochii. 

— Nici dacă aş vrea n-aş putea face ce-mi ceri tu fără 
consimţământul familiei. 

Chipul lui Nicola se ilumină; i se păru că percepuse umbra 
înnegurată a unei posibilităţi. Abandonă obositoarea poziţie 
dreaptă pentru a se lăsa din nou pe scaun, fără să-i pese de 
pătura rămasă pe jos. Arătarea aceea impudică a ciotului, atât 
de nepotrivită cu refuzul pe care-1 arătase până acum pentru 
mutilarea sa, era o armă psihologică. Ar fi fost un minunat 
soldat Nicola, sau un ticălos cum puţini sunt. 

— Nici măcar n-as încerca să-l obţin, dar, dacă dumneata vrei, 
există un mod de a evita să-l cer. 

— Nu există, si chiar dacă ar exista nu l-as folosi - vocea 
Bonariei era hotărâtă, dar ochii îi erau întrebători, iar Nicola se 
simţi încurajat. 

— în noaptea de 1 noiembrie 12 . Când uşa rămâne deschisă 
pentru cina sufletelor, dumneata poţi intra şi ieşi fără grijă. 
Dimineaţa mă vor găsi mort în pat şi vor crede că s-a întâmplat o 
nenorocire. 

Bonaria se ridică brusc în picioare, luă pătura de jos, 
aplecându-se să i-o pună din nou pe picioare. Gestul acesta 
aproape intim îi permise lui Nicola s-o prindă de încheietura 

12 Noaptea Tuturor Sfinţilor, în Italia, după care urmează, pe 2 noiembrie, 
Ziua Morţilor. 



mâinii, de data aceasta cu o insinuantă delicateţe. Nu scoase un 
cuvânt, şi tăcerii aceleia Bonaria îi răspunse cu un murmur: 

— îmi ceri să mă compromit în faţa lui Dumnezeu şi în faţa 
oamenilor. Ti-ai pierdut minţile, Nicola! 

— N-am fost niciodată mai lucid ca acum. Poate că dumneata 
suporţi ideea de a mă vedea ca un vierme pentru tot restul vieţii, 
dar pe mine mă aşteaptă o greutate de trei ori mai mare. Dacă o 
să mă ajuţi, va fi considerată o moarte naturală. Dacă nu, găsesc 
eu o soluţie. 

în ciuda speranţei lui Nicola, până în momentul acela Bonaria 
Urrai nu luase în considerare nici măcar o clipă ipoteza de a da 
curs cererii lui. Cuvintele acelea însă fură cele care o făcură să 
şovăie pentru prima oară, pentru că le auzise cu mulţi ani în 
urmă, când în spatele colinei numite Mont e Mari mai existau 
încă o pădure şi o tinereţe de investit în promisiuni. 

Războiul, care avea să fie botezat mai târziu Cel Mare, îsi 
meritase adjectivul, ducând din Soreni trei contingente de 
recruţi în tranşeele de pe râul Piave şi tot nu fusese de ajuns. De 
pe front, împreună cu răniţii grav trimişi acasă, ajungeau veşti 
despre eroismul Brigăzii Sassari, şi Bonaria, care avea douăzeci 
de ani, trăise deja destul ca să ştie că substantivul „erou” era 
masculinul singular al cuvântului „văduve”. Cu toate acestea, îi 
plăcea să se imagineze mireasă, atunci când, întinsă pe iarba de 
sub pini, strângea la piept capul cârlionţat al lui Raffaele Zincu, 
inspirând cu nesaţ mirosurile pământului amestecat cu răşină. 

Raffaele nu era frumos în adevăratul sens al cuvântului, si 
totuşi la Soreni orice fată de măritat visa să-l ia de bărbat. 
Adevărul adevărat e că poate îl visau şi câteva femei care aveau 
deja un soţ, pentru că existau bărbaţi mai bogaţi şi mai înalţi, 
dar nici unul, la douăzeci de ani, nu avusese în priviri verdele 
acela inteligent şi ironic, care cerceta ochii celuilalt ca şi cum nu 
s-ar fi temut de preţul pe care trebuia să-l plătească. Raffaele 
avea buza inferioară moale ca a unei fete şi un temperament 



capricios şi senzual care aprindea obrajii numai când se vorbea 
despre el; Bonariei nu-i păsa că linia arogantă a maxilarului 
avertiza asupra însuşirilor nu cu totul inofensive ale capriciului. 
De când era copil lucra pe pământul lui Taniei Urrai împreună 
cu alte câteva zeci, culegând pepenii galbeni vara şi măslinele 
iarna, cu o energie care-i câştigase respectul stăpânului şi al 
tovarăşilor de muncă. Cine scutura măslinii împreună cu el 
termina ziua de lucru mai repede şi mai bine, şi deseori, la cină, 
bătrânul Urrai îi lăuda rezultatele, repetând că Raffaele era iute 
si la mână si la vorbă; Bonaria, care cunoştea si alte iutimi ale 
lui Raffaele, dădea din cap cu studiată moderaţie. Acolo unde 
tatăl ei număra butaşii de vie, ea număra pinii, şi în timp ce el 
visa oceane de spice aurii, ea avea câmpii de cârlionţi negri pe 
care uneori, sâmbăta după-masa, să-şi lase mâna să alerge, 
când tatăl ei era plecat şi nu exista război în stare să-i înlăture 
focul pe care Raffaele i-1 aprindea în vene. Vorbeau uneori ore 
întregi despre posibilitatea ca el să fie chemat pe front, dar în 
poveştile lui Raffaele exista întotdeauna un drum de întoarcere. 

— O să mă mai vrei dacă mă întorc ca Vincenzo Bellu? 

— Fără un braţ? Bineînţeles, pentru că o să fii făcut cavaler de 
Vittorio Veneto, iar eu o să devin cavaleriţă! - Bonaria răsese 
înfundat, atingându-i urechile cu o mângâiere distrată. 

— Nu glumesc. O să mă mai vrei schilod? Surd din cauza unei 
grenade sau fără picioare ca Luigi Barranca? 

— Eu te vreau înapoi oricum, numai mort nu. 

Răspunsul categoric al Bonariei nu-1 liniştise. 

Vocea lui Raffaele avea în acel moment un ton mai sumbru ca 
de obicei. 

— Poate tu poţi suporta ideea de a mă avea înapoi ca un 
vierme, dar eu aş prefera să mor de zece ori ca om viu, decât să 
trăiesc şi numai zece ani ca un mort. Dacă mi se întâmplă una 
ca asta, fac ca Barranca: mă omor. 

— Nici nu vreau să te aud spunând asta, Arrafiei... 

Bonaria nu cutezase să privească cerul în timp ce-i astupa 



gura cu mâna ca să-i înăbuşe cuvintele, în timp ce-i lua capul şi 
şi-l punea în poală. Privindu-1 în clipa aceea de pace îl vedea 
perfect, cum nu-1 văzuse niciodată înainte, vibrând de o 
asemenea vitalitate, că părea să nu-i fie de ajuns nici măcar 
trupul sănătos pe care-1 avea, intact în fiecare parte a lui. 

— N-o să te cheme, o să vezi, murmurase, ca pentru a alunga 
piaza rea. 

— Nu ştiu, dar dacă plec, tu roagă-te să mă întorc. Dacă mă 
întorc, am eu grijă de restul. 

Dar îl chemaseră, şi Bonaria a fost obligată să se roage vreme 
de treizeci şi cinci de ani, pentru că nimeni nu s-a întors la 
Soreni să spună că fiul lui Lizio Zincu a fost un erou în tranşee. 

Când Giannina Bastiu se întoarse în curte cu tava pe care se 
afla cafeaua aburindă, Nicola era singur la soare între trei 
scaune goale şi avea întipărit pe faţă un zâmbet ciudat. 



Capitolul al unsprezecelea 


Sufletele ne cunosc, sunt ale rudelor noastre, asa că nu ne vor 
face nici un rău, pentru că le-am gătit cina. La asta se gândea 
Andrea Bastiu, în timp ce se pregătea în camera lui pentru 
noaptea de 1 noiembrie. îşi scoase încălţările pe care le folosea la 
câmp, dar rămase îmbrăcat, căci nici prin cap nu-i trecea să se 
culce. Cu un an înainte maică-sa îl obosise intenţionat, 
punându-1 să culeagă toată ziua cartofi, iar seara adormise lără 
să vrea, pentru că-1 trădase corpul. Dar de data asta nu 
reuşiseră să-l păcălească, era treaz şi ar fi văzut sufletele 
mâncând şi luând tutunul tocat lăsat pe masă, unde dimineaţa 
se găseau impregnate urmele degetelor. Aşa va şti ce să-i 
răspundă Măriei când spune că sufletele nu merg să chinuie pe 
nimeni, că mila Domnului nostru Isus Cristos nu o permite. 
Dacă Domnul nostru Isus Cristos lăsase ca fratele lui să-şi 
piardă un picior, cum să nu le permită morţilor să mănânce doi 
culurgiones 13 ? 

Aşa că se aşezase în linişte pe un taburet de nuiele pe care-1 
folosea atunci când era copil şi ale cărui cuie îl înţepau în fund, 
rămânând în fata uşii întredeschise cu determinarea unei 
santinele la graniţă. După douăzeci de minute somnul îi dădea 
deja târcoale, dar Andria rămase ghemuit în spatele uşii 
întredeschise, hotărât să tină sub observaţie linia coridorului 

9 9 

care ducea de la intrare la masa încărcată aşteptând sufletele 
morţilor. Nicola îi spusese că în noaptea aceea umblă o mulţime 
de suflete, că anul trecut văzuse până şi sufletul lui Antoni 
Juliu, fratele mai mare al mamei, care venea pe stradă către casa 
lor. Antoni Juliu emigrase în Belgia şi de câte ori se întorcea nici 
măcar nu părea să fie acasă la el; privea în jur de parcă l-ar fi 

13 Paste făinoase umplute, tipice pentm bucătăria sardă. 



urmărit creditorii, iar negreala de cărbune de sub unghii nu i se 
curăţa niciodată. Nu era bucuros că pleacă, dar şi mai puţin că 
vine. Se spânzurase pe pământul familiei Gongius în a treia 
vară, speriindu-i pe arendaşii care-1 găsiseră atârnat de o 
creangă ca o pară putredă, cu limba scoasă, emigrat din el 
însusi către cine ştie unde. 

Poate că va veni chiar Antoni Juliu în noaptea aceea. Pe masă 
era pregătită anume farfuria cu păhărelul de tărie alături, 
pentru că-i plăcea ţuica, şi încă cum. Dacă n-ar fi venit să-l bea, 
a doua zi îl va bea taică-său înainte de masă, sau Nicola, care 
numai Dumnezeu ştie câtă nevoie avea. Dar nu putea fi sufletul 
lui Antoni Juliu făptură aceea care trecea pe coridor neagră ca 
un blestem, defilând prin faţa uşii lui Andria cu un fâsâit de 
fustă. Nu putea fi al unchiului său capul acela acoperit cu o 
basma neagră, pasul acela sigur de persoană care niciodată nu- 
şi părăsise patria de nevoie. 

Când Nicola zări făptura misterioasă intrând în casă, închise 
ochii neîncrezător, apăsat de diferenţa între credinţă şi adevăr. 
Aveau femei moarte în familia lor? Ar fi vrut să închidă imediat 
uşa camerei, împingând-o cu putere ca să se izbească frica de 
ea, dar sufletul era prea aproape şi şi-ar fi dat seama. Din 
fericire, apariţia se opri cu puţin înainte de camera sa, în fata 
uşii lui Nicola. Andria o văzu intrând, apoi trase încet aer în 
piept şi, într-o linişte pe care o spera perfectă, făcu primul lucru 
nechibzuit din viaţa lui ieşind din propria-i cameră pe coridor. 

într-o noapte ca aceea, a sufletelor, nu trăgeau clopotele. Putea 
să fie o oră oarecare si nimic nu s-ar fi schimbat. Pe străzi, în 
ciuda frigului, toate uşile caselor erau deschise, ca şi cum fiecare 
familie din Soreni ar fi fugit în grabă uitând să închidă uşa. 
Familiară acelei nopţi mai mult decât oricărei alteia din an, 
femeia înaltă care înainta pe stradă aproape ştergând zidurile 
avea pasul cuiva care ştie perfect unde trebuie să meargă. Se 
mişcă repede, înfăşurată intr-un şal negru, până ce faldurile 



fustei îşi încetară rotirea pe pragul casei familiei Bastiu. Femeia 
intră fără să facă zgomot, alunecând pe coridor mult prea repede 
pentru a lăsa în urmă amintirea ei pe străzi. Chiar şi în 
întunericul casei se mişca sigură, cu gesturile cuiva din familie, 
trecând pe lângă uşile camerelor până la ultima, despre care ştia 
că nu e închisă, aceea unde Nicola Bastiu, ametit de durere si de 

9 9 

aşteptare fusese furat de somn. 

Visa marea, Nicola, marea de când avea douăzeci de ani, 
singura pe care o văzuse vreodată. Cu opt ani în urmă intrase în 
apă până la piept, cu pantalonii suflecaţi, lăsându-se izbit de 
valurile grele de sare. Verişorii lui se împroşcau şi-şi aruncau 
lubeniţa ca şi cum ar fi fost pe fânul din spatele casei. El în 
schimb privea acolo unde se termină marea cu ochii larg 
deschişi şi, cu cât o privea mai mult, cu atât îi venea să meargă 
îndărăt spre mal, fără să alerge şi fără să se întoarcă, aşa cum 
faci când ai în fată anumiţi şerpi. în somn era ca si cum s-ar fi 
întors în acea a doua zi de Paşti, numai că nisipul de pe fundul 
mării era mult mai vâscos, era un monstru fără oase care nu-1 
lăsa să meargă. Dacă ar fi putut să moară aşa, înecat în apa 
viselor, ar fi fost mai bine pentru toţi. Deschise însă brusc ochii, 
zbătându-se schilod în aşternuturi. îi trebuiră câteva minute ca 

9 

să se dumirească cine şi ce era, pentru că să ieşi la suprafaţă 
din tine însuţi e cu atât mai greu, cu cât eşti cufundat mai 
adânc. Doar atunci percepu respiraţia făpturii slabe care întina 
aerul încăperii, stând nemişcată lângă peretele din faţa patului. 
Nicola nu fusese niciodată prea vorbăreţ, dar în momentul acela 
nici măcar tăcerea nu i se păru bună de rostit. 

— Ai venit... murmură răguşit şi palid. 

Ea se apropie de pat, răspunzând de abia atunci când fu atât 
de aproape, că lui Nicola i se păru că simte mirosul amar al 
bătrânilor. Când femeia vorbi, ştiu că e cu adevărat treaz. 

— Aşa cum am venit, pot să şi plec. Spune-mi că te-ai 
răzgândit şi am să ies de aici fără să mă întorc. Jur că n-o să 
mai vorbim niciodată despre asta, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat. 



Nicola răspunse prea repede, ca şi cum n-ar fi vrut să-şi dea 
timp de îndoială: 

— Nu m-am răzgândit. Sunt deja mort, şi dumneata ştii asta. 

Ea îi privi ochii, ţinându-şi capul în aşa fel încât să-l împiedice 

să facă acelaşi lucru. Văzu ceea ce nu căuta şi şopti cu o voce 
obosită: 

— Nu, Nicola, nu ştiu. Numai tu poţi să ştii. Eu am venit 
pregătită, dar roagă-te ca Domnul să facă să cadă asupra ta 
lucrul pe care mi-1 ceri şi care nu-i binecuvântat şi nici măcar 
necesar... 

— Pentru mine e necesar, spuse Nicola, acceptând blestemul 
cu o uşoară înclinare a capului. 

între timp bătrâna îşi desfăcea şalul pentru a-şi arăta mâinile 
în care ţinea strâns un mic recipient de lut cu gura largă. Când 
accabadora a ridicat capacul, din recipient s-a înălţat un firişor 
de fum. Nicola Bastiu primi mirosul acru, nu se aştepta să fie 
altfel, şi-l inspiră profund, murmurând cuvinte înăbuşite pe care 
bătrâna nu păru să le fi auzit. Bărbatul reţinu în plămâni fumul 
toxic, închizând ameţit ochii pentru ultima oară. Poate că 
dormea deja când perna îi fu apăsată pe faţă, pentru că nu 
tresări, nici nu se împotrivi. Sau poate că nu s-ar fi împotrivit în 
nici un fel, pentru că nu-i stătea în caracter să moară altfel decât 
trăise, fără să respire. 

Andria Bastiu, îngheţat de spaimă, văzu prin deschizătura uşii 
sufletul de femeie înveşmântat în negru vorbind cu fratele său, 
înainte de a se apleca spre el cu perna în mână. Nu vin să facă 
asta, sufletele. Sau poate că da. Şi de aceea spunea maică-sa că 
trebuie închisă uşa, închisă bine, pentru ca morţii să nu-ţi 
invidieze respiraţia, pentru că după aia vin şi, uite, ţi-o fură într- 
o pernă. Iar cina e o scuză pentru a-i distrage, nu pentru a le 
face plăcere. Mănâncă până când se face ziuă, în întunericul 
casei iau sosul de la culurgiones drept sânge şi carnea de 
purceluş de lapte drept coapse şi obraji roşii încă, şi, dacă nu le 



aduce nimeni aminte, nici nu bagă de seamă că în spatele altor 
uşi se află fiinţe vii întregi. în clipa aceea Andria ştiu că dacă ar 
fi rămas în viată n-ar mai fi atins niciodată un culurgione. 

Când sufletul de femeie se mişcă de lângă patul lui Nicola ca 
să-i pună la loc perna sub cap, Andria se retrase orbecăind pe 
coridor, mimând cu buzele fragmente răzleţe din Tatăl nostru, pe 
care nu-1 ştiuse niciodată prea bine. Reuşi doar din întâmplare 
să nu spargă tăcerea care îl protejase, ajungând să pună între el 
şi apariţie paravanul derizoriu al uşii de la camera lui. în gestul 
precaut de a o închide întrezări figura care se îndrepta cu 
repeziciune spre ieşire. O mătuşă, o bunică, sora mamei sale 
care se înecase, oricine ar fi fost, el nu mai voia s-o ştie acum, 
dar nu reuşi să-şi vadă îndeplinită dorinţa: fu suficientă o rază 
de lună intrată pe uşa larg deschisă pentru ca Andria Bastiu să 
recunoască în chipul brăzdat de lacrimi al femeii care parcurgea 
în grabă coridorul trăsăturile de neconfundat ale Bonariei Urrai. 
Apoi se făcu cu adevărat noapte. 



Capitolul al doisprezecelea 


Asemeni ochilor cucuvelei, există gânduri care nu suportă 
lumina plină. Nu pot să apară decât noaptea, când rolul lor, 
acelaşi cu al lunii, se dovedeşte necesar pentru a pune în 
mişcare valuri de simţire intr-un altunde invizibil al inimii. 
Bonaria Urrai avea tot felul de asemenea gânduri şi învăţase cu 
timpul să aibă grijă de ele, alegând răbdătoare nopţile în care să 
le lase să se nască. Nu plânsese prea mult când se întorsese 
acasă de la familia Bastiu ducând cu ea greutatea respiraţiei lui 
Nicola, dar fiecare din lacrimile acelea lăsase o nouă dâră pe 
chipul accabadorei însemnat deja de timp. Dacă în momentul 
acela ar fi răsărit soarele, Bonaria Urrai ar fi apărut cu mulţi ani 
mai bătrână decât era, si ea îsi simţea toti anii aceia, unul câte 
unul. Trecuseră decenii de când văzuse pentru prima oară 
acceptându-se o cerere de pace făcută pe patul de moarte, dar ar 
fi putut spune cu siguranţă că nici atunci, nici mai târziu nu 
simţise greutatea pe care o simţea acum apăsând-o ca o manta 
udă. 

