Radu Tudoran — Fiul risipitor

RADU TUDORAN 


FIUL RISIPITOR 


RADU TUDORAN 


FIUL RISIPITOR 


Ediţia NE VARIETUR, 
1970 


EDITURA MINERVA 


PARTEA ÎNTÂI 


1 


Pe fereastra sufrageriei veneau glasuri amestecate. 
Cineva întrebă: 

— Sunteţi rudă cu generalul Alion care a luptat la Plevna? 

Eva îl auzi pe Maior răspunzând repede în locul 
bătrânului: 

— Nepot. 

Nu-i păsa, altfel ar fi trebuit să se mire că nu ştiuse. Ocoli 
casa pe la bucătărie şi ieşi în faţă, o dată cu soarele, care, 
trecut de vârful acoperişului, inunda terasa de scânduri. 
Vagonetele funicularului continuau să alunece migălos, 
uniform şi interminabil pe liniile lor aeriene. 

Ceva mai târziu, Eva auzi paşi repezi în sufragerie, scările 
de lemn care duceau sus trosniră, o uşă se trânti la 
mansardă, după aceea pe fereastra din acoperiş răzbiră 
drăcuielile Gettei. Abia acum îşi dădu seama ce urmări va 
avea fapta ei necugetată, dar nu se sperie şi nu găsi 
altceva mai bun de făcut decât să se îndepărteze de locul 
primejdios. 

Porni pe scări, din terasă în terasă, strâmbându-şi 
picioarele subţiri pe trepte, în mişcările ei pocite de toate 
zilele. Nu-şi îngrijea nici mersul, nici înfăţişarea; se lasă să 
crească la voia întâmplării, încovoindu-se într-o parte şi în 
alta, fără să caute un arac pe care să se îndrepte. 

La ultima terasă, se opri şi se aşeză, fără rost, pe bordura 
de piatră. Aici vagonetele îi treceau pe deasupra capului, 
atât de aproape că simţea mirosul lemnului adus de peste 
munte. 

Şedea ades în locul acesta, deşi nu-i plăcea priveliştea 
din faţă; dincolo de râu şi de calea ferată, muntele se ridica 
întunecat şi puternic, zdrobindu-i privirea. Peisajul i se 


3 


părea concentrat, avea prea multe detalii şi prea puţină 
întindere. Era altfel când cobora la câmpie; atunci orizontul 
se lărgea puţin câte puţin, cu fiecare gară, până ce la 
sfârşit se pierdea în depărtări fără densitate, şi ea se 
simţea despovărată. 

Dar, cu toată apăsarea şi neliniştea venite dinspre 
munte, ar fi vrut să se agate odată de un vagonet şi să se 
ducă în necunoscut, spre creste, până la locul acela 
inimaginabil unde se încărcau lemnele, poate un altfel de 
continent, numai de păduri şi fără oameni. 

Cum şedea astfel, Eva rămăsese cu ochii la unul din 
vagonetele care coborau, cu un contur deosebit de al 
celorlalte. Curând îşi dădu seama că deasupra lemnelor 
şedea un om ceea ce i se părea ciudat şi de necrezut. ŞI 
totuşi era un om viu, de pe pământ, deşi ai fi spus că vine 
din cer. Când ajunse aproape de marginea terasei, 
inexplicabilul personaj, agăţat cu o mână de lanţuri, se 
aplecă, gata să cadă. 

— Hei, fetiţo, Maiorul e acasă? 

Eva era atât de uimită, încât nu putu scoate o vorbă. 
Făcu numai un semn afirmativ cu capul. El îşi dădu drumul 
de pe lemne şi rămase agăţat în mâini de cadrul 
vagonetului. 

„O să-şi rupă picioarele!” gândi Eva. 

Puțin mai departe, omul zbura prin aer; înălţimea nu 
atingea trei metri, dar ei i se părea mortală. O clipă închise 
ochii fără voie. În clipa următoare, îl văzu pe străin 
apropiindu-se teafăr. 

— Tu eşti de sus? o întrebă fără ocoluri. 

— Dar tu, de unde eşti? 

El se aşeză pe piatră, alături. 

— Cine te-a învăţat să răspunzi aşa? 

— Mă priveşte! Dacă ai treabă cu domnul Maior, îl găseşti 
sus. Dar are musafiri şi supărări, aşa că n-ai picat bine. 

— la te uită! zise el deodată. Tu semeni cu Walewska! 

Ea îl privi: 

— Care Walewska? 

Ştia ceva despre o Marie Walewska. 


— Da, semeni! Eşti cumva nepoata Maiorului? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Te credeam mai mare. 

— Aia e soră-mea, Getta. 

— Acum ştiu! Tu eşti Eva! 

Chipul ei se lumină. 

— Şi tu eşti Secătura! Am ghicit? 

El începu să râdă: 

— Cine îmi spune aşa? Maiorul? 

— Da. Spune că nu eşti bun de nimic. Că ai plecat de 
acasă şi ai prăpădit toţi banii la Paris. 

— E adevărat că aşa se obişnuieşte, dar eu am umblat 
prin alte părţi. 

— Şi când te-ai întors, de supărare, tatăl tău a murit. 

— Nu-i aşa! Când m-am întors, tatăl meu s-a bucurat şi a 
pus să se taie viţelul cel gras. 

— Îmi spui parabole din Biblie! 

— Îţi spun cum a fost. A tăiat viţelul cel gras şi a băut şi 
s-a înveselit şi a mâncat atâta friptură de vițel, încât a 
murit. 

— Îţi baţi joc de mine! 

— Nu! A murit de apoplexie. Atunci l-am înmormântat, şi 
pe urmă am vândut fabrica. 

— Fabrica asta! Nu-ţi pare rău după ea? 

— Deloc! 

— Dar banii oricum i-ai pierdut! 

— Nu i-am pierdut; i-am cheltuit. E altceva. 

— Inţeleg! Cred că e ceva destul de frumos. Acum ce 
faci? 

— Am o pădure, sus; tai lemne şi le trimit aici, la fabrică. 
E o treabă din care se poate trăi. Am acolo o cabană; mai 
am şi un gater. ` 

— Care face scânduri? Imi plac foarte mult scândurile! 
Sunt drepte şi albe şi au ceva curat, dar ceva al lor, din 
naştere, curat cum nu se mai poate! 

El se ridică în picioare şi îi apucă mâinile. 

— Nu mi-ar fi trecut prin minte una ca asta! Dacă ai fi 
mai mare te-aş iubi, aşa, dintr-o dată! 


Îi privi cu o nedumerire gata să devină spaimă şi schimbă 
vorba, numai că pretutindeni se năşteau spaime: 

— Cine e Walewska? 

— O actriţă care s-a sinucis. 

Cum putea să conceapă astfel de asemuire, îngrozitoare 
şi fantastică? Eva simţea că se clatină. 

— Dacă vrei să vorbeşti cu Maiorul du-te sus şi încearcă. 

— Nu mergi şi tu? 

— Nu. Sunt supăraţi pe mine. 

— Dar ce-ai făcut? 

— O poznă. Le-am stricat toate socotelile. Getta plânge, 
şi ofiţerii au venit degeaba. Cred că după ce pleacă ei, 
Maiorul o să mă bată cu cravaşa. Ca să-ţi spun drept, mi-ar 
conveni să mă bală acum, ca să scap de grijă, 

— Am să pun eu o vorbă bună pentru tine. Hai sus! 

— Nu merg. Du-te singur! 

— Atunci stau şi eu aici. Ce ofiţeri sunt la voi? 

— Nu-i ştiu. 

— Şi de ce-au venit? 

— l-a invitat Maiorul, pentru Getta, că ea nu vrea să se 
mărite decât cu un ofiţer. 

— De ce nu te piepteni mai frumos? 

Se ridică, veni în faţa ei şi, fără s-o întrebe, îi despleti 
cozile, răsfirându-i părul pe umeri. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Eva. 

El îşi privea mâinile. 

— Vreau sa văd dacă nu mi-a rămas aur pe degete. 

— Nu e urât ce spui, dar am citit aşa ceva prin cărţi. 

— Şi eu! Ba încă în cărţile proaste! 

— Şi pe urmă, părul meu nu e blond. 

— Are să fie. ÎI simt că îşi caută culoarea. Ştii unde are s- 
o găsească? In soare! 

— Dacă te ascult crezi că sunt proastă? 

— Nu! Eşti mică! Nici o femeie nu e proastă. 

Atâtea vorbe puteau şi s-o ameţească! Işi aplecă privirea, 
îşi văzu pantofii de şcoală, urâţi, de box negru, cu tocuri 
joase şi cu paftale de metal galben, ca nişte botine de 
slujnică. Încercă să şi-i ascundă, acoperindu-i inutil pe unul 


6 


cu celălalt. 

El îi apucă obrazul în mâini şi o privi cu luare-aminte. 

— Tu ai să fii o fată frumoasă! 

Eva nu putea şti că în sentinţa lui avea să-şi găsească 
originea un filon bogat de suferinţe viitoare. 

— Da, ai gene lungi şi ochi limpezi. Restul e făgăduinţa... 
Peste cinci ani, nu, mai curând, peste doi, peste trei, dacă 
am să te întâlnesc undeva, am să te iubesc de la întâia 
privire. 

Îşi duse mâna la frunte; nu mai făcuse niciodată acest 
gest; avea să-l facă de multe ori de acum înainte. Simţea că 
se înăbuşă. Atunci auzi glasul Maiorului. 

O căuta în jurul casei. leşiseră cu toţii pe terasă; ofiţerii 
plecau, zornăindu-şi pintenii. 

— Trebuie sa mă duc, zise Eva. 

Şi o luă repede pe scări, fără să observe că îşi mişca 
picioarele altfel decât în celelalte zile. Un resort viu îi 
stăpânea  gleznele şi dădea paşilor o elasticitate 
necunoscută înainte. 

La jumătatea drumului, se întâlni cu ofiţerii. Coborau 
gălăgioşi, cam ameţiţi de vin, râzând în hohote şi lovindu-se 
cu cravaşele în carâmbii cizmelor. Unul întrebă: 

— Cine-i urâta asta? 

Ea se strâmbă în urma lor. 

— Voi sunteţi urâţi, împintenaţilor! le strigă, furioasă. 

Nu mai îndura vorba care o lăsase nepăsătoare până 
astăzi. Maiorul o aştepta pe terasă. 

— O cunoşti? Ce-a fost în ea? 

Era o cutiuţă rotundă; o aruncase pe jos, lângă patul 
Gettei. Eva privi devale; omul care venise din nori şedea 
acolo, pe bordura de piatră. Răspunse: 

— Praf de scărpinat. 

— Tu l-ai turnat pe rochie? 

— Numai la subţiori. 

— Bine! Du-te la tine şi pregăteşte-ţi spinarea. Şi să nu te 
mai prind afară din casă cât o ţine vacanţa! 

Ajunsă în odaia ei, Eva se opri la oglindă şi se privi, cum 
s-ar fi văzut întâia oară. Se privi în ochi, de aproape, îşi 


7 


flutură genele, îşi mângâie obrazul slăbuţ şi palid, îşi trecu 
mâinile prin păr, cercetându-l ca pe părul alteia. Avea 
simţământul că nu este singură în odaie, descoperea în sine 
o a doua fiinţă, de care se temea ca de o străină. Niciodată 
nu se gândise atât la ea însăşi. Şi acum aştepta de la cea 
de a doua fiinţa o lămurire. 

Dar fiinţa ei străină nu vroia să spună nimic, trăgea 
înapoi, s-ar fi dus pe scări, spre ultima terasă, unde stătea 
omul din munţi şi unde Eva nu mai avea voie să coboare 
până la sfârşitul vacanței. N-avea să-l mai vadă... 

Strânse dinţii, se îndepărtă de oglindă şi începu să-şi 
adune părul răsfirat de el, refăcându-şi cele două coade 
pocite. Apoi se întinse pe covor, cu mâinile sub cap. Privea 
pe luminatorul din acoperiş cerul amurgind. 


2 


Astfel, Eva rămase închisă în casă o vara întreagă. 
Trebuia să înveţe, ca să-şi dea o corijenţă, dar nimic nu o 
îndemna să pună mâna pe carte. Privea cerul şi asculta 
huruitul vagonetelor. În lipsa Maiorului, cobora în sufragerie 
ca să vadă munţii, pe uşa de la terasă. Află, ca despre un 
străin, că taică-su boleşte, închis în odaie. Maiorul îl ura şi 
nu putea să-l ierte. În ziua când fuseseră ofiţerii la masă, 
făcuse o ispravă, într-un fel mai mare decât a Evei. Ofițerii 
îi atribuiau gradul acela colosal sub care le fusese prezentat 
şi-i tot spuneau: „Domnule general, poftiţi!” „Domnule 
general, mai doriţi?” El tăcea, cu capul în farfurie, până ce 
deodată se ridicase în picioare şi le-o retezase scurt: 

— la, mai slăbiţi-mă! Sunt căpitan în retragere! General 
n-am fost niciodată! Am onoarea sa vă salut! 

Cu aceste cuvinte, dus fusese în odaia lui, de unde nu 
mai ieşise nici ca să vină la masa. Curând începuse să 
bolească. 

Zile în şir, Eva urmărea vagonetele funicularului, cu inima 
strânsă, tot aşteptând să vadă un om coborând. 

Într-o seară de furtună, căzu trăsnetul la fabrică, pe 


8 


remiza camioanelor. Remiza se aprinse, focul trecu 
alăturea, la nişte magazii. Ploaia vijelioasă, în loc să-l 
stingă, părea că mai mult îl aţâţă. Toată noaptea jucară 
flăcările la geamuri; în casă fu destulă nelinişte, le era frică 
să nu-i ajungă focul. Maiorul alerga de colo până colo, 
zăpăcit, poruncind să se scoată mobilele afară, dar din ai 
casei nimeni nu era destul de voinic. Slujnica îşi adună 
lucrurile într-o boccea, le duse pe deal, se aşeză deasupra 
lor şi cu umbrela deschisă sub ploaie, aşteptă să se aprindă 
casa. Doar o dată se ridică de pe boarfe şi alergă la 
bucătărie, să-şi ia o pereche de papuci vechi, uitaţi sub 
răcitor. 

Doamna Alion îşi scosese din dulap cutia cu bijuterii. Era 
o cutie de bomboane, în care adunase câteva podoabe 
necăjite: o broşă veche, câteva inele, o pereche de cercei, 
ceasul de aur şi cele două decoraţii ale domnului Alion. 

Getta îşi întinsese pe pat rochiile, ciorapii de mătase, 
pantofii şi pachetul legat cu panglică albastră, cuprinzând 
scrisorile primite de la admiratori. De bolnav nu se ocupă 
nimeni. 

Eva văzu că fiecare îşi poartă de grija lui. Ea nu avea ce 
să-şi salveze. în zori focul se stinse. Aproape îi păru rău. 

Tot în vara aceea, o funcţionară de la fabrică se aruncă 
înaintea trenului. Nimeni nu înţelegea pentru ce; abia se 
măritase de câteva săptămâni. 

Spre toamnă, slujnica fu alungată din casă, cu burta la 
gură. Maiorul aduse alta în loc, o fată de la ţară, lucrătoare 
cu ziua la gatere. 

Odată, coborând scările, Eva o auzi pe doamna Alion 
mustrându-l pe Maior, dar cu destulă sfială: 

— Vezi acum, nenoroceşte-o şi pe asta! 

Se temea de el, fiindcă se bucura de azilul lui. 

La începutul lui septembrie, Eva plecă la şcoala. O 
săptămână înainte trebuiră să se ocupe de ea, să-i 
pregătească lucrurile cerute de regulamentul internatului. 
Pe urmă, doamna Alion se târgui mult timp cu frate-su 
pentru nişte bani. Eva ştia că sunt banii de taxe şi se 
simţea umilită. În ziua aceea o cuprinse deznădejdea. 


9 


Desfăcu şuruburile oglinzii de pe masă, şi scrise cu creionul 
pe partea dinăuntru a suportului de lemn „2 septembrie 
1930 - ziua cea mai nefericită din viaţa mea.” Prinse sticla 
la loc şi se simţi uşurată, de parcă s-ar fi destăinuit cuiva. 

În dimineaţa plecării se trezi în zori, cu mult înaintea 
tuturor şi, tremurând de frig, privi mult timp, de pe terasă, 
vagonetele care urcau în munţi. Nu ştia până unde se duc şi 
nici nu credea posibil ca ea să ajungă vreodată acolo; locul 
unde se sfârşea linia funicularului rămânea inimaginabil. 

Îndată răsări soarele şi atunci se întoarse în cameră să-şi 
strângă ultimele lucruri. Mai târziu, când cobora scările, cu 
slujnica în urmă ducându-i bagajele, căci altcineva n-o 
conducea la gară, se opri puţin pe ultima terasă, sub 
cablurile funicularului. Se vedea fumul ieşind pe burlanul de 
la bucătărie; fum alb. Totuşi era bine acasă; s-ar fi întors. 
Dar trebuia să-şi urmeze drumul - şi se simţea izgonită. 

Înainte de a porni mai departe, îşi aşeză coadele pe 
spate; făceau parte din uniformă - şi din viitorul ei fără 
speranţe. 


3 


În vara care trecuse, la 15 iunie Eva împlinise 
paisprezece ani şi era o fată urâtă. Părul ei, împletit în 
coade, nu avea nici o culoare, şi n-avea să capete una 
precisă decât mai târziu. Până atunci, când cenușiu, când 
blond, când roşcat, în nuanţe spălăcite, în loc să fie o 
podoabă femeiască, de multe ori o sluţise. Dar apoi 
deodată prinsese viaţă, parcă prin răzmeriţă sau prin vreo 
invocaţie disperată, şi devenind negru aşa rămăsese, cu o 
strălucire definitivă. Totul în fiinţa ei urmase aproape 
aceeaşi cale. 

Venise în vacanţă, la familia ei de care se simţea 
înstrăinată. Doar pe taică-su ar fi putut să-l iubească, 
fiindcă era blând, singur şi neajutorat, cu priviri de animal 
bolnav; el însă nu avea nevoie de dragostea ei, nu avea 
nevoie de nimic. 


10 


Locuiau cu toţii la fabrica de cherestea, unde Maiorul, 
fratele doamnei Alion, era administrator delegat. Aveau o 
casă mare pe versantul dealului, deasupra gaterelor, cu o 
terasă de lemn de jur împrejur. Alte terase, săpate în 
coastă, se înşirau ca nişte trepte mari până în vale şi 
făceau legătura familiei cu restul lumii. 

Camera Evei, la mansardă, cea mai urâtă din toate, n- 
avea fereastră, ci un luminator în acoperiş, aşa că nu 
vedeai decât cerul, dar ea se bucura că stă singură; îi 
plăcea să viseze întinsă nu pe pat, ci pe covorul de jos, de 
unde urmărea ore în şir mişcarea norilor pe cer, unicul 
element al peisajului ei. Prin comparaţie, camera vecină, a 
Gettei, părea un budoar de prinţesă, însă Eva nu o invidia 
pe sora ei şi nici nu intra vreodată la ea. Ceilalţi, adică 
Maiorul, apoi domnul şi doamna Alion locuiau la parter, în 
camerele din jurul sufrageriei. Pe coridorul care ducea la 
bucătărie mai exista o odaie mică, a slujnicei. 

Stăpânul casei şi protectorul tuturor, Maiorul, era un om 
scund, pântecos, cu mâinile păroase, cu obrazul fumuriu. 
Avea gura atât de roşie, încât părea fardată, mai ales prin 
contrast cu o mustăcioară subţire şi foarte neagră, cănită 
însă, ca şi părul cârlionţat, de meridional. Aceste detalii îi 
clădeau o fizionomie de om foarte vioi, ceea ce nu era 
contrazis nici de gesturile lui, nici de apucături. 

Doamna Alion nu avea nimic din vioiciunea fratelui ei. În 
prezenţa lui stătea cu ochii în pământ, supusă până la 
laşitate, neîndrăznind să discute, să-şi dea vreo părere, să- 
şi apere bărbatul de vreo jignire sau de vreo nedreptate. 
Preferata Maiorului, Gettei nu-i trebuia altă protecţie, şi cu 
ea maică-sa era servilă şi linguşitoare. Evei, în schimb, nu-i 
păstra decât indiferenţă, în cazul cel mai bun, iar în alte 
cazuri, ciudă şi duşmănie. Niciodată nu protesta când 
Maiorul o pedepsea cu brutalitate, nu vroia să-şi însuşească 
nici o răspundere, se lepăda de greşelile fetei cu o grabă 
slugarnică şi poate regreta că nu se poate lepăda de ea în 
întregime. 

Ultima greşeală, datorită căreia Eva rămăsese închisă în 
casă până la sfârşitul vacanței, fusese nu o răzbunare şi un 


11 


atentat, cum spunea Getta, ci o răzvrătire. 

In ziua aceea, stătea întinsă pe covor în odaia ei, când îl 
auzi pe Maior strigând de pe terasă: 

— Fetelor, haide, fiţi gata, că vin ofiţerii! 

Indată, în odăile de la parter se stârni mişcare, se auziră 
paşi grăbiţi, uşi trântite, scaune mutate din loc, zgomote 
care trădau graba şi tulburarea. Getta stătea în uşa terasei, 
cu degetele răsfirate la soare, să i se usuce lacul proaspăt 
de pe unghii. Slujnica aşeza scaunele în jurul mesei. 

— Haide, grăbeşte-te! îi strigă Maiorul, intrând asudat, cu 
pălăria de pai dată pe ceafă. 

Getta se întoarse pe călcâie, străbătu sufrageria, cu 
degetele tot răsfirate, şi lovi cu cotul în uşă la odaia 
domnului Alion. 

— Tată, haide că vin ofiţerii! 

Pe urmă dispăru pe coridor, spre bucătărie. 

— Mamă, terminaţi, că vin ofiţerii! 

Se întoarse şi se opri lângă scară, de unde strigă spre 
mansardă: 

— Tâmpito, eşti sus? Vezi unde dispari, că vin ofiţerii. 

Eva nu avea altă îmbrăcăminte decât uniforma de şcoala 
şi, ca să nu facă impresie proastă, i se pusese în vedere să 
nu apară în faţa musafirilor. N-o interesau nici aceştia, nici 
masa care se pregătea de trei zile, cu fripturi şi cu 
îngheţată; îi plăcea mai mult să se plimbe prin plantație, 
sau să numere vagonetele funicularului, aşa că primise 
bucuroasă decretul familiei. Acum însă, tonul soră-si, plin 
de ifos şi de dispreţ, o scoase din sărite. 

Getta nu-şi îmbrăcase încă rochia pregătită pentru 
oaspeţi; aştepta s-o pună în ultimul moment, ca să n-o 
şifoneze. Eva intră în budoarul de prinţesă, văzu rochia 
întinsă pe pat, ţeapănă, şi presără la subţiori tot praful de 
scărpinat pe care-l avea într-o cutioară. Nu se gândea să 
nege, nici să-şi ceară iertare şi nici nu s-ar fi mulţumit cu 
atât dacă ar fi putut merge mai departe. Să fi avut cum, i-ar 
fi pus praf de scărpinat şi Maiorului, pe ceafa asudată, le-ar 
fi pus şi ofiţerilor, pe sub guler, ar fi pus sare amară în vin, 
şi în supă tot piperul din bucătărie. 


12 


Ofițerii mâncară cu poftă şi băură cu voie bună, în timp 
ce Getta, care fugise de la masă fiindcă nu mai putea să 
suporte mâncărimile, se zvârcolea în pat şi bocea cu 
obrazul îngropat în pernă. Din când în când, câte unul din 
oaspeţi întreba din politeţe, cu o halcă de carne în gură: 

— Dar unde s-a dus domnişoara? 

— Nu se simte aşa bine. 

Ajunseră să şi uite de ea până la urmă. Eva fu socotită 
răspunzătoare de întreaga nenorocire. Şi astfel, toată 
bătaia de cap, toată cheltuiala, toată alergătura, se duseră 
de râpă. Maiorului îi era mai cu seamă necaz că tăiase unul 
din cei trei curcani mari, pe care îi păstra pentru 
evenimente însemnate. 

Ziua aceea adusese un eveniment însemnat, însă pentru 
Eva, nu pentru ceilalţi. 


4 


Când veni în vacanţa Crăciunului, greşeala ei încă nu 
fusese uitată, fiindcă Getta tot nu se consolase, dar erau cu 
toţii prea obosiţi de atâta pedeapsă, aşa că prizonieratul nu 
fu reînnoit şi o lăsară în pace. Începând de a doua zi, Eva se 
aşeză la pândă, în sufragerie; vagonetele aduceau numai 
lemne albite de zăpadă. În timpul sărbătorilor, funicularul 
înţepeni, şi ea începu să bată drumurile, umblând ceasuri 
întregi prin ger, cu speranţe neclare. Până ce, fiind de faţă 
la o discuţie între doamna Alion şi Maior, află că omul aceia 
era plecat de două luni, nu se ştia unde şi până când. 

Atunci se închise în cameră, singură toata ziua, 
meditând, pe marginea patului, cu capul în palme şi cu 
ochii închişi. Se gândea la întâmplarea de sub funicular, 
care pe măsură ce trecea timpul, i se părea mai nedreaptă 
şi mai de neuitat. Începea să se întrebe ce legături existau 
între faptele ei şi faptele altora; cine hotărâse şi cu ce scop, 
ca o fiinţă străină, un om necunoscut, să-i apară în viaţă, 
să-i spună: „Ce bine semeni cu Walewska!”, să-i răsfire 
părul pe umeri şi apoi să dispară? Ce trebuia să însemne 


13 


întâmplarea aceea? Trebuia să însemne ceva pentru el, 
pentru ea - sau pentru funicular? 

Îşi aducea aminte cum îi luase obrazul în mâini. Ce mâini 
mari şi grele, şi câtă siguranţă în mişcările lor! Şi felul cum 
sărise de pe vagonet, de la înălţime, fără să păţească 
nimic! Să fi avut, oare, puteri supraomeneşti? Nu mai 
scrisese nicăieri, despre vreuna din zilele acelea, că ar fi 
fost cea mai nefericită din viaţa ei. Consumase superlativul, 
o dată pentru totdeauna, şi o precoce onestitate 
sufletească o împiedica să trişeze cu conştiinţa ei. In 
realitate, toate zilele de singurătate erau nefericite, foarte 
nefericite, cele mai nefericite! 

În ziua plecării la şcoală, mergea iarăşi pocit, 
strâmbându-şi gleznele pe scări. Astfel începea să uite. Era 
bine, fiindcă nu mai existau speranţe; nu-l regăsi nici la 
Paşti, nici în vacanţa mare. Acum ştia toată lumea că e 
plecat din ţară, şi cine ar fi putut spune dacă va mai veni 
înapoi? 

Mai târziu, în altă vacanţă, Eva se opri o dată pe terasa 
de sub funicular şi, privind vagonetele, se întrebă dacă o 
mai emoţionau. Nu! Le privea cu indiferenţă; prea le 
urmărise mult timp. Totul se tocise; rămăsese tristeţea. 

Trecuse a doua vară, era ultima zi de vacanţă, când 
Maiorul, la masă, între două sorbituri de supă, spuse din 
senin: 

— Secătura aia de sus s-a întors. 

Acestea se întâmplau la începutul lui septembrie 1932. 
Eva împlinise şaisprezece ani. Se făcu albă. 

Maiorul urmă: 

— Săptămâna viitoare o să-l invit la noi. Să faceţi o 
îngheţată, sau o tartă, ceva ca lumea. 

Şi privind-o pe Getta, i se adresă prima oară cu glasul 
ridicat, probabil datorită eşecurilor matrimoniale de până 
azi: 

— Că de unde moaşta să-ţi găsesc ofiţer!? Mai bine pune- 
ţi ochii pe ăsta. Dacă mă asculţi pe mine, o să-l dăm noi pe 
brazdă. 

În odaia lui, bătrânul se răsucea în pat. Getta se făcuse 


14 


roşie. Doamna Alion tăcea, cu chipul îngheţat. 
A doua zi, Eva plecă, în timp ce la bucătărie se curăţau 
nuci pentru tort. 


5 


Era alt Crăciun, şi nu veni acasă. „Rămân la internat, îi 
scria pe o carte poştală doamnei Alion. E prea frig în tren. 
Dacă vă prisoseşte, trimiteţi-mi un cozonac.” Primi 
cozonacul târziu, spre sfârşitul vacanței. 

Nu se duse acasă nici de Paşti. „Rămân să învăţ.” Şi 
învăţă, într-adevăr, însă aplecată cu ură pe cărți. 

Ceea ce făcea astfel, în numele acelei zile îndepărtate, 
din urmă, însemna prea mult, chiar şi pentru un suflet 
exaltat. 

O dată cu venirea vacanței mari, când nu mai putea 
rămâne la şcoală, trebui să se întrebe dacă era vindecată 
sau nu. Pentru ea, vindecarea avea alt înţeles decât cel 
comun: iubise un om, el nu mai exista, altul nu putea să-i ia 
locul, niciodată şi cu niciun preţ. Era în iunie 1933; împlinea 
şaptesprezece ani. Inainte de a găsi răspunsul, primi o 
telegramă: tatăl ei murea. 

Ajunse în ziua când îl îngropau. Acasă nu era nimeni, 
afară de slujnică, una necunoscută, care tocmai făcea 
curăţenie în odaia mortului; în aer persista mirosul de flori 
veştede, de tămâie şi de lumânări, tot ce rămânea de la 
tatăl ei. 

leşi pe terasă şi privi vagonetele funicularului, cu o 
tristeţe îndepărtată. Curând, se întoarseră cu toţii de la 
cimitir; Maiorul mergea în frunte în haine negre şi cu pălăria 
de pai dată pe ceafă. _ 

— Ce căldură, domnule, ce căldură! incepuse să miroase 
a hoit! 

Chemă slujnica să-i şteargă praful de pe ghete. Erau 
ghete de lac, cu gumilastic, din vremea când fusese militar. 
Doamna Alion şi Getta aveau rochii de doliu. 

— Ai sosit? întrebă Getta. 


15 


— Vino să-ţi punem ceva negru! zise doamna Alion. 

Merseră sus şi răscoliră coşul cu vechituri de sub scara 
podului, până ce dădură peste o rochiţă neagră, purtată de 
Getta cândva. Aşa căpătă Eva prima rochie de domnişoară, 
în locul şorţului cenușiu. 

Seara, la cină, o priviră cu toţii, surprinşi. Lumina 
electrică era oprită de la uzină. Pe masă ardeau lumânări. 
Primul vorbi Maiorul; după ce se uită la ea stăruitor, 
remarcă uimit: 

— Eva noastră a crescut! 

Doamna Alion oftă: 

— Cresc fetele, cresc şi grijile! 

In glasul ei era o lamentare al cărei tâlc Eva nu îndrăznea 
să-l descifreze, de teamă că ar putea sa se înșele. Puțin mai 
târziu, Getta i se adresă enervată şi autoritară: 

— la apleacă-te la lumină! Mamă, dumneata vezi? Parc-ar 
avea părul blond. 

Eva simţi o lovitură în inima. Stătea împietrită, cu buzele 
întredeschise, cu obrazul de alabastru, sub lumina 
tremurată a lumânărilor rămase de la priveghi, în fiinţa ei 
se trezea o amintire veche, dureroasă şi amenințătoare. 

Maiorul o privea din ce în ce mai admirativ. 

— S-a făcut frumuşică, arde-o-ar!... O să se ţină droaie 
golanii după ea! 

— Să n-o deochi! îl întrerupse doamna Alion. 

Getta se posomori. Eva era înspăimântată de cele ce 
puteau să i se întâmple, începând de a doua zi. 


6 


În prima săptămână nu se întâmplă nimic. Ar fi vrut s-o 
întrebe ceva pe soră-sa, dar ştia că gura i s-ar fi încleştat 
de la primul cuvânt. Timpul trecea într-o aşteptare 
înfrigurată, cu speranţe şi cu descurajări. Într-o zi, Maiorul 
veni de la fabrică supărat. 

— Ce ai? îl întreba doamna Alion, pe când îi punea 
mâncarea în farfurie. 


16 


— Nimic! Secătura aia îmi face încurcături. 

Eva nu ascultă mai departe. Un zâmbet de izbândă, 
neclar şi nesigur, i se ivi în colţul gurii. O privi pe Getta şi o 
văzu tulburată, cu nasul în faţa de masă, strângând 
nervoasă gogoloaşe de pâine între degetele ei cu unghii 
carmin. 

„Secătura! Mai trăieşte, minunata, neasemuita mea 
Secătură din munţi! Nu l-au omorât!” se gândi, ameţită de 
bucurie. 

Nu, nu era vindecată, acum vedea limpede - şi mulțumea 
lui Dumnezeu că nu se vindecase. Noaptea îl visă: înalt, 
puternic, cu pieptul gol, cu părul ca aurul, fluturat de vânt, 
cu o spadă mare în mână, coborând din munţi pe un nor, 
sau pe un cal sălbatic... Citise de curând „Nibelungenlied”, 
şi eroul din vis se confunda cu cel din legendă. 

Se trezi confuză, îl visase limpede, dar dacă încerca să şi- 
| amintească din realitate, nu izbutea; îl văzuse prea puţin 
şi nici nu-l privise făţiş. Trecuseră trei ani de atunci. Îi 
uitase înfăţişarea, dar pe el nu. 


7 


În a doua săptămână, Eva se duse mai în fiecare zi la 
cimitir, la marginea satului, sub munte. 

Odată, când se întorcea, văzu ieşind pe poarta fabricii un 
om care, deşi încă departe, îi atrase privirea hipnotic; îl 
recunoscu instinctiv. Se opri; îi venea să se aşeze în iarbă, 
pe marginea drumului, să moară sau să nu mai ştie nimic, 

Omul se apropia, negrăbit. Se învinse şi merse spre el, cu 
mişcări aproape înţepenite. Nu izbuti să-i întindă mâna; 
zâmbi prăpădită. El o recunoscu abia după un timp. 

— Tu eşti mica Walewska! De unde ai aterizat aici? 

li apucă mâinile şi rămase surprins de răceala lor. 

— De ce eşti atât de îngheţată? 

— Nu ştiu; nu-s îngheţată. 

— Mica Walewska! E adevărat că ţi-am spus aşa? 

— Da; mi-ai spus aşa. 


17 


— Şi altfel, cum te cheamă? 

— Eva. 

— Aşa-i. Dar sora ta nu vorbeşte niciodată despre tine. 
Nu vă iubiţi? 

De unde se înroşise, redeveni palidă. El observă 
frecvenţa nefirească, aproape alarmantă a acestor 
alternanţe. Acum era iar roşie; obrazul îi ardea ca o flacără. 
Căuta să vadă ce se schimbase în înfăţişarea ei. Işi dădu 
seama că stătea pe pragul acela unic şi insondabil, când o 
fetiţă începe să semene a femeie. Dacă i-ar fi cuprins 
mijlocul subţire în palme, ar fi simţit că, mai jos, şoldurile 
au început să se rotunjească. Făptura ei trebuia să aibă 
gustul acrişor şi proaspăt al fructelor abia pârguite. 

— De ce ţi-ai strâns părul? 

Ridică mâinile şi îşi despleti coadele repede, fără să-şi ia 
privirea speriată din ochii lui. El spuse: 

— Ai tocmai părul care îmi place mie! 

lar deveni palidă. Dar încet, spaima îi trecea şi în locul ei 
se năştea o beţie necunoscută. Deşi îl privise tot timpul, 
pironită, abia mai târziu izbuti să-l vadă. Purta cizme până 
la genunchi, pantaloni din piele de drac şi o bluză albă, 
neîncheiată decât la ultimul nasture; o neliniştea puţin 
pieptul lui parcă prea puternic. 

— Ce este îmbrăcămintea asta? 

— Vin de sus. 

— Acolo aşa umbli? 

Sângele i se încălzise, îşi găsea un curaj mai vechi, îşi 
amintea felul nestânjenit cum îi vorbise prima oară. Incepu 
să-l cerceteze deschis, curioasă să confrunte cu realitatea 
cele imaginate atâţia ani. Greşise visându-l ca pe Siegfried; 
nu avea ochii albaştri, nici părul auriu. 

— Eşti foarte bătrân? 

— De ce mă întrebi? Par? 

— Nu, nu cred... Adică, nu ştiu... E nevoie de mult timp 
să creşti atât de înalt; de aceea te-am întrebat. 

— Am treizeci de ani. 

— Nu ştiu să număr anii, până la treizeci. Trebuie să fie 
tare frig până la ei. Şi nu doar frig. Trebuie să fie şi cald, şi 


18 


ninsori, ploi, arşiţe... 

— Vorbeşti cam ciudat. 

— Da, foarte ciudat. Mă sperie atâţia ani. Dar munţii sunt 
şi mai bătrâni... Mi-e milă de ei... Ba nu, mi-e frică! 

Vorbea şi nu ştia de ce, şi nu ştia ce. Se opri. Zâmbi firav, 
pe urmă zise, încurcată: 

— Mă duceam spre casă. 

— Du-te! Când mai treci pe aici? Mi-ar place să te 
întâlnesc. 

— Nu crezi că sunt prea mică? 

El începu să râdă: 

— Eşti foarte, foarte mică, dar stai să vezi! 

O apucă de subţiori şi o ridică spre el; ea se saltă pe 
vârfuri; obrazul aproape că i-l atinse pe al lui. El nu prelungi 
această îmbrăţişare fugară, neaşteptată, nedefinită. Eva îşi 
duse mâna la frunte şi se aşeză pe iarbă, ca o frunză; când 
pierduse legătura cu pământul, simţise că se pierde pe 
sine. 

— Ce ai? o întrebă, aplecându-se spre ea, îngrijorat. 

— Mi-a trecut. Aş vrea să te mint, şi nu pot; mi-a venit 
rău de emoție. Sunt prea mică. 

— Nu mai ştiu... Ai farmec cât un om mare. Cât un om cu 
mult farmec! 

— Îmi prinde bine ce spui... Cu Getta te-ai purtat cam 
urât. 

— Nu urât. 

— Dar altfel decât cu mine. 

— Şi tu eşti altfel! 

— Am înţeles. Nici nu ştii ce bine am înţeles! Acum mă 
duc. Pentru cât sunt de mică, am stat destul. 

— Nu mi-ai spus: când mai pot da de tine? 

— Nu ştiu; poate am să visez la noapte. 

— Mai bine altfel. Dacă vrei să ne vedem, du-te pe rampa 
funicularului şi agaţă o batistă la un vagonet. Am să pun pe 
cineva să pândească. Să zicem, dimineaţa, de pe la ora 
nouă, până la prânz. Admiţând că nu pot veni, îţi trimit 
batista înapoi. 

— E un procedeu foarte ingenios? merită să-l patentezi. 


19 


Şi unde ne întâlnim? 

— La al patrulea pilon, dincolo de plantație. 

Lângă zidul fabricii, Eva se opri să-şi strângă părul; era 
încă ameţită. Ajunsă acasă, traversă repede sufrageria şi 
urcă scările într-un suflet. Îndată ce închise uşa, îşi desfăcu 
părul din nou, şi-l răsfiră pe umeri, apoi se întinse pe covor 
cu ochii închişi. Afară auzea vagonetele trecând. | se părea 
ca pereţii se leagănă. Tot mai era beată - dar se simţea 
bine aşa, beată şi înspăimântată. Avea, într-un fel, senzaţia 
de la sfârşitul băii, mai ales în zilele de iarnă când, cu 
picioarele în apa caldă, în creştet o mitralia duşul ca 
gheaţa. Cu cât era mai rece apa de sus, cu atât i se părea 
cea de jos mai fierbinte. Amintindu-şi cele întâmplate, gest 
cu gest, spaima se mărea, şi din spaimă beţia îi creştea 
geometric. 

Mai târziu, cu o bucurie amânată, îşi răscoli geamantanul 
să caute o batistă albă. Nu avea niciuna destul de mare, îşi 
făcu drum pe jos, şi luă pe furiş una din dulapul Maiorului. 
Acum nu mai lipsea nimic pentru a-şi începe viaţa. Pornea, 
cu părul pe umeri, cum dorise el, cu braţele în lături, cu 
pieptul liber. Viaţa n-avea decât să o săgeteze. 


8 


A doua zi se trezi înaintea zorilor. În fiinţa ei pornise să se 
învârtească un mecanism care nu se mai oprea nici 
noaptea, un carusel mobilat cu toată mitologia ei naivă, 
scurtul ei trecut proiectându-se peste un viitor fără limite. 

Nu vroia să piardă nici o zi, nici o oră; îi părea rău după 
fiecare vagonet care se ducea fără mesajul ei. Dar nu putea 
să plece prea devreme, de teamă că ar stârni bănuieli. 
Aşteptă întâi să-şi bea Maiorul cafeaua; fabrica fluiera de 
opt. Când să iasă pe uşă, unchiu-su o văzu, se apropie şi o 
ciupi de obraz. 

— Ce faci, urâto? 

Avea degetele noduroase; mângâierea lui brutală o făcu 
să se crispeze. El îi cuprinse umărul cu un gest părintesc şi 


20 


o sărută pe obraz. 

— Nu fi supărată! Unde sărută unchiul Alfons, nu mai 
doare! 

După plecarea lui se duse la bucătărie. Ar fi vrut să se 
mişte cât mai uşor, să ocupe cât mai puţin spaţiu, să pară 
cât mai nevinovată, ca să n-o bage nimeni în seamă. Getta 
îşi încălzea apă să-şi spele părul. 

— Mamă, eu plec! 

— Ai strâns sus? Las că mă duc eu să văd! mârâi Getta. 

Nu aşteptă vreo încuviinţare; se strecură înapoi, 
ştergându-se de zid, cu paşii neauziţi. Numai când se văzu 
afară, în capul scărilor, liberă, îndrăzni să respire în voie. Ar 
fi vrut să aibă aripi, să se arunce în aer şi să planeze până 
jos. Nu trebuia să ocolească împrejmuirea fabricii, ca să 
intre pe poartă. Ştia o spărtură în zid, pe unde putea să 
alunece uşor, cu trupul ei firav. La rampă era un singur om, 
care manevra pârghiile vagonetelor. O cunoştea pesemne, 
fiindcă o lăsa să treacă, fără o vorbă. Ea merse înainte, 
liniştită, ca la plimbare. La capătul rampei nu era nimeni; 
oamenii de jos, care rostogoleau lemnele pe panta 
betonată spre sala gaterelor, nu puteau să vadă afară. 
Cercetă locul, de jur-împrejur, apoi scoase batista din sân; îi 
tremurau atât de tare mâinile, încât se temea că nu va fi în 
stare s-o înnoade. Vagonetele treceau goale, unul după 
altul, cu aceeaşi alunecare domoală şi uniformă. Apucă 
lanţul unuia şi, repede, din mers, trecu capul batistei prin 
zale... 

Îşi reveni abia după un timp; nu-şi dădea scama câte 
vagonete trecuseră. leşi din fabrică, traversă şoseaua şi luă 
poteca pe sub linia funicularului. Mesajul trebuia să fi ajuns 
departe, la al cincilea pilon, la al şaselea... între al şaptelea 
şi al optulea cablurile făceau o buclă imensă, peste 
prăpastie; ameţea numai gândindu-se. 

După ce trecu puntea lungă de peste râu, ajunse în 
plantație şi o străbătu repede, cuprinsă puţin de teamă, 
puţin de răcoare, izgonită de întuneric. La pilonul al 
patrulea alese un loc însorit şi se aşeză pe iarbă. 

Când îl zări venind, departe, sus, i se păru de necrezut, o 


21 


clipă se temu că visează cu ochii deschişi. El se ridicase în 
picioare, se ţinea numai cu o mână de lanţuri, cu cealaltă îi 
făcea semne largi, amplificate panoramic de cerul boltit. 
Vântul îi flutura părul şi, cum silueta i se profila pe un 
fundal nelegat de pământ, ei i se păru că seamănă cu eroul 
din vis. 

Îl întâmpină cu zâmbetul înspăimântat de altădată; îi 
fusese frică sa nu sară greşit, să nu cadă pe lângă 
platformă şi să se zdrobească în postamentul de beton, la 
picioarele ei. Presimţea că totdeauna o să fie 
înspăimântată. El scoase batista din buzunar. 

— la-o; o să-ţi mai trebuiască. 

— O luam chiar dacă nu mi-ar fi trebuit; nu-i bine să dai 
batista! 

Cum să nu fii superstiţios când lumea nu mai e reală, 
când viaţa şi-a promulgat deodată legi noi, şi inimile zboară 
prin aer, dar totul se poate prăbuşi în clipa următoare!? 

— Ce ai în sân? 

— Ţi-am adus pe unul din prietenii mei. 

Un căpşor de puf alb cu urechiuşe lungi se ivi în 
despicătura bluzei, adulmecând afară. Eva nu văzuse 
niciodată un iepure de casă. Câte nu văzuse, câte mai 
trebuia să afle! intinse mâinile; era plăpând şi moale, de 
parcă nu avea oase şi o privea curios, cu ochii lui roşii, 
mirosindu-i rochia, poate fiindcă stătuse în iarbă. 

— Daca i-ai da acum un morcov ar fi cel mai fericit iepure 
din împrejurimi. 

— Altădată am să-i aduc. Ai mulţi prieteni? 

— Printre iepuri, destui. Oameni, mi-e teamă că niciunul. 

Se asprise deodată. Eva schimbă vorba repede, simțind 
că făcuse o greşeală: 

— Cum îl cheamă? 

— Petrică. 

— Râzi de mine! Petrică nu-i nume de iepure! 

— Ştiu, dar n-am fantezie. Poţi să-i dai drumul. 

El se întinse jos, cu faţa spre cer. lepurele, eliberat, porni 
să exploreze poiana. 

— Poate că îi place trifoiul, dar aici nu creşte trifoi, zise 


22 


Eva. (Nu ştia ce are să urmeze, ce trebuia să spună.) Are 
părul foarte curat, îi faci baie? 

— Ascultă, crezi că l-am adus ca să avem subiect de 
convorbire? 

Era firesc; nu puteau să vorbească tot timpul despre 
iepuraş! 

— Lasă-l în pace! Se descurcă singur. 

— Dar dacă fuge? 

— II fluier şi se întoarce. Stai cu faţa la soare! 

Se întinse în iarbă lângă el. lepuraşul se învârtea prin 
apropiere. Se auzeau vagonetele alunecând pe cabluri; din 
când în când, departe, pe şosea trecea un automobil - şi 
atât. Eva simţea căldura soarelui pe tâmple, nu prea 
puternică, blândă şi bună; în restul trupului îi era frig, poate 
de emoție, dar încetul cu încetul, frigul se topi. Era bine în 
iarbă -îi aspira, uimită, fiindcă o simţea prima oară, 
mireasma stârnită de soare. 

El nu spunea nimic, şi era fericită că respirau acelaşi aer. 
Avea un simţământ de siguranţă şi o încredere deplină în 
ea şi în tot. La început fusese neliniştită de cele ce ar fi 
putut să urmeze. Ştia că nu s-ar fi împotrivit la nimic; orice 
ar fi venit de la el era acceptat mai de mult. Atunci când 
pusese batista şi-l chemase, înţelegea că făcuse un gest 
definitiv. Când un om atât de mare şi de puternic se 
urneşte din vârful muntelui şi vine cu funicularul peste 
prăpastie, are dreptul să ceară orice oamenilor din vale. 
Ştia, şi nu înţelegea să-şi schimbe destinul. Se temea de 
altceva, de nepriceperea, de stângăcia ei. Se temuse că el 
îi va vorbi într-un fel greu de înţeles, şi ea nu va şti ce să 
răspundă. Se temuse să nu pară proastă şi înţepenită. 

Acum, pe măsură ce treceau clipele, căpăta mai multă 
încredere. Nu era greu să-i ţină tovărăşie. Se ridică într-un 
cot şi-l privi în voie, fiindcă el stătea cu ochii închişi. Chipul 
lui atât de asprit adineaori devenise ca de copil. 

— Dormi? îi şopti. 

— Da. 

Eva râse, naiv: 

— Atunci de ce răspunzi? 


23 


E| deschise un ochi. 

— Vorbesc prin somn. 

Închise iarăşi ochii, şi chipul iar i se destinse. Ea se 
rostogoli prin iarbă, spre el, îl privi, nedecisă, se mai 
rostogoli o dată şi fu alături; îl auzea cum respiră. Smulse 
un fir de iarbă şi începu să-i gâdile obrazul; nu se putea 
opri, orice ar fi fost să se întâmple. 

Gura lui îi plăcea: deşi puternică, avea pielea buzelor ca 
de fată, subţire şi neagresivă. S-ar fi speriat tare dacă ar fi 
sărutat-o; încă nu o sărutase nimeni, dar dacă el ar fi dorit 
sau ar fi fost într-o stare când nu ştii ce-i cu tine, sub 
puterea unei vrăji, de pildă, i-ar fi plăcut să-şi lipească 
buzele de ale lui, de voia ei, şi numai o clipă. 

El simţi firul de iarbă. 

— Ce faci? întrebă, cu ochii închişi. 

De ce s-ar mai fi temut, din moment ce tot era în mâna 
lui? 

— Nu vreau să dormi! 

— Nu mai dorm; aştept. 

— Ce aştepţi? 

— Să creşti. 

Se ridică într-un genunchi şi o privi: văzu că înlemnise. O 
apucă de umeri, o întinse în iarbă. Corpul ei era înţepenit, 
altminteri nu întâmpină nici o împotrivire. Ea rămase cu 
ochii deschişi, mari, urmărindu-l supusă. Cum stătea aşa, 
puţin aplecat deasupra ei, semăna cu cavalerii medievali, 
stând îngenuncheaţi pentru a-şi primi învestitura. În cartea 
de istorie era un desen reprezentând această ceremonie 
din alte vremuri. Aici lipsea seniorul care să-l atingă cu 
spada pe un umăr, apoi pe celălalt. Pe spadă trebuia să fie 
gravat: „Viaţa, regelui; onoarea, mie; inima, femeilor.” Nu- 
şi amintea dacă formula era tot din cartea de istorie; în 
istorie nu se scriu vorbe atât de frumoase. 

El îi puse o mână pe frunte, apoi o cobori, mângâind-o, 
până ce îi acoperi ochii. Eva aştepta, cu un tremur ascuns, 
neştiind ce are să urmeze. Auzi glasul lui. 

— Îmi place să te privesc cum creşti. Nimic, mai târziu, 
nu are să fie atât de frumos ca astăzi. Stai cuminte şi creşti 


24 


mai departe! 

Rămase aşa, puţin ameţită. Niciodată n-ar fi visat că în 
viaţă pot fi întâmplări atât de uimitoare. Uită tot ce era în 
jurul ei, uită de casă, de întoarcere; auzea numai zgomotul 
vagonetelor, dar nu-l identifica, nu ştia de unde vine. 
Soarele îi trecuse de pe o tâmplă pe alta. Mai târziu îl simţi 
pe el ridicându-se; întredeschise ochii şi îl văzu că îşi căuta 
iepuraşul. Vraja se rupse; sări în picioare, îngrijorată; 
probabil era târziu. 

— Pentru azi cred că am crescut destul. 

O privi, de sus până jos. 

— Când ai să creşti pe deplin ai să fii foarte frumoasă. 
Acum du-te acasă. Când vii să mai creşti lângă mine? 

— Nu ştiu. Aş vrea să vin în fiecare zi. 

— Am să aştept semnul. 

— Da! Te rog, aşteaptă-l! Poate mâine. 

Nu făcu mai mult de doi-trei paşi şi se opri. 

— Spune-mi, cât trebuie să cresc? 

Se sperie abia după aceea. El se apropie, o apucă de 
umeri cu o mână şi o privi de aproape. Şi atunci, încă 
speriată de primele vorbe, adăugă, cu o îndrăzneală pe 
care n-o înţelegea, nu şi-o recunoştea, pornită poate dintr- 
un chin, din nevoia de a se elibera odată: 

— Aş vrea să cresc mai repede! Ce trebuie să fac? 

El clipi de câteva ori. 

— Hai, du-te acasă! 

Eva porni în fugă. „Dacă n-ar fi ţinut iepuraşul în mâna 
cealaltă m-ar fi luat în braţe.” Într-adevăr, se simţea 
eliberată. 

La marginea plantaţiei se opri să-şi strângă părul. 

Getta era în uşa sufrageriei. Vru s-o întrebe de unde vine, 
dar, privind-o cât părea de şleampătă, cu mersul 
împiedicat, de gloabă, îşi schimbă gândul. 

— Tu ai picioarele strimbe? 

— Le am cum m-a făcut mama. 

— Vezi mai bine cum mergi, tâmpito! Uită-te în oglindă. 
Nu stă o rochie cum trebuie pe tine. 


25 


9 


După miezul nopţii, începu să plouă. Eva auzi răpăiala pe 
acoperiş şi cobori din pat, consternată. Nu se aşteptase; i 
se părea o nedreptate. Ascultă mult timp, apoi, văzând că 
ploaia nu conteneşte, se urcă pe masă, sub luminator, ca să 
poată privi afară. Spera să zărească o stea. O spărtură în 
nori: cerul era o pânză neagră. 

Atunci cobori şi îngenunche la marginea patului, să se 
roage. Şi acasă, şi la şcoală, o învăţaseră să creadă; ştia 
rugăciunile, nu uita niciodată să le spună, dar nu medita 
asupra lor. Nu avea păreri proprii despre Dumnezeu. Işi 
împreună mâinile pe piept şi începu mecanic: „Tatăl nostru, 
carele eşti în ceruri...” Simţi nesinceritatea rugăciunii; nu o 
interesau nici pâinea de toate zilele, nici celelalte care 
urmau. Dacă Dumnezeu exista, era mai bine să-i vorbească 
deschis. „Te rog din toata inima, fă să stea ploaia. Dacă e 
nevoie de ea, pentru plante, trimite-o în zilele când nu pot 
pleca de acasă, sau noaptea, când toată lumea doarme. 

Ascultă-mi această singură rugăciune adevărată, şi voi 
crede pentru totdeauna în mila şi în puterea Ta: fă să stea 
ploaia până dimineaţă!” 

Afară tot ploua şi încă nu se vedea vreo stea prin nori. Ea 
însă se culcă liniştită, cu speranţa că o rugăciune atât de 
fierbinte va fi ascultată. 

Dimineaţa, când deschise ochii, luminatorul era 
posomorât. Alergă să privească afară; ploaia nu se mai 
auzea limpede, fiindcă se statornicise. Curgea mărunt, 
domol, fără sfârşit. | se părea că toată fericirea ei se topise 
în ploaie şi se ducea, cu şuvoaiele cenuşii, la vale, în glodul 
şoselelor, s-o calce trecătorii în picioare, s-o spulbere 
automobilele. 

Cobori la bucătărie, atât de pierdută, de rătăcită, încât 
crezură că e bolnavă. 

— Ce-i cu tine? o întrebă doamna Alion. 

N-avea nici măcar puterea să răspundă. Se aşeză 
zgribulită pe un scaun, lângă sobă, 

— Mamă, râse Getta, ar trebui să punem pe ea ceva mai 


26 


ca lumea. Ne face de râs în lume. 

După ce termină de aşezat bucatele în oale, doamna 
Alion se şterse pe mâini. Nu vorbea niciodată prea mult. 

— Haide! 

Răscoli prin dulapuri, prin cuiere, până ce între rochiile 
aruncate de Getta găsi una neagră, care putea fi refăcută. 
Se apucă să măsoare, să taie, să coase, să probeze. Eva 
stătea supusă, nemişcată, ca un manechin de paie. Numai 
din când în când întorcea capul şi privea pe fereastră 
vagonetele, cum coborau din neguri. 

După prânz, o mai ţinură vreo două ceasuri, cu probele, 
pe urmă o lăsară în pace. 

— Să vii la mine, să-ţi dau o pereche de ciorapi negri; să 
nu te mai prind în picioarele goale! zise Getta. 

Eva se închise în cameră şi privi cerul. În amurg începu 
să-şi refacă speranţele pentru ziua următoare. Stătea 
întinsă pe covor, cum stătuse pe iarbă lângă el. Işi amintea 
vorbele lui, îşi simţea sângele alergând pe sub piele, se 
auzea respirând, auzea parcă întregul ei organism trăind. 
„Chiar dacă nu l-am văzut cresc în lipsa lui.” 

O cuprinse o dragoste mare pentru propria-i făptură, 
pentru părul răsfirat în secret pe umeri, pentru ochii 
mângâiaţi de mâna lui, pentru corpul pornit să freamăte. 

Peste noapte, ploaia încetă, dar numai scurt timp. În zori, 
când se trezi, Eva o auzi iarăşi pe acoperiş. Tot timpul urâse 
muntele, se temuse de el, şi acum ştia cu câtă dreptate: la 
câmpie nu ploua aşa decât toamna. 

Se duse la bucătărie, unde era cald. Maică-sa frigea 
măruntaie de pasăre, pentru Maior. In fiecare zi, pe la ora 
zece Maiorului i se trimitea o gustare. 

— la, du-te şi vezi ce face Stanca de nu vine! îi porunci 
doamna Alion. 

— N-o mai trimite degeaba, interveni Getta. Ti-am spus 
ca e bolnavă. 

— Vreau să văd şi eu ce boală are. Cu cine am să trimit 
astea jos? 

— Mă duc eu mamă, spuse Eva. 

— O să te ude leoarcă. 


27 


— Nu-i nimic! 

Getta deveni generoasă: 

— la pelerina mea! 

Eva alergă în odaia soră-si, răscoli prin sertare, găsi un 
plic şi, pe marginea mesei, scrise repede, cu creionul: „Sunt 
foarte nenorocită. Dacă şi mâine plouă, aştept la zece un 
răspuns. Mi-e dor. Dacă stă ploaia, voi fi la pilon. Sărută 
iepuraşul din partea mea.” Ascunse plicul în sân, îmbrăcă 
pelerina, trecu alături să ia batista şi cobori. Doamna Alion 
pregătise gustarea Maiorului. 

— Spune-i să nu întârzie la prânz, că fac papanaşi. Şi vezi 
să nu aluneci pe scări. 

Getta veni după ea până în uşa sufrageriei. 

— Pune-ţi gluga în cap, nu umbla ca proasta! 

Îl găsi pe Maior în birou. Avea ochelarii pe nas şi fuma 
dintr-o ţigară de foi care mirosea urât. 

— Am adus mâncarea. Stanca e bolnavă. 

El mormăi ceva, lăsă ţigara, îşi saltă ochelarii pe frunte şi 
zâmbi. 

— Vino să te sărut! 

Se supuse în silă. 

— Zi, i-ai adus mâncare lui unchiu Alfons! (Umbla cu 
furculita în crăticioară.) Să creşti mare! Aşteaptă, c-o dau 
gata repede! 

Îl aşteptă să-şi termine mâncarea - şi-i făcea greață. 
După aceea, el se răsuci cu tot cu scaun, deschise un 
dulăpior, scoase o sticlă de vin negru şi îşi turnă în pahar. 
Eva luă crăticioară de pe birou. 

— Mama a spus să nu întârzii, că face papanaşi. 

— Papanaşi? Dacă-i vorba de papanaşi, nu întărzii niciun 
minut. Vino să te mai sărut o dată! 

În sfârşit, scăpă. Ajunsă la rampă, lăsă crăticioară lângă 
zid, scoase batista, puse înăuntru plicul, şi lângă plic un 
morcov. 

Acasă, trecând pe coridor, auzi glasul doamnei Alion în 
odaia slujnicei: 

— Dar n-ai avut mâini, nemernico? Şi de ce n-ai strigat? 
Nu era nimeni în casă să te-audă? 


28 


Slujnica plângea: 

— N-am putut să strig, zău n-am putut sa strig, că dacă 
am deschis ochii, am văzut lumina aprinsă, şi pă domnul 
Maior în uşă, cu paltonu pă umeri; că n-am ştiut ce vrea. Şi- 
am sărit în picioare: „Vă trebuieşte ceva, dom Maior?” am 
zis; şi el a zis: „Tu îmi trebuieşti.” Şi eu: „Dom Maior, lasă- 
mă, bre!” am zis. Da el, până să fac ceva, a scos revolveru 
şi mi l-a pus între ochi. „Dacă scoţi o vorbă, te puşc!” a 
Zis... 

Eva tremura. 

— Să-ţi strângi boarfele şi să pleci, spurcat-o! N-o să te 
ţin aşa; am fete mari în casă. 

A doua zi încă ploua. 

— Mă duc tot eu cu mâncarea, nu mi-e greu. 

Trebui să stea iarăşi în biroul Maiorului, să-l vadă 
mâncând şi bând vin. Se prefăcea liniştită, dar inima îi era 
bolnavă de nerăbdare şi teamă. Trebuia să fie la funicular 
înainte de a sosi răspunsul lui. Dacă nu era acolo, omul de 
la rampă ar fi găsit batista. 

Alergă la intrarea vagonetelor. Nu avea niciun adăpost de 
ploaie; aşteptă mult, îngrozită de gândul că ar putea să 
vadă prea târziu. Se puteau întâmpla atâtea fapte 
neprevăzute! Mâinile îi înţepeniseră când veni batista. Nu-şi 
dădu seama cum o desfăcuse, cum o băgase în sân, cum 
ajunsese acasă, cum urcase scările. Se trezi în camera ei, 
rezemată de tocul uşii; apa îi picura pe piele. 

El îi scrisese - nu-i venea sa creadă! Nu-i scrisese mult, 
dar avea ceva de la el, o foaie de hârtie, udă şi mototolită, 
un rând scris la repezeală: „Petrică îţi mulţumeşte pentru 
morcov. Te aşteaptă, împreună cu mine, în prima zi după 
ploaie.” 

Privi mult timp scrisoarea, cercetând-o pe o parte, pe 
alta, citind-o şi recitind-o, cuvânt cu cuvânt, luând-o iarăşi 
de la capăt, literă cu litera. Ce drum făcuse până aici! De la 
două mii de metri, peste creasta muntelui, peste prăpăstii, 
pe deasupra pădurilor, prin ploaia necontenită! Era sigură 
că niciodată o scrisoare trimisă de un om altuia, nu putuse 
să urmeze o asemenea traiectorie. 


29 


Căutând un loc unde s-o ascundă, se opri la oglinda de 
pe masă; îi deşurubă suportul de lemn şi găsi însemnarea 
făcută odinioară. Scrise dedesubt: „4 iulie, 1933, cea mai 
fericită zi din viaţa mea.” 

După-masă intră în odaia slujnicei. Şedea pe un scaun, la 
fereastră, prostită, cu mâinile pe genunchi; părul îi atârna 
de sub basma pe faţa sluţită de plâns. 

— Pleci de la noi? 

— Plec. Du-te, să nu te prindă coniţa. 

Ar fi vrut s-o mângâie, dar nu ştia cum, şi nici nu ştia 
dacă ar fi fost de folos, îi întinse o monedă de o sută de lei; 
erau singurii ei bani. 

— Ţine, să ai de drum. 

Slujnica luă banii şi începu să plângă, cu gura înfundată 
în basma. 

Spre seară, ploaia conteni; înainte de a apune, soarele se 
arătă, roşu, printre nori, prevestind timp frumos. Văzând că 
vremea se îndreaptă, Eva socoti că, poate, Dumnezeu 
aşteptase să adauge la rugăciune o faptă buna. 

Dimineaţa următoare, cum scăpă din biroul Maiorului, 
ieşi în goană pe poartă, ascunse crăticioara în bălării şi luă 
drumul cunoscut. El o aştepta. Cerul era limpede, dar 
soarele mai puţin arzător decât deunăzi. larba fiind udă, se 
aşezară pe postamentul de beton. 

— Oare unde s-or fi dus toţi norii? întrebă Eva. Credeam 
că n-au să se mai risipească. Ce-ai făcut tot timpul? 

— Am stat la gura sobei. 

— Faci foc în toiul verii? 

— Acolo e frig seara, mai ales când plouă, îmi place 
căldura. 

— Şi mie. Ce faci când stai la gura sobei? 

— Visez. 

— Ce-ai vrea să ai? 

— Ştiu eu? Uneori mult, alteori puţin. Aş vrea uneori să 
am pământul, cu munţii şi apele, numai că aşa ar trebui să 
fie şi oamenii. Atunci visez să mă trezesc undeva, departe 
de lume, într-o casă cu o singură odaie, dar foarte mare, cu 
tavanul scund, de bârne... Să fie un divan în faţa căminului, 


30 


şi nimic altceva decât multe covoare groase, sau blănuri... 
Să-mi fie cald, să am o ţigară bună... E mult? 

— Nu-i mult!... Ce ţi-au făcut oamenii? 

— Mie? Nimic! Luaţi unul câte unul pot să fie chiar 
simpatici, măcar cinci la o mie. 

Era urâcios, se răsfăţa, sau avea o nemulţumire 
adevărată? Eva regretă iar întrebarea. El reluă, ca venit de 
departe: 

— Ce spuneam? A, da! Şi lângă mine să fie o fată 
frumoasă, să stea cu capul pe pieptul meu. E mult? 

— Nu-i mult! 

— Focul să pâlpâie, fata să fie fericită, şi eu să-i mângâi 
părul. 

— Ce păr să aibă? 

— Ca al tău cred că mi-ar place. 

Eva amuţi o vreme, până îşi luă inima în dinţi să 
continue: 

— Şi cum să mai fie fata? 

— Să fie caldă de la foc. Flăcările să-i facă obrazul 
arămiu. Să i se vadă o arteră mică, lângă tâmplă, şi să 
pulseze ca să ştiu că trăieşte. 

— ŞI? 

— Afară să viscolească. 

— Nu. Spune-mi despre fată. Ce ochi să aibă? 

— Nu m-am gândit. Ar trebui să stea cu ochii închişi. 

— Eu am ochii verzi. 

— Nu-i o culoare urâtă. 

— Crezi că se potriveşte cu părul blond? 

— Chiar dacă nu s-ar potrivi, la lumina focului, verdele se 
mai închide. 

— N-am ştiut... Şi ce gură să aibă? 

— Nu pot s-o descriu. 

— Gura mea ti-ar place? 

El o privi. 

— Da; şi gura, şi dinţii. Ai dinţi mici, de şoricel, îmi plac, 
că sunt sănătoşi şi albi. Să ţi-i păzeşti. Cu dinţii pierduţi, 
începe moartea. Imi place gâtul tău, e lung, fără să pară 
firav. Are culoarea sidefului; nu, sideful bate în roz; o 


31 


nuanţă între sidef şi alabastru. Mi-ar place să-ţi pui un şir 
subţire de perle; acum! - mai târziu te-ar îmbătrâni. De ce 
porţi sutien? 

Ea sări în picioare. 

— Promite-mi că n-ai să-l mai pui niciodată - şi aruncă-l! 

Eva începu să tremure; el se ridicase, venea spre ea, nu 
se putea opri, nu se putea întoarce. 

— Am să te ajut eu. Ştiu de ce ţi-e frică, micuță 
Cenuşăreasă! Ai o rochie urâtă şi nici cămaşa nu poate fi 
mai frumoasă. Ai tăi nu prea te răsfaţă! 

Era atât de adevărat, încât nu mai avea niciun înţeles să 
se împotrivească. 

— Ai oase mici, zise el, pe când îi descheia netulburat 
copcile rochiei. Aş fi crezut că eşti slabă. iți mai lipseşte 
foarte puţin ca să fii o fiinţă bună de ţinut în braţe, eşti 
mlădioasă, şi pielea ta e catifelată, dar să nu-ţi închipui că 
există vreo catifea atât de fină, care să mai fie şi caldă, şi 
să miroase atât de proaspăt. lar cârpa asta slută şi inutilă 
am s-o arunc foarte departe de tine. 

li îndepărtă de pe umeri bretelele cămăşii, lăsându-le să 
alunece pe braţe; încet, blând, îi cuprinse sânii în palme, cu 
o linişte nefirească, de parcă ar fi făcut doar o delicată 
expertiză anatomică. 

— Imi plac: au personalitate. Aş vrea ca fata să aibă sânii 
tăi. 

Nu mai putea asculta fără să ameţească, îşi duse mâna 
la frunte. El o cuprinse în braţe, cât să o sprijine. 

— N-ai de ce să te temi, când eşti cu mine. Am destulă 
putere să te ţin dacă te lasă picioarele. 

Ea se sili să râdă. 

— Trebuie să mă mai aştept şi la altceva, pentru ziua de 
astăzi? 

— Nu. Dar să juri că n-ai să mai pui niciodată pe tine 
asemenea lucruri urâte. Spune: „Jur ca de azi înainte să-mi 
las corpul liber, soarelui şi vântului...” Spune! 

— Jur! 

— „... ca iarba şi florile; să nu strivesc nimic din ce e 
frumos, al corpului şi al sufletului meu...” Spune! 


32 


— Jur! 

— „... acum şi pururea, până în ultima zi a vieţii!” Jură! 

Acasă se strădui să-şi amintească vorbele lui şi le 
transcrise pe biletul ascuns în spatele oglinzii. După prânz, 
se întinse pe covor, îşi descheie rochia la piept şi 
cuprinzându-şi sânii în mâini, rămase aşa, cu ochii la cer, 
până în amurg. 

A doua zi, la bucătărie, găsi o slujnică nouă. Era o fata de 
la ţară, ca şi cealaltă, tânără, aproape un copil, frumuşică şi 
curată. 

— Cum te cheamă? 

— Leana. 

— Ai un nume frumos! (Ce-i putea spune?) Eşti de pe- 
aici? 

— Din sat. Am lucrat la fabrică. Lucrează şi tata. 

— De ce nu te ţin acasă? Sunteţi săraci? 

— Săraci, domnişoară! 

Dacă ar mai fi avut măcar încă o suta de lei! Părea atât 
de mică! Poate n-avea nici cincisprezece ani. Ar fi vrut să-i 
spună ceva: să încuie bine uşa, serile, să se ferească de 
Maior. li părea rău de biata fată şi se bucura de venirea ei. 
Fiindcă avea cine să ducă mâncarea la fabrică; ea putea 
astfel să plece mai devreme. După cele trei zile cât ploaia o 
ţinuse în casă, mărindu-i dorinţa să evadeze, după 
întâmplarea de ieri când începuse să se cunoască în chipuri 
nebănuite şi interzise, simţea nevoia să, se arunce înainte, 
fără frâne, ceea ce însemna înflăcărare, nu nesocotinţă. 

De teamă să nu-i pună vreo piedică, nici nu mai ceru 
încuviințarea doamnei Alion. Alergă jos, la rampă, trimise 
batista şi porni spre pilonul care se vedea de departe, 
marcând locul celei de a doua ei naşteri. El o găsi întinsă în 
iarbă, cu mâinile sub cap. Se prefăcea adormită, dar îl 
privea printre gene, năpădită de bucurie, până ce, dându-şi 
seama că o studia, îl înfruntă cu o îndrăzneală nebănuită: 

— Getta spune că am picioare strâmbe. Crezi că are 
dreptate? 

— Nu; e invidioasă. 

— Nici nu te-ai uitat. 


33 


— M-am uitat când te-am întâlnit prima oară. 

— N-am băgat de seamă. 

— Nici n-ai fi putut; observ fără eforturi vizibile. Este, 
cum să spun, un fel de specializare. 

Eva râse înveselită şi puţin intimidată. Era şi firesc să o 
studieze şi acum, înregistrând impresii, în vreme ce ea 
rămânea cu totul neştiutoare, ca şi cum ar fi judecat-o în 
lipsă. 

— Nu crezi că ţi-ar fi fost mai de folos dacă te-ai fi 
specializat în ceva mai practic? 

— Aşa spunea şi răposatul meu tată. 

— După cum vorbeşti despre el, aş crede ca nu l-ai iubit 
prea mult. 

— Nu l-am iubit de loc! 

Era cu putinţă? Şi se cuvenea să spună? 

— De cât timp e mort? 

— De vreo şase-şapte ani. 

— Nu ştii precis? 

— Ar trebui să mă gândesc. 

Probabil glumea, altfel s-ar fi temut de atâta indiferenţă. 
ÎI privi neîncrezătoare; faţa lui era foarte rece. 

— Şi mama ta trăieşte? 

— Cred că da. Cel puţin trăia acum zece zile. 

După asemenea răspuns, întrebarea ei următoare 
dovedea doar că nu putea înţelege: 

— Locuiţi împreună? 

El începu să râdă; trecea uşor de la o stare la alta. 

— Unde, sus la cabană? Nu, ferească Dumnezeu! Ce-ţi 
trece prin minte? Mama este o doamnă foarte, foarte... nu 
ştiu cum să-ţi spun, foarte demnă. Când o vezi, îţi vine să te 
lipeşti de zid, ca să nu-i încurci calea. 

— Nici pe ea n-o iubeşti prea mult! 

— Nu ştiu: nu m-am gândit. 

Eva era din ce în ce mai nedumerită; sperase ca el s-o 
dezmintă. 

— Unde este acum? 

— Nu locuieşte în ţară. Fiindcă era belgiană, după 
moartea tatei s-a întors la ca acasă, la Namur. 


34 


— Ce bine să umbli aşa, din ţară în ţară! 

— Nu-i chiar aşa bine cum crezi. 

— Dar eu n-am fost nicăieri; numai aici şi la Bucureşti. 
Când eram mică, am stat la Panciu. Intr-o vară fusese vorba 
să mergem la Constanţa; pe urmă mama s-a răzgândit. 
Spune-mi, ce-i cu picioarele mele; sunt strâmbe? 

— Ţi-am spus; nu. 

— Am auzit, dar credeam că vrei să repeţi, ca să mă 
convingi. 

— Atunci să le studiem! 

Simţi mâinile lui pe glezne. 

— Uite colo un nor... (Ce-ar fi putut face să-şi ascundă 
spaima? Ce-ar fi putut spune să pară nepăsătoare?) || vezi? 
Seamănă cu harta Italiei. Ai fost în Italia? 

— De multe ori. 

— Când spun talia, îmi vine în minte Dante Alighieri; am 
citit anul trecut „Divina Comedie”, adică am încercat s-o 
citesc; nu mi-a plăcut de loc. Nu-i o carte pentru fete de 
şaisprezece ani. Am o colegă care a rămas repetentă de 
patru ori până acum... 

li simţi deodată respiraţia pe picior, deasupra gleznei, 
apoi buzele lui i se lipiră de piele, aproape imperceptibil, ca 
o clipire de pleoape. Şi din această atingere nedecisă 
întregul corp, din tălpi până în creştet, i se înfioră, cu o 
senzaţie alarmantă deşi neclară. Fără voie îşi smuci 
picioarele, îndoindu-le din genunchi. 

— Mă gâdili, spuse, străduindu-se să găsească un ton 
inocent. 

Şi îşi întinse repede picioarele la loc, ştergând astfel 
urmele înfiorării trecătoare. Rochia îi rămase însă ridicată, 
cum ajunsese din smucitură. Triunghiul alb, al rufăriei de 
dedesubt, părea un sigiliu la îmbinarea celor trei mari linii 
ale feminităţii ei care avea să vină. 

— Cred că niciodată n-am avut în faţă un lucru atât de 
desăvârşit pentru desăvârşirea lui viitoare. 

După aceste vorbe, chiar dacă el le-ar fi negat în minutul 
următor, chiar dacă nu credea în ele de pe acum, nimic din 
fiinţa ei, gol sau încă nedezvelit, nu l-ar fi amânat şi nu l-ar 


35 


fi respins. Se socotea o dată pentru totdeauna dăruită, 
rămânea deocamdată în propria ei păstrare, dar la 
îndemâna lui, cum rămân uneori la magazin unele obiecte 
vândute până ce vine cumpărătorul să le ridice. 

— Eu nu sunt un lucru, dacă vrei să ştii! (Ce putea spune, 
ce putea face?) Sunt o fiinţă, fiindcă am suflet, minte, 
voinţă - gândesc şi vorbesc. (Râse.) Mai mult vorbesc, 
decât gândesc... 

— Ai terminat? 

Amuţi. El spuse: 

— Într-o zi am să te iau în braţe! 

Ea închise ochii. Şopti: 

— Ştiu. 

Ardea. 

— Te-ai gândit dacă e drept, sau nu? 

Tremura. 

— Nu m-am gândit. 

— Vrei să te gândeşti? 

— Nu. 

— Ce ştii despre mine? 

— Puțin. 

— Ce vrei să ştii? 

— Nimic. 

El se ridică, apoi întinse mâinile, şi o trase sus; rămaseră 
în picioare, la o jumătate de pas. 

— Te cheamă Eva! Dacă aş avea o putere, n-aş da voie 
oricui să poarte numele tău şi, dacă l-ar purta fără voie, l-aş 
pedepsi ca pe falsificatorii de bani. 

Soarele trecuse de zenit şi le întindea umbrele spre 
plantație. 

— Acum du-te. Ţii minte unde am rămas? Vino mâine să- 
ti spun mai departe. 


10 


De data asta, Eva ajunse acasă târziu; masa era pe 
sfârşite. Getta o privi cu o răutate iscoditoare. 


36 


— De unde vii? 

— Am fost la cimitir. 

— Vrei să iei locul groparului? 

Nu se întâmplă altceva, dar a doua zi, când se pregătea 
să iasă, soră-sa, gătită de plecare, îi ţinu calea. 

— Unde te duci? 

— Să mă plimb. 

— Hai cu mine! 

Trebui să se supună. Trecu pe sub linia funicularului, privi 
vagonetele cum se duceau sus. Ar fi vrut s-o ia la fuga, să 
meargă orbeşte după ele, la nevoie să se ducă până în 
munţi, mai departe, să nu se mai întoarcă niciodată acasă. 

Văzând că Getta apucase spre cimitir, se opri. 

— Nu mai merg! Am fost ieri. 

— Haide, dacă-ţi spun. 

Nu putea să se lupte. Privi cablurile funicularului, pe 
deasupra plantaţiei, şi-i veni în minte iarba încinsă de 
soare, locul unde stătuse întinsă, cu picioarele dezgolite. lar 
acum mergea pe potecă, pocindu-şi mersul, cu Getta 
alături, păzind-o să nu fugă. Se simţea urâtă. De ce trebuia 
să se ascundă în ea însăşi? De ce n-avea voie să-şi strige 
gândurile la răspântii? Să-şi despletească părul pe umeri în 
faţa lumii, să se înalțe pe vârfuri, cu braţele în lături, gata 
să se arunce înainte şi să spună: „Lume, priveşte-mă! Sunt 
tânără şi fără minte, dar îmi place un om, mai mult decât 
soarele, mai mult decât cerul - şi pentru că mi-ajunge 
tinereţea, nu-mi trebuie minte! El are minte şi pentru mine, 
şi dacă nici el nu are, ce bine! Priveşte-mă, lume! Mă 
cheamă Eva! Aşa m-a chemat totdeauna, dar abia acum 
mi-e consfințit numele!” 

— Vezi că te împiedici, proasto. Uită-te unde pui piciorul! 

Nu! Nu voia să se uite; vroia să meargă orbeşte, înainte, 
să se împiedice dacă îi era sortit - să-şi frângă gâtul. 

O femeie bătrână umbla printre morminte, îngrijind 
candelele - candele sărace şi urâte, în cutii de lemn prinse 
de crucile nevopsite. 

— Bună ziua, mătuşă! 

Bătrâna se îndreptă de mijloc. 


37 


— Bună ziua! Aţi mai venit pe la noi? Că tocmai era să vă 
trimit vorbă, pentru untdelemn, că nu mai e de fel şi 
candela nu arde de alaltăieri. 

Eva se înroşi. 

Afară din cimitir, Getta şuieră printre dinţi: 

— Să-mi spui unde ai fost ieri! 

— M-am plimbat. 

— De ce-ai minţit? 

— Altfel nu pot trăi cu voi. 

— Bine! Ai să vezi tu! 

Şi Eva fu închisă în casă, ţinută ca la puşcărie, cu dreptul 
să iasă numai pe terasă, doar o oră pe zi şi să nu stea de 
vorbă cu nimeni. Era timp de vară, frumos, trecea încet, în 
zile lungi şi goale care se duceau scurtându-i vacanţa. 
Privea funicularul. 

Noaptea, târziu, când toţi dormeau, aprindea o lumină 
mică şi, în cămaşă de noapte, albă, scurtă, sărăcuţă, ca un 
înger de pe dricul de clasa a treia, scria bilete de dragoste 
pe care n-avea să le trimită niciodată. 

Poate ar fi fost gata să facă o nebunie, să fugă de acasă 
sau să se spânzure de luminator, dacă n-ar fi avut într-una 
presimţirea că trebuie să vină o izbăvire. | se părea 
împotriva firii, a dreptăţii, a tuturor legilor şi destinelor să 
nu-l mai vadă niciodată. Şi aştepta, cu un amestec de 
suferinţă şi de speranţă, să fie eliberată prin sabie, prin 
miracol, prin cutremur şi incendiu, prin bunătate 
omenească sau prin calamitate. „Vino şi mă scapă, iubitul 
meu! scria. Dacă nu vei primi niciodată rândurile mele, 
atunci auzi-mi strigătul şi coboară...” 

Într-o dimineaţă, simţi că în casă se fac pregătiri pentru 
musafiri. Nu îngheţată - se stricase maşina - ci un tort cu 
nuci. Getta cânta în odaia de alături, cosându-şi tivul la 
rochia neagră de tafta. (Şi-o scurtase.) După prânz, Maiorul 
nu se mai duse la fabrică; rămase pe terasă, în fotoliul de 
răchită, fumându-şi ţigara lui groasă cu miros urât. Getta 
despacheta plăcile de patefon pe care tocmai le adusese 
slujnica de la vecini. 

Eva stătea închisă în odaia ei; nu avea voie să iasă când 


38 


veneau oameni străini. Pe la cinci, auzi patefonul; 
luminatorul dădea pe panta acoperişului dinspre terasă; nu 
vedea jos, însă desluşea destul de bine tot ce se vorbea. 
Rămase împietrită când recunoscu glasul lui. Un timp nu 
putu să-şi explice nimic -i se părea că visează, sau că e 
moartă şi începuse altă viaţă. Pe urmă înţelese că el n-avea 
de ce să vină, decât ca s-o scape. O podidiră lacrimile; se 
întinse pe covor, locul de reculegere. Aştepta să se 
întâmple ceva; dacă el venise, trebuia să ştie ce are de 
făcut, îi auzea glasul din când în când; nu vorbea prea mult. 
Maiorul era mai guraliv, Getta însă îl întrecea; ea şi 
patefonul se auzeau necontenit. Apoi glasurile se stinseră, 
patefonul tăcu, şi Eva văzu că luminatorul se întunecase, îşi 
dădu seama că el nu mai era aici - şi nu se întâmplase 
nimic. 

La cină, ai casei discutau mai altfel ca de obicei, păreau 
mai însufleţiţi. 

— Lasă, Gettuţo, că-l dăm noi pe brazdă! zicea Maiorul, 
satisfăcut. Se pricepe unchiul Alfons la secături. 

— Unchiule, de ce vorbeşti aşa?! 

— Bine, nu te supăra! mai glumesc şi eu. Parcă altfel nu 
ştiu că-i băiat bun?! 

— Eu spun că duminică să-l chemăm la prânz, propuse 
doamna Alion. Tot facem parastas în ajun. Să tăiem 
curcanul. 

Maiorul aprobă, bine dispus: 

— ÎI tăiem! De rândul ăsta n-am nimic împotrivă. 

— Mamă, cu rochia asta nu mai merge; cred că vezi şi 
dumneata. Trebuie să dăm o fugă la oraş. 

Maiorul se cam ameţise de vin: 

— Gettuţo, rochia de mireasă ţi-o fac eu! 

— Lasă, unchiule, să nu ne grăbim. 

Eva stătea cu ochii la farfurie. Era o farfurie de desert, cu 
marginile aurite şi cu o pictură la mijloc, reprezentând trei 
femei, la marginea unui lac: una în picioare, alta culegând 
flori, alta întinsă în iarbă. Toate aveau câte un coc mare şi 
obrazul trandafiriu. 

— ... Şi să ne mai dea Alfons o mie de lei, se auzea, 


39 


slugarnic, glasul doamnei Alion. 

— Da, cu ăştia ne-ar ajunge; la tren luăm bilet de a treia; 
dar atunci plecăm cu cel de cinci, că nu e aglomerat. Tu ce 
stai aşa? ` 

Eva tăcea. In înflăcărarea ei renăscută, Getta simțea 
nevoia să fie generoasă: 

— După ce ne întoarcem ai voie să ieşi din casă, dar 
numai să nu umbli hai-hui. 

— Şi pe mine mă lăsaţi singur, se plânse Maiorul, nu prea 
necăjit. Uite pedeapsă, că am rămas burlac la anii mei! Păi 
dacă-i aşa, nu mă mai prinde nimeni pe-acasă. Leano, 
mâine la prânz, nu vin. 

— Atunci să nu mai gătească. Asta mică sa-şi ia ceva din 
cămară. 

Eva nu auzea nimic. 

Auzi numai deşteptătorul a doua zi dimineaţă, la patru, 
sunând alături. La patru şi jumătate, doamna Alion şi Getta 
coborâră scările; la cinci, trecu trenul pe de vale cu frânele 
scrâşnind; puţin după aceea, în gară, se auzi locomotiva 
fluierând. Afară se luminase pe deplin. Mai aşteptă o 
jumătate de oră, timpul în care, dacă ar fi pierdut trenul, 
puteau să fie înapoi, dar ele nu se întoarseră. 

Cobori scările în vârful picioarelor; din camera lui, se 
auzea Maiorul sforăind. Slujnica mătura în sufragerie; era 
cu spatele spre uşă, aşa că n-o văzu ieşind. 

La marginea terasei şovăi puţin, surprinsă de necunoscut 
sau de răcoarea dimineţii. N-avea decât rochia pe ea, dar 
mergând se încălzi; soarele răsărise undeva, se vedea 
vârful munţilor luminat, valea în schimb rămânea într-o 
umbră vânătă, rece şi aspră. 

Funicularul încă nu pornise; vagonetele dormeau, ca 
nişte găini mari, cocoţate pe cabluri. 

De la al patrulea pilon nu mai ştia drumul; poteca se 
îndepărta de funicular, ca să ocolească prăpastia. Nu-i era 
însă greu să se orienteze; din loc în loc se vedea un triunghi 
roşu, pe stâlpi sau pe copaci, semne de recunoaştere 
pentru excursionişti. 

Locuia din copilărie aici şi nu urcase niciodată pe munte. 


40 


Într-un an, la 1 mai, se dusese cu toată familia la un fel de 
grotă, unde făcuseră obişnuita petrecere la iarbă verde. Nu 
era deloc curioasă să recunoască locul acela; se simţea 
desfăcută de trecut. Drumul de astăzi făcea parte dintr-o 
viaţă nouă şi numai a ei. 

Urcă fără odihnă, fără să se uite înapoi, printre brazi cât 
cupolele catedralelor gotice, atât de nemişcaţi, de tăcuţi, că 
nu păreau reali. Poteca se strecura printre ei, în zigzag, 
parcă înfricoşată de neclintirea lor. Pe celălalt versant al 
văii curgeau fire de apă, cascade mici, care se uneau, se 
încrucişau, se ramificau, îmbrăcând piatra într-o dantelă 
înspumată. 

Din când în când, la cotituri, prin luminişuri, se vedea 
valea lăsată în urmă, cu fabrica şi locuinţele funcţionarilor 
presărate în pantă, cu şoseaua, râul şi calea ferată. Toate 
din ce în ce mai departe, mai mici, mai în altă lume. Acum 
brazii începeau să piardă din înălţime. Cu fiecare pas 
înainte, muntele dădea viaţă mai puţină. Ramurile se 
întindeau în părţi căutând în lăţime spaţiul pe care nu-l mai 
puteau lua de sus. Păreau obosiţi. 

Eva se opri într-un luminiş. Se auzi ţignalul fabricii, 
sunând de opt. Erau două ore de când urca, şi creasta nu 
părea mai aproape. Muntele o amăgise, o atrăsese în 
imensitatea lui, ca să-i arate cât e de mică şi de 
neajutorată. Alături, în iarba săracă, se vedeau urmele unui 
foc; nişte drumeţi poposiseră aici şi îşi făcuseră mâncare. 
Dar unde se duseseră pe urmă? Ajunseră undeva? Mai erau 
în viaţă? 

Mai departe poteca devenea stâncoasă; pământul se 
sfârşea, încetul cu încetul, dezgolind piatra; copacii erau tot 
mai rari, mai plăpânzi, până ce apărură unii degeneraţi, cu 
trunchiurile strâmbe, noduroase, cu ramuri sărace, pândiţi 
de moarte. 

Eva se gândi că muntele nu prieşte înălţimii; chiar şi 
oamenii lui, în afară de unul, erau mai mici şi mai noduroşi. 
Dar pesemne aveau şi ei, şi copacii, multă îndârjire, dacă 
izbuteau să trăiască în locuri unde totul se dovedea 
potrivnic. 


41 


Copacii se sfârşiră pe neaşteptate, învinşi înaintea 
oamenilor; ultimul, scos din regnul vegetal prin triunghiul 
roşu, părea un far ca la ieşirea din porturi. De aici înainte 
începea un alt necunoscut; i se părea că merge pe o mare 
împietrită, căţărându-se din talaz în talaz, printre prăpăstii. 
Din loc în loc, pe un colţ de stâncă, mai zărea o dată 
triunghiul roşu, şi iar i se părea că e un far, pentru corăbiile 
blestemate să navige oblic pe aceste mări de granit. 

In ultima parte a drumului, poteca se uni cu funicularul, şi 
urcuşul fu mai uşor. Creasta se vedea aproape, laolaltă cu 
norii şi cu cerul. Numai vagonetele, care veneau din vale, 
de-acolo de unde pornise ea, o sileau să ţină seama că totul 
se petrece pe pământ. 

Era strivită când ajunse la creastă, primul liman şi 
singurul posibil - şi se opri, dezorientată, nu ştia dacă 
bucuroasă sau dezamăgită. Să se fi întrebat mai înainte 
cum este muntele în partea lui nevăzută, n-ar fi fost în 
stare să-şi imagineze nimic; nici măcar o inexistenţă. Ar fi 
putut să fie în multe feluri, dar nu aşa cum îl vedea acum. 

In faţă se deschidea prima făgăduială adevărată a 
infinitului, un ţinut fără limite posibile, cu coame rotunjite 
prelung, fugărindu-se unele pe altele, într-un galop plutitor 
şi foarte încetinit, topindu-se în pâcla de la orizonturi, unde 
se zăreau neclar alte vârfuri de munte, care continuau 
infinitul. Crezuse că aici era un sfârşit; abia începea istoria 
pământului. 

Nici linia funicularului nu avea un capăt; se ducea înainte, 
pe câmpul fără măsuri. Pilonii erau singurele detalii ale 
peisajului gol; păreau nişte jaloane fără înţeles, sau poate 
trebuiau să marcheze a treia dimensiune a spaţiului, 
neexistând decât două de nedezminţit. 

Abia mai târziu descoperi un pâlc de copaci mărunți şi 
încâlciţi, în stânga, pe o coamă incertă, care ar fi putut să 
fie o depresiune percepută invers. Peisajul era greu de 
înregistrat şi de tălmăcit. 

Porni pe sub funicular, o dată cu vagonetele, încercând 
să înţeleagă ce s-ar fi întâmplat, dacă ar fi venit batista în 
locul ei. La primul pilon se opri; un băieţaş stătea întins în 


42 


iarbă, la adăpostul postamentului de beton. Văzând-o, se 
ridică într-un cot. Poate era un cioban, deşi nu se vedeau oi 
primprejur. 

— Bună ziua! Eşti de pe-aici? 

— Dapăi cum vezi! 

Părea foarte preocupat de apariţia ei, dar nu scapă din 
ochi vagonetele. 

— Aştepţi ceva? 

— Oi fi aşteptând 

— De mult stai aşa? 

— De mult. 

— Cunoşti batista asta? 

Băiatul sări în picioare. 

— Unde-i stăpânul tău? 

— Colo! (Arătă peste coama cu pâlcul de copaci.) 

— Du-mă la el! Uite batista, prostule! Ce mai aştepţi? 

Porniră - dovada era clară. Eva întrebă din mers: 

— Cum te cheamă? 

— Niculiţă. 

— Şi-al cui eşti tu? 

— Al lui tata! 

— Bravo! El ce treabă are aici? 

— La gater. 

— Mamă ai? 

— Păi cum nu?! 

— Ea unde e? 

— E şi ea prin vreun loc. 

— Stăpână-tu ce face? 

— Ce să facă? Umblă hai-hui. 

Eva începu să râdă. 

— Măi, Niculiţă, nu ţi-i frică să vorbeşti aşa? 

— Nu, că mă am bine cu el. 

Se liniştise şi-i părea bine că venise, nu-i mai era teamă, 
se socotea în siguranţă, îi dădea o bucurie caldă felul în 
care băieţaşul spunea, ţărăneşte şi atât de convingător: 
„Mă am bine cu el!” 

Şi ea se avea bine cu el; tot atât de convingător. 

— Umblă încet, să nu te împiedici de buturugi! o sfătui 


43 


Niculiţă. 

Pâlcul de copaci o uimi. Nici nu erau copaci, ci altceva, 
nemaiîntâlnit, un fel de reptile noduroase, care se întindeau 
pe pământ, încolăcindu-se unele cu altele, în mişcări 
zvârcolite. Numai la capete se ridicau puţin spre cer, abia 
atingând înălţimea unui om. 

— Ce-s ăştia, Niculiţă? 

— Ce să fie? Jnepi! 

Cine şi-ar fi închipuit că există undeva pe lume 
asemenea copaci? Poate în ţinuturi îndepărtate, pe vreo 
insulă stâncoasă de la ecuator sau sub gheţurile de la poli. 
Dar cum puteau să trăiască oamenii în vale, fără să ştie de 
existenţa lor? Nu le vorbise nimeni despre ei? Nu urcase 
nimeni pe munte? „Trebuie să umbli ca să înveţi, gândi Eva. 
Cărţile nu pot să spună tot ce-i pe pământ... Bieţii copaci!” 

De la jnepi poteca începea să coboare; ceva mai departe 
era un fir de vale orientat ca linia funicularului, adâncindu- 
se şi lărgindu-se din ce în ce mai mult, peste liziera unor 
păduri îndepărtate şi incerte, poate doar umbre de nori. 

Inaintea acestor detalii greu de descoperit şi de definit, 
Eva văzu, la mai puţin de o sută de paşi, o cabană cu 
pereţii de scânduri negre şi cu acoperişul de şindrilă, 
aruncată acolo ca din greşeală, fiindcă prea era singură, cu 
prea multă sălbăticie în jur. 

— Aici stă el, Niculiţă? 

— Păi unde să stea? 

— Dar voi? 

— Noi? Devale, la gater. 

Cabana nu avea nici o împrejmuire. Pe terasa de piatră 
din faţa intrării, stătea tolănit la soare un câine. Când Eva 
ajunse aproape, câinele se ridică, urmărind-o atent, fără 
vreo ostilitate, dar nici cu prietenie. Era un câine lup, mare, 
cu părul sur, blană înnobilată de vechime şi de sălbăticia 
pădurilor; stătea drept, pe toate patru picioarele, solemn şi 
demn ca un majordom rămas de pe urma imperiilor. 

Dinăuntru se auzea un glas de om, cântând ceva, fals, 
dar voios. Il recunoscu şi-i veni să râdă. El apăru în uşă, 
ştergându-se cu prosopul pe obraz. Avea sandale şi un 


44 


short alb, mototolit; încolo era gol. Eva se apropie, 
stânjenită de îmbrăcămintea lui incompletă. Pe el, apariţia 
ei părea să nu-l mire de fel. 

— Bine ai venit!... El e Rex; Rex, ea e Eva! 

Câinele întoarse capul, o privi, apoi îşi mişcă de câteva 
ori coada puternică, semn c-o accepta ca prietenă. Evei i se 
năzări că, într-un fel, îi zâmbise. Dar zâmbetul câinelui nu 
făcea mai călduroasă primirea ei aici, care i se păruse de 
gheaţă. „Rex! îşi zise, privind cu ciudă animalul nevinovat. 
Ce nume! Pe toţi câinii lupi îi cheamă la fel de pretenţios!” 

Stăpânul câinelui băgă de seamă ezitările ei. 

— Te supără îmbrăcămintea mea? Când nu e frig, umblu 
numai în short. Stai să-mi pun o bluză şi vin. 

Când se întoarse, aduse mirosul proaspăt, pe jumătate 
dulce, pe jumătate acid, al unei ape de colonia cunoscută 
de altădată; îl simţise, nu ştia de la cine, la intrarea unui 
cinematograf, şi-i rămăsese de atunci în nări, ca mirosul 
care credea că se potriveşte mai bine unui bărbat. Corpul 
lui era foarte frumos, după părerea ei, dar se simţea mai 
bine văzându-l cu bluza; aşa numai picioarele rămâneau 
goale, arse de soare, puţin acoperite de păr, cam 
animalice, însă blânde şi armonioase. 

— Nu vrei să-ţi pui şi tu un short? 

Se înroşi. Nu purtase niciodată asemenea îmbrăcăminte, 
pe care o socotea nu sportivă, ci frivolă; ar fi vrut să refuze, 
dar după atâta drum, cum era obosită şi plină de praf, 
rochia ei neagră devenise greu suportabilă. 

lnăuntru era cam întuneric, datorită obloanelor doar 
întredeschise; în trecere, nu putu să vadă nimic. O duse 
într-o mică odaie de baie, cam primitivă, dar foarte curată, 
unde stăruia mirosul proaspăt al apei de colonie. În timp ce 
se spăla, el îi întinse, prin crăpătura uşii, o bluză şi un short. 
Imbrăcându-se, Eva se gândea cine le mai purtase, fiindcă, 
deşi prea mari pentru ea, după croială se vedea că sunt 
femeieşti. Işi băgă bluza, prea largă, sub short, iar shortul îl 
strânse bine pe talie. Privindu-se în oglindă, se ruşină puţin 
de picioarele ei goale, dar cum ştia că nu-s urâte, îndrăzni 
să iasă la lumină. El o aştepta pe terasă, în faţa unei mese 


45 


pe care se vedea o pâine neagră, mare. 

— Credeam că ai picioare mai slăbuţe, dar mă înşelasem. 
Sau te-ai îngrăşat între timp? 

— Poate am crescut?! 

— Nu ne-am văzut de mult. Ce s-a întâmplat cu tine? 

În sfârşit o întrebare! În sfârşit, îşi dădea seama că 
trecuse vremea. 

— N-am putut să vin! 

Ce să-i spună mai mult? Ar fi înţeles el ceva? Era puţin 
dezamăgită. Pentru ceea ce însemna venirea ei aici, fugind 
de acasă, urcând atâta înălţime, fără nici o pregătire, fără 
nici o călăuză şi fără nici o încurajare, pentru întreagă 
această aventură, purtarea lui însemna cu mult prea puţin. 
Dar ce să-i spună? Că îi scrisese bilete deznădăjduite? Că îl 
strigase în gând de atâtea ori, cu speranţa că el ar putea s- 
o audă. Datorită unui acord între sufletele lor? 

— Intr-o zi am fost la voi. De ce te-ai ascuns? 

— Eram pedepsită. De ce-ai venit? 

— Am vrut să te văd. Cum ai scăpat acum? 

— Mama şi Getta au plecat la oraş. Fac pregătiri să te 
invite la masă, duminica. 

— Pregătiri pentru mine? Îmi dai voie să le înjur? 

— Dacă aşa devii mai tu, înjură-le! 

O privi mirat, în sfârşit! 

— Ce-i cu tine? (Îi luă obrazul în palme.) Mi se pare că te- 
am dezamăgit şi nu-mi dau seama cum. 

Nu-şi dădea seama cum, şi ar fi putut să-i spună ea. Era 
de ajuns să-şi simtă obrazul mic şi speriat în mâinile lui 
mari, ca să înţeleagă. Nu-şi dădea seama de unde venea 
mâhnirea ei, fiindcă ea era mică şi slabă, iar el era mare şi 
puternic; fiindcă niciodată oamenii puternici nu vor simţi 
amărăciunea, neliniştea, teama, nesiguranța celor slabi. 

— Nu m-ai dezamăgit. Mi-a părut rău că n-am putut să te 
văd atunci. 

Fugea de acasă, urca munţii, îşi sfâşia picioarele în 
pietre, şi trebuia să-i spună o vorbă oarecare, ca să pară că 
înţelege ceva! 

El se înseninase. 


46 


— Am să-ţi dau lapte cald, cu pâine de casă proaspătă. 
Sau ai vrea altceva? 

— Nu. Imi place laptele cald cu pâine proaspătă. Puteai 
să-mi dai numai pâine cu sare. 

— Pui sare în lapte? 

Eva gândea: „E aşa de mare, şi nu e prost de loc. Nu, 
sunt sigură că e deştept. Atunci de ce nu înţelege?...” Ea 
cerea pâinea cu sare care se dă oaspeţilor bine veniţi! 
„Poate nu-şi pune mintea cu a mea; poate nu-şi închipuie 
că aş fi în stare să-i spun ceva care i-ar da de gândit, de 
aceea vorbele mele trec pe lângă el”. 

Abia după prima cană de lapte îşi dădu seama cât îi 
fusese de foame. Şi fiindcă încă nu se săturase, 
deocamdată nu se gândea ce-o să urmeze! 

— La cât trebuie să fii înapoi? 

Mai exista şi o întoarcere! 

— Nu ştiu: poate că artrebui să plec. 

— Acum? Atunci de ce-ai mai venit? 

Nu înţelegea: venise să-l vadă! 

— Când se întorc ele de la oraş? 

— Cred că diseară, cu trenul de opt. 

— Dacă-i aşa, rămâi până seara! 

Hotărâse! - ea trebuia să se supună, cu spaima în suflet: 
dacă o căuta Maiorul, dacă se afla, dacă nu ajungea la 
vreme? El plecase şi vorbea în spatele cabanei cu o femeie, 
desigur mama lui Niculiţă, întrebând-o ce găteşte. Când se 
întoarse, avea din nou aerul limpede şi zâmbetul încrezător, 
cum îl ştiuse. Poate îl judecase nedrept; poate avea griji şi 
necazuri. 

— De ce locuieşti aici? 

— Intâi, fiindcă am treabă; al doilea, fiindcă îmi place; al 
treilea, fiindcă nu-mi place în altă parte! 

Părea răzvrătit dintr-o dată. ÎI iscodi, trebuia să afle: 

— E bine să fii singur? 

— Ce răspuns aştepţi? 

— Pe cel mai viteaz! Nu vreau să te micşorez în ochii 
mei. 

— Eşti prea deşteaptă pentru câţi ani ai. Dacă vrei să ştii, 


47 


mă simt bine singur! 

— E şi sincer sau numai viteaz? 

— Eşti primejdios de deşteaptă! 

— Îmi răspunzi? Eşti mai mult sincer sau mai mult viteaz? 

— Cred că sunt destul de bărbat. 

— Şi eu cred! 

Nu, nu greşise venind. Poate la început fusese ursuz, 
fiindcă îl găsise bărbierindu-se. Unii oameni îşi ies din fire 
dacă-i surprinzi cu săpunul pe obraz; e o pierdere de 
autoritate. Ştia, de la Maior: când se bărbierea el, toţi din 
casă trebuiau să înţepenească. 

— După ce te bărbiereşti, ai o faţă de copil. 

Chipul lui se destinse mai mult; un zâmbet reţinut îi 
flutură prin colţul gurii. „Trebuie să-l măgulesc puţin, se 
gândi Eva. Probabil că toţi bărbaţii sunt sensibili în legătură 
cu bărbieritul lor”. _ 

De aici înainte totul merse bine. In spatele cabanei, era 
bucătăria, iar alături, coteţul iepurilor. Petrică ronţăia o 
foaie de varză, mişcându-şi mulțumit  urechiuşele 
trandafirii. Eva îl luă în braţe; iepurele reprezenta o 
amintire comună; îl socotea un aliat. 

Înainte de prânz coborâră până la gater. Nu era decât un 
pârâu şi un şopron mare. Sub şopron mergea un ferăstrău, 
mişcându-se necontenit în sus şi în jos, mânat de nişte roţi 
pe care le învârtea apa. Niculiţă, împreună cu un om, fără 
îndoială tată-său, mânuia anevoie trunchiurile de brad, 
potrivindu-le în faţa fierăstrăului. Acesta nu avea foarte 
mult spor, cine ştie câte zile, câte săptămâni hârjâise într- 
una, până se adunaseră scândurile stivuite sub şopron. 

— Ce faci cu ele? 

— Le vând. 

— Îmi pare rău. Aş fi vrut să le ţii aşa, de frumuseţe, şi să 
le protejezi. Cum au să se simtă printre străini? 

Când se întorceau, vorbiră despre munte. Eva spuse tot 
ce gândise urcând aici, cât o uimise podişul care semăna cu 
un bărăgan; la înălţimea aceasta era de neimaginat, îi vorbi 
apoi despre jnepi, ca despre nişte fiinţe vii. El o asculta 
surprins şi puţin umilit. 


48 


— Stau de atâta vreme aici şi n-am băgat de seamă 
nimic din cele ce-mi spui tu... (După o tăcere:) Lângă tine, 
lumea ar putea să-mi pară mai frumoasă. (Şi după alt 
timp:) Aş vrea să te iau prin locurile pe unde am umblat. 
Poate că mi-ar plăcea abia acum. 

După ce prânziră, afară, pe terasă, în tovărăşia lui Rex, 
intrară în cabană. Era o singură odaie, mare, cu tavanul de 
bârne fumurii, cu pereţii tencuiți. Intr-o parte se desluşea 
un cămin, în faţă, în partea cealaltă a odăii, un divan nu 
mai înalt de două palme, iar între divan şi cămin, pe 
duşumeaua albă, erau întinse blănuri de urs. Când intrase 
prima data, în fugă, nu le văzuse. Acum o cam speriau; i se 
părea că animalele întinse pe pământ o pândesc. 

— Aici seamănă cu ceea ce îmi spuneai că visezi. 

— Aproape, îţi aduci aminte tot? Mai lipseşte ceva... Ţi-ar 
place să visăm împreună? 

— Mă simt nu ştiu cum în short. E ceva care merge afară, 
dar nu în casă. Aş vrea să-mi pun rochia. 

— Imi dai voie să-ţi ajut? 

— Nu vreau sa-ţi par proastă. (Se lupta să nu tremure.) 
Tot ce pot să-ţi spun e că mi-e foarte frică. 

— Hai să ne lămurim! 

O ridică în braţe, cu o îndemânare care făcea imposibilă 
orice împotrivire. Era atâta siguranţă în mişcările lui, atâta 
putere şi hotărâre, încât se simţea mulţumită că nu mai 
poate şovăi. El o duse pe sus, o întinse uşor pe divan şi se 
aşeză alături, cu o mână dincolo de ea, aplecat asupra ei. 

— Să vedem de ce ţi-e frică. Vreau să mă priveşti în ochi. 
În asemenea împrejurări, oamenii se mint; e poate necesar, 
şi e, în orice caz, mai simplu. Hai să fim curajoşi şi sinceri; 
fireşte, aşa e mai complicat, dar merită. Spune-mi, de ce ai 
venit? 

— Am vrut să te văd. 

— De ce ai vrut să mă vezi?... Nu închide ochii! 

— Nu-i închid. Pentru că îmi place să stau cu tine. 

— Îţi aminteşti în ce clipă ai înţeles că-ţi place să stai cu 
mine? 

— Cred că în prima clipă. 


49 


— Cum îţi explici? 

— Nu pot să-mi explic ce-a fost atunci. Ştiu ce se 
întâmplă acum. 

Eva închise ochii; era puţin încordată şi avea o mică 
tristeţe pe faţă. 

— Îmi placi în toate privinţele şi cu toate motivele. E bine 
că eşti înalt şi puternic; am văzut de la început, când ai 
sărit de pe vagonet. Imi place chipul tău, nu-mi dau seama 
de ce; mă simt bine când te privesc. Nu ştiu ce anume mă 
atrage: părul, fruntea, ochii, gura? Dacă le iau în parte nu 
găsesc în ele nimic deosebit; dacă le adun, obţin chipul tău. 
Nu pot să-ţi spun altceva. De mult m-am gândit că mi-ar 
plăcea să-ţi mângâi părul, sau obrazul. De ce? Nu ştiu, jur! 

Ridică mâinile şi i le trecu încet prin păr, i le cobori pe 
tâmple, pe obraz. Tremura puţin. El se aplecă, după mâinile 
ei. 

— Vrei să deschizi ochii? 

— De ce? E bine aşa! 

Nu-şi luase mâinile de pe obrazul lui. El i le apucă uşor, i 
le îndepărtă şi se întinse alături, lăsând între ei o bună 
câtime de spaţiu. 

— Acum uită-te la mine! Priveşte-mă în voie; 
închipuieşte-ţi că aş dormi. 

Eva se ridică într-un cot. Aşa cum stătea întins alături, i 
se părea mai puternic şi mai mare. Bluza, pe care nu şi-o 
încheia niciodată, lăsa sa i se vadă pieptul larg, cu 
musculatura parcă turnată în metale necunoscute. Işi lăsă 
obrazul pe umărul lui, într-o atingere uşoară: auzea mai jos 
inima bătând şi i se părea că, odată cu fiecare bătaie, aude 
şi sângele vibrând în artere. Avea bucuria pe care i-ar fi 
prilejuit-o o jucărie mare, primită pe neaşteptate. Dar 
atingerea aceasta n-o mulţumi mult timp; cobori capul pe 
pieptul lui, îl apăsă mai tare, până întâlni duritatea 
musculaturii; se simţi fragilă şi se ridică intrigată; ar fi vrut 
să-şi dea seama de unde porneau toate noile senzaţii. Se 
pomeni mângâindu-l cu amândouă mâinile, încet, uşor, de 
parcă ar fi căutat încheieturile marii jucării nesperate. 
Simţea că se hazardează şi totuşi nu putea altfel; mâinile îi 


50 


alunecară spre umeri, le căutară linia largă, coborâtă, şi iar 
se întoarseră, cu un amestec neliniştitor de curiozitate şi 
teamă. 

— Eva, vino lângă mine! 

Se supuse, îşi lipi pieptul de al lui, şi dintr-o dată i se păru 
prea mult-era înspăimântată - dar nu se mai putea 
întoarce. 

— Trebuie să ne cunoaştem. 

Îi descheie primul nasture al bluzei. Ea se crispă. ÎI privi, 
câteva clipe, cu ochii mari, apoi îşi lăsă încet pleoapele. El îi 
descheie al doilea nasture şi pe ceilalţi, cu pauze de la unul 
la altul, îi trecu braţele, pe rând, prin mâneci; sânii se iviră 
neştiutori şi uimiţi, de parcă vedeau prima oară lumina zilei. 
Ei îi venea să plângă - goliciunea îi stârnea durere ca o 
rană. Simţi mâinile lui pe talie - tot trupul avea sa-i fie o 
rană. Se strânse în sine. 

Ultima pânză cobori încet, peste ultima goliciune. Atunci 
el se aplecă şi îşi lipi obrazul de pielea ei fără nici o 
apărare. Era ca după o bătălie în care nu fusese nimeni 
învins, nu învinsese nimeni, dar toate se liniştiseră, mai 
trebuiau doar să devină egale. 

Ea stătea cu mâinile la ochi, ferindu-se astfel de ea însăşi 
şi de toată lumea. Nu simţi nici o mişcare, nu auzi niciun 
foşnet, dar înregistra o iradiaţie, şi îşi dădu seama că alături 
era corpul celălalt, fără lesturile zilei. Mult timp rămase aşa, 
respirând încet, pândind, în defensivă, deşi ultima armă era 
depusă, şi ar fi fost inutilă, fiindcă el nemaiavând veşminte, 
se stabilise şi egalitatea - şi era deplină. 

— Eva, deschide ochii! 

Era firesc să ezite, era imposibilă împotrivirea. Îşi luă 
mâinile de la ochi şi, în singura clipă cât putu să-l 
privească, înregistră, cu o senzaţie de arsură pe retină, 
imaginea unei zeități pământene, un fost arhanghel, izgonit 
de ceruri, cu trupul modelat la flacără în lunga cădere. Era 
agresiv şi blând totodată, dur şi molatic - şi altceva nu mai 
avusese când să se imprime, sau se voalase. Nu putea să 
se apere prin fugă de această imagine, ci venind mai 
aproape, îşi ascunse capul pe pieptul lui, cum ar fi căutat 


51 


ocrotire. El îi trecu braţul peste umeri, şi ea avu într-adevăr 
senzaţia că este ocrotită. 

Incet, la adăpost şi-n linişte, se regăsea şi începea să 
judece. N-avea nevoie să vadă mai mult şi să ştie mai 
multe; el era frumos, fără comparaţie, ar fi fost frumos 
totdeauna şi oriunde, într-o lume plină de oameni sau 
pustie. Şi înţelegea că frumuseţea, ca primă însușire, are 
dreptul la orice, că nici o altă însuşire nu-i dă omului atâtea 
drepturi, fiindcă nimic altceva al lui nu răspândeşte atâta 
bucurie, atâta împăcare şi lumină. Frumuseţii nu trebuie şi 
nu poate să i se împotrivească nimeni. 

Ştia tot, îşi cunoştea destinul; vroia doar ca el să i-l 
confirme. Şopti: 

— Ce aştepţi de la mine? 

— Pe tine! 

Rămaseră aşa, pe jumătate înlănţuiţi. Ea îşi simţea capul 
ridicându-se şi coborând o dată cu pieptul lui. Se sili să-şi 
potrivească respiraţia în acelaşi ritm şi când izbuti, avu 
senzaţia că au pornit alături, la un drum lung, cu un început 
de contopire. 

Nu-şi dădea seama cât timp se scursese astfel şi cât 
merseseră împreună, când băgă de seamă că umbrele de 
pe pereţi erau mai dense şi mai prelungi. Şopti: 

— Trebuie să plec. 

— Credeam că ai să uiţi. 

— N-am uitat. Să mă simt umilită? 

— Nu, Eva. Trăim între gratii. 

— Nimeni nu poate să scape? 

— Numai nebunii; ei sunt singurii suverani nedezminţiţi. 

Eva zâmbi, puţin poznaş, ca să revină mai uşor pe 
pământ: 

— Fiindcă n-am înnebunit de tot, vreau să mă îmbrac. 

— Îţi aduc rochia. 

Il auzi în odaia de baie, trăgându-şi cizmele, încălţăminte 
grea care-l apără pe om de intemperii şi-i dă o autoritate 
brutală. Nu se aşteptase - era o ofensă. Dar când îl văzu 
venind îşi dădu seama că se înşelase, că nu era înarmat, n- 
avea nici scut, nici lance, nu putea să atace, nici să se 


52 


apere. Ar fi fost nedrept ca în ea să existe încă reţineri, 
întinse braţele... Ştia că de acum înainte va dori să-l simtă 
aproape, cum dorea hrana şi apa. 

El îngenunche la marginea patului; îi simţi obrazul pe 
piele, cald şi puţin aspru, şi se iubi ca niciodată, pentru că 
stătea el astfel. Îşi descoperea înfiorări necunoscute, 
ciudate, neconstante, cu senzaţii de frig şi de arşiţă. 
Presimţea că din ele se vor naşte altele. 

Mai târziu, când era îmbrăcată, în picioare, în faţa lui, el îi 
luă obrazul în palme. Gestul i se părea acum ştiut, ca 
dintotdeauna. Toate gesturile lui aveau să-i fie la fel de 
cunoscute. El se aplecă încet, până ce-i simţi dogoarea 
obrazului. Părea încălzit de o flacără care avea să-l mistuie; 
se temea că va ajunge prea târziu... Atunci străbătu repede 
ultima depărtare şi-şi lipi gura de a ei, cum ar fi vrut să 
absoarbă flacăra aceea, prea puternică pentru făptura 
mică. Şi Eva avu cu adevărat senzaţia binefăcătoare a unei 
descleştări, a trecerii în odihnă. Buzele ei se deschiseră, 
lăsându-şi absorbită dogoarea. 

Ameţită, obosită, îşi lăsă obrazul pe pieptul lui. Şopti: 

— N-am ştiut nimic, n-am bănuit! 

În clipa asta, orice altă atingere dinainte ar fi chinuit-o, i- 
ar fi luat dreptul să fie fericită. Şi era fericită că avusese 
instinctul să-l aştepte de pe când nici nu ştia că el exista. 

La plecare, în uşă, se opri. Era tristă; presimţea că n-o să 
poată reveni; ar fi trebuit să rămână acum. 

— Nu vrei să mergi cu funicularul? 

Nu vroia, dar nu fiindcă i-ar fi fost frică; ar fi mers 
oriunde, oricum. Se gândea la ceea ce o aştepta jos, şi 
fiindcă trebuia să ajungă acolo, dorea să amâne cât mai 
mult. 


11 


A doua zi, Eva se trezi sub apăsarea unei nelinişti negre, 
care o chinuise toată noaptea, prin somn. Sosise înaintea 
Maiorului, dar el fusese la prânz acasă şi-i descoperise 


53 


lipsa. Slujnica spunea că o căutase peste tot, că întrebase 
la fabrică, pe portar, că era neliniştit şi furios, că telefonase 
la postul de jandarmi. 

Se dezbrăcase repede şi se băgase în pat, tremurând. 
Auzise trenul trecând; după un timp, glasurile Gettei şi 
doamnei Alion răzbiseră din sufragerie; nu înţelegea ce 
spun. După aceea venise Maiorul şi începuse să răcnească. 
Urcaseră cu toţii scările; uşa se izbise de perete. Ea se 
abţinuse din toate puterile, să nu tremure. 

— Uite, pocitania, ce-i în stare! striga Getta. 

Maiorul gâfâia. 

— Las-o acum, că doarme! bâiguise, neconvinsă, doamna 
Alion. 

Plecaseră. Îl mai auzise pe Maior, amenințând: 

— Aşteptaţi voi până mâine, să vedeţi ce-i fac! 

Se trezi cu ameninţarea aceasta în gând. li era frică de 
bătaie, dar, peste frică, o îngrozea gândul că o vor închide 
din nou în casă. 

La opt, îl simţi pe Maior ieşind pe uşă. Se linişti puţin; 
avea un răgaz, până la prânz. Pe la nouă, intră Getta: ca 
toţi din casă, nu bătea niciodată la uşa ei. 

Getta o privi, cu ură şi cu dispreţ. Nu-şi dădea seama ce 
schimbare pe chipul Evei o înfuria şi mai mult. 

— Pe unde ai umblat ieri? 

— Nicăieri. 

— Cum nicăieri? Leana spune că nu te-a văzut toata ziua. 

— Aici am fost; citeam. Nici n-a intrat în odaie. 

— Dar unchiu, cum nu te-a găsit? 

— Eram la closet. 

— Şi n-ai auzit că te strigă? 

— Ba am auzit. 

— De ce n-ai răspuns? 

— Fiindcă mi-era ruşine. Na! 

Sora mai mare rămase descumpănită. Pe urmă îşi puse 
mâinile în şolduri. 

— Dar, mă rog, cât ai stat dumneata pe tron? 

Eva se ridică în coate, înfruntând-o. 

— Un ceas am stat! Mă durea burta! Acum ştii? 


54 


— Bine! Lasă că o să aibă grijă unchiu de burta ta! 

Mai târziu veni Leana. 

— Domnişoară, eu zic să te ascunzi că m-a pus domnu 
Maior să caut cravaşca. 

Ea o privi liniştită. 

— Se spune cravaşa, nu cravaşca. 

După ce slujnica plecă, îşi pierdu stăpânirea de sine. 
Cravaşa Maiorului o îngrozea, nu putea să suporte durerea 
fizică, dacă era o represiune, o pedeapsă fără lege şi fără 
judecata. Apoi o străbătu un val de revoltă. La şcoală, 
multe fete erau înscrise în Societatea pentru Protecţia 
Animalelor. O dată cu înscrierea, li se dădea câte o cărticică 
plină de îndemnuri de blândeţe. Ea le înţelegea - şi, când 
avusese prilejul, le urmase, fiindcă îi era milă de animale. 
Dacă Maiorul ar fi chinuit un cal, de la fabrică, sau ar fi 
bătut un câine, ar fi putut să-l reclame. Pe ea putea s-o 
bată fără să-l oprească nimeni. 

Se gândi deodată că trebuie să se apere, cu pumnii şi cu 
dinţii, să nu suporte barbaria lui umilitoare. Dar când îl văzu 
intrând, curajul îi pieri; n-avea putere să-l înfrunte. 

La prânz el urcă de-a dreptul în odaia ei. Era cu pălăria 
de pai într-o mână, cu cravaşa în alta. Nu părea înfuriat; 
mai degrabă bine dispus. 

— la scoală din pat, porumbiţo! 

Vorbea blând; dacă nu l-ar fi cunoscut, ar fi crezut că nu-i 
va face nimic rău. Rămăsese în cămaşa de noapte din 
neprevedere sau din apatie - poate îşi pierduse instinctul 
de apărare. 

— Scoală, n-auzi! 

Maiorul ridică mâna şi lovi cu cravaşa, la nimereală, 
peste cuvertură. 

Nu o atinse, dar ştia ce urmează. El smuci cuvertura, 
lăsând-o fără nici o pavăză, apoi cravaşa vâjâi prin aer. Eva 
simţi durerea nu pe coapsă, unde o lovise, ci în inimă. Sări 
în mijlocul odăii. 

— Mamă! Vino, că mă omoară! 

Afară nu mişca nimic. Doamna Alion stătea probabil 
închisă în bucătărie; o cunoştea, zadarnic îi cerea ajutorul. 


55 


Getta poate asculta, din josul scărilor. 

— N-o striga pe mă-ta, că-ţi pun căluş în gură, putoare! 

Cravaşa căzu iarăşi şi i se îndoi pe mijloc, curmând-o de 
durere. Se prăbuşi pe duşumea, cu faţa în jos, aproape 
leşinată; cămaşa i se ridicase, dezvelindu-i coapsele. 
Maiorul rămase cu ochii la pielea ei. Şovăi, încercând sa 
înghită un nod lipicios care nu vroia să alunece pe 
beregată, pe urma ridică mâna, neconvins, dar lovi cu sete, 
cum şi-ar fi descărcat cleiul din gât. Eva se zvârcoli pe 
duşumea; nu mai avea putere să se ridice, nici să se 
ferească - poate nu mai simţea toată durerea, ci numai 
groaza. 

Maiorul văzu răsărind pe coapsele ei urmele de cravaşa, 
ducându-se sub poalele cămăşii de noapte. Privea cu ochii 
zgâiţi, vineţi şi şpanchii, şi deodată se prăvăli peste trupul 
chinuit, înfigându-şi dinţii în carnea biciuită. 

Ea nu deosebi muşcătura de loviturile cravaşei. Nu-şi 
dădea seama ce se întâmplase, dar era un răgaz - Maiorul 
nu mai lovea, îşi plimba gura udă pe pielea ei, suflând greu 
şi horcăind. 

După un timp, se auziră paşi pe scări. Atunci el se ridică 
rătăcit, luă cravaşa de jos şi vru să lovească din nou. 

— Ajunge, c-ai bătut-o destul! 

Era glasul doamnei Alion, dincolo de uşă, anemic şi umil. 
Maiorul lăsă braţul în jos. Ochii i se mai plimbară o dată pe 
trupul chinuit. 

— Ridică-te, nu sta aşa! zise, înainte de a ieşi. 

În glasul brutal, se amesteca, neaşteptată şi ciudată, o 
undă de blândeţe. Dar Eva n-o simţi, cum nu simţise decât 
barbaria cravaşei şi groaza. Stătea pe duşumea, scâncind şi 
muşcându-şi pumnii, îi era milă de trupul ei batjocorit; se 
iubea cu durere şi ar fi vrut să se răzbune cu glonţ sau cu 
sabie, cu ură, să se recâştige pentru dragostea care era 
atât de aproape. 


12 


56 


Ai casei rămaseră cu o îndoială: poate Eva nu minţise, 
poate fusese acasă şi o pedepsiseră fără dreptate. Maiorul 
era cel mai tulburat. Doamna Alion se arătă milostivă: 

— Lăsaţi-o în plata Domnului! Peste o lună pleacă la 
şcoală. O să fie destul de închisă acolo. 

Numai Getta rămânea neînduplecată: 

— Mamă, n-o cunoşti! E un drac împieliţat! Trebuie să te 
ţii după ea cu nuiaua. 

Maiorul nu-i mai era aliat: 

— Nu puteţi nici chiar aşa, s-o închideţi, că n-a făcut 
moarte de om. 

Evei îi rămase îngăduit să se plimbe, între anumite ore, în 
jurul casei, până la şosea, iar pe şosea, într-o parte până la 
fabrică, în alta până la canton, adică pe bucata de loc care 
putea fi supravegheată de-sus. 

Ea se folosi de primul prilej ca să se strecoare pe rampă 
şi să trimită cu funicularul un mesaj. Din ceea ce scrisese 
până acum, în zeci de bilete disperate şi înflăcărate, nu 
îndrăzni să aleagă nimic. Scrise doar atât: „Nu pot pleca de 
acasă; sunt iarăşi pedepsită şi nu cred că mă vor ierta. 
Vacanţa se termină; încremenesc la gândul că s-ar putea să 
nu te mai văd. Aş vrea să fug de acasă, sau să mă omor. 
Învaţă-mă ce să fac. Aştept mâine la zece răspunsul tău”. 

Din clipa când văzu vagonetul îndepărtându-se, cu 
batista ei fluturând, în loc să se simtă uşurată, rămase sub 
apăsarea unei nelinişti din ce în ce mai mari. Nu dormi 
aproape toată noaptea, cu ochii la fereastră, să vadă ivirea 
zorilor. Urmări zgomotele casei, atât de cunoscute, din 
fiecare dimineaţă: plecarea Maiorului, măturatul scărilor, 
bătutul covoarelor... Pe la opt şi jumătate, cobori Getta. Eva 
mai întârzie vreo jumătate de oră, apoi se pregăti să plece. 
Doamna Alion se ocupa de gustarea Maiorului. 

— Ai să te duci cu mâncarea jos. Leana spală rufe. 

Nu trebuia să se mai teamă că plecarea ei la fabrică va fi 
suspectată. Rămase în bucătărie, aşteptând crăticioara. 
Maiorului îi trimiteau de data asta creier pane; era una din 
slăbiciunile lui. 

— Hai, mamă, că e târziu! 


57 


Se făcuse nouă şi jumătate; niciodată nu văzuse Eva un 
creier prăjindu-se atât de greu. Se aplecă şi băgă lemne în 
sobă. Doamna Alion o împinse cu genunchiul la o parte. 

— Stai, drace, că arzi tigaia! 

Abia la zece fără un sfert cobori scările; când ajunse în 
biroul Maiorului, ceasul de pe perete arăta zece fără zece. 

— Mănâncă-l iute, unchiule, că se răceşte! 

Dar unchiu-su mânca totdeauna pe îndelete, ca să-şi 
prelungească plăcerile gastrice. Duse tigaia la nas, absorbi 
mirosul. În timp ce mustăcioara îi fremăta zbârlită şi 
nesăţioasă, privi, cu ochii încrucişaţi, fiecare bucată în 
parte. 

— Asta-i tot creierul pe care l-am adus? 

— Nu ştiu, unchiule. 

— Dar tu ce învârteşti prin casă? 

Ea nu răspunse. Maiorul se apucă să mănânce. 

— Faci pe domnişoara! zise, cu gura plină. 

Faţa i se strâmbă deodată; pe chipul lui se vedea şi 
disperare, şi ciudă. 

— Să-i spui maică-ti că a feştelit-o cu creierul ăsta. l-a 
pus la sare!... Potroacă! 

Totuşi nu renunţă şi mâncă înainte, fără grabă, până la 
ultima bucăţică. Eva dădu să strângă de pe birou. Ceasul 
arăta zece şi cinci. Simţea că se înăbuşă. 

— Stai! 

Maiorul se răsuci spre dulăpior, scoase sticla, bău un 
pahar de vin, pe urmă ridică ochii, mai mulţumit. 

— Când pleci tu la şcoală? 

— Nu s-a anunţat încă, unchiule. Cred că pe la întâi 
septembrie. 

— Anul ăsta termini? 

— Nu; la anul. 

— Ei, când termini, te mărită unchiu Alfons. Şi tu vrei tot 
ofiţer? Sau ăi fi vrând să mergi la facultate? 

— Nu vreau nimic, unchiule. Mă aşteaptă marna. 

Era aproape zece şi zece. Îi curgea sudoarea pe frunte. 

— Mai stai, că şi aşa, treabă tot nu faci tu prin casă. 

În clipa aceea, sună telefonul. Maiorul începu să 


58 


vorbească despre nişte facturi, Eva luă crăticioara de pe 
masă şi dădu să se strecoare prin spatele lui, spre uşă. Elo 
simţi şi o apucă de încheietura mâinii. Cu ochii la ceasornic, 
Eva simţea ca înnebuneşte; poate vagonetul venea chiar 
acum, poate era la intrarea rampei, poate trecuse. 

Maiorul puse receptorul pe furcă. Era 
plictisit - convorbirea îl obosise. 

— Spune-i maică-ti că a feştelit-o cu creierul. Hai, du-te! 

leşi în fugă, ocoli magaziile şi se repezi pe rampă. | se 
păru că toate se întâmplă în vis când văzu, chiar în clipa 
aceea, la primul vagonet care se apropia, batista 
nesperată. Se repezi şi o smulse fără nici o prevedere... 

În capul scărilor, Getta îi ţinea calea cu un zâmbet lepros 
pe jumătate de faţă. 

— Ce ai în sân? Arată! 

— N-am nimic. 

— Te-am văzut! Arată ce-ai ascuns! 

Dădu s-o ia la goană înapoi. Getta o apucă de coade. 

— Scoate ce-ai în sân! 

Cu o mână o ţinea de păr, cu cealaltă încerca s-o caute. 
Dar Eva se împotrivea, apărându-se, o muşca de mână, o 
lovea cu picioarele - ar fi omorât-o - nu putea să se lase 
învinsă. Slujnica se ivi în uşa sufrageriei. 

— Du-te şi cheamă-l fuga pe domnul Maior! îi porunci 
Getta. 

La sosirea Maiorului, Eva încă se apăra, înverşunată. 

— Ce-i aici? Ce înseamnă neruşinarea asta? 

— Unchiule, întreab-o ce are în sân! A furat ceva de la un 
vagonet. 

— N-am furat nimic! Lăsaţi-mă în pace! 

Tot mai muşca, tot mai dădea cu picioarele. Maiorul îi 
puse mâna în ceafă. Ea încercă să-l lovească; o palmă grea, 
duşmănoasă, îi strâmbă obrazul şi o aruncă până în 
balustrada terasei. Getta îi băgă mâna în sân, dădu de 
batistă, căută mai departe, dar nu mai găsi altceva; era 
dezamăgită. 

— Asta-i a mea! zise Maiorul, furios. Uite unde-mi dispar 
batistele! 


59 


Nici n-ar fi dat importanţă biletului, dacă n-ar fi fost 
Getta. Ea i-l smulse, îl despături, îşi aruncă ochii pe el şi se 
schimbă la faţă. 

— Unchiule! 

— Ce-i? 

— Uite, neruşinata! Scrisoare de dragoste! Citeşte! 

Maiorul îşi puse ochelarii şi citi câteva cuvinte; pe faţa lui 
apăru un aer de uimire şi de furie. Se uită la sfârşit. 

— Cine  iscăleşte  aici?... De unde ai scrisoarea? 
Răspunde! 

— Unchiule, am văzut-o când a luat-o de la funicular. 

— Ce prostie mai e şi asta? 

— Da, unchiule, am văzut-o cu ochii mei, a desprins 
batista de la un vagonet. Trebuie că are o înţelegere. De- 
aia pleacă de acasă. 

După ce îşi mai băgă o dată ochii în iscălitură, Maiorul 
pocni din degete cu satisfacţie: 

— Secătura! El ţi-a trimis porcăria asta! Vorbeşte, 
dezmăţato! 

Obrazul Gettei se făcu pământiu. Eva tăcea, în timp ce 
Maiorul îşi plimba ochii de la ea la scrisoare. 

— Ei, lasă, că o să avem noi doi de-a face! Du-te sus 
imediat! 

Se ridică zdrobită şi urcă scările, fără să ştie unde merge. 
Nu mai înţelegea nimic despre sine şi despre ceilalţi; nu ştia 
dacă au s-o spânzure, s-o împuşte sau s-o arunce într-o 
prăpastie. 

Cineva încuie uşa în urma ei. Se trânti pe pat şi rămase 
nemişcată. Capul începea să i se limpezească; îşi dădea 
seama că nu avea nici o scăpare, decât moartea. Soarta ei 
se hotărâse, era zadarnic să n-o accepte. 

După un timp, auzi paşi pe scări; uşa se deschise şi se ivi 
Getta, înverşunată. 

— Poftim jos, mironosiţo! Hai, mişcă-te! Erai mai zglobie 
azi dimineaţă. 

În sufragerie, în spatele mesei, şedea Maiorul; în dreapta 
lui, doamna Alion; Getta se aşeză în stânga. Eva rămase în 
picioare, în faţa lor, ca la judecată. Maiorul ţinea în mână 


60 


scrisoarea; îşi ridică ochelarii pe frunte şi privi pe sub 
sprâncene. 

— Câţi ani are dezmăţata asta? 

— Întreab-o pe ea! bolborosi doamna Alion. 

Nu-şi lua nici o răspundere; vroia să arate că n-o priveşte 
nimic, nici măcar vârsta Evei. 

— Câţi ani ai? 

Eva nu vedea decât scrisoarea. Răspunse, pierdută: 

— Şaptesprezece. 

— Bravo ţie! Ai început-o devreme! Zi, de asta te ţineai 
tu, nu de şcoală! 

Şi, după ce îşi lăsă ochelarii pe nas, Maiorul începu să 
citească, amestecând între frazele din scrisoare, 
comentariile sale indignate: 

— „Micuța şi dulcea mea Eva” - dulce, c-a îndopat-o mă- 
sa cu zahărul meu! - „ţi-am simţit lipsa mai mult decât aş fi 
putut bănui.” - Secătura! - „Venirea ta aici mi se pare acum 
un vis, în care aproape nu aş crede..." 

— Când ai fost acolo? se răsti Getta. 

— Răspunde! adăugă Maiorul. 

Eva bolborosi, cu ochii la scrisoare: 

— Săptămâna trecută, atunci când aţi fost plecate. 

Chipul Gettei se schimonosi de ură: 

— ZI, te durea burta, neruşinato? 

— Ce s-o doară burta! rânji Maiorul. Că pe ea o mânca 
între picioare. 

Doamna Alion nu-şi stăpâni o tresărire: 

— Alfons! 

— Niciun Alfons! Ascultă aici fason de fată mare: „Dacă 
n-ar fi atât de vie amintirea făpturii tale, aşa cum te-am 
ţinut în braţe...” Bravoo! 

Maică-sa o privi consternată; zâmbetul Gettei se 
schimonosi mai tare, în timp ce unchiu-su relua lectura: 

— „Aşteaptă cu încredere, mica mea 
Eva” - Sărăcuţa! - „şi am să găsesc o cale de scăpare. 
Mâine după-masa am să vin la voi, caută să nu te ţină 
ascunsă...” - Drepţi toata lumea, că vine Secătura. Tăiaţi 
curcanul, băgaţi prăjituri la cuptor, fă-ţi unghiile, Gettuţo, 


61 


pregăteşte patefonul, că vine Făt-Frumos să te ceară! 

Se întoarse spre soră-sa: 

— Ai văzut, doamnă, pe cine vroiam să aducem în casă? 

— Nu l-am chemat eu. 

— Ai văzut, Gettuţo, pentru cine m-aţi băgat la 
cheltuială? Ai vrut rochie nouă! Ptiu, la dracu-ncolo! Că lui îi 
trebuia rochie! Lui îi trebuia pielea goală, să te ţină în braţe, 
ca pe dezmăţata! Ascultă, să vezi ce spune: „Fiecare pernă 
poartă urma corpului tău gol!” - Auzi, doamnă? Corp gol! 
Păi tu ai corp gol, mucoaso? 

Eva se clătina pe picioare. Unchi-su citea mai departe: 

— „Mi-e dor de pielea ta caldă şi prietenoasă...” - Cum 
adică? - „De braţele tale atât de sfioase, să le simt speriate 
încercuindu-mi grumazul.” - Scrie bine, Secătura! lţi place, 
hai, puturoaso, cum spune?! - „Aş vrea să-ţi mai resfir o 
data părul în perne, să-i mai absorb parfumul...” Cu ce te 
dai în păr, fă? - „Aş vrea să-ţi mai ţin genunchii cuminţi în 
palme, să-mi las obrazul pe pântecul tău mic..."”— Ptiuu! 

— Ajunge, Alfons! 

— Ba n-ajunge! Pe pântecul tău, hai?! 

— Alfons, lasă, mai e şi Getta aici! 

— Nu ajunge de loc, doamnă! Să audă şi Getta, puţin îmi 
pasă. Că are şi ea păr de... de... (caută în scrisoare) de 
răsfirat, are şi ea genunchi, şi... şi... şi pântece. Şi-or fi mai 
răsărite ca ale stricatei! 

— Alfons! 

— Lasă-mă! Spune, stricato! Ce-ai căutat acolo? Acum ți- 
a pierit glasul? 

— O sa te audă Leana şi află toată fabrica! zise doamna 
Alion. 

Maiorul se mai potoli, îşi aruncă încă o dată ochii pe 
scrisoare. 

— Ce facem acum? 

Tăcură, toţi. După câteva clipe de gândire, Maiorul bătu 
cu dosul palmei în scrisoare. 

— Îl duc la Parchet cu asta! Puşcăria îl mănâncă. 
Ademenire de minore! Înţelegeţi? Ocna! 

— Să nu iasă scandal! 


62 


— Nu-mi pasă! Să afle toată lumea, până la rege! (Ridică 
ochii spre Eva.) Tu du-te în camera ta! Să nu te prind pe- 
afară, că-ţi rup picioarele! Până pleci la şcoală, acolo să 
înţepeneşti! Auzit-ai, spurcăciune? Răspunde! 

Eva mişcă buzele uscate. Spuse: „Da!” însă nu-şi mai 
auzi glasul. 

— Să-i daţi mâncare sus! Nu mai are ce căuta în 
sufragerie. Hai, mişcă! 

Ea urcă scările, se întinse pe pat îmbrăcată şi încercă să 
gândească. Încetul cu încetul, bătăile inimii se răriră; simţi 
cum vârfurile degetelor încep să i se răcească; mintea i se 
limpezise. Era împăcată, fiindcă nu mai avea nimic să 
spere. 

Timpul trecea încet, calm - ea respira liniştită. Odată veni 
Leana şi îi puse mâncarea pe masă. Luminatorul se 
întuneca treptat; nu auzea niciun zgomot de afară; îşi 
simţea urechile ca înfundate cu vată. Inlăuntrul lor însă se 
rostogoleau valuri peste valuri, într-un vuiet continuu, ca pe 
închipuitul țărm al mării. 

Îi părea rău după marea pe care n-avea s-o vadă 
niciodată. „Ce-i la sfârşitul munţilor?” întreba, când era 
mică. „Dealurile!” „Şi la sfârşitul dealurilor?” „Câmpia!” „Şi 
după câmpie?” „Tot câmpie, nouă câmpii, una după alta!” 
„Dar dincolo de ultima câmpie?” „Marea!...” 

Să iasă pe luminator, să se arunce pe povârniş... Era 
destul de adâncă valea. S-o găsească zdrobită, rostogolită 
la zidul fabricii, sub cablurile funicularului. S-o ridice, s-o 
aşeze într-un sicriu alb... 

Inima îi zvâcni deodată: la el nu se gândise! Avea să vină 
după-masă, şi-avea să pice în ghearele lor... Trebuia să-l 
scape pe el, înainte de toate. In zori, trebuia să fugă, să-i 
trimită o veste. 

Târziu, noaptea, aprinse lumina şi scrise: „Acum eu mor, 
din nedreptatea oamenilor, pentru dragoste. Dacă aş fi 
trăit, te-aş fi iubit toata viaţa. Pot să-ţi spun, fiindcă n-ai să 
mă mai vezi niciodată. Nu mai veni la noi; au prins 
scrisoarea ta. Rămâi în munţi sau fugi cât de departe.” 

Până în zori plânse încet, cu capul pe marginea mesei. 


63 


Atunci se ridică; uşa era încuiată, cum îşi închipuise. Trase 
masa sub luminator, luă cele două cearceafuri de pe pat, le 
înnodă unul de altul şi ieşi pe acoperiş. Abia se lumina de 
ziuă; era răcoare. Nu mişca nimic în toată casa. In curtea 
fabricii mai ardeau luminile, dar nu se vedea niciun om. 

Legă cearceafurile de cârligul luminatorului, capătul 
celălalt îl aruncă jos, se târî pe ţigle şi îşi dădu drumul pe 
terasă. Gestul era împlinit, acum nu se mai putea întoarce; 
trebuia să-şi caute moartea în alt loc. Se uită în jur, luându- 
şi rămas bun de la toate. 

Nu-i era frică şi se mira să găsească în sine atâta 
împăcare. 

Tot nu se luminase bine când ajunse la pilonul al 
patrulea. Funicularul pornea abia la ora şapte. Un vagonet 
gol era oprit deasupra platformei. Se căţăra pe traverse, în 
spate, creasta muntelui începea să se înroşească. Trecu 
batista printr-o za, se urcă pe cadrul vagonetului şi rămase 
aşa, îngheţată, cu mâinile încleştate pe lanţuri. 

Putea să fie ceasul şase; mai avea de aşteptat o oră până 
să pornească funicularul - şi apoi zece minute PANA LA 
PRAPASTIE. 


13 


Funicularul porni în clipa când răsărea soarele la creastă. 
Închise ochii, lăsându-se să plutească; la piloni, unde roţile 
treceau pe suporturi neelastice, vagonetul o zdruncina, 
amintindu-i realitatea. Număra zdruncinăturile: prima, a 
doua... Avea de aşteptat pilonul al şaptelea. 

Aşa cum se ducea spre moarte, îi veni în minte 
scrisoarea lui: „Aş vrea să-ţi mai răsfir părul o dată... să-ţi 
ţin în mâini genunchii cuminţi... să-mi culc capul...” Toate 
acestea n-aveau sa mai fie. Pilonul al şaselea... Simţea, prin 
pleoape, lumina soarelui, caldă. 

Pilonul al şaptelea... Strânse mâinile pe lanţuri. Nici acum 
nu-i era frică. Moartea i se părea mai uşoară decât cred 
oamenii; un singur gest, golul, plutirea... Era mai greu să se 


64 


răzgândească. Trebui să se lupte cu sine ca să nu-şi dea 
drumul; mâinile refuzau să mai rămână pe lanţuri. Dar se 
învinse şi rămase; îşi găsise curajul să mai trăiască, fiindcă 
ştia ce uşoară e moartea. Trebuia să-şi mai lase părul 
răsfirat o dată, acolo, în odaia aceea ca nici o alta, să-şi 
arunce jos veşmintele, să-şi împace corpul prin dragoste, 
într-o oră mărinimoasă. 

Pilonul al optulea, al nouălea... Ajungea la creastă. 
Podişul ardea în pâcla roşiatică a dimineţii; dincolo de jnepi 
era cabana. Avea să-l mai vadă o dată! 

Primul întâlnit fu Rex; stătea pe patru labe, la soare. Se 
ridică, o privi, apoi întoarse capul spre casă şi latră scurt, 
alarmându-şi stăpânul. Acesta se ivi în prag. 

— Ce-i cu tine? 

Zâmbi firav: 

— Am venit să te văd. 

— Dar cum ai scăpat? Şi cum ai ajuns la ora asta? 

Era liniştită. Tremura puţin, dar s-ar fi zis că de frig. 

— Am plecat devreme. Trebuia să iau trenul de cinci. Ce 
faci, Rex? 

— Trenul? Pleci undeva? 

— Da. M-au trimis la o mătuşă... O mătuşă; e bolnavă şi 
n-are pe nimeni. 

El îi apucă mâinile şi o privi neîncrezător. Vroia să afle, 
vroia să ştie, în loc să se bucure! 

— Nu te-a condus nimeni la gară? 

— Nu. Nu-şi prea bat capul cu mine. 

— Dacă au să afle că ai venit aici? 

— N-au cum şi n-am să stau mult. Nu se poate cobori pe 
alt drum, să ajung la altă gară? 

— Ba da. 

— Am să iau trenul următor. Pot să intru puţin? Vreau să 
mă spăl pe mâini. 

— Intră. Cum ai ajuns aşa repede? 

— Am venit cu funicularul. 

— Nu te cred! 

— Jur! 

— Eşti o fată extraordinară! Dă-mi voie să te sărut! 


65 


Îşi lăsă toată deznădejdea în braţele lui. Ar fi vrut s-o 
sărute altfel, ca rândul trecut; nu mai avea mult timp. 
Acum, acasă descoperiseră lipsa ei; poate Maiorul era la 
postul de jandarmi; poate chiar porniseră s-o caute. Trebuia 
să se grăbească. 

Intră în cabană; obloanele nu erau decât întredeschise, 
nu vedea limpede înăuntru. Clipi, neliniştită de trecerea 
timpului, apoi zări căminul, blana de urs, divanul. Se 
mulțumea cu atât. 

Când ieşi, el era tot în uşă; nu înţelesese, nu simţise, 

— Vrei să mă conduci? 

— Sigur. Te duc până la gară; altfel nici n-ai nimeri. 

Era foarte palidă. Şi îl urmărea cu o privire atât de 
deznădăjduită, încât el se nelinişti. 

— Ce-i cu tine? 

Îi zâmbi: 

— Nimic. Mi-e cam frig. Hai să mergem! 

— Vreau să trec pe la gater, să las vorbă. 

— Nu! Nu mai spune nimănui: încuie şi haide! 

În pădurice se opri. El îi apucă mâinile; era sfâșiată. 

— Eva, ce ai? 

— Nimic. Mi-e milă de jnepi, că plec şi-i las singuri aici. 

Când ieşiră pe podiş el o apucă de braţ, brusc: 

— Tu ai fugit de acasă! 

Îi veni în minte abia acum scrisoarea ei disperată. Eva se 
înroşi, dar, cum stătea cu obrazul în soare, nu putea să se 
vadă. Zâmbi. De când venise trebuia mereu să zâmbească. 

— N-am fugit! Ce-ţi trece prin minte?! 

— Dar de ce te-au trimis tocmai pe tine? 

— Pe cine să fi trimis? Şi p-ormă au vrut să mă 
pedepsească. Ţi-am scris că sunt supăraţi pe mine. 

— Şi unde ţi-e bagajul? p 

Nu mai putea să mintă, nu mai putea să lupte atât! li 
veni să se arunce de gâtul lui şi sa-i mărturisească. Se 
stăpâni la timp. 

— N-am bagaj. (Zâmbea.) 

Îşi dădu seama că era peste putință s-o creadă. Se 
încurcase, n-avea obişnuinţa minciunii, nu prevăzuse totul. 


66 


Dar mai era o ieşire şi-o găsi în ultima clipă, când se 
socotea prinsă: 

— N-am vrut să-ţi spun, ca să nu mă cerţi; am avut 
geamantanul cu mine... 

— Şi unde l-ai lăsat? 

— Era greu; nu l-am pus bine şi-a căzut. 

— Din funicular? 

— Da, în prăpastie. 

— Eva! Ce nesocotinţă! 

Indată simţi că e rău şi stupid; o prinse în braţe, cu 
duioşie. 

— lartă-mă! Sunt îngrozitor de nedrept! 

Acum putea să dea drumul lacrimilor, şi ele porniră din 
plin. Dar era fericită că plângea în braţele lui. In faţă se 
deschidea podişul nesfârşit. Deasupra era cerul limpede, şi 
soarele strălucind; deocamdată avea destul.  Plânse 
amestecând fericirea şi disperarea în aceleaşi lacrimi, cu 
acelaşi gust. 

— Nu mai plânge! N-au să te pedepsească pentru 
geamantan; am să te apăr eu. 

Se liniştea. Ridică ochii şi îi zâmbi, plânsă: 

— Dă-l încolo de geamantan! 

Luară o potecă ştearsă (nu umblau mulţi oameni pe aici) 
care tăia podişul spre răsărit. Din când în când, Eva se uita 
înapoi. După un timp, pâlcul de jnepi nu se mai văzu. O 
vreme se mai desluşiră pilonii funicularului, înşiraţi pe 
orizont, până ce unul câte unul se pierdură, ca o caravana 
mistuită de deşert şi, cât se întindea privirea, nu rămaseră 
decât ei, doi oameni şi-un infinit. 

Eva mergea pe potecă, el alături, prin iarbă, ţinând-o de 
mână. Ea spuse: 

— Azi ne vedem ultima oară. 

— Te duci direct la şcoală? 

Şovăi. 

— Da. 

— O să ne întâlnim la Bucureşti. 

— N-ai să mă găseşti. Vreau să te rog ceva: poţi să te 
urci cu mine în tren? 


67 


— Dar unde te duci? Nici nu mi-ai spus. Unde stă mătuşa 
ta? 

Întâi vru să răspundă: la Panciu. Era un orăşel pe care-l 
cunoştea din copilărie. Pe urmă se răzgândi. 

— La Constanţa. 

Constanţa, dincolo de munţi, de dealuri, dincolo de cele 
nouă câmpii, la malul mării. N-avea să ajungă acolo; se 
mulțumea să rămână oriunde, cu el, o singură zi... 

— Vreau să te urci cu mine în tren, să mergi o staţie sau 
două, sau cât ai să vrei. Pe urmă te întorci. Mergi? 

— Sigur că da. Oriunde! 

Îi strânse mâna. Ştia că se va înţelege cu el; ştiuse din 
clipa când îl văzuse sărind de pe vagonet. Aproape de gară, 
el se opri. 

— Eva, tu ai bani? 

Ea îşi duse mâna la frunte şi zâmbi. 

— Bani?... l-am... i-am avut în geamantan. 

El începu să râdă; o prinsese? Nu! 

— Nici eu n-am decât mărunţiş. 

Râse, împreună cu el. 

— Ne trebuie mult? 

— Nu ştiu. Să văd ce găsesc. 

Se căută prin buzunare, adunând mărunţişul risipit, 
douăzeci de lei ici, douăzeci colo, cinci lei într-un loc, în 
altul zece - cu totul o sută douăzeci. 

— Luăm bilete de clasa a treia până la Bucureşti. Acolo 
fac eu rost de bani şi te urc în tren. 

— Mergi cu mine până la Bucureşti? 

Nu sperase atât; începea să fie prea mult, începea să fie 
primejdios - celălalt drum devenea mult mai greu. Gemu în 
ea, în timp ce spunea, zâmbind: 

— Iţi mulţumesc. 

Trenul venea abia peste o oră. 

— Eva, tu ai mâncat de dimineaţă? 

Nu mâncase nimic, şi nici ieri toată ziua, dar nu-i era 
foame; simţea doar o slăbiciune. 

— Vrei să bem lapte? Hai întâi să luăm pâine. 

Într-o cârciumă din spatele gării cumpărară o pâine 


68 


neagră, mare; pe peron, o ţărancă vindea lapte bătut; se 
aşezară pe o bancă lângă ea, rupseră pâinea în două, 
fiecare prinse sub cot bucata lui, cât era de mare, şi 
începură să mănânce. Înghiţiturile îi aduceau Evei lacrimi în 
ochi; ciudat, fiindcă nu-i venea să plângă. Îi era 
recunoscătoare, ca un cerşetor miluit. 

Prin faţa lor trecu o fetiţă cu flori, flori de munte, în 
buchete rigide, parcă de smalţuri multicolore. 

— Cât vrei pe ele? Pe toate! 

— Douăzeci de lei. 

li dădu patruzeci şi puse buchetele în braţele Evei. 

Nu-i dăduse nimeni flori până azi. Ce puţin costa fericirea 
cu el! Opt lei o pâine dublă, şase lei trei pahare cu lapte, şi 
cu două ale lui, zece, şi cu pâinea, optsprezece şi cu 
patruzeci florile, cincizeci şi opt... Eva simţi că se învârteşte 
pământul, cu gara şi cu şinele pe care tocmai venea trenul. 

— Mai ai numai şaizeci de lei! 

El începu să râdă: 

— Ai dreptate! Ce bine ştii să socoteşti! 

— Mă duc să dau florile înapoi. 

— Nici să nu te gândeşti! Mergem fără bilet. 

Se urcară pe platforma unui vagon de clasa a treia; nu 
mai era nimeni lângă ei. Trenul mergea repede, la vale; 
staţiile treceau, una după alta. El fuma nepăsător. 

— Poate, până ajungem, nici nu vine şeful de tren! 

Veni, tocmai când uitaseră de el; se aşezaseră pe 
marginea platformei, cu picioarele pe scară, şi priveau 
dealurile din te în ce mai joase. 

„Acum vine câmpia, se gândea Eva, şi pe urmă altă 
câmpie, şi alta, nouă câmpii...” 

— Biletele dumneavoastră! 

El întoarse capul şi răspunse, senin: 

— N-avem... 

La prima staţie, îi duse în biroul de mişcare, unde un 
impiegat, cu şapca roşie dată pe ceafă, îi privi plictisit. 

— Ce Dumnezeu te urci fără bilet, domnule, că te văd om 
spălat!? 

li ceru actele şi se apucă să scrie procesul verbal. 


69 


— Şi domnişoara? 

— E sora mea. 

— Răspunzi pentru ea. 

— Răspund. 

Era radios. După ce iscăli cele două procese verbale, 
ieşiră pe peron. 

— Acum ce se întâmplă? întrebă Eva. 

— Mă cheamă la judecată şi îmi pune sechestru pe avere, 
pentru cinci sute de lei. Haide, camarade, la drum! 

În gară aştepta un tren cu pietriş. Se apropiară de un 
frânar, care mânca la umbra unei roţi. 

— Ne iei şi pe noi? 

— Da ce, e trenul meu? 

El îi întinse o ţigară. 

— Suntem lefteri! Mă crezi? 

Eva privea mâncarea frânarului; peşte sărat cu 
mămăligă, într-un ştergar cenuşiu. 

— Şi unde mergeţi? 

— La Bucureşti. Dumneata ia-ne numai până la Târg. 

— Duceţi-vă pe partea ailaltă, dar să nu vă urcați, până 
n-o da semnal. 

Rupse o bucată de peşte şi o întinse Evei: 

— la, domnişoară, să nu râvneşti. 

Trecură pe sub vagon. 

— Dacă nu luai peştele, s-ar fi supărat! 

Ea începu să râdă. 

— Se supăra, nu se supăra, l-am luat fiindcă mi-era 
foame. 

Aşteptară mult timp. Soarele era aproape în creştet când 
fluieră locomotiva. Frânarul se urcă în ghereta lui şi le făcu 
semn să vină sus. 

Aşa merseră până la o haltă mică, ultima oprire înainte 
de oraş. 

— De-aici luaţi-o pe jos, că în gară vă vede cineva şi e 
belea. 

Nu aveau mult de mers, însă se făcuse cald. Pe Evao 
chinuiau foamea şi setea. El de data asta părea îngândurat. 

— Eva, trebuie să rămânem aici până mâine. Am să 


70 


telefonez la Bucureşti, să-mi trimită bani telegrafic. 

— Şi... până mâine?... 

— Nu putem sta decât la hotel. Am să spun că eşti sora 
mea. Scrie chiar şi-n procesul verbal. 

Intrară în oraş plini de praf şi istoviţi. La barieră, era o 
tarabă cu fructe. El alese merele cele mai frumoase, plati 
douăzeci de lei şi îşi continuară drumul, mâncând pe 
stradă, hămesiţi. Dintr-o prăvălioară cu  mărunţişuri 
cumpărară o fâşie de satin negru; el şi-o prinse cu ace de 
mâneca bluzei. Era ingenios: trebuia să poarte doliu, dacă 
se declara fratele ei. 

— Nu e semn rău? întrebă Eva. 

— N-are cine să-mi moară. 

Vorbele o loviră în partea cea mai neapărată a inimii. 

La colţ aştepta o trăsură; el se căută în buzunar, scoase 
ultimii bani şi-i puse în mâna birjarului. 

— Ajunge, ca să ne duci la un hotel? 

— La care? 

— Unde crezi că pot sta doi oameni. 

Trăsura porni pe strada bolovănoasă, traversă centrul 
oraşului şi ajunse într-o piaţă murdară. Opri în faţa unei 
clădiri cu etaj. Între ferestrele de sus se vedea o firmă 
neagră, pe care scria, cu litere albe: „Hotel” - şi nimic 
altceva. Hotel anonim, sărac şi puţin cam sinistru. Sub 
firmă, la parter, se deschidea un gang întunecos. Evei i se 
păru că intră într-o grotă; aştepta să-i cadă picături de apă 
în cap. Era o nedreptate să poposească aici, într-o casă 
hâdă şi poate rău-văzută, când exista cabana sus, pe podiş, 
aşa aproape de cer. 

O cameră la etaj, unde servea un băieţel şchiop, cu picior 
de lemn. Eva îi ceru apă de spălat; îi aduse un ibric şi o 
găleată. Lângă uşă era un lavoar cu lighean, alături un 
dulap cafeniu, în faţă patul cu tăblii de lemn; pe latura 
dinspre piaţă, o altă uşă dădea pe un balcon cu balustrada 
de fier. 

Soarele lumina încăperea din plin, făcând-o să pară mai 
goală şi mai sărăcăcioasă. Se simțeau amândoi stânjeniţi. 
Ea stătea în mijlocul odăii, înţepenită, neştiind cu ce gest 


71 


să-şi înceapă viaţa în această odaie a oricui. 

— Eva, cât te speli, mă duc să telefonez. 

Ea îi apucă mâinile; acesta fu, astfel, primul ei gest. 

— Vreau să rămâi aici. Nu telefona, nu face nimic. Lasă 
totul pe mâine dimineaţă, 

— Şi ce mâncăm? 

— Mere, sau nimic. Te rog să nu întrebi, să nu spui un 
cuvânt! Vreau să fiu cu tine, atât! A 

Câteva clipe se priviră în ochi. Buzele ei ardeau. Intregul 
chip şi întregul corp îi ardeau. El se gândea că poate 
întârziase inutil îmbrăţişarea pe care ea o dorea. Poate 
purtarea lui, sus la cabană, fusese naivă; niciodată nu poţi 
sa ştii ce gândeşte femeia pe care o dezmierzi... întinse 
mâinile, o cuprinse de umeri, trăgând-o spre el. Eva îl 
îndepărtă uşor. 

— Aşează-te pe pat şi stai cu spatele la mine cât mă spăl. 
Mănâncă merele; mie lasă-mi doar unul - sunt mai mică 
decât tine. 

Se supuse: auzi zgomotul ligheanului pus pe duşumea, 
pe urmă veşmintele căzând, unul câte unul, pe urmă apa 
curgând. Ea intră cu picioarele în lighean, se săpuni de sus 
până jos, apoi îşi turnă apa pe umeri cu ibricul, clătindu-se 
economic şi îndelung. La lavoar nu era niciun prosop. Se 
duse în dreptul uşii deschise şi rămase acolo, dreaptă, cu 
braţele puţin îndepărtate, aşteptând s-o usuce soarele care 
cobora spre apus, încă fierbinte, şi-o îmbrăcă în lumina lui 
arămie. Apa de pe trup, zbicindu-se, îi dădea, cu toată 
căldura din aer, o ciudată senzaţie de frig. Soarele nu mai 
avea mult până să atingă acoperişul clădirii din faţă; tabla 
începuse să sclipească, în piaţă era un restaurant cu mese 
afară. Un băiat stropea trotuarul, altul mătura în urma lui; îi 
vedea fără culori, ca în vis. Dinăuntru ieşiră muzicanţii, şi ei 
fără culori, numai în alb şi negru - şi se urcară pe estradă. 
Nu era încă lume la mese; chelnerii aşezau tacâmuri şi 
pahare. Auzi instrumentele acordându-se, şi muzica începu 
să cânte un foxtrot: „E verişoara, din Timişoara...” 

Era o muzică veselă, gălăgioasă, care năvălea pe uşă şi 
umplea întreaga odaie, dând astfel, prin zgomot, impresia 


72 


izolării, fiindcă paşii de pe coridor nu se mai auzeau. Acum 
parcă erau singuri, ei doi de o parte, şi tot restul lumii de 
alta. 

Soarele se topea pe tabla acoperişului; piaţa se umbri şi 
păru mai curată; odaia, până atunci cenuşie, căpătă culori, 
dominate de roşu, răsfrânt ca din flăcările unui cămin. 
Cearceaful de pe pat luă culoarea soarelui şi se transformă 
deodată într-o somptuoasă cuvertură de purpură... 

In aer plutea mirosul dulce-acrişor, de mere timpurii; 
mirosul lor rămase neschimbat, în timp ce pereţii se 
întunecau repede. 

Când ultima sclipire a soarelui se stinse pe acoperiş, Eva 
se întoarse şi se apropie încet de pat, căutând drumul cu 
mâinile prin aer, ca orbii. Tremura. 

— Mi-e frig! şopti. 

Se întinse pe pat, lângă el, cu aceleaşi mişcări încete, ca 
de ritual. 


14 


Treptat şi prelung încăperea începea să se deseneze, 
scoţându-şi liniile din întuneric. Întâi se văzu dreptunghiul 
cenuşiu al uşii de la balcon, cu marginile ondulate şi 
instabile, ca o imagine de sub apă; erau perdelele fluturate 
de aerul rece al nopţii, care intra pulsând în odaie. Pe urmă 
se desluşi uşa dinspre coridor, albă, iar îndată apăru şi 
tavanul, vag  albăstrui, sprijinit pe patru coloane 
negre - unghiurile pereţilor care se luminau cu întârziere. 
Se văzură, în sfârşit, dulapul, lavoarul, tăbliile patului; 
decorul redevenea mizerabil. 

Nu începuse mişcarea oraşului, când piciorul de lemn al 
băiatului de serviciu trecu bocănind pe condor; se auzi 
ciocănind la o uşă, în fund: 

— E ora patru! 

Călători care plecau cu trenul. 

Stătea cu ochii întredeschişi; noaptea ei se sfârşea; dacă 
s-ar fi putut s-o mai prelungească puţin! Perdelele fluturau; 


73 


le privi mult timp, până ce se luminară pe deplin. Piciorul de 
lemn trecu pe coridor: boc, boc... Se auzi iar ciocănind, la 
altă uşă, unde pleca alt călător: 

— E ora cinci! 

Noaptea se sfârşea, nu mai încăpeau amăgiri. Respiră 
adânc. Îşi simţi mâna, strânsă de la încheietură de mâna 
lui; încercă să şi-o desprindă. El şopti, fără să se mişte, ca şi 
când s-ar fi temut să nu zdruncine liniştea care le fusese 
învelitoare, pe patul fără cuvertura: 

— N-ai dormit? 

— Nu. 

— Ce-ai făcut? 

— Te-am iubit. 

Ar fi putut spune alte cuvinte: „Am stat alături de tine, 
speriată şi fericită, luând căldura sângelui tău, fiindcă era 
frig; m-am gândit că bunul cel mai mare pe care l-aş fi 
putut spera în viaţă, ar fi fost mic pe lângă ceea ce ai fost 
tu. Mi-am numărat mişcările pieptului, la fiecare respiraţie, 
mi-am numărat bătăile inimii şi mi-am spus: trăiesc, nu 
fiindcă împrejurările au făcut posibilă existenţa mea, ci 
pentru ca inima mea să poată bate lângă tine.” 

Ar fi putut spune cuvinte şi mai multe, tot atât de 
adevărate; spunea, simplu, convingător şi definitiv: „Te-am 
iubit!” 

Piciorul de lemn trecu pe coridor. 

— E ora şase! 

La fiecare oră pleacă un călător, se gândea Eva. Au lăsat 
de cu seară vorbă, să fie treziţi. Ea nu-şi anunţase plecarea, 
fiindcă nu ştia ora ei. Privise, încă din ajun, pe fereastră, 
jos; nu era destulă înălţime. 

El îşi punea bluza. 

— Crezi că mai e nevoie să păstrez cârpa asta de doliu? 

Zâmbi, sfâşiată. 

larăşi trecu pe coridor piciorul de lemn. Eva îşi strânse 
cordonul peste rochie şi se aşeză pe marginea patului. 

— Vino lângă mine. Vreau să-ţi spun ceva. 

Îl surprinse tonul ei grav, dar nu putea să-l ia în serios. 

— Nu cumva să mărturiseşti că ai un trecut; sunt motive 


74 


categorice să nu te cred! 

Era atât de viu, de copilăros în acelaşi timp, într-un cer 
atât de înalt şi de senin, încât nu se îndura să-l coboare pe 
pământ. Ar fi vrut să-l amăgească încă un timp, dar nu mai 
avea când. 

Închise ochii. 

— Te-am minţit tot timpul! Am fugit de acasă. N-ai 
bănuit? 

Pe chipul lui nu se schimbă nimic; părea nepăsător şi 
străin. Doar o clipă avusese senzaţia unei izbituri, apoi a 
unei apăsări în trup. Se lepădă de ea în clipa următoare, 
simplu, senin, cum ar fi aruncat o greutate de pe umeri. Nu 
murise nici unul din ei, nici unul nu era bolnav, rănit sau 
infirm. Unde era nenorocirea, la drept vorbind? 

— Ar fi trebuit să bănuiesc! Spune-mi, ce s-a întâmplat? 

— Au pus mâna pe scrisoarea ta; Maiorul e furios, o să-ţi 
facă un rău, n-am înţeles cum, să te reclame, să te 
închidă... Am vrut să mă omor; ei credeau că s-a întâmplat 
ceva între noi; m-au judecat, m-au chinuit... Ştiam că ai să 
vii, n-am vrut să încapi pe mâna lor; atunci ţi-am scris un 
bilet, îl găseşti sub saltea, acolo, l-am ascuns ieri când mă 
dezbrăcam. 

Povesti tot ce se întâmplase apoi, cum plânsese toată 
noaptea, cum fugise în zori. 

Şchiopul trecu pe coridor: 

— E ora şapte! 

— Asta-i tot? 

Ea deschise ochii, izbită de tonul lui rece. El urmă: 

— Acum eu trebuie să fug, iar tu să te omori. Te-ai gândit 
cum? Să mă duc jos, să-ţi caut o lamă de ras? Ai putea să-ţi 
tai venele de la mână. E foarte spectaculos. 

Eva se ridică. El o apucă de încheieturi şi o strânse, 
aproape brutal. 

— Ascultă, fetiţo! Aşa nu se poate! 

După atâta încordare şi disperare, îşi revenea. Greu - nu 
înţelegea, nu credea, nu-şi mai dădea seama unde se află, 
nu mai ştia nici cum o cheamă. Buza de jos începea să-i 
tremure. 


75 


— Să nu plângi! 

Era o poruncă, iar glasul era aspru. ÎI privi obidită. Atunci 
el ridică mâna şi o mângâie pe obraz, cu o mişcare 
stângace, dar caldă. Nu părea să fie aceeaşi mâna 
puternică de adineaori şi nu putea înţelege cum trecea de 
la un gest la altul. 

— Nu, să nu plângi! 

Şi tonul era altul. O privea, citea chipul ei, credea tot ce-i 
spusese şi i se rupea inima de milă pentru ceasurile ei când 
trebuise să se gândească la moarte. Moartea - şi-o fată de 
şaptesprezece ani, faţă în faţă, fără martori, o zi şi o 
noapte! Nu ştia cu ce cuvinte ar fi putut s-o liniştească. 
Abia acum vedea ce sărac îi era vocabularul; îşi rezolva 
viaţa prin gesturi, nu prin cuvinte. 

Se ridică în picioare. 

— Intâi, uită-te la mine şi zâmbeşte! Şi acum ascultă: nu- 
mi pasă de niciun Maior din lume. Nu m-am gândit ce te-a 
apropiat de mine; ar fi trebuit să mă gândesc, era datoria 
mea, ştiam mai multe... (Schimbă tonul, ca pentru sine.) 
Ştiam prea multe!... Am bănuit că vrei să-ţi cauţi libertatea, 
să-ţi faci o vară frumoasă şi mi-a plăcut să-ţi ţin tovărăşie. 
Dar dacă tu dădeai altă însemnătate gesturilor tale, atunci 
înţeleg să le dau şi cu aceeaşi însemnătate. De acum 
înainte te iau sub protecţia mea. Nici Maiorul, nici altcineva 
n-are să se mai atingă de tine. 

Piciorul de lemn se auzi pe coridor. Şchiopul ciocăni la 
uşa lor. 

El se duse, răsuci cheia şi întredeschise, mirat. Capul 
Maiorului se ivi în cadrul îngust, cu pălăria de pai dată pe 
ceafă, săltându-se să privească înăuntru, peste umărul lui. 
Ochii i se opriră la cearceaful mototolit. 

Eva nu simţi niciun fel de frică; dar i se păru că, deodată, 
totul în jurul ei devine murdar. 


15 


În aceeaşi după-amiază, aştepta pe platformă, la al 


76 


patrulea pilon, să se urce în funicular. Nu-şi luase de acasă 
nimic, decât pieptenele; era la el în buzunar. 

Umbra acoperise locul în jur. Nu fusese aici decât 
dimineaţa, sub soarele plin. Acum totul i se părea 
necunoscut, şi totuşi, aici stătuse trântită în iarbă, se jucase 
cu iepuraşul, respirase cu lăcomie şi religiozitate aerul 
alpin, gândind naiv că ar putea creşte mai repede. 

Crescuse oare de ajuns? Se simţea mai mică şi mai slabă 
decât atunci. Nu, crescuse prea puţin! Şi era tristă că n- 
avea destui ani să se bucure fără mustrare de cuget şi fără 
frică. S-ar fi simţit mai bine acasă, aşteptând sfârşitul 
vacanței, îi era dor de dormitorul internatului, străin şi rece, 
de fetele pe care nu putea să le iubească. Ar fi vrut să se 
mai poată întoarce... 

El o smulsese, cu un braţ prea puternic. Nu înţelegea 
nimic din cele întâmplate de dimineaţă: era de faţă, dar 
parcă nu-i auzise ce vorbiseră. Ştia numai cum ajunsese 
Maiorul acolo: contabilul de la fabrică, aflat la oraş, o 
văzuse coborând din trăsură. Nu-şi dădea seama dacă 
Maiorul era furios; nu reţinea din înfăţişarea lui decât ochii 
roşii, holbaţi la cearceaf, şi nările păroase, adulmecând. El 
plătise hotelul şi biletele de tren. Pe drum, se simţise 
deodată fericită, fără să ştie de ce. Inţelesese abia la 
venirea conductorului: era fericită fiindcă avea bilet!... 

Se apropia un vagonet gol. Se pomeni sus fără să ştie ce 
mişcare făcuse şi cum izbutise. Plutea prin aer între piloni. 
El o ţinea de umeri... Era mai puternic, ştia mai multe - ştia 
prea multe, după cum spunea chiar el, cu amar. De aceea, 
acum rămânea între ei un mic perete rece; făcea totul pe 
măsura lui, crezând că-i şi măsura ei. Şi a oricui. 

O luase de acasă şi nu ştia cum, pentru cât timp. Nu ştia 
ce-i spusese Maiorului, Gettei, doamnei Alion. Toţi trei 
păreau nişte păpuşi de cârpă; îl ascultau şi nu puteau să 
răspundă. 

Plecase de acolo ca o străină, fără rămas bun, cu capul în 
jos, obosită şi tristă, ca un animal dus la târg. El o oprise să- 
şi ia vreunul din lucrurile ei. O urmase în cameră, sus, 
privise în dulapul sărac, o mângâiase pe păr; părea 


77 


înduioşat. 

— Tu ai fost Cenuşăreasa lor. Lasă toate astea aici! 

li îngăduise să-şi ia doar pieptenul; el nu avea unul destul 
de mare pentru părul ei. 

Şi acum, cu mâinile goale, plutea prin văzduh. La 
început, în umbră, îi fusese frig; deasupra prăpastiei era 
soare, dar ea tremura, cu dinţii strânşi. Nu mai era 
înarmată, ca rândul trecut, şi nu-şi mai putea înfrânge frica. 
El o ţinea de umeri cu braţul acela puternic care o smulsese 
de jos, numai că puterea rămânea a lui, atât de indivizibilă, 
că ei nu-i transmitea nici o îmbărbătare. 

Se simţi uşurată când vagonetul trecu de creastă şi ieşi 
pe podiş. Deşi venea apusul, pe munte lumina soarelui era 
încă vie şi limpede. Pâcla care învăluia alteori crestele de la 
orizont dispăruse; poate aşa avea să dispară şi pâcla din 
sufletul ei. 

Mergeau spre cabană, cu umbrele întinse drept în faţă; 
acopereau atâta pământ, erau atât de lipite de răceala lui, 
încât îi făceau frig. El o ţinea de mână, şi ea venea puţin în 
urma lui, şovăind. 

— Tristă, nu-i aşa? 

Incepea să-l regăsească, îl auzise o zi întreagă vorbind cu 
Maiorul şi cu ceilalţi şi se temuse că niciodată nu-şi va 
recăpăta tonul pe care îl ştiuse ea. Dar acum îl 
recunoscuse; aşa îi vorbise când stăteau în iarbă, aşa îşi 
amintea glasul lui din noaptea trecută, când bocănea 
piciorul de lemn pe coridor. Da, era tristă - cum s-ar fi 
ascuns?! 

In pădurea de jnepi, inima i se strânse mai mult; acum 
înţelegea puţin de ce-i era milă de ei; poate se asemuia cu 
copacii aceştia dezmoşteniţi, cărora nu le pria înălţimea. 
Poate, aici, şi ea avea să se târască pe pământ, incapabilă 
să suporte greutatea cerului de care se apropia prea mult. 

Câinele stătea în uşa cabanei, la fel cum îl lăsase ieri. 
Ferestrele luceau, înroşite de soarele la apus, dar pereţii şi 
totul în jur era mohorât. 

Rex veni în întâmpinarea lor, cu paşii lui măsuraţi şi 
demni. 


78 


— De ce nu zburdă? E bătrân? 

— E un câine sceptic. A trecut pe la mai mulţi stăpâni şi 
trebuie să fi ajuns la credinţa că niciunul nu merită să aibă 
un câine convins. 

— Nu te-am auzit niciodată vorbind aşa. 

— Mi se întâmplă, când stau mai mult între semenii mei. 

Oare ce-i făcuseră semenii lui? Era liber, sănătos şi 
puternic şi nu-i lipsea nimic, i se îndeplineau toate 
dorinţele, chiar acelea din vis! 

Când intrară, nu se întâmplă nimic deosebit. Eva se 
gândea că poate o va lua în braţe şi o va trece astfel peste 
prag, după un obicei străvechi. Intrară ţinându-se de mână, 
şi ea socoti că-i mai firesc, dar mai gol. Instinctiv, femeile 
care se predau simt nevoia să fie duse pe sus, să piardă 
legătura cu pământul care le aminteşte măsura lor 
adevărată şi le poate trezi. 

Acum îi era cam frică de odaia aceasta, unde dorise atât 
de fierbinte să revină! Poate fiindcă o dată cu înserarea se 
făcuse cam frig. 

In timp ce el aprindea lămpile, ea se aşeză pe marginea 
divanului, puţin înţepenită, aşteptând... Ce? 

Nu locuise niciodată într-o casă cu lămpi de petrol. 
Lumina lor i se părea galbenă şi săracă; ardea una atârnată 
de tavan, alta aşezată pe colţul căminului. 

Afară se întunecase repede; ai fi spus că noaptea pe 
munte e mai neagră decât jos. Pe uşa care rămăsese 
deschisă, simţea intrând liniştea podişului rece. El veni, cu 
spinarea puţin aplecată; tavanul scund îl făcea să meargă 
încovoiat, parcă temându-se să nu dea cu capul de grinzi. 
In lumina nelimpede, umerii i se desenau nefiresc de largi; 
aproape se sperie. 

— Cam frig, nu-i aşa? 

Ar fi vrut să mintă; i se părea că recunoscând adevărul îl 
jigneşte, ca şi când frigul ar fi fost emanaţia lui. El se 
întoarse şi se apucă să aprindă focul în cămin. 

Rămasă în colţul ei, singură, Eva plânse puţin; nu atât cât 
ar fi avut nevoie. Se înfrână, ca să nu se arate cu ochii 
înroşiţi. Curând, flăcările începură să joace pe pereţi. El 


79 


rămăsese lângă gura căminului, cu un genunchi jos, după 
obiceiul lui cunoscut. Ciudat, Eva nu simţea nevoia să vină 
lângă ea. Dar părea mai liniştită de când ardea focul. 
Tăceau amândoi. 

Liniştea... Liniştea podişului! O auzea intrând, aşezându- 
se între ei. 

Nu-şi luase nici măcar o cămaşă de noapte. 


16 


Numai serile erau triste, cât dura crepusculul, de la 
apusul soarelui, până se întuneca. Acum ştia şi le aştepta 
să treacă, aşa cum aştepţi să treacă tot ce doare şi nu 
poate să rămână. _ 

Cu restul se obişnuia. Ziua ei începea târziu după a lui. In 
fiecare dimineaţă, înainte de a se trezi pe deplin, se ruga în 
gând - era un reflex fără cucernicie —: „Dă Doamne să nu 
plouă!” 

Nu ploua. Curgeau zilele frumoase dinaintea toamnei. 
Soarele nu ardea - era cald, cu prietenie. Se trezea cu 
lumina lui pe obraz şi-i zâmbea recunoscătoare. 

Afară, în faţa uşii, găsea masa pusă: lapte cald cu pâine 
de casă - la fel în fiecare dimineaţă. 

El vroia să se ducă la oraş, să-i caute ceva de 
îmbrăcăminte; îl împiedica zi de zi, născocind pricini cu 
nemiluita; umbla în short şi în bluze de-ale lui, care îi 
veneau aşa de mari, încât o făceau şi mai mică. 

De cele mai multe ori, când se trezea, îl găsea plecat; îşi 
amintea, pe lângă vise, că el se ridica încet, fără zgomot, se 
ducea la baie, se bărbierea, se spăla, cânta fals, iar la 
urmă, venea să-şi frece uşor obrazul curat de al ei. Mirosul 
pastei de dinţi îi răcorea nările, gata s-o trezească din 
somn; atunci, mârâia, ca dulăii supăraţi, şi el fugea, 
prefăcându-se speriat. 

In câteva zile învățase atât de bine să se alinte, de parcă 
se alintase toată copilăria. 

In timp ce-şi bea laptele, Rex o păzea, privind-o puţin 


80 


ironic şi indulgent. Îi plăcea pâinea de casă, avea mirosul 
podişului, deşi venea de la câmp. 

Urma o vizită scurtă la bucătărie, unde mama lui Niculiţă 
punea mâncarea la fiert, îi spunea ţărăneşte „lele loana”, 
ca să nu-i spună mătuşă; să-i spună pe nume nu i se părea 
potrivit - prea era copil pe lângă ea. Femeia o lăsa în 
bucătărie cât să-şi arunce ochii prin cratiţe, apoi o izgonea; 
nu-i acorda niciun fel de încredere în ceea ce privea 
priceperea ei la gospodărie şi, fireşte, făcea foarte bine. 

De acolo pleca la vale împreună cu Rex; câinele o urma 
cu aerul lui demn, neluând-o în serios, dar păzind-o, parcă 
socotind că nu trebuie lăsată de capul ei. 

Dacă pe stăpânul locului nu-l găsea la gater, îl aştepta; el 
se ducea uneori mai departe, în locuri necunoscute de ea, 
unde stătea de vorbă cu logofeţii şi cu pădurarii; dintr-acolo 
se auzeau topoarele lovind în copaci; pădurea emitea 
zgomotele şi le propaga pe întreg podişul, într-un freamăt 
zburător şi înalt. 

li plăcea să stea la gater, să privească fierăstrăul 
mişcându-se neîntrerupt, muşcând din lemn şi aruncând 
şuviţe de rumeguş dedesubt. 

Pe omul de la gater îl chema Dumitru Capverde. Eva era 
intrigată copilăreşte de numele lui, neîntâlnit niciodată, şi 
pentru ea intraductibil. Aflase că nu-i tatăl adevărat al lui 
Niculiţă, că lelea loana umblase înainte cam cu mulţi, că şi 
acum o mai lua razna, din când în când. Bărbatul o aştepta 
să se întoarcă din hoinărit, o apuca de coade şi o bătea 
până o lăsa pe jos. Femeia răbda fără să crâcnească, apoi, 
peste câtva timp, o lua iar razna. Cui vroia, îi dădea uşor 
explicaţie: 

— Apoi atât poate şi el, să mă bată! Că n-aş pleca eu de 
acasă, dacă ar mai putea şi altceva! 

Pentru Eva, bărbatul loanei devenea un personaj din ce 
în ce mai ciudat, înţelegea într-un fel abstract vorbele 
nevestei, neizbutind să le găsească exact sensul material, îl 
privea pe furiş, curioasă să ştie de unde-i vin numele şi 
metehnele, dar nu descoperea semne. 

Cu drumul la gater şi cu aşteptarea trecea aproape toată 


81 


dimineaţa; stăpânul locului apărea din vale, tropăind pe 
potecă, întotdeauna vioi şi voios. Nu-şi amintea să-l fi văzut 
vreodată  posomorât; pare-se vorbele lui nu erau 
exagerate - se simţea bine departe de oameni. 

Eva se repezea la vale şi-i sărea în braţe, gata să-l dea 
peste cap. 

— Aş vrea să am şi eu tot atâta demnitate cât măgarul 
ăsta de Rex! scâncea, înciudată, cuibărindu-se la pieptul 
lui. 

Rex nu se urnea niciodată să vină în întâmpinarea lui, 
mişca doar din coadă, de două ori, ca un salut, după care 
rămânea nepăsător, privindu-şi stăpânul cu o bunăvoință 
reţinută. 

— N-are temperament, spunea el. 

— Dar eu? 

Numai serile erau triste. 

— Dar eu? Haide, spune! Eu? 

— Tu eşti un pui de panteră, cu patruzeci de grade 
temperatură. 

— Ar mai trebui două ca să mor? 

— Nu ştiu la ce temperatură mor panterele. 

— Eu mor după tine. Indiferent de temperatură. 

În astfel de momente, Eva îşi uita cu totul neliniştile; 
pentru ea nu mai exista nimic dincolo de marginea 
podişului, nici măcar vagonetele funicularului, care treceau 
necontenit, nu îi aminteau lumea din vale. 

Până a doua zi dimineaţa, rămâneau împreună. La prânz 
mâncau afară, privegheaţi cu indiferenţă de Rex, care nu 
râvnea la nimic. 

— E un câine leneş! 

— Nu, e sceptic, ţi-am mai spus, dar tu nu crezi. 

— Ei bine, să fie sceptic cu oricine; mie vreau să-mi arate 
încredere. Zău, suntem prea puţini aici, ca să ne suspectăm 
între noi! 

Poate că discuţiile acestea, reluate, porneau din nevoia 
de a mai vorbi şi despre altcineva; Rex le ţinea loc de lume. 

O dată cu sfârşitul mesei, soarele venea în faţa cabanei; 
se întindeau în şezlonguri, unul lângă altul, şi stăteau 


82 


nemişcaţi, ca la sanatoriu, în căldura plăcută a după- 
amiezii. Mai târziu se plimbau pe podiş, până departe. 
Uneori se apropiau de creastă, ca să privească în vale; se 
vedeau râul, şoseaua, calea ferată, fabrica şi acoperişurile 
roşii ale caselor. Acolo se întuneca mai curând; umbra 
muntelui era rece şi grea; i se părea că oamenii de jos o 
simt pe umeri. 

Intorşi acasă, loana le aducea cina, apoi pleca la bărbatul 
ei sau la alţi bărbaţi. Îndată apunea şi soarele - de la o zi la 
alta mai devreme, făcând nopţile să se lungească. 

Cât se aprindeau lămpile şi se aţâţa focul în cămin, erau 
clipele ei de tristeţe, cum i se fixaseră în suflet din prima 
seară. El o găsea amorţită pe marginea divanului, cu 
mâinile reci. O lua în braţe şi o punea jos, pe blănuri, ca să 
facă patul; atunci, în clipa cât plutea prin aer, Eva îşi 
revenea, şi astfel începeau nopţile. 

Incepeau de fiecare dată cu puţină nelinişte, cu puţin 
frig, până se încălzea aşternutul alb. 


17 


Ziua când venise aici fusese o sâmbătă; ţinea minte, 
fiindcă avea în cap un calendar amănunţit al dragostei lor. 
Dacă ar fi vrut să-i facă jurnalul, şi-ar fi amintit uşor şi sigur 
toate datele, oricât de îndepărtate: „L-am cunoscut joi, 14 
august, 1930, când veniseră ofiţerii... Era tot joi, 6 iulie, trei 
ani mai târziu, când l-am reîntâlnit pe drumul de la cimitir; 
vineri l-am văzut la pilon; sâmbătă, duminică, luni, a plouat; 
luni i-am scris; marţi am primit răspunsul lui; miercuri ne- 
am întâlnit din nou - era fără iepuraş...” 

Venise aici sâmbătă. Trecuse o săptămână. Duminica 
următoare, după mai multe încercări abandonate, el hotări: 

— Mâine mă duc să-ţi caut ceva de îmbrăcat; cu shortul 
nu mai merge; prea semeni a orfană! 

Ar fi vrut să-l însoţească la oraş, dar se gândi că rochia şi 
ceea ce avea pe dedesubt erau prea ponosite ca să poată 
intra într-un magazin. Apoi se sfia să fie de faţă la 


83 


cumpărături. Până acum, tot ce îmbrăcase era rezultatul 
unor ciorovăieli ticăloase între doamna Alion şi Maior; o 
îmbrăcau din te miri ce, cu mare caznă şi cu multe 
drăcuieli, dar oricât ar fi umilit-o, o îmbrăcau ai ei. | se 
părea partea cea mai grea a vieţii de astăzi, să-i aducă 
îmbrăcăminte un om, până ieri - şi poate de mâine - străin, 
care să scoată bani din buzunar, să facă socoteli, să ştie cât 
costă fiecare lucru al ei. Accepta situaţia ca pe o boală, dar 
îi era peste puteri să facă mai mult decât atât, să intre în 
magazin, să aleagă, să vadă preţul scris pe etichete şi apoi 
să asiste cum el umblă la bani. 

El plecă foarte de dimineaţă, ca să ia trenul de cinci; 
numai aşa putea să fie înapoi până seara. Încă somnoroasă, 
Eva nu simţi singurătatea imediat. Drept gândind, el pleca 
şi alteori, şi lipsea până la prânz. Multe dimineţi fusese 
singură, fără să se îngrijoreze prea mult. Dar atunci îl ştia 
aproape, în orice clipă îl putea lua pe Rex, să plece în 
căutarea lui. 

De data asta, când se trezi de-a binelea, dându-şi seama 
ce se întâmplase, îşi simţi inima sugrumată. Nu bănuise cât 
trebuia să o coste plecarea lui. Acum se căia că nu-l oprise; 
n-avea nevoie de nimic, putea să umble în rochia ei neagră 
sau în short, şi dacă aşa nu era bine, putea să umble în 
pielea goală, numai să fie cu el. Se gândi, cu fantezia 
trezită de panică, la nenumăratele feluri în care ar fi putut 
să se îmbrace, croindu-şi singură rochii bizare, din ceea ce 
vedea în casă: perdele, cuverturi, feţe de masă; până şi din 
blănurile de pe podea. 

Dând urmare primului impuls, se repezi afară, străbătu 
pădurea de jnepi, până la funicular, iar de acolo alergă la 
creastă, cu speranţa absurdă că l-ar mai putea vedea într- 
un vagonet, coborând. 

Era târziu, trecuse de opt, trenul plecase de mult. 
Rămase pe marginea podişului, dezamăgită, privind în vale 
drumul pe unde se dusese el. Acum valea era plină de 
soare. 

Cum stătea astfel, neştiind încotro s-o apuce, văzu 
departe, pe potecă, un echipaj neobişnuit, care urca: un om 


84 


ducând de căpăstru un cal de munte, şi în spinarea calului 
un al doilea om. La început crezu că e un turist, deşi turiştii 
veneau prea rar aci. După un timp, imaginile se măriră, 
văzu că omul de pe cal avea pălărie de pai, şi abia atunci îl 
recunoscu pe Maior. 

Fugi la cabană, încredinţată că venea s-o ia acasă. 

— Lele loană, cheamă-l repede pe Dumitru. Să vină cu 
puşca! 

Maiorul o găsi stând curajoasă în uşa cabanei; îi vedea de 
departe pălăria, prin pădurea de jnepi, apărând deasupra 
copacilor şi dispărând, după cum căluţul se poticnea în 
buturugi. Apoi echipajul ieşi la lumină, şi vizitatorul se văzu 
în întregime, legănându-se în şa, chinuit. 

Dumitru Capverde stătea de pază, după colţ, cu cartuşe 
de mistreţ băgate pe ţevile puştii. 

Rex se ridică, veni lângă ea şi rămase ţeapăn pe toate 
patru picioarele, cu ochii la oamenii străini. Ajuns aproape, 
Maiorul descălecă greoi; ascensiunea care nu-i priise de loc 
îl lăsase cu picioarele şi şalele frânte. 

— Bună dimineaţa, frumoaso! zise, pe când înainta 
crăcănat. 

Eva se înroşi; se aşteptase să-i spună „urâto”, ca de 
obicei. Vorba lui mieroasă îi alungă dintr-o dată teama de 
până atunci. 

— Bună dimineaţa, unchiule! 

Maiorul se apropie şi o sărută pe obraz; Rex mârâi. 

— Ai rămas singură azi? 

Se miră cum de aflase aşa de curând; apoi se gândi că 
era foarte cu putinţă să-l fi văzut cineva la gară şi să-i fi 
spus. Oricum, se vădea că urmărise să vină în lipsa lui. 

— Şi unde-i? 

— La oraş. 

Maiorul o privi, de sus până jos. 

— Aşa umbli tu, în pielea goală? 

Căuta un loc să se aşeze. Eva se simţea amorţită; nu 
putea să facă o mişcare, să-i aducă un scaun, sau să-l 
cheme în casă. Era poate un instinct care-i cerea să nu lase 
pe nimeni peste prag. Într-atât fusese numai cu el în 


85 


această locuinţă, aşa de mult îi vorbea numai despre ei doi, 
încât i se părea de nesuportat fie şi gândul că ar trebui să 
împartă imaginile dinăuntru cu un intrus. 

Maiorul îşi uitase apucăturile; sau mersul călare îl 
istovise, sau înălţimea îl copleşea. Rămase în picioare, ca 
un străin nechemat. 

— Am venit să văd ce faci, zise. O duci bine aici? 

— Da. 

— Ai tot ce-ţi trebuie?... Mâncarea e bună?... Noaptea nu 
ţi-e frig? 

După o tăcere, care trecu greu, întrebă: 

— Când vă cununaţi? 

Ea ridică din umeri, stânjenită; nu ştia nimic. 

— Nu ţi-a mai spus niciun cuvânt? 

Nici nu fusese vorba vreodată. 

— Păi tu crezi că aşa merge? Ce, te-am crescut ca să 
facă el cu tine ce-i place? (Tot căuta cu ochii ceva, să se 
aşeze.) Să ştii că suntem foarte îngrijoraţi. Şi maică-ta, şi 
Gettuţa. Ţie nu ţi-e ruşine? 

— De ce? 

— Aha! De la el ai învăţat să ne înfrunţi! 

Se mai uită o dată de jur-împrejur. 

— Zi, aici staţi?!... Atunci, ce să-i spun maică-ti? 

— Nimic! 

— Şi Gettuţei? 

— Nimic! (Ar fi vrut să transforme cuvântul în adjectiv şi 
să aibă pentru el superlative.) 

Musafirul, vexat, se întoarse să încalece, fără s-o mai 
sărute. Rex mârâi încă o dată, şi calul porni, făcându-l pe 
călăreț să se legene comic în şa. Eva rămase numai cu 
câinele. 

Maiorul ajunse acasă târziu; la vale, calul mergea rău, de 
câteva ori se poticnise, gata să-l azvârle peste cap, la 
trecerile mai periculoase trebuise să descalece, şi nu ştia 
măcar dacă deplasarea meritase atâta osteneala. Era greu 
de înţeles ce anume urmărea. Poate ceva la care nu se 
gândea de-a dreptul: o plăcere ciudată. Poate făcuse 
drumul la cabană numai ca să vadă unde se petrec orele de 


86 


dragoste. Era dezamăgit ca nu putuse intra, să-şi arunce 
ochii la pat. Paturile în care ştia că au dormit oameni tineri 
îl tulburau. 

După prânz, Eva ieşi la marginea podişului, se aşeză în 
iarbă, cu Rex alături, şi începu să numere vagonetele care 
urcau. Nu ştia cu ce tren are să vină, se putea pomeni cu el 
în oricare clipă. Număra vagonetele: „Va fi în al o sutălea...” 
Trecea mult timp până să se împlinească suta de vagonete. 
„Va fi în al cincizecilea! În al douăzecilea...” Lua iar o cifră 
mare, care, la sfârşit, iar o dezamăgea. 

Soarele apuse, funicularul se opri, se făcu întuneric; din 
faţă, de pe crestele celorlalţi munţi, de dincolo de vale, 
răsări luna, înspăimântător de mare şi de aprinsă, parcă 
topită. Mai aşteptă o vreme, tremurând de frig, în iarbă. Ar 
fi vrut să rămână acolo până la miezul nopţii, până în zori, 
până l-ar fi văzut venind, îi era frică să se mişte; aşa cum 
stătea ghemuită, se simţea la adăpost; nimeni nu putea s-o 
vadă, s-o simtă. 

Câinele se plictisise; căscă, se ridică în picioare, îşi 
întinse spinarea înţepenită, privi câteva clipe în vale, unde 
se vedeau sclipind luminile de la fabrică, se întoarse şi 
porni liniştit spre cabană. 

— Rex, stai aici! 

Dar el nu se mai opri decât o clipă, după care porni 
încăpățânat înainte. Fu nevoită să-l urmeze; îi era prea frică 
să rămână singură. Când se ridică, văzu podişul nins; îşi 
duse mâinile la ochi, zăpăcită, până ce înţelese că era luna 
care îmbrăca pământul în lumina ei somnambulică. 

Merse de-a dreptul la gater. Se auzea apa pârâului 
curgând pe scoc, se auzea foşnetul copacilor şi alte zvonuri 
reci ale nopţii. Mai jos, la căsuţă, se vedea lumină; Niculiţă 
stătea cuminte pe prispă. 

— Tu nu te culci? 

— Nu, că încă nu m-a bătut mama. 

Dumitru Capverde se ivi în uşă. Aflând despre ce-i vorba 
îşi luă puşca. 

Eva nu dormi nici o clipă; îl auzea afară, sub peretele 
cabanei, pe Dumitru, sforăind în şubă. Din când în când, se 


87 


ridica din pat şi alerga la fereastră. Noaptea era albă; în 
lumina lunii pădurea de jnepi părea geruită. Pe terasă Rex 
veghea, cu urechile ciulite; poate avea şi el o nelinişte. 
Câteodată, când omul de alături sforăia mai tare, câinele 
întorcea capul spre el, aruncându-i o privire scârbită. 

În zori, se îmbrăcă, îşi luă pe umeri o pătură şi ieşi în uşă. 
Rex adormise, cu botul pe labe, în locul unde stătuse toată 
noaptea. O simţi, deschise un ochi, apoi se culcă la loc. 
Dumitru tot mai sforăia, pe o coastă, cu puşca în braţe. Nu-l 
trezi. Rex o lăsă să se îndepărteze, până ce se convinse că 
într-adevăr pleacă; atunci se ridică plictisit şi o luă pe urma 
ei. 

Pe podiş căzuse brumă peste noapte; Eva se 
înfioră - umezeala îi pătrundea prin sandale. Merse iarăşi la 
locul de aseară, unde se ghemui în pătură, cu ochii devale. 
Soarele răsărea în faţă. Curând porniră şi vagonetele. „Are 
să fie la al o sutălea... La al cincizecilea...” Numără multe 
sute. 

Soarele se ridicase pe cer, ceața de jos se risipise, acum 
vedea clar fabrica şi casele. Şi văzu deodată că nu mai erau 
verzi decât brazii: ceilalţi copaci şi iarba păliseră. 

Venea şi toamna. lar ea era singură şi dezbrăcată, şi 
număra cu ochii umezi vagonetele: „Are sa fie la al o 
sutălea, la al cincizecilea...” Fiecare sută de vagonete 
însemna lungi jumătăţi de oră. 

Trecu amiaza; Rex se ridică, mârâi ursuz şi plecă spre 
cabană. De astă dată, Eva nu-l mai urmă; era hotărâtă să 
aştepte, neîntrerupt şi până la urmă. 

În unele clipe de oboseală, i se părea ca aşteaptă 
zadarnic, că nu va mai veni nimeni, niciodată, că va sta aşa 
până îi vor putrezi oasele. 

Acolo o găsi, la câteva ore după-amiază, loana. O 
căutase peste tot cu mâncarea. Eva o văzu plină de vânătăi 
şi jumulită. 

— Te-a certat bărbatul? 

— Ba m-a bătut, nu m-a certat, mânca-l-ar ăla strâmbu! 

Eva număra vagonetele: „Va fi acum, la al treizecilea.” 

Femeia îşi povestea necazul; nu auzea decât crâmpeie: 


88 


— ...unu Manole, e de dincolo, vine vara cu oile; m-am 
avut şi eu bine cu el, că bărbatu-miu!... Şi dacă mi-a trimis 
creştinu vorbă că pleacă - pleacă acum la ei, dincolo, să 
ierneze - nu m-a răbdat inima şi mi-am zis: tot nu-i Dumitru 
acasă noaptea asta... 

„Are să fie la al douăzecilea” 

— ...mai jos da casa e coşaru, nu te-ai uitat dumneata, n- 
ai luat seama; am pus eu un braţ de frunze înăuntru, că 
vaca tot e stearpă, o ţinem vara sub şopron, să se înveţe cu 
frigu, boala, altfel, la iarnă... 

„Are să fie acum, la al zecelea...” 

— ...Că vezi, nici să-i aduc în casă nu îndrăznesc; îmi ştiu 
lungu nasului. Da cine-a gândit că o să vină nătângu o dată 
cu soarele? Manole o luase pe potecă, la stână, eu eram în 
coşar, îmi strângeam betele; frigu-frig şi tare pă jos, da 
ungureanu mă ţine în pielea goală, arde-l-ar şi pă el, că 
mereu am junghiuri! De, domnişoară, nu mai sunt nici eu în 
toate puterile! Şi cum îmi pusesem fota şi-mi strângeam 
betele, numai ce aud glasu boşorogului: Stai, că trag! 
Boşorog, boşorog, da are nişte bojoci! Când strigă, te bagă- 
n pământ! Ăla, ce să stea? - Zdup, zdup, la vale, pă potecă: 
îi sună paşii ca pă tobă, că are o călcăturăăă!... 

Îi veneau lacrimi în ochi; o durea tot corpul de atâta 
nelinişte. Ce se întâmplase, ce-l oprise? 

— la dă mănâncă, domnişoară... Stai că trag, mă, 
găinarule! Zdup, zdup, ăla la vale. Şi-o dată l-aud că umblă 
la cocoşu puştii. Nu trage, mă omule! strig din uşa 
coşarului. Da el - puşca la ochi şi... la, zău, dă mănâncă, 
domnişoară... 

„Are să fie la al cincizecilea...” 

— ...horoc că dă neisprăvit ce e, nu-i ia nici puşca foc... 
Stai, mă, n-auzi, că bag plumb în tine!... Aşaaa!... Pune-ți 
mintea cu Manole! lute dă picior ungureanu, iute ca la 
toate, al ciorilor, că altfel nu mă zăpăcea el pă mine!... ŞI 
iar, scârţ, scârţ la cocoaşe, hâţ, hâţ la trăgace, nu ia puşca 
foc şi pace. Atunci lasă puşca jos creştinu, şi pun-te cu 
pumnii pă loana! Oliu, usca-i-s-ar mâna, cum i s-au uscat 
alte alea!... la uite colea şi dincolea ce-a buşit în mine, bugşi- 


89 


l-ar boala!...la dă mănâncă, domnişoară!... 

Veni pe înserat, când Eva încetase să mai numere 
vagonetele. Era singură; loana plecase de mult, iar Rex nu 
se mai întorsese. 

Se ridică în picioare, ameţită. Niciodată în viaţă nu 
simţise o bucurie mai mare ca în clipa când îl văzu 
apropiindu-se de creastă - totdeauna superlativul acesta 
avea să se repete, şi el totdeauna avea să i se pară că îl 
invocă prima dată. O durea inima de atâta fericire; ar fi vrut 
să se arunce înaintea lui, cu braţele desfăcute - o chinuia 
neputinţa de a-i zbura în întâmpinare. Porni pe sub 
vagonet, cu ochii pe sus, fără să vadă unde calcă, 
poticnindu-se, aşteptând să treacă de pilon, şi el să coboare 
o dată pe pământ. Şi când fură faţă în faţă, din tot ce era în 
inima ei, din miile de cuvinte pe care i le pregătise, nu mai 
ştiu niciunul. 

— Credeam că nu mai vii! 

Ei lăsă pachetul jos şi-i apucă umerii. 

— Îmi pare bine că mi-ai ieşit înainte! 

leşit înainte?! Dacă ar fi ştiut de când era aici! Buza de 
jos începu să-i tremure. 

— Te-am aşteptat ca un câine! (Făcu un ultim efort sa 
pară demnă, încercând să glumească.) Nici Rex n-a mai 
avut răbdare. Te-am aşteptat, vezi, mai mult decât un 
câine! 

Îşi lăsă capul pe pieptul lui, căutându-şi locul pe îndelete. 
Când socoti că şi-l sprijinise destul de temeinic, zise: 

— Acum, te rog, ţine-mă bine! 

începu deodată să plângă, în hohote, aruncând în 
lacrimile acestea de fericire tot chinul aşteptării care o 
istovise. 


18 


Altădată, i-ar fi prilejuit multă bucurie desfăcutul 
pachetului, îşi amintea cât o emoţionau lucrurile sărăcuţe 
pe care i ie cumpăra doamna Alion. Erau frumoase serile 


90 


când venea cu trenul de la târguială. Şi ce-i aducea? O 
pereche de ciorapi, câţiva metri de indian, de calitate 
mijlocie, pentru rufe, un fular, mănuşi, câteva batiste... Le 
întindea pe pat, le privea pe toate părţile, le încerca, se 
despărţea greu de ele, le împacheta, pachetul îl punea sub 
pernă, ca a doua zi să-l desfacă iarăşi. 

Acum stătea pe marginea divanului, cu pachetul în braţe, 
fără să-l desfacă. Tot nu înţelegea cum de rămânea el atât 
de liniştit, când o vedea cât se zbuciumase. 

El îşi săpunea obrazul în baie, vorbind prin uşa 
întredeschisă. Se întunecase de mult, trecuse ora tristeţii, 
dar Eva tot nu-şi venea în fire. 

— Şi cum, nu ţi-a fost teamă deloc? 

— De ce să-mi fie teamă? 

— Nu te-ai gândit că putea să mi se întâmple ceva rău? 
Nu te-ai gândit că te aştept? 

— Ba da; dar ce era să fac, dacă n-am găsit nimic să-mi 
placă? A trebuit să mă duc mai departe. 

— Mai bine te întorceai cu mâinile goale! 

— A, nu! Eu, dacă pornesc la o treabă, înţeleg s-o termin. 
Ştiam că am să mă întorc - restul nu contează. 

— Dar eu nu ştiam. La mine nu te-ai gândit? Nu te-ai 
întrebat ce-i în capul meu? Am fost foarte neliniştită... şi 
foarte nefericită. 

De mult avea lacrimi în glas - el nu le simţi decât acum; 
ieşi nedumerit în uşa băii. 

— Nu înţeleg ce-i cu tine! 

— Eu înţeleg: am să tremur de câte ori n-ai să fii lângă 
mine. 

— Să nu-ţi fie frică; am să mă întorc întotdeauna! 

Îşi şterse lacrimile; nu se putea să mai plângă, plânsese 
destul de la întoarcerea lui. incepu să desfacă pachetul. Era 
necuviincios să nu se bucure... Mai târziu el o întrebă: 

— A fost Maiorul pe aici? De ce nu mi-ai spus? 

— Fiindcă m-a plictisit; nu voiam să te plictisesc şi eu pe 
tine. 

— M-am întâlnit cu el jos... Bănuiesc că mi-a ţinut calea... 
Eva... (Şovăia.) Tu, tu crezi că trebuie să ne căsătorim? 


91 


Înlemni. Nu ştia dacă trebuia sau nu; ştia că nu o 
întrebase nimeni, şi nu înţelegea de ce o întreba el acum. El 
o luase de acasă, el vorbise cu Maiorul; ea se supusese, 
unuia şi altuia. 

Chipul lui rămânea întunecat, cu fruntea numai cute 
aspre. Ce vorbe, ce descântece i-ar fi redat faţa cealaltă? 

— Intr-un fel, Maiorul mi-a cerut socoteală. Crezi că era în 
dreptul lui? (Parcă vorbea cu el însuşi.) E adevărat că mi-a 
spus ceva atunci când... (Gândul adevărat era: „Când te-am 
luat de acasă”, dar ceva îl împiedica să-l spună.) Când cu 
plecarea noastră. Nu-mi aduc aminte cuvintele, ştiu că ne- 
am înţeles să... N-am nimic împotrivă, dar asta ne priveşte 
pe noi doi, nu pe Maior. 

Aici aşteptă câteva clipe un răspuns, apoi urmă, cum ar fi 
combătut o obiecţiune a ei: 

— Da, e adevărat că tu depinzi de ei, după lege; eşti 
minoră. Dacă ne obligă să ne supunem legii, sigur că 
Maiorul are dreptul să dicteze. Dar aş vrea să poţi hotărî tu. 

Eva respiră adânc, şi după ce gândi, şi după ce izbuti să 
se domine, spuse: 

— Atunci când te-am întâlnit pe drum, prima oară, am 
fost fericită să stau de vorbă cu tine. Eu am venit la pilon a 
doua zi. Nu tu m-ai chemat aici, atunci când ele erau 
plecate de acasă. Tot ce am suferit din partea lor, a fost 
numai din cauza mea. 

Surprinse pe chipul lui un început de destindere. 

— Când te-am luat cu mine, în tren, n-ai avut niciun 
amestec în intenţiile mele. Dacă ne-am gândi bine, aş 
putea spune că... aproape te-am răpit. Nu-mi eşti dator 
nimic. Aş vrea să le pot arăta că nu le eşti nici lor dator mai 
mult. Nu vreau sa fiu pentru tine altceva decât ceea ce ai 
dorit atunci când ne-am cunoscut. Ţine-mă aici cât vrei, şi 
când nu mai vrei, spune-mi să mă duc. 

El se ridică deodată în picioare, o apucă de mâini şi o 
smuci în sus. 

— Ei bine, nu! Dacă-i aşa, să facem dreptate în lume! Am 
să te apăr, am să mă lupt pentru tine şi cu oamenii şi cu 
sfinţii, cu Dumnezeu, şi cu Scaraoţchi şi cu toţi aliaţii lor, 


92 


din iad sau din biserici! Am să dărâm munţii, am să sec 
mările, am să cobor luna pe pământ, am să opresc soarele 
din mers - şi dacă tot n-o fi de ajuns, atunci... atunci am să 
mă însor cu tine! 

Dincolo de glumă rămânea vreo hotărâre? Eva izbucni în 
râs; era un râs puţin nervos şi puţin trist. După câteva clipe, 
el îi dădu drumul şi se aşeză pe marginea divanului, cu o 
cută între sprâncene. 

— Ţie nu ţi-e teamă să te măriţi? 

Eva uită să se înfrâneze. Răspunse repede: 

— Nu. 

— Adevărat; nu riscăm nimic, în fond, nu mă sperie decât 
formalităţile. Uite, ceva la care nu m-am gândit: trebuie să- 
mi adun actele. Actul meu de naştere nici nu ştiu unde e. 
Trebuie să scriu la Namur. 

Se opri şi un timp se gândi, încruntat; pe urmă chipul i se 
lumină, de parcă ar fi intrat în razele unui reflector. 

— Eva, să nu mai vorbim acum. Lasă totul în grija mea. 
Tot ce fac eu, până la urmă iese cum trebuie; doar asta 
interesează. Ai încredere în mine? 

Ea gândi: „Am încredere, dar cu câtă nelinişte, cu câtă 
teamă!” 

Era ca în funicular, peste prăpastie; ştia că va ajunge sus 
şi totuşi nu putea să uite ce-i dedesubt. 


19 


Petele ruginii de pe versanţi urcau spre creste. Fabrica şi 
casele, despresurate de verdeață, se vedeau golaşe şi fără 
pavăză din nici o parte; era ceva ştirb în peisaj. Intr-o zi, 
toamna ajunse sus şi puse stăpânire dintr-o dată pe întreg 
podişul, prefăcându-l într-un deşert cenuşiu; iarba uscată 
avea culoarea Saharei. Numai pădurea de jnepi rămânea 
verde, şi fiind atâta deşert în jur, semăna cu o oază. 

Eva îşi pierdea o bună parte din vreme urmărind viaţa 
acestor arbori care continuau s-o intrige şi s-o întristeze; 
altceva nu mai era de urmărit până departe, în jurul 


93 


cabanei. Nu se întâmpla nimic; iepuraşii se înmulţiseră, de 
nu le mai ştia numărul; Rex îşi ducea traiul lui calm şi plin 
de ticuri. Trebuise să încerce o nelegiuire cu el, doar l-o 
vedea ieşindu-şi din fire. Ştia un joc mârşav, de maidan, de 
brute şi haimanale: legă o tinichea de coada câinelui. După 
ce înnodă sfoara cât se putea mai bine, se trase un pas 
înapoi, cu mâna la gură, speriată de propria ei ticăloşie şi 
aşteptându-i urmările. 

Rex îşi examină podoaba nemeritată, se învârti de câteva 
ori prin faţa cabanei făcând-o să zdrăngăne, o privi pe Eva 
cu aerul lui cunoscut: „Ei, uite, ţi-am făcut cheful. Eşti 
mulţumită?” Apoi, cu acelaşi aer de nepăsare, se dădu 
înapoi până ce tinicheaua îi veni în faţă şi cu colții lui 
ascuţiţi desfăcu mai repede, desigur, decât ar fi izbutit Eva, 
care o înnodase. După această izbândă se ridică, mirosi 
instrumentul de tortură şi, salutându-l cu unul din picioarele 
de dinapoi, îl stropi, uitându-se în acelaşi timp la mica 
tirană: „lacă, fetiţo, ce fac eu cu tinicheaua!” 

Avusese pentru Rex un pic de ciudă, pe lângă o mare 
simpatie; de atunci înainte sentimentele ei se transformară 
în admiraţie. 

Celelalte se întâmplau ca mai înainte. Dumitru Capverde 
îşi bătea din când în când nevasta. 

— lar ciufulită, lele loană! 

— Lasă, domnişoară, nu-mi purta de grijă! Când nu m-o 
mai bate, atunci să-ţi fie milă! 

Sub şopronul gaterului se strângeau scânduri albe, în 
stive, până ce o dată dispăreau fără urmă. li părea rău că 
nu apuca să-şi ia rămas bun de la fiecare; ar fi vrut să ştie 
unde au fost duse, cui aparţin, ce s-a lucrat din ele. 

Serile se făcea mai mult foc în cabană; odaia îi era astfel 
mai dragă, şi nopţile lungi erau mai frumoase. Nimic din ce 
contura fiinţa ei ziua, nu lua cu ea în pat, la culcare. Avea 
alte vorbe şi alte gesturi pentru noapte. 

Cât fusese vremea mai caldă, dormise dezbrăcată, 
fiindcă somnul era prelungirea dragostei, împletite într-o 
compoziţie polifonică şi multiformă, de nu mai ştia unde-i 
un sfârşit, unde-i un început. 


94 


Cum în prima noapte rece îmbrăcase ce găsise pe 
întuneric, una din pijamalele lui de iarnă, rămăsese 
obişnuită cu veşmântul acesta în care se cuibărea, 
nelăsând afară niciun deget, nici o fărâmă de piele, decât 
vârful nasului. Umbla astfel prin casă, călcând pe pantalonii 
prea lungi, încurcându-şi mâinile în mânecile nesfârşite, 
luptându-se cu prisosurile de cârpă, ca un pui de urs 
aruncat într-o blană prea mare. Avea o înfăţişare şi comică, 
şi copilăroasă; gesturile ei şi exclamaţiile, totdeauna noi, 
umpleau ceasurile deşteptării de neprevăzut şi prospeţime. 

Acum el întârzia mai mult acasă; prezenţa ei îi era din ce 
în ce mai necesară. Când umbla după treburi, se trezea 
făcând gesturi de îmbrăţişare. Uneori se pomenea şoptindu- 
i numele. Numele ei avea o muzicalitate prelungă, 
cuprindea o chemare continuă. Era bucuros ca o chema aşa 
şi nu altfel; toate celelalte nume feminine i se păreau 
potrivite pentru oricine, dar în fiinţa ei n-ar fi găsit răsunet. 

În alţi ani, o dată cu venirea toamnei pleca din munţi. 
Acum prelungea şederea aici, fiindcă tovărăşia ei îl făcea să 
aibă alte dorinţi, să simtă şi mai puţin nevoia cadrului 
citadin, care îi era mai degrabă nesuferit. Dar veni o zi, 
când muntele îi izgoni. 

În a doua jumătate a lui octombrie începură ploile; 
podişul deveni rece şi ostil, în cabană focul ardea din ce în 
ce mai mult, îndepărta frigul, nu şi umezeala, nici impresia 
dezolantă pe care o făceau ferestrele mici, mereu cenuşii. 
Lui, oasele nu i se mai dezgheţau, aşternutul părea adus 
din ceaţă, până şi nopţile îşi pierdeau din căldura de 
altădată. Un omoplat îl durea adesea, în adânc, o durere 
pornită parcă din suflet şi răsfrântă în trup. 

Trebuiau să coboare; Eva era speriată să nu întâlnească 
pe cineva de acasă. Spre liniştea ei, ocoliră fabrica pe 
departe. Dumitru, escortat de Rex, transportase bagajul pe 
doi cai cu samare. Din vagonetul funicularului se duseră de- 
a dreptul la gară, şi peste un sfert de oră erau în tren. Ea nu 
văzuse niciodată împrejurimile casei sub acest anotimp. 
Totul era atât de urât, încât nu regreta nimic din urmă. 
Lăsând la o parte teama pe care i-o dădea necunoscutul, se 


95 


bucura din tot sufletul că pleacă. 

Peste câteva săptămâni avea să se întoarcă. 
Necunoscutul n-o primise cu căldură; era mult prea rece, 
mult prea dur pentru ea; nu avusese arme să lupte cu 
el - n-avea arme să lupte cu nimeni. 


20 


În Gara de Nord ajunseră seara, pe ploaie. Eva 
înregistrase succesiv peronul cu dale gălbui, murdare de 
zloată; hamalii; vuietul; lumea aşteptând la ieşire; oamenii 
îmbrâncindu-se; automobilul; zidul mohorât al spitalului 
militar; cheiul Dâmboviţei; o statuie urâtă; o învălmăşeală 
de străzi cu nume de medici; un bloc mic, cu două etaje; o 
scară alunecoasă; o uşă de stejar negru. Apartamentul nu 
fusese aerisit de cine ştie câtă vreme, mirosea a praf, a 
vară şi a naftalină. Din fericire era cald; caloriferul dogorea, 
iar în baie curgea apă fierbinte. Uneori apa fierbinte ţine 
locul multor nevoi. 

— Eva, mai întâi şi mai întâi intră în baie. 

— Du-te tu. Vreau să mă dezmeticesc puţin. 

— Atunci mă laşi să stau mai mult? Simt nevoia sa-mi 
încălzesc oasele. 

E greu când vii prima oară într-o casă, e greu şi când te 
întorci după ce-ai lipsit mult timp; nu ştii ce să faci mai 
întâi. O baie fierbinte încălzeşte încheieturile îngheţate. ŞI 
puţin sufletul. Eva era tristă. 

Deschise ferestrele şi porni să se orienteze, luând 
încăperile pe rând; în vestibul mirosea a cauciuc, de la o 
manta de ploaie pe care el o uitase în cuier şi se copsese 
toată vara; urma un hol mic, cu fotolii nichelate, cu o 
măsuţă la mijloc, ca în odăile de aşteptare la dentişti; apoi 
două camere cu glaswand între ele, sufragerie şi odaie de 
dormit, legată una cu baia, alta cu bucătăria, o 
bucătărioară albă, curată, dar abia puţin mai mare decât un 
coteţ pentru Rex. 

Prima dezamăgire o avusese mai înainte, aflând că Rex 


96 


va sta jos la portar; începea să se rupă alianţa lor tripartită. 

Nu mai văzuse niciodată un apartament de bloc; socotea 
doar că e comod, altminteri nu găsea nimic care să-i placă; 
totul era convenţional şi de calitate mijlocie. Se cunoştea că 
e locuinţa unui om care nu se opreşte prea mult într-un loc 
şi nu-şi investeşte personalitatea în obiecte; se simţea 
destul de neliniştită. 

Incercă să facă puţină curăţenie; nu găsea mătura; în 
bucătărie era un aspirator de praf, dar nu ştia să-l 
manevreze. Se mulţumi să golească scrumierele răspândite 
prin toată casa, cu mucuri învechite, poate de luni şi de 
anotimpuri. Şterse praful, acolo unde era mai vizibil, şi 
închise ferestrele. 

Când el ieşi din baie, o găsi stând în mijlocul 
dormitorului, pe geamantan, cu picioarele strâmbe şi cu 
pălăria dată pe ceafă, într-o atitudine de sinucigaş... (Mai 
târziu avea să-şi scoată lucrurile şi să le aşeze în dulap, dar 
din seara aceea păstră multă vreme impresia că 
geamantanul e tot nedesfăcut.) 

Câteva clipe rămase şi el confuz, în uşa băii; un om în 
plus făcea mai greu de pornit viaţa în apartamentul acesta 
sclerozat. Apoi se dezmetici; ştia să ia hotărâri repezi, pe 
care avea darul de a nu le abandona. 

— Eva, dispari! Intră în baie şi sa nu ieşi până nu te 
chem. 

După plecarea ei, îşi roti ochii prin încăpere; ca primă 
acţiune împinse geamantanele sub pat; unul mai mare îl 
cără la bucătărie. Fără bagaje, casa devenea suportabilă. 
Deschise dulapurile, scoase cearceafuri, feţe de pernă, 
cuverturi, pijamale. Nu le mai rămânea altceva de făcut 
decât să se bage în pat, şi patul cu cearceafurile curate era 
un ţinut al făgăduinţei. 

— Acum vino! 

Din uşă, o prinse în braţe -o rupse iar de pământ! - o 
întinse pe cearceaful curat, o înveli până la umeri, îi răsfiră 
părul pe pernă. Se aşeză alături şi o privi mulţumit. Trecuse 
peste un obstacol - avea să treacă peste toate, îi părea 
bine ca o luase cu el. 


97 


— Eva, la început prezenţa ta aici m-a speriat. Stăteai 
aşa, în mijlocul casei, pe geamantan... Eu sunt obişnuit să 
fiu singur. Dar m-am gândit că putem face în aşa fel, ca să 
nu ne încurcăm unul pe altul. Tu ştii să găteşti? Vrei să fii 
gospodină? 

— Nu ştiu; cred că nu mă pricep. 

— Foarte bine! Portarul o să caute o femeie, care să facă 
tot ce trebuie. Nu vreau să-ţi iei nici o atribuţie casnică. O 
să mâncăm în oraş. 

— Nu e prea scump? Nu ştiu ce bani ai, şi eu, eu nu am 
nimic. 

— Tu ai părul, şi fruntea, şi ochii, şi nasul, şi gura, şi 
bărbia, şi gâtul, şi tot. Cunosc câteva femei frumoase, care 
ar vrea să împrumute de la tine câte ceva. Trebuie să te 
îmbraci frumos. Ce-ţi place în Bucureşti? Unde ai vrea să 
mergi? 

— La Teatrul Naţional. (Văzu ochii lui îngroziţi.) Am spus 
vreo prostie? 

— Dacă asta ţi-e dorinţa, mergem mâine! 

Visase o nebunie: dragostea-o avea din plin, o 
cunoştea. Dar nici în vis nu-şi închipuise că dragostea putea 
să vină şi cu alte desfătări. Fusese o singură dată la teatru, 
la un matineu pentru şcolari; o încântase sala, luminile, 
cortina, dar mai ales decorurile, costumele, actorii, acea 
întreagă ficţiune construită armonios, care o făcea să 
palpite, cu mai multă putere decât orice realitate. Era o 
realitate concentrată şi demonstrată dinainte. 

A doua zi dimineaţa, rămânând singură, desfăcu 
geamantanele şi se strădui să găsească în dulapuri locul 
fiecărui lucru, ceea ce nu era uşor. Era şi mai greu să 
găsească locul ei în casă; de când sosise, continua să-l 
caute. 

Aproape de prânz, portarul îl aduse pe Rex pentru o 
jumătate de oră. Câinele inspectă apartamentul, îşi băgă 
capul sub pat, strănută, râcâi la uşa terasei, stropi puţin 
zidul afară, apoi se întoarse în vestibul unde se aşeză pe 
patru labe, aşteptând cu indiferenţă să se termine timpul 
de vizită. 


98 


Seara merseră la teatru. Privind-o în timp ce ea se gătea 
emoţionată, el se gândi că se cam grăbise; ceva în 
mişcările ei părea neconvenabil şi nu era nici bine 
îmbrăcată. Totuşi, nu-şi retrase bunăvoința şi bunele 
intenţii; în lipsa unei rochii elegante, a bijuteriilor şi a 
fardului, avea frumuseţea ei neuzată, surprinzătoare şi încă 
nedefinită. 

Stăteau într-o lojă în faţă, de unde se vedea tot atât de 
bine sala ca şi scena. De aici, Eva descoperea altă 
perspectivă - ea fusese undeva mai sus - şi schimbarea 
perspectivei la teatru părea un corolar al tuturor celorlalte 
perspective schimbate. Nu mai purta uniformă, nu mai era 
elevă, nu mai avea grija niciunui regulament, a niciunei 
profesoare. Stătea cu un bărbat alături, şi nu trebuia să dea 
nimănui socoteala. Se simţea cam beată de libertate şi de 
luminile strălucitoare. 

Se juca „Vlaicu Vodă”. Vedea pentru prima oară 
însufleţite personajele din cartea de istorie. Asculta cu 
religiozitate fiecare vers, fascinată, cu sufletul la gură. Pe el 
piesa îl plictisea, mai ales că era în versuri. Dacă ar fi fost 
singur, s-ar fi dus la un teatru de revistă, să vadă câteva 
fete frumoase şi să se distreze, cu o rezervă odihnitoare, 
ascultând cupletele mitocăneşti. Sau dacă ar fi avut o 
dispoziţie mai puţin vulgară, s-ar fi dus la operă; nu-i 
plăceau prea mult muzica, nici cântăreții, ci acţiunea 
frumos colorată, în niciun caz nu s-ar fi dus la o piesă cu 
voievozi. 

În pauzele dintre acte o luă de braţ şi merse cu ea în 
foaiere. Eva se strecură printre oameni străini, domni şi 
doamne care nu-i dădeau atenţie; femeile îşi aruncau ochii 
la îmbrăcămintea ei cu oarecare curiozitate şi nedumerire. 
Ea privea plafonul baroc, privea busturile de pe lângă 
pereţi; ar fi vrut să strige, bătând din palme; „Uite, ăsta e 
Caragiale! Uite colo şi pe Delavrancea!...” Privea tablourile, 
draperiile, policandrele. Era prea zăpăcită de câte vedea 
dintr-odată, ca să ia seama şi la oameni. Se simţea fericită 
de tot ce se întâmpla, şi-i era recunoscătoare celui care o 
adusese aici. Îl vedea acum cu înfăţişarea schimbată, 


99 


mişcându-se între oameni de oraş, îmbrăcaţi îngrijit şi 
măsuraţi în gesturi, vorbind altă limbă decât cea de pe 
munte. La început i se păruse stânjenit, şi chiar ea se 
simţea stânjenită. Se obişnuise cu cizmele lui, cu gesturile 
largi, cu călcătura apăsată. Descoperea, cu un orgoliu 
timid, că el nu părea de loc mai prejos decât întreaga lume 
adunată aici, şi încă lume aleasă, în mijlocul căreia se mişcă 
după voia lui, ca într-o pustietate. 

În acest timp, el urmărea chipurile străinilor, încercând să 
tălmăcească impresia făcută de ea; niciunul nu-i arătase 
vreun interes vizibil. Dar îşi aminti că nici el, când o 
cunoscuse, nu fusese atras numaidecât de înfăţişarea ei; nu 
avea nimic izbitor. Abia după ce o privise mai bine îi 
descifrase farmecul. Acum se simţea solidar cu ea, îi era 
foarte dragă, ar fi vrut sa se găsească în altă parte, într-o 
lume născocită, singuri şi invulnerabili. 

Câteva clipe trebui să se îndepărteze, ca să schimbe 
câteva cuvinte cu un cunoscut. (Antipatic.) Văzută de la o 
oarecare distanţă şi în aceeaşi privire cu celelalte câteva 
femei dimprejur, i se păru prea palidă; poate din cauza 
luminii, potrivită pentru farduri. „Totuşi, gândi, puţină pudră 
şi roşu de buze nu i-ar strica; poate şi puţin roşu pe obraji.” 

Pe urmă constată că avea braţele cam subţiri. Tot 
confruntând-o cu femeile din jur, găsea o mulţime de alte 
amănunte, nebăgate în seamă până atunci, care sărăceau 
imaginea ei. În ultimul antract, nu mai îndrăzni să iasă din 
lojă; rămase posomorât, fără să-i vorbească, mângâindu-i 
mâna absent, obosit şi descurajat. 


21 


Câteva încercări, în zilele următoare, îl obosiră şi 
descurajară mai mult. Prima duminică, dimineaţa, o luă la 
un concert de jazz. Se cânta o muzică hibridă, teme clasice 
prelucrate fără rafinament şi fără pudoare, caricaturizări 
ostentative, cu sincope şi cacofonii pline de brutalitate. O 
parte din ascultători se distrau, alţii erau scandalizaţi. Ea nu 


100 


înţelegea nimic, nu ştia ce se întâmplă, de ce aplaudă unii, 
iar alţii fluieră şi huiduiesc. Nu-i plăcură nici oamenii, nici 
sala, nici orchestra; erau singurele impresii pe care le 
mărturisi; pe urmă nu mai fu în stare să scoată un cuvânt. 
În pauză ieşiră în hol; o privi cum stătea, cam friguroasă, 
lângă un zid, ţinându-şi mâinile în faţă, una în alta, 
stânjenită, cu umerii puţin aduşi înainte, fără nimic comun 
cu oamenii din jur. La teatru cel puţin se crezuse liberă şi 
nu se temuse de nimeni. Acum descoperea un hotar între 
ea şi lume şi începea să se strângă în propria ei carapace, 
temătoare, rezervată şi puţin ostilă. Aşa îşi pierdea repede 
tot elanul şi toată prospeţimea. Trecerea dintr-un cadru în 
altul fusese prea bruscă. Din ceea ce însemna Bucureştiul 
ştiuse numai internatul şi o cofetărie mică de alături, unde 
o prăjitură costa patru lei. Cum să nu-şi piardă cumpătul? 
Odată bău şampanie într-un restaurant care semăna cu un 
palat, cu feţe de masă albe de-ţi întunecau privirea, cu 
tacâmuri argintate, cu pahare de cristal, atât de curat şi 
subţire că vibra când îl duceai la gură. Chelnerii purtau 
fracuri cu plastroane scrobite şi fiecare semăna cu un 
şambelan. 

Ascultă o cântăreaţă spaniolă, mică, neagră şi urâtă, nici 
măcar tânără, fără să înţeleagă de ce lumea o aplauda cu 
atâta înfierbântare. 

La mesele vecine, oamenii vorbeau într-o limbă pe care 
parcă o auzea acum întâia oară, despre actori, despre 
pariuri, cai de curse, blănuri, despre acţiuni, despre 
Abisinia. Toţi i se păreau foarte deştepţi şi foarte învăţaţi, 
iar ea se simţea disperată şi umilă, fiindcă niciodată n-avea 
să poată folosi cuvintele lor. Tăcu toată seara, cu ochii pe 
faţa de masă; dar chiar faţa de masă o umilea, nu mai 
văzuse niciodată una atât de bogată şi de străină. 

Nu se regăsi nici acasă; nu mai ştia ce să răspundă la 
întrebările cele mai banale, se simţea prostită, uitase că 
într-o vreme însufleţea convorbiri îndelungate, de jumătăţi 
de zi, de jumătăţi de noapte. 

De atunci înainte mai merseră prin câteva magazine, la 
câteva cinematografe. Într-o zi, el veni acasă cu un plic în 


101 


mână. 

— E de la mama, zise, aruncându-l pe pat, aşa ca să se 
poată vedea mărcile din străinătate. 

Inima Evei se strânse. 

— Ce spune? 

— Nimic. E suferindă. 

După câteva clipe ea se ridică şi-l privi, liniştită. 

— Trebuie să te duci acolo? 

Spera să audă o dezminţire. El veni în faţa ei, cu o 
căutătură surprinsă. 

— Eva! 

Era ca un reproş. Ea zâmbi; inima şi-o simţea mereu 
strânsă. Ar fi vrut să-i spună: „Am fost o experienţă 
nereuşită!” Dar nu se putea să-i dea ea însăşi arme, ca s-o 
răpună. Mai spera. 

— Eva, sunt foarte neliniştit. 

Mai spera; ce? 

— Trebuie să te duci, nu-i aşa? 

— Cred că da. Nu mă are decât pe mine. 

Părea că suferă. Eva gândea: Ce simplu ar fi fost ca el să- 
i spună: „Dar, bineînţeles, te iau cu mine.” Simplu? Poate 
că nu. Nu vroia să fie nedreaptă. De când venise aici se 
simţea ca o greutate de plumb de picioarele lui. 

— Am să mă întorc, Eva. 

— Când trebuie să pleci? 

Păru iarăşi că suferă; îşi frământa degetele pe cuvertură; 
îl mai văzuse aşa şi altădată. 

— Cât de curând ai crede tu. 

— Depinde de mine? 

— Da; vezi, m-am gândit că o să-ţi fie greu. Trebuie să 
vedem ce faci tu. Cred... cred că... Ar fi bine să te întorci 
acasă. 

„Nu trebuie să fiu nedreaptă; nu i-am cerut şi nu mi-a 
promis niciodată nimic.” 

— E o soluţie. 

Îl uimea şi-l neliniştea puţin uşurinţa cu care ea accepta 
toate. Dacă se gândea lucid şi onest, întoarcerea ei acasă 
era o imposibilitate. 


102 


— Cum crezi că o să fie? Ce-o să spună Maiorul? 

Nu răspunse decât mai târziu: 

— Ce te priveşte pe tine, din moment ce n-ai să fii acolo? 

Se stăpânea atât de bine, că el nu-şi dădea seama de 
deznădejdea şi amărăciunea ei. O privi nedumerit. Nu! Deşi 
ea accepta, nu putea s-o lase în părăsire. 

— Eva, cu voia sau fără voia noastră suntem complici. 
Trebuie să ne ajutăm unul pe altul şi să nu ne trădăm. Uite 
ce-o să facem: te întorci acasă, cu mine. O să le spunem că 
ne căsătorim şi că eu trebuie să mă duc după acte. 
Inţelegi? Până să mă întorc cu actele au să uite. 

Ea se gândea: „Dar eu?” 

— Eşti prea tânără să te măriţi. Au să-şi dea şi ei seama. 
Ce zici? E bine aşa? 

— Dacă vrei tu, e bine! 

Şi Eva se întrebă: „Il iubesc?” 

El era mulţumit şi puţin febril. 

— Apucă-te şi scrie chiar acum; uite stiloul. Spune-le că 
venim, să nu fie miraţi când ne-or vedea. Spune-le că totul 
e bine şi eşti fericită. 

Eva îşi răspunse: „Da. Îl iubesc!” Nu i se părea de loc 
ciudat. 

După o săptămână, se întorceau la fabrică. El adusese un 
geamantan întreg cu daruri, care creară de la început o 
atmosferă călduroasă. Maiorul îi primi cu o explozie de 
bucurie. Tăiase porcul, cămara era îmbelşugată, puse să se 
taie şi curcanul. 

__ Sosiră după prânz; seara se aşeză o masă sărbătorească. 
In mijloc, pe fructieră, erau mandarine; parfumul lor acid 
purifica aerul îmbâăcsit de celelalte mirosuri, grase. 

Maiorul se îmbătă, cu bunăcuviinţă. Chiar şi Getta se 
ameţi puţin, fiind într-o dispoziţie excepţională. El îi 
adusese o poşetă scumpă, foarte modernă, în formă de 
casetă, din metal aurit; numai o parte a feţelor era 
acoperită cu piele de şopârlă. li mai adusese, ca din partea 
Evei, ciorapi de mătase şi câteva dedesubturi foarte 
fine - un mic trusou. Dar cauza principală a bunei dispoziţii 
era alta. Citise un anunţ în Universul, la Căsătorii: „Ofiţer 


103 


superior, caut domnişoară...” Urmau câteva condiţii cărora 
avea certitudinea că le corespunde, de parcă anunţul 
fusese conceput anume pentru ea. 

Ca urmare, îi scrisese în ajun ofertantului, arătându-şi 
calităţile, şi acum aştepta un răspuns care nu putea să fie 
decât fericit. 

— Bea şi dumneata, doamnă, un pahar! o îmbia Maiorul 
pe doamna Alion. Că doar e de nunta fetei! Nu-i aşa? la 
spune tu, frumuşico, nu te superi daca maică-ta nu bea la 
nunta ta? 

Nimeni nu băgase de seamă că la această masă festivă 
Eva nu mâncase decât o mandarină. 

După masă, Maiorul îi duse până sus. 

— Cam îngust patul, cam îngust, he, he, he. Dar nu-i 
nimica, lasă că vă înghesuiți voi! 

Venise cu paharul în mână; cu mâna cealaltă încerca 
patul. Eva se simţea ştrangulată. 

Maiorul plecă. Din uşă mai întoarse capul o dată. 

— Noapte bună! He, he, he! _ 

Urarea avea un ton aproape trivial. IIl auziră coborând 
scările, greoi, cu râsul lui ca un behăit. 

Pe masă era oglinda veche; sub sticlă trebuia să mai fie 
ascuns şi acum primul lui bilet. Pe suportul de lemn 
scrisese odată: „Cea mai nefericită zi din viaţa mea”. Se 
gândi cu îngăduinţă la superlativul perimat, învățase să nu 
mai exagereze. Dacă ar fi fost să scrie acum ceva, ar fi 
scris: „22 decembrie, 1934, o altă zi nefericită din viaţa 


m" 


mea . 


22 


În a doua seară, după cină, în timp ce el îşi fuma ţigara la 
gura sobei, Eva avu simţământul că se întâmplă ceva 
ciudat. 

— Tu nu simţi nimic? întrebă, în şoaptă. 

— Nu. Ce este? 

— Nu ştiu; mi-e frică. Mi s-a părut că umblă cineva pe 


104 


acoperiş. 

— Poate bate vântul. 

Dar ea cunoştea altfel încăperea aceasta; ştia toate 
zgomotele ei, de unde pornesc şi ce înseamnă fiecare. 

— E cineva sus. Te rog vino lângă mine! Simt că e 
cineva! 

Rămăsese lângă pat, cu pumnii strânşi la piept, 
tremurând, cu privirea în tavan. Şi deodată, în cadrul 
luminatorului apărură doi ochi holbaţi, uitându-se la ea. 

El o auzi ţipând, înainte de a-i fi văzut chipul descompus 
de spaimă, şi se repezi s-o prindă în braţe. O simţi că 
tremură, în timp ce mâinile încercau să arate înspre 
luminator. 

— Un om, acolo! Un cap de om. 

Atunci auzi şi el limpede zgomotul unor paşi pe tigla 
acoperişului. Dintr-o mişcare, trase masa sub luminator, 
împinse geamul în sus şi sări pe acoperiş. Văzu o umbră 
care se îndepărta, un om mergând în patru labe ca să nu 
alunece. 

— Stai! 

Omul şovăi; apoi, fie de teamă, fie dintr-o mişcare 
greşită, se prăvăli pe ţiglă, făcând acoperişul să duduie. La 
streaşină, încercă să se agaţe de ceva; corpul se văzu 
zbătându-se, pe urmă căzu, făcând să pârâie jgheabul de 
scurgere. 

Cobori în fugă; îşi dădea seama că nu putuse să cadă 
decât pe terasă, în partea dinspre bucătărie. In uşa 
coridorului se lovi de servitoarea care venea speriată. 

— Săriţi, că a căzut dom Maior! 

Căzuse pe o canapea veche, aruncată pe terasă, şi nu 
păţise nimic grav; numai mâinile îi erau puţin julite. 

Se urcase pe acoperiş, fiindcă văzuse ieşind scântei pe 
horn; vroise să vadă dacă nu e vreo primejdie. 

El ar fi vrut să-l întrebe: „De ce n-ai răspuns când am 
strigat?” 

Era însă inutil să-l suspecteze; poate nu auzise din cauza 
vântului. 

Eva nu credea în explicaţia aceasta; nu putea să 


105 


găsească alta, dar avea în minte chipul schimonosit aşa 
cum îl văzuse o clipă în lumina proiectată de jos, cu fruntea 
roşie de ger, cu ochii bulbucaţi ca ai unei arătări. Tremura, 
lângă soba din sufragerie; n-ar mai fi vrut să se întoarcă în 
camera ei, îi era însă ruşine să mărturisească teama pe 
care i-o dădea fereastra aceea neapărată. El o apucă de 
după umeri, cu braţul puternic, căruia nu i se putea 
împotrivi, şi aşa o duse pe scări. In sobă mai ardea focul, 
dând o căldură ozonată; mirosea a brad şi a mere. 

A doua zi era ajunul Crăciunului, şi seara el hotărâse să 
plece. Ar fi putut rămâne măcar încă o zi, spre a-i da la 
această sărbătoare a familiilor fericite, cel puţin iluzia că 
are o familie şi că este fericită. 

Dar pleca - şi începea astfel ultima noapte. Stătea lângă 
sobă; el veni alături, îi trecu mâinile pe subsuori şi o înălţă, 
rupând-o de pământ cu mişcarea aceea de la începutul 
începuturilor. Trunchiul ei se frânse puţin pe spate, de la 
mijloc. 

Mai târziu, când stăteau întinşi unul lângă altul pe patul 
îngust, ea spuse: 

— Aş fi vrut să nu fie nimic aici. O să am de suportat încă 
o amintire. 

Restul gândului îl păstră pentru sine: „Da, nu mai am nici 
o insulă unde să mă izolez de amintirea ta. Şi patul are să- 
mi aducă aminte de tine. Dorm în el de la şase ani. Mi se 
pare că mi-ai strivit toată copilăria.” 

El fuma, urmărind mişcările ţigării în întuneric. O întrebă: 

— Vrei să dormi? 

Era ultima noapte. 

— Nu. Vreau să mă gândesc. 

— Nu te gândi. Lasă totul la voia întâmplării. 

— Trebuie să uit? 

— Cum crezi. 

— Ai să te întorci? 

El se ridică şi vru să aprindă lumina. Eva îl opri: 

— Mi-e frică să nu ne spioneze cineva, de sus. 

— Dar ai văzut bine că nu era nimic. 

— Ba da... Ce crezi tu despre Maior, despre întâmplarea 


106 


asta? Ce căuta pe acoperiş? Mi-a intrat în cap o bănuială; 
acum înţeleg altfel unele din gesturile lui... Cred că... vroia 
să... se uite la noi. 

— E o aberaţie; scoateţi-o din cap! Aprind? 

— Întâi înveleşte-mă! 

— Nu. Stai aşa! 

Işi puse un halat pe umeri, aprinse lumina şi se aşeză pe 
marginea patului. O privi, ca şi cum n-ar mai fi văzut-o de 
mult. După zilele searbede de la Bucureşti, aici, aşa cum 
stătea goală sub lumina crudă a becului din tavan, regăsea, 
la o temperatură rece, cu luciditate, tot ceea ce îl 
fermecase altădată în făptura ei. li răsfira părul pe pernă. 
Ce bine, ce definitiv cunoştea Eva gestul lui! El murmură, 
parcă mirat, parcă necăjit: 

— Ştii că eşti foarte frumoasă!? 

Inima ei începu să bată altfel. Poate n-are să plece! Poate 
are să se întoarcă! 

— Da, acum te-ai împlinit. Ai şoldurile mai rotunde şi 
umerii mai stilizaţi. 

— Am crescut! 

Era o vorbă de demult. 

— Adevărat! Dar te-am crescut eu! 

„Şi ce folos?!” gândea amar Eva. 

El îi cuprinse mijlocul în mâini, cu un gest reţinut, atent, 
de expert. ` 

— Şi talia ți s-a subțiat! Inseamnă că ai rasă. Mulţi 
bărbați au să alerge după tine! 

— Norocul meu! 

— Norocul lor! (O examina mai departe, netulburat şi 
mulțumit.) Să ştii că abia acum îmi dau seama cu adevărat: 
eşti o creatură uimitoare! Caut şi nu-ţi găsesc niciun defect. 
Şi corpul tău emană nu ştiu ce fluid, ce căldură mistică, îţi 
vine să i te închini, smerit... Dar evanghelistul tău am fost 
eu! Bărbaţii care au să vină după mine trebuie să citească 
noul meu testament! 

Ea îl asculta, rătăcită. Nu avea puterea să întindă mâna, 
să-şi tragă cuvertura deasupra. Inchise ochii. El o mai privi 
un timp, confuz. 


107 


— Am să te regret din toată inima! zise apoi. 

Se gândea că ar fi putut rămâne. Niciodată nu plecase de 
lângă un bun al vieţii atât de adevărat şi de întreg; era 
absurd să-l lase în drum, de vreme ce nu era acum mai 
prejos decât fusese la început. Câtva timp şovăi, între 
porniri contrarii; îi veni în gând viaţa de la Bucureşti, casa 
aceea care nu era făcută pentru doi... Dar degeaba căuta o 
cauză exterioară; cauza era în el şi începea s-o întrevadă. 
Rămase cu ochii în gol. 


23 


A doua zi dimineaţa ea se sculă cu mult înaintea lui, 
trecu la baie pe nesimţite, se îmbrăcă, se întoarse şi 
rămase nemişcată lângă uşă, până se trezi şi el. Dormise 
bine; nu mai ţinea minte gândurile de la culcare, nelimpezi 
şi contradictorii; era mulţumit în căldura aşternutului, îi 
părea rău că ea plecase de alături şi se îmbrăcase. Ar fi 
vrut să mai întindă o dată braţele, în ultima dimineaţă! Dar 
trebuia să-şi facă bagajul, pe îndelete. Uita întotdeauna 
câte ceva, şi acum nu i se îngăduia să uite nimic. Era o 
regulă de război! 

Eva îl privea împietrită; trecuse ultima noapte, venise 
ultima dimineaţă; tot ce i se întâmpla de acum înainte cu 
el, pentru ea însemna ultima oară. Simţi că i se frânge ceva 
în inimă. Fusese mult mai uşor gândul morţii, odată, decât 
era gândul despărțirii, acum. Spuse sugrumată: 

— Rămâi! 

Abia putuse vorbi, în şoaptă. Ultima energie şi-o păstră 
ca să nu se prăbuşească. 

El îi zâmbi; nu auzise. 

— Ce-ai spus? 

Nu îndrăzni să repete. Tăcu, şi astfel toate rămaseră aşa, 
toate, chiar şi chemarea ei - pentru ultima oară. 


108 


24 


Seara, când se întorcea de la gară, cu Maiorul, începu să 
fulguiască. 

— Da mai ducă-se dracului atâta zăpadă! zise el, supărat. 
Ce faci, pe unde o iei? 

Nu văzuse aleea, la dreapta, spre casă. Se ducea înainte, 
fără gânduri, fără să întrevadă locul opririi. Maiorul o apucă 
de braţ. 

— Ai prins ceva carne pe tine! He, he, he! Vă prieşte 
măritişul la toate! Vă îngrăşaţi voi şi slăbeşte bărbatul! 

În liniştea care acoperea valea, se auzea, departe, trenul 
ducându-se, cu zgomotul lui de fierărie dezagregată. Se 
ducea dincolo de munţi, de dealuri, unde începea şesul. 

Eva privi vagonetele funicularului, înţepenite de mai 
multe zile în văzduhul albit de zăpadă. Părea că niciodată n- 
au să mai pornească. 

Acasă se pusese masa; mai erau încă mandarine în 
fructieră - el adusese o ladă. 

— Tu nu stai să mănânci? o întrebă doamna Alion, 
văzând-o că se îndreaptă spre scări. 

— Las-o, frate! zise, cu înţelegere, Maiorul. Ei i-a plecat 
bărbatul şi vrei să-i ardă de mâncare? He, he, he! Ce ţi-e şi 
cu femeile astea! 

Eva ajunse sus, încuie uşa, privi încăperea ca beată, 
căută în dulap o batistă, mai privi încă o dată împrejur şi 
când ar fi vrut să vadă dacă n-a rămas ceva nefăcut, apoi 
se aşeză pe pat, încet, cu mişcările controlate. Câteva clipe 
păru că se gândeşte; se mai ridică o dată, să stingă lumina. 
După aceea se întinse pe spate, îşi trase perna pe faţă, o 
strânse tare cu braţele şi începu să plângă, sfâşiată. 


25 


La câteva zile după Anul nou, poştaşul aduse două 
scrisori: una pentru Getta, alta pentru Eva. 
Ofiţerul superior scria: „Incântat de a vă face cunoştinţa, 


109 


deoarece corespundeţi condiţiilor mele, vă rog ca mai 
înainte să-mi trimiteţi fotografia dumneavoastră, dacă e cu 
putinţă două, una bust şi alta în totalitate. Vă rog să fiţi 
încredinţată de  discreţia mea absolută. Aştept cu 
nerăbdare. Adresa rămâne aceeaşi.” 

Iscălitura nu se înţelegea. 

— la dă la mine, Gettuţo, zise Maiorul. Că eu îi cunosc pe 
toţi ofiţerii superiori. 

Dar nu izbuti nici el să descifreze. 

— Locotenent-colonel, în orice caz, scrie. Uite colea: Lt. şi 
col. Fără îndoială! Dar cum naiba îl cheamă? la să mă mai 
uit. Lasă că-l scot eu la lumină! 

Eva luă scrisoarea cu neîncredere; avea pe plic antetul 
unei bănci din Bucureşti. Ea nu fusese niciodată la vreo 
bancă. Deschise plicul, citi şi se înroşi până în albul ochilor. 
Era un semn neaşteptat de la omul care plecase: din 
ordinul lui, banca o anunţa că-i ţine la dispoziţie o sumă de 
bani. Nu înţelegea: când îi depusese? de ce nu-i spusese? 

— la să văd eu, frumuşico? 

Sprâncenele Maiorului se ridicară, în semn de admiraţie. 

— Frumos din partea lui! Ăsta zic şi eu bărbat! Ei, ce mai 
vrei? Cont la bancă, măi, mai, măi! Ca milionarii!... (Citi 
încă o dată scrisoarea.) De ce n-o fi spunând şi câţi bani 
sunt? Să fie vreo păcăleală? Nu cred! Nu, uite colea, 
ştampila şi iscălitura. Bravo ţie, frumuşico! 

— Nene Alfons, îl întrerupse Getta, acum ce să fac? 

— Să-i trimiţi fotografia. Auzi vorbă! Dacă ai intrat în 
horă, trebuie să joci! Poate că e norocul tău. 

A doua zi, Getta se urcă în tren şi se duse la oraş să se 
fotografieze. N-avea nici o fotografie destul de bună. 

— Vezi cum stai! o mai sfătui o dată Maiorul, înaintea 
plecării. la şi tu o poziţie mai frumoasă. Dar lasă, că asta 
ştie fotograful; numai să nu fii ţeapănă. 

Fotografiile nu puteau fi gata decât peste opt zile; Getta 
se întoarse, foarte necăjită. Maiorul pufni: 

— Moda de provincie! Umblă şi ei să facă pe grozavii! La 
Bucureşti ţi le dă gata în douăzeci şi patru de ore. 

— Nu, nene Alfons, că trebuie să iasă bine; aşa, le 


110 


puteam face la minut. Dar ce, aia e fotografie s-o trimiţi 
unui ofiţer superior? 

Până una alta, se apucă să scrie pretendentului, la căsuţa 
poştală: „Stimate domnule Lt. col., cred că nu v-am greşit 
gradul, eu n-am putut să descifrez iscălitura, dar unchiul 
meu, care e ofiţer superior pensionar, se poate să vă 
cunoască. Vă mulţumesc că v-aţi oprit în alegerea 
dumneavoastră la mine. Cu părere de rău vă anunţ că 
neavând nici o fotografie mai nouă, am fost nevoită să-mi 
fac unele acum, şi nu sunt gata decât peste opt zile, când vi 
le voi trimite cu prima poştă. V-am anunţat pentru anu vă 
pierde răbdarea, sau ca să nu credeţi că nu-mi convine. 
Între timp, dacă vă face plăcere puteţi să-mi mai scrieţi.” 

Înainte de a pune scrisoarea în plic, i-o citi Maiorului. 

— Nu era nevoie să scrii „pensionar.” Să nu creadă că oi 
fi vreun hodorog. Dar acum, lasă! Eva, tot se duce Getta la 
gară cu scrisoarea, nu vrei să scrii şi tu la bancă, să vezi 
câţi bani sunt? 

— O să scriu altădată. 

— Vezi că poate într-o zi o să ai şi tu nevoie... E greu să 
rămâi fără niciun ban. Sunt şi aşa destule greutăţi. 

Eva avusese peste douăzeci de mii de lei, pe care îi 
încredinţase doamnei Alion; era cheltuiala casei pe 
jumătate de an. Nu avea nevoie să ceară nimic la bancă. 
Dacă ar fi fost să scrie cuiva, i-ar fi scris lui, acolo unde nu-i 
ştia adresa. 

Stătea mai toată ziua în camera ei, încercând să nu se 
gândească la nimic. Uneori cobora în sufragerie şi privea pe 
fereastră munţii înzăpeziţi. Linia funicularului se vedea mai 
limpede acum, pe fondul alb. Dar vagonetele nu mergeau 
de mult timp; i se părea ca orice legătură cu podişul era 
ruptă - nimic nu putea să coboare, nimic să urce. 

Îi era dor de podiş, ar fi vrut să intre măcar o clipă în 
cabană, să vadă căminul, divanul şi blănurile de urs. De ce 
oare o amăgea viaţa, dându-i uneori atât de multe, ca 
alteori să nu-i dea nimic? Un cont la bancă... 

Odată porni pe sub cablurile funicularului, dar cu greu 
izbuti să treacă de plantație şi să ajungă la pilon. Locul era 


111 


pustiu; pe zăpadă nu se vedea nici o urmă de paşi; muntele 
ridica în faţă, masiv, ursuz, de neatins. 

Când se întoarse acasă tocmai sosiseră fotografiile 
Gettei, în plic recomandat. 

— Exact opt zile, unchiule! Ai văzut? 

— Frumuşico, ia vino s-o vezi pe soră-ta. Tu, cât ai stat la 
Bucureşti, de ce nu te-ai fotografiat? Acolo sunt fotografi 
foarte buni. 

— Lasă, că şi pe ale mele le-a reuşit! zise Getta. 

Se fotografiase o dată în picioare, pe un fond de parc, cu 
un havuz în fund, şi o dată bust, cum îi ceruse 
pretendentul. 

— Puteai să faci şi una de profil! îşi dădu părerea Maiorul. 
Tu ai profil frumos! 

Getta nu era hotărâtă din care fotografii să trimită, negre 
sau sepia? Maiorul se pronunţase pentru primele. Ei i se 
păreau mai de efect celelalte. 

— Eva, tu ce spui? 

— Trimite-i din fiecare. 

— Nu-i o idee rea! 

Peste câteva zile sosi răspunsul, cu o iscălitură mai clară: 
Lt. col. Georgescu. Colonelul era încântat de fizicul ei, din 
amândouă fotografiile, fapt pentru care îi propunea să vina 
la Bucureşti: „Mie îmi este peste putinţă să mă deplasez, 
deoarece am multe obligaţii la regiment. Aici veţi putea 
locui la mătuşa mea, care a văzut fotografiile şi vă admiră, 
în aşteptarea momentului când vă va cunoaşte. Dacă îmi 
telegrafiaţi ziua şi trenul, vă voi aştepta la gară. Deşi cred 
că v-aş recunoaşte după fotografie, e bine să ţineţi ziarul 
Universul în mână, ca să nu fie vreo îndoială. Aştept cu 
nerăbdare telegrama dumneavoastră.” 

Scrisoarea îi puse pe toţi în încurcătură; nu se 
aşteptaseră. Maiorul, îndeosebi, o găsea nelalocul ei. 

— La urma urmei ştie că ai un unchi ofiţer superior. Ar fi 
putut să facă o deplasare; pentru un locotenent-colonel nu-i 
cine ştie ce să lipsească două zile de la regiment; doar 
cunosc şi eu atâta lucru! 

— Poate că e greu, nene Alfons; dumneata nu ştii ce o fi 


112 


acolo cu soldaţii. 

— Eu să nu ştiu?! Ard gazul statului de pomană! Nu fac 
nimic iarna; joacă table la Cazinou! Scrie-i să vină el la noi! 

Getta se sperie: 

— Şi dacă se supără? 

— Pagubă-n ciuperci! Mai sunt şi alţii! 

— Dar gândeşte-te, nene Alfons, un ofiţer superior... 

Doamna Alion îndrăzni să spună o vorbă: 

— Poate e norocul ei şi-i dă cu piciorul! 

— Da? Şi dacă n-o place? Cum rămâne cu drumul? Şi cu 
cheltuiala? Îţi dă el banii înapoi? 

După discuţii lungi conveniră că, oricare ar fi fost 
cheltuiala, încercarea trebuia făcută. Urmară alte discuţii, în 
privinţa îmbrăcămintei. Eva îi puse la dispoziţie toate 
lucrurile ei, începând cu pantofii şi terminând cu pălăria. 
Alcătuirea trusoului de voiaj prilejui multe certuri şi 
scâncete. Dar, în sfârşit, o văzură plecând la gară. Maiorul îi 
recomandă pentru ultima dată: 

— Vezi cum te porţi! Şi întreabă-l dacă nu ştie de mine. 

In aceeaşi zi, Eva primi o scrisoare cu mărci belgiene. 
Erau în sufragerie când i-o aduse Maiorul. 

— la uite ce mi-a dat factorul pentru frumuşica noastră! 

Sărută-l pe unchiu, să se bucure şi el cu tine. 
_ Luă scrisoarea cu mâinile amorţite şi se duse în cameră. 
Inainte de a deschide plicul respiră adânc. Nu-şi amintea 
să-i fi fost vreodată atâta teamă de ceva, cât îi era de 
hârtia aceasta venită dintr-o lume necunoscută, dintr-un loc 
intangibil. El scria: „Şi aici, atât de departe, îţi mai şoptesc 
numele, Eva! Nu ştiu dacă te mai gândeşti la mine; m-ar 
durea să mă uiţi şi înţeleg că altfel nu se poate. Nu-ţi 
doresc altceva decât să ai mai mult noroc de acum înainte. 
Aş fi fericit să te mai găsesc o dată în drumul meu, ca în 
vara trecută, pe care mi-ai făcut-o atât de frumoasă, dar ca 
să sper atât din partea sorții e prea mult. Ca să-ţi cer ţie ar 
fi nedrept şi poate crud. Dacă vreodată nu ai ce face şi îţi 
aduci aminte de mine, scrie-mi două rânduri; mă vor 
bucura mai mult decât ai putea crede.” 

Mai jos era un adaos: „Mama realmente nu se simte bine; 


113 


sunt destul de plictisit.” 

Rămase cu scrisoarea în mână. Ultimele rânduri spuneau 
despre el poate mai mult decât ştiuse ea vreodată: mama 
nu se simte bine; sunt plictisit. Tot ce nu era pe placul lui îl 
plictisea. Nu avea alt sentiment disponibil pentru durerile 
celorlalţi. 

| se părea ciudat că nu pomenea nici acum despre banii 
de la bancă, nu-i dădea nici o explicaţie. Poate ar fi găsit ea 
una, dacă nu i-ar fi fost frică s-o caute. 

Recunoscu paşii Maiorului, pe scară. 

— E voie? 

Intră înainte ca Eva să-i fi răspuns. Îşi relua vechile 
gesturi autoritare. Nu era prea mult timp de altminteri de 
când venea aici cu cravaşa în mână. Se aşeză pe marginea 
patului; avea un zâmbet cam strâmb pe faţa lui 
negricioasă. 

— Ei, ce-ţi scrie bărbatul? Mi se pare că prea întârzie! 

Eva dosi repede scrisoarea; nu s-ar fi mirat să i-o ia cu 
sila. 

— Ei, lasă, lasă, nu mă amestec în secretele voastre! Ştiu 
că la scrisori se pricepe! 

Alunecă deodată spre ea, mutându-şi zâmbetul de 
adineauri de pe un obraz, pe celălalt. 

— la spune, nu ţi-e de loc dor de el? 

Eva îl privi, fără gânduri. Întrebările lui erau şuierate: 

— De ce te-a lăsat atâta timp singură? Nu se gândeşte că 
eşti tânără, că ai şi tu... (Intoarse capul spre uşă, ascultă 
afară, apoi veni mai aproape.) Ce faceţi voi când sunteţi 
singuri? Spune-i lui unchiu Alfons! Hai, spune.-l, frumuşico! 

Se feri de el, trăgându-se spre capul patului. 

— Ce, ţi-e ruşine de mine? Păi nu te-am ţinut eu în braţe, 
când erai mică? Uite, aşa te-am ţinut... 

Dintr-o mişcare, Eva sări în mijlocul camerei. Pe chipul lui 
se ivise căutătura schimonosită, pe care o văzuse atunci, 
noaptea, în dreptunghiul luminatorului. 

El se ridică, îşi luă repede altă înfăţişare şi schimbă tonul: 

— Ce te sperii aşa, zevzeaco? Nu poţi să-ţi mai ţii 
toanele? Apoi, ia vezi, că ştii cu cine ai de-a face! Măritată, 


114 


nemăritată, nu mi-e frică să pun rama pe cravaşă! Ce, dacă 
te-a lăsat bărbatul nepotolită, faci pe nervoasa cu mine? 

După plecarea lui, Eva se simţi biciuită. Scrisoarea 
căzuse pe jos. Îl auzea pe Maior, strigând la parter, poate la 
soră-sa, poate la slujnică, poate la masa din sufragerie. 

Toate zilele ei începeau cu amar şi se terminau cu 
durere. Nu putea sa-şi înşele sufletul, printr-o nepăsare 
impusă, după cum nu putea să înşele calendarul, trecând 
peste mai multe zile deodată. Ridică scrisoarea, o strânse 
în pumni, se trânti pe pat, cu pumnii şi cu scrisoarea la gură 
şi începu să plângă nemângâiată. 


26 


Peste câteva zile, casa fu zguduită de o ştire îngrozitoare. 

— Ce-o fi cu ea de nu scrie? întreba doamna Alion la 
masă. 

Maiorul o liniştea: 

— Ai răbdare, că uite-acu trebuie să vină scrisoarea. la 
socoteşte: joi a ajuns, vineri s-au văzut, sâmbătă să zicem 
că a avut răgaz... Dar nu putea să ne scrie sâmbătă. Ce să 
ne spună? Aşteaptă şi ea un rezultat, acolo, ca lumea. 
Poate duminică, poate luni, să fi trimis scrisoarea. Pune 
două zile cu poşta, uite azi, mâine, trebuie să pice. 

Până joi nu veni nimic. Vineri înaintea prânzului, şeful 
postului de jandarmi îl căută pe Maior la fabrică. In mână 
ţinea, cam dosit, o hârtie. 

— la spune; iar ai venit după scânduri? Voi nu mai 
terminaţi cu gardul ăla? 

— Dom Maior, am venit cu altă supărare; primii acuşi o 
telegramă... Domnişoara Gettuţa e la Bucureşti? 

Maiorul se ridică de pe scaun. Nu-şi pierdea cumpătul cu 
una, cu două, dar de câteva zile simţea o nelinişte. 

— Ce telegramă? Ce s-a întâmplat? Deschide gura, nu te 
uita aşa la mine! 

— Staţi, dom Maior, nu vă speriaţi, că poate... 

În telegramă spunea: „Cercetaţi dacă numita Georgeta 


115 


Alion locuieşte în localitate. Anunţaţi familia să se adreseze 
Prefecturii de Poliţie Bucureşti.” 

— Poate o fi vreun accident, zise şeful postului. Nu 
trebuie s-o luaţi aşa... După câte înţeleg nu e caz de 
moarte. 

— D-apoi că n-o fi de nuntă! 

Acum, când aflase ceva, Maiorul era mai mult curios 
decât speriat. Puse mâna pe telefon. 

— Allo, domnişoară, cere Bucureştiul, urgent! Prefectura 
de Poliţie. 

La telefon nu află mai nimic în plus. Nu ştiau despre ce-i 
vorba, îi mutară legătura de la un serviciu la altul, până ce 
dădu peste un funcţionar care vorbea răstit: 

— Ce vrei dumneata? 

— S-a primit o telegramă la postul de jandarmi; mă 
interesez de nepoată-mea, Getta Alion. 

— A! Dumneata eşti tatăl ei? 

— Nu; am spus că mi-e nepoată. 

— Bine, domnule, vino s-o iei. 

— I s-a întâmplat ceva grav? 

Telefonul se închise. Încercă să cheme din nou, fără să 
izbutească. Atunci se hotărî să plece cu trenul de 
douăsprezece; nici nu mai avea timp să treacă pe sus. ll 
trimise pe portar s-o anunţe pe doamna Alion. 

— Să-i spui că am plecat la Bucureşti; clar să nu se 
sperie, că nu e nimic grav. 

Înaintea portarului sosise factorul cu ziarele. Doamna 
Alion îşi pusese ochelarii şi căuta morţii în Universul. 

— Sărut mâna, coniţă, m-a trimis domnu Maior... 

Tocmai îşi desprinsese ochii de o fotografie care îi 
atrăsese luarea aminte. „Ce seamănă cu Getta!” se 
gândise, fără să-i dea prea multă atenţie. 

Semăna cu fotografia din buletin. Deasupra era un titlu 
mare, pe mai multe coloane: „Bestiala faptă a unui satir.” 
Şi un subtitlu cu litere mai mici: „El atrage în mreje o tânără 
din provincie şi, după ce o necinsteşte, o lasă în nesimţire 
pe o alee din pădurea Băneasa...” 

— Sărut mâna, coniţă, m-a trimis domnu Maior, să vă 


116 


spun că dânsu a plecat la Bucureşti. 

Doamna Alion înlemni, cu ochii la fotografie. Jurnalul îi 
juca în faţă. Înţelesese, dintr-o dată. Începu să răcnească: 

— Eva! Eva! Unde eşti, ticăloaso! 

— A spus să nu vă speriaţi, urmă portarul, că nu e nimic 
grav. 

Eva se ivi în capul scărilor, în clipa când doamna Alion se 
prăbuşea lângă masă. 

— Dumneata ce stai acolo? strigă la portar. Vino şi ajută- 
mă. 

Dar portarul înţepenise în uşă: 

— Domnu Maior a spus să nu vă speriaţi... 


27 


A doua a veni o telegramă: „Nu vă alarmaţi Getta 
sănătoasă sosim mâine seară faceţi foc.” 

Eva nu înțelegea aceste două cuvinte: „Getta 
sănătoasa.” | se păreau monstruoase. 

Sosiră cu ultimul tren de seară. Getta intră învăluită într- 
un şal negru. Maiorul o ţinea de braţ, protector, dar ea nu 
părea să aibă nevoie de vreun sprijin. O dată intrată în 
casă, se smulse din mâna lui şi fugi pe scări, ascunsă în şal. 

— S-o lăsaţi în pace! spuse Maiorul. Nu vă duceti nimeni 
la ea. 

Mai târau, în timpul cinei, la care Eva şi maică-sa luau 
parte numai ca să nu-l lase singur, el ridică deodată capul, 
cu un aer supărat: 

— la ascultă, ce-i cu ăia de la bancă? Fac pe nebunii cu 
mine? 

Eva nu înţelegea. 

— Ce te uiţi aşa la mine? urmă Maiorul. Am fost să mă 
interesez câţi bani ai. N-au vrut sa-mi spună nimic, măgarii! 
Dar ce, nu sunt unchiul tău? 

— Ai avut timp şi pentru bancă? 

— Am avut, în interesul tău! Nu face pe sensibila şi pe 
îndoliata, că n-a murit nimeni. 


117 


28 


Getta rămase în odaia ei multe zile. Nu părea prea 
nefericită; stătea pe divan, cu un vraf de cărţi alături, şi 
citea aproape fără întrerupere. Din când în când lua dintr-o 
pungă de pe noptieră câte o bomboană, pe care o lăsa să 
se topească în gură. Bomboanele i le cumpărase Maiorul, în 
Gara de Nord, la plecare. 

De când venise nu o văzuse nimeni în afară de el. De 
unchiu-su, care o adusese acasă, era prea târziu să se mai 
ferească. Numai el intra în camera ei, el îi aducea de 
mâncare la prânz şi seara. Dar Maiorul venea şi între mese. 

— Mai lasă cititul! îi spunea. Ai să-ţi strici ochii şi e păcat 
de ei! 

Se aşeza pe pat şi îi vorbea cu blândeţe, mângâindu-i 
mâna. 

— Nu-ţi face inimă rea, drăguţo! Lasă, că toate se uită! 
Nici o minune nu ţine mai mult de trei zile. Să vezi tu ce 
ofiţer are să-ţi găsească unchiul Alfons. Dar ştii, unul 
adevărat! 

Getta se făcea roşie de ruşine şi de furie. Ar fi vrut să 
întrebe dacă s-a aflat ceva, dacă au dat de vreo urmă. 
Ziarele nu mai pomeneau nimic. Se întâmplau altele - şi 
erau nelinişti în lume. 

Într-o după-amiază, Maiorul veni ca de obicei şi se aşeză 
lângă ea, pe marginea divanului. In mână ţinea două 
păhăruţe cu lichior. 

— la, Gettuţo, şi bea cu unchiul Alfons un Cointreau. Bea 
că-i dulce şi o să-ţi placă! 

— Dar ce-i azi, unchiule? 

— Nimic, drăguță. Mi-a venit şi mie aşa, să ciocnesc un 
păhărel cu tine, să-ţi îndulceşti inima. 

— Mama ce face? 

— ŢI s-a făcut dor de ea? 

Scutură capul, speriată. Unchiu-său îi mângâie mâna: 

— Las-o pe mă-ta, nu te gândi la ea! Nu te zoreşte 


118 


nimeni s-o vezi. Mai târziu, când ai să vrei tu. 

Fereastra începuse să se întunece. Maiorul luă păhărelul 
gol din mâna ei, îl puse pe noptieră, îşi aprinse ţigara şi se 
înveli într-un nor de fum. După câteva clipe, se aplecă spre 
ea, o dată cu fumul. 

— Te-ai mai liniştit acum? i-e mai bine? Te mai 
gândeşti... 

Getta se scutură. El îi apucă mâna. 

— la spune tu lui unchiu Alfons! Hai, spune tot cum a 
fost! 

Ea se smuci, îşi ascunse capul în perna pe care începu s- 
o lovească nervoasă cu pumnii. 

— Ei, că nu ţi-o fi mai greu să spui, decât să faci! mormăi 
Maiorul, între blândeţe şi iritare. 

Se ridică şi plecă, trântind uşa. 

Insă continuă să vină în zilele următoare. Uneori îi vorbea 
blând, alteori înţepat. 

— Hai, Gettuţo, spune, zău! 

Abia izbutea să scoată de la ea câte un cuvânt. 

— Spune! N-auzi? 

Scâncea, cu capul în pernă: 

— De ce mă întrebi, nene Alfons? Lasă-mă, te rog, nu mă 
chinui! 

— Spre binele tău te întreb! Tu nu înţelegi? Să-mi spui 
cum a fost, asta vreau. Vorbeşte! 

— Nu ştiu ce să-ţi spun. 

— Spune, cum era când ai intrat. Ce-ai văzut mai întâi? 

— Am văzut o cameră mare şi pe urmă alta, mai mică. În 
camera mare era frig; dincolo era mai cald. 

— El ce făcea? 

— Nu ştiu. Am întrebat unde-i mătuşa lui. A spus: „Vine 
numaidecât.” Pe urmă a încuiat uşa. Eu m-am speriat. Am 
spus: „Nu vine mătuşa dumitale?” A spus: „Dar ce ai cu 
ea?” Atunci l-am întrebat: „Nu ai scris dumneata?” M-am 
gândit: e îmbrăcat civil, dar unde-i ordonanța? 

— Două ordonanţe trebuia să aibă, dacă era colonel. Hai 
spune! Şi el ce-a făcut? 

— Nu ştiu. Lasă-mă, nene Alfons! Lasă-mă, zău, nu mă 


119 


mai întreba! 

Încetul cu încetul, câte puţin în fiecare zi, Maiorul izbutea 
să reconstituiască întâmplarea. Venea cu sticla de lichior. 

— la, Gettuţo, că-i dulce! Spune! Tu erai cu paltonu pe 
tine? 

— Da, cu paltonul şi pălăria. A spus: „Scoate-le, că pe 
urmă răceşti.” Pălăria mi-a scos-o el. Când a fost la palton, 
am fugit spre uşă, dar el m-a prins. „Dacă nu-mi dai 
drumul, ţip!” „Ţipă cât vrei, că n-are cine să te audă.” 
Atunci am tipat, întâi am ţipat mai încet, ca să văd dacă nu- 
mi dă drumul. Mi-era frică să nu mă fac de râs; poate vroia 
numai să glumească. Dacă am văzut că mă ţine, am tipat 
iar. „Degeaba tipi, nu vrei să mă crezi?" Şi râdea şi mă 
împingea în odaia cealaltă, unde era patul. 

— Ce fel de pat? 

— Nu ştiu, nene Alfons, nu mă întreba aşa, toate, şi 
dumneata! 

— Patru zile te-a ţinut acolo şi nu ştii cum era patul? Asta 
să i-o spui altuia! 

— Zău, nene Alfons! Lasă-mă, că nu mai pot! 

De la un loc înainte nu mai putea scoate nimic de la ea. 
Atunci pleca, trântind uşa, ca să revină mai târziu, sau a 
doua zi, îmbunat, zâmbind, cu sticluţa de lichior în mână. O 
dată, Getta bău două păhărele şi se ameţi. 

— Hai, acu spune! 

Ea începu să plângă, înciudată şi scârbită. 

— Şi te-a împins spre pat; aşa-i? 

— Da. 

— De ce plângi? Era rău? Cum a fost pe urmă? 

— M-am zbătut, dar el era mai tare; mi-a prins mâinile de 
aici, şi mi le-a strâns până am căzut jos. 

— Şi tu ce făceai? 

— Ţipam. Pe urmă n-am mai putut să ţip că mă 
înăbuşeam. M-am luptat până am crezut că leşin. Nu ştiu 
cum îmi ţinea mâinile că nu mai puteam să le mişc. A 
început să mă dezbrace pe dedesubt. L-am lovit cu 
genunchiul în cap. Atunci s-a ridicat şi mi-a dat un pumn în 
tâmplă de m-a ameţit. M-a înjurat şi... 


120 


— Mai Gettuţo, spune! 

— Nu pot, nene Alfons! 

— Ţi-a scos paltonu? 

— Nu, mi-a băgat mâna pe sub rochie şi a dat să 
smucească de... Unchiule, nu mă mai întreba! 

— Spune, drăguță, spune lui unchiu Alfons! Hai să-ţi mai 
dau un păhărel. Ţi-a scos chiloţii, aşa-i? Nu-ţi fie ruşine de 
mine! Aşa-i? 

— Nu mi i-a scos. l-a rupt. 

Obrazul Maiorului se învineţi: 

— Ticălosu! Ţi i-a rupt de tot? 

— Nu ştiu, că nu i-am mai găsit; a tras de mă tăia în talie. 
Am auzit că pârâie şi ani simţit mâinile lui. Atunci... 

— Spune, atunci ce-a fost? 

— M-am smucit şi am vrut să-l lovesc cu piciorul, dar el 
m-a prins nu ştiu cum şi m-a strâns până am zis că mor. N- 
am mai avut putere; mă strivea de tot şi pe urmă nu mai 
ştiu. 

Maiorul răsufla greu, de parcă el s-ar fi luptat până 
atunci. 

— Nu mai ştii nimic, nimic? (Părea dezamăgit.) la 
gândeşte-te, drăguţo! 

Getta începu să tremure de se zgâlţâia patul - şi n-o mai 
iscodi. În zilele următoare află cum s-a trezit dezbrăcată, 
cum tremura de frig; el a venit într-un halat, cu ţigara în 
gură, zâmbind. Şi aşa a trecut nu ştia cât timp, că nuera 
nici ceas, nici afară nu se vedea dacă e noapte sau zi, nici o 
lumină nu se zărea de undeva, ferestrele păreau zidite, 
zgomote nu se auzeau, era ca în pustiu. 

— Şi tu stăteai mereu goală? 

— Nu, mi-a dat un halat. 

— Dar ce mâncai? 

— Mi-aducea el dintr-o odaie; la început n-am vrut, pe 
urmă am simţit că mă sfârşesc; am mâncat nişte prăjituri, 
îmi stăteau în gât. A spus: „Nu te speria, că nu-ți fac nimic 
rău.” „De ce nu-mi dai drumul? Vreau să plec!” „Ai să pleci 
când am să-ţi spun eu!” 

— Şi stătea cu tine mereu? 


121 


— Da. Se ducea alături, să aducă lemne, dar lăsa uşa 
deschisă, să mă simtă ce fac. „Să nu mişti, că te leg!” îmi 
striga, când simţea că vreau să mă dau jos. 

— Dar în pat lângă tine venea? 

— Venea. 

— Şi tu? 

— l-am spus. „Dacă sunt cuminte, mă laşi sa plec?” Ela 
râs. „Păi trebuie să fii cuminte, că altfel e de rău!” 

— Dar tu ce făceai când, atunci când... 

In zilele acelea Maiorul umbla ca beat; la fabrică nu-i mai 
ardea de nimic; stăteau pe birou maldăre de hârtii pe care 
nu le iscălea. Când venea la prânz, se aşeza la masă şi 
mesteca apăsat, fără să scoată un cuvânt. 

Odată, doar, vorbi cu Eva: 

— Ştii ce scofală a făcut Secătura dumitale? 

ÎI privi, cu ochii mari. 

— Ce te uiţi aşa la mine? Mai bine te uitai la el, ca să vezi 
ce gânduri îi trec prin cap! Află că a vândut pădurea, cu tot 
ce mai avea. Când dracii nu ştiu, nu pot să înţeleg, n-a 
suflat un cuvânt nimănui, s-a ascuns de toţi. 

Nici Eva nu ştiuse, se ascunsese şi de ea... Aşadar, 
cabana, iepuraşii, gaterul, pădurea nu mai erau. Şi atunci 
nu mai puteau fi nici jnepii, nici podişul, nici blănurile de 
urs... 

Maiorul urmă, iritat: 

— Asta o să rămână golan şi-o să tragi şi tu mâţa de 
coadă cu el! la ascultă, mai vine sau nu mai vine? Că 
trecură două luni de când a plecat! Ce, îi trebuie un an 
pentru un act? 

Eva se duse în cameră şi scoase din geamantan un vraf 
de scrisori netrimise. Era în ele tot ce simţise de la plecarea 
lui. Acum îi părea bine că avusese curajul să nu pună 
niciuna la poştă. Le răsfoi cu mâinile amorţite, se ridică şi le 
aruncă în sobă, pe toate deodată, cu un gest care nu era al 
ei. Când văzu că le cuprinde vâlvătaia, se sperie, de parcă 
ea însăşi s-ar fi aruncat în foc. Era însă prea târziu să 
salveze vreo scrisoare; soba încinsă, plină de jăratic, le 
mistui în câteva clipe. Rămase aplecată în faţa focului, cu 


122 


simţământul că după ce pierduse tot ce fusese pe munte, 
îşi prefăcuse în scrum şi ultimul bun. 


29 


Zilele treceau. Getta tot mai stătea închisă în odaia ei. 

Luându-şi inima în dinţi, doamna Alion îl îndemna din 
când în când pe Maior: 

— Da mai spune-i şi tu să coboare, că n-o mănâncă 
nimeni! Ce viaţă e asta? O să se sălbăticească. 

Maiorul nu scotea o vorbă, de parcă nu i s-ar fi adresat 
lui. 

Veniseră zile de moină; iarna era pe sfârşite; funicularul 
pornise iar; în clipele de linişte, Eva auzea vagonetele 
trecând - aduceau buşteni şi dureri. 

Într-o dimineaţă, pe neaşteptate, Getta năvăli în camera 
ei. De când n-o mai văzuse, slăbise şi se schimbase atât de 
mult, că la început nici n-o recunoscu, deşi ştia limpede că 
e ea. 

În uşă, Getta şovăi, cu ochii rătăciţi, apoi se aruncă de 
gâtul Evei, hohotind: 

— Nu mai pot, nu mai pot! 

Cu o mână o ţinea de după gât, cu alta îi mângâia 
obrazul, fruntea, părul, apăsat, cu disperare, într-o pornire 
inexplicabilă. 

— Draga mea surioară, nu mai pot!... Surioara mea... Mă 
omor!... 

Eva o apucă în braţe, mişcată până în străfundul 
sufletului nu de disperarea ei, pe care n-o înţelegea, ci de 
afecțiunea neaşteptată. Fusese totdeauna dornică de 
dragostea cuiva din casă, suferise, ca de foame şi de sete 
că nimeni nu-i spusese o vorbă caldă, sau măcar 
omenească. 

— Ce s-a întâmplat? Ce ai? 

Getta continua să se zbuciume, lipită de ea, mângâind-o 
în spasmuri. Cu greu izbuti s-o aşeze în pat, s-o învelească. 
Se lăsă în genunchi, alături, cu capul lângă al ei, ţinând-o 


123 


îmbrăţişată. 

— Eva, nu ştiu ce să mai fac. M-arunc înaintea trenului. 
Nu mai pot! Învaţă-mă! 

— Nu, Getta, nu aşa! Stai cuminte şi spune-mi, ce ai? 

— Unchiu... cu mine... 

Eva păli. 

— Da. Unchiu, cu mine... A venit noaptea, eram 
adormită. 

— Tu ştii ce spui? N-ai înnebunit?... Mă duc s-o chem pe 
mama. 

— Nu te duce! Nu-i spune! Nu spune nimănui! Stai cu 
mine. 

— Când a fost? (Ar fi pus dinamită, ar fi tras cu 
mitraliera.) 

— Mai demult; săptămâna trecută. 

— E o grozăvie! De ce n-ai strigat? 

— Mi-a pus revolverul în faţă... Am ştiut că trage. 

O privea sugrumată. 

— Vine în fiecare noapte; voi nu ştiţi nimic. Mă împuşcă 
dacă află c-am spus. 

Eva strânse pumnii; ar fi vrut sa aibă o grenadă în mână. 

— Îl dau pe mâna jandarmilor! 

Getta se ridică îngrozită: 

— Să nu spui nimănui! Te rog să nu spui! Ne împuşcă pe 
toţi! Mi-e frică... 

O lăsă să se liniştească. Mai întâi trebuia s-o scape de 
teroarea nopţilor următoare. Fiinţa ei se revolta la gândul 
că oroarea putea sa continue, acum după ce îi era 
cunoscută. 

— Getta, trebuie să ai încredere în mine! Ai să spui ca 
eşti bolnavă, că ai temperatură. Azi la prânz, când o veni, o 
să-i spunem că ţi-a venit rău. O să chemăm doctorul. N-o să 
bănuiască nimic. O să se sperie. La noapte, mama o să 
doarmă cu tine; a mai dormit şi altă dată, când erai 
bolnavă. Pe urmă o să mai vedem. Nu-i el cel mai mare pe 
lume. 

Getta începu să tremure, obrazul i se aprinse, respiraţia 
se prefăcu într-un şuier. Dogorea de departe; când îi puse 


124 


mâna pe frunte, Eva simţi arsură de flacără. Dar nicio febra, 
oricât de ridicată, nu putea s-o sperie; boala venise la 
timp - era o salvare. 

La prânz cobori în sufragerie şi-l aşteptă pe Maior. Fusese 
doctorul - nu-şi dăduse părerea, Getta aiura, fără să 
recunoască pe nimeni: „Surioară... Să puneţi zăvorul... Uite 
revolverul... Zăvorul la uşă...” 

Când Maiorul intră în sufragerie, Eva îi ieşi înainte, 
îndârjită şi duşmănoasă: 

— Getta e bolnavă! 

El se aşeză la masă netulburat şi desfăcu ziarul. 

— Ce are? 

— Nu se ştie. Ceva grav. 

— Lasă că-i trece! Nu-i gata masa? 

Spre seară, Getta avea patruzeci şi unu de grade. 
Doctorul îi puse s-o învelească în cearceafuri ude, rămase 
până târziu, a doua zi veni din nou; veni multe zile la rând. 
Febra scăzuse, dar îi era teamă să nu se ivească o 
complicaţie. 

După vreo săptămână, o luă pe doamna Alion deoparte. 

— Coniţă, nu mai există niciun pericol; are nevoie doar 
de îngrijire, însă acum e altceva... îmi pare rău pentru 
dumneavoastră. (Cunoştea, ca mai toată lumea din 
împrejurimi, întâmplarea nenorocită.) Desigur că n-aţi 
ştiut... E şi o sarcină pe deasupra. 

La prânz, când află de la soră-sa, Maiorul se făcu vânăt, 
dar continuă să mănânce, cu ochii în farfurie. Spre sfârşitul 
mesei spuse, mai degrabă nemulţumit, decât cu 
compătimire: 

— Că n-o bătuse Dumnezeu destul! 

Peste câteva săptămâni, când ea se însănătoşea pe 
deplin, trebuiau s-o ducă la oraş, la un doctor, s-o scape. 

— Alţi bani acum! N-ajunge cât am cheltuit când am 
adus-o! 

Văzând-o pe Eva, care lipsise intenţionat de la masă şi 
abia acum cobora scările, Maiorul îi ieşi înainte, pornit pe 
ceartă: 

— Tu nu vrei să mişti nimic cu banca ta? Nu vrei să-i dai 


125 


niciun ajutor soră-ti? 

— Ba da. 

— Atunci apucă-te şi scrie, să-ţi trimită nişte bani! 

— Bani am la mama. 

Erau faţă în faţă, fulgerându-se din ochi. Eva simţea 
nevoia să facă un gest violent, de ură, să-l scuipe în obraz 
sau să-l pălmuiască. Se stăpâni, renunţă la masă şi porni 
înapoi, pe scări, scârbită şi revoltată. 

— Uite la ea, mucoasa! 

Maiorul rămăsese cu ochii zgâiţi la picioarele ei, pe care, 
de jos, le vedea până deasupra ciorapilor negri de mătase. 
li venea să se repeadă, ca un bivol, cu capul sub fustele 
fluturate, să muşte pielea albă. 


30 


În prima zi din martie, doamna Alion plecă la oraş, 
însoţind-o pe Getta. Eva merse cu ele până la gară; era 
mult noroi pe jos; dincolo de şosea, se auzeau puhoaiele 
zbătându-se în maluri; râul venise mare. . 

La despărţire, Getta vru să spună ceva. li tremura bărbia. 
Stătea pe scara vagonului, cu buza de jos prinsă între dinţi, 
cu privirea consternată. Ar fi vrut să sară din tren, să se 
întoarcă, sau măcar să-i strige: „Cheia; încuie de două ori! 

Eva rătăci până târziu pe malul râului. De pe munţi 
curgeau apele. Nu ştia ce-i rămânea de făcut de aici 
înainte; dar era foarte tânără; avea timp destul să aştepte 
şi să gândească. Nu-şi privea viitorul, departe. După topirea 
zăpezii trebuia să urce odată acolo, să vadă podişul, jnepii, 
cabana, iepuraşii. Pe urmă putea să-şi facă planuri pentru 
altă etapă. 

La prânz mâncă în sufrageria întunecoasă cu Maiorul, 
faţă în faţă. Nu-l privea, dar simţea că o cercetează. Era 
liniştită şi gata să-l înfrunte. 

— Ce-ţi mai scrie bărbatul? 

— Nimic. 


126 


— Ei, asta-i! Pe cine duci tu cu vorba? Te ascunzi de 
mine, frumuşico? 

Oricum i-ar fi vorbit, blând sau aspru, nu-i mai era frică 
de el. 

Trecuse vremea cravaşei. Se ridică, fără să-i răspundă. 

— Nu mulţumeşti pentru masă? 

— Nu, pentru că mâncarea mi-e plătită. Mai mult decât 
face! 

Seara se închise în cameră, înainte de cină, îndată ce se 
întunecase. Leana veni s-o cheme: 

— Domnu Maior zice să poftiţi la masă. 

— Nu mi-e foame. 

Pândi toată noaptea, cu lumina stinsă, încordată sub 
plapomă, trăgând cu urechea afară. Intr-un timp i se păru 
că scârţâie scara; se ridică într-un cot şi stătu aşa, să 
asculte, până îi înţepeni braţul. Dar nu era nimeni. Atunci 
se lăsă în perne, mai liniştită; aţipi spre ziuă. 

Când deschise ochii, dreptunghiul luminatorului era opac 
şi cenuşiu. | se părea că se află într-o celulă de închisoare. 

Ziua se simţi obosită; îi ardeau tâmplele, poate de 
nesomn sau poate avea febră. Spre prânz, starea aceasta 
trecuse, aşa că putu să coboare la masă; pe urmă iar se 
simţi sleită. 

Timpul până seara se scurse repede; ziua de martie era 
scurtă. Se întinse pe pat, cu gândul la Getta. Câtă umilire, 
câtă suferinţă cu nimic răsplătită! 

O sugruma gândul că un om străin, altul decât cel ales de 
ea, cel dorit, ar putea să o cuprindă în braţe, să o 
dezgolească, să-i atingă pielea. Ştia ce înseamnă dragostea 
şi primise cu braţele deschise, cu inima aprinsă, şi bucuria 
ei, şi suferinţa. Avea şi mângăieri, şi lacrimi pentru omul 
iubit. Putea să-i suporte nepăsarea, răutatea, cruzimea; 
inima îi bătea înainte, îl ştia şi îl dorea, în toată fiinţa, 
oricând, oriunde. Nimic nu i se părea mai potrivit cu rostul 
ei în lume, decât să-i dea lui tot, fără să păstreze nimic 
pentru sine. Nu se ferea de obrazul nebărbierit, nu scâncea 
sub gesturile brutale, se lăsa chinuită, cu mijlocul frânt, cu 
şalele zdrobite, îmbătată de freamătul lui care îi prefăcea 


127 


făptura în mii de fărâme, împrăştiindu-le în spaţiu, ca pe 
stele. 

Dar cu ce drept, cu a cui monstruoasă împuternicire ar fi 
stăpânit-o altul, folosind nici măcar vicleşugul sau 
amăgirea, ci forţa goală, în cea mai josnică dintre 
neînfrânările omului? Dezgustul şi revolta o înăbuşeau, la 
gândul că omul neîngăduit putea să treacă peste hotarele 
ei ascunse de lume, s-o frământe şi să-şi lase furia acolo, 
spurcându-i cele mai intangibile mădulare? 

Trecuse nu ştia câtă vreme, când tresări la un zgomot 
pornit de la uşă. Era un mic râcâit metalic, fără rezonanţă. 
Se ridică în coate şi aşteptă, încordată; îşi dădu seama că 
umbla cineva la broască. După câteva clipe, ceva căzu pe 
duşumea, înăuntru; zgomotul se amplifică în ureche până la 
pocnet. Pe urmă se întinse în întuneric o tăcere chinuitoare, 
şi din ea se desprinse, din ce în ce mai limpede, respiraţia 
unui om, dincolo. 

Rămase nemişcată; se pândeau unul pe altul. După un 
timp, se iscă iarăşi micul zgomot metalic. (Împinsese jos 
cheia din broască şi acum potrivea alta.) 

Eva ştia tot ce avea să urmeze. Îi părea rău că nu lăsase 
o scrisoare: „lubitul meu de pe munte, pe unde vei fi, mi-a 
fost întotdeauna dor de tine, chiar când am plâns, chiar 
când te-am urât. Am pierdut tot odată cu plecarea ta, dar 
m-am păstrat pe mine”... 

Cobori din pat, străduindu-se să nu-şi trădeze mişcările, 
coordonându-le cu ale cheii care se învârtea milimetric. Uşa 
se deschise fără zgomot. Văzu o umbră neagră, intrând; o 
dungă albă, verticală, arăta vag cămaşa de noapte, prin 
deschizătura paltonului. Partea albă dispăru; intrusul se 
întorsese cu spatele, închidea uşa la loc, punea cheia în 
broască pe dinăuntru. Din partea stângă, sus, crescu o altă 
umbră, mai mică, mişcându-se pe perete, în căutarea 
întrerupătorului. 

Eva apăsă brusc butonul lămpii de pe noptieră. Umbrele 
se topiră; rămase Maiorul pe perete, cu capul întors spre 
ea, clipind, speriat şi orbit de lumină. 

— Te aşteptam! spuse Eva. 


128 


Maiorul încercă să zâmbească. Paltonul îi aluneca de pe 
umeri; se chinui să-l tragă înapoi, cu mâna stângă; dreapta 
o ţinea ascunsă sub pulpană. 

Îl văzu, de sus până jos, dintr-o singură privire; avea 
părul răvăşit, formând două smocuri hâde deasupra 
tâmplelor, ca nişte coarne; obrazul îi era puhav, cu fălcile 
lăbărţate. De sub poalele cămăşii de noapte, picioarele 
ieşeau groase, pline de noduri şi vine umflate, cu labele 
goale băgate jalnic în pantofi de stradă. Se apropie, cu 
mâna întinsă. 

— Pe mine n-ai să mă atingi! şuieră Eva. 

— Da de ce? 

— N-ai să mă atingi! Auzi, scârbă bătrână?! 

Insulta îl făcu să-şi revină. 

— Aşa vorbeşti tu cu mine? 

Paltonul îi alunecă de pe umeri, descoperindu-i mâna 
dreaptă, de sub pulpană. Gesturile intermediare căzură de 
la sine. Ridică revolverul. 

— Dacă scoţi o vorbă, te împuşc! 

Îi propti arma în piept. Eva rămase neclintită. 

— Împuşcă-mă! 

Şovăi, surprins; nu înţelegea, nu se aşteptase - se simţea 
aproape jignit; împinse ţeava revolverului în carne, 
neconvins. 

Erau faţă în faţă, foarte aproape unul de altul, privindu-se 
fix în ochi. Eva aştepta să tragă, vedea moartea venind cu 
chipul buhăit al Maiorului; i se părea simplă, ca şi altădată, 
când o acceptase. 

Apăsarea din piept slăbi. Maiorul începu să rânjească. 

— Apăi să nu crezi tu că-i după tine! 

O înhăţă cu mâna stângă şi dădu s-o răstoarne în pat. 

Nici ea nu se aşteptase - gestul era neprevăzut, crezuse 
că va fi doar revolverul; rămase paralizată şi buimăcită, îl 
simţea prin cămaşa de noapte, într-o atitudine care o 
umplea de furie, de scârbă şi groază. Işi adună puterile şi, 
cu amândouă mâinile se propti în bărbia lui, îi frânse capul 
pe spate, pornită să-l răstoarne sau să-l sugrume. Braţul 
care o încercuia începu să slăbească; Maiorul se clătina 


129 


horcăind, descumpănit de împotrivirea ei îndârjită şi 
neaşteptată. Cu puteri înmulţite din ură şi din silă Eva îl 
îmbrânci, făcându-l să se ducă de-a-ndăratelea, împleticit, 
până în dulapul de lângă perete. 

— Faci pe nebuna cu mine? Stai tu atunci! 

Aruncă revolverul pe masă şi se năpusti asupra ei, cu 
amândouă braţele ridicate. Ea încercă să fugă, printre el şi 
perete; Maiorul îi tăie drumul, o cuprinse şi o strivi cu 
sălbăticie, până ce îi pârâiră oasele. 

— Impuşcă-mă! 

Ar fi vrut să strige, să dărâme zidurile într-un urlet, dar se 
înăbuşea, nu mai avea putere pentru nici o împotrivire. 
Braţele i se zbăteau în lături, luptându-se zadarnic să caute 
ceva de care să se apuce. Căzură împreună peste pat, de-a 
curmezişul. Îi simţi mâna, pe picioare, ridicându-se cu 
poalele cămăşii. Grohăia ca porcii şi se lupta să-i vâre 
genunchii între coapse. 

În clipa când simţea că se sfârşeşte, un fulger roşu îi 
străbătu creierul. Se lăsă moale. 

— Stinge lumina, mi-e ruşine! îi şopti la ureche. 

El se ridică greoi şi se răsuci bucuros spre lampa de pe 
noptieră. 

Dintr-o săritură, Eva era în mijlocul odăii, întinse mâna, 
apucă revolverul, îl ridică şi trase. Nu se sperie; se miră 
când auzi detunătura. 

Maiorul se prăbuşi pe spate, alăturea cu patul, îşi ţinea 
încă, într-o mână, poalele cămăşii ridicate. 

Eva privi revolverul; fumega. Privi corpul căzut; se zbătea 
lângă pat. Îndreptă ţeava spre el şi, rar, cadenţat, parcă 
numărându-şi mişcările degetului de pe trăgaci, descărcă 
toate cartuşele. 


130 


PARTEA A DOUA 


31 


Înspre apus, camera de culcare a Evei avea o fereastră 
mare, cât peretele, acoperită cu perdele de tulle alb, care 
irizau peisajul. Jos se vedea grădina casei, cu straturi de 
flori şi peluze udate proaspăt. O alee îngustă, mărginită de 
trandafiri roşii, ducea la poartă; în stânga, după un gard viu 
de lemn câinesc, o alee mai largă, pentru cai şi pentru 
automobile, ducea în fundul curţii, la garaj şi la grajduri. Mai 
departe se vedeau câteva vile răzlețe, cu obloane verzi şi 
acoperişuri de ţiglă. In faţă, dincolo de zidul împrejmuitor, 
se legănau de vânt copacii înalţi din Jungerwald. La orizont 
se ridicau munţii, într-o lumină violacee, ca totdeauna la 
ora aceasta de după-amiază. 

Eva se îmbrăca pentru călărie, când auzi caii venind de la 
grajd; mergeau amândoi în acelaşi pas, cu un ritm grațios, 
pe care pavajul lovit de potcoave îl transforma în sunete 
muzicale. Cunoştea bine acum melodia lor şi se mira că 
odată putuse să-i fie indiferentă. Ora de călărie devenise 
cea mai plăcută parte a zilei; ar fi prelungit-o fără termen, 
dacă nu s-ar fi împotrivit domnul von Seele, adversarul 
exceselor. Îi era însă recunoscătoare pentru felul cumpătat 
în care îi organizase viaţa. Datorită lui, nu avea să se 
plângă de niciuna din celelalte ore. 

Alergă la fereastră şi privi jos. Rândaşul ţinea caii de frâu, 
aliniaţi cu peronul casei, ca pentru paradă. Cele mai mici 
lucruri se făceau aici cu ceremonial, ceea ce o fermeca şi o 
măgulea, atâta timp cât ei îi era îngăduit să treacă peste 
orice ceremonie. 

Pentru călărie, domnul von Seele o echipase cu un 
costum negru, de amazoană, cu pălărie de fetru apretat, cu 
o rochie-tunică, elegantă şi severă, cu un jabou alb. Nu-l 
îmbrăcase decât o dată. Trebuise să i se accepte, împotriva 


131 


etichetei, pantalonii bufanţi, strânşi pe talie peste bluză şi 
cizmele soldăţeşti, cu carâmbi groşi; aşa se simţea în apele 
ei. Mai luă cu ea un pulovăr, agăţat de centură, ca să aibă 
ce îmbrăca spre seară. 

Se aplecă pe fereastră şi privi caii; pe al ei îl chema 
Savant, pe celălalt, Austria, îi iubea ca pe nişte oameni, şi 
ei, după toate semnele, nu rămâneau indiferenți. 

Domnul von Seele tocmai venea de la grajd, unde 
rămăsese probabil să se joace puţin cu mânzul fătat abia 
de o săptămână. Văzând-o la fereastră, o salută, 
înclinându-se, apoi îi zâmbi. Ea începu să se pieptene, cu 
mişcări iuți, fără să-şi ia privirea de jos. El examina chingile, 
cum făcea întotdeauna înainte de plecare. 

Pe domnul von Seele îl văzuse prima oară în vorbitorul 
penitenciarului. Avea acolo o soră, închisă, şi venea s-o 
viziteze. Eva nu întrebase niciodată de ce fusese arestată; 
ştia numai că i se dăduse drumul curând, şi după aceea 
plecase în străinătate. 

În mulţimea de oameni neliniştiţi, copleșiți de necazuri, 
care veneau nebărbieriţi, mototoliţi, cu cravatele strâmbe, 
fusese mirată de înfăţişarea lui, totdeauna îngrijită, 
măsurată şi demnă. Nu avea decât treizeci şi opt de ani, 
dar părea mult mai matur, datorită atitudinii lui austere. De 
departe îi părea foarte scund; alături, văzuse că era puţin 
mai înalt decât ea. Nu avea o statură care să domine, ceva 
însă în fiinţa lui inspira încredere, impunând totdeodată 
supunere şi respect. Pe chipul imobil, nu se citeau gânduri 
şi sentimente. S-ar fi putut spune că nu gândeşte şi nu 
simte nimic, dacă n-ar fi fost privirea. Purta ochelari în 
ramă subţire de aur; lentilele puneau un hotar între ei şi 
lume dar, în spatele lor, ochii, clipind des, dezvăluiau toată 
căldura lăuntrică pe care Eva o cunoscuse mai târziu. 

La penitenciar stătea împietrit, cu privirea fixă, vorbea 
foarte încet, străin de tot ce se întâmpla împrejur. Nu dădea 
mâna cu sora lui nici la sosire, nici la plecare; se înclina 
ceremonios, ca în faţa unei necunoscute. Eva se întreba ce 
înseamnă purtarea aceasta, atât de rece, din moment ce se 
interesa de ea, fiindcă venea în toate zilele îngăduite. Un 


132 


om care îl însoțea aducea cu regularitate un geamantan de 
piele, probabil cu lucruri de mâncare şi lingerie, îl preda 
totdeauna cu aceleaşi gesturi, şi lua înapoi altul, 
asemănător. 

După trei luni de prevenţie, la începutul lui iunie, Eva 
fusese eliberată, odată cu sfârşitul procesului. Urmaseră 
zile goale, poate mai grele decât la închisoare; nu ştia ce 
întrebuințare să le dea. O achitaseră, fără să spere, şi astfel 
avea o viaţă de prisos. 

Rămăsese în Bucureşti, într-o cameră mobilată, pe 
Bulevard, lângă Cişmigiu; nu îndrăznea să se întoarcă la 
Panciu, unde se refugiaseră doamna Alion şi Getta. O speria 
gândul să dea ochii cu oamenii care o cunoşteau şi probabil 
ardeau de nerăbdare s-o vadă, s-o disece, s-o pună la 
macerat. 

Ridicase banii de la bancă, o sumă exorbitantă, cinci sute 
de mii de lei. La început i se păruse că reprezintă o 
mărinimie ostentativă şi se simţise umilită; nu înţelegea ca 
dragostea ei, fixată prin atâta suferinţă, să-i fie cotată în 
vreun fel, nici măcar în felul acesta împărătesc. Dar pe 
urmă, suma nebănuită, de care atâta timp nici nu se 
interesase, îi prilejui o revelaţie târzie şi zguduitoare: 
fusese depusă o dată cu vânzarea domeniului din munţi şi 
nu încăpea îndoială că reprezenta întreaga lui valoare. Nu 
mai era umilită, ci sfâşiată. Acum îl înţelegea altfel; era un 
om de pe alt pământ, nebun. Năprasnic, nefericit. Nu-i 
dăduse bani, ci cabana şi pădurea, cabana lui, a ei, a lor, în 
singura formă în care putea ajunge până la ea. lar tăcerea 
în care învăluise acest gest mitologic dovedea o cruzime 
infernală şi-o dezinteresare lunară, o atrocitate sublimă şi 
supraumană. 

Fusese nevoită să coboare din spaţii şi să folosească 
banii; cu toată vâlva sentimentală şi pasională stârnită de 
proces, cercetările şi dezbaterile se duceau pe pământ; 
cererile avocaţilor deveniseră excesive, când se aflase 
despre contul din bancă. Nu refuzase nimic, semnase, 
recunoscuse, adăugase, şi nici măcar din dorinţa de a fi 
apărată, ci ca să egaleze, atât cât era în stare, gestul 


133 


omului de altădată. La sfârşit rămăsese cu vreo două sute 
de mii de lei. Îi împărţise pe din două cu doamna Alion, şi 
cu restul începuse să trăiască, aşteptând să se întâmple 
ceva care să-i justifice existenţa. 

Nu-şi putea închipui că domnul von Seele o văzuse; el nu 
privea la nimeni. Apăruse într-o zi în apartamentul de lângă 
Cişmigiu. Şi fiindcă ea avea o viaţă de prisos... 

Îl urmări cum potrivea scările şeii ei, de pe Savant. Nu 
sperase că va mai putea fi fericită vreodată lângă un 
bărbat. Nu ştia cât îl iubea, dar se simţea bine în apropierea 
lui, cunoştea din plin simţământul că este ocrotită. Alături 
de el n-avea să-i fie frică niciodată. Putea să fulgere şi să 
tune afară, furtuna să smulgă copacii din Jungerwald; 
simţea că acoperişul lui va rămâne neclintit. 

Se măritase după câteva luni de la proces; în septembrie 
se împlineau doi ani de la căsătoria lor. Era în ultima zi a lui 
mai, 1936. lar anii Evei aveau să fie în curând douăzeci. 

Acum o aştepta să coboare, senin, calm, cumpătat şi 
răbdător. Nu înţelegea prin ce câştigase solicitudinea lui 
neobosită. După atâta timp de când se cunoşteau, se purta 
ca la început; timpul lui pentru ea stătea în loc. Avu o 
pornire de recunoştinţă. Se aplecă pe fereastră. 

— Oswald, te rog, vino până sus! 

El ciocăni la uşă; nu intra niciodată în camera ei fără să 
se anunţe, îi ieşi înainte şi îi apucă mâinile. 

— Vroiam să-ţi spun ceva; iartă-mă dacă fac în felul meu, 
dar, dar nu pot să păstrez un secret. Mi se pare că te iubesc 
foarte mult! 

Pe chipul lui trecu o lumină aproape insesizabilă; avea o 
sensibilitate pe care i-o cunoscuse greu. Îşi aruncă braţele 
după gâtul lui. 

— Am greşit: nu mi se pare, ci sunt sigură! Sunt foarte, 
foarte sigură! Mă crezi? 

El îi mângâie părul. De când o cunoscuse, îşi schimbase 
culoarea în mod ciudat; acum era aproape castaniu; în 
lumina soarelui părea roşcat. 

— Eva, tu nu cumva îţi vopseşti părul? 

— Aha! Ţi-e frică de declaraţia mea! De ce n-ai curaj să 


134 


mă priveşti în ochi, când îţi spun că te iubesc? Gata! Hai 
jos! Ce spuneai de părul meu? 

Deveni melancolică. Odată, de mult, cineva făcuse 
proorociri; se împlineau. 

Coborâră în curte; simţind-o, Savant îşi scutură capul în 
frâu. 

— Oswald, crezi că îmi poartă vreo simpatie, sau îl 
plictisesc? Ce sentimente o avea pentru mine scumpul meu 
Savant? 

— Sper că simpatie. 

— Dar nu eşti sigur! Am să-l întreb pe medicul veterinar. 
Haide, Oswald, de ce nu te miri, de ce nu mă iei în serios? 
Ajută-mă să fiu puţin copil. Am nevoie! 

Eva puse piciorul în scară şi încalecă fără niciun ajutor. 
Domnul von Seele o aşteptă să ia frâul, îi examina poziţia în 
şa, încălecă la rândul lui şi porniră spre poartă, la pas. 

Aleea de călărie trecea prin faţa casei, înainte de a se 
adânci în pădure. Plimbarea lor obişnuită ţinea până la 
pavilionul de la malul lacului, vreo trei kilometri. Făceau o 
parte a drumului la trap, o parte la galop. La pavilion, de 
obicei descălecau, beau lapte bătut sau bere cu covrigi 
săraţi, ascultând muzică după plăci de patefon, amplificate 
într-un difuzor care se auzea până departe. Uneori lăsau 
caii acolo, coborau la debarcader şi mergeau o jumătate de 
oră cu barca, pe lac. Evei nu-i plăcea lacul: era înconjurat 
de pădure, îi închidea orizontul. Voia ca o apă să ducă 
undeva, cum duce o şosea, sau drum de fier; lacul nu 
ducea nicăieri. Dar plimbarea cu barca o ispitea; închidea 
ochii, simţea legănarea uşoară şi visa că, atunci când va 
privi împrejur, se va găsi în altă parte, în mijlocul unui 
fluviu, mergând spre mare, sau spre ocean. 

Pe urmă îşi continuau drumul călare, la trap, pe aleea 
mărginită de arini. Undeva se deschidea un luminiş lung, o 
pajişte parcă fără sfârşit. Intinderea ei o fascina - ar fi vrut 
să scape odată în galop şi s-o străbată până la capăt, să 
vadă ce începe dincolo. Dar domnul von Seele nu-i îngădui 
nici galopurile lungi, nici să iasă de pe alee. Era prea bun cu 
ea, altfel s-ar fi simţit prizonieră. Şi de câte ori trecea prin 


135 


dreptul luminişului, avea un tremur în inimă, poate o clipă 
de răzvrătire. 

Îndată ce intrară în pădure, caii porniră singuri la trap. 
Domnul von Seele mergea în stânga Evei şi puţin mai în 
urmă, ca să-i poată supraveghea poziţia în şa. Ea nu stătea 
totdeauna corect, uneori îşi îndepărta coatele de corp, 
lăsându-şi-le fluturate de vânt, dar chiar aşa, ţinuta ei 
rămânea graţioasă. Ar fi vrut să călărească altfel, ca 
haiducii, aplecată pe oblânc, cu părul liber pe spate. Dacă 
nu izbutise să-i impună îmbrăcămintea clasică, domnul von 
Seele se mulțumea s-o vadă cu părul strâns. Vechea ei 
pieptănătură îi dădea un aer neîngrijit. El spera că odată 
vor  călări împreună, după maniere  desăvârşite. 
Deocamdată, Eva era prea tânără; o lăsa să-şi termine 
copilăria. 

— Oswald, întrebă Eva, te simţi destul de demn. Fără 
pălărie? 

Foarte multă vreme el mersese la călărie cu pălărie tare 
şi cu fular alb la gât. Nu vroia să-l jignească nici în gând, 
dar cu chipul lui cam şters şi cu ochelarii aceia era puţin 
ridicoli, îl convinsese să renunţe. 

— Vrei să mergem puţin la pas? 

Trase frâul cu dreapta, iar cu stânga se apucă de şaua 
lui, silind caii să se apropie unul de altul. 

— Nu m-ai sărutat niciodată în pădure. Vreau să văd cum 
e. 

— Eva, poate să ne vadă cineva. 

— Sărutul nu-i interzis. Şi suntem căsătoriţi, şi, mai ales, 
n-are cine să ne vadă. (Il trase spre ea.) Ştii de ce te-am 
sărutat? Fiindcă eşti fără pălărie. Zău că te înţeleg: trebuie 
să te coste mult, dar n-a fost o ambiţie, ci vroiam să te 
plac. Mă crezi? Atunci sărută-mă şi tu! Şi să ştii că într- 
adevăr te plac. Jur! 

— Acum fii cuminte. E cineva în faţă. 

— Cine o fi acest om nedorit? 

Tresări, cu pleoapele bătându-se repede, neliniştite. În 
faţa lor, la câteva sute de metri, mergea călare un om, la 
pas, în aceeaşi direcţie cu ei; avea o bluză albă, cu mâneci 


136 


scurte. Inima Evei îşi schimba mersul de câte ori vedea o 
bluză albă. 

Dădu pinteni calului, şi când începu galopul simţi că 
pluteşte în aer o primejdie, că o aşteaptă o nenorocire. Nu- 
şi putea lua ochii de la bluza albă, o fixa halucinată. Da, era 
o primejdie în faţă; se apropia de ea în galop. 

Când mai avea puţin să-l ajungă, omul întoarse capul. 
Eva simţi că se prăbuşeşte din şa. Strânse frâul cu 
disperare; Savant se opri, cambrat, sforăind sălbatic. Ea 
veni peste grumazul lui, gata să cadă. Omul îi zâmbea... 

Îi zâmbea! 

Îl privi, înspăimântată; nu putea scoate un cuvânt. 
Domnul von Seele se opri alături. 

— Eva, să nu mai faci niciodată aşa! Nu se trece în galop 
pe lângă un călăreț. Ce-i cu Savant? 

Bâigui ceva neînțeles nici de ea. 

Domnul von Seele bătu calul pe greabăn. Eva se îndreptă 
în şa, îşi duse mâna la frunte, respiră adânc. Omul celălalt îi 
cunoştea gesturile. O privi în ochi, îi zâmbi, îi salută pe 
amândoi cu mâna, şi porni la trap. Ea rămase pierdută, cu 
ochii pe bluza care se îndepărta. Caii îşi reluară mersul, 
neîndemnaţi. 

— Dacă poţi, aranjează-ţi părul, Eva! 

Părul îi scăpase din agrafe, îl simţi coborând pe gât, 
fluturat de vânt. Şi deodată, îi plesni ceva în inimă, sângele 
îi inundă ochii, lumea deveni roşie şi nelimpede. Işi înfipse 
pintenii în coastele calului. Nu se putea altfel, chiar dacă ar 
fi venit sfârşitul omenirii. Domnul von Seele striga din 
urmă: nu-l auzi, galopa cu ochii pe bluza albă, până ceo 
ajunse... 

Trecură pe lângă pavilion, unde se auzea muzică în 
difuzor. Câteva perechi de tineri dansau între mese. Caii se 
aliaseră şi evadau pe sub arini, cu frâurile libere, 
înfierbântaţi unul de goana celuilalt. Eva îşi simţi părul 
despletindu-i-se în vânt. Işi scutură capul, ca să arunce 
ultimele agrafe. Niciodată nu galopase atât. Era beată, 
nebună şi îngrozită; n-avea putere nici să judece, nici să 
tragă frâul. Nu înţelegea cum de rămânea în şa, nu-şi căuta 


137 


echilibrul. Poate ar fi fost bine să alunece şi să vină cu 
capul într-un copac. 

Făcu doar un gest, dorit, poate şi judecat, judecat de 
mult, nu de azi: când luminişul se ivi în dreapta, îşi smuci 
calul cu toate puterile şi îi rupse traiectoria. Surprins de 
mişcarea bruscă, Savant se împletici, alunecă de-a latul, 
gata să cadă; o jerbă de pământ se risipi în aer, ridicat de 
copite, ca de o explozie. Pajiştea se deschidea în faţă, 
nesfârşită şi obsedantă. Calul celălalt venea din urmă, o 
ajunse, galopau iar alături, spre altă lume... 

Un canal de irigație taluzat le tăia drumul; caii şovăiră. 

In momentul acela, se gândi să tragă frâul; mai putea 
încă să oprească şi să se întoarcă. Nu judecă mult; nu ştia 
dacă face bine sau rău, dar era sigură că dacă nu mergea 
mai departe, ar fi regretat toată viaţa. Niciodată n-ar mai fi 
putut să străbată pajiştea. 

Infipse pintenii şi sări obstacolul; bluza albă era alături. 
Caii galopau cu soarele în ochi, înnebuniţi de viteză şi de 
lumina însângerată. Eva simţea în suflet o eliberare 
dureroasă. Niciodată ea, şi nimeni din neamul ei, până la 
orice spiţă, nu mai fusese pe această pajişte. Nu ştia unde 
duce, urca lin şi se sfârşea pe cer, ca o decolare. Dincolo 
putea să fie o prăpastie, sau un ocean, sau capătul lumii. 
Nu mai avea când să oprească, orizontul se apropia 
tangând, trecu pe sub picioarele cailor şi dezveli o altă 
zare. Până la ea era numai luncă, şi prin mijlocul ei curgea 
o apă, care venea din stânga, unde se desluşeau munţi 
învăluiţi în pâcle roşiatice. Nu, sigur că nu mai putea opri, 
nu se mai putea întoarce - nici braţele ei n-ar fi tras frâul, 
nici calul n-ar fi ascultat-o; nimic nu era sfârşit din ceea ce 
începuse, în afară de pajişte. 

Când soarele atingea creasta muntelui, caii, amândoi 
deodată, se opriră, poticniţi, gata să cadă. Erau albi de 
spumă şi scoteau aburi. Depărtare după depărtare lunca 
rămăsese în urmă, şi alte depărtări se înşirau în faţă, 
printre munţi, de-a lungul râului. Nu mai puteau caii... 

El sări din şa şi întinse braţele. Ea se înclină pe o parte, şi 
căzu în braţele lui, împuşcată. 


138 


— Te-ai întors... 

— Nu trebuia? 

— Nu ştiu; nu... S-ar putea să mor. 

— Dar ai muri în braţele mele! 

Glumea; ca întotdeauna lua uşor vorbele ei cele mai 
grave, nu credea în ele, nu credea în nimic, începu să 
plângă cu disperare, în braţele lui, sinucisă şi înviată - şi iar 
gata să moară. 

— Eva, de ce plângi? 

