Radu Tudoran — Maria si marea

RADU TUDORAN 


MARIA ȘI MAREA 


roman 


Editura ARTA GRAFICĂ, 1992 


Versiunea digitală 1.0 - noiembrie 2021 


1 


Pe plaja goală venea un tînăr, cu un slip albastru, avînd un 
sac de sport într-o mînă și un vizor submarin în mina cealaltă. 
Din loc în loc se oprea, căuta în nisip o pietricică plată și o 
arunca pe oglinda apei, făcînd-o să se ducă, în salturi, pînă 
departe; marea era foarte calmă și foarte albastră. 

La doi kilometri în urmă, se vedea mulțimea de vilegiaturiști, 
concentrată, lipită de nisip ca pe o panglică de prins muște, 
mulțumită de aglomeraţie, de vreme ce nimeni nu evada spre 
zonele libere din faţă. 

Maria îl simţi prea tirziu, nu se aștepta să vină cineva prin 
locurile ei neexplorate. Neavind timp să fugă, se ghemui pe 
nisip, la adăpostul Calului de Salcie. Pe acesta îl descoperise în 
martie; acum începea iunie, cu o vreme din cele mai calme. 

— Hei! strigă, împanicată. Pleacă de-aici! Întoarce-te! 

Tînărul ezită doar o clipă, surprins, apoi își continuă drumul. 

— Trecerea nu-i oprită! 

— Sînt dezbrăcată! 

Glasul Mariei trecuse de panică, ajunsese la dezarmare. Avea 
lucrurile între dune, la zece pași, distanţă pe care ar fi trebuit s- 
o străbată goală, în plină lumină a soarelui. Intrusul nu socotea 
că violează vreun statut al societăţii; nimic nu-l obliga să se 
întoarcă, dimpotrivă, după legile generaţiei lui trebuia să 
arboreze nepoliteţea, impertinența, cruzimea și brutalitatea. 
Merse înainte și se așeză pe Calul de Salcie. Nici un om, nimeni 
în afară de închipuirile ei, nu mai fusese pe-aici din toamna 
trecută; Maria suferea o dublă violare; a ei însăși și a teritoriului, 
socotit proprietate personală. Rămase ghemuită și ascunsă în 
părul adus peste faţă. 

— Mă cheamă Alber, să nu te mire că e fără t la urmă, spuse 
tînărul. Au greșit la primărie și așa a rămas. 

Maria părea îngheţată. El se strădui s-o privească, apoi își 
aprinse o ţigară. 


— Nu știu de ce te ascunzi. Cit te gindești să stai așa? Te 
anunţ că nu plec, chiar dacă ar trebui să aștept pînă miine. 
Singurul lucru pe care îl poţi face, este să pui ceva pe tine. 


Simţea împotriva lui o ură războinică; ar fi vrut să aibă puteri 
de bărbat, de luptător, să ridice un pumn, să-l zobească dintr-o 
singură lovitură, sau să-l gituie, să-l răpună, și-apoi să-l calce în 
picioare, să-l facă una cu nisipul. Ar fi vrut să aibă un bici, să se 
dezlănţuie, plesnindu-i pielea obrazului, a pieptului, a spinării, 
să-l înfrîngă și sa-l umilească. Să aibă o spadă, să-l lovească în 
creștet și să-i despice țeasta; o suliță, să-l străpungă; un 
revolver, o mitralieră, să-l ciuruie; o bombă, să-l arunce în aer. 
Dar n-avea nici o putere și trebuia să îndure. Înţelegîndu-și 
situaţia, se ridică de jos, cu mișcări atît de sigure, că păreau de 
robot, și cînd fu în picioare nu o luă la fugă, ci rămase dreaptă în 
faţa lui, depășindu-se, printr-un nou sens lăuntric, devenit 
invincibil. Apoi își dădu la o parte părul din ochi și se trase înapoi 
spre dune, cu pași rari, căutînd drumul cu piciorul. Mergea 
învăluită în ea însăși, ca într-un veșmînt mai invulnerabil decît 
orice țesătură, ţintuindu-l pe străin cu o privire grea, penetrantă, 
rece și ironică. 

El se ridică, uimit și iradiat. Culoarea peisajului se schimbase, 
atmosfera părea violetă. Era convins că, odată la adăpost, ea o 
luase la fugă, speriată, cînd, o văzu ieșind dintre dune și 
apropiindu-se fără să ezite. Repetind culoarea peisajului, își 
pusese o rochie violetă, o tunică abia coboriînd peste șolduri; 
convenţional era pe deplin îmbrăcată, deși își dezgolise tocmai 
privirea. Acum avea părul dat pe spate și menţinut cu o bandă 
violetă ca rochia. Fruntea, încă ascunsă sub cîțiva franjuri 
scăpaţi din legătură, se desena înaltă, boltită cu inteligenţă și cu 
noblețe. 

— Bună ziua! zise zimbind, fără nici o urmă de crispare. 
Fiindcă ai venit, poţi rămîne. Mă cheamă Maria. El e Cristofor. 

Tînărul o privi și rise silit. 

— Buturuga asta? 


— Nu-i o buturugă, ci un cal sălbatec, care a străbătut multe 
puste, preerii și bărăganuri, apoi multe mări și oceane, pînă sa 
mă găsească pe mine. 

— E o salcie; au adus-o curenții. 

— Te cred, dar e o explicaţie pentru toată lumea. Trebuie să 
înţelegi că a fost un cal sălbatec, și acum e domesticit. Poţi să-l 
mîngii și să-i spui pe nume. 

— Cristofor? 

— E numele intim al unui vagabond nebun, un oarecare 
Columb. l-am spus așa, fiindcă amîndoi au căutat țărmuri 
necunoscute. 

Maria mîngiie grumazul calului și-i vorbi cu un glas melodios, 
cam trist: 

— Poate nici tu n-ai găsit țărmul visat! Dar pe ţărmul meu, cel 
puţin, mă ai pe mine. 

— Ce faci aici? întrebă tînărul, abrupt, începînd să se crispeze. 

Se simţea în inferioritate. 

Maria arătă spre casa de piatră. Era o construcţie cenușie, la 
nord, unde plaja se sfirșea într-un promontoriu stîncos. Deși 
departe, la parterul casei se vedeau ferestre mici, zăbrelite; cele 
de la mansardă păreau mai generoase. Deasupra acoperișului 
de tablă roșie se ridicau mai multe antene de radio, înalte, 
ancorate cu cabluri, care ţeseau pe cer un filigran de coarde 
întinse, poate sonore. Acest adaos aerian, ca niște catarge de 
corabie, era singurul detaliu atrăgător al casei de piatră. 

— Lucrez acolo, zise Maria. 

Își dădea seama că el nu putea înţelege, și într-adevăr, 
privirea lui devenea tot mai mirată și mai neîncrezătoare, 
exteriorizînd sentimentul de inferioritate, născut mai devreme. 
Izbuti doar să spună, acuzator și exploziv, ca și cum ar fi prins-o 
cu o minciună și ar fi divulgat-o lumii, salvindu-se pe el de la 
prăbușire: 

— Dar asta-i staţia-radio de coastă! 

Ea încuviinţă din cap. El continuă: 

— Și ce faci acolo? Eşti dactilografă? 


Ea negă cu un zîmbet de indulgență, în timp ce, cu trei degete 
de la mîna dreaptă, schiţa apăsările ritmate pe un manipulator 
radio. Nu simula, liniile și punctele însemnau litere, primul 
cuvînt care îi venise in minte: „Prostule!“ 

— Eşti radio-telegrafistă? Nu se poate! 

Tînărul o privi cu luare aminte. La timpla dreaptă Maria avea o 
cicatrice, o tăietură vindecată bine, care putea să nu se vadă. 
Dar exista, și atunci amintirile lui se regrupară. 

— Ai jucat volei? 

Ea nu se miră; jucase mulţi ani, era firesc s-o cunoască, din 
ziare sau de la televizor. Din seara triumfului ei. El continuă: 

— Ai avut un accident de automobil! 

Maria întoarse capul brusc și-l privi speriată. 


2 


Mergea pe jos spre Sighișoara, mai avea două ore de drum, 
cînd începuse să plouă mărunt, ca toamna, deși în plin mijloc al 
verii. Atunci îl ajunse automobilul și opri fără ca el să fi făcut 
semn. Omul de la volan se aplecă în dreapta și deschise 
portiera. 

— Haide odată, vino! 

Deși voia să refuze o invitaţie atit de brutală, glasul hotărit și 
într-un fel cordial, îl făcu să urce. 

— N-ai închis bine portiera! îl apostrofă omul, singurul 
ocupant al mașinii, în timp ce pornea cu toată acceleraţia, 
făcînd roţile să șuiere. 

Alber nu apucase să-l privească bine, era spre amurg, și în 
semiîntunericul din mașină i-ar fi deslușit greu fizionomia, cînd îi 
auzi glasul, cu același timbru brutal de la început: 

— Cunoști orașul? 

— Nu foarte bine; vin aici la cîțiva ani o dată... Pentru culorile 
caselor. 

Simţi că întorsese capul și-l privea, ceea ce socotea interzis 
pe o șosea udă și la viteza imprudentă a automobilului. 

— Ai grijă să nu derapeze! 


— Trebuie să ajung într-un sfert de oră, răspunse omul, 
tocmai cînd se angaja într-un viraj dificil, accelerînd și mai tare. 

Alber își dădu seama îndată că avea o școală serioasă, 
conducea cu acel amestec de sînge rece, calm, nervozitate și 
pasiune, care fac din om stăpînul mașinii, prin contopire. Se uită 
la el intrigat și cu simpatie. 

— Într-un oraș de provincie, îi răspunse, pe ploaie și la opt 
seara, nu măsoară nimeni viața cu sfertul și nici cu jumătatea de 
oră. Oricit ar fi casele de colorate! Dar, în sfîrșit, dacă-ţi place 
viteza, dă-i înainte, sînt omul dumitale. 

— Mai bine spune-mi ce dracu’ faci pe șosea, singur, în 
ploaie? 

— Am rămas în pană. Mi-am lăsat mașina la un parcaj de pe 
marginea drumului. 

— Și dacă ţi-o fură? 

— Nu poate să ispitească pe nimeni. E o rablă, un BMW 
dinaintea războiului. 

— Nu te lepăda de ea, pînă nu ai alta. 

Alber se rușina, recunoscîndu-i dreptatea. De altfel își iubea 
mașina, îi arăta indiferenţă doar ca să nu pară fanatic. 

— Îmi pare rău că nu pot să te ajut, zise omul. Miine 
dimineaţă trebuie să fiu la Oradea, să iau pe cineva de la 
frontieră. 

La bariera orașului lăsă geamul jos și scoase capul să 
privească afară strada udă, abia luminată. 

— Eu mă uit pe stînga, dumneata uită-te pe dreapta, trebuie 
să descoperim o antenă de televizor. 

Antene de televizor erau pe toate acoperișurile, uneori chiar 
mai multe laolaltă. Cu cît sînt mai multe, cu atît oamenii au mai 
puţin spațiu. 

— Vezi o casă unde e lumină și unde crezi că ne-ar primi, 
continuă omul, cu ochii cînd la ceas, cînd la acoperișuri. Mai 
avem numai trei minute. 

Alber sună la trei uși, în fugă, pe partea dreaptă a străzii. 
Continua să plouă, era ud și ar fi trebuit să caute un mecanic. În 
două locuri nu răspunse nimeni; la a treia casă auzi pași 


apropiindu-se de ușă, dar abia în clipa cînd el se repezea 
nerăbdător afară. Nu se întoarse, fiindcă omul cu care se aliase 
tocmai ieșea și el pe poarta unei căsuțe; o clipă se opriră fiecare 
pe trotuarul lui, privindu-se în panică... 

Un ceas mai tirziu, după meci, stăteau de vorbă cu cite un 
pahar de vin negru în faţă, la masa aflată în centrul sălii imense 
a restaurantului. Omul întîlnit pe drum alesese locul, să aibă 
mult spaţiu în jur: părea că se înăbușă. 

Plecase din București la ora doua după-amiază, cu gindul ca 
înainte de opt seara să fie la Cluj, unde să înnopteze. Șoseaua, 
ruptă de inundaţii la Timiș, îl făcuse să Întîrzie două ceasuri și 
jumătate. La opt, începea meciul și trebuia neapărat să-l vadă... 

Găsiră un televizor abia la opt și șapte minute: îl descoperise 
Alber, la o familie numeroasă, completată cu vecini și prieteni; 
ecranul televizorului se vedea peste o grămadă de capete. 
leșise în stradă, făcuse semne cu brațele și revenise cu 
însoțitorul lui, fără să mai dea explicaţii gazdelor. De altfel 
nimeni nu le aștepta și nici n-ar fi avut timp să le primească. 
Nimeriseră într-o adunare pasionată de meci pînă la amuţire și 
încremenire, stări întrerupte ritmic de izbucniri isterice, la care 
participau pînă și copiii. 

Alber nu era informat deloc; mai tîrziu află că echipa feminină 
de volei a Universităţii din București înfrunta la Budapesta cea 
mai puternică dintre echipele masculine al Ungariei. 
Evenimentul, neobișnuit și necunoscut în regulamente, devenea 
o aberaţie, după cum spuneau cronicile sportive internaţionale, 
în clipa cînd Alber desluși prima imagine pe ecran, întîlnirea 
începuse de nouă minute și prilejuise o revelație neprevăzută, în 
fiinţa celei mai noi coechipiere, prea puţin cunoscută mai 
înainte. Nu-i reţinuse numele, își dădu seama însă că se vorbea 
despre participanta care ocupa tocmai atunci ecranul, într-o 
săritură _interminabilă. Ascensiunea dură într-adevăr acea 
fracțiune de secundă de extremă încordare, capabilă să dea 
impresia că nu are limite. Sentimentul trezit în el de prima ei 
imagine fu oroarea; i se păru o apariţie monstruoasă, un chip 
diform, fără trăsături umane, cu un rînjet de triumf, de furie și 


de durere. Erau două șiruri de dinţi, o gură deschisă, gata să 
muște, ca o fiară, și încolo nimic din ceea ce formează o 
fizionomie, nici măcar ochii; doar gura cît jumătatea ecranului, 
continuînd să suie spre o pradă intangibilă și ilogică. Apoi 
imaginea se îndepărtă, lăsînd să intre în cadru o minge care 
venea de sus, ca o lună aruncată din cer, printre nori de furtună; 
atunci două flăcări prelungi ţișniră din jos, ţintind-o, și izbutiră s- 
o atingă; mingea își schimbă traiectoria prin fracturare; se auzi 
un trosnet de vreascuri strivite, apoi izbucniră urlete, ţipete, 
fluierături; dezlănțuirea unei mulțimi invizibile, scoase din fire. 

Cele două flăcări se adunară cu modestie, imaginea se 
limpezi —erau braţele — alunecară pe lîngă umeri și chipul 
monstruos căpăta trăsături umane: o fată micuță zîmbea timidă, 
cam nedumerită și speriată, în clipa cînd ateriza pe podea, cu o 
mișcare atit de elastică, încît părea nematerială și nedefinitivă. 
Atunci, părul înnodat la ceafă, nu cu destulă precauţiune, se 
desfăcu și veni ca un val în faţă, acoperindu-i obrazul. 


3 


Alber îi redescoperea gesturile, unul cîte unul. Îi recunoștea 
pînă și banda din creștet, și aștepta să se desfacă, iar părul să-i 
cadă în faţă. N-o mai văzuse în partea a doua a meciului; între 
spectatorii de la televizor se născuse o altercație, nu simpatizau 
toți aceeași echipă; într-o clipă erau încăieraţi, dezmembrau 
picioarele mesei și scaunele, se ciomăgeau orbește în ţipetele 
femeilor și copiilor călcaţi în picioare, pînă ce unul lovi în ecran 
cu atita sete, încît îl făcu ţăndări; vidul din spatele sticlei absorbi 
aerul din cameră, într-o explozie inversă. Pereţii se clătinară. 
Atunci omul se repezi afară; Alber îl urmă, căutară alt televizor, 
dar toate ușile erau închise și, în fierbinţeala meciului, nimeni nu 
auzea soneriile. 

Pe cînd își beau împreună paharul de vin, la urmă, lui Alber îi 
veni în minte chipul fetei și avu intuiţia că pe ea urmărise omul 
s-o vadă, în întîmpinarea ei se ducea la Oradea. Se despărțiră în 
fața restaurantului. A doua zi după-amiază, pe cînd se chinuia 


împreună cu un mecanic să pornească motorul, la parcajul de 
pe marginea șoselei, mașina din ajun opri alături. Comparaţia, 
pe lumină, îl umplea de umilinţă. Era tot un BMW, dar ultimul tip 
de cupeu, cu injecție electronică. 

— Te descurci? întrebă omul, fără să coboare. 

În dreapta lui era fata, ascunsă în părul care îi cădea peste 
faţă. Privea, probabil, printre șuviţe, și lui Alber i se păru că 
zimbește. Îl umilea și prezenţa ei, la fel ca mașina. Nici n-o 
văzuse bine, nu știa dacă era frumoasă, dar aseară apăruse în 
ochii a milioane de oameni, din Europa întreagă. Ameţea la 
gîndul că fiinţa aceea impalpabilă exista în realitate, întrupată la 
cîțiva pași de el și, din milioanele de oameni în fața cărora 
evoluase demonstrîndu-și puterea aproape zeiască, unuia singur 
îi era îngăduit s-o ţină în braţe. Curînd, peste citeva ceasuri! 
Exista nevoia în amindoi, altfel n-ar fi fost împreună, atît de 
aproape, respirind același aer, în intimitatea promițătoare și 
excitantă din habitaclul mașinii, pe care n-o pot egala nici 
budoarele cele mai rafinate. 

Dorea cu suferință ca mașina să nu existe, și fata să-i 
aparţină. Chiar dacă nu i-ar fi plăcut. Numai din orgoliu. Fiindcă 
o știau milioane de oameni, și prin ea, s-ar fi simţit deasupra 
tuturora. 

Acum, singură pe plaja goală, i se părea detronată. O privea și 
nu putea să înțeleagă. Dispăruse, după accident lumea o uitase. 
Dar avusese o seară de glorie, încerca s-o regăsească, s-o 
dezgroape din amintirea acelei după-amieze de vară, cînd îi 
zimbea din mașină, îi era imposibil. Imaginea ei nu izbutea să se 
suprapună peste trecut. Fără cicatricea de la tîmplă ar fi putut 
să pară o impostoare. O mai văzuse o dată, după o oră, la cinci 
kilometri. Un grup de oameni, șoferi și trecători, înconjurau o 
ambulanţă oprită pe marginea drumului. Sosea mașina miliției, 
umplînd valea cu ţipete de sirenă, emiţind fulgere violete. Doi 
infirmieri în halate albe urcau taluzul, încet, cu targa de-a latul. 
Jos, în debleu, mașina zăcea cu roţile în sus, zdrobită. Pe targă 
era fata, cu părul căzut într-o parte; avea un bandaj la frunte, și 


fața plină de sînge; părea îmbujorată. Alber o privi de aproape și 
văzu că era frumoasă. 


4 


În umbra Calului de Salcie descoperi o plăsmuire de nisip ud, 
neclară, puţin misterioasă, poate o zeitate feminină a mării, dar 
dintr-o mitologie falsificată, căci ţinea în mînă tridentul lui 
Neptun. 

— Tu ai făcut-o? 

Nu mai avea aroganta și brutalitatea de la început, în schimb 
îi dispăruse sentimentul de inferioritate. Acum părea doar timid 
și emoţionat. Scena se umaniza. Maria se înroși. Mulajul din 
nisip era o gîndire a ei, inavuabilă. Întinse piciorul și-l răscoli. 

Alber îi urmări mișcarea, ca să rămînă la realitate, să nu se 
mai gîndească în urmă. Ea îl privi dintr-o parte, căutîndu-i 
reacțiile; dintr-o curiozitate rece, nu din trufie. Avea picioare 
frumoase, se cunoștea, știa să-și refere alcătuirea trupească la 
formele ideale ale anatomiei, implicînd toate corectivele pe care 
le impun stilul timpului și propriul stil al fiecăruia. Stilul ei era 
moliciunea caldă și calmă, în repaus, iar în mișcare elasticitatea 
muzicală, nu atletică. Cine ar fi bănuit, dacă nu-i cunoștea ceva 
din trecut, că fiinţa aceasta micuță, construită discret, poate 
sfios, cu umerii cam aduși, cu chipul de obicei mascat de păr, 
fusese în stare odată să zvicnească în aer aproape cit propriul ei 
trup? Dacă pentru astfel de mișcare e nevoie ca mușchii să se 
transforme în otgoane de catapultă, atunci ea sărea cu mijloace 
neomenești, supranaturale, avînd arcurile în suflet, sau în afara 
ei, într-un astru magnetic care o proiectase în lume; mișcarea 
părea metafizică, și revenirea pe pămînt întărea impresia, 
nefiind o cădere, ci o aterizare, imposibilă fără pierderea 
greutății, măcar temporar și măcar în parte. 

El continua să-i urmărească mișcările cu o bucurie nu total 
declarată, cu un zîmbet oprit la jumătate și cu o ușoară crispare 
în suflet, provenită din acel amestec de dorinţă și de îndoială în 
fața unei apariţii fermecătoare, cînd te întrebi dacă ea îţi va 
aparține vreodată. 

| se întîmplase, ca și altor bărbaţi probabil, să descopere pe 
stradă o siluetă de femeie atit de armonioasă, încît să producă 


durere la gîndul că nu poate fi abordabilă. lar pe urmă, grăbind 
pasul, depășind-o și privind-o din faţă să constate, cu o 
satisfacție răzbunătoare, că este o femeie urită și nu are de ce 
să fie regretată. 

Acum însă ființa de lingă el se releva din ce în ce mai 
atrăgătoare, pînă ce în ochii lui apăru imaginea ei goală, cum o 
văzuse mai adineaori. O vedea, cu toată limpezimea și nu putea 
să înţeleagă. Fata de la televizor nu voia să revină, și nici nu i-ar 
mai fi stîrnit dorinţa, ca la prima lor întîlnire. 

Pe tăcerea lui, Maria îl cercetă de sus pînă jos, fără să se 
ferească și fără să-și ascundă satisfacția. Pe urmă spuse cu un 
glas de gheaţă: 

— Sînt singură aici de aproape doi ani și jumătate. La 
douăsprezece intru în tura de după-amiază; termin la șase. Ce 
faci diseară? 

— Ce vrei tu. 

— Atunci vino tot aici, la opt și jumătate. Acum, dacă ai ceva 
de mîncare în traistă, mai pot să stau trei sferturi de oră. 

Pe cînd el desfăcea sacul și scotea cam încurcat merindele 
prea puţine, ea ședea pe Calul de Salcie, legănîndu-și picioarele 
copilărește; cu acest gest masca tocmai resortul care determina 
mișcarea, o adincă și abia înfrinată tulburare femeiască. 
Bărbatul, necunoscut cu jumătate de ceas mai înainte, 
dezlănţuise în ea, clară și irezistibilă, dorinţa de a se lăsa luată 
în braţe. Îi plăceau și aroganta lui de la început, și timiditatea 
care îi urmase. Din împletirea lor ieșea un farmec neprevăzut, 
cu o vigoare explozivă, fierbînd într-un mare depozit de 
tandreţe, aliaj ce avea puterea de a transforma durerea în 
voluptate. 

— Alber!... Am vrut să aud cum sună. Alber, fără t. E cam 
caraghios. Pe mine mă cheamă Maria... Și ce faci în viață? 

Era marinar! Mai bine n-ar fi spus! Dar el îi plăcea; trebuia să 
se împace. Sau să-i ignore ocupaţia, mai ales că n-avea un 
vapor deocamdată, ci o ducea tot în concedii. 

— Bine! zise Maria. Patroana mea, sfinta Maria, protejează pe 
marinari. Cînd vrei, vino aici să-ţi petreci concediul cu mine; am 


să te protejez. Ştii.. . Cred că și tatăl meu a fost marinar. 
Așteaptă-mă diseară. 

Pe drum, înspre casa de piatră, Maria se gîndi la tatăl ei. 
„Poate că n-a fost marinar, poate că mint!“ 


5 


La opt și jumătate nu căzuse încă deplin întunericul. Alber o 
văzu de departe; se ridică s-o întîmpine. Ea îi făcu semn să 
rămînă pe loc; se întîlniră lîngă Calul de Salcie. 

Era un trunchi de o formă ciudată, adus de ape de la sute sau 
de la mii de kilometri; de oriunde! Stătea orizontal deasupra 
nisipului, pe patru ramificații, două ramuri spre o extremitate, 
două rădăcini la alta, ceea ce îl făcea să semene cu un cal slab, 
o gloabă bătrînă și dărîmată. 

— Bună seara, Alber! Bună seara, Cristofor! zise Maria. 

— Vrei să mergem undeva? întrebă Alber. 

— Nu; mai tîrziu. Dă-mi o ţigară. 

— La prînz mi-ai spus că nu fumezi. 

— Așa e, nu fumez. Vreau să învăţ. 

Ea se așeză pe nisip cu spatele la țărm, rezemată de copac. El 
rămase în picioare. 

— Nu-ţi plăcea marea? 

— O urăsc!... Stai lîngă mine! 

Se așeză lingă ea, nu foarte aproape. Spunea că urăște 
marca, și dimineaţa o găsise pe plajă. 

— Eşti puţin mincinoasă? 

— Acum nu mai am de ce să mint; cunosc foarte puțini 
oameni, și nu le raportez nimic despre viața mea. Dar a fost o 
vreme cînd m-au iscodit, au vrut să afle tot, pînă și ce lapte am 
supt. Mai ales ce lapte am supt. A trebuit să născocesc. Felurite 
autobiografii... Îmi vine amețeală. 

— Ai tras fumul în piept. 

— Nu, e altceva... 

Se întunecase. 

— Vreau să intru în mare. Vii cu mine? 


Pe cînd înotau, cerul se arămi în faţă; într-un sfert de oră 
răsărea luna. Atunci Maria se întoarse. 


6 


Stilul orașului nou era prisma; nici un alt element geometric 
nu se adăuga arhitecturii care, însă, prin amplasarea și 
îmbinarea atîtor corpuri, obținea figuri inepuizabile și nu 
devenea nici rigidă, nici monotonă. 

Aproape de centrul topografic al acestui ansamblu modern, 
rămăsese o construcţie anacronică, umbrită de palmieri giganţi, 
un fost han turcesc, presupus autentic, motiv pentru care fusese 
ferit de demolare, după cum palmierii fuseseră cruţaţi ca 
monumente ale naturii; omul, cînd se apucă să taie și să dărime, 
trece adesea dincolo de ideea iniţială. 

Clădirea înfățișa un patrulater de chilii, cu o curte interioară 
unde se pătrundea printr-un gang boltit, după ce se trăgea în 
lături o poartă grea, de lemn negru, încrustată cu cioburi de 
sticlă colorată. Zidul exterior, fără nici o fereastră, nu era mai 
înalt de doi metri, deoarece nisipurile aduse de vînt îl 
împresuraseră, îngropîndu-l palmă cu palmă. Curtea, fiind 
apărată, se afla cu aproape un metru mai jos decit exteriorul, de 
aceea în dreptul porții, afară, se menținea o cale de acces, 
îndepărtîndu-se din cînd în cînd nisipul, pînă la lespezile de 
piatră care probabil odată uneau intrarea cu un drum, astăzi 
acoperit. 

Cu o jumătate de ceas înainte de miezul nopţii, Maria 
ciocănea în poartă. Deasupra se vedea o firmă luminoasă, pe 
care scria Caravanserai, misterios și ademenitor. Îndată poarta 
se trase în lături, fără ca dinăuntru să fi venit vreo întrebare dar, 
pesemne, mai înainte cineva avusese putinţa să cerceteze pe 
cei doi vizitatori printr-un ochi de pîndă, invizibil, tăiat în zid sau 
în poartă. 

Zidul de piatră și lut, dat cu var, lucea în lumina lunii; din loc 
în loc palmierii puneau pe el umbre verticale, ca niște stilpi, însă 


nu întunecau locul, nici nu-l acopereau, avînd coroanele foarte 
sus, negre pe cerul albastru. 

— Bună seara, Tulip! vorbi Maria. Primești doi naufragiaţi? 

Era sîmbătă și străbătuseră tot orașul, cu mașina, căutînd un 
loc unde să poată mînca tihniţi și pe săturate; nu-l găsiseră. 
Lumea, stoarsă de soare ziua, se hrănea pretutindeni, 
nesăţioasă și parcă în panică. În aer plutea muzica a zeci de 
orchestre și sute de tonomate, iar pe deasupra plutea parcă 
amenințarea de foamete. Mulţimile înghesuite la masă creează 
impresia neliniștitoare că sînt prea multe guri pentru un anumit 
debit în bucate, al pămîntului. 

Omul care deschisese poarta era scund și destul de gras, cu 
puțin păr în creștet, atît de subţire și de lins, că tigva se vedea 
cu totul neapărată; părea să aibă spre șaizeci de ani; purta 
șalvari orientali băgaţi în cizme căzăcești, iar în sus o haină 
veche de frac. 

— Poftește! zise el, acceptînd-o pe Maria cu simpatie. 

Mijlocul curții îl marca o fîntînă de piatră, cu o arcadă de fier 
care susținea scripetele. Un cîine mic, negru, cu o pată albă la 
ochiul drept, veni în întîmpinarea Mariei și începu să se gudure, 
scheunînd fericit și tăvălindu-se pe jos. Ea se aplecă să-l 
mîngiie. 

— Nu pune mîna pe el! spuse Alber. 

Maria îl privi ostilă. Socotea că-i o infirmitate să nu iubești 
cîinii. 

În faţa chiliilor erau vreo douăsprezece mese cu oameni 
înghesuiți, luminate de felinare cu gaz, prinse în zidul de piatră 
și lut alb. Peste fîntînă însă cădea raza unui reflector electric, 
fixat pe acoperiș, pe latura din dreapta a patrulaterului. Sub un 
șopron, în aceeași parte, se vedea o vatră cu jăratecul potolit, 
deasupra căruia se învirtea în frigare un berbec întreg, scoțînd 
fum și arome unsuroase. Alături, într-un cuptor de pămînt, ardea 
focul, de asemeni într-o mașină de gătit. În jur forfoteau cîteva 
umbre; din cauza luminii incerte de sub șopron, aproape anulată 
de fascicolul reflectorului, nu puteai să-ţi dai seama dacă sînt 
bărbaţi sau femei. Tulip bătu din palme, spre bucătării. 


Înainte de a veni vreo fiinţă omenească, din penumbră apăru 
un patruped; crescu de jos în sus, ridicîndu-se de la pămînt pînă 
aproape de acoperiș. Odată ce termină să se deșire, porni domol 
spre mijlocul curții, cu un mers aritmic și sacadat, ca o căruţă cu 
roți ovale. Era o cămilă, cam năpirlită, cu cocoașa topită de 
bătrîneţe, cu buza de jos atîrnînd veștedă. Maria o mîngiie pe 
frunte, stîrnind dezaprobarea lui Alber și gelozia cîinelui care 
începu să latre. 

Sub supravegherea lui Tulip, o bătrină obeză, cu mersul 
legănat, aduse de sub șopron o masă scundă, ţărănească, și o 
puse lîngă fîntînă. 

— Tulip, vorbi Maria, în timp ce se așeza pe un scăunel cu trei 
picioare, ne bate reflectorul drept în ochi. 

La această observaţie, cel strigat se duse la zid și, cu ajutorul 
unor pîrghii articulate, plimbă lumina reflectorului prin toate 
ungherele curţii, căutîndu-i o destinaţie convenabilă; negăsind 
nici una —în orice poziţie supăra pe cineva — îl ridică pe cer, 
prefăcîndu-l într-o spadă albă; de sus lumina cădea asupra curții 
ca un joc de apă. 

— Unde sîntem? întrebă Alber. 

— Dacă ţi-aș da explicaţii, nimic n-ar mai avea haz. Nici nu 
încerca să afli. Tot ce pot să-ţi spun, ca să nu mă bănuiești de 
legături dubioase, este că la venirea mea am locuit aici cîteva 
luni, într-o chilie, pînă s-a eliberat un apartament dincolo, în 
casa de piatră. Socotește că ne aflăm la un fel de han, deși nu-i 
deschis pentru oricine bate la poartă. 

Nu se auzeau glasuri la mesele celelalte, toți mîncau aplecați 
asupra farfuriilor, cu coatele îndepărtate, ca și cum și-ar fi 
apărat hrana; nimeni nu întorcea capul într-o parte sau în alta. 

— Pot să-ţi mai spun, continuă Maria, că pe sute de kilometri 
de-a lungul mării, nimeni nu face berbec fript mai bun decit 
Tulip. Sau ochiuri la capac, plăcintă cu brînză și iaurt. Istoria 
cămilei nu se cunoaște prea bine; e atît de bătrînă, încît și cei 
mai bătrîni oameni cu care am vorbit mi-au spus că pînă și 
strămoșii lor au știut-o tot aici. Unii cred că e de pe vremea 
potopului, ca arca lui Noe, în drum spre Ararat, a pierdut-o în 


timpul unei furtuni, valurile au tras-o peste bord, și ea a înotat 
luni și luni pînă s-au retras apele și a dat cu picioarele de 
pămînt. Tulip a adoptat-o sau poate că a fosta lui de la început; 
poate a venit cu ea, din sud. Acum o închiriază fotografilor de pe 
plajă pentru ambianţă. Vrei să-mi dai o ţigară? Și, te rog, mai 
toarnă-mi un pahar de vin! 

Deși venise înfometată, Maria nu se atinsese de friptura care 
îngheţa în farfurie. În schimb erau la a doua sticlă de vin. 

— Am gustat cite un pic de vin uneori, dar de băut n-am băut 
niciodată. Acum văd că nu-i rău de loc. 

— În schimb face parte dintre rele. 

— Ca și tutunul, nu-i așa? Nu-mi spune să mă las cînd abia am 
început. S-ar putea să fiu o vicioasă refulată. Mai știi și alte rele, 
ca să nu rămîn în pagubă? 

— Să zicem, dragostea. Ai putea să mă iubești. 

— Și de ce-ar fi rău? Dar n-am să te iubesc; mă simt străină, a 
fost o pornire proastă. 

ÎI detesta, fiindcă nu-i plăceau cîinii. 

Alber schimbă vorba vexat: 

— Nu vrei să mănînci nimic astă seară? 

— Nu. Mai toarnă-mi un pahar. 

— Îți pare rău de întîmplarea noastră? 

— Nu-mi pare rău. Am dorit să fie așa. Restul mă privește. Te 
rog, du-mă acasă! 

Sub palmier aștepta automobilul, vechiul BMW, cu capota 
coborită. În mod ciudat, Maria îl recunoscuse, îl ţinea minte, deși 
trecuseră aproape trei ani și-l privise numai cîteva minute. Cînd 
se apropiară, văzură înăuntru două siluete, un băiat și o fată, 
amindoi cu părul la fel de lung, atîrnînd pe umeri. Băiatul cînta 
dintr-o armonică de gură, iar fata îi îngina melodia. Alber se 
aplecă să le distingă feţele la lumina lunii. Privi întîi fata, și ea îi 
zimbi, arătîndu-și dinţii albi, în contrast cu obrazul ca de aramă. 
Toate străluceau pe chipul ei, ochii, gura, pielea care iradia 
lumina de peste zi a soarelui. Era mai mult dezbrăcată, avea o 
rochie de prosop pe care și-o săltase pînă deasupra șoldurilor, 
cînd se așezase; prin despicătura din faţa, prelungită pînă 


aproape de talie, i se vedeau siînii liberi, iradiind și ei soarele, 
mai viu decit îl iradia obrazul. 

Însoţitorul ei, în schimb, era îmbrăcat în smoching, cu un 
jerseu alb de mătase, cu gulerul rulat și cu jabouri bogate. Pe 
după git avea un lănţuc subţire, alb, poate de argint, care îi 
cobora ca un colan pînă la centură; de el atîrna un medalion cît 
palma, o pafta rotundă, cu un desen greu de deslușit la lumina 
lunii. 

— Dacă vreţi să mergeţi cu noi, treceţi la spate! le vorbi Alber. 

Băiatul îl privi cu un amestec neobișnuit de blindeţe, bună 
creștere, obrăznicie și aroganță. Era la fel de frumos ca fata și n- 
avea decit un început de masculinitate. 

— Rabla asta e a dumitale? Nu te supăra că ne-am cuibărit în 
ea. 

Se aruncă afară din mașină, pe deasupra portierei, fără 
sprijinul mi:inilor. Puteai să-i ierți orice, după această mișcare. 

Fata nu izbuti să se ridice; continua să zimbească, plină de 
lascivitate și nevinovăție. 

— Eu aș merge, zise, cu glas de copil și cu inflexiuni de 
femeie, dar văd că ai pe cineva cu tine. 

Băiatul adăugă: 

— De mașină mi-ar fi rușine; în schimb fata dumitale face 
toate paralele. 

Maria păși în față. 

— Bună seara, haimanalelor! De ce nu vă duceţi acasă? 

Fata își scutură lenea, sări din mașină și i se aruncă în braţe. 

— Maria! Te-am visat în fiecare noapte, toată săptămîna! Mi- 
era dor de tine. Ti-am scris kilograme de hirtie. Am să te iubesc 
toată viaţa. 

Apoi, întorcîndu-se spre Alber, își scuză efuziunea, mai timidă 
decit fusese pe cînd el o examina în mașină: 

— Ea este dragostea mea cea mai mare, domnule. Dacă o iei 
de nevastă să n-o duci departe, sau să mă angajezi cameristă; 
nu cer leafă. 

Băiatul ocoli mașina și se înclină în faţa Mariei cu multă 
ceremonie; paftaua aproape că atinse nisipul. 


— lartă-mi îndrăzneala de adineaori, Maria: nu te-am recu- 
noscut, dar admite că nici nu m-am înșelat; instinctul meu nu 
mă trădează niciodată. De la distanţă și pe întuneric mi-am dat 
seama că ești o apariţie fascinantă. Am ajuns să cred că am un 
radar în creier. 