îşi aducea bine aminte, nu împlinise încă cincisprezece ani 
când s-a întâmplat prima dată, în ziua în care, împreună cu 
femeile din familie, asistase o verişoară din partea tatălui să 
nască în casă; cele treisprezece ore de chin o costaseră mai mult 
pe mamă decât pe nou-născut, care oricum venise pe lume viu. 
Nici supa de pui, nici rugăciunile nu opriseră hemoragia, urmată 
de zile de agonie care stinseseră cu totul speranţa unei reveniri. 
Atunci încăperea fusese golită de orice obiect binecuvântat, de 
orice dar de bun augur şi de orice tablou cu subiect religios, 
astfel încât ceea ce ocrotise înainte lăuza să nu ajungă s-o lege 
de suferinţa fără leac. Când femeia însăsi ceruse îndurare, 

* 5 

celelalte intraseră în acţiune pentru ea cu o naturaleţe 



împărtăşită, în care gestul nelegitim putea părea acela de a nu 
face nimic. Nimeni nu-i dădu niciodată explicaţii, dar Bonaria n- 
avea nevoie de ele pentru a înţelege că suferinţa mamei fusese 
curmată în spiritul aceleiaşi raţiuni pentru care copilului îi 
fusese tăiat cordonul ombilical. 

în acea primă şi amară lecţie de viaţă, fiica lui Taniei Urrai 
învăţă legea nescrisă care spune că sunt blestemate numai 
moartea şi naşterea petrecute în singurătate, şi nu avea nici o 
importanţă că rolul ei fusese doar de a privi. La cincisprezece ani 
Bonaria era deja în stare să înţeleagă că să faci sau să vezi cum 
se fac anumite lucruri e la fel de vinovat, si niciodată de atunci 
nu s-a îndoit că n-ar fi în stare să facă distincţia între milostivire 

9 

si crimă. Niciodată, înainte de seara în care citise în ochii lui 
Nicola Bastiu hotărârea celui care caută cu disperare nu pacea, 
ci un complice. 

în noaptea aceea, în casa Bonariei Urrai nu veniră în vizită 
suflete, dar uşa rămase deschisă până în zori, când clopotele 
trăgând a mort treziră Soreni din moleşeala somnului. Maria o 
găsi pe bătrână aşezată, fixând cu privirea căminul stins, 
înfăşurată în şalul negru ca un păianjen prins în propria-i 
pânză. 

Când s-au dus să-i spună că era un mort în casa familiei 
Bastiu, don Frantziscu Pisu se gândi că se întâmplase ceva cu 
capul familiei. Se împrăştiase zvonul în tot satul că bătrânul 
Salvatore se perpelea de luni de zile din cauza nenorocirii 
întâmplate cu băiatul cel mare şi că, dacă se prefăcea fată de 
Nicola că totul va fi bine, în intimitatea îmbibată în alcool a 
prieteniilor sale celebra cu amar doliul fiului, mort pentru orice 
face cu putinţă viaţa demnă a unui bărbat. De altfel, de 
săptămâni întregi la mesele din crâşme şi pe pragul caselor, la 
asfinţit, nu se vorbise despre altceva. 

Altfel de argumente în afara celor fataliste nu-1 ajutaseră pe 
Salvatore să-şi imagineze un viitor acceptabil pentru fiul său, 



pentru că, dacă e adevărat că din coadă de câine nu faci sită de 
mătase, bătrânul Bastiu n-ar fi ştiut să vadă un blestem mai 
mare decât să trăieşti în prezent făcând să se vorbească despre 
tine la trecut. 

Ştiind cum stăteau lucrurile, când don Tzicu află că mortul 
era Nicola, se închină cu un gest aflat la jumătatea drumului 
între a-ţi face cruce şi a bate în lemn, şi mergând spre casa lor 
simţi apăsarea unei remuşcări tardive de a nu fi insistat 
suficient ca să-l facă pe tânărul Bastiu să considere situaţia în 
care se afla ca pe un mister al voinţei divine. Adevărul era că, 
deşi considera că jumătate din întâmplările vieţii, cel puţin, erau 
mistere ale voinţei divine, Frantziscu Pisu ştia foarte bine că 
cealaltă jumătate era rodul evident al prostiei omeneşti; iar ceea 
ce i se întâmplase lui Nicola Bastiu îşi găsea cu siguranţă o 
explicaţie mai exactă în a doua ipoteză. Faptul că nu ştia să 
mintă era cea mai evidentă dintre neputinţele lui Frantziscu 
Pisu, şi pentru un preot nu era nici pe departe un defect lipsit de 
importanţă. Sigur, dacă ar fi ştiut că Nicola va muri aşa, s-ar fi 
străduit să mintă mai mult, dar cine putea presupune că 
nefericitul acela va nemulţumi cerul până la a suferi nenorocirea 
unei morţi în somn? 

Până şi printre cei care au atât de puţină memorie încât să se 
creadă cu conştiinţa curată nu exista nimeni care să nu-si 
dorească iertarea de pe urmă a bunului tâlhar pe cruce, iar 
bătrânul preot, care avea însă o memorie destul de bună, 
intrând în casa familiei Bastiu îsi dedică un Tatăl nostru cu 
fervoarea autentică a unui descântec. 

Pe coridor se aflau numai rudele foarte apropiate, iar mortul 
nu fusese încă pregătit pentru a primi procesiunea 
condoleanţelor care în orele următoare avea să umple casa de 
ţipete şi plânsete: plutea în aer o uimire faţă de lucrul neîmplinit, 
intensificată de masa morţilor rămasă nestrânsă si vizibilă din 
coridor, care lăsa să se înţeleagă cât de nepregătită fusese familia 
aceea să primească moartea. Giannina, pradă unei dureroase 



imobilităţi, se afla în camera deschisă a lui Nicola si nici măcar 
nu se îmbrăcase în negru: când îl văzu pe preot intrând, îl 
întâmpină fără cea mai mică urmă din obişnuita-i politeţe şi 
continuă să stea tăcută lângă pat, ţinându-şi mâna în cea a 
fiului mort, rece, dar moale încă. Fu Salvatore Bastiu cel care-1 
primi, şi don Frantziscu îl văzu venindu-i în întâmpinare 
stânjenit şi palid; fără nimic din aroganţa care-1 caracteriza, 
părea un inocent care-şi primise sentinţa de condamnare. 

— Mulţumim că ati venit, don Frantziscu. De bună seamă 
Gianninei nu-i strică o vorbă bună în această nenorocire... 

Preotul aprobă şi, scoţându-şi calota, dădu să se apropie 
discret de femeia aflată lângă pat. Doar atunci când înaintă îşi 
dădu seama că în cameră se mai afla încă o persoană. în 
picioare, lângă coltul uşii, Andria Bastiu îţi ţinea mâinile 
încrucişate la spate, cu umerii lipiţi de perete şi privirea fixă pe 
patul în care zăcea trupul fratelui său. Băiatul făcu rigid un 
semn cu capul, fixându-1 pe preot cu privirea febrilă a unui 
insomniac. 

— Giannina... 

Don Frantziscu se adresă femeii cu delicateţe, iar ea îi 
răspunse ca la o întrebare. 

— Nu era rău Nicola, era un copil bun... 

— Ştiu, Giannina, ştiu... 

— Dati-i atunci binecuvântarea. Ca Domnul să-l ia asa cum e, 
că nu era rău copilul meu. 

în timp ce repeta cuvintele astea, Giannina Bastiu îşi pierdu 
ceva din calmul pe care-1 păstrase până în momentul acela, 
lăsând să-i curgă lacrimi fără gemete. Don Frantziscu îşi puse la 
gât omoforul violet şi folosi rugăciunea ca pe o formă de 
respectuoasă diversiune. în timp ce în numele Domnului preotul 
supunea trupul inert la ceea ce, în viaţă, Nicola n-ar fi acceptat 
niciodată, Andria ieşi brusc din încăpere, lăsându-şi mama să se 
consoleze cu latina ritmică a rugăciunilor. Aşteptă afară 
împreună cu tatăl său până când preotul ieşi, asistând în tăcere 



la conversaţia celor doi. 

— Se ştie ce s-a întâmplat? întrebă don Frantziscu. 

— Doctorul Mastinu a vorbit de un infarct. Mi se pare 
imposibil. Dacă fiului meu îi mai rămăsese ceva bun, aceea era 
inima... dădu neîncrezător din cap bătrânul Bastiu. 

— Dumnezeu nu culege fructele verzi, Salvatore. Toţi pleacă 
atunci când trebuie să plece. Fii tare. 

— Nu tăria lipseşte, don Frantziscu..., dar durerea e urâtă, 
până când n-o simţi, nu ştii ce e. 

— Consolaţi-vă la gândul că îi e mai bine acolo unde-i acum. 

La proferarea acelor clişee, preotul se întoarse spre Andria, 

care nu aprobase nici una din invitaţiile sale la resemnare. în 
spatele lui Salvatore, ca o umbră, băiatul părea să aştepte. 

— Acum, că ai rămas doar tu, trebuie să-ţi consolezi părinţii... 

— După ce mă voi consola eu, poate, răspunse Andria sec. 

Taică-său îl privi surprins de tonul acela, dar privirea pe care 

băiatul i-o aruncă îl împiedică să-i adreseze vreun reproş în ziua 
aceea, în care slobozenia limbii îşi putea găsi uşor justificare. 
Preotul încercă să insiste, dar Andria îşi îndreptase deja atenţia 
altundeva, cu privirea întoarsă spre cine trecea în clipa aceea 
pragul. întorcându-se şi urmărind traiectoria privirii băiatului, 
don Frantziscu Pisu recunoscu în noii sosiţi figura înaltă şi slabă 
a Bonariei Urrai şi pe aceea subţire a Măriei Listru, şi dintr- 
odată i se păru că nu existase nicicând un moment mai potrivit 
pentru a pune capăt prezenţei sale acolo. Maria îl salută cu 
căldură în timp ce pleca, Bonaria Urrai, în schimb, îi aruncă o 
privire scurtă, îndreptându-se spre mort şi spre mama acestuia 
ca să facă lucrul pentru care venise. 

Două ore mai târziu, când vizitele formale începeau să curgă, 
fiecare mai mult sau mai puţin oportună, trupul lui Nicola 
fusese aranjat să le primească bine întins pe pat, cu costumul 
cel nou pe care i-1 cususe tocmai Bonaria cu doi ani înainte 
pentru sărbătoarea Sfântului Iacob. Din pantalonii negri umpluţi 
cu grijă, piciorul amputat nu se distingea de celălalt, iar pe 



chipul lui Nicola bine bărbierit se citea o expresie atât de senină 
si de relaxată, încât Maria avu senzaţia ireală că lui în sfârsit îi 

9 9 9 

făceau plăcere vizitele. Nu fusese chemată nici o bocitoare de 
meserie pentru priveghi, dar oricum multe femei îmbrăcate în 
negru veneau gratis să plângă cu strigăte puternice, în timp ce 
bărbaţii aşteptau afară ca ostentaţia durerii să înceteze, înainte 
de a intra să prezinte familiei condoleanţele lor mai sobre. 

La Luve şi la Illamari, care aspirau amândouă să devină oraşe, 
se întâmpla tot mai des să nu se mai poarte doliu după mort şi 
tot mai frecvent familiile mai înstărite si mai culte renunţau la 
vizita de prezentare a condoleanţelor, dar la Soreni nimeni nu 
considera că ajunsese la o asemenea treaptă de civilizaţie încât 
să refuze solidaritatea consătenilor când murea un membru al 
familiei sau să nu se îmbrace în negru ca să-l onoreze. Pentru 
Maria, care se născuse când tatăl ei era deja mort, negrul era 
culoarea naturală a lucrurilor de fiecare zi. Cine se naşte orfan 
învaţă imediat să convieţuiască cu absentele, si, exact ca acele 
absente, ea îşi făcuse ideea că şi doliul trebuie să dureze pentru 
totdeauna. Numai după ce crescu începu să vadă că există soţii 
si fii ai unor bărbaţi morţi care-si schimbă hainele odată cu 

9 9 9 

schimbarea anotimpului. 

Cu mulţi ani înainte, într-o după-amiază cu soare, nu foarte 
diferită de cea de acum, când tuşa Bonaria începea s-o înveţe să 
coasă lucruşoare de fetiţă, îi ceruse explicaţii pentru schimbările 
acelea bruşte de garderobă. 

— Când se termină un doliu, tuşă? 

Bătrâna nici măcar nu ridicase privirea de pe şorţul pe care-1 
termina. 

— Ce întrebare e asta?! Când se termină durerea se termină si 

9 

doliul. 

— Deci doliul e pentru a arăta că există durere. .. comentase 
Maria, crezând că a înţeles, în timp ce conversaţia se pierdea în 
tăcerea lentă a acului si atei. 

9 

— Nu, Maria, nu la asta foloseşte doliul. Durerea e goală, 



doliul foloseşte ca s-o acoperi, nu s-o arăţi. O privise o clipă, 
apoi îi zâmbise. E strâmbă floarea pe care ai făcut-o, arată-mi... 

Pentru Maria cuvintele acelea fuseseră o dojană de neînţeles, 
dar amintirea lor revenise de multe ori în anii care au urmat, 
când i se întâmplase să vadă anumite priviri schimbându-se mai 
repede decât hainele şi paşii iuţi ai falsei pudori devenind dans 
cu mortul cald încă în casă. Dar în fata Gianninei Bastiu, care 
stătea ghemuită lângă fiu într-o rochie cu flori ţipătoare care nu 
avea nici măcar o pată de negru, Maria văzu cât se poate de clar 
că aceea era femeia cu cel mai negru doliu care plânsese 
vreodată un mort la Soreni, si înţelese în sfârsit ce voise să 
spună Bonaria atunci. Simţind nevoia să respire aer curat, îi 
făcu un semn tuşii, apoi ieşi afară, lăsând în urmă vocea 
femeilor care spuneau rozariul pentru mort ca pe un cântec de 
leagăn. 

Andria era acolo împreună cu bărbaţii şi, imediat cum o văzu, 
se desprinse de ei şi-i veni în întâmpinare. 

— Andri, ce nenorocire, nu ştiu ce să spun... 

— Atunci cel puţin tu nu spune nimic, că am auzit deja 
destule tâmpenii pe ziua de azi. 

Maria îşi privi prietenul, uimită de cuvintele acelea pline de 
furie, dar nu îndrăzni să comenteze. încercă să caute alt subiect 
despre care să vorbească, dar, negăsind nimic mai potrivit decât 
tăcerea, nu mai spuse nimic. Fu el cel care sparse gheaţa: 

— O să vii cu noi să culegem strugurii săptămâna viitoare? 

— Nu spune prostii, Andria. Fratele tău e mort şi, dacă n-o să- 
i culeagă prietenii, taică-tău o să lase ciorchinii să putrezească 
în vie. 

Maria era prea tulburată ca să mai fie şi diplomată. 

— Ultimul lucru pe care l-ar fi vrut Nicola era ăsta. 

în timp ce vorbea, Andria lovi uşor cu piciorul o piatră, 
trimitând-o direct în zidul din fată. 

9 9 

— Ar fi vrut multe lucruri Nicola... dar culesul strugurilor e o 
sărbătoare, si unde se tin sărbători când cineva a murit de 

7 9 9 



curând? - Maria încercă să tempereze refuzul cu perspectiva 
viitorului. - O să vă ajut anul viitor. 

— Anul viitor... murmură Andria din vârful buzelor privindu-şi 
cu încăpăţânare piciorul. 

Maria aşteptă în zadar ca el să-şi ridice ochii, dar n-o făcu. 
Nemişcat lângă zidul casei, privea în pământ ca şi cum ar fi 
pierdut ceva şi tremura uşor. Maria înţelese ce urma să se 
întâmple, pentru că ea şi Andria crescuseră împreună şi, deşi 
asta constituia o problemă considerabilă în relaţia lor, în 
anumite cazuri se dovedea util faptul că reuşea să vadă înaintea 
altora sau mai bine decât ei chiar si mici semnale ca acela. 

9 

— Să plecăm de aici, să mergem în curte, haide! 

Maria îl luă de braţ şi-l obligă să treacă rapid pe lângă casă, 
evitând cu grijă să se oprească în locul în care avea loc bocitul 
lui Nicola Bastiu. Ajunseră în curte la timp. Andria se sprijini cu 
o mână de zidul care înconjura casa şi aplecându-şi capul vomă, 
fără să aibă măcar grijă să-şi îndepărteze picioarele ca să nu-şi 
murdărească pantofii. Corpul îi fu scuturat ca de friguri de un 
număr de ori care Măriei i se păru infinit, şi doar atunci când 
nu-i mai rămase nici măcar fierea Andria îşi înălţă capul, 
închizând ochii congestionaţi de efort. Nu-i văzuse nimeni. 

— Te simţi mai bine? Du-te să te speli pe faţă la cişmea, hai! 

Andria nu-şi dădu osteneala să mintă spunând că se simţea 

mai bine, ci se apropie de vana de ciment în care se spălau rufele 
fără să discute, deschizând robinetul ca să dea ascultare. în 
timp ce-şi clătea faţa cu apa rece ca gheaţa îşi regăsi luciditatea, 
în fond, în toti anii aceia nu făcuse decât asta: să asculte de 

9 

Maria, să se supună Măriei, să-i dea dreptate Măriei. Şi fusese 
fericit s-o facă, pentru că Maria era inteligentă, şi era bună, şi 
nu-i ceruse niciodată să facă un lucru nepotrivit pentru el. Dacă 
Nicola ar fi avut o fată ca Maria alături, nu s-ar fi dus niciodată 
să dea foc ogorului lui Manuele Porresu şi acum n-ar fi zăcut în 
casă, rece ca o broască căreia îi cântau douăzeci de babe negre, 
în timp ce apa îi şiroia pe faţă, Andria ridică ochii s-o privească 



pe Maria, îmbrăcată şi ea în negru pentru ocazie, dar frumoasă 
ca si cum ar fi fost de culoarea muscatei sau albă ca o mireasă, 
în tot Soreniul nu exista pentru Andria o fată care să poată 
măcar semăna cu Maria la frumuseţe, iar fratele său o stiuse 
dintotdeauna, fără să fi trebuit să i-o mărturisească. „I-ai spus 
Măriei Urrai că te-ai îndrăgostit, sau trebuie să i-o scriu eu pe 
zidul casei?“ Andria nici măcar cu doi litri de ţuică daţi pe gât n- 
ar fi avut curajul să-i spună Măriei ce simţea, iar Nicola ştia asta 
foarte bine, dar n-a spus-o niciodată nimănui, pentru că avea 
problemele lui la care să se gândească, trebuia să meargă să dea 
foc unui ogor, se grăbea să-şi lase acolo piciorul, iar mai târziu şi 
dorinţa de a trăi şi, în cele din urmă, respiraţia într-o pernă, 
pentru că focul face asta, ba chiar mai mult, continuă să ardă şi 
după ce s-a stins, o ştii, Maria? Tu ai văzut vreodată cu adevărat 
cum arde focul? 

— Ce spui, Andri? 

Nici măcar nu-şi dăduse seama că vorbise cu glas tare, dar 
acum, dat fiind că o făcuse, nu vedea motivul pentru care să nu 
continue. După o noapte albă şi cu durerea care-i strângea 
stomacul ca intr-un cleşte, adăugă murmurând: 

— Maria, vrei să fii soţia mea? 

Ea îl privi cum se privesc nişte rufe întinse care nu se mai 
usucă. Cu un gest practic îi întinse prosopul. 

— Dacă n-as fi văzut acum un minut ce aveai în stomac, as 
jura că eşti beat, Andria. Şterge-te! 

— Nu-s beat, n-am fost niciodată mai treaz ca acum... 
bolborosi el, luând prosopul. Când îşi scoase faţa din pânză, o 
privi din nou şi îşi făcu curaj: O să te măriţi cu mine? 

— Dacă vorbeşti serios, răspunsul e nu. Nu m-aş mărita cu 
tine din acelaşi motiv pentru care nu m-aş mărita cu sora mea 
Regina. 

Era clar că nu-1 lua în serios, dar si asta îi era familiar lui 
Andria. Sâcâitor de familiar. 

— Nu crezi o vorbă din ce-ţi spun. Te porţi cu mine de parcă 



n-aş înţelege nimic. 

— Cum vrei să mă port cu tine, dacă mă ceri de soţie în faţa 
vomei tale, în timp ce fratele tău zace mort în casă? 

