Silvia Garcia — Mexican Gothic

„Romanul 
horror perfect!” 
Nerdist 


Pr 


E 
i A 


d l 
sit. 


d 
via Moreno-Garcia 


ARMADA 


SILVIA MORENO-GARCIA 
MEXICAN GOTHIC 


Original: Mexican Gothic (2020) 


Traducere din limba engleză: 
DAN SOCIU 


y 


virtual-project.eu 


Para mi madre! 


1 „Pentru mama mea”, în lb. spaniolă, în original (n. red.). 
43> 


1 


Petrecerile la casa Tuñón se sfârşeau mereu târziu în 
noapte şi, cum gazdele se dădeau în vânt după balurile 
mascate, nu era ceva neobişnuit să vezi femei în haine 
tradiţionale, cu fuste ţărăneşti şi panglici în păr, însoţite 
de un arlechin sau de un cowboy. Şoferii lor, în loc să 
aştepte degeaba în faţa casei Tuñón, îşi făceau un program 
de noapte. Se duceau să mănânce tacos la vreun chioşc de 
pe stradă sau să viziteze slujnicuţele ce lucrau în casele 
din vecinătate, cu care aveau aventuri delicate ca o 
melodramă victoriană. Unii şoferi se reuneau în câte un 
grup, poştind ţigări şi stând la poveşti. Alţii trăgeau un pui 
de somn. Ştiau prea bine că nimeni n-o să lase petrecerea 
până după ora unu noaptea. 

Aşa că, pe la zece, cuplul care a ieşit a încălcat 
convenţia. Mai rău, şoferul bărbatului se dusese să ia cina 
şi nu mai era de găsit. Tânărul părea încurcat, încerca să- 
şi dea seama cum să procedeze. Purta un cap de cal din 
papier mâche, o alegere care se întorsese împotriva sa, 
acum, că erau nevoiţi să străbată oraşul şi simţea toată 
greutatea căpăţânii. Noemí îl avertizase că voia să câştige 
concursul de costume, să-i sufle trofeul Laurei Quezada şi 
iubitului ei, aşa că el făcuse un efort ce se dovedise ridicol, 
fiindcă ea nu se mai îmbrăcase cum spusese. 

Noemi Taboada promisese că o să închirieze un costum 
de jocheu cu tot cu cravaşă. Ar fi trebuit să fie o alegere 
isteaţă şi uşor scandaloasă, fiindcă auzise că Laura avea să 
vină ca Eva, cu un şarpe încolăcit în jurul gâtului. Până la 
urmă, Noemi se răzgândise. Costumul de jocheu era urât şi 
îi zgâria pielea. Aşa că a venit într-o robă verde, brodată cu 
flori albe, şi nu s-a ostenit să-i spună partenerului ei 
despre schimbare. 

— Şi acum ce facem? 

— La trei străzi de aici e un bulevard. Poate găsim un 
taxi acolo, i-a spus ea lui Hugo. Ia zi, ai o ţigară? 

— O ţigară? Nu ştiu nici măcar unde mi-am pus 


14> 


portofelul! i-a răspuns Hugo, pipăindu-şi jacheta cu palma. 
Şi nu ai tot timpul ţigări în poşetă? Mai-mai c-aş crede că 
eşti zgârcită şi că vrei să ţi le economiseşti dacă n-aş şti 
mai bine. 

— E mult mai interesant când un domn îi oferă unei 
doamne o ţigară. 

— În seara asta nu pot să-ţi ofer nici măcar o bomboană 
mentolată. Oare mi-am lăsat portofelul acolo? 

Ea nu i-a răspuns. Hugo se chinuia să care capul de cal 
sub braţ. Aproape că l-a scăpat când au ajuns pe bulevard. 
Noemi şi-a fluturat braţul ei subţire şi a oprit un taxi. 
Odată intraţi în maşină, Hugo a pus căpăţâna pe banchetă. 

— Puteai să-mi spui să n-aduc chestia asta! a mormăit 
bărbatul, după ce a observat zâmbetul de pe faţa şoferului 
şi a presupus că se distra pe seama lui. 

— Eşti adorabil când te enervezi! i-a răspuns tânăra, 
apoi şi-a deschis poşeta şi a găsit ţigările. 

Hugo arăta ca Pedro Infante? tânăr, ceea ce contribuia 
la mare parte din farmecul său. Cât despre restul, 
personalitatea, statutul său social şi inteligenţa, Noemi nu 
se gândise prea mult la ele. Când voia ceva, nu se lăsa 
până nu îl obținea, iar, în ultima vreme, şi-l dorise pe 
Hugo, deşi, acum, că îi captase atenţia, era posibil să-l 
îndepărteze. 

Când au ajuns la casa tinerei, Hugo s-a întins spre ea şi 
a prins-o de mână. 

— Sărută-mă de noapte bună! 

— Trebuie să fug, dar poţi să păstrezi puţin din rujul 
meu, i-a răspuns ea, scoţându-şi ţigara şi punându-i-o în 
gură. 

Hugo s-a aplecat peste geam şi s-a încruntat, iar Noemi 
s-a dus grăbită spre casă, a traversat curtea interioară şi a 
intrat direct în biroul tatălui său. Ca tot restul casei, biroul 
era decorat modern, ca un ecou al noii averi a 
proprietarilor. Tatăl lui Noemi nu fusese niciodată sărac, 


2 Pedro Infante Cruz (1917-1957), actor și cântăreţ mexican, celebru în 
America Latină, care a murit la patruzeci de ani într-un accident de 
avion (n. red.). 


15> 


dar a făcut avere dintr-o mică vopsitorie chimică. Ştia ce-i 
place şi nu-i era teamă să o arate: culori îndrăzneţe şi linii 
clare. Scaunele lui erau tapiţate într-un roşu aprins şi 
plante luxuriante adăugau pete de verde fiecărei camere. 

Uşa biroului era larg deschisă şi Noemi nu s-a obosit să 
ciocănească, a intrat sigură pe ea, nepăsătoare şi vioaie, 
troncănind cu tocurile înalte pe podeaua de lemn. Şi-a 
mângâiat o orhidee din păr cu vârfurile degetelor, s-a lăsat 
în scaun în faţa biroului tatălui, a oftat zgomotos şi şi-a 
aruncat poşetuţa pe podea. Şi ea ştia ce-i plăcea şi nu-i 
plăcea să fie chemată acasă devreme. 

Tatăl îi făcuse semn să intre, tocurile ei înalte se auzeau 
de departe şi-i anunțau sosirea mai clar decât orice salut, 
dar nu s-a uitat la ea, căci era preocupat să examineze un 
document. 

— Nu-mi vine să cred că m-ai sunat la familia Tuñón! a 
spus tânăra şi a tras de mănuşile albe. Ştiu că nu erai 
tocmai fericit că Hugo... 

— Nu e vorba despre Hugo! i-a retezat-o el. 

Noemí s-a încruntat. Îşi ţinea o mănuşă în mâna dreaptă. 

era Nu? 

li ceruse voie să se ducă la petrecere, dar nu-i 
specificase că avea să meargă cu Hugo Duarte şi ştia ce 
părere avea tatăl ei despre tânăr: se temea că Hugo ar 
cere-o în căsătorie şi că ea ar accepta. Noemi n-avea de 
gând să se mărite cu Hugo şi le spusese asta părinţilor, dar 
tatăl ei n-o credea. 

Noemi, ca orice fată mondenă, îşi făcea cumpărăturile la 
Palacio de Hierro, folosea rujuri Elizabeth Arden, avea 
câteva blănuri de calitate, vorbea engleza cu o uşurinţă 
remarcabilă, datorită măicuţelor de la Monserrat - o 
şcoală privată, bineînţeles - şi era de aşteptat să-şi 
petreacă timpul în căutarea distracţiilor şi a unui partener. 
Astfel, pentru tatăl ei, orice activitate plăcută trebuia să 
implice şi achiziţionarea unui soţ. Ceea ce ar fi fost 
minunat, dacă tatălui i-ar fi plăcut de Hugo, dar acesta era 
doar un arhitect tânăr, iar de la Noemi se aştepta să aspire 
la ceva mai mult. 


<6» 


— Nu, deşi o să vorbim şi despre asta mai târziu, i-a 
spus şi a lăsat-o pe Noemi nedumerită. 

Dansa încet, la sentiment, în braţele lui Hugo, când un 
servitor o bătuse uşor pe umăr şi o întrebase dacă vrea să 
vină în studio să preia o convorbire la telefon cu domnul 
Taboada. Asta îi stricase toată seara. Presupusese că tatăl 
ei aflase că ieşise cu Hugo şi intenţionase să i-l smulgă din 
braţe şi să o certe. Dacă nu asta îi fusese intenţia, pentru 
ce atâta agitaţie? 

— Nu-i nimic rău, nu? l-a întrebat ea pe un alt ton. 

Când era supărată, vocea îi era mai înaltă, mai de fetiţă, 
diferită de tonul modulat, perfecţionat de ea în ultimii ani. 

— Nu ştiu. Să nu spui nimănui ce-o să-ţi zic acum. Nici 
mamei tale, nici fratelui tău, nici prietenilor, ai înţeles? a 
întrebat-o tatăl şi a fixat-o cu privirea până când Noemi a 
încuviinţat din cap. 

El s-a lăsat pe spate în scaun, şi-a împreunat palmele şi 
a dat din cap spre ea. 

— Acum câteva săptămâni am primit o scrisoare de la 
verişoara ta, Catalina. In scrisoare face afirmaţii şocante 
despre soţul ei. I-am scris lui Virgil cu gând să aflu mai 
multe, iar el mi-a răspuns că soţia lui s-a purtat ciudat şi 
îngrijorător, dar că îşi revine. Ne-am tot scris şi am insistat 
că, dacă verişoara ta e aşa de tulburată pe cât pare, ar fi 
cel mai bine să o aducă în Ciudad de México la un consult 
de specialitate. El mi-a răspuns că nu e necesar. 

Noemí şi-a scos cealaltă mănuşă şi a pus-o în poală. 

— Eram într-un impas. Nu credeam că o să cedeze, dar 
în seara asta am primit o telegramă. Uite, poţi s-o citeşti! 

Domnul Taboada a luat foaia de hârtie de pe birou şi i-a 
înmânat-o. Era o invitaţie pentru Noemi s-o viziteze pe 
Catalina. Trenul nu trecea zilnic prin orăşelul lor, dar 
oprea acolo în zilele de luni şi aveau să trimită un şofer la 
gară la o anumită oră ca să o ia. 

— Vreau să te duci, Noemi. Virgil spune că ea a întrebat 
de tine. In plus, cred că e o problemă mai potrivită pentru 
o femeie. E posibil să fie doar exagerări şi nişte dificultăţi 
în căsnicie. Nu e ca şi cum verişoara ta n-ar avea o 


<17> 


înclinaţie spre melodramă. Poate că vrea doar să i se 
acorde atenţie. 

— Dacă-i aşa, de ce ar fi treaba noastră căsnicia 
Catalinei sau melodrama ei? l-a întrebat, deşi nu credea că 
era corect din partea lui să o numească pe Catalina drept 
melodramatică. 

Îşi pierduse ambii părinţi de mică. Era de aşteptat să 
aibă o anumită dispoziţie întunecată. 

— Scrisoarea Catalinei era foarte ciudată. Pretindea că 
soţul ei o otrăveşte, scria că avusese viziuni. N-oi fi eu 
doctor, dar mi-a fost suficient cât să mă interesez de 
psihiatri buni de la noi din oraş. 

— Ai scrisoarea? 

— Da, uite-o. 

Lui Noemi îi venea greu să citească literele, darămite să 
înţeleagă ce spuneau. Scrisul părea nesigur, mâzgălit. 


„„încearcă să mă otrăvească. lar casa asta e 
bolnavă de putreziciune, pute a putreziciune, colcăie 
prin ea răul şi cruzimea. Am încercat să-mi păstrez 
mintea întreagă, să tin răul la distanţă, dar nu pot, 
pierd noțiunea timpului şi gândurile mi se risipesc. 
Te rog! Te rog! Sunt cruzi şi răi şi n-o să mă lase să 
plec. Îmi încui uşa, dar tot vin, şoptesc noaptea şi 
mă tem de aceşti morți agitaţi, de aceste fantome, 
de aceste creaturi descărnate. Sarpele care-şi 
muşcă din coadă, pământul fals de sub tălpile 
noastre, feţele false şi limbile false, pânza pe care 
merge păianjenul şi face firele să vibreze... Sunt 
Catalina Taboada. CATALINA. Cata, Cata, ieşi la 
joacă! Mi-e dor de Noemí. Mă rog să te revăd. 
Trebuie să vii pentru mine, Noemi! Trebuie să mă 
salvezi! Nu pot să mă salvez singură, oricât aş vrea, 
sunt legată, fire de fier imi trec prin minte şi prin 
piele şi e acolo. E în pereţi. Nu mă slăbeşte şi 
trebuie să mă eliberezi tu, să-l tai, să-i opreşti acum. 
Pentru numele lui Dumnezeu... 

Grăbeşte-te! 


18> 


Catalina 


Pe marginile scrisorii verişoara ei mai mâzgălise cuvinte 
şi numere şi desenase cercuri. Era tulburător. 

Când vorbise ultima oară Noemi cu Catalina? Cu luni în 
urmă, aproape un an. Cuplul îşi făcuse luna de miere în 
Pachuca şi Catalina o sunase şi-i trimisese cărţi poştale, 
dar apoi n-au mai comunicat deloc, deşi telegramele încă 
soseau la aniversări, cu urări pentru membrii familiei. 
Trebuie să fi fost şi o scrisoare de Crăciun, fiindcă 
trimisese cadouri. Sau scrisese Virgil scrisoarea de 
Crăciun? În orice caz, fusese una searbădă. 

Presupuseseră toţi că tânăra soţie îşi savura noua viaţă 
şi n-avea chef să scrie prea mult. N-avea nici telefon, ceva 
obişnuit la ţară, şi Catalinei oricum nu-i plăcea să scrie. 
Noemi, ocupată cu obligaţiile ei sociale şi cu şcoala, se 
gândise că verişoara şi soţul ei o să călătorească la un 
moment dat în Ciudad de México şi o să-i viziteze. 

Scrisoarea pe care o ţinea acum în mână era, aşadar, 
neobişnuită din toate punctele de vedere. Era scrisă de 
mână, deşi Catalina prefera maşina de scris; se lălăia, deşi 
Catalina scria foarte succint. 

— E bizar, a recunoscut Noemi. 

Intenţiona să declare că tatăl său exagerează sau că 
foloseşte incidentul ca o scuză convenabilă să o 
îndepărteze de Duarte, dar nu mai părea să fie cazul. 

— Puțin spus! Acum îţi dai seama de ce i-am scris lui 
Virgil, cerându-i să-mi dea nişte explicaţii. Şi de aceea m-a 
surprins când m-a acuzat imediat că sunt o pacoste. 

— Ce anume i-ai scris? l-a întrebat ea, temându-se că 
tatăl său fusese nepoliticos. 

Era un om serios şi, fără să vrea, putea să-i supere pe 
ceilalţi cu stilul său direct. 

— Trebuie să înţelegi că nu-mi face plăcere să-mi pun 
nepoata într-un loc ca La Castaneda... 

— Asta i-ai spus? Că o s-o duci la ospiciu? 

— Am menţionat că există această posibilitate, i-a 
răspuns tatăl, întinzându-i mâna. 


19> 


Noemi i-a returnat scrisoarea. 

— Nu-i singurul loc, dar cunosc nişte oameni acolo. 
Poate are nevoie de îngrijire de specialitate, de care nu are 
parte la ţară. Şi mă tem că noi trebuie să ne asigurăm că 
va primi ajutor. 

— N-ai încredere în Virgil. 

Tatăl a chicotit sec. 

— Verişoara ta s-a măritat repede, Noemi, şi s-ar zice şi 
că pe necugetate. Acum, recunosc că Virgil Doyle părea 
fermecător, dar cine ştie dacă te poţi baza pe el. 

Avea dreptate. Logodna Catalinei fusese una aproape 
scandalos de scurtă şi ei n-avuseseră ocazia să stea de 
vorbă cu mirele. Noemi nici măcar nu era sigură cum se 
întâlniseră cei doi, ştia doar că, după câteva săptămâni, 
Catalina le şi trimisese invitaţii la nuntă. Până atunci, 
Noemi nici măcar nu aflase că verişoara ei avea un iubit. 
Dacă n-ar fi fost martoră la cununia civilă, Noemi se îndoia 
că ar fi aflat de căsătoria Catalinei. 

Secretomania şi graba nu-i inspirau nimic bun tatălui lui 
Noemi. El organizase un mic dejun după nuntă pentru 
cuplu, dar Noemi ştia că era ofensat de purtarea nepoatei 
lui. Şi acesta fusese încă un motiv pentru care Noemi nu se 
îngrijorase din cauza lipsei de comunicare din partea 
Catalinei. Relaţia lor era, pentru moment, rece. 
Presupunea că avea să se încălzească în câteva luni, că în 
noiembrie Catalina avea să vină în Ciudad de México cu 
planuri pentru a face cumpărături de Crăciun şi că toată 
lumea o să fie veselă. Era doar o chestiune de timp. 

— Trebuie să crezi că spune adevărul şi că el o tratează 
necuviincios, a concluzionat ea, încercând să-şi amintească 
ce impresie îi făcuse mirele. 

„Chipeş” şi „politicos” erau primele cuvinte ce-i veneau 
în minte, deşi nu schimbaseră mai mult de câteva replici. 

— În scrisoare spune nu numai că el o otrăveşte, ci şi că 
sunt fantome care trec prin pereţii casei. [i se pare o 
relatare de încredere? 

Tatăl ei s-a ridicat şi s-a dus la fereastră, privind afară 
cu braţele încrucişate la piept. Biroul dădea spre minunaţii 


<10> 


arbori bougainvillea ai mamei ei, o explozie de culoare 
ascunsă acum în beznă. 

— Nu e bine, asta ştiu. Şi mai ştiu că, dacă Virgil şi 
Catalina divorţează, el rămâne din nou fără niciun ban. Era 
destul de clar când s-au căsătorit că fondurile familiei lui 
erau aproape de zero. Dar câtă vreme sunt căsătoriţi, el 
are acces la contul ei din bancă. Ar fi în interesul lui să o 
ţină pe Catalina acasă, chiar dacă ea s-ar simţi mai bine în 
oraş sau alături de noi. 

— Crezi că e un asemenea escroc? Că ar pune averea 
înaintea binelui soţiei? 

— Nu-l cunosc, Noemi. Niciunul dintre noi nu-l cunoaşte. 
Asta-i problema. E un străin. Spune că ea are parte de 
îngrijire şi că-şi revine, dar n-ar fi exclus ca în clipa asta 
Catalina să fie legată de pat şi hrănită cu terci. 

— Şi zici că ea e cea melodramatică? a întrebat Noemi şi 
a oftat, în timp ce-şi examina bucheţelul de orhidee prins 
la corsaj. 

— Ştiu cum e să ai o rudă bolnavă. Mama a avut un atac 
cerebral şi a stat la pat ani în şir. Ştiu şi că o familie uneori 
nu se descurcă în astfel de cazuri. 

— Ce-ai vrea să fac, atunci? l-a întrebat ea şi şi-a pus cu 
graţie mâinile în poală. 

— Evaluează situaţia. Vezi dacă e nevoie să fie mutată în 
oraş şi încearcă s-o convingi, în cazul ăsta. 

— Şi cum reuşesc să fac aşa ceva? 

Tatăl a zâmbit cu un aer de superioritate. Acel zâmbet şi 
ochii inteligenţi şi negri erau trăsăturile în care 
asemănarea dintre tată şi fiică era izbitoare. 

— Eşti nestatornică. Mereu te schimbi într-o privinţă sau 
în alta. Mai întâi, ai vrut să studiezi istoria, pe urmă, 
teatrul, acum antropologia. Ai trecut prin toate sporturile 
imaginabile şi nu te-ai oprit la niciunul. Te vezi cu un băiat 
de două ori şi a treia oară nu-l mai vrei. 

— Asta n-are nicio legătură cu întrebarea mea. 

— Ajung şi acolo. Eşti nestatornică, dar încăpăţânată 
când nu trebuie. A venit vremea să-ţi foloseşti 
încăpăţânarea şi energia ca să duci la îndeplinire o 


<11> 


misiune importantă. Ai dat dovadă de dăruire numai în 
cazul lecţiilor de pian. 

— Şi a celor de engleză, a replicat Noemi, dar nu s-a 
obosit să nege restul acuzațiilor, fiindcă, într-adevăr, îşi 
schimba admiratorii în mod regulat şi era capabilă să 
poarte patru ţinute într-o singură zi. 

Dar nu e ca şi cum ar fi musai să fii hotărât în toate la 
douăzeci şi doi de ani, s-a gândit. Însă n-avea rost să i-o 
spună tatălui său. El preluase afacerea familiei pe când n- 
avea decât nouăsprezece! În conformitate cu standardele 
lui, ea părea că bate pasul pe loc. Tatăl lui Noemi a privit-o 
pătrunzător, iar ea a oftat. 

— Păi, aş fi fericită să-i fac o vizită în câteva săptămâni... 

— Luni, Noemi! De aia te-am chemat de la petrecere. 
Trebuie să facem aranjamente şi să fii în primul tren spre 
El Triunfo chiar luni dimineaţă. 

— Dar urmează recitalul! a spus ea. 

Era o scuză cam slăbuţă şi amândoi o ştiau. Luase lecţii 
de pian de la şapte ani şi de două ori pe an dădea un 
minirecital. Nu mai era absolut necesar pentru fetele din 
lumea bună să cânte la un instrument, cum fusese în 
tinereţea mamei ei, dar era unul dintre acele mici hobby- 
uri drăguţe apreciate în cercul ei social. În plus, îi plăcea 
pianul. 

— Recitalul... Vrei să spui că ai plănuit cu Hugo Duarte 
să mergeţi împreună şi nu vrei să ia pe alta ca însoţitoare 
sau să renunţi la ocazia de a purta o rochie nouă. Păcat, 
dar asta e ceva mai serios. 

— Te anunţ că nici măcar nu mi-am cumpărat o rochie 
nouă! Voiam să port fusta pe care am purtat-o şi la 
petrecerea Gretei, i-a spus Noemi, ceea ce era însă doar 
jumătate de adevăr, fiindcă îşi făcuse într-adevăr planuri 
să meargă cu Hugo. Dar nu recitalul mă preocupă, a 
continuat ea, ci faptul că vor începe cursurile în câteva 
zile. Nu pot să chiulesc. O să mă pice. 

— Atunci, lasă-i să te pice. O să le reiei. 

Ea tocmai se pregătea să protesteze împotriva sfatului 
său nepăsător, când tatăl s-a întors şi s-a uitat stăruitor la 


< 12» 


ea. 

— Noemi, m-ai tot bătut la cap cu Universidad Nacional 
Autónoma de Mexico. Dacă faci asta, îţi permit să te înscrii 
acolo. 

Părinţii lui Noemi îi dădeau voie să meargă la 
Universidad Femenina de Mexico, dar se opuseseră 
dorinţei ei de a-şi continua studiile şi după absolvire. Ea ar 
fi vrut să obţină un masterat în antropologie. Ar fi trebuit 
să se înscrie la Universidad Nacional. Domnului Taboada i 
se părea că e o pierdere de timp şi un loc nepotrivit, cu toţi 
acei tineri pe holuri care le umpleau capetele 
domnişoarelor cu idei prosteşti şi obscene. Mama lui 
Noemí nu era nici ea impresionată de aceste aspirații 
moderne ale ei. Fetelor le era hărăzit un alt parcurs, mai 
simplu, de la debutantă în societate la soţie. Să studieze şi 
mai mult ar fi însemnat să-şi amâne destinul, să rămână o 
crisalidă într-un cocon. Se certaseră în această privinţă de 
vreo şase ori, iar mama, vicleană, afirmase că fusese 
alegerea tatălui, care nu voise să aprobe aşa ceva. 

Promisiunea lui de acum o şocase şi i se părea o 
oportunitate neaşteptată. 

— Vorbeşti serios? l-a întrebat Noemí prudentă. 

— Da. E o chestiune serioasă. Nu vreau ca povestea 
divorţului să împânzească paginile ziarelor, dar nu pot să 
permit nimănui să profite de această familie. Şi vorbim de 
Catalina, a spus tatăl, înmuindu-şi tonul. A avut partea ei 
de nefericire şi are nevoie de prezenţa unei persoane 
prietenoase. Poate că asta e tot ce-i trebuie. 

Catalina fusese lovită de nenoroc de câteva ori. Mai 
întâi, murise tatăl ei, apoi mama ei se recăsătorise, iar 
tatăl vitreg o făcea deseori să plângă. Mama Catalinei 
murise doi ani mai târziu, iar fata se mutase în casa lui 
Noemi: tatăl vitreg deja plecase. În ciuda primirii calde a 
familiei Taboada, aceste decese o afectaseră profund. Mai 
târziu, ca tânără femeie, suferise din plin din cauza 
desfacerii logodnei. Mai fusese şi un tânăr cam caraghios, 
care o curtase pe Catalina luni întregi, şi pe care ea părea 
să-l placă foarte mult. Dar tatăl lui Noemi nu fusese 


< 13» 


impresionat de el şi îl alungase. După acea poveste de 
dragoste eşuată, Catalina îşi învățase lecţia, fiindcă relaţia 
cu Virgil Doyle fusese un model de discreţie. Sau poate că 
Virgil fusese mai şiret şi o convinsese pe Catalina să ţină 
secretul până când avea să fie prea târziu pentru a anula 
nunta. 

— Cred că aş putea să anunţ că o să lipsesc câteva zile. 

— Bun. O să-i telegrafiez lui Virgil şi o să-i spun că vii. 
Discreţie şi abilitate, de asta avem nevoie. El e soţul şi are 
dreptul să ia decizii pentru ea, dar nu putem sta cu 
mâinile-n sân dacă e nesăbuit. 

— Ar trebui să dai în scris promisiunea de a mă lăsa la 
universitate. 

Tatăl stătea iar la birou. 

— De parcă aş încălca-o! Acum, scoate-ţi florile alea din 
păr şi du-te să împachetezi hainele. Ştiu că o să-ţi ia o 
veşnicie să decizi ce o să porţi. Şi în ce eşti, mă rog, 
deghizată? a întrebat-o tatăl, clar nemulţumit de tăietura 
rochiei şi de umerii dezgoliţi. 

— Sunt Primăvara, i-a răspuns. 

— E frig acolo. Dacă intenţionezi să te etalezi în ceva 
similar, mai bine îţi iei un pulover, i-a spus el, sec. 

Deşi în mod normal ea i-ar fi oferit o replică acidă, a 
rămas neobişnuit de tăcută. Îşi dăduse seama, după ce se 
arătase a fi de acord cu plecarea, că ştia foarte puţine 
despre locul în care urma să se ducă şi despre oamenii de 
acolo. Nu era o croazieră, o călătorie de plăcere. Dar s-a 
liniştit, şi-a spus că tatăl ei o alesese pentru o misiune pe 
care ea o va duce la bun sfârşit. Nestatornică? Ne-ne-ne! O 
să-i arate ea cum o să se dedice misiunii. Poate că după ce 
va fi încununată de succes - fiindcă nu-şi imagina că ar 
putea eşua -, va ajunge s-o considere mai matură şi mai 
demnă de apreciere. 


<14> 


2 


Când Noemí era micuță şi Catalina îi citea basme, îi tot 
pomenea de un loc numit „pădure”, în care Hânsel şi 
Gretel îşi împrăştiau firimiturile şi Scufiţa Roşie îl întâlnea 
pe lup. Crescută într-un oraş mare, Noemi îşi dăduse 
seama abia mai târziu că pădurile erau locuri adevărate, 
care puteau fi găsite în atlasul geografic. Familia ei îşi 
făcea vacanţele în Veracruz, în casa de la malul mării a 
bunicii, unde nu se vedea niciun fel de copac înalt. Chiar şi 
după ce crescuse, pădurea îi rămăsese în minte ca o 
imagine dintr-o carte pentru copii, conturată cu cărbune şi 
cu pete strălucitoare de culoare în mijloc. 

Îi luase deci o vreme să realizeze că se ducea într-o 
pădure, fiindcă El Triunfo era aşezat pe o parte a unui 
munte abrupt, împodobit cu flori sălbatice, frumoase, şi 
acoperit din belşug cu pini şi stejari. Noemi a văzut oi la 
păscut şi capre curajoase pe stânci. Argintul îi dăduse 
regiunii bogăţiile, dar seul de la acele animale ajutase la 
iluminarea minelor, iar acestea se găseau peste tot. Totul 
era foarte drăguţ. Însă, cu cât urca trenul şi cu cât se 
apropia de El Triunfo, cu atât se schimba peisajul bucolic, 
iar Noemi îşi reevalua perspectiva. Râpe adânci străbăteau 
ţinutul şi creste zdrenţuite se profilau măreţe dincolo de 
geam. Pârâiaşele fermecătoare se transformau în râuri 
repezi, în torenţi care păreau în stare să ducă la pierzare 
pe oricine ar fi căzut în apele lor. La poalele munţilor, 
fermierii cultivau pomi fructiferi şi câmpuri de trifoi, dar 
sus nu erau decât capre căţărate pe stânci. Pământul îşi 
ţinea bogăţiile în întuneric şi niciun pom nu dădea roade. 

Aerul se rarefia pe măsură ce trenul se lupta cu urcuşul, 
în cele din urmă încetinind şi oprindu-se. Noemi şi-a luat 
valizele. Îşi adusese două şi fusese tentată să-şi ia şi 
cufărul preferat, deşi, în cele din urmă, i s-a părut prea 
împovărător. În ciuda acestei concesii, valizele erau mai 
mari şi mai grele. 

Gara era cam pustie şi abia dacă putea fi considerată 


<15> 


gară - era doar o clădire pătrăţoasă, singuratică, cu o 
femeie pe jumătate adormită la casa de bilete. Trei băieţei 
se fugăreau în jurul gării, jucându-se de-a prinselea, iar ea 
le-a oferit câteva monede ca s-o ajute să-şi scoată valizele. 
Au ajutat-o bucuroşi. Arătau nehrăniţi şi tânăra s-a 
întrebat cum se descurcau locuitorii orăşelului, acum, când 
mina era închisă şi numai caprele ofereau ocazia de a face 
puţin negoţ. 

Noemi se pregătise pentru răcoarea muntelui. Elementul 
neaşteptat a fost însă ceața subţire ce o întâmpinase în 
acea după-amiază. S-a uitat prin ea curioasă, şi-a aranjat 
pălărioara turcoaz din fetru, cu pana lungă, galbenă şi a 
reperat maşina venită s-o ia. Nici nu era greu, căci era 
singurul automobil parcat în faţa gării, un vehicul ridicol 
de mare, care îi amintea de vedetele şic de film, de acum 
două-trei decenii - genul de automobil pe care poate că 
tatăl ei îl condusese în tinereţe ca să se laude cu averea sa. 

Dar vehiculul din faţa ei era desuet, murdar şi avea 
nevoie de o revopsire. Aşadar nu era chiar maşina unei 
vedete de film, mai degrabă, o relicvă ştearsă parţial de 
praf şi târâtă în stradă. 

Crezuse că şoferul o să se asorteze cu maşina şi că o să 
găsească un bărbat în vârstă la volan, dar din ea a ieşit un 
tânăr de vârsta ei, îmbrăcat cu o jachetă de velur. Era 
blond şi palid, nu-i venea să creadă cât de palid era - oare 
stătea vreodată la soare? -, cu ochi şovăitori şi o gură ce se 
străduia să schiţeze un zâmbet sau să salute. 

Noemi i-a plătit pe băieţii ce o ajutaseră cu bagajele, 
apoi a mărşăluit înainte şi a întins mâna. 

— Sunt Noemi Taboada. Domnul Doyle te-a trimis? 

— Da, unchiul Howard mi-a spus să te iau, i-a răspuns el 
şi i-a strâns fără vlagă mâna. Eu sunt Francis. Sper că ai 
avut o călătorie plăcută. Alea sunt toate lucrurile tale, 
domnişoară Taboada? Pot să te ajut cu ele? 

Pusese întrebările într-o succesiune rapidă, de parcă 
prefera să-şi termine toate propoziţiile cu un semn de 
întrebare decât să-şi asume afirmaţii categorice. 

— Poţi să-mi spui Noemí. Domnişoara Taboada sună atât 


< 16» 


de pretenţios. Astea-s toate bagajele mele şi da, ar fi 
adorabil puţin ajutor din partea ta. 

El i-a luat cele două valize şi le-a pus în portbagaj, pe 
urmă a ocolit maşina şi a deschis portiera. Orăşelul văzut 
pe geam era plin de străzi şerpuite, case colorate cu 
ghivece de flori la ferestre, uşi masive din lemn, şiruri de 
trepte lungi, o biserică şi toate detaliile obişnuite pe care 
un ghid turistic le-ar numi „pitoreşti”. Dar era clar că El 
Triunfo nu apărea în ghiduri turistice. Avea aerul prăfuit al 
unui loc izolat. Casele erau zugrăvite în culori vii, desigur, 
dar culoarea se descojea de pe majoritatea zidurilor, unele 
uşi erau deteriorate, jumătate din florile din ghivece erau 
ofilite şi orăşelul dădea puţine semne de activitate. 

Nu era atât de neobişnuit. Multe mine de argint şi de 
aur care funcţionaseră în vremurile colonialismului îşi 
întrerupseseră operaţiunile odată cu izbucnirea Războiului 
de Independenţă. Mai târziu, în perioada liniştită a aşa- 
zisului Porfiriato? englezii şi francezii fuseseră primiţi cu 
braţele deschise şi li se umpluseră buzunarele cu bani 
obţinuţi din bogăţiile minerale. Dar Revoluţia“ încheiase şi 
această a doua perioadă prosperă. Existau multe localităţi 
ca El Triunfo unde vedeai capele frumoase, construite pe 
vremea când existaseră destui bani şi oameni; locuri unde 
acum pământul nu mai revărsa bogății din pântecul său. 

Dar familia Doyle rămăsese acolo când mulţi alţii 
plecaseră. Poate că, se gândea ea, învăţaseră să iubească 
locul, deşi pe ea n-o impresiona peisajul abrupt. Nu arăta 
deloc ca munţii din cărţile de poveşti ale copilăriei, în care 
copacii păreau minunati, iar florile creşteau pe marginea 
drumului; nu semăna cu locul fermecat în care spusese 
Catalina că o să trăiască. Precum maşina veche care o 
luase pe Noemi, din orăşel rămăseseră numai urmele 


3 „Porfiriatul”, în lb. spaniolă, în original, denumire dată perioadei 
dintre 1876 și 1911 când, cu doar două întreruperi (1876-1877 și 
1880-1884), Mexicul a fost condus cu mână forte de către generalul 
Porfirio Diaz (1830-1915) (n. red.). 

+ Revoluţia Mexicană este denumirea dată unui deceniu de adevărat 
război civil (1910-1920), care a avut drept rezultat instaurarea unui 
regim democratic în Mexic şi adoptarea Constituţiei din 1917 (n. red.). 


<417> 


splendorii. 

Francis conducea pe un drum îngust, ce urca tot mai 
mult în munţi, în timp ce aerul se rarefia şi ceața se făcea 
tot mai deasă. Noemi şi-a frecat mâinile. 

— E departe? a întrebat. 

Din nou, băiatul părea nesigur. 

— Nu aşa departe, a spus lent, ca şi cum discutau o 
chestiune ce trebuia apreciată cu mare grijă. Drumul e 
prost, altfel mergeam mai repede. Cândva, mai demult, 
când era deschisă mina, drumurile erau în stare bună, 
chiar şi lângă Locul Înalt. 

— Locul Înalt? 

— Aşa îi spunem, acolo e casa noastră. Şi în spate e 
cimitirul englezesc. 

— Chiar e englezesc? a întrebat ea şi a zâmbit. 

— Da, a răspuns el şi a strâns volanul cu o forţă ce nu se 
arătase când dăduse mâna cu ea. 

— Da? a replicat ea, aşteptând continuarea. 

— O să vezi. Totul e foarte englezesc. Asta a vrut unchiul 
Howard, o bucăţică din Anglia. A adus şi pământ european 
aici. 

— Crezi că suferea de nostalgie? 

— Într-adevăr. Trebuie să-ţi spun că nu vorbim spaniolă 
în Locul Înalt. Străunchiul meu nu ştie o boabă de 
spaniolă, Virgil vorbeşte prost şi mama nici măcar nu 
încearcă să lege o propoziţie. Engleza ta... vorbeşti bine? 

— Iau lecţii în fiecare zi de la şase ani, i-a răspuns ea şi a 
trecut de la spaniolă la engleză. Sunt sigură că o să mă 
descurc. 

Copacii erau tot mai apropiaţi, formând o boltă 
întunecoasă. Nu prea-i plăcea natura, nu cea adevărată. 
Ultima oară când ajunsese în apropierea unei păduri 
fusese în excursia la El Desierto de los Leones, când au 
hoinărit călare şi apoi fratele şi prietenii ei s-au gândit să 
tragă cu pistoalele în cutii de conserve. Fusese cu doi, 
poate trei ani înainte. Locul ăsta nu se compara cu acela. 
Era mai sălbatic. S-a trezit că evalua temătoare înălţimea 
copacilor şi adâncimea  prăpăstiilor. Ambele erau 


<18 > 


considerabile. Ceaţa se făcuse mai densă, ceea ce-i dădea 
fiori, căci se temea să nu se ducă la vale dacă făceau o 
manevră greşită. Oare câţi mineri care râvneau la argint 
căzuseră de pe stâncile alea? Munţii ofereau bogății 
naturale şi o moarte rapidă. Dar Francis părea să conducă 
sigur pe el, deşi vorbele îi erau şovăitoare. În general, ei 
nu-i plăceau bărbaţii timizi, o enervau, dar cui îi păsa. Nu 
venise să-l vadă pe el sau pe oricare alt membru al familiei 
sale. 

— De fapt, cine eşti tu? l-a întrebat, ca să se distragă de 
la gândurile despre prăpăstii şi coliziuni cu copaci 
nevăzuţi. 

— Francis. 

— Da, dar eşti vărul lui Virgil? Unchiul de mult pierdut? 
O altă oaie neagră de care trebuie să fiu informată? 

Vorbea în acel fel nostim care-i plăcea, în stilul 
petrecerilor mondene - era un stil care îi cucerea pe 
oameni -, iar băiatul a reacţionat cum se aşteptase, cu un 
zâmbet firav. 

— Văr de gradul al doilea. El e un pic mai în vârstă decât 
mine. 

— N-am înţeles niciodată asta. De gradul întâi, al doilea, 
al treilea. Cine ţine socoteala? Mereu m-am gândit că, 
dacă vin la ziua mea de naştere, suntem rude şi asta e tot, 
nu mai e nevoie de un arbore genealogic. 

— Cu siguranţă, asta simplifică lucrurile, a spus el şi 
apoi a zâmbit cu adevărat. 

— Sunteţi veri buni? Îi uram pe verişorii mei când eram 
mică. Tot timpul îmi băgau capul în tort de ziua mea, deşi 
nu voiam să fac toată chestia aia cu mordida”. 

— Mordida? 

— Da. Trebuie să iei o gură de tort înainte să fie tăiat, 
dar cineva îţi bagă întotdeauna capul în el. Presupun că n- 
ai îndurat aşa ceva la Locul Înalt. _ 

— Nu sunt multe petreceri la Locul Inalt. 

— Numele trebuie să fie o descriere literală, a spus ea, 
gânditoare, pentru că tot continuau să urce. 


> „Mușcătura”, în lb. spaniolă, în original (n. red.). 
<19> 


Oare drumul nu se mai sfârşea? Roţile au trecut peste o 
creangă căzută, apoi peste alta. 

— Da. 

— N-am fost niciodată într-o casă care să poarte un 
nume. Cine mai pune nume caselor acum? 

— Suntem de modă veche, a mormăit el. 

Noemi s-a uitat sceptică la tânăr. Mama ei ar fi spus că 
are nevoie de fier în dieta lui, de o bucată bună de carne. 
Judecând după degetele lui subţiri, ai fi zis că se hrăneşte 
cu miere şi rouă, iar vocea îi era mai mult şoptită. Virgil i 
se păruse mai robust decât flăcăul ăsta, mai prezent. Şi 
mai în vârstă, cum îi menţionase şi Francis. Virgil avea 
treizeci şi ceva de ani, ea nu mai ştia exact cât. 

Au trecut cu roata peste o piatră sau o denivelare din 
asfalt. Noemi a lăsat să-i scape un „au” nervos. 

— Scuze, a spus Francis. 

— Nu cred că-i vina ta. Mereu e aşa? l-a întrebat ea. E ca 
şi cum ai conduce într-un castron cu lapte. 

— Asta-i nimic, i-a spus el şi a chicotit. 

Măcar se relaxase. Apoi, deodată, s-au trezit acolo, într-o 
poiană, iar casa părea să ţâşnească din ceaţă ca să-i 
primească cu braţele deschise. Ce ciudată era! Arăta exact 
ca o casă în stil victorian, cu ţiglele sparte, ornamentaţia 
elaborată şi bovindourile murdare. Nu mai văzuse nimic 
asemănător în viaţa reală; era teribil de diferită de casa 
modernă a familiei ei, de apartamentele prietenilor sau de 
casele coloniale cu faţade din rocă vulcanică, numită 
tezontle. 

Casa se profila deasupra lor ca un gargui imens, tăcut. 
Ar fi fost amenințătoare, ar fi evocat imaginea unor 
fantome şi a unor locuri bântuite dacă n-ar fi fost atât de 
obosită; din obloane îi lipseau stinghii, terasa de abanos 
gemea sub paşii lor când i-au urcat treptele spre uşa la 
care ciocăneai cu un pumn argintiu agăţat de un cerc. 

E cochilia abandonată a unui melc, şi-a spus ea şi gândul 
a trimis-o la amintiri din copilărie, când se juca în curte, 
printre plantele în ghivece, şi vedea gândacii cum încercau 
să se ascundă. Sau cum hrănea furnicile cu zahăr, în ciuda 


< 20 > 


mustrărilor mamei ei. Şi-a amintit şi de motanul blând ce 
dormea sub bougainvillea şi se lăsa mângâiat la nesfârşit 
de copii. Nu-şi imagina că în casa asta ar putea fi o pisică 
sau măcar nişte canari care să ciripească veseli în colivii şi 
pe care să-i hrănească dimineaţa. 

Francis a scos o cheie şi a deschis uşa greoaie. Noemi a 
pătruns în holul de la intrare, de unde se vedea o scară 
imensă din mahon şi stejar, cu un vitraliu rotund la al 
doilea nivel. Vitraliul proiecta nuanţe de roşu, albastru şi 
galben pe un covor verde decolorat, iar două nimfe 
sculptate, una la baza scărilor, lângă stâlpul din mijlocul 
scării spiralate, cealaltă lângă vitraliu, păzeau în tăcere 
casa. La intrare fusese un tablou sau o oglindă pe un 
perete, căci i se mai vedea conturul oval pe tapet, ca o 
amprentă unică la locul unei crime. Deasupra capetelor 
atârna un candelabru cu nouă braţe, cu cristalele 
întunecate de vreme. 

O femeie cobora scările, ţinându-se cu mâna stângă de 
balustradă. Nu era bătrână, deşi avea fire argintii în păr, 
dar trupul îi era prea drept şi prea agil ca să aparţină unei 
senioare. Rochia ei gri, sobră, şi duritatea din privire îi 
adăugau ani ce nu se observau pe trapul ei. 

— Mamă, ea e Noemí Taboada, a spus Francis pe când 
urca treptele cu valizele în mâini. 

Noemi l-a urmat, zâmbind şi i-a întins mâna femeii, care 
s-a uitat la ea ca la un peşte stricat. În loc să i-o strângă, s- 
a întors şi a început să urce scările. 

— Mă bucur să te cunosc, a spus, întoarsă cu spatele. Eu 
sunt Florence, nepoata domnului Doyle. 

Noemi simţea nevoia să-i dea o replică batjocoritoare, 
dar şi-a muşcat limba şi a alunecat pe lângă Florence, 
mergând în ritmul ei. 

— Mulţumesc. _ 

— Eu administrez Locul Înalt şi deci, dacă ai nevoie de 
ceva, să vii la mine. Aici facem lucrurile într-un anumit fel 
şi ne aşteptăm să respecţi regulile. 

— Care sunt regulile? a întrebat ea. 

Au trecut pe lângă vitraliu, pe care Noemi a remarcat o 


< 21» 


floare stilizată. Pentru albastrul petalelor se folosise oxid 
de cobalt. Ştia astfel de lucruri. Afacerea cu vopsele a 
tatălui ei îi furnizase un şir nesfârşit de detalii chimice, pe 
care le ignorase în mare parte, dar care i întipăriseră în 
minte ca un cântec enervant. 

— Cea mai importantă regulă e că suntem liniştiţi şi 
discreţi, a spus Florence. Unchiul meu, domnul Howard 
Doyle, e foarte bătrân şi îşi petrece mare parte din timp în 
camera lui. Nu trebuie să-l deranjezi. În al doilea rând, eu 
sunt responsabilă de îngrijirea verişoarei tale. Trebuie să 
se odihnească bine, aşa că nici pe ea nu trebuie s-o 
deranjezi inutil. Să nu te îndepărtezi singură de casă, e 
uşor să te pierzi pe aici şi regiunea e plină de râpe adânci. 

— Altceva? 

— Nu mergem des în oraş. Dacă ai treabă acolo, mă 
întrebi pe mine şi îl voi pune pe Charles să te conducă. 

— El cine e? 

— Unul dintre membrii personalului de servire. E destul 
de restrâns, format doar din trei persoane. Sunt în 
serviciul familiei de mulţi ani. 

Au ajuns pe un coridor mochetat, cu portrete în ulei 
ovale şi alungite, care decorau pereţii. Chipurile multor 
răposaţi din familia Doyle se holbau la Noemí de dincolo 
de vreme, femei cu bonete şi rochii ample, bărbaţi cu joben 
şi mănuşi şi expresii aspre. Genul de oameni care au un 
arbore genealogic bogat. Palizi, blonzi, ca Francis şi mama 
lui. O faţă se topea în alta. N-ar fi reuşit să-i distingă nici 
dacă s-ar fi uitat mai îndeaproape. 

— Aici este camera ta, a spus Florence, odată ce au 
ajuns la o uşă cu mâner de cristal. Trebuie să te avertizez 
că nu se fumează în această casă, în caz că te dedai acelui 
viciu, a adăugat, privind poşeta şic a lui Noemi, ca şi cum 
ar fi putut să vadă prin ea pachetul de ţigări. 

Viciu, s-a gândit Noemí şi şi-a amintit de călugărițele ce- 
i supravegheaseră educaţia. Deprinsese rebeliunea în timp 
ce-şi spunea rugăciunile. 

Noemi a intrat în dormitor şi s-a uitat la patul antic, cu 
baldachin, ce părea coborât dintr-o poveste gotică; avea 


< 22 > 


chiar şi perdele în jurul celor patru stâlpi şi te puteai izola 
de lume în spatele lor. Francis a pus valizele lângă o 
fereastră îngustă, una necolorată - deci extravaganţa 
vitraliilor nu se extindea şi la camere -, în vreme ce 
Florence a arătat spre dulapul cu pături de rezervă. 

— Suntem sus, la munte. Se face foarte frig aici. Sper că 
ţi-ai adus un pulover. 

— Am un şal. 

Femeia a deschis un cufăr de la piciorul patului şi a scos 
câteva lumânări şi unul dintre cele mai urâte sfeşnice 
văzute vreodată de Noemi, cu un Cupidon la bază. Apoi a 
închis cufărul şi a lăsat obiectele pe capac. 

— Electricitatea a fost instalată în 1909, chiar înainte de 
Revoluţie. Dar în cele patru decenii scurse de atunci s-au 
făcut puţine îmbunătăţiri. Avem un generator care poate 
să producă destulă electricitate pentru frigider sau să 
aprindă câteva becuri. Dar e departe de a produce 
suficientă lumină pentru toată casa. În consecinţă, ne 
bazăm pe lumânări şi pe lămpile cu petrol. 

— Nici măcar nu ştiu să folosesc o lampă cu petrol, a 
spus Noemi şi a chicotit. N-am fost niciodată cu cortul. 

— Chiar şi un întârziat mintal poate să înţeleagă 
principiile de bază, a spus Florence şi a continuat să 
vorbească, fără să-i mai dea lui Noemi şansa să răspundă. 
Boilerul e capricios uneori şi, oricum, tinerii n-ar trebui să 
facă duşuri foarte fierbinţi, o baie călâie este de ajuns 
pentru tine. În camera asta nu e niciun şemineu, dar e unul 
mare la parter. Am uitat ceva, Francis? Nu, foarte bine. 

Femeia s-a uitat la fiul ei, dar nu i-a dat nici lui timp să 
răspundă. Noemi se îndoia că mulţi aveau ocazia să spună 
ceva când era ea prin preajmă. 

— Aş vrea să vorbesc cu Catalina, a oprit-o Noemi. 

Florence, care crezuse încheiată conversaţia, avea deja 
mâna pe clanţă. 

— Azi? a întrebat femeia. 

— Da. 

— E aproape ora când i se dau medicamentele. Nu va sta 
trează după ce le ia. 


< 23 > 


— Vreau să stau doar câteva minute cu ea. 

— Mamă, a făcut atâta drum până aici, a spus Francis. 

Intervenţia lui părea să o fi surprins pe femeie. Florence 
a ridicat o sprânceană la tânăr şi şi-a alipit palmele. 

— Da, bine, presupun că în oraş aveţi un alt simţ al 
timpului, cu toată alergătura. Dacă trebuie s-o vezi 
neapărat acum, vino cu mine. Francis, de ce nu te duci să 
afli dacă unchiul Howard ne însoţeşte la cină în această 
seară? Nu vreau surprize. 

Florence a condus-o pe Noemi pe un alt coridor lung, 
până într-o cameră ce avea pat cu baldachin, o măsuţă de 
machiaj cu o oglindă din trei părţi şi un dulap destul de 
mare, cât să încapă o mică armată în el. Tapetul era de un 
albastru decolorat, cu un model floral. Tablouri mici 
decorau pereţii, peisaje cu stânci impozante pe malul mării 
şi plaje pustii, dar nu erau imagini locale. Probabil 
reprezentau Anglia, păstrată în ulei şi în rame de argint. 

La geam era un scaun, iar Catalina stătea pe el. Se uita 
afară şi n-a tresărit când au intrat femeile. Părul ei 
castaniu era prins la ceafă. Noemi se pregătise să vadă o 
străină răvăşită de boală, dar Catalina nu părea mult 
diferită de cea din Ciudad de México. Aerul oniric îi era 
poate accentuat de decor, dar cam asta era tot ce părea 
schimbat la ea. 

— Ar trebui să-şi ia medicamentele peste cinci minute, a 
spus Florence, consultându-şi ceasul de la mână. 

— Atunci, o să vorbesc cu ea cinci minute. 

Femeia mai în vârstă nu părea prea încântată, dar a 
părăsit încăperea. Noemí s-a apropiat de verişoara ei. 
Tânăra nu se uita la ea, era ciudat - stătea nemişcată. 

— Catalina? Sunt eu, Noemí. 

Şi-a pus cu blândeţe o palmă pe umărul verişoarei ei şi 
abia în clipa aceea Catalina i-a remarcat prezenţa. I-a 
zâmbit leneş. 

— Noemi, ai venit! 

— Da. Tata m-a trimis să văd ce mai faci. Cum te mai 
simţi? Ce e cu tine? 

— Mă simt oribil. Am avut febră mare, Noemi. Sunt 


< 24 > 


bolnavă de tuberculoză, dar mă simt mai bine. 

— Ne-ai scris o scrisoare, mai ţii minte? Spuneai lucruri 
ciudate în ea. 

— Nu-mi amintesc prea bine tot ce am scris. Am avut 
temperatură aşa de mare... 

Catalina era cu cinci ani mai în vârstă decât Noemi. Nu 
era o diferenţă semnificativă, dar, în copilărie, Catalina îşi 
asumase un rol matern faţă de ea. Noemi îşi amintea după- 
amiezile petrecute cu Catalina în care croiau rochiţe 
pentru păpuşi de hârtie, se duceau la film sau o asculta 
cum depăna poveşti. Părea ciudat să o vadă aşa apatică, 
dependentă de alţii, când altădată depinseseră alţii de ea. 
Nu-i plăcea deloc. 

— L-ai neliniştit groaznic pe tata, a spus Noemi. 

— Îmi pare rău, draga mea. N-ar fi trebuit să-i scriu. 
Probabil că aveai multe de făcut în oraş. Prietenii tăi, 
cursurile şi acum ai ajuns aici pentru că am mâzgălit o 
bucată de hârtie cu prostii. 

— Nu-ţi bate capul. Voiam să vin să te văd. Nu ne-am 
mai văzut de o groază de vreme. Credeam că ne vei face 
măcar o vizită până acum, sincer. 

— Da. Da, şi eu credeam. Dar e imposibil să ies din casa 
asta. 

Catalina avea un aer meditativ. Ochii ei, ca nişte lacuri 
căprui cu ape cristaline, au devenit mai opaci. A dat să 
spună ceva, dar n-a scos niciun cuvânt. În schimb, a tras 
aer în piept, l-a reţinut în plămâni, apoi şi-a întors capul şi 
a tuşit. 

— Catalina? 

— E timpul pentru medicament, a spus Florence, pe 
când mărşăluia prin cameră cu o sticlă şi o lingură în 
mână. Haide! 

Catalina a luat supusă o lingură de sirop şi Florence a 
ajutat-o să se bage în pat, după care i-a tras pătura până 
sub bărbie. 

— Să mergem! a poruncit ea. Are nevoie de odihnă. 
Puteţi să vorbiţi mâine. 

Catalina a încuviinţat. Florence a condus-o pe Noemí 


< 25 > 


înapoi în camera ei, făcându-i pe drum o scurtă prezentare 
a casei - unde e bucătăria, unde e biblioteca - şi a 
informat-o că va fi invitată la cină la ora şapte. 

Noemi a despachetat, şi-a pus hainele în dulap şi s-a dus 
la baie să se împrospăteze. Acolo erau o cadă veche, un 
dulăpior şi urme de igrasie pe tavan. Multe pătrate de 
faianţă din jurul căzii erau crăpate, în schimb prosoape 
curate erau stivuite pe un taburet cu trei picioare, iar 
halatul atârnat de un cârlig părea curat. 

A testat întrerupătorul de pe perete, dar reţeaua de 
curent electric din baie nu funcţiona. În camera ei, Noemi 
nu găsise nicio lampă cu bec, deşi exista o priză. 
Presupunea că Florence nu glumise când spusese că se 
bazau pe lumânări şi pe lămpi cu petrol. 

Şi-a deschis poşeta şi a răscolit-o până a dat de pachetul 
de ţigări. Pe noptieră era o ceşcuţă decorată cu mici 
Cupidoni pe jumătate dezbrăcaţi şi a folosit-o pe post de 
scrumieră. După ce a tras câteva fumuri, s-a dus la 
fereastră, ca nu cumva Florence să se plângă de miros. 
Dar fereastra nu se deschidea. 

A rămas acolo, privind ceața. 


< 26 > 


3 


Florence s-a întors după ea la ora şapte fix, cu o lampă 
cu petrol în mână ca să le lumineze drumul. Au coborât 
într-o sală în mijlocul căreia atârna un candelabru 
monstruos, asemănător celui de pe coridorul de la intrare, 
care rămânea stins. În sală era o masă lungă, de 
douăsprezece persoane, acoperită cu o pânză albă de 
damasc şi cu sfeşnice. Lumânările albe, lungi şi conice îi 
aminteau lui Noemi de biserică. 

De-a lungul pereţilor erau aliniate vitrine cu milieuri, 
porţelanuri, dar mai ales cu obiecte din argint. Cupe şi 
farfurii cu inițiala mândră a proprietarilor - acel „D” 
stilizat, triumfător, de la numele Doyle -, tăvi şi vaze goale 
ce străluciseră cândva în lumina lumânărilor, iar acum 
arătau mate şi anoste. 

Florence i-a arătat un scaun şi Noemi s-a aşezat. Francis 
se aşezase deja vizavi de ea şi Florence a luat loc lângă el. 
O servitoare cu părul cărunt a intrat şi le-a pus în faţă 
boluri cu supă clară. Florence şi Francis au început să 
mănânce. 

— Numai noi o să fim la masă? a întrebat Noemi. 

— Verişoara ta doarme. Unchiul Howard şi vărul Virgil 
poate vor cobori mai târziu, i-a răspuns Florence. 

Noemi a aranjat un şervet în poală. A luat câteva linguri 
de supă. Nu era obişnuită să mănânce la acea oră. Serile 
nu erau momente să te îndopi, acasă serveau doar câteva 
produse de patiserie şi cafea cu lapte. Se întreba cum o să 
se descurce cu un regim diferit. A l'anglaise, cum spunea 
profesorul ei de franceză: „La panure à l'anglaise? repetă 
după mine!” O să ia ceaiul la ora patru sau la ora cinci? 

Farfuriile le-au fost luate în linişte şi tot în linişte a venit 
şi felul principal, pui într-un sos alb, neapetisant, cu 
ciuperci. Vinul care i-a fost turnat era foarte negru şi 
dulce. Nu-i plăcea. 

Noemí a împins cu furculiţa ciupercile în farfurie în timp 


6€ „Pesmet englezesc”, în lb. Franceză, în original (n. red.). 
< 27 > 


ce se uita la dulăpioarele sumbre de pe peretele din faţă. 

— Majoritatea sunt obiecte de argint acolo, aşa-i? a 
întrebat. Tot argintul provine din mina voastră? 

Francis a dat din cap. 

— Da, de pe vremuri. 

— De ce s-a închis? 

— Au fost greve şi pe urmă... a început Francis să 
povestească, însă mama lui a ridicat imediat capul şi s-a 
uitat la Noemi. 

— Nu vorbim în timpul cinei! 

— Nici măcar „dă-mi sarea”? a întrebat Noemi relaxată, 
jucându-se cu furculiţa. 

— Văd că te crezi teribil de amuzantă. Nu vorbim în 
timpul cinei. Aşa procedăm noi. Apreciem liniştea în 
această casă. 

— Hai, Florence, sigur că putem să facem un pic de 
conversaţie de dragul musafirei noastre, a spus un bărbat 
în costum negru care tocmai intra în sală, sprijinit de 
Virgil. 

„Bătrân” ar fi fost un termen nepotrivit pentru el. Era 
antic, n-avea riduri, avea şanţuri săpate în pielea de pe 
faţă şi pe craniu mai atârnau, încăpăţânate, numai câteva 
fire de păr ici-colo. Era şi foarte palid, ca o creatură 
subpământeană. Un limax, poate. Venele îi erau în contrast 
cu paloarea, un păienjeniş de linii subţiri, vineţii şi 
albastre. 

Noemi l-a privit cum îşi târşâia paşii spre capul mesei şi 
se aşază. Şi Virgil s-a aşezat, în dreapta tatălui său, şi, din 
poziţia în care se afla, era pe jumătate învăluit în întuneric. 

Servitoarea nu i-a adus bătrânului o farfurie, numai un 
pahar cu vin negru. Poate că deja mâncase şi coborâse 
doar pentru ea. 

— Domnule, sunt Noemí Taboada. Mă bucur să vă 
Cunosc, i-a spus ea. 

— Iar eu sunt Howard Doyle, tatăl lui Virgil. Deşi cred că 
ai ghicit deja. 

Bătrânul purta o eşarfă demodată, care-i ascundea gâtul 
sub faldurile materialului, împodobită cu un ac circular de 


< 28 > 


argint, iar pe degetul arătător avea un inel mare cu 
chihlimbar. A privit-o cu atenţie. Totul la el era stors de 
culoare, dar ochii îi erau de un albastru sclipitor, nepătaţi 
de cataracte şi neumbriţi de vârstă. Ochii ardeau reci pe 
acea faţă străveche, parcă poruncindu-i tinerei să-i acorde 
toată atenţia, disecând-o cu privirea. 

— Eşti mult mai închisă la culoare decât vara ta, 
domnişoară Taboada, i-a spus Howard, după ce şi-a 
încheiat examinarea. 

— Poftim? a întrebat ea, crezând că înţelesese greşit. 

El a arătat-o cu degetul. 

— Şi la piele, şi la păr. Sunt mai negre decât ale 
Catalinei. Presupun că dau mărturie despre sângele tău 
indian mai degrabă decât despre cel francez. Ai ceva de 
indian în tine, nu? Ca majoritatea metişilor de pe-aici. 

— Mama Catalinei era din Franţa. Tata e din Veracruz şi 
mama din Oaxaca. Noi moştenim sânge mazatec” din 
partea ei. Dar ce importanţă are? a întrebat ea, plat. 

Bătrânul a zâmbit. Un zâmbet subţire, fără dinţi. Ea îşi 
imagina dinţii, îngălbeniţi şi sparţi. Virgil i-a făcut un semn 
servitoarei şi aceasta i-a pus un pahar cu vin în faţă. 
Ceilalţi şi-au reluat mâncatul în tăcere. Avea să fie deci o 
conversaţie numai între două persoane. 

— Era doar o observaţie. Acum spune-mi, domnişoară 
Taboada, crezi şi dumneata, ca domnul Vasconcelosă, că e 
obligaţia... nu, destinul oamenilor din Mexic să creeze o 
rasă nouă ce le include pe toate? O rasă „cosmică”? O rasă 
de bronz? Şi aceasta în ciuda cercetărilor lui Davenport şi 
Steggerda?? 


7 Populaţie indigenă din regiunea Oaxaca, din sudul Mexicului, de 
religie romano-catolică (n. red.). 

8 Jose Vasconcelos Calderón (1882-1959), scriitor, filosof și om politic 
mexican (n. red.). 

” Referire la doi eugeniști americani celebri, Charles Davenport (1866- 
1944) și asistentul său, Morris Steggerda (1900-1950), care au scris în 
colaborare mai multe lucrări în care militau pentru puritate rasială, 
între care și Race Crossing in Jamaica (Carnegie Institution of 
Washington, Washington, 1929), în care susțineau cu date „știinţifice” 
teoria conform căreia copiii rezultați din căsătoriile dintre albi și negri 


< 29 > 


— E vorba despre cercetările lor din Jamaica? 

— Splendid! Catalina avea dreptate. Chiar te interesează 
antropologia! 

— Da, a răspuns ea, nedorind să spună mai mult de atât. 

— Ce crezi despre amestecul tipurilor rasiale superioare 
cu cele inferioare? a întrebat-o el, ignorându-i disconfortul. 

Noemi simţea că o privesc toţi ochii membrilor familiei. 
Prezenţa ei era o noutate şi o schimbare a rutinei lor. Un 
organism introdus într-un mediu steril. Aşteptau să audă 
ce avea de spus şi să-i analizeze vorbele. Bun, păi, atunci 
las’ să vadă că poate să-şi păstreze calmul. 

Avea experienţă în a se descurca cu bărbaţi enervanţi. 
N-o derutau. Învăţase de la petreceri şi din restaurante că, 
dacă lăsa să-i scape vreo reacţie la remarcile lor crude, îi 
încuraja. 

— Am citit o lucrare a lui Gamio!’ în care spunea că 
selecţia naturală dură le-a permis indigenilor acestui 
continent să supravieţuiască şi că europenii ar beneficia 
din amestecul cu ei, a spus ea, strângând furculiţa şi 
simțind metalul rece sub degete. Dă peste cap ideea 
inferiorităţii şi a superiorității, nu? 

Întrebarea părea inocentă, dar şi puţin caustică. 

Doyle cel bătrân părea mulţumit de acest răspuns şi faţa 
i se animase: 

— Nu te supăra pe mine, domnişoară Taboada. N-am 
vrut să te ofensez. Compatriotul dumitale, Vasconcelos, 
vorbeşte de misterele „gustului estetic” ce are să ajute la 
modelarea acestei rase de bronz şi cred că eşti un exemplu 
bun al acelui soi. 

— Ce soi? 

El a zâmbit iar, de data aceasta cu toată gura. Dinţii nu-i 
erau galbeni, cum îşi imaginase ea, ci albi ca porţelanul şi 
întregi. Însă gingiile, care i se vedeau clar, aveau o nuanţă 


ar fi fost inferiori (n. red.). 

10 Manuel Gamio (1883-1960), antropolog, arheolog și sociolog 
mexican, susținător al mișcării indigenismo, care militează, în prezent, 
pentru drepturile populațiilor indigene din America Latină, mișcare 
fundamentală pentru dezvoltarea naționalismului din diverse state ale 
Americii de Sud, în special din Mexic (n. red.). 


< 30 > 


respingătoare de vineţiu. 

— De frumuseţe nouă, domnişoară Taboada. Domnul 
Vasconcelos spune foarte clar că oamenii neatrăgători nu 
vor procrea. Frumuseţea atrage frumuseţe şi creează 
frumuseţe. E un mijloc de selecţie. Vezi, îţi fac un 
compliment. 

— E un compliment foarte ciudat, a reuşit ea să spună, 
dezgustată. 

— Ar trebui să-l accepti, domnişoară Taboada. Nu le ofer 
cu uşurinţă. Acum sunt obosit. O să mă retrag, dar fără 
îndoială a fost o conversaţie înviorătoare. Francis, ajută- 
mă să mă ridic! 

Tânărul a luat de braţ figura de ceară şi au ieşit amândoi 
din încăpere. Florence a băut din vin, ridicând cu grijă 
gâtul subţire al paharului şi apăsându-i buza de buzele ei. 
Tăcerea apăsătoare s-a aşternut iar peste ei. Noemi s-a 
gândit că, dacă asculta cu atenţie, le putea auzi bătăile 
inimii. 

Se întreba cum poate Catalina să locuiască în acel loc. 
Catalina fusese mereu aşa de dulce, cu instincte materne, 
care-i supraveghea pe cei mici mereu cu un surâs pe buze. 
Chiar o făceau să stea la masa asta în tăcere deplină, cu 
perdelele trase, în lumina zgârcită a lumânărilor? Bătrânul 
încerca să o implice în conversații respingătoare? O făcuse 
pe Catalina să plângă? La masa lor din Ciudad de Mexico, 
tatălui ei îi plăcea să spună ghicitori şi să ofere premii 
copilului care dădea răspunsul corect. 

Servitoarea a venit să strângă farfuriile. Virgil, care n-o 
salutase încă pe Noemi, i-a căutat privirea. 

— Îmi închipui că ai întrebări pentru mine. 

— Da, a spus ea. 

— Hai în salon! 

A luat unul dintre sfeşnicele de argint de pe masă şi a 
condus-o pe un coridor până la o cameră mare cu un 
şemineu pe măsură, cu o poliţă neagră, sculptată cu 
ornamente florale. Deasupra şemineului atârna un tablou 
cu natură moartă, fructe, trandafiri şi viță-de-vie delicată. 
Două lămpi cu petrol tronau pe cele două mese identice de 


<31 > 


abanos. 

La un capăt al camerei erau aranjate două canapele de 
velur verde, decolorat, şi alături de ele trei scaune 
îmbrăcate în huse. Vaze albe adunaseră praf pe ele, 
amintind că acest spaţiu fusese cândva folosit să 
primească vizitatori şi să le creeze bună dispoziţie. 

Virgil a deschis uşile unui bufet cu mânere argintii şi o 
suprafaţă de servire din marmură. A scos o carafă cu un 
dop în formă de floare şi a umplut două pahare, unul i l-a 
dat ei. Pe urmă el a luat loc pe unul dintre fotoliile falnice, 
rigide, îmbrăcate în brocart auriu, de lângă şemineu. Ea s- 
a aşezat pe celălalt. 

Cum camera era bine iluminată, a reuşit acum să-l vadă 
mai bine. Se întâlniseră la nunta Catalinei, dar se 
întâmplase totul în pripă şi trecuse un an de atunci. Nu-şi 
mai amintea cum arăta. Era blond, cu ochi albaştri ca ai 
tatălui său, iar faţa lui cu trăsături reci, sculpturale, îi 
dădea un aspect impunător. Costumul lui la două rânduri 
era elegant, gri-cărbune, cu un model în spic, foarte stilat, 
deşi nu purta cravată, iar nasturele de sus al cămăşii era 
desfăcut, ca şi cum ar fi încercat să imite o dezinvoltură pe 
care îi era imposibil să o aibă. 

Ea nu era sigură cum să i se adreseze. Băieţii de vârsta 
ei erau uşor de flatat. Dar el era mai în vârstă. Trebuia să 
fie mai serioasă, să-şi tempereze tendinţa naturală spre 
flirt, ca el să n-o creadă prostuţă. El avea însemnul 
autorităţii acolo, dar şi ea avea autoritate. Era o mesageră. 

Kublai Han trimitea mesageri prin ţinutul său având 
asupra lor o piatră cu sigiliul lui şi oricine trata 
necuviincios un mesager era omorât. Catalina îi spusese 
cândva această poveste lui Noemi, precum şi alte fabule. 

Aşadar, Virgil putea să înţeleagă că Noemi avea o piatră 
invizibilă în buzunar. 

— A fost drăguţ din partea ta să vii aşa de repede, a 
spus Virgil, dar tonul îi era lipsit de entuziasm; amabil, dar 
deloc cald. 

— Trebuia. 

— Chiar aşa? 


< 32 > 


— Tata era îngrijorat. 

Avea piatra la ea, deşi totul din jur era al lui, casa şi 
lucrurile din ea. Noemi era o Taboada, trimisă de însuşi 
Leocadio Taboada. 

— După cum am încercat să-i comunic, nu era cazul să 
ne alarmăm. 

— Catalina a zis că a avut tuberculoză. Dar nu cred că 
asta explică scrisoarea de la ea. 

— Ai văzut scrisoarea? Ce spunea mai exact? a întrebat 
el şi s-a aplecat în faţă. 

Vorbea cu acelaşi ton de mai înainte, dar părea vigilent. 

— N-am reţinut. Destule cât să mă roage tata să vă fac o 
vizită. 

— Am înţeles. 

Şi-a răsucit paharul între palme, focul făcându-l să 
scânteieze. S-a lăsat pe spate. Era chipeş. Ca o sculptură. 
Faţa lui părea o mască mortuară, nu părea alcătuită din 
piele şi os. 

— Catalina nu se simţea bine. Avea febră. A trimis 
scrisoarea când era bolnavă. 

— Cine o tratează? 

— Poftim? 

— Cineva trebuie să o trateze. Florence e verişoara ta? 

— Da. _ 

— Verişoara ta, Florence, îi dă medicamente. Înseamnă 
că i le-a prescris un doctor. 

S-a ridicat şi a luat un vătrai cu care a răscolit buştenii 
aprinşi. O scânteie a zburat prin aer şi a căzut pe teracota 
înnegrită de vreme şi crăpată la mijloc. 

— Da, un doctor. Îl cheamă Arthur Cummins. Este 
doctorul nostru de mulţi ani. Avem încredere totală în 
doctorul Cummins. 

— Lui nu i se pare neobişnuit comportamentul ei, chiar 
în ciuda tuberculozei? 

Virgil s-a strâmbat. 

— Neobişnuit. Ai cumva cunoştinţe medicale? 

— Nu. Dar tata nu m-a trimis aici pentru că a crezut că 
totul e obișnuit. 


< 33 > 


— Nu, tatăl tău a scris despre psihiatri cu prima ocazie 
posibilă. Numai despre asta scrie, iar şi iar, a spus Virgil, 
înciudat. 

Pe ea o irita să-l audă că vorbeşte aşa despre tatăl ei, de 
parcă era teribil de nedrept. 

— O să vorbesc cu doctorul Catalinei, a răspuns Noemi, 
poate mai apăsat decât ar fi trebuit, fiindcă imediat el a 
pus vătraiul la locul lui cu o mişcare rapidă şi dură a 
mâinii. 

— Sunteţi cam pretenţioşi, nu? 

— N-aş spune pretenţioşi. Suntem îngrijoraţi, mai 
degrabă, a răspuns ea, având grijă să zâmbească, să-i 
arate că e o chestiune minoră, care se poate rezolva uşor, 
ceea ce probabil a mers, fiindcă el a dat din cap. 

— Arthur vine în fiecare săptămână. O să treacă pe aici 
joi să-i vadă pe Catalina şi pe tata. 

— Tatăl tău e şi el bolnav? 

— Tata e bătrân. Are suferinţe pe care timpul le dă 
tuturor oamenilor. Dacă poţi să aştepţi până atunci, o să 
vorbeşti cu Arthur. 

— Încă nu intenţionez să plec. 

— Spune-mi, cât crezi că o să rămâi la noi? 

— Nu prea mult, sper. Destul cât să-mi dau seama dacă 
are nevoie de mine Catalina. Sunt sigură că, dacă o să vă 
fiu o povară, pot să găsesc o gazdă în orăşel. 

— E o localitate foarte mică. Nu e niciun hotel, nici 
măcar o casă de oaspeţi. Nu, poţi să rămâi aici. Nu încerc 
să te alung. Cred că mi-ar fi plăcut mai mult dacă ai fi venit 
din alte motive. 

Nici nu se gândise că ar fi găsit un hotel, deşi s-ar fi 
bucurat. Casa era posomorâtă şi la fel era toată lumea. Nu- 
i era greu să creadă că o femeie s-ar îmbolnăvi repede într- 
un astfel de loc. 

A sorbit din vin. Era acelaşi vin vechi de la masă, dulce 
şi tare. 

— Eşti mulţumită de camera ta? a întrebat-o Virgil. 

Tonul a devenit mai cald, mai cordial; poate că ea nu-i 
era chiar inamică. 


< 34 > 


— Da. E ciudat fără electricitate, dar nu cred că a murit 
cineva din cauza lipsei becurilor. 

— Catalina consideră că e romantică lumina lumânărilor. 

Noemí îl credea. Era genul de lucru care ar fi 
impresionat-o pe verişoara ei: o casă veche pe o culme, 
învăluită în ceaţă şi în lumina lunii, ca o ilustrație dintr-un 
roman gotic. La răscruce de vânturi şi Jane Eyre erau 
genul de cărţi îndrăgite de Catalina. Mlaştini şi pânze de 
păianjen. Castele şi mame vitrege care forţau prinţesele să 
mănânce mere otrăvite, zâne rele ce blestemau fecioare şi 
vrăjitori ce transformau nobili chipeşi în bestii. Noemi 
prefera să alerge în weekenduri de la o petrecere la alta şi 
să conducă o maşină decapotabilă. 

Aşa că poate, până la urmă, casa asta i se potrivea 
Catalinei. Poate că avusese doar un pic de febră? Noemi îşi 
ţinea paharul cu ambele mâini şi îşi plimba degetul mare 
pe buza lui. 

— Hai să-ţi mai torn un pahar, a spus Virgil, jucând rolul 
gazdei atente. 

Băutura o prindea în mrejele ei. Deja o adormise pe 
jumătate şi a clipit ca răspuns la întrebarea lui. I-a atins 
mâna când a vrut să-i umple iar paharul, dar ea a clătinat 
din cap. Işi cunoştea limitele şi le stabilea ferm. 

— Nu, mulţumesc, a spus. 

A pus paharul deoparte şi s-a ridicat din fotoliul mai 
confortabil decât crezuse. 

— Insist! 

Ea a clătinat din cap cu un aer drăgălaş, îndulcind astfel 
refuzul, un truc încercat deseori. 

— Doamne, nu! Regret, dar o să pun o pătură pe mine şi 
o să mă culc. 

Expresia de pe chip îi era la fel de rece, dar acum, când 
o supraveghea concentrat, părea mai plină de vitalitate. Se 
vedea o scânteie în ochii lui. Găsise un element de interes, 
unul dintre gesturile sau cuvintele ei îl captivase. Ea se 
gândea că refuzul îl amuzase. Părea că nu e obişnuit să fie 
refuzat. Dar mulţi bărbaţi sunt aşa. 

— Pot să te conduc în camera ta, s-a oferit el, mieros şi 


< 35 > 


galant. 

S-au dus sus, el ţinea o lampă cu petrol pictată cu viță- 
de-vie, ceea ce făcea ca lumina emanată să aibă culoarea 
smaraldului şi să coloreze straniu pereţii: parcă înverzea 
draperiile de catifea. Intr-o altă poveste spusă de Catalina, 
Kublai Han îşi executa duşmanii sufocându-i cu perne de 
catifea, ca să nu verse sânge. Se gândea că toate textilele, 
covoarele şi mătăsurile din casa asta puteau sufoca o 
armată întreagă. 


< 36 > 


4 


Micul dejun i-a fost adus pe o tavă. Slavă Domnului că 
nu era nevoită să mănânce cu toată familia în acea 
dimineaţă, deşi cine ştia ce putea să-i aducă cina! Şansa la 
solitudine făcea ca terciul, pâinea prăjită şi gemul cu care 
fusese servită să pară un pic mai apetisante. Primise şi 
ceai, dar ei nu-i plăcea. Prefera cafeaua şi o prefera 
neagră, iar ceaiul acela avea o aromă vagă, dar certă de 
fructe. 

După ce a făcut un duş, Noemi s-a rujat şi şi-a conturat 
ochii cu un creion dermatograf. Ştia că ochii mari, negri, şi 
buzele generoase erau cele mai mari avantaje ale ei, de 
care profita, şi produceau un efect excelent. A stat destul 
de mult să-şi aleagă hainele şi a îmbrăcat o rochie de tafta 
mov cu fusta plisată. Era prea rafinată să o poarte ca 
rochie de zi - cu opt luni înainte petrecuse Revelionul 1950 
într-o rochie similară -, dar avea o înclinaţie spre opulenţă. 
În plus, voia să sfideze mohoreala dimprejur. Hotărâse că 
astfel explorarea casei avea să fie mai distractivă. 

Clar era o atmosferă mohorâtă. Lumina zilei nu influenţa 
pozitiv Locul Înalt. Când s-a dus la parter şi a deschis 
câteva uşi scârţâitoare, a fost inevitabil întâmpinată de 
priveliştea fantomatică a mobilei acoperite cu cearşafuri 
albe şi a geamurilor cu draperii. Oriunde reuşea să 
pătrundă câte o rază de soare, vedeai în ea praful cum 
dansează în aer. În holuri, la fiecare dulie cu un bec erau 
trei fără bec. Mare parte din casă nu era locuită, se vedea 
limpede. 

Presupusese că familia Doyle avea un pian, chiar dacă 
unul dezacordat, dar nu exista niciunul şi n-a găsit nici 
măcar un radio sau un gramofon vechi. Şi cât mai iubea 
muzica. Orice, de la Lara la Ravel. Şi dansul. Ce păcat că 
n-avea acces la muzică aici! 

S-a plimbat printr-o bibliotecă. O friză îngustă din lemn, 
cu un model repetat de frunze de talpa-ursului, secţionată 
de pilaştri, încercuia camera, pe ai cărei pereţi erau 


< 37 > 


aliniate rafturi înalte, pline cu cărţi legate în piele. A întins 
mâna după o carte, la întâmplare, şi a deschis-o - era 
distrusă de mucegai şi avea un iz dulceag de putreziciune. 
A închis-o repede şi a pus-o la loc. 

Rafturile conţineau şi numere din reviste vechi, inclusiv 
Eugenia: Publicaţie pentru îmbunătăţirea rasei şi Gazeta 
americană de eugenie. 

Cât de potrivit „s-a gândit, amintindu-şi întrebările 
absurde ale lui Howard Doyle. Se întreba dacă ţine un 
şubler să măsoare craniile oaspeţilor. 

Intr-un colţ singuratic era un glob terestru cu numele 
ţărilor de altădată, depăşit acum, şi un bust din marmură 
al lui Shakespeare la fereastră. Un covor mare, rotund, 
fusese plasat în mijlocul camerei şi, privindu-l cu atenţie, a 
observat desenul unui şarpe negru ce-şi înghiţea coada, pe 
un fundal cărămiziu, cu un chenar cu floricele şi viţă-de- 
vie. 
Era probabil una dintre camerele cel mai bine 
întreţinute din casă, sigur una dintre cele mai folosite, 
judecând după absenţa prafului; totuşi părea jerpelită, 
draperiile se decoloraseră până la un verde urât, mai 
multe cărţi fuseseră atinse de putregai. 

La capătul celălalt al bibliotecii era o uşă ce dădea spre 
un birou mare. Înăuntru, pe un perete, atârnau trei trofee 
de cerbi. Într-un colţ, era o vitrină pentru puşti, cu uşi de 
sticlă, dar goală. Cineva vânase şi apoi renunţase la 
vânătoare. Pe biroul din lemn de nuc a găsit mai multe 
gazete de cercetări în eugenie. Într-una era marcată o 
pagină. A citit-o: 


Ideea că metisul mexican moşteneşte cele mai 
rele trăsături ale părinţilor săi e incorectă. Dacă 
marca unei rase inferioare îi afectează e din cauza 
lipsei unor modele sociale corespunzătoare. 
Temperamentul lor impulsiv necesită o reprimare 
timpurie. Totuşi, metisul posedă multe atribute 
inerent splendide, inclusiv o robusteţe a corpului... 