O strânse deodată, înfierbântat, strivind-o, lipindu-şi 
obrazul de faţa ei plină de lacrimi; o simţi că arde, că e gata 
sa devină cenuşă. Nu credea că o va regăsi dintr-o singură 
îmbrăţişare, aceeaşi ca în trecut, sau mai vie decât atunci. 
Îi mângâie părul, orbeşte, în lumina soarelui care apunea, îi 
simţi culoarea prin pleoape, roşie, roşul potolit al jăraticului 
stins. 

— Nu mai plânge! Cum poţi să plângi la asfinţit? 

Plânsul Evei creştea, din îmbrăţişarea şi din vorbele lui. 
Vorbe fără sens - la asfinţit, la miezul nopţii, în zori. Dar 
erau ale lui, şi era el, cum îl ştiuse, mai puternic decât 
sensul vorbelor şi lucrurilor. 

El îşi aruncă ochii înapoi, pe lunca umbrită. 

— Crezi că o să ne caute? 

Îi dădu drumul din braţe. 

— Stai puţin; vreau să împiedic caii. 

Eva se lăsă într-un genunchi, alunecă pe o parte şi se 
întinse în iarbă, cu faţa în mâini. Amurgea, îl auzi vorbind 
cu caii; cum îşi închipuise că ar fi putut să uite vreodată 
glasul lui?! 

Nu ştia ce-o să se mai întâmple. Avea să moară aici, în 
lunca râului necunoscut - trăise lângă el şi-acum îl vedea. 
Întâi trăise, fără să ştie nimic, iar astăzi galopase prea mult, 
ajunsese prea departe, nu mai avea întoarcere; aştepta alt 
sfârşit. 

ÎI auzi apropiindu-se; cum îşi închipuise că ar fi putut uita 
vreodată paşii lui? 

El se aşeză în iarbă, alături, rezemat într-un braţ, pe 
deasupra ei. Îi îndepărtă mâinile de pe faţă şi o privi; îi 


139 


căuta vechile trăsături; le regăsea. Nu mai avea umbre sub 
pomeţi; era mai frumoasă? 

— Ştiai că am să mă întorc? 

— Nu. Ar fi trebuit să ştiu... Când ai venit? 

— De vreo două săptămâni. De atunci te caut. E barbar 
ce ţi s-a întâmplat! 

Nu mai curgeau lacrimi; plângea numai în suflet, amar şi 
neştiut. 

— Ai stat la închisoare! E de neadmis!... S-au purtat rău 
cu tine? 

— Nu. S-au purtat frumos. Cum ai ajuns aici? 

— Am fost la fabrică; nu ştiam nimic. De acolo m-am dus 
la Panciu. Am dat peste maică-ta; n-a vrut să-mi spună, 
soră-ta a fost mai milostivă... Te-ai măritat! 

| se părea că e o glumă; nu putea, nu vroia să creadă. 
Aştepta să se sfârşească. 

li cuprinse umerii, strâns. Ea se simţi zguduită. 

— Eva, crezi că se poate uita ceva? 

Era gândul ei, de mai înainte. 

Pe marginea luncii trecea un tren cu ferestrele luminate. 
În urma lui se făcu întuneric repede. Caii se jucau, 
încercând să se muşte. 

Stătea cu capul în iarbă; îl simţi aproape de ea, îi veni în 
nări mirosul de tutun, identitatea lui se năştea din nou, mai 
puternică. 

— Mi-e dor de tine, Eva. (Îi cuprinse mijlocul.) Eşti tu! 

Simţi că lacrimile vor izbucni din nou şi o vor înăbuşi. Îşi 
aruncă braţele după gâtul lui. 

Noaptea căzuse pe tot câmpul pustiu. 

Rămase goală, în iarbă. Era rece, şi atât de aproape 
scoarţa planetei! Se răcise în ere, ş-abia după aceea 
începuse prima dragoste, a celor dintâi oameni... 


32 


Luna răsărise de mult, peste râu. El o ţinea în braţe, s-o 
încălzească - şi tot îi era frig. Nu se gândise la nimic ce 


140 


avea să urmeze. Crezuse că va muri, şi se regăsea trăind 
sub un cer neschimbat; doar stelele se rotiseră puţin. 
Departe, în urmă, era oraşul... Auzi glasul lui: 

— Te întorci acolo? 

Scutură capul, cutremurată. 

— Bine. Mergi cu mine! 

Nimic nu se schimbase în firea lui. Numai ea nu mai era 
ca atunci. 

— Cred că nu e bine să mergem în oraş, spuse el. Mai 
degrabă într-un sat. Mâine dimineaţă o să plecăm. 

Se duse să despiedice caii; Eva venea după el, ca umbra 
lui. El îi ajută să se urce în şa, apoi căută cu ochii încotro să 
meargă. La capătul luncii, unde linia munţilor se ridica 
greoaie şi posomorâtă spre cerul plin de stele, se vedeau 
lumini. Porniră la pas; luna era în spate. 

Eva mergea cu ochii închişi, ameţită de legănarea calului 
încercând să nu se gândească la nimic. Nu se auzeau decât 
copitele, sunând surd, în străvechiul pământ. Din când în 
când arunca o privire înainte; printre pleoape vedea 
luminile sclipind slab şi tot mai departe. Numai umbra 
muntelui se schimba, urcându-se pe cer, mâncând câte o 
stea la fiecare pas. În dreapta, dincolo de râu, pe o şosea, 
se vedea câte un automobil ale cărui faruri sfâşiau 
întunericul, violent şi cu spaimă. 

Se făcuse aproape miezul nopţii când ajunseră la lumini; 
era un sat, sau un cătun, îl auzi vorbind cu un om, o caraulă 
întâlnită pe uliţă, întrebând unde ar putea fi găzduiţi. La ora 
aceea era greu, spunea omul. Lumea se culcase de mult. 

Ea se văzu într-o curte; descălecă şi se aşeză pe un 
butuc, până ce fură băgaţi caii în grajd. Pe urmă se urcară 
pe o scară rezemată de zid, în podul de fân. Luna 
pătrundea prin peretele de şipci încrucişate şi proiecta 
romburi aurii pe paiele umbrite. Un om le aduse o cergă. 

— N-ai dormit niciodată în paie? 

În camera ei de culcare se strecura acum luna, vibrând 
prin perdeaua de tulle... 

Îl cuprinse în braţe şi îl strânse tare. Ar fi vrut să-l 
zgâlţâie puţin, poate aşa şi-ar fi regăsit mai uşor datele ei 


141 


din trecut. 

— Suntem cam străini, zise. E frig, nu? Fă ceva, dă-mi 
puţin din sângele tău, să mă încălzesc. Ajută-mi să fiu 
fericită că sunt aici. 

| se părea excesivă, ca de atâtea ori. Ce putea face la o 
oră când cel mai bine este să dormi? O aşeză cu capul pe 
pieptul lui, apoi o înveli. Era concesiv. 

Ea-şi spunea: „Nu trebuie să dorm! Nu trebuie să rămân 
cu mine singură. Trebuie să mă ţin aşa, înlănţuită de el, 
până la sfârşitul ultimului sfârşit!” 

— Eva, vrei să-mi spui? 

— Da. Ce nu ştii? 

— Nimic de la plecarea mea. 

Se gândea: „Nimic de la plecarea lui! Şi acum vine, şi 
dacă vine, îl urmez, fără să ştiu până unde mă va duce şi 
pentru cât timp!” 

— Mai ţii minte când ai plecat? 

— Pe la Crăciun, mi se pare. 

— Da. În seara de Ajun.. M-am întors acasă şi am plâns. 
Ştii cât am plâns? 

De ce îi venea sa râdă acum? Parcă era beată. Se 
întreba: „Oare n-am înnebunit?” 

— Eva, altceva vreau să-mi spui. Omul cu care te-am 
întâlnit, este, într-adevăr... Eşti măritată cu el? 

Se ridicase într-un cot. Luna îi lumina obrazul; părea 
chinuit. 

— Tot nu pot să cred. De ce? 

— Nu înţelegi? Eram singură, eram săracă... 

— Ţi-am lăsat bani. 

Nu amintea câţi, nu pomenea cum şi de ce! Mărinimia lui 
groaznică! 

— Îţi mulţumesc. Mi-au fost de folos. După ce m-am 
măritat, i-am pus la loc. Nu vroiam să iau leafă de la doi 
stăpâni. 

— Eşti cinică. 

— Nu. Sunt dreaptă. 

— S-au schimbat multe în tine! Acum văd. 

Îl simţea neliniştit. Nu-l văzuse niciodată aşa; era 


142 


totdeauna sigur pe orice, pe gesturi, pe vorbe, pe întrebări, 
tot aşa cum ştia sigur ce răspuns va primi. Şi el întrebă: 

— ÎI iubeşti? 

Încă azi după-amiază crezuse că da; acum i se părea o 
aberaţie, dar îi fu ruşine să se lepede atât de uşor deo 
credinţă a ei. Răspunse: 

— ÎI stimez. (Vorba i se păru ridicolă.) Nu vreau să te 
mint; am pentru el o simpatie caldă. S-a purtat bine. 
Înţelegi? Îl stimez! 

El aplecă fruntea; înţelegea. Era exact sentimentul pe 
care nu avea să i-l poarte niciodată lui. Lui îi dădea inima şi 
sângele, şi nimic din creier. Dar îi dădea ce are dragostea 
mai bun. Îşi lipi obrazul de-al ei. 

— Eva, sunt vinovat că n-am ştiut să te păstrez! Crezi că 
se mai poate face ceva? Crezi că ai putea să uiţi? 

Uita orice când era lângă el. Adormi pe nesimţite şi fără 
voia ei, ca sub cloroform. Când deschise ochii, după 
anestezie, se făcuse întuneric; luna trecuse peste munţi. El 
nu era alături. Se ridică, neliniştită, şi-l auzi plimbându-se 
prin curte, cu paşi mari, apăsaţi. Ar fi vrut să-l cheme, 
singură îi era frig, dar nu îndrăzni. Îşi luă cerga în spinare şi 
se aşeză în uşa podului, cu picioarele pe scară. Târziu, când 
începea să se lumineze, el ridică deodată ochii şi o zări sus. 

„Cât timp i-a trebuit ca să mă simtă!” se gândi Eva. Işi 
concentrase tot timpul voinţa înspre el: „Uită-te la mine! Te 
rog, uită-te acum! Ridică ochii! Nu mă lăsa singură!” Veni 
spre ea, zâmbitor. Când se liniştise? 

— Eşti plină de paie. Mergem? 

Nu-l întrebă: „Unde?” Cobori scările. El se duse şi ciocăni 
în geam, la casa din faţă. Omul de aseară ieşi, scoase caii, 
îi înşeuă... 

Satul nu se trezise; doar câte un câine, adăpostit pe sub 
coşare, mârâia, nedându-şi osteneala să latre. 

În luncă merseră un timp la trap, să se încălzească. După 
aceea, el strânse frâul. 

— N-avem niciun motiv să ne grăbim. Să nu ajungem 
prea devreme. 

Eva se întrebă de ce atunci trebuiseră să plece cu 


143 


noaptea în cap? Adică, ştia de ce: fiindcă, dacă stătea pe 
loc, el ar fi vrut să meargă, şi dacă mergea, ar fi vrut să 
stea. Cum îşi închipuise că ar fi putut uita vreodată ceva 
despre el?! 

Întoarse capul şi îl privi. Era nebărbierit, tras la faţă, şi 
obosit. Desigur că îmbătrânise puţin, dar ea nu vedea. 
Răsărea soarele. El întrebă, fără să întoarcă privirea, 
părând că urmăreşte ceva pe câmpul acoperit de rouă: 

— E foarte bogat? 

— Cred că da. Are nişte fabrici de postav, mai multe, prin 
alte oraşe. Are şi cai de curse, la Bucureşti. lubeşte caii 
foarte mult. Calul tău de unde l-ai luat? 

— L-am închiriat de la un grajd. Trebuia să-l fi dus înapoi 
aseară. 

— Eşti de mult aici? Unde stai? 

— De două zile. Aşteptam să te întâlnesc; m-am 
informat. Stau la un hotel, nici n-am observat cum îi spune, 
nu cunosc oraşul; e pe strada principală, are o cafenea 
mare jos, ceva care aduce aminte de Viena. II ştii? 

— Da. lţi place oraşul? 

— N-am apucat să-l văd. 

— Mie acum îmi place. La început m-a speriat; nu eram 
obişnuită cu arhitectura de-aici. Acoperişurile sunt atât de 
înclinate! Este un turn cenuşiu, cu un ceasornic care bate 
orele; când îl aud mi se pare că văd dansând umbre pe 
ziduri. Ai văzut că aici toate zidurile sunt cenuşii? Oraş 
vechi... Este şi o piaţă, sub turn, după-amiază e plina de 
porumbei. Pe urmă sunt nişte scări, care duc în oraşul de 
jos, pe nişte străzi înguste. Casele sunt mici, cu ferestre ca 
de jucărie, toate oblonite. Dacă te apleci afară, poţi să dai 
mâna cu vecinul de peste drum. Nu trec niciodată trăsuri, 
n-au loc. Am văzut fete blonde, cu coade pe spate; toate 
poartă ciorapi până sub genunchi - mi-aduc aminte de nu 
ştiu ce carte a fraţilor Grimm. Ei au scris poveşti, nu-i aşa? 
Ciudat... Atunci poate că e ca într-o poveste. 

Nu simţea nevoia să vorbească; îi era teamă de tăcere. 

Pe fondul pădurii, aproape de oraş, se iviră doi călăreţi. El 
strânse frâul. 


144 


— Tu vezi? Cred că ne caută pe noi. 

Eva se făcu palidă, dar împinse calul cu călcâiele şi porni 
prima. Mergeau într-un pas liniştit, măsurat, spre călăreţii 
care se apropiau. 

La jumătatea drumului se întâlniră şi se opriră faţă în 
faţă. Caii strănutau, smucindu-se în zăbale. Eva descălecă, 
îl trase pe Savant după ea şi încredinţă frâul rândaşului, al 
doilea călăreț, rămas câţiva paşi în urmă. Inainte de a se 
întoarce, îşi bătu calul cu palma pe greabăn; fu singura ei 
slăbiciune. După aceea veni în faţa primului călăreț. Era 
plină de paie, cu părul prăfuit şi revărsat pe umeri. 

— Oswald, trebuie să plec. Înţelegi? 


33 


Domnul von Seele stătea neclintit în şa, cu obrazul fără 
sânge, cu pumnii strânşi pe frâu. Nu făcu nici o mişcare; 
doar pleoapele îi clipeau des, sub ochelarii care luceau într- 
o rază a soarelui. Răspunse rece, calm: 

— Da, te înţeleg. Nu vrei să-l iei pe Savant? 

Eva se întoarse lângă calul celălalt, în umbra lui. Stăteau 
faţă în faţă şi se priveau. 

— Unde să-ţi trimit lucrurile tale? 

Ea îşi aminti ziua când plecase de acasă şi urcase la 
cabană fără nimic. 

— Îţi mulţumesc. Nu-mi trebuiesc. 

Pe chipul domnului von Seele trecu o înfiorare. Ar fi vrut 
să se încline şi să-i spună: „Eva, te admir!” Se uită la omul 
de alături. Desigur, nu o merita. Spuse: 

— Eva, te plâng! 

Salută şi porni înapoi, la trap. Eva văzu scările de la şaua 
lui Savant jucând în aer; uitase să le ridice. 

În depărtare, soldaţi făceau instrucţie. El descălecase şi 
mergea pe jos, lângă ea, ducând calul de căpăstru. 

— Are să fie război! 

Ea se sperie. 

— Când? 


145 


— Nu ştiu; într-o zi. 

Răsuflă uşurată. Pe dealurile din dreapta, unde putea fi şi 
pajiştea, un grup de tineri făceau exerciţii de zbor cu 
planorul; se lansau de pe creastă şi aterizau în luncă. Un 
tanc vechi şi prăpădit se chinuia să iasă dintr-o viroagă şi 
aluneca mereu înapoi cu gemete neputincioase. După 
zgomot, semăna cu un porc mistreţ; după mişcări, cu o 
broască ţestoasă. Turnurile oraşului se vedeau în faţă. 

— Cum îl cheamă pe calul tău? 

— Nici n-am întrebat; cal de împrumut! Crezi că are 
nume? 

Eva ar fi vrut să spună: „Eu sunt iubita ta de împrumut şi 
mă cheamă Eva. Am totuşi un nume!” 

— Ce face Rex? 

— Nu l-am mai găsit. S-a pierdut! 

Se gândi: „Rex s-a pierdut, dar eu nu! Pe mine m-a 
găsit!” 

Intrară în oraş aproape de prânz. 

— Dacă eşti obosită, urcă-te în tramvai şi aşteaptă-mă în 
centru. E o cofetărie în faţa hotelului. Are cafea cu lapte, cu 
frişcă şi cornuri cu unt. 

Era obosită şi-i era foame; de ieri de la prânz nu mâncase 
nimic. Aşa începuse dragostea lor, în vagabondaj, cu 
oboseală şi foame. Putea să continue! Nu se duse. 

Străbătură oraşul, pe jos, prin mijlocul străzii, cu calul la 
mijloc, ţinându-l fiecare de câte un frâu. După ce îl predară 
la grajd, el spuse: 

— Mai întâi hai să mâncăm. Unde putem merge? Cred că 
te cunoaşte toată lumea aici. 

— Nu-mi pasă! 


34 


Intrară, plini de paie, cu hainele prăfuite, în restaurantul 
vienez. Erau bolți gotice, pictate, coloane de marmură şi 
mult spaţiu între mese. Apoi multă olandă, mult cristal şi 
argint. 


146 


— E un oraş civilizat, spuse el. Mi-ar place să stau aici. La 
Bucureşti e ţigănie, chiar şi unde-i foarte scump. Târg de 
parveniţi! 

Nu părea stânjenit de îmbrăcămintea lui între oamenii 
care îl priveau miraţi, poate jigniţi. Urmându-l, Eva prinsese 
curaj. Altădată i-ar fi plesnit obrazul de ruşine să facă 
numai doi paşi pe stradă în costum de călărie. Acum era 
sigură că putea să-l urmeze şi în iad şi în rai, şi să nu-i pese 
nici de îngeri, nici de draci. Nu trebuia să întrebe, nu 
trebuia să gândească, el ştia pe unde să meargă. Ea putea 
să închidă ochii, să viseze, să aştepte îmbrăţişările lui... Se 
făcu palidă; îi era dor de ele, de zbucium, de durere. Corpul 
ei avea nevoie să fie chinuit, nemilos, îndelung, oricât. 

Mâncă în neştire, nerăbdătoare să se termine masa, ca 
să înceapă altceva. Ştia acum de ce-l urmase, de ce dăduse 
drumul calului în galop, de ce se aruncase pe pajiştea 
interzisă şi obsedantă: continua un drum început de mult. 
Era dreptul lui să o ia, iar ea avea nevoie să-l urmeze, 
fiindcă lângă el, după fiecare clipă trebuie să vină altceva, 
mereu altceva, totdeauna altceva, în zori, la prânz, seara, 
la miezul nopţii - altceva. 

— Eva, acum uite ce facem... 

Era altceva. Ea nu ştia ce avea să urmeze. Putea să-i 
spună: „Urcă-te pe masă şi strigă-le acestor domni care ne 
privesc indignaţi: «Boilor»” Putea să-i spună: „Cântă imnul 
Regal!” Sau: „Eva, la magazinul de alături e de vânzare 
luna; luna cea adevărată de pe cer. Costă douăzeci de 
milioane, dar merită; e de aur curat. Vrei să ţi-o cumpăr?” 
Nu s-ar fi urcat pe masă, n-ar fi cântat imnul Regal; l-ar fi 
privit cu gura deschisă, ca proştii, gata să creadă că îi va 
cumpăra luna într-adevăr. „Acum uite ce facem!” spunea 
el. Şi dincolo de aceste cuvinte, puteau să fie Oceanul 
Atlantic sau Podişul Gobi. Putea să spună: „Acum mai luăm 
câte un şniţel vienez. Păcat că aici nu ştiu să facă bine 
cartofii prăjiţi!” Era tot altceva. 

— Eva, peste drum, puţin mai sus, am văzut un 
magazin... 

Ea făcu ochii mari. Magazinul cu luna? pufni în râs. 


147 


— De ce râzi? 

— Fiindcă sunt proastă şi fiindcă înnebunesc după fiecare 
cuvânt al tău! Boala pe care o dai tu nu se vindecă 
niciodată. Şi febra ta ţine tot timpul. Vrei să mai ştii şi 
altceva? M-ai aruncat în drum şi te-ai întors după doi ani, şi 
sunt înnebunită după tine. Şi dacă ai să mă arunci iar şi ai 
să te întorci după o sută de ani, tot am sa te urmez. Mor 
după tine şi te urăsc şi de-abia aştept să-mi faci ceva rău. 
(Parcă era beată, îşi duse mâna la frunte, râzând). O, nu! Să 
nu te iei după mine! Nu vreau sa sufăr din nou! Lasă-mă să 
mă întremez! 

E| se aplecă peste masă. 

— Te ascult şi nu înţeleg. Tu ţii la mine într-adevăr? 

Era prea mult! Eva izbucni în râs, şi râse până ce toate 
capetele se întoarseră spre ei. Apoi deodată împietri. 

— Tu nu ştii nimic? Eşti surd, eşti orb, eşti nebun? 

— Ştiu că am nevoie de tine. Nu ştiu de ce te-am lăsat 
singură, ştiu de ce m-am întors. Ştiu că n-am fost drept; n- 
am fost drept cu mine - e greu să înţelegi; poate ai suferit, 
dar nu în felul meu, şi nu atât de mult. Şi totuşi, ai dreptul 
să te răzbuni. 

— Nu. Am dreptul să te iubesc. Dacă ai şti cum!... 

Îşi muşcă buzele. S-ar fi aruncat peste masă în braţele 
lui, fără să-i pese de nimeni, în orice clipă, numai s-o fi 
chemat el. 

— Eva. E aici un magazin, îţi spuneam - nu închide la 
prânz - ai să te duci să-ţi cumperi... 

Parcă uitase unde se oprise şi pornea din alt loc. Ea îl 
privea, înclinând capul când pe o parte, când pe alta, ca un 
copil prost, fermecat de poveşti, îşi spunea, glumind cu ea 
însăşi. Incapabilă să fie serioasă: „la să vedem ce să-mi 
cumpăr: soarele sau luna?...” 

— Ai să-ţi iei tot ce-ţi trebuie ca să plecăm. Eu mă duc la 
Wagon-Lit şi rețin paturi pentru diseară. 

Nu-l întrebă: „Dar încotro plecăm?” 

Se despărţiră în faţa magazinului. 

— Vin să te iau de-aici. Alege tot ce-ţi place, dar absolut 
orice. Să nu-ţi lipsească nimic. 


148 


Rămasă singură, Eva se simţi dezorientată. Nu ştia ce-i 
trebuie, îi trebuia el, zău, nimic altceva! Dar se cuvenea să-l 
asculte, nu putea să meargă în pantaloni şi cizme. În mai 
puţin de o oră termină: rămase cu bluza, îşi puse o fustă 
înflorată, în picioare sandale albe, cu toc înalt şi barete, iar 
mijlocul şi-l strânse într-un cordon roşu. Îşi mai cumpără un 
fular şi un pardesiu, un pieptene şi o periuţă de dinţi, o 
cămaşă şi o batistă, şi o valiză nu prea mare în care îşi 
îngrămădi cizmele, pantalonii şi cumpărăturile. 

El o găsi în uşă, cu valiza într-o mână, cu pardesiul pe 
alta. 

— Sunt gata de călătorie, îţi place cum m-am îmbrăcat? 

— Da. (N-o vedea.) Să lăsăm lucrurile la hotel şi să 
mergem să ne plimbăm. Vreau să-mi arăţi şi mie străzile pe 
care le-ai descoperit. Trenul pleacă diseară la opt. 

Ceasul din turn bătea de trei ori. 

— Auzi? Aş vrea să fim diseară la şase aici. E ora cea mai 
frumoasă; jumătate de piaţă e în umbră, jumătatea cealaltă 
în soare; dar e un soare blând, îţi vine să te întinzi pe 
lespezi, ca pisicile. Ce de lucruri frumoase ai putea face, 
dacă te-ar lăsa oamenii în pace! 

Ajungând pe străzile înguste din oraşul de jos, el rămase 
mirat. 

— N-aş fi bănuit! Parcă-i ceva din Cartierul Latin. Sau nu, 
mai degrabă seamănă cu cartierul acela ciudat, din Alger, 
Casba: multe străzi, înguste, în trepte, cu case cenuşii, 
oblonite; după fiecare colţ aştepţi să fie altceva, şi nu-i 
decât altă strada, la fel ca toate: trepte şi bolovani, dar 
toate rămân necunoscute, chiar după ce le-ai străbătut 
până la capăt - şi nu o singură dată. 

Eva se întreba: „Cum poate rămâne aici, cum se poate 
mulţumi cu mine, când în capul lui sunt atâtea decoruri şi 
atâta figuraţie?” 

Se atârnă de braţul lui şi ocoliră oraşul, pe la gară, o 
luară pe şoseaua de la Sud, reveniră sus pe la bastioanele 
cetăţii vechi. El se opri şi privi crenelele cu piatra roasă. 

— Eva, ce veche e lumea! 

— Dar noi suntem tineri. Câţi ani ai tu acum? 


149 


— Treizeci şi doi. 

— Eu am împlinit douăzeci. Ştiai? 

O privi, mirat. 

— Douăzeci de ani? Te cred tot de şaptesprezece! Ai vrea 
să-i mai ai odată? Ce vârstă ţi-ar place mai mult? 

— Vârsta când sunt cu tine! Aş vrea să am o sută de ani, 
două, trei, cât au pietrele de-aici, numai să mă ţin de braţul 
tău! 

Când ajunseră din nou în piaţa, ceasul din turn bătea a 
şaptea oară. Incepea să se întunece. 

— Am pierdut ora mea! zise Eva, necăjită. 

Se gândea că de aici înainte n-o să mai vadă umbra de la 
ora şase, dar îi părea rău mai cu seamă că el n-o văzuse 
niciodată. Îl trase de mână, fuga, şi-i arăta cu sandaua pe 
asfalt: 

— Uite, vezi, se mai cunoaşte urma. 

El zâmbi: 

— Umbra nu poate să lase semn, fiindcă nu stă mai mult 
într-un loc, şi în fiecare zi la ora şase e în altă parte. Dar 
lasă mai bine să fie aşa cum crezi tu! 

Eva îi strânse braţul: 

— Da, să nu-mi spui, e de preferat să rămân proastă! 
Poate că dacă aş şti câte ştii tu n-aş mai ţine la tine tot atât 
şi ar fi groaznic! 

Abia după ce trenul porni întrebă: 

— Unde mergem? 

— Unde ai vrea? 

Eva privi pe geam. Oraşul rămânea repede în urmă. De 
ce pleca? 

În partea cealaltă se vedeau munţii, dincolo de munţi 
erau dealurile, apoi câmpia. O câmpie, şi alta, nouă 
câmpii... 

În faţa ferestrei strălucea o stea mare, luminând în jur 
cerul amurgit. Se rugă, ca într-un basm: „Steaua mea, fă să 
ajungem acolo unde vreau! Să-i placă dorinţa mea. Să nu 
mă ducă pe munţi. Vreau să mergem la marginea 
câmpiilor!...” 

Se întoarse: 


150 


— Ne apropiem de munţi. Ştii ce-i dincolo de ei? 
Dealurile! Şi după dealuri vin câmpiile. Nu ţi-a spus nimeni 
câte câmpii sunt. Sunt nouă, şi la capătul ultimei dintre ele 
e marea! 

— Atunci mergem la mare! Vreau să văd şi eu cele nouă 
câmpii. Dar acum hai să mâncăm! 

În vagonul restaurant şedeau la o masă de două locuri. 
Zgomotul trenului acoperea vocile celorlalţi călători; se 
auzeau doar pe ei. Îi despărţea o sticluţă cu vin de Tokay. 

— Vrei să bei, Eva? 

— Sigur. Mult şi grabnic! 

— Bea!... Ce gust are? 

— Nu ştiu; nu pot să spun; nu-i nici dulce, nici acru, nici 
amar. N-am un adjectiv pentru el. 

Bău întreg paharul. Chelnerul aduse supa, în ceşti. 

— Crezi că merge după vin? 

— Hotărât că nu! 

— Atunci de ce mi-ai dat să beau? 

— Ca sa renunţi la supă; nu-i de noi! 

Eva împinse ceaşca la o parte. 

— Ai dreptate, îmi mai torni un pahar? 

După ce îl bău, se gândi câteva clipe. 

— Ştii ce gust are? Are gust de pustă. De pustă pe care 
aleargă armăsari sălbatici. 

— Tu ai văzut vreodată pusta? De unde ştii? 

— Din vin. O văd, şi simt tropotul cailor, şi aud marşul lui 
Rakoczy... Şi mai aud un dans de Brahms, şi o rapsodie, de 
Liszt. 

Se opri, cu inima strânsă. La această oră de seară, 
asculta muzică. Era un aparat mare, care suna ca o 
orchestră, şi într-un dulap cu mii de despărţituri pentru 
discuri ea găsea tot ce-i trecea şi ce nu-i trecea prin minte, 
de la cântecele negrilor, la şansonetele din Montmartre, de 
la psalmii lui Palestrina, la nocturnele lui Debussy. Domnul 
von Seele o învățase să le aleagă, să le asculte şi să le 
simtă. El iubea cu pasiune muzica şi-i transmisese ceva din 
patima lui. Acum era în stare şi ea să desprindă, măcar 
puţin, muzica din sunetele naturii, ca s-o înţeleagă mai bine 


151 


pe cealaltă. Asculta freamătul copacilor, vântul, tunetele, 
mugetul vitelor, ciripitul păsărilor, ploaia la geam, glasul 
copiilor, bătaia clopotelor. Ceasul din turn o chema în piaţă 
tot pentru muzică, pentru ecoul lui răsfrânt de zidurile 
vechi; nu auzea un singur sunet, ca trecătorii care-şi 
scoteau ceasornicele din buzunar să vadă dacă merg bine; 
auzea o notă gravă, şi deasupra toate sunetele înrudite, 
fiecare cu altă vibraţie, făcând aerul să se onduleze... Şi 
roţile trenului aveau muzica lor; până acum n-o auzise. Şi 
amestecul de glasuri din vagon, şi clinchetul paharelor, şi 
fluierul locomotivei... Era o simfonie care o înspăimânta. El 
îi umplu paharul cu Tokay. 

La sfârşitul mesei era cam ameţiră; nu-şi dădu seama cu 
adevărat, decât în momentul când se ridică. Trebui să se 
lase sprijinită. 

In lipsa lor, paturile fuseseră făcute de culcare; trenul 
trecea podul peste Olt. In geam se vedea luna - tot cea de 
aseară. 

Se lipi de pieptul lui. 

— Tu eşti muzica mea! Nu vreau să mai ştiu de nici o altă 
muzică, în afară de tine!... Spune-mi că n-ai să mai pleci 
niciodată! 

El spuse: 

— Acum sunt cu tine! 

Era! - şi-ar fi vrut să facă pentru el o mie de gesturi de 
dragoste deodată, să-l copleşească, să-l topească în braţele 
ei ca pe un metal, şi-apoi să fie calcinată de fierbinţeala lui. 

Se lăsă pe pernă, cu părul despletit, sfâşiată între cele 
două ritmuri, al dragostei şi al roţilor de tren. Îşi spunea: 
„Dragostea noastră merge cu trenul, din gară în gară, şi 
dacă trenul nu se va opri, dragostea noastră va înconjura 
pământul pe un alt ecuator, al nostru!” 


35 


Înspre zori, el o trezi. 
— Am sosit? S-au terminat câmpiile? 


152 


— Nu, abia prima; suntem la Bucureşti. 

— Credeam că n-ai să mă trezeşti decât la sfârşit. 

Trebuiau să schimbe trenul. Ea se îmbrăcă repede 
strânse lucrurile. Privi patul de deasupra, neatins. Se gândi 
câţi oameni săraci merg noaptea cu trenul, înghesuiți, 
moţăind pe banchete tari de lemn. Aici fusese un pat de 
prisos; era o nedreptate, dar îndreptând-o s-ar fi creat alta! 

— Păcat că ne despărţim de trenul nostru! Crezi că 
vreodată o să-l mai întâlnim? Trebuie să-mi iau rămas bun 
de la el. 

Privea pereții compartimentului, patul, pernele, 
aşternutul, cuverturile, în seara următoare aveau să fie alţi 
oameni aici. | se părea profanator. „Nu-i bine să pleci cu 
dragostea la drum! îşi spunea. O bate vântul şi o calcă 
lumea în picioare.” 

Trenul următor nu mai avea vagon de dormit. Eva fu 
dezamăgită de gândul că va trebui stea la un loc cu alţi 
oameni. Dar nu mai veni nimeni în compartimentul lor; 
lumea nu pleca încă la mare. Se aşeză la fereastră, să nu 
piardă niciuna din cele nouă câmpii. Abia răsărise soarele. 
Gările rămâneau în urmă, una câte una, fără oprire. Vroia 
să ştie câte sunt toate; le numără pe harta de pe coridor. 
Erau treizeci şi una: le împărţi la cele nouă câmpii. Atribui 
fiecăreia câte trei gări, iar ultimei şapte, fiind câmpia cea 
mai mare. 

Trenul mergea de două ore, şi pe câmp nu se schimba 
nimic. Nu cunoştea Bărăganul decât din descrieri; îl 
recunoştea, dar ca într-un vis cenuşiu, fără adâncime şi fără 
culoare, ca dintr-un film mut cu imagini ţepene. Îşi spunea: 
„Nici o carte nu poate să-ţi arate tot; e mai bine să vezi. ŞI 
cartea e tot o înşelătorie, ca muzica, îţi arată copacii, dar 
nu pădurea...” 

Când văzu Dunărea, hotărî spontan şi cu toată 
seriozitatea că e mama câmpiilor. Privea uimită în jos, apa 
cenuşie, cum curgea domoală, ca o dâră de mâl migrator. 
Nu părea că-i o apă, ci însăşi pământul, mutându-se încetul 
cu încetul la vale. Mama câmpiilor? Îşi aduse aminte că are 
douăzeci de ani, şi că toate mirările şi le pregătise, în gând, 


153 


pentru altă vârstă, care trecuse. Oare venea aici prea 
târziu? 

Fu reţinută tot restul drumului. Totuşi, când văzu marea, 
se mai miră o dată. La început crezu că e cerul, învineţit de 
o ploaie îndepărtată şi străvezie. Dar exista alt cer, 
deasupra, cunoscut prea bine, strălucind în lumina soarelui. 
Atunci trebui să înţeleagă că întinderea aceea vânăt- 
verzuie, cum se vedea din tren, era o apă fără limite, 
nemăsurată pe toate dimensiunile - şi pământul plutea pe 
ea, infim şi provizoriu; imaginaţia ei suferi o mică frângere, 
ca o pârâitură, pe care aproape o simţi, fizic, în inimă. 

Stătea în fereastra vagonului, cu gura căscată, ca ţăranii 
veniţi întâia oara la târg. Dacă Dunărea era mama 
câmpiilor, marea nu putea fi decât mama pământului! 

In gară se mai dezmetici. Clădirile închideau vederea 
spre apa fantastică, aşa că putea să-şi regăsească minţile, 
într-un decor consacrat. Se urcară într-o trăsură, care avea 
clopot ca tramvaiele, şi porniră după cumpărături: costume 
de baie, halate şi lucruri de plajă. Pe urmă el mai luă două 
coşuri gigantice şi intră cu ele într-o băcănie mare din 
piaţă. Rămase în trăsură, încălzită de soare. Câţiva copii se 
jucau pe trotuar; unii aveau fesuri roşii. „Pesemne sunt 
turci.” Ar vrut să-i întrebe, dar nu-şi amintea decât un 
cuvânt în turceşte: halva. El reveni cu coşurile pline; pe o 
cutie mare, rotunda scria: Halva. Era un bun motiv să râdă 
copilăreşte; dar dădu explicaţii. Mai descoperi sticle, cutii 
de conserve, apoi pungi şi pachete. Miroseau a băcănie, a 
ciocolată, a cafea - a condimente, a continente. 

Lăsară trăsura să-i aştepte aşa, încărcată, şi intrară într- 
un restaurant. Ea nu întrebă nimic, şi-abia când sfârşeau 
masa spuse: 

— Acum mergem în port. 

Aproape că-i era frică; se strânse în fundul trăsurii, şi 
aşteptă speriată. Dar întâlnirea cu apa necunoscută nu fu 
atât de grea pe cât se temuse. Când ajunseră în bulevard, o 
văzu deodată alături, la douăzeci de paşi, cuminte, ca un 
animal mare care pufăie paşnic, făcându-şi în tihnă somnul 
de după prânz. Se gândea: „Pare blândă. Desigur că dacă 


154 


n-o înfrunţi te lasă în pace.” 

În schimb o sperie, după ce o zăpăcise, gălăgia şi forfota 
portului. Totul îi intra în ochi deodată, sub presiune, printr-o 
singură privire: cheiurile, vapoarele, macaralele, silozurile, 
salahorii, puzderia de lume de toate felurile. Cobori nişte 
trepte de piatră, până la apă, şi se văzu urcată împreună cu 
coşurile, într-o şalupă murdară de păcură. 

— Eva, crezi ca ai rău de mare? 

Nu ştia; deocamdată avea rău de port. Motorul începu să 
pocnească şi să se zgâlţâie, podeaua să vibreze, 
trimiţându-i furnicături în picioare. Cheiul rămânea repede 
în urmă; vapoarele pe lângă care treceau, văzute de jos, 
păreau gigantice; le simţea înălţimea şi greutatea în 
spinare. Noroc că încetul cu încetul povara aceasta se 
micşora, până ce se pomeni pe deplin eliberată, în afara 
portului. Şalupa începu să se legene; simţi că păleşte. Era 
răul de mare? Trebuia să-l învingă - singurul rău de care îi 
era ruşine. Strânse dinţii, strânse pumnii, îşi strânse voinţa 
şi inima. Răul nu dădu înapoi, nici nu crescu, şi ea văzu că 
un rău care stă pe loc e mai uşor de suportat decât unul 
care oscilează. Sângele îi reveni în obraji; se dezmeticea, îşi 
aruncă privirea în afara bărcii, socotind să înfrunte marea 
cu îndrăzneală. Văzu în urmă farul, digul, cazinoul şi oraşul, 
sus pe mal, cu turnuri şi minarete. Câteva vapoare erau 
ancorate în afara portului; păreau supărate. 

— De ce stau aşa? 

— Poate sunt în carantină. 

— Şi dacă plouă, ce fac? 

— Cum, ce fac? 

— Nu le udă? Pe ele nu le bagă la adăpost? 

Îşi aduse încă o dată aminte că are douăzeci de ani!... 
Şalupa mergea spre Sud, nu departe de mal. 

— Pe-aici e drumul spre Constantinopol? 

El începu să râdă: 

— Nu, ceva mai pe la stânga! 

Eva se ridică, să vadă drumul, ca şi când ar fi trebuit să 
fie însemnat pe faţa mării, cu o linie, cum îl vedea pe hartă. 
Şi dacă avea douăzeci de ani nu-i era îngăduit niciodată să 


155 


mai fie puţin proastă? 

Lăsară în urmă, una după alta, localităţile răzlețe de pe 
coastă. Plajele erau pustii; pe ici, pe colo, se vedeau 
oameni la câte o vilă, văruind zidurile sau reparând 
acoperişurile. 

— Turnul de colo e un far? 

— Da. Farul de la Tuzla. 

— E adevărat că noaptea luminează? 

— Aşteaptă până diseară! 

Mergeau de vreo două ore, când ajunseră în dreptul unui 
golf mic. Faleza cobora până ce se pierdea pe plajă, 
eliberând orizontul pe câteva sute de metri; pe urmă 
începea să crească tot mai înaltă, ducându-se posomorâtă 
către Sud, unde se vedeau sclipind în soare acoperişurile 
caselor din Mangalia. Şalupa îşi încetini mersul şi se apropie 
de mal, hărţuită puţin de valurile sparte, albe şi cam 
nărăvaşe. Eva se pomeni pe plajă, în mijlocul bagajelor. 
Soarele cobora spre apus, deasupra uscatului. Cele două 
capete ale falezelor, umbrite, o cam speriau; i se părea că 
se vor închide, tăindu-i drumul de întoarcere în lume. 

Nu vedea ce e mai departe, pe uscat, fiindcă în faţă se 
ridica un şir de dune. Auzea glasuri de oameni şi lovituri de 
târnăcoape. Şalupa se îndepărtase. 

— Eva, tu stai aici; mă duc să caut pe cineva să ne care 
calabalăcul. 

— Calabalăc e un cuvânt turcesc! 

— De unde ştii? 

— Am învăţat la şcoala, dar uitasem. De fapt, ar fi trebuit 
să-mi aduc aminte când am văzut fesurile, în oraş. Imi dai 
voie să mănânc puţină halva? 

Îşi scoase sandalele şi o luă la fugă, pe plajă; picioarele 
goale păreau mirate şi fricoase de aceasta primă întâlnire 
cu nisipul marin. Ar fi vrut să intre puţin în apă, măcar până 
la glezne, dar nu îndrăzni atât timp cât era singură; în 
blândeţea ei, marea, necunoscută, putea să-i întindă o 
cursă - şi prea era fără margini! Se întoarse şi se aşeză pe 
geamantan, cu halvaua în braţe. 

El reveni urmat de o apariţie ciudată, un om tânăr, cu 


156 


faţa de copil, purtând însă o barbă până la jumătatea 
pieptului. Era îmbrăcat într-un veşmânt popesc, o rasă plină 
de petice; în cap avea un fost comănac, poate negru odată, 
decolorat rău de soare şi de praf. 

— Eva, el e fratele Achim! 

Noul venit zâmbi, cu doi ochi albaştri, plini de seninătate, 
se aplecă, legă geamantanele cu o frânghie, le cumpăni pe 
umeri, unul în faţă, altul în spate, luă în fiecare mână câte 
un Coş, împovărându-se ca o cămilă şi porni, de parcă ar fi 
dus în spinare perne umplute cu aer. 

Eva nu înţelegea nimic. Dincolo de dune nişte soldaţi, în 
cămăşi, lucrau cu târnăcoapele la o cale ferată, îndesau 
pietriş sub traverse. O locomotivă fluieră lung, în apropiere, 
ascunsă după talazuri înalte. 

Peste calea ferată se desena un lac, legat de mare printr- 
un canal împotmolit cu nisip. De jur-împrejurul lacului 
creştea o perdea deasă de stuf. In lumina soarelui, spre 
apus, apa părea roşie. Merseră pe o potecă, printre tufe şi 
arbuşti, până ce dădură de un mic luminiş, unde era o 
căsuţă curată, albă, văruită proaspăt. Un om, îmbrăcat la 
fel cu fratele Achim şi tot aşa de bărbos, ştergea varul de 
pe ferestre. Un al treilea tocmai se apropia de pe apă, cuo 
lotcă. 

Mai departe, pe deasupra tufelor, se vedea o mică turlă 
de biserică, din scânduri înnegrite. Dacă n-ar fi avut crucea 
în vârful acoperişului de stuf, ar fi semănat cu un porumbar. 

— Ce-i aici? întrebă, în sfârşit, Eva. 

li era peste putinţă să mai aştepte. | se părea că 
ajunsese în altă lume; uitase drumul. Trenul, portul, şalupa i 
se păreau amintiri confuze, de vis. 

— E un schit de călugări. N-ai văzut? 

Văzuse călugări în viaţa ei, fusese odată la o mânăstire, 
dar aceştia de aici păreau mai degrabă haiduci. 

— Uite-l şi pe părintele Gherasim! zise fratele Achim, 
arătându-l pe cel din barcă. Părinte, avem oaspeţi. 

Noul venit sări pe mal, ţinându-şi cu mâinile poalele 
rasei. Era mai scund decât fratele şi părea foarte gras; 
barba îi era blondă, în fuioare mătăsoase. Se îndreptă spre 


157 


ei, cu un zâmbet necălugăresc, arătându-şi gura până la 
măsele. 

— la te uită! Mai venişi pe la noi! Credeam că oi fi pierit 
pe undeva! Domnul... (O privi pe Eva cu acelaşi zâmbet 
laic.) Cu dumneaei nu dau mâna, că miros a peşte. Păcate 
călugăreşti, coniţă, ne trudim şi noi să punem ceva mai de 
dulce în gura asta ticăloasă. Dar nu prindem mare lucru, că 
n-avem scule bune. Domnul cu dumneatale... la, poftiţi să 
vă arăt casa! 

— Cu tântarii cum staţi, părinte Gherasime? 

— Nici pomeneală. S-au dus pe pustie, că i-a afurisit 
părintele stareţ. Uite, o să vedeţi, nici urmă. Noi dormim cu 
ferestrele deschise. 

Eva urcă pe prispă, necontenind să se mire. O uşiţă 
îngustă de două şchioape răspundea într-o tindă cu miros 
de var proaspăt; duşumelele abia fuseseră spălate. În 
fundul tindei, fratele Achim, aşezat într-un genunchi, 
descărca proviziile din coşuri şi le orânduia într-un dulăpior. 
Mai târziu, Eva află că în viaţa lui fusese un timp vânzător 
la băcănie. 

— Aici o să vă punem o masă, spuse părintele Gherasim. 
Mâncaţi ori în tindă, ori pe prispă, cu voia lui Dumnezeu, 
după plăcerea dumneavoastră. 

Odaia nu era cu mult mai mare decât tinda; trei oameni 
abia aveau loc să se mişte; dacă pleca unul, pentru cei 
ramaşi începea să fie mai bine. Două ferestre mici 
răspundeau în partea prispei, alte două deasupra lacului; 
apa se auzea clipocind sub zid. La ferestre atârnau perdele 
albe, de pânză ţărănească. O masă acoperită cu aceeaşi 
pânză, un cuier în perete, un spălător primitiv şi un pat 
mare, cu tăblii de scânduri, erau singurele mobile. Mai 
târziu, părintele Gherasim aduse o lampă de agăţat în 
perete şi aşternut curat. 

— Un păhăruţ de coniac bei, părinte Gherasim? 

— Aş bea eu, dar mă miroase părintele stareţ: lasă, 
mâine dimineaţă. 

De pe prispă, se întoarse: 

— Diavolul e mai tare! Acu, dacă mi-e scris să fac 


158 


păcatul, barem să scap de grija lui. M-oi ruga lui Dumnezeu 
să mă ierte. Hai să mă spurc şi cu aceea, cum îi ziseşi 
dumneatale. 

— Şi cu stareţul cum faci, părinte? 

— Păi am să spun c-am pus drojdie la măsele. Mă ştie el 
că nu stau bine cu dantura. 

— Mai torn un păhăruţ? 

— Piei, drace! Ajunge că am păcătuit o dată! 

Din uşă însă, se întoarse iarăşi... 

Eva privea odaia, privea pe fereastră lacul, cu stuful de 
pe ţărmul celălalt, care închidea vederea spre câmpie. În 
ceasul înserării, lumea părea cam tristă. Ştia însă că va 
veni noaptea, şi atunci toate se vor topi într-o undă dulce. 
Se apucă să-şi aşeze în cuier puţinele lucruri. 


36 


În seara aceea văzu luna răsărind de pe mare. Soldaţii 
care lucrau la calea ferată plecaseră, şi împrejurimile erau 
pustii. Toaca de la schit se auzea până pe plajă, cu sunetul 
ei de doagă plesnită. Pe urmă se auzi şi clopotul; dacă n-ar 
fi ştiut de unde vine sunetul, ar fi crezut că este o talangă; 
era un clopot mic, al cărui apel nu putea să ajungă până la 
cer. Tocmai intrase în apă, cam speriată de valuri, care în 
întuneric se vedeau mai înalte şi păreau viclene. Clopotul o 
chema înapoi, îi părea rău că nu ştie să înoate; el se dusese 
în larg pe dăra lunii. Nu-l mai vedea, îl ghicea din când în 
când, în locul unde se învolbura oglinda argintie. 

Apa, care i se zbicea pe corp, sub halat, pe lângă frig îi 
dădea o senzaţie de prospeţime. 

— Mă înveţi şi pe mine să înot? îl întrebă, când se 
întoarse. 

El alerga pe plajă, să se încălzească; părul îi căzuse în 
ochi; avea o figură de copil şi îl simţea străin. 

— Mă înveţi să înot? Vreau să merg şi eu departe. 

— Renunţă; nu se învaţă aşa, la repezeală. Trebuia să 
începi mai de mult. 


159 


— Măcar să încerc. 

El îşi îmbrăcă halatul, dârdâind. 

— Nu am aptitudini pedagogice. Bărbaţii care le învaţă 
pe femei să înoate vor să pună mâna pe ele. 

Se aplecă spre ea şi o cuprinse cu amândouă mâinile de 
mijloc, pe sub halat. 

— Nu-i mai bine aşa? 

Eva nu se gândea în urmă; nu vroia să confrunte ora 
aceasta cu aceeaşi oră în casa pe care o părăsise. Dacă se 
afla aici, alegerea fusese făcută. 

Se mai simţi tristă numai în clipa când el aprindea lampa. 
Privea pe fereastră lacul care îşi lua culoarea de noapte. La 
apus se mai vedea încă o pată violetă, ultima pâlpâire a 
crepusculului. În odaie se făcu lumină, şi decorul de afară 
se întunecă. La fel se întâmpla dincolo, la cabană; era 
totdeauna tristă când se despărţea noaptea de ziuă. 

Acum el îi zâmbea de după lampă, cu chibritul stins în 
mână. 

Ea se gândi: „E foarte frumos, în lumină; nu poate fi al 
doilea om ca el în lume!” 

Nu-i mai trebuia altceva. Erau patru pereţi, o lampă mică, 
un pat mare - şi niciun om în apropiere. 

Se ridică, merse spre el şi, înălțându-se, îi puse mâinile 
pe umeri. 

— Bună seara! Îmi place mult casa noastră nouă. 


37 


În câteva zile, Eva uită tot ce lăsase în urmă. „Odată o să 
uit şi cum mă cheamă. Dacă el m-o striga într-o dimineaţă 
cu alt nume, am să cred că e numele meu dintotdeauna.” 

Echipa de soldaţi care lucra la terasamentul căii ferate se 
îndepărtase; în prima săptămână se mai auzeau 
târnăcoapele, după cotitură, apoi nu se mai auzi niciun fel 
de zgomot. Satul cel mai apropiat era la trei kilometri. De 
acolo, fratele Achim le aducea lapte în fiecare dimineaţă. 
Lui tot îi mai plăcea să bea lapte cald, cu pâine de casă. 


160 


Spunea: 

— Dar sper că nu semăn a papă-lapte! 

— O, nici pe departe! 

Zilele treceau toate cam în acelaşi fel; doar cerul, mai 
colorat sau mai palid, marea, uneori liniştită, alteori 
turbure, şi vizitele părintelui Gherasim le făceau să se 
deosebească întrucâtva unele de altele. 

Soarele, care constituia pentru el o obsesie, devenise 
pentru ea o preocupare constantă. Cum deschidea ochii, se 
repezea la fereastră, dădea perdeaua la o parte şi privea 
cerul. Dacă era senin revenea în pat, îşi băga mâinile în 
părul lui şi îl ciufulea cu tandreţe, ca să-l trezească. Părea 
leneş, cel puţin în ceasul deşteptării; adesea se ruga, 
mârâind, să-l mai cruţe. Îşi însuşise obiceiurile ei, de la 
cabană, şi mârâia atât de bine, de parcă el născocise 
mârâitul; Eva nu mai avea timp să se alinte. 

Mai rău era în zilele noroase; atunci căuta să nu-i stea în 
cale toată dimineaţa; cerul cenuşiu îl făcea insuportabil. 

După laptele cu pâine, porneau pe plajă, cu halatele pe 
pielea goală; de la plecarea soldaţilor, nu mai purtau 
costumele de baie. Eva evita şi acum să se mişte goală, în 
faţa lui, în plină lumină a soarelui; întinsă pe nisip însă, nu 
mai avea nici o sfială. lar când trebuia să se ridice găsise 
un număr de mişcări personalizate, gesturi care îi 
aparţineau şi îi apărau pudoarea. 

Un par înfipt în nisip şi un cadran făcut din pietre de pe 
plajă, cu o gradaţie aproximativă, le indicau scurgerea 
timpului, cu precizie suficientă în viaţa lor fără altă rigoare 
decât a soarelui. 

Pe la orele zece, în vârful dunelor se ivea comanacul 
fratelui Achim. Era un semnal; ucenicul monahilor le 
depunea acolo merindele, într-un coş, şi se retrăgea în 
grabă, păzindu-se cu ardoarea neofitului să-i scape ochii pe 
goliciunea femeiască. Merindele de la ora aceea însemnau 
vreun peşte fript, din truda părintelui Gherasim, sau vreun 
pui la frigare, pe care îl mâncau cu mâinile, aşezaţi pe nisip. 

— Nimic nu-i mai grotesc, spunea el, decât sa ţii în mână 
obiecte, atâta timp cât eşti în pielea goală! Un ceasornic 


161 


brățară, sau un ine!?  Batistă, pieptene, oglindă? 
Monstruozităţi! 

— Am văzut pe unii cu primus; să fi avut putere, i-aş fi 
expulzat grabnic. Pe alţii cu patefoane; i-aş fi condamnat la 
moarte! 

În coşul fratelui Achim, în locul oricărei băuturi, se 
găseau fructe. De la venirea lor timpurie aici, se 
schimbaseră pe rând căpşunile şi ultimele cireşe, apoi 
vişinele, caisele şi piersicile; după ele apărură pepenii, mai 
buni decât toate celelalte, în apropiere erau bostănării, de 
unde se aprovizionau cu carul. Eva nu mâncase niciodată 
asemenea cantităţi de pepeni, şi nici măcar nu văzuse. 
Erau atâtea soiuri, că nu putea să le descurce. El, în 
schimb, îi ştia pe forme, pe culori, pe gust, pe arome, pe 
înţelesuri secrete. Discuţiile lui cu fratele Achim, căci 
amândoi păreau de aceeaşi competinţă, o lăsau cu gura 
căscată de admiraţie. Era de necrezut că toate aceste 
uimitor de rafinate producte nu veneau decât din sucurile 
pământului nisipos, pe care ea îl călca în picioare, 
neevlavioasă şi inconştientă. Acum înţelegea de ce inima ei 
trăgea la câmpie, şi nu la munte; fiindcă în câmpie se 
găseau toate roadele lumii, pentru toţi locuitorii 
pământului, în vreme ce muntele nu putea să creeze decât 
copaci pociţi şi chinuiţi, întinşi ca nişte ologi pe tarina 
stârpicioasă. 

In primele zile, pentru masa de prânz se întorceau acasă, 
unde acelaşi ucenic călugăr le aducea mâncarea pregătită 
de el însuşi, sub îndrumările părintelui Gherasim, câtuşi de 
puţin înstrăinat de gusturile lumeşti, în ispita cărora cădea 
cu multa plăcere. 

După o săptămână, rămâneau pe plajă până spre seară, 
amăgindu-şi foamea cu pâine neagră şi fructe. Cina, în 
schimb, devenea masa principală a zilei; când soseau, toate 
erau orânduite cu dichis, pe prispă, la răcoarea odihnitoare 
a lacului. Părintele Gherasim se furişa prin stuf cu o 
frigăruie fumegândă în mâini -o ciozvârtă de berbec 
dobrogean, vreo orătanie sau vreo scrumbie de dimensiuni 
neobişnuite, purtând-o cu smerenie, ca pe o cădelniţă. Nu 


162 


putea să-şi întindă masa cu aceste neîngăduinţe tocmai în 
nasul stareţului şi venea la ei, ca pe un teren neutru, unde 
căpăta ocrotire. 

— Dacă v-o întreba ceva părintelui stareţ să spuneţi că 
pentru dumneavoastră era friptura. 

Mânca, nelipsit de poftă, însă cu ochii în patru, să se 
ferească de iscoade. Uneori se auzeau paşi prin stuf; 
părintele Gherasim ascundea hartanul sub pulpanele rasei 
şi se aşeza smerit pe prispă; cunoştea fără greş călcătura 
superiorului. 

Eva se aştepta să vadă un patriarh, un sihastru cu chipul 
iluminat de puterile cerului. Starețul se înfăţişa ca un ţăran 
cu barbă, mai puţin haiduc decât ceilalţi, datorită unui 
beteşug al picioarelor, care îl făcea să meargă cam 
înţepenit; nu era nici bătrân, nici nu i se vedea harul pe 
faţă. Avea mâini bătătorite de sapă, şi întocmai aceeaşi 
privire piezişă, vicleană şi bănuitoare, a omului de la sat 
venit între orăşeni. Învăţătură sfântă nu părea să cunoască 
prea multă; meritele lui indiscutabile rezidau în priceperea 
şi vrednicia cu care se îngrijea de holdele Episcopiei. 

După cină, stăteau încă un timp de vorbă cu părintele 
Gherasim, care îşi fuma pe furiş ţigara, ascunsă în podul 
palmei. Mai târziu se duceau iarăşi pe malul mării, pe plajă, 
şi priveau tăcuţi valurile cum se rostogoleau pe nisip, sau 
urmăreau un vapor care trecea în larg cu toate luminile 
aprinse. Alteori urcau faleza şi mergeau mult, pe marginea 
ei prăpăstioasă, înspre farul de la Tuzla. În depărtare, spre 
nord, se vedea alt far, cel de la Constanţa; spre sud se 
vedea cel de la Mangalia, iar mai departe cel de la Capul 
Caliacra. Fiecare se aprindea la alte intervale, umplând 
înserarea de semne misterioase; părea că îşi tot spun ceva 
unul altuia, într-o limbă care trebuia să rămână neînţeleasă 
oamenilor. 

Pe câmp se secerau grânele, se strângeau în stoguri cu 
miros de grâu crud şi paie uscate. 

În unele locuri dădeau peste muncitori, adunaţi în jurul 
focului. La lumina flăcărilor, chipurile lor semănau cu ale 
păstorilor din Biblie. Pe Eva o minuna fiecare figură nouă, 


163 


fiecare întâmplare, oricât de mică. O minunau secerătorii şi 
câinii lor cuminţi, aşezaţi în jur, cu botul pe labe, aşteptând 
să le se azvârle ceva de mâncare. O minuna grâul, în snopi 
înşiraţi pe câmp până la capătul vederii; ştiuse că din grâu 
se face pâinea, cea de pe masă şi cea din rugăciune, dar nu 
se gândise niciodată, cu un înţeles limpede, la drumul 
parcurs de el înainte de a ajunge la moară şi la brutărie. 
Pentru toate acestea nu trebuia decât să umble şi să 
privească; natura îi stătea la îndemână, fără cheltuială. 

Rămâneau pe câmp până răsărea luna, în al doilea ciclu 
al ei de a venirea lor pe malul mării. Vremea se încălzise, şi 
nopţile căpătau un miros dulce, de pâine proaspăt coaptă. 
Era jumătatea lui iulie; acum treceau trenuri mai multe, 
aglomerate, cu lume ciorchine, dar aici nefiind gară, nu se 
oprea nimeni. 

Pentru Eva, marea nu însemnase o dezamăgire, nici o 
încântare; în timpul cinei el se ducea departe, în larg, ea 
şedea în nisip, cu fruntea încruntată, încercând să pătrundă 
misterele apei. Nu izbutea să înţeleagă nimic; marca şi ea 
vorbeau limbi deosebite. Doar fâşâitul monoton şi 
neîntrerupt al valurilor rostogolite pe plajă părea să fie o 
voce simfonică; din nefericire nu auzea şi vocile celelalte, 
ca să desprindă o lămurire, prin descifrarea armoniei. 
Această incapacitate îi lăsa o lipsă în suflet, nu gravă, dar 
permanentă. 

Viaţa aici s-ar fi asemănat cu aceea de la cabană, numai 
că înălţimea până la cer era mai mare; poate crescuse şi 
înălţimea ei sufletească. Oricum, îşi definise rostul pe lume; 
era acelaşi ca prima dată, însă acum îl vedea simplificat şi 
cu claritate deplină: a fi cu el de dimineaţă până seara, şi 
nopţile în întregime. Uneori mai avea clipe de îndoială, se 
întreba dacă acesta poate fi cu adevărat un rost în viaţă. 
Îndoielile ei aveau o natură nebănuită, se temea de timp, 
nu de sensul lucrurilor. A rămâne umbra unei forme 
definitive putea fi o menire, umbra unei case sau a unui 
copac, de pildă. Nu însă a unei forme nestatornice, a unui 
om căruia îi stă în fire să înşele soarele în orice clipă şi să 
fugă fără umbră. 


164 


Dar aceste îndoieli şi nelinişti durau cât timp el înota în 
larg; dacă îl vedea ieşind din valuri, niciodată dominat de 
ele - i se făcea frică de gândurile ei nesocotite. Corpul lui, 
strălucind de apă, era şi puternic, şi suplu, avea şi 
blândeţe, şi duritate, nimic nu-i lipsea ca ea să se simtă 
zdrobită şi subjugată. 

Toate întâmplările de peste zi, sub dogoarea soarelui, nu 
erau decât pregătirea nopţii care avea să vină. Tot ce 
simţurile acumulau în acest răstimp, semăna cu o prelungă 
şi neîntreruptă mângâiere. De fiecare dată Eva aştepta 
noaptea cu puţină teamă, ca pe o întrebare, neştiind dacă 
va putea sa răspundă. Dragostea începea prin a fi o 
necunoscută; gesturile şi cuvintele veneau prin surprindere, 
nu-i lăsau linişte, nici odihnă, se puteau sfârşi într-o înălţare 
la cer sau în crimă. 

Luna, care scălda în lumină de veghe cămăruţa, 
perdelele groase, mişcate de vânt, apa lacului, clipocind 
jos, stuful fremătând, toaca şi talanga schitului sunând la 
slujbele de noapte, ţârâitul greierului din perete, toate se 
înfăşurau pe braţele ei prefăcute în cruce, pe grumazul 
acordat cu creierul şi cu trupul, intermediar între minte şi 
simţuri, se scurgeau prin şuviţele părului răsfirat pe perne, 
o acopereau de la frunte până la glezne, se aşezau între 
pielea ei şi a lui, ca un catalizator, rămânând în afara 
formulei, dar mijlocind ca ea să se întregească, şi fiinţa lor 
să se dizolve una în alta. 


38 


Din acel timp care se scurgea fără calendar şi fără 
ceasornic, mai întâi îi era greu să-şi amintească fapte şi 
zile; rămânea rotunjit într-un bloc de impresii inseparabile. 
Fusese un târg de dragoste, fără altă semnificaţie. Figurile 
oamenilor întâlniți atunci îi apăreau toate la fel; niciuna nu 
avea identitate. Ştia că au existat părintele Gherasim, şi 
stareţul, şi fratele Achim, şi alţi fraţi. Şi alţi călugări, dar 
aceştia erau străinii şi totul era străin dincolo de ei doi. 


165 


Îşi amintea că într-o seară merseseră la slujbă, în 
bisericuţa schitului. Ardeau numai două lumânări, la cele 
două strane, din dreapta şi din stânga altarului, luminând 
două măşti de panopticum, două capete de ceară, chinuite 
de evlavie, care citeau cu glas de om din cărţile de 
rugăciuni, pronunţând cuvinte cunoscute, dar în fraze de 
neînțeles. Restul bisericii plutea în semiîntuneric. Nişte 
umbre stăteau îngenuncheate în lungul pereţilor, pâlpâind, 
gata să-şi dea duhul o dată cu lumânările. După un timp, o 
altă arătare ieşise din altar şi alunecase pe isonul 
cântăreților din strane, cu o cădelniţă în mână, afumând pe 
deasupra umbrelor de la pereţi. Şi cum se apleca ritmic 
după cădelniţă, Evei i se păru deodată că întreaga biserică 
de scânduri se leagănă, ca o corabie. 

Se gândi că, poate, bietele umbre erau de mult în 
aşteptarea țărmului... Când ieşi afară, văzându-se pe 
pământul nemişcat, cu cerul limpede, se miră că oamenii 
dinăuntru continuau să asculte rugăciunile, în loc să 
grăbească debarcarea. 

Altădată, probabil spre sfârşitul şederii acolo, fiindcă era 
în timpul sărbătorilor turceşti dinaintea toamnei, fuseseră 
într-un sat, la slujba musulmană. Despre amândouă îşi 
amintea laolaltă, prin ceea ce era asemănător între ele. Ştia 
de un drum îngust, plin de praf, printre bostănării, pe care 
plecaseră în amurg. El o ţinea de mână şi îşi legănau 
braţele din mers, ca şcolarii. Când ajunseră în sat, ulițele 
erau pustii, nu ardea nicăieri nici o lumină, nu se vedea 
nimic mişcând prin curţi. Deasupra acestei aşezări tăcute, 
pe cerul înstelat, se ridica, mai înalt decât casele şi decât 
copacii, minaretul moscheii. La răstimpuri, muezinul rostea 
strigăte plângătoare, cu tăceri între ele, ca şi cum, după 
fiecare strigăt ar fi aşteptat să-i vină un răspuns de pe 
câmpul gol. 

Moscheea era în fundul unei grădini, împrejmuită cu un 
zid înalt de piatră; întunericul făcea să plutească asupra ei 
unde enigmatice, care pe Eva o înfiorau fizic, ca o briza 
rece. Totul se petrecea în linişte şi tăcere. Un om, aflat la 
uşi, le dăduse papuci mari de papură. Peretele din faţă era 


166 


luminat de aceleaşi lumânări, ca la schit, poate cu acelaşi 
simbol. Un rând de oameni stăteau aliniaţi cu spatele la 
intrare, cu capetele aplecate, cu spinarea puţin adusă şi cu 
mâinile atârnând pe lângă trup, ca nişte spânzurați. Era 
toată suflarea bărbătească a satului, şapte-opt la număr, 
prea puţini ca să alcătuiască o lume şi să justifice strigările 
muezinului. Femeile nu luau parte la slujbă - nevrednice, 
impure sau inutile? În schimb, se afla la loc de cinste, în 
mijlocul  rândului, produsul pântecului lor repudiat cu 
prefăcătorie, un copil de vârsta când nu-i posibilă prihana. 
După aceea Eva aflase că îl alegeau dintre cei fără nici o 
vină, anume ca să facă legătura cu Dumnezeu, şi nu 
înţelegea de ce acest intermediar trebuia să fie un 
neştiutor. lpocrizia începea în cer, sau pe pământ? 

Un timp îndelungat oamenii stătuseră astfel, nemişcaţi, 
într-o tăcere care lăsa să se audă pâlpâitul lumânărilor. 
Dacă s-ar fi sfârşit aşa, Eva ar fi fost câştigată de 
solemnitatea neobişnuită, care o tulbura în misticismul ei 
de femeie răpusă, făcând-o să simtă prezenţa reală a unui 
duh izbăvitor. Dar, deodată, copilul îşi duse mâinile la 
urechi, într-un gest grotesc, imitând bălăbănirea urechilor 
de măgar, şi începu să spună repede cuvinte neînţelese. 
Ceilalţi îl imitară, întorcând capul când într-o parte, când în 
alta, şi strigând în amândouă părţile invocări sacadate. 

Şi iarăşi i se păru Evei că pereţii locaşului se mişcă, luaţi 
de valuri, ducând pe credincioşi spre un țărm căutat vreme 
îndelungată. Îşi închipui că muezinul din vârful minaretului 
era omul de veghe pe catarg, care e spunea că pământul 
nu se vede. 

În nopţile ei de dragoste se gândea la cele două slujbe şi 
i se părea că gesturile ei sunt mai apropiate de natură şi de 
Dumnezeu, decât ale credincioşilor. Dar era şi ea în 
căutarea unui țărm, pe care nu ştia dacă are să-l găsească. 


39 


Aşa se scurse iulie şi o bună parte din august. Nu 


167 


îndrăznea să-l întrebe unde se vor duce de aici, ce va veni o 
dată cu toamna. Intr-o zi noroasă, merseră la Constanţa; el 
trebuia să ridice bani- nu spuse nimic altceva. Drumul 
până la gară, vreo trei kilometri, îl făcură pe jos, apoi se 
urcară într-un tren plin cu vilegiaturişti care se întorceau 
acasă. Eva se simţea sălbatică. 

El îşi termină treburile repede, dar rămaseră în oraş până 
seara. După-amiază se plimbară pe dig şi ajunseră la far. 
Marea era cam agitată; valurile sparte în blocurile de beton 
se prefăceau într-o pulbere măruntă, pe care vântul le-o 
aducea în obraji. Evei i se părea o ostilitate şi avea 
presimţiri proaste. În capul digului se aşezară pe pietre. În 
mugetele geamandurii, un vapor alb pleca din port; îl 
văzură de aproape, încărcat de pasageri care încă mai 
făceau semne cu batistele. Spre Sud părea să fie furtună, şi 
vaporul alb se ducea într-acolo. Eva se simţi înfricoşată; îi 
era peste putinţă să iubească marea; n-ar fi vrut să fie între 
călători, chiar dacă ar fi mers spre un Eldorado confirmat. 

Alături, pe aceeaşi piatră, se aşezase un băiat - nu-şi 
dădea seama dacă era un copil sau un adolescent. Văzând- 
o că îl priveşte, băiatul îi zâmbi, roşu de emotie, şi spuse, 
lămurindu-şi prezenţa acolo: 

— L-am conclus pe tatăl meu; e comandantul. 

— Şi unde pleacă? 

— La Haiffa, de-acolo la Alexandria. 

— Nu-ţi pare rău că te lasă singur? 

— Nu mă lasă singur, mă lasă cu mama. 

Deodată îşi aţinti privirea spre vapor şi începu să facă 
semne cu mâna. 

— Uite-l, ele! 

Eva nu vedea nimic, dar zâmbi. Micul ei vecin îşi reluă 
vorba: 

— Tata e cel mai tânăr comandant de vapor. Aţi fost 
vreodată cu vaporul? 

Nu putea să-l urmărească; se uită la omul de lângă ea. El 
stătea cu bărbia în pumni, întunecat, cu fruntea încruntată, 
urmărind vaporul cu o privire stranie, goală şi fixă. Se simţi 
neliniştită. Băiatul vorbea mai departe: 


168 


— Aţi văzut „Revolta de pe Bounthy”? Data viitoare tata 
pleacă la Marsilia şi mi-a promis că-mi aduce o bicicletă 
Aleyon. Am una, mi-a cumpărat-o când am intrat în liceu, 
dar nu-mi mai place; vreau o bicicletă de curse. La anul o 
să-mi ia motocicletă. 

Din după-amiaza aceea, Eva rămase tulburată; nimic nu-i 
reda liniştea dinainte. Drumul spre casă îl făcură în tăcere; 
nu se mai plimbară în amurg pe faleză. Seara, la masă, el 
dădu înfocarea la o parte, destupă însă o sticlă de whisky şi 
bău vreo două pahare din băutura aceea pe care totdeauna 
o dispreţuise. Pe urmă fumă mult timp, aşezat ţărăneşte pe 
prispă. Când veni în casă se trânti în pat cu faţa în sus. 

— Sunt obosit, Eva! 

A doua zi, afară era senin, şi tot aşa cum se limpezise 
cerul, se limpezise şi chipul lui posomorât din ajun. O 
săptămână trecu liniştită, ca toate de mai înainte, cu 
sculatul devreme, cu mersul pe plajă, în voie bună, cu 
plimbările din amurg şi cu nopţile de dragoste. Era spre 
sfârşitul lui august; trenurile treceau pline de oameni care 
se întorceau acasă. Pe măsură ce soarele pierdea din 
putere, el se arăta mai avid de căldura lui. Un nor cât de 
mic îl indispunea, dar, din fericire, rar trecea câte unul pe 
cer, întrebător şi neconvins; vremea se păstra strălucitoare. 
Renunţase la unele obiceiuri, gimnastica înotul prelungit 
până departe în larg, ca să stea cât de mult la soare. Uneori 
părea că nici nu mai respiră, aplatizat pe nisip, în stare 
hipnotică. 

Eva aştepta un deznodământ, simţea că se apropie. 

Într-o dimineaţă, pe când stăteau pe nisip unul lângă 
altul, o chemă, cu un glas ciudat în care se simţea 
nehotărâre, sfială şi suferinţă. 

Se întinse spre el; îi văzu ochii aţinuţi într-ai ei, cu o 
privire necunoscută, şi aşteptă să-i vorbească. O privi mult 
timp, adânc, chinuit - şi nu scoase un cuvânt. 

În altă zi, o chemă iarăşi, cu acelaşi glas, dar nu-i spuse 
nimic. 

Ochii lui se mişcau nehotărâţi, cum ar fi căutat un punct 
unde să se oprească; o priveau pe ea, priveau soarele, 


169 


orizontul, întreaga lui fiinţa părea că se clatină. Într-un 
târziu închise ochii, şi abia după aceea şopti: 

— Eva, ştii... Aş vrea... Dacă aş muri într-o zi. Aş vrea să 
ştii că ai fost cea mai frumoasă întâmplare din viaţa mea. 
(Se ridică într-o rână şi o privi.) Tu te cunoşti, Eva? Ce ştii tu 
despre tine? 

Ea zâmbi cu amărăciune. Din nefericire trecuseră zilele 
când s-ar fi aruncat cu braţele de gâtul lui, ca să-i spună: 
„Nu ştiu altceva decât că sunt făcută pentru tine. Să mă 
iubeşti, să mă chinuieşti, şi să aştept fericită toate nebuniile 
tale.” El spuse: 

— Eşti tot ce-am avut mai bun în viaţă; primul şi singurul 
bun, care mi-a adus numai bucurie, fără zbucium, fără griji! 

„Fără zbucium şi fără griji, se gândea Eva, fiindcă 
zbuciumul şi grijile le-am luat asupra mea!” 

Cu toată amărăciunea şi neliniştea, era mulţumită în 
tristeţea ei, să audă decretul lui de recunoaştere. 

— Eva, ştiu că odată am să rămân singur. Are să vină o zi 
când n-ai să mai fii pentru mine. 

— Totdeauna, oricând, orice s-ar întâmpla, am sa fiu 
pentru tine. 

— Nu; într-o zi ai să găseşti un om mai bun. 

— Tu eşti bun. Nu vreau altceva. 

— Spui vorbe frumoase, Eva! Tu le crezi, şi mie îmi place 
să le cred. Dacă nu le-aş crede, aş suferi. Dar, cu toate că 
te cred, ştiu că are să fie altfel; mă amăgesc. Poate toată 
viaţa n-am făcut decât să mă amăgesc. Şi tu ai să fii cea 
mai grea amăgire a mea. 

Ea se ridică şi-l privi îndurerată. 

— Dar de ce, de ce tot ce spui, când sunt lângă tine, 
când ştii că niciodată n-am să fiu altfel decât ai să vrei tu? 
Spune-mi, cum vrei să fiu acum? 

— Stai, Eva, întinde-te la soare; îmi ţii umbră. 


40 


În ultimele zile ale lunii începu să plouă; venea sfârşitul. 


170 


Marea era vânătă şi rece, lacul părea tulbure, umezeala lui 
ceţoasă pătrundea în odăiţă, topind cele din urmă iluzii. 

„Va fi azi, va fi mâine!” îşi spunea Eva. 

Într-o dimineaţă fu surprinsă când văzu că e se sculase 
înaintea ei. Privea pe fereastră, încruntat, frecându-şi 
mâinile reci. Îşi aminti de ploile care acum câţiva ani o 
împiedecaseră să-l vadă; avea să urască toată viaţa ploaia 
şi cerul noros. Nu mai era nici o nădejde să se însenineze. 

„Va fi azi!” 

El se întoarse, cu chipul posomorit. 

— Eva, mi-e dor de soare! 

Se priviră stânjeniţi; el îşi freca mâinile, de frig. Eva nu 
mai putea să îndure tăcerea - şi cuvintele ar fi fost nimic. 
Se ridică şi începu să adune lucrurile. 

— Eu mă duc să anunţ la schit, spuse el. 

Ca şi când totul era lămurit. 

— Bine; la cât avem tren? 

— Vrei într-adevăr să plecăm? 

Îi zâmbi, jalnic. Nu era revoltată; poate obosise de 
nelinişte. Sunt oameni care ajung să se omoare singuri. 
Cine le poate pătrunde gândurile? Spuse: 

— Da, cred că trebuie să plecăm. 

El suflă adânc. 

— Atunci strânge repede; în zece minute mă întorc. 

Rămasă singură, Eva se gândi: „Nu mi-a dat mai puţin 
decât a promis. Mi-a promis să mă ducă la capătul celor 
nouă câmpii; nu ne-am înţeles pe cât timp. Şi m-a dus! 
Dacă ar fi fost numai o zi, şi tot trebuia să fiu mulţumită. Au 
fost trei luni!” 

Nu îndrăznea să-l întrebe ce va urma; ştia, simţea că va fi 
ceva rău, de aceea vroia să afle cât mai târziu. Mai aveau 
drumul până la gară, mersul cu trenul... Viaţa nu se 
sfârşise. 

Fratele Achim luă geamantanele şi porniră pe calea 
ferată. Traversele ude erau alunecoase. Eva mergea cu 
gulerul pardesiului ridicat; avea picioarele goale în sandale. 
Nu-şi luase nici măcar o pereche de ciorapi; nu se gândise 
la viitor. Ploua şi era îmbrăcată ca o servitoare de casă 


171 


mică. Părul îi atârna ud pe umeri. 

Se urcară într-un tren aproape gol; ultimii oameni 
plecaseră în grabă o dată cu venirea ploilor. Cineva vorbi. 

— Ne-am speriat degeaba; are să se facă frumos. 

Işi spunea în gând: „Hai să coborâm, hai înapoi în odăiţa 
noastră! Nu mi-e frică de ploaie. Am să-i cer părintelui 
Gherasim o sobiţă, am să aduc lemne, am să fac focul; tu 
să nu faci nimic. Să stai în pat şi să fii cât ai să vrei de 
posomorât; n-are sa-mi fie frică; mă mulţumesc cu oricare 
chip al tău. Haide înapoi şi lasă-mă să stau la picioarele 
tale! Nu am să te supăr cu nimic, n-am să mă mişc, n-am să 
respir, nici n-ai să mă simţi. Dacă are să-ţi fie foame, am 
să-ţi aduc lapte cald şi pâine proaspătă. Am să mă duc pe 
lac cu părintele Gherasim şi am să prind chefali; dacă nu ti- 
or mai place chefalii, am să mă duc pe plajă, până departe, 
la pescari, şi am să-i rog să răscolească marea ca să dea de 
scrumbii. Ştiu cum vrei scrumbiile: fripte pe grătar şi stinse 
cu sos de untdelemn şi lămâie; mai avem un bidon de 
untdelemn grecesc; hai cel puţin până terminăm bidonul! 
Am să mă duc departe pe câmp, până am să găsesco 
bostănărie unde să mai fie pepeni. În septembrie, pepenii 
nu mai sunt buni, dar îţi jur că am să caut unii care să-ţi 
placă! Şi dacă are să-ţi treacă foamea, am să-ţi pun o ţigară 
bună în ţigaretul de chihlimbar, am să-ţi aduc tăciunele în 
palmă, să aprinzi. Şi în fumul albastru al ţigării tale, am să 
descopăr visele mele cele mai frumoase. Hai înapoi! Dacă 
n-o să-ţi placă ţigara, am sa-ţi aduc o narghilea, să fumezi 
de dimineaţă până seara, în vârful patului, ca sultanii. Şi 
dacă după ce fumezi are să-ţi fie somn, am să-ţi cânt încet 
un cântec pe care nu l-ai auzit niciodată, nu-l ştiu încă, dar 
îl simt în inima mea: un cântec despre o fată proastă care 
nu crede în altă fericire decât să-ţi fie sclavă. Şi dacă după 
ce ai să te trezeşti are să-ţi fie frig, am să-ţi iau mâinile într- 
ale mele şi am să le încălzesc cu răsuflarea mea. Şi dacă 
are să-ţi fie dor de mine, am să-mi lepăd veşmintele şi am 
să mă lipesc de tine, atât de cuminte sau de nebună cât ai 
să vrei tu. Nu am să mă împotrivesc niciodată, niciunuia din 
gesturile tale - şi dacă la urmă nu-ți va mai fi de ajuns 


172 


dragostea, ci vei vrea moartea mea, am să stau fericită în 
mâinile tale, să mă sugrumi - numai vino înapoi, te rog!” 

La staţiile celelalte se mai urcau unii călători răzleţi, uzi 
de ploaie şi dezorientaţi. Era un tren mic, cu vagoane urâte 
de clasa a treia, murdare, mirosind a câine ud. 

Cam la jumătatea drumului, ploaia conteni; pe cer 
goneau nori sfâşiaţi. „Uite soarele! Hai înapoi, o zi, o oră.” 

Stăteau afară pe platformă; curentul le aducea în obraz 
stropi de apă de pe acoperişul vagonului. Trenul cobora 
spre mare; în faţa locomotivei, la câteva sute de metri, se 
vedea plaja, tăindu-le drumul. In alte împrejurări, ar fi 
întrebat: „Ce se întâmplă? Mi se pare că intrăm în mare.” 

Şi el ar fi răspuns, râzând de ea, cum făcuse rândul 
trecut: „Sigur, nu ştiai! Trenul e amfibiu, merge şi pe uscat, 
şi pe apă. Locomotiva are o elice mare, am uitat sa ţi-o 
arăt. N-au mai făcut cale ferată până la gară; trebuia să 
ocolească.” 

lar ea ar fi fost fericită să-l creadă, ştiind că minte şi 
sperând că printr-o minune trenul va merge pe apă... Acum 
el privea marea, posomorât, în timp ce locomotiva cotea pe 
neaşteptate la stânga, luându-şi drumul pe lângă țărm şi 
spulberând ultima iluzie. 


41 


Înainte de a intra în gară, îl auzi în sfârşit spunând ceva. 
Ezita, dar se simţea că în sinea lui toate hotărârile erau 
luate. 

— Eva, acum ajungem. Tu ce vrei să faci? 

Nu-l privi, îl cunoştea, ştia că ar fi fost zadarnică orice 
revoltă şi nici nu se socotea în drept să fie revoltată. 
Răspunse, dar nu se auzi nici ea. 

— De ce nu vorbeşti mai tare? 

Părea iritat. Era inutil să-i spună de ce nu putea vorbi mai 
tare. Răspunse încă o dată, cu glasul ridicat, aproape 
strigând: 

— Nu ştiu. 


173 


— Crezi că ai putea să te întorci acolo? 

Nu se revoltă nici acum; o întrebase, şi era dreptul lui să 
întrebe. Ea trebuia să răspundă. Răspunse; 

— Nu mă întorc. 

— Eu trebuie să plec. Mi-am oprit loc pe un vapor, pentru 
Marsilia. Aş vrea să te las undeva unde să te simţi bine. 

Deci nu ploaia îl alungase! Îşi luase bilet din vreme, 
probabil rândul trecut, când fusese după bani. Ştiuse de 
mult ce o să fie, şi vorbea abia acum. Îl cunoştea! Era 
zadarnic să se revolte! 

— Pleci direct de aici? Nu ai să-ţi iei nimic de la 
Bucureşti? 

— Nu; am venit fără bagaj. 

ÎI privi stupefiată. 

— Şi pentru ce ai venit? 

— Numai ca să te văd. Nu crezi? 

Credea! 

Trenul se opri la peron, în locul unde se oprise prima 
oară; se auzea sirena unui vapor. 

— Vaporul meu pleacă mâine; vrei să te duci acum mai 
departe sau rămâi cu mine? 

Dacă nu ploua de dimineaţă, ar fi fost în stare să rămână 
acolo cu ea, până mâine, s-o anunţe în ultima clipă. De ce 
nu avea puterea să răspundă: „Plec!”. Spuse: 

— Rămân. 

El îi strânse mâna. 

— Îţi mulţumesc! Mi-ar fi fost foarte greu fără tine. (Părea 
înveselit.) Mai avem o zi şi jumătate de stat împreună. Ai să 
mă conduci la vapor, pleacă la cinci după-amiază. In seara 
asta vreau să petrecem. 

La hotel ceru două camere, ea nu ştia de ce - poate 
direcţia era exigentă, poate oraşul era puritan. Ferestrele 
lui dădeau în piaţa primăriei, ale ei spre mare. Nu mai vroia 
să vadă marea; cobori storurile. 

Deşi cerul se limpezise pe deplin, Eva ar fi vrut să-şi 
cumpere o pereche de ciorapi, nu mai putea merge în 
picioarele goale, dar acum, în preziua despărțirii, nu 
îndrăznea să-i ceară bani. Fugise de acasă cu buzunarele 


174 


goale şi cu mintea la fel de goală. Nu avea niciun act de 
identitate. 

La prânz mâncară jos, la o masă aşezată pe trotuarul lat 
din faţa statuii lui Ovidiu. Eva se gândea că, pe lângă gloria 
de a fi adăpostit un poet ilustru, oraşul trebuia să nu uite că 
fusese socotit loc de surghiun. Oare oamenii care treceau 
prin piaţă încercau să pătrundă cu mintea dincolo de 
modesta înfăptuire plastică, să se întrebe ce gânduri va fi 
nutrit pe țărmurile acestea posomorâte omul venit de pe un 
pământ atât de cald? Ea izbutea să înţeleagă ceva, fiindcă 
simţise în ultimele zile şi umezeala, şi frigul, fiindcă era ea 
însăşi o exilată. 

După prânz, el ţinu sa meargă la cinematograf; îl însoţi 
cum şi-ar fi însoţit propriul dric. In timp ce pe ecran se 
desfăşurau drame care n-o interesau, îşi spunea: „Mâine, 
pe vremea asta...” 

Se făcuse ora cinci când ieşiră. De aici înainte, fiecare 
clipă care se scurgea era ultima; mai numărase şi altădată, 
la fel, momentele dinaintea despărțirii; tot ce se întâmpla, 
fiecare pas, fiecare gest, fiecare vorbă, n-avea când să se 
mai repete. 

O târî pe străzi, prin cofetării, prin magazine, o opri în 
faţa tarabelor înşirate pe trotuare, îi umplu braţele cu 
lucruri felurite, fără folos - şi nu băgă de seamă că-i în 
sandale, cu picioarele goale, să-i cumpere o pereche de 
ciorapi. Nici seara, când o duse la un cabaret şi băură 
şampanie, nu observă cât era de nepotrivită îmbrăcămintea 
ei cu anotimpul şi cu localul. 

Dar mai aveau o noapte, o noapte întreagă -şi o 
dimineaţă, şi jumătate din după-amiază! Amăgită de 
băutură, Eva îi apucă mâinile, peste masă. 

— Sunt fericită! 

Plafonul i se părea sus, departe, plin de stele, de unde îi 
cădeau în ochi puzderie de meteoriți prefăcuţi în pulbere 
aurie; îl simţea pătrunzându-i prin pupile, cu o plăcere 
dureroasă, şi sfârâind în clipa când se stingeau pe retină. 
„Dacă mai ţine aşa, am să orbesc!” De ce să-i fie 
frică? - mâinile lui erau între ale ei, aveau să-i arate 


1.75 


drumul. 

— Sunt fericită, auzi? 

— Eva, nu mă face să regret că plec! Ce-i cu ochii tăi? 
Parcă ard! O să fie o zi când ai să te uiţi aşa în ochii altui 
bărbat? 

Era sigură că nu. Şi se gândea: „Poate are să-şi schimbe 
hotărârea, acum, în ultima clipă, şi are să rămână!...” Şi 
ochii lui ardeau, şi mâinile îi erau calde. Trebuia să rămână! 
Ea nu-i spusese nimic. Nu mai era mult timp, dar simţea că 
o să fie de ajuns. De ce nu ştiuse oare că are dreptul să-l 
oprească? 

— Vrei să mai bem? Beau pentru norocul tău. Să ai de 
două ori mai mult noroc decât vrei tu! Ajunge? 

— Prisoseşte. 

— Prisosul să-l dai săracilor. Mă înscriu prima pe lista lor. 
Aş vrea să fiu toată viaţa săracul tău, să mă miluieşti 
duminica, după liturghie. 

— Eva, te-ai îmbătat! 

— Da, dar nu acum. Demult. Nu băgaseşi de seamă? 
Acum eram gata să mă trezesc şi mi-am spus că ar fi păcat. 
Nu vreau să mă trezesc! Ce-ar fi să mergem de aici? Ştiu un 
loc unde ţi-aş putea spune mai multe. Vrei? 

El se învoi. In stradă, o apucă de braţ. 

— Încotro? 

— Acasă. Ti-am promis că te duc undeva unde pot să-ţi 
spun mai multe. Ai să vezi că n-am vrut să te amăgesc. 

Pe coridorul hotelului se despărţi de el, nelogic: 

— Aşteaptă-mă un sfert de ceas. 

Un sfert de ceas de reculegere, cum ar fi stat în genunchi 
şi s-ar fi rugat, îşi pregătea ultimul joc. Auzea marea jos. 


42 


Când intră, el fuma aplecat pe fereastra. La ora aceea, în 
port macaralele încă mai huruiau. 

Se întoarse şi veni spre ea, cu ţigara în mână; fumul îi 
intrase într-un ochi, făcându-l să lăcrimeze; nu cumva 


176 


plânsese? Nu! - era mai mult decât o imposibilitate, lipsea 
însăşi noţiunea, lipsea chiar şi cuvântul, până la rădăcina lui 
cea mai îndepărtată, cum lipseşte focul din gheaţă şi frigul 
din flacăra. Şi totuşi, pe faţa lui apărea o durere pe care în 
primele clipe nu avusese forţa s-o lepede. Eva ar fi văzut-o, 
dacă ar fi putut sa creadă. 

— Haide, ce vroiai să-mi spui? 

Părea străin şi venit de departe. Ea zâmbi, enigmatic. 

— Întâi închide fereastra; mi-e frig. Acum aruncă ţigara! 
E ceva solemn. 

Stătea în mijlocul camerei, cu picioarele goale, pe covor. 

— Eva, cum umbli aşa, ca ţiganii? 

— E foarte curat pe jos. Şi n-am papuci frumoşi. E un 
nenoroc: n-am avut niciodată o pereche de papuci frumoşi. 

— Am să-ţi trimit eu unii, de la Paris. 

Ea se sili să zâmbească: 

— Îţi mulţumesc, dar n-am să-i port; am sa-i ţin într-o 
vitrină de cristal. Nu pot lăsa să se uzeze un lucru primit de 
la tine.. 

— De când ai învăţat să spui nimicuri atât de frumoase? 

— Te înşeli, nu-i un nimic; e ceva foarte important. Eu am 
voie să vorbesc serios? 

— Oricum, îţi sade mai bine altfel. Haide! 

— Voiam să-ţi spun ceva grav, dar n-ai decât să crezi că-i 
glumă. Ştii ce se întâmplă cu mine? Te iubesc! 

O privi nedumerit, o nedumerire sinceră, dar provenind 
într-un joc fals; devenea victima unui scepticism născocit şi 
mereu în creştere, deşi nu-l alimenta nimic. 

— Nu te uita aşa la mine! urmă Eva. Da, te iubesc şi 
înţeleg că te miri, deşi ţi-am mai spus o dată, ce-i drept cu 
alte cuvinte. Probabil că ai uitat. Dar nu te întrebi de ce am 
fugit după tine? 

— Când ai fugit după mine? 

Părea şi mai nedumerit. 

— Atunci, în Jungerwald. 

— Dar atunci a fost o întâmplare, Eva; o cavalcadă! 

Era cinic, inconştient, sau beat? Nu, era el, în 
permanentă stare de devenire -trebuia să şi-l 


177 


reamintească. 

— Şi ceea ce a urmat? 

— Ştiu eu? O vacanţă. N-ai vrut să mergem la mare, să 
ne petrecem vara împreună? 

Era fără folos să-i spună: „O vacanţă?! Nu ştii că pentru 
vacanţa ta mi-am lăsat un bărbat şi o casă unde mă 
simţeam bine, fiindcă acolo mi se oblojiseră răni grele? 
Pentru vacanţa ta sunt astăzi, toamna, într-un oraş străin, 
în sandale, fără ciorapi, cu o fustă, o bluză, un pulovăr şi un 
pardesiu? Din vacanţă te întorci odihnit şi împrospătat la 
casa ta. Oare ştii că n-am unde să mă întorc?...” Ridică 
ochii spre el. 

— Îţi place părul meu? Îl am de la tine. Dacă n-ai fi fost tu 
l-aş fi purtat şi azi în coade. Ţie îţi datorez tot ce este 
întregit în mine. (Îşi desfăcu pardesiul la gât.) Odată ai spus 
că mi-ar sta bine un şirag subţire de perle; mai târziu am 
avut perlele, dar fiindcă nu erau de la tine, nu le-am pus 
niciodată; niciodată n-am să le pot pune. (Îşi descheie mai 
mult pardesiul.) Priveşte umerii mei; erau mai plăpânzi 
când m-ai cunoscut; am crescut. Chiar în lipsa ta, am 
crescut pentru tine. 

Pardesiul alunecă în jos, pe braţe, până la coate. 

— Eva. Tu n-ai nimic pe dedesubt? Să nu răceşti! 

— Nu; n-am să răcesc! N-ai ştiut niciodată ce groază 
însemna pentru mine gândul că aş putea să fiu bolnavă 
într-o zi când trebuia să ne întâlnim. Şi boala m-a ocolit, 
fiindcă se ştia învinsă, fiindcă nu m-ar fi putut împiedica să 
vin. 

El asculta şi o privea, cumpănind între vorbele ei şi pielea 
arsă de soare; chiar sub lumina directă a becului rămâne 
mată şi inalterabilă. Aici scepticismul lui cădea la pământ 
ciuruit de gloanţe. Părea uimit încă o dată. 

— Am să sufăr de dorul tău. Eşti o mică minune! 

Întinse mâinile, să-i cuprindă umerii. Ea se feri cu un gest 
care ar fi vrut să spună: „Stai, nu te grăbi! Ai să mă găseşti 
în orice clipă, nu trebuie să te temi! Nu face provizii de 
„mine”, îţi sunt rezervată! Altcineva nu va veni să mă ia.” 
Apoi îi vorbi astfel: 


178 


— Vezi sânii mei? Acasă, la şcoală, nu li se pronunţa 
niciodată numele, în faţa mamei şi a Gettei mă feream. Aş 
fi murit de ruşine dacă vreo fată la internat m-ar fi văzut 
goală. Şi ai venit tu, într-o zi, mi-ai descheiat rochia la gât, 
mi-ai aruncat lucrurile de pe dedesubt şi mi-ai pus mâinile 
pe sâni. Din ziua aceea, sângele meu nu mai ştie alt nume, 
decât numele tău. Când mă gândesc la tine, sau când te 
văd, sânii mi se aprind şi îngheaţă, îngheaţă deasupra, iar 
înăuntru ard ca flacăra. 

Işi trase coatele din mâneci, lăsă pardesiul să cadă, îşi 
scoase picioarele unul după altul dintre falduri şi rămase 
goală, sub lumina violenta a becului fără abajur. 

— Tu ai făcut să nu-mi fie ruşine de goliciunea mea, şi m- 
ai redat mie însămi. M-ai făcut să mă cunosc, centimetru cu 
centimetru, de la frunte până la călcâie. E oare o părticică 
din mine pe care n-au trezit-o mâinile tale? Ai pus mâna pe 
mijlocul meu şi atunci am văzut că mijlocul mi s-a făcut mai 
subţire. Mi-ai cuprins şoldurile în braţe, şi şoldurile au 
crescut, ca o plămadă; ai stat cu capul pe pântecele meu, şi 
din clipa aceea am avut nevoie de greutatea ta, cum au 
nevoie corăbiile de lest, ca să nu se răstoarne. 

Stătea cu genunchii lipiţi, cu pumnii strânşi, uitându-se 
drept în ochii lui, cu o privire fierbinte, privirea în care 
continuau să ardă stelele înainte de a se stinge pe retină. 

— Peste tot port urmele mâinilor tale; te cunosc pe 
dinafară şi te cunosc pe înlăuntrul meu. Braţele mele nu pot 
să se mai arcuiască altfel, decât după tine. Coapsele mele 
te cunosc mai bine decât le cunosc eu pe ele, deşi îmi 
aparţin de la naştere. Am crescut ca pe un tipar, am luat 
forma ta. Te-ai gândit ce se întâmplă acum cu toate? 

— Ai un bărbat! 

— Nu. 

— Ai avut. Toate au fost în mâinile lui, şi n-a murit 
nimeni. 

— De unde ştii? 

— Lasă, Eva, viaţa e altfel! Odată ai s-o cunoşti la fel ca 
mine. 

— Şi ce-am să câştig? 


179 


— Nepăsarea, seninătatea... 

Ea râse, cu amărăciune. 

— Seninătatea ta! De-ai şti ce încruntat e chipul tău în 
unele zile! Ţi-ai numărat vreodată cutele de pe frunte? Eu 
le-am învăţat pe dinafară cum învăţam râurile şi munţii la 
geografie. De ce nu vrei să stai la adăpostul meu? Aşa cum 
sunt de firavă, de multe ori ţi-aş fi pavăză! De ce nu mă laşi 
să-ţi mângâi fruntea? Ţi-aş face-o cu adevărat senină. 

O cuprinse în braţe; parcă nu auzise. 

— Eva, o să-ţi simt lipsa! 

— Atunci de ce pleci? 

Îl simţi că se duce departe, de unde poate venise 
adineauri. 

— Nu ştiu; mi-e teamă să nu mă transform în copac. (Nu 
glumea, nici nu părea nebun.) Mi-e teamă de limitările 
spaţiului. Trebuie să plec repede, şi mereu, să mă apăr! 

Nu-l înţelegea şi nici nu credea că trebuie să-l înţeleagă. 
Îşi pregătise ultima carte şi ultima miză: 

— la-mă cu tine! 

Nu-i răspunse; din depărtările întunecate unde se 
chinuise ajungea iar la lumină, în mijlocul camerei. O privea 
şi-o adulmeca, mirat de ceea ce găsea iarăşi nou în pielea 
curată, aurită de soare, care tremura sub degetele lui, 
arzându-l, cum ar fi fost încărcată de electricitate. 

Tăcerea o făcu să spere; în inimă începeau sa i se 
lipească la loc fire rupte şi nu îndrăznea să spună nimic, 
înainte de a simţi că sudura e trainică. Trebuia să umble 
încet cu speranţa ei, să n-o destrame. 

Se lăsă în braţele lui, amuţită. Dar în gând vorbea cu el 
şi-i spunea psalmii: „Uite braţele mele; nu te-am minţit, se 
potrivesc întocmai pe tine. Uite sânii mei, ard înăuntru şi 
sunt de gheaţă deasupra, şi nu ştiu ce mă ameţeşte mai 
mult: frigul sau căldura. lată-mi coapsele, ele ştiu măsura 
şoldurilor tale. Şi înlăuntrurile mele te cunosc şi te 
aşteaptă - nu te-am minţit - vino şi vezi că totul s-a format 
pe tine. Rămâi în braţele mele, ştiu să te ţin, n-ai să 
oboseşti niciodată de legarea cu mine. Simte acum că nu 
sunt făcută pentru altceva, şi nu mă lăsa fără sens în viaţă, 


180 


nu pleca din mine...” 


43 


Când se trezi, afară era lumină. Auzea în baie hârşâitul 
lamei de ras; pe urmă auzi apa la chiuvetă, mai târziu 
duşul, şi la urmă el începu să cânte; cânta vesel şi fals, 
marşul militar de Schubert, ca în fiecare dimineaţă. 

Eva era încă ameţită, îşi simţea corpul frânt, ca după 
boală, cu durerea voluptoasă a convalescenţei. Mai spera în 
miza ei, în viaţa pe care i-o dăduse. Când el apăru în uşa 
băii, îi citi intenţia pe faţă. „Pleacă.'”” Pierduse - miza şi 
viaţa. Cartea ei fusese nenorocoasă. 

— Eva, ştii cât e ceasul? Unsprezece! 

Dădu cuvertura la o parte şi îşi frecă obrazul de pielea ei 
împietrită; nu simţea că o străbat curenţi de gheaţă; 
deasupra era tot fierbinte. 

— Miroşi a dragoste! 

Ar mai fi întins o dată mâinile: „Rămâi, sunt toată 
dragoste!” El însă îşi reveni. 

— Hai, sus! Trebuie să te îmbraci. Până atunci eu îmi fac 
geamantanul. 

Şi astfel se sfârşi. Când se întoarse din camera ei, după o 
jumătate de oră, îl găsi gata de plecare. 

Înainte de a cobori, o întrebă, cam încurcat: 

— Tu ce faci acum? 

— Aştept să pleci. 

— Şi după aceea? 

— Am să văd. 

— Vrei să-ţi iau eu bilet de tren? 

Ar fi vrut; dar până unde? Ridică din umeri. 

— Nu-i nevoie! 

El se linişti. 

— Bine. Hai să mâncăm! 

Pe la trei, reveniră să-şi ia bagajele. 

— Am aranjat cu nota, îi spuse în ascensor. Ai camera 
până mâine; m-am gândit că poate n-ai să pleci în seara 


181 


asta. 

O trăsură îi duse în port; cheiul, în dreptul vaporului, era 
înţesat de oameni. Eva gândi: „Aş putea să mă strecor sus, 
să mă ascund undeva. Ce-ar face, dacă s-ar pomeni cu 
mine, după plecare?” Din partea ei ar fi fost o aventură 
mult mai mică decât ceea ce fusese până acum. Dar era 
obosită; ar fi vrut să-şi lase capul pe o pernă, să doarmă 
mult timp, mai multe săptămâni, mai multe luni. 

— Vrei să mergi sus să-mi vezi cabina? 

Comisarul de bord care controla actele o preveni ca în 
jumătate de oră, vizitatorii trebuie să coboare. 

„lată o preciziune, gândea Eva. Mai avem o jumătate de 
oră!” Până atunci nu-şi dăduse scama cât era până la 
despărţire. 

Cobori scări înguste, merse pe un coridor luminat de 
becuri mici. Era o cabină modestă, de clasa a doua, spre 
pupa vaporului. Dedesubt, se auzea zgomot de maşini. O 
fereastră rotundă se deschidea la două palme de apa 
murdară. Mirosea a vopsea, a terebentină, într-o căldură 
nesănătoasa. Spaţiul era mic, ca o ladă; într-un colţ se 
vedea o chiuvetă de dimensiuni ridicole; alături un dulap, 
iar sub fereastră o măsuţă. Totul înghesuit, înăbuşitor, 
meschin. 

| se făcu milă de el, răsfrângerea milei pe care ar fi 
trebuit s-o aibă pentru ea. Crezuse că drumul lui era o 
desfătare. Cabina semăna cu o celulă de pedeapsă. 

„Dar atunci de ce pleacă, de ce pleacă, Sfinte Doamne?” 
Ar fi vrut să-l privească în ochi, să-i citească în adâncul lor 
gândurile, chiar dacă n-ar fi fost posibil să le şi înţeleagă. El 
era întors cu spatele, chinuindu-se să găsească un loc unde 
să pună geamantanul. Când îl găsi şi se întoarse, răsuflând 
uşurat, Eva înţelese că de aici înainte cabina devenea a lui, 
irevocabil, că nu mai era nici o putinţă de întoarcere. 

— Eva, dar tu nu ai bani de drum! 

Nu avea bani de drum, nu avea nimic, nici măcar ciorapi 
în picioare. 

— Cum de am uitat?! Nici nu ştiu dacă mai am ceva la 
mine... (Găsi câteva hârtii mototolite şi i le înghesui în 


182 


pumn.) Uite, cu asta poţi să ajungi la Bucureşti. Du-te la 
bancă şi scoate banii! Eva, sunt ai tăi, nu-ţi face scrupule 
inutile! 

Pe coridor se auzi glasul stewardului, cântând pe nas: 
„Vizitatorii sunt rugaţi să coboare; peste un sfert de oră se 
ridică schela!” 

În aceeaşi clipă, pătrunse pe fereastră fluierul vaporului; 
pereţii zbârnâiră; Eva le simţi vibrația prin călcâie. 
„Vizitatorii sunt rugaţi să coboare!...” se auzea glasul, 
îndepărtându-se pe coridor. 

Ridică ochii, speriată. 

— Pleci? 

El o apucă de umeri. 

— Pleci, într-adevăr? 

— Pari neliniştită. Ce-i cu tine? 

Simţea abia acum ce disperată are să fie. „Vizitatorii sunt 
rugaţi să coboare...” 

Fluierul se auzi a doua oară. Pe fereastră intră o rază de 
soare, galbenă, cu miros de terebentină. 

— Te rog, rămâi. Nu mă lăsa singură! 

— Eva, ce ţi-a venit? 

Se întoarse, deschise uşa şi o luă la fugă pe coridor. 

— Nu pe acolo! 

Veni după ea şi o apucă de braţe. Tremura, vlăguită. 

Nu ştia dacă va avea putere să ajungă pe chei. Bâigui: 

— Fie-ţi milă de mine! Te rog, fie-ţi milă! Nu ţi-am spus 
niciodată; am crezut că trebuie să fiu altfel. Dar acum nu 
mai pot... Rămâi cu mine. N-am unde să mă duc. Mă arunc 
în mare. 

— Eva, nu te înţeleg. Linişteşte-te; trebuie să cobori! 
Pleacă vaporul. 

— Nu cobor! Nu-mi pasă! Nu plec singură. Vino cu mine! 

El şuieră, strângându-i braţul, cu brutalitate: 

— Stăpâneşte-te! Este lume străină! 

Câţiva oameni trecură pe lângă ei, în grabă, aruncându- 
le priviri curioase. Obrazul Evei era ud de lacrimi. El se 
gândea: „Pe vapor e învățată lumea cu lacrimile!” O 
împinse de umeri. 


183 


— Hai, Eva, fii cuminte! i 

Aerul de afară o făcu să-şi revină. Inţelegea că toate 
încercările fuseseră zadarnice, era pierdută de mult ultima 
carte. 

— Cuminte, Eva, cuminte! 

Mai mult decât aceste vorbe debitate mecanic nu putea 
să-i spună. Îl privi printre pleoape şi, o clipă, prin ochii ei 
trecu un fulger de ură. Scrâşni, cu dinţii strânşi, abia 
deschizând buzele: 

— Bestie!... 

Era cuvântul lui, îl folosea ades, referindu-se la un 
adversar abstract, poate inexistent, dar îl pronunţa cu atâta 
sete şi ură, şi cu o sinceritate atât de adâncă, încât o 
convingea, deşi nu-l putea înţelege. 

N-o auzise; se aplecă spre ea, prevenitor, cu blândeţe: 

— Ai spus ceva? 

Se desprinse de mâna lui şi o luă la fugă pe punte, cu 
capul vâjâind, împleticindu-se printre oameni. Se pomeni 
singură, în praful de pe chei. Vaporul fluieră a treia oară; se 
ridică schela. Îi veni să-şi dea cu pumnii în cap, să urle ca 
fluierul vaporului. Dar nu avea putere. Înţepenise lângă o 
bintă de fontă, privind cu ochii pierduţi manevrele de 
plecare. Pe rând, parâmele căzură în apă, elicele începură 
să se zbată. Se simţea o luptă între două forţe, dar nici una 
n-o putea învinge pe cealaltă; vaporul se îndepărta atât de 
încet, încât mişcarea lui părea incertă. Eva se agăţă 
halucinată de această neputinţă, cu speranţa absurdă că s- 
ar putea întâmpla ceva care să împiedice plecarea. Un 
remorcher se opintea în cabluri, trăgând povara afară; nu-l 
vedea, dar simţea acolo o ostilitate. Vaporul se întorcea 
încet, cu pupa spre mal, slobozind pe coşuri valuri grele de 
fum negru, îndoliind portul şi cerul. Deodată elicele se 
răzvrătiră, învinseră rotirea lor neconvinsă şi se proptiră în 
masa de apă, strivind-o, proiectând-o în cheiul de piatră. 
Evei i se păru că întreg cheiul; cu bintele de fontă, cu 
oamenii care fluturau batistele se prăvălea înapoi, asupra 
uscatului; începea un cataclism pe care nici măcar nu-l 
sperase. 


184 


Când îşi reveni, cheiul nu se mai mişca, iar vaporul era 
departe. 

Soarele cobora pe acoperişurile silozurilor. Porni încet, 
după ceilalţi oameni, târşindu-şi sandalele prin praf, ocoli 
bazinul şi se îndreptă spre dig, locul unde odată urmărise, 
cu cel plecat, plecarea altora. Ar fi trebuit să presimtă din 
ziua aceea tot ce va urma. Dar era zadarnic să se 
învinuiască astăzi. Chiar dacă ar fi ştiut, tot n-ar fi făcut 
altfel; nici nu s-ar fi întors din drum, nici n-ar fi izbutit să 
schimbe drumul lui. 

Acum marea era liniştită; valuri mici se spărgeau în 
blocurile digului. Câţiva pescari prindeau scrumbii cu 
undiţa. Vedea vaporul îndepărtându-se; vântul îl împingea 
din urmă, împingând şi fumul. Din când în când, ridica 
mâna şi făcea semne. 

Lumea ieşită la plimbare se întorcea spre oraş o dată cu 
amurgul. Eva văzu o bicicletă rezemată de zidul farului; mai 
încolo era un băieţaş cu capul gol, cu o haină de vânt 
verzuie. Îl recunoscu abia după câteva clipe. Nici el n-o 
recunoscu la întâia privire. O salută îngrijorat: 

— Vă este rău, doamnă? 

Eva se sili să surâdă. | se părea de necrezut că mai există 
şi alte glasuri în lume decât al celui care plecase. Ar fi fugit 
de oricine, dar de băieţaşul acesta nu-i era silă, nu purta 
niciunul din păcatele oamenilor. 

— Te ţin minte; am stat de vorbă odată, dar nu mi-ai 
spus cum te cheamă. 

— Luchi, doamnă! 

Poate Lucian - Luchi era diminutivul de acasă, fragil şi 
nemasculin; se potrivea cu el, cu privirea lui sfioasă, cu 
obrazul de fată. 

Fusese un vapor alb atunci; acum vaporul era negru şi 
ajunsese departe. Eva mai făcu o dată un semn cu mâna, 
mecanic. Nici nu-şi dădea seama că îi curgeau lacrimi. 

— Luaţi batista mea, doamnă! 

N-avea nici măcar o batistă! Batista băiatului era albă, iar 
ea se simţea murdară şi pângărită. 

— Îţi mulţumesc, Luchi. Acum trebuie să plec. Poţi să-mi 


185 


spui unde e biroul de voiaj? 

— Vă conduc. Nu sunteţi din oraş? 

— Nu. 

Dacă ar fi întrebat-o: „De unde?”, n-ar fi ştiut ce să-i 
răspundă. 

Mergea lângă ea, cu bicicleta de ghidon; în urmă, farul 
începuse să clipească; nu se mai vedea nimic în 
larg - asupra mării căzuse noaptea. 

În uşa biroului de voiaj îi restitui batista, apoi îi întinse 
mâna. El o privea consternat. 

— Sunteţi foarte tristă. Domnul acela... 

Răspunse scurt, aproape brutal: 

— Era pe vapor. Bună seara, Luchi! 

După ce îşi luă bilet, se întoarse la hotel şi întrebă dacă 
mai era liberă camera cealaltă. Era. Îşi luă geamantanul şi 
se mută. Jos, mesele de pe trotuar rămâneau goale; prin 
piaţă treceau puţini oameni. | se părea că toată lumea a 
plecat, lăsând-o pe ea să păzească un oraş părăsit, rămas 
fără utilitate. 

Încuie uşa şi cobori storurile la ferestre; în baie, pe 
etajera de cristal, rămăsese lama lui de ras, de azi- 
dimineaţă. O luă şi o privi mult, pe amândouă feţele; părea 
nouă. Arunca lamele după ce le folosea o singură dată; 
avea în geamantan cu sutele, stocul pe un an, sau chiar 
mai mult. Nu lua niciodată nimic cu amănuntul; batistele, 
ciorapii câte două duzini, cămăşile câte douăsprezece. La 
croitor, îşi comanda mai multe rânduri de haine deodată. „E 
mai practic, spunea. De ce să mă duc la probe de atâtea 
ori? Pierd timpul o singură dată şi am haine pe tot anul.” 
Dar pentru ce oare îşi făcea atâtea, dacă nu le purta? Toată 
vara umbla în short şi în bluză. Îi plăcea să adune multe 
lucruri, şi pe urmă le lăsa în părăsire. Aşa făcuse şi cu ea. 
Ar fi putut s-o pună într-un dulap, s-o uite, ca s-o găsească 
mai târziu, mâncată de molii şi plină de praf. 

De ce aruncase lama? Dacă ar fi apăsat-o mai tare la 
încheietura mâinii, ar fi ţâşnit sângele. 

O luă şi o puse în geamantan; era o amintire. Apoi stinse 
lumina şi se întinse pe pat; pernele mai aveau încă mirosul 


186 


lui. Şi cearşafurile miroseau încă a dragoste. Îşi plimbă 
însetată obrazul pe ele, căutând o urmă a nopţii 
nerepetabile. 


44 


Când să pună piciorul pe scara vagonului, îl văzu pe 
Luchi. Era în faţa ei, cu haine de oraş, cu cravată; părea 
mai răsărit decât ieri, în mână avea un buchet mic de 
trandafiri albi; îi stătea bine cu ei, îi stătea bine totul. Se 
bucură că-l întâlnea, atât de luminos, când dimineaţa ei era 
atât de întunecată. Se bucură că-i adusese trandafiri. 

— Îţi mulţumesc! Ţi-ai cheltuit banii tăi de prăjituri pentru 
mine! Dar îţi mulţumesc; nici nu ştii ce bucurie mi-ai făcut! 

— Dacă-mi daţi adresa, am să vă scriu. 

Dumnezeule, ce adresă? Şi ce nume? 

— Ai o hârtie? 

Scrise adresa doamnei Alion - pentru Eva. Era singurul ei 
nume legitim... 

Trenul traversa înapoi a noua câmpie; marea se vedea 
peste clădirile oraşului lăsat în urmă, vânătă, încărcată de 
duşmănie. 

Eva stătea la geam; număra gările şi aştepta celelalte 
câmpii. 

După două ceasuri de drum simţi că se sfârşeşte şi, cu 
toată sila pe care i-o făcea mâncarea, înţelese că îi era 
foame; trebuia măcar să bea un ceai; de ieri de la prânz nu 
mai mâncase nimic. 

În vagonul-restaurant erau numai bărbaţi, înveliţi în nori 
de fum, oameni de afaceri, discutând zgomotos. În fund, 
Eva zări o masă de două locuri, neocupată. Se aşeză 
repede, adunându-şi picioarele goale sub pardesiu, ceru un 
ceai şi nu mai ridică ochii de pe faţa de masă. Auzea 
glasurile vecinilor şi simţea fumul. | se aduse ceaiul, al cărui 
abur aromat îndepărtă pentru un timp mirosul de tutun. De 
ce oare acum ţigările îi făceau rău? Cât stătuse în odăiţa de 
la schit ar fi putut să se înece în fum, dar nu se plânsese în 


187 


nicio zi. 

În faţa ei apăru o haină bărbătească. Nu ridică privirea; 
rămase cu ochii în ceaşcă, mestecând mecanic zahărul de 
pe fund. Era cu gulerul pardesiului ridicat, chircită în stofă, 
strânsă pe scaun lângă perete, să ocupe cât mai puţin loc, 
să fie văzută cât mai puţin. 

— Eva, îmi dai voie să stau la masa ta? 

Inlemni; ar fi vrut să se ridice şi să fugă, cu capul ascuns 
sub braţ, dar era prea târziu. 

— Stai, Oswald! (Nu-şi auzi glasul.) Ţi-ai terminat 
vacanţa? 

El se aşeză. Ce-şi puteau spune? 

— Eşti singură? 

Nu era întrebarea cea mai bună; ea nu răspunse, dar îi 
înfruntă privirea. 

— Bea-ţi ceaiul, Eva, să nu se răcească, îmi dai voie să 
iau şi eu ceva? 

— Bineînţeles, Oswald. Nu-i masa mea. Te-ai bronzat. 

Trenul trecea printr-o gară; oare a câta câmpie era? 
Domnul von Seele îşi plimba privirea pe chipul ei răvăşit. 

Ea simţi şi se strânse mai mult în colţul ei. Era îngrozită 
de ceea ce avea să urmeze, la coborâre, cu sandalele de 
vară, fără ciorapi... 

— Nu te-am văzut niciodată pieptănată aşa. 

Ba da, o văzuse în dimineaţa când se întâlniseră călare. 
Era inutil să-i amintească; poate vroise să uite. El urmă: 

— E o pieptănătură interesantă... 

Ar mai fi trebuit să-i răspundă: „Găseşti?” - şi atunci 
convorbirea ar fi decurs întocmai ca într-un salon. De ce 
oare nu avea curajul unui gest hotărât? Să-i spună: „Uite 
Oswald, aici, în inimă, sunt toate rănile pe care le bănuieşti, 
dar le port cu trufie!...” Stătea ghemuită lângă perete, cu 
capul ascuns în guler. 

— Eva, aş vrea să fac ceva pentru tine. 

Ea clătină capul cu îndărătnicie. Domnul von Seele îi 
apucă mâinile. 

— Credeam că suntem prieteni! 

— Atunci am să-ţi spun. Ştii ce-aş avea nevoie acum? E 


188 


foarte puţin: să ascult ceva dintr-o simfonie de Beethoven, 
a şaptea cred; e ceva puternic şi trist, tu ştii ce vreau să 
spun; un eroism îngrozitor de amar, şi totuşi atât de senin! 

— „Uitarea, surăzând durerii!” Vino să asculţi! 

ÎI privi în ochi; de ce s-ar fi ruşinat? - era ca un medic în 
faţa căruia poţi să te arăţi goală. Simţi că-şi recâştigă 
stăpânirea de sine. 

— Îţi mulţumesc, dar ştii bine că nu aş putea veni. 

Într-adevăr, nu se putea. Îi era milă de ea şi-o admira în 
acelaşi timp. Pornise singură în lume, să adune mărturii 
pentru o epopee care nu merita să fie scrisă - îşi dăduse şi 
ea seama, probabil, dar îşi urma drumul, ca să nu-şi lepede 
credinţa. Din coapsa ei n-avea să se nască niciodată un 
Petru, chiar dacă lsusul căruia se supunea o lăsa în 
părăsire. 

— Ce s-a întâmplat, Eva? 

— Nimic. A vrut să plece; nu eram în drept să-l împiedic. 
Tu îl cunoşti, ţi-am povestit. Vezi, Oswald, trebuie sa-l 
înţeleg. El crede că mi-a dat foarte mult; poate că aşa şi e. 
Să nu te simţi umilit; tu îmi dădeai tot ce-mi trebuia, pentru 
întreg viitorul meu, şi dacă te gândeşti îţi mai rămânea şi 
ţie destul; clădeai din prisosul inimii tale. El mi-a dat tot ce 
a avut, dintr-o dată, şi când inima i s-a golit, a plecat. E un 
risipitor. 

— ÎI idealizezi! E uşor să risipeşti ceea ce nu ai! Ce vrei 
să faci acum? 

— De dimineaţă nu ştiam, între timp, m-am gândit. Nu e 
greu, fiindcă nu am de ales. E vorba ce fac deocamdată, 
nu? Rămân în Bucureşti, oraşul e mare, mă pierd mai 
repede. Am să merg acolo unde am stat odată, când eram 
tot atât de răvăşită ca azi; trăiam, fiindcă nu mă silea nimic 
din afară să mor. Acolo, a venit un oarecare Oswald, şi m-a 
luat să mă împace cu viaţa; şi, zău, m-am împăcat aşa de 
bine, că nu mi-a trebuit mult să uit cât rău îmi făcuse, cât 
fusese de nedreaptă. Poate va mai veni şi acum un 
Oswald... Nu, nu se mai poate! Ştii ce aştept? Ziua de 
mâine; jur! Nimic altceva. Mâine am să-mi cumpăr o 
pereche de ciorapi; nu, am să-mi cumpăr şase perechi. 


189 


Când ai venit aici, mi-era ruşine să vezi că sunt în picioarele 
goale. 

Chipul domnului von Seele era foarte rece. „Poate l-am 
jignit, gândi Eva. Vorbesc prea mult; parcă sunt beată. Mă 
crede cinică. 

Şi ce-aş mai plânge acum, Doamne! A făcut riduri la ochi, 
a mai îmbătrânit, sau poate din cauza soarelui?” 

— Ţi-a plăcut marea, Oswald? 

El nu răspunse; o privea, cu buzele strânse. Eva urmă: 

— La anul am să caut o plajă mondenă; vreau să-mi fac o 
pijama nostimă - mi-a venit în minte un model. Să ţi-l spun? 
E neobişnuit: pantaloni albaştri, strânşi sub genunchi, ca de 
golf, dar fără falduri, o bluză albă, încheiată cu şiret în faţă, 
cu volane pe umeri, ca nişte epoleţi... (Costumul i se părea 
ridicol, dar trebuia să născocească mai departe.) Un cordon 
lat, roşu... 

— Eva, taci! 

Ea îl privi, trezită. Pe chipul lui, o clipă mai înainte rece 
trecu o undă de milă. 

Se apropiau de Bucureşti; călătorii începeau să se agite. 
Domnul von Seele vorbi, consternat şi penibil: 

— Eu am intentat acţiune de divorţ, n-are de ce să te 
surprindă; era natural. Dar dacă tu crezi că ţi-ar fi de vreun 
folos să amân, sunt gata să te ascult. 

— Nu mi-ar fi de niciun folos. 

— Gândeşte-te. N-aş vrea să fii ca un câine aruncat în 
drum. Ştiu că la ai tăi nu poţi să te întorci. Dacă ai nevoie 
de azilul meu... 

— Oswald, ai spus cuvântul potrivit. Prefer să nu revenim 
asupra lui, nu-mi trebuie niciun azil. Te rog să-mi trimiţi 
actele; nu am nici o hârtie la mine. Cred că mai ştii adresa 
unde stăteam atunci. 

— Nu vrei să-ţi mai trimit şi altceva? Poate greşeşti; viaţa 
nu merită atâta romantism. Odată s-ar putea să-ţi fie frig şi 
să regreţi hainele călduroase care stau degeaba. E un 
cavalerism din alte vremi. 

— Dar tu ţii la el! 

Trenul se opri; o apăsa ceva rece în inimă, ca în 


190 


dimineţile de toamnă când venea la şcoală. 

— Dacă nu răzbeşti, cheamă-mă, Eva. Contează că am să 
vin, oricând o să ai nevoie de mine. 

— Îţi mulţumesc. Ar fi mai bine pentru amândoi să 
izbutesc singură. 

Îşi luă valiza şi, cu gulerul pardesiului ridicat, se pierdu în 
mulţimea de pe peron. Se simţea în sfârşit uşurată. Cât 
timp mergea, gândurile nu o chinuiau prea mult; le lăsa să 
cadă pe trotuar, ca pe nişte gunoaie. „Trebuie să mă agit 
încontinuu! gândi. Să nu-mi îngăduli nici o clipă de repaus.” 

Făcu drumul pe jos, după linia tramvaiului; nu cunoştea 
bine străzile şi îi era silă să întrebe. În ascensor, înghesuită 
în spaţiul îngust, simţi care era în realitate starea ei 
sufletească; nu se înşelase - trebuia să umble, să-şi dea de 
lucru... Sună la uşă. Se gândea: „Numai de nu mi-ar vorbi, 
de nu m-ar întreba!” 

N-o întrebă nimeni nimic-şi camera era liberă. 
Recunoştea totul, aşa cum îl lăsase. Pereţii aveau vechea 
zugrăveală, gălbuie; numai plafonul fusese văruit. Un divan- 
studio, cu lemnul negru şi tapiţeria de catifea castanie - se 
mai rosese puţin -un fotoliu la fel ca divanul, un dulap 
negru, o măsuţă la mijloc, şi în colţ caloriferul, cu zidul 
deasupra afumat. De ce afumă caloriferele?... 

Îşi aducea aminte de cealaltă venire a ei aici. De ce 
trebuise să se repete? Ce însemna această întoarcere? Se 
aşeză în fotoliu; n-avea de ce, dar putea fi un început. 


45 


Peste câteva zile primi actele, un buletin de identitate, pe 
numele Eva von Seele, şi un extract de naştere, care îi reda 
numele vechi. În plic, erau câteva rânduri: „Eva, nu ezita 
dacă ai nevoie de mine. Atât cât e demn, rămân al tău; 
lucrurile tale te aşteaptă, în orice caz, indiferent ce s-ar 
întâmpla. Aş fi liniştit să mi le ceri...” 

Trebuia să-şi pună puţină ordine în viaţă. Avea de gând 
să trăiască, nu ştia de ce, poate existau în ea forţe 


191 


ignorate. Întâi se ocupă de îmbrăcăminte; la venirea în 
Bucureşti îşi cumpărase şase perechi de ciorapi de mătase 
naturală, cei mai ieftini. După ce ridică banii de la bancă, îşi 
mai cumpără şase perechi, cei mai scumpi, în ziua 
următoare îşi cumpără încă şase. Pe urmă îşi cumpără o 
pereche de pantofi solizi ca nişte bocanci şi, astfel echipată, 
cu gulerul pardesiului ridicat, începu să colinde străzile, fără 
niciun scop. Peste câteva zile îşi mai cumpără o pereche de 
ochelari de soare, cu sticlele negre, cei mai mari pe care îi 
găsise; nu-i mai lua de la ochi până seara. Aşa putea să 
privească oamenii fără ca ei s-o vadă: pătrundea puţin în 
intimitatea lor, iar intimitatea ei rămânea neviciată. La 
prânz, mânca într-o cantină studenţească, descoperită 
întâmplător, pe lângă Teatrul Naţional, undeva la un etaj. 
Se mânca des conopidă gătită cu sos lung, şi de-atunci 
mâncarea aceasta rămase asociată în mintea ei cu ideea 
de penitenţă. 

Masa de seară însemna o cafea cu lapte cu un corn, la 
una din micile lăptarii „Ehrmann.” Un corn cu unt, lapte cu 
frişcă; erau o desfătare. Apoi lua o pastilă de somnalin, cu 
ajutorul căreia dormea până în zori. 

După o săptămână, începură ploile; atunci îşi cumpăra o 
haină impermeabilă, îşi legă părul cu un fular, şi continuă 
hoinăreala. Nu era o soluţie pentru toată viaţa, dar 
deocamdată mergea înainte. 

Doamnei Alion îi trimisese doar o carte poştală, anunțând 
că divorţează. Îi răspunse Getta: „Mama nu poate să-ţi scrie 
că şi-a spart ochelarii şi aici nu găseşte alţii. Ar fi bine dacă 
i-ai căuta tu unii, la Bucureşti e mai uşor, a avut de un 
punct, ar fi bine să iei mai tari, de un punct şi jumătate, sau 
de două, întreabă şi tu la ceasornicar, cum crede el. Noi o 
ducem destul de bine; mama a fost necăjită din cauza ta; 
ea nu poate să înţeleagă, dar eu da. Unde nu este dragoste, 
nu este fericire. Sunt acum în vorbă cu cineva, foarte 
serios, care a venit şi la noi, dar încă nu s-a pronunţat, e 
comandant la legiunea de jandarmi, în uniformă îi stă bine, 
însă mi-e tare nu ştiu cum când mă gândesc la hainele 
civile, că vrea să-şi dea demisia şi să se apuce de afaceri. 


192 


Are un frate cu capital şi cu relaţii, care i-a băgat în cap fel 
de fel de cifre; îţi spun drept că mă înfierbântă şi pe mine 
cu milioanele de care vorbeşte, dar asta nu e tot şi stau la 
îndoială. Am primit un plic pentru tine, să nu te superi că l- 
am deschis, dar n-am ştiut ce este. Eva, eu cred că tu nu 
duci viaţa care-ţi trebuie. Mama nu spune nimic, cum e ea, 
eu însă sunt îngrijorată. Era mai bine altădată, acum ce să 
faci, ce-a fost nu se mai întoarce. De ce te-ai despărţit de 
bărbatul tău? Scrie-mi şi nu uita da ochelari.” 

Deschisese scrisoarea pe stradă, sub un balcon, ca să nu 
o ude ploaia; tocmai pleca de acasă când o văzuse jos, în 
cutie. Pe hârtia alăturată citi: „Stimată doamnă Eva...”. 

Era o bucurie neclară şi neaşteptată; uitase de Luchi! Se 
întoarse repede acasă; vroia să citească scrisoarea la 
adăpost şi să aducă în odaia ei puţină căldură. 

„Stimată doamnă Eva, mă  bizui pe  îngăduinţa 
dumneavoastră şi vă scriu mai curând decât v-aţi aşteptat. 
M-am gândit adesea la dumneavoastră întrebându-mă ce 
aş putea face să nu fiți tristă. Numai oamenii buni sunt 
trişti, de aceea cred că viaţa este nedreaptă. Gândul că veţi 
citi aceste rânduri îmi dă o senzaţie de nedescris. Dacă 
dumneavoastră aţi vrea să-mi scrieţi să-mi răspundeţi ce 
faceţi, aş fi foarte fericit. Spuneţi-mi cum vă petreceţi zilele. 
Eu am început şcoala, dar nu mi se pare greu. Aici a fost 
zilele trecute o furtună, foarte mare, care a smuls copacii 
din rădăcini şi tabla de pe acoperişuri; câteva vapoare s-au 
rupt de la chei. Mă duc uneori după-amiaza până la far şi 
atunci îmi aduc aminte de dumneavoastră...” 

Simţi un fior prelung, nu cald, nu rece; nu-i mai făcea 
atât de rău amintirea acelui timp; trecuse abia o lună de 
atunci, dar se obişnuise să creadă că fusese un vis, 
jumătate frumos, jumătate urât, partea frumoasă 
compensând-o pe cealaltă. Nu trebuia să stea locului, 
trebuia să trăiască metodic după acest sistem, să nu se 
gândească, să nu aştepte nimic decât scurgerea timpului. 
Avea să vină iarna, apoi primăvara. Trebuia să trăiască în 
crâmpeie de câte o zi, de câte o oră sau chiar mai mici. 
Trebuia să-şi cumpere un ceas brățară, mare, bărbătesc, ca 


193 


să aibă mai multă autoritate. Un ceas bun nu se opreşte 
niciodată, nici sărbătoarea, nici noaptea, nici când suferi, 
nici când eşti fericit. Trebuia să se ia după el, să-l urmeze 
cu încredere. 

Auzi paşi în vestibul; doamna Liontescu vorbea cu cineva 
la intrare. Reluă lectura scrisorii, zâmbind puţin silnic: 
„Acum am o bicicletă nouă, dar păcat că vremea nu mai e 
bună de plimbare. Tata stă acasă, vaporul a intrat în 
reparaţie; abia după Crăciun va fi gata. Vă închipuiţi ce 
fericită e mama! Seara, când îmi spun rugăciunea, mă 
gândesc la dumneavoastră...” 

— Doamnă Eva! 

Tresări; glasul de la uşa se ridica parcă din scrisoare. 

— Te caută cineva. 

Se ridică, surprinsă. Nu înţelegea nimic, n-avea cine s-o 
caute. Cineva se ştergea pe picioare, în vestibul; uşa se 
deschise larg. Eva îşi duse mâna la frunte. 


46 


Stătea în uşă, cu mâna pe clanţă, aplecat înainte, gata să 
se repeadă spre ea, cu un zâmbet întreg, nevinovat şi 
sincer. Ea nu putea să scoată un cuvânt, se lăsase pe 
marginea fotoliului şi îl privea îngrozită. In a doua clipă 
simţi că plânge, plângea fără zgomot, fără mimică, lacrimile 
îi curgeau pe obraz şi parcă nu erau ale ei -nici lacrimile, 
nici obrazul. El făcu un pas înainte, cu vechiul zâmbet, fără 
să se mire de nimic, de surpriza şi de plânsul ei, fără să se 
mire mai cu seamă de propria lui întoarcere. 

— Ce-i cu tine, nu mă mai recunoşti? 

Eva se ridică greu şi se trase înapoi; nu înţelegea, nu 
putea să se bucure - se simţea încolţită. Se opri cu spinarea 
în perete; caută parcă un adăpost, sau un sprijin. 

— Tu, tu ai... venit? Mă cauţi pe... mine? 

El închise uşa, se apropie încet de ea, îi despleti părul cu 
o singură mişcare, apoi o cuprinse brusc în braţe, lipind-o 
de haina lui udă de ploaie. 


194 


— Te caut, Eva! Mi-a fost dor de tine îndată ce nu te-am 
mai văzut pe chei. Am vrut să mă dau jos la 
Constantinopole, să iau primul vapor înapoi, dar, dar, nu 
ştiu, m-am dus mai departe - şi mi-a fost mereu dor! 

Plângea, în braţele lui, amestecându-şi lacrimile cu apa 
de pe manta. Nu mai ştia cum e fericirea, n-o putea 
înţelege, îi era frică; se înarmase pentru o suferinţă lungă, 
şi acum se simţea nedumerită, şi parcă vinovată, cu 
simţământul unei îndatoriri neterminate. 

Ridică mâinile şi îi cuprinse obrajii, le căută liniile, să-i 
recunoască, încă înspăimântată, tot crezând că visează. 

— Eşti tu, într-adevăr? Cum m-ai găsit? 

— Întâi te-am căutat... (Se crispă, nu putea spune; e 
subînţeles.) Eva, ce bine ai făcut că nu te-ai întors acolo! 

— Dar cum aş fi putut să mă întorc? Tu nu înţelegi, nu 
simţi nimic? 

— Simt că nu pot fără tine. Haide, strânge-ţi bagajele! 

Ea se aşeză în fotoliu. 

— Ce faci? 

— Mă dezmeticesc. 

— Arată-mi unde îţi sunt lucrurile. Ţi le strâng eu. 

Nu aşteptă răspunsul; merse la dulap şi se apucă să 
arunce totul în geamantan, claie peste grămadă. 

— Aveai intenţia să deschizi un magazin de ciorapi? 

Eva râse. 

— Mă răzbunam şi eu cum puteam pe viaţă. 

— Dar ce ţi-a făcut ţie viaţa? 

— Mie? Nimic! 

Sări în picioare şi se aruncă de gâtul lui. 

— Lasă-mă să te iubesc puţin. Te rog, lasă-mă acum, 
poate mă calcă tramvaiul. 

El se desprinse, închise geamantanul şi o apucă de 
mâna. 

— Haidem! 

În uşă, Eva se opri şi se uită înapoi. 

— Bine că mi-am adus aminte să te întreb: de ce se 
afuma peretele deasupra caloriferului? 

— Acum te-ai găsit să mă întrebi? Ne-apucă noaptea pe 


195 


drum! 

Se făcu palidă; o clipă inima îi stătu în loc. Nu mai 
sperase în noaptea care venea, începu deodată să plângă, 
prăbuşită pe pieptul lui. 

In oglinda din ascensor îşi văzu obrazul aprins. Se simţi 
slabă şi dezarmată. „Sunt sclava îmbrăţişării lui! N-aş putea 
niciodată să mă stăpânesc... Dar de ce m-aş stăpâni?” 

In ploaie, îşi găsi un echilibru mai stabil; strada era 
domeniul ei. 

— Vino cu mine, te rog! 

Îl trase într-un debit de tutun, ceru plicuri, hârtie de scris. 

— Cumpără-ţi ţigări şi aşteaptă-mă numai puţin! 

Se duse la pupitrul de lângă uşă şi începu să scrie, 
repede: „Bunul meu Oswald, eşti primul om căruia simt 
nevoia să-i împărtăşesc bucuria mea. A venit! E bun şi 
foarte, foarte îndrăgostit. Simt că de acum înainte totul va 
merge altfel. Ştiu că eşti alături de mine, de aceea sunt 
sigură că ai să împărtăşeşti bucuria mea!...” Era oare 
sigură? Nu, de loc! Il asocia la exaltarea ei din egoismul 
inconştient al oamenilor fericiţi. Poate în acelaşi timp îi 
plătea, cu o răutate disimulată, compătimirea pe care i-o 
arătase în tren. Se simţea biruitoare, şi oamenilor altădată 
învinşi biruinţa le alterează uneori ce au avut bun. Scrise 
mai departe, şi acum îşi simţea răutatea, dar i se părea 
legitimă şi nevinovată: „Te rog, urgentează formalităţile 
divorţului; e mai bine pentru amândoi, cum ai spus şi tu. Şi 
nu fi invidios pe fericirea mea, bunul meu Oswald.” 

Reciti, şterse un cuvânt la început-nu vroia să 
exagereze; rămase „e bun şi foarte îndrăgostit.” Un singur 
„foarte” era mai decent. Şterse alt cuvânt, la sfârşit - în loc 
ele „bunul meu Oswald”, scrise: „scumpul meu Oswald.” 

Îi trimise şi lui Luchi câteva cuvinte, convenţionale şi 
anodine, numai fiindcă îşi propusese dinainte să-i răspundă 
la scrisoarea aceea care acum un ceas fusese o bucurie. 

— Spune-i să meargă cu şaizeci pe oră. Adică nu, să 
meargă la pas! Ar fi nedrept să ni se întâmple un accident 
tocmai acum! 

Erau într-un taximetru, în drum spre Cotroceni. Când 


196 


intră pe bulevardul larg al Facultăţii de medicină, se 
aprindeau luminile; pavajul spălat de ploaie oglindea 
ramurile desfrunzite ale castanilor. Nu se vedea nimeni; 
Eva era puţin înfricoşată; lumea i se părea pustie şi nu ştia 
cât vor supravieţui ei doi. 

Se repezi înaintea lui, pe scări; trebuia să ajungă repede 
la un adăpost, să pună stăpânire pe el şi să nu-l mai 
părăsească. Rămase la uşă - n-avea cheie. Se trezea în ea 
ceva necunoscut, o trepidaţie pe care nu şi-o putea stăpâni. 
Părea scăpată din frâie, îi venea să dea cu picioarele şi să 
necheze. Până ce deodată înţelese şi înlemni: era prima 
dată când se simţea egala lui! Revelația îi stârni spaimă; nu 
se simţea în stare, era prea mică. 

El deschise, trecu înainte şi aprinse luminile, în toate 
încăperile, pe rând, lăsând uşile vraişte. 

Ea rămase câteva clipe în prag, cu amintirile. Totul era 
vorbitor: pereţii, parchetul, covoarele, uşile, 
clanţele - fiecare avea câte ceva de spus, şi vorbeau în 
acelaşi timp, într-o cascadă de glasuri care făceau să-i 
vâjâie urechile. Apoi se năpusti înăuntru, febrilă, rătăcită şi 
multiplicată prin simţământul straniu că înregistrează 
simultan tot ce lăsase aici, dispersat în toată casa. Nu-şi 
dădea seama ce face - începu un dans, al întoarcerii; se 
întinse cu braţele pe pereţi, îşi lipi obrazul de uşi, mângâie 
tablourile, se trânti pe jos, cu pardesiul pe ea şi se rostogoli 
pe covoare, dintr-o cameră până în cealaltă, deschise 
dulapurile şi intră în ele, printre haine, deschise robinetele 
la baie, ciocăni butelia de aragaz la bucătărie, zăngăni 
vasele, înşirate pe stative, se întoarse dincolo şi iar luă totul 
la rând, până ce aproape îşi pierdu răsuflarea şi rămase 
întinsă pe covor, plină de praf, năduşită, cu obrajii arzând şi 
cu părul răvăşit. 

O privea dintr-un colţ, îngăduitor. Când o văzu liniştită, 
răsuflă adânc. 

— Acum să începem metodic. Eu intru în baie, să mă 
bărbieresc. După ce te linişteşti, desfă-ţi geamantanul. Pe 
urmă du-te la bucătărie şi alege ce-ţi place să mănânci; 
vezi că sunt mai multe pachete. Eu, unul, nu vreau decât 


197 


compot de ananas. 

— Vai de mine! Ai compot de ananas? 

— Da; şi deasupra vreau să punem vişine din vişinată; ai 
mâncat vreodată asemenea combinaţie? 

— Nu. Îmi vine ameţeală. 

— Stăpâneşte-te! Peste vişine, se mai pune frişcă. 

— Asta-i prea mult. 

— Nu, fiindcă nici m-am luat frişca; mi-am adus aminte 
pe urmă. 

— Atunci de ce mă amăgeşti? 

— Am spus: „peste vişine se mai pune”; n-am spus „vom 
pune.” 

„De acum înainte trebuie să fiu mai atentă la vorbele lui, 
gândi Eva. Poate, necazurile mele s-au tras din neînţelegeri 
de stil.” 

Îl auzi dincolo, umblând la instrumentele de ras. Se 
repezi la geamantan. 

— Stai! 

El apăru în uşa băii. 

— Ce s-a întâmplat? 

Eva răscolea în geamantan. 

— Nu mă ţine aşa, cu săpunul pe obraz! 

Se ridică, satisfăcută; dintr-o hârtiuţă, dezveli lama de 
ras pe care o luase de la hotel. 

— Bărbiereşte-te cu asta! E încă bună. 

— Nu-i o lamă de-a mea? Unde ai găsit-o? 

— Ce importanţă are? Undeva unde ai uitat-o. Nu vreau 
să-ţi spun, fiindcă e un loc cu amintiri triste. Dar lama nu 
are nici o vină; nu sunt supărată pe ea. 

— Şi de ce mi-o dai acum? 

— O, nu mai întreba atât, că nu-ţi fac farmece! Nu te 
teme! Vreau să te învăţ econom! 

Mai târziu, când se regăsi lângă el, aşa cum îl aşteptase 
şi cum se aşteptase, îi şopti ameţită: 

— Ce obraz dulce ai! A fost bună lama mea? 

— Eva, eşti ciudată! 

— Nu, dar vreau să-ţi spun că nu trebuie să faci 
economie la orice. De mine să nu faci economie. Risipeşte- 


198 


mă; sunt făcută ca să mă risipeşti tu. 


47 


Nu multe zile după aceea, într-o dimineaţă, el o întrebă: 

— Tu mai ai ceva bani la bancă? 

— Bineînţeles. Am luat foarte puţini. 

Părea stânjenit: 

— Te-ai supăra dacă... Trec printr-o încurcătură, o să se 
rezolve, dar până atunci... 

— De ce vorbeşti aşa? Niciodată n-am socotit că sunt 
banii mei. M-am atins de ei numai când n-am avut încotro. 
Ţi-i păstram. Vrei să ţi-i ridic? 

— Nu pe toţi. Deocamdată o să trebuiască să cheltuim 
din ei. 

Nu se interesase niciodată de veniturile lui. Nu ştia dacă 
mai avusese altceva în afară de pădure şi gater. Il apucă de 
braţ: 

— Îmi pare rău că eşti strâmtorat, dar mă bucur să-ţi fiu 
de folos. O să facem economie. Cât am fost singură, m-am 
învăţat să trăiesc cu foarte puţin. Am să te învăţ şi pe tine. 
De acum înainte mă apuc să gătesc. Să vezi ce mâncare 
bună o să-ţi fac! 

Îşi cumpără un şort de bucătărie, o carte de bucate, 
descoperi furnizorii cartierului şi se apucă de gospodărie. 
Nu se pricepea la nimic, dar încetul cu încetul începea să se 
descurce. În bucătărie îşi ţinea părul strâns sub boneta de 
baie, apoi stătea o jumătate de oră afară, pe terasă, oricum 
ar fi fost vremea, răsfirându-şi-l în vânt, ca să-l aerisească. 
Adăugând alte câteva precauţiuni, mănuşi de cauciuc 
printre ele, izbuti să se protejeze, să-şi păstreze nealterate 
atributele feminine care îi justificau existenţa. 

Acel timp fu pentru ea o întâlnire cu viaţa, în linişte şi 
bucurie constantă. Dimineaţa nu se scula prea devreme, nu 
se îndura să iasă din aşternutul cald, unde şi lui îi plăcea să 
trândăvească. Punea de cu seară ceainicul electric pe 
noptieră, cu totul pregătit; trebuia doar să întindă mâna la 


199 


priză, şi rămânea la căldură, până auzea apa fierbând. 
Atunci se ridica repede, îşi punea o rochie de stradă, fiindcă 
lui nu-i plăceau  capoatele, nici celelalte sisteme 
vestimentare de apartament, prăjea în câteva minute 
pâinea, şi nu-i mai rămânea decât să-l zgâlţâie, ca să-l 
silească să mănânce, pe jumătate adormit. Pe urmă, în 
timp ce el se ducea la baie, ea îşi îmbrăca pardesiul, se 
îmbrobodea, cobora scările şi îşi vizita în galop furnizorii. 

Câteodată, când se întorcea, îl mai găsea acasă; atunci el 
nici nu se mai grăbea să plece şi de multe ori îşi lăsa 
treburile baltă, la fel cum lăsa şi Eva treburile ei casnice. În 
perioada aceea, el punea la cale o afacere nu nişte oameni 
necunoscuţi, o întreprindere forestieră prin nordul 
Moldovei. La prânz îi raporta Evei rezultatele discuţiilor şi se 
înflăcăra: 

— Ai să vezi! O să tăiem iarăşi păduri, o să facem 
funiculare şi gatere, fabrici de mobile. O să mergem iarăşi 
în munţi! 

După-amiezile stăteau împreună; ei îi plăcea ora 
amurgului, când ferestrele deveneau pe rând, roşii, violete, 
apoi cenuşii. În casă era cald, el era mare, liniştit şi bun. 
Rar, când o lăsa singură, se ducea la câte un cinematograf; 
totdeauna făcea drumul pe jos, reluând, în altă stare 
sufletească, vechea ei legătură cu asfaltul. 

Pe la sfârşitul lui noiembrie primi o scrisoare de la 
doamna Alion: „iți mulţumesc pentru ochelari; sunt cam 
tari, dar cum ochii mei slăbesc repede, curând au să-mi fie 
buni. Vezi, Eva, dacă te-ai despărţit de bărbatul tău, cel 
puţin ai grijă să n-ajungi rău, că destul necaz avem acum 
cu Getta. Trebuie să-ţi spun că acela de care ţi-a pomenit 
ea, căpitanul de jandarmi, vrea s-o ia, am aranjat tot, de 
zestre se poate obţine scutire, ca fiică de ofiţer activ, însă 
altceva e prost, că i-a cerut la comandament o sumă de 
acte de-ale ei, şi fotografii şi a trebuit Dovadă de bună 
purtare, că aşa e regula la ofiţeri. Am scos Dovada, şi au 
iscălit-o doi vecini, am legalizat-o la circumscripție şi am 
dat toate actele pe care ni le-a cerut, dar nu ştiu cine o fi 
făcut un denunţ şi a trimis ceva din ziarul de atunci, că de 


200 


la comandament a respins cererea lui, şi ne-a lăsat 
încurcaţi. Lui nu-i pasă de gura lumii, e un suflet bun şi o 
iubeşte pe Gettuţa, dar fără aprobare nu se poate. Aşa că, 
tot avea în gând mai de mult, şi-a înaintat demisia, că 
fratele lui îl ajută să-şi deschidă depozit de vinuri, en gros, 
la Focşani, că se câştigă foarte mult. Gettuţa însă plânge şi 
spune că aşa nu vrea să-l ia. Vezi şi tu în ce încurcătură 
suntem: cum vrea ea nu poate el şi cum poate el nu vrea 
ea. Aşteptăm să vedem ce-o da bunul Dumnezeu. Poate ar 
fi bine să-i scrii tu o scrisoare Gettuţei, să-i spui că tu n-ai 
luat ofiţer şi n-a fost rău, că dacă l-ai lăsat nu l-ai lăsat 
fiindcă era civil. Tu ce faci cu noul tău bărbat? Vă cununaţi 
ori nu? Sau poate nu s-a terminat divorţul? Ascultă-mă şi pe 
mine, nu m-am amestecat niciodată în viaţa ta, şi am făcut 
rău, poate să fac bine acum, de aceea îţi spun să iei seama 
pe unde calci, că uite cu Gettuţa câte necazuri avem. Ai 
primit aici două scrisori, nu ştiu de ce ţi-ai dat adresa la noi. 
Gettuţa le-a deschis, altminteri nu le citeam, şi n-am înţeles 
mare lucru, dar atât îţi spun, nu umbla cu scrisori de astea 
când ai un bărbat şi mai ales dacă vrei să-l ţii. Cine îţi tot 
scrie ţie de la Constanţa? Spune-i să nu-ţi mai trimită la noi, 
că nu vreau să-ţi fac răul cu mâna mea. Gettuţa te sărută, 
n-a putut să-ţi scrie că are ochii umflaţi de cât a plâns ieri, 
când a aflat de la comandament. Dar bun e Dumnezeu şi- 
om mai vedea.” 

Erau două scrisori, cu aceleaşi rânduri stângace, timide şi 
cuviincioase: „Stimată doamnă Eva...” Nici nu le citi, cu 
toate că stăruința băiatului pe care abia îl mai ţinea minte o 
emoţiona măcar puţin. Îi răspunse distrată, şi minţind: „N- 
am fost acasă, de aceea nu ţi-am scris până acum. 
Amândouă scrisorile tale m-au bucurat. Mai scrie-mi când 
vrei, dar nu prea des.” 

De atunci nu mai primi nimic de la Luchi şi nu-şi mai 
aminti de el. 

In afară de portar şi de puţinii furnizori cu care avea dea 
face în mod obişnuit, nu întâlnea pe nimeni; ei nu se 
duceau nicăieri, sau prea rar, şi atunci nu dădeau peste 
oameni cunoscuţi; parcă muriseră sau emigraseră toţi. Cum 


201 


se apropia iarna, Eva trebui să-şi facă o haină mai 
călduroasă, dar se luptă câteva zile cu prudenţa ei până să 
se hotărască; i se părea o cheltuială abuzivă. Ştia că 
dincolo o aşteptau dulapuri întregi cu lucruri de 
îmbrăcăminte; numai un cuvânt să fi spus şi domnul von 
Seele i le-ar fi trimis. Insă acel cuvânt ea nu l-ar fi spus 
niciodată, chiar dacă ar fi rămas în zdrenţe. 

Banii de la bancă se iroseau; lui îi trebuiau sume din ce în 
ce mai mari, şi ea era din ce în ce mai îngrijorată. La prima 
ninsoare el veni cu o hotărâre nebunească: 

— Eva, după-masă îţi cumpăr echipament de schi. Vreau 
să mergem la Sinaia şi să stăm până după Anul nou. 

Ea se îngrozi. 

— Dar n-avem bani! 

— Nu-ţi fie teamă! Ştiu eu ce fac. 

Vacanţa la Sinaia fu urâtă, începând cu drumul într-un 
tren foarte aglomerat. El vroise să telefoneze să reţină 
camere la Palace. (Alt Palace!... se gândea Eva. La 
Constanţa fusese tot Palace, şi dacă ar fi mers în altă parte 
ar fi fost încă un Palace - lumea are nevoie de amăgiri; una 
din ele este vorba somptuoasă!) Se împotrivi, temându-se 
de preţurile unui hotel de lux. Trebuiră să caute o cameră 
în oraş şi nu găsiră decât una foarte modestă, într-o casă 
care se numea vilă, dar avea sobe de fier şi spălător cu 
ibric. El părea mai răbdător, ea însă tremura tot timpul de 
frig; soba se încălzea repede şi tot atât de repede se răcea; 
cum se nimerise un timp geros, în multe nopţi dormi cu 
aproape întregul echipament de schi. Apoi, camera avea o 
uşă spre o altă încăpere, de unde se auzea până şi 
respiraţia vecinilor. Erau nevoiţi să vorbească în şoaptă şi 
să-şi supravegheze gesturile, ceea ce transforma vacanţa 
într-o pedeapsă. 

Pe deasupra, Eva avu nenorocul să-şi răsucească o 
gleznă în chiar prima zi. Erau într-un decor urât şi sărac, o 
pârtie înghesuită între brazi, plină de amatori stângaci. Îşi 
dădu seama de la început că nu avea nici o îndemânare sau 
poate nu era creată ambianța care să-i dea puţin elan. Nu 
izbutea să pornească, picioarele i-o luau înainte, corpul îi 


202 


rămânea în urmă şi cădea pe spate în poziţii caraghioase; 
se simţea umilită şi se descuraja mai mult. Nici el nu era un 
schior bun, însă alunecarea pe zăpadă îl îmbăta, astfel că ei 
nu-i mai purta nici o grijă, ci o lăsa aproape în părăsire; 
doar din când în când venea pe lângă ea, aprins la faţă, 
gâfâind, fericit, ca s-o întrebe, cu ochii în altă parte: 

— Merge, Eva, merge? Dă-i drumul înainte, curaj! 

Seara, acasă, văzu că i se umflase glezna şi începea s-o 
doară. De atunci nu mai puse schiurile în picioare, dar ca 
să-i fie pe plac îl însoţi în fiecare zi, şchiopătând grațios şi 
apoi tremurând de frig pe marginea pârtiei, în frumosul ei 
echipament devenit inutil şi ridicol. Se simţea nevolnică, se 
asemuia cu atâtea alte femei care nu puseseră niciodată 
schiurile în picioare, dar se arătau în parc şi la cazinou în 
costume prestigioase. Odată urcară până la o cabană mică, 
la 1400 de metri, unde se construia un hotel mare, sau un 
sanatoriu; din acel loc, valea se vedea până departe, 
amintindu-i peisajul de dincolo, de atâta vreme părăsit. La 
înapoiere, el îşi dădu drumul cu schiurile, lăsând-o să vină 
singură un drum lung. 

După o săptămână se simţea murdară şi copleşită de 
nervi: el însă era în largul lui şi vroia să mai rămână. 
Dimineaţa se scula voios, aprindea focul, se bărbierea 
lângă sobă, cânta marşul militar, apoi îşi aducea schiurile la 
căldură şi se apuca să le ungă pe tălpi cu diferite feluri de 
ceară, după indicaţiile unei cărţulii. Indeletnicirea aceasta îl 
pasiona şi o etala orgolios, căci mulţi sportivi vechi o 
ignorau. 

Într-o seară, ţinu să meargă la cazinou, cu toate 
împotrivirile ei. Dar pentru Eva escapada nedorită fu un 
noroc; el se apucă să joace, ba încă la două rulete deodată; 
plasă fise cu nemiluita, pe o masă şi pe alta, alergând de 
colo până colo, ca un ogar, cu limba scoasă de un cot, şi 
într-o jumătate de oră pierdu toţi banii. Astfel, a doua zi 
trebuiră să se urce în tren, cu bilete de clasa a treia şi cu 
câte un covrig în buzunar. Era în ajunul Anului nou; când 
sosiră, banca se  închisese; petrecură revelionul cu 
conserve, la care se adăugă halva şi o sticlă de şampanie, 


203 


luate pe datorie de la băcan. Dar după aceea, noaptea 
rămase a lor, fără vecini şi cu un calorifer cald în locul sobei 
de fier. Mai mult Eva nu-şi dorea pentru Anul nou, nici 
pentru toţi anii viitori. 


48 


Noaptea începuse bine, nu la fel începu anul. Abia 
trecuseră câteva zile din ianuarie, când, el trebui să plece 
în Moldova, cu acei oameni necunoscuţi, care-i erau 
asociaţi sau Dumnezeu ştie ce, să vadă nişte locuri, nişte 
păduri. Lipsi o săptămână, pe care Eva o petrecu speriată, 
fiindcă nu ştia niciodată ce înseamnă plecările lui. Dar el se 
întoarse, şi ea plânse prosteşte, de gâtul lui, în vestibul. Pe 
urmă văzu că era nebărbierit şi cu hainele mototolite; 
călătorise prost, prin nişte locuri fără tren, umblase cu 
sania şi chiar pe jos, dormise îmbrăcat, prin case de oameni 
săraci. Era însă bucuros; treburile mergeau bine, în curând 
avea să dispună de bani. Cântă mai vesel ca oricând marşul 
militar în timp ce se ştergea pe obraz, şi parcă de data asta 
nu mai cânta fals deloc. 

Puțin timp după aceea, într-o zi la prânz, veni acasă cu 
un taximetru, încărcat de cumpărături. O jumătate de oră îi 
trebui portarului să care pachetele sus. Era un întreg bazar: 
un aspirator nou de praf, o maşină de călcat, un aparat 
electric pentru prăjit pâinea şi alte câteva aparate electrice. 
Urmau parfumuri, ape de colonie, piepteni, paste de dinţi, 
săpunuri, perii, o trusă de îngrijit unghiile. În alt pachet, 
stofe de pardesiuri, de haine, de rochii, de taioare; în altul, 
albituri... Şi desfăcutul cumpărăturilor nu se mai termina. 
Se cunoştea că luase magazinele la rând, cu o poftă 
nebunească de a colecţiona obiecte de orice fel, folositoare 
sau nu. Eva privea depozitul, uluită de nebunia lui, iar el 
râdea, bucuros; deşi obosit de atâta alergătură, avea aerul 
să spună: „Ei bine, vezi ce sunt eu în stare?” 

— Trebuie să fac ceva, să te pun sub interdicţie! 

— Nu-mi strica buna dispoziţie! Când cumpăr ceva, 


204 


procedez în felul meu şi vreau ca toată lumea să se bucure. 

— Bine, dar câţi bani sunt aici? 

— Nu ştiu; nici nu interesează. Dacă eşti îngrijorată, te 
anunţ că înainte de a cumpăra un ac - sunt şi ace, nu ştiu 
pe unde, ai să le găseşti - îmi plătesc datoriile până la un 
leu. Fondul tău la bancă e pus la loc! 

— Spune-mi, ai moştenit? Ai câştigat la loterie? 

Sub curiozitate îşi ascundea neliniştea; prin bani 
independenţa lui devenea alarmantă. El râse măgulit; poate 
oamenii care câştigă în afaceri au, mai mult decât bucuria 
izbânzii, mândria de a fi admiraţi. 

— În afară de loterie şi moştenire, nu mai ştii nici o cale 
să ai bani? 

— Nu ştiu; nu-i vina mea dacă sunt incultă. Tu nu m-ai 
lăsat să termin şcoala. 

— Nu te-ai gândit, de pildă, la iscusinţă? 

Ea îl luă în braţe, râzând: 

— Ştiu o singură iscusinţă a ta: bărbieritul. De fapt mai 
ştiu una, dar mi-e ruşine să spun. 

Păru supărat. 

— Dar ce crezi tu despre mine? Că sunt un trândav? 

— Numai asta nu! Trândav?! Tu stai mereu sub presiune, 
ca locomotivele în gară; ai nevoie doar de un semn ca să 
porneşti. Şi de-abia aştepţi semnul. Ba cred c-ai fi în stare 
să pleci fără niciun semn. (Se întrista deodată.) Ai grijă sa 
nu te ciocneşti. 


49 


Peste o săptămână, el plecă, întocmai ca o locomotivă 
care stătea de mult sub presiune. Plecă întâi la Budapesta, 
să caute maşini pentru fabrica proiectată. De acolo scrise 
că trebuie să se ducă mai departe, la Viena, fiindcă nu 
găsise condițiuni convenabile. Se duse însă şi mai departe, 
din oraş în oraş, până la Dresda, de unde Eva primi o ultimă 
scrisoare: „Am rupt legăturile cu oamenii aceia, care 
credeau că am să merg cuminte la păscut pe izlazul lor şi 


205 


am să stau împiedicat. Şi ei vroiau să mă transforme în 
copac, îi urăsc! De aici plec la Namur, să fac rost de bani, 
sper ca mama are să-mi dea, ca să le restitui partea 
investită de ei şi să mă eliberez, libertatea relativă la care 
poate năzui un om de pe pământ, atâta vreme cât n-are 
cum ajunge pe un alt astru. Dacă vei fi tristă şi te vei socoti 
nefericită, ţine seama că până azi nu s-au născocit 
instrumente de măsurat nefericirea. Oamenii pot să se 
iubească, dar n-au cum sa se înţeleagă. Nu fuge nimeni de 
bine, dacă nu-i un rău în el, adică o năzuinţă spre alt bine. 
Ai fost binele meu - nu fug de tine. Fiindcă n-ai să mă 
înţelegi, accept să mă ierţi; e compromisul creştin datorită 
căruia ne târâm zilele.” 

Deşi în termenii ei de parabolă scrisoarea era foarte 
clară. Nu putea, sau nu vroia să creadă că el n-avea de 
gând să se întoarcă; ar fi fost cea mai crudă şi mai 
inexplicabilă dintre plecările lui, dacă nu o socotea un semn 
de demenţă. Mai degrabă putea fi o neînțelegere. Ar fi vrut 
să stea de vorbă cu unul din oamenii aceia, dar nu-i 
cunoştea, nu ştia nici unde stau, nici cum îi cheamă. 
Trimise o telegramă urgentă la Dresda, post-restant, cu 
speranţa că el poate mai aşteaptă altă corespondenţă şi se 
va duce să întrebe la poştă: „Te rog, răspunde când te 
întorci, n-am înţeles scrisoarea, sunt foarte îngrijorată.” În 
acelaşi timp îi scrise la Namur, pe adresa cunoscută; nu 
primi niciun răspuns. Un timp mai aşteptă, neliniştită, 
dezorientată, până ce acceptă să înţeleagă, şi atunci 
mintea i se lumină pe deplin. Orizontul ei se închise şi 
deveni cenuşiu. Pe acest fundal dezolant trecea din când în 
când câte un fulger scurt, explozii de revoltă şi mânie. ÎI 
ura, fiindcă îi zdrobise viaţa şi nu-i lăsase nici măcar 
capacitatea de a crede în viitor. 

Era la jumătatea lui februarie: o primăvară timpurie 
făcuse să apară pe străzi ţigăncile cu ghiocei; mugurii 
copacilor plesneau nedumeriţi; când trecea pe lângă 
Cişmigiu, simţea mirosul pământului dezgheţat prematur şi 
neliniştit. 

In casa nu putea sta; fiecare obiect îi amintea de el. 


206 


Începu să colinde străzile, dar acum nici strada nu-i mai 
absorbea gândurile - era opacă, ternă şi rece şi refuza 
vechea alianţa. El îi sfărâmase până şi acest mecanism de 
consolare, care nici măcar nu fusese dăruit de el. 
Sfărâmase nu numai inima ei, ci tot ce o înconjura. La 
răsărit, la apus, la miazăzi, la miazănoapte, unde întorcea 
capul să respire, dădea peste imaginea lui. Îi umpluse viaţa 
cu amintiri zgomotoase, şi acum trăia sub teroarea lor. 

Într-o zi se gândi la Luchi şi vru să-i scrie, dar condeiul i 
se părea un obiect necunoscut, nu ştia cum să-l ţină în 
mână şi ce întrebuințare să-i dea. Vru să scrie acasă; hârtia 
albă o orbea ca un deşert de zăpadă. Izbuti să reconstituie 
o parte a alfabetului uitat, ca să-i scrie câteva cuvinte 
domnului von Seele: „Oswald, trebuie să te văd!” Dar nu 
era sigură că folosise aceste cuvinte clare, şi nu un cod al 
ei, indescifrabil. Era miercuri; sâmbătă el ar fi primit 
scrisoarea, şi dacă izbutea s-o înţeleagă, duminică ar fi fost 
aici. Trei zile. Până atunci, putea să i se termine aerul. 
Incercă să întrebuinţeze vechiul sistem de aşteptare, cu 
ceasornicul în mână: „Arătătoarele se mişcă implacabil. 
Orice s-ar întâmpla, timpul trece, şi eu merg o dată cu el. O 
învârtitură a secundarului, un minut. Şaizeci de minute, o 
oră. Au mai rămas şaptezeci şi trei. Ceasornicul nu poate să 
se oprească şi duce timpul cu el!” 

După câteva ceasuri, simţi că o doare inima şi se 
înăbuşă. Nici sistemul acesta nu mai era bun; nimic din 
trecut nu mai era bun. El distrusese tot zidul ei de apărare! 

Seara, cu o valiză mică, se urcă în tren, şi a doua zi 
dimineaţă ajunse. Sub cerul noros de februarie, oraşul i se 
păru îndoliat. Făcu drumul pe jos, pe lângă ziduri, ferindu- 
se de priviri, ca un răufăcător. Ceasul din turn bătea de opt 
ori când ajunse în piaţă. Căută din ochi locul unde era 
umbra la şase după prânz, dar îşi aminti că el îi spulberase 
şi această iluzie copilărească. Doar în bătăile ceasornicului 
mai găsea ceva din muzica orelor, care o fermecase 
cândva. Poate nu era totul mort. 

Luă un comisionar de sub zidul catedralei, intră într-o 
cofetărie şi scrise cu mâinile îngheţate: „Nu te mira şi nu te 


207 


speria. Am sosit acum şi vreau să te văd...” 

Servea o fată blondă, cu coadele pe spate. Şi-o amintea; 
nu mai crescuse de loc, sau poate venise alta în locul ei. 
Toate aici, la şaisprezece ani, erau la fel, blonde, cu coade 
pe spate. li aduse cafeaua cu lapte. Bău ţinând ceaşca în 
palme, ca să se încălzească. Aşa îşi beau ceaiul, în cafenele 
afumate, oamenii săraci sau năpăstuiţi; îi văzuse odată, nu 
ştia pe ce strada îngustă şi înghesuită, când colinda prin 
Bucureşti. Şi ea se simţea acum foarte năpăstuită. 

Comisionarul avea de făcut un drum lung cu tramvaiul, 
tramvaiele mergeau încet, aşteptându-se unele pe altele la 
macazuri. Trecuse aproape o oră când văzu automobilul 
oprind brusc în faţă, derapând până în trotuar pe asfaltul 
îngheţat. Domnul von Seele cobori, intră în cofetărie şi o 
căută cu ochii miopi în penumbră. Avea o pălărie cenuşie, 
cu borurile mici, lăsate în jos, care îl făceau mai scund. Nu, 
mai ales privit de departe nu părea impunător. În loc de 
palton purta o scurtă de postav, în culoarea pălăriei, 
îmblănită cu jder. Se cunoştea că luase hainele pe care le 
avusese la îndemână. Nu se aşeză. Clipea des, de după 
ochelari. Eva văzu că avea părul decolorat. 

— Haide să mergem de aici. Eşti foarte palidă; ai slăbit. 
Te simţi rău? 

— Nu ştiu cum mă simt, Oswald. 

li părea bine că venise cu automobilul de sport, pe care îl 
conducea singur. Şoferul ar fi stânjenit-o. Se înghesui lângă 
volan. 

— Sunt foarte nenorocită, dar n-am venit să-ţi cer nimic. 
Ar fi fost mai simplu să apelez la tine când ne-am întâlnit în 
tren. Atunci mai aveam curajul să trăiesc. Acum sunt 
obosită... Am ales între a muri şi a veni aici, sau poate am 
făcut doar un ocol. Aş vrea să-ţi spun tot, şi când mă 
gândesc ce să-ţi spun, văd că totul e doar puţin: nu mai 
pot! Aş vrea să stau într-un sanatoriu, să mă îngrijească un 
medic bun, poate există scăpare; eu nu ştiu, nu am putere. 
Aş vrea să dorm, Oswald să dorm mult timp, să visez, să nu 
trebuiască să respir, să nu-mi bată inima. Dacă ar fi cu 
putinţă, aş vrea o odihnă deplină şi fără sfârşit. Poate ar fi 


208 


moartea. 

Domnul von Seele îi strânse braţul. 

— Nu vorbi copilării! 

— Nu sunt copilării, Oswald Nu mai pot nici să închid 
ochii, nu mă mai gândesc la nimic, fă ceva pentru mine, 
ajută-mă să dorm. 

Îşi lăsă capul pe spătar. Nu-şi dădea seama dacă 
automobilul pornise sau se legăna numai ea. | se părea că 
visează fără să ştie ce. Simţea o greutate pe tâmple, nu 
bună, nu rea. Bâigui: 

— Nu vreau acasă, Oswald; nu se poate! Du-mă oriunde. 

Auzea zgomotul străzilor, dar nu-l identifica. O clipă se 
crezu pe malul mării, auzi rostogolirea unui val care venea 
peste ea. Întredeschise ochii, fără spaimă, şi văzu un 
tramvai trecând pe alături. 

— Mi-e frig. 

— Am să te încălzesc. Am să fac un foc mare şi am să te 
culc într-un pat alb. 

— Un pat de sanatoriu... Şi să fie o călugăriţă, să-mi ţină 
mâna pe frunte. Îmi ard tâmplele. 

— Am să-ţi ţin mâna mea. 

— E bună mâna ta, Oswald... Oswald, tare aş vrea să 
dorm... Ce nume ai tu! Când îl spun de multe ori, parcă aud 
o pădure foşnind. (Întredeschise ochii, văzu copaci în 
preajmă) Am trecut de casă, da? 

— Am trecut. 

— Era bine în casa ta... Mi-e dor de Savant! 

El zâmbi trist şi compătimitor, pentru amândoi. 

— Şi lui îi e dor detine. 

Eva clătină din cap. 

— Mă minţi. Dar ce bune sunt minciunile tale! Sunt 
minciuni bune şi minciuni rele; cele bune înseamnă liniştea 
şi fericirea. Liniştea şi fericirea sunt minciuni! Unde mă 
duci? 

— Într-o casă liniştită şi caldă, între brazi, unde n-are să 
te supere nimeni şi ai să dormi cât ai să vrei. La poartă am 
să scriu „Nu intraţi, nu sunaţi, umblaţi încet - aici doarme 
Eva.” 


209 


— Are să fie bine, Oswald. Unde e casa? 

— Spre Păltiniş. 

Nu fusese niciodată acolo, dar casa o cunoştea din 
fotografii. O pregătise pentru ea, şi ea o părăsise înainte 
de-a fi văzut-o. Câte nu părăsise! 

La capătul unor serpentine, automobilul coti scurt şi se 
opri. Deschise ochii, toropită. Nu văzu decât brazi şi 
zăpadă, încercă să coboare, dar nu izbuti; corpul n-o mai 
asculta, parcă era anesteziată. Domnul von Seele trecu în 
partea ei, se aplecă şi o ridică în braţe. Simti că dogoreşte. 

O femeie în vârstă, încălţată cu cizme, venea înotând 
prin zăpadă; ninsese mult peste noapte, şi peisajul era 
proaspăt. Eva nu ştia cum ajunsese într-o cameră mare, la 
etaj, cu ferestre largi şi cu perdele de tulle alb, reproducând 
aproape în totul camera ei de dincolo. Femeia aştepta în 
uşă. 

— Marta, sună acasă şi caută-l pe şofer, îi şopti domnul 
von Seele. Spune-i să scoată repede maşina şi să-l aducă 
pe doctor. Dar să plece imediat, să nu piardă niciun minut. 
Dacă doctorul nu-i acasă, să-l caute la spital. Intreabă-l 
dacă a înţeles. 

Abia peste o oră auzi automobilul jos. Doctorul casei era 
Kunn, urca scările greu. Nu putea să rămână cu el. Cobori 
în hol şi rămase în faţa căminului, până se deschise uşa 
sus. Atunci se îndreptă spre scări. 

— Congestie pulmonară. 

Era în ziua de 28 februarie 1937. Aşa începu boala şi ţinu 
mult, semănând cu un somn, cum şi-l dorise Eva. Avea o 
cameră liniştită, ca de sanatoriu, o călugăriţă la căpătăi, 
înveşmântată în negru, cu tulpan alb, scrobit, cu mătănii în 
mâini. Nu se auzea nimic, şi ea visa, alunecând pe 
serpentinele dintre viaţă şi moarte, împăcată cu amândouă, 
fiindcă se odihnea, şi-i era indiferent că odihna venea prin 
moarte, sau prin viaţă. 


210 


PARTEA A TREIA 


50 


Prin perdeaua de tulle alb se vedeau, peste vârfurile 
brazilor, departe, acoperişurile oraşului luminate de soare. 
Era soare puternic, de iunie; îl simţea pe braţe, arzător, în 
timp ce aerul rămânea rece, neîmblânzit - şi impregnat de 
ozon. 

Eva dădu perdeaua la o parte, luă binoclul de pe pervaz 
şi reperă casa de dincolo. Apărea, de parcă ar fi ţinut-o în 
palmă, cu zidurile albe şi acoperişul roşu foarte înalt, cu 
aproape toate detaliile; vedea când se deschidea o uşă, 
când umbla un om prin curte, când grădinarul stropea 
florile, dimineaţa şi seara, distingea la grajduri mişcările 
rândaşilor, până şi păsările se ghiceau uneori, dacă 
atmosfera era clară, ciugulind grăunţe după gardul de 
sârmă împletită. 

Era una din dimineţile când trebuia să vină domnul von 
Seele; el o vizita de câteva ori în cursul săptămânii şi în 
toate duminicile. Cum ştia orele lui, îi plăcea să-i 
urmărească plecarea; se deschidea uşa  garajului, 
automobilul ieşea şi trăgea la intrarea principală, şoferul 
cobora, îşi mai găsea de lucru cu o cârpă, ştergea praful de 
pe aripi, sau de pe capotă, până ce apărea stăpânul. Eva se 
bucura copilăreşte că putea să-l vadă fără ca el să 
bănuiască; acest privilegiu secret o făcea sa se simtă mai 
puternică şi mai apărată. 

In clipa când prinse casa în binoclu, automobilul de sport 
era la intrare; şoferul ştergea parbrizul. Domnul von Seele 
cobori scările, trăgându-şi mănuşile pe mâini. Avea pălăria 
cu borurile lăsate; deşi venise vara, nu mai umbla niciodată 
cu capul gol. Automobilul porni, ieşi pe poartă, şi se pierdu 
sub copacii din Jungerwald; peste pădure pluteau norişori 
albi. 

Eva alergă la bucătărie. Marta şi Gheza erau singurii 
oameni de serviciu ai casei. Spuneau că ar fi unguri, de pe 


211 


la Târgu-Mureş, dar aproape nu mai ştiau nici ei ce sunt, 
fiindcă fuseseră mulţi ani la stăpân dincolo de munţi, unde 
pare că îşi uitaseră şi limba. Eva stătea adesea de vorbă cu 
ei; vroia să afle traducerea câte unui cuvânt. 

— Gheza, cum se spune la lacăt, pe ungureşte? 

El îşi încreţea fruntea, se gândea chinuit, se uita la 
nevastă-sa, apoi răspundea greoi şi cam supărat: 

— Locot. 

Chiar dacă s-ar fi spus aşa, Eva nu putea să creadă. 

— Locot? 

— Locot, da. 

— Dar la pâine? 

— La pâine? Puine! 

— Şi la slănină? 

Mânca alături de ei, dintr-o pâine neagră, mare cât un 
ceaun, şi dintr-o halcă de slănină albă, tăvălită prin boia de 
ardei. Petrecea multe ore în tovărăşia lor; uneori se uita 
prin câte o oală sau mesteca în alta, aducându-şi aminte, 
fără păreri de rău, că într-un timp fusese gospodină. Şi iar îl 
întreba pe bărbat: 

— Gheza, cum se spune la casă pe ungureşte? 

El iar îşi încreţea fruntea şi iar părea supărat: 

— Coso. 

— Şi la ardei? 

— Ordei. 

— Asta-i esperanto, nu-i maghiară. Spune-mi, ai băut 
vreodată vin de Tokay? În pustă ai fost? 

Odată îi luase sus pe amândoi şi le pusese la picup 
„Rapsodia Ungară” de Liszt. Ascultaseră neîncrezători şi 
stingheriţi, până când începuse ceardaşul. Atunci se 
uitaseră unul la altul, surprinşi şi puţin înfricoşaţi, apoi îşi 
pironiseră ochii pe difuzor. La sfârşit, Gheza se ridicase, îşi 
luase nevasta de mină şi ieşise cu ea, fără un cuvânt. 

Niciodată nu-şi arătaseră dorinţa să mai asculte muzica 
aceea, sau alta, dar o priveau pe Eva mai temători şi 
totdeodată mai călduros. Marta, care era puţin mai guralivă 
decât bărbatul, îşi exprimă într-o zi punctul de vedere cu 
privire la prea multele ore cât Eva asculta muzică: 


212 


— Asta nu face bine la omul sănătos. Face boală de cap 
şi de nervi. Când am fost la Bucureşti, coconaş ne-o trimis 
la teatru unde cântă, nu vorbeşte. 

— Şi cum ţi s-a părut? 

— Cântă prea mult, cântă mereu. 

Interogată despre numele operei, Marta nu putu 
răspunde, în schimb îi făcu rezumatul: 

— Am văzut asta cu femeia stricată care moare de oftică. 

— Mă mir că nu ţi-a plăcut! 

— No, mi-o plăcut! Dar cântă prea mult, toţi cântă, patru 
ceasuri, cântă mereu că până n-o murit curva n-o fost voie 
să plecăm! 

Eva îşi petrecea între ei o convalescenţă prelungită, 
calmă şi binefăcătoare. O neliniştea numai gândul că într-o 
zi trebuia să plece de aici. 

— Marta, fii gata că vine! 

Deschise uşa cuptorului, să vadă dacă sunt coapte 
cornuleţele cu nuci; după o singură privire, decretă cu 
competenţă: 

— Peste cinci minute să le scoţi. 

Luă untul din răcitor, îl puse în presă şi obţinu un calup 
înflorat, pe care îl aşeză cu grijă, să nu-i strice forma, pe 
platoul lui de faianţă. Obişnuia să pregătească singură 
micul dejun în zilele când venea domnul von Seele. Se 
îngrijea să fie franc-cafeaua proaspătă, alegea zahărul, 
numai bucăţi neciuntite, examina ceştile, linguriţele, 
farfurioarele, nu scăpa din vedere niciun amănunt. 

— Eu sunt gata, Marta! Mă duc sus. 

Alergă iar la fereastră; cam în douăzeci de minute, 
automobilul trebuia să apară la marginea pădurii. Îl aştepta, 
trăgând cu coada ochiului la ceasornicul de pe noptieră, 
întârzierile sau avansurile trădau starea de spirit a 
conducătorului. În zilele lui de bună dispoziţie, apărea cu 
trei-patru minute mai devreme. Acum însă întârzia. 
„Oswald e supărat...” 

Îi ieşi în întâmpinare pe terasa din faţa intrării. Domnul 
von Seele cobori din automobil, cu pălăria sub braţ şi cu 
obişnuitele flori în mâna, chiparoase de data aceasta, 


213 


probabil de seră, sau importate din sud, fiindcă nu era 
timpul lor. În buzunarele hainei avea, împăturite, ziarele de 
dimineaţă. 

Eva îi întinse mâinile; el i le sărută pe amândouă. Era 
singura intimitate. 

— Ai o scrisoare, spuse, în timp ce ea îl ducea spre masa 
aşezată pe terasă. 

Recunoscu scrisul doamnei Alion; nu se grăbi să citească, 
întâi puse florile într-o vază şi le făcu loc pe masă. Parfumul 
lor era cam tare, dar în aerul ozonat se dilua, până la o 
nuanţă delicată. 

— Îţi mulţumesc, Oswald! Sunt foarte frumoase. 

În timp ce el amesteca zahărul în ceaşcă, îi privea 
mâinile şi îşi amintea ce bune fuseseră cu ea. li răcoriseră 
adesea fruntea înfierbântată, iar când deschisese prima 
oară ochii, după boală, le găsise mângâindu-i obrazul. 

Părea gânditor. _ 

Eva deschise plicul mare, galben, ca de la tribunal. Întâi 
văzu o fotografie şi o recunoscu pe Getta, în rochie de 
mireasă; părea înţepenită sub coroniţa de lăcrimioare de 
care atârna voalul. Alături era ginerele, în uniformă militară, 
ceva mai scund decât ea şi cam gras. Eşarfa strânsă pe 
mijloc nu izbutea să-i marcheze talia. Avea capul 
voluminos, rotund, fără nici o expresie. Stăteau cu tâmplele 
lipite, într-o atitudine tandră, şi cum el, fiind mai mărunt, îşi 
întindea gâtul s-o ajungă, semăna cu un vițel bătrân care 
imploră vaca să-l lase la uger. 

Doamna Alion îi scria: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, am 
văzut-o şi pe asta. Află că sora ta s-a cununat joia trecută, 
şi duminică am avut nunta. Nunta s-a făcut la Focşani, nu 
aici, că aşa a vrut ginerele, în casele lui frate-su. Imi pare 
bine de ea, şi-mi pare şi de tine bine că te-ai întors la 
bărbatul tău. N-am vrut să-ţi spun niciodată, ca să nu-ţi fac 
inimă rea, dar vagabondul acela nu era de tine. Bine că te- 
ai despărţit de el şi ţi-ai lecuit inima. Acum vezi cum te 
porţi, fiindcă ulciorul nu merge de multe ori la apă. Ţi-am 
mai trimis o scrisoare, la Bucureşti, şi n-am ştiut de ce nu- 
mi răspunzi, până acum când a dat Dumnezeu să mă 


214 


informezi şi pe mine. Dar slavă Domnului că te-ai strâns de 
pe drumuri! Cu Gettuţa n-a fost aşa uşor, până s-a hotărât, 
că el nu mai e în armată de la 1 aprilie, când i s-a aprobat 
demisia. A trebuit multă stăruinţă, şi din partea mea, şi 
dintr-a lui, până am convins-o. Aşa că el e acum căpitan în 
rezervă, dar la nuntă şi-a pus uniforma, deşi nu avea voie, 
numai ca să-i facă plăcere Gettuţei şi să se fotografieze. Au 
plecat alaltăieri în voiaj de nuntă, la Bucureşti, şi pe urmă 
au să se ducă pe câteva zile la Cluj, că el tot are acolo 
treburi, pentru frate-su, care a făcut cu banii lui nunta şi le- 
a cumpărat o mulţime de lucruri...” 

După ce termină scrisoarea, se întoarse iar la fotografie; 
o recunoscuse pe Getta la întâia privire, iar acum i se părea 
o străină. Fotografia era retuşată prost, se vedeau urmele 
creionului, obrazul părea nespălat. Nu putea să-şi explice 
cum ajunsese Getta aici, şi se întreba ce era mai de plâns: 
că se măritase cu acest om, sau că nimerise la un 
asemenea fotograf? 

Băgă de seamă că musafirul său o privea; se smulse din 
atmosfera adusă de plicul galben şi îi zâmbi. Oricât de mult 
suferise, trebuia să mulţumească lui Dumnezeu că o ferise 
de un destin care ar fi putut să semene cu al Gettei. Şi lui 
Oswald trebuia să-i mulţumească, şi chiar altui om... 

— Aş prefera să intrăm, spuse domnul von Seele. 

In unele zile stăteau la soare, în şezlonguri, pe peluza din 
faţa casei, alteori intrau în hol; de când Eva se însănătoşise, 
el nu mai urcase niciodată în camera ei. 

— Nu ştiu ce am, se explică în continuare, nu-mi place 
soarele azi. 

Se aşezară în fotolii, unul în faţa altuia, cu măsuţa de şah 
la mijloc, cuviincioşi şi rezervaţi ca doi oaspeţi. Şi într- 
adevăr, fiecare era, şi se simţea, oaspetele celuilalt. 

— Eva, vreau să vorbim. Tu rămâi la punctul tău de 
vedere, în privinţa divorţului? 

Ea înclină capul; se opri cu ochii la figurile de pe tabla de 
şah. Domnul von Seele nu aşteptă alt răspuns. 

— Atunci, săptămână viitoare e transcrierea. Mai ai încă 
timp să revii. 


215 


— Nu, Oswald. Îţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut. Nu 
mai pot să fiu nevasta ta. Prefer să-ţi fiu orice altceva, într- 
o zi... 

După tresărirea lui îşi dădu seama că îl jignise; poate 
fusese vulgară, îşi exprimase în cuvinte nealese, rănind 
buna lui cuviinţă, o hotărâre care reprezenta totuşi 
bunăcuviinţa ei. 

— Te rog, iartă-mă! Nu pot niciodată să redau corect 
ceea ce gândesc. 

De când o adusese aici, bolnavă şi pierdută, domnul von 
Seele nu încetase de a o vedea ca pe un copil nefericit; 
avea încă în braţe senzaţia corpului ei firav, dematerializat, 
cum îl purtase de la automobil până sus, vedea încă 
genunchii aceia mici, slăbiţi, de fetiţă, şi-i era peste putinţă 
să refacă imaginea femeii pe care o îmbrăţişase altădată. 
Orice gest, orice cuvânt care putea să sugereze ceva vecin, 
i se părea strident şi necuviincios. 

Scoase ziarele din buzunar. 

— Mi-e teamă că drumul nostru la Viena e compromis. 

Indată ce Eva intrase în convalescenţă, el îi vorbise 
despre câteva călătorii care se gândea că îi vor face bine. 
Ea îşi spunea: „Călătoria de consolare!” Nu simţea nevoia, îi 
era bine aici, aşa, cu brazii, cu Marta, cu Gheza, cu plăcile 
de patefon şi cu domnul von Seele din când în când. Îşi 
amintea întâmplările vechi fără nici o durere, numai cu 
revoltă; singura ei suferinţă era că nu putea să ierte. De 
călătoriile proiectate aproape uitase. Întrebă numai din 
politeţe: 

— Şi de ce, Oswald? 

El îi întinse ziarele. Eva îşi aruncă ochii pe ele, însă nu citi 
nici măcar un titlu. 

— Nu-mi pare rău de loc. O să... 

Vroise să spună: „O să mergem la anul” -şi nu era 
dreptul ei să hotărască dacă anul viitor avea să mai fi aici. 

— Eva, tu nu vrei să cobori de loc în oraş? Nu ti-ar place 
să dai o raită prin magazine? Sau poate să mergi la un 
cinematograf. Se joacă „Visul unei nopţi de vară.” 

— Nu; mi se pare că l-am văzut mai demult, la Bucureşti. 


216 


Nu vreau să cobor; mai lasă-mă aici; mi-e frică de oraş. E 
atâta zgomot! Şi sunt aşa de mulţi oameni! 

— Dar ai să te plictiseşti! 

— Dacă am discuri, mi-ajunge. 

— Ţi-am adus „Simfonia a noua.” 

Eva se ridică şi alergă să ia discurile din automobil. Erau 
aşezate cu grijă, într-o trusă specială, cu separatoarele 
îmbrăcate în piele de antilopă. Se gândi, dacă mai era 
nevoie, că posesorul unor astfel de obiecte nu poate avea 
un suflet de rând. g 

— Am să pun numai de la jumătate, Oswald. Imi place 
ultima parte. 

Domnul von Seele fuma gânditor, cu ochii la titlurile mari 
din ziare. Avea un frate la Viena, şi prieteni. De sus se 
auzea acel adagio cantabile, premergător vocilor omeneşti, 
îi amintea adolescenţa şi începutul tinereţii, concertele de 
iarnă, partiturile ţinute pe genunchi, urmărite cu ardoare, 
învăţate pe de rost. Îi era atât de cunoscută complexa 
melodie în si bemol, perforată în chip neprevăzut de alte 
tonalități, dând un amestec de melancolie, de tristeţe, de 
deznădejde şi-apoi de reculegere religioasă, ca să se 
termine în altă deznădejde, cu un țipăt de fier rupt, deşi aşa 
de reţinut, un scrâşnet de neadmis, coborât din absurd şi 
din imposibil, semănând cu sfârşitul atâtor deznădejdi 
omeneşti! Apoi, un timp, muzica se stinse, lăsând loc să se 
nască nelinişti lăuntrice, răsfrângerea temerilor de viitor, 
până ce, pe neaşteptate, fiinţa lui se destinse, împăcată cu 
tot ce putea fi. Ridică ochii, surprins. Eva stătea sus, cu 
capul rezemat de tocul uşii, cu mâinile atârnând pe lângă 
corp. În spatele ei, violoncelele şi contrabasurile anuntau în 
surdină „Oda bucuriei”, pledoaria aceea, atât de simplă, de 
modestă şi de convingătoare. 

Se priviră în ochi, şi parcă muzica întindea, de la unul la 
altul, fire de înţelegere, care sunau la unison. Parcă se 
cunoşteau de când lumea, parcă ştiau, unul despre altul, 
tot ce simțeau, ce gândeau, ce sperau. 

La sfârşit, Eva rămase rezemată de tocul uşii. Abia peste 
câteva clipe îşi reveni, la apelul picupului. Se duse să-l 


217 


oprească, apoi cobori scările. 

— Sunt fericită, spuse, şi mă doare ceva în inimă de atâta 
fericire. E soare afară, e cald, sunt sănătoasă şi tu eşti bun. 
Iti mulţumesc pentru discuri! 

lar în gândul pe care învățase să şi-l reţină, continuă 
astfel: „iți mulţumesc pentru tot ce-ai făcut, ca să pot simţi 
această Odă a bucuriei!” 


51 


O singură dată coborî Eva în oraş, pentru o formalitate la 
Tribunal; iscăli un formular, şi divorţul era terminat. Pe 
drum, la întoarcere, domnul von Seele spuse: 

— Eva, între noi nu se schimbă nimic. 

— Pot să mă mai bucur de ospitalitatea ta? Îți 
mulţumesc. N-o fi tot ce-i mai demn, dar mi-e frică să plec, 
şi dacă nu mă alungi, rămân. Nu ştiu care este dezlegarea; 
probabil că există una, pregătită undeva; o aştept. Îmi dai 
voie s-o aştept fără să fac nimic? 

— Nu mai pune întrebări inutile! Dacă aş fi cu zece ani 
mai bătrân, te-aş înfia. 

Ea începu să râdă. 

— Mi-ar place să am un tată atât de drăguţ! Oswald ce 
prostii spui! Ştii că adineauri mi-a venit să te sărut? 

Chipul domnului von Seele rămase neschimbat. Eva ştia 
că s-ar fi cuvenit să-şi înfrâneze gândurile, dar era prea 
mult soare, prea mult cer albastru, copacii din Jungerwald 
prea verzi. Venise vremea când se coc grânele. Spuse: 

— Dezlegarea ar fi dragostea. Ce-ar fi să convenim că ne- 
am cunoscut azi? Hai, zău, încearcă să mă cucereşti! Sunt o 
femeie foarte tânără, se pare că nu arăt rău, tu eşti un 
bărbat plăcut. Am fi o pereche potrivită. De ce nu râzi 
puţin? Dacă ai râde o jumătate de oră pe zi poate ar fi de 
ajuns. 

— Eva, câţi ani ai tu? 

— Douăzeci şi unu; extractul meu de naştere a fost în 
mâinile tale, aşa că nu te pot minţi. 


218 


— Ce-i de făcut cu atâta tinereţe? 

— Ce se face de obicei cu ea. De ce nu te uiţi la mine? 

— Sunt atent ca să nu intrăm în şanţ. N-am avut 
niciodată un accident. 

— Accident de automobil? 

Ajunşi sus, domnul von Seele reveni la atitudinea din 
celelalte zile, mai mult tăcut, dar prevenitor. Continua să o 
viziteze, de câteva ori pe săptămână, aducându-i flori şi 
discuri. În unele zile Eva îl simţea absent, alteori iritat, deşi 
încerca să ascundă. Înţelegea că are nemulțumiri. 

Într-o zi, rândaşul veni călare, aducându-l pe Savant după 
el. Gheza îl luă în primire, şi astfel ea înţelese că îi este 
îngăduit să călărească din nou, dar nu simţea nevoia. Se 
ducea în grajd, îi dădea lui Savant zahăr din palmă, îi 
mângâia coama. Numai de câteva ori ieşi călare, prin 
împrejurimi. Privea cu oarecare nostalgie peisajul din vale, 
lacul întrezărit printre copaci, mai departe pajiştea ca un 
aerodrom, şi sub ea lunca râului necunoscut unde 
galopase, răzvrătită. Şi inconştientă. Amintirea acelei 
rătăciri îi trezea oroare; simţea că e vindecată pe deplin, 
dar rămăsese în ea o oboseală de moarte. 


52 


Vara trecu astfel, şi Eva intră într-o obişnuinţă care n-o 
speria, fiindcă nu mai dorea de la viaţă decât linişte. Era tot 
ce mai cerea sorții, în schimb că accepta să trăiască. 
Vizitele domnului von Seele stârneau în fiinţa ei un fel de 
freamăt - era un bărbat, nu dezagreabil, şi pe deasupra o 
lega de el amintirea unor gesturi foarte clare. Dar, încetul 
cu încetul, starea aceasta tindea să dispară. Fără să-şi dea 
seama, când erau împreună, cuvintele şi gesturile ei 
deveneau din ce în ce mai reţinute. Intre ei se aşezase o 
pânză izolantă care oprea şi vorbele, şi căldura. 

Toamna el plecă la vânătoare, lipsi vreo două săptămâni, 
şi în acest timp ea constată că prezenţa lui nu-i era foarte 
necesară. La înapoiere, părea schimbat şi continuă să fie 


219 


tot mai posomorât, până ce într-o zi, la începutul iernii, Evei 
îi fu dat să-l vadă cum nu şi-ar fi imaginat vreodată, 
copleşit de mâhnire. Află, fără să înţeleagă prea bine ce 
însemna această întâmplare, că Germania anexase Austria. 
Familia domnului von Seele se afla la Viena. 

— Eva, mulţi oameni or crede că e bine. S-ar putea să fie 
aşa, dar nu accept binele cu de-a sila, şi nu vreau un stăpân 
pe conştiinţa mea şi pe actele mele. Nu-mi impun nimănui 
credinţa, şi vreau ca nimeni să nu-mi impună o credinţă 
străină. Nu recunosc pe nimeni, nici pe Dumnezeu, în drept 
să dispună de mine! 

După un timp, păru uitată această întâmplare. În ţară se 
făceau alegeri, Eva auzea discursuri la radio -toate 
făgăduiau fericire. In săptămână dinaintea Crăciunului, 
domnul von Seele plecă pe neaşteptate. Veni să-şi ia rămas 
bun, în fugă - nu tăie nici măcar contactul motorului. 

— Sunt mâhnit că te las singură de sărbători; trebuie să 
plec chiar astăzi din ţară. 

— Unde, Oswald? 

El răspunse, după o ezitare: 

— Nu e un secret, însă de obicei nu vorbesc nimănui 
despre drumurile mele; plec la Ankara şi poate mai 
departe. 

— Pentru cât timp? 

— Nu ştiu; câteva săptămâni, o lună. Am aranjat să nu-ţi 
lipsească nimic. Pentru orice ai avea nevoie, să telefonezi 
jos. Secretarii mei au primit dispoziţiuni. 

O sărută pe obraji şi plecă posomorât. Avea să-l revadă 
abia peste trei luni; călătoria se prelungise dincolo de orice 
prevedere. Ea petrecu Crăciunul cu Marta şi Gheza, în jurul 
unui brad mare. După sărbători, pomul rămase mult timp în 
hol, părând că se uită pe geam la brazii de afară, până ce 
într-o zi Evei i se făcu milă de el. Ajutată de Gheza îl duse 
înapoi, în pădure, şi-l replantă în locul de unde fusese tăiat. 
Dar bradul continuă să se ofilească; curând îi rămaseră 
doar ramurile goale, un schelet cenuşiu pe zăpadă. Într-o 
noapte, viscolul îl smulse de la locul lui. Acum Evei îi părea 
rău că nu-l lăsase în casă. De la fereastra ei îl vedea, 


220 


înţepenit într-un desiş, cu ramurile în sus, parcă făcând 
semne, chemând ajutor, zadarnic. Jucându-se cu creionul 
pe o margine de carte, scrise: „O dată tăiaţi, lăsaţi copacii 
să-şi urmeze soarta; nu încercaţi să-i duceţi înapoi, în 
pădure.” 

Mai târziu, găsind rândurile acestea de care uitase, le 
regăsi şi semnificaţia, de asemeni uitată. Era o filozofie 
naivă prin exprimare; dincolo de cuvintele banale se 
zbăteau gânduri triste şi grave. 

Noaptea de Anul nou fu o întâmplare neaşteptată, 
aproape un basm. Avusese de gând să se culce devreme; 
băuse la nouă seara o ceaşcă de cafea cu lapte şi se 
dusese în cameră. Vroia să ignore tradiţia, cu ostentaţie, s- 
o apuce miezul nopţii dormind, ca toate celelalte nopţi. Era 
aproape unsprezece când Marta bătu la uşă. 

— Masa e gata! 

leşi pe palier, intrigată de invitaţie şi de tonul solemn; 
jos, în mijlocul sufrageriei, pe masa de douăsprezece 
persoane, îmbrăcată în olandă albă, în şase sfeşnice, 
ardeau lumânări mari, roşii, ornamentale. Nu era altă 
lumină decât lumânările şi focul din cămin, şi pe masă, 
între trandafiri mici, şi ei roşii, se vedea un singur tacâm, 
umbrit. 

Îşi luă la repezeală o rochie de casă şi dădu să coboare 
aşa, surprinsă şi fermecată de decorul puţin feeric, puţin 
misterios, şi foarte discret. Marta o opri, indignată. Pentru o 
astfel de masă trebuia să îmbrace tot ce avea mai frumos. 
Ce avea mai frumos? Poate rochia de tafta albă, cu romburi 
mari de argint; n-o îmbrăcase niciodată. Se privea în 
oglindă, şi în sufletul ei se trezea sentimentul sărbătorii, pe 
care nu-l cunoscuse. O rochie frumoasă înfrumuseţează 
totul împrejur: casa, oamenii, viaţa. | se făcu dor de lume... 
Se privea de aproape în oglindă căutând o pieptănătură 
potrivită cu rochia, când descoperi că părul îşi schimbase 
încă o dată culoarea, dar nu ca în prevestire. Ciudat şi 
inexplicabil se închidea, tindea spre nuanţa antracitului şi, 
prin contrast, ochii verzi explodau de lumină. 

— Marta, ce se întâmplă cu mine? 


221 


Era ca o înviere din morii; din oglindă o privea o fiinţă 
necunoscută, cam neliniştită, dar strălucitoare. Işi puse un 
voal negru, din creştet până pe umerii goi, poate să se 
protejeze, poate să se tempereze; acest accesoriu o 
îmbrăca în mai multă lumină. Incepea să se sperie. 

Se aşeză singură la masa mare, dar nu era tristă, avea 
ceva din resemnarea unei împărătese surghiunite. 
Lumânările scoteau pocnete mici, ca de artificii. Îşi aminti 
noaptea de Anul nou de anul trecut, când mâncase 
conserve în locul fripturii, iar în locul tartei, halva. Crezuse 
atunci că nimic n-ar putea s-o egaleze, şi nici acum n-o 
regreta; fusese bine, dar plătise prea mult conservele şi 
halvaua! 

Marta şi Gheza o serveau, în tăcere. Se gândi c-ar putea 
împărţi cina cu ei, dar atunci tot farmecul s-ar fi împrăştiat, 
fiindcă farmecul nopţii de Anul nou stătea în întinderea 
mesei presărate cu trandafiri şi-n lumânările roşii care 
pâlpâiau festiv şi melancolic, pentru nimeni decât pentru 
ea. 

Astfel rămase singură, cu trandafirii şi cu lumânările, 
până la sfârşit, făcând în minte bilanţul anilor irosiţi; nu-i 
renega, dar nu mai vroia alţii la fel. 

Peste câteva zile, primi o scrisoare de la doamna Alion; 
spunea că îi merge bine, că pe Getta o vede rar, fiindcă ei 
locuiesc la Focşani, unde se duce în vizită numai din când în 
când. „Au o casă frumoasă cu patru odăi şi cu baie, ceea ce 
e o binefacere pentru mine; când mă duc la ei, Getta pune 
să facă focul şi mă sileşte să stau mult în apă caldă. Nici nu 
ştii ce minunat e pentru ciolanele mele bătrâne, căci la 
Panciu nu am unde să mă îmbăiez afară de lighean. Eu nu 
înţeleg ce-i cu tine, îmi spui una, pe urmă alta. Dacă te-ai 
împăcat cu bărbatul tău, atunci de ce-ai divorţat? Şi dacă 
eşti divorțată, cum te mai ţine la el? Şi eu şi Gettuţa, căreia 
i-am arătat scrisoarea ta, ne-am crucit. Acum, ce să te mai 
bat la cap! Mi-e foarte teamă că nu te uiţi de loc pe unde 
calci. De Gettuţa trebuie să-ţi spun că o duce bine cu 
bărbatu-su, deşi îl cam bombăne uneori; el e om de casă şi 
o ţine cum n-ar fi putut s-o ţină nici dac-ar fi ajuns general, 


222 


că treburile îi merg bine şi câştigă mult. Mi-a luat şi mie de 
la Bucureşti, când a fost deunăzi, material pentru capot şi 
mi-a adus şi o pereche de ochelari noi, cu rama de aur, sunt 
foarte frumoşi, în cutie de nichel, îmbrăcată în piele şi cu 
pluş albastru înăuntru. Sunt ca o bijuterie, nici nu mă îndur 
să-i port, îi iau cu mine în poşetă şi-i pun când vin în casă la 
ei. A întrebat şi de tine, ce să-ţi trimită, că vrea să-ţi facă un 
cadou, dar eu i-am spus să nu cheltuiască banii, că ai de 
toate de la bărbatul tău ceea ce cred că este adevărat. 
Acum am să-ţi mai spun o noutate, despre Gettuţa, că va fi 
mamă în curând; nu ţi-am spus până acum, fiindcă nu era 
sigur ce-o să se întâmple, deoarece ea nu vroia în ruptul 
capului copil şi susţinea să avorteze. Pe urmă am stăruit şi 
eu şi el, şi am hotărât-o, cu mare greutate. Tu nu te-ai 
gândit de loc să ai un copil? Dar acum, dacă ai divorţat, 
chiar mă întreb ce rost ar mai avea...” 

De la domnul von Seele primea din când în când câte o 
telegramă, prin care tot anunţa că îşi amână întoarcerea. 
Ea şi uitase cum era viaţa cu el aici; aproape se temea de 
ziua când avea să vină; atunci trebuiau să ia o hotărâre 
privitor la soarta ei. Nu se gândea câtuşi de puţin că 
hotărârea ar fi putut porni şi din altă parte decât de la ei 
doi. 


53 


Domnul von Seele se întoarse la începutul lunii martie, 
când începuse să se topească zăpada sus; devale, câmpia 
se şi vedea înverzind. Sosi pe neaşteptate într-o seară, 
însoţit de şofer; avea mâinile reci şi părea cu gândul în altă 
parte. După ce o sărută fugar pe obraji, se aşeză într-un 
fotoliu, frecându-şi mâinile de frig, sau de nervozitate, şi 
spuse, fără niciun ocol: 

— Eva, omul acela e aici. 

Ea se făcu palidă; îşi duse mâna la frunte, se dădu un pas 
înapoi şi se rezemă de cămin. 

— Am vorbit cu el. A venit să te caute. 


223 


| se făcea rău; se lăsă pe un taburet scund, lângă fotoliu 
îl privi pe domnul von Seele speriată, apoi îşi băgă capul 
sub braţul lui. 

— Oswald, apără-mă. 

El avu o tresărire nervoasă, dar se stăpâni şi îi puse 
mâna pe păr. 

— Eva, ce înseamnă panica asta? Nu suntem în Evul 
Mediu! Oamenii dispun singuri de soarta lor. Nu-i nevoie sa 
te apăr eu. 

— Dar ce vrea, de ce-a venit? De ce nu mă cruţă? 

— Fiindcă sunt oameni care s-au născut numai ca să facă 
rău. Fac rău altora, îşi fac rău lor; nu sunt mai miloşi cu ei 
decât cu alţii. 

— Ştie unde sunt? Dacă vine aici? 

— Nu ştie şi n-o să afle; fii pe pace! Şi mă superi dacă 
tremuri aşa! Nu îngădui să-ţi fie frică! 

Se lupta din toate puterile să se stăpânească; era mai 
slabă decât crezuse. Dar revolta învinse, plantând în 
sufletul ei o ură neîmpăcată. Scrâşni din dinţi, ochii îi 
fulgerau. 

— Dacă îmi apare în faţă, îl iau la palme! 

— L-am pălmuit eu. 

ÎI privi neîncrezătoare şi speriată. Parcă ar fi vrut să-i 
spună: „L-ai pălmuit pe el, şi nu s-a oprit soarele din mers?” 
Domnul von Seele urmă: 

— Întâmplător eram la fereastră, tocmai sosisem, când |- 
am văzut la poartă, sunând. Îmi vine să cred că mă 
aşteptase prin apropiere. Era într-un palton subţire, gri, sau 
în pardesiu, nebărbierit, cu o pălărie turtită. Am dat ordin 
să nu-i deschidă. 

Ea îşi stăpâni o exclamaţie, care se transformă într-un 
sunet mic, din gât, un scâncet imperceptibil. Domnul von 
Seele o privi, întrebător. 

— S-a întors peste un sfert de oră şi a sărit gardul; eram 
în baie, am auzit gălăgie jos. Mustafa şi şoferul se luptau cu 
el. 

începea să tremure din nou; îşi încleştă pumnii pe braţul 
fotoliului; bâigui: 


224 


— Da, Oswald, şi? 

— Atunci am coborât şi l-am lăsat să intre; era murdar de 
noroi până la glezne. 

— Nu poartă niciodată galoşi. 

El îi aruncă privirea de adineauri. 

— L-am întrebat ce vrea. Vrea să te vadă; ştie că am 
divorţat, s-a interesat la Tribunal. A vociferat, era ca un lup 
hămesit, vroia să se repeadă pe scări, sus. l-am spus că nu 
eşti aici, şi nici nu îl priveşte unde eşti. S-a întors spre mine 
cu pumnii strânşi. E încredinţat că te ţin sechestrată, m-a 
ameninţat că reclamă la parchet. „Din moment ce aţi 
divorţat, nu mai ai niciun drept asupra ei.” „Dar dumneata, 
ce drept ai?” S-a aprins la faţă: „Dreptul dat de cei patru 
mii de kilometri pe care i-am făcut ca să vin la ea!” 

Inima Evei începu să bată mai tare. Cine ştie de unde 
venea?! Poate era obosit, poate n-avea bani, era în 
pardesiu, şi primăvara nu sosise de-a binelea. Se stăpâni. 

— Oswald, nu vreau să-l văd! 

ÎI privi, contrariată, fiindcă el încuviinţase cu un semn din 
cap. Era hotărârea ei şi nu înţelegea să fie şi a lui. Intrebă: 

— Şi pe urmă? Ce s-a întâmplat? 

— Cred că a spus ceva jignitor; nu-şi caută de loc 
vorbele. 

— Da; aşa eel. 

— Nu m-am putut stăpâni şi l-am pălmuit. 

Se uita la domnul von Seele cu o privire nouă, de parcă îl 
vedea prima oară. Nu înţelegea, nu putea să creadă; altfel 
i-ar fi spus: „Nu se loveşte un om, în casa ta, oricare ar fi 
motivele!” El continuă: 

— S-a tras înapoi, m-a privit câteva clipe, nu se 
aşteptase, probabil e obişnuit să lovească numai el; a vrut 
să se repeadă - era ca o fiară. Mustafa şi şoferul stăteau în 
spatele uşii, îi neliniştea gălăgia. S-au repezit şi l-au apucat 
de braţe. 

Eva se gândea: „Trei inşi împotriva unuia!...” Spuse: 

— Trebuie să te fereşti de el. 

— Nu mi-e teamă. 

— O dată poate n-are să mai fie Mustafa! 


225 


El o privi, întrebător, dar chipul ei era nemişcat; i se 
păruse că avea un timbru ironic în glas. 

— Oswald, să nu mă laşi singură. Nu crezi că te-a 
urmărit? 

— Şi chiar dacă m-a urmărit? Şi chiar dacă vine aici? Are 
vreun drept asupra ta? 

Eva se simţea fărâmiţată. 

— Nu; n-are niciun drept! 

Şi se gândea: „Nu are? Patru mii de kilometri... De unde 
o fi venind?” 

— Te rog să rămâi în seara asta aici! Mi-e frică. 

— Bine, am să trimit şoferul acasă. 

Ea se duse la bucătărie; părea că halucinează. 

— Marta, vreau să aranjezi o masă frumoasă. Mai ai 
lumânări? Să le pui; să iei florile de sus. 

Semăna cu masa din noaptea de Anul nou. În sfeşnice 
ardeau aceleaşi lumânări roşii, împletindu-şi legănarea cu a 
focului din cămin. Eva bău un pahar de vin negru; obrazul 
palid i se aprinse. La sfârşitul mesei se simţea ameţită, nu-i 
mai era teamă de nimic, îi plăcea lumina lumânărilor, îi 
plăcea totul; în faţa ei era un bărbat... 

— Tu nu m-ai văzut niciodată cu rochia de tafta albă. Îmi 
pare rău că n-am pus-o acum! In noaptea de revelion eram 
cu ea; am să-ţi povestesc cum am petrecut revelionul... 
Oswald, de ce-ţi fac eu atâtea griji? De ce nu mă dai afară? 
Mai vreau un pahar de vin. De ce stau aici? Am vreun 
drept? 

Se ridică şi se duse la fereastră; în vale se vedeau 
luminile oraşului, la orizont erau dealuri negre, şi după 
dealuri veneau ape, pe urmă câmpii, pe urmă iar dealuri, şi 
munţi... Cât de mare era lumea, şi ce puţin spaţiu îşi 
rezervase ea ca să trăiască! „Patru mii de kilometri!...” 
Incercă să-i pună pe o hartă, să vadă lungimea câtor ţări ar 
acoperi cu ei. | se făcu frică. Aici, jos, unde sclipeau 
luminile, exista un om care venise să o caute, poate o 
căuta şi acum, prin localuri, întreba, dădea târcoale casei. 
Şi toată liniştea ei, tot ce clădise cu suferinţă şi trudă era în 
primejdie să se năruiască, numai fiindcă omul acela vroise 


226 


să se întoarcă. O singură privire a lui putea să dărâme totul, 
s-o arunce în deznădejdi mai mari decât altădată. 

Îşi duse mâna la frunte. 

Dar, înainte de deznădejdi, erau braţele lui invincibile, 
erau ochii, pătrunzându-i carnea şi sufletul, erau buzele, 
otrăvitor de neliniştite şi calde, şi nările adulmecând-o până 
la oase, şi respiraţia calcinantă, ca un viscol inversat, trecut 
prin cuptoare înalte. 

Se întoarse brusc, sufocată. Cum putea fi atât de liniştit, 
cum îi putea zâmbi cu atâta seninătate, cum nu auzea 
trosnetul schelăriei? 

— Vino! 

El se ridică, îşi lăsă şervetul pe masă şi se apropie până 
la un pas, privind-o cu bunăvoință. 

— Vino mai aproape! 

Îl privi concentrată, apoi, încet, se dezlipi de fereastră, se 
aplecă spre el, parcă întrebătoare şi nehotărâtă, până ce 
brusc, se prăbuşi în braţele lui dezarmate. 

— Du-mă sus, Oswald! Acum, nu mai târziu!... Acum! Nu 
se poate altfel! 

Vorbele sunau ca o poruncă, aproape lucidă şi uşor 
iritată. 

Departe, în vale, era oraşul. Luminile lui nu se stingeau 
decât înspre ziuă. 

Pe la miezul nopţii, se ridică pe întuneric, traversă odaia 
albă, până la fereastră, şi privi afară. Nu plângea, nu 
suferea, nu se mira că nu suferă şi nu plânge. Avea doaro 
pornire de ură pe toată lumea, pe tot ce era în spatele ei şi 
în faţă, şi pe ea însăşi înaintea celorlalţi. 


54 


A doua zi, pe la zece, domnul von Seele telefonă să vină 
automobilul. Se simţea stânjenit, ca după un incest. Când 
se întoarse, la unu şi jumătate, Eva era îmbrăcată într-o 
rochie neagră. Mâncară în tăcere, ca doi străini care n-au 
altă atingere decât amintirea unei greşeli săvârşite 


227 


împreuna. Abia la sfârşit, ea îl întrebă: 

— Ai fost în oraş? 

— Da. Am avut treburi. 

Nu spuse mai mult, şi ea nu-l întrebă altceva. Se simţea o 
apăsare în aer. El se aşeză în faţa focului şi îşi aprinse 
ţigara. Stătură mult aşa, fără să scoată o vorbă; parcă se 
pândeau. Afară era soare; se topeau zăpezile pe munţi, 
curgeau torente. Eva se duse la fereastră, îşi lipi fruntea de 
sticlă şi rămase cu ochii devale. Copacii din Jungerwald 
începeau să înverzească. Apele râului crescuseră mari. 
Vedea umbra coborând din munte; întâi cuprinse terasa, 
apoi peluzele încă înzăpezite, ajunse la gard, sări peste el, 
îşi urmă drumul tăind serpentinele, până se contopi cu 
pădurea. Oraşul strălucea încă, în lumină. Pendula de 
deasupra căminului bătu de cinci ori. Eva tresări, într-o oră, 
umbra avea să cuprindă toată piaţa. Poate acum, un om 
trecea pe acolo speriind porumbeii. 

Treptat, sclipirile de pe acoperişuri se stingeau, era o 
agonie. Pendula bătu de şase ori; era o moarte. Il văzu pe 
Gheza ducând paie la grajd; pe urmă inspectă gardul şi 
porţile. Ceea ce urmă nu era o surpriză, şi totuşi făcu să i se 
taie picioarele. Departe, acolo unde şoseaua ieşea din 
pădure, apăruse un om şi urca la deal, înotând greu prin 
zloată. Mersul lui îi era cunoscut - şi pe lumea cealaltă l-ar 
fi ţinut minte. Îşi duse mâna la frunte. 

— Ce-ai spus, Eva? 

Bâiguise ceva; nici ea nu-şi auzise glasul. 

— N-am spus nimic. Mai pune un lemn pe foc. Mi-e frig! 

Flăcările crescură în spatele ei. Omul de pe şosea urca, 
legănându-se. Îi recunoscu pardesiul cenuşiu, şi pălăria 
turtită. Se apucă de marginea pervazului, să nu cadă. Afară 
peste roşul apusului, se întuneca repede; era ca după o 
incinerare. 

Omul mai înaintă un timp, pe urmă se trase în marginea 
drumului şi dispăru printre copaci. In oraş se aprindeau 
luminile. Auzi uşa deschizându-se în spate; era Marta. 
Obosise de atâta încordare. Respiră adânc, căutând să 
regăsească şi să absoarbă liniştea casei atât de tihnite 


228 


altădată. Focul pâlpâia, gata să se stingă; domnul von 
Seele fuma tăcut în faţa căminului. 

— Să aprind luminile? întrebă femeia. 

Eva se îndepărtă de fereastră; era hotărâtă să uite tot de 
afară. „Fiecare să-şi poarte crucea!” 

— Da, Marta. Şi lasă obloanele! 

La început, lumina o orbi; se apropie zâmbind de domnul 
von Seele; acesta clipea, întrebător. Se aşeză pe taburetul 
de lângă el şi îi mângâie mâna rezemată de braţul 
fotoliului. 

— Ce mâini albe ai tu, Oswald! 

Auzi huruitul obloanelor care cădeau pe rând. 

— Marta, să le laşi şi pe cele de sus. 

De obicei sus nu se lăsau obloanele. Evei îi plăcea să 
privească din pat cerul cu stele; când era lună, lumina ei 
idilică îi mângâia obrazul şi arginta cuverturile şi covoarele. 
Cineva voia s-o smulgă din acest blând cadru. 

Mâncară în tăcere, ca în ajun. Eva îşi impunea să nu 
gândească la nimic, dar se pomenea trăgând cu urechea 
afară: în burlane ţârâia apa de pe acoperiş. Pendula bătu de 
opt ori, apoi de nouă; nu erau sfârşite toate calvarele. Pe 
măsură ce timpul trecea, îi creştea neliniştea. | se părea că 
aude paşi afară, pe alee, călcând prin zăpada jilavă. Işi 
aţinti urechea, dar nu desluşi nimic în ţârâitul burlanelor. 
Avea mâinile îngheţate. Veni lângă domnul von Seele şi se 
cuibări la picioarele lui. 

— Te rog fii puţin bun cu mine! Am multa nevoie! 

Asculta, asculta încordată, nu auzea nimici şi simţea că 
vine cineva, că va trebui să se întâmple ceva, în prima clipă 
sau în clipele următoare; dacă ar fi ştiut măcar cât mai are 
de aşteptat! 

Nu trecuseră multe secunde, când sări în picioare, cu 
ochii mari, ficşi, la fereastra oblonită. Acum auzise clar paşi 
urcând treptele terasei, îl auzi şi pe Gheza, strigând dinspre 
magazie: 

— Cine-i acolo? 

Domnul von Seele se ridică, veni lângă ea, îi cuprinse 
umărul cu o mână, cu mâna cealaltă începu să-i mângâie 


229 


părul, repede, apăsat, nervos. 

Se desluşeau paşii lui Gheza în curte, apropiindu-se fără 
şovăire. Evei i se păru că vede oblonul mişcându-se; poate 
era umbra perdelei. | se păru că aude un glas chemând-o: 
Eva. Nu putea fi decât halucinație; îi vâjâiau urechile. Nu 
mai ştia ce se întâmplă; odaia începu să se învârtească în 
jurul ei, din ce în ce mai repede, până ce o împuşcătură 
trosni sub geam, făcând oblonul să se zgâlţâie. 

Domnul von Seele îi dădu drumul şi se repezi afară, pe 
uşa de la bucătărie. Ea se prăbuşi în fotoliu, cu faţa ascunsă 
în mâini. Afară se auzeau glasuri şi tropot de paşi. Nu ştia 
cât timp trecuse, când se făcu linişte. Domnul von Seele se 
întoarse. 

— Nu era nimic. 

Ea îl privi cu ochii mari. El continuă repede: 

— Nu trebuie să-ţi fie frică; s-a terminat. A fost probabil 
un borfaş cate credea ca nu-i nimeni în casă. 

Ea ar fi vrut să întrebe: „Tu l-ai pus pe Gheza să 
păzească, nu-i aşa?” Se priveau drept în ochi, dar îşi 
ascundeau gândurile, şi unul şi altul. 

— L-a împuşcat? 

N-avea pic de sânge în obraz. 

— Nu. A fugit. 

Privi, neîncrezătoare, răsuflă adânc, vru să spună un 
cuvânt, dar se opri. După câteva clipe, când ea se ridicase 
şi se îndrepta spre cămin, el o chemă, nedecis: 

— Eva... 

El avea ceva de spus; dar şi el tăcu. Se priviră fără o 
vorbă. Şi unul, şi altul ştia ceva, fără să-şi dea seama cât 
ştie celălalt. El se apropie şi se aşeză lângă foc; Eva rămase 
în picioare, rezemată de cămin, cu mâinile reci, trăgând cu 
urechea geam. Pendula bătu de zece ori; era o vecernie. Se 
auzeau glasuri afară, paşi grei înconjuraseră casa, uşa se 
deschise şi Gheza intră, urmat de un jandarm. Jandarmul 
salută milităreşte, apoi îşi scoase şapca. 

— Să trăiţi! Sunt şeful postului, nu vă supăraţi, am venit 
în cercetare. 

Domnul von Seele se ridică. 


230 


— Da. Ce s-a întâmplat? 

— Am prins pe şosea un individ rănit la braţ; fugea 
devale. 

Ea îşi duse mâna la frunte. 

Jandarmul urmă: 

— A vrut să prade la dumneavoastră? Ştiţi ceva? 

— Nu ştiu nimic. N-a fost nimeni aici. 

Eva îi aruncă o privire şi văzu că avea ochii aţintiţi spre 
Gheza, care îşi ţinea capul în pământ. 

— Dar s-a tras cu arma! Urcam pe şosea când am auzit 
împuşcătura! urmă jandarmul. M-am grăbit la deal să văd 
ce s-a întâmplat. Paznicul dumneavoastră era în curte. 

— N-am văzut nimic, murmură Gheza. 

Jandarmul se întoarse spre el, cu privirea bănuitoare; 
ochii i se opriră pe puşcă, parcă vru să facă un pas, să 
întindă mâna, dar nu îndrăzni. 

— Nici n-ai auzit un foc? 

Gheza îşi ridică o clipă ochii, căută privirea stăpânului şi 
răspunse morocănos: 

— N-am auzit. 

— N-avem nici o reclamaţie de făcut, încheie domnul von 
Seele. 

— Atunci, mă iertaţi! 

Jandarmul îşi puse şapca în cap, saluta milităreşte şi se 
întoarse pe călcâie, spre uşă. Eva începu să tremure vizibil 
şi alarmant. Domnul von Seele îi simţi privirea în ceafă, 
interogativă, acuzatoare. 

— Ce s-a făcut cu omul acela? întrebă, în clipa când 
jandarmul ieşea se uşă. 

— L-am trimis la spital. 

Gheza plecă după jandarm. Ramaseră singuri, privindu- 
se. Eva tremura şi mai rău, ca de boală, dar el ştia că n-ar 
mai primi din partea lui nici o mângâiere, nici o 
îmbărbătare. Se aşeză doborât în fotoliu, cu capul în palme. 
Focul se stinsese. Pendula bătu de unsprezece ori; era 
pomenirea morţilor. De-aici se lăsă liniştea finală; se auzea 
numai respiraţia lor. 

Domnul von Seele şopti fără să se mişte: 


231 


— Du-te şi te culcă. S-a făcut frig. 

— Noapte bună, Oswald! 

Abia când urcase câteva trepte, îl auzi din urmă: 

— Ai spus ceva? 

— Nu. Vrei să-ţi dau o cuvertură? 

— Îţi mulţumesc, nu mi-e frig. 

Pe palier, ea se opri. El ridică ochii. 

— Mâine dimineaţă o să ai nevoie de automobil? 

Era şi interogativ şi afirmativ. 

— Da. Eşti foarte bun. 

— Eu plec devreme; la nouă şoferul o să fie înapoi. 

— Oswald... crezi că au să-l închidă? 

— Nu; nu cred! Nu există niciun motiv; depinde de ce are 
să spună. 

Eva se gândi: „Atunci are să se descurce!” Mai întrebă: 

— Cu rana o fi ceva grav? Puşca lui Gheza... (Nu găsea 
termenul; ar fi vrut să ştie ce fel de puşcă era, cât de 
periculoasă.) e... o puşcă rea? 

— Toate puştile sunt rele. 

Nu mai putea să judece limpede; se întinse în pat, 
gândindu-se: 

„Oare ce mână o fi? Dreapta sau stânga? Şi de ce în 
mână?” Dacă ar fi nimerit puţin mai într-o parte, ar fi fost 
inima. Atunci totul s-ar fi terminat. 

Avea credinţa că ar fi fost bine. Dar acum nu mai avea 
nici o pornire împotriva lui; îşi ispăşise toate păcatele! 


55 


Într-un colţ de salon, al optulea pat pe stânga. Pe dreapta 
se aliniau alte opt paturi, toate cu bolnavi. Îl recunoscu 
îndată ce intră, şi după ce-l privi bine nu-l mai recunoscu. 
Era o deshumare. 

Înaintă amorţită printre paturi, în „aerul cald, greu, 
încărcat cu mirosuri de medicamente. In dreapta, gemea 
cineva, învelit până peste ochi; sub pătură se desluşea un 
trup mic, ca de copil, sau poate o jumătate de om. 


232 


El stătea cu faţa în sus, cu pieptul dezvelit, cu o cămaşa 
albă, zdrenţuită. Când se apropie, văzu că nu era cămaşă, 
ci un pieptar de gips, cu un eşafodaj de sârme într-o coastă, 
pe care se sprijinea braţul. Părea nebărbierit de zile; 
zâmbea, dar avea o faţă sălbatică. Eva căuta cu ochii în jur, 
nu găsea pe ce să se aşeze. El îi făcu semn să stea pe pat. 

— Te doare? 

Cu toată crisparea, părea bine dispus. 

— De loc! 

La jumătatea braţului, între cot şi umăr, gipsul avea o 
fereastră de o palmă, acoperită cu bandaje însângerate. 
Prin osul cotului era trecut un ac gros, de capetele căruia 
trăgeau nişte benzi de cauciuc, legate pe scheletul de 
sârmă. Mâna goală, pătată de sânge, părea moartă. 

— Face să-mi dau un braţ, ca să te văd! 

Zâmbea impertinent, sau inconştient; în glas avea un 
amestec de nepăsare şi cinism. „Poate că-i nebun!” Il 
întrebă în şoaptă: 

— De ce-ai venit? 

Răspunse tare, fără să se sfiască de vecini: 

— Să-mi dai cheile de acasă! M-ai lăsat pe afară. 

Într-adevăr plecase cu cheile. 

— O să se vindece greu? 

— Cred că nu... Eva, tu ai bani? 

— Bani?... Da. 

— Vreau să spun dacă ai tu, personal. 

— N-am ridicat nimic de la bancă. 

— O să fie nevoie aici. 

Nu mai avea nimic să-l întrebe, el n-o întreba nimic. O 
privea cu acelaşi zâmbet impertinent. 

— Te-aş strânge puţin în braţe! Dar vezi (arătă din ochi 
braţul imobilizat) nu se poate. 

Ar fi trebuit să se ridice şi să-i întoarcă spatele. 

— De ce nu-ţi scoţi broboada? 

Avea părul strâns într-un fular cenuşiu; şi pardesiul era 
cenuşiu; căutase culoarea. Îşi scoase fularul cu gesturi 
mecanice. 

— Desfă-ţi părul, Eva! Te rog! 


233 


Se supuse; îşi desprinse părul din agrafe şi îl răsfiră pe 
umeri. 

— L-ai vopsit? 

— Nu. 

— De câte ori lipsesc, îşi schimbă culoarea! 

Ca şi când n-ar fi iritat-o destul degajarea lui, îl văzu că 
râde, insinuant. 

— Mi-a venit în minte un dicton: „Eva păru-şi schimbă, 
dar iubitul ba!” 

Se ridică. 

— Am să-ţi trimit bani. De altceva mai ai nevoie? 

— De tine! 

— Te-am întrebat dacă mai ai nevoie de ceva! 

— Numai de tine. Şi, poate, ceva de mâncare. 

O dezgusta. 

— Am să-ţi trimit. Ce ai voie să mănânci? 

El răspunse zgomotos, cu o bună dispoziţie de chefliu, 
atrăgând toate privirile: 

— De toate. Aş mânca un bou întreg! 

În partea cealaltă, bolnavul acoperit cu pătura gemea. O 
femeie tânără, de la ţară şi un bătrân, sosiseră chiar atunci; 
femeia plângea la picioarele patului. 

Nu mai putea rămâne aici niciun minut; el o întrebă: 

— Te impresionează? 

O văzu că era palidă, dar n-o cruţă. 

— Accident de tren! spuse, cu un ton informativ. Are 
amândouă picioarele tăiate, mai sus de genunchi; l-am 
văzut în sala de operaţie; ceva ca la abator! 

Eva se îndreptă spre uşă; dacă mai stătea s-ar fi prăbuşit. 
Pe coridor îşi reveni şi începu să regrete plecarea impulsivă. 
Poate un om sănătos nu are dreptul să condamne un 
bolnav; poate, sub nepăsarea şi cinismul lui, se ascundeau 
suferinţă şi deznădejde. Pentru chei, sau pentru orice alt 
motiv ar fi invocat, venise s-o caute pe ea, şi acum zăcea 
într-un spital, înconjurat de dureri şi de oameni străini. II 
căută pe chirurg. 

— Sunt doamna von Seele. Mă interesez de un bolnav. 

Cât timp fusese măritată, nu spusese niciodată „sunt 


234 


doamna von Seele!” Acum trebuia să spună, ar fi spus 
orice, ca să aibă o armură în faţa acestor oameni, poate 
buni, poate pricepuţi, poate umani, pentru care însă 
bolnavul necunoscut înseamnă un caz, un pat şi un număr, 
fără altă identitate decât boala lui. Privirea medicului se 
schimbă imediat. 

— Probabil îl cunoaşteţi pe soţul meu! 

Era obligată să mintă; domnul von Seele ar fi aprobat-o, 
faţă de el nu săvârşea niciun fals şi nu-i păsa ce credea 
omul de aici, care, dacă auzise de divorţ, nu se putea să nu 
fi auzit că ea se află încă sub acoperişul şi sub protecţia 
fostului ei soţ. 

— Se poate să nu-l cunosc? Vă rog, luaţi loc, doamnă! 

„E bine aşa, se gândea Eva. Să ai un soţ pe care lumea 
să-l cunoască şi să-l respecte!” Se simţea mai puternică. 

— E... cineva, adus astă-noapte, împuşcat în braţ. 

— Da, l-am operat acum câteva ceasuri. 

— Se vindecă repede? Nu pare să fie ceva grav. Spune că 
nu-l doare de loc. 

Medicul o privi în ochi. 

— Vă este rudă? 

— ...Da. Vreau să fie bine îngrijit. Nu s-ar putea să-l 
transportăm la un sanatoriu? Nu se pune chestiunea 
banilor. 

— Doamnă, lucrul nu-i atât de simplu. Pot să vă spun 
deschis? Nu interesează în primul rând dacă să-l ducem sau 
nu într-un sanatoriu; de altfel aici e îngrijit foarte bine. Însă 
cazul (Cazul!) e mai grav decât credeţi. 

Eva îşi muşcă buzele, să nu geamă. Era prea mare 
pedeapsa pentru el, pentru ea prea nedreaptă. 

— Lipsesc câţiva centimetri din os, nu-i dificultatea cea 
mai mare, poate braţul va fi ceva mai scurt-nu vă 
alarmaţi, nici nu se observă - dar ce-i mai rău e că s-ar 
putea să rămână paralizat. 

Îşi duse mâna la frunte; genunchii îi tremurau tare. 

— Nu vă speriaţi! O paralizie parţială; nu va putea face 
unele mişcări, dar în general, cu reeducare, va ajunge să se 
folosească de braţ. 


235 


Ea se întrebă încă o dată: „E dreptul, sau stângul?” Nici 
nu băgase de seamă. Căută să-şi amintească poziţia lui în 
pat, văzu aparatul susţinător, refăcu toată imaginea: era 
dreptul. Dar pentru un om ca el i se părea indiferent dacă 
era dreptul sau stângul; gradul de utilitate n-avea ce să 
caute în formulele de consolare, admițând că ar fi acceptat 
vreuna. 

— Cunoaşteţi puţină anatomie? Nervul radial e rupt, de 
aceea nu simte dureri. Capetele s-au contractat, nu le-am 
putut găsi, în împrejurări de urgenţă, cum era cazul, te 
gândeşti să salvezi ceea ce se poate. După ce se vindecă, 
vom vedea starea braţului; se poate încerca o operaţie, 
eventual o grefă de nerv. Vă vom recomanda un specialist. 
La nevoie vă veţi duce în străinătate, la Viena, de pildă. 

Ea se gândi: „Da, la Viena. O să-l ducă Oswald...” Și 
deodată o cuprinse o mare tristeţe şi o mare oboseală. 
Acum două zile era liniştită, împăcată, poate fericită. Se 
ridică. 

— Domnule doctor, vă rog, faceţi tot ce e nevoie ca să fie 
bine îngrijit. Vă rog din partea mea şi a soţului meu. Nu se 
pune chestiunea banilor. 

Vru să se întoarcă în salon, apoi se răzgândi. Automobilul 
o aştepta; merse la un restaurant, luă de la bufet lucruri de 
mâncare: un pui fript, şuncă de Praga, caşcaval. Era atât de 
greu să aleagă! Atât de greu să trăiască! Intră alături, la o 
fructărie, şi cumpără struguri aşezaţi în cartoane, sub 
celofan, ca florile exotice; pentru luna martie erau o 
raritate, şi pentru ea o salvare. Pachetul devenise destul de 
voluminos. „Cu cât vor fi mai multe, cu atât mă voi simţi 
mai liniştită...” Vru să cumpere un aparat de ras, însă se 
dezmetici: nu putea să se bărbierească singur - l-ar fi 
umilit... Trebuia să-i cumpere alte lucruri: pijamale, papuci, 
halat. Dar oare putea să le îmbrace? Dacă ar fi avut cu cine 
să se sfătuiască! Se pomeni în magazinul unde-şi făcuse 
cumpărăturile atunci când fugise în costum de călărie. Pe 
ciudate căi o vântura viaţa! Cumpără tot ce-i trecea prin 
minte, tot ce i-ar fi trebuit unui naufragiat, şi se tot întreba, 
nemulțumită: „Oare ce-ar mai fi nevoie?” 


236 


Reveni la spital cu gândul că uitase ceva. Nu mai intră în 
salon; chemă infirmiera, îi strecură în buzunarul halatului o 
mie de lei - nu ştia dacă e prea mult sau prea puţin, nu ştia 
nimic, venea de pe altă lume - şi-i încredinţă lucrurile. 

— Ai dumneata grijă de el. Îl poate bărbieri cineva? 
Trebuie săpunit bine, are barba aspră. Este aici şi un 
pieptăn, o perie de cap. Il poate ajuta cineva să se spele? 

— O să-l spăl eu. 

Îi aruncă o privire, surprinsă. | se părea nefiresc să-l 
îngrijească o femeie. Trebuia să-l dezvelească, poate n- 
avea nimic pe el, sub cuvertură. li plesneau tâmplele; nu 
mai găsea puterea să gândească. Infirmiera era o fată 
tânără, brună, cu obrajii poate prea rotunzi şi prea roşii, dar 
frumuşică şi curată. Halatul alb îi stătea bine. Şi de ce oare 
îi tot zâmbea? Era binevoitoare sau ironică? 

Lipsise luni întregi, şi ani, şi nu şi-l închipuise niciodată cu 
o femeie. O nedumerea, o neliniştea abia acum gândul, 
când nu mai avea pentru el decât o milă răzbunătoare, 
când era nebărbierit şi nespălat, cu braţul zdrobit, pe un 
pat de spital. 

Domnul von Seele o aştepta sus; se priviră în ochi şi nu 
spuseră un cuvânt. Eva se duse să se spele pe mâini şi se 
aşezară la masă. Abia la sfârşit ridică ochii spre el. 

— O să fie nevoie de bani. Pot să-i ridic prin o bancă de 
aici? 

— Am să mă ocup eu. Deocamdată, dacă ai nevoie... 

Trebuia să primească; ar fi primit orice. 

— E rău? 

— Doctorul spune că are să rămână paralizat. 

Se priviră iarăşi în ochi, adânc, bine înţeleşi în gândurile 
lor. 

— Mâine dimineaţă îţi trimit maşina. 

Ea făcu: O! foarte încet, mai mult în gând. Trebuia să se 
ducă şi mâine! Nu se gândise, sau credea că nu se gândise. 
Îşi dădu seama că rămăsese cu părul pe umeri. Dar domnul 
von Seele nu mai avea nevoie de explicaţii, şi ea nu avea 
de ce să se ferească. 


237 


56 


A doua zi cobori la bucătărie, foarte de dimineaţă. 

— Marta, vreau să faci o pâine de casă, o pâine neagră. 

La nouă, când veni automobilul, pâinea era gata, 
fierbinte, aburind, cu coaja rumenă. Mirosul ei de grâu curat 
îi trezea atâtea amintiri! 

Ajunse la spital după ce se terminase vizita în saloane. 
Patul din dreapta, unde fusese omul cu picioarele tăiate, 
era gol. Înaintă ameţită, până în fund, orientându-se după 
zâmbetul lui. 

— Mi-au promis că astăzi mă mută de aici. Eliberează o 
rezervă. Asta înseamnă un fel de apartament propriu. Cred 
că ţie trebuie să-ţi mulţumesc, dar vezi ce faci cu doctorul! 
Pare foarte întreprinzător. 

Sa nu fi fost infirm, l-ar fi pălmuit. Era datoare să-l cruţe. 
Se aşeză pe marginea patului, şi-i examina obrazul. 

— Când... te-ai bărbierit? 

Întrebarea era „Când te-au bărbierit?” O  evitase 
instinctiv, şi i se părea că ar fi fost groaznică. El îi arunca o 
privire piezişă; simţise jocul, dar îl continuă, simulând 
indiferența. 

— Azi dimineaţă. 

— Te simţi mai bine aşa? 

— Mă simt bine când vii tu. Dacă vii în fiecare zi, îţi 
promit că stau cuminte aici, fie şi o lună de zile. 

Ea  tresări. Dincolo de gluma lui, i se părea 
înspăimântător gândul că ar putea să stea o lună întreagă 
cu braţul spânzurat astfel, cu pieptul prins în gips, înţepenit 
pe un pat străin. | se făcu milă, îi aruncă o privire cadă, 
aproape că-i venea să-l mângâie pe obraz; totdeauna îi 
mângâia obrazul după ce se bărbierea. 

— Ţi-am adus lapte cald. 

Ochii lui se deschiseră mari. Degeaba vroia să fie 
nepăsătoare. Oricât ar fi fost de firesc să aduci lapte la 
spital, ştiau amândoi că gestul ei însemna altceva decât 
grija pentru un bolnav. 

— Ai adus şi pâine de casă! 


238 


— Am adus! 

— Tu eşti Eva! Acum te recunosc! Îmi pare bine că ai 
venit să mă vezi. 

Ea se gândea: „Multe nu ştie el!” Desfăcu termosul, îi 
turnă lapte în pahar şi rămase încurcată. Era învăţat să ţină 
pâinea sub braţ şi să smulgă bucăţi mari cu mâna liberă. O 
străbătu iarăşi mila. Lăsă paharul pe noptieră, rupse pâine 
şi îi dădu să mănânce, cu mâinile ei. Nu îngrijise niciodată 
un bolnav putea fi ceva frumos, nu se gândise. Toţi oamenii 
care mănâncă din mâna altuia au aceeaşi privire umilă, 
blândă şi recunoscătoare, de animal mângâiat. 

Pe chipul lui trecu, vag, o umbră de suferinţă; colţurile 
gurii i se contractară. 

— Te doare? 

Glasul ei tremura lamentabil, era pe deplin demascată, 
aşa cum părul despletit pe umeri o demascase acasă. El 
începu să râdă. 

— Nu mă doare de loc. Am vrut să fac o experienţă cu 
tine! 

Continua să râdă atât de provocator şi impertinent, că 
Evei îi năvăli sângele în creier. Se ridică impulsiv şi porni 
spre uşă, fără un cuvânt; nu i-ar fi putut spune decât o 
insultă. Când să iasă, mai întoarse o dată capul. Surprinse 
pe chipul lui aceeaşi grimasă de durere, care o neliniştise; 
dar în clipa următoare el începu să râdă, parcă batjocoritor. 

Se duse la cancelarie; chirurgul tocmai îşi punea 
pardesiul, să plece: o recunoscu şi îi zâmbi. Zâmbetul lui o 
supăra, dar ar fi supărat-o orice zâmbet. Spuse, enervata; 
fără să se aşeze: 

— Domnule doctor, vreau să ştiu: în definitiv, îl doare sau 
nu-l doare? 

— Cel mai bine trebuie să ştie bolnavul. De ce nu-l 
întrebaţi pe el? 

— Vreau sa-mi spuneţi dumneavoastră. 

— Ce v-ar face plăcere să vă spun? Nervul radial e rupt, 
dar se trezesc ceilalţi nervi. E normal să doară, ce 
Dumnezeu. Şi acolo e o rană cât un pumn! Nu vă îngrijiţi 
însă; ştiţi că suportă bine. 


239 


Eva ieşi, buimăcită; din nou ar fi vrut să se întoarcă în 
salon, dar nu mai avea curaj. Ţăranca pe care o văzuse ieri 
înăuntru trecea pe sală, cu o hârtie în mână, hohotind. O 
infirmieră o ducea la braţ. 

Plecă în fugă, chinuită de remuşcări şi neliniştită. Sosi 
acasă înaintea domnului von Seele; îl aşteptă la geam, 
sperând că venirea lui îi va aduce o uşurare. Nu aduse; îşi 
spuneau multe, din ochi, gânduri neprecizate, fără ca 
vreunul să scoală un cuvânt. 

Şi aşa avea să fie mereu, în fiecare zi, o lună, Doamne! 
sau poate mai mult! Mereu tăcere, mereu o singură frază: 
„Eva, mâine la nouă trimit automobilul să te ia.” 

A doua zi îl găsi mutat într-o cameră mică, la capătul 
coridorului. Înainte de a intra, o întâlni pe infirmieră. Avea 
un halat alb, imaculat. „Oare îl schimbă în fiecare zi?” | se 
părea o cochetărie. 

El zâmbea ca în ajun, poate şi mai impertinent. 

— Unde-i laptele? o întrebă voios. 

Nu adusese lapte; era un simbol pe care de ieri îl socotea 
depăşit. Venise, nu mai putea da înapoi, dar nu ştia ce să 
facă, era dezorientată, nu găsea un cuvânt, un gest. Ar fi 
vrut să-l ştie sănătos, urcându-se în tren, lăsând-o singură 
pe un peron de gară, ca alteori. 

Işi aruncă ochii împrejur; camera era curată, cu pereţii 
vopsiți alb, cu pardoseala de mozaic strălucind, cu 
geamurile proaspăt spălate. Afară se vedeau copacii din 
parcul spitalului. Era bine că fereastra nu dădea la stradă. 

Eva se aşeză lângă pat, pe un fotoliu de răchită. Din când 
în când, vedea pe chipul lui trecând o undă de suferinţă. S- 
ar fi liniştit, dacă ar fi ştiut o dată pentru totdeauna, 
limpede, care e starea lui. Simţea ca se înăbuşă. ŞI-I întrebă 
pe neaşteptate, scurt, agresiv: 

— Ascultă, diavole, te doare sau nu? 

Impotriva intenţiilor ei, vorbele acestea cuprindeau un 
vechi ton de mângâiere. Rămase surprinsă, cu o senzaţie 
supărătoare, cum ar fi pus mâna cu tandrete pe rana lui 
desfăcută. Se uită la braţul imobilizat; degetele îngălbenite, 
cu unghiile murdare, păreau mumifiate. El râse: 


240 


— Tu ce crezi, mă doare, sau nu? 

Îşi muşcă buzele; ar fi râs şi ar fi plâns. Şi aşa avea să fie 
în toate zilele. 

— Azi de ce nu te-ai bărbierit? 

Prin ochii lui trecu o umbră; iar i se păru că suferă. Se 
ridică din fotoliu şi se aşeză pe pat. El strigă: 

— Nu mă mişca! 

Nu-l văzuse niciodată aşa, cu ochii roşii, crispat şi 
sălbăticit. Înlemni. El se calmă şi-i zâmbi din nou. 

În zilele următoare, îl găsi din ce în ce mai palid şi mai 
neliniştit. Tresărea la cea mai mică mişcare a patului, la cel 
mai mic zgomot; faţa îi devenea casantă, gata să se 
fărâmiţeze. 

— Ce să fac? Spune-mi! 

Clătina din cap şi începea să zâmbească; dar nu în 
vechiul zâmbet. 

Nu se mai lasă bărbierit decât foarte rar; gipsul se 
murdărise, dându-i, împreună cu obrazul ţepos, o înfăţişare 
mizerabilă. Trecuseră două săptămâni; rana era aproape 
închisă, dar el nu părea că se simte mai bine. Intr-o 
dimineaţă, Eva găsi camera goală. Află că era în sala de 
pansamente. Peste o jumătate de oră se întoarse sprijinit 
de doua surori. Nu-i venea să creadă că merge pe 
picioarele lui. Îi şi uitase statura. El îi zâmbi. 

— Mi-au pus cămaşa nouă. 

| se făcuse alt pieptar; gipsul se prelungea până la cot, 
rana vindecată fusese acoperită, însă rămânea acul trecut 
prin os şi scheletul de sârmă. 

După ce infirmierele îl ajutară să se întindă în pat şi 
ieşiră, o privi pe Eva cu o căutătură necunoscută. Nu mai 
zâmbea; era palid, slab, rătăcit. Prin ochi îi trecu o undă de 
disperare, şi spuse, deodată, un cuvânt pe care ea nu 
credea că l-ar putea auzi din gura lui nici dacă ar fi avut 
lepră sau cancer: 

— Eva, sunt nenorocit! 

Se aşeză pe marginea patului, cu picioarele atârnate; ar 
fi vrut să se apropie de el, dar braţul imobilizat era o 
piedică; nu ştia să fie tandră cu un infirm. El strigă: 


241 


— Nu mă mişca! 

Se adunaseră multe, nedrepte şi absurde. Eva izbucni, cu 
glasul ridicat, un glas străin, imperativ şi aspru: 

— Ce ai? Vorbeşte o dată! 

El gemu cu ură şi disperare: 

— Am pierdut braţul! 

Şi brusc, începu să plângă, dar un plâns care nu stârnea 
mila, ci teama. Avea faţa imobilă şi aspră, dură, metalică, 
lacrimile ca nişte boabe de gheaţă, porneau nu din 
deznădejde, ci dintr-o furie înfrântă, devenită feroce prin 
neputinţă. 

Ea se prăbuşi în genunchi la capul patului, ca să fie lângă 
el, sau ca să nu-l vadă. Şi-ar fi dat un braţ, amândouă 
braţele, ar fi dat tot, numai să termine într-un fel, în bine 
sau în moarte. 

întinse mâna peste scheletul de sârmă şi-i mângâie 
fruntea, cobori pe obrazul tepos, alunecând o dată cu 
lacrimile lui îngheţate, se întoarse la tâmple, dezorientată, 
neştiind ce zone sunt îngăduite acestor gesturi nefăcute 
niciodată de oameni. 

— Eva, să nu mă laşi singur! Eşti tot ce mai am! Rămâi 
cu mine şi am să-ţi fiu recunoscător toată viaţa. 

Nu erau vorbele lui. Le dicta altcineva, dar trebuia să le 
recunoască. 

— Da, rămân cu tine! Orice ar fi să se întâmple! 

El se linişti dintr-o dată; Eva se ridică; nu înţelegea 
nimic - pe obrazul lui nu se vedea o urmă de lacrimă poate 
fusese halucinație. 

— Înseamnă că ai jurat, Eva! 

Era aproape triumfător. 

Ea se simţi învinsă şi umilită. 

— Da, am jurat. 

Şi se gândi, rece: „Nu toate jurămintele se ţin!” 

Hotărâse să nu mai vină, vroia să se păstreze, să nu 
înnebunească. Dar în drum spre casă voinţa îi slăbi, îl 
văzuse plângând - nu ca oamenii, ci ca fiarele, dar, orice ar 
însemnat plânsul acela, avea să fie urmărită de el toata 
viaţa. Trebuia să-şi urmeze destinul până la capăt: nu era 


242 


scăpare, îndată după prânz se pregăti să plece. 

— Oswald, pot lua automobilul? 

— Te duci iar? E nevoie de tine? 

Ridică din umeri; nu mai putea, nu mai vroia să judece. 

— Nu ştiu. Rămân acolo. 

El îşi aminti dimineaţa când se întâlniseră călare, îi veniră 
în cap aceleaşi gânduri de atunci. Ar fi vrut să-i spună: 
„Eva, te admir - şi te plâng!” Veni spre ea; stătură faţă în 
faţă. 

„Acum e ultima oară când îl văd! gândi Eva. Tot ce-a 
făcut el şi ce-am făcut eu n-a fost de niciun folos!” 

— Oswald, sunt o mare deziluzie pentru tine! 

El îi apucă umerii. 

— Nu, Eva. Eşti ceva ce n-ai să înţelegi niciodată, şi-ar 
înţelege prea puţini oameni. Mă faci să stimez toate 
femeile, şi să mă simt umilit că sunt bărbat. _ 

Poate nici nu-l auzi; îi era gândul în altă parte. Işi luă 
vechea valiză, cu câteva lucruri strânse la repezeală, şi 
părăsi pentru totdeauna casa dintre brazi. N-aveau să mai 
fie plăcile de patefon. „Oda bucuriei”, în care crezuse, i se 
părea o minciună. N-aveau să mai fie muzica, Marta, 
Gheza, nici perdelele albe, care fluturau în urma ei, la 
geam. 


57 


Se sfârşea primăvara când părăseau spitalul, într-o după- 
amiază caldă. Eva mergea în stânga, ducând valiza şi 
sprijinindu-l de braţul sănătos. Celălalt braţ era prins pe 
după gât cu o eşarfă neagră. 

Clipi, orbit de lumină. Colţurile gurii i se contractară. 

— Te simţi rău? 

— Nu; mă supără ciripitul păsărilor. 

Era absurd şi capricios, şi posomorât pe deasupra; prea 
rar îl mai văzuse zâmbind, săptămânile cât îl veghease la 
spital. 

— De ce mă ţii de braţ? o întrebă, iritat. 


243 


Îşi trase mâna, intimidată. 

— Poate vrei să mă duci la un colţ de stradă, să cer 
pomană! 

Nu-i răspunse, învățase să-i suporte tăcută exploziile, 
oricât de inacceptabile. II înţelegea şi-i dădea dreptate; ea 
una acceptase totul, cu anticipație. 

— Acum ce facem? Cât mai avem până la tren? o întrebă 
pus pe ceartă. 

— Vreo două ceasuri. 

— De ce am plecat aşa devreme? Nu puteam să mai 
stăm? 

— Credeam că ţi-ar face bine să umbli puţin. 

— Nu; vreau să ne întoarcem. 

— Bine. 

Era ridicol, pentru un ceas şi jumătate, dar se supuse. 
După câţiva paşi el se opri. 

— Unde mă duci? 

— N-ai vrut să ne întoarcem? 

Începu deodată să strige, în mijlocul străzii: 

— N-am stat destul doua luni? Vrei sa mă înmormântezi 
acolo? 

ÎI privea liniştită. „De ce nu pot să-i întorc spatele şi să 
mă duc, să mă duc aşa, în neştire, să nu mă mai opresc, să 
nu-l mai aud niciodată?...” Se stăpâni -nu avea dreptul, 
chiar dacă n-ar fi făcut altceva decât sa-şi respecte 
jurământul - şi nu fiindcă îi jurase lui. Şi apoi, trebuia să 
înţeleagă câtă umilinţă era în el, care venise aici întreg şi 
liber, să plece prizonier şi cu braţul în eşarfă. Opri o trăsura 
şi-l ajută să se urce. El se supuse, îmblânzit inexplicabil. 
Colţurile buzelor îi tremurau. După ce se aşeză, spuse, cu 
vocea schimbată: 

— lartă-mă! 

Îşi trecu apăsat mâna sănătoasă peste faţă, cum ar fi 
vrut să şi-o smulgă, să găsească dedesubt alt chip. 

— Plimbă-ne prin oraş, pe unde vrei, se adresă Eva 
birjarului, şi la şapte du-ne la gară. 

Mai făcuseră o dată drumul, pe strada principală, cu 
magazinele ei luxoase, cu cafeneaua mare, unde se vedeau 


244 


oameni fumând ţigări de foi, într-o deplină şi demoralizantă 
inutilitate. 

Umbra în piaţă trecuse de jumătate, şi ceasul nu era încă 
şase. El avusese dreptate, dar i se părea atât de trist să-şi 
mai amintească! Trecură pe sub turn, spre oraşul de jos, 
ocoliră pe străzile înguste, reveniră sus, pe la bastioane. 
Părea că alt drum nu mai există, şi că de câte ori s-ar 
întoarce aici ar trebui să-l parcurgă cu o cruce pe umeri. 
Dar acum ştia bine că nu se va mai întoarce niciodată, nici 
chiar în clipa morţii: ispăşise pedeapsa. Işi lua astfel rămas 
bun de la oraş şi de la multe altele. 

Se întâmplase să fie o săptămână de aglomeraţie la tren, 
pleca multă lume la Expoziţie, găsise un singur pat liber în 
vagonul de dormit. Puțin îi păsa de ea, dacă avea unde să-l 
culce pe el; n-o speria o noapte de nesomn după câte nopţi 
nu dormise. 

Un om antipatic, gras, roşu, cu mâinile lungi, cu 
picioarele scurte, cu ochi de broască şi gură de peşte 
ocupase patul de jos. Poate nu era chiar atât de hidos; aşa 
îl vedea Eva, fiindcă, deşi îl rugase stăruitor, nu vroia să ia 
patul de sus, ca să-l cedeze pe-al lui unui om cu braţul în 
eşarfă. 

— Domnule, dar vedeţi că este... (Nu putea spune: este 
infirm). Dumneavoastră vă vine mai uşor. 

— Nu, madam! Sunt miop! 

Avea într-adevăr ochelari cu multe dioptrii, dar miopia 
era un argument stupefiant. Stătea lăbărţat pe patul lui, cu 
geamantanul alături, proclamându-şi apăsat prioritatea, 
picioarele nu-i ajungeau până la podea; semăna cu un copil 
bătrân, răzgâiat. Datorită lui totul pe lume părea rău şi slut. 

Eva rămase pe strapontină, în faţa uşii, până dimineaţă, 
făcându-şi bilanţul existenţei. Era în pagubă, dar n-avea de 
gând să se căineze. Acceptase totul aşa cum fusese, 
accepta ce avea să urmeze. Se întreba cum izbutise el să 
se urce în patul de sus, cum se mişca în spaţiul acela 
îngust, ce făcea singur, fără ajutorul ei. 

Era obişnuit cu ea, de la spital, să-i vină în ajutor la 
fiecare mişcare, la fiecare geamăt. Ea nu avusese nici 


245 


nopţi, nici zile ale ei. Îi fusese infirmieră, îl spălase, îl 
pieptănase, îi aranjase patul, îi dăduse mâncarea la gură, 
şi-i fusese tot ceea ce avusese el nevoie, se chinuise ca să-l 
împace şi să-i fie bine. Îmbrăţişările de spital, nefireşti, 
strâmbe şi schiloade nu-i trezeau nici o amintire frumoasă, 
ci numai simţământul milosteniei. 

Nu era lungă noaptea din tren; erau lungi toate. Ar fi vrut 
să arunce o privire înăuntru, să-l vadă cum doarme. 

Când se lumină de ziuă, uşa compartimentului se 
deschise şi el scoase capul pe coridor - părea că dormise 
bine. 

— Vin numaidecât, îi şopti. 

Eva îşi trecu mâinile pe faţă, să-şi şteargă urmele 
oboselii, îşi netezi parul, privindu-se în fereastra, îşi aranja 
fularul la gât, caută să-şi trezească feminitatea, care 
ostenise. El veni cu o înfăţişare misterioasă. 

— Deschide fereastra! 

Cercetă coridorul, să vadă dacă nu se apropia cineva, 
apoi scoase din buzunar ochelarii omului cu ochi de 
broască. 

— Vrei să-i arunci pe geam? 

Ei se părea inutil şi inadmisibil, dar poate plătise prea 
mult cu mâna dreaptă, ca să nu-i fie îngăduit celei stângi o 
compensație copilăroasă. Deschise fereastra. 


58 


Nu mai ţinea minte a câta oara revenea în apartamentul 
prăfuit cu aerul închis de pe timpul altei vieţi. De fiecare 
dată fusese altfel, şi-acum era mai altfel ca oricând, dar 
spera să se termine. Îndată ce intră pe uşă, trecu la prima 
corvoadă a zilei. 

— Haide să te bărbiereşti! 

li scoase pardesiul, haina, cravata, îl aşeză pe marginea 
patului, îi scoase pantofii. El se uita absent pe fereastră; în 
depărtare se vedeau copacii înverziţi din Grădina Botanică. 
Stătea supus, cu gândul cine ştie unde, dar în orice clipă 


246 


risca să explodeze; pasivitatea aceasta fabrica în el 
dinamita din te miri ce putea să se işte şi scânteia. ÎI 
împinse la baie. 

— la, pune mâna pe pămătuf! 

Medicii îl îndemnaseră să se folosească de braţul bolnav, 
să-l învie, să nu-l abandoneze. Putea să-l mişte de la cot, să 
facă unele mişcări, mâna însă, cu degetele imobile, nu-l 
asculta. Era imposibil să ţină pămătuful. Ea îşi ascunse 
dezamăgirea; îl încurajă, silindu-se să pară voioasă: 

— Nu-i nimic! Câte puţin în fiecare zi, are să meargă! 

Se apucă să-l săpunească; la spital învățase întreg 
meşteşugul bărbieritului. Îl săpunea îndelung, fără gânduri, 
odihnindu-şi în acest timp spiritul prea mult supus 
zbuciumelor. Inainte de a merge mai departe, băgă maşina 
în apă caldă. 

— Ce faci? 

— Am citit într-un almanah că aşa bărbiereşte mai bine. 

— Eu chiar dacă aş fi citit, n-aş fi ţinut minte. 

— Fiindcă nu ai pasiune! 

Ea una punea pasiune în tot ce făcea, chiar în treburile 
neplăcute, de vreme ce le accepta; altfel s-ar fi simţit 
umilită. 

— De spălat însă, dă-ţi osteneala şi spală-te singur! 

II lăsă în baie şi se duse să-i caute rufe curate. Dulapurile 
erau aproape goale; abia dacă mai rămăseseră câteva 
cămăşi, câteva haine. Deci fusese pe acasă! Deci mai 
avusese o cheie! Nici nu trebuia să se mire. 

— Ce-ai făcut cu hainele? 

— la ghici? 

| se făcu milă de el, o milă amestecată cu remuşcări şi 
regrete. Atunci când îşi vindea hainele, ca s-o caute, ea 
stătea la căldură, într-o casă de senior, fără nici o lipsă, fără 
să ştie nimic despre lume, ca Frumoasa Adormită. 

Îl auzi în baie, cântând marșul militar. 

— Hei, îţi regăseşti vechea piele? 

El apăru în uşă, ştergându-se pe faţă; de neînțeles, de 
necrezut, ţinea prosopul cu amândouă mâinile. 

— Ce-i cu mâna ta? 


247 


Îşi dădu seama prea târziu: n-ar fi trebuit să întrebe. ÎI 
văzu că se crispează. 

— lartă-mă, te rog! 

II simţea că are să explodeze, şi că n-avea nici o vină 
decât că nu ştia să se poarte, sau obosise şi îşi pierduse 
speranţele... Se înfrânse: nu-i era îngăduit să-l abandoneze 
la jumătatea drumului. Se lipi de el, caldă şi umilă. 

— Da, iartă-mă! Să nu ne ascundem de noi înşine. Dar 
trebuie să te faci bine! 

Căldura ei trezea în el o vibraţie pe care ea o cunoştea 
de multă vreme. O absorbi atentă, lucidă, supraveghind-o şi 
înregistrând-o în sine ca pe o diagramă; din luciditatea 
aceasta concentrată se năştea o altfel de beţie. 

— Am să te fac bine - auzi tu? - pe viaţa şi pe moarte am 
să te fac bine, eu şi nu altcineva! la-mă în braţe ca 
altădată. Stau supusa, răbdătoare şi cuminte, nu te teme 
de mine! 

Nu avea nevoie de el nici în amintire, dar simţea o 
bucurie, nemăsurată pe lângă celelalte, la fiecare mişcare a 
lui, la fiecare pas înainte. Işi lăsă veşmintele să cadă, cu o 
iscusinţă inedită, mulându-se pe mâna lui invalidă, ajutând- 
o să creadă că este vie. Dar poate milostenia ei n-avea 
obiect şi era puerilă; el nu se prăbuşise - ce-i lipsea? - îl 
vedea întreg ca la începutul timpurilor. Nu, nu pierduse 
nimic din ceea ce o cucerise. Avea acelaşi grumaz prelung, 
dar nu efeminat, ci puternic, forjat parcă într-un metal şi 
fin, şi dur, şi maleabil, aceiaşi umeri largi fără ostentaţie, 
desenând între ei pieptul cu o forţă explozivă, totuşi calmă 
şi curgătoare. Maturitatea nu-l îngreunase, ci mărise în 
trupul lui contrastele: picioarele erau mai prelungi, mijlocul 
se subţiase. Chiar dacă nu-l mai dorea, n-ar fi putut să 
accepte pe altul. Era o condamnare pe viaţă. Işi lipi obrazul 
de cicatricea dezvelită, la jumătatea braţului, să n-o vadă, 
sau s-o încălzească. „Are să se facă bine, nimic n-o să se 
mai cunoască! E mâna lui veche, o regăsesc, o ştiu de atâta 
vreme!” 

— Mângâie-mă! îi şopti. Stau cuminte... Mângâie-mă cu 
răbdare! lţi mai aduci aminte? Aştept mâna ta de multă 


248 


vreme. 

Se cutremură când simţi mâna moale, cu degetele 
amorţite,  umblându-i pe piele. Era o senzaţie de 
groază - întregul trup i se strânse, oprind circulaţia 
sângelui. Dar se aprinse încă o dată, mai din adânc, mai din 
greu, îşi masă inima cu o mână închipuită care nu vroia s-o 
asculte, ci mai degrabă ar fi strangulat-o, îşi porni sângele, 
îl împinse în artere până îşi simţi corpul înviat şi fierbinte. 
Atunci braţul lui amorţit păru că se trezeşte, şi degetele 
moarte renăscură, iar ea le primi şi li se supuse, fără să 
creadă măcar că e o amăgire. Simţea o bucurie adevărată, 
dusă departe, învecinată cu delirul, nebănuită mai înainte, 
provenind din materie, dar ridicată la înălţimi siderale, unde 
zbura peste toate îndurate şi totuşi îşi dădea seama şi 
credea, cu o a doua conştiinţă că nu face decât o 
generozitate, ultima, sinceră şi deplină. „Când va fi întreg, 
mă voi elibera, voi avea dreptul să mă gândesc la linişte şi 
fericire.” 


59 


Într-una din zilele următoare îl duse la un chirurg- 
neurolog, către care avea o recomandaţie. El, la spital, se 
învățase să lenevească şi adesea se complăcea în starea 
aceasta; braţul nu-l mai durea, avea numai, uneori, 
furnicături enervante prin vârfurile degetelor; se liniştea la 
mângâierile ei conştiincioase. Cu greu îl urni, să-l ducă la 
doctor. Rezultatul fu vag. | se spuse că o operaţie trebuia 
încercată, dar mai târziu, fără să precizeze când. 

Toată vara rămaseră în Bucureşti, fiindcă n-aveau destui 
bani să poată pleca, Eva trebuia să-l înfrâneze; la spital 
pierduse şi ea noţiunile curente de viaţă, aruncase sume 
mari în stânga şi în dreapta, pe onorarii şi cadouri 
exagerate. Rămăsese o sută de mii de lei la bancă; trebuia 
să-l convingă că n-au să ţină toată viaţa. Işi reluase grija 
gospodăriei, refăcuse legăturile cu lăptăreasa, cu băcanul şi 
măcelarul, bani puţini şi mai multă energie. Avea şi griji de 


249 


infirmieră pe lângă grija contabilităţii şi a gospodăriei. La 
spital făcuse o şcoală întreagă, pe care o perfecționa, citind 
şi primind sfaturi de la medici. Înainte de toate trebuia ca el 
să nu trândăvească. Dimineaţa, după ce se îmbrăca, Eva se 
apuca să-i maseze braţul, cu ulei şi talc, după o tehnică 
verificată, apoi îl trăgea jos din pat şi-l silea să ia parte la 
treburile casei. Se folosea de felurite şiretlicuri, ca să-i pună 
braţul la muncă pe nebăgate de seamă, şi izbutise să facă 
mici paşi înainte, să-l mai deprindă cu încă o mişcare, 
înceată şi timidă. Aştepta operaţia, în care îşi pusese toată 
încrederea. Până atunci se întreba: „Oare cum aş vrea să 
fie: infirm şi cu mine toată viaţa, sau sănătos, lăsându-mă 
în drum, ca altă-dată?” Şi îşi răspundea fără să ezite: „Un 
om ca el trebuie să aibă trupul întreg. De mine nu-mi 
pasă!” înţelegea bine: integritatea era cerința lui 
dominantă, dar într-o concepţie personală, care, dacă se 
potrivea cu a celorlalţi semeni în ceea ce-i privea fiinţa 
anatomică, mai departe devenea subiectivă în chip abuziv 
şi intolerabil. Eva o tolera ipso facto, cum paratrăsnetul 
tolerează trăsnetele. 

Prin iunie primi o scrisoare de la Getta: „Mama nu vrea 
să-ţi mai scrie, zice că ai înnebunit, şi eu cred la fel. Niciun 
om cu mintea întreagă nu poate înţelege ce-i cu tine. Am 
încercat să citesc scrisoarea ta într-un picior şi cu capul pe- 
o ureche, ca strâmbii, să văd dacă aşa n-oi înţelege mai 
bine, dar mi-a venit ameţeală. De ce ai plecat iar de acolo? 
Nu era bine? Spune-ne, cel puţin să-ţi găsim o scuză. l-am 
dat scrisoarea şi lui, şi a citit-o chiar şi frate-su, că nu 
trebuie să ne fie ruşine, şi nici ei nu pot să te înţeleagă. 
Suntem patru inşi care credem că n-ai mintea întreagă. Du- 
te şi te caută, fetiţo, până nu ajungi la balamuc, că atunci 
să nu contezi pe noi să venim să-ţi ţinem de urât la sticleţii 
tăi din cap. Altceva nu avem ce-ţi spune, decât că suntem 
cu toţii supăraţi. Mama nici nu vrea să-ţi scrie, nu mai poate 
să-şi pună mintea cu tine. Te las, că plânge copilul.” 

Află abia acum că Getta avea un copil; n-ar fi interesat-o 
să ştie măcar dacă e fată sau băiat. Indiferenţa aceasta o 
făcea să-şi dea seama că de mult nu mai avea o familie, 


250 


dacă avusese odată. N-o interesau nici opiniile lor, nici 
dezaprobarea. Se lupta cu grijile gospodăriei, lăsând în 
părăsire grijile sale. Mâncarea, curăţenia casei, curăţenia 
corpului, aerisitul părului şi mâna bolnavă. Adormea seara 
ţinând-o în mâini, continuând să-i mişte degete prin somn, 
aşteptând o reacţie, o împotrivire, tresărind când simţea în 
ele o încordare. 

El nici nu băga de seamă necontenita ei agitaţie; i se 
părea că programul zilelor se desfăşoară curgător, venind 
de la sine. Căldurile de vară îl moleşeau, trăgea la somn şi 
la odihnă. Luase obiceiul să bea cafea multă, şi-i plăcea să 
stea tolănit după-amiaza, fumând ţigară după ţigară. Ea îi 
încuraja abuzul, silindu-l în schimb să ţină ţigara cu mâna 
dreaptă, între degetele înţepenite, ca s-o supună la 
mişcările repetate pe care le face un fumător. 

Trebuia să-l scoată din casă, ştia cât iubeşte soarele; 
gândul de a-l duce la ştrand îi veni ca o revelaţie. Căută 
costumele de baie, prin toate dulapurile, până le găsi 
mâncate de molii. Nu era timpul să cumpere altele; se 
vorbea din ce în ce mai insistent de război, lucrurile se 
scumpeau de la o zi la alta, săpunul de baie, de pildă, pe 
care îl lua cu cinci lei ajunsese şase, şi băcanul o sfătuia să- 
şi facă provizii, o să se scumpească mai mult. 

— Să nu vă mire, coniţă, dacă o să-l plătiţi zece lei! 

Aşa se vesteşte războiul în afara reţelelor diplomatice. Ei 
i se părea absurd; zece lei un săpun ar fi însemnat 
prăbuşirea bugetului lor. 

Nu ştia să coasă, dar trudindu-se o după-amiaza 
întreagă, ţesând mărunt, fir lângă fir, izbuti sa aducă 
amândouă costumele în stare de a fi purtate. El stătea 
tolănit în pat şi fuma, urmărind mişcările migăloase ale 
acului. 

— Mai miros a mare? 

Trebuia să aibă încă în ele apa sărată a marii. Şi printre 
firele ţesute ea văzu deodată plaja, cu tot ce evocau 
locurile acelea, amintiri dulci şi dureroase, farurile, sclipind 
seara, faleza, cu lanurile cosite, schitul, de unde se auzea 
toaca în amurg, iar mai târziu clopotul ca o talangă. 


251 


El se ridicase într-un cot. 

— Ce-ar fi... 

Se scutură, înspăimântată: 

— Nu se poate! 

O speriau mai mult amintirile; era certată cu marea, pe 
viaţă, cum era certată cu toate locurile pe unde fuseseră 
împreună. Ştia că fiecare stradă, fiecare sală de spectacol, 
fiecare colţ de lume unde mergea cu el acum, aveau s-o 
tortureze în viitor. Şi el nu înţelegea, era în stare să-i 
consume întreg pământul, să nu-i mai lase niciun refugiu, 
spre nici o zare. 

A doua zi merseră la ştrand, pe malul lacului. Nu văzuse 
niciodată locurile acestea; le privea cu melancolie, căci nici 
aici n-avea să se mai poată întoarce în libertate. El se 
întinse pe nisip, cu faţa la soare. 

— Eva, stai mai deoparte; îmi ţii umbră. 

Nu trebuia să-i ţină umbră; ştia de mult. In faţa soarelui, 
egoismul lui se manifesta ca oriunde; nu era mai ascuţit 
acum, decât altădată. Stătea calm, poate fără nici o grijă, 
moleşit de căldură, doar cu fruntea puţin încruntată. 

„Se gândeşte”, îşi spunea Eva, şi-i bănuia gândurile: „E 
foarte bine aşa, să se îngrijească altcineva de mine. Eva a 
cârpit costumele - le-a cârpit bine, văd că nici nu se 
cunoaşte. S-ar putea spune că nu-i lipsită de îndemânare... 
Pe urmă s-a dus la băcănie şi a cumpărat de mâncare. Cât 
o fi cheltuit? O priveşte; ea ţine socotelile. Şi ce-o fi 
cumpărat? Cu siguranţă ceva care îmi place. Nu, de ce s-o 
întreb? De ce să-mi chinuiesc mintea? Aş putea să jur că în 
loc de prăjituri, are să-mi dea halva. Ei îi place foarte mult 
halvaua. De fapt îmi place mie... Sper că n-o fi uitat să-mi ia 
țigări.” 

Îl văzu că întoarce capul spre ea, cu un început de 
îngrijorare. 

— Eva, ţigări mi-ai luat? 

Liniştit în această privinţă, acum probabil că îşi spunea; 
„Mai aştept zece minute, pe urmă am să fumez. Nu face să 
bag prea mult tutun în plămâni... E păcat de aerul curat! Pe 
urmă am să mă întorc cu faţa în jos; am s-o rog să treacă 


252 


mai spre stânga, fiindcă se mută umbra.” 

— Eva, ai luat termosul? (Îl luase.) Îmi dai o ţigară? 

— Întinde mâna. 

Aprinse ţigara şi închise ochii, cu fruntea puţin mai 
descreţită. 

— Cât e ceasul? Vrei să te uiţi? 

— Zece şi jumătate. 

— Mă întorc. Te dai puţin mai la o parte? 

Se aşeză în voie, sprijinindu-şi bărbia pe braţele aduse în 
faţă, ca un dulău care trândăveşte. Mai lipsea să mărâie dar 
n-avea motiv, nu-l supăra nimic deocamdată. li veni să-l 
zgâlţâie puţin de păr, să-l întrebe: „Ce-i în capul tău 
ticălos?” 

De ce să-l întrebe? Ştia prea bine ce-i în capul lui. Soarele 
îi ardea spinarea, şi el se gândea: „E destul de plăcută 
viaţa. Aproape că am uitat cât m-am chinuit. Trebuie să 
recunosc că ea mă îngrijeşte cu devotament. Oare mă 
iubeşte? Adevărul este că îmi simplifică viaţa.” 

Ridicase fruntea şi o privea printre pleoape. 

— Eva, în fond tu eşti cea mai cumsecade fiinţă din câte 
am cunoscut vreodată. 

Îşi lăsă iar bărbia pe braţe. „Aşa mi-a plătit tot pe ziua de 
astăzi.'” 

Peste vreo jumătate de ora el se ridică. 

— Intru în apă. 

ÎI privi din spate, îşi mişca braţul destul de firesc; nu se 
cunoştea nimic dacă nu vroiai să cauţi. 

Se întoarse curând; părea iritat. Eva nu-l lăsă să se 
adâncească în gânduri pe care le simţea vrăjmaşe. 

— Hai să mâncăm! Nu ţi-e foame? _ 

Părea că nu are nici dorinţi, nici voinţă. Il trase de mână 
şi-l duse la umbră, sub copaci. Mânca absent şi posomorât. 
Doar o dată spuse, ca o surpriză manifestată târziu şi 
aproape cu ciudă: 

— M-am uitat la tine, de departe, când ieşeam din apă. 
Eşti cea mai frumoasă femeie de pe plajă. 

— Nu sunt prea multe. 

— Ba nu. Chiar dacă s-ar face un import de câteva 


253 


mii - cine ştie de unde? - n-ar fi treabă uşoară! - distanţa 
de la medie până la tine e mult prea mare ca să te poată 
egala vreuna. 

Deşi avea un ton rece şi o privire absentă, ea tot se 
simţea tulburată. El reluă, cu o îngrijorare teoretică: 

— Trebuie să mă port mai atent cu tine. Câteodată uit că 
nu face să fii aruncată. Nu, zău, ar fi grozav de mulţi 
bărbaţi care ar dori să-mi ia locul. Tu nu te miri că mă 
preferi pe mine? 

„Maică Precistă, câtă candoare! se gândea Eva. îl prefer 
pe el, da, afurisitul! Şi măcar dacă ar mişca un deget” 

Nu putea să-i poarte ciudă. Aşa îl cunoscuse, aşa avea să 
moară. Dacă vroia să fie şi acum dreaptă, trebuia să 
recunoască, fără echivoc, că el nu-i dăduse niciodată mai 
puţin decât îi făgăduise. „Nu am ce face-am semnat 
contractul!” Dar nu se simţea nenorocită. Era bine aşa, era 
foarte bine. Trebuia să aştepte, sa vadă ce-o să se mai 
întâmple Poate ceva rău, poate şi mai bine! 

După ce termină masa, el se închise în sine. În apropiere 
câţiva tineri se jucau cu mingea. Se uita la ei cu ură, gata 
să-i apostrofeze şi să se ia la harţă. O dată mingea scăpă şi 
se rostogoli printre copaci, până la picioarele lor. Unul 
dintre jucători strigă: 

— Arunc-o, domnule! Ce stai aşa? 

Eva văzu cum, brusc, ochii i se fac roşii; părea o fiară 
încolţită. 

— Haide acasă! spuse printre dinţi, fără s-o privească. 

Porni spre vestiar, înaintea ei, mergând încovoiat, cu 
picioarele tremurând, ducându-şi braţul bolnav departe de 
corp, cu un fel de silă, de dispreţ, ca şi când n-ar fi fost al 
lui. Pe drum nu scoase un cuvânt; stătea înghesuit în colţul 
autobuzului, cu ochii injectaţi, şi scrâşnea din dinţi atât de 
tare şi de duşmănos, că vecinii se priveau între ei, surprinşi. 
Ajuns acasă se trânti pe pat. Câteva clipe, păru mort; apoi 
şopti: 

— Eva, sunt pierdut! 

Ea îngenunche la capul lui, speriată şi îndurerată, ca-n 
vremea de la spital, când îl mai văzuse o dată la fel de 


254 


prăbuşit şi de disperat. El rămase un timp inert, pe urmă o 
îndepărtă şi o privi rătăcit. 

— Nu merge! E o înşelătorie. M-am minţit prea multă 
vreme. Sunt ciung, auzi tu, ciung! (Glasul îi creştea, până 
ce ajunse răcnet.) Sunt ciung, ciung, ciung! 

Se aruncă peste el, îi astupă gura cu obrazul; l-ar fi putut 
auzi trecătorii, ar fi putut năvăli vecinii. Se luptă să-l 
imobilizeze, îngrozită că în accesul acesta ar putea sări din 
pat, să spargă geamurile, să se arunce pe fereastră. 

— Omoară-mă, dar linişteşte-te! la braţele mele, din 
două fă unul, ia tot ce e mai bun la mine, rupe-mă în bucăţi, 
aruncă restul... 

El îi simţi lacrimile, şiroaie; se linişti, începu s-o mângâie 
pe păr, cu mâna sănătoasă, repede, apăsat, convingător, 
dar neconvins. Cu cât era mai hotărât gestul, cu atât 
gândul îi fugea mai departe. Spuse, absent: 

— lartă-mă! Nu mai plânge pentru o otreapă ca mine! 

— Nu mai plâng, dacă eşti bun, dacă nu te mai chinuieşti 
şi nu mă înnebuneşti. Vreau să mă mângâi cu mâna 
cealaltă! Haide! 

Braţul zăcea inert pe pat. Nici ea nu mai credea în nimic, 
dar nu vroia să pară învinsă. 

— Eva, linişteşte-te! E inutil să ne mai zbuciumăm! (Se 
calmase.) Ridică-te şi stai lângă mine! Îţi mulţumesc pentru 
tot ce-ai făcut. Ai fost foarte bună, foarte pricepută, foarte 
devotată, dar a fost zadarnic. Ne înşelăm unul pe altul. 
Braţul meu nu-i bun la nimic; am simţit în apă. Am învăţat 
să fac câteva mişcări, nu le-am cântărit niciodată, mişcam 
mâna ca paiaţele trase de sfoară. Părea că merge, nu mi- 
am comparat niciodată pe una cu alta. În apă mi-am dat 
seama; în apă nu poţi să te amăgeşti, cum te amăgeşti cu 
şireturile de pantofi, cu periuţa de dinţi. Apa te obligă la 
simetrie; nu poţi s-o înşeli. M-a simţit şi mi-a spus: „Porţi o 
cârpă de umăr, nu un braţ!" Mâna mea e moartă, Eva, 
moartă pentru totdeauna! 

Se repezi şi-i astupă gura, cu obrazul ud de lacrimi. 
Stătură împietriţi până ce amurgul cuprinse încăperea. 
Atunci Eva se ridică să aprindă lumina. El îşi duse instinctiv 


255 


mâna sănătoasă la ochi; era gestul din fiecare seară, dar 
alteori se ferea cu amândouă mâinile. Inţelese că nu mai 
avea în el nici voinţă, nici putere. Poate până acum făcuse 
într-adevăr eforturi să se înşele, poate îşi folosise toate 
rezervele de speranţă şi de energie. Câteva clipe se gândi, 
încruntată, apoi chipul i se destinse. Avea să fie bine. Ştia 
că va fi bine, trebuia sa fie bine! Se aşeză lângă el, pe 
marginea patului şi îi apucă încheietura mâinii sănătoase. 
În ajun le-ar fi apucat pe amândouă; acum nu mai era 
nevoie să simuleze nimic. 

El ridică ochii, surprins de învierea ei neaşteptată. 

— Nu-ţi dau voie să mai spui nici o prostie! vorbi Eva, cu 
seninătate şi hotărâre. Ai o mâna bolnavă? Da, recunosc. 
Dar o ai, e a ta, întreagă; putea să fie cenuşă, în 
crematoriul spitalului. Ai fi murit? Nu! E mai scurtă? Nu se 
vede. Un centimetru? Vrei să măsurăm? N-ai să crezi: şi eu 
am o mână mai scurtă, n-ai băgat de seamă! Dacă ai şti cât 
de nesimetric îţi este obrazul! Te-ai obişnuit cu el, dar ia să 
te uiţi bine în oglindă! Getta are un şold mai mare decât 
altul; croitoreasa a descoperit, altfel n-ar fi observat 
niciodată. Spuneai ieri că nu ştii câţi bărbaţi ar vrea să fie în 
locul tău. Dar eu te prefer pe tine. Am stat cu tine când 
aveai mâna în gips, şi erai nebărbierit şi murdar. Am stat 
după ce ţi-au scos gipsul, şi nici măcar nu făceai ceva să 
mă  răsplăteşti. Ţi-am suportat toate capriciile, toate 
nebuniile, şi chiar dacă uneori cred altfel, probabil am să ţi 
le suport toată viaţa. Ai un braţ bolnav? Ar putea să rămână 
aşa până la moarte; nu s-ar schimba nimic în sufletul meu. 
Dar tu te simţi umilit. Bine; te înţeleg. Trebuie să-ţi facem 
braţul la loc. Auzi tu? O să-l facem să nu se mai cunoască 
nimic. Ce-ţi lipseşte? O bucată de nerv; o să ţi-l punem la 
loc. Orice nerv ai să vrei tu, pe alese, de la animalul cel mai 
blajin, de la o vacă din care se fac şniţele, sau de la un 
câine turbat... O să mergem la Viena, la cel mai mare 
chirurg din Europa, o să te opereze şi-o să ai braţul întreg, 
ca mai înainte, să faci cu el toate blestemăţiile. 


256 


60 


A doua zi se duse la un birou de voiaj, se interesă de 
costul călătoriei, se sfătui cu medicul, întrebă cât timp ar 
trebui să rămână la Viena, cât ar putea să coste internarea 
şi operaţia. Intră la Poştă şi îi scrise domnului von Seele: 
„Oswald, dacă aş fi flămândă, nu ţi-aş cere un leu, să-mi 
cumpăr un corn, dacă aş fi dezbrăcată, nu ţi-aş cere o sută 
de lei, să-mi iau o pereche de ciorapi. Nu-ţi cer nimic pentru 
mine; am o datorie. Vreau să-l duc la Viena; nu se îndreaptă 
altfel. Dacă ar fi mâna mea, nu m-aş duce. Imi trebuie două 
sute de mii de lei. Nu ştiu când am să ti-i pot da înapoi, mă 
înspăimântă o sumă atât de mare, dar acum nu mă 
gândesc decât să merg până la capăt, să fac tot ce se 
poate face, oricare ar fi mijloacele, chiar umilinţa şi 
decăderea...” 

Peste câteva zile primi de la bancă înştiinţarea că 
sosiseră banii. Îi telegrafie domnului von Seele, 
disimulându-şi recunoştinţa: „Ce să fac pentru tine la 
Viena?” Dar nu primi niciun răspuns, după cum în afară de 
bani nu primise niciun răspuns la scrisoare. N-avea timp să 
fie mâhnită şi nici nu se gândea că tăcerea lui putea să fie 
semnificativă. Pe la jumătatea lui iulie terminase 
formalităţile; avea paşapoartele, vizele şi banii schimbaţi, 
împreună cu toate desluşirile. El stătuse mai tot timpul în 
casă, tolănit pe pat, fumând ţigară după ţigară, calm şi fără 
să se preocupe de braţul bolnav. Avea faţă de braţul acesta 
indiferența pe care o ai faţă de o pereche de pantofi rupti, 
înainte de a-i da la reparat. 

Ceea ce urmă, din clipa plecării, trecu peste Eva într-un 
vârtej de impresii nedefinite şi amestecate: Gara de Nord, 
la ora trei după-amiază; vagonul restaurant, înţesat de 
lume, străini mai cu seamă; şantierele de pe valea 
Prahovei, cu mii de oameni, mii de furnici înşirate în lungul 
drumului, făcând terasamente, poduri, tuneluri; Braşovul, în 
fugă; Aradul, Curtici, frontiera, vameşii unguri cotrobăind 
prin geamantane, apoi Budapesta, în zorii zilei, şi pengő 
peste tot:  hamalilor, şoferilor, chelnerilor - pengő, 


257 


pengő - şi teama că nu-i vor ajunge banii. Avea sa-şi 
amintească de o ospătărie mică, la picioarele unui pod, pe 
malul Dunării, unde el o dusese să mănânce papricaş - şi 
iar pengő, pengő pentru ţigări, pengő pentru chibrituri, 
pentru mere... Erau mormane de mere, pe toate străzile. 

— Ce-ar fi să rămânem o noapte aci? Să mergem într-o 
cârciumă cu lăutari? 

Nu se putea! Şi iar pengő, pengő , erau banii domnului 
von Seele. li plăcea oraşul, cam cenuşiu, dar plin de 
grandoare; Piaţa Parlamentului o uluia. Nu ştia ce să creadă 
despre Ungaria. Ce vedea aici nu se potrivea cu Marta şi cu 
Gheza, cu chipurile lor negricioase, posomorâte, cu vorba 
aspră - nu se potrivea nici cu chipurile celorlalţi oameni, cu 
boiernaşii care călătoreau cu trenul, îmbrăcaţi într-un fel de 
pardesie negre, strânse pe corp, lungi până la pământ, ca 
nişte veşminte preoţeşti, împodobite cu găitane. Se 
potriveau poate cu marşul lui Râkoczy. 

Şi iar pengő. Tramvaie lungi, circulând vijelios pe stânga 
străzii - apoi iar gara, depozitul de bagaje, hamaiii - şi iar 
pengő, şi iar trenul, câmpii lungi şi cai mici, cu coamele 
sălbatice... Dar câmpiile acestea nu duceau la nici o mare! 

Era pusta, o privea pe geam şi îşi spunea: „Unde merg? 
Ce destin mă cheamă aici, unde n-am semănat grâu, de 
unde nu mănânc pâine?” Hegyeshalom, frontiera, iar 
vameşii la geamantane - şi nu mai trebuie pengő, ci mărci 
germane. O gară urâtă, murdară de cărbuni - hamali şi 
şoferi. Aparatul de taxat arată shilingi, dar plăteşti mărci. Şi 
Eva scrie într-un carneţel fiecare marcă, fiecare pfenning, 
nu sunt banii ei, i se rupe inima. „Oare vor ajunge?” El 
zâmbeşte blazat, văzând crisparea ei. Nu-l interesează 
nimic, oraşul îi e cunoscut, îl plictiseşte Ringul cu copacii 
înverziţi. 

— Eva, ar trebui să-ţi cumperi un Baedeker, să te 
instruieşti. 

Dar n-o interesează casa lui Schubert, nici Johann 
Strauss, nici Grienzingul şi valsul vienez, ci numai o adresă, 
o stradă dosnică, neumblată, cu iarbă între pietrele 
pavajului, un sanatoriu mic, într-o casă particulară. Nu-i 


258 


inspiră nici o încredere. O sală de operaţie rotundă, 
îmbrăcată în faianţă albăstrie până aproape de tavan, cuo 
masă ca o locomotivă albă, cu roţi şi pârghii nichelate, cu 
un ochi de ciclop deasupra. O sală de magie, sau de 
tortură. Un om mare, de două ori cât ea, la care priveşte 
dându-şi capul pe spate. E marele chirurg! Pare un chefliu 
din Grienzing, bine hrănit, bine dispus, care nu ia nimic în 
serios, pe care nu-l miră nimic, nimic nu-l mişcă. Ea îi 
spune, fără să se audă, cele câteva cuvinte care şi le-a 
pregătit de acasă: 

— Herr Professor, ich bitte Sie aus ganzen Herzen... 

El răspunde: Hm! Hm! - şi nimic altceva. Pipăie braţul 
bolnav, cu nepăsare, ca pe o bucată de carne la măcelar, o 
pipăie multă vreme, degetele lui lucrează toate zece, cum 
ar cânta la pian - pare că ascultă acordul lor în muşchii 
adormiţi sub piele - şi nimic nu-l emoţionează. 

— Domnule profesor, venim de departe; salvarea noastră 
sunteţi dumneavoastră! 

lar el face: „Hm. Hm.” - şi când o priveşte pare că spune: 
„Ce, pentru atâta lucru tremuri aşa?” 

— Credeţi că sunt speranţe? 

Nici măcar nu-i răspunde, nu mai are nimic de vorbii cu 
ea. Dar a hotărât să facă operaţia; cel puţin aşa înţelege 
din cuvintele doctorului care îl secundează - şi, pe 
deasupra poate îl suplineşte în relaţiile umane. Când îl 
operează? Chiar mâine; nu e nevoie de nici o pregătire! 

A doua zi nimeni nu spune nimic; ar vrea să afle: A reuşit 
operaţia? L-au dus într-o odaie care trebuie să fi fost 
salonaşul casei, sau camera de muzică; pe pereţii vopsiți 
acum în ulei până la jumătate, au mai rămas în sus vechile 
tapete, cu un rând de lire aurite aproape de plafon. 

Marele chirurg a dispărut, îl găseşte abia târziu, după ce 
cutreieră coridoarele, la parter, undeva în fund, într-o 
încăpere cu pereţii îmbrăcaţi în faianţă alba, la o masă de 
lemn spălat cu leşie; e cald şi miroase a mâncare. E 
bucătăria! Şi-a scos mănuşile, mănâncă înfometat 
crenwurşti, rupându-i cu mâna ca pe covrigi, şi bea bere; 
bea dintr-o stacana de un litru bere neagră, cu spumă 


259 


deasă, face mustăţi albe în jurul gurii. 

— Domnule profesor... 

— Mănâncă! Sunt pe cartela mea suplimentara! 

Îi băgă un cremvurst întreg în gură şi mestecă înainte, cu 
ochii pe jumătate închişi de mulţumire. Ei îi vine să ia 
stacana de pe masă şi să i-o arunce în cap. „Şi i-am dat 
atâţia bani...” A scris în carneţel tot: atâta profesorul, atâta 
asistenții şi surorile, atât sala de operaţie, atât internarea... 
Spera că vor ajunge banii. 

— Mai vrei un crenwurst? Bea puţina bere! 

Îl aşteaptă tremurând, să-şi termine mâncarea şi 
băutura, poate pe urmă îi va spune măcar un cuvânt. Darel 
nu spune nimic; se ridică, se bate pe pântece, făcându-i cu 
ochiul, o ciupeşte de obraz pe bucătăreasă, apoi o ia la 
fugă pe coridor. E nevoită să apeleze la suplinitorul 
omeniei; asistentul îi explică binevoitor. Da, probabil e rolul 
lui. N-a fost nevoie de nici o grefă, s-au găsit capetele 
nervului, erau contractate şi ascunse sub muşchi, marele 
chirurg le-a ancorat, a întins de ele ca de praştie. Acum 
nervul e cusut; pentru chirurgie înseamnă că operaţia a 
reuşit. Rezultatele însă se vor vedea mai târziu. 
Deocamdată e un braţ ca de copil, nu poate, nu ştie să facă 
nimic, începe un tratament lung. 

— Dar domnul profesor ce crede? Nu putem afla? 

Dumneavoastră nu înţelegeţi ce se întâmplă cu mine? 
Venim de departe. 

— Un moment, doamnă. 

Eva nu se mai dezlipeşte de informatorul omenos, îl 
urmează pe coridoare, ameţită, coboară iar scările. Unde se 
duce? Tot la bucătărie! A fost profesorul aici? A fost, a 
mâncat patru perechi de crenwurşti - enorm pentru un om 
înfometat! - a băut un litru de bere neagră. 

— Doamnă, liniştiţi-vă: profesorul e mulţumit! 

Ei îi vine să plângă, îi vine să-l ia în braţe. 

Şi trec zilele, cu braţul în gips, şi în fiecare zi injecții: 
foliculină, vitamina B - foliculină, vitamina B. 

În ziua când îi scot gipsul, marele chirurg mai apare 
odată, mai cântă la pian cu toate zece degetele pe muşchii 


260 


lui adormiţi. 

— Domnule profesor, e bine, nu-i aşa? Vă mulţumesc. 

Acum, prima oară, el o priveşte în faţă şi, prima oară, nu 
mai zâmbeşte, zâmbetul acela de chefliu care atâta timp a 
chinuit-o pe Eva. 

— Doamnă, e atât de bine, că o să şi uitaţi călătoria la 
Viena. Vă admir pentru frumuseţea şi devotamentul 
dumneavoastră! 

Deci ştie şi să vadă, ştie şi să înţeleagă! Are o privire 
senină şi inteligentă. Eva duce confuzia cu ea multe zile; e 
atât de greu să cunoşti oamenii! Şi când îi cunoşti urmează 
altă explorare, deschizând altă istorie! Dar n-are prea mult 
timp să gândească; sunt atâtea descurajări printre 
speranţe! Au început masajele, cu talc şi ulei, şi băi calde, 
şi ionizări, şi faradizări; par zadarnice. El nu mişcă braţul, îl 
mişcă alţii, ajutând muşchii să se trezească. Dar odată, mai 
târziu, muşchii îl vor asculta, şi el le va putea da cele mai 
neprevăzute porunci! 

Şi iată că într-o seară se plimbă amândoi pe 
Kârntnerstrasse, prin faţa vitrinelor amăgitoare. O cravată! 
Trebuie să-i ia o cravată, ca să şi-o înnoade mai târziu, cu 
mâna salvată! Scrie în carneţel: cinci mărci cravata, 
unsprezece mărci o pereche de mănuşi, trei mărci un 
pieptene - un pieptene pentru mâna lui cea nouă - şase 
mărci bufonii de manşetă. Nimic pentru ea! 

În faţa Operei, s-au instalat megafoane care anunţă 
ultimele ştiri. Oamenii se opresc neliniştiţi să asculte: 
Danzig, Polonia, Danzig, Polonia!... 

— Tu înţelegi ce spune? 

— Da. Trebuie să ne luăm catrafusele. 

Drunul la gară, spre miezul nopţii; de multă vreme 
luminile sunt pretutindeni stinse; lanterna de buzunar, 
aparatul de taxat... Eva ţine minte să scrie în tren: şapte 
mărci taxiul, două mărci hamalul. Dar şi în tren e întuneric. 
„Am să scriu mâine dimineaţă.” Dimineaţa, la frontieră 
aleargă o vorbă de-a lungul vagoanelor: „A izbucnit 
războiul!...” Vameşii citesc ziarele, cam speriaţi; nu prea le 
este gândul la geamantane, în schimb, poliţia militară 


261 


aruncă priviri iscoditoare în toate compartimentele. În ziare 
se vede câte un titlu mare: „Bombardarea Varşoviei... 
Unităţi motorizate înaintează spre Posen...” 

— Eva, cât ne-a costat? 

Îşi arată braţul; încă nu-l mişcă; da, e un braţ de copil 
neştiutor, dar acum are încredere deplină. E un braţ nou şi 
bine lucrat. 

— Nu ştiu exact pe dinafară. Vreo sută cincizeci de mii de 
lei. 

— Nu-i scump! 

— Sigur că nu! De ce râzi? 

— Mă gândesc că în clipa asta, mii de oameni îşi pierd 
braţele! 


61 


Toate se scumpeau şi multe începeau să lipsească; 
oraşul forfotea de polonezi care îşi vindeau automobilele ca 
să cumpere mâncare. 

Eva nu se mai despărţea de carneţel; însemna fiecare 
ban cheltuit, iar seara făcea socoteli la lumina de pe 
noptieră, migălind cifrele, cântărindu-le, ticluind planuri 
pentru a doua zi, străduindu-se să iasă la capăt. Trebuiau 
bani pentru tratament, el continua să meargă la medic: 
vitamina B, aparate, şi masaje, şi mişcări, şi iar vitamina B. 

— Trebuie să fac rost de bani! Nu-i aşa, Eva? Nu se poate 
să mai trândăvesc mult. 

Dar deocamdată nu făcea nimic şi toate greutăţile 
stăteau pe umerii ei. Avea să împlinească douăzeci şi trei 
de ani în curând. Se ducea viaţa, şi nu ştia pentru ce. 
Pentru băcan pentru măcelar, pentru lăptăreasă? 

— Unde te duci? o întreba el dimineaţa, deschizând un 
ochi somnoros, în timp ce ea se pieptăna, repede. 

— La măcelar. 

Carnea de vacă se făcuse treizeci de lei kilogramul; el nu 
ştia. 

— Ţie nu ţi-a dat niciodată prin gând să te uiţi la alt 


262 


bărbat? 

— Poate că da. 

— ŞI? 

Nu era de loc îngrijorat; nu putea să creadă. 

— N-am avut ocazia. 

— Într-o zi o să se ivească. 

— Probabil! 

— Pentru măcelar te găteşti? 

— Pentru măcelar, dar nu-l socotesc o ocazie. 

Se mira şi ea că mai poate să glumească, numai că era o 
glumă amară şi rece. Când se întorcea de la cumpărături, îl 
găsea cântând marşul militar în baie. 

— la să te văd! o striga. Cum arăţi? 

Venea frigul; avea obrajii învioraţi. O privea pe deasupra 
prosopului. 

— Te-a plăcut măcelarul? 

— Foarte mult. Şi el, şi vaca. 

— Lasă-ma să te plac şi eu puţin. (Îi smulgea pachetele 
din mâini, le arunca pe jos şi-o apuca de umeri.) Să mă bată 
Dumnezeu dacă nu eşti o fată drăguță! 

Tandreţea lui era alcătuită din îndemânări şi din 
nepăsare, un fel de rutină, dar avea iarăşi nevoie de 
mângâierile lui; altceva nu-i încălzea viaţa. Anul trecut pe 
vremea aceasta o protejau, păzind-o de toate relele, Marta 
şi Gheza; nu cunoştea nici o grijă, nu ţinea socoteala 
banilor, singura ei datorie era să-i ducă zahăr lui Savant, 
din când în când. 

Acum venea cu două kilograme de carne, pentru supă şi 
pentru şniţele, bine socotite de cu seară, dar găsea acasă 
un smintit de om care îşi lipea obrazul proaspăt bărbierit de 
al ei, înfiorând-o, nu doar în trup, ci până la cea mai 
îndepărtată amintire. 

— Să nu pui mâinile reci pe mine, că şi aşa sunt 
îngheţată! 

Şi totuşi, mâinile lui reci o încălzeau; era un mister pe 
care nu mai căuta să-l pătrundă. Tot ce venea de la el, 
devenea fior şi căldură. Işi spunea: „Trebuie să nu mă mai 
las subjugată, trebuie să-mi rămână un drum de retragere!” 


263 


De data aceasta îl urmase din milă, după ce se gândise 
destul şi cu luciditate. Nu mai fusese o rătăcire; orice rău s- 
ar fi întâmplat în viitor, nu vroia să mai sufere. Ţesea 
migălos în inimă o plasă de apărare, fire de indiferenţă, fire 
de ură. Chema din amintirile ei tot ce putea s-o 
învrăjbească. Se simţea în stare să-l înfrunte cu un surâs de 
nepăsare pe buze. Şi când el venea aproape, când îi apuca 
umerii, când îi simţea obrazul pe obrazul ei şi respiraţia în 
ureche, toată urzeala se destrăma, firele ţesute se duceau 
în vânt. Nu mai ştia unde le e urma. Atunci renunţa la orice 
împotrivire şi primea mângăierile lui cu recunoştinţă, 
fericită că poate fi iarăşi fără minte. 

Dacă n-ar fi fost grija banilor! Se frământa ore întregi 
noaptea, întrebându-se ce-o să se întâmple. Putea s-o mai 
ducă o vreme, până prin februarie, dacă nu se ivea vreo 
cheltuială neprevăzută. Uneori, obosită de atâta zbucium îşi 
spunea: „Mai sunt două luni de zile. Să le trăiesc în linişte!” 
Liniştea se sfârşea o dată cu aceste cuvinte. 

În preajma Crăciunului, primi o scrisoare de la Getta, cu o 
fotografie nouă: Ea, bărbatu-său în uniformă, şi la mijloc, pe 
un piedestal înalt, copilul, ridicol şi imbecil. Getta scria: 
„Dragă Eva, trebuie să-ţi împărtăşesc o mare bucurie, pe 
Mitel al meu l-a concentrat de astă toamnă şi la 1 
decembrie l-a făcut maior. Aşa ca el umblă acum numai în 
uniformă, pe oriunde ne ducem şi o să fie la fel multă 
vreme, dacă nu pentru totdeauna, nici vorbă nu-i să 
desconcentreze pe cineva, dimpotrivă cheamă mereu alţii, 
e mare nevoie de ofiţeri, s-ar putea să se şi reactiveze, el 
nu vrea fiindcă e leafa mica, dar eu n-am nevoie de lux, aşa 
ca până la urmă cred că se va întâmpla ceea ce am dorit, 
înseamnă că Dumnezeu ştie ce face, să nu râzi, mă duc 
duminica la biserica Sfântu Dumitru, că e patronul lui Mitel 
şi aprind lumânări la icoane, că prea mi s-a împlinit voia. 
Dragă Eva, cine merge înainte după o idee, trebuie să 
reuşească. Ţine minte asta de la mine. Acum; avem şi 
ordonanţă acasă, ca pe vremea când era bietul tata în 
activitate, tu nu mai ţii minte că n-aveai decât patru ani. Pe 
ordonanţă îl cheamă Trandafir, e de pe la noi, cam tont 


264 


săracul, dar ascultător. l-am făcut târlici, să nu 
murdărească parchetul, i-am cusut chiar eu la maşină, dar 
de croit mi i-a croit mama, când a fost pe aici data trecută. 
l-am mai făcut şi şorţ, ca să umble cu el la bucătărie, că şi 
dacă avem bucătăreasă şi servitoare, ordonanța trebuie să- 
şi ştie rosturile ei, să nu stea degeaba. Acum am pe cine 
trimite la Panciu, cu câte ceva pentru mama, că plăteşte la 
tren numai un sfert, şi asta ca să nu mai umble Mitel să-i 
scoată foaie de drum, altminteri ar fi gratis. Mama vine des 
la noi, dar nu vrea să-ţi scrie, nu că ar fi supărată, zice doar 
că ea nu-şi mai bate capul. Cred că are dreptate, însă eu 
nu-ţi port nici o duşmănie, mai ales acum când mi s-a 
împlinit visul. Să ştii că mi-e foarte milă de tine, ca să nu 
crezi că dragostea de soră poate să se uite...” 

Eva rămase mult timp cu gândul la scrisoare. Deci Getta 
era fericită, cu copil şi cu bărbat, se citea în fiecare cuvânt, 
nu putea să existe îndoială. Apoi, privind fotografia se 
întrebă din ce-ar fi putut să-i izvorască fericirea? Din părul 
sărac al bărbatului, lins spre frunte, ca să-i acopere 
pleşuvia? Din ochii ca nişte gămălii de ac, inexpresivi, 
tâmpiţi, ai copilului, aşezat pe piedestal ca pe o oală de 
noapte? Bărbatul, căminul, copilul, adică liniştea şi 
statornicia; spre ele tinde orice femeie. Dar ce bărbat, 
Dumnezeule? 

Se gândea că ea nu va avea niciodată un copil, dacă nu îl 
avusese până acum. Poate era o piedică în organismul ei, şi 
de la ea veneau toate celelalte. Se gândea că un blestem 
trebuie să urmărească pe toate femeile al căror corp e 
construit numai pentru plăcerile sterpe; ele trebuie să 
plătească într-un fel acest privilegiu acordat de diavol, căci 
altfel de ce nu i-ar fi fost îngăduit să rămână acolo unde 
găsise statornicia? Poate era condamnată să i se întâmple 
aşa, ei şi celor de-o tagmă, să-şi sfâşie inima şi carnea, 
trecând din mână în mână şi plângând apoi la răspântii, 
părăsite, despletindu-şi părul, întinzând braţele după alţii 
ca să le înfioare trupul, lăsându-le pustii pe dinăuntru şi 
ducându-se cu vântul. Căci şi ea trecuse de la unul la altul, 
prin mijlocirea unuia singur pusă astăzi, care se întorcea 


265 


altfel de fiecare dată. Şi-i era roabă, şi credincioasă, nu lui, 
ci dragostei; prin el doar se înrolase în legiunea fără ieşire a 
exaltatelor. 


62 


începea un an nou, fără să ştie încotro merge. 
Deocamdată făcea pregătiri să-l sărbătorească. Luă câţiva 
boboci de trandafiri mai ieftini şi îi aşeză pe masă, dar 
căldura caloriferului, uscată, îi făcea să se ofilească repede. 
Ca să se supună tradiţiei lor modeste, cumpăra o sticlă de 
şampanie şi o jumătate de kilogram de halva; se dusese 
vremea cutiilor pe care abia putea să le ţină în braţe. Dar 
ce însemna această nefestivă şi sărmană halva, mâncare 
pentru sărăcime? Se lega de ea ca de o amintire, despre 
care nici măcar nu-si dădea seama dacă fusese frumoasă. 

Când se întoarse din oraş, pe la opt seara, el era în baie; 
îl auzi cântând. Văzu pe masă un plic, cu mărci străine. Ar fi 
vrut să-l întrebe: „Ai tu într-adevăr o mamă undeva în 
lumea asta? O mamă care te-a ţinut odată în braţe, te-a 
alăptat, te-a încălzit la sânul ei, te-a mângâiat? Nu-mi vine 
să cred! Pe tine trebuie să te fi crescut o lupoaică, într-o 
pădure troienită!” 

El îşi reluase cântecul, cu capul în prosop; glasul îi suna 
înfundat, ca o trompetă de bălci, cu surdină. Se duse la 
bucătărie să pregătească masa: conserve! || auzi 
întinzându-se pe pat, oftând cu mulţumire; obosise 
bărbierindu-se. Simţi îndată fumul de tutun pătrunzând prin 
deschizătura uşii. Oare îi luase ţigări de ajuns? Dacă s-ar fi 
lăsat de fumat ar fi fost o economie simţitoare. 

In casă era foarte cald; îl găsi tolănit, numai cu haina 
pijamalei, admirându-şi picioarele goale ridicate pe pereţi. 

— Sunt frumoase. Nu te mai uita atât la ele! 

— Nu mă uit; stau aşa ca să ajut circulaţia sângelui. 

— N-ai nevoie. Circulă chiar prea bine. Tu n-ai să mori 
nici de inimă, nici de artere. O să te înjunghie cineva, sau o 
să te calce trenul. 


266 


— Vino şi stai cu mine. 

— N-am timp. Am pus mazărea să fiarbă. 

— Mazăre? N-ai găsit ceva mai bun? 

— Avem friptură rece de vițel, dar îi trebuie o garnitură. 

— Să punem sos englezesc; vino încoa, las-o naibii de 
mazăre! 

O apucă de mână şi o trase lângă el, în pat. 

— Urcă-ţi picioarele sus, sa vedem ale cui sunt mai 
frumoase. 

Eva îşi desfăcu ciorapii din portjartier şi, după ce-i 
aruncă, îşi ridică picioarele lângă ale lui. 

— Am fi o pereche frumoasă! zise el. De câţi ani suntem 
împreună? 

— De vreo şase. 

— Şase ani! Asta e o viaţă de om! Şi nu te-ai săturat de 
mine? 

Se întoarse spre ea; părea nepăsător, părea străin, făcea 
gesturile simplu şi fără nici o emoție, şi totuşi fiecare gest, 
însoţit de privirea şi de glasul lui, stârnea sub pielea ei 
curenţi electrici. 

— Eva, vreau să te dezbrac. Mă ajuţi? 

— Nu; fă şi tu ceva în casa asta. 

Il urmărea, străduindu-se să rămână lucidă, cum îi 
desfăcea cordonul, cum îi trăgea fermoarul, în talie, cum îi 
desprindea copcile la gât. Rochia urca încet, pe coapse, 
peste şolduri, parcă nu o mai trăgeau mâinile lui, parcă 
aluneca după ele, atrasă magnetic şi subjugată. 

— Nu te-am întrebat de ce porţi cămăşuţe aşa scurte! 

— Din economie. 

— Stai aşa! Eva, e un mister; nu eşti mare, şi îmi ajungi. 
Eşti subţire, şi îmi umpli braţele. Tu nu ai oase, nu-i aşa? 
Imi place cum miroase pielea ta: a tămâie caldă. Pe tine te- 
au crescut într-o biserică, sau te-ai născut în iesle? 

— Te bate Dumnezeu! 

— Suport orice pedeapsă, dar cu tine în braţe! Aş vrea să 
beau o picătură din sângele tău. Cred că e dulce şi aromat 
ca unele vinuri italieneşti. Mi-ar place să facem dragoste pe 
o masă radioscopică. Să văd ce se întâmplă înăuntru. Ce-i 


267 


aici, în pântecele tău? Tu ştii? Aş vrea să am o lunetă 
miraculoasă şi să mă uit în tine. Nu, eu însumi ar trebui să 
mă prefac în lunetă. Sub pielea ta e un fir lung, unul şi 
singur care te ţese ca într-o plasă. Pleacă de-aici, dintre 
sâni, şi urcă, îţi înconjură grumazul, apoi coboară pe umeri, 
se duce la subţioară - e unul, dar are însuşiri metafizice şi 
îţi atinge amândouă subţiorile, şi o ia peste coaste, până la 
pântece; aici face un nod, îl simţi? Pe-aici se strecoară 
înlăuntrul tău şi-acolo nu ştiu cât ocoleşte, tu ar trebui sa 
simţi, pe urmă îţi perforează pielea, fără să curgă sânge, şi 
iese filtrat, cu mirosul fibrelor tale, se duce în jos, pe 
coapse; deasupra genunchiului face o spirală, de acolo 
până la glezne merge ramificat, în linii drepte, paralele... 

După vorbe părea de-o luciditate inadmisibilă şi 
jignitoare, dar tonul nu mai era cel de toată ziua, se simţea 
în el căderea în transă, prăbuşirea orizontală. 

Urmărea cu buzele mersul acelui fir imaginar, încercând 
să-l găsească, dedat ficţiunii cu o beţie sinceră şi deplină. 
Eva îl aştepta răsturnată pe spate, cu braţele în lături, 
ancorată cu pumnii în cuvertură, ca să nu se înalțe de la 
pământ înainte de vreme. 

— Uite firul, cred că l-am găsit, aici, deasupra călcâiului! 
Ba nu... (Ton rece, inexplicabil; parcă se ironiza.) Era un 
tendon! De ce eşti încordată? 

O chinuia insistent şi cu deplină intenţie. Ea întinse 
mâinile, i le înfipse în păr cu o furie tandră şi-l trase înapoi. 

— Lasă-mă, nu vreau să pierd firul; acum l-am găsit 
sigur, vine în sus, trece de genunchi şi se înveleşte pe 
coapse, în spire dese, una lipită de alta, ca o bobină de 
inducţie; dacă ating cu vârful degetului, scoate scântei... 
Ce-ar fi să mor electrocutat în braţele tale? 

Nu mai putea să îndure, se simţea cu adevărat învelită 
într-o țesătură de fire încărcate de electricitate. Şi înroşite. 
Dorea şi îi era frică. Vroia să-l cheme, şi să-l alunge, 
începea totdeauna cu o durere dusă până în inimă, poate 
pe aceleaşi fire; da, existau, nu erau o închipuire, simţea că 
o calcinează şi o sugrumă. Buzele lui mergeau mai departe, 
cu un scâncet de negăsire, urmărind firele pe sub piele, de 


268 


la grumaz până la glezne, tatuându-i pe trup meridiane şi 
paralele. 

— Intr-o zi am să găsesc firul din care se desprind toate, 
am să-l depăn şi am sa fac un ghem mare, să-l încui în 
dulap, să nu-l poată lua nimeni, nici tu! - să ţi-l dau numai 
când eşti cu mine. Unde-i? Arată-mi, spune-mi! Capătul lui 
e deasupra, sau în tine? 

Şi-n explorarea care începea aproape duşmănoasă, lui i 
se părea că firul era acolo, desfăşurându-se fără capăt, de 
pe un mosor, palpabil, ascuns oriunde, în creier, sub tâmple 
poate în urechi, în plămâni, poate pretutindeni, poate nu 
unul, mai multe, nenumărate mosoare, nenumărate origini 
dar un singur fir, unul, alunecând, şi el neputându-l prinde 
şi iarăşi, iarăşi, iarăşi, iarăşi, întorcându-se să-l caute, când 
domol când şi cu şiretenie, urmărind să-l surprindă, când 
războinic, să-l înfrângă, când exasperat, scrâşnind de furie, 
să-l distrugă. 

Ea simţea această luptă, gemând ca pământul unui câmp 
de bătălie pe care îl frământă copitele cailor şi roţile 
tunurilor. Gândurile lui, chiar nespuse, o copleşeau prin 
puterea sugestiei, auzea mosoarele închipuite de el rotindu- 
i-se în creier, în plămâni, în mână, simţea firul acela 
sfredelindu-i carnea, beată, stăpânită de o spaimă 
îngrozitor de fierbinte fără să poată număra învârtiturile, 
fără să poată şti lungimile - în afara timpului şi a măsurilor. 
Firul se îngroşa, consuma din ce în ce mai multă materie şi i 
se părea că însuşi creierul tors ca un caier, se ducea pe sub 
piele - creierul, apoi plămânii, inima, măduva spinării, şi 
toată structura ei anatomică. Firul se ramifica insuportabil, 
nemaigăsindu-şi locul sub piele, sfârtecând-o, sugrumând- 
o, făcând-o să caute cu spaimă aer, până ce deodată îşi 
pierdu greutatea, ca un trup cufundat în apă. Era o apă 
fierbinte şi densă. Firul înroşit ardea, dar creierul, depănat, 
nu putea să înregistreze durerea... 

In clipa când urechile începură să audă în afară, prin 
obloane pătrundeau bătăile clopotelor de la biserici şi 
sirenele uzinelor. Era Anul nou, dar anul lui vechi nu se 
sfârşise, şi el îl prelungea somnambulic. O privea cu ochii 


269 


atât de dilataţi, că irisul nu mai avea niciun contur, nici 
culoare, părea dizolvat în albul corneei. N-o vedea - se 
simţea că o caută în depărtări, într-o proiecţie a ei viitoare. 
Părul îi căzuse peste această privire ireala, şi-ar fi 
înspăimântat-o imaginea lui supraumană, dacă n-ar fi ştiut 
că dezlegarea era în ea şi avea să vină prin puterea făpturii 
ei frământate, cotropite, istovite - şi mai presus de toate, 
biruitoare. 

Era mare şi atotputernic şi părea că vine din înălţimi, cu 
învestitură cerească. Întinse mâinile, îi cuprinse mijlocul, 
chemându-l spre ea, să aterizeze. Simţi lame de oţel sub 
pielea lui, vibrând, prinzându-i şi măcinându-i degetele 
imprudente. El se înălța în loc să coboare, părea că va 
ajunge la tavan şi-l va arunca în aer, lăsând să se vadă 
stelele. Şi când nu mai avu unde se duce, se prăbuşi dintr-o 
dată, cu huruit de cutremur. Acum abia se sfârşea anul... 

Stătea cu capul ascuns în părul ei, cu dinţii încleştat în 
şuviţe. Ea îşi întoarse faţa, trăgându-şi încet părul, până ce 
putu să-l privească. N-o vedea; părea încă în transă, întrebă 
stins, ca de pe altă lume: 

— Eva, tu ce simţi? 

Se răsturnă pe spate. 

— Ce simt? Nu ştiu bine; poate o arşiţă. Parcă ar fi o zi de 
secetă, când îţi e sete şi ţi se usucă gâtul... Pe urmă simt 
cerul coborând, greu şi fierbinte... Pe urmă simt orizontul 
întunecându-se, apropiindu-se, încercuindu-mă. Şi vin nori 
negri, mari... Pe urmă văd fulgerele şi aud tunetele... Pe 
urmă simt ceva ca o ploaie de vară, repede, puternică şi 
bună... (Veni spre el.) Tu eşti arşiţa, şi norii, şi fulgerele, şi 
ploaia de vară. Imi place cum miroase dragostea ta. 
Miroase a argilă udă şi-a lemn de salcâm. Am uitat să-ţi 
spun: „La mulţi ani!” 

— E miezul nopţii? 

— A trecut! 

— Când? 

— Odată, demult, când eram numai noi doi pe pământ. 
Se ridică în genunchi şi îl privi îndelung, aplecată deasupra 
lui. 


270 


— E uimitor! 

— Ce? 

— Totul şi în primul rând tu! Acum stai puţin. 

Când se întoarse, el avea în mână scrisoarea pe care o 
văzuse mai înainte. 

— E de la mama. Mă nelinişteşte; sunt temeri de o 
invazie germană în Belgia. 

Eva prevedea totul şi simţea că îngheaţă. După o tăcere, 
el reluă, la fel ca mai înainte, ca alteori, mediocru şi fără 
imaginaţie: 

— Sunt foarte îngrijorat din cauza mamei. 

Şi ştia doar că nu-i mediocru şi nu-i lipseşte imaginaţia. 
Se aşeză pe marginea patului, câmpul de bătălie devastat 
fără victorie. 

— Când trebuie să pleci? 

Tresări, de parcă ar fi venit cu gândurile de departe. 

— Dar n-a fost vorba de nici o plecare! 

Ea zâmbi silnic; era şi mai devastată. 


63 


Burniţa în mijlocul lui februarie; o căruţă cu roţile 
strâmbe, alunecând pe lângă trotuar, ducea câteva 
geamantane şi o legătură mare, cu lucruri strânse într-un 
covor. Ea venea mai în urmă, cu mantaua lui de ploaie pusă 
peste pardesiu. El se dusese înainte să cumpere becuri. Se 
mutau într-o garsonieră mică, în Piaţa Kogălniceanu: o 
odaie la parter, cu fereastra înspre scuarul interior, o baie şi 
un oficiu de un metru pe fiecare latură; patru mii de lei pe 
lună, semimobilat. Vânduse apartamentul, pe neaşteptate, 
în clipa când ea se întreba de unde vor face rost de bani. 
Cu mobilă cu tot, luase şase sute de mii de lei, printr-un 
noroc, fiindcă nu prea se cumpărau case, de teama 
războiului, pare-se foarte apropiat. Îşi oprise o sută de mii 
de lei, pe ceilalţi i-i dăduse ei; îi avea în buzunar, împreună 
cu scrisoarea primită chiar în clipa plecării de la doamna 
Alion. Nu avusese când s-o citească. După ce ducea 


271 


lucrurile vroia să se repeadă la poştă, să-i trimită datoria 
domnului von Seele. Era singurul motiv pentru care nu se 
simţea mâhnită şi îngrijorată că vânduse casa şi se mutau 
ca ţiganii, pe burniţă, cu o căruţă schiloadă, la jumătatea lui 
februarie. 

Căruţa trecu podul Sfântul Elefterie şi apucă pe bulevard, 
spre centru. Eva mergea tot în urma ei, la zece paşi, 
uitându-se în jur, speriată că ar putea s-o vadă cineva 
cunoscut. „O să intre apa prin covor!” se gândi. Şi strigă, la 
căruţaş: 

— Nu poţi să mâi mai repede? 

Când ajunse, el încă nu era acolo; nu văzu nici pe portar, 
nici pe altcineva, ca să-i ajute; vremea urâtă alungase pe 
toată lumea. Se munci, împreună cu căruţaşul, să ducă 
lucrurile înăuntru; le lăsă în vestibul, ca să nu se ude 
parchetul, şi se apucă să mai cerceteze o dată casa. Avea 
să devină atrăgătoare, cu un covor, cu perdele şi cu câteva 
gravuri pe pereţi. „Poate e plăcut să te muţi din când în 
când”, îşi spunea. Pe fereastră se vedea scuarul, vara 
trebuia să fie frumos, cu peluza de gazon şi cu flori în 
lungul rigolelor. Desigur că aveau să vină copiii din blocurile 
învecinate, să se joace; n-o supăra gălăgia lor. 

Se rezemă de caloriferul călduţ, cu spatele la fereastră şi 
citi scrisoarea: „Acum m-am întors de la Focşani şi îţi scriu, 
ca să ştii şi tu că am avut cu Gettuţa un mare necaz, dara 
trecut, lucrurile s-au liniştit şi mi-a venit inima la loc. Eu nu 
ştiu bine ce-a fost, nici nu cred tot ce spune lumea, fiindcă 
oamenii sunt răi şi vor să distrugă fericirea altora. Trebuie 
să ştii că bărbatul ei, Maiorul, este de două luni pe zonă, pe 
la Huşi, în nişte sate, şi nu vine decât foarte rar acasă. 
Acum zice sau că a primit o scrisoare anonimă, sau i-a 
băgat cineva în cap prostii, că vinerea trecută s-a întors pe 
neaşteptate şi n-a găsit-o pe Gettuţa acasă; ea spune că a 
fost la cinematograf, dar în ziua aceea el spune că nu era 
cinematograf că nu venise filmul. Şi-a stat, ca să vezi ce-a 
putut să-i dea prin gând, la colţul străzii, după ghereta 
tutungiului, cât o fi stat nu ştiu, dar trebuie să-l fi luat 
mama dracului de frig până ce a văzut-o pe Gettuţa venind 


272 


zice cu un ajutor de judecător, care o ducea de braţ. Ea 
spune că e adevărat, ca de la cinematograf judecătorul s-a 
oferit s-o conducă până acasă, ceea ce nu era nimic grav, şi 
că nici măcar n-a ţinut-o de braţ. Dar el găsise mai demult 
sub hârtia de pe raftul şifonierului o fotografie, cu 
judecătorul în robă. Mi-a arătat-o şi mie, ce-i drept, dar 
după ce l-a bătut pe judecător, că la început n-a spus nimic 
de ea, a făcut pe mutul. Gettuţa se jură că nu ştie nimic de 
fotografie şi eu o cred, fiindcă nu-i ea să se uite la un pârlit 
de judecător, care umblă fără tocuri la ghete. Şi ei nu-i plac 
civilii, să fie şi poleiţi. A fost scandal mare, s-au adunat 
oamenii, că el şi-a desprins sabia de la centiron şi l-a bătut 
pe judecător, în stradă, până şi-a strâmbat teaca, şi era o 
sabie bună, abia o cumpărase când l-a concentrat, că 
Gettuţei nu-i plăcea cea veche, pe care o avea de când era 
căpitan. Pe urmă ea i-a jurat şi el a crezut-o, dar până 
atunci, a mâncat bietul judecător bătaie, şi Gettuţa s-a 
făcut de râs, că nu mai îndrăzneşte să iasă pe stradă. El a 
vrut s-o ia pe zonă, dar nu s-a putut din cauza copilului 
fiindcă e frig şi e greu cu drumul şi cu viaţa, acolo, prin 
sate. Aşa că s-a dus tot singur, după ce-a ameninţat ca o 
împuşcă şi-a pus-o să jure încă o dată că nu mai iese din 
casă nici până în colţul străzii. Lasă că ea nici altfel n-ar fi 
ieşit, dar se plictiseşte, sărăcuţa, singură, numai cu copilul. 
De aceea îţi scriu, ca să te rog să cauţi tu acolo, pe la 
librării, cărţi de citit, romane mai frumoase, care au apărut 
în ultimul timp, că aici sosesc greu şi-a cumpărat tot ce-a 
găsit. Îţi trimite ea bani, cât o trebui, dar vezi să fie romane 
mai frumoase, de dragoste. Tu ce ai de gând să faci, cu 
omul acela? Te cununi sau îl laşi; să-ţi găseşti şi tu un 
bărbat, că tot mai bine să fii la casa ta.” 

Impături scrisoarea şi se apucă să  desfacă 
geamantanele. Nu ştia ce să înţeleagă din întâmplarea 
Gettei; desigur că era ceva cu judecătorul. Avea o casă 
îndestulată, un bărbat, un copil şi pare-se îi trebuia şi 
altceva. Şi ea avusese o casă şi un bărbat, şi plecase după 
altceva. Altceva... Care e sfârşitul căutărilor? Unde, când 
poţi spune: „Acum, aici, e totul, mi-ajunge, nu mai doresc 


273 


nimic!” Sunt oare pe lume femei ajunse la această 
împlinire? Poate că da, şi se uită la ele, în necunoscutul 
unde existau, cu o nesăţioasă poftă de odihnă. 

Geamantanele erau atât de grele, şi atâtea nimicuri 
trebuiau scoase, scuturate, şterse de praf şi aşezate într-un 
loc. Se gândea: „Voi avea odată un dulap în care să ştiu că 
mi-am pus lucrurile pentru totdeauna?” 

Dacă s-ar fi putut să nu mai existe geamantane, nici 
automobile, nici trenuri, nici vapoare!... Dacă s-ar fi putut 
ridica ziduri înalte în jurul fiecărei case, ziduri fără nici o 
poartă, de unde niciodată să nu mai poţi pleca! Auzi paşi la 
uşa; se duse să deschidă. 

— Ei, cum a mers mutatul? 

— Destul de bine; ne-a cam udat. 

El se urcă pe măsuţa din mijloc şi puse becurile la lustră. 
Afară se întuneca. 

— la învâărteşte întrerupătorul! Bravo! Ard toate, nu m-am 
păcălit! 

Eva lăsă obloanele, închizând vederea spre scuarul 
pustiu. Camera păru mai prietenoasă. 

— E mai plăcut seara, zise el coborând. Cred ca aici ar fi 
fost frumoase serile de iarnă; fereastra e spre apus. Imi 
plac amurgurile geroase, cu cerul senin, dacă în casă e 
cald. 

Se aşezase pe marginea patului, cu pardesiul ud pe el ca 
şi cum ar fi avut intenţia să plece, şi se simţea că e cu 
gândul în altă parte. Ea continua să aşeze lucrurile în 
dulapuri. Îl văzu că se scotoceşte prin buzunare; îşi punea 
hârtiile în ordine. Şi deodată, zări printre ele cărţulia 
odioasă, legată în pânză albastră, cea mai curată nuanţă de 
albastru, injust de frumoasă. Vru să-l întrebe: „Ce faci cu 
paşaportul?” Dar se stăpâni; ar fi fost nechibzuit şi 
dezgustător, glasul i-ar fi sunat fals şi spart, ca al femeilor 
care se duc să-şi ia bărbaţii de la cârciumă. Işi văzu de 
treabă, cu inima strânsă. După ce termină, trecu în vestibul 
fără să spună o vorbă şi îşi îmbrăcă pardesiul; împlinea trei 
ani la vară haina aceasta care o însoţise în toate necazurile; 
ar fi vrut s-o arunce - din clipa când o luase nu mai avusese 


274 


tihnă. 

— Unde te duci aşa târziu? 

— La poştă; trebuie să-i trimit mamei o telegramă; am 
primit astăzi o scrisoare. 

In timp ce scria numele domnului von Seele pe 
numeroasele mandate în care trebuia să fracţioneze suma 
prea mare îi spunea în gând: „lar voi plânge, Oswald! De ce 
oare nu s-a putut să rămân în casa ta, unde n-am plâns 
niciodată decât de bucurie?” 

La înapoiere, privea asfaltul trotuarului, murdar de 
zloată; trebuia să-şi cumpere o pereche de pantofi solizi, 
mai bine bocanci. Privea străzile, casele, gardul Cişmigiului. 
lar aveau să fie singurii ei prieteni! 

În nişa din vestibul, geamantanele erau mutate din loc; în 
lipsa ei umblase la ele. Se feri să-i întâlnească privirea, nu 
făcu un gest, nu spuse un cuvânt. Mai târziu, în timp ce el 
se afla în baie, căută prin buzunarele hainei şi găsi 
paşaportul. Era acela pe care i-l preschimbase ea, când 
fusese la Viena. Ea alergase, de atâtea ori, la Prefectura de 
poliţie, la legaţii. Era dreptul ei sa-l rupă acum, dar nu 
îndrăzni, nu l-ar fi putut împiedica să plece. Văzu vizele 
obţinute proaspăt; unele aveau data de azi, altele pe cea 
de ieri: a Jugoslaviei, Italiei, Franţei şi Belgiei. Dacă ar fi 
căutat în celălalt buzunar ar fi găsit biletele de tren. 

El vorbi din baie: 

— Mergem să mâncăm în oraş? 

— E prea multă umezeală. 

Era umezeală rece, asemănătoare zloatei de afară, în 
inima ei. 

— Avem ceva de mâncare în casă? Ai luat proviziile de 
dincolo? Trebuie să-ţi spun că mor de foame. 

Le luase; el n-ar fi făcut la fel. Când părăsea un loc, şi-ar 
fi părăsit şi pielea; nu se gândea niciodată ce lasă în urmă. 
Eva trecu în oficiu. In colţişorul acela îngust, cu pereţii 
văruiţi, becul dădea o lumină strălucitoare, ca a soarelui; 
tot i se părea că are în spate o fereastră deschisă spre un 
cer de vară la amiază. Puse încălzitorul electric la priză şi 
deschise o cutie de conserve. Erau ultimele provizii, 


275 


păstrate cu grijă în timpul cât lipseau banii. O jumătate de 
pachet de unt ţinuse patru-cinci zile. Ar mai fi făcut şi acum 
economie, banii n-o îndemnau la risipă, dar nu ştia la ce ar 
mai folosi. Puse tot untul rămas în cratiţă, peste mazăre; 
era prea mult unt pentru atâta mazăre, îşi dădea scama, 
numai că n-avea de ce să-l oprească. Ar fi trebuit să pună 
în oală tot ce se mai găsea în dulăpior: toata sarea, tot 
piperul, toate cuişoarele, frunzele de dafin, muştarul, 
şunca, ouăle, apoi cuţitele, furculiţele, lingurile, să le 
amestece, atâtea lucruri care rămâneau nefolosite, să facă 
din ele o fiertură de despărţire. 

Mazărea şi untul miroseau ademenitor; deasupra cratiţei 
se ridicau aburi. E bine să fii într-o bucătărie, chiar mică 
dacă nu se poate una mai mare, să ai o sobă de gătit 
îmbrăcată în faianţa albă, cu metalurile nichelate, cu un 
cuptor bun, să fie o chiuvetă cu apă caldă şi rece, un răcitor 
mic într-un colţ, o masă cu scândura frecată cu leşie, să 
miroase a lemn curat, în odaia de alături să se joace copiii, 
să le auzi glasurile, să le urmăreşti năzdrăvăniile, un băiat 
cu ochii mari negri, cu breton, o fetiţă blondă cu coade pe 
spate, cu o păpuşă în braţe, şi să învârteşti lingura prin 
oale, zâmbitoare şi liniştită, aşteptând să vină cineva de la 
treabă. 

— Tu plângi, Eva? _ 

Nu-l simţise că era la uşă. Işi scutură capul. 

— Nu; mă ustură ochii. 

— Mor de foame! 

Se duse, şi Eva rămase singură, aplecată deasupra 
cratiţei. li curgeau lacrimile, se amestecau cu mazărea, 
fierbeau, împreună şi se ridicau în aer cu aburii mâncării. 
De mâine n-avea pentru cine să mai gătească, n-avea de ce 
să mai stea în casă. Trebuia să colinde iarăşi străzile şi să 
bea la Ehrmann cafea cu lapte. Işi şterse ochii cu dosul 
mâinii, ca ţărăncile. li veni să râdă prosteşte: „Are să fie 
mazărea sărată!” 

Fură singurele ei lacrimi de data aceasta. Era prea 
obosită; avea dreptul să se odihnească. 


276 


PARTEA A PATRA 


64 


Pe strada Sărindar, la un etaj unde se urca pe scări de 
lemn, înguste, putrezite, cu balustrada şubredă, era 
„Şcoala de studii practice”. Mirosea a guzgan şi a mucegai. 
Eva se ducea în fiecare zi câte două ore, învăţa stenografia, 
maşina de scris şi contabilitatea. O dureau degetele şi 
spinarea. Jos în stradă, se auzea gălăgia micilor vânzători 
de ziare, care se jucau în aşteptarea edițiilor speciale. De 
trei-patru ori pe zi porneau ca hoardele cu foile subsuoară, 
umplând oraşul de strigăte. 

Afară era soare de mai; ea bătea la maşina de scris, 
încet, atentă, literă cu litera, lucrând cu toate zece degete, 
exersându-se cu texte luate la rând din ziare: „Armatele 
germane au pătruns în Belgia”, „leşind în întâmpinarea 
inamicului, diviziile franceze se îndreaptă spre Namur”, 
„Anglia trimite noi trupe pe continent...” 

Nu se oprea cu gândul la nici una din frazele acestea. 
Ştia de un oraş Namur, ceva care îi stârnea durere, şi vroia 
să-l uite, să-i fie la fel de indiferent ca oraşele celelalte din 
comunicate. În fiecare zi întâlnea altele; era ca o lecţie de 
geografie pe care o urmărea fără atenţie. Scria în 
telegramele de presă şi le strigau vânzătorii de ziare, în 
stradă; Dinant, Nivelles, Gand, Bruges. Şi într-o zi, 
Dunkerque. 

Altminteri nu se întâmpla nimic. Era frumos oraşul, şi 
lumea părea liniştită. Pe bulevard, copacii păreau mai verzi 
ca altădată, şi cerul părea mai curat. Nu se mai temea 
nimeni de război. Într-o seară, se făcură exerciţii de alarmă 
aeriană. Se stinseră luminile în tot oraşul; vehiculele fură 
obligate să se oprească. Era lună plină. Lumea ieşise, 
forfota şi umplea străzile, trotuarele. Semăna cu un 
exerciţiu de carnaval, nu de apărare. 

La sfârşitul lui iunie, Eva primi un certificat în care nu se 
spunea altceva decât că se află în posesia cunoştinţelor 


277 


cerute ca să poată ocupa un post de secretară. Începu să 
urmărească mica publicitate din ziare; apăreau diferite 
oferte. Se duse în Bulevardul Elisabeta, mai jos de Piaţa 
Kogălniceanu, fiindcă era aproape de casă. La uşă văzu 
doar numărul apartamentului, fără nici o firmă. li deschise 
un bărbat înalt, cu faţa lungă şi descărnată, cu o mustață 
groasă căzută peste gură, cu trăsături de oriental. Se 
numea domnul Protopopescu. In spatele lui se vedea o 
încăpere întunecoasă, cu obloanele pe jumătate lăsate. 
Într-un colţ era un birou mare, iar împrejur fotolii de piele. O 
uşă întredeschisă dădea într-o altă odaie, la fel de 
întunecoasă. Nu se auzea, niciun zgomot, vreo maşină de 
scris ţăcănind, niciun glas, numai tramvaiele, afară. 

Domnul Protopopescu o pofti să şadă într-un fotoliu; 
pielea fotoliului era rece şi mirosea a tutun. El se aşeză pe 
colţul biroului, cu un picior jos; pe celălalt îl bălăbănea în 
aer. Avea ciorapi albi şi pantofi cât toate zilele. Părea că n-o 
priveşte; în penumbră nici n-ar fi putut s-o vadă bine. Ea 
scoase certificatul din poşetă şi i-l întinse. 

— Nu-i nevoie, domnişoară. Eşti angajată. 

Nu-i venea să creadă. El o întrebă, tot fără s-o privească; 

— Care sunt pretenţiile dumitale? 

Parcă avea ochi galbeni, în culoarea tutunului. 

— Vă rog să spuneţi dumneavoastră; nu m-am gândit. 

Îl văzu că se duce alături, de unde se întoarse cu o 
pereche de papuci de casă femeieşti, mici, roşii. 

— Salariul dumitale e zece mii de lei pe luna. Îţi convine? 

| ce păru enorm; crezu că nu înţelesese bine. 

— Zece mii de lei pe lună? Ce trebuie să fac? Ştiu 
stenografia, maşina de scris... 

— Scoate-ţi pantofii şi ia papucii! 

Se bâlbâi: 

— Pa-pucii? 

El vorbea fără s-o privească, bălăbănindu-şi într-una 
piciorul: 

— Da! Încalţă-i şi nu întreba multe. Nu-mi place zgomotul 
pe care îl fac pantofii. Să umbli cu grijă. 

— ŞI... şi care sunt atribuţiile mele? 


278 


— Ai să afli pe măsură ce am să ţi le încredinţez. Vei sta 
la telefon în lipsa mea şi vei nota cine mă caută. Trebuie să 
păstrezi o discreţie desăvârşită. Eu sunt detectiv particular. 
Ne-am înţeles? 

În clipa aceea sună la uşă. El străbătu camera cu paşi 
mari. Îl auzi vorbind cu cineva: 

— Postul s-a ocupat, domnişoară. Mai încercaţi peste o 
săptămână. 

Eva simţi o neaşteptată strângere de inimă; poate afară 
era o fată mai săracă decât ea, poate n-avea ce să 
mănânce, poate se pricepea mai bine. Vru să se ridice, 
sfioasă, să spună: „Dacă vreţi, angajaţi-o pe ea. Eu n-am 
absolută nevoie!” Dar el trânti uşa şi se întoarse. 

— Nu ţi-ai pus papucii! Imi place să fiu ascultat. Te rog, 
domnişoară! 

Îi îndeplini porunca, zăpăcită, neînţelegând ce se 
întâmplă. Domnul Protopopescu luă pantofii, se uită la ei, 
pe tălpi, pe dinăuntru, îi mirosi, apoi îi duse în odaia vecină. 

— Când pleci, îi găseşti dincolo. Eu am treabă în oraş. 
Rămâi aici, până la unu. Notezi prin urmare în blocnotes tot 
ce se întâmplă. Dacă nu mă întorc, nu e nevoie să mă 
aştepţi tragi uşa, se încuie singură. Revii la ora patru. Ai 
nevoie de un acont asupra salariului? 

— Nu, mulţumesc. Nu am nevoie. 

— Bine. Dacă îţi trebuie bani, găseşti în sertarul din 
mijloc al biroului. 

Se duse alături de unde se întoarse îmbrăcat într-un 
pardesiu negru, cu o pălărie de panama albă, cu borurile 
enorme. Eva privi mirată pardesiul; era miezul verii. 

— Să nu ridici obloanele. Nu-mi place lumina. 

Luă de pe birou o pereche de ochelari negri şi îi băgă în 
buzunarul de la piept al pardesiului. Pe urmă îşi scoase 
pălăria, se aplecă în faţa ei adânc, salutând-o cu un gest de 
trubadur, şi din poziţia aceasta căzu deodată în genunchi. 
Eva simţi că-i miroase picioarele, plimbându-şi nasul pe 
deasupra papucilor. Vru să se ridice, dar n-avea cum, şi 
scena nu dură mai mult de-o clipă. In clipa următoare, 
domnul Protopopescu era în picioare, cu pălăria în cap, rigid 


279 


şi enigmatic. 

— Atunci, ne-am înţeles, domnişoară! Nu uita, telefonul. 
Dacă sună la uşă nu deschizi. 

Eva rămase zăpăcită în fotoliu până ce o cuprinse 
spaima. Sări în picioare şi alergă la uşă, încredinţată că o 
încuiase în casa. Îşi şi făcu mintal planul gesturilor 
următoare: telefonul, poliţia, fereastra deasupra străzii... 
Era la etajul întâi, putea să strige. Dar apăsând pe clanţă, 
uşa se deschise fără nici o piedică. O închise la loc şi se 
întoarse năucă. Pe măsură ce îi trecea spaima se simţea 
mai  nedumerită. Stătu un timp în mijlocul odăii, 
neîndrăznind să se mişte, tresărind la orice trosnet al 
mobilelor, aşteptând să se întâmple ceva. Mai târziu, îşi luă 
inima în dinţi şi merse până la uşa cealaltă, să-şi arunce o 
privire în camera vecină; în faţă era un divan cu aşternutul 
nestrâns, şi la stânga un dulap în perete; o uşă mică ducea 
probabil la camera de baie. Pe perete, deasupra divanului, 
atârnau câteva obiecte ciudate; se apropie şi văzu o 
cravaşa lungă, de piele împletită, altă cravaşa de lemn 
roşu, încă una neagră şi la mijloc un bici cu multe capete. 
Nu mai înţelegea pe ce lume se află, dar, fiindcă nu se 
întâmpla nimic nu-i mai era frică. Se întoarse în prima 
odaie, se aşeză la birou, răsfoi bloc-notesul căutând 
însemnările pe care trebuia să le continue; aşteptă să sune 
telefonul, emoţionată că îşi începea rolul de secretară. 
Filele bloc-notesului erau albe - nimeni nu se atinsese de 
ele. Deschise sertarul biroului şi rămase stupefiată; era plin 
de bani, teancuri, hârtii noi de câte două mii de lei, cu 
banderole nedesfăcute. Într-un colţ, se vedeau şi hârtii mai 
vechi, un teanc de câte o mie, altul de câte cinci sute. 
Împinse sertarul repede la loc; dacă ar fi lipsit ceva, putea fi 
învinuită de furt. Din nebăgare de seamă atinse telefonul cu 
cotul, gata să-l răstoarne; dând să-l îndrepte, văzu că firele 
atârnau libere, în stânga biroului, fără nici o legătură. Ridică 
receptorul, uluită, crezând că poate e o instalaţie 
necunoscută; nu se auzi nimic: nici tonul, nici alt zgomot. 
Firele se legănau pe lângă birou, inutile. Atunci o cuprinse 
din nou frica; nu mai putea să rămână. Se duse dincolo să- 


280 


şi ia pantofii. Uşile dulapului erau descuiate; văzu înăuntru 
haine, lenjerie, pălării; pe uşă, în locul unde se pun 
cravatele, atârnau alte cravaşe şi bice, de toate felurile. 
Pantofii ei nu se vedeau nicăieri; se aplecă, răscoli pe jos, 
se întoarse, căută în toată odaia, se duse la baie; sub 
chiuvetă era o pereche de pantofi de femeie, dar nu ai ei. 
Reveni, cotrobăi pretutindeni, din ce în ce mai contrariată şi 
mai speriată; ridică până şi covorul, cu un gest absurd, apoi 
răscoli  aşternutul, dând urmare aceleiaşi  porniri 
absurde - şi, deodată, când nu se aştepta, îi văzu sub 
cuvertură, unul lângă altul, aşezaţi simetric în mijlocul 
patului. Nu stătu să mai judece: aruncă papucii, se încălţă 
în fugă şi ieşi pe uşă, fără să se mai uite înapoi, cu senzaţia 
că e urmărită. 

Acasă o cuprinse panica: fuga ei putea să aibă 
urmări - ar fi putut să lipsească bani, el era în drept s-o 
reclame la poliţie. Se vedea arestată, acuzată de furt, 
întrebată şi chinuită. 

Câteva zile nu îndrăzni să iasă din casă. Din fericire nu-i 
ceruse numele, nici adresa, dar poate avea mijloace 
nebănuite s-o identifice şi s-o prindă. Tremura ziua şi 
noaptea, la fiecare pas în faţa uşii. Apoi, încetul cu încetul, 
se linişti. Peste o săptămână, când ieşi din casă, trase cu 
ochiul în toate părţile, gata să fugă înapoi şi să se ascundă. 
Multă vreme de atunci înainte merse pe stradă cu frică. Şi 
într-o zi, tocmai când ieşea din scuar, în plină amiază, se 
pomeni cu el faţă în faţă. Venea dinspre oraş, cu acelaşi 
pardesiu negru şi cu pălăria albă, mergând drept spre ea, 
cu paşi rari, apăsaţi, acuzatori. Impietri, incapabilă să-şi 
ascundă faţa sau să fugă. Îi văzu ochii galbeni străpungând- 
o cu o privire dură şi ascuţită. Işi duse mâna la frunte, simţi 
să se pierde, că leşină. Dar el trecu pe alături, ca şi când n- 
ar fi observat-o, deşi ochii li se întâlniseră, iar într-ai lui se 
simţea intenţia ofensivei. O clipă mai târziu, îi auzii paşii 
îndepărtându-se. Când întoarse capul, îl văzu că se ducea 
înainte, cu mersul netulburat, aruncând în afară, la fiecare 
pas, pulpanele pardesiului. 

Ea avu putere să se întoarcă, să intre în casă, să se 


281 


trântească în pat, şi aşa rămase, parcă leşinată, până spre 
seară, când izbuti să se ridice. 

De atunci nu mai ieşi decât pe înnoptat, ca să-şi cumpere 
de mâncare la o băcănioară de alături, strecurându-se pe 
lângă ziduri. Se gândi că ar fi trebuit să se mute, dar nu avu 
curaj să plece în căutarea altei case. Până ce, într-o zi, 
peste vreo lună, pe bucata de ziar în care băcanul îi învelise 
pâinea, un titlu îi atrase atenţia: „Faimosul Protopopescu 
din Bulevardul Elisabeta a fost rearestat.” Din text 
rămăseseră numai câteva rânduri; restul fiind rupt, nu se 
înţelegea nimic, dar nici n-o mai interesa. Se gândi că, 
probabil, era un escroc, sau un hoţ, că prădase vreo bancă. 
Se simţi eliberată şi începu iar să caute slujbă. 


65 


În a doua jumătate a lui septembrie lucră vreo zece zile 
la un birou de copiat acte, în faţa Tribunalului. Veneau fel 
de fel de avocaţi şi împricinaţi, grăbiţi, asudaţi, mirosind 
urât, care se aşezau alături să-i dicteze, dându-i fumul de 
ţigară şi respiraţia grea în obraz. O dureau degetele, îi 
înţepenea spinarea, simţea că se sleieşte, şi nici nu câştiga 
cine ştie ce. Renunţă, hotărâtă să găsească un serviciu 
unde să nu scrie toată ziua la maşină. In octombrie, se 
angajă la biroul unui depozit de lemne, departe, pe strada 
Panduri, o întreprindere mare, cu mulţi funcţionari. Lucra 
într-o cameră cu trei fete şi cu un tânăr, domnul Sergiu, 
care le făcea curte tuturor, cu o superioritate protectoare. 
Domnul Sergiu nu le era propriu-zis şef, dar fiind mai vechi 
în slujbă îşi îngăduia să le socotească subalterne. Avea un 
cap mare, cam spân, cu nasul ascuţit ca muchea cuţitului, 
cu ochii verzi, spălăciţi şi cu buzele veştede, pe care şi le 
umezea mereu cu limba. Umbla cu guler tare şi nu ieşea pe 
stradă fără baston. Fetele spuneau despre el că are trecere 
ca bărbat, că e amorezată de el o actriţă de revistă, care 
trimite automobilul să-l de la slujbă. Eva nu văzuse 
niciodată automobilul. El îi spunea pe nume, ca şi celorlalte. 


282 


Odată, întâlnindu-se pe un coridor îngust, dădu s-o 
ciupească de obraz; se feri şi îi aruncă o privire de gheaţă. 

Acestea erau relaţiile dintre ei în seara când, abia ajunsă 
acasă, auzi soneria. Domnul Sergiu stătea în faţa ei, cu 
bastonul pe braţ, cu pălăria tare, pudrat foarte mult, cu o 
servietă în mână, zâmbindu-i cu familiaritate. La început 
nu-l recunoscu, sau i se păru că visează; înţepenise cu 
mâna pe clanţă şi îl privea siderată. 

El intră ca în propria lui casă, îşi puse pălăria în cuier, 
trecu dincolo, lăsă servieta pe marginea divanului şi, după 
ce privi de jur-împrejur, zise: 

— Ai gust! Am ştiut eu cum te-am văzut. E frumos la tine. 
Ce chirie plăteşti? 

Fără voia ei, Eva răspunse, parcă hipnotizată: 

— Patru mii de lei pe lună. 

Domnul Sergiu îi făcu cu ochiul: 

— Din leafă? 

Şi începu să râdă. Leafa ei era şase mii de lei. El îşi 
dezbrăcă pardesiul, tot râzând, îşi scoase o ţigară, o 
aprinse, şi se aşeză pe marginea divanului. Eva nu-şi 
revenise. 

— Ce zici, o întrebă el, pot să dorm aici la noapte? 

Îi năvăli sângele în ochi; nu mai văzu decât o pâclă roşie. 

— leşi! 

Domnul Sergiu o privea, clipind nedumerit; prin colţurile 
gurii îi ieşeau două fire subţiri de fum. 

— leşi imediat! leşi! 

— Da de ce? (Se săltase de pe pat, neconvins.) Nu-ţi 
place de mine? 

Eva ridică mâna şi scurt, fulgerător, i-o repezi în obraz. El 
se trase un pas înapoi. 

— Dar de ce te-ai supărat? Ţi-am tăcut ceva? Doar te-am 
întrebat! (Îşi luă servieta, plin de nevinovăție.) Am adus-o 
degeaba! E pijamaua, nu te uita aşa; îmi place sa dorm cu 
lucrurile mele. Te credeam mai de înţeles. Păi, crezi că eu 
sunt omul să fac de pomană atâta drum? Altele ar fi 
fericite. 

— leşi! 


283 


— Bine! O să te căieşti! Dar a doua oară nu mai vin! 

Se îndreptă ofensat spre uşă. Când să deschidă, se mai 
întoarse o dată. 

— Chiar vrei să plec? 

Eva nu mai putu să se stăpâneasca. Apucă lampa de pe 
noptieră, smulgând-o din priză; era gata s-o arunce în capul 
pomădat, când domnul Sergiu se repezi afară şi trase 
repede uşa după el. Tremura fără control, cu mişcări mari, 
rupte. Se apucă strâns cu mâinile de marginea mesei. 

Nu putu să adoarmă toată noaptea. Intr-un timp, 
tremurul păru că se linişteşte, dar simţea o apăsare ciudată 
şi alarmantă; aerul devenise greu, vâscos, de nerespirat. O 
dureau capul, inima, membrele, cu o durere surdă şi fără 
cauză. 

Incercă să învingă senzaţia de înăbuşire, forţându-şi 
plămânii, dar aerul adineauri îngroşat, acum parcă se 
rarefiase. Se ridică, speriată, să deschidă fereastra. In clipa 
când puse picioarele jos, parchetul începu să-i joace sub 
tălpi; auzi un huruit adânc, tunete subpământene. Pereţii 
trosneau, casa se legăna ca pe valuri. Se repezi orbeşte la 
întrerupător, îl învârti, dar lumina nu se aprinse. Simţea că 
se apropia un sfârşit, ceva definitiv, care nu putea să 
întârzie. Nu mai fu în stare să facă niciun gest; rămase 
rezemată de peretele mişcător, în mijlocul trosnetelor şi al 
huruitului, liniştită, mirată doar că nu se mai termină. În 
chip  nesperat, mişcarea şi zgomotul începură să 
descrească; numai pereţii mai trosneau, şi pe parchet 
cădea moloz fâşâind. 

Afară se auzeau glasuri  speriate, ţipete, paşi 
rostogolindu-se pe scări. Işi luă pardesiul pe umeri şi ieşi. 
Oamenii de la etaj coborau în panică, aruncându-se unii 
peste alţii, căutând ieşirea pe întuneric. O femeie striga, de 
sus: 

— Marcel, unde eşti? Ce-a fost? Ce s-a întâmplat? 

— Cutremur! răspunse un glas bărbătesc, de afară. Alice 
vino jos! 

Femeia nu auzea; striga mereu: 

— Marcel, leşin. Marcel, Marcel!... 


284 


Bărbatul înjură, cu un năduf probabil mai vechi şi mai 
puternic decât spaima: 

— Leşină, lua-te-ar dracu! 

Dialogul se pierdu în strigătele celorlalţi. 

Scuarul se umpluse de oamenii care fugiseră din blocuri 
şi nu îndrăzneau să se întoarcă. Burniţa. Eva întrebă cât e 
ceasul. Trei, spuse cineva. Altcineva spuse: patru; altul: 
două. Toţi păreau zăpăciţi. Intră în casă şi îşi căută rochia 
pe întuneric. Când era aproape îmbrăcată se aprinse 
lumina. Lampa atârnată de tavan încă se mai mişca; pereţii 
erau fisuraţi de jur-împrejur; printr-o crăpătură de deasupra 
ferestrei, răbufnea vântul umed. Molozul albise parchetul, 
masa, covorul, mobilele. Abia acum o cuprinse groaza, îşi 
luă pardesiul şi fugi afară. Oamenii stăteau în ploaie; câte 
unul mai curajos spunea: „Mă duc să mă culc”, şi aştepta 
să vadă dacă îl urmează cineva. Cum nimeni nu îndrăznea 
să se mişte, rămânea şi el pe loc. 

Eva porni pe bulevard, spre centru, în neştire, aşteptând 
să se întâmple ceva care să redea liniştea oamenilor. 
Pretutindeni trotuarele erau acoperite de moloz. Aproape 
de Calea Victoriei, văzu lumea alergând spre statuia lui 
Brătianu. O echipă de gardieni se apropia în pas alergător 
dinspre Prefectura Poliţiei, tropăind pe asfaltul ud. Cineva 
care venea din faţă, îi spuse, ca unei cunoştinţe: 

— S-a dărâmat blocul Carlton. Du-te repede să vezi! 

Se duse mergând încet, printre oamenii care alergau. 
Ajungând în Bulevardul Brătianu, văzu o pată mare de 
întuneric, şi-n întuneric lumea forfotea răvăşită. Când se 
apropie, descoperi golul dintre celelalte blocuri, un gol de 
neadmis: unsprezece etaje nu mai erau, ruinele nu 
depăşeau capetele oamenilor, într-o imagine neverosimilă. 
Unde intrate tot ce fusese în sus? 

Se lumina. Nu se mai întoarse acasă; rătăci pe străzi, 
până la ziuă, apoi cobori la Dâmboviţa, trecu podul şi o luă 
pe linia tramvaiului, spre Panduri. Nu venise încă nimeni. 
Intră în birou şi se rezemă de sobă, fără gânduri. Pe la nouă 
apăru una din fete, mai târziu alta şi după ea a treia. Toate 
erau speriate, stăteau cu paltoanele pe ele, să fugă afară. 


285 


Domnul Sergiu îşi băgă capul pe uşă, îi aruncă Evei o privire 
duşmănoasă, iar fetelor le făcu semn să vină după el. Eva 
rămase singură, poate o oră; fetele nu se întoarseră. Veni 
doar uşierul, care îi întinse un plic albastru şi o puse să 
semneze de primire în condică, în plic era o hârtie cu 
antetul firmei: Fagul Nou - Societatea Anonimă Română. 
Dedesubt scria: „Doamnă, deoarece asupra dumneavoastră 
planează bănuieli care nu vă fac onoare şi întrucât firma 
noastră ţine să nu-şi strice reputaţia, vă aducem la 
cunoştinţă că începând de astăzi ne scutim de serviciile 
dumneavoastră. Date fiind împrejurările, ne socotim în 
drept nu va acordăm niciun preaviz. Cu deosebită stimă...” 

In prima clipă, tonul scrisorii o făcu să zâmbească. Oare 
ce însemna buna reputaţie a unui depozit de lemne? În 
sfârşit, după bănuielile care o indignau, firma Fagul Nou 
termina: „cu deosebită stimă.” 

In clipa următoare, îi veni sângele în obraz. Simţi 
impulsul să se ducă la director să-l pălmuiască, să-l 
pălmuiască pe domnul Sergiu. Dar nu-şi dădu atâta 
osteneală. Işi puse fularul la gât, îşi încheie pardesiul şi ieşi, 
fără să se mai uite în urmă. Afară dădu piept în piept cu 
prigonitorul ei, care venea de la direcţie. În ochii lui răi 
lucea o scânteie de satisfacţie. 

— Mironosiţo! îi strigă din urmă. Ai crezut că te joci cu 
mine!? 

Văzu jos o bucată de lemn, căzută dintr-o căruţă. Se opri, 
gata s-o apuce şi să i-o arunce în cap. Câteva clipe şovăi, 
cu obrazul arzând, apoi se calmă şi porni mai departe, prin 
ploaie, fără să întoarcă privirea. 

In faţa casei tot mai erau oameni. Intră, se aşeză pe 
marginea divanului murdar de moloz, fără să-şi scoată 
pardesiul ud, şi începu să se frământe. Era enervată, 
îngrozitor de nemulțumită - nu-şi ierta că se stăpânise şi nu 
aruncase cu lemnul, să fi spart un cap de om sau măcar 
geamurile. 


286 


66 


Până după Anul nou nu mai îndrăzni să caute de lucru; 
stătea mai tot timpul în casă, dormind, aşteptând scurgerea 
zilelor. Îşi luase obiceiul să citească jurnalele, încercând să 
înţeleagă ce se întâmplă în jurul ei, ca să nu mai rămână 
atât de izolată de viaţa care începea dincolo de ziduri şi se 
întindea peste graniţele frământate, pe întreg pământul. 
Vedea abia acum că lumea fierbea, şi se mira că putuse să 
trăiască atâta timp ca şi când ar fi fost singură, într-o lume 
care totuşi nu murise. 

Odată, într-o corespondenţă din provincie, citi surprinsă 
numele domnului von Seele: „Opinia publică a oraşului 
nostru nu mai poate suporta ca acest mason vândut 
străinilor să-şi vadă de treburi nestânjenit, sfidând-o, 
împroşcând-o cu noroiul Pakard-ului...” 

Se simţi indignată; ştia că domnul von Seele nu stropea 
pe nimeni cu noroi. lar cuvântul mason, folosit cu un sens 
injurios, îi era necunoscut. Căută în dicţionar şi văzu că 
înseamnă „zidar.” Fu şi mai nedumerită. De atunci înainte 
nu mai citi ziarele, încredinţată că nu spuneau decât 
minciuni. 

Curând după Anul nou, într-o dimineaţă, când trecea pe 
bulevard cu gândul să intre la un cinematograf, se întâlni 
pe neaşteptate, faţă în faţă, cu domnul von Seele. O năpădi 
bucuria, nu mai văzuse de atâta timp un prieten, ar fi vrut 
să-l îmbrăţişeze în stradă. El o luă de braţ, o duse la Capşa 
şi băură împreună şocolată fierbinte. De mult nu mai 
simţise un gust atât de bun. In cofetărie era cald, linişte, 
prea puţină lume, şi afară încerca să ningă. 

— Oswald, am citit în ziare; ce au cu tine? 

— Lasă, Eva, nu-ţi bate capul! 

— De ce ţi-au spus mason? Ce înseamnă asta? 

El zâmbi uşor, cu un pic de ironie. 

— Cred că nu ştie nimeni. (Zâmbetul i se accentua.) Nici 
măcar eu! 

— Dar ce au cu tine? Tu nu superi pe nimeni. 

— Poate că supăr pe mulţi. Ţi-am mai spus o dată: nu 


287 


vreau să mă închin niciunui stăpân. E ceva foarte periculos. 
să nu mai vorbim. Ce faci tu? Singură? 

Ea începu să râdă; nu-i mai era ruşine; viaţa ei i se părea 
comică. Îi povesti întâmplările din ultima vreme, Şcoala de 
studii practice, alergăturile după o slujbă, spaimele, 
dezamăgirile. 

— Vreau să-mi fac un rost, să nu atârn de nimeni. Dacă 
nu s-a putut altceva, să am măcar independenţă. Crezi că 
n-am să mă pot întreţine singură? 

— E mai greu decât crezi. Când te socoteşti liberă, 
tocmai atunci depinzi de cineva. Unei femei i se pun mai 
multe piedici decât unui bărbat. Bărbaţilor nu le place să fie 
concuraţi în munca lor. Nu vrei să te întorci la Păltiniş? Nu 
te-ar supăra nimeni. Eu... Eu peste câteva zile sper să pot 
pleca din ţară; nu te-aş stânjeni. 

— Unde pleci? 

— Deocamdată la Ankara; pe urmă am să văd. 

Simţi în vorbele lui un ton ciudat, un pic de nelinişte şi de 
tristeţe. | se păru că înţelege ceva, dar se ferea să 
înţeleagă totul. 

— Vrei să-ţi dau un post la birourile noastre? Aş face să 
te simţi bine. 

— Îţi mulţumesc; nu. 

El se gândi un timp şi se lumină: 

— Ştiu ceva care are să-ţi convină. Să nu te împotriveşti. 
Vrei să lucrezi, nu-i aşa? O muncă nu prea grea, dar care 
să-ţi creeze sentimentul că nu trăieşti de pomană. 
Adevărat? 

Eva încuviinţă din cap. 

— Undeva unde să nu se vorbească tare, să nu ţi se 
ordine în chip grosolan, să nu te jignească nimeni. Du-te 
după-masă aici. 

Scrise ceva pe o carte de vizită. 

— E un medic cu multă căutare; mi-e bun prieten; am 
vorbit chiar ieri cu el, ştiu că are nevoie de o secretară. Il 
chem acum la telefon. 

Atunci îi auzi ultima oară glasul şi ultima lui imagine 
rămase aceea, aşa cum vorbea la telefonul din colţul 


288 


cafenelei... 
(Asasinat la Cairo, în vara anului 1943, în împrejurări 
misterioase, nelămurite niciodată.) 


67 


După sfântul lon, Eva îşi luă în primire noua slujba. 
Stătea într-un birou, lângă vestibul, cu un halat alb, 
răspundea la telefon pacienţilor, le fixa orele de consultaţie 
şi îi trecea în agendă. Tot ea îi primea când îi introducea 
valetul, încasa onorariul, apoi îi poftea alături, în sala de 
aşteptare. Lucrul acesta dura în fiecare zi de la nouă până 
la unsprezece, iar după-amiază de la patru la şapte. În 
birou era curat, cald şi linişte. Oamenii care veneau 
vorbeau în şoaptă, cu un fel de sfială, ca nişte şcolari care 
se prezintă la examen. Veneau mai ales femei; multe erau 
artiste la teatrele din Bucureşti, în căutare de sfaturi pentru 
îngrijirea tenului pe care machiajele îl făceau să sufere. 

Ramase aici până în luna martie, şi, din partea ei, n-ar fi 
plecat niciodată. Medicul era un om de vreo cincizeci şi 
cinci de ani, cu o figură nu prea frumoasă, care însă inspira 
prietenie şi încredere, atrăgător prin politeţe şi bunăvoință. 
Faţă de Eva se purta cu o solicitudine caldă, poate fiindcă îi 
era în fire, poate fiindcă ţinea seama de recomandările 
domnului von Seele. Într-o duminică dimineaţa ea se duse 
la un concert simfonic la Ateneu; îl văzu într-un fotoliu mai 
în faţă, nemişcat, ascultând cu atenţie. Acum, fiindcă îşi 
dădea seama că era atras de muzică, îşi explica şi prietenia 
lui cu domnul von Seele. Oswald n-ar fi fost într-adevăr 
prieten cu cineva căruia să nu-i placă muzica. La ieşire el o 
zări şi o salută politicos. De atunci înainte, după terminarea 
consultaţiilor venea în biroul ei şi, în timp ce asistentul 
orânduia banii încasaţi ei vorbeau despre muzică. Ea îl 
iubea mai mult pe Beethoven, el pe Bach, însă fiecare îl 
înţelegea pe celălalt, la nivelul lor de diletanti. 

— Bach are mai multa seninătate, mă împacă şi mă 
împrieteneşte cu cerul, spunea doctorul. 


289 


Eva socotea că are dreptate, în muzica lui Bach era o 
seninătate religioasă. Chiar în părţile ei pasionate, simţea 
aceeaşi inspiraţie nelaică; avânturile dovedeau adoraţie 
faţă de cer şi de Dumnezeu. Spunea: 

— Da, înţeleg, şi mie îmi place Bach. Dar Beethoven mă 
împrieteneşte cu pământul. 

Din când în când, sâmbăta seara, doctorul îi punea pe 
birou un bilet pentru concertul de a doua zi. Pe el îl găsea în 
acelaşi loc, mai în faţă; nu căuta niciodată să-i vorbească, o 
saluta cu prietenie şi politeţe; era singurul om din toată 
sala cu care ar fi stat de vorbă, fără să se crispeze. In pauze 
mulţi bărbaţi o priveau, învârtindu-se în jurul ei; le simţea 
privirile îndrăzneţe, însă îi întâmpina cu privirea atât de 
străină şi rece, încât niciunul nu îndrăznea să i se adreseze. 
Trăia în mijlocul acestei lumi, ca pe o insulă de gheaţă, 
mereu cu fularul la gât, cu mănuşile pe mâini. 

Odată el o întrebă: 

— Nu cânţi la niciun instrument? Acasă la noi se face 
muzică în fiecare joi seara. Fiul meu cel mai mare cântă la 
vioară, ţine vioara a doua; am un prieten, foarte bun 
violonist, cu şcoala la Dresda, ţine vioara întâia; eu cânt la 
viola, şi fratele meu la violoncel. E un quartet destul de 
curat; te-aş invita să asculţi. 

Păru încurcat, se posomori şi nu mai vorbi. 

Într-o dimineaţă, aproape de terminarea consultaţiilor, 
intră în birou, fără să se anunţe, o doamnă învelită în 
blănuri, răspândind un parfum violent, de neidentificat, 
ceva apăsător şi lubric. Avea părul roşu, se cunoştea că-i 
vopsit; figura ei, nu urâtă, era aspră, duşmănoasă şi 
dispreţuitoare. 

— Doamna are oră reţinuta? 

Ea o privi peste umăr, printre pleoape, cu ochii încărcaţi 
de silă. 

— Dumneata nu ştii să dai bună ziua? spuse, din vârful 
buzelor, în loc de răspuns. E cineva la domnul doctor? 
Haide, fetiţo, ridică-te când îţi vorbesc! 

Traversă sala de aşteptare, goală la ora aceea, şi intră în 
cabinet fără să ciocăne. Valetul rămăsese ţeapăn în uşa 


290 


vestibulului. Eva îl întrebă: 

— Ştii cine era doamna care a intrat? 

— N-o cunoaşteţi? E doamna doctor! 

Doamna doctor! - stăpâna. Eva îşi muşcă buzele. Peste 
câtva timp ieşiră împreună. Doctorul îşi trăgea mănuşile pe 
mâini. Doamna se opri în dreptul biroului şi-i aruncă o 
privire mai stăruitoare, tot printre gene şi nu cu mai puţină 
silă ca la început. 

— Să-ţi faci altă pieptănătură! îi spuse, poruncitor. Aici 
eşti la un medic, nu la varieteu! 

Eva se înroşi. În timp ce ieşeau, doamna îşi admonesta 
soţul: 

— Nu puteai să găseşti una mai cuviincioasă? 

Se stăpâni greu. Până la patru după prânz, umblă în 
neştire pe străzi, cu pumnii strânşi în buzunarele hainei, 
plângând fără lacrimi; era furioasă că nu avusese puterea 
să-i întoarcă palmele. 

La patru, când doctorul intră pe uşă, o găsi în spatele 
biroului, în picioare, îngheţată. Nu îmbrăcase halatul alb. El 
se apropie, o privi în ochi cu o căutătură obidită, întinse 
mâna şi îi mângâie, timid, obrazul. Simţea cât vroia să fie 
de bun, şi cât de umilit era el însuşi că nu ştia ce trebuie să 
facă. 

— Te rog, rămâi până la terminarea consultaţiilor! 

Eva îşi îmbrăcă halatul, cu mâinile amorţite. La şapte, el 
aşteptă până ce asistentul luă banii de pe birou, şi ieşi. 

— Îţi cer iertare, dragul meu copil! zise apoi. 

— Domnule doctor, îmi pare rău, dar ştiţi că trebuie să 
plec. 

El zâmbi uşor; prin ochi îi trecu o lumină firavă. 

— Suntem prea timizi amândoi. Altfel am putea face o 
alianţă. Rezistenţa e arma la modă azi. Cine rezistă, 
învinge. 

Păru speriat de aceste cuvinte şi tăcu, aruncând priviri 
bănuitoare spre uşi. Îşi frământa degetele pe cristalul 
biroului. Pe urmă scoase din buzunar un plic şi îl puse pe 
masă. 

— Ai aici onorariul dumitale. Mi-am îngăduit să adaug o 


291 


despăgubire pentru luna viitoare. Te rog, nu protesta! Fă-mi 
această graţie. Suntem de altfel în deplină legalitate: e 
preavizul care ţi se cuvine. Aş vrea să nu urăşti oamenii şi 
viaţa. Ti-am pus în plic un abonament la ultimele concerte. 
Aş fi mulţumit să ştiu că te-ai dus. Îmi laşi mângâierea 
asta? 

Cum puteau să existe, în aceeaşi lume, cum aveau loc, 
cum puteau să respire laolaltă atâtea feluri de oameni? 
Răspunse, emoţionată: 

— Da, domnule doctor. Vă mulţumesc! Am să mă duc şi 
am să-mi amintesc de bunătatea dumneavoastră. 

Rămaseră tăcuţi, timizi, unul în faţa altuia, până ce el 
ridică ochii, înviorat. 

— Ce-ar fi să înveţi cosmetica? Să nu ai niciun stăpân, să 
nu asculţi ordine, să-ţi faci programul care îţi place; toate 
relative, bineînţeles - altfel nu se poate! Da, ai să asculţi 
sfatul meu. Dă-mi voie, puţin. 

Se aşeză la birou şi scrise câteva rânduri. 

— Ai să te duci cu asta la Institutul doamnei Kety, pe 
Bulevardul Take lonescu. Doamna Kety este o elevă a mea; 
ai să înveţi repede, nu-i greu - un pic de pricepere şi un pic 
de escrocherie. N-ai să plăteşti nici o taxă. Când eşti gata, 
ai să-mi telefonezi şi am să te recomand pacientelor mele. 
Toate sunt bogate, cele sărace n-au grija tenului, au să 
plătească bine. Ne-am înţeles? 

li ajută să-şi îmbrace pardesiul, şi o însoţi până la uşă. 

— Nu uita, când eşti necăjită, să te gândeşti la prietenii 
noştri. 

Eva zâmbi. 

— La care din ei mai întâi? 

— Date fiind împrejurările puţin cam dramatice, desigur, 
la Beethoven! Nu-i o concesie. 

— Nu, domnule doctor! Dat fiind că nu vreau să socotesc 
nimic dramatic, am să-l pun înainte pe Bach! Nu-i o 
concesie! 


292 


68 


Prin luna iunie; Eva primi de la doamna Alion o scrisoare 
lungă; doamna Alion îi scria din ce în ce mai des şi mai 
mult, ceea ce o umplea de mirare; n-o ştiuse niciodată 
comunicativă. Scrisorile nu se explicau nici măcar prin 
afecţiune; erau reci, iar uneori răutăcioase. Porneau poate 
din nevoia de a flecări, care vine o dată cu vârsta la mai toţi 
oamenii, chiar şi la cei posaci. Doamna Alion îi scria: „M-am 
învăţat să nu mă mai minunez de nimic ce aflu despre tine. 
Că ai fost în slujbă ici şi colo, nu m-a mirat prea mult, mai 
sunt şi alte femei la birouri, chiar la noi, unde lumea e mai 
altfel, că au ajuns peste tot mai multe decât bărbaţii, încât 
îmi zic că atunci cine mai găteşte mâncare în oraş şi cine 
mai creşte copii, că d-aia s-au înmulţit birturile şi 
orfelinatele. Aşa că nu m-a mirat că ai fost prin slujbe, m-ar 
fi mirat să faci pureci undeva, dar unde s-a pomenit! Că 
parcă te-am născut în cort, la nomazi! Acum spui că te-ai 
apucat de cosmetică şi ai cliente, cocoane bogate, care n- 
au altă treabă decât să-ţi dea ţie bani de pomană. Altceva 
n-ai găsit în Bucureştiul ăla? Că doar nu s-or fi terminat 
bărbaţii! Ai fi putut să-ţi găseşti unul, care să te ţină în frâu, 
sa te aşezi la o casă, că destul ai umblat hoinară. Vineri, 
când am fost la Focşani, era acolo manicurista Gettei, că ea 
îşi face unghiile regulat, o dată pe săptămână, vinerea la 
patru după-amiază, şi am întrebat-o ce-i aia cosmeticiană; 
mi-a spus că e tot un fel de manicură, la obraz, nu la unghii. 
Atunci, bravo ţie, dacă aici ai ajuns, după ce te-am ţinut 
atâţia ani la şcoală” 

Urmau câteva pagini, în care povestea întâmplările din 
târg, ale vecinilor, ale prietenilor şi ale necunoscuţilor. Spre 
sfârşit, revenea la Getta: „Că uite, luându-mă cu scrisul, 
uitam să-ţi spun ce era mai important. Spuneam că vineri 
am fost la Getta, că era acolo şi manicurista, venise biata 
fată, că vine în fiecare vineri la patru, şi Gettuţa îi da 
patruzeci de lei de fiecare dată, bani aruncaţi pe fereastră. 
Dar acum nu-i ardea de unghii, i-a trimis vorbă cu mine să 
nu se supere să vină altădată, că este prost dispusă, şi eu 


293 


am întrebat ce e aceea cosmeticiană. Gettuţa era în 
dormitor, plânsă că iar ce s-a întâmplat cu bărbatu-su şi cu 
judecătorul. El spune că a prins-o ieşind din casa lui, că şi-a 
luat obiceiul să vină pe neaşteptate. Dar Gettuţa se jură că 
nu-i adevărat, şi spune să-i aducă martori. El mi-a spus mie, 
ce martori îmi trebuie dacă am văzut-o eu, cu ochii ăştia? 
Nici n-a bătut-o, nici n-a certat-o, a intentat acţiune de 
divorţ şi a plecat pe zonă. Şi Gettuţa face iar un copil şi e 
nenorocită, că el nu vrea să ştie de nimic, fiindcă spune 
ăsta nu e copilul meu, e al judecătorului. Acum aşteptăm să 
vedem ce-o vrea Dumnezeu; noi n-avem nici o putere. 
Gettuţa se jură că e nevinovată, dar nu ştiu nici eu ce să 
cred. Spune mereu să aducă martori, şi plânge în dormitor 
toată ziua. Am vrut să mă duc la judecător, să-l întreb, 
barem să aflu care e adevărul, dar nu l-am găsit, că nu ştiu 
cum s-a întâmplat că l-a mutat la Bucureşti, tocmai acum, 
aici a stat numai să nenorocească femeile şi s-a dus, l-a 
avansat, că e rudă cu ministrul. Gettuţa n-a putut să-ţi 
scrie, dar mi-a spus să te întreb, în cazul când se face 
divorţul, ar putea să vină să stea la tine? Să nu te temi de 
cheltuială, că a vorbit cu un avocat şi o să ceară pensie 
alimentară, pentru copii, poate să ceară mult, bărbatu-su e 
destul de bogat. Răspunde-mi, sau scrie-i ei de-a dreptul, 
să ştie dacă are unde trage, că din Focşani trebuie să plece, 
iar la Panciu nu vrea să vină.” 

Eva nu se gândi mult; nu o lega nimic de familia ei, se 
simţea din ce în ce mai străină, trăise în alte lumi, nu găsea 
nici o punte de legătură, dar nu putea să-şi lase sora în 
restrişte. Îşi aminti cât de aspră şi nedreaptă fusese ea 
totdeauna şi cum se schimba, îmbunându-se, când o lovea 
o nenorocire. Acum nenorocirea venise, deci trebuia să fie 
bună. Îi scrise în aceeaşi zi: „Îmi pare rău de necazurile 
tale, pe care le-am aflat de la mama. Vino aici când vrei, nu 
sta nici o clipă la îndoială. Am o singură odaie, o să ne fie 
cam greu, cu copilul, şi cu al doilea, dar desigur atunci o să 
te internezi la un sanatoriu. Pe urmă o să vedem ce facem. 
Eu câştig acum destul de bine, sper să pot pune ceva bani 
deoparte, poate am să iau o casă mai mare. Deci te 


294 


primesc din toată inima!” 

Câteva zile mai târziu, află că începuse războiul, dar 
fiindcă nu vedea întâmplându-se nimic pe stradă, nu-i 
dădea nici o importanţă. Război era de multă vreme în 
lume, departe - şi-i privea pe alţii. Era îngrijorată puţin şi 
vag numai de soarta Gettei şi a maică-si. Abia peste vreo 
două săptămâni primi o scrisoare de la doamna Alion: „Nu 
ti-am scris până acum, fiindcă ne-a cam speriat pe toţi 
războiul. Au trecut şi aeroplane, dar nu ne-au bombardat. 
Acum trebuie să-ţi spun că Gettuţa nu mai are nevoie să 
vină la Bucureşti, fiindcă nu mai divorţează. Mitel, maiorul, 
s-a întors într-o seară şi-a spus că sunt semne de război, că 
l-au şi mutat de la jandarmi înapoi la infanterie. Era tare 
abătut, fiindcă la jandarmi se obişnuise, o ducea bine. De 
aici a spus că se duce direct pe front, şi-a plâns ca un copil, 
a spus că nu vrea să intre în luptă cu gândul că sunt 
supăraţi. Aşa că s-au împăcat şi s-au sărutat de faţă cu 
mine. Eu i-am spus că pe judecător l-au mutat la Bucureşti 
şi-atunci am văzut că bietului om i-a părut tare bine, deşi a 
lăsat capul în farfurie, că eram la masă, şi n-a răspuns 
nimic, făcându-se că n-a auzit. Eu în seara aceea am rămas 
acolo, din cauză că se făcuse foarte târziu şi nu mai aveam 
tren. Ordonanţa mi-a făcut focul la baie şi m-am îmbăiat ca 
în vremuri bune, dar n-am putut să stau mult în cadă, 
fiindcă mi-era prea cald. Au venit şi pe acolo căldurile? A 
doua zi la şapte el a plecat. L-am condus cu toţii până la 
poartă, nu puteam să ne ducem la gară din cauza Gettei, e 
în a opta lună şi prea se vede de la distanţa. El a sărutat-o, 
cu lacrimile în ochi, pe urmă a sărutat copilul şi i-a spus să 
fii cuminte, Nicuşor, să n-o superi pe mama, nici pe mama 
mare. Mie mi-a săltat inima, iar eu l-am sărutat pe frunte, 
fiindcă să-ţi spun drept, mi-e drag. Şi uite aşa, a doua zi, 
când am deschis radio, am aflat că a început. Dea 
Dumnezeu să se termine repede şi să se întoarcă Mitel, 
maiorul, sănătos. Gettuţa e tare speriată, îl ştie pe el cum 
e, şi se teme că prea o să se bage prin faţă, pe unde trec 
gloanţe mai multe. Dar e şi mânară, e sigur că o să-l facă 
locotenent-colonel, ba poate chiar colonel, şi mai mult ea 


295 


săraca nici nu năzuieşte. Eu acum nu mă mai întorc la 
Panciu, ei îi este frică să rămână singură pe vreme de 
război. Şi aşa tot trebuia să vin curând, că i se apropie zilele 
de dureri şi e nevoie să fiu cu ea, că tot eu i-am dat curaj şi 
rândul trecut. Ea spune, sărăcuţa, mamă, fără dumneata 
nici nu nasc. Tu tot nu ţi-ai găsit un rost? Tot cu cosmetica 
aia îţi pierzi timpul?” 

Eva împături scrisoarea, o puse la un loc cu celelalte, în 
sertar, îşi pregăti trusa şi se uită în agendă: la ora nouă 
avea o clientă, pe strada general Lahovari. Era pe lângă 
Grădina Icoanei. De mult nu mai avusese timp să intre într- 
o gradină publică, să privească iarba şi copacii. La clienta 
următoare trebuia să se ducă abia la unsprezece. Dacă nu 
întârzia la prima, îi rămânea o oră liberă. Se bucura 
copilăreşte. Afară aerul era curat şi proaspăt. Mergea cu 
capul dat pe spate, cu buzele deschise, îi venea să zburde. 
„Ce bine! se gândi, respirând cu nesaţ. O oră am să stau la 
soare. O oră întreagă, şaizeci de minute, pe o bancă, 
singură, cu braţele întinse pe rezemătoare, cu ochii 
închişi... Ce splendidă ar putea să fie viaţa!” 


69 


În sâmbăta dinaintea Floriilor, pe la zece dimineaţa, 
gonea cu bicicleta la şosea, îşi lăsase trusa acasă; pe 
portbagaj avea legat un pled şi o carte de Schopenhauer, 
despre filozofia muzicii, împrumutată de la atât de bunul ei 
protector. O citea mai uşor decât ar fi crezut, era simplă, 
curgătoare şi bogată şi nu vorbea doar despre muzică, ci şi 
despre viaţă poate chiar viaţa ei pe care n-o înţelesese sau 
o ignorase. 

Acum îşi făcuse o dimineaţă liberă, trecuse printr-o iarnă 
grea, lipsise păcura, caloriferul fusese îngheţat zile în şir 
tremurase de frig, cu un radiator electric lângă pat, 
lipsiseră multe, prăjiturile ajunseseră treizeci de lei, şi ea 
încasa tot cinci sute pentru un tratament. Dar se bucura de 
venirea primăverii, vroia să iasă o singură zi la lumină, să-şi 


296 


lepede pielea îngheţată, ca şopârlele. Pedala vertiginos, pe 
sub castani, cu părul în vânt, cu buzele întredeschise; 
simţea prin despicătura bluzei intrând aerul, nu prea cald, 
răcindu-i sânii. | se năştea în trup o tulburare difuză, 
generală, dar neprecizată; o descărca, veselă şi 
duşmănoasă, în pedalele bicicletei. „E bine singură, e bine 
singură, e bine singură!” - îşi spunea, îmbătată de viteză, 
de aerul liber, de dimineaţa care îi aparţinea. 

Poate ar fi fost mai bine, într-o asemenea zi plină de 
mirosul pământului în trezire, să simtă braţele unui bărbat, 
strângând-o, să simtă un obraz aspru pe obrazul ei, să 
închidă ochii. Parcă o dureau oasele şi carnea, cu un chin 
domol, neclar şi dulce. Un bărbat, dar nu oricare... 
„Săptămâna cealaltă am să mai trag chiulul o dimineaţă, şi 
am să mă duc baia de aburi. Am să fac gimnastică, pe urmă 
masaj, un ceas de masaj, să-mi dezmorţesc oasele, pe 
urmă am să intru în bazinul cu apă rece...” Şi deodată, când 
gândurile îi zburau astfel în viteza bicicletei, auzi un glas 
necunoscut, strigând-o într-un fel pe care îl cunoştea. Puse 
frânele brusc, sări jos şi se uită urmă. Era o surpriză - şi o 
bucurie atât de neaşteptată, că se transformă în 
exuberanţă. În inima ei se topiră într-o clipă banchize de 
gheaţă; alergă renăscută şi înaripată. Luchi venea spre ea, 
timid, aşa cum îl cunoscuse, cu o haină de vânt peste un 
sweater galben. Îl cuprinse în braţe şi îl sărută apăsat, pe 
amândoi obrajii. 

— Luchi, ce dor mi-a fost de tine! 

Nu-i fusese dor niciodată, îl uitase, dar bucuria de a-l 
revedea, într-o dimineaţă de primăvară când simţea nevoia 
chinuitoare să comunice cu cineva, trezise în ea toate 
sentimentele, cu putere retroactivă. 

El stătea în faţa ei, cu sângele în obraji, privind-o sfios, 
speriat de elanul ei inexplicabil. Eva îi apucă mâinile şi se 
dădu un pas înapoi să-l privească. Il recunoştea, dar se 
mira cum, fiindcă nu mai semăna decât prin amintiri cu 
copilul de pe dig. Crescuse, avea obrazul mai prelung, cu 
pomeţii mai vizibili; poate slăbise; sub ochii parcă mai mari 
şi mai arzători se vedeau umbre viorii, care-i dădeau un aer 


297 


puţin chinuit şi fragil. Aproape că nu-i mai putea spune pe 
nume; chiar dacă nu era un bărbat, se vedea limpede că va 
deveni, trebuia să ignore, altfel s-ar fi aflat în încurcătură. 

— Cum de eşti aici? Ce cauţi în Bucureşti? 

— Ne-am mutat de astă vară, de teama 
bombardamentelor. Fac clasa a opta la Mihai Viteazul. Sunt 
cu mama; tata e mobilizat... Nu v-am mai scris, doamnă 
Eva. 

— Dar nici eu nu te-am îndemnat! Am avut tare mult de 
furcă, anii ăştia, cu viaţa. la să te mai văd cum arăţi! Tot 
blond, şi cu ochii tot albaştri. Eşti cu bicicleta? Unde ţi-ai 
lăsat-o? 

— Colo, lângă bancă. Azi am ieşit prima oară; am fost 
ocupat cu şcoala. 

— la-o şi hai cu mine! Vrei? Să stăm la soare, împreună. 

Eva alergă să-şi ridice bicicleta de pe alee; o lăsase să 
cadă. El o găsi inspectând-o îngrijorată, să vadă dacă nu se 
lovise. 

— E cel mai frumos cadou pe care l-am primit în viaţa 
mea. Şi unde mai pui că mi l-am făcut singură! Am 
cumpărat-o vara trecută; am mers destul de mult cu ea; 
are şi kilometraj. O şterg în fiecare seară de praf, în 
vestibul, ne urmă o duc în cameră; dorm cu ea lângă pat. 
Pe bicicleta ta cum o cheamă? Cum, nu i-ai pus niciun 
nume? Pe a mea o cheamă Rândunica. Nu e un nume 
original, dar i se potriveşte. Îmi place zborul rândunelelor. 
Hai să ieşim pe câmp. Ne luăm la întrecere? 

Dincolo de aerodrom se opriră pe stânga şoselei şi lăsară 
bicicletele în şanţ, sub coroana unui copac. Eva puse pledul 
pe iarbă şi se întinse la soare. El nu se decidea să se aşeze 
lângă ea. Îl privi de jos şi-i veni să râdă; cât pe ce să-i 
spună: „Îmi ţii umbră!” Se încruntă; vroia să nu-şi aducă 
aminte. 

În sfârşit, Luchi se aşeză timid pe marginea pledului şi 
începu să se joace cu un fir de iarbă. 

— Doamnă Eva... V-aţi măritat? 

— Sunt cam bătrână, nu-i aşa? 

— Nu. Sunteţi foarte tânără... şi foarte frumoasă. 


298 


Probabil se chinuise din greu până să vorbească; parcă 
îşi dăduse sufletul. Ea se uită la el, puţin fermecată şi mai 
mult curioasă. Ar fi putut să-l cuprindă în braţe şi să-i sărute 
obrajii; avea pielea subţire, curată, de fetiţă, dar n-o ispitea, 
nu-i stârnea nici o tulburare. 

Statură aşa, tăcând sau schimbând câte o vorbă banală. 
Eva afla cu uimire că băieţelul de atunci împlinea douăzeci 
de ani se bărbierea de două ori pe săptămână şi urma să 
fie student la toamnă. Erau singurele date biografice pe 
care el putuse să i le comunice, prea puţin ca să aibă cum 
continua o convorbire şi cum să se lege o prietenie. Incepea 
să se simtă stânjenită de prezenţa lui şi totuşi n-ar fi vrut 
să-l alunge; în afară de el nu exista nimeni pe lume cu care 
să poată sta pe un pled, afară din oraş, într-o zi de 
primăvară. 

— Şi dumneavoastră, doamnă Eva, ce faceţi în Bucureşti? 

— Muncesc, Luchi; nu e o muncă grea, dar câteodată mă 
dezgustă. 

N-o îndemna nimic să continue; informaţiile ei n-ar fi 
găsit niciun răsunet, el n-avea nevoie să ştie, la douăzeci 
de ani e mai bine să vorbeşti despre vise, decât despre 
grijile zilei. Se gândi doar cum ar fi putut să-i spună: „Uite 
tot ce se întâmplă cu mine: dimineaţa mă scol la şapte, îmi 
fierb ceaiul, mă îmbrac, mă pieptăn, după aceea mă uit în 
agendă să văd ce program am. Imi iau trusa, am să ţi-o 
arăt, o valiză mică, plină de cosmetice, loţiuni, paste pentru 
măşti faciale, creme, farduri, mi-o leg de port-bagaj, scot 
bicicleta şi pornesc. Mă duc la o mulţime de doamne care 
vor să arate bine, le fac băi de aburi, le storc punctele 
negre, la masez muşchii obosiţi, le aplic paste care să 
închidă porii şi alte o mulţime de lucruri, ca să fie frumoase. 
Nu pare o treabă serioasă, dar mie îmi foloseşte. Şi probabil 
le foloseşte şi cucoanelor mele, altfel numărul lor n-ar 
creşte atât de repede. Dacă o să meargă tot aşa, în curând 
n-am să mai fiu liberă nici duminica. Deocamdată duminica 
dimineaţă mă duc la cinematograf. Cât au fost concertele, 
mă duceam la Ateneu...” 

El spuse abrupt, probabil după multă ezitare, şi cu un 


299 


curaj temporar: 

— Domnul acela... 

Îl văzuse o singură dată, la far, pe domnul acela şi 
simţise că rolul lui era capital, dar nu îndrăznise să întrebe. 
Nici acum nu întrebase; vorbele lui puteau fi un început de 
frază cu toată patima care le urmase. Eva se închise brusc 
în sine. 

— Nu! 

Însoţitorul ei nu înţelegea limpede ce înseamnă acest nu, 
simţea în schimb că nu trebuie să mai vorbească. Putea să 
însemne: mort, plecat, uitat. Era totuna. 

— Aveaţi altfel părul, atunci. 

— Da, şi-a schimbat culoarea. Este ciudat, dar zău că nu 
i-am făcut nimic. 

— E foarte negru; vă stă mai bine aşa. N-am văzut 
niciodată un obraz atât de frumos ca al dumneavoastră. 

Întoarse capul spre el; revenea la viaţă uimită. Oricine i- 
ar fi vorbit astfel nu ar fi convins-o. Pe lângă sinceritatea lui 
neviciată, îi atribui deodată acestui băiat şi o deplină 
pricepere, de unde până mai adineauri îl socotise o simplă 
prezenţă, abia însufleţită. 

— Ştii că-mi place ce spui? Mă faci să mă uit în oglinda. 
Haide, nu mai vorbi cu mine aşa, că nu-ți sunt profesoară. 
Spune-mi pe nume! Spune după mine: „Eva, tu eşti 
prietena mea de pe dig, de când aveam paisprezece ani.” 

— Doamnă Eva! 

— Eva! Înţelegi? Şi-acum să mergem acasă; mi-am adus 
cartea degeaba. Dar nu-i nimic, mai bine că te-am întâlnit 
pe tine. Ţie îţi place muzica? 

— Nu ştiu; ascult câteodată la radio. 

— O să-ţi placă mai târziu; acum trebuie să te plimbi pe 
câmp, să auzi păsările ciripind, să auzi foşnetul frunzelor, 
zbârnâitul stâlpilor de telegraf, mugetul vitelor. Muzica e 
cea mai grea şi mai completă formă de exprimare, fiindcă 
adună glasurile naturii şi le contopeşte cu tot ce-i în sufletul 
nostru şi al celorlalţi oameni. Am citit multe cărţi, am 
ascultat am gândit şi am înţeles de ce o căutam; fiindcă îmi 
umple şi timpul, şi spaţiul, îmi dă dintr-o dată tot ce are 


300 


nevoie sufletul meu, mai mult decât poezia şi pictura. 
Poezia şi pictura înmulţite între ele, ridicate la cub, 
transformate într-un volum care nici măcar n-are limite. 
Văzu că Luchi o privea nedumerit şi cam speriat. Cui îi 
vorbea? Măcar dac-ar fi fost prețioasă! Era exaltată - şi n- 
avea pentru cine! Spuse, rece: 
— Hai acasă! 


70 


Acasă găsi o scrisoare de la doamna Alion. În plic era 
fotografie: Getta cu cei doi copii. Pe cel mai mic, în scutece, 
îl ţinea în braţe. Celălalt, în rochiţă, stătea rezemat de 
genunchii ei. Doamna Alion scria: „Îţi trimit o fotografie 
nouă a Gettuţei, cu copiii; ce zici de micuţi, cât sunt de 
drăguţi amândoi? Cel mare vorbeşte acum binişor, îmi 
spune mamă mare, nici nu-ţi închipui cât e de inteligent. 
Gettuţa nu mai poate după ei, deşi o chinuiesc toată ziua. 
Dar ţie degeaba îţi spun, că tu nu ştii ce înseamnă copil 
mic. Ce ţi-a trebuit bicicletă? Când am citi scrisoarea ce i-ai 
trimis-o Gettuţei m-am crucit. Ba încă vrei să-i bagi în cap şi 
ei prostia asta! Femeie de douăzeci şi opt de ani cu doi 
copii, pe bicicletă! Lasă, ajunge că ai tu, nu te mai îngriji de 
alţii, că Gettuţa se plimbă la trăsură, e mai frumos şi mai 
sănătos. Vezi să nu dea un tramvai peste tine! P-aici s-a 
auzit că trăieşti cu unul de şaizeci de ani, doctorul unde ai 
fost cu slujba, că Dumnezeu ştie ce slujbă o mai fi fost şi 
aia! Va să zică aici ai ajuns tu, să te încurci cu un om 
însurat şi cu trei copii? Acum cine crezi că o să te mai ia? 
Nu-ţi mai faci tu casă, să te dai şi peste cap! Că după ce 
eşti săracă, a trebuit să-ţi mai iasă şi nume de stricată. Nici 
nu ştii câte vorbeşte lumea aici. Nu din partea mea îţi spun, 
treaba ta! Nu mă amestec, nu mă bag, dar să nu-ţi închipui 
că vreodată, când te-or lovi necazurile şi bolile, ai să poţi 
veni aici. Gettuţa nici nu vrea să audă de tine. Nici măcar 
nu ştie că îţi scriu. Mă ascund de ea, sau îţi scriu când 
pleacă în oraş şi pe urmă trimit scrisoarea cu soldatul s-o 


301 


pună la cutie, că el e prost şi nu înţelege, aşa că nu trebuie 
să mă feresc. După cum ţi-am spus, eu n-am mai plecat 
acasă, ca să n-o las pe Gettuţa singură. Bărbatul ei, 
maiorul, e bine, chiar alaltăieri a venit un soldat de pe front 
şi ne-a adus o scrisoare, cu un pachet. Săracul, de aproape 
un an e plecat şi nici măcar copilul nu şi l-a văzut. Mi-au 
venit lacrimi în ochi când am citit scrisoarea. Spune: ce face 
infanteristul tatei, cel mic? Încolo spune că o duce bine şi 
ne trimite sărutări. El nu ştie că judecătorul s-a întors în 
oraş. Ori nu ţi-am scris? A fost o minciună cu mutarea, nici 
pomeneală de rudenie cu ministrul, numai o scorneală de-a 
lui. A fost pus în disponibilitate, sau suspendat, nu ştiu bine, 
pentru nişte greşeli, şi patru luni a umblat prin Bucureşti, 
milogindu-se pe la minister, până ce i-au dat postul înapoi. 
Să vezi cu ce ifose s-a întors, de parcă nu l-ar şti lumea 
câtamai musca are pe căciulă! Eu i-am spus Gettuţei să nu 
care cumva să-i vorbească, dar mi-e teamă că nu mă 
ascultă, că o văd venind din oraş cu cărţi de împrumut, 
spune că le ia de la o librărie şi dă două sute de lei pe lună 
taxă, ca să citească orice vrea, numai că pe o carte era 
iscălitura lui. Tare mă tem că s-o întoarce bărbatu-său, 
maiorul, într-o zi pe neaşteptate, şi-o mai ieşi vrun scandal. 
Mai bagă-i, şi tu bicicleta în cap, că atât îi lipsea!” 

După-masă, între două drumuri, Eva îi telefona 
doctorului, la cabinet. 

— Ce faci cu primăvara, domnişoară? 

— Bine; de dimineaţă am chiulit; am fost cu bicicleta la 
şosea. Dumneavoastră ce mai faceţi? 

— Sunt necăjit. Azi mi-au rechiziţionat maşina. 

— Dar cum? Medicii nu sunt scutiţi? 

— Unii medici! Spune-mi, cum te împaci cu bicicleta? 

— Vreţi să vă cumpăraţi şi dumneavoastră? 

— Nu numai atât: vreau chiar să umblu pe ea. Dar nu 
ştiu. Îmi dai lecţii? 

— Aş fi încântată! 

— Bine! Telefonează-mi luni. 

A două zi, la nouă, îl găsi pe Luchi în staţia de tramvai, 
aşa cum îl convocase. Era îmbrăcat de oraş, într-un costum 


302 


gri, cu cămaşă albă şi cravată albastră. Nu-şi dădea seama 
ce anume era ales şi cuviincios totdeauna în îmbrăcămintea 
lui. În buzunarul de la piept îşi pusese o batistă subţire, de 
olandă; nu-i plăceau batistele purtate de bărbaţi la piept; 
păreau ostentative. A lui Luchi n-avea decât sinceritate şi 
nevinovăție. 

— Ce film vrei să vedem? Învaţă-te să ai iniţiativă! Au să 
râdă studentele de tine. Hai mai întâi să-ţi arăt casa mea. 

Obrajii lui se făcură roşii. Ce minune trecătoare, se 
gândea Eva, vârsta când te înroşeşti la fiecare bătaie a 
inimii! Fusese şi ea aşa odată - dar când? Aproape că nu-şi 
mai aducea aminte. Atunci, la pilonul funicularului, când 
iepuraşul umbla în iarbă, şi ea stătea cu faţa la soare, 
aşteptând să crească... O, cât crescuse, ce mult crescuse! 
Azi-dimineaţă se uitase în oglindă: Luchi îi spusese că-i 
frumoasă... Şi la coada ochilor pielea era filigranată, ce-i 
drept foarte uşor, abia ar fi putut să vadă altcineva; ochiul 
ei era obişnuit cu ridurile. Crescuse, dar de mult încetase să 
mai crească; avea douăzeci şi şase de ani! 

— Uite, aici stau; uşa se deschide cam greu. lată 
vestibulul; sus îmi ţin geamantanele. Asta e odaia mea. lată 
şi pe Rândunica. E tristă că azi o las acasă. Dar după- 
amiază am s-o scot la plimbare. Acolo e bucătărioara mea, 
dincolo baia; vezi, am tot ce-mi trebuie. Dimineaţa e cam 
întuneric, dar după-amiază vine soarele la geam. Uite ce 
frumos e scuarul! leri au fost grădinarii de la Primărie şi au 
plantat flori. Mi se pare că e grădina mea; seara, când nu 
mai trece nimeni, deschid fereastra şi stau pe pervaz, cu 
lumina stinsă. Mai avem timp până la film; vrei să-ţi fac un 
ceai? 

Puse ceainicul la fiert, aşteptă, stânjenită, îi turnă în 
ceaşcă, o puse pe masă şi se aşeză în faţa lui. De ce oare 
trebuia să-i dea un ceai, cu care vedea cât se chinuieşte? 
De ce o fi în oameni atâta sfială câteodată? La el acasă l-ar 
fi băut cu seninătate, ar mai fi cerut unul şi n-ar fi lăsat nici 
firimiturile fursecurilor în farfurie. Îşi spunea: „Într-o zi, 
băiatul acesta cuminte, când va avea faţa aspră şi cute pe 
frunte, va sta tolănit pe un divan, încruntat, şi o femeie se 


303 


va învârti în jurul lui, neştiind ce să-i mai facă, pentru a-i 
intra în voie.” De ce nu se putea să rămână neschimbat 
toată viaţa, cuviincios şi plin de sfială? Dar alta avea să fie 
femeia aceea! Ea plătise tributul datorat bărbatului aspru. 
Era în drept să privească. „Dacă l-aş lua în braţe şi l-aş lipi 
de mine, s-ar face palid, gata să leşine. Mi s-a întâmplat şi 
mie aşa, demult, ştiu ce înseamnă!” El îşi băuse ceaiul cu 
noduri. Eva îl privea gândind: „Primul ceai, prima sărutare, 
prima întâmplare de dragoste, toate sunt la fel: nu poţi 
niciodată să le simţi gustul.” 

— Acum mergem. Treci înainte, să închid uşa. Ai văzut 
unde stau; îţi dau voie să mă vizitezi când îţi place. 

Amiaza strălucea de lumină când ieşiră de la 
cinematograf. Bulevardele erau pline de lume. Ţigăncile 
vindeau zambile. 

— Luchi, să-i duci flori mamei tale. (Cumpărase două 
buchete.) Unul îl păstrez pentru mine. 

După-amiază se plimbară cu bicicletele până la aeroport, 
se întoarseră pe la Arcul de Triumf şi ieşiră pe marginea 
lacurilor. Acolo rămaseră pe o bancă până aproape de 
amurg. Eva simţea sărbătoarea Paştelui venind prin aer, 
călduţă, dulce, puţin misterioasă, mirosind a frunză verde, 
a zambile şi a tămâie. 

— Peste o lună se deschide ştrandul. Ai să mergi cu 
mine? 

Îi veni să râdă; ar fi vrut să-i spună: „Nu ştiu să înot. 
Poate ai să mă înveţi tu; pentru asta trebuia să găsesc un 
băiat ca tine. Ceilalţi nu vor altceva decât să mă ţină în 
braţe. Şi unul, pe care l-am lăsat să mă ţină în braţe cât i-a 
plăcut, a socotit că nu-i nevoie să-şi mai bată capul cu 
mine.” 

Pe înserat, Luchi o conduse acasă; după plecarea lui, la 
început se simţi foarte singură; mirosi zambilele, le puse pe 
masă, se duse la baie şi începu să-şi maseze micile riduri 
din colţul ochilor. Când termină, văzu că îşi zâmbea ei 
însăşi şi fără sa-şi dea seama. Perdelele fluturau; pe 
fereastră intra mirosul gazonului. 


304 


71 


A doua zi după-amiază se grăbi sa telefoneze doctorului. 

— De azi dimineață, o informă el, sunt proprietar de 
bicicletă. 

— Domnule doctor, s-au închis şcolile, toată lumea a luat 
vacanţă. Nu sunteţi obosit de atâta muncă? 

— Care-i ispita? Spune-i pe nume! 

— Haideţi să ne luăm şi noi vacanță! 

— Am să mă gândesc. Să ştii că ar fi o idee. Poate de 
mâine. 

— De azi, nu de mâine. Unde-i bicicleta dumneavoastră? 

— La Şosea, la Sanatoriul Saint Vincent de Paul. O ţin 
acolo până am să pot umbla cu ea prin oraş. 

— Atunci ştiţi ce faceţi? Acum e ora patru şi un sfert. 
Contramandaţi orele pacienţilor, nu moare niciunul. După 
chiar spusele dumneavoastră, ori îi trataţi, ori nu, e totuna. 
La patru jumătate vă urcați în tramvai, acum tramvaiele nu 
sunt aglomerate. Vă daţi jos la Bufet, traversaţi şoseaua şi 
mă găsiţi la Statuia Aviatorilor, cu Rândunica şi cu Luchi, 
ajutorul meu instructor. 

— Bine, fetiţo! Roagă-te lui Dumnezeu ca pacienţii să se 
însănătoşească fără alifiile mele. Aşa fac şi eu, în fiecare zi. 
E singura mea ştiinţă! 

Când sosi doctorul, erau în faţa sanatoriului de câteva 
minute. 

— Daţi-mi voie să vi-l prezint pe Luchi, prietenul meu de 
pe dig. Am să vă povestesc altădată de cât timp îl cunosc; 
de pe când nu mă născusem. Nu puteţi să-i daţi o pomadă 
să nu se mai înroşească aşa, ca fetele? 

— Lasă-l să se înroşească! N-am crezut că la cincizeci şi 
cinci de ani mi-a mai rămas ceva necunoscut, în afară de 
dermatologie, bineînţeles. Şi iată-mă luând lecţii de mers 
pe bicicletă! 

Portarul sanatoriului tocmai scotea bicicleta pe poartă. 
Luchi îşi începu numaidecât rolul. 

— Doamnă Eva, nu e nevoie de dumneavoastră; puteţi să 
vă plimbaţi. Domnule doctor, trebuie să nu vă uitaţi la 


305 


roată, priviţi mai departe; dacă vă vine greu să pedalaţi, 
lăsaţi că vă împing eu până vă deprindeţi. 

Eva porni înainte. 

— Vă aştept pe malul lacului. Ştii, Luchi, la banca unde 
am stat atunci, după-amiază. 

Peste o jumătate de ora îi văzu venind împreună, fiecare 
pe bicicleta lui. 

— Extraordinar! Cum aţi învăţat aşa repede? 

— Prietenul tău e un foarte bun pedagog, răspunse 
doctorul Dar, ca să-ţi spun drept, la început mi-a fost frică. 
Urâtă soartă, să te urci prima oară pe bicicletă la cincizeci 
şi cinci de ani! (Se aşeză pe bancă şi îşi şterse năduşeala 
de pe obraz.) Nu e lucru de glumă! Dragii mei, acum 
fumăm câte o ţigară? 

— Eu da! se repezi Eva. E un eveniment prea însemnat 
ca sa mă abţin. (Îl îmbie şi pe Luchi.) la o ţigară! Am să te 
învăţ cum se trage în piept. 

— la, mai încet cu iniţierile! Lasă băiatul în pace, dacă 
nu-i fumător! Ei, drăcie, mi-am uitat bricheta acasă. 

— Mă duc eu să aduc chibrituri! spuse Luchi, ridicându-şi 
bicicleta. 

Rămaşi singuri, doctorul întoarse capul şi o privi pe Eva, 
stăruitor. 

— Nu arăţi rău. Îţi prinde bine alergătura. 

Nu era cu totul convins; fusese convenţional. După ce o 
examină încă un timp, vorbi cu glasul lui adevărat: 

— Cam tristă, Eva? 

Ea tresări. Nu se simţea tristă, dar şi Luchi îi spunea la 
fel. 

— Fetiţo, eu şi Luchi nu suntem ceea ce îţi trebuieşte ţie. 
Altfel se vine într-o după-amiază ca asta la Şosea. la să 
facem o adunare: cincizeci şi cinci de ani ai mei, cu... El cât 
să aibă, optsprezece, nouăsprezece? Vreo şaptezeci şi cinci 
în total, împărţit la doi, treizeci şi şapte şi jumătate. Poate 
că-i prea mult. Treizeci, treizeci şi cinci, iată ce-ţi trebuie. 
M-ai înţeles? Eşti frumoasă şi plină de viaţă. [i se duce 
tinereţea în vânt. De ce n-o dai cuiva? 

— Am început să fac riduri! 


306 


— Peste zece ani n-o să le mai ai. Nu te ascunde, uită-te 
la mine! Nu-i păcat de serile frumoase care trec? 

Ea îl privi o clipă, apoi îşi lăsă capul în piept. 

— Mi-e frică. Am întâlnit un om bun şi n-am putut să-l 
iubesc, fiindcă iubeam pe unul rău. Şi dacă ar fi iarăşi doi 
oameni, unul bun şi altul rău, tot pe cel rău l-aş iubi. De 
aceea fug şi de cei buni, şi de cei răi. Mai veniţi şi mâine, 
domnule doctor? 

— Am să-mi dau silinţa să scap. 

— E rău să fii însurat? 

Doctorul începu să râdă, voios: 

— Când ai un flăcău de douăzeci şi opt de ani, nu maie 
aşa rău. Uite că vine tânărul nostru. Hei, dacă aş putea să-i 
dau zece din anii mei! Totul ar fi cum trebuie, şi cu el, şi cu 
tine. 

— Şi cu dumneavoastră, nu? Nu v-ar place să fiţi mai 
tânăr? 

— Mi-ar place, dar când mă gândesc câte neghiobii am 
făcut în viaţă, chiar şi în ultimii ani, îmi vine să mă lipsesc. 
E de ajuns să trăieşti o dată. De ajuns, şi poate prea mult. 


72 


În toate după-amiezile până la Paşti, ieşiră la plimbare 
toţi trei. Pe înserat, doctorul îşi lăsa bicicleta la sanatoriu, ei 
îl însoțeau până la tramvai, şi porneau mai departe. Luchi o 
ducea pe Eva acasă la ora când se stropeau florile în scuar. 

In Vinerea Mare, seara, merseră împreună la biserică. El 
ceruse voie de acasă să se ducă la denie cu colegii de 
şcoală. Eva se întristă: „Din cauza mea a trebuit să mintă. 
Eu sunt de vină. Încetul cu încetul, sufletul lui se va aspri. 
Cel mare îi înrăieşte pe cel mic!” 

In prima zi de Paşti, Luchi lipsi; nu putea s-o lase singură 
pe mama lui. Eva nu cunoştea pe nimeni în tot oraşul, 
disponibil pentru ea într-o astfel de zi. Era ziua familiei; toţi 
se strângeau acum pe la casele lor. Numai ea n-avea nici o 
familie. Ba da; o telegramă primită după prânz îi aminti de 


307 


ai săi. Îşi duse mâna la frunte şi se rezemă de uşă. În 
telegramă scria: „Maiorul mort pe front ca un erou; 
îndurerate Getta şi mama ta.” 

Proiectase cu Luchi ca a doua zi să meargă la Snagov. 
Oare trebuia să poarte doliu? 

În zori, auzi clopoţelul bicicletei sub fereastră. Ridică 
obloanele. Trebuia să spună: „Imi pare rău, Luchi; nu mai 
putem merge.” 

Luchi ţinea bicicleta de ghidon, îmbujorat, nerăbdător, 
fericit - îi spuse: 

— Aşteaptă-mă! În cinci minute sunt gata. 

leşiră din oraş când soarele abia se ridica peste copaci. 
Pe câmp pluteau neguri subţiri; asfaltul şoselei strălucea, le 
fel ca totul împrejur: iarba, frunzele, florile, zidurile albe ale 
fermelor. Dăinuia răcoarea de peste noapte. 

— Doamnă Eva, să vă dau haina mea. 

Se opri cât să îmbrace haina de vânt; era călduroasă şi 
mirosea a ceva proaspăt, nedefinit, cum miroase aerul 
dimineaţa când deschizi ferestrele. 

— Luchi, ce apă de colonie ai tu? 

— Maria Farina; nu-mi dau decât puţină, pe obraz, după 
ce mă bărbieresc. 

— Azi te-ai bărbierit? 

lar se făcu roşu. O fermeca sfiala lui, dar devenea 
enervantă. Ar fi vrut să-l zgâlţâie o dată, să fractureze ceva 
în el, să se înroşească tare, până la flacără şi să treacă în 
altă viaţă. Era pornită să nu-l mai cruţe. 

— Te-ai bărbierit pentru mine! Aşa-i? 

— Doamnă Eva! 

Simţea o plăcere puţin drăcească să-l vadă că îşi pierde 
cumpătul, în timp ce ea rămânea netulburată. Trebuia să se 
sfârşească! Puse frânele şi sari pe marginea drumului. 
Luchi se opri câţiva paşi mai departe. Se duse la el, întins, 
şi-i luă obrazul în mâini; părea furioasă. 

— Luchi! A fost cât pe-aci să te trag de urechi! Repetă 
după mine: „Jur să rămân repetent, să nu-mi iau 
bacalaureatul, să stric bicicleta, să nu-mi mai crească barba 
niciodată, dacă am să mai spun „Doamnă Eva.” 


308 


— Eva? 

Irisul lui îşi schimbă culoarea, se mări, dizolvându-se în 
albul corneei; Eva ştia să descifreze această tulburare. Păli 
ea acum şi îşi pierdu stăpânirea de sine. Numele ei, de- 
atâtea ori frământat laolaltă cu mădularele, în dezlănţuite 
clipe de dragoste, acum suna ca la naştere, îi pierise 
curajul. Se văzu la altă vârstă, când avea timiditatea lui, 
dar poate mai multă inconştienţă şi făcuse un jurământ 
care dăduse roade de toate felurile, cum poate avea să dea 
şi cel de astăzi. Era responsabilă, dar nu ştia cu ce ar putea 
să garanteze. 

Din urmă veneau alţi biciclişti, oferindu-i prilejul să se 
sustragă. 

— Haide să mergem repede, că ne ajung. Vreau să fim 
primii! 

Eva împingea la pedale sârguincios, aplecându-se pe o 
parte şi pe alta, ajutând cu umerii mişcarea picioarelor, ca 
băieţii care îşi dau ifose. După un kilometru, Luchi observă 
că mergea cu limba afară. 

— Aţi obosit? 

— Nu, dar mi-e cald. 

— Şi de ce umblaţi cu limba aşa? 

— Ca să mă răcoresc; am văzut cum fac câinii. 

— Mai bine scoteţi-vă haina. 

Ea se opri. 

— Ai dreptate. Dă-mi puţin batista ta! 

Se şterse pe frunte şi pe gât, apoi îi înapoie batista. Deşi 
îi era cald, Luchi îmbrăcase haina purtată de ea. N-ar fi 
putut să-i spună, nu ştia nici el ce însemnau haina şi batista 
cu mirosul ei, călduţ, aburind. In secret şi nelămurit 
însemnau prima atingere carnală a unei femei, destul de 
materializată ca să n-o confunde cu un vis, destul de 
indirectă şi de abstractă ca să nu se sperie şi s-o poată 
prelungi. 

La Snagov ajunseră cu un ceas înainte de prânz. Eva era 
obosită, obrajii îi ardeau, dar astfel chipul ei părea 
demonstrativ tânăr şi sănătos. Intinse pledul pe iarbă, lângă 
apă, şi se răsturnă cu faţa la cer, fără să-şi dea seama că 


309 


fusta de stofă subţire, luată de vânt, îi dezgolea picioarele 
până mai sus de genunchi. 

— Dacă ne-am fi adus costumele de baie, am fi putut să 
facem plajă; e foarte cald. De ce nu stai jos? 

Era tulburat, se gândea la costumele de baie, ce ar fi 
dezvăluit unuia despre celălalt, şi care erau şansele lui să 
supravieţuiască examenului. Avea în inimă o greutate bună 
şi rea. Se întinse în marginea pledului. Scame de nori, albe, 
navigau cu vânt slab pe cer. Nu se vedea lume pe aproape; 
vizitatorii se îngrămădeau la restaurante şi la debarcadere; 
li se auzea gălăgia, ca de pe alt țărm, şi ei erau singuri pe 
ţărmul lor. 

Eva se întoarse pe o parte şi-l privi. „Ce are să se mai 
obrăznicească într-o zi!” 

— Luchi, tu îţi pierzi vremea cu mine. Băieţii de vârsta ta 
umblă după fete. 

Văzu în ochii lui o privire mâhnită. Îi apucă mâna. Era 
fragilă şi mirosea a trandafir. „Odată va fi altfel, se gândea. 
Va mirosi a pământ ud şi a lemn de salcâm.” 

Simţi că se înăbuşă... 

Drumul fusese prea lung. Ajunseră în oraş când se 
înnopta. Eva abia mai putea să împingă pedalele. Se 
despărţiră în faţa casei, cu o oboseală demoralizantă. Işi 
simţea colţurile gurii atârnând. Dacă totul ar fi fost numai 
pe jumătate -jumătate din numărul kilometrilor, din 
numărul orelor, din numărul gândurilor! Capul îi plesnea 
când şi-l lăsă pe perne. Adormi îndată, cu toţi muşchii 
pulsând de febră. A doua zi se trezi tristă; văzu telegrama 
pe masă, cum o lăsase în ajun. Se îmbrăcă şi alergă la 
poştă. Scrise cu mâinile tremurând (I se părea că în locul 
stiloului ţine ghidonul bicicletei): „Plâng din toată inima 
alături de voi. Dumnezeu să vă dea putere pentru a 
îndura.” 

Plângea alături de ei? Nu. Ar fi plâns, dar singură, pentru 
ceea ce spunea doctorul, pentru tinereţea ei care se ducea, 
fără s-o dea nimănui. Era atât de chinuitor, de penetrant 
sfârşitul de primăvară! 


310 


73 


Peste o săptămână începură şcolile; pe Luchi îl vedea 
mai rar. Venea câteodată după-amiaza s-o ia, o însoțea la 
cliente, rămânea în stradă cu bicicletele. Nu ştia ce să-i 
spună, iar el aştepta să vorbească ea. După vreo zece zile, 
primi o scrisoare de la doamna Alion: „In nenorocirea care a 
lovit-o, Gettuţa are o mângâiere, pe bărbatul ei l-a făcut 
locotenent-colonel post mortem. Săptămâna trecută a fost 
înmormântarea, că a umblat fratele lui peste tot şi a obţinut 
aprobarea să-l aducă în ţară. L-a adus cu un autocamion de 
la armată, sicriul era învelit în tricolor şi l-am ţinut trei zile 
la capelă, a venit multă lume să-l vadă. Şi să pună flori. A 
fost o înmormântare ca de erou, au venit generali şi mulţi 
ofiţeri şi o companie de onoare cu muzică. Au venit şi 
şcolile, se umpluse cimitirul de nu mai aveai unde să te 
mişti. După slujbă au vorbit generalii. Gettuţa plângea cu 
capul pe sicriu şi eu o ţineam să nu-i vină rău. Pe copii i-am 
lăsat acasă, cu ordonanța, deşi săracul ar fi vrut să vină la 
înmormântare fiindcă îl iubise pe stăpânu-su. A plâns şi el, 
de mi s-a rupt inima. Pe urmă alt general, ori colonel, ca nu 
i-am văzut gradele, a cetit decretul de înaintare. Scrie-i şi 
tu Gettuţei, că nu-ţi poartă nici o duşmănie, biata de ea. 
Dar să-i scrii pe adresa „Doamnei locotenent-colonel”, să 
aibă şi ea mângâierea asta. Eu acum nu mai plec la Panciu, 
fiindcă el a lăsat prin testament casele Gettuţei şi copiilor, 
şi cu pensia ei, cu a mea, cu ce-i mai vine de la vie, a spus 
să rămânem împreună ca să ne fie mai uşor. Imi pare bine 
că am avut o fată ca Gettuţa, care să mă ia în casa ei, ca să 
am unde să-mi odihnesc oasele. Nu ştiu ce-o să fie mai 
târziu, că poate o să vrea să se mărite din fiindcă e femeie 
tânără, de douăzeci şi nouă de ani neîmpliniţi. Ea spune că 
nu, dar cine ştie? Tu, tot aşa? Scrie-i Gettuţei, o să-i facă 
bucurie, dar nu uita ce ţi-am spus, să pui gradul pe plic.” 
Era prima scrisoare a doamnei Alion care o îndurera. Se 
simţea mâhnită că n-avea o casă unde s-o aducă, să-i facă 
o viaţă mai uşoară, la bătrâneţe. N-o mai văzuse de şapte 
ani. O îngrozea acel resort care o ţinea atât de departe de 


311 


familia ei. Nu ştia ce să-i spună; îşi simţea şi mâinile şi 
sufletul, paralizate când se gândea să pună pe hârtie un 
cuvânt afectuos. Se apucă de muncă, îşi recoltă cliente noi, 
îşi umplu toate orele zilei, de la şapte dimineaţa până seara 
la opt, neîngăduindu-şi decât puţină odihnă, puţine 
cheltuieli, străduindu-se să adune bani. Deoarece nu 
izbutise să aibă un cămin statornic alături de un bărbat, 
trebuia să-şi împlinească altfel viaţa, să ajungă la o casă a 
ei, îndestulată şi confortabilă, să nu depindă de nimeni, să- 
şi asigure nu doar ziua de mâine, ci pe toate, până la 
ultima. Cel mai târziu anul următor spera să aibă destui 
bani ca să deschidă un institut de cosmetică. Seara îşi 
număra banii şi făcea planuri. Trebuia să închirieze un 
apartament mare într-un bloc elegant; să comande 
mobilier, să aducă aparate, să caute cinci asistente 
curăţele şi drăguţe, pe care să le înveţe cosmetica. 
Strânsese vreo patru sute de mii de lei, îi mai trebuia poate 
un milion; într-un an, dacă muncea mult, se simţea în stare 
să-i adune. Suprimă orice cheltuială care nu era absolut 
necesară; îşi reluă carnetul vechi de însemnări, socotindu-şi 
ultimul leu. Neavând priceperi financiare nu se gândea că 
banii îşi pierdeau valoarea lună de lună. 

Venise vara; cea mai mare parte din cliente plecaseră în 
vilegiatură şi se văzu cu foarte mult timp de prisos. Începu 
iarăşi să se plimbe cu Luchi, după-amiezele, la Şosea şi mai 
departe, afară din oraş. Intr-o duminică dimineaţă merseră 
la ştrand; era prea multă lume goală, corpuri urâte, nu doar 
frumoase, însă arse de soare, astfel unificate - şi salvate. 
Abia găsiră loc pe nisip, unde să-şi întindă cearşaful; 
trebuiră să stea alături unul de altul. Îl simţea înţepenit de 
sfială; nici nu îndrăznea s-o privească. Ea însă îl privi, pe 
îndelete, cu o curiozitate neascunsă. Aproape nici nu era 
împlinit. Faţă de amintirile ei neegalabile avea membrele 
subţiri (nu slabe), fine, de adolescent, cu muşchii abia 
desenaţi sub pielea neînarmată, fără agresivul păr 
masculin. Prin comparaţie, părea un corp de fetiţă; n-o 
tulbura şi se simţea bine lângă el; putea să stea liniştită, 
gândind fără să vorbească şi neavând teama că ar fi putut 


312 


s-o supere cineva, încercând s-o acosteze. Era ca un paj. 

— Nu începem lecţia de înot? întrebă el, ridicându-se. 

Il privi de jos, cum stătea în picioare; umerii, de aici, se 
vedeau mai largi, şi pieptul mai bombat. „Ce-ar fi dacă m-ar 
lua odată în braţe?” Dacă intrau în apă împreună, el trebuia 
s-o sprijine, cu mâinile pe sub mijloc. Un moment se simţi 
ispitită, un val de paloare îi trecu pe obraz, semnul unei 
bătăi greşite a inimii. Dar jocul acesta nelimpede i se păru 
stânjenitor. 

— Du-te singur, Luchi; n-am chef să înot. 

El se întoarse după un timp, ud, suflând din greu. 

— Am fost până pe malul celălalt. Şi n-am niciun pic de 
antrenament. 

— Bravo, Luchi! 

Mai multă indiferenţă nu putea să exprime. În clipa 
următoare văzu o arteră, la gâtul lui, deasupra claviculei, 
pulsând într-un ritm viril. Avu pornirea să-şi lipească buzele 
de piele, în locul acela, să vadă ce gust avea tinereţea; 
iarăşi îi trecu un val de paloare pe faţă, şi iarăşi se simţi 
stânjenită. 

Rămase tăcută toată ziua, iar de atunci nu mai merse la 
ştrand. li părea rău că treceau zilele cu soare, şi ea umbla 
îmbrăcată pe străzi; pe fiecare avea s-o regrete. Dar tot aşa 
îi treceau şi zilele tinereţii. N-avea cum să-şi salveze nici 
vara, nici tinereţea. 


74 


Prin august, Luchi începu să se pregătească pentru 
examene; vroia să intre la Şcoala de Arhitectură; nu-l mai 
văzu nici pe el. Veni toamna. Într-o dimineaţă, ridicând 
oblonul, găsi o crizantemă pe marginea ferestrei. Inima 
începu să-i bată mai tare, dar când se gândi că singurul 
trubadur care ar fi putut trece pe sub fereastra ei era Luchi, 
se posomori, dezamăgită. Odată, după-amiaza, el veni s-o 
vadă; nu mai era de mers cu bicicleta; afară burniţa; îşi 
îmbrăcase pardesiul. 


313 


— Am reuşit! spuse, cum intră. 

Nu părea prea entuziasmat. 

Şi nici ea. Se aşeză pe marginea divanului, stăpânită de o 
tristeţe cenuşie; poate era de vină vremea; camera părea 
mortuară. Crizantema albă, de pe masă, dădea singura 
lumină, dar şi ea emana valuri de răceală, pe care le 
simţea, material, pe mâini şi pe faţă. Spuse, ca o scuză: 

— Toamna nu-i anotimpul meu. 

El îşi lăsă capul în jos; nu mai roşea atât de uşor; acum 
sfiala i se ascundea în tăceri lungi. „Oare am îmbătrânit 
atât de tare, încât se ofileşte totul în jurul meu?” se întrebă 
Eva. 

— ie îţi trebuie o fată tânără, să vă plimbaţi împreună, 
pe ploaie, umăr la umăr. Acum, dacă încep cursurile, ai să 
găseşti între colege una pe gustul tău. Să mi-o arăţi şi mie. 

Dinspre radiator începea să se ridice o boare călduţă, 
zefirul acela metalic, cu miros de praf şi vopsea, din zilele 
când se dă prima oară drumul la calorifer. Afară se 
întunecase. Tăcură împreună, mult timp. Ea îşi simţea o 
parte a corpului caldă, alta îngheţată. S-ar fi cufundat într-o 
baie fierbinte, adormitoare, să rămână fără niciun ghid 
până la primăvară, când în locul crizantemei să găsească 
ghiocei, sau zambile. 

— Dacă începi şcoala o să ne vedem mai rar. Nu vreau să 
înveţi rău, din cauza mea. 

Luchi nu răspunse. Îi vedea umbra nemişcată, acolo unde 
se aşezase de la început, lângă masă. Se ridică, să aprindă 
lumina. În trecere, dădu să-i mângâie obrazul - fusese 
nemeritat de rece cu el, nu era vina lui dacă zilele urâte îi 
apăsau sufletul. Se opri mirată; avea obrazul ud. 

La început crezu că rămăsese aşa de la ploaie; ar fi fost 
absurd după atâta timp, dar nu găsea altă explicaţie, Şi 
deodată, trecând peste un alt absurd, îşi dădu seama că 
erau lacrimi. Îngenunche lângă el. Acum lacrimile se 
vedeau, curgându-i din ochi, decent, fără grimasă şi luciu 
pe obrazul ca de copil. Şi când se credea îngheţată, simţi că 
sufletul îi era plin de căldură şi de generozitate; îi lipsea 
poate doar nebunia. 


314 


— Luchi, plângi? Plângi tu, tu cu ochii tăi albaştri? Tu n-ai 
voie să plângi; înseamnă să nu mai răsară soarele 
niciodată! 

Îi trecu mâinile pe obraz, peste ochi, prin păr, fără să ştie 
ce se întâmplă, cu mişcări pe care le-ar fi crezut uitate şi 
imposibile, şi deveneau deodată fireşti. Dar i se părea că 
fiinţa lui se va topi şi va curge, cu lacrimile, în mâinile ei; îi 
venea să le adune, ca să i le redea, să-l poată reconstitui, 
să nu-l piardă. 

— Spune-mi, ce te-a supărat? De ce plângi? 

— Fiindcă mă alungi! 

Era atât de uşor să repare! N-ar fi bănuit! Avea şi ea o 
dată putere deplină! Îi cuprinse umerii şi îl strânse tare; 
putea să-l fărâme. 

— Dar nu te alung! Tu eşti prietenul meu cel mai vechi! 

Îl zgâlţâi, ca să evite alte gesturi, pe care nu le ştia, dar 
le bănuia gata să pornească şi s-o ducă departe. Nu s-ar fi 
ferit de niciunul, avea dreptul la toate, dar vroia să 
oprească vremea în loc, s-o respire. După atâţia ani aspri, 
simţea nevoia unui ceas blând, de odihnă şi reverie. 

— Eva! 

— Spune! Îmi place numele meu, cum mi-l spui tu. 

— Ţi l-am spus de-atâtea ori, că nici n-ai putea crede. L- 
am spus şi în somn, şi la şcoală, l-am scris pe caiete, pe 
cărţi. L-am zgâriat pe bancă... Ştii ce vreau? Să mă laşi să-ţi 
sărut mâinile şi să te privesc. 

Îşi lipi obrazul de al lui. Tot mai era ud. Căută urma 
lacrimilor cu buzele. Pielea lui era neuzată, netedă, fragilă, 
gingaşă şi mirosea... A ce mirosea oare? Cum miros 
trandafirii albi după ploaie. Simţea în sufletul ei o altă Evă, 
trezindu-se din somn, ca o fetiţă de paisprezece ani şi 
râzând la fereastră, cum ea nu râsese niciodată. 

Se ridică în picioare, îl trase în sus - trebuia să facă un 
gest! 

— Luchi, nici n-am băgat de seamă cât eşti de înalt! 
(Trebuia să spună ceva!) Te credeam mai mic; m-ai 
întrecut! Erai de-o şchioapă când ne-am întâlnit. 

Nu ştia cum să continue; era prea mult dintr-o dată, îi 


315 


plesnea sufletul. Ar fi vrut să rămână singură, să se 
trântească pe pat, cu mâinile la ochi, râzând, şi să reia 
fiecare gest făcut, fiecare cuvânt spus, să le depene, să le 
toarcă, să le împletească, să-şi facă o haină care s-o apere 
de întrebări, s-o scutească de răspunderi. Ar fi vrut să-i 
spună atâtea, ca să nu-şi mai spună ei nimic. Să-i spună 
astfel: „Luchi, tu mă împaci cu mine însămi, cu un nu ştiu 
ce al meu care trăia răzvrătit de mulţi ani. Mă împaci cu 
viaţa, cu visul, cu zilele, cu nopţile, cu ploaia de afară, cu 
somnul. lar pentru ce-mi dai, ce vei primi în schimb? Am 
douăzeci şi şase de ani şi te admit în viaţa mea prin fraudă. 
Prin fraudă m-a luat odată altul, în viaţa lui. Dar poate că 
aşa e bine. Dacă viaţa i-ar respinge pe defraudatori, poate 
că lumea ar dormi de-a-npicioarele pe tot bietul nostru 
pământ!” 

Nu ar fi avut curajul să aprindă lumina, să-l privească în 
ochi. Fusese odată victimă, acum avea în faţă victima ei. 
Stătea cuminte, în picioare, gata să-şi pună de bunăvoință 
gâtul grațios sub secure. Ştia cum este, şi-l pusese şi ea! 
Întinse mâinile, îi netezi părul, le cobori pe tâmple, pe 
obraz, le opri pe grumazul primejduit. „Am să fiu un călău 
blând! N-am să te chinuiesc! La noapte am să mă gândesc 
la tine şi am să râd, cum n-am râs la paisprezece ani. Şi 
fiindcă mi-ai dat prilejul să simt puţină fericire, îţi 
făgăduiesc să fiu cel mai dulce călău din viaţa ta!” 

Işi cobori mâinile pe umerii lui, cu un gest protector. 

— Acum du-te acasă, Luchi! Du-te şi visează-mă şi vino 
mâine să-mi spui cum a fost. 

II duse până în vestibul, îi căută pardesiul pe întuneric, îi 
ajută să se îmbrace. Simţi în el o îndoială pe care n-avea 
îndrăzneala s-o transforme în protest. Ar fi putut să întindă 
o mână, să-l tragă lângă ea, şi toate temerile ar fi dispărut. 
Nu! Să visăm... Cât se poate mai mult! In vis, viaţa e cusută 
cu aur, şi cu argint. Pe urmă, când ne trezim, trebui să ne 
facem armuri de oţel, ca să nu fim zdrobiţi! 

In clipa când deschise uşa, se ridică pe vârfuri şi îi sărută 
obrajii. 

— Visează-mă la noapte, dar nu prea mult! 


316 


Se auzea ploaia răpăind. Îşi scutură un fior de frig, şi 
rămase cu urechea afară, ascultându-i paşii pe mozaic. Uşa 
de fier de la intrare scârţâi greoi, o dată, a doua oară, se 
trânti în clanţă, şi Eva se pomeni singură, cu visul în faţă. 
Nu aprinse lumina, nu schimbă niciun obiect de la locul lui, 
îşi trecu degetele peste petalele frizate ale crizanteme, şi 
se trânti pe pat, zâmbind. Căldura caloriferului se simţea 
crescând şi parcă aducea dinspre fereastră mirosul 
prematur şi nesperat al unei dimineţi de mai, când înfloresc 
trandafirii albi. 

Nu se gândea la nimic; îi era frică să nu-şi întâlnească 
raţiunea la o cotitură de drum. Visa în vag, cum s-ar fi lăsat 
dusă de o apă călduţă, pe albia unui râu lung, spre o ţintă 
unde era bine să ajungă cât mai târziu, ca plutirea să ţină 
cât mai mult. 

Nu crezuse că ar putea să mai reînvie ceva din anii 
sfârşiţi. Tot ce s-ar fi cuvenit să simtă altădată simţea 
acum, ascunsă încă, temătoare şi puţin incredulă sub o 
perdea de scepticism, pe care însă surâsul ei renăscut 
putea s-o destrame, ca să treacă prin ea cu inima întreagă, 
inima tânără de la şaisprezece ani. 

Ar fi trebuit să se ridice, să facă patul, să se 
dezbrace - atâtea mişcări care azi căpătau alt înţeles decât 
ieri. Dar îi era bine şi îi era frică să nu se rupă din vis. 

Auzea ploaia bătând în oblon. Cât o făcuse să sufere într- 
un timp! Acum putea s-o sfideze: avea patru pereţi, un 
acoperiş, caloriferul era cald... Luchi cobora din tramvai, îl 
vedea mergând pe sub castanii scuturaţi de pe bulevard, cu 
capul aplecat, poate beat, poate speriat, dar tânăr şi stăpân 
pe viitor. 

Îşi apăsă mâinile pe ochi. Mai păstrau parfumul obrazului 
şi lacrimilor lui. Îl absorbi adânc, surâzând. Nu se gândea la 
nimic ce i-ar fi trebuit ei; o îmbăta ceea ce putea face 
pentru el. „Să-ţi sărut mâinile şi să te privesc!...” Mâinile 
care cunoscuseră atâtea încordări, obrazul marcat de 
atâtea deznădejdi! Le simţea acum altfel, cu mirare, 
liniştite. Şi purificate. Se gândea: „Luchi a ajuns acasă. 
Mama lui îl întreabă: De unde vii? Şi el răspunde: Am 


317 


sărbătorit examenul cu nişte colegi. Getta o întreba: Unde 
ai fost? Şi ea răspundea, silindu-se să meargă strâmb: La 
cimitir.” 

Minţim, şi ne doare când aflăm că alţii ne mint. 

Tresări; afară se auzise un pas, după ce uşa de fier de la 
intrare parcă se lovise în clanţă. Avea încă în urechi sunetul 
de la plecarea lui Luchi - nu-şi dădea seama de cât timp. 
Oare nu era tot el, plecând abia acum? l-ar fi plăcut să-l mai 
vadă o clipă, înainte de a adormi, să-i spună: „Uite mâinile 
mele; sărută-le! Uite ochii mei; priveşte-i!” 

Între două răpăieli de ploaie, i se păru că aude un zgomot 
la uşă. Se ridică într-un cot. Cineva umbla la clanţă, poate 
un vecin care nimerise din greşeală la apartamentul ei. Se 
lăsă în perne şi încercă să ducă visul mai departe. Prin 
pleoapele închise simţi crescând o lumină. Se ridică: Uşa 
era deschisă, şi-n cadrul ei becul de pe sală lăsa să se vadă 
umbra unui om. Înainte de a putea face un gest, lumina în 
vestibul se aprinse, şi omul apăru în prag, zâmbind, 
căutând-o cu ochii orbiţi. 

Eva îşi duse pumnii la gură. 

El făcu un pas, îşi scoase cu mâna udă bascul înmuiat de 
ploaie. Era nebărbierit şi părea obosit. Işi ţinea cu o mână 
gulerul pardesiului, ridicat. 

— Nu te speria! spuse, înaintând. Eu sunt; am venit! 


75 


Stătea pe un taburet, lângă geam, cu spatele rezemat de 
calorifer; apa curgea de pe pardesiu, pierzându-se în covor. 

De la venirea lui, Eva rămăsese în fundul patului, strânsă 
în ea, crispată, cu sufletul răvăşit. Ochii, rătăcind 
primprejur, descoperiră cheia aruncată de el pe masă. Cum 
de uitase? Ar fi trebuit să ştie tot timpul că nu era singură, 
că aceşti patru pereţi nu-i aparţineau, că în nici o clipă nu 
avusese dreptul să se socotească liberă. Un obiect mic, de 
metal, pe care el îl purtase pe toate drumurile, lăsa 
deschisă oricând o uşă în existenţa ei. Vedea covorul 


318 


udându-se, apa ajunsese la parchet, avea să-l păteze, 
parchetul pe care abia îl curăţase! Tot ce abia curăţase 
avea să se păteze iar. 

— De unde vii? 

El îşi trecu mâinile peste obrazul nebărbierit, apăsându-le 
cu gestul acela cunoscut, de parcă ar fi vrut să-şi dea jos un 
rând de piele, să apară cu alt chip. 

— De departe!... Am umblat pribeag... (Ce vorbă!) A 
trebuit s-o iau pe mama, am dus-o în Sud, a murit acum 
patru luni, în refugiu, la Toulouse. Acum nu mai am pe 
nimeni în lume, afară de tine. M-am întors să mă încălzeşti 


puţin. 
Eva îşi spunea: „Dacă nu te-aş cunoaşte!” 
Părul îi albise - trecuse de patruzeci de 


ani? - îmbătrânea, vedea şi se bucura cu o bucurie 
răzbunătoare: „A venit şi rândul tău să plăteşti! Nu mie! Nu 
am nevoie de nici o plată. Să plăteşti vieţii, să vezi ce 
înseamnă singurătatea, tăcerea, deznădejdea!” 

El ridică ochii şi o privi, nedumerit de tăcerea ei. Se 
aşteptase s-o vadă încălzindu-se şi ea stătea în acelaşi loc, 
în fundul patului, îngheţată. Lampa de pe noptieră îi 
proiecta profilul pe perdea, lângă el. Intinse mâna şi începu 
să-i mângâie imaginea, sfios, cu degetele tremurând, cum 
i-ar fi căutat obrazul prin somn. 

— Mi-a fost dor de tine! 

Îi vorbea şi-i privea umbra, parcă neîndrăznind să i se 
adreseze de-a dreptul. Ea îşi simţi inima schimbându-şi 
ritmul. Răsuflă adânc, îşi adună toată vrajba din suflet, o 
strânse în pumni. 

— Eu mi-am făcut o viaţă a mea! În ea nu mai e loc 
pentru nimeni. Zece ani de zbucium îmi ajung; e timpul să 
mă odihnesc puţin. 

Păru că n-o aude; îi mângâia umbra, cu mâna 
tremurătoare, privindu-i profilul pe perdea. 

— Te-am purtat în minte pretutindeni pe unde am 
umblat. Mă doare fiecare zi pe care n-am trăit-o lângă tine. 

— Du-te la baie! Cred că mai e apă caldă. 

El se ridică greu, cu umerii curbați. Părea tare obosit. 


319 


— N-ai nimic cu tine? 

— Mi-am pierdut geamantanul la frontieră. Am trecut 
noaptea, cu nişte contrabandişti; era să ne împuşte. A 
trebuit să las tot şi să fug. Actele mele nu sunt în regulă... 
Eva, aici nu m-au căutat? Sunt nesupus la mobilizare. 
Trebuie să fac ceva, să scap. 

Eva începu să tremure. Ar fi trebuit să înţeleagă, să simtă 
că nenorocirile ei nu se sfârşiseră. Ar fi trebuit să-şi dea 
seama că plutiseră tot timpul în aer. Ştia ce îl aşteaptă în 
timp de război: plutonul de execuţie sau un regiment de 
pedeapsă pe front: totuna! 

Se ridică tremurând, şi veni în uşa băii. Caloriferul parcă 
se răcise, în cameră se făcuse frig. Îşi duse mâna la frunte. 
El îşi săpunea obrazul; găsise pe etajeră săpunul şi 
pămătuful vechi; mai era şi o maşină de ras, erau şi lame 
uitate. Cum de nu le aruncase undeva, să dispară toate 
urmele lui? 

— Am să te ascund! Spune-mi, ce trebuie să fac să te 
scap? 

— Întâi lasă-mă să mă bărbieresc! 

Ceva se schimbase în el, pe nebăgate de seamă; îşi 
regăsise un timbru din vechiul lui glas. Dar poate fiindcă se 
bărbierea. 

Se întoarse, tremurând de frig, să-i caute în dulap ceva 
de îmbrăcat. Şi totuşi caloriferul încă ardea; de ce-i era aşa 
de frig? Auzi apa curgând în baie, impetuos, prelungind 
năvala lui în viaţa ei. Pantofii căzură pe mozaic; auzi 
foşnetul hainelor pe care şi le scotea. Acum era gol - îl ştia, 
îl vedea, băgându-şi un picior în cadă, pe urmă pe celălalt, 
începu să facă patul pentru noapte; întinse cearşafurile, 
puse două perne la căpătâi, şi deodată i se răci tot sângele. 
El era alături, avea să vină, acum, peste un minut, peste 
două... îşi duse mâinile la inimă. Şi atunci auzi cântecul lui; 
cânta după baie, cu glasul cunoscut, poate mai gros, mai 
fals, poate blestemat şi nefericit. 

Când îl văzu venind, se ridică în picioare; tremura. 
Bărbierit, obrazul i se schimbase; nu îmbătrânise, nu; era 
aşa cum îl ştiuse dintotdeauna, cu părul căzut în ochi, ca în 


320 


ziua când îl cunoscuse, când sărise de pe vagonet. 

— Ţi-e foame? Vrei să mănânci ceva? 

El îi apucă umerii; şi mâinile lui tremurau. 

— Mi-e foame de tine! 

Avea în nări mirosul de trandafir alb, pe obraz avea 
amintirea obrazului catifelat. Simţi obrazul aspru lipindu-se 
de al ei, şi atunci toate amintirile celelalte, se duseră în 
vânt. Se prăbuşi sub îmbrăţişarea nouă, şi în locul mirosului 
de trandafir, recunoscu, puternic, strivitor, mirosul vechi, de 
animal năduşit, mirosul fierbinte, ud, de argilă plouată şi de 
salcâm. 


76 


Zorii cenuşii pătrundeau încet prin crăpăturile oblonului. 

— Acum n-ai să mai pleci. Acum ştiu că nu se mai poate 
să pleci. 

Se prăbuşise în fiinţa ei o clădire întreagă, în care 
turnase beton, luni şi ani, cu o muncă trudnică de salahor. 
Pusese în ea tot ce avusese bun, ce avusese rău, pusese 
sângele, năduşeala, respiraţia gâfâitoare, lacrimile şi 
zbuciumul; nimic nu-şi oprise din ce putuse da. Şi betonul 
nu fusese bun, sau cineva smulsese cofrajul înainte de 
timp, şi zbuciumul ei zăcea la pământ, ca un morman de 
moloz, cum văzuse, în noaptea cutremurului, blocul acela 
mare prăbuşit. 

Stătea ridicată într-un cot, aplecată deasupra lui, cu părul 
despletit, cu un surâs de spaimă pe obraz. li şoptea, şi era 
în şoapta ei străfundă o hotărâre vecină cu speranţa şi 
disperarea, cu viaţa veşnică şi cu moartea: 

— Trebuie să-mi dai viaţa înapoi! Mi-ai luat-o când aveam 
paisprezece ani; de-atunci rătăcesc după tine, ca umbra ta. 
Când te închini, mă închin şi eu, fără să vreau; când râzi, 
râd la fel, când gemi, mă doare aici ceva. Într-o vreme, 
dacă mi-ai fi spus că la miezul nopţii, în locul lunii are să 
răsară soarele, aş fi stat ca o proastă noaptea întreagă la 
geam şi l-aş fi aşteptat să răsară. 


321 


— Eva, dacă aş fi spus eu că soarele răsare la miezul 
nopţii, să ştii că ar fi răsărit; n-ai fi aşteptat degeaba. 

Eva îi puse mâna pe gură. 

— Lasă; acum te cunosc! Toate câte m-ai făcut să cred s- 
au dus şi au lăsat numai cenuşa lor. Acum ştiu şi când 
răsare soarele, şi când apune. Ştiu foarte multe, auzi tu? Şi 
ştiu că, aşa cum eşti, nu trebuie să mai pleci de lângă mine. 
De data asta te opresc. Incui uşa, oblonesc ferestrele, te ţin 
închis, te leg. 

— Da, Eva! Te rog! Ar fi spre binele meu! 

Era convinsă. Îi cuprinse grumazul cu braţele: 

— Am să te ţin aşa! N-am să-ţi mai dau drumul, 
niciodată. Nici nu mai ştiu dacă te iubesc. Poate că nu; 
poate te urăsc, dar când eşti lângă mine, e bine. Nu se 
poate altfel; tu eşti bărbatul meu! 

— Vrei să ne căsătorim? 

Inima ei bătu greu. 

— Nu ştiu. Vreau să nu mai pleci. Am fost o proastă; n- 
am făcut nimic să te ţin. Cred că mi-ar fi trebuit un efort 
mult mai mic decât cel pe care l-am făcut ca să cred că te- 
am uitat. Asta-i tot. Acum dormi. Eu am să plec; am treabă. 

— Mai stai! 

Ea se ridică; de pe marginea patului, în genunchi, îi vorbi, 
energică şi hotărâtă: 

— De acum înainte nu mai porunceşti tu. Am un 
program; n-ai să mi-l întorci pe dos. Îți las în oficiu pregătit 
totul pentru ceai. Dormi, şi când te trezeşti, mănâncă 
singur. La unu, mă întorc. Dacă sună, nu deschizi. Vrei să 
întrerup soneria? 

— Vreau să stai cu mine. (intinse mâinile şi îi cuprinse 
mijlocul gol.) Eva, ce subţire a rămas talia ta! Tu ai 
douăzeci şi câţi de ani? 

— Şi şase. 

— Când au trecut? 

— În lipsa ta. 

— Dar arăţi ca o fetiţă de şaisprezece ani. 

— De paisprezece! 

Rămase sub mâinile lui, distrată sau indulgentă, şi 


322 


mâinile  alunecară, pe şolduri, pe coapse, înaintând 
simetric, şi iar se întoarseră, desenând conturul ei 
străvechi, descoperit din nou. Ea se clătină puţin; puse un 
picior jos, să ia sprijin de la pământ. 

El o ţinu de mijloc. Şopti: 

— Stai! 

Era un şuier şi se răsuci pe ea, o cuprinse, ca un bici 
lung... Era încredinţată că nu se va supune, că va merge 
până la un punct, încă nestabilit, dar pe care avea să-l 
hotărască la timp. Se arcui în jos, spre el, până ce îi întâlni 
respiraţia pe sâni. Mai putea rămâne, încă nu era târziu. 
Mâinile lui continuau să-i umble pe piele, le simţea însă ca 
şi când ar fi trecut pe dedesubt, săpând galerii, o nouă 
reţea de vine şi de artere, pe unde sângele se ducea 
fierbinte şi se întorcea îngheţat. Începea să fie insuportabil 
de cald şi de frig. Trebuia să se rupă - şi se rupse, dar un 
contact inversat, în creier, o făcu să se rupă în jos, nu în 
sus. Se prăbuşi, crezând că se ridică să fugă. 

Se făcuse ora zece şi nu-şi dădea seama când, nici de ce 
mai era aici, stupefiată şi istovită. Putea să renunţe la 
celelalte drumuri, dacă tot se dusese prima parte a 
dimineţii. Dar, ca niciodată, nu vroia să se recunoască 
învinsă. Îşi întinse ultima coardă a voinţei şi sări din pat pe 
o podea care, ca şi restul pământului, nu mai avea nicio 
stabilitate. Aşa, clătinându-se, în zece minute era 
îmbrăcată, gata să iasă pe uşă. El întinse braţele... 

Se pomeni în stradă, în burniţă, cu trusa; nici nu ştia 
unde avea de gând să meargă. Important era că izbutise să 
plece. De mâine, avea să-şi organizeze viaţa altfel. Rătăci 
pe străzi, o oră, tot întorcându-se spre casă, nerăbdătoare 
să-l revadă, şi învingându-se. Ea douăsprezece, când crezu 
că luptase destul, intră în băcănie, cumpără de mâncare şi 
se întoarse. În faţa uşii se opri, mirată. Parcă fusese ieri, 
alaltăieri, zilele de demult, când venea tot aşa, de la 
târguieli, grăbindu-se să-i facă de mâncare. Nu-şi dădea 
seama care-i erau sentimentele acum. Se întreba: „Oare în 
tot acest timp nu s-a întâmplat nimic?” 

| se părea că dormise. 


323 


77 


Era ora trei, când îl văzu pe Luchi coborând din tramvai. 
De un ceas stătea la intrarea scuarului, în ploaia măruntă, 
aşteptându-l. Nu avusese linişte nici să citească scrisoarea 
Gettei, sosită la prânz. Îşi aruncase ochii pe ea şi se oprise 
într-un singur loc „... pe aici lumea spune că trăieşti cu un 
kinder de optsprezece ani. Frumos! L-am întrebat pe un 
judecător, pe care îl cunosc eu, dacă nu se poate să te dea 
în judecată părinţii lui, pentru corupere de minori. Zice că 
nu. Dacă-i aşa, am să-ţi trimit biberonul, că tot n-am ce 
face cu el, să-l alăptezi...” 

Traversă în fugă piaţa, îl luă de braţ şi-l târî în Cişmigiu; 
nu se plimba nimeni pe aleile plouate. Eva îşi număra paşii, 
cu ochii în pământ. Trebuia să vorbească. În fundul grădinii 
se opri. O picătură de apă, scuturată din copaci, îi căzu pe 
gât; o simţi ducându-se în jos, pe şira spinării, dându-i o 
senzaţie neplăcută, până se pierdu în talie, în căldura pielii 
încă torturată şi încinsă. O picătură de apă nu putea să 
şteargă nimic. Avea pe corp mirosul de argilă udă şi de 
salcâm. Spuse: 

— S-a întâmplat ceva rău... („De ce mint? De ce mă 
lepăd?”) Omul acela... 

Obrazul lui se făcu alb, ochii i se măriră, până la 
disperare, apoi pleoapele coboară încet, agonizând incredul 
şi se închiseră, îngheţate şi moarte. 

— Să fii cuminte! Ai să rămâi totdeauna prietenul meu 
cel mai bun. 

Deschise ochii de foarte departe, o văzu ca într-o imagine 
ştearsă şi micşorată, îi luă mâinile, i le sărută şi, întorcându- 
se, porni în fugă pe aleea udă, pe sub copacii care se 
scuturau de ploaie. 

Eva îl privi până se pierdu; nu ştia dacă apucase într-o 
parte, sau se topise în negură. 

Era în octombrie 1942. Avea să-l mai vadă abia peste un 
an, în aceeaşi lună şi pe un timp asemănător. 


324 


78 


Ploua mărunt, pe înserat; venea de la o cârciumă, de 
peste podul Izvor, unde se întâlnise cu un plutonier de la 
cercul de recrutare. De un an alerga, în fel de fel de locuri, 
se întâlnea cu fel de fel de oameni, pentru o viză în livretul 
militar şi pentru un ordin de lăsare la vatră. Nu mai ştiuse 
de altceva, în tot acest timp, terorizată că într-o zi îl vor 
prinde şi-l vor duce la Curtea Marţială. Pe străzi se făceau 
razii, din ce în ce mai des. Nu-l lăsa să iasă din casă decât 
noaptea, şi-atunci îl însoțea, gâtuită, aşteptându-se să 
apară din umbră cineva, să-l apuce de braţ. Uniformele 
militare o  speriau. Chiar când era singură şi vedea 
cordoane de soldaţi încercuind răspântiile, o apuca spaima. 

Plutonierul îi rânjise, pe deasupra paharului cu vin roşu, 
şi iarăşi îi făcuse cu ochiul, şi iarăşi trebuise să-i dea bani, 
fără să obţină nimic. Mereu o amâna, mereu îi făgăduia, o 
ţinea cu vorba, de luni de zile, docilă fiindcă n-avea încotro, 
suportându-i mojicia, fumul ţigării şi plătindu-i regulat 
kilogramul de vin. Se întorcea, obosită, într-un moment de 
revoltă şi de deznădejde; nu ştia dacă va mai putea suporta 
încă o zi. În faţa băcăniei, şovăi. Trebuia să intre să 
cumpere de mâncare; la prânz fusese pe drumuri. Nu 
mâncase ca oamenii din ajun, dar nu avea curaj să mai 
vadă pe cineva, îi lipsea puterea să deschidă uşa prăvăliei, 
să-şi arunce ochii în rafturi. Ar fi vrut să se întindă pe pat, 
să închidă ochii şi să se scufunde într-un somn lung, să se 
trezească la sfârşit, sub un cer albastru, cu scuarul înflorit, 
cu războiul terminat, să nu mai fie soldaţi, livrete militare şi 
razii pe străzi. 

La colţ, se pomeni faţă în faţă cu un militar care stătea 
lipit de zid. Îşi duse mâna la inimă. Nu se mai putea! Îi veni 
s-o ia la fugă, plângând, urlând, să-şi zdrobească fruntea de 
un copac, să se arunce înaintea tramvaiului. 

Vedea casa înconjurată, era sigură că în scuar aşteptau 
alţi soldaţi, cu armele în mâini, să intre după ea. Militarul îşi 


325 


scoase capela, cu un gest stângaci, şi rămase cu capul gol, 
în ploaie, în faţa ei. 

— Luchi! (Se repezi în braţele lui, hohotind.) M-ai speriat! 
De ce te-au îmbrăcat aşa? N-ai scăpat nici tu? Ce vor să 
facă din tine? Unde te trimit? Când se termină? Luchi, bine 
că te văd! 

Venise să-şi ia rămas bun; pleca a doua zi la Câmpulung, 
la şcoala de ofiţeri. Se plimbară împreună, prin ploaie, 
abătuţi, ca doi învinşi. 

— Ce-ai făcut un an de zile? 

— Am muncit, doamnă Eva. 

— Nu-mi mai spui pe nume? 

Mergeau alături; nu-l vedea, dar ştia fiecare trăsătură a 
feţei lui. Uniforma militară nu putea să-l denatureze. 

— ŞI... tu, Eva? 

— Eu? Nimic... Alerg. 

Ce să-i spună? Lăsase trusa în părăsire; mai avea câteva 
cliente, la care se ducea gâfâind între două drumuri, 
străduindu-se să le respecte orele, ca să nu le piardă şi pe 
ele. Trecuse o iarnă; niciun concert; trecuse o primăvară: 
nici o zi cu bicicleta afară din oraş; trecuse o vară: nici o zi 
la ştrand. Altele erau preocupările ei: Cercul de recrutare, 
Statul major, plutonierul, cârciuma, paharul cu vin roşu, 
fumul ţigării în obraz. Pentru un om care stătea ziua 
întreagă în vârful patului, fumând ţigară după ţigară, 
posomorât, cu ochii roşii, un om care poate o ura, fiindcă 
din cauza ei, pentru că venise s-o vadă, stătea închis. Un 
om pe care poate nu-l iubea, dar care, aşa cum îl ştia, 
reprezenta singura ei rațiune de a fi. Alerga, ca să-l poată 
auzi, din când în când, în baie, cântând marşul militar. Se 
bărbierea rar, la două-trei zile, şi zilele acelea, în viaţa 
chinuită pe care o ducea, deveneau sărbătorile ei. Alerga, 
ca să-i poată auzi noaptea inima bătând; se trezea din 
somn, îşi punea capul pe pieptul lui şi asculta. Ce inimă 
puternică şi sănătoasă! „Trăieşte, trăieşte!” se gândea, în 
ritmul ei. „Trăieşte, lângă mine, şi este al meu, şi trebuie 
să-l păstrez, să nu vină soldaţii să mi-l ia!” 

— Şi Institutul, Eva? 


326 


Ea clătină din cap. Institutul era un vis de demult. 
Cheltuia banii devalorizaţi, după ce îi adunase atât de greu; 
el îi spunea: „După război o să plecăm de aici; averea 
mamei a rămas în Belgia. Eu sunt singurul moştenitor.” Se 
înflăcăra; prin ochi îi treceau scântei: „Eva, o să ducem o 
viaţă de magnati- şi-o să fim mai fericiţi decât orice 
magnat, fiindcă n-o să avem de cerut şi de dat socoteală 
nimănui. Tu putuseşi să-ţi faci un ideal din a masa obraji 
buhăiţi?” Îi lua mâinile, şi le trecea prin păr, pe obraji, le 
oprea, pe gură. „Mâinile tale trebuie să fie numai ale mele. 
Nimeni nu trebuie să te atingă, nici să respire în preajma ta. 
Am să te duc în braţe, peste ape şi prăpăstii, am să cobor 
stelele de pe cer şi-am să ţi le pun în păr, şi după ce n-o 
mai fi niciuna, şi-o să fii destul de împodobită, o să ne 
urcăm pe un vapor, pe un yacht al tău, şi-o să te duc în 
jurul lumii, să vezi răsăritul soarelui pe fiecare meridian. Mi- 
e sete să fii fericită! Nu vreau nimic pentru mine, viaţa mea 
ar fi terminată dacă n-ai exista tu; mai trăiesc prin tine şi 
atâta timp cât îmi acorzi graţia ta. Dacă mâine ai înceta să 
mai fii pentru mine, aş închide ochii şi aş muri. Aş muri fără 
suferinţă, fără împotrivire, mulţumit cu ce mi-ai dat. Ce 
mult mi-ai dat!” Se înduioşa, îi veneau lacrimi în ochi; 
murmura cu obrazul pe mâinile ei: „Erai aşa mică, aşa 
mică, Eva, când te-am cunoscut! Aveai un căpşor speriat şi 
gingaş - mi-e milă când mă gândesc ce uşor puteai să te 
fărâmi! Numai ochii şi gura arătau că eşti un om viteaz. Prin 
câte bătălii ai trecut - şi eşti tot tu! De ce nu se poate să te 
întâlnesc din nou, ca atunci? Acum aş şti tot alfabetul tău, 
n-ar trebui să te mai silabisesc. Să nu mă pedepseşti că te- 
am chinuit atât până să-l învăţ. Vino, lasă-mă să te citesc!” 

Se plimbau de o jumătate de ceas, şi în zece cuvinte 
sfârşiseră tot ce şi-ar fi putut spune, sub cerul ud şi chinuit. 
O conduse până aproape de casă. Eva scoase lanterna 
electrică din buzunar şi i-o puse în faţă. 

— Nu închide ochii, Luchi; vreau să ţi-i mai văd o dată. 

Erau tot albaştri. Se mira că nu luaseră culoarea cerului 
şi a războiului. Mai rămânea câte ceva, nu se pierdea totul 
din om. Simţea un val de speranţă. Poate avea să se 


327 


termine, să se aprindă iar luminile. Spuse: 

— Dacă ai şti ce dor îmi e de o stradă luminată! Nici nu- 
mi aduc aminte cum era oraşul altădată! De cât timp 
bâjbâim ca orbeţii?... Când s-o termina, am să umblu o 
noapte întreagă, până la ziuă, beată, am să urlu la becurile 
de pe stradă, cum urlă câinii la lună. 

Işi stăpâni un fior. Noaptea aceea era atât de departe, 
atât de nesperată! Luau la război băieţii de douăzeci şi unu 
de ani, din şcoli! 

— Când pleci? 

— Mâine dimineaţă. 

Îi întinse mâinile; dorise să i le sărute şi s-o privească. N- 
o putea privi, luminile erau stinse. Şi a doua zi pleca. 
Soldatul se aplecă peste mâinile ei; îi simţi respiraţia, şi 
căldura din plămânul lui i se păru atât de nefirească, de 
inutilă, de nemeritată, în noaptea neagră, de război! 

— Când te întorci, vino să mă vezi. Vino, negreşit! 

O salută milităreşte, se întoarse şi după doi paşi se topi 
în ploaia  neluminată. Doar bocancii se auzeau, 
îndepărtându-se, slăbind, până ce se pierdură după colţ. 

Era în octombrie 1943; Eva împlinise douăzeci şi şapte de 
ani. Avea să-l revadă peste câteva luni, la începutul lui 
martie, anul următor. Pentru ultima oară! 


79 


Venise o primăvară timpurie; peste noapte plouase, şi în 
zori plesniseră mugurii copacilor de pe bulevard. Mirosea a 
tinereţe, vântul aducea dinspre Cotroceni, de afară, 
suflarea câmpului, prea vie, prea neliniştită. Era spre prânz; 
Eva se întorcea acasă, cu soarele în spinare, cu pardesiul 
descheiat, moleşită de anotimpul turbulent. Luchi o aştepta 
în piaţă. Chipul i se asprise, i se vedeau pomeţii şi nodul 
gâtului, proeminent, ieşind deasupra gulerului prea larg. li 
strânse mâinile, cu un surâs obosit. 

— Ai scăpat? 

— Nu; s-a terminat şcoala mai curând. Plec pe front; 


328 


diseară. 

Era îngrozitor! Privea în ochii lui, vedea dincolo de el şi se 
gândea, sfâşiată: „Ce-o să se aleagă din tinereţea ta? Au să 
te bage în tranşee, să te umpli de noroi, să te năclăieşti de 
sânge, au să te năpădească păduchii! Oare o să mai poţi 
avea ochii albaştri când ai să te întorci, după atâtea orori?” 
| se părea că după plecarea lui, după plecarea celor ca el, 
nimic în lume nu va mai rămâne curat şi bun. 

Se plimbară pe străzile din jurul pieţei, apropiindu-se 
treptat de Cişmigiu. Forfotea multă lume, erau mulţi 
refugiaţi. Se aşteptau să vină aeroplanele, cum veneau la 
Sofia, cum veniseră în Italia. Oamenii continuau să alerge, 
să muncească, să trăiască, şi nimeni nu ştia pentru ce. În 
scuar, în locul florilor, se săpau şanţuri, se băgau bârne. 
Locatarii blocurilor se urcau pe grămezile de pământ şi 
priveau în jos, ca în nişte morminte. 

Se obişnuise, nu i se părea ameninţător. Parcă se 
născuse pe marginea unui adăpost, parcă se jucase prin 
tranşee. Tot oraşul era răscolit - cheiurile Dâmboviţei, piaţa 
Universităţii, peluzele  bulevardelor, curţile. Pe străzi 
scârţâiau căruţe cu grinzi, umblau oamenii cu târnăcoape şi 
lopeţi. Păreau nişte cârtiţe surprinse de lumină, grăbindu-se 
să-şi regăsească galeriile de sub pământ. Şi se făceau razii, 
mereu, se cereau actele, până şi femeilor, intrau în blocuri, 
dimineaţa în zori, păzeau ieşirile, sunau la uşi. Făcuse o 
ascunzătoare în dulapul din perete, pe care îl acoperea cu 
un covor. Trebuia să se ferească de portar, de ceilalţi 
locatari, zi de zi, luni, mai bine de un an, trăind sub 
teroarea fiecărui pas pe coridor, a fiecărei uşi trântite, sub 
teroarea soneriei, pe care n-avea s-o uite nici în mormânt. 

lată ce-ar fi putut să spună lui Luchi despre viaţa ei. Şi că 
se dusese vremea plimbărilor la Şosea, cu bicicleta, că nu-l 
mai văzuse de un an pe doctor, prietenul lor dintr-o vreme 
anulată, că ar fi vrut să-i telefoneze, şi nu avea ce-i spune. 
li venea să geamă: „E primăvară şi nu ştiu de ce, şi nu ştiu 
ce anotimp urmează!” Nici măcar băiatul cu ochi albaştri nu 
mai era; îl făcuseră soldat. 

Mergeau pe străzi şi se tot apropiau de Cişmigiu, singura 


329 


parte a oraşului unde rămăsese pace, o republică neutră, 
dar din păcate neapărată. Din când în când, Eva ridica ochii 
spre însoţitorul ei şi îl privea cu regrete ireparabile. 
Rămăsese datoare, nu atât lui, nu atât ei, cât clipei când se 
născuseră să populeze pământul acesta pliu de sânge, 
fărâmiţat de război. 

Dar virtual totul era împlinit. 

Nu mai umblau - mărşăluiau spre capătul unei etape; o 
parte din viaţă se sfârşea astăzi. Se despărţiră abia seara, 
în poarta Cişmigiului, amândoi fragili şi sfăşiaţi. Ea îl sărută 
pe obraji; în aerul proaspăt care venea din grădină, obrazul 
soldatului mirosea a trandafiri, nu a cazarmă. | se părea ca 
o speranţă: nu pier toate dintr-o dată! 

— Drum bun, şi fereşte-te! Vreau să te întorci. Nu fi prea 
curajos; nu foloseşte nimănui! 

Şi iarăşi îl privi, ducându-se pe stradă, până se pierdu 
după colţ. Era în martie, 1944; n-avea să-l mai vadă 
niciodată. (Mort pe front, lângă laşi, la 4 aprilie, când se 
bombardase Bucureştiul, şi Eva, rătăcind nebună printre 
ruinele Gării de Nord, avea să aibă viziunea copilului blond 
de pe pod, ducând de mână pe bătrânul muzicant 
orb - doctorul, rănit de schije în aceeaşi zi, cu amândoi 
ochii pierduţi.) 


80 


Se întoarse acasă obosită, ducând în spinare toată 
greutatea serii de primăvară, inutilă, şi tot ce era greu în 
tot ce era inutil. 

Îl găsi trântit pe divan, citind ziarele. Nu băgase de 
seamă că întârziase atât. Vroia să afle doar ce se întâmpla 
cu actele. Spuse: 

— Poate de data asta scăpăm; am lăsat livretul. 

— Nu trebuia! 

— De ce nu mi-ai spus înainte? Mi-e capul fărâmiţat; nu 
mai ştiu ce fac, nu ştiu încotro s-o iau. 

Se lăsă pe un scaun, cu pardesiul pe ea, ca un salahor la 


330 


sfârşitul zilei. 

— Cui i-ai dat livretul? Plutonierului? 

— Erau doi; vor câte o sută de mii de lei. 

— Ştiu unde stai? 

— Nu; am întâlnire mâine, la două şi jumătate, după ce 
termină serviciul. 

— Nu te-a urmărit nimeni? 

ÎI privi nepăsătoare. Unde s-o fi urmărit? 

— N-aş vrea să mă pomenesc că mă ridică de aici, ca pe 
un idiot. Te întâlneşti mâine? Banii îi ai? 

— Nu-mi ajung; am vorbit cu portarul, o să vină cineva de 
dimineaţă, să vând bicicleta. Pot să iau cincizeci de mii de 
lei pe ea; restul îi am. 

— Eva, să nu-ţi pară rău! Nu-mi plăcea să umbli pe 
bicicletă. Am să-ţi cumpăr cel mai frumos automobil. 

Îşi strânse tâmplele în mâini; o durea capul de atâtea 
iluzii! Nu automobil, nu blănuri, nu apartamente princiare! 
O odăiţă i-ar fi fost de ajuns; să fie linişte, războiul terminat, 
să se aprindă luminile pe străzi, să nu mai întâlnească razii 
la colţuri. 

A doua zi după-amiază, la trei, se întoarse gâfâind, cu 
obrazul aprins, îmbătată de o izbândă în care nu mai 
sperase. Flutură hârtiile din uşă: 

— Am terminat, uite, diavole, ţi-am adus o piele nouă! 
Îmbracă-te cu ea! 

Uitase tot - îl absolvise, se absolvise; se aruncă de gâtul 
lui, râzând, îi răvăşi părul, îşi frecă fruntea de obrazul 
nebărbierit, îi dădu drumul, îl privi, îl bătu cu pumnii în 
piept, iar îl îmbrăţişă, spasmodic, apoi căzu pe pat, cu faţa 
în jos, hohotind de plâns. Nu era fericită; se bucura că 
ajunsese la capăt. 

El luă hârtiile, le examina în lumină, cercetă atent datele, 
iscăliturile şi ştampilele. 

— E perfect! zise, venind lângă ea. Eva, îţi mulţumesc! 

Oricât ar fi fost de puţin din partea lui, abia aceste 
cuvinte îi confirmau izbânda; îşi suci capul pe cuvertură şi-l 
privi cu lacrimile în ochi. Dorea iarăşi să rămână al ei, 
fiindcă îl salvase - îl crease din nou, şi poate altfel! 


331 


— Acum du-te şi te bărbiereşte. Fă şi tu ceva pentru 
mine! 

— Da; mă bărbieresc cât am să pot de bine, apăsat şi cu 
perdaf! 

Inainte de a trece la baie, mai cercetă o dată actele; 
părea mulţumit. Îl auzi, de dincolo, în timp ce se săpunea: 

— Eva, tu mai ai bani? 

— Vreo douăzeci de mii de lei. 

— Facem chef cu ei. 

— Şi pe urmă?... 

— N-avea grijă! De mâine pot să umblu. 

Spre seară ieşiră împreună din casă. Era cald; mugurii 
continuau să plesnească. Dacă s-ar fi terminat şi războiul! 
Ce primăvară frumoasă venea! 

El privi adăposturile, săpăturile încă neacoperite. ÎI 
străbătu un fior. 

— Nu m-aş băga într-un asemenea mormânt! Prefer să 
rămân pe stradă, să mor la lumină. 

Eva îl strânse de braţ. 

— Nu mai vorbi aşa; noi o să trăim o mie de ani. Şi nu se 
poate altfel decât împreună! Acum ştiu ce să fac: Ti-am 
spus: am să cumpăr un lanţ şi am să te leg. Ştii de ce îmi 
era teamă mai mult? Că au să vină bombardamentele şi n-o 
să poţi ieşi, să mergem la adăpost. 

— Să nu crezi că într-un adăpost moartea e mai uşoară 
decât în casă! 

__Vru să-l întrebe de ce le mai sapă, dar se opri tresărind. 
În colţ, la Liceul Lazăr, văzu cordoane de soldaţi. Înlemni. El 
o trase de braţ. 

— De când ţi-e frică ţie de razii? 

Avea un ton nepăsător şi ironic. 

— Te rog, hai prin altă parte! 

— Nu ocolesc nici zece paşi. Merg pe unde vreau! 

II urmă, speriată. Avea acte, dar ascundeau un fals. De 
ce n-ar fi evitat controlul? Un ofiţer tânăr, care cerceta 
hârtiile, îl privi bănuitor, de sus până jos, se uită la vize, la 
ordinul de demobilizare. Obrazul Evei se făcuse alb. El 
stătea netulburat, cu mâna întinsă imperativ, aşteptând 


332 


actele. 

— De pe front? îl întrebă ofiţerul, deferent. Cum e pe 
acolo? 

Eva îşi duse mâna la frunte. El răspunse, băgându-şi 
actele în buzunar; 

— Du-te şi dumneata să vezi. 

Ofiţerul zâmbi stânjenit. O privi pe Eva şi păru alarmat: 

— Doamnei îi este rău! 

Merse împleticindu-se până la trotuarul celălalt. Mai 
târziu, după ce se dezmetici, începu să râdă, nervos. 

— Ştii cum a fost? Ca în ziua când am trecut prima oară 
cu funicularul peste prăpastie. 

Se înşela. (În ziua aceea vroise să moară.) Acum fusese 
mult mai rău. 


81 


De-atunci el începu să umble; nu-l mai vedea decât 
seara. Nu ştia ce face, unde se duce, în ce scop. Işi freca 
mâinile, satisfăcut: r 

— Să vezi şobolanii, cum aleargă pe străzi! Işi caută 
mâncare şi adăposturi. Au să intre toţi în pământ! 

Spaima care stăpânea oraşul îi dădea o satisfacţie plină 
de cinism şi cruzime. Nu era în ea egoism, fiindcă n-ar fi 
fost mai apărat decât restul lumii, ci un fel personal de 
mizantropie. Dispreţuia la oameni tot ce decurgea din 
tradiţii, decaloguri şi canoane, adică viaţa medie şi 
majoritară. Probabil nu-i era frică de moarte şi nu ar fi fugit 
de ea, cu condiţia să piară multă omenire. 

Peste vreo două săptămâni, se întoarse, la prânz, cu un 
teanc de bani. 

— Eva, ai aici tot ce-ai cheltuit. 

Se întinse, curbându-şi spinarea, făcându-şi oasele să 
trosnească, de parcă ar fi sfârşit, cu bine, o muncă 
istovitoare. Nu-l întrebă de unde luase banii. Era sigură că 
nu-i furase. 

— Acum mă duc să-ţi cumpăr un lanţ! 


333 


Spunea, dar nu credea că ar mai fi nevoie; îşi câştigase 
drepturi definitive, faţă în faţă cu plutonul de execuţie. 
Putea să-şi facă planuri pentru totdeauna. 

— Dar o bicicletă tot aş vrea să-mi cumpăr. Să-ţi iei şi tu 
una, să mergem departe, împreună. 

Era o dorinţă atât de modestă! Şi făcea atât de bine 
legătura cu un trecut în care învățase să fie fericită cu orice 
preţ, chiar al tristeţii! 

El se împotrivi, agasat: 

— Lasă bicicletele! Nu ţi-am spus că o să plecăm? 

Acestea se întâmplau joi. Câteva zile mai târziu, 
duminică, rămase în casă; de dimineaţă se bărbieri, cântă 
în baie, în timp ce se ştergea pe obraz, îşi puse pijamaua, 
se urcă în vârful patului şi începu să citească ziarele. După 
ce sfârşi, se suci pe o parte, pe alta, ursuz, se ridică, se 
duse la geam şi rămase un timp aplecat afară, privind copiii 
care se jucau pe mormanele de pământ de deasupra 
adăposturilor. Apoi, din senin, începu să urle, imitând 
sirenele, destul de înşelător ca Eva, care era în oficiu, să 
scape ibricul din mână. Nu se anunţase niciun exerciţiu de 
alarmă. „Au început!” se gândi, pălind. Dar îndată îi 
recunoscu glasul. Alergă dincolo, pe jumătate speriată, pe 
jumătate înveselită. 

Copiii o luaseră la fugă, spre intrările caselor. Un om în 
vârstă, poate un portar, ieşi pe o uşă îmbrăcându-şi vesta. 

— Dumitale ţi s-a făcut de arest? 

Eva îl trase de la geam. Alţi locatari ieşiseră din case, 
alarmaţi. 

— De ce eşti neserios? Acum dacă vin să te aresteze? 

— Pentru ce? Nu scrie nicăieri că n-am voie să imit 
sirenele! 

Se bucura, văzând ce mişcare provocase în blocurile 
dimprejur. Eva se întoarse în oficiu. Se născuse o altă 
spaimă în ea, sau o nedumerire şi-o nelinişte. Ce îl 
nemulţumea, ce îl învrăjbise? Simţea că ar fi fost în stare să 
arunce şi bombe, dacă ar fi avut cum. El se urcă iar în pat, 
răsfoi din nou ziarele, pe urmă le aruncă pe jos şi rămase 
posomorât. O apucă deodată o oboseală grea, de sfârşit, la 


334 


gândul că după atâţia ani sufletul lui îi rămânea 
necunoscut; uneori i se părea simplu şi senin, ca de copil, şi 
când nu se gândea, când îl urmărea mai liniştită, mai fără 
griji, se pomenea cu el cotind, smucindu-se în loc, trântind- 
o de pământ. 

Reveni, se aşeză pe divan, lângă el, îi cuprinse tâmplele 
în mâini şi îl privi în ochi, mult, adânc. 

— Ce-i aici, dedesubt? 

— Ţi-am spus de-atâtea ori ceea ce se poate spune. Din 
ceea ce se poate şti! 

Îi spusese câte un cuvânt, teorii pentru ea nebuloase, 
poate fiindcă erau întrerupte, uneori contradictorii şi 
nedemonstrate. Nu vroia să-şi facă o credinţă, de teamă că 
ar exista alta mai bună, iar deasupra tuturor, credinţa 
supremă, încă necunoscută de nimeni. Nu vroia să-şi facă 
iluzii, ca să nu fie dezamăgit. Cea mai mare primejdie 
pentru om e fericirea, spunea, senin; cine ţine la 
demnitatea lui trebuie s-o mitralieze, de departe. Eva ar fi 
ripostat: „Fă ce vrei cu fericirea ta, dar cruţ-o pe-a altora!” 
îi era teamă că el ar putea să aibă o dreptate a lui, care 
numai pentru ea şi numai aparent era contrafăcută. 

A doua zi el lipsi până seara; după-amiază veni un ucenic 
de la croitor cu două costume de haine şi cu un pardesiu 
nou. Nu ştia când şi le comandase. Întors, pe înnoptate, le 
scoase din dulap, le probă, o întrebă dacă îi plac; părea 
bine dispus. Rămase întreaga seară la fel, se duse la 
băcănie, aduse vin, se ameţi puţin. Peste noapte, trezindu- 
se cu o apăsare pe suflet, Eva îl simţi că nu doarme. 

— Ce faci? îi şopti. 

Şi el răspunse, tot în şoaptă: 

— Sunt trist. 

Se lipi de el, înduioşată şi neliniştită. Ce-l chinuia? 
Începea să spere în ceva? Începea să aibă o credinţă? Se 
simţea fericit? El o îndepărtă uşor. 

— Culcă-te! 

A doua zi, la prânz, se întoarse cu un geamantan nou. 

— Eva, trebuie să plec. 

Ea se clătină. 


335 


— Nu ştiu ce am; sunt bolnav, mă înăbuş; înnebunesc. 

Veni în faţa lui. Era crispată, duşmănoasă şi hotărâtă, 
înarmată eu un singur cuvânt: 

— Nu! 

Dar când îl spuse, toată fiinţa ei vibra de încordare, cum 
ar fi lovit cu un topor, cum ar fi apăsat pe trăgaciul unui 
revolver. 

El n-o luă în seamă; o îndepărtă şi se apucă să-şi strângă 
lucrurile în geamantan. Şi Eva, care crezuse că el niciodată 
n-o va mai putea înfrunta, că îl va ţine toată viaţa lângă ea, 
cu o vorbă şi cu o privire, se simţi deodată obosită, 
zdrobită, incapabilă să se  împotrivească, atinsă de 
paralizie. Se lăsă pe marginea divanului. Avea sufletul plin 
de revolte, numai că nu putea să le exprime. Ar fi vrut să-l 
apuce cu amândouă mâinile de guler, ca pe un borfaş, să-i 
strige în obraz: „De ce n-ai plecat când îmi tremura inima 
pentru viaţa ta? Când îmi sleiam puterile alergând să te 
scap, stând de vorbă, prin cârciumi, cu plutonieri beţivi, 
când nu dormeam noaptea pândind dacă nu se aud paşi la 
uşă? Şi, în afară de toate, de ce-ai mai venit?” 

Nu făcu niciun gest, nu spuse niciun cuvânt. Rămase pe 
marginea divanului, împietrită, privindu-l cum îşi adună 
lucrurile. 

— Ţi-ai uitat o cravată! 

Ştia că ar fi trebuit să-l împiedice, îşi cunoştea drepturile, 
dreptul de a-l opri, sau dreptul de a-l scuipa în obraz, sau 
de a-i împlânta în grumaz cuțitul de bucătărie, cum stătea 
aplecat peste geamantan - şi nu putea face nimic. 

Sfârşind cu adunatul lucrurilor, el se ridică şi îşi îndreptă 
şalele, cu un gest îngreuiat. „Ai îmbătrânit, câine 
rătăcitor! - ar fi vrut să-i spună. - Nu te mai ţin oasele! 
Odată ai să crapi în vreun şanţ şi jur că, dacă am să ştiu, n- 
am să vin să-ţi pun o lumânare la căpătâi!” Atât putea face: 
să-l urască, în gând. Dar îl ura de moarte, şi fără iertare. 

Plecă a doua zi. 


336 


82 


A doua zi el se sculă în zori şi trecu la baie. În timp ce-i 
pregătea ceaiul, îl auzi cântând. li veni să urle. Se abţinu şi 
îl ascultă, parcă mirată, cum l-ar fi auzit prima oară. 

El îşi bău ceaiul, se uită la ceas, aprinse o ţigară, citi 
ziarele ca în fiecare zi. Pe la ora nouă plecă în oraş. 

— Mă întorc la douăsprezece, zise, ieşind. Trenul meu 
pleacă la unu şi jumătate. Ai să fii acasă? 

Rămase singură - şi n-avea nimic de făcut; se aşeză pe 
marginea divanului, cu mâinile în poală ca bucătăresele 
după ce-au pus mâncarea la foc; geamantanul era în faţa 
ei, în mijlocul casei. Se gândi să-l ridice, să nu încurce 
drumul, dar îi era silă şi groază să-l atingă. Simţea că 
înlăuntrul fiinţei sale se pregăteau lănci, scuturi, armuri. 
Trebuia să înceapă iar războiul, dar mai întâi trebuia să-şi 
lepede încă o dată pielea paşnică, s-o arunce în rigola 
străzii, s-o ia măturătorii, s-o ducă la Valea Plângerii, sub 
cimitir, unde se aruncă gunoaiele şi morţii oraşului. li 
trebuia încă o dată o piele nouă şi îşi simţea carnea 
îndurerată, de câte ori trebuise s-o jupoaie. 

Peste un timp auzi sirenele. Era una chiar deasupra 
casei; urletul ei mecanic venea prin zidărie, transmis de 
armătura betonului, vibraţie cu vibraţie, şi era mai violent 
dublat de un alt sunet răsfrânt de afară, din zidurile 
celorlalte case, de-a valma cu propriile lui ecouri, făcând 
sticla ferestrelor să zbârnâie, şi să fluture perdelele albe. 

Izbucnea o speranţă îngrozitoare. Din oraşul acesta în 
care urmau să moară mii de oameni, soarta poate avea s-o 
aleagă pe ea, pe el sau pe amândoi împreună. Trei zaruri 
stăteau să cadă, şi fiecare ar fi însemnat o izbăvire. 

Auzi tropot pe scări, apoi glasuri: 

— Nu vă speriaţi degeaba! E exerciţiu de alarmă; n-aţi 
citit ziarele? 

Eva simţi întâi o uşurare pe care nu o aşteptase; după 
aceea, o cuprinse dezamăgirea. Ochii îi căzură pe o pagină 
de ziar: „Astăzi, 4 aprilie, la ora 11 dimineaţa, se va face un 
exerciţiu de alarmă aeriană...” 


337 


Nu vroia să vină moartea, pentru nimeni. Rămase pe 
marginea divanului. 

El se înapoie târziu, aproape de ora unu. Înşfacă 
geamantanul, îşi luă pardesiul pe o mână şi se îndreptă 
spre uşă. Înainte de a ieşi avu o tresărire tardivă, lăsă o 
clipă lucrurile jos, se întoarse, îi sărută mâinile, o bătu pe 
umeri cu un gest prietenesc, de încurajare, zâmbindu-i fără 
s-o privească. 

— Mult noroc, Eva! Să te duci la adăpost când sună 
alarma. Promite-mi că ai să te păzeşti. 

Îi mai făcu un semn cu mâna şi se duse, curbat pe o 
parte, ca să contrabalanseze geamantanul. Ea rămase 
năucă în mijlocul odăii; pe fereastră intra atâta soare, că îl 
simţea până în inimă. Era singură. Nu crezuse până acum; 
tot aşteptase să se întâmple ceva, să-i taie drumul. Se uită 
de jur împrejur; pe spatele uşii de la dulap, rămasă 
deschisă, atârna cravata pe care n-o luase. In baie, trebuia 
să-şi fi lăsat o lamă de ras, încă bună. În oficiu mai era, 
nespălată, ceaşca din care îşi băuse ceaiul. Peste tot 
stăruiau semne de la el, şi-n sufletul ei, îşi dădea seama 
abia târziu, era plantată fiinţa lui, de nezdruncinat, cu ce 
avea rău, cu ce avea bun, de nedespărţit. Işi duse mâna la 
frunte; auzea ceva pârâind în inimă, cu un sunet de copac 
rupt. Bâigui: „Nu!” 

Câteva clipe se clătină, apoi se repezi în vestibul, smulse 
pardesiul din cui şi ieşi alergând. Nu! 

Nu se putea să plece. Îi promisese că îl va lega, şi uitase. 
Nu făcuse niciun gest să-l oprească. Trebuia să-l ajungă, să 
i se aşeze în faţă, să-l întoarcă din drum, sau să-l omoare. 
Căută cu ochii un taximetru; nu se vedea niciunul; toate 
automobilele treceau în goană, ducând oameni claie peste 
grămadă. Alergă la liceul Lazăr; era peste putinţă să se mai 
suie cineva în tramvaiul care mergea spre gară. Porni pe 
jos, în goană, cu părul fluturând, târând pardesiul în mână, 
căutând încă zăpăcită, disperată, un automobil, un camion, 
o căruţă. Văzu de departe ceasul gării; arăta unu şi 
douăzeci; mai avea zece minute. In zece minute trebuia să 
se termine totul: să ajungă, să-l caute, să-l oprească, 


338 


rugându-l, smulgându-i părul, scoţându-i ochii, oricum, 
numai să nu plece cu trenul! 

Se apucă de mâneca unui hamal, care mergea spre 
peroane: 

— Unde-i trenul care pleacă la unu şi jumătate? 

Hamalul o privi nedumerit; era greu să înţeleagă 
întrebarea pusă astfel. 

— Spune-mi, te rog, ce tren pleacă la unu şi jumătate. 

— Trenul de Arad. Drept în faţă. 

Văzu placa pe care scria: „Plecarea la ora 13,30.” Mai 
avea cinci minute. O masă imensă şi densă de oameni 
acoperea peronul; strigau, gâfâiau, se loveau, se striveau 
să-şi facă loc spre vagoane, parcă alungaţi de foc şi potop. 
Erau refugiaţi, veniţi cu un tren şi plecând cu altul mai 
departe; erau femei cu boccele în mână, şi copii cu obrajii 
mânjiţi, cu ochii rătăciţi, atât de izbiţi, de striviţi, de 
speriaţi, că nu mai puteau nici să scheaune, nici să urle. 
Eva văzu oameni urcându-se pe ferestre, îndesându-se cu 
capul înainte, făcându-şi loc în spaţiul cu lume compactă şi 
terciuită, ca viermii în carne putredă; alţii se înghesuiau 
spre scările înguste, ca să se caţăre pe acoperişuri. Trenul 
arăta ca un şir de hoituri năpădite de muşte. Şi ceasul 
mergea înainte, minutarul se apropia de verticală. Îndată 
hoitul lung, târât de aici, avea să se dezmembreze. 

Işi făcu loc printre oameni sărind peste bagaje, agăţându- 
se de umerii celor mai înalţi, trecându-le altora pe sub 
coate. Nu mai spera să dea de el, dar nu vroia să se lase 
învinsă; trebuia să meargă până la cap, şi, dacă nu se 
putea altfel, să se agaţe şi ea de o scară, de un tampon, de 
o roată, numai să plece, să-l găsească undeva, mai 
departe, la o gară, sau pe lumea cealaltă. Nu-l mai căuta; 
umbla cu ochii după un loc unde să se lipească. Şi deodată, 
la capul peronului, ochii i se întâlniră cu ai lui. Era la o 
fereastră, strivit, în primul vagon. 

— Eva! Cum ai putut să treci prin gloata asta de nebuni? 

Il privea prostită, incapabilă să spună un cuvânt, să facă 
un gest. 

— Nu trebuia să vii! Puteau să te strivească. Parcă sunt 


339 


fiare; uită-te la ei! 

Nu se uita la oameni; se uita la el. Şi îşi spunea umilită de 
neputinţa ei: „Tu eşti fiară; o fiară mai mare decât toţi la un 
loc!” 

Soarele o lovea în ochi; căută să-l vadă pe sub palma 
făcută streaşină; imaginea lui îi juca printre pleoape. Se 
întreba: „De ce pleacă, într-un astfel de tren? Ce blestem 
ispăşeşte?” Dacă ar fi admis vorbele lui, ispăşea poate 
blestemul de a fi altceva decât ceea ce dorise să fie; se ura 
şi nu-şi accepta existenţa decât în silă, în aşteptarea unui 
sfârşit deasupra firescului - nu putea spune ce, ar fi trebuit 
să fie ceva inimaginabil, încă negândit şi nici măcar visat de 
oameni, care să-l salveze de mediocritate. „Viaţa mea ar fi 
fost justificată dacă eram lisus Cristos, sau Mahomed. Sau 
măcar Cristofor Columb. Poate şi Amundsen!” Eva nu-l 
bănuia de nesinceritate, dar nu-l putea crede, atâta vreme 
cât îi era imposibil să înţeleagă. „De ce te chinuieşti? Ai tot 
ce-ţi trebuie!” „Nimeni nu ştie ce înseamnă tot şi ce-i 
trebuie celuilalt!” Abdicase de mult nu fiindcă n-ar fi avut 
argumente să-l combată, ci fiindcă îi lipsea forţa. 

Şi-acum era iarăşi lipsită de orice forţă în faţa lui, deşi o 
avusese pe aceea de a se învinge pe ea şi a ajunge aici, 
înfruntând puhoaie de adversităţi şi de oameni. Nu mai ştia 
de ce venise, dacă avusese vreun ghid sau vreo speranţă. 
Nu-i rămânea decât să aştepte fluierul locomotivei. 
Pierduse măsura timpului; când se uită la ceas, văzu că se 
făcuse două fără un sfert. 

— De ce nu pleacă? 

— Cine ştie? Mai e vreun tren care să nu meargă 
anapoda? 

Cu ultimul lui cuvânt, Eva auzi ridicându-se din spate, 
dinspre turnul gării, un urlet ca din gâtlejul unui animal 
înjunghiat, dar un animal uriaş, din alte vremuri, cu gura 
deschisă până la un cer de demult. In clipa care urmă, 
sunetul îşi modulă tonul, şi recunoscu sirena. Sunau şi alte 
sirene, de jur-împrejur, spre Calea Griviței, spre fabrica de 
bere, spre triaj. Un cor de bocitoare în veşminte cenușii, cu 
tulnice, trompete şi megafoane, trecea prin aer, sub cerul 


340 


sfârtecat de vibrații metalice. 

Un freamăt scurt zgâlţâi masa de oameni. După aceea, 
talazul îşi reluă mersul lui de lavă şi mâl. Se auzeau glasuri 
amestecate, strigând: „Alarmă! Fugiţi!...” „Staţi pe loc! E 
exerciţiu!” 

Sunetele sirenelor se stinseră, pe o pedală descrescândă, 
lungă, agonizând sinistru; părea că animalul preistoric îşi dă 
sfârşitul. Rămase numai vuietul mulţimii, scurt răstimp; din 
megafoanele înşirate pe peron, izbucni un glas neliniştit: 
„Atenţie! Părăsiţi peroanele. Alarma e reală! Îndreptaţi-vă 
spre adăpostul gării! Avioane inamice vin asupra Capitalei. 
Atenţie, toată lumea coboară din trenuri!  Părăsiţi 
peroanele” 

Eva întinse mâinile. Încordarea ei mistică invocase acest 
deznodământ: ca să i-l redea! Acum ştia că va rămâne al 
ei! Îl strigă, transfigurată: 

— Vino repede, să fugim! 

Glasul din megafon repeta, din ce în ce mai alarmat: 
„Coborâţi din trenuri! Părăsiţi peroanele! Avioane inamice 
se îndreaptă asupra Capitalei!” 

Nimeni din cei aflaţi în tren, sau pe peron, nu se clintea. 

— De ce stau? scânci Eva. De ce nu se mişcă! Ei nu aud? 
Încurcă drumul! 

Nimeni nu cobora; trenul era o realitate câştigată prin 
luptă, pe când moartea rămânea doar o prevestire incertă. 

— Coboară, te rog, vino cu mine! 

Glasul din megafon continua să strige; după o clipă de 
nedumerire, oamenii se tălăzuiau iarăşi, înghesuindu-se să 
răzbească şi să se caţăre pe vagoane. Câteva grupuri de 
jandarmi veneau fuga dinspre clădirea gării, făcându-şi 
drum cu paturile puştilor. La capătul peronului, se aliniară 
cot la cot, şi porniră înapoi, cu paşii îndesaţi, împingând 
mulţimea spre ieşire. 

— La adăpost! Toată lumea afară, la adăpost! 

Eva îi văzu apropiindu-se; cordonul avea s-o prindă, în 
curând, s-o ducă. lşi ridică mâinile: 

— Coboară! Ai inimă! 

El îi făcu semn cu mâna să se liniştească. Cordonul de 


341 


jandarmi o ajunse; se simţi îmbrâncită, nu vedea de cine. 
Ochii îi rămaseră la fereastră. O singură clipă simţi ură, o 
ură scurtă, dar ucigaşă. Îi strigă, pe deasupra. Mulţimii: 

— Să nu te mai întorci! Du-te pentru totdeauna! 

Nimeni nu lua seama la răcnetele unei femei smintite. Ea 
îşi aduse aminte de cheie. Se zbătu să scape printre 
jandarmii care o împingeau înapoi; nu izbuti. Intinse mâna. 

— Lasă-mi cheia! strigă. Auzi? Dă-mi cheia! Să nu te mai 
întorci niciodată acasă! 

Strivit de vecini, el se chinuia să bage mâna în buzunar; 
poate era imposibil. Megafoanele răsunau: „Părăsiţi 
peroanele! Avioane de bombardament se îndreaptă asupra 
Capitalei!” 

Soldaţii îşi măreau paşii şi îmbrânceau lumea cu 
brutalitate. Eva se pomeni izbită ca de un val spart, 
îndepărtată repede de fereastră. Văzu mâna lui întinzându- 
se, cu cheia care sclipea în soare şi părea amplificată, 
numai că era departe. O privea, fără să mai vadă altă 
imagine, cu ochii sudaţi pe micul obiect metalic, agăţându- 
se de el ca de o ultimă speranţă. Distanţa se mărea, şi nu 
putea să scape de jandarmi, să se întoarcă; şi chiar de ar fi 
scăpat, în spatele cordonului creştea altă învălmăşeală, mai 
deasă. El făcu un gest, se pregătea să-i arunce cheia peste 
capetele mulţimii compacte, dar şovăia, temându-se că ea 
n-ar putea s-o prindă din zbor, căci dacă ar fi căzut pe jos, 
era mai pierdută decât pe un fund de mare. 

— Arunc-o! mai strigă Eva, o dată. 

În ochi i se înregistră gestul lui, la jumătate; jandarmii o 
îmbrânciră, şi se împletici, gata să cadă. 

Când izbuti să privească înapoi, nu se mai vedea nici 
fereastra vagonului, nici braţul. Şi în chip ciudat, în aceste 
momente de panică şi brutalitate, o obseda mişcarea 
neterminată: cheia rămăsese în mâna lui, sau o aruncase? 

(Ani în şir, în loc să dispară, obsesia avea să crească, 
spre a deveni uneori delirantă. Oricând uşa ei putea să se 
deschidă; nu era singură niciodată. Nimeni nu cunoştea 
sfârşitul lui. „E mort, ştiu, simt!” gândea Eva. Apoi un cuţit 
îi pătrundea între coaste, căutându-i inima care se zbătea 


342 


să scape. „Dar nu există niciun act, nu există niciun 
mormânt!...” De multe ori se trezea din somn cu ultima lui 
imagine, se aşeza pe marginea patului, cu ochii deschişi 
mari în întuneric, şi continua să-l vadă, cu braţul întins, în 
fereastra vagonului. „Unde s-a dus?” se întreba între două 
realităţi neconfirmate. „Pe unde umblă acum?... Şi dacă l- 
au îngropat undeva, când are să ridice lespedea, să iasă din 
mormânt, să pornească iar în lume, sau să se înalțe la cer? 
... Şi dacă a fost prefăcut în fărâme, în ce colţ al pământului 
are să-i ajungă pulberea dusă de vânt, să încolţească din 
nou sămânţa lui?... Nu! A murit! Sunt sigură, ştiu!” Totuşi, 
niciodată nu încetase să aştepte: S-a auzit un pas la 
intrare? S-a deschis uşa de fier? Umblă cineva pe coridor?... 
Afară lucrătorii desfăceau adăposturile, scoteau bârnele, 
astupau gropile. Se refăcea peluza, se plantau flori. Eva îşi 
amintea primăvara plecării. Înnebunise şi îl aştepta să se 
întoarcă, umblând rătăcită în întunericul minţii ei, într-un 
oraş îngrozit de bombardamente, unde oamenii se 
ascundeau de la nouă dimineaţa în gropi, lăsând-o singură 
cu puţinii sergenţi de stradă care patrulau neliniştiţi, 
uitându-se când la ceas, când pe cer... Îl aştepta de atunci, 
chiar când ştia că nu are să mai vină. Căci nimic nu era 
dovedit! Oricând putea să se deschidă uşa, la miezul nopţii, 
în zori, la prânz, în amurg, şi el să se ivească în prag, 
îmbătrânit, cu gulerul pardesiului ridicat - el sau fantoma 
lui... Sărea din pat, speriată: „Cel puţin dacă mi-ar fi lăsat 
cheia!”) 


83 


Apăsarea mulţimii ajunsese distrugătoare şi degradantă. 
Jandarmii loveau cu paturile puştilor în oamenii de pe scări, 
să-i dea jos bucățele, dar ei rămâneau pe loc, îndobitociţi, 
cu degetele încleştate definitiv pe bare; ca să-i ia de acolo 
ar fi trebuit să le taie mâinile. Eva se lăsă dusă în neştire cu 
torentul, în timp ce deasupra capului auzea urlând 
megafoanele. Se pomeni afară, sub cerul albastru, mai înalt 


343 


şi mai curat decât îl văzuse vreodată. Nu părea că ar fi cu 
putinţă să se întâmple ceva rău. Puhoiul se îndrepta răvăşit, 
spre adăposturile clădirii uriaşe din faţă; se supuneau, deşi 
nu vroiau să creadă. 

„N-au să vină!” se gândea Eva. Nu-şi dădea seama dacă 
în gândul acesta nu era o părere de rău amară. Văzu gurile 
adăposturilor, întunecate, înghițind sutele de oameni, şi-o 
luă la fugă înainte, scăpată din cordoane, să rămână la aer 
şi la lumină. Mai erau şi alţi oameni pe străzi; unii mergeau 
liniştiţi, alţii alergau, dar nimeni nu părea în panică. 
Tramvaiele înţepeniseră de-a lungul străzii; dacă se oprise 
unul, celelalte n-aveau ce face. 

Ajunsese la spitalul militar când auzi bubuituri 
îndepărtate. Câţiva inşi se opriseră şi se uitau pe cer. Alţii o 
luară la fugă, speriaţi abia acum. Eva privi în sus; văzu, 
departe, şi la înălţime, un pâlc de norişori albi, 
destrămându-se în vânt. „Uite-le!” strigă un om alături. Dar 
nu era speriat, nu se urni din loc; stătea cu ochii la cer, 
curios, neîncrezător şi nedumerit. Eva desluşi nişte lame 
mici de argint, ca nişte peştişori, un banc de aterine, 
alunecând printre norişorii care se ţineau de ei, vrând să-i 
învăluiască. 

Nu-i venea să creadă. Şi dacă ar fi fost avioane, cu 
adevărat, erau prea mici şi prea argintii ca să poată face 
vreun rău. Nu înţelegea de ce fuge lumea. Bubuiturile din 
depărtare păreau să aibă altă cauză, nu aceea care venea 
de sus, într-o zi de primăvară, alunecând pe un cer atât de 
curat. Dar văzduhul începu să freamăte; porniseră uragane 
dintr-o zare în alta. 

Oamenii dimprejur se prăbuşiră la pământ, retezaţi. Eva 
se pomeni ghemuită sub zidul spitalului, cu senzaţia că se 
înăbuşă, că aerul în loc să-i intre în plămâni, îi perforează 
timpanele - şi un trosnet îi izbi capul de zid. Ameţi - nu 
înţelegea nimic, decât că era victima unei agresiuni. Se 
încorda spre a se împotrivi. Văzu cerul albastru şi peştişorii 
de argint; nimic nu se schimbase sus. Dar de jos, de pe 
pământul care vuia, se ridicase un nor cenuşiu, răscolit. 
Alte trosnete se risipiră în jur, repetând trosnetul din 


344 


urechile ei. Simţi în coate şi în genunchi ţărâna tremurând; 
zidurile marii clădiri se mişcau, zgâlţâite din temelii. 

Peste câteva clipe, văzduhul se linişti. Oamenii începură 
să se ridice, zăpăciţi. Se auzi un glas strigând: „Intraţi la 
adăpost!” 

In depărtare porniseră iarăşi bubuituri, ca la început. 
Acum nici sus nu se mai vedea nimic; un vulcan în erupție 
ridica deasupra gării ţărână şi fum, acoperind cerul cu 
mâzgălituri. Curentul lua de jos şi flutura în văzduhul acesta 
dens puzderie de hârtii smulse dintr-un depozit fără 
înţeles - dosare, ziare, cărţi - nu se putea şti, spre desluşire 
ar fi fost nevoie să gândeşti, şi nu era timp. Corpuri mai 
grele - scânduri, grinzi, table răsucite, înnegrite de fum, 
scaune, mese, dulapuri aruncate şi mai sus cădeau înapoi, 
pe pământ, dacă îl mai puteau găsi. „Fugiţi!” strigau mai 
multe glasuri, în jur. 

Eva o luă la goană, spre oraş, lovindu-se de oamenii care 
veneau din faţă, spre adăpost. Alt freamăt se stârni sus; un 
şuier se înfigea în aer, despicându-l şi aruncându-l în părţi. 
Se prăbuşi, lângă alt zid, pe pământul mişcător, în clipa 
când alt trosnet, mai lung, mai adânc, zgâlţăia solul în urma 
ei. Inchise ochii şi aşteptă să se prăbuşească zidul, neştiind 
alt sfârşit. Pocniră doar geamurile şi căzură zornăind. Ploaia 
de sticlă o acoperi. 

Nu se auzea niciun glas omenesc ţipând, gemând. 
Rămăsese singură, în mijlocul cataclismului care zgâlţâia 
planeta din temelii. Când cutremurul se linişti şi ea 
deschise ochii, văzu un tramvai aruncat de-a curmezişul 
străzii, stâlcit, arătându-şi pântecele cu maşinării. Îl privi 
năucă, neînţelegând cum ajunsese aşa. Atunci veni peste 
ea un val de moloz şi fum. Îl înfruntă ca pe-o apă, înotând, 
să n-o ducă la fund, şi trecu. Era multă vâltoare pe sus, 
hârtiile zburau acum care încotro, de neînțeles cum - decât 
că văzduhul îşi ieşise din minţi. Dincoace, pe pământ, nu se 
mai vedea niciun om; numai departe, la colţ, cineva trecu 
în goană, traversând strada, cu spinarea aplecată, cum ar fi 
vrut să devină mai mic. Sus, norul se lăţea, mâncând 
repede restul de cer pe care lamele albe tot mai alunecau 


345 


spre răsărit, poate spre a întâmpina şi a respinge din timp 
soarele de a doua zi, soarele de azi fiind de mult răpus. 

Eva se ridică fără gând şi porni înainte - la fel ar fi putut 
să pornească înapoi-nu mai existau puncte cardinale. 
Strada era ninsă de sticlă pisată şi de moloz, şi drumul ei, 
peste cioburi şi printre bubuituri, nu ducea spre niciun 
orizont. 

Un om - cine altcineva? -Îi strigă, dintr-un loc unde nu 
putea să-l vadă, de sub pământ: „Intră la adăpost, nebuno! 
Unde te duci?” 

| se făcu frică de omul ascuns; traversă strada în fugă, şi- 
o luă pe trotuarul celălalt, pe lângă zid. După câţiva paşi 
auzi iar sfâşiindu-se aerul deasupra ei şi se prăbuşi. Nu mai 
putea să îndure, era o aşteptare prea lungă, vroia să se 
termine mai curând, să se facă linişte, pe lumea aceasta, 
sau pe altă lume. Inchise ochii. Strada începu să se salte, 
huruind. O trombă de aer o izbi, îngropându-i capul în 
asfalt. Auzi un trosnet nou lângă ea, prelung, definitiv, şi 
pământul se răsculă, ridicându-se mai sus decât casele 
dimprejur. Se simţi împăcată, liniştită, mirată de acest 
deznodământ, mai uşor decât l-ar fi bănuit. Praf şi moloz 
cădeau de sus, într-o ploaie care nu se mai termina, de 
parcă întreaga zidărie a oraşului, aruncată la cer, se cernea 
printr-o sită, domol, să potolească valurile de jos. 

Deschise ochii, încredinţată că ajunsese pe alt tărâm, şi 
într-adevăr, alt tărâm era în faţa ei. Casa de peste drum, cu 
zidurile galbene, cum n-ar fi putut să le uite, unde stătuse 
adăpostită, nu mai era. Un gol cenuşiu, neverosimil, parcă 
născocit, se întindea până la colţul străzii. Se căută acolo, 
cu ochii rătăciţi, pe ea însăşi, unde fusese acum câtva timp, 
încredinţată că va trebui să-şi descopere leşul strivit. Nu 
înţelegea nimic, dacă-i acolo, sau aici, ce parte din fiinţa ei 
trecuse şi ce nu, cu neputinţă să dea timpului scurs 
valoarea adevărată, suprapunând momentele peste un 
singur clipit. 

Şi căutându-se, privirea i se opri la un detaliu de 
neînțeles. Dincolo de zidurile prăbuşite, în curtea casei 
lovite în plin, între pereţii căzuţi, pe fondul altor ruine care 


346 


se duceau înainte, până la orizontul fărâmiţat şi de-acolo 
cine ştie cât, stătea drept în picioare un piersic înflorit, 
fluturându-şi grațios, ramurile cu petale roz. 


84 


Se  înserase când deschise uşa casei, dibuind 
încuietoarea pe întuneric. Lumina electrică nu ardea. 
lnăuntru era linişte şi cald; soarele bătuse toată după- 
amiaza în geam. Se rezemă de uşă; venise de jos, alergând. 
Tramvaiele nu mergeau; stăteau înţepenite pe străzi, aşa 
cum le prinsese bombardamentul la prânz. Vatmanii se 
plimbau pe lângă ele, ca nişte căruţaşi cu un convoi 
dejugat. A 

Trase cu urechea; nu se auzea nimic. |ntrebă, încet, 
rugător, scâncind: 

— Eşti aici? _ 

Nu răspunse nimeni. |naintă pe întuneric, deschise uşa 
băii şi încercă să zărească o umbră pe pereţii albi. 

— Eşti aici? 

Işi duse mâna la frunte; îi curgea moloz din păr. Unde 
putea fi? De ce nu venea înapoi? 

Nu izbutise să ajungă la gară; cordoane de soldaţi 
închideau drumul şi nu lăsau să treacă decât ambulanţele. 
Deasupra mai pluteau nori de fum şi mai fluturau hârtii. 
Incercase să ocolească, să intre prin altă parte, dar soldaţii 
şi gardienii păzeau peste tot. Lumea umbla rătăcită pe 
străzi, mai multă, mai înghesuită decât înainte; ai fi spus că 
nu murise nimeni, în casele prăbuşite la pământ. 

Aşteptă câteva clipe în mijlocul odăii, să-şi adune 
gândurile, apoi alergă afară. In scuar, un grup de oameni 
povesteau ce văzuseră în oraş. Căzuseră bombe peste tot; 
pe străzi vedeai numai sticlă fărâmată şi moloz. Portarul 
era printre ei; îl interogă, îi răspunse voios - nu văzuse pe 
nimeni venind. 

Şi ceilalţi păreau voioşi, ca nişte luptători care vin teferi 
de la război. Eva se întoarse, deschise uşa, şi întrebă iar din 


347 


prag: 

— Eşti aici? 

Luă drumul înapoi, spre gară, pierdută în mulţimea care 
forfotea pe străzi. Toţi vorbeau, zgomotos, strigându-se unii 
pe alţii, pe întuneric. Ici şi colo ardea, firav, sub pălăria de 
camuflaj, un felinar cu gaz aerian. Unul câte unul, oamenii 
rămâneau pe drum, o luau pe străzi laterale, se răreau; la 
gară mergea numai ea. De ce? Toţi care locuiseră în jurul 
gării şi mai departe erau morţi? 

Dincolo de nişte ziduri dărâmate, se mişca un felinar. 
Câţiva oameni răscoleau molozul; le vedea umbrele 
cocoşate aplecându-se şi ridicându-se în acelaşi ritm, ca al 
unor dansatori. Un câine lătra, peste un gard. 

Curând întâlni cordonul de soldaţi. O opriră; unul dintre ei 
o sfătui să caute pe la spitale, dacă avusese pe cineva în 
gară. 

Ea nu înţelese; stărui, fără să-i înduplece. Se întoarse iar 
acasă, drumul lung, pe jos. Tot mai veneau oameni din 
oraş; trotuarele erau înţesate; nu văzuse niciodată atât de 
mulţi. Alteori, o bună parte din ei umpleau tramvaiele, ale 
căror umbre se desluşeau acum înţepenite din loc în loc. 

Descuie uşa tremurând. Intrebă, din prag: 

— Eşti aici? 

Ascultă spre uşa băii: 

— Eşti acolo? 

Incă nu venise. leşi în stradă să-l aştepte; în scuar nu mai 
era nimeni. Se aşeză pe bordura trotuarului, ca salahorii de 
la binale, trudită, urmărind cu ochii măriţi umbrele care se 
apropiau - oameni necunoscuţi. Veneau, treceau prin 
dreptul ei şi se îndepărtau. Unii se aplecau curioşi s-o vadă 
prin întuneric. Auzea câte un glas: „Când am simţit suflul 
m-am trântit la pământ...” „Pe strada Armenească e o 
groapă de zece metri; am văzut-o chiar eu!...” „La noapte 
dorm îmbrăcat; au să vină iar...” 

Incetul cu încetul, strada se golea; arar se mai vedea 
câte o siluetă omenească, apropiindu-se, îndepărtându-se. 
Aşteptă aşa, nu-şi dădea seama cât; oraşul se liniştise, 
numai în fiinţa ei era o învârtire huruitoare de roţi. Îşi simţi 


348 


membrele amorţind; se făcuse frig. Abia acum băgă de 
seamă că nu mai avea pardesiul; plecase cu el în mână, nu 
ştia unde îl pierduse. Intră în casă, dibuind treptele de la 
intrare, şi întrebă, şoptit: 

— Eşti aici? 

Deschise dulapul, căută haina de iarnă, şi-o puse pe 
umeri; mâinile atinseră cravata agăţată pe spatele uşii. leşi 
iar în stradă; se mai luminase; răsărise luna, dar n-o vedea, 
era încă jos, clădirile înalte o acopereau. Rămase în faţa 
casei, lipită de zid, aşteptând, ascultând; nu mai mişca 
nimic; numai umbra statuii, în mijlocul pieţei, descreştea 
treptat. Luna ieşi deasupra acoperişurilor. Se făcuse mai 
frig. Eva se târî până la colţ, privi în lungul bulevardului; era 
pustiu şi fără lumini; şinele tramvaiului luceau la lună; 
lângă un vagon adormit vatmanul fuma, atât de singur că 
toată lumea părea pustie. 

Se întoarse acasă. 

— Eşti aici? 

Ar fi vrut să se întindă pe divan, măcar puţin; înăuntru 
era bine şi cald, şi nu ştia ce vină avea, ca să nu se poată 
folosi de acest adăpost, la ora când toate fiinţele trudite 
dorm. Rămase în mijlocul odăii, ascultând. Câteodată i se 
părea că aude afară un pas; alerga să vadă. Nu trecea 
nimeni. A 

Nu se luminase de ziuă când porni. In dreapta, zorile se 
iveau pe cerul inocent. În Cişmigiu niciun copac nu se 
ofilise; primăvara se revărsa printre gratii, eliberată, 
nesupusă, tânără şi inconştientă. 

Cordonul de soldaţi se mutase mai departe, la intrarea 
gării. 

Dincolo de ei era linişte; praful se potolise, nu mişca 
nimic, părea că tot ce fusese de făcut se făcuse. 

Un plutonier cu ochii înroşiţi de nesomn, cu obrazul 
vânăt, prăpădit bietul, o sfătui, ca soldatul de aseară, să 
caute pe la spitale. Ea îl privi, confuză. Nu căuta un rănit; 
căuta un om întreg. Dar luă spitalele, pe rând. Întâi Spitalul 
Militar, cel mai apropiat; câţiva oameni erau îngrămădiţi la 
poartă; nu-i lăsau să intre; citeau pe o tablă numele 


349 


răniților. Se ridică pe vârfuri, să vadă peste capetele 
celorlalţi. Nu-l găsi; răsuflă uşurată. Se duse la Spitalul 
Căilor Ferate; şi aici erau oameni la intrare, citind listele 
afişate. Se duse la Filantropia, la Colentina, ocolind oraşul 
pe jos, târându-şi paşii, se întoarse în centru, la Colțea, la 
Salvare, la Spitalul Brâncovenesc. Venea amiaza; el nu era 
pe nici o listă. Îşi aduse aminte de casă şi se întoarse într- 
un suflet. Ar fi fost aşa de bine să-l audă în baie, cântând 
fals marşul de totdeauna. Nu se auzea nimic. Întrebă: 

— Eşti aici? 

Îl căută pe portar; nu văzuse pe nimeni. Se prăbuşi pe o 
treaptă - era nemâncată şi istovită, dar nu putea nici să 
mănânce, nici să se odihnească. Porni iar pe la spitale, la 
sanatoriile de la Şosea, se întoarse iar la gară. Soldaţii din 
cordoane se răriseră, însă tot n-o lăsară să treacă. Nu mai 
era plutonierul de azi-dimineaţă; poate ar fi recunoscut-o şi 
i s-ar fi făcut milă, înțelegând că toată ziua alergase. O 
îndrumară la morgă, dacă nu găsise la spitale. Ea îşi duse 
mâna la frunte; pleoapele i se zbătură, repede, speriate. Să 
nu fi fost istovită ar fi urlat; căuta un om viu, nu un 
cadavrul! 

Şi totuşi se duse şi la morgă; era pe la patru după prânz. 
Dâmboviţa curgea la vale, murdară şi nepăsătoare. Văzu pe 
poartă o listă cu vreo douăzeci de nume - dedesubt scria: 
„Restul cadavrelor neidentificate.” 

Lumea intra înăuntru şi îşi alegea morţii din grămadă. Nu 
mai avuseseră loc în săli; îi aruncaseră în curte, pe pavaj, 
unii peste alţii, în grămezi vinete. Işi acoperi capul cu 
mâinile şi porni înnebunită spre ieşire. Un om, la poartă, îi 
spuse cu un amestec de nepăsare şi bunăvoință să caute şi 
la Facultatea de Medicină. 

O luă pe cheiul Dâmboviţei în sus, se abătu pe acasă, 
deschise uşa, ascultă dacă nu mişca nimic în baie. Intrebă, 
gâfâind, cu glasul tremurând, aproape să hohotească: 

— Eşti aici? 

Îşi urmă drumul pe cheiuri până la podul Sfântul Elefterie. 
Aproape, în stânga bulevardului, era casa pe care o 
vânduse. Avu gândul să treacă pe acolo; poate din 


350 


zăpăceală el se întorsese la o locuinţă mai veche, dar se 
dezmetici. Era un gând absurd, îl lepădă şi îşi regăsi 
deznădejdea. 

La Facultatea de Medicină văzu aceeaşi listă afişată la 
intrare. Nu toate cadavrele erau identificate. Nu avu putere 
să intre, să le examineze, şi nici nu venise cu gândul 
acesta. Venise, nu ştia cu ce scop - fiindcă aici erau morţii, 
şi ea căuta un om în viaţă. 


85 


Pe înserat se întoarse la gară. Soldaţii plecaseră; 
rămăseseră numai zidurile vinete, şi geamurile fărâmate, 
scrâşnind sub tălpi. O luă la fugă, temându-se că ar putea 
s-o ajungă cineva din urmă şi iarăşi s-o oprească. Paşii i se 
împiedicară în grinzi de fier încolăcite, în blocuri de beton 
fracturate; sticla opacă a luminatoarelor era spulberată. Se 
vedea cerul gol, amurgind senin, liniştit; el singur îşi păstra 
întregimea. Restul, de jur-împrejur, nu mai avea formă. 
Ziduri întregi erau căzute la pământ; se vedeau încăperi 
afumate, cu mobilele strivite, pline de moloz. Gropi adânci 
închideau drumul şi păreau nişte cratere abia stinse, dar nu 
pentru totdeauna; ceva tot stătea să erupă, fum sau 
flacără, tristeţe sau moarte - şi deloc speranţă. Trenurile 
rămăseseră pe linii, negre, pustiite; de departe păreau 
neatinse. Apoi Eva desluşi pereţii găurii de schije, 
vagoanele sărite de pe linii. Peroanele erau sfârtecate, 
copertinele strivite, cu pilonii de fier răsturnaţi ca popicele. 
Oameni răzleţi umblau printre sfărâmături. Pe placa de la 
capul liniei, neatinsă, albă, curată, văzu scris: 
„Arad - plecarea 13.30.” S-ar fi spus că nimic nu se 
întâmplase, că trenul era gata să pornească, aştepta numai 
să revină călătorii. Străbătu peronul în fugă, sărind peste 
ruine, alunecând prin hârtoape. Văzu locomotiva, rece, cu 
botul strivit, îngropat în pământ, ca un animal căzut pe 
brânci, atins cu buzduganul în creştet. Nu, trenul nu mai 
putea să plece, trebuia altă locomotivă, aceasta n-avea să 


351 


se mai ridice din ţărână. Se simţi uşurată; nu mai era 
nevoie să se grăbească! In umbra amurgului, recunoscu 
vagonul; părea întreg, afară de geamuri, toate spulberate. 
Dar când se ridică pe vârfuri, chinuindu-se să privească 
înăuntru, văzu peretele din partea cealaltă îmbucătăţit, cu 
tablele smulse, atârnând rigide în bătaia vântului. El nu 
fusese acolo, se gândi. Fusese dincoace. Incercă să-şi 
amintească fereastra; o recunoştea, cea de la mijloc - se 
miră că nu-l mai vedea la locul lui cucerit cu atâta luptă, 
făcându-i semne să plece. Vru să se urce în vagon, dar uşile 
erau înţepenite; se întoarse la fereastră, întinse mâinile, 
încercă să se agate, să caute înăuntru. 

— Eşti aici? 

Nu-şi auzi glasul. Îl întrebase, ca şi când ar fi fost în inima 
ei - în tren ştia că nu este. Se uită pe jos, răscoli cu piciorul 
cioburile şi fărâmăturile din faţa ferestrei, căutând absurd 
cheia obsedantă. Nu era! „Dar poate n-a aruncat-o”... 

Un om trecu prin spate; o informă, din mers, cu 
nepăsare, să nu mai caute, s-au ridicat toate bagajele. 

Avusese şi un geamantan, un geamantan nou, dar căuta 
altceva. Se dădu un pas înapoi, dezorientată. El nu mai era 
aici; plecase, nu putea să stea mult timp într-un loc, se 
temea de nemişcare, credea într-o metempsihoză dusă mai 
departe, oamenii putând să se transforme în obiecte, prin 
simpla prelungire a repaosului. Trebuia să-i ia urma. Porni 
cu ochii rătăciţi, înainte, pe linie, chinuindu-se prin gropi, 
printre şinele şi traversele răvăşite. Un macagiu, care 
stătea prostit în uşa unei gherete, prin minune intactă, îi 
strigă să se întoarcă, - unde se ducea? - niciun tren nu 
plecase din gară. 

Ea clătină capul, încăpăţânată. Ştia de ce se duce.. „N-a 
plecat trenul, dar el da!'-ar fi vrut să-i spună 
macagiului. - El a plecat! Îl ştiu eu!” Plecase, era sigură! Şi 
nu putuse să ajungă departe. Era undeva, pe aici, trebuia 
să-l găsească. 

Mări pasul, ocoli gropile, sări peste şinele încolăcite, cu 
ochii tot înainte. Din loc în loc, se vedeau vagoane 
răsturnate, sfâşiate, fărâmate, cu contururile nelimpezi, în 


352 


lumina de înserare. Peste lanţul de ruine dinspre Calea 
Griviței, se auzeau trecând automobile, chinuindu-se din 
greu, cu motoarele urlând, prin gropile care barau drumul. 
In stânga, cerul mai păstra urmele însângerate ale 
apusului, şi pe ele se desena marginea unei dantele 
destrămate dintr-o rochie de bal, în noaptea când sala 
balului arsese, şi o femeie frumoasă, o regină nebună, se 
aruncase cuprinsă de flăcări pe fereastră. Îşi duse mâinile 
la frunte, simţea că îşi pierde minţile, urmărită de imagini 
demente. 

In unele părţi, oameni cu felinare scormoneau molozul; i 
se părea că sunt lumânări, mişcându-se în jurul unor 
morminte, în aşteptarea sabatului de la miezul nopţii. În 
faţă apăru un pod, pe neaşteptate, ieşind din întuneric, 
negru, masiv, trecând pe deasupra liniilor, părând că e 
hotarul cu lumea cealaltă. O umbră atârna printre arcade. 
Văzu un cal mort, cu capul întins, cu gâtul lung, înţepenit în 
balustradă; s-ar fi spus că se pregăteşte să sară, gata să 
necheze, peste liniile spulberate. 

Eva se opri şi ascultă în noapte; se auzeau, în depărtare, 
lovituri de târnăcoape. Întrebă, în şoaptă: 

— Eşti aici? 

Capul calului păru că se mişcă; se trase înapoi, speriată. 
Era coama fluturată de vânt. Îşi plimbă ochii pe sus, în 
lungul podului. Strigă: 

— Eşti acolo? 

Simţea că nu putea merge mai departe: îi venea să 
scâncească, umilită de membrele ei sleite, de fiinţa care 
stătea gata să se năruiască. Se învârti în loc, rătăcită - nu 
ştia care e drumul, nu se vedea nimic înainte, nu mai era 
nici o linie întreagă, câmpul întunecat şi devastat se lărgea 
în neştire. 

Se rezemă de un pilon al podului, cu obrazul lipit de fierul 
rece; venea, de sus, prin traverse, o vibraţie prelungă, 
semnalul unei nelinişti pornite de departe - neliniştea 
oraşului, a pământului, a lumii, a lumilor celorlalte. Întrebă 
în şoaptă: 

— Unde eşti? 


353 


Ascultă; nimic, decât glasul ei, îndepărtându-se prin 
noapte. Deasupra, flutura coama calului. Incepură să-i 
curgă lacrimi, calde, domoale, fără nici o crispare, lacrimile 
ei, ca din ochii alteia. 

— Unde eşti? 

Se roti, sprijinindu-se de pilon, şi ascultă în fiecare parte; 
se auzeau lovituri de târnăcoape. Işi înfipse dinţii în 
traversă, încercând să sfâşie fierul, prin care veneau 
vibraţiile omenirii. Şi se văzu cât era de mică, în faţa lumii 
răscolite. Incepu să hohotească, lovindu-şi fruntea în fierul 
rece. 

— Eşti aici? 

| se păru că trece cineva pe pod; se dădu un pas înapoi, 
cu capul pe spate. 

— Eşti acolo? 

Nu trecea nimeni; porni înainte, deşi n-avea unde se 
duce, se târî din groapă în groapă, alunecând pe taluzurile 
rupte,  zdrelindu-şi genunchii, răsucindu-şi tendoanele, 
muşcând ţărâna cu dinţii. 

— Unde eşti? 

Glasul i se pierdea fără ecou, pe câmpul semănat cu 
fiare; nu se vedea nicio fiinţă; nu se mai auzeau automobile 
şi târnăcoape. Nu ştia încotro merge şi cât va mai ţine 
drumul. O lumină albăstruie se răspândi peste ruine, 
ridicându-le umbrele. Răsărea luna, în spate, deasupra 
gării, liniştită, revoltător de neştiutoare. Gropile îşi măriră 
conturul presărat cu traverse rupte, cu şine îndoite, cu roţi 
de vagoane. Eva văzu până departe şi înţelese că oricât ar 
fi mers, n-ar fi întâlnit decât moarte. 

Lângă un zid prăbuşit mişca o umbră. 

— Eşti acolo? 

Era o tablă bătută de vânt. O căldură otrăvitoare i se 
ridica în creier. Prevedea că în curând va trebui să-şi lase 
capul pe ceva, pe o piatră sau pe un butuc de supliciu, să 
închidă ochii, să aştepte somnul sau securea. 

Porni înapoi, cu paşii împleticiţi, privind îndobitocită luna 
care se ridica repede. Văzu în dreapta umbra unei 
locomotive aruncată cu botul în sus, ca un armăsar cabrat, 


354 


cu picioarele dinainte adunate sub piept, sforăind în faţa 
unui obstacol înalt. La pod se opri, îşi rezemă obrazul de 
pilon şi începu să plângă domol, mângâind cu mâinile 
amorţite fierul mort. Acum, când văzuse cât se întindeau 
ruinele, îşi dădea seama că zadarnic ar mai fi căutat: erau 
prea multe gropi pentru un singur om. „lubitul meu, iubitul 
meu! Suspina, chemând în gând, cu inima sfâşiată şi 
mângâind fierul, cum l-ar fi mângâiat pe el. De ce-ai 
plecat?” 

Era atât de albă luna pe cer, iar cerul era atât de curat! 
Calul, cu coama bătută de vânt, o privea, şi din ochii morţi 
părea că plânge alături de ea. 

Eva mângâia fierul, în mişcări lungi, mângâierile nopţilor 
din trecut, domoale, calde, înfiorate şi fără sfârşit. Nu ştia 
unde se va duce de aici. Pilonul era singurul prieten al ei, 
un prieten de demult, de când avea şaptesprezece ani şi 
aştepta să crească întinsă pe iarbă, cu faţa în sus. şi freca 
încet fruntea, obrazul, de traversele reci, udându-le cu 
lacrimi şi murmura în gând: „Iubitul meu, iubitul meu!” 

Nu-i spusese niciodată acest cuvânt, îi fusese teamă că-i 
prea mică pentru înţelesul lui, că este trecătoare prin 
cuvântul definitiv. Acum, în mijlocul ruinelor, vedea că mult 
mai multe decât ar fi crezut sunt trecătoare, şi că în ea este 
măcar ceva cu siguranţă definitiv... 

Nu se mai auzeau automobile trecând, nici târnăcoape 
lovind în pământ; se stinseseră felinarele între ruine. 
Rămăsese doar luna peste tot. Ea şi scâncetul Evei, 
plângând pe pilon: „Iubitul meu, iubitul meu! Fără tine mi-e 
casa pustie şi pământul gol. Vino, într-o zi, când ai să vrei, 
te aştept cât de târziu...” 

Era o întinsă linişte albă împrejur, liniştea aştrilor morţi 
care rătăcesc în univers. Şi în liniştea aceasta parcă se 
auzea o vioară căutând. Parcă pe pod trecea un muzicant 
orb, dus de pulpana hainei negre de un copil blond. 


SFÂRŞIT 


355