în orice alt moment, Andria ar fi recunoscut că logica Măriei 
era perfectă, dar, dacă ar fi fost în stare să urmeze vreo logică, ar 
fi tăcut pur şi simplu din gură. Dar n-o făcu. 

— Şi dacă te întreb din nou mâine, când fratele meu e în 
pământ, o să-mi răspunzi, sau nu? 

Maria începu să înţeleagă că Andria nu glumea deloc. Se albi 
la faţă, dar trase de timp. 

— Nu cred că e cazul să vorbim acum... 

Andria, care o cunoştea tot atât de bine pe cât îl cunoştea ea 
pe el, îşi dădu seama că e un tertip pentru a abate discuţia, pe 
care îl folosise de atâtea ori în văzul lui, şi râse amar, pentru că 
însemna deja un răspuns. 

— Am înţeles. Şi sunt pur şi simplu un idiot. Tu mă vezi cu 
adevărat cum o vezi pe sora ta, ca pe unul care nici măcar nu e 
un bărbat... 

— Spui o prostie după alta, Andria, nu te-am auzit niciodată 
bătând câmpii în halul ăsta... 

— în schimb, eu n-am înţeles niciodată mai bine ca acum cum 
stau lucrurile. Tu eşti cea care nu înţelege, n-ai înţeles niciodată 
ce simt pentru tine. 

Maria se simţea foarte stânjenită. Suferinţa prietenului ei era 
evidentă şi ar fi făcut orice alt lucru i-ar fi cerut el ca să-l ajute 
să o depăşească, chiar şi să mintă. Dar nu pentru aşa ceva. 

— Când te-am lăsat vreodată să crezi că te iubesc? 

Andria îşi coborî privirea pe pantofii stropiţi cu vomă. 

— Pentru că eu n-am studiat? Pentru că m-am oprit după 
şcoala elementară? 

— Nu, n-are nici o legătură. 

— Ba are, după părerea mea. Doamna învăţătoare Luciana ţi-a 
spus întotdeauna că eşti inteligentă, că vei ajunge departe, că 
meritai o mulţime de lucruri... 



— Andria, sunt o croitoreasă. N-o să mă mărit cu prinţul de 
Wales. Eu merit tot atât cât meriţi tu. 

9 

— Atunci de ce nu mă vrei? 

— Pentru că nu te iubesc. M-am considerat întotdeauna sora 
ta. 

— Eu aveam deja un frate! urlă el cu furie. Apoi adăugă cu 
răutate: Şi Bonaria Urrai mi l-a omorât. 

Maria îl privi uluită şi i se păru că Andria, cu fata răvăşită şi 
ochii roşii, îşi ieşise din minţi. Din consideraţie pentru el, îşi 
întoarse ochii în altă parte, ca şi cum n-ar fi vrut să rişte să-i 
rămână în memorie în halul ăla. 

— Andri, nu ştii ce spui, murmură luând prosopul şi 
împăturindu-1. 

— Ba ştiu. Ea l-a omorât. 

în insistenţa aceea exista ceva ce nu putea fi ignorat, ceva ce o 
enervă. Maria lăsă orice scrupul deoparte şi îl privi din nou, cu o 
duritate crescândă ce i se simţea si în voce. 

9 9 

— Termină! Faptul că nu te simţi bine nu-ţi dă dreptul să fii 
lipsit de respect. 

Ii întoarse spatele ca să intre în casă, dar el n-avea nici o 
intenţie să-i lase victoria unui reproş ca ultim cuvânt. O ajunse 
din urmă şi, cu un gest brusc, o apucă de braţ. 

— Lasă-mă-n pace! Puţi a vomă. 

— Nu, până nu mă asculţi. întreab-o pe tuşa Bonaria unde-a 
fost azi-noapte, insinuă cu o privire sticloasă, apropiindu-şi faţa 
de a ei. 

— Să doarmă, ca noi toţi, replică Maria sec. 

— O, nu, drăguţo! Nu noi toţi. Eu eram treaz şi am văzut ce-a 
făcut. A venit aici şi l-a omorât pe fratele meu apăsându-i o 
pernă pe faţă. 

Maria îi întoarse privirea cu o răceală pe care Andria n-o 
văzuse niciodată şi care-1 făcu să se simtă un mizerabil. în clipa 
aceea ar fi vrut să dea timpul înapoi şi să-şi înghită fiecare 
cuvânt, unul câte unul. 



— A venit aici? întrebă Maria rar. 

Andria îi lăsă imediat braţul şi se retrase un pas, apoi încă 
unul. 

— Nu, n-a venit aici... Scuză-mă. Nu ştiu ce vorbesc, se bâlbâi, 
încercând să-i ocolească privirea. 

Negarea aceea o alarmă pe Maria mai mult decât o confirmare, 
înfruntă distanţa pe care el o crea, atacându-1. 

— Spune-mi ce ai văzut. 

Era un ordin, şi în clipa aceea Andria înţelese că depăşise 
momentul din care nu mai era posibil să se întoarcă înapoi ca să 
pună lucrurile la punct. Strivit de uşurinţa lui, se lăsă să 
alunece la pământ şi povesti printre lacrimi totul despre noaptea 
care de abia se terminase; în timp ce Maria îi asculta 
neîncrezătoare vorbele, nici unul din ei nu simţi cum în casa 
aceea se consuma în spaţii diferite plânsul funebru nu pentru 
una, ci pentru trei pierderi: respiraţia lui Nicola, inocenţa lui 
Andria si încrederea Măriei Listru în Bonaria Urrai. 

Tulburată de destăinuirile acelea lipsite de sens, Maria părăsi 
casa familiei Bastiu fără să dea explicaţii, lăsându-1 pe Andria în 
curte plângând în hohote, în vreme ce rudele îndurerate îl 
credeau distrus de moartea fratelui său. 



Capitolul al treisprezecelea 


Deşi era prinsă în ritualul colectiv al doliului, graba cu care 
Maria părăsise casa familiei Bastiu nu trecu neobservată de 
către Bonaria Urrai, care intuise doar pe jumătate motivul acelei 
necuviinţe. Dar bătrâna nu-şi putea permite luxul de a acţiona 
din impuls într-o zi ca aceea, iar Nicola Bastiu merita tot 
respectul ei până în fundul pământului unde urmau să-l aşeze. 
Pentru ea n-ar fi existat alte momente în afara aceluia ca să 
onoreze promisiunile secrete pe care i le făcuse, în schimb pe 
Maria ar fi găsit-o acasă şi când s-ar fi întors. Aşa gândi 
croitoreasa din Soreni, în timp ce rămânea lângă Giannina şi 
Salvatore Bastiu ca ruda pe care o consideraseră dintotdeauna, 
să cânte Requiescat împreună cu cei prezenţi, ca şi cum pentru 
ea ar fi fost vorba de un mort ca toti ceilalţi, doar cu un nume 
diferit. 

Chipul lui Nicola, destins în seninătatea artificială a celui care 
nu mai are nimic de cerut, părea în sfârşit cu adevărat calm, dar 
iluzia aceea optică nu era suficientă ca să potolească tumultul de 
incertitudini din sufletul Bonariei Urrai. Bătrâna era însă mult 
prea obişnuită să păstreze o anumită rezervă ca să lase să se 
întrevadă altceva decât ceea ce se aştepta de la ea, aşa că 
rămase sobră lângă sicriu, aşa cum făcuse întotdeauna de-a 
lungul anilor, ajutându-i pe părinţii mortului în efortul lor de a 
pescui dintre amintiri multele momente fericite pentru a restitui 
un Nicola sănătos şi zâmbitor, în întregime respectabil în trup şi 
suflet. în jurul sicriului, câteva ore în şir, se perindară vocile 
femeilor şi ale bărbaţilor, conform unei liturghii care alterna 
plânsul, rugăciunea şi amintirea solemnă. Nici un pasaj nu 
putea fi sărit, pentru că acel ritual îi era indispensabil 
comunităţii pentru a recompune fractura dintre prezenţe şi 



absenţe. în gestul de a împiedica negarea durerii fiecăruia, chiar 
si cea mai controversată dintre morţi se reconcilia cu naturalul 

9 9 

tragism al lucrurilor din fiecare viaţă. De aceea, după ce preotul, 
care spusese predica despre comuniunea sfinţilor, plecase, 
femeile şi bărbaţii din Soreni se reuneau pentru a celebra 
împreună comuniunea păcătoşilor, dezlegând rudele 
supravieţuitoare de vina unei dureri unice pe lume. Pentru 
rezolvarea celorlalte probleme era timp. 

Există lucruri care se fac si lucruri care nu se fac, si Maria 
cunoştea bine diferenţa. Nu era vorba despre corect sau greşit, 
pentru că în lumea în care crescuse categoriile acelea nu-şi aflau 
locul. La Soreni cuvântului „justiţie 11 i se acorda un spaţiu 
identic cu cel al unor teribile blesteme, şi era pronunţat doar 
când trebuiau evocate oarbele persecuţii la care fusese supus 
cineva. Pentru lumea din Soreni justiţia te-ar fi putut eventual 
urmări, iar dacă te-ar fi prins, te-ar fi jupuit ca pe un porc sau 
te-ar fi răstignit ca pe un crist, te-ar fi futut în joacă, cum fac 
bărbaţii când se comportă ca animalele, te-ar fi descoperit 
oriunde te-ai fi ascuns şi cu siguranţă nu ţi-ar fi uitat niciodată 
numele, nici pe al cui ieşise din tine; dar toate astea nu aveau 
nici o legătură cu lucrurile care se fac şi lucrurile care nu se fac. 

în timp ce tăia ceapa fin de tot, Maria se gândea obsesiv la 
diferenţa aceea, pregătind felurile pentru cină cu aceeaşi 
hipnotică încetineală cu care încerca să-şi facă ordine în 
gânduri. Vorbele lui Andria fuseseră nebune asemeni sclipirii din 
privirea sa în timp ce le spunea, iar pentru Maria nu aveau nici 
un sens; şi totuşi, puse lângă anumite amintiri, începeau să aibă 
un sens. în timp ce tăia roşiile cubuleţe, revedea figura bătrânei 
croitorese ghemuită lângă cuptor chiar în dimineaţa acelei zile, 
îmbrăcată şi pieptănată fără cusur, ca şi cum de-abia ar fi intrat 
sau ar fi ştiut deja că va avea un motiv să iasă. Maria încetase de 
multă vreme să-şi mai pună întrebări asupra misterioaselor 
ieşiri nocturne ale bătrânei mame adoptive, dar acum uitarea 



aceea îi venea în minte ca un elastic de praştie şi era suficientă 
ca să-i trezească bănuiala că Bonaria Urrai are ceva grav de 
ascuns. Era pentru prima oară când se întâmpla, şi Maria nu 
ştia cum să ia bănuiala asta, atât era de nepotrivită cu 
încrederea ce o lega de femeia care o luase de fiică. Era de 
neconceput că fusese minţită, pentru că sunt lucruri care se fac 
şi lucruri care nu se fac, se gândea, în timp ce lăsa să cadă în 
uleiul sfârâitor celelalte legume tăiate mărunt. Lingura de lemn 
agita în sos mirosuri şi amintiri, şi mestecând încet Maria se 
lăsă pătrunsă de amândouă, aducând în amintire o după-amiază 
petrecută cu mulţi ani înainte, la câteva luni după ce devenise 

fiica de suflet a tuşii Bonaria. 

» 

Nu se lecuise încă de viciul de a fura mici lucruri de care nu 
avea nevoie, dar pe care şi le dorea. II adusese cu ea din casa 
Annei Teresa Listru si câtăva vreme continuase să-i tină 

9 9 

companie, ocolind, ori de câte ori putea s-o facă, faptul că 
trebuia să ceară voie. Uneori era un fruct, o bucată de pâine, 
alteori o jucărie sau o bucată de stofa colorată pusă deoparte 
pentru vreo aplică; dacă i se părea că n-o vede nimeni, Maria lua 
şi ascundea obiectul, incapabilă să despartă dorinţa de 
subterfugiu. Bonaria Urrai îşi dăduse repede seama, asta şi 
pentru că micile lipsuri se repetau cu o oarecare frecvenţă. Dar 
în după-amiaza aceea fu ultima oară când se întâmplă, iar Maria 
şi-o amintea cât se poate de bine. 

Era la sfârşitul lui octombrie, când se pregăteau prăjituri, şi 
pe masa din bucătărie fuseseră lăsate ingredientele pentru 
pabassinos 14 de ziua morţilor: coajă de portocală, seminţe de 
fenel, migdale tăiate feliuţe şi un borcan de saba 15 din nopal, 
închisă la culoare şi vâscoasă ca o cremă de caramel, cu gust 
dulce încărcat de parfumuri florale, care urma să lege aluatul ca 
un mortar aromat. Fiecare ingredient se afla în punga sa, în 

14 Prăjitură tipică sardă cu fructe confiate şi migdale. 

15 Nectar făcut de obicei din fructe, fiert până devine foarte gros. 



afară de stafide, care fuseseră puse la muiat într-un castron cu 
apă de flori de portocal. Bonaria îşi dăduse seama în ultima 
clipă că-i lipsea făina grişată, indispensabilă pentru ca 
prăjiturile să nu se prindă la copt. înainte de a ieşi nu-i 
interzisese explicit să pună mâna pe lucrurile aflate pe masă, 
dar Maria nu se îndoise nici o clipă că încălca un ordin atunci 
când luase doi pumni de migdale şi fugise în camera ei să le 
ascundă într-un sertar. Când se întorsese cu făina, Bonaria 
băgase de seamă că din grămada de migdale lipsea jumătate, iar 
Maria, aşezată pe podea, se juca cu o expresie cât se poate de 
inocentă. Bonaria se apropie de ea şi primele vorbe pe care le 
spuse nu acuzau. 

— Lipsesc migdale. 

Maria ridică privirea în sus şi o privi pe tuşă cu un aer 
nedumerit. Putea să fie deja un răspuns, dar Bonaria nu avea 
intenţia să se mulţumească. 

— Le-ai luat tu? 

— Nu. 

Palma sosi, precisă şi violentă, lovind-o pe Maria peste obrazul 
stâng şi lăsându-i un semn roşu. Neîncrezătoare, cu pupilele 
dilatate din cauza surprizei, fetiţa o privi pe bătrână cu gura 
deschisă, uitând să plângă. 

— Ridică-te, spuse Bonaria cu voce gravă. Maria se ridică 
încet, cu ochii în pământ ca să ascundă marea ruşine care-i 
înflorea pe chip împreună cu roşeaţa palmei încasate. Bonaria o 
apucă de braţ, târând-o fără prea multă delicateţe spre camera 
ei. închise uşa răsucind de două ori cheia în broască şi, după ce 
se asigură că era bine încuiată, bătrâna se duse să facă 
prăjituri, fără să mai scoată o vorbă. Maria rămase închisă în 
cameră până la ora cinei şi făcu tot felul de lucruri ca să uite ce 
se întâmplase: la început plânse în tăcere, apoi încercă să-şi 
petreacă timpul cu jucăriile, prefăcându-se că nu s-a întâmplat 
nimic şi în cele din urmă se întinse pe pat, epuizată în 
dezamăgirea ei, şi chiar adormi. Dar când uşa se deschise din 



nou era trează şi se aşeză pe pat aşteptând. Bonaria se apropie, 
luă de lângă perete scaunul şi se aşeză exact în fata ei. 

— Ai înţeles de ce ţi-am dat o palmă? 

Maria se aştepta la întrebarea aceea şi dădu din cap 
înrosindu-se din nou de ruşine. 

— De ce? 

— Pentru că am furat migdalele. 

— Nu. 

Negaţia categorică a Bonariei o surprinse, demontând 
interpretarea pe care ea o dăduse faptelor. Nu spuse nimic, 
fixând-o pe bătrână cu o privire uimită. 

— Ti-am dat o palmă pentru că mi-ai spus o minciună. 
Migdalele se pot cumpăra din nou, dar pentru minciună nu 
există leac. De câte ori deschizi gura să vorbeşti, adu-ţi aminte 
că Dumnezeu a creat lumea cu vorba. 

La şase ani nimeni nu e prea tare în teologie, aşa că Maria nu 
găsi o replică potrivită pentru sensul acelei fraze, prea mare 
pentru ea ca să o înţeleagă pe deplin. Dar partea pe care o 
înţelese fu mai mult decât suficientă pentru a se judeca pe sine 
însăşi şi, în timp ce, cu buzele strânse, încerca să aprobe, 
Bonaria se întinse s-o îmbrăţişeze fără s-o strângă, ca pe o 
gogoaşă de mătase cu un vierme înăuntru. La finalul acelei 
reconcilieri, rămasă unică în felul ei, Maria ieşi din cameră 
ţinând-o pe bătrână de mână şi găsi casa invadată de parfumul 
intens al prăjiturilor coapte deja, puse la uscat pe un grătar, ca 
nişte mici cărămizi închise la culoare. Ani de zile asociase 
parfumul de pabassinos abia scoşi din cuptor cu amintirea aceea, 
si fără să-si dea seama încetă să mai simtă dorinţa de a fura 

» 9 9 

lucruri care-i aparţineau în mod evident, pentru că, odată 
înţeleasă evidenţa aceea, nu mai exista nimeni căruia să-i spună 
minciuni. 

Maria Listru zâmbi amintindu-şi de ea însăşi şi adăugă apă în 
cratiţa în care roşiile se topiseră intr-un sos dens şi aromat. 



Orice se întâmplase în noaptea aceea, orice credea Andrîa că 
văzuse, până când termină sosul Maria se convinse că femeia 
care o învăţase să se spele pe mâini înainte de a vorbi nu putea 
s-o fi înşelat în nici un fel, cu atât mai puţin în felul acela. Există 
lucruri care se fac şi lucruri care nu se fac, se gândi; şi lucrurile 
care se fac se fac aşa, îşi spuse, în timp ce gusta sosul ca să 
vadă dacă mai trebuie sare. 

Maria se înşela, dar nu ştiu cât anume până seara, când 
Bonaria intră în casă la finalul uneia dintre cele mai grele zile 
din viaţa ei. N-o aşteptase să mănânce împreună, pentru că la 
naşteri şi la morţi ştii când pleci de acasă, însă nu ştii niciodată 
când te întorci, dar oala cu apă aştepta pe sobă, iar sosul nu-şi 
pierduse încă toată prospeţimea. Maria citea, cum făcea deseori 
după cină, iar Bonaria era prea distrusă ca să-şi dea seama 
imediat că în atitudinea ei era ceva nefiresc. 

— De ce ai plecat? Te-ai certat cu Andrîa? 

Când era sigură că ştie deja răspunsul pe care-1 aştepta, 
pornea de la o întrebare directă. 

— Da. 

Maria o privi cu o expresie calmă, urmărindu-i cu privirea 
umerii obosiţi şi aplecaţi, chipul brăzdat şi fusta neagră şifonată 
de cât stătuse pe scaun. I se păru bătrână, în sensul obişnuit pe 
care oamenii îl dau cuvântului, aproape de sfârşit, asemenea 
promisiunilor menţinute. 

— Ti se părea momentul potrivit, cu fratele mort în casă? în 
loc să-l consolezi... 

— Am făcut-o. 

— Nu prea-mi vine să cred. Ai plecat. 

Cel puţin dacă n-ar fi fost atât de insistentă. Dacă n-ar fi 
strâns-o cu uşa să dea cu orice chip o explicaţie, poate Maria n- 
ar fi încetat să creadă că era un moment bun pentru a tăcea. 
Lipsa de respect de care o acuza Bonaria o făcu să răspundă pe 
acelaşi ton, împingând discuţia spre ape mai nesigure. 



— Dacă rămâneam era mai rău. Spunea nişte lucruri care nu 
se puteau asculta. 

— Rudele mortului spun întotdeauna aceleaşi lucruri. Ce voia, 
să moară si el? Se simţea vinovat de moartea lui Nicola? 

Maria închise cartea fără grija de a pune un semn. Când 
vorbi, tonul ei fu în mod deliberat inexpresiv. 

— Nu, nu se simţea vinovat. Dădea, în schimb, vina pe 
dumneata. 

Bonaria stătea deja nemişcată şi expresia chipului ei nu se 
schimbă câtuşi de puţin. 

— Pe mine? Şi de ce, mă rog? 

— Zice că te-a văzut azi-noapte intrând în camera lui Nicola şi 
sufocându-1 cu o pernă. 

Spus aşa, dacă n-ar fi fost vorba de Nicola, ar fi sunat chiar 
amuzant, iar Maria, transformând acuzaţia într-o frază fără 
imperative, îi văzu toată lipsa de fundament logic. Reconstrucţia 
nu părea să aibă nici un sens. Şi totuşi Bonaria nu râse. 

— Ti-a spus asta? 

— Da, chiar aşa a spus, dar după aceea a vomat şi a spus că 
inventase totul. 

Bonaria Urrai se aşeză aproape de cămin, netezindu-şi cu 
grijă cutele fustei în jurul trupului, ca petalele unei flori negre. 
Discuţia era terminată, şi totuşi Maria simţi nevoia să adauge: 

— îşi ieşise complet din minţi, nu gândea normal... 

Bătrâna îşi întoarse faţa spre cămin, ascunzându-şi expresia 
ochilor intr-un gest de apărare atât de neobişnuit la ea, încât 
Maria, fără să ştie prea bine de ce, simţi cum creşte în ea umbra 
lungă a bănuielii. întrebarea îi ieşi de pe buze în şoaptă. 

— Unde ai fost azi-noapte? 

Tăcerea fu răspunsul, şi Bonaria nu consideră necesar s-o 
spargă. Rămase cu ochii spre cămin, fixaţi pe funinginea 
lemnelor consumate de o iarnă mai lungă decât de obicei. Pentru 
Maria fu ca o lungă explicaţie. Cu o mişcare bruscă se ridică, 
aşeză cartea pe masa pregătită pentru o singură persoană şi se 



apropie de bătrâna ghemuită în aceeaşi poziţie în care o 
surprinsese dimineaţa. 

— Ai ieşit, ştiu. Unde ai fost? 

Bonaria îşi ridică faţa înfruntându-i privirea fără să răspundă, 
în ochii aceia goi, Maria zări urma a ceva de care nici măcar nu 
ştia că trebuie să se teamă si se clătină. 

9 9 

— Nu se poate. 

— Maria... 

— Ai făcut-o... Ai fost cu adevărat la Nicola azi- 
noapte... - vorbele fetei nici măcar nu mai erau întrebări. 

— El mi-a cerut-o. 

Răspunsul păru fără rost în faţa expresiei răvăşite a Măriei. 

— Nu se poate... 

Bonaria se ridică oftând. Ştiuse întotdeauna că va veni 
momentul acela, dar cu siguranţă nu era aşa cum şi-l 
imaginase. 

— Ce nu se poate? Că mi-a cerut-o el, sau că eu am făcut-o? 
Ai ochi să vezi şi nu te-ai născut proastă, Maria. îl cunoşteai pe 
Nicola şi mă cunoşti şi pe mine. 

La auzul acestor cuvinte, Maria clătină cu putere din cap. 

— Nu, nu te cunosc. Persoana pe care o cunosc eu nu intră 
noaptea în casele oamenilor să sufoce ologii cu perna... 

Brutalitatea descrierii contrasta izbitor cu şoapta fetei, slabă 
ca o flăcăruie. încetul cu încetul, odată cu bănuiala care devenea 
tot mai puternică, se înmulţeau pe buzele ei şi implicaţiile 
obscene ale adevărului. 

— Giannina ştie? Salvatore Bastiu ştie? 

9 9 

— N-are importanţă. 

Bonaria ştia că minte, si totuşi o făcea. 

— Nu e important ca părinţii să ştie că fiul lor a murit în 
mâinile dumitale? 

— El a vrut să fie aşa, şi eu i-am promis. 

— Şi de ce a trebuit Nicola să-ti ceară tocmai dumitale un 
asemenea lucru? 



Bătrâna Urrai tăcu privind-o pe Maria drept în ochi. Nu 
existau cuvinte de răspuns la întrebarea aceea, iar dacă existau 
ea nu le cunoştea. Dar în mintea Măriei adevărul îşi făcu pe 
neaşteptate loc cât se poate de limpede, iar în momentul exact în 
care îl înţelese, fiica Annei Teresa Listru si a lui Sisinnio Listru 
ştiu exact cine era femeia care stătea în faţa ei. Deschise gura 
pentru a da glas tulburării într-o imprecaţie, dar nu-i ieşi altceva 
decât un gâfâit de femeie care naşte, hohotul fără lacrimi al unui 
animal gâtuit. îşi duse mâna la gură, fără să-şi ia ochii de la 
chipul extrem de palid al accabadorei. 

— De câte ori te întorceai noaptea... murmură. 

— Ti-aş fi spus când ar fi venit vremea, Maria. Bonaria nu 
încercă nici măcar să tempereze tulburarea fiicei. 

— Când? Când mi-ai fi spus? M-ai fi luat cu dumneata? Mi-ai 
fi cerut să-ţi ţin şalul în timp ce o făceai? - furia urca pe buzele 
Măriei ca o spumă amară. Când mi-ai fi spus? 

— Sigur nu acum... când aveai să fii pregătită. .. 

— Pregătită! - cuvântul răsună în cameră ca un obiect 
aruncat pe jos. Eu n-aş fi fost niciodată pregătită să accept ideea 
că dumneata omori oameni. 

Imediat ce deveni evident că fluviul acela nu va putea fi 
zăgăzuit, Bonaria abandonă speranţa de a găsi o cale mai uşoară 
pentru a merge până la capăt. 

— Nu încerca să dai nume unor lucruri pe care nu Ie cunoşti, 
Maria Listru. Vei face multe alegeri în viaţă care nu-ţi vor fi pe 
plac, dar le vei face şi tu, ca toţi ceilalţi, pentru că trebuie făcute. 

— Asta e deci una dintre ele - tonul batjocoritor era feroce şi 
Maria nu făcea nimic pentru a-1 masca. - Şi cum faci lucrul 
acesta necesar? Explică-mi, pentru că oricum mi-ai fi spus, 
nu? - începu să se mişte cu un pas sincopat care ducea doar 
împrejurul mesei. - Intri întotdeauna pe furiş, cum ai făcut cu 
Nicola? Nu, lasă-mă să mă gândesc... te cheamă familia, ca în 
noaptea aceea când a venit Santino Littorra! - Cu cât amintirea 
devenea mai limpede, cu atât mai limpede era şi furia fetei. - Şi 



cum o faci, tuşă, spune-mi! 

Bonaria Urrai cunoştea destul de bine lumea ca să ştie că 

9 9 

răspunsul la o asemenea provocare n-ar fi dus la nimic bun. 

— Vrei să-l judeci pe „cum“ fără să-l înţelegi pe „de ce“? Tu te 
grăbeşti mereu să dai sentinţe, Maria. 

— Eu nu mă grăbesc, dimpotrivă! Dacă lucrurile trebuie să se 
întâmple, la momentul potrivit se întâmplă de la sine. 

Bătrâna îşi scoase salul cu o mişcare bruscă şi îl aruncă pe 
scaun. Ochii ei negri o fixară pe Maria cu o anumită nerăbdare 
severă. Orice se întâmplase cu Nicola, pentru tot restul, Bonaria 
Urrai ştia încă să-si motiveze acţiunile. 

9 9 

— Se întâmplă de la sine... murmură zâmbind fără veselie. Tu 
te-ai născut singură, Maria? 

Ai ieşit cu puterile tale din burta maică-tii? Sau te-ai născut 
cu ajutorul cuiva, ca toţi viii? 

— Eu întotdeauna... 

Maria încercă să răspundă, dar Bonaria o opri făcând un gest 
categoric cu mâna. 

— Taci, că nu ştii ce spui. Ti-ai tăiat singură cordonul? Şi nu 
ai fost spălată şi alăptată? Nu te-ai născut şi ai crescut de două 
ori datorită altora, sau eşti aşa de grozavă că ai făcut totul 
singură? 

Domolită prin cu ceea ce i s-a părut a fi o lovitură sub centură 
dată cu răutate, Maria renunţă să răspundă, în timp ce vocea 
Bonariei coborî până deveni o litanie lipsită de orice emfază. 

— Deci alţii au hotărât pentru tine atunci şi tot alţii o vor face 
atunci când va fi nevoie. Nu există nici o flintă căreia să-i vină 

9 

ceasul fără să fi avut tati si mame la fiecare colt de stradă, 

9 7 

Maria, si tu ar trebui să ştii asta mai bine decât oricine. 

7 9 9 

Bătrâna croitoreasă vorbea cu sinceritatea cu care se fac 
confidente necunoscuţilor în tren, ştiind că nu va mai trebui să 

9 7 9 

suporţi niciodată greutatea privirilor lor. 

— Nu mi s-a deschis pântecele - continuă - şi Dumnezeu ştie 
cât de mult mi-am dorit asta, dar am învăţat singură că pe copii 



trebuie să-i baţi şi să-i mângâi, să le dai laptele, şi vinul de zile 
mari, si tot ce le trebuie, atunci când le trebuie. Aveam si eu 
rolul meu de jucat, şi l-am jucat. 

— Şi ce rol era? 

— Ultimul. Eu am fost ultima mamă pe care unii au văzut-o. 

Maria rămase în tăcere câteva minute, în timp ce furia i se 

stingea în înţelesul, pentru ea inacceptabil, al acelor cuvinte. 
Când vorbi, Bonaria ştiu că nu mai exista loc de înţeles. 

— Pentru mine ai fost prima şi, dacă mi-ai cere să mori, eu n- 
aş fi în stare să te ucid doar pentru că asta vrei. 

Bonaria Urrai o privi fix şi Maria văzu că bătrâna era obosită. 

— Să nu spui niciodată: eu din apa asta nu beau. S-ar putea 
să te trezeşti în hârdău, fără măcar să ştii cum ai ajuns acolo. 

Bonaria luă şalul pe care-1 lăsase să cadă pe scaun şi începu 
să-l împăturească încet, conştientă că era singurul lucru pe care 
putea să-l pună în ordine. 

— Când va veni momentul, Maria, vei descoperi despre tine 
lucruri pe care nu le cunoşti încă. 

— N-o să vină momentul ăla... - Maria nu-si dădu seama că 
hotărâse asta decât în momentul în care îi ieşea pe gură. 
vreau să plec de la dumneata. 

Dacă bătrâna era surprinsă de cuvintele acelea, nu făcu nimic 
să o arate. Nici măcar n-o privi. 

— înţeleg. 

— Imediat. Chiar mâine. 

— Bine. O să vorbesc cu maică-ta. 

— Nu... - fata păru să ezite. - Nu vreau să mă întorc la mama. 
O să găsesc eu o soluţie. 

— Cum vrei. 

Nu asta voia să spună Bonaria, dar făcuse deja în zilele acelea 
lucruri pe care nu le voia. 

— E clar că pentru recunoştinţa pe care ţi-o datorez o să-mi 
fac datoria, adăugă Maria în şoaptă. 

Bătrâna o privi, apoi spuse încet: 



— Nu am nevoie de nimic din ceea ce eşti în stare să faci, 
Maria Listru. 

Se duseră la culcare fără să mai adauge alte vorbe, pentru că 
altele nu mai erau de folos, şi nici una din ele nu dormi. Apa din 
oala de pe soba stinsă nu era singurul lucru care rămăsese rece 
în noaptea aceea în vechea casă a lui Taniei Urrai. 

A doua zi, dimineaţa devreme, doamna învăţătoare Luciana îi 
deschise uşa Măriei, convinsă că venise să-i restituie cartea pe 
care i-o împrumutase; dar se trezi în fata ei cu o fată cu valiza în 
mână şi fără nici o explicaţie care s-o motiveze. Dar nu poţi fi 
învăţătoare treizeci de ani şi să nu înţelegi când e momentul să 
nu pui întrebări, şi după o săptămână Maria avea în mână 
biletul pentru vaporul spre Genova şi o locuinţă la Torino, în 
strada della Rocca, unde o oarecare familie Gentili aştepta cu 
nerăbdare noua bonă sardă recomandată direct de Luciana 
Tellani. 



Capitolul al paisprezecelea 


O altă viaţă. Asta îi spusese doamna învăţătoare Luciana. îţi 
trebuie o altă viată, unde nimeni să nu ştie cine eşti sau a cui 
eşti. Maria nu-i povestise nimic din ceea ce se întâmplase, nici 
despre ce anume îşi spuseseră ea şi Bonaria, dar fusese de ajuns 
o privire atentă în ochii verzi ai torinezei pentru ca Maria să 
înţeleagă că ea fusese singura persoană din sat care nu ştia cine 
era cu adevărat Bonaria Urrai. încerca în zadar să domine golul 
iscat de trădarea suferită, care i se părea atât de înrudit cu 
moartea, dar fără consolarea de a putea veghea pe cineva drag şi 
fără o înmormântare care să pună hotare de pământ plânsului 
ce o sufoca. Trăise ani de zile cu Bonaria convinsă că aflase un 
echilibru între cele două naşteri ale sale, una greşită, dar şi una 
bună, iar acum socotelile îi apăreau pline de erori şi ştersături, 
lăsând-o încă o dată pe dinafară, ca pe un rest. 

O altă viaţă, repeta cu hotărâre Luciana Tellani, ca şi cum ar fi 
fost un fleac să renaşti. Dar se dovediră a fi cuvintele potrivite, 
învăţătoarele au deseori câte unul pus deoparte pentru 
întâmplări ca aceea: mai mult decât orice alt argument, 
posibilitatea de a hotărî măcar una din prea multele sale naşteri 
putea s-o convingă pe Maria să plece atât de repede. 

Călătoria pe mare între Olbia şi Genova, pe puntea Ttrreniei, 
agăţată de balustrada lipicioasă din cauza aerului sărat, o făcu 
să se simtă puternică, matură, aproape liberă, fără umbra aceea 
în priviri pe care deseori o păstrau pentru toată viaţa cei care 
erau forţaţi să emigreze pentru a avea ce mânca, oameni deloc 
nerăbdători să facă botezuri în care să-şi poată alege numele 
singuri. Faptul de a o lua de la început altundeva, de a-şi tăia 
cordonul ombilical intr-un moment precis al existenţei, ales de 
ea, fără moaşe şi fără datorii aparente, o făcu pe Maria să se 



simtă ca în ziua aceea, cu mulţi ani în urmă, în curtea Annei 

7 9 7 

Teresa Listru, când sub un lămâi hotăra deja singură ce e mai 
bine să pună în prăjiturile făcute din noroi. în timpul călătoriei, 
Maria încercă să nu doarmă deloc, nici măcar o oră. Folosi 
timpul ca să devină accabadora amintirilor sale şi să trateze 
întâmplările ce o împinseseră la acea hotărâre ca pe o persoană 
pe care o laşi sau nu să urce pe vaporul spre continent. Le 
însemnă una câte una, în timp ce şi le amintea pentru a le uita, 
şi atunci când sosi în portul din Genova coborî de pe vapor 
simţindu-se mai uşoară, convinsă că a lăsat pe celălalt pământ 
tot balastul rănilor sale. 

Apartamentul soţilor Attilio şi Marta Gentili, la etajul cinci al 
unui bloc elegant din centrul istoric al oraşului, avea pereţii 
vopsiţi intr-un alb lăptos, complet diferit de culorile ţipătoare ale 
caselor din Soreni. Maria văzuse pereţi atât de albi doar la şcoală 
şi la spital, şi din cauza asta se simţi imediat oarecum 
intimidată, cuprinsă de o uşoară stânjeneală, accentuată şi de 
dezinvoltura cu care o tutuiră de la bun început. Salonul în care 
doamna Gentili o conduse înainte de a merge să-i cheme pe copii 
era copleşitor de vast, dominat de o lustră mare din sticlă jurne, 
ale cărei elemente, rotunjite şi lucitoare, coborau din tavan ca un 
enorm ciorchine de bomboane supte. în puţinele minute în care 
rămase singură, Maria nu se mai prefăcu că nu este 
impresionată de tavanele înalte şi de marile ferestre liberty care 
acopereau un perete întreg; chiar şi la patru după-masa, când 
soarele trecuse deja prin faţa lor de o bună bucată de vreme, se 
putea intui explozia de lumină care detona înăuntru în fiecare 
dimineaţă senină. în încercarea de a părea dezinvoltă, se aşeză 
pe marginea divanului de culoarea untului, copleşită de 
ostentaţia atâtor spaţii nejustificate, pe care cu siguranţă micul 
şemineu de marmură de lângă uşă nu reuşea să le încălzească; 
dar fu bucuroasă să se poată ridica în picioare atunci când copiii 
familiei Gentili fură aduşi, fără să-si dea câtuşi de puţin seama 



că făptura ei subţire, îmbrăcată încă în paltonul verde-închis, le 
apărea copiilor ca o pată pe tapiserie. Cu o oarecare solemnitate, 
Piergiorgio şi Anna Gloria veneau în faţa mamei ţinându-se de 
mână, îmbrăcaţi identic ca pentru a-i face să pară gemeni. Maria 
încercă să zâmbească, dar Piergiorgio - care ştia să recunoască 
deja diferenţa subtilă între a face şi a se preface - se limită s-o 
fixeze cu orgoliul confuz al celor cincisprezece ani ai săi, fără să 
lase nici măcar o clipă mâna surioarei sale. 

— Copii, ea este Maria... 

Gestul larg al mâinii cu care doamna o arătă copiilor o făcu pe 
Maria să se simtă o proprietate cumpărată, o parte din mobilier, 
ceea ce în mod inconştient o irită, dar când văzu că Marta 
Gentili îi trata în acelaşi fel şi pe copii, înţelese că un asemenea 
comportament exprima doar viziunea ei personală despre lume. 

— ... iar aceştia, dragă, sunt copiii mei. Nu te lăsa păcălită de 
aerul lor serafic, sunt nişte adevăraţi diavoli. Mai ales Piergiorgio! 

Maria zâmbi îngăduitor, chiar dacă nu găsea nimic serafic la 
cei doi copii. Dar, de frumoşi, erau frumoşi. Amândoi aveau acea 
nuanţă de blond care tinde să se închidă cu timpul, dar, în timp 
ce Anna Gloria luase de la mamă tenul alb al unei păpuşi de 
porţelan, Piergiorgio avea un neobişnuit ten auriu de marinar, ce 
sugera căldura, oprindu-se însă la conturul albastru al ochilor 
reci. Afişau amândoi trufia celor născuţi bogaţi, părea că între ei, 
de multă vreme, nu mai era loc pentru fragilele slăbiciuni ale 
copilăriei. Unei priviri atente însă, încheieturile micilor degete 
albite din cauza strânsorii mâinilor dădeau de înţeles că 
lucrurile nu stăteau chiar aşa cum păreau. Maria, care numai 
neatentă nu era, în timp ce-i privea pe copii înţelese instinctiv că 
munca aceea nu va fi aşa uşoară cum îi fusese prezentată, dar 
putea să fie de departe mult mai interesantă. 

Aşa cum prevedea contractul în baza căruia fusese angajată, 
Maria petrecea cu copiii tot timpul în care aceştia nu erau la 
şcoală, supraveghindu-i la joacă şi la făcutul temelor, indiferent 



dacă părinţii erau sau nu acasă. Ii dădură camera galbenă, o 
încăpere mică, aflată între cele mai spaţioase rezervate copiilor, 
şi faptul de a comunica cu ambele camere o făcu să creadă că 
probabil fusese gândită ca o mare debara, unde în viitor, când n- 
ar mai fi avut nevoie de o bonă, cei doi fraţi ar fi putut să-şi 
pună hainele. 

Primul lucru pe care trebui să-l gestioneze Maria fu că fraţii 
nu ieşeau niciodată din casă să se joace cu alţi copii. Era 
adevărat că apartamentul familiei Gentili nu avea curte, dar 
strada pe care locuiau era foarte aproape de marele parc 
Valentino şi de aleile mărginite de copaci de pe malul Padului, 
un loc aventuros, unde numărul de tentaţii potenţial mortale era 
atât de mare, încât putea face orice copil să înnebunească de 
bucurie. Dar Marta Gentili fui categorică în această privinţă: 
copiii puteau ieşi doar cu ea şi cu tatăl lor. Nici măcar nu trebuia 
să le treacă prin gând să meargă afară, la joacă, fără părinţi, iar 
Maria îşi dădu în curând seama că o bună parte din sarcina ei 
consta în a garanta că acest lucru nu se va întâmpla niciodată, 
în realitate nu era un ordin greu de îndeplinit, pentru că 
Piergiorgio nu-si manifesta dorinţa de a ieşi, iar Anna Gloria, 
deşi mai zvăpăiată, părea pentru moment mulţumită de multele 
şi minunatele jocuri de care dispuneau amândoi. Maria însă, în 
puţinele ore libere care îi rămâneau, ieşea singură pe străzi ori 
de câte ori putea, precaută, dar şi plină de curiozitate faţă de 
marele oraş. Doamna Gentili îi spusese ciudata poveste a 
străzilor perfect drepte din Torino, care se pare că fuseseră 
desenate înaintea locurilor în care urmau să conducă; ideea că 
torinezii hotărâseră înainte de toate călătoria, şi doar după aceea 
s-au apucat să ridice casele, pieţele şi palatele i se părea atât de 
ilogică, încât în primele scrisori pentru surorile ei Maria 
continua să povestească asta ca şi cum ar fi fost o noutate 
amuzantă. 

Ordinea aceea milimetrică o deranja, convinsă că străzile 
trebuiau să ia naştere ca la Soreni, apărând printre case ca nişte 



resturi de croitorie, fâşii, bucăţi strâmbe, tăiate una câte una din 
spaţiile rămase întâmplător după ivirea neregulată a locuinţelor, 
care stăteau în picioare una lângă alta ca nişte beţivani bătrâni 
după hramul bisericii. Marta Gentili îi explicase că harta 
regulată a străzilor din Torino luase naştere din necesităţi de 
siguranţă, pentru că un oraş regal nu trebuia să le ofere rebelilor 
şi duşmanilor nici un ungher pentru a se ascunde, dar asta nu 
făcu decât să-i întărească Măriei ideea că toate lucrurile în 
aparenţă prea liniare nu erau altceva decât o recunoaştere a 
slăbiciunii: nimeni nu si-ar fi dat osteneala să deseneze străzi 
atât de drepte, dacă nu i-ar fi fost foarte frică. 

în orice caz, îi plăcea să meargă fără ţintă pe sub porticurile 
elegante, privind vitrinele cu dulciuri învelite în ciocolată sau 
confecţiile puse pe manechine cu o calculată solemnitate. Se 
oprea în faţa magazinelor de îmbrăcăminte şi le studia cu ochiul 
critic al croitoresei, căutând tivul prost făcut sau manşeta croită 
neglijent şi zâmbind cu satisfacţie când în spatele geamului 
ghicea defectul, ca şi cum ar fi fost o victorie personală. în 
momentele acelea i se întâmpla să se gândească la Bonaria 
Urrai, dar în tot restul timpului orice efort era îndreptat spre 
delicata operaţiune de eliminare din memorie începută pe vapor, 
iar plimbările constituiau o parte fundamentală a acestei 
operaţiuni. Singurul lucru cu care nu reuşea să se 
împrietenească era frigul teribil din Torino, care nu era o simplă 
temperatură scăzută - aşa ceva suferise deja -, ci un aer atât de 
geros, că pentru a-i rezista se dovedea necesar să-l respire în 
doze foarte mici. Frigul riscă serios să-i compromită plăcerea de 
a se plimba, pentru că după câteva minute ieşea învingător în 
faţa grosimii paltonului ei de stofa, ajungând s-o înţepe până la 
oase, în ciuda ritmului susţinut al mersului. 

în primele zile, Maria se întorcea acasă cu muşchii înţepeniţi 
şi stomacul contractat şi avea nevoie de cel puţin o oră până să-i 
treacă durerea de cap care îi strângea fruntea ca un lanţ. Deşi 
incapabilă să înţeleagă cum de puteau torinezii să 



supravieţuiască unui asemenea ger, ideea de a renunţa să iasă îi 
era la fel de odioasă ca o predare fără luptă. A treia oară când se 
întoarse acasă degerată se hotărî să ia măsuri: după ce îi ceruse 
Martei Gentili voie, începu să recupereze din coşul din salon 
ziarele pe care stăpânul casei le citise deja, apoi se ducea pe 
furiş în camera ei ca să-şi prindă foile de hârtie pe piept, spate şi 
burtă, înainte de a îmbrăca paltonul verde şi de a ieşi în stradă. 
Prin fâsâitul acela înăbuşit de hârtie tipărită i se părea că frigul 
intră mai greu, şi acel mic secret o însoţi întreaga iarnă, cu 
complicitatea norocoasă a singurătăţii: dacă ar fi avut o prietenă 
cu care să facă plimbările, ar fi fost complicat să-i explice, stând 
poate în săliţa unui bar, de ce prefera să bea ciocolata fierbinte 
fără să-şi dea jos paltonul de pe ea. Dar Maria fu cât se poate de 
atentă să nu-şi facă prietene. Attilio Gentili, în schimb, fu 
întotdeauna convins că bona copiilor săi era o pasionată cititoare 
a faptelor cotidiene şi lucrul acesta nu se poate spune că nu-i 
făcea plăcere. 

Să se ocupe de Anna Gloria nu fu atât de greu cum crezuse la 
început, poate pentru că, intuindu-i caracterul neîncrezător, aşa 
cum fusese şi al său, Maria nu făcu niciodată greşeala de a 
încerca să o cucerească cu măguleli, cu care fetiţa era probabil 
foarte obişnuită; rezerva instinctivă cedă în fata curiozităţii si a 
pasiunii pe care micuţa, plictisită de jucăriile care o înconjurau 
din toate părţile, o arătă pentru încurcăturile de limbă şi jocurile 
de cuvinte, în care Maria era expertă. împreună umpleau salonul 
de râsete şi pronunţii caraghioase, în timp ce Maria, cu pumnul 
strâns, ridica degetele fetiţei unul câte unul, spunând în rimă 
povestea ei preferată: 

— Asta merge la viţei, ăsta merge la purcei, ăsta strânge 
gătejoare, ăsta face plăcintioare şi ăsta strigă... - ajunsă aici 
scutura cu putere degetul mic, făcând-o să râdă în hohote - ... 
mischineddu! No rudi nd’est abarrau! 

— Nu înţeleg nimic! protesta Anna Gloria când îşi revenea din 



ilaritatea pe care i-o provoca sonoritatea străină a cuvintelor. 

— Nu înţelegi pentru că n-ai văzut niciodată ce se-ntâmplă cu 
cel mai mic într-o familie cu patru copii. 

— Ce se-ntâmplă? - fetiţa întindea pumnul, nerăbdătoare să 
reînceapă ritualul. 

Maria se apropia din nou cu un aer complice şi îi lua mâna, 
ridicând degetele în ordine începând cu cel mare. 

— Ăsta merge la viţei, ăsta merge la purcei, ăsta strânge 
gătejoare, ăsta face plăcintioare, ăsta strigă ţiuic-ţiuic, dă-mi şi 
mie că-s mai mic... - şi degeţelul era scuturat ca un clopoţel. 
Sărăcuţul! Nu i-a mai rămas nimic! 

Fata o învăţă multe altele, atât în italiană, cât si în sardă, si 
fetiţa le spunea deseori pe neaşteptate, cu o asemenea abilitate 
că-i uimea pe părinţi, care găseau miraculoasă licărirea aceea de 
disciplină. Graţie acelui expedient, după trei săptămâni de jocuri 
de cuvinte, ea şi Anna Gloria se puteau considera, dacă nu chiar 
prietene, cel puţin complice, ceea ce îi permise Măriei să exercite 
un oarecare control asupra caracterului rebel şi răzgâiat al 

fetitei. 

» 

Piergiorgio Gentili, în schimb, era cu totul altfel. Chiar de la 
început băiatul nu oferi nici un fel de pretext pentru o apropiere, 
şi, deşi era întotdeauna cât se poate de politicos, fiecare gest sau 
cuvânt al lui îi părea ţintit cu precizie pentru a sublinia o 
distanţă ostilă. El observa cu o iritare prost disimulată zonele de 
familiaritate pe care surioara i le ceda fetei sarde, şi, când cele 
două se distrau împreună, stătea într-o parte a camerei 
observându-le prevăzător, la o distanţă impusă de o eventuală 
molipsire de acea nouă legătură. Dotat cu o eleganţă naturală şi 
foarte înalt pentru cei cincisprezece ani ai săi, Piergiorgio nu 
avea nimic din comica şovăială adolescentină pe care Maria o 
cunoscuse la Andria Bastiu; în ciuda semnalelor evidente 
lansate de o virilitate în devenire, care îşi disputa în el spaţiile 
copilăriei, în privirea întunecată a băiatului exista ceva deja finit 
care o tulbura şi o făcea să fie precaută. 



în ziua în care Maria înţelese ce se ascunde în spatele acelui 
comportament era toamnă la Torino, Piergiorgio împlinise 
şaisprezece ani, sora lui unsprezece, iar ea lucra în casa Gentili 
de un an şi zece luni, în timpul cărora îşi minţise mereu surorile, 
scriindu-le că era fericită, că toţi o tratau ca pe o fiică şi că nu 
mai voia să se întoarcă. Din când în când Regina îi dădea câte 
ceva de înţeles despre Bonaria, care părea să sufere de bolile 
normale pentru vârsta ei, dar Maria sărea sistematic fragmentele 
care se refereau la bătrâna croitoreasă. 

— De ce nu mergem în parcul Valentino? E o zi frumoasă. 

Cu vorbele acelea prefăcut spontane, Anna Gloria îşi deranjă 
fratele, concentrat asupra unei traduceri din latină, în timp ce 
Maria ridica uimită capul de pe pasmanteria pe care o aplica pe 
tivul unei fuste. Attilio şi Maria Gentili erau plecaţi în regiunea 
Langhe la familia Remotti, cum făceau deseori, şi urmau să se 
întoarcă doar a doua zi. 

— Nu. 

Tonul vocii lui Piergiorgio nu promitea nici o frântură de 
explicaţie. 

— De ce nu? Nu ieşim niciodată, stăm tot timpul în casă sau 
la şcoală, unde mergem cu maşina. Nu facem niciodată un pas 
pe jos şi eu mă plictisesc de moarte... 

Anna Gloria i se adresă Măriei, căutând plină de speranţe un 
sprijin. 

— Ce zici? 

Piergiorgio o fixă pe Maria o clipă, ca şi cum ar fi somat-o să 
nu răspundă, apoi continuă: 

— De când comandă Maria aici? 

— Şi cine comandă atunci, tu? îl sfidă, încăpăţânată, sora lui. 

— Comandă mama si tata, si ştii foarte bine că ei nu vor. 

— Nu voiau când eram mici, dar acum suntem mari. Şi-apoi 
suntem cu Maria... 

Anna Gloria nu părea dispusă să cedeze, de zile întregi îşi 
făcuse probabil planul, şi Piergiorgio părea să intuiască asta, 



pentru că se ridică în picioare şi din trei paşi mari străbătu 
distanţa care-1 despărţea de sora lui. 

— Tu eşti. încă mică, iar eu n-am chef să ies. Asa că stăm în 
casă. Mi se pare totul clar, nu? 

Fetita tăcu, înfruntând ochii aceia identici cu ai ei fără să se 
lase intimidată. Neputinţa o înfuria, dar nu deschise gura. 

— Bine, încheie el, satisfăcut de tăcerea aceea. 

După ceea ce, evident, putea fi considerat drept sfârşitul 
discuţiei, Piergiorgio se întoarse la biroul său, fără ca nimic în 
gesturile sale sau în privire s-arate c-ar fi luat-o în calcul, fie şi 
din greşeală, pe Maria. Anna Gloria se ridică brusc din faţa cărţii 
de geografie, lăsând-o să cadă jos cu o violenţă anume. După ce 
îi aruncă Măriei o privire supărată, părăsi în grabă încăperea, 
trântind uşa cu un zgomot sec, care făcu să tremure ceasul din 
lemn colorat atârnat pe perete. Ca şi cum ar fi fost surd, 
Piergiorgio nici măcar nu-şi ridică ochii de pe caietul de latină şi 
nu trecură zece minute că auziră amândoi curgând apa de la 
duş. Maria nu-şi pierdu cumpătul; era obişnuită cu izbucnirile 
de furie dintre cei doi, care apăreau şi dispăreau la fel de repede, 
dar care erau tot mai frecvente pe măsură ce Anna Gloria creştea 
şi caracterul său rebel tolera din ce în ce mai puţin autoritatea, 
până atunci incontestabilă, a fratelui său. Piergiorgio afişa 
indiferenţă după certurile acelea, dar Maria îl cunoştea destul de 
bine deja ca să înţeleagă că îndepărtarea de sora lui îl găsea în 
realitate lipsit de apărare. Respecta secretul acela, cât se poate 
de conştientă că jocul reciproc al prefăcătoriilor era lucrul cel 
mai apropiat de o complicitate care ar fi putut vreodată lua 
naştere între ei. Dar după douăzeci de minute apa de la duş nu 
încetase să curgă şi Piergiorgio ridică în sfârşit capul din cărţi, 
privind-o pe Maria cu un aer întrebător: 

— Cât durează dusul ăsta? 

9 

Fata făcu nod şi, rupând firul cu care lucra, aşeză fusta pe pat 
ca să meargă să vadă. 

Uşa de la baie nu era încuiată si, când Maria intră, după ce 



bătuse inutil la uşă, apa cădea copios în cabina de duş goală. Ii 
fură suficiente doar câteva secunde pentru a înţelege că Anna 
Gloria nici măcar nu intrase acolo. 

— Nu-i aici! exclamă cu voce tare. 

Când se întoarse în cameră cu pas alarmat, Piergiorgio Gentili 
îşi îmbrăca precipitat pardesiul. Luase cheile casei de pe scrin şi 
se pregătea să iasă fără să-i pese câtuşi de puţin dacă era sau 
nu urmat. 



Capitolul al cincisprezecelea 


Se repeziră pe scări, el iute ca o pisică, ea urmându-1 cu 
repeziciune, cu paltonul fluturând lăsat deschis în graba de a nu 
rămâne în urmă. Anna Gloria nu era în stradă, iar Piergiorgio 
avu nevoie doar de o clipă ca să verifice, înainte de a o lua din 
nou la fugă ca un nebun către parcul Valentino. Maria alerga în 
spatele lui cu inima bătându-i nebuneşte, speriată mai mult de 
neliniştea lui decât de ieşirea pe furiş a Annei Gloria. Fuseseră 
multe semne care o făcuseră să intuiască deja că un gest de 
revoltă al fetei era doar o chestiune de timp, ceea ce nu 
prevăzuse însă era o reacţie atât de necontrolată a fratelui său. 
Alerga alături de el, nu atât în speranţa de a o găsi, lucru de 
care era sigură, ci de a ajunge la ea aproximativ în acelaşi 
moment în care, scos din minţi, ar fi ajuns şi Piergiorgio. 

Intrară în parc şi îl parcurseră în toate direcţiile, dar de Anna 
Gloria nici urmă. Tot alergând şi oprindu-se, cercetând cu 
privirea aleile secundare şi cu paşi repezi pe cea centrală, după 
două ore Maria şi Piergiorgio se opriră unul lângă celălalt 
gâfâind, el cu o scânteie de adevărată teroare în priviri, ea mult 
mai puţin optimistă decât înainte în ceea ce priveşte rezultatul 
căutărilor. Spărgând tăcerea impusă de respiraţia grea şi de 
rezerva ce dăinuia între ei, fără să se pună în prealabil de acord, 
începură să o strige. 

— Anna Gloria ! urla Maria cu o voce ascuţită. 

— Anna! se făcea ecoul ei Piergiorgio cu vocea gâtuită. 

Mulţi se întorceau să-i privească pe femeia aceea tânără şi pe 
băiat cu o curiozitate alarmată, dar nimeni nu răspundea la 
chemarea lor. 


Era deja şase după-amiaza şi soarele se îndrepta spre apus 



când, transpiraţi, ieşiră din parc privindu-se profund tulburaţi. 

— E vina ta, îi şuieră Piergiorgio cu ură. 

Maria tresări, dar nu răspunse la nedreptatea acuzaţiei, 
pentru că ştia foarte bine că era adevărat: orice s-ar fi întâmplat 
ar fi fost oricum vina ei. Nu-şi coborî însă privirea, conştientă de 
faptul că în momentul acela prioritatea nu era de a găsi un 
vinovat. 

— Să mergem la fluviu, sugeră, încercând să-şi controleze 
spaima. 

O porniră împreună către casă urmărind atent firul apei, 
strigând neîncetat numele Annei Gloria, dar cu privirea fixă pe 
povârnişul malului, îngroziţi la gândul că ar putea zări urma 
unei alunecări, un obiect plutitor sau un corp inert pe malul cu 
copaci, de unde urca o uşoară ceaţă care le îngreuna căutarea. 
Nu găsiră nimic, dar asta nu-i făcu să se simtă mai uşuraţi, şi se 
întoarseră în strada della Rocca plini de teamă, cu speranţa 
secretă că Anna Gloria le-o luase înainte. 

Aşezată pe treptele clădirii, fetiţa îi aştepta vizibil nervoasă, 
fără nici cea mai mică intenţie de a arăta că-i pare rău pentru 
că-şi pierduse o clipă capul. Piergiorgio se opri în mijlocul străzii, 
şi Maria se sperie de străfulgerarea pe care i-o zări în ochii 
albaştri. Sora lui însă nu văzu probabil nimic asemănător, 
pentru că se ridică în picioare izbucnind: 

— în sfârşit v-aţi întors, stau afară de cel puţin o oră! Ce v-a 
apucat să plecaţi aşa? 

Amândoi o priviră în tăcere câteva clipe fără să le vină a crede. 
Maria era pe punctul să-i dea un răspuns pe măsură, dar 
Piergiorgio fu mai iute, şi cuvintele sale mocnite o speriară pe 
Maria mai mult decât ar fi facut-o un ţipăt. 

— Aveam chef să ne plimbăm. De când trebuie să-ţi dau 
socoteală pentru ceea ce fac? 

Fără să aştepte răspunsul, cu o indiferenţă ostentativă, 
băiatul urcă treptele şi scoase cheia din buzunar, descuind 
sprinten uşa blocului. Ţinând-o deschisă se întoarse să aştepte 



ca ele să-l urmeze; în timp ce trecea pe lângă el, Maria se gândi 
că nu-i văzuse niciodată expresia aceea pe chip, de data asta tot 
atât de palid ca al surorii sale. El îi întoarse privirea ca pe un 
avertisment şi, din cauza acelui pact mut, până seara se 
comportară amândoi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic în ziua 
aceea. La rândul ei, Anna Gloria avu mare grijă să nu deschidă 
în vreun fel discuţia, păcălită de o tăcere care o convinse că 
reuşise - cu gestul ei de forţă - să înmoaie măcar în parte 
rezistenţa acelei interdicţii pe care o considera atât de 
apăsătoare. 

Evident că nu era deloc aşa, şi totuşi ceva trebuie să se fi rupt 
în Piergiorgio, pentru că în timpul nopţii Maria auzi dinspre 
camera lui sunetul de neconfundat al unui plâns înăbuşit cu 
greu. Dacă de multe ori Anna Gloria se furişase în patul Măriei 
ca să potolească fantasmele unui vis urât, sau pentru 
confidenţele acelea care pot fi făcute doar pe întuneric, în 
aproape doi ani nu se întâmplase niciodată ca uşa care 
despărţea camera ei de cea a lui Piergiorgio să se fi deschis. Nici 
unul dintre ei nu considerase vreodată trecerea aceea ca pe un 
lucru real: în ceea ce-i privea, era o uşă desenată pe tapiserie. 
Dar în faţa acelui plânset nimic n-o mai putea împiedica pe 
Maria să dea la o parte bariera invizibilă a înstrăinării lor: 
tensiunea acumulată în timpul zilei făcea ca regulile să pară 
opace şi ineficiente, reţinute de fapte intr-un limb de temporară 
suspendare. 

Când Piergiorgio îşi dădu seama că uşa se deschisese, 
hohotele încetară brusc. Din bezna camerei vocea lui se auzi 
spartă, dar dură: 

— Ce vrei? 

— Te-am auzit. 

— Şi ce? Pleacă. 

— Nu. 

— Ti-am spus să pleci. Asta nu-i camera ta. 

Maria înaintă pe întuneric fără să se teamă că se va împiedica: 



cunoştea ordinea maniacală în care băiatul îsi ţinea lucrurile. 
Veioza de pe noptieră fu aprinsă brusc, iluminându-1 pe 
Piergiorgio, care stătea îmbrăcat pe pat, cu spatele sprijinit de 
tăblie şi perna strânsă între genunchi, pătată de muşcăturile 
umede cu care încercase să-si ascundă plânsul. Chipul îi era 
roşu ca al unui copil, dar maxilarul rigid şi ochii furioşi cu care 
o privea nu aveau nimic infantil. 

— Hai să vorbim... 

— Despre ce? 

— Ştii despre ce. Despre ce s-a întâmplat azi. 

— N-am nimic să-ţi spun. Şi nu s-a întâmplat nimic. 

Maria îi recunoscu în priviri aceeaşi ură feroce pe care o 
văzuse când o acuzase în parc. 

— Scuză-mă. 

El păru să şovăie în faţa acelei capitulări fără luptă, dar 
mâinile care ţineau perna strâns ca pe un scut nu se relaxară. 

— Pentru ce te scuzi? o întrebă. 

— Nu ştiu, şopti Maria, şi era adevărat. Tu pentru ce mă 
acuzi? 

Piergiorgio ezită; întrebările directe nu fuseseră niciodată 
preferatele sale. Maria văzu clar cum mărul lui Adam i se mişca, 
semnificativ, în sus şi-n jos. 

— Nu ştiu... se auzi ca un ecou vocea lui după o scurtă pauză, 
dar ochii continuau să emită sentinţe. 

Maria înaintă, dezarmată şi dezarmantă în pijamaua ei de 
flanelă galbenă, punând toate întrebările deodată, ca şi cum s-ar 
fi temut că momentul răspunsurilor n-ar mai fi venit niciodată. 

— Atunci de ce te porţi întotdeauna cu mine ca şi cum ar 
trebui să fiu iertată pentru ceva? Unde am greşit? Ce ţi-am 
făcut? 

Piergiorgio tăcu, privind-o cum se apropia de pat. Apoi 
murmură rigid: 

— N-ai făcut nimic. Tu n-ai nici o legătură cu asta, e vina ei. 

— Exact, ce legătură... 



Pe neaşteptate, Maria se aşeză pe marginea patului, încălcând 

cu bună ştiinţă spaţiul pe care el, adunat intr-un colţ, îl apăra 

cu ochii. Maria nu fusese niciodată prudentă, dar nici 

nechibzuită ca în acel moment, pe care, intuindu-i misterioasa 

unicitate, nu voia să-l lase să-i scape. Dar nici măcar o clipă nu 

calculă riscurile. Rămase tăcută, fixând ochii aceia albaştri care 

» 

îşi schimbau expresia într-una goală şi pierdută, periculos de 
absentă; când mâna lui se întinse spre întrerupător să stingă 
lumina, Maria nu făcu nimic să-l împiedice, şi întunericul 
neaşteptat îi lăsă pe amândoi fără suflare, la fel ca alergatul din 
după-amiaza aceea. 

Ea aşteptă câteva secunde ca Piergiorgio să facă sau să spună 
ceva, apoi el începu să vorbească. La început vocea se făcu 
auzită intr-un suspin, reluând o discuţie care părea întreruptă, 
dar care în realitate nu începuse niciodată. Iniţial Maria nu 
înţelese de ce îi spunea povestea aceea despre ascunzişuri şi fugi 
infantile, apoi cuvintele băiatului se înşiruiră unul după altul, ca 
nişte explozii, iluminând întunericul cu dezvăluiri tot atât de 
greu de ascultat, pe cât erau pentru el de făcut. Nu era deloc 
sigură că Piergiorgio vorbea pentru ca ea să-l audă; avea mai 
degrabă impresia că stinsese lumina tocmai pentru ca să uite că 
ea era în faţa lui, şi acea intuiţie o împiedică să scoată vreo 
vorbă. 

în întunericul acela Maria îl văzu apărându-i în fată încă mic, 
mai blond decât era acum, în timp ce se juca de-a v-aţi 
ascunselea cu alţi copii sub privirea distrată a primei bone 
angajate să aibă grijă de el. Pe măsură ce-şi amintea, vocea lui 
Piergiorgio îşi pierdea consistenţa şi slăbea, devenind subţire ca 
aceea a copilului care se pierduse printre copacii de pe marginea 
fluviului, în timp ce aştepta cu inima cât un purice să vină 
cineva să-l caute, ca să ţâşnească apoi ca un şobolan către un 
copac, strigând cât îl ţineau bojocii: „Am ajuns! Eu sunt cel mai 
tare!“ Fusese întotdeauna priceput să se ascundă, până şi în 
casă părinţii îl căutau ore în şir când nu voia să fie găsit. Şi nici 



de data aceea tovarăşii de joacă nu reuşeau să-l găsească, 
pentru că era greu de zărit printre tufele de pe mal, dar şi mai 
greu era pentru picioarele lor scurte să-l ajungă din urmă. Dar 
pentru ochii atenţi ai unui adult care ştia să aştepte şi pentru 
picioarele puternice ale unui adult care ştia să caute, 
ascunzătoarea aceea şireată de pe malul fluviului era un loc uşor 
şi comod pentru joaca de-a v-aţi ascunselea cu un copil. 
Piergiorgio încă nu ştia că oamenii mari nu se joacă de-a v-aţi 
ascunselea cu copiii. 

în timp ce bona pălăvrăgea cu alte fete plătite să aibă grijă de 
copii, în timp ce copiii altora se ascundeau şi se găseau cum 
puteau, iar soarele turtea copacii la pământ în umbre mobile şi 
fugitive, Piergiorgio Gentili se pierdea printre tufişuri în mâinile 
unui necunoscut, si nimeni nu avea să-l mai aducă vreodată 
înapoi. Copilul, pe care multe ore mai târziu îl găsiseră pe mal, 
devenise incapabil să se ascundă şi să îmbrăţişeze pe oricine şi 
să mai aibă vreodată încredere, iar părinţii crezuseră că de vină 
fusese căzătura, acea previzibilă alunecare pe mal, faptul că se 
lovise la cap şi asta îl făcuse să rămână inconştient până la 
apusul soarelui, sau poate spaima de a muri pe care o 
experimentează toţi copiii când se pierd crezând că s-au ascuns, 
si când nimeni nu vine să-i caute. Marta Gentili o dădu imediat 
afară pe bonă, Piergiorgio îi uită imediat până şi numele şi din 
momentul acela nici el, nici sora lui nu mai putură să meargă să 
se joace în parc sau pe malul fluviului sau în orice alt loc. 
Piergiorgio nu le spusese niciodată nici tatălui, nici mamei sale 
că tot ceea ce n-ar fi trebuit să se întâmple se întâmplase, vreme 
de zece ani n-o spusese nimănui, înainte de noaptea aceea când 
îi povesti totul Măriei dintr-o suflare, în întunericul camerei, în 
timp ce stătea cu spatele sprijinit de tăblia patului şi cu capul 
într-un tufiş de pe malul fluviului, într-o amintire care mirosea a 
mâl si a sudoare străină. 

Maria n-ar fi ştiut să spună în care moment exact al povestirii 
lui Piergiorgio se ridicase să-l ia în braţe sau în care clipă precisă 



a ororii povestite se apropiase de el fără să-l întrerupă, iar el n-ar 
fi ştiut să spună când, în întuneric, lăsase să-i curgă lacrimile 
fără zgomot, pudice. Dimineaţa îi surprinse intr-un somn fără 
vină, strânşi într-o îmbrăţişare în care unul în sfârşit se regăsise 
şi cealaltă se pierduse. 

Din momentul acela atitudinea lui Piergiorgio faţă de Maria se 
schimbă total, devenind atentă şi aproape grijulie. Nu-i mai 
răspundea monosilabic, ba chiar i se adresa şi când nu era 
întrebat, o ajuta să ducă rufele călcate, se oferea să-i deschidă 
uşile când avea mâinile ocupate cu pungile de cumpărături şi 
uneori îi întindea un lucru înainte ca ea să-l fi cerut, sub 
privirile uluite ale celor din familie. Galanteria aceea îl surprinse 
plăcut pe Attilio Gentili, care dincolo de scânteierile evidente ale 
adolescenţei văzu semnele promiţătoare ale unei maturităţi 
precoce. Schimbarea de neînţeles a lui Piergiorgio trezi în schimb 
suspiciunea mamei şi mai ales o deranjă pe Anna Gloria care, 
observând maniera în care el se apropia de Maria, deveni victima 
unei gelozii niciodată încercate până atunci. Imediat ce-şi dădu 
seama că se schimbase ceva, complicitatea cu tânăra sardă 
încetă de la o zi la alta, şi, cu cât fratele ei se purta mai atent cu 
Maria, cu atât fetiţa începea să dea semne de nemulţumire la 
ideea de a continua s-o aibă ca bonă. La rândul ei, Maria nu 
făcea caz de reacţiile fetiţei şi părea să-i răspundă lui Piergiorgio 
protejându-1 fără motiv, dat fiind că de multă vreme băiatul nu 
mai avea vârsta la care să aibă nevoie de îngrijirea cuiva, cu atât 
mai mult cu cât Maria nu avusese niciodată cu adevărat grijă de 
el, si asta o ştiau amândoi. 

Pentru prima oară îşi dădu seama cât se schimbase corpul 
băiatului, urmărind cum moliciunea copilăriei dispărea în 
trăsăturile tot mai marcate ale chipului, iar umerii îi deveneau 
pe zi ce trece mai largi, descoperind o graţie naturală care până 
în acel moment putea fi doar intuită. Uşa dintre cele două 
camere încetă să mai fie desenată pe perete, şi nopţile se 
umplură de şoapte şi râsete, înăbuşite de voinţa atentă a celui 



care ştie prea bine că nu poate fi considerat întru totul inocent 
ceea ce face. 

Nu era nimic de ascuns între ei, si totuşi amândoi o 
ascundeau cu grijă. Ceea ce nu puteau ascunde se vedea 
dimineaţa la micul dejun, când atât el, cât şi Maria îşi arătau 
cearcănele profunde ale insomniei privirilor distrate ale 
părinţilor şi celei întunecate şi cercetătoare a Annei Gloria, care 
îsi ronţăia biscuiţii în ritmul susţinut al unei furii crescânde. 

9 9 9 9 

Maria ieşea mult mai puţin din casă şi atunci când o făcea nu-şi 
mai punea ziare sub palton, pradă unei febre arzătoare pe care, 
dacă n-ar fi fost orbită, ar fi recunoscut-o, pentru că nu era 
prima oară când o simţea curgându-i prin vene; dar timpul 
recunoaşterii venise întotdeauna la ea ca resacul după val, şi 
nici de data asta nu era altfel. 

în ochii adoratori ai lui Piergiorgio se vedea frumoasă cum nu- 
si amintea s-o fi văzut vreodată cineva, frumoasă ca în ziua 

9 

aceea cu coroana de pâine pe cap în camera parfumată a mamei 
sale, cu sânul dezgolit şi lănţişorul de aur care o făcea preţioasă 
ca o damă dintr-o pictură, reflectată de oglinda dulapului. Soţul 
surorii sale n-o văzuse cu siguranţă niciodată astfel şi până şi 
Andria Bastiu iubise în ea ceea ce-1 făcea să se simtă acasă: nu 
existase între ei mărturisirea unor secrete atât de murdare încât 
să păteze pentru totdeauna noaptea, şi nici Maria nu se temuse 
să-i atingă mâna ca să nu trezească în el sângele ce bolborosea 
sub piele, cum se întâmpla încontinuu în faţa trupului pur al lui 
Piergiorgio. Maria ştiuse întotdeauna că e feminină, dar se 
descoperea femeie în momentul acela, pentru că nu i se 
întâmplase niciodată ca cineva să i-o arate cu furia pe care 
Piergiorgio Gentili, cu toată pasiunea celor şaisprezece ani ai săi, 
i-o oferea de câte ori o privea. 

Cu trecerea săptămânilor, simţind instinctiv ostilitatea Annei 
Gloria, ea şi Piergiorgio deveniră mai precauţi şi mai ascunşi, 
având grijă să nu dea naştere unor situaţii în care prezenţa, deja 
aproape superfluă, a Măriei în casa aceea ar fi putut înceta din 



cauza lor. Noaptea se vedeau puţin, doar câteva minute, atenţi ca 
nişte hoţi să nu se atingă nici măcar din greşeală, şi apoi se 
întorceau fiecare în patul lui cu vina caldă încă de a o fi dorit tot 
timpul. Maria ştia că i-ar fi fost de ajuns un gest ca să împingă 
totul dincolo de priviri şi cu o grijă bine cumpănită evita să-l 
facă, atenuând distanta dintre ei cu alte mici intimităţi. Era ca si 
cum amândoi ar fi simţit că acea instinctivă căutare în timpul 
somnului făcea din ei o entitate diferită în ecosistemul casei, un 
organism prea fragil pentru a risca amândoi să-l îmbolnăvească 
cu un schimb neatent de fierbinţeli. 

Această atenţie o salvă pe Maria în multe feluri, fără ca intr-un 
prim moment să înţeleagă asta. Era mult prea concentrată ca 
să-şi dea seama că plimbarea lor nocturnă de la unul la altul nu 
acţiona numai asupra trecutului îndurerat al lui Piergiorgio, ci şi 
asupra propriului trecut. Acolo unde el părea să reuşească să 
potolească anumite amintiri, ea, fără să vrea, începea să 
trezească altele, intr-un joc al amintirilor comunicante care se 
manifesta fără o logică aparentă. Multe lucruri pe care credea că 
le lăsase pe malul de care vaporul spre Genova se desprinsese 
cândva se întorceau unul după altul, ca nişte bucăţi de lemn pe 
plajă după o furtună. 

Prima oară când Maria înţelese că ceva se schimba fu chiar în 
timpul nopţii, când se întorcea în camera ei umblând încet în 
picioarele goale. Senzaţia pe care i-o dădea mocheta sub tălpi îi 
aduse pe neaşteptate în minte blana roşcată şi aspră a lui Mose 
si culoarea exactă a ochilor rotunzi ai câinelui. Primele amintiri 

9 

îi veniră în minte aşa, ca o senzaţie, sau din întâmplare, brusc şi 
întotdeauna noaptea. Apoi memoria începu să devină activă ziua, 
când nu putea da vina pe iluziile somnului, atunci când în 
anumite străluciri ale soarelui în salon recunoştea lumina din 
casa Bonariei Urrai; încet-încet reveniră unul după altul chipuri, 
voci şi locuri ale copilăriei în care crescuse, şi Maria se descoperi 
locuindu-le fără să ceară voie. Când cosea îngândurată, asocia 
gesturilor lente ale mâinii ecoul altor broderii, făcute altundeva 



cu mult înainte, pe alte pânze, dar nu într-o altă viaţă, oricât şi- 
ar fi repetat luni de-a rândul contrariul. 

Nu spuse nimic despre ceea ce i se întâmpla. Avea certitudinea 
că resturile acelea capricioase de amintire, cărora alţii le-ar fi 
spus fără să stea prea mult pe gânduri dor, nu erau lucruri pe 
care putea să i le mărturisească lui Piergiorgio. Dar între timp, 
prezentul şi trecutul se priveau din nou ca după un armistiţiu, 
facând-o să simtă în piept recunoştinţa surdă a 
supravieţuitorilor. De ani de zile încetase să mai fure lucrurile 
mărunte care-i aparţineau deja, şi acum descoperea din nou că 
ascunde ceva, pentru că între ea şi Piergiorgio locul în care 
sălăsluia conştiinţa nu era şi nu putea fi identic cu cel în care 
sălăşluia reciprocitatea. Exista o profeţie amară în acea negare 
de sine, şi Maria ştia că doar ea putea s-o perceapă. Teama de a 
o vedea împlinită o făcea să se mişte în jurul sufletului băiatului 
ca pe nisip, în încercarea de a nu lăsa urme prea adânci şi prea 
multe. Ori de câte ori el, înflăcărat, convoca între ei eternitatea 
sau alţi musafiri dificili, Maria înţelegea mai bine că ceea ce îi 
despărţea nu era vârsta sau condiţia socială, ci mai degrabă 
perpetuarea în el a obiceiului copilăresc de a confunda ceea ce 
doreşti cu ceea ce ai. De aceea, ori de câte ori ieşea din camera 
lui închizând uşa în urma ei după ultimele şoapte, Maria îşi 
înnoia promisiunea făcută ei înseşi de a renunţa la bărbatul care 
urma să devină Piergiorgio. 

Siguranţa de a fi o prezenţă provizorie în casa Gentili n-o 
împiedică să simtă că-i fuge pământul de sub picioare când sosi 
scrisoarea în care Regina îi cerea să se întoarcă urgent acasă. Nu 
erau decât câteva rânduri, sora ei se pricepea la multe lucruri, 
dar cu siguranţă nu la scris. Nu era decât strictul necesar, şi, 
după ce o deschisese, Maria o ţinu pe noptieră două zile 
prefacându-se că nici măcar n-o primise. 

Doar în a treia noapte găsi curajul să meargă în camera lui 
Piergiorgio să-i spună cum stăteau lucrurile, şi neliniştea pentru 



iminenta pierdere fu atât de mare, încât o făcu să uite prudenţa. 
Nu aşteptă să fie sigură că Anna Gloria doarme ca să deschidă 
usa, si fu suficient scârtâitul uşor al clanţei ca să-i dea acesteia 
semnalul pe care-1 aştepta de săptămâni întregi. în timp ce pe 
întuneric Maria primea întreaga furie a lui Piergiorgio pus în fata 
unei hotărâri necesare, lumina din cameră se aprinse brusc, 
descoperindu-i îmbrăţişaţi în pat într-o postură neclară, dar 
categoric nepotrivită în ochii uluiţi ai soţilor Gentili. Nici unul nu 
se declară nevinovat, pentru că era clar că nu erau nevinovaţi, 
dar care era numele exact al vinei îl ascunseră cu îndârjire, din 
cauza unui pact pentru care nu fusese niciodată nevoie să se 
pună de acord. A doua zi, Anna Gloria nu lăsă să-i scape o 
lacrimă în timp ce Maria, acoperită de ruşine, cobora scările cu 
valiza în mână. Lui Piergiorgio nu-i fusese nici măcar permis să 
iasă din cameră pentru a-şi lua rămas-bun, şi ceea ce mai 
rămăsese din salariu îi fu dat cu răceală de către stăpânul casei 
într-un plic fără referinţe pe care ea nu-1 deschise zile la rând; în 
noaptea aceea, pe vaporul care o ducea de la Genova la Porto 
Torres, singurul plic pe care Maria continua să-l deschidă şi să-l 
recitească era cel primit de la sora ei, Regina, care cu fraza aceea 
alarmantă adăuga la durerea despărţirii greutatea 
responsabilităţii care o aştepta la sosire: „Mariedda dragă, 
întoarce-te cât de repede poţi: Bonaria Urrai a avut un atac 
cerebral şi s-ar putea să moară“. 



Capitolul al şaisprezecelea 


Veioza era stinsă, dar Bonaria Urrai nu avea nevoie de lumină 
ca să ştie că Maria era acolo, aşezată undeva în umbra camerei 
de spital. E greu de spus de când îşi luase obiceiul să se aşeze 
şi, pe întuneric, s-o privească în tăcere, dacă îl avusese 
întotdeauna sau dacă îl deprinsese pe continent, în locul în care 
lucrase şi despre care nu voise să-i vorbească. Bonaria bănuia 
că prostul obicei de a spiona persoanele în somn Maria îl luase 
de la ea şi ar fi vrut să cedeze tentaţiei de a i-o spune, eventual 
făcând un zgomot oarecare ca să-i arate imediat că era trează. Şi 
totuşi ceva o opri s-o facă, cum n-o făcuse la început de tot, 
înainte ca timpul să ia hotărârea să-i scape din mâini ca o vulpe 
noaptea. 

La început de tot. 

Era linişte în prăvălie, şi Bonaria şi-o amintea încă pe Anna 
Teresa Listru, cu părul strâns într-o coadă, cum îşi vâra mâinile 
scurte în sacul cu fasole albă de Tonara, de parcă ar fi trebuit s- 
o aleagă bob cu bob. Comenta cu poftă ceva împreună cu 
negustoreasa şi cu soţia farmacistului, o continentală îmbrăcată 
cu o blană neagră ca a doamnelor de la oraş, şi examina prin 
capacul de sticlă al unei lăzi diferitele tipuri de paste. 

în mijlocul celor trei femei, Maria era un nimic, o scadenţă pe 
care trebuie s-o notezi, altfel o uiţi. Nu beneficiase nici măcar de 
comentariile acelea binevoitoare pe care le fac femeile când se 
declară încântate de copiii altora. Bonaria, aşezată pe un sac de 
bob uscat într-un colţ al prăvăliei, aştepta sosirea laptelui de 
fiecare zi şi o observa pe fetiţa aceea uitată cum se mişca iute 
printre lucrurile de înălţimea ei: fructe, vârtelniţe din plastic 
colorat, coşul mare cu pâine proaspătă, genunchii aspri ai 



mamei. 

Ochii bătrânei fură singurii care văzură că din coşul cu cireşe 
de Aritzo un pumn de fructe negre dispărea printre cutele 
rochiţei Măriei, în ascunzătoarea unui buzunar alb. Pe chipul 
acela de copil, tuşa Bonaria nu văzu nici ruşine, nici conştiinţă a 
răului, ca şi cum absenţa unei judecăţi ar fi fost contraponderea 
potrivită pentru declarata sa invizibilitate. Culpele, asemeni 
persoanelor, încep să existe dacă cineva îşi dă seama de ele. 
Maria se mişcă, intr-adevăr, cu nevinovăţie de-a lungul tejghelei, 
unde celelalte femei discutau despre creşterea preţului la 
legume, cuibărindu-se ca o insectă în spaţiul strâmt dintre 
fundul mamei si cel al soţiei farmacistului, atrasă de blana 
neagră şi lucioasă pe care aceasta o avea pe ea. O fixa cu gura 
întredeschisă, încântată de reflexele care alunecau pe blana 
lucitoare la cea mai mică mişcare. Bonaria Urrai intui ceea ce 
micuţa era pe punctul să facă înainte ca mâna Măriei să se 
întindă comiţând acel păcat minor. Degetele fetiţei intrară în 
blana deasă, o blană cum nu mai văzuse niciodată până atunci 
pe un creştin, mirată că moartea putea să fie atât de moale. 
Soţia farmacistului nu păru să-şi fi dat seama de ce se întâmpla, 
astfel că Maria se simţi îndemnată să îndrăznească mai mult. 

9 

Apropiindu-se de fundul acela lăţit de bolile altora, îşi cufundă 
fata în blana neagră, inspirându-i lacom mirosul. Doar atunci 
soţia farmacistului îşi dădu seama de tot ce se întâmpla şi dădu 
drumul unui ţipăt nervos, atrăgând atenţia tuturor asupra 
fetitei. 

9 

Acum, întinsă pe pat, Bonaria Urrai zâmbi uşor în întuneric la 
amintirea Măriei devenită pe neaşteptate reală, a Măriei care-şi 
căpăta consistenţa şi adevărul în păcatele fără complici ale 
copiilor singuri. în dimineaţa aceea în prăvălie n-o văzu 
plângând când mama se străduia să găsească explicaţii acelui 
gest sălbatic, acelei nelinişti a simţurilor care devenea furt mult 
mai des decât ar fi putut-o justifica foamea: 

— N-as mai fi avut-o, că doar cerul ştie cât îmi sunt de ajuns 



trei în situaţia mea. 

Nici măcar avortul acela retroactiv nu trezi vreo reacţie 
evidentă pe chipul Măriei. Rămase nemişcată, cu inconştienta 
nedureroasă a celui care nu s-a născut cu adevărat niciodată, în 
timp ce pe pânza albă a rochiţei, în dreptul buzunarului din 
dreapta, începea să înflorească culoarea cireşelor furate. Un roşu 
revelator, care se întindea ca o rană, si în câteva locuri era 
aproape negru. Pata aceea părea singurul lucru care se schimba 
la ea, o obscenă menarhă de fructe. Negustoreasa fu prima care 
observă: 

— Ai luat cireşe din cos? 

Anna Teresa Listru îşi dădu seama de dezastrul de pe rochiţa 
fetei în timp ce lovitura ajungea la destinaţie. Fetiţa închise ochii 
doar în clipa în care primi palma, apoi îi deschise din nou şi 
privirea era fermă, iar mâna înfiptă în buzunar făcea să crească 
pata în afară. Lacrimile existau, dar nu coborau. 

— Giulia, scuză-mă, nu ştiu ce să spun, pune-mi-le în cont... 

— Nu-i nimic, se întâmplă, aşa-s copiii, încercă să nu dea 
importanţă negustoreasa din spatele tejghelei. Sigur însă că 
mâna aia hoaţă..., adăugă răutăcioasă zâmbind strâmb. 

Mai mult decât restul, roşul de pe buzunăraşul brodat o făcu 
pe Bonaria Urrai să înţeleagă că vremea sterilităţii se sfârşise, şi 
nu trecu nici măcar o săptămână până când se duse să 
vorbească cu Anna Teresa Listru despre posibilitatea de a o lua 
pe Maria de suflet. Făcuse în aşa fel încât să însoţească cererea 
cu o asemenea ofertă, încât văduva lui Sisinnio Listru să nu fie 
nici măcar o clipă tentată să spună nu. De altfel, Bonaria se 
dedicase încă de tânără croitoriei pentru că, dacă exista un 
lucru pe care ştia să-l facă bine, era să-i măsoare corect pe 
oameni. Nici în cazul acela nu greşise: Anna Teresa Listru 
acceptă înţelegerea fără discuţii, şi zece zile mai târziu Maria îşi 
lua în primire camera în marea casă a familiei Urrai, fără măcar 
să fi fost prevenită că o aştepta o schimbare definitivă în starea 
civilă. 



Trecuseră atâţia ani şi Maria tot nu era sigură că înţelesese 
până unde cursul vieţii sale fusese deviat de alegerea aceea. 
Singurul lucru care fusese pus în cont încă de la început era 
patul acela, la căpătâiul căruia prezenţa ei avea acum greutatea 
unei împliniri. Sătulă să se prefacă, se apropie de perna pe care 
zăcea Bonaria murmurând: 

— Ştiu că eşti trează. Vrei să-ti aduc ceva? 

Bonaria deschise larg ochii acoperiţi de un văl de cataractă şi 
văzu doar profilul incert al Măriei. 

Nu era suficientă lumină în cameră, şi aşa era de zile întregi, 
pentru că medicul spusese că lumina putea să-i provoace dureri 
de cap, ca şi cum problema Bonariei ar fi fost hemicrania. Ar fi 
râs dacă ar fi putut, dar atacul cerebral îi lăsase o pareză a feţei 
care o împiedică să facă până şi o mişcare atât de simplă. Pentru 
a zâmbi, îi spusese doctorul Sedda, era nevoie, nu-si mai aducea 
aminte, de câte zeci de muşchi diferiţi, iar ea pierduse aproape 
mobilitatea tuturor. 

— Apă... crezu că spune. 

Maria o înţelese din bolboroseala vocalelor şi îi apropie de gură 
paiul din pahar; asistenta nu venise încă să-i pună perfuzia 
pentru hidratare. Cu un efort Bonaria trase apa, dar neputinţa 
de a controla mişcarea buzelor îi trimise o parte în nas şi o parte 
afară. Tuşi puternic, în timp ce Maria încerca s-o ridice ca să-i 
uşureze deglutiţia firişorului de apă care ajunsese în gât. 

Bonaria era în situaţia aceea de aproape două luni, şi vârsta 
foarte înaintată pe care o avea îi împiedica pe medici să fie prea 
optimişti în privinţa unei ameliorări a situaţiei. 

întoarcerea Măriei în Sardinia nu mirase pe nimeni. „E de 
datoria copilului de suflet 11 , ziceau la Soreni, ca şi cum ar fi fost 
un destin căruia era imposibil să i te sustragi. în realitate, puţini 
crezuseră că se va întoarce să-si încheie socotelile. Din cauza 
felului grăbit în care părăsise satul, ajunseseră să insinueze 



până şi că plecase pentru că aştepta un copil de la Andria 
Bastiu, că doar ăia doi erau tot timpul împreună, iar faptul că nu 
exista nici cea mai mică dovadă era pentru unii cea mai bună 
certitudine. în orice caz, toti crezuseră că între cele două femei 
se întâmplase ceva care rupsese pactul sacru al adopţiei, 
facându-le să se întoarcă la starea de orfană fără zestre si 
văduvă fără copii. 

Dar fiica Annei Teresa Listru se întorsese şi părea s-o fi făcut 
tocmai ca să-şi plătească datoria atunci când era nevoie; asta îi 
restituia în ochii comunităţii dreptul la moştenirea pe care altfel 
nu i-ar fi fost îngăduit s-o pretindă, şi nu era nimic rău în a 
presupune că o făcuse tocmai de aia. Din punct de vedere 
ereditar, Maria se putea considera cu siguranţă norocoasă, dar 
norocul ei era socotit nu atât prin volumul bunurilor care urmau 
să-i revină, cât prin timpul necesar ca s-o îngrijească pe bătrâna 
Urrai înainte ca Domnul să decidă că-si trăise traiul. Existaseră 
fete care-şi irosiseră cei mai buni ani ai tinereţii pe lângă bătrâne 
tiranice care nu se hotărau să moară, si ironia destinului le 
făcuse să moştenească averi importante la vârsta la care nu mai 
aveau nici un capriciu de îndeplinit. Dar nu era cazul Măriei, 
căci Bonaria Urrai era fără doar şi poate mai mult dincolo decât 
dincoace. Nu mânca nimic ce trebuia mestecat şi paralizia părţii 
drepte a corpului o împiedica să se ridice şi să se ocupe de 
toaleta personală. Maria făcea totul cu un devotament pe care nu 
l-ar fi avut nici măcar o fiică, şi pe la porţile caselor, seara, 
bătrânele lăudau spiritul ei de sacrificiu, care ar fi sanctificat-o 
tot mai mult pe măsură ce s-ar fi transformat în martiriu. 

în realitate, Maria, care se străduia să facă totul arătându-se 
cât se poate de senină, era terorizată la gândul că Bonaria putea 
să moară, iar bătrâna o cunoştea mult prea bine ca să nu-şi fi 
dat seama. Nu vorbeau, n-o făcuseră niciodată de când se 
întorsese Maria - de altfel bătrâna nu reuşea încă -, dar se 
priveau deseori în semiîntunericul din încăpere şi descoperiseră 
că era o manieră de comunicare ce înlătura multe echivocuri. 



Cuvintele pe care şi le spuseseră în seara în care familia Bastiu îl 
plângea pe Nicola sălăşluiau încă între ele, dar era limpede că 
Maria aştepta, chiar dacă nu exista nici o speranţă, ca Bonaria 
să vorbească din nou pe înţeles. 

Când, după patru luni, era deja clar că nu se va face mai bine, 
bătrâna fu externată si medicii îi dădură voie Măriei s-o ducă 
acasă, după ce îi explicară cum trebuia să se ocupe de ea într-o 
situaţie care fu definită ca stabilă. Asta nu însemna altceva 
decât că Bonaria se oprise în pragul morţii, dar Maria, în primul 
moment, refuză să priceapă şi o trată ca pe o convalescentă, cu 
un asemenea devotament, că după câteva săptămâni capacitatea 
de a-si mişca buzele se îmbunătăţi atât cât să-i permită Bonariei 
să articuleze cuvinte simple şi să ceară ceea ce-i trebuia. La 
rândul ei, Bonaria Urrai simţea că existau între ele lucruri care 
ar fi trebuit spuse, dar pe care probabil nu le-ar fi putut 
pronunţa. 

Odată cu lenta perpetuare a stării ei de imobilitate, fu limpede 
că Bonaria aparţinea categoriei aceleia de bătrâni destinate să se 
stingă încet, şi dacă pentru don Frantziscu Pisu ar fi fost o 
binecuvântare să aibă timp de gândit şi de cerut iertare pentru 
propriile păcate, pentru bătrâna accabadora cu siguranţă nu 
era. Bătrânul preot veni s-o vadă de două ori şi bolborosi 
deasupra corpului ei paralizat o serie de rugăciuni în latină a 
căror pronunţie o ştia doar pe jumătate; Bonaria îi aprecie 
bunăvoinţa, îl lăsă să spună ce avea de spus, dar după ce plecă 
reuşi să-i dea de înţeles Măriei că nu i-ar fi pe plac şi alte vizite 
ale preotului. 

Cu timpul, şi vizitele curioşilor se răriră, şi rămase doar Maria 
să aibă grijă de Bonaria, ajutată din când în când de mâinile 
pricepute ale Gianninei Bastiu. Bătrâna slăbea şi cu toate astea 
cel mai complicat lucru era s-o ridici din pat, pentru că avea 
oasele atât de fragile încât risca o fractură chiar şi dacă o 
prindeau cu mai multă putere decât de obicei. 



Trecu aproape un an în lâncezeala aceea, înainte ca Bonaria 
să intre în agonie fără să-i fi spus Măriei nici măcar unul din 
cuvintele pe care voia să i le spună. Rămase lucidă, doar cu ochii 
putea să se mai exprime. După tot timpul petrecut împreună, 
Maria nu avea nevoie nici măcar de un gest pentru a şti de ce 
anume avea nevoie. Dormea cu ea în cameră si se scula de mai 
multe ori în timpul nopţii ca să verifice dacă era vie şi, imediat ce 
primea chiar şi cel mai mic semn de confirmare, se întorcea 
liniştită înapoi pe patul ei pliant. 

într-una din nopţi, Bonaria Urrai începu să ţipe. Nu erau chiar 
nişte ţipete, ci sunetele pe care le scotea pe gură aveau în ele o 
notă de disperare violentă. Maria se ridică din pat şi înţelese 
imediat că Bonaria voia altceva decât apă. în ultimele 
săptămâni durerile se înteţiseră, iar trupul îi devenise atât de 
delicat încât şi un simplu masaj ar fi fost de ajuns să-i sfarme 
oasele devenite extrem de fragile. Suferea mult şi, dacă până în 
momentul acela se lamentase puţin, acum părea să nu mai 
reziste; pupilele sale dilatate căutau chipul Măriei cu o disperare 
famelică. Maria se descoperi mult mai puţin puternică decât se 
crezuse întotdeauna. Sunetele pe care le scotea bătrâna o 
tulburau atât de tare, că în prima noapte fu constrânsă să iasă 
din cameră ca să nu-i audă horcăielile. A doua noapte însă îşi 
luă inima-n dinţi şi rămase, încercând s-o liniştească cum putea. 
Fu inutil, şi în a treia noapte Maria plânse singură pe patul ei 
pliant; Bonaria o auzi perfect şi gemu atât de tare, încât Maria 
crezu că va muri de efort şi aproape că şi-o dori; dar dimineaţa 
bătrâna mai era încă dureros de vie. După două săptămâni de 
asemenea tortură, fata începu să priceapă ce înţelesese Bonaria 
Urrai cu trei ani în urmă când îi spusese: „Nu spune niciodată: 
eu din apa asta nu beau.“ 



Capitolul al şaptesprezecelea 


Ocrotire sau vină. Acestea erau, la Soreni, singurele motive 
care nu te lăsau să mori uşor, si Maria nu ştia care din ele o 
împiedica cu adevărat pe Bonaria Urrai să se ducă. Şi pentru că 
avea acest dubiu, înfruntă mai întâi situaţia în care ştia cum 
trebuie să se comporte. Aşa cum făcuse Bonaria cu ani înainte 
pentru ea, goli rafturile de statuetele reprezentând inima lui Isus 
şi mielul mistic, scoase din cameră agheasmatarul cu desenul în 
relief a Sfintei Rita. Adună toate imaginile cu subiect religios de 
pe pereţii camerei, recuperă ilustraţiile din paginile cărţilor şi din 
fundul sertarelor, desfăcu de pe mânerele uşilor toate fundele 
verzi, scoase din colturi fiecare bucăţică de corn pusă ca să 
apere de spirite, dar mai ales scoase de acolo ramura de palmier 
binecuvântat de la Florii, atârnată în spatele uşii, complet 
uscată, fără să fie însă din cauza asta inofensivă. Bătrâna nu 
avea asupra ei iconiţe sau alte obiecte care puteau s-o reţină, în 
afară de cruciuliţa de botez, pe care Maria i-o scoase delicat de la 
gât, în timp ce ea o privea fără să protesteze. După asanarea 
aceea aşteptară. Două săptămâni la rând Bonaria, atât de slabă 
încât părea făcută doar din şira spinării, continuă să trăiască 
suspendată pe marginea trecerii pe lumea cealaltă, dar nu căzu. 

Odată cu trecerea zilelor Maria, aflată într-o neputinţă totală, 
se convinse că, dintre cele două motive de agonie, cel care o 
reţinea pe Bonaria Urrai nu era ocrotirea. în noaptea în care o 
înţelese se duse şi se aşeză lângă patul bătrânei croitorese 
privind-o în tăcere. După câteva minute Bonaria deschise ochii 
împăienjeniţi şi o fixă. 

— Ce trebuie să fac? - întrebarea era o şoaptă. 

Bătrâna păru că vrea să spună ceva, dar din gură îi ieşi doar o 
respiraţie greoaie. Maria îngenunche lângă pat, sprijinindu-şi 



coatele pe pătură, din care simţi ridicându-se, mai puternic ca 
oricând, mirosul aspru al bătrânei. Spuse alegându-şi cu grijă 
vorbele: 

— Ispăşeşti ceva ce ai făcut, tuşă. 

La vorbele acelea Bonaria închise ochii, simulând un somn în 
care Maria nu crezu nici măcar o clipă. O prinse de mână. 

— Cui? 

Pleoapele rămaseră închise, şi mâna pe care Maria o strângea 
nu făcu nici cea mai mică mişcare. 

îi veni în minte că moartea n-ar fi putut adăuga nimic în plus 
la acea absentă. 

— Nu ţi se dă voie să te duci pentru că ai datorii, dar le ştii 
doar dumneata. Eu pot să merg din casă-n casă să cer iertare în 
locul dumitale, si doar când toate astea vor lua sfârsit, voi sti că 
am intrat în care trebuie. 

Bătrâna reactionă la vorbele acelea ca la o ameninţare, 
deschizând larg ochii înceţoşaţi ca să privească din nou chipul 
fiicei adoptive. Mâna se strânse într-un spasm surprinzător de 
puternic şi Maria, care nu se aştepta la o asemenea rezistenţă, 
găsi în asta o confirmare. Aşa că adăugă: 

— O să încep de la familia Bastiu. 

Bonaria Urrai dădu drumul unui horcăit care sună ca un 
strigăt. Hotărâtă să înţeleagă, Maria nu se ridică de la căpătâiul 
patului unde stătea încă în genunchi. 

— Nu vrei? 

Bătrâna mişcă încetişor capul, dar refuzul era mai mult decât 
evident. 

— Nu înţelegi că asta te împiedică să pleci în pace? 

Bonaria o fixă pe Maria fără nici un alt semn în afară de 
hotărârea din priviri, în care nu exista nici un semn vizibil al 
vreunei remuşcări. în faţa acelei voinţe evidente, pentru o clipă 
rolurile se inversară si Maria se simţi ca si cum ea ar fi fost 
paralizată. îi lăsă mâna cu delicateţe, eliberând-o pe a ei din 
strânsoarea spasmodică a bătrânei. 



Câteva zile Maria se purtă ca şi cum discuţia aceea n-ar fi 
avut loc, acţionând cu sârguinţa dintotdeauna. O curăţa, o 
hrănea şi îi pieptăna puţinele şi subţirele lire de păr rămase pe 
craniul fragil, vorbindu-i despre timp şi despre puţinele noutăţi 
din sat, ca şi cum pe Bonaria ar fi interesat-o vreodată. Bătrâna 
suferea de crampe şi de alte dureri, mai ales noaptea, dar nici o 
suferinţă nu părea destinată să-i epuizeze definitiv forţele. 
Bonaria Urrai continua să trăiască, în ciuda a tot. 

Când veni momentul, Maria reluă discuţia, după ce-i dădu cu 
grijă ultima linguriţă de piure făcut dintr-o pară. Fără poftă de 
mâncare, Bonaria refuzase jumătate şi Maria ştia că peste nici o 
oră avea să verse cealaltă jumătate pe ştergarul pe care i-1 lăsa 
anume la gât. 

— Te-ai gândit la ce ţi-am spus? zise aşezând farfuria pe 
noptieră. 

Bătrâna nu se prefăcu că nu înţelege, dimpotrivă, imobilitatea 
ei era o aprobare evidentă 

— Tuşă... şopti Maria apropiindu-se mai mult de pat. Eu nu 
mai pot să te văd aşa. Dacă aş putea să fac ceva... 

Bonaria îi luă cu greutate mâna şi i-o strânse atât cât îi 
permiteau puterile. N-o apucase cu putere, dar avea o energie 
care o strânse pe Maria mai ceva ca o menghină. Bătrâna 
încercă să articuleze câteva cuvinte, şi ea se apropie ca să le 
prindă înţelesul. Pe obraz, ca o mângâiere nesigură, simţi o 
respiraţie uşoară, dar nici un cuvânt limpede, încercă să caute 
în ochii ei semnificaţia acelei respiraţii, dar în clipa în care 
întâlni privirea bătrânei, regretă că voise să înţeleagă. Bonaria 
Urrai o fixa cu o asemenea intensitate încât o constrânse să-si 
întoarcă privirea. 

— Cere-mi ceea ce pot face, murmură speriată. 

Când fu sigură că nu va primi răspuns, se îndepărtă de pat cu 
farfuria în mână, parcurgând drumul spre bucătărie cu inima 
care-i bătea ca un ciocan pe fierul cald. 

în aceeaşi seară merse acasă la familia Bastiu să-l caute pe 



Andria. Se întâlniseră de câteva ori de când se întorsese, dar 
întotdeauna cu prudenţa celor jefuiţi, incapabili să retrăiască 
intimitatea care-i făcuse complici ai unor delicte de nemărturisit, 
de care se ştiu mânji copiii înainte să li se dea de înţeles că sunt 
inocenţi. Cu toate că Giannina venise de câteva ori s-o ajute cu 
Bonaria, Maria nu mai pusese piciorul în casa Bastiu din ziua 
morţii lui Nicola. 

9 

Andria nu păru uimit de vizita aceea, şi o întâmpină cu o 
oarecare răceală prost disimulată. Era mult mai înalt fată de 
cum si-1 amintea Maria, cu un pic de barbă care îi dădea o 
expresie de corsar, cu totul nepotrivită cu ochii lui buni, rămaşi 
exact aşa cum şi-i amintea Maria. Gândul acela îi dădu puterea 
să spună ce venise să ceară, si atunci când termină, Andria se 
ridică brusc de pe scaun, vârându-şi mâinile în buzunar. 

— Ea ti-a cerut-o? 

— Dar nu vorbeşte... 

9 

— Nu-i un răspuns. Ti-a dat de înţeles că ar vrea s-o faci? 

Maria ezită să răspundă, dar n-avea intenţia să mintă. 

— Nu, dimpotrivă. - Apoi adăugă imediat: Dar sunt sigură că 
motivul pentru care continuă să sufere e ăsta. 

Andria clătină puternic din cap, apoi o privi serios, deloc 
dispus s-o ajute. 

— N-are nici un sens, iar tu te porţi ca o babă superstiţioasă. 
Dacă nu crapă înseamnă că nu i-a venit vremea. 

La asemenea cuvinte nemiloase, Maria avu o mişcare 
necontrolată de ciudă şi se ridică la rândul ei în picioare. în 
cameră păreau doi câini în cuşcă în căutarea unui motiv să se 
sfâsie. Dar cea slabă era ea, si ştia asta. 

— Poate că dacă te-ar vedea, dacă i-ai vorbi... Vino s-o vezi! 

în vocea fetei era o notă de disperare sinceră pe care el o simţi, 
dar nu arătă că i-ar fi milă. Când vorbi, în cuvintele lui exista 
ceva feroce, care o făcu pe Maria să înţeleagă cât de mare era 
minciuna cu privire la timpul care drege tot. 

— Ti-a făcut rău continentul, Mariedda dragă. Ai devenit 



arogantă cu păcatele altora. Nu te-ai gândit niciodată că poate 
nu există nimic de iertat. 

Maria îl privi surprinsă şi rănită, deschizând gura să spună 
ceva. Apoi o închise fără să scoată o vorbă, şi atunci Andria se 
grăbi să adauge: 

— Pentru că, ştii, te văd atât de sigură de..., poate greşeşti, iar 
în cer nu se judecă aşa cum judeci tu. 

— Credeam că ai înţeles... Era fratele tău! 

— Sigur că era fratele meu. Şi voia să moară. 

Se priviră: chipul Măriei era neîncrezător, cel al lui Andria 
încordat şi aspru. 

— Şi tu te-ai schimbat. în ziua aceea n-ai spus asta. 

— Creştem cu totii, Mari. Sau ce credeai, că o să fii 
întotdeauna tu cea sireată? 

îl pierduse pe tovarăşul jocurilor ei din copilărie, în faţa ei se 
afla un străin care n-avea o singură vendetă de consumat la 
rece. Maria se simţi istovită, dar mai ales proastă. 

— Am greşit venind. Acum nici nu mai ştiu de ce am făcut-o. 
Scuză-mă... 

Şi plecă fără să mai adauge ceva, iar el nici măcar n-o conduse 
până la uşă, rămânând aşezat pe divanul din salon, acolo unde o 
primise, alegând anume încăperea pentru străini, pentru vizitele 
inoportune şi pentru priveghiuri, dacă erau. 

Când Bonaria auzi uşa de la casă deschizându-se, gândul că 
Maria ar putea să nu fie singură făcu să-i curgă în vene puţina 
adrenalină pe care corpul său mai era în stare s-o producă. Dar 
uşa se închise şi intră doar fata, cu o privire învinsă. în seara 
aceea Maria pregăti cina pentru sine şi o consumă singură în 
faţa căminului, apoi intră în camera Bonariei ca să verifice 
perfuzia; când în penumbra veiozei i-o schimbă, bătrâna nu 
dădu nici măcar un semn că înţelege ce se întâmplă. Apoi se 
duse în camera ei şi plânse toată furia şi durerea pe care-o 
acumulase în trup. Plânse atât de mult, că nu-şi mai amintea 
dacă plânge pentru lucrurile în agonie sau pentru cele deja 



duse. 


O săptămână mai târziu Bonaria intră în comă. Doctorul 
Mastinu spuse că nu mai avea mult, iar Maria nu era în starea 
sufletească potrivită ca să-i atragă atenţia că spusese acelaşi 
lucru cu sase luni în urmă. Don Frantziscu întrebă dacă trebuia 
să vină pentru maslu, şi, după felul în care Maria îi răspunse că 
îi va comunica la vremea potrivită, preotul înţelese că vremea 
potrivită nu va veni niciodată, dar avu pudoarea să-şi ascundă 
uşurarea. 

Convieţuirea Măriei cu trupul viu al Bonariei Urrai era o 
lamentaţie pe o singură notă şi nimeni în afară de ea nu părea în 
stare să-i audă sunetul. Continuă ceea ce făcuse până în 
momentul acela, interpretând aşteptarea cu chibzuinţă vizionară 
a celui care construieşte case înainte să existe străzile care să 
ducă la ele. în ciuda a ceea ce spusese doctorul Mastinu, trei 
luni mai târziu Bonaria Urrai rămânea încă prizoniera ei înseşi, 
ca suspendată de un fir de oţel, atât de subţire încât nu se vedea 
şi atât de robust că nu se rupea. Iar fiica adoptivă era cu ea. 

Abia la sfârşitul unei zile în care brodase cearşafuri pentru 
nunta cuiva, ascunzându-şi cu grijă supărarea lângă corpul 
inert al bătrânei, ceva în Maria se clătină. Ceea ce nici măcar nu 
putea fi gândit îşi făcu simţită prezenţa în timp ce schimba feţele 
de pernă cu unele curate. însăşi moliciunea pernei fu cea care o 
ademeni, nimic deosebit, dar pentru firul acela de respiraţie ar fi 
fost poate mai mult decât suficientă. Imaginea dură o clipă, dar 
fu atât de intensă, că Maria trebui să se aşeze respirând greu din 
cauza îndrăznelii sale. Lăsă să-i cadă perna şi o privi ca pe un 
şarpe veninos. Din clipa aceea se mişcă circumspectă în jurul 
patului, observând prudentă fiecare gest pe care-1 făcea, 
înfricoşată de ea însăşi. Gândul reveni, întotdeauna neaşteptat, 
uneori în timp ce dormea, alteori ziua în timp ce făcea lucruri 
obişnuite, gesturi nevinovate în care se ascundeau posibilităţi 
cumplite pe care nici măcar nu le intuise vreodată, începu să se 



teamă să rămână singură noaptea în camera Bonariei. în 
săptămânile care urmară, ideea de a face ceva pentru a pune 
capăt prizonieratului amândurora deveni încetul cu încetul mai 
puţin ostilă, şi ori de câte ori gândul îi venea în minte părea să 
piardă ceva din nuanţele de sacrilegiu, pentru a le înlocui cu cele 
mai puţin intense ale posibilităţii. 

în casa familiei Gentili, în nopţile petrecute vorbind cu 
Piergiorgio, Maria înţelesese că multe din lucrurile care se 
întâmplă nu sunt decât parodia lucrurilor gândite, şi de aceea, 
de când Bonaria Urrai intrase în comă, ştia foarte bine că o 
omorâse de zeci de ori fără ca cineva să-şi fi dat seama, nici 
măcar doctorul, care venea totuşi cu regularitate să verifice 
starea acelei descompuneri fără moarte. Crezând că îi deschide 
lui, într-o dimineaţă de iunie, Maria se trezi în faţă cu figura 
înaltă si robustă a lui Andria Bastiu. 

9 

— Salut, zise el oprit în prag. 

— Salut... - îl privi ea, prea uimită ca să se arate ostilă. 

— Pot să intru? - întrebarea îi aminti de buna creştere. 

9 

— Sigur, scuză-mă. Vino, numai că... 

— Nu mă aşteptai, spuse el deloc tulburat. 

Maria îl invită în bucătărie, şi Andria se îndreptă spre locul 
care de-a lungul anilor fusese al său, lângă cămin, unde Mose, 
care nu mai avea nici un fel de oprelişte, dormea placid. Se opri 
lângă câine, dar rămase în picioare. 

— Ia loc, îti fac o cafea - îi arătă scaunul. 

— Lasă cafeaua, n-am venit pentru asta. 

— Atunci de ce ai venit? îl privi fix. 

Singurul fiu al familiei Bastiu se mişcă uşor pe scaun, înainte 
de a face un semn spre coridor. 

— Ca s-o văd. 

La cuvintele acelea Măriei îi veni să zâmbească, un soi de 
strâmbătură amară care-i încreţi chipul pentru o clipă. 

— Acuma vrei s-o vezi... 

— Dă-mi voie, te rog. 



Furia lui Andria faţă de ea părea că dispăruse, ca şi cum i-ar 
fi zvârlit-o toată în fată în seara aceea, înainte de Crăciun, când 
ea îl rugase să vină. Cu un suspin obosit, Maria fu de acord şi el 
o urmă încet de-a lungul coridorului, potrivindu-şi paşii după ai 
ei. Camera era în penumbră, chiar dacă Bonariei nu-i mai făcea 
rău nici lumina, nici întunericul. Trupul redus la funcţiile sale 
elementare era atât de slab, că patul părea gata-gata să-l înghită 
între cearşafuri. Andria stătu o clipă în prag, o privi pe Maria în 
căutarea unui semn şi apoi se apropie de căpătâiul Bonariei. 

Fata nu încercă să-l oprească, nici măcar atunci când îl văzu 
aplecându-se asupra cadavrului viu. 

Andria nu se aşeză lângă pat, ci îngenunche pe covor pentru a 
fi mai aproape, ca şi cum ar fi vrut s-o vadă mai bine. Maria 
simţi nevoia să-l lase singur şi să iasă, dar el îşi dădu seama. 

— Rămâi, spuse, şi nici unuia nu i se păru ciudat că el era cel 
care o permitea. 

Maria nu zise nimic şi rămase în picioare lângă uşă, în timp ce 
Andria privea în tăcere chipul scofâlcit al accabadorei din Soreni. 
îl văzu aplecându-şi umerii până când capul îi ajunse pe pătură, 
fără să-l sprijine însă, ca şi cum s-ar fi temut să nu strivească 
trupul fragil care era dedesubt, într-un gest de duioşie care-i 
dezvălui Măriei latura caracterului său pe care o credea 
pierdută. Rămaseră aşa un timp necesar şi nemăsurat, ea în 
picioare privind, el în genunchi respirând. Apoi Andria se ridică 
şi atinse încet mâna inertă a bătrânei în comă. Maria deschise 
uşa şi ieşiră amândoi fără a schimba vreun cuvânt până în 
pragul casei. 

— Mulţumesc, zise Andria. 

— N-ai de ce, se surprinse Maria spunând, dezarmată de 
tonul lui blajin. Dacă vrei să vii din când în când... 

El dădu din cap. 

— Nu, nu-i nevoie, îmi era de-ajuns s-o văd aşa. Dar dacă tu 
simţi nevoia să ieşi, să mai iei aer...-se întrerupse, cu o 
stânjeneală care-1 îmbrăca asemeni unei mănuşi - ...ştii unde 



mă găseşti. 

Ea zâmbi si când se întoarse în casă îsi simţi sufletul mult mai 
puţin greu. Printr-o misterioasă asociaţie cu vizita lui Andria, 
gândul care de săptămâni întregi o devora ca un vierme găurise 
pragul eventualităţii şi devenise o hotărâre clară. Când intră în 
cameră găsi perna aşteptând-o pe fotoliul de lângă pat şi o luă, 
apoi se apropie, convinsă că de data asta nici un sentiment de 
vinovăţie n-o va opri. Gestul de duioşie pe care-1 văzuse la 
Andria a fost poate cel care a împins-o să-şi aplece capul spre 
faţa Bonariei înainte de a acţiona, atingându-i cu buzele obrazul, 
cu un sentiment de uşurare pe care simţea că nu-1 avusese 
niciodată de când se întorsese acasă. 

Există lucruri care se ştiu şi gata, iar dovezile sunt doar o 
confirmare; umbra netă a unei intuiţii a fost cea care i-a spus 
sigur Măriei Listru că mama ei, Bonaria Urrai, murise. 

în zilele care urmară veni tot satul la priveghiul accabadorei 
din Soreni, nici măcar inv a lizii de război nu lipsiră de la 
înmormântare. Anna Teresa Listru arătă tot timpul o durere pe 
care categoric n-o simţea, sperând în bogăţia ajunsă în mâinile 
Măriei, fiica aceea pe care, din cea mai mare greşeală, o credea 
acum transformată în cea mai bună investiţie a ei. întreaga 
familie Bastiu o plânse însă pe Bonaria cu o durere adevărată, şi 
părintele Pisu căută cu greu în cele mai adânci colţişoare ale 
sărmanei sale retorici cuvintele pentru a nu spune că femeia 
aceea, după părerea lui, nici n-ar fi trebuit înmormântată în 
cimitir. 

Aşa cum o învăţase Bonaria, Maria Listru Urrai purtă doliu cu 
discreţie. După slujba de şapte zile, când toate lucrurile fuseseră 
făcute aşa cum trebuie, îl luă pe Mose şi se duse să-l cheme pe 
Andria. Se plimbară fără să scoată o vorbă până la via de la 
Pran’e boe, până la hotarul de pietre unde găsiseră făcătura care 
ar fi trebuit să oprească pentru totdeauna hotarul mutat. 

Pietrele din zid nu se mai miscaseră în realitate niciodată, dar în 

» 7 



rest nu mai rămăsese nimic care să poată fi considerat la locul 
lui. Andria se aşeză deasupra. Maria însă se aşeză pe jos, cu 
câinele lângă ea, îşi sprijini spatele de zid privind spre vie şi 
închise ochii la soare. 

După cum bătea vântul, mirosul miriştii se simţea mai mult 
sau mai puţin intens, şi în înălţimea cerului se auzeau ţipetele 
păsărilor care vedeau marea dincolo de coline. Maria simţea în 
spate proeminenţele neregulate ale pietrelor, Andria le simţea şi 
el sub şezut, dar nici unul nu părea să se grăbească să caute o 
poziţie mai comodă. Apoi ea, cu un gest sprinten, se ridică în 
picioare şi făcând câţiva paşi îşi întinse faţa spre briza care bătea 
dinspre mare, mângâind viile de jos, din vale. Vântul îi flutura 
fusta neagră intr-un dans nesigur şi ea inspiră trăgând aerul 
adânc în plămâni. Andria o privi în tăcere, apoi întrebă în 
şoaptă: 

— Ce-o să faci acum? 

— Ceea ce ştiu să fac: croitorie. 

— Rămâi aici, vrei să spui... 

— Am plecat vreodată, Andri? spuse ea, întorcându-se să-l 
privească. 

în profilul ei subţire el recunoscu ceva împlinit care-i era 
familiar şi zâmbi. împreună, aşa cum veniseră, se întoarseră 
acasă, unul lângă altul, fără să le pese că dădeau gurilor din 
Soreni a nu ştiu câta ocazie de a vorbi despre nimic. 



Mulţumiri 

9 


Lui Giacomo Papi, Paolei Gallo şi Daliei Oggero, pentru că au 
crezut imediat în roman. 

Tuturor celor care m-au ajutat privindu-1 cu ochii lor: Alberto 
Maşala, Fabrizio Elo Gagliarducci, Teo Nakkio Mivaldi, Arianna 
Giorgia Bonazi, Ricardo Nin Turrisi, Giulia Blasi, Roberta Scotto 
Galletta, Marco Volpe Schirra, Alessandra Raggio, Tonina Lasiu, 
Valerio JDM Giardinelli, Marzia D'Amico, don Francesco Murana 
şi Maso Notarianni. 

Lui Alessandro Giammei, preţiosul meu catalizator. 

Lui don Giuseppe Pani şi lui don Antioco Ledda, pentru 
consultaţiile în materie de liturghie şi antropologie. 

Lui Marcello Fois, pentru că m-a vindecat de teama de a 
utiliza limba mea: sarda. 

Lui Giulio Angioni, pentru că m-a silit să revin asupra unor 
precizări prea amănunţite despre accabadora. 

Tuşei Peppina Frori, pentru că mi-a explicat cum se face o 
fumigaţie. 

Lui Luis Pellini, pentru că mi-a inspirat personajul lui Nicola 
Bastiu. 

Lui Benito Urgu, pentru că mi-a dăruit talismanul său, şi 
învăţătoarei Lucia, pentru că a prezis totul înaintea tuturor. Lui 
Patrizio Zurru si Danielei Pinna de la Agenţia Kalama, pentru 
felul admirabil în care si-au defăşurat activitatea de mindguard 
pe perioada scrierii poveştii. 

Vreau să mulţumesc, de asemenea, tuturor celor care mi-au 
deschis casa lor ca să pot scrie în perioadele cât am călătorit, 
ceea ce s-a întâmplat destul de des: Silvia Fontana şi Giorgio 
Vannucci din Lari, Gennaro şi Enrique Ferrara din Roma, 
Giordana Melu Bassani din Treviso, restaurantului Le Dune din 



San Giovanni di Sinis, Furriola Demuru şi librăriei Piazza 
Repubblica din Cagliari. 

Mulţumiri speciale soţului meu Manuel, pentru că nimeni 
altcineva n-ar fi făcut fată acestei cărţi.