< 38 > 


Nu se mai întreba dacă Howard Doyle avea un şubler, 
acum se întreba câte şublere avea. Poate erau într-unul din 
dulapurile înalte din spatele ei, alături de arborele 
genealogic al familiei. Lângă birou era un coş de gunoi şi 
Noemi a aruncat gazeta în el. 

Apoi tânăra s-a dus să caute bucătăria, după indicaţiile 
lui Florence din ziua precedentă. Bucătăria era prost 
luminată, geamurile, înguste, iar vopseaua de pe pereţi se 
descojea. Doi oameni stăteau pe o bancă lungă, o femeie 
ridată şi un bărbat care, deşi era clar mai tânăr, avea fire 
de păr alb. Părea de cincizeci şi ceva de ani, cu siguranţă, 
iar ea se apropia de şaptezeci. Foloseau o perie rotundă să 
curețe pământul de pe ciuperci. Când a intrat Noemí, şi-au 
ridicat capetele, dar n-au salutat-o. 

— Bună dimineaţa! le-a spus ea. Nu ni s-a făcut 
cunoştinţă ieri. Eu sunt Noemi. 

Amândoi s-au uitat la ea tăcuţi. S-a deschis o uşă şi o 
femeie căruntă a intrat în bucătărie cu o găleată. A 
recunoscut-o ca fiind slujitoarea care le servise la cină şi 
era de aceeaşi vârstă cu bărbatul. Nici servitoarea n-a 
vorbit cu Noemi, doar a salutat-o din cap şi apoi cei doi de 
pe bancă au dat şi ei din cap înainte să-şi întoarcă atenţia 
la treabă. Toată lumea din Locul inalt urma această 
politică a tăcerii? 

— Eu sunt... 

— Lucrăm, a spus bărbatul. 

Cei trei servitori s-au uitat apoi în jos, feţele lor trase 
erau indiferente la prezenţa mondenei colorate. Poate că 
Virgil şi Florence îi informaseră că Noemi era cineva fără 
importanţă şi să nu-şi bată capul cu ea. 

Noemi şi-a muşcat buza şi a ieşit din casă pe uşa din 
dos, lăsată deschisă de slujnică. Era ceaţă, la fel ca în ziua 
precedentă, şi aerul, rece. Acum regreta că nu poartă 
haine mai confortabile, o rochie cu buzunare unde să-şi 
ţină ţigările şi bricheta. Noemí şi-a aranjat şalul roşu pe 
umeri. 

— Ţi-a plăcut micul dejun? a întrebat-o Francis, iar ea s- 
a întors să se uite la el. 


< 39 > 


leşise şi el pe uşa bucătăriei, îmbrăcat cu un pulover 
călduros. 

— Da. Cum e ziua ta astăzi? 

— E în regulă. 

— Ce-i acolo? l-a întrebat ea şi a arătat spre o 
construcţie din lemn din apropiere, pierdută în ceaţă. 

— Acolo e magazia unde ţinem generatorul şi 
combustibilul. După ea e garajul. Vrei să arunci o privire? 
Şi poate să mergem şi la cimitir? 

— Sigur. 

Garajul părea un loc ce ar fi putut adăposti o trăsură şi 
doi cai negri, dar erau două maşini în ea. Una era cea 
extravagantă, mai veche, condusă de Francis, cealaltă era 
mai nouă, dar mult mai modestă. În jurul garajului şerpuia 
o cărare, pe care au urmat-o printre copaci şi ceaţă până 
au ajuns la nişte porţi de fier decorate cu imaginea unui 
şarpe ce-şi devora coada, precum cel văzut de ea în 
bibliotecă. 

Au înaintat pe o cărare umbrită, coroanele copacilor de 
deasupra ei erau atât de apropiate, încât numai câteva 
raze de lumină treceau printre crengi. Îşi imagina că 
altădată cimitirul fusese într-o stare mai bună, cu tufe mai 
îngrijite şi straturi de flori, dar acum era un tărâm al 
buruienilor şi al ierburilor înalte; vegetaţia ameninţa să 
înghită tot locul. Mormintele fuseseră acoperite cu muşchi 
şi creşteau ciuperci în jurul lor. Era o imagine a 
melancoliei. Chiar şi copacii păreau lugubri, deşi Noemi nu 
putea să spună de ce. Copacii sunt copaci. 

Mulțimea lor, a tuturor elementelor, s-a gândit ea, şi nu 
aspectele particulare, făcea atât de trist cimitirul acela 
englezesc. Faptul că fusese părăsit era una, dar, pe lângă 
asta, umbrele aruncate de copaci şi buruienile crescute în 
jurul mormintelor, răceala din aer, toate transformau un 
ansamblu banal de vegetaţie şi de morminte într-o imagine 
înfiorătoare. 

li părea rău pentru fiecare persoană îngropată acolo, aşa 
cum îi părea rău pentru toţi cei ce locuiau în Locul Înalt. 
Noemi s-a aplecat să se uite la o piatră, apoi la alta şi s-a 


< 40 > 


încruntat. 

— De ce sunt toate din 1888? a întrebat. 

— Mina din apropiere a fost administrată de spanioli 
până la obţinerea independenţei Mexicului, fiind apoi 
abandonată vreme de multe decenii, fiindcă nimeni nu 
credea că se mai poate extrage prea mult argint. Dar 
străunchiul meu Howard a crezut altceva, a explicat 
Francis. A cumpărat echipamente englezeşti moderne şi a 
angajat o echipă mare de englezi să facă treaba asta. A 
avut succes, dar la vreo doi ani după ce a redeschis mina, 
a izbucnit o epidemie. O mare parte din muncitorii englezi 
au murit atunci şi au fost îngropaţi aici. 

— Şi apoi? Ce-a făcut după? A adus mai mulţi muncitori 
din Anglia? 

— A... nu, nu era nevoie... avea şi muncitori mexicani, în 
număr mare... dar nu-s îngropaţi toţi aici. Cred că-s în El 
Triunfo. Unchiul Howard ştie mai bine. 

Un loc cam exclusivist deci, deşi Noemi şi-a zis că poate 
era mai bine aşa. Familiile muncitorilor locali probabil 
voiau să-i viziteze pe cei dragi, să le lase flori la morminte, 
ceea ce ar fi fost imposibil în acest loc izolat. 

Au mers înainte până Noemi s-a oprit în faţa unei statui 
de marmură a unei femei, pe un piedestal, purtând pe cap 
o coroniţă de flori. Flanca intrarea într-un mausoleu cu 
fronton, mâna ei dreaptă arătând spre uşă. Numele Doyle 
era inscripţionat cu litere mari deasupra uşii, împreună cu 
o frază în latină: Et Verbum caro factum est!!. 

— Cine e? 

— Statuia se presupune că o reprezintă pe strămătuşa 
mea Agnes, care a murit în timpul epidemiei. Şi aici sunt 
îngropaţi toţi cei din familia Doyle: strămătuşa mea, 
bunicul şi bunica, verii mei, a spus tot mai stins, căzând 
într-o tăcere inconfortabilă. 

Tăcerea, nu doar a cimitirului, ci şi a întregii case, o 
neliniştea pe Noemi. Era obişnuită cu huruitul tramvaiului 
şi al automobilelor, ciripitul canarilor din curtea interioară, 


11 „Și Cuvântul s-a întrupat”, în lb. latină, în original; citat din 
Evanghelia după Ioan, 1:14 (n. red.). 


<41> 


lângă fântâna veselă, lătratul câinilor şi melodiile de la 
radio, în vreme ce bucătarul fredona lângă plită. 

— E aşa de linişte aici, a spus şi a clătinat din cap. Nu-mi 
place. 

— Ce-ţi place? a întrebat el curios. 

— Artefactele mezoamericane, îngheţata zapote, filmele 
cu Pedro Infante, muzica, dansul şi şofatul, a spus ea, 
numărându-le pe degete. 

Îi mai plăcea să tachineze, dar era convinsă că el îşi 
dăduse seama şi singur. 

— Mă tem că nu pot să-ţi fiu de prea mare ajutor cu 
asta. Ce fel de maşină conduci? 

— Cel mai frumuşel Buick pe care l-ai văzut vreodată. 
Decapotabil, bineînţeles. 

— Bineînţeles? i 

— E mai distractiv să conduci fără capotă. Iţi face părul 
să arate ca al unei vedete de cinema. Şi-ţi dă şi idei, 
gândeşti mai bine, a spus ea şi şi-a trecut, parodic, 
degetele prin părul vălurit. 

Tatăl lui Noemi spunea că-i pasă prea mult de cum arată 
şi de petreceri ca să ia şcoala în serios, de parcă o femeie 
nu putea să facă două lucruri deodată. 

— Ce fel de idei? 

— Idei pentru teza mea, pentru când am timp de ea. Idei 
de petrecut weekendul, tot felul de idei. Gândesc cel mai 
bine în mişcare. 

Francis o urmărise cu atenţie, dar acum şi-a coborât 
ochii. 

— Eşti foarte diferită de verişoara ta, i-a spus. 

— O să-mi spui şi tu că sunt mai închisă şi la păr, şi la 
piele? 

— Nu, nu mă refeream la fizic. 

— Atunci? 

— Cred că eşti fermecătoare. 

O expresie de panică i-a schimonosit faţa. 

— Nu că verişoarei tale i-ar lipsi farmecul. Tu eşti 
fermecătoare într-un fel special, a adăugat el repede. 

Dacă ai fi văzut-o pe Catalina înainte... i-a replicat ea în 


< 42 > 


gând. Dacă ar fi văzut-o pe când locuia în oraş, cu o rochie 
drăguță de catifea, mişcându-se dintr-o parte în alta a 
camerei, cu acel zâmbet gentil pe buze şi cu ochii plini de 
stele. Dar aici, în camera aceea veche, cu ochii stinşi şi cu 
boala în corp... dar poate că nu era aşa de rău. Poate că 
înainte de boală Catalina încă zâmbea dulce şi-şi ducea 
soţul de mână afară, să numere stelele. 

— Spui asta pentru că nu mi-ai cunoscut mama, i-a 
răspuns Noemi, nedorind să-şi exprime gândurile despre 
Catalina. E cea mai fermecătoare femeie de pe pământ. În 
prezenţa ei mă simt cam ordinară şi insignifiantă. 

El a dat din cap. 

— Ştiu cum e. Virgil e moştenitorul familiei, promisiunea 
strălucitoare a clanului Doyle. 

— Îl invidiezi? l-a întrebat ea. 

Francis era foarte subţire; faţa lui era cea a unui sfânt 
din ghips bântuit de martirajul său iminent. Cearcănele 
negre, aproape ca nişte vânătăi pe pielea palidă, o făceau 
să-l bănuiască de o boală ascunsă. Virgil Doyle, pe de altă 
parte, fusese sculptat în marmură: emana putere, pe când 
Francis emana slăbiciune. Trăsăturile lui Virgil, 
sprâncenele, pomeţii, gura plină erau mai pronunţate, mult 
mai atractive. 

Cum să-l judece pe Francis pentru că-şi dorea aceeaşi 
vitalitate? 

— Nu-i invidiez uşurinţa în vorbire, înfăţişarea sau 
poziţia, îi invidiez posibilitatea de a călători în diverse 
locuri. Cel mai departe am fost în El Triunfo. Asta-i tot. El 
a călătorit ceva. Nu mult, mereu se grăbeşte să se 
întoarcă, dar tot e un respiro. 

Nu era niciun fel de amărăciune în vorbele lui Francis, 
doar un fel de resemnare obosită. 

— Pe vremea când trăia tata, mă ducea în oraş şi mă 
holbam la gară. Am încercat să mă strecor înăuntru să mă 
uit la panourile de afişaj ale plecărilor. 

Noemí şi-a aranjat şalul mai bine, încercând să găsească 
mai multă căldură în faldurile lui, dar cimitirul era teribil 
de umed şi de friguros; putea să jure că temperatura 


< 43 > 


scădea cu câteva grade pe măsură ce înaintau. Tremura, 
iar el a observat. 

— Sunt atât de stupid, a spus Francis şi şi-a scos 
puloverul. Uite, ia-l! 

— Sunt bine. Serios, nu pot să te las să îngheţi de dragul 
meu. Poate dacă ne-am întoarce spre casă aş fi mai bine. 

— Păi, bine, dar, te rog, pune-l pe tine. Jur că n-o să-mi 
fie frig. 

Ea şi-a pus puloverul şi şi-a înfăşurat şalul în jurul 
capului. Se gândea că Francis o să grăbească paşii, acum, 
că nu mai era îmbrăcat gros, dar el nu se grăbea. Era 
probabil obişnuit cu ceața şi cu umbra rece a copacilor. 

— Ieri, m-ai întrebat de obiectele de argint din casă. 
Aveai dreptate, argintul e din mina noastră. 

— E închisă de mult, nu-i aşa? 

Catalina îi spusese ceva despre asta; de aceea nu fusese 
tatăl lui Noemi încântat de căsătorie. Virgil i se păruse un 
străin, poate un vânător de avere. Noemi bănuia că o 
lăsase pe Catalina să se mărite cu el, fiindcă se simţise 
vinovat că-i alungase pretendentul de dinainte: Catalina îl 
iubise pe acela cu adevărat. 

— S-a întâmplat la revoluţie. Atunci s-au petrecut mai 
multe evenimente, unele au condus la altele, iar 
operaţiunile au fost oprite. În 1915, anul în care s-a născut 
Virgil, li s-a pus capăt de tot. Minele au fost inundate. 

— Atunci, înseamnă că el are 35 de ani şi tu eşti mult 
mai tânăr. 

— Cu zece ani mai tânăr, i-a spus Francis şi a dat din 
cap. E cam mare diferenţa dintre noi, dar în copilărie el 
era singurul meu prieten. 

— Dar te-ai dus la şcoală la un moment dat. 

— Am fost educați la Locul Inalt. 

Noemi a încercat să-şi imagineze casa plină de râsetele 
copiilor, de copii care se jucau de-a v-aţi ascunselea, de 
copii cu o minge sau cu un titirez în mâini. Dar nu putea. 
Casa n-ar fi permis aşa ceva. Casa le-ar fi pretins să iasă 
din ea gata crescuţi. 

— Pot să te întreb ceva? a spus ea, când ocoleau garajul 


< 44 > 


şi Locul Înalt era vizibil, cortina de ceaţă dată fiind la o 
parte. 

— De unde insistența să mănânci în tăcere? 

— Străunchiul meu Howard e foarte bătrân, foarte 
delicat şi sensibil la zgomote. Şi sunetul se propagă uşor în 
casă. 

— Camera lui nu e sus? N-ar avea cum să audă discuţiile 
de la masă. 

— Aşa e acustica, a spus Francis cu o mină serioasă şi 
privirea ţintă pe clădirea veche. Oricum, e casa lui şi el 
stabileşte regulile. 

— Şi tu nu le încalci niciodată. 

S-a uitat în jos la ea, părea puţin perplex, ca şi cum nu-i 
trecuse prin cap până atunci că asta ar fi fost o 
posibilitate. Era clar că nu băuse niciodată prea mult, nu 
stătuse niciodată prea târziu pe afară şi nu exprimase nicio 
opinie necorespunzătoare de faţă cu familia. 

— Nu, a răspuns el cu aceeaşi resemnare în voce. 

Când au intrat în bucătărie, ea şi-a scos puloverul şi i l-a 
dat înapoi. 

Lângă plită era doar o slujitoare, cea puţin mai tânără. 
Nu se uita la ei, era prea ocupată cu treburile ca să le 
arunce măcar o privire. 

— Nu, ţine-l, i-a spus Francis, politicos ca întotdeauna. 
Te încălzeşte. 

— Nu pot să-ţi fur hainele. 

— Am şi alte pulovere. 

— Mulţumesc. 

El i-a zâmbit. Florence a intrat în cameră, într-o rochie 
de un albastru-închis, cu chipul sever, s-a uitat la Francis 
şi apoi la Noemi, ca şi cum ar fi fost copii mici şi ea ar fi 
încercat să-şi dea seama dacă umblaseră la o cutie cu 
bomboane care le era interzisă. 

— Vă invit la prânz. 

Acum erau trei la masă; bătrânul nu se materializase şi 
nici Virgil. Prânzul s-a terminat repede şi, după ce au fost 
strânse farfuriile, Noemi s-a dus în camera ei. l-au adus 
sus o tavă cu cina, aşa că a presupus că sala de mese 


< 45 > 


fusese folosită doar în prima seară şi că prânzul fusese şi 
el o anomalie. Odată cu tava, i-au adus şi o lampă cu 
petrol, pe care a pus-o lângă pat. A încercat să citească 
„Vrăjitorie, oracole şi magie la tribul zande”!?, pe care o 
adusese cu ea, dar tot era distrasă. Zgomotele chiar 
circulau prin casă, s-a gândit, pe când îşi concentra atenţia 
la podelele scârţăitoare. 

Într-un colţ al camerei era puţină igrasie pe tapet. S-a 
gândit la acele tapete verzi atât de iubite de victorieni şi 
care conţineau arsenic. Verdele de Paris şi de Scheele. Şi 
citise cândva într-o carte cum mucegaiul microscopic se 
combina cumva cu vopseaua din tapet şi forma gazul de 
arsină, care-i îmbolnăvea pe cei din cameră. Acei victorieni 
civilizaţi se omorau singuri aşa, cu otrava rezultată din 
ciupercăraia nevăzută, intrată în contact cu vopseaua. Nu- 
şi amintea numele ciupercii, îi stătea pe limbă un nume 
latin, brevicaule, dar sigur reţinuse esenţa. Bunicul ei 
fusese chimist şi afacerea familiei consta în producerea 
pigmenţilor şi a vopselelor, aşa că ştia să amestece sulfura 
de zinc şi sulfatul de bariu ca să facă litopon şi mai ştia o 
mie de alte asemenea informaţii. 

Tapetul nu era verde. Nici măcar pe aproape, era un roz 
stins, culoarea trandafirilor ofiliţi, cu medalioane galbene 
şi urâte răspândite peste tot. Medalioane sau cercuri, când 
te uitai mai de aproape păreau ghirlande. Ar fi preferat 
tapetul verde. Asta era hidos, iar când închidea ochii, 
cercuri galbene îi dansau în spatele pleoapelor, scânteieri 
de culoare în întuneric. 


12 Witchcraft, Oracles, and Magic Among the Azande, de E.E. Evans- 
Pritchard, una dintre lucrările fundamentale pentru dezvoltarea 
antropologiei, publicată în 1937 (n. red.). 


< 46 > 


5 


Catalina stătea la geam şi în acea dimineaţă. Părea 
înstrăinată, ca şi ultima oară când o văzuse. Pe Noemí a 
dus-o cu gândul la o ilustrație cu Ofelia, agăţată pe un 
perete la ei acasă. Ofelia târâtă de curenţii de apă, 
întrezărită prin stufăriş. Aşa era Catalina în acea 
dimineaţă. Şi totuşi se bucura să o vadă, să stea împreună 
şi să o pună la curent cu evenimentele din Ciudad de 
Mexico. l-a povestit despre o expoziţie la care fusese cu 
trei săptămâni înainte, căci Catalina era interesată de 
astfel de lucruri, şi apoi i-a imitat pe câţiva prieteni de-ai 
lor cu atâta acuratețe, încât pe buzele verişoarei ei a 
înflorit un zâmbet, transformat apoi în hohot de râs. 

— Te pricepi aşa de bine la imitații. Spune-mi, mai iei 
lecţii de teatru? a întrebat-o Catalina. 

— Nu. Mă gândeam la antropologie. O diplomă de 
master. Nu ţi se pare interesant? 

— Mereu vii cu o idee nouă, Noemi. Mereu într-o nouă 
căutare. 

Auzise des acest refren. Presupunea că familia ei avea 
dreptate să privească cu scepticism studiile ei universitare, 
după ce-şi schimbase de trei ori domeniul de interes, dar 
ştia cu tărie că vrea să facă din viaţa ei ceva special. Incă 
nu ştia exact ce, deşi antropologia părea mai promițătoare 
decât explorările celelalte. 

Oricum, când i-a spus-o Catalina, Noemi nu s-a supărat, 
fiindcă vorbele ei nu sunau niciodată ca reproşurile 
părinţilor. 

Catalina era o creatură a oftatului şi a frazelor delicate 
ca dantela. Catalina era o visătoare şi credea în visurile lui 
Noemí. 

— Şi tu, tu ce-ai mai făcut? Să nu crezi că n-am observat 
că abia dacă îmi mai scrii. Ţi-ai imaginat că trăieşti lângă o 
mlaştină vânturoasă ca în La răscruce de vânturi? a 
întrebat Noemi. 

Catalina citise acea carte până o făcuse ferfeniţă. 


<47 > 


— Nu. E vorba de casa asta. Îmi ocupă mare parte din 
timp, a spus Catalina şi a atins draperiile de catifea. 

— Plănuiai s-o renovezi? Nu te-aş învinovăţi dacă ai 
dărâma-o şi ai construi-o de la zero. E cam înfiorătoare, 
nu? Şi friguroasă. 

— E umedă. E o umezeală în ea. 

— Azi-noapte mi-era prea frig ca să mai observ 
umezeala. 

— Întunecimea şi umezeala. E mereu umed, întunecat şi 
rece. 

Zâmbetul de pe buzele Catalinei s-a stins. Ochii ei, care 
priviseră în depărtare, s-au întors deodată asupra lui 
Noemí cu ascuţimea unei lame. A prins-o pe fată de mâini 
şi s-a aplecat înainte, vorbindu-i încet. 

— Vreau să-mi faci o favoare, dar să nu mai spui 
nimănui. Trebuie să-mi promiţi că nu spui. Îmi promiţi? 

— Îţi promit. 

— E o femeie în oraş. O cheamă Marta Duval. A făcut o 
poţiune pentru mine, dar am terminat-o. Trebuie să te duci 
la ea să mai iei. Ai înţeles? 

— Da, bineînţeles. Ce fel de medicament e? 

— Nu contează. Doar să o iei. Da? Te rog, spune-mi că o 
să te duci şi n-o să spui nimănui. 

— Da, dacă asta vrei. _ 

Catalina a dat din cap. Li strângea mâinile lui Noemí atât 
de tare, că-i simţea unghiile înfipte în carnea moale a 
încheieturilor. 

— Catalina, o să vorbesc cu... 

— Şşş, pot să te audă! i-a spus Catalina, apoi a tăcut. 

Ochii îi străluceau ca pietrele faţetate. 

— Cine poate să mă audă? a întrebat Noemi încet. 

Catalina o privea fix, fără să clipească, după care s-a 
aplecat uşor înainte şi i-a şoptit la ureche: 

— E în pereţi, i-a spus. 

— Ce e? a întrebat Noemi din reflex, fiindcă nu-i venea 
în minte nicio altă întrebare când verişoara ei o privea aşa, 
cu ochii goi, care nu păreau să vadă, ca o somnambulă. 

— Zidurile vorbesc cu mine. Imi spun secrete. Nu le 


< 48 > 


asculta, pune-ţi palmele pe urechi, Noemí! Sunt fantome. 
Sunt reale. O să le vezi şi tu până la urmă. 

Brusc, Catalina şi-a retras mâinile şi s-a ridicat, a prins 
draperia cu mâna dreaptă şi s-a uitat pe geam. Noemi voia 
să primească mai multe lămuriri, însă tocmai atunci a 
intrat Florence. 

— A venit doctorul Cummins. Trebuie s-o examineze pe 
Catalina şi vei avea şi tu o întrevedere cu el mai târziu, în 
salon. 

— Nu mă deranjează să stau aici, a spus Noemi. 

— Dar pe el îl deranjează, i-a spus Florence categoric. 

Noemi putea să insiste, dar a ales să plece şi să evite o 
dispută. Ştia când să dea înapoi şi, dacă insista acum, era 
convinsă că avea să primească un refuz ostil. Puteau să o 
trimită să-şi împacheteze lucrurile. Era musafiră, dar ştia 
că e nedorită. 

Salonul, odată ce se trăgeau draperiile, părea mai puţin 
primitor decât fusese seara. În primul rând, era o încăpere 
friguroasă, focul ce o încălzise se transformase în cenuşă, 
iar la lumină toate imperfectiunile îţi săreau în ochi. 
Canapelele din velur decolorat erau de un verde 
bolnăvicios, ca de fiere, şi se observau multe crăpături în 
smalţul plăcilor ce decorau şemineul. O mică pictură în 
ulei, ce înfăţişa o ciupercă din diferite unghiuri, fusese 
atacată, ironic, de mucegai: mici puncte negre îi întinau 
culorile şi o desfigurau. Verişoara ei avea dreptate în 
privinţa umezelii. 

Noemi şi-a frecat încheieturile în locul în care Catalina 
îşi înfipsese unghiile şi a rămas în aşteptarea doctorului. 
Acesta întârzia şi, când a intrat în salon, nu era singur. 
Virgil îl însoțea. Ea s-a aşezat pe una dintre canapelele 
verzi şi doctorul a luat loc pe cealaltă, punându-şi geanta 
de piele neagră alături. Virgil a rămas în picioare. 

— Sunt Arthur Cummins, a spus doctorul. Probabil 
sunteţi domnişoara Noemi Taboada. 

Doctorul era îmbrăcat în haine croite frumos, dar 
demodate de cel puţin un deceniu, poate două. Părea că 
toţi cei ce vizitau Locul Înalt încremeniseră în timp, însă ea 


< 49 > 


şi-a spus apoi că într-un orăşel ca acesta nu prea simțeau 
nevoia să-şi reînnoiască prea des garderoba. Costumele lui 
Virgil însă erau în pas cu moda. Fie că-şi cumpărase haine 
ultima oară când fusese în Ciudad de México, fie se 
considera pe sine însuşi excepţional, un individ care merita 
să se îmbrace scump. Poate că banii soţiei îi permiteau 
luxul. 

— Da. Mulţumesc că v-aţi făcut timp să vorbiţi cu mine, 
i-a zis Noemi. 

— E plăcerea mea. Virgil m-a informat că aveţi nişte 
întrebări. 

— Am. Mi s-a spus că verişoara mea are tuberculoză. 

Doctorul a încuviinţat din cap şi a întrerupt-o: 

— Are. Dar nu te îngrijora. A primit streptomicină care o 
ajută să depăşească boala, dar cura de odihnă încă e 
valabilă. Mult somn, multă relaxare şi o dietă bună sunt 
soluţia adevărată la această maladie. 

Doctorul şi-a dat jos ochelarii şi a scos o batistă cu care 
şi-a curăţat lentilele în timp ce vorbea. 

— O pungă cu gheaţă pe cap sau o frecţie cu alcool, cam 
asta-i tot. O să-i treacă. În curând o să fie proaspătă ca o 
floricică. Acum, dacă mă scuzaţi... 

Doctorul şi-a aranjat ochelarii în buzunarul de la piept al 
jachetei, vrând fără îndoială să pună capăt conversaţiei, 
dar Noemi nu l-a lăsat. 

— Nu, n-o să vă scuz încă. E foarte ciudată Catalina. 
Când eram mică, mi-amintesc că mătuşa mea, Brigida, 
avea tuberculoză şi nu se purta deloc precum Catalina. 

— Fiecare pacient e diferit. 

— L-a scris tatălui meu o scrisoare tare neobişnuită şi nu 
pare deloc să fie ea însăşi, a continuat Noemi, încercând să 
dea expresie impresiilor. S-a schimbat. 

— Tuberculoza nu schimbă o persoană, doar îi 
intensifică trăsăturile pe care pacientul le are deja. 

— Păi, atunci, e clar ceva greşit la Catalina, pentru că n- 
a avut niciodată apatia asta. Are un aer atât de bizar. 

Doctorul şi-a scos ochelarii din buzunar şi i-a pus din 
nou pe nas. Probabil că nu-i plăcea ce auzise şi s-a 


< 50 > 


încruntat. 

— Nu m-aţi lăsat să termin, a mormăit doctorul, tăios. 

Avea o privire severă. Ea şi-a încreţit buzele. 

— Vara ta e o fată foarte anxioasă, chiar melancolică, şi 
boala i-a amplificat starea. 

— Catalina nu e anxioasă. 

— Negi tendinţele ei depresive? 

Noemi şi-a amintit ce spusese tatăl ei în Ciudad de 
México. O numise pe Catalina melodramatică. Dar 
melodramatic şi anxios nu erau acelaşi lucru, iar Catalina 
cu siguranţă nu auzise voci în Ciudad de Mexico şi nici n- 
avusese expresia aceea bizară pe faţă. 

— Ce tendinţe depresive? a întrebat Noemi. 

— Când mama ei a murit, a devenit mai retrasă, a spus 
Virgil. Avea perioade lungi de melancolie severă, plângea 
în camera ei şi vorbea absurdităţi. E mai rău acum. 

El nu intervenise până atunci în discuţie şi acum alesese 
să spună toate acestea cu o detaşare prudentă, ca şi cum 
ar fi descris o străină, şi nu pe soţia sa. 

— Da, şi cum ai zis, mama ei a murit, a răspuns Noemi, 
cu ani şi ani în urmă, când era mică. 

— Poate o să afli că unele lucruri revin de-a lungul 
timpului, i-a spus el. 

— Deşi tuberculoza nu înseamnă o condamnare la 
moarte, tot poate să fie supărătoare pentru pacient, a 
explicat doctorul. 

— Izolarea, simptomele fizice. Vara ta a suferit de friguri 
şi de transpiraţii nocturne. Nu-s prea plăcute de văzut, te 
asigur, şi codeina oferă alinare doar pe moment. Nu te poţi 
aştepta să o vezi cum coace veselă plăcinte. 

— Sunt îngrijorată. E verişoara mea, totuşi. 

— Da, dar dacă şi dumneavoastră începeţi să vă agitaţi, 
asta n-o să ne ajute, nu? i-a spus doctorul şi a clătinat din 
cap. Acum chiar trebuie să plec. Ne vedem săptămâna 
viitoare, Virgil. 

— Domnule doctor! l-a strigat ea. 

— Nu, nu, o să plec, a repetat doctorul, ca un om ce 
devenise conştient de o revoltă iminentă pe un vas. 


<51> 


Doctorul i-a strâns mâna lui Noemi, şi-a luat geanta şi a 
plecat, lăsând-o pe canapeaua grotescă. Îşi muşca buzele 
şi nu ştia ce să spună. Virgil s-a aşezat pe locul eliberat de 
doctor şi s-a lăsat pe spate, distant. Dacă a existat 
vreodată un bărbat cu gheaţă în vene, el era acela. Şi faţa 
îi era palidă, fără strop de sânge. Chiar o curtase pe 
Catalina?  Curtase pe cineva? Ea nu şi-l imagina 
manifestând afecţiune faţă de vreo fiinţă vie. 

— Doctorul Cummins e foarte capabil, a spus el cu o 
voce indiferentă, o voce care spunea, de fapt, că nu-i păsa 
dacă era cel mai bun sau cel mai rău doctor din lume. 
Tatăl lui a fost doctorul familiei şi acum fiul lui ne 
îngrijeşte sănătatea. Te asigur, n-a fost niciodată 
incompetent. 

— Sunt convinsă că e un doctor bun. 

— Nu pari prea convinsă. 

Ea a dat din umeri, încercând să o ia mai uşor, 
gândindu-se că, dacă îşi păstra zâmbetul pe buze şi vorbea 
relaxat, el ar fi fost mai receptiv. Până la urmă, nici el nu 
părea să ia prea în serios situaţia. 

— Dacă e bolnavă, poate i-ar fi mai bine într-un 
sanatoriu de lângă Ciudad de México, unde să fie îngrijită 
cum trebuie. 

— Nu crezi că pot să am grijă de soţia mea? 

— N-am spus asta. Dar casa e rece şi ceața de afară nu e 
cea mai veselă privelişte. 

— Asta e misiunea pe care ţi-a dat-o tatăl tău? a 
întrebat-o Virgil. Să vii aici şi s-o răpeşti pe Catalina? 

Ea a clătinat din cap. 

— Nu. 

— Aşa pare, a spus el aspru. 

Deşi nu se arăta supărat, vorbele le-a rostit cu răceală. 

— Îmi dau seama că nu am cea mai modernă locuinţă. 
Locul Înalt era cândva o splendoare, o bijuterie de casă, 
iar mina producea atâta argint, încât ne permiteam să 
înţesăm dulapurile cu mătăsuri şi cu catifea şi să ne 
umplem cupele cu cele mai bune vinuri. Nu mai e aşa. Dar 
ştim să avem grijă de oameni bolnavi. Tata e bătrân, nu-i în 


< 52 > 


cea mai bună stare şi îl îngrijim cum se cuvine. N-aş face 
mai puţin pentru femeia cu care m-am căsătorit. 

— Totuşi, aş vrea să ştiu dacă nu cumva Catalina are 
nevoie de un specialist în alt domeniu. Un psihiatru... 

Virgil a râs atât de tare, încât a făcut-o să tresară pe 
scaun, fiindcă până acum expresia lui fusese foarte 
serioasă, iar râsul acesta era neplăcut, provocator. O 
privea în ochi cu insistenţă. 

— Un psihiatru. Şi unde ai găsi unul prin părţile astea? 
Crezi că poate fi invocat şi luat din văzduh? Ar trebui să 
mergi la Pachuca, poate în Ciudad de México, să aduci 
unul. Mă îndoiesc că ar veni. 

— Cel puţin doctorul de la clinică ar putea să-ţi ofere o a 
doua opinie sau poate ar avea alte opinii legate de starea 
Catalinei. 

— Există un motiv pentru care tata şi-a adus doctorul lui 
din Anglia şi acela nu se referă la sistemul medical evoluat 
din aceste părţi. Orăşelul e sărac şi oamenii sunt aspri, 
primitivi. Nu e un loc în care să colcăie doctorii. 

— Insist... 

— Da, da, te cred că o să insişti, a spus el şi s-a ridicat, 
continuând s-o fixeze neprietenos cu ochii lui albaştri. Îţi 
faci voia în multe, nu-i aşa, domnişoară Taboada? Tatăl tău 
face cum vrei tu. Bărbaţii fac cum vrei. 

Îi amintea de un tip cu care dansase la o petrecere vara 
trecută. Se distraseră, făcuseră paşi iuți pe un danzón” şi 
apoi venise timpul pentru balade. La piesa „Într-o seară 
fermecată” bărbatul a ţinut-o prea strâns în braţe şi a 
încercat să o sărute. Ea a întors capul şi, când s-a uitat din 
nou la el, i-a citit pe faţă o batjocură malefică, pură. 

Noemi i-a susţinut privirea şi a descoperit la Virgil 
acelaşi fel de batjocură: o uitătură amară, urâtă. 

— Ce vrei să spui? a întrebat ea, provocatoare. 

— Îmi amintesc că mi-a spus Catalina cât de insistentă 
poţi să fii când vrei ca un pretendent să-ţi facă pe plac. N-o 
să mă lupt cu tine. Vino cu o a doua opinie dacă poţi s-o 


13 Gen muzical creat de compozitorul cubanez Miguel Faílde Perez 
(1852-1921) la sfârșitul secolului al XIX-lea (n. red.). 


< 53 > 


găseşti, a încheiat el cu răceală discuţia şi a părăsit 
încăperea. 

Ea a simţit o mică satisfacţie pentru că-l enervase. 
Intuise că atât el, cât şi doctorul se aşteptaseră ca ea să le 
accepte vorbele fără comentarii. 


În acea noapte, a visat că o floare de aur a înflorit din 
pereţii camerei, doar că nu era... nu se gândea la ea ca lao 
floare. Avea lujeri, dar nu era o viță-de-vie şi lângă ea 
creşteau alte o sută de forme mici, aurii. 

Ciuperci, şi-a spus ea, recunoscând în cele din urmă 
formele bulboase, iar când s-a dus spre perete, intrigată şi 
atrasă de strălucire, şi-a trecut palmele peste ele. 
Globurile aurii păreau să se transforme în fum, pocnind, 
înălțându-se, apoi căzând într-un nor de praf pe podea. 
Mâinile îi erau acoperite cu acel praf. 

A încercat să-l curețe, şi-a şters palmele de cămaşa de 
noapte, dar pudra aurie i se lipise de piele, îi intrase sub 
unghii. Praful auriu s-a învârtejit în jurul ei şi a luminat 
camera, a scăldat-o într-o lumină galbenă, diafană. Când s- 
a uitat în sus, a văzut praful strălucind ca nişte steluțe pe 
tavan, iar dedesubt, pe covor, era un alt vârtej de stele. 

Şi-a şters talpa de covor şi a stârnit praful, care s-a 
înălţat în aer şi s-a depus la loc. 

Deodată, Noemi a simţit o prezenţă străină în cameră. A 
ridicat capul, ţinând palma lipită de cămaşa de noapte, şi a 
văzut pe cineva la uşă. Era o femeie într-o rochie din 
dantelă veche, îngălbenită. Unde ar fi trebuit să-i fie faţa 
era o strălucire aurie ca a ciupercilor de pe perete. 
Strălucirea femeii a crescut în intensitate, apoi s-a stins. 
Era ca şi cum ar fi privit un licurici pe cerul nopţii. 

Lângă Noemi, peretele a început să tremure, pulsând în 
acelaşi ritm cu femeia aurie. Sub ea trepidau şi podelele - 
erau o inimă vie şi ştiutoare. Filamentele aurii ce 
crescuseră odată cu ciupercile acoperiseră peretele ca o 
pânză şi continuaseră să crească. A observat, apoi, că 
rochia femeii nu era făcută din dantelă, ci era ţesută din 
acelaşi fel de filamente. 


< 54 > 


Femeia a ridicat o mână înmănuşată şi a arătat spre 
Noemi. A deschis gura, însă, cum chipul ei era o ceaţă 
aurie, nu a ieşit din ea niciun sunet. 

Noemi nu se temuse. Cel puţin până acum. Dar femeia 
ce încerca să vorbească o îngrozea într-un mod de 
nedescris. Simţea un fior de groază ce-i cobora pe spinare 
până la călcâie şi o forţa să se dea înapoi şi să-şi ducă 
palmele la buze. 

Nu mai avea buze şi, când a încercat să mai facă un pas 
înapoi, şi-a dat seama că picioarele îi erau lipite de podea. 
Femeia aurie a întins mâinile spre ea şi i-a prins faţa în 
palme, după care a scos un sunet ca foşnetul frunzelor 
strivite, ca picurul apei, ca bâzâitul insectelor în beznă. 
Noemi îşi dorea să-şi astupe urechile, dar nu mai avea 
mâini. 

A deschis ochii, scăldată în sudoare. O clipă, nu a ştiut 
unde se află şi apoi şi-a amintit că fusese invitată la Locul 
Inalt. S-a întins să ia paharul cu apă de pe noptieră şi 
aproape l-a răsturnat. L-a băut pe tot, după care a întors 
capul. 

Camera era în beznă. Niciun fel de lumină, aurie sau de 
alt fel, nu se vedea pe perete. Dar curiozitatea îi dădea 
ghes să se ridice şi să pipăie peretele, să se asigure că nu 
e nimic ciudat după tapet. 


455 > 


6 


Noemi îşi punea în Francis nădejdea să-i împrumute 
maşina. Nu credea că Florence i-ar acorda timpul necesar, 
iar Virgil fusese pe deplin iritat în urma discuţiei din seara 
precedentă. Noemi îşi amintea ce spusese Virgil despre 
bărbaţii care fac ce vrea ea. Nu-i plăcea să fie criticată. 
Voia să fie plăcută. Poate aşa se explicau petrecerile, râsul 
cristalin, părul bine coafat, zâmbetul bine exersat în 
oglindă. Se gândea că bărbaţii ca tatăl ei puteau fi sobri 
sau reci ca Virgil, dar femeile aveau nevoie să fie plăcute, 
altfel nu se descurcau. O femeie care nu-i plăcută e o 
scârbă, iar o scârbă n-ajunge prea departe: toate cărările îi 
sunt închise. 

Clar nu se simţea plăcută în acea casă, dar Francis era 
destul de prietenos. L-a găsit în bucătărie; arăta şi mai 
şters decât zilele trecute, o statuetă subţire de fildeş, dar 
ochii îi erau plini de viaţă. I-a zâmbit. Când zâmbea, n- 
arăta rău. Nu chiar ca Virgil, care era teribil de atrăgător, 
dar majorităţii bărbaţilor le-ar fi venit greu să concureze 
cu Virgil. Fără îndoială, aşa fusese şi Catalina prinsă în 
mreje. De faţa lui frumoasă. Poate că şi aerul lui misterios 
o făcuse pe Catalina să nu judece rezonabil. 

„Sărăcie nobiliară”, spusese tatăl lui Noemi. „Atâta are 
de oferit.” 

Şi o casă şubredă, veche, unde aveai coşmaruri. 
Doamne, ce departe părea oraşul acum! 

— Aş vrea să-ţi cer o favoare, a spus ea după ce au 
schimbat câteva impresii de complezenţă. 

În timp ce vorbea, şi-a înlănţuit braţul de al lui cu o 
mişcare unduioasă, îndelung exersată şi au pornit-o la pas 
împreună. 

— Vreau să împrumut una dintre maşinile voastre şi să 
merg în orăşel. Am nişte scrisori pe care-aş vrea să le pun 
la poştă. Să afle tata ce mai fac. 

— Vrei să te conduc acolo? 

— Mă pot duce şi singură. 


< 56 > 


Francis a ezitat, se vedea pe faţa lui că e nesigur. 

— Nu ştiu ce-ar spune Virgil despre asta. 

Ea a dat din umeri. 

— Nu-i nevoie să-i spui. Ce, nu crezi că pot să conduc? 
Îţi arăt permisul meu dacă vrei. 

Francis şi-a trecut degetele prin părul blond. 

— Nu e vorba de asta. Familia e foarte grijulie în 
privinţa maşinilor. 

— Şi eu sunt grijulie când conduc singură. N-am nevoie 
de o supraveghetoare şi tu, oricum, ai fi o supraveghetoare 
groaznică. 

— Cum aşa? 

— Cine-a mai auzit de un bărbat supraveghetoare? E o 
poziţie pentru o mătuşă nesuferită. Pot să-ţi împrumut pe 
una din ele într-un weekend dacă doreşti. Vreau la schimb 
o maşină. Mă ajuţi, te rog? Sunt disperată. 

El a chicotit pe când ea îl conducea afară. A luat cheile 
maşinii care fuseseră atârnate de un cârlig în bucătărie. 
Lizzie, una dintre slujnice, frământa aluat de pâine pe o 
masă presărată cu făină. Nu i-a băgat nicio clipă în seamă 
pe Noemi sau pe Francis. Personalul de la Locul Înalt era 
aproape invizibil, ca într-unul din basmele Catalinei. 
Frumoasa şi bestia parcă, nu? Servitori invizibili ce găteau 
şi aşezau argintăria pe mese. Ridicol! 

Noemi îi ştia pe nume pe toţi cei ce lucrau în casa ei, şi 
aceştia clar nu se abţineau de la pălăvrăgeală. Faptul că 
ştia şi numele personalului de la Locul Înalt părea un mic 
miracol, dar îl întrebase pe Francis, iar tânărul îi 
prezentase: Lizzie, Mary şi Charles, personal care, ca şi 
porţelanul încuiat în dulapuri, fusese importat din Anglia 
cu multe decenii în urmă. 

Au mers spre garaj şi el i-a dat cheile. 

— N-o să te rătăceşti? a întrebat-o, aplecându-se 
deasupra geamului să o privească mai bine. 

— Mă descurc. 

Era destul de adevărat. Nici dacă încercai, nu puteai să 
te rătăceşti. Drumul ducea în susul sau în josul muntelui şi 
în jos s-a dus şi ea, spre orăşel. I-a făcut plăcere călătoria 


4 57 > 


cu maşina, cu geamurile coborâte ca să se bucure de aerul 
proaspăt de munte. Nu e un loc aşa de râu, odată ce ieşi 
din casă, şi-a zis ea. Casa era cea care desfigura ţinutul. 

Noemí şi-a parcat maşina lângă piaţetă, gândindu-se că 
şi poşta, şi clinica medicală trebuie să fie prin apropiere. 
Avea dreptate şi a fost repede recompensată cu priveliştea 
unei clădiri mici, verde cu alb, ce se autoproclama a fi o 
unitate medicală, înăuntru erau trei scaune verzi din 
plastic şi câteva postere ce explicau diverse boli. Era şi un 
birou de recepţie, gol, şi o uşă închisă cu o plăcuţă pe ea şi 
numele doctorului cu litere mari: Julio Fusebio Camarillo. 

S-a aşezat şi, după câteva minute, s-a deschis uşa şi a 
ieşit o femeie cu un copilaş de mână. Pe urmă, doctorul a 
băgat capul pe uşă şi a salutat-o. 

— Bună ziua! i-a spus. Cu ce vă pot ajuta? 

— Sunt Noemi Taboada. Dumneavoastră sunteţi doctorul 
Camarillo? 

Trebuia să întrebe, fiindcă bărbatul părea destul de 
tânăr. Avea pielea închisă la culoare şi părul tuns scurt, 
pieptănat cu cărare pe mijloc şi o mustăcioară ce nu-l 
maturiza cu adevărat, doar îl făcea să pară un pic ridicol, 
ca un copil ce se joacă de-a doctorul. Şi nici nu purta halat 
alb, doar un pulover bej cu maro. 

— Eu sunt. Intraţi! a spus. 

Pe peretele din spatele biroului, a văzut într-adevăr 
diploma de medic cu numele lui scris cu litere elegante. 
Avea şi un dulap cu uşile deschise larg, plin cu pastile, 
tampoane de vată şi sticle. O agavă mare se înălța într-un 
colţ dintr-un ghiveci galben. 

Doctorul s-a aşezat la birou şi Noemi pe un scaun de 
plastic, din acelaşi set cu cele din anticameră. 

— Nu cred că ne-am mai întâlnit, i-a spus doctorul 
Camarillo. 

— Nu sunt de aici, i-a răspuns ea. 

Şi-a pus poşeta în poală şi s-a aplecat înainte. 

— Am venit să-mi vizitez verişoara. E bolnavă şi m-am 
gândit că poate îi oferiţi un consult. Are tuberculoză. 

— Tuberculoză? În El Triunfo? a întrebat doctorul, uimit. 


< 58 > 


N-am auzit de aşa ceva. 

— Nu chiar în El Triunfo. La Locul Înalt. 

— La casa familiei Doyle, a spus el, gânditor. Sunteţi 
rudă cu ei? 

— Nu. De fapt, da. Prin alianţă. Virgil Doyle e căsătorit 
cu verişoara mea, Catalina. Speram să o examinati. 

Tânărul doctor părea confuz. 

— Dar n-are doctorul Cummins grijă de ea? El e doctorul 
lor. 

— Cred că aş dori şi o a doua opinie, a spus ea şi i-a 
explicat cât de ciudată părea Catalina şi că ar avea nevoie 
de un consult psihiatric. 

Doctorul Camarillo a ascultat-o răbdător. Când ea a 
terminat, şi-a rotit un creion între degete. 

— Problema e că nu sunt sigur că aş fi bine-venit la 
Locul Inalt. Familia Doyle a avut mereu propriul doctor. Ei 
nu se amestecă deloc cu oamenii din oraş. Când mina era 
deschisă şi angajau muncitori mexicani, îi cazau într-o 
tabără pe munte. Arthur Cummins senior avea grijă şi de 
ei. Au fost câteva epidemii pe atunci, ştiţi. Au murit mulţi 
mineri şi Cummins era foarte ocupat, dar n-a cerut 
niciodată ajutor de la noi. Nu cred că-i apreciază prea mult 
pe medicii din zonă. 

— Ce fel de epidemii au fost? 

Doctorul şi-a ciocănit radiera creionului de birou de trei 
ori. 

— N-a fost clar. O febră mare, foarte dubioasă. Oamenii 
spuneau ciudăţenii, ţineau discursuri furioase şi absurde, 
aveau convulsii, se atacau unii pe alţii. Se îmbolnăveau, 
mureau, pe urmă totul era bine şi, după câţiva ani, boala 
misterioasă lovea din nou. 

— Am văzut cimitirul englezesc. Sunt multe morminte. 

— Acolo sunt numai englezi. Ar trebui să vedeţi cimitirul 
local. Spuneau că la ultima epidemie, cam pe când a 
început Revoluţia, familia Doyle nici măcar nu s-a obosit să 
îngroape cadavrele cum trebuie. Le-au aruncat într-un put. 

— Nu poate fi adevărat, nu? 

— Cine ştie? 


< 59 > 


Răspunsul exprima un dezgust implicit. Doctorul nu 
spusese că şi el credea povestea, dar părea că n-ar fi avut 
niciun motiv de îndoială. 

— Înseamnă că sunteţi din El Triunfo dacă ştiţi toate 
astea. 

— Din apropiere, a spus. Familia mea le vindea provizii 
celor de la mina Doyle şi, când au închis-o, s-au mutat în 
Pachuca. M-am dus să studiez în Ciudad de Mexico, dar 
acum m-am întors. Voiam să-i ajut pe oamenii de aici. 

— Atunci, ar trebui să începeţi prin a o ajuta pe 
verişoara mea. O să veniţi acolo? 

Doctorul Camarillo a zâmbit, dar a clătinat din cap în 
semn de scuză. 

— După cum am mai spus, aş intra în belele cu Cummins 
şi familia Doyle. 

— Ce pot să vă facă? Nu sunteţi doctorul din localitate? 

— Clinica e publică şi guvernul plăteşte pentru bandaje, 
alcool şi tifon. Dar El Triunfo e mic şi are nevoi multe. 
Majoritatea oamenilor de aici sunt crescători de capre. Pe 
vremea când spaniolii controlau mina, puteau să se 
întreţină fabricând seu pentru mineri. Nu şi acum. Avem o 
biserică şi un preot foarte de treabă, şi el colectează 
donațiile pentru săraci. 

— Şi pariez că familia Doyle pune bani în cutia milei, iar 
preotul vă este prieten. 

— Cummins pune contribuţiile în cutie. Cei din familia 
Doyle nu se obosesc. Dar sunt banii lor, toată lumea ştie 
asta. 

Nu credea că familia Doyle mai are mulţi bani rămaşi; 
mina fusese închisă de mai bine de trei decenii. Dar 
contabilul lor de la bancă probabil că avea un bilanţ 
modest şi câţiva bănuţi însemnau ceva într-un orăşel izolat 
ca El Triunfo. 

Ce era de făcut acum? S-a gândit repede şi s-a hotărât 
să profite de acele lecţii de teatru pe care tatăl ei le 
considerase o risipă. 

— Atunci, n-o să mă ajutaţi. Vă temeţi de ei! Ah, şi iată- 
mă fără niciun prieten pe lume! a încheiat ea, şi-a strâns 


< 60 > 


poşeta în mâini şi s-a ridicat încet, iar buza de jos îi 
tremura dramatic. 

Bărbaţii mereu se panicau când făcea asta, se temeau să 
nu plângă. Bărbaţilor le era mereu teamă de lacrimi, le era 
teamă să aibă de-a face cu o femeie isterică. 

Imediat, doctorul a făcut un gest de apărare şi a spus 
repede: 

— N-am zis asta. 

— Şi atunci? şi-a forţat ea norocul, plină de speranţă, şi 
i-a arătat cel mai îmbietor zâmbet, cel pe care-l folosea 
când voia să-l facă pe un poliţist să nu-i mai dea amendă 
pentru viteză. Domnule doctor, mi-aţi face o favoare 
enormă dacă m-ati ajuta. 

— Chiar dacă mă duc, nu sunt psiholog. 

Noemi şi-a scos batista şi a strâns-o tare în pumn, un 
mic memento vizual că ar fi putut, în orice moment, să 
izbucnească în lacrimi, şi şi-a tamponat cu ea ochii. A oftat. 

— Aş putea să mă duc până în Ciudad de Mexico, dar nu 
vreau s-o las pe Catalina singură, mai ales dacă nu-i 
nevoie. Poate că mă înşel. M-aţi scuti de un drum lung dus 
şi întors, iar trenul nici măcar nu merge zilnic. Îmi faceţi 
această mică favoare? Veniţi, vă rog? 

Noemi s-a uitat la el, iar doctorul i-a întors privirea cu o 
doză de scepticism, dar a încuviinţat din cap. 

— O să trec luni pe la amiază. 

— Mulţumesc, i-a spus ea, s-a ridicat repede şi i-a strâns 
mâna, iar apoi, cum îşi amintise ce mai avea de făcut, s-a 
oprit. Apropo, o cunoaşteţi pe o oarecare Marta Duval? 

— Vreţi să vorbiţi cu toţi specialiştii din zonă? 

— De ce spuneţi asta? 

— E vindecătoarea locală. 

— Ştiţi unde stă? Verişoara mea voia un leac de la ea. 

— Chiar? Păi, da, presupun că are sens. Marta are multe 
cliente în oraş. Ceaiul Gordolobo e încă un remediu 
popular pentru tuberculoză. 

— Ajută? 

— Ajută împotriva tusei. 

Doctorul Camarillo s-a aplecat deasupra biroului şi a 


<61> 


desenat o hartă pe o foaie dintr-un carnet şi i-a înmânat-o. 
Noemi s-a hotărât să meargă pe jos până la casa lui Duval, 
dacă tot era în apropiere, şi s-a dovedit a fi o idee bună, 
fiindcă drumul ce ducea la casa femeii n-ar fi fost bun 
pentru o maşină şi era uşor întortocheat - străzile nu 
urmau niciun plan, erau haotice. Deşi avea harta, Noemi a 
fost nevoită să ceară indicaţii. 

A vorbit cu o femeie care-şi spăla rufele în faţa casei, 
frecând o cămaşă de un grătar din lemn. Femeia şi-a pus 
jos bucata de săpun Zote şi a informat-o pe Noemi că 
trebuia să mai urce puţin. Pe măsură ce te îndepărtai de 
piaţeta centrală şi de biserică, era tot mai evidentă starea 
jalnică a orăşelului. Casele erau doar nişte cocioabe din 
cărămidă, nevăruite, şi totul părea cenușiu şi prăfuit. După 
gardurile şubrede se vedeau capre slăbănoage şi găini. 
Unele case erau abandonate, nu le mai rămăseseră nici 
geamurile, nici uşile. Ea presupunea că vecinii jefuiseră tot 
lemnul, sticla şi orice găsiseră. Când trecuseră prin orăşel 
la venire, Francis o dusese prin cele mai bune zone, dar 
chiar şi aşa îi lăsaseră impresia de decădere. 

Casa vindecătoarei era foarte mică şi ieşea în evidenţă 
pentru că era vopsită în alb şi arăta mai îngrijită. O femeie 
bătrână, cu părul prins într-o coadă lungă, cu un şorţ 
albastru, stătea lângă uşă pe un taburet cu trei picioare. 
Avea două castroane lângă ea şi descojea alune. Într-un 
castron arunca alunele, în celălalt, cojile. Femeia nu s-a 
uitat când s-a apropiat Noemi. Fredona o melodie. 

— Scuze, a spus Noemi. O caut pe Marta Duval. 

Fredonatul s-a oprit. 

— Ai cei mai drăguţi pantofi pe care i-am văzut vreodată, 
a spus bătrâna. 

Noemi s-a uitat în jos la pantofii ei negri cu toc înalt. 

— Mulţumesc. 

— Nu vin la mine mulţi oameni cu pantofi aşa drăguţi. 

Femeia a mai crăpat o alună şi a pus-o în castron. Apoi 
s-a ridicat. 

— Eu sunt Marta, a zis şi s-a uitat în sus la Noemi, cu 
ochii înceţoşaţi de cataractă. 


< 62 > 


Marta a intrat în casă cu un castron în fiecare mână. 
Noemi a urmat-o înăuntru, într-o bucătărie unde lua şi 
masa. Pe un perete era o pictură cu Preasfânta Inimă a lui 
Isus şi pe un raft erau figurine din plastic ale unor sfinţi, 
lumânări şi sticluţe pline de ierburi. Şi de tavan atârnau 
ierburi şi flori uscate, levănţică, ceai de Mexic şi crengi de 
virnanţ. 

Noemi ştia că există vindecători ce fac tot felul de 
leacuri, adună ierburi pentru mahmureli şi pentru 
scăderea febrei şi chiar pentru deochi, dar Catalina nu 
fusese niciodată genul care să umble pe la vindecători. 
Prima carte care-i stârnise lui Noemi interesul pentru 
antropologie fusese Vrăjitorii, oracole şi magie la tribul 
Zande şi, când încercase să discute despre ea cu verişoara 
ei, Catalina nici nu vrusese să audă. Simplul cuvânt 
„vrăjitorie” îi dădea fiori, iar o vindecătoare ca Duval era 
cam din aceeaşi categorie. Nu oferea doar leacuri, ci 
vindeca şi de susto, „teama intensă”, trasând o cruce din 
mir pe fruntea bolnavului. 

Nu, Catalina nu era genul care să poarte o brățară din 
ojo de venado, „ochiul-căprioarei”. Cum de ajunsese în 
această casă, la Marta Duval? 

Bătrâna a pus castroanele pe masă şi a tras un scaun. 
Când s-a aşezat, s-a auzit un fâlfâit de aripi care a speriat-o 
pe Noemi, şi un papagal s-a aşezat pe umărul femeii. 

— Stai jos! a spus Marta şi i-a dat o alună descojită 
păsării. Ce vrei? 

Noemi s-a aşezat în faţa ei. 

— Dumneata ai făcut un leac pentru verişoara mea, care 
are nevoie de mai mult. 

— Ce leac era? 

— Nu ştiu. O cheamă Catalina. O ţii minte? 

— Fata de la Locul Înalt. 

Femeia a mai luat o alună şi i-a dat-o papagalului, care 
şi-a aplecat capul şi s-a uitat la Noemi. 

— Da, Catalina. Cum de o cunoşti? 

— N-o cunosc. Nu chiar. Verişoara ta venea la biserică 
din când în când şi probabil a vorbit acolo cu cineva 


< 63 > 


despre mine, fiindcă a venit să mă vadă, mi-a spus că are 
nevoie de ceva să o ajute să doarmă. M-a vizitat de vreo 
două ori. Ultima oară am văzut că era agitată, dar nu-mi 
spunea nimic despre problemele ei. M-a rugat să-i pun la 
poştă o scrisoare, era pe o adresă din Ciudad de Mexico. 

— De ce n-a pus-o ea singură? 

— Nu ştiu. A zis: „Vino vineri, dacă nu ne vedem, pune 
asta la poştă.” Aşa am şi făcut. Cum ziceam, nu-şi discuta 
problemele. Spunea că are coşmaruri şi am încercat să o 
ajut cu asta. 

Coşmaruri, s-a gândit Noemi, amintindu-şi de propriul 
vis urât. Nu era greu să ai coşmaruri într-o casă ca aia. Şi- 
a pus palmele pe poşetă. 

— Păi, orice i-ai fi dat, cred că a mers, fiindcă mai vrea. 

— Mai vrea, a oftat femeia. I-am spus fetei, niciun ceai n- 
o s-o facă să se simtă mai bine, nu pentru multă vreme. 

— Cum adică? 

— Familia aia e blestemată. 

Femeia a atins capul papagalului, l-a scărpinat, iar 
pasărea a închis ochii. 

— N-ai auzit poveştile? 

—A fost o epidemie, a spus Noemí, prudentă, 
întrebându-se dacă la asta se referea. 

— Da, a fost boală, multă boală. Dar nu numai atât. 
Domnişoara Ruth i-a împuşcat. 

— Cine-i domnişoara Ruth? 

— E o poveste faimoasă prin părţile astea. Pot să ţi-o 
spun, dar o să te coste ceva. 

— Eşti cam precupeaţă. Deja o să plătesc pentru leac. 

— Trebuie să mâncăm şi noi. În plus, e o poveste bună şi 
nimeni n-o ştie aşa bine. 

— Aşadar dumneata eşti şi vindecătoare, şi povestitoare. 

— Ţi-am spus, domnişorică, trebuie să mâncăm, a zis 
femeia şi a dat din umeri. 

— Bine. O să plătesc pentru o poveste. Ai o scrumieră? a 
întrebat şi a scos ţigările şi bricheta. 

Marta a luat un vas de cositor din bucătărie şi i l-a pus 
în faţă, iar Noemi s-a aplecat înainte, şi-a pus coatele pe 


< 64 > 


masă şi a aprins o ţigară. I-a oferit şi bătrânei una şi Marta 
a luat două, zâmbind, dar n-a aprins niciuna, în schimb, şi 
le-a băgat în buzunarul şorţului. Poate că avea să le 
fumeze mai târziu. Sau să le vândă. 

— De unde să încep? Ruth, da. Ruth era fiica domnului 
Doyle. Era copilul iubit al domnului Doyle, nu-i lipsea 
nimic. Pe atunci aveau o grămadă de servitori. Erau mereu 
mulţi servitori care lustruiau argintăria şi făceau ceaiuri. 
Majoritatea erau oameni din sat şi trăiau acolo, în casă, 
dar uneori veneau şi în orăşel. La piaţă, la altele. Şi 
povesteau despre toate lucrurile drăguţe de la Locul Inalt 
şi despre drăguţa domnişoară Ruth. Urma să se mărite cu 
vărul ei, Michael, aşa-i zicea, şi comandase o rochie de la 
Paris şi cleme de păr din fildeş. Dar cu o săptămână 
înainte de nuntă, ea a luat o puşcă şi l-a împuşcat pe mire, 
a împuşcat-o pe mama, pe mătuşa şi pe unchiul ei. Şi-a 
împuşcat tatăl, dar el a supravieţuit. Şi poate că l-ar fi 
împuşcat şi pe Virgil, frăţiorul ei bebeluş, dar domnişoara 
Florence s-a ascuns cu el. Sau poate i s-a făcut milă lui 
Ruth şi l-a lăsat în pace. 

Noemi nu văzuse nicio armă în casă, dar probabil că 
aruncaseră puşca. Aveau la vedere numai argint, şi ea s-a 
întrebat dacă gloanţele folosite de ucigaşă erau de argint. 

— După ce i-a împuşcat, s-a omorât. 

Femeia a spart o alună. Ce poveste morbidă! Şi totuşi, 
nu era o concluzie. Doar o pauză. 

— Şi mai e ceva, nu-i aşa? 

— Aşa e. 

— N-o să-mi spui şi restul? 

— Trebuie să mănânc şi eu, domnişoară. 

— O să plătesc. 

— O să te zgârceşti? 

— Niciodată. 

Noemi a pus cutia cu ţigări pe masă. Marta a întins o 
mână ridată şi a luat încă una, pe care a băgat-o în şorţ. A 
zâmbit. 

— Servitorii au plecat pe urmă. Cei care au rămas la 
Locul Înalt erau familia şi oamenii de încredere, angajaţii 


< 65 > 


de demult. Au stat acolo, nu se arătau în orăşelul nostru. 
Pe urmă, într-o zi, domnişoara Florence era la gară, se 
ducea în vacanţă, deşi nu plecase niciodată de acasă până 
atunci. S-a întors măritată cu un tânăr, Richard îl chema. 
Nu era ca familia Doyle. Era vorbăreţ, îi plăcea să vină aici 
în orăşelul nostru cu maşina şi să bea ceva şi să stea de 
vorbă. Locuise în Londra, în New York şi în Ciudad de 
Mexico şi se cam vedea că Locul Înalt nu era tocmai pe 
placul lui. Vorbea mult şi, pe urmă, a început să spună 
lucruri ciudate. 

— Ce fel de lucruri? 

— Vorbea de fantome, de spirite şi de deochi. Era un 
bărbat puternic, asta până când a început să arate cam 
palid şi cam slab, nici n-a mai coborât aici şi a dispărut. L- 
au găsit pe fundul unei prăpăstii. Sunt multe prin părțile- 
astea, poate că ai observat, şi uite-l, mort la douăzeci şi 
nouă de ani, lăsând în urmă un fiu. 

Francis, s-a gândit ea. Francis cel palid, cu părul lui 
mătăsos şi zâmbetul lui fin. N-auzise niciodată povestea 
asta lungă, dar se gândea că poate nu e genul de poveste 
pe care le-ar fi plăcut oamenilor s-o spună. 

— Este tragic, dar nu-s sigură că e un blestem. 

— Ai zice că e o coincidenţă, nu? Da, aşa i-ai zice. Dar 
adevărul e că tot ce ating ei putrezeşte. 

Putrezeşte, Cuvântul suna aşa de urât, părea să se 
lipească de limbă, o făcea pe Noemi să-şi roadă unghiile, 
deşi nu făcuse niciodată aşa ceva. Era grijulie în privinţa 
unghiilor ei, nu ar fi tolerat să le aibă urâte. Fra ciudată 
casa aia. Familia Doyle şi servitorii lor erau ciudati, dar un 
blestem? Nu. 

— Nu poate fi decât o coincidenţă, a spus ea, clătinând 
din cap. 

— Poate. 

— li prepari Catalinei leacul de data trecută? 

— Nu-i uşor. Ar trebui să culeg ingredientele şi o să-mi 
ia ceva. N-o să-i rezolve problema. Aşa cum am spus: 
problema e casa, blestemata aia de casă. „Sari în tren şi 
lasă tot în urmă!”, asta i-am spus verişoarei tale. Am 


< 66 > 


crezut că o să mă asculte, dar ce ştiu eu? 

— Da, sunt sigură că ai crezut. Care-i preţul pentru 
leacul ăsta, totuşi? a întrebat Noemi. 

— Pentru leac şi poveşti. 

— Da, şi pentru alea. 

Femeia i-a zis o sumă. Noemí a deschis poşeta şi a scos 
câteva bancnote. Marta Duval avea cataractă, dar a văzut 
bancnotele destul de clar. N 

— O să-mi ia o săptămână. Intoarce-te peste o 
săptămână, dar nu pot să promit nimic. 

Femeia a întins mâna şi Noemí i-a pus bancnotele în 
palmă. Marta le-a împăturit şi le-a băgat în buzunarul 
şorțului. 

— Mai poţi să-mi dai o ţigară? 

— Sigur. Sper că îţi plac, i-a spus Noemi şi i-a mai dat 
una. Sunt Gauloises. 

— Nu sunt pentru mine. 

— Dar pentru cine? 

— Pentru Sfântul Luca Evanghelistul, a spus ea şi a 
arătat spre figurinele din plastic de pe rafturi. 

— Ţigări pentru sfinţi? 

— Îi plac. 

— Are gusturi fine, a spus Noemí şi s-a întrebat dacă 
avea să găsească un magazin pe acolo unde să se vândă 
ceva cât de cât apropiat de Gauloises. In curând trebuia 
să-şi procure altele. 

Femeia a zâmbit, iar Noemi i-a mai dat o bancnotă. Până 
la urmă, ce naiba! Cum zisese şi ea, toţi trebuie să 
mănânce şi Dumnezeu ştie câţi clienţi avea bătrâna. Marta 
părea foarte mulţumită şi zâmbetul îi ajunsese până la 
urechi. 

— Bun, atunci, plec. Să nu-l lăsaţi pe Sfântul Luca să le 
fumeze pe toate odată. 

Femeia a chicotit şi au ieşit afară. Au dat mâna. Bătrâna 
a mijit ochii la ea. 

— Cum ai dormit? a întrebat femeia. 

— Bine. 

— Ai cearcăne. 


< 67 > 


— E frigul de acolo, de sus. Mă ţine trează noaptea. 

— Sper că-i numai atâta. 

Noemi s-a gândit la visul ei ciudat, la strălucirea aurie. 
Fusese un coşmar hidos, dar nu-şi găsise timp să-l 
analizeze. Avusese o prietenă care avea mare încredere în 
Jung, dar Noemí nu înţelesese niciodată expresia, „visul e 
visătorul” şi nici nu-şi bătuse capul să-şi interpreteze 
visele. Acum şi-a amintit ceva ce scrisese Jung: fiecare are 
o umbră. Şi ca o umbră, vorbele femeii au urmat-o pe 
Noemí pe când se întorcea la Locul Inalt. 


< 68 > 


7 


În acea seară, Noemí a fost invitată din nou la cina 
posomorâtă, la masa străveche învelită în damasc alb, la 
lumina lumânărilor, unde se găsea reunită familia Doyle - 
Florence, Francis şi Virgil. Patriarhul lua cina în camera 
lui. 

Noemí a mâncat puţin, mai mult jucându-se cu lingura în 
farfurie, fiindcă avea poftă de conversație, nu de mâncare. 
După scurt timp, nu s-a mai putut abţine şi a chicotit. Trei 
perechi de ochi s-au aţintit asupra ei. 

— Chiar trebuie să ne ținem limbile legate toată seara? 
i-a întrebat. N-am putea să spunem măcar două, trei 
propoziții? 

Vocea îi era cristalină, contrastând cu mobila masivă, cu 
draperiile grele şi cu fețele grave întoarse spre ea. Nu voia 
să fie o pacoste, însă natura ei veselă avea puțină 
înțelegere pentru solemnitate. A zâmbit, sperând să 
primească şi ea un zâmbet, să aibă parte şi de un moment 
de destindere în această cuşcă opulentă. 

— Ca regulă generală, nu vorbim la cină, cum ţi-am 
explicat şi data trecută. Dar se pare că eşti foarte pornită 
să încalci toate regulile acestei case, a spuse Florence şi 
şi-a tamponat grijulie gura cu un şervet. 

— Cum adică? 

— Ai luat o maşină şi ai fost în oraş. 

— Trebuia să las nişte scrisori la poştă. 

Nu era o minciună, încropise într-adevăr o scrisoare 
scurtă către familia ei. Se gândise să-i trimită, 
conştiincioasă, şi lui Hugo una, dar se răzgândise. Hugo şi 
Noemi nu erau un cuplu în adevăratul sens al cuvântului şi 
ea se temea că, dacă i-ar fi trimis veşti, ar fi înţeles gestul 
ca semn al unui angajament mai serios. 

— Charles poate să ducă scrisorile. 

— Prefer să le duc eu, mulţumesc. 

— Drumurile sunt proaste. Ce te făceai dacă se 
împotmolea maşina în noroi? a întrebat-o Florence. 


< 69 > 


— Îmi imaginez că aş fi venit înapoi pe jos, i-a răspuns 
Noemi şi a lăsat jos lingura. Pe bune, nu-i o problemă. 

— Îmi imaginez că nu e o problemă pentru tine. Muntele 
are pericolele lui. 

Vorbele nu păreau atât de ostile, însă dezaprobarea lui 
Florence era densă ca melasa şi încleia fiecare silabă. 
Noemi s-a simţit deodată ca o fetiţă ce fusese plesnită 
peste mâini şi asta a făcut-o să ridice bărbia şi să-i 
răspundă femeii cu aceeaşi privire cu care le învrednicea 
pe călugărițele de la şcoală, îmbrăcată în armura unei 
rebeliuni adecvate. Florence chiar semăna puţin cu maica 
stareță: avea aceeaşi expresie de descurajare totală. 
Noemi aproape că se aştepta s-o audă că-i cere să-şi scoată 
mătăniile. 

— Am crezut că am fost destul de clară când ai venit. 
Trebuie să mă consulţi în tot ce ţine de această casă, de 
oamenii ei şi de lucrurile din ea. Am fost clară. Ţi-am spus 
că o să te ducă Charles în orăşel şi, dacă nu poate el, 
atunci, Francis. 

— N-am crezut... 

— Şi ai fumat în camera ta. Nu te obosi s-o negi. i-am 
spus că e interzis. 

Sub privirea acuzatoare a lui Florence, Noemi şi-a 
imaginat-o pe femeie amuşinând cearşafurile, examinând 
urmele de scrum din ceaşcă. Ca un ogar ieşit la vânătoare. 
Tânăra intenţiona să protesteze, să-i spună că fumase doar 
de două ori în camera ei, şi de ambele dăţi vrusese să 
deschidă geamul, dar nu era vina ei că nu se deschidea. 
Era atât de înţepenit încât te-ai fi gândit că-l bătuseră în 
cuie. 

— E un obicei murdar. Cum sunt şi unele fete, a adăugat 
Florence. 

Acum era rândul lui Noemi să se uite cu reproş la 
Florence. Cum îndrăznise? Înainte să poată spune ceva, 
Virgil a vorbit cu o detaşare rece. 

— Soţia mea mi-a spus că tatăl tău poate fi un bărbat 
foarte strict. Că are principii de la care nu se abate. 

— Da, i-a replicat Noemi şi s-a uitat la Virgil. Uneori 


< 70 > 


este. 

— Florence a administrat Locul Înalt de zeci de ani, a 
mai spus Virgil. Cum nu avem mulţi vizitatori, îţi dai seama 
că şi ea are principiile ei. Şi nu crezi că e inacceptabil ca 
un musafir să ignore regulile casei? 

S-a simţit încolţită. S-a gândit că plănuiseră împreună să 
o atace. Oare îi făcuseră aşa şi Catalinei? Probabil venea la 
cină şi oferea o sugestie, ceva legat de mâncare, de decor, 
de rutină, iar ei îi închideau gura politicos, delicat. Biata 
Catalina, care era blândă şi supusă, era strivită cu tot atâta 
blândeţe. 

Îşi pierduse pofta de mâncare, care era oricum slabă, şi, 
în loc să mai spună ceva, a sorbit din vinul greţos de dulce. 
În cele din urmă, Charles a intrat şi i-a anunţat că Howard 
ar vrea să-i vadă după cină şi au urcat toţi scările ca nişte 
curteni care-şi vizitează regele. 

Dormitorul lui Howard era foarte mare, mobilat cu piese 
somptuoase, din lemn de culoare închisă, asortate cu cele 
care se găseau din abundență şi în restul casei şi cu 
draperii groase de catifea ce puteau împiedica şi cea mai 
firavă rază de lumină să pătrundă în încăpere. 

Cel mai impresionant obiect din încăpere era şemineul, 
a cărui mască era din lemn sculptat cu modele circulare, 
care s-au dovedit a fi şerpi ce-şi devorau coada, aşa cum 
văzuse în cimitir şi în bibliotecă. În faţa şemineului fusese 
pusă o canapea şi pe ea stătea patriarhul, îmbrăcat într-un 
halat verde. E 

Howard arăta şi mai bătrân în acea seară. li amintea 
fetei de mumiile văzute în catacombele din Guanajuato, 
aranjate pe două rânduri, ca să le vadă turiştii. Stăteau 
drepte, conservate de un capriciu al naturii şi scoase din 
mormintele lor când nu mai fusese plătită taxa de cimitir, 
ajungând astfel să fie expuse. Arăta la fel de uscat şi supt, 
deja îmbălsămat şi redus la oase şi piele. 

Ceilalţi au mers înaintea ei, fiecare i-a strâns mâna 
bătrânului şi s-a dat la o parte. 

— lată-te! Hai, stai cu mine! a spus bătrânul şi a făcut 
semn spre ea. 


<471> 


Noemi s-a aşezat lângă Howard şi i-a zâmbit uşor, 
politicos. Florence, Virgil şi Francis nu li s-au alăturat, au 
ales în schimb o altă canapea şi scaune la capătul celălalt 
al camerei. Ea s-a întrebat dacă întotdeauna primea vizite 
în felul ăsta, alegea o persoană norocoasă să stea lângă el, 
să i se acorde o audienţă, în vreme ce restul familiei era 
ţinută la distanţă. Cu multă vreme în urmă, camera poate 
că fusese plină de rude, prieteni, toţi aşteptând şi sperând 
că Howard Doyle o să îndrepte un deget spre ei şi o să-i 
invite să stea câteva clipe lângă el. La urma urmei, pereţii 
casei erau împânziţi cu multe fotografii şi portrete. 
Picturile erau străvechi; poate nu erau toate ale unor rude 
ce locuiseră la Locul Inalt, dar mausoleul sugera că familia 
fusese numeroasă sau, poate, că există destui descendenţi 
cât să umple un asemenea mormânt. 

Două portrete mari în ulei, atârnate deasupra 
şemineului, i-au atras privirea. Fiecare înfăţişa câte o 
femeie tânără. Ambele erau blonde, foarte asemănătoare, 
la prima vedere chiar păreau aceeaşi persoană. Însă 
existau şi diferenţe: păr blond-roşcat şi drept versus 
cârlionţi de culoarea mierii, iar femeia din stânga părea 
puţin mai plinuţă. Una purta un inel cu chihlimbar, identic 
cu cel de pe degetul lui Howard. 

— Sunt rudele dumneavoastră? a întrebat ea, intrigată 
de asemănare, de ceea ce i se părea a fi aerul comun al 
familiei Doyle. 

— Sunt soțiile mele, a spus Howard. Agnes a decedat la 
scurtă vreme după sosirea noastră în această regiune. Era 
însărcinată când o boală ne-a răpit-o. 

— Îmi pare rău. 

— S-a întâmplat de mult. Dar nu a fost dată uitării. 
Spiritul ei trăieşte în Locul Înalt. Iar acolo, în dreapta, este 
cea de-a doua soţie. Alice. A fost fecundă. Rolul femeii este 
de a asigura descendența familiei. Cât priveşte copiii, ei 
bine, Virgil e singurul care a rămas, însă ea şi-a făcut 
datoria şi a îndeplinit-o cum se cuvine. 

Noemi a studiat chipul palid al lui Alice Doyle, părul 
blond ce-i cădea pe spate în valuri, mâna dreaptă cu un 


< 72 > 


trandafir între două degete şi mina ei serioasă. Agnes, la 
stânga, era şi ea total lipsită de veselie, strângea un 
buchet în mâini, iar inelul cu chihlimbar scânteia. 
Înveşmântate în mătase şi dantelă, în privirea lor se citea... 
ce? Hotărâre? Încredere în sine? 

— Erau frumoase, nu-i aşa? a întrebat bătrânul. 

Părea mândru, ca un fermier care-a primit un premiu la 
târgul de animale pentru o scroafă sau o iapă. 

— Da. Deşi... 

— Deşi ce, draga mea? 

— Nimic. Seamănă atât de mult una cu cealaltă. 

— Îmi închipui că seamănă. Alice era sora mai mică a lui 
Agnes. Amândouă erau orfane şi sărace, dar erau rudele 
mele, verişoare, aşa că le-am luat. Când am venit aici, 
eram deja căsătorit cu Agnes, iar Alice ne-a însoţit. 

— Aşadar v-aţi căsătorit de două ori cu câte o verişoară, 
a spus Noemi. Şi, pe deasupra, sora primei soţii. 

— E scandalos? Caterina de Aragon a fost mai întâi 
măritată cu fratele lui Henric al VIII-lea, iar regina Victoria 
şi Albert erau veri. 

— Deci vă consideraţi un rege? 

Howard s-a aplecat şi i-a atins mâna, a bătut-o uşor cu 
palma lui; avea pielea subţire ca hârtia şi uscată. Zâmbea. 

— Nu chiar aşa grandios. 

— Nu sunt scandalizată, a spus Noemi politicoasă şi a 
clătinat uşor din cap. 

— Abia dacă am cunoscut-o pe Agnes, a continuat 
Howard şi a ridicat din umeri. La niciun an după căsătorie, 
am fost nevoit să organizez o înmormântare. Casa nici 
măcar nu era gata pe atunci şi mina se deschisese de 
numai câteva luni. Pe urmă, anii au trecut şi Alice s-a făcut 
mare. Nu se găseau miri potriviţi pentru ea în această 
parte a lumii. A fost o alegere naturală. S-ar zice că a fost 
una predestinată. Acesta e portretul ei de nuntă. Vezi 
acolo? Data e clar înscrisă pe copacul din fundal: 1895. Un 
an minunat. Mult argint în acel an. Un râu de argint. 

Artistul scrisese într-adevăr pe copac anul şi inițialele 
miresei: AD. Portretul lui Agnes avea acelaşi tip de detaliu, 


<73 > 


anul scris pe o coloană de piatră: 1885, AD. Noemí s-a 
întrebat dacă pur şi simplu au scuturat de praf trusoul 
fostei mirese şi i l-au dat surorii mai mici. Şi-o imagina pe 
Alice îmbrăcând lenjerii şi cămăşi cusute cu inițialele ei, 
trăgând o rochie veche peste piept şi privindu-se în 
oglindă. Doyle, veşnic Doyle. Nu, nu era scandalos, dar era 
al naibii de ciudat! 

— Frumoasele, dragele mele frumoase, a spus bătrânul, 
care încă îşi ţinea palma pe mâna lui Noemi când şi-a 
întors privirea spre picturi, mângâindu-i degetele. Ai auzit 
de harta frumuseţii a doctorului Galton? A umblat prin 
Insulele Britanice şi a făcut un dosar cu femeile pe care le- 
a văzut. Le-a catalogat ca atractive, neutre sau 
respingătoare. Londra a ieşit pe primul loc la frumuseţe, 
Aberdeen, pe ultimul. Pare un exerciţiu ridicol, dar 
bineînţeles că îşi are logica lui. 

— Din nou estetica, a remarcat Noemí, retrăgându-şi cu 
delicateţe mâna de sub a lui. 

S-a ridicat, ca şi cum ar fi vrut să se uite mai 
îndeaproape la picturi. 

Adevărul e că nu-i plăcea atingerea lui, nici nu se omora 
după mirosul neplăcut emanat de halatul lui. Poate era 
vreo alifie sau vreun medicament pe care-l folosea. 

— Da, estetica. Nu trebuie să o considerăm ceva frivol. 
Până la urmă, Lombroso nu a studiat feţele ca să 
descopere o tipologie a criminalului? Trupurile noastre 
ascund atâtea mistere şi ne spun atâtea poveşti fără niciun 
cuvânt, nu-i aşa? 