Maria îl lămuri pe Alber, în silă, fiindcă n-ar fi vrut să-l facă 
părtaş la toată întîmplarea: 

— Sînt copiii lui Tulip, Dia și Rafael. 

Alber asista la întîlnirea lor într-o muțenie stupidă, își dădea 
seama că el și mașina lui erau inferiori celorlalţi, și Maria nu i se 
declara aliată; rămînea rece, departe, la numai cîteva ceasuri 
după ce o ţinuse în brațe. 

— Tatăl meu, vorbi Rafael, are zece cărţi groase, numai cu 
nume proprii. Cîteva zeci de mii de oameni care au trăit în zeci 
de secole, de la primul urmaș al lui Ramses întîiul, pînă la 
ultimul lui descendent în viaţă; acesta se pare că sînt eu, 
penultimul fiind tata. 

Dia stătea agăţată de braţul Mariei, cu obrazul lipit de umărul 
ei, cu ochii și dinţii strălucind în noapte, cu buzele roșii, 
ademenitoare. Era greu să înţelegi dacă în acest fel își arăta 
dragostea pentru Maria sau îi provoca pe ceilalţi, chiar și pe 
frate-său. Alber se simţi izolat, într-o inferioritate paralizantă. 

— Hai, duceţi-vă! spuse Maria. Tulip vă așteaptă. 

— Tulip nu ne așteaptă niciodată. 

Era adevărat, săptămîna trecută lipsiseră cinci zile, plecaseră 
cu o barcă, fără să spună unde, și tatăl lor nu se pierduse de loc 
cu firea, parcă nici nu le observase lipsa. Nu putea să se dezică, 
se declarase de mult partizanul neatirnării, în societate și în 
familie. Își creștea copii într-o libertate deplină. Rafael se adresă 
Mariei: 

— Haide cu noi la dans! 

ignorat, Alber se stăpîni cu greu să nu-l plesnească. Jocul 
devenise jignitor, nu mai putea să-l tolereze, în numele 
întîmplării de pe plajă. Se urcă la volan, porni motorul și îl 
acceleră cu furie. 


— Lasă-l mai încet, că face explozie! strigă Rafael, ferindu-se 
de fumul care ieșea pe ţeava de eșapament, în trimbe groase. 

— Așteaptă-mă! strigă Maria. 

Alber regretă că se pripise; nu voia ca ea să-l solicite, după 
cele întîmplate seara. Îi rămînea îndatorat, peste jignire și 
umilință. Pe cînd întorcea mașina sub palmieri, socoti să 
persifleze, ca să-și facă o apărare: 

— Care din doi este nebun, penultimul sau ultimul urmaș al lui 
Ramses? 

Maria îl privi amărită; o dezamăgea tot mai mult. 

— Eşti în stare să deosebești un nebun, de un om în toată 
firea? Lasă-i în pace pe urmașii lui Ramses! 

— Dar vrea sa fie crezut! Vorbește de niște cărți cu nume 
proprii. 

— Sărmanul de tine! Sînt anuare de telefon din toata lumea. 

Alber se scufunda, nu mai avea forță de sustentaţie. Trebuia 
să se salveze în banalitate, să înceapă un dialog fără 
problematică. 

— Ştii ciîţi ani are fata asta? întrebă, cînd automobilul 
ajunsese pe plajă și mergea la pas spre casa de piatră. 

— Aproape șaptesprezece. Să nu spui un cuvint rău de ea! 

Era o ameninţare. Totuși, Alber nu se putu abţine: 

— Mi s-a părut că tandreţea ei faţă de tine merge prea 
departe. 

— Și crezi că-i urit? 

— Dar în același timp își leagănă șoldurile în faţa lui frate-său! 

— Sînt atit de frumoși amîndoi! Frumuseţea are dreptul la 
orice. Numai Sluţii pot fi monstruoși. 

Aproape de casă, Maria adăugă: 

— Să nu te plîngi: faci parte dintre oamenii frumoși, har 
Domnului! Nu știu cine ești, nu știu ce gindești; s-ar putea să fii 
o canalie, sau, mai grav, să fii slab de minte, și mi-e teamă că 
ești. M-am culcat cu tine, fiindcă ești frumos. Vino să dormi cu 
mine în noaptea asta! 


La mansarda casei de piatră erau trei apartamente mici, 
înghesuite unul în altul. Maria avea doi vecini, colegi cu care nu 
putuse să se împrietenească. Unul intrase în tura de dimineaţă, 
altul însă rămăsese acasă și, din cauza lui, fiindcă lăsase ușa 
deschisă, Alber nu putu să coboare decit spre prînz. Acest 
prizonierat îl făcea nervos, mai ales că o simţea pe Maria 
străină. Poate și ea se socotea prizonieră. 

— N-ai fost niciodată închis! 

— De ce să fiu închis? Nu toată lumea a fost închisă. 

Stătea pe marginea patului, privind din cînd în cînd colţurile 
încăperii, ca și cum ar fi căutat o spărtură în zid, pe unde să 
scape. 

Maria luă un scăunel, se așeză în faţa lui și îi cuprinse mîinile. 

— Să știi că nu ţin la reputaţia mea. Nu-mi pasă ce ar crede 
unii sau alţii. Te-am rugat să pleci pe neobservate, fiindcă 
regulamentul îmi interzice să primesc oaspeţi și fiindcă n-aș 
vrea să mă dea afară din casă. 

— De ce m-ai chemat aseară? 

— Exact pentru ceea ce știi. 

O clipă privirea Mariei deveni tandră, pe urmă se răci. 

— Du-te! Am fost meschină. Te rog să tropăi pe scări, să 
tușești, să trîntești ușa de jos cît poţi de tare. 

El rîse puţin crispat. 

— Mă dai afară? 

— De doua ceasuri ţi-ai pierdut firea și nu ţi-o regăsești, 
fiindcă nu poţi să pleci; de-aici, din camera în care ne-am 
îmbrățișat! La urma urmelor te-am primit în intimitatea mea, 
fără să ezit și fără să am garanţia că n-ai să mă strîngi de git ca 
să mă jefuiești. Sau din sadism. Hai, du-te! 

Alber se ridică. Îl nedreptăţea, total neloială, dar el știa că n- 
ar fi cîștigat nimic apărîndu-se. Era nehotărită, capricioasă și 
plină de orgoliu. 

— Ne vedem diseară? întrebă cu timiditate. 

— Nu! Și niciodată! Ți-am spus că n-am să te iubesc. Pentru 
ce s-a întîmplat astăzi, am destule raţiuni: una este că mi-ai 
plăcut și m-ai tulburat; alta este singurătatea; alta amintirile 


triste, alta nedreptăţile pe care le-am suferit. Și încă! Dar nu 
vreau să ajungă o obișnuinţă. Nu vreau să fii sigur pe tine și fără 
emoție. 

— Dacă vin astă seară, ai să mă dai afara? 

— N-am să-ţi deschid ușa. Aici e viaţa mea; nu ţi-am făgăduit- 
O. 

— Atunci vino pe plajă. 

Maria privi departe. 

— Ai descoperit tu vreodată un țărm? 

Alber nu credea că n-are să vină și o așteptă la Calul de 
Salcie, pînă aproape de ziuă. 


7 


O săptămînă Maria nu se îndepărtă de casă. De la fereastră 
vedea plaja, goală, și la un kilometru ghicea Calul de Salcie. 
Simţea un fel de ură pe toate, începînd cu marea și sfirșind cu 
soarele. Duminică nici măcar nu cobori de la mansardă; zăcu în 
pat, inertă, cu ochii în tavan, pînă ce obosi, și albul varului se 
făcu negru. Atunci se născură în ea senzații funerare; i se părea 
că e moartă, cu funcţiile organice și sentimentale anulate, dar 
cu conștiința întreagă; simţea și înțelegea totul, fără să o doară 
nimic și fără să regrete. 

Restul zilei și toată noaptea rămase astfel, moartă, 
controlîndu-se încontinuu,  gîndindu-se la propria «i 
înmormîntare. 

Luni dimineaţă se ridică din pat, deși nu-i revenise de loc 
dorinţa să trăiască. Trebuia să coboare, să-și ia postul în 
primire; nu anunţase că e moartă și nici n-ar fi avut cine s-o 
înlocuiască. Ploua rău și urit, de parcă ar fi fost toamnă. Simţea 
o durere rece în oase, o simțea mai de mult, știa de unde 
pornește nu voia să recunoască. Era în ea o altă fiinţă, căreia i 
se împotrivea revoltată. La ora șase își puse impermeabilul, își 
înfășură gitul într-un fular mov, unul din multele ei fulare mov, și 
porni pe plajă. A doua fiinţă nu învinsese, nici nu fusese învinsă; 
războiul continua, sub ploaia mizerabilă. 


Îl găsi așezat pe Calul de Salcie. Era ud, dar pe faţă nu i se 
citea nici o suferință; ploaia îl înviora, ca pe plante. Maria îl privi 
cu ură; să fi fost încovoiat, să nu fi avut genele atit de dese și 
grele, împodobite cu picături de apă ca niște ștrasuri, să-l fi 
simţit trist sau neliniștit, s-ar fi apropiat de el dintr-o dată. Avea 
nevoie de o întîmplare deplină, care să depășească moartea din 
orele cînd o cunoscuse și o examinase cu luciditate. 

— Ce faci aici? întrebă, rece. 

— Te aștept, răspunse Alber. 

Privea în sus, la ea; nu se ridicase. Era atit de ud, că părea 
ieșit din mare. Maria puse o mînă pe Calul de Salcie. 

— Bună seara, Cristofor! 

Era gravă, cu o sinceritate deplină; trunchiul acesta adus de 
valuri, semănînd cu un cal eșuat, fusese un prieten real, pînă la 
însufleţire. Acum ar fi petrecut o oră de împăcare și nostalgie, 
aplecată pe grumazul lui, legănîndu-l și spunîndu-i cuvinte calde 
în ploaie. Între ei apăruse un bărbat; avea nevoie de el și-i 
venea să scrișnească de furie. 

— De cînd aștepți? 

— De cînd n-ai venit. 

Era nebun? Sau îi plăcea să se joace cu vorbele? Dar poate 
spunea adevărul, și atunci avea datoria să-l iubească, măcar 
provizoriu. Ar fi trebuit să-l ia de mînă, numai că pînă să ajungă 
acasă, era prea tirziu; nu trebuia să treacă nici o clipă. 

Nu se vedea nimeni; seara cădea prematur. 

Maria își scoase impermeabilul, îl aruncă jos, își scoase rochia, 
rece și fără grabă; păstră numai fularul la git și se întinse pe 
nisipul ud; ploaia țiriia pe impermeabilul inutil. Picăturile de apă 
de pe genele lui îi cădeau în ochi, o ardeau, simţea că orbește. 
Nisipul părea insuportabil de fierbinte, iar pielea lui, ca de 
gheață. intercepta invers senzațiile. Poate îl și ura, cu adevărat, 
într-o clipă cînd, dinamitată, credea că-l iubește. 

Singurul adevăr nedeformat rămiînea ploaia, constantă. 


Nu păstra nici un gînd, nici o impresie, îl privea cu indiferență, 
și totuși trebuia să-i recunoască însușirea de a înţelege viața, de 


a ști cum s-o trăiască, de a-i cere ce se cuvine. O voise pe ea și 
o așteptase, patru seri, patru după-amieze; era cinstit să i se 
supună, deși nu venise să-l caute; îl căutase pe Cristofor sau 
poate nici pe el, și nici măcar pe sine. Căutase un gol. 

Golul se transformase acum într-un bărbat, care aprindea 
focul ca să usuce hainele. Se dusese în șosea, venise cu husa 
mașinii și făcuse un cort la adăpostul Calului de Salcie, care îi 
apăra de vînt sau de fantome dinspre partea mării. De unde 
adunase mărăcini și găteje, și cum izbutise să le aprindă, cînd 
toate erau ude, și ei asemeni? O învăluiră fumul și căldura, 
aducînd o trimbă violentă de fericire. Mai mult decit frumuseţea 
lui dezgolită o fascina îndemiînarea. 

— Tot ce știi, ai învăţat la vreo școală? 

— Nu. M-am născut cu aptitudini pentru toate. Cînd m-am 
aruncat prima oară în apă, eram sigur că am să înot dintr-o 
dată, și nu m-am înșelat; nu m-am înșelat cu nici o ocazie. Pot 
să fac tot ce-mi trece prin minte. Simt că aș putea să zbor dacă 
aș avea aripi. 

— Ai fi dezgustător, dacă nu te-aș crede. Caută o pereche de 
aripi; vreau să te văd zburînd. 

— Am să le caut. 

— E groaznic să fii lucid, și să crezi în absurd! Zboară acum, 
fără aripi! Haide, nu mă chinui! 

Alber se ridică în ploaie, făcu o mișcare cu braţele, își arătă 
frumusețea extinsă, dar n-avu puterea să rămînă mult așa; 
zimbi stînjenit. 

— Dă-mi fularul să ţi-l usuc. 

Maria își strînse fularul la git. 

— Lasă-l, se usucă pe mine... De ce n-ai vrut să zbori? (Se 
întristase. Nu mai putea să-l privească.) De ce te-ai detronat 
tocmai acum? 

— Haide, zise el, punînd găteje pe foc, am mers prea departe! 

— Nu! N-ai făcut nici un pas! Îmi pare rău că te-am găsit aici. 
E drept că nu-mi pare rău de ceea ce s-a întîmplat. Are să se 
mai întîmple uneori dar ţine minte că n-am să îngenunchez 
niciodată în fața ta; nu vreau să știi cînd am nevoie de tine. 


Dacă nu-ţi convine, ridică-te, pleacă și nu mai veni. Nu te simţi 
jignit? 

— Nu. După gesturi, vorbele nu spun nimic. Ți-e frig! Vrei să 
te încălzesc? 

— N-am nevoie. Gesturile s-au terminat pe ziua de astăzi. Dă- 
mi o ţigară! 

Maria ieși de sub cort, învelită în fularul mov. Încă ploua peste 
plajă și, mai neliniștitor, peste mare. Căzuse un întuneric dens și 
greu; focul pe ţărmul pustiu era fierbinte și luminos. 

— Dacă s-a uscat rochia, vreau să mă îmbrac. Deși te detest, 
îți mulţumesc pentru seara asta. N-am s-o uit. Poţi să mă duci în 
oraș? Vreau să văd un film... La șaptesprezece ani am vrut să 
mă sinucid, cu adevărat. O prietenă m-a sfătuit să mă duc la 
cinematograf. 

Cînd ajunseră în șosea, Maria se opri cu ochii la mașina 
plouată. Cum de n-o uitase? 

În oraș ploua mai urit decit pe plajă, o ploaie fără vînt, sîcîitor 
de constantă. 

— Ce film ai vrea să vezi? 

— O comedie ... O supercomedie! Ceva în care la urmă să 
moară toată lumea. 

Era un documentar înaintea filmului, o bătălie navală, o 
peliculă veche, ștearsă și puţin tremurată, din timpul războiului. 
Maria își ascunse capul în miini. Sala se legăna în întuneric, 
trosnetele de pe ecran se răsfringeau în pereți ... 

Se regăsi în mașină, calmă, obosită și apatică. Starea prin 
care trecuse nu putea să se repete, dar nici să se uite. Trebuia 
să bea ceva, repede. 

La peretele din fața ușii, în casa lui Alber, era un jilț îmbrăcat 
cu o cergă vărgată. Îl descoperi de la început și îl socoti un bun 
loc de refugiu. Apoi privi pe fereastră întunericul de deasupra 
mării. 

— Astă seară l-am văzut pe tatăl meu. 

Alber se uită la ea dintr-o parte. Părea lucidă. 

— Unde a fost bătălia navală? continuă Maria. 

— Care bătălie? 


— De la cinematograf. 

— În Egee. Era un convoi de petroliere, în drum spre Creta. L- 
a interceptat escadra engleză de la Salonic. 

— Da. Tatăl meu comanda un petrolier închiriat de nemți. A 
fost torpilat pe la Salonic; tot echipajul a dispărut, dar nimeni n- 
a fost dat mort; poate ca nemţii să nu plătească despăgubiri; 
România nu intrase încă în război... N-a venit nici o știre, nimeni 
n-a spus nimic. Au trecut douăzeci de ani de atunci. Astă seară 
l-am văzut murind. 

— Halucinezi! 

— Nu! Cînd am deschis ochii, era în fața mea, l-am 
recunoscut, cădea în mare, peste parapet, vasul se scufunda. 
Nu a sărit, să se salveze, ci a căzut; era mort. Mai toarnă-mi un 
pahar! 

— Ai băut prea mult. 

— Atunci, pune cerga pe jos! O cergă ardelenească e un lucru 
foarte cinstit. 

Cerga avea dungi negre, roșii și verzi. 


8 


După trei zile ploaia contenise, dar nisipul era ud și nu ieșea 
nimeni la plajă. Ședea goală pe Calul de Salcie; îi interzisese lui 
Alber să vină o săptămînă; acum avea nevoie de el, deși nu voia 
să recunoască. Soarele ardea, și dogoarea lui amestecată cu 
briza rece îi dădea o lascivitate domoală, prelungă, confortabilă 
și nealarmantă, ca febra care nu duce pînă la pierderea 
cunoștinței sau pînă la moarte. Toropea, cînd simţi pașii cămilei; 
îi recunoștea după călcătura ei lată și în același timp ușoară, 
aeriană, deprinsă cu nisipul dinainte de naștere. Dia, fata lui 
Tulip, venea călare; poate o căuta pe ea, altfel nu avea de ce să 
se aventureze atit de departe și nici nu-i plăcea singurătatea. 

Cămila se opri, dădu să îngenuncheze pe nisip, ca la un sfîrșit 
de etapă. Dia nu voia să descalece, o opri, proptindu-i un bețișor 
sub maxilarele descărnate. 


— L-am văzut pe iubitul tău mai adineaori... Ești foarte bine 
făcută! Te crezusem blondă, nu știam că te oxigenezi; dar zău 
că mă bucur, am scăpat de o dezamăgire, blondele adevărate n- 
au nici un haz în pielea goală, parcă sînt opărite și mîncate de 
molii. Să rămînă blonde dacă vor, dar măcar să se vopsească la 
bază; corpul omenesc are și el nevoie de o temelie, ca orice 
construcţie. Tu ești foarte bine marcată; să fiu bărbat, aș 
înnebuni după tine ... Aș putea să înnebunesc și așa. Picioarele ţi 
le știam, șoldurile însă întrec închipuirea. Spune-mi, ce crezi că 
se întîmplă cu un bărbat cînd te ia în braţe? Adineaori l-am 
văzut pe iubitul tău. 

— Te-am auzit, dar nu-i iubitul meu. E un om cu care fac 
dragoste cîteodată, cînd nu se mai poate altfel. 

Dia bătu ușor cu beţișorul în grumazul cămilei, și aceasta se 
așeză pe nisip, placidă și bună; putea să stea așa, nemișcată, 
pînă la dezagregarea ultimelor nisipuri din lume. Fata descălecă 
și se așeză lingă Maria, lipită de talia ei concavă; își alesese 
locul dinainte, cum își aleg corăbierii golfurile adăpostite și 
promițătoare. 

— Spune-mi, ce înseamnă și cum e „cînd nu se mai poate 
altfel?“ 

— Eşti prea mică să afli. 

— Te înșeli! Ştii de ce-am venit? Voiam să-ţi fac o propunere: 
îti dau voie să iei cămila oricînd, și să te duci călare oricît de 
departe, dacă mă lași cu iubitul tău într-o seară. 

Maria se ridică mai mult în coate; curbura taliei deveni 
verticală, și Dia rămase neadăpostită, ceea ce n-o împiedică să 
exclame cu sinceritate: 

— Extraordinar! Ai sîni internaţionali! Mondiali! Fără nici o 
cută. Și, slavă Domnului, au greutate! Cu sîni ca ai tăi ar trebui 
sa faci film în Italia. Se caută. 

— Și se găsesc, mi se pare. 

— Trucaţi! Puși pe sîrme! 

— Cum ai putea să-i truchezi? 

— Adică tu crezi că în vremea cînd se trimit mesaje în Marte, 
oamenii nu sînt capabili să fabrice o pereche de sîni ca lumea? 


Și probabil nici nu costă scump. Ai tăi însă fac multe parale; 
dolari și lire sterline! Aș dori să fiu în locul iubitului tău. Dar, zău, 
mai bine lasă-mi-l pe el într-o seară. Simt că nu se mai poate 
altfel. 

— E mai corect să cauţi pe altul. 

— Ești geloasă? 

— Nu, și nici nu am un punct de vedere moral în privinţa asta. 
Atit că ar fi inestetic. Du-te pe plajă, să găsești un tînăr care să- 
ţi placă. 

— Îmi plac destui! Ce folos că n-am încredere în nici unul? Nu- 
mi oferă nici o garanţie. De iubitul tău garantezi tu; mă bizui pe 
competența ta. Vrei cămila? 

Neprimind nici un răspuns. Dia rămase giînditoare. 

— Ce-o să se întîmple cu mine? spuse după o tăcere. 

începu să plîngă neprevăzut, întîi domol, parcă nedecisă. 
Maria o privea surprinsă și ostilă, deși îi recunoștea un farmec 
sincer, farmecul atît de fragil al unei singure veri din viaţă; nimic 
nu mai poate fi egal cu el. Înţelepciunea, bogăţia și chiar 
fericirea si chiar gloria nu pot înlocui o zi anumită, din tinereţe. 
Întinse mîna și-i mîngfie obrazul, absorbindu-i îndurerarea certă 
și atît de inexplicabilă. Atunci, Dia se prăbuși pe pieptul ei, în 
hohote. Maria îi simţea lacrimile pe sîni, apoi îi simţi respiraţia 
ritmică și fierbinte. Se ridică, rigidă. Dia nu înţelegea. 

— De ce te-mbraci? 

— Mă duc cu cămila. 

— Unde? 

— Spre nord, să caut un deșert. 

— Deșerturile sînt numai în sud. 

— Îmi pare rău, nu pot merge la sud; a ieșit lumea pe plajă. 
Aştept toamna, să plece toţi, să rămîn doar eu. 

— Dar să nu te-ntorci abia la toamnă, Maria! 

— Nu, așteaptă-mă aici. Am să fiu înapoi înainte de logodna 
ta. 

— Să n-o lași în galop la înapoiere; nu mai poţi s-o oprești. 

— Nu mi-e teamă. Unde m-ar putea duce? 

— Tocmai la Piramide. 


Dia zimbea cu o tristeţe copilărească, puţin speriată. Ce 
fuseseră mai înainte priviri, gesturi, vorbe, păreau inexplicabile 
sau închipuite. Viaţa ei, se gîndea Maria, în vechiul Caravanserai 
de pe nisip, nu putea să fie decit nefericire și neliniște. 


9 


După ora șase, Maria puse un bilet sub ușă, ciocăni o singură 
dată, tare, ca un pocnet, de răsună toată casa și cobori scările. 
Nu era nici capriciu, nici un act de prudenţă, ci un stil care 
exista în ea, fără să-l fi căutat vreodată. „Vin peste o jumătate 
de oră. Lasă ușa descuiată“. 

O jumătate de oră se plimbă pe esplanadă, dincolo de 
Cazinou, spre farul genovez, de unde se vedea tot ţărmul mării, 
spre nord; fusese acolo de dimineaţă. Acum, sub faleză venise 
umbra înserării; în schimb, în larg, pe insulele plate de cretă, 
bătea încă soarele, nu înalt, dar plin de bunătate. 

Nu-i plăceau soneriile și ușile încuiate. La ea n-avea sonerie și 
nu încuia ușa nici noaptea, nici cînd pleca de-acasă. 

„Imbecilul! Acum se îmbăiază și se dichisește. Își închipuie că 
am luat foc!“ 

Aștepta cu o bucurie plină de cruzime, să-l dezamăgească. ȘI 
dacă era o femeie la el? N-o interesa nici pe departe. N-avea 
decît s-o încuie în baie. Nu, în bucătărie; de baie poţi să ai 
nevoie în orice clipă. 

La șapte intră pe ușă și merse drept la jilţul cu cerga. N-o 
emoţiona nimic aici, avea însă o altă emoție, adusă de afară. O 
construise de dimineaţă, apoi o disimulase; acum simţea că o să 
explodeze. 

— Dă-mi un chibrit și ceva de băut, repede! 

N-avea poșetă, n-avea nimic în miini. N-avea decit rochia, fără 
buzunare, și fularul mov de la git. Alber o privea confuz; nu 
înţelegea de unde scosese ţigara, doar nu putuse s-o aibă după 
ureche, ca hamalii. 

— Ce te uiţi așa? E chiar atit de greu să aprinzi un chibrit. 

— Cite ţigări ai fumat azi? 


— O sută patruzeci. Pînă diseară mai am dreptul la cinci. 

— Ai mai băut ceva înainte de a veni aici? 

— O sticlă de votcă! Și un litru de vin, dacă nu ești destul de 
îngrozit. lar dacă-ţi închipui că vorbesc anapoda, află că am luat 
cifra dintr-o revistă medicală. Locuitorii unui oraș industrial 
inhalează zilnic o sută patruzeci și cinci de ţigări!; de la coșurile 
fabricilor, înţelegi? Fără să aibă vreo vină și fără nici o plăcere. 
Eu locuiesc pe malul mării, într-un aer cum nu se poate mai liber 
și mai fără mizerie; tot ce-ar putea s-ajungă la mine ar fi fumul 
vapoarelor, dacă nu s-ar pierde pe mare. Și fiindcă a venit vorba 
de fumul vapoarelor, stai jos lingă mine; am o veste fantastică. 

Stătea încordată, ca să nu tremure. Alber se așeză pe covor și 
își lipi obrazul de genunchii ei goi. Aveau blindeţea unui cîntec 
de leagăn, venit de la cea mai de sus fereastră a unei case 
înalte, într-o noapte de vară caldă și parfumată. Îi simţi 
tulburarea și o pîndi, reţinut, așteptînd-o să se declare. Nu făcu 
nici un gest mai departe, dimpotrivă, își retrase obrazul, lăsînd 
între pielea lui și a ei, un centimetru de aer. În electricitate, la 
tensiuni înalte, asemenea rupere poate să provoace scîntei 
calcinante. 

Era altfel decit se așteptase Maria; despovăraţi, genunchii i se 
răciră, și din această scădere bruscă a temperaturii se iscă o 
flacără de-a lungul coapselor. Strînse dinţii, războinică, îi băgă 
mîna în păr și îl zgilții dușmănos; îl ura pe Alber, adînc și 
adevărat, cu scrișnete, fiindcă îl descoperea neprevăzut și 
primejdios, ameţitor, ca o prăpastie; din nemișcarea lui atit de 
sfioasă, de timidă, că ar fi putut s-o creadă umilă, emana groază 
și voluptate. 

Maria se ridică brusc; și cerga pe care ședea acum, pe care se 
tăvălise odată, era primejdioasă. Se duse la fereastră, se așeză 
pe glaful rece de marmură; avea marea în spate, pactiza cu ea, 
provizoriu, ca să-i apere retragerea. Și spuse deodată: 

— Ai o hartă a Mării Egee? Tatăl meu trăiește! Am aflat astăzi! 


O asculta, în picioare. Rămăsese paralizat, în mijlocul 
camerei. Ea vorbea alb, calm și egal, cum ar fi debitat o lecție 
învățată pe dinafară: 

— Voiam să merg pînă dincolo de lacuri. Am pornit la pas; 
cămila e ascultătoare, dar are un mers groaznic, te zgilțiie de se 
rup toate în tine. N-ai călărit niciodată pe o cămilă? Să încerci, 
merită, cu tot chinul; ai impresia că ești primul călător din lume 
și descoperi pămînturi necălcate de nimeni. Pe urmă, am mers 
la trap; e insuportabil! Te tasează pînă ţi se duce creierul în 
călcîie. Drept compensație, galopul e ca o coborire cu schiurile, 
dar ţine seama, ca o coborire pe care nu trebuie s-o urci înapoi 
pe urmă. E mai mult decît un zbor. Mai mult decît o plăcere; e 
ceva neterminat, care nu scade și nu te istovește. Ești pe 
pămînt, dacă vrei să ţii seama, altfel poţi să te crezi în lună, sau 
în cer, sau undeva unde nu s-a gindit nimeni. Scoate harta! 

Aruncă doar o privire asupra arhipelagului; ai fi zis că-l uitase. 
Alber întinsese harta pe covor, la picioarele ei; el era la sud, ea 
la nord. Glaful de marmură rămiînea rece; marmură adusă poate 
din Grecia! 

— Dia mi-a spus să nu merg în galop la întoarcere, că nu mai 
pot opri cămila. N-a vrut să se oprească nici la ducere. Dar ce 
înseamnă dus și ce înseamnă întors? La ce punct al pămîntului 
îți raportezi mișcările? Și de ce m-aș fi oprit? Mi-au ţinut drumul 
pescarii de la cherhana; mi-au dat votcă și icre negre. Unii mă 
cunoșteau, cunoșteau și cămila, n-aveau de ce să se mire. Unul 
mă privea încontinuu; un bătrîn, nu te gîndi la rele. Nu știu ce-a 
făcut, cum a vorbit cu ceilalţi, de ne-au lăsat singuri; m-am 
pomenit numai cu el, sub șopronul de stuf, și-atunci mi-a spus: 
„Te ştiu de mult. Săptămîna asta veneam să te caut. Pînă ieri 
am avut legămiînt să tac. Astăzi pot să-ţi destăinuiesc. Îl cunosc 
pe tatăl tău; am fost marinar pe Oituz.“ 

— Petrolierul torpilat? întrebă Alber. 

Nici nu-l auzi; își continuă povestirea. Tatăl ei trăia; suferise o 
comoțţie și într-adevăr căzuse în apă, sau îl aruncase explozia, 
dar avea centura de salvare. 

— De unde știe informatorul tău? 


— Era acolo, pe o plută pneumatică; se credea singurul supra- 
viețuitor, cînd l-a descoperit pe tatăl meu, plutind în nesimţire. 
El i-a ajutat să-și revină. Au rămas așa, două zile, duși de valuri, 
pînă ce au ajuns la o insulă. Nu știe care. Vezi ce curenţi sînt în 
nordul Mării Egee, și gîndește-te cît poate deriva o plută în două 
zile. 

— Nu cred nimic. De ce-a tăcut pînă acum? 

— Ți-am spus că avea legămiînt; n-a vrut să-mi spună altceva. 
Nu suportă nici o întrebare. 

— Și de ce a expirat legămiîntul tocmai ieri? 

Păru surprinsă; nu se gîndise. Dar era simplu. 

— Azi e în șapte? Oituz a fost torpilat în august, în ziua de 
șase. leri s-au împlinit douăzeci și cinci de ani de-atunci! 

Maria îngenunche lîngă hartă. 

— la un compas și o riglă. Să punem două mile pe oră; în 
două zile, o sută de mile! Trasează pe hartă. 

Acoperi cu mîna zona încercuită; avea o mînă mică, dar sub 
ea încăpeau zeci de insule. 

— Undeva aici trebuie să-l caut! 

Se ridică grăbită și ieși fără altă vorbă. De la jumătatea 
scărilor se întoarse; în ea se produsese o eliberare, tulburarea 
dintr-o anumită clipa se topise, nu simţea nici o dorinţă, nu mai 
avea nevoie să fie precaută. 

— Am uitat ceva! 

Începu să se dezbrace, indiferentă, cum și-ar fi făcut o 
datorie. Însă, fără să vrea, și fără să-și dea seama, cu toată 
această reţinere, trupul ei era unduit, și fierbinte, și călătoria cu 
el ducea dincolo de Egee. 


10 


Mașina plutea pe nisipul ud. Nu se simţea nici o ostilitate sub 
roţi, relaţiile cu exteriorul păreau dematerializate. La jumătatea 
drumului, Maria se răzgîndi. 

— Oprește! Nu merg mai departe! 


Cobori, traversă plaja și se ghemui lîngă apă, cu genunchii în 
brațe; era dintotdeauna poziţia ei defensivă. Nu voise nici o 
clipă să meargă; cedase din plictiseală. Alber insista să stea de 
vorbă cu marinarul; întimplarea era ciudată, nu putea rămîne 
nepăsător la destăinuirea Mariei. Intenţia ei de a pleca în 
arhipelag părea din ce în ce mai precisă, în vreme ce planurile 
explorării apăreau tot mai nebuloase. 

— Cu ce te-ai gindit să pleci? 

— Cu un pescador din port; am pus de mult ochii pe el. 

— Cum de mult, cînd pînă săptămîna trecută nu știai nimic? 

— Oricum, voiam să plec într-o zi. 

— Și pescadorul al cui e? 

— Al statului, ce mai întrebi? Am să-l fur. N-am nevoie decit 
de cinci oameni devotați. Unul din ei poţi să fii tu. 

— Nu vreau să devin complice la furt, și nici n-am sînge de 
aventurier. 

— Ce păcat imens! 

Nu-și pleda cauza; era îndurerată sincer și cu dezinteresare, 
pentru el! Acum citeva seri îl privise la lumina flăcărilor, pe plaja 
plouată, și crezuse că va zbura fără aripi. 

— N-ar fi furat, ci altceva; n-ai să înţelegi. 

— Cu ce-ai să plătești oamenii? 

— Am să te plătesc numai pe tine. Am bijuterii. Am să le vind 
la Constantinopole, și-am să-ţi dau cinci lire sterline pe zi. 
Ceilalţi n-au să pretindă nimic. Știu doi deocamdată, care ar 
pleca la capătul lumii, la prima chemare, ba chiar mai devreme. 
Și-ar mai fi sute, din care să aleg încă trei. Vrei să știi ce-am să 
le dau de mîncare? Tulip are un camion de conserve în magazie. 
Îmi cedează din ele cît am nevoie. Și doi saci mari cu pesmeţi; o 
sută de kilograme! Pot să ţină trei luni; pe urmă ai să-mi 
împrumutți o liră pe zi, din cele cinci. 

Era prea neobișnuit, prea abrupt și absurd, ca Alber să 
înțeleagă. Dacă ea avea minţile întregi, iar el nu izbutea să-i 
dezlege ecuaţia, putea să înnebunească înaintea ei, într-o 
noapte. Își dădea seama că marinarul rămăsese un pretext, 


imboldurile ei veneau mai de departe; totuși, întîlnirea cu el 
declanșase criza și poate că asupra lui se găsea cheia enigmei. 

— Trebuie să spună tot ce știe; am să-l descos altfel decit 
tine. Nu-i admis să păstreze secrete, cînd sînt în joc vieți 
omenești. 

— Ce vieţi? 

Era batjocoritoare. 

— În primul rînd a tatălui tău. 

— Tatăl meu e însurat acolo, a doua oară, are o vie, o livadă 
de portocali, una de măslini, o barcă de pescuit și duce o viaţă 
fericită. 

— Tot fostul marinar ţi-a spus? 

— Îți închipui că altcineva n-avea cine! 

— Dar el de unde știe? 

— N-a vrut să-mi dea nici o lămurire; datoria mea este să-l 
cred fără suspiciuni. 

— Și ca să constaţi fericirea tatălui tău, dacă n-o fi o 
minciună, sau ca s-o strici, că de dat nu poţi să-i dai nimic, vrei 
să-ți primejduiești viaţa, împreună cu alţi cinci? 

— Of, Doamne, ce plat e pămîntul sub tine! Cite milioane de 
ani îi trebuie ca să devină rotund! N-am să-ţi dau decit trei lire 
pe zi, nu meriţi mai mult. 

Convenise să-l ducă la cherhana; își schimbase gîndul cînd 
mai aveau de mers un sfert de oră. 

Alber se așeză pe nisip, lîngă ea; o simţea că strînge din dinţi 
și spumegă. O cunoștea deajuns ca să știe că trebuie să nu facă 
nici un gest, să nu spună nici un cuvînt. 

Ea se așteptase să-l vadă izbucnind și încă o dată reținerea lui 
o înfrînse. Abia cînd o simţi că plînge, el îi puse ușor mîna pe 
umăr; nu era un gest deplin. 

— Eşti mai bun decit aș fi crezut. E atita timp de cînd n-am 
mai plîns! N-am avut timp. Și n-am vrut. 

Fără s-o înţeleagă, Alber simţea că nu era făcută oricum și n- 
avea un suflet ca al oricui. 

— Maria, știu ce ai să-mi spui: că nu există marinarul bătrîn... 

— Nu există 


— Și tatăl tău e mort de mult! 

— Nu de mult; a murit anul trecut. 

El o privi și n-o văzu; vorbi numai ca să se încredințeze că sînt 
vii și pot duce o conversație. 

— Dar atunci ce-a fost cu bătălia de la Salonic? 

— Nu știu, m-au îngrozit bubuiturile. În timpul războiului a 
căzut o bombă pe casa noastră. Ne-au scos din pivniţă după trei 
zile; eram mică, îmi închipuiam că sîntem morţi și nu înţelegeam 
de ce ne mai dezgroapă... Tatăl meu n-a fost niciodată pe mare; 
era cismar; cîrpaci. N-a făcut nici o pereche de pantofi cu mîinile 
lui; a pus pingele și petice. Era beţiv. Ne bătea... Ce să-ţi mai 
spun? 

— Ai spus tot ce se cuvenea, ca să nu lipsească nimic. 

— Crezi că mint! Dar nu-i atit de simplu! De mult nu mai 
născocesc nimic. Toate sînt în mine, și adevăruri, și minciună. 
Nu mai știu să le deosebesc. Am născocit atitea într-un timp! A 
trebuit să mint și să mă ascund. Mi-am falsificat autobiografiile. 
Tatăl meu a fost amiral; comandantul flotei. Nu puteam să spun, 
n-aș mai fi intrat în nici o școală. 

Maria se uită în jur; nu înregistra peisajul. 

— Unde sîntem?... De fapt, nici nu știu ce-a fost tatăl meu. Nu 
l-am cunoscut niciodată. Așa am scris într-o autobiografie. 

— Ai prea multă imaginaţie! observă Alber. 

— Eşti un nătîng! Nimeni nu poate să aibă prea multă 
imaginaţie! Imaginaţia nu-i niciodată destulă. Și nici finită. Nu 
pot să trăiesc pe pămînt, dacă nu-l transform cum îmi place. Nu 
pot suporta oamenii, dacă nu-i compun după cum am nevoie. Pe 
tine încerc să te compun, și tu dărîmi azi ce-am clădit ieri. 

— De ce nu mă lași cum sînt? 

— Du-te dracului, nu înţelegi nimic! 

După această izbucnire, Maria deveni blîndă. 

— Îmi caut forma adevărată. Peste tot în lume sînt revoluţii. 
Sînt și în mine. Nu mai pot să mă suport în atitea tipare 
născocite, în atîtea identități false. Încerc să-mi fac una 
definitivă. Într-un loc unde să nu găsesc repere vechi; să pot lua 
totul de la început. Ajută-mă! 


Maria își arătă faţa; nu se schimbase. 

— Vino cu mine în Marea Egee! Să debarcăm pe o insulă și să 
rămînem acolo. Dacă n-ai curaj și vrei să-ţi dau un scop pe 
înțelesul tuturor, hai să ne întoarcem la cel dinainte. Cine știe 
adevărul? Ce-ai pierde, dacă l-am căuta pe tatăl meu acolo unde 
n-a fost niciodată? Atîtia oameni pierduţi, pe banchize de 
gheață, în păduri tropicale, în munţi netrecuţi de nimeni sau în 
largul oceanelor, au pus în mișcare omenirea, ca să-i caute. S-au 
trimis după ei expediţii polare, spărgătoare de gheaţă, dirijabile, 
avioane, elicoptere, și de-atitea ori totul a fost zadarnic. Știe 
cineva unde a pierit Guynemer? Sau Amundsen, care la rîndul 
lui căuta pe altul? N-are importanţă unde a murit tatăl meu. N- 
am să-l găsesc pe nici o insulă din lume, dar nimic nu mă 
împiedică să-l caut. 

Se ridică. 

— Dacă vrei, merg și la cherhana. S-ar putea ca marinarul să 
și existe. 

Alber încuviinţă. Trebuia să-și abandoneze și logica, și 
prudenţa, ca să nu rămînă mai prejos. Era subjugat, și ea îl 
domina de la înălțimea unde o ducea închipuirea. 

— Furnizorul tău, de care vorbeai, întrebă la înapoiere în faţa 
casei de piatră, nu-i turcul la care am mincat într-o seară? 

— Ba da, dar nu-i turc. 

— Tatăl fetei din mașină. 

— E fatal să mă îndrăgostesc de tine! izbucni Maria. Pentru 
ce-o să urmeze, mă bizui pe steaua mea salvatoare! ţi 
amintești fata! Uiţi că era și un băiat în mașină! 

Părea ironică, dar se lupta cu sine; începea să fie subjugată, 
cu cele mai clare simptome; avea gitul uscat și simțea două 
puncte dureroase în pîntec, așezate simetric, la o palmă mai sus 
de pubis. 

— Și de unde are tatăl lor atitea provizii? 

Alber era circumspect, deși cu multă absență. Atenţia îi 
alunecase spre glasul ei, puţin răgușit, și spre mișcările care 
dintr-o dată deveniseră leneșe. Nu-i înregistră răspunsul, ci 
numai vibrația coardelor vocale. 


— Ce te miră? E meseria lui să adune. Orice găsește, nu doar 
lucruri de mîncare. Obiecte nautice mai cu seamă. Magazia e 
plină. 

Acum Alber înţelegea de unde putea să aibă Maria 
pavilioanele codului de semnale, care îi împodobeau camera. Nu 
se mirase; nu-l mirase nici o cutie de sextant, pusă pe noptieră; 
crezuse că e goală, cu destinaţii casnice; asemenea obiecte își 
găsesc ușor explicația într-o casă de pe malul mării. Acum nu s- 
ar fi mirat să existe chiar sextantul. 

— Cele mai multe din lucrurile lui Tulip sînt cumpărate de 
ocazie, continuă Maria. Din simplă deprindere negustorească. 
Altele i-au fost lăsate amanet, și nu le-a mai ridicat nimeni. 
Înainte de război, a ţinut o bodegă, sau un fel de cantină, în 
port, ceva sordid, după cîte am auzit. Venea la el toată scursura 
Mediteranei și a Levantului. El unul e un om cumsecade, și, 
poate n-ai să crezi, plin de sensibilitate. 

— E foarte de crezut, judecînd după copii. 

— Te gîndești la fată. 

— De ce să te mint? Mi s-a părut mai reușită decit băiatul. 

— E firesc să ţi se pară așa!... la spune, îţi place? Ea ar fi gata. 

— Nu te aștepta să fiu fățarnic. Mi-ar placea, dar știi bine că 
nu se poate. 

— Da, nu se poate! încuviinţă Maria. 

Devenise blîndă și supusă, ca un animal miîngiiat sub 
maxilare. 

— Vino sus! Într-o zi am să te iubesc de moarte. 

La ultima treaptă, Alber își ascunse emoția sub o vorbă 
necugetată. De fapt voia să supraliciteze, din recunoștință. 

— Am să mă duc în port, să văd pescadorul. 

Maria se dezmetici, îl privi printre pleoape. 

— Eşti cu adevărat idiot. Incurabil! Degeaba îmi bat capul cu 
tine! Ce cauţi aici? Pleacă numaidecit! 

Nu trebuia să se revolte și s-o condamne; izbucnirea unui om 
nefericit nu poate să jignească. Alber se duse pe plajă, pînă la 
Calul de Salcie. Coborî din mașină. Se întunecase. Cămila era 


acolo, dormita pe nisip. Se urcă în spinarea ei, ca să nu rămînă 
nimic nefăcut. Cămila se ridică și porni în galop. 


11 


Pe la cinci și jumătate, Alber apăru pe plajă, în dreptul staţiei 
de radio, și se așeză pe nisip, cu fața la mare. Maria îl vedea de 
la fereastră; el știa să apară la vreme. Cu o zi înainte îl 
detestase, sigur i-ar fi întors spatele. Peste noapte începuse să 
se împace cu imaginea lui puţin ștearsă, se străduise s-o refacă 
și izbutise să-l vadă prin pleoape, destul de clar ca să se 
înfioare. Se răsucise în pat pînă dimineața, refuzînd încă o dată 
să admită că avea nevoie de el, și ostilitatea ei pornea numai 
din orgoliu, nici măcar din nevoia de apărare, fiindcă nu-i era 
teamă de nimic ce-ar mai fi putut să urmeze. O jignea 
seninătatea lui, ar fi vrut să-l vadă că se frămîntă, neavînd-o la 
îndemînă. Dar el știa să aștepte și, mai ales, știa cînd să vină. 

Dorinţa de a-l vedea, de a-l simţi aproape, ajunsese insu- 
portabilă. Semnă condica, se duse sus și nu făcu altceva decit 
să-și pună pe umeri un șal mov, ca fularele, dar cu mai multă 
putere de protecţie, pentru zile mai grele. 

Alber îi auzi pașii, însă nu se ridică; ar fi însemnat să asocieze 
un gest al lui la gesturile ei. Era liberă să se ducă mai departe, 
ignorîndu-l, ceea ce n-ar fi fost de mirare. 

Maria se așeză alături. Nisipul, umbrit, începuse să se 
răcească. Avea o rochie subţire, aproape derizorie, care nu 
putea s-o apere de frigul serii. Singurul loc pus sub pază în 
trupul ei era grumazul, sub șalul încărcat de raze ultraviolete și 
de căldură. Se aflau în umbra prelungă a casei de piatră, întinsă 
pînă pe mare; avea să ajungă la orizont înainte de apusul 
soarelui. 

— Hai într-o zonă mai caldă, spuse Maria. 

Se ridică prima, la cîteva clipe după ce se așezase, îi era bine, 
cu toate că simţea în fiinţa ei o contrariere; îi venea să se certe, 
și în același timp s-ar fi lăsat dezmierdată. Omul acesta, clădit 
cu o armonie pe care trebuia să i-o recunoască, o urma docil și 


se bucura de îmbrăţișarea ei cu o recunoștință aproape umilă, și 
totuși era atît de demn în virilitatea lui complexă, nedrămuită, 
neţinută în frîu, încît o domina deplin, fără efort și poate fără să- 
și dea seama. „Ar trebui să-l iubesc! se gîndea Maria. Să mi-l 
recunosc de stăpîn, să mă împac cu soarta mea, să admit că a 
dat un sens existenţei mele și că aș suferi dacă s-ar întîmpla să 
nu mai fie!“ 

La nord, plaja se continua cu o faleză, care creștea repede 
pînă la o sută de metri; sub ea, marea se vedea ca într-o 
prăpastie. 

Mergeau împreună la deal, și Maria îl privea dintr-o parte. 
„Dar mai întîi ar trebui să-l construiesc, după datele care îmi sînt 
necesare“. Îl examina cu luciditate. Nu se întrebase niciodată 
care erau preferințele ei adevărate. Printr-o profesiune 
abandonată, cunoștea canoanele frumuseţii apollinice și 
recunoștea în ele armonia perpetuă și universală însă aceasta îi 
stirea un extaz rece, rămas la stadiul bronzului sau al 
marmurei. Frumusețea vie trebuia să aibă imperfecţiuni, spre a 
dobîndi personalitate și căldură. În formula ideală nu încap decît 
statuile. Omul de lîngă ea era frumos, dar în primul rînd era viu 
și capabil să-i stîrnească voluptăţi depline, numai prin prezenţa 
lui apropiată, înainte de orice atingere. 

După citeva sute de metri, pe parcursul cărora îl examinase 
încă o dată, socoti că n-avea nevoie să rectifice nimic în 
alcătuirea lui anatomică, n-avea nevoie nici să se acomodeze, 
nici să facă vreo concesie. El îi convenea deplin, într-o proiecție 
oricît de prelungă asupra timpului; simţea că nu i-ar găsi defecte 
intolerabile, și nu l-ar huli niciodată. Își lipi obrazul de umărul lui. 

— Te rog să nu spui nici un cuvînt astă seară! Dar nici unul! 
Să ne înțelegem prin semne, sau să nu ne înțelegem de loc, să 
nu ne comunicăm nimic, să ne trăim independenţa pînă la 
limitele ei absolute. 

Era un ideal vechi, neabandonat, deși irealizabil. Maria se 
gîndea fără speranţe: „Are să-mi ceară lămuriri și va fi 
groaznic!“ El nu răspunse nimic; privea drept înainte. 


După zece pași, nu mai putu să suporte tăcerea impusă de ea 
însăși; i se părea că își anticipează una din morţile viitoare și 
reduse restricția la relaţia dintre unul și altul. 

— Nici un cuvînt despre noi, nici întrebări, nici constatări, nici 
presupuneri. Spune-mi orice altceva. 

Două istmuri puternice ascundeau un golf circular, atît de 
bine desenat, că părea dintr-o geografie artificială; Maria îl 
cunoștea de vara trecută, dar peste iarnă topografia lui se 
schimbase. O falie, desprinsă din faleză, căzuse pe plajă, luînd 
cu ea un pilc de arbori, și acum alcătuia în mijlocul nisipului o 
insulă verde, ca o oază. Nici o insulă adevărată, înconjurată de 
ape, nu s-ar fi detașat atît de ferm, cu țărmurile atît de bine 
conturate. 

— A fost golful meu, spuse Maria. Din martie, pînă în 
noiembrie. Opt luni n-a venit nimeni aici în afară de mine și de 
pescăruși. La început se temeau, pe urmă s-au deprins și nu mi- 
au mai dat nici o atenţie. Le eram cu totul indiferentă, ceea ce 
mi se părea foarte convenabil. N-am contractat nici o afecțiune 
pentru ei, și toamna golful mi-a devenit antipatic. 

— Vorbești despre tine! observă Alber. 

— Da. Mi-am propus ceva imposibil. Lucrurile nu există în 
afara noastră. Hai să vorbim despre noi. 

— Atunci spune-mi cum ai ajuns să faci o meserie atit de 
neobișnuită? 

— Te referi la meseria mea de radiotelegrafistă? 

— Mai ai și alta? 

Făcuse sculptura, la Belle-Arte. Oricît ar fi de neobișnuit 
pentru o femeie, o interesa piatra, în blocuri masive. 

— De ce ai renunţat? 

— Din răzbunare; din dispreţ. Și din ură!... M-au dat afară din 
institut. După accident. Fiindcă nu s-a putut stabili cauza. 
Fiindcă am scăpat, și prezența mea acolo era dubioasă. M-au 
încărcat de învinuiri, mi-au rupt spinarea, ca să mă îngenunche. 
Am rămas în picioare, și acum sînt aici. 

Era ora cea mai albastră a zilei. În afara cîmpiei din spate, 
ignorată, și-n afară de munţii aproape anulaţi de bătaia soarelui, 


nu rămîneau în peisaj decit cerul și marea; ele dizolvau, cu o 
forţă virulentă, culoarea cenușie a istmurilor, iar nisipul de pe 
plajă, și insula nouă, cu arbori, piereau în umbra grea a falezei. 
Îndată după ora șase, cînd soarele mai are de străbătut o 
pătrime din emisfera cerească, devenind puţin violet pe margini, 
tot ce este albastru se amplifică, se concentrează, pare mai 
dens și mai adînc; atunci bolta cerului se transformă într-un 
clopot de sticlă, și marea îngheaţă. E ora aerosolilor, a 
surplusului de oxigen, care face respirația pură și dureroasă. 
Maria își strînse șalul pe umeri. Se așezaseră pe marginea 
falezei. Dacă nu se gindea la trecut, avea multe motive să se 
simtă bine. 

— În golful meu a apărut o insulă! observă, după ce 
examinase schimbarea peisajului. Și cineva a invadat-o! Dar nu 
pot să-i cer socoteală, din moment ce n-am avut prevederea s-o 
iau în stăpiînire. 

În mijlocul crîngului de pe plajă se vedea un cort verde, cu 
intrarea închisă. Pe bătătura din faţă, erau urme de foc, o vatră 
mică, tăciuni stinși și cenușă, între doi copaci se legăna un 
hamac, în briza de seară, iar deasupra lui, pe o frînghie, fluturau 
costume de baie, prosoape și basmale, care, pe măsură ce se 
stingea albastrul din atmosferă se arătau tot mai colorate, 
învingînd umbra de sub faleză. Nu se vedeau oameni, dar nu 
puteau să fie departe, fiindcă lăsaseră afară atitea lucruri, chiar 
și două scaune pliante. 

De jos venea răcoare umedă, cu miros de sare, de iod și de 
alge, iar respiraţia aproape că scotea aburi. În spate, soarele 
continua să dea căldură, difuză, constantă, asupra întregului 
cîmp care palpita cu o bucurie domoală. Maria își opri o clipă 
respiraţia, ferindu-se de aerul aspru, și atunci, simțind numai 
căldura din spate, palpită și ea, ușor, find voluptatea cu un 
rafinament pe care îl avea probabil din naștere, dar nu-l exersa 
decit în rare ocazii. | se părea ocazia cea mai potrivită să se lase 
dusă încet de ape. 

— Odată, în copilărie, spuse, am auzit la radio o convorbire 
între doi oameni din două părţi ale pămîntului. Era într-o 


duminică dimineața, ai mei abia plecaseră la biserică, eu 
căutam un post pe unde scurte. Și deodată am căzut peste o 
convorbire. N-am înţeles de la început ce se întîmplă, pînă ce 
mi-am dat seama că ascultam un dialog într-o limbă 
necunoscută. Mi s-a părut fascinant, am continuat pînă seara, 
găseam tot mai multe posturi, treceam de la unul la altul, în 
toată banda, și am făcut la fel în fiecare duminică. Nu 
înţelegeam ce spun, aflasem că sînt radioamatori, că nu se 
cunosc decit după indicativele posturilor, că n-au să se vadă 
niciodată, dar că îi leagă o prietenie temeinică, neobișnuită și 
inimitabilă. Am intrat în rîndul lor; greu mi-a fost pînă ce mi-am 
înjghebat aparatele și am obţinut autorizaţia; nimeni nu avea 
încredere într-o fată. La început, nu cunoșteam decit douăzeci 
de cuvinte în limba folosită de ceilalți. Primul bărbat care m-a 
luat în braţe mai tirziu n-a trezit în mine atita tulburare, atita 
teamă, nedumerire și euforie cîtă mi-a dat prima legătură prin 
radio, cînd am spus: „Dragă prietene, bună ziua“, iar cineva de 
la capătul lumii mi-a răspuns: „Bună ziua, dragă prietenă!“ 

— Primul bărbat a fost cel din mașină? întrebă Alber. 

Chiar dacă greșea, nu putuse să se abţină; avea o durere 
ascuţită în inimă. 

— Nu, alţii, răspunse Maria. Celălalt a apărut mai tîrziu, cînd 
am izbutit să intru la Belle-Arte. Mi-era profesor și aveam nevoie 
de cineva, să mă apere. 

— L-ai iubit? 

— După accident. Cînd am știut că nu mai există. Atunci m- 
am văzut într-un gol groaznic și i-am simţit lipsa. L-am iubit în 
trecut, tot trecutul nostru, zi cu zi, faptă cu faptă; am făcut din 
toate un prezent, ca o realitate. Dar mai înainte, nu. Uneori îl 
uram; fiindcă era însurat, și niciodată nu i-a dat prin minte să se 
despartă. De multe ori am vrut să mă răzbun, să-i fac un rău 
mare, definitiv, să-i scot ochii, să-l mutilez. 

Alber se gîndi la accident. Nimeni nu știa cum se întîmplase. 

Trecea ora albastră; cerul se făcea violet la orizont, deasupra 
mării. Începea ora cîmpiei. O simţiră în spate și se întoarseră să 
privească. Pînă sub munţi, se întindea un cîmp de rapiţă 


înflorită, de un galben uleios și atit de intens, că putea duce la 
orbire. Era o priveliște inadmisibilă, un viciu al naturii, un 
cancer. Cerul devenise și el galben, într-o nuanţă mai ofilită, și 
părea că se leagănă odată cu rapiţa, pe care o bătea vintul. 
Soarele, gata să apună, se lupta din greu să-și păstreze 
autonomia, se zviîrcolea în convulsiuni, arunca valuri de aramă 
topită asupra pămîntului; lanurile nu puteau să reziste, începură 
să fumege, se făcură portocalii, cu dîre de rugină, și cînd soarele 
se scufundă dincolo de munţi, rapiţa luă foc, răspîndind pe cer o 
incandescenţă tricromă, un amestec de alb, galben și roșu 
războinic. Mai tîrziu focul se stinse și căzu întunericul; din cele 
trei culori rămase planeta Marte. 

Dar Maria și Alber se aflau pe plajă, coboriseră, cînd încă nu 
se întunecase. În faleză erau săpate trepte, în zig-zag, printre 
rîpe și piscuri de argilă care, să nu fi fost provizorii, ar fi făcut un 
peisaj dolomitic. O ploaie torențială, o revărsare a apelor de pe 
cîmpie avea să aducă dezastru în aceste reliefuri nefixate 
geologic. Treptele se vădeau nesigure, neegale, pe alocuri abia 
schițate, ceea ce făcea coborîrea anevoioasă și acrobatică. Dar, 
oricît ar fi fost de sumare, înfățișau o muncă voluminoasă, 
nejustificată de acel singur cort aflat pe plajă. 

De jos, faleza părea zdrobitoare, era de necrezut că ei veneau 
de sus, și mai de necrezut că ar putea s-o escaladeze, ca să se 
întoarcă la cîmpul cu rapiță. Cele două istmuri ieșite mult în larg 
păreau la rîndul lor că închid orice drum de plecare. Deși marea 
era calmă, în faţa lor se vedeau brizanţi, valuri sparte în stînci 
subacvatice, și li se auzea mugetul, amplificat în spaţiul golfului, 
ca într-o cutie de rezonanţă. Marea se luptase aici cu uscatul, 
iarna pe furtună poate valurile ajungeau pînă deasupra falezei 
și-o surpau an de an, metru cu metru, fiindcă argila nu putea să 
se apere, reprezenta una din neegalităţile lumii. Dar pînă unde 
avea să ajungă această mare, pusă să surpe pămîntul? Avea să 
taie continentul în două? Istmurile, în schimb, stăteau neclintite 
de cine știe cîte milenii sau ere. Toate istmurile din toată lumea, 
din alte lumi, de pe alte planete, au o temelie stîincoasă pe care 
marea, neputind să o dărîme, o ocolește. E atit de simplu și atit 


de universal! Oamenii fac la fel; nimeni nu poate născoci o nouă 
natură. 

Maria se uită la Alber; nu vorbea, nu părea intimidat, ca 
altădată; poate nici atunci nu fusese, îi atribuia slăbiciuni, ca să 
se poată socoti puternică. Dar acum își dădea seama că puterea 
era a lui, n-avea nevoie să și-o demonstreze, domina în tăcere 
timpul și peisajul, și pe ea, care se simțea deodată friabilă ca 
faleza, în primejdie să se prăbușească, alcătuind golfuri și insule 
provizorii, în vreme ce pe el nu-l pîndea nici o ameninţare: el 
părea un promontoriu, învingător al mării și al istoriei. „Am să-l 
iubesc! E groaznic! Am să-l iubesc fără să vreau, înspăimîntată 
și revoltată, fiindcă nu-i ceea ce mi-am dorit, și nici nu-i capabil 
să se adapteze la o dragoste de neînțeles pentru el, în 
simplitatea lui sănătoasă și triumfătoare. Da, trebuie să-l 
construiesc, de vreme ce nu vreau să fug“. 

— Ce faci cînd ești singur și nu ai nici o treabă? 

Întrebarea era vagă și nu putea impune răspunsuri clare. Ar fi 
vrut să rectifice, să precizeze, sau, și mai bine, să anuleze, să 
amiîne, să nu-și prilejuiască singură dezamăgiri iremediabile. 

— Cît de singur? spuse el fără s-o privească. 

Mergeau spre cort, cățărindu-se pe taluzul insulei de argilă. 
Inima Mariei scăpă dintre gheţuri. Nu se așteptase; răspunsul 
depășea gîndul ei, și de unde se temuse de o dezamăgire, se 
simţi în inferioritate, întrebarea fusese neghioabă. Vorbi repede, 
speriată și bucuroasă: 

— Nu mai spune nimic! Să rămînem aici. Să continuăm 
altădată. 

Se năștea o speranţă și voia s-o păstreze. El însă continuă, cu 
o bunăvoință puţin școlărească. Se ferea de sentinţe; prefera să 
dilueze ideile, ca să nu pară solemne. 

— Înţeleg ce m-ai întrebat, și mai știu și de ce m-ai întrebat. 
Cînd sînt singur, în înţelesul deplin al cuvîntului, adică eu fără 
nimeni, și fără nici una din dedublările mele zilnice, mă gîndesc. 
Asta ai vrut să știi. Nu dorm niciodată în picioare. Mă gîndesc 
cine sînt și de unde vin. Mi-am pus întrebarea foarte tirziu, după 
șaisprezece ani; pînă la adolescenţă n-am avut conștiința eului 


decît biologic. Dar de atunci n-am mai pierdut-o. Îmi dau seama 
că mă suspectezi; poţi fi liniștită! Nu trăiesc fără să știu de ce, 
cu toate că n-am mijloace să mă explic. 

— Atunci, cum ai putut să te faci marinar, să-ți alegi o 
meserie de brută, să te declari insensibil și incult? 

— E un sport, nu o meserie. Nu poţi să alegi prea mult; n-am 
un alt pămînt decit cel al oamenilor. Aș fi fost profesor de 
matematică; asta-i meseria mea adevărată. Am renunțat, 
fiindcă n-am avut talent s-o completez cu muzica. Muzica și 
matematica ar fi fost singurele căi prin care mi-aș fi putut 
explica existența. Unui singur om de pe pămînt, desigur; doi nu 
te pot înţelege fără echivoc, fără să se producă o falsificare a 
eului nostru singular. Deoarece nu sîntem multipli, viața noastră 
pe un pămînt cu mai mult de doi oameni e o convenţie; 
acceptăm formule și rutine. E rolul educaţiei și al învăţăturii. Și 
iată, sînt tobă de carte, dacă vrei să știi, și mi s-a făcut 
îngrozitor de multă educaţie. Cînd nu le mai pot suporta, mă 
îmbăt, iar cînd mă trezesc, îmi caut scăparea în colaborare cu o 
femeie. 

— Ce fel de femeie? 

— Oricare îmi place și mă acceptă. 

— Fără s-o iubești? 

— Dar le iubesc pe toate. E obligatoriu, dacă ai în tine un pic 
de noblețe. 

— Cum se potrivește pluralul, cu ceea ce e singular în eul 
nostru? 

— Nu se potrivește. Se adaptează. Deci se falsifică. Urmează 
minciuna și umilința. Dar ce poţi face dacă pe pămînt sînt mai 
mult de doi oameni? 

Maria se apăra în sine: „E un fanfaron! Urmărește să mă 
epateze; în cite feluri poate!“ Dincolo de frazele lui putea să fie 
numai gol. Cine controlează? Și cine decide unde se află 
adevărul, între două filozofii contradictorii? Neputind să se 
pronunțe, lumea le acceptă pe amîndouă, ceea ce este o 
nedemnitate. Unde era adevărul ei, cum să-l aleagă, cum să-l 
recunoască? 


Se aflau lîngă cort și nu se vedea nimeni în tot golful, pe toată 
plaja, între cele două istmuri. Dincolo de ele poate nu mai exista 
nici o lume. Alber cerceta cu ochii împrejurimile, destul de 
intrigat de atita singurătate. 

— lată un pămînt unde nu se mai află nimeni. Un pămînt cu 
doi oameni! Aici putem fi noi înșine. 

Se așezară în ușa cortului, pe scaunele pliante. 

— E neașteptat și îmbietor! zise el în continuare. 

Maria nu-și putu stăpîni un tremur; scînci, strîngindu-și umerii: 

— Mi-e frig! 

Găsise o justificare. Îi era mai întîi frică, i se părea că într- 
adevăr pe pămînt nu mai exista nici un om viu în afară de ei, că 
dincolo de promontorii începea infinitul. Își dădea seama, 
alarmată, că avea nevoie de lume, că nu putea să accepte 
pămîntul fără oameni; gindul o îngrozea, dar fiind numai un 
gînd, deocamdată se simţea doar nefericită. 

— Așteaptă! spuse el, liniștind-o. 

Era întreprinzător ca Robinson Crusoe și avea euforia pe care 
ţi-o dau descoperirile nebănuite. Trase fermoarul cortului, se 
tupilă înăuntru, și se întoarse cu un trening roșu ca purpura. 

Treningul mirosea a parfum. Îmbrăcîndu-l, Maria simţi puţină 
invidie. Ca doi oameni să se retragă într-o pustietate atit de 
deplină, într-un loc unde chiar ea începuse să simtă inexistenţa 
lumii, trebuia să fie tineri, sănătoși, frumoși, nealteraţi de nici un 
viciu, liberi în faţa omenirii și a naturii, și să se iubească fără 
arbitru, fără întrebări, fără îndoieli, fără limite. „Cum am putut 
să trăiesc în atita sărăcie?“ Nu-și dădea seama că și viața ei 
căpătase deodată alte culori; iar neliniștea care o năpădise era 
făgăduiala unei salvări viitoare. Începuse ceva, sau începea astă 
seară. 

Simţea dorinţa s-o vadă pe cea căreia îi aparţinea parfumul. 
Era mai mică, treningul i se întindea pe șolduri cu o nedumerire 
evidentă, nu regăsea personalitatea stăpinei; la fel de 
nedumerită o lăsau umerii, și apoi sînii, care la ea aveau o formă 
intempestivă, neacceptind să fie temperaţi de țesătură. Ar fi 
crezut că treningul se formase pe un trup de efeb și că stăpîna 


lui era o fetiță, daca n-ar fi fost parfumul, un mixaj greu de 
analizat, din tot ce distilează laboratoarele franțuzești, patinat în 
aer liber, nu în dulapuri unde se oxidează și se întunecă. | se 
adăugau nuanţe marine, mirosul sării, al iodului, al algelor și 
scoicilor, purificate, trecute prin filtre subţiri, iar peste toate 
plana o emanaţie inedită, de ozon și de zăpadă umeda. 

— E o nordică! se pronunţă Maria, după ce respiră mult 
parfumul. Unde s-or fi dus de întiîrzie atita? 

Căzuse întunericul, și marea, dacă n-o știai pe dinafară, părea 
o irealitate. N-avea orizont, nici adincime, nimeni nu-i putea 
defini dimensiunile. Golful, abia schițat de umbrele estompate 
ale falezei și istmurilor, semăna și mai bine cu o lume unică, 
nepopulată și neștiută; semăna mai degrabă cu un satelit al 
unei planete necunoscute. Maria își strînse umerii sub șalul mov; 
îi era și mai frig, și mai frică. Nu mai credea în lumea de unde 
venise, iar aici era o intrusă. Unde se putea duce? 

Alber adună găteje și aprinse focul pe vatră. Îi plăcea să 
aprindă focul, avea o pricepere pe care ea o remarcă iarăşi, 
amintindu-și-l în lumina flăcărilor, pe plajă, într-o seară ploioasă. 
Pierduse agresivitatea de atunci, care o zdrobea și o subjugase. 
Părea dezarmat, venit de departe, doborit de impresii, dintr-o 
țară a dezastrelor. Dar focul lui dădea căldură, și ea își trase 
scaunul mai aproape. 

Dincolo de flăcări, noaptea se făcu mai neagră; răcoarea 
venea mai aspră. E neobișnuit și nedrept să tremuri de frig în 
miezul verii! El cotrobăia în cort, aprinsese lumina, un bec mic, 
dar puternic, alimentat de o baterie de automobil aflată afară. 
Un alt bec se aprinse în copacul din faţă; bătătura se lumină, 
făcînd să apară copacii, cu umbrele întinse pînă departe, unde 
începea alt întuneric, mai dens și mai rece, alcătuind o 
împrejmuire circulară. Deși nelogic, Maria se simţi dintr-o dată la 
adăpost și în siguranţă. Împrejmuirea îi păru un zid de cetate, de 
o grosime imensă, întins pînă la faleză și în promontorii, pînă la 
frontierele lumii ei din seara aceea. 

Alber scoase din cort o masă pliantă și o puse în fața Mariei, 
între ea și vatra încinsă. Se găseau de toate în mica gospodărie, 


ca să se îndestuleze. Începură cu icre de Manciuria, conservate 
într-o cutie metalică; erau de două ori mai mari decit văzuseră 
vreodată, aveau pielița atît de subţire, ca plesnea la prima 
atingere, păstrau un gust rece și proaspăt, neîmbibat cu sare, 
de parcă fuseseră scoase cu un ceas mai devreme. Alber prăji 
pîine, o unse cu unt, făcu tartine și le puse pe o farfurie 
cromată, care se transformă într-o broșă mare de platină, cu 
rozete de coral, traforate. Un alcool alb, îndoit cu apă, însoţi 
icrele roșii, purificîndu-le gustul marin și ducînd în viscere o 
căldură confortabilă. Maria mînca firesc, fără să-și înfrineze 
pofta și fără să-și ascundă satisfacția. Între timp, pe jăratic se 
frigea un laban proaspăt, mare de două șchioape; Alber îl găsise 
gata curățat, într-o ladă cu gheață. 

— Sînt niște oameni bine organizaţi și foarte cumsecade, 
observă Maria. Nu mă așteptam să aibă atitea, chiar și lămiie. 
Labanul e o sumă a mării și a verii. Dar i-ar prinde bine puţin vin 
alb, nu prea dulce. 

— Există! exclamă Alber, venind din cort cu o sticlă și studiind 
eticheta. Vin de Rin, vin gotic, vinul Niebelungilor și al 
Walkiriilor. Acum labanul mi se pare vulgar; să-l terminăm 
repede. În locul lui ar fi trebuit muzică din Tannhăuser. 

— Îmi place Mediterana, ca tot sudul, spuse Maria, cu paharul 
în mînă. Dar cred că în nord lucrurile sînt mai pure și mai 
constante. Cît am voie să beau? E singura sticlă? 

— Nu. Au o lădiţă aproape întreagă. 

— Atunci toarnă-mi, și mai dă-mi de mîncare. Abia acum mi s- 
a făcut foame. Numai vezi să nu-i lăsăm fără provizii! 

Pe jăratic, departe de locul unde fusese peștele, sfiriia un 
cotlet de berbec, de dimensiuni promițătoare, dar Maria îl privea 
neliniștită. 

— Nu mai sînt decit două, spuse Alber. Să le pun la fript? 

— Măcar unul! Altfel n-am să mă satur. 

El se duse la lada cu gheaţă și cumpăni între cele două 
cotlete. Neputindu-se hotărî, le luă și veni cu ele la spate. 

— Alege! 

— Stînga! 


Era cotletul cel mai mare. Îl schimbă abil cu cel mic; ea îl 
simţi. 

— De ce trișezi? 

— Să nu le rămînă prea puţin. 

— Pune-le pe amîndouă; pe urmă o să vedem ce facem. 

Nu părea posibil, toate trei cotletele cîntăreau poate două 
kilograme, și le mîncară, de nu mai rămăsese un fir de carne pe 
oase. 

— De cite ori mănînc cotlete, îmi pare rău că nu am un ciîine, 
zise Maria. De unde aș putea să iau unul? 

— Ce fel de cîine? 

— Nu știu. Un cîine credincios. 

— Dacă te mulțumești cu unul ciobănesc, să mergem la stînă. 

Maria simţi deodată un dor nemărginit, adînc și fierbinte, de 
cîinele ei necunoscut. Voia cîinele, nimic altceva; să-i cuprindă 
grumazul în braţe, să-și afunde obrazul în blana lui prăfuită. Îi 
veni să geamă. Avea o viaţă cu multe goluri. Ar fi trebuit să fie 
măritată, cu trei copii. Dar cine să fie bărbatul? Se uită la cel ce 
lîngă ea, care tăia cașcaval dintr-o roată de jumătate de metru; 
nu l-ar fi acceptat. Acum nu l-ar fi acceptat nici s-o ia în brațe. 
Voia un cîine, să se gudure, să nu-i caute gîndurile și să nu 
cuvinte. 

După masă, rămase lîngă foc, dogorită, în vreme ce Alber 
făcea ordine și spăla vasele. Era rapid și îndeminatec, îl 
observase și altădată. În cîteva minute toate se aflau la locul lor; 
să nu fi fost lipsa în provizii, nici nu s-ar fi băgat de seamă vizita 
lor și ospăţul. 

În cort, peretele din fund era alb, cu o explicaţie găsită 
numaidecit; exista un aparat de proiecție, pus pe o lădiţă, și 
alături casete cu diapozitive, un geamantan de imagini colorate. 
Alber legă aparatul de baterie; peretele cortului se lumină, cu o 
stridență care pe Maria o făcu să închidă ochii, orbită. El îi duse 
scaunul înăuntru. Ar fi fost inutil să citească etichetele, scrise 
într-o limbă necunoscută, cu îmbinări de litere rar întilnite, a 
legat de e, o tăiat în diagonală. Era daneză, norvegiană sau 
islandeză, rece, îndepărtată, enigmatică. Peretele alb se colora 


brusc, și în cort se lasă o lumină calmă. Maria deschise ochii. În 
primul plan apăruse o mașină mică, roșie, trasă lîngă un trotuar 
cu lespezi de piatră vînătă. În fund, se vedea parţial un castel 
sau o cetate veche, de cărămidă, cu firide și cu creneluri, iar 
mai aproape, pe socluri de marmură, doi arhangheli albi, cu 
aripile strînse, cu braţele atîrnînd, într-un gest de renunțare. 
Începuse să plouă; un băiat și o fată alergau spre mașină, 
alarmaţi, dar cu voie bună. Ea își apăra părul cu mîinile. Era 
blondă, tunsă scurt, pieptănată băiețește, cu un obraz îngust și 
cam auster, încălzit însă de un zimbet care dovedea bucurie, 
bucurie multă, bogată, deplină. O bucurau ploaia, băiatul, 
mașina, un supersport, cu o sălbăticie mecanică presimţită sub 
o caroserie melodioasă. Fata avea o rochie albă, scurtă pînă la 
jumătatea coapselor, închisă pînă în git cu un fermoar median, 
cu două buzunare mari, aplicate, la înălţimea șoldurilor, și cu 
unul pe inimă. Mișcarea făcea din picioarele ei arămii un galop 
de cerboaică. Imaginile următoare erau continuarea aceleiași 
scene, fotografiată din același unghi; băiatul și fata apăreau tot 
mai aproape, el îi deschidea portiera din partea volanului, apoi îi 
ajuta să se urce, îngrijorat și protector, în vreme ce ploaia 
începea să ude parbrizul. 

— Crezi că sînt ei? întrebă Maria. 

Semănau cu ceea ce își închipuise, li se potriveau golful și 
cortul, tot așa cum li se potrivea mașina, încărcată de putere și 
tinereţe. Într-o altă imagine, apăreau în umbra unei statui 
ecvestre, proiectată pe o clădire de piatră, cu o scară de 
marmură, care tăia cadrul în diagonală; scara părea fără început 
și fără sfîrșit. Maria nu știa a cui putea să fie statuia; semăna cu 
Carol cel Mare. Băiatul și fata o priveau, din umbra soclului, cu 
capetele date pe spate, și, proiectată pe piatra patinată, 
mișcarea lor părea o aspirație la zbor. Numai că nu se vedea nici 
o bucăţică de cer. 

Cerul apărea, deschis și foarte albastru, în imaginea 
următoare: o fîntînă cu două bazine rotunde, cu o scară între 
ele, încadrată de doi leoparzi pe socluri masive, tronconice. 
Băiatul descuia portiera mașinii, iar fata, sus, pe platforma unde 


se termina scara, se pregătea să se arunce pe trepte, cu brațele 
întinse ca aripile. Aici, intenţia zborului, ghicită mai înainte, 
începea să se materializeze. 

— Mai las-o! zise Maria. 

Privi mult mișcarea fetei; linia brațelor era puţin tremurată, 
dovadă că în clipa cînd fusese făcută fotografia, le mișca într- 
adevăr, ca pe aripi. 

— Visezi clteodată că zbori? 

— Da, răspunse el. Aproape în fiecare noapte. 

— Descrie-mi puţin. Cum se întîmplă? 

— De obicei mă aflu într-un peisaj deluros. Știu ca sînt oameni 
în jur și mă privesc, dar nu-i văd. Am sentimentul că îi uimesc, 
fără să-mi dau seama dacă mă invidiază. E limpede însă că ei nu 
pot face la fel. Mă înalț cu un efort greu, printr-o mișcare 
încordată a brațelor, pe care nu le ţin întinse, ci îndoite din cot. 
Dar nu-i numai atit, cred că există o zbatere ascendentă, a 
întregului trup, o înălţare din mine însumi, ca un salt reluat, sau 
mai degrabă un salt nesfîrșit. Încordarea cea mai mare e a 
voinței, zborul se datorește forței psihice de a-l impune 
organismului, mișcările fizice au mai degrabă rolul de a păstra 
echilibrul și a determina schimbările de direcţie. E dureros și 
extenuant, fiecare metru de înălţime se cîștigă cu gemete, 
satisfacția, în schimb, e nelimitată; cînd spun așa, înțeleg că nici 
o bucurie din cîte am cunoscut nu o egalează, și nici nu-mi pot 
închipui vreuna atit de intensă. E o senzaţie în care se 
amestecă, în doze infinite, sentimentul victoriei și al 
superiorității, raportat nu la restul lumii, ci la mine însumi. Mă 
înving și mă domin, cu o împăcare superioară, fără trufia 
învingătorului, fără ura învinsului. Nu m-am urcat niciodată mai 
sus de ceea ce mi se pare că ar fi o mie de metri. Nu văd 
niciodată păsări. Urmează deliciul delirant al planării, fără nici o 
sforțare, numai cu regretul că înălţimea cîștigată atit de greu se 
consumă prea repede. Aproape de pămînt îmi reiau eforturile și 
urc iarăși, mai anevoios decît prima dată; îmi simt trupul mai 
greu, mă dor umerii și brațele, sînt ca o lamă de oţel, din 
grumaz pînă la glezne. Uneori rămîn pe loc multă vreme, 


neputind să cîştig nici un metru, pînă ce, printr-o încordare 
delirantă mă ridic încă o dată din mine. Nu-mi aduc aminte cum 
e întoarcerea pe pămînt. Nu; cred că nu mă întorc niciodată. 
Visul se sfiîrșește în somn, fără să mă trezesc, și totdeauna în 
timpul ascensiunii. Durerea musculară, încordarea și satisfacția 
rămîn însă după sfîrșitul visului, mult, uneori pînă dimineaţa. 

— Schimbă imaginea! spuse Maria. 

Se simţea puţin umilită, îl credea, nu putea să inventeze, și nu 
înțelegea de ce ea nu izbutise niciodată să se ridice, deși visa că 
vrea să zboare și se lupta cu pămîntul. 

Pe ecran apăru mașina roșie, în mers, văzută din față, cu 
capota coborită. Cei doi se vedeau prin parbriz, într-o baie de 
lumină strălucitoare. lar în fund, încă un castel, cu două turnuri 
crenelate și cu un zid de cărămidă roșie, masiv, ca de 
fortăreață. Într-o coastă a lui creștea, încastrată nefiresc, o 
piramidă de piatră albă, care se ridica pînă în marginea cadrului. 
Deși în plină lumină a zilei, cerul avea culori de seară, albastru 
intens deasupra orizontului zimţat de creneluri, întunecîndu-se 
de jos în sus, ca să ajungă la violetul nopţii de vară. Aici fata 
avea părul lung, lăsat pe spate; care era cronologia fotografiilor? 

Perechea nu provenea din acest peisaj, cu cerul sudic. Maria 
nu recunoștea nimic din decor, nu putea să-l situeze în vreo ţară 
și se simţi revoltată că nu avusese parte să cunoască lumea. Îi 
invidia pe acești tineri, care se cunoștea că sînt în vacanţă, 
departe de țara lor, că probabil în fiecare an mai descopereau 
un colţ al pămîntului. Descoperiseră pînă și golful ei! De ce se 
opriseră aici, cînd aveau atitea drumuri în față? 

Se făcuse tirziu și nu mai veneau. Nu și-i închipuia la un bar, 
sau la un restaurant; evident că erau pregătiţi să măniînce 
acasă. 

În altă fotografie, băiatul se vedea din spate, rezemat de 
aripa mașinii. Ea îl ţinea încercuit cu braţele, cu bărbia rezemată 
de umărul lui; obrazul ei era în prim plan și în plină lumină a 
zilei; avea ochi albaștri și era puţin pistruiată. Și iarăși același 
cer, atît de strălucitor, că lua nuanțe de noapte. Abia în 
fotografia următoare  recunoscu decorul, știut de la 


cinematograf sau din cărţi poștale ilustrate, cupola Catedralei 
San-Pietro, piaţa, cu obeliscul și puzderia de lume, de trăsuri cu 
roţi roșii și de automobile; iar pe granitul pavajului, vechi, poate 
de pe vremea lui Michelangelo, erau trase dungi albe, coridoare 
pentru trecerea pietonilor. Umbrele în piață se desenau clar, 
bine determinate; umbra unui om era egală cu înălțimea lui, 
însemna că soarele se afla la patruzeci și cinci de grade, putea 
să fie ora zece dimineaţa sau patru după amiază, și încă o dată, 
în cadrul luminos, cerul avea intensitatea culorilor de noapte. 

— Cine e al treilea personaj? întrebă Maria. Cel care i-a 
fotografiat? 

— Nu cred că există. Nu se simte între ei nici o prezență 
omenească. Probabil fotografiile sînt făcute automat. 

— Și cea unde mașina este în mișcare? 

Albert dădu imaginile înapoi. 

— Aparatul fotografic e fixat pe capota motorului. lată-i 
umbra, nu poate fi altceva. 

— Așa e acceptabil, zise Maria. Dar ce nevoie aveau să se 
fotografieze? Amintirile care nu rămîn singure în memorie, nu 
trebuie fixate cu mijloace exterioare, mai ales atit de brutale ca 
o fotografie. Admit o floare, un fir de iarbă, o frunză uscată. Pe 
unde or fi umblînd? 

Se apropia miezul nopţii. Luna se ridicase pe cer, și peisajul se 
luminase, marea sclipea, numai istmurile închideau golful, 
sumbre și amenințătoare. Reprezentau un hotar și o piedică, dar 
greu să-ţi dai seama dacă păzeau plecarea, sau venirea. Nu se 
zărea nici o umbră omenească, deasupra falezei, sau pe plajă, și 
nu se auzeau decit valurile, foarte calme, abia ridicînd un 
murmur, o șoaptă puţin înghețată. 

— Vreau să dorm, spuse Maria, dar te rog să rămii afară. 

Îi dădu un pled, și el se cuibări, cam zgribulit, în scaunul de 
lîngă vatră. Jăraticul se topise. 

Ea adormi cu genunchii la gură, învelită pînă peste creștet în 
parfumul care se accentua, reproducîind imaginea fetei din 
fotografie, proiectată pe cerul Mediteranei. Poate o chema 


Helga. l-ar fi plăcut s-o cheme Helga. Fiica lui Danielson. Dintr-o 
lume pe care nu avea s-o vadă niciodată. 

Nu visă nimic, dar prin somn simţi revoltă și mîhnire, pînă 
dimineața. 


Aproape de prînz, de după istmul sudic apăru un om, ducînd 
de căpăstru cămila. Îl recunoscu pe Tulip. În urmă venea o 
turcoaică bătrînă, tîrîndu-și șalvarii și papucii prin nisipul umed. 

Pînă atunci nu venise nimeni, golful rămăsese pustiu, bătut de 
soare cu violenţă și în tăcere. Așteptau, nu puteau să plece pînă 
nu se întorceau ceilalți, după ce se găzduiseră în cortul lor și le 
înjumătăţiseră proviziile. Se treziseră înfometați și mîncaseră pe 
săturate, batog cu ouă, caș proaspăt, cu ridichi negre și cafea, 
cu o aromă care învingea mirosul puţin apăsător al mării de 
dimineață. 

Tulip sosi în zece minute; părea contrariat de prezenţa lor, 
totuși nu-și arătă nici mirarea, nici nemulțumirea. 

— Îi cunoșteaţi? 

Timpul verbului și tonul întrebării sugerau o nenorocire; ar fi 
trebuit să bănuiască, dacă nu veniseră. 

— S-au înecat aseară, continuă Tulip, dar nu i-au găsit decit 
de vreo două ceasuri. 

Cămila se așeză pe nisip, la poalele insulei; turcoaica bătrînă 
se așeză și ea alături; aveau amîndouă faţa cenușie și tăbăcită, 
și parcă făceau parte din aceeași familie. 

Tulip nu mai era îmbrăcat în fracul lui obișnuit, ci într-o 
redingotă plină de lustru și în pantaloni dungaţi, dar avea 
picioarele goale; pantofii îi ducea turcoaica bătrină, legaţi de 
șireturi și aruncaţi pe umeri. Deși costumat atit de bizar, și 
desculț, Tulip păstra un aer demn; părea ciudat, dar nu mizer. 
Scoase din buzunar o hîrtie și dădu explicaţii: 

— Cortul e al meu, cu tot ce-i aici. Scrie în inventar. Am venit 
să le ridic. 

Hiîrtia reprezenta un act de cedare, semnat și parafat de 
consulul Islandei. Inventarul alăturat era o listă lungă de 
obiecte, dar acum nu mai avea cine să le dea în primire. 


— Sînt ale tale, de la 1 octombrie! rectifică Maria, cu puţină 
ostilitate. 

Prea venise repede, cu graba ciocililor. Tulip făcea multe 
tranzacţii asemănătoare, avansa bani pe echipamentul de 
camping, și pe orice alte obiecte pe care turiștii nu se mai 
osteneau să le ia cu ei toamna. Preţul de obicei era derizoriu; în 
schimb, vizitatorii rămîneau în posesia bunurilor și se foloseau 
de ele pînă în clipa plecării. Tulip nu mai putea să le valorifice 
decît vara următoare, și pînă atunci se socotea în pierdere cu 
sumele investite, care nu-i produceau dobîndă. 

— Trebuie să aștepți! continuă Maria. Tu ești un cavaler. Nu 
poţi să devii necrofor. 

Tulip se înroși de plăcere. 

— Te rog să-mi închiriezi mie tot ce-i aici, interveni Alber. Ţi le 
dau în primire la toamnă. Cît îţi datorez? 

— Nimic! răspunse Tulip, cu o mărinimie subită. Poţi să le iei 
de tot. Știu să pierd cu plăcere. Poftim inventarul. Toate sînt ale 
dumitale. 

— Acceptă! spuse Maria. Tulip e un impulsiv și un generos, ca 
toţi excrocii și contrabandiștii. La toamnă vedem noi ce facem. 

— Nu aveţi ce face! Le-am dăruit; luaţi-le! 

— Mulţumesc, Tulip! Venim diseară la masă, dacă ai ceva 
cumsecade. 

— Am raci și pilaf de midii. 

— Păstrează-ne! 

— Vrei să-ţi las cămila? 

— Nu; peste două ceasuri intru în tură. (Maria ezită.) Ei... 
unde sînt? 

— Pe plajă. Nu i-au ridicat încă. 

Tulip plecă desculț, ducînd cămila de căpăstru; turcoaica 
bătrînă i-o luă pe urmă, tăcută și cenușie. 

— Vreau să-i văd, spuse Maria. 

Alber strînse lucrurile din bătătură, le duse în cort și închise 
fermoarul. 

— Crezi c-ar putea veni cineva să fure? 

— Ar fi cel mai bine! 


— Uite ce este, se explică el, cu puţină iritare, nu mă 
interesează un bun care nu-mi aparţine, fiindcă mă interesează 
prea puţin chiar bunurile mele, dar mi-ar părea rău să dispară 
diapozitivele. 

— Și mie. Trebuie să le vedem pe toate, încă o dată. 

Îi găsiră pe plajă, dincolo de istm, într-un loc unde nu veneau 
oameni, întinși unul lîngă altul, pe nisip, înveliţi amîndoi cu un 
cearșaf, pînă sub bărbie. Îi păzea un grănicer, care stătea ceva 
mai încolo, cu arma la picior, puţin încovoiat, cu obrajii supti, 
orbit de soare. Locul gol, și cerul gol, aveau o solemnitate de 
catedrală. Îi recunoșteau, nu erau crispaţi, nu-și pierduseră 
culorile, veneau parcă din diapozitivele proiectate peste noapte. 
Ea avea părul scurt, blond ca paiul, aceeași față îngustă și cam 
severă, pe care ochii, închiși, nu mai puteau s-o încălzească. Din 
păr îi atîrnau alge. Capul lui era întors spre ea, și cu toată 
fizionomia îngheţată, avea un aer prevenitor, ca în fotografia 
unde, surprinși de ploaie, îi ajuta să se urce în mașină prin 
partea volanului. 

O limuzină grea, neagră, ieși din șosea și veni pe plajă. Avea 
însemnele corpului diplomatic, dar nu purta nici un pavilion pe 
aripă. Opri alături. Şoferul cobori repede și, ţinînd șapca pe 
piept, cu mîna stingă, cu dreapta deschise portiera. Apăru un 
om înalt și subțire, destul de viîrstnic, cu părul alb, dar cu o 
ținută de tînăr. Avea haine în nuanţa petrolului, și o somptuoasă 
canotieră de pai galben, cu panglică multicoloră. 

Curînd veni încă o mașină, mai modestă, aducînd alte două 
personaje, care salutară cu deferenţă pe primul. Acesta le 
întinse mîna, iar ei se înclinară mult, pocnind din călcîie; poate 
erau militari în haine civile. Nu schimbară nici un cuvînt; sau nu 
vorbeau o limbă comună, sau n-aveau ce-și spune. Faptele 
decurgeau de la sine. 

Primul personaj se uită la ceas, apoi scrută cerul cu puţină 
nemulţumire. Ceilalţi îi imitară gestul, nu și fizionomia. Îndată se 
auzi un huruit de motor și se văzu un elicopter, ca un paianjen, 
coborînd oblic pe plajă. Avea o construcţie barocă, părea diform 
și puţin hidos, cum își rotea rar palele descărnate, dar inspira 


încredere, părea că știe ce face. Atinse nisipul la cîţiva pași de 
cele două leșuri; poate cearșaful alb fusese reperul indicat prin 
radio. Motorul rămase în mers, la ralenti, făcînd să fluture 
nisipul. Ușa laterală a fuselajului se deschise, coboriră trei 
oameni; unul, în haine negre, cu o geantă sub braţ, se duse la 
cei doi veniți mai înainte, apoi ei îl conduseră spre personajul 
înalt cu canotieră, cum ar fi vrut să facă o prezentare. Cuvintele 
erau de prisos, personajul îi întinse mîna, el se înclină și bătu din 
călciie. 

Ceilalţi doi din elicopter traseră după ei cîte o targă și le 
puseră pe nisip. Întîi îl ridicară pe tînăr, trebuia să-i despartă, și 
odată cu trupul, traseră și cearșaful. Toţi cei de faţă se uitară 
zăpăciţi și încurcaţi unul la altul: fata rămăsese goală în faţa 
cerului, micuță, cu șoldurile fine, cu picioarele în care Maria 
recunoștea galopul cerboaicei, cu genunchii atît de rotunzi, că 
aproape nu se vedea rotula. De la șolduri în sus, mijlocul 
subțire, adîncitura de sub coaste, pieptul cu sînii hemisferici, 
mici cît mandarinele, umerii delicați, și brațele, și grumazul 
păreau adolescentine. Pe malul mării, unde toată lumea umblă 
goală, puritatea ei apărea atît de aeriană, încît nu suporta nici o 
privire terestră, și prezența oamenilor din preajmă devenea o 
ofensă. Nimeni nu știa ce să facă; momentul, penibil, se încleia 
într-o pastă groasă. 

Maria își scoase rochia, sub care avea costumul de baie, o 
sfișie de sus pînă jos, dintr-o singură mișcare, se apropie și 
înveli trupul fetei. Înainte de a se ridica, îi privi faţa ușor 
pistruiată, arsă de soarele după care venise zece mii de 
kilometri, de la Cercul Polar, dintr-o lume abia închipuită. Simţi 
dorinţa să-i mîngiie obrazul, dar se abţinu; era un gest pe care 
n-ar fi trebuit să-l vadă nimeni. Șopti în sine: „Helga!“ 

Luară targa; pe cealaltă o urcaseră. Ușa se închise, și 
elicopterul se ridică în aer, cum ar fi smuls din locul acela un fir 
de iarbă. 


12 


Sînt zile, vara, cînd marea nu mai seamănă prin nimic cu ea 
însăși, se transformă într-o baltă acoperită de ceață pînă în 
depărtarea imaginată, și astfel imensitatea ei se anulează, după 
cum se anulează imensitatea cerului, din înălțimea căruia 
soarele, invizibil, abia izbutește să trimită o rază nedefinită. 

Cum rar se întîmplă în august, ceața persista de o săptămînă. 
Dincolo de o sută de metri, nu se vedea nimic limpede în peisaj, 
decît cele două piscuri, de o parte și de alta a văii pe unde se 
ducea lanul de rapiţă. Rapiţa pălise, părea prăfuită și gata să se 
scuture. Era nevoie de o furtună cu ploaie, să spele atmosfera și 
să despresureze pămîntul. 

O săptămînă, fluierul de ceaţă de pe acoperiș sunase cu 
intermitenţele lui programate, o dată pe minut, cite cinci 
secunde, de o mie patru sute patruzeci de ori pe zi. Cînd era în 
tură, cu căștile la urechi, Maria îl suporta mecanic. Însă în 
camera de la mansardă îl auzea aproape, făcînd să vibreze 
tavanul. De o mie patru patruzeci de ori pe zi! 

Nici refugiul în golf nu o salva; geamandurile sonore din faţa 
promontoriilor urlau odată cu fluierul, cu sunete amplificate și cu 
o rezonanţă marină. Tîrziu, după ce începea pauza, se auzeau 
valurile abia murmurînd; marea părea liniștită, însă poate că 
suporta greu semnalele de ceaţă. Pe plajă trecea din cînd în 
cînd, traversînd fantomatic nisipul dintre cîmpie și apă, cite o 
vietate rătăcită, o capră, o oaie, un căluț pe jumătate sălbatec. 
Într-o zi, Maria desluși silueta cămilei, proiectată pe fundalul de 
cețuri; orbecăia în acest nou deșert, căutînd un coridor pe unde 
să scape. | se auzea respiraţia agitată, și în pasul ei se simțea 
panica. O strigă, dar nu se întoarse. Fugi după ea; nu o ajunse. 
Ceaţa devenea tot mai deasă. După primele dune se pomeni în 
fața unui măgar, care stătea ţeapăn, cu picioarele înfipte în 
nisip, dezorientat, cuprins și el de panică. Era atit de cenușiu, că 
părea construit din cețuri. Văzînd-o pe Maria, fu străbătut de un 
tremur, poate de bucurie, își suci grumazul și, cu capul strimb 
pe cerul estompat începu să zbiere, dînd și el semnalele lui de 
ceată. 


Într-o după-amiază, Maria merse singură la Calul de Salcie; 
avea remușcări, de aproape o lună îl abandonase. Era și o 
ingratitudine, și o imprudenţă, fiindcă putea să-l adopte 
altcineva. 

Un iepure de cîmp ţișni dintre dune, trecu pe la picioarele ei, 
fără s-o vadă, și se opri la un pas de apă, proptit cu botul într-un 
val de scoici albe. După o clipă de înlemnire, izbuti să se ridice 
pe jumătate, și să privească marea cu ochii inexpresivi, fără 
înţelegere și fără mirare. 

— Hei! îl strigă Maria. 

lepurele tresări, își mișcă urechile, dar nu întoarse capul. Ea 
se apropie si se așeză alături, pe scoicile uscate, îi vedea pieptul 
tresăltînd, inima i se zbătea disperată, și în toată făptura lui se 
simţea groaza. Nu putea să-l lase așa; dacă s-ar fi ridicat și s-ar 
fi dus, vrînd să-i arate că n-are nici o intenţie rea, el n-ar fi 
înțeles, nu-i putea atribui logica omenească; ar fi stat acolo, 
paralizat, pînă ar fi intervenit alt fapt din afară, să-i dea un 
impuls pentru o continuare. Era mai bine să-l ia sub pază. 
Întinse mîinile; ochii lui se pironiră într-ai ei, dilataţi de spaimă, 
exact în clipa cînd urletul geamandurilor sfișia ceața și biciuia 
faţa mării. 

Maria simţi o durere în piept, sau în creier, nu-și dădea seama 
limpede, decît că n-ar fi putut s-o suporte și în clipa următoare. 
Era reflexul unei revolte a cugetului ei, contrariat de întimplarea 
inadmisibilă. Se aflau față în faţă, două ființe, nu puteau 
comunica între ele, și, cel puţin în clipa prezentă, ea era cea mai 
puţin înarmată, n-avea viteza lui, prin care el putea să scape. 
Dar el nu știa, și ea nu-i putea spune, și i se părea îngozitor de 
nedrept ca lui să-i fie frică de o agresiune imposibilă. | se sfișia 
inima și-i venea să plingă. 

— Hai, du-te! îl îndemna, oprindu-și gestul la jumătate. 

Voia să-l ia în braţe, să-l mîngiie, cînd își aminti întîmplarea 
din sala de operaţie. Privea pe ghișeul pe unde se dădeau 
instrumentele sterilizate, deghizată în infirmieră. Bolnavul 
intrase, clătinîndu-se, dus de braţe. Avea poate patruzeci de ani, 
vîrsta bărbăţiei și a curajului, dar nu văzuse niciodată o fiinţă 


mai prăbușită. Era uscat, ţepos, adus de umeri, rătăcit, cu 
privirea pierdută, și în ochii lui nu se citea măcar groaza, ca în 
ochii iepurelui, ci o lașitate degradantă, dezgustătoare. Îl 
înregistrase ca pe o placă fotografică și, întoarsă în pat, făcuse o 
schiță, cu gîndul ca mai tîrziu să muleze chipul decăderii umane; 
renunţase, fiindcă nu exista nici un material potrivit cu 
imaginea; singurul ar fi fost baliga, dacă ar fi avut consistenţă. 
În cei zece paşi, din ușă pînă la masa de operaţie, bolnavul 
îmbătrinise deodată, trecut dincolo de orice vîrstă, își trăia 
moartea, pe cînd biologic era în viață. Se vedea că ar fi fugit, ar 
fi implorat mila, dar nu mai avea putere nici să se miște, nici să 
vorbească; poate încetase să mai judece. Singura funcţie a 
creierului la el era să recepţioneze teroarea. Îl vedea dintr-o 
parte; îl dezbrăcaseră; doi infirmieri vînjoși, pe care disprețul îi 
făcea să fie brutali și cărora nu le lipsea decit cagula ca să se 
integreze în ambianţă, îl ridicară, îl puseră în capul oaselor pe 
masa de operație și rămaseră cu mîinile încleștate de brațele 
lui, să-l susţină, altfel ar fi căzut, s-ar fi dezagregat, lăsînd în 
urmă numai frica și duhoarea. Era bine clădit și-n afară de un 
ulcer perforat al stomacului, care impunea intervenţia aceasta 
urgentă, părea că n-avusese nici o hibă; nu mai demult decit ieri 
poate ţinuse o femeie în braţe și se bucurase de iubirea ei 
deplină. Îl privea și ar fi vrut să-l stigmatizeze, să-i pună pe 
frunte și pe piept marca lașităţii, fixată definitiv, cu fierul roșu, 
ca nici o femeie să nu-l mai accepte, să nu mai aibă dreptul la 
dragoste, singura lui bucurie să rămînă mincarea grasă, odată 
stomacul cîrpit și frica lăsată în urmă. O infirmieră îi badijona 
spinarea cu tinctură de iod; în clipa cînd tamponul atinse pielea, 
omul icni, se încordă de i se văzură mușchii, tremurînd, fără nici 
o stăpînire, și tot trupul i se făcu galben, culoarea tincturii, care 
nu se mai distingea pe șira spinării. El știa ce are să se întîmple, 
era informat despre toate, simțea mișcările chirurgului care se 
apropia cu seringa, momentul se preciza de la sine, printr-o 
ritmică prevăzută. Încordarea nu mai avea cum să crească, nu 
mai era posibilă nici o evoluţie în acel trup, decit 
descompunerea, și cînd acul fu la un deget de piele, înainte de a 


o atinge, bolnavul scoase un rigiit scurt, violent, suma a tot ce 
era scîrbos în făptura lui, și se prăbuși, atit de greu, că scăpă din 
braţele vînjoase, ajungînd pe mozaic, la picioarele mesei de 
operaţie. 

Maria regretă multă vreme că fusese martoră. Văzuse cum un 
om moare de frică! Ar fi preferat să creadă că nu-i posibil. 

„Dar tu n-ai inteligenţă umană! îi spuse în gînd iepurelui. Ai 
avea dreptul să mori de frică, fiindcă, în afară de mine toate 
viețuitoarele sînt mai puternice decit tine!“ Se aplecă spre el și-i 
vorbi în șoaptă, îndurerată de suferinţa lui, pe care n-avea 
putinţa să o curme prin cuvinte: 

— Hai, du-te! Du-te în tabăra ta, caută-ţi soaţele și pune-te pe 
muncă, fă-le pui cu sutele; e nevoie de mulţi iepuri, ca să nu vi 
se piardă speța! 

Un glonţ ar fi fost mai bun, l-ar fi culcat pe nisip într-o clipă, i- 
ar fi curmat temerea de astăzi și temerile viitoare, fiindcă n- 
avea să scape niciodată; era destinat să rămînă victimă. 

— Haide, ridică-te și fugi, nefericitule! Nu-ţi dau voie să mori 
de frică! 

ÎI cuprinse în miini, acceptînd toate riscurile; părea mult prea 
greu pentru mărimea lui, era oțelos și fierbinte, îi simţea inima 
vibrînd, inexplicabil de puternic pentru un trup atît de mic; 
bătea repede și tare, viața în el era neliniște și chin. Trebuia să-l 
ducă între dune și să-i dea drumul acolo, poate recunoștea locul 
pe unde venise. Dar îndată ce se întoarse cu faţa spre cîmpul de 
ceaţă, iepurele i se smulse din miini și ţișni ca din catapultă. 
Într-o clipă se pierdu în neștiutul cenușiu, urmărit de urletele 
geamandurilor. Se ducea spre lanurile lui, știa să fugă. Scăpat 
de imaginea neprevăzută și hipnotizantă a mării, își regăsise 
instantaneu instinctul de conservare; fugea, folosind singura lui 
armă de luptă. 

Maria privi după el; nu se vedea nimic dincolo de primele 
dune; și-l închipuia brăzdînd cîmpul, și-n fiece clipă se putea ivi 
ceva să-l răpună. 


Noaptea, pe la trei, ceața se ridică brusc, dezvelind marea și 
cerul cu lună plină. Fluierul de ceaţă și geamandurile tăcură 
cinci minute după aceea; în locul lor rămase foșnetul valurilor. 

Erau în cort, proiectau diapozitive și uitaseră de oră. În toate 
apăreau băiatul și fata, în peisajele cele mai neprevăzute, pe 
toate latitudinile pămîntului, într-o vacanţă lungă, plină de culori 
și de fantezie. 

Maria avea o suferință calmă, dar continuă; itinerarul lor îi 
trezea nostalgii, îi stîirnea teamă și-i înăbușea speranțele. 
Pămiîntul era mult prea mare, iar lumea ei mult prea mică; își 
dădea seama că se tot apropia clipa presimţită demult, cînd ar fi 
trebuit să evadeze. Numai că n-avea forță și nici nu știa unde s- 
ar fi putut duce. 

— Ajunge! Mă dor ochii. 

Era o senzaţie falsă, n-o dureau ochii, ci un punct între ei, sub 
ţeastă, poate locul unde se află centrul imaginaţiei. Nu mai 
putea să interpreteze atitea fotografii, să le traducă și să le dea 
viaţă. În ultima, ningea, băiatul și fata goneau călare pe un ren, 
ea era în faţă, el, cu o mînă o ţinea îmbrăţișată, cu alta ţinea 
frîul. Pe cer, sub perdeaua groasă de fulgi, mari și strălucitori ca 
diamantele, se legănau coloanele colorate ale aurorei boreale. 

Cînd lumina aparatului de proiecţie se stinse, pe ușa cortului 
se văzu noaptea, limpezită și albită de lună. 

— Vreau să înot, spuse Maria. 

Avea și ea nevoie să se limpezească, fie chiar înfruntînd 
răceala ostilă a nopţii. Cum ieșiră din cort văzură vaporul. 

Înțepenise cu prova spre țărm, la trei sute de metri, în 
mijlocul golfului, încadrat simetric de cele două istmuri, negru, 
fără nici o lumină, acoperind a treia parte din cerul albastru. La 
distanța aceea nu putea să fie decit eșuat pe nisip; nu 
înțelegeau cum se întîmplase, nu se auzise nici un zgomot, nici 
un semnal de alarmă. De jos, puntea de comandă apărea 
proiectată pe cer, în zona dominată de strălucirea lunii; antena 
radarului se învirtea constant și calm, uitată, fiindcă după toate 
semnele acolo nu mai era nici un om. Dar, dacă radarul 
funcționase, cum fusese cu putinţă ca vaporul să eșueze pe o 


mare calmă, fără pic de vînt, și încă între două geamanduri ale 
căror semnale se auzeau de la cîteva mile? 

Merseră înot și îl ocoliră. Părea bine așezat pe nisip, parcă pus 
acolo cu grijă; nu putea să aibă vreo avarie. Cînd se întoarseră, 
după jumătate de oră, zăriră pe plajă o umbră, silueta unui om; 
crezură că era un grănicer sau un vameș. Abia la urmă îl 
recunoscură pe Tulip. Venise în grabă; avea pe el cămașa de 
noapte, peste care își pusese redingota, dar nu și pantalonii. 

— Aţi fost pe bord? îi întrebă intrigat și bănuitor. 

Nu se așteptase să-i întîlnească, nu înțelegea ce căutau acolo, 
la ora trei noaptea. 

Tulip se trezise la două, deși se culcase după miezul nopții. 
Era greu de crezut că simțurile lui mergeau atit de departe, încît 
îi semnalaseră apropierea vaporului. Dar nu mai putea să 
doarmă, ceva îl îndemna să se ducă pe plajă. Nu i se întîmpla 
prima oară. Înainte, cînd avea cantina în port și dormea în podul 
barăcii de scînduri, simţea vapoarele de dincolo de far, înainte 
de a le auzi fluierul, își dădea seama la ce dană acostează, 
aștepta în pat pînă auzea căzînd ancora. Zgomotul lanţului, pe 
care îl traducea cu o însușire aproape ocultă, îi spunea multe, de 
pildă ce tonaj putea să aibă vaporul și ce stare de spirit 
echipajul, de unde nu-i rămînea mult pînă la a-i deduce 
naționalitatea, și a trage concluzia dacă este de făcut vreo 
afacere. Nu se ostenea să coboare din pat, să străbată cheiurile 
noaptea, decît dacă simţea că n-are să fie degeaba; foarte rar 
se întîmpla să greșească. 

Ajuns la malul mării, prin ceața încă deasă, simţi numaidecit 
mirosul de motorină arsă, și curînd, în liniștea dintre urletele 
geamandurilor, auzi motoarele, al căror duduit se propaga pe 
apă, domol, cu multă claritate. Mergeau la ralenti, la vreo două 
mile, într-o zonă unde n-avea ce să caute un vapor, decit dacă 
echipajului i s-ar fi urit cu binele. Ascultă un timp, pînă își dădu 
seama că vaporul se apropia de țărm, încet, cu o intenţie 
inexplicabilă, fiindcă faţă de starea mării și de ritmul clar al 
mașinilor, nimic nu l-ar fi împiedicat să manevreze altfel, să se 
îndepărteze de coasta primejdioasă, semnalată de 


geamandurile sonore. Tulip socoti că în jumătate de oră vaporul 
avea să eșueze. 

Se duse acasă, își îndesă în cele două buzunare ale redingotei 
cîte o sticlă de rom, în buzunarul interior puse cu grijă un plic 
impermeabil care cuprindea depozitul lui de valută, din toate 
cîte puţin, dolari, lire sterline, lire italiene și turcești, franci 
francezi și elveţieni, mărci germane, coroane daneze. Cînd 
ajunse, vaporul înţepenise pe nisip, mașinile nu se mai auzeau, 
toate luminile erau stinse, numai antena radarului continua să 
se învirtească. (Se învirti două zile, pînă la epuizarea bateriilor.) 

Tulip nu se mira niciodată, trăise multe întîmplări ciudate. 
Socotea că un fapt împlinit, oricît de inexplicabil, era o realitate 
care nu putea să fie negată sau răstălmăcită. Își mărturisea doar 
neputința de-a înțelege, niciodată nedumerirea. 

Antena radarului, învîrtindu-se inutil, nu-l preocupa decit în 
parte; aștepta să debarce echipajul, să dea explicaţii, deși nu 
avea nevoie de ele; nu-l interesa accidentul; spera să cumpere 
ceva de ocazie, indiferent ce, ţigări, băuturi, lucruri de 
îmbrăcăminte, medicamente, orice, după cum spera să vîndă 
cîte ceva din mărfurile lui eteroclite. 

Apariţia Mariei și-a lui Alber era o dezamăgire; nu le putea 
interzice să se afle acolo la ora trei noaptea, dar ar fi preferat să 
manevreze singur, cu toate că ei nu reprezentau o concurenţă, 
din nici un punct de vedere. 

— Vaporul e părăsit, spuse Alber. 

— Nu se poate! replică Tulip. Motoarele mai mergeau 
adineaori. 

— Nu se simte nici o mișcare. Înseamnă că au debarcat. 

— Unde? Ar fi trebuit să vină aici. 

— Atunci sînt morți. Sinuciși sau otrăviţi. 

Tulip se scutură. Asculta, să prindă un zgomot pe mare; dacă 
o barcă s-ar fi îndepărtat, s-ar fi auzit motorul sau ramele. 

— Haide cu noi la cort, îi spuse Maria. O să așteptăm pînă se 
luminează. 

Merseră, fără Tulip, care refuzase invitaţia și rămăsese de 
veghe pe plajă. În aparatul de proiecţie era ultimul clișeu, de 


peste noapte. Cînd se aprinse lumina, apăru renul în primul 
plan, alungit într-o mișcare de galop, cu burta în zăpadă. Maria 
privi mult chipul fetei; îl vedea în profil, era încordat și totuși, 
poate prin ochii plini de luminile boreale, exprima o destindere 
deplină, o încredere în clipa aceea, în ea și în lume, dusă pînă la 
fericire. Acesta era cuvintul potrivit, indiscutabil și definitiv. De 
unde venea fericirea? Din ninsoarea de diamante, din latitudine, 
din galopul renului, din prezenţa și din îmbrăţișarea băiatului? 

— Mai las-o! zise, cînd Alber vru să schimbe clișeul. 

Continua s-o privească pe fată, fix și intens, fără să mai caute 
alte detalii, pînă ce imaginea începu să se tulbure, iar în cort se 
răspîndi mirosul emulsiei topite. Alber stinse repede lumina. 

— S-a ars! spuse. Îmi pare rău. 

— Nu, răspunse Maria. Cu atît mai bine. 

Trebuia să facă la fel cu toate clișeele. 

Afară se lumina; cerul la răsărit se înroșise și începea să 
palpite. Tulip stătea tot pe plaja, în îmbrăcămintea lui care la 
lumina zilei devenea caraghioasă. Privea hipnotizat vaporul. 
Antena radarului continua să se învirtească. Era un cargobot de 
vreo zece mii de tone, negru, cu suprastructurile albe, vopsit 
relativ recent, încă nu i se deslușea numele, ci numai inițiala, H, 
scrisă cu negru pe banderola roșie care tăia coșul în două, un 
coș scurt, de motonavă. Toată arhitectura vaporului părea 
destul de modernă. 

— Hrisantis! exclamă Tulip, ca pentru sine, deși alături 
apăruseră cei doi indezirabili. 

Se afla în apele lui, companiile maritime și vapoarele nu 
aveau secrete pentru el. Hrisantis, de la Pireu, îi era mai mult 
decît cunoscut; îndată după primul război mondial condusese 
agenţia lor de la Istambul, pînă în clipa cînd se repatriase, sau 
se expatriase, fiindcă nici el nu știa sigur cărei naţiuni îi 
aparținea, prin origini mai apropiate, din evul modern; prin cele 
mai vechi, împinse pînă în antichitate, nu putea fi decit egiptean 
și nu putea să se tragă decit din cei mai vechi faraoni. Un timp 
avusese cărți de vizită cu coroană și chiar purtase însemne 
regești pe cămăși, brodate cu aur. În port, marinarii îi spuneau 


„majestate“, familiar, dar nu în batjocură. Mulţi credeau în 
originea lui regală, și Tulip le povestea istoria îndepărtaţilor 
strămoși, coincizînd, ca la școală, cu istoria antică, pe care însă 
ascultătorii, puțin instruiți, nu o aflaseră. 

Nu mișca nimic pe punte, în afară de antena radarului; 
vaporul părea cu adevărat părăsit. Tulip simţea mîncărimi de 
piele, curiozitatea îl îmbolnăvea. Cu toată chibzuinţa pe care și-o 
impunea de obicei, începea să nu se mai stăpinească; se trezea 
în el firea adevărată. S-ar fi putut duce acasă, avea o barcă 
pneumatică, dar ar fi însemnat să piardă două ceasuri. 

— Ce faci? întrebă, speriat, văzînd că Alber se îndrepta spre 
apă. 

— Vreau să văd ce-i acolo. Mi se pare ceva foarte ciudat. 

Tulip gifiia, cu ochii bulbucaţi și cu mîinile rășchirate, cum s-ar 
fi pregătit să-l stranguleze. 

— la-mă și pe mine! Nu trebuie să te duci singur. Nu-i drept. 
Eu l-am văzut primul. 

— Nu, dovadă că ai sosit cînd noi ne întorceam. 

— Dar l-am simţit de departe, înaintea voastră. 

— N-ai decit să mergi cu noi! 

— Nu știu să înot. 

În glasul lui Tulip se simţea ciudă amestecată cu disperare. 
Credea că pe vapor se găsea o comoară, sau era numai 
curiozitatea, pură și dilatată? 

— Tulip, interveni Maria, ai curaj să mergi pe o saltea 
pneumatică? Te ducem noi, dacă făgăduiești să stai liniștit. 

Acceptă, cu ochii albiţi de groază. Alber aduse o saltea din 
cort și îl instalară. Tocmai răsărea soarele cînd porniră; îl 
încadrau prevăzători, trăgînd de saltea cu o mînă și înotînd cu 
cealaltă. Valurile erau mici, dar soarele, atingîndu-le crestele și 
înroșindu-le, făcea să pară mai înalte. Tulip stătea ţeapăn, întins 
pe burtă, cu mîinile încleștate în marginea saltelei. Fiind greu, 
salteaua se afunda aproape toată; poalele redingotei pluteau pe 
apă, sticlele din buzunare puteau să cadă, și cîte un val îl uda în 
lung, înclinîndu-l cînd pe o parte, cînd pe alta, într-un ruliu care i 


se părea de proporţii mortale. Dar suporta; Maria îl privea dintr- 
o parte; nu era laș, avea dreptul să trăiască. 

În bordul vaporului atîrnau, pînă la un metru de apă, cablurile 
bărcilor de salvare; se vedea limpede că echipajul plecase, 
rămînea de neînțeles în ce direcţie, și cum de nu se auzise nici 
un zgomot. 

Cînd fu la un pas de bordaj, Tulip ţișni, într-o mișcare de 
lăcustă, să se agaţe de un cablu; își pierduse stăpînirea de sine, 
avea nevoie de o certitudine, și cablul o reprezenta, fiind legat 
de gruie, iar gruia fiind bine plantată în puntea vaporului. 
Salteaua pneumatică însă nu oferea un suport stabil, și saltul lui 
se pierdu în gol, redus la jumătate. Căzu în apă, cu miinile 
întinse disperat spre cablul care se legăna ca un ștreang de 
spînzurătoare. 

Îl salvară cu bătaie de cap și nu fără primejdie, readucîndu-l 
pe salteaua pneumatică, după ce fu cît pe ce s-o stranguleze pe 
Maria, în pornirea lui necugetată de a se agăța de un sprijin. 

Astfel, primul puse piciorul pe punte nu el, ci Alber, care se 
urcă acrobatic pe cablul de oțel, și odată ajuns sus, aruncă o 
scară de fringhie, Maria rămase în apă, păzind salteaua, pînă ce 
Tulip apucă scara cu amîndouă mîinile. Scăpat de incertitudinea 
apei și a saltelei fără stabilitate, urcă într-o clipă, ca o maimuţă, 
și îndată ce fu sus se simţi ca la el acasă. 

Toate pe vapor se aflau la locul lor. În cabine paturile erau 
făcute, în bucătărie cazanele și oalele frecate, în oficiu vasele 
spălate și puse în rafturi, dar nu se vedea un om, nicăieri. În 
timonerie găsiră jurnalul de bord, deschis la ultima filă; purta 
data zilei. Vaporul venea de la Pireu, fără încărcătură. Ultima 
însemnare fusese făcută la ora două, puţin înainte de eșuare, și 
semnătura comandantului era urmată de alte treizeci de 
semnături, citeţe. În cîteva locuri, se vedea o cruce, făcută cu 
cerneală, din care iradiau amprente digitale. După ce dădea 
coordonatele locului, fără nici o greșeală, ceea ce dovedea că 
vaporul nu se rătăcise în ceaţă, jurnalul de bord se încheia 
astfel: „De comun acord, tot echipajul rămas, am hotărit să 
abandonăm vasul. Cei douăzeci și cinci de oameni care nu s-au 


asociat cu noi, au debarcat la Istambul. Declarăm că nu au nici 
un amestec, și nu trebuie să li se găsească vreo vină. Rugăm 
căpitănia portului cel mai apropiat să anunţe Societatea 
Hrisantis de la Pireu, despre soarta vasului, pe care îl lăsăm 
eșuat pe nisip, fără nici o avarie, în stare să plutească, și cu 
inventarul complet, plus motorină pentru douăzeci și patru de 
ore. Despre soarta noastră nu trebuie să se intereseze nimeni. 
Declarăm că ne abandonăm familiile și renunţăm la tot ce ne 
aparține“. 
Vaporul se numea King Alexander. 


Întîmplarea îi prilejui Mariei să transmită și să recepţioneze 
schimbul de radiograme, și astfel fu martoră la dialogul care se 
duse cu Pireul, în aceeași după-amiază. Aflînd situaţia vaporului, 
Societatea Hrisantis răspunse : „Toate măsurile de ramfluare 
privesc Loydul.“ La rîndul ei, agenţia de la Pireu a Loydului 
transmise acest mesaj către consulul Greciei: „Pînă la sosirea 
ajutoarelor, rugăm numiţi custode, la alegerea dumneavoastră, 
și încredinţaţi-i spre bună păstrare motonava King Alexander“. 

Prevăzind tot ce avea să urmeze, la ora cînd sosea acest 
mesaj, Tulip se afla de mult în antecamera consulatului. Era în 
ținuta obișnuită, dar se bărbierise, își călcase redingota abia 
uscată de apa mării, și în picioare își pusese ghete de lac, cu 
gumilastic. În buzunar avea oferta, gata scrisă. Cînd consulul îl 
primi, nu-i rămase decit să-și pună apostila pe hîrtia boţită. Tulip 
devenea, provizoriu, stăpînul vaporului, și pe deasupra mai 
primea o remuneraţie de o sută de drahme pe zi. 

Abia peste o lună trimise Loydul un remorcher, care se 
întoarse din drum, la ieșirea Bosforului, întîmpinat de furtună; se 
apropia echinoxul. Remorcherul rămase la Buiuk Dere mult mai 
mult decit ar fi fost nevoie. Cînd sosi, marea era calmă, dar 
venise toamna. Între cele două promontorii, curentul de nord și 
valurile aduseseră nisip. Scafandrii inspectară carena, palmă cu 
palmă, timp de o săptămînă; nu găsiră nici o spărtură, numai că 
vaporul se împotmolise adînc; în unele locuri avea doi metri de 
nisip pînă la chilă. Dacă nu încercau să-l tragă, însemna că nu și- 


au îndeplinit misiunea. Se întinseră cablurile; cu acest prilej, un 
marinar își fractură brațul. Remorcherul se opinti, scoțîind fum 
negru pe coș și răscolind marea pînă la fund cu elicele; un cablu 
se rupse, cu un sunet neprevăzut, de havaiană, dar de proporţii 
gigantice, și plesni apa, făcînd-o să ţipe de spaimă. Vaporul nu 
se clinti din loc, și remorcherul plecă, după ce zăbovise în golf 
aproape două săptămîni. 

Cum nu se mai putea încerca nimic pînă primăvara 
următoare, Tulip fu chemat la consulat, unde îl întrebară dacă 
se mulțumea cu o remuneraţie de zece drahme pe zi. Consulului 
i se părea derizoriu, dar așa propunea Loydul. Tulip se tocmi, ca 
să nu pară suspect, și după un nou schimb de radiograme între 
Loyd și consulat, remuneraţia se urcă la douăzeci de drahme pe 
zi. Pentru o iarnă întreagă! Tulip plecă mulțumit. Vaporul era ca 
și al lui. Dormea în cabina comandantului. Cît mai fusese vară, 
închiria celelalte cabine vilegiaturiștilor. În careu servea cafea și 
băuturi. Pe urmă întinse tendele pe punte, aduse scaune și 
mese pliante, și își strămută aici restaurantul Caravanserai, 
unde rămase doar o anexă, pe care o frecventau inadaptabilii. 
Vaporul deveni o insulă gălăgioasă. 


13 


După zilele cu ceaţă, cînd vegetaţia părea plină de praf și 
ofilită, lanul de rapiță își recăpătase strălucirea. Să nu fi fost 
cele două piscuri, de o parte și de alta a defileului, și în 
continuarea lor munţii care închideau zarea, vineţi și sumbri, 
peisajul ar fi apărut într-o culoare unică, strălucindă, obsedantă, 
un galben incendiat, ca o ameninţare. Mergeau de un sfert de 
ceas, pe răzorul care tăia lanul în lung, proiectîndu-se în centrul 
defileului. Nu se vedea un copac pe toată cîmpia, nici alt relief, 
un dîmb, o cumpănă de fîntînă. Legănarea rapiţei, în bătaia 
lentă a vîntului stîrnea valuri, și mersul printre ele părea instabil, 
însoţit de o amețeală, de o stare grea, o neliniște și o 
nemulţumire, ca un rău de mare. 

— Nu mai pot! mărturisi Maria. 


| se părea rușinos s-o înfrîngă natura. Alber mergea înainte, 
deschizînd drumul. Avea pantalonii plini de ciulini, iar polenul 
galben îl acoperea pînă la umeri. În altă stare, Mariei i s-ar fi 
părut suflat cu aur. 

— Nu mai privi în jos, o sfătui el. Uită-te la cer. 

În urmă, pe mare, cerul era albastru; deasupra muntelui 
ajungea violet, ca fularul pe care Maria îl avea înfășurat la git, 
cu toată căldura după-amiezii. Se chinuia, dar nu putea să se 
despartă de el; dacă l-ar fi lepădat i s-ar fi părut că rămîne fără 
apărare. 

Mergeau să caute un cîine; Maria cunoștea drumul, mai 
fusese de citeva ori la stînă; atunci rapiţa era neînflorită și nu 
cotropea cîmpul cu galben. 

În defileu, culoarea obsedantă se îngusta, rămînea o fișie de 
cîteva sute de metri, ca un fluviu de crom topit, în proporţia 
aceasta, și privită de pe coastele înverzite, era suportabilă. Pînă 
în vîrful piscului creștea numai iarbă, o pajiște plină de clorofilă 
și de sucuri mănoase, ale căror miresme calde se ridicau în aer, 
răscolite de soare. Maria se gindea că într-un astfel de loc se 
născuse viața pe pămînt, dacă nu mai era adevărat că se 
născuse în apa mării. Îi venea să se tăvălească în iarbă. Ceilalţi 
versanți erau împăduriţi cu fag și pin, în loturi regulate, ca în 
plantaţii; cineva hotărnicise pădurea cu teodolitul, urmarind 
curbele de nivel ale muntelui; nu putea să fie o întîmplare, 
natura nu ajunge niciodată la asemenea rigori și simetrii. 
Pădurile păreau armate, puse în front, rigide, sfidind cîmpia și 
gata s-o atace. 

Aerul se răcea pe măsură ce urcau povirnișul, dar iarba 
rămînea fierbinte. Munţii nu erau înalţi, cele două piscuri abia 
depășeau o mie cinci sute de metri. De la creastă se deschidea 
un podiș întins pînă la orizont, în picla violetă, nu mai lat de 
cîteva sute de metri, aceeași măsură cu a defileului, cu care se 
întretăia în cruce, la înălțimi diferite. Dacă i-ar fi dat cuiva prin 
minte să construiască o autostradă pe creastă, n-ar fi avut de 
nivelat nimic, nici n-ar fi trebuit să facă tuneluri și poduri, ci 
numai un viaduct peste defileu. În rest, nu-i rămînea decît să 


îndepărteze o palmă de pămînt, ca să dea de piatră, și pe urmă 
să toarne asfaltul. 

Între mare și cîmpie autostrada ar fi dezvăluit priveliști de 
neîntilnit în altă parte cu atita înlesnire. Văzută de la înălţime, 
marea părea mai întinsă, orizontul se ducea pînă la depărtări 
unde nu ajungeau decit privirile foarte agere. În lungul țărmului, 
apa avea culoarea azurie, cu o bandă de dantelă albă, de la 
valurile răsturnate pe plajă. Spre larg se albăstrea, ca să ajungă 
la tente intense și îngheţate. Se vedeau promontoriile, iar între 
ele vaporul, cu suprastructurile lucind puternic în soare. 

— E imposibil să înțeleg! spuse Maria, oprindu-se cu ochii 
peste întreaga priveliște. Unde se puteau duce? 

Tulip închiriase o șalupă și îi căutase tot țărmul, pînă dincolo 
de lacuri. Ar fi trebuit să-i vadă cineva, erau treizeci, nu se 
puteau ascunde și, mai ales, nu aveau cum ascunde bărcile. 

— N-ar rămîne decit insulele, continuă Maria. 

Alber întoarse capul surprins. 

— E imposibil! Insulele nu sînt locuite. 

Ea îl privi, dezamăgită. Ce înseamnă că sînt nelocuite? Că 
pînă azi nu s-a așezat nimeni acolo! Dar continente întregi au 
fost nelocuite, într-o vreme, și în altă vreme a fost nelocuit tot 
pămîntul! 

De jos, în depărtarea lor, insulele se vedeau numai citeodată, 
dacă atmosfera era clară, și marea liniștită, și numai după- 
amiaza, cînd soarele se răsfringea în suprafaţa lor de cretă. Era 
un mic arhipelag, la patru mile de coastă, șase insule plate, de 
calcar alb, unde nu trăia nici o vietate; ziua pescărușii se 
refugiau acolo, la prînz, dar fiindcă nu aveau unde își face 
cuiburile, seara reveneau pe coastă. De la înălțimea muntelui, 
insulele se desenau limpede, lăsînd între ele canale de apă 
liniștită, și de la cea mai îndepărtată pînă la orizont rămînea 
încă multă mare. 

— N-ai fost niciodată acolo? întrebă Maria. 

— Nu. N-am avut de ce. Nu se duce nimeni. 


— Trebuia să te duci tocmai fiindcă nu se duce nimeni! Știi 
unde pot fi bărcile? În fundul mării! Le-au scufundat! Cum de nu 
v-a dat prin minte? 

Tăiau podișul, în diagonală, apropiindu-se de versantul opus 
mării, unde se deschidea cîmpia, întinsă pînă la Dunăre, și 
potopită de rapiță. Cit se vedea, între un orizont și altul al 
uscatului, nu creștea altceva, și să nu fi fost oazele albastre ale 
lacurilor, atîta galben ar fi putut să devină primejdios pentru 
retină și pentru imaginaţie. Era o neprevedere, una din acele 
dispoziţii teoretice date din birouri; cel care planificase 
asemenea culturi nu se gîndise că natura, redusă la o singură 
culoare, putea să sufere transformări chimice nebănuite, să 
devină infirmă și nebună, să denatureze compoziţia aerului, să 
dea naștere unei meteorologii noi, să modifice chiar și 
astronomia, apropiind luna sau îndepărtind-o, și făcînd ca 
pămîntul să se învirtească mai repede, sau mai încet în jurul 
soarelui. Totul devenise galben, pînă și cerul. 

O haită de cîini se năpusti în sus, de pe coastă, lătrînd tare, 
de se clătina muntele. Ciobanul venea după ei, înviîrtind bita pe 
deasupra capului, și răcnea din răsputeri, să-i potolească. 

Nu le era teamă de cîini, altfel haita i-ar fi sfișiat în cîteva 
clipe; se așezară spate la spate și nu mai făcură altceva decit 
să-i amenințe cu pumnii, neintimidați, cu privirile pironite în 
ochii lor roșii, tulburi de furie; cîinii se opriră în cerc, la cinci 
metri; așteptau o ezitare de partea cealaltă, arătîndu-și colții, 
printre care picurau bale. Răsuflarea lor dogorea de la distanţă. 

Ciobanul îi risipi, lovindu-i cu bita; se duseră, cu coada lăsată, 
dar încă neconvinși să se potolească, așteptind o clipă potrivită 
să se întoarcă și să atace. 

Maria se istovise de atita învrăjbire; nu admitea ostilitatea lor. 
Nu admitea să le vadă colții scoși fără provocare; se înrăia de 
atita nedreptate și fiindcă știa că n-ar putea comunica în nici un 
fel cu haita turbată, ar fi vrut să împuște în grămadă, să secere, 
să sfirtece, să curme războiul cîinelui cu omul. „Nu v-am făcut 
nici un rău“, le spunea în gînd, pe cînd ei, mergînd în derivă, 
împleticindu-se, de-a latul, tot își mai arătau colții sălbatici. „Am 


venit să-mi caut între voi un prieten, încredințată că l-aș iubi mai 
mult decît pe oricare din semenii mei, ceea ce nu-i nici spre 
lauda, nici spre fericirea mea și a omului. Am socotit că 
prietenia noastră se poate baza pe dezinteresarea cea mai 
deplină. Nici unul n-avem ce să cîştigăm de la altul, decit 
iubirea. De ce nu simţiţi că sînt de bună credință? De ce mă siliți 
să vă urăsc și să mă înverșunez împotriva voastră?“ 

La o sută de metri, pe pajiștea care cobora de la creastă 
pășteau oile, strînse grămadă, de parcă le era teamă să nu se 
ratăcească. Un berbec, descins din altă eră, uriaș, demn și 
impasibil, stăpîn pe sine și pe cîte se aflau în preajmă, stătea 
înfipt în solul muntelui, cu greutatea împărţită egal pe toate 
patru picioarele, și privea cîmpul de rapiţă din vale, drumul pe 
unde venise turma în primăvară și pe unde avea să plece la 
toamnă, ca să ierneze în vreo luncă a Dunării. Uneltele lui de 
mascul, conferindu-i aici puteri depline, atirnau între picioarele 
din urmă, grele, imense, înfricoșătoare, atingind pămîntul și 
parcă fertilizindu-l, valenţe în toate regnurile. O oaie micuță, 
adolescentă, poate în primul ei an de viaţă, cu lîna căzută în 
ochi, oarbă și năucă, se învirtea în jurul lui, adulmecîndu-l de la 
distanță. Dar, cînd privirea lui se îndrepta spre ea, ispitită, oaia 
o lua la fugă, într-un galop besmetic, necontrolat, și nu s-ar fi 
oprit pînă în prăpastie, dacă n-ar fi întors-o cîinii, împresurînd-o 
cu lătrături furioase, scuturîndu-i blana, risipind în vînt smocuri 
albe. Și iar începea oaia să dea tîrcoale maimarelui peste turmă, 
fascinată și îngrozită de grandioasele lui arme. Nu era nimic 
nefiresc, și totuși Maria simțea un dezgust acru; se socotea 
umilită, gîndea că natura, creînd cele două tagme și punîndu-le 
să se caute cu atita neînfrinare, fusese perfidă și ticăloasă. Mai 
bine să se piardă sămînța și să dispară speciile, lăsînd în urmă 
demnitatea lor, salvată. Îl ura pe bărbatul de lîngă ea, și pe toţi 
bărbaţii. 

Ciobanul purta un tricou marinăresc, alb cu dungi albastre, 
orizontale. Era la jumătatea vîrstei, voinic, sobru, fără trăsături 
rurale; semăna cu un muncitor de uzină. Pe o terasă, sub 
povirniș, se vedea stîna: o colibă, o vatră și ţarcul oilor. Doi copii 


desculți se jucau în faţa colibei, turnîndu-și în cap cenușa de pe 
vatră. Mai din jos venea o femeie cu două găleți de apă pe 
cobiliță. Era tînără, rumenă, foarte frumoasă, și părul bălai îi 
cădea în ochi, ca oaiei căpiate de dragoste. Poate și ea era 
căpiată și aștepta seara, să mulgă oile, să facă mămăligă, să 
dea de mîncare copiilor, să-i culce și apoi să-și dorească 
bărbatul. Ce soartă, să aștepți înfrîngerea, cu propria ta voință! 
Maria ar fi vrut să ardă pe rug, să se purifice. 

— Era altcineva vara trecută, zise, încurcată. 

Chipul ciobanului îi era necunoscut. Omul încuviință din cap. 

— Și de ce n-a mai venit? 

— Nu s-a putut. Se face că s-a înecat în Dunăre, astă toamnă, 
pe cînd trecea cu bacul la Călărași. S-au înecat și oile cu el; 
toate! 

— ÎI cunoșteam, continuă Maria. De aceea am venit. 
Dumnezeu să-l ierte. Voiam să-mi dea un cîine. 

— Un cîine? Ce să faci cu el? 

— Așa, să-l am. 

— la te uită! se miră ciobanul, privind-o mai cu luare aminte. 

În vreme ce haita ocolea turma în goană și fără oprire, 
hămăind la oile rătăcite, un cîine roșcat, bine clădit, viguros, dar 
timid, se ţinea pe lingă cioban, cu capul în pămînt și cu coada 
între picioare, căutîndu-i privirea cu ochii încărcaţi de mîhnire 
umană. 

— Ce-i cu el? întrebă Maria. E-al dumitale? 

— E-al meu, dar nu vorbesc cu el, răspunse ciobanul, aruncînd 
cîinelui o privire dispreţuitoare. 

Era uimită. De cele mai multe ori ţăranul nu poartă nici un fel 
de sentimente cîinelui. Ostilitatea mărturisită în cuvintele de 
mai înainte stabilea între animal și stăpîn relaţiile dintre oameni. 
Maria acorda faptelor cea mai mare seriozitate, făcîndu-se că nu 
vede zimbetul lui Alber, neîncrezător și puţin ironic. „E limitat!“ 
își spuse, aproape cu satisfacție. Se străduia să-l alunge 
departe, să nu-l admită în intimitatea ei sufletească, să nu se 
transforme într-o oaie capie. 

— Da, nu vorbesc cu el, reluă ciobanul. 


Nu dădu nici o lămurire. Cîinele asculta spășit, curbat de 
mijloc și cu ochii feriţi; părea că înțelege. 

— Dă-mi-l mie! spuse Maria. 

Scoase din sac un aparat de radio cu tranzistori, cît o carte, și- 
| puse să cînte. 

— Îl vrei în locul cîinelui? 

— Ce marcă e? întrebă ciobanul. 

— Sanyo. Japonez. 

— Eu am unul mai mic, dar se aude pînă devale. Tot japonez: 
Naţional. Cel mai bun! 

Scoase din sîn un aparat cit o lanternă electrică, îl porni și-l 
acordă cu aparatul Mariei, care emitea tangouri languroase, o 
orchestră mare cu sute de viori. Muntele începu să freamăte; 
oile ridicară capetele, iar cîinii se opriră, cu limba atîrnînd pînă 
în iarbă. Numai berbecul rămase impasibil, privind în jos cîmpul 
de rapiţă. 

Cei doi copii lăsară jocul, intrară în colibă, și după scurt timp 
ieșiră, năpustindu-se amindoi în sus, pe pajiștea povirnită. 
Fiecare avea în mînă cîte un aparat de radio cu tranzistori, care 
emiteau tangourile acelea cu armonii amplificate prin sute de 
instrumente, nebune, exasperante. 

— Tot japoneze! zise ciobanul. Cele mai bune! 

— Altceva ce-aș putea să-ţi dau? întrebă Maria, aproape 
umilită. 

— Nimic. Ai să iei tainul lui pe tot anul. Dacă nu te împaci cu 
el și nu ești mulțumită, mi-l aduci înapoi cînd ai să afli că sîntem 
gata de plecare. 

Coboriră la stînă. Femeia cu părul blond căzut în ochi spăla 
ciuberele cu apă fiartă, dintr-un ceaun care clocotea pe o plită 
de aragaz cu două ochiuri. Alături, pe o vatră, ardeau conuri de 
brad. Jăraticul era roșu, cu vine albăstrii; mirosea a rășină, cu 
cîte o adiere de ozon proaspăt. 

— De ce mai faceți focul dacă aveți aragaz? 

— Cum s-ar putea altfel? De cînd ne știm n-am trăit fără foc. 

Pe ușa colibei ieșea aceeași muzică, prinsă de alte aparate; 
era o întrecere care dădea ameţeală și făcea să se legene cerul. 


Oile veneau cuminţi, de pe coastă, una cite una, intrau în ţarc, 
unde așteptau să le mulgă. După ele veneau ciinii, și abia la 
urmă, neacceptind escorta lor, cobora și berbecul, cu fuduliile 
tîrîte prin iarbă. 

Femeia avea, pe degetul cel mic de la mîna dreaptă, un inel 
de aur cu piatră albastră. Piatra nu semăna cu o imitație, și 
mîna dedată la treburi aspre nu părea nici bătătorită, nici 
îngroșată; să nu fi fost înroșită de leșia fierbinte, ai fi luat-o 
drept o mînă de pianistă. 

— Frumoasă nevastă ai! spuse Maria. 

— Mi-e cumnată, răspunse ciobanul. Nevasta lui frate-miu. 
Trebuie să vină și el mai pe seară. S-a dus cu brînză și caș, să le 
vîndă în staţiune, că altfel dă lumea grămadă peste noi și nu ne 
face plăcere. 

Rămaseră în așteptare. Pînă atunci se mulseră oile, vreo două 
sute. Toţi, femeia, ciobanul și copiii făceau cîte o treabă, nu se 
pierdea nimic și se vedea că toate mergeau bine. 

— Pe-aici iarba e mai bună ca oriunde în ţară și cred chiar ca 
oriunde în lume, spuse ciobanul. Ce-i greu e că facem prea mult 
drum și mai trebuie să trecem și Dunărea. Oilor nu le place cu 
bacul; de fiecare dată, nu dau lapte o săptămînă. 

— De ce nu rămiîneţți aici? întrebă Albert. Aţi avea ierni blînde 
și ați scuti drumul. 

— Ce-nseamnă asta?! larna trebuie să fie aspră! Și-apoi, nu se 
poate. Cînd vine toamna, ne prinde dorul de locurile noastre. Nu 
mai avem liniște nici noi, nici oile. Ti se face milă să vezi cum se 
uită în zarea cîmpiei. Noaptea, cîinii se pun să urle. Atunci știm 
că a venit vremea, și ne pregătim de plecare. 

Sosi și fratele ciobanului; semănau, puteau fi gemeni. Venea 
cu doi asini, care îl urmau slobozi, unul în spatele celuilalt. Drept 
poveri nu duceau decit un desag cu piine, primul, iar al doilea 
un patefon cu arc, de pe vremuri, dar în stare nouă, după cum 
arăta cutia, ca luată din vitrină. După ce dădu bună seara 
musafirilor și tuturora, noul venit, înconjurat de ciinii care 
zburdau în jurul lui, lătrau veseli și îi săreau în spinare, aproape 
să-l dărime, merse drept la strungă, unde femeia sfirșea de 


muls oile. Ciuberele, pline, oglindeau cerul de înserare; laptele 
aburea, călduț și leșios, cu miros de lînă, de iarbă și de clorofilă. 
Femeia se ridică, fără să-și îndepărteze părul de pe față dar, 
printre șuvițe, se vedea că este îmbujorată. Nu spusese nici o 
vorbă de cînd veniseră oaspeții. Bărbatul îi dezveli grumazul și îi 
puse pe git un șirag de perle. Ca și piatra inelului nu păreau să 
fie o imitație. Femeia își lăsă fruntea în pieptul bărbatului. 

Fraţii stătură de vorbă, în drum spre colibă. 

— Îl dau pe Zmeu. 

— Bine faci. Să dai și tainul. 

— Se înţelege. Ai să-l pui pe samar și să-l duci tu, miine. 

— Nu-i nevoie, interveni Maria. Nu ducem lipsă de mîncare. 

— Altfel nu se poate. Nu sîntem ţigani, doamnă. Luaţi cîinele 
cu tot ce-i al lui. N-o să ne bucurăm de tainul care i se cuvine. 

— Pot să-i schimb numele? întrebă Maria. 

— Pe mine mă cheamă Gheorghe, răspunse primul cioban, 
fără nici o legatură. Aș fi vrut să mă cheme Vincențiu. 

— Pe mine, interveni al doilea, mă cheamă Petre. În 
italienește se spune Pietro. 

— Întocmai, așa se spune, confirmă primul. Chiar dacă nu știi 
carte, afli din filme. 

— Va să zică, Pietro! reluă celălalt. Pe copii i-am botezat așa 
fel ca să nu le fie rușine cu numele lor, dacă le-o fi dat să umble 
prin lume. 

Pe o măsuță cu trei picioare, în ușa colibei, copiii învîrteau 
arcul patefonului. 

— Ajunge! spuse cel mai mic. 

Îl chema Quintus, iar pe celălalt Sextil. Mezinul învîrtea arcul; 
înăuntrul patefonului se auzi un trosnet, dar nu se rupsese 
nimic; numaidecit, din cutia neagră și lustruită se ridică un glas 
de tenor, cam spart și metalic, totuși limpede, și cu o forță 
neașteptată, care îl făcea să acopere tot muntele. Cînta „Ay, ay, 
ay!“ Tranzistoarele se opriră; rămase numai patefonul. Ciîinii 
mîncau mămăligă cu lapte, dintr-o troacă foarte curată. Mîncau 
cu poftă, dar fără să se înghesuie și să se zădărască unul pe 
altul. Oile se culcaseră în ţarc, strînse grămadă. Pe un tăpșan, 


deasupra, berbecul rumega cumpătat, înfipt în toate picioarele, 
cu privirea de vale. 

Pe femeie o chema Constantina și nici pînă la urmă nu putură 
să-i vadă fața mai pe îndelete, căci, chiar dacă vintul îi lua părul 
și-l da în lături, ea își lăsa repede capul în jos, ascunzindu-se 
rușinată. Poate se sfia să-și arate frumusețea. 

— Nu-i de pe la noi, dădu lămuriri bărbatu-său. Am găsit-o în 
părțile de dincoace de Dunăre. Cam turcoaică. 

Părul căzut în ochi suplinea iașmakul. Fusta lungă și înfoiată 
suplinea șalvarii. Pe glezna stîngă femeia avea o verigă de 
argint, pe cea dreaptă una de aur. Amiîndouă gleznele erau 
subțiri, să se frîngă. 

Patefonul fu împins în lături și se puse masa de seară. Cei doi 
oaspeți fură poftiţi să se înfrupte din mîncarea obișnuită a 
stinelor, brînză, caș, urdă, cu mămăligă, iar de băut jintiță, 
ultimul produs al laptelui de oaie, aproape inexplicabil în 
consistenţa lui, extras din ceea ce rămîne mai inconsistent, 
zerul străveziu și parcă mai subţire decît apa. Precipitatele 
acestui lichid te fac să te gîndești la enigme ale naturii, la 
alchimie și farmece. 

Sfirșind cu masa înaintea celorlalţi, copiii puseră din nou în 
funcţiune patefonul. Același glas de mai înainte cînta o arie de 
operă, cursivă și dulceagă, căreia îi dădea însă un dramatism 
autentic. Strădania lui era convingătoare, deși îi rămînea un 
fundal comic. 

— Caruso! spuse soţul femeii. 

— Tatăl nostru l-a cunoscut la Palermo, adăugă fratele lui. Pe 
atunci erau amindoi tineri. Au plecat în America, dar nu cu 
același vapor, se înţelege. 

— Tatăl vostru era emigrant? întrebă Alber. 

— Nu, marinar. Pe Steaua, dac-aţi auzit. 

Alber auzise. Era un petrolier și parca eșuase pe Mississippi. 
Mai mult nu știa, istoria se petrecuse înainte de nașterea lui. Se 
uita mirat la cei doi fraţi, la femeie, la copii, la toate. 

— Cum de v-aţi întors la oi? 


— Nu ne-am întors. Nici tatăl nostru, nici noi n-am fost 
ciobani. 

— Și cum de-ați devenit? 

— Ne place. E tot ce poate fi mai adevărat în viaţa de pe 
pămînt. 

Alber clătină din cap. Maria se încruntă, fulgerîndu-l cu ochii și 
făcîndu-l să tacă. Era posibil să nu creadă, să nu înțeleagă? 
Omul continuă: 

— Cînd Adam și Eva, păcătuind, au fost alungaţi din rai, s-au 
făcut ciobani. 

— Ce-nseamnă că au păcătuit? interveni unul din copii. Nu le- 
a spus Dumnezeu: „Creșteţi și vă înmulţiţi și stăpiniţi 
pămiîntul!“? 

— Ba da. 

— Atunci, de ce să-i pedepsească? Nu au făcut voia lui? 

Amîndoi copiii, uniţi în nedumerire, se uitară la tatăl lor. 

— E o contradicţie, răspunse acesta. Aţi înţeles? 

Încuviinţară din cap. Examinîndu-le fizionomiile, inteligente și 
convinse, Maria își dădu seama că înțelegeau, într-adevăr. Pe ea 
n-o interesa subiectul. 

— Am întîrziat, spuse, ridicîndu-se. Pot să iau cîinele acum? 

— Mai bine să-l trimit miine dimineaţă, odată cu tainul. Mi-e 
teamă că n-o să se lase. 

Cîinele roșcat, care rămăsese aproape, asculta atent și obidit, 
mișcîndu-și ochii de la unul la altul. 

— Te dau! i se adresă ciobanul. Hai, du-te! 

Înţelegea, măcar intenţia. Se curbă, făcînd din trup o jumătate 
de cerc, poziţie în care picioarele nu-l mai puteau duce în linie 
dreaptă, poziţia cîinelui învins, gata să primească loviturile fără 
să riposteze. Nu scheună, nu se gudură. Îşi îndura suferinţa cu 
demnitate. 

Maria veni lîngă el și îl mîngiie pe cap, cu puţină reţinere. 
Cîinele nu-i respinse gestul; o privi, și în ochii lui galbeni, supuși, 
se vedea disperare. 

— Nu-l da, iartă-l! zise ciobanul celălalt. 


Femeia stătea cu capul plecat, cu părul căzut în față și nu 
știai ce-i exprimau ochii. Copiii se uitau în lături; ar fi spus ceva; 
le era teamă și își mușcau buzele. 

— Hai, du-te! repetă ciobanul. 

Vorbea încet, n-avea glasul aspru, dar se cunoștea că 
hotărîrea lui era fără întoarcere. 

— Haide! zise Maria. 

Nu mai părea hotărită; ar fi renunţat, dacă nu și-ar fi dat 
seama că soarta cîinelui se jucase. „Am să-i fac dreptate, își 
spuse în gînd. Am să fiu bună cu el, și-are să mă iubească. Are 
să uite suferința de astăzi“. Trebuia să se termine cît mai 
degrabă. 

Alber pornise înainte; Maria credea că ajunsese la plictiseală. 
Cîinii ceilalţi, atît de înverșunaţi la venirea lor, acum stăteau 
potoliţi, păreau că înţeleg ce se întîmpla, și prin ochi le treceau 
umbre de teamă. 

— Să ţi-l leg, vorbi ciobanul, apropiindu-se cu un lanţ ruginit, 
care făcea impresie tristă. N-o să meargă altfel. 

Maria se împotrivi; i se părea nedemn pentru toată lumea. Nu 
voia un captiv. Se ridică și spuse, autoritară: 

— Haide! 

Cîinele o urmă încovrigat, tîrîndu-se pe pămînt. În dreptul 
ciobanului se opri puţin, dar nu ridică ochii să-l privească. 

— Du-te! mai zise omul o dată. 

Atunci cîinele se ridică, își îndreptă spinarea și porni în urma 
Mariei. Tot drumul merse la piciorul ei, niciodată nu întoarse 
capul. Nu-l întoarse nici ea. Era crispată și poate nefericită. 
Cîmpul de rapiţă se umbrise; marea apăru amurgită. În golf, 
vaporul eșuat, cu punțile luminate, emitea o stridență 
nescuzabilă. Se auzeau muzică și zgomote de petrecere. 
Întreprinderea lui Tulip începuse să funcţioneze; atrăgea lumea 
curioasă, snoabă sau plictisită. Cine nu mergea pe vapor să bea 
whisky, a doua zi nu putea să lege o conversaţie, rămînea izolat, 
ca leproșii. 

Cîinele stătea la ușa cortului, fără să miște; era în el aceeași 
intransigenţă ca în stăpiînul care îl alungase. Maria îi puse în față 


un cotlet rece, pe o farfurie de faianță; nu avusese niciodată un 
cîine, nu știa cum să-l hrănească. Alături puse un castron cu apă 
și se retrase, să nu-l stîinjenească. 

Pe la miezul nopţii, cînd ieși, carnea și apa erau neatinse, iar 
cîinele stătea nemișcat, în vechea poziţie. Nu-l simţea ostil, dar 
între ei rămiînea o distanţă nemicșorată. „Te rog, apropie-te, am 
nevoie de tine! Ești singura fiinţă pe care aș putea s-o iubesc din 
toată inima, fără temeri și reticențe...“ 

Pînă atunci, proiectaseră diapozitive cu perechea nordică. 
Venise rîndul unei serii de fotografii făcute în India, imagini 
convenţionale, elefanţi, pagode, temple, baiadere. Mașina roșie 
salva puţin atmosfera banală, ca un documentar cinematografic, 
contrafăcut și nesincer; fata, cu părul ei blond tuns băieţește, cu 
gîtul lung, cu brațele goale și cu picioarele de cerboaică, 
dezvelite pînă la jumătatea coapselor, avea atita autenticitate, 
încît părea mult mai adevărată decit peisajul. Alături, băiatul, 
deși i se potrivea foarte bine, aproape înceta să existe, devenea 
un accesoriu, pionul în jurul căruia ea evolua, înaripată și 
independentă. Maria nu văzuse niciodată o făptură atit de 
convingătoare. Personalitatea ei, mai degrabă secretă, și 
nicidecum retorică, devenea obsedantă. Îi era imposibil să și-o 
scoată din minte. O vedea vie, nu mai credea că se înecase, 
scena de pe plajă, cînd o luase elicopterul, i se părea proiectată 
într-un timp care încă nu venise. 

— Ce faci? întrebă Alber, din cort, cînd auzi pașii Mariei, 
îndepărtîndu-se. 

— Rămii aici. Să nu vii după mine. 

— Unde te duci? 

— În India. 

Cîinele o urmă, fără să-l fi chemat. Nu putea să-l ignore și era 
descurajată. Urcară scările împreună. El se opri la ușă, privi 
înăuntru, nu vru să intre, se așeză pe dușumea, cu botul pe 
prag. Maria socoti că ar fi fost un gest oribil să închidă ușa. 

Se așeză în pat, rezemată de perne, stinse lumina și rămase 
cu ochii la dreptunghiul fluorescent al ferestrei luminate de lună. 
Încet, cadrul începu să se coloreze, pe urmă apărură imagini: un 


cer albastru, o esplanadă pavată cu piatră roșiatică, un front de 
palmieri spre partea mării. Și la umbra unuia, mașina roșie cu 
portierele deschise. Fata cobora, nu i se vedeau decit picioarele, 
restul apărea ca un desen vag în umbra din interiorul 
habitaclului. Pe urmă se arătă în lumină, înaintă cu mîna 
streașină la ochi, căutînd să deslușească o imagine de care o 
separa prea mult soare. Fereastra strălucea, și Maria se întreba 
de ce în cameră rămiînea întuneric. Fata străbătu distanţa de la 
esplanadă, crescu pînă ce cuprinse tot cadrul, și cînd ajunse, 
sari pe fereastră. „Mă cheamă Helga“, spuse, așezindu-se pe 
marginea patului. „Știu“, șopti Maria. „Cîinele e al tău?“ „Aș 
vrea să fie al meu, dar nu se poate“. 

În cameră era tot întuneric, ca mai înainte, și totuși, fata 
părea îmbrăcată în soare. 

„Te-ai întors din India?“ o întrebă Maria. 

„Nu. Abia am ajuns. După-amiază urc pe Hymalaia. Mergi cu 
mine?“ 

Porniră, numai ele două, cu cîinele. Pînă să ajungă la peretele 
de gheaţă străbătură lanuri de rapiță. O zi întreagă înotară în 
marea lor galbenă. La poalele povirnișului, găsiră o scară 
rulantă; urcau fără să obosească. „Nu se poate! se gindea 
Maria. E o falsificare. Prea ușor merg toate!“ Avea sentimentul 
că nu-și face datoria și fură ceva vieţii. În unele locuri erau 
funiculare. De-o parte și de alta pășteau turme de oi, singure, 
fără ciobani și fără cîini. Mai sus ningea dar, cînd atingea piatra, 
zăpada se prefăcea în iarbă, și oile puteau s-o pască. A treia zi, 
seara, se aflau pe cel mai înalt vîrf din lume. N-avea nici o 
dovadă, dar așa știau toţi oamenii. Ei una i se părea o 
zădărnicie; nu făcuse nici un efort ca să-l cucerească. Și-ar fi 
vrut să fie alături încă o înălţime, măcar de statura ei, un metru 
șaizeci și patru, ca s-o poată urca altădată. Nu se vedea nimic 
sus, decit o stină părăsită. Era cald; bătea un vînt fierbinte. 
Maria își ștergea întruna fruntea nădușită. Cînd se întoarseră, 
fata blondă spuse: „Dar cîinele tău n-a mîncat și n-a băut nimic 
tot drumul!“ „Aș vrea să fie al meu!“ gemu Maria. 


Ajunseseră pe esplanadă și se apropiau de mașină. Băiatul, 
care așteptase înăuntru, cobori, îi ajută fetei să urce, apoi trînti 
portiera. Mașina porni pe sub palmieri, se văzu pînă departe; 
Helga făcea semne cu mîna. 

Maria se mai plimbă puţin pe malul mării, după care veni 
acasă și adormi îndată ce își lăsă capul pe pernă. Cînd se trezi, 
cîinele, cu botul pe prag, o privea cu ochii galbeni. „Dar n-a 
mîncat nimic!“ își zise Maria. 

Trei zile nu se despărţi de ea, o urma pretutindeni; dacă intra 
undeva, o aștepta afară; noaptea dormea în faţa ușii, cu botul 
pe prag. Nu mînca și nu bea. 

— Alungă-l! spuse Alber. O să se prăpădească! 

Era în el o nemulțumire, pe care n-o putea numi gelozie; de la 
apariţia cîinelui, Maria îi vorbea absent și monosilabic, fără să-i 
arunce măcar o privire. 

Da, trebuia să-l alunge înapoi, la stînă; altfel ar fi murit în 
cîteva zile. Maria îi arătă poteca, spre munte. 

— Hai, du-te! 

Cîinele se ghemui la pămînt; i se vedeau coastele și oasele 
șoldurilor, descărnate. Alber luă o gătejă și vru să-l lovească; 
Maria îl percută cu privirea, făcîndu-l să rămînă paralizat, umil și 
ridicol. 

— Hai cu mine! spuse, pornind pe potecă spre cîmpul de 
rapița. 

Cîinele, care n-o lăsase niciodată singură, se opri și, prima 
oară, nu mai vru s-o urmeze. 

Așteptă încă o zi; noaptea, cîinele stătu de veghe la ușă. De la 
venirea lui, Alber nu mai intrase în cameră. 

— Mă duc la stînă, să-l chem pe cioban, hotărî Maria a treia zi 
dimineața. 

În noaptea aceea rămăsese în cort, proiectînd imagini. Cîinele 
păzea bătătura; i se vedeau ochii fosforescenţi, mai vii decit 
lumina proiectorului. 

— Pot să mă duc eu, se oferi Alber. 

Simţea că Maria nu l-ar fi acceptat sa meargă împreună ca în 
celelalte rînduri. O descoperea tot mai ostilă. 


— Nu. Vreau să mă duc eu! 

Cîmpul, pînă la poalele povirnișului devenise cenușiu într-o 
singură zi. După multă întîrziere îl seceraseră cu mașinile, de la 
o zare la alta; în aer plutea praf, natura părea strinsă în sine, 
sărăcită, crispată. Maria se întoarse cu faţa la mare. Deși se 
sfirșea august, marea nu se schimbase; nu se schimba nici în 
septembrie, în octombrie, nici mai tîrziu, cînd se scutura frunza 
copacilor, cînd cădea zăpada și îngheţau toate. Pămiîntul se 
făcea alb. Ningea asupra mării, viscolea groaznic — marea 
rămiînea albastră. Maria se întreba de ce nu putea s-o iubească. 

Săptămîna trecută, înainte de a fi fost la stină să ia cîinele, se 
dusese cu Alber, departe, pe plajă, fără să ţină seama de ore. Se 
întorseseră pe întuneric. Își pierduse fularul, îl ţinea în mînă, 
distrată, și-i alunecase. Pînă să-și dea seama, venise un val, îl 
luase și fusese imposibil să-l mai găsească. „Marea e generoasă, 
îi spunea cineva, odată. Nu-i cere nimic omului, și-i dă tot ce 
are!“ — „Oho!, ce vorbă caraghioasă! Dă tot ce poate, în schimb 
înhaţă orice îi vine la îndemînă și nimic nu-i mai smulgi din 
gheare. E o hrăpăreaţă!“ 

Maria se pierduse pe cîmpul secerat; o puteai ghici în locul 
unde se ridica praful. Ajunse sus, la jumătatea după-amiezii. La 
stînă, găsi o încremenire nefirească; în loc să fie la pășune, oile 
stăteau grămadă în ţarc, înghesuite unele în altele, de nu li se 
mai vedeau decit spinările, ondulate. Cîinii, risipiţi ici-colo, cu 
capul în pămînt, cu cozile lăsate, păreau bătuţi și fără dor de 
viață. Numai cei doi măgari pășteau, unul lîngă altul, dar și în 
mișcarea lor se simțea ceva neobișnuit, o alarmă care era gata 
să se declare, fiindcă din cînd în cînd ridicau capetele amîndoi 
deodată, sondînd cu nedumerire tăcerea și încremenirea. 

Venirea Mariei nu stîrni cîinii. Rămaseră tăcuţi, aruncîndu-i 
cîte o privire posacă. Maria văzu întîi pe cei doi copii, în spatele 
colibei, în picioare, cu umerii aduși, cu ochii în pămînt, 
încremeniţi și ei, ca toate, în faţa colibei descoperi bărbaţii. Unul 
stătea în ușă, nemișcat, ca un stîlp. Alături, al doilea, așezat pe 
un butuc, cu coatele pe genunchi, își ţinea fruntea în miini. Pe 
un pat de crengi verzi, la picioarele lor, zăcea un trup omenesc, 


învelit cu o cergă în dungi negre, roșii și verzi. Un picior ieșea 
afară puţin, destul ca pe glezna subţire să se vadă brățara de 
argint. Maria înlemni. 

Bărbatul așezat pe butuc o privi lung, fără să spună nimic. Pe 
urmă, în timp ce al doilea rămînea nemișcat, la locul lui, se 
ridică, făcu doi pași și îndepărtă cerga, la căpătii. Apăru capul 
femeii, cu părul căzut în ochi, mătăsos, strălucitor și viu. 
Grumazul, sub bărbie, era puţin umbrit, o undă vineţie arăta că 
sîngele se răcise în trup. Pieptul apărea pe jumătate dezvelit, cu 
cămașa trasă în părţi printre sîni, iar sub cel stîng se vedea 
înfiptă o lamă argintie de cuţit. Mîna dreaptă a femeii era strînsă 
pe plăsele, dar nu încleștată; gestul părea firesc și casnic. Maria 
își amintea mîna mulgind oile, masînd ugerele cu mișcări 
energice, nu violente, mai degrabă tandre, cu duioșia feminină 
care unește într-un fel tot ce-i femelă pe pămînt, trecînd peste 
distanţele dintre specii. Pe degetul arătător lucea inelul de aur 
cu piatra albastră, nealterat, și poate datorită lui, mîna, deși se 
învineţea, ca grumazul, nu părea moartă. 

Putea să fie o impietate; ceva o împiedica să plece înainte de 
a vedea chipul femeii. Se aplecă și îi îndepărtă părul de pe faţă. 
O străbătu o înfiorare; dacă femeia murise, părul era încă viu, și 
nu doar prin iluzie. Îi simţea freamătul, și deodată o cuprinse o 
tristețe și o durere de moarte, gîndindu-se că niciodată de aici 
înainte o mînă de bărbat nu va mai trece printre șuviţe. 

Femeia zimbea, cu ochii închiși și cu gura puţin crispată. 
Moartea nu ascundea suferință; mai degrabă dezvăluia o 
eliberare. Maria aduse părul la loc, peste faţă, și porni pe unde 
venise. Nu putea să vorbească. 

După cîţiva pași se opri; se apropia cineva din urmă. Nu știa 
care din cei doi, n-avea cum îi deosebi. 

— Dacă vrei, îi spuse, fără să se uite la el, vino să iei cîinele; 
altfel moare. 

— Am să vin miine, răspunse ciobanul. 

Pe la jumătatea poviîrnișului, Maria întîlni o mașină cu șenile, 
care urca anevoie, tăind versantul în zigzaguri. Lîngă șofer 
stătea un om în uniformă, iar în spate doi civili, unul în capul 


gol, altul cu pălărie tare. Acesta din urmă ţinea pe genunchi o 
geantă neagră. 

Pe Alber nu-l mai găsi și-i păru bine. Cîinele era în locul unde îl 
lăsase; o simţise de mult și o aștepta, în picioare, hipnotizat, cu 
privirea pe cărarea prăfuită. Pe măsură ce Maria se apropia, 
ochii lui se dilatau, pînă ce ajunseră la o limită imposibilă. Atunci 
se năpusti la ea, ca și cum ar fi vrut s-o sfișie. La doi pași se opri 
icnit, își lipi burta de ţărînă, se tîrî pînă la picioarele ei și începu 
s-o adulmece, rotindu-și botul pe sus, ca în transă, căutîndu-și 
amintirile olfactive în aerul pe care ea îl aducea de pe munte. 

Toată noaptea se frămîntă și scînci, cu botul pe prag, scoțind 
sunete întrebătoare. Cum îl putea face să înțeleagă? Unul dintre 
ei trebuia să moară spre liniștea celuilalt. 

Maria își puse perna în cap, apăsînd-o cu amîndouă mîinile, și 
dacă nu mai auzi scîncetul cîinelui, se născu în urechea ei un 
suspin, venit din altă parte. 

Dimineaţa, cînd deschise ochii, cîinele se ridicase, tremura din 
tot trupul și părea gata să cadă. Cobori să-i deschidă ușa la 
intrare. Îl văzu năpustindu-se spre cîmpul de rapiţă; gonea 
șerpuit, de parcă l-ar fi bătut vîntul. În capul cărării se opri să 
aștepte. Maria simţea că nu s-ar mai fi mișcat de acolo, ar fi stat 
așa, pînă i-ar fi putrezit oasele. 


Tulip asculta neîncrezător, cu capul înclinat pe o parte. 

— Am încercat să facem groapa în piatră, spunea ciobanul. Nu 
se poate, e prea aspră, și deasupra nu-i pămînt nici de-o 
șchioapă. 

Maria venise cu el, să-l ajute; îi trebuia un calup de dinamită. 

— Femeia ta nu era turcoaică? întrebă Tulip. 

Părea circumspect, dar ciobanul nu avea nimic de ascuns. 

— Ba da. 

— Și n-ai trecut-o la creștinism? 

— Ne-a fost mintea la altele. 

— Înseamnă că a rămas în credinţa musulmană. Trebuie s-o 
îngropi după legea ei. 


Tulip se oferi să facă slujba. În tinereţe fusese muftiu, spunea 
el, și mai tîrziu nimeni nu-i luase investitura. Avea dinamită, cu 
tot dichisul, cu fitil și capse. Cum să lucreze cu ele, ciobanul știa. 
Plecă împreună cu Maria și se opriră la casa de piatră. Lîngă 
scară zăcea cîinele, mort, învelit cu minteanul ciobanului. 
Ciobanul se aplecă, luă cîinele, îl puse pe umeri și porni spre 
cărare fără o vorbă, fără să-i arunce Mariei o privire. 

Văzuse odată un om murind de frică. Văzuse cîinele murind, 
la sfîrșitul unui salt în aer. Murise de bucurie. Sărea din ce în ce 
mai sus, înnebunit, cu trupul vibrînd metalic, cu ochii ieșiţi din 
orbite, privindu-l pe cioban cu o forță arzătoare. Sărea și nu se 
putea altfel, alt sfîrşit nu exista decit moartea. Căzuse deodată 
și, după salturile de mai înainte, cînd părea o neființă elastică, 
fără legătură cu pămîntul și fără densitate, devenise brusc rigid 
și greu, de plumb. 

Maria începuse să se teamă, din clipa cînd ciobanul se ivise 
pe cîmp; venea ridicînd praful. Cîinele îl simţise cu mult timp 
înainte și începuse să tremure. Era în el o vibraţie accelerată, 
datorită parcă unui motor cu turație mare, și vibrația creștea, pe 
măsură ce se apropia stăpînu-său. Tremurul cîinelui i se 
transmitea, prin pămînt sau prin aer; Maria îl simţea crescînd, 
nu-și imagina pînă unde putea să ajungă, își dădea seama însă, 
că trebuia să se sfirșească nefiresc, și-i era frică. La cîţiva pași, 
ciobanul se opri, cu ochii înfundați în cap, negru la faţă. Se 
priviră. Tremurul cîinelui contenise, nu mai avea unde crește, 
carnea lui, devenise un metal inflexibil și rece. Și ochii îi erau 
inflexibili și reci, morţi într-o clipă de vibraţie maximă. Se 
priveau. Maria nu mai putea să îndure. Ar fi scos un strigăt, un 
protest, un blestem, dar era și ea încleștată. De ce nu spunea un 
cuvînt ciobanul, de ce nu făcea un gest, să se termine?... Dar 
poate trebuiau să-și vorbească, într-un fel neauzit și neînțeles 
de alţii. Pe urmă ciobanul spuse, simplu, cu o hotărîre în care 
era poate o blindeţe indescifrabilă: 

— Haide! 

Cîinele își recăpătă viața, începu iar să tremure, ochii îi înviară 
și se încălziră, în timp ce pieptul i se dilata, iar din trup îi ieșeau 


aburi. Se uita la cioban intens și chinuit, mai avea poate o 
îndoială, poate îi venea greu să creadă. Ghearele i se înfipseră 
în pămînt, încet, precaut, gîndit, pînă ce sprijinul fu deplin. 
Atunci trupul se strînse în el, se comprimă tare și explodă scurt. 
Maria nu putu să vadă mersul pe traiectorie; mișcarea fusese de 
proiectil. Cîinele căzuse la picioarele ciobanului, încolăcit pe 
gleznele lui. Scotea un scîncet de copil, amestecat cu urlet de 
lup și, încolăcit așa, se urca în sus, spre genunchi. 

Maria o luă la fugă. Nu mai putea nici să privească, nici să 
înţeleagă. Dacă nu era credință ce-ar fi fost altceva? Și cum 
ajungea credinţa la această treaptă? 

Cîinele începuse să latre, lătra nebun, chelălăia, urla, între 
bucurie și moarte. 

De pe treptele scării, Maria se uită încă o dată, atrasă 
irezistibil. Cîinele sărea în jurul ciobanului, pe urmă o lua la 
goană pe cîmp, ridicînd praful, se rostogolea în ţărină, se 
întorcea și sărea iarăși, tot mai sus, pînă la piept, pînă la umeri. 
Casa fiind mai jos, Maria vedea salturile amplificate; cîinele 
atingea înaltul cerului, ascensiunea lui mergea spre o rezolvare 
exasperată, la fel cum mai înainte mersese tremurul trupului. 
Începea să semene a zbor, nu putea să cîştige atita înălțime 
numai prin forța musculară a picioarelor, exista un impuls de 
altă natură, o forţă transcendentală. 

Maria, care continua să privească împotriva voinţei ei, simți 
crescînd în ea o revoltă neclară. Îi ura pe amîndoi, pe cîine și pe 
cioban. De unde atita nebunie? De ce atita credință? Deodată 
cîinele căzu. Căzu greu, la picioarele ciobanului. Nici un spasm 
nu-i străbătu trupul. Murise pe sus, într-un salt maxim. 


Puseră dinamită departe, pe creastă, de unde se vedea și 
marea, spre răsărit, și lunca Dunării, spre apus. 

Detunătura cobori pe platou, pînă la stînă. Oile, strînse unele 
în altele se tălăzuiră. Cîinii începură să tremure. Măgarii ridicară 
capetele și se priviră. Nu rămăsese nimeni cu animalele. 


După ce zburăturile căzură, și aerul se limpezi, în stîncă apăru 
o excavaţie neprevăzută; încărcătura de dinamită fusese prea 
mare. 

Tulip nu urcase pînă acolo, avea treburi acasă. Se dusese, 
după ce făcuse la stină, în faţa colibei, o slujbă ciudată, 
neînțeleasă de nimeni, probabil o născocise, un șir de invocaţii 
intraductibile, îndreptate spre toate zările. Dar avea dramatism 
în el, ca în toate împrejurările, și dacă nu le căutai înțelesul, 
vorbele lui puteau sa te cutremure. 

Pe femeie o duseră cu o năsălie făcută din crengi de 
mesteacăn; părea împodobită cu dantele albe. O așezară în 
groapă, pe patul de piatră, cu faţa la miazănoapte. Avea la git 
toate salbele, șapte, una peste alta, un maldăr de aur, și 
deasupra șiragul de perle; pe degete avea toate inelele, și pe 
glezne brățările. O învelită cu o blană de urs, iar deasupra 
puseră ramuri și iarbă. La picioarele ei așezară cîinele, alături 
tainul lui pe tot anul și o doniţă plină cu apă. Îl înveliră de 
asemeni cu blană și ramuri, iar pe urmă începură să care pietre, 
să-i acopere și să umple groapa. Cărau toţi, cei doi oameni și 
copiii. Se opriră cînd căzu întunericul. A doua zi, odată cu zorile, 
își reluară lucrul; nu-l sfîrșiră decit spre seară. Merseră la stînă, 
ciobanii mulseră oile, copiii făcură mămăligă. Miîncară în ușa 
colibei. Nu vorbea nimeni, nu bătea vintul, pe întreg platoul nu 
se simţea nici un zvon și nici o mișcare. După masă, pe cînd 
unul din copii stringea oalele, celălalt intră în colibă și dădu 
drumul gramofonului. Glasul lui Caruso se duse pe munte, spart 
și metalic, dar plin de patimă. Cînta „Ay, ay, ay“, și invocaţia lui 
nu părea mai puţin dramatică decit strigările lui Tulip, care 
reînviau și se reîntorceau din toate zările. Se făcuse atît de 
întuneric, că nimeni nu vedea chipul celuilalt. 

A doua zi, ciobanii încărcară samarele, și turma cobori 
povîrnișul, îndreptîndu-se spre Dunăre. În frunte mergeau doi 
cîini și măgarii, după ei copiii, apoi oile, iar la urmă ciobanii, cu 
restul cîinilor. 


14 


Pe o stîncă, în faţa promotoriului, stătea un om, cu o undiţă, o 
pușcă și un cîine de vînătoare. Stătea acolo, așezat pe piatră, de 
multă vreme, poate din cursul dimineţii; Maria îl văzuse la 
douăsprezece, cînd ieșise din tură, iar acum se apropia seara. 
Era singură, mergea la cort, fără să știe de ce; mai degrabă o 
interesa omul care stătea nemișcat, de atita vreme. Cînd ajunse 
la cîțiva pași, cîinele se ridică și îi ieși în întîmpinare. Nu se 
așteptase, îl vedea prima oară. Se opri, puţin speriată, fiindcă 
nu-i putea bănui intenţiile. Dar cîinele se apropie cu o privire 
prietenoasă. Era un setter irlandez, de o rasă nealterată, unul 
din acele exemplare care stîrnesc uimirea și admiraţia, dîndu-ţi 
un sentiment de satisfacție ramificată. Tot ce-i perfect în natură, 
de la peisaj pînă la oameni, face să se nască aceleași 
sentimente. 

Cîinele, de un roșu ca flacăra, era uriaș; privit de aproape, îi 
ajungea Mariei pînă la talie, dar, efilat și suplu, cu picioarele 
lungi, cu pieptul robust, cu mijlocul supt, părea dezlegat de 
propriile lui dimensiuni, devenea aerian, plutea în spaţiu. 

— Pot să-l mîngii? întrebă Maria. 

Stăpiînul cîinelui nu răspunse; poate n-o auzise. Se uita la apă, 
greu de spus în ce parte; părea absent, nu-l intrigau nici măcar 
muzica și glasurile înfierbîntate care veneau de pe punţile 
vaporului. Șiruri de bărci duceau acolo lume peste lume, atrasă 
de ambianța inedită și de zimbetele ademenitoare ale lui Tulip. 

Cîinele își vîri capul sub mîna Mariei; era o solicitare directă, 
căreia îi adăuga privirea lui prietenoasă și caldă. Ea îl mîngiie cu 
timiditate. Nu înțelegea de ce acest cîine străin îi arăta, dintr-o 
dată, o simpatie atit de deplină. Nu îndrăznea, dar ar fi vrut să-i 
ia capul în brațe, cu o dorinţă pe care în clipa aceea nu i-ar fi 
putut-o trezi nici o fiinţă omenească. Îi venea să plîngă, se 
simţea încărcată de tandreţe și de amărăciune. 

Deodată, cîinele începu s-o adulmece cu o atenţie în creștere, 
ca și cum ar fi făcut o descoperire. Îi mirosea rochia, braţele, 
apoi se ridică, își puse labele din faţă pe umerii ei și îi căută 


grumazul cu botul umed. Maria se trase un pas înapoi, altfel ar fi 
dărimat-o pe spate. Abia acum, stăpînul cîinelui întoarse capul. 

— Kodar, aici! strigă, cu glasul destul de aspru. 

— Zilele astea am avut un cîine în casă, îi explică Maria. 
Probabil simte. 

Simţea, fără îndoială, dar ce putea să afle? Ce mesaj lăsase 
cîinele ciobanilor? Interesul și semnele lui de simpatie o obligau 
să-i vorbească omului. Se temea că în mintea lui putea s-o 
învinuiască de-a fi căutat să cîştige afecțiunea cîinelui. Se 
cuvenea să-l alunge, dar n-avea putere fizică, și nici n-o lăsa 
inima. 

Omul își strigă cîinele cu mai multă severitate. Avea un glas 
bine timbrat, care Mariei îi plăcuse încă de adineaori. Părea 
alcătuit din mai multe tonuri, armonizate; devenea astfel 
autoritar și penetrant, fără să fie metalic. Era un bărbat trecut 
de virsta maturității, dar departe de bătrineţe. Nici o clipă Maria 
nu și-l închipui lipsit de vreo parte a dreptului la viață. Cu tot 
părul încărunţit și fața cutată, părea mai puternic decit orice 
vîrstă. Viaţa îi aparţinea, după toate semnele, știa s-o domine, și 
s-o prețuiască, fără să pară încrezut și antipatic. 

— Pescuiești? 

Ar fi fost ridicol să-i vorbească mai ceremonios în decorul 
acela. El îi porunci cîinelui să se așeze, apoi răspunse 
monosilabic; nu venise să pescuiască. 

— Atunci de ce ai luat undiţa? 

— Numai de plăcere. E un obiect elegant și plin de sensuri. 

Care să fi fost sensurile? O astfel de vorbă, spusă de Alber, și 
poate de oricine altul, ar fi înfuriat-o, socotind-o fără conţinut și 
pretențioasă. Omul acesta nu părea că ar putea să se joace cu 
propriile lui cuvinte. Era convingător, direct și simplu. 

— Ai fost la vînătoare? 

— Nu. Am ieșit pe cîmp doar ca să-mi plimb cîinele. 

— Atunci de ce-ai luat pușca? 

— Pentru plăcerea lui. Dacă n-am pușca, nu-i priește 
plimbarea. 

— Da, sigur! încuviinţă Maria. 


Credea pe deplin și se simţea puţin prostită. Nu mai avea ce 
spune; decît bună seara. Acum cîinele rămase indiferent, nu se 
ridică, n-o urmări măcar cu privirea. Omul se uita pe apă. Cum 
şedea pe piatră, era greu să-ţi dai seama ce statură avea, dar 
nu făcea impresia că ar fi destul de înalt ca să domine, cum 
domina glasul. 

Maria se duse la cort; aparatul de proiecţie nu funcționa, 
bateria era dată la încărcat. Pînă să se întunece, privi 
diapozitivele, cu ochii liberi; lumina apusului, proiectată pe 
mare, albastră, violetă și roză denatura culorile, și imaginile n-o 
mai încîntau. Le privea absentă, fără să le înregistreze, numai ca 
să-și justifice venirea acolo. Ar fi trebuit să meargă în oraș, avea 
întîlnire cu Alber, la cinematograf. O intriga omul de pe stînci; 
nici acum nu plecase. Nu-l mai văzuse altădată... 

Trecuse de mult ora cinematografului, se făcuse noapte. 
Maria şedea în fața cortului, cu diapozitivele în braţe. Fata 
blondă îi era indiferentă în astă seară, nu prinsese viaţă. Totul îi 
era indiferent și fără sens. Ce sensuri putea să aibă o undiţă? lar 
ea? N-o lega nimic de oameni, decit o meserie pe care o 
începuse din pasiune, și acum devenise o rutină, din fericire 
ușoară. Nu-și cîştiga pîinea cu sudoarea frunţii, orele de lucru 
treceau pe nesimţite. Cînd se ridica din fața aparatelor nu se 
simţea istovită, n-o apuca groaza că a doua zi începe altă tură. 
Dar viaţa ei n-avea sens, adică n-avea decît sensul comun: a te 
naște, a trăi, a muri. Pentru nimeni, pentru oricine. 

Sensul începe odată cu dăruirea. Să te naști, să trăiești și să 
mori pentru cineva. Să mori de suferinţă sau de fericire. Simţea 
de un timp nevoia, tot mai clară, pînă ce devenise acum 
imperativă, să aibă o credinţă la fel de mare ca a cîinelui de la 
stînă, care, alungat, ar fi murit de durere, iar reprimit, murise de 
bucurie. Dar trebuia să rămînă sceptică, nu era în firea lucrurilor 
să se întîmple la fel și cu oamenii. Cîinele nu cere nimic, suportă 
gesturile nelogice, uită pedeapsa nedreaptă și umilinţele, și nici 
chiar brutalitatea nu face să-i scadă credinţa. Credinţa omului e 
o tiranie. În numele ei se ia totul, începînd cu libertatea de 
mișcare și ajungînd pînă la cea de gîndire. Cine o acceptă se 


pierde pe sine și intră în cea mai perfidă sclavie. Maria începuse 
să gîndească de mult astfel, dar abia acum știa cum putea să-și 
rezolve  dezideratele ei, în creștere, ajunse la treapta 
insuportabilă. Trebuia să-și construiască o credinţă, nu cu datele 
omenești, suspecte. Trebuia să ajungă la credinţa cîinelui. 

Se făcuse tirziu, și Alber nu venise s-o caute. Era contrariată. 
Prima oară. Pînă acum insistența lui ar fi agasat-o. Nu-i plăcea 
să fie solicitată. Își păstrase o independenţă care socotea că 
salvează demnitatea în toate împrejurările vieţii și mai ales în 
dragoste. 

Se duse acasă; camera i se păru mai goală ca altădată. Își luă 
un pulover, peste el își puse fularul, unul din fularele ei mov, 
fără număr, și porni pe plajă. Nu-l găsi nici la Calul de Salcie. Se 
așeză puţin, să reflecteze. Aici începuse; simţea cu puţină 
alarmă, dincolo de care se trezea o bucurie, ea însăși alarmantă, 
că nu putea să se sfirșească. De pe mare venea frig și umezeală 
salină. Avea nevoie de căldură. 

Porni mai departe, orbită de luminile care creșteau în față, ca 
un incendiu albastru. Neonul denatura noaptea. În staţia 
trenului electric se opri, mirată. Pe terasa barului, alături, 
descoperi pe omul cu cîinele. Ședea absent la o masă, cu un 
pahar mare în față; dacă era plin cu altceva decît apă, 
cantitatea impunea respect și nedumerire. Omul părea unul din 
cei care fac totul cu seriozitate și nu lasă nimic nedus pînă la 
capăt. Cîinele aștepta alături, așezat pe labele din spate, în 
poziţia de pe emblema discurilor de patefon His master’s voice, 
însă cu supleţea lui proprie. Pușca și undiţa se vedeau rezemate 
de pervazul vitrinei din spate. Lumina dinlăuntrul localului le 
desena foarte bine. Unele obiecte pot să contribuie la stabilirea 
personalităţii celui care le poartă cu sine. Acum pe Maria o 
intriga mai mult conținutul paharului, un lichid transparent și 
alb. Spera să fie ceva concentrat. Își aminti că în seara cînd îl 
cunoscuse pe Alber și era cam îngheţată, băuse aici saché, 
rachiu japonez, care nu-i plăcuse, dar, slavă Domnului, i se 
păruse destul de tare. Dacă omul bea într-adevăr saché, 


prezența lui acolo și atitudinea atit de absentă își găseau 
justificarea. 

Nu-l văzuse niciodată, și acum îl întîlnea a doua oară într-o 
singură zi. Totuși nu părea venit din altă parte; se cunoștea că 
locurile îi erau familiare. Maria își strînse fularul la git și își 
continuă drumul, prin parc, ocolind bulevardul, prea zgomotos și 
prea aglomerat. Lumea de peste vară nu se împuţinase și nici 
nu devenise mai reţinută. Toamna nu aducea schimbări decit în 
frunzele copacilor și-n îmbrăcăminte. Peste cămășile cu mîneci 
scurte, seara se puneau pulovere alpine. Lina era caldă, moale, 
prietenoasă și foarte nuanţată în relaţia ei cu oamenii. Maria se 
opri; în viltoarea de melodii expulzate pe ferestrele 
restaurantelor și barurilor, o strigase cineva, de aproape. Făcu 
doi pași în umbră, și o descoperi pe Dia, așezată pe marginea 
unui bazin decorativ, de piatră cenușie. Alături ședea fratele ei, 
cu frumuseţea lui cerească. Amîndoi aveau pulovere groase, cu 
gulerul întors, al ei alb, al lui negru sau poate albastru; nu se 
deslușea bine în umbră. În spatele lor, într-o slabă lumină 
fluorescentă, fără sursă vizibilă, ceea ce dădea tabloului o 
instabilitate somnambulică, apărea, ca din ceţuri albastre, un 
grup plastic: o femeie de metal alb, probabil oțel inoxidabil, cu 
alungiri fragile, ca de adolescentă, iar alături, într-un contrast 
brutal, accentuat de culoarea materialului, o bătrină girbovă, de 
bronz sau de fontă, cu o rasă pliată aspru, cu o frînghie în jurul 
mijlocului, cu o sarcină de găteje în spinare. Sculptura, îmbinînd 
în mod neobișnuit două materiale deosebite și două imagini 
care se respingeau una pe alta, părea o cruzime. Grupul era 
împlîntat într-un bloc de piatră, în mijlocul bazinului. Fusese 
probabil pus de curînd, fiindcă Maria îl vedea prima oară. 

— De ce staţi tocmai aici? întrebă, aproape revoltată. 

Băiatul nu răspunse; o privea de jos în sus, cu un zîmbet 
plăcut, dar negrăitor, de o simplitate primitivă, parcă gol de 
orice sentiment. Uneori părea impertinent și agresiv alteori 
devenea de o timiditate enervantă. Maria evitase să-l studieze 
cu mai multă atenţie, și abia astă seară se gîndi că poate îi 
făcea frică. Nu știa cum și de ce, pentru o necuviință poate, sau 


chiar pentru un gest inadmisibil. Îl ocolea cînd era cu putinţă și 
în nici un caz nu s-ar fi oprit să-i vorbească, dacă l-ar fi întîlnit 
singur. 

— Îmi place un bărbat, spuse Dia, cu un suspin pornit din 
fundul sufletului. 

Nu se alinta, părea nefericită. Maria o privi cu luare aminte; 
ocolea astfel și ochii băiatului, care continua să-i zimbească. 

— Eşti sigură că numai unul? 

— Acum da. M-a fixat ca într-un bloc de gheaţă. Sînt 
paralizată. 

— Și el nu poate să te elibereze? 

— E însurat. Mie una nu-mi pasă; nu-mi plac bărbaţii 
neînsurațţi, nu-ţi dau sentimentul păcatului. Dar s-a nimerit să fie 
un puritan autentic. Vrei să-l vezi? Miine? Te iau cu noi, sîntem 
invitaţi pe iahtul lui. 

— Chiar un iaht? 

— Da, ce te miră? îl conduce singur. Are doar un marinar, un 
om de corvoadă. A făcut ocolul pămîntului sau are intenţia să-l 
facă, n-am înţeles bine. Vine din Oceanul Indian, a trecut Marea 
Roșie și Mediterana. A stat o săptămînă în Cipru și aproape o 
lună în Egee. 

— Nu născocești? întrebă Maria, apropiindu-se s-o vadă mai 
bine. 

— Poţi să te convingi. Vino cu noi miine. 

— Am să vin. 

— Nevasta lui e foarte frumoasă, continuă Dia. Cred că Rafael 
e îndrăgostit de ea. Nu din senin, ea îl provoacă pe faţă, dar nu 
sînt sigură că ar merge pînă la capăt; și apoi, el n-are destul 
curaj. Dacă fiecare ar ceda puţin, am putea să facem o 
combinaţie, în patru; așa s-ar rezolva toate. Deși nu-i un iaht 
mare, am avea loc cu toții. 

Maria era uimită și puţin tulburată. lahtul putea fi o fascinaţie. 
Plecă repede, luă trenul electric pînă în centru, de-acolo merse 
în fugă toată esplanada. Peste parc, la ferestrele lui Alber, era 
întuneric; o contraria gîndul că lipsa ei nu-l afectase destul, de 
vreme ce nu venise s-o caute, iar acum se culcase. Urcă scările 


și încercă ușa; el n-o aștepta, ar fi lăsat-o descuiată, știa că ei 
nu-i place să sune. Își călcă pe suflet și împinse cu degetul 
butonul soneriei, într-o mișcare dușmănoasă. Nu răspunse 
nimeni; înăuntru nu se simţea nici o viaţă. Sună din nou, așteptă 
cinci minute, tot mai contrariată. Pe unde umbla atît de tirziu, 
noaptea? Gîndul că ar putea fi cu altă femeie nici nu voia să se 
contureze. 

ÎI găsi pe o bancă, în faţa cinematografului. Aştepta de la opt 
seara și trecuse de miezul nopţii. Dar n-o aștepta pe ea, ar fi 
fost degradant; uitase să plece. Maria îl privi intrigată; exista 
deci în el și o umanitate mai puţin obișnuită, mai inexplicabilă. ÎI 
socotise tot atit de linear ca o cale ferată. Chiar dacă duce prin 
peisaje ameţitoare, calea ferată rămîne cea mai ternă din 
lucrările omului. Ea nu-ți îngăduie nici o evadare și nici o 
aspirație. 

— N-ai îngheţat? îl întrebă, așezîndu-se alături. 

— Poate că da; nu mi-am dat seama. 

Și dacă totuși era capabil să zboare, cum spusese odată? 

— Mie mi-e frig, continuă ea, zgribulită. Ce ai de băut acasă? 

În ușă, Maria se opri tresărind. Nu mai fusese de mult, uitase 
casa. Cerga era în faţa ei, la picioarele fotoliului. Asemănarea îi 
dădu o durere de inimă. Nimic n-o deosebea de cerga pe care o 
văzuse la stîină, acoperind trupul femeii înjunghiate. 

Se lăsă în fotoliu, cu o oboseală nepercepută; era absentă și 
tristă. El luă cerga și o înveli, de la picioare pînă la umeri. Maria 
se simţea prea solemnă; își ridică picioarele sub ea și se ghemui 
în adiînciturile elastice ale fotoliului. Așa devenea mai familiar; 
camera i se părea acum cunoscută și caldă. 

— Dă-mi de băut, dar nu mult. Vreau să rămîn trează, și să-mi 
spui. Să-mi spui tot. Cine ești, de unde vii, unde vrei să te duci. 

Se aștepta ca el să se așeze la picioarele ei. Ar fi fost un gest 
firesc și nici nu i-ar fi displăcut. Rămase surprinsă cînd îi auzi 
glasul din partea cealaltă a camerei. Alunecase tăcut și se 
așezase pe o pernă, lîngă fereastră; îi deslușea silueta, în 
luminile întretăiate ale lămpii cu abajur de lîngă fotoliu, și ale 
felinarelor cu neon de pe esplanadă. Îi auzea glasul, totuși nu 


era în stare să urmărească înţelesul cuvintelor, să extragă din 
ele o frază. Tinea paharul în mînă, plin cu o băutură albă; nici n- 
o gustase; să fi fost sache?... 

Cînd soarele răsări pe mare, Alber continua să vorbească; ea 
nu înţelegea nimic, dar îi era bine și se bucura că glasul lui 
venea de departe. Cobori din fotoliu și își îndreptă rochia. 
Avusese tot timpul fularul mov la git, sub cerga cu dungi negre, 
roșii și verzi. 

— Trebuie să mă duc; peste un ceas intru în tură. 

La ușă se opri, se întoarse și îi mîngiie obrazul, privindu-l 
intens, nedumerită, curioasă, ginditoare și tandră. Nu făcuse 
niciodată un gest asemănător și cum nu făcea nimic în afara 
dorințelor ei, însemna că se produsese în ea o convertire 
importantă. Nu se mira, o simţea apropiindu-se de citeva 
ceasuri; se așteptase chiar la gesturi mai grave. Se abţinu să 
nu-i încercuiască grumazul; i se părea nepotrivit cu ora de 
dimineaţă și cu clipa plecării. Ar fi putut să pară convenţional, 
sau casnic. 

În stradă nu se mai putu învinge, și reveni. Alber era la doi 
pași de ușă, în locul unde îl lăsase. Răsuflă adînc, cu un zîmbet 
de triumf. Dar era triumful lui, pe care îl răsfrîngea în sine, cu o 
satisfacţie dublată. Dacă l-ar fi găsit la baie, pe cale să se 
dezbrace, sau în pat, pe cale să adoarmă, sentimentele ei ar fi 
trebuit împinse în urmă, și revizuite cu multă severitate. 

— Te iubesc de aseară, îi spuse. N-am fost sigură, de aceea 
am tăcut. Dar azi vreau să mai fiu liberă. Am să te caut miine 
dimineaţă. Sînt convinsă că n-o să-mi treacă. 


15 


Era în portul de iahting, ancorat în mijlocul bazinului, vopsit 
oranj, cu o dungă neagră la linia de plutire, cu suprastructurile 
albe, și cu catargele galbene. Dia făcu semn cu batista. O barcă 
se desprinse de bordaj și se apropie de chei. 

— El e marinarul? întrebă Maria, privind omul care venea cu 
barca. 


— Nu; stăpînul! Cum îţi închipui că ar fi trimis pe altcineva? 

Omul sări pe chei, cu barbeta bărcii în mînă. Maria îl privea, 
surprinsă, nedumerită, aproape confuză. Poate nu ascultase cu 
atenţie sau nu înţelesese bine. Se așteptase la altceva. Era un 
om tînăr, cu înfățișarea plăcută, îmbrăcat cu îngrijire, bărbierit 
proaspăt, cu un obraz atît de curat, că îi venea să-l mîngiie. 
Mirosea a săpun de calitate bună, nu semăna a lup de mare în 
nici o privinţă. Poate Dia mistificase, pusese la cale o farsă. El 
întinse mîna întîi Mariei, ca să-i ajute să coboare în barcă. Barca 
avea numai doi metri lungime, se legăna cam tare, nu părea 
făcută pentru patru oameni. 

— Mărtin, spuse Dia, ţi-am adus o prietenă. E foarte deşteaptă 
și n-o intimidează nici un bărbat de pe lume. Vreau să te 
studieze și să-mi spună de ce te iubesc atît de groaznic. 

Pronunţa numele accentuînd prima silabă și rostogolind ușor 
pe r. Probabil nu din afectare; auzise pe alţii. Astfel, numele 
căpăta o autenticitate cam exotică, se potrivea cu omul, cu 
zîmbetul lui timid, cu mișcările bărbătești, armonioase și dibace. 
Deși se vedea că știe să ţină o ramă și s-o manevreze, n-avea 
mîinile grosolane, bătătorite, degradate. Dezlegate de o 
prezenţă umană, să nu fi aparţinut cuiva, ci să fi avut o 
existență eterică, Mariei i-ar fi plăcut ca miinile să o dezmierde. 
Nu se simţea ușuratică gîndind astfel, la cîteva ceasuri după ce 
făcuse unica ei declaraţie de dragoste. Ar fi vrut oare ca mîinile 
să fie ale lui Alber? Se înroși, indignată. De ce trebuia să 
născocească scuze și explicaţii? Să fi aparţinut oricui, mîinile, n- 
avea importanţă! Îi plăceau, se uita la om cu admiraţie. Avea 
pantaloni de stofă neagră, etaminată, iar în sus un pulover cu 
firul gros, răsucit, bogat, de culoarea coniacului, așa cum se 
vede în lumina de flacără. Cămașa, sub pulover, era albastră, cu 
un guler larg, apretat cu o grijă suspectă; manșetele ieșeau din 
mîneci vreo cîțiva centimetri, tot apretate, lăsînd să se vadă 
butonii, făcuţi din cîte două monede de aur care păreau foarte 
vechi, medievale sau poate antice. Pentru un om pornit să 
navigheze cu anii, în condițiuni aventuroase, toate acestea, 
privind înfățișarea lui, păreau inexplicabile. Maria începea să 


regrete că venise, se iveau complicaţii, impresii aglomerate; nu 
le putea respinge, o năpădeau luîndu-i independenţa. Începea 
să se crispeze, iar zimbetul din zorii zilei, primul de acest fel din 
viaţă, devenea o amintire incertă, puţin dureroasă. 

lahtul, de vreo șaisprezece metri, nu era o construcţie 
elegantă, se cunoștea că fusese lucrat primitiv, în vreun șantier 
improvizat, pe un colț de plajă, dar părea robust și potrivit cu 
marea. Maria își mai veni în fire. Faţă de îmbrăcămintea 
stăpînului, cu cămașa lui apretată și cu butonii de aur, acest 
barcaz zdravăn devenea încă o surpriză, una confortabilă de 
astă dată. 

Un alt om, de pe punte, probabil marinarul, îi întinse mîna s-o 
ajute, dar ea urcă singură, dintr-o săritură, în care își pusese 
toata ambiția, știind că toţi o examinează. Nefiind loc să urce 
decît unul cîte unul, cei rămași jos și cei ajunși sus se uitau 
obligatoriu. Și ea se uita, și văzu că Dia, cu graţia ei care de 
atitea ori îi fermecase ochii, se urcă greoaie, puţin fricoasă, cu 
genunchii îndoiţi și îndepărtați grotesc, în căutarea unui 
echilibru mai stabil, de caracatiţă. Și băiatul, ale cărui sărituri la 
trambulină îi dădeau emoţii și satisfacţii aproape senzuale, urcă 
nedibaci și tocmai fiindcă voia să simuleze o deprindere 
inexistentă, se împiedică, spre nenorocul lui, provocînd zîmbetul 
ironic al marinarului. Marinarii sînt nedrepţi cu lumea de la 
uscat, uită să ţină seama de unde vine fiecare, ajung să fie 
necruțători și dogmatici. 

Maria știa să-și măsoare izbînda. Izbutise pe deplin, cum îi 
izbuteau săriturile la fileu, odată, cînd juca volei. Apelase de 
altfel la acele vechi deprinderi și amintiri, iar cînd își făcuse vînt 
avusese senzaţia că zboară. Nu-i rămăsese decit să-și 
tempereze saltul, ca să aterizeze elastic, cu picioarele îndoite 
puţin din genunchi, fără să șovăie sau să se clatine. 

Și stăpînul, și marinarul văzură; se uitară unul la altul, și 
Mariei, care surprinse privirile lor, nu-i mai trebui altă 
confirmare. Stăpînul iahtului o pofti să coboare în cabină. 

larăși era nedumerită, nu se așteptase ca pe un vas de 
dimensiuni mici să fie atita spaţiu. Pe punte, să fi lipsit 


greementul și accesoriile, s-ar fi putut juca volei. Accesoriile 
marine, dacă fragmentau spaţiul și limitau mișcările, dădeau în 
schimb acestui domeniu plutitor o undă de mister și un val de 
făgăduinţi fascinante. Maria intui deodată sentimentul 
independenţei geografice. În jurul ei nu era o mare, erau toate 
mările pămîntului; nu trebuia să le identifice. Între cele două 
catarge, la mijlocul punţii se întretăiau meridiane și paralele. 
Virtual, vasul se afla simultan pe toate coordonatele posibile, în 
emisfera de nord și în cea sudică. 

Un dekhaus, la pupa, în fața cîrmei, adăpostea camera de 
navigaţie, minusculă, patru trepte mai jos decit puntea, dar 
suficient de înaltă, ca pe ferestrele mari, de sticlă armată, 
privirea să treacă pe deasupra roofului și să vezi marea în toate 
direcţiile. La intrare scria numele iahtului, și portul de origine: 
Saint Johns. Fără atlas, puţini oameni știu să-l situeze pe faţa 
pămîntului. Maria îl cunoștea, datorită meseriei: un port nordic, 
la extremitatea estică a Teranovei, unde iarna marea este 
adesea blocată de gheţuri. Atit că vasul aparţinea acestui punct 
numai teoretic; sentimentul de mai înainte apărea mai fondat și 
mai trainic; nu exista geografie în jur, cu puzderia ei de golfuri și 
de adăposturi. Scria Saint Johns, cu litere de metal cromat; nu le 
puteau da jos, nu îngăduiau regulamentele de navigaţie. Dar 
Maria știa că Saint Johns însemna nu un port, ci toate porturile. 

Și mai uimitoare i se păru cabina; dimensiunile ei păreau 
imposibile, imaginare, le acceptai ca pe o vrajă. Raportată la 
dimensiunile economice din marină, părea un salon, dar e drept 
că răpea majoritatea interiorului. De obicei, spaţiul pe micile 
vase se fragmentează în cabine minuscule, cu paturi înghesuite 
și suprapuse, ca să încapă cît mai mulţi oameni. Aici erau numai 
doi, în afară de marinar, care nu putea să doarmă decit în postul 
echipajului, de la prova. Cei doi fuseseră generoși cu ei înșiși. 
Nimic nu era strîns și meschin, și, cu toată modestia 
construcţiei, cabina părea somptuoasă. 

Maria intră prima, după ce coborise alte patru trepte, din 
camera de navigaţie. În colţul opus ușii, o femeie picta la un 
șevalet metalic, fixat pe perete. Se ridică și veni în întîmpinarea 


oaspeților, cu paleta în mînă stingă, cu pensula în dreapta. Purta 
un trening oranj, ca bordajul, la fel de curat ca îmbrăcămintea 
bărbatului și ca toate din jur; n-avea nici o pată de vopsea, ceea 
ce pe Maria nu o uimea mai puţin decit toate. 

Femeia apucă pensula în dinţi și-i întinse mîna. Avea dinții 
frumoși, regulaţi și albi. Maria se gîndi că era una din condiţiile 
vieţii lor; nu poţi umbla cu anii pe mări, fără o dantură 
sănătoasă. Bărbatul împlinea și el condiţia; întoarse capul spre 
el, și, cum zîmbea, izbuti să-i vadă dinţii, destul de bine ca să-și 
dea seama că nu se înșelase. Îi plăceau amîndoi; însoţirea lor i 
se părea ideală. Se simţea fermecată, cu o nuanţă de tristeţe și 
de regrete. 

Femeia putea să aibă peste treizeci de ani, exista în ea o 
maturitate evidentă, o patină estetică, dar părea o fetiţă, mai 
ales prin gesturi. Cum ţinea pensula între dinţi, căpăta un aer 
poznaș, atît de cuceritor, că Maria ar fi luat-o în brațe și ar fi 
sărutat-o. După ce îi strînse mîna, femeia își aruncă privirea 
peste umărul ei, căutînd pe cineva în spate. Fiind de statură 
mică, trebuia să se salte pe virfuri. 

— Rafael, vino să vezi! Ţi-am făcut portretul. 

Se întoarse la șevalet. Avea părul liber pe umeri, blond ca 
paiul, decolorat pesemne, ceea ce Maria nu socotea un păcat, 
din moment ce i se potrivea foarte bine. Cît lăsa treningul să se 
vadă, părea făcută armonios în elementele primordiale ale 
anatomiei — umerii, sînii, șoldurile și coapsele. (Mai tîrziu, se 
aruncă în apă fără costum de baie; prima impresie, prudentă, 
rămînea foarte departe în urmă. Maria simţi atunci o durere în 
inimă. Toţi erau bine făcuţi în jurul ei, ca la un concurs de 
frumusețe. „Dar tu ești cea mai bine făcută dintre noi!“ îi șopti 
Dia, reexprimîndu-și vechea ei admiraţie). 

Portretul semăna cu modelul, numai că frumuseţea lui Rafael, 
îngerească, apărea maturizată și virilă. 

— Cum vi se pare? întrebă femeia. 

Devenise timidă și stîngace. Maria îi descoperea tot mai mult 
farmec. Se întreba cu ce ochi ar fi privit-o Alber, și se sperie 


deodată. Îl iubea! Cum de nu știuse pînă aseară? ÎI iubea, dorea 
să fie al ei și o îngrozea gîndul că ar putea fi și al alteia. 

Dia se pronunţă prima, după ce privise portretul, surprinsă și 
extaziată: 

— Rafael, așa ai să fii tu în visele cele mai frumoase ale femeii 
care o să te iubească. Îngenunchează și sărută-i miinile! 

Autoarea portretului se înroși pînă în albul ochilor. Emoţia 
aceasta, la capătul unor ani de aventură, putea să pară 
neverosimilă, dar Maria nu se îndoia că era sinceră. | se făcea 
dor de Alber, din ce în ce mai tare. 

— Nu vreau să-mi sărute mîna, vreau să mă sărute pe gură! 
spuse femeia, cu o îndrăzneală stupefiantă, fiindcă nimic din ea, 
dincolo de vorbe, nu depășise timiditatea de mai înainte. 

Dia îl împinse pe Rafael de la spate. Băiatul înaintă, cu un 
curaj șubred; evident că nu știa pe ce lume se află; voia să 
braveze. Femeia însă se trase înapoi, apărîndu-se cu mîinile. 

— A, nu așa! Nu de faţă cu toată lumea! 

„E din ce în ce mai grav și mai fermecător!“ 

— Mărtin, tu ce părere ai despre capul lui? întrebă Dia. 

Voia să-l scoată din încurcătură pe Rafael, care nu mai știa ce 
să facă. 

Stăpiînul iahtului privi portretul, comparîndu-l cu modelul, aflat 
într-o postură atît de nefavorabilă. 

— Cred că Tereza l-a făcut după cum îl visează noaptea. 

„Ce nume impozant, la o ființă atit de gingașă! se gîndi Maria. 
Și nici nu are un diminutiv, nici nu poate avea. E un nume săpat 
în piatră!“ 

Pictoriţa se explică: 

— Sigur că l-am făcut din vis, dacă nu mi-a pozat niciodată. 

Dia îl certă pe frate-său: 

— De ce n-ai pozat, nătărăule? 

Maria se bucura că băiatul se afla în inferioritate. Nu-i mai era 
teamă că ar putea deveni arogant. Îi plăcea foarte mult aici, o 
interesau și iahtul, și oamenii, însă se gîndea tot mai intens la 
Alber. | se părea mult pînă a doua zi, se stringeau în ea dor și 


tandreţe. În viitor trebuia să se înfrîneze, altfel el putea să se 
înăbușe, cum era învăţat cu răceala ei cronică. 

Rafael își regăsi glasul: 

— MI-l dai mie? 

— Da; așteaptă să-l iscălesc. 

În timp ce-și picta numele cu majuscule dispuse în cerc, 
colorate felurit, galben, verde, violet, oranj, albastru și roz, 
Tereza adăugă: 

— De obicei îmi vînd portretele cu cincizeci pînă la o sută de 
dolari. Nu-i mult, nu pot avea pretenţii, nu sînt o artistă, fac doar 
un meșteșug, care de altfel îmi și place. 

Rafael se regăsea tot mai mult. Se înroși, dar nimeni nu băga 
de seamă, fiindcă toți continuau să privească portretul. Spuse, 
strangulat: 

— Eu am să-ţi dau două sute de dolari. Ți-i aduc miine 
dimineață. 

Nu-l puteau lua în serios. Probabil n-avea nici două sute de lei. 

— Mergem la pescuit! hotărî Mărtin. 

Pe Maria n-o interesa pescuitul, nu ţinuse niciodată o undiţă în 
mînă. Mărtin urcă treptele în camera de navigaţie și apăsă pe un 
buton; se auzi motorul, pornind, într-un compartiment aflat sub 
picioarele lui. Maria simţi prin podea o vibraţie neplăcută. 
Tereza își stringea pensulele și culorile. 

— Cine-mi ajută să aduc de băut? 

Afară se auzea zornăind lanţul ancorei. În mijlocul cabinei era 
împlîntat catargul mare și toată viaţa aici se organiza în jurul lui; 
catargul despărțea spaţiul în patru compartimente, cu pereții 
imaginari. La prova, în stînga, era o laviţă colţar, cu perne 
groase, îmbrăcate în culori vii, felurite, albastru, roșu, verde 
veronez, roz, violet, culorile din semnătura Terezei. O masă, 
fixată în faţa laviţei, oferea loc pentru șase oameni, pe două din 
laturi, încă șase puteau să mai stea pe celelalte două laturi, pe 
scaunele pliante care se vedeau strînse într-un colţ. În bordul 
opus era șevaletul, cu un taburet fixat în podea; lumina venea 
de sus, pe spirai, și crea ambianța unui adevărat atelier de 
pictură. Colţul mai cuprindea o etajeră, cu maldăre de cartoane 


și stiluri de pînză. Sub ea, în umbră, se vedea un dulap cu ușile 
pictate. Și restul mobilelor de lemn, și pereţii cabinei, aveau 
pete vii de culoare, flori multicrome, același model în mărimi 
diferite, dispuse fantezist sau anarhic. Privite de aproape nu 
dezvăluiau nimic altceva decit semnătura Terezei, așa cum o 
pictase pe portretul lui Rafael, cu literele dispuse circular. 
Păreau un blazon sau un sigiliu. 

Rafael se dusese pe punte, interesat de manevrele iahtului. 
Tereza cu Dia veneau din bucătărie, cu sticle și pahare în stative 
de metal cromat, cu baza masivă, ca să nu se răstoarne. Maria 
înțelegea că viaţa aici, în toate detaliile ei, trebuia să fie altfel 
organizată decit pe uscat. Oare firea omului nu suferea 
contrafaceri? 

— Vino pe punte, o pofti Tereza, străbătind cabina. Altfel nu 
capeți nimic de băut. 

Spre pupa, cabina era despărțită în două de scara care urca în 
camera de navigaţie. Într-un bord se vedea patul, așezat 
simetric cu sufrageria, și despărţit de aceasta printr-un dulap de 
haine, nu prea voluminos în bună parte disimulat în spaţiul 
dintre bordaj și perete, ca să nu ia aerul. Spre deosebire de 
pernele puse pe laviţă, tapițeria patului, simplă, fără volane, 
avea o singură culoare, a paiului. Pe sulul de la căpătii, stătea, 
parcă prăbușită, o păpușă melancolică, gata să plingă, cu toată 
rochia ei vioaie, de brocart roșu. 

În partea cealaltă a treptelor, simetric cu spaţiul șevaletului și 
sub un spirai care dădea și aici o lumină indirectă, filtrată, erau 
două fotolii ademenitoare, deși nu prea voluminoase. În spatele 
lor, rafturi de bibliotecă îmbrăcau pereţii, dar nu se vedea în ele 
nici o carte, ci numai benzi de magnetofon. Rafturile se 
sprijineau pe o combină muzicală, complexă și desigur foarte 
prețioasă. Între acest colţ și cel de pictură, apărea piesa cea mai 
voluminoasă din încăpere, o orgă electronică, luxoasă, cu două 
rînduri de clape, cu șase pedale, iar deasupra claviatura, cu 
zeci, poate sute de butoane de reglaj. Ca să le manevrezi, se 
cerea cu siguranţă o tehnică subtilă, care putea fi o nouă 
virtuozitate. 


Pe catarg atirnau coliere de scoici și coral, iar în puţinele 
spaţii neacoperite de aceste podoabe, apărea floarea alcătuită 
din literele Terezei. 

Cînd Maria urcă scările, iahtul pornise spre ieșirea din port. 
Martin manevra cîrma, iar marinarul pregătea pînzele. Ceilalţi 
ședeau pe cele două bănci longitudinale din cockpit. Și aici erau 
perne colorate, dar nu de stofă, ci de mușama, în aceleași șase 
culori. Maria privi sticlele și paharele din stative; se aflau pe 
masa dintre bănci, la îndemina tuturora, îmbrăcate în papură 
împletită. Nu mai văzuse o papură cu fibra atit de fină. 

— Nu-i papură, ci fibră de papirus, o lămuri Tereza, pe cînd 
turna băutura. Papirusul l-am tăiat chiar noi, din delta Nilului. 

Nu era altceva de băut decit votcă, și nu din cea mai bună. 
Fiindcă se vorbea de papirus, Dia oftă plictisită: 

— Ar trebui să-mi fie dor de strămoșii mei! 

Nimeni nu înţelese ce voia să spună. Maria o știa năucă, altfel 
i-ar fi reproșat că o informase anapoda. Trebui să afle de la 
Tereza că nu erau la începutul experienţei lor marine, ci făceau 
a treia oară ocolul pămîntului. Socotea inadmisibil să nu ţii 
minte! Era ca o înscriere pe orbită. Din ce trăiau, ce lăsau în 
urmă? La Saint Johns n-aveau o casă, ca oamenii? 

Tereza ridea din inimă, sănătos și deplin, cu capul dat pe 
spate, arătîndu-și gura pînă la măsele. Imaginea nu era 
grotescă, avea o gură armonioasă, cu liniile delicate, care nu 
părea destinată îngurgitării, ci risului și exclamațiilor. 

— Nu avem nimic decit barca asta! Am făcut-o noi, cu mîinile 
noastre. Am mai avut două, înainte. Una a putrezit, lemnul 
fusese verde, și nici n-o lucrasem bine. A doua am pierdut-o într- 
un naufragiu. 

Maria goli un pahar de votcă dintr-o înghiţitură. 

— Barca e singura noastră avere. Nu avem casă și nimic 
altceva. La Saint Johns nu ne mai întoarcem niciodată. Și nici n- 
avem de gind să ne așezăm în altă parte. Rămînem pe apă. 
Trăim din nimica toată. Ce vedeţi în jur e rezultatul zilelor 
noastre norocoase; ciîteodată vind cinci portrete într-o singură 
dimineaţă, iar Martin se întîmplă să prindă o sută de kilograme 


de pește în cîteva ceasuri. Oamenii sînt peste tot snobi, vor să 
fie mai presus decit alţii „la gustați! spun, cu gura îndopată. E 
pește cumpărat de la perechea de canadieni!“. Și nici măcar nu 
sîntem canadieni! „Cum, nu-i știți? Au sosit în port alaltăieri și 
rămîn o săptămînă. Șaptezeci de zile n-au văzut pămîntul; 
numai apa. Trebuie să-i cunoașteţi, negreșit. Ea face portrete, 
merită să încercaţi, sînt foarte reușite. El pescuiește orice doriţi, 
pe comandă. Azi dimineaţă s-a luptat cu un rechin, aproape 
două ceasuri, și nu s-a lăsat pînă nu l-a pus pe fugă. Am luat de 
la el o anghilă de doi metri și jumătate, gîndiţi-vă ce muncă s-o 
răpui, și pe urmă s-a aduci sus! Nouă kilograme! l-am plătit zece 
lire, nici un șiling mai puţin!“ 

Tereza rise din nou. 

— Cînd oamenii spun zece lire, înseamnă că au plătit două, 
cel mult. Nu ne îmbogăţim. Uneori nu vine nimeni să-i fac 
portretul, și Mărtin nu pescuiește nimic. Apoi sînt și locuri 
primejdioase. Atunci muncim în port, orice se găsește. Nu ne 
dăm în lături de la nimic. El face pe chelnerul prin baruri, eu spăl 
vase. Am spălat și rufe. Am plimbat copii, i-am șters la dos. 
Totul este să fii convins că nu există pe pămînt nimic fără haz. 

Și în biblioteca lor nu era nici o carte! 

— De trei ani nu citim nimic. E o hotărire. Nici reviste, nici 
ziare. Singurele cărţi aici sînt cele de navigaţie. Dar ascultăm 
muzică. Multe ceasuri. Muzică de toate felurile. Toată muzica. 
Avem peste o mie de benzi, aproape cinci mii de ore, două sute 
de zile, peste jumătate de an. Toată muzica! Nu există mai 
multă! 

Dia asculta extaziată, cu gura întredeschisă, dar Maria știa că 
simulează, ca să-și ascundă plictiseala. Gîndul ei vagabonda 
prin altă parte. Întîmplător, ochii Mariei căzură pe marinar, care 
trecea prin faţă. La început nu-l privise, nu avusese răgaz și era 
emoţionată. Bătu tare din pleoape. Îl mai văzuse, îl știa bine, 
avea memoria figurilor, poate prin vechea ei meserie. larna 
trecută îl întîlnea la barul lui Max, de cîte ori intra să-și cumpere 
chibrituri; era ceva caraghios, mergea trei kilometri pe jos și nu 
cumpăra decit o cutie; niciodată nu-i dăduse prin minte să-și 


facă o rezervă. Și marinarul parcă o recunoscuse, dar ai fi zis că 
voia să fie discret. Ca și cînd între ei ar fi fost o complicitate! 
Maria începea să se enerveze. Ce era mistificat în povestea 
Terezei? N-avea de gind să suporte, de aceea puse întrebarea 
cea mai directă: 

— Din ce parte a lumii este marinarul vostru? 

După ce o privi nedumerită, Tereza începu să ridă: 

— Crezi că ne dă mîna să ţinem un marinar? Foarte rar 
angajăm unul, cu ziua, în porturi, ca să căpătăm mai multă 
independenţă. Bineînţeles, doar atunci cînd ne merge bine. 

Persista o nemulţumire, o agitaţie ascunsă. Maria nu putea să 
și-o explice într-o zi atit de frumoasă. Marea se ivi între faruri, 
de un albastru atit de intens și sticlos, că părea emailată. 
Motorul se opri pe neașteptate, și atunci înţelese Maria de unde 
veneau agitația și nemulțumirea. Vasul, trepida, era și în el o 
nemulțumire, i-o simţise tot timpul, percepută prin călciie. 
Liniștea care urmă era deplină și nesperată. Toate elementele 
trecuseră la starea lor de predevenire, fără vibraţie, și chiar 
valurile, continua mișcare a mării, păreau o ondulaţie în repaus. 
Vasul plutea în derivă, balansîndu-se neliniștitor, inconfortabil, și 
totuși nu rezulta o violenţă, ci senzaţia unei iminente contopiri 
universale. Maria simţi contopirea, aievea, în clipele următoare, 
cînd balansul se liniști prin miracol. Exista mișcarea, a mării și a 
vasului, amîndouă poate mai ample, dar atît de sincronizate, că 
se anulau una pe alta. 

Pînzele zburaseră sus, umflate de vînt, cu semnătura Terezei 
risipită de toată suprafața lor albă; acopereau jumătate de cer, 
ca o cale lactee altfel construită, iar florile, ondulate de vînt, 
păreau o constelație colorată. 

Maria nu cunoscuse vasul cu vele și nimeni nu i-l explicase. ÎI 
înţelese singură, dintr-o dată. Prin mijlocirea vîntului, pînzele 
dădeau balansului același ritm ca al mării. Decurgea o senzaţie 
de odihnă deplină, într-o beţie încă nedeclarată, și-ntr-un vis 
încă neînceput. 

Tereza, absentă un timp, se întoarse în cockpit și reîncepu să 
distribuie votcă la toată lumea. Ridicase singură focurile, după 


ce îi ajutase lui Mărtin să ridice vela mare. Marinarul făcea 
ordine pe punte, întărea nodurile fungilor, stringea parimele. 
Martin fixă corectorul cîrmei pe direcţia insulelor, luă un pahar 
de votcă, îl duse marinarului, apoi veni și el în cockpit. Maria nu 
descoperise nici o asiduitate în purtarea lui cu Dia. Și totuși ea 
nu avea obiceiul să fabuleze. Poate se petrecea ceva, fără 
privire și fără vorbe. Cum Martin avea pantalonii sumeși pînă la 
genunchi, fiindcă îl stropise un val spart în bordaj, Maria 
descoperi deasupra gleznei drepte o cicatrice adincă, o 
împunsătură care aproape îi segmenta fluierul piciorului. 

— O amintire din luptele mele cu rechinii, îi explică el, 
văziîndu-i privirea. 

Deci era adevărat ce spunea Tereza! 

— Nu-i un risc prea mare să te lupţi cu ei în elementul lor? 

— Eu am avantajul că judec. Și apoi nu-mi pierd firea, pe cînd 
ei sînt proști și fricoși. Dacă nu mă împresoară prea mulți, nu-i 
greu să-i alung; ajunge să-i ameninţ. În cel mai rău caz, le arunc 
peștele pe care l-am prins; nici nu vor altceva, cu mine nu au 
nimic. Dar e nedrept să mă jefuiască, de aceea îi urăsc, și ori de 
cîte ori pot, mă lupt. N-am măsurat niciodată riscul; poate că îmi 
place. Îmi place în orice caz să înot sub apă, iar pescuitul îmi 
ajută să trăiesc. 

Maria stărui, cu ochii la glezna lui: 

— Dar cum mai e cu putinţă să scapi, dacă a apucat să... 

— Să mă înhațe? (Martin rise.) Știi, aici a fost un decalaj între 
gesturile și intenţiile noastre. Cînd mi-a apucat glezna, îl și 
lovisem; o lovitură zdravănă, cu harponul, drept în creștet. N-a 
mai putut nici să-și schimbe intenţia, nici s-o ducă pînă la capăt. 
Ce s-a întîmplat cu el, nu știu. Eu am scăpat cu o lună de spital. 
Noroc că nu mi-a zdrobit articulaţia. (Își mișcă glezna.) 
Funcţionează. Și noroc că la Port Lincoln, unde ne aflam atunci, 
au fost mulţi amatori de portrete. 

Tereza completă. 

— Treizeci și nouă, plus cinci, căpitanul portului cu familia lui. 
Dar căpitanul portului nu mi-a plătit nimic. 


— Îți datorez două sute de dolari, spuse Rafael. Ti-i aduc 
mîine dimineață. 

— Nu fi prost! Nu-mi datorezi nimic, și am să-ţi fac în fiecare 
zi cîte un portret. Chiar dacă nu le vrei. Am să le vînd mai tîrziu, 
pe oricît, chiar și pe cincizeci de cenți. 

— Am să le cumpăr pe toate. 

„E îndrăgostit! se gîndea Maria. Probabil suferă, și se zbate ca 
un rechin lovit în creștet.“ Nu-l crezuse capabil de sentimente, 
iar dintre senzaţii bănuia că nu înţelege decît plăcerea. 

— Cine vrea să înoate cu mine? întrebă Tereza, ridicîndu-se, 
în timp ce trăgea, cu o mișcare lungă, fermoarul treningului. 

N-avea costum de baie pe dedesubt. Maria nu se mira, nu 
dezaproba, devenise doar curioasă. „Oare o să rămînă goala?“ 
De ce nu? S-ar fi dezbrăcat și ea, dacă n-ar fi semănat a 
competiție. 

Tereza lăsă treningul să-i cadă în lungul trupului, apoi își 
scoase picioarele din glezniere. Stătea dezbrăcată în faţa lor, și 
o priveau toţi, în afară de Rafael, care își lăsase ochii în panou. 
Sigur, era îndrăgostit. „De ce nu?“ își spuse Maria, începînd să 
admită. Se uită în jur cu nedumerire. De unde venea cuvintul și 
se repeta cu atita stăruință? Era în faţa ei, îl citea subconștient, 
numele iahtului, scris cu litere de metal cromat, pe dekhaus: 
Why not? Chiar copiat după Charcot, merită să se perpetueze. În 
vorbirea omenească, puţine sînt cuvintele care duc atit de 
departe. Și cine știe dacă nu venea dinaintea lui Charcot, de la 
wikingi? Sau de la fenicieni? „De ce nu se aruncă în apă?“ se 
întreba Maria. Tereza întîrzia, dar cu atita firesc, că nu puteai să- 
i atribui intenţia de provocare. Stătea s-o încălzească soarele, cu 
un drept din vechime, pe care îl reclama iarăși de la lume. Era 
mult mai carnală decit s-ar fi bănuit sub trening, cu o 
personalitate inexplicabilă la o ființă atît de fragilă. Maria o 
studia în voie. Desigur că era frumoasă, și chiar pentru toate 
vremurile, dar, peste perfecţiune, era adevărată, născută 
incestuos din ea însăși, în tiparele ei, procreată de propria ei 
sămînţă. Nu putea fi pură, chiar dacă se ignora; la o asemenea 
plăsmuire puritatea ar fi făcut parte din păcatele capitale. 


Rafael fugi în cabină, fără să ridice privirea. Tereza se aruncă 
în mare. Peste o jumătate de oră, Mărtin întoarse prova în vînt. 
Trebuia s-o aștepte, rămăsese departe, în urmă. 

Tereza se urcă pe punte și nu se mai arătă goală decit cu 
discreție, timpul cît să-și arunce halatul pe umeri. Dia se duse în 
cabină, îl găsi pe Rafael trîntit pe pat, cu păpuşa în faţă, amindoi 
dezolați și gata să plingă. Se întinse lîngă el, atît de unduită și 
de aderentă, că, să nu fi fost despărțiți de rigori ancestrale, le-ar 
fi stat bine să rămînă acolo toată noaptea. 

— De ce nu te-ai dus să înoţi cu ea? Poate vă iubeați și vă 
înecați împreună. 

Trecuse o oră de la plecare; ajungeau la jumătatea distanţei. 
Restul drumului se ocupară de masă. Miîncau în cockpit, la 
soare. Midii, cu piper și lămîie. Marinarul le adunase de 
dimineaţă, pe stîncile de sub digul verde. 

— Sînt la fel de bune ca stridiile. 

— N-am mîncat stridii. la uite. Am găsit o perlă. Crezi că e 
adevărată? 

— Sigur. Păstreaz-o. 

— Aș vrea să mai găsesc una. Mi-aș face un colier. 

— Două perle nu-s de ajuns pentru un colier. 

— Nu, dar îţi dau o speranţă. 

Insulele se vedeau aproape. În căutarea unui loc de ancoră, le 
ocoliră. Acopereau, împreună, o zonă circulară cu diametrul de 
vreo două mile. Din anumite unghiuri, suprapunîndu-se unele 
peste altele, păreau una singură. Apoi apărea un canal, le 
despărțea în două, și cînd canalul se închidea în urmă, se 
deschidea altul în faţă. 

— Curioasă geologie! observă Mărtin, care le studia cu 
binoclul. N-am văzut o asemenea structură nicăieri în lume. 
Care-i originea lor? Ce știi despre ele? 

Maria ridică din umeri. Nu știa nimic, și se întreba abia acum 
de ce nu se interesase niciodată temeinic. Colegii ei nu le 
dădeau atenţie. La fel pescarii. Doar vilegiaturiștii se duceau 
acolo, cu șalupa, sau cu barcazul, făceau ocolul arhipelagului, 
fotografiau piatra goală și neîmbietoare, și numai rar debarcau, 


pentru cîteva minute; nimeni nu era ispitit să traverseze vreuna 
din insulele inexplicabile. Nici Alber nu știa despre ele mai mult 
decît arătau instrucțiunile nautice, iar acestea se mulţumeau să 
le precizeze locul și să le descrie aspectul, pentru folosul 
navigatorilor. În extremitatea estică era un far, singura lucrare 
făcută de oameni. Într-o vreme, locuise acolo un paznic, care 
aprindea felinarele; erau peste patruzeci de ani de atunci și i se 
pierduse urma. Din coliba lui nu mai rămăsese nici o mărturie; 
crivățul o măturase, și după cîțiva ani, în locul ei rămăsese 
piatră goală. Astăzi farul funcţiona cu electricitate, se trăsese 
cablu submarin. De două ori pe an o echipă de la Direcţia 
Porturilor venea cu șalupa să verifice instalaţiile. Arhipelagul nu 
avea nume; în dreptul lui, pe hartă, scria: șase insule. 


Pornise iar motorul, a cărui trepidaţie îi transmitea Mariei 
vechea neliniște și nemulțumire. Canalele aveau în unele locuri 
abia citeva zeci de metri lățime; nu se putea manevra cu vele, 
mai ales că între insule vîntul ajungea slab și instabil. Nu găseau 
loc de ancoră; de jur-împrejur, fundul mării era stîncos. Nici pe 
canale n-avea altă structură. Opriră motorul și rămaseră în 
derivă; Maria își reveni îndată ce dispăru trepidaţia, dar acum o 
ameţțea peisajul. 

Se aflau în centrul arhipelagului, unde se întretăiau mai multe 
canale, creînd o zonă de apă întinsă, un bazin de aproape un 
kilometru; din acest punct, se vedeau toate șase insulele, 
dispuse circular, amintind literele din semnătura Terezei. Toate 
erau aproape plate, ca platoșele unor broaște țestoase; cea mai 
mare înălţime, în centru, nu depășea trei metri; era ușor de 
presupus că iarna, pe furtună, valurile le spălau pe toată 
suprafața, și așa se explica lipsa oricărei urme de pămînt și-a 
oricărei vegetaţii. Se vedea numai piatră albă, poate un calcar 
mai dens, dacă nu chiar marmură. 

În chip uluitor, această natură săracă și goală nu era 
respingătoare, nici măcar monotonă, ci, în felul ei bizar, foarte 
decorativă. Ploaia și valurile, lucrînd fiecare sub alt unghi asupra 
rocii, creaseră reliefuri contrapunctate, o cizelură alcătuită din 


șerpuiri interminabile, împletite în tot atitea forme cîte încap în 
imaginaţie. Nimic nu putea fi numărat, nimic asemuit cu altceva. 
Fiecare linie părea unică, dînd, mai bine decit suprafețele 
imense ale deșerturilor și ale marilor, senzaţia de infinit. 

— Într-un singur loc, în Sahara, spuse Mărtin, am mai văzut 
asemenea reliefuri, la o scară mai mare, desigur, dar mai puţin 
misterioase și mai efemere, căci erau dune de nisip, creaţia 
vîntului, făcute să se spulbere în bătaia altui vînt. 

Cizelura pietrei avea gradaţii, reliefurile se împleteau într-o 
progresie lentă, de la un milimetru, pînă la adincimi de şaizeci- 
șaptezeci de centimetri; toate decurgeau unele din altele, fără 
salturile întilnite în restul naturii, și probabil așa se năștea 
impresia de armonie pe care o emitea peisajul. 

Dar, mai presus de toate, era puritatea pietrei, culoarea ei 
albă, uniformă, nealterată, din care se ridica o lumină atit de 
densă, că părea palpabilă, ca o lentilă uriașă, din cele mai 
curate cristale. Cerul deasupra apărea și el alb, albul consistent 
al caseinei solidificate. 

După un timp, Maria simţi că o ardeau ochii, care începură să 
lăcrimeze, dîndu-i teama că putea să-și piardă vederea. Răul 
începuse mai demult; intrigată și captivată de peisaj, nu-l 
băgase în seamă. La fel se întîmpla și cu ceilalți. 

— Puneţi-vă ochelarii de soare! îi sfătui Martin. Dacă n-aveţi, 
căutați în cabină. 

Aparatul lui fotografic developa și copia automat, în primele 
fotografii nu apărură decit reverberaţii albe, ca de flacără. Puse 
filtre din ce în ce mai întunecate, pînă ce, în sfîrșit, izbuti să 
fixeze o imagine; părea luată pe altă planetă. 

Maria își aminti legenda omului de la far, care venise orb de 
pe insulă. Nimeni nu putea locui aici. Arhipelagul părea destinat 
să rămînă pustiu și necunoscut, pînă în mileniul cînd, ros de ploi, 
de vînt și de valuri, avea să dispară în apa mării. 

Mărtin scoase din magazie echipamentul de pescuit. 

— Mergi cu mine? o întrebă pe Dia. 

— Nu; mi-e frică. 


Maria examina scafandrul autonom. Spera că este destul de 
perfecţionat, ca să nu fie primejdios. Acum cîțiva ani, în portul 
nou, un om fusese scos de la fund cu toracele explodat, ca un 
cauciuc de automobil. 

— Dia, sigur nu vrei? Atunci am să încerc eu. 

Îi era frică, nu voia să nege, dar adîncul mării devenea 
obsesie, cum fusese marea însăși. Chiar dacă n-o iubise, și n-o 
iubea nici astăzi, nu răbda să-i rămînă necunoscută. Între ele 
lupta rămiînea deschisă; Maria spera să învingă. 

Tereza se dusese la bucătărie; pregătea gustarea de la cinci 
după-amiază. Strigă pe spirai: 

— Mărtin, poate găsești o langustă. 

— Aici nu trăiesc languste, spuse Dia. 

— Atunci crabi. Și pentru diseară, un calcan. Rămineţi toţi să 
mîncațţi cu noi. Pe urmă mergem la bar. 

Martin îi ajută Mariei să-și pună tuburile de oxigen în spinare; i 
se părea de prisos să-i recomande combinezonul de cauciuc. 
Marea fiind caldă, costumul de baie putea fi de ajuns. 

Aparatul i se păru Mariei prea greu, iar chinga îi limita 
mișcările, dîndu-i sentimentul că e legată la stilp. 

— Nu trebuie să faci nimic decit să respiri normal și să înoţi 
încotro îţi place; oxigenul se reglează automat. 

În timp ce-i dădea aceste sfaturi, lîngă balustradă, Mărtin îi 
prinse de braţ o busolă și un altimetru, ca două ceasornice. 

— Ține seama în ce direcţie mergi, ca să te poţi întoarce. Și 
deocamdată să nu cobori mai mult de zece metri. Dacă nu te 
îndepărtezi prea mult, nici nu trebuie să ai grijă de altimetru, 
fiindcă aici adîncimea e mică. Dar cel mai bine e să te ţii după 
mine. 

Echipamentul continua s-o incomodeze, dindu-i o stare de 
nesiguranţă, iar masca i se părea monstruoasă. Toate se 
schimbară cînd se adinci în apă. Teama dispăru numaidecit, 
atenția fiindu-i atrasă de senzațiile noi, necunoscute, nebănuite. 
Nu mai simțea greutatea din spate, nici chinga care o 
incomodase mai înainte. Avea pe tot trupul o apăsare egală, 
odihnitoare, de unde se năștea impresia că se află într-un 


element mult mai bun decit aerul. Înotase și alteori sub apă și 
trebuise să învingă cu efort și cu îndemînare forța care o ridica 
la suprafaţă. Se simţea nedreptăţită și era înciudată, i se părea 
că marea n-o acceptă în intimitatea ei misterioasă, o expulza 
sistematic. 

Acum forța aceea, lucrînd de jos în sus, se anulase; plutea 
între ape, într-un echilibru stabil, într-o stare de repaus, de 
liniște și de siguranţă. Apa devenise un element docil, o 
accepta, penetrabilă, și dacă trebuia să se miște spre ao 
străbate, nu-și dădea seama cum era compusă mișcarea, de 
unde pornea, din ce parte a trupului; i se părea că înaintează 
prin simpla declanșare a voinţei. Nu percepea altceva 
deocamdată, își prelungea relaţia primară cu apa mării, trebuia 
s-o înțeleagă în toate felurile și pînă la capăt. Dar, pe cînd își 
urmărea evoluţia tridimensională, ca în zborurile din vis, 
nerealizate, se descoperi pe sine, fără voie, fără mirare. Era așa 
cum se știuse, își vedea trupul, de la extremitatea brațelor pînă 
la a picioarelor, cu anatomia veche, însă cu articulațiile 
funcţionind altfel, sub alte unghiuri, cu alt ritm și altă 
amplitudine, parcă nelimitată, cu mai multe sensuri de mișcare, 
adaptate cardanic la cele trei dimensiuni ale lumii de apă. Era o 
cucerire; îi rămînea s-o folosească. 

O scălda mai multă lumină decit văzuse vreodată sub fața 
mării; chiar adîncimile totdeauna sumbre, aveau o culoare albă, 
egală, în care nu puteai percepe distanțele. La cîţiva pași îi 
descoperi pe Mărtin, coborînd, cu capul în jos, cu harponul în 
mînă. El îi făcu semn să vină; îl urmă fără nici o teamă, 
alunecînd în trena înspumată pe care o lăsa aerul expulzat din 
mască. Și ea lăsa o asemenea trenă și, pînă să se topească, se 
împletea, șerpuind, cu cea venită din faţă. 

Un cer opac apăru pe neașteptate; la început avu senzaţia că 
urcă, în loc să coboare. Cînd se dezmetici, stătea pe fundul 
mării, în lumina albă care crescuse în jurul ei, în vreme ce 
înapoi, spre suprafaţă, devenea albastră. Stînca de calcar se 
prelungea sub apă, la fel de curată ca sus, fără nisip, fără scoici, 
fără nici un fel de viaţă și fără nici un reziduu al vieţii, un podiș 


alb, ale cărui dimensiuni se înecau în ceaţă și deveneau 
nebănuite. 

Singură i-ar fi fost frică; după ce se crezuse învingătoare, 
vedea că marea avea încă multe arme de luptă. Dar nu putea fi 
invincibilă! Maria se înverșunase pînă la nesocotinţă. Să fi fost 
beţia adiîncului? Se uită la altimetru: arăta numai șapte metri, 
abia era începutul. Mărtin porni înainte; înota jos, lipit de stîncă. 
Maria încercă să meargă în picioare; nu era imposibil, însă 
înainta mult mai greu, rămînea în turmă. Începu să înoate, și 
dintr-o dată își regăsi libertatea mișcărilor, ca mai înainte. Putea 
merge oricît, marea i se părea iarăși supusă, se retrăgea, 
așteptind să fie învinsă. 

După ceas, înotau de două minute; nu-și dădea seama, cu 
propriile ei simțuri. Dispăruseră unităţile de măsură ale timpului, 
nu mai existau ore și zile marcate de înserări și răsărituri, și 
numerotate calendaristic. Tot ce răminea în urmă se 
suprapunea pe clipa cînd se născuse. Toate alcătuiau trecutul. 

O barieră întunecoasă începea să crească în faţă. Platoul se 
păstra tot alb, dar coborise doi metri, pe o pantă prelungă. Și 
deodată, peisajul se schimbă, pe neașteptate. Mărtin se oprise 
și stătea în picioare, arătîndu-i cu mîna înainte. La jumătate de 
pas, podișul se sfirșea, retezat, și dincolo începea abisul. Maria 
avu această impresie numai în prima clipă; era o prăpastie, îi 
atribui adîncimea munţilor, transpusă invers. În clipa următoare, 
apa, care ocupa tot volumul anulă noţiunea de abis și ideea se 
stinse. Rămase numai marea pretutindeni. 

Aici însă peisajul se îmbogăţise. La cîțiva metri mai jos, în 
locul stîncii uniforme de mai înainte, se întindea un cîmp 
întunecat, nu sumbru, fiind brăzdat de șerpuiri colorate, 
emanaţii fluorescente, instabile, care își schimbau și nuanța, și 
locul. Pînă nu ajunse deasupra, Maria nu putu să-și traducă 
impresia. Deși vocabularul acestei lumi părea inabordabil, se 
dezvălui repede, deplin și simplu. Nu putea vorbi sub mască, 
exclamaţia ei se exterioriza prin pielea înfiorată. Apa se răcise, 
începea să-i fie frig, însă bucuria întrecea orice suferinţă. Înota 
peste o pădure de alge, plante uriașe, ca niște arbori, dar fragile 


și elastice. Marea, al cărei suflu nu-l mai simţise pe platoul de 
piatră, aici avea o mișcare continuă, balansată și șerpuită, și ea 
stirea pe întinsul pădurii arabescuri nesfîrșite. Unul nu se 
asemăna cu altul, desenele se succedau, înnoindu-se, ducînd 
din uimire în uimire. Toate apăreau irizate, de parcă ar fi fost 
vis, sau închipuire, și totuși, lumea de aici, încă neexplorată, 
părea mult mai reală decit lumea de deasupra apei. lahtul, 
Tereza și ceilalţi, cu gesturile, cu vorbele lor, i se păreau pieriți 
într-un naufragiu; supravieţuiau numai ea și Mărtin. Îl urma, cu o 
încredere pe care zadarnic ar fi încercat să și-o explice și să și-o 
controleze. 

În legănarea ei continuă, pădurea își arăta tijele cînd de o 
parte, cînd pe alta, ceea ce ducea la schimbarea culorilor și la 
înmulţirea nuanţelor, pînă la feerie. Fondul, ruginiu la suprafaţă, 
mai jos devenea brun, apoi se pierdea în întuneric, unde nu 
putea fi altceva decit o noapte simultană cu ziua, prin etajarea 
lor și prin comprimarea timpului. Un om aici putea să trăiască 
un număr dublu de ani, dar n-avea cum să-i numere. 

Pe fondul ruginiu răsărea cite o floare multicoloră, și toate i se 
păreau Mariei că au șase petale. Din loc în loc, pădurea își 
schimba și structura, și culoarea. Se derulau zone galbene și 
verzi, apoi vernil palid, fără clorofilă. După ce ruginiul și brunul 
reveniră iar, se așternu în faţă o plantație rară de alge negre, 
trestie și abanos contopite. Ciudatele plante, fără frunze, părînd 
trase prin laminor, aveau în virful tulpinei elastice o singură 
floare, mică, albă. 

O depresiune apăru brusc în față; în adîncul ei licărea o 
lumină verde. Era un luminiș, greu de înțeles prima dată. Mărtin 
coborî pînă ce întîlni o pajiște, unde se opri să aștepte; Maria 
rămăsese în urmă, dar nu fiindcă ar fi avut vreo ezitare. Surpriza 
îi paralizase mișcările. Se aflau la șaptesprezece metri adincime; 
presiunea rămiînea suportabilă; respira bine, înviorată; simţea 
doar în urechi o apăsare. Trecuse un sfert de oră. 

Jos nu erau plante, cum crezuse, ci fundul mării, o stîncă 
verde care, prin apa străvezie, prindea destulă lumină de afară, 
ca să capete viaţa smaraldului. 


La acest loc de popas, se priviră. 

Maria se gîndise uneori ce-ar face dacă după un naufragiu s- 
ar pomeni singură cu un bărbat, pe o insulă nelocuită. Se 
întrebase, examinîndu-l în închipuire, în a cîta zi ar trebui să 
întindă braţele. 

Se priveau și erau singuri. Din lumea exterioară nu venea 
decit oxigenul... 

Printre alge se deschidea o alee dreaptă, parcă desenată; 
asupra ei cădeau, printre plante, raze oblice de lumină. Maria le 
primea în obraz, ca o mîngiiere ritmată. Acum mergeau alături, 
nu-l mai vedea pe Mărtin în cîmpul vizorului, în schimb îl simţea 
aproape; apa dizlocată de el stîrnea curenţi, care îi alunecau 
insinuant pe tot trupul. Un cîrd de lufari argintii traversă aleea. 
Păreau domestici. Maria întoarse capul; Mărtin avea harponul în 
mîna dreaptă, dar nu se pregătea să tragă. Ea înţelese: 
imersiunea lor căpătase alt sens; se simţi tulburată. 

Peștii se înmulţeau. Acolo începea tabăra lor, fiindcă, după o 
pustietate atit de lungă, apăreau cîrduri după cîrduri; toată 
fauna Mării Negre. Și încă o dată se făcu întuneric în faţă. Aleea 
se sfirșea într-un perete de piatră. Mărtin o apucă de braţ și o 
trase în sus, în clipa cînd ea putea să se lovească. Mina lui avea 
înmagazinată electricitate, o simţi descărcîndu-se pe pielea ei, 
alunecînd lung, pînă la glezne. Peretele se lumina treptat, dar 
Maria plutea în întuneric, pînă ce se pomeni pe pustiul de calcar. 
Începea iar deșertul alb, fără vietăţi și fără plante. El îi lăsă 
brațul; rămase o cicatrice fierbinte. Atunci văzu în zona 
apropiată de sub apă, o formă albă, ceva care semăna cu o 
barcă, zăcînd pe o coastă. Nu avu destul îndemn să se ducă, sau 
poate îi lipsea curajul să se îndepărteze de Martin. Niciodată n- 
avea să știe dacă era o barcă, într-adevăr, și dacă pe ea scria 
King Alexander. 

Nu trecuseră decit douăzeci și cinci de minute, cînd puseră 
piciorul pe punte. Mariei nu-i venea să creadă; traversase o 
lume și o viaţă, nu era închipuire, putea să le deruleze, în 
extensiunea lor adevărată. Își scoase masca; Mărtin îi desfăcu 


chinga aparatului. Stătea supusă. Să nu fi fost udă, i-ar fi ars 
obrazul. 

— Cine mai pleacă? 

— Eu și Rafael, hotărî Tereza. 

Părea cam agresivă. Maria se simţea vinovată, fără claritate. 
Ochii Diei o urmăreau iscoditori și ironici. Pe urmă îi auzi glasul: 

— Ţi-a plăcut? 

Se întoarse spre ea. 

— Ce să-mi placă? 

— Să nu vă depărtați prea mult, spuse Mărtin. Nu mai este 
oxigen decit pentru treizeci de minute. 

— Pentru patruzeci și cinci! replică Tereza. 

— Nu e sigur. Și trebuie să rămînă o rezervă. 

— În ce parte ar putea să fie pește? 

— Nu știu, răspunse Maărtin. 

Maria se înroși. Ar fi vrut să-l privească, dar Dia o examina 
fără pauză. 

— Ţi-a fost frică? 

— De ce să-mi fie frică? 

Tereza își puse pe braţ, lîngă ceasornic, busola și altimetrul. 

— Ne întoarcem la cinci fără zece, zise, dîndu-și drumul în 
apă. Aperitivul e pregătit. 

Maria nu mai avea ţigări; marinarul îi oferi un pachet, Kent, 
exact ce fuma ea. ÎI primi, socotind să-i plătească. El refuză 
banii, ofensat. Sigur că îl văzuse la bar, astă iarnă. Acum 
continua să o privească la fel ca mai înainte, cu un fel de 
complicitate ironică. Regretă că primise pachetul; trebuia să-l 
restituie, dar ar fi fost posibil ca el să nu primească, la fel cum 
nu primise banii. Întîmplarea nu-i plăcea, nu putea s-o curme, și 
ea începuse. Ea începea totdeauna. Și astăzi începuse tot ea. În 
luminiș, cînd îl măsurase cu privirea pe Martin. Probabil el îi 
citise gîndurile pe faţă; nu era greu să se vadă. 

— Ce vreţi să beţi? întrebă Martin. 

Stăteau în cockpit, el, Maria și Dia. Marinarul se dusese la 
prova. 

— M-am săturat de votcă, spuse Dia. Mai ai și altceva? 


— Whisky. 

— Tereza l-a păstrat secret. 

— Nu, e secretul meu. Am o sticlă a mea. 

— la te uită! exclamă Dia. N-aș fi crezut. 

Mărtin cobori în cabină, să aducă băutura. Dia strigă după el: 

— Te rog să pui muzică! Mă auzi? 

— Ce vrei să asculţi? 

— Tot ce ai mai trist. 

Bău două pahare de whisky, unul după altul. Era un dezmâăţ și 
o prostie. Se uită în ochii lui Mărtin. 

— Îți place Maria?... Și eu?... Și Tereza?... Eşti un poligam 
antipatic! Mai toarnă-mi! 

Dia se întinse pe bancă. 

— Te rog pune încă o dată banda... Cu muzica asta cred că e 
o bucurie să mori. Martin, te rog, vino aproape. Să știi ca am 
ceva cu inima. S-ar putea să mor astăzi, înainte de apusul 
soarelui. 

Martin se ridicase și privea fața mării. 

— Au trecut douăzeci și cinci de minute. Trebuiau să se 
întoarcă. 

— Nu fi gelos! Tu ești de vină! De ce i-ai lăsat să plece 
împreună? 

— Tacă-ţi gura! 

Pe Maria o surprinse vorba brutală, deși o socotea explicabilă. 
Întîrziau, fiecare minut devenea o ameninţare. Dia stătea întinsă 
pe bancă, lascivă, cu ochii închiși, cu gura umedă. 

— Mărtin! 

El nu răspunse. Se plimba agitat, cu ochii cînd la ceas, cînd pe 
faţa mării. 

— Urcă-te la crucetă, îi porunci marinarului, și vezi dacă n-au 
ieșit mai departe. 

Maria se uita la marinar; era suplu și îndemiînatic; luase 
catargul în braţe și se ducea în sus, alunecînd cu mișcările 
șarpelui. Prin tricou și prin pantalonii de doc, strînși, i se vedeau 
mușchii, arătîndu-și forţa, în fluxuri și refluxuri enorme. 

— Se vede ceva? strigă Mărtin. 


Marinarul ajunsese la prima crucetă. 

— Urcă-te mai sus! 

Pendulările catargului, amplificate de înălțime, măturau cerul 
cu el. Era la a doua crucetă, zece metri deasupra punţii. 

— Nu se vede nimic! 

— Mărtin! chemă Dia. 

— Ce vrei? 

— Dacă mor astă seară, o să-ţi pară rău? 

Martin se repezi la ea, îi cuprinse grumazul și o ridică în 
picioare; părea pornit s-o sugrume. Maria înlemnise. El șovăi, pe 
urmă îi dădu drumul, și în timp ce fata cădea pe spate, îi plesni 
obrazul, de două ori, scurt, sălbatic. 

Maria simţi oroare și satisfacţie. 

Dia zăcea pe bancă. 

— Mai ales acum, are să-ţi pară rău dacă mor, Mărtin? 

— Porniţi motorul! strigă marinarul, din vîrful catargului. Sînt 
la cinci sute de metri, drept în faţă. 

larăși începu trepidaţia; iritarea și nemulţumirea Mariei 
depășeau ce fusese de dimineaţă. Ar fi vrut să se arunce în apă. 
O văzu pe Dia ridicîndu-se de pe bancă. Lîngă ea era Mărtin, cu 
mîinile strînse pe cîrmă. Dia îi privea mîinile, cu un fel de 
stupefacţie admirativă; apoi își pipăi obrazul și rămase cu o 
mină uimită. 

— Ştii că-i interesant? N-aș fi crezut! îi spuse Mariei. 

Trepidaţia devenise insuportabilă. Maria își ascunse fața în 
miîini, gata să hohotească. Motorul se opri; începu agitația. 

Tereza se prinse cu o mînă de copastie și își smulse masca. 

— Nu pot să-l ridic. Ajutaţi-mă! 

Mărtin se aruncă în apă, îl cuprinse pe Rafael pe sub umeri, 
ținîndu-l cu capul deasupra apei. Masca i-o scoase cu dinții. 

— Urcă pe punte! îi porunci Terezei. 

Marinarul întinse braţele, s-o ajute; în timp ce ea se lăsa 
vlăguită pe marginea roofului, marinarul aruncă o parimă. 
Mărtin o prinse cu o singură mînă, o trecu în jurul toracelui, pe 
sub braţe, o înnodă, apoi împinse povara, de la spate. 

— Trage! 


Trecuseră patruzeci și șapte de minute, dincolo de limită. Îi 
făceau respiraţia artificială, gură la gură; n-aveau alte mijloace 
să-l reanimeze. Prima fu Maria. Se pomeni aplecată peste el, cu 
gura fierbinte, lipită de gura lui rece; expira greu, plăminul 
inhibat nu voia să se dilate. Suflă de multe ori, pînă ce îi veni 
ameţeală. Buzele lui Rafael începeau să se încălzească, să nu 
mai fie străine. 

Se clătina; cineva o dădu deoparte, îi luă locul. Maria se 
întinse pe banca din cockpit. Zimbea rătăcită. După ce legi se 
unesc doi oameni și se plac unul pe altul? 

Pericolul trecuse, respira normal, dar părea rătăcit, n-ar fi 
putut să-și păstreze echilibrul. Martin își lipi urechea de pieptul 
lui, îi ascultă inima. Se ridică, se apropie de Tereza. Stătea 
întinsă pe roof. Alături zăcea aparatul. Îl examină; cu amîndouă 
robinetele deschise, acul manometrului tăia în două cifra zero; 
pe tuburi nu venea nici o adiere. 

— De ce-aţi întîrziat? 

— Nu mi-am dat seama; cînd m-am uitat la ceas, eram 
departe. 

— Nu ești la prima experienţă! 

Tereza ridică ochii. Ce experienţă? Martin o înșfăcă, o frinse 
pe genunchi, cu faţa în jos, și începu s-o plesnească la spate, ca 
pe copii. Toţi care vedeau întoarseră capul. Rafael se ridicase 
într-un cot; privea nedumerit și jalnic. 

Dia se aplecă la urechea Mariei. 

— Are palma grea, bătăușul, dar uite la ea cum stă! Probabil îi 
place... Te-a bătut vreodată un bărbat? 

Nimeni nu se atinse de aperitiv. Maria voia să nu rămînă la 
masa de seară; odată ajunși în port, să coboare. Dia se 
împotrivi. 

— Nu se face, tocmai acum. 

Pînă să ajungă în port, venea oricum ora mesei. Tereza se 
duse la bucătărie; se purta, de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. 
Atmosfera se calmase. Mărtin și marinarul începură manevrele 
de plecare; ridicau pînzele. Din fericire pentru Maria, vîntul fiind 
bun, nu mai trebuia să pornească motorul. Rafael stătea întins 


în pat, cu capul pe sul, lîngă păpușa în rochie roșie. Și obrazul lui 
era roșu; nu părea bolnav, dar sigur n-avea nici o vlagă și poate 
încă îl stăpînea spaima. Poate spaima urma să crească, pe 
măsură ce se dezmeticea mai mult. 

Din cabină, o ușă, spre prova, dădea într-un coridor îngust; în 
bordul drept era camera de toaletă, cu duș; în cel stîng 
bucătăria, destul de spațioasă pentru un iaht de dimensiuni 
mijlocii, și neașteptat de bine echipată. Exista un mic aparat 
pentru orice nevoie, nimic nu cerea migala miinilor. În afara 
mașinii de gătit, cu gaze lichefiate, toate funcționau electric. În 
camera motorului erau baterii de acumulatoare și un generator, 
care pornea automat cînd scădea tensiunea. Pornise de mai 
multe ori în timpul zilei; nu făcea zgomot, mergea cu benzină, și 
nu i se simţea trepidaţia. 

Maria venise să întrebe dacă nu putea să dea o mină de 
ajutor. Oricît de mult spaţiu ar fi fost aici, în proporţie cu 
dimensiunile vasului, doi oameni nu se puteau mișca în voie; 
poate cel mult un bărbat și o femeie; două femei în nici un caz; 
s-ar fi ciocnit între ele și ar fi ajuns repede la antipatie. 

— Îți mulţumesc, dar n-avem loc, răspunse Tereza, 
politicoasă. Și mă descurc singură. De obicei nu mă ajută 
nimeni. 

— Acum sîntem mulţi. Măcar să pun masa. 

— Mai bine du-te. N-ai să știi cum, aici toate sînt altfel decit 
într-o casă. Lasă-mă pe mine! 

În atitudinea Terezei era o reţinere vizibilă. Maria își dădea 
seama că o respingea, dar, faţă de cîte se întimplaseră, trebuia 
să admită că se purta foarte bine. Ar fi vrut s-o studieze, să 
înveţe de la ea, ca pînă la urmă să-i semene. 

leși pe tambuchiul de la prova. După bucătărie descoperi o 
cabină, mică, ademenitoare, cu două paturi suprapuse, într-un 
bord, cu o canapea îngustă în bordul celălalt, iar în fața ei cu o 
măsuță dreptunghiulară. Lumina venea de sus. Toate erau de 
lemn ieftin, vopseaua însă le dădea eleganţă. Cuverturile, de 
pînză simplă, oranj, aveau volane negre. De sub ele apărea 
marginea cearșafurilor, albe, curate, cu dantelă apretată; se 


simţea în cabina micuță o cochetărie discretă și fină. Tapiţeria 
canapelei reproducea culorile cuverturii, oranj cu negru, și Maria 
își dădu seama că erau culorile bordajului. Și aici se vedea, în 
locurile libere ale pereţilor, floarea cu șase petale, în culori 
diferite, semnătura decorativă Terezei. 

Ar fi fost loc pe puţin pentru încă doi oameni, ca să trăiască în 
voie, pe acest iaht care cutreiera mările. Dincolo de tambuchi, 
un post de echipaj, în forpik, adăpostea materiale de întreţinere 
și accesorii, vopsele, pînze de rezervă, felinare, parime și mai 
rămînea loc pentru patul marinarului. Maria simţi o arsură în 
stinga pieptului. Uitase să se giîndească la Alber, nu-l avusese în 
minte, în schimb, își dădea seama acum, îl adăpostise tot timpul 
în inimă. Trebuia să-l vadă chiar astă seară, să fugă la el, îndată 
ce punea piciorul pe chei. l-I amintise cabina micuță, fiindcă îi 
revelase putinţa unei vieţi cu el, aici, departe de ostilitatea 
lumii, acceptînd ostilitățile mării. Era numai un gînd, n-ar fi avut 
curajul să-l aducă la îndeplinire, dar probabil că, să fi vrut, n-ar fi 
fost realizabil. „De ce nu?“ se gîndea Maria. Îi era teamă? Nu, cu 
siguranţă. Îi lipsea elanul și n-avea o credinţă. „Trăiesc în 
părăsire!“ Trecînd peste orice, construindu-se din nou, tot nu s- 
ar fi putut. Cu Mărtin și Tereza alături, ceva s-ar fi distrus 
repede. Erau bizari, inexplicabili, purtau cu ei un morb neînțeles, 
care, după mai multă vreme, putea să contamineze pe toţi din 
jurul lor. Și ei? Ei doi, singuri, puteau să supravieţuiască oricit, 
fiind probabil imuni. Stăteau la soare, înotau sub apă, pescuiau, 
pictau, și seara ascultau muzică. Orice muzică. Toată muzica din 
lume. Ciîtă putea să fie? Jumătate de an de muzică neîntreruptă! 
Să fi fost atita? Să fi fost încă mai multă? 

Masa se puse în cabină; sus bătea o briză rece, care îi ducea 
repede spre coastă. La cîrmă stătea marinarul. Se întunecase. 
Pe uscat se aprindeau luminile, de la o zare la alta, părînd că se 
duc mai departe, dincolo de zări, că toată lumea e incendiată. 
Deasupra lor izbucneau, puternice, autoritare, sclipirile farurilor. 
Nimeni nu putea să se rătăcească! 

Miîncau în tăcere, cu ochii în farfurie, dar se spionau unii pe 
alții. Maria surprinse privirea Terezei, insistentă, deși furișă. 


Stăteau faţă în faţă. Se așezase fără să știe care este locul 
gazdei. Cînd li se întîlniră ochii, Tereza se înroși tare. „Ştie că 
numai eu pot să știu dacă se poate. Fiindcă am rămas cu un 
bărbat, douăzeci și cinci de minute sub apă. De ce nu-l spiona 
pe bărbatu-său? N-ar fi putut să știe și el, la fel de bine? Nu, ea 
știe că el nu poate să știe!“ Ar fi putut să știe dacă existase sau 
nu o dorinţă, dar numai Maria putea să hotărască dacă 
îndeplinirea ei era posibilă. 

— Vreţi să ascultați muzică? întrebă Tereza. 

— Ai făcut foarte bine mușchiul, spuse Dia. L-ai întrecut pe 
grataragiul nostru. Rafael, am dreptate? 

Rafael nu răspunse. Ceilalţi tăceau. Dia continuă: 

— Mărin, vrei să-mi dai un pahar de whisky?... lartă-mă, ţi-am 
trădat secretul. 

„Ce jigodie!“ se gîndi Maria, zimbind în sine. 

Martin se ridică și aduse sticla de whisky. 

— Nu-i nici un secret! spuse, punînd-o pe masă. 

— Atunci de ce m-ai minţit? 

— Ca să te exciți. 

— Eşti un monstru mezozoic! De o mie de tone. Poţi să faci 
praf două regimente. Dar nu pe mine! 

Dia își ascundea trei sferturi din furie; Maria știa că ar fi spart 
ceva, în capul lui Maărtin, și chiar al celorlalţi, fiindcă erau 
martori. Se mulțumi să bea whisky din sticlă, cu capul dat pe 
spate, cu o patimă fabricată. Cînd luă sticla de la gură, Maria îi 
surprinse o grimasă. Băutura nu-i plăcuse; poza, acum și 
probabil totdeauna. 

— Vreţi să vă pun muzică? repetă Tereza. 

Tăceau toţi, cu ochii în farfurie. 

— Nu vrem! răspunse Dia, agresivă. la ascultați aici, de ce vă 
ascundeţi după deget? Hai să vorbim deschis; o să vă simţiți 
mai bine. Și-apoi sînt foarte curioasă. Tereza, ce-aţi făcut sub 
apă? 

— Nu te privește. Eşti prea mică! răspunse Tereza 
netulburată. 


Maria se miră că putea să rămînă atit de calmă, cînd mai 
înainte roșise, numai fiindcă li se întîlnise privirea. Dia se ridică 
în picioare. 

— Nu sînt chiar atît de mică, izbucni arătîndu-și șoldurile și 
sînii. Lasă-l pe bărbatul tău să se culce cu mine și o să afli de la 
el. Haide, Mărtin, emancipează-te! Și să știi că pe deasupra sînt 
și fecioară. Ai să vezi. Dar îţi jur că n-am să-ţi fac nici o 
dificultate. 

Tereza se duse și deschise capacul combinei. 

— Vreţi să pun muzică? 

— Vrem! urlă Dia. 

Marinarul îl strigă pe Mărtin; intrau în port. Îndată ce căzu 
ancora, Maria se ridică să plece. 

— Nu mai mergem la bar? întrebă Dia, mirată cu inocenţă. 

Martin îi duse cu barca. Se despărțiră pe chei. 

— Îţi mulţumesc pentru ziua de astăzi, îi spuse Maria. Am s-o 
țin minte. 

Dia veni alături. 

— O preferi pe ea? 

Martin nu răspunse; Maria îi simţi ochii. Se priveau unul pe 
altul, ca sub apă. Era foarte obosită. 

Rafael și Dia o conduseră, pînă la far, pe esplanadă. 

— Te duci la iubitul tău! observă Dia. Ar fi putut să fie al meu, 
dacă te gîndești bine. S-a întîmplat să-l întilnești înaintea mea. 
Numai cu douăsprezece ore. 

Se întoarse spre Rafael, care tăcuse tot timpul. 

— Acum poți să spui. Cred că n-o să te ascunzi de Maria. Cum 
a fost sub apă? 

Rafael îi întoarse spatele. 

— Te-am lăsat. Vino singură, dacă nu ţi-e frică. 

— Vrei să fii discret, descendent al lui Ramses! Mi-e rușine că 
sînt soră cu tine. Și nu mi-e frică de nimic. Ce-ar putea să mi se 
întîmple? Cîţi ar putea să tabere pe mine? O duzină? 

Rămaseră singure. Maria voia să fugă, nu mai putea să 
aștepte, o ardea inima. 

— Mai stai o clipă! Sînt foarte tristă, Maria! Mă crezi? 


— Da; știu. 

— De ce nu pot să iubesc pe nimeni? 

— Ai să iubești într-o zi. 

— L-aș fi iubit pe iubitul tău. 

Maria se uită în sus, printre copaci. O umbră trecu pe la 
geam. Văzuse lumina dinainte, dar Alber pleca uneori în oraș, 
fără s-o stingă. Acum știa limpede, sigur, definitiv, că el exista, 
acolo. Era fericită, o fericire venită de departe, cu cel mai încet 
dintre vehicule. S-ar fi putut să nu ajungă niciodată, dar 
ajunsese înainte de a înceta s-o aștepte, deși de multe ori 
obosise, sau se răzvrătise, sau negase și nu mai crezuse. 

Mîngiie obrazul Diei; era rece. 

— Eşti fragilă și monstruoasă! îi spuse. Mi-e teamă de tot ce 
poate să ţi se întîmple. Pari înarmată și nu ești. Ai să pierzi toate 
războaiele. Aș vrea să te apăr, deși nici eu nu am arme prea 
sigure. Știi cum ești tu și ce are să se întîmple cu tine? Ești o 
căţea mică și capie, rătăcind pe cîmp, în căutarea unui stăpiîn. 
Pînă să dai de el, s-ar putea să nimerești într-o turmă de porci. 
Cu vierii ai să te descurci; vezi să nu te sfișie scroafele! 

Dia asculta cu privirea în pămînt. Părea că plinge, doborită. 
Maria îi mîngiie iar obrazul; nu găsi lacrimile, dar cînd Dia ridică 
ochii, le ghici, ascunse sub pleoape. 

— Îţi mulțumesc, Maria! Am să-ţi cer ajutor în războaiele 
mele. Vrei să-mi spui ceva? (Tristeţea din ochii Diei crescuse atit 
că părea viciată.) Cînd ai fost cu Maărtin sub apă... 

— Spune! 

— S-a întîmplat ceva între voi? 

Maria rise, dezarmată. 

— Vrei să începi războiul tocmai cu mine? 

— De ce? L-am început cu ceilalți. 

— Nu s-a întîmplat nimic, dacă vrei să afli. 

Dia veni foarte aproape și înălţă capul, s-o vadă mai bine. 

— Dar putea să se întîmple? 

Îi făgăduise alianţa. Maria văzu iar umbra trecînd prin dreptul 
geamului. Nu dorea nimic mai mult decit să fie cu Alber, astă 
seară și multe seri, nu voia să le numere, îi era frică să se 


gîndească la toată viaţa. Toată viaţa e o noţiune nedefinită. O 
privi pe Dia în ochi. Din alianță decurgea loialitatea în toate. 
Răspunse: 

— Da, putea să se întîmple! 


16 


Cînd ajunse sus, găsi ușa deschisă; Alber o aștepta în prag; 
însemna că o văzuse în stradă. O spionase? 

— Nu știam că ai să vii astă seară. 

De ce se năștea din nou în ea ostilitatea? Deși ardea, emana 
răceală. Trecerea în dragoste înseamnă o escaladare. De obicei 
se întîmplă la început, la primele tresăriri ale sufletului. 
Sentimentele atrag gesturile, le sincronizează. Gesturile și 
sentimentele ei se respingeau, fuseseră într-o contrazicere 
continuă și nici măcar acum nu izbutea să le concilieze. 

— N-aveam de gînd să vin. Bine că nu te-am găsit cu altă 
femeie. Mi-ar fi părut rău să te pun în încurcătură. 

Privea în faţa ei fotoliul cu cerga. Erau aici intermediarii cei 
mai direcţi între gesturile lor. Cerga mai ales. Îi plăcea s-o tragă 
jos, să se întindă pe ea, sincer și primitiv, simplificînd, eliminînd 
tot ce-ar fi fost de prisos. Fiindcă are specificul lui, un pat e 
penibil. Acum nu-și mai regăsea gesturile directe de alteori. Se 
cuibări în fotoliu, ca seara trecută, și el o înveli, din iniţiativa lui. 
Pentru orice alte gesturi, aștepta reţinut iniţiativa ei. Ea însă era 
acum inhibată. Îi rămînea raţiunea; putea să vorbească, știa ce 
să-i spună. Nu se grăbea; răminea timp, pînă dimineaţa. 

— Ce ai de băut? 

— Votcă. 

— Dă-mi, dacă nu-i dulce și parfumată. Am băut votcă toată 
ziua. 

După ce gustă, nu se putu abţine, aruncă paharul pe 
fereastră; gestul nu-i aparţinea; își dădu seama abia după ce-l 
făcuse. 

— E groaznică! Parcă-i acid sulfuric. Ai spirt? Amestecă-l cu 
apