Hortensia Papadat Bengescu — Logodnicul

HORIENSIA PAPADAI- 
BENGESCU 


HORIENSIA PAPADAI- 
BENGESCU 


LOGODNICUL 


Acest roman e închinat Cercului Zburătorul”, în mijlocul 
căruia a fost citit la şcdbiţels duminicale ianuarie-niartie 
1935. 


PARTEA |. 

Era umed. Pica din ceaţă. Costel călca delicat pe trotuarul 
asudat. Traversă, fără canin strep să-i păteze pantofii 
(sticloşi sau marginea pantalonului larg. Strânse pardesiul 
englezesc pe corp, potrivind gulerul la locul lui cu o 
mişcare cochetă a gâtului. 

„Bine că nu e ger şi zăpadă!... Februarie!... Gata cu 
iarna...!” Trăsese la fit încă un an cu paltonul. La iarna 
viitoare, blană! Dacă o vrea Dumnezeu! 

Erau vreo doi ani ele'cânddorea haină cu blana.,. Adică, la 
drept, numai gulerul! Col châle, larg, bogat, de vizum şi cu 
bordură”; Croiala însă, ca pentru o haină îmblănită... Se şi 
vedea îmbrăcat! 

Dacă ar fi avut blana chiar din iarna asta, erau bani 
stricaţi la clima dulce ce fusese... În schimb ar li „epatat” cu 
ea pe doamna în gri, pe marchiza de la conferinţe. 

Cu o mişcare din şolduri îşi potrivi cordonul pardesiului, 
ca. lea st. “scl uneori în jos, şi, luându-şi pasul elastic de 
june „-Şic”, intră pe o uşă laterală a Casei Şcoalelor. Înainte 
se uită insa cu precauţiune în stradă. Nu cumva să treacă 
din întâmplare vreun coleg şi să-l zeilemiscască o lună 
întreagă la birou: 

- Gostel Petrescu la Casa Şcoalelor, asistând de două ori 
Pe săptămână, regulat, la conferințele pentru adulţi ale 
profesorului Dtimitriu de la belle-arte. 

Ar fi fost un haz cu spirite de care n-avea nici o poftă. 


Costel Pctrescu se trăgea dintr-o familie de dascăli; tatăl 
lui, al treilea clin neam, era dascăl la Biserica Domnească 
din Brăila şi avea ceva pământ; la ţară. Mama lui fusese 
institutoare în comuna unde aveau acel pămâni; după 
căsătorie demisionase, dar Costel ţine mult la faptul că 
mamă-sa făcuse parte din învăţământ. 

Costel, venit de vreo şase ani la Bucureşti pentru Drept, 
reuşise sa se prenumere printre tinerii ia modă - c drept, ca 
de mâna a doua - clar bine cunoscuţi la Mircea şi în unele 
dancinguri - tot de mâna a doua - clasa cea mai rispândită 
de aliicl. 1:[1] nu prea dansa, nu-i plăcea şi mai era şi 
funcţionar la o bancă, ceea ce îi impunea unele rezerve. 
Când ziceai însă Costel, Se ştia de cine e vorba într-un 
anumit mediu. 

La această situaţie, destui de strălucită, băiatul dascălului 
Petre ajunsese Iară. Multă osteneală. Îi plăcuse totdeauna 
hainele curate şi frumoase, de aceea cu banii pentru 
instalarea de student îşi comandase un rând nou de iwine 
după ultima modă, ceea ce îl aşezase de la început şi 
aproape (ară voie printre alţi câ'iva tineri bine îmbrăcaţi. 

Aceia, e drept, nu erau studenţi în anul întâi; aveau alic 
ocupaţii, cari le lăsau mult timp liber. Timp liber îi trebuise 
şi lui Costel, de aceea chiar pierduse, din lipsă de frecvenţa, 
anul întâi. Până la urma tot îşi trecuse examenele de-al 
doilea în vreo patru ani, clar se înnămolise la dreptul 
internaţional de-a! Treilea - „ca toată lumea”, zicea el. 

Banii pentru cărţi şt taxe mergeau clc-a dreptul la haine şi 
cravate; cu acelea îşi ţinea rangul. De citit, citea de la 
colegi, iar camera ii era modestă, deoarece un băiat sta 
prea puţin timp acasă. l.a masă nu era lacom şi n-avea 
temperament costisitor. 

După patru ani, dascălul tăiase scurt subsidiile destinate 
studiului: „Acum ai carieră!” - hotărâse. Costel de altfel se 
proclamase, pentru Brăila, licenţiat. Ce ştia dascălul Petre 
în privinţa vieţii şi a carierei unui tânăr la Bucureşti! Om 
simplu, de la care nu puteai pretinde înţelegere. 


I'uscsc atunci pentru Costel un moment greu de trecut, 
dar găsise destul ele repede un loc la o banca particulară, 
graţie cunoştinţelor bune pe care le avea. Mamă-sa îi mai 
trimitea din când în când câie un mandat clin economiile ci: 
„de cravate” ba şi „de chirie”. 

La bancă, Costel avea trei mii de lei pe lună... Alţii luau 
mai nult, dar şi munceau mai mult. 'lotuşi, Costel lucra 
zilnic, înaintea dejunului şi două după, adică făcea act de 
trei ore îirexenţă, căci pentru un sutar bătrânul Dighiu, 
contabil vechi, gpunea'registrele la punct. Celorlalţi le da 
ţigări, ceea ce 11 fâcca simpatic. Ţigările le avea gratis de 
la Lupescu - un tip Tot el îi găsise slujba la bancă. Costel 
fuma rar clte un. Bi lt cie lucu; biroul nui obosea ip Tot elîi 
găsi j 

] a birou nu era prea mult cie lucru; biroul nu-i obosea, 
mai ales că mai şi lipsea uneori, li drept că a doua zi intra u 
frica să fi dt fră; pentru a se despăgubi de astfel de emoţii d 
mai ales că mai şp p cu frica să nu fie dat afară; pentru a se 
despăgubi de astfel de emoţii umilitoare, sâmbătă după 
amiază lipsea mai de regulă, fiindcă directorul lipsea şi ci. 
Sâmbătă după amiaza, junele Costel îşi revizuia hainele şi 
pe seară se ducea la bodegă şi la dancing. 

De la un timp însă, Costel era dat dezertor şi ele la bodegă 
şi de la dancing. 

— Unde-ai pierit? 

— Întreba câte un prieten când îl prindea pe strada. 

— Te-ai plasat pesemne şi faci pe ingratul i - îi zicea altul, 
măsurmdu-[1] de sus în jos şi de jos în sus. 

În timpul inspecției, Costel pălea. Negreşit, era tot bine 
îmbrăcat, clar el ştia unele dureri ale vestonului sau 
macularea invizibilă a gulerului. Amănunte ale vieţii 
scumpe, asupra cărora era foarte susceptibil. 

Daca inspecția era însă satisfăcătoare, Costel, răsuflând, 
glumea: 

— Când ai să mă vezi cu blană de vi zum, atunci stăm de 
vorbă despre plasare! 


— Şi trecea grăbit mai departe ca să nu fie nevoit să dea 
explicaţii. 

Pentru blană ci se gândca la un împrumut şi la rate, iar în 
ce privea absenţele... Atât mai lipsea, să fie văzut la Casa 
Şcoalelor, pentru ca dispoziţia umoristică a „bandei” să aibă 
aliment. Îi ştia cum sunt; le trebuia un subiect de glumă, o 
victima ', l-ar fi urmărit, ar fi făcut cine ştie ce spirite de 
prost 8usţ şi i-ar fi descoperit secretul - dublul secret. Tot 
programul i ş-ar fi stricat. 

Mei pe el, vezi bine, nu l-ar fi prins nimeni pe la Casa 
coaielor dacă n-ar fi fost „motive”. Întrucât îl putea interesa 
cursul profesorului Dumitriu î De multe ori nici nu ştia su- 
„Tj c*n%inţei. El însuşi se întreba ce vor fi căutând acolo c 
douăzeci de persoane din auditoriu, oameni în toată firea? 

Un colonel de artilerie nelipsit, două cucoane vârstnice, cu 
briliante în urechi şi hlăni de astrahan!... N-aveau aha 
treabă! Erau probabil şi câţiva studenţi, iar restul, lume mai 
nesp; lata, mai de mahala... Deoarece era prost îmbrăcata: 
„Ha face pe om!” Aceleaşi figuri în fiecare seară de la 6 la 7. 
Idee pe aceia să se înfunde într-o sală rece şi goala ca să 
asculte banalităţi şi să vadă pe un ecran poze proaste: 
Giocond, sau Calul alb - parcă de lemn - cu Napoleon cu 
tot! (ir... 

— C n-a văzut pe cărţi poştale! Un pisălog Dumitriu! 

EI, Gostel, venea acolo miercurea şi sâmbăta să aştepte 
ora şapte jumătate, când Ninon ieşea de la Conservator. În 
aştep tare, avea o altă atracţie: pe doamna în gri! Îi plăcea, 
îl interesa. Ga şi mamă-sa, el totdeauna avusese gusturi 
alese: din romanele-foileton preţuia numai personagiii” 
distinse şi doamna în gri era tocmai foarte distinsă. Talia 
zvel'tă, puf părului care poleia, ceaia albă, profilul palid, 
delicat. Apoi. De la pantoful de Suede gri, ciorapi argintii de 
mătase, paltonr!/l de catifea gri cu blană la fel, până la toca 
de lame arginti i, toaleta era asortata perfect. Coste! Care 
era cunoscător de modă feminină ca şi masculină, privind-o, 
avea o impresie de lux şi nobleţă. 


Mâini albe ca de zahăr, cu degete ascuţite. Pe mina 
dreapta o brățară lată de argint vechi, stot asortată. Costel 
îţi închipuia jaretierele de panglică albastră cu buclă, 
argintie, cum văzuse el într-o vitrină; îşi închipuia acest 
obiect intim de toaletă, fără nici o cutezanţă, respectuos. 

Un timp, Costel, care avea fire poetică, se mulţumise cu n 
contemplare artistica a profilului, abia mai târzia avusese 
curiozitatea să o vadă din faţă. Tot frumoasă: nasul drept, 
gura arcuita şi ochii mari argintii, ca apa, ochi asortaţi care 
se ciă-tinau tot ca apa şi păreau a te sorbi. Nu sorbeau pe 
Costel,. | sorbeau cuvintele profesorului Dumitriu sau fixau 
imaginile d” pe ecran. Totuşi, Dumitriu şi. Ecranul nu 
parcau a avea aprobarea totală a necunoscutei; se vedea 
după mişcarea dispreţuitoare a buzelor, după privirea de 
negaţiune. 

Uneori, Costel, legănat de conferinţă, cu ochii pe jumătate 
închişi, clipind numai din când în când spre doamna 
argintie, visa că e îmbrăcat în haine Louis XV şi dă cu 
eleganța mâna unei marchize ce semăna leit cu 
necunoscuta în gri. Coste) avea noţiuni de istorie şi era 
superior tuturor colegilor de Ia bancă în ce priveşte cultura 
generală şi gustul subţire. 

I a una din conferinţe i se întâmplase să ridice de subt 
bancă * să înapoieze marchizei o mănuşă. Gri şi nu se 
supărase de? 1 ivirea'ei de sus şi de gestul ei rece, care 
erau în „stil nobil”. F,V o monosilabă de la bancă la bancă, 
despre fumul sobei de fier, rămăsese fără răspuns, dar 
Costel adora femeile mân- *"”=> La ora şapte, Costel 
devenea mai indiferent cu secolul marchizelor, se apropia 
ceasul pentru Ninon şi Ninon nu era ăbd'ătoare - alt stil 
decât cel Louis XV. „Două femei - surâdea Costel, 
complezent cu sine. 

Întâlnirea lui cu Ninon pentru întâia oară, acum un an 
aproape, nu-i putea ieşi din minte. Nu înceta să se întrebe 
cum de se arăâtase Ninon aşa de uşuratică la prima vedere, 
deşi totuşi nici până acum încă nu făcuse mari progrese... 


pe când el ar fi crezut... Nu reuşea de fel să rezolve 
problema şi stăruia asupra ei. 

Pe calea Victoriei, în dreptul Caicului Elysec, în martie 
trecut, Coste! Văzuse pe Lupescu, cel mai grozav din banda 
br, Lupescu „tipul”, oprit cu o damă... Toată ochi! Ochi 
fardaţi gros, şi care aruncau priviri de proiector. Gura plină, 
desenată violent cu roşu de buze, nas care mirosea în vânt 
după vânat, obrazul dat cu alb de porțelan, roşit cu cinabru 
spre urechi, păr tuns băieţeşte, taiileur de catifea verde cu 
blană gri imitație... Era greu să n-o vezi de departe şi să 11- 
[0] auzi... Râsul sonor făcea pe oricine să se întoarcă. 

Costel se oprise de-a dreptul, crezând că e o cocotă şi 
apostrofase pe Lupescu: 

— Mon cher, nu mergi la aperitiv? 

Dama râsese în cascade, cu ochii spre un domn cu barbă 
care trecea şi care prinse din plin privirea ei sclipitoare. 

— Mergem, dragă î - zisese dama lui Costel, apueându-i de 
braţ. 

— Domnişoara Ninon Dragu! 

— Domnul Costel Petrescu prezintase ca la ambasadă 
Lupescu, cu mutra lui cea mai serioasa. Nu păruse a o face 
clin glumă. Lupescu era socotit la bodegă”ca un 
personagiu, înfumurat, elegant, englez în fine î Avea 
desigur bani de acasă şi era ocupat cu afaceri, despre care 
nu vorbea niciodată şi cari îi lăsau mult timp liber. Era 
singurul din bandă care întreținea raporturi şi cu cei de 
clasa „ntna: curse, club... Şi cabinete particulare. 

Sa nu fie din poliţia secretă! 

— Îndrăznise unul odată. 

Nimeni nu răspunsese şi nu se mai pusese niciodată 
chestiunea. Dar, cine era atunci... Dania. Domnişoara? Se 
între base Costel. La prezintarea cu protocol Ninon 
răspunsese „Chiar cu!” chicotind. 

Aşa fusese întâia întâlnire, care trudea şi acum creierul lui 
Costel. De câte ori pe urmă întâlnise pe Ninon, j„l oprise ea 
ba chiar lăsase pe altcineva - avea cunoştinţe multe sj 


venise spre el. Era tot vesela, dar nu chiar în felul de la 
întâia întâlnire şi Costel se întreba dacă nu ciuma fusese el 
atunci un bădăran, sau care fusese pricina că o luase drept 
o „damă”. Se întreba, clar, ciudat lucru, nu întreba pe alţii; 
îl reţinea ceva, un scrupul, anume faptul că i-o 
recomandase Lupescu, pe care Costel îl admira cu oarecare 
teamă. 

Acum Ninon îi părea vioaie, deşteaptă, frumuşica, ba prea 
frumuşică, şi, ce e drept, plină de atenţie pentru el, ceea ce 
îl măgulea şi îi dădea remuşcări, mai ales că Lupescu ii şi 
dase unele informaţii pe care tocmai le dorea. Erau trei 
surori orfane, crescute de un unchi, frate cu tatăl lor, un 
domn în vârstă cu situaţie frumoasă. Ninon era cea mijlocie. 
Terminase şcoala profesională şi trecuse concursul, dar 
unchiul nu. O lăsa să muncească... Ca să nu stea neocupată 
şi cum avea voce frumoasă, se înscrisese pentru canto la 
Conservator... Locuiau pe Popa Tatu în casă proprie... 
Ninon avea mulţi admiratori, dar era foarte pretenţioasa: 
„Sfat tânără, nu-mi lipseşte nimic, vreau să aleg şi până 
atunci să mă distrez!” - aşa răspundea la propuneri... 
Unchiul era generos cu ele, dar cam sever... Costel făcuse 
bună impresie domnişoarei Dragii. 

Cam astea erau informaţiile şi erau satisfăcătoare, îi 
plăcea lui Costel că Lupescu vorbea de ea cu dezinteresare 
şi totodată favorabil. Un moment se temuse că Lupescu face 
curte fetei, ceea ce l-ar fi înlăturat pe el, iar buna părere 
despre domnişoara Dragu convenise lui Gostel, ca toate 
părerile mentorului său. Cât despre impresia pe care el, 
Costel, o făcuse asupra domnişoarei Dragu, nu se îndoia! 
Băgase de seamă că îi place. 

Ninon se informase şi ea. „Incolor, inodor, insipid,” - 
lămurise Lupescu. „Atunci bun?” „Da. Bun şi aprobat-” 
Răspunsul lui Lupescu ironic, iar Ninon, pe gânduri. 

Mai spilcuit ca de obicei, Costel Petrescu trecuse într-o zi 
pe Popa 'Iatu: o casă mare, cu subsol şi cu toate storurile 
lăsate, ferestre 


Norocul lui ca nu-l[1] văzuse nimeni făcând curte pe sub 

Era 

De pe Calea Victoriei nu lipseau însă nici Costel, nici 
Ninon. Aproape un rcmlcz-vous. Începuse prin a face câţiva 
paşi „apoi progresase 

Al, şi o conducea până la colţ, spre 'nnreună, apoi progics. 
Iai:? Lu Il (tm) „U”]r'* „i >-"H, "-” Ştirbei, mai târziu 
până la colţul Ştirbei cu Popa Tatu. Se in-' îipla'se, de două- 
trei ori, să fie văzuţi de cineva din fa-lilx: „Uite, soră-mea 
Ana...!,„, Sau,] ', sora mea cea mică!” zicea îngrijorată 
Ninon. lar alta dată, cu adevărata teamă nenea „w,.-!' 
Trecea un automobil cu un domn gras, înţepenit în ticuri 
guler prea înalt. Aşadar acela era tutorele. 

Costel simţea răspunderea acelor accidente. Curios 
amestec tic libertate şi de severitate era existenţa 
domnişoarei Dragu. Conchidea logic: viaţa modernă. Se 
temuse ca mi cumva să i se taie plimbările, totuşi regimul 
urmase neschimbat. Pcsie un limp, Ninon îi spusese foarte 
serios: 

— Vino la noi acasă să cunoşti pe unchiul şi pe suronie 
melc... E mai bine aşa! 

Costel, bucuros, venise chiar de-a doua zi, spilcuit, fireşte, 
dar cam intimidat. În programul vieţii lui bucii reştene de 
piuă atunci nu intraseră vizitele de familie. 

Casa domnului Dragu nu semăna de fel cu locuinţa 
modestă a dascălului Petre. Un vestibul larg, cu oglinzi mari 
şi preşuri roşii, un fecior cu mănuşi albe, un salon cu mobile 
de nuc masiv, apoi biroul cu scaune de piele ruseasca şi o 
bibliotecă uriaşa, de nuc sculptat, ale carci uşi pline mi 
lăsau să se vadă cărţile. Impunător. Domnul Dragu îl 
primise foarte rece. Era felul lui; de la un oui aşa de 
important şi inlu[238]? Rstă, Coste! Nu avea nici o 
pretenţie. Apoi ci se socotea cam deocheat faţa de tutore, 
din pricina plimbărilor cu Ninon. 

Văzut de aproape, domni! 1 Dragu era de talie mijlocie, 
legat, dar nu gras, afara de pântecele proeminent; cu păr 


cărunt. 

Tuns scurt ca o perie, şi mustăţi zburlite şi aspre cac!E 
cotoi, ridicate în sus ca ale Kaizerului, cu care Costel îl 
asemăna. 

U[1]”ta redingotă şi avea ţinuta şi glasul militărcşti. 

După câteva fraze banale - domnul Dragu vorbea cam 
astmatic - sosise feciorul cu mănuşi aducând dulceaţă pe o 
taina de argint - obicei vechi boeresc, desigur. Între timp 
pai usc Ninon, pe care o vedea pentru prima oară cu capul 

Sol şi care semăna cu Lya de Putty în filmul Varietc. Priui 
lilm pe carc-[1] văzuse Costel licean, la Brăila. Ninon 
întinsese fruntea unchiului şi Costel observase cu neplăcere 
C[5] nenea avea buze umede şi cu negi. Apoi, Ninon 
invitase pe Costel alături, unde erau prietenele ei şi 
audiența Ia tutore luase din fericire sfârşit. 

De la stânjenirea acelei confruntări, Coste! Trecuse la 
zăpăceala unei adunări de vreo şapte fete: cele doua surori 
şi prietenele de la conservator. Nu avuse putinţă să 
strecoare un cuvânt în conversaţia înteţită a duduilor, în 
schimb printre vorbe, glume şi râsete, fetele se uitau la el 
cu un aer şiret. O cutie de bomboane Zamlirescu se golise, 
Ninon dând exemplul: „Mor după ciocolată!” După o 
jumătate de ceas, spre uşurarea lui, Ninon propuse lui 
Costel să iasă în oraş fără a se preocupa de celelalte fere. 
Ninon avea totdeauna idei originale, dar amestecul de 
etichetă şi familiaritate din casa Dragu zăpăcea hotărât pe 
Coste], împiedicându-[1] de la o opinie desluşită. Se oprise 
la ideea că aşa e viaţa de familie în Capitală. 

De atunci înainte, bodega şi dancingurile înregistrase 
lipsa! Ui Costel. La început camarazii se interesară, apoi 
renunţară să-i mai ia urma. Singur Lupescu părea iniţiat: 

— Te duci uneori pe la familia Dragu!... Nu ştiu cum se 
face că eu n-am mai putut merge de mult pe acolo”... 
Spusese într-o v 

Aşadar, Lupescu irecventa casa Dragu. Un mic fior de 
gelozie străbătuse pe Costel... Dar ce drept avea el!... 


Lupescu i-o prezintase... Nimic de mirare s-o placă... Cine 
n-ar ii plăcut-o! Şi de altfel lui nu-i păsa. O distracţie!... Mai 
mult, e) îi era fetei simpatic!... Până la urmă, Lupescu avea 
poate afaceri cu domnul Dragu. Nenea inspira un mare 
respect lui („osiei; în închipuirea lui, situaţia socială a 
acestui domn cu aere tic maior de jandarmi în civil creştea 
tot mai mult. Cutezase odaia sa întrebe pe Lupescu şi aflase 
că Dragu era vicepreşedintele Sfatului negustoresc şi mare 
angrosist pe Smârdan. El care-[1] crezuse cel puţin senator, 
nu fusese de fel decepţionat. De altmintrelea, tonul cu care 
Lupescu declinase acele titluri l-da importanţă. 
Vicepreşedinte al Sfatului negustoresc nu e puţin lucru; 
până la urmă, nici senatorul pe care-[1 | ştia Coste! - - din 
vedere - nu avea ifosul, răsuflarea scurtă şi privirea aspră, 
sub sprincene stufoase, a domnului Dragu. Nimeni nu te 
ţinea la aşa distanţa şi nu-ţi inspira dorinţa să scapi teafăr 
de sub acel control. Domnul Dragu era autoritar şi părea 
pătrunzător Ţinea mâinilc la spatele redingotei, ca 
Napoleon, scotea din buzunarul de la piept un portofoliu 
doldora de rrm, cu un 'gest cle 1) ancncrTicuri care făcuse 
asupra lui Costel mare impresie. U ]. 

Costel urmărea doua aventuri. Deodată cioua! Admira cu 
exaltare pe doamna în gri şi ducea fetelor Dragu flori şi 
bomboane. Doamna în gri era un ideal îndepărtat, iar Ninon 
îi plăcea, îi plăcea mult, dar n-o iubea. Costel nu se 
aprindea ca unii în aparenţă nici Ninon nu era 
sentimentală, totuşi ea părea amorezată de el. Negreşit că 
un băiat nu putea refuza simpatia unei fete nostime cum 
era Ninon, mai ales un băiat liber şi o fată care şi ea iubea 
libertatea. Costel putea profita de favoarea pe care i-o 
acorda; îl turbura încă din când în când impresia primei lor 
întâlniri. De ce oare se purtase Ninon atunci în aşa fel? 
Acum era mult mai cuviincioasă, evita admiratorii, iar în 
casa Dragu, afară ele el, Costel, nu intra nici un bărbat. La 
Conservator erau colegii i Dar colegii sunt altceva. Costel 
nu era gelos şi se deprinsese cu felul expansiv al Ninc>. 


Singurul pe care-[1 |] invidia puţin era tot Lupescu. Nu de 
altceva. Lupescu, când se întâlneau, era foarte serios faţă 
de Ninon şi ea la fel; îl invidia pe Lupescu pentru că era mai 
elegant ca el... Şi mai frumos, nici vorba... Era părerea lui 
Costel.,. Dac-ar fi fost femeie, Costel ar fi găsit pe Lupescu 
foarte seducător. Dar Ninon îl prefera pe el. Chestie de 
gust. Era bine Lupescu: nalt, subţire, cu faţa lină, ascuţită, 
cu buzele ironice... Şi cu monoclu; de rândul ăsta însă, 
succesul era al lui. 

Costel luase acum deprinderea sa vie la două zile în Popa 

Tatu, intre trei şi patru după-amiază. „E ora cea mat bună! 

— 11 spusese Ninon însăşi, ceea ce arăta o complicitatele” 
ciorul nu mai apărea; îi deschidea tina din fete şi nu mai 
rămâneau în salon şi nici în bibliotecă - spre bucuria lui 
Cos- 

?!' In camera fetelor, pe coridorul cu geamuri al casei. 

Devenise acolo familiar, făcea probleme celei mici, care, 
deşi de cincisprezece ani, era abia în a doua la externat. 
Costel esena” şi monograme pentru brodat Anei, sora cea 
mare, fată antica, urâţică însă şi lipsită de cochetărie, dar 
ca ducea toată gospodăria casei. Cea mică era frumuşică” 
obraznică şi ursuză. 

V>u încetul Costel intrase în amănunte ele familie. 
Domnul jagu era foarte bun, dar foarte pretenţios. Toate 
trei fetele 

Păreau a se teme deel. 

Î[4] 

— E acasă? 

— Întreba Ninon, de la uşă, cu pălăria încă pe cap, căci se 
în timp] a să lipsească când Coste! Sosea mai devreme. 

Când afla că nenea lipseşte, Ninon părea mulţumită. Cea 
mică se strecura ca un şoricel pe coridor, ca să nu întâl- 
nească pe nenea. Ana îi purta şi ea mult de grija. „Un lei de 
tiran binefăcător!” - lusese concluzia lui Costel, care era fin 
observator. HI însuşi era foarte mulţumit când tiranul 


y 


lipsea. Costel îi recunoştea toate meritele, dar nu-[1] putea 
simpatica. Chiar ocultă, prezenţa lui era apăsătoare. 

Epocă plăcută de idilă, care dura ele câteva luni cu 
progrese în familiaritate şi prietenie. Familiaritate îa sensul 
că fetele îi spuneau pe nume şi el asemeni lor; nu se mai 
jena nimeni de el când. Era ceva deranjat în casă; uneori 
Ninon îşi schimba rochia când el era de faţă; fireşte, se uita 
în alta parte şi ea si' trăgea într-un colţ, lingă dulapul cu 
rochii. Alte familiarităţi însă nu; într-o seara pe stradă, în 
întuneric, Co”teS cercase o sărutare şi căpătase o palm iţă. 
Nu se supărase, ba chiar îi convenea atitudinea. Aşadar, 
numai aparențele erau prea zglobii. 

Caracterul Ninon îl avea, e drept, cam dificil, dar sufletul 
bun. Se irita lesne şi atunci nu prea ţinea seama de cuvinte, 
însă îi trecea. Când era nervoasă, cârpea câte o palmă 
sonoră celei mia, care răspundea între dinţi - desigur o 
obrăznicie. Era obraznică tare Lticica şi el nu făcea haz, 
totuşi îi era greu să asiste Ja pălmuială şi mai ales, delicat 
cum era de felul lui, nu se putea deprinde cu vocabularul 
slobod, al Ninei. Desigur, ei nu-i spunea nimic; atât ar li 
lipsit, să intervină. Ana uneori certa pe Ninon; deşi departe 
de a ii egala ci (în orice lei) avea ceva autoritate, pentru că 
ea îngrijea pe toţi. „Ana, da-mi! Ana, fă-mi!” Negregşit că 
dacă Ninon ar fi fost ceva mai ekilec ca maniere, Costel ar fi 
plăcut-o încă mai mult. Litiria de grijă să n-o contrazică 
pentru a evita unele epitete cărora Ninon le da drumul la 
iuţeală. În momentele când o vedea arţăgoasă, prudent, 
tacea; era din partea lui o dovadă de tact. Ninon era şi 
foarte capricioasă; uneori în toane bune anta, declama, şi, 
darnică, împărțea o rochie Lucicăi, care se roşea de 
plăcere, cu toate că nu ştiai cu ea niciodată ce simte; un 
sweater îl da. Anei, sincer mulţumită, dar care întreba de 
zece ori: „[ie zău că nu-ţi mai trebuie?” Printre capriciile 
Ninei - căci ietele, ca şi unchiul, îi ziceau Nina în casă, 
numai prietenele şi prietenii o chemau Ninon, Lupescu era 
cel care o botezase - aşadar, printre capriciile ei era şi 


acela ca nu cumva Costel că vie la altă oră decât cea 
indicată de ea: „Oricând, trei la patru! Casa noastră nu e 
moară!” De asc-rneni nu putea şuieri s-o oprească pe 
stradă când ea avea târguicli urgente. Se înfuria, gata să- 
[1] concedieze clacă îi abătea ei că a fost indiscret. O 
întrebase odată cie ce nu umblă cu atomobilul unchiului. 

— Asta e măgărie, să te amesteci în afaceri tic familie! În 
astiel de ocazii, Ana intervenea împăciuitoare: 

— Cere iertare lui Costel! 

— Poruncea blâncl Ninei, care, dr.pa ceva mofturi, 
consimţea să surâdă. 

— N-o mai supăra! Mustra glumeţ Ana pe Costei, care se 
ruşina ca un vinovat. 

Până la urma urmei, era o familie unită, iar între ei doi 
erau discuţii de amorezaţi. Ninon, mai ales, ţinea în fond la 
ci: cine decât ci venea aproape zilnic în casa Dragu, cu 
riscul să provoace Ninei nemulțumiri cu unchiul? Cine o 
însoțea pretutindeni - fireşte unde şi când vroia ea? 'lot cei 
se părea lui ciudat în purtarea şi capriciile ei venea, 
desigur, de la împrejurările de familie. Când era bine 
dispusă, Ninon îi făcea confidenţe: Nenea făcuse o afacere 
cu Ministerul Comerţului! Nenea avea necazuri cu un 
debitor incorect î Nenea câştigase la sorţi la Acţiuni şi îi 
dăruise un inel cu briliant, nu era o piatră mare, dar va veni 
şi aceea. Visul Ninei, ca şi al lui Costel, era însă o haină ele 
blană... Ana era zgârcită şi punea bani la o parte. E drept 
că ele n-aveau prea mulţi bani de buzunar, căci nu posedau 
nici o avere a lor, proprie. Totul era al unchiului, care le va 
înzestra la timp, aşa cum va crede. Până atunci ie da tot ce 
le trebuia, de aceea nenea trebuia foarte mult menajat. 
Recomandaţia asta, făcută anume lui Costel, era un semn 
de tandreţă: Ninon dorea ca el, Costel, să fie bine văzut de 
unchiul, atitudine afectuoasă care corecta epitetele urâte şi 
a“cl: „M-ai plictisit!” - care revenea ca un refren penibil. 

Pentru astfel de bune sentimente, Costel avea faţă de 
unele necuviinţe multa răbdare. Îl costau mai ales anume 


observaţii ncdelicate: „Ce eşti aşa de jigărit azi!” Sau: „Mi-e 
ruşine să umblu cu o secătură ca tine!” 

Un iei de a vorbi, fireşte, dar care lovea în unele puncte 
dureroase: - familia şi îmbrăcămintea. Era băiatul 
dascălului 1 etre, ce e drept; iar în ce priveşte eleganța, nu 
putea fireşte egala pe un Lupescu, mai ales că florile, 
bortboanele şi tir, guielile mărunte ale Ninei, pe care 
negreşit n-a putea lasă şi le plătească când erau împreună, 
micşorau stimele destina” croitorului, iar scumpirea 
stofelor creştea, creş. Ea. Timpul cât nu era ocupat la birou 
şi cu Nuia, Costel ii trecea îngrijiţi. Du-şi hainele: ciuinul, 
benzina, neofalina, anume fără miros, şi călcaţii] cu aburi 
nu mai aveau pentru el: ecret de întrebuințare. Acum în 
urma i se adăugase lui Cosei şi o povara pe conştiinţă. 
Niciodată nu fusese dator cu baiţ > era un băiat ordonat şi 
avusese până atunci groaza de operata asta, pe care [0] 
credea nefastă. Deunăzi însă, după crize alpmate de nervi ţi 
de melancolie, Nina ii mărturisise, în secret ciiar de Ana, ca 
[1] pierdut un medalion oferit ca mărţişor de icnea şi 
trebuia neapărat să-[1] înlocuiască. Găsise Ia Belmont inul 
la fel, dar n-avea bani: cu timiditate spusese suma: doiă mii 
de lei. 1 ostel se îniiorase; oameni milionari ca Drag' puteau 
da cu înlesnire asemenea daruri, Ninon era prea neglienta; 
astfel de 

; cte se păzesc mai bine, lotuşi datoria lui cavalerească era 
să înlesnească pe Ninon în necazul ei; era şi o satisfacţie de 
amor pr'priu. Nădugşise o săptăinână la birou până când să 
se hotărasă să ceară lui moş Dighiu, casierul, care da în 
oraş bani cu împrumut. 

— Fie! Dar numai o dată şi pentru că te ştiibăiat chibzuit! 
Altfel nu dau nimănui de la birou. 

<! Ostel crezuse că pentru acel caz excepţionl se poate 
duce ii casa Dragu la altă oră decât cea obişnuită.) upă ce 
aşteptase destul de mult la uşa de intrare, Ninon timisese 
răspuns ca are migrenă. Era întâia oara când nu-l[1] pmeau; 
ofensat, ' ostel, Sără să se hotărască să plece, sta în faa 


Lucicăi, care se uita ia el cu mutra ei obraznică. Printr-o 
>ună inspiraţie, întinsese plicul cu bani fetei, care fugise cu 
elân casă. Costel era ajuns! A colţul uliţei, când Lucica îl 
întoarse Nina îl poftea, c.[1] toate ca era bolnavă. 

În adevăr, Nina sta culcată şi cu ochii înciişi gemea. Era 
îmbrăcată cu un kimono frumos, cie mătasăânflorată, caic 
contrasta cu mobilierul modest din camera etclor. Despre 
modestia camerei lor, Nina la început dase o eplicaţic: 
aveau la dispoziţie toată casa, iar la ele în cameră uteau 
face câtă dezordine şi zgomot vroiau, căci nenea nu vaca 
acclo niciodată. Acum mai de curând spusese că le trebtr. O 
cameră mai mare şi că era greu pe un acelaşi coridor cu 
uchiul, de aceea 

— Oiectat să se repare pentru ele camerele din subsol; yot 
eX* P” la ele acasă. Cosiel era prea străin ca să aibă opinii, 
clar jj nia.[1] 1 -u nll pLnea suferi subsolul - chiar 
confortabil, cum 'n Y” fost cel al casei Dragu; totuşi o 
intrare separau de aceea va, r) racu îi convenea. Pe Ninon 
n-o durea decât capul, dar foirtc taVe; de altfel, nu era 
singura; se afla acolo şi un fe[3] 1 -uda, pe care Costel o 
zărise uneori şi care nu-i era prea ' nxiica. Era o femeie de 
vreo treizeci şi cinci de ani. Poate. Testul de frumuşică, dar 
cu apucături prea familiare şi cu un fel” curios de a se 
îmbrăca. Totdeauna aceeaşi rochie de catifea neagra, cercei 
lungi cu” pietre - desigur, false - şi o brăţara-ccâscu 
diamante adevărate-” spunea. 

Verişoara L. Conţină, cum ii ziceaţi fetele, nu vorbea div-i 
cu., apropouri” şi făcând semne, lucru supărător pentru “i 
tari'erau străini de acele subinţelesuri. Faţă de ea Cosui - 
simţea caraghios şi neliniştit, deşi verişoara Leontina era 
Lo. R.]. Amabilă cu el, nici nu-i spusese Ninei cit de amabilă. 
De aV-'-'., chiar în faţa lor, îl pol tea stăruitor să vie pe la ea, 
ceea; i plictisea aşa de tare, că roşea. Ninon intervenea 
atunci. ] obişnuita ei nesmchiseala: 

— 'Taca-ţi gura, Leontino! 


Ce fel de rudă era? Părea ca nici unchiul n-o prea sul. Re.; 
deoarece se ferea de el. Necuviincioasa, verişoara Leoiv: -; 
zicea domnului Dragu „Moşu”'. Când Costel cercase a 
ÎÂIÂK: a pe Ninon, ii repezise: Rudele sunt rude '...” Ana 
tăcea,... /; ce era tot un fel de a apăra rudele, numai cea 
mică rtiu a obraznic, era rău-crescută fetiţa asia! 

La drept vorbind, Costel recunoştea că e cam egoist: iv-ii 
nu-i plăceau nici camaradele de Ja Conservator: atunci cir ] 
se nimereau împreună, era pentru Coste! O zi pierdută; r, v, 
a nu puteai închipui glume mai nesăbuite ca ale lor; când 
încetau de a-şi bate joc de toată lumea - o lume 
necunoscută 1: i Costel - era un almanah complet de 
anecdote picante. La obiecțiile lui, Ninon îi explica 
rezonabilă ca e nevoită să tr. > iască bine cu camaradele, 
ba chiar simpatia lor era o lauda pentru ea; Costel putea fi 
destul de mulţumit că ea nu ie seamănă. 

În tond, ('ostel nu era prea convins că Ninon nu le 
seamănă. Trebuia recunoscut ca el era mult mai puţin 
sincer;'n sentimente decât ea. În mintea lui o judeca adesea 
fără mulâa cruţare, iar când cineva îl tachina despre Ninon, 
hia un atr sa se compromită. S-o conducă până la o 
Percepţie, unde avea nişte chitanţe de controlat şi Ana nu 
se putea descurca. S” descurca mai bine dumneaei cu 
ocheadele! Fie şi la Percepţie... Bine că nu la Leontina! Din 
ciocnirea asta de gânduri urî-cioase, pe Costel îl durea iar 
capul. 

La birou Costel nu ajunsese nici după trei zile. Bolnav... 
Bolnav pe o săptămână cu certificat medical în regulă, deci 
leafa întreagă... Vezi că pentru birou Costel acum vroia 
ceva... Ceva mare... O lovitură în schimbul celei pe care o 
primise... Ceva explozibil... Dinamită! 

— Şi nu găsise încă. 

Două zile nu se dusese pe la fete; nu mai simţea plăcere. A 
treia pornise în silă, dar, spre nenorocul lui, la uşă dase 
piept în piept cu Moşu. 

— lar dumneata! 


— li spusese boierul, mai ţepos ca totdeauna. 

Auzi! În loc să intre în pământ!... Obrăznicie ca de om care 
câştigă milioane la bursă, ca de om care pleacă pe şase luni 
în Italia... Ca de om care trăieşte cu trei nepoate!... L.i ocnă 
stau numai borfaşii! Tâlharii mari, criminalii, satirii, vampirii 
umblă nesupăraţi! Costel se năbuşea de indignare. El, până 
acum respectuos cu legea ţi cu ierarhiile. N-avusesc însă 
timp sa zică aceluia nici un cuvânt. Spusese în schinii) de la 
uşă fetelor, cu ton apăsat: 

— Am întâlnit pe domnul Dragu! 

— Ei! Ţi-a spus ceva? 

— Întrebase cu grijă Ninon. 

— Da!... O mojicie... Că: „lar eu”! 

— Atât! 

Inconştienta! Dar ce puteai aştepta de la ea? 

— Atunci e mai bine să nu mai vii... Ne vedem în oraş! 

Ca şi cum el venea şi pleca după pofta satirului şi la 
ordinele dumneaei!... E drept că biata Ninon încerca să le 
potrivească cum putea mai bine. Să-[1] vadă cel puţin în 
oraş! 

— Nu purta de grija. Viu aici şi n-are să se întâmple nimic! 
Spusese, punând mâna pe umărul Ninei, care nu se smucise 
ca de obicei. 

Venise mereu, aşa cum spusese, dar cu un cârccl în iniifl[ 3] 
de câte ori intra, fiindcă el nu putea îndura mojicii şi era 
deci[1]” să răspundă lui Dragu cu energie. Prefera deci să 
nu-[1] î*' tâlnească. Ninon era iar cu toane proaste, abia 
vorbea şi Afa silea, săraca, să fie ea voioasă şi să găsească 
subiect. Nu 

*C-a inteligentă ca Ninon; e drept că Ninon avea spirit 
numai ninci când era în lume multă... Şi pe Calea Victoriei... 
Îşi amintea iar de cunoştinţa lor... Ce bine judecase el de la 
prima vedere şi ce bine o întorsese până la urma... Un an 
de atunci scâpase teafăr. Acum, după cele petrecute, nu mai 
era nici un pericol. Venea fiindcă aşa îi plăcea, pleca când 
vrea el! 


Într-o zi îi lunecase bastonul pe scară. La zgomot se 
deschisese uşa biroului şi domnul Dragu, mânios, se arătase 
în prag. 

_ Ce cauţi, domnule! 

— Spusese, ca şi când nu l-ar fi cunoscut. 

Lui Costel i se puse o pânză pe ochi. 

— Sunt logodnicul domnişoarei Nina Dragu şi o caut pe 
dumneaei. 

— Bine! 

— Zisese scurt cotoiul şi închisese uşa. 

Era în halat de casă şi papuci... Aşadar, nu plecase în 
Italia... Costel îi spusese aşa, ce-i venise la gură, cuvintele îi- 
aveau nici o importanţă, destul că-i tăiase moşului piuitul!... 
Nu se prezentase altă dată Nina la birou drept logodnica lui 
şi lucrul n-avusesc nici o importanţă? Auzi î Ce caută!... Ce 
bădăran! 

La birou Coste] se dusese abia luni fără să dea nici o 
lovitură, nimeni nu-i spusese nici o vorba. El însă tot nu 
renunţase să-şi ia revanşa. E drept că ei îl vorbise de rău în 
spate! Din moment ce în prezenţa lui erau cuviincioşi! 
Totuşi odată Şi odată le va da elo lecţie... Ştii, subţire... De 
pildă să fi luat el de nevastă pe Nina!... Cum ar fi venit asta! 
În ciuda a tot ce se vorbea, Ninon era o partidă bună... Dar 
să întâlnească mereu pe Moşu... Nu, asta n-ar fi putut, li era 
silă de Dragu.?! „i că” la drept vorbind, ' frica omului 
cinstit de o canalie... Pviaţă întreagă să ii fost nevoit să 
vadă pe zbârlitul... Ar fi Jocuit, ” vezi bine, aiurea, nu sub 
acelaşi acoperiş... Aiurea cu cei trei mii ai lui de leafă... Şi 
cu zestrea. Coste] n-ar fi primit 'estre, dar satirul era dator 
să le dea fetelor ceva... Să stea „[1] subsol cu toţii de-a 
valma? Ana, fie! Ana era de folos la gospodărie, dar cea 
mică era nesuferită... Nesuferită adică nu era, drăguță ca 
Ninon, ba poate încă mai frumuşică şi nu era mojica... 
Obraznică, cc-i drept, era!... Dar cu puţină severitate... E 
altfel, pleca la pension... Mesele iot separat... Nu i-ar fi 
trebuit iui icre negre de la Sfatul negustoresc... O idee fugi 


ttvă, căci nici vorbă nu era de căsătorie. Ce-ar fi zis dascălul 
Petre şi chiar mamă-sa... O ideie fugitivă, dar cu care la 
birou putea da lovitura... Chiar a doua zi... Sa intre izbind 
de perete uşa capitonată... Cu o cutie de ţigări prima - 
tocmai îi dăruise Ninon una. „O atenţie!” - zisese. El se 
mirase, dar îi păruse drăguţ din parte-iSă intre cu ifos şi de 
la uşă: 

— Domnilor, vă anunţ căsătoria mea cu domnişoara Nitu 
Dragu... Un milion zestre! 

De ce nu... Toţi paf! Paf Bonciu... Gura astupată şi milionul 
nod în gât... Nimeni n-ar mai fi suflat... Ce sa mai sul le! 
Verzi toţi de invidie... Straşnică glumă! 

Se întunecase, îşi amintise scena de atunci de la birou. Nu 
va face nici o gluma, nu le va spune nimic... Dacă cel puţin 
ei l-ar fi lăsat mereu în pace... Dar nu puteai coma! Era 
numai un armistițiu şi Costel, atât la birou, cât şi la casa 
Dragu, se simţea acum pe un teren ostil. Împrejurările din 
urmă îl demoralizase; îşi mai venise în fire, simţea totuşi o 
iritare care stăruia: „sunt nervos”. 

Vinerea ceea înainte de Conservator, Costel se îndruma 
spre sala de conferinţe de la Casa Şcoalelor. Totul îl 
plictisea: igrasia, moina, murdăria trotuarelor... Un camion, 
care în trecere îi stropise puţin pardesiul, îi adusese pe 
buze cuvinte urâte, dar, nedeprins, îşi oprise necuviinţa la 
mijloc. Ar fi avut însă pofta să spună vorbe rele, murdare 
oricui, chiar şi simplilor trecători. La birou, în ziua aceea, 
după concediu, venise cel dinţii - aşa că, dacă chiar ar fi 
vrut, nu putuse da lovitura. Fiecare îşi vedea de lucru, 
Pândisc r nici o ironic n-ar! 1 suferit. E drept că de un timp 
era arţăgos, de aceea prefera liniştea. Ar fi dorit însă o 
revanşă, ceva care să-i reducă pentru totdeauna la respect. 
Nu putea uita scena din dimineaţa aceea; şi-o reamintea în 
amănunt: capete plecate, guri strânsc, priviri pe sub ochi, 
rea-voinţă făţişă. Chiar şi tâmpitul de fe>ă-trân, Dighiu, 
pusese nasul în registre ca să nu se uite la ei. Costel la 
început se întrebase cu grijă daca nu fusese cumva 


concediat. De teama, nu întrebase şi chinul se prelungise 
un ceas întreg. 

În sfârşit Bonciu, feciorul de bani gata, funcţionarul model, 
ridicase capul de pe coloanele de cifre şi, cu o impertinenţa 
fără margini, azvârlisc: 

— Uite şi logodnicul...! 

Iar! Ceilalţi răspunseră cu un mârâit prevestitor tic rele. 
Costel se ridicase de pe loc şi ieşise. Simţea că-[1] apucă 
miCe era de făcut? (Juni se va termina conflictul şi când va 
'nceta persecuția colegilor?... Logodnicul... Fie! 1 se 
schimbase însă caracterul. Orice trecător i se părea un 
duşman. De când c-u ofensa, era încă mai nervos. Cu acelaşi 
„tic” îşi sălta gulerul rnacferlanului *] smuci cordonul. 
Ajunsese la Casa Şcoalelor. Ce scară ca de pod trebuia să 
urce! Auzi, local public, sală tic conferinţe! Odăiaşul se 
ţinea după el în nădejdea unui bacşiş, pentru ca să-i pene 
haina. În loc de bacşiş n făcuse observaţie că iese iarăşi 
fum. O ticăloasă de sobă de fier: din-tr-o parte te dogorea şi 
din alta te fluiera vântul la picioare! 11 înjunghia 
genunchiul! El, aşa de sănătos! 

Se uitase pieziş la colonelul de artilerie nelipsit şi pufnise 
când apăru: mic, negricios, rău îmbrăcat conferenţiarul. 
Doamna în gri era şi ea acolo; o privise fără idolatrie. 
Trebuise necazuri mari pentru a despuia firea lui Costel... 
Poezie. 

Ce avea azi doamna în gri? Urâţică î O examinase 
necruţător, gura se trăgea uşor în jos ca dintr-un plâns 
nestăpânit; profilul era curmat, ca şi cum i se supsese faţa... 
Bolnavă... La lună? 

— Un mic râs idiot al lui Costel în gât. Poate că necăjită? 
Ideea nu-[1] înduioşase, dimpotrivă o bucurie rea: aşadar, 
marchiza o păţise! O prinsese poate bărbatul! O bătuse”... 
Idei vulgare pe care nu le-ar fi avut altădată despre nimeni, 
necum despre nobila lui idolă. Om umilit care vrea să 
umilească, om vârât în mocirlă care vrea să stropească. 

O înşelase amantul! 


— Jubila. Privirile reci şi tăcerile demne ale necunoscutei 
erau răzbunate. O mai pândise Coste! Şi altă dată. Ce putea 
căuta cu regularitate la conferinţe? O întâlnire? Lotuşi, nu 
întorcea capul spre uşa, nu vorbea cu nimeni şi nimeni n-o 
aştepta în stradă... Un amant lot trebuie să ii avut! Altă data 
închipuirea asta făcea pe („osiei gelos, azi însă avea gust să 
batjocorească...: frumoasa avea un aman? Care o înşela! Se 
bucura rânjind şi, cu unghia lungă de la degetul mic, zgâria 
lemnul băncii, ceea ce păruse a plictisi p” doamna în gri. Pe 
furiş căutase pe faţa ei urmele mâhniri) şi le speculase în 
minte cu răutate: bine! Foarte bine ii pare. IL că sufere! Ea 
trebuie să fi fost de vină. Ioate la un fel! Cum expresia 
patetică a feţii dezminţea astlel de presupu- 

:' I ncre, Costel revenise: ea era cea ofensată. Ofensata! 
Foarte bine!... Bravo aceluia!... Toţi bărbaţii să facă aşa ca 
el! Eleganţa, distincţia doamnei cenuşii îl supărau prin 
contrastul cu vulgaritatea Ninei. E distinsă dumneaei! Măi! 
Îl supăra a/i că marchiza nu-i primea curtea; el, care la 
birou - şi poate în tot oraşul - trecea „drept logodnicul 
Ninei, vestita Ninon. Şi nici măcar nu era logodnicul ei cu 
adevărat. 

Aşadar, cu toată noblețea dumneaei, bărbatul... Ori 
amaniul o înşelase! Cu o slujnică! Ipoteza îl incinta şi un 
şuier nuc destinat acelui adulter turburase audiţia. 
Conferenţiarul se înecase la vorba, crezându-se fluierat. De 
teamă să nu fie boicotat, Costel îşi muşcase buza şi 
ciugulise mustaţa tunsă scurt, un port care-l[1] deosebea şi 
de cei raşi la modă şt de seniorii cu mustăţi mătăsoase din 
poveştile Louis XV. 

Conferinţa îşi urmă cursul; Costel se sili să asculte. Acum 
sala se încălzise şi genunchiul nu-[1] mai supăra, 
dimpotrivă un şerpuit fierbinte îi trecea prielnic prin 
fluierul oaselor. 

La ieşire, Costel coborâse scara în spatele doamnei în gri, 
treapta cu treaptă, cu atitudini de urmăritor. Era tot sceptic 
şi se simţea agresiv. O urmărise şi pe stradă. Aşa avea el 


gust. Ce e clacă o să întârzie de la Conservator!... De altfel, 
era încă devreme! După ce dovedise cu mulţumire ca a 
neliniştit pe necunoscută cu pasul ticluit pe al ei, se 
bucurase să o sperie adresându-i cuvântul. 

— Îmi daţi voie, doamnă, să vă însoțesc. E întuneric şi 
desigur vă e urât. 

Îşi strunise un glas încrezut, pe care şi-[1] asculta cu 
plăcere: „Şi ea ca toate. Toate la un fel!” 

Doamna, după prima tresărire, se oprise o secunda în loc îl 
privise, îl recunoscuse. Surprinsă în meditarea ei tristă, nc- 
putând crede în atâta cutezanţă, nu-şi găsea atitudinea. 
Pornise iară nici un cuvânt, doi, trei metri, mersese alături 
cu Costel-care descumpănit rămânea cu un pas în urmă, 
trecea cu unul înainte sau potrivea să fie în rând cu ea. 

— De ce sunteţi aşa tristă? Cercase Costel fals şi tremurat- 
O roşcată violentă acoperise profilul palid. Doamna se 
oprise iar o secundă, apoi cu un gest de concediere travci 
şase, cotind pe prima stradă. 

Costel rămăsese cu gura întredeschisă pentru cuvinte cc 
nu-şi mai găseau drumul. „Ioate la un fel!” cercă să-şi yjft 
fără convingere... Auzi! Să traverseze! Să-[1] planteze! 
“"'ati un cuvânt! Nu-i zisese „măgarule 1” Nu... Îşi amintise 
pe Nina. Impresiile lui se întoarseră, luară alt drum. Aşadar, 
chiar faţă ele impertinenţa lui, doamna în gri păstrase o 
cuviinţă: „Marfa nobilă. Costel băiete, ai gustul fin!” Totuşi, 
n-o mai socotea inviolabilă de când era trista. Avea un 
amant care o înşelase! Jcleea lui fixă. Se simţea cutezător! 
Aşadar, asalt la regină! Jşi viola divinitatea... Daca ar fi ştiut 
Nina ce infidelităţi îi făcea el la conferinţe! 

Deocamdată, umbla de colo-colo, pe trotuarul din faţa 
Conservatorului... Era plicticoasă aşteptarea asta în 
burniţă... Dar lui îi era acum cald. Deosebea în poarta 
Conservatorului un grup zvăpăiat; pălăria roşie a Ninei, 
fete, băieţi şi, mai înalt ca toţi, un bariton prea făimat: „corp 
de cal, cap de femeie!” - cum. Zicea Lupescu. „Cântase întâi 
ca tenor, apoi îşi schimbase vocea!” - flecăreau băieţii la 


bodegă. Altfel, primit în lumea bună şi plin de fumuri. De la 
un timp, Nina sta mereu cu el de vorbă în vederea 
examenului. Ce ţipi şi ăştia de la Conservator! Costel se 
trăsese după un zid, ca să nu fie văzut. Avea să aştepte 
până când va binevoi domnişoara să sfârşească flirtul cu 
baritonul. Pe când el, Costel, care o aştepta pe Nina şi avea 
să mai aştepte, îşi mărturisi ca era prins în plasa în- 
tâmplărilor din casa Dragii şi n-avea să scape lesne... La 
drept vorbind, nici nu se prea zbătea să scape. Tot îl 
credeau unii logodit! Logodit fără milionşi cu baritonul pe 
deasupra, şi, când nu vor mai fi baritonul şi Conservatorul, 
va fi altceva... Cel puţin atunci când ar fi însurat, n-ar mai 
aştepta pe uliţă în ploaie. Nina nu era femeie să sufere s-o 
ia bărbatul legitim de la Conservator, să se ţină după ea...0O 
corvoadă mai puţin, îi era cald la mâini şi la frunte şi 
obrazul era îngheţat. Căldura” i se urca acum de la ceafă 
spre urechi, apoi curgea prin şira Spinării. Odată însurat, 
nimeni n-avea să-şi mai permită în faţa Jui vreo necuviinţă! 
N-ar fi suferit! Cotoiul va pleca în Italia, 'n China, la 
dracu'... Banii n-avea să-i ia cu el în groapă! Pe doamna 
Leontina o va vizita el atunci. Era rândul lui!... Ehei!... 
Îngâmfata de Nina se va supune, nu va mai zvâcni cmd va 
vrea s-o sărute... Ar fi fost prea, prea, ca tocmai un june cu 
trecere la marchize să se retragă mofluz de la dom-”'Şoara 
Ninon! 

Un şipot fierbinte îi curgea prin tot trupul. De 
cincisprezece ile, clc cfnc] cu întâmplările, era sub 
presiune! Afacerile as-ea necurate; - satirul, spăşita de 
Ana... Minora... Leontina., baritonul cu trup de cavală şi cap 
de andaluză şi capriciile dom nişoarei Ninon... Totul îi 
schimbase temperamentul. Se simţea oţerit şi muşchii 
încordaţi împingeau din el voințe obscure... Nina habar n- 
avea că el iubeşte o doamna din nobleţă şi că lucrurile sunt 
înaintate. Ce o fi avut azi frumoasa în gri? Se înduioşa 
acum, galant... Dacă o înşelase bărbatul cu slujnica, era 


doar el acolo, Costel, băiat cu obrazul catifelat... Azi 
scăpase hoţoaica de marchiză nevătămată... Dar... 

Vârâse adine în buzunar mâinile care erau puhave; parcă 
ar fi avut mănuşi ele blană ce gâdilă uşor pielea. Îi curgea 
un pârâu fierbinte de sânge în jos, prin braţe şi în pulpe. 
Macfer-ianul zvâcnise în falduri împins de trupul care 
îmboldea: îiur-o zi avea să potrivească în aşa tel ca sa urce 
scara ia conferinţă abia când ceilalţi coborau. Ştia că 
marchiza rămâne la urmă, ca sa nu iie cu grămada... Era o 
curbă a scării caic făcea colţ în zid. Acolo o s-o împiedice... 
Ea se da jos totdeauna pe partea stingă... Avea să se 
oprească în faţa ei drept, cit mai aproape, pe aceeaşi 
treaptă... Un minut o s-o ţie în loc strânsă... N-o să aibă 
încotro!... Cum auzise pe băieţi! („osiei urca ca un apostat 
scara visului de altădată, cu imaginaţia mânjită, profanând 
în colţuri turburi ale fiinţei idola argintie... 

Prin burhai, trecu un şfechi îngheţat. Îl luă deodată cu fior, 
mâinile răciră în buzunar. Îl pătrundea acum igrasia ţi 
muşchii se slobozcau. Trupul pluti cârpos sub macferlanu! 
Prin care trecea vuitul... Mult era să mai aştepte! Ce n-ar fi 
dat să fie acum acasă, la Brăila!... De ce n-ar pleca acoio să 
nu se mai întoarcă! Îşi căută batista şi usca pleoapele şi 
nările umezite de ceaţă. 

Acasă! O lună ar fi mers bine acasă, în concediu... Dar mai 
departe!... Să demisioneze? N-ar fi avut bună primire acasă 
dacă demisiona. 

Urâta casa lui Dragu, urât biroul... Să mai fie >i casa pa- 
rintească tot urâta! Se isprăvise pentru el cu „acasă”. Ak- 
era soarta lui!... Tresari! Pe trotuarul Conservatorului Nina 
sta singură. De când? Las' să mai aştepte şi dumneaei o 
data! (Te gândeşti că fiinţa aceea de pe trotuar cunoştea 
destinul lui... Ea şi cu tutorele.) 

Dinăuntru, dinafară, îl scutura un tremur. Era zgribuliţi 
mizer. Şterse mustaţa tunsa care umezea sub nări, iar nun- 
[1] umezită de nări vru s-o usuce pe haină. Gestul 
nemaipomenit îl făcu să tresară. Mizerie | 


Vru să se ducă spre Nina. Cu uimire o văzu traversânH 

Tjr: tz, (tm) ELrLir „sau poate exploda. P mcarcat „e se 
poate îneca cam 

L[1 lăsat să ast (W cam Nu! Nu! N-am aşteptat! 

PARTEA a li-a 

Un subsol... Tot un subsol! De ce nu o mansarda!... Pe 
strada Rahovei de rândul ăsta (aceeaşi stradă unde era 
Primăria de Albastru, la care se cununase numai civil). 
Nimeni nu putuse îndupleca pe Costel să se cunune la 
biserică, nici chiar Ana, care avea trecere pe lângă el. La 
Primărie Ana plânsese în hohot - nici ea nu ştia de ce. 

Lucrurile se petrecuseră astfel: timpul din urma Nina 
vorbise numai de căsătorie. Cum o să fie! Ce rochie o să-şi 
facă! Cum o să aranjeze apartamentul, dacă unchiul le va 
ceda toate trei camerele de sus pe culoar! 

Nu! Niciodată Costel nu va sta sub acelaşi acoperiş cu 
satirul. 

Bine! Îi va face şi gustul ăsta absurd şi costisitor. Vor 
închiria o garsonieră. 

— Garsonieră! Niciodată! 

— Costel credea că o garsonieră e un loc exclusiv de 
rendez-vous. 

De şase ani, de la venirea lui la Bucureşti, nu-şi schimbase 
locuinţa şi nu ştia că proprietarii îşi ofereau acum vechitura 
de odaie cu săliţă sub numele de garsonieră. 

— Dacă faci mofturi, să cauţi dumneata osă! Se enerva 
Nina. 

Nu! El era prea ocupat şi nu va căuta casă. Ana se oferea 
împăciuitor: 

— Lăsaţi, copii! Caut eu ceva care să se potrivească. 

N 

Costel avea atunci o întoarcere: de ce adică să facă 
etoMoşului? (îl chema acum „Moşu” chiar în faţa fetelor.) 
L|e nu protestau; fiindcă era vorba de căsătorie, făceau 
toate concesiile., uu 


Arţagul lui Costel venea insa tocmai din aceea ca n-arti 
vrut să se căsătorească, deşi toate proiectele se făceau cu el 
laolaltă: Dragii era dator să le dea locuinţă, îl obliga cel mai 
elementar simţ moral. 

Faţă de astfel de extravaganţe Nina tăcea, devenise 
rezonabilă. De fapt, unchiul, de două luni cie când era în 
Italia, nu scrisese un cuvânt. Altă dată, când lipsea în voiaj, 
le trimitea dacă nu altceva, cel puţin mstrucţii pentru 
gospodărie. Era octombrie şi nu se făcuse provizia de 
lemne. El, care pentru aprovizionarea din timp cu lemne, 
calitatea, tăiatul şi aşezatul lor, avea o adevărată manie. 

Ana, mai ales, credea că tăcerea unchiului e semn rău. 
Poate era bolnav! 

— Cobe! Lotuşi Nina se neliniştea: Te pomeneşti! 

Ştia că Ana are presimţiri şi era superstiţioasă: dacă 
murea pe-acolo! Fără de testament, ele ar fi moştenit - nu 
chiar tot, Dragu mai avea o soră cu copii tocmai prin 
Bucovina... Dar dacă Moşu avea testament? Odată, mai 
demult, în birou, aşezată pe genunchii lui, văzuse pe Dragu 
închizând în sertar un plic mare galben. 

— Testamentul meu! 

— Spusese, ciupind-o de obraz. Las tot Academiei - şi o 
luase de guşă. 

Glumea sau nu glumea? Trecuse de-atunci apă pe 
Dâmboviţa... Gustul lui pentru dânsa se învechise... Şi acum 
venise voiajul în Italia! O trăsnaic. De ani de zile el nu se 
mai ducea decât o lună pe vara la Govora. Cât îl 
dezmierdase Nina s-o ducă o dată la Paris, cât plânsese s-o 
ia şi pe ea cel puţin la Govora! Nu-[1] putuse convinge. 
Pretindea că arc acolo o mulţime de cunoştinţi cu care se 
întâlneşte şi îşi trece tot timpul. 

— Ei, şi! Îţi lac ruşine? O nepoată nostimă nu strica 
nicăieri! 

Dar nu-[1] înduplecase. Se întreba de nu avea cumva vreo 
amantă, cu care se ducea acolo. Din grija asta îl giugiulea la 
Plecare, îi scria cu plic închis, până trecea luna de 


vilegiatura. Ti trimitea câte o ilustrată şi aducea un cadou. 
Asta era pe atunci pe când o iubea. Acum însă, în urmă, 
totul era schimbat, n-o mai iubea, ba chiar, de când cu 
afacera Lucicăi, erau oi şi certaţi. Fără de ticăloasa mica, 
lucrurile ar li mers încă. 

Nu mai spera de mult s-o ia Dragu de nevastă, dar cel 
puţin sa fi rămas mai departe metresa lui. Fusese şi ea de 
vină. Îi spunea Ana să se astâmpere şi nu se astâmpărase: 
cu L.u-peseu! Nina simţea încă un junghi când pronunţa 
numele ticălosului de Lupescu. Acum, hodorogul o planta şi 
el! Ninon simţea nevoia să muşte şi n-avea pe cine (nici cel 
puţin pe Costel). Dar le va arăta ea la toţi. 

Deocamdată, banii pe cari Dragu îi lăsase Anei de 
cheltuială se topiseră. Nina hotărâse că va cerceta - nu ştia 
cum. Dar va cerceta unde se află Dragu. Ana susţinea că nu 
e prudent. 

— Cum o să ştie el că am fost pe la Sfat şi am întrebat? 
Aită grijă parca n-au cei de acolo decât să ţie minte şi să-t 
spună! 

Renunţase totuşi pentru că erau unele lucruri asupra >. 
A- rora ceda Anei din experienţă. 

Ana pentru prima oară ceruse, în secret de Nina, bani 
împrumut de la Costel. Ştia că Nina nu i-ar fi dat înapoi şi 
ea avea de gând să-i dea. Ceruse două mii şi Costel dase o 
mi. * cinci sute. Pe Nina, Costel poate chiar ar fi reiuzat-o, 
pe Ana insă n-o putea refuza. Mânca apoape tot timpul 
acum la ele; se gândise că ar trebui poate să contribuie; 
avusese însă de plătit o rată la croitor. Croitorul înainte de 
orice. 

După acel împrumut - nu se temea pentru banii lui, ştia CĂ 
Ana are ceva la o parte, o sumă dară cu dobân-dă cuiva 
venea acum zilnic la masă. Dovedise că Nina lipsea des de 
acasă, ba chiar şi de la masă uneori. 

— Are treburi! Lămurise Ana. 

Când Nina era acasă, se arăta iarăşi arţăgoasă. Costel inşii 
îşi propusese că, orice s-ar întâmpla, el să fie acum calm, di; 


i cauza migrenelor mereu mai dese. Ana îi punea felii de 
cartoii pe frunte şi îl culca cu capul jos şi picioarele întinse, 
în care timp îi întărea vreun nasture la veston, pe care-[1] 
scotea sa nu se boţească. Nu se jena de Ana. 

De domnul Dragu nu se auzea nimic, deşi sta scnc în ziare 
despre întruniri la Sfatul negustoresc. Lia birou, CosK'l n-ar 
fi putut întreba pe Bonciu - lireşte că nu. Era mulţumit ca 
nu-[1] întreba pe el nimeni nimic. Ana hotărâse că va 
cerceta ea: 

— Tu sa nu te mai amesteci! 

— Spusese Ninei, care promisese. 

Costel constata că Nina, când vrea, ştie să fie drăguță cu 
soră-sa mai marc. Numai că nu vrea decât foarte rar. 
Caracterul! Asta era! 

Într-o zi Ana sosise şi ea întârziată la dejun şi părea 
îngrijorată. Le spusese că n-a putut afla nimic... Până la 
urmă ei trebuiau sa facă ca şi cum ar fi fost singuri: 

— Să zicem că unchiul rămâne pe-acolo rnai mult timp î 

— Mai uşor de zis...! 

Costel simţea brusc că îi lipseşte prezenţa Moşului. Tocmai 
în astfel de momente de nesiguranţă îi abătuse lui Ninon să 
se cunune. Gustul măritişului o apucase ca o turbare. Nu 
mai era un ceas liniştit. Unde erau plimbările lor!... Costel, 
care de bunăvoie mai dase o mie de lei, venea cu 
regularitate de două ori pe zi la masă, dar nu era masă, era 
otravă. 

Faţă de nervii surescitaţi ai Ninei, Ana şi Costel aveau 
aceeaşi atitudine; o lăsau sa ţipe şi tăceau, odată trebuia să 
sfârşească, mâncarca însă era rece şi Costel, debil de 
stomac, nu suferea mâncare rece. Ana i-o încălzea, dar Ana 
ar fi trebuit s-o mustre pe Nina şi n-o mustra. Înainte Ana 
lua adesea partea lui Costel, acum însă o simţea de partea 
Ninei. Erau doua surori şi el era singur. Sângele apă nu se 
face. Nina începuse a lipsi mai mult; o aşteptau uneori cu 
dejunul până la doua, fiindcă le promisese că vine sigur. 
Ana, jenată că-! Ţine nemâncat, servea ciorba, dar, cu toată 


foamea, cu tot mirosul de ceapă al aburilor calzi, nu 
cutezau să mănânce încă. Până la urmă Ana îl silea: el nu 
putea întârzţa, avea birou! Ana asta era nepreţuită, dar 
mânca în grabă şi supărat şi îşi zicea ca ar fi în adevăr mai 
bine să se cunune odată. Credea că atunci lucrurile se vor 
mai îndrepta. Ana trebuia neapărat sa stea cu ei, nu se 
concepea altfel; Nina credea şi ea la fel. Plecase unchiul, să- 
i lase acum şi Ana!... Pentru Ana era chiar un avantaj să 
stea cu ei. O auzea uneori spunând: 

— Când vă luaţi voi, eu o să intru menajeră, sau cos cu 
ziua şi tot nu pier! 

Spunea însă asta cu părere de rău în glas; dar că Ana nu 
putea muri de foame era foarte adevărat, ştia să 
muncească... Pe când Ninon! Ce-ar fi devenit Ninon fără de 
el! 

— Se înduioşa. Aşa, cu trei mii de lei leafă, cit avea î Bani 
albi, la fiecare 'una, nu poveşti cu testamente. Ce ar fi făcut 
Nina fără de el! 

Al vestonului lui Costel, apoi se aprofundase în sorbirea 
supe' şi în gânduri, probabil conjugale. 

— Nici o nuntă! 

— Zisese Costel, cu mare întârziere. Avea manile reci dar 
era calm. Nici o nuntă! 

— Cum?... Ce?... Măg... Nina nu apucase să dea drumul 
epitetului. 

— Pe mine m-aţi întrebat? 

Costel tot calm şi la plural, privind aspru pe Ana. Nina se 
uita tot la Ana, ca şi cum despre ca se dezbătea. Ana nu-i 
vedea, fixa fundul farfuriei goale şi nici nu auzea pesemne. 

— Ce să te-ntreb? Cine să te-ntrebe? E doar destul de 
vechi lucru, ba chiar învechit! (Ninon, întoarsă spre Costel. 
Acră dar cu ceva zahăr presărat.) 

— Vechi, nevechi! Eu nu mă'nsor! (Costel calm, de lemn, 
de piatră.) 

— Idiotule! Şi ce cauţi atunci aici! Ce mă pisezi de un an? 
Ce mă rogi în genunchi! Ce-mi stai în faţa şi mănânci pe 


spinarea mea! 

Apoi, calm, către; care parca moartă: 

— Lasă-[1], că-i nebun! 

Nina se sculase fără a mai mânca friptură la tava, iar Ana, 
pe acelaşi loc, nu da încă semne că e vie. 

După un timp de gândire, Costel mâncase friptură cu 
salată: 

— Cine e calm mănâncă! Nu e bine să stai cu stomacul gol! 
Nici să te superi la masă! 

Exasperată, Ninon recursese la supremul mijloc al 
leşinului şi atunci abia Ana, care fusese zadarnic luata ca 
arbitru, se urnise de pe loc. 

Se scursese o săptămână, în cursul căreia cei trei, când 
erau împreuna, îşi vorbeau monosilabic; aveau motive 
felurite cit a evita acelaşi subiect. Costel credea că, tăcând, 
va evita însăşi căsătoria, Nina nu ştia ce atitudine ar putea- 
o sluji mai bine în planul ei, la care nici nu se gândea sa 
renunţe, iar Ana. Faţă de rezistenţa lui Costel, se simţea 
vinovată. 

Dc-o săptămână Nina nu mai fusese nici la tuns, nici l-[1] 
ondulat, nici la manicură, nici la plimbare, bolea în casă iară 
boală şi nici măcar nu mai punea roage. Costel observase ca 
c neagră şi urâtă fără roage, ceea ce îi scăzuse duşmănia 
Ş[1] îi slăbise rezistenţa. Ar fi vrut să vorbească ceva în 
chestia actelor, dar nu ştia cum să înceapă. De ce să 
înceapă el! Nina nu-i vorbea, făcea pe supărata, nici nu se 
aşeza cu ei la dejun. 

Ana explica: nu se simte bine şi bea numai lapte. CJ] 
cercase a întreba pe Nuia de sănătate: 

— Nu te interesează - zisese. 

Nasul lung şi subţire al Anei se lungea mai mult, >i-i ţinea 
plecat. 

— Eu am hârtiile mele toate! 

— Zisese Costel posac. Ana se luase după elpână la uşă: 

— Hârţtiile! Le aduci la noi, dacă vrei! 


— Da! Le aduc î Eu sunt ocupat!... Dar ca să nu vorbiţi 
oamenilor cu zilele, asta e purtare! 

— Reproşase Ia plural. 

— E bolnavă şi o necăjeşti, zisese Ana împăciuitoare. 
Adusese actele şi le dase Anei. Nina acum sta câte puţin la 
masă, se mai scula, nu vorbea mai nimic şi se adresa mai 
mult Anei. lot nepudrată, nefrizată, neglijentă, cu foi vechi, 
roase, de satin negru, cu o bluză murdară de satin alb cu 
nasturi lipsă, încheiată cu o broşa de stras, cu ciorapi de 
mătase cu lirele trase şi papuci de casă cu lame uzaţi. Toate 
vechiturile astea o prindeau, păreau un travesti, puneau 
parcă în evidenţă că fiecare zdreanţă de pe ea era de 
mătasâ, d< lux. 

— Am aranjat cu publicaţiile - şoptise Ana într-o zi. Nina 
cotrobăia pnn sertare, prin geamantane. 

— Da?... Îngăimase Costel. 

Nina întoarse brusc spre el capul, scuturând de pe ochi 
şuviţele parului negru; ochii îi străluceau rai. 

— Fă-mi o cafea! Se răstise la Ana. 

Costel se uitase la Ana care sta cu ochii aţintiţi la el, mici 
cu lumina fixă. Ce mai voiau de la el? Se făcuse 
publicaţiile... 

I A doua zi la prânz, Nina se sculase de pe divanul pe care 
sau lâncezea, sau se zbătea, şi, cu glas domol - ceea ce dase 
celor doi o comoţie - declarase: 

— Dacă poimâine nu mergi la primărie, mă omor... Auzi? 

— Se adresase soră-şi. 

 Ana auzise; îşi freca mâinâle slabe una de aha: se apr - 
Piase cu pas stios de Costel şi îi spusese rugător: 

— Spune, te rog, vii sâmbăta? 

— Am să viu, fireşte! Am zis că nu viu? Ana venise iar la 
uşă după el: 

— Dacă vrei, vii din ajun, tot iei permisie pe sâmbăta. 

Ce frică ii era! Nina vrusese să-l sperie. Dumneaei nu era 
„'coasă... În ajun venise în adevăr cu geanta şi rămăsese 
[5]J scara la ele, cum i se mai întâmplase de câteva ori. Cei 


care ar ti presupus ceva ar fi greşit. Costel, în ce privea pe 
Nina, avea un privilegiu: era singurul ce nu menta să fie 
bănuit. Se cununase numai civil: 

— Aşa cum ai dorit! 

— Spunea acru Nina, care părea umilită de tot ce se 
petrecea. 

— Te culci la fetele oamenilor şi, când e la însurat, faci 
mofturi! 

Costel căuta dacă nu cumva în adevăr căzuse sub 
apăsarea vreunui alineat perfid. Îi plăcea sa creadă că a 
făcut-o de bunăvoie şi chiar spunea că nimeni nu l-ar putea 
obliga... Că ela vrut! 

— Mai e vorbă! Cine se îndoieşte! Amor vechi, logodnă 
„lungă... Nuntă cu sila! (Nina, nici acră, nici dulce, poate 
cam amara.) 

Cununia fusese o soluţie, o uşurare pentru toţi trei, şi se 
petrecuse foarte simplu. Costel aşteptase gătit până se 
îmbrăcase Nina, care trecea de la oglinda cu trei feţe la cea 
mare a şifonierului: 

— Pui ansamblul, ce zici? Am slăbit mult! 

— Constata, adresându-se Anei. Prea toate o dată! M-am 
dăulat!... Atâta pierdere. 

Ana răspunsese grăbit că şi ea a slăbit de multă 
alergătură. Strângea gura cu un gest al ei, care trăgea 
buza de sus peste cea de jos, lungindu-i bărbia. Alături de 
Nina, părea guvernanta ei. 

— Am slăbit, dar pentru siluetă nu e rău... E la modă să fii 
din ce în ce mai subţire... Exageraţie! Femeia trebuie să 
aibă puţină carne... De altfel, eu am osu' mic, aşa că par 
siabă fără să fiu... Acum... Cu astea... M-am jigărit... la faţa 
mai ales... O jale! 

— Se examinase cu atenţie, de faţă, de profil, de trei 
sferturi, apoi împreunase coatele Ia spate, ceea ce îi 
bombase pieptul; după încetarea mişcării, sânii mai aveau o 
zvâcnire uşoară sub mătasa cămăşii. Merge! Conchise Nina 
şi îmbrăcase rochia. 


Costel asista fără emoție, fără opinie. Se gândea acasă, la 
Brăila. Despre traiul lui cu cei clin bandă nu le scria de 
obicei nimic părinţilor, erau lucruri în care credea că ei n- 
au nici un amestec, dar căsătoria era altceva... Nici gând, 
fireşte, să 1” spuie despre cununia civilă... Era prea târziu 
şi prea devreme... 

— Să mai treacă. 

Simţea însă nevoia sa comunice cu ei într-un fel, de aceea 
scrisese mamă-şi că se mută şi că mutarea e iucru greu şi în 
tot feluj plicticos. Mamă-sa, printr-o carte poştală de câteva 
rânduri, îi anunţase un mandat „pentru mutare”. Se temuse 
nu cumva să vie la Bucureşti pentru a-[1] ajuta la mutat, 
dar nu era vorbă de aşa ceva, dimpotrivă; dascălu Petre 
avea cri/a lui de reumatism şi trebuia îngrijit. Nu-i văzuse 
de mult pe cei de la Brăila!... Mutarea lui dincoace, pe Popa 
Tatu, nu era cine ştie ce greutate. Ridicase ochii acum spre 
Ana, robotnica, de la care - ca şi Nina - aştepta tot ajutorul. 

— Noi slăbim şi dumnealui... Priveşte-)... Huzureşte, 
aşteaptă de-a gata... Ce... 

— Nina se oprise, nu-i dase nici un calificativ, nu-i trecuse 
încă de tot panica. -. Ştii! 

— Vot către Ana - Protopopescu a primit sa fie martor. 

— O să fie acum unul prea mult - se îngrijorase Ana. 

— Mai bine unul mai mult! 

În adevăr, rămăsese unul fără întrebuințare, dar nu se 
supărase, era bărbatul Leontinci. Costel se mirase: pe Leon- 
tina o concepea fără bărbat. Şi afară de asta... Să-i iie 
martor bărbatul Leontinei... Nechibzuită... Avusese şi el de 
martor pe bărbatul gazdei lui, domnul Florescu... Era cu 
totul altceva. De aproape trei săptămâni, ietelc păstrau 
secretul pe care Ana îl aflase în cercetările ei: Dragu 
deiraudase sume mari şi fugise în Italia, nu de atunci de 
când plecase de acasă, ci în urmă, şi luase cu el şi pe Ludea. 
Deocamdată era urmărit şi probabil avea să fie judecat şi 
condamnat în lipsa. Totul se dărâma: casele aveau să Lie 
sigilate sus, numai cu ane-voinţă şi după multe demersuri le 


fusese permis a rămâne în camerele din subsol până la un 
termen ce se apropia. Un cunoscut al lor, care era portărel, 
le învățase să spună că sunt chiriaşe cu luna. Dar ce teamă 
avusese şi ce precauţiuni trebuise ca sa nu afle deocamdată 
Costel! El venea numai Ja orele de masă, ziarele se 
ocupaseră puţin de Dragu, fiindcă erau altele mai 
senzaţionale în curs. Putea însă atla în orice minut de la 
oricine, dar nu atlase. 

I Costel frunzărea zilnic ziarul, dar se oprea de preferinţă 
Ia rubrica bursei, probabil din deprindere profesională, 
poate şi d'n dorinţa platonică a câştigului; citea cu atenţie şi 
anunţu-ri'e la mica publicitate, pe acelea din misterul 
personalităţii. Ar fi putut lesne afla Ja birou, dar Bonciu, 
duşmanul lui, P'ecase, i se dase aiurea un post mai bun; 
Costel se bucurase de plecarea lui ca de o fericire 
personală. Ceilalţi, în urma unui avertisment al directorului 
cu privire la „mahalagisme”, tăceau. N-avea acolo prieteni - 
prietenii lui fusese cei din bandă şi Lupescu... Dintre cei de 
la birou, cu moş Dighiu avea raporturi mai bune, fiindcă 
achitase împrumutul cu mica ciobândă cuvenită şi moş 
Dighiu considera omul după cum îşi piatea ori nu datoriile 
de bani. 

Costel nu aflase, dar acum trebuia să i se spună - credea 
Nina, Pe Nina o plictisea ca trebuie sa se ferească şi mai 
ales de Coştei, vrea să-şi dea drumul vânaturilor, ocărilor. 
„Las' că nu-şi mai ia vorba înapoi!” Dar Ana stăruia să 
aştepte până după cununie. Acum era gata şi cununia, se 
apropia termenul când trebuiau să plece din casă. Ana încă 
ezita. Se pregăteau să iasă amândouă în oraş. Când din uşa 
Nina spusese lui Costel: 

— Ştii, casa asta se închiriază şi trebuie să ne mutăm. 

— Ce?... Cum? 

Cele doua plecară, se auzea uşa de afară trimită. N-avea 
pe cine întreba deocamdată. Să se mute... Se închiria casa 
din Popa atu! O frumuseţe de casă... Casă ele familie!... 
Scrisese ceva Moşu?... Ce însemna? De la Nina nu afla, ca 


de obicei, decât ce vrea ea să-i spună, şi Ana nu prea 
vorbea şi nici nu vrea s-o întrebe, fiindcă Ana părea 
înţeleasă cu Nina, atunci când el ar fi crezut să fie de 
partea lui. (De ce ar li fost Ana de partea lui n-ar fi ştiut să 
explice.) Avea el nevoie să-i ţie cineva partea. Se arătase 
vexat, mâhnit: n-ar fi crezut, Ana să nu-i spună î Nici Ana n- 
ar fi crezut, dar aşa trebuise. Cu preţul să o judece Costel 
cât de rău. 

Aşadar, după căsătoria civilă nu fusese timp de amor, 
trebuise să caute casă. De mutare nu-i mai părea rău lui 
Costel, toc dorise el ca fetele să nu mai stea sub acoperişul 
acela, necum el însuşi. De noua locuinţă se dezinteresa, el 
nu se pricepea şi n-ar fi vrut să fie nevoit a-şi da părerea şi, 
la drept vorbind, nici nu-i plăcea să alerge. 

Concediase cu oarecare regret camera în care locuise şase 
ani - trece timpul! 

— Şi se mutase cu geamantanele la fete până se va găsi 
casă. 

— 'Tot se scuteşte chiria pe zece zile! 

— Spusese Nina, subit econoamă. Economia era 
deocamdată unicul simptom al căsătoriei. Nina îi lua 
socoteala până la centima. 

— Cât ai în pungă? Lnde e restul?... Adu un şutai! Cu câtai 
rămas? 

Nu se opunea. O vedea nervoasă, slăbită, cu gropiţele 
adm-cite în obraji, cu ochii mai mari, cu o dunga între 
sprmceoe. <je griji pe care avea el să le afle, nu se grăbea. 

— Prea deodată toate - repeta Nina, ţinându-se de şale. 
Ana clătina misterios din cap; n-ai fi crezut ca Ana poate fi 
aşa de ascunsă. De altfel, el ghicea. Fără plăcere, dar 
ghicea că domnul Dragu vrea să rămână mai mult timp prin 
str<r-nătate şi la întoarcere nu mai vrea să stea cu ei. 
Egoist bătrân! Fetele găsise în sfârşit locuinţă, se oprise 
amândouă la aceeaşi casă şi o închinase ieftin. Era subsolul 
de pe Rahova:] a etaj un croitor fost angrosist, în subsol pe 
siânga. Ei, i peste săliţă gazda. 


— Un cartier unde-ţi poţi pierde urma de prieteni! 

— Da de ce? Întrebase Costel. 

— Vrei cumva să-i ai pe cap? 

Dimpotrivă, Costel nu dorea decât bă nu-i mai vadă. Jar 
subsolul la prima vedere nu-i fusese simpatic. lar subsol! 

— Altceva mai potrivit nu s-a găsit, explicase Ana. Coşul 
ghicise că de zestre nu mai poate ti vorba; făcuse totuşi o 
aluzie. 

— Ce zestre, omule! 

— Pufnise Nina. Ce. Nu ştii că nenea c falit şi de supărare 
nu se întoarce în ţara? 

— De unde să ştiu? 

— Credeam că ai aflat şi nu spui nimic din delicateţă. I - 
Delicateţă... 

Costel picase ca din cer. Atât de mirat că nici nu se întreba 
de ce talilnent e vorba, li mirosise lui a ceva rău, dar 
faliment, tocmai iahment! La un angrosist falimentul nu era. 
De mirare. Dar la averea şi la priceperea lui Dragu! De asia 
erau ele aşa de misterioase. Nina avusese deci răbdare să 
tata şi Ana era mereu cu nasul ei lung în jos, de ruşine. Anei 
n părea rău ca l-au tras pe sfoară... Ea până la urmă nu era 
vinovată... Totuşi şi dumneaei zorise cununia. Sângele apă 
nu se face! Acum n-avea să mai spună nimeni că a luat-o 
Nina clin interes. 

Falit! Aşa i se cuvenea satirului, mojicului! Numai că d, 
Costel, plătea oalele sparte. 

Pe lingă subsolul din Rahova, cel al casei Dragu era palat... 
Ce avere, domnule, fusese acolo şi se pierduse. Ce timpuri? 
N-ai fi crezut sa i se poată inttmpla aşa ceva lui Dragu, la 
poziţia şi la capitalul lui... Nenoroc! Să se întâmple, tocmai 
când îi cunoscuse el şi când se încurcase cu Nina! Se mira 

că nu se vorbeşte nimic la ei la birou. Era doară un 
eveniment... Fireşte, îi plăcea că nu se vorbeşte, dar cu o 
decepţie - despre indiferența lumii. Ceva vag în raport cu 
„sic transit” - nu nimerea cum suna zicătoarea. Aceeaşi 
stare de spirit, dar 4, 'Omotos afirmată, o avea şi Nina. 


Acum, că dase drumul secretului, n-o mai reţinea nimic şi n- 
o încăpea mirarea că astfel de întâmplare are o publicitate 
aşa de mică. 

— Lin faliment î? Amintea Ana. 

Avea dreptate: hoţia, urmărirea judecătorească, pe acelea 
nu le ştia încă Costel şi i-ar fi plăcut şi ei să le uite. Ce-orii 
zicând prietenele şi băieţii! La început venise, dar nu-i 
primise, n-avea atunci hal. Odată refuzaţi, nu mai cercase. 
Trebuie <ă ti făcut spume la gura, bârfind-o. Erau geloşi pe 
ea toţi... Adio. Conservator! Se uita la Costel parcă-[1] 
cântarea şi nu atârna cit se cuvenea, apoi îşi amintea că tot 
cântăreşte ceva. 

Costel făcea socoteala că are sa ţie casa cu lefşoara lui; 
era oarecum mândru că fetele depindeau de el, fiindcă, nici 
vorbă, Ana avea să stea cu ei la un. Loc; nu se concepea 
menajul iară Ana. Deocamdată Nina îi atrăsese atenţia că 
prima lună la chirie au plătit-o ele. Un avantaj tot avea 
subsolul din Rahova, era cu luna şi mai ales aproape de 
bancă; va putea dormi dimineaţa un sfert, o jumătate de oră 
mai mult, un singur tramvai de luat şi mai nimic de mers cu 
piciorul! 

Când venise ziua mutării, deşi Ana se ocupase de tot, Nina 
se văita că „nu mai poate”. După ce însă totul fusese gata, 
din senin Ana declarase că ea şi-a găsit de lucru şi nu 
înţelege să stea cu ei. 

Ale cui vorbe se amestecau rugătoare, cine ţipa mai tare! 
Nina şi Costel se întreceau: 

— Ne laşi! Nu se poate! Nici vorbă nu €!... Ce-ţi vine...! 

— Să ştiu bine că plec şi eu! (asta era Nina). 

Nu părea bucuroasă să rămână în doi, iar leneşă cum era, 
ce s-ar li făcut singură, şi poate că şi ţinea la surori!... Dar 
Lucica, drăcoaica mica!... Ce-o mai fi fostcu Lucica?... Cine 
mai plătea pensionul? El în nici un caz. Nina îşi luase 
bereta, aineninţând că pleacă şi ca dacă Ana nu cedează. 

Înnebunise amândouă... El cum rămânea?... Doua camere 
îi trebuiau lui? Avea sau n-avea nevastă?... Odată cununat 


civil şi cu casa închiriată, înţelegea să protite... Nici nu 
apucase a fi însurat, vorba ceea - şi se vorbea de plecare. 

— Te rugăm. Ana, ofensa asta sa nu ne-o faci! Cc-i al 
nostru e şialtău! 

Costel găsise o suplică pe placul Anei. Vroia Ana sincer să 
plece sau nu vroia? Răspunsese cu glas pe jumătate: 

— Fie! Apei, răzgândindu-se: Acum însă, pe două săptă- 
mâni tot trebuie să lipsesc. Mă duc la nişte prieteni!... Dar 
promit că niă'ntorc. 

„lar secrete! Ce prieteni! În familia Dragu, prietenii 
apăreau şi dispăreau de porunceală” - cugeta Costel. 

— Ce capriciu! Se mirase ironic Nina. Să nu te jenezi de 
noi, draga. Să nu te jenezi mai mult ca până acum... Nu-i 
aşa, Costel? Şi râsese ca la Conservator: Ha! Ha! Ha! 

Ana să se jeneze? Auzi, ce idee, care lui nu i-ar ii dat în 
gând! Până la urmă. Ana avea dreptate. Erau doar 
însurăţei! Era potrivit să rămână singur cu Nina,. Îi 
convenea... Dar nu mereu! 

— Ai muncit mult, c adevărat. Ai nevoie să te odihneşti! Îţi 
dăm concediu pe zece zile! 

— Nu mă sperie pe mine munca! 

Atunci, chiar asta era, se jena, cum bine bănuise Ninon! Ce 
delicateţă! Costel acum se simţea şi el jenat şi tot zelul 
amoros cu care în primul moment primise absenţa Anei 
căzuse. 

— Pie! Dacă sunteţi învoiţi! 

— Sptisese Nina mutroasa. Vai de capul meu zece zile! 

Ce vrea să zică! Arc să-i iie greu cu casa! Aşadar, numai 
clin egoism oprea pe Ana! Ana merita mai mult, el o preţuia 
şi pentru firea ei bună, nu numai din interes. Parcă el se 
bucura să rămână singur cu Nina, neglijentă cum era! Vai şi 
de capul lui! Ana avea sacul mic de drum, gata pregătit. Sta 
cu el în mână, tristă ca un câine gonit: 

— Nu plec chiar îndată - zisese - plec mâine, când liberăm 
de tot dincolo. 


A doua zi plecase în lipsa lor, lăsând un bileţel pe masa 
aşezată din vreme; dejunul pregătit sta cald pe maşină. În 
bilevel scria: Zahărul >i căţeaua sunt în tinda şi cheia pe 
sobă”. 

Începuse luna de miere sau cel puţin săptămâna. Când 
Ana îşi amânase cu o zi plecarea, Costel simţise o 
îngrijorare. Singur el cu Nina!... Acum insa, ca Ana plecase, 
se bucura fireşte că e singur cu Nina şi ca va profita de 
drepturile câştigate scump. Se gândea la plecarea 
semnificativă a Anei şi simţea oarecare dispoziţie 
voluptoasă. 1:[1] nu era pasionat de felul! Ui - o dovedise 
logodna lungă - dar acum... Aşa şi era normal! 

După plecarea Anei, în seara clintii, Costel după ce făcuse 
un comision la bodega care sa închidea lârziu, la întoarcere 
găsise pe Nina culcată de-a binelea în pat şi, pe canapeluţă. 
O perină şi o plapomă pe care i le arătase lui. Protestase: 

— Cum aşa! 

Nina se sculase îşi luase în braţe perinile şi plapoma şi se 
mutase pe divan, zvârlind pe celelalte lui Costel. Fotul S. 
Petrecuse, contra obiceiului, în tăcere, binevoise apoi a 
explici ta o doare capul; avea pe ca pijamaua dungată 
mauve cu galben. Costel, care nu putea suferi pijamaua la 
temei, se simţea jignit, dar fără de pasiune. Avea totuşi un 
scrupul să se culce în pat: dacă e vorba că are migrenă, ca 
trebuia să doarmă în pat. Nina primise. 

A doua zi Ninei tot nu-i trecuse capul, a treia zi aştepta.-: 
un avans de la ea, a patra VA cercase să o sărute, dar Nina 
se strâmbase, ceea ce îi atinsese amorul propriu, a 
cincea/ise certase pe tema asta ca ţiganii, a şasea zi Nina, 
care nu ştia sa ţie socotelile, isprăvise banii şi, cum din ajun 
nu vorbea cu Costel, nu-i putuse cere şi pregătise numai 
cartoti copţi - tot simţise ea că a început să se îngraşe. 

Costel, furios, plecase la un birt economic pe aproape. 
Şaptea zi, Nina care ieşise în oraş se întoarse plictisită şi 
capitulase. 


N-ar ii crezut nimeni ca o iemeie cu ochi aut de focoşi să 
fie aşa de rece î Dintr-im punct de vedere Costel se liniştise: 
era cochetă dar n-avea temperament. 

Despre faptul că nu fusese întâiul, nici n-avusese iluzie şi 
nici nu da mare atenţie. Deşi Nina era aşa de rece, totuşi, 
da” fiind ca era luna lor de miere, înţelegea acum să-i 
pretindă să-şi facă datoria fără mofturi; Nina însă sosise din 
oraş cu Ana: eveniment. Costel n-ar fi putut să spună dacă 
se bucură sau nu. Unde o li stat Ana de o găsise Nina aşa, la 
comandă? O întrebase şi nu-i răspunsese, ca şi cum nu 
auzise. Nu cumva domnişoara Ana stase pe la vreuna ca 
Leontina sau ca moaşa? Întâmplările urâcioase din urmă 
stricase caracterul lui Costel, dar bănuiala şi ironia îl 
părăseau lesne şi regreta gândurile urâte ce putuse avea 
despre cumnata lui. Avea nevastă, avea cumnată... Familie! 

Ana luase din nou conducerea casei şi totul mergea pe 
rotiţe, până şi Nina se arăta voioasă şi camera era plină de 
stofe croite şi de zgomotul maşinii de cusut; Nina îşi 
pregătea îmbrăcămintea de zezon: 

— Reparaţii! - suspina. 

Lui Costel îi plăceau stofele feminine, colorate, care 
umpleau scaunele, şi mirosul bucatelor de ca<ă. Avantagiile 
omului însurat îi apăreau pe zi ce trecea. Ninon nu-[1] mai 
refuza şi el era rezonabil, se lăsa dorit uneori, mai ales că 
seara, când treceau la ci alături, pe Costel - care avea mare 
delicateţă - prezenţa invizibilă a Anei îl făcea sobru, ba 
chiar într-o seară Nina fusese care luase iniţiativa. Avusese 
e! Dreptate să nu se pripească; cu femeile, răbdarea 
învinge. 

În viaţa asta regulată, Nina se restabilise, îşi regăsise mina 
bună, nu o mai dureau nici şalele; Ana era tot slabă, cu 
nasul ascuţit. Costel îşi făcea socoteala că Ana era o fire 
închisă, dar simţitoare; mulţumită de măritişul Ninei, se va 
fi gândit pesemne la Lucica. 

— Eu am crescut-o! 


— Zisese cu parapon, luându-i apărarea, când cu afacerea 
Lupescu. 

Acum, ei, Costel, era tutorele; de aceea într-o zi, în lipsa 
Ninei, cercase a consola pe Ana: că, ce a fost a fost, dar 
acum, la pension, la vârsta ci fragedă, Lucica se putea 
întoarce spre bine. 

— Nu e numai Lucica... Sunt multe! 

— Răspunsese Ana, purtată parcă departe de gânduri. 
Care pension? Cine ştie unde or li!... Şi ce o să mai fie! 

Costel se roşise de contrarietate: iarăşi mistere! El nu 

Ştia niciodată adevărul şi se făcea caraghios fiindcă nu era 
pus la curent. Ana găsise că are dreptate şi că are dreptul 
să ştie 'adevărul: cum Nina nu era de faţă ca s-o împiedice” 
povestise lui Costel de fuga Lticicăi cu Dragu şi, din vorbă în 
vorbă, de [5]S 

] toată escrocheria şi cum era pus sechestru pe avere şi 
avea să fie condamnat Dragu în lipsa, cum că abia putuse 
obţine să ridice mobilierul lor... Cum la un moment se 
temuse ca nu cumva Costel, după ce va afla, să le lase şiel 
baltă... Buimăcit, Costel se clătina între decepţie şi milă: 
auzi!... Da de ce nu i-au spus lui... Să se ocupe el... Cum să 
le lase! Biata Ana, care vorbise cu ochii în lacrimi acum 
dase drumul plânsului. 

Aşadar, Ana nu era o fiinţă tare, care să dureze la toate 
necazurile, cum ar fi crezut! Costel o bătuse pe umăr - ce 
slabă era, os gol, nu ca Nina - şi îi spusese sa plângă în voie. 
Să se uşureze. Până la urmă, era mai bine aşa: ei trei, 
singuri, fără ceilalţi. S-au dus, duşi erau!... Şi în adevăr, 
Dragu. Lucica, belele! 

Ana sughiţa, da drumul la şuvoaie; îşi plângea, săraca, 
toate păcatele şi pe ale celorlalţi. Fată bună, dar soartă 
rea!... Ce ar fi făcut el dacă ar fi ştiut dinainte de toate 
năzdrăvăniile: faliment, fraudă, tugă?... Bine tăcuse că l-au 
cruțat. Poate nu se mai însura şi rămâneau, sărmanele, 
singure. 


Dispoziţia lui indulgentă şi protectoare tusese întreruptă 
de Nina, care intrase ca o furtună ţipând: 

— Unde eşti? Un ceas o să te caut! 

Ana, plânsă, trecuse după perdeaua carc-i despărţea 
divanul de restul camerei. Mai suspina încă. 

— Ce e lătratul ăsta?... Cât o să aştept!... Abia sosise. 

— De ce plânge? 

— Lui Costel care nu înţelegea ce se întâmplă. De ce 
plânge? V-aţi certat? Aţi înnebunit!... De asta e vreme... 
Poftim! 

— Şi aruncase Anei, care ieşise de după perdea, nişte 
hârtii timbrate, pe care Costel, şef proaspăt, ic luase, cu 
aerul cuiva care ştie tot. 

Furia Ninei se dezlănţuise: 

— Cum! Ştie!... Cine i-a spus? 

— Smulsese hârtiilc timbrate şi le înghesuia în inimile 
Anei, care tremura. De ce L-ai spus? Cine era în drept să-i 
spună? Eu! Atunci când credeam de cuviinţă! Cine era 
stăpână acolo în casă? 

Costel cerca să apere pe Ana; el se va ocupa... 

— Ce molturi erau astea? Ce miorlăituri? 

Cu pumnul în obrazul Anei, numai că n-o lovea... Apoi 
porţia lui Costel. 

— Ce-i dai ăstuia hârtii! Ce să iacă cu ele...! 

Uneori 

Costel închise ochii să n-o vadă. Ce vulgară era Nina oi! 

| 

E asta în stare de ceva '... Nu alergăm singure după tot... 
Nu muncim singure (plural)... Nu sta ca o muiere şi 
mănâncă degeaba!... Poftiţi! Până la urmă, luaţi-le care 
vreţi î Descurcaţi-...vă! Eu m-am săturat până-n gât de 
măritiş. 

Ce cuvinte nesocotite! Dar erau zise la supărare! El nici n- 
avea timp!... Destul de supărată şi Nina, gata şi ea să 
plângă. Căsnicia îşi are greutăţile ei, trebuia să aibă 
răbdare. 


Hârtiilc n-aveau nici un raport cu măritişul, erau citaţii 
pentru fete ca martore în cinci acţiuni judecătoreşti 
intentate împotriva lui Dragu. Ana pusese hârtiile pe masa 
şi nimeni nu voise să şi le însuşească. 

— Nu trebuia cu să le primesc - mormăia Nina... Nu e 
numele meu... pe mine nu mă cheamă Elena Dragu. 

— Ce Elenă? 

— Costel, care nu putea suferi să aibă de-a face cu justiţia, 
spusese bosumflat: Eu nu mă ocup de nimic ce priveşte pe 
Moşu!... Eu n-am avut în neamul meu faliţi! 

— Nu-[1] insultase Nina adineauri? 

— Se înfuria: Nici faliţi... Nici... Se oprise totuşi a zice 
„pungaş” - simţea ca s-a cam aventurat. 

— N-ai avut... Ce? Ce n-ai avut în neamul tău? N-ai avut 
fiindcă neam de neamul tău n-a avut parale şi nici nu ştie ce 
e aia banii şi „afacerile”... Şi parcă ai vreun neam! Pentru 
mine eşti clin flori, puiule... Din floricele! Eu n-am văzut 
până acum pe nimeni din neamul tău şi sunt nevasta ta.' 

Pe Costel, totdeauna acel „du-te-vino” al vorbelor Ninei îl 
zăpăcea. Ce fiinţă!... Când se lepăda de măritiş, când îşi 
valorifica drepturile! Cine-i putea înţelege două! Acum se 
lega de neamul lui! 

Prudent, tăcuse, căci chestia confruntării Ninei cu părinţii 
lui prezenta pericol de ambele părţi. Aşa cum cunoscuse el 
pe Ninon, fata elegantă de pe Calea Victoriei, de la 
Conservator: aşa cum fusese casa lui Dragu de pe Popa 
Tatu, cu mese yi primiri, la care veneau şi miniştri - adică 
numai unul, mic, aţos, hazliu - acelea toate nu făceau de 
părinţii lui, oameni cinstiţi, dar mai simpli, nu mondeni. Era 
cuvântul de predilecție al lui Ninon, când o cunoscuse: 

— Noi suntem mondeni, domnule Petrescu! 

lar părinţii lui nu vreau să audă de Conservator şi de 
"mondenii, de la Bucureşti, şi mai ales de Ninon nu vreau 
să audă, fiindcă aimse prea mult de ea de la alţii. Prudent, 
nu scotea nici o vorbă, fiindcă Nina, cu cât s-ar fi ştiut mai 
nedorită, cu atât s-ar li încăpățânat să-i cunoască. Noroc cu 


afacerile astea, altfel Nina îi abătea sigur ceva cu Brăila. Îi 
spusese odată: „Am auzit că la Brăila e frumos.”* Noroc!... 
Adică... 

Abia o lună după nuntă, Costel scrisese la Brăila o 
scrisoare pe care asudase ticluind-o şi prin care le anunţa 
„bomba” căsătoriei lui. Cu atât mai greu de scris, cu cât el 
singur nu ştia cum şi de ce s-a însurat şi era greu să 
convingă pe alţii de un lucru lor displăcut şi de ale cărui 
avan-tagii el singur nu era prea convins. 

— O iubesc! Ar fi fost singurii! Argument valabil, dar 
Gostel avea impulsul sa se apere: Nu... N-o iubesc...! 

Mai era şi reputaţia fetei, şi taptul de a le scrie abia după o 
lună... Ce surpriză aveau sa aibă... Şi nu din cele plăcute! 
Singurul băiat!... Biată mamă-sa, confidenta lui din 
copilărie... Măcar şi dascălul Petre, de care avea respect. 

Costel îşi stima părinţii, dar îi credea în afară de ritmui 
vremii, iar căsătoria lui, mai ales acum, împodobită cu 
fraudele lui Dragu, depăşea ceea ce ci însuşi numea „ritmul 
vremii”. 

Cu ritmul vremii Costel făcuse cunoştinţă abia în 
momentul când intrase în bandă cu băieţii, care îi 
dezvăluiseră din secretele vieţii bucureştene. Obiceiuri pe 
care le primise mai ales în teorie şi în special în ce privea 
libertatea moravurilor sentimentale, iar mirarea lui, la 
început, se temperase din dorinţa de a fi băiat la moda. 
Leontina, moaşa, Lupescu tot să fi fost ritmul vremii, cum şi 
flirtul lui cu Nina, dar puşcăria lui Dragu, fuga cu Lucica, 
însurătoarea lui, aşa cum o făcuse, civil - nu. 

Acum când trebuise să le scrie părinţilor, din nou i se 
părea că el n-a iubit-o pe Nina, că ea l-aiubit pe el... Elnu 
voise să se însoare... Totuşi scrisoarea acasă era nevoie dt 
făcut. 

— Pohim! Am scris! Spusese Ninei, lipind plicul cu 
mărcuţele. 

— Ce sa poftesc! Ce mă interesează pe mine | 
amilidumitale. 


Costel crezuse că nu e momentul potrivit pentru o lecţie 
de cuviinţă. Stasc la gând dacă să mai trimită scrisoarea; 
odată scrisă, era mai bine s-o trimită, tot trebuia mai 
curânci sau mai târziu să le spună părinţilor adevărul. 
Uneori, înainte de cununie şi chiar după, Costel se gândea 
la divorţ, dar mai ales de când Nina era uneori noaptea 
drăguță cu el, părăsise ideea unui divorţ pripit. 

Ultima scrisoare mamă-şi i-o scrisese tot la vechea adresa; 
trecuse pe acolo înadins să întrebe daca a venit ceva pentru 
el şi simţise o părere de rău după camera lui, la faţă” şi 
după viaţa lui frumoasă de june. Stase la îndoială dacă 
trebuia acum să dea mamă-şi adresa nouă. Nu! Mai bine 
trecea tot el pe acolo, pe la gazda veche. Aşezarea nouă nu- 
i părea nici sigură şi nici glorioasă, de îndată ce Nina nu era 
de faţă. 

La scrisoarea care conţinea, surpriza” nu venise răspuns 
de la Brăila, dar Costel nu prea avea acum timp să se gân- 
dcasca la cei de-acasă deoarece viaţa acolo, pe loc, era pe zi 
ce trece mai rea. Nina îi cerca bani şi, fiindcă n-avea de 
unde-i da, se certau tot impui cât era împreuna. Bani da el 
destui, în fiecare luna, pentru chirie, masă, lemne şi atâtca 
altele, dar Nina vrea bani pentru rochie şi mantou, plus 
pălărie şi pantofi, şi el n-avea de unde. 

— Ai rochii şi pardesiu noi, de anul trecut; de pantofi o sa 
facem rost şi pălăria frumoasă roşie e tot la modă. 

— La modă? Ce ştii de modă!... De anul trecut! Auzi? N- 
aveai cu cine te înţelege, cerea, ţipa, ocara, apoi plângea. 

Nu se prefăcea - plângea cu adevărat: 

— Eu care aveam de toate! 

— Nu te-am luat cu sila! 

— Cine mi te-a scos în cale î 

— Mi se pare că dumneata rm'-ai ţinut calea destul! ,. 

— Eu ţi-am ţinut calea! Calea ta o ţineam eu! Infam...! 

Mincinos... Idiot!... Cobe!... De când te cunosc, îmi merge 
numai rău! 


La anume moment. Ana intervenea pentru împăciuire, 
avea un argument care în parte reuşea: I - Ne aud vecinii! 
Ne aude proprietăreasa! 

— O să ne dea afară clin cauza ăstuia î sfârşea în şoaptă 
“Tina readusă la realităţi: se adresa Anei ca la o martoră, 
care o putea pricepe. 

Când lipsea Nina, Costel se adresa şi el Anei, tot pentru a 
o lua de martoră. 

— Ştiu, ştiu! 

— Îl liniştea, iar când era mai tare supărat îi punea în 
tăcere mina pe umăr, apoi pleca în fundul camerei la 
maşina de cusut; nu sta mai mult de vorbă, ca şi cum nu-i 
putea lua deplin parte împotriva Ninei. El îi explica Anei că 
are leală destul de frumoasă - trei mii de lei - că n-arc 
datorii ca alţi băieţi. 

— Ştiu! Ştiu! Şoptea Ana lucrând, căci acum lua de cusut 
cu plată. 

Într-o y. Ana îi luase mâna. El nu înţelegea ce vrea, sta 
inert aşteptând. 

— La! la! 

— Şoptise Ana cu ochii împrejur, deşi erau singuri. Ia! Şi 
dă-i pentru pantofi! 

Atunci abia simţise hârtiuţa boţită în palma lui. Nedumerit 
şi niţel jignit în demnitatea lui masculina, spusese: 

— De ce nu-i dai singură! E munca dumitale! 

— Nu! Nu! Am făcut economie de la banii de mâncare, nu 
sunt banii mei! 

De la mâncakKe ştia el că nu prea se poate face economic, 
căci da numai strictul, mai ales spre sfârşitul lunii; dar aşa 
era Ana, de când o cunoscuse, suflet bun; vroia ca el, soţul, 
să-i dea Ninei, pentru ca Nina să fie mulţumită de el. 

Ce folos! Pe Nina n-o putea mulţumi cu nimic!... Îl mai 
iubea? Nu-[1] mai iubea? De iubit îl iubise, dar era se vede 
din acelea schimbătoare! După abia patru luni de la nuntă, 
nu mai aveau unul cu altul aproape nici un contact. Contact 
era un cuvânt pe care Costel îl socotea ca fiind foarte 


distins, îl auzise de la Lupescu, care era o canalie dar era 
distins: „N-au divorţat dar nu mai au nici un contact!” - 
spusese cândva, pe când era mentorul lui Costel, despre o 
pereche oarecare. Doamna era amanta lui şi toate amantele 
H. Ih îndată ce-[1] cunoşteau, îşi urau bărbaţii - pretindea 
Lupescu-Până la urma, de ce n-ar fi fost aşa: probă Nina, ba 
şi Lu-cica! El ţinuse la Lupescu. Dar Lupescu nu fusese 
cavaler. Nu fusese! 

Acel contact, acum când se deprinsese cu el şi credea ca ' 
se cuvine, lipsea lui Costel; pe deasupra şi ceartă! Era prc') 
mult. În adevăr prea mult. Credeai că c în căutarea unei 
soluţii, de fapt constata, neputincios, o stare de lucruri. Cv 
hârtia de cinci sute în mâna, după un tribut de admiraţie 
da[1 ] neii se afundase în gânduri intime, calculând că 
pantofii no] vor aduce poate o noapte ca beneficiu. 
Sobrietatea e ua antrenament şi viceversa. 

— Eu te-am făcut om, nemernicule î - îi arunca uneori în 
faţă Nina. 

Exagera... Nu-l[1] ofensa în fond... Aşa era ea, fără frâu la 
gură!... Făcea pe Ana să plece din odaie, ruşinată... Fata 
urâtă, săraca, dar modestă î Fată bătrână! 

— Îşi zicea indulgent şi deodată se încrunta la amintirea a 
ce se vorbea de satir, de Dragu: ca le avusese pe toate trei. 
Se indigna pe Ana: una, domnule, din ele sa fie cinstită! Pe 
Ana n-o concepea decât cinstită! Se întreba cu un fel de 
nemulţumire pentru ce Moşu nu se mulțumea cu Nina - 
bucată regească. În ce privea pe Lucica, avea un amestec 
de curiozitate şi pudoare: îşi muşca buzele. Totul se explica 
prin aceea că Dragu era un satir î Asta era! Satir! 

În ziua aceea, Nina venise întârziat la dejun - el era gata 

Îsă plece la birou şi se întreba pe unde umbla dumneaei, 
dar nu-i zisese nimic, sa nu fie ceartă. Îi dase banii de 
pantofi. Nina îi azvârlise întâi pe masă cu dispreţ, apoi îi 
luase şi îi pusese în poşetă fără un cuvânt de mulţumire şi 
seara stase tot mută, necum vreo nădejde de amor. „Prea 
puţin cinci şute pentru dumneaei!” - gândise cu severitate 


Costel. În tot cazul era linişte, o linişte pe care o putuse 
aprecia încă şi a doua zi şi a treia. Se putea în sfârşit mânca 
fără ceartă. Dascălul Petre spunea ca cei mai mulţi oameni 
mor fiindcă mă-nâncă supăraţi sau grăbiţi - aşa scria la o 
carte veche şi era chiar adevărat. În zilele cu scandal pe 
Costel îl durea stomacul, îl simţea ghem; „stomacul e un 
zgârci şi capătă cârcei!” - spunea mamă-sa, iar Ana la astfel 
de cazuri U da, când era logodnic pe Popa Tatu, un păhărel 
de pelin cu încă ceva - un preparat al ei. Pe atunci era 
menajat în casa fetelor Dragu. 

Liniştea în casă dura şi era cu atât mai deplină, cu cât de 
câteva zile Costel pleca la birou înainte ca Nina să se fi 
întors acasă. El nu putea sosi târziu la birou; n-avea decât 
să mă-nânce singură, dar tăcerea ei când erau împreună 
începuse a-[1] plictisi şi a-[1] ofensa. 

Cu ea nu ieşeai la capăt în nici un fel - nici cu binele, n'ci 
cu răul. Capricioasă! Cuvântul îl împăca şi explica toată 
Purtarea Ninei!... Ana era de treabă, dar urâtă şi mai 
proastă. 

— Logodnicul 

G[5] 

Nina era frumoasă, inteligentă şi capricioasă. O femeie 
capricioasa ii părea ceva apreciabil, de aceea când îl 
întreba vreunul la birou: „Ei? Cum merge cu 
însurătoarea...!'. Răspundea: „Bine! Bine! Am o nevastă 
frumoasă şi capricioasă!” Ceilalţi o ştiau bine pe Mina, dar 
nu ripostau de teama directorului, care, de când cu tapajul 
de atunci, interzisese conversații particulare. 

Duminica aşteptase cu dejunul până la trei, apoi pierduse 
răbdarea şi mâncase. Aşteptase pe urmă fără să se culce 
după amiază până la cinci. 

— Să nu ii avut vreun accident de tramvai! 

— Nu cred! Spusese Ana timid. 

— E pentru prima oară? 

— Da, pentru prima oară. 

— La câte venea în celelalte zile? 


— Pe la trei-patru. 

Repetase întrebarea de câteva oris plimbându-se prin 
odaie şi dând scaunele la o parte, nervos. 

— La patru... Dar nu m-am uitat la ceas cu minutul - 
spusese Ana în faţa acelei agitaţii. 

Acuma era cinci, apoi se făcuse şase. De ce nu se arăta 
Ana mai îngrijată? 

— Azi numai a întârziat, duminica! O fi rămas la vreo 
prietenă! 

— Ce prietenă! Se rămâne aşa la prietene, când te 
aşteaptă lumea acasă? 

— Zic şi eu! 

— Ana se bosumflase. 

— Până la urmă, poate a rămas la o prietenă! 

— Păruse a descoperi Costel. 

Nina se întorsese abia la opt. 

— Ai rămas la vreo prietena, o întrebă Ana din prag. Dădu 
din umeri: 

— Am rămas! 

— Şi trecu dincolo să se dezbrace. 

— Vrei să mănânci ceva? 

— Nu mă pisa! Am mâncat! 

Costel tăcea, avea acum socoteala lui, ideea lui. Aste două 
ascundeau ceva... lar mistere!... Ori poate se întorsese 
Moşu şi Nina îl vizita! Nevasta lui la un puşcăriaş! Unchiul 
lor... ] dar nu mai era unchi, îşi pierduse drepturile! Afară 
daca Nina alerga după afaceri, procese. De ce nu le făcea 
Ana, afacerile! De ce tocmai nevastă-sa! 

Plănuise ca odată să vie înapoi de la birou prin surprin- ' 
dere, să se convingă la ce ceas se întorcea Nina. Aşa şi 
făcuse. 

— Acum a ieşit! 

Dacă minţea, apoi minţea bine şi Ana! 

Mâine să-i spui te rog să nu iasă, să mă aştepte,... leşim 
amândoi! 


A doua zi venise pe la şase - nu puteai lipsi de la birou aşa 
cum vreai! Nina era acasă! Ana arăta cu mâna spre camera 
lor, dar camera era întoarsă pe dos: un geamantan deschis 
urcat pe divan şi ţoale peste tot. Nina fredona şi nu-i 
răspunse la întrebare. 

Costel trecu alături să întrebe pe Ana, care dădu din umeri 
cu o mutră aiurea. Se întorsese în camera lor: geamantanul 
era plin şi Nina se căznea „ă-[1] închidă, cântând o arie ! a 
lui Moscopol. Îl imita perfect şi, trecând, pe lângă Costel, ii 
fluierase la ureche: „Ninon”. 

— Obraznic! 

O auzise dincolo discutând ceva cu Ana: 

— Ei şi! Borş! 

— Şi ieşise pe sală. 

Un băieţel de la chiriaşii de sus venise înapoi cu ea şi luă 
geamantanul... Ce comedie era asta? Ducea undeva rochii... 
la croitoreasă... Sau vrea să-[1] sperie... Să-i facă în necaz. 
Ambiţioasă cum era! 

O întrebă, dar pufni punându-şi toca şi porni după băiatul 
care ducea geamantanul. Costel ieşi după ea pe săliţă, dar 
Nina se făcea a nu-[1] vedea nici auzi. 

Băiatul adusese un taxi - nici cel puţin o birja - un taxi, 
auzi! Era taxiul de punga lor? 

— Ce faci Nina? Nu te gândeşti! 

— Ba mă gândesc, drăguţule î - şi în faţa puştiului, care 
râdea înfundat, dase lui Costel o păimiţă peste obraz - 
glumă sau cum? Nu putuse reacţiona căci gazda crăpase 
uşa. 

Dar ce făcea Ana? Intrase ca să întrebe pe Ana şi să evite 
vreo întrebare a gazdei. Până în ultimul minut încă crezuse 
că e o glumă... Asta întrecea toate obrăzniciile. 

— Ano, ce înseamnă...? 

— Cum vezi... A plecat! 

— Unde a plecat? 

— Nu ştiu... Nu mi-a spus... Eu când am găsit-o... 


— A! Te-ai dus după ea?... lar lipsea de-acasă... Şi cine te- 
a. Rugat să ie duci după ea... Ştii cât e de ambițioasă... S-o 
fi supărat? 

Ana îl privi apăsat şi Costel se opri... Ana era şi ea 
ambițioasă în felul ei... Nu mai putuse scoate de la ea nici 
un cu-vânt. Ce neam îndrăcit! Nu puteai bănui aşa draci de 
femei îndărătnice! Nici măcar nu putuse afla unde a găsit-o! 

Plecase şi el de-acasă şi se întorsese abia seara după noua, 
Umblase hai-hui prin Parcul Carol, uitându-se după femeile 
cari semănau cu Xina. Pe bănci erau perechi - „Prostii!” - ca 
şi cum el făcuse vreodată amor şi poezie cu Nina prii: 
grădini. 

Acasă găsise ceva de mâncare pe masă. Ana se culcase 
după perdea, dar nu dormea, fiindcă-! Întrebase năbuşit de 
sui: plapomă: 

— Ai căutat-o? 

— Nu! 

Aşadar, poate că ar fi trebuit s-o came mai mult!... Poate 
plecase cu vreun gând rău... le prosteai cu femeile astea 1 
Nu pleacă nimeni să se sinucidă cu geamantan plin şi cân-1? 
Nd cuplete: „Ninon!” Luase o cană cu apa pentru noapte; 
plecase să se culce. El avea slujbă a doua zi. Ana mai 
întrebase, îngrijată parcă: 

— N-ai găsit-o? 

Poate că Ana ştia unde s-a dus şi se temea caelsăni: 
afle... Dacă afla el, era grav fireşte! 

Orice s-ar fi întâmplat, cât de grav, Costel trebuia ”.: 
meargă regulat la birou şi se dusese, chiar de-a doua zi 
după dispariţia Ninei fie şi de nu-i era gândul de fel la lucru, 
do-vadă că de la direcţie i se înapoiase două hârtii greşite. 

— Am necazuri! 

— Se scuzase Costel către colegi. 

— De familie - nu întrebase, ci afirmase Costescu. 

De unde ştia el că erau necazuri de familie? E firesc, 
atunci când ai familie. Dacă însă Costescu se gândise 
anume la Nina, de care ei toţi aveau părere proastă? 


Nimeni din ei mi-[1] felicitase la nuntă, nu trimisese, ce-i 
drept, invitaţii, nici im dase anunţ la ziar - cum fac unii - 
dar îşi motivase la birou absenţa, ştiau deci toţi, niciunul 
însă nu-i spusese o yorbă şi acum îl blamau. 

În cea mai mare pane, boeru' Dragu trebuie să fi fost 
pricina, isprăvile lui erau probabil mai de mult bănuite, căci 
uaei fete cam cochete, cam uşoare, n-ar li fost din ce să i se 
facă atâta opoziţie, Câţi parcă... 

Costel îşi amintise de scrisoarea trimisa părinţilor. Mai 
bine nu se grăbea; acolo, la Brăila, ei trebuie să fi fost 
cătrăniţi, şi aici Nina plecase, aşa că nici măcar nu mai era 
motiv sa fie certat cu părinţii. Costel spera totuşi ca Nina se 
va întoarce: „O toană a ei!”. El se înapoie acasă la ore 
regulate, cu speranţa că o va găsi şi cu teamă nu cumva să 
nu mai găsească nici pe Ana: poate că era boala familiei lor, 
să fugă! Gurios neam de oameni; nu-i puteai bine înţelege... 
Plini de secrete şi de ciudăţenii. 

Dar Ana era acasă, masa gata ca de obicei. Totul în bună 
regulă. Nu mai avea cine face dezordine. Îl apuca uneori un 
fel de dor după Nina şi îndată o teamă de toanele ei, apoi o 
linişte neobişnuită, în care timp masa decurgea în tăcere; 
puteai preţui mirosul bucatelor şi asculta zângănitul 
tacâmu-rilor şi farfuriilor. La Brăila, pe timpuri, mesele 
curgeu aşa, dar camera era acolo mai frumoasă, nu în 
subsol, cu glastre In geamurile soroase - aici întunecoase - 
glastre de busuioc învoalt cu floare albă, creaţă... Acasă, 
spre sfârşitul mesei, dascălul sufla mai greu şi mamă-sa 
umbla atunci uşor de tot cu pantofii de flanelă. Aci, Costel 
nu sufla greu, totuşi după mâncare era niţel ostenit, se 
bătea de două-trei ori cu mâna peste un căscat uşor şi 
auzea pe Ana călcând cu papucii de casă - clămpăneau. 

Ana şi el vorbeau puţin, cu aceeaşi teamă de a atinge 
subiectul primejdios. Gostel acum nu mai vrea să afle nimic 
despre Nina, vrea s-o găsească într-o zi întoarsă acasă. 
Începuse a-i uita caracterul, a şi-o închipui ca pe o soţie 
bună, absentă de la un cămin bun. Seara, singur în odaia 


lor, în primele momente îi lipsea absenţa parfumata a femeii 
- Nina abuza, de parfum - regreta atunci adulmecarea lui 
nesigură spre voluptate de la ceasul acela; ordinea încă 
netedă a camerei cu obiectele lui de toaletă înşiruite pe 
scrin sub oglindă, cu garderoba liberă pentru hainele lui, ca 
mai înainte cmd era burlac, îi da o satisfacţie pe moment, 
nesigură ca un 'lucru de furat. Aproape adormit, auzea pe 
Ana intrând alături, ea se ducea acum seara pe la chiriaşii 
vecini, după *e amintea lui Costel să-şi pună ghetele la uşă. 

Ui, Ana păruse supărata, spusese cu glasul din gât ce avea 
când 

Chestia asta cu ghetele îl jena, nu era servitoarea lui; tot 
ea, ce-i drept, îi făcea şi înainte ghetele, dar altfel venea 
lucrul când Nina era acolo... Trebuia numaidecât Nina să se 
întoarcă... Destulă glumă proastă! Până atunci o să-şi facă 
ghetele în oraş. 

A doua zi, după ce stase cu coatele pe masă, citindu-şi 
ziarul de seară, în aşteptare să se facă nouă şi jumătate, 
Costel îşi luase seara bună de la Ana, spunându-i satisfăcut: 

— Ghetele, să ştii, sunt făcute la lustragiu. Spre 
surprinderea lui, Ana păruse supărată. 

— Prea bine! 

— Spusese cu glasul din gi era nemulțumită. 

— Ca să nu te osteneşti! 

— M-am plâns de ceva? 

Tot bufnoasă plecase spre fund. Costel ţinuse lumină mai 
târziu, citind ziarul pe toate foile. 

— Cum Dumnezeu! Şi asta acum se supără? El pesemne 
nu ştia să se poarte în viaţa de familie! În sufletul lui era 
recunoscător Anei de tot ce făcea şi nu ştia cum ar umbla 
mai binişor cu ea, ca să nu plece... Să se întoarcă Nina şi să 
nu găsească pe Ana! Să fie el singur cu Nina? Ar fi fost şi 
bine. Dar mai ales rău. 

Se pregătea să-şi dreagă greşeala a doua zi, explicându-i 
Anei... Adormise într-un târziu... Îl deşteptase bătăi în uşă; 
sărise în sus: 


— Jandarmii! 

Visase tocmai pe Dragu între jandarmi. Se dezmeticise; 
era glasul Anei, care, disperată, îi striga că e ceasul opt şi 
ce s-a întâmplat. 

— Acu! Acu! 

La opt şi jumătate trebuia să fie la birou; nici nu se spălase 
ca lumea şi punea încă vestonul pe o mânecă când ieşise din 
cameră. Ana se ţinea după el cu cafeaua cu lapte- 

— Ai fost leneş - spusese cu voce glumeaţă, ca Şi cul[11] 
noaptea îi luase necazul. 

EI sorbise o dată din cafea şi se aplecase să lege şiretul 1” 
pantofi şi să fugă, dar Ana, puţintică, sprintena cum era, ” 
şi plecase şi făcuse fundă dublă. 

Nici n-avusese timp să-i mulţumească, îi strigase doar 
plecând: 

— Nu mai fac ghetele la lustragiu - ceea ce abia pe urmă 
la birou îi păruse cam idiot. 

Anei îi păruse drăguţ ceea ce i-a spus Costel şi dereticase 
toată casa, pusă la punct în trei ceasuri - ca una de 16 ani - 
zicea gazda. 

— E vreo veste bună? 

— O întrebase gazda, pe Ana 

_ea nu putea suferi pe Nina - de formă şi din curiozitate; o 
înfumurată aceea... După ce că era şi 0... Soră-sa, Ana, 
femeie gospodină şi cinstită, cât despre bărbat, molatec, 
dar cu bună creştere... Unde plecase oare cucoana? Ce era 
cu ei? Mai stau sau aveau de gând să lase casa? 

De câte ori venea vorba, Ana spunea: 

— Aşteptăm pe soru-mea să se întoarcă în curând. E dusă 
la rude în provincie cu afaceri. 

„Nu e la rude cum nu sunt eu!...” - gândea gazda, dar din 
moment ce nu lăsau casa! La adevărat vorbind, plăteau la 
tanc! La casă cu chirie ştii ce pierzi, dar nu ştii ce iei, schim- 
bând chiriaşul! Profitând că Ana era în ziua aceea aşa de 
veselă şi făcea mare scuturătură: 

— Vine surioara azi? 


— Întrebase iar. Ana păruse surprinsă. 

— Nu! Nu chiar îndată... Dar peste puţin! 

Ea tocmai uitase grijile, şi pe Nina, şi trecutul din Popa 
Tatu... Vis rău - gazda i le reamintise. 

Da! Nina era stăpâna casei, ea era măritată; chiar 
absentă, ea era persoana de căpetenie... Dar Costel în 
mintea lui ce credea oare, ce va fi avut de gând? N-o mai 
căuta acum, o aştepta numai, dar până când? Ca şi gazda, 
se întreba ca va fi cu ei toţi! Zilele liniştite erau zile 
provizorii şi Ana le scurma liniştea să vadă ce e sub ea. îi 
venea un gust să-şi facă singură în necaz: să spună lui 
Costel ce ştie ea de Nina 

Şi astfel să afle mai curând ce va zice şi ce va face Costel! 

„Mă la urmă, cât timp avea să-i facă ghetele în aşteptarea 

“Jinei! O stricată Nina, care nu ştiuse să preţuiască ce 
dobânilse: un bărbat bun, tânăr, în loc de moşnegi şi de 
puşlamale... 

— Şi casă, şi cununie. Fie chiar şi aşa, numai la Primărie. 

Ana ar fi vrut la biserică. Ce era mai frumos ca o nuntă la 
'serică? Nina dobândise şi un nume de om cumsecade, nu 
un 

Unie ca al lor, de ponosul oricui. Ea, Ana, nici nu mai vrea 
să-şi poarte numele; pe unde mergea după lucru, îşi zicea 
numai „domnişoara Ana” şi da adresa nouă. 

— E destul, mă găseşte! Explica cu blândeţe şi toţi o 
chemau domnişoara Ana!... „Fată bătrână” - cum îi spunea 
la două vorbe Xina, când avea nervi, şi îi avea des; Nina, 
pentru care muncise o viaţă şi muncea şi acum. Căci pentru 
cine alt muncea! 

Uneori o apuca un parapon după cea mică, pe care o 
crescuse de copil; dar Lucica fusese totdeauna un copil 
ascunv care se simţea mai bună între străini; un copil pe 
care-i îmbrăcai, îl spălai, îl îngrijeai şi-i dai de mâncare, fără 
sa ştii nimic din ce are în gând şi suflet - până când se dase 
pe faţă ce avea de gând şi în suflet: stricăciunea. 


Nina în schimb avea suflet bun; spunea tot ce avea pe 
suflet, era sinceră şi uneori cânta, povestea, înveselea casa 
şi, când vrea ea, ştia să fie mulţumitoare, să recunoască. Pe 
vremuri Nina n-avea secrete faţă de Ana şi la orice nevoie îi 
cerea ajutor, ceea ce le făcea părtaşe, chiar dacă Ana o 
mustra şi o ameninţa că altă dată nu o mai acoperă. Nina 
era altfel; era o soră egoistă, violentă, capricioasă, dar o 
soră. (Bea mică, când o puneai la treabă, o făcea îndată, ca 
o maşină, ca să scape, să se plătească parcă, într-un fel 
anost, aşa că Ana ar fi plesnit-o, dar nu cuteza, atât era de 
închisă. Era bine acolo Lucica, unde plecase, să nu se mai 
întoarcă! Ana n-ar mai fi avut răbdare! De grijă nu-i putea 
purta; o fiinţă aşa rece şi vicleană nu putea pieri; totuşi 
uneori o cuprindea o spaimă de acolo, de locul unde trăia 
Lucica, şi n-o vedea în minte, mare cum era acum, ci mică 
de trei-patru anişori, sau cu o codiţă pe spate la şapte ani, 
aşa de frumugşică! Şi ' umpleau lacrimile. 

Costel avea darul să bage de seamă tort 

— Ce e Ana? Ce ai aflat? 

— Nimic! ' 

— Nimic! Da plângeai adineaorea! Ai aflat ceva de Nina t 
şi nu spui... lar mistere! 

— Şi se întuneca. 

Ana se roşea, apoi albea. Aşadar, nu putea plânge, nu 
putea ' avea grijile ei! Mereu o bănuia! Mereu Nina! Era 
vina lui ca nu ştiuse s-o ţină. Îi păruse rău de ce a spus. 

Costel rămăsese surprins. El ieşea acum vinovat ca n-a 
ştiut s-o ţie. Cu ce intenţie spusese Ana vorba asta?... Sa Să- 
[1] înjosească? De dragu' soru-şi! Se certau doar într-una... 
Nu-” plăcea Anei să stea singură cu el? Sângele apă nu se 
face i Tot ea era totuşi aceea care se agasa când el cerceta 
şi când da la mica publicitate. Cine să le înţeleagă pe femei! 

— Plângeam pentru Lucica! 

— Explicase Ana şi ieşise repede din odaie. 

Lucica! Auzi! Pe Lucica el o scosese acum din socoteli. 
Destulă oboseală cu astelalte... Dar pentru Ana, fireşte, 


Lucica... Ana avea un suflet de sfântă, nu altceva... Şi cu 
atâta durere în suflet ea sta cu el şi îl îngrijea aşa de bine - 
ca o mamă. Asta avea să i-o spună Costel odaia. Mai mare 
compliment nu-i putea face... Pe mama lui o socotea sus de 
tot, fără de pereche... Îi părea rău că a supărat-o pe Ana 
pentru o ingrată ca Nina. Totuşi dorea ca într-o zi să intre 
Nina pe uşă, cu nebuniile ei, aşa cum era, dar să sfârşească 
cu misterul. Ideea acelui foşnet de rochii, râs, zgomot, 
parfum, ţipete, uşi pocnite în acel moment nu-i era 
neplăcută; îi lipsea ceva. 

Seara, după ce sfârşise salata de cartofi cu mezeluri şi tăia 
în două un măr, duse Anei jumătate. „Pe tine team capeo 
soră” - vrusese să-i spună Anei, pentru ca să dreagă mica 
ceartă de deunăzi, dar îşi amintise cu emfază că a 
comparat-o cu mamă-sa şi, pentru ca darul să fie mai mare: 

— Pe tine te am ca pe mama - spusese. 

Ana strânsese buzele şi lungise nasul ei achilin. El însă nuţ 
băgase de seamă, era pornit: 

— Ştiu că-ţi lipsesc fetele... Şi Lucica... Lipsa Ninei, fireşte 
o simt şi eu, da ce să facem... 

N-avusese succesul aşteptat. Ana ticăia farfuriile spălân- 
du-le lângă maşină; Ana nu semăna de fel cu surorile; ele 
prea cochete, prea drumeţe, ea prea pedantă cu menajul! 
Biata Ana!... Afară turna cu găleata; era bine de stat în 
casă, dogoarea uşoară a maşinii stinse, chiar aşa, cu ceva iz 
de mâncare, era plăcută. Costel luase ziarul. Dacă se 
potrivea cititului, avea de lucru până târziu; el, când se 
apuca, citea încet, cu atenţie, nu cum vedea la birou pe unii: 
foşneau foile cinci minute şi gata, înctpcau a pune ţara la 
calc. 

Într-o seară, pe la şase jumătate, Costel venise ca de obkei 
de la serviciu de-a dreptul acasă să-şi lase geanta, să se mai 
curate ş: să iasă în oraş. leşea în oraş numai o dată pe zi - 
înainte sau după masa de seară; mai adesea după prânz, ca 
să lase pe Ana să-şi facă treburile casei. Strânsul mesei îl 
plictisea, şi mai ales făcutul paturilor, care îl jena 


totdeauna; e drept că tot Ana le făcea pe când era acasă 
Nina, dar atunci, dacă Ana vrea să facă munca în locul soru- 
şi, n-avea decât; pentru el însă, singur, era altceva, mai ales 
că trecea timpul şi nici nu mai ştiai ce să crezi: se întoarce 
Nina sau l-a părăsit de tot, şi atunci ce rost mai au 
împreună el şi Ana? 'Teribilă fată Nina! Cât îl bătuse la cap 
să se cunune şi iată acum erau cununaţi cum poftise... Şi la 
ce slujea! Nu mai bine rămâneau necununaţi? Costel uita cu 
ce greutate dobândise drepturile de soţ graţie numai 
cununiei şi îşi închipui pe Nina trăind cu el ca o ţiitoare 
frumoasă... Bine că nu-[1|] dusese şi la biserică. 

De mult nu mai mersese Costel la biserică, din primele luni 
de sosire la Bucureşti, dar era religios de acasă, aşa fusese 
deprins şi aşa rămăsese. În scrisoarea fără răspuns - de ce 
nu i-o fi răspuns cel puţin mamă-sa! 

— Scrisese anume că s-a cununat numai la Primărie, un fel 
de a le spune: „Nici nu e valabil dacă cumva nu vă place!” 
Pentru dascălu Petre şi mamă-sa, în adevăr, nici nu era 
valabil fără biserică, cu atât mai necăjiţi vor fi fost. 

Nina însăşi, de câte ori se certau, spunea: 

— Ce cununie? O iscălitură acolo la Primărie! 

— Şi chiar aşa, cu uşurinţă şi luase căsătoria, se văzuse 
bine. 

Totuşi el, Costel, care umblase cu legile, ştia cât te leagă o 
iscălitură la Primărie. Să fi vrut să strice căsătoria îi trebuia 
timp ca să divorţeze, avocat, cheltuială! Nici nu se gân-dea. 
Să se dea în stambă şi să mai şi cheltuiască pe deasupra! 
Mai ales că Nina avea să se întoarcă. Până la urmă unde 
putea sta atâta timp? Ana trebuia să fi ştiut ceva, poate 
chiar se în-tâlneau. Nu te puteai încrede, fetele astea Dragu 
erau mereu cu mistere, dar nu era frumos din partea Anei 
să nu-i spună lui, ca soţ. El era stăpânul casei, plătise mai 
alaltăieri luna de chirie, Dumnezeu ştie cu ce greutate. Atâţi 
bănişori duşi la gazdă! Sa se fi mutat? Asta nu. Nina tot 
avea să se întoarcă - să-i găsească pe loc unde-i lăsase - şi 
chiar fără de ea, Gostel se simţea acum mai bine aşa, la 


casa lui, decât cum trăia înainte. De la un timp omul nu mai 
are gusturi de holtei, toată ziua pe uliţă. 

Îi venise o idee: pe uliţă cunoscuse pe Nina, ce-ar fi s-o 
caute tot pe uliţă - dar renunţase. 

Şi dacă o întâlneşte, ce face? Scandal! Sau ce? Se făcuse 
şapte şi un sfert, ora mesei aproape. Mâncau la şapte şi 
jumătate cel mai târziu, pentru ca la opt Costel să poată ieşi 
în oraş; făcea uneori un tur pe Calea Victoriei până la teatru 
şi la întoarcere se aşeza la Carpaţi cu un şvarţ; la nouă şi 
jumătate cel mult zece, trebuia să fie acasă, să se 
odihnească şi nici pe Ana n-o putea ţine deşteaptă prea 
târziu; ea se scula devreme, mult mai devreme ca el. Când 
ieşea el dimineaţa la cafea, dincolo în cameră era totul 
aşezat, ba uneori şi rufe mici: batiste, gulere, manşete, 
întinse pe sfoară. Se îndatora mult către fata asta în lipsa 
Ninei şi n-avea cum să se plătească, dimpotrivă, în ce privea 
banii, fusese nevoie de a face economie mare, căci în timpul 
din urmă se iscase cheltuieli neprevăzute: sosise mici 
conturi de la magazine, care, refuzate de nouă ori, a zecea 
trebuise plătite, mai ales că unii nimerise la bancă. 

Aşa era Nina, destrăbălată în cheltuieli şi parcă nu în 
toate!... Dar la şapte şi jumătate, prin excepţie, Ana tot nu 
era întoarsă. Costel se enervase, fiindcă tot programul îi era 
schimbat; dacă întârzia trebuia neapărat să ia tramvaiul şi 
mai adesea el făcea drumul pe jos, de plăcere şi din 
economie. El economisea tramvaiul şi Nina risipea cu 
sutele: „Auzi, un cont de cinci sute, pentru o centură de 
elastic şi satin”. Pe acela îl refuzase. Nu era doamna acolo 
ca să confirme primirea. Centura aceea de elastic şi satin, 
care pentru el acum era o centură de castitate, îl lăsase 
visător. 

— Ce-o fi păţit Ana! Dacă în adevăr păţise ceva? Un 
accident! Acum abia se gândea... Un automobil! Accidente 
sunt zeci pe zi în Bucureşti! Îl cuprinsese panica la ideea că 
Ana putuse avea un accident, o panică de egoism. Ce-ar 
deveni el! Propriu-zis, la Ana se gândea mai puţin, dar 


asculta orice zgomot dinspre săliţa lor! În sfârşit se auzi o 
uşă! Ora mesei trebuia respectată! 

Scăpat de grija accidentului, îşi zicea că dacă Ana muncea, 
apoi el cheltuia şi îi va face reproş. Uşa de la cameră n-o 
simţise, numai nişte paşi pe vârfuri de pantofi care 
scârţâiau. Ana recunoştea deci că are vină, intra în vârful 
picioarelor! Mai îmbunat, Costel se întorsese pentru a-i face 
totuşi observaţie, dar Ana pornise iute spre paravanul de 
creton care despărţea colţul ei de restul camerei. Costel o 
strigase autoritar: „Ana...!” dar nu mai continuase. Ana nu 
era Ana, ci o domnişoară. Care era totuşi Ana! Gătită! Nici 
nu-i ştia pardesiul grenat cu nasturi aurii... Cu o beretă pe 
cap aplecată în-cr-o parte şi un ac mare auriu înfipt în 
beretă... Cu un voal mic lipit pe ochi şi părul ondulat 
proaspăt... Dumnezeu să ierte, fardată? Pudră şi un pic de 
roşu pe obraz, şi părea mai plină la faţă, cu roşu pe buze. 
Ana surâdea stângace, jenată, scoțând repede bereta: 

— Poate am întârziat! 

— Ca şi cum nu ştia bine. 

Dar Costel vedea roşu. Cum, şi asta făcea pe dama?! El 
care ar fi jurat în numele ei şi ştersese tot trecutul... 
Trecutul cu Mogşu. In raporturile lui cu Ana, trecutul fusese 
o umbră pe stima lui către ea, acum însă în urmă uitase, ca 
şi cum nici n-ar fi fost. 

La bancă, de câte ori se isca subiectul căsniciei, el ieşea cu 

Ana înainte: 

— Am 0 cumnată - mai de treabă femeie nu cred să se 
găsească! 

Fireşte, ceilalţi îşi spuneau în minte: „Bine că mai e una şi 
aşa!” sau: „O fi ca surorile şi tu, orbule, n-ai habar”. 

La fel îşi zicea el acum: „A fost ca şi surorile ei şi eu n-am 
avut habar”. Se simţea dârz. De unde venea la ceasul acela 
aşa împopoţonată! Se uită iar la ea; aşa, gătită, era aproape 
frumuşică, observă tot cu indignare, ca pe un semn de 
perdiţie; urâţenia Anei era o garanţie relativă de cinste. 


Frumuşica! Mai plină la obraz şi i se vedeau ochii - nefăcuţi, 
slavă Domnului! 

— Albaştri ca ai Lucicăi, dar mici ca gămăliile Lucica avea 
ochii mari, albastru închis şi cu gene lungi şi creţe. Odată, 
când aştepta pe Nina şi Ana era lipsă, băgase de seamă 
ochii Lucicăi şi ce-i venise, o luase de bărbie; javra de fetiţă, 
liniştită, ridicase bărbia, se uitase bine la el şi-i arsese o 
palmă. Nu văzuse nimeni... El nu zisese nimic... Gândise 
numai ca ce se spunea de ea erau poate numai vorbe... Pe 
urmă el singur o văzuse cu l.upescu... De incidentul ăsta 
nu-i spusese niciodată Ninei, ca să n-o supere... Sau ca să 
nu-[1] radă. Plecarea Lucicăi cu Moşu pusese vârf: lui o 
palmă şi Moşu... Nu putea înţelege nimic. 

Ana avea ochii mici de tot, dar albaştri ca ai Lucicăi şi cu 
gene tot creţe, băgă de seama întâia oară. Gura era urâtă, 
botoasa, cu buze groase ce stau mereu niţel deschise pe 
dinţi neregulaţi, care împingeau ici-colo buzele şi arătau 
puţin colții. Acum însă nu se mai băga aşa de seamă. Cam 
prea osoasa, Ana avea totuşi siluetă bună şi piciorul slab şi 
el, dar aşa ca azi, bine încălţat, nu era urât. Picior ca al 
Ninei, fireşte, nu găseai în tot Bucureştiul mai frumos! 
Gostel se uitase instinctiv la mâinile Anei, care stau smerite 
ţinând mănuşile) deşi înţepate de ac la vârful degetelor şi 
roase puţin de leşie, mâinile erau mai frumoase ca ale 
Ninei; Gostel se uita totdeauna la mâinile femeilor, nu de 
altceva, ca să vadă dacă mai are cineva mâini ciudate ca ale 
Ninei: mari - n-ar fi crezut - cu degete lungi legate noduros 
la fiecare încheietură; din braţul alb, rotund, grațios, 
pornea o lopată bărbătească care dacă. Opreai pe ea ochii, 
te mira prin formă, iar dacă purtai ochii de la braţ la 
femeie, mâna devenea ciudată, agăţată parcă acolo printr-o 
glumă proastă sau adăugită după o operaţie. 

Aşa cum arăta azi cucoana Ana, putea foarte bine face pe 
aventuroasa. Chiar dacă el ar fi întâlnit-o!... Se împăuna cu 
o dispoziţie totodată agresivă către Ana; sforţări cari nu 
durase însă mult. 


Se întreba acum „unde fusese şi de ce era aşa gătită”? 
Poate la vreo autoritate să ceară ceva; nu cumva iarăşi la 
Tribunal, cu afacerile Dragu, care încreţeau pielea lui 
Gostel cu teama permanentă de a nu fi implicat. Totdeauna 
Ana lua asupra ei corvezile... Sau poate?... Iarăşi bănuiala 
de galanterie, dar acum mai slăbită... Sau n-avea bani 
destui şi... Asta trebuia el s-o afle sigur, să dea bani mai 
mulţi; nu putea mânca din aşa pâine, nici primi ca fata ceea 
să se sacrifice... 

— Unde ai fost, Ana? 

— Cu un ton de implorare. Unde ş: de ce? 

Ana se roşise până în creştet, gata să plângă. La un astfel 
de ton nu putea rezista, nu era deprinsă cu astfel de ton. 

— Să-ţi spun! Atunci când întrebai mereu dacă ştiu ceva 
de Nina şi vreai s-o cauţi peste tot... M-am dus eu s-o caut 
unde bănuiam... Şi... Am găsit-o! 

Un gest viu al lui Gostel: reproş că nu î-a spus mai din 
vreme, sau curiozitate, sau bucurie că se întoarce Nina... 

— Am găsit-o, dar nu ţi-am spus fiindcă nu vrea să se 
întoarcă. M-a dat afară: „leşi! leşi! Faci pe spioana!” Pe 
urmă jn-a chemat şi mi-a spus că e mai bine să nu te aţâţ, fi- 
todcă ea nu se întoarce, nici dacă... 

— Bine! Bine! Nici n-o căutam! La mine... Cine nu mă 
P'ace... Poftim! 

— Arătase uşa. Şi unde zici că ai găsit-o? 

Ana sperase că va scăpa, dar odată întrebata, nu putea să 
nu răspundă... Era datoare lui Costel o explicaţie... Poate că 
ar fi trebuit să-i spună mai de mult... Poate el mai din timp 
ar fi avut ceva de hotărât!... Poate că divorța... Sau îi arăta 
uşa! Un fel de febricitate o cuprinsese. 

— Am gâsk-o întâi la madame Leontina...! 

— A! Gazda veche! 

— Da! 

— Se grăbise Ana. A stat acolo la început, cocmai pentru 
că o cunoştea! 


— Cunoştea şi era cunoscută. Acasă, vezi bine, n-avca 
petrecerea de la madame Leontina. 

Ironia lui Costel păruse Anei cumplită, pălise şi roşise pe 
sub fard. Ana era pudică, de aceea chiar Costel nu putuse 
niciodată închipui episodul ei amoros cu Dragu, acceptat de 
toată lumea ca adevărat. La episodul acela se gândea 
acum... 

— Acum Nina nu mai c acolo! 

— Lămurise cu un fel de violenţă Ana. 

— Şi unde e? De ce nu e acasă, dacă nu mai e acolo? 
Indignarea lui Costel era scăzută, deviată, Ana însă era 
enervată, glasul îi era nesigur, răguşit de apropierea 
plânsu-lui. Nasul achilin se prelungea, fardul părea absorbit 
şi figura începea să-şi -reia aspectul de toate zilele. „Costel 
însă îşi repeta în gând „Nostimă azi cucoana Ana... la 
Leontina!”... 

— De ce nu vine acasă? O întrebase maşinal. 

— Acasă! Acasă! Şi dacă nu mai vrea să se întoarcă acasă, 
ce pot eu! Ce stric eu! Nu e destul că alerg pe drumuri 
pentru dumneata să ţi-o caut! 

Glasul Anii acum striga. 

— Mie nu-mi trebuie femeie care nu mă vrea! 

— Obiectase moale Costel! 

Se temea să nu o supere, să nu plece cumva şi Ana. Asta 
mai lipsea! Ar fi fost lovitura de graţie! 

— La Leontina am aflat că locuieşte un apartament pe 
Romană şi m-ara dus azi acolo... Ştiam că nu stă singură. 

— M-a primit numaidecât... Acela nu era acasă... Mi-a 
arătat rochii şi o blană... 

— Dacă aşa stau lucrur'le, nu se mai întoarce la noi. Costel 
rămăsese pe gânduri! Ana acum se grăbea cu rochia bună 
încă pe ea, să servească cafeaua de seară. 

Seara luau ca nemţii: cafea de orz cu lapte şi ceva carne 
rece - spunea Costel când se vorbea la birou de gospodărie. 

Ana îşi legase un şorţ mic peste rochie; pusese pe masă un 
carton cu pateuri, îi tremura nuna: „Sunt de la ea l” Costel 


ezitase, apoi galant întinsese Anei cartonul să se servească, 
i se părea că stă la masă cu o musafiră. Cu Ana aşa frezată 
şi gătită, conversa acum diverse, pentru a o face să uite cele 
neplăcute ce i le spusese şi să uite confortul pe care-[1] dă 
femeilor purtările rele, să nu se gândească şi ea la vreun 
plasament. 

Acum când vedea ce poate da Ana când e gătită, era 
îngrijorat pentru virtutea ei, dar mai ales pentru confortul 
lui. Povestea anecdote auzite la birou pe cari nu le 
memorase bine şi cărora din pricina asta le lipsea tocmai 
„poanta”, dar Ana surâdea şi trei dinţi - doi de sus şi unul 
de jos - treceau uşor printre buze într-un surâs, jumătate 
trist din cauza ochilor trişti şi jumătate arătând o timidă 
desfătare. Manierele distinse ale lui Costel, anecdotele pe 
care nu-l[1] auzise niciodată spunându-le, îmbrăcămintea ei 
şi pateurile formau o atmosferă de gală. 

Strânsese pe o tavă resturile mesei dar nu se apucase de 
spălat vasele, fiindcă ar fi trebuit întâi să se dezbrace. Stase 
aşa câtva în neacţiune şi tăcere, căci Costel sfârşise verva 
lui de ocazie şi, cu o ţigară, rumega în sine ceva vag. Se 
sculase apoi, tot nesigur pe ce vrea şi spusese că iese puţin 
să ia aer, întinzând Anei mâna ca unei doamne oarecare şi 
după o ezitare apleeându-se să i-o sărute. Ana nu putuse la 
timp opri gestul neprezăzut, dar pusese repede mâna ei 
libera peste cea sărutată, ca şi cum ar fi prins o albină şi se 
uitase uimit la Costel, care avea privirea distrată a cuiva 
care nu e acolo. Plecase apoi în oraş ca în fiecare seară. Ana 
rămăsese pe acelaşi loc. 

De când se ştiau amândoi, Costel nu-i sărutase mâna! Se 
întreba, se îndoia şi iar era sigură că nu i-a sărutat-o altă 
dată şi că acum da, i-a sărutat-o. Oare de ce? Pentru că se 
ostenise sa caute pe Nina - îşi dezlipise palma stângă de 
mâna sărutată şi pornise spre treaba întârziată. Se simţea 
ostenită şi s-ar fi culcat îmbrăcată; aruncase un ştergar 
peste farfurii căci n-avea putere să le spele în seara asta. 
De când niurise tatăl lor, Pamfil Dragu, om cinstit dar frate 


cu Ion Dragu escrocul, Ana în fiecare seară spălase după 
masă, dar 

Ana sperase că va scăpa, dar odată întrebata, nu putea să 
nu răspundă... Era datoare lui Costel o explicaţie... Poate că 
ar fi trebuit să-i spună mai de mult... Poate f: l mai din timp 
ar fi avut ceva de hotărât!... Poate că divorța... Sau ii arăta 
uşa! Un fel de febricitate o cuprinsese. 

— Am gâsu-o întâi la madame Leontina...! 

— A! Ga[2 ]da veche! 

— Da! 

— Se grăbise Ana. A stat acolo la început, cocmai pentru 
că o cunoştea! 

— Cunoştea şi era cunoscută. Acasă, vezi bine, n-avea 
petrecerea de la madame Leontina. 

Ironia lui Costel păruse Anei cumplită, pălise şi roşise pe 
sub fard. Ana era pudică, de aceea chiar Costel nu putuse 
niciodată închipui episodul ei amoros cu Dragu, acceptat de 
toată lumea ca adevărat. La episodul acela se gândea 
acum... 

— Acum Nina nu mai e acolo! 

— Lămurise cu un fel de violenţă Ana. 

— Şi unde e? De ce nu e acasă, dacă nu mai e acolo? 
Indignarea lui Costel era scăzută, deviată, Ana însă era 
enervată, glasul îi era nesigur, răguşit de apropierea 
plânsu-lui. Nasul achilin se prelungea, fardul părea absorbit 
şi figura începea să-şi reia aspectul de toate zilele. „Costel 
însă îşi repeta în gând: „Nostimă azi cucoana Ana... la 
Leontina!” 

— De ce nu vine acasă? O întrebase maşinal. 

— Acasă! Acasă! Şi dacă nu mai vrea să se întoarcă acasă, 
ce pot eu! Ce stric eu! Nu e destul că alerg pe drumuri 
pentru dumneata să ţi-o caut! 

Glasul Anii acum striga. 

— Mie nu-mi trebuie femeie care nu mă vrea! 

— Obiectase moale Costel! 


Se temea să nu o supere, să nu plece cumva şi Ana. Asta 
mai lipsea! Ar fi fost lovitura de graţie! 

— La Leontina am aflat că locuieşte un apartament pe 
Romană şi m-am dus azi acolo... Ştiam că nu stă singură... 
M-a primit numaidecât. Xnu era acasă... Mi-a arătat rochii 
şi o blană... 

— Dacă aşa stau lucrur'le, nu se mai întoarce la noi. Costel 
rămăsese pe gânduri! Ana acum se grăbea cu rochia bună 
încă pe ea, să servească cafeaua de seară. 

Seara luau ca nemţii: cafea de orz cu lapte şi ceva carne 
rece - spunea Costel când se vorbea la birou de gospodărie. 

Ana îşi legase un şorţ mic peste rochie; pusese pe masă un 
carton cu pateuri, îi tremura niâna: „Sunt de la ea i” Costel 
ezitase, apoi galant întinsese Anei cartonul să se servească, 
i se părea că stă la masă cu o musafiră. Cu Ana aşa frezată 
fi gătită, conversa acum diverse, pentru a o face să uite cele 
neplăcute ce i le spusese şi sa uite confortul pe care-[1] dă 
femeilor purtările rele, să nu se gândească şi ea la vreun 
plasament. 

Acum când vedea ce poate da Ana când e gătită, era 
îngrijorat pentru virtutea ei, dar mai ales pentru confortul 
lui. Povestea anecdote auzite la birou pe cari nu le 
memorase bine şi cărora din pricina asta le lipsea tocmai 
„poanta”, dar Ana surâdea şi trei dinţi - doi de sus şi unul 
de jos - treceau uşor printre buze într-un surâs, jumătate 
trist din cauza ochilor trişti şi jumătate arătând o timidă 
desfătare. Manierele distinse ale lui Costel, anecdotele pe 
care nu-l1] auzise niciodată spunându-le, îmbrăcămintea ei 
şi pateurile formau o atmosferă de gală. 

Strânsese pe o tavă resturile mesei dar nu se apucase de 
spălat vasele, fiindcă ar fi trebuit întâi să se dezbrace. Stase 
aşa câtva în neacţiunc şi tăcere, căci Costel sfârşise verva 
lui de ocazie şi, cu o ţigară, rumega în sine ceva vag. Se 
sculase apoi, tot nesigur pe ce vrea şi spusese că iese puţin 
sa ia aer, întinzând Anei mâna ca unei doamne oarecare şi 
după o ezitare apleeându-se să i-o sărute. Ana nu putuse la 


timp opri gestul neprezăzut, dar pusese repede mâna ei 
liberă peste cea sărutată, ca şi cum ar fi prins o albină şi se 
uitase uimit la Costel, care avea privirea distrată a cuiva 
care nu e acolo. Plecase apoi în oraş ca în fiecare seară. Ana 
rămăsese pe acelaşi loc. 

De când se ştiau amândoi, Costel nu-i sărutase mâna! Se 
întreba, se îndoia şi iar era sigură că nu i-a sărutat-o altă 
dată şi că acum da, i-a sărutat-o. Oare de ce? Pentru că se 
ostenise să caute pe Nina - îşi dezlipise palma stângă de 
mâna sărutată şi pornise spre treaba întârziată. Se simţea 
ostenită şi s-ar fi culcat îmbrăcată; aruncase un ştergar 
peste farfurii căci n-avea putere să le spele în seara asta. 
De când murise tatăl lor, Pamfil Dragu, om cinstit dar frate 
cu Ion Dragu escrocul, Ana în fiecare seară spălase după 
masă, dar acum era învinsă de ziua şi mai ales de seara 
turburata. Şi de ce îi sărutase mâna Co-tel ca unei străine? 

Se dezbrăca încet, adormită parcă, încâlcmd degetele prin 
haine, când auzise paşii lui Costel care se întorcea; atunci în 
grabă se vârâse în pat după paravanul ei şi nu răspunsese 
la bună seara. Crezând-o adormită Costel îşi astupase paşii 
în-chizând uşa despărţitoare. | se păruse însă că a auzit 
mişcând dincolo, şi atunci de ce Ana n-a răspuns când i-a 
dat bună seara V El se întorsese acasă curând, fiindcă pica 
de somn, şi acum somnul i se speriase şi adormise abia 
târziu, fără să se fi împăcat cu ceva din seara aceea, ceva 
care mersese parcă pe dos... 

Tot din seara ceea, Ana începuse cu un zel aprig; a se S[3]- 
coti datoare lui Gostel. Fără de ei ar fi fost acum pe 
drumuri, o păcătoasă, aşa cum şi el o credea, căci ce alt 
putea fi! Părea a fi uitat că îşi putea oricând câştiga 
existenţa cu acul. Că putea fi menajeră la orice casă cu 
munca ei. Altădată, îi ameninţa ea cu plecarea şi se fălea cu 
independenţa ei, dar acum intrase pe calea recunoştinţei şi 
a pocăinţei. 

Îşi amintea cum Costel făcuse aluzie la familia lor: „Sâiv- 
gele. Apă nu se face!” - spusese în câteva rândun. Anume 


despre ce?... Pentru că ea ţinea partea Ninei sau pentru 
altceva? Ana se întorcea cu gândul la un trecut şters pentru 
ea şi pentru alţii. Costel poate că aflase din gura lumii de 
nenea... Pe atunci, pe când se întâmplase. Ana nu se gândea 
că poatE. Fi vorbită, nu-şi acorda nici o importanţă, căci 
nimeni nu 1-[0] acorda, nici chiar mamă-sa, când cercase să 
bocească, n; ci soră-sa, grăbită să-i ia locul, iar străinii nu-i 
dau atenţie fie chiar în rău, decât numai când vorbeau de 
nelegiuirile neamului Dragu în tot. Astfel fusese amestecată 
într-o murdărie mare, care dase lumii de vorbă. 

Ea însăşi pierduse noţiunea unui eveniment vechi, 
stângaci, fără consecinţe. Acum însă, acelaşi eveniment se 
aşeza pe planul întâi, lua importanţă. La fapta aceea vroia 
poate Costel să facă aluzie că - sângele apă nu se face! Aşa 
credea Ana despre vorbele lui Costel şi ar fi vrut să nu fie 
aşa... Şi din atâtea gânduri grele, rămânea un cui care 
bătea, bătea în capul ei: Mânca degeaba pâinea unui om 
care nici măcar n-o putea cinsti! Serviciile ei credincioase, 
pe acelea nu şi le mai ştia preţui. Toţi socoteau slugărnicia 
ei firească, ca însăşi slu-ijea tuturor ca fimdu-i datoria, fără 
răzvrătire, şi atunci când uneori vorbea de plecare, 
înţelegea să nu fie ea cumva o po-yară altora. 

Acum însă serviiudinea îi apărea ca o misiune neîncăpă- 
toare îndestul pentru recunoştinţa ce datora lui Costel, o 
recunoştinţă care o depăşea şi îi da un fel de friguri, un 
amestec de spaimă şi de zel. Aşa înfrigurată mătura, freca, 
ceruia, yăruia, la ore la care să nu supere pe nimeni, şi 
combinaţia asta anevoioasă îi ocupa toate gândurile. Lua 
uneori de la ţiganei un buchet de ilori proaspete de trei zile, 
dar înviorate, de busuioc fraged. Se nimerise că tocmai pe 
busuioc se pusese ochii lui Costel. Spusese că e floarea 
carc-i plăcea lui şi că acasă, mamă-sa punea în fiecare an 
busuioc în glastre anume pentru el... Acum era certat cu 
părinţii. 

— El adică ţinea la ei ca şi înainte, ei însă erau supăraţi. Şi 
nici măcar nu mai avea de ce să fie de când Nma nu mai era 


cu el. Costel rămăsese îngândurat. Dar Ana era mulţumită 
pentru flori şi de faptul că vorbise împreună de părinţii lui. 

Cu Nina, Costel se certa urât pentru părinţi, adică Nina 
vorbea nesocotit de ei şi Costel jurase să nu mai pronunţe 
în casă numele lor, şi acum iată că totul era îndreptat. De 
mirare, Costel băgase de seamă şi văruitul şi cernitul şi se 
uimise cum lc-a putut face Ana pe nesimţite. Acasă la Brăila 
era mare tapaj; mamă-sa, când era mic, îl trimitea de acasă 
pentru că se împiedica de el, şi mai târziu, când era flăcău, 
îl trimetea ca să nu vadă dezordine, şi dacă dascălul Petre, 
care era mai iute şi mai aspru spunea ca astea sunt mofturi 
şi că ii strică cu răsfăţul, mamă-sa explica atunci că pe un 
băiat trebuie să-[1 ] cinsteşti din timp, dacă vrei să se 
cinstească el singur şi să ţi-[1] cinstească alţii. Mamă-sa era 
o femeie cum nu sunt multe, repeta Costel, şi Ana credea 
lesne, era chiar uimită de felul cum fusese crescut Costel de 
acasă. 

Costel îşi amintea de acasă cu dor. Un timp mamă-sa 
fusese mulţumită de el; îi plăcea şcoala şi că c funcţionar de 
bancă. Mulțumită fusese şi de relaţiile lui cu lumea bună, 
până la dovada că lumea bună fusese o lume rea. Acolo, la 
Brăila, de unde părinţii nu lipseau mai niciodată - dascălul 
Petre chiar nici nu fusese la Bucureşti: Ce să cauţi la 
Bucureşti când trăieşti la Brăila”. 

— Acolo, în mahala, în casa din curtea bisericii, unde 
locuiau prin drepturi câştigate, reparând şi înfrumuseţând 
ca într-o casă proprie, adevărul adevărat asupra situaţiei lui 
Costel părinţii n-avea cum îl afla şi era mai bine, căci s-ar fi 
mâhnit tare. La Brăila ei nu se aflau decât cu lume bună; în 
amintirea lui Costel se ştersese cine anume erau aceia, 
rămăsese însă o definiţie în a cărei compunere intrau şi cele 
trei morminte vechi de ctitori din jurul bisericii, de pe când 
era încă voie să se îngroape. Erau în fotografie doi boieri 
Can-tilis, şi o doamnă Cantilis soţia unuia, mama celuilalt, 
mai ţi-nără ca amândoi, fiindcă fotografia era făcută la 
vârsta de douăzeci de ani. Fiul, cu o barbă sură, părea şi el 


mai bătrân ca tatăl şi Costel multă vreme nu pricepuse, şi 
chiar când pricepuse nu fusese niciodată deplin convins. 

Cele trei morminte, mama lui Costel le luase în primire ca 
fiind de resortul ei, din cauza nobleţii lor; ea era tot fată de 
dascăl din Galaţi - de la Episcopie - dar tatăl ei făcea 
versuri religioase şi chiar de celelalte, laice - Dumnezeu să- 
[1] ierte, că murise, şi pentru versurile lumeşti. Mormintele 
Cantilis le întreținea dăscăliţa cu concursul lui Costel, care 
se ţinea de fustele ei; le întreținea în aşa stare, ca să fie 
totodată îngrijite, da' să rămână tot vechi. Acel cult intuitiv 
al „lucrului vechi” al dăscăliţei dusese pesemne pe Costel la 
prelegerile istorice ale profesorului Dumitriu la Casa 
Şcoalelor, aşa că, pe drept, Ana se credea onorată de Costel 
din aceea că pronunţase în faţa ei numele părinţilor lui. 

Pentru a-şi arăta evlavia faţă de acel subiect, Ana înduioşa 
mai mult ochii ei blânzi, pe când nasul achilin se lungea. 
Era doar cu mult datoare cumnatului ei, pentru toate 
vorbele grele pe care fără minte le rostise Nina - căci Nina 
nu putea suferi să-i tot iasă înainte cu dascălii: că nu 
suntem la mort să ţinem coliva” - şi alte necuviinţe a căror 
gravitate Ana abia acum o simţea, deşi totdeauna dojenise 
ea pe Nina. 

Acasă la Brăila, Costel se deprinsese a preţui scuturatul, 
ceruiala şi varul proaspăt, pe cari el le găsea gata făcute în 
lipsa lui, din socoteala mamă-şi că un bărbat trebuie să 
găsească tot rostit ca să-i fie plăcută casa şi să nu se 
deprindă hoinar. În adevăr, Costel era ticluit, curat, ordonat 
de felul lui; acum aci, în Rahova ca şi pe vremuri acasă, iată, 
erau renovări făcute în lipsa lui, din care el simţea numai 
ceva miros de var proaspăt şi de terebentină, care aici, ca şi 
acolo lupta cu mirosul de busuioc, dând o compoziţie de 
aromate bizare ca un parfum de groapă, dar plin de 
suvenire... 

Îşi amintea pe mamă-sa în zilele de scuturat, gătită ca de 
obicei. Dăscăliţa era de felul ei cochetă - numai ca semn 
distinctiv avea atunci la scuturat o basma pe cap, o basma 


colorată pe care Costel o vedea parcă: pe fond galben cu 
dungi grena şi floricele albastre, desen turcesc. Se uita la 
Ana cu grija, să nu fie ca atunci pe timpul când, abia 
începuse a face curte Ninei o surprinsese la scuturat cu o 
rochie veche ruptă şi un şorţ ieşit la spălat, iar pe cap cu o 
cârpă de praf legată strâmb. 

— Biata fată, munceşte î - gândise atunci, dându-i mâna cu 
silă. 

Ana însă, spre surprinderea lui plăcută avea acum o rochie 
nou-nouţă de pichet cadrilată cu albastru - o cumpărase cu 
' mari ezitări din banii de pe lucru şi o cususe printre 
picături - şorţul tocmai şi-l 1] scoasese şi era cu capul gol; 
părul avea încă urme de ondulaţie şi, cu toate că nu mai 
avea fard, era niţel roşie de căldura maşinii, pudră punea 
acum puţină în fiecare zi - bine ştearsă, de aceea tenul 
părea mai bun. 

Lui Costel îi păruse rău că Aha n-are o basma frumoasă pe 
cap, cât pe-aci chiar să-i spună - dar ce putea să-şi 
închipuie, putea crede că o ia în râs; nu ştia nici dacă 
trebuie să-i mulţumească pentru curăţenie - curăţenia e un 
lux pentru cine o preţuieşte. 

Costel îşi amintea ce neglijentă era Nina; în afară de 
combinezon şi chiloţi de mătase, pe care îi spăla singură la 
două zile, încolo tot ce nu era nou şi curat sta ghemuit 
maldăr în şifonier şi ciorapii de mătase pe sub saltea; Nina, 
dimineaţa, până se gătea, târa papucii rupţi şi un halat de 
creton roşu, cu care o pomenise dincolo; când venea uneori 
pe neaşteptate - îl schimba repede cu unu! De satin rose, 
dar aici, după cununie îşi spăla picioarele în faţa lui şi nici 
nu apuca bine să iasă din cameră că-şi făcea toaleta cea mai 
intimă, iar lighe-neâe le lăsa în drum, nevărsate, înjurând 
că n-are cuvetă şi bidet, cum e învățată. Ana venea de ridica 
şi strângea pe urma ei tot, deşi până la urma urmei, zoile 
soru-şi nu erau treaba ei, dar o făcea, desigur, din ruşine. 
Ana era ruşinoasă, mai deunăzi o surprinsese Costel 


strângându-şi în grabă de pe sfoară rufe de-ale ei. Nici nu 
ştiai când spală şi calcă, noaptea sau când. Chiar îi spusese: 

— Ştii, Ana când te-am cunoscut întâi, aşa te-am văzut, 
strângând speriată rufele de pe o sfoară pe când... ne 
prezenta unul altuia... Ezitase să pronunţe numele Ninei. 

— Ţin minte! 

— Răspunsese Ana şi surâsese domol. 

Asta era mare calitate la ea, mereu aşa domoală, de nici n- 
o simţeai - şi deodată Costel îşi dase seama că ea spăla 
toate rufele casei, acum ca şi înainte, deci şi rufele lui, şi se 
simţise strâmtorat. Nu putea nici să sufere să-i mai spele 
rufele acum, când Nina nu mai era în casă, nici s-o 
oprească, fiindcă bănuia ca ar ofensa-o. Cum să-i spui... Ce 
să-i spui! El purta curat., totuşi... Se va primeni mai des, 
dar atunci îngreuna spălatul cu rufe mai multe. Gu ideile 
astea trecuse dejunul fără să-i vorbească aproape, se 
sculase de plecare, clase bună ziua şi la uşă abia găsisea 
ceva imperios de spus şi strigase: 


— Ana! 

Ana tresărise din cine ştie ce singurătate şi venise 
aproape. 

— Ana!... Tu... 


— De ce „tu”, parcă îi zicea dumneata... Tocmai fiindcă i-a 
zis totdeuha dumneata... Să-i zică acum tu, ca un semn de 
prietenie, de apropiere... Ana, tu - cam sthi-gaci îi venea. 
Ana, ai cheltuit o mulţime cu scuturatul, curăţatul... E o 
frumuseţe acum aici... Şi de ce nu ceri bani când îţi trebuie 
- cere tot ce-ţi trebuie, ştiu doar că eşti econoamă... 

Să ştii ca ma ofensezi. 

Ana care aşteptase speriată ce-o să-i spună - nu ştia bine 
ce ar putea să-i spună şi nici ce credea ea că o să-i spună - 
sta zăpăcită lângă el la uşă şi, ce-i va fi năzărit, se trezise 
că-i ia mâna să i-o sărute, aşa, aiurea. Costel îşi trăsese 
mâna, nu ştia ce are de. Făcut; ceva trebuia parcă să facă şi 
o sărutase pe tâmplă; bunul-simţ îi indicase o sărutare şi, 
când se aplecase într-o doară, nimerise tâmpla care 


mirosea a pudră roz, a ardei umpluţi şi a levănţică - cu apă 
de levănţică îşi spăla Ana părul. 

Costel plecase la birou; la întoarcere avea să fie greu. 
Parcă ce greutate putea fi. Îi mulţumise fata pentru parale; 
de mult va fi avut nevoie, săraca, şi lui nu-i da în gând, ea 
nu cerea. Obţinuse azi un acont de la bancă deşi se da 
anevoie; fusese convingător nu prin argumente - nu 
schimbase argumentul curent: „Aş avea mare nevoie!” - 
dar, fără să-şi dea seama, fusese ferm în pretenţii. Tonul e 
tot. Loveşti în gol sau în plin. El de data asta lovise în plin; 
ce n-ar fi dat, când Nina îi scotea sufletul să obţie un avans 
şi nu obținea. Vezi că cerea pe atunci cu frica'n sân să nu fie 
răzbufnit la birou cum era răzbufnit acasă, da acum ştia că 
nimeni nu i-a pretins şi, dacă nu aduce, nimeni nu-[1] va 
mustra. 

EI totdeauna iubise libertatea, de aceea nici nu vroise să 
se însoare Acum era liber - da nu ca înainte liber şi pustiu - 
< se mai maturise şi cu asta îi venise şi o nevoie de confort 
casnic, cum e legea: când eşti tânăr unele, pe urmă altele; 
dar, sa fie liber pe el, şi era greu cu Nina. Acum, iată, nu 
mai era singur şi era liber de tot: vrea el sa ţie casă mai 
departe?... Vrea el să dea bani în casă şi cât? Vrea el? Orice 
vrea putea face, dar nu vrea de fel să lase casa şi nici să se 
lipsească de Ana, cum nu te lipseşti de pâine, şi nici nu vrea 
să umble pe la Leontina, să se aleagă cu cine ştie ce, să 
cheltuiască apoi cu doctori tot ce are şi ce n-are... Mamă-sa 
îi spunea - ea fusese prietena adolescenţei lui, nu dascălul 
Petre care era cu precepte din ceasloave şi-i da cu cartea în 
cap, chiar la douăzeci de ani - mamă-sa, despre lucrurile 
astea, îi spusese, numai o dată: „Să te fereşti, băiete, ca de 
ciumă de boala lumească”. Toată cuminţenia şi toată 
încetineala şi acum tot dezvăţul lui veneau de acolo. Dar era 
o cumpănă destul de grea de ţinut, acum mai ales, după ce 
fusese cu Nina şi nu mai era - şi tot cumpănindu-se, trecea 
timpul... Şi băga de seamă că trece timpul şi nu ştia cum să 
le potrivească... 


Vesel de avansul obţinut, se oprise în drum - ba cu ceva 
abatere din drum - la Rochus, de unde cumpărase 
mezeluri, toba îi plăcea lui îndeosebi şi era proaspătă; se 
bucura pentru dejun, nu se mai gândca la ce fusese 
dimineaţa. 

Ana, în lipsă, se silise şi ea tot spre „n-a fost nimic”. 

— Nu vrei vin alb la tobă? 

— Întrebase pe Costel şi dase fuga după vin la colţ, după 
ce întâi fusese întrecere, fiindcă Costel se oferea să meargă 
el (de atunci, din ziua cu patcurile* (Sostel se arăta mereu 
galant). 

Ana adusese şi briază albă; se gândea că tocmai a căpătat 
ceva de lucru şi se putea deci astupa cheltuiala 
dezordonată, dar ziua aceea era o zi caro se cerea 
sărbătorită. 

Din aburul de jigou, pregătit cu foi de dafin, piper şi vin 
roşu - ceruse o ceşcuţă de vin împrumut de la gazdă - din 
aburul de jigou te ameţeai puţin. În pregătirea jigoului 
nimeni n-o putea întrece pe Ana, era odinioară felul de 
predilecție al lui Dragu; butul întreg, pe atunci, de vițel de 
lapte, ca pentru vicepreşedintele Sfatului negustoresc; 
Dragu, mân-căcios şi pretenţios, recunoştea că e pregătit ca 
la Palat - unde de altfel într-adevăr mâncase o dată în viaţă. 
Amintirea acelui timp, amintire altădată posacă şi izgonită, 
azi îi părea Anei un trecut îmbelşugat, distrus de 
împrejurări nenorocoase, dar care-i constituia un fel de 
latiiundiu. 

Costel făcuse la dejun glume, pocnise dopul sticlei ca la 
şampanie, hotărâse că sticla se bea toată, pe când Ana lupta 
să rămână jumătate pe seară, cu vițel rece; Costel mâncase 
aproape singur toată toba, spre hazul lor mare; aşa fel erau 
de veseli, încât gazda crăpase uşa. Ana fugise la uşă şi o 
ţinea întredeschisă cit mai puţin, să nu-şi vâre nasul gazda 
că pe urmă se face obicei şi nu e bine să faci sat cu 
proprietărcasa. 


Madame Ida explicase că a crezut că poate s-a întors 
madame Petrescu. 

— Nu s-a întors, dar se apropie! 

— Aşa îi venise Anei răspunsul. 

— De asta vă bucuraţi! 

— Ce rău e cu gazda pe o sală; trebuie să ştie numaidecât 
de ce te bucuri ori de ce plângi şi să născocească pe urmă 
pe seama ta. 

Ana se plângea lui Costel cât sunt gazdele de curioase, 
chiar cele mai de treabă - pentru că a lor era de treabă - şi, 
vorbind, strângea farfuriile şi firimiturile ca masa să 
rămână curată. Pe când ca mai rostea pe la dulapuri cu tot 
auzul spre el, Costel citea tare şi comenta ceva din ziar. 
Pentru Ana, după banchet, urma acum o sărbătoare a 
intelectului, căci nimeni încă n-o asociase la vreo citire, dar 
plăcerea îi era amestecată cu teamă, ca nu cumva să stea 
scris în ziar ceva de Dragu sau de Nina. De Nina n-avea 
cum, căci afacerile galante, când nu sunt însoţite de un 
scandal mare, n-au ce căuta la ziar, dar puteai şti cu Nina 
dacă nu survenise cumva şi un scandal! 

În seara aceea, Ana se temea şi de o umbră, şi la un loc 
bucuria cu tnca, cu vinul, cu cearta ce căpătase în ajun 
pentru întârziere, avea ca o ceaţă pe ochi şi era parcă fum 
în odaie, dar geamul nu l-ar fi deschis, să nu intre, să nu 
iasă ceva din odaie. Era şi ostenită moartă, umblase mult 
prin casă, în oraş, şi n-o ţineau acum picioarele. Se aşezase 
de partea cealaltă a mesei în faţa lui Costel, cu capul 
rezemat pe mâini, ascul-tând ca prin vis, cu ochii, cu auzul 
împăienjenit. 

La un moment dat, Costel lăsase ziarul, i se făcuse şi lui 
somn, se uitase la ceas, apoi spre Ana, şi iar se mirase că 
mâinile Anei sunt mai frumoase ca ale Ninei, ceea ce îl 
umilea oarecum. Deşi trecuse numai pe la Primărie, băiatul 
dascălului se simţea solidar cu frumuseţea nevestei. 

Dascălul Petre, desigur, nu-[1] socotea căsătorit, ci în 
concubinaj şi păcat - cum va fi spus probabil despre Costel, 


prietenilor, la Brăila, în camera de alături a crâşmei lui 

Zaharia, care crâşmă le servea pentru pichet şi politică. 
Partenerii erau toţi oameni bisericoşi, care beau bine şi 
votau la fel. 

Pe la crâşma lui Zaharia se abătea adesea şi părintele; 
numai diaconul cel nou mergea la conferinţe şi la 
cinematograf... 

Astea le ştia Costel din scrisorile mamă-şi, pe când îi scria, 
dar acum... Acum Nina nu mai era acolo - se simţea 
mulţumit în seara ceea că nu mai era Nina acolo. 

Cititul îl obosise şi s-ar fi culcat... Altceva nici nu-i ră- 
mânea de făcut decât să se culce, dar nu se hotăra, 
zăbovea. Ana în schimb ar fi putut sta aşa acolo până la 
ziuă, deşi amorţită de oboseală; văzând însă pe Gostel că a 
lăsat jurnalul din mina, se sculase şi trecuse dincolo să 
aştearnă, dar mâinile îi umblau leneşe, adormite, pe tot ce 
se puneau. Costel tresărise dintr-o somnolenţă ce-i păruse a 
fi durat mult; nemaivăzând pe Ana, crezuse că s-a culcat. 
Nehotărât, după o zi ce fusese altfel decât celelalte şi pe 
care nu ştia parcă cum trebuie s-o sfârşească, trecuse spre 
camera lui, leganân-du-se pe picioare. 

[11] pironise în prag prezenţa Anei, cu un macat în mâini; 
somnoros se apropiase de ea să vadă bine, nu în ceaţă, că e 
ea şi ce caută acolo... Şi deodată perina, cearceaful, golul 
patului sub plapoma pe jumătate împăturită, gaura din 
gândul lui, instinctul de ceva ce trebuia să se mai petreacă, 
o femeie acolo cam în ceaţă - râsese puţin în gâtlej, un râs 
prost - şi cu gesturile stângace cu care o lua pe Nina în 
serile când el premedita că se cuvine să-i aparţină şi ea nu- 
[1] aducea la realitate izbindu-[1] la o parte, ci stând la 
îndoială dacă puţina dijmă ce-i acordă să i-o dea chiar 
atunci - cu gesturile acelea stângace şi râsul prostesc... 

Dar aci îl trezi de-a-ntregul, o consimţire aprigă, deplină. 

Acum Costel trăia într-adevăr în concubinaj şi păcat. 

De vin, de mezeluri nu mai era vorba, se temeau de vecini, 
de gazdă mai ales, vorbeau în şoaptă, luau precauţiuni 


Ana muncea toată ziua ca şi mai înainte, iar seara, dacă 
Costel era acasă, se grăbea să termine, sau îl aştepta până 
se întorcea. Costel nu mai avea starea de moliciune, 
absenţa gân-dului, nici tensiunea desperată a muşchilor 
pentru a învinge pasivitatea dezgustată a Ninei; acum era 
lucid şi Ana mereu aprigă, totdeauna mulţumită 

Afară de seara dintâi, niciunul nici altul nu mai vroise să se 
atingă de patul Ninei, din superstiție; sta ca un tron, 
acoperit cu reţeaua de dantelă căptuşită cu satin roz; 
dimineaţa fiecare se deştepta pe divănaşul lui în camere 
separate, pentru a începe corvezile zilnice. 

De-a doua zi chiar după benchetuială, venise o somaţie de 
impozit pe trecut şi Costel alergă sa probeze că nu era a lui 
casa din Popa atu, ci a lui Dragu şi că ei fusese numai 
chiriaşi, dar n-aveau contract, şi fiscul, în lipsa Ninei, nu Ic 
mai accepta argumentul, ci ameninţa cu sancţiuni urgente, 
aşa că se aflau în mare încurcătură. 

Romanţa fusese scurtă; Ana alerga în brânci - la percepţil. 
La uşi de ministere, iar Costel la birou sta sub presiune, 
căci îi venise şi acolo citaţii, iar de la direcţie i se dase un 
avertisment de care nici nu pomenise Anei; ea seara acum 
pica de oboseală, mai slabă încă de atâtea drumuri. Costel 
credea că e bine să înceapă a plăti, împăcând parţial şi 
fiscul şi pretenţiile directorului, dar Ana susţinea ca n-ar fi 
bine, deoarece ar însemna că se recunosc datori - aşa o 
lămurise cineva de acolo chiar de la percepţie, totuşi nu 
cuteza să înfrunte voinţa lui Costel, care se guşa spunând 
că el ştie ce tace. 

Consecința fusese o micşorare a bugetului, şi aşa destul tic 
redus; Ana se topea nu numai de drumuri ci şi de grija de a 
scoate la căpătâi socotelile, făcea economii dar nu ajutau 
mult, căci econoamă fusese şi înainte; lua lucru suplimentar 
de dat seara la maşină şi de multe ori Costel era adormit 
când ea isprăvea, şi de deşteptat nu l-ar ii deşteptat. 

Alerga acum şi la acela unde avea bani daţi cu dobândă. 
Dar bătea drumul degeaba, alegându-se cu promisiuni şi se 


vedea silită uneori să se împrumute cu o sută de la gazdă 
care profita pentru a-i pune felurite întrebări cari deşteptau 
Anei griji şi remuşcare. Situaţia ei nu mai avea lămurirea 
dinainte: un -devotament fără scop dintr-o iubire ce nu se 
bănuia măcar pe sine; o rodea acum ghidul că trăieşte cu 
Costel, cumnatul ei, şi că Nina ar avea dreptul s-o scuipe. 
Totodată credea că Nina n-are ce mai căuta acolo acum şi 
niciodată. De la început ea preţuise şi menajase pe Costel; 
pe când Nina îl batjocorea; ea muncise pentru ei amândoi şi 
răbdase să-i vadă însuraţi, ba chiar stăruise. O învolbura 
ura, se clătinau în ea drojdii de zece ori pe zi Î de pilda, 
când Costel vorbind cuiva de ea, spunea „cumnatămea” ca 
de o străină sau când gazda. Întreba de întoarcerea Ninei. 
„N-are să se mai întoarcă Il” - răspundea Ana în gând, şi tot 
în gând: „Dar dacă într-o bună zi se întoarce Il” Gazdei însă 
trebuia să-i răspundă: 

— Da! O aşteptăm... Trebuie sa vie în curând... E la ţară, la 
nişte rude bolnave... Minciuni cu care nu era învățată şi 
care o trudeau în multe feluri, căci, odată născocite, luau 
putinţă de a fi adevărate; cu privire la întoarcerea Ninei, 
deveneau obsesie: să nu se mai întoarcă Nina, acum era o 
duşmancă. Anei i se denaturau sentimentele, 'firea îi era 
siluită, avea un foc lăuntric fără supapă de răsuflare; de la 
tristeţă fără leac, traiul ei trecuse la iad, aşa dintr-o zi bună 
şi nebună, căci una singură fusese bună deplin şi din ea se 
înrăise tot. Fierberea era undeva la fund, altfel s-ar fi crezut 
fercită de n-ar fi fost mizeriile de pe urma lui Dragii care 
necăjeau pe Costel drăguţul. 

Până atunci, pentru Ana nimic nu putuse clinti pe unchiul 
de la un loc al respectului, nici crima către ea şi surorile ei, 
nici hoţia şi puşcăria, căci deasupra a tot pe lume era 
pâinea, şi el dase pâine văduvei cu fetele ei trei. Acum 
pâinea o aducea alt bărbat şi nu mai avea servitudine către 
unchiul; când venea vorba, Ana pronunţa cu ezitare 
„unchiu” în faţa lui Costel, dar cum altfel ar fi putut să-i 


zică, deşi Costel se întuneca la pomenirea numelui de 
Dragu. 

Atunci, curând după fapta, într-o noapte, Ana, într-o 
pornire mărturisise lui Costel ce fusese cu unchiu, poate că 
el aflase de la alţii şi o dispreţuia, şi mai bine să ştie de la 
ea; nu mai putea acum să aibă secret faţă de el. 

Costel, îngreuiat de somn, se lupta să stea treaz, cu 
oarecare gelozie în chiar momentul acela şi cu o curiozitate 
a lui mai de mult. _.- 

Ascultând-o, repeta] a intervale i 

— N-cin băgat de seamă! 

— Spuntndu-şi-t) mai mult sie însuşi. -!! 

Ana căta să explice: 

— N-a putut... De tot'... Aşa a spus moaşa că de rupt, a 
rupt... Dar n-a putut de tot... 

Începuse a plânge zguduind patul cu suspine. 

— Ce mai plângi... Spune! 

— Eu mă dusesem sus cu rufele, fiindcă spălam cu mama 
la un loc... pe atunci eram prea crudă, numai şaisprezece 
ani, şi mama tot mai avea ceva putere... Şi când am intrat, 
unchiul era numai în pantaloni, cu bretelele atârnate şi fără 
cămaşă, şi am vrut să ies pe uşă înapoi, dar m-a prins de 
braţ pe sală şi m-a întors în odaie şi s-a luptat cu mine să nu 
ţip... Cu o mână pe gura mea şi cu un genunchi pe piciorul 
stâng. Gâfâia, blestema, mă scuipa şi pe urmă răgea, de 
credeai că moare... Aş fi murit şi eu astupată, dacă n-ar fi 
slăbit mâi-nile încleştate una peste gură, alta în grumaz... 
Greoi cum era, a lunecat pe scândnri, dar s-a ridicat iute şi 
a început să mă bată cu palmele, cu pumnii, cu o biciuşca, şi 
striga că eu sunt de vină. Şi să-şi ia mama plozii să plece 
îndată cu ei... 

— Ei? 

— La urmă m-a izbit spre uşă şi am căzut rău, fiindcă 
piciorul era amorţit... M-am zdrelit de a trebuit să zac... 
Mama 1-a rugat să nu ne dea afară, a plâns, a pomenit pe 


tata, a zis că tot ce s-a întâmplat nu e nimic şi unchiu mai 
domolit i-a zis: „Marş!” şi am rămas. 

— Ei?! 

— După un timp a trimis să mă cheme, dar eu am spus că 
mă omor, dar nu mă duc... Întâmple-se orice - mai bine mă 
omor... Şi iar a ameninţat că ne aruncă pe stradă şi mama 
ma ruga plângând: Eu acum sunt prea bătrână, ce mă fac - 
se văita, ma ruga şi pe urmă mă bătea şi ea, dar degeaba. 
Mai bine mă omoram... Nina ţipa că sunt o idioată şi că m- 
am născut să fiu slugă. Unchiul zbiera că dacă îi stăm cu 
sila pe cap, ori... Ori plătim chirie... Nu mai stă nimeni la el 
fără chirie... Mama era bolnavă tare de reumatism la inimă 
şi n-avea cum să ne ţie... Poate că nici nu l-o fi crezut... Dar 
unchiu s-a ţinut de vorbă. 

— Ei?! 

— Nina, a vrut singură... A zis: „Dacă e aşa, apoi lasă că 
plăteşte el chirie”... S-a dus ea să roage pe unchiul! Pe 
urmă ştii tot! 

Costel se trăsese spre perete şi Ana se săltase pe 
marginea patului şi, cu glasul mânjit de lacrămi, întrebase: 

— Nu eşti supărat pe mine? 

' Costel, înnnzându-se iar pe tot divanul, mormăise că nu. 

; Aromea, se umflase în el un sforăit pe care-[1] năbuşea 
când | în nări, când în fălci, dintr-o cochetărie care pe 
măsură se ' lobozea în lenea somnului şi în mulţumirea 
bunului plac... 1 Să doarmă acum în voie, fără nici o grijă, 
nici cea de a se deştepta la timp pentru birou... Avea cine- 
[1] deştepta... Putea; să doarmă, putea să se scole, izbăvit... 
Cuvintele desperate ale Anei le înlătura de pe pleoapele 
grele, cu o blagoslovenie îngăimată trecutului: 

— E... de mult...! 

— Mă ierţi? 

EI sforăia acum liniştit. 

Costel nu simţea nici o supărare pentru trecut; îl apucase 
ce e drept deunăzi un fel de parapon că, din neamul cela, 


nici măcar Ana n-a rămas curată, dar când el era amantul, 
nu mai avea nici o revoltă. 

Ana zkea ca n-a putut! El nu băgase de seamă în nici un 
fel! 

Când Ana mai cerca a pomeni de asta, schimba vorba, 
pentru că ruşinea Anei îl ruşina nu ştiu cum pe el. De la 
Nina se deprinsese să primească anecdota piperată. Nimeni 
nu spunea porcării mai nostim ca Nina: afirma Lupescu, 
mentorul lui şi Costel, obedient, cerca a găsi că în adevăr 
era foarte nostim. 

Nina... De la cap pân-la picioare” - ca în refrenul ei favorit 
- era o ilustrație a anecdotei picante... Cu fardul cutezător, 
cu fuste prea scurte, cu sweatcrul lipit pe bust aşa că sânii 
împungeau, ajustându-şi în fiecare minut ciorapul pe 
pulpă... Nina... Ana era mai urâtă, era altfel... Ruşinoasă. Pe 
atunci Ana cu ruşinea ei punea în evidenţă sexappeal-ul 
soră-şi... Acum... 

PARTEA a 

III-a 

Ana nu înflorea din nemuri noi, cum s-ar fi putut, ci slăbea; 
în cutie pudra era pe sfârşite, şi rochia nouă purtată prea 
des se învechea repede. Ce avea nou erau nişte friguri, 
zbârnâia înăuntrul ei, în trup şi în minte, se obosea cu 
planuri pentru timpul când se vor slârşi belelele. Uneori 
chiar vorbea de: cum o să iie pe urmă? Poate că se mută de 
aici din casă! Poate ca... 

De ce să se mute? Subsol, e drept, dar lui Costel nu-i 
plăceau mai ales schimbările. Ana nu explica pentru ce, dar 
credea că e bine să se mute şi revenea asupra proiectului: 
„Când ne-om muta de aici!” - aşa îneât Costel sfârşise prin 
a se deprinde, mutarea rămânca depărtata, numai în Ana se 
aşeza o încăpățânare, încă una: amor... Mutare. Atnândouă 
cu putinţă... Şi totuşi îi fugeau de sub mină. 

Zilele dinţii, nopţile dinţii rămăseseră pentru Ana unice. 
Curând, din pricina cumpătării lui Costel, care se instalase 
în noua aşezare ca de când lumea, Ana se sfiise să-i arate 


prea multă dreagoste, aşa că pentru el totul intrase în 
ordine, dar în ea se aşezase o dezordine; era neliniştită din 
voluptate târzie pe dată infnnată. Svâcnea în ea, era 
nervoasă şi nervii îi descărca asupra obiectelor din jur: - 
ştergea crătiţile cu persecuție, cu violenţa, zângănea în 
tacâmuri, întorcea cheia în uşă când simţea paşii gazdei, se 
tocmea arţăgos cu precupeţii şi numai când Costel se 
întorcea se îndulcea pe loc şi surâdea către el, către odaie 
şi în gând zicea: „Doamne!” ca şi cum, după ce blestemase 
cumva, simţea pronia cerească; avea în gură o acritură şi n- 
o mai avuse. 

Pe Costel complezenţa, supunerea ei îl satisfăceau; ca 
roabă fericită, el amant cumpătat; păcatul lor era cuminte 
şi Coste! Se putea gândi la Brăila fără a se simţi strivit sub 
blestemul părintesc, şi de altfel părinţii nici n-aveau de 
unde şti. 

Aventura lui cu Nina - căci tot aventură rămăsese - îi 
părea un lux ce şi-[1] îngăduise pe împrumut şi care-i 
zăpăcise traiul, acum iarăşi tihnit. Erau însă Ana şi cu el 
hărţuiţi de griji, şi Costel avea adesea o dungă între 
sprâncene şi uita uneori să se radă zilnic - cum fusese 
deprins - din chestiile astea de pe urma lui Dragu. 

Într-o zi, trecuse vreo două luni, Costel intrase acavă la 
unu şi un sfert şi la unu şi şaptesprezece minute, aproape 
cu el o dată, intrase Nina. Îmbrăcată cu un tallleur negru, 
cu vulpe argintie pe umeri, dar cu un surâs silit şi parcă 
plânsă, nedormită. 

— Ei! Am venit! 

— Zisese, şi cum Costel sta înlemnit” 'cu fălcile încleştate: 
M-am întors!... Mişcă-te la o parte din uşă... Unde e Ana? 

— Ca şi cum căuta acolo un om viu cu care să se înţeleagă. 

Până să-şi repună Costel fălcile în mişcare, intrase Ana 
venind de la pod, îi spusese gazda, şi avea chipul ce-[1] 
puteai închipui ca o să-[1] aibă în sicriu. 

Nina se întorsese spre ea ca spre un ajutor: 

— Bine că ai veni, Ana, că mocu' aşa! 


'Vorbele ci se pierduse într-un fel de răget răguşit, ca al 
unuia care urlă cu o batisa pe gură. Neînţelcgând, Nina se 
apropie s-o ajute, dar Ana o apucase de cap, cu amândouă 
mâinile încleştate în părul ei, ca şi cum o trăgea o apă la 
fund şi se agăţase de un stuh. Ninei îi căzuse bereta de pe 
cap Şi nu ştia dacă Ana a înnebunit sub ochii ei sau era 
nebună dinainte. 

În sfârşit înviat, Costel dase cu pumnul peste mâinile Anei 
şi, ca prin minune domolită, Ana trecuse în fund, după 
perdea. Acolo simţise ceva cald şi ştersese de pe buze o 
picătură roşie, Şi la lighean se spălase şi apa era tot roşită. 
Simţea că i s-a rupt parcă ceva şi se aşezase. Sânge din nas 
mai avusese - o dată chiar nu-[1|] pututse opri şi se 
speriase. Sta acum pe divan, aşteptând cu frică un 
eveniment dinăuntrul trupului care covârşea pe celălalt. Se 
clătise iar, şi apa nu mai fusele roşie, dar irică tot îi mai era. 

Nina şi Costel trecuse la ei în cameră şi se auzea o discuţie 
în şoapte, dar Ana nu se întreba ce-şi spun, sta ţeapănă cu 
teama de a se mişca, ca şi cum furia ei se rupsese deodată 
cu ruperea vreunei vinişoare. 

Se deşteptase a doua zi pe acelaşi loc, cu capul căzut 
strâmb pe speteaza divanului. Aşadar, nu murise. Privea 
prin geam lumina mare de afară, pe când alături în cameră 
era tăcere. Ceasul arăta opt şi jumătate şi în casă nu se 
simţea nici o suflare... Poate fugise amândoi şi o lăsase 
acolo ca pe o nemernică. 

I se păruse apoi că aude o răsuflare şi o tăiase prin piept 
un cuţit; dormeau încă la ora când el ar fi trebuit să fie 
plecat la birou. Se ridicase de pe divan şi cu hotărâre 
crăpase uşa dinspre camera lor: Costel lipsea, iar Nina 
dormea pe pat îmbrăcată; mişcase în somn şi Ana se trăsese 
înapoi, ca înaintea unui şarpe; Nina nu se deşteptase, capul 
îi era înfundat în pernă şi fusta de la tailleur săltată până la 
genunchi, pantofii erau lângă pat, pălăria, jacheta aruncate 
pe un scaun; Ana nu se uita spre divanul lui Costel, se uita 
mereu numai la Nina, sora pentru care muncise de când 


era de şaisprezece ani, la Nina, hoaţa care venise să fure pe 
Costel şi pe care în ajun ea voise s-o omoare... Dar acum n- 
avea putere să simtă nici ură, nici revoltă şi repeta: s-o 
omoare! În gând, ca pe o vorbă lipsită de înţeles; gând 
neputincios, stupid, contrazis de alte gânduri. 

Aşadar, Nina venise înapoi acasă!... Cum... De ce? Venise. 
Costel o aşteptase şi o căutase; o aşteptase şi gazda şi acum 
venise. Ca şi cum abia în acel moment ar fi durut-o, Ana se 
uita la pumnii ei pe care Costel îi desfăcuse cu forţa... Ea, 
Ana, în ajun se zvârlise asupra Ninei din pricini pe cari 
nimeni nu le-ar fi îngăduit şi ei însăşi i-ar fi fost ruşine să le 
mărturisească, dar pe care unul singur le putea pricepe, 
acela tocmai care îi desprinsese mâinile din părul Ninei. 

În ajun fusese nebună, acum se simţea vinovată şi nu era 
deprinsă “să fie vinovată... Slugă da, fusese; dar făcuse 
altora morală, fusese slugă cinstită şi cu drepturi... Şi acum 
oe avea să fie?... ot slugă, dar umilită: să aprindă focul, să 
meargă la piaţă, să coase! Nu! Nu mai putea! Trecuse 
încetişor alături, se aşezase pe un scăunel, lângă maşina de 
gătit... Sluga la alţii?... N-avea curaj... Nu vrea nici sa fie 
slugă la alţii! 

De dincolo, Nina mormăia ceva cu glas posac. Ana tresă- 
rise şi se sculase în picioare: Nina nu ştia. Abia acum îşi da 
seama că Nina avea s-o întrebe ce însemnase scena din 
ajun şi Costel nu era acasă ca să-i explice el... Ce-ar fi spus 
Costel? Ar fi spus ce? Şi ea ce să spună? Ar fi vrut să spună 
adevărul, dar dacă Costel o dezminţea şi rămânea 
mincinoasă despre un astfel de lucru! Se simţea ca un căţel 
leorcăit prin ploaie şi noroi, aşa se simţea... 

— Şi ce toană ţi-a venit aseară? 

Din prag, glasul Ninei, mai mult nesigur, mirat, decât 
bănuitor. De cum se deşteptase, Nina se întrebase de rostul 
scenei din ajun, dar nu găsise alt decât că „turbase, 
sărmana!' Se aşteptase ca Ana s-o piseze cu morala, dar 
chiar aşa!... În faţa ei, Ana sta suptă la faţă, fără mişcare, 
fără cuvânt. Încă somnoroasă, Nina se uita nedumerită la 


soră-sa; se aştepta la scuze sau la reproşuri pe care să le 
repeadă, cel mult la alte pandalii de nebună, pe care acum 
să le curme cu ceva pumni sau palme, dar făptura pierdută 
ce-i sta în faţă o punea pe gânduri. Ce se întâmplase? Casa 
nu arsese în lipsă, nu lăsase nici o bijuterie care să se fi 
pierdut, altceva... Ce? Au dus-o rău, săracii, fără mine! 

— Fă-mi o cafea! Nu mi-e bine! 

— Zisese, pentru că îi era poftă de o cafea şi pentru ca să 
fie ea cea bolnavă, nu Ana, care parcă ieşise abia din spital. 

Ana plecase să fiarbă cafeaua: „De-ar veni Costel mai 
degrabă!” 

— Şi ce-i, mă rog, cu tine? 

— Întrebase, sorbind turceasca Şrozind dintr-un corn 
uscat. Ce-i cu voi? 

— Cu o bănuială iscată de tăcerea Anei, dar cu o bănuială 
fără nici o presupunere anume, mirosind numai în jur cu 
nemulţumirea celui ce a lipsit de pe un loc şi nu mai găseşte 
locul la fel cum 1-a lăsat şi asta tocmai când a fugit de pe alt 
loc ca să se pună aci la adăpost. 

Ana tăcuse şi, fiindcă simţea că a pierdut un prilej, se 
afundase în tăcere cu încăpățânare. 

La unsprezece jumătate, Costel sosise acasă grăbit şi mai 
devreme; odată ajuns, întârziase puţin înaintea casei, apoi 
intrase în zor pe săliţă şi deschisese uşa lor, ca unul care nu 
ştie ce masacru are să i se înfăţişeze, din cele presupuse. 

Intrarea lui neaşteptată surprinsese felurit pe cele doua: 
Ana - deşi îl dorea sosit - îşi zicea că a plecat de la birou 
înainte de oră ca să se asigure că Nina c încă acolo, iar 
Nina se întreba ce-i căpiase să se întoarcă aşa devreme şi 
nemulţumirea care dibuia în ea căuta explicări, ceea ce o 
făcea sa se uite când la unul când la altul curios şi iritat. 

— Am venit să vad dacă sunteţi bine! 

— Explicase Costel stângaci, nu i se potrivea prefăcătoria. 

— Uite, suntem vii - răspunsese acru Nina, plimbându-se 
agitat prin casă, pe când Ana sta în rama uşii ca o icoana 


roasă. Ea, Nina venise sa se pună la adăpost şi ăştia 
mocneau ceva! 

Costel nici el nu putea şti dacă între ele două fusese vreo 
lămurire; nu puteai ghici. Ana strângea gura şi se uita la 
pardosea şi Nina îi tot trecea pe dinainte de-[1] ameţea... El 
ar fi vrut ca Nina deocamdată să nu afle nimic; îi era teamă 
pentru Ana... Şi de scandal. Pe Nina o ştia cit e de nebună... 
Şi nici în Ana nu te mai puteai încrede. Surori!... De ce 
lipsise atâta Nina!... De ce se întorsese? Ar fi fost primele 
întrebări de făcut, dar Costel şi le punea lui însuşi şi 
constata că viat. Liniştită a încetat, gata încovoiat sub 
puterea împrejurărilor noi. 

Ana acum se uita la el cu ochii ei cei mai milogi... Nu mai 
era primejdie de păruială, cel puţin nu din partea ei... Ce 
vrei Ana de la el? Desigur, ca şi el, Ana vroia ca Nina să nu 
atk adevărul. Ana tresărisc când Nina, care se plimba 
dezordonat. Îi pusese sub nas ştergarul roşit din ajun şi cu 
scârbă întrebase: 

— Ce murdărie e asta? 

Capul de martiră al Anei o plictisea şi vroia s-o jignească. 

Costel nu înţelegea şi căsca ochii la petele de sânge: i-o fi 
curs Anei sânge din nas, cum îi curgea ei câteodată! 
Tăceau. 

Cu doi muţi la îndemână, Nina care se aştepta să găsească 
doi inşi supuşi şi grăbiţi în jurul ei, simţea poftă să facă c 
scenă. Plesnea în ea necazul că „tipul”, după ce o prinsese 
cu altul, o gonise. Plecase, fiindcă n-avusese încotro, dar îi 
luase clin sertar “cec mu de lei. Era furioasă ca din prostie 
3 pierdut un loc bun şi îi era frica de poliţie. Dacă acela 
făcea pe nebunul? Şi dincoace făceau pe tâmpiţii. 

Mai furase ea altă dată de la Dragu; când Moşu prinsese 
de veste, îi făcuse tapaj şi o ameninţase cu poliţia ca un 
calic bătrân ce era, dar nu-i dase mâna să se facă de râs şi 
nici s-o piardă, pe atunci era tare şi mare; Dacă am luat de 
la tine, am luat de la mine!” Nu-[1] unuia decât uneori. De- 


ar fi. Ştiut ea atunci că Dragu e un hoţ, l-ar fi speculat mai 
bine! 

Faţă de cei doi muţi, Nina din prudenţă amânase scena şi 
nu pusese întrebări: „Ce-o fi având dobitoaca de Ana? Tace 
pe supărata că am lasai-o balta... Şi idiotu ăsta nu-şi vin.; în 
fire!” Nu-i da în minte nicidecum că idiotu' şi cu dobitoaca... 
Nina dormea acum până la amiază ca să se refacă şi să 
omoare urâtul. Ana îi pândea scularea pentru a scutura 
camera, dar Nina îi da ajutor, cum făcea câteodată acasă pe 
vremuri, când era ea în toane bune. Nina i-ar fi povestit tot 
ce fusese, ca altădată, clar o simţea dârză, închisă, îi era 
teamă'. Până la scularea Ninei, Ana gătea mâncarea ca şi 
înainte - banii de cheltuială îi lăsa Costel în dulap - tot ce 
făcea era însă făcut pe jumătate, fără hotărâre; nu ştia încă 
bine ce vrea. Nu vroia să muncească pentru Nina, clar era 
deprinsă a o sluji, a trăi cu ea alături şi nu-şi găsea teiul: ce 
să facă ea acum?” Simţea nevoia să facă ceva, pe când 
Costel părea a crede că totul a reînceput ca mai înainte. 

Ea nu putea suferi ca totul sa fie ca mai înainte! Era 
geloasă, sta noaptea deşteaptă pândind fiece mişcare, fiece 
cu-vânt al celor doi alături, dar nu se apropiau. Desigur, 
Nina nu-[1] vrea! Adormea târziu cu somn greu şi peste un 
ceas - două, sărea în sus din somn ameţită de visuri rele şi 
se scula cu lene, suptă parcă de strigoi şi cu aceeaşi 
întrebare: ce să facă ea acum? Pleca în oraş şi se întorcea 
cu nădejdea că nu mai găseşte pe Nina, dar o găsea citind 
foiletoane. După vreo trei zile, Nina începuse a ieşi din casă, 
dar puţin şi pe seară; în lipsa e) i Ana sta încordată cu 
nădejdea că nu se mai întoarce. Treptat, Nina prindea curaj 
şi cuteza acum a ieşi înaintea prânzului; Costel şi Ana o 
aşteptau cu masa, de altfel nu întârzia. Când Ana şi Costel 
erau singuri, nu-şi vorbeau - adică Ana sta „iută după 
paravan; Costel lipsea cât mai mult, avea ore suplimentare, 
el le ceruse. 

— Logodnicul într-o seară, Ana pierduse răbdarea şi cu 
glas urât, aproape răstit, întrebase: 


— Până când o să aşteptăm? 

— Ce să facem...! 

Poate Costel ar fi spus mai mult, dar li se păruse că aud pe 
Nina şi într-adevăr vorbea pe săliţă cu gazda, glumea, 
râdea, cum făcea ea când vroia să atragă pe cineva de 
partea ei. „Ce să facem!” Asta era deci părerea lui Costel, 
aşa simţea el, pe când ea ardea ca iasca fără untdelemn: 
„Ce să facem”. S-o aştepte zi la zi până la ceasul când vrea 
să se întoarcă! S-o aştepte o viaţă, căci alt ce era de făcut, 
să se spânzure? Dar ea tot trebuia să facă ceva, chiar dacă 
Costel nu ştia sau nu vrea să facă nimic! 

Până atunci crezuse că are Costel vreun plan, îl rumegă, şi 
că din ceas în ceas îl va da pe faţă. Ce plan anume nu-şi 
închipuia, dar unul care să-i scape de Nina, să fie iar ei doi 
singuri... Când colo, el se supunea: „Ce să facem!” Aşadar, 
nu se gândea de fel la ce fusese între ei! Uitase... Buretele 
deasupra şi viaţa în trei, aşa cum se vedea... Aşa cum se 
vedea, dar rămânca la bunul plac al Ninei... Niciodată 
Costel n-ar fi fost în stare să respingă pe Nina... Asta o ştia 
Ana bine... pe ea însă o înlăturase cu un cuvânt: „Ce să 
facem!” 

Ana făcea treburile casei cu ură, punea mâna pe lucruri 
cum pui cângi, apuca coada măturoiului ca pe o coadă de 
topor. 

Odată, Nina, se întorsese abia la unu noaptea şi bătuse în 
geam. Ana aşteptase să se întâmple în sfârşit ceva, dar 
aşteptase zadarnic. Simţea că urăşte parcă şi pe Costel. 
Cum! Nina îi da astfel de prilej şi el nu se urnea! Trecuse 
apoi o zi şi o noapte fără ca Nina să se întoarcă; în loc de 
bucurie şi unul şi altul trăise aceeaşi aşteptare, aceeaşi 
nesiguranţă, dar despărțiți, muţi. 

Ana trăia iarăşi din obsesia: „să dispară Nina dintre ei!:' 
Ura pe Costel, dar pe el îl vrea acolo, pe când Nina trebuia 
să piară. Era singurul ei gând, singura nădejde. Nina nu se 
întorsese, mâncau în tăcere, ea haină, el posac, şi se culcau 
despărțiți, silnici. Ici-colo, Costel spunea o vorbă despre 


gospodărie, de Nina nici un cuvânt. De ce nu spunea ceea 
ce era firesc sa spuie: „Bine că a plecat!” Chiar dacă ar fi 
fost ca Nina să se întoarcă, să fi auzit Ana de la el cuvâiuul. 

Seara, Costel ieşea în oraş, nu-[1] putea opri... Şi dacă nu 
dormea la întoarcerea lui, de gât nu-i putea sări... Să o dea 
la o parte!... Şi să fi vrut el, ea l-ar fi refuzat... Îşi repeta că 
l-ar fi refuzat, pentru a se convinge, a se întări cu privire la 
un refuz al cărui prilej nu se ivea pentru ca să se înduplece: 
„Cum o să-[1|] refuz!” 

Costel lua acum cu el cheia de la intrare. Unde se 
ducea?... S-o caute? Într-o seară spusese: 

— Dacă se întâmplă ceva, sunt la cafeneaua din colţ. Ce sa 
se întâmple? Să se întoarcă Nina?... Aşadar, n-o întâlnea, 
cum uneori bănuia!... Să vie Nina înapoi şi ea să fugă la 
cafenea să-[1] cheme! Nu!... Să se ducă nevastă-sa singură 
să-[1] aducă!... Nici asta nu-i convenea... Să vie dumneaei şi 
să-[1] găsească lipsă... Nu! Să nu maiviei 

Nina însă nu se întorcea şi Costel întârzia tot mai mult. 
Într-o seară Ana îşi pusese din fugă pardesiul, bereta, apoi 
O scosese. 

— Până la colţ putea merge şi în capul gol. Nu intrase în 
cafenea, dasc numai târcoale. Prin geamuri se vedea bine 
sala mare aproape goală. Costel nu era acolo. Mai era o sală 
mică, ce da cu ferestrele pe altă uliţă care făcea colţ: Nu 
era nici în sala mică... Poate îl va întâlni în drum spre casă... 
Nu-[1] întâlmse şi nici acasă nu era întors, dar puţin timp 
după, auzise uşa de afară şi apoi uşa lor. Ana scosese 
pardesiul dar nu se retrăsese după paravan; vrea s-o vadă 
Costel; totul o scotea din fire. Costel se ducea... Unde se 
ducea? Şi dacă nu după Nina... Atunci după alte femei... 

Văzând-o îmbrăcată şi în aşteptare, Costel înrebase cu 
glas secret: 

— A venit? 

De Nina întreba. Închipuirile ei geloase, informe, făceau 
iar loc geloziei precise: aşadar, Costel o minţea, nu se ducea 
la cafenea, alerga în fiecare seară să caute pe Nina, s-o 


aducă înapoi. Nesiguranţa îi era înlocuită de descurajare. 
Era fără glas, fără mâini, nici geloasă măcar nu putea fi, 
gelozia cere puteri şi ea era nimicită fiindcă nu mai însemna 
nimic pentru Costel. 

Liniştit de vestea că Nina nu s-a întors, Costel plecase spre 
culcare, după ce din treacăt întinsese stângaci Anei mâna. 
Ana îi dase o mână rece, din care tot sângele era tras, o 
mână fără viaţă. Aşadar, Nina lipsea, ea Ana era acolo în 
faţa lui la ora culcării, vecinii n-aveau ce şti şi el da mâna ca 
unei străâne. Aşa de mult iubea pe Nina! Şi atunci, de ce se 
legase de ea! Alt bărbat, chiar dacă şi-ar fi iubit nevasta. 
Nici cel puţin aşa. 

Costel băgase din nou de seamă că Ana are mina mai 
delicată ca a Ninei... le pomeneşti ca Nina plecase de-a 
bmelea... Să mai aştepte o săptămână, mult două, şi pe 
urma să intenteze divorţ, cum îl învățase un cunoscut al lui 
de la Brăila, acum ajutor de grefier la Ilfov. Acţiune de 
divorţ pentru părăsire cie domiciliu, şi dacă domiciliul Ninei 
nu era cunoscut, se judeca şi se pronunţa în lipsă şi se 
trezea divorţat. Se agăţase de iueca asta, îi convenea să 
scape de Nina, fără nici un efort sau risc, fără ca măcar ea 
să bănuiască, fără s-o vadă! De când Nina, reîntoarsă, 
dormise pe divanul ei, îmbrăcată pe jumătate şi străină de 
el ca şi cum nimic nu fusese vreodată între ei, Costel se 
descurajase complet de căsătorie. 

Aşa de însemnat i se părea planul unui astfel de divorţ 
discret, îneât hotărâse să nu spună nici chiar Anei, să nu fie 
nimeni în acel secret, ca nu cumva planul bun să dea greş. 
1-emeile n-au răbdare, ba chiar putuse băga de seamă că 
Ana nici nu era fără cusur; o văzuse haină cu Nina, o vedea 
acum mută, ascunsa faţă de el, altfel de cum şi-ar fi 
închipuit-o. Când Nina se înapoiase aşa pe neaşteptate, şi- 
ar fi închipuit că Ana avea să-[1] ajute, să spună vorbe 
cuminţi: „Ce să facem!” - sau altceva de felul ăsta; sau să fi 
găsit ea ideea bună cu divorţul, să-[1] ajute în fine. Ea toată 


viaţa ajutase tuturor şi acum n-o mai recunoştea, nu se mai 
încredea nici chiar în ea. 

Nu puteai şti bine ce are în minte; o vedea încă cu mâinile 
prinse deunăzi în părul Ninei şi acum sta ţeapănă, înrăită. 
Su-îorile îi păreau amândouă primejdioase, fiecare în felul 
ei, dar tina din ele avea să rămână cu el şi tot Ana era să fie 
aceea. 

A doua zi, la scularea lui, Ana spăla seândurile, aşadar îşi 
reluase patima dercticatului, ceea ce era semn bun. Ceva se 
încălzise în Gostel şi-[1] liniştise; totuşi nu-i va spune, va 
păstra secretul până când totul va fi gata şi atunci... 

Scara cumpărase mezeluri anume de la Rochus. Ana 
spunea mereu că sunt cele mai proaspete, să cineze 
amândoi liniştit în camera curată cu inimă mai bună decât o 
avusese de zece zile încoace. Mai departe nu se gândea 
sau, dacă se gândea, respingea gândul: altceva nu va fi 
decât o cină plăcută, căci; orice imprudenţă putea dăuna 
divorţului, aşa îi spusese greficrul î „la seama în timpul ăsta 
î” - $, i grefierul nici nu ştia de Ana, acolo în casă cu el. El 
putea să aştepte, asia nu-l[1] supăra, îl supăra numai ca Ana 
nu mai era lata bună şi de înţeles ca până atunci. 

La masă, Ana, mai deschisă la faţă, părea mai îmblânzită; 
Costel nu găsea mare lucru de vorbit, căci planurile se lerea 
să le divulge, numele Ninei se iere-a să-[1] pronunţe, de 
când îşi dase seama că Ana era geloasă. Îşi cumpănea deci 
vorbele, totuşi întrebase: 

— Unde ziceai ca ai găsit atunci pe Nina? 

— Cu dorinţa de a afla ceva care să-[1|] asigure că Nina nu 
se va mai întoarce, că citaţiile divorţului n-o puteau găsi... 

Ana, dispusă şi ea spre bine, se silise să-i răspundă: 

— Cum ţi-am spus, i-am luat urma la Lconrina şi de acolo 
la acela cu care trăia. 

Lui Costel, glasul Anei îi păruse tot înăsprit şi cuvintele nu 
erau cele pe care le-ar fi spus ea pe vremuri, când 
acoperise pe soru-sa... Aşa cum era Ana pe atunci, îi plăcea 
parcă mai bine - înţelegătoare - şi îi părea rău că şi-a 


stricat caracterul; sta amărât ca unul păgubit de două ori. 
Totul era deranjat, foarte deranjat, şi se cerea dres cum se 
putea mai bine. 

Ana văzându-[1 |] întristat, simţea mijind mila ei de el, cea 
din care i se trăsese dragostea şi necazul. Se sculase, 
strânsese masa; Costel spusese că are de scris şi că nu iese 
clin casă, Ana avea ele lucru la maşină după paravanul ei, 
se gândise, apoi îi spusese bună seara; peste masă Costel îi 
luase mâna şi i-o netezea cu mâna cealaltă, pact de pace şi 
răbdare; Ana primise dezmierdarea ca pe o nădejde bună, 
dar neîndestulătoare. 

A doua zi dimineaţă, Costel anunţase că are la birou orc 
suplimentare de lucru şi nu vine nici la dejun - se mai în- 
tâmplase. 

Ana îi arătase. Unde va lăsa cheia, căci şi ca trebuia să se 
ducă la o magazie după lemne. Armistițiul părea încheiat, 
ceea ce pentru Costel era o mare uşurare, căci nu-i plăceau 
daraverile de nici un fel. De-acasă fusese alintat. La 
Bucureşti trăise cu preocupări mărunte, egoiste: o cravată 
neasortată bine la haine sau care nu se înnoda cum îi 
plăcea” o tachinerie a unui prieten - căci uneori era 
susceptibil - ratele la croitor. Prima deviere fusese doamna 
în gri, atunci îl apucase ambiția. Apoi venise aventura lui cu 
Nina. 

Lega în minte pe una, pe altas ca pe fapte care încâlcise 
existenţa lui netedă; o răscruce unde-şi pierduse busola. 
Prefera să nu-şi aducă aminte de „doamna în gri”, era o 
amintire care-[1] agasa şi în genere nu-i plăcea să-şi aducă 
aminte din trecut, devenea nervos. Cu prezentul o ducea: 
trebuia să ai răbdare!... Gândul părinţilor, acolo la Brăila, şi 
acela îl nemulţumea, şi iacă, în dimineaţa ceea în drum spre 
birou îşi amintea de doamna în gri ca de un necaz, cum şi 
de scrisoarea rămasă fără răspuns de la părinţi... De atunci 
avusese loc, e drept, întâmplări care făceau zadarnic orice 
răspuns al părinţilor despre căsătorie, iar veştile ce ar fi 
avut a le comunica erau din ce în ce mai greu de spus 


dascălului Petre şi chiar mamă-şi... Totuşi disprețul lor îl 
ustura... Da, îl ustura. 

Unde era timpul când mamă-sa îi răspundea la scrisori, cu 
sfaturi, cu glume, căci era foarte de duh în scris, ca şi în 
vorbă... Despre străina frumoasă de la conferinţe mamă-sa 
îl tachinase că e ingrat cu amorul pentru doamna Cantilis 
cea frumoasă şi nobilă, în fotografia de pe mormintele din 
ograda bisericii... Vremuri!... Îi scrisese că aşteaptă să le 
vie Costel de la Bucureşti cu o nevastă nobilă şi frumoasă... 
Ce va fi înţeles ea despre doamna în gri?! O nevastă de la 
Bucureşti nobilă şi frumoasă şi pieptănată pesemne cu 
tâmple ca doamna Cantilis răposata... Visuri de mamă!... 
Aşa îi scria pe-atunci mamă-sa şi îi ştia toate hainele din 
care el îi trimitea un eşantion în scrisoare şi îl învăţa reţete 
pentru scoaterea petelor, care reţete aveau succes şi la 
băieţii din bandă; îl tachinau: 

— Auzi! Zice că mamă-sa 1-a învăţat! Stim noi ce mamă! 
Costel îi lăsa în pace: banda era banda, trebuia s-o iei aşa 
cum era. Scria înapoi la Brăila că toţi prietenii lui sărutau 
mâna pentru reţeta de pete... 

Amintirea Brăilei îl întristase şi îi adusese aminte de 
Dragu, nu cumva să fie târât pe la tribunal din cauza 
Mogşului, să se afle şi la Brăila, şi atunci ce-ar zice ăi de 
acasă. De altfel el n-avea nimic de-a face cu procesul, totuşi 
gândul că Dragu era la puşcărie îi strecura un fior şi îl 
indigna: Dragu se sustrăsese clc la datoria lui... În loc să-i 
ajute!... Gata să treacă de uşa băncii. 

Hainele lui erau pe isprăvite, nu le mai reînnoise acum în 
urma. Îi rămăsese două rânduri mai bune, unul gri şi unul 
negru, pe care Ana le îngrijea, dar nici acelea nu erau prea 
grozave. Alte haine mai vechi le vânduse Ana pe crătiţi, cu 
voia lui... l-ar fi trebuit haine noi... El, care înainte era aşa 
de elegant pe Calea Victoriei! Pe Calea Victoriei acum nu 
mai trecea, de teamă să nu întâinească cunoscuţi din bandă 
sau să-i pună mâna pe umăr cineva de la spate, să-i ceara 
socoteală de ceva - nu ştia nici el de ce anume. 


La birou se simţea din ce în ce mai umilit, de când cu aste 
multe de toate, şi sta plouat de o parte. Rar câte unul se 
mai lega de el, îl întreba dacă a pierdut la bursă, sau ce e 
de nu-şi mai schimbă cravatele. 1:[1] încasa în tăcere; e 
drept că înainte căuta să-i orbească cu cravate noi şi cu 
poveşti de bani mulţi; acum era rândul lor. 

De când fusese chemat la direcţie pentru că numele lui 
stase o dată scris în ziare în legătură cu afacerea Dragu, 
trăia cu teama permanentă să nu-şi piardă postul. Noroc că 
nu fusese chemat ca martor în chestia Dragu, fie că nu-i 
ştiuse adresa, fie că n-avusese nevoie de el. 

Gândurile lui turburi din dimineaţa aceea fusese chiar 
presimţiri. Era vineri - zi proastă. Fusese chemat la 
direcţie; îngălbenise, dar îşi făcuse curaj: poate îl chema 
pentru hâr-tiile ce lucrase, îl aştepta însă un necaz mare; 
după lungi rătăciri, citaţiile pentru el şi Ana sosise la birou, 
şi, mai grav încă, o urmărire a Parchetului pentru Nina. 
Directorul i le întinsese, îi fulgerase cu recapitularea a ce 
cuprind şi-[1] avertizase ca va fi concediat la sfârşitul lunii. 
Luna abia a început, socotise Costel ieşind în grabă, căci 
directorul îi arătase uşa înainte ca el să fi cercat a se 
justifica: 

— Domnule director... 

Vineri!... Zi rea! Odată tot trebuia să izbucnească! Acasă la 
Brăila, pe vremuri, el făcea pe modernul, râdea de 
superstiții. Acum însă? Vineri!... La sfârşitul lunii! Poate că 
pină atunci! 

Nu se pătrundea încă bine de mărimea catastrofei. În 
buzunar avea citaţiile - hârtii boţite. Firea lui se apăra încă, 
refuza dezastrul. Pe la cinci luase drumul spre casă, uşa era 
dată de perete şi în cameră oarecare dezordine; strigase pe 
Ana şi se trezise înaintea lui cu Nina, care închisese uşa şi-i 
impuse tăcere: 

— Ssst! Ce zbieri aşa! 

Nina reîntoarsă. Altă catastrofă!... Şi unde era Ana! 
Lemnele le văzuse pe săliţă încă neaşezate în firidă. Aşadar, 


la lemne Ana nu era. Nina încuiase uşa pe dinăuntru cu 
cheia. 

— Da ce e! Întrebase răstit. Ce e? Unde ai fost până acum? 
De ce încui? Îşi amintise de citaţia ce o are în buzunar ca pe 
o arma împotriva ei, apoi ca o sabie atârnată deasupra 
capului lui. Ce-i! Ce vrei? 

— Nu te priveşte! Şi Nina trecuse în camera de alături, 
aşezând ceva în dulapuri şi cătând ceva în geamantan. 

Costel sta la îndoială ce are de făcut... Dar unde era Ana? 

— Ai găsit pe Ana aici când ai venit? Unde c? Avea nevoie 
de un ajutor... Apoi, o bănuială: 

— V-aţi certat? Ce a fost! 

— Ce să ne certăm! N-a tost nimic! l-am spus că m-am 
întors definitiv şi să-mi cumpere ceva din târg, fiindcă eu nu 
vreau să mă arăt pe stradă, să nu vie tipul după mine! M- 
am săturat de el şi nu mă slăbeşte cu dragostea. 

Aşadar, nu se certase cu Ana... Izbucnise cu ceva 
Întârziere: 

— Mie îmi spui asta? Mie îmi vorbeşti de „tip”? Nina, care 
nu se aştepta la nici o reacţie, se îngrijorase, pălise puţin. 

— Ce e aici? E azil de vreme rea!... Eu sunt de râsul lumii! 
O să divorţez! 

— Atâta pagubă! 

— Răspunse fără elan Nina... Acum, deocamdată nu c 
vreme de divorţ, avem altele! 

La uşa cerca cineva. Costel se repezise ca spre o salvare. 
Era Ana, udata puţin de ploaie; trecuse după paravan fără 
un cuvânt. Aşadar nici de la ea vreun ajutor! 

Reîncepuse viaţa în trei, fiecare însă singur. Amemţarea de 
la birou lua acum consistenţă, sfredelea pe Costel. Să-şi 
piardă slujba! Nu se putea! El n-avea doar nici un amestec 
în chestia lui Dragu, va dovedi, va explica... Simţea un avânt 
spre luptă, dar prezenţa Ninei îl paraliza. Va spune la birou 
că Nina e plecată de mult de la el şi că a dat divorţ tocmai 
din cauza afacerii cu Dragu... Tot se ascundea Nina să nu 
fie văzută... Directorul nu va putea afla! Îl va crede însă? 


Avântul îi slăbea. Până la sfârşitul lunii mai erau 
douăsprezece zile... Poate se mai putea repara... Nu va 
spune Anei încă nimic, la ce să o sperie degeaba... Nina 
acolo în casă era primejdioasă, dar ce putea face? S-o 
gonească era mai rău... Aşa, poate totul se va linişti de la 
sine. Pe cât putea, înlătura motivele de supărare sau le 
rezolva favorabil. Ţinea necazurile strivite între două uşi, 
doar se vor trage singure înapoi... Se bucura că cel puţin 
Ana părea iarăşi blajină, răbdătoare. Totuşi, de câte ori se 
întorcea acasă, păşea pragul cu grijă să nu găsească 
înăuntru ceva rău... O încăierare ca atunci, sau... Uneori 
spera într-o. Încăierare care ar fi gonit pe Nina delinitiv... 
Dar, dacă dimpotrivă, ar li plecat Ana! 

! Yu se îmâmpla nimic; Nina dorea tăcere şi mister şi n- 
avea toane, Costel şi el vroia tăcere şi mister să nu afle 
nimeni; gazda nu da nici un semn de curiozitate; Ana arăta 
liniştită, clar nu mai puteai fi sigur de liniştea Anei... De 
când Costel o văzuse agăţată ca o fiară de părul Ninei. 
Costel suspina, trecea pnntr-un ceas greu, singur, dar se 
silea să nu se sperie, se lua cu bimşorul. Fireşte, ce putea ti 
mai rău decât să-şi piardă slujba! O şi pierduse! Domol! 
Domol!... Să vedem până la urmă! 

Ana n-avea răbdare, dar răbda. La întoarcerea ei 
năstruşnica, Nina spusese soră-şi că, de o găseşte poliţia, o 
duc la puşcărie; o implicase, îi stinsese cu gaz revolta: 
primejdia Ninei era şi primejdia lui Costel. 

— Pe amândoi! Spusese Nina şireată şi dezarmase pe Ana, 
care, toropită sub necazuri, trasă de ele în părţi opuse, sta 
pe loc neputincioasă, trudită. Nina dase Anei o mie pentru. 
Cheltuială; o luase. Costel se întreba cum de Ana nu-i cerea 
bani, avea oare presimţire că leala, slânta leafă e în 
primejdie? Numai Nina se plângea că se mănâncă prost şi 
ieşea scara să se sature cu prăjituri la cofetăria clin colţ. 
Costel ar fi oprit-o să iasă din casă de teama să nu fie 
văzută - gazda ştia că s-a întors, de ea nu te puteai 
ascunde, dar alţii puteau spiona, agenţi... Ea nu asculta şi 


atunci o lăsa în voia ei, cu speranţa ca poate va pleca de-a 
binclca. Într-o seară Nina întârziase muit şi se născuse 
nădejdea că nu se va mai întoarce - fără să şi-o 
împărtăşească. 

Nina e drept, în seara aceea, comisese o imprudenţă, dar 
cu folos. Urcase până spre Poşta Centrală, din dor pentru... 
Inima Capitalei”. Voaleta înflorată îi acoperea ochii, săltase 
blana pe lingă gât şi culesese un client. Ezitase: să 
meargă... Să refuze? Dacă cumva era un agent! Până la 
urmă mersese şi pe la unsprezece se întorsese cu poşeta 
mai grea cu câteva monede... N-avea numaidecât nevoie. 

Costel şi Ana nu se culcase; stau de o parte şi de alta a 
mesei şi aşteptau cu urechea pe inimă. După ce Ana 
rânduise tot ca de obicei, Costel deschise vorba de-ale 
gospodăriei: se apropia iar luna de chirie şi ar fi fost bine, 
din cauza cheltuielii cu lemnele, dacă gazda ar fi vrut să 
aştepte - spusese Ana, şi Costel credea la fel cu ea. 

De ce se îngrijea Ana mai mult ca altă dată de bani? Să fi 
ştiut adevărul, câr s-ar fi speriat! Cum se pătrundea ea de 
grijile casei! Cum cosea pe capete şi aducea în casă! Cum 
mai ales, ar fi putut să se arate mai înstrăinată! Fusese, e 
drept, înrăita un timp, dar acum era iar domoală. Îmbunat 
că simte alături de el un sprijin pe care-[1] credea pierdut, 
îi 'luase o mână şi pe urmă pe cealaltă, şi aşa, mână în 
mână, ochi în ochi, tăceau cu sufletul îndulcit. În seara asta 
să nu fi fost grija D. E Nina... Aplecaţi unul spre altul, 
ajunsese frunte, la frunte, nas la nas. Un hohot de râs îi 
trezise ca din somn. Nina cu un pachet de prăjituri în mână, 
râdea spasmodic, pu-nându-şi mâna la gură din prudenţă. 
Nu se prefăcea, nu era necaz, nici batjocură, râsul o 
apucase năvalnic şi o scutura aşa de tare că pachetul cu 
prăjituri oscila. 

Neprevăzut, spectacolul subit, năbădăios, îi dezlănţuise 
râsul înainte de orice. În starea ei de spirit, satisfăcută de 
plimbare, priveliştea idilică îi părea aşa de caraghioasa, 


îneât hohotul pe care cerca a-[1] potoli o îneca, şi de râs îi 
dase lacrimi, carc-i udau voaleta nouă. 

Abia după un timp Costel îşi dase seama şi lăsase mâna 

Anei. 

— Fie şi aşa! Tot nu ştia el ce să facă cu amândouă. Printre 
sughiţuri de râs, Nina acum cerca a-şi aduna indignarea şi 
îi ocăra: 

— Neruşinaţi!... În casa mea! Afară de aici! 

Glasul când se urca, cobora din prudenţă şi mereu râsul 
întrerupea cu hohote scurte: 

— Auzi pocăita! Mironosiţa! Bărbatul meu! Vă pui eu la 
ordine! 

— Lăsase jos pachetul cu prăjituri şi căta batista, îşi 
ştergea ochii, nasul, imagini ridicole o înveseleau iar, se 
sforţa să se facă severă, sughiţa câte un hohot întârziat... 
Afară! Afară, stricato!... Pe dumneata te aduc eu la rezon! 

Te-a îmbrobodit în lipsa mea sluta asta! 

— lar căuta batista să-şi şteargă ochii lăcrimaţi de ris. 
Costel care aştepta o scenă plină de demnitate, în care el 
avea şi drepturi şi dreptăţi, vexat de a fi pus în inferioritate, 
descumpănit de râsul spontan, nu-şi găsea atitudinea nici 

cuvintele. Luase pălăria din cuier şi ieşise. 

— Unde te duci la miezul nopţii? 

Cu pieptul ostenit de râsul nervos, Nina se potolea, cu 
teamă ca nu cumva prostul să-i denunțe ascunzătoarea. Mai 
ştii! 

— Unde te duci? N-auzi! 

Costel simţea că are un argument şi îşi regăsise oarecum 
cumpătul. Ana însă rămăsese ca moartă; batjocura lovise 
adânc, crunt, locul bolnav al umilinţei. Râsul Ninei sunase 
neprefăcut, nevrut... Nu surprindere, nici necaz, ci râs... Şi 
ocări pe care nu le putea tăgădui... Până adineaori Ana n-ar 
fi primit acuzări, ar fi acuzat ea... Acum râs şi ocări... Sta 
sub ele neocrotită... Costel tăcuse şi plecase... Ce însemna 
plecarea lui? De ce nu rămăsese în casa lui? De ruşine! Şi 


unde se dusese? De ce nu rămăsese în casa lui sa se 
ociihnească? Unde va dormi dacă nu se va întoarce? 

Dacă cumva de necaz va dormi cine ştie unde... la femei - 
gonit de acasă de ea până la urmă!... Cealaltă era cu... 
Cununie şi în casa ei... Cum se răstea adineaori la el, deşi 
era o uşernică, deşi Ana ştia bine de unde se întoarce! Din 
felul cum arăta, cum vorbea, Ana ghicise că Nina culesese 
unul pe stradă. Ştia de mult, de pe când avea încă dreptul 
să o mustre: acelaşi carton cu prâjituri: „Luaţi şi voi, 
fetelor!” Generoasă, cu ceva remuşcări, şi primind, pe 
atunci, mustrările Anei. Acuma Ana nu mai putea mustra, ci 
primea pe creştet râsul Ninei... Râsul lumii... 

Nina încetase râsul şi ocăra, se temea să nu-i facă 
dobitocul vreun bucluc, deşi nu-[1] credea în stare; se 
temea şi de Ana, să n-o denunțe gazdei şi altora, din necaz. 
Idioţii! Un râs mic, dar acum nervos o scutura dincolo, în 
camera unde se pregătea de culcare. Un râs mic care făcea 
pe Ana să tresară: ea era caraghioasa! Deasupra mâniei, 
deasupra obrăzniciei şi răutăţii, pe Nina o...; tăpânea râsul. 
Poate şi alţii, când or afla, or râde la fel... Şi Costel va 
înţelege atunci că e un caraghios; poate înţeleseie. Se 
aşezase pe pat, după perdea; perdeaua pe care ar ti vroit 
acum s-o tragă peste ea oriunde, în orice clipă, pentru a se 
ascunde vederii oamenilor, mai ales vederii lui Costel... 

Costel însă trenuia să se întoarcă acasă... la casa lui, 
plătită cu banii lui >i... la nevasta lui... De care nu râd 
oamenii, ci dimpotrivă, când o văd, se aprind la faţă, apoi se 
albesc şi H se întoarce sângele. Costel sa se înapoieze în 
linişte, să se odihnească. Ea nu putea pleca Să-[1] caute, să- 
[1] aducă înapoi... Nici n-ar fi putut umbla cu faţa dezvelită 
pe stradă pe unde trec oamenii şi se uită la tine... Unde nu 
te acoperă nici o perdea... Mizeră, mai mizeră ca cei mai 
ticăloşi. 

Aromea, ca atunci când îţi moare cineva scump şi tu 
adormi pe picioare ca să nu ştii, sa nu vezi... Ana aromea cu 
mâinile pe genunchi, prinse una de alta, cu un umăr mai 


sus, urâţită, cu buzele uscate, lăţite... Nemernică, otreapă... 
Ea, care nu adormea niciodată decât cu rost, acum 
adormise turtită de batjocură... Să nu mai simtă... Să nu 
mai ştie... Ca prin vis auzise vorbind... Cine vorbea? Lnde 
vorbea? 

În camera de alături, Nina spunea: 

— Aide, culcă-te, măi omule, ca nu-i nimica! Conciliantă 
din prudenţă, mulţumită că n-a denunţat-o, că 

— A văzut întors şi somnoroasă, se temea să nu-i facă ăla 
„teatru” să n-o lase să doarmă în pace. 

— Singur aici, tu cu ea... Ce era să faci! Pe tine te înţeleg... 
Eu sunt fată deşteaptă, cunosc viaţa!... Pe aia ar rebui s-o 
gonesc, dar nu-mi bat capu'... O păcătoasă!... Yezi-ţi! E 
somn, că mai ai numai două trei ceasuri până la birou... 
Pune reveil-ul să te scoale! 

Ana se dezmeticea şi treptat îşi amintea unde se afla, cine 
vorbeşte, ce s-a întâmplat... Cuvintele Ninei le auzea un 
timp după ce fusese pronunţate, prelungite... Aşa treceau 
din auz la mintea ei turbure... Trupul îi era amorţit, cu 
furnici în picioare şi în braţe, gâtul încleştat... El se 
întorsese şi ea... Linguşitoarea, mincinoasa... 

leşind dimineaţa din cameră, Costel întorsese stângaci 
capul spre perdea, dar pe masă văzuse cafeaua cu lapte. 
Liniştit oarecum, spusese ev. Glasul jumătate, fiindcă Nina 
dormea îneă: 

— N-am timp sa beau cafeaua. 

La amiază, Nina lupta cu un tăciune stins, în pijama, des- 
pieptănată, mofluza. Costel se oprise în prag izbit de vestea 
rea înainte de orice cuvânt. 'Tăcea, de teamă să audă ce nu 
vrea. 

Plictisită, Nina bombănea: 

— Uite! Mi-am scos ochii ca s-aprind focul... E ceasu unu şi 
n-avem ce mânca... Eu am dormit mai mult, fireşte... 

Cerca să surâdă cu complicitate dar era puţin îngrijată. 

— Poţi să dormi cât vrei! Unde e Ana? 


Venise spre Nina, care dase puţin înapoi ridieându-şi 
buclele zăpăcite peste ochi, nepudrată, negricioasă, 
veştejită, dacă luai seama. Costel n-o vedea: 

— Unde e Ana? 

Avea o voce fără culoare, care nu era cea obişnuită şi cară 
neliniştea pe Nina. 

— Eu nu-i i-am zis un cuvânt! Parol! Am dormit până 
adineaori şi, când am cerul apă calda şi n-a răspuns, am 
ieşit să văd... Şi nu era nicăieri... 

— Unde e? Repeta automatic Costel. 

Nina crezuse că e mai bine să-[1] ia mai repede: - ([2]e 
ştiu eu unde e€e!... La dracu s-o ia!... N-oi fi vrânci s-o păzesc 
eu sa nu plece!... Ori nu ieşti sănătos la cap? S-a dus... Ea 
ştie unde! O să vie... Şi dacă n-o veni atâta pagubă! Nu 
cumva ai să mi-o impui! 

Gostel înainta spre paravan ca şi cum Ana trebuia să fie 
acolo, ascunsă. Gu o smucitură trăsese perdeaua, apoi 
răscolise canapeaua... 

— Nu te mai osteni î - rânjise oiensată Nina, apoi alintat 
(îşi adusese aminte ca are nevoie să rămâie acolo cu 
idiotu'): Nu ştiu! Zău nu ştiu! De-aseară n-am văzut-o... O fi 
plecat aiurea... S-a „simţit” şi s-a dus! 

— Unde să se ducă? La Leontina? Glasul lui (Eostel era 
răguşit. 

— Ei! La Leontina î 

Nina vroi să spuie că Leontina n-are nevoie de unele ca 
Ana, dar un simţ de prudenţă o oprise. 

— S-o fi dus şi ea la vreo clientă pe unde coase! Vine ea! 
Face aşa pe supărata... O ştiu eu! Nu ţine mult... Se 
întoarce! A mai plecat o dată de acasă de la mama! 

— Gonită tot de dumneata! 

Ei, nebunul! Ninei îi sărea acum ţandăra i 

— Ma rog, pe mine nu mă întreba! Caut-o singur!... Eu 
atâta ştiu: când m-am sculat n-am găsit-o! Îşi luase ţoalele şi 
plecase! 

— Zici că şi-a luat lucrurile! 


Nina regreta că a spus, dar nu mai putea da înapoi: 

— Nu-i văd nimic din al ei, nici geamantanul vechi... 

— Din cauza dumitale a plecat! 

Costel se aşezase pe un scaun fiindcă i se surpau 
picioarele. 

— Da eu ce i-am făcut! Asta-mi place! Mi se pare că ea mi- 
a făcut mie „figura”. 

Costel tăcea, nu găsea nimic în el, nici vorbe, nici idei. Îşi 
pipăise apoi buzunarul şi, dintre hârtiiâe printre care i se 
încâlceau degetele, alesese una: 

— Poftim! Asta e a dumitale! 

Şi plecase pe stradă, poate întâlneşte pe Ana întoreându- 
se acasă... Cum totuşi trebuia sa mănânce şi să se ducă la 
birou, intrase la un birt. 

Când se întorsese după serviciu în graba acasă, uşile erau 
date de perete şi nu mai era acolo niciuna: nici Ana, nici 
Nina... Nici slujbă nu mai avea... Concediat... Lichidat de 
pretutindeni... 

PARTEA ă IV-a 

La „Diverse” în Capitală! La spital! Otrăvită! Ana!... Pe. 
Care ci o aştepta cu mezeluri şi cu vin roşu. Mezelurile le 
mânca singur, dar vinul nu-[1] băuse fără ea. O aştepta de 
trei săptămâni, mereu mai fără de speranţă. O credea 
rostită undeva... Otrăvită, Ana! 

La spital, Costel rătăcise întâi pe coridoare, apoi îndrumat 
dase buzna la toate uşile. Ameţit, nu ştia bine ce-i spun 
aceia, nici ce răspunde; din ajun totul în el se schimbase din 
loc, se amestecase. Buimăcit, ajunsese într-o sală unde pe 
un pat, înconjurată de doi bărbaţi cu şorţuri albe şi de două 
femei: doctori, infirmiera... O lume aiurită... Vai! Vai! Pe un 
pat o femeie gemea cu glasul Anei! 

— Ana! Ana! 

— 'Ţipase. Eu sunt! Costel! Ce faci! Ce s-a întâmplat! 

— Se repezise spre ea într-o dezordine a simţirilor, care 
înlătura jena, cuviinţa. 


Deprinşi, ceilalţi se trăsese de o parte. Dar acum Costel nu 
mai înainta, li se adresa, îşi frângea manile, plimbând ochii 
de la ei la faţa convulzată a Anei. 

— Doamna s-a otrăvit cu spirt denaturat şi a căzut pe 
stradă. A adus-o Salvarea... leri? 

— Ieri la unsprezece dimineaţa! 

— Completase infirmiera. Costel dibuia descumpănit 
faptele, locul, oamenii... 

— Ana, cum ai făcut? Ce-ai făcut! 

— Cu voce tremurată, stânjenit. 

— Bărbatul! 

— Şoptise un doctor celuilalt. Amândoi par cumsecade... 
S-au ţicnit oamenii. 

— Ana! Ana! 

Dar puse capul în perim şi plângea năbugşit. 

— Domnilor! Faceţi ceva! 

— Se ruga Costel speriat; i se lăsa în jos colţul gurii dintr- 
un plâns ce se conţinea. A rog! Yă rog! 

— 1 s-au făcut spălaturi! 

— Vă rog! Vă rog! 

Curăţat! Şoptise una din infirmiere... 

Un țipăt şi mâinile în păr, în cele două şuviţe aşa de 
disciplinate, de ticluite, ale pieptănăturii lui Costel. 

— E nebun! Pornise a zice infirmiera, dar doctorul 
pricepuse şi se grăbise: 

— Cred că stomacul c curăţat şi se va face bine... 
Împinsese încet pe Costel înspre uşă: Pacienta are nevoie 
de linişte! 

— Numai un minut! Se rugase. 

Gum să plece aşa de repede!... Să-i spună întâi Anei ceva 
care s-o împace, s-o bucure, s-o însănătoşească î Ce să-i 
spună? 

— Ana! Ana! Mă auzi! Eu sunt, Costel! Ana, te Iaci bine şi 
vii acasă... 

Ana parcă săltase puţin capul: Nina! 

— Mai cercase Costel... Din pricina Ninei făcuse nebunia: 


— Nina a plecat, a plecat de tot! Nu mai vine! 

Radios, ţipa acum ca într-o pădure, căci lui i se părea că 
Ana nu poate să audă, bolnavă, otrăvită! Otrăvită! Ana! 

Infirmiera clipise cu stângul, spre cealaltă: Nina! Tot aia şi 
iar aia - gelozia! 

Ana întorsese acum capul de trei sferturi, dar doctorul 
scoase pe Costel de braţ afară din cameră: 

— Mâine la ora vizitelor. Până mâinc nu mai c voie. Acum 
aţi putea face o depoziţie... S-a nimerit bine. 

Din prag, Costel striga mai Slab: 

— Nu mai vin-e! Naunai noi doi, Ana! Singuri!... Depoziţia! 
Care depoziţie? În camera ele cancelarie, un domn comisar 
în faţa unui birou, pe un scaun, aştepta depoziţia, şi mai era 
şi un gazetar. Costel picase asupra unui supliment de 
anchetă. Cum bolnava nu răspundea şi nu putea fi obosită 
prea mult, era binevenit. Deşi aiurit, Costel îşi impunea 
prudenţă: Un comisar! Cu justiţia poliţienească nu ştiai 
unde ajungi... Era acolo şi un gazetar! Avea' consideraţie 
pentru gazetari, o consideraţi.' pe ha/ă de sfială, de teamă: 
ştiu prea multe, spun prea multe şi mai şi inventa. Aşa e 
meseria! 

— Dumneata eşti soţul: numele, profesia şi domiciliul? 

— Eu sunt cumnatul! 

— Cu sinucigaşa întrebăm! 

Sinucigaşa! Ce brutal vorbeau! Biata Ana... Ca o pasăre! 
Dar Ana scapă, se tace binE. Au spus-o sigur!... Şi ăştia ce 
mai vreau cu întrebările lor, când omul şi aşa e zăpăcit de 
necazuri. Dintr-un sentiment ele decenţă îşi potrivise părul, 
pipăise cravata: 

— Eu sunt cumnatul domnişoarei An-a Dragu. Locuiesc pe 
Calea Rahovei 2, de nevastă-mea sunt divorţat de mult. (N- 
avea el să le spună că Nina s-a întors într-o seară spre 
nenorocirea lor. Cumnată-mea a locuit înainte la un loc cu 
noi. Când am citit azi, am crezut ca înnebunesc... Locmai nu 
ştiam unde €... 


— Nu cunoaşteţi mcbilul?... I.a nevoie, veţi ti chemat la 
comisariat. 

— Un aiuristic!... Amorul! Tot amorul! Chiar acum, când 
sunt atâtea alte mai importante! 

— Spusese, mai mult sau mai puţin discret, domnul 
comisar, adresându-se doctorului şi ziaristului. 

Comisarul era un bărbat modern, foarte bine îmbrăcat - 
observase Costel, trăgiiulu-şi maşinal gulerul hainei. 

— N-aveţi nimic alt... Vreun detaliu interesant?... Se 
apropiase ziaristul. 

— Nimic... Am spus ce ştiam... 

Auzi! Mai interesant! Ce putea fi mai interesant ca atât! 

— Costel îi vorbise totuşi cât putuse mai politicos, ca nu 
cumva Ana să fie rău tratată în ziare... Avea să fie numele ei 
la ziar... Otrăvită! Pentru el! 

Ziaristul nu insistase. Reportajul lui era făcut dinainte. Îl 
decepţiona simplitatea cazului... Amor şi spirt!... Banal. 
Spirit Jloi, plin de curiozitatea, îi plăceau subiectele unde 
puteai înnoda şi cleznoda fire complicate. Aştepta mereu 
cazul care ”-[1] poată da prilej, „căzu!” care te pasionează 
şi te lansează. ”u insistase. X 

— Pe trepte, Costel! _clătina ca un beţiv şi pe stradă abia 
J>[1] ţinea echilibrul... Trupul şi-[1] simţea slab ca de o 
zăcere lunga, pe când gândurilc ii erau deodată uşoare, 
înflorite. Pentru el, din amor! Nu se mai preocupa de 
sănătatea Anei: Ana era salvată, vindecată... Vindecată de 
arsurile spirtului şi de toate arsurile... O bucurie punea 
stăpânire pe el, cu anticipări de bine; - bine peste tot!... 
Fără discernământ, fără argumente. Mergea clătinat spre 
casă, capul aplecat înainte ca să-şi ajute pasul, să-şi ducă 
mai curând undeva bucuria... Pălăria o ţinea în mână, dar 
nu-şi da seama că e cu capul gol. El, Costel pe stradă cu 
pălăria în mână, în loc s-o aibă fixată pe locul ei anume, aşa 
cum o purta de ani, de când era un tânăr domn 
bucureştean... Moda capului gol nu sosise încă pe atunci şi 


Costel se oprise la moda de pe timpul botezului său în 
Capitală. 

Mergea zâmbitor şi şovăit - unii se uitau după el - mergea 
spre casă, o casă frumoasă, plutitoare, unde Ana avea să se 
întoarcă curând. Uitase de pierderea slujbei, iar pe Nina o 
înlăturase pentru totdeuna Ana cu un gest: se otrăvise 
pentru el! 

Trecutul era şters, mirosul urât al legătoriei de cărţi, 
miros din care i se făcea rău, se evaporase. Fericit, Costel 
îşi ţinea anevoie echilibrul pe un plan pe care toate 
problemele se rezolvau cu aceeaşi cifră: găsise pe Ana! 
Trăise ani de zile la un loc cu Ana, ca prieten, ca amant, dar 
abia acum Ccstel se amoreza de ea. Se otrăvise pentru el! 
Să fi spus ziaristului că el şi Ana erau logodiţi... Unde lipsise 
Ana!... Cum făcuse Ana una ca asta... Pentru el! Acum Ana 
era bine...! 

— Pardon! 

— Dase peste cineva. Logodit cu Ana. Aşa trebuia să le 
spună acelora. 

Nu se oprise la birt, deşi era ceasul unu şi era nemâncat 
din ajun... Nici n-ar fi vrut să se întoarcă din drumul care- 
[1] ducea spre casă... Casa frumoasă pe care o promisese el 
Anei şi Ana pe dată se făcuse bine. 

O firmă mare, nouă, albastră ca sineala, îl îneântase, se 
oprise s-o admire, găsea că e tot ce poate fi mai de bun- 
gust; îşi urmase drumul cu ochii plin de albastru... 

Ana se otrăvise! Ai fi zis că vine de la o petrecere. Un 
gramofon dmtr-o prăvălie exala o romanţă dintr-un film la 
modă, o romanţă de care auzul îţi era împuiat. Costel nu 
intonase în viaţa lui, din timiditate, nici nu şuierase, căci nu 
era cuviincios şi nici n-avea ureche muzicală; acum cerca să 
emită eânteva sunete care la început zgârâiau numai gâtul. 
Apoi începuse să semene a melodie - nu melodia pe care 
credea el că o cântă, dar ceva pe departe asemănător, şi 
aşa fre-donâncl intrase acasă. 


Gazda auzise scârţâitul uşii şi al glasului - asociaţie 
neobişnuită de sunete - şi, prudentă cum şi trebuie să fii 
într-o casa unde chiriaşii intră şi ies, de aceea eşti nevoit să 
laşi deschis, crăpase uşa bucătăriei, gata să se răstească la 
intrus. Dase cu ochii de Costel, chiriaşul cel mai liniştit, mai 
ales de când îl lăsase femeile: să fi venit de la un chef la ora 
ceea? Nu prea erau de chefuit cele ce se întâmplase cu el. 

— Veste buna? Întrebase, căci Costel se uita spre ea 
încurcat. 

— Veste buna! Răspunse convins, spre mirarea gazdei. 

În odaie, Costel se dusese la oglindă şi se uitase cu un 
surâs imbecil şi suav, dar fără să se vadă, văzul îi era 
împăienjenit şi glasul lui căuta slăbit în gâtlej, sunetele 
pierdute ale romanţei. Aşa nemâncat, îmbrăcat cum era, cu 
hainele bune gri, adormise, săracu, pe divan. 

A doua zi, cu trupul odihnit, mai treaz, trecuse pe la legă- 
torie să spună că nu poate lucra din pricina întâmplării. 
Erau nouă zile de când lucra la o legătorie, în gang pe 
Edgar Quinet, plin centru. 

Ajutorul de grefier, de fel din Brăila, cel care îi dase ideea 
divorţului, aflâncl ca e fără slujbă, vorbise de el unui unchi 
al lui, moş Toma, care era tare şi mare la o legătorie. 

— Ştii să umbli pe bicicletă? Îl întrebase grefierul. 

— Ştiam mai demult, clar acum în urmă n-am mai umblat. 

— Bicicleta e pasiunea lui moş Toma... Şi să ştiică ele 
socialist, ba chiar cam comunist, să nu-[1] contrazici. 

Cum era Costel să-[1] contrazică! EI, victima recentă a 
burgheziei, reprezentată prin Dragu şi prin directorul 
băncii, el şomer după patru ani de funcţionarism. Îl cam 
stingherea totuşi ideea că va avea de-a face cu un socialist, 
un om în sfârşit... Mai altfel... 

Ideea lui despre socialism era foarte vagă, dar moş Toma, 
cam ursuz e drept, îl primise părinteşte şi îl luase 
deocamdată pe lângă el: „Până vedem dacă-ţi convine”. 

Aşadar, era un om înţelegător. Altfel de moş decât Dragu. 
Ue cum aflase cazul Anei, moş Toma îl lăsase să plece la 


spital: 

— Biata fată - zisese. Bine ca a scăpat. Spiriu' ăsta e 
adesea buclucaş. 

Costel reţinuse numai bunătatea omului. La meserie deci 
se ajută mai bine om cu om - descoperea Costel, uşor 
aplecat pe panta unui socialism, care-i îngăduia să vadă pe 
Ana. Dacă ar ti fost acum încă la bancă, poate n-ar fi putut 
lipsi. Numai gândul îl despera. 

Pe Ana la ora vizitei, o găsise săltată, recunoscuse surâsul 
ei obosit de altădată. Ana nu se mai ascundea de el în 
perine, ci îl privea cu recunoştinţă, cu grijiă, cu o întrebare. 
Costel siia că bolnavii nu trebuie obosiţi şi îi vorbea puţin, 
cu teama să nu i se facă rău. Avea acum în camera aceea de 
spital o suângere de inimă, să nu se fi bucurat cumva prea 
curând. 

— Ana, să fii cuminte, să stai până te vindeci de tot! Ea 
pălise încă mai mult. Poate că în ajun o minţise, poate n- 
avea putinţa s-o aducă acasă; în gură i se reapnnsese 
usturimea spirtului. 

— Să mai stai o zi, două... Cit vrei tu... Cit zice doctorul!... 
Pe urmă vii şi ne mutăm... Caut eu altă casă... Am şi ochit 
ceva... Am să spui gazdei de pe acum că... Poate nu mai 
stăm... De la tribunal mi-a promis cineva, care e nepotul 
maestrului de la legătorie, că grăbeşte să căpătăm 
sentinţa... Ştii, de divorţ în lipsă. 

Ana asculta, cum asculţi un basm. Nu răspundea de teamă 
sa nu afle vreun lucru pe care Să-[1] priceapă. Căci nu 
înţelegea ce-i spune Costel, dar ii plăcea să avidă: divorţul, 
grefierul, mutarea, moş loma, legătoria erau elemente noi, 
necunoscute, elemente de aiurare plăcută. Ana aiura 
pentru că era încă bolnavă, deşi se simţea fără febră şi 
Costel sta alături de ea, şi îi vorbea serios. Îl va întreba altă 
dată ce înseamnă, acum lasă aşa. 

— Ai văzut ce-am făcut! 

— Spusese cu ruşine în glas, după ce Costel st îrşise 
povestea. Costel îi luase încet mina t 


— Ne căsătorim şi nu ne mai facem sânge rău de nimic. 
Ana se săltase puţin, asigurându-se că totul era real, 
camera., patul, Costel şi deci spusele lui. 

— Nu ne mai facem sânge rău! 

Stăteau amândoi adânciţi în starea nouă de lucruri pe care 
o hotărâse. Se vor izola de lume... Nici un amestec cu 
oamenii... 

Rudele şi faptele lor, ambițiile, ofensele, interesele, 
bârfcala. 

Neajunsurile, primejdiile, totul le devenea străin ca unora 
scăpaţi din foc sau din apa şi duşi pe un loc depărtat la 
adăpost. 


Costel căzuse într-o tăcere până la fund, iar Ana credea că 
s-au sfârşit toate vorbele după cele pe care le auzise. 

— Viu şi mâine! 

— Spusese Costel, sculându-se sa plece. 

— Vino! Şi se uitase lung după el. 

Odată ieşit pe coridor. Îl apucase o spaimă proastă să n-o 
găsească a doua zi moartă. Cine ştie cum e cu otrava!... 
Cine mai ştie ceva! Nici un doctor nu era azi acolo... Dar nu 
îndrăznise să se mai întoarcă şi plecase cu grumazul strâns. 

Acasă găsise la uşă un plic galben şi îl învirtUe în mână. 
Avea nevoie să se apere de veştile oamenilor, de invențiile 
lor drăceşti. Lăsase plicul pe masă şi dormise un ceas bun. 

La sculare privise plicul cu un respect nărăvit şi îl 
deschisese - dar cu jurământul să nu ţină seama de ce 
conţine. „Vă aducem la cunoştinţă...” 

Abia acum îi parvenea oficial de la bancă demiterea lui. Nu 
i se răsculase necazul - era fapt vechi, vechi de 
cincisprezece zile, vechi dinainte de... Accidentul Anei: deci 
nu-[1] mai putea atinge. El acum era meseriaş, era liber... 
Se smulsese anevoie şi de nevoie din lumea bună... 1 se 
părea că a dus la bun capăt o revoluţie şi acum plicul îl 
invita să o calce în picioare, să regrete... Dar nu va regreta. 

Moş 'Tloma era om de omenie, cu lucrul se va deprinde, 
Dragu şi toate belelele nu-[1] mai puteau găsi. Cei de la 
bancă îl azvârlise, deşi era nevinovat, făcând pe grozavii, 
parcă ei şi neamul lor erau sfinţi... Ce va zice Ana când va 
afla!... Va zice ca el?... Ana zăcea la un spital: o nedreptate 
şi asta... Cum va zice Ana, aşa va face. 

Pusese hârtia în plic şi plicul în buzunar. Acum era dat 
afară definitiv... Mai bine că mamă-sa nu-i mai scria, ea nici 
n-ar fi priceput socialismul, pe moş Toma şi meseria. 

Griji cercau a-[1] cuprinde, dar le gonea. Ar fi dorit ca 
viaţa sa semene mereu numai cu ceasul când crezuse că 
Ana a murit şi Ana nu murise. Îşi trecuse limba peste buza 
de sus nerasă, cu o umbră ţepoasă de mustață; are s-o lase 
să crească mai departe. Hotărârea îi da o mulţumire, ca şi 


cum i se putea schimba astfel toată existenţa: Va deveni om 
nou, nu-[1] vor găsi, nici recunoaşte Nina... Dragu... Toţi... 

La spital, după plecarea lui Costel, Ana nu putuse adormi 
somnul reparator ds după amiază, avea gust să stea de 
vorbă. 

In 

| 

Femeia de serviciu o întrebase cum se mai simte şi Ana îi 
vorbise de căsătorie: 

— A spus că ne cununăm repede... Cum e gata cu... Am 
uitat să-[1] întreb de... 

— Bravo! Îmi pare bme! Aşa sunt bărbaţii, ar trăi 
necununaţi cât lumea... Tot a iolosit la ceva spirtul. 

— Nu! El nu e aşa... El şi înainte vroia!... Era aproape 
convinsă. 

Nu ştia nimic de legătorie, de teoriile pe care i le spuneau 
acolo lui Costel cu privire la uniunea liberă, căci s-ar fi 
îngrijorat, s-ar fi speriat iarăşi. 

— A zis că ne cununăm îndată... Şi ce crezi dumneata... Eu 
aş vrea la biserică şi cu beteală... 

Femeia se socotise, apoi o întrebase: 

— Eşti fată mare? 

Ana stase la gând... Numai puţin, şi răspunsese: 

— Vezi bine! 

În starea de exaltare în care se afla din ziua de pomină 
când găsise pe Ana la spital scăpată de la moarte voită, 
Costel într-o seară, fără de somn, simţise nevoia să 
împărtăşească cuiva întâmplările neînchipuite şi scrisese 
mamă-şi la Brăila - scrisese dintr-o dată tot: traiul cu Nina, 
purtarea ei, fuga, şi cum rămas singur se legase de sora ei, 
care era o fată „aşa cum ţi-ar place dumitale”. 

Mărturisise pierderea slujbei de la bancă, plecarea Anei şi 
acum grozăvia otrăvirii... Dar Ana era salvată şi o va aduce 
acasă, căci pentru el voise să-şi ia viaţa şi cine ar fi crezut 
să ajungă el aici... Scrisese cum a dat divorţ şi în curând va 
fi scăpat de cealaltă... De Dragu, escrocul... Dar el era 


curat. N-avea nici un amestec şi Ana de asemeni. Le cerea 
iertare şi îi era dor de ei şi de casă. 

Un ceas în care îşi ieşise din fire şi găsise curajul şi 
cuvintele pe care altă dată sfiala nu i le-ar fi îngăduit. 
Pentru a-şi întări spusele, a doua zi trecuse pe la Palatul 
Justiţiei, unde, după sfatul ajutorului de grefă, găsise avocat 
pentru divorţ: un zel nou îl împingea la acţiune, doar să se 
libereze de Nina şi deodată cu ea de orice amestec cu 
hoţiile lui Dragu: pe Ana o scotea din socotelile neamului 
Dragu... Ana îl gonea parcă de la spate să fugă de pe locul 
unde până atunci stase fără a-i fi ruşine. 

Acum când apucase a scrie că nu mai are slujba se întreba 
dacă n-ar fi trebuit să lupte mai mult pentru păstrarea 
postului de la bancă, să protesteze, să dovedească. Moş 
Toma era, desigur, un om de treabă, îl costa totuşi faptul că 
nu mai era ' funcţionar, el fiul dascălului Petre, el, aproape 
licenţiat să ajungă meseriaş - o decădere totuşi. 

De schimbarea lui fizică de când cu ultimele întâmplări, 
Costel nu-şi da seama. Într-o zi, ieşea de la legătorie cu un 
pachet mare de cărţi, să le ducă la o adresa - se lovise în 
piept cu unul, acela venind dinspre Capsa. El zăpăcit, 
celălalt îl măsurase lung, apucându-[1] de un nasture al 
vestonului. 

— Tu eşti? Costel Petrescu... Ce e cu tine? 

— Era Lupescu. Costel nu luase seama la întrebare, nu 
observase că îl găsea schimbat, îl plictisea întâlnirea cu 
unul din bandă, şi mai ales cu acela. Ar fi vrut să scape, dar 
Lupescu nu-i dase timp. 

— Tu Costel Petrescu!... Mai ţii tu minte de Sovietul meu 
de cheflii de la Mercur? Acum sunt la Contingentare!... Fără 
aderenţe... Am desfiinţat pe toţi cramponii! Tu nu erai 
crampon... Nu te apăra! [i-am admirat totdeauna 
discreţia... Deşi ştiai că am o situaţie briliantă... Nu te 
înfigeai... 

Costel nu încăpea să spuie ca e grăbit; tragându-[1] ceva 
mai tare de cravată, Lupescu îşi urma firul: 


— Erai o excepţie şi te-am prețuit... Mă gândeam deunăzi 
la tine. Nouă ne trebuie băieţi buni, de tot felul şi de toate 
măsurile... La timp îţi voi face semn. Nu încă! 

Şi privise lung pe Costel, care murmurase cu grabă: mai 
târziu! 

— Te-ai însurat, îmi pare? Mi-ai făcut un mare serviciu... 
„ra fatal. Nina a venit pe la mine, dar i-am spus: „Mă 
înţelegi! Nici un crampon !” - şi glasul deodată brutal, 
reamintise lui Costel frânturi de dialoguri de pe timpuri, 
între Lupescu şi Nina: el arogant, ea violentă, dar lesne 
amuţită. 

— Nina e fată deşteaptă şi a înţeles. Nimic în drumul meu! 
Acum mai ales când sunt la oficiu. 

La care oficiu? 

— Cuvântul impresiona pe Costel, îl auzise, îl citise în ziare 
şi îl însoţise de mister şi aureolă. Costescu de la birou, care 
avea leafă bună, spunea că nu 5'-ar da locul decât dacă l-ar 
plasa la Oficiu, ceea ce sporise prestigiul misterios al 
cuvântului... Şi iată că Lupescu, dintre toţi, ajunsese la 
Oficiu. Cine ar fi crezut... Dar ce oficiu? Atâtea idei repezi şi 
contradictorii sugrumau pe Costel. Încât cravată de care 
trăgea Lupescu era un ştreang efectiv. Abiacum observa 
Coste! Eleganţa lui Lupescu şi se deştepta în el grija că 
hainele nu-i sunt călcate cam de mult. Totuşi Lupescu nu-[1] 
cântărea cu ironie ca altădată, deşi pe atunci Costel era ca 
din cutie. Pe timpul acela Lupescu era tot aşa de elegant, 
dar trăia din mijloace nelămurite, pe când acum avea o 
situaţie... Acum ca şi atunci vorbea frumos, cu farmec! 
Farmecul lui irezistibil, cum zicea Nina, când voia să facă 
gelos pe Costel. Acelaşi farmec! Dar Lupescu cel care-[1] 
ţinea acum de cravată, cum ţii un căţeluş de lanţ, era altul 
decât cel pe care îşi permitea pe vremuri să-[1] cheme 
„tipul” - când nu era de faţă. „Lipul” pe care Costel îi 
admirase, apoi îl urâse, pe urmă chiar îl dispreţuisc în 
chestia cu Lucica, iar când Costel se însurase cu Nina, 
ucisese pe Lupescu prin uitare, şi acum iată, î! Ascultă 


iarăşi, subjugat, supus. Lupescu era altul de atunci... Tot 
scuturându-[1] de cravată, ca un somnambul, Lupescu îv 
luase ziua bună: 

— Când voi avea nevoie de tine, îţi fac semn! 

Costel abia răsufla liberat din emoția întâlnirii, când vocea 
lui Lupescu, reîntors din drum, îl făcu să tresară: 

— Aşadar eşti la o... tipogralie... Socialista. Am afla'. Allo! 
Allo! Aici Siguranţa Generală! 

— Râzând. 

Costel nu era dumerit dacă e unul din spiritele lui... Sa.; ce 
vrea să zică. 

— Liite la el, ce cap! Unde e timpul când făceam teorii 
sociale la un Apero!... Aşadar, i-am spus Ninei: Zut!... E fata 
deşteaptă şi a înţeles... Femeile nu ne aduc decât plictiselii 
exemplu! 

— Şi iar îl trăsese de cravată. 

Era un obicei nou la el; altă dată respecta nodul cravatei. 

— Şi până la urmă femeia nu trebuie să ne fie 
indispensabilă. 

Plecase în sfârşit jde-a binelea şi Gostel îşi amintea acv. N, 
teoriile de la, Apero”. Nu însă pe cele sociale sau politice, 
CĂC nu ştia ca Lupescu să se fi ocupat pe atunci de altceva 
decâ' de femei: 

— E un moment, mo ti cher, când femeia e pentru noi! 
experienţă, altul când ne serveşte de piedestal şi altul când 
'vâncurcă drumul şi trebuie evacuata... Şi până la urmă, 
femeia nu trebuie sa ne fie indispensabilă! 

Aceleaşi vorbe acum ca şi atunci. Băieţii reluau în cor şi pe 
voci separate: 

— Femeia nu e indispensabilă. 

Era altceva, dar Lupescu nu-i corecta, îi convenea ca 
banda lui să propage mode excentrice, pe când el se ocupa 
rentabil de femei. 

Costel admira pe atunci pe Lupescu fără rezerve, ceilalţi îl 
cam speriau, dar îi înghiţea cum înghiţea şi cocktail, deşi îl 
ustura pe gât şi îi da pe nas; răbda pentru modă, se credea 


din bandă, dar era pe de latura ei. Asta fusese prin 926, ba 
nu, [927], atunci cunoscuse pe Lupescu. Nu mult după 
sosirea lui la Bucureşti. Se întâmplase aşa: el gătit, ras 
fresc, pieptănat, făcea pe atunci şi o cută cu fierul în părul 
dat cu briliantină, întrebase care local e mai bun şi - cui se 
va fi adresat - i se spusese: Mercur. Se ducea acolo singur 
zilnic şi se aşeza la o măsuţă cu o ţuică sau un şvarţ, după 
oră. Se distra privind şi căta să ghicească care sunt clienţii 
mai „şic”. Nu-i fusese greu să deosebească banda şi pe 
Lupescu dintre toţi. Îi privea pesemene aşa fel, că fusese 
reperat. Adepţi sateliți de toată mâna era ceea ce convenea 
lui Lupescu, care lucra pentru publicitate. 

— Nu vrei să iei ceva cu noi? 

— Cuvinte memorabile adresate lui Costel. 

Crezuse că i s-a părut? Îl asigurase abia chelnerul... 
„Domnii vă poftesc...” 

La plecare spre Bucureşti, e drept, dascălu Petre îl 
pregătise: 

— Acolo sunt o sumă de băieţi blestemaţi - aşa le spunea 
el. Vezi să nu umbli cu ei. 

Cu ei tocmai umblase şi auzise ce nu-ţi crezi urechilor, dar 
nu se molipsise. 

Acum, cu toate că era la oficiu - la care Oficiu? 

— Lupescu glumea la fel; în ce privea însă femeile, Gostel 
nu-l[1] mai găsea aşa „teribil” i Nina, Ana.' - şi el, Gostel... 
În <-'e privea însă lansarea la Oficiu, era uluit... Aşadar, 
avea un prieten la Oficiu! 

Lupescu vorbise de Nina cu dispreţ, cu uşurinţă, dar 
Costel n-avea de ce se formaliza, Nina şi el erau despărțiți, 
ca şi 

][21] divorţaţi... Auzi! Pe când el aştepta pe Nina să vie 
înapoi acasă, ea se ducea la Lupescu... 

Lupescu era acum la Oficiu! Dacă Costel ar mai fi fost la 
bancă, ar fi povestit - nu lui Costescu, care era dârz cu cei 
de felul lui Lupescu, chiar atunci când ajung departe - ar fi 
povestit celorlalţi. Omului, în anumite momente îi trebuie 


un confident, nu poate vorbi unei fântâni: asta cu fântâna, o 
ştia Costel de pe timpul când urmărea conferințele 
profesorului Dumitriu la Casa Şcoalelor. 

Să vorbească de Lupescu lui moş Toma, nici gând, Costel 
simţea că nu poate fi vorba de înţelegere între cei doi. 

Soviet! Lupescu chema banda de la Mercur soviet; moş 
Toma nu vorbea de nici un Soviet, dar îşi dovedise tovărăşia 
lui prin facere de bine. Nici vorbă, munca acolo la legătorie 
nu i se potrivea lui Costel, dar aceia erau de treabă. Nu! Nu 
va vorbi nimic lui Moş Toma despre Lupescu. Pe ce cuvinte 
ale lui Lupescu despre femeie se despărţise? Simţea o 
salivă amăruie, ca atunci când ceva îl scârbea. 

— Ana! Ce femeie! 

Moş 'Iloma avea alte păreri despre femeie. Spunea: 

— Eu nu m-am însurat, băiete, şi nici nu tn-am întovărăşit 
cu o femeie, fiindcă mă ştiam sărac şi bolnăvicios şi e păcat 
să legi de tine o femeie gingaşă, când n-o poţi ţine ca lumea, 
şi să naşti copii slăbănogi, care să-ţi ţie păcatu sub ochi! 
Dar tu ai datorie, dacă fata se face bine, s-o iei. 

Femeie gingaşă! Aşa era Ana, ea era femeia gingaşă şi se 
vor cununa, căci asta era şi dorinţa Anei şi nici părinţii lui n- 
ar vrea altfel. 

Va scrie mamă-şi despre Lupescu de la Oficiu. Ea se 
pricepea, citea ziarele. Dacălul Petre făcea politică... Cum 
se poate ridica cineva! De ce îl trăgea acum Lupescu de 
cravată? Un tic nou al lui!... Cravata îi era totuşi bine 
făcută. Ce-i drept, aceleaşi cravate şi aceleaşi haine şi se 
îmbiăca acum mai în grabă... Totuşi Costel nu-şi da bine 
seama de uzura hainelor şi de schimbarea lui. Nu-şi 
spusese încă niciodată în oglindă, ceea ce îi spusese 
adineaori Lupescu: „Lu eşti Costel 

Petrescu?” 

Din cauza întâlnirii cu Lupescu, pierduse timp şi întârziase 
la spital, Anei, nu-i va spune pe cine a întâlnit. Numele îi 
putea răscoli amitiri rele. Dar ce-o să zică Ana, mai târziu, 
când o afla că Lupescu e la Oficiu., -. 


La spital, deşi întârziat, îl lăsase să intre, dar găsise pe Ana 
culcată pe spate, nemişcată, mută numai cu ochii dulci, 
ţintiţi asupra lui. Ana avusese o vărsătură de sânge şi 
doctorul o mai reţinea pe câteva zile. Costel s-a întristat. 

— Lasă! Lasă! Că nu-i nimic... Trece! Îl încuraja 
îngrijitoarea. 

Ana din ochi căuta a-i spune că infirmiera era bună cu ea. 
N-avea voie să vorbească şi tăcea supusă, ca să se facă 
bine. Timpul era scurt, Costel ţinuse mina Anei într-a lui, 
fără să prea aibă ce-i spune - mai ales că ea nu-i putea 
răspunde. 

— Apoi la un semn al infirmierei plecase spre uşă, urmărit 
de ochii Anei dulci şi de surâsul ei palid. Încă vreo câteva 
zile şi Ana va veni acasă, trebuia numai răbdare. Mestecase 
în pungă, apoi în palmă, o piesă de zece lei, apoi o 
strecurase în mâna infirmierei. Nu va mai lua tramvaiul şi 
iaca banii la loc. De-acasă de la Brăila avea să vie iar un 
mandat - ca pe vremuri! 

Era însă îngrijorat: de ce scuipase sânge? Se întâmpla să-i 
vie cuiva sânge pe nas şi chiar pe gură. Îşi amintea prosopul 
pătat găsit atunci de Nina: 

— Aşa îi curge ei! 

— Zisese Nina cu indiferenţă şi dezgust. Acuma însă, cu 
otrăvirea! Se irământa, se gândea că Anei i-ar trebui 
odihnă, că dimpotrivă, reîntoarsă acasă, va reîncepe să 
muncească, era abătut. 

Când ajunsese întârziat în Rahova, uşa gazdei se crăpase 
şi proprietăreasa îi făcea semne cabalistice, arătând spre 
camerele lor cu aere secrete şi îmbietoare. Costel sta înfipt 
pe loc şj simţea că ameţeşte; Nina! Un minut se simţise 
ucigaş, apoi, alb la faţă, fără să întrebe, pornise să intre, pe 
când gazda da mereu din mâini semnificativ şi vesel. 

Din uşă, holbase ochii ca unul căruia i se pare ori visează: 
Mamă-sa, cucoana Petreasca, dăscăliţa, frumoasă, tânără, 
bine îmbrăcată, bine pieptănată, sta în faţa lui. 

— Am venit! 


Costel îşi pipăise pieptănătura, apoi se prăbuşise spre ea 
cu un spasm în gâtlej, care era plâns din bucurie. 

La nenorocirea fiului rătăcit, pe care o simţise din 
scrisoare, dăscăliţa pornise la băiat, cu un concediu acordat 
de dascălul 1 etre, căci o dată ce ea trecuse hotărât de 
partea lui Costel, Dascălu nu mai putuse lupta: „M-am legat 
cu o fată aşa cum ţi-ar place dumitale, dar nu te aştepta că 
seamănă cu portretul doamnei Cantillis de pe mormintele 
noastre”. Aşadar, băiatul ei nu era înstrăinat şi planurile, 
vorbele lor vechi, idealul lor în comun, al mamei şi fiului, nu 
le uitase, dar soarta vitregă voise pentru el altfel. 

Coana Mălina pornise la copil discret, căci nu e bine să 
amesteci pe nimeni în daraverile familiei; avea un concediu 
de zece zile cu drept de prelungire, iar ca bagaje un 
geamantan solid şi un coş încărcat cu provizii; mai pornise 
şi cu decizia de a da ajutor lui Costel. 

Cum putuse el sta atâta timp fără s-o vadă! Cu nimeni, nici 
châar cu Ana nu găsea atâta de vorbă. Vorbeau acum ca pe 
timpuri în căsuţa lor din Brăila; Dascălu umbla mai mult pe 
afară după treburi, printre care cafeneaua îi lua mult 
timp... INu era de fel schimbată Mălina. 

Abia atunci gândul schimbărilor multe izbise pe Costel. 
Lui, 'nlamă-sa nu-i spunea nici ca e schimbat, nici că nu e, 
se uita numai la el lung, cu dragoste. Îi apucase unu 
noaptea lângă masa îmbogăţită cu tot felul de bunătăţi 
aduse de acasă: cozonacul şi ouăle proaspete erau pentru 
fata, pentru Ana, când S-o întoarce. 

El aproape să uite pe Ana, îl năpădea acuma dragostea 
pentru amândouă. Se uita la Mălina, el o botezase aşa, când 
era. Mâc - din mama Lina - şi aşa rămăsese. Ana nu era 
frumoasă ca Nina, nici ca Mălina, dar ce bună era şi cât îl 
iubea! 

— Mamă, Ana nu e frumoasă, dar e tare drăguță... Acum 
(CU boala, fireşte, a slăbit... Dar ce bună e. 

— E frumoasă, dacă are suflet bun! 


Gostel răsuflase. Ştia că dăscăliţa e iubitoare de tot ce e 
frumos şi se temea. Dar cine mai era ca Mălina, să înţeleagă 
itoate... Ce fericită va fi Ana când va veni acasă. 

Geea ce nu îndrăznea să spuie dăscăliţei era că el lucrează 
la o legătorie. Destul de greu îi venea faţă de ea că-şi 
pierduse slujba, n-ar fi vrut s-o mâhnească atunci când ea 
venea spre el cu atâta nobleţă. De teama întrebărilor 
spusese totuşi: 

— Eu am din când în când lucrări particulare, până îmi voi 
relua postul. 

Afirma un deziderat subit şi care n-avea nici a şansă de 
îndeplinire. 

—F. 

Mamă-sa nu-[1 |] descususe despre lucrări, dar îi ceruse o 
notiţă cu slujba ce o ocupase, numele băncii, al directorului, 
adresa directorului la domiciliu... Înainte de a pleca din 
Brălia se înarmase cu protecţii, ei erau binevazuţi în târgul 
lor şi nu Ic refuza nimeni o recomandaţie. Nu degeaba 
dascălul Petre era slujitor al bisericii şi stâlp de calenea, 
cum şi mare elector. Dascălul avea cunoştinţe bune la unii şi 
la alţii şi nu se lăuda când spunea că el şi prietenii au 
hotărât cutare balotaj în alegeri. 

Abia acum îşi reamintea Costel însemnătatea familiei lui, 
de care în mediul Dragii uitase până la nesocotinţă. 

Concediul coanei dăscăliţe fusese prelungit. Ana întoarsă 
de câteva zile acasă, slabă, privea cu uimire femeiea aceea 
încă tânără, îndemânatecă, vesela, care îi zicea „noră” şi îi 
îngăduia să-i spuie „mamă”, dar ea nu putea spune, i se 
oprea cuvântul. 

Se simţea prea veşteda, prea umilă, vinovată de a fi trăit 
cu Costel înainte de a fi mireasă la biserică, mai vinovată 
încă de a fi sora Ninei, nepoata lui Dragu, vinovată de ea şi 
de neamul ei, de traiul, de felul lor. 

Mamă!... Îşi amintea de mama lor, bolnava de cancer la 
sân, sluţita de boală, egoistă, arţăgoasa, văduva cu trei fete 


fără nici o putinţă alta de a le creşte, deeât pomana 
cumnatului bogat. 

Mama lor fusese frumoasa şi ea, mai frumoasă chiar decât 
Nina, cum spunea ea singură cu un necaz pentru 
frumuseţea pierdută. Ana şi-o amintea certându-le, 
bruftuindu-le, cu reproşuri, cu vaiete: 

— Nu vă e milă de mine! N-am doctorii! N-am căldură în 
odaie î 

Era stângace, nu-i plăcea munca, tot ca şi Ninei. 

Ana îşi amintea încă - dar foarte puţin - de timpul când 
stăteau în altă casă, a lor, şi trăia încă tatăl lor t sindrofii, 
joc de cărţi, zgomot. Mai bine îşi amintea de moartea lui şi 
de vizitele unchiului Dragu, până când se mutase în 
camerele de pe coridorul caselor din Popa Tatu... Auzea 
parcă şi acum pe mama lor ocărându-le, pe ea mai alesi 

— Nu eşti bună de nimic, degeaba eşti cea mai mare i 
Dumnezeu m-a pedepsit să fii urâtă ca tat'tu, să nu se uite 
nimeni la tine! Ce plângi! Ce te ascunzi! 

Şi când Moşu începuse a se uita la ea: 

— Eu mor şi tu te tocmeşti: parcă numai tu... Parcă altele 
mai ceva ca tine...! 

În casa lor, în viaţa lor, în mintea şi sufletul lor, aerul era 
închis, bolnăvicios, îţi strica judecata şi simţirea. Ele toate 
erau roabele unui om, se temeau de el, îl şi respectau pe 
atunci... Şi ce fel de om! 

Pe ea mai apoi munca ar fi putut-o libera, dar deprinderea 
o ţinuse legată şi chiar un fel de recunoştinţă; nu-i dase în 
gând că ar putea evada, nu simţise nevoia... Când Costel 
venise spre ele proaspăt, blajin, se bucurase ca de un câştig 
dobândit acolo pe loc... Când în urmă rămăsese singură ea 
şi Costel, după tot scandalul, fusese fericită dar încă nu 
renegase pe Dragu şi nici pe Nina, înainte să-i fi furat 
bărbatul... Costel li se adăugase lor şi casei lor, apoi 
rămăsese numai al ei - dar de casa din Popa Tatu îi părea 
rău într-un fel. De când se ştia, respirase aburii cazanului 
de acolo şi nu o mai puteau sufoca. 


Numai fuga Lucicăi, aceea o năbugşise cu miasme. Lucica 
era mult mai mică decât ele, născută un an înainte de 
moartea tatălui lor... O vedea gătită cu panglici albastre, 
pentru că mama lor dorise să fie un băiat, totuşi alintată... 
O vedea pe. Genunchii unui prieten vechi, care venea 
zilnic... O vedea alintată şi de „naşu Dragu”, cu jucării 
scumpe... Pe urmă anii răi, mama lor se bolnăvise de 
supărare... Cu o ură neputincioasă asupra lor două... Dar 
pe Lucica o iubea, şi nici nenea nu asuprea copilita... 
Niciodată Ana n-ar fi putut crede să se întâmple cu Lucica şi 
cu Dragu... Nu, n-ar fi putut crede. 

Ce ştia oare de ele mama lui Costel? Ce-şi închipuia? O 
privea şi nu-i putea zice „mamă”, deşi cuvântul o exalta, îi 
dovedea că va avea un bărbat şi că poate dobândi o mamă 
nouă. Pe mama ei ar fi schimbat-o acum, ca pe o rufă 
purtată şi fcştelkă, dar nu putea zice... Marnă” fiinţei 
voioase ce umplea casa cu râsul ei sănătos. Se uita la ea cu 
un fel de friguri, cu sete, ca în ţaţa unui izvor proaspăt. 

Costel hotărâse ca Ana va spune, ca şi el, „Mălina”. 

— Eşti prea tânără ca să fii soacră! 

Dăscăliţa surâdea, mărturisind că tot aşa credea şi 
dascălul Petre, dar ea era bucuroasă să fie soacră. Parcă ce! 

Ana, care ştia de la Costel că dascălul era aspru, se 
minuna de siguranţa cu care soacra ei vorbea de el - căci în 
gând îi plăcea s-o cheme soacră. 

Aspru era dascălul şi chiar grosolan, dar Mălina îi venea 
lesne de hac: „Bine! Bine!” - atât spunea când îl vedea 
Mojic, şi dascălul se muia pe loc. Dascălul mai era şi 
încăpățânat, de aceea spunea Mălina că se cădea uneori să- 
[1] tragi pe sfoară, altfel nu o scoteai cu el la capăt. 

Ana mai ştia de la Costel că dascălul mai era şi gelos, 
fiindcă toţi bărbaţii o plăceau pe Mălina. Mârâind ca un urs, 
dascălul dormea totuşi pe amândouă urechile în privinţa 
cinstei căci: „Una e să râzi, să vorbeşti, să glumeşti şi 
alta...” Acel „una” şi acel „alta” o dureau pe Ana, în casa 
Dragu totul fusese „alta”. 


Dăscăliţa pretindea ca Ana să se cruţe, de aceea doar era 
ea acolo; trebăluia prin casă ca de când lumea, tot 
povestind: 

— Pe mine mă cheamă Elena... Acasă la părinţi îmi ziceau 
Lina, şi tot aşa dascălu' când ne-am luat... La noua luni 
punct am căpătat băiatu... Facere grea şi n-am mai avut 
altu'... Şi când s-a făcut de un anişor şi a început a vorbi, m- 
a botezat el Mălina şi aşa am rămas pentru toţi... Mălina în 
sus. Mălina în jos! 

Ana o asculta uimită, o privea nesăturat, se lăsa alintată şi 
când se adresa Mălinei, îşi schimonosea puţin glasul şi faţa 
ei veştedă cerca mutre copilăreşti nedeprinse, cărora le 
surâdea înapoi, ca dintr-o glastră înflorită, faţa fragedă a 
dăscăliţei. 1 se părea uneori Anei că o icoana a coborât 
dintr-o ramă şi aşterne la ei în odaie masa. Alteori însă se 
simţea umilită de tot ce nu se putea înlătura din traiul ei 
trecut, şi acum abia o sufoca aerul respirat în copilărie şi 
adolescenţă, cum într-o încăpere sulfurată incursia aerului 
curat îţi dă abia măsura pestilentei. 

Ana cerca uneori să-şi reia ocupațiile casnice, dar Mălina îi 
lua din mâini perinile, care în adevăr îi erau încă prea grele 
de ndicat, pe când braţele cu mâneci sumese ale dăscăliţei 
le „vânturau lesne. 

— Stai locului să te întăreşti, să pot şi eu pleca înapoi la 
casa mea, că cine ştie cu cine mă schimbă dascălu' Petre! 

Grija hazlie a dăscăliţei, credinţa în farmecele ei proprii 
aveau ceva salubru cu totul nou pentru Ana; deosebiri ce se 
simțeau fără să se vadă. lar altele ce se vedeau: cum de 
pildă petele roşii de sănătate care îmbujurau prea mult 
obrajii plini ai Mălinei şi pe care cerca sa le acopere cu 
pudra de orez - fabricaţie proprie - căci droghiştii pun 
înăuntru câte toate vătămătoare. Ochii Anei rămâncau 
prinşi pe gâtul încordat şi alb al Mălinei, cam gras poate 
după canoanele estetice, dar bine înşurubat pe umerii 
rotunzi, cu bustul plin şi şoldurile tari, strânse în corset; nu 
era totuşi femeie grasă, Ana însă pe lângă ea părea şi mai 


destrămată. Glasul şi cuvintele Mălinei erau şi ele pentru 
Ana neobişnuite: două altoaie felurite şi alt sânge. Costel 
semăna cu mama lui, dar era mai bucureştean, adică ceva 
intermediar între Brăila şi familia Dragu, ceva care era mai 
apropiat de Ana. Pe Costel îl iubea, iar pe Mălina o admira, 
cu o râvnă tăcută. Nu i se mai împotrivea, sta liniştită, cerea 
să coasă, să cârpea”'că, dar îi cădea curând lucrul din 
mână. 

De ce făcuse prostia să se otrăvească! Ai vedea acum 
necesitatea să moară şi vedea nemernicia ci pentru viaţă. 
Ce putea gândi de ea mama iui Costel? 

— Ei, aşa! Acum sunt toate tocmite, mă duc după treburi 
1... Trec zilele şi mai avem multe de făcut! 

Faţa râzătoare lua un aer misterios, săruta pe Ana pe 
obraji şi pleca, gătită, penruiiă. Provincială, dar pentru Ana 
reprezen-tând un ideal care o lăsa pe gânduri, fără gândun. 
Se lăsa în voia vinei oboseli de la care se constrângea când 
era de faţă Mălina; adormea adesea şl o trezea uneori o 
vizită a gazdei care spera să găsească pe doamna Pctrescu, 
de care era amorezată şi nu pricepea cum a ieşit de acasă 
fără s-o simtă. 

— Nostimă damă, mama domnului Costel, nici n-ai 
crede!... Adică de vârstă vorbesc... Altfel şi dumnealui c 
drăguţ destul. 

După somn - ciudat! 

— Ana se simţea încă mai slabă, cu un tremur în ea din 
graba şi dorinţa de a se întrema. 

Dăscăliţa sosea din oraş mai îmbujorată ca! A plecare. 

— De aer!... Spunea. Numai pieptul i se bătea niţel. 
Umblase mult pe jos, să mai slăbească, fiindcă la Brălia 
ieşea prea puţin din casă... Luase prietenii obicei s-o 
găsească acasă şi plecau supăraţi dacă rsu-i aştepta 
dulceaţa, cafeaua şi un lichior, a cărui reţetă n-o. Avea 
nimeni la Brăila, o reţelă care... De la o ruda din Grecia... 
pe Ana însă o va învăţa. Vorbind dăscăliţa îşi aşeza frumos 


la loc hainele de oraş, fiindcă dân prima zi îşi rostise, cu 
voia copiilor, un colţ pentru fiecare lucruşor. 

— Nu mi-a mers rău azi! 

— Spunea în fiecare 21 ia întoarcere, fără a explica de ce 
era vorba. 

— La sfârşit am sa ma plimb şi eu şi am să fac târgureți. 
De rându' asta nu te iau cu mine la târguieli... M-oi 
descurca singură. Lipscanii te oboseşte mai rău ca tot... 
Ştiu eu de altă dată... Dar când mai viu, îmi. Arăţi 
magazinele unde se găsesc lucruri de gust şi ieftine, pe 
care numai dumneavoastră, bucureştencelc, le ştiţi dibui. 

Da Cezarului ce era al lui, dar ce va fi crezut în alte 
privinţe despre bucureştence... Ce crede omul păţit! 

Într-o zi, în forma de glumă, ceruse voie Anei să ia pe 
Costel în târg. Mersese cu ella un croitor să comande haine 
noi. „Rându' matale vine mai pe urma”! - consolase pe Ana. 

Ana observase că Mălina nu-i zice încă „tu”'... Va spune lui 
Costel ca pe o mare rugăminte că doreşte să o tutuiască. O 
alintare cerca sa se oglindească pe faţa ofilita de câte câ 
era vorba de Mălina. 

De ce se otrăvise? Daca Mălina ar fi vă/a 1-o atunci când 
se amorezase Costel de ea...! 

Abia când venise vorba de croitor se întrebase Costel dai a 
mamă-sa 1-a găsit cumva schimbai, rău îmbrăcat. N-avea 
amărăciune, nu regreta nimic, numai pe Ana i-o vadă bine. 
>yi să-şi găsească slujba. 

Când înainte, pe remea Ninei, se gândea şi îi era uneori 
dor de mamă-sa, n-ar fi vrut-o totuşi acolo. Mamă-sa era 
foarte bine şi el o preţuia, dar Nina şi prietenii noi ei au 
altfel, un altfel care - aşa, păcătoşi - avea pe atunci 
prioritate la Coste). Dar acum se umfla în fălci de prezenţa 
mamă-şi ca de un arbore genealogic înflorit acolo sub ochii 
Anei, ai gazdei, ai băcanului din colţ, ai orişicui... 

Ana cu evlavia ei muta întreținea admiraţia lui, hr pu: n- 
Suliţa cu multe compartimente, mereu plină cu bani 
pregătiţi şi mai mari şi mai mici, plătind în dreapta şi în 


siânga cu socoteala, dar fără strâmtorare, impresiona pe 
furnizori şi pe gazda. 

Costcl avea şi el impresia că i-au sosit veniturile de la 
moşie. Ce-i drept e drept, dascălul fusese cel mărinimos; e! 
Luptase cu Mălina să ia bani destui: „Doar nu sânteni 
golani!” Atâta blam adusese ingratitudinii şi purtărilor lui 
Costcl. 

Dacă ar vedea I.upescu pe Mălina! 

— Îşi zicea Costcl cu extravaganţă. De dorinţa asta nu 
erau străine nici hainele noL ca revanşă a jenei lui de atunci 
când I.upescu îl întâi-nise făcând curse pentru lcgătorie. 
Încă bine ca nu era pe bicicletă cu pantalonii prinşi în ace 
de siguranţă, nesigur pe ghidon. 

O slujbă acum să găsească, iiindcă la legătorie nu mai 
putea să rămână; simţea că ai lui n-ar înţelege pe moş 
Toma, socialismul, meseria. Părinţii lui erau pentru boierie: 
„Sa tragi a mare mă!” - zicea dascălul, cât despre Mălina... 
Erau burghezi - cum ar fi zis Lupescu - şi în adevăr nu se 
potriveau cu moş loma. Cum nu se potriveau nici cu 
Lupescu. Dar acum Lupescu o învârtise bine la Oficiu. 
Despre toate astea Costel avea şi el pipăitul lui. 

Să facă o petiție! Îi spusese mama-a într-o zi. Costel se 
coclea să mărturisească că a făcut mai multe, dar fără folos. 
— O cerere! Acu! La bancă, unde ai fost! Nu poţi şti cum 

se prinde! 

Costel ar fi vrut să-i explice că e zadarnic, dar n-avea 
obicei s-o contrazică. 

— Pă-o chiar acu! Ai hârtie! Şi o făcuse. 

Printre picături, dăscăliţa scrisese dascălului Petre cu plic 
închis şi povestise cum sta chestia, cum pe Costel 1-a găsit 
cam blejit, dar o să-şi vie ella loc. I-'ata, deocamdată, ce 
vrei, ca după boală, altfel o bunătate de fata, casnică. Nu 
era chiar aţa de tânără, dar decât tânără şi zăpăcită... Să 
treacă dascălul pe la domnul lanof, deputatul, să-i 
mulţumească pentru re-comandaţie, dar să mai scrie lanof 
şi direct la bancă, căci ei directorul i-a promis, dar la 


Bucureşti sunt cam flecari. În sfirs.it, ştie dascălul cum să 
facă numai ca să iasă bine. 

Cam a patrusprezecea zi de la sosirea ei la Bucureşti, 
doamna Mălina. 

— Aşa îi spunea gazda dăscăliţei şi îi plăcea, fiindcă la 
Brăila zic „cucoană” şi e mai comun - a patrusprezecea zi 
de la venire - mult nu mai putea prelungi şederea, o 
aşteptau casa şi bărbatul - sosise cu poşta un plic galben şi 
dăscăliţa îl arătase Anei cu un surâs de triumf, apoi îl 
pusese în vedere la tacâmul lui Costel. Ana se uitase lung fo 
plic, apoi se uitase la soacra ei, a cărei bucurie cu mistere o 
lasă sa ghicească că plicul conţine o veste bună. Ar fi fost o 
minune, dar cu Mălina te puteai aştepta la minuni. 

Ana simţea deosebirea demersului de-acum pe lângă cei 
mari, de cele de altă dată ale, Ninei. Se bucura, totodată o 
durea ce-a fost, îi era ruşine, apoi iar se bucura, se topea în 
ca ceva ca o ceartă cu care ar fi fost unsă pe dinăuntru. 

— Ce-o fi? 

— Spusese Costel la dejun, pipăind plicul cu teamă. 

— Ce să fie! Vezi! 

Dăscăliţa care nu concepea să fie decât ceea ce ceruse, se 
roşise puţin de iuţeală. 

— Citeşte! 

Coste], căruia Ana îi făcea semne să deschidă, să nu 
supere pe Mălina, rupsese plicul şi se albise ca varul. 

— Ei?! Întrebase dăscăliţa, ciupită de o îndoială şi fără 
răbdare. 

— Pe ziua de întâi ce vine m-au reprimit - articulase stins 
Costel, dueându-se spre Ana cu scrisoarea... 

— Ei! 

— Spusese Mălina triumfătoare. Dar nu e bine să fie 
cineva aşa molâu! Cată să leşini! 

Ana împingea pe Costel cu pumnii ei slabi, sa se ducă să 
mulţumească mamă-şi. În adevăr dăscăliţa aştepta prinosul 
cuvenit cu ceva nerăbdare. Nu era deprinsă să vie în al 
doilea rând. 


„S-a făcut” - scrisele Mălina dascălului: „S-a făcut şi să te 
duci să-i mulţumeşti lui lanof şi să-i spui că-i rămâi dator! 
Băiatu' ţi-am spus că e cam blejit, gata să'ntoarcă ochii de 
bucurie, dar acum, ca c iar în slujbă, se pune el pe şine. 
Unde pui că a sărutat întâi pe logodnică, gata să fac pe 
geloasa, dar aşa cum e fata n-am de ce mă îngrija...” 

— lacă se apropie şi plecarea mea; v-am văzut, toate sunt 
acum bune. Vă aştept la noi la Brăila după ce te faci voinică 
şi vă regulaţi treburile, să veniţi să ne vizitaţi. Asta o să fia 
de Paşte şi până atunci aranjez eu cu dascălu' Petre. 

Ana avusese o strânsoare la inimă; aşadar dascălul... Deşi 
Mălina părea că ţine în palmă consimţământul, Ana se 
simţea înstrăinată. 

Ultimele două-trei zile, dăscăliţa alergase prăvăliile după 
târguieli şi vizitare, cum spunea, Capitala: Biserica Domnița 
Bălaşa, Ateneul Român... Se scuza către Ana că o lasă mult 
singură; „Dar trebuie sa te înveţi fără mine.” Anei îi dac 
lacrimi. 

Mălina plecase cum venise: îndemânatec. Voios, cu 
bagajele pline rostite, zorind spre Brăila şi cu o cutie de 
pudră Rachel, ascunsă bine în rute şi pe care ghicea că o 
să-i ţie frică s-o puie pe faţa. 

PARTIi; par 

V-a 

Rămasă acum singură, Ana - cu un respect pe carr ii purta 
încă în lipsa Mălinei, cu vorbele ei bune în minte şi în 
aşteptarea nerăbdătoare sa se lacă bine pentru nuntă - 
cerca, drept ceva nou, sa ia în primire treburile casei. După 
trecerea pe acolo a mamei lui Costel, cu şi după fapta şi 
boala ei, totul i se parca schimbat. Sinuciderea şi dăscăliţa 
erau două călătorii neaşteptate, de la care se întorcea cu 
uimire la traiul zilnic. 

Înainte să sosească Ana de la spital, Mălina întrebase pe 
Costel cum vor face cu dormitul. L: a până ai unei dormise 
pe divanul Anei în odaia mare, şi acum? Cosiel dezlegase: 
spusese că dumneaei n-avea să-şi schimbe locul. Ana, ca 


bolnavă, avea să doarmă în pat şi el pe locul lui, tot dincolo 
în odăiţă. Dăscăliţa înghiţise o întrebare ce-i venea şi pâna- 
la urmă patul fiind mai moale pentru bolnavă, găsise că e 
bine şi aşa. Boala e ca războiul. 

După toată răscoala, întoarsa de departe spre o apoteoză 
a căreia culme era Mălina, Ana dormise deci în patul de 
„ndc stafia Ninei era cu totul alungată de prezenţa mamei 
'ui Costel. În adevăr, Mălina primise din toată inima pe 
Ana,? J.cePtarc cârc conţinea însă într-o mare măsura 
înlăturarea jNjnei, dacă nu chiar în măsura cea mai mare. 
Ce ştia mama 

 (jOste'? Ştia destule, căci Brăila nu e peste lame şi se 
*rla. 

ArsAcum, când Mălina plecase şi casa suna a gol, ii. Ai 
ales în ceasurile când lipsea Costcl, Ana. Deşi îşi purta de 
grija sănătăţii, ar fi vrut să înceapă gospodăria prin ceva 
însemnat; să scuture... Să pună adică la scuturat. Rugase 
pe ga/. Dă să-i cheme femeia care da ajutor adesea lui 
madani Ida şi chiriaşilor de sus. 

Ana se cruța; atunci cinci femeia scutura una din odăi. Ea 
se ascundea în cealaltă, la aşezat însă se amestecase, 
femeia nu ştia, era străină. Când o întrebase cum sa facă 
aşternutul. Ana se codise, apoi. În nesiguranţă, fără de 
prezenţa liniştitoare a Mălinei, se uitase spre pat cu un 
începui de nemulţumire. Era acum sănătoasă, nu mai avea 
nevoie să doarmă pe moale, patul să fie deci aranjat cum 
fusese înainte. Pusese pernele de puf frumos alăturate în 
latul saltelei, deasupra cuvertura dublată cu satin roz şi 
pentru ea pregătise dincolo, un paravan. 

Mălina, cât stase la ci, nu încetase sa admire invenţia cu 
paravanul de creton pus pe inele şi tras de sfoara.,. Le simţi 
la tine acasă”, spunea dăscăliţa. Ana avea şi ea nelămurit 
nevoia să se simtă la ea acasă: mai gemi, poate mai ţii o 
căra midă caldă, ca după boală, nu mai eşti aşa sprintenă ca 
mai înainte! 


La întoarcerea de la birou, Costel fusese surprins plăcut 
de scuturatul proaspăt, se simţea aer bun în casă, se mirase 
insa de schimbarea culcuşului; nedumerit, sta în cumpăna: 
de ce plecase Ana de lingă el tocmai acum ca erau singuri: 
Sau poate credea ca aşa vrea el, să tic totul aşezat ca mai 
înainte. 

I se limpezise: că acum erau singuri după boală, şi boala 
venise clin gelozie şi clin amor... Mălina o plăcuse pe Ana... 
Acum Mălina plecase şi... Erau singuri. Scara, când Coste! 
Stinsese la el lumina. Ana ii crezuse culcat şi stinsese şi ca: 
se trezise cu el pe întuneric - aşa îi convenea lui totdeauna- 
Costel se silea să nu zdruncine pe Ana, proaspătă din 
suferinţă ca dm pubertate, şi ea se silea să-[1] iubească fără 
să se zdruncine, să nu i se facă iar rău, te pomeneşti. 

Costel o învelise bine cu pledul ca pe un copil şi pe dibuite 
plecase dincolo, dar Ana adormise înainte ca el să li apucat 
a o înveli. 

Dimineaţa, Ana sărise drept în sus între perini, din plin 
somn; Costel era plecat, îi lăsase pe masă cafeaua 
pregătită. 

În faşă caldă a aşternutului, Ana se simţea acum vinovată 
către Mălina, care o chema logodnică... Ea însăşi vorbise 
deunăzi infirmierei de... Beteală. De oboseală, trupul îi era 
lipit de pat: să ti aşteptat piuă la nuntă nu era mult... Dar 
pe Costel nu-l[1] putea încontra. 

Costel venise la ea în culcuş şi a doua scară şi aproape în 
fiecare scară, acum că nu mai era de ce să nu vie. Numai 
când îl apuca devreme un căscat, se gândea să lase pe Ana 
să se odihnească: 

— Nu plânge, fetiţă! O tachina prin uşa crăpată. 

N-avea cine râde: banda... Nina... 

În serile de pauză, Anei i se părea că s-a purificat pentru 
logodnă şi pentru nuntă, apoi păcătuia din nou, cu grija 
numai să nu se zdruncine, şi dimineaţa cu remuşcări şi 
regrete: „Mata eşti tată mare?” o întrebase atunci 
infirmiera... Ar fi putut fi... Dacă Dragu... Dacă Costcl! 


De Mălina îi era dor, căuta să aşeze prin odaie fără să 
strice rostul făcut de soacră-sa - îşi repeta cu emfază cu- 
vântul soacră. Ştergea praful cu un regret după timpul cât 
stase ea ca o prinţesă, servită de toţi, drăgostită de toţi. 
Avan-tagii triste oarecum, căci veneau din pricină de boală, 
şi boala tot nu era sfârşită. Se simţea slăbită, abia se ţinea 
pe picioare la sculare; capul îi era uşor, ca o tărtăcuţă seacă 
în care sună seminţele uscate, iar mâinile grele ca lopeţi de 
lemn. Nu putea sta mult în sus, nu putea bate de prafo 
scoarță, picioarele le târa după ea. Uneori era speriată şi' 
egoismul îi da dorinţa să nu mai facă nimic, să se 
odihnească, clar repede se întorcea: Costel nu trebuia să 
simtă lipsa mamă-şi. Gospodărea deci, cruţându-se cât se 
putea, şi după fiece efort se aşeza pe divan cu o voinţă dea 
se odihni, care era totodată o nevoie. 

Uneori, întoarcerea lui Costel o surprindea cu lucrul 
neisprăvit, un geam rămas întredeschis şi Costel striga de 
la „Şa: „Ce? Vrei să răceşti?” - şi se grăbea să-[1] închidă. 
În cameră mirosea încă a praf, Ana abia atunci se pieptăna 
cu gesturi leneşe, după care îi cădeau mâinile în jos ca de 
plumb $] ctteva minute nu vorbea dintr-o ursuzenie care 
venea din lipsă de răsuflare, apoi surâdea lui Costel care o 
săruta pe obraz. 

„ Alteori Ana se alinta, se plângea că a rămas singură, fără 
Mălina, şi o treceau lacrimi. Costel o mângâia pe mâini, 
amorezar ck sinucigaşa lui, şi mulţumit că Ana admira cum 
se cuvine pe mamă-sa; o femeie cum nu e alta î - Ce femeie, 
Mălina! 

Putea acum gândi liber în faţa Anei, cu Ana el era li'bcr, nu 
ca înainte. Îşi amintea de Nina: să fi vorbit de Mălina în faţa 
Ninci? Auzea parca ce i-ar fi spus cu glasul ci de clopoțel de 
sanie... L-ar fi spus... „Mă-ta!” Rămânea pe gân-duri. 

Nu găieau încă în casa; Mălina avusese ideea bună să se 
înţeleagă cu gazda plătindu-i ceva ca să le prepare dejunul. 
Dar deunăzi Costel se dezgustase de nişte chiftele şi Ana 
vroisc cu orice preţ a bucătari. Chiar ieşise din casă, făcuse 


rost de târguieli şi Costel într-o zi, la întoarcere, găsise în 
odaie căldură şi parfumul maşinii de bucate ca pe o 
surpriză plăcută, Numai Ana nu se vedea; era după perdea, 
culcata pc divan; „Mă odihnesc puţin!” - spusese, şi vroise a 
se sălta. Dar se lăsase la loc pe perină; după câteva minute 
se ridicase spunând că s-a odihnit, avea pupilele dilatate de 
efon şi în obraji două dâre pe locul unde înainte se desena 
adinei tura mica, ca un semn de cuţit, care amintea - fără 
aceeaşi graţie - gropiţele Ninei: din cauză ca ieşise întâia 
oară din casa'., Costel se uita în lături, pentru a-şi ascunde 
grija. Ana îi iubise pină la sinucidere. Dragostea lui se 
prelungea recunoscătoare. Buchetul de violete pc care-[1] 
dăruise atunci Anei Ia spital nu se veştejise. Nu băga de 
scamă că s-a urâţit, o vedea cu ochii dintr-o scară când îl 
clase gata, şi cu urme din frenezia ce-[1] apucase când Ana 
se otrăvise pentru el clin amor. Erau şi zile bune de tot, 
când Ana se credea vindecaţi şl aştepta pe Costel cu toate 
ca mai înainte, şi cu cele două legăminte în plus: jertfa ei şi 
Mălina... Cum stase cu ci. Cum plecase cu vorbe bune!... 
Cum avea să vie iar de nunta... Ei nu puteau... 

Din pricina trupului ci slăbit, acum se iubeau mai puţin şi 
mai stângaci, cu o simţire de vinovăţie adulteră - de care se 
cam molipsise şi Costel - şi cu nădejdea şi răbdarea 
întoarsă către nun la ce avea să fie. Când erau zile mai rele 
pentru sănătate, Ana se supăra pc gospodăria care până 
atunci lusese ambiția şi mulţumirea ei, se cruța cu o grijă 
nerăbdătoare în vederea nunţii ca şi cum îi putea aduce 
ceva nou. 

Pe ei doi, Anaera sigură. Costel o iubea cum îl iubea şi ea, 
era tot aşa de nerăbdător să se cunune... Numai sa se facă 
ea de tot bine. N-avea conştiinţa că boala a chzgraţiat-o, nu 
se mai gândea la ca prin comparaţie, ca atunci când era 
alături de Nina, era toată subjugată de obsesia căsătoriei, 
care conţinea şi frumuseţea şi toate darurile, cum te 
conţinea şi cuvântul,. Noră” spus de Mălina. 


În zilele când treaba casei nu era gata, Costel da Anei o 
mână de ajutor, iar duminica lucrau pe din două. Ana sta în 
pat mai târziu, ca pe vremea Mălinei, şi Costel trăgea lingă 
patul ci o măsuţă şi îi aducea zarzavatul să-[1] curețe până 
făcea el focul. Târguială duminica o făcea el singur la piaţa 
mare, aprovizionare pe o sap taurină, pc care o aducea un 
hamal şi tot îi mai rămâncau şi lui pachete. Altădată pentru 
nimic pe lume, nici chiar de hatârul Mălinei, n-ar fi purtat în 
mână coşuri de hârtie de băcănie, dar omul la casa lui se 
schimbă; de altfel, cartierul era foarte bun, nu întâlneal pe 
nimeni din cei pc care n-ai fi vrut să-i întâlncşti. 

De cum se întorcea ele la piaţă, făcea focul: 

— Ana! Aprind eu focul mai iute ca tine? Îl aprind. 

— Laudă-mă, gură, răspundea Ana, râzând cu gingii 
palide. Să te vad la cartofi. 

Costel lua un cuţitaş şi ajuta la cartofi. Se cam ducea coaja 
cu miez cu tot şi Ana da un țipăt prefăcut, care zgâria 
gâtlejui ca un ferăstrău tocit; iar râdcau, dar Ana lua 
cartofii pe scama ci, ca să nu fie risipă. 

— Oameni de treabă! Spunea de ei gazda, când vreo vecini 
cerca să clevetească. Le ţinea parte, mai ales de la vizita 
Mălinei, pc care n-o uita, căci o câştigase de la prima vorbă. 

— Domnul Costel Pctrescu, funcţionar? Sunteţi 
proprietara, desigur!... 1 se adresase Mălina cu glasul ei 
cochet, tare pc sine din deprinderea de a place tuturor ia 
Brăila. 

— Aici! Aici! Poftiţi. Cum de aţi ştiut că eu sunt gazda? 

— Se cunoaşte omul cu griji şi cu acareturi!... Eu sunt 
mama lui Costel Petreseu... Viu de la Brăila. 

— Mama! Nu se poate, c o glumă! 

— Madam Ida îşi scosese şorţul plin de grăsime... 

De atunci la toate cercările de flecăreală şi curiozitate, 
gazda ţinea partea chiriaşilor: jSânt logodiţi, mă rog, şi de 
cum se face fata bine - ci a răcit - fac nunta. 

Într-o zi, Ana spusele că ar vrea să stea la pat, aşa, ca sa se 
îngraşe, cum a citit în ziar. În realitate, o împingea spre 


lenevie o urcare călduţă în trup şi ceva greață. Costel 
declarase că în ziua aceea va pregăti el un ghiveci fain. 

— Cine, mă rog, găteşte la colţ, la Bratu, unde sala n-o fi 
grozavă, dar mâncarea e bună?... Cine găteşte aproape la 
toate birturile şi cine la case mari... Bucătar ori 
bucătăreasă? 

El moştenise talentul de la mamă-sa; când era copil, sta 
lângă ea la bucătărie. 

— Să vezi numai ce ghiveci o să iasă! 

Se uita la Ana să nu se supere cumva. Nu se supărase; 
gura îi era lăţită de un surâs bucuros, două pete roşii stau 
sub pleoapa de jos - ceva mai jos încă ar fi slujit de fard, dar 
nu mai era nevoie de nici un fard, erau doar logodiţi, cu 
voia părinţilor. 

Ana se uita la Costel cu ochii strânşi şi buza de sus o 
trecuse peste cea de jos: palide, pârlite. Făcea pe şireata şi 
Costel se simţea bătăios. După o pauză cu tâlc şi cochetărie, 
Ana azvâr-lise mingea: 

— Ba eu am mai mult talent! Eu fac ghiveciul mai bine! 
Costel se prinsese în joc: 

— Ba eu! Eu mai bine! 

— Eu!...Eu!...Eu! 

Afirmarea repetată exalta pe Ana, Costel răsufla încălzit; 
încăierarea vorbelor îl dezmierda, îl încorda. Din gura 
deschisă pe ultimul „eu” dase un abur şi un sughiţ. Venise 
lângă ea pe pat. 

— Te-am bătut, zisese bâlbâit. 

Şi ce, dacă era ziua mare! Ana insa tăcea cu gura strânsa 
ca de aguridă şi îl apucase de mină. Sughiţa ea acum, se 
îneca, i se părea că îi e gura plină de acritură, ţinea mâna 
acum pe gură şi cu cealaltă căuta pesemne o batistă. 

Costel alergase la uşă, apoi iar la pat şi iar prin odaie şi 
adusese un lighean mic. Ana din ochi refuzase. 

— Nu-i nimic dacă e ligheanul de pahare! Care-o fi! 

— Fugise la gazdă. 

— Ce-i! S-a aprins ceva? 


— Gazda mereu “e temea de foc. 

— Nu! Gheaţă... Bucăţele de gheaţă. 

Gazda chiar avea un bulgăraş de ghiaţă („pentru la untu' 
proaspăt că e de la femei cu zeru în el şi se acreşte fără 
ghiaţă... Dar cc-arc a face!): 

— Ce e cu biata domnişoara Ana? 

Costel ar fi vrut să-i spuie să tacă, să-[1] slăbească cu 
vorbele, şi că Ana e logodnica lui şi o să fie nevasta lui... Nu 
e „săraca domnişoara Ana” - parcă era timp de descurcat 
aşa ceva. 

Gazda spărsese bucățele mici şi le ţinea Anei la gură, nui 
le putea da chiar în gură, fiindcă Ana strângea dinţii să în- 
digue - credea ea - valul umed. Din sforţare fălcile se lăţeau 
şi urechile îi mişcau. 

„Ce urâtă e! Ce ţi-e cu gustul bărbaţilor!” - gândea gazda, 
cereând a-i deschide cu sila gura. 

Ana care nu vrea ca gazda să se bage, înghiţise înapoi. 
Madam Ida n-avea timp, i se ardea o tigaie pe maşină. În 
sfârşit, plecase. Mărgeaua ochilor sta să sară parcă din loc 
şi gura botoasă plesnea de umflată. Ana nu mai putuse ţine, 
dase drumul în ligheanul ţinut strâmb de Costel. 

Vărsătura era mai mult o zeamă acră şi spumă de scuipat. 
Venise şi un cheag de sânge. Ana rămăsese albă, suptă şi 
fără ochi, căci îi era ruşine să se uite la Costel. El pusese 
încet ligheanul jos şi zisese: 

— Mai nimic! Nu te speria! Am avut şi eu o dată aşa...! 

Costel vroia neapărat să cheme un doctor, dar Ana făcuse 
semn din cap că nu! Atunci o doctorie de la farmacie? O 
doctorie de la farmacie da, vroia. 

La farmacie se întâmplase să fie un doctor; farmacistul 
spusese că el nici n-ar putea da fără reţeta o astfel de 
doctorie. Costel ezitase, apoi rugase pe doctor să vie cu el, 
fiindcă e foarte aproape. 

Ana, bufnoasă la vederea doctorului, tăcea. Costel 
explicase stâneaci: 


— Un accident, domnule doctor! Era bine, veselă, şi 
deodată i-a venit pe gură cu sânge. I-a mai curs ei sânge, 
dar numai pe nas. 

Doctorul se găsea în farmacie pentru chirie. Farmacistul 
era proprietarul lui şi cerca să obţie încă o amânare de 
plată. Era preocupat de „starea rea de lucruri”. În loc de 
clientelă serioasă, îţi pică aşa câte un fleac de felul acestuia, 
şi nici cel puţin în cartierul tău ca să-[1] poţi urmări. 

Pusese câteva întrebări, prescrisese un medicament şi, 
după o ochire în jur, ceruse o sută de lei. La plecare spusese 
că Ana trebuie sa aibă multă odihnă. 

O sută de lei! Se întâmplase Losiel să-i aibă. Se mustra ca 
n-a întrebat mai mult... Îşi punea lui o întrebare şi refuza 
să-i dea răspuns. Sa fi fost slabă, de piept?... Poate că ar fi 
trebuit să spună doctorului şi despre otrăvire, ou toate ca 
nu avea de-a tace... O suta de lei... 

Ana stase o zi la pat, apoi se sculase, dar nu punea mina 
pe nici o treabă, îi era teamă. JNai mai era acum vorba de 
întrecere. Costel, de cum venea de la birou, punea un şorţ. 
De-al Anei şi tăcea jumări, mâncare uşoara. Nu se ruşina 
nici eând gazda - care le aducea uneori un iaurt răcoritor, 
prins de ea în casă - dădea peste el în funcţie, cu şorţul 
Anei dinainte. 

Ana era mai posacă, mai pe gânduri, vorbea uneori repezit 
lui Costel şi după amiază, rezemată între perini, aduna tot 
ce era de cârpit ca sa nu stea degeaba. Când Costel îi 
spunea ca nici oboseala manilor nu e buna şi o s-o doară 
pieptul cârpind, se supăra: n-o durea pieptul, o durea în 
capul stomacului, cine ştie ce nu-i priise. 

Avea pică pe râul care vemse să le strice dezmierdarea, 
apoi prelungirea boalei însemna amânarea cununiei. Nu 
spunea, dar o măcina gândul. Încă de pe patul de spital 
iacuse cu îngrijitoarea tot planul, socotise chiar preţul 
rochiei cu accesoriile, căci femeia ştia, măritase o fată de 
curând. 


Ana ar fi vrut sa se vorbească cel puţin de amânarea 
nunţii, dar Costel nu mai pomenea nimic, îi era necaz pe el, 
necaz de prostia ce făcuse otrăvindu-se, uita că otrăvirii îi 
datora proiec-val de căsătorie; îşi da însă seama că de 
atunci, după spital, a rămas aşa de slăbită. Se necăjea mai 
ales de întârziere... Nunta... Dragoste!... Păgubite. Numai 
pagube... Îi era teamă să nu-i mai vină iar sânge pe gura, 
dar nu se gândea la nici o boală rea. 

Cââcva zile îi iusese mai bine, se credea vindecată, apoi iar 
mai rău şi anume după masă o durea ca un junghi, jos, la 
capul pieptului... Ce să fie acolo, că era os, doar os. 

Deschisese ea o dată lui Costel vorba de cununie şi el 
răspunsese: 

— Când te faci bine... Ca nu ne zoreşte nimic... Noi nu... 

Se oprise, dar Ana pricepuse că vrea să spună că ci doi nu 
erau ca Nina, care grăbise nunta din interes. Cu toată 
intenţia) ui bună, Anei i se iscase stafia Ninei, iar amânarea 
oricum ar fi fost motivata, o mâhnea. Ar fi dorit să vadă pe 
Coste' iot aut de nerăbdător ca ea... Dacă era bolnavă...! 

Despre stafii se întâmplase ceva care le întruchipase în 
carne şi oase. Costel primise o invitare la Prefectura de 
poliţie. Neliniştit, se dusese la ora exactă. Nu-şi închipuia ce 
putea fi, personal n-avea a se teme de nimic, dar neajunsuri 
se puteau isca destule. Se gândca la Nina, la Dragu, şi nu 
ştia de care-i e mai teamă. De Nina - şi tocmai de ea 
avusese parte într-o chestie, la caiy? Nici tc-ai fi putut 
gândi. În cabinetul inspectorului se aflau: un inginer silvic şi 
nevasta lui, o femeie tânără şi drăguță, care reclamau pe 
Nina pentru escrocherie cu privire la un abonament. 

În adevăr, Nina, după plecarea ei definitivă de la Costel, 
cercase să se împace cu „tipul”, se instalase la el mai mult 
cu sila, o duceau în certuri, şi într-o seară, când acela 
venise acasă cu altă femeie, Nina plecase spărgând o 
oglinda şi cule-gând din antreu o mapă cu plăci de 
gramofon ce-i sta la înde-mână, ca răzbunare, în primul 
moment de furie., Tipul, avea mania gramofonului şi colecta 


plăci favoriteNina găzduise iar pe la L.eontina, lipsise în 
provincie - eclipsă scurtă - se întorsese la Leontina şi într-o 
zi, de la un anunţ de ziar, găsise o idee. Cătase în cartea de 
telefoane, alesese un nume şi o adresă şi se dusese la 
locuinţa actualilor reclamanţi ca plasatoare de plăci de 
gramofon. În lipsa stăpi-nilor, aflase de la servitoare că 
boierii n-au gramofon, au numai pian. Revenise, 
recomandându-sc cu numele unei profesoare de pian destul 
de cunoscute, spunând că din cauza „timpurilor', se ocupă 
şi cu plasarea avantajoasă a notelor de pian sub formă de 
abonament. 

Amabilă, vorbăreaţă, cercase pianul, cântasc şi clin guri, 
rugase pe doamna de gazdă să-i cânte, aceea intimidată 
refuzase; nu putuse refuza însă un abonament pentru note 
de pian de la casa Fedcr, abonament plătit anticipat. Atâta 
osteneală nemernică pentru trei sute de lei, dar cu intenţia 
probabilă cie a extinde traficul. I.ra pe atunci pe când 
Lupcscu îi spusese tăios: zutiî 

Inginerul, după ceva aşteptare, intrase la Fcdcr să 
confirme abonamentul şi să grăbească predarea notelor de 
muzică. Astfel se descoperise escrocheria, iar Nina putuse fi 
lesne identificată: nevasta inginerului, serviabila, dasc Ninci 
şi adresa unei rude, pe care între timp o prevenise de 
şarlatania a cărei victimă fusese. Când Nina, după un 
interval, se gândise că ar roa; putea vâna ceva şi mersese la 
adresa păstrată, o prinsese 

Î[40] ca pe un şoarece în cursă. Nu fusese o lovitură 
norocoasă şi nu era mândră de ispravă. 

Tot timpul cât Nina răspundea întrebărilor cu obrăznicie 
nesinceră, cu glasul pus fals, tot timpul Costel stase cu 
capul întors de trei sferturi, dintr-o jenă, şi îl durea vâna 
gâtului. Nu-[1] supăra numai decât faptul, ci 
neîndemânarea Ninei şi afacerea aşa cum fusese: suma 
mică a escrocheriei... Cum o prinsese... Nemulțumirea 
dibuia în el să găsească cuvântul meschin! Dibuia să 
închipuie cum ar fi trebuit cel puţin să se petreacă. Să fi 


făcut Nina o trăsnaie mare... Ceva care să stea scris în 
ziare: „O tânără şi frumoasă doamnă din lumea bună a 
reuşit să escrocheze sume mari graţie unui truc 
extraordinar şi n-a putut fi prinsă...” Ar fi fost încă altfel! 
Dar aşa, cu taiorul pe care i-[1] ştia de mult şi parcă stând 
cu ruşine în faţa inspectorului... Ruşine îi era şi lui, de 
aceea îşi înţepe-n-ea capul sucit... Escrocheria lui Dragu, pe 
aceea o privise în faţă cu indignare, dar fără altă jenă decât 
că îl strângea la subsuori teama de a nu fi implicat. Apucat 
strâns cu mâna de bara care împrejmuia ţarcul lui de 
cinste, Costel ca spectator găsea că Dragu a făcut ceva en 
grand. Chestia Ninei nu era en grand. Îi părea rău: dacă 
plecase de la el, plecată să fie, căci el, e drept, n-o putea 
râbda şi nici n-o putea ţine cum se cuvenea, dar să fie 
plecată la mai bine. El totdeauna crezuse că Ninei îi mergea 
mai bine acolo unde s-a dus. Nina fusese... Oricât... 
Conchista lui cea mai glorioasă... Şi acum... Aşa... 

Gostel era chemat acolo ca martor după cererea Ninei şi 
în calitate de soţ. Era îmbrăcat cu hainele noi de la Mălina 
şi declaraseră cu demnitate că e în divorţ, dar nu cutezase 
a împovăra pe Nina cu vreo apreciere defavorabilă. 
Insistase asupra faptului că nu a mai văzut pe Nina de mult, 
ca nu ştie nimic despre existenţa actuală a fostei lui soţii — 
ceea ce era un adevăr - şi că fosta lui soţie era de familie 
bună, afirmare ridicolă care în intenţia lui trebuia să 
slujească triplu: de apărare pentru Nina, de scuză pentru 
căsătoria lui şi de omagiu pentru Ana, căreia decisese să 
nu-i spună nimic de chestia asta curioasă. Ceruse domnului 
inspector permisia să se retragă, fiind ocupat. 

Pe Costel confruntarea îl deprimase. Surprins, stingherit, 
nu se uitase la Nina, îi părea că n-a văzut-o, îi părea rău de 
ce i se întâmplase: o mâhnire combinată din cinstea lui 
burgheză scandalizată şi din înjosirea Ninei, idealul lui de 
altădată. 

Ana se mulţumise cu explicaţia lui Costel: un coleg de 
birou cu un taxi - nu crezuse însă ticluirea însăilată. 


Instinctul îi spunea că ar fi ceva care s-o răscolească, nu-şi 
închipuia anume ce, un singur nume îi era costisitor şi 
primejdios, un nume care putea chiar avea de-a face cu 
poliţia, pe acela evita să-[1] pronunţe chiar în minte. 
Curioasă era, dar în lupta între curiozitate şi prudenţă 
învinsese prudenţa. 

Daca l-ar fi întrebat, Costel ar fi spus, fiindcă simţea nevoia 
să se uimească cu altul de isprava Ninei; nu-[1] întrebase şi 
era mai bine, căci Ana în duşmănia ei ar fi asuprit pe soru- 
sa şi Costel n-ar fi voit. Da, el mereu îşi închipuise că Nina, 
acolo unde se afla, avea o soartă bună. Altfel de ce 
plecase?... De ce nu se întorsese? De ce îi mergea rău? 
Nina nu se potrivea cu el, dar Nina era făcută să-i meargă 
bine. Ar fi vrut ca cineva să-i explice, ar fi vrut să 
împărtăşească cuiva fapta ciudată a Ninei. Duminică se 
aşezase să-i scrie mama-şi - nu-i scrisese iar cam de mult. 
Va povesti Mălinei întâm-plarea de la poliţie; era în el o rană 
de mândrie care se cerea îndulcită. 

Ana se săltase pe divan, apropiindu-se să vadă ce scrie. El 
începuse: „Scumpa mea mamă V Liniştită, Ana îl însărcinase 
cu toate cele bune de la ea şi sa mai poftească Mălina 
curând „la ei. Discutase dacă trebuie să-i trimită sărutări 
de mâini şi hotărâse că era prea tânără şi frumoasă. S-o 
îmbrăţişeze cu recunoştinţă şi respect. 

Costel urmase a scrie, dar renunţase a mai vorbi de Nina. 
Poate că nici Mălina n-ar fi înţeles. Povestise despre Ana şi 
criza ei de deunăzi şi cum ei a gospodărit şi s-a perfecţionat 
în bucătărie, talent pe care-l[1] avea moştenit de la 
dumneaei. Îi mulţumise încă o dată că 1-a ajutat să-şi 
recapete postul de la bancă. Serviciul mergea bine. 

Ce va fi făcând moş Toma de la legătorie? Era dator sa 
treacă o dată pe la el, nu-şi luase nici ziua bună, fugise 
aşa... Om de treabă bătrânul legător... Chiar şi atelierul îi 
lăsase o amintire bună. Fireşte că nu făcea pentru el - el 
era deprins să fie în slujbă, funcţionar... Înainte nu 
cunoştea pe lucrători, ii credea sau proşti, sau obraznici, şi 


nu toţi erau. (“eea ce vorbeau între ei acolo era mai de 
scamă decât flecăreala colegilor de la bancă şi a băieţilor la 
bodega. La bodegă n-auzeai decât anecdote şi înjurături, cu 
atât mai de haz cu cât mai pipărate. La atelier dau şi ei 
drumul la o înjurătură cmd se strica lucrul, de necaz. 
Vorbeau însă mult despre cărţi necunoscute lui Costel, care 
sta deoparte înstrăinat de discuţiile lor; el nu prea citise, 
adică la drept vorbind nu citea nimic. Era acolo legătorul de 
lux, un băiat subţirel, cu glas plăcut, care făcea din 
memorie citări lungi, cărora Anton supraveghetorul îe da 
alte înţelesuri, şi atuncea se aprindeau la vorba. 

Moş 'loma se unea mai adesea în păreri cu băieţii, şi 
Anton, care era violent, bătea cu pumnul în masă. Altfel nici 
acela nu era om rău, căci el împrumutase lui Costel 
bicicleta pentru cursele mai lungi; dar uneori, e drept, 
frângeau speteaza scaunelor, se încingeau; el atunci se da 
deoparte, ori pleca; ce-i drept, nici nu se legau de el. Are să 
treacă odată pe acolo. 

Din toate discuţiile acelora, îi rămăsese lui Costel în 
minte... Binele tuturor, şi cercase a vorbi la birou despre 
„binele tuturor”, dar se uitase ciudat la el şi renunţase. 
Până la urmă, aceia erau socialişti şi el era funcţionar... 
Dacă ar fi făcut politică, o făcea alături cu dascălul Petre, 
deşi nu mai ştia bine în ce partid mai e acum dascălul Petre. 
Lui însă nu-i plăcea politica, el era funcţionar... Ce noroc că 
mamă-sa reuşise să-[1] pună la loc în slujbă... Ce femeie, 
Mălina! Dar pe moş Toma, care-[1] ajutase, se va duce într- 
o zi să-[1] vadă. Prefera să-[1] găsească singur... Ceilalţi... 

— Tu n-ai mai isprăvit scrisoarea? E vremea sa punem îa 
încălzit. Mi-e foame. 

Costel scria cu pauze, punea coada tocului în gură şi se 
mai gândea, dar Anei i se păruse lungă scrisoarea, n-ar fi 
vrut sa fi scris la Brăila ceva despre răul ei, s-o creadă 
Mălina şi dascălul bolnavă cine ştie cum. Costel prea era cu 
mamă-sa ca un copil care spune tot. Până Ia venirea Mălinei 
nu l-ar fi crezut aşa supus părinţilor... Când te gândeşti că 


se însurase cu Nina fără ştirea lor! Despre ea însă le 
scrisese şi Mălina numaidecât venise, se arătase bună, 
vorbise de nuntă, îi poftise la Brăila... Numai dascălul... 

Costel întârzia acum cu plicul, îi plăcea sa scrie adresa 
frumos. Trecuse să pună masa; era o distracţie, n-avea 
repulsie pentru ocupațiile casnice, nici sentimentul vreunei 
decăderi, dimpotrivă. Copilandru, băiat Mâli lâă mamei 
gospodărea pe lingă fi îd î d 

Mălina, acum pe lângă. Ana. Un fir se înnoda, întrerupt de 
epoca de ijosele de domnişor la modă. Un incident făcuse 
deunăzi dovada că junele „şic” murise. 

Pe când Ana era încă la spital, Costel într-o A urca scările 
cu gândul la cc-[1] aşteaptă acolo sus. Cu două trepte 
înaintea lui urca o doamnă care se oprise pe coridor, străină 
de loc şi nesigură pe unde să apuce. Doamna întrebase pe 
Costel unde e secţia chirurgicală a doctorului Marian. 
Costel răspunsese ca nu ştie - nici nu ştia şi-i era gândul 
aiurea; se uitase totuşi în urma ei, fiindcă cu întârziere i se 
păruse ca o cunoaşte de undeva. Intrase apoi grăbit la Ana, 
îmbătat de fapta ei mare: să moara pentru el. 

Peste câteva zile, la aceeaşi oră - Ana se întorsese acum 
acasă, el venise sa ia nişte lucruri lăsate acolo - pe aceeaşi 
sxară întâlnise, el ureând ea coborând, pe aceeaşi doamnă. 
Purta pe cap un eloche de fetru „gri” şi avusese fulgerul 
unei amintiri. Se oprise o secunda în faţa ei şi bâiguise ceva, 
dar femeia îl măsurase cu o privire limpede care-l[1] ştergea 
din orice amintire. Trecuse zăpăcit înainte: o greşeală, 
totuşi ar fi crezut că o recunoaşte. Un gardian era pe acolo, 
îl întrebasse: 

— Cine e cucoana care a eoborât? 

— E nevasta domnului profesor Marian. 

Costel se îndoia încă... Era sau nu era una şi aceeaşi... Cu 
pălărie gri? Ştia acum cu cine o asemuise, o amintire 
duşmănoasă, nesigură însă, care da înapoi. Era sau nu era? 
Se simţea micşorat aşa sau altmintrelea. Se uitase la el ca la 
unul.. Pe care nu-[1] vezi, un oarecare, sau la unul pe care 


ochiul, deşi 1-a mai văzut, îl şterge ca pe un obiect fără 
lormă, nici culoare. Cucoana de la conferinţe se uitase la el 
ca la „nimeni”... Un moment în care ultimele lui ţâfnc de 
băiat elegant îşi volatilizase complet conturul şters. Grăbise 
înapoi spre Ana ca spre o revanşă... Ana... Din amor î Acasă 
în Rahova îl aşteptau satisfacţii a căror umilitate n-o simţea 
atunci când ridica m lumină un pahar bine şters sau 
prezenta Anei cu mândrie ccapa pentru vinete tocată „mai 
mărunt,”. 

Într-o zi la birou statornicise: fusese doamna în gri. L 
recunoscuse, şi nici el pe ca. 

De Ia Brăila, Costel primise răspuns pe scurt, deoarece 
mamă-sa era în plina campanie de dulceţuri din care le va 
face şi lor porţie. 

Prescurtat răspundea însă la toate şi adăuga sfatul sa ia o 
femeie de ajutor cu ziua, ca să uşureze pentru amândoi 
gospodăria şi nici Ana să nu fie singură, dacă i s-ar mai fi în- 
tâmplat în lipsa lui de acasă un rău ca cel de care îi 
scrisese. 

La acel pasagiu al scrisorii, Ana se simţise jignită. De a 
doua zi începuse a se ocupa mai activ în casă, deretecând, 
frecând, spre a dovedi că nu e în halul în care o crede şi 
ener-vându-se când Costel vrea să ajute: „Auzi! Să ia 
slujnică!” trecuse o săptămână fără să mai vorbească 
niciunul de femeie de ajutor. Ana purta în suflet o 
amărăciune, nu mai avea răsfăţuri de bolnavă, avea, 
dimpotrivă, ambiția să fie iar harnica şi trainică, să se 
îngraşe. 

O durea încă la capul pieptului ca o bubă, durere care 
parcă îi mai trecea când mânca bine. Într-o dimineaţă însă 
se sculase cu dureri de la mijloc ca un brâu şi cingătoarea 
ceea de junghiuri îi tăia răsuflarea. O fi răcit! Încârligată, 
lăsase la o parte ambiția şi se văitase. Costel hotărâse pe loc 
că vor lua femeie de ajutor. (Când spunea ceva Mălina, ştie 
ea ce spune! Mălina şi iar Mălina!) 


Pentru femeie cu ziua se gândise amândoi să roage pe 
gazda, care cunoştea mai bine cartierul cu toate resursele 
lui. 

— Anrsă-i spui gazdei că Mălina a dat ideea, tot ţine ea la 

Mălina. 

— Face şi pentru noi - obiectase Ana gctnând. 

Femeia fusese găsită prin gazdă în condiţii de plată 
cuviincioase, ceea ce era de căpetenie: trei sute de lei pe 
lună, sa vie zilnic de la nouă dimineaţa la unu. Mai ieftin nu 
se putuse ' 

Ana se gândea că va pune şi ea bani, să nu simtă Coste' 
cheltuiala pricinuită de boala ei. Ea avea strânşi în lădiţa 
opi mii de lei, îi scosese de la cel cu împrumutul. Atât putuse 
căpăta din douăzeci de mii cu dobânzile. Cu greutate şi 
aceia, şi poate restul nu-[1] mai vedea. Îi păstra pentru 
nuntă: nu spusese de ci lui Costel. Va scoate cu încetul o 
mie din ei. Numai una, pentru slujnică, poate şi pentru ceva 
doctorii întăritoare. 

Ana sta mai târziu în pat şi poruncea de acolo femeii, cu 
bruscheţă. Avea pe ea un necaz parcă. Noroc că femeia era 
supusă şi curată. O chema Nastasia. Ana niciodată nu 
suferise slujnicele, erau toate murdare şi ticăloase. Asta era 
iemeie aşezată, vârstnică. 

Dincolo, pe Popa Tatu, anumite treburi - scuturatul, dul- 
ceţile, bulionul - nenea nu le vroia făcute decât de Ana, în 
schimb personalul de serviciu tot era masculin. 

— Feciorul, bucătarul, rândaşul. Fusese obiceiul casei încă 
de pe când trăia mama lor, şi Nina, care se dezinteresa de 
menaj, se amesteca atunci când era vorba de tocmit slugile, 
numai bărbaţi, şi pe aceia îi cin tarea: „Nu ştii cu ce te 
trezeşti!” îi era teamă ele nenea şi de slujnice. Dar Ana 
credea în Costel ca în apa limpede, singura stafie fusese 
Nina şi era înlăturată. 

Mai odihnită de când cu servitoarea, durerile o slăbise, 
rămăsese vechiul junghi din capul stomacului şi o durere în 
spate, în şira spinării, undeva înăuntru ca un cui. Nastasia îi 


pusese pe spinare o ulcică nouă drept ventuza, dar cuiul 
rămăsese cui. 

Ana se bucura că nu mai scuipă sânge, totuşi slăbea, cu 
toată odihna. Cunoştea că a mai slăbit după haine, se 
hrănea totuşi bine şi îi cerea stomacul acritură; după 
murături însă îi era mai rău. Din pricina durerii, luase 
deprinderea a sta aplecată puţin şi cu mâna stingă pe 
stomac, ca şi cum apăsarea mâinii îi aducea o alinare. Cum 
nu se mai văita, Costel credea că îi merge bine - mai ales că 
avea şi servitoare. Nu observa la ea schimbare. Îi atrăsese 
atenţia gazda. 

— Ar trebui, domnule Petrescu, să mai întrebi un doctor, 
prea slăbeşte coniţa, domnule, să nu fie ceva la piept. 

Gazda renunţase la „domnişoara Ana”, fiindcă nunta i se 
părea acum depărtată. Se temea grozav de oftică şi, cu 
toată prietenia, n-ar fi vrut să aibă chiriaşă ofticoasă, să-i 
rămână odăile cu ponos. 

— Crezi dumneata?... Eu văd că îi merge mai bine. Avem şi 
femeie. 

Madam Ida gândea că bărbaţii la boală sunt orbi. 

Costel se uitase mai atent la Ana şi îi păruse că în adevăr e 
slăbită. Se îngrijorase: aşadar, era ceva închis în trupul, ei 
dm care slăbea şi care se putea înrăutăţi. Dar ce? Pânza de 
Poezie se destrăma şi planul frumos clădit la spital, apoi 
orân-”uit cuminte de Mălina, se zădărnicea din atâta 
amânare. Ce putea fi? Discuta cu el singur, ocolind vizita 
doctorului. Doctorul fUseSe odată şi degeaba... Ce putea fi? 
N-avea răspuns. 

Sângc pe nas îi cursese ei toidcauna. Acum fusese şi pe 
gură, darâncctase. 

Să fie ceva la plămâni nu se poate. (De ce nu se putea, i-ar 
fi fost greu sa explice. Nu se putea fiindcă el nu vrea.) 
Altceva ce putea fi? Întrebări fara răspunsuri; întârzia sa 
cheme doctor, undeva în mintea lui, şi anume în bugetul 
casnic, femeia de serviciu echivala cu un doctor. Nu făcea 


economie când era vorba de Ana. Numai să fie cu folos. Pe 
partea ei, Ana credea la fel. 

Într-o zi însă, la şase, când Costel se întorsese de la birou. 
Ana, care la ceasul acela de obicei se ocupa cu vreo 
cusătură, sta ghemuită pe divan cu genunchii la gura, cu 
ochii dilataţi şi faţa albită, aşa de schimbată, îneât Costel se 
proptise de uşa dântr-o spaima proastă. 

— Ar fi bine să vie câteodată'Nastasia şi după masă - 
-şemeise Ana printre dinţii strânşi. O durea de o seca! 

— Fireşte, să vie! Să vie în toate zilele un ecas-două după 
amiază. 

Va vorbi el cu ea, nu va pretinde cuie ştie ce. Cu o sută mai 
mult, poate chiar cincizeci, până la urmă poate vrea să ie 
chiar fara să-i mărească, trei sute fiind destul. 

Ana aprobă din cap. Amândoi erau economi, ba Costel 
devenise chiar niţel avar, învârtca cifrele, micşora 
cheltuielile, alerga cine ştie unde după o ocazie, stingea 
becul unic şi se slujea de lampă cu petrol. După spusele 
unui coleg de la bancă, cumpărase un Primus şi calcula 
economia de lemne realizata, nu mai fuma decât una 
dimineaţa la cafea, una la birou şi una seara - tot nu face 
bine tutunul - şi, când se sfârşca pachetul, întârzia pe a 
doua zi cumpărarea unui pachet nou, ama-gindu-sc în 
beneficiul său propriu. 

Prinsă în pasiunea economici domestice, Ana se ambiţiona 
şi ea să nu ceară nimic suplimentar - un tonic de pildă, deşi 
ţinea mult să se îngraşc: pentru Costel, pentru Mălina, 
pentru a place dascălului Petre, care încă n-o cunoştea -, 
dar să cheltuiască din banii de nuntă n-ar fi vrut. 

Costel se deprinsese cu ea aşa slabă, accepta acum ideea 
unei boale mai prelungite care amâna nunta; numai la 
picp'-sa nu fie. 

N-o mai iubea ca până deunăzi cu buchete de violete 5” 
suflet, dar nu-şi mai putea despărţi traiul de prezenţa ei. 
Di'[1] când în când se uita la ea lung şi suspina-în gând: 
biata Ana! 


— Ca o afirmare a solidarităţii lui cu ea. O dragoste din 
deprindere, ca de când lumea, căreia drept floare îi creştea 
mila. 

În ziua când o găsise făcuta ghem pe divan, Costel luase 
de la o farmacie din centru adresa unui medic şi a doua zi 
se dusese la ora de consultaţie Să-[1] întrebe numai. 
Îngrijorat să nu-[1] ia drept client, îi vorbise din uşă, deşi 
doctorul insista să-[1] primească în cabinet. 

— Numai două cuvinte, domnule doctor, sa nu vă iau 
timpul! 

Doctorul, fireşte, nu putuse să se pronunţe pe dinafară. 
Opinase că ar putea fi pulmonar - ca o ipoteză. Să-i aducă 
bolnava. 

Pulmonar! Costel se indispuse. Ar fi vrut să aibă în privinţa 
asta o siguranţă. Va duce pe Ana! A spital, la o vizita, acolo 
nu sunt speculanţi. Consultaţia între două uşi n-o plătise, se 
temuse numai să nu-i ceară. 

Scrisese mamă-şi la Brăila o scrisoare mâhnită, o scrisese 
de la birou, şi când se întorsese acasă o sărutase pe Ana, o 
certase să nu se ostenească, să stea întinsa pe divanuş, se 
aşezase lângă ea, ţinându-i mâna într-a lui, cu un aflux de 
dragoste. Îl sfredelea acum un gând că rău] Anei se trăgea 
de atunci, de la otravă, din supărare. Ce va zice Mălina? 
Nu-i scrisese despre părerea doctorului cu plămânii, ştia că 
i-ar face impresie rea şi s-ar gândi mai mult la el decât la 
Ana. 

Mamă-sa şi dascălul vorbeau de oftică cu groază, lui nu-i 
era frică, de altfel poate nici nu era oftică. Ceva era... 

Ana avea acum o faza de înviorare care lăsa iar doctorul 
pe planul al doilea; primea şi ea ideea unei boale mai lungi - 
fiindcă altfel nu se putea - dar se struneau în ea energii de 
apărare; nimeni nu mai vorbea în jurul ei de nuntă, totuşi 
nunta trebuia să fie şi cât de curând, de cum s-o simţi în 
puteri. Va vorbi ea de nuntă, va scrie chiar Mălinei, de ce să 
nu scrie. Îşi aducea aminte şi de divorţ. De ce nu spune 
Costel nimic?... De nuntă va scrie dăscăliţei, de divorţ însă 


nu va vorbi lui Costel. Să vie de la el... Ea, numele Ninei nu- 
[1] va pronunţa. Din pricina Ninei nu-i mai trebuise să 
trăiască şi acum unica, bolea. Mai avea şi o sfiala să 
vorbească de Nina, sa nu se întoarcă cuvintele împotriva ci, 
să nu ghicească la Costel vreun gând care să mi fie la fel cu 
al ei. De ce nu vo-bea el? *-*c ce nu spunea: „Am scăpat de 
tot... De.” Se sfia să vorbească de divorţ, de nunta, dar 
tăcerea o înrăia... Să nu fi fost bolnavă? Ar fi întrebat fără 
sfială... Dar boala era ruşinea şi ea totdeauna trăise cu 
ruşinea de când se ştia. 

Deocamdată, urma în ascuns cu unt de gâscă. Nastasia 
dase ideea şi gazda aprobase ca fiind minunat. Ana mai lua 
şi un medicament pulmonar din banii ei, după o reclamă din 
ziar. Nu tuşea, n-o durea pieptul, decât acolo jos - la 
lingurică, cum se zice - şi în spate avea bătut un cui, drept 
în şira spinării; totuşi, sângele vărsat atunci şi sugestiile 
Nastasiei şi ale gazdei o făcuse tacit complicea lor în 
privinţa boalei de piept... Ei nu-i era frică, îi era numai 
necaz că le putea fi celorlalţi frică. 

Până la urmă, Costel aflase despre tratament şi amintea el 
însuşi ora: e ceasul pentru sirop... E ceasul pentru unt de 
gâscă. Luptau împreună pentru căsnicia lor, aşa cum da 
Dumnezeu. 

Costel nu părăsise ideea de a o duce la doctor şi iată în-tr- 
una din zile Ana iar avusese o icneală cu sânge şi, cum la 
spital nu vrea cu nici un chip să meargă, să n-o oprească 
acolo, Costel se informase la bancă de un doctor bun şi 
optase pentru un asistent de profesor pe care i-l1] 
recomandase Diaconescu. 

Colegilor nu le vorbise nimic de otrăvire, le spusese numai 
că o cumnată a lui e bolnavă şi nu-i cunoaşte nici un doctor 
boala. Nimeni nu arătase nici o curiozitate; de când Mălina 
trecuse pe la direcţie cu scrisorile ei de recomandaţie, totul 
mergea strună. Ce femeie, Mălina! 

În cinstea doctorului, Ana ţinuse să fie casa deretecată şi 
iar se cam obosise, avea dureri, ceea ce se nimerea de altfel 


bine pentru examinare. 

Doctor bun, care stase o jumătate de ceas, îmoreând-o pe 
faţă şi pe dos, pipăind, punând o sută de întrebări. După ce 
examinase plămânii, rinichii, pâmecele, apăsase tare pe 
stomac şi Ana dase un țipăt; abea atunci Ana spusese cu 
timiditate că ea a fost la spital otrăvită cu câtsva luni 
înainte, dar i-a trecut. 

— Aşadar, cauză bine determinată... Simptome 
caracterizate. Absolut nimic la plămâni, cel mult un teren 
slab. 

Cei doi îi sorbeau cuvintele, schimbând priviri care 
suprimau pe loc boala temută. 

— Aci ar trebui operaţie... 

Surprinşi în plină iluzie de o perspectivă supărătoare, 
încetase de a-[1] mai admira. 

— Dat fiind însă starea generala, ar fi bine să faceţi o 
radioscopie. Scriu aci un tratament şi dacă după trei 
săp'ămâni, pacienta e mai bine, îmi comunicaţi şi viu s-o 
văd. Dacă însă între timp survine ceva, mă chemaţi îndată. 

Ana şi Costel ascultase îngrijoraţi. Doctorul scrisese apoi 
pe două foi de hâriie, pe una diagnosticul şi avizul lui cu 
privire la operaţie, pe cealaltă regimul alimentar amănunţit, 
mai dase şi o reţetă de prafuri şi recomandase comprese 
stoarse,. Stropite cu alcool; interzisese ventuzele şi 
caidurile. 

Cei doi priveau consternaţi documentele, cum priveşti 
actele unui proces. Buimăcit, Costel era gata să uite să-[1] 
plătească, îi făcuse Ana semn. Întrebase şi doctorul ceruse 
două sute de lei - pentru pungi modeste - adăugase. 

„Toată lumea e acum săracă” - se consolase în gi-nd 
Costel. Era un doctor bun şi nu-i părea rău de cei două sute 
de lei pe care-i strecurase în mână Ana. Îi avea ea puşi de 
mult deoparte - explicase, ca să nu-şi dea de gol tezaurul. 

La uşă, doctorul explicase lui Costel că soţia lui are o 
ulceraţie; şansa de vindecare ar fi operaţia, dar, în starea 
de slăbiciune în care se găsea, operaţia era deocamdată 


contraindicată. „E foarte serios” - sfârşise doctorul cu un 
ton care dase lui Costel durere de cap. 

Foarte serios! Serios însemna mai puţin ca grav sau ca 
periculos... Doctorul nu spusese însă dacă Ana trebuia să 
stea la pat -! „Odihnă completă”, dar la pat chiar sau nu?... 
Altfel, doctor bun! 

Costel silise pe Ana să stea două zile cel puţin la plapomă. 
Aveau femeie de ajutor. Făcuse prafurile prescrise la o 
farmacie de pe Carol în drumul biroului; cam scumpe, dar 
când e vorba de sănătate! 

La birou îl sfătuiau să facă redioscopie. Costel credea că e 
de prisos. Doctorul cel bun cunoştea el boala şi fără 
radioscopie şi bolnavei îi era mai bine acum... Ceilalţi 
discutau foloasele radioscopiei: unul zicea de Ana 
„cumnata”, altul „logodnica”. Nu era nici un rău, căci 
echipa acolo era primenită, se schimbase între timp trei din 
ei, şi anume cei mai nesuferiţi. Era acum unul mai ales, îl 
chema Diaconescu, care venise în locul lui Costescu... 
Trecut director în provincie. L” aconescu, om la patruzeci 
de ani, poate mai ceva, era descurcat, vorbăreţ, simpatic. 
Rudă de departe cu directorul, dar bun coleg, sincer, nu cu 
feţe. Îi plăcea să facă cinste: Turcu plăteşte!',, - zicea, 
făcând haz înainte de a-[1] face ceilalţi, şi făceau toţi haz. 
Curând băieţii îi zisese Turca, şi nu se supăra. Costcl însă îi 
zicea „domnule Diaconescu”. 

De radioscopic nu era nevoie, dar Costel supraveghea de 
aproape regimul de mâncare al Anei. Ar fi fost s-o ţie numai 
la puţin lapte cu Vichy, dar era prea slaba şi trebuia hrănită. 
Carne, fireşte, de fel, numai zeama stoarsă de la o friptura 
din când în când. Cum stoarsă? Ana mesteca bucăţile şi le 
scotea din gură. Costel, altădată aşa lesne scârbit, lua 
acum. Seama să nu înghită cumva vreo bucăţică de carne: 
daca Ana face toi cc-a spus doctorul se vindecă. Aşa 
potrivea Costel. Spusele medicului. 

Costel scria des Mălinei şi primea răspuns pe patru pagini, 
deoarece, toate treburile gospodăriei fiind acum rostite, 


nia-mă-sa avea timp liber. De venit la ci ar fi venit bucuros, i 
se ura chiar şi îi era dor, dar nu putea lăsa singur pe 
dascălul Petre, care avea un guturai straşnic, şi Costel ştia 
bine ce răsfăţat e tată-său când e bolnav... 

Mălina vorbea cu dascălul - amin doi de o părere - că ar fi 
bine să se mute Costel la Brăila, unde banca lui avea o 
sucursală: să fie cu toţii la un loc. 

Costel răspunsese că în adevăr era bună ideca să fie cu 
toţii la un loC. Dar Ana n-ar fi fost în stare să sufere o 
mutare şi un drum, mai ales luna asta, până se face bine. Ca 
şi cum mutarea era în palmă. 

Se discutase în scrisori şi despre operaţie - dascălul Petre 
încă nu era la curent cu boala. Mălina spunea că la ci la | 
Brăila e un chirurg grozav care face minuni, dar la cuţit nu 
te poţi aşa lesne hotări, şi nici să-ţi iei pentru altul 
răspunderea. 

Aşa e! Nu puteau părinţii lui să-şi ia răspunderea. Deof 
camdată deci, nici mutarea, nici operaţie. 

După un timp, Mălina le scria cum fusese cât pc-aci sa! 
Pornească la Bucureşti, dar nici acum nu se putuse din 
cauza. Politicii şi alegerilor ce se pregăteau. Dascălul era 
ocupat cu [a ic campaniei electorale şi nu cuteza să-i 
vorbească de plecare, nu se putea lipsi de ea. Pentru unele 
acte ce erau de scos de la grefa Tribunalului Ilfov, trimetea 
lămuriri lui Costel sa se ocupe ci. 

Costel explica Anei că vizita lungă pe care le-o făcuse 
deunăzi Mălina era o excepţie. De când Costel venise ca 
student în Capitală, mamă-sa îl vizitase numai de vreo două 
ori, şi câtc trei-patru zile.'Dascălii Petre nu putea sta fără 
ea, din obicei... Mai era şi gelos... Avea dreptate să fie 
gelos, căci mamă-sa era frumoasă şi avea succes. 

Chiar acum, cu ocazia repunerii lui în slujbă, directorul îl 
întrebase: 

— Aşadar era mama dumitale... O femeie deşteaptă şi 
plăcută... 


Dascălul era mândru şi sigur de ea, dar o vrea acasă lingă 
e! Şi îi făcea scene ca unul tânăr. 

Ana ştia, mai auzise. Admira şi ea pe Mălina; frumuseţea, 
deşteptăciunea şi cinstea Mălinei îi părea că nici nu mai 
trebuie vorbite, fiind mai presus de „curtea bărbaţilor” şi de 
gelozia dascălului Petre, pe care Ana nu-[1 |] cunoştea, dar 
pe care îl iubea mai puţin. Pentru Ana frumuseţea, tinereţea 
şi cinstea Mălinei erau verdeață şi aer curat care 
împrospătase casa lor; sănătatea Mălinei era şi ea tonică 
pentru Ana; proclamată însă de Costel cu mândrie, îi părea 
Anei ca o înfruntare, cum înfruntări oarecum erau şi 
frumuseţea şi tinereţea Mălinei preţuite de alţ: i, acum, 
când ea era bolnavă. 

Costel admira pe mamă-sa mai mult ca pe oricine alt, ceea 
ce era, desigur, frumos, clar ciupea puţin pe Ana de inimă. 
Ei nu-i făcea nimeni curte şi nici directorul dacă s-ar fi dus 
vreodată la bancă. 

Arătase respingere pentru o mutare la Brăila, ceea ce îi 
pnlejuise o mică morală din partea lui Costcl: el nu primea 
ideea unei mutări acum la Brăila, pentru că Ana era 
bolnavă Şi pentru că sta la gând dacă să părăsească 
Centrala, clar propunerea Mălinei trebuia socotita ca o 
cinste, iar putinţa de a sta la un loc cu părinţii cape un 
noroc, de care numai de nevoie se lipseau. 

Ana fusese aşa de mâlmită de reproş - mai ales aşa frumos 
rostit - îneât Costel îşi regreta severitatea şi o asigura ca, la 
drept vorbind, i-ar fi părut rău să plece din Bucureşti, unde 
erau bine instalaţi. Ana se mustra de îndrăzneala ce 
avusese: cum! Până deunăzi se temea că părinţii lui Costel 
n-0 vor vrea, şi acum, când doreau să locuiască împreună, 
ea se lăsa greu! Dar nu-i părea rău că nu se mută: mai bine 
singuri. 

Când luna de probă a tratamentului prescris de doctorul 
cel mare trecuse, mai ales că, înțelegând că vizita de 
control o va face gratuit, Costel se dusese la doctor, care 


luase notă şi în adevăr, după doua zile, cu prilejul unei alte 
vizite în acelaşi cartier, oprise maşina la ei. 

Examinase pe Ana, pusese întrebări şi la plecare spusese 
că vede oarecare ameliorare. Recomandase acelaşi 
tratament mai departe. 

— Şi operaţia?... Ca să se vindece de tot? Întrebase Costel. 

— Cum vreţi! Rămâne la dorinţa familiei! Eu unul cred că 
nu poate suporta operaţia. 

— Atunci, domnule doctor... Când se face bine? Doctorul îl 
privise, ridicase din umeri cu gestul fatalităţii: a se vedea... 
Cu răbdare. 

Costel rămăsese în prag, opărit, ca şi cum afla ceva nou. 
Nu cuteza să intre în cameră. Ana îl aştepta cu nerăbdare: 

— Ei! Ce-a zis? 

— N-a zis nimic alt decât ce ţi-a spus şi ţie. Să urmezi mai 
departe. 

— Cât? 

— Întrebase posac Ana. 

— Încă... O lună - improvizase, dar Ana nu păruse a-[1] 
auzi, dusă pe gânduri. Gânduri despre nunta care se tot 
amâna şi despre nenorocul ei. 

Nastasia, femeia cu ziua, de mult mesteca în ea, să-[1] 
spună coanei Ana că slăbeşte de nemâncare. Acum - după 
vizita chiar de pomană a doctorului - îi spusese: 

— la să te hrăneşti mata mai bine, să vezi cum prinzi 
carne. Aşa, nemâncată, dacă te iei după doctori, ajungi ca 
mucenicii, şi când oi vrea să mănânci nu mai poţi, că ţi se 
lipeşte stomacul. 

Ana ea însăşi se gândea la o supraalimentare. Nu tăgăduia 
că doctorul ăsta din urmă i-a făcut mult bine şi nu mai simte 
cuiul în şale ca mai înainte, dar acum trebuia să se 
întremeze, mai ales că avea un gol în stomac care venea, 
desigur, din nemâncare - ca o gaură. Fireşte, să nu ia 
lucruri grele - dar ouă proaspete şi unt cu mămăliguţă şi 
niţel pui - cum o ademenise şi gazda. Costel ţinea însă 
morţiş să nu se depărteze de la regimul dat de doctor. 


Totuşi, fără ştirea lui, şi mai ales din cauza acelui gol. Ana 
începuse a lua câte ceva: ochiuri cu unt şi o bucăţică de 
friptură ca pentru o pasăre - friptă la gazdă, să nu-i 
miroase lui Costel, să bănuiască. 

În adevăr, de când mai mânca, nu mai simţea golul din 
stomac. După o săptămână însă de supraalimentare, 
reîncepuse durerile ca o cingătoare şi gustul rău, acriu şi 
amar, aşa că tot ce punea în gură i se strepezea... Şi haid... 
Icnise o gură plină de sânge sadea şi cheaguri mici. Noroc 
că nu era nimeni, nici Costel, nici femeia. Spălase bine 
ligheanul şi se aşezase la pat şi la regim de lapte. Avea 
pentru astfel de caz o doctorie anume. Cât lipsea Costel de 
acasă, Ana sta întinsă pe spate şi nu mişca nici degetul, iar 
când Costel sosea, se sălta binişor şi vorbea cu economie. 
Spunea însă prostii. 

Cum Costel îi anunţase bucuros că pentru actele de la 
Tribunal Mălina tot trebuia să vie în persoană, Ana 
seâncise: 

— Daca ma mai găseşte! 

Era întâia oară când vorbea aşa fel. Costel se supărase. 

Să-[1] împace!... De ce să-i ascundă î - Ana îi petrecuse 
braţul în jurul girului: când ea se hotărâse să se despartă 
de ei pentru totdeauna, că nu-i mai trebuia fără de el 
viaţa... Şi el ţipase la spital: „Ana... ne cununăm... Nu ne 
pasă de nimeni!” De ce să-i ascundă lui! 

Îi şoptise: 

— Am scos iar sânge! 

— În ureche, cum ai mărturisi: „O să avem un copil 

El privise mâna răsfirată pe pieptul lui şi repetase maşinal! 
N gând: Mai frumoasă mâna ca a Ninei!” - ca pe un refren 
absurd. 

Sâmbătă după amiază, când Costel avusese punte, se 
dusese ia doctor, acasă. Salonaşul era plin: doctor mare! 

Tocmai intra la consultaţie un client. El, prin uşa crăpată, 
confidenţial: ir.[5] 


VW 


— Domnule doctor, nevasta iar a scuipai sâng. Doctorul, 
puţin cam agasat: 

— Nu scuipă sânge... Are vărsături de sânge... E stomacul. 
Cu Inokentu ăsta avea răbdare, îi era simpatic. Cum însă 
clientul se putea impacienta, şi Costel nu preciza nimic: 

— Să ia poţiunca pnută la rece şi odihnă... Regim strict... 
Mai vedem... 

Costel se enervase: nu scuipă, ci!... Parcă stăm să ne 
jucăm cu vorbele! Doctor bun... Toi nebun! 

PARTEA 

Vi-a 

Vocea Anei era acum cam răguşită, adică mai mult stinsă, 
şi gazda se îndoia să nu fie cumva tot la piept, căci aşa 
aveau glasul astupat ofticoşii. 

Costel, ofensat de mutrele ei bănuitoare, explica - aşa ca 
din întâmplare - ca nici gând sa fie la piept, era la stomac şi 
mergea spre bine. 

— Să creadă el că c oftică la stomac... Se încăpăţâna 
gazda. 

Pe Ana durerile din urmă o istovise; nemaiavând cât şi de 
unde slăbi, pielea era lipită pe oase şi gura îi era încă mai 
botoasă, dezvelindu-i gingiile albe când cerca să râză sau 
când se strâmba de dureri. 

Costel băga de scamă că arată tot rău şi îşi trecea mâna 
peste frunte şi prin par. Ana pomenea acum mereu de 
radio-scopie; o va face la spital, unde o cunosc toţi şi va afla 
ce ecuea. 

După o nouă săptămână de regim şi de odihnă, durerile se 
mai împuţinase şi recăpătase curaj. Falangele uscate ale 
degetelor se plimbau iar pe vreun lucru de mâna, anevoie 
însă şi cu pauze - ca şi cum nu mai fusese niciodată timpul 
acela când Ana muncea fără preget. 

Costel se hotărâse că, de cum se va întrema, Ana va pleca 
la Breaza la o soră a gazdei, acolo, la aer, se va îndrepta. 

Ana adoptase cu lăcomie proiectul, la marginea căruia. 
Vedea cununia. Pentru cununie era în stare de orice 


sacrificiu, chiar de a lăsa pe Costel singur. Şi ce mai era cu 
divorţul? Trebuia să fi fost gata... Poate avea întârziere, 
vreo piedică, şi nu-i spunea ei. Ea nu-[1] întreba. 

De o săptămână Costel se frămâma din pricină că cei de 
acasă îl rugase să vie pe o zi la Brăila pentru vot. Îl 
înscrisese acolo. El până atunci se dezinteresase, nu votase 
nicăieri. E drept că Ana se simţea mai binişor şi ar fi putut 
lipsi, dar cum să-i spună şi totuşi cum s-o lase singură? 

Citise Anei scrisoarea Mălinei şi o întrebase ce trebuie să 
răspundă. Ea ar fi vrut să nu plece de lângă ea, pentru că 
însă îi cerea părerea şi ca să nu se opună dorinţei socrilor, 
făcuse o sforţare: 

— Eu zic să te duci, dacă te cheamă. Cine ştie ce iese de 
acolo şi le faci un serviciu părinţilor. 

Glasul nu era aşa de îmbietor ca vorbele, dar Costel, care 
vroia să nu refuze pe Mălina, luase de bun sfatul Anei şi îşi 
regulase la bancă absenţa. Hotărâse ca femeia cu ziua să 
doarmă cu Ana o noapte, cât el lipseşte, şi primise asigurări 
bune din partea gazdei. În totul n-avea sa lipsească decât o 
zi şi jumătate cu o noapte la mijloc. 

De când venise ca student la Bucureşti, Costel mersese o 
singură dată la Brăila, pentru vacanţa mare, anul întâi. Pe 
urmă i se păruse că cine sade în Capitală n-are de ce pleca 
aiurea şi se mira de unii care aşa, ca nimic, se urcau în tren 
de colo până colo. Cei din bandă nu se mişcau din 
Bucureşti. 

Aşadar, nu călătorise de cinci ani! De cinci ani nu mai 
văzuse Brăila. O vreme. Acum, când legătura se restabilise, 
motivele care-[1 ] ţinuse departe de casa părintească erau 
uitate. 

Îi plăcea voiajul: legănatul, uruitul trenului şi priveliştea 
câmpului pătat din loc în loc cu zăpadă, ici-colo cu o umbră 
verde. Îl distra acum peisajul, care, după ce îşi punea pe el 
ochii o secundă, fugea dinapoia ferestrelor aburite. 1 se 
păruse drumul prea scurt. 


La Brăila, gara, oraşul, din trecere i se arătase 
neschimbate. Admira ici-colo câteva clădiri noi şi observă că 
s-au înmulţit automobilele şi s-au împuţinat birjele. 

Acasă nu-[1 | aşteptau, nu erau siguri că va veni, şi Mălina 
ti primise cu exclamări: 

— Bra! Ce bine îmi pare că ai venit! Are să se bucure 
dascălul! EI, acu, cât ţine locu' alegerilor, aproape că nu dă 
pe acasă, cum bine ştii. 

După ce făcuse legătura cu trecutul, Mălina îl mai sărutase 
o dată. 

Ea însăşi era ocupată, pregătea sticle cu ţuică de la ei din 
beci şi borcănaşe cu murături, pe care băiatul de stradă 
trebuia să le ducă la adresele diferite. Pe dascălul Petre, 
Costel, când vrea, îl putea găsi la un local unde îşi ţinea 
biroul electoral, şi chiar era bine să se ducă să-[1] 
întâlnească. Dascălii! Era cu disidenţa, ca de obicei, n-avea 
astâmpăr până nu-şi schimba culoarea şi semnul. Mălina îl 
mustra că nu se va alege cu nimic, dar dascălul râdea pe 
sub 'mustaţa şi spunea că ştie el ce face. Mălina recunoştea 
că aşa cum făcea, cum dregea, dascălul avea trecere şi ar fi 
fost bine ca, după alegeri. Costel sa mai dea o fugă la 
Brăila, să discute în linişte cu tată-său despre mutare. 

Costel nu regreta nici lipsa de acasă a dascălului, aici 
discuţia care ar fi dus, poate, la o decizie luată fără Ana. 

De Ana mamă-sa îl întrebase de câteva ori, printre alte 
vorbe multe: vorbea despre trecut, despre casa lor - casa 
de aci, de la Brăila. Pe Costel îl cuprindea din jur casa 
părintească şi obiceiurile vechi; îşi întorcea însă gântlul 
mereu către odăiţele din Rahova şi câtre Ana, aşa cum 
gândeşie la ceea ce e departe şi nedreptăţit. 

Li cuprindea dm jur casa şi deprinderile, clar sta acolo ca 
un musafir. Era -altfel lucrul când Mălina fusese musafira 
lor la Bucureşti. 

În oraş ieşise prea puţin şi cu dascălul Petre vorbise din 
picioare, în fund la o bodega. Dascălul îl luase de umeri într- 
un colţ, parcă l-ar fi văzut numai din ajun, şi îi spusese la 


ureche o combinaţie din care Cosiel reţinuse numai numele 
candidatului favorizat, de altfel guvernamcntul. Dar care se 
cam clătina. 

Acasă, mamă-sa îi arătase o mulţime de schimbări - deşi 
lui i se părea totul neschimbat şi ziua trecuse cu nimic, cu 
nimicuri, iar seara merse cu Mălina la cofetăria mare din 
centru. - „Pustie din cauza evenimentelor politice” - scuza 
Mălina, care ar fi dorit să fie cât de mult văzută alături de j- 
ostel. Nimic n-ar fi putut-o îneânta mai mult decât, vreo 
brăileancă sau vreun brăilean să spună: 

— Am văzut pe dăscăliţa Petrescu cu un tânăr străin, când 
colo era iiu-su! 

Costcl dormise adânc şi se trezise crezând ca c pe divanul 
lui de la Bucureşti. După ciocolata cu lapte, pe tavă cu 
şerveţel brodat, Mălina propusese o plimbare în port, care 
le ocupase toată dimineaţa. 

De mormintele neamului Cantilis - de altfel grămădite sub 
frunte uscate şi noroi, uitase şi el şi Mălina. În totul vizita 
fusese prea scurtă şi vorbise prea puţin, mai ales de Ana şi 
de boala ei. 

— Când crede doctorul să se facă bine? Întreba Mălina din 
când în când. 

Întrebarea ar fi putut fi cu sorţi de vorbă mai lungă, dar 
Cosiel o curma cu răspunsul sumar că nici doctorul nu 
putea spune sigur. Mai mult aflau unul de la altul prin 
scrisori. K drept că preocuparea alegerilor, şederea scurtă 
pe picior de plecare nu dau prilej. Era şi o amorţire, o 
aromeală, pe care i-o pricinuia schimbarea de loc. 

Dascălul Petre venise noaptea târziu ia culcare şi pl; ca, e 
dimineaţa când Cosiel încă dormea; la amiază se întorsese 
să-şi schimbe hainele şi, pe când Mălina îi lega cravata, 
luase pe Costel de umeri şi-[1|] întrebase cu gândul aiurea: 

— Şi mireasa ta ce face? Dacă sfârşim cu asta, vine 51 
rândul nunţii. 

Costel ghicise că dascălul Petre ştie prea puţin lucru de 
Ana şi nimic de boala ei. Fireşte că era mai bine să nu >ţie, 


simţea încă o înstrăinare. 

Mălina totuşi îi căula privirea, triumfătoare, făcându-i 
oarceari semne - „Ai auzit? Ai văzut? *”' - despre consimtă- 
niântul dascălului. 

E drept că distanţa parcursă de la ruptura totală cu 
părinţii la vorbele bune despre nuntă era mare.'Costcl n-o 
putea destul aprecia din cauza boalei Anei, care-[1] rodea 
sub forma unei descurajări: nu-i pria nimic,... Nu-i ardea de 
NIMIC. 

— Rochia de nuntă mă priveşte pe mine! 

— Zise Mălina. Trăgându-se un pas, să admire nodul 
cravatei şi pe dascăl. 

Planurile de viitor, cele pentru care se trudea până atunci, 
nu mai găseau în Costel răsunet. 

Mălina învârtea un ştrudel cu mere - specialitatea ei - şi 
“e uita surâzător la Costel, care o privea în tăcere. 

— Costel? De ce nu porţi tu ochelari? 

Costel deschisese ochi mari: 

— Ochelari? Nu mă dor ochii! 

Scosese din buzunarul vestonului batista curată >i se 
>trr- şese la ochi. 

— Nu! Ochelari, numai aşa, de frumuseţe! Legaţi în aur...,. 
Ca ai directorului de la liceu... Ţi-ar veni foarte bine. 

Surprins de propunerea neprevăzuta, Costcl n-avuse 
răspuns, înregistrase numai ou nedumerire: Ochelari! 

Când se apropiase ora trenului, Mălina începuse a luspina: 

— N-am înţeles nimic de tine, prea ai stat puţin, dar îoî mă 
bucur că ai venit acasă. 

Costel credea la fel că a stat prea puţin şi n-a profitat, dar 
nu putea prelungi, îl mustra amintirea Anei. Fără a se simţi 
prea la îndemână, totuşi ambianța familiei îl depărta. 

Oarecât de odăile lui din Rahovei şi se gândea la Ana 
dinadins, cu o sforţare de dragoste, de dor, drept 
compensație. 

— Dar tu, Mălina, când mai vii la noi, ca te dorim, şi gazda 
nu mai tace. Cât despre Ana, se închină în numele tau. 


Mălina explicase că trebuie să lase să mai treacă, apoi abia 
să încerce a mai face rost de concediu de la dascălul. 
Dascălul nu mai era aşa tânăr şi nu-[1] prea puteai lăsa 
singur: la. Tinerețe dintr-o pricină, acu din alta!... Chiar 
dacă venea la Bucureşti, mult nu putea râmnic, ca 
deunăzi... Să fi fost cu toţii la Brăila, altfel s-ar fi ajutat unii 
cu alţii... Fireşte, să se iacă întâi Ana bine şi atunci să 
vorbească mai mult despre asta. 

La ora două, Mălina nu putuse conduce pe Coste! La gară, 
fiindcă aştepta încă pe dascălul Petre, cu dejunul pe masa. 
Se despărţise de Costel tandru, cu ochii lăcrimaţi. Costcl, 
simţea, la fel, o părere de rău. 

În birjă spre gară, singur, era cuprins de o nostalgie după 
C. Aşa părinteasca şi după oraş: aşadar, Mălina se gândea 
stăruitor la o mutare! Pe trotuar trecea un domn cu 
ochelari; să fi fost directorul liceului? Îşi pipăia nasul ca să 
evalac.re suportul eventual al unor ochelari. 

În tren nu-[1] mai distra acum nici legănatul, nici peisajul, 
51 gândul i se întorcea spre casa din Bucureşti şi spre Ana: 
ce-o fi fost în lipsa lui? Era grăbit acum să ajungă. Cum! A 
Buzău vagonul rămăsese gol, adormise şi sforăia adânc. 

În lipsa scurtă a lui Costel de-acasă, nu se întâmplasc Anei 
nici un accident de sănătate, se petrecuse totuşiceva 
loaodnlcul neprevăzut, „cu mistere”, ca pe timpul lui Popa 
Tatu. Îşi avea începutul încă dinaintea plecării lui Costel. 

Într-o după amiaza pe la patru, gazda primise vizita 
neaşteptata a Ninei, chiar a Ninei: 

— Doamna Pctrescu! Exclamase madam Ida. 

Da! Aflase târziu că sora ei a fost grav bolnavă şi venise să 
afle veşti... Ce-a fost. A fost, fiindcă aşa e viaţa, dar ea tot 
ţinea la Ana... Îi luase urma la spital şi se bucurase ca 
locuieşte tot aici, la o gazda aşa de bună!... Alesese un ceas 
când Petrescu - aşa se exprimase - lipsea de acasă. 

Gazda îi povestise tot ce ştia, cu adaos de floricele, şi Nina 
îşi ştersese ochii. 


Madam Ida se uita la Nina mai lung decât se cuvine. Vedea 
o schimbare şi nu deosebea care... Nina acum era blondă. 
Păcat, aşa păr negru frumos! 

— M-am oxigenat... Aşa a pretins... Omu'... Meu. 

— Cum te-ai şi măritat cu altul? 

— Madam Ida se întreba dacă nu cumva aici, în casă la ea, 
trăise şi asta tot necununată; o minţise. 1 se părea că 
minciuna lor o păgubea de ceva... N-avea de ce o păgubi 
dar s-o mintă aşa! 

— Omu' meu... Cum vine vorba! Nu m-am remăritat... 
Sunt încă în divorţ... Măritişul! 

— Pe gânduri, fără dispoziţie. 

Tot nostimă, e drept, mai slabă ceva la faţă şi, dacă te uitai, 
semăna niţel cu Ana - în frumos, fireşte - cu Ana aşa cum 
era Ana înainte... Căci acum, sărmana... Ca surori, 
aduceau... 

— Îţi stă bine şi aşa... Dacă e gustul dumnealui - Madam 
Ida era bucuroasă că din atâtea mistere, aflase ceva nou - 
ca şi nimic - dar totuşi. 

Nina spusese că i-ar face negreşit plăcere să-şi vadă sora, 
dar nu vrea să intre, nu cumva să-i facă rău... N-ar fi fosi de 
ce, dar Ana dovedise că nu înţelege viaţa aşa cum e... Viaţa 
trebuie s-o înţelegi! 

Gazda dase din cap afirmativ, lăsând să se presupună că 
ea înţelege viaţa şi pe Nina. 

— Eu acum sunt, cazată”. 

' Gazda nu pricepuse cuvântul. 

— Am ajuns acolo unde ar fi trebuit să rămân de la în 
ceput, dacă viaţa - tar viaţa - n-ar fi atât de capricioasa, 
explicase Nina destul de neexplicit pentru gazdă. 

Madam Ida o asculta atent şi gândea că Nina e „citită” şi 
bine educata şi ar fi dorit ca cele două surori să se revadă şi 
să se împace. 

Închipuia un tablou cu' îmbrăţişări ş: lacrimi, dar nu 
îndrăznea a lua iniţiativa. Spusese Ninei să mai poftească 
pe la ea, că-i face plăcere. 


— Sunt mult prinsă şi nu pot lipsi oricând, nici n-aş vrea sa 
fiu indiscretă - răspunse Nina cu un surâs plin de 
subînţelesuri. 

Ce dinţi frumoşi! Ce siluetă... Mai ales pieptul mic, sfâr- 
Cos... 

Vizita ca şi vorbele Ninei gazda le tradusese în bine. Nu 
era nimeni de faţa care să-i aducă aminte cum ocăra pe 
vremuri pe aceeaşi Nină. 

E drept că la început, înainte de scandaluri, madam Ida 
admirase pe Nina: totdeauna aşa bine pusă... Şi parcă ce 
fusese?... Dramele iubirii şi ale geloziei... Aşa e viaţa când o 
înţelegi! 

Buna dispoziţie a gazdei către Nina şl tabloul celor două 
surori îmbrăţişate nu găseau nici un obstacol, de aceea la 
plecare ceruse Ninei adresa, pe care, după o ezitare, i-o 
dase. 

— Să-ţi pot trimite vreo carte poştală, dacă am vreo veste! 
Gazda se gândea numai la putinţa unei întrevederi între 
cele două surori. Nina însă se dusese cu gândul la ceva rău. 
Aflase cu întârziere despre otrăvire, nu ştia mare lucru de 
starea actuală, agrava totul din ceva remuşcare şi dintr-o 
nevoie teatrală - reminiscență de conservator. 

Îşi muşcase buzele şi plecase, lăsând gazdei o impresie 
sentimentală. 

După vizita Ninei, gazda luptase cu secretul: sa spună 
Anei sau să nu-i spună? 

— Se temea oarecât de „domnul Costel”, care uneori făcea 
urât. De cum însă aflase de plecarea lui Costel la Brăila, 
dorinţa de a vorbi o năpădise şi începuse prin Nastasia. 

Nastasia nu ştia ce e cu Nina şi deci n-avea motive de 
tăcere. Povestise tot Anei - ţinând mâna la gură, fiindcă era 
vorba de un secret. 

Ana o trimisese să gheme pe gazdă - care, după ce făcuse 
pe slujnică de râs, că mi şi-a ţinut gura - venise în grabă. 

[1]G[2] 

U* 


— Cum te doreşte! Dumneaei acu e cu altul, mi-a spus 
mitşi cum te doreşte!... S” 

Ana întrebase liniştit, cu vocea ei stinsă, de sora ei şi-şi 
arătase părerea de rău că n-o poate vedea. 

Madam Ida rămăsese decepţionată de sărăcia vorbelor şi 
de lipsa oricărei drame. Ce fiinţă închisă şi Ana asta! Fra 
însă mulţumită în ce privea planurile ei împăciuitoare, 
înţelesese că primea s-o vadă. 

În lipsa lui „Petrescu” - spusese Nina şi iată tocmai 
Petrescu lipsea la Brăila. Bucuroasă că şi-a găsit de lucru, 
ga? Da luase autobuzul şi se dusese în persoană la adresa 
dată de Nina. Care adresă era la un oarecare domn N. 
Lupescu. 

Anei nu-i spusese de acel demers, pentru ca să fie „sur- 
pninza”. Pe Nina n-o găsise acasă şi îi păruse rău, căci era 
curioasa să vadă locuinţa şi se pregătise să mai converseze. 
Se întreba cine va fi fost acel domn Lupescu, care avea la 
uşa apartamentului o tăbliță cu numele lui, ca la doctor şi 
avocat. Casă mare, apartamentul la al doilea, servitoarea cu 
şorţ şi bonet, dar ce era înapoia geamului mat? Câte odăi? 
De ce o tăbliță? 

Lăsase servitoarei o însemnare, pentru ca drumul ei sa nu 
fi fost chiar degeaba. Nu fusese degeaba. A doua zi, spre 
amiaza, Nina sosise. 

Când anunţase Anei prin servitoare - fiindcă nu ştia cum o 
ia. Bine sau rău - Nina avusese în adevăr o mica panică. 
Spusese totuşi: să vie, potrivind pledul pe picioare. 

— F mai bine să intru singură - spusese Nina gra ţios 
gazdei, care ar fi vrut <-a fie de faţă. 

— Da cum se poate... Desigur! 

Nina pălise puţin văzând pe Ana aşa de schimbată. O 
speriau ravagiile ce pot fi cu putinţă într-un sânge în rudit 
cu al ei. De altfel, ţinea la Ana. Îi părea rău ca c bolnavă, 
mulţumită. Că cel puţin s-a împăcat înainte. 

Nu vorbise serios despre nimic: 


— Am aflat că ai fost... Bolnavă şi mi-a fost dor să te vad... 
Acum eşti mai bine... Eu sunt iar cu Lupescu... Omul se 
întoarce de unde a plecat. 

Ana se plânse de durerile ei şi îi explicase ce simte când 
rnâ'nuică, cum are un cui în spate... Că o îngrijeşte ur. 

Doctor mare şi acum îi e mai bine... Are să meargă curând 
la munte să se îngraşe. 

— Tu ai mai slăbit. 

— Nici eu nu sunt aşa bine! 

— 1 se părea Ninei că o doare în spate ca un cui. 

O tăcere, după care Ana întrebase pe Nina ce ştie despre 
Lucica. Se înviorase puţin, ca şi cum abia acum găsea vizitei 
un motiv de interes, o scuză. 

Nina însă nu-i putuse da lămuriri: 

— Ştii! Din cauza lui Lupescu am evitat... Mi-a pus 
condiţie... Nimic de-a face cu Dragti. Îl poate compromite... 
Am căutat pe ascuns să aflu ceva, dar n-am reuşit... Nici 
măcar din întâmplare s-o fi zărit... O ţine închisa?... A lăsat- 
o în. Elveţia până se termină procesul? În tot cazul e tot cu 
el, asta o ştiu sigur de la avocatul lui, ba chiar m-a lăsat să 
înţeleg că s-ar fi... Cununat... Versiuni. 

Urmase o tăcere mai lungă, şi niciuna din ele nu mai găsea 
ce spune. Nina îşi amintea că se grăbeşte. Se aplecase ca 
pentru o îmbrăţişare, renunţase şi se despărţise fără ca 
niciuna din ele să pomenească de vreo revedere. 

După piecarea Ninei, gazda vroise să intre, dar Nastasia o 
opri'e pentru că coniţa Ana dormea. 

De la slujnică nu putuse afla lucru mare: o proastă sau o 
prefăcută. Nu putea crede că nu fusese nici o drama. Se. 
Simţea jignită în bunele ei intenţii: aşa e când te amesteci 
să faci un bine... 

Cealaltă plecase, nici n-o simţise... Ar fi putut să-i dea ziua 
bună. 

Costcl se întorsese deci de la Brăila într-o casă pe unde, 
fără urme vizibile, trecuse neprevăzutul şi lăsase ceva 


mister. Deşi nu se înţeleseseră între ele, cele trei femei nu 
spuseră nimic de vizita Ninei. 

Costel în schimb povestea Anei de Brăila cu însufleţire, ca 
şi cum s-ar fi petrecut acolo lucruri însemnate, deşi totul 
decursese monoton. Ana îl asculta cu ochii aţintiţi în 
aşteptarea a ceva cu privire la nunta lor. 

În vorbăria lui multă despre alegeri şi despre plimbarea 
111 port, Costel nu pomenise nimic, nici despre mutare, 
nici despre nuntă, deşi des-pre amâadouă fusese cu Mălina 
vorbă. 

Î[33] 

Se uita lung la Ana ca şi cum după o zi de lipsă o vedea cu 
un ochi nou, o vedea schimbată, istovită. Sub privirile lui. 
Ana se încorda, înrăită. 

Anei i se umflau uneori picioarele, apoi i se desumflau; ea 
şi le pipăia, le arăta speriată lui Costel şi când se trăgeau 
înapoi şi picioarele erau iar doua oase uscate, amândoi se 
bucurau. Lui Costel îi rămâneau însă ochii întârziaţi pe 
mâinile ei scheletice, pe scheletul picioarelor, şi se infiltra în 
el, fără desluşire nici termen, ideea unei stări fără de leac, 
idee care se mărturisea în scrisorile trimise Mălinei. 

„Biata Ana slâbeşte. Mereu şi nu ştiu ce o să fie cu noi!” - 
scria mamă-şi, deşi socoteala lui ar fi fost să ascundă 
gravitatea. 

În răspunsurile ei, Mălina strecurase o dată cuvintele:Ma 
gândesc uneori la o nenorocire şi plâng într-ascuns de tat- 
tu”. 

Până atunci Ana nu se prea văita, vorbea uneori de 
moarte, dar numai aşa, ca să-i vie din afară o dezminţire; 
acum însă începuse a vorbi nesocotit. Gazda, care uneori 
venea să-i ţină de urât, povestea tocmai de la o nuntă din 
vecini, şi Ana atunci pomenise de rochia ei de mireasă; cum 
ceilalţi tăceau, adăugase: 

— Ca s-o port în sicriu. 

Ce erau prostiile astea! 


— Costel, care era de faţă, se supărase de-a binelea, ceea 
ce mulţumise pe Ana, care vroia numai să-[1] pună la 
probă. Mai vroia şi să aducă vorba. De ce să nu-i facă 
Mălina rochia de-acum, tot promisese că i-o face. Ce strică 
să fie gata din timp. 

Asupra lui Costel însă vorbele Anei făcuse impresie. Se 
uita la ea pe furiş şi, când arăta mai bine gândurile triste i 
se risipeau oarecât: mor eu înaintea ei - se încuraja, dar a 
doua zi înfăţişarea Anei nu-[1] mai încuraja decât în privinţa 
lui. Se întrista; ar fi fost bucuros s-o aibă mereu acolo, fie 
chiar aşa, bolnavă. Ţinea mult la ea: > 

— Biata fată! N-am eu noroc! 

În scrisoarea ultimă. Costel, dintr-o nevoie de confidenţă, 
repetase Mălinei: „Ce prostii a spus Ana despre rochia de 
mireasă... la ce se gândeşte! Dar doctorul a spus că e „leni, 
„= merge încet.” 

Mălina pusese punctele. Răspunsese că a plâns cu suspine 
citind, că rochia de mireasă o priveşte pe ea, cum a mai 
spus... Dar că păcat... Mare păcat. O scrisoare frumoasă, pe 
care însă n-o putea citi Anei, ca să se bucure, văzând cât o 
iubeşte Mălina... Ce femeie, Mălina! 

Sub impresie, Costel se trezise spunând Anei: 

— “Toate, Ana, se vor face aşa cum vrei tu. 

Ce înţelesese Ana! Explicaţie nu ceruse. De un timp, de 
când bănuia că scrisorile din Brăila vin la bancă, nu mai 
cerceta despre ele. Întrebase numai când soseşte Mălina: 

— Sau îi e frică de boala mea? 

Care frică? Mălina nu venea fiindcă n-o lăsau treburile 
casei. 

Oare să fi crezut în adevăr Ana că are ceva molipsitor? 
Costel era sigur că boala nu se lua; i-o spusese desluşit 
doctorul cel mare. Mamă-sa, e drept, se temea de oftică, 
dar nu era oftică... Mălina însă de departe nu putea şti. 

Se uita acum mai des la Ana cu milă - din dragoste, fireşte. 
Ea, de cum intra Costel, închidea ochii, îi deschidea când 


Costel venea lingă ea şi atunci primele vorbe i le spunea 
bosumflat. 

Costel nu lua în nume de rău: nu e lesne să fii bolnav, îşi 
amintea ca un junghi că din pricina lui se îmbolnăvise întâi 
şi întâi. 

De doua zile, Ana sta iar la plapoma şi se văita de dureri. 
Costel era la îndoială dacă să cheme sau nu doctorul, dar 
Ana se opusese: nu era nevoie, avea să-i treacă, cum îi mai 
trecuse. 

Aşa, deodată, Costel îşi amintise de fata Lucica, ar fi fost 
curios să ştie ce mai e cu ea. Ar întreba pe Ana - nu că avea 
de unde şti - dar aşa, ca să vorbească. 

Ana ţinea ochii închişi. Oare dormea? Nu dormea, clipise 
ochii spre el. 

— Ce-o mai fi şi cu Lucica? 

Anei i se bătuse inima. De ce întreba? Ştia ceva? 

— Ai văzut-o pe Nina? 

— Îl întrebase. 

Lui Costel i se păruse ciudat; Avea Ana să-i spuie ceva 
NTinei! O dorea? Sau atunci ce? 

— Eu - nici t>înd î N-am văzut-o şi nici n-am s-o mai văd! 

Glasul lui Costel era duşmănos şi Ana se liniştise. Cunoştea 
pe Costel când minte şi când nu minte. Întrebase dinadins 
ca să afle daca Nina a venit atunci pentru Costel sau pentru 
ea. Venise pentru ea... Şi dacă venise pentru ca anume, 
însemna poate ca era greu bolnavă... F.ra oare aşa greu 
bolnavă?... Nu credea să fie. 

Costel îşi zicea că biata Ana era tot geloasă. El pe Nina ii-o 
mai văzuse de atunci, de la Poliţie, dar aflase mai curând 
ceva despre ea. Lupescu îl căutase o dată la bancă şi Costel 
fusese bucuros că-[1] poate servi. Îl condusese la direcţie. 
La uşa directorului, Lupescu îl luase de nasturele hainei şi-i 
spusese: 

— Xu puteam s-o las aşa! Se ducea la fund î Era pentru 
mine o datorie morală... Am luat-o la mine. Acum, când ani 


atâtea afaceri, aveam nevoie să fie în casă o femeie... 
Cineva de încredere. 

Cum Costel asculta nedumerit, Lupescu explicase cu 
răbdare: 

— Vorbesc de Nina! (S-a prostit de tot, ori l-am uitat eu - 
gândi de Costel.) 

Deşi vestea ar fi fost de natură a linişti pe Ana, Coste! 
Găsise că c mai bine să nu-i spună, să nu pronunţe de fe! 
Numele Ninci, prea multe rele se trăsese de acolo. La drepi 
vorbind, lui vestea nu-i făcuse plăcere. Era bine ca Nina sa 
aibă un rost, să nu mai umble pe la Poliţie cu chestii de 
escrocherie, dar să nu fi fost tocmai Lupescu. 

Luând-o la el, Lupescu se purtase totuşi frumos, nimic 
dezis, numai că vorbea despre Nina... Aşa... De sus. Avea 
acum, ce-i drept, o situaţie frumoasă. Costel totdeauna 
pariase p[1 ]-Lupcscu. Numai moş Dighiu la bancă nu 
credea, Doamne fereşte, că Lupescu ocupă un post de vază 
la Oficiu: sarma: pe la uşi! 

Dighiu avea ideile lui învechite. Lupescu era în ritmul 
vremii. O vorbă a lui chiar, „ritmul vremii”, demult, de la 
Mercur... Aşadar, Lupescu luase la el pe Nina, din milă, dar 
şi din nevoie, şi Costel fără lămurire se simţea umilit. 

Între timp, începuse şi procesul lui Dragu. După ce st a se 
câtva în prevenţie, Dragu fusese liberat pe cauţiune. Printre 
martori era citat şi Costel, din oficiu. Costel nu ştia dacă e 
bine să se prezinte sau nu. 

Înfăţişarea era peste cincisprezece zile; scrisese Mălinei şt 
ea consultase cel mai bun avocat din Brăila, un cunoscut al 
lor, care era de părere la prima chemare Costel să nu se 
prezinte, iar la cete următoare rămânea a se vedea. 

În răspunsul ei, dăscăliţa revenea asupra dorinţei: daca ar 
fi fost Costel la Brăila, ce bună situaţie ar fi putut avea, 
Nelu al grecului î>f pusese deunăzi candidatura, nu ieşise, 
dar a doua oară te trezeai cu el deputat! Şi cine era Nelu al 
grecului pe lângă ei! 


Mamă-sa era ambiţioasa şi îi vrea binele. Mereu dorise 
Mălina să-[1] aibă lângă ea şi să-[1] însoare cu cine ştia ea. 
Îi iubea mult... Ce sa faci! Lucrurile se întorsese altfel. El 
apucase alt drum decât al Brăilei., Totuşi, ce bine se purtase 
Mălina cu Ana! Îi spusese Anei ce scrie mamă-sa. 

Mereu despre mutare la Brăila! Ana asculta şi răbda, deşi i 
se părea că vorba asta cu Brăila era ceva contra ei. Ea era 
de la Bucureşti, Mestecase, apoi spusese: 

— E diplomată Mălina! . 

— Diplomată? Ce diplomată? Adică cum diplomată? Pe 
unde întra-sc atâta frig în casă? Ana îngheţase şi îşi 
adunase şalul vechi pe umeri. 

Ana se simţea nenorocită ca nu mai poate face singură 
toate treburile casei cum le făcuse o viaţă întreagă şi, 
oricum le-ar fi făcut venetica de Nastasia, tot nemulțumită 
era. 

La început, când avea destulă putere, lucra laolaltă cu 
slujnica până când obosea şi numai atunci, speriata, îşi 
amintea ca trebuie sa se cruţe pentru nuntă. De dnd însă îi 
era mai rau, sta culcată până târziu; îndată după plecarea 
lui Costel la bancă, Ana. De pe perini, îi spunea Nastasiei 
cum să deschidă geamul să nu sară cârligul care e prins 
slab, cum să aprindă focul aşezând boţul de hârtie cu 
cenuşă drept în mijloc pe grătar, fiindcă numai aşa trăgea 
hornul lor. 

Apleca puţin capul să urmărească mişcările femeii,. Se 
sălta Pe cot sa vadă mai bine, se sălta încă mai tare când 
femeia Cfa în fundul odăii, iar când Nastasia trecea alături, 
o urmărea cu vorba: să ridice întii plapoma... Să întoarcă 
perinile pe dos - era aşternutul lui Costel şi nu putea suferi 
că-[1] deo străină, Dacă cumva afurisita nu răspundea: 

— Unde eşti? Ce faci? Scutură covoru peste geam... 

N-auzi? 

— Da, cucoană! Răspundea alene Nastasia. 

Sub ochii Anei lucra mai iute dar când era în odaia de 
alături, o cotropea gândul bărbatului beţiv şi revolta pe 


hoţu' de frate, poate că şi dorul de copii, şi atunci cădea 
într-o apatie. 

Treaba era întârziată, ar fi trebuit de mult să înceapă a 
găti mâncarea. Ana, supărată, îşi da jos'picioarele goale, 
câta cu necaz papucii, pe când cu mâinile se rezema de 
marginea patului, fiindcă abia sculată ameţea în creştetul 
capului. 

Apărea şi Nastasia de dincolo, cu mătura şi făraşul, să 
vadă cucoana dacă a fost gunoi mult. 

„De ce e puţin?” „De ce e mult?” Nastasia nu clintea. Ana 
se lăsa la loc pe perină gemând, fiindcă o apuca cuiul; fără 
cuiul înfipt în şale ar fi fost acum bine de tot. Ostenită, cu 
ochii numai întredeschişi, urmărea încă orice mişcare a 
slujnicei: la dulapul cu vase, la maşina de bucate. Privirea 
era slabă, dar glasul cu atât mai forţat, mai răcnit, cu cât 
obosea vorbind. 

Uneori Nastasia n-auzea de fel când o chema şi atunci 
Ana, cătându-şi echilibrul, pornea să vadă: a murit toanta 
acolo! În drumul de doi metri se mai rezema de un scaun şi 
găsea dincolo femeia proptiă de perete, parcă dormea din 
picioare, sau, culmea obrăzniciei, aşezată - e drept cu 
teamă. Într-un echilibru de mirare - pe muchea patului, cu 
mătura între bocanci şi făraşul alături. 

— Ce faci acolo, dormi? 

— Cu glas scăzut dintr-o nevruta solidaritate cu truda 
omului, cu însăşi truda ei de o viaţă. 

La amiază servitoarea pleca şi Ana începea a aştepta pe 
Costel. Îşi da încă o dată cu pieptenele prin păr - avea lingă 
divan oglinjoara -, ar fi vrut să arate bine, odihnită, şi nu 
reuşea să se liniştească tocmai din aşteptarea încordată. 

Când sosea Costel, totul devenea pentru ea viaţă şi 
eveniment orice mişcare, orice cuvânt. Dacă un fel de 
mâncare îi plăcea, avea o bucurie oprită însă în loc de 
necazul că mâncarea fusese pregătită de Nastasia; dacă 
însă Co'tel găsea ceva nesărat sau prea sărat, ofensată, lua 


greşeala asupră-şi-nenorocită că nu mai e în stare să-[1] 
mulţumească. 

Cosiel nu da însemnătate, spunea numai uneori: 

— Când oi fi tu iar voinică, îmi faci o plăcinta cu carne! 

Şi, cum Ana îi promitea chiar pe a doua zi, el refuza cu 
autoritate: 

— Sa nu te apuci! Să ştii că mă supăr şi nu gust! Ana roşea 
de mulţumire, apoi se desfăcea înăuntrul ei un nor în fâşii şi 
îi astupa bucuria. 

Seara, Ana nu mai putea rezista oboselii, ţinea cu 
anevoinţă ochii deschişi, întindea urechea astupată, să 
poată prinde vorbele lui Costel, aromea pe când el citea 
ziarul şi amândoi se culcau devreme. 

Mălina nu mai pomenea de venire, iar Ana se plângea că îi 
e urât. Într-o după-amiază avusese un leşin scurt, din care 
se deşteptase singură; nimeni acolo, nici Costel, nici 
servitoarea, nici gazda, nimeni! 

Când îşi venise în fire, aiurită, întâi nu ştia unde se află şi 
ce e cu ea; o luase un tremur, de frig, de frică. Sta la gând 
dacă trebuie sau nu să-i spuie lui Costel. Învinsese teama, îi 
spusese. 

Costel hotărâse că Nastasia, în schimbul unui mic spor de 
leafă, avea să stea până la cinci după amiază, când se 
apropia întoarcerea lui de la birou. 

Se gândise Costel şi la doctor, dar nu se putea; era foarte 
strâmtorat cu banii. Mălina trimitea ici-colo un mandat 
modest - frumos din partea ei - Ana pusese şi ea la bătaie 
vreo patru mii de lei din economiile ei; la sfârşit de lună, 
Costel nu mai avea alt mijloc decât să împrumute de la moş 
Dighiu, care-i da, ce-i drept, dar la leafă oprea pe loc. Chiria 
era şi ea acum rămasă în urmă, şi gazda - de treabă de 
altfel - îi îngăduia. Cu toată economia, mergea greu. 

După leşin, Ana se cruța, nu mai cicălea pe Nastasia, sta 
mai tot timpul întinsă şi vorbea în şoaptă - aşa i se părea ei 
că trebuie şi glasul era şi el scăzut, dogit. 


Se obosea totuşi cu capul întors într-acolo unde era 
slujnica, cu vinele gâtului încordate” cu gândul strâns 
asupra gesturilor Nastasiei, pe care dinainte le socotea 
greşite, cu un „nu” ca un nod în gâtul uscat. Totodată: „Nu 
faci bine cum faci!” şi „Nu te vreau... Nu vreau să 
muncească alta în casa mea... Nu vreau să fiu 
neputincioasă”. 

După cum servitoarea mişca de colo până colo, Ana 
urmărea din ochi un punct mobil şi când Nastasia nu mai 
era cuprinsă sub vederea ei, cerca parcă să răzbească cu 
privirea prin perc-eaua din creion sau prin uşa camerei de 
alături şi ochii se păienjeneau. 

Uneori sta săltata pe cotul dureros la apăsare, neocrotit 
decât de pielea subţire, şurub care lega cele doua oase aâe 
braţului descărnat; în poza asta silnicită rezista cât putea, 
ca să nu se lase boalei, sa nu abdice. Începea însă să o 
doară şira spinării şi, la marginea puterilor, de încordare, 
cotul scăpa din locul unde fusese țintuit şi Ana luneca pe 
marginea patului. Anevoie, se saltă la loc pe perine, 
închidea ochii, şi pleoapele subţiri peste globul dilatat o 
dureau. 

De o săptămână Ana gemea noaptea - în somn - deoarece 
când se apropia Costel de pat şi o întreba, nu-i răspundea, 
nu se deştepta. Uneori o scula şi atunci se uita la el cu ochi 
în ceaţă, gemea şi iar adormea. De răsuflat nu răsufla greu. 

[1] se întâmpla acum lui Costel adesea să întârzie 
întoarcerea acasă dintr-o teamă: „într-o vărsătură de 
sânge!” —- zisese doctorul. Dacă în lipsa lui... 

Ar fi vrut sau să poată sta mereu lingă ea, sau să fuga 
undeva departe. Odată ajuns acasă, laşitatea se risipea, 
relua nădejdea: „Lent...!” Să o ducă aşa cât de mult, dacă 
mai bine nu se putea... Sa o ducă aşa, cu doctor >i doctorii, 
cu toate că era cheltuială. 

„. Şi să ştii, — ii scrisese deunăzi tnamă-sa - „să ştii că orice 
s-ar întâmpla, ne dai o telegramă şi venim. Ne priveşte! 


Aşadar dascălul Petre aflase acum. Amândoi deopotrivă 
purtau de grijă. Avea părinţi buni. 

Se uita spre Ana gata să-i spună cât de mult o iubeau 
părinţii lui şi nu-i putea spune, cum nici despre rochia de 
mireasă. Păcat! Ce părinţi buni! 

EI nu trebuia deci să poarte nici o grijă. Lăcrăma, din 
respect şi recunoştinţă pentru cei de la Brăila... Era tare 
necâjii. 

Afacerea Dragu mergea înainte, dar Costel n-avea nici un 
fel de plictiseli. La bancă, cu ocazia unei noi citaţii, 
directorul 

ÎS spusese: 

— Când ai nevoie să mergi la tribunal, spui din ajun >i-l* 
ţine locul Breazu. 

— Eu sunt chemat numai ca informator - dar se vedea 
bine că directorul nu mai lua în nume de râu amestecul Iu; 
în proces. Totul se aranjase graţie Mălinei. 

Ce femeie mamă-sa şi cum se pricepea la toate; îl învăţa 
cum să procedeze după sfatul avocatului de la Brăila, 
cunoştea termenii consacraţi!... Să se mute la Brăila, să 
scape de Dragu, de Nina, de neamul lor... Ana parcă nici n- 
ar fi fost din neamul lor... Biata Ana! 

În ziua ceea se grăbise spre casă ca unul ce purta o veste 
bună, deşi nu-i putea citi Anei scrisoarea. 

Pe săliţă, gazda petrecea o musafiră; vorbeau întețit cu 
gesturi, dar la vederea lui tăcuse. Îi dase un fior ars şi 
intrase cu frică, căutând cu ochii pe Ana. Era culcata pe 
divan, jumătate îmbrăcată. Văzându-[1 |] îi surâsese, ceea ce 
îi umpluse inima, dar ce tare i se vedeau gingiile şi când 
vorbea i se mişcau urechile de slăbiciune. 

Din graba, uşa rămăsese întredeschisa, se duse s-o 
închidă. Cele două tot inai trăncăneau. Costel auzise: 

— Aşi, ce bine!... Nici un bine!... Zeamă de clopot! Zeamă 
de clopot! Se trăsese în unghiul pe care-[1] făcea camera 
lângă geam. Se aşezase lângă masa, alături de fereastră, în 
partea cea mai ascunsa, în afara de privirea Anei. 


Zeamă de clopot! Simţea ca-[1] strângc ceva în gât şi că- 
[1] înţeapă pleoapele. Gura i se mişca şi buza de jos i se lasă 
spre stânga. 

— Ce faci tu acolo? Întrebase Ana. 

— Pui haina în cui... Văd că m-am murdărit de un zid. 

— Adu aici sa ţi-o şterg eu. 

I-o dusese, cum şi peria de haine. Fugiseiar în colţ, la te- 
reastră. 

Zeamă de clopot! Să se mute mai curând la Brăila. Era 
altceva să fie cu toţii la un loc... O dobitoaca, gazda! Cum să 
spună ea despre Ana: „zeama de clopot”. Biata Ana! O 
telegramă sa le dau la Brăila, ei vin!... Ana nu se mai face 
bine, asta se vede că nu se mai face bine... O telegramă... Şi 
vin amânooi şi totul îi priveşte. Să se fi mutat mai demult la 
Brăila! De când le tot spunea Mălina... El stase la îndoiala 
să părăsească ori nu Capitala... Lotugşi la o sucursală ai un 
rol mai mare. 

— Daca ies alegerile, băiete, cum ştiu eu - spusese atunci 
dascălul Petre - te fac director la şcoala de meserii, ai şi 
“cujnţă. 

Costel îl contrazise: la şcoala de meserii nu se putea. 
Dascălul însă, încăpățânat, ţinea morţiş că se poate. 

De altfel, Mălina şi Costel preferau la bancă, ocupaţie mai 
subţire. Asta, fireşte, avea sa se vadă mai târziu... pe urmă. 

— La ce te gândeşti de taci? 

— Eu... la nimic! La ce să mă gândesc! De ce mă-ntrebi, 
Ana? 

— Aşa! Tot te gândeşti tu la ceva, de taci acolo ascuns... 

Spune-mi şi mie. 

Costel nu găsea ce să-i spună. Să-i vorbească de Brăila? Se 
dusese spre divan... Culcată şi iar culcată! 

Întoarsa spre perete, Ana strâogea gura şi ochii. Era 
supărată. Costel nu ştia cum s-o împace... Poate vrea să 
doarmă. 

Se întorsese lângă geam în colţ şi luase un ziar, dar nu 
citea. Îşi aruncase ochii spre uliţă. Jumătate de lumina... 


Spre înserat. Vedea picioarele cailor de la vreun camion, lui 
i se părea că sunt caii de la dric... Zeamă de clopot! 

Să se mute mai repede la Brăila... Dar acum nu se putea... 
Ce urât era subsolul... Niciodată nu putuse el suferi 
subsolul... Nici dincolo, la Dragu, iar aci avusese numai 
necazuri... În subsol trăieşti ca într-o groapă. Prin geam 
vezi numai picioarele cailor şi ale trecătorilor, parcă sunt 
retezaţi. 

Când murise peste drum un bătrân - acela cel puţin era 
bătrân - dricul era tras pe partea lor, sub fereastră şi el 
văzuse picioarele cailor şi marginea valtrapului negru... 
Dacă dricul ar fi fost pentru casa lor, atunci ar fi tras de 
partea cealaltă a străzii şi s-ar ti văzut întreg - fiindcă ceea 
ce se petrecea de partea cealaltă a străzii se vedea în 
întregime prin fereastră. 

Sa ia un piramidon... Îl durea tare capul... Dincolo, pe 
Popa Tatu, Ana avea totdeauna gata pentru el un 
piramidon... Păcatul ăsta cu durerea de cap îl avea din 
copilărie şi mamă-vt îi punea felii de cartofi... Şi Ana... 

Să întrebe pe Ana dacă au în casă un piramidon... Poate 
doarme şi o deşteaptă. Deşi ascuns în ungher, i se părea că 
vede pe Ana în faţa ochilor aşa cum a văzut-o adineaori, cu 
pleoapele veştede, închise, cu buzele arse, albe, strânse 
peste dinţi, numai colţul unui dinte pe care-[1] avea mai 
scos, acela se vedea... Cu săpături în tâmple şi în obraji şi 
pielea vânăia ca la puii golaşi. Când oare avea Ana să se 
îndrepte la loc aşa cum fusese! 

Mălina îi ţinea cu vorba, scria mereu că vine şi nu mai 
venea... Aştepta pesemne să le dea ei o telegramă... Să fi 
venit ei mai înainte, nechemaţi... Dacă le da el telegrama 
vin îndată amândoi şi n-are a purta grijă de nimic. Dar cine 
se gândea la aşa ceva... Sunt multe atunci... 

De departe ci credeau că Ana e mai bolnavă decât într-a- 
devar era... Să-i facă mamă-sa Anei rochie de mireasă... 
Frumos, însă de nuntă nu mai putea fi vorba... Ce nuntă! 


Erau destul de bine şi aşa, necununaţi. Nu vedea cu ochii 
de durere de cap... i se încâlceau toate în minte. 

Sa stea el la Brăila ca mai înainte... Atunci era copil şi 
acum se învățase liber, apoi dascălu era cam ciudat şi nu s- 
ar fi înţeles. 

La Brăila, când era un mort în oraş, Costel ştia cel dintâi 
după clopot... În ziua mormântării, dascălul Petre da un 
picior în spate băiatului de strană, care era cam tont, şi-l[1] 
trimitea să scoată praporele... 

Să stea cu ei la un loc, să auză clopotul, să vadă iar 
praporele... Nici n-aveau loc... casa era mică. El în orice 
caz, ar fi stat în oraş... La şcoala de meserii da, acolo era 
locuinţă, dar degeaba susţinea dascălul, nu-[1] putea numi 
director, şi tet mai bine la bancă, unde ştia rostul... Asta 
avea să vadă pe urma... Care pe urmă... Când pe urmă? 

Îl durea capul tare şi n-avea piramidon. Poate, dacă se 
culcă, îi trece durerea. Ar trebui s-o deştepte şi pe Ana, să 
se dezbrace, să se culce şi ea de-a binelea... De-a binelea... 
Dar nu aşa cum zicea proasta de gazda: zeamă de clopot!... 
O cobe! N-o mai putea suferi... Să se sfârşească cu boala 
Anei Şi să se mute de aici din casă... Să se mute la Brăila... 

A doua zi, capul îi era cam dogit, dar nu mai avea migrenă. 
Ana era deşteaptă mai de mult pesemne, fiindcă abia 
mişcase şi îl chemase. 

— Vreau să merg la spital, vreau să fac operaţie. Costel 
rămăsese uimit: niciodată nu fusese între ei vorba de 
operaţie. Spusese doctorul atunci la început, şi tot doctorul 
explicase că e primejdios, şi acum Ana cerea să fie operată. 
Ce Ştia ea? Ce auzise de la doctor?... Ce să-i spună el 
acuma? 

— Aşa vreau - repeta Ana. Înăsprită, cu ochii în jos, In 
eăpăţânată, duşmănoasa. 

— Să întrebăm pe doctor. 

— Nu mai întreb pe nimeni. Să te duci să faci rost la Col- 
ţea, unde mă cunoaşte şi sunt doctori de treabă, doctorii 
mei... 


Costel promisese, fără gând să se ţie de cuvânt, şi scrisese 
Mălinei întrebând ce era de făcut. Nădăjduia că e numai un 
capriciu şi că Ana se va răzgmdi, va uita. În adevăr, Ana nu 
mai pomenise. 

Acum, Costel, când se întorcea acasă, orişicare erau 
mişcările ce făcea, şi erau aproape neschimbate, avea un 
scop instinctiv, scopul de a se aşeza la masă în unghiul 
ascuns dinspre fereastră, de unde nu se mai vedea restul 
camerei. Ceea ce evita să vadă era divanul pe care zăcea 
Ana - din dragoste, din milă şi din spaima de atunci, din 
ziua când, uitându-se la ea ca de obicei, deodată o văzuse 
aşa cum o schimbase boala, cum o sluţise buba ascunsă în 
ea. 

Până atunci el nu băgase de seamă; oricând ridica ochii 
spre ea, până atunci ochii întâlneau imaginea ei familiară, 
numai cuvintele ce schimbau erau altele ca înainte, de 
văzut o vedea încă în albumul vechi în care era fotografiată 
pe retina lui... Şi deodată în ziua aceea o văzuse în arară, 
pe un clişeu neretuşat, o văzuse la fel cum ar ti văzut-o 
orice străin care, deschizând uşa, ar fi dat cu ochii de ea, 
cum ar fi văzut-o? N prunul moment, căci în al doilea 
moment şi în cele următoare ochii aceluia ar fi început, 
asemeni cu ai lui, a avea retuşul obişnuinţei - cum se 
petrecea cu gazda, care, la două zile, deschidea uşa, vira 
întâi capul, îşi muşca buzele să nu se mire de mutra ca din 
groapă a Anei, minutul al doilea îi vorbea cam stingherit, de 
cum însă Ana îi răspundea cu glas avid, exprimând prin 
diapazonul lui silit toată energia ei adunata, glasul acela 
căţărat aprig de firele vieţii făcea pe gazdă să o regăsească, 
să n-o mai vaza ca la început, s-o creadă legata pe veci de 
viaţă, în fundul odăii cu chirie de la subsol. 

Nastasia, slujnica, n-o vedea pe cucoana de fel, ca şi cum 
slujea oarbă fiind; ochii şi-i avea întorşi înăuntru, spre 
necazurile ei proprii: cu bărbatul vardist - un beţiv - cu 
copiii - trei - trinrşi la naşa la ţară, cu zestrea cotropită de 


rrate-su, acolo în sat la ei, de unde oamenii, când o găseau 
ta piaţă, îi aduceau vorbe proaste. 

— Vorbe ce se încrucişau în capul ei, compunând un plafon 
apăsător de persecuție şi de pacoste. 

Nastasia n-o vedea pe Ana de fel, în schimbul lefii îi da 
câteva ceasuri mâinile împrumut şi mâinile ei pe bani 
lucrau în jurul Anei fără discernământ, exccutând ordiniâc 
cu indiferenţă, deşi pe măsura boalei ordinele deveneau 
mai aspre, mai uricioase. 

Anei i se ura tot singură, căci pe Nastasia n-o punea la 
socoteală, n-o putea suferi, iar Costel, de cum se întorcea, 
se apropia doar un minut de ea, o întreba ce face, spunea 
două-trei cuvinte cu privire la birou şi trecea în colţ la 
fereastră. 

Anei i se ura şi, de cum prindea pe gazdă, îi spunea de 
Nastasia, ce nesuferită e, dar o sufere ca nu cumva într-o zi 
s-o lase, să nu mai vie, cum sunt ele, ticăloase. Gazda o 
aproba, înţelegea. 

Ana încurajată, mărturisea că ca din asta s-a îmbolnăvit,. 

— De atunci de când nu mai avea bani să pună în casă la o 
nevoie. La spital se vindecase, nu mai avea nimic, cum bine 
ştia ma-dam Ida, dar căzuse bolnavă la loc numai din 
pricina asta: cheltuială, doctori... Şi banii se sfâr”eau, şi 
erau bani de nuntă... Hăţul de datornic petrecea cu banii ei 
şi din asta nu se putea face bine... Nu putea suferi, o seca... 

— Dar dumnealui nu trebuie să-ţi ceară! 

Nici madam Ida nu înţelegea. Credea, pesemne, că cere 
Costel bani de la ca. N-avea cui vorbi. Îi cădea mai greu 
încă necazul pe stomac. 

Anei i se ura. Îşi făcea atunci singură rău, cu gândurile, cu 
nervii. Ce crede Costel? O doare stomacul, n-arc altceva. 
Strângea în ea necazul ghem şi zvârlea din picioare. 

Alteori sta dinadins liniştită pentru durerea din capul, 
stomacului şi deodată i se învârtca înăuntru cât sânge mai 
avea, îi pocnea în urechi, apoi nu îşi mai cumpănea 
astâmpărul cu neastâmpărul, zvâcnca mâinile şi picioarele, 


se întorcea Pe o parte şi pe alta şi numai când cuiul şi brâul 
de junghiuri învingeau, se potolea speriată, chema cu glas 
tărăgănat, cle-KJS, pe femeie, s-o aşeze, s-o acopere. 

— '/vârle uneori cao mânza - spunea Nastasia gazdei şi 
madam Ida îşi muşca de ruşine buza, şi Aneiâi spunea că 
are 'dreptate, că slujnica e obraznică tare. 

Ce credea Costel? Costel credea că e bolnavă şi trebuie s-o 
lase liniştită. Aşa cum arata. Ana îl întărea tot mai mult în 
socoteala asta. El n-avea dorinţa... Aşa ca s-o tulbure din 
odihnă. 

De la Diaconescu, întâmplător, şi anume când Turcului î; 
lipsea nevasta cu copiii în provincie la familie, Costel aflase 
- nu dase atenţie, dar ţinuse minte, adresa. O casa. Unde 
Leontina n-avea rochie de catifea... Rar... rar, Costel 
mergea pe acolo. 

PARTEA a Vil-a 

De câteva zile Costel avea ce vorbi cu Ana, la întoarcerea 
de la birou. Îi povestea cum acum ieşea de la sluibă deodată 
cu Diaconescu, poreclit de ei Turcu, cu care se 
împrietenise. 

Se împrietenise de la un dosar, pentru care fusese tapaj 
mare; nimeni nu-[1 | găsea şi directorul cerea urgent nişte 
copii după el. Dosarul era dat în primirea Turcului, iar 
copiile trebuia să le scoată Costel. Căutase amândoi ca 
turbaţii şi în sfârşit îl găsise tocmai Costel, care nu-[1] avea 
în păstrare. Turcu, care mesteca printre dinţi sfinţi şi 
tămâie, făcuse: uf! De mulţumire, şi se oferise să scoată el 
copiile în locul lui Costel. Ana asculta fără să ştie dacă îi 
pare rău sau bine de prietenia nouă a lui Costel. 

Fusese, ce-i drept, un bun început de prietenie, fiindcă lui 
Costel îi era aşa şi-aşa la cap să scrie, numai cele câteva 
săp-tămâni cât fusese dat afară iubise scrisul şi copiatul. 
Asigurat acum de slujbă, îi era iar lene şi, când îşi aducea 
aminte că ar fi putut fi director la şcoala de meserii, îi era 
încă mai lene să copieze hârţoage la birou, ba şi acasă 
uneori, să dea la maşină. Atâta scris, să nu-[1] doară şi 


ochii! Îşi amintea de ochelari! Mălina credea că i-ar sta bine 
cu ochelari, dar pe el nu-[1] dureau ochii şi s-ar fi jenat să 
poarte. 

Odată împrieteniţi. Turcu şi Costel se aştepau regulat unul 
pe altul la ieşire şi descoperise că, făcând un mic ocol, 
puteau avea acelaşi drum spre casă. 

Acasă, Turcu nu se ducea direct; era însurat şi avea doi 
draci <[3]e băieţi între paisprezece şi şaisprezece ani - 
tocmai, când îţi scot peri albi. Îl aştepta nevasta zilnic cu un 
pomelnic de năzdrăvănii, de aceea găsea practic să se 
oprească în drum, sau la o cafenea pentru un biliard, sau la 
o grădiniţă în spatele unei băcănii: trei metri pe zece de 
pământ bătătorit, urcătoare pe zăplazul din spate, patru 
mese şi câţiva leandri albi, la intrare. 

Graţie popasului ti rămânca lui Diaconescu numai bine 
timpul de dejunat şi de aţipit; judecata ştrengarilor de 
băieţi se amina, iar păcatele rămâneau a se îndrepta cu 
vârsta şi cu necazurile - cele două leacuri - căci şi el pe 
vremuri fusese la fel, deci: cum e lurcu şi pistolu',. Cu 
această glumă de marc spirit şi cu altele la fel, Diaccnescu 
convertea din ce în ce mai des pe Costel să facă o partidă 
sau să ia o drojdie la grădiniţă, după cum ploua sau era 
vreme frumoasă. 

La început Costel primea numai ca sa nu-[1] jignească pe 
Diaconescu, altfel el avea interes ca să fie cât mai devreme 
întors acasă, lângă Ana. Mai pe urmă primea ca să nu-l 
mâh-nească pe Diaconescu, care ţinea aşa mult la el; nu-i 
displăcea lui Costel ca să fie prețuit mai ales de un coleg, 
căci zile fripte de la birou, de acelea avusese de ajuns. 

Cafeneaua era în drum pe Carol, cum icşeai de la bancă, 
iar pe Rahovei - chiar la început, era băcănia-bodegă, un- 
de-şi puteau cumpăra câtc ceva pentru acasă. Prin uşa din 
fund dai în grădiniţa discreta, care avea şi altă ieşire de-a 
dreptul în stradă. Nu te putea vedea nimeni, decât. Cei ce 
ocupau cele două-trei mese. Costel era lecuit de snobism şi 


de altfel nimeni din „bandă” n-ar fi imrat acolo - se gândea 
mai ales la 1 upescu. 

Ana, din fundul patului, n-avea cum afla, de Ana îşi aducea 
aminte mai ales la întoarcere; atunci zorea pasul să ajungă 
mai repede, sa fie Anei de vreun folos, şi se supăra pe Turcu 
care-[1] ademenegşte, dar 1 urcu nu era vinovat - se corecta 
Costel - deoarece nu ştia că Ana era aşa de bolnava şi nici 
nu era nevoie să ştie. Pentru acel ocol Costel ar fi trebuit să 
aibă mustrări; dimpotrivă, întorcea faţa lucrurilor. 

Se botoşea, nu mai concepea pe Ana decât sănătoasa, 
roboi-nică: „Atâta boală!”',! 

La birou unii ştiau ca Castel e însurat, alţii ca are să se 
însoare, e doar logodit; două noţiuni deosebite şi alăturate, 
care cuprindeau simultan şi succesiv pe Nina şi pe Ana. 
Nimeni însă nu-[1] descosea, nu se interesa. 

'Turcu era cel mai informat, el cunoştea de la Costel. 
Versiunea unei însurători apropiate: 

— Pe când nunta? 

— Întreba uneori. 

— Peste puţin! 

— Răspundea Costel, fără a prelungi vorba. 

Acum în urmă Turcu aflase că. Ana e cam bolnavă >i, ia 
câteva zile, ca să fie politicos, întreba: 

— Mai bine coniţa? 

— Aşa îi zicea el Anei, rezunjând situaţia. 

— Mai bine! 

— Afirma invariabil Co>tel. 

— Atunci, <i'em un rfnd. 

— "Te aşteaptă acasă băieţii! 

— Îl tachina Costel, primind regulat propunerea şi regulat 
obieciâhd: Nu ştiu mane daca mai pot veni, am o mulţime 
de treburi. 

Diaconescu zbârcea nasul: nu-[1] plăcea pe Costel cu 
treburi. F.l era satul de ale lui cele casnice şi l-ar fi vrut pe 
celălalt „fraier”. 


Grăbeau pasul, pentru a nu pierde timp, treceau pe lângă 
aceeaşi bina părăsită, când făceau colţul, admirau o casă 
mare de raport, nouă-nouţă: 

— Am ajuns! 

— Răsufla Turcu. 

— Să vedem care pe care! 

— Răspundea Costel ca un tic” fie despre biliard, fie 
despre aperitiv. Apoi spiritual: Până la urmă, tot Turcu 
plăteşte! 

— De obicei plătea chiar. Turcu. 

— Pe tine trebuia să te cheme Diaconescu! 

— Glumea Turcu. 

Aflase că Costel e fiu de dascăl; dascăl, diacon... Tot acolo. 
I-o spusese însuşi Costel, povestind despre alegerile din 
Brăila, mmdru de valoarea socială a dascălului Petre, acolo 
în târgu lui. Dascălul Petre lua o revanşă târzie asupra 
timpului când Costel tremura să nuafle cumva banda - mai 
ales Lupescu - că e fiu de dascăl. Pe Mălina însă n-o 
recuzase niciodată: „Mamă-mea”' - zicea şi pe atunci cu yn 
Mic |: mi pe nări. 

După două-trei şedinţe la grădiniţă, Diaconescu tutuise pe 
Costel, el însă nu-i zicea prietenului, nici „tu” nici 
„dumneata” - o scălda. De felul lui, Costel nu era familiar. 

Costel povestea acum Anei nu numai de micile întâmplări 
de la bancă, ci mai ales de Turcu şi de băieţii lui poznaşi - 
fireşte, ca s-o distreze, dar tot atât dintr-o plăcere de a-şi 
repeta ca pe o conchistă prietenia lui Diaconescu. Anei îi 
era simpatic Diaconescu, de când Costel îi spusese că tot 
întreabă de nunta lor ca să-şi poată da din timp jacheta la 
călcat. Vă-zând că Ana face haz de Turcu, Costel se apucase 
să spună că fac drumul regulat împreuna spre casă, ba 
chiar mărturisise că au intrat o dată să joace un biliard, să 
vadă care din doi e mai tare. 

— Când? 

— Întrebase Ana răguşit şi se întorsese spre perete. 


Costel nu mersese mai departe cu mărturisirile şi nici Ana 
nu cercetase mai mult. Îşi da seama că e într-una bolnavă, 
că dă griji lui Costel în loc ea să-i poarte de grijă, că din 
pricina ei nu se poate nici el plimba nicăieri... Totodată, ar, 
fi vrut să-[1] vadă preocupat numai de ea, ca atunci când se 
otrăvise. Închidea ochii, se înrăia pe soarta ei - când îi 
deschidea şi Costel era plecat. Ana hotăra că se va sfârşi în 
curând cu boala ei şi că se vor cununa. Ea se gândea mereu 
la nuntă şi Costel uita cu totul de divorţ. 

Fără a-i zice „tu”. Costel da şi el lui Diaconescu unele 
„semne” de familiaritate, anume nu se scandalizase când, în 
trecere pe lângă casa nouă de raport, jos la intrarea-gang, 
Turcu ciupise de braţ o servitoare frumuşică. Din creşterea 
dobân-dită de la Mălina, Costel fugise totdeauna de 
maniere comune şi printre ele de glume cu femei de rând, 
mai ales slujnice, dar - aşa era Turcu! 

— Ai văzut ce fată. Bre? De ce-o fi slujind! La muncă nu 
cred să fie bună de nimic şi e bună de altele. 

Costel, deşi pudic din fire, nu se sfiise ba chiar adăugase: 
„Nostimă!” Drumul lor avea acum un jalon mai mult: 
servitoarea chipeşă, care adesea sta în gang. Vorbăreţ şi 
democrat, Turcu îi spunea câte o vorbă din treacăt: 

— N-ai nici o treabă de stai numai la uliţă, drăguţo? Sau: 

— Pe noi ne aştepţi, madmazelo! Nu! Aştepta gazeta 
„Ediţia”, nu pe ei. 

Sau': 

— Te poftesc, domnule! Cu accent unguresc şi cu 
demnitate. 

În zilele când Turcu o ciupea de obraz, Costel era 
rezervat, de aceea probabil avea succes. Fata din privire îi 
arăta preferinţă. 

— Mi-o sufli! 

— Se înfoia la el în glumă Turcu, care deocamdată, 
încărcat de griji familiare, n-avea intenţii amoroase. 
Nevasta era gata să nască. După atâţia ani, iar copil. Ce 
cărămidă! 


Cum la jocul lui Costel tăcea, Turcu se întreba: nu cumva 
prietenul nu ştie de glumă? La a doua ocazie însă de 
acelaşi, fel, se întrebase, dimpotrivă: nu cumva îi lipseşte 
ceva văduvului? Prea e serios pritenul Costel cu slujnicuţa! 

De atunci înainte, de câte ori fata era în gang, în loc de 
altă glumă, Turcu o cerceta patern: 

— Ce mai faci fata moşului? 

— Clipind cu dibăcie de mijlocitor înspre Costel. 

Diaconescu avea mici dexterităţi care lipseau lui Costel, 
deşi fusese la şcoala „băieţilor blestemaţi”. Drept rezultat, 
Cosiel observa în tăcere ca fata e înaltă, subţire, bine 
făcută, cu un păr lung - păcat ca Ana îşi tăiase părul... La 
faţă era frumoasă, cum nu se vede des la o slujnică: un chip 
oval, pielea curată, gura mică şi ochii rotunzi, holbaţi. 

Semăna cu Maica Domnului din stingă, unde se vindeau 
luminările în biserica Sf. Petru şi Pavel clin Brăila. Copil, 
Costel sta uneori la luminări, în locul unei babe pe care o 
lua Mălina să-i ajute la gospodărie, şi el, de urât, privea pe 
Maica Domnului de după uşă. 

— O slujnică să fie aşa frumuşică şi cu o mutră aşa smerita, 
mai rar! 

Înfăţişarea de madona mulțumea pe Costel, dar îi da şi o 
contrarietate, ca şi cum într-un for ascuns îşi spunea: 

— Dacă slujnicele au aere spăşite, unde ajungem! Aşadar, 
Turcu se dovedea a fi avut miros bun despre starea 
sufletească a lui Costel, 

Turcu căpătase un altreilea băiat şi îşi luase o permisie de 
câteva zile de la birou, aşa incit Coptei se întorcea spre casă 
ingur. Făcea însă acelaşi ocol; totuşi, în gang nu mai văzuse 
fata cu coade lungi care să aştepte „Ediţia',,. 

Intrase într-o băcănie de peste drum, cumpărase ceva - 
abia atunci observase ce băcănie bună era acolo, mai buna 
decât cea din apropierea lor. Fata tot nu se vedea. 

Peste două zile însă, iacă slujnicuţa era în gang. Coste! 
Simţise lipsa lui Diaconcscu, care găsea totdeauna un 
cuvânt de spus. FI trecuse grăbit şi stângaci, fără semnul 


de recunoaştere pe care-[1] credea necesar. Pasul îi era 
împiedicat în pietrele pavajului, sincopat, şi capul întors 
spre stânga. Dase cu ochii de o oglindă mare la o frizerie 
nouă. Nu se recunoştea în impiegatul de birou, cu haina 
cam boţită pe trupul cam plin, cu dunga pantalonului ca şi 
absentă. Faţa nerasă din ajunul ajunului arăta o umbră de 
barbă. Fusese. Nemulțumit ca şi cum aştepta în oglindă alt 
chip. Ajuns acasă, Costel se răsese înainte chiar de a se 
aşeza la dejun, spre mirarea Anei, care se gândea că 
mâncarca se va trece. 

Costel îşi făcea socoteala că tot mai bine te rade' un 
bărbier, şi anume cel cu prăvălia nouă în a cărei oglindă se 
privise şi se va mai privi. Chemase pe Nastasia şi îi 
poruncise în ziua asta să nu plece până nu se întoarce el de 
la birou, ca să-i ducă hainele la călcat la croitorul din colţ, 
acel din casa lor fiind un cârpaci şi pe deasupra scump. 

Ana se săltase să propună să le calce ea, dar mişcarea îi 
aţâţasc durerea din şale şi renunţase: o neputincioasă! 

La întoarcere, Costel se schimbase de haine, îmbrăcase 
nişte vechituri de casă, trimise femeia la croitor şi el trăsese 
lângă patul Anei un scaun. Se aşezase călare şi se uita lung 
la Ana fără s-o vadă. 

Era ajun de leafă şi vrea să combine împreună bugetul, la 
care încărcasc două sute de lei - pentru percepţie, 
explicase Anei - aşa, un disponibil. Ana socotise şi iar 
socotise, cu grija că nu se ajunge şi că ea nu mai are de 
unde pune. Obosise socotind. 

Costel se retrăsese la masă cu ziarele de seară, după ce îşi 
făcuse singur o cafea. Era bine dispus, nu se mai ascundea 
lângă geam, sta sub ochii Anei, carc-i ţinea pe ai ci anevoie 
deschişi. 

De obsesia roţilor de dric Costel scăpase, se uita prin 
fereastră la stradă, cu indiferenţă, cercând să fluiere, dar 
nu reuşea. Avea de luat un mic supliment de la bancă, de 
care Ana nu ştia. Şi se gândea şi la libretul de economic, 
pentru un rând de haine noi. De operaţie nu se mai vorbea. 


Fiecare din eî sa bucura că celălalt a uitat, într-o după- 
amiază, plecând de la serviciu. Nastasia crăpase binişor uşa 
bucătăriei la gazda şi madara Ida, ca la un semnal, apăruse: 

— Pleci?... De la patru? Ce e?... Te-a gonit? 

— Aşi! De unde! Da nu ştiu ce arc cucoana de câteva zile, 
mă. Lasă în plata mea, nu mai e mereu cu gura pe mine, stă 
între perine cu ochii închişi şi tace. Mi s-a urât să stau 
degeaba şi m-aş duce azi acasă mai devreme. 

— Sa nu se supere. 

— Am întrebat-o: Eu sa plec acu, cucoană t întâi n-a 
răspuns, mi-a făcut semn din mină s-o las în pace, pe urmă 
a deschis ochii, s-a uitat prin odaie ca buimacă, a dat parcă 
în silă cu ochii de mine şi mi-a zis: Du-te! 

— I-o fi mai rău, Doamne fereşte! Se îngrijorase gazda. 

— Aşi! Nimic! E mai bine. Nu se frământă, nu geme... Da 
ştiu eu ce-o fi vrând... Eu acu plec şi vin mâine la 
ceasu'meu... Dacă zici că o fi rând să-mi dea drumul, apoi 
mai are să-mi plătească. 

— Ei? Nu ţi-a plătit r 

— Ba da... A rămas doar zilele astea până se împlineşte 
luna. Trebuie să se întoarcă acu şi dotnnu'. Eu plec. Madam 
Ida închisese uşa.- 

— Mergi sănătoasa, Costel sosise, se sucise puţin prin 
odaie, apoi se dusese lingă Ana să-i vorbească. Se uita ia ea 
şi tăcea. Cu ochii închişi - dormea sau nu? Arăta rău... 
Costel tresărise apoi, ea de un zgomot, de ochii Anei, 
deschişi brusc la el: 

— Azi ţi-e mai bine, Ana?! --- afirmase mai mul: decât 
întrebase. 

Ochii Anei se ascunsese iar în fundul pleoapelor. Coptei se 
trăsese la fereastră. Îşi simţea gura uscată, îi era iar frica, 
undeva în ci. 

Ana ştia că-i e frica. Ştia dinainte de a şti el. De aceea 
închidea ochii de cum îl simţea aproape: ruşine! N'u-i era 
ruşine, şa aibă frică de boala ei!... Boala ei nu se lua.,. Alte 


boii se iau, pe acolo pe unde se va fi dus de tot lipsea... 
Rujâne î 

De aceea casca uneori brusc ochii la el, să-[1] sperie, să-i 
surprindă; gânduriie lămurite împingeau în altele, 
nelămurite, şi o înrăiau. O răutate care rodea în carnea ei 
puţină şi trosnea în oasele ei, aşa cum îi trosneau şi 
încheieturile. Se întorcea atunci cu faţa la perete, închidea 
ochii să nu vadă nimeni, nu vorbea, sau spunea vreo vorba 
cu parapon. 

Când o credea adormită, Costel ieşea pe vârful picioarelor, 
ruga pe gazdă să mai cerce, dar să n-o deştepte, el pleca sa 
ia puţin aer şi se întorcea curând. 

Ana îl auzea plecând, îl auzea întorcându-se; o plictiseau 
acum paşii lui, închidea pleoapele, ochii lui puşi pe dânsa cu 
grijă o supărau: ce se uita mereu? Se uită că e slută?... 
Parcă ea c de vină... Parcă nu din pricina lui s-a 
îmbolnăvit...? 

Acum, de tot în urmă, Ana îşi căuta din răsputeri linişte, 
absolută, să nu-i pese, să nu se ostenească de fel, în nici un 
iei. Se slobo” ise în ea ceva care cerea inerția trupului şi in- 
frânarea nervilor. 

Deunăzi, din deprindere, cu mâna încleştată pe marginea 
divanului, cu capul tare plecat şi ochii holbaţi spre maşina 
de gătit unde nu vedea bine cu ce lingură umblă Nastasia în 
ciulamaua poruncită de Costel, iată că i se muiase deodată 
gâtul şi abia apucase a-şi da drumul pe perini: n-a fost leşin 
- se asigura. Îi bătea inima încă tare. 

De atunci nu se mai ocupa de fel de ce făcea slujnica. 
Pentru ca s-o întrebe câte ceva, Nastasia trebuia să se 
apropie de pat, iar dacă avea a-i arăta ceva, Ana abia 
întorcea capul, cu precauţiune: privirea parcă şi pe aceea 
ar fi vrut s-o ferească de oboseală: nu cumva, dacă se saltă, 
îi cade iar capul, şi după el cade cu totul într-o gaură 
neagră, şi dacă vorbeşte mai tare, i se rupe înăuntru o 
sfoară care ţine glasul. 


Nu vrea sa se mai zdrobească cu una ca Nastasia şi cu 
nimic; sta cât mai mult pe spate fiindcă atunci junghiul din 
şale se proptea în saltea, sub şale punea un puişor de 
perină, iar mâinile le ţinea apăsate peste stomac. Numai 
uneori o străpungea un cuţit, pe care-l1] simţea mai 
desluşit fiindcă nu mişca, nu gemea. Căuta a-şi împuţina şi 
ascuţişul junghiului: strângea gura, apoi îi da drumul - o 
deschidea; lipea ochii când mai strâns, când mai puţin 
strâns - îi deschidea în podul palmelor încălzite, îi făcea o 
cataplasmă alinătoare; uneori palmele amorţeau, aveau 
întâi un tremur mic, apoi nu le mai simţea de fel, erau una 
cu carnea amorţită a trupuluiAuzul şi-[1] astupa cu o 
bucăţică de vată, dar mai alo deprinsese a face pe surda de 
orice zgomot de afară ca şi din preajmă. Îşi căuta anestezia 
şi adesea reuşea să şi-o procure. 

Aşa în ziua când Nastasia o tulburase cerându-i voie să 
plece mai devreme. De aceea îi făcuse semn sa plece, s-o 
lase... 

Pe doua perini bine potrivite, cu ceata proptită nici prea 
sus, nici prea jos, cu puişorul de perna sub şale şi plapoma 
îndoită pe lângă coaste, cu picioarele întinse, înfăşurate pe 
sub plapomă într-un şal vechi şi rezemate de pervazul 
divanului, Ana se liniştea treptat. 

La un moment dat, sui) mâinile lipite pe stomac, nu mai 
simţea nici o durere şi nici mâinile, nici trupul, nu şi le mai 
simţea. Clipind doar ochii - clipitul acela care speria pe 
Nastasia - ochii Anei se prindeau pe o floare a zugrăvelii de 
pe perete; rămâneau mereu numai pe aceeaşi floare prinşi. 

Îşi aducea aminte de dincolo, de Popa Tatu... I'loarca 
zugrăvelii era aproape la fel - cum de nu băgase de seamă 
până acum! Numai culoarea peretelui se deosebea. Tot cam 
la fel - nici gri, nici albastru, dar aici mai deschisă, mult mai 
luminoasă, vopseaua... Dincolo, în Popa Tatu, la subsol, 
peretele era afumat de la coşul sobei de fier... Oricât cercai 
a ţine curat, nu puteai... Aci nu era fum în jurul coşului, era 
maşina nouă şi păzea... Păzea şi dincolo, dar era atumat 


încă de mult. De când în subsol stau slugile unchiului: 
feciorul şi bucătarul... Pe atunci... De mult... Ele locuiau în 
altă casă. Departe, cu părinţii, trăia tatăl lor... Ana îl zărea 
parcă un minut, apoi iar îi scăpa din privire şi nu se mai 
ostenea să-[1] prindă... Cea mai mare dintre copii ea era, 
singura care şi-[1] putea aduce aminte, puţin, ca pe o 
fotografie veche, ştearsă... Pe mama ei n-o vedea, nici nu 
vrea s-o vadă. Ana fixa floarea zugrăvelii până când i se 
părea că e chiar acolo, în subsolul din Popa Tatu, în odaia 
lor, a fetelor şi toate lucrurile dimprejur sunt cele de acolo. 
Lua atunci ochii obosiţi de pe zugrăveală şi sub pleoape 
închidea odaia de pe Popa Tatu... Nu mai auzea zgomotul 
făcut de Nastasia. 

Se grăbea acum să treacă ceasul deretecatului, să 
amorţească Nastasia pe un scaun cu o cusătură, iar ea, 
cuibărită bine pe divanul rânduit, să ajungă momentul de 
linişte trupească, lipsa oricărei dureri şi temeri, pentru a 
fugi... Dincolo. Ştia cum trebuie să facă şi reuşea din ce în 
ce mai bine. 

Trăi. | nu numai în camera lor din Popa Tatu-şi printre 
lucrurile do acolo, ci îi părea a se petrece sub ochi scene 
din trecut. Uneori erau scene neplăcute, dar n-o 
zbuciumau, aveau o surdina, se mişcau într-un spaţiu inert, 
le privea tară să le simtă, ca pe o panoramă. Porneau de la 
floarea zugrăvelii-: cum în Popa Tatu ele n-avusese voie nici 
să zugrăvească din nou ca să nu mai fie afumat colţul, nici 
să dea eu var curat peste zugrăveală... N-avusese voie de la 
nenea... 

Din ce în ce mai mult i se părea că e acolo, la ele, în Popa 
Tatu... Umbla la maşina de cusut... la cuierul cu haine... Se 
uita pe etajera din perete... Spunea Ninei că nu poate da 
aşa peste cap... Nu e gata bluza... N-a găsit gulerul!... Să 
aştepte... Vorbe, gesturi, trăite cândva în camera lor de 
acolo, cu obiecte a>i cum erau atunci, cu forma, cu relieful, 
cu glasul lor. Alteori urca scări după scări, ca să ajungă la 
niroul unchiului, urca scări de marmoră, cu preş. Roşu. Nu 


scările cum într-adevăr erau în Popa Tatu, ea însă le credea 
aceleaşi. Gătită cu o rochie de mătase neagră, calcă 
balansat, rochia fâşâie, dă din cap cu graţie, pe cap are o 
coroniţă... E o rochie a mamă-şi şi coroniţa de pe un portret 
al mama-şi de eând era lata. Ea urcă gătită, zglobie, dar 
ultima treaptă se ştârşeşie în nori şi atunci se opreşte... 

Iar urcă... Cu cochetărie... În iugă... Şi iar “cara se 
siârşe>te în nori albi, pufoşi... Pe de lături sunt geamuri şi 
prin geamuri se văd tot aori, de puf, de vată... Acum stă iar 
în faţa scării rnai înalte, mai drepte, trebuia să-şi dea gâtul 
pe spate ca să poată vedea scara înaltădreapta. Dar, când 
porneşte a urca, picioarele i se înfundă în trepte moi, tot de 
vată... În loc să fie unduioasa, graţioasă, cu rochie 
foşnitoare de lai negru, c acum ea însăşi un pachet mare de 
vată neagră... 

Începută precis, amintirea se termină în aiurare... Se 
deşteaptă încă înainte de a deschide ochii, la un zgomot mk 
dinafară, la un semn dinăuntru, apoi abia se uită în jur, fara 
a distinge bine... Peste un minut vede lămurit lucrurile din 
cameră, dar nu-i par încă reale. [se limpezeşte apoi deplin. 
lată, e -Nuisusia lingă ea şi o întreabă. Îi răspunde urât; n-o 
poate suferi pe slujnică. 

Adesea gazda deschidea şi închidea uşa, fără ca Ana s-o 
„mia. Numai pe Costel! ii simţea venind încă de la colţul ca 
şei. (And *>e apropia ora sosirii lui, Ana, dintr-un instinct se 
îiuurna din călătorie, f se limpezea întâi urechea.; auzec se 
pasul lui sunând regulat sau oprit de cine ştte ce piedică; 
auzea coborâtul celor trei trepte, clanţa uşii, Costel intra. 
Ana se simţea încă pe o şosea cu două alei paralele şi umbla 
pe amândouă deodată, în văzul ei, chipul lui se amesteca 
însă puţin cu altele, apoi i se desluşea; îşi netezea părui, 
sălta picioarele amorţite, da la o parte pâa-poma de flanelă, 
trăgea halatul, totul în linişte, pentru ca liniştea avea s-o 
vindece, şi se va scula din pat, şi în necazul dascălului, în 
necazul oricui, vor face nunta. 


Intrat fără zgomot, Costel îşi punea pălăria în cui, geanta 
pe un colţ de masa, apoi da bună ziua Anei venind lingă ea. 
Vrea să-i spună ceva, Ce să-i spună? 

— Ei! Ana? 

Doctorul tot explica; anemie-anemic, dar până când? 
Întoarsă de-a binelea la realitate, Ana chema cu voce joasă, 
acoperită, pe Nastasia pentru masă. 

— Tu nu mănânci? Întreba Coste! Cu precauţie. 

— Am mâncat şi mai beau lapte peste un ceas, aşa a spus 
doctorul. 

Dacă a spus! Coste! Avea acum un sentiment de zădărnicie 
pentru spusele doctorului, laolaltă cu credinţa că doctorul 
trebuie ascultat, altceva nu e de făcut. 

După amiaza, dacă se întorcea înainte de cinci, Costel 
găsea încă pe Nastasia pe un scaun lingă maşina, clrpind 
ciorapii boierului. Îi ascundea repede, fiindcă aşa avea 
ordin., Să nu ştie domnu' că nu mai putea ctrpi coana Ana, 
cu mina ci. 

La întoarcerea lui Costel, NastasLi, bucuroasă, se grăbea 
să plece. Ana se mira cum de n-a auzit pe Costel intrând. 
Spre seara închipuirile erau slabe, şterse, simţea o durere 
lâncedă, o aromea osteneala nunţii ca şi a trupului. Costel 
sta un timp, nu-şi găsea ocupaţie, se mai învârtea prin casă, 
apoi ieşea ne un ceas să mai ia aer, şi se întorcea la timp ca 
să ajute Anei să se culce de-a binelea. 

Ceasul de „luat aer” Coste! Îl dăruia tot prietenului Dia- 
conescu, care, întors la serviciu, îl ademenea acum pentru 
un aperitiv „de seară”: acolo o nimica, un „rus”, o pastrama 
î 

De cum ieşea pe uşa care da pe uliţa, Costel răsufla, scă- 
Paţ din subsol, şi pornea sprinten spre întâlnirea cu Turcu. 

I se întâmpla acum sa mestece în gâtlej, în cerul gurii, 
chiar pe buze, o poezie... „Omul iubeşte o singura femeie...” 

Poezia era de el, dar o inspirase Turcu. Zilele din urmă, 
Diaconescu vorbise de cursurile băieţilor de la limba 
româna ţi cum unul din băieţi - Gică, cel mare - avea talent, 


făcea poezii, încerca adică. Citea tare şi din poeţii noi. 
Trebuie să fi fost frumos, pentru că Gică era as... Elnu 
înţelegea, fireşte, lucrurile astea noi şi nici nu se bătuse 
vreodată cu literatura. Când erau băieţii mai mici, îi 
prepara, îşi bătea cu ei capul... Au să se descurce singuri, 
fiindcă acu s-ar fi încurcat el... Mai bine de altfel să se 
deprindă, să-şi aibă răspunderea... Nu-i vorbă, tot trebuia 
să te ţii de ei... Ori iese ceva de capul lor, ori ajung nişte 
dezmetici... Trebuie să ai grijă... Dacă ar fi căpătat măcar o 
fetiţă... De băieţi era sătul... O fetiţă e altfel... 

Costel asculta, rămânea visător, plutea între două planuri: 
avea amintirea aburită, foarte aburită, a timpului când 
fusese elev la liceu, căuta zadarnic la acea epocă să fi făcut 
el vreo poezie. Apoi pe alt plan: el nu se compara cu Turcu. 
El era tânăr... N-avea copii, ca şi flăcău... 

„Omul iubeşte o singură femeie”. Era o poezie, adică un 
vers. Costel era sigur că e un vers, parcă însă ceva nu se 
potrivea. Se potmolea în aceeaşi silabă şi repeta: „Omul 
iubeşte o singură femeie”. 

— Pe care...? 

Costel mergea sprinten spre bodegă şi îşi zicea că e tânăr 
pe lingă Turcu, e cavaler... 

— Cum o fi chemând-o? 

— Costel dase uşor cu cotul lui Diaconescu, într-o zi când 
fata tocmea în gang zarzavat. 

— Cum te cheamă, dragă? 

— 'Ţipase Turcu de pe alt trotuar. 

— Ana! 

— Răcnise fata în urma lor, săltându-se de unde sta 
pitulată pe vine, lângă coş, ca una, căreia târgul cu precu- 
peţul i-a stricat alt târg. Avea un glas gros, tărăgănat, un 
glas cu accent unguresc, incompatibil cu o madonă. Cei doi 
îşi urmase drumul în tăcere. Turcu n-avea chef de glumă, 
deoarece, zece zile după facere, nevasta avea încă febră şi 
se temea de puerperală. 


Costel se gândea că pe fată o cheamă tot Ana. Înregistrase 
numele cu un fel de satisfacţie, după cine ştie ce logică 
absurda de moment. Îşi amintise apoi glasul Anei lui, Anei 
de acasă. Pe atunci pe când el făcea curte Ninei, observase 
că Ana avea glasul mai dulce, nu strident ca al Ninei. Glasul 
Anei acum era stins din cauza slăbiciunii. Când intră boala 
în casă, îţi mănâncă doctorii capul! Cu toate astea, el tot va 
mai chema doctorul, să vadă cum mai găseşte pe Ana. 

Ana!... Care Ana?... Un joc de cuvinte încrucişate ca la 
pagina patru a revistei Rebus-Magazin... Niciodată nu 
făcust' Costel o călătorie şi cine nu pleca acum cu 
turismul... Când luase pe Nina, ar fi jurat că vor face o 
călătorie de nuntă la Paris, când colo!... Decepţia, necazul 
pe Nina pentru atâtea şi atâtea dau kii Costel o 
strâmbătură? Nina!... Oacheşă... Vop-sista... Mai frumoasă 
era Ana slujnica decât încrezuta de Nina! Ana lui de acasă, 
aceea nu-[1] supară cu nimic, nu-[1] deranja în nici un fel... 
Nici nu-[1] mai speria acum ca atunci... Parcă nici nu exista. 

Lui Diaconescu îi era acum mai urât încă să se întoarcă 
acasă. Nevasta cu febra, o infecţie... Casa în dezordine. 
Scrisese unei cumnate să vie să-i ajute... O belea şi 
căsătoria cu mulţi copii! Sta mai mult pe la cafenea şi 
bodegă şi reţinea şi pe Costel. 

În ziua aceea, Costel întârziase cam mult. Găsise pa Ana 
între perini, aşteptându-[1]. 

— Am să chem doctorul, spusese Costel din uşă lăsând-o 
nedumerită. 

— Nu mă simt mai rău! 

— Se justificase Ana, cu grija nu cumva i s-a urât lui Costel 
cu atâta boală! 

— Tocmai! Să vadă şi el cum te-ai îndreptat şi să ştim ce 
mai trebuie să faci. Poate mergi undeva la aer. 

Ana rămăsese uimită: la aer! Să plece de acasă? Cum? De 
ce? Simţea că năvala impresiilor îi ascute junghiul; tăcuse 
cu o mină apăsată pe stomac, ca să nu observe Costel 
Miferinţi pe care el le socotea pesemne trecute. 


— Ţi-a făcut bine laptele! Hotărâse Costel, cu vocea sigură 
a cuiva care nu se gândeşte de fel la ce spune. 

— Mălina n-a mai scris? 

— Întrebase Ana moale, care rfe mult clocea în ea 
amărăciunea că scrisorile de la Brăila nu se mai văd. 

— Mălina? Păruse a se trezi Costel. Mălina scrie tot aşa; - 
Să te faci bine... Ideea ei fixă - să ne mutăm la Brăila... 

Auzi! Când ai putinţa să stai la Bucureşti, să te muţi la 
Brăila! Ana apăsase mai tare mâna pe stomac şi pusese pe 
cealaltă [19]] 

„leasupra. Fra 0o?"când toate vorbele o făceau sa tresară, 
vorba lui Costel „idee tixâ' despre Mălina...? 

— Poate ca totuşi ar fi bine să capeţi locul de director 3a 

matii Sote crt teama el 

Brăila - cercase. 

— Foarte bine... Deocamdată unde ai putea: >ă te duci la 
aer? 

— Eu... Acum. Decât vă mă zdruncin pe vreun drum. Aş 
sta liniştită pe loc. 

— Da! Mai bine atunci, să stai pe loc! Se conformase 
Costel. 

Dacă trebuie sa stea pe loc... pe loc sa fie! Răspundea unui 
plan neformulat. 

Ana purta un secret greu. Una din bilele trecute, trupul ei, 
care timpul din urmă era uşor până la totala lui descăr- 
nare, se simţise iarăşi îngreuiat, urca în el apa tulbure a 
unui rău bine cunoscut. Cu gura strânsă, Ana prin semne 
goniso pe Nastasia. Slujnica întâi şovăise sa iasă sau nu din 
odaie, dar Ana îi arăta uşa cu disperare, o lua la goană. 

Nastasia îşi adunase în zor broboada şi ieşise. 

— Pleci acum, de la trei? 

— Se mirase madam Ida. 

Mută, Nastasia pornise pe stradă, abia la colţ se întrebase 
dacă trebuia să plece şi de ce o gonise... O dase afară din 
serviciu? Nu i-ar ii convenit, iiindeă beţiva' rămăsese şi el 
pe dinafară. 


De un timp, de and Ana, deşi treabă, tăcea - se uita la ea 
parcă n-o vedea şi tăcea... De ce nu zicea ceva? 

— Nastasia sta acolo de mare nevoie, cu nemulţumire; nu-i 
plăcea sa slujească la stahii. Se codise puţin, apoi o luase tot 
spre casa ei; a doua >: iavea să vadă ce era cu ea şi boierii 
din Ra-hova. 

Ana avea lingă ea, în pat, Kghenaşu! 

— Fusese de ceşti, acum le spăla în strachina mare. 
L.ighenaşul era acoperit cu un ştergar sub plapoma, ii era 
un tovarăş. Graţie lui îşi putea procura uşurarea care îi 
liniştea svienirea din capul stomacului şi îi îngăduia liniştea 
trebuitoare „închipuirilor”. 

În ziua aceea, abia ieşită slujnica pe uşă, avusese numai 
timpul să tragă lighenaşul aproape şi lesne, călduţ, ca o 
uşurare... Era sânge. Putuse rasutla mai bine, pe frunte 
avea broboane de sudoare, tot sânge, numai sânge, răutate 
dinăuntru. Rămăsese lată un timp, „u mâinile încleştate pe 
marginile Kghenaşului. 

Când auzise la colţ paşii lui Costel, printr-o sforţare din 
acele de care te miri că le-a putut face bolnavul, şi el singur 
se miră, Ana reuşise a vâri lighenaşul sub divan, fără sa 
păteze nimic şi cu ştergarul ud se frecase pe gură, pe faţă. 
Oglinjoara îi tremura în mâini, aburita de aburul des de pe 
ochi, Când Costel intrase, sta smerită, cu gura strânsă, apoi, 
cu toate că se simţea uşurată, liniştită, Ana lipise ochii şi 
sufla uşor pe nas - somn prefăcut. 

Tocmai în seara ceea Costel cerca mereu să-i vorbească, 
venind lângă divanul ei. 

— O pipăia: dormea. Dormea... Ostenită... Dar de ce 
dormea aşa devreme... Altmintrelea arăta liniştită, numai că 
slaba, cumplit de slabă... Pe la unsprezece, înainte să se 
culce, mai cercase. 

A doua zi dimineaţa Costel uitase, abia a treia zi întrebase 
de o parte pe Nastasia dacă cumva coniţa s-a dat jos din 
pat, s-a obosit cu ceva. 


— Când, conaşule?... Alaltăieri? Nu mai ştiu... A lost bine... 
Adică cum e dumneaei... 

Să-i spună că ca. A plecat de la trei, să mai fie istorii? Mai 
bine tace. Costel se mulţumise cu acel: „Cum e dumneaei”... 

Ana avea un secret greu. De cum se apropia Nastasia, o 
ţintuia la câţiva paşi departe. Păzea ligheanul de sub divan 
ca un câine înfometat care păzeşte un os uscat îngropat în 
pământ. Trăsese cearceaful - cu ce osteneli - până jos peste 
marginea divanului. Şi braţul slab îi atârna deasupra, 
stavilă, '- Nu vă ajut. Nu vă (ac patul? 

— Ba da - O lăsase de nevoie să se apropie, supraveghin- 
du-i orice gest. Avea un secret care îi da de lucru. A treia zi 
se răstise la slujnică...: 

— Scoate cenuşă pe făraş. Ad'o aici. Las-o jos lângă pat. 
Du-te î 

După plecarea Nastasiei, făcuse o gimnastică anevoioasă, 
mişcări încete, în rate... Reuşise să tragă de sub pat 
ligheanul: sânge, sânge mult! Acoperise cu cenuşă, 
împinsese la loc sub pat. Nu era glumă, câtă muncă! 

Nastasia găsise făraşul gol, se mirase, dar ce-i ardea ei, 
avea altele; cu hoţu' de frate, cu... 

Secretul Anei împlinea o săptămână. Chemase pe 
Nastasia, ii făcuse semne aspre să caute sub pat, să spele 
ligheanul. Nastasia se mirase: ce căuta ligheanul acolo?... 
Că parcă ea îl ştia... 

— Logodnicul în gând: ce-o fi fost spurcăciunea aia 
ruginie? Ce muncă urâtă era nevoita să facă... Nici nu era 
destul de plătită pentru aşa muncă... Să nu fi pierdut slujba 
beţivii', n-ar mai fi stat. 

Ana o chemase apoi să-i ajute să se întoarcă. Amorţiră, îi 
trosneau încheieturile şi Nasta ia dase un ţipat mic, în] 
undat, în palma pusă pe gura. Ana se uitase la ea urât, s-o 
înghită: 

— Eşti o dobitoacă... O vită... Cu glasul ei ca din ladă. 
Nastasia, la plecare, trecu pe la gazdă, se văitase că nu mai 
sufere atâta murdărie şi atâta ocară. 


Madam Ida intrase mai pe seara la Ana, s-o viziteze. Ana 
cerca să se mişte, cerca ră-i surâdă, cerca să-i vorbească, 
dar spre scară avea gura aşa cleioasă şi îi era mai greu! 

Madam Ida o ruga să nu se deranjeze, a venit numai'un 
minut s-o vadă... Îi îndreptase plapoma... Bine... Bine... Sa 
nu se ostenească... Că se face bine... Ar mai fi stat, dar avea 
de călcat. Dacă avea şi Ana ceva mai., de tiu, de călcat... 
Ana surâsese, mulţumise cu ochii, („âne călca „de fin” ca 
ea... Înainte? 

Îi era tare milă lui madam Ida. Păcătoasa de slujnică... 
Păcat de biata chiriaşă, fată de treabă. Nu se mai lemeu de 
boală, se convinsese că e altceva... Pândise pe Nasiasia şi ii 
spusese înfipt: 

— Tu!... Să-ţi îngrijeşti stăpâna ca de aia iei bani. Nastasia 
nu pusese la inimă. Lia... Al'lel... lubea pe COJII.* 

Ana, dar... Gazda intra acum iar mai des la biata chiriaşă, 
povestea ceva, îi aducea un iaurt bun, îi aşe/a perinile, îi da 
doctoria calmantă. 

Ana era mulţumită c-o vede, o ura pe Nastasia care îi 
cunoştea „secretul” şi toate secretele boalei, care îi amintea 
cât a ajuns de neputincioasă. Lui Costel nu-i spuse: e de 
sânge: nu mai era confidentul ci, îl înstrăina fără a şti de ce, 
o agasa cu întrebările lui, cu povestirile lui din afară, despre 
lucruri şi oameni ce-i erau străini, o agasa tot ce alia de la 
el, tot ce nu ştia dei. 

Uneori CosH'l găsea pe madam Ida încă la Ana. Se bucura: 
aşadar Ana na era singură în lipsa lui! Pentru a fi liniştit, 
Costel avea nevoie de orice soluţii, numai să fie. 

Turcu îşi luase o nouă permisie. Nevasta încă nu era bine 
şi unul din băieţi făcuse difterie. Alergătură, contagiune, 
belele! 

Lui Costel acum nu-i mai lipsea prezenţa lui Diaconescu, 
ba îi făcea plăcere că e singur: purta în el, neprecizată, o 
idee stăruitoare, aceeaşi pentru care mai înainte dorea 
prezenţa prietenului. Avea momente când gândul ascuns i 
se formula mai clar: se va descurca singur... Lui nu-i plăcea, 


pentru aşa-ceva, să fie cu altul... Un ecou îi spunea că lui 
nu-i plăcea nici să umble după slujnice, că el n-avusese de-a 
face decât cu femei de condiţie înaltă... Număra printre ele 
şi pe marchiza de la Casa Şcoalelor. Ocoluri negative în 
jurul unui punct precis. Vrea s-o scoată la capăt cu fata... 
Servea ea, dar nu era ca toate slujnicele, semăna cu o 
madonă... Nu-i mai plăcea acum că o cheamă tot Ana. 

Într-o zi, slujnicuţa era acolo în gang. Costel se oprise, îşi 
zisese că poate pe el îl aştepta; o întrebase abrupt: 

— Dumitale îţi mai zice şi altfel decât Ana? 

— Ba îmi zice - “e grăbise fata, pe când în minte îl 
strâmba: Du... Mi. Ta. Le!” Dincolo îmi zicea Anica şi aici 
cucoana îmi zice Aneta... Ana sunt de acasă de la Bihor... 
Puteţi să-mi ziceţi cum vă place! 

— Aneta... E bin<, Aneta! 

— Afirmase Costel, şi îşi urmase drumul, lăsând-o 
nedumerită asupra sănătăţii mintale a curtezanului ei. 

Vorbea de el cu slujnicile de la celelalte apartamente: 

— Să vedeţi voi ce curtezanţ am eu! Unul d'ăia cu crucea- 
n sân. 

A doua zi Aneta nu se mai vedea la uliţă. Costel intrase cu 
hotărâre în gang şi urc”*: c scara. N-avea un scop precis, 
vrea să se familiarizeze cu locul... Aşa, ca explorator. 

O servitoare care cobora se uitase la el parcă l-ar fi 
cunoscut şi o doamnă care urca îl întrebase pe cine caută. 

— Pe domnişoara Aneta! 

— Ce-o privea! 

Atâtea complicaţii la prima lui explorare nu-[1|] 
descumpănise. Era ferecat într-un scop stăruitor, şovăielnic 
numai în metode. Ajuns la o mansardă, privise uşile închise 
ale camerelor, apoi coborâse. 

A doua zi reînnoisc încercarea. Tocmai pe când urca, se 
trezise cu domnişoara Aneta coborând ca un vârtej cu un 
bidon în mână. Se oprise un moment şi îl privise drept în 
faţă, râzând: ăsta e ceas de venit! 

— Caut pe cineva de la al treilea, explicase Costel demn. 


ÎS* 

"A&h 

— Zăăăău...! 

— Răspunsese fata şi pornise în jos pe scă. -! Aruneând 
vorba din fugă: Eu stau la mansardă, uşa a treia. Dar n-am 
timp decât pe seară. 

— Îndrăzneaţă fată! 

Costel rămăsese jignit. Ar li vrut-o mai poetică, mai 
smerita, aşa cum o arăta chipul... Îl decepţiona. Se uita în 
jur cu grijă să nu-i fi auzit cineva... Vulgara ca toate de 
teapa ei... Îs regreta madona... 

Odată ajuns în stradă: 

— Mai bine aşa! 

— Îşi şoptise în regiuni secrete ale socotelilor. 

Cu Ana, cu aspectul ei, cu tot ce era şi putea să mai fie, 
Costel se găsea într-o fază de acomodare; cu Mălina însă - 
nu te puteai aştepta - dar avusese ciocniri în scrisori, 
înţepături din partea Mălinei, îmbuinare dintr-a lui, ca şi 
cum starea lui sufletească ar fi fost perceptibilă mamă-şi. 

Cu privire Ja mutarea lor la Brăila, Costel de curând 
scrisese acasă că n-ar fi de fel potrivit să se mute şi că se 
miră ca dumnealor stăruiesc şi nu pricep. N-avea el 
dreptate? Era destui să te uiţi la Ana şi atâtea alte motive... 

Nu-şi da însă seama că până deunăzi în toate scrisorile 
insista asupra putinţei de a obţine un post bun la Brăila. 
Roşise de necaz când mamă-sa îi răspunsese că se miră 
cum azi zice una şi mâine alta şi îi tot suceşte ca pe păpuşi. 

Nu! El nu era cât de puţin sucit. Numai că avea sub ochi 
pe Ana, pe aud dumnealor vorbeau de la depărtare. Ana 
ni< putea suferi o mutare. 

Era bine de ştiut, deşi cam T. Îrziu, după ce dascălul şi ea 
alergase peste tot... Dar nu lace nimic; acum sunt desluşii), 
rămâne totul baltă şi pace. 

Pace nu era. Costel nu înţelegea nici să rămână totul baltă, 
deşi deocamdată n-ar fi vrut cu nici un preţ să se mute din 
Bucureşti. Îl supăra şi tonul Mălinei, aşa de oţetit. Pentru a 


o pedepsi şi pentru că nu prea ştia el singur ce vrea şi nici 
ce să-i răspundă, amânase scrisul. 

După supărarea asta, aşa, ca o compensație, ca o 
răzbunare, Costel hotărâse să cerce iar la Aneta. Venise mai 
devreme de la birou şi se refugiase în colţul feresrei, nici nu 
lua seama că-[1| cheamă la dejun. 

„iINu mănânci? 

— Întrebase Ana de câteva ori. 

Nu auzise, fie că vocea era slabă, fie că era distrat. Se 
toonlCQâse deodată ca mişcă lângă el o umbră. Tresărise. 

Ana se sculase şi, rezemata cu mâinile de perete, ajunsese 
lângă fereastră. Din fundul divanului ei, ungherul acela îi 
părea de mult misterios. 

ACum se uita cu uimire la Costel care cu o pereche de 
Ochelari pe nas, se privea în oglinda din perete.; - Te dor 
ochii? 

— Un glas slab, sfâşiat de grijă. 

Prin capot se vedea osul pieptului săltat de respiraţia 
accelerată. Dacă colţul de la fereastră părea Anei misterios, 
sosirea ei păruse lui Costel un act de spionaj. Spionajul unei 
fantome: biata Ana! 

— Ochii?... Nu, nu raa dor... Adică aşa, mă dor puţin... 
Ochelarii... Numai ca să mă ajute la scris. 

— M-am speriat! 

Şi Ana ceruse ajutorul Nastasiei ca să se culce la loc. Pe 
Furiş, Nastasia îşi făcea cruce. 

— Şi... Cum ţi se pare că-mi sade cu ochelari...?! iBine! 
Foarte bine! Păcat numai că s-ascund ochii... 

Măgulit, Costel se uita în. Oglindă, acum fără ochelari, 
apoi ipusese iar. O nevoie de a se transforma - în bine, 
fireşte. Sugestia de atunci a Mălinei îl decisese să-şi 
cumpere ochelari. Plăcerea unui incognito., Dar dacă i se 
astupau ochii frumoşi? 

Seara pe la şase - oră ce crezuse mai potrivită - urcase de- 
a dreptul la mansarda Anetei. Debut agitat!... Aneta era 
chiar în pragul mansardei, ceea ce ar fi uşurat accesul, dar 


tocmai petrecea pe unul cu caschetă care trecând pe lângă 
el, făcuse cu ochiul spre fată, fluicrând obraznic. 

— Poftim! Tocmai bine! Ăsta care a plecat c şofer, 
logodnicul meu. 

Aneta deschisese larg uşa. Era o intrare în materie 
defavorabilă pentru Costel. Aneta însă nu era de fel cum o 
arăta figura. Era simplă şi precisă. 

— Cu atât mai bine î - apreciase Costel, coborând scara. 
Ce ar fi zis Turcu să ştie! 

La o a doua vizită, peste o săptămână - ziua şi ora fiind 
„oţărâte, Costel nu mai întâlnisc şoferul. Mulţumit, deprins 
cu Jocul, întârziase mai mult şi la un moment pomenise de 
Turcu: „— Ştii! Domnul cu care treceam pe aici! 

Vrea să povestească fetei că Turcu are doi băieţi mari şi un 
al treilea în faşă - aşa, ca haz. 

— Ehe! A venit la mine de mult, înainte de dumneata! Da 
acum la urma n-a mai venit... Gândeam că veţi fi certai de la 
mine. 

Costel rămăsese uimit şi indignat: aşadar Turcu... Înaintea 
lui... El nu va mai veni la fata asta neruşinată... Adică, 
dimpotrivă, va veni. 

Înlârziat, agitat, Nastasia îl aştepta în prag, îi spusese în/ 
şoapte că i-a fost cucoanei rău, a chemat pe madam Ida; n-a 
ştiut ce trebuie să facă. Acum <-a liniştit şi doarme, dar... 

Costel lua? E mina Anei inertă într-a lui şi o pusese încet 
pe pat, cu teamă că dacă îi dă drumul se sfarmă. Îl trecuse 
lacrimi; erau pe undeva pe aproape, gata adunate, şi găsise 
minutul să se scurgă. 

Culcată pe spate cu capul cam jos, Costel se gândea să n-o 
doară gâtul. Se uita Ia ea: o învia numai răsuflarea care-i 
umfla uşor gura. Buza de jos mişca însă de urmele unei 
dureri. Băga de seama că ţine palmele una peste alta, lipite 
pe pâritece, şi că uneori palmele au o înfiorare. Un lior mic 
mai zvâcnea sub pielea obrazului lângă nări... Se uita iar la 
palmele lipite.pe pântece... Poate era şi răceala... Ea nu 
purta chiloţi... La început i se păruse lui Costel cam 


ţigănesc obiceiul. Nu-i spusese... Ana era su-ceptibilă şi mai 
ruşinoasă fiinţă ca Ana nici că se putea... Nina purta... 
Frumoşi de mătase, îi tot scotea, îi tot punea, aşa îi 
rămăsese lui Nina în minte... Cu Aneta era altceva... Fuste 
lungi, creţe, care zburau peste cap... Nu purta fireşte... Se 
întorcea din rătăciri, se uita iar la faţa nimicită, la trupul 
distrus al bolnavei... Rău! 

Ceva în el scăpa de sub control şi îi striga desluşit: moare! 

— lar e mai rău! Ce-i de făcut? 

Era de făcut sa meargă la doctor, să-i spuâe, să-[1] 
întrebe. Recomandase Nastasiei să nu se mişte de-acolo 
până se întoarce el. 

Doctorul avea mult de lucru. Grăbit, totuşi cu bunăvoința îi 
spusese că era o criză clasică* boala îşi urmează cursul, iar 
bolnava nu poate opune rezistenţă. Altceva decât 
tratamentul prescris nu i se poate da de nici un medic, 
afară de operaţie, pe care el n-o putea recomanda: 

— Trec eu pe acolo mâine, poimâine - se oferise. 

Lui Costel îi plăcea asigurarea că nici un alt medic n-ar 
putea face mai mult... Nu trebuie deci să facă consult, cum 
zice gazda şi cum se gândise şi el uneori... Deoarece nu 
folosea... Dar operaţia? Când doctorul îi vorbea despre 
operaţie, Costel intra într-o zonă ceţoasă, în care pericolul, 
cheltuiala şi chestia de conştiinţă se amestecau 
nemulţumitor. Doctorul însă nu admitea operaţia... 

Întors acasă, venise lângă Ana, care părea tot adormită, 
concediase pe Nastasia, îşi aşezase singur masa de seară, 
ca cineva care a rostit tot ce poate rosti: Ana nu putea pleca 
la ţară*. Nu trebuia consult... Nu trebuia operaţie... 

A doua zi dimineaţa, Ana, mai liniştită, explicase că i-a fost 
rău la fel ca altă dată şi tot la fel are să-i treacă, cu 
doctoriile şi cu injecţia. Privea cu grijă la Costel... Se va fi 
plictisit. 

În drum spre birou, Costel, amărât cum era, întâlnise pe 
internul care îngrijise pe Ana la otrăvire şi îl oprise, 
povestin-du-i ce e cu ea. Îl ascultase cu răbdare: 


— Consecințele! 

Recomandase tot numai lapte subţiat cu Vichy, pus la 
răcoare, dat cu linguriţa şi calmante. Acelaşi lucru!... 
Consecințele! 

La întoarcere de la birou, era tot necăjit; se urcase la 
Aneta, deşi nu era ora... Se dusese degeaba, n-o găsise. Jos, 
în gang, era şoferul... O aştepta pe fată sau pe el?... Cu 
neobrăzare îi ceruse un sutar împrumut... Îi dase un pol şi 
ticălosul în urma lui scuipase... 

Azi scuipă... Mâine îţi dă cu ceva în cap... Nu! Nu seva 
mai duce la Aneta î El era logodit... Să se descurce cu Turcu 
şi cu şoferul. Elnui 

Se repetare reţetele şi durerile scăzuse, dar slăbiciunea 
Anei progresa. Capul îi era tot uşor, dar i se părea acum că 
picioarele îi sunt grele şi că cele două fluiere apasă patul. 
Nu-i mai plăcea să se întoarcă, să se salte; prefera să 
rărnâna în gaura făcută în aşternut de zăcere. Nu făcea, la 
drept, nici o gaură în aşternut, era numai o senzaţie. 
Înfigea abia, cu oasele, o gravură scheletică şi încălzea 
puţin locul, cât îl putea încălzi cu trupul lipsit de sânge. 
Când era nevoită să se ridice, o speria ceva - ea pe ea 
singură - ca şi cum totodată lăsa în pat locul gol de ea, dar 
ceea ce se scula pe marginea patului era stafia ei, nu ea. 
Era atunci ursuză, bufnea şi răbufnea, era rea. Să nu mai 
vadă pe Costel, pe nimeni. Pe [51] i slujincă o ura, fiindcă 
fără de ea nu se mai putea mişca acum s confidentă 
nedorită, nesuferită, a tuturor mizeriilor care ştia cum îşi 
pierde sângele înnegrit... O ura fiindcă nu se putea lipsi de 
ea şi atunci se ura şi pe ea însăşi. 

Restul timpului clipea ochii, deşteaptă când ai fi crezut că 
doarme, ceea ce speria pe Nastasia. 

În singurătate şi din slăbiciune îi veneau încă gânduri şi 
imagini, mai ceţoase ca deunăzi, mai întrerupte, fâşii de 
abur ce i se plimbau prin golul capului. Spre seară o 
cuprindea somnolenţa. 


Nastasia nu putuse răbda şi într-o zi spusese gazdei că 
Ana vorbeşte uneori singură vorbe fără rost. 

— Vai de mine! O fi început să aiureze! 

Ana nu mai avea putere să se controleze şi pronunţa ici- 
colo cuvinte în legătură cu fâşiile de amintiri, cu închipuirile 
ei. Când deschidea ochii de vreun zgomot, sta nedumerită, 
nemulțumită; pronunţa atunci câteva cuvinte. Prea anemică 
pentru a-şi da seama de treceri, avea numai două scopuri 
conştiente: să se odihnească mult, ceea ce o ducea la 
somnolenţă, şi să simtă sosirea lui Costel, ceea ce îi punea 
în mişcare ultimele energii treze. 

Gazda crezuse de cuviinţă să spună lui Costel cele 
raportate de slujnică: cum că Ana ar avea aiurări. 

Posac, Costel răspunsese: 

— De-alc slugilor! 

— Vrei să faci oamenilor bine! 

— Se supărase madam Ida. 

Într-o seară, spre şase, Costel intrase fără ca Ana să-[1] fi 
simţit şi nici când îi vorbise nu-[1] auzise. Nastasia era 
plecată. Costel îşi făcea socoteala că în felul ăsta poate 
oricine intra la ei nesupărat. 

Schimbase vestonul cu cel de casă, cu căptuşeala ruptă: 
poftim hal! Pusese papucii şi pregătea primusul să-şi 
încălzească mâncarea, când Ana mişcase, vorbise parcă. 

Se apropiase de ea şi o văzuse cu ochii deschişi, clar cu 
privirea spre un perete, nu spre el, şi spunând cu un ton de 
reproş: 

— Asta nu trebuia... Nu trebuia să faceţi asta!... Acinue 
de vină nenea, sunteţi voi de vină... El e om cu greutatea 
lui... Îi mâncăm pâinea. Nu trebuia să intraţi în bibliotecă. 

| 

Costel îi pusese mâna pe umăr, apăsat. Ana întorsese spre 
el ochii şi urinase: 

— Cine a mai pomenit să intraţi în bibliotecă...! 

Costel îi vorbise tare, aproape răstit, apăsându-i umărul 
mai mult: 


— Ce vrei tu să spui? Ana! 

— Dacă vii aşa târziu noaptea, ce să spui >i eu! 

— Nu e noapte, e abia şase. 

Ea aromise cu grija lui Costel pesemne, apoi, deşteptată 
brusc din cine ştie ce închipuiri, spusese nişte biete cuvinte 
amestecate: „Dacă vii aşa târziu”... Era ruşinată, îi sta în 
gât LUI biet sughiţ de plâns: ce ştia ea? Ce putea ea? 

Alteori fără să vorbească mişca numai buzele şi trăgea 
tartanul ce-o acoperea... Sau ridica un braţ şi părea a lace 
un semn... 

Lăsa mâna să cadă... Apoi zgâria cu unghiile cearceaful... 
În amorţeala ei, vroia probabil să ceară ceva, dar recădea 
în somnolenţă şi o durea. 

Nastasia se apropia, se uita la ea, îşi făcea cruce. Elotăra 
că biata cuceană e râu de tot şi nimeni nu ia seama, şio să 
moară aşa, fără doctor şi fără popă. Cu mâinile pe cearceaf 
cată numai cei pe moarte. Spusese gazdei şi apteptase pe 
Costel în pragul casei până la întoarcere. Îl întâmpinase cu 
un fel de mustrare, muiată în lacrimi, pe când, cu uşa 
întredeschisa, gazda pândea prilejul să-şi spună părerea. 

Luat prin surprindere, neştiind ce s-a întâmplat, Costel 
trimisese pe Nastasia în goana după doctor, însemnase pe 
hârtie cuvântul: urgent. 

Intrase apoi cu sfială în cameră, dar nu găsise nimic 
deosebit. Ana deschisese anevoie pleoapele şi. Le închisese. 
N-o deşteptase... Să n-o tulbure. 

Se refugiase în colţul ferestrei, fără gânduri, în aşteptare. 
Abia după o jumătate de oră sosise doctorul, însoţit de 
Nastasia, curioasă să afle ce e. 

Ana se deşteptase şi vorbise cu doctorul normal, numai cu 
ceva amărăciune: 

— M-ai lăsat, domnule doctor... N-ai mai venit... Şi cu 
credeam că o să mă pui pe picioare... Să mă mut din casa 
asta cu ghinion... 

Ca toţi bolnavii, ar fi vrut pesemne să vie doctorul mereu, 
iar de mutare vorbea la singular, fiindcă se simţea singura. 


Coptei se întreba cum şi de când dorea Ana să se mute din 
casa. 

Slujnica plecase tiptil, supărată ca a întârziat degeaba.: 

Ia întrebarea doctorului cum mai doarme şi ce visează, 
Ana lămurise: 

— Dorm ca iepurii... Mă gândesc, ca să-mi treacă de urât... 

EI zice că vorbesc în vis... Se prea poate... 

— Cine stă mereu în pat, nemişcat, fireşte - nu mai are 
somn regulat. Dac'ai cerca sa te scoli puţin... Propusese 
doctorul. 

— Să mă scol? Ca şi cum descoperea abia că stă acum 
mereu numai în pat. 

Voise a se sălta, dar corpul, deşi uşor ca un fulg, refuza. 
Doctorul cercase s-o ajute şi credea c-a reuşit, când trupul 
Anei i se încâlcise, în mâini ca pentru una din acele 
acrobaţii care sucesc bustul, capul, picioarele în poziţii 
absurde. Costel venise în ajutor şi amândoi reconstituise în 
grabă oa-cle lipsite de puterea elasticelor. 

— Altă dată cu Nastasia mă ridic - se supărase Ana. Lui 
Costel îi tremurau mâinile: 

— Da se scoală alteori - repetase maşinal. Şi operaţia, 
domnule doctor? 

Doctorul îl privise cu surprindere şi răspunse întârziat, 
după ce se socotise că poate bolnava aşteaptă şi ea un 
răspuns. 

— Operația mai târziu, după ce se mai împuterniceşte. 

Se pregătea să spună lui Costel la plecare că operaţia 
acum e tardivă, fatala. Auzise glasul distinct al Anei: 

— Eu vreau să mă operez acum, aşa cum mă aflu.: La uşă, 
după doctor, Costel opinase timid: 

— Poate că e răceală, domnule doctor... Ea nu poarta 
chiloţi. 

În şoaptă, sfios, ca să schimbe vorba despre operaţie. 

Doctorul se uitase la el atent, ridicase sprâncenele să 
înţeleagă, întorsese puţin capul spre nenorocita de Ana. Era 
deprins să vadă, să audă de tot felul. 


— N-are nimic de-a face. 

— Cu toate astea se ţine de pântece... El era dator să 
spuie. 

— N-are de-a face, repetase doctorul tăios. 

— Oameni care nu mai au milă, gândise Costel, şi se 
întorsese către Ana. 

Obosită de sforţarea făcută, sufla mai greu cu ochii închişi. 
Se uita lung la ea... El plumb de-a dreptul, ea goală puşcă 
pe dedesubt... Ce amor... Gaşpera! Gaşperă! Ana, nu Ancta! 
Sorbea ca din gâtul sticlei... Ce amor! Nesimţitoare Aneta! 
Ana, se uita acum la ea, i se părea că i-a picat cândva 
plocon o vampă şi a dat-o gata... Asta e Ana lui? Cum a fost 
ea? Frumoa-ă şi... 

Luase ochii de pe ea şi se uita în plafon să găsească parca 
lipită pe tavan, acolo, musca grasă a voluptăţii lui 
păgubite... lar se uita la Ana... Cum arăta de rău! Se 
înfiorase, luase ochii de pe ea, îi pironise în podea, apoi 
plecase în colţ la locul lui, lângă geamulprin care se vedeau 
numai picioarele cailor. 

— Eu vreau să mă operez! 

— Auzise. 

De atunci înainte, Costel asculta e zilnic acelaşi refren. Nu 
ştia cum să mai lupte cu voinţa încordată a iemeii care îl 
prigonea ca s-o ucidă. 

Ana avea un glas stins, mat, pe care Costel se apleca să-[1] 
audă, iar uneori vorbea clar, şi atunci Costel tresărea. Aşa 
sau altmintrelea, spunea acelaşi lucru: operaţie. 

Uitând de supărare, Costel scrisese la Brăila Mălinei, 
cerându-i sfat: 

— Dacă ai fi mata aici ar fi altfel - sugera. 

Dascălul Petre avea însă în cap ideea fixa că Ana e 
ofticoasă şi nu lăsa pe Mălina să plece: numai o nevastă am 
şi vreau să-i pot sufla în gură. Malma nu credea ca dascălul, 
că pe lume sunt numai două boli: oftica şi damblaua, dar 
nici ea nu stăruia prea mult: îi plăceau oamenii sănătoşi, 
fiindcă în jurul lor aerul e curat. Pe când era sănăto'ă biata 


Ana, ţinea şi ea destul de curat... La ce putea fi de folos 
prezenţa ei, lucrurile erau ajunse aşa de departe... A fost să 
fie... Să treacă Costel prin mari încercări! 

Mălina răspunsese că nu era chip să lipsească acum de 
acasă... Despre operaţie, e greu oricui să ia o hotărâre. S-o 
mai ducă pe Ana cu vorba. 

Ana reuşea uneori, cu ajutorul Nastasiei, să se mai salte în 
pat, rezemată pe un maldăr de perine; perinile Ninei, 
perinile lui Costel, formau în timpul zilei un parapet, la 
adăpostul căruia, ridicată de la mijloc ca un echer, îşi făcea 
cuib. 

Un timp ţinea ochii deschişi privind casa, apoi aromea fără 
să ştie, cu capul picat pe piept. Lupta să rămână trează. 
Sub pleoapele subţiri şi grele, numai acum aduna 
închipuirile de deunăzi, jocul dinadins. Ceea ce vedea acum 
cu ochii închişi erau figuri geometrice în culori: cuburi 
întretăiate, verzi, galbene, albastre, care la un moment se 
suprapuneau formând o piramidă multicoloră, apoi se 
roşeau în întregime, dar păleau curând şi rămânea din ele 
numai un tiv colorat. 

Alteori, Ana cu un gest al mâinii, înlătura din dreptul 
ochilor globuri mari, luminoase, care se îmbinau unul în 
altul şi o ameţeau. Se întâmpla sa pronunţe iar vreun 
cuvânt răslcţ pe care servitoarea îl surprindea: 

— Acum e albastru! 

— Îi plăcea când globurile erau albastre. 

— Ce spui coniţă Ana...? 

— Luminile... 

— Care lumina? Vrei mata sa las „transparenta” jos? 

—Nu. =: 

— Vede albastru - spunea Nastasia gazdei. 

Slujnica era convinsă că doctorul, cât e de doctor, nu ştie 
ce spune. Stăpână-şi i s-a împăienjenit vederea şi i se arată 
alte alea, ceea ce e semn că se duce şi bărbat-său nu 
înţelege nici ăla nimic. 


De cum sosea Costel, Ana se întorcea spre odaie, 
deschidea ochii şi-[1] întreba când o operează: ori o lasă 
dinadins să moara?... Ori nu vrea să cheltuiască... La spital 
nu cheltuieşte... Şi daca vrea să scape de ea, de ce n-a 
lăsat-o să moară când a vrut ea singură? 

Costel o asculta mut: „s-a făcut rea!” gândea, şi scria la 
Brăila, neavând cui alt cere dezlegare. Reproşurile Anei îl 
înclinau să cedeze, sa cerce operaţia... Poate avea Ana o 
presimţite... S-au văzut şi minuni! 

— Îi trebuia însă un stimulent, un arbitru. 

„Cum o să te sfătuiesc eu s-o duci la tăiere! Numai 
doctorul îţi poate da dezlegare!” - răspundea Mălina. 

Când Costel găsea pe Ana mai liniştită, rezista mai bine la 
vaietul ei acelaşi: operaţie. Când însă Ana avea dureri, îşi 
muşca buzele albe, i se schingiuia faţa, atunci nu mai ştia ce 
e de făcut. 

În lupta asta dintre încăpăţânarea Anei şi opunerea lui, el 
- aşa de calin - avea unele zvâcniri nervoase, nu mai avea 
nici somn. 

Despre operaţie Mălina zisese: „s-o duci la taiere!” — 
Pentru vorba asta, Costel avea o pică pe mamă-sa. Aci, Ana 
pretindea morţiş operaţie şi îi cerea socoteală. N-avea ce 
să-i răspundă şi semăna că ele cel ce-i vrea răul. Îl treceau 
năduşcli. 

L'neori Ana ii spunea cuvinte grele; lui însuşi i se parca 
atunci că e vinovat. N-avea cum ieşi din ungherul în care- 
[1] încolţea cu aceeaşi vorbă: vreau să mă operez. Erau 
aproape singurele cuvinte ce mai schimbau, tăcerile erau 
urâte, mustrătoare. Costel îşi pierdea răbdarea. 

Îi era milă de Ana, mila ca şi atunci când se otrăvise, nu 
chiar la fel... O şi iubea... Vezi bine c-o iubea. Îi era milă şi o 
iubea cu o grabă nervoasă ca şi cum între otrăvire şi boala 
de acum trecuse o viaţă de om. Grăbea spre o limită a 
puterilor lui de răbdare şi de întristare. 

Ana şi ea acum zorea către sfârşitul suferinţei şi 
nesiguranţei, iar Costel trebuia să respingă stăruința ei, să 


pară a fi rău, să n-o lase să moară de moartea pe care o 
vrea ea, ci de alta; şi amândouă acele morţi se grămădeau 
pe capul lui, îl trăgeau ele păr, îl scormoneau în creieri, pe 
când sub ochi îi sta Ana sleită, nimicită. 

La birou, timpul din urmă, Costel ţinuse pe Diaconescu la 
distanţă, pentru anumite motive. Acum însă nu-i ardea de 
Aneta, povestise paraponul de acasă cu Ana, cu operaţia. 

— Du-te, omule, la doctor, să hotărască el. Nu încape 
jenă... E dator. 

Costel, care aştepta de undeva un imbold, se dusese. 
Spusese doctorului cum Ana vrea operaţie, el nu-i poate 
spune că dacă o operează se pierde. Să fie bun să vie s-o 
convingă. 

— Pe dumneata, domnule doctor, te crede mai bine. 
Răzbea în glas un fel de disperare. Doctorul promisese. 

Costel se simţise uşurat, toată truda asta avea să înceteze. 
Necazul şi-[1 |] făcuse ghem şi-[1] zvârlise acum doctorului, 
care le va aduce dezlegarea. Omului îi trebuie linişte. 

În aşteptare, va avea un răspuns la întrebările ei înteţite, 
nu mai era ca până acum, cu gura legată. Va răspunde Anei: 

— Vine doctorul! 

Ana însă nti-l[1] mai sfredelise cu vorba ei, aceeaşi: 
operaţie! Se apropiase de patul ei, nu ştia dacă trebuie să 
înceapă el. 

— Ai o scrisoare de acasă de la Brăila! Spusese Ana, 
tuşind. U, Costel se tulburase ca de o vina... Să fi cetit Ana 
scrisoarea?... Şi ce-o fi fost scris? Şi de ce tuşea Ana? 

— De ce tuşeşti? 

— M-o fi tras la geam! 

Cu degetul ei uscat Ana arâtase spre masă: plicul era 
închis. Costel luase scrisoarea şi după o ezitare o pusese în 
buzunar. 

— Mamăcta nu ţi-a scris niciodată dacă mi-a făcut rochia 
de mireasă, cum a tot spus? 

Surprins de un subiect neprevăzut, Costel se tulburase; 
celălalt subiect cu care venise pregătit nu-şi mai găsea 


parcă locul. Se hotărâse totuşi, dase de o parte întrebarea 
Anei şi spusese: 

— M-am întâlnit cu doctorul, zicea că vrea să vină să te 
mai vadă... l-am spus că eşti mai bine. 

— Să poftească! 

Nu se putea distinge pe faţa Anei, printre schemele croite 
de boală, ce fel de strâmbătură i s-a aşezat acum 
(amărăciune, batjocură): 

— Te întreb de rochia aia... Ori aşa, numai vorbe! 

— Cum se poate! Când spune Mălina ceva! 

— Îngăimase Costel! Fără nici o credinţă că rochia ar fi 
gata. 

Era umilit, dar şi jignit pentru că Ana părea a nu vorbi 
destul de frumos despre Mălina. 

— Am să-i scriu numaidecât! 

— O asigurase 

Abia a doua zi dimineaţă la birou citise scrisoarea Mălinei, 
căutând cu enervare în ea ceva despre rochia de mireasă. 
Nu era, fireşte nimic, şi tot ce-i scria îi păruse fără interes; 
„Să aştepte ce avea să fie!... Să întrebe doctorul...!” Asta 
ştia el şi singur. 

Din toate suciturile astea avea iar o nelinişte, un fel de 
tremur în trup. Lua acum spre casă drumul cel mai scurt: 
de cafenea, de grădiniţă, de Aneta nici vorbă. 

La unu, poate unu şi un sfert, când sosise în vinerea ceea 
acasă, îi stase inima şi se oprise în prag, cercând să se 
apere, să-şi reia suflarea: 

— Sfânta Vineri! 

— Mormăise. 

Văzuse pe doctor lângă patul Anei. Aşadar, vorbise fără să 
fie el de faţa... Ce vorbise?... Ar fi vrut să aile mai repede, 
ar fi vrut să nu afle... Era alb la faţă ca o rufă stoarsă. 

Doctorul ţinea pe Ana de mână: 

— Nc-am înţeles! Nu e chip să nu-i faci coniţei asteia pe 
plac! O operam. 


Ceva ca un vârtej ţâşnea din Costel şi se zvârlea asupra 
celuilalt: „Ucigaş! Vrei s-o omori! Ucigaş!” - în gând. 

— V-aţi înţeles? 

— Şoptise umil. 

— Ne-am înţeles. Eu i-am spus coanei Ana că operaţia e 
grea şi ca dumneaei e slabă... 

— Unul la mie dacă scap, eu tot cerc... Sunt stăpână să fac 
cum vreau... Ana se dezrobea, era în sfârşit stăpână! Aşa 
poate toi scap, şi altfel... Ştiu eu bine. 

— Vezi! Oi asta m-a convins! 

— Explicase doctorul, dezmierdau! Mina Anei. 

— E voinţa mea de pe urmă! Sa se ştie! 

— Apăsat, pătimaş, pentru Costel, care sta prostit. 

— Vedeţi? 

— Repetase doctorul către Costel, lui însuşi şi obiecţiilor 
toate câte erau posibile. 

— Rămânc să hotărâm când şi unde. 

Doctorul luase pe Costel de umăr, vrând Să-[1] tragă de o 
parte. Ana însă îl chema cu ochii, îi făcea semn cu mâna: 
„Vreau la Colțea! Vreau chiar mâine.” Adineaorea vorbea 
limpede şi acum iar n-avea glas, îi zbăteau cuvintele ca un 
nod în gaura uscată a gâtului. 

— Zice că la Colțea. 

— Atunci s-a hotărât. O transportaţi cu Salvarea la Colţea. 
Doctorul mai. Surâsese din prag Anei şi plecase bucuros ca 
a sfârşit cu o vizita anevoioasă. Îi era milă. 

Costel se ţinuse după el până afară la automobil: 

— O să scape, domnule doctor? Doctorul contrariat se 
roşise: 

— Operaţie cu asentimentul familiei! 

— Zisese înţepat. Costel pricepuse că e supărat, nu însă şi 
de ce: 

— Onorariul dumneavoastră? 

Doctorul refuzase şi se urcase în automobil, dând din 
umeri. 


— Vă cheamă coniţa - îl zorea din spate Nastasia pe 
stăpânu-său. 

— Da! Da! Sunt aici, n-am plecat. Mâine chiar mă duc la 
Colțea să văd daca e loc... asigura acum pe Ana. 

I 

— Să fic loc! De ce să nu fie î Dacă se întârzie c mai rau. 

Costel îşi aminteşte spusa doctorului: „Nu se poate refuza 
bolnavului încercarea supremă”... De ce a fost oare 
doctorul aşa supărăcios? El î-a oferit sutarul. Numai 
supărări... Greu... Greu... 

Va cerca chiar azi la spital. Să nu se întârzie. Ana dormea, 
pesemne, aşa, iepureşte, cum îi spusese doctorul că 
doarme. 

De pe scăunelul pe care sta de pază cârpind rufe, Nastasia 
auzise: 

— Aaa... Aa... Doamne! 

— Gemăt năbuşit apoi mai prelung, întărit ca un țipăt 
sugrumat. 

Femeia o luase întâi spre uşă, apoi se-nturnase Ungă 
divan: 

— Coană! Coană! Ce e? 

Ana deschisese ochii încet şi şoptise cu spuma ultimului 
geamăt deşirat pe buze: 

— Nimic... Am visat rău... 

Slujnica se socotea dacă să plece ori nu; mai adăstase. 
Auzise alt geamăt: 

— Mata de căinezi tare... Te doare! 

Ana deschisese iar ochii. Poate că gemuse în somn de 
durere... Dar visul... Vedenia, acelea erau cu înţeles... 
Văzuse pe nenea coborând de sus spre ea... Călca treaptă 
după treaptă pe o scară ce nu se vedea... Pe măsură ce se 
apropia, se depărta iar... Se ridica în sus, într-un gol, şi din 
nou venea spre ea, apă-sând picioarele pe un gol... O privea 
încruntat şi rânjind... Semn rău... 

— De-ale viselor, coană! 

— Da... De-ale viselor... Şi visele ştiu ele ce spun... 


PART E Aa VIH-a „! I; „încercarea supremă! Erau unele 
cuvinte care operau asupra lui Costel instantaneu. Îşi 
regăsise bara de direcţie. Scrisese Mălinei despre 
„încercarea supremă,. La birou spusese că va trebui să 
lipsească o jumătate de zi, fiindcă i se operează nevasta. 
Cuvântul „operaţie” spus niţel din guşa. Operația e ceva de 
lux. 

Se dusese la Colțea, la ceasul când ştia că îi găseşte pe 
toţi, era deprins cu locul. Lotuşi de cine anume avea el 
nevoie lipsea şi trebuise să mai treacă şi a doua zi pe la 
spital. 

După dejun, cum nu lipise încă scrisoarea către Mălina, 
adăugase: „Cu rochia de mireasă a Anei a rămas baha. Mă 
întreabă mereu de ea. E drept ca nici matale nu te-ai ţinut 
de vorbă.” 

Citind, Mălina nu-şi crezuse ochilor. Ea, care le înţelegea 
pe toate, nu-i da de capăt. Ce vrea să zică Costel? Ce era cu 
rochia de mireasă? Şi cu ce ton îi scria? S-a ţicnit fiu-su. 

A doua zi, la traversare pe piaţa Brătianu, Costel se 
ciocnise cu Turcu: 

— Operez nevasta - îi spusese în grabă, uitând că 1-a 
văzut în ajun la birou, ca pe toţi colegii. 

Să fie cu noroc! A mea acum a scăpat. Viu de la laborator, 
unde am fost să iau nişte ser. 

Costel era departe. „Bietul om!” - gândise Diaconescu, dar 
iu-[1] mai interesa atât, de când rărise cu întâlnirile; 

La spital, Costel stăruise din răsputeri şi reuşise. Lupta ca 
pentru ceva foarte important şi acum, când dobândise, 
simţea în el o surpare şi năduşea, năduşea într-una, fără 
rost. 

Se întreba ce-i va răspunde Mălina. Parcă răspuns trebuia: 
trebuia să vie să-[1] ajute. Umfla buzele, făcea o mutră 
nemulţumiiă, destinată mamă-şi. 

Avea acum de pregătit transportarea Anei cu Salvarea. Se 
împăuna o secundă: Salvarea! Spitalul, Salvarea, tot ce 
putea fi mai bun! 


V 


În cursele lui trecând podul Dâmboviţei, Cosiel se ciocnise 
cu un domn care-[1] luase în braţe zguduindu-[1]. O 
secunda crezuse că e un trecător pe care 1-a lovit din fugă, 
dar timbrul unui glas cunoscut îl trezise...: Lupescu. 

— Încotro aşa grăbit? Nu-ţi vezi prietenii? 

Costel se bucurase ca de un frate, apoi nu ştiuse dacă 
trebuie sau nu să-i spună de Ana: 

— Mă duceam spre Salvare... Ana se operează poimâine. 

— Noroc bun!... Aşa e viaţa! Am să spui Ninei. Ea ţine mult 
la sora ei... Nu te rețin... Înţeleg că eşti grăbit... 

Cu verbe încurcate, Costel îi scăpase din braţe şi se 
depărtase ca unul care e fugărit. 

În urma lui, Lupescu aprinsese o ţigare: „Bietul băiat! 

Mereu pârlit!” în mers Costel se dezmeticea, ceea ce îi 
împleticea acum pasul. 

Fusese Lupescu... Ce amabil! Dar Nina? Trebuia oare să fi 
anunţat pe Nina? Nu ştia bine dacă da sau ba... Lupescu 
vorbise de operaţie ca de ceva uşor... Nu cunoştea cazul... 
Şi şi chiar altmintrelea... Lupescu ştia în orice împrejurare 
ce trebuie că spună. 

Trecuse de Salvare cu câţiva metri, se întorsese: „Să vie 
Nuia să vadă pe Ana...?” Lupescu era un om simţitor, un om 
pe care nu te puteai supăra... Atunci, de mult, îi dase un 
pardesiu ca şi nou... Îi dase şi smok-uâmprumut la 
logodnă... 

Nu trebuia supărare. 

Împingea în porţile mari, închise, ale garajului. 

— Căutaţi Salvarea? Prin curte! 

— Îl îndrumase cineva-în curtea Salvării, automobilele 
intrau şi ieşeau; vrând să se ferească, Costel se lovise de un 
fier al grilajului tocmai la piciorul stâng, pe „bătaie”... 
Încotro? Pe unde? 

Din nou i se amestecau ideile. Năduşea şi răcea... Poate 
era bolnav şi el.: Atâtea drumuri... Uneori îi era mai uşor, 
dar alteori parcă era tras pe comedii de-alea de la Moşi 


care te zvârl cum vor ele, când sus, când jos... Dacă cei de 
la Brăila nu se mişcau, îl lăsau singur! 

Salvarea sosise în Rahovei la zi şi la oră. 

Subsol! O să fie greu, se gândea Costel cu necaz pe 
locuinţa fără de noroc. Totul însă se făcuse cu uşurinţă. Cei 
doi de la Salvare se pregăteau să ridice pe Ana de sub cap 
şi de sub şale, să fie toată adunată, să nu se risipească. 

De pe brancardă, Ana făcea semn Nastasiei, vrea să-i 
vorbească. Nastasia se-ndoise de şale, ş-o audă: 

— Să nu pleci... Să faci curăţenie să aeriseşti... Poate vin 
musafiri... 

— Aşa cum zici, coană Ana, aşa fac... De ce să plec? Stau, 
fireşte... Cum o să vrea şi domnul6]. 

Ce bine vorbea coana acum. Vorbă cu şir, nu aiurea şi 
glasul parcă nici ăla nu mai era din ladă. Poate nu era chiar 
aşa de rău şi o „tăiau” la spital degeaba. Ce musafiri să 
vie?... lacă, o scotea cu targa. 

Nastasia cercase a miorlăi, iar madam Ida, gătită ca 
pentru oraş, se apropiase şi spusese Anei să nu poarte de 
grijă, că vede ea de casă în lipsă, iar la întoarcerea cu bine, 
au să fie musafirii ei la o masă de bucurie. 

Costel aruncase ochii spre gazdă; Ana îi prinsese pe 
amândoi deodată în plasa privirii: o privire de câine pe 
maidan, lângă care cu milă s-au oprit doi inşi. Abia atunci 
Costel băgase de seamă că ţine în casă, pe cap, pălăria, şi o 
scosese. Mereu din săliţă în odaie, din odaie în stradă... Era 
năduşit, năduşea într-una. 

Acum sta pe trotuar, fără pălărie, simţea că îi e rece. De 
<ce sta descoperit? 

În stradă, în momentul când brancardă era urcată în ! îto- 
earul Salvării, câţiva trecători se oprise curioşi: 

Urâtă mai era!... Apăruse şi la ferestre ici-colo, din Vecini: 

— Moartă gata î - cobise o femeie de peste drum. 
Autocarul pornise lin; nu se auzeau copite de cai, ca la dric. 

Costel luase în buzunar cheia de la uşă. În urma lui, omul 
de serviciu de la bancă, pe care Costel îl chemase crezând 


că o să fie nevoie de ajutor, spusese 

Nastasiei: 

— Nu ştiam că domnul Petrescu e însurat. 

— Care Petrescu?... Boeru' nu e însurat, e doar logodit. 

— Halal! 

— Mormăise celălalt... 

Una din uşi se deschisese şi din sala de operaţie a 
spitalului ieşise un doctor tânăr cu ochelari, îl însoțea o 
studentă cu şorţ alb, care îl privea şi asculta cu lăcomie. 

— Nu vrea pe nimeni alt decât pe mine!... Când se otrăvise 
anul trecut, eu i-am făcut spălaturile... Pe urmă logodnicul 
încă mă mai oprea pe stradă să controleze prin mine ce i-au 
spus alţi doctori... Ce să le faci bolnavilor! Au simpatiile 
lor... Dar aici, acum, n-am nici un rol. Rol are acum numai 
cuțitul şi în cazul de faţă cred că şi cuțitul e o simplă 
formalitate... 

Dinapoia uşii, lipit de perete, Costel se uita la mozaicul 
coridorului lung. Ridicase un moment ochii de jos şi băgase 
de seama ochelarii doctorului, cu ramurile subţiri de aur 
încolăcite pe după urechi, apoi iar fixase mozaicul: înainte, 
acolo pe coridor era întins un preş şi acum nu mai era. De 
ce? Şi unde era Mălina? Unde, mă rog? 

Unde? 

Căuta în jur altceva de care să se agate dar nu găsea decâi 
tot preşul: preşul nu mai era... Se uita acum la scară şiii 
venea în minte cum atunci - da în lături data, care era cea r, 
otrăvirii Anei - cum atunci, cândva, se întâlnise pe scară ci: 
doamna de la Casa Şcoalelor... Întâi n-o recunoscuse, se 
mai schimbase... Şi adică el nu se schimbase? Pe când 
mergea ei la conferinţe... Elegant, liber, ca un milionar... Pe 
atunci, doamna în gri, numai să fi vrut el.:! 

Uşa sălii de operaţie se crăpase iar şi ieşise tiptil o înfir 
mieră şi un intern: „Mizerie... Inima”... Şoptise şi cotise pe 
coridoare la stânga. 

Lui Costel îi tremurau fălcile: nu încălzeau spitalul... Un 
spital trebuie încălzit cum trebuie... Peste tot... pe orice 


timp... 

Acum, din nou uşa salonului era închisă şi nu răzbate.” 
prin ea nimic. Înapoia ei, formalitatea era pe sfârşite... 

Pe atunci numai să fi vrut elî Dârdâia... Îndată după 
otrăvire, când venise Ana acasă înapoi de la spital, atunci să 
se fi îngrijit mai mult, să nu fi muncit... Ea se credea 
vindecată, dar el... El fusese un imbecil, da, un imbecil... Pe 
vremuri îl făcuse o dată Lupescu imbecil în faţă... Aşa era 
Lupescu, nu te vorbea, îţi spunea în faţă... Avea dreptate 
Lupescu: imbecil! 

Ana îi spusese de două ori... O dată acasă până să n-o 
ridice şi o dată acum până n-au dus-o la operaţie... îi 
spusese să aibă grijă ca Lucica să se cunune... Cu cine? 
Lucica era la Moşu. Să se cunune cu Moşu? Elvrea să 
împlinească tot ce dorea Ana, chiar dacă e greu de făcut ce- 
i cere... Dar cum o să mai ştie el acum ce a vrut Ana să 
spună...! 

Mălina! Mălina care nu venise! Dacă era supărată pe el, 
apoi i-o făcuse... În loc să fie acum aici... Aşa cum 
promisese... 

Prin uşa rămasă iar întredeschisă, câţiva intrau şi ieşeau... 
De ce? Doar trebuia linişte! Îl apucase un fel de sughiţ, 
adică îi zvâcnea omuşorul, nu un sughiţ care să se audă... 
De frig, ori de ce? Dacă se putea acum pătrunde în sala de 
operaţie, apoi să intre şi el... El, mai ales, trebuia să intre... 
Mălina! Mălina!... Aici era locul ei... N-avea să i-o ierte 
Mălinei! 

Chiar atunci unul intra, dar trăsese uşa după el. Nu! Să nu 
închidă uşa, s-o lase crăpată, altfel el n-ar mai fi putut... Să 
deschidă el clanţa? Şi acolo, înăuntru... 

Când adineaori aceia spusese „formalitate” şi „mizerie”, el 
auzise... Prin căptuşeala urechilor, dar auzise... 

Acum treceau pe lângă el mulţi şi cu fiecare din ei vrea şi 
el sa pătrundă, dar pierdea rândul, aşa cum îl pierdea la 
uşa cu scripet de la bancă. Pe uşa ceea, unii ţâşneau din 
viteză; el însă pândea, da înapoi, se pregătea, şi numai când 


rotația uşii se încetinea, atunci împingea şi intra cel din 
urmă. 

Acum însă dimpotrivă, vrea să intre deodată cu cineva, nu 
singur, în nici un caz singur... În sfârşit, pe lângă o 
infirmieră, în spatele ei, intrase... 

Întrerupt, dar a dormit, n-a fost singur. S-a sculat foarte 
de dimineaţă, totuşi Mălina şi dascălul erau sculaţi înaintea 
lui. 

Costel are un tremur mic, din care uneori i se ciocnesc 
dinţii şi din când în când i se înmoaie genunchii, şi atunci se 
înţepeneşte pe picioare. 

Din colţul unde trebăluieşte, Mălina aruncă ochii spre el. 
De cum s-a deşteptat, a dat lui Costel o cafeluţă neagră. A 
venit cu arsenalul ei special de „turcească”. Alimentează cu 
spirt, ca să fie mereu gaia de două cafele. Poate bea ea una, 
şi mai ales dascălul. Dascălul îşi toarnă coniac mult în cafea; 
Mălina dă negativ din cap spre el; nu ia seama: aici, acum, i 
se trece. 

Pe la nouă, la cafeaua cu lapte, Mălina s-a mirat cum 
Costel nu observa ce bea cu ghidul aiurea. Nu-i de mirare... 

Costel sorbise din picioare şi fără corn. I s-a părut că se 
topeşte ceva deasupra ceştii, dar văzul îi e absent. Mai 
simţitoare, nările adulmecase aburul; Costel se întorsese 
atunci spre Mălina, care făcea socoteli migăloase pe un 
caieţel: nu cafea, ci ciocolată cu lapte! - 

La Brăila, ciocolata eu lapte era răsfăţul lui... Şi acum 
mamă-sa. 

Buzele schiţase un tremur: săraca Ana! Lii bea ciocolată şi 
ea... Mălina, ştergând un pahar şters gata, se uitase la el pe 
sub gene: bietul băiat! 

Costel trecuse ceaşca din mâna dreapta în mâna stângă şi, 
încet, cu linguriţa, lua de deasupra, dar frişca se topise: 
ciocolată cu frişca! Acum... Aici... Clipise ochii umeziţi şi 
înghiţise greu. 

Lăsase apoi ceaşca pe un scaun alături. IU nu se putea 
aşeza, nu-[1 ] lăsau nervii. Altfel nu era agitat, nu umbla de 


colo până colo; se afla sub ochii celor doi şi chiar altfel, 
chiar dacă ar fi fost singur... Sta însă în picioare, rezemat 
de perete, şi se proptea când pe dreptul, când pe stângul. 

— Să fii de treabă, băiete, să nu te laşi!... Tu te laşi! Nu 
trebuie! 

Mălina dichisea un veston negru şi nişte pantaloni gri. 
Ţinea acum acul cu aţă neagră între dinţi şi vorbea 
umblând de colo până colo - nici un lucru la locul lui... Ce 
harababură!... De un an bolnavă... N-avea nici o vină. 

— O cravată neagră, simplă, n-ai? Juram ca ai, din atâtea 
cravate... Chiar trebuie să fie, ia caută tu singur, poate ştii 
mai bine unde găsi. Eu mă pui niţel jos pe scaun că nu mai 
pot... Alergătura de Ia spital încoace şi înapoi... Peste tot... 
Ce să faci! Oftaseşi se uitase iar la Costel, care, tot în 
picioare, schimbase numai peretele, se rezemase acum în 
dreptul unei mese, pe care se răcea pe cărămidă fierul de 
călcat. În faţa lui n-avea divanul, fiindcă divanul fusese 
ridicat. 

— Mâhnit > Cum să nu fii mâhnit? La Brăila ai să te 
întremezi. Schimbi locul şi uiţi... Eu o să mai am de luptat 
cu mutatul. Aş zice mai bine sa vindem din ele. 

Mălina se întrerupsese, căci Costel, plictisit, da din umeri. 
— Fireşte, eşti amărât, cum să nu fii? Ai scos certificatul? 
Costel aprobase din cap. Vorbăria Mălinei îl plictisea. Tot ce 
era acum de făcut, îl plictisea... Şi, vezi bine... Era amărât. 
Cum să nu fie... Dascălul Petre cel puţin tăcea... Şi acum, 

iaca, vorbea şi el: 

— Să ştii, mă Costel, că la Brăila ai să stai aproape o lună 
pe dinafară. 

— Cum adică pe dinafară... Atunci nu mai plec. 

— Locul e al tău, hotărât; dar celălalt, pe care-[1] schimbi, 
a cerut să împlinească luna şi i-a aprobat, că nici nu se 
putea altfel. 

— Care celălalt? Cine a aprobat? 

— Tu nu vii director deodată... Eşti ajutor... ca şi director. 
Costel decisese ca va rămâne pe loc... Sa stea degeaba în 


căsuţa dascălului la Brăila! Rămâne pe loc... Dar aci, în 
casă, n-ar mai putea sta nici o zi după plecarea părinţilor. 

— La bancă ai vrut, la bancă ţi-am găsit. 

Dascălul părea supărat, se roşise cu frunte cu tot. Mălina 
făcea semne din ochi lui Costel, spre tat-su. 

Costel nu vrea supărare. Ei venise pe cheltuială, 
alergase... Dar era nervos, îl plictiseau. 

— Lasă... Lasă, să vezi ce bine o să fie! 

— Zisese Mălina lingăcios. Se gândea că slujba ca slujba, 
dar îi va găsi ea O. Fată să-[1] însoare, o fată sănătoasă şi cu 
parale... N-avea nevoie să ţie doliu, nu fusese cununaţi, 
numai logodiţi. 

— Fie cum o fi! 

— Cedase Costel şi pornise a căuta într-o cutie de pe 
şifonieră cravata neagră; ştia şi el că are una... Trebuia să 
fie undeva... 

Ce necaz? Ce necaz! Oare Lupescu şi Nina aveau să vie? 
Turcu trimisese răspuns că vine, trimisese şi o coroană. Se 
purta frumos Turcu. 

Se auzise clopotele la o biserică din apropiere, prelungi, 
sonore, sunând de mort. 

— Pentru ea! 

— Exclamase cu bucurie Mălina. Tu ai făcut?... Ela făcut! 


— Se uitase spre dascălul Petre care ' “îmbea cu înţeles, 
periindu-şi haina a zecea oară. 

— Să nu toace, aci, în mahala, unde a şezut cu casa? 

— Monnăise guşat dascălul. 

— Ela făcut! Ce om tat-tu! Ce frumos! Toaca mare ca 
pentru un mort de seamă... Fireşte!... 

— Clopotul! Zeamă de clopot... Costel îşi amintise: zeama 
de clopot - era o vorbă pe care n-o putea răbda. Strânsesc 
fălcile şi ochii i se umezise ca dintr-o lămâie stoarsă. 

Mălina făcea spre dascăl semne, cu capu, cu mâna: lasă! 
Lasă! Îi trece!... Aşa e! Ce să faci! 

Costel acum se îmbrăca. Pantalonii aveau dungă, haina era 
călcată, găsise cravata... Ce femeie, totuşi, Mălina!... Şi 
dascălul. 

— Cel mai bun caşmir ţi l-am pus la mânică... Şi lat... 
Mălina îl admira. 

La Brăila - socotea Costel - jucându-se cu panglica albă de 
la coroană, sărăcuţă, de mărgărite artificiale, trimisă de 
Turcu - La Brăila, fie şi subdirector la început...! 

Stau câte trei în aşteptare, se auzeau minutele la pendulă: 

— Ai văzut - şoptise Mălina dascălului? 

— Ce nas ascuţit are? 

Costel auzise. Îl scuturase un tremur şi avusese în ochi pe 
Ana la rezervă, întinsă, cu nasul ei subţire. Îngălbenise; 
capul i se ducea parcă într-o parte şi în alta. Se clătinase 
puţin pe loc. 

Mălina îşi pusese mâna peste gură. Cum de scăpase vorba! 

— Ce facem aici? Nu mergem? 

— Li se adresase Costel duşmănos. 

— Aşteptăm taxiul. Am tocmit un taxi... Nu te enerva, vine 
el la timp... 

Mălina se sculase de pe scaun intimidată şi fierbea iar o 
cafea. Până să nu se urce în taxi, încă o cafeluţă! 

În taxi lui Costel i se făcea rău, se încreţea carnea pe elâi 
da pe nas, i se clătina fierea, avea o amărăciune în tot 
trupul, întoarsă înapoi în gât. !. 


— Aşa a fost el de mic copil. 

O şoaptă a mamă-şi. Îl plictiseau aceia doi care stau pe 
spinarea lui. Nările i se băteau, încleşta dinţii, aşa că îl 
dureau fălcile. 

Mălina întinsese braţul prin faţa lui ca un drug şi 
deschisese geamul taxiului din dreptul lui. 

Vroia s-o oprească, să-i înlăture drugul mâinii care-[1] 
apăsa, dar simţea o uşurare. Aerul proaspăt îl scutura acum 
de frig. Fierea încetase a se mai învârti. Numai and taxiul 
oprise, vinul amar clătinat pe loc iarăşi se tulburase. 

— Aici, la Sf. Vineri, până a găsit dascălul un colţişor... Nu 
mai era nici un loc... nici pentru boierii mari... Costel 
frământase numai în fălci: care boieri? Pornise pe o alee 
lungă - slavă Demnului, lungă - el cu un pas înainte, să fie 
singur, să nu-i vadă, să nu-i audă. 

De la un loc îi are pe ei în spate şi în faţă vede capela. 
Opreşte pasul şi merg acum în acelaşi rând, apoi rămâne el 
în urmă, dar aproape de. Ei, lipit... Se uită în jur: morminte. 

Urcă o dată cu ci treptele. Îl loveşte drept în piept inițiala 
argintie pe un valtrap negru: A... Ana... A. P? Nu, A.D...0 
uşurare şi un regret: de ce nu era A. P? De ce nu apucase 
să se cunune? Era nevasta lui, logodnica lui. Îl scutură un 
fior... Gata treptele... 

Sub bolta intrării: bang! 

— Îi sparge creierul clopotul, îşi pipăie ţeasta, potriveşte 
cu o înână ţeapănă părul pe creştet. Intră cu ei, deodată, 
buzna. 

În capelă, cu capul gol, îi c rece în creştet şi cald la 
picioare; îl înţeapă tălpile, fierbinţi ca după degerătură... 
Afară, totuşi, nu e frig, e moale. 

Deschide ochii, iar îi închide. Sunt acolo câţiva adunaţi, îi 
vede, dar nu-i deosebeşte. Pereţii capelei sunt umezi şi 
afumaţi. Pe Costel îl îneacă fumul şi îi pune ceaţă pe ochi... 
Şi ce igrasie! I se umezesc uneori pleoapele, dar printr-o 
sforţare apa lacrimilor se trage înapoi. Cu o mână lemnoasă 
îşi caută batista, pipăise pe cea bună, cea pentru vedere, 


apoi anevoie poate găsi şi smulge din alt buzunar pe 
cealaltă; îşi şterge cu grijă nasul umed. Dacă ar şterge şi 
ochii, cu fumul la un loc, s-ar mânji tot obrazul. 

În faţa lui, de partea cealaltă a catafalcului, Mălina plânge 
şiroaie ca printr-o procuraţie, căci nimeni alt nu plânge. 
Plânge cu ochii limpezi, generoşi. 

Costel stă în faţa coşciugului, dar nu vede pe Ana. Obrajii 
lui şi-i simte lipiţi pe fălcile strânse, dar chipul ei hidos nu- 
[1] vede. 

Din colţul stâng al altarului, două dudui găsesc pe logodnic 
„drăguţ”. Sunt străine, musafire din acelea ce se ivesc la 
nunţi şi morţi nu ştii de unde, care sau n-au habar cine e 
mortul şi caută a ghici după iniţiale, a se informa după 
pangilicile coroanelor, sau, dimpotrivă, sunt minunat 
informate şi-şi şoptesc o biografie amănunţită, deşi în parte 
falsificată. 

În spatele lui Costel, în ultima strană de lângă uşă, o 
doamnă tânără cu palton negru elegant, garnisit la gât şi la 
mâneci cu astrahan, pe cap o tocă neagră de catifea, cu o 
voaletă scurtă ce zboară deasupra nasului, a sosit parcă 
dinadins întârziat. 

Stă cu cotul rezemat de strană şi cu capul rezemat de 
mână, izolată, pe gânduri, palidă. 

— Cine o fi?... E distinsă! 

— Admiră duduile, şi iar preţuiesc pe logodnic. 

— Aşa drăguţ şi tânăr... Şi moarta bătrână şi urâtă! Oricât 
de-ar sluţi boala!... Dar cine poate înţelege gustul 
bărbaţilor... Poate că avea parale, deşi nu se prea vede... 

Moarta are rochie albă de mireasă şi la cap o clădărie de 
voal cu o şuviţă de beteală. Rochia umple cosciugul, dar 
găteala de cap mai rău încondeiază sluţenia. 

Printre lacrimi, Mălina se uită peste tot: a văzut pe 
doamna din strană şi a ghicit cine e: în negru, cu astrahan, 
veritabil, fără crep? Ei de ce ziceau că e vopsită... Nu era... 
Era cum trebuie să fii... Numai că nu pusese doliu mare... 


După un timp, prin fum de luminare, Costel a zărit în 
dreapta, cam pieziş, de partea cealaltă, pe Lupescu. Aşadar, 
a venit! Dar stă singur... Poate ar trebui să treacă lângă el... 

Costel se întrebă, dar nu se mişcă de pe loc, încrucişează 
doar 

— Mâinile înmănuşate cu negru, la fel cu celălalt. 

Lupescu, cu capul lui de cinematograf, stă serios, corect; e 
„domnul bine” al micii adunări mortuare. În gând ţine un 
mic discurs pentru Ana: „Biata Ana... Ce bunătate... Ce 
răbdare, ee devotament şi ce suferinţe drept răsplată... 
Faţa ei sluţită spunea îndestul ce soartă a avut... Dar aşa e 
viaţa... 

Amin!” 

După prohod, la sărutarea de adio, e o mică ezitare; se 
apropie întâi Mălina şi atinge cu buzele găteala de tul a 
capului. 

A cumpărat-o ea singura de pe Smârdan, nouă, curată, 
adusă în cutie de carton. 

După Mălina, aproape cu ea odată, cu o teamă de copil, 
Costel se apleacă mult, mult peste coşciug, aşa că fruntea îi 
atinge lemnul. 

Dascălul Petre care a stat acolo, în partea bărbaţilor, chiar 
în spatele lui Costel, îşi propteşte pe rând picioarele pe 
acelaşi loc. Nu sărută. 

Se mai apropie o femeie îmbrobodită şi pupă mâna „coanei 
Ana”. 

— Să creadă lumea că e din familie! Se supără Mălina. 

— De treabă Nastasia... Am j-o chem la scuturat - gân- 
deşte deoparte madam Ida. 

Doamna elegantă de după uşă a pierit pesemne în lemnul 
stranei, în peretele capelei, lunecată discret în afară de 
cuprinsul acelei morţi. 

Încă înainte de prohod, domnul „bine”, singurul cu mănuşi 
negre în afară de ginere, a plecat şi el fără să se observe. 

Cei doi au ieşit din biserică pe rând, dar Mălina i-a zărit pe 
alee spre poartă, împreună. Jerba naturală de crini - o 


scumpele î - c de L. Iei, desigur. 

[. A ridicarea coşciugului, jerba ceea Mălina o aşezase pe 
pieptul moartei, pe picioare pune alta clin frunze şi 
imortele, de la madam Ida. 

— Luată clin piaţa mare. De treabă, madam Ida! 

Coroana micuță de la Diaconcscu şi pe a lor trei împreună 
- coroană marc aceea, din liliac alb artificial - pe acelea le 
vor purta pe mâini cioclii. 

Au i'ost de toate, de bună regulă: preoţi, coroane, 
lumânări... Şi dişcurail mut al lui Lupescu. Numai cornu a 
fost. Cor n-ar fi primit dascălul Petre... Ce cor... cinci sunt 
dascăli şi c diacon! Corul, duşmanul lui vechi, de când a fost 
înfiinţa[1 ]. Ia biserica din Brăila... De atunci s-a apucat el 
de politică. 

La scoaterea coşciugului, cele două dudui sunt din întâm- 
plare tocmai La uşă. Îşi acopăr ochii: ce grozăvie...! 

— N-ar trebui permis să fie descoperit - se indignează 
galant un domn cu barbă. 

— Nu, n-ar trebui violată cu privirea atâta mizerie. 

De când s-a zis „la loc răcoros, la loc cu verdeaţa', cuvinte 
ce înfioară, Costel a simţit iar pe nări, în sus, spre frunte, 
firul subţire ce lesne se îngroaşă până la rădăcinile greţii. 

Au ieşit acum clin capelă şi acrul a fost ca o bucurie... 
Scurtă, când pornesc acum repede, parcă în brânci, după 
sicriul în care Ana merge grăbit, cu nasul subţire înainte, pe 
nişte poteci mărginaşe. 

E un spaţiu de un metru între Costel şi Ana, care goneşte 
balansată în tactul a opt cizme bătute în cuiele groase ale 
tălpilor. 

Costel îşi pipăie capul; î se pare că are pe cap pălăria pe 
care o ţine în mână; la câţiva paşi, picioarele îi scăpată, se 
împleticesc pe potecile netede; cad parcă într-o groapă 
invizibilă. 

Au cotit acum pe o alee bătătorită, lăturalnică, merg de-a 
lungul unui grilaj de lemn. Costel are credinţă că a pornit 


pe un drum fără de finit, dar iată că se poticneşte, vine cu 
faţa lângă nasul ascuţit al moartei... Al Anei! 

E o mică oprire a cortegiului, vreo blagoslovenie 
preoţeasca, sau numai cioclii schimba mâna cu care ţin 
sicriul, mai răsuflă şi ei. 

Drumul se lungeşte iar, groapa e acolo, undeva departe... 
E 021 care nu aparţine parcă nici unui anotimp. În rând cu 
ei, cu ei la pas, merg plopi înşiruiţi ca o gardă de onoare... 
N-au frunze... De ce? Aşteaptă mugurii sau de abia le-au 
căzut frunzele? 

Cineva zice: 

— Ce zi frumoasă! 

Costel ridică capul în sus spre aerul inert. Aude: piuuu... 
Piuuu... Croa... Croaaaa... Stă cu capul în sus, ca şi cum 
bărbia î-ar fi proptită într-un piron de lemn. Nu se văd 
păsări... E linişte şi gol... Piuitul, croncănitul parcă nu ies 
din trup şi sânge... ca şi unele vaiere care'trag înăuntrul lui 
Costel, ici-colo, virgule uscate. 

Costel priveşte în sus... Ştie vag că dedesubtul lui e un 
câmp întins de morminte. Deasupra însă e linişte... 
Forfoteala micului grup al îngropăciunii, câte o ruptură de 
litanie pe nas se pierd, nu se văd, nu se aud. E linişte... Şi 
linişte doreşte Costel. 

Zdup! S-a poticnit într-un grumaz şi lasă capul în jos, îl 
doare cuiul de sub bărbie. Mălina şi ea gândeşte: 
„Frumoasă zi!” Dar o aşteaptă acum împachetatul. Toca 
neagră cu crep n-o prinde, o îmbătrâneşte. Ştie, şi e 
plictisită. Pe lângă gard, pomii merg mereu cu ei alături... 
Uneori însă rămân înapoi ceva, sau o iau cu ceva înainte. 
Genunchii lui Costel lucrează din greu la mers, loviți parcă 
de muchii pietroase. 

Ici-colo, Costel se opreşte o secundă, îşi potriveşte 
picioarele, şi atunci pomii se înfig şi ei pe loc. E un drum 
greu, lung, căruia însă n-ar voi să-i ajungă la capăt. 

Uneori, pomii din mersul lor se întorc spre el, vin invers, 
tot drepţi. Prea lung drum până Li groapă... Se apropie 


totuşi, şi Costel îşi struneşte de pe acum picioarele pentru 
mişcarea cu care, din mersul mecanic, va trebui să se 
proptească în loc pe marginea groapei. 

Pomii vin înapoi spre el, dar acum plecaţi, în sens 
contrariu, şi el umblă tot aplecat, capul înainte, îşi ajută 
picioarele cu bustul. Ameţeşte şi trage ca la jug. 

Acolo, la fund, unde grilajul de lemn al cimitirului face colţ, 
acolo e groapa. Ceva învolburează părul lui Costel, i-[1] 
risipeşte, ridicat tir cu fir. E acelaşi iior care din nări, de sub 
frunte, s-a ramificat subţire în fiecare bulb capilar. Sub bnh- 
antină părul stă neted în aerul neclintit. 

Stop! Au ajuns. Sicriul e jos, trântit. Nu ştii ce se tot foiesc 
în jur groparii... În lumina mare, la aer, chipul Anei pare 
mai albit, mai potolit de vrajba lui monstruoasă... Groapa e 
în fund, la colţ. Nu e un loc bun, dar mai bun nu s-a găsit. 
Costel ţine mâinile una peste alta strânse, să nu tremure. 

— E bine ginerele! 

— Zice cineva din cei puţini adunaţi acolo. 

În faţă, lângă groapă, chiar pe margine, Mălina gândeşte 
ca e un loc foarte bun acela. Dacă n-ar fi fost dascălul, o 
duceau la Pătrunjel. 

Dascălul stăruise; îl ambiţionase ea, e drept; cum-necum, 
fusese logodnica lui fiu-său. S-o îngroape la Pătrunjel, când 
ei au în curtea lor, la Brăila,. Îngropat tot neamul Cantileş- 
Itilor! 

Mălina urmăreşte atent cum leagă cu frânghii sicriul acum 
|cetluit... Să nu-[1] scape... Nu mai plânge, are numai 
obrajii puţin mânjiţi de lacrimi. O bucată din rochia albă 
iese din cutia galbenă a coşciugului, aşa cum a rânduit ea. 
L-a întrebat din timp pe Costel: 

— Ma Costel, spune tu drept, o îmbrac mireasă... Să nu fie 
păcat. 

— Păcat, nepăcat, o îmbraci mireasă!... Răspunsese furios. 

Mălina era femeie înţelegătoare, nu era habotnică, îi 
făcuse gustul. 


Câţiva paşi înapoia ei, dascălul îşi pipăie pe creştetul chelit 
cele câteva fire sure de păr, după puţină gândire, pune pe 
cap o batistă de olandă. Ele gingaş la răceală, Costel, care 
îşi caută ochilor orice distracţie, nu se scandalizează, se 
uită la tată-su cu ceva grijă; la ceafă are părul alb de tot, 
are şi ceva burtă... Îmbătrânit! 

Când oare se sfârşeşte? Nu luase scamă momentul cu 
bulgării. Curios! Ela văzut de nenumărate ori ceremonia, 
totuşi acum ii pare a fi fost altfel. 

I se încălzesc mâinile pipăind fără mânuşi pe ale altora. 

Îl conduce acum cineva de braţ printre morminte: un 
străin. S-ar fi tras de la braţul necunoscutului, dar lasă aşa 
până când ies în aleea mare. 

— Acoperă-te! 

— Îi spune blând Mălina, şi se alătură de el în locul 
binevoitorului care a pierit. Să iei ceva cald acasă; eşti 
rebegit. 

Costel nu răspunde. 

Pe aleea principală, invers acum, cu spatele la Capelă, 
câţiva grăbesc spre portalul deschis, pe şoseaua unde 
tramvaiele fug vii. Oamenii vor să apuce cât mai iute primul 
convoi. 

Costel umblă în rând cu mamă-sa şi cu doi preoţi ce nu 
slujise, ci numai onorase cu prezenţa, prieteni de-ai daca- 
lului, care a mai rămas câteva minute la groapă cu ultimele 
daraveri de orânduit. 

Merg în trap egal spre bolta vie pe care se profilează 
tramvaiele. Costel admiră pe firele încrucişate trecerea din 
minut în minut a seânteii albe. Căci e ziuă!... Le pipăi la 
lumină de zi... Eşti tu. 

Costel acum ştie că în biserică a fost şi Lupescu, în faţă, 
spre stânga. Era îmbrăcat cu un pardesiu elegant. Ele cu 
paltonul, fiindcă e mai bun şi negru. 

Mălina i-a şoptit că într-o strană ar fi fost şi ea. Co-tcl 
înghite uscat numele Ninei: se făcuse nevăzută şi nu 
sărutase la urmă. De ce? Era datoare mâna să i-o sărute 


Anei, nu fruntea. Merg spre bolta ieşirii şi se simte fără 
buze, descărnat, vindecat de femei. Se mai simte şi tânăr, 
neted în găoacea paltonului, şi îşi aduce aminte de blană. A 
trecut încă o iarnă cu paltonul... Ar fi fost şi păcat să aibă 
blană... Dar acum* la Brăila... 

; Se opresc: - 

— Aşteptăm pe dascălii', zice cu graţie Mălina, adresân- 
du-se preasfinţilor. 

Costel, întrerupt din firul unui mers liberator, e contrariat 
de oprire. 

Sub boltă sunt pavilioane mici cu flori de vânzare. Costel |- 
ar vrea să cumpere flori, să le presare pe groapa Anei. Ceva 
se scurge în el, gras, moale, ca un ulei călduţ de candela 
stinsă, în ochi o lacrimă tot sleită. 

Altă dată!... Alta D. Uă va veni şi va presară flori. Mor- 
mântul Anei e acolo, înapoi, departe, în colţul pe care-[1] 
face gardul cimitirului. 

Acum stă sub boltă cu faţa spre uliţa vie. Nu s-ar putea 
înturna, cum nu se întoarce, pe cealaltă parte a stâlpului, 
tabliţa pe care scrie „Oprire” pentru tramvaie. 

Adică orice trăsnit ar putea schimba tăbliţa cu scrisul „o- 
prire”, spre cimitir, dar nebunul acela n-a fost, nu este şi nu 
va ti niciodată Co-tel Petrescu. 

Să fi rămas la Bucureşti?... Nu! Tot mai bine sa plece cu ei, 
deşi de pe acum îl cam agasează babacii: de pildă, în- 
târzierea. Dascălului. Atunci când cu alegerile, dascălul nu 
fusese destul. De politicos cu. El. La Brăila, el va ţine 
rezervă cu părinţii. 

Stă şi aşteaptă degeaba. E plictisit de mamă-sa, pe 
dascălu' care intime... Da, îl plictisesc. 

Jacă şi dascălii' în grabă, suflând greu. Nu mai e aşa tânăr 
- observă Cotei, într-un gând cu mamă-sa, dar cu dispoziţie 
sufleteasca diferita. 

Sunt în slârşit gata adunaţi, pot pleca: cu tramvaiul... Fie 
şi cu tramvaiul. Nu mai e nimeni în jur din micul alai, care 
să-i poată critica. 


A sosit tramvaiul 12. Costel se urcă repede, cel danţai. Se 
aşează pe un loc în faţa, singur, izolat. Ceilalţi îşi găsesc loc 
unde pot, printre călători. 

Cu tramvaiul! Se întorc de la înmormântare cu tramvaiul. 
Noroc că nu-[1] vede nimeni... Adică aude pe mamă-sa 
vorbind cu cineva. Nu ştie femeia asta să tacă. 

Simte că cei doi îl agasează tare, că şi la Brăila îl. Vor 
agasa. Simte că el acolo va fi foarte ţâfnos, foarte. Îi dă fum 
pe nas de pe acum. 

— Ele bucureştean... Se duce acolo din interes... Pe el să 
nu-[1] plictisească! 

Îi aude vorbind, dar nu întoarce capul cu un milimetru să 
vadă cu cine au putut găsi de vorbă. Dimpotrivă, nici 
vatmanul nu-şi fixează aşa încordat privirea drept înainte 
pe firul şinelor. Pe Costel cei doi îl agasează. 

Mălina în adevăr vorbeşte cu o pereche tânără. Au fost la 
înmormântare să petreacă şi ei pe biata domnişoara Ana. 
Cunosc şi pe domnul Petrescu din casa Dragu. Ce păcat de 
aşa nenorocire... Atâtea nenorociri s-au ţinut lanţ în familia 
Dragu. 

Sunt certaţi cu Nina, care are un caracter dificil. Ei însă s- 
au gândit la domnişoara Ana, aşa de treabă... 

Mălina pândeşte zadarnic să întoarcă Costel capul... Faţă 
de atâta nepăsare, înzeceşte politeţea ei cea mai distinsă. 
Avea dreptate dascălul când zicea de Costel că e un copil 
ingrat. Mălina îşi şterge nasul umezit şi întreabă: 

— Şi dumneavoastră aţi ţinut mult la biata Ana?! 

Cei doi sunt colegi de conservator ai Ninei, de curând 
căsătoriţi, şi cărora le-a dat în cap să vie la înmormântare 
după anunţul citit în ziar. 

Ţeapăn pe locul lui, Costel se miră că nu mai ameţegşte şi 
scoate un carneţel... Întâi nu-[1] găsea... Cum de ajunsese 
în buzunarul stâng de la palton! Oricât e de mic, carnetul 
putea umila haina. Pe carneţel înseamnă data. 

La o staţie, deodată cu şocul opririi, Costel se ridică şi fără 
un semn, fără o privire, coboară. 


Alarmaţi, Mălina şi dascălul îşi iau în pripă bună ziua de la 
perechea amabilă şi pornesc spre ieşire strigând: 

— N-am ajuns! Nu c staţia noastră! 

Costel însă pare a nu-i auzi şi tramvaiul e gata de pornire, 
aşteaptă să se lămurească neînţelegerea. 

Roşie până la urechi de nemulţumire, Mălina gândeşte: 
Doliu, doliu!... Mihnirc, mâhnirc. Dar necuviinţă, şi în faţa 
lumii...” 

Dascălul, care la Bucureşti şi aşa nu se simte la largul lui, 
înghite în sec: tot el avea dreptate când la cearta despre 
Costel spunea nevestei că fiu-su e un rătăcit, un 
nerecunoscător. 

Din graba coborâtului şi din năduful cu băiatul, gâfâie mai 
tare. 

— Mai e o staţie! 

— Persistă Mălina furioasă şi convinsă. 

— Aici se coboară! 

— 'Taie Costel, care ştie bine că nu arc dreptate. 

Îl agasează însă cei doi, mereu în spatele lui: ce are de-a 
face dacă umblăm niţel pe jos, luam aer. În tramvai era o 
aglomeraţie de nesuferit... Mitocănime... Te înăbuşeai. De 
la înmormântare lumea se întoarce cu automobilul, nu 
meschin ca noi... 

Cei doi se simt atinşi. Fi au propus tramvaiul, ei arii 
trebuit să plătească taxiul. 

Costel se consolează din aceea că I.upescu şi cu Nina au 
plecat dinainte... Au plecat împreună - ceea ce îl lava gândi- 
tor. 

Pe trotuar Costel lungeşte pasul; părinţii se simt uitaţi; 
acolo, înapoi, dascălul tace îniundat, dar plin de aburi. 
Ambiţioasă, Mălina şi-o ia asupra. F adevărat că ea i-a scos 
su-l lotul dascălului cu fiu-su: să-[1] ierte... Să-[1] mute. Să 
vie amân-doi la Bucureşti... Ea le-a potrivit pe toate, ea 
merită acum ce păţe, te. 

Dnr dacă nebunului de Costel îi abate să nu se mai mute Ia 
Br. Îîh? Ar fi alta! 


— O strâng pantofii noi. Degetul mare de la piciorul stâng 
stă încârligat. 

Dascălul suflă mai greu şi Mălina calcă pe ace, grăbind să 
se apropie de Costel: căci a ce seamănă, aşa presăraţi! 

Rămâne apoi în urmă dinadins, sa nu se prea obosească 
dascălul, sa te trezeşti cu el bolnav, după ce avusese pe cap 
atâta cheltuiala şi zdruncin. 

La intrarea casei cei doi ajung pe Costel, oprit sa caute 
cheia uşii. Îşi cercetează enervat, pentru a zecea oară 
buzunarele, zadarnic. 

A! 

— 'Ţipă Mălina, şi Costel se întoarce spre ea furios. 

Vederea însă a cheii în nuna Mălinei îl împacă oarecât. 
Fusese în geanta ei, ea ieşise cea din urmă. 

— Să intre mai iute, să nu stea la uşă caraghioşi! 

Cu un oftat de uşurare al fiecăruia pe seama lui, pătrund 
în camera puţin dezordonată şi oarecum îngrijorătoare în 
primul moment - deşi Ana plecase, decent, să moară aiurea. 

Vrajba celor trei e mai muiata; e un moment de 
destindere. 

Costel dă drumul geamului şi dascălul, aprobativ, respiră 
adânc. Mălina adună nişte frunze căzute de Ia coroane. 
Altfel ea a rostit destul: până şi hainele şi lucrurile mărunte 
ale moartei, toate Ile adunase într-un geamantan ce fusese 
al ci chiar, îl încuiase şi îl băgase sub pat în camera cealaltă. 

— Logodnicul 

S[25] 

Mălina îşi scosese întâi şi întii pălăria cu crep şi o pusese 
pe masă... Să răsufle. Ea nu ţine supărare. 

Retras în colţul lui, lingă geamul deschis, Costel arătase cu 
un deget spre pălărie. Gest dezgustat, după care privise 
prin geam afară. lar nervos! Mălina luase cu bruscheţi 
pălăria şi o dusese alături: după ce, ca se maimuţărise, se 
sluţise ru pălăria de crep. Chiar aşa de pomana. 

Dascălul scosese cravata, deschisese nasturele de la gât al 
cămăşii şi răsufla în voie. 


O bătaie în uşă şi gazda băgase capul, apoi intrase fără să 
mai aştepte invitaţie. Atunci abia Mălina zisese anost: 

— Poftim! 

Gazda era de treabă, tuşesc la cimitir, dăruise coroană, 
dar aci, acum, numaidecât pe capul lor! 

— Pot să vă întreb ceva... Nu vă supăraţi!... Am nevoie să 
ştiu dacă mai staţi ori vă mutaţi... Am găsit chiriaşi. 

Ce lipsă de cuviinţă! Abia întorşi de la groapă! Aci, la 
Bucureşti, n-au nici Dumnezeu, n-au nimic! 

— Gândea Mălina. 

— Tocmai bine... Tocmai bine, să regulăm cu asta! 

— Inter-neaşteptat, cu glas gros, dascălul Petre. Se 
întorsese spre Costel, provocându-l să se pronunţe. 

— Mai pe urmă... Mai pe urmă! 

— Costel concediase destul de arogant pe madam Ida. 

— Suntem cu lacrimile în ochi i - întărise Mălina. 

— Vezi că... Muşterii sunt aici... Îi mai ţin eu de vorbă până 
vă mai liniştiţi, ca sunt prieteni de-ai mei... Dar răspunsul 
îmi trebuie chiar azi. 

— Mai pe urmă! 

Costel concediase pe madam Ida cu un gest din două 
degete ale mâinii drepte, mergând după ea până la uşă să o 
vadă ieşită. Întorsese cheia în broască: 

— Ei?... După un timp, Mălina. 

Nici un răspuns, nici de la dascălul, nici de la Costel. 

— Afurisită sămânţa de bărbaţi! 

— Se enervase Mălina, care de mult făcea zâmbre. 

Nu prea cuteza sa se lege de Gostel... S-ar fi legat ea de 
dascălul, dacă nu se aflau în loc străin. Alta e acasă la 
tinelpa — Ei? Gazda >-a dus, dar se întoarce... Ce facem? 

— Mi se parc că e vorba să mă mut la Brăila, se oţerise 
Costel cu o superioritate de nesuferit, şi pronunţând Brăila 
parcă zicea Mizil. 

— Ţi se pare, mă rog... Ori te muţi?... Să fie ştiut... Eu nu 
sunt păpuşă! Dumneaei mi-a spus că vrei să vii la Brăila. 
Vrei ori nu vrei? Eu n-am nici un interes... Cu toate ca 


mutarea c ca şi făcută, dacă însă nu vrei, eu lesne o 
desfac... Numai vorba să ne fie vorbă: da sau ba. 

Dascălul tăcea mult, dar şi cinci vorbea! 

— Am spus o dată că primesc să mă mut! 

— Scandase Costel, fiecare silabă. 

— Vezi? 

— Se adresase dascălul către Mălina, ca să-i arate ce sculă 
de băiat are: Auzi? 

Haid! Gata, acum se certau, Mălina se frământa, îi era de 
dascălul să nu aibă criză de năduf, sau să se repeadă în 
Coste! Cu vreo mojicie: 

— Costel primeşte! Aşa e bine. Îi spunem madamei... 

— Binişor... Binişor... Aud ca sunt ca şi mutat. „Aşadar”,. 
C, v şi”... Nu mutat... Deocamdată, cum văd, stau pe loc. 
Asta nu mi s-a spus până acum. 

Costel arunca cuvintele la a treia persoană, ofensator. 

— De vorba asta parca am stat noi până acum... N-am 
venit noi aici în zor la mort, să te ajutăm, să cheltuim? 

— Zise Mălina indignată. 

— O să lacem socotelile mai lârziu - Costel ironic şi cu 
raâxlare multă, cu multă răbdare, căci de azi-dimineaţă îi 
strepezesc dinţii şi el tace. 

Se consultă acum cu el singur: ce face cu madam Ida? Aici, 
în casă, el nu mai stă. Asta mai întii şi întâi. 

Se uilă în jur cu începutul unui fior pe nări: în odăile astea 
el nu mai stă. Simţirea îi e neprecisă, între milă şi frică. Dar 
unde stă până se face mutarea? Căci a spus-o: până nue 
mutat sigur, nu vrea şi nici nu poate pleca din Bucureşti. 

Cu el însuşi, Costel e logic, socotit, răbdător: el vrea 
mutare la Brăila... Fie şi aşafără sa fie director, la început... 
Mai pe urmă însă, are să fie director, pe când aici, la 
Bucureşti, nu poate fi niciodată... 

Părinţii îl agasează, vezi bine, dar odată acolo, rămâne a 
se vedea cum se aşează lucrurile. Cu leafa lui şi cu ceva pe 
lună de la ei, ar putea locui singur. E preferabil şi natural: fi 
cu ci! Altă generaţie! 


— Cum zice Eupescu. 

— Ei?... Mălina a aşteptat destul; îşi pierde răbdarea. 

— Gum să facem? 

— Întrebă Gostel Ia plural, pentru că are nevoie ca cei doi 
să-şi continue mai departe patronajul, Să-[1] uşureze de 
greutăţi. 

Dascălul însă nu se lasă aşa lesne dat după degete: 

— Faci ce vrei şi ce poţi. Ile descurci singur! Ne-am ostenit 
pină aici, ne-am lăsat casa şi treburile... Am cheltuit. 

Palid la faţă, Costel păleşte încă: se certau ca mitocanii, îl 
tulburau dintr-o stare a lui plină de nobleţă, îl tulburau de 
la doliu... 

Mălina are şi ea până peste cap. Stă gata să plângă. Se 
ţine numai pentru că se ştie că, dac-ar plânge, s-ar strica 
tot. lute cum e dascălul... Şi când e vorba de ea... 

— Na! N-ai plânge acu pe deasupra! 

— Se revolta în ade-% ar dascălul pentru muierea lui. 

Au cheltuit! li un adevăr pe care Costel nu-[1 |] poate 
suporta, tocmai pentru că îl apreciază la justa lui valoare. 
Mălina îşi struneşte glasul subţiat de lacrimile înghiţite şi 
pune o întrebare foarte cu rostul ei: Mutare?... Casă?... 
Toate bune... Dar ce e cu divorţul? Când pleci de aici, 
trebuie să fie totul regulat. Până acu ai tot amânat cu boala, 
cu... Dar acu trebuie stârşit... 

— Mi se pare că e o chestie care mă priveşte personal! 
Costel e nemulţumit că i se ia socoteală, nemulţumit că nu 
sunt mai mlădioşi, mai supuşi. 

— Toate te privesc! 

— Rânjeşte dascălul. 

Când rânjeşte d aşa, nu dai mult pe pielea celuilalt. 

— Da! laci cum vrei! Cum te taie capul! Numai să te 
gândeşti bine. Să te gândeşti bine... Să nu te trezeşti când 
ţi-o ii lumea mai dragă, la Brăila, între oameni, că-ţi pică pe 
cap ailaltă. 

— Zice Mălina, aşa, deodată, dându-şi drumul. 


Costel a picat ca din pod; ba dintr-un pod de casă cu multe 
caturi. A picat pe podele, drept pe spate şi s-a aşezat bine 
jos, să se dumirească. 

— Şi pomenile, parastasele... pe toate le facem noi acasă, 
la biserica noastră, cu tot rostul - schimbă vorba Mălina, 
văzând că mai rău i-a dat lui Costel „idei”. 

Să vie la Brăila, plocon peste ci, Nina?... Fiindcă nu e 
divorţat?... Lireşte că nu e, deoarece acum, în urmă, nu s-a 
mai interesat... Şi parcă ar vrea Nina să se întoarcă la el, şi 
încă la Brăila? Parcă n-avea Nina pe Lupescu, care a luat-o 
la el în casă şi poate că până la urmă... 

Îşi amintea de Nina atunci, la poliţie: cum ea 1-a cerut 
martor: ca soţ. 

lar bătea cineva la uşă. Probabil mndam Ida. Aveau gata 
răspunsul - se muta. 

Nu!... Era un domn... Diaconescu!... Repede să-l[1] 
primească. 

— Intră, te rog... Da, ce plăcere! Părinţii mei - prietenul 
meu cel mai bun! 

— Prezintase Costel, şi abia atunci îşi dase seama că 
Diaconescu nici n-a fost la înmonnântarc. 

— Am venit sa mă scuz. Piedici familiare. Am întârziat de la 
cimitir... Am sosit când era gata. Am luat tramvaiul... 

Diaconescu se adresa tuturor, dar mai ales lui Costel, care 
aproba din cap: el pricepe, admite... 

— Nu staţi jos? 

— Invită cu răceală Mălina. 

— Numai să strâug mina prietenului Costel... Noi suntem 
ca 1 raţii... 

Se uită la Costel cu mutra lui şugubeaţă, care anevoie 
poate păstra seriozitatea cuvenită, cu un ochi mai închis ca 
celălalt pe care lipseşte puţin să nu-[1] închidă dinadins, 
aşa cum clipea alteori despre Aneta. 

— Nu vrei să stai puţin? 

— Costel, bucuros ca de un ajutor. 


— Doamne fereşte! Numai să-ţi strâng mina. Ştiu eu cum c 
după... Am avut destule pierderi în familie. Să vă reculegeţi, 
să vă liniştiţi. 

Mălina şi dascălul tac, nu-[1] îndeamnă să rămână... Dar 
de ce nu pomenesc măcar despre coroană. Costel ar dori ca 
cei doi să fie foarte îndatoritori cu Diaconescu. 

Turcii are miros: 

— Dar... Dacă ai vrea să ieşi cu mine... Eu aş crede ca niţel 
aer nu ţi-ar strica. Tot eşti îmbrăcat... Umblăm câţiva paşi, 
mai te răcoreşti de. Supărare... Morţii cu morţii. 

După o secundă de ezitare, Costel primeşte. Îşi ia singur 
pălăria, căci nu mişcă nimeni să i-o dea, şi iese fără bună 
ziua. 

Diaconescu salută cuviincios şi indiferent pe cei doi proAşa 
crede şi Costel, că s-au purtat ca nişte provinciali. Din 
pragul săliţei se înapoiază. Deschide uşa brusc: dascălul şi 
Mălina vorbesc cu însufleţire... Despre ce? Nu se urlau, 
vorbeau înţeleşi şi totodată cu vrajbă, deci despre ei! Îi 
place că i-a surprins. Prezenţa lui Diaconescu, carc-i 
aşteaptă, îl opreşte de la aprecieri. 

— Vream să vă spun că eu mă duc sa văd de cameră la 
fosta mea gazdă. Aici, în Capitală, am eu destule rosturi... 
Spuneţi-i lui madam Ida, că aşa sau altmintrelea, mă nun 
din casa. 

Cei doi ascultă lără să-i răspundă. 

„Ţâfnoşi!” - gândeşte Costel cu ţâlnă: el se poaie duce şi 1. 
[1] hotel. E drept că n-a locuit niciodată la hotel în 
Bucureşti şi nici aiurea. 

Ajunge din urmă pe Diaconescu: 

— Gata! Spune cu înviorare. Mergem, dacă vrei, spre o 
casă unde am stat eu ani mulţi cinci nu eram însurat şi unde 
vreau să închiriez iar. 

Casa pe dinatară era inimoasă aţa incit Cosiel nu se jena. 

— Numai -ă aibă cameră liberăiiindcă e ioarte căutată. Eu 
am nevoie numai provizoriu, fiindcă. N-ai putea ghici! Eu, 
care mă vezi, care mă ştu bucureştean... Închipuieşte-ţi că 


vreau să mă exilez la Brăila, unde am în vedere un post de 
director... Îmi eşti prieten, te ştiu discret... Mereu, mereu 
subaltern! Oricât ai li de bine văzut, vine o vreme când ai 
nevoie că te simţi şeful... Ce zici!... O să-mi pară rău de 
prieteni... Adică mai ales de tine. 

Îi zicea cumva,. Tu”? 

— E oideeî E o idee! Eu nu pol. [i judecător bun, fiindcăi'i 
pe mine mă leagă aici toate interesele: familia neveste-mi. 
Căsuţa ele zestre, şcolile băieţilor... Trei băieţi, nu glumă! 

Eui Costel i se pare că spusele lui Diaconescu îl pun în 
inferioritate: 

— Locmai! Eu am casă la Brăila şi părinţii mei îşi au acolo 
iot avutul. Ei de mult mă pisează cu o partidă acolo... O 
partidă strălucită, dar eu aveam sentimentele mele, 
obligaţiile mele... Acum însă există unele motive pentru ca 
să mă depărtez. Nu înseamnă că n-am să re viu la 
Bucureşti. 

Diaconescu, din discreţie sau din lipsă de curiozitate, nu- 
[1] întreabă. 

— Între noi... Tug... ca să zic aşa. Eosta mea nevastă n-a 
admis niciodată ca să tic despărțită de mine. Mă urmărea, 
chiar aşa logodit cum eram. Dar încă acum... Nu te poţi 
supăra, dar eşti nevoit să le pui la adăpost. Nu-i vorbă, nu 
m-aş mira “ă vina după mine ia Brăila. 

Diaconescu nu-l[1] aprobă, nu-[1] contrazice. Îl cunoaşte 
îndestul. 

[2]'M 

— Am ajuns! 

Erau în dreptul unei case cu etaj şi mansardă, stil vechi. 
Cosiel se uită îngrijorat, să vadă dacă pe vreun geam există 
bilet de închiriat. Dacă ar vedea unul ia mansardă, s-ar 
potrivi tocmai bine pentru ceva provizoriu, cum îi trebuie 
lui; în faţa lui Diaconescu insa, va trebui să spună că nu-i 
convine. Ei însuşi pare a fi uitat că a locuit mai înainte în 
casa asta, tot la mansardă. 


Bilet de închiriat era în adevăr unul, dar Costel, care 
cunoştea casa, ştia că acolo unde e lipit anunţul, c salonul 
cu două paturi şi chirie dublă. Ce c de făcut? 

— Perfect! Perfect! E liberă camera cea mai bună pe care 
am mai văzut-o. 

În gând se socoteşte că va trebui să stea la hotel, ceea ce îl 
intimidează oarecum... Sau atunci de nevoie să închirieze 
pe o lună salonul. 

— Ne despărţim. Intri să aranjezi cu camera. 

— Nu! N-am nevoie. Pot veni direct. Ce nu face gazda mea 
veche pentru mine. 

Diaconescu ar ii vrut să clipească iar ochiul: „Gazda... Ho- 
țule!” Poate că nu era momentul, Sunt plictisitoare 
corvezile astea de doliu. 

Costel acum îşi zice că, daca tot a luat drumul, ar fi poate 
nimerit să se înţeleagă cu privire la camera... Şi unde sa 
mai meargă acum cu Diaconescu? Înapoi, acasă, nu... La 
cafenea nu se poate: 

— Ai dreptate, mai bine intru să termin. Diaconescu, până 
la urmă, tot clipise din ochiul sting: 

— Şi dacă te urmăreşte nevasta... la seama la vitriol. 
Glumea sau cum? Costel renunţase a limpezi: Nina 
aruncând în el cu vitriol?... În Lupescu da... Puteai închipui. 

Diaconescu a cotit pe o stradă. Costel se uită. la ferestrele 
casei, la uşa de intrare... Amână totuşi vizita de închiriere. 

Porneşte înapoi spre casă, deoarece nici un alt scop nu-[1] 
atrage. Merge cu tendoanele întinse, pune întâi tocurile pe 
asfalt, apoi pliciuie talpa pantofului ele lac. Evocă ce ar fi 
atunci când Nina ar veni după ella Brăila,. Ce sa fie! Elnue 
divorţat. Vine nevasta la bărbatul eiî 

| 

E urcat pe picioroange, în plină inflaţie de valori. la Brăila, 
el va fi în societatea persoanelor celor mai de seama, cele 
cu care dascălul avea numai raporturi de alaceri. 

În privinţa asta, aproape că nici nu exagerează. Pus într-o 
atmosferă potrivită, putinţele lui mediocre s-ar putea 


dezvolta prielnic... Cu haine noi şi cravate frumoase, 
funcţionar superior la bancă, cu dans şi conversaţie - lui nu- 
i place dansul, din fericire însă dansează bine, ca toţi cei din 
bandă - va fi un dansator de elită. lar conversaţie, slava 
Domnului... În casa Dragu a conversai destul... Crede că va 
putea deci frecventa societatea cea mai bună. 

Auzi, idee! Nina! Şi mamă-sa, şi Diaconescu cred cu 
putinţă! Râde în el, după un evantai mic de pene de păun. 
Apoi se îngrijorează: la Brăila... Nina... Scandal! 

Repede întoarce cealaltă faţă, se gândeşte la candidatura 
urmărită de mult de Mălina, fata bogată şi de familie. 

Trecătorii rari întâlnesc cu privirea un domn în negru, cu 
sprincenile niţel urcate, aşa îneât fruntea stearpă capătă 
încreţitura unei preocupaţii. Obrajii puţin supţi şi gura 
strânsă sub umbra neagră a unei mici mustăţi trage o 
dungă neaşteptată în latul figurii. 

Lui Costel îi scapă acum mâinile după o bară. O uşă i se 
închide şi i se deschide în nas. E un „du-te-vino”, îl 
recunoaşte: agitația, neastâmpărul Ninei atunci când e cu 
el la un loc... Neputinţa ei de a-[1] suporta... Ceea ce a fost 
cu ei. Cum de zece ori s-a întors la el şi iar a plecat şi şi-a 
luat câmpii. Ceea ce a fost şi va mai fi. 

Calea acum, lat, cu toată laba, uşor tărăgănat. 

Îl ustură tălpile, e obosit: degeaba ar veni Nina după el. 
Sunt ca şi despărțiți. El oricând poate transcrie divorţul. 

Mamă-sa adesea şi chiar acum în urmă vorbea misterios 
de o partidă. Se ferea de el, să nu-[1] supere, dar tot a prins 
despre cine anume vrea să spună: fata lui Panaiot. Panaiot a 
iost întâi băcan, mai de mult, apoi angrosist, acum în urmă 
a cumpărat un vaporaş şi e armator. Avere şi situaţie, căci c 
acum în relaţii cu cele mai bune familii. 

Dar va mai vrea oare fata lui Panaiot să-[1] ia, după ce 
Nina va li făcut scandal, cu venirea, cu plecarea... Căci Nina 
totuşi va veni, fie ca să plece iar... Va mai vrea fata 
armatorului? Da! Va vrea încă mai mult după ce va fi văzut 


pe Nina, bucureş-tcanca elegantă şi distinsă şi amorezată 
de ci... 

Închipuirile merg călare, îl saltă, gata să-[1] răstoarne. Îşi 
caută un sprijin: Mălina ştie să-ntoarcă treburi de astea. 
Dar va vrea Mălina? E supărată pe ci. 

Costel stă încă pe loc; îl glodeşte un gând: decât să se 
întoarcă direct acasă, mai bine ar fi plecat cu Turcu undeva. 
Dată iiind împrejurarea, ar fi fost datoria lui Diaconescu să-i 
propună, dar îşi face omul de câte un prieten o idee prea 
bună. 

La Brăila va fi toarte prevăzător în alegerea prietenilor. 
Adică chiar mai bine fără de prieteni; de la distanţă cu toată 
lumea. El va fi la Brăila venit ca musafir, pentru interese, iar 
prietenii lui rămaşi la Bucureşti. Primise mutarea 
provizoriu, pentru interesul carierei. La prima ocazie, cu 
proptele, fireşte, se va înapoia la Bucureşti ca director... 

Acasă îl aşteaptă doi inşi bosumflaţi, de aceea ia drumul 
cel mai lung. În dreptul Poştei Centrale se opreşte, fără a-şi 
da seama că ceea ce l-a oprit e oboseala. Se uită la edificiul 
Poştei, judeeându-i arhitectura: frumos! Se uită peste drum 
la Casa de Depuneri: frumos! E Capitala, care-i aparţne şi 
pe care o părăseşte de bună voie, pe un timp. Nu e totuşi 
per-lect convins că va fi provizorie plecarea aceea de care 
abia acum începe a se convinge. Piciorul stâng c aşa fel 
încordat în talpă, îneât abia îl poate pune pe asfalt. 

La Brăila, oraş mare, sunt clădiri frumoase, şi e mai ales 
portul! Vapoare... Transit... Multe vapoare... Dacă te 
ghideşti, un oraş de port e ca şi o Capitală; tocmai însă 
fiindcă e un vad comercial, el, ca funcţionar - ca şi director. 

— Va sta rezervat. O cuconiţă trece, nostimă, ultim model, 
şi parcă stă un minut pe loc, ca şi cum l-ar cunoaşte. Poate e 
chiar o cunoştinţă de care nu-şi aminteşte. Memoria îi joacă 
feste. Desigur, a cunoscut-o undeva în lumea bună şi a uitat- 
o. Lipsa de memorie e un defect. 

N-o poate saluta, totuşi; se trage de o parte, c în dreptul 
chioşcului de ziare şi doamna se apropie şi cere un timbru 


poştal oarecare, la întâmplare, desigur, ca să aibă o 
atitudine fiindcă n-a recunoscut-o, atunci când ca vroia să- 
[1] abordeze. E probabil că-[1] ştie de pe timpul cu Nina, 
când se dau în casa Dragii baluri în cinstea logodnei lor. El 
era eroul zilei, şi de aceea tocmai nu putea să-şi amintească 
de fiecare cuconiţă sac cc-i fusese prezentată, pe când ele 
toate... 

K 

Era nostimă doamna, nu însă aşa de nostimă ca Ninon, la 
prima lor întâlnire... Şi ce deşteaptă, Ninon! Cum ştiuse 
atunci sa intre în vorbă, să-[1] încurce! De ce nu se urneau 
de pe loc, ea sau ci, ca să curme situaţia penibilă! 

Piciorul sting îi ardea ca focal; porni totuşi, calcând ca pe 
ochi, pe când în minte avea pe Ninon, aşa cum o văzuse la 
prima lor întâlnire; imagine nestabilă însă, căreia i se 
amesteca clişeul mai proaspăt, al cuconiţei pe care o lăsase 
mofluză la chioşcul de ziare. În urma lui, femeiuşcă se 
întreba ce era cu tipul şi dacă nu scăpase cumva un chilipir. 
Ea ieşea în oraş după târguieli şi îşi jurase să se odihnească 
după o noapte zbânţuită. Mai ales că era cu gripa pe ea; 
totuşi un client pierdut, e un client pierdui. 

În dreptul clădirii locuite de Aneta, Costel pusese capul în 
pământ şi, cum pasul nu-[1] asculta bine, grăbea cu gâtul 
înainte, ca să treacă mai iute de o casă care îl compromitea. 
O slujnică! El e în doliu... Biata Ana, o umbră numai, uscata 
şi tristă, care i se aşează o secundă subpleoapele umezite. 
Plecase la timp biata Ana, să nu-i fie piedica în drumul nou 
ce i se deschide. Ana fusese fată bună, fată de familie, dar 
fără de noroc; nenorocirile, boala, o doborâse. El o ocrotise, 
o apărase pe cât putuse... 

Un fel de Maslova şi Nehliudov în versiune proprie, se 
închipuia acum în mintea lui Costel, pe când ceva îi 
strângea gâtul uscat, ceva omenesc. Gâtul uscat şi piciorul 
care-i ardea ca jarul! Se va opri în drum, la prima caienea, 
la prima bodegă. Trecu totuşi pe lângă două altele şi, aşa 
cum trage calul la grajd, poposi la... Roşioru”. 


Toţi în jurul lui: 

— Singur, domnu Costel? 

— Singur azi! Am nevoie de linişte. 

Linişte... Fireşte! În grădiniţă va avea linişte, nu era 
nimeni, iar mesele nu fusese ridicate, fiindcă timpul era 
încă frumos. 

În grădiniţă, singur, cu un ţap de bere şi, în sfârşit, pe un 
scaun cu piciorul odihnit. La Brăila, evident, va frecventa 
numai localurile mari; acolo nu c ca aici, în Capitală, nu se 
obişnuieşte... Adică se obişnuieşte: îşi amintea cum găsise 
atunci pe dascălul Petre cu un fost primar şi doi deputaţi, la 
un „Roşiori.;” din Brăila. 

Se obişnuieşte, mai e vorbă, dar elva sta în rezervă. Un 
funcţionar important de la o bancă, chiar particulară, e 
ţinut să fie rezervat: 

— Banca, domnilor, e ca un templu - o vorbă de zile maria 
directorului. 

La Brăila va trăi cu mult calcul, la milimetru, pentru a li la 
înălţime. Chiar Nina, care fusese un mariaj briliant, 
desfăcut din pricina scandalului Dragu, chiar Nina la Brăila 
va trebui să fie rezervată. Aşa cum o zărise la cimitir: în 
negru, nefardată, distinsă, era tocmai cum trebuia. Dar nu 
putea conta pe Nina... Cu ea trebuia să te aştepţi la 
surprize! Nina... 

— Încă un ţap. Coane Costel? 

— Da! 

Să ia încă un ţap... De supărare... De adio... La Brăila mas 
era şi o altă chestie delicată: părinţii. Ei erau mai modeşti, 
mai jos în grad ca el, care se lansase, ajunsese. 'Lotuşi, 
părinţii lui aveau cunoştinţe bune, de care va profita, în alt 
fel decâi ei, fireşte, în felul lui. 

Piciorul acum se dezmorţise, dar începuse a-l[1] durea 
capul: cimitirul, mâhnirea, poate că şi berea pe stomacul 
gol. Totuşi nu va gusta nimic, nici chiar o sardea: un fel de 
post, de căinţă pentru memoria Anei. 


Afaceri ca cea cu Aneta nu se vor pomeni la Brăila; în 
provincie se flă tot, şi el nu e slujnicar. La Brăila toată lumea 
va şti, sau poate chiar ştie, că ela părăsit pe dama în gri, 
marchiza, soţie (. Le profesor, a părăsit-o pentru Ninon 
Dragu - Dragu cel de la Sfatul negustoresc, cu proprietăţi 
în Popa Tatu - Ana lusesc altceva: o faptă a lui sufleteasca, o 
binefacere. 

— Un ţap, coane? 

— Nu! Nimic... De ce plictisiţi clienţii silindu-i la con. Su- 
maţie? Ce e porcăria asta? 

— Scuzaţi, domnu' Costel... Credeam! 

— Poţi să-mi aduci o regală. ” 

— 'Ţelcs, coane! 

Nu! Nu va mai bea o regală; e odihnit, va pleca acasă, 
unde părinţii ii aşteptau nerăbdători. El era gazda lor, le da 
revanşa. Peste puţin Ic va fi iar musafir, dar cu toiul în. Altă 
situaţie ca înainte. Avea părinţi buni. 

[23]S 

Buni, în adevăr, căci în aşteptare mânia lor se muiase şi, 
fără a se lămuri, când unul. Când altul aruncau acum câte o 
vorbă îndulcită. 

— Bietul băiat... - ofta Mălina. 

— Se dă elpe brazdă... 

— Mormăia dascălul. 

— Ce bine o să-i placă acasă - insinua dăscăliţa... 

— Îl aşez eu la şefi aşa ca să-i fie lesne... Amândoi 
îngrijoraţi de întârzierca fiului regăsit. 

Costel se desprinsese de pe scaun, ocupat să-şi 
dezmorţească piciorul cu pricina. Îşi găsise echilibrul şi 
pornise drept, ţeapăn, spre ieşirea care din grădiniţa, 
Roşiorii” da drept în uliţă. 

De pe treapta scăriţei care din bodega cobora în grădiniţă 
chelnerul, cu regala în mână, îl vedea plecând şi nu ştia ce 
trebuie să facă: cum o să-[1] întoarcă pe domnu Costel să-i 
ceară socoteală!... Poate mai vine înapoi. Pusese regala pe 
masă şi trăgea de şervetul murdar, atârnat pe braţul stâng: 


— Chiar dacă nu se întorcea acu, plătea alta dată... Şi 
dacă; murea, Doamne fereşte, plătea pentru dumnealui, 
domnu Turcu. Mai bine păgubaş decât să pierzi un client 
bun... Dar ce va zice stăpânu'? 

Costel, în chip mecanic, o luase spre casă. Trecând pe 
lângă frizerie, îşi aruncase ochii în oglindă, dar nu văzuse 
decât luciul sticlei, nu şi chipul lui. Era preocupat, căuta în 
minte un model, ca fizic, ca purtare; dibuia pe-aproape... Îl 
găsise. Înainte de plecarea lui la studenţie, era la Brăila un 
director la Prefectură care purta un nume la fel cu alunui 
fost ministru, dar nu-i venea în minte pentru moment. Alticl, 
parca-l1 ] vedea: talia zvcltă, pieliţa albă-ro. Z (a lui e la fel), 
o mustăcioara subţire mătasă de porumb care dezmierda 
macul gurii, şi succes la dame, nu dame ca în Bucureşti, 
dame din cea mai buna societate. 

Costel îşi scosese pălăria şi îşi trecea degetele prin par în 
faţa oglinzii (părul castaniu-închis şi. Deasupra gurii, umbra 
aspra, negruie a mustăţii nerase). Imaginea tizului de 
ministru, răsfăţatul Brăilei, şi imaginea lui se suprapuneau: 
el e celălall, celălalt c el! 

Îşi aminteşte de ifosul aceluia... Mai ales ifosul... A nu se 
pierde din vedere ifosul! Straşnic ifos! Pe el, CosteL. Pe 
atunci licean, nu-[1] saluta; adică nu răspundea la salutul 
lui admirativ. De ce? 

— Foarte simplu; pentru motivul ca nu-i fusese prezentat. 
Ifosul! Costel simţea că va trebui să-şi cultive ifosul. 

Îi veneau iar în minte părinţii. El nu va putea locui cu ei în 
curtea bisericii, fie ea cât de Domnească. Va sta deoparte, 
în oraş, va avea apartamentul lui. În provincie nu se zice 
garsonieră, provincia într-un fel e mai aristocrată. Va sta 
deci separat şi va frecventa lumea bună pe care dascălul o 
vedea numai la biserică şi la alegeri. 

Pe loc în dreptul frizeriei, n-ar fi vrut parcă să se întoarcă 
acasă; să mai stea la aer. O ia înapoi spre Poştă; picioarele îi 
sunt acum deopotrivă de grele... Numai câţiva paşi mai sus, 
o doamnă elegantă îi plăcuse, îi chiar dase semn că-[1] 


place. Nu era însă niciuna ca Nina... Ana cea bună şi 
răbdătoare s-a dus... Stă din nou pe loc, din oboseală sau 
poate fiindcă îi c greu sa se întoarcă în subsolul unde a 
rămas umbra chinuită a Anei, sau de unde lipseşte fiinţa ci 
măruntă, însetată, înfometată după ei... 

Îi dibuie acum prin trup un somn cotropitor, care-[1] 
goneşte spre un adăpost. Îşi închipuie pe Mălina rostuindu-i 
în odaia golita, aerisită, un culcuş proaspăt, aşezat cu 
mâinile ei harnice şi vii. Arc părinţi buni. Pe Mălina o va 
împăca cu o sărutare... Pe dascălul Petre îl va tămâia puţin. 

Dascălul însă trebuie să se ocupe stăruitor de postul lui, să 
n-o lase moale. Nu merge numai cu vorba... El îşi părăseşte 
cariera, oraşul... El face un mare sacrificiu. 

Simte desluşit în acel moment că va pleca la Brăila. Ridică 
pleoapele îngreunate şi priveşte: Piaţa Senatului i se 
aşterne dinainte, cu săgeata rară a unui automobil, cu 
jucăria mecanica a tramvaielor, acolo mai jos. E oraşul lui, c 
Capitala! 

Îl aşteaptă însă o provincie de rangul întâi şi acolo, la 
Brăila, o situaţie de primul rang. 


SFÂRŞIT