Ea s-a uitat la portretele acelea, la gurile ce exprimau 
seriozitate, la bărbiile ascuţite şi la părul lucios. Ce 
spuneau ele, în rochiile lor de mireasă, în timp ce 
pensulele atingeau pânza? Sunt fericită, nefericită, 
indiferentă, tristă? Cine ştie? Se pot născoci o sută de 
poveşti diferite, dar asta nu le face adevărate. 

— Ai spus ceva de Gamio când am vorbit ultima oară, a 
zis Howard. 

Şi-a luat bastonul, s-a ridicat şi s-a dus lângă ea. 

Încercarea lui Noemi de a se îndepărta fusese inutilă - el 


< 74 > 


o înghesuise şi o atingea pe braţ. 

— Ai dreptate. Gamio crede că selecţia naturală i-a 
ajutat pe băştinaşii acestui continent să prospere, le-a 
permis să se adapteze la factorii biologici şi geografici 
cărora străinii nu le puteau face faţă. Când transplantezi o 
floare, trebuie să iei în considerare şi solul, nu? Gamio era 
pe drumul cel bun. 

Bătrânul şi-a pus ambele mâini pe baston şi a dat din 
cap, privind picturile. Noemi îşi dorea să fi deschis cineva 
o fereastră. Camera era îmbâcsită, conversațiile celorlalţi 
erau ca nişte şoapte. Dacă vorbeau. Tăcuseră oare? Vocile 
erau ca bâzâitul insectelor. 

— Mă întreb de ce nu eşti măritată, domnişoară 
Taboada. Eşti la vârsta potrivită. 

— Tata se întreabă şi el acelaşi lucru, a spus Noemi. 

— Şi ce minciuni îi spui? Că eşti prea ocupată? Că 
apreciezi mulţi tineri, dar nu găseşti unul captivant? 

Era foarte aproape de ce-ar fi răspuns ea însăşi şi, dacă 
el ar fi rostit vorbele pe un ton mai lejer, Noemi le-ar fi 
putut considera o glumă, o tachinare, iar atunci i-ar fi 
strâns braţul o clipă şi s-ar fi amuzat amândoi. „Domnule 
Doyle”, i-ar fi spus ea şi ar fi discutat despre părinţii ei şi 
despre cum se ceartă mereu cu fratele ei, şi despre verii ei 
numeroşi şi vioi. 

Dar vorbele lui Howard Doyle erau aspre, iar privirea lui 
exprima un soi de vivacitate bolnăvicioasă. O sorbea din 
ochi. Cu o mână subţire i-a atins o şuviţă de păr, aparent 
din amabilitate, de parcă descoperise o scamă şi o scutura. 
Dar nu, nu era niciun fel de amabilitate în felul în care i-a 
aranjat şuviţa aceea peste umăr. Era un bărbat înalt, chiar 
şi la vârsta lui, şi nu-i plăcea să se uite în sus la el, nu-i 
plăcea să-l vadă cum se apleacă asupra ei. Arăta ca o 
fasmidă, o insectă ascunsă sub o mantie de catifea. Buzele 
i s-au curbat într-un zâmbet când s-a încovoiat şi mai mult 
spre ea şi a continuat să o privească atent. 

Mirosea urât. Ea a întors capul şi s-a sprijinit cu o mână 
de şemineu. Ochii ei i-au întâlnit pe cei ai lui Francis. 
Tânărul era ca o pasăre speriată, un porumbel cu ochii 


< 75 > 


rotunzi şi înfricoşaţi. Era greu de imaginat că e rudă cu 
omul-insectă din faţa ei. 

— Ţi-a arătat fiul meu sera? a întrebat-o Howard, 
retrăgându-se. 

Ochii şi-au pierdut maliţiozitatea, pe când îi întorcea 
spre foc. 

— Nu ştiam că aveţi o seră, i-a răspuns ea, puţin 
surprinsă. 

Dar nici nu deschisese toate uşile din casă şi nici nu o 
cercetase cu atenţie. Nici nu-şi dorise, dincolo de prima 
explorare sumară a Locului Inalt. Nu era o casă 
primitoare. 

— E foarte mică şi într-o stare proastă, ca multe lucruri 
de pe aici, dar acoperişul e alcătuit din vitralii. S-ar putea 
să-ţi placă. 

Apoi, adresându-se fiului său: 

— Virgil, i-am spus lui Noemi că-i vei arăta sera. 

Vocea lui Howard era surprinzător de puternică în 
camera tăcută şi Noemi îşi imagina că ar fi putut provoca 
un mic cutremur. 

Virgil a încuviinţat din cap şi s-a apropiat de ei, luând 
replica bătrânului ca pe o invitaţie. 

— Cu mare plăcere, tată. 

— Bun, a spus Howard. 

l-a strâns umărul lui Virgil, apoi s-a îndreptat spre 
Florence şi Francis şi a ocupat locul unde stătuse fiul său. 

— Tatăl meu te-a supărat cumva când ţi-a mărturisit ce 
înseamnă pentru el masculinitatea şi feminitatea ideale? a 
întrebat-o Virgil cu un zâmbet. Răspunsul e derutant: cei 
din familia Doyle sunt cele mai bune specimene din jur, 
dar încerc să nu las acest adevăr să mi se urce la cap. 

Noemi era un pic surprinsă de zâmbet, dar căldura lui 
pica bine după ce suportase privirea lacomă a lui Howard 
şi rânjetul lui. 

— Vorbea despre frumuseţe, a spus ea pe un ton 
fermecător de stăpânit. 

— Frumuseţe. Bineînţeles. Cândva era un mare 
cunoscător al frumuseţii, deşi acum abia mai poate mânca 


< 76 > 


terci şi adoarme la ora nouă. 

Ea şi-a mascat rânjetul cu palma. Virgil urmărea cu 
degetul arătător unul dintre şerpii sculptați şi acum era 
mai serios, îi dispăruse zâmbetul. 

— Îmi pare rău pentru serile trecute. Am fost 
nepoliticos. Şi azi, mai devreme, Florence a făcut prea 
mult caz de maşina aia. Dar să nu te simţi prost. Nu poţi să 
te aştepţi să ne cunoşti toate obiceiurile şi micile reguli, a 
spus el. 

— Nu-i nimic. 

— E stresant, să ştii. Tata e foarte fragil, iar acum şi 
Catalina e bolnavă. Nu sunt în cea mai bună dispoziţie 
zilele astea. Nu vreau să crezi că nu eşti bine-venită aici. 
Pentru că eşti. Chiar foarte mult. 

— Mulţumesc. 

— Nu cred că m-ai iertat de tot. 

Nu, nu chiar de tot, dar era uşurată să vadă că nu toţi 
cei din familia Doyle erau mereu aşa de mohorâţi. Poate că 
el spunea adevărul şi, înainte de a se îmbolnăvi Catalina, 
Virgil fusese mai înclinat spre bună dispoziţie. 

— Încă nu, dar dacă te porţi aşa de bine în continuare, 
poate-ţi şterg nişte buline negre din evidenţă. 

— Ţii evidenţa? Ca la jocul de cărţi? 

— O fată trebuie să ţină evidenţa multor lucruri. Şi nu 
numai a dansurilor, a spus ea cu tonul ei lejer. 

— Am auzit că eşti o dansatoare şi o jucătoare de cărţi 
formidabilă. Cel puţin, aşa mi-a spus Catalina, a zis el şi i-a 
zâmbit. 

— Iar eu am crezut că o să fii scandalizat. 

— Ai fi surprinsă. 

— Ador surprizele, dar numai când vin legate cu o 
panglică mare, a declarat ea şi, întrucât se purta frumos cu 
ea, i-a răspuns şi ea pe măsură, zâmbindu-i. 

Virgil, în schimb, a privit-o apreciativ, părea să spună: 
„Vezi, am putea să fim chiar prieteni.” I-a oferit braţul şi s- 
au dus spre ceilalţi membri ai familiei să mai 
pălăvrăgească un minut, două, după care Howard a 
declarat că e prea obosit să mai întreţină oaspeţii şi, prin 


< 77 > 


urmare, s-au retras toţi. 


A avut un coşmar neobişnuit, altfel decât celelalte vise 
avute în acea casă, deşi toate nopţile fuseseră neliniştite. 

A visat că s-a deschis uşa şi a intrat Howard Doyle, 
încet, de parcă fiecare pas avea greutatea fierului, făcând 
podelele să scârţâie şi pereţii să se zguduie. Era ca şi cum 
tropăia un elefant prin cameră. Şi ea era paralizată. O 
legătură invizibilă o ţinea prinsă de pat. Avea ochii închişi, 
dar putea să-l vadă. Ea s-a uitat la el de sus, de pe tavan, şi 
apoi de pe podea, căci i se schimba perspectiva. 

S-a văzut şi pe sine dormind. L-a urmărit cum se apropie 
de pat şi trage de pături. L-a văzut, dar ochii i-au rămas 
închişi chiar şi când el s-a întins să-i atingă faţa, tăişul unei 
unghii i-a alunecat pe gât, o mână subţire i-a desfăcut 
nasturii cămăşii de noapte. Era frig şi el o dezbrăca. 

A simţit o prezenţă în spatele ei, a simţit-o aşa cum simţi 
o zonă rece într-o casă, şi prezenţa avea o voce; s-a aplecat 
spre urechea ei şi i-a şoptit: 

— Deschide ochii! 

Era o voce de femeie. 

Mai fusese o femeie aurie în camera ei în alt vis, dar era 
o altă prezenţă. Acum era diferită, părea să fie vocea cuiva 
tânăr. 

Ochii îi erau închişi, mâinile întinse pe pat, iar Howard 
Doyle s-a aplecat deasupra ei uitându-se la Noemi cum 
doarme. El i-a zâmbit din întuneric, cu dinţii albi în gura 
bolnavă, putredă. 

— Deschide ochii! a zorit-o vocea. 

Luna sau altă sursă de lumină a conturat corpul subţire, 
de insectă, al lui Doyle şi ea a văzut că nu bătrânul stătea 
lângă patul ei, studiindu-i membrele, sânii, holbându-se la 
părul ei pubian. Era Virgil Doyle, el căpătase rânjetul 
obscen al tatălui său, cu dinţii albi, şi se uita la Noemi ca 
un bărbat ce studiază un fluture prins pe o bucată de 
catifea. 

El i-a pus o palmă pe gură, a împins-o înapoi în pat, pe 
salteaua moale, iar ea se afunda ca în ceară, ca şi cum era 


< 78 > 


apăsată într-un pat de ceară. Sau poate în noroi, în 
pământ. Un pat de pământ. 

Şi a simţit o dorinţă atât de dulce, de bolnavă, curgându- 
i prin corp şi făcând-o să-şi legene şoldurile sinuos, 
şerpeşte. Dar el era cel ce se încolăcise în jurul ei, îi 
înghiţea oftatul zguduit cu buzele şi ea nu prea voia asta, 
nu aşa, nu voia să simtă degetele ce-i intrau prea ferm în 
carne şi totuşi îi venea greu să-şi amintească de ce nu voia. 
Trebuia să vrea. Să fie posedată, în pământ, în întuneric, 
fără preambul sau scuze. 

Vocea din urechea ei a vorbit iar. Era foarte insistentă, o 
lovea. 

— Deschide ochii! 

I-a deschis şi a descoperit că era foarte frig; împinsese 
păturile şi i se încâlciseră în jurul picioarelor. Perna îi 
căzuse pe podea. Uşa era închisă. Noemi şi-a apăsat 
ambele mâini pe piept, simţea cât de repede îi bate inima. 
Şi-a pipăit pieptul cămăşii. Toţi nasturii erau la locul lor. 

Bineînţeles. 

In casă era linişte. Nimeni nu mergea pe holuri, nimeni 
nu se strecura în camere să se holbeze la femei adormite. 
Totuşi, i-a luat ceva timp până să adoarmă iar şi, o dată 
sau de două ori, când a auzit podeaua scârţâind, s-a ridicat 
repede şi a ascultat sunetul paşilor. 


< 79 > 


8 


S-a dus în faţa casei şi l-a aşteptat acolo pe doctor. Virgil 
îi spusese că poate să ceară o a doua opinie, aşa că a 
informat-o pe Florence că doctorul avea să treacă pe acolo 
şi că obținuse aprobarea lui Virgil pentru această vizită, 
dar n-avea încredere că vreunul din familia Doyle l-ar fi 
întâmpinat pe doctorul Camarillo, aşa că s-a decis să fie ea 
santinelă. 

Cu braţele încrucişate şi bătând din picior, se simţea ca 
unul din personajele basmelor spuse de Catalina. Fecioara 
ce priveşte departe din turn şi aşteaptă un cavaler care să- 
i vină în ajutor şi să omoare dragonul. Cu siguranţă, 
doctorul avea să pună un diagnostic şi să găsească o 
soluţie. 

Simţea că e nevoie să fie optimistă, să spere, pentru că 
Locul Inalt era un loc al deznădejdii. Şubrezenia şi 
întunecimea lui o făceau să-şi dorească să se opună 
acestor trăsături. 

Doctorul a fost punctual şi a parcat maşina lângă un 
copac, a ieşit, şi-a scos pălăria şi s-a uitat la casă. Nu prea 
era ceaţă în acea zi, ca şi cum pământul şi cerul se 
curăţaseră în aşteptarea vizitatorului, deşi casa părea 
acum mai părăsită şi mai expusă. Noemi îşi închipuia că 
Julio avea o casă total diferită, că stătea într-una dintre 
căsuţele mai ponosite, dar mai colorate de pe strada 
principală, cu un balconaş şi obloane din lemn şi o 
bucătărie cu faianţă veche. A 

— Aşa, deci ăsta e faimosul Loc Inalt, a spus doctorul 
Camarillo. Cred că trebuia să-l văd odată şi-odată. 

— N-aţi mai fost aici? 

— N-am avut niciun motiv. Am trecut pe lângă fosta 
mină. Pe lângă ruinele ei, când mă duceam la vânătoare. 
Sunt multe căprioare acolo sus. Şi pume. Trebuie să ai 
grijă pe muntele ăsta. 

— Nu ştiam, a spus ea. 

Işi amintea cum o certase Florence. Oare din cauza 


< 80 > 


pumelor? Sau a maşinii ei preţioase? 

Doctorul şi-a luat geanta şi au intrat amândoi în casă. 
Noemi se temuse că Florence ar putea să vină în fugă pe 
scări să le taie calea, dar nu era nimeni acolo şi, când au 
ajuns în camera Catalinei, au găsit-o singură. 

Catalina părea într-o dispoziţie bună, stătea în lumina 
soarelui, îmbrăcată într-o rochie albastră simplă, dar care 
o prindea. I-a zâmbit doctorului. 

— Bună ziua! Eu sunt Catalina. 

— Eu sunt doctorul Camarillo. Mă bucur să vă cunosc. 

Catalina i-a întins mâna. 

— Dar pare aşa de tânăr, Noemí! Cred că e doar puţin 
mai mare decât tine! 

— Tu eşti puţin mai mare decât mine, i-a spus Noemi. 

— Ce vorbeşti?! Eşti o fetiţă. 

Tachinarea sunase precum cea a Catalinei celei fericite 
de odinioară, încât Noemi a început să creadă că fusese o 
prostie să-l aducă pe doctor aici. Dar apoi, pe măsură ce 
clipele treceau, efervescenţa Catalinei a început s-o 
părăsească, transformându-se într-o agitaţie mocnită. Şi 
Noemí nu s-a putut abţine să nu observe că, deşi nu putea 
spune ce anume era greşit, ceva clar nu era în regulă. 

— Spuneţi-mi, cum dormiţi? Aveţi frisoane noaptea? 

— Nu. Mă simt deja mult mai bine. Sincer, nu-i nevoie să 
fiţi aici, e atâta bătaie de cap pentru nimic. Pentru nimic, 
sincer, i-a spus Catalina. 

Vehemenţei cu care răspundea i se adăuga o veselie 
forţată. Îşi tot plimba un deget în jurul verighetei. 

Julio a dat uşor din cap. Vorbea monoton, măsurat, şi lua 
notițe. 

— Aţi luat streptomicină şi acid paraaminosalicilic? 

— Aşa cred, a spus Catalina, dar cu atâta grabă, încât lui 
Noemi i se păruse că nici n-a ascultat întrebarea. 

— Aţi primit un leac şi de la Marta Duval? Un ceai sau o 
plantă? 

Catalina l-a țintuit cu privirea. 

— Ce? De ce mă întrebaţi? 

— Încerc să-mi dau seama ce medicaţie luaţi. Presupun 


< 81 > 


că v-aţi văzut ca să vă dea un leac de vreun fel? 

— Nu există leac, a mormăit ea. 

A mai spus ceva, dar nu era un cuvânt propriu-zis. A 
bolborosit ca un copilaş şi apoi Catalina s-a prins deodată 
cu mâinile de gât, ca şi cum s-ar fi sufocat singură, dar 
strânsoarea era uşoară. Nu voia să se sugrume, ci era un 
gest de apărare - o femeie care se protejează, care-şi ţine 
mâinile în sus ca să se apere. Mişcarea i-a făcut pe 
amândoi să tresară. Julio aproape că a scăpat creionul. 
Catalina semăna cu o căprioară din munţi, gata să 
ţâşnească spre un adăpost, şi niciunul dintre ei nu ştia ce 
să zică. 

— Ce e? a întrebat Julio, după câteva clipe. 

— E zgomotul, a spus Catalina şi palmele i-au alunecat 
lent în sus, astupându-i gura. 

Julio s-a uitat la Noemi, care stătea lângă el. 

— Ce zgomot? a întrebat Noemi. 

— Nu vreau să mai staţi aici. Sunt foarte obosită, a spus 
Catalina, şi-a împreunat mâinile şi le-a pus în poală, apoi a 
închis ochii, ca şi cum în felul acesta ar fi vrut să scape de 
vizitatori. Nu ştiu de ce sunteţi aici să mă supăraţi când ar 
trebui să dorm! 

— Dacă vreţi... a început doctorul. 

— Nu mai pot să vorbesc, sunt extenuată, a spus 
Catalina, iar mâinile îi tremurau în propria strânsoare. E 
chiar obositor să fii bolnav şi e şi mai rău când oamenii 
spun că n-ar trebui să faci nimic. Nu e ciudat? Sincer... e... 
sunt obosită. Obosită! 

A făcut o pauză, ca şi cum îşi recăpăta răsuflarea. 
Deodată, Catalina a deschis ochii foarte larg şi chipul ei a 
căpătat o intensitate îngrozitoare. Era imaginea unei femei 
posedate. 

— Sunt oameni în pereţi, a spus Catalina. Sunt oameni şi 
voci. Uneori îi văd pe oamenii din pereţi. Sunt morţi. 

A întins mâinile şi Noemi i le-a prins, neajutorată, 
încercând să o aline, pe când Catalina clătina din cap, 
lăsând să-i scape un suspin. 

— Trăieşte în cimitir, în cimitir, Noemi. Trebuie să te uiţi 


< 82 > 


în cimitir. 

Apoi, la fel de brusc, Catalina s-a ridicat şi s-a dus la 
geam, a prins o draperie cu mâna dreaptă şi s-a uitat 
afară. Faţa i s-a mai liniştit. Parcă lovise o tornadă, care 
apoi dispăruse. Noemi nu ştia ce să facă, iar doctorul 
părea la fel de confuz. 

— Îmi pare rău, a spus Catalina, tărăgănat. Nu ştiu ce 
vorbesc, îmi pare rău. 

Catalina şi-a acoperit gura şi a început să tuşească. 
Florence şi Mary, servitoarea mai vârstnică, au intrat cu o 
tavă cu un ceainic şi o ceaşcă. Femeile s-au uitat cu 
dezaprobare la Noemí şi la doctorul Camarillo. 

— O să dureze mult? a întrebat Florence. Trebuie să se 
odihnească. 

— Tocmai plecam, a spus doctorul Camarillo, care şi-a 
luat pălăria şi carnetul, simțindu-se ca un intrus, după cum 
îi transmiseseră vorbele şi înclinarea moralizatoare a 
capului lui Florence. 

Femeia asta ştia mereu cum să-ţi taie elanul cu eficienţa 
succintă a unei telegrame. 

— Mă bucur că v-am cunoscut, Catalina, a mai spus 
doctorul. 

Au ieşit din cameră. Câteva minute n-au vorbit deloc, 
erau amândoi debusolaţi şi uşor zguduiţi. 

— Aşadar, ce opinie aveţi? a întrebat ea în cele din urmă 
pe când coborau scările. 

— În chestiunea tuberculozei, ar trebui să văd o 
radiografie la plămâni ca să-mi dau seama de starea ei şi, 
în primul rând, nu sunt expert în tuberculoză. Cât despre 
cealaltă chestiune, v-am avertizat, nu sunt psihiatru. N-ar 
trebui să speculez... 

— Haideţi, nu fiţi reţinut, i-a spus Noemí, exasperată, 
trebuie să-mi spuneţi ceva! 

S-au oprit la baza scărilor. Julio a oftat. 

— Cred că aveţi dreptate şi că are nevoie de îngrijire 
psihiatrică. N-am văzut comportamentul acesta la niciun 
bolnav de tuberculoză. Poate găsiţi un specialist în 
Pachuca să o trateze? Dacă nu reuşiţi, s-o duceţi în Ciudad 


< 83 > 


de Mexico. 

Noemi nu credea că poate s-o ducă nicăieri. Poate dacă 
vorbea cu Howard şi încerca să-i explice îngrijorările ei? 
Până la urmă, el era capul familiei. Dar nu-i plăcea 
bătrânul, îi dădea un sentiment neplăcut şi Virgil ar fi 
crezut că e băgăreaţă. Florence clar nu era de partea ei, 
dar oare Francis? 

— Mă tem că v-am lăsat într-o încurcătură mai mare 
decât înainte, nu-i aşa? i-a spus Julio. 

— Nu, a minţit Noemí. Nu, vă sunt foarte 
recunoscătoare. 

Era demoralizată şi se simţea ridicolă pentru că 
aşteptase mai mult de la el. Nu era un cavaler pe un cal 
alb, niciun vrăjitor care ar fi vindecat-o pe verişoara ei cu o 
poţiune magică. Trebuia să-şi fi dat seama. 

El a şovăit puţin, căutând probabil cuvinte care să o 
liniştească. 

— Păi, ştiţi unde să mă găsiţi dacă aveţi nevoie de ceva. 
Căutaţi-mă dacă e nevoie. 

Noemi a dat din cap, l-a privit cum se urcă în maşină şi 
pleacă. Ea şi-a amintit, în mod sumbru, că unele basme au 
un final sângeros. In Cenuşăreasa, surorile îşi taie 
picioarele, iar mama vitregă a Frumoasei-din-Pădurea- 
Adormită e împinsă într-un butoi plin cu şerpi. I-a venit 
deodată în minte, viu colorată, ilustraţia de pe ultima 
pagină a unei cărţi pe care i-o citea Catalina. Şerpi verzi şi 
galbeni ale căror cozile ieşeau din butoi în timp ce mama 
vitregă era băgată acolo. 

Noemi s-a sprijinit de un copac, a rămas cu braţele 
încrucişate o vreme. S-a dus înapoi în casă şi l-a găsit pe 
Virgil pe scări, cu mâna pe balustradă. 

— A venit un bărbat să te vadă. 

— Era doctorul de la clinica publică. Ai spus că poate să 
facă o vizită. 

— Nu te mustram, i-a spus el şi, odată ajuns jos, s-a oprit 
în faţa ei. 

Părea curios, iar ea s-a gândit că vrea să ştie ce a spus 
doctorul, dar ştia că el n-o s-o întrebe şi nici ea nu voia să-i 


< 84 > 


spună tot deodată. 

— Crezi că ai avea timp acum să-mi arăţi sera? a 
întrebat ea pe un ton diplomatic. 

— Cu plăcere. 

Sera era foarte mică, cam ca un post-scriptum de la 
capătul unei scrisori jenante. Starea de neglijenţă era 
evidentă, geamurile erau murdare şi peste tot se 
împrăştiaseră cioburi. În sezonul ploios, apa se infiltra cu 
uşurinţă. Ghivecele erau îmbrăcate în mucegai. Dar câteva 
flori încă înfloreau şi, când s-a uitat în sus, Noemi a fost 
întâmpinată de imaginea izbitoare a vitraliilor: un acoperiş 
de sticlă colorată, decorat cu un şarpe care-şi muşcă 
coada. Corpul şarpelui era verde, ochii, galbeni. Vederea 
lui o surprinsese. Era desenat perfect, aproape că sărea 
din vitraliu, având colții vizibili. 

— Vai! a spus ea şi şi-a apăsat vârfurile degetelor pe 
buze. 

— S-a întâmplat ceva? a întrebat-o Virgil, care a venit 
lângă ea. 

— Nimic. Am tot văzut şarpele ăla prin casă. 

— Ouroboros. 

— E un simbol heraldic? 

— E simbolul nostru, dar nu avem şi scut. Tata a făcut 
un sigiliu cu el. 

— Ce înseamnă? 

— Şarpele care îşi devorează coada. Infinitul, deasupra 
noastră şi dedesubt. 

— Da, bine, dar de ce l-a ales familia ta ca sigiliu? E 
etalat peste tot pe aici. 

— Chiar aşa? a spus el nonşalant şi a dat din umeri. 

Noemi şi-a înclinat capul, încercând să studieze mai bine 
capul şarpelui. 

— E adevărat că n-am mai văzut vitralii într-o seră. De 
obicei, e doar sticlă transparentă. 

— Mama a făcut-o. 

— Oxid de crom. Pun pariu că de asta are coloritul 
verde. Dar trebuie să fie şi nişte oxid de uraniu acolo, 
pentru că - vezi, uite acolo - pare că străluceşte, a spus ea 


< 85 > 


şi a arătat spre capul şarpelui, spre ochii cruzi. A fost 
produs aici sau trimis bucată cu bucată din Anglia? 

— Nu prea ştiu cum a fost construit. 

— Florence ştie? 

— Eşti o creatură curioasă. 

Nu era sigură dacă el spusese asta ca pe un compliment 
sau ca pe un defect. 

— Sera, hm? a continuat el. Ştiu că e veche. Ştiu că 
mama o iubea mai mult decât orice altă parte din casă. 

Virgil s-a îndreptat spre o masă lungă, ce traversa sera 
prin centru, şi pe care erau înghesuite ghivece galbene cu 
plante, apoi a mers în spate, spre o cutie cu câţiva 
trandafiri de un roz imaculat. 

Şi-a trecut cu grijă încheieturile degetelor peste petale. 

— Avea grijă să taie mugurii mai slabi şi inutili, să aibă 
grijă de orice floare. Dar, după moartea ei, nimănui nu i-a 
mai păsat de plante şi numai atât a rămas din ele. 

— Îmi pare rău. 

Examina trandafirii şi a smuls o petală pătată. 

— Nu contează. N-o mai ţin minte. Eram bebeluş când a 
murit. 

Alice Doyle, care avea aceleaşi iniţiale ca sora ei. Alice 
Doyle, blondă şi palidă, care fusese cândva un trup, care 
fusese mai mult decât un portret pe un perete, care 
desenase pe o hârtie şarpele încolăcit deasupra capetelor 
lor. Ritmurile corpului său solzos, forma ochilor înguşti şi 
gura teribilă. 

— A fost o moarte violentă. Avem o istorie oarecum 
violentă, noi, familia Doyle. Dar suntem rezistenți. Şi s-a 
petrecut cu multă vreme în urmă. Nu mai contează. 

Sora ta a împuşcat-o, s-a gândit ea şi nu putea să-şi 
imagineze. Era un act atât de monstruos, de teribil, că nu- 
şi putea imagina că se întâmplase cu adevărat în acea 
casă. Şi pe urmă, cineva ştersese sângele, cineva arsese 
lenjeria murdară sau scosese covoarele cu pete urâte şi 
roşii pe ele, iar viaţa mersese mai departe. Dar cum dea 
putut să continue? O astfel de mizerie, o astfel de urâţenie 
cu siguranţă nu puteau fi şterse. 


< 86 > 


Şi totuşi, Virgil părea imperturbabil. 

— Tatăl meu, când ţi-a vorbit ieri despre frumuseţe, 
probabil că ţi-a vorbit şi despre tipuri superioare şi 
inferioare, a spus Virgil, ridicând capul şi privind-o fix. 
Probabil ţi-a zis despre teoriile lui. 

— Nu ştiu la ce teorii te referi, a răspuns ea. 

— Că avem o natură predeterminată. 

— Asta sună cam îngrozitor, nu? a întrebat ea. 

— Şi totuşi, ca o bună catolică, crezi în păcatul originar. 

— Poate că nu sunt o bună catolică. De unde ştii? 

— Catalina se roagă cu rozariile. S-a dus la biserică în 
fiecare săptămână înainte să se îmbolnăvească. Imi 
închipui că şi tu faci la fel acasă. 

De fapt, unchiul cel mai vârstnic al lui Noemi era preot 
şi ea ar fi trebuit să meargă la slujbă într-o rochie neagră, 
modestă, cu mantila de dantelă pusă frumos pe cap. Avea 
şi ea un rozariu mic, fiindcă toată lumea avea, şi o cruce de 
aur pe un lănţişor, dar nu purta lănţişorul regulat şi nu se 
gândise prea mult la păcatul originar de când fusese 
ocupată să înveţe catehismul, ca pregătire pentru prima 
comuniune. Acum se gândea vag la cruce şi aproape că 
simţea nevoia să-şi pună o mână la gât, ca să-i simtă lipsa. 

— Crezi aşadar că avem o natură predeterminată? a 
întrebat ea. 

— Am văzut lumea şi am observat că oamenii par legaţi 
de viciile lor. Mergi prin orice cartier şi o să recunoşti 
acelaşi tip de feţe, acelaşi tip de expresii şi acelaşi tip de 
oameni. Nu poţi să le înlături petele cu niciun fel de 
campanii de igienizare. Sunt oameni salubri şi insalubri. 

— Mi se pare un nonsens. Discursul ăsta eugenist îmi 
întoarce stomacul pe dos. Salubri şi insalubri. Vorbim de 
oameni, nu de animale. 

— De ce n-ar fi oamenii animale? Suntem toţi organisme 
care se luptă pentru supravieţuire, mânaţi înainte de 
singurul instinct care contează: reproducerea şi 
perpetuarea speciei. Nu-ţi place să studiezi natura omului? 
Nu asta face un antropolog? 

— Nu vreau să discut despre acest subiect. 


< 87 > 


— Despre ce vrei să discuţi? a întrebat-o el cu un 
amuzament sec. Ştiu că arzi de nerăbdare s-o spui, aşa că 
spune-o. 

Noemí intenţionase să fie mai subtilă, mai fermecătoare, 
dar nu mai avea sens acum să evite. El o atrăsese în 
conversaţie şi o împinsese să vorbească. 

— Catalina. 

— Ce-i cu ea? 

Noemí şi-a sprijinit spatele de masa lungă, cu palmele pe 
suprafaţa ei zgâriată, şi s-a uitat în sus la el. 

— Doctorul care a venit azi crede că are nevoie de un 
psihiatru. 

— Da, poate o să aibă nevoie de unul în cele din urmă. 

— În cele din urmă? 

— Cu tuberculoza nu e de glumit. Nu pot s-o târâi acum 
altundeva. Şi nici n-o să fie acceptată într-o instituţie 
psihiatrică având în vedere boala ei. Aşa că, da, în cele din 
urmă, poate vom lua în discuţie şi varianta unei îngrijiri 
psihologice. Dar, deocamdată, pare să fie destul de bine 
îngrijită de Arthur. 

— Destul de bine? a pufnit Noemi. Aude voci. Spune că 
sunt oameni în pereţi. 

— Da. Ştiu. 

— Nu pari îngrijorat. 

— Presupui cam multe, fetiţo. 

Virgil şi-a încrucişat braţele şi a plecat de lângă ea. 
Noemi a protestat - un blestem în spaniolă i-a ieşit pe buze 
- şi a pornit repede în urma lui, frecându-se în trecere cu 
braţele de frunze firave şi de ferigi moarte. El s-a întors 
brusc şi s-a uitat în jos la ea. 

— Era şi mai rău înainte. N-ai văzut-o acum trei sau 
patru săptămâni. Fragilă ca o păpuşă de porțelan. Dar e 
tot mai bine. 

— Nu ştii asta. 

— Arthur ştie. Poţi să-l întrebi, a spus el calm. 

— Doctorul ăla al tău nu m-ar lăsa să-i pun nici măcar 
două întrebări. 

— Şi doctorul ăla al tău, domnişoară Taboada, din câte 


< 88 > 


mi-a spus soţia mea, nici măcar nu are tuleie în bărbie. 

— Ai vorbit cu ea? 

— Am fost s-o văd. De asta am ştiut că aveai un oaspete. 

Avea dreptate în privinţa tinereţii doctorului, dar ea a 
clătinat din cap. 

— Ce legătură are vârsta lui? l-a întrebat. 

— N-o să ascult de sfaturile unui băiat care abia a 
terminat facultatea acum câteva luni. 

— Atunci, de ce mi-ai spus să-l aduc aici? 

A măsurat-o din cap până-n picioare. 

— Nu ţi-am spus. Tu ai insistat. Aşa cum insişti să porţi 
această conversaţie extrem de plictisitoare. 

El a dat să plece, dar, de data asta, ea l-a prins de braţ şi 
l-a forţat să se întoarcă spre ea. Ochii îi erau foarte reci, 
foarte albaştri, dar o rază rătăcită de lumină i-a atins. O 
clipă s-au făcut aurii, înainte să-şi încline capul şi efectul 
să dispară. 

— Da, păi, insist, ba nu, îţi cer să o duci înapoi în Ciudad 
de Mexico, i-a spus ea. 

Încercarea ei de a da dovadă de diplomaţie fusese un 
eşec şi amândoi ştiau asta, aşa că era totuna acum dacă 
vorbea deschis. 

— Casa asta ridicolă, care scârţâie, nu-i prieşte. Trebuie 
să... 
— N-o să mă faci să mă răzgândesc, a întrerupt-o el. Şi, 
până la urmă, e soţia mea. 

— E verişoara mea. 

Mâna ei încă îi ţinea braţul. Cu grijă, el a prins-o de 
degete şi le-a desprins de mâneca jachetei, oprindu-se o 
clipă să se uite în jos la mâinile ei, de parcă îi examina 
lungimea degetelor sau forma unghiilor. 

— Ştiu. Ştiu şi că nu-ţi place aici şi, dacă eşti 
nerăbdătoare să te întorci acasă la tine şi vrei să stai 
departe de casa asta care scârţâie, atunci drum bun! 

— Mă dai afară acum? 

— Nu. Dar nu dai tu ordine aici. O să ne înţelegem câtă 
vreme nu uiţi asta. 

— Eşti nepoliticos. 


< 89 > 


— Nu mi se pare. 

— Ar trebui să plec imediat. 

Pe parcursul conversaţiei, vocea lui rămăsese calmă, 
ceea ce ei i se păruse foarte enervant, aşa cum o enerva şi 
rânjetul lui. Era civilizat şi totuşi, dispreţuitor. 

— Poate. Dar nu cred că o s-o faci. Cred că e în natura ta 
să rămâi. Te trage datoria de sânge, familia. Pot să respect 
asta. 

— Poate e în natura mea să nu dau înapoi. 

— Cred că ai dreptate. Nu-mi purta pică, Noemí. O să-ţi 
dai seama că e cea mai bună alegere. 

— Credeam că aveam un armistițiu, i-a spus ea. 

— Asta ar însemna că am fost în război. Crezi aşa ceva? 

— Nu. 

— Atunci, totul e bine, a concluzionat el şi a ieşit din 
seră. 

Avea un fel de a-i para vorbele care o scotea din minţi. 
Putea în sfârşit să înţeleagă de ce fusese tatăl ei aşa de 
iritat de corespondenţa cu Virgil. Işi imagina ce fel de 
scrisori îi trimisese, pline de propoziţii care numai fentau 
şi, în cele din urmă, nu transmiteau decât un nimic iritant. 

A împins un ghiveci de pe masă. Acesta a căzut cu 
zgomot şi s-a spart, împrăştiind pământ pe podea. 
Deodată, şi-a regretat gestul. Putea să le spargă pe toate, 
n-ar fi ajutat-o cu nimic. Noemi a îngenuncheat, încercând 
să vadă dacă putea să repare ce a distrus, a adunat 
bucăţile de ceramică, dar părea imposibil să mai fie lipite. 

Să le ia naiba! A tras un şut în cioburi şi le-a trimis sub 
masă. Bineînţeles că el avea dreptate. Catalina era soţia lui 
şi el putea să aleagă pentru ea. Femeile mexicane nu 
aveau nici măcar drept de vot. Ce putea să spună Noemi? 
Ce putea să facă într-o asemenea situaţie? Poate ar fi fost 
mai bine să intervină tatăl ei. Dacă venea aici. Un bărbat 
ar impune mai mult respect. Dar nu, era aşa cum spusese 
ea: nu avea de gând să cedeze. 

Foarte bine. Atunci, trebuia să mai rămână acolo. Dacă 
Virgil nu putea fi convins s-o ajute, poate că patriarhul 
respingător al familiei Doyle putea să decidă în favoarea 


< 90 > 


ei. Bănuia că ar fi fost capabilă să-l aducă şi pe Francis de 
partea ei. Mai mult decât atât, simţea că, dacă pleca acum, 
o trăda pe Catalina. 

Noemi s-a ridicat şi a văzut că pe podea era un mozaic. 
S-a dat cu un pas în spate şi s-a uitat în jur. A observat că 
mozaicul înconjura masa. Era un alt şarpe. Ouroboros 
devorându-se încet. Infinitul de deasupra şi de dedesubtul 
nostru, cum spusese Virgil. 


<91 > 


9 


Marţi, Noemi s-a aventurat în cimitir. Catalina îi 
sugerase această a doua vizită în acel loc; „Trebuie să te 
uiţi în cimitir”, îi spusese ea, dar Noemi nu se aştepta să 
dea peste ceva demn de interes acolo. S-a gândit însă că ar 
putea să fumeze în linişte printre morminte, dacă Florence 
îi interzisese să fumeze chiar şi în intimitatea dormitorului. 

Ceaţa îi crea cimitirului o aură romantică. Şi-a amintit 
că Mary Shelley avusese întâlniri amoroase cu cel ce avea 
să-i devină soţ chiar în cimitir: legături ilicite lângă o 
piatră funerară. Catalina îi spusese povestea, aşa cum îi 
povestise şi La răscruce de vânturi. Sir Walter Scott fusese 
un alt preferat al ei. Şi filmele. Cât se delectase cu tortura 
dragostei din filmul Maria Candelaria! 

Cândva, Catalina fusese logodită cu cel mai tânăr 
membru al familiei Inclân, dar rupsese logodna. Când 
Noemi a întrebat-o motivul - fiindcă părea un bărbat foarte 
agreabil -, Catalina i-a spus că se aşteptase la mai mult. La 
dragoste adevărată. La sentimente adevărate. Verişoara ei 
nu-şi pierduse acea uimire adolescentină în faţa lumii, 
imaginaţia ei era plină de viziuni ale unor femei care-şi 
întâmpinau iubiții pasionali la lumina lunii. Acum, ea 
dispăruse. Nu mai exista uimire în ochii Catalinei, ci părea 
rătăcită. g 

Noemí se întreba dacă Locul Inalt îi răpise iluziile sau 
dacă fuseseră menite să-i fie spulberate de la bun început. 
Căsnicia putea fi cu greu ca iubirile pasionale din cărţi. Eii 
se părea, de fapt, o afacere proastă. Bărbaţii erau atenţi şi 
manieraţi când curtau o femeie, o invitau la petreceri şi-i 
trimiteau flori, dar, odată căsătoriţi, aceasta rareori mai 
primea flori. Nu prea găseai bărbaţi căsătoriţi care să le 
trimită soțiilor scrisori de dragoste. De aceea, Noemí 
tindea să-şi schimbe admiratorii. Se temea că un bărbat 
era impresionat pe moment de strălucirea ei, dar mai 
târziu avea să-şi piardă interesul. Era şi entuziasmul 
vânătorii, încântarea pe care o simţea când ştia că a 


< 92 > 


fermecat un bărbat. Dar băieţii de vârsta ei erau şterşi, 
vorbeau mereu de petrecerile la care fuseseră cu o 
săptămână înainte sau la cea la care plănuiau să meargă 
săptămâna următoare. Bărbaţi uşuratici, superficiali. Dar 
gândul de a întâlni pe cineva mai însemnat o speria, 
fiindcă se simţea stăpânită de două dorinţe ce se băteau 
cap în cap - dorinţa de a avea o relaţie mai profundă şi 
dorinţa de a nu se schimba niciodată. Işi dorea tinereţe 
veşnică şi veselie nesfârşită. 

Noemi a ocolit un grup mic de morminte având numele 
şi datele acoperite cu muşchi. Sprijinită cu spatele de o 
piatră de mormânt crăpată, şi-a căutat în buzunar pachetul 
de ţigări. A văzut o mişcare în apropiere, pe o movilă, o 
formă pe jumătate ascunsă de ceaţă şi de trunchiul unui 
copac. 

— Cine-i acolo? a întrebat, sperând că nu e o pumă, că n- 
are chiar aşa un ghinion. 

Ceaţa nu-i permitea să distingă prea clar. Şi-a mijit ochii 
şi s-a ridicat pe vârfuri, încruntându-se. Silueta. Aproape 
că părea să aibă un halou. O colorare galbenă sau aurie, ca 
lumina refractată pentru o secundă... 

„Trăieşte în cimitir”, a spus Catalina. Vorbele n-o 
speriaseră. Dar acum, că stătea afară, doar cu un pachet 
de ţigări şi o brichetă, se simţea expusă şi vulnerabilă şi se 
întreba ce anume vieţuia acolo, în cimitir. 

Viermi, gândaci, melci, nimic altceva, şi-a spus. 

A băgat mâna în buzunar şi a strâns bricheta ca pe un 
talisman. Forma  cenuşie, nedefinită, o tulburare 
întunecată a ceţii, nu s-a mişcat spre Noemí. A rămas 
neclintită. Poate că nu era decât o statuie. Un truc al 
luminii o făcea să pară că se mişcă. 

Da, fără îndoială că fusese un truc al luminii, ca şi haloul 
ce dispăruse într-o clipă. S-a pus în mişcare, dornică să-şi 
reia drumul şi să se întoarcă la conac. 

A auzit foşnetul ierbii şi, întorcând brusc capul, a 
observat că silueta dispăruse. Nu putea să fi fost o statuie. 

A devenit deodată neplăcut de conştientă de un bâzâit, 
aproape ca acela al unui roi de albine, dar nu aidoma. Era 


< 93 > 


zgomotos. Sau nu, „zgomotos” nu era cuvântul potrivit. Îl 
putea auzi foarte clar. Părea să se întoarcă la ea, ca un 
ecou într-o cameră goală. 

„Trăieşte în cimitir.” 

S-a gândit să o ia la dreapta şi să se întoarcă în casă. 

Ceaţa, care păruse inconsistentă şi subţire când 
deschisese poarta, se îngroşase. Noemi a încercat să-şi 
aducă aminte dacă trebuia să o ia la dreapta sau la stânga. 
Nu voia să ajungă pe o cărare greşită şi să dea de o pumă 
sau să alunece într-o prăpastie. 

„Trăieşte în cimitir.” 

La dreapta, era clar la dreapta. Şi bâzâitul se auzea 
dinspre dreapta. Albine sau viespi. Păi, şi dacă erau 
albine? Doar n-aveau s-o înţepe. N-o să umble la fagurele 
lor ca să ia miere. 

Sunetul, totuşi, era neplăcut. O făcea să vrea să se ducă 
în direcţia opusă. Bâzâitul. Poate erau muşte. Muşte verzi 
ca smaraldele, grase, adunate pe o mortăciune. Carne 
roşie şi crudă... dar, de fapt, de ce trebuia să se gândească 
la aşa ceva? De ce să stea aşa, cu o mână în buzunar şi cu 
ochii deschişi, ascultând anxioasă... 

„Trebuie să te uiţi în cimitir.” 

La stânga, du-te la stânga. Spre ceața ce părea şi mai 
groasă acolo, groasă ca terciul. 

S-au auzit trosnetul unei crengi sub un pantof şi o voce 
plăcută şi caldă în răceala cimitirului. 

— Ai ieşit la o plimbare? a întrebat Francis. 

Purta un pulover gri pe gât, o haină bleumarin şi o şapcă 
asortată. Pe braţul drept i se legăna un coş. Lui Noemí i se 
păruse mereu lipsit de consistenţă, dar acum, în ceaţă, 
părea perfect solid şi real. Era exact ceea ce avea ea 
nevoie. 

— O, îmi vine să te sărut! Sunt aşa de fericită să te văd! 
i-a spus ea, veselă. 

El s-a îmbujorat, era roşu ca o rodie - ceea ce nui se 
potrivea. Era, sincer vorbind, un pic comic, fiindcă el era 
bărbat şi puţin mai în vârstă decât ea. Dacă ar fi trebuit 
cineva să joace rolul domniţei care se înroşeşte, ea ar fi 


< 94 > 


avut mai multă îndreptăţire. Dar, pe de altă parte, nici nu 
prea erau multe tinere prin părţile alea care să-l asalteze 
pe Francis cu tandreţuri. 

S-a gândit că, dacă l-ar fi dus vreodată la o petrecere în 
Ciudad de México, ar fi fost absolut extaziat sau absolut 
îngrozit, una din cele două extreme. 

— Nu-s sigur că am făcut ceva să merit asta, a spus el, 
mormăind pe jumătate vorbele. 

— O meriţi. Nu reuşeam să-mi dau seama de nimic în 
ceața asta. Mă gândeam că o să mă tot învârt în cerc şi 
speram să nu fie vreo prăpastie pe aici în care să alunec. 
Vezi ceva? Şi ştii unde-s porţile cimitirului? 

— Bineînţeles că ştiu. Nu-i aşa de greu dacă te uiţi în 
jos. Sunt tot felul de indicii vizuale care te ghidează. 

— Parcă am un văl peste ochi. Mă tem că sunt şi nişte 
albine prin preajmă şi că o să mă înţepe. Le-am auzit 
bâzâitul. 

A aruncat o privire în jos, dând din cap, uitându-se la 
coşul lui. Acum, că îl avea alături, ea îşi recăpătase 
lejeritatea şi l-a studiat curioasă. 

— Ce-ai acolo? l-a întrebat şi a arătat spre coş. 

— Am cules ciuperci. 

— Ciuperci? Din cimitir? 

— Sigur. Sunt peste tot în jur. 

— Câtă vreme nu plănuieşti să le faci salată. 

— Ce-ar fi aşa rău în asta? 

— Numai ideea că cresc peste oameni morţi! 

— Dar ciupercile mereu au crescut peste ceva mort. 

— Nu-mi vine să cred că bântui prin ceața asta şi cauţi 
ciuperci care cresc din morminte. Sună sumbru, parcă eşti 
un jefuitor de morminte dintr-un roman de duzină din 
secolul al XIX-lea. 

Catalinei i-ar fi plăcut. Poate că mersese şi ea la cules de 
ciuperci în cimitir. Sau poate că stătuse nemişcată fix în 
locul ăla şi zâmbise visătoare, în timp ce vântul i se juca 
prin păr. Cărţi, clar de lună, melodramă. 

— Cine, eu? a întrebat el. 

— Da. Pun pariu că ai un craniu acolo. Eşti un personaj 


< 95 > 


din poveştile lui Horacio Quiroga. Ia să văd! 

Pusese o batistă roşie peste coş şi a dat-o la o parte, ca 
să inspecteze ea ciupercile. Erau de un portocaliu 
strălucitor, cărnos, cu pliuri complicate şi moi ca de 
catifea. Ea a luat una mică între degetul arătător şi degetul 
mare. 

— Cantharellus cibarius. Sunt delicioase şi nu cresc în 
cimitir, ci mult mai departe. Doar că scurtez pe aici drumul 
când mă întorc acasă. Localnicii le spun duraznillos. 
Miroase-le! 

Noemi s-a aplecat spre coş. 

— Au un miros dulceag. 

— Şi sunt încântătoare. Există o legătură importantă 
între anumite culturi şi ciuperci, ştii? Indienii zapotec din 
ţara ta le foloseau la operaţiile stomatologice, le dădeau 
pacienţilor o ciupercă - aceasta îi intoxica şi acţiona ca 
anestezic. Şi aztecii considerau că ciupercile sunt 
interesante. Le consumau şi ca să aibă viziuni. 

— Teonanăcatl, a spus ea. „Carnea zeilor.” 

— Ştii câte ceva despre ciuperci, aşadar? a întrebat-o el 
bucuros. 

— Nu, nu chiar: doar istorie. Mă gândeam să studiez 
istorie înainte să mă mut la antropologie. Cel puţin, ăsta e 
planul acum. 

— Înţeleg. Păi, mi-ar plăcea să găsesc ciupercuţele alea 
negre pe care le mâncau aztecii. 

— Măi, măi, nu-mi închipuiam că eşti genul ăla de băiat! 
i-a spus Noemi şi i-a dat înapoi ciuperca portocalie. 

— Ce vrei să spui? 

— Se presupune că te îmbată şi-ţi cresc libidoul. Cel 
puţin aşa spuneau cronicarii spanioli. Ai de gând să te 
înfrupţi din ele şi să te duci la o întâlnire? 

— Nu, păi, nu le-aş lua, adică nu pentru asta, a 
bolborosit repede Francis. 

Lui Noemi îi plăcea să flirteze şi era bună la asta, dar îşi 
dădea seama din roşeaţa reapărută pe obrajii lui Francis 
că era novice. Fusese vreodată la dans? Nu şi-l imagina 
mergând în oraş la o celebrare şi nici nu şi-l imagina 


< 96 > 


sărutându-se într-un cinema întunecat în Pachuca, deşi 
Pachuca era oricum improbabil, fiindcă nu călătorise 
niciodată prea departe. Dar cine ştie? Poate avea să-l 
sărute ea înainte să-şi încheie sejurul şi o să fie absolut 
şocat de gest. 

Dar pe urmă a descoperit că îi plăcea compania lui şi nu 
voia să-l tortureze pe tânăr. 

— Glumesc. Bunica mea era indiancă mazatec, iar ei 
înghit ciuperci de-astea la ceremoniile lor. Nu e vorba de 
libidou, e vorba de comuniune. Ei spun că ciupercile îţi 
vorbesc. Îţi înţeleg interesul pentru ele. 

— Păi, da, a spus el. Lumea e plină de atâtea minuni 
extraordinare, aşa-i? Ai putea să-ţi petreci o viaţă în păduri 
şi în jungle şi n-ai vedea nicio zecime din secretele naturii. 

Era aşa de entuziasmat, încât părea un pic comic. Ea n- 
avea nicio atracţie pentru ştiinţele naturii, dar, în loc să-i 
judece pasiunea drept ridicolă, era mişcată de fervoarea 
lui. Prindea viaţă când vorbea aşa. 

— Îţi plac toate plantele sau interesul tău pentru 
botanică se limitează la ciuperci? 

— Îmi plac toate plantele şi am pus la ierbar multe flori, 
frunze, ferigi şi aşa mai departe. Dar ciupercile sunt mai 
interesante. Imprim spori şi desenez, a spus el, mulţumit. 

— Ce înseamnă că imprimi spori? 

— Pui lamelele pe o hârtie şi ele lasă o urmă. E folosită 
să te ajute să identifici ciupercile. Şi ilustrațiile botanice 
sunt frumoase. Atâtea culori. Dacă vrei... poate... 

— Poate ce? a întrebat ea, văzându-l că tace. 

A strâns bucata roşie de pânză în mâna stângă. 

— Poate ai vrea să vezi cândva urmele? Nu sună prea 
entuziasmant, dar, dacă te plictiseşti rău, ar putea fi 
distractiv. 

— Mi-ar plăcea, mulţumesc, a spus ea, ajutându-l, 
fiindcă părea să-şi fi pierdut glasul şi se uita mut în 
pământ, de parcă propoziţia potrivită ar fi urmat să 
ţâşnească de acolo. 

El i-a zâmbit şi a pus cu grijă batista roşie înapoi peste 
ciuperci. Ceaţa se subţiase când vorbeau şi acum ea putea 


< 97 > 


să vadă mormintele, copacii şi tufele. 

— În sfârşit, nu mai sunt oarbă, a spus Noemi. E soare! 
Şi aer! 

— Da. Ai putea să-ţi găseşti şi singură drumul înapoi, i-a 
spus el cu o notă de dezamăgire în voce, în timp ce se uita 
în jur. Deşi ai putea să-mi mai ţii companie o vreme. Dacă 
nu eşti prea ocupată, a adăugat prudent. 

Cu câteva minute înainte, fusese dornică să plece de 
acolo, dar acum totul era paşnic şi liniştit. Chiar şi ceața 
părea plăcută. Nu-i venea să creadă că se temuse. Silueta 
pe care o văzuse era, probabil, Francis, care se plimba şi 
căuta ciuperci. 

— Cred că am o ţigară, a spus ea şi şi-a aprins-o cu 
degete agile. 

I-a oferit şi lui pachetul, dar Francis a clătinat din cap. 

— Mama vrea să discute cu tine despre asta, a spus pe 
un ton serios. 

— O să-mi spună iar că fumatul e un obicei murdar? a 
întrebat Noemi în timp ce trăgea un fum şi-şi dădea capul 
pe spate. 

Îi plăcea să facă asta. Îi punea în valoare gâtul lung, 
elegant - una dintre cele mai frumoase trăsături ale ei -, 
dându-i un aer de vedetă de cinema. Hugo Duarte şi toţi 
ceilalţi băieţi care-i dădeau târcoale cu siguranţă credeau 
că e o trăsătură fermecătoare. 

Era vanitoasă, da. Deşi nu considera asta un păcat. 
Noemí semăna puţin cu Katy Jurado!* atunci când se afla în 
postura potrivită, iar bineînţeles că ştia exact ce poziţie şi 
ce unghi să adopte. Dar abandonase cursurile de teatru. 
Acum îşi dorea să fie o Ruth Benedict sau o Margaret 
Mead’. 

— Poate. Familia insistă pe anumite obiceiuri sănătoase. 


14 Katy Jurado, numele de scenă al lui Maria Cristina Estela Marcela 
Jurado Garcia (1924-2002), actriţă mexicană celebră pentru rolurile de 
compoziție, reprezentantă de seamă a Epocii de Aur a 
cinematografului mexican din perioada 1940-1960 (n. red.). 

15 Ruth Benedict (1887-1948) și Margaret Mead (1901-1978) au fost 
două dintre cele mai renumite femei antropolog din SUA din secolul al 
XX-lea (n. red.). 


< 98 > 


Fără fumat, fără cafea, fără muzică tare sau zgomote, 
duşuri reci, perdele trase, vorbe temperate şi... 

— De ce? E 

— Aşa a fost mereu la Locul Inalt, a spus Francis cu 
indiferenţă. 

— Cimitirul pare mai plin de viaţă. Poate că ar trebui să 
umplem o ploscă cu whisky şi să dăm o petrecere aici, sub 
pinul ăla. O să suflu spre tine cerculeţe de fum şi putem să 
încercăm să găsim ciupercile alea halucinogene. Şi dacă se 
dovedeşte că ne creşte libidoul şi ne cuprinde frenezia, nu 
m-ar deranja să te dai la mine. 

Glumea. Oricine şi-ar fi dat seama. Tonul vocii ei avea 
intonaţia dramatică a unei femei ce joacă un rol grandios. 
Dar el a înţeles aiurea, nu s-a mai înroşit, s-a făcut palid. 

A clătinat din cap. 

— Mama ar spune că e greşit, chiar şi să sugerezi... e 
greşit... 

S-a oprit, deşi nici nu mai era necesar să continue. Părea 
dezgustat. 

Ea şi l-a imaginat vorbind cu mama lui în şoaptă, 
cuvântul mizerie pe buzele lui şi amândoi clătinând din cap 
la unison. Tipuri superioare şi inferioare, iar Noemi nu 
aparţinea primei categorii, nu avea ce căuta în Locul Înalt, 
merita numai dispreţ. 

— Nu-mi pasă ce crede mama ta, Francis, i-a spus 
Noemí. 

Şi-a aruncat ţigara şi a strivit-o sub tocul pantofului, 
apăsând de două ori cu înverşunare, după care a început 
să meargă repede. 

— Mă întorc acasă. Eşti o plictiseală totală. 

Câţiva paşi mai încolo, s-a oprit, şi-a încrucişat braţele, 
apoi s-a întors. 

El o urmase şi era aproape. 

Noemi a tras adânc aer în piept. 

— Lasă-mă în pace! N-am nevoie să-mi arăţi drumul. 

Francis s-a aplecat şi a cules cu grijă o ciupercă pe care 
ea o călcase în graba furioasă spre porţile cimitirului. Era 
albă ca satinul, pălăria i se rupsese de tulpină şi el le ţinea 


< 99 > 


pe amândouă în palmă. 

— Un înger al distrugerii, a mormăit. 

— Poftim?! a întrebat ea, confuză. 

— O ciupercă otrăvitoare. Lamelele ei sunt albe, aşa o 
distingi de cele comestibile. 

A pus ciuperca înapoi pe pământ şi s-a ridicat, 
ştergându-şi praful de pe pantaloni. 

— Probabil îţi par ridicol, a spus, liniştit. Un prost ridicol 
care se agaţă de fustele mamei. Şi ai avea dreptate. Nu 
îndrăznesc să fac nimic să o supăr sau să-l supăr pe 
străunchiul Howard. În special pe el. 

Văzându-l cum o priveşte, tânăra şi-a dat seama că 
disprețul din ochii lui nu-i fusese ei destinat, ci lui însuşi. 
Dintr-odată s-a simţit groaznic şi şi-a amintit cum îi 
spusese Catalina că e capabilă să lase cicatrice adânci în 
oameni dacă nu-şi controlează limba răutăcioasă. 

„Cu toată inteligenţa ta, uneori nu gândeşti”, îi spusese 
Catalina. Cât era de adevărat! Uite-o cum născocea tot 
soiul de scenarii, când, de fapt, el nu-i spusese nimic crud. 

— Nu. Îmi pare rău, Francis. Eu sunt nebuna, bufonul 
curţii, i-a spus, încercând să-şi îndulcească glasul, sperând 
ca el să înţeleagă că nu vorbise serios şi că ar putea să dea 
uitării cearta asta prostească râzând. 

El a dat din cap încet, dar nu părea convins. Ea a întins 
mâna şi i-a atins degetele murdare de la ciuperci. 

— Chiar îmi pare rău, a spus ea, de data asta fără niciun 
fel de prefăcătorie. 

El a privit-o solemn şi a strâns-o uşor de degete, ca şi 
cum ar fi intenţionat să o tragă spre el. Dar la fel de 
repede i-a dat drumul şi s-a retras un pas, a luat batista 
roşie de pe coş şi i-a dat-o ei. 

— Mă tem că te-am murdărit, i-a spus. 

— Da... 

Noemi s-a uitat la mâna ei murdară de pământ. 

— ...Cred că m-ai murdărit. 

Şi-a şters mâinile de batistă, apoi i-a dat-o înapoi. 
Francis şi-a băgat-o într-un buzunar şi a pus coşul jos. 

— Ar trebui să te întorci, i-a spus, privind într-o parte. 


< 100 > 


Mai am de cules ciuperci. 

Noemi nu ştia dacă spune adevărul sau încă era supărat 
şi voia ca ea să plece. Nu putea să-l învinovăţească dacă 
era supărat. 

— Foarte bine. Să nu laşi ceața să te înghită. 

S-a dus spre poarta cimitirului şi a deschis-o. S-a uitat 
peste umăr şi a văzut o siluetă la distanţă - Francis cu 
coşul lui. Fuioarele de ceaţă îi ascundeau trăsăturile. Da, 
el trebuie să fi fost silueta de mai devreme - cine 
altcineva? - şi totuşi, simţea că nu fusese el. 

Poate era un înger distrugător de alt tip, s-a gândit 
Noemi, dar imediat şi-a regretat gândul ciudat şi morbid. 
Ce-avea în ziua aceea? 

A luat-o pe unde venise şi a urmat cărarea spre Locul 
Înalt. Când a intrat în bucătărie, l-a găsit pe Charles 
măturând podeaua cu o mătură veche. Noemi i-a zâmbit în 
semn de salut. Chiar atunci, a intrat Florence. Purta o 
fustă gri, un şir dublu de perle şi părul prins în coc. Când a 
văzut-o pe Noemi şi-a plesnit palmele una de alta. 

— În sfârşit, ai apărut. Unde-ai fost? Te-am căutat. 

Florence s-a încruntat şi s-a uitat în jos. 

— Aduci noroi în casă. Scoate-ţi pantofii. 

— Scuze, a spus Noemi şi s-a uitat în jos la tocurile ei 
înalte de care se lipiseră noroi şi fire de iarbă. S-a 
descălţat. 

— Charles, ia pantofii şi curăţă-i! i-a poruncit Florence 
bărbatului. 

— Sigur, nicio problemă. 

— Dă-i să-i curețe! 

Charles a pus mătura deoparte şi s-a dus spre ea, 
întinzând mâinile. 

— Domnişoară... 

— Ah! a răspuns Noemí şi i-a dat pantofii. 

El a luat o perie de pe un raft, s-a aşezat pe un taburet 
în colţul camerei şi a început să şteargă mizeria de pe 
tocuri. 

— Verişoara ta întreba de tine, i-a spus Florence. 

— E bine? a întrebat Noemí, îngrijorată. 


< 101 > 


— E bine. Era plictisită şi voia să discutati. 

— Pot să mă duc sus acum, a spus Noemi şi a păşit 
repede, doar în ciorapi, pe podeaua rece. 

— Nu e cazul, a spus Florence. Doarme acum. 

Noemi deja ajunsese în hol. S-a uitat înapoi la Florence, 
care venea spre ea, şi a dat din umeri. 

— Poate te duci mai târziu? i-a zis Florence. 

— Da, mă duc, a spus Noemí, dar se simţea 
descumpănită şi-i părea rău că nu fusese în preajmă când 
avusese Catalina nevoie de ea. 


< 102 > 


10 


În fiecare dimineaţă, Florence sau una dintre servitoare 
venea să-i aducă lui Noemí tava cu micul dejun. Încerca să 
vorbească puţin cu ele, dar nu-i răspundeau decât printr- 
un „da” sau „nu” politicos. De fapt, când întâlnea pe 
oricare dintre angajaţii de la Locul Inalt, Lizzie sau 
Charles, sau cea mai în vârstă dintre cele trei servitoare, 
Mary, ei dădeau din cap şi mergeau mai departe, ca şi cum 
Noemí nici nu ar fi existat. 

Casa, atât de liniştită, cu perdelele trase, avea o 
atmosferă de plumb. Totul era greu, chiar şi aerul, iar un 
miros de învechit se simţea pe coridoare. Parcă era un 
templu, o biserică, unde trebuie să vorbeşti cu voce joasă 
şi să fii supus; ea presupunea că servitoarele se adaptaseră 
la acest mediu şi de aceea păşeau încet pe scări, ca nişte 
călugăriţe ce depuseseră jurământul tăcerii. 

În acea dimineaţă însă, rutina liniştii a fost întreruptă - 
de obicei, Mary sau Florence ciocănea o dată în uşă, intra 
şi punea tava pe o masă. Acum s-au auzit trei ciocănituri în 
rafală, deşi firave. N-a intrat nimeni şi, când s-au repetat, 
Noemi a deschis uşa şi l-a găsit pe Francis acolo, cu tava în 
mână. 

— Bună dimineaţa! a spus el. 

A luat-o prin surprindere şi a făcut-o să zâmbească. 

— Bună! Azi e ocupat personalul? 

— M-am oferit s-o ajut pe mama, e ocupată cu unchiul 
Howard. A avut dureri azi-noapte şi, când e aşa, e într-o 
dispoziţie proastă. Unde s-o pun? 

— Acolo, a spus Noemi, care s-a dat într-o parte şi a 
arătat spre masă. 

Francis a aşezat cu grijă tava jos. Apoi şi-a băgat mâinile 
în buzunare şi şi-a dres glasul. 

— Mă întrebam dacă te-ar interesa să te uiţi la amprenta 
sporilor. Dacă n-ai altceva de făcut. 

Era o şansă pentru Noemi să-l roage s-o ducă apoi cu 
maşina. După un pic de socializare, el avea să-i facă pe 


< 103 > 


plac. Trebuia să meargă în orăşel. 

— Stai să vorbesc cu secretara. Am o agendă socială 
foarte plină, i-a replicat Noemi cu îndrăzneală. 

El a zâmbit. 

— Ne vedem în bibliotecă? Într-o oră, să zicem? 

— Foarte bine. 

Această întâlnire în bibliotecă era ceva apropiat de un 
eveniment monden, ceea ce a învigorat-o, pentru că era o 
persoană lacomă de socializare. Noemi s-a schimbat într-o 
rochie de zi cu buline şi un guler pătrat. Nu mai găsea 
jacheta bolero potrivită şi ar fi trebuit să poarte mănuşi 
albe, dar aici, unde se aflau acum, nu se temea că aşa o 
gafă avea să fie observată şi comentată în societate. 

Pe când îşi pieptăna părul, se întreba ce-o mai fi făcând 
lumea în oraş. Fără îndoială, fratele ei încă se purta ca un 
bebeluş, cu piciorul ăla rupt al lui, Roberta probabil 
încerca să-şi psihanalizeze tot cercul de prieteni, ca şi 
până acum, Hugo Duarte sigur îşi găsise o fată nouă să-l 
ducă la recitaluri şi la petreceri. Gândul a înţepat-o pentru 
o clipă. Sincer, Hugo era un dansator bun şi o companie 
decentă la evenimente sociale. Pe când cobora scările, se 
amuza la gândul unei petreceri în Locul Înalt. Fără muzică, 
bineînţeles. Dansul avea să se petreacă în linişte şi toţi 
aveau să fie îmbrăcaţi în gri şi în negru, ca la o 
înmormântare. 

Holul ce ducea către bibliotecă era decorat cu fotografii 
ale celor din familia Doyle, nu cu portrete pictate, ca la 
etaj. Nu le vedea prea bine însă, pentru că holul era ţinut 
în semiîntuneric. l-ar fi trebuit o lanternă sau o lumânare. 
Lui Noemi i-a venit o idee. A intrat în bibliotecă şi în birou 
şi a tras draperiile. Lumina filtrată prin uşile deschise ale 
acelor camere a luminat o fâşie de perete, dându-i 
posibilitatea să vadă pozele. 

S-a uitat la toate acele feţe străine ce păreau totuşi 
familiare, ecouri ale lui Florence, ale lui Virgil şi ale lui 
Francis. A recunoscut-o pe Alice, într-o poză foarte 
similară celei din portretul de deasupra şemineului lui 
Howard Doyle, şi pe Howard însuşi, tânăr, fără riduri. 


< 104 > 


Era acolo o femeie cu mâinile strânse în poală, cu părul 
blond prins în ace, care o privea pe Noemi cu ochi mari din 
rama pozei. Părea cam de vârsta ei şi poate că acest lucru 
sau felul în care îşi pungea gura, exprimând durere sau 
melancolie, a făcut-o pe Noemi să se apropie şi aproape să 
vrea s-o atingă. 

— Sper că nu te-am făcut să aştepţi, i-a spus Francis 
când s-a apropiat de ea, cu o cutie de lemn sub un braţ şi o 
carte sub celălalt. 

— Nu, deloc, a spus Noemi. Ştii cine e aici? 

Francis s-a uitat la poză. Şi-a dres glasul. 

— Aia e... e mătuşa mea, Ruth. 

— Am auzit de ea. 

Noemi nu văzuse niciodată faţa unei ucigaşe; n-avea 
obiceiul să citească poveştile din ziare despre criminali. Şi- 
a amintit ce spusese Virgil despre oamenii legaţi de 
propriile vicii şi cum chipurile lor le reflectau natura. Dar 
femeia din fotografie părea doar nemulțumită, nu ucigaşă. 

— Ce-ai auzit? a întrebat Francis. 

— A omorât câţiva oameni şi apoi s-a sinucis. 

Noemi şi-a îndreptat spatele şi s-a întors spre el. Ela 
pus cutia pe podea, cu o expresie distantă. 

— Vărul ei, Michael. 

Francis a arătat spre imaginea unui tânăr aflat în poziţie 
de drepţi, cu lănţişorul unui ceas de buzunar lucindu-i pe 
piept, cu părul lins, cu cărare pe mijloc, având o pereche 
de mănuşi în mâna stângă şi ochii aproape lipsiţi de 
culoare în poza sepia. 

Francis a arătat spre fotografia cu Alice, care semăna 
atât de mult cu Agnes. 

— Mama ei. 

Apoi a indicat repede alte două fotografii, prima 
înfăţişând o femeie cu părul blond, pieptănat pe spate, şi a 
doua, un bărbat cu o jachetă neagră. 

— Dorothy şi Leland. Mătugşa şi unchiul ei, bunicii mei. 

A tăcut. Nu mai era nimic de spus. Litania morţilor 
fusese recitată. Michael şi Alice, Dorothy, Leland şi Ruth, 
toţi odihnindu-se în acel mausoleu elegant, cu praf şi 


< 105 > 


păienjeniş pe sicrie. Gândul la petrecerea fără muzică, la 
hainele cernite, părea acum extrem de morbid şi de 
potrivit. 

— De ce a făcut-o? 

— Nu eram născut pe vremea aceea, i-a spus Francis 
repede şi a întors privirea în altă parte. 

— Dar poate ţi s-a povestit câte ceva, trebuie să fi fost... 

— Ţi-am spus, nu mă născusem încă. Cine ştie? Locul 
ăsta poate să înnebunească pe oricine, a spus el mânios. 

Vocea îi răsuna tare în acel spaţiu tăcut, cu pereţii cu un 
tapet decolorat şi rame aurite; părea să ricoşeze în pereţi 
şi să se întoarcă la ei, să le zgârie pielea cu asprimea ei, 
aproape un bubuit. A neliniştit-o efectul acustic; şi părea 
să-l afecteze şi pe el. Francis şi-a coborât umerii, s-a 
gârbovit, încercând să se facă mai mic. 

— Îmi pare rău, a spus. N-ar fi trebuit să ridic glasul. 
Sunetul se propagă uşor pe aici şi am fost foarte 
nepoliticos. E 

— Nu, eu sunt nepoliticoasă. Înţeleg că nu vrei să 
vorbeşti despre asta. 

— Altă dată poate îţi voi povesti mai multe. 

Vocea lui era acum moale precum catifeaua şi la fel şi 
tăcerea ce se lăsase în jurul lor. Ea s-a întrebat dacă 
bubuiturile puştii răsunaseră prin casă precum vocea lui 
Francis, cu un şir de ecouri, fiind urmată apoi de aceeaşi 
tăcere de pluş. 

Ai o minte dubioasă, Noemi! s-a apostrofat singură. Nu-i 
de mirare că visezi lucruri groaznice. 

— Da. Păi, ce ziceai de amprentele acelea? l-a întrebat, 
fiindcă voia să alunge atmosfera sumbră. 

S-au dus în bibliotecă şi el a întins pe o masă, în faţa ei, 
comorile din cutie. Coli de hârtie cu pete maronii, negre şi 
vineţii, ce îi aminteau de testul Rorschach pe care i-l 
arătase Roberta, prietena ei care îl venera pe Jung. Erau 
mai precise, nu aveai cum să le atribui un înţeles subiectiv. 
Spuneau o poveste clară ca numele ei scris cu creta pe o 
tablă. 

I-a arătat şi plantele lui presate, adunate cu grijă între 


< 106 > 


paginile unei cărţi. Ferigi, trandafiri, margarete, uscate şi 
catalogate cu un scris de mână imaculat, ce făcea de râs 
caligrafia neglijentă a lui Noemi. Se gândea că maica 
stareță l-ar fi adorat pe Francis, cu spiritul lui organizat şi 
cu acurateţea sa. Apoi i-a împărtăşit ideea, spunându-i cum 
s-ar fi înnebunit după el călugărițele de la şcoala pe care o 
urmase. 

— Eu mereu m-am blocat la „cred în Duhul Sfânt” a zis 
ea. Nu puteam să-i enumăr simbolurile. Era porumbelul şi 
poate un nor şi apă sfinţită şi, vai, pe urmă uitam. 

— Focul, care transformă tot ce atinge, a spus Francis 
cu solicitudine. 

— Ţi-am zis, măicuţele te-ar fi adorat. 

— Sunt sigur că te plăceau. 

— Nu. Toţi spun că mă plac, dar asta de complezenţă. 
Nimeni n-o să declare: o urăsc pe Noemí Taboada. Ar fi 
grosolan să spui aşa ceva în timp ce ronţăi un aperitiv cu 
caviar. O şopteşti la o bârfă în foaier. 

— Şi atunci, în Ciudad de México, la sindrofiile tale, îţi 
petreci tot timpul alături de oameni care simţi că nu te 
plac? 

— Îmi petrec timpul bând şampanie bună, dragă băiete. 

— Bineînţeles. 

A chicotit, s-a sprijinit de masă şi s-a uitat în jos la 
amprente. 

— Viaţa ta cred că e palpitantă. 

— Nu ştiu ce să zic. Cred că mă distrez, da. 

— Şi în afară de petreceri, ce mai faci? 

— Păi, merg la universitate, ceea ce-mi mănâncă mare 
parte din zi. Dar întrebi ce fac în timpul liber? Îmi place 
muzica. Imi iau des bilete la Filarmonică. Chavez, 
Revueltas, Lara, e multă muzică bună de ascultat. Cânt un 
pic şi la pian. 

— Chiar aşa? a întrebat el, admirativ. E uimitor! 

— Nu cânt Ja Filarmonică. 

— Da, bine, dar tot sună extraordinar. 

— Nu e. Este atât de plictisitor! Toţi anii ăia de portative 
şi încercări de a nimeri notele cerute. Sunt aşa de 


< 107 > 


plictisitoare! a declarat ea, după cum se cuvenea; ca să 
pară că râvneşte prea mult la ceva era un pic vulgar. 

— Nu eşti. Deloc, a asigurat-o el repede. 

— N-ar trebui să spui asta. Nu aşa. Pari mult prea onest. 
Nu ştii asta? 

El a dat din umeri, ca şi cum şi-ar fi cerut scuze, 
incapabil să se ridice la nivelul ei de energie. Era ruşinos 
şi un pic ciudat. Şi ea îl plăcea în alt fel decât îi plăceau 
băieţii îndrăzneţi pe care-i ştia, decât Hugo Duarte, pe 
care-l plăcea mai ales pentru că dansa bine şi semăna cu 
Pedro Infante. Pentru Francis avea un sentiment mai cald, 
mai autentic. 

— Mă crezi răsfăţată, i-a spus ea cu intenţia de a fi 
compătimită, întrucât chiar voia ca el s-o placă şi nu o 
spusese ca să producă o impresie. 

— Deloc, i-a răspuns el cu aceeaşi onestitate 
dezarmantă, pe când s-a aplecat deasupra mesei şi a 
manevrat câteva amprente de spori. 

Ea şi-a pus coatele pe masă şi s-a aplecat înainte, 
zâmbind, până când ochii i-au ajuns la acelaşi nivel cu ai 
lui. S-au uitat unul la celălalt. 

— Dar o să mă crezi răsfăţată imediat, fiindcă vreau să-ţi 
cer o favoare, i-a spus, incapabilă să uite întrebarea din 
cap. 

— Ce anume? 

— Vreau să mă duc în oraş mâine şi mama ta a spus că 
nu pot să iau maşina. Mă gândeam că poate mă duci tu 
acolo şi mă iei în vreo câteva ore. 

— Vrei să te duc în oraş. 

— Da. 

S-a uitat într-o parte, evitându-i privirea. 

— Mama n-o să accepte. O să spună că ai nevoie deo 
însoţitoare. 

— O să fii tu însoţitoarea mea? a întrebat Noemí. Nu 
sunt copil. 

— Ştiu. 

Francis a mers încet în jurul mesei, s-a oprit aproape de 
ea şi s-a aplecat, inspectând una dintre plantele uscate. A 


< 108 > 


atins uşor o ferigă. 

— M-au rugat să te supraveghez, a spus cu o voce joasă. 
Au spus că eşti necugetată. 

— Şi probabil tu eşti de acord şi crezi că am nevoie de o 
dădacă, a replicat ea, batjocoritoare. 

— Cred că poţi să fii necugetată. Dar poate o să-i ignor 
de data asta, a zis el, aproape şoptind, cu capul aplecat ca 
şi cum destăinuia un secret. Ar trebui să plecăm devreme 
mâine, pe la ora opt, înainte să se trezească. Şi să nu spui 
nimănui că ieşim. 

— N-o să spun. Mulţumesc. 

— N-ai pentru ce, a răspuns el şi a întors capul spre ea. 

Acum, privirea lui a stăruit asupra ei un minut întreg 
înainte ca, sperios, să facă un pas înapoi şi să dea un ocol 
mesei, întorcându-se la poziţia iniţială. Era încordat la 
maximum. 

O inimă crudă şi însângerată, s-a gândit ea şi imaginea i- 
a rămas în minte. Inima reală, ca în cărţile de joc Loteria, 
roşie, cu toate venele şi arterele, evidenţiate cu un 
purpuriu strălucitor. Cum era vorba aia? „Nu-mi duce 
dorul, inimioară, o să mă întorc cu autobuzul.” Da, 
petrecuse multe după-amiezi leneşe jucând Loteria cu verii 
ei, declamând rimele populare ce se potriveau fiecărei 
cărţi pe măsură ce jucau şi-şi strigau miza. 

„Nu-mi duce dorul, inimioară.” 

Oare se găseau cărţi Loteria în orăşel? Ar avea ceva de 
făcut cu Catalina, ca să mai treacă timpul. Ar fi fost ceva 
ce mai făcuseră şi le-ar fi trezit amintirea unor zile mai 
plăcute. 

Uşa de la intrarea în bibliotecă s-a deschis şi Florence a 
intrat, urmată de Lizzie, cu o găleată şi o mătură. Florence 
a evaluat-o pe Noemi cu o privire glacială, care apoi s-a 
oprit asupra propriului fiu. 

— Mamă, nu mi-am dat seama că azi e ziua de curăţenie 
în bibliotecă, a spus Francis. 

Şi-a îndreptat rapid spatele şi şi-a băgat mâinile în 
buzunare. 

— Ştii cum e, Francis. Dacă nu ţinem lucrurile sub 


< 109 > 


control, se duc de râpă. Unii poate se dedau lenei, dar alţii 
trebuie să-şi facă datoria. 

— Da, bineînţeles, a încuviinţat Francis şi a început să-şi 
adune lucrurile. 

— Aş fi fericită să stau cu Catalina cât faceţi curat, s-a 
oferit Noemi. 

— Se odihneşte. Mary e cu ea, oricum. Nu-i nevoie de 
tine. 

— Totuşi, aş vrea să mă fac şi eu utilă, după cum 
spuneai, a continuat, provocatoare. 

Nu voia s-o lase pe Florence să se plângă că nu face 
nimic. 

— Vino după mine! 

Înainte ca Noemí să iasă din bibliotecă, s-a uitat peste 
umăr şi i-a zâmbit lui Francis. Florence a dus-o în marş în 
sala unde luau masa şi i-a arătat spre vitrinele pline de 
obiecte din argint. 

— Erai interesată de obiectele acelea. Ai putea să le 
lustruieşti, i-a spus. 

Argintăria familiei Doyle era uimitoare, fiecare raft era 
plin cu tăvi, cu seturi de ceai, cu boluri şi sfeşnice prăfuite 
şi întunecate. O singură persoană n-ar fi sperat să ducă 
singură la îndeplinire această sarcină, dar Noemi era 
hotărâtă să nu se facă de râs în faţa acelei femei. 

— Dacă-mi dai o cârpă şi lac, o fac. 

Cum sala era foarte întunecată, Noemi a trebuit să 
aprindă câteva lămpi şi lumânări ca să vadă exact ce face. 
Pe urmă s-a apucat să frece meticuloasă fiecare pliu şi 
curbă, să dea cu cârpa peste florile şi vinişoarele 
ornamentale. Un bol pentru zahăr s-a dovedit a fi extrem 
de dificil, dar, în general, s-a descurcat. 

Când s-a întors Florence, pe masă străluceau multe 
piese. Noemi lustruia cu grijă una dintre cele două cupe 
bizare, în formă de ciuperci stilizate. Baza cupelor era 
decorată cu frunzuliţe şi chiar cu un gândăcel. Francis i-ar 
fi putut spune dacă erau făcute după o specie adevărată de 
ciuperci şi care era aceea. 

Florence a stat nemişcată şi a privit-o pe Noemi. 


< 110 > 


— Eşti muncitoare. 

— Ca o albinuţă, când am chef, i-a răspuns Noemí. 

Florence s-a apropiat de masă şi a pipăit obiectele 
lustruite de Noemi. A prins una dintre cupe între degete, a 
ridicat-o şi a învârtit-o. 

— Cred că te aştepţi să-mi câştigi aşa lauda. E nevoie de 
mai mult. 

— Respectul tău, poate. Nu lauda. 

— De ce ai avea nevoie de respectul meu? 

— N-am nevoie. 

Florence a pus cupa jos, apoi şi-a împreunat mâinile, 
admirând aproape cu reverență obiectele metalice. Noemí 
trebuia să recunoască, era copleşitor să te uiţi la atâtea 
bogății etalate, deşi era păcat că fuseseră toate închise, 
lăsate să se umple de praf, uitate. La ce bun un munte de 
argint dacă nu-l foloseai? Şi oamenii din localitate aveau 
atâtea lipsuri. Nu ţineau argintărie închisă în dulapuri. 

— Mare parte sunt făcute din argint de la minele 
noastre, a spus Florence. Ai vreo idee cât argint producea 
mina noastră? Doamne, era ameţitor! Unchiul meu a adus 
toate maşinăriile, toată tehnologia, ca să scoată argintul 
din beznă. Doyle e un nume important. Nu cred că-ţi dai 
seama ce norocoasă e verişoara ta să facă parte din familie 
acum. Să fii un Doyle înseamnă să fii cineva. 

Noemi s-a gândit la rândurile de fotografii înrămate de 
pe coridor, la casa ponosită cu alcovurile ei prăfuite. Şi ce 
voia să spună că dacă eşti un Doyle înseamnă că eşti 
cineva? Adică, înainte să vină la Locul Înalt Catalina era un 
nimeni? Şi deci Noemi aparţinea unei mulţimi de nimeni 
fără chip, fără noroc? 

Florence probabil a observat scepticismul de pe faţa lui 
Noemi şi a întrebat-o ca la interogatoriu: 

— Despre ce vorbeai cu fiul meu? Acolo, în bibliotecă. 
Despre ce vorbeaţi? 

— Despre amprentele de spori. 

— Asta-i tot? 

— Păi, nu ţin minte tot ce vorbim. Dar acum, da, despre 
spori. 


<111> 


— Vorbiţi despre Ciudad de Mexico, poate? 

— Uneori. 

Dacă Howard îi amintea de o insectă, atunci Florence îi 
amintea de o plantă carnivoră gata să înghită o muscă. 
Fratele lui Noemí avusese mai demult o plantă Venus. În 
copilărie, se temea un pic de ea. 

— Să nu-i bagi în cap fiului meu cine ştie ce idei. Mai 
mult o să-l îndurereze. Francis e mulţumit aici. N-are 
nevoie să audă de petreceri, muzică şi băutură şi cine ştie 
despre ce alte frivolităţi îi mai povesteşti tu din Ciudad de 
Mexico. 

— O să mă asigur să discut cu el numai subiectele 
aprobate de tine în prealabil. Poate ştergem toate oraşele 
de pe glob şi ne prefacem că nu există, i-a spus Noemi, 
pentru că, deşi Florence era intimidantă, ea n-avea de 
gând să se ascundă într-un colţ ca un copil. 

— Eşti foarte obraznică, i-a spus Florence. Şi crezi că ai 
o putere specială doar pentru că unchiul meu crede că ai 
un chip drăguţ. Dar aia nu e putere. E o vulnerabilitate. 

Florence s-a aplecat peste masă şi s-a uitat la o tavă 
mare, dreptunghiulară, cu ornamente florale pe margini. 
Faţa lui Florence, reflectată pe suprafaţa argintie, era 
alungită şi diformă. A atins cu un deget florile. 

— Când eram tânără, credeam că lumea de afară mă 
aşteaptă cu atâtea promisiuni şi minuni. Am şi plecat o 
vreme şi am întâlnit un tânăr chipeş. Am crezut că mă va 
lua cu el, că va schimba totul, că mă va schimba şi pe 
mine, a spus Florence, iar trăsăturile aspre i s-a înmuiat 
pentru un foarte scurt moment. Dar nu putem să mergem 
împotriva naturii noastre. Am fost menită să trăiesc şi să 
mor în Locul Înalt. Lasă-l pe Francis în pace. Şi-a acceptat 
locul lui în viaţă. E mai uşor aşa. 

Florence îşi ţinea ochii albaştri aţintiţi asupra lui Noemí, 
apoi a încheiat abrupt conversaţia: 

— Voi pune argintăria înapoi, nu mai am nevoie de 
asistenţă. 

Noemi s-a întors în camera ei, rememorând toate 
basmele spuse de Catalina. A fost odată ca niciodată o 


< 112 > 


prinţesă într-un turn; odată prinţul a salvat fata din turn. 
Noemi s-a întins pe pat şi s-a gândit la vrăjile care nu se 
rup niciodată. 


< 113» 


11 


Noemi a auzit bătăile unei inimi, cu putere, precum cele 
de tobă. O chemau. S-a trezit de-a binelea. 

A ieşit prudentă din cameră ca să găsească locul unde se 
ascundea. O simţea sub palmă, când se sprijinea de pereţi; 
tapetul devenise alunecos, ca un muşchi încordat, şi 
podeaua de sub ea era umedă şi moale. Era o rană. Păşea 
pe o rană mare, iar pereţii erau şi ei nişte răni. Tapetul se 
descojea, dezvăluia dedesubt organe bolnave în loc de 
cărămidă sau scânduri. Vene şi artere înfundate cu secrete 
în exces. 

S-a dus după bătăile de inimă, urmărind o linie roşie pe 
covor. Ca o spintecătură. O linie cărămizie. O linie 
însângerată. Până s-a oprit în mijlocul coridorului şi a 
văzut-o pe femeie cum o priveşte fix. 

Ruth, fata din fotografie. Ruth, într-o rochie albă, cu 
părul ca o aureolă, cu faţa albă, lipsită de sânge. O coloană 
subţire de alabastru în bezna casei. Ruth ţinea o puşcă în 
mâini şi se uita la Noemi. 

Au început să meargă împreună, una lângă alta. 
Mişcările lor erau perfect sincronizate; chiar şi respiraţia 
le era identică. Ruth şi-a dat de pe faţă o şuviţă, iar Noemí 
şi-a trecut şi ea mâna prin păr. 

Pereţii din jurul lor străluceau, o fosforescenţă pală ce 
totuşi reuşea să le ghideze paşii, iar covorul de sub tălpi 
era înnămolit. A observat şi petele de pe pereţi, ziduri 
făcute din carne. Pete întinse de mucegai, ca şi cum casa 
ar fi fost un fruct răscopt. 

Inima bătea tot mai repede. 

Inima pompa sânge, mugea şi tremura, şi bătea atât de 
tare, încât Noemi se gândea că o să surzească. 

Ruth a deschis o uşă. Noemí a strâns din dinţi, fiindcă de 
acolo venea zgomotul, inima era înăuntru. 

Uşa s-a deschis şi Noemi a văzut un bărbat pe un pat. 
Doar că nu era un bărbat real. Era imaginea umflată a unui 
bărbat, ca şi cum se înecase şi plutise la suprafaţă, trupul 


<114> 


alb era străbătut de vene, pe picioare, pe mâini şi pe burtă 
avea tumori înflorite. O pustulă, nu un bărbat, o pustulă 
vie, ce respira. Pieptul se ridica şi se lăsa. 

Bărbatul nu avea cum să fie viu, dar iată că era şi, când 
Ruth a deschis uşa, el s-a ridicat şi a întins braţele spre ea, 
ca şi cum i-ar fi cerut imperios o îmbrăţişare. Noemí a 
rămas în prag, însă Ruth s-a apropiat de pat. 

Bărbatul şi-a întins mâinile, degetele lacome îi tremurau, 
în timp ce fata stătea la piciorul patului şi se holba la el. 

Ruth a ridicat puşca şi Noemi a întors capul. Nu voia să 
vadă. Dar chiar în acelaşi timp a auzit bubuitul oribil al 
puştii şi ţipătul înăbuşit al bărbatului, urmat de un geamăt. 

E mort, s-a gândit ea. Sigur e. 

S-a uitat la Ruth, care trecuse pe lângă ea şi acum 
stătea pe coridor, privind-o. 

— Nu-mi pare rău, a spus Ruth, apoi şi-a lipit ţeava 
puştii de bărbie şi a apăsat pe trăgaci. 

Sângele s-a împrăştiat pe tot peretele. Noemi a văzut-o 
pe Ruth cum cade, cum i se îndoaie corpul ca tija unei flori 
ofilite. Sinuciderea însă n-a tulburat-o pe Noemi. Aşa era 
mersul lucrurilor; se simţea alinată, ba chiar îi venea să 
zâmbească. 

Dar zâmbetul i-a îngheţat când a observat silueta de la 
capătul coridorului. Era un nor auriu, era femeia cu chipul 
învăluit în ceaţă; tot corpul i se vălurea, lichid, venea 
repede spre Noemi cu o gură căscată larg, deşi n-avea 
nicio gură, gata să dezlănţuie un urlet teribil. Gata să o 
mănânce de vie. 

lar acum Noemi se temea, acum cunoştea groaza. A 
ridicat palmele într-o încercare disperată să o ţină la 
distanţă... 

O mână fermă pe braţ a făcut-o pe Noemi să sară înapoi 
speriată. 

— Noemí! a strigat-o Virgil. 

Ea s-a uitat repede în spate, pe urmă înapoi la el, 
încercând să înţeleagă ce se întâmplase. 

Se afla în mijlocul coridorului şi el stătea în faţa ei, 
ţinând o lampă cu petrol în mâna dreaptă. Era alungită şi 


<115> 


ornată, cu sticla de un verde-lăptos. 

Noemí s-a uitat la el mută. Creatura aurie fusese acolo 
cu o clipă înainte şi acum dispăruse! Şi în locul acela se 
găsea el, îmbrăcat într-un halat din catifea, cu un model de 
viță-de-vie aurită. 

Ea era în cămaşa de noapte ce venise la set cu un 
neglijeu, dar acum nu-l purta şi braţele îi erau dezgolite. 
Se simţea expusă şi îi era frig. Şi-a frecat braţele. 

— Ce se întâmplă? a întrebat. 

— Noemi, a repetat el şi numele îi era atât de fin pe 
buze, ca o mătase. Umblai în somn. Se zice că nu trebuie 
să trezeşti un somnambul. Căci poţi să-i creezi un mare 
şoc. Dar mă temeam că o să-ţi faci rău. Te-am speriat? 

Ea nu înţelegea întrebarea. I-a luat un minut să priceapă 
ce spune. 

A clătinat din cap. 

— Nu. E imposibil. Nu mi s-a mai întâmplat de ani. De 
când eram copil. 

— Poate n-ai observat. 

— Aş fi observat. 

— Te-am urmărit timp de câteva minute, încercând să 
mă hotărăsc dacă să te trezesc sau nu. 

— Nu umblam în somn. 

— Atunci, poate mă înşel şi doar mergeai prin întuneric, 
a spus el liniştit. 

Doamne, se simţea ridicolă, aşa cum stătea acolo în 
cămaşa de noapte şi se contrazicea cu el. Nu voia să se 
certe, n-avea niciun sens. Virgil avea dreptate şi, în plus, 
ea ar fi vrut neapărat să se întoarcă în cameră. Era prea 
frig şi prea întuneric în hol; abia dacă mai vedea ceva. 
Parcă erau în burta unei balene. 

În coşmar, fuseseră într-o burtă, nu? Nu. O cuşcă făcută 
din organe. Pereţi de carne. Asta văzuse şi, cine ştie, dacă 
ar fi încercat să atingă pereţii acum, poate s-ar fi vălurit 
sub palma ei. Şi-a trecut degetele prin păr. 

— Bine. Poate că umblam în timp ce dormeam. Dar... 

A auzit geamătul din gâtlej, încet, dar clar. A făcut-o iar 
să tresară, să sară înapoi. Aproape s-a ciocnit de el. 


< 116 > 


— Ce-a fost asta? a întrebat şi s-a uitat în lungul 
coridorului, apoi s-a întors cu ochii la el, neliniştită. 

— Tata e bolnav. E o rană veche care nu s-a vindecat 
niciodată cum trebuie şi îl doare. Are o noapte grea, a spus 
el cu un aer foarte abătut, ajustând flacăra lămpii şi 
făcând-o să lumineze mai mult. 

Acum se vedea tapetul, cu imprimeul lui floral şi urme 
vagi de mucegai mânjindu-i suprafaţa. 

Dar nu pulsau vene prin pereţi. 

La naiba, da, Francis îi spusese ceva similar mai 
devreme în acea zi despre Howard, cum că ar fi fost 
bolnav. Dar ea se afla în acea zonă a casei, aproape de 
patul bătrânului? Aşa departe de camera ei? Crezuse că 
făcuse doar câţiva paşi dincolo de uşa ei, nu că rătăcise 
dintr-o parte a casei în cealaltă. 

— Ar trebui să chemi un doctor. 

— Cum ţi-am explicat, uneori are dureri. Ne-am obişnuit. 
Când o să vină doctorul Cummins la vizita lui săptămânală, 
o să-l examineze, dar tata e pur şi simplu un om bătrân. 
Imi pare rău dacă te-a speriat. 

Bătrân, da; în 1885 veniseră în Mexic. Chiar dacă pe 
atunci Howard Doyle fusese tânăr, trecuseră aproape 
şaptezeci de ani. Şi cât de bătrân era, mai exact? 
Nouăzeci? Se apropia de o sută? Probabil că era deja 
bătrân când îl făcuse pe Virgil. 

Şi-a frecat iar braţele. 

— Uite, cred că ţi-e frig, a spus el; a pus lampa jos pe 
podea şi şi-a dezlegat cordonul halatului. 

— Sunt bine. 

— Pune-l pe tine. 

Şi-a scos halatul şi i l-a aşezat pe umeri. Era prea mare. 
El era înalt, iar ea nu. N-o deranjaseră niciodată bărbaţii 
înalţi. Doar se uita în sus la ei. Dar acum, încă tulburată de 
visul acela ridicol, nu se simţea prea sigură pe ea. Şi-a 
încrucişat braţele şi s-a uitat la covor. 

El a ridicat lampa. 

— Te conduc înapoi în cameră. 

— Nu-i nevoie. 


< 117 > 


— Ba da. Altfel, rişti să-ţi rupi picioarele în întuneric. Şi 
e destul de întuneric. 

Avea, din nou, dreptate. Cele câteva aplice ale căror 
becuri mai funcționau dădeau o lumină slabă, dar între ele 
erau porţiuni mari de întuneric. Lampa lui Virgil avea o 
strălucire verde stranie, dar, pe de altă parte, se simţea 
recunoscătoare pentru lumina mai puternică. Era sigură că 
e o casă bântuită. Nu credea în creaturi ale nopţii, însă 
acum simţea concret fiecare demon şi fantomă, şi vietate 
malefică ce s-ar fi târât pe pământ, ca în poveştile 
Catalinei. 

Pe când mergeau, el era tăcut, şi chiar dacă liniştea 
casei era neplăcută şi scârţâitul fiecărei scânduri o făcea 
să se crispeze, era mai bine decât să fie nevoită să 
vorbească în acel moment cu el. Pur şi simplu, nu putea să 
poarte o conversaţie în acele clipe. 

Sunt un bebeluş, s-a gândit. Vai, ce-ar mai fi râs fratele 
ei dacă ar fi văzut-o. Şi-l imagina cum le spune tuturor că 
Noemí acum credea practic în el coco, în „baubau”. 
Amintirea fratelui ei, a familiei ei, a capitalei pica bine. O 
încălzea mai tare decât halatul. 

Când au ajuns aproape de camera ei, i-a revenit calmul. 
Se întorsese. Totul era bine. A deschis uşa. 

— Dacă vrei, poţi s-o păstrezi, a spus el şi a arătat spre 
lampă. 

— Nu. Pe urmă tu o să-ţi rupi picioarele dacă mergi prin 
întuneric. Stai o secundă, a spus şi a căutat pe dulapul de 
lângă uşă, unde lăsase sfeşnicul argintiu cu amoraşi. 

A luat o cutie de chibrituri şi a aprins lumânarea. 

— Să se facă lumină! Vezi? E bine. 

A dat să-şi scoată halatul. Virgil a oprit-o, i-a pus o mână 
pe umăr şi apoi şi-a trecut cu grijă degetele în jos pe 
marginea reverului lat. 

— Arăţi foarte bine în hainele mele, i-a spus cu vocea lui 
de mătase. 

Comentariul era relativ inadecvat. La lumina zilei, cu alţi 
oameni prezenţi, ar fi fost o glumă. Noaptea, în felul în 
care o spusese, nu părea deloc decent. Şi totuşi, deşi el 


< 118 > 


greşise, ea a fost incapabilă să-i dea o replică. Nu fi ridicol, 
s-a gândit ea să spună. Sau chiar: Nu vreau hainele tale. 
Dar n-a spus nimic, fiindcă nu fusese un comentariu chiar 
atât de greşit, doar nişte vorbe, şi nu voia să stârnească o 
ceartă în mijlocul unui coridor întunecat pentru un fleac, 
deşi nu atât de inocent. 

— Păi, noapte bună, atunci! i-a urat el, lăsând lent 
reverul şi făcând un pas înapoi. 

Ţinea lampa la nivelul ochilor şi i-a zâmbit. Virgil era un 
bărbat atrăgător şi zâmbetul era unul plăcut, aproape o 
tachinare, într-un mod jucăuş, dar exista un aspect pe care 
zâmbetul nu putea să-l ascundă. Ei nu-i plăcea. Şi-a amintit 
deodată de visul pe care-l avusese şi s-a gândit la bărbatul 
din pat cu mâinile întinse, la auriul din ochii lui, o sclipire 
de aur în albastru. A întors repede capul, clipind, şi s-a 
uitat la podea. 

— Nu-mi spui noapte bună? a întrebat el, amuzat. Nici 
măcar un mulţumesc? Ar fi nepoliticos să nu-mi 
mulţumeşti. 

Ea s-a întors spre el şi l-a privit în ochi. 

— Mulţumesc, i-a spus. 

— Să-ţi închizi uşa, ca să nu te trezeşti rătăcind iar prin 
casă, Noemi. 

A ajustat încă o dată luminozitatea lămpii. Ochii îi erau 
albaştri fără nimic auriu când i-a adresat o ultimă privire, 
apoi a plecat, mărşăluind pe coridor. 

Noemi a urmărit haloul verde plutind odată cu el şi a 
văzut cum dispare şi cum toată casa e cuprinsă de beznă. 


< 119 > 


12 


Era comic cum putea lumina zilei să-i schimbe total 
perspectiva. Noaptea, după episodul de somnambulism, 
fusese speriată şi îşi trăsese păturile până sub bărbie. Dar 
acum, când privea cerul pe fereastră şi-şi scărpina 
încheietura stângă a mâinii, episodul i se părea jenant şi 
prozaic. 

Cu draperiile date la o parte şi inundată de soare, 
camera ei era ponosită şi tristă, dar nu părea să ascundă 
fantome şi monştri. Cât despre blesteme şi case bântuite, 
ptiu! S-a îmbrăcat într-o bluză cu mâneci lungi şi nasturi 
până jos, cu o fustă plisată crem-deschis cu bleumarin, şi-a 
pus o pereche de pantofi fără toc şi a coborât cu mult 
înainte de ora stabilită. Plictisită, s-a plimbat iar prin 
bibliotecă şi s-a oprit înaintea unui raft cu tomuri de 
botanică. Şi-a imaginat că Francis îşi obținuse informaţiile 
despre ciuperci de acolo, căutând înţelepciune în foile 
mâncate de molii. Şi-a trecut mâna peste ramele de argint 
ale fotografiilor de pe coridor, simțind spiralele şi 
vârtejurile sub degete. In cele din urmă, Francis a coborât 
şi el. 

Nu era prea vorbăreţ în acea dimineaţă, aşa că ea s-a 
limitat la câteva comentarii şi s-a jucat cu ţigara, nedorind 
încă să o aprindă. Nu-i plăcea să fumeze pe stomacul gol. 

El a lăsat-o la biserică, unde, şi-a dat ea seama, o lăsau 
şi pe Catalina în fiecare săptămână când mergea în 
localitate. 

— Vin să te iau la amiază, i-a spus el. O să-ţi ajungă 
timpul? 

— Da, mulţumesc. 

El a salutat-o şi a plecat. 

Noemi a ajuns la casa vindecătoarei. Femeia care îşi 
spălase rufele data trecută nu mai era afară; sforile de 
întins rufe erau goale. Orăşelul era tăcut, pe jumătate 
adormit, ca de obicei. Marta Duval însă era trează, îşi 
punea tortillas la uscat la soare lângă uşă, să facă din ele 


< 120 > 


chilaquiles!6, mâncarea lor tradiţională. 

— Bună dimineaţa! i-a urat Noemi. 

— Bună! i-a răspuns bătrâna cu un zâmbet. Te-ai întors 
la momentul potrivit. 

— Ai leacul? 

— Îl am. Hai înăuntru! 

Noemí a urmat-o în bucătărie şi s-a aşezat la masă. 
Papagalul nu era acolo. Erau numai ele două. Femeia şi-a 
şters mâinile de şorţ şi a deschis un sertar, apoi a puso 
sticluţă în faţa lui Noemí. 

— O linguriţă înainte de culcare îi e de ajuns. Acum i-am 
făcut-o mai tare, dar nu păţeşte nimic nici dacă ia două 
linguriţe. 

Noemí a ridicat sticluţa şi s-a uitat la conţinutul ei. 

— Şi o s-o ajute să doarmă? 

— O s-o ajute, da. Dar n-o să-i rezolve toate probleme. 

— Pentru că e casa blestemată. 

— Familia, casa, a spus Marta Duval şi a dat din umeri. 
Nu contează care, un blestem e un blestem. 

Noemí a pus sticluţa jos şi a zgâriat-o uşor cu unghia. 

— Ştii de ce şi-a omorât Ruth Doyle familia? Ai auzit 
vreun zvon? 

— Aud tot felul de lucruri. Da, am auzit. Mai ai ţigări? 

— O să rămân fără dacă nu le porţionez. 

— Credeam că o să-ţi mai cumperi. 

— Nu cred că poţi să cumperi marca asta aici. Sfântul 
tău are gusturi de lux. Unde-i papagalul? 

Noemi şi-a scos pachetul de Gauloises şi i-a dat Martei o 
ţigară, pe care a pus-o lângă statueta sfântului. 

— E în colivia lui, sub pătură. O să-ţi spun despre Benito. 
Vrei cafea? Nu e bine să spui poveşti fără o băutură 
alături. 

— Sigur, a spus Noemi. 

Încă nu-i era foame, dar presupunea că o să-i revină 
pofta odată cu cafeaua. Era amuzant. Fratele ei spunea că 
ea mănâncă la micul dejun de parcă s-ar teme că mâncarea 


16 Fel de mâncare mexican, servit la micul dejun, care conţine tortilla, 
smântână, brânză şi ceapă, sos roşu sau verde (n. red.). 


< 121 > 


n-o să mai fie în curând la modă şi totuşi, în ultimele două 
zile, abia dacă se atinsese de vreo îmbucătură. Şi nici 
seara nu mânca prea mult. Se simţea uşor bolnavă. Sau, 
mai degrabă, erau simptomele prevestitoare ale unei boli, 
ca atunci când presimţea că o să răcească. Spera să nu fie 
cazul. 

Marta Duval a pus un ibric cu apă la fiert şi a căutat prin 
sertare până a găsit o cutie mică de tablă. Când a fiert apa, 
a turnat-o în două căni de cositor, a adăugat cantitatea 
necesară de cafea şi a pus cănile pe masă. Casa Martei 
mirosea puternic a rozmarin, iar aroma se combina cu cea 
a cafelei. 

— Eu o beau neagră. Tu vrei zahăr în a ta? 

— E bună aşa, i-a spus Noemi. 

Femeia s-a aşezat şi şi-a pus palmele în jurul ceştii. 

— Vrei versiunea scurtă sau pe cea mai lungă? Fiindcă 
mai lungă înseamnă să mă duc mult în trecut. Dacă vrei să 
ştii despre Benito, trebuie să afli şi despre Aurelio. Asta 
dacă vrei să-ţi spun povestea cum trebuie. 

— Păi, nu mai am ţigări, dar timp am. 

Femeia a zâmbit şi a sorbit din cafea. Noemi a făcut şi 
ea la fel. 

— Când s-a redeschis mina, a fost o veste bună. Domnul 
Doyle avea muncitorii lui din Anglia, dar nu erau destui 
pentru o mină. Puteau să supravegheze munca şi alţii să 
lucreze la casa pe care o construia, dar nu poţi să deschizi 
o mină şi să ridici şi o casă precum Locul Înalt cu numai 
şaizeci de englezi. 

— Cine conducea mina înaintea lui? 

— Spaniolii. Dar asta a fost tare demult. Oamenii s-au 
bucurat când s-a redeschis mina. Însemna muncă pentru 
localnici şi au venit şi din alte părţi din Hidalgo să-şi 
încerce norocul. Şi ştii cum e. Unde-i o mină, sunt bani, iar 
oraşul se dezvoltă. Dar imediat s-au şi plâns. Munca era 
dură, iar domnul Doyle era şi mai dur. 

— li trata rău pe muncitori? 

— Ca pe animale, aşa se zicea. Mai puţin pe cei care 
construiau casa. Cel puţin, ei nu stăteau într-o groapă sub 


< 122 > 


pământ. Dar pentru echipele mexicane de minerit n-avea 
milă. Şi el, domnul Doyle adică, şi fratele lui zbierau la 
muncitori. 

Francis i-l arătase în poze pe Leland, fratele lui Howard, 
dar ea nu-şi mai amintea cum arăta şi, oricum, toţi oamenii 
din familie păreau să aibă tipul ăla de fizionomie, „aerul 
Doyle”. Precum maxilarul habsburgic al lui Carol al II-lea 
al Spaniei, doar că nu chiar atât de pronunţat. Acela fusese 
un caz de prognatism mandibular sever. 

— Voia să i se construiască mai repede casa şi voia o 
grădină mare, în stil englezesc, cu straturi de trandafiri. A 
adus cutii cu pământ din Europa, să se asigure că florile o 
să prindă. Când a apărut boala, lucrau la casă şi scoteau 
argint din mină. Mai întâi s-au îmbolnăvit muncitorii care 
lucrau la casă şi pe urmă minerii, dar în curând toţi erau 
umflaţi şi chinuiţi de febră. Doyle avea un doctor pe care îl 
adusese cum adusese şi pământul, dar doctorul lui preţios 
n-a prea fost de folos. Mulţi mineri au murit. Unii dintre 
cei ce lucrau la casă şi chiar şi soţia lui Howard Doyle, dar, 
în principal, mulţi mineri. 

— Atunci au construit cimitirul englezesc. 

— Da, exact. Pe urmă, boala a trecut. Au fost angajaţi 
alţi muncitori. Oameni din Hidalgo, da, dar cum au auzit 
despre englezul care are o mină aici, au venit şi alţi englezi 
ce lucrau la minele din împrejurimi sau care doar încercau 
să agonisească un ban, atraşi de argint şi de profitul bun. 
Se zice că Zacatecas e ţinutul argintului. La fel şi Hidalgo. 
Au venit şi iar s-au completat echipele şi casa era gata, 
ceea ce însemna că avusese suficient personal pentru o 
casă destul de mare. Lucrurile au mers binişor, Doyle era 
la fel de dur, dar plătea la timp şi minerii îşi primeau şi 
cota de argint, aşa cum se proceda mereu aici, şi minerii 
pretindeau această împărţeală. Dar, cam la acea vreme, 
domnul Doyle s-a recăsătorit şi lucrurile au început să se 
strice. 

Noemi şi-a amintit de portretul de mireasă al celei de-a 
doua soţii a lui Doyle, cel din 1895. Alice, cea care arăta ca 
Agnes. Acum, că se gândea mai bine, era ciudat că Agnes 


< 123 > 


fusese imortalizată ca o statuie, iar Alice, nu. Şi totuşi, 
Howard Doyle spusese că abia dacă o cunoscuse. Cu a 
doua soţie trăise mai mulţi ani şi ea îi născuse copii. O 
plăcea mai puţin decât pe prima? Sau statuia n-avea prea 
mare importanţă, ci fusese doar un monument creat dintr- 
un capriciu? A încercat să-şi amintească dacă exista şi o 
placă lângă statuie pe care să scrie ceva despre Agnes. Nu 
credea, dar era posibil. Nu se uitase cu atenţie. 

— A mai apărut încă o epidemie. Doamne, i-a afectat mai 
rău decât prima. Picau ca muştele. Febră şi friguri, iar în 
scurt timp au ajuns la groapă. 

— Atunci i-au îngropat în gropile comune? a întrebat 
Noemi, amintindu-şi ce-i spusese doctorul Camarillo. 

Bătrâna s-a încruntat. 

— Gropi comune? Nu. Localnicii, familiile lor i-au dus la 
cimitirul de aici. Dar erau şi mulţi care lucrau la mină şi n- 
aveau rude. Când cineva n-avea familie în localitate, îl 
îngropau în cimitirul englezesc. Dar mexicanii nu primeau 
şi o piatră de mormânt, nici măcar o cruce, poate de-aia au 
ieşit vorbele despre gropi comune. O gaură în pământ fără 
un însemn şi fără slujbă e ca o groapă comună. 

Un gând deprimant. Toţi acei muncitori fără nume, 
îngropaţi în grabă şi nimeni nu ştia unde şi cum li se 
sfârşiseră zilele. Noemi şi-a pus jos cana de cositor şi s-a 
scărpinat la încheietura mâinii. 

— Oricum, aia n-a fost singura problemă de la mină. 
Doyle hotărâse să pună capăt obiceiului de a le da 
muncitorilor şi puţin argint, pe lângă salarii. Unui bărbat 
pe nume Aurelio, unul dintre mineri, nu i-a plăcut deloc 
schimbarea, dar, spre deosebire de ceilalţi care numai 
bodogăneau în barbă, Aurelio a bodogănit pe la alţii. 

— Ce le-a spus? 

— Le-a spus ce era evident. Că lucrau într-o hazna. Că 
doctorul adus de englez nu vindecase niciodată pe nimeni 
şi că aveau nevoie de un doctor bun. Că lăsau în urmă 
văduve şi orfani fără bani şi că Doyle voia să-şi umfle 
buzunarele şi mai mult, aşa că le luase argintul şi-l 
strângea numai pentru el. Apoi le-a cerut minerilor să facă 


< 124 > 


grevă. 

— Şi au făcut? 

— Da, au făcut. Bineînţeles, Doyle a crezut că poate să-i 
sperie şi să-i întoarcă la muncă repede. Fratele lui Doyle şi 
oamenii lui de încredere s-au dus la tabăra muncitorilor cu 
puşti ameninţându-i, dar Aurelio şi ceilalţi le-au ţinut piept. 
Au aruncat cu pietre în ei. Fratele lui Doyle a scăpat la 
mustață. Imediat după asta, pe Aurelio l-au găsit mort. Au 
spus că a murit din cauze naturale, dar nimeni n-a crezut. 
Liderul grevei moare într-o dimineaţă? Ceva nu e în 
regulă. 

— Dar era o epidemie, totuşi, a amintit Noemi. 

— Sigur. Însă cei care au văzut cadavrul spuneau că faţa 
lui arăta oribil. Ai auzit de oameni care să moară de 
spaimă? Au spus că a murit de spaimă. Că ochii îi ieşiseră 
din orbite, gura îi era deschisă şi arăta ca un om ce-l 
văzuse pe diavol. Asta i-a înspăimântat pe toţi şi au pus 
capăt grevei. 

Francis menţionase greva şi închiderea minei, dar 
Noemi nu se gândise să-l întrebe mai multe. Poate că 
trebuia să o facă, dar deocamdată şi-a concentrat atenţia 
asupra poveştii Martei. 

— Ai spus că Aurelio avea o legătură cu Benito. Cine era 
Benito? 

— Răbdare, fată, o să mă faci să-mi pierd şirul 
gândurilor. La vârsta mea, nu-i uşor să încerci să-ţi 
aminteşti ce-a fost atunci şi cum s-a petrecut. 

Marta a luat câteva guri prelungi de cafea înainte să 
vorbească. 

— Unde eram? A, da. Mina a rămas deschisă. Doyle s-a 
recăsătorit, iar noua lui soţie a născut după un timp o fată, 
pe domnişoara Ruth, şi după mulţi ani, un băieţel. Fratele 
lui Doyle, domnul Leland, avusese şi el copii. Un băiat şi o 
fată. Băiatul era logodit cu domnişoara Ruth. 

— Veri de gradul întâi, apropiaţi, a spus Noemí, 
deranjată de această idee. 

Mandibula habsburgică era o analogie mai potrivită 
decât crezuse, iar lucrurile nu se terminaseră cu bine 


< 125 > 


pentru Habsburgi. 

— Nu chiar aşa apropiaţi, cred. Tocmai aici era 
problema. Şi aici intervine Benito. Era un nepot al lui 
Aurelio şi lucra în casă. Dar la ani buni după grevă, aşa că 
presupun că lui Doyle nu-i păsa că era rudă cu Aurelio. Fie 
un miner mort nu conta pentru el, fie nu ştia cine este. 
Oricum, el lucra în casă, avea grijă de plante. Familia 
Doyle renunţase la grădină şi îşi făcuse o seră. Benito avea 
multe în comun cu unchiul lui mort. Era deştept, era 
amuzant şi nu ştia cum să se ţină departe de belele. 
Unchiul lui organizase o grevă, dar el a făcut ceva şi mai 
teribil: s-a îndrăgostit de domnişoara Ruth, iar ea s-a 
îndrăgostit de el. 

— Îmi imaginez că tatăl ei nu era prea mulţumit, a spus 
Noemí. 

Probabil că-i ţinuse fiicei lui un discurs despre 
beneficiile eugeniei. Despre speciile superioare şi cele 
inferioare. Şi-l imagina lângă şemineu, în camera lui, 
certând-o pe fata care lăsase privirea în jos. Bietul Benito 
n-avusese nicio şansă! Era comic, totuşi, că, deşi Doyle 
era, cu adevărat, interesat de eugenie, susţinea totuşi să 
se încheie acele căsătorii între rude apropiate. Poate că îl 
imita pe Darwin, care se căsătorise şi el „în familie”.!” 

— Se spune că aproape a omorât-o când a aflat, a 
murmurat Marta. 

Acum şi-l imagina pe Howard Doyle punându-şi degetele 
în jurul gâtului subţire al fetei. Degete puternice, apăsate 
adânc, cu forţă şi fata incapabilă să protesteze, pentru că 
nu putea nici măcar să respire. Tati, nu! Imaginea era atât 
de vie, încât Noemi a trebuit să închidă ochii o clipă şi să 
se prindă cu o mână de masă. 

— Eşti bine? a întrebat Marta. 

— Da, a spus Noemi, uitându-se la femeie. Sunt bine. 
Doar puţin obosită. 


" Emma Darwin, născută Wedgwood (1808-1896) era vara de gradul I 
a lui Charles Darwin (1809-1882), cu care s-a căsătorit la 29 ianuarie 
1839 și căruia i-a dăruit nu mai puţin de zece copii, dintre care șapte 
au ajuns la maturitate (n. red.). 


< 126 > 


A ridicat ceaşca de cafea la gură şi a băut. Lichidul cald 
era plăcut în amăreala lui. A pus ceaşca jos. 

— Te rog, continuă. 

— Nu mai sunt multe de spus. Ruth a fost pedepsită, 
Benito a dispărut. 

— A fost omorât? 

Bătrâna s-a aplecat înainte şi şi-a fixat ochii tulburi 
asupra lui Noemi. 

— Şi mai rău: a dispărut. Oamenii spuneau că fugise de 
frica lui Doyle, dar alţii spuneau că Doyle îl făcuse să 
dispară. Ruth trebuia să se mărite în acea vară cu Michael, 
vărul ei, iar dispariţia lui Benito n-a schimbat cu nimic 
planul. Nimic nu l-ar fi putut schimba. Revoluţia era în toi, 
iar asta însemna că în mină lucra o echipă mică, dar încă 
lucra. Cineva trebuia să ţină maşinăriile în mişcare, să 
pompeze apa afară, altfel s-ar fi inundat galeriile. Aici 
plouă foarte mult. Şi sus, la casă, cineva trebuia să 
schimbe rufăria şi să şteargă de praf mobila, aşa că, în 
multe feluri, cred că lucrurile nu se schimbaseră după 
război, de ce s-ar fi schimbat după dispariţia unui bărbat? 
Howard Doyle a comandat ornamente pentru nuntă şi s-a 
purtat de parcă dispariţia lui Benito nu avusese nicio 
importanţă. Dar, cu siguranţă, contase pentru Ruth. 
Nimeni nu ştie sigur ce s-a întâmplat, dar se spune că le-a 
pus un praf de adormit în mâncare. Nu ştiu de unde l-a 
luat. Era deşteaptă, ştia multe despre plante şi leacuri, aşa 
că poate a preparat ea însăşi praful. Sau poate că iubitul ei 
i-l procurase. Poate că la început ea se gândise să-i 
adoarmă şi să fugă, dar apoi se răzgândise. Benito 
dispăruse. Şi-a împuşcat tatăl când dormea, pentru ce-i 
făcuse iubitului ei. 

— Dar nu numai tatălui ei, a spus Noemi. Şi-a împuşcat 
mama şi apoi, pe ceilalţi. Dacă îşi răzbuna iubitul mort, nu 
şi-ar fi împuşcat numai tatăl? Ce-aveau ceilalţi de-a face cu 
toate alea? 

— Poate că s-a gândit că erau şi ei vinovaţi. Poate 
înnebunise. Nu putem şti. Sunt blestemaţi, îţi spun, şi casa 
aia e bântuită. Eşti fie prost, fie curajos să trăieşti într-o 


< 127 > 


casă bântuită. 

Nu-mi pare rău, spusese Ruth în visul ei. Fusese Ruth 
total lipsită de remuşcări când rătăcise prin casă 
ciuruindu-şi familia? Doar pentru că Noemi o visase aşa nu 
înseamnă că se şi întâmplase astfel. În coşmar, casa fusese 
distorsionată şi transformată în feluri imposibile. 

Noemi s-a încruntat şi s-a uitat la ceaşca ei de cafea. 
Luase câteva guri. Stomacul ei, în mod evident, nu era 
cooperant în acea dimineaţă. 

— Problema e că nu poţi să faci multe în privinţa 
fantomelor şi a cazurilor de bântuire. Ai putea să aprinzi 
noaptea o lumânare pentru ele şi poate că le-ar plăcea. Ştii 
ce este mai de aire!%? Ţi-a spus vreodată mama ta de la 
oraş ceva despre asta? 

— Am auzit câte ceva. Locuri în care te simţi rău. 

— Sunt locuri apăsătoare. Locuri unde până şi aerul 
parcă e stătut şi greu, pentru că răul domneşte acolo. 
Uneori, din cauza morţii unei persoane - poate să fie şi 
altceva -, dar aerul rău îţi intră în corp şi se cuibăreşte 
acolo, apăsându-te. Asta-i problema cu familia Doyle şi cu 
Locul Înalt, a spus femeia, încheindu-şi astfel povestea. 

Ca şi cum i-ai da unui animal să mănânce roibă: îi face 
oasele roşii, îl vopseşte pe dinăuntru în roşu, s-a gândit 
Noemí. 

Marta Duval s-a ridicat şi a început să deschidă sertarele 
de la bucătărie. A luat o brățară din mărgele, a adus-o la 
masă şi i-a dat-o. Avea mărgele mici, albe, de sticlă, şi o 
mărgea mai mare, albastră, cu un centru negru. 

— E împotriva deochiului. 

— Da, ştiu, a spus Noemi, căci mai văzuse jucării de- 
astea înainte. 

— S-o porţi, da? Poate să te ajute, n-are ce să-ţi facă rău. 
O să-i rog pe sfinţii mei să te vegheze. 

Noemí şi-a deschis poşeta şi a pus sticluţa înăuntru. 


18 „Boală”, în lb. spaniolă, în original, literalmente, „rău de aer”: în 
tradiţia folclorică din Mexic, afecţiune provocată de aerul rece al 
nopţii care pătrunde în corp, inducând o stare de rău general; 
remediul constă în biciuirea trupului cu ierburi aromatice (n. red.). 


< 128 > 


Apoi, fiindcă nu voia să-i rănească sentimentele bătrânei, 
şi-a legat brăţara la încheietură. 

— Mulţumesc. 

Pe drum spre centrul localităţii, Noemi s-a gândit la 
toate lucrurile pe care le aflase despre familia Doyle şi 
despre cum nimic din ce ştia nu putea s-o ajute pe 
Catalina. In cele din urmă, chiar şi o arătare, dacă acceptai 
că e reală, şi nu rezultatul unei imaginaţii agitate, nu 
însemna nimic. Teama din noaptea trecută se stinsese şi 
acum îi rămăsese doar gustul insatisfacţiei. 

Noemi şi-a tras în sus o mânecă a cardiganului şi s-a 
scărpinat din nou la încheietura mâinii. O mânca rău. A 
observat că avea o fâşie roşie, subţire şi iritată în jurul 
încheieturii. Arăta ca o arsură. S-a încruntat. 

Clinica doctorului Camarillo era în apropiere, aşa că a 
decis să treacă pe acolo, sperând că nu e ocupat cu un 
pacient. Avea noroc. 

Doctorul mânca o torta!” în anticameră. N-avea halatul 
alb pe el, purta o jachetă simplă de tweed. Când ea s-a 
oprit în faţa lui, Julio Camarillo a pus repede torta pe masa 
de alături, apoi şi-a şters gura şi mâinile cu o batistă. 

— Aţi ieşit la o plimbare? a întrebat-o. 

— Oarecum. V-am deranjat de la micul dejun? 

— Nu e niciun deranj. Oricum nu era prea bună. Am 
făcut-o singur şi nu prea mi-a ieşit. Ce mai face verişoara 
dumneavoastră? Au găsit un specialist pentru ea? 

— Mă tem că soţul ei nu crede că are nevoie de încă un 
doctor. Arthur Cummins e de ajuns pentru ei. 

— Crezi că ar ajuta la ceva dacă aş vorbi cu el? 

Ea a clătinat din cap. 

— Sincer, cred că i-ar face mai rău. 

— Păcat! Şi dumneavoastră ce mai faceţi? 

— Nu sunt sigură. Am o iritaţie, a spus Noemí şi şi-a 
ridicat încheietura ca el s-o vadă. 

Doctorul Camarillo a cercetat-o cu atenţie. 

— Ciudat! Pare că aţi intrat în contact cu o mala mujer” 


19 Sandvici preparat în stil mexican (n. red.). 
2 Cnidoscolus angustidens, plantă răspândită în Mexic, ai cărei ţepi 
< 129 > 


dar nu creşte aici. Dacă-i atingi frunzele, ai şanse mari să 
faci dermatită. Aveţi alergii? 

— Nu. Mama spune că sunt aproape indecent de 
sănătoasă. Mi-a povestit că, în tinereţea ei, toţi credeau că 
e la modă să suferi de o criză de apendicită şi că pe atunci 
fetele înghiţeau tenii intenţionat. 

— Cred că glumea în privinţa teniilor. E o poveste 
inventată. 

— Mă îngrozea de fiecare dată când o auzeam. Aşadar 
sunt alergică la ceva? O plantă sau un arbust? 

— Ar putea fi multe lucruri. O să spălăm mâna şi o să 
punem o alifie calmantă. Haideţi! a spus şi a invitat-o în 
cabinet. 

Ea şi-a spălat mâinile în chiuveta mică din colţ, iar Julio 
i-a aplicat o cremă cu zinc, i-a bandajat încheietura şi i-a 
spus să nu se scarpine, fiindcă o să fie mai rău. A sfătuit-o 
să schimbe bandajul a doua zi şi să aplice mai multă cremă 
cu zinc. 

— Inflamaţia o să treacă în câteva zile, i-a mai spus, în 
timp ce o conducea spre ieşire, dar după o săptămână o să 
fiţi bine. Veniţi la cabinet dacă nu se îmbunătăţeşte 
situaţia. 

— Mulţumesc, a spus ea şi a pus borcănelul cu zinc în 
poşetă. Mai am o întrebare. Ştiţi care ar putea fi cauza 
revenirii somnambulismului? 

— Revenirii? 

— Eram somnambulă mai demult, dar n-am mai fost o 
perioadă îndelungată. Dar azi-noapte am reînceput. 

— Da, e mai comun pentru copii să umble în somn. Aţi 
luat vreun medicament nou? 

— Nu. V-am spus. Sunt scandalos de sănătoasă. 

— Ar putea fi vorba de anxietate, a zis doctorul şi a 
zâmbit uşor. 

— Când mi s-a întâmplat, am avut un vis foarte ciudat. Şi 
nu a fost ca în copilărie. 

Fusese un vis extrem de morbid şi apoi nici discuţia cu 
Virgil n-o liniştise. Noemi s-a încruntat. 


provoacă o dermatită severă (n. red.). 
< 130 > 


— Văd că nu prea v-am ajutat nici de data asta. 

— Nu spuneţi asta, a răspuns ea repede. 

— Uitaţi ce e: dacă se întâmplă iar, veniţi la cabinet. Şi 
aveţi grijă cu încheietura! 

— Sigur. 

Noemi s-a oprit la unul dintre magazinele mici din jurul 
piaţetei. Şi-a cumpărat un pachet de ţigări. Nu ţineau cărţi 
de Loteria, dar a găsit un pachet ieftin de cărţi de joc. 
Cupe, trefle, spade şi monede?! să mai înveselească ziua. 
Cineva îi spusese că se poate ghici viitorul în ele, dar lui 
Noemi îi plăcea să joace pe bani cu prietenii ei. 

Proprietarul magazinului a numărat încet restul. Era 
foarte bătrân şi ochelarii lui aveau o crăpătură în mijloc. 
La intrarea în magazin un câine gălbui bea dintr-un 
castron murdar. Noemi l-a scărpinat între urechi la 
plecare. 

Poşta era tot în piaţetă; ea i-a trimis o scurtă scrisoare 
tatălui ei, prin care îl informa de situaţia de la Locul Înalt: 
obținuse o a doua opinie de la un doctor care confirmase 
că verişoara ei avea nevoie de îngrijire psihiatrică. Nu i-a 
mai spus, ca să nu-l îngrijoreze, că Virgil nu voia să lase pe 
nimeni s-o vadă pe Catalina. Nu i-a spus nimic nici despre 
coşmarurile ei, nici despre episodul de somnambulism. 
Toate acestea, împreună cu iritaţia de la încheietură, 
reprezentau nişte momente neplăcute din timpul sejurului 
ei, dar erau nişte detalii nesemnificative. 

Odată ce aceste treburi au fost rezolvate, s-a oprit în 
mijlocul piaţetei şi s-a uitat la cele câteva prăvălii. Nu 
exista niciun magazin cu îngheţată, nici cu suvenire, nicio 
platformă pentru muzicieni. Pe câteva uşi erau bătute 
scânduri şi afară era scris cu vopsea: De Vânzare. Biserica 
era încă impresionantă, dar restul era chiar trist. O lume 
ofilită. Oare aşa arătase şi atunci când trăia Ruth? 1 se 
permisese să viziteze orăşelul? Sau fusese închisă în Locul 
Înalt? 

Noemi s-a întors chiar în locul unde o lăsase Francis. El 


1 Cărţi de joc originare din Spania, folosite în ţările din America 
Latină, fie pentru a ghici viitorul, fie în jocuri de societate (n. red.). 
< 131 > 


a ajuns după câteva minute, în vreme ce ea, aşezată pe o 
bancă din fier forjat, se pregătea să-şi aprindă o ţigară. 

— Ai venit la ţanc să mă iei, i-a spus ea. 

— Mamei nu-i place să întârzii, i-a răspuns el, scoţându- 
şi pălăria de fetru cu panglică bleumarin, pe care şi-o 
pusese în acea dimineaţă. 

— I-ai spus unde am fost? 

— Nu m-am întors acasă. Dacă mă duceam, mama sau 
Virgil m-ar fi întrebat de ce te-am lăsat singură. 

— Te-ai învârtit pe aici? 

— Un pic. Am parcat sub un copac acolo şi am dormit. Ţi 
s-a întâmplat ceva? a întrebat el şi a arătat spre 
încheietura bandajată. 

— O iritaţie, a spus Noemí. 

A întins mâna ca el s-o ajute să urce, iar ela ajutat-o. 
Fără tocurile ei monumentale, capul lui Noemi abia dacă îi 
ajungea la umăr. Când apărea aşa o diferenţă de înălţime, 
Noemi se ridica pe vârfuri. Verii ei o tachinau în privinţa 
asta, o numeau „balerina”. Nu şi Catalina, pentru că ea era 
prea dulce ca să tachineze pe cineva, dar verişoara 
Marilulu o enerva mereu. Acum, din reflex, a făcut la fel şi 
mica ei mişcare neînsemnată probabil l-a surprins, pentru 
că a dat drumul pălăriei din mână şi o pală de vânt i-a 
zburat-o. 

— O, nu! a spus Noemi. 

Au fugit după ea şi au alergat două străzi până să o 
prindă. În fusta ei strâmtă şi cu ciorapii mulaţi nu-i venea 
prea uşor. Câinele gălbui pe care-l văzuse la magazin, 
amuzat de spectacol, a lătrat la Noemi şi i-a dat târcoale. 
Ea a strâns pălăria la piept. 

— Păi, uite că mi-am făcut şi exerciţiul zilnic, a spus ea, 
chicotind. 

Şi Francis părea amuzat şi o privea cu o veselie 
neobişnuită. Era ceva trist şi resemnat în înfăţişarea lui, 
ceva ce ei i se părea neobişnuit pentru vârsta lui, dar 
soarele amiezii îi alungase melancolia şi îi colorase obrajii. 
Virgil era arătos, dar Francis nu. Buza de sus era aproape 
inexistentă, sprâncenele se arcuiau un pic prea mult, ochii 


< 132 > 


aveau pleoape grele. Dar ea îl plăcea oricum. 

Era ciudat, iar asta o înduioşa. 

I-a oferit pălăria şi Francis a întors-o în mâini cu grijă. 

— Ce e? a întrebat el, timid, fiindcă ea îl privea. 

— Nu-mi mulţumeşti că ţi-am salvat pălăria, dragă 
domnule? 

— Mulţumesc. 

— Băiat prostuţ! i-a spus ea şi l-a sărutat pe obraz. 

Ea se temea că el o să scape din nou pălăria şi că o să 
trebuiască s-o vâneze iar, dar Francis a reuşit să o ţină 
bine şi i-a zâmbit când s-au întors la maşină. 

— Ai terminat ce aveai de făcut? a întrebat-o el. 

— Da. La poştă, la doctor. Am şi vorbit cu cineva despre 
Locul Înalt, despre ce s-a întâmplat acolo. Ştii, povestea lui 
Ruth. 

Gândurile îi tot reveneau la Ruth. N-ar fi avut de ce săo 
preocupe crima aia veche de zeci de ani, dar o preocupa, 
iar asta o sâcâia şi o făcea să vorbească despre asta. Şi cu 
cine ar fi fost mai potrivit să vorbească? 

Francis a bătut de două ori pălăria de picior în timp ce 
mergeau. 

— Ce-i cu ea? Ș 

— Voia să fugă cu iubitul ei. In schimb, a sfârşit prin a-şi 
împuşca toată familia. Nu înţeleg de ce ar fi făcut asta. De 
ce n-a fugit din Locul Inalt? Ar fi putut să plece pur şi 
simplu. 

— Nu poţi să părăseşti Locul Înalt. 

— Ba poţi. Era o femeie matură. 

— Tu eşti femeie. Poţi să faci ce vrei? Chiar dacă îţi 
necăjeşti familia? 

— Teoretic, pot, chiar dacă n-aş face-o de fiecare dată, a 
spus Noemi, deşi imediat şi-a amintit de problemele tatălui 
ei cu scandaluri şi de teama de comentariile lumii 
mondene. 

Ar risca vreodată o revoltă totală împotriva familiei? 

— Mama a părăsit Locul Înalt, s-a măritat. Dar s-a întors. 
Nu e posibilă evadarea. Ruth ştia şi ea. De aia a făcut ce-a 
făcut. 


< 133 > 


— Pari aproape mândru, a remarcat ea. 

Francis şi-a pus pălăria pe cap şi s-a uitat la ea cu 
gravitate. 

— Nu. Dar adevărul e că Ruth ar fi trebuit să ardă Locul 
Înalt până la temelii. 

A fost o afirmaţie atât de şocantă, încât ea s-a gândit că 
a auzit greşit şi s-ar fi convins de asta dacă nu s-ar fi întors 
până acasă într-o bulă de tăcere. Acea linişte tăioasă 
confirma cele spuse de el, mai mult decât orice altceva. Îi 
accentua vorbele, făcând-o să-şi întoarcă faţa spre geam. 
În mână ţinea o ţigară neaprinsă şi privea copacii, lumina 
ce se filtra printre crengi. 


< 134 > 


13 


Noemí hotărâse să organizeze o seară de cazinou. Îi 
plăcuseră mereu serile de cazinou. Stăteau în camera de 
zi, îmbrăcat fiecare conform personajului întruchipat, cu 
haine vechi luate din cuferele bunicilor, prefăcându-se că 
sunt jucători înveteraţi la Monte Carlo sau Havana. Jucau 
toţi copiii şi chiar şi când erau mult prea în vârstă pentru 
jocuri de rol, verii Taboada se adunau în jurul mesei, 
puneau pick-upul şi băteau din picior ritmul pe o melodie 
veselă şi îşi puneau pe masă cărţile cu gesturi stilate. Nu 
putea să fie chiar aşa la Locul Inalt, căci n-aveau discuri cu 
muzică, dar Noemi a decis că spiritul serilor de cazinou 
putea fi reprodus dacă încercau. 

A pus pachetul de cărţi într-un buzunar mare al 
puloverului şi sticluţa în celălalt şi şi-a băgat capul în 
camera Catalinei. Verişoara ei era singură şi era trează. 
Perfect! 

— Am o trataţie pentru tine, i-a spus Noemí. 

Catalina stătea la geam. S-a întors şi s-a uitat la Noemi. 

— Chiar aşa? 

— Trebuie să alegi, buzunarul stâng sau cel drept şi pe 
urmă o să primeşti recompensa, a spus Noemi şi s-a 
apropiat de ea. 

— Dacă aleg buzunarul greşit? 

Părul îi cădea liber Catalinei până mai jos de umeri. Nu-l 
purtase niciodată scurt. Lui Noemí îi plăcea. Părul 
Catalinei era lucios şi adorabil şi avea amintiri plăcute de 
când îl pieptăna şi-l îngrijea când era fetiţă. Catalina 
fusese atât de răbdătoare cu ea, îi permisese lui Noemi să 
o trateze ca pe o păpuşă vie. 

— Atunci n-o să ştii niciodată ce era în celălalt buzunar. 

— Prostuţo! i-a răspuns Catalina, zâmbind. O să joc jocul 
tău. Dreptul. 

— Pam-pam! 

Noemi i-a pus pachetul de cărţi în poală. Verişoara l-a 
deschis şi a zâmbit, a scos o carte şi a ridicat-o. 


< 135 > 


— Putem să jucăm câteva mâini, a spus Noemi. Te las 
chiar să o câştigi pe prima. 

— S-o crezi tu! N-am mai întâlnit un copil mai competitiv 
decât tine. Şi nu-i ca şi cum Florence ne-ar lăsa să jucăm 
noaptea târziu. 

— Putem să jucăm un pic. 

— N-am bani să mizez, iar tu nu joci dacă nu sunt bani 
pe masă. 

— Cauţi scuze. Te temi de Florence cea îngrozitoare şi 
cicălitoare? 

Catalina s-a ridicat repede şi s-a dus la măsuţa de 
machiaj, i-a înclinat oglinda şi a pus pachetul de cărţi 
lângă o perie în vreme ce-şi privea reflexia. 

— Nu. Deloc, a spus, luând peria şi trecând-o prin păr de 
câteva ori. 

— Bun! Pentru că mai am un cadou pentru tine şi n-aş 
vrea să-l dau unei pisici speriate. 

Noemí a ridicat sticluţa verde. Catalina s-a întors, a 
privit-o uimită şi a luat sticluţa cu grijă. 

— Ai reuşit! 

— Ţi-am spus. 

— Mulţumesc, mulţumesc, draga mea! a spus Catalina şi 
a îmbrăţişat-o. Trebuia să-mi dau seama că n-o să mă 
abandonezi niciodată. Noi credeam că monştrii şi 
fantomele sunt doar în cărţi, dar sunt reali, ştii? 

S-a desprins de Noemi şi a deschis un sertar. A scos 
câteva batiste şi o pereche de mănuşi albe, înainte să-şi 
găsească trofeul: o linguriţă de argint. Pe urmă şi-a turnat 
leacul din sticluţă în linguriţă, cu degetele tremurându-i un 
pic, pe urmă o dată şi încă o dată. Noemí a oprit-o la a 
patra linguriţă, i-a luat sticluţa din mâini şi a pus-o pe 
dulăpior, lângă linguriţă. 

— Hei, nu lua aşa mult! Marta a spus că o linguriţă 
ajunge. Nu vreau să începi să sforăi zece ore înainte să 
apucăm să jucăm o dată. 

— Da. Da, bineînţeles, a spus Catalina şi a zâmbit firav. 

— Acum, le amestec eu sau faci tu onorurile? 

— Lasă-mă să văd. 


< 136 > 


Catalina şi-a trecut o palmă pe deasupra pachetului. 
Apoi s-a oprit. A ridicat mâna şi degetele i-au rămas 
deasupra pachetului, ca îngheţate. Ochii ei căprui erau 
larg deschişi şi gura îi era închisă strâns. Arăta atât de 
ciudat. Ca o femeie care căzuse într-o transă. Noemi s-a 
încruntat. 

— Catalina? Te simţi rău? Vrei să te întinzi? a întrebat-o. 

Catalina nu i-a răspuns. Noemi a prins-o blând de braţ şi 
a încercat s-o îndrepte spre pat. Catalina nu se mişca. 
Degetele i s-au strâns într-un pumn şi a continuat să se 
holbeze drept înainte, cu ochi mari, sălbatici. Era ca şi cum 
Noemi ar fi încercat să mişte un elefant. Era imposibil s-o 
facă să-şi schimbe poziţia chiar şi un milimetru. 

— Catalina, i-a spus Noemi, ce-ar fi să... 

S-a auzit un zgomot ca şi cum ar fi trosnit ceva; Noemi s- 
a gândit cu groază că părea a fi o articulaţie care a trosnit, 
iar Catalina a început să tremure. Tremura din cap până-n 
picioare, o mişcare ondulată, vălurită. Pe urmă tremuratul 
a devenit mai intens şi a început să aibă convulsii, şi-a 
presat palmele pe burtă şi a scuturat din cap, iar apoi i-a 
ieşit din piept cel mai groaznic urlet. 

Noemi a încercat s-o prindă, s-o ducă spre pat, dar 
Catalina era puternică. Era uimitor cât de puternică era, 
având în vedere cât de fragilă părea, dar a reuşit să-i 
reziste lui Noemi şi amândouă au ajuns pe podea; gura 
Catalinei se deschidea şi se închidea spasmodic, braţele i 
se ridicau şi cădeau, picioarele îi tremurau sălbatic. Din 
colţul gurii i-a alunecat un fir de salivă. 

— Ajutor! a ţipat Noemí. Ajutor! 

Noemi avusese o colegă care suferea de epilepsie şi, 
deşi fata nu făcuse nicio criză la şcoală, şi-a amintit că îi 
spusese o dată că avea un beţişor în poşetă, pe care să şi-l 
pună în gură în caz că avea o criză. 

Atacul Catalinei creştea în intensitate, ceea ce părea 
imposibil, dar era evident că asta se întâmpla, aşa că a luat 
linguriţa de argint de pe dulăpior şi i-a pus-o în gură ca s-o 
împiedice să nu-şi muşte limba. A răsturnat din greşeală 
pachetul de cărţi. Cărţile s-au răspândit pe podea. Valetul 


< 137 > 


de monede se uita la Noemi acuzator. 

Noemi a alergat spre coridor şi a început să strige: 

— Ajutor! 

N-auzise nimeni agitația? A alergat pe hol, a bătut în uşi 
şi a strigat cât de tare a putut. Deodată, a apărut Francis 
şi, din spatele lui, Florence. 

— Catalina are o criză, le-a spus. 

Au fugit apoi în cameră. Catalina încă era pe podea, 
convulsiile nu încetaseră. Francis a sărit şi a ridicat-o, şi-a 
pus braţele în jurul ei, încercând s-o ducă. Noemi voia să-l 
ajute, dar Florence i s-a pus în cale. 

— leşi afară! i-a ordonat. 

— Pot să ajut. 

— Afară, afară acum! i-a ordonat, a împins-o pe Noemi 
din spate şi a trântit uşa după ea. 

Noemí a bătut furioasă, dar nu i-a deschis nimeni. Auzea 
murmure şi din când în când câte o vorbă rostită mai tare. 
Se plimba agitată dintr-o parte în alta a coridorului. 

Când a ieşit Francis, a închis repede uşa în urma lui. 
Noemi s-a dus repede la el. 

— Ce se întâmplă? Cum e? 

— E în pat. O să-l aduc pe doctorul Cummins, a spus 
Francis. 

S-au dus repede spre scări, paşii lui mari o forţau să 
meargă mai repede ca să se poată ţine după el. 

— Vin cu tine. 

— Nu, a spus Francis. 

— Vreau să fac şi eu ceva. 

El s-a oprit şi a dat din cap înainte să-i prindă amândouă 
mâinile într-ale lui. A vorbit blând. 

— Dacă vii cu mine, o să fie mai rău. Du-te în camera de 
zi şi când mă întorc, te iau. N-o să dureze mult. 

— Promiţi? 

— Da. 

A ţâşnit în jos pe scări. Şi ea a coborât în grabă, apoi şi-a 
îngropat faţa în palme când a ajuns jos - din ochi îi şiroiau 
lacrimi. Când a intrat în camera de zi, lacrimile îi curgeau 
în neştire. S-a aşezat pe covor şi şi-a împreunat mâinile. 


< 138 > 


Minutele treceau. Şi-a şters nasul cu mâneca puloverului, 
şi-a şters lacrimile cu palmele. S-a ridicat şi a aşteptat. 

O minţise. Durase mai mult. Şi, mai rău, când Francis s- 
a întors, era însoţit de doctorul Cummins şi de Florence. 
Cel puţin, Noemi avusese destul timp ca să se adune. 

— Cum mai e? a întrebat Noemi şi s-a dus repede la 
doctor. 

— Doarme. Criza a trecut. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, a spus Noemi şi s-a afundat 
într-una din canapele. Nu înţeleg ce s-a întâmplat. 

— Asta s-a întâmplat, a spus Florence aspră şi a arătat 
sticluţa luată de la Marta Duval. De unde ai luat-o? 

— E o poţiune pentru somn, a spus Noemí. 

— Poţiunea ta pentru somn i-a făcut rău. 

— Nu. 

Noemi a clătinat din cap. 

— Nu, a spus că are nevoie de ea. 

— Eşti doctor? a întrebat doctorul Cummins. 

Se vedea că e nemulţumit. Noemi a simţit că i se usucă 
gura. 

— Nu, dar... 

— Aşa că n-ai nicio idee ce era în sticluţă! 

— Ţi-am spus, Catalina a zis că are nevoie de poţiune ca 
să doarmă. M-a rugat să i-o aduc. O mai luase şi înainte şi 
nu-i făcuse rău. 

— Ba i-a făcut, a spus doctorul. 

— E tinctură de opiu. Asta i-ai băgat verişoarei tale pe 
gât, a adăugat Florence şi a întins un deget acuzator spre 
Noemi. 

— Nu-i adevărat! 

— A fost o recomandare proastă, foarte proastă, a 
mormăit doctorul Cummins. Nici nu încerc să înţeleg ce-a 
fost în mintea ta de i-ai luat o astfel de poţiune mizerabilă. 
Şi apoi ai încercat să-i pui verişoare tale o lingură în gură. 
Presupun că ai auzit poveştile stupide despre oameni care- 
şi înghit limba? Prostii! Toate sunt prostii! 

— Eu... 

— De unde ai luat tinctură? a întrebat Florence. 


< 139 > 


„Să nu spui nimănui”, îi zisese Catalina, aşa că Noemí n- 
a răspuns, chiar dacă numele Martei Duval i-ar fi luat 
povara vinovăţiei de pe umeri. A prins cu o mână partea 
din spate a canapelei şi şi-a înfipt unghiile în ea. 

— Ai fi putut s-o omori, i-a spus femeia. 

— Ba nu! 

Lui Noemi îi venea iar să plângă, dar nu-şi putea permite 
această eliberare, nu în prezenţa lor. Francis se mutase în 
spatele canapelei şi i-a simţit degetele pe mână, aproape 
fantomatice. Era un gest liniştitor şi i-a dat curaj să-şi ţină 
gura închisă. 

— De la cine ai procurat poţiunea? a întrebat doctorul. 

Noemi s-a uitat la ei şi a continuat să strângă cu 
degetele canapeaua. 

— Ar trebui să te plesnesc, a spus Florence, pânăcţi 
dispare lipsa de respect de pe faţă. 

Florence a făcut un pas înainte. Noemi a crezut că poate 
chiar voia s-o pălmuiască. A împins mâna lui Francis şi s-a 
pregătit de confruntare. 

— Doctore Cummins, ţi-aş fi recunoscător dacă te-ai 
duce să vezi ce mai face tata. Toată gălăgia din seara asta 
l-a neliniştit puţin, a spus Virgil. 

Intrase relativ relaxat în cameră şi vocea îi era calmă 
când s-a dus la bufet şi a luat o carafă, de parcă era singur, 
turnându-şi ceva de băut, ca în orice altă seară. 

— Da. Sigur, bineînţeles, a spus doctorul. 

— Ar fi mai bine să mergeţi şi voi doi cu el. Aş vrea să 
vorbesc singur cu Noemi. 

— Eu nu... a început Florence. 

— Aş vrea să fiu singur cu ea, a răspuns Virgil tăios. 

Vocea lui mătăsoasă se înăspri. 

Au plecat, doctorul a murmurat doar „Da, imediat” şi 
Florence s-a deplasat într-o tăcere sumbră. Francis a ieşit 
ultimul şi a închis încet uşile camerei după ce a privit-o 
neliniştit pe Noemi. 

Virgil şi-a umplut paharul, l-a clătinat ca să amestece 
lichidul, l-a privit, apoi a făcut câţiva paşi şi s-a aşezat pe 
canapea, unde stătea ea. I-a atins piciorul cu piciorul lui 


< 140 > 


când s-a aşezat. 

— Catalina mi-a spus odată că eşti o fiinţă cu o voinţă 
puternică, dar n-am înţeles cât de puternică până acum, i-a 
zis el şi a pus băutura pe măsuţa dreptunghiulară de 
alături. Verişoara ta e mai slabă, nu-i aşa? Dar tu ai un 
caracter destul de înverşunat. 

Vorbea aşa de senin încât îi tăia respiraţia. Vorbea de 
parcă tot ce se întâmpla era un joc. De parcă ea n-ar fi fost 
copleşită de îngrijorare. 

— Ai puţin respect, i-a spus ea. 

— Cred că altcineva ar trebui să arate respect. E casa 
mea. 

— Îmi pare rău. 

— Nu-ţi pare rău deloc. 

Ea nu reuşea să-i citească expresia din ochi. Poate era 
dispreţ. 

— Chiar îmi pare rău! Dar încercam s-o ajut pe Catalina. 

— Ai un fel ciudat de a o ajuta. Cum îndrăzneşti să-mi 
superi mereu soţia? 

— Cum adică o supăr mereu? E bucuroasă să mă aibă în 
preajmă, ea mi-a spus-o. 

— Aduci străini să o consulte şi pe urmă îi aduci otravă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! a spus ea şi s-a ridicat. 

El a apucat-o imediat de încheietura mâinii şi a forţat-o 
să se aşeze la loc. Era încheietura bandajată şi a durut-o; a 
simţit cum pielea o arde o clipă şi s-a crispat. El i-a ridicat 
mâneca, a dezvăluit bandajul şi a zâmbit cu superioritate. 

— Dă-mi drumul! a spus ea. 

— E isprava doctorului Camarillo, presupun? Ca şi 
tinctura? El a fost? 

— Nu mă atinge! i-a ordonat ea. 

Dar el n-a eliberat-o; în schimb, s-a aplecat înainte. A 
prins-o strâns de braţ. Ea s-a gândit că Howard arăta ca o 
insectă, iar Florence, ca o plantă insectivoră. Dar Virgil 
Doyle era un carnivor din vârful lanţului trofic. 

— Florence are dreptate. Meriţi să fii pălmuită şi să ţi se 
dea câteva lecţii, a mormăit el. 

— Dacă cineva de aici va fi pălmuit, te asigur că nu voi fi 


< 141 > 


aceea. 

El şi-a dat capul pe spate şi a râs tare, sălbatic, şi a 
întins mâna după pahar fără să se uite. Câteva picături 
negre s-au vărsat pe măsuţă când a ridicat paharul. 
Sunetul vocii lui a făcut-o să sară în picioare. I-a eliberat 
braţul. 

— Eşti nebun, a spus ea, frecându-şi încheietura. 

— Nebun de grijă, da, a răspuns el şi a dat vinul peste 
cap. 

În loc să pună paharul pe măsuţă, l-a aruncat nepăsător 
pe podea. Nu s-a spart, doar s-a rostogolit pe covor. Şi 
dacă s-ar fi spart, ce? Era paharul lui. Putea să-l spargă 
când voia. Ca orice altceva din acea casă. 

— Crezi că eşti singura persoană căreia îi pasă de ce i se 
întâmplă Catalinei? a întrebat-o el, cu ochii fixaţi asupra 
paharului. Imi imaginez că aşa crezi. Când i-a scris 
Catalina familiei tale, te-ai gândit „Ah, în sfârşit, putem s-o 
luăm de la bărbatul ăla agasant”. Şi acum probabil te 
gândeşti „Ştiam că e rău”. Tatăl tău, evident, n-a vrut să-i 
fiu soţ Catalinei. Când era deschisă mina, ar fi fost fericit 
să o vadă pe Catalina măritată cu mine. Pe atunci, ar fi 
meritat. Nu m-ar fi crezut lipsit de importanţă. Probabil că 
încă-l deranjează, ca şi pe tine, să ştie că ea m-a ales pe 
mine. Dar eu nu sunt un vânător de zestre de doi bani, 
sunt un Doyle. Ar fi bine să-ţi aminteşti asta. 

— Nu ştiu de ce spui toate astea. 

— Pentru că tu crezi că eu sunt nepotrivit, ai simţit 
nevoia să-i dai altă medicaţie Catalinei. Ai crezut că 
îngrijirea pe care i-o dau e atât de îngrozitoare, încât te-ai 
strecurat pe la spatele meu şi i-ai dat să înghită mizerii. 
Credeai că n-o să observăm? Ştim tot ce se întâmplă în 
această casă. 

— Ea a cerut medicamentul. Le-am spus doctorului şi 
mătuşii tale deja, nu-mi închipuiam că o să se întâmple 
asta. 

— Nu, tu nu ştii prea multe, dar te porţi de parcă ştii 
totul, aşa-i? Eşti o răsfăţată obraznică şi i-ai făcut rău 
soţiei mele, a spus el cu o fermitate brutală. 


< 142 > 


S-a ridicat, a luat paharul şi l-a pus pe şemineu. Ea a 
simţit două flăcări îngemănate în inimă - furie şi ruşine. 
Ura felul în care îi vorbea, ura toată acea conversaţie. Şi 
totuşi, nu făcuse ceva prostesc? Nu-şi merita reproşurile? 
Nu ştia cum să răspundă şi simţea cum îi vin iar lacrimile 
pe când îşi amintea chipul bietei Catalina. 

Probabil că el i-a observat agitația sau terminase cu 
reproşurile, fiindcă vocea i-a ezitat un pic. 

— În seara asta aproape că m-ai lăsat văduv, Noemi. Să 
mă ierţi dacă nu mă simt prea amabil acum. Ar trebui să 
mă duc la culcare. A fost o zi lungă. 

Arăta obosit, de-a dreptul epuizat. Ochii albaştri îi erau 
foarte strălucitori, păreau cuprinşi de febră. A făcut-o să se 
simtă şi mai rău în privinţa întregii încurcături. 

— Trebuie să-ţi cer să laşi îngrijirea medicală a Catalinei 
în seama doctorului Cummins şi să nu mai aduci leacuri 
sau orice fel de remedii în casa asta. Înţelegi? 

— Înţeleg, a răspuns ea. 

— O să respecţi această cerere simplă? 

Ea şi-a strâns mâinile. 

— O s-o respect, a spus şi s-a simţit ca un copil. 

El a mai făcut un pas spre ea, a privit-o cu atenţie, de 
parcă încerca să o prindă cu minciuna, dar n-a observat 
nicio minciună. Ea vorbise cu onestitate şi totuşi el s-a 
apropiat de ea, ca un naturalist care trebuie să analizeze şi 
să noteze fiecare detaliu al unui organism, şi i-a privit faţa 
şi buzele ţuguiate. 

— Mulţumesc. Sunt multe lucruri pe care nu le poţi 
înţelege, Noemi. Dar să fie clar că pentru noi binele 
Catalinei e cel mai important. I-ai făcut rău şi, când ai 
rănit-o pe ea, m-ai rănit şi pe mine. 

Noemi şi-a întors capul. Credea că el o să plece. În 
schimb, a rămas lângă ea. Apoi, după un scurt timp, cea 
părut o eternitate, el a ieşit din cameră. 


< 143 > 


14 


Într-un fel, toate visele anunţă un eveniment, dar unele 
le anunţă mai clar decât altele.” 

Noemi a încercuit cuvântul visele cu creionul. Îi plăcea 
să scrie pe marginea paginilor din cărţi; îi plăcea să 
citească aceste texte antropologice, să se scufunde în 
paragrafele luxuriante şi în pădurea de note de subsol. Dar 
nu acum. Acum nu se putea concentra. Şi-a sprijinit bărbia 
pe dosul palmei şi şi-a băgat creionul în gură. 

Aşteptase ore în şir, îşi căutase lucruri de făcut, cărţi de 
citit, încercase să-şi distragă atenţia. S-a uitat la ceas şi a 
oftat. Era aproape ora cinci. 

Încercase să vorbească dimineaţă, devreme, cu Catalina, 
dar Florence îi spusese că verişoara ei se odihneşte. Pe la 
amiază, Noemi a încercat din nou. A fost respinsă a doua 
oară şi Florence i-a spus răspicat că pacienta nu putea fi 
vizitată până seara. 

Noemi nu putea să forţeze, să-şi forţeze intrarea în acea 
cameră, oricât ar fi vrut. Pur şi simplu, nu putea. Ar fi fost 
dată afară din casă şi, în plus, Virgil avea dreptate. Greşise 
şi îi era ruşine. 

Cât îşi mai dorea să fi fost un radio în casă. Avea nevoie 
de muzică, de conversaţie. Se gândea la toate petrecerile 
la care mersese cu prietenii ei, cum stătea sprijinită de 
pian cu un cocktail în mână. Şi la cursurile ei de la 
universitate, şi la conversațiile vii de la cafenelele din 
centru. Acum se afla într-o casă tăcută, iar inima îi era 
neliniştită. 

„.„„.Şi alte vise despre fantome, care nu apar aici, în 
carte, îi informează pe oameni despre ce li se mai întâmplă 
morţilor.” 

Şi-a scos creionul din gură şi a pus cartea deoparte. Nu-i 
făcea bine să citească despre tribul Zande. N-o distrăgea 
deloc. Işi tot amintea chipul verişoarei ei, membrele ei 
contorsionate, episodul hidos din ziua precedentă. 

Noemi a luat un pulover, cel pe care i-l dăduse Francis, 


< 144 > 


şi a ieşit afară. S-a gândit să fumeze o ţigară, dar odată ce 
s-a aflat în umbra casei, şi-a spus că are nevoie deo 
distanţă mai mare. Stătea prea aproape, era ostilă şi rece 
şi nu voia să se plimbe prin faţa ferestrelor, care i se 
păreau ca nişte ochi fără pleoape, căscaţi. 

A urmat cărarea ce şerpuia prin spatele casei şi ducea la 
cimitir. 

Doi, trei, patru paşi, părea că nu-i luase mult până s-a 
trezit în faţa porţilor de fier şi a intrat. Se rătăcise complet 
în ceaţă data trecută, dar nu-şi bătuse capul să se 
gândească ce putea să facă dacă s-ar fi pierdut iar. 

De fapt, o parte din ea îşi dorea foarte mult să se 
rătăcească. Catalina. O rănise pe Catalina şi nici măcar 
acum nu ştia cum mai e vara ei. Florence nu-i spunea 
nimic, iar pe Virgil nu-l mai văzuse. Nu că ar fi vrut prea 
mult să-l vadă. 

Fusese brutal. 

„În seara asta aproape că m-ai lăsat văduv, Noemí.” Dar 
ea n-o făcuse intenţionat. Insă intenţionat sau nu, ce mai 
conta? Contau faptele. Asta i-ar fi spus tatăl ei şi acum 
Noemi se simţea cu atât mai ruşinată. Fusese trimisă să 
repare o problemă, nu să facă un dezastru şi mai mare. 
Catalina era oare furioasă pe ea? Ce putea să-i spună 
Noemí când aveau să se revadă? Imi pare rău, dragă 
verişoară, aproape că te-am otrăvit, dar acum eşti mai 
bine. 

Noemi a mers printre pietrele de mormânt acoperite cu 
muşchi şi printre florile sălbatice, cu bărbia coborâtă, 
băgată bine sub pliurile puloverului. A văzut mausoleul şi, 
în faţa lui, statuia de piatră a lui Agnes. Noemi s-a uitat în 
sus la chipul statuii şi la mâinile ei pătate cu o ciupercă 
neagră. 

Se întreba dacă era o placă sau ceva cu numele 
defunctului pe ea şi a observat că exista una. La vizita 
anterioară, Noemi o trecuse cu vederea, deşi nu era vina ei 
că o ratase. Placa era ascunsă după o tufă înaltă de 
buruieni. A smuls buruienile şi a şters mizeria de pe placa 
de bronz. Agnes Doyle. Mamă. 1885. Atâta considerase 


< 145 > 


Howard Doyle că trebuie scris la comemorarea morţii 
primei sale soţii. Spusese că n-o cunoscuse bine pe Agnes, 
care murise în anul în care se căsătoriseră, dar părea 
ciudat să ai o statuie a ei şi să nu compui un rând, două 
mai acătării despre moartea ei. 

Şi natura cuvântului de sub numele femeii îi dădea de 
gândit. „Mamă? Dar din câte ştia Noemi, copiii lui Howard 
Doyle se născuseră din a doua sa căsnicie. De ce să aleagă 
atunci „mamă” ca epitet? Poate că exagera ea. Poate că în 
mausoleu, unde zăcea trupul femeii, era o placă mai 
serioasă, cu un mesaj adecvat despre răposată. Totuşi, era 
deranjant, într-un fel pe care nu-l putea defini, ca şi cum ar 
fi văzut o cută sau o pată mică pe o faţă de masă albă. 

Cum stătea acolo, la picioarele statuii, a tras de un fir de 
iarbă, întrebându-se dacă se obosise cineva vreodată să 
pună flori în mausoleu sau la vreunul dintre morminte. Era 
posibil ca familiile tuturor celor îngropaţi în cimitir să fie 
plecate din zonă? Dar, pe de altă parte, majoritatea 
englezilor veniseră singuri, aşadar nu avuseseră rude 
acolo. Erau şi morminte ale unor muncitori din împrejurimi 
şi, cum n-aveau pietre cu numele lor, nu existau nici 
coroane sau flori pentru ei. 

Dacă moare Catalina, s-a gândit ea, o să fie îngropată 
aici şi mormântul ei o să fie pustiu. 

Ce gând odios! Dar ea însăşi era odioasă, nu? Pur şi 
simplu, odioasă. Noemi a lăsat firul de iarbă să-i cadă din 
mână şi a tras adânc aer în piept. Tăcerea din cimitir era 
absolută. Nu cântau păsări în copaci, insectele nu dădeau 
din aripi. Totul era mut. Era ca şi cum stătea pe fundul 
unui puț adânc, izolată de lume prin pământ şi piatră. 

Tăcerea nemiloasă a fost întreruptă de sunetul unor 
încălțări pe iarbă şi de trosnetul unei crenguţe strivite. A 
întors capul şi l-a văzut pe Francis, cu mâinile afundate 
adânc în buzunarele jachetei sale groase de velur. Arăta, 
ca de obicei, destul de fragil, schiţa vagă a unui bărbat. 
Numai într-un loc ca acela, într-un cimitir cu sălcii 
aplecate şi cu pietre de mormânt învăluite în ceaţă, putea 
să capete substanţă. In oraş, se gândea ea, l-ar fi risipit în 


< 146 > 


vânt claxoanele maşinilor şi huruitul motoarelor. Ca pe un 
porțelan chinezesc izbit de perete. Dar, fragil sau nu, ei îi 
plăcea să-l vadă în jacheta aia veche, cu umerii uşor 
aplecaţi. 

— M-am gândit că eşti aici. 

— Iar cauţi ciuperci? l-a întrebat Noemi. 

Şi-a pus mâinile în poală şi şi-a dres glasul, ca să nu pară 
a fi tensionat. 

Aproape că plânsese în faţa lor cu o seară înainte. Nu 
voia s-o mai facă şi acum. 

— Te-am văzut cum plecai din casă, i-a mărturisit el. 

— Aveai nevoie de ceva? 

— Puloverul meu vechi, îl porţi, a spus el. 

Nu era chiar răspunsul la care se aşteptase. S-a 
încruntat. 

— Îl vrei înapoi? 

— Deloc. _ 

Şi-a suflecat mânecile prea lungi şi a dat din umeri. În 
oricare altă zi ar fi luat răspunsul lui ca pe un punct de 
pornire într-o tachinare fermecătoare. L-ar fi înţepat şi s-ar 
fi delectat să-l vadă cum se înroşeşte. Acum a mai smuls 
nişte fire de iarbă. 

El s-a aşezat alături de ea. 

— Nu-i vina ta. 

— Eşti singura persoană care crede asta. Mama ta n-a 
vrut să-mi spună nici măcar dacă s-a trezit Catalina, iar lui 
Virgil îi vine să mă strângă de gât. N-aş fi surprinsă dacă şi 
unchiul Howard ar vrea acelaşi lucru. 

— Catalina s-a trezit un pic, dar pe urmă s-a culcat la 
loc. A mâncat nişte supă. O să fie bine. 

— Da, aşa cred şi eu, a murmurat Noemi. 

— Când spun că nu-i vina ta, vorbesc serios, a asigurat-o 
el şi i-a pus o palmă pe umăr. Te rog, uită-te la mine. Nu e. 
Nu e prima oară. S-a mai întâmplat. 

— Cum adică? 

S-au uitat unul la celălalt. Era rândul lui să ia un fir de 
iarbă şi să-l răsucească pe degete. 

— Hai, zi! Cum adică? a repetat ea şi a aruncat iarba 


< 147 > 


într-o parte. 

— A luat tinctura aia... a mai avut şi înainte o reacţie la 
ea. 

— Vrei să-mi spui că şi-a făcut singură rău în acelaşi fel? 
Sau că a încercat să se omoare? Suntem catolici. E un 
păcat. N-ar face-o niciodată. 

— Nu cred că vrea să moară. Am spus-o pentru că tu 
pari să crezi că e vina ta, dar nu e. Nu prezenţa ta i-a făcut 
rău. Deloc. E nefericită aici. Ar trebui s-o duci de aici 
imediat. 

— Virgil nu m-a lăsat să fac asta şi e clar că n-o să mă 
lase acum. E ţinută sub cheie, nu? Nici nu pot s-o văd 
pentru un minut. Mama ta e furioasă pe mine... 

— Atunci, ar trebui să pleci, i-a spus el brusc. 

— Nu pot să plec! 

Mai întâi, s-a gândit la dezamăgirea imensă pe care i-ar 
fi cauzat-o tatălui ei. O trimisese ca ambasadoare, să 
înăbuşe scandalul şi să aducă răspunsuri, iar ea avea să se 
întoarcă acasă cu mâna goală. Înțelegerea lor cădea, nu-şi 
mai căpăta diploma de master şi, mai rău de atât, ura 
gustul eşecului. 

În plus, nu îndrăznea să meargă nicăieri cu Catalina în 
starea în care era. Şi dacă o lăsa aici şi avea nevoie de ea? 
Cum să o rănească pe Catalina şi pe urmă să fugă? Cum să 
o lase singură, îndurerată? 

— Ea e familia mea, a spus Noemi. Trebuie să fiu de 
partea familiei. 

— Chiar dacă nu poţi s-o ajuţi? 

— N-ai de unde să ştii. 

— Ăsta nu-i un loc pentru tine, a asigurat-o el. 

— Te-au rugat ei să mă alungi? l-a întrebat şi s-a ridicat 
repede, iritată de vehemenţa lui subită. Incerci să scapi de 
mine? Îţi sunt atât de antipatică? 

— Îmi place foarte mult de tine şi o ştii, i-a spus el şi şi-a 
lăsat mâinile să-i alunece în buzunarele jachetei în timp ce 
se uita în jos. 

— Atunci, o să mă ajuţi şi o să mă duci jos în localitate 
acum, aşa-i? 


< 148 > 


— De ce vrei să mergi acolo? 

— Vreau să aflu ce era în tinctură băută de Catalina. 

— N-o să te ajute cu nimic. 

— Chiar dacă nu mă ajută, vreau să merg. Mă duci? 

— Nu azi. 

— Mâine, atunci. 

— Poimâine, poate. Sau poate că nu. 

— De ce nu peste o lună? i-a replicat ea, furioasă. Pot să 
mă duc şi singură dacă n-ai chef să mă ajuţi. 

A vrut să plece cu paşi apăsaţi, dar nu a reuşit decât să 
se împiedice. Francis i-a oferit braţul ca să o echilibreze şi 
a oftat când degetele ei l-au prins de mânecă. 

— Ba am chef să te ajut. Dar sunt obosit. Toţi suntem. 
Unchiul Howard ne-a ţinut treji noaptea, a spus el şi a dat 
din cap. 

Obrajii îi păreau mai supti şi cearcănele erau aproape 
vinete. Din nou, s-a simţit egoistă şi groaznică. Se gândea 
numai la ea şi nu-şi imaginase deloc că şi alţi oameni de la 
Locul Înalt au problemele lor. De exemplu, cine ar fi ştiut 
că noaptea Francis era chemat să aibă grijă de unchiul său 
bolnav? Şi-o închipuia acum pe Florence cum îi ordonă 
fiului ei să ţină ridicată o lampă cu petrol pe când îi punea 
comprese reci pe faţă bătrânului. Sau poate că alte 
îndatoriri îi erau atribuite tânărului. Virgil şi Francis 
dezbrăcau corpul alb al lui Howard Doyle, îi aplicau 
unguente şi-i dădeau medicaţie într-o cameră închisă, ce 
duhnea a moarte iminentă. 

Noemi a flexat degetele şi le-a ridicat la gură, apoi şi-a 
amintit, vag, coşmarul oribil în care bărbatul palid îşi 
întinsese mâinile spre ea. 

— Virgil a spus că are o rană veche. Dar ce fel de rană 
e? 

— Ulceraţii care nu se vindecă. Dar n-o să-i vină de hac. 
Nu o să piară din cauza asta. 

Francis a chicotit uşor, trist, cu ochii la statuia lui 
Agnes. 

— Te duc mâine-dimineaţă în localitate, înainte să se 
trezească ceilalţi. Înainte de micul dejun, ca data trecută. 


< 149 > 


Şi dacă vrei să-ţi iei valiza... 

— Trebuie să te gândeşti la un mod mai creativ de a mă 
face să plec, i-a replicat ea. 

Au început să meargă încet, în linişte, înapoi spre porţile 
de fier ale cimitirului. Ea atingea în trecere marginile reci 
ale pietrelor de mormânt. La un moment dat, au trecut pe 
lângă un stejar mort, cenuşiu, care zăcea la pământ şi pe a 
cărui scoarță putredă creşteau ciuperci de culoarea mierii. 
Francis s-a aplecat şi le-a şters cu vârful degetului 
pălăriile, aşa cum făcuse ea cu pietrele de mormânt. 

— Ce-a făcut-o pe Catalina aşa de nefericită? a întrebat 
ea. Era fericită când s-a măritat. Stupid de fericită, ar fi zis 
tata. Virgil se poartă urât cu ea? Noaptea trecută, când am 
vorbit cu el, era dur, n-avea pic de milă. 

— Casa asta e de vină, a murmurat Francis. 

Deja se vedeau porţile negre cu şerpii lor. Ouroboros 
arunca umbre pe pământ. 

— Casa asta nu-i făcută pentru dragoste. 

— Orice loc e făcut pentru dragoste, a protestat ea. 

— Nu acest loc; şi nici noi. Uită-te în urmă cu două, trei 
generaţii sau chiar mai mult. N-o să găseşti dragoste. 
Suntem incapabili de aşa ceva. 

Degetele i s-au prins de barele de fier forjat şi a rămas 
acolo o clipă, privind în pământ, înainte să-i deschidă 
poarta fetei. A 


Noaptea, a avut un alt vis ciudat. Nu putea nici să spună 
că fusese un coşmar, fiindcă se simţise calmă. Amorţită, 
chiar. 

În vis, casa se metamorfozase din nou, dar acum nu era 
din carne şi fibre. Păşea pe un covor de muşchi, florile şi 
viţa-de-vie se căţărau pe pereţi, iar ciuperci lungi, subţiri, 
luceau în nuanţe de un galben pal, luminând tavanul şi 
podeaua. Era ca şi cum pădurea intrase în vârful 
picioarelor în casă la miezul nopţii şi lăsase o parte din ea 
înăuntru. Pe când cobora scara, mâinile lui Noemi au atins 
balustrada acoperită de flori. 

A intrat pe un coridor cu pâlcuri de ciuperci înalte până 


< 150 > 


la coapsele ei şi a văzut picturi ascunse sub straturi de 
frunziş. 

În vis ştia unde trebuie să meargă. Nu erau porţi de fier 
să o întâmpine la cimitir, dar de ce ar fi fost? Acum se afla 
în vremurile de dinaintea construirii cimitirului, când 
făceau o grădină de trandafiri pe panta muntelui. 

O grădină, deşi încă nu creşteau flori. Încă nu 
prinseseră. Era pace acolo, la marginea pădurii de pin şi 
ceața învăluia pietrele şi tufele. 

Noemí a auzit voci gălăgioase şi un țipăt strident, dar 
totul era atât de nemişcat, de calm, încât a calmat-o şi pe 
ea. Chiar şi când tipetele şi-au schimbat tonalitatea şi 
păreau să crească în intensitate, nu s-a temut. 

A ajuns la un luminiş şi a văzut o femeie întinsă pe 
pământ. Avea burta uriaşă şi părea să nască, aşa se 
explicau şi ţipetele. Câteva femei o ţineau de mână, îi 
dădeau într-o parte părul de pe faţă, îi murmurau vorbe. 
Bărbaţii ţineau lumânări în mâini, alţii aveau lanterne. 

Noemi a observat o fetiţă pe un scaun, cu părul blond, 
prins într-o coadă. Avea o pânză albă în braţe - urma să 
învelească bebeluşul cu ea. În spatele copilei stătea un 
bărbat, care ţinea pe umărul ei o mână cu un inel pe deget. 
Un inel cu chihlimbar. 

Scena era un pic ridicolă. O femeie gemând şi născând 
pe pământ în vreme ce bărbatul şi copilul stăteau în fotolii 
tapiţate cu catifea, de parcă vizionau un spectacol de 
teatru. 

Bărbatul a bătut cu degetul pe umărul copilei. O dată, de 
două, de trei ori. 

Cât timp stătuseră acolo, în întuneric? Cât durase până 
a început travaliul? Dar nu mai era mult. Venise timpul. 

Femeia gravidă a strâns mâna cuiva şi a gemut prelung, 
cu o voce joasă, şi s-a auzit un sunet precum plesnetul 
cărnii pe pământul umed. 

Bărbatul s-a ridicat şi s-a apropiat de femeie şi, când s-a 
mişcat, cei din jurul ei s-au dat la o parte, ca o mare ale 
cărei ape se despari. 

Incet, s-a aplecat şi a luat cu grijă copilul născut de 


< 151 > 


femeie. 

— Moartea învinsă, a spus bărbatul. 

Dar când şi-a ridicat braţele, Noemi a văzut că nu ţinea 
niciun copil. Femeia născuse o bucată cenuşie de carne, 
cam de forma unui ou, acoperită cu o membrană groasă şi 
cu sânge lucios. 

Era o tumoare. Nu trăia. Dar pulsa blând. Boţul de carne 
a tremurat şi membrana s-a rupt şi a alunecat într-o parte. 
A plesnit şi a eliberat un nor auriu de praf în aer, iar 
bărbatul a inspirat praful. Însoţitorii femeii, oamenii cu 
lumânări şi lanterne şi privitorii, s-au mutat mai aproape, 
ţinându-şi mâinile în sus, ca şi cum ar fi vrut să atingă 
praful auriu, care încet, foarte încet, a căzut pe pământ. 

Toţi o uitaseră pe femeie, se concentrau numai asupra 
boţului de carne ţinut de bărbat deasupra capului. 

Numai fetiţa îi dădea atenţie siluetei tremurătoare, 
epuizate de pe pământ. Copila s-a apropiat de ea, i-a pus 
pânza albă pe faţă, ca şi cum ar fi pus vălul unei mirese, şi 
a tinut-o strâns. Femeia a avut o convulsie, nu mai putea 
să respire; a încercat să zgârie copila, dar era obosită, iar 
copila, cu obrajii roşii, ţinea strâns. Pe când femeia se 
zbătea şi se sufoca, bărbatul a repetat aceleaşi vorbe. 

— Moartea învinsă, a spus şi şi-a ridicat ochii, privind-o 
pe Noemí. 

Abia când s-a uitat la ea şi-a amintit că-i era teamă, şi-a 
amintit repulsia şi oroarea şi şi-a întors faţa. Simţea în 
gură gustul de cupru al sângelui şi în urechi, un bâzâit 
slab. 

Când s-a trezit, Noemi se afla la baza scărilor; lumina 
lunii trecea prin sticla colorată şi-i picta în galben şi roşu 
cămaşa de noapte. Un ceas a bătut ora şi duşumelele au 
scârţâit. S-a sprijinit de balustradă, ascultând încordată. 


< 152 > 


15 


Noemi a ciocănit, a aşteptat şi a tot aşteptat, dar nimeni 
n-a venit la uşă. A stat un pic în faţa casei Martei şi a tras 
neliniştită de bareta poşetei înainte să accepte înfrângerea 
şi să se întoarcă la Francis, care o privea curios. Parcaseră 
maşina lângă piaţetă şi s-au dus împreună la casa Martei, 
deşi ea îi spusese că putea să o aştepte, la fel ca data 
trecută. Dar el a asigurat-o că i-ar prinde bine o plimbare. 
Şi-atunci ea s-a întrebat dacă nu cumva o spionează. 

— Nu pare să fie nimeni acasă, a spus Noemi. 

— Vrei să aşteptăm? 

— Nu. Trebuie să trec pe la clinică. 

El a fost de acord şi s-au întors încet spre ceea ce ar fi 
fost centrul localităţii El Triunfo, unde exista un drum 
adevărat în loc de cărări noroioase. Noemi se temea că nici 
doctorul n-o să fie la cabinet, dar când au ajuns la uşa 
clinicii, Julio Camarillo tocmai sosea de după colţ. 

— Doctore Camarillo, a spus ea. 

— Bună dimineaţa! a răspuns el. 

Ducea o pungă de hârtie sub un braţ şi servieta lui de 
doctor sub celălalt. 

— V-aţi trezit devreme. Ţineţi asta o clipă, vă rog? 

Francis a întins mâinile şi a luat punga. Doctorul 
Camarillo a scos un set de chei şi a deschis uşa, ţinând-o 
ca să poată intra. Pe urmă s-a dus spre masă, a pus punga 
jos şi le-a zâmbit. 

— Nu cred că ne-am cunoscut oficial, dar v-am mai văzut 
la poştă cu doctorul Cummins. Sunteţi Francis, aşa-i? 

Bărbatul blond a dat din cap. 

— Sunt Francis, a spus simplu. 

— Da, când am preluat cabinetul doctorului Corona în 
iarnă, mi-a vorbit despre tatăl dumneavoastră. Cred că 
jucau cărţi împreună. Era un băiat bun, doctorul Corona. 
Vă mai supără mâna, Noemi? De asta sunteţi aici? 

— Putem să vorbim puţin? Aveţi timp? 

— Sigur. Să intrăm! 


< 153 > 


Noemi l-a urmat în cabinet. A întors capul să vadă dacă 
Francis plănuia să o însoţească, dar el se aşezase pe un 
scaun din anticameră, cu mâinile în buzunare, şi se uita în 
podea. Dacă voia s-o spioneze, nu proceda cum trebuie, ar 
fi putut să vină şi să le asculte conversaţia. S-a simţit 
uşurată când a văzut că nu asta-l interesa. Noemi a închis 
uşa şi s-a aşezat în faţa doctorului, care se instalase la 
birou. 

— Care e problema? 

— Catalina a avut o criză. 

— O criză? E epileptică? 

— Nu. Am cumpărat un leac de la femeia aia, Marta 
Duval. Catalina mi l-a cerut, mi-a spus că o s-o ajute să 
doarmă. Dar, când l-a băut, a făcut o criză. M-am dus 
dimineaţă s-o văd pe Marta, dar nu era acolo. Voiam să vă 
întreb dacă aţi mai auzit să se fi întâmplat aşa ceva pe aici, 
dacă i-au mai făcut leacurile rău altcuiva în felul acesta. 

— Marta se duce la Pachuca să-şi vadă fiica sau pleacă 
pe munte să culeagă ierburi, de-aceea poate n-aţi găsit-o. 
Dar n-am mai auzit să se fi întâmplat aşa ceva. Doctorul 
Corona mi-ar fi spus, cu siguranţă. Arthur Cummins a 
examinat-o pe verişoara dumneavoastră? 

— A spus că o tinctură de opiu i-a provocat atacul. 

Doctorul Camarillo a luat un stilou şi l-a răsucit între 
degete. 

— Ştiţi, opiul era folosit să trateze epilepsia până de 
curând. Există mereu posibilitatea reacţiilor alergice la 
orice medicament, dar Marta e foarte atentă. 

— Doctorul Cummins a spus că e o escroacă. 

Camarillo a clătinat din cap şi a pus stiloul înapoi pe 
birou. 

— Nu e o escroacă. Mulţi se duc la Marta pentru leacuri 
şi îi ajută destul de mult. Dacă aş fi crezut că pune în 
pericol sănătatea locuitorilor de aici, nu i-aş mai fi permis 
să practice. 

— Dar dacă a luat Catalina prea mult din tinctură? 

— O supradoză? Da, bineînţeles, o supradoză ar fi 
periculoasă. Poţi să-ţi pierzi cunoştinţa, să vomiţi, dar 


< 154 > 


problema e că Marta n-ar fi capabilă să facă rost de 
tinctură de opiu. 

— Cum adică? 

Doctorul şi-a degetele şi a aşezat coatele pe birou. 

— Nu e genul de leacuri de care face ea rost. Tinctură 
de opiu o găseşti la farmacie. Marta face leacuri cu plante 
din zonă. Nu sunt pe aici maci din care să faci tinctură. 

— Spuneţi deci că altceva a îmbolnăvit-o? 

— Nu pot să spun cu certitudine. 

Ea s-a încruntat, căci nu ştia ce concluzie să tragă din 
acea informaţie. Căuta un răspuns mai uşor, dar nu exista 
niciunul. Nimic nu părea să fie uşor acolo. 

— Îmi pare rău că nu pot să vă fiu de mai mult ajutor. Aş 
putea să mă uit la iritaţie înainte să plecaţi? Aţi schimbat 
bandajul? 

— Nu l-am schimbat. Am uitat cu totul. 

Nu deschisese borcănelul cu cremă de zinc. Julio i-a scos 
bandajul şi Noemi se aştepta să vadă aceeaşi piele iritată, 
roşie. Poate arăta chiar mai rău decât data trecută. În 
schimb, încheietura îi era complet vindecată. Nimic nu-i 
mai păta pielea. Doctorul era uşor nedumerit. 

— E chiar o surpriză. A dispărut. Nu cred că am mai 
văzut aşa ceva. De obicei, e nevoie de şapte sau zece zile, 
uneori chiar de săptămâni, ca să se curețe pielea. Au 
trecut abia două zile. 

— Poate am noroc, a spus ea. 

— Extraordinar! Ce chestie! Mai aveţi nevoie de altceva? 
Dacă nu, pot să-i spun Martei că aţi căutat-o. 

Ea s-a gândit la visul ciudat şi la al doilea episod de 
somnambulism. Totuşi simţea că doctorul n-ar putea s-o 
ajute nici cu asta. Cum spusese şi el: nu prea era util. 
Începea să creadă că Virgil avusese dreptate când îi 
spusese că Julio Camarillo era prea tânăr şi lipsit de 
experienţă. Sau poate era ea iritată. Era, în mod evident, 
foarte obosită. Neliniştea din ziua precedentă a cuprins-o 
brusc. 

— Ar fi foarte drăguţ din partea dumneavoastră, i-a 
răspuns. 


< 155 > 


x 

Noemí plănuise să se întoarcă în camera ei fără să 
observe nimeni, dar bineînțeles că avea pretenții prea 
mari. La nicio oră după ce Francis şi Noemí au parcat 
maşina, Florence a venit s-o caute. Avea tava cu prânzul 
lui Noemí, pe care a aşezat-o pe masă. N-a spus nimic 
neplăcut, dar fața îi era fioros de sumbră. Era fața unui 
gardian pregătit să înăbuşe o revoltă. 

— Virgil ar vrea să-ţi vorbească. Presupun că poţi să 
mănânci şi să fii prezentabilă peste o oră. 

— Bineînţeles, i-a răspuns Noemi. 

— Bun. O să vin să te iau. 

S-a întors într-adevăr peste fix o oră şi a condus-o pe 
Noemi spre camera lui Virgil. Când s-au oprit în faţa uşii, 
Florence a ciocănit o dată atât de uşor pe suprafaţa de 
lemn, încât Noemi a crezut că n-o să le audă niciodată, dar 
el a vorbit tare şi clar: 

— Intră! 

Florence a apăsat pe clanţă şi a ţinut uşa deschisă 
pentru Noemi. Odată ce tânăra a păşit înăuntru, Florence 
a închis iar uşa cu grijă. 

Primul lucru pe care l-a observat în camera lui Virgil a 
fost o pictură impozantă a lui Howard Doyle, cu palmele 
una peste alta, având un inel cu chihlimbar pe deget şi 
privirea îndreptată spre ea de partea cealaltă a camerei. 
Patul lui Virgil era pe jumătate ascuns după un paravan cu 
trei panouri, pictat cu crenguţe de liliac şi trandafiri. 
Paravanul crea o zonă pentru conversaţie, care avea un 
covor decolorat şi două fotolii de piele vechi. 

— Dimineaţă ai fost iar în orăşel, i-a spus Virgil de după 
paravan. Lui Florence nu-i place când faci asta. Să pleci 
aşa, fără să spui nimic. 

Ea s-a apropiat de paravanul pictat. A văzut că printre 
flori şi ferigi era un şarpe. Era ascuns cu ingeniozitate, 
ochii i se iţeau pe după o tufă de trandafiri. Stătea în 
aşteptare ca şarpele din grădina Edenului. 

— Credeam că e o problemă dacă merg singură, i-a 
răspuns Noemi. 


< 156 > 


— Drumurile sunt proaste şi ploile se vor intensifica în 
curând. Ploi torențiale. Solul se transformă într-o mare de 
noroi. Ploaia a inundat minele în anul în care m-am născut. 
Am pierdut totul. 

— Da, am observat că plouă. Şi că drumul nu e bun. Dar 
drumurile nu sunt impracticabile. 

— Vor fi. Au fost ploi uşoare, dar foarte curând se va 
dezlănţui potopul. Dă-mi, te rog, halatul de pe scaun. 

Ea a luat halatul greu, cărămiziu, ce fusese lăsat pe un 
scaun, şi s-a întors spre paravanul din lemn. A intrigat-o 
să-l vadă pe Virgil fără cămaşă, nepăsător, pe jumătate 
dezbrăcat. Era mult prea relaxat, era de-a dreptul 
indecent, iar ea a roşit. 

— Atunci cum ajunge până aici doctorul Cummins? Ar 
trebui să facă vizita săptămânal, a spus ea şi şi-a întors 
repede privirea când i-a întins halatul. 

A încercat să menţină un ton calm al vocii, în ciuda 
căldurii ce-i aprindea obrajii. Dacă voia s-o umilească, 
trebuia să se străduiască mai mult. 

— Are o camionetă. Crezi că maşinile pe care le avem 
noi sunt bune să urce şi să coboare constant muntele? 

— Am presupus că Francis îmi va spune dacă ştie căe 
periculos. 

— Francis, a spus Virgil. _ 

Ea s-a uitat la bărbat când i-a rostit numele. Îşi lega 
cordonul la halat. 

— Se pare că-ţi petreci mai mult timp cu el decât cu 
Catalina. 

Era un reproş? Nu, era ceva oarecum diferit. O evalua, 
aşa cum se uită un bijutier la un diamant, încercând să-i 
măsoare claritatea, sau aşa cum se uită un entomolog la 
aripile unui fluture sub microscop. 

— Am petrecut o perioadă rezonabilă de timp cu el. 

Virgil a zâmbit amar. 

— Eşti atentă cu vorbele. Eşti aşa de chibzuită în faţa 
mea. Mi te imaginez în oraşul tău, la petreceri, cum îţi 
controlezi cuvintele. Acolo îţi dai jos vreodată masca? 

I-a făcut semn să stea jos, pe unul dintre fotoliile de 


< 157 > 


piele. Ea i-a ignorat intenţionat gestul. 

— E nostim, mă gândeam că tu m-ai putea învăţa una 
alta despre mascarade, i-a răspuns. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu-i prima oară când Catalinei i-a fost rău. A băut 
aceeaşi tinctură şi a avut aceeaşi reacţie urâtă. 

Se gândise să nu spună nimic despre asta, dar voia să-i 
vadă reacţia. El o evaluase. Acum era rândul ei. 

— Ai petrecut într-adevăr ceva timp cu Francis, i-a spus 
Virgil, şi i se citea clar pe faţă neplăcerea. Da, am uitat să 
menţionez episodul precedent. 

— Ce convenabil! 

— Poftim? Doctorul ţi-a explicat că are tendinţe 
depresive şi tu ai crezut că sunt minciuni. Dacă ţi-aş fi spus 
că a vrut să se sinucidă... 

— Nu e adevărat! a protestat Noemi. 

— Da, păi, bineînţeles, se pare că tu ştii totul, a mormăit 
Virgil. 

Părea un pic plictisit şi a dat din mână ca şi cum ar fi 
alungat o insectă invizibilă. O alunga pe ea. Gestul a 
înfuriat-o. 

— Ai luat-o pe Catalina din oraş şi ai adus-o aici şi dacă a 
vrut să se sinucidă e vina ta, i-a răspuns ea. 

Voia să fie crudă. Voia să-i plătească exact cu aceeaşi 
monedă folosită de el mai înainte, dar, odată ce şi-a 
scuipat veninul, şi-a regretat vorbele, fiindcă l-a văzut 
supărat - şi era prima oară când îl vedea aşa. Parcă-l lovise 
fizic - era un sentiment intens de durere sau, poate, de 
ruşine. 

— Virgil, a început ea să spună, dar el a clătinat din cap 
şi a făcut-o să tacă. 

— Nu, ai dreptate. E vina mea. Catalina s-a îndrăgostit 
de mine din motive nepotrivite. 

Virgil stătea aşezat foarte drept, cu ochii fixaţi asupra ei, 
cu mâinile pe cele două braţe ale fotoliului. 

— Stai jos, te rog. 

Ea încă nu era dispusă să-l asculte. Nu voia să se aşeze. 
În schimb, a rămas în spatele fotoliului şi s-a aplecat pe 


< 158 > 


marginea lui. Avea un gând vag că i-ar fi fost mai uşor să 
fugă din cameră dacă rămânea în picioare. Nu era sigură 
de ce se gândise la asta. Era un gând şocant, ideea că 
trebuie să fie pregătită să fugă ca o gazelă şi să scape. Nu- 
i plăcea să vorbească singură cu el în camera lui. 

Pe teritoriul lui. În vizuina lui. 

Bănuia că verişoara ei nu intrase niciodată acolo. Sau, 
dacă intrase, fusese pentru scurt timp. Nu-şi pusese deloc 
amprenta în încăpere. Mobila, pictura mare, comandată de 
tatăl lui, paravanul de lemn, tapetul străvechi pătat de 
urme vagi de mucegai, toate îi aparţineau lui Virgil Doyle. 
Gustul lui, lucrurile sale. Chiar şi trăsăturile lui păreau să 
completeze camera. Părul blond ieşea în evidenţă în 
contrast cu pielea neagră a fotoliului, faţa îi părea făcută 
din alabastru, încadrată de pliurile de catifea roşie. 

— Verişoara ta are o imaginaţie bogată, i-a spus Virgil. 
Cred că a văzut în mine o figură tragică, romantică. Un 
băiat care şi-a pierdut mama la o vârstă fragedă într-o 
tragedie crudă şi a cărui avere de familie s-a evaporat în 
anii Revoluţiei, care a crescut cu un tată bolnav într-o 
căsoaie şubredă din munţi. 

Da. Cred că-i plăcuse. La început. El avea o ardoare 
atrăgătoare pentru Catalina şi, în casa lui, cu ceața de 
afară şi cu scânteierea candelabrelor argintii dinăuntrul ei, 
bărbatul strălucise foarte intens. Cât să fi trecut, oare, s-a 
întrebat Noemi, până a dispărut de tot incitanta senzaţie 
de noutate? 

Poate simţindu-i întrebarea, el a zâmbit superior. 

— Fără îndoială, şi-a imaginat casa ca pe un refugiu 
rustic încântător care, cu puţin efort, putea fi înveselit. 
Bineînţeles, nu e ca şi cum tata ar permite ca măcar o 
singură perdea să fie schimbată. Noi suntem aici ca să-i 
facem pe plac. 

El şi-a întors capul să se uite la pictura ce-l reprezenta 
pe Howard Doyle, ciocănind uşor cu un deget pe braţul 
fotoliului. 

— Şi ai vrea să schimbi măcar o perdea? 

— Aş schimba multe. Tata n-a mai plecat din casa asta 


< 159 > 


de zeci de ani. Pentru el e viziunea ideală a lumii şi nimic 
mai mult. Am văzut viitorul şi am înţeles limitele noastre. 

— Dacă asta e situaţia, dacă schimbarea e posibilă... 

— Schimbare de un anumit fel, a fost Virgil de acord. 
Dar nu o schimbare atât de radicală încât să devin ceva ce 
nu sunt. Nu poţi să schimbi esenţa unui lucru. Asta-i 
problema. Ideea, cred, e că ea ar fi vrut pe un altul. Nu mă 
voia pe mine, din carne şi sânge, şi defecte. A fost imediat 
nefericită şi da, e vina mea. Nu puteam să mă ridic la 
nivelul aşteptărilor ei. Ce a văzut la mine n-a existat 
niciodată. 

Imediat. De ce nu s-a întors atunci Catalina acasă? Dar 
chiar când îşi punea întrebarea şi-a dat seama care era 
răspunsul. Familia. Toţi ar fi fost scandalizaţi, iar în 
paginile mondene ale ziarelor ar fi curs cea mai otrăvitoare 
cerneală. Exact lucrul de care se temea acum tatăl ei. 

— Şi tu ce ai văzut la ea? 

Tatăl lui Noemi fusese sigur că era vorba de bani. Nu 
credea că Virgil ar fi recunoscut asta, dar era convinsă că 
putea să afle adevărul, să citească printre rânduri. Să se 
apropie de răspuns, chiar dacă rămânea ascuns. 

— Tata e bolnav. De fapt, e pe moarte. Voia să mă vadă 
însurat înainte să moară. Vrea să ştie că am o soţie şi copii, 
că îi voi asigura descendența. N-a fost prima oară când mi- 
a cerut asta şi nu a fost prima oară când m-am supus. Am 
mai fost căsătorit. 

— Nu ştiam, a spus Noemi, surprinsă. Ce s-a întâmplat? 

— Ea era exact aşa cum credea tata că trebuie să fie o 
soţie ideală, doar că a uitat să mă consulte şi pe mine, a 
spus Virgil chicotind. Era, de fapt, fiica lui Arthur. Lui tata 
îi intrase în cap de când eram copii că ne vom căsători. 
„Într-o zi, când vă veţi căsători”, ne spuneau toţi. Auzeam 
mereu asta în jurul nostru şi nu ne-a ajutat. Ba chiar a avut 
efectul opus. Când am împlinit douăzeci şi trei de ani, 
eram soţ şi soţie. Ea nu mă plăcea. Mie mi se părea 
plictisitoare. Totuşi, cred că am fi reuşit să construim ceva 
de valoare dacă n-ar fi fost cele patru sarcini pierdute, 
care au epuizat-o. M-a părăsit. 


< 160 > 


— A divorţat de tine? 

El a dat din cap. 

— Da, iar în cele din urmă, implicit, mi-am dat seama că 
tata voia să mă recăsătoresc. Am făcut câteva drumuri la 
Guadalajara şi apoi în Ciudad de Mexico. Am cunoscut 
femei interesante şi drăguţe, care, fără îndoială, l-ar fi 
mulţumit pe tata. Dar Catalina a fost cea care mi-a atras 
cu adevărat atenţia. Era dulce. Nu e o calitate pe care o 
poţi întâlni aici, la Locul Inalt. Mi-a plăcut asta. Mi-au 
plăcut fineţea ei, ideile ei romantice. Voia să trăiască într- 
un basm, iar eu voiam să îi ofer asta. Pe urmă, bineînţeles, 
totul s-a stricat. Nu doar din cauza bolii ei, ci şi a 
singurătăţii şi a tristeţii ei. Credeam că înţelesese ce 
înseamnă să stea cu mine şi că eu înţelesesem ce înseamnă 
să trăiesc cu ea. Dar m-am înşelat. Şi uite unde am ajuns 
acum. 

Un basm, da. Alba-ca-Zăpada cu sărutul ei magic şi 
frumoasa care transformă bestia. Catalina le citise toate 
acele poveşti verişoarelor ei mai mici şi intonase fiecare 
propoziţie cu o mare convingere dramatică. Fusese un 
spectacol. Acesta era rezultatul visurilor ei cu ochii 
deschişi. Aici era basmul. Rămăsese doar o căsnicie 
formală, care, combinată cu boala ei şi cu suferinţele 
psihice, probabil îi punea o povară imensă pe umeri. 

— Dacă nu-i place casa, poţi s-o duci altundeva. 

— Tata ne vrea la Locul Inalt. 

— Într-o zi trebuie să-ţi faci şi tu viaţa ta, nu? 

El a zâmbit. 

— Viaţa mea. Nu ştiu dacă ai observat, dar niciunul 
dintre noi nu poate să aibă viaţa lui. Tata are nevoie de 
mine aici şi acum soţia mea e bolnavă şi e aceeaşi poveste. 
Trebuie să rămânem. Înţelegi ce situaţie dificilă? 

Noemí şi-a frecat mâinile. Da, înţelegea. Nu-i plăcea, dar 
înţelegea. Era obosită. Simţea că se învârtiseră în cerc. 
Poate că Francis avea dreptate şi era mai bine să-şi facă 
bagajele. Dar, nu, nu, refuza. 

El a întors privirea spre ea. Albastră şi intensă, albastrul 
de lapislazuli, granulat fin. 


< 161 > 


— Se pare că am deviat de la subiectul la care mă 
gândisem când te-am chemat. Voiam să-mi cer scuze 
pentru ce ţi-am spus ultima oară. Nu eram într-o stare 
prea bună. Nici acum nu sunt. Oricum, dacă te-am supărat, 
îmi pare foarte rău, i-a spus Virgil, ceea ce a surprins-o. 

— Mulţumesc, i-a răspuns ea. 

— Sper că putem să fim prieteni. Nu e nevoie să ne 
purtăm ca şi cum am fi duşmani. 

— Ştiu că nu suntem. 

— Mă tem că am început cu stângul. Poate ar trebui să o 
luăm de la început. Promit că-l rog pe doctorul Cummins 
să se intereseze de psihiatri în Pachuca, drept opţiune 
pentru mai târziu. Mă poţi ajuta să aleg unul, am putea 
chiar să-i scriem împreună. 

— Mi-ar plăcea. 

— Avem un armistițiu, aşadar? 

— Nu suntem în război, ai uitat? 

— A, da. Cu toate astea... a spus el şi i-a întins mâna. 

Noemi a ezitat, apoi a ieşit de după fotoliu şi i-a dat 
mâna. Avea o mâna mare, care o acoperea pe ai, mai 
micuță, şi a strâns-o ferm. 

Ea s-a scuzat şi a plecat. Când se întorcea în cameră, l-a 
văzut pe Francis în faţa unei uşi pe care tocmai o 
deschidea. Pagşii ei l-au făcut să se oprească şi s-a întors să 
vadă cine e. Şi-a înclinat capul într-un salut fără vorbe. 

Noemi s-a întrebat dacă Florence îl certase pentru că o 
dusese în oraş. Poate că avea să fie chemat de Virgil ca să-i 
spună şi lui ceea ce-i spusese ei: Se pare că-ţi petreci mare 
parte din timp cu ea. Îşi imagina o ceartă. Una liniştită. Lui 
Howard nu-i plăceau zgomotele puternice, aşadar 
confruntările trebuiau să se petreacă în şoaptă. 

N-o să mă mai ajute, s-a gândit pe când se uita la faţa lui 
ezitantă. I-am epuizat resursele de amabilitate. 

— Francis, i-a spus. E 

El s-a prefăcut că n-o aude. Încet, tânărul a închis uşa 
după el şi a dispărut. A fost înghiţit de una din multele 
camere ale casei, a ajuns într-una din burţile bestiei. 

Ea şi-a apăsat palma pe uşă, s-a gândit mai bine şi şi-a 


< 162 > 


continuat drumul, conştientă pe deplin că deja crease prea 
multe probleme. Voia să dreagă situaţia. A hotărât să o 
caute pe Florence şi a găsit-o vorbind în şoaptă cu Lizzie în 
bucătărie. 

— Florence, ai un minut? a întrebat. 

— Vara ta doarme. Dacă vrei... 

— Nu e vorba despre Catalina. 

Florence a făcut un gest spre servitoare, pe urmă s-a 
întors spre Noemi şi i-a făcut şi ei un gest să o urmeze. Au 
intrat într-o cameră unde nu mai fusese până atunci. Avea 
o masă mare, solidă, cu o maşină de cusut desuetă pe ea. 
În sertare deschise se vedeau coşuri cu truse de cusut şi 
reviste de modă îngălbenite. Pe un perete erau cuie vechi, 
care indicau locul unde fuseseră cândva picturi şi acum 
erau doar urme vagi ale unor rame. Dar camera era foarte 
ordonată, foarte curată. 

— Ce-ţi trebuie? a întrebat Florence. 

— L-am rugat pe Francis să mă ducă în localitate de 
dimineaţă. Ştiu că nu-ţi place când plecăm fără să-ți 
spunem. Voiam să ştii că a fost vina mea. N-ar trebui să fii 
supărată pe el. 

Florence s-a aşezat pe un fotoliu mare lângă masă, cu 
degetele întrepătrunse, şi s-a uitat la Noemi. 

— Crezi că sunt aspră, aşa-i? Nu, nu nega. 

— Severă ar fi un cuvânt mai potrivit, i-a spus Noemi 
politicoasă. 

— E important să păstrăm ordine în casă, în viaţă. Te 
ajută să-ţi stabileşti locul în lume, cel de care aparţii. 
Clasificările taxonomice ajută la plasarea fiecărei creaturi 
pe ramura adecvată. Nu e bine să uiţi cine eşti şi care îţi 
sunt obligaţiile. Francis are datorii, are treburi de făcut. 
Tu îl distragi de la acele treburi. 1l faci să-şi uite obligaţiile. 

— Dar cu siguranţă n-are treburi toată ziua. 

— Nu? De unde ştii? Chiar dacă are şi zile de relaxare, 
de ce şi le-ar petrece cu tine? 

— Nu vreau să-i acaparez tot timpul, dar nu văd... 

— Se poartă prosteşte când e cu tine. Uită cu totul cine 
ar trebui să fie. Şi crezi că Howard l-ar lăsa pe el să te aibă 


< 163 > 


pe tine? a întrebat Florence, clătinând din cap. Bietul 
băiat, a murmurat ea. Ce vrei, hm? Ce vrei de la noi? Nu 
ne-a mai rămas nimic de oferit. 

— Voiam să-mi cer scuze, a spus Noemi. 

Florence şi-a apăsat o mână pe tâmpla dreaptă şi a 
închis ochii. 

— Ţi-ai cerut. Acum pleacă, pleacă. 

Şi precum creatura jalnică de care-i spusese Florence, 
care nu-şi cunoaşte locul şi nici nu ştie cum să-l găsească, 
Noemi a stat o vreme pe trepte şi a privit nimfa de pe 
stâlpul de susţinere de la baza scării, contemplând 
particulele de praf care dansau într-o rază de lumină. 


< 164 > 


16 


Florence nu voia s-o lase pe Noemi să stea singură cu 
Catalina. Una dintre servitoare, Mary, fusese pusă de pază 
într-un colţ. Nu mai puteau avea încredere vreodată în 
Noemi. Nimeni nu i-o spusese direct, dar, când s-a 
apropiat de patul verişoarei ei, servitoarea s-a mişcat încet 
prin cameră, aranjând hainele în dulap, împăturind o 
cuvertură. Treburi inutile. 

— Ai putea să faci asta mai târziu, te rog? 

— N-am timp dimineaţa, i-a răspuns Mary cu indiferenţă. 

— Mary, te rog! 

— Nu-ţi mai bate capul cu ea, i-a spus Catalina. Stai jos. 

— A, eu... Da, nu contează, i-a spus Noemi, încercând să 
nu se supere. Ă 

Voia să păstreze aparențele de dragul Catalinei. În plus, 
Florence spusese că poate să stea o jumătate de oră cu 
Catalina, nu mai mult, şi nu voia să piardă timpul aiurea. 

— Arăţi mult mai bine. 

— Mincinoaso! i-a spus Catalina, dar a zâmbit. 

— Vrei să-ţi aranjez pernele? Să-ţi dau papucii ca să 
dansezi diseară ca una dintre cele Douăsprezece Prinţese 
Dansatoare? 

— Ţi-au plăcut ilustrațiile din carte, i-a spus Catalina cu 
o voce moale. 

— Mi-au plăcut. Recunosc că aş citi-o şi acum dacă aş 
putea. 

Servitoarea a început să-şi facă de lucru cu perdelele şi 
s-a întors cu spatele. Catalina a privit-o pe Noemi cu ochii 
însetaţi. 

— Ai putea să-mi citeşti poezii? Acolo e vechea mea 
carte cu poezii. Ştii cât de mult îmi place Sor Juana. 

Îşi amintea cartea şi a văzut-o pe noptieră. Ca volumul 
cu basme, şi aceasta era o comoară familiară. 

— Pe care vrei să ţi-o citesc? a întrebat Noemi. 

— „Bărbaţi nechibzuiţi”. 

Noemi a răsfoit-o. Şi-a amintit de paginile învechite. Şi a 


< 165 > 


dat peste un element nou. O bucată de hârtie galbenă 
împăturită între pagini. Noemi s-a uitat la vara ei. Catalina 
n-a spus nimic, îşi strânsese buzele, iar Noemí i-a citit în 
privire expresia pură a unei temeri. S-a uitat spre Mary. 
Femeia încă se ocupa de perdele. Noemi a pus în buzunar 
hârtia şi a început să citească. A trecut prin câteva poeme, 
cu intonaţie. În cele din urmă, Florence a apărut în prag 
având o tavă de argint cu un ceainic tot de argint, o ceaşcă 
şi câteva prăjiturele pe o farfurie de porțelan. 

— E timpul s-o lăsăm pe Catalina să se odihnească, i-a 
spus Florence. 

— Bineînţeles. 

Noemi a închis cartea cu un mic bufnet şi, docilă, şi-a 
luat la revedere de la vara ei. Când a ajuns în cameră, a 
observat că Florence fusese pe acolo. Era o tavă cu o 
ceaşcă de ceai şi prăjiturele, asemenea celor pe care le 
adusese Catalinei. 

Noemi a ignorat ceaiul şi a închis uşa. N-avea poftă de 
mâncare şi uitase parcă de secole gustul ţigării. Toată 
situaţia îi tăia cheful de orice. 

Noemi a despăturit hârtia galbenă. A recunoscut scrisul 
Catalinei pe un colţ. 

E o dovadă, şi-a zis. 

S-a încruntat şi a desfăcut hârtia mai departe, 
întrebându-se ce scrisese Catalina. Avea să repete acea 
scrisoare ciudată trimisă tatălui ei, scrisoarea de la care 
pornise totul? 

Dar nu era a verişoarei ei, aşa cum crezuse. Era una mai 
veche, hârtia era mai fragilă şi părea să fie ruptă dintr-un 
jurnal. Nu era datată, deşi părea într-adevăr să fie o 
pagină de jurnal. 


Am pus aceste gânduri pe hârtie pentru că e 
singurul fel de a rămâne fermă în hotărârea mea. 
Mâine poate o să-mi pierd curajul, dar aceste 
cuvinte ar trebui să mă ancoreze aici şi acum. În 
prezent. Le aud mereu vocile, şoaptele. Strălucesc 
noaptea. Poate că n-ar fi insuportabile, poate că 


< 166 > 


locul ăsta ar fi suportabil, dacă n-ar fi el. Stăpânul 
nostru. Dumnezeul nostru. Un ou desfăcut şi un 
şarpe fioros ieşind din el, deschizând larg fălcile. 
Marea noastră moştenire, păstrată adânc în cartilaj 
şi sânge, şi rădăcini. Zeii nu pot să moară. Asta ni s- 
a spus, aşa crede mama. Dar mama nu mă poate 
proteja, nu ne poate salva. Depinde de mine. Fie că 
e un sacrilegiu sau o crimă simplă, sau ambele. El 
m-a bătut când a aflat de Benito, dar am jurat atunci 
şi acolo că n-o să am niciodată copii şi nici n-o să fac 
voia lui. Cred ferm că această moarte n-o să fie un 
păcat. E o eliberare şi e salvarea mea. 

R. 


R, o singură literă ca semnătură. Ruth. Oare era chiar o 
pagină din jurnalul lui Ruth? Nu credea că ar fi falsificat 
Catalina aşa ceva, chiar dacă semăna bizar de mult cu 
scrisoarea ei delirantă. Dar unde o fi găsit-o Catalina? 
Casa era mare şi veche. Şi-o imagina pe Catalina cum 
merge pe coridoarele întunecate. O scândură din duşumea 
nu prea bine fixată, fragmentul de jurnal ascuns sub ea. 

Cu capul aplecat deasupra scrisorii, şi-a muşcat buzele. 
Citirea acelor propoziţii stranii putea să facă pe oricine să 
creadă în fantome sau în blesteme, sau în ambele. 
Bineînţeles, nu dăduse niciodată crezare ideii că există 
creaturi ce apar noaptea. Fantezii, aşa le considerase. 
Citise Creanga de aur”, dăduse din cap cu interes la 
capitolul despre izgonirea relelor, citise curioasă un articol 
despre legătura dintre fantome şi boală în Tonga şi o 
amuzase o scrisoare către editorul revistei Folklore, în 
care era detaliată întâlnirea cu un spirit fără cap. Nu era 
stilul ei să creadă în supranatural. 

Asta e dovada, îi spusese Catalina. Dar ce fel de dovadă? 
A pus scrisoarea pe masă şi a desfăcut-o. A citit-o din nou. 

Pune faptele cap la cap, neghioabo! şi-a spus, rozându-şi 


2 The Golden Bough: A Study in Magic and Religion, de Sir James 
George Frazer, una dintre scrierile fundamentale în domeniul 
antropologiei, publicată în 1890 (n. red.). 


< 167 > 


o unghie. Şi care erau faptele? Că verişoara ei vorbise 
despre o prezenţă în acea casă, o prezenţă şi voci. Şi Ruth 
descrisese voci. Noemi nu auzise voci, dar avusese vise şi 
umblase prin somn, ceea ce nu mai făcuse de ani întregi. 

Se putea trage concluzia că era vorba de trei femei 
ridicole, cu probleme de nervi. Doctorii de pe vremuri le-ar 
fi pus diagnosticul de isterie. Dar Noemi nu era aşa, nu era 
isterică. 

Dacă niciuna dintre ele nu era isterică, atunci ele 
veniseră în contact cu ceva din interiorul casei. Dar era 
neapărat ceva supranatural? Un blestem? O fantomă? Nu 
putea să existe şi un răspuns mai raţional? Vedea un model 
acolo unde nu era nimic? Până la urmă, asta făceau 
oamenii: căutau modele. Poate că ţesea trei poveşti diferite 
într-o singură naraţiune. 

Voia să discute cu cineva despre asta, pentru că altfel 
avea să-şi rupă tocurile pantofilor de la cât de mult se 
plimbase prin cameră dintr-o parte în alta. Noemi a ascuns 
hârtia în buzunarul puloverului, şi-a luat lampa cu petrol şi 
s-a dus să-l găsească pe Francis. O evitase în ultimele zile, 
iar ea presupunea că Florence îi ţinuse predica despre 
treburi şi datorii, dar nu credea că i-ar trânti uşa în nas 
dacă s-ar duce la el şi, oricum, nu era ca şi cum se ducea 
să-i ceară o favoare. Voia doar să stea de vorbă cu el. 
Prinzând curaj, a pornit spre camera lui. 

El a deschis uşa şi, înainte să apuce o salute, ea a spus: 

— Pot să intru? Vreau să vorbim. 

— Acum? 

— Doar cinci minute. Te rog! 

El a clipit, nesigur. Şi-a dres glasul. 

— Da. Da, bineînţeles. 

Pereţii camerei erau acoperiţi cu desene colorate şi 
imagini cu specimene botanice. Ea a numărat o duzină de 
fluturi ţintuiţi sub un geam şi cinci planşe adorabil pictate 
ce reprezentau ciuperci, denumirile lor fiind notate cu 
litere mici dedesubt. Erau şi două corpuri de bibliotecă 
pline cu volume legate în piele şi cărţi aşezate pe podea, 
aranjate în grămezi. Mirosul paginilor decolorate de vreme 


< 168 > 


şi al cernelii se răspândise în încăpere ca parfumul unui 
buchet exotic. Camera lui Virgil avea o zonă pentru 
oaspeţi, a lui Francis nu. Vedea patul îngust, cu o 
cuvertură de un verde-închis deasupra lui, şi tăblia patului 
ornată cu frunze, iar în centru se afla motivul prevalent al 
şarpelui ce-şi devora coada. Era şi un birou asortat, cu 
multe alte cărţi deasupra. Pe un colţ al biroului, se aflau o 
ceaşcă goală şi o farfurie. Acolo probabil mânca. Nu 
folosea masa din mijlocul camerei. 

Când ea s-a dus acolo, şi-a dat seama de ce: masa era 
acoperită cu hârtii şi cu instrumente de desenat. S-a uitat 
la creioanele ascuţite, la sticluţele cu tuş de India şi la 
peniţe. O cutie cu acuarele, pensule într-o ceaşcă. Erau şi 
multe desene în cărbune, dar altele erau în tuş. 
Majoritatea erau schiţe botanice. 

— Eşti artist, i-a spus ea, atingând marginea unui desen 
ce înfăţişa o păpădie, în timp ce ţinea lampa cu petrol cu 
cealaltă mână. 

— Desenez, a spus el, stânjenit. Mă tem că n-am nimic 
să-ţi ofer. Mi-am terminat ceaiul. 

— Urăsc ceaiul pe care-l fac aici. E oribil, a spus ea şi s-a 
uitat la alt desen, cu o dalie. Am încercat şi eu cândva să 
pictez. Mi s-a părut că e ceva firesc, ştii? Dacă tata are 
afacerea asta cu vopsele. Dar nu eram bună. Plus că îmi 
plac mai mult pozele. Surprind lucrurile în prezentul lor. 

— Dar pictura e expunerea repetată la un lucru. 
Surprinde esenţa obiectului. 

— Eşti şi poetic. 

El părea stânjenit. 

— Ia loc, a spus el, apoi a luat lampa din mâna ei şi a 
pus-o pe birou, unde avea deja câteva lumânări. 

Incă o lampă cu petrol, asemănătoare cu a ei, mai mare, 
zăcea pe noptieră. Avea sticla uşor colorată în galben şi 
scălda camera în tonuri calde de chihlimbar. 

El i-a arătat un fotoliu mare, acoperit cu o husă cu model 
de ghirlande de trandafiri şi a dat repede la o parte câteva 
cărţi lăsate acolo. Şi-a luat scaunul de la birou, s-a pus în 
faţa ei şi şi-a împreunat mâinile, aplecându-se puţin. 


< 169 > 


— Contribui şi tu la afacerea familiei? a întrebat-o. 

— Când eram mică mă duceam la birou la tata şi mă 
prefăceam că bat la maşină rapoarte şi că notez în agendă. 
Dar nu prea mă mai pasionează. 

— Nu vrei să te implici? 

— Fratele meu adoră afacerea. Din moment ce familia 
mea are o afacere cu vopsele, nu văd de ce artrebui să mă 
ocup şi eu cu asta. Sau mai rău: să mă căsătoresc cu 
moştenitorul unei alte firme de vopsele ca să avem o firmă 
mai mare. Poate vreau să fac altceva. Poate am un talent 
necunoscut uimitor ce trebuie exploatat. Poate că acum 
vorbeşti cu o antropologă renumită, mai ştii? 

— Aşadar nu cu o pianistă de concerte. 

— De ce nu cu ambele? a întrebat ea dând din umeri. 

— Bineînţeles. 

Fotoliul era confortabil şi ei îi plăcea camera lui. Noemi 
a întors capul şi s-a uitat la acuarelele cu ciuperci. 

— Sunt ale tale? 

— Da. Le-am făcut acum câţiva ani. Nu sunt foarte bune. 

— Sunt frumoase. 

— Dacă spui tu, i-a răspuns el, demn şi a zâmbit. 

Avea o faţă comună, strâmbă chiar. li plăcuse de Hugo 
Duarte pentru că era un tip drăguţ şi aprecia un bărbat cu 
o oarecare prezenţă socială, care se îmbrăca bine şi era 
fermecător. Dar îi plăceau ciudăţeniile şi imperfecţiunile 
bărbatului ăstuia, lipsa lui de fler de cuceritor cuplată cu o 
inteligenţă calmă. 

Francis era îmbrăcat tot cu jacheta de velur, dar în 
intimitatea camerei mergea desculţ şi purta o cămaşă 
veche şi boţită. Era ceva adorabil şi intim la felul în care 
arăta. 

Noemi simţea o dorinţă năvalnică să se aplece şi să-l 
sărute, o dorinţă asemănătoare cu cea de a-şi aprinde o 
țigară. O dorinţă arzătoare, intensă. Dar a ezitat. E uşor să 
săruţi pe cineva când nu contează acel gest, e mai dificil 
când ar putea să aibă o însemnătate. 

Nu voia să complice lucrurile. Nu voia să se joace cu el. 

— N-ai venit aici să-mi lauzi desenele, i-a spus el, ca şi 


< 170 > 


cum i-ar fi simţit ezitarea. 

Într-adevăr, nu din acest motiv venise. Noemí şi-a dres 
glasul. 

— Te-ai gândit vreodată că stai într-o casă bântuită? 

Francis i-a zâmbit uşor. 

— E ciudat ce spui. 

— Sunt sigură că e. Dar am un motiv bun să întreb. 
Aşadar te-ai gândit? 

S-a făcut linişte. Şi-a băgat încet mâinile în buzunare şi 
s-a uitat la covorul de sub picioare. S-a încruntat. 

— N-o să râd de tine dacă-mi spui că ai văzut fantome, a 
adăugat Noemi. 

— Nu există fantome. 

— Dar dacă există? Te-ai gândit vreodată? Nu mă refer 
la fantome în cearşafuri care zornăie lanţuri. Am citit o 
carte despre Tibet cândva. Era scrisă de o femeie pe nume 
Alexandra  David-Neel, care spunea că oamenii sunt 
capabili să creeze fantome. Prin voinţă, să le aducă în viaţa 
lor. Cum le zicea? Tulpa. 

— Sună ca un basm. 

— Bineînţeles. Există un profesor la Duke University, 
J.B. Rhine, care studiază parapsihologia. Chestii precum 
telepatia ca percepţie extrasenzorială. 

— Ce vrei să spui, mai exact? a întrebat-o el şi o 
prudenţă teribilă îi marca vorbele. 

— Spun că poate verişoara mea e perfect normală. Poate 
că bântuie ceva prin casa asta, dar faptul nu poate fi 
explicat logic. Nu ştiu cum încă, poate că are de-a face cu 
parapsihologia, dar gândeşte-te la vorba aia veche, nebun 
ca un pălărier. 

— Nu înţeleg. 

— Oamenii spun că pălărierii aveau tendinţa să 
înnebunească, dar asta se întâmpla de la materialele cu 
care lucrau. Inhalau vapori de mercur când făceau pălării 
de fetru. Şi în zilele noastre, trebuie să abordezi cu 
prudenţă tehnica asta. Poţi să amesteci mercurul în 
vopsele ca să nu mucegăiască pereţii, dar, în anumite 
condiţii, amestecurile eliberează suficient de mulţi vapori 


< 171 > 


de mercur încât să-i îmbolnăvească pe oameni. Pot să 
înnebunească toţi oamenii dintr-o cameră doar de la 
vopseau de pe pereţi. 

— Nu înţeleg. 

Francis s-a ridicat brusc şi a prins-o de mâini. 

— Nu mai spune nimic, i-a zis Francis cu vocea coborâtă. 

I-a vorbit în spaniolă. De când venise acolo, ea îl auzise 
vorbind numai în engleză, nici măcar o vorbă în spaniolă. 
Nu-şi amintea nici să o fi atins vreodată. Dacă o făcuse nu 
fusese intenţionat. Dar acum mâinile lui erau ferme pe 
încheieturile ei. 

— Crezi că sunt nebună ca pălărierii? l-a întrebat ea tot 
în spaniolă. 

— Dumnezeule, nu! Cred că eşti sănătoasă şi deşteaptă. 
Mult prea deşteaptă, poate. De ce nu mă asculţi? De ce nu 
mă asculţi cu adevărat? Pleacă azi. Pleacă acum. Locul 
ăsta nu e pentru tine. 

— Ce ştii şi nu-mi spui? 

El s-a uitat la ea cu intensitate, încă strângându-i 
mâinile. 

— Noemi, doar pentru că nu sunt fantome, nu înseamnă 
că nu poţi fi bântuită. Nici că n-ar trebui să te temi de asta. 
Eşti prea neînfricată. Şi tata era aşa şi a plătit scump. 

— A căzut într-o prăpastie, i-a spus ea. Sau a fost şi 
altceva? 

— Cine ţi-a spus? 

— Eu te-am întrebat prima. 

A simţit o înţepătură groaznică în inimă. El s-a 
îndepărtat de ea, nesigur, iar ea i-a luat mâinile, la rândul 
ei. Ca să-l ţină pe loc. 

— Vorbeşte cu mine, a insistat ea. A fost şi altceva? 

— Era beat şi şi-a rupt gâtul, a căzut într-o prăpastie. 
Trebuie să discutăm asta acum? 

— Da. Pentru că mi se pare că nu eşti sincer cu mine. 

— Nu-i adevărat. Ţi-am spus multe. Dacă ai fi ascultat cu 
adevărat... 

Şi-a retras mâinile dintr-ale ei şi i le-a pus pe umeri cu o 
mişcare solemnă. 


< 172 > 


— Ascult. 

El a scos un sunet de protest, aproape un oftat, iar ea a 
crezut că va începe să vorbească, dar pe urmă un geamăt 
răsunător s-a auzit cu ecou pe coridor, iar apoi un altul. 
Francis s-a îndepărtat de ea. 

Acustica locului era ciudată. O făcea să se întrebe de ce 
se propaga sunetul atât de bine. 

— E unchiul Howard. Are dureri din nou, a spus Francis, 
strâmbându-se, arătând ca şi cum el ar fi fost în agonie. Nu 
cred că mai rezistă mult. 

— Îmi pare rău. Trebuie să fie dificil pentru tine. 

— Nici n-ai idee. Măcar dacă ar muri odată! 

Era teribil ceea ce spusese şi totuşi ea îşi imagina că nu 
era uşor să trăiască zi de zi în acea casă învechită, care 
trosnea la fiecare pas, mergând pe vârfuri ca să nu-l 
supere pe bătrân. Ce resentimente putea să stârnească 
într-o inimă tânără când i se negaseră toată afecțiunea şi 
dragostea? Pentru că ea nu-şi putea imagina cum îl iubise 
cineva vreodată pe Francis. Nici unchiul lui, nici propria 
mamă. Oare fuseseră Virgil şi Francis vreodată prieteni? 
Se uitaseră vreodată unul la celălalt, istoviţi, mărturisindu- 
şi nemulţumirile? Însă Virgil, deşi poate şi el era nefericit, 
ieşise în lume. Francis, în schimb, era legat de această 
casă. 

— Hei! i-a spus ea, întinzând o mână să-i atingă braţul. 

— Mi-amintesc cum mă bătea cu bastonul când eram 
mic, a spus Francis, gânditor, iar vocea îi era o şoaptă 
aspră. Chipurile, mă întărea. Şi mă gândeam: Doamne, 
Ruth avea dreptate. Avea dreptate. Doar că n-a reuşit să-l 
omoare. Şi n-are sens să încerc şi eu, dar avea dreptate. 

Părea tristeţea întruchipată. Deşi era groaznic ceea ce 
spusese, Noemi simţea mai degrabă milă pentru el decât 
oroare şi nu s-a clintit deloc, ţinându-şi mâinile ferm pe 
braţul lui. Francis a fost cel care şi-a întors capul, 
eschivându-se. 

— Unchiul Howard e un monstru, i-a spus Francis. Să n- 
ai încredere în Howard, să n-ai încredere în Florence şi 
nici în Virgil. Acum ar trebui să pleci. Mi-aş dori să nu fi 


< 173 > 


trebuit să te zoresc atât de tare, dar trebuie. 

Au tăcut amândoi. El îşi lăsase privirea în jos. 

— Mai pot să stau un pic dacă vrei, s-a oferit ea. 

El s-a uitat la ea şi i-a zâmbit uşor. 

— Mama o să aibă o criză dacă te găseşte aici şi poate să 
apară dintr-o clipă în alta. Când Howard se simte aşa, ea 
are nevoie de noi. Du-te să te culci, Noemí. 

— De parcă aş putea să dorm, i-a spus ea, oftând. Deşi 
aş putea să încep să număr oi. Crezi că m-ar ajuta? 

Ea şi-a trecut un deget peste coperta unei cărţi din 
vârful unei grămezi de lângă scaunul pe care-l ocupase. N- 
avea nimic mai mult de spus, doar îşi amâna plecarea, 
sperând ca el să-i vorbească în continuare, în ciuda 
rezervelor; că o să ajungă la chestiunea despre fantome şi 
bântuiri pe care ea voia s-o exploreze, dar degeaba. El i-a 
prins mâna, i-a ridicat-o de pe carte şi s-a uitat în jos la ea. 

— Noemi, te rog! i-a şoptit. N-am minţit când am spus că 
o să vină să mă ia. 

I-a dat înapoi lampa cu petrol şi i-a ţinut uşa deschisă. 
Noemi a păşit afară. 

S-a uitat peste umăr înainte să cotească pe coridor. El 
părea puţin fantomatic, aşa cum stătea în prag; strălucirea 
lămpilor şi a lumânărilor din cameră îi scoteau în evidenţă 
părul blond ca o flacără nepământeană. În orăşelele 
prăfoase ale ţării se spunea că vrăjitoarele se pot 
preschimba în mingi de foc şi că pot zbura prin văzduh. 
Aşa se explica apariţia globurilor de lumină de deasupra 
mlaştinilor. Ea s-a gândit la asta şi la visul despre femeia 
aurie. 


< 174 > 


17 


Noemí nu minţise în privinţa număratului oilor. Era prea 
asaltată de toate gândurile despre fantome, de toate 
întrebările fără răspuns, ca să cadă uşor pradă somnului. 
Şi momentul când se gândise să se aplece şi să-l sărute pe 
Francis pe buze încă îi strălucea în minte, electrizant. 

A considerat că o baie era lucrul cel mai bun de făcut 
atunci. 

Baia era veche, cu multe plăci de faianţă crăpate, dar, în 
lumina lămpii cu petrol, cada părea intactă şi curată, chiar 
dacă tavanul era pătat cu urme urâte de mucegai. 

Noemi a pus lampa pe un scaun şi halatul pe spătar şi a 
deschis robinetul. Florence îi spusese că băile călduţe erau 
recomandate oricui, dar Noemi n-avea de gând să se 
înmoaie într-un bazin cu apă rece şi, orice probleme ar fi 
avut boilerul, a reuşit să-şi pregătească o baie fierbinte, iar 
încăperea s-a umplut rapid cu abur. 

Acasă la ea ar fi parfumat apa cu uleiuri frumos 
mirositoare sau cu săruri de baie, dar aici n-avea aşa ceva. 
Noemi a intrat oricum în cadă şi s-a lăsat pe spate. 

Locul Înalt nu era tocmai o dărăpănătură, dar avea o 
mulţime de mici probleme. Neglijare. Da, ăsta era cuvântul 
potrivit. Suferea destul de mult de neglijare. Noemi se 
întreba dacă verişoara ei ar fi schimbat în bine locul, dacă 
situaţia ar fi fost alta. Se îndoia. Părea o casă condamnată 
la decădere. 

Era un gând neplăcut. A închis ochii. 

Robinetul picura. S-a scufundat cu capul în apă şi şi-a 
tinut respiraţia. Când înotase ultima oară? Trebuia să 
meargă cât de curând în Veracruz. Sau, mai bine, în 
Acapulco. Nici nu se putea un loc mai diferit de Locul 
Înalt. Soare, plajă, cocktailuri. Putea să-l sune pe Hugo 
Duarte şi să vadă dacă e disponibil. 

Când s-a ridicat, Noemi şi-a dat părul din ochi aproape 
furioasă. Hugo Duarte. Pe cine păcălea? Nu se gândise 
deloc la el în ultimele zile. Săgetarea dorinţei ce o lovise în 


< 175 > 


camera lui Francis o îngrijora. O simţea diferită de 
celelalte incursiuni ale ei în dorinţă. Deşi o tânără cu 
statutul ei nu trebuia să ştie nimic despre dorinţă, Noemi 
avusese şansa să experimenteze săruturi, îmbrăţişări şi 
anumite mângâieri. Faptul că nu se culcase cu niciunul 
dintre bărbaţii care o curtaseră avea mai puţin de a face 
cu teama de păcat decât cu îngrijorarea că aceştia le-ar 
povesti amicilor sau, mai rău, că ar prinde-o în capcană. 
Mereu avea în inimă o urmă de teamă, se temea de atâtea 
lucruri, dar cu Francis uitase de orice spaimă. 

Devii prea sentimentală, şi-a zis. Nici măcar nu-i arătos. 

A dus mâna la inimă şi a contemplat igrasia de pe tavan, 
înainte să ofteze, mutându-şi privirea într-o parte. 

Atunci a văzut-o. Silueta din prag. Noemi a clipit, s-a 
gândit un moment că e o iluzie optică. Adusese lampa în 
baie şi făcea destulă lumină, dar nu era lumina clară a unui 
bec. 

Silueta a făcut un pas înainte şi ea şi-a dat seama că era 
Virgil, îmbrăcat într-un costum bleumarin cu dungi fine şi 
cravată, nonşalant, de parcă intrase în baia lui, şi nu a ei. 

— Aici erai, drăgălaşo! a spus. Nu-i nevoie să vorbeşti, 
nici să te mişti. 

S-a simţit cuprinsă de ruşine, de uimire şi de furie. Ce 
naiba credea că face? Voia să urle la el. Voia să urle şi să-şi 
acopere corpul; şi nu numai să urle. Să-l pălmuiască. Să-l 
pălmuiască odată ce era îmbrăcată în halat. 

Dar nu s-a mişcat deloc. Niciun sunet nu i-a ieşit pe 
gură. Virgil a păşit înainte cu un zâmbet subţire pe faţă. 

Ei te pot face să gândeşti anumite lucruri, i-a şoptit o 
voce. Mai auzise vocea şi înainte, undeva, în casă. Te pot 
forța să faci anumite chestii. 

Îşi ţinea mâna stângă pe marginea căzii şi a reuşit, cu un 
efort considerabil, să o strângă şi mai tare. A dat să spună 
ceva, dar n-a putut vorbi. Voia să-i poruncească să iasă, 
dar n-a putut şi a început să tremure de frică. 

— O să fii o fată cuminte, da? a întrebat-o Virgil. 

A ajuns lângă cadă, a îngenuncheat ca să o privească şi 
i-a zâmbit. Era un zâmbet strâmb, viclean, pe o faţă perfect 


< 176 > 


sculptată, aflată atât de aproape de ea, încât i se vedeau 
scânteierile aurii în ochi. 

A tras de cravata de la gât şi a scos-o, pe urmă şi-a 
desfăcut nasturii de la cămaşă. 

Ea încremenise, ca victima dintr-un mit vechi. Era 
victima gorgonei. 

— Eşti o fată bună, ştiu că eşti. Fii bună cu mine! 

„Deschide ochii!” i-a spus vocea. 

Dar ochii ei erau larg deschişi şi el îi înfipsese degetele 
în păr, trăgându-i capul în sus. Un gest dur, lipsit de 
bunătatea pe care o cerea de la ea. Ar fi vrut să-l alunge, 
dar tot nu se putea mişca, iar mâna lui îi strângea părul şi 
el se apleca să o sărute. 


Noemí a simţit dulceaţa de pe buzele lui. Urme de vin, 
poate. Era un gust plăcut şi o făcuse să-şi relaxeze trupul 
tensionat. Şi-a desprins mâna de pe marginea căzii, iar 
vocea şoptitoare a amuţit. leşeau aburi din cadă, gura 
bărbatului era lipită de a ei, mâinile lui şerpuind în jurul 
trupului ei. I-a sărutat gâtul prelung, s-a oprit să-i muşte 
un sân, făcând-o să suspine. Barba lui de o zi îi zgâria 
pielea. 

A lăsat capul pe spate. Aşadar putea să se mişte. A 
ridicat mâinile să-i atingă faţa, să-l tragă spre ea. Nu era 
un intrus. Nu era un duşman. Nu avea niciun motiv să ţipe 
sau să-l pălmuiască, avea toate motivele să-şi dorească 
atingerile lui. 

Mâna i-a coborât pe burtă şi a dispărut în apă, 
mângâindu-i coapsele. Ea nu mai tremura de frică. Dorinţa 
o făcea acum să tremure, delicioasă şi intensă, o simţea 
cum i se răspândeşte în picioare, îi simţea atingerea lui 
apăsată, simţea cum degetele lui se joacă uşor cu ea şi 
cum i se înteţeşte respiraţia. Trupului lui era fierbinte pe 
pielea ei. Încă o atingere a degetelor lui, o răsuflare 
profundă şi apoi... 

„Deschide ochii!” i-a şuierat vocea, smulgând-o din 
visare. Noemi şi-a întors faţa de la el şi s-a uitat spre 
tavan. Dar tavanul se topise. A văzut un ou din care a ieşit 


1” 


< 177 > 


un lujer alb, subţire. Un şarpe. Dar nu, nu! Mai văzuse 
cândva o imagine asemănătoare. În camera lui Francis, în 
urmă cu câteva ore. Pe pereţi. Ciupercile în acuarelă şi 
etichetele lor dedesubt. Şi pe una scria „văl universal”. Da. 
Asta era! Oul spart, coaja desfăcută, şarpele care era 
ciuperca ieşită din pământ. Şarpele de alabastru, 
alunecând şi înnodându-se singur, devorându-şi coada. 

S-a făcut beznă. Flacăra lămpii s-a stins. Nu mai era în 
cadă. Fusese înfăşurată într-o pânză groasă ce-i împiedica 
mişcările, dar a reuşit să o înlăture, să o arunce, căzându-i 
de pe umeri ca membrana pe care o văzuse. 

Lemn... Simţea miros de pământ reavăn şi de lemn. A 
ridicat mâna, a lovit cu degetele o suprafaţă tare şi o 
aşchie a înţepat-o. 

Sicriu. Era într-un sicriu. Pânza era un giulgiu. 

Dar nu era moartă. Nu era. Voia să urle, să le spună că 
nu era moartă, deşi de-acum ştia că n-o să moară 
niciodată. 

A auzit un bâzâit, de parcă un milion de albine fuseseră 
eliberate deodată, iar Noemi şi-a lipit palmele pe urechi. O 
lumină aurie, orbitoare a tremurat; a atins-o, s-a mişcat de 
la vârful picioarelor până la piept, până i-a ajuns la faţă şi 
a sufocat-o. 

„Deschide ochii!” îi spusese Ruth, tânăra cu sânge pe 
mâini, pe faţă şi pe unghii; albinele erau în capul ei, îşi 
făcuseră drum prin urechile lui Noemi. 

A deschis ochii. Apa îi picura pe spate şi pe vârfurile 
degetelor şi halatul pe care-l purta nu era legat, era 
desfăcut şi deschis şi-i arăta goliciunea. Era desculţă. 

Camera în care stătea era în mare parte întunecată, dar 
şi aşa, în beznă, şi-a dat seama după configuraţia încăperii 
că nu era în camera ei. O lumină slabă de lampă s-a ridicat 
ca un licurici şi a crescut, ajustată de nişte degete. Virgil 
Doyle, întins în pat, a ridicat lampa de pe noptieră şi a 
privit-o. 

— Ce-i asta? a întrebat ea şi a dus mâna la gât. 

Putea să vorbească. Doamne Dumnezeule, putea să 
vorbească, deşi vocea îi era aspră şi tremura. 


< 178 > 


— Cred că ai umblat în somn până în camera mea. 

Ea respira mult prea iute. Se simţea de parcă alergase; 
şi Dumnezeu ştie dacă asta se întâmplase! Orice era 
posibil. Şi-a acoperit corpul cu halatul dintr-o mişcare 
stângace a mâinilor. 

Virgil a împins păturile. Şi-a pus halatul de catifea şi s-a 
apropiat de ea. 

— Eşti udă toată, i-a spus. 

— Făceam o baie, a mormăit Noemi. Tu ce făceai? 

— Eu dormeam, i-a zis el şi s-a apropiat. 

A crezut că el vrea s-o atingă şi a făcut un pas înapoi, 
aproape dărâmând paravanul pictat. L-a ţinut el cu o 
mână. 

— Îţi aduc un prosop. Cred că ţi-a frig. 

— Nu chiar atât de frig. 

— Eşti o mincinoasă mică, a spus el simplu şi s-a dus să 
răscolească în dulap. 

N-avea de gând să-l aştepte să găsească prosopul. Voia 
să se ducă imediat înapoi în cameră, pe întuneric beznă, 
dacă nu se putea altfel. Dar noaptea o amorţise, o 
redusese la o stare de anxietate care nu-i îngăduia să 
plece. Precum în vis, era încremenită. 

— Uite, i-a zis el, iar ea a strâns prosopul o clipă, înainte 
să-şi şteargă încet faţa şi părul. 

S-a întrebat cât stătuse oare în cadă şi cât rătăcise pe 
coridoare. 

Virgil a dispărut în întuneric şi ea a auzit un clinchet de 
sticlă. S-a întors cu două pahare în mână. 

— Stai jos şi ia o gură de vin, i-a spus. O să te încălzeşti. 

— Împrumută-mi lampa ta şi voi pleca. 

— Bea vinul, Noemi. 

El s-a aşezat în acelaşi fotoliu ca data trecută, a pus 
lampa pe o masă, împreună cu băutura ei, după care şi-a 
umplut propriul pahar. Noemi a răsucit prosopul în mâini 
şi s-a aşezat. L-a lăsat să cadă pe podea şi a ridicat 
paharul, a luat o gură, numai una, cum sugerase el, foarte 
repede, înainte să-l pună iar jos. 

Deşi se trezise, simţea că încă pluteşte în vis. Avea 


< 179 > 


mintea înceţoşată şi singurul lucru clar din cameră era 
Virgil, cu părul lui puţin ciufulit, cu faţa lui frumoasă 
îndreptată spre ea şi privind-o cu atenţie. Aştepta ca ea să 
vorbească, era evident, iar ea şi-a căutat cuvintele. 

— Erai în visul meu, a spus ea. 

A spus-o mai mult pentru sine decât pentru el. Voia să 
înţeleagă ce văzuse, ce se întâmplase. 

— Sper că n-a fost un coşmar, i-a răspuns el şi a zâmbit. 

Zâmbetul era viclean. Era zâmbetul din vis. Uşor 
răutăcios. 

Ardoarea pe care-o simţise atât de vie şi de plăcută se 
transforma acum într-o senzaţie de amăreală în stomac, 
dar zâmbetul era ca o scânteie rătăcită, care îi amintea lui 
Noemi de dorinţa ei, de atingerea lui. 

— Ai fost în camera mea? 

— Am crezut că eram în visul tău. 

— Nu părea să fie un vis. 

— Dar cum părea? 

— Părea o intruziune, a spus ea. 

— Dormeam. Tu m-ai trezit. Tu eşti intrusul în seara 
asta. 

Îl văzuse cum se ridicase din pat şi îşi luase halatul de 
catifea şi totuşi nu-l credea inocent. Dar nu avea cum să fi 
dat buzna în baie, ca un incub medieval, aşezat pe pieptul 
ei, ca şi cum ar fi pozat pentru o pictură de Fuseli. Nu 
părea să se fi strecurat în camera ei ca să o năucească. 

Şi-a atins încheietura, voia să simtă rozariul alb- 
albastru. Îşi scosese brăţara împotriva deochiului. Avea 
încheietura dezgolită. Ea era goală sub halatul alb, cu 
picături de apă încă nezvântate pe corp. 

S-a ridicat. 

— O să mă întorc în camera mea acum. 

— Ştii, când se trezeşte un somnambul, nu trebuie să se 
întoarcă în pat imediat, i-a spus el. Cred că ti-ar mai prinde 
bine nişte vin. 

— Nu. Am avut o seară teribilă şi nu vreau s-o 
prelungesc. 

— Mmm. Şi totuşi, dacă n-aş fi de acord să-mi iei lampa, 


< 180 > 


ai fi forţată să mai stai aici câteva minute, nu? Dacă nu 
cumva plănuieşti să-ţi găseşti drumul înapoi pipăind 
pereţii. În casă e beznă deplină. 

— Da. Aşa plănuiesc să fac dacă n-o să fii politicos să mă 
ajuţi. 

— Credeam că te ajut. Ţi-am oferit un prosop să-ţi usuci 
părul, un fotoliu să stai şi o băutură ca să te linişteşti. 

— Dar nu sunt agitată. 

El şi-a ridicat paharul şi a privit-o cu un fel de 
amuzament sec. 

— Ce-ai visat? 

Ea nu voia ca el s-o vadă cum se înroşeşte. Cum se face 
roşie ca o idioată în faţa unui bărbat care afişa o ostilitate 
atât de meticuloasă faţă de ea. Dar s-a gândit la gura lui 
apăsând-o pe a ei şi la mâinile lui pe coapsele ei, ca în vis, 
şi a simţit un fior pe şira spinării. În acea noapte, în vis, 
simţise dorinţă, pericol şi ceva tulburător - toate secretele 
la care trupul şi mintea ei râvnitoare tânjiseră. Fiorul 
neruşinării şi al prezenţei lui. 

S-a înroşit în cele din urmă. 

Virgil a zâmbit. Şi, deşi era imposibil, ea era sigură că el 
ştia exact ce visase şi că aştepta chiar şi cel mai subtil gest 
de invitaţie din partea ei. Vălul de ceaţă i se ridica, totuşi 
şi-a amintit de vorbele şoptite la ureche. De acea singură 
propoziţie: „Deschide ochii!” 

Noemi a strâns pumnul, unghiile i s-au înfipt în palmă. A 
clătinat din cap. 

— Ceva teribil, a spus. 

Virgil părea confuz, apoi dezamăgit. Faţa i s-a urâţit 
când s-a strâmbat. 

— Poate că sperai să ajungi în somn în camera lui 
Francis, hm? a întrebat-o. 

Vorbele au şocat-o, dar i-au dat şi încrederea să se uite 
înapoi la el. Cum îndrăznea? Şi mai spusese că puteau fi 
prieteni. Dar acum înţelegea. Omul ăsta era un mare 
mincinos, se juca doar cu ea, încerca s-o deruteze şi s-o 
distragă.  Devenise amabil pentru o clipă, când îi 
convenise, îi oferise un dram de afecţiune şi apoi se 


< 181 > 


schimbase. 

— Culcă-te la loc, i-a spus ea, dar a gândit Du-te-n mă- 
ta! aşa cum indica şi tonul ei. 

A înşfăcat lampa şi l-a lăsat în umbre. 

Când a ajuns în camera ei, şi-a dat seama că începuse să 
plouă. Genul de ploaie care nu încetează - un răpăit 
constant în geam. Şi-a făcut curaj să intre în baie şi s-a 
uitat la cadă. Apa era rece şi aburii dispăruseră. A tras 
dopul. 


< 182 > 


18 


Noemi a dormit iepureşte, căci se temea de o altă 
escapadă de somnambul. S-a auzit foşnetul unei pânze în 
camera ei, scârţâitul podelei şi a întors capul speriată spre 
uşă, strângând cearşafurile între degete. 

Era Florence, într-una din rochiile ei negre scrobite, cu 
perle la gât. Intrase neinvitată în cameră şi ducea o tavă 
argintie în mâini. 

— Ce faci? a întrebat Noemi şi s-a ridicat în capul 
oaselor. 

Îşi simţea gura uscată. 

— E ora prânzului, a spus Florence. 

— Poftim?! 

Nu putea să fie aşa de târziu, nu? Noemi s-a ridicat şi a 
tras perdelele. Lumina a invadat camera. Încă ploua. Orele 
dimineţii se duseseră fără ca ea să observe, oboseala o 
storsese de puteri. 

Florence a pus tava jos. I-a turnat o ceaşcă de ceai. 

— O, nu, mulţumesc, a spus Noemi şi a clătinat din cap. 
Voiam să o văd pe Catalina înainte să mănânc. 

— S-a trezit deja şi s-a culcat la loc, i-a răspuns Florence 
şi a pus ceainicul jos. Medicamentele o fac foarte 
somnoroasă. 

— În cazul ăsta, îmi spui, te rog, când vine doctorul? Ar 
trebui să vină azi, nu? 

— N-o să vină azi. 

— Am crezut că vine în fiecare săptămână. 

— Încă plouă, i-a răspuns Florence, indiferentă. N-o să 
vină pe ploaia asta. 

— Şi mâine ar putea să plouă. Până la urmă, e sezonul 
ploios, nu? Ce-o să facă dacă plouă încontinuu? 

— O să ne descurcăm singuri, ca şi până acum. 

Ce răspunsuri meşteşugite şi tăioase avea pentru orice 
întrebare! Părea că Florence scrisese şi memorase tot ce 
era potrivit să spună. 

— Te rog să-mi spui când se trezeşte verişoara mea, a 


< 183 > 


insistat Noemi. 

— Nu sunt servitoarea ta, domnişoară Taboada, a 
răspuns Florence, dar fără ostilitate în voce, doar afirma 
un fapt. 

— Sunt conştientă de asta, dar tu mi-ai cerut să n-o văd 
pe Catalina fără să te anunţ şi apoi îmi stabileşti un 
program imposibil. Care-i problema ta? 

Şi-a dat seama că era incredibil de nepoliticoasă, dar îşi 
dorea să distrugă aparenţa mereu calmă a lui Florence. 

— Dacă ai o nemulţumire, te rog să discuţi cu Virgil. 

Virgil. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit ar fi fost să 
discute cu Virgil. Noemi şi-a încrucişat braţele şi s-a uitat 
la femeie. Florence a privit-o cu ochi reci şi cu gura puţin 
curbată, un vag indiciu de dispreţ. 

— Poftă bună! i-a urat cu un zâmbet de superioritate, ca 
şi cum ar fi învins într-o bătălie. 

Noemi a mestecat în supă cu lingura şi a sorbit din ceai. 
A renunţat repede la ambele. A simţit începutul unei 
migrene. Ar fi trebuit să mănânce, dar s-a decis 
încăpăţânată să dea o tură prin casă. Şi-a luat puloverul şi 
a coborât scările. Ce spera să găsească? Fantome ascunse 
după uşi? Dacă erau, se fereau de ea. 

Camerele cu cearşafuri pe mobilă erau jalnice, la fel era 
şi sera cu plantele ei amărâte. In afara unei atmosfere 
oarecum deprimante, nu revelau nimic. A sfârşit prin a 
căuta refugiu în bibliotecă. Perdelele erau trase şi le-a dat 
la o parte. 

S-a uitat în jos la covorul rotund, cu şarpele pe care-l 
observase la prima vizită, şi a mers încet în jurul lui. Şi în 
vis îi apăruse un şarpe. leşise dintr-un ou. Nu, ieşise ca 
dintr-un fruct. Dacă visele aveau un înţeles, ce-i spunea 
acesta? 

Era sigură că n-avea rost să sune la un psihanalist ca să 
afle dacă exista un aspect sexual în visul ei. Trenurile ce 
intră în tuneluri sunt nişte metafore bune, mulţumesc, 
domnule Freud, şi, aparent, ciupercile falice ieşind din 
pământ au acelaşi scop. 

Virgil Doyle deasupra ei. 


< 184 > 


Nu era o metaforă, era limpede ca lumina zilei. 

Amintirea lui, cu mâinile în părul ei, cu buzele lipite de 
ale ei, a făcut-o să tremure. Dar nu era nimic plăcut în 
amintire. Era rece şi deranjantă şi şi-a întors privirea spre 
rafturi, căutând furioasă o carte de citit. 

Noemí a înhăţat două cărţi la întâmplare şi s-a dus în 
camera ei. S-a aşezat la geam, privind afară, ronţăind o 
unghie înainte să-şi dea seama că e prea nervoasă şi că 
avea nevoie de o ţigară. A găsit ţigările, bricheta şi ceaşca 
decorată cu amoraşi pe jumătate dezbrăcaţi, pe care o 
folosea ca scrumieră. După ce a tras un fum, s-a aşezat pe 
pat. 

Nici nu se obosise să citească titlurile cărţilor alese. 
Ereditatea. Legile şi urmările, precum şi modul în care pot 
fi aplicate pentru îmbunătăţirea speciei umane. Cealaltă 
părea mai interesantă, căci era despre mitologia greacă şi 
cea romană. 

A deschis-o şi a văzut urmele vagi, negre, de mucegai pe 
prima pagină. A răsfoit filele cu grijă. În interior erau în 
mare parte intacte, având doar câteva pete pe colţuri. [i 
aminteau de semnele codului Morse. Natura scria pe 
hârtie şi pe piele. 

Noemí ţinea ţigara în mâna stângă şi a lăsat scrumul să 
cadă în ceaşcă, pe care a pus-o pe noptieră. Persefona cea 
cu păr auriu, o informa cartea, fusese dusă în Infern de 
Hades. Acolo mâncase câteva seminţe de rodie, legându-se 
astfel de lumea lui de umbre. 

Cartea conţinea o gravură ce arăta momentul exact când 
Persefona fusese răpită de zeu. Părul Persefonei era 
împodobit cu flori şi câteva căzuseră pe pământ. Avea 
pieptul dezgolit. Aflat în spatele ei, Hades o ridicase şi o 
ţinea în braţe. Persefona avea o mână în aer şi părea gata 
să leşine, cu un țipăt pe buze. Expresia ei era una de 
teroare. Zeul privea înainte. 

Noemi a închis cartea şi s-a uitat într-o parte, spre colţul 
camerei, unde tapetul roz era pătat cu igrasie neagră. Şi 
când a privit, igrasia s-a mişcat. 

Isuse, ce fel de iluzie optică era aia?! 


< 185 > 


Stătea în pat şi strângea cearşafurile cu o mână şi cu 
cealaltă ţinea ţigara. Încet, s-a ridicat şi s-a dus spre 
perete, fără să  clipească. Mucegaiul mişcător era 
hipnotizant. Se rearanja în modele sălbatic de eterogene, 
care îi aminteau de un caleidoscop. În loc de cioburi 
reflectate de oglinzi era o nebunie organică - mucegaiul se 
mişca răsucindu-se şi tremurând, crea spirale şi ghirlande, 
se dizolva şi reapărea. 

Avea şi culoare. La prima vedere, părea negru şi gri, 
dar, cu cât Noemi se uita mai mult, cu atât devenea mai 
evident că anumite părţi aveau o lucire aurie. Aurie, 
galbenă şi de chihlimbar, ştergându-se sau înteţindu-se, pe 
când modelele se refăceau într-o combinaţie nouă, de o 
frumuseţe ameţitoare, simetrică. 

A întins o mână în sus, ca şi cum ar fi vrut să atingă acea 
porţiune a peretelui murdară de igrasie. Mucegaiul s-a 
mişcat iar, departe de mâna ei, jucăuş. Apoi părea că s-a 
răzgândit. A pulsat, de parcă se umfla, ca smoala, şi a 
întins un deget lung, subţire, care o chema. 

O mie de albine erau ascunse în pereţi, iar ea le auzea 
bâzâitul pe când înainta, somnoroasă, intenţionând să-şi 
lipească buzele de mucegai. Avea să-şi treacă mâinile 
peste modelele aurii sclipitoare şi ele aveau să miroasă a 
pământ, a verdeață şi a ploaie şi aveau să-i spună o mie de 
secrete. 

Mucegaiul bătea în ritmul inimii ei, ca şi cum era una cu 
ea, iar buzele i s-au deschis. 

Ţigara uitată, aflată încă între degete, i-a ars pielea şi i-a 
dat drumul să cadă cu un scâncet. S-a aplecat repede şi a 
ridicat-o, aruncând-o în scrumiera improvizată. 

S-a întors să se uite la mucegai. Era absolut nemişcat. 
Pe perete era un tapet vechi, murdar, care nu se 
schimbase niciun pic. 

Noemi s-a dus în fugă în baie şi a trântit uşa după ea. S- 
a prins de marginea chiuvetei ca să nu cadă. Picioarele 
păreau s-o lase şi s-a gândit, panicată, că avea să leşine. 

A deschis robinetul, s-a stropit cu apă rece pe faţă, 
hotărâtă să nu se prăbuşească, chiar dacă ar fi avut nevoie 


< 186 > 


de toată puterea ca să se ţină pe picioare. Trebuia să 
respire şi iar să respire şi chiar asta a făcut. 

— Să o ia naiba! a şoptit Noemi, ţinându-se cu ambele 
mâini de chiuvetă. 

Ameţeala îi trecea. Dar încă nu putea să iasă. Cel puţin 
încă o vreme. Până se asigura... se asigura...? Că nu mai 
halucinează? Că nu înnebuneşte? 

Noemi şi-a trecut o palmă peste gât şi a examinat-o pe 
cealaltă. Avea o arsură mare, urâtă, între arătător şi 
degetul mijlociu, unde arsese ţigara până la filtru. li 
trebuia o alifie pentru asta. 

Noemí şi-a mai dat cu apă pe faţă şi s-a uitat în oglindă, 
ţinându-şi vârfurile degetelor pe buze. 

Un ciocănit puternic în uşă a făcut-o să sară înapoi. 

— Eşti acolo? a întrebat Florence. 

Inainte ca Noemi să aibă timp să-i răspundă, femeia a 
deschis uşa. 

— Aşteaptă un minut, a bâiguit Noemí. 

— De ce fumezi dacă e interzis? 

Noemí şi-a ridicat brusc capul şi a pufnit dispreţuitoare 
ca răspuns la întrebarea stupidă. 

— Da? Cred că ar fi mai important de ştiut ce pizda mă- 
sii se întâmplă în casa asta. 

Nu tipa, dar nici mult nu mai avea. 

— Ce limbaj! Ai grijă cum vorbeşti cu mine, domnişoară! 

Noemí a clătinat din cap şi a închis robinetul. 

— Vreau s-o văd pe Catalina imediat. 

— Să nu îndrăzneşti să-mi dai ordine. Virgil o să fie aici 
în curând şi o să vezi... 

I-a prins braţul lui Florence. 

— Ascultă... 

— Ia-ţi mâinile de pe mine! 

Noemi a strâns-o mai tare, iar Florence a încercat să o 
împingă. 

— Ce se-ntâmplă? a întrebat Virgil. 

Stătea în prag şi se uita la ele curios. Purta aceeaşi 
jachetă cu dungi fine din visul ei. A şocat-o lucrul ăsta. 
Poate o mai văzuse pe el înainte şi de aceea îi apăruse în 


< 187 > 


imaginaţie, totuşi nu-i plăcea. Realitatea şi fantezia se 
confundau. A şocat-o destul cât să-i dea drumul lui 
Florence. 

— A încălcat regulile, ca de obicei, a spus Florence, 
netezindu-şi părul pe spate cu grijă, deşi nu era nevoie. 

De parcă scurta lor confruntare i-ar fi răvăşit coafura ei 
impecabilă. 

— E o pacoste. 

— Ce cauţi aici? a întrebat Noemi şi şi-a încrucişat 
braţele. 

— Ai strigat şi am venit să văd dacă e vreo problemă, i-a 
spus Virgil. Îmi închipui că de asta e şi Florence aici. 

— Într-adevăr, a răspuns Florence. 

— N-am strigat după nimeni. 

— Amândoi te-am auzit, a insistat Florence. 

Noemi, cu siguranţă, nu strigase. Fusese zgomot, dar 
provenea de la albine. Bineînţeles că nu erau albine, dar 
asta nu însemna că strigase. Şi-ar fi adus aminte, la naiba! 
Ţigara îi arsese degetele, dar nu făcuse atâta zgomot şi... 

S-au uitat amândoi la ea. 

— Vreau să-mi văd verişoara. Acum! Jur - Dumnezeu mi- 
e martor - că dacă nu mă lăsaţi s-o văd, voi dărâma uşa 
camerei. 

Virgil a dat din umeri. 

— Nu-i nevoie s-o dărâmi. Vino! 

S-a dus după ei. La un moment dat, Virgil s-a uitat la ea 
peste umăr şi a zâmbit. Noemi şi-a frecat încheietura şi a 
privit în altă parte. Când au intrat în camera Catalinei, a 
fost surprinsă s-o vadă trează. Şi Mary era acolo. Părea a fi 
o reuniune de grup. 

— Noemi, ce e? a întrebat Catalina, cu o carte în mâini. 

— Voiam să văd ce mai faci. 

— La fel ca ieri. Mă odihnesc, în general. Pare că sunt 
Frumoasa Adormită. 

Frumoasa Adormită, Alba-ca-Zăpada. Noemi n-avea chef 
de basme. Dar Catalina îi zâmbea prietenoasă, ca 
întotdeauna. 

— Pari obosită. S-a întâmplat ceva? 


< 188 > 


Noemi a şovăit puţin, apoi a clătinat din cap. 

— Nu-i nimic. Vrei să-ţi citesc? a întrebat. 

— Voiam să beau o ceaşcă de ceai. Bei şi tu una cu 
mine? 

— Nu. 

Noemi nu ştia la ce să se aştepte, dar, evident, nu se 
aşteptase s-o vadă pe Catalina binedispusă, iar pe 
menajeră aranjând tăcută flori într-o vază, muguri firavi de 
la seră. Scena a surprins-o, căci părea cumva artificială, şi 
totuşi nimic nu era nepotrivit. S-a uitat la verişoara ei, 
încercând să-i găsească până şi cea mai vagă urmă de 
disconfort pe faţă. 

— Serios, Noemi! Pari puţin ciudată. Nu ai răcit, nu? a 
întrebat-o Catalina. 

— Sunt bine. Te las să-ţi bei ceaiul, i-a răspuns Noemi, 
nedorind să dezvăluie mai multe în prezenţa celorlalţi. 

Deşi ei nu păreau teribil de interesaţi de conversaţie. 

Noemi a ieşit. Virgil a ieşit şi el şi a închis uşa. S-au uitat 
unul la celălalt. 

— Eşti mulţumită? a întrebat-o. 

— Sunt împăcată, pe moment, a răspuns ea tăios, 
intenţionând să se întoarcă singură în camera ei; dar el 
mergea în aceeaşi direcţie, dorind evident să continue 
conversaţia şi ignorându-i ostilitatea. 

— Şi eu credeam că nimic nu te poate împăca. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Eşti pornită să găseşti greşeli în jurul tău. 

— Greşeli? Nu. Răspunsuri. Şi dă-mi voie să-ţi spun, am 
întrebări mari. 

— Da? 

— Am văzut chestia asta oribilă, se mişca... 

— Azi-noapte sau acum? 

— Acum. Şi azi-noapte, a şoptit şi şi-a palma la frunte. 

Şi-a dat seama atunci că, dacă s-ar fi întors în camera ei, 
ar fi trebuit să se uite la tapetul urât cu pata hidoasă pe el. 
Nu era pregătită să-l vadă. A schimbat direcţia, a luat-o 
repede spre scări. Putea oricând să se ascundă în camera 
de zi. Era camera cea mai confortabilă din casă. 


< 189 > 


— Dacă ai vise urâte, pot să-i cer doctorului data viitoare 
când va veni aici să-ţi dea ceva să te ajute să dormi, i-a 
spus Virgil. 

Ea a grăbit pasul, hotărâtă să pună distanţă între ei. 

— N-o să mă ajute, nu visam. 

— Nu visai azi-noapte? Dar ai umblat în timp ce 
dormeai. 

Ea s-a întors. Stăteau pe scări, iar el era cu trei trepte 
mai sus. 

— Aia a fost altceva. Azi eram trează. Azi.. 

— Sună foarte confuz, a întrerupt-o el. 

— Asta pentru că nu mă laşi să vorbesc. 

— Eşti foarte obosită, i-a spus nepăsător, pe când 
începuse să coboare treptele. 

Noemi a mai coborât trei trepte, încercând să păstreze 
aceeaşi distanţă între ei. 

— Asta i-ai spus şi ei? Că e foarte obosită? Te-a crezut? 

Un moment mai târziu, a ajuns-o şi a depăşit-o, coborând 
ultimele trepte până la parter. S-a întors şi s-a uitat la ea. 

— Cred că e mai bine dacă o lăsăm aşa acum. Eşti 
agitată. 

— Nu vreau s-o las aşa. 

— A, da? 

Virgil şi-a trecut mâna peste umărul nimfei sculptate 
care sprijinea stâlpul de susţinere de la baza scării. O 
lucire sordidă i-a licărit în ochi. Sau ea îşi imagina şi asta? 
Mai era şi altceva în acel „da” relaxat, în acel zâmbet cei 
se întindea pe faţă? 

A coborât treptele şi l-a privit provocatoare. Dar curajul 
i s-a topit când el s-a aplecat uşor şi a crezut că o să pună 
mâna pe umărul ei. 

În vis, gura lui avea un gust ciudat, ca de fruct copt. 
Stătea deasupra ei, în jacheta lui cu dungi, şi-a scos apoi 
hainele, s-a băgat în cadă şi a atins-o, iar Noemi l-a 
îmbrăţişat. Amintirea avea ceva excitant, dar şi ceva teribil 
de umilitor. 

„O să fii fată cuminte, da?” Asta îi spusese. lar acum 
erau treji, iar ea şi-a dat seama că el era capabil să-i spună 


< 190 > 


exact acelaşi lucru şi în realitate. Că n-avea nicio problemă 
să-i dea cu nesimţire o astfel de replică şi că mâinile lui 
puternice o puteau găsi la lumina zilei, ca şi în întuneric. 

Ea se temea atât de atingerea lui, cât şi de propria-i 
reacţie. _ 

— Vreau să plec din Locul Înalt. Poţi să rogi pe cineva să 
mă conducă înapoi în orăşel? a întrebat ea repede. 

— Eşti impulsivă azi, Noemí, i-a spus el. De ce vrei să ne 
părăseşti? 

— N-am nevoie de un motiv. 

Avea să se întoarcă. Da, exact aşa. Chiar dacă nu pleca, 
dacă reuşea să ajungă la gară şi să-i scrie tatălui ei, tot era 
ceva. Lumea părea să se prăbuşească în jurul ei, devenea 
un haos confuz, visele se amestecau cu momente din 
timpul zilei. Dacă reuşea să iasă şi să discute experienţele 
ciudate trăite la Locul Inalt cu doctorul Camarillo, atunci 
poate s-ar fi simţit din nou ea însăşi. Camarillo ar fi fost 
capabil să o ajute să-şi dea seama ce se întâmplă sau să o 
sfătuiască. Aer. Avea nevoie de aer curat. 

— Bineînţeles că nu. Dar nu putem să te ducem acolo pe 
ploaia asta. Ţi-am spus, drumurile sunt periculoase. 

Vedea cum se izbesc picăturile de vitraliul de la al doilea 
nivel. 

— Atunci, mă întorc pe jos. 

— Şi o să-ţi duci valiza prin noroi? Poate vrei s-o 
foloseşti ca barcă şi să vâsleşti cocoţată pe ea? Nu fi 
ridicolă! Ploaia o să se oprească azi. O să încercăm să 
mergem mâine-dimineaţă. E bine aşa? 

Acum, când el se hotărâse să o ducă în orăşel, ea putea 
să respire mai uşurată şi îşi descleştă mâinile. A dat din 
cap. 

— Dacă ne părăseşti mâine, ar trebui să iei cina cu noi 
pentru ultima oară, a spus Virgil, luându-şi mâna de pe 
nimfă şi uitându-se în lungul coridorului, în direcţia sălii de 
mese. 

— Foarte bine. Şi aş vrea să vorbesc şi cu Catalina. 

— Bineînţeles. Altceva? a întrebat-o el. 

— Nu. Nimic altceva. 


< 191 > 


Nu era o minciună, dar i-a evitat privirea şi, pentru o 
clipă, a rămas nemişcată, neştiind dacă el avea s-o urmeze 
în camera de zi. Dar nu ar fi ajutat-o cu nimic nici dacă 
rămânea acolo. 

A făcut câţiva paşi. 

— Noemí? 

Ea s-a oprit şi s-a uitat înapoi. 

— Te rog să nu fumezi iar. Ne deranjează. 

— Nu-ţi face griji, i-a zis ea şi, amintindu-şi de arsura de 
tigară de la mână, s-a uitat la degete. 

Dar semnul roşu, crud, dispăruse. Nu mai rămăsese nici 
urmă de el. 

Noemí a ridicat şi cealaltă mână, gândindu-se că poate 
greşise mâna. Dar nici aici nu găsi nicio urmă. Şi-a flexat 
degetele şi s-a grăbit spre salon, păşind zgomotos. I s-a 
părut că-l aude pe Virgil chicotind, dar nu era sigură. Nu 
mai era sigură de nimic. 


< 192 > 


19 


Noemi şi-a făcut bagajele încet, căci se simţea ca o 
trădătoare şi era nehotărâtă dacă să plece sau să rămână. 
Poate ar fi fost mai bine să rămână. Chiar nu voia s-o lase 
pe Catalina singură. Dar spusese că se duce în localitate şi 
era important să-şi limpezească mintea. A decis să nu se 
întoarcă direct în Ciudad de México. Va merge în schimb 
până în Pachuca, unde-i va scrie tatălui ei, şi va încerca să 
găsească un doctor bun, dispus să o însoţească la Locul 
Înalt. Familia Doyle avea să accepte cu greu, dar era mai 
bine decât să stea cu mâinile în sân. 

Căpătase curaj şi, înarmată cu un plan de atac, şi-a 
terminat de împachetat bagajul, după care a coborât la 
cină. Pentru că era ultima ei noapte la Locul Inalt şi pentru 
că nu voia să pară sălbatică sau învinsă, a decis să poarte o 
rochie de petrecere. Era o rochie din tul, de culoarea 
nisipului, brodată, cu accente aurii metalice, o fundă 
galbenă în talie şi un corsaj perfect strâns pe coaste. Nu 
era genul ei de rochie, dar o punea în valoare şi era 
perfect adecvată pentru cină. 

Evident, membrii familiei Doyle avuseseră acelaşi gând, 
organizând cina ca pe un moment important, aproape ca o 
celebrare. Pe masă era întinsă faţa de masă albă, de 
damasc, erau aşezate sfeşnicele de argint şi o mulţime de 
lumânări aprinse. Înainte de plecarea lui Noemí 
suspendaseră regula care interzicea conversaţia în timpul 
cinei, deşi în acea seară ei i-ar fi plăcut mai degrabă 
liniştea. Era încă prea tensionată din cauza halucinaţiilor 
stranii pe care le trăise. Chiar şi acum, Noemi se întreba 
cum de se întâmplase acel episod bizar. 

Avea o durere de cap, pe care Noemi a pus-o în seama 
vinului. Era puternic şi totuşi foarte dulce. Gustul îi 
rămânea pe bolta palatină. 

Compania celorlalţi nu i-a îmbunătăţit starea. Trebuia să 
mimeze cordialitatea în faţa celor de la masă, dar răbdarea 
îi fusese întinsă până la limită. Virgil Doyle era agresiv, iar 


< 193 > 


Florence la fel. S-a uitat spre Francis. Îl avea alături pe 
membrul familiei pe care-l aprecia. Bietul Francis! Părea 
mai degrabă nefericit în acea seară. Ea s-a întrebat dacă el 
avea s-o ducă în localitate de dimineaţă. Spera că da. Ar fi 
avut timp să vorbească în particular. Putea să aibă 
încredere în el că va avea grijă de Catalina? Trebuia să-i 
ceară ajutorul. 

Francis a privit-o la rândul lui, aruncându-i o privire 
fugară. Buzele i s-au deschis să şoptească o vorbă înainte 
ca vocea puternică a lui Virgil să-l întrerupă. 

— O să mergem sus după cină, bineînţeles. 

Noemi a ridicat capul. S-a uitat la Virgil. 

— Poftim? 

— Am spus că tata se aşteaptă să-i facem o vizită după 
cină. Să-şi ia rămas-bun de la tine. Nu te deranjează o 
vizită scurtă în camera lui, nu? 

— Nici n-aş visa să plec fără să nu-mi iau rămas-bun de 
la el, i-a răspuns ea. 

— Şi totuşi, acum câteva ore ţi-ai exprimat foarte 
elocvent dorinţa de a merge pe jos în oraş, i-a spus Virgil. 

Vorbele aveau ceva caustic. lată de ce îl plăcea pe 
Francis, iar pe Virgil nu-l suporta. Era dur şi nesuferit, iar 
sub pojghiţa de politeţe ştia că putea să fie o bestie. 
Dispreţuia mai ales felul în care se uita la ea acum, cum se 
uitase şi înainte, cu un rânjet mic, care o îngheţa, şi cu 
ochi iscoditori şi cruzi, care o făceau să vrea să se 
ascundă. 

În vis, în cadă, se simţise cumva la fel. Dar acolo mai 
avusese şi un alt sentiment. Era plăcut, dar într-un fel 
teribil, ca şi cum ar fi avut o carie în care-şi împingea 
limba. 

O poftă sexuală feroce, bolnavă, sufocantă. 

Era un gând murdar, nepotrivit la masă - căci stătea 
chiar în faţa ei - şi s-a uitat în jos, la farfurie. Acela era un 
bărbat care putea să ştie secrete, care putea să intuiască 
dorinţele nespuse. Nu trebuia să se uite la el. 

O tăcere lungă s-a instalat între ei când a intrat 
servitoarea şi a început să strângă farfuriile. 


< 194 > 


— S-ar putea să ajungi greu de dimineaţă în oraş, i-a 
spus Florence, după ce paharele au fost umplute cu vin şi a 
fost adus desertul. Drumurile o să fie teribile. 

— Da, cu toate aceste inundaţii, a dat din cap Noemí. 
Aşa aţi pierdut mina? 

— Cu secole în urmă, a răspuns Florence, fluturând din 
mână. Virgil era bebeluş. 

Virgil a aprobat din cap. 

— S-a umplut de apă. Oricum, nu prea mai lucra nimeni 
în mină. Din cauza Revoluţiei, nu mai găseai destui 
muncitori prin zonă. Luptau de o parte a taberei sau de 
cealaltă. Ai nevoie de un flux constant de muncitori la o 
mină ca asta. 

— Presupun că era imposibil să aduci oamenii înapoi 
după ce s-a terminat Revoluţia. Au plecat toţi? a întrebat 
Noemí. 

— Da şi, în plus, n-aveam cum să angajăm echipe noi, iar 
tata era bolnav de multă vreme, aşa că nu putea să 
supravegheze munca lor. Bineînțeles, lucrurile se vor 
schimba în curând. 

— Cum aşa? 

— Catalina nu ţi-a spus? Intenţionăm să redeschidem 
mina. 

— Dar e închisă de atâta timp. Credeam că aveţi finanţe 
limitate, a replicat Noemi. 

— Catalina a decis să investească. 

— N-ai spus nimic până acum. 

— Am uitat. 

Vorbea atât de relaxat, încât părea credibil. Dar Noemi 
ar fi putut paria că el îşi ţinuse gura ştiind ce concluzie ar 
trage ea: că o foloseau pe Catalina pe post de puşculiţă 
docilă. 

Vorbea acum pentru că voia să o enerveze un pic, 
afişându-i zâmbetul lui tăios, pe care i-l arătase cu abilitate 
în atâtea ocazii. Jubila. Acum, că ea avea să plece, un pic 
de exaltare nu avea de ce să strice. 

— E înţelept să procedezi aşa? l-a întrebat ea. Când soţia 
ta e într-o asemenea stare? 


< 195 > 


— Nu are cum să i-o înrăutăţească, nu crezi? 

— Cred că eşti crud. N 

— De multă vreme doar subzistăm la Locul Inalt, Noemí. 
De prea multă vreme. E timpul să creştem iar. Planta 
trebuie să găsească lumina şi noi trebuie să ne găsim 
drumul în lume. Poate ți se pare crud. Mie mi se pare 
normal. Şi până la urmă, tu erai cea care îmi vorbea de 
schimbare zilele trecute. 

Ce drăguţ din partea lui să o facă şi pe ea responsabilă 
de proiect! Noemi şi-a împins scaunul în spate. 

— Poate că ar trebui să-i spun noapte bună tatălui tău. 
Sunt obosită. 

Virgil ţinea paharul de picior şi a ridicat din sprânceană. 

— Mă gândesc că am putea să sărim peste desert. 

— Virgil, e mult prea devreme! a protestat Francis. 

Numai atât rostise în acea seară, dar şi Virgil, şi 
Florence şi-au întors brusc capetele spre el, de parcă toată 
seara le aruncase numai insulte. Noemi s-a gândit că el n- 
avea voie să-şi dea deloc cu părerea. Ceea ce n-o 
surprindea. 

— Eu zic că e momentul potrivit, i-a răspuns Virgil. 

S-au ridicat. Florence a luat o lampă de pe un bufet şi i-a 
condus. Casa era foarte friguroasă în acea seară, iar 
Noemi şi-a încrucişat braţele pe piept, întrebându-se dacă 
Howard avea să vorbească mult. Doamne, tare spera că 
nu! Voia să se bage în pat şi să se culce cât mai repede 
posibil, ca să se trezească devreme şi să urce în maşina aia 
nenorocită. 

Florence a deschis uşa camerei lui Howard, iar Noemi a 
urmat-o. Un foc ardea în şemineu şi perdelele din jurul 
patului uriaş erau trase. Se simţea un miros urât în aer. 
Prea puternic. Ca al unui fruct răscopt. Noemi s-a 
încruntat. 

— Suntem aici, a rostit Florence şi a pus lampa deasupra 
şemineului. i-am adus musafira. 

Florence s-a dus apoi la pat şi a început să tragă 
perdelele. Noemi a afişat un zâmbet politicos, pregătită să- 
l vadă pe Howard Doyle băgat sub pătură până la bărbie 


< 196 > 


sau poate sprijinit de nişte perne în halatul lui verde. 

Nu se aşteptase să-l găsească dezbrăcat pe pătură. 
Pielea îi era groaznic de albă şi venele îi contrastau 
grotesc, linii indigo ce-i urcau şi-i coborau pe corp. Şi asta 
nu era cel mai rău. Avea un picior hidos de umflat şi 
acoperit cu zeci de pustule mari şi negre. 

N-avea nicio idee ce puteau să fie. Nu erau tumori, căci 
pulsau repede şi rotunjimea lor contrasta cu corpul 
emaciat, cu pielea strânsă pe oase - doar piciorul avea 
pustule groase ca scoicile lipite de coca unei bărci. 

Era oribil, oribil, iar ea s-a gândit că e un cadavru în 
putrefacție, dar trăia. Pieptul i se ridica şi cobora, 
respirând. 

— Trebuie să te apropii, i-a şoptit Virgil în ureche şi a 
prins-o strâns de braţ. 

Şocul o ţinuse nemişcată pe Noemí, dar acum, că-i 
simţea mâna în jurul braţului ei, a vrut să-l împingă pe 
Virgil şi să fugă la uşă. El a tras-o înapoi cu o forţă 
cumplită, ce ameninţa să-i rupă oasele, şi a gemut de 
durere, dar a continuat să se zbată. 

— Vino să mă ajuţi! a spus Virgil şi s-a uitat la Francis. 

— Dă-mi drumul! a ţipat ea. 

Francis nu s-a apropiat de ei, dar Florence i-a prins 
braţul liber al lui Noemi şi împreună cu Virgil au dus-o 
spre capul patului. Ea s-a răsucit, a izbit noptiera cu 
piciorul şi a răsturnat o oală de noapte de porțelan pe 
podea. 

— Pune-te în genunchi! i-a ordonat Virgil. 

— Nu! a spus Noemi. 

Au împins-o în jos; degetele lui Virgil i se înfipseseră în 
carne şi a înşfăcat-o de ceafă. 

Howard Doyle şi-a întors capul pe pernă şi s-a uitat la 
ea. Buzele îi erau la fel de umflate ca piciorul şi, la fel, 
acoperite cu nişte excrescenţe negre; un fir de lichid negru 
îi picura pe bărbie şi-i păta cămaşa de noapte. De acolo 
venea mirosul urât, iar de aproape era atât de oribil, că ea 
a simţit că vomită. 

— Doamne! a exclamat şi a încercat să se ridice, să fugă, 


< 197 > 


dar mâna lui Virgil era un cleşte de fier în jurul gâtului ei, 
care o împingea şi mai aproape de bătrân. 

Şi bătrânul s-a ridicat în capul oaselor în pat, s-a întors 
şi şi-a întins mâna subţire, iar degetele lui au prins părul 
lui Noemí, trăgând-o pe fată mai aproape. 

Îi vedea acum, la acea distanţă dezgustător de intimă, 
culoarea ochilor. Nu erau albaştri. Culoarea lor era diluată 
de o lucire aurie, asemenea unor fire de aur topit. 

Howard Doyle i-a zâmbit, şi-a arătat dinţii pătaţi cu 
negru şi apoi şi-a lipit buzele de ale ei. Noemi i-a simţit 
limba în gură şi apoi saliva arzându-i gâtlejul pe când se 
lipea de ea, iar Virgil o împingea în el. 

I-a dat drumul după un moment lung, agonizant, şi 
Noemi a reuşit să tragă aer în piept şi să-şi mişte capul. 

A închis ochii. 

Se simţea foarte uşoară. Gândurile i se împrăştiaseră. 
Era ameţită. Doamne, şi-a spus, Doamne, ridică-te, fugi! 
Iar şi iar. 

Când s-a uitat în jur, a încercat să-şi concentreze 
privirea şi a văzut că era într-o peşteră. Mai erau şi alţii în 
jur. Unui bărbat i se dăduse o cupă din care bău. Lichidul 
oribil îi ardea gura şi aproape leşinase, dar ceilalţi râdeau 
şi-l prindeau de umeri prietenoşi. Nu fuseseră aşa 
prietenoşi când venise, când era un străin. Frau nervoşi şi 
aveau un motiv întemeiat. 

Bărbatul era blond, cu ochi albaştri. Semăna cu Howard, 
cu Virgil. Forma fălcii, nasul. Dar hainele, încălţările şi 
totul la el şi la bărbaţii din peşteră păreau din alte timpuri. 

Când se întâmplă asta? s-a gândit Noemi. Dar se simţea 
ameţită şi sunetul mării o distrăgea. Peştera asta era 
aproape de ocean? Era întuneric. Unul dintre bărbaţi avea 
un felinar, dar nu lumina prea tare. Ceilalţi au continuat cu 
glumele lor şi doi dintre ei l-au ajutat pe blond să se ridice. 
Acesta s-a clătinat. 

Bărbatul nu arăta prea bine, dar nu era din vina lor. Era 
bolnav de mult. Doctorul nu credea că are leac. Nu era 
nicio speranţă, dar Doyle sperase. 

Doyle. El era, da. Ea era cu Doyle. 


< 198 > 


Doyle era pe moarte şi, în disperarea lui, găsise drumul 
până aici, câutase un leac pentru cei care nu mai pot fi 
salvaţi. În loc de un pelerinaj la un loc sfânt, venise la 
această peşteră nenorocită. 

Nu-l plăcuseră, nu, dar oamenii erau săraci şi el avea o 
pungă doldora de argint. Bineînţeles, se temuse că o să-i 
taie beregata şi o să-i ia argintul, dar ce altceva putea să 
facă? Putea doar să le promită că este mai mult argint 
acolo de unde vine el dacă ei respectă înţelegerea. 

Banii nu erau totul, bineînțeles. Ştia şi el. L-au 
recunoscut ca superiorul lor natural. Forţa obiceiului, s-a 
gândit el. Domnule, i se adresau ei, deşi se hrăneau cu 
hoituri. 

Într-un cotlon al peşterii, Noemí a văzut o femeie. Părul 
îi era aţos, faţa comună şi palidă. Îşi ţinea cu o mână 
osoasă un şal în jurul umerilor şi se uita la Doyle cu 
interes. Era şi un preot acolo, un bătrân care îngrijea 
altarul zeului lor. Fiindcă, în cele din urmă, acolo era într- 
adevăr un loc sfânt, deşi unul dubios. În loc de lumânări, 
ciuperca atârnată de pereţii peşterii, luminescentă, lăsa să 
se întrevadă un altar. Pe el era un bol şi o cupă şi o 
grămadă de oase vechi. 

Dacă murea, s-a gândit Doyle, oasele aveau să-i fie 
adăugate la acea grămadă. Dar nu se temea. Era pe 
jumătate mort oricum. 

Noemi şi-a frecat o mână de tâmple. O durere teribilă îi 
creştea în craniu. A mijit ochii şi camera a pâlpâit ca o 
flacără. A încercat să se concentreze pe ceva şi şi-a fixat 
ochii asupra lui Doyle. 

Doyle. Îl văzuse clătinându-se, cu faţa mâncată de boală, 
dar acum arăta atât de vioi, că aproape l-a confundat cu un 
altul. Vitalitatea îi revenise, era de aşteptat să se întoarcă 
acasă imediat. Dar iată-l că zăcea acolo, mângâind spatele 
gol al unei femei. Se căsătoriseră, după obiceiul celorlalţi. 
Noemi i-a simţit dezgustul când l-a văzut cum o atinge pe 
femeie, dar el zâmbea. Probabil se prefăcea. 

Avea nevoie de ei. Avea nevoie să fie acceptat, avea 
nevoie să fie ca oamenii ăia primitivi. Fiindcă numai atunci 


< 199 > 


le-ar fi aflat secretele. Viaţă eternă! Era acolo, era de luat. 
Proştii n-o înțelegeau. Foloseau ciuperca să-şi vindece 
rănile şi să-şi păstreze sănătatea, dar putea să fie mult mai 
mult. O văzuse, dovada era preotul căruia i se supuneau 
orbeşte, iar ceea ce nu văzuse își imaginase. Posibilităţile 
erau atât de numeroase! 

Femeia nu era utilă. Ştiuse de la început. Dar Doyle avea 
două surori, îi aşteptau întoarcerea în casa lui mare şi la 
ele era cheia. Era în sânge, în sângele lui, i-o spusese deja 
preotul. Şi dacă era în sângele lui, putea să fie şi în 
sângele lor. 

Noemi şi-a apăsat vârfurile degetelor pe frunte. Durerea 
de cap creştea şi vederea i se înceţoşase. 

Doyle. Era deştept. Mereu fusese aşa şi, chiar şi când 
trupul îl trădase, mintea încă îi era ascuţită ca o lamă. 
Acum, corpul era viu, plin de vitalitate şi el clocotea de 
nerăbdare. 

Preotul i-a recunoscut puterea, i-a şoptit că el ar putea 
să fie viitorul congregaţiei, că un om ca el era necesar. 
Omul sfânt era bătrân şi se temea pentru viitor, pentru 
mica lui turmă din peşteră, pentru aceşti oameni timizi. 
Căutau prin hoituri, scormoneau în pământ, asta era viața 
lor. Fugiseră aici, căutaseră siguranţă şi supravieţuiseră 
până acum, dar lumea se schimba. 

Bătrânul avea dreptate. Prea multă dreptate, poate. 
Fiindcă Doyle într-adevăr vedea o schimbare profundă. 

Cu plămânii plini cu apă, preotul s-a lăsat la pământ. Ce 
moarte simplă! 

Și apoi a fost haos şi violenţă, şi fum. Foc, foc, ardere. 
Peştera fusese aproape o fortăreață pentru locuitorii ei. 
Când venea fluxul, era izolată de țărm şi accesibilă numai 
cu barca - un refugiu sigur, confortabil. N-aveau multe, 
dar aveau asta. 

El era singur şi ei erau trei duzini, dar le omorâse 
preotul şi acum avea putere asupra lor. Era sfânt. Erau 
obligați să rămână în genunchi în timp ce el le punea 
cârpele pe foc, averea lor. Peştera s-a umplut cu fum. 

Acolo era o barcă. A tras-o pe femeie în barcă. Ea s-a 


< 200 > 


supus, amorţită şi temătoare. În timp ce el vâslea, ea s-a 
uitat la el, iar el a privit într-o parte. 

I se păruse neatractivă. Acum era înspăimântător de 
urâtă, cu pântecul crescut şi ochii stinşi. Dar era necesară. 
li servea unui scop. 

Şi apoi Noemí n-a mai fost cu el cum fusese în tot acest 
timp, ca o umbră. Era cu altcineva, cu o femeie cu părul 
blond desfăcut peste umeri. Vorbea cu o altă fată. 

— S-a schimbat, a şoptit tânără. Nu vezi? Ochii lui nu 
mai sunt la fel. 

Cealaltă fată, cea cu părul împletit, a dat din cap. 

Noemi a dat şi ea din cap. Fratele lor plecase într-un 
voiaj lung şi acum se întorsese acasă şi erau atâtea 
întrebări, dar nu le lăsa să vorbească. Şi prima femeie 
credea că se abătuse ceva îngrozitor asupra lui, că un rău 
îl poseda, dar cealaltă ştia că el aşa fusese mereu sub 
stratul de piele. 

Mă temeam de rău de multă vreme. Mă temeam de el. 

Sub stratul de piele - şi Noemi s-a uitat la mâinile ei, la 
încheieturi, care o mâncau teribil. Înainte să se scarpine, 
au erupt pustulele şi i-au apărut firişoare roz, ca nişte peri, 
pe piele. Corpul ei catifelat dăduse în pârg. Pălăriuţe albe, 
cărnoase, de forma unor evantaie îi secţionaseră măduva şi 
muşchii, trecând prin acestea şi, când a deschis gura, din 
ea a curs un lichid auriu şi negru ca un râu, care a pătat 
podeaua. 

O mână pe umăr şi o şoaptă în ureche. 

— Deschide ochii! a spus Noemi, în mod reflex. 

Gura îi era plină de sânge şi şi-a scuipat dinţii. 


< 201 > 


20 


— Respiră, respiră, i-a spus el. 

El era o voce. Nu-l vedea bine, durerea îi înceţoşase 
ochii, iar lacrimile îi înceţoşau mai rău. El i-a ţinut capul pe 
spate cât ea a vomat şi a ajutat-o să se ridice. Puncte 
negre şi aurii i-au dansat sub pleoape când le-a închis. Nu 
se simţise niciodată aşa de bolnavă. 

— O să mor, a spus cu un horcăit. 

— N-o să mori, a asigurat-o el. 

Nu murise? Crezuse că da. Simţise sânge şi fiere în 
gură. 

S-a uitat la bărbat. Credea că-l cunoaşte, dar nu-i mai 
ţinea minte numele. Gândea cu dificultate, îşi amintea 
greu, separa greu un gând de altele. De alte amintiri. Cine 
era ea? 

Doyle, fusese Doyle; el îi omorâse pe toţi oamenii ăia, îi 
arsese pe toţi. 

Şarpele îşi înghite coada. 

Bărbatul tânăr, slăbănog, a condus-o afară din baie şi i-a 
lipit un pahar cu apă de buze. 

Ea s-a aşezat pe pat şi a întors capul. Francis stătea pe 
un scaun, aproape de ea şi îi ştergea sudoarea ce-i perla 
fruntea. Francis, da. Şi ea era Noemi Taboada, iar ăsta era 
Locul Înalt. I-a revenit totul în minte, oroarea la care 
fusese supusă, trupul umflat al lui Howard Doyle şi 
scuipatul lui în gura ei. 

S-a chircit. Francis a îngheţat, apoi i-a întins încet 
batista pe care o ţinea. Ea a strâns-o cu o mână. 

— Ce mi-ai făcut? l-a întrebat. p 

O durea când vorbea. O mânca gâtul pe dinăuntru. Işi 
amintea mizeria care-i fusese turnată în gură şi brusc şi-a 
dorit să fugă iar în baie să-şi vomite maţele. 

— Vrei să te ridici? a întrebat-o el şi se pregătea să-i 
întindă o mână. 

— Nu, i-a spus ea, ştiind că nu poate să ajungă la baie 
singură, dar nici nu voia ca el s-o atingă. 


< 202 > 


El şi-a băgat mâinile în buzunarele jachetei. Jacheta de 
velur în care ei i se păruse că-i stă aşa de bine. Ticălosul! 
Regreta orice gând bun avusese despre el. 

— Ar trebui să-ţi explic, a spus el încet. 

— Cum naiba să explici aia?! Howard... el... tu... cum? 

Doamne, nici măcar nu putea să spună asta în cuvinte. 
Oroarea cumplită. A fierii negre din gură şi a viziunii. 

— Eu îţi spun povestea şi apoi tu poţi să-mi pui întrebări. 
Cred că aşa ar fi cel mai uşor, i-a zis el. 

Noemi nu voia să vorbească. Nu credea că poate să 
vorbească mult, chiar dacă ar fi încercat. Mai bine să-l lase 
pe el să vorbească, chiar dacă simţea că ar putea să-l 
pocnească. Era aşa de obosită şi de bolnavă. 

— Presupun că acum îţi dai seama că nu suntem ca alţi 
oameni şi casa asta nu-i ca alte case. Cu multă vreme în 
urmă, Howard a găsit o ciupercă, una ce poate să 
prelungească viaţa umană destul de mult. Poate să vindece 
boli; te ţine sănătos. 

— Am văzut asta. L-am văzut pe el, a şoptit ea. 

— L-ai văzut? a răspuns Francis. Presupun că ai intrat în 
întunecime. Cât de adânc te-ai dus? 

Ea s-a uitat la el. O deruta şi mai mult. Ela dat din cap. 

— Ciuperca creşte pe sub casă, până la cimitir şi înapoi. 
E în pereţi. Ca o pânză de păianjen gigantică. În pânză poţi 
să păstrezi amintiri şi gânduri ca nişte muşte prinse. 
Numim acest depozit al gândurilor şi amintirilor noastre 
întunecimea. 

— Cum e posibil? 

— Ciuperca poate să intre în relaţii simbiotice cu 
plantele gazdă. Micoriza. Se pare că poate să aibă o relaţie 
simbiotică şi cu oamenii. Micoriza din această casă 
creează întunecimea. 

— Ai acces la amintiri ancestrale datorită unei ciuperci. 

— Da. Doar că unele dintre ele nu sunt amintiri 
complete. Primeşti ecouri vagi şi sunt neclare. 

Ca şi cum n-ai reuşi să prinzi bine un post radio, s-a 
gândit ea. Noemi s-a uitat spre colţ, la peretele desfigurat 
de mucegaiul negru. 


< 203 > 


— Am văzut şi am visat lucruri foarte ciudate. Vrei să 
spui că mi le-a făcut casa? Pentru că e o ciupercă în ea? 

— Da. 

— De ce mi-ar face asta? 

— Nu e intenţionat. Cred că aşa e natura ei. 

Fiecare viziune pe care o experimentase fusese 
terifiantă. Oricare ar fi fost natura acestei chestii, nu putea 
nici măcar să încerce s-o înţeleagă. Un coşmar. Asta 
fusese. Un coşmar viu, păcate şi secrete urâte împletite 
laolaltă. 

— Atunci, am avut dreptate că e o casă bântuită. Şi 
verişoara mea nu-i nebună, a văzut pur şi simplu acea 
întunecime. 

Francis a dat din cap şi Noemi a chicotit. Nu-i de mirare 
că Francis fusese atât de agitat când sugerase că era o 
explicaţie raţională la comportamentul ciudat al Catalinei 
şi la vorbele ei despre fantome. Dar nu îşi închipuise că era 
vorba de ciuperci. 

S-a uitat la lampa aprinsă lângă pat şi şi-a dat seama că 
n-avea nicio idee cât timp trecuse. Cât timp fusese în 
întunecime. Poate ore, poate zile. Nu mai auzea răpăitul 
ploii. 

— Ce mi-a făcut Howard Doyle? a întrebat ea. 

— Ciuperca e în pereţi şi în aer. Nu-ţi dai seama, dar o 
tragi în piept. Încet-încet, are un efect asupra ta. Dar dacă 
intri în contact cu ea în alte feluri, efectul poate să se 
amplifice. 

— Ce mi-a făcut el? a repetat. 

— Cei mai mulţi, dacă intră în contact cu ciuperca, mor. 
Asta li s-a întâmplat muncitorilor de la mină. l-a omorât - 
pe unii mai repede decât pe alţii. Dar evident nu oricine 
moare. Unii sunt mai rezistenți. Dacă nu mor totuşi, încă 
poate să le afecteze mintea. 

— Cum a afectat-o pe Catalina? 

— Uneori mai puţin, alteori mai mult decât pe Catalina. 
Îţi poate suprima personalitatea. Poate ai văzut că 
servitorii noştri nu prea vorbesc. A mai rămas puţin din 
personalitatea lor. Ca şi cum mintea le-ar fi fost golită. 


< 204 > 


— Asta nu-i posibil. 

Francis a dat din cap. 

— Ai cunoscut vreodată un alcoolic? Are creierul afectat. 
La fel se întâmplă şi de la ciupercă. 

— Vrei să-mi spui că asta o să i se întâmple şi Catalinei? 
Şi mie? 

— Nu! a răspuns Francis repede. Nu, nu. Ei sunt un caz 
special, străunchiul Howard îi numeşte robii săi; cât 
priveşte minerii, ei erau compostul, stratul protector. Dar 
poţi să ai o relaţie simbiotică reală cu ciuperca. Nimic din 
toate astea n-o să ţi se întâmple şi ţie. 

— Ce-o să mi se întâmple mie? 

Francis încă îşi ţinea mâinile ferm în buzunare, dar se 
foia. li vedea degetele cum se strâng şi se desfac. Se uita 
în jos la cuvertura patului. 

— Ţi-am spus despre întunecime. Nu ţi-am spus despre 
descendență. Eşti specială. Ciuperca intră în simbioză cu 
noi, nu ne face rău. Ne poate face chiar nemuritori. 
Howard a trăit multe vieţi, în multe corpuri. Îşi transferă 
conştiinţa întunecimii şi de acolo poate să trăiască din nou 
în trupul unuia dintre copiii săi. 

— Îşi posedă copiii? a întrebat Noemí. 

— Nu... devine... ei devin el... devin altcineva. Numai 
copiii; e pe linie de sânge. Şi, de generaţii, linia de sânge a 
fost izolată ca să se asigure că toţi putem să interacţionăm 
cu ciuperca, tocmai ca să păstrăm această relaţie 
simbiotică. Fără străini. 

— Incest. S-a căsătorit cu două femei care erau surori şi 
avea de gând să o mărite pe Ruth cu vărul ei şi înainte 
trebuie să le fi avut... pe surorile lui, a spus Noemi, 
amintindu-şi deodată viziunea cu cele două femei tinere. A 
avut două surori. Doamne, a avut copii cu ele! 

— Da. 

Aerul familiei Doyle. Toţi oamenii din portretele alea. 

— Cu cât timp în urmă? a întrebat Noemi. Cât de bătrân 
e? Câte generaţii? 

— Nu ştiu. Trei sute de ani, poate şi mai mult. 

— Trei sute de ani. S-a împreunat cu cele din neamul lui, 


< 205 > 


a avut copii cu ele, apoi şi-a transferat mintea în unul 
dintre trupurile lor. Iar şi iar. Şi voi toţi? Voi permiteţi 
asta? 

— N-avem de ales. E un zeu. 

— Pe dracu', sigur că aveţi de ales! Şi căcănarul ăla 
bolnav nu e un zeu! i 

Francis s-a uitat la ea. Işi scosese mâinile din buzunare 
şi acum le frământa. Părea obosit. Incet, a dus o mână la 
frunte. A dat din cap. 

— Este, pentru noi. Şi vrea să faci parte din familia 
noastră. 

— Atunci, de ce mi-a băgat mâzga aia neagră pe gât? 

— Se temeau că o să ne părăseşti. Nu voiau să te lase să 
pleci. Acum, n-o să mai poţi pleca nicăieri. 

— Nu vreau să fac parte din nenorocita asta de familie, 
Francis. Şi crede-mă, o să mă duc acasă şi o să... 

— N-o să poţi. Nu cred că ţi-am spus nimic despre tatăl 
meu, nu? 

Se uitase la urmele negre de pe perete, la mucegaiul din 
colţul camerei, dar şi-a întors încet capul să se uite la el. 
Scosese un mic portret din buzunar. Asta ţinuse strâns în 
mână deci, s-a gândit ea. Mica fotografie cuibărită în 
buzunarul jachetei. 

— Richard, a şoptit Francis şi i-a arătat fotografia alb- 
negru a unui bărbat. Il chema Richard. 

Trăsăturile colţuroase ale feţei palide a lui Francis 
semănau vag cu cele ale lui Virgil Doyle, dar acum vedea 
asemănarea cu tatăl lui: bărbia ascuţită, fruntea lată. 

— Ruth a distrus multe. Nu doar oamenii pe care i-a 
omorât, dar l-a rănit şi pe Howard foarte grav. Niciun om 
normal n-ar fi supravieţuit după ce ar fi fost împuşcat de 
ea, nu după cum a făcut-o. El a supravieţuit. Dar i-a scăzut 
puterea, mâna forte. De aia am pierdut muncitorii. 

— Au fost toţi hipnotizaţi? Ca servitorii voştri? 

— Nu. Nu chiar. Nu avea cum să manipuleze atâţia 
oameni deodată. Au fost manevre mai subtile, de 
respingere şi de atragere. Dar i-a afectat totuşi. Casa, 
ciuperca i-au afectat pe mineri. Când avea nevoie de ea, 


< 206 > 


era o ceaţă care putea amorţi simţurile. 

— Şi ce s-a întâmplat cu tatăl tău? l-a întrebat ea şi i-a 
dat înapoi portretul, pe care el şi l-a băgat în buzunar. 

— După ce Howard a fost împuşcat, a început să se 
vindece încet. Fusese greu, în generaţiile recente, pentru 
familie să aibă copii. Când mama a ajuns la vârsta 
potrivită, Howard a încercat să... dar era prea bătrân, prea 
afectat, ca să-i facă un copil. Şi mai erau şi alte necazuri. 

Nepoata lui. A încercat să facă un copil cu nepoata lui, s- 
a gândit Noemi şi imaginea creaturii ăleia hidoase pe care 
o văzuse dezbrăcată muncindu-se peste o femeie, 
împingându-şi trupul slăbănog în Florence, i-a făcut 
greață. Şi-a dus batista la gură. 

— Noemi? a întrebat Francis. 

— Ce necazuri? l-a grăbit ea să continue. 

— Cu banii. Muncitorii rămaşi au plecat când Howard a 
pierdut controlul asupra lor şi nu mai era nimeni să 
supravegheze mina, aşa că s-a inundat. Nu mai veneau 
bani de nicăieri şi Revoluţia ne distrusese deja mare parte 
din avere. Aveau nevoie de bani şi de copii. Altfel, ce s-ar fi 
întâmplat cu descendența? Mama l-a găsit pe tata şi s-a 
gândit că e potrivit. Avea ceva bani. Nu o avere imensă, 
dar destul cât să ne scoată la mal şi, mai ales, ea s-a gândit 
că putea s-o lase însărcinată. El a venit să locuiască aici, la 
Locul Înalt. Apoi m-am născut eu. Eram băiat, dar ideea 
era că el mai putea să-i facă şi alţi copii, să-i facă fete. 
Intunecimea l-a afectat. Simţea că înnebuneşte. Voia să 
plece, dar nu putea. N-a reuşit niciodată să ajungă prea 
departe. Până la urmă, s-a aruncat într-o prăpastie. Dacă 
te lupţi cu întunecimea, o să suferi. O să fie rău, a 
avertizat-o Francis. Dar dacă i te supui, dacă te conectezi 
la ea, dacă accepţi să faci parte din familie, atunci o să fie 
bine. 

— Catalina se luptă cu ea, aşa-i? 

— Da, a recunoscut Francis. Dar mai e lucru... nu-i chiar 
compatibilă... 

Noemi a clătinat din cap. 

— Ce te face să crezi că o să mă supun mai mult decât 


< 207 > 


ea? 

— Tu eşti compatibilă. Virgil a ales-o pe Catalina fiindcă 
ştia că e compatibilă, dar când ai venit tu, a devenit 
evident că eşti şi mai potrivită. Cred că ei speră să fii mai 
înţelegătoare. 

— Că o să fiu fericită să mă alătur familiei voastre. Că o 
să fiu fericită să ce? Să vă dau banii mei? Poate să vă dau 
copii? 

— Da. Da, ambele. 

— Sunteţi o haită de monştri. Şi tu! Am avut încredere în 
tine! 

El s-a uitat fix la ea; gura îi tremura. Părea că o să 
plângă. Asta a înfuriat-o. Tocmai el să plângă. Să nu 
îndrăzneşti! s-a gândit. 

— Îmi pare atât de rău. 

— Îţi pare rău! Ticălosule! a strigat ea şi, în ciuda 
faptului că trupul încă îi pulsa din cauza unei dureri 
oribile, înfundate, s-a ridicat. 

— Îmi pare rău. N-am vrut asta, a spus el, şi-a împins 
scaunul în spate, ridicându-se. 

— Atunci, ajută-mă! Scoate-mă de aici! 

— Nu pot. 

Ea l-a pocnit. Nu era o lovitură de pumn prea puternică 
şi, imediat după ce l-a lovit, s-a gândit că o să se 
prăbuşească la podea. O secase de toată puterea şi i s-au 
înmuiat picioarele. Dacă n-ar fi prins-o el, sigur şi-ar fi 
spart capul. Dar tot l-a împins, încercând să scape de el. 

— Lasă-mă! i-a cerut, dar vocea i se înfunda în pliurile 
jachetei lui. 

Nu putea să-şi ridice capul. 

— Ai nevoie de odihnă. O să mă gândesc la o soluţie, dar 
ai nevoie de odihnă, i-a şoptit el. 

— Du-te dracului! 

A lăsat-o din nou cu grijă pe pat, a învelit-o cu pătura, 
iar ea a vrut să-i spună încă o dată să se ducă dracului, dar 
ochii i se închideau; în colţul camerei igrasia pulsa ca o 
inimă, ieşea în relief, făcea tapetul să se vălurească. 
Scândurile podelei erau umflate şi tremurau ca pielea unei 


< 208 > 


creaturi vii. 

Un şarpe mare s-a ridicat de sub duşumea, alunecos şi 
negru şi a urcat în pat. Noemí s-a uitat la el pe când îi 
atingea picioarele, îi simţea pielea rece pe carnea 
înfierbântată şi nu s-a mişcat, de teamă să nu-şi tragă 
capul înapoi şi s-o muşte. Şi pe pielea şarpelui erau o mie 
de mici excrescenţe, de mici puncte pulsânde, care 
tremurau şi eliberau spori. 

E un alt vis, s-a gândit ea. E întunecimea, iar 
întunecimea nu-i reală. 

Dar nu voia să vadă asta, nu voia şi şi-a mişcat picioarele 
în cele din urmă, încercând să izbească vietatea. Când a 
atins-o, pielea i s-a desfăcut şi era albă şi moartă, carcasa 
unui şarpe răvăşită de putreziciune. Viaţa forfotea pe acest 
cadavru alb, iar mucegaiul înflorea pe el. 

„Et Verbum caro factum est”, a spus şarpele. 

Ea era în genunchi acum. Camera era rece şi de piatră. 
Era întuneric, nu erau geamuri. Puseseră lumânările pe un 
altar, dar era încă prea întuneric. Altarul era mai elaborat 
decât cel pe care-l văzuse în peşteri. Masa era acoperită cu 
o catifea roşie şi pe ea se găsea un sfeşnic de argint. Dar 
încă era întuneric, umezeală şi frig. 

Şi Howard Doyle avea tapiserii. Pe ele, cu roşu şi negru, 
era reprezentat  măreţul ouroboros.  Solemnitatea, 
ritualurile - Doyle înţelegea că solemnitatea e o parte 
importantă a acestui joc. Şi iată-l pe Doyle înveşmântat în 
stacojiu. Lângă el stătea femeia din peşteri, însărcinată în 
ultimele luni şi părea bolnavă. 

„Et Verbum caro factum est”, îi spusese şarpele, 
şoptindu-i secrete la ureche. Şarpele dispăruse, dar încă îl 
auzea. Avea o voce specială, răguşită, iar Noemi n-avea 
nicio idee despre ce-i spune. 

Două femei o coborau pe un podium, la piciorul 
altarului. Două femei blonde. Le mai văzuse. Erau surorile. 
Şi mai văzuse şi acest ritual. În cimitir. Femeia care năştea 
în cimitir. 

Naştere. Copilul a ţipat şi Doyle îl ţinea. Şi apoi ea a 
ştiut. 


< 209 > 


Et Verbum caro factum est. 

A recunoscut ceea ce nu văzuse cum trebuie în visele 
anterioare şi nu-şi dorea să vadă acum, dar iată. Cuţitul şi 
copilul. Noemi a închis ochii, dar chiar şi aşa a văzut tot: 
stacojiu şi negru, copilul sfâşiat, iar ei îl mâncau. 

Carnea zeilor. 

Îşi ţineau mâinile ridicate, iar Doyle a pus bucăţi de 
carne şi bucăţi de os în mâinile lor şi ei au mestecat acea 
carne albă. 

Mai făcuseră asta şi înainte, în peşteri. Dar fuseseră 
preoţii cei care, când mureau, îşi ofereau carnea. Doyle 
perfecţionase ritualul. Doyle cel deştept şi educat, care 
citise multe cărţi de teologie, biologie şi medicină, în 
căutarea unor răspunsuri; acum le găsise. 

Ochii lui Noemí erau încă închişi şi ochii femeii la fel. I- 
au pus o cârpă peste faţă şi Noemi s-a gândit că o să 
omoare femeia acum, că o să-i taie şi ei corpul şi o s-o 
înghită. Dar se înşela. Au legat corpul în hamuri. L-au legat 
strâns; lângă altar era un puț, în care au aruncat-o, dar ea 
era vie. 

Nu e moartă, le-a spus Noemi. Dar nu conta. Era într-o 
amintire. 

Era necesar, mereu e aşa. Ciuperca o să crească din 
trupul ei, prin pământ, o să se strecoare prin pereți, o să 
se extindă în fundațiile clădirii. Și întunecimea avea nevoie 
de o minte. Avea nevoie de ea. Intunecimea era vie. Era vie 
în mai multe feluri. La rădăcina ei putredă era cadavrul 
unei femei, cu membrele răsucite, cu părul de pe craniu 
sfărâmicios. Și cadavrul şi-a deschis larg fălcile, a tipat în 
miezul pământului şi de pe buzele ei uscate a crescut 
ciuperca albă. 

Preotul s-ar fi sacrificat pe sine: o parte din corp era 
devorată, restul, îngropată. Viaţa erupea din acele 
rămăşiţe, iar congregația era legată de el. Legată de zeul 
lor. Dar Doyle nu era prost să se ofere singur drept 
sacrificiu. 

Doyle putea să fie un zeu fără să trebuiască să se supună 
regulilor lor mistice, stupide. 


< 210 > 


Doyle era un zeu. 

Doyle exista, persista. Doyle e mereu. 

Monştri. Monstru, ah, asta crezi despre mine, Noemí? 

— Ai văzut destul, fată curioasă? a întrebat Doyle. 

Juca singur cărţi într-un colţ al camerei. Ea îi privea 
mâinile ridate, inelul cu chihlimbar de pe degetul arătător 
strălucea în lumina lumânărilor, în timp ce bătea cărţile. A 
ridicat capul să o privească. Ea s-a uitat la el. Era Doyle cel 
de acum. Howard Doyle, cu spinarea îndoită, cu respiraţia 
grea. A pus trei cărţi jos şi le-a întors cu grijă pe fiecare. 
Un cavaler cu o sabie şi un paj cu o monedă. Vedea prin 
cămaşa subţire pe care o purta pustulele negre marcându-i 
spatele. 

— De ce-mi arăţi asta? l-a întrebat ea. 

— Casa îţi arată. Casa te iubeşte. Te bucuri de 
ospitalitatea noastră? Ai vrea să joci cu mine? 

— Nu. 

— Păcat! a spus el şi a arătat a treia carte: o singură 
cupă, goală. În cele din urmă, tot o să renunti la tine însăţi. 
Eşti deja ca noi, faci parte din familie. Doar că n-o ştii. 

— Nu mă sperii, monstrule de căcat, cu visele şi 
trucurile tale. Asta nu-i real şi n-o să mă ţii niciodată aici. 

— Chiar crezi asta? a întrebat-o el, iar buboaiele au 
făcut valuri în jos pe spate. 

Un pârâiaş de lichid negru, ca o cerneală, a picurat sub 
el, pe podea. 

— Pot să te forţez să faci ce vreau eu, orice. 

A tăiat una dintre pustule în mâini cu o unghie lungă şi a 
apăsat-o de o cupă argintie - care arăta ca pocalul din 
cartea de joc -, iar aceasta s-a spart, umplând cupa cu un 
lichid puturos. 

— la şi bea, a spus el şi, pentru o clipă, ea s-a simţit 
obligată să facă un pas înainte şi să bea, înainte ca 
repulsia şi panica să-i îngheţe membrele. 

El a zâmbit. Incerca să-i arate puterea. Chiar şi în vise el 
era stăpânul. 

— O să te omor când mă voi trezi. Numai să-mi dai 
ocazia şi o să te omor, a jurat ea. 


< 211 > 


S-a aruncat asupra lui, şi-a înfipt degetele în carnea lui, 
i-a strâns gâtul subţire. Era ca pergamentul, i s-a rupt în 
mâini, lăsând să se vadă muşchii şi venele. El a rânjit la ea 
cu zâmbetul de brută al lui Virgil. Era Virgil. Ea a strâns 
mai tare şi apoi el a împins-o în spate, apăsându-i buzele şi 
dinţii cu degetul mare. 

Francis s-a uitat la ea, cu ochii măriţi de durere, mâna 
alunecându-i în jos. Ea i-a dat drumul şi a păşit în spate. 
Francis a deschis gura să ceară iertare şi o sută de viermi 
i-au ieşit târându-se pe gură. 

Viermi şi lujeri, iar şarpele din iarbă s-a ridicat şi s-a 
încolăcit în jurul gâtului lui Noemi. 

„Eşti a noastră, fie că-ţi place, fie că nu. Eşti a noastră şi 
eşti ca noi.” 

Ea a încercat să îndepărteze şarpele, care a strâns-o şi 
mai tare, i s-a afundat în carne, şi-a deschis fălcile, gata să 
o devoreze cu totul. Noemi şi-a înfipt unghiile în şarpe şi 
acesta a şoptit: „Et Verbum caro factum est.” 

Dar şi vocea unei femei a vorbit şi a spus: „Deschide 
ochii!” 

Trebuie să-mi amintesc asta, a gândit ea. Trebuie să-mi 
amintesc să-mi deschid ochii. 


< 212 > 


21 


Lumina zilei. Niciodată nu fusese mai recunoscătoare 
pentru o privelişte aşa de obişnuită: razele de soare care 
se strecurau pe sub draperii îi făceau inima să zboare. A 
dat draperiile la o parte şi şi-a lipit palmele pe geam. Apoi 
a încercat uşa. Era, în mod previzibil, închisă. 

Lăsaseră o tavă cu mâncare pentru ea. Ceaiul se răcise, 
dar ea n-avusese curaj să-l bea, se întrebase ce era în el. 
Nici să mănânce pâinea prăjită n-avea încredere. A ronţăit 
marginile feliilor de pâine şi a băut apă de la robinetul din 
baie. z 

Dar dacă fungii erau în aer, mai conta oare? li inhala 
oricum. Uşa de la dulap era deschisă şi a văzut că-i 
goliseră valiza şi-i puseseră rochiile înapoi pe umeraşe. 

Era frig, aşa că şi-a pus rochia cadrilată, cu mâneci 
lungi, guler Peter Pan şi manşete albe. Ii ţinea de cald, 
deşi niciodată nu prea-i plăcuseră hainele cadrilate. Nici 
măcar nu-şi amintea de ce o pusese în bagaj, dar era 
bucuroasă că o pusese. 

Odată ce s-a pieptănat şi s-a încălţat, Noemí a încercat 
să deschidă iar geamul, dar acesta nici nu s-a clintit. Şi 
nici uşa. Avea o lingură, dar nu-i era de folos. Chiar când 
se întreba dacă lingura ar ajuta-o să forţeze uşa, s-a auzit 
cheia în broască şi Florence a apărut în prag. Ca de obicei, 
părea extrem de iritată să o vadă pe Noemí. In acea zi, 
sentimentul era întru totul reciproc. 

— Ai de gând să te înfometezi? a întrebat Florence, după 
ce a văzut tava neatinsă lângă uşă. 

— Nu pot să spun că am prea multă poftă de mâncare 
după ce s-a întâmplat, i-a răspuns Noemi sec. 

— Va trebui să mănânci ceva. În orice caz, Virgil vrea să 
te vadă. Aşteaptă în bibliotecă. Hai! 

Noemi a urmat-o pe femeie pe coridoare şi pe scări. 
Florence nu-i vorbea, iar Noemi stătea mereu la doi paşi în 
urmă, până când au ajuns la parter; atunci tânăra a ţâşnit 
spre uşa de la intrare. Se temea că au încuiat-o, dar a 


< 213 > 


răsucit clanţa rotundă şi a ieşit grăbită în ceața dimineţii. 
Era densă, dar nu conta. A fugit orbeşte prin ea. 

Ierburi înalte i-au măturat corpul şi rochia i s-a prins în 
ceva. A auzit-o sfâşiindu-se, dar a tras de poale şi a 
continuat să meargă. Ploua, picături fine îi udau părul. 
Chiar dacă ar fi fost tunete, fulgere şi grindină, tot nu s-ar 
fi oprit. 

Dar Noemi s-a oprit. A rămas deodată fără suflu şi, în 
încercarea de a se calma şi de a inspira fără să se mişte, 
abia a reuşit. Simţea că o mână o strânge de gât şi a icnit, 
s-a izbit de un copac; crengile sale joase i-au zgâriat 
tâmpla şi ea a scos un şuierat ascuţit, când şi-a atins capul 
cu mâna şi a simţit sânge pe degete. 

Trebuia să meargă mai încet, să vadă încotro se duce, 
dar ceața era groasă şi tot nu putea să respire. A alunecat, 
a căzut la pământ şi şi-a pierdut un pantof. Era acolo şi 
deodată a dispărut. 

Noemi a încercat să se împingă în picioare, dar forţa 
neslăbită care-i strângea beregata o împiedica să-şi adune 
forţa necesară. A reuşit să se ridice în genunchi. Orbeşte, a 
dat să-şi găsească pantoful şi a renunţat. Nu conta unde 
era. L-a aruncat şi pe celălalt din picior. 

Desculţă, avea să meargă mai departe desculţă. Şi-a 
strâns pantoful care-i rămăsese într-o mână, încercând să 
gândească. Dar ceața învăluise totul ca într-un giulgiu. 
Copacii şi tufele, şi casa. N-avea nicio idee în ce direcţie să 
meargă, dar auzea cum foşnesc ierburile şi era sigură că 
vine cineva după ea. 

Tot nu putea să respire, gâtlejul îi luase foc. A icnit, 
încercând să tragă cu forţa aer în plămâni. Şi-a înfipt 
degetele în pământul reavăn şi s-a ridicat, înaintând cu 
greu. Patru, cinci, şase paşi, apoi s-a împiedicat, căzând iar 
în genunchi. 

Era deja prea târziu. Din ceaţă a apărut o siluetă înaltă, 
neagră, care s-a aplecat lângă ea. Ea şi-a întins mâinile să 
o alunge, dar degeaba. Bărbatul s-a aplecat, a ridicat-o cu 
uşurinţă, ca şi cum ar fi ridicat o păpuşă de cârpă, iar ea a 
clătinat din cap. 


< 214 > 


I-a tras la nimereală un pantof în faţă şi el a scos un 
mormăit furios. I-a dat drumul, a lăsat-o să cadă în noroi. 
Noemi s-a dus înainte, pregătită să se târască, numai să 
plece, dar el nu era cu adevărat rănit, a prins-o şi a tras-o 
în braţe. 

O ducea înapoi în casă, iar ea nici măcar nu putea să 
protesteze; era ca şi cum în luptă gâtlejul i se închisese de 
tot şi abia putea să tragă un fir de aer. De parcă nu era de- 
ajuns, şi-a dat seama cât de aproape se afla de casă şi că 
se îndepărtase de ea abia câţiva metri înainte de a se 
prăbuşi la pământ. 

A văzut terasa, intrarea şi a întors capul să se uite la 
bărbat. 

Virgil. A deschis uşa şi acum urcau treptele. Vitraliul 
rotund de la capătul scării avea un şarpe subţire vopsit în 
roşu în jurul marginii. Nu-l mai observase, dar acum 
imaginea era clară: şarpele îşi devora coada. 

S-au dus în camera ei şi în baie. Ela băgat-o cu grijă în 
cadă şi ea a icnit când el a deschis robinetul şi apa a 
început să curgă. 

— Scoate-ţi hainele alea şi spală-te! i-a spus. 

Sufocarea dispăruse. De parcă fusese oprită de la un 
întrerupător. Dar inima încă îi bătea nebuneşte şi ea s-a 
uitat la el - avea gura uşor deschisă şi se ţinea cu mâinile 
de marginea căzii. 

— O să răceşti, i-a zis el simplu şi a întins o mână, de 
parcă ar fi vrut să-i desfacă nasturele de sus al rochiei. 

Noemi l-a pălmuit peste mână şi a strâns gulerul rochiei. 

— Nu! a ţipat şi a durut-o să vorbească; acel singur 
cuvânt i-a sfâşiat limba. 

El a chicotit amuzat. 

— E vina ta, Noemi. Tu ai decis să fugi în ploaie şi ai 
căzut în noroi, iar acum trebuie să te speli. Aşa că scoate-ţi 
hainele alea înainte să te oblig s-o faci. 

Nu avea nicio ameninţare în voce. Suna foarte calculat, 
dar faţa îi era animată de ostilitate. 

Ea şi-a desfăcut nasturii, în timp ce mâinile-i tremurau, 
şi-a scos rochia, a strâns-o ghem şi a aruncat-o pe podea. A 


< 215 > 


rămas în lenjeria intimă. Credea că această umilire avea să 
fie destul pentru el, dar Virgil s-a sprijinit de perete şi s-a 
uitat la ea. 

— Păi, eşti murdară. Scoate tot de pe tine şi spală-te. 
Uite ce păr murdar ai. 

— Imediat ce vei ieşi din baie. 

El a luat un taburet cu trei picioare şi s-a aşezat. Părea 
impasibil. 

— Nu plec nicăieri. 

— Nu mă dezbrac în faţa ta. 

El s-a aplecat înainte, ca şi cum ar fi vrut să-i 
împărtăşească un secret. _ 

— Te pot face să-ţi scoţi hainele. In mai puţin de un 
minut. Şi o să te doară. Sau poţi să ţi le scoţi singură, ca o 
fată cuminte. 

Vorbea serios. Ea se simţea ameţită şi apa era prea 
fierbinte, dar şi-a scos lenjeria şi a aruncat-o într-un colţ al 
băii. A luat săpunul de pe o farfurioară de porțelan şi şi-a 
săpunit capul, şi-a dat pe braţe şi pe mâini. S-a mişcat 
repede şi s-a curăţat de săpun. 

Virgil închisese robinetul şi se sprijinea cu cotul stâng 
de marginea căzii. Măcar se uita în jos, şi nu la ea, aparent 
mulţumit să admire gresia. Şi-a frecat gura cu degetele. 

— Mi-ai tăiat buza cu pantoful, i-a spus. 

Avea o urmă de sânge pe buze, iar Noemi s-a bucurat că 
reuşise măcar atât. 

— De aia mă torturezi? 

— Te torturez? Voiam să mă asigur că n-o să leşini în 
baie. Ar fi păcat să te îneci în cadă. 

— Ai fi putut să stai după uşă, porcule! i-a spus ea şi şi-a 
înlăturat o şuviţă umedă ce-i cădea în ochi. 

— Da. Dar n-ar fi fost nici măcar pe jumătate atât de 
distractiv, i-a răspuns el. 

Rânjetul lui ar fi fost fermecător dacă l-ar fi întâlnit la o 
petrecere, dacă nu l-ar fi cunoscut. O păcălise pe Catalina 
cu zâmbetul ăla, dar era rânjetul unui prădător. O făcea să 
vrea să-l lovească iar, să-l snopească în numele verişoarei 
ei. 


< 216 > 


Robinetul picura. Pic, pic, pic. Era singurul zgomot din 
baie. Ea a arătat cu degetul în spatele lui. 

— Poţi să-mi dai halatul acum. 

El nu i-a răspuns. 

— Am spus, poţi să... 

Mâna lui s-a scufundat în apă şi i s-a oprit pe picior. 
Noemi s-a împins în spate, izbindu-se de cadă, făcând apa 
să stropească podeaua. Instinctul ei era să se ridice, să 
sară şi să fugă din baie. Dar în poziţia în care era, ar fi fost 
blocată dacă ar fi încercat. Şi el o ştia. Cada şi apa păreau 
a fi scutul tinerei, iar ea şi-a tras genunchii la piept. 

— leşi, i-a spus, încercând să pară mai degrabă fermă 
decât speriată. 

— Ce? Deodată eşti ruşinoasă? a întrebat-o el. Ultima 
oară când am fost aici nu erai. 

— A fost un vis, s-a bâlbâit ea. 

— Nu înseamnă că nu era adevărat. 

Ea a clipit neîncrezătoare spre el şi a deschis gura să 
protesteze. Virgil s-a aplecat înainte, a pus mâna pe ceafa 
ei, iar ea a tipat şi l-a împins, dar o prinsese de păr şi i-a 
tras tare capul înapoi. N 

Făcuse asta şi în vis sau o mişcare asemănătoare. li 
trăsese capul şi o sărutase şi apoi ea îl dorise. 

Ea a încercat să-şi întoarcă într-o parte capul. 

— Virgil! a spus Francis tare. 

Stătea în prag, cu mâinile strânse în pumni şi braţele 
lăsate. 

Virgil s-a întors spre vărul său. 

— Da, a spus el cu voce dură. 

— Doctorul Cummins e aici. E pregătit să o vadă. 

Virgil a oftat şi a dat din umeri spre Noemi, pe urmă a 
eliberat-o. 

— Păi, se pare că o să ne continuăm discuţia altă dată, a 
declarat, ieşind din baie. 

Ea nu se aşteptase ca el s-o elibereze şi a simţit o 
uşurare atât de profundă, încât şi-a astupat gura şi s-a 
aplecat înainte, icnind. 

— Doctorul Cummins vrea să te consulte. Ai nevoie de 


< 217 > 


ajutor să ieşi din cadă? a întrebat Francis. 

Vorbea blând. 

Ea a clătinat din cap. Faţa îi ardea, înroşită de umilire. 

Francis a luat un prosop împăturit de pe un raft şii l-a 
înmânat fără să-i spună nimic. Noemi s-a uitat în sus la el 
şi a luat prosopul. 

— O să fiu în cameră, a spus Francis. 

A ieşit din baie şi a închis uşa în urma lui. Noemi s-a 
şters şi şi-a pus halatul. 

Când a ieşit din baie, doctorul Cummins stătea lângă pat 
şi i-a făcut semn să se aşeze şi ea. I-a luat pulsul lui Noemí, 
i-a ascultat bătăile inimii, a deschis o sticlă cu spirt şi a 
umezit cu el un ghemotoc de vată. I-a apăsat bucata de 
vată pe tâmple. Noemi uitase de zgârietură şi s-a strâmbat. 

— Cum e? a întrebat Francis. 

Stătea în spatele doctorului şi părea neliniştit. 

— O să fie bine. Are doar câteva julituri. Nici nu-i nevoie 
de bandaje. Dar n-ar fi trebuit să se întâmple. Am crezut că 
i-ai explicat deja situaţia. Dacă şi-ar fi stricat faţa, Howard 
s-ar fi supărat. 

— Nu e el de vină. Francis mi-a explicat că sunt într-o 
casă cu monştri incestuoşi şi slugile lor, a răspuns Noemí. 

Doctorul Cummins şi-a oprit mişcarea degetelor şi s-a 
încruntat. 

— Văd că nu ţi-ai pierdut felul fermecător de a te adresa 
celor mai în vârstă decât tine. Umple un pahar cu apă, 
Francis, i-a spus doctorul, pe când continua să-i tamponeze 
fruntea. Fata e deshidratată. 

— Mă descurc şi singură, a spus ea, smulgându-i bucata 
de vată şi presând-o de cap. 

Doctorul a dat din umeri şi şi-a aruncat stetoscopul în 
geanta neagră. 

— Francis trebuia să discute cu tine, dar cred că nu a 
explicat clar azi-noapte. Nu poţi să pleci din această casă, 
domnişoară Taboada. Nimeni nu poate. N-o să te lase. 
Dacă încerci să fugi, o să suferi încă un atac precum cel de 
mai devreme. 

— Cum poate să facă o casă aşa ceva? 


< 218 > 


— Poate. Asta-i tot ce contează. 

Francis s-a apropiat de pat cu paharul de apă şii l-a 
întins. Noemi a luat câteva guri, în timp ce-i privea 
prudentă pe ambii bărbaţi. Faţa lui Cummins i-a atras 
atenţia; era un detaliu pe care ea nu-l observase până 
atunci şi care acum i se părea evident. 

— Eşti înrudit cu ei, aşa-i? Eşti tot un Doyle. 

— O rudă îndepărtată, de aceea trăiesc jos, în localitate, 
şi mă ocup de afacerile familiei, a răspuns doctorul. 

Rudă îndepărtată. Suna ca o glumă. Ea nu credea că 
există rude îndepărtate în arborele familiei Doyle. Acesta 
nu se ramifica deloc. Virgil spusese că se căsătorise cu 
fiica doctorului Cummins, ceea ce însemna că încercaseră 
să tragă acea relaţie „îndepărtată” înapoi în sânul lor. 

El vrea să faci parte din familia noastră, spusese 
Francis. Noemi a strâns paharul cu ambele mâini. 

— Trebuie să mănânci. Francis, adu tava aici! a ordonat 
doctorul. 

— Mi-a pierit apetitul. 

— Nu fi prostuţă. Francis, tava! 

— Ceaiul e cald? Mi-ar plăcea mult să-i arunc bunului 
doctor o ceaşcă opărită în faţă, a spus ea cu lejeritate. 

Doctorul şi-a scos ochelarii şi a început să-i curețe cu o 
batistă, încruntat. 

— Se pare că te-ai încăpățânat să fii dificilă azi. Nu mă 
surprinde. Femeile pot fi teribil de schimbătoare. 

— Fiica ta era dificilă? l-a întrebat Noemi. 

Doctorul şi-a ridicat capul brusc şi s-a uitat fix la ea. Ea 
şi-a dat seama că atinsese un punct sensibil. 

— Le-ai dat-o pe fiica ta. 

— N-am nicio idee despre ce vorbeşti, a mormăit el. 

— Virgil a spus că a fugit, dar nu-i adevărat. Nimeni nu 
pleacă de aici, ai spus-o şi tu. Casa n-ar fi lăsat-o niciodată 
să plece. E moartă, aşa-i? El a omorât-o? 

Noemi şi doctorul s-au uitat unul la altul. Doctorul s-a 
ridicat rigid, i-a smuls paharul din mâini şi l-a pus pe 
noptieră. 

— Poate că ar trebui să ne laşi să vorbim între patru 


< 219 > 


ochi, a sugerat Francis. 

Doctorul Cummins l-a prins pe Francis de braţ şi s-a 
uitat urât la Noemi. 

— Da. Trebuie să-i bagi minţile în cap. El n-o să tolereze 
comportamentul ăsta şi o ştii bine. 

Înainte să iasă din cameră, doctorul s-a oprit la capătul 
patului, ţinând strâns trusa medicală într-o mână, şi i s-a 
adresat lui Noemi. 

— Fiica mea a murit când a născut, dacă vrei să ştii. N-a 
putut să dea familiei copilul de care aveau nevoie. Howard 
crede că tu şi Catalina o să fiţi mai rezistente. Alt sânge. O 
să vedem. 

A închis uşa după el. 

Francis a luat tava de argint şi a adus-o la pat. Noemia 
tras pătura pe ea. 

— Trebuie să mănânci, i-a spus el. 

— Nu e otrăvită? 

El s-a aplecat, i-a pus tava în poală şi i-a şoptit în 
spaniolă la ureche: 

— Mâncarea pe care ai avut-o, ceaiul, da - au pus ceva 
în ele. Dar oul e bun, mănâncă. Îţi spun eu. 

— Ce... 

— În spaniolă, i-a zis el. El aude prin pereţi, prin casă, 
dar nu vorbeşte spaniolă. N-o să înţeleagă. Vorbeşte încet 
şi mănâncă, crede-mă. Chiar eşti deshidratată şi ai vomat 
mult azi-noapte. 

Noemi s-a uitat la el. Încet, a luat o lingură şi a ciocănit 
în coaja oului, fără să-şi ia ochii de la el. 

— Vreau să te ajut, i-a spus el, dar e dificil. Ai văzut ce 
poate face casa. 

— Să te ţină înăuntru, aparent. E adevărat că nu pot să 
plec? 

— Îţi poate transmite să faci anumite lucruri şi te poate 
opri să faci altele. 

— Îţi controlează mintea. 

— Într-un fel. Dar e ceva mai rudimentar. Sunt anumite 
instincte pe care le activează. 

— Nu puteam să respir. 


< 220 > 


— Ştiu. 

Încet, Noemí a muşcat un pic din ou. Când a terminat, el 
a arătat spre pâine, a aprobat din cap, dar a făcut semn că 
nu e bun gemul. 

— Trebuie să fie un mod de a ieşi de aici. 

— E posibil să fie. 

A scos o ploscă mică din buzunar şi i-a arătat-o. 

— O recunoşti? 

— E leacul pe care i l-am dat verişoarei mele. Ce faci cu 
el? 

— Doctorul Cummins mi-a spus să scap de el după acel 
episod, dar nu l-am ascultat. Ciuperca e în aer, iar mama 
are grijă să-ţi intre şi în mâncare. Astfel, încet-încet, eşti 
acaparată. Dar e foarte sensibilă la anumite lucruri. Nu 
suportă lumina şi nici anumite mirosuri. 

— Ţigările mele, a spus ea şi a pocnit din degete. Irită 
casa. Şi tinctura asta probabil face la fel. 

Oare vindecătoarea ştia asta? Sau fusese o întâmplare 
fericită? Catalina înţelesese că tinctura avea un efect 
asupra casei, asta era clar. Accidental sau intenţionat, 
verişoara ei descoperise cheia, chiar dacă fusese oprită s-o 
folosească. 

— Face mai mult decât atât, a spus Francis. O anulează. 
Dacă iei tinctura asta, casa, ciuperca îşi pierd puterea 
asupra ta. 

— Cum de eşti aşa de sigur? 

— Catalina. A încercat să fugă, dar Virgil şi Arthur au 
prins-o şi au adus-o înapoi. Au găsit licoarea pe care-o bea 
şi au descoperit că afectează modul în care casa o 
controlează, aşa că i-au luat-o. Dar nu şi-au dat seama că 
asta se petrecea de ceva vreme şi că ea a cerut cuiva din 
localitate să pună la poştă o scrisoare. 

Catalina era o fată isteaţă. Îşi crease un mecanism de 
siguranţă şi ceruse ajutor. Din păcate, şi Noemí, 
salvatoarea ei, era acum prinsă în capcană. 

S-a întins după ploscă, dar el i-a prins mâna şi a clătinat 
din cap. 

— Mai ţii minte ce s-a întâmplat cu vara ta? Dacă iei 


< 221 > 


prea mult deodată, faci o criză. 

— Atunci e inutilă. 

— Nici pe departe. Trebuie să bei câte puţin. Doctorul 
Cummins e aici pentru că unchiul Howard o să moară. Nu 
mai e cale de întoarcere. Ciuperca îţi prelungeşte viaţa, 
dar nu o poate face la nesfârşit. Trupul o să-i cedeze 
curând şi apoi îşi va începe transmigrarea. O să ia în 
posesie trupul lui Virgil. Când se va întâmplă asta, când va 
muri, toată lumea o să fie distrasă de lucrul ăsta. O să fie 
preocupaţi de ceea ce se va întâmpla cu cei doi. Şi casa o 
să fie slăbită. 

— Când se va întâmpla asta? 

— Nu mai durează mult. Ai văzut în ce stare era 
Howard. 

Noemi nu voia să-şi aducă aminte ce văzuse. A pus 
înapoi în farfurie bucata de ou din care muşcase şi s-a 
încruntat. 

— Vrea să faci parte din familie. Prefă-te că intri în joc, 
fii răbdătoare şi o să te scot de aici. Sunt tuneluri care duc 
la cimitir şi cred că pot să ascund provizii în ele. 

— Ce înseamnă să intru în joc, mai exact? a întrebat 
Noemi, fiindcă Francis îi evita privirea. 

I-a prins bărbia cu o mână şi l-a făcut să se uite la ea. El 
a rămas perfect nemişcat, ţinându-şi respiraţia. 

— O să vrea să te măriţi cu mine. Să ai copii cu mine. 
Vrea să fii a noastră, a spus Francis în cele din urmă. 

— Şi dacă refuz? Ce o să se întâmple atunci? 

— O să te forţeze. 

— O să-mi golească mintea, aşa cum le-a făcut 
servitorilor? Sau o să mă violeze? 

— N-o să se ajungă la aşa ceva, a murmurat Francis. 

— De ce? 

— Pentru că-i place să controleze oamenii în alte feluri. 
Ar fi prea grosolan. L-a lăsat pe tata să meargă jos, în 
orăşel, ani de zile, a lăsat-o pe Catalina să meargă la 
biserică. Ba chiar i-a lăsat pe Virgil şi pe mama să plece de 
aici şi să-şi găsească pereche. Ştie că are nevoie ca 
oamenii să i se supună şi să-i facă jocul şi trebuie să vrea şi 


< 222 > 


ei, altfel e prea obositor. 

— Şi nu poate să-i controleze tot timpul. Ruth a reuşit să 
ia o puşcă, până la urmă şi Catalina a încercat să-mi spună 
adevărul. 

— Exact! Şi Catalina n-a spus cine i-a dat licoarea, oricât 
a încercat Howard să-i smulgă acea informaţie. 

În plus, minerii organizaseră o grevă. Howard Doyle se 
credea un zeu, dar nu putea să-i forţeze pe toţi să i se 
supună în fiecare oră a zilei. Şi totuşi, în deceniile trecute, 
a fost capabil să manipuleze subtil un număr mare de 
oameni şi, când nu reuşise, îi omorâse sau îi făcuse să 
dispară, aşa cum s-a întâmplat cu Benito. 

— Confruntarea directă n-o să meargă, a spus Francis. 

Noemí a examinat cuțitul de unt şi a ştiut că el are 
dreptate. Ce putea să facă? Dacă dădea din mâini şi din 
picioare, ajungea în situaţia de acum, ba chiar şi mai rău. 

— Dacă accept şarada, trebuie s-o eliberezi şi pe 
Catalina. 

Francis nu i-a răspuns, dar ea îşi dădea seama din 
încruntarea lui că nu-i plăcea ideea. 

— Nu pot s-o las în urmă, a adăugat ea şi a strâns mâna 
în care el încă ţinea fiola. Trebuie să-i dai şi ei tinctură, să 
o eliberezi. 

— Da, bine. Dar vorbeşte mai încet. 

Ea i-a dat drumul la mână şi a coborât vocea. 

— Trebuie să-mi promiţi, să juri pe viaţa ta. 

— Promit. Acum, vrei să încercăm? a întrebat-o şi a scos 
dopul fiolei. O să te facă un pic somnoroasă, dar probabil 
oricum ai nevoie de odihnă. 

— Virgil poate să-mi vadă visele, a şoptit ea şi şi-a 
apăsat încheieturile degetelor pe gură o clipă. N-o să ştie 
dacă poate să-mi vadă visele? N-o să ştie ce gândesc? 

— Nu sunt chiar vise. E întunecimea. Dar ai grijă când 
eşti acolo. 

— Nu ştiu dacă pot să am încredere în tine, a spus ea. 
De ce ai vrea să mă ajuţi? 

Era diferit de vărul lui în o mie de feluri mărunte, cu 
mâinile lui subţiri şi buzele ca două linii, pe când Virgil era 


< 223 > 


tot o forţă, ceva solid. Francis era tânăr şi palid, infectat 
cu bunătate. Dar cine putea să spună dacă nu juca teatru, 
dacă nu s-ar fi putut cufunda într-o indiferenţă nemiloasă? 
Până la urmă, nimic nu era ceea ce părea a fi. Erau secrete 
peste secrete. 

Ea şi-a atins ceafa, locul în care degetele lui Virgil i se 
înfipseseră în păr. 

Francis a răsucit dopul în mână. A surprins o rază de 
lumină, filtrată prin perdele: o prismă mică, proiectând un 
curcubeu pe marginea patului. 

— Există o ciupercă Massospora cicadina. Mi-amintesc 
că am citit despre ea un articol într-o revistă: mugurii 
cresc pe abdomenul cicadei. Se transformă într-o pudră 
gălbuie. În revistă se spunea că cicadele, deşi profund 
infectate, cântau totuşi mai departe, în timp ce trupul le 
era consumat pe dinăuntru. Cântau, îşi căutau o pereche, 
deşi erau pe jumătate moarte. lţi imaginezi? a spus 
Francis. Aşa e, am de făcut o alegere. N-o să-mi sfârşesc 
viaţa cântând şi prefăcându-mă că totul e bine. 

Nu s-a mai jucat cu dopul de sticlă şi s-a uitat la ea. 

— Ai reuşit să te prefaci până acum. 

S-au privit cu gravitate. 

— Da, a spus. Şi acum eşti aici şi eu nu mai pot să mă 
prefac. 

Ea l-a privit tăcută, în timp ce el turna un strop de lichid 
într-o lingură. Noemí a înghiţit tinctura. Era amară. El i-a 
întins şerveţelul pus pe farfurie, iar Noemí s-a şters la 
gură. 

— O să iau astea, a spus Francis, apoi a pus sticluţa 
înapoi în buzunar şi a ridicat tava. 

Ea i-a atins braţul şi el s-a oprit. 

— Mulţumesc. 

— Nu-mi mulţumi, i-a răspuns el. Ar fi trebuit să vorbesc 
mai devreme, dar sunt un laş. 

Ea şi-a pus capul înapoi pe pernă şi a lăsat somnul s-o 
cuprindă. Mai târziu, nu ştia după cât timp, a auzit foşnete 
şi s-a ridicat. Ruth Doyle stătea la picioarele patului, 
uitându-se în podea. 


< 224 > 


Nu era Ruth. O amintire? O fantomă? Nu chiar o 
fantomă. Şi-a dat seama că viziunea, vocea care-i şoptea şi 
o îndemna să-şi deschidă ochii, era mintea lui Ruth, încă 
prinsă în întunecime, în crăpăturile pereţilor acoperiţi cu 
mucegai. Trebuie să fi fost şi alte minţi, frânturi ale unor 
persoane, ascunse sub tapet, dar niciuna atât de puternică, 
atât de tangibilă ca Ruth. Poate cu excepţia acelei 
prezenţe aurii, pe care încă nu o putea identifica şi de care 
nici măcar nu putea fi sigură că e a unei persoane. Nu 
simţea că ar fi o persoană. Nu aşa cum o simţea pe Ruth. 

— Mă auzi? a întrebat ea. Sau eşti ca şanţurile dintr-un 
disc de vinil? 

Nu se temea de ea. Era o tânără abuzată şi abandonată. 
Prezenţa ei nu era răutăcioasă, doar neliniştită. 

— Nu-mi pare rău, a spus Ruth. 

— Pe mine mă cheamă Noemi. Te-am mai văzut şi 
înainte, dar nu sunt sigură că mă înţelegeai. 

— Nu-mi pare rău. 

Noemi nu se gândea că fata avea să-i ofere mai mult 
decât câteva cuvinte, dar deodată Ruth şi-a ridicat capul şi 
s-a uitat la ea. 

— Mama nu poate, n-o să te protejeze. Nimeni n-o să te 
protejeze. 

Mama ta e moartă, s-a gândit Noemi. Tu ai omorât-o. 
Dar se îndoia că avea vreun sens să-i aducă aminte cuiva 
care era un cadavru, de mult îngropat, de astfel de lucruri. 
Noemi a întins o mână şi i-a atins fetei umărul. Îl simţea de 
parcă era real sub degetele ei. 

— Trebuie să-l omori. Tata n-o să te lase niciodată să 
pleci. Asta a fost greşeala mea. N-am făcut ce trebuia. 

Fata a clătinat din cap. 

— Cum ar fi trebuit s-o faci? a întrebat Noemi. 

— N-am făcut ce trebuia. El e un zeu! Ele un zeu! 

Fata a început să plângă şi şi-a pus ambele mâini peste 
gură, legănându-se. Noemí a încercat s-o îmbrăţişeze, dar 
Ruth s-a aruncat la podea şi s-a ghemuit acolo, ţinându-şi 
încă palmele la gură. Noemi a îngenuncheat lângă ea. 

— Ruth, nu plânge! i-a spus şi, pe când vorbea, trupul lui 


< 225 > 


Ruth s-a făcut cenuşiu, puncte albe de mucegai i s-au 
împrăştiat pe faţă şi pe mâini şi fata a suspinat; lacrimi 
negre îi curgeau pe obraji, fiere îi picura din gură şi din 
nas. 

Ruth a început să se sfâşie cu unghiile şi să tipe sălbatic. 
Noemi s-a împins în spate, izbindu-se de pat. Fata se 
zvârcolea, acum zgâria podeaua, sfâşia lemnul şi-i intrau 
aşchii în palme. 

Noemi şi-a încleştat dinţii înspăimântată şi îi venea să 
plângă, dar apoi şi-a amintit vorbele, mantra. 

— Deschide ochii! a spus Noemi. 

Şi Noemi i-a deschis. A deschis ochii, iar camera era 
întunecată. Era singură. Ploua iar. S-a ridicat şi a dat 
perdeaua la o parte. Sunetul îndepărtat al tunetului o 
neliniştea. Unde îi era brăţara? Brăţara împotriva 
deochiului. Dar nu i-ar fi folosit la nimic acum. În sertarul 
noptierei a găsit pachetul de ţigări şi bricheta; încă erau 
acolo. Noemi a aprins bricheta, urmărind flacăra cum 
creşte, şi apoi a stins-o şi a pus-o înapoi în sertar. 


< 226 > 


22 


Francis a revenit s-o vadă a doua zi dimineaţă, i-a mai 
dat puţină tinctură şi i-a arătat ce poate să mănânce. Când 
s-a lăsat seara, a reapărut cu o tavă şi i-a spus că, după ce- 
şi va termina cina, trebuia să stea de vorbă cu Virgil, care-i 
aştepta în birou. 

Chiar şi cu lampa de petrol din mâinile lui Francis, era 
prea întuneric să vadă portretele de pe peretele dinspre 
bibliotecă, dar îşi dorea să se fi oprit şi să se uite la cel al 
lui Ruth. Era un impuls născut din curiozitate şi din 
simpatie. Fusese şi ea o prizonieră asemenea ei. 

Noemí a fost izbită de mirosul neplăcut al cărţilor 
mucegăite, imediat ce Francis a deschis uşa biroului. Era 
ciudat cum se obişnuise cu el şi abia dacă-l remarcase 
zilele trecute. Se întreba dacă asta înseamnă că tinctură îşi 
făcea treaba. 

Virgil stătea la birou. Lumina redusă din camera cu 
paravan îl făcea să pară un personaj dintr-o pictură de 
Caravaggio; faţa îi era aproape complet lipsită de sânge. 
Avea o nemişcare în corp, ca a unui animal sălbatic ce se 
camuflează. Degetele îi erau întrepătrunse şi, când i-a 
văzut, s-a înclinat cu un gest de întâmpinare, zâmbind. 

— Pari să fii mai bine, i-a spus Virgil lui Noemi, care se 
aşezase înaintea lui, cu Francis alături. 

Privirea ei mută a fost singurul răspuns la întrebare. 

— Te-am chemat aici fiindcă e cazul să clarificăm câteva 
aspecte. Francis spune că înţelegi situaţia şi că eşti 
dispusă la colaborare, a continuat Virgil. 

— Dacă vrei să spui că mi-am dat seama că nu pot să 
plec din casa asta oribilă, da, din păcate, am înţeles 
perfect. 

— Nu te necăji în privinţa asta, Noemi. Odată ce ajungi 
s-o cunoşti, e o casă chiar adorabilă. Dar cred că 
întrebarea e dacă eşti hotărâtă să fii o pacoste sau o să te 
alături de bunăvoie familiei? 

Cele trei capete de cerb proiectau umbre lungi pe 


< 227 > 


pereţi. 

— Ai o perspectivă interesantă a bunăvoiei, i-a spus 
Noemí. Îmi oferi altă opţiune? Nu cred. Am decis să rămân 
în viaţă, dacă asta voiai să ştii. N-aş vrea să sfârşesc într- 
un puț, ca acei bieţi mineri. 

— Nu i-am aruncat în puț. Sunt îngropaţi în cimitir. Şi 
era nevoie să moară. Trebuia să fie solul fertil. 

— Cu trupuri de oameni. Compost, aşa-i? 

— Ar fi murit oricum. Erau nişte ţărani subnutriţi, 
mâncaţi de păduchi. 

— Şi prima ta soţie a fost o ţărancă subnutrită şi 
mâncată de păduchi? Şi pe ea ai folosit-o să faci solul mai 
fertil? l-a întrebat Noemi. 

Se întreba dacă portretul ei atârna afară, lângă cele ale 
membrilor familiei Doyle. O tânără nefericită, cu bărbia 
ridicată, încercând să-şi menţină zâmbetul în faţa 
aparatului. 

Virgil a dat din umeri. 

— Nu. Dar era nepotrivită şi nu pot să spun că mi-e dor 
de ea. 

— Ce şarmant! 

— N-o să mă faci să mă simt prost în privinţa ei, Noemí. 
Cei puternici supraviețuiesc, cei slabi sunt lăsaţi în urmă. 
Cred că tu eşti destul de puternică. Şi ce faţă drăguță ai! 
Piele măslinie, ochi negri. O noutate. 

Carne neagră, s-a gândit ea. Nimic în afară de carne, 
echivalentul unei hălci de carne de vită, care fusese 
inspectată de măcelar şi împachetată în hârtie cerată. O 
chestiuţă exotică în măsură să-i stârnească simţurile şi să-i 
lase gura apă. 

Virgil s-a ridicat, a dat ocol biroului şi s-a pus în spatele 
lor, ţinându-şi câte o mână fermă pe spătarul fiecărui 
scaun. 

— Familia mea, după cum poate ştii, s-a străduit să ţină 
curată descendența. Împerecherea noastră selectivă ne-a 
permis să transmitem cele mai dezirabile trăsături. 
Compatibilitatea noastră cu ciuperca din această casă e 
rezultatul acestui proces. Dar e o mică problemă. 


< 228 > 


Virgil a început să le dea târcoale, privind în jos la birou 
şi jucându-se cu un creion. 

— Ştii că alunii care stau singuri sunt sterili? Au nevoie 
de polenizare de la alt copac. Acesta pare să fie şi cazul 
nostru. Mama i-a dăruit tatei doi copii vii, da, dar a născut 
şi mulţi morţi. E aceeaşi poveste când priveşti înapoi în 
timp. Morți la naştere, morţi în pătuţ. Inainte de Agnes, 
tata a mai avut două neveste, niciuna dintre ele nu a fost 
bună de ceva. Din când în când trebuie să injectezi sânge 
nou în combinaţie, ca să zic aşa. Bineînţeles, tata a fost 
mereu foarte încăpățânat în privinţa acestor lucruri, a 
insistat că nu trebuie să ne amestecăm cu pleava. 

— Trăsături superioare şi inferioare, nu? a spus Noemi 
sec. 

Virgil a zâmbit. 

— Exact. Bătrânul a adus pământ din Anglia să se 
asigure că are aici condiţii precum cele din ţara mamă. Nu 
avea de gând să comunice prea mult cu localnicii. Dar, 
după cum au mers lucrurile, a devenit o necesitate. O 
chestiune de supravieţuire. 

— De aia a apărut Richard în peisaj, a spus Noemí. Şi 
Catalina la fel. 

— Da. Deşi, dacă te-aş fi văzut pe tine înainte, te-aş fi 
ales în locul ei. Eşti tânără, sănătoasă şi întunecimea te 
place. 

— Presupun că nu strică nici că am bani. 

— Păi, evident asta e o condiţie obligatorie. Revoluţia 
voastră stupidă ne-a lăsat fără avere. Trebuie să ne-o luăm 
înapoi. Supravieţuire, după cum am spus. 

— Crimă, cred că ăsta-i cuvântul. l-aţi omorât pe toţi 
minerii ăia. l-aţi îmbolnăvit, nu le-aţi spus că nu-i în regulă 
ceva cu ei şi doctorul vostru i-a lăsat să moară. Şi cred că 
l-aţi omorât şi pe iubitul lui Ruth. Deşi ea s-a răzbunat 
pentru asta. 

— Nu eşti prea cuminte, Noemi, i-a spus el şi a fixat-o cu 
privirea. 

Părea supărat şi s-a întors spre Francis. 

— Am crezut că ai rezolvat problemele cu ea. 


< 229 > 


— Noemi n-o să încerce să fugă iar, a spus Francis şi a 
atins-o pe mână. 

— E un prim pas bun. Al doilea pas e să-i scrii tatălui tău 
şi să-i explici că o să rămâi aici până la Crăciun, să-i ţii 
companie Catalinei. Când o să vină Crăciunul, îl informezi 
că te-ai măritat şi că intenţionezi să trăieşti cu noi. 

— Tata o să fie supărat. 

— Atunci, o să-i mai scrii nişte scrisori, să-l linişteşti, i-a 
spus Virgil cu abilitate. Aşadar de ce nu începi să scrii 
prima scrisoare? 

— Acum? 

— Da. Vino aici, i-a spus Virgil şi a mângâiat scaunul pe 
care stătuse el. 

Noemi a ezitat, dar s-a dus şi s-a aşezat pe scaun. Pe 
birou era o foaie de hârtie şi un creion. Noemi s-a uitat la 
instrument, dar nu l-a ridicat. 

— Hai! a spus Virgil. 

— Nu ştiu ce să spun. 

— Scrie un mesaj convingător. Pentru că n-am vrea ca 
tatăl tău să ne viziteze şi poate să se îmbolnăvească de o 
boală ciudată, nu? 

— Tu n-ai vrea, a şoptit ea. 

Virgil s-a aplecat şi a strâns-o de umăr. 

— E destul spaţiu în mausoleu şi, după cum ziceai şi tu, 
doctorul nostru nu e foarte bun la tratarea bolilor. 

Noemi i-a împins mâna şi a început să scrie. Virgil s-a 
întors într-o parte. 

Ea a continuat să scrie şi în cele din urmă a semnat 
scrisoarea. Când a terminat, Virgil s-a întors la ea şi a citit- 
o, dând din cap. 

— Eşti mulţumit? a întrebat Francis. Şi-a făcut partea. 

— Nici pe departe, a murmurat Virgil. Florence caută 
prin casă rochia veche de mireasă a lui Ruth. O să facem o 
mică nuntă. 

— De ce? a întrebat Noemi. 

Îşi simţea gura uscată. 

— Howard ţine la astfel de amănunte. Ceremonii. Le 
iubeşte. 


< 230 > 


— Unde o să găseşti un preot? 

— Poate să oficieze tata, a mai făcut-o şi înainte. 

— O să fim deci căsătoriţi în Biserica Sfintei Ciuperci 
Incestuoase? a intonat ea. Mă îndoiesc că e validă. 

— Nu-ţi face griji, o să te ducem şi la starea civilă la un 
moment dat. 

— Să mă duceti e expresia potrivită. 

Virgil a trântit scrisoarea pe birou, speriind-o pe Noemi, 
care a tresărit. Işi amintea de puterea lui. O dusese în casă 
de parcă ar fi fost uşoară ca o pană. Mâna lui, aşezată pe 
birou, era mare, capabilă să distrugă. 

— Ar trebui să te consideri norocoasă. l-am spus tatălui 
meu că Francis ar putea să te lege de pat şi să te fut în 
seara asta, fără preambul, dar el nu crede că ar fi corect. 
Eşti o doamnă, totuşi. Nu sunt de acord. Doamnele nu sunt 
depravate, cum ştim amândoi, iar tu nu eşti tocmai o 
mieluşea inocentă. 

— N-am nicio idee... 

— O, clar ai câteva idei. 

Degetele lui Virgil i-au atins uşor părul. O atingere abia 
simțită, care i-a trimis un tremur în tot corpul, un 
sentiment întunecat şi delicios i se strecură în vene, ca 
atunci când bei şampanie prea repede. Ca în visele din 
ultima vreme. S-a gândit să-şi înfigă dinţii în umărul lui şi 
să muşte adânc. Un impuls feroce de dorinţă şi de ură. 

Noemi a sărit şi a împins scaunul între ea şi Virgil. 

— Nu! 

— Nu ce? 

— Opreşte-te! i-a spus Francis şi s-a grăbit să fie lângă 
ea. 

A prins-o de mână, a liniştit-o, i-a amintit repede din 
privire că aveau, până la urmă, un plan şi apoi, întorcându- 
se spre Virgil, a vorbit cu fermitate: 

— E mireasa mea. Trebuie să-i arăţi respect. 

Virgil nu părea amuzat de vorbele vărului său, iar 
zâmbetul său subţire, caustic, se lărgea, gata să se 
transforme într-un rânjet. Ea credea că Virgil o să 
reacționeze agresiv, dar a surprins-o, căci a ridicat mâinile 


< 231 > 


în aer într-un gest brusc de supunere teatrală. 

— Văd că o dată în viaţă ai avut şi tu coaie. Bine, o să fiu 
politicos. Dar ea trebuie să aibă grijă cum vorbeşte şi să 
înveţe care-i e locul. 

— Aşa o să facă. Hai! a spus Francis şi a condus-o 
repede afară din birou, cu lampa în mână. Umbrele s-au 
legănat şi au pâlpâit în mişcarea subită a sursei de lumină. 

Odată ajunşi afară, s-a întors spre ea: 

— Eşti bine? a întrebat-o în şoaptă, în spaniolă. 

Ea nu i-a răspuns. Noemi l-a tras pe coridor, într-una din 
camerele neocupate, prăfuite, cu scaune şi canapele 
acoperite cu cearşafuri albe. O oglindă uriaşă de la podea 
la tavan reflecta imaginea celor doi; avea partea de sus 
ornată cu flori şi fructe sculptate elaborat, iar şarpele, 
mereu prezent, se iţea la fiecare colţ al acelei case. Noemí 
s-a oprit brusc, pe când se uita la şarpe, şi Francis aproape 
s-a izbit de ea, cerându-şi apoi scuze în şoaptă. 

— Ai spus că o să iei provizii pentru noi, i-a spus ea, 
urmărind în continuare decoraţiunea din jurul oglinzii, 
şarpele cel înspăimântător. Poţi lua şi arme? 

— Arme? 

— Da. Puşti, pistoale? 

— Nu sunt puşti, nu după întâmplarea cu Ruth. Unchiul 
Howard ţine o puşcă în camera lui, dar n-am acces la ea. 

— Trebuie să existe ceva! 

Era şi ea surprinsă de propria vehemenţă. Şi-a văzut faţa 
reflectată în oglindă, neliniştită, şi s-a întors, dezgustată. 
Mâinile îi tremurau şi a trebuit să se sprijine de spătarul 
unui scaun. 

— Noemi? Ce e? 

— Nu mă simt în siguranţă. 

— Eu chiar... 

— E un truc. Nu vă înţeleg jocurile, dar ştiu că nu sunt 
cu totul eu însămi când e Virgil prin preajmă, a spus ea şi a 
făcut un gest exasperat după ce şi-a îndepărtat nervoasă 
părul de pe faţă. Nu în ultima vreme. Magnetic. Aşa l-a 
descris Catalina. Nu mă miră. Dar nu e numai farmecul lui, 
nu? Casa asta te poate vrăji să faci anumite lucruri, aşa 


< 232 > 


spuneai... 

Şi-a coborât vocea. Virgil scotea ce-i mai rău din Noemi, 
îl displăcea şi totuşi în ultima vreme trezea un fior de 
depravare în ea. Freud vorbeşte de pulsiunea de moarte: 
acea pulsiune care determină pe cineva care stă la 
marginea unei stânci să vrea deodată să sară de sus. În 
mod clar, acest principiu străvechi era la mijloc, Virgil îi 
atingea o coardă neştiută. Se juca doar cu ea. 

Se întreba dacă aşa era şi pentru cicadele pomenite de 
Francis. Îşi continuau cântecele de împerechere chiar şi 
când erau consumate de vii pe dinăuntru, organele li se 
măcinau, în vreme ce se izbeau unele de altele. Poate 
cântau şi mai tare, umbra morţii crea o frenezie a dorinţei 
în trupurile lor mici, le grăbea spre autodistrugere. 

Virgil inspira violenţă şi senzualitate, dar şi o plăcere 
îmbătătoare. Bucuria cruzimii şi a unei decadenţe de 
catifea neagră pe care o gustase doar puţin înainte. Acesta 
era sinele ei cel mai lacom, cel mai impulsiv. 

— N-o să ţi se întâmple nimic, a asigurat-o Francis şi a 
pus lampa pe o masă acoperită cu pânză albă. 

— N-ai de unde să ştii asta. 

— Nu când sunt eu prin preajmă. 

— Nu poţi să fii în preajmă tot timpul. Nu erai aici când 
m-a prins în baie, i-a spus ea. 

Francis şi-a încleştat fălcile, aproape imperceptibil; 
ruşinea şi furia i-au inundat trăsăturile, faţa i s-a înroşit 
toată. Galanteria lui era neputincioasă. Voia să fie 
cavalerul ei şi nu putea. Noemi şi-a încrucişat braţele şi a 
lăsat bărbia în jos. 

— Trebuie să existe o armă pe undeva, te rog, Francis, a 
insistat ea. 

— Briciul meu, poate. Ţi-l dau, dacă te face să te simţi 
mai în siguranţă. 

— Da. 

— Atunci, poţi să-l iei, a spus el şi părea sincer. 

Ea şi-a dat seama că era doar un gest mărunt, care nu-i 
rezolva problemele. Ruth avusese o puşcă şi asta n-o 
salvase. Dacă era cu adevărat o pulsiune de moarte, un 


< 233 > 


defect al psihicului ei amplificat acum de casă, nicio armă 
obişnuită nu putea s-o protejeze. Insă a apreciat dorinţa lui 
de a o ajuta. 

— Mulţumesc. 

— N-ai pentru ce. Sper că nu te deranjează bărbaţii cu 
barbă, căci n-o să mă mai pot rade dacă-mi iei briciul, i-a 
spus el, încercând să facă o glumă, ca să mai destindă 
atmosfera. 

— O barbă scurtă n-a dăunat nimănui, i-a răspuns ea pe 
acelaşi ton. 

El a zâmbit, iar zâmbetul îi era sincer. Ca şi vocea. Totul 
în Locul Înalt era sumbru şi noduros, dar el reuşise să 
crească luminos şi atent, ca o plantă nefirească într-un 
ghiveci nepotrivit. 

— Tu chiar eşti prietenul meu, nu-i aşa? a întrebat ea. 

Nu o credea pe deplin, se aştepta la un vicleşug, dar în 
acelaşi timp voia să creadă că nu e niciunul. 

— Ar trebui să ştii deja răspunsul, i-a zis el blând. 

— E foarte dificil în locul ăsta să discerni adevărul de 
fals. 

— Ştiu. 

S-au uitat unul la celălalt tăcuţi. Noemí a început să 
meargă prin cameră, să atingă mobila acoperită cu pânză, 
să simtă ornamentele sculptate în lemnul de dedesubt, să 
stârnească praful strâns pe cearşafuri. Şi-a ridicat capul şi 
l-a văzut cum o priveşte, cu mâinile în buzunare. Noemi a 
tras de unul dintre cearşafurile albe, dezvăluind o canapea 
cu tapiţerie albastră şi s-a aşezat cu picioarele strânse sub 
ea. 

El s-a pus alături. Oglinda ce domina camera era acum 
direct în faţa lor, dar era pătată de vechime şi le 
distorsiona imaginea, transformându-i în fantome. 

— Cine te-a învăţat spaniolă? l-a întrebat ea. 

— Tata. li plăcea să înveţe lucruri noi, să înveţe alte 
limbi. Îmi ţinea lecţii, a încercat şi cu Virgil, dar pe el nu-l 
interesau. După ce a murit, îl ajutam pe Arthur cu 
documente sau cu diverse treburi. Cum vorbea şi el 
spaniolă, am exersat. Mereu am presupus că o să-i iau 


< 234 > 


locul. 

— Să fii mijlocitor între familie şi localitate. 

— Aşa mi s-a dat de înţeles. 

— Şi n-ai avut nici o altă dorinţă decât să-ţi serveşti 
familia? 

— Când eram mai tânăr, am visat că voi pleca. Dar era 
genul de vis pe care numai un copilaş l-ar avea, ca şi cum 
te-ai gândi într-o zi că poţi fugi cu cei de la circ. După 
aceea am dat uitării acest gând. Era inutil. După ce am 
văzut ce a devenit tata, m-am gândit că el avea o 
personalitate mai puternică, era mai curajos şi n-a reuşit 
decât să se supună voinţei Locului Inalt. 

Pe măsură ce vorbea, Francis şi-a băgat mâna în 
buzunarul jachetei şi a scos micul portret pe care ea îl mai 
văzuse. Ea s-a aplecat şi s-a uitat cu mai multă atenţie 
decât prima oară. Era parte dintr-un medalion smălţuit, 
pictat pe o parte cu albastru şi decorat cu crini sălbatici 
aurii. A urmărit cu o unghie conturul unei flori. 

— Tatăl tău ştia de întunecime? 

— Înainte să vină la Locul Înalt, adică? Nu. S-a căsătorit 
cu mama şi ea l-a adus aici, dar evident că ea nu i-a 
pomenit nimic. Multă vreme n-a ştiut. Când a aflat tot, era 
deja prea târziu şi a acceptat să rămână. 

— Aceeaşi schemă pe care mi-o oferă şi mie, cred, a spus 
Noemi. Şansa de a face parte din familie. Nu că aş avea de 
ales. 

— Cred că o iubea. Şi mă iubea şi pe mine. Nu ştiu. 

Noemi i-a dat înapoi medalionul şi el l-a băgat în 
buzunar. 

— O să fie o ceremonie? O rochie de mireasă? a întrebat 
ea. 

Şi-a amintit de rândurile de portrete de pe holuri, ce 
plasau fiecare generaţie în timpul ei. Şi portretele nupţiale 
din camera lui Howard. Dacă ar fi putut, ar fi pictat 
portretul Catalinei în acelaşi stil. L-ar fi pictat şi pe al lui 
Noemi. Ambele ar fi atârnat învecinate deasupra unui 
şemineu. Ar fi fost şi o poză a mirilor, îmbrăcaţi în 
mătăsurile lor fine şi în catifea. Oglinda îi oferea o 


< 235 > 


impresie vagă a felului în care ar fi arătat o astfel de 
imagine, fiindcă îi prindea în ramă şi pe Noemí, şi pe 
Francis, pe amândoi cu feţe solemne. 

— Aşa e tradiţia. Cândva ar fi fost o masă mare şi fiecare 
invitat ţi-ar fi oferit un dar de argint. Mineritul a fost 
mereu afacerea noastră şi totul a început cu argintul. 

— În Anglia? 

— Da. 

— Şi aţi venit să găsiţi argint şi aici. 

— Se terminaseră acolo argintul, cositorul şi norocul 
nostru. Şi în Anglia ne suspectau de afaceri necurate. 
Howard s-a gândit că aici ne-ar pune mai puţine întrebări, 
că ar putea să facă tot ce vrea. Şi nu s-a înşelat. 

— Câţi muncitori au murit? 

— E imposibil de ştiut. 

— Te-ai întrebat vreodată? 

— Da, a şoptit el şi vocea i se îngroşase de ruşine. 

Casa aia era construită peste oase. Şi nimeni nu 
observase  atrocitatea; rânduri şi rânduri de oameni 
veniseră în casă, în mină, fără să mai plece vreodată. N-au 
fost niciodată jeliţi, n-au fost niciodată găsiţi. Şarpele nu-şi 
înghite coada, devorează tot ce e în jur, vorace, cu apetitul 
lui fără sfârşit. 

S-a uitat la fălcile larg deschise ale şarpelui ce înconjura 
oglinda, şi-a întors faţa şi şi-a sprijinit bărbia pe umărul 
lui. Şi au stat aşa multă vreme, ea, măslinie şi el, palid, 
realizând un contrast ciudat pe fundalul cearşafurilor albe 
ca neaua, şi în jurul lor, ca într-o mică pictură, întunericul 
casei ce tulbura contururile. 


< 236 > 


23 


Nu a mai fost nevoie de vreun vicleşug şi au lăsat-o să 
stea de vorbă cu Catalina fără să fie spionate de menajera 
vigilentă. În locul ei, a însoţit-o Francis. Ea a presupus că 
ei îi vedeau ca o unitate. Două organisme simbiotice lipite. 
Sau un gardian şi un prizonier. Oricare ar fi fost 
raţionamentul lor, a apreciat şansa de a vorbi cu verişoara 
ei şi şi-a tras scaunul mai aproape de patul în care se 
odihnea Catalina. Francis s-a aşezat în cealaltă parte a 
camerei, se uita pe geam şi le oferea intimitate, în timp ce 
ele vorbeau în şoaptă. 

— Îmi pare rău că nu te-am crezut când am citit 
scrisoarea, a spus Noemi. Ar fi trebuit să ştiu. 

— N-aveai cum să ştii, i-a răspuns Catalina. 

— Totuşi, dacă te-aş fi luat pur şi simplu, în ciuda 
protestelor lor, n-am fi acum aici. 

— Nu te-ar fi lăsat. Noemi, e suficient că ai venit. 
Prezenţa ta mă face să mă simt mai bine. E ca în poveştile 
alea pe care le citeam cândva: e ca şi cum ai rupt o vrajă. 

Mai degrabă era tinctura dată de Francis, dar Noemi a 
încuviinţat din cap şi i-a prins mâinile. Cât îşi dorea totuşi 
să fi fost adevărat! Basmele spuse de Catalina aveau 
mereu un final fericit. Cei răi erau pedepsiţi, ordinea era 
restaurată. Un prinţ urca într-un turn şi elibera prinţesa. 
Chiar şi amănuntele mai întunecate, cum era tăierea 
călcâielor surorilor vitrege, erau uitate odată ce Catalina 
declara că toţi aveau să trăiască fericiţi până la adânci 
bătrâneţi. 

Catalina nu putuse acum să spună acele cuvinte magice 
- fericiţi până la adânci bătrâneţi -, iar Noemí trebuia să 
spere că evadarea plănuită nu era un basm. Nu le mai 
rămăsese decât speranţa. 

— El ştie că e ceva în neregulă, a spus Catalina deodată, 
clipind lent. 

Vorbele au neliniştit-o pe Noemi. 

— Cine? 


< 237 > 


Catalina şi-a strâns buzele. Se mai întâmplase asta, ca 
deodată, în mod dramatic, să tacă sau să pară că-şi pierde 
şirul gândurilor. Oricât ar fi vrut Catalina să spună că e 
mai bine, încă nu era ea însăşi. Noemí a aranjat o şuviţă de 
păr după urechea Catalinei. 

— Catalina? Ce se întâmplă? 

Catalina a dat din cap şi apoi s-a întins pe pat şi i-a 
întors spatele. Noemí i-a atins umărul, dar Catalina i-a 
îndepărtat mâna. Francis a venit spre pat. 

— Cred că-i obosită, a spus el. Ar trebui să ne întoarcem 
în camera ta. Mama a spus că vrea să probezi rochia. 

Nu se gândise la rochie, nu şi-o imaginase. Fusese 
ultimul lucru care-i putea veni în minte. Neavând nicio 
pretenţie, orice rochie ar fi fost satisfăcătoare. Dar tot a 
fost surprinsă când a văzut-o întinsă pe pat şi a privit-o cu 
îngrijorare. Nu voia s-o atingă. 

Rochia era din şifon şi satin, gulerul înalt era ornat cu 
dantelă Guipure şi un şir de nasturi perlaţi coborau pe 
spate. Zăcuse ani şi ani într-o ladă mare, prăfuită şi, deşi 
ar fi fost de aşteptat ca moliile să se fi hrănit din această 
creaţie, rochia era intactă, doar uşor îngălbenită. 

Nu era urâtă. Nu asta o respingea. Dar părea că 
reprezintă fanteziile tinereşti ale unei alte fete, o fată 
moartă. Poate două fete. Oare şi prima soţie a lui Virgil o 
purtase? 

Îi amintea de pielea lepădată de un şarpe. Howard avea 
să năpârlească, să intre într-un alt trup, ca o lamă care 
pătrunde în carnea caldă. Ouroboros. 

— Trebuie să o probezi, să vedem de ce modificări are 
nevoie, i-a spus Florence. 

— Am rochii drăguţe. Una de tafta violet... 

Florence şi-a îndreptat spatele, şi-a ridicat bărbia şi şi-a 
prins mâinile sub piept. 

— Dantela de la guler, o vezi? A fost luată de la o rochie 
mai veche şi încorporată în croiala finală. Şi butonii vin de 
la o altă rochie. Copiii tăi o s-o refolosească. Aşa se fac 
lucrurile. 

Înclinându-se, prudentă, Noemí a observat că rochia 


< 238 > 


avea o ruptură în talie şi câteva găurele pe corsaj. 
Perfecţiunea rochiei era înşelătoare. 

A luat-o şi s-a dus în baie, s-a schimbat şi, când a ieşit, 
Florence a privit-o cu un ochi critic. S-au făcut măsurători, 
s-au indicat pense cu bolduri; prinde aici, prinde acolo. 
Florence i-a murmurat ceva lui Mary, iar servitoarea a 
deschis încă o ladă prăfuită, de unde a scos o pereche de 
pantofi şi un voal. Voalul era într-o stare mult mai proastă 
decât rochia. Îmbătrânise ajungând la o culoare crem 
ivorie, iar ornamentul floral de pe margini fusese pătat de 
un mucegai urât. Pantofii erau tot aşa, fără speranţă şi, în 
plus, îi erau mari. 

— O să meargă, a spus Florence. Ca şi tine, a adăugat 
dispreţuitoare. 

— Dacă ţi se par neplăcută, roagă-l pe unchiul tău să 
oprească nunta asta. 

— Creatură prostuţă! Crezi că o să-i pună capăt? I s-a 
stârnit apetitul, a spus ea şi a atins o buclă din părul lui 
Noemí. 

Şi Virgil îi atinsese părul, dar gestul avusese alt sens. 
Florence o inspecta. 

— Adaptabilitate, zice el. Plasmă germinativă şi calitatea 
fluxului sanguin. 

I-a lăsat părul în pace şi a privit-o cu asprime. 

— E pofta comună a tuturor bărbaţilor. Vrea să te aibă, 
ca pe un fluturaş în colecţia lui. Încă o fată drăguță. 

Mary punea încet voalul deoparte, îl împăturea de parcă 
era o comoară prețioasă, şi nu o pânză pătată şi distrusă. 

— Dumnezeu ştie ce sămânță degenerată ai în tine! Un 
străin, un membru al unei rase nepotrivite, a spus Florence 
şi a aruncat pantofii murdari pe pat. Dar trebuie să 
acceptăm. El a vorbit. 

— „Et Verbum caro factum est”, a spus Noemi automat, 
amintindu-şi citatul. 

El era domn şi preot, şi tată, iar ei toţi erau copiii şi 
acoliţii săi, care i se supuneau orbește. 

— Bun. Măcar ai început să înveţi, a răspuns Florence 
cu un zâmbet firav pe faţă. 


< 239 > 


Noemi nu i-a răspuns, doar s-a închis iar în baie şi s-a 
dezbrăcat de rochie. S-a schimbat iar în hainele ei şi a fost 
bucuroasă când femeile au pus rochia înapoi în ladă şi au 
plecat în tăcere. 

Şi-a pus puloverul gros dăruit de Francis şi a scos dintr- 
un buzunar bricheta şi un pachet şifonat de ţigări pe care-l 
ascunsese acolo. Atingerea acelor obiecte i-a dat un 
sentiment de siguranţă; îi aminteau de casă. Cum ceața de 
afară ascundea priveliştea, părea foarte uşor să uite că ea 
venea dintr-un oraş diferit şi că nu l-ar mai putea vedea 
vreodată, prinsă fiind între zidurile Locului Înalt. 

Francis a venit puţin mai târziu. A adus cu el o tavă cu 
cina şi briciul lui învelit într-o batistă. Noemi a glumit că 
era un cadou de nuntă groaznic şi el a chicotit. Au stat 
unul lângă altul pe podea cât timp a mâncat ea, cu tava în 
poală, şi el a mai făcut nişte glume care au amuzat-o. 

Un geamăt îndepărtat, neplăcut, le-a stricat bucuria. 
Sunetul părea să trimită un tremur prin casă, în jos. A fost 
urmat de alte gemete, apoi de linişte. Noemi mai auzise şi 
înainte astfel de gemete, dar în acea seară i s-au părut 
îndeosebi de acute. 

— Transmigrarea trebuie să se întâmple curând, i-a spus 
Francis, de parcă i-ar fi citit întrebarea din ochi. Trupul i 
se destramă. Nu s-a vindecat niciodată cu adevărat din 
ziua în care l-a împuşcat Ruth. Vătămarea a fost prea 
gravă. 

— De ce n-a mai transmigrat înainte? Atunci când a fost 
împuşcat? 

— Nu putea. N-avea un trup nou pe care să-l ocupe. Are 
nevoie de un corp de adult. Creierul trebuie să crească 
destul. La douăzeci şi patru, douăzeci şi cinci de ani - 
atunci e vârsta la care poate avea loc transmigraţia. Virgil 
era un copil. Florence era încă mică şi, chiar dacă ar fi fost 
mai mare, el n-ar fi transmigrat niciodată în corpul unei 
femei. Aşa că a aşteptat, iar corpul i s-a conservat într-o 
stare de sănătate aparentă. 

— Dar ar fi putut să transmigreze imediat ce Virgil a 
împlinit douăzeci şi patru sau douăzeci şi cinci de ani, în 


< 240 > 


loc să rămână bătrân. 

— Toate sunt legate. Casa, ciuperca din ea, oamenii. 
Răneşti familia, răneşti ciuperca. Ruth a stricat toată 
substanţa existenţei noastre. Howard nu era singurul care 
se vindeca, totul se vindeca. Dar acum e destul de puternic 
şi o să moară, trupul o să rodească şi o să înceapă un ciclu 
nou. 

S-a gândit cum Îi apar casei cicatrice, cum respiră încet 
şi sângele îi curge prin duşumele. Îi amintea de unul dintre 
visele în care pereţii palpitau. 

— Şi de aceea n-o să vin cu tine, a continuat Francis, 
jucându-se cu tacâmurile, rotind o furculiţă între degete şi 
punând-o jos, gata să ia tava şi să plece. Suntem 
interconectaţi şi, dacă aş fugi, ar şti, poate ne-ar urmări şi 
ne-ar găsi. 

— Dar nu poţi să stai aici. Ce-o să-ţi facă? 

— Probabil nimic. Nici n-o să mai fie problema ta 
oricum. 

A prins tava. 

— Lasă-mă să o iau şi să... 

— Nu vorbeşti serios, a spus ea, i-a smuls tava şi a pus-o 
pe podea, dând-o la o parte. 

El a ridicat din umeri. 

— Am strâns câteva provizii pentru tine. Catalina a 
încercat să fugă, dar nu era pregătită. Două lămpi cu 
petrol, o busolă, o hartă, poate o pereche de haine 
călduroase ca să mergeţi până în orăşel fără să îngheţaţi. 
Trebuie să te gândeşti la tine şi la verişoara ta. Nu la mine. 
Eu nu contez. Asta e toată lumea pe care o cunosc. 

— Lemn şi sticlă şi un acoperiş nu constituie o lume, i-a 
replicat ea. Nu eşti o orhidee într-o seră. Nu te las să 
rămâi aici. Strânge-ţi lucrurile, cartea preferată sau ce vrei 
şi vino cu noi. 

— Tu nu ai ce căuta aici, Noemi. Dar eu aparţin de locul 
ăsta. Ce să fac afară? 

— Ce vrei. 

— Dar e o idee înşelătoare. Ai dreptate să crezi că am 
fost crescut ca o orhidee. Plantată cu grijă, crescută cu 


< 241 > 


grijă. Adaptată la un anumit climat, la o anume cantitate 
de lumină şi căldură. Am fost pregătit pentru un singur 
mediu. Un peşte nu poate să respire în afara apei. Aparţin 
familiei. 

— Nu eşti o orhidee sau un peşte. 

— Tata a încercat să scape şi vezi şi tu cum a reuşit. 
Mama şi Virgil s-au întors. 

A râs fără bucurie şi părea că vorbise serios, că o să 
rămână acolo, ca un martir care-şi ţine capul tăiat în 
mâini, ca un sfânt de marmură rece care lasă praful să i se 
aşeze pe umeri, permiţând casei să-l devoreze încet, pe 
nesimţite. 

— O să vii cu mine. 

— Dar... 

— Niciun dar! Nu vrei să părăseşti locul ăsta? a insistat 
ea. 

El avea umerii aplecaţi şi arăta de parcă ar fi vrut să 
ţâşnească pe uşă afară în orice clipă, dar apoi a tras aer în 
piept şi s-a cutremurat. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu poţi să fii aşa oarbă, 
nu? i-a răspuns încet, rănit. Aş vrea să te urmez oriunde te- 
ai duce. Şi până la naiba-n praznic, în Antarctica, chiar 
dacă mi-ar îngheţa degetele de la picioare, cui îi pasă? Dar 
tinctura poate să rupă legătura ta cu casa, nu şi a mea. Am 
trăit prea mult cu ea. Ruth a încercat să o păcălească, a 
încercat să-l omoare pe Howard ca să scape. N-a 
funcţionat. Şi nici planul tatălui meu n-a funcţionat. Nu e 
nicio soluţie. 

Avea sens ce spusese el. Dar ea refuza cu obstinaţie să 
cedeze. Toată lumea din acea casă era o molie prinsă într- 
un borcan şi pusă la insectar? 

— Ascultă, a spus ea. Urmează-mă. O să fiu Flautistul 
tău Fermecat. 

— Cei care-l urmează pe Flautistul Fermecat nu au un 
sfârşit prea bun. 

— Am uitat povestea, i-a spus Noemi, furioasă. Dar 
urmează-mă, totuşi. 

— Noemi... 


< 242 > 


Ea i-a atins faţa şi degetele i-au alunecat pe falcă. 

El s-a uitat la ea, mut; buzele i se mişcau, dar nu spunea 
nimic, îşi făcea curaj. A tras-o spre el cu o mişcare blândă. 
A mângâiat-o pe spate cu palma şi ea şi-a sprijinit obrazul 
de pieptul lui. 

Casa era tăcută, o tăcere care-i displăcea, i se părea că 
toate podelele care în mod normal scârţâiau şi gemeau 
amuţiseră, ceasurile de pe pereţi nu mai ticăiau şi chiar şi 
ploaia care izbea geamurile se mai domolise. Ca şi cum un 
animal la pândă aştepta să sară asupra lor. 

— Ne ascultă, aşa-i? a şoptit ea. 

Nu-i înțelegeau, fiindcă vorbeau în spaniolă. Dar tot o 
neliniştea. 

— Da, a spus el. Ă 

Era şi el speriat, ea îşi dădea seama de asta. În acea 
tăcere, îi auzea inima bătând tare. A înălţat capul şi s-a 
uitat la el. Francis i-a pus degetul arătător pe buze, s-a 
ridicat şi s-a îndepărtat de ea. Noemi s-a întrebat dacă, în 
afară de capacitatea de a auzi, casa n-avea cumva şi ochi. 

Întunecimea tremura şi aştepta, ca pânza unui păianjen, 
şi ei doi erau aşezaţi pe un colţ de mătase argintie. Cea 
mai mică mişcare avea să le dezvăluie prezenţa, iar 
păianjenul avea să-i atace. Era un gând atât de îngrozitor 
şi totuşi, ea a luat în considerare posibilitatea de a intra de 
bunăvoie în acel spaţiu rece, străin, ceea ce nu mai făcuse 
până atunci. 

Lucrul ăsta o îngrozea. 

Dar Ruth existase în întunecime, până la urmă, şi voia 
să-i vorbească iar. Nu ştia sigur cum să o facă. După cea 
plecat Francis, Noemi stătea în pat, cu mâinile întinse într- 
o parte şi alta, ascultându-şi respiraţia, şi încerca să 
vizualizeze faţa tinerei, după cum o ştia din portret. 

În cele din urmă a visat. Erau în cimitir, ea şi Ruth, şi 
mergeau printre pietrele de mormânt. Ceaţa era groasă în 
jurul lor şi Ruth ducea un felinar ce răspândea o lumină 
gălbuie, bolnăvicioasă. S-au oprit înaintea intrării în 
mausoleu, iar Ruth a ridicat felinarul şi amândouă au 
ridicat privirea spre statuia lui Agnes. Felinarul nu dădea 


< 243 > 


destulă lumină şi statuia a rămas pe jumătate în umbră. 

— Ea e mama noastră, a spus Ruth. Doarme. 

Nu e mama ta, s-a gândit Noemi, fiindcă Agnes murise 
tânără şi-i murise şi copilul. 

— Tata e un monstru care vine noaptea şi se mişcă prin 
casă. Îi auzi paşii de dincolo de uşă, a spus Ruth şi a ridicat 
felinarul mai sus, desenând modele de lumină şi de umbră, 
întunecând mâinile statuii, trupul ei, dar arătându-i faţa. 
Avea ochii orbi şi buzele strânse. 

— Tatăl tău nu-ţi mai poate face rău, a spus Noemí. 

Pentru că măcar avea acea binecuvântare, şi anume că 
fantomele nu pot fi torturate. 

Dar fata s-a strâmbat. 

— Oricând ne poate face rău. Nu se opreşte niciodată 
din a ne face rău. N-o să se oprească niciodată. 

Ruth a întors felinarul spre Noemi, care a mijit ochii şi 
apoi i-a ferit cu palma. 

— Niciodată, niciodată, niciodată. Te-am văzut. Cred că 
te ştiu. 

Conversaţia era fragmentată, dar rămânea mai coerentă 
decât oricare dintre celelalte discuţii pe care le avusese 
Noemi cu fata. De fapt, era prima oară când avea impresia 
că vorbeşte cu o persoană reală, şi nu cu copia ştearsă a 
uneia. Dar asta şi era, nu? O copie ştearsă, căci 
manuscrisul original fusese distrus de mult. Nu puteai s-o 
învinovăţeşti pe Ruth că nu prea avea sens ce spune, dacă 
murmura, cobora şi ridica felinarul ca o păpuşă stricată. 

— Da, m-ai văzut prin casă, a spus Noemi şi a oprit-o pe 
Ruth cu o atingere blândă pe braţ. Trebuie să te întreb 
ceva şi sper să-mi poţi da un răspuns. Cât de puternică e 
legătura dintre casă şi familia ta? Ar putea un Doyle să 
plece şi să nu se mai întoarcă? a întrebat-o, fiindcă se tot 
gândea la ce-i spusese Francis. 

Ruth şi-a înclinat capul şi s-a uitat la Noemi. 

— Tata e puternic. Ştia că, într-adevăr, ceva nu era în 
regulă, a trimis-o pe mama să mă oprească... şi pe ceilalţi, 
şi pe ceilalţi. Am încercat să-mi ţin mintea limpede. Am 
scris planul, m-am concentrat pe cuvinte. 


< 244 > 


Pagina de jurnal. Ca un dispozitiv de memorare? Aia era 
cheia întunecimii? Să o păcălească aşa? Să te concentrezi 
pe comenzi şi pe instrucţiuni şi să le laşi să-ţi conducă 
paşii? 

— Ruth, ar putea un Doyle să părăsească vreodată casa? 

Ruth n-o mai asculta, ochii îi deveniseră sticloşi. Noemi 
stătea chiar în faţa ei. 

— Te-ai gândit să fugi, nu? Cu Benito? 

Tânăra a clipit şi a dat din cap. 

— Da, m-am gândit, a şoptit ea. Ai putea. Eu am crezut 
că pot. Dar e o compulsie. E ceva în sânge. . 

Precum cicadele de care vorbise Francis. Il iau pe sus 
dacă e nevoie, s-a gândit ea, iar hotărârea ei a sporit, chiar 
dacă vorbele lui Ruth nu fuseseră tocmai confirmarea clară 
pe care o căutase. Exista cel puţin posibilitatea să fie 
smuls din strânsoarea lui Howard Doyle şi a acestei case 
toxice. 

— E beznă aici, aşa-i? a întrebat Ruth şi s-a uitat în sus, 
la cer. 

Nu erau stele, nu era lună. Numai ceaţă şi noapte. 

— Ia asta, i-a spus Ruth şi i-a întins lui Noemi felinarul. 

Noemi l-a apucat strâns de mânerul metalic. Ruth s-a 
aşezat la baza statuii, i-a atins picioarele şi a contemplat-o. 
Stătea acolo, de parcă se pregătea să tragă un pui de somn 
într-un pat de ceaţă şi iarbă. 

— Aminteşte-ţi să deschizi ochii, i-a spus Ruth. 

— Deschide ochii, a şoptit Noemi. 

Şi, când i-a deschis, întorcându-şi capul spre geam, a 
văzut că ieşise soarele. Avea să se mărite în acea seară. 


< 245 > 


24 


Farsa de nuntă s-a petrecut invers, mai întâi a fost 
banchetul, apoi ceremonia. 

S-au strâns în sala de mese, Francis şi Noemi unul lângă 
altul, Florence şi Catalina vizavi de mire şi de mireasă şi 
Virgil în capul mesei. Nici Howard şi nici doctorul 
Cummins nu au fost prezenţi. 

Servitorii aprinseseră multe lumânări şi pe faţa de masă 
albă, de damasc, întinseseră farfurii. În vaze înalte de 
sticlă turcoaz puseseră flori sălbatice. Farfuriile şi cupele 
în acea seară erau din argint şi, deşi lustruite bine, arătau 
foarte vechi, mai vechi decât argintul curăţat de Noemi. 
Probabil le folosiseră la masă şi acum patru sute de ani. 
Sau şi mai mult. Comori luate din seiful lor şi aduse în lăzi 
de Howard, aşa cum adusese şi pământ englezesc, ca să 
reconstituie lumea în care fuseseră stăpâni. 

La dreapta lui Noemi stătea Francis, îmbrăcat în 
redingota sa gri, cu vestă albă şi cravată gri-închis. Ea s-a 
întrebat dacă hainele îi aparținuseră mirelui lui Ruth sau 
dacă era o rămăşiţă de la o altă rudă. În cazul lui Noemi, 
găsiseră un voal mai bun pentru ea într-un cufăr. O bentiţă 
albă de tul, prinsă cu piepteni şi ace, îi acoperea fruntea. 

Noemi n-a mâncat şi a băut numai apă; n-a vorbit şi n-au 
vorbit nici ceilalţi. Regula magică a tăcerii fusese 
reinstaurată, liniştea fiind întreruptă doar de ştergerea 
mâinilor pe şervete. Noemi a schimbat câteva priviri cu 
Catalina. 

Scena i-a amintit de o imagine din cărţile de poveşti, 
când la banchetul nunţii intră o zână rea în sală. Şi-a 
amintit masa încărcată cu fripturi şi plăcinte, femeile cu 
coafuri înalte şi bărbaţii îmbrăcaţi în haine cu mâneci 
largi. Şi-a atins cupa de argint şi s-a întrebat încă o dată ce 
vârstă o fi având Howard şi dacă se născuse cu trei, patru 
sau cinci sute de ani în trecut şi purtase vestă şi ciorapi 
strâmţi, în loc de pantaloni. Îl văzuse într-un vis, dar visul 
fusese vag sau devenise mai vag în zilele următoare. De 


< 246 > 


câte ori murise şi îşi luase un trup nou? S-a uitat la Virgil, 
iar acesta şi-a ridicat cupa, ceea ce a făcut-o pe Noemi să 
coboare privirea în farfurie. 

Ceasul a marcat ora şi acela le-a fost semnalul. S-au 
ridicat. Francis a luat-o de mână şi au urcat scara, o mică 
procesiune nupţială către camera lui Howard. Ea şi-a dat 
seama instinctiv că aceea era probabil destinaţia, dar tot s- 
a crispat la intrare şi i-a strâns mâna lui Francis atât de 
tare, încât l-a durut. El i-a şoptit la ureche: 

— Suntem împreună. 

Au intrat. Aerul era împuţit, mirosea a mâncare stricată, 
iar Howard zăcea pe pat, cu buzele negre şi acoperit cu 
pustule, dar acum era învelit şi doctorul Cummins îi stătea 
alături. Într-o biserică ar fi mirosit a tămâie. Aici era 
parfumul putrefacţiei. 

Când Howard a văzut-o pe Noemi, a rânjit. 

— Eşti frumoasă, draga mea, a spus. Una dintre cele 
drăguţe mirese pe care am avut norocul să le văd. 

Ea s-a întrebat câte vor fi fost. Incă o fată drăguță 
pentru colecţia lui, spusese Florence. 

— Loialitatea faţă de familie e răsplătită şi impertinenţa 
e pedepsită. Ţine minte asta şi o să fii foarte fericită, a 
continuat bătrânul. Şi acum, aici, voi doi trebuie să vă 
căsătoriţi. Haide! 

Cummins s-a dat la o parte şi cei doi i-au luat locul lângă 
pat. Howard a început să vorbească în latină. Noemi n- 
avea nicio idee despre ce spunea, dar, la un moment dat, 
Francis a îngenuncheat şi ea l-a imitat. Această supunere 
coregrafiată avea un sens. Repetiţia, s-a gândit Noemí. Să 
urmezi aceeaşi cărare iar şi iar. Cercuri. 

Howard i-a oferit lui Francis o cutie smălțuită, iar 
tânărul a deschis-o. Pe catifea erau două bucățele uscate 
de ciupercă galbenă. 

— Trebuie să le mâncaţi, a spus Howard. 

Noemi a luat o bucăţică de ciupercă şi Francis la fel. Ea 
avea reţineri s-o bage în gură, de teamă să nu inhibe sau 
să nu limiteze efectul tincturii pe care o înghiţise în secret, 
dar, mai mult decât atât, proveniența ei o tulburase. 


< 247 > 


Fusese luată de pe lângă casă sau din cimitir, crescută din 
cadavre? Sau crescuse pe carnea lui Howard şi fusese 
culeasă cu degete tremurătoare, ţâşnindu-i sânge când îi 
rupsese tulpina? 

Francis i-a atins încheietura, făcându-i astfel semn să-l 
hrănească ea cu ciuperca şi apoi, la rândul lui, i-a pus el 
ciuperca în gură. Părea o parodie bizară a împărtăşaniei şi 
gândul aproape că o făcuse să chicotească. Era atât de 
încordată. 

A înghiţit repede. Ciuperca n-avea gust, dar cupa de vin 
pe care Francis i-o lipise de buze era bolnăvicios de dulce, 
deşi abia luase o gură. Dar mirosul ei îi asaltase nările, 
laolaltă cu putoarea bolii şi a decăderii. 

— Pot să te sărut? a întrebat Francis şi ea a dat din cap. 

Francis s-a întins şi a atins-o delicat, aproape insesizabil, 
ca atingerea borangicului, apoi s-a ridicat şi i-a oferit o 
mână de sprijin. 

— Să instruim tânărul cuplu, a spus Howard, ca să fie 
îmbelşugaţi. 

S-au schimbat doar câteva vorbe de-a lungul ceremoniei 
de nuntă şi deja părea că aceasta se terminase. Virgil i-a 
făcut un semn lui Francis să-l urmeze, în vreme ce 
Florence a luat-o pe Noemi şi a condus-o în afara încăperii, 
spre camera ei. În lipsa lui Noemi, unul dintre servitori o 
decorase. Puseseră şi alte flori în vaze înalte, lăsaseră un 
buchet legat cu o panglică veche pe pat şi aprinseseră 
multe lumânări lungi. Era o parodie a romantismului. Era 
un parfum fals de primăvară, de flori şi de ceară. 

— La ce fel de instrucţiuni se referea? a întrebat Noemi. 

— Miresele Doyle sunt fete cuminţi, caste şi modeste. Ce 
se întâmplă între un bărbat şi o femeie e un mare mister 
pentru ele. 

Noemi se îndoia că aşa stau lucrurile. Howard fusese un 
desfrânat, Virgil la fel. Poate că păstraseră câteva bucățele 
pentru la urmă, dar nu-şi refuzaseră plăcerile de tot. 

— Pot să numesc toate părţile corpului, a spus Noemí. 

— Atunci o să te descurci. 

Florence a vrut s-o ajute pe Noemi să-şi scoată vălul, dar 


< 248 > 


ea a îndepărtat mâna femeii chiar dacă s-a simţit deodată 
un pic nesigură şi i-ar fi prins bine ajutorul. 

— Poţi să pleci, sunt bine. 

Florence, cu palmele prinse sub piept, i-a aruncat o 
ultimă privire şi a ieşit. 

Slavă Domnului! s-a gândit Noemi. 

A intrat în baie şi s-a uitat în oglindă, şi-a scos acele şi 
pieptenii şi a aruncat tulul pe podea. Temperatura scăzuse. 
S-a întors în dormitor şi şi-a pus un pulover pe care-l purta 
cu plăcere. A simţit bricheta dură şi rece între degete când 
şi-a băgat mâinile în buzunare. 

Era uşor ameţită. Nimic neplăcut, nu ca data trecută 
când fusese în camera lui Howard. Era doar ameţeala 
alcoolului, deşi nu băuse decât un strop de vin la 
ceremonie. 

A observat în colţul camerei aceeaşi pată pe tapet care o 
speriase mai înainte. Nu se mai mişca, dar pe margini avea 
punctişoare aurii ce dansau. Când a închis ochii, a devenit 
evident că punctişoarele aurii erau în ochii ei, ca şi cum s- 
ar fi uitat la un bec. 

S-a aşezat pe pat, cu ochii încă închişi, şi s-a întrebat 
unde era Francis acum şi ce-i spuneau şi dacă simţise şi el 
ace pe spinare. 

Avea impresia vagă a unei alte nunţi, a unei alte mirese, 
cu un colier de perle. In dimineaţa nunţii, a primit o cutie 
de argint şi înăuntru erau panglici colorate şi bijuterii, şi 
un colier de coral. Mâna lui Howard pe mâna ei, inelul cu 
Chihlimbar. Nu-l voia, dar trebuia... Era... era Agnes sau 
Alice? Noemi nu era sigură. Alice, probabil, fiindcă fata se 
gândise la sora ei. 

Soră. 

Noemi şi-a amintit de Catalina şi a deschis ochii, 
uitându-se la tavan. Îşi dorea să vorbească doar cu ea. Să- 
şi spună numai câteva cuvinte, cât să-şi calmeze nervii. 

S-a şters la gură. Era mult mai cald în cameră, deşi 
înainte simţise gerul acolo. A întors capul şi l-a văzut pe 
Virgil lângă pat. 

O clipă, a crezut că se înşală, că era Francis şi că vedea 


< 249 > 


greşit sau că întunecimea o păcălea încă o dată. Până la 
urmă, de ce ar fi fost Virgil în cameră? Dar apoi Virgil a 
rânjit; Francis nu i-ar fi zâmbit niciodată aşa. Rânjea cu 
poftă. 

A sărit în picioare, a dat să plece, dar s-a împiedicat şi el 
a prins-o cu două mişcări rapide şi a strâns-o de braţ. 

— Noemí, iată-ne iar împreună. 

Strânsoarea îi era fermă şi ea ştia că nu poate să i se 
împotrivească doar prin forţă fizică. A tras adânc aer în 
piept. 

— Unde-i Francis? 

— E muştruluit. Crezi că n-am fi aflat? a întrebat-o Virgil 
şi a scos din buzunar sticluţa cu tinctură. Oricum n-ar fi 
mers. Cum te simţi? 

— Beată. Ne-ai otrăvit? 

El a băgat sticluţa înapoi în buzunar. 

— Nu. A fost un mic cadou de nuntă, un pic de 
afrodiziac. Păcat că Francis n-o să se poată bucura de el. 

Ea şi-a amintit că are un brici. Ascuns sub saltea. Poate 
avea s-o ajute. Dacă ar fi ajuns la el. Dar mâna lui încă o 
strângea de braţ şi, când a încercat să se elibereze, el nu i- 
a îngăduit. 

— Sunt măritată cu Francis. 

— Nu-i aici. 

— Dar tatăl tău... 

— Nici el nu-i aici. Ce ciudat, sunt toţi ocupați acum! 

A înclinat capul. 

— Francis e un băiat neştiutor, fără experienţă, dar eu 
ştiu ce fac. Ştiu ce vrei. 

— Nu ştii nimic, a şoptit ea. 

— Mă visezi şi vii să mă cauţi prin somn. Viaţa te 
plictiseşte, Noemi. Îţi place un pic pericolul, dar acasă eşti 
ţinută într-un cocon, să nu erupi. Dar ţi-ar plăcea să erupi, 
aşa-i? Te joci cu oamenii şi ţi-ai dori să aibă cineva curajul 
să se joace cu tine. 

Nu era o întrebare adevărată, el nu aştepta niciun 
răspuns şi i-a acoperit gura cu un sărut. L-a muşcat, dar nu 
ca să-l respingă, şi el o ştia. Avea dreptate că-i plăcea să se 


< 250 > 


joace, că-i plăcea să flirteze şi să tachineze, şi să danseze, 
iar băieţii erau aşa de prudenţi pe lângă ea, fiindcă era o 
Taboada, şi din când în când un cerc de întuneric se 
înfăşură în jurul inimii ei şi ea îşi dorea să atace ca o 
pisică. 

Dar chiar dacă recunoştea asta, chiar dacă Noemí ştia 
că face parte din ea, ştia şi că nu e ea. 

A spus-o probabil cu voce tare, fiindcă el a chicotit. 

— Bineînţeles că tu eşti. Poate că eu îţi dau un impuls, 
dar tu eşti. 

— Nu. 

— Pe mine mă vrei, cu mine ai fantezii. Ne înţelegem 
bine, nu-i aşa? Ne ştim unul pe celălalt, chiar ne ştim. Sub 
straturile de decor, totul la tine e dorinţă. 

L-a plesnit. Nu i-a fost de folos. A urmat o pauză scurtă 
şi el i-a prins faţa între palme, i-a întors capul şi i-a plimbat 
degetul mare pe gât. Pofta, intensă şi ameţitoare, a făcut-o 
să icnească de plăcere, o plăcere degradantă. 

Mucegaiul din colţul camerei se mişca şi se tulbura, iar 
degetele lui îi apăsau tare carnea, în timp ce o trăgea mai 
aproape de el. Igrasia era străbătută de vinişoare aurii şi el 
încerca să-i ridice fusta. S-a trântit peste ea şi a atins-o 
între coapse. 

— Stai, aşteaptă! a spus ea, pe când el se împingea 
nerăbdător. 

— Nu mai aştept, provocatoareo. 

— Rochia! 

El s-a încruntat, nervos, dar Noemí a vorbit iar, sperând 
să mai câştige timp. 

— Ajută-mă să scot rochia. 

Lui i-a plăcut ce-a auzit şi i-a zâmbit radios. Ea a reuşit 
să se ridice şi el i-a scos puloverul, i l-a aruncat pe pat şi i- 
a dat la o parte părul de pe ceafă, pe când ea, furioasă, 
încerca să se gândească la un mijloc de a scăpa. 

A văzut cu coada ochiului cum mucegaiul, cu vinişoarele 
sale aurii, se răspândise pe perete şi picura pe podea. Se 
frângea şi se schimba, un model de triunghiuri 
transformându-se în diamante şi apoi în spirale. A dat din 


< 251 > 


cap, simțind ca şi cum o mână mare îi apăsa faţa şi o 
înăbuşea pe tăcute. 

Nu avea să iasă niciodată din acea casă. Fusese o 
nebunie să se gândească la posibilitatea asta. Fusese o 
greşeală să îşi dorească să plece. Şi voia să facă parte din 
toate astea, să fie totuna cu maşinăria ciudată, cu venele şi 
cu muşchii, şi cu măduva Locului Înalt. Voia să fie totuna 
cu Virgil. 

Voia. 

El îi descheiase nasturii de la spatele rochiei. Ar fi putut 
să plece cu multă vreme în urmă. Ar fi trebuit să plece la 
început, când simţise primele semne de nelinişte, dar 
existase şi ceva palpitant în ele, nu? Un blestem sau, 
poate, ceva care bântuia... Fusese entuziasmată şi să i le 
spună lui Francis. O fantomă care bântuia, un mister de 
rezolvat. 

Şi tot timpul, atracţia asta bolnăvicioasă. Şi de ce nu? De 
ce nu? 

De ce nu? Dorinţă. 

Trupul ei, care fusese rece, acum se simţea prea 
fierbinte şi mucegaiul picura, formând o baltă neagră în 
colţ. Îi reamintea de fierea neagră pe care i-o scuipase 
Howard pe gât şi amintirea i-a stârnit un val de greață, a 
simţit în gură amărăciunea şi s-a gândit la Catalina şi la 
Ruth, la Agnes şi la lucrurile teribile pe care le înduraseră 
şi pe care acum le îndura şi ea. 

S-a întors ca să nu mai vadă igrasia tremurătoare, 
schimbătoare, şi l-a împins pe Virgil cu toată puterea. 
Virgil s-a împiedicat de cufărul de la piciorul patului şi a 
căzut. Ea a îngenuncheat imediat lângă pat şi a băgat o 
mână sub saltea, apucând cu mâini neîndemânatice briciul 
ascuns acolo. 

Noemi a strâns mânerul briciului şi s-a uitat la Virgil, 
care stătea întins pe podea. Se lovise la cap şi avea ochii 
închişi. În sfârşit, avea şi ea noroc. A tras încet aer în piept 
şi s-a întins spre el, căutându-i în buzunar tinctura. A găsit- 
o, i-a scos dopul şi a băut un pic din ea, după care şi-a 
şters gura cu dosul palmei. 


< 252 > 


Efectul a fost imediat şi vizibil. A simţit greață, mâinile i- 
au tremurat; sticluţa i-a alunecat din mâini şi s-a spart pe 
podea. S-a prins de piciorul patului şi a respirat iute. 
Dumnezeule! S-a gândit că o să leşine. Şi-a muşcat mâna 
ca să se trezească. A funcţionat. 

Bălţile negre de mucegai adunate pe podea se retrăgeau 
şi ceața din mintea ei se evapora. Noemí şi-a pus 
puloverul, şi-a băgat briceagul într-un buzunar şi bricheta 
în celălalt. 

S-a uitat la Virgil, care era încă întins pe podea, şi s-a 
gândit să-i înfigă briceagul în craniu, dar mâinile îi 
tremurau din nou şi trebuia să fugă de acolo şi să scape de 
el. Trebuia să o ia şi pe Catalina. N-avea timp de pierdut. 


< 253 > 


25 


Noemí a fugit pe coridorul întunecat, sprijinindu-se din 
când în când cu o mână de perete. Puținele lumini aprinse 
păreau spectrale şi oribil de slabe, pâlpâitoare, dar ea ştia 
drumul din memorie. 

Repede, repede! şi-a spus. 

Noemi se temea că uşa de la camera verişoarei ei era 
încuiată, dar a învârtit mânerul şi a deschis-o. 

Catalina stătea pe pat într-o cămaşă de noapte albă. Nu 
era singură. Mary îi ţinea companie, privind în podea. 

— Catalina, plecăm! a spus Noemi, întinzând o mână 
spre ea, în timp ce strângea briciul în cealaltă. 

Catalina nu s-a mişcat, nici măcar n-a luat-o în seamă pe 
Noemi, avea privirea pierdută. 

— Catalina! a repetat ea, dar tânăra nu s-a clintit. 

Noemi şi-a muşcat buza şi a intrat, cu ochii ţintă la 
servitoarea din colţ. Mâna în care strângea briciul îi 
tremura. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Catalina, trezeşte-te! i-a 
spus. 

Dar a ridicat capul doar servitoarea şi a fixat-o cu ochi 
aurii, a sărit spre Noemí şi a împins-o în măsuţa de toaletă. 
A prins-o de gât cu mâinile. A fost un atac atât de şocant, 
forţa femeii era atât de neaşteptată pentru cineva de 
vârsta ei, încât Noemi a scăpat briciul. Câteva obiecte de 
pe măsuţă au clincănit şi au căzut: sticluţe de parfum, un 
pieptăn şi o poză cu Catalina într-o ramă argintie. 

Servitoarea a apăsat-o mai tare şi a forţat-o pe Noemí să 
se dea înapoi. Simţea cum o strâng mâinile de gât şi cum îi 
intră lemnul în spate. A încercat să apuce ceva, orice, ca 
pe o armă, dar degetele ei nu au găsit nimic; a răsturnat 
doar un vas de porțelan care s-a rostogolit pe podea şi s-a 
crăpat. 

— A noastră, a spus servitoarea. 

Nu părea a fi vocea ei. Era un sunet bizar, aspru. Era 
vocea casei, vocea cuiva sau a ceva, reprodusă şi 


< 254 > 


aproximată de aceste coarde vocale. 

Noemi a încercat să-i desprindă degetele de pe gât, dar 
erau ca nişte cleşti şi n-a reuşit decât să o prindă pe 
femeie de păr şi să o tragă, ceea ce n-a folosit la nimic. 

— A noastră, a repetat Mary, încleştându-şi maxilarele 
ca un animal sălbatic. 

Noemi abia mai vedea, atât de cumplită era durerea. 

Ochii îi lăcrimau şi gâtlejul îi luase foc. 

Deodată, femeia a fost smulsă de pe ea şi Noemi a reuşit 
să respire. A tras aer cu lăcomie, disperată, în timp ce se 
ţinea de măsuţă cu o mână. 

Francis intrase şi o trăsese pe servitoare de pe Noemi, 
dar acum femeia îl prinsese pe el. Îşi deschisese gura larg 
şi ţipa sinistru. L-a trântit pe podea, îl strângea în 
continuare de gât şi s-a aplecat asupra lui ca o pasăre de 
pradă, gata să devoreze un stârv. 

Noemi a luat briciul şi s-a apropiat de ei. 

— Opreşte-te! a strigat, iar femeia s-a întors şi a ţipat la 
Noemi, gata să-şi înfigă din nou mâinile în gâtul ei şi să o 
sugrume. 

A cuprins-o atunci un soi de teroare ameţitoare, pură şi 
copleşitoare şi i-a tăiat gâtul femeii. A dat o dată, de două, 
de trei ori cu briciul, lama i-a intrat în carne, dar femeia n- 
a scos niciun sunet. A căzut la podea în tăcere, cu faţa în 
jos. 

Sângele picura de pe degetele lui Noemi, iar Francis a 
înălţat capul şi s-a uitat în sus, confuz. 

Ea şi-a frecat gâtul cu mâna liberă şi s-a uitat la femeia 
moartă de pe podea. Era probabil moartă. Noemi nu 
îndrăznea să o întoarcă şi să verifice, dar vedea cum creşte 
o baltă de sânge dedesubt. 

Inima îi bătea cu o forţă teribilă, de tunet, iar sângele 
picura în continuare, murdărindu-i rochia drăguță, antică, 
murdărindu-i degetele. Şi-a băgat briciul în buzunar şi şi-a 
şters lacrimile de la ochi. 

— Noemi? 

El era acum în faţa ei, îi bloca vederea. A ridicat ochii 
spre el. 


< 255 > 


— Unde erai? l-a întrebat şi l-a prins furioasă de reverele 
hainei, vrând să-l lovească pentru că n-a fost cu ea, pentru 
că a lăsat-o singură. 

— Am fost încuiat în cameră, a spus el. A trebuit să 
evadez. Să te caut. 

— Nu minţi? Nu m-ai părăsit? 

— Nu! Te rog, spune-mi: eşti rănită? 

Ea a chicotit. Un chicotit forţat, fiindcă fusese cât pe ce 
să fie violată şi sugrumată. 

— Noemi! a spus el. 

Părea îngrijorat. Aşa şi trebuia să fie. Toţi erau probabil 
foarte îngrijoraţi. I-a dat drumul. 

— Să plecăm de-aici! 

S-au întors la Catalina. Verişoara ei încă stătea pe pat. 
Nu se mişcase, avea doar o palmă peste gura deschisă. 
Privea îngrozită trupul fără viaţă al servitoarei. Noemi a 
tras pătura de pe Catalina şi a prins-o de mână. 

— Hai! i-a spus ea, dar cum Catalina nu se mişca, s-a 
întors spre Francis, al cărui costum era acum pătat de 
sânge. Ce-i cu ea? 

— Cred că au drogat-o iar. Fără tinctură... 

Noemi a luat capul verişoarei în mâinile ei şi i-a spus cu 
fermitate: 

— Plecăm! 

Catalina n-a reacţionat. Nu se uita la Noemi. Avea ochii 
sticloşi. Noemi a văzut o pereche de papuci de casă lângă 
pat şi i-a pus Catalinei în picioare. A tras-o de un braţ şi a 
ridicat-o din pat. Catalina a urmat-o, docilă. 

S-au grăbit să iasă pe coridor. În cămaşa ei albă de 
noapte, Catalina arăta şi ea ca o mireasă. Două mirese 
fantomă, s-a gândit Noemi. 

Inaintea lor, a ieşit o umbră din întuneric, le-a sărit în 
cale, speriind-o pe Noemi. 

— Opriţi-vă! a spus Florence. 

Faţa îi era foarte calmă. Vocea la fel. Avea în mână o 
puşcă şi o ţinea relaxată, de parcă era ceva obişnuit. 

S-au oprit cu toţii. Noemi avea briciul, dar, pe când 
strângea mânerul de lemn, şi-a dat seama că n-are mari 


< 256 > 


şanse, căci Florence ţinea arma îndreptată direct spre ea. 

— Aruncă-l! i-a spus Florence. 

Mâna lui Noemi a tremurat şi sângele i-a făcut mânerul 
alunecos, greu de prins, dar a reuşit să-l strângă. Catalina 
tremura şi ea alături. 

— Nu poţi să mă obligi. 

— Aruncă-l! a repetat Florence. 

Vocea i-a rămas la fel de calmă, dar Noemi îi putea citi 
în ochi pornirea ucigaşă; totuşi n-a lăsat briciul jos; atunci 
femeia a schimbat ţinta, îndreptând arma spre Catalina. 
Amenințarea era clară, nu mai era nevoie s-o spună. 

Noemi a înghiţit în sec şi a lăsat briciul să cadă. 

— Întoarceţi-vă şi mergeţi, le-a ordonat Florence. 

S-au întors. Au mers înapoi pe drumul pe care veniseră, 
până au ajuns la camera lui Howard, cu şemineul şi cu cele 
două portrete ale soțiilor sale. Bătrânul zăcea în patul 
ornamentat, ca şi înainte, şi doctorul Cummins îi stătea 
alături. Geanta doctorului era deschisă, aşezată pe 
noptieră, şi a scos un scalpel din ea, cu care a înţepat 
câteva bube de pe buzele bătrânului, apoi a tăiat prin 
pelicula subţire ce părea să-i acopere gura. 

Probabil îi uşurase durerea, fiindcă Howard a scos un 
oftat. Doctorul Cummins a pus scalpelul lângă geantă, şi-a 
şters fruntea cu dosul palmei şi a gemut. 

— lată-vă, a spus şi a dat ocol patului. Nu respiră bine. 
Trebuie să începem. 

— E din cauza ei, a spus Florence. Ne-a făcut numai 
probleme. Mary e moartă. 

Howard stătea sprijinit pe un număr considerabil de 
perne. Gura îi era deschisă şi scotea un şuierat pe când îşi 
strângea păturile cu mâinile cioturoase. Pielea părea să-i 
fie de ceară, venele foarte negre, în contrast cu paloarea 
generală, şi un şiroi de fiere neagră îi curgea pe bărbie. 

Doctorul Cummins a îndreptat un deget spre Francis. 

— Vino aici! i-a spus tânărului. Unde-i Virgil? 

— E rănit. l-am simţit durerea mai devreme, a spus 
Florence. 

— N-avem timp să-l aducem. Transmigrarea trebuie să 


< 257 > 


aibă loc acum, a murmurat doctorul, apoi şi-a afundat 
mâinile într-un lighenaş cu apă şi le-a spălat. Francis e aici 
şi asta-i tot ce contează. 

— Nu se poate să fie el, a zis Noemi, clătinând din cap. 
N-ar fi trebuit să fie el. 

— Bineînţeles că el va fi, a zis Florence şi privirea îi era 
rece şi clară. 

Deodată, Noemi a înţeles. De ce şi-ar fi pierdut Howard 
fiul, pe favoritul său? Bineînţeles că avea să aleagă băiatul 
la care ţinea cel mai puţin, a cărui minte putea s-o şteargă 
fără nicio remuşcare. Fusese deci ăsta jocul lor tot timpul? 
Să-l bage pe Howard în pielea lui Francis la miezul nopţii 
şi apoi el să se bage în patul lui Noemi? Un impostor. Dar 
ea nu şi-ar fi dat seama imediat şi poate că s-au gândit că 
oricum n-ar fi contat. Că ea ar fi fost mulţumită, fiindcă-i 
plăcea Francis şi înfăţişarea lui. 

— Dar nu poţi, a spus Noemi, încurcată. 

Francis se ducea supus spre doctor. Noemi a încercat 
să-i prindă braţul, dar Florence a pus mâna pe ea şi a tras- 
o spre un fotoliu cu tapiţerie de catifea neagră, forţând-o 
să se aşeze. Catalina umbla prin cameră, pierdută. S-a 
oprit la piciorul patului, a mai mers puţin şi s-a oprit la 
căpătâiul patului. 

— Totul ar fi fost uşor şi liniştit, i-a spus Florence şi s-a 
uitat la Noemi. Ai fi putut să stai acum liniştită în camera 
ta, dara trebuit să provoci un scandal. 

— Virgil a încercat să mă violeze, a spus Noemi. A 
încercat să mă violeze şi ar fi trebuit să-l omor acolo. 

— Şşş! i-a răspuns Florence, dezgustată. 

În Locul Înalt nu se spuneau lucrurilor pe nume, nici 
măcar acum. 

Noemi a dat să se ridice, dar Florence a îndreptat puşca 
spre ea. S-a aşezat la loc, ţinând strâns braţele fotoliului. 
Francis ajunsese acum lângă patul lui Howard şi vorbea în 
şoaptă cu doctorul. 

— E fiul tău, a şoptit Noemi. 

— E un corp, a răspuns Florence, cu faţa rigidă. 

Un corp. Asta erau ei. Trupurile minerilor din cimitir, 


< 258 > 


trupurile femeilor care năşteau copii şi trupurile acelor 
copii ce erau, pur şi simplu, pielea nouă a şarpelui. Şi 
acolo, pe pat, zăcea corpul care conta. Tatăl. 

Doctorul Cummins a pus o mână pe umărul lui Francis şi 
l-a împins în jos. Francis a căzut în genunchi, cu palmele 
împreunate, penitent. 

— Plecaţi-vă capetele, o să ne rugăm, a ordonat 
Florence. 

Noemi nu s-a supus imediat, dar Florence a plesnit-o 
peste cap, tare. Mâna femeii părea să aibă multă 
îndemânare. Durerea loviturii a făcut-o pe Noemi să vadă 
puncte negre înaintea ochilor. Se întreba dacă aşa o 
bătuse şi pe Ruth, ca să o înveţe supunerea. 

Noemi şi-a împreunat mâinile. 

De cealaltă parte a patului, Catalina, încă mută, le-a 
imitat gestul. Vara ei nu părea tulburată. Faţa îi era 
neclintită. 

— „Et Verbum caro factum est”, a spus Howard, cu 
vocea îngroşată, joasă, iar chihlimbarul de pe inel a lucit 
când a ridicat mâna. 

Howard a recitat o serie de cuvinte pe care Noemi nu le 
putea înţelege, dar şi-a dat seama că nu era necesar să le 
înţeleagă. Obedienţă, acceptare - asta voia el. Pentru 
bătrân, era o plăcere să-i vadă cum se supun. 

Renunţă la tine, asta ceruse în vis. Asta conta acum. Era 
o componentă fizică la acel proces, dar era şi una mentală. 
O cedare necesară. Poate era chiar o doză de plăcere şi 
pentru cei care se supuneau. 

Renunţă la tine. 

Noemi s-a uitat în sus. Francis şoptea, buzele i se 
mişcau uşor. Doctorul Cummins, Florence şi Howard 
şopteau şi ei, toţi vorbeau la unison. Şopotirea lor suna 
ciudat, ca o singură voce. Ca şi cum toate vocile lor se 
adunaseră într-o singură gură şi acea gură vorbea, tot mai 
tare, crescând, ca mareea. 

Bâzâitul pe care-l auzise Noemí înainte începuse din nou 
şi creştea în volum. Suna ca şi cum sute de albine se 
ascundeau sub podele şi în pereţi. 


< 259 > 


Howard îşi ridicase palmele, ca să prindă capul 
tânărului între ele. Noemi şi-a amintit de sărutul pe care i-l 
dăduse bătrânul. Dar ce urma avea să fie şi mai rău. 
Trupul lui Howard era acoperit cu pustule şi puţea a 
putreziciune şi avea să rodească şi să moară. Avea să 
moară, să intre într-un corp nou, iar Francis n-o să mai 
existe. Un ciclu dement. Copii devoraţi ca bebeluşi, copii 
devoraţi ca adulţi. Copiii nu sunt decât hrană. Hrană 
pentru un zeu crud. 

Catalina, uşoară, liniştită, s-a apropiat şi mai mult de 
pat. Mişcările ei nu fuseseră observate. Toate capetele 
erau aplecate, în afară de cel al lui Noemi. 

Atunci a văzut: Catalina a luat scalpelul doctorului şi se 
uita la el, ca prin vis, ca şi cum n-ar fi recunoscut obiectul 
din mâinile ei, fiind încă într-o stare de somnolenţă. 

Apoi expresia i s-a schimbat. A avut un moment 
fulgerător de luciditate şi unul de furie. Noemi nu fusese 
conştientă că vara ei putea fi capabilă de o astfel de furie. 
Era ură pură. Noemí şi-a ţinut respiraţia. In cele din urmă, 
Howard a văzut că e în neregulă ceva şi a întors capul - 
atunci a simţit scalpelul cum îi pătrunde în faţă. 

Lovitura a fost neîndurătoare, lama i-a intrat direct în 
ochi. 

Catalina devenise o menadă, căci scalpelul muşca din 
gât, din ureche, din umăr; înjunghierea ei frenetică a făcut 
să ţâşnească un râu de puroi şi de sânge negru, stropind 
cearşafurile. Howard a urlat şi a tremurat de parcă fusese 
curentat, iar ceilalţi din încăpere îl imitau, fiind zguduiţi de 
convulsii. Doctorul, Florence şi Francis au căzut pe podea, 
cuprinşi de un paroxism teribil. 

Catalina a făcut un pas înapoi, a lăsat scalpelul să-i cadă 
şi s-a dus încet spre uşă, unde a şi rămas, privind 
încăperea. 

Noemi a sărit în picioare şi s-a grăbit spre Francis. Ochii 
îi erau albi şi ea l-a prins de umeri şi a încercat să-l ridice 
în şezut. 

— Hai! a spus şi i-a dat o palmă tare. Hai să mergem! 

Deşi ameţit, s-a ridicat şi i-a prins mâna, încercând să 


< 260 > 


traverseze camera împreună cu ea. Dar Florence a prins-o 
de picior pe Noemí, iar ea s-a împiedicat, pierzându-și 
echilibrul. Francis s-a prăbuşit odată cu ea. 

Noemi a încercat să se ridice iar, dar Florence o ţinea 
strâns de gleznă. Noemi a văzut arma pe podea şi a 
încercat să ajungă la ea. Observând-o, Florence a sărit pe 
ea ca un animal sălbatic şi, când degetele lui Noemi s-au 
agăţat de armă, Florence a apucat-o pe Noemí de 
încheietură şi a strâns atât de tare, încât fata a tipat când 
a auzit scrâşnetul crud al oaselor rupte. 

Durerea era atroce, iar ochii i s-au umezit pe când 
Florence îi trăgea arma din mâinile acum inutile. 

— În niciun caz n-o să pleci! a spus Florence. Niciodată! 

Florence a îndreptat arma spre ea şi Noemi a ştiut că 
glonţul o va omori, fiindcă pe chipul femeii se citea setea 
de a ucide, iar gura i se strâmbase într-un rânjet malefic. 

O să curețe casa pe urmă, s-a gândit. Un gând nebunesc, 
dar insistent, că ei o să spele podelele şi cearşafurile şi o 
să curețe sângele şi o s-o arunce într-o groapă în cimitir, 
fără cruce, aşa cum făcuseră cu atâţia înaintea ei. 

Noemi a ridicat mâna rănită ca un scut, ceea ce oricum 
n-ar fi ajutat-o. N-avea cum să evite un glonţ la acea 
distanţă. 

— Nu! a strigat Francis. 

S-a aruncat spre mama lui şi amândoi s-au prăbuşit 
peste fotoliul tapiţat cu catifea neagră, unde stătuse 
Noemí,  răsturnându-l. S-a auzit zgomotul  puştii 
descărcându-se. 

Un bubuit puternic. Şi-a pus mâinile la urechi şi a 
tresărit. 

Îşi ţinea respiraţia. Francis zăcea sub greutatea mamei 
lui. Din unghiul în care stătea, Noemi nu putea să vadă 
cine fusese împuşcat, dar apoi Francis a împins-o pe 
Florence şi s-a ridicat cu arma în mâini. Lacrimi îi 
străluceau în ochi şi trupul îi tremura, dar nu precum 
convulsiile de mai devreme care-i scuturaseră tot corpul. 

Florence stătea nemişcată pe podea. 

El s-a dus împleticindu-se spre Noemi şi a clătinat din 


< 261 > 


cap neajutorat. Poate voia să vorbească, să se abandoneze 
durerii. Dar un geamăt i-a făcut pe amândoi să se uite spre 
pat. Howard îşi întinsese mâinile spre ei. Pierduse un ochi 
şi tăieturile de la scalpel îi mutilaseră faţa. Dar celălalt 
ochi rămăsese deschis, monstruos şi auriu, şi se holba la 
ei. A scuipat sânge şi flegmă neagră. 

— Eşti al meu. Trupul tău e al meu, a spus. 

Şi-a întins mâinile ca pe nişte cleşti, ordonându-i lui 
Francis să se apropie de pat. Francis a făcut un pas şi 
Noemi a înţeles atunci că acea compulsie nu slăbea, că 
Francis era menit să se supună. Era o pornire în el care nu 
putea fi ignorată. Presupusese până acum că Ruth se 
sinucisese, că, îngrozită de acţiunile ei, se împuşcase. 

Nu-mi pare rău, spusese, în cele din urmă. Dar acum 
Noemí îşi dăduse seama că probabil Howard o 
determinase să facă asta. Intr-o ultimă şi disperată 
încercare de supravieţuire, o incitase pe Ruth să-şi 
întoarcă puşca spre ea însăşi. Familia Doyle putea să facă 
astfel de lucruri. Puteau să te împingă în direcţia dorită de 
ei, aşa cum o împinsese Virgil pe Noemi. 

Ruth, s-a gândit ea, fusese omorâtă. 

Acum Francis înainta, târşâindu-şi picioarele, în timp ce 
Howard rânjea. 

— Vino aici! i-a spus. 

E momentul, s-a gândit Noemi. Un copac dă în pârg şi 
cineva trebuie să-i culeagă fructul. 

Aşa era, iar acum Howard îşi scotea inelul cu chihlimbar 
de pe deget, îl ridica spre Francis, ca tânărul să şi-l pună 
pe propriul deget. Un simbol. De respect, de transfer, de 
acceptare. 

— Francis! a strigat ea, dar el nu i-a acordat nicio 
atenţie. 

Doctorul Cummins gemea. Avea să se ridice din clipă în 
clipă, iar Howard se uita la ei cu ochiul său nevătămat, 
auriu. Noemi voia să-l facă pe Francis să se întoarcă şi să 
plece. Trebuia ca el să iasă acum de acolo, fiindcă pereţii 
începeau să palpite încet în jurul lor, vii, crescând şi 
dezumflându-se, ca o bestie mare, înfoiată. Şi se 


< 262 > 


întorseseră şi albinele. 

Mişcarea înnebunitoare a o mie de aripioare. Noemi a 
sărit înainte şi şi-a înfipt unghiile în umărul lui Francis. 

Acesta s-a întors şi s-a uitat la ea, dar ochii i se tulburau 
şi începeau să se dea peste cap. 

— Francis! 

— Băiete! a ţipat Howard. 

Vocea n-ar fi trebuit să-i sune aşa de puternic. Se auzea 
cu ecou de peste tot din jur, din pereţi, lemnul podelelor o 
repeta, în vreme ce albinele bâzâiau, fluturând aripioarele 
în întuneric. 

Băiete, băiete, băiete. 

„E în sânge”, spusese Ruth. Dar poţi să tai o tumoare. 
Degetele lui Francis erau moi pe puşcă şi Noemi i-a luat-o 
uşor din mână. Trăsese o singură dată cu arma. În excursia 
aceea în El Desierto de los Leones, fratele ei îi aranjase 
nişte ţinte mici şi prietenii îi aplaudaseră precizia; apoi s- 
au amuzat mult şi au călărit. Îşi amintea bine 
instrucţiunile. 

A ridicat arma şi a tras de două ori în Howard. Ceva s-a 
rupt în Francis. A clipit şi s-a uitat la Noemi cu gura 
deschisă. Apoi ea a tras iar, dar nu mai avea gloanţe. 

Howard a început să se zbată şi să scâncească. Odată, 
când familia lui Noemi se dusese în vacanţă pe coastă, 
mâncaseră tocăniţă, iar bunica ei tăiase capul unui peşte 
mare cu o singură lovitură de cuţit. Peştele era alunecos şi 
se agita. Chiar şi după ce rămăsese fără cap se zbătuse şi 
încercase să scape. Howard îi amintea de acel peşte, 
trupul îi era scuturat de convulsii atât de violente, încât 
până şi patul tremura. 

Noemí a aruncat puşca, l-a luat pe Francis de mână şi l-a 
scos din cameră. Catalina stătea pe coridor, cu ambele 
mâini la gură, se uita la ei, privea peste umărul lui Noemi 
la muribundul din pat care dădea din picioare şi ţipa, 
aproape să-şi dea duhul. Noemi nu îndrăznea să se uite 
înapoi la el. 


< 263 > 


26 


S-au oprit din fugă când au ajuns sus, în capătul scării. 
Lizzie şi Charles, ceilalţi doi servitori de la Locul Înalt, 
stăteau cu câteva trepte mai jos şi se uitau în sus la ei. 
Tremurau, capetele le atârnau într-o parte, mâinile li se 
deschideau şi li se închideau spasmodic, gurile le erau 
încremenite într-un rânjet dezolant. Arătau ca două jucării 
stricate. Noemi şi-a dat seama că evenimentele din ultimul 
timp îi afectaseră pe toţi membrii familiei. Nu-i distrusese 
însă, căci cei doi erau acolo şi îi urmăreau. 

— Ce-au păţit? a şoptit Noemí. 

— Howard a pierdut controlul asupra lor. Sunt blocaţi. 
Deocamdată. Putem să încercăm să trecem pe lângă ei. 
Dar uşa de la intrare ar putea fi închisă. Mama s-ar putea 
să aibă cheile. 

— Nu ne întoarcem după chei, a spus Noemi. 

Nu voia nici să treacă pe lângă cei doi, dar nici să se 
întoarcă în camera lui Howard să caute prin buzunarele 
unui mort. 

Catalina a venit lângă Noemi, s-a uitat la cei doi servitori 
şi a clătinat din cap. Părea că nici ea nu-şi dorea să 
coboare pe scara principală. 

— Mai e o cale, a spus Francis. Putem să mergem pe 
scara din spate. 

A luat-o la fugă pe un coridor şi femeile l-au urmat. 

— Aici, a spus şi a deschis o uşă. 

Treptele scării din spate erau înguste şi lumina era 
slabă, doar câteva aplice cu becuri le arătau drumul în jos. 
Noemi şi-a scos din buzunar bricheta şi s-a prins cu 
cealaltă mână de balustradă. 

Pe când coborau, balustrada părea să fie tot mai 
alunecoasă sub degete, ca un ţipar. Era vie, respira şi 
creştea. Noemi a coborât bricheta şi s-a uitat la 
balustradă. Mâna rănită pulsa la unison cu casa. 

— Nu e ceva real, a spus Francis. 

— Dar o vezi? a întrebat Noemi. 


< 264 > 


— E întunecimea. Vrea să ne facă să credem în astfel de 
lucruri. Du-te, du-te repede! 

Ea a grăbit pasul şi a ajuns la baza scărilor. Catalina a 
coborât imediat după ea şi apoi Francis, care părea să-şi fi 
pierdut suflul. 

— Eşti bine? l-a întrebat Noemi. 

— Nu mă simt prea bine. Trebuie să mergem mai 
departe. Drumul pare să se înfunde, dar e o cămară acolo 
şi un dulap galben. Poate fi mutat. 

Ea a găsit uşa care dădea spre cămară. Podeaua era de 
piatră şi erau cârlige pentru atârnat carnea. Din tavan 
atârna un bec legat de un lanţ lung. Ea a tras de lanţ şi s-a 
aprins lumina. Toate rafturile erau goale. Dacă se păstrase 
mâncare acolo, asta se petrecuse cu multă vreme în urmă, 
fiindcă se vedea mucegai negru peste tot pe pereţi, ceea ce 
demonstra că locul fusese părăsit. 

Ea a văzut dulapul galben. Partea de sus era arcuită şi 
avea două uşi de sticlă şi două sertare mari, în partea de 
jos, iar lemnul era zgâriat pe ici pe colo. Interiorul era 
căptuşit cu pânză galbenă, ca să se asorteze cu exteriorul. 

— Ar trebui să putem să-l împingem spre stânga, a spus 
Francis. Şi acolo, în spatele dulapului, e o geantă. 

Părea că tânărului încă nu-i revenise suflul. 

Noemi s-a aplecat şi a deschis sertarul de jos. A găsit o 
geantă de pânză maro. Catalina i-a tras fermoarul. În 
interiorul genţii era o lampă cu petrol, o busolă, două 
pulovere. Era trusa de evadare a lui Francis. Le era de 
ajutor. 

— ÎI împingem în stânga? a întrebat ea şi şi-a băgat 
busola în buzunar. 

Francis a încuviinţat din cap. 

— Dar, mai întâi, ar trebui să blocăm intrarea aici, a 
spus el şi a arătat spre uşa pe care veniseră. 

— Putem folosi corpul ăsta de bibliotecă, i-a răspuns ea. 

Catalina şi Francis au început să tragă un corp şubred 
de bibliotecă spre uşă. Nu era o baricadă perfectă, dar pe 
moment era de ajuns. 

Ascunşi în cămăruţă, Noemí i-a dat un pulover Catalinei 


< 265 > 


şi pe celălalt lui Francis, fiindcă, fără îndoială, avea să fie 
frig. Pe urmă, au început să împingă dulapul. Părea greu, 
dar, surprinzător, au reuşit să-l mute într-o parte cu mai 
puţin efort decât le luase să mute corpul de bibliotecă. În 
faţă le-a apărut o uşă neagră, veche. 

— Duce la cripta familiei, a spus Francis. Apoi trebuie 
doar să coborâm muntele până în orăşel. 

— Nu vreau să merg acolo, a şoptit Catalina. 

Nu mai vorbise până atunci, iar vocea ei a speriat-o pe 
Noemi. Catalina a arătat spre uşă. 

— Morţii dorm acolo. Nu vreau să merg. Ascultati! 

Noemi a auzit geamătul adânc, adânc. Părea să facă 
tavanul de deasupra să tremure şi becul a pâlpâit, coarda 
lui s-a mişcat un pic. Noemi a simţit un fior pe spinare. 

— Ce-a fost asta? a întrebat ea. 

Francis s-a uitat în sus şi a tras aer în piept. 

— Howard e viu. 

— L-am împuşcat, a spus Noemí. E mort... 

— Nu. 

Francis a clătinat din cap. 

— E slăbit şi suferă, e furios. Dar nu e mort. Toată casa 
suferă. 

— Mi-e frică, a spus Catalina cu voce stinsă. 

Noemí s-a întors spre vara ei şi a îmbrăţişat-o cu putere. 

— O să ieşim în curând de aici, mă auzi? 

— Da, aşa cred şi eu, a murmurat Catalina. 

Noemí s-a aplecat să ridice lampa. Îi era greu s-o 
aprindă cu mâna rănită, dar i-a dat lui Francis bricheta şi 
el a ajutat-o. 

El a pus la loc cu grijă sticla de lampă şi s-a uitat la 
mâna ei, pe care o strângea la piept. 

— Vrei s-o ţin eu? a întrebat. 

— Mă descurc, i-a spus ea, căci îşi rupsese două degete 
de la mâna stângă, nu ambele mâini, şi pentru că îi dădea 
un sentiment de siguranţă să ducă ea lampa. 

S-a întors cu lampa aprinsă spre vara ei. Catalina a dat 
din cap, iar Noemí a zâmbit. Francis a apăsat pe clanţă. Un 
tunel lung se întindea înaintea lor. Ea se aşteptase la ceva 


< 266 > 


rudimentar, la un tunel simplu, săpat de mineri. 

Nu era cazul. 

Pereţii fuseseră decoraţi cu faianţă galbenă şi pe plăcile 
de faianţă erau pictate ornamente florale şi viță-de-vie 
verde, ondulată. Pe pereţi erau sfeşnice argintii graţioase, 
în formă de şerpi. Fălcile lor deschise ţinuseră cândva 
lumânări de ceară. Acum, sfeşnicele îşi pierduseră lustrul 
şi erau prăfuite. 

Ea a observat pe pământ şi pe pereţi câteva ciupercuţe 
gălbui ieşite dintre crăpături. Era frig şi umezeală acolo şi, 
fără îndoială, ciupercile profitaseră de condiţiile foarte 
prielnice din subteran, fiindcă pe măsură ce înaintau, 
păreau să se multiplice, strânse în mici grămăjoare. 

Noemi a început să observe şi altceva, pe măsură ce se 
înmulţeau: păreau să aibă o lucire, o luminescenţă vagă. 

— Nu e doar în imaginaţia mea, aşa-i? l-a întrebat ea pe 
Francis. Ele luminează. 

— Da. Luminează. 

— E aşa de ciudat. 

— Nu-i atât de neobişnuit. Şi ciupercile-de-miere, până 
şi cele denumite pleurotus strălucesc. E vorba despre 
fosforescenţa putregaiului. Dar strălucirea aia e verde. 

— Astea-s ciupercile pe care le-a găsit în peşteră, a spus 
Noemi, privind în sus la tavan; parcă se uita la zeci de 
steluțe. Nemurirea. In ele. 

Francis a întins mâna şi a prins un sfeşnic argintiu ca şi 
cum s-ar fi sprijinit de el, apoi s-a uitat în jos, la podea. Şi-a 
trecut o mână tremurătoare prin păr şi a oftat încet. 

— Ce s-a întâmplat? l-a întrebat ea. 

— E casa. El e supărat, are dureri mari. Mă afectează şi 
pe mine. 

— Poţi să mergi mai departe? 

— Aşa cred. Nu sunt sigur. Dacă leşin... 

— Putem să ne oprim o clipă, i-a propus ea. 

— Nu, e în regulă, a spus el. 

— Sprijină-te de mine. Hai! 

— Eşti rănită. 

— Şi tu eşti rănit. 

< 267 > 


El a ezitat, dar şi-a pus o palmă pe umărul ei şi au mers 
împreună, Catalina conducându-i. Ciupercile erau tot mai 
multe şi mai mari, iar luminiscenţa palidă venea din tavan 
şi din pereţi. 

Catalina s-a oprit brusc. Noemi aproape că s-a lovit de 
ea şi a strâns lampa mai tare. 

— Ce e? _ 

Catalina a arătat în faţă. Înţelegea acum de ce se oprise. 
Tunelul se lărgea şi lăsa vederii două uşi masive, duble, 
dintr-un lemn foarte întunecat, foarte gros. Pe uşi era un 
şarpe de argint incrustat, care îşi înghiţea coada într-un 
cerc perfect, şi două mânere mari, două cercuri de argint 
gemene, ce atârnau din fălcile a două capete de şarpe cu 
ochi de chihlimbar. 

— Duc la o cameră de sub criptă, i-a spus Francis. 
Trebuie să mergem acolo şi apoi să urcăm. 

Francis a tras de un mâner. Uşa era grea, dar a cedat 
după ce a tras mai tare. Noemi a intrat, cu lampa ridicată. 
A făcut patru paşi şi a pus lampa jos. Nu avea nevoie de 
ea, nu avea nevoie să lumineze drumul. 

Camera era căptuşită cu ciuperci de diferite mărimi, o 
tapiţerie organică, vie, ce acoperea pereţii. Urcau şi 
coborau pe zidurile înalte, ca putregaiul de pe o corabie de 
mult naufragiată, şi străluceau, mobilând încăperea mare 
cu o sursă neclintită de lumină, mai puternică decât 
lumânările sau torţele. Era lumina unui soare muribund. 

O poartă metalică de pe partea dreaptă a încăperii 
întrerupea creşterea ciupercilor; nici candelabrul din 
tavan, cu şerpii lui de metal şi cioturile de lumânări, nu 
avea ciuperci pe el. Podeaua de piatră, la rândul ei, era 
aproape dezgolită de răspândirea luxuriantă a ciupercilor; 
doar între plăcile desprinse mai creşteau câteva, ici şi colo, 
şi era uşor să vezi mozaicul gigantic ce servea drept 
ornament. Era un şarpe negru, care-şi muşca feroce coada, 
cu ochii aprinşi, iar în jurul reptilei era un model complicat 
de viță-de-vie şi flori. Semăna cu acel ouroboros văzut în 
seră. Doar că acesta era mai mare, mai magnific, iar 
lucirea ciupercilor îi dădea o aparenţă amenințătoare. 


< 268 > 


Camera era goală, în afara unei mese aşezate pe un 
podium de piatră. Masa era acoperită cu o pânză galbenă 
şi deasupra ei erau o cupă de argint şi o cutie de argint. În 
spatele mesei, o draperie lungă, graţioasă, tot de mătase 
galbenă, servea de fundal. Putea, de asemenea, să 
mascheze o uşă. 

— Poarta duce către mausoleu, a spus Francis. Ar trebui 
s-o încercăm. 

Se vedeau într-adevăr trepte de piatră dincolo de poarta 
metalică, dar, în loc să încerce s-o deschidă, Noemi s-a dus 
la podium, încruntată. A pus lampa jos pe podea şi a trecut 
o mână pe deasupra mesei, ridicând capacul cutiei. 
Inăuntru a găsit un cuţit cu un mâner bătut în pietre 
scumpe şi l-a ridicat. 

— L-am mai văzut în vise, a spus. 

Francis şi Catalina intraseră încet în încăpere şi se uitau 
la ea. 

— A omorât copii cu ăsta, a continuat ea. 

— A făcut multe cu el, a răspuns Francis. 

— Canibalism de rutină. 

— O comuniune. Copiii noştri sunt infectați cu ciuperca 
şi, dacă le înghiţim carnea, înghiţim ciuperca. Dacă 
înghiţim ciuperca, devenim mai puternici şi mai ataşaţi de 
întunecime. Mai ataşaţi de Howard. 

Francis s-a crispat brusc şi s-a aplecat. Noemi a crezut 
că o să vomite, dar el a rămas aşa, ţinându-se de burtă. 
Noemí a lăsat cuțitul să cadă pe masă şi a coborât de pe 
podium, lângă el. 

— Ce e? l-a întrebat. 

— E dureros. Ea are dureri. 

— Cine? 

— Ea vorbeşte. 

Noemi a devenit conştientă de prezenţa unui sunet. 
Fusese prezent tot timpul, dar nu-i dăduse atenţie. Era 
foarte jos, aproape imperceptibil, şi i-ar fi fost uşor să 
creadă că-şi imaginase. Era ca un murmur şi totuşi nu era 
nimic asemănător. Ca un bâzâit pe care îl auzise şi în alte 
dăţi, dar acum era un sunet mai ascuţit. 


< 269 > 


Nu te uita. 

Noemí s-a întors. Bâzâitul părea să vină dinspre podium 
şi ea s-a dus spre el. Pe când se apropia, murmurul a 
crescut în intensitate. 

Venea de după draperia galbenă. Noemi a ridicat o 
mână. 

— Nu, a spus Catalina. Nu cred că vrei să vezi. 

Albinele păreau să-i atingă degetele, aerul forfotea de 
aripi nevăzute şi instinctul ei era să se dea înapoi, să se 
întoarcă şi să-şi acopere ochii, să-i protejeze, dar a prins 
pânza şi a smuls-o cu atâta forţă, că aproape a rupt-o. 

Noemí s-a uitat direct în faţa morţii. 

Era gura deschisă, urlătoare, a unei femei încremenite 
în timp. O mumie, cu câţiva dinţi care îi atârnau în gură, cu 
pielea îngălbenită. Giulgiul în care fusese îngropată se 
destrămase de mult şi se făcuse praf, iar în locul ei era 
acum un alt fel de veşmânt: ciupercile îi ascundeau 
goliciunea. Creşteau din trunchiul şi din burta ei, creşteau 
în jos pe braţe şi pe picioare, se adunau în jurul capului, ca 
o coroană, un halou de aur strălucitor. Ciupercile o 
susțineau, o ancorau de perete, ca pe o Fecioară 
monstruoasă într-o catedrală de miceliu. 

Şi acest lucru, mort şi îngropat de ani întregi, făcea acel 
bâzâit. Făcea acel sunet teribil. Acesta era conturul auriu 
pe care-l văzuse în vise, creatura înspăimântătoare ce trăia 
în pereţii casei. Avea o mână întinsă, iar pe un deget purta 
un inel de ambră. L-a recunoscut. 

— Agnes! a spus Noemí. 

Şi bâzâitul era teribil şi ascuţit, o trăgea în jos şi o făcea 
să vadă, şi o făcea să ştie. 

Uite! 

Presiunea pânzei pe faţă, sufocând-o, până când şi-a 
pierdut cunoştinţa şi s-a trezit într-un sicriu. Icnetele ei 
speriate, fiindcă, deşi fusese pregătită pentru asta, deşi 
ştiuse ce trebuie să se întâmple, era speriată. Palmele ei 
împingeau capacul sicriului, iar şi iar, îi intrau aşchii în 
piele şi ea urla, încercând să-l împingă şi să iasă, dar 
sicriul a rămas închis. A urlat şi a tot urlat, dar n-a venit 


< 270 > 


nimeni. Căci nimeni nu trebuia să vină. Aşa fusese plănuit. 

Uite! 

El avea nevoie de ea. Avea nevoie de mintea ei. Ciuperca 
singură n-avea minte. N-avea gânduri adevărate, n-avea o 
conştiinţă adevărată. Doar urme vagi, ca parfumul stins al 
trandafirilor. Nici măcar canibalizarea preoţilor nu putea 
să aducă nemurirea adevărată; creştea potenţa ciupercilor, 
crea o legătură subtilă între toţi oamenii prezenţi. Unea, 
dar nu putea să păstreze pentru eternitate; ciupercile 
puteau să vindece, să prelungească viaţa, dar nu puteau să 
ofere nemurire. 

Doyle însă, deştept - Doyle cel deştept -, cu toate 
cunoştinţele sale ştiinţifice şi cele legate de alchimie, cu 
fascinația lui pentru procesele biologice, Doyle a înţeles 
toate posibilităţile pe care nimeni altcineva nu le intuise. 

O minte. 

Ciuperca avea nevoie de o minte umană ce putea servi 
ca vas pentru amintiri, ce putea să ofere controlul. 
Combinând ciuperca aceea cu mintea umană potrivită, ele 
deveneau ca o ceară, iar Howard era ca un sigiliu - se 
imprima pe corpuri tinere ca sigiliul pe hârtie. 

Uite! 

Preoţii reuşiseră să transmită câteva amintiri răzlețe de 
la unul la altul prin intermediul ciupercilor, al urmaşilor, 
dar acestea fuseseră nişte situaţii rudimentare şi arbitrare. 
Doyle a sistematizat totul. Şi avusese nevoie doar de 
oameni precum Agnes. 

Soţia lui. Ruda lui. 

Dar acum nu mai era Agnes. Căci Agnes era 
întunecimea, şi întunecimea era Agnes, iar Howard Doyle, 
dacă pierea în acea clipă, încă avea să mai existe în 
întunecime, căci el crease ceara, un sigiliu şi hârtie. 

Şi o durea. Avea dureri. Întunecimea. Agnes. Ciupercile. 
Casa, grea de atâta putreziciune, cu lujeri ascunşi întinşi 
pe dedesubt şi pe deasupra pereţilor, hrănindu-se cu tot 
felul de materie moartă. 

Ele rănit. Noi suntem răniţi. Uite, uite, uite! Uite! 

Bâzâitul atinsese un nivel febril; era atât de tare, încât 


< 271 > 


Noemí şi-a acoperit urechile şi a ţipat, iar în capul ei a 
zbierat o voce. 

Francis a prins-o de umeri şi a întors-o. 

— Nu te uita la ea, i-a spus. Nu avem voie să ne uităm la 
ea. 

Bâzâitul a încetat deodată şi ea a ridicat capul şi s-a 
uitat la Catalina, care privea în podea. S-a uitat din nou la 
Francis, îngrozită. 

Şi-a înăbuşit un suspin. 

— Au îngropat-o de vie, a spus Noemi. Au îngropat-o de 
vie şi a murit, iar ciuperca i-a crescut din corp şi... 
Dumnezeule... nu mai e o minte umană... el a refăcut-o. A 
refăcut-o. 

Respira foarte iute. Prea repede, şi bâzâitul încetase, 
dar femeia încă era acolo. Noemi a întors capul, tentată să 
se uite iar la craniul hidos, dar el i-a prins bărbia în mână. 

— Nu, nu, uită-te la mine. Stai aici cu mine. 

Ea a tras aer adânc în piept, simțindu-se ca un 
scufundător ieşit la suprafaţă. Noemi s-a uitat în ochii lui 
Francis. 

— Ea e întunecimea. Ştiai? 

— Numai Howard şi Virgil vin aici, a spus Francis. 

Tremura. 

— Dar ştiai! 

Toate fantomele erau Agnes. Sau, mai degrabă, toate 
fantomele trăiseră în Agnes. Nu, nici asta nu era corect. Ce 
fusese cândva Agnes devenise întunecimea şi în 
întunecime trăiau fantome. Era înnebunitor. Nu era o 
bântuire. Era o posedare sau nici măcar atât, era ceva ce 
nici nu putea descrie în cuvinte. Crearea unei vieţi după 
moarte din măduva, oasele şi neuronii unei femei, făcută 
din lujeri şi spori. 

— Şi Ruth ştia şi n-am putut să facem nimic. Ea ne ţine 
aici, ea e mijlocul prin care Howard controlează totul. Nu 
putem pleca. Nu ne vor lăsa niciodată. 

Transpira şi apoi s-a lăsat în genunchi şi i-a prins braţele 
lui Noemi. 

— Ce e? Trebuie să te ridici, i-a spus ea, în îngenunchi, 


< 272 > 


atingându-i faţa. 

— Are dreptate, nu poate să plece. Şi nici tu. 

Virgil era cel ce vorbise. Deschidea poarta metalică şi 
intra. Intra cu paşi lejeri. Foarte relaxat. Poate era o 
halucinație. Poate nici măcar nu era acolo. Noemí s-a uitat 
la el. Nu are cum să fie el, s-a gândit. 

— Ce? a spus el şi a dat din umeri, apoi a lăsat poarta să 
se închidă în urma lui cu un zgomot. 

Era acolo. Nu era nicio halucinație. Nu îi urmărise prin 
tunel, ci o luase pe la suprafaţă, prin cimitir, şi coborâse 
treptele criptei. 

— Biata fată! Pari şocată. Doar nu credeai că m-ai 
omorât? Doar nu credeai că am pus întâmplător tinctură 
aia în buzunar. Te-am lăsat să bei din ea, te-am lăsat să 
scapi pentru câteva momente. Te-am lăsat să provoci 
haosul ăsta. 

Ea a înghiţit în sec. Alături, Francis tremura. 

— De ce? 

— Nu-i evident? Ca să-l omori pe tatăl meu. Eu nu 
puteam s-o fac. Francis nu putea. Bătrânul s-a asigurat că 
niciunul dintre noi nu poate să-l atace. Ai văzut cum a 
forţat-o pe Ruth să se omoare. Când am aflat ce pune 
Francis la cale, m-am gândit: Asta-i şansa mea. Să las fata 
să scape, să văd ce poate să facă această străină care încă 
nu e supusa regulilor noastre, care încă poate să lupte. Şi 
acum el e pe moarte. Îl simţi? Hmm? Trupul i se năruie. 

— Asta nu poate fi bine pentru tine, i-a spus Noemí. 
Dacă-i faci lui rău, faci rău întunecimii şi-n plus, chiar dacă 
trupul lui piere, el va exista totuşi în întunecime. Mintea 
lui... 

— E slăbit. Eu pot să controlez întunecimea acum, i-a 
spus Virgil furios. Când va muri, va muri pentru totdeauna. 
N-o să-l las să aibă un alt trup. Schimbare. Asta voiai, nu? 
Se pare că vrem acelaşi lucru. 

Virgil ajunsese lângă Catalina şi se uita la ea rânjind. 

— Priveşte, draga mea soție. Mulţumesc pentru 
contribuţia ta la distracţia serii, i-a spus şi i-a strâns braţul 
cu un gest de afecţiune mimată, batjocoritoare. 


< 273 > 


Catalina s-a crispat, dar a rămas nemişcată. 

— N-o atinge! i-a spus Noemí, ridicându-se şi căutând 
cuțitul din cutia argintie. 

— Nu te băga. E soţia mea. 

Noemí a strâns tare cuțitul între degete. 

— Mai bine n-ai... 

— Mai bine laşi cutitul, i-a răspuns Virgil. 

Niciodată, s-a gândit ea, deşi mâna îi tremura şi simţea 
un impuls teribil să se supună. 

— Am băut tinctura. Nu mă poţi controla. 

— Ce amuzant, a spus Virgil şi i-a dat drumul Catalinei. 
Chiar ai scăpat de sub control mai devreme. Dar tinctura 
nu pare să aibă un efect de prea mare durată şi, cât timp 
ai mers prin casă şi în subsol, te-ai expus din nou influenţei 
întunecimii. Ai înghiţit toţi sporii mici, invizibili. Sunteţi în 
inima casei. Toţi trei. 

— Întunecimea e rănită. Nu poţi... 

— Toţi am suferit o înfrângere azi, a spus Virgil, iar ea a 
văzut broboanele de sudoare de pe fruntea lui şi ochii lui 
albaştri ce luceau febrili. Dar acum eu deţin controlul şi tu 
o să faci cum îţi spun. 

Degetele o dureau şi deodată a simţit că ţine un cărbune 
aprins în mână. Noemí a lăsat cuțitul să-i cadă pe podea. S- 
a auzit zăngănitul lui, iar ea a scâncit scurt. 

— Ţi-am spus, i-a zis Virgil batjocoritor. 

Ea s-a uitat în jos la cuţit, care-i zăcea lângă picior. Era 
atât de aproape, dar nu putea să-l ridice. Simţea ace în 
braţe, simţea cum o mănâncă degetele. O durea mâna, o 
dureau îngrozitor oasele rupte. 

— Priveşte locul ăsta, a spus Virgil, privind cu dezgust 
candelabrul din tavan. Howard aparţine trecutului, iar eu 
aştept cu încredere viitorul. O să trebuiască să 
redeschidem mina, să aducem mobilă nouă, să instalăm 
electricitate din nou. O să avem nevoie de servitori, 
bineînţeles, de automobile noi şi de copii. Presupun că n-o 
să ai vreo problemă să-mi faci mulţi copii. 

— Nu, a spus ea, dar era o şoaptă şi îi simţea puterea 
asupra ei, ca o mână invizibilă aşezată pe umăr. 


< 274 > 


— Vino! i-a ordonat Virgil. Ai fost a mea încă de la 
început. 

Ciupercile de pe pereţi s-au mişcat de parcă erau vii, ca 
nişte anemone vălurind în apă. Au emis norişori de praf 
auriu şi au oftat. Sau ea a oftat, fiindcă simţea iar acea 
emoție dulce, întunecată, pe care o mai simţise, iar mintea 
i s-a uşurat deodată. Durerea deranjantă din mâna stângă 
a dispărut. 

Virgil îşi ţinea braţele întinse spre ea, iar Noemi s-a 
gândit la acele braţe în jurul ei şi la cât de bine ar fi să se 
supună voinţei lui. În adâncul ei, îşi dorea să fie sfâşiată, 
să ţipe de ruşine; palma lui pe gură i-a înăbuşit ţipătul. 

Ciupercile au strălucit şi mai tare şi ea s-a gândit că 
poate mai târziu o să le atingă, că o să le mângâie pe 
pereţi şi o să-şi lipească faţa de moliciunea cărnii lor. Ar fi 
fost bine să se odihnească acolo, cu pielea lipită de 
trupurile lor subţiri şi poate că o s-o acopere acei fungi 
adorabili, o să-i intre în gură, în nări şi în orbite, până când 
n-o să mai respire, şi o să-şi facă apoi cuiburi în burta ei şi 
o să-i înflorească pe coapse. Şi Virgil o să intre adânc în ea 
şi lumea o să fie o tulburare aurie. 

— N-o face! i-a spus Francis. 

Ea a înaintat cu un pas spre podium, dar Francis i-a 
prins degetele rănite, iar durerea atingerii lui a crispat-o. 
S-a uitat în jos la el, a clipit şi a îngheţat. 

— Nu, i-a şoptit el, iar ea şi-a dat seama că lui îi era 
teamă. 

Totuşi, a coborât treptele înaintea ei, ca un scut uman. 
Vocea lui părea fragilă şi tensionată, parcă gata să se 
frângă. 

— Dă-le drumul! 

— De ce aş face asta? a întrebat Virgil inocent. 

— E greşit. Tot ce facem e greşit. 

Virgil a făcut semn peste umărul lui spre tunelul prin 
care veniseră. 

— İl auzi? Tatăl meu e pe moarte şi, când inima o să i se 
oprească în cele din urmă, o să am putere absolută asupra 
întunecimii. O să am nevoie de un aliat. Suntem rude, până 


< 275 > 


la urmă. 

Noemi s-a gândit că într-adevăr auzea ceva, că, în 
depărtare, Howard Doyle gemea şi scuipa sânge, că un 
lichid negru i se scurgea din corp în timp ce încerca să 
respire în continuare. 

— Uite ce e, Francis, nu sunt un om egoist. Putem să 
împărţim, i-a spus Virgil, exuberant. Tu vrei fata, eu vreau 
fata. De ce să ne certăm, hm? Catalina e şi ea o dulceaţă. 
Hai, hai, nu fi prost! 

Francis ridicase cuțitul scăpat de ea şi acum îl ţinea în 
sus. 

— N-o să le faci rău. 

— O să încerci să mă înjunghii? Ar trebui să te avertizez 
că e mai greu să mă ucizi pe mine decât să ucizi o femeie. 
Da, Francis, ai reuşit s-o omori pe mama ta. Pentru ce? 
Pentru o fată? Şi acum? E rândul meu? 

— Du-te dracului! 

Francis a fugit spre Virgil, dar s-a oprit brusc, mâna i-a 
încremenit în aer, ţinea cuțitul strâns. Noemí nu putea să-i 
vadă faţa, dar şi-o imagina. Probabil îi oglindea expresia ei, 
fiindcă şi ea devenise o statuie. Şi Catalina era într-o 
nemişcare absolută. 

Se stârniseră albinele, începuse bâzâitul. Priveşte! 

— Nu mă face să te omor, l-a avertizat Virgil şi a prins 
mâna tremurătoare a lui Francis. Supune-te! 

Francis l-a împins pe Virgil şi l-a izbit de perete cu o 
putere ce părea imposibilă. 

Preţ de o clipă, ea a simţit durerea lui Virgil şi felul cum 
îi inundă adrenalina venele, iar furia lui s-a amestecat cu a 
ei. Francis, căcăcios mic! Era întunecimea, îi conecta 
pentru o clipă scurtă şi ea a scâncit, aproape muşcându-şi 
limba. A făcut un pas înapoi, picioarele începuseră să o 
asculte. Un pas, doi paşi. 

Virgil s-a încruntat. Ochii lui păreau de un auriu 
strălucitor. A păşit înainte şi şi-a şters de pe jachetă praful 
şi particulele de ciupercă. 

Bâzâitul a crescut, mai întâi încet, apoi zgomotos, şi ea 
s-a crispat. 


< 276 > 


— Supune-te! 

Francis a scos un muget şi s-a aruncat asupra lui Virgil 
încă o dată. Vărul lui l-a oprit cu uşurinţă. Era mult mai 
puternic şi, de data aceasta, fusese pregătit pentru atac. A 
prins pumnul disperat al lui Francis şi i-a tras şi el unul în 
cap, cu toată forţa, ca un abandon violent. Francis s-a 
clătinat, dar a reuşit să-şi recapete echilibrul şi a ripostat. 
I-a atins gura lui Virgil, care a gemut furios, surprins. 

Virgil a mijit ochii şi s-a şters la gură. 

— O să te fac să-ţi muşti limba! a spus Virgil, simplu. 

Bărbaţii îşi schimbaseră poziţiile, iar acum Noemi putea 
să vadă faţa lui Francis, cum i-a sărit sângele pe tâmplă 
când şi-a scuturat capul; Noemí a văzut cât de holbaţi îi 
erau ochii, cum îi tremurau mâinile şi cum i se deschidea şi 
i se închidea gura, ca un peşte ce încearcă să respire. 

Dumnezeule, Virgil o să-l oblige s-o facă! O să-l facă să-şi 
înghită limba. 

Noemi a auzit din spate bâzâitul albinelor din ce în ce 
mai puternic. 

Priveşte! 

S-a întors şi privirea i s-a oprit la faţa lui Agnes, la gura 
ei fără buze încremenită într-un cerc etern de durere, şi-a 
apăsat mâinile pe urechi, întrebându-se furioasă de ce nu 
se opreşte. De ce nu se opreşte zgomotul care revine iar şi 
iar. 

Şi deodată a frapat-o acest fapt care-i scăpase, care ar fi 
trebuit să fie evident de la început: că întunecimea 
înspăimântătoare care-i înconjura era manifestarea întregii 
suferinţe care-i fusese provocată acestei femei. Agnes. 
Impinsă la nebunie, împinsă la furie, împinsă la disperare 
şi, chiar şi acum, mai rămăsese o fărâmă din acea femeie, 
iar acea fărâmă încă urla în agonie. 

Ea era şarpele ce-şi înghiţea coada. 

Ea era o visătoare, etern legată de un coşmar, cu ochii 
închişi chiar şi când ochii i se prefăcuseră în praf. 

Bâzâitul era vocea ei. Nu putea să mai comunice cum 
trebuie, dar încă putea să urle ororile de nedescris trăite, 
să urle ruina şi durerea. Chiar dacă memoria şi gândul 


< 277 > 


coerent fuseseră şterse, această furie veche rămăsese, 
arzând minţile oricui se apropia. Ce-şi dorea? 

Doar să fie eliberată de acest chin. 

Doar să se trezească. Dar nu putea. Nu se mai putea 
trezi vreodată. 

Bâzâitul creştea, ameninţa să o rănească iar pe Noemi şi 
să-i copleşească mintea, dar ea s-a aplecat şi a luat lampa 
cu degete rapide, aspre, şi, în loc să se gândească la ce 
urma să facă, s-a gândit la acea unică frază rostită de 
Ruth. „Deschide ochii, deschide ochii”, iar paşii ei erau mai 
rapizi şi mai hotărâți şi la fiecare pas şoptea: „Deschide 
ochii.” 

Până când a văzut-o iar pe Agnes. 

— Somnambulo, a şoptit, e timpul să-ţi deschizi ochii. 

A aruncat lampa în faţa cadavrului. Instantaneu, a 
aprins ciupercile din jurul capului lui Agnes, creând o 
aureolă de foc, şi apoi limbile de foc au început să se 
răspândească repede în jos pe perete, materia organică 
fiind bună aparent să stârnească focul, făcând ciupercile 
să se înnegrească şi să pocnească. 

Virgil a tipat. Era un țipăt sălbatic, teribil; s-a prăbuşit 
pe podea şi a zgâriat gresia, încercând să se ridice. Şi 
Francis s-a prăbuşit. Agnes era întunecimea şi întunecimea 
era parte din ei, iar această deteriorare subită a lui Agnes, 
a reţelei de ciuperci semăna cu aprinderea unei reţele de 
neuroni. Noemí şi-a recăpătat limpezimea minţii; 
întunecimea o lepădase. 

A coborât de pe podium şi s-a dus imediat la verişoara 
ei, cuprinzându-i faţa cu palmele. 

— Eşti bine? a întrebat-o. 

— Da, a spus Catalina şi a dat din cap cu putere. Da. 

Pe podea, şi Virgil, şi Francis gemeau. Virgil a încercat 
să ajungă la ea, a încercat să se ridice, dar Noemi i-a tras 
un şut în faţă. El s-a agăţat de ea, a încercat să se prindă 
de piciorul ei. Noemi s-a dat înapoi, iar el, cu mâna întinsă, 
încă se târa înainte, deşi nu putea să meargă. S-a târât 
spre ea, scrâşnind din dinţi. 

Noemi a mai făcut un pas înapoi, temându-se că elo să 


< 278 > 


sară pe ea. 

Catalina a ridicat cuțitul aruncat de Francis; acum 
stătea deasupra soţului ei şi i-a străpuns un ochi cu cuțitul 
când s-a întors s-o privească, exact cum îi făcuse şi lui 
Howard Doyle. 

Virgil a căzut, gemând înăbuşit, iar Catalina a apăsat 
cuțitul şi mai adânc, strângând din buze, fără să lase nicio 
vorbă sau vreun suspin să iasă. Virgil s-a zbătut şi a 
deschis gura, a scuipat şi a icnit. Apoi a rămas nemişcat. 

Femeile se ţineau de mâini şi se uitau în jos la Virgil. 
Sângele păta capul negru al şarpelui, îl înroşea, iar Noemi 
îşi dorea să fi avut un cuţit mai mare, să-i fi tăiat capul, 
dacă se putea, cum tăiase bunica ei capul peştelui. 

Ştia după felul cum îşi strângea Catalina mâna că şi ea 
îşi dorea acelaşi lucru. 

Francis a mormăit o vorbă, iar Noemi a îngenuncheat 
lângă el şi a încercat să-l facă să se ridice. 

— Hai, i-a spus ea, trebuie să fugim! 

— Moare, murim, a spus Francis. 

— Da, o să murim dacă nu ieşim repede, a fost Noemi de 
acord. 

Toată camera se aprinsese, straturi după straturi de 
ciuperci izbucneau în flăcări. Ardeau şi perdelele galbene 
pe care le trăsese într-o parte. 

— Nu pot să plec. 

— Ba da, poţi, a spus Noemi, scrâşnind din dinţi şi 
ridicându-l în picioare. 

Dar nu putea să-l facă să meargă. 

— Catalina, ajută-ne! a strigat. 

L-au luat pe Francis de câte un braţ, pe jumătate 
trăgându-l, pe jumătate târându-l spre poarta metalică. Era 
uşor de deschis, dar apoi Noemi a văzut treptele ce duceau 
sus şi s-a întrebat cum aveau să urce acolo. Dar nu era altă 
cale. Când s-a uitat în urmă, l-a văzut pe Virgil pe podea, 
scântei răzlețe cădeau peste el, iar camera ardea orbitor. 
Erau ciuperci ce creşteau şi pe pereţii scării, care păreau 
că iau şi ele foc. Au trebuit să se grăbească. 

Au urcat cât de repede au putut şi Noemi l-a ciupit pe 


< 279 > 


Francis ca să-l facă să-şi deschidă ochii şi să le însoţească. 
El a reuşit să urce câteva trepte cu ajutorul lor, înainte ca 
Noemi să fie forţată să-l tragă literalmente pe ultimele 
două, până când au intrat într-o cămăruţă prăfuită, cu 
cripte de o parte şi de alta. Noemi a văzut plăci memoriale 
de argint, sicrie putrezite, vaze goale, care poate 
avuseseră cândva flori, toate în lumina slabă a celor câteva 
ciupercuţe strălucitoare de pe podea. 

Uşa ce ducea la mausoleu era deschisă, Slavă Domnului, 
din bunăvoința lui Virgil! Când au ieşit afară, ceața şi 
noaptea aşteptau să-i îmbrăţişeze. 

— Poarta, ştii drumul spre poartă? a întrebat-o pe 
Catalina. 

— E prea întuneric, cu ceața asta, i-a răspuns vara ei. 

Da, ceața care o speriase pe Noemí cu conturul ei auriu 
misterios, cu bâzâitul care venea de la Agnes. Dar Agnes 
era acum un stâlp de foc sub picioarele lor şi ei trebuiau 
să-şi găsească drumul de ieşire de acolo. 

— Francis, trebuie să ne ghidezi spre poartă, i-a spus 
Noemí. 

Tânărul a întors capul şi s-a uitat la Noemí cu ochii pe 
jumătate închişi şi a reuşit să dea din cap, arătând spre 
stânga. Cei trei au urmat acea direcție, în vreme ce 
Francis se sprijinea de Noemí şi de Catalina, 
împiedicându-se des. Mormintele se ridicau din pământ 
precum dinţii stricati, iar el a gemut şi a arătat spre altă 
direcţie. Noemi n-avea nicio idee încotro se îndreptau. 
Poate mergeau în cerc. Şi n-ar fi fost o ironie? Cercuri. 

Ceaţa nu-i cruța deloc, dar, în cele din urmă, ea a văzut 
porţile de fier ale cimitirului ridicându-se înaintea lor, cu 
simbolul şarpelui care-şi înghiţea coada. Catalina a împins 
poarta şi au ieşit într-o cărare ce ducea spre casă. 

— Arde casa, a spus Francis, în timp ce stăteau lângă 
porţi, trăgându-şi răsuflarea. 

Noemi şi-a dat seama că aşa era. Se zărea o strălucire 
îndepărtată, vizibilă chiar şi prin ceaţă. Nu vedea Locul 
Inalt, dar şi-l putea imagina. Cărţile străvechi din 
bibliotecă luând foc repede, hârtia şi pielea arzând 


< 280 > 


imediat, mobila de mahon şi perdelele grele cu ciucuri 
arzând înăbuşit, vitrinele de sticlă cu obiecte preţioase de 
argint crăpându-se, nimfa şi stâlpul ei de susţinere 
învăluite în flăcări, în timp ce bucăţi de tavan cădeau pe 
podea. Focul inunda scările ca un râu de neoprit, făcând 
duşumelele să pocnească, în vreme ce servitorii familiei 
Doyle încă rămăseseră încremeniţi pe trepte. 

Tablouri vechi se umflau şi bolboroseau, fotografii şterse 
se îndoiau şi dispăreau în neant, tocurile uşilor erau 
cuprinse de flăcări. Portretele soțiilor lui Howard Doyle 
erau consumate de flăcări şi patul lui era acum un pat de 
foc, iar trupul lui degradat şi umflat se înnegrise de fum, în 
timp ce pe podea doctorul lui zăcea imobil; focul începuse 
să mistuie aşternuturile de pe pat, începuse să-l înghită pe 
Howard Doyle centimetru cu centimetru şi bătrânul ţipase, 
dar nu era nimeni să-l ajute. 

Invizibile, sub tablouri şi cearşafuri, sub farfurii şi sticlă, 
şi-a imaginat reţele de fire subţiri de miceliu delicat, 
cuprinse de foc şi pocnind, înteţind iadul. 

Casa ardea în depărtare. Să ardă până se va face 
cenuşă. 

— Să mergem! a murmurat Noemi. 


< 281 > 


27 


El adormise, îşi trăsese pătura până sub bărbie. Era o 
cameră mică, abia încăpeau un scaun şi o măsuţă de 
machiaj, iar ea ocupase scaunul, chiar lângă pat. Deasupra 
măsuţei era o mică statuetă a Sfântului Iuda Tadeul3; 
Noemi s-a rugat la el de mai multe ori, şi de fiecare dată i- 
a pus o ţigară la picioare ca ofrandă. Se uita la statuetă şi 
îşi mişca buzele încet, când uşa s-a deschis şi a intrat 
Catalina. Purta o cămaşă de noapte de bumbac ce-i 
aparţinea unuia dintre prietenii doctorului Camarillo şi un 
şal gros, maro. 

— Am venit să văd dacă ai nevoie de ceva înainte de 
culcare. 

— E OK, nu-mi trebuie nimic. 

— Ar trebui să te culci, i-a spus vara ei şi i-a pus o mână 
pe umăr. Nu te-ai odihnit mai deloc. 

Noemi a bătut-o uşor pe mână. 

— Nu vreau să se trezească singur. 

— Au trecut două zile. 

— Ştiu, a spus Noemi. Aş vrea să fie ca-n basmele pe 
care ni le citeai. Era aşa uşor: doar sărutai prinţesa şi se 
trezea. 

S-au uitat amândouă la Francis - era palid ca perna de 
sub capul lui. Doctorul Camarillo îi examinase pe toţi trei. 
Le cercetase rănile, se spălaseră la el şi-şi schimbaseră 
hainele, le pregătise camere, o chemase pe Marta să le 
aducă tinctură când Noemi îi explicase calmă că au nevoie 
de ea. După ce băuseră din ea, îi duruse capul pe toţi şi 
avuseseră greţuri, care trecuseră însă repede. Mai puţin în 
cazul lui Francis. El se cufundase într-un somn adânc din 
care nu putea fi trezit. 

— Dacă te epuizezi, nu-l ajuţi cu nimic, i-a spus Catalina. 

Noemi şi-a încrucişat braţele. 

— Ştiu, ştiu. 


23 San Judas Tadeo, în lb. spaniolă, unul dintre cei doisprezece discipoli 
ai lui Isus, conform Noului Testament (n. red.). 


< 282 > 


— Vrei să-ţi ţin companie? 

— Sunt bine. Jur. O să mă duc la culcare în curând. Deşi 
nu prea vreau. Nu-s obosită. 

Catalina a dat din cap. Amândouă erau tăcute. Pieptul 
lui Francis s-a ridicat şi s-a lăsat. Dacă visa, visele nu-i 
erau neplăcute. Aproape că-i părea rău că voia să-l 
trezească. 

Adevărul era că se temea să se ducă la culcare, se temea 
de coşmarurile nopţii. Ce fac oamenii după ce trăiesc o 
oroare? E posibil să te întorci la normalitate, să te prefaci 
că eşti normal şi să-ţi continui viaţa? Voia să creadă că aşa 
e, dar se temea că somnul o să-i demonstreze contrariul. 

— Doctorul spune că doi ofiţeri de poliţie şi un magistrat 
vin mâine din Pachuca şi că tatăl tău o să fie şi el aici. 

Catalina şi-a aranjat şalul. 

— Ce-o să le spunem? Presupun că nu o să ne creadă. 

Când au dat peste un cuplu de fermieri ce mergeau cu 
măgarii după ei, cei trei tineri plini de sânge, răniţi şi 
obosiţi n-au prea avut ceva coerent să le spună, iar 
fermierii fuseseră prea șocați de cele văzute ca să insiste 
cu întrebările. În schimb, i-au dus în tăcere în El Triunfo. 
Mai târziu, pe când intrau în casa doctorului Camarillo, 
devenise necesar să inventeze o poveste, iar Noemi a 
simplificat povestea lor, spunând că Virgil înnebunise şi 
încercase să repete acţiunile ucigaşe ale surorii lui şi să-i 
omoare pe toţi din Locul Înalt, dând foc casei, de data asta. 

Asta însă nu explica de ce purta Noemi o rochie veche 
de mireasă şi Francis un costum de mire şi nici de ce 
hainele celor două femei erau pătate cu atâta sânge. 

Noemi era convinsă că doctorul nu-i crezuse, dar se 
prefăcuse că-i crede. În ochii lui obosiţi, Noemi citise o 
înţelegere mută. 

— Tatăl meu o să rezolve totul. 

— Sper, a spus Catalina. Dacă o să fim acuzate, ştii? 

Noemi se îndoia că o să fie reţinute; nici măcar nu exista 
o închisoare în El Triunfo. Mai degrabă o să fie trimise în 
Pachuca, dar ea nu credea nici asta. O să le fie luate 
declaraţii, se va întocmi un raport, dar n-aveau cum să 


< 283 > 


dovedească prea multe împotriva lor. 

— Mâine o să mergem acasă, a spus Noemi cu fermitate. 

Catalina a zâmbit şi Noemi, deşi obosită, era bucuroasă 
să-i vadă zâmbetul. Era zâmbetul fetei dulci cu care 
crescuse în copilărie. Era Catalina pe care o ştia. 

— Bun, păi, atunci, dormi, i-a spus Catalina, aplecându- 
se să o sărute pe obraz. Ei o să vină dimineaţă devreme. 

Femeile s-au îmbrăţişat, o îmbrăţişare lungă, strânsă. 
Noemi a încercat să nu plângă. Nu atunci. Apoi Catalina i-a 
îndepărtat cu blândeţe părul de pe faţă şi a zâmbit iar. 

— Sunt pe hol dacă ai nevoie de mine, i-a spus. 

Catalina s-a mai uitat o dată lung la tânărul adormit şi a 
închis uşa după ea. 

Noemi a băgat mâna în buzunarul puloverului şi a găsit 
bricheta. Talismanul ei norocos. În cele din urmă, a scos 
un pachet botit de ţigări dăruit de Camarillo cu o zi 
înainte. 

Şi-a aprins ţigara, a bătut din picior şi a lăsat scrumul să 
cadă într-un bol. O durea spatele. Stătuse într-un scaun 
inconfortabil multă vreme, dar refuzase să plece, deşi 
încercaseră şi Camarillo, şi Catalina să o convingă. După 
ce a tras câteva fumuri, Francis s-a foit, iar ea a stins 
ţigara în bol, l-a pus pe măsuţă şi a aşteptat. 

Se mai mişcase aşa şi înainte, o înclinare vagă a capului, 
dar acum i s-a părut ceva diferit. I-a atins mâna. 

— Deschide ochii! i-a şoptit. 

Ruth îi spusese aceleaşi vorbe de multe ori, 
înspăimântată, dar vocea lui Noemi era caldă. 

A recompensat-o printr-o mişcare a pleoapelor, mai 
slabă, la început, apoi mai vizibilă, până şi le-a deschis de 
tot şi s-a uitat la ea. 

— Hei, hei! i-a spus ea. 

— Bună! 

— Hai să-ţi aduc nişte apă. 

Era o carafă pe măsuţă. A umplut un pahar şi l-a ajutat 
să bea. 

— 'Ţi-e foame? l-a întrebat ea. 

— Doamne, nu. Poate mai târziu. Mă simt groaznic. 


< 284 > 


— Arăţi groaznic, i-a spus ea. 

Buzele lui au schiţat un zâmbet fragil şi a chicotit. 

— Da, presupun că da. 

— Ai dormit două zile neîntrerupt. Am crezut că va 
trebui să-ţi scot o bucată de măr din gât, ca o imitație 
nereuşită a Frumoasei Adormite. 

— A Albei-ca-Zăpada. 

— Da, păi, eşti destul de alb la faţă. 

El a zâmbit din nou şi a încercat să se sprijine mai bine 
de capul patului. Zâmbetul i s-a stins. 

— S-a terminat totul? a întrebat, îngrijorat, cu o şoaptă 
neliniştită. 

— Doi localnici s-au dus pe munte să vadă ce-a mai 
rămas din casă. Ne-au spus că e o grămadă de ruine arse. 
Locul Înalt s-a dus şi ciuperca s-a dus odată cu el. 

— Da, aşa cred şi eu. Deşi... miceliul poate fi destul de 
rezistent la foc. Şi am auzit că anumite ciuperci... ca... 
zbârciogul... cresc mai bine după un incendiu în pădure. 

— Nu era un zbârciog şi n-a fost un incendiu în pădure, 
i-a spus ea. Dacă a mai rămas ceva, îl găsim şi-i dăm foc. 

— Da, presupun că da. 

Gândul părea să-l relaxeze. Strânsese păturile cu 
ardoare şi acum le-a dat drumul, a oftat şi a privit-o. 

— Ce-o să se întâmple atunci mâine, când o să vină tatăl 
tău? 

— Şmecherule! Ne-ai ascultat când vorbeam. 

Părea surprins şi a clătinat din cap. 

— Nu. Cred că m-ai trezit sau eram deja treaz. Oricum, 
am auzit-o pe vara ta spunând că tatăl tău vine dimineaţă. 

— Aşa e. O să vină aici în curând. Cred că o să-ţi placă 
de el. Şi o să iubeşti Ciudad de México. 

— Vin şi eu cu tine? 

— Nu putem să te lăsăm aici. Plus că te-am luat de pe 
munte. Cred că în astfel de cazuri ar fi de cuviinţă să te 
păzesc. Sigur e şi o lege în privinţa asta, i-a spus pe tonul 
acela simpatic al ei. 

Trecuse ceva vreme de când nu mai vorbise aşa. Părea 
desuet şi dificil să vorbească aşa nepăsătoare, aproape că 


< 285 > 


o durea limba, dar a reuşit să zâmbească şi părea 
mulţumită. 

Trebuie să mai exerseze, s-a gândit. Totul ţine de 
exerciţiu. O să înveţe să trăiască fără griji, fără frici, fără 
nimic întunecat care să o vâneze. 

— În Ciudad de México, atunci, a spus el. E foarte mare. 

— O să te obişnuieşti, o să-i prinzi gustul, i-a răspuns ea, 
înăbuşindu-şi un căscat cu mâna vătămată. 

Ochii lui s-au fixat pe degetele rănite ale Noemi. 

— Te doare rău? 

— Doare un pic. O vreme n-o să mai cânt sonate. Poate o 
să cântăm în duet şi o să mă ajuţi cu mâna stângă. 

— Vorbesc serios, Noemi. 

— Serios? Totul doare. O să se refacă. 

Poate că nu o să se mai refacă şi poate că n-o să mai fie 
niciodată capabilă să scoată sunete dintr-un pian ca pe 
vremuri, poate că n-o să reuşească niciodată să şteargă cu 
totul urmele acestei experienţe, dar nu voia să o spună. N- 
avea niciun rost. 

— Am auzit-o pe vara ta cum ţi-a spus să dormi. Părea o 
idee bună. 

— Bleah! Somnul e plictisitor, a proclamat ea şi s-a jucat 
cu pachetul de ţigări între degete. 

— Ai coşmaruri? 

Ea a dat din umeri şi n-a răspuns, a ciocănit doar cu 
degetul arătător în cutie. 

— N-am avut coşmaruri cu mama. Poate o s-o visez mai 
târziu, a spus Francis. Dar am visat că s-a refăcut singură 
casa şi că eram înăuntru, iar acum nu mai era nicio ieşire. 
Eram singur în casă şi toate uşile erau încuiate. 

Ea a deschis şi a închis cutia. 

— S-a terminat. Ţi-am spus, totul s-a terminat. 

— Era mai mare decât înainte. Era casa de dinainte să 
cadă în ruină; culorile erau vii şi creşteau flori în seră, dar 
şi în casă, era o pădure de ciuperci pe scară şi în camere, a 
spus el cu vocea infinit de calmă. Şi când am intrat, 
ciupercile au crescut deodată în urma paşilor mei. 

— Te rog, taci, i-a spus ea şi îşi dorea ca el să fi visat o 


< 286 > 


crimă, cu sânge şi viscere. 

Visul lui era mult mai neliniştitor. 

A lăsat să-i cadă ţigările. 

Amândoi s-au uitat pe podea, unde alunecaseră, între 
scaun şi pat. 

— Dacă nu dispare niciodată? Dacă e în mine? a întrebat 
el cu voce gâtuită. 

— Nu ştiu, a spus ea. 

Făcuseră tot ce  putuseră.  Arseseră ciupercile, 
distruseseră întunecimea, înghiţiseră tinctura Martei. 
Trebuia să fi dispărut. Totuşi, era în sânge. 

A clătinat din cap şi a expirat cu putere. 

— Dacă-i în mine, ar trebui să-i pun capăt şi tu n-ar 
trebui să stai pe lângă mine, nu e... 

— A fost un vis. 

— Noemí... Nu m-asculţi. 

— Nu! A fost un vis. Visele nu pot să-ţi facă rău. 

— Atunci, de ce nu te culci? 

— Nu vreau şi n-are nimic de-a face cu asta. Coşmarurile 
nu înseamnă nimic. 

El intenţiona să protesteze, dar ea s-a tras mai aproape 
de el, s-a băgat în pat şi în cele din urmă sub pătură, i-a 
făcut semn să tacă şi l-a îmbrăţişat. l-a simţit mâna 
mângâindu-i părul uşor, fantomatic, i-a auzit inima 
bătându-i iute şi apoi liniştindu-se într-un ritm egal. 

Ea s-a uitat în sus la el. Ochii lui Francis luceau de 
lacrimi nevărsate. 

— Nu vreau să fiu ca el, a şoptit. Poate o să mor în 
curând. Poate ar fi bine să mă incinerezi. 

— N-o să mori. 

— Nu poţi să-mi promiţi aşa ceva. 

— O să stăm împreună, i-a spus ea, hotărâtă. O să stăm 
împreună şi n-o să fii singur. Pot să-ţi promit asta. 

— Cum ai putea să faci aşa o promisiune? 

Ea i-a şoptit că oraşul era minunat şi strălucitor şi că 
erau zone unde se înălţau clădiri noi, locuri ce fuseseră 
câmpuri deschise şi nu ascundeau istorii secrete. Şi mai 
erau şi alte oraşe, unde soarele usca pământul şi putea să-i 


< 287 > 


aducă şi lui culoare în obraji. Puteau să trăiască lângă 
mare, într-o clădire cu ferestre largi şi fără perdele. 

— Basme, a murmurat el, dar a îmbrăţişat-o. 

Catalina era cea care spunea basme. Poveşti cu iepe 
negre şi călăreţi îmbrăcaţi în pietre preţioase, prințese în 
turnuri şi mesageri ai lui Kublai Han. Dar el avea nevoie de 
o poveste, iar ea avea nevoie să-i spună una, aşa că i-a 
spus-o, până când lui nu i-a mai păsat dacă e o minciună 
sau dacă e adevărat. 

El a strâns-o în braţe şi şi-a lipit faţa de gâtul ei. 

În cele din urmă, ea a adormit şi n-a visat. Când ea s-a 
trezit în penumbra dimineţii, devreme, Francis şi-a întors 
faţa palidă spre Noemi şi a fixat-o cu ochii lui albaştri. Ea 
s-a întrebat dacă într-o zi, uitându-se cu atenţie, avea să 
vadă o lucire aurie în ei. Sau poate că o să-şi surprindă 
propria reflectare, care o s-o privească înapoi cu ochi de 
aur lichid. Lumea poate că e într-adevăr un cerc blestemat; 
şarpele îşi înghite coada şi nu e niciun sfârşit, doar o 
distrugere eternă şi o devorare nesfârşită. 

— Am crezut că te-am visat, i-a spus el încă somnoros. 

— Sunt reală, i-a murmurat ea. 

Au tăcut. Încet, ea s-a întins înainte, l-a sărutat pe gură, 
ca el să ştie că e într-adevăr acolo; el a oftat, şi-a împletit 
degetele într-ale ei şi a închis ochii. 

Viitorul, s-a gândit ea, nu poate fi prevestit şi forma 
lucrurilor nu poate fi anticipată. Era absurd să crezi 
altceva. Dar în acea dimineaţă erau tineri şi se puteau 
agăța de speranţă. Speranţa că lumea putea fi reclădită, 
mai bună şi mai dulce. Aşa că ea l-a sărutat a doua oară, 
pentru noroc. Când el a privit-o din nou, faţa îi era 
luminată de o bucurie imensă. Dar a treia oară l-a sărutat 
din dragoste. 


< 288 > 


MULŢIUMIRI 


Îi mulţumesc agentului meu, Eddie Schneider, editorului 
meu, Tricia Narwani, şi echipei de la Del Rey. li mulţumesc 
totodată mamei mele, care m-a lăsat să mă uit la filme de 
groază şi să citesc cărţi înfricoşătoare încă din copilărie. 
Şi, ca de obicei, îi aduc mulţumiri soţului meu, care citeşte 
fiecare rând pe care-l scriu. 


< 289 > 


ARMADA  // science-fiction / fantasy / thriller 


Câştigător al PACIFIC NORTHWEST BOOK AWARD 


Nominalizat la NEBULA AWARD & BRAM STOKER AWARD 


Declarat unul dintre cele mai bune romane din 2020 de 
THE NEW YORKER, VANITY FAIR, NPR, MARIE CLAIRE, 
THE WASHINGTON POST, VOX, MASHABLE, 
LIBRARY JOURNAL, BOOK RIOT, LIBRARY READS 


După ce primește o scrisoare tulburătoare în care verișoara ei o implora 
să o salveze de la moarte, Noemi Taboada pleacă spre Locul Înalt. reşedinţa 
acesteia dintr-o zonă rurală a Mexicului. Deși nu pare. nici pe departe. 
o luptătoare neinfricată (e foarte elegantă și nu s-ar incumeta să apară 
nicăieri fără o rochie şic şi fară rujul său Elizabeth Arden). Noemi nu duce 
deloc lipsă de curaj, nelăsându-se îngrozită nici măcar de coșmarurile 
sale. Aşa că nu se sperie nici când descoperă că Locul Înalt ascunde 
multe secrete întunecate. căci verișoara ei s-a căsătorit cu terifiant de 
charismaticul moştenitor al unui fost imperiu in domeniul mineritului, 
din a cărui istorie de familie nu lipsesc episoadele de o violenţă nebună. 
Şi astfel. Noemi se trezeşte prinsă în ghearele fascinaţiei şi groazei într-o 
casă imensă bântuită de fantomele trecutului... 


„Un amestec de scene horror şi elemente de gothic tradiţional. de parcă 
Lovecraft şi-ar fi dat intălnire cu surorile Brontë in America Latină” 
THE GUARDIAN 


„E ca şi cum o putere supranaturală ne-ar îndemna să dâm paginile 
acestui roman palpitant” 
THE WASHINGTON POST 


A AR 
AtA: DA 
EMIRA -> 
3 


< 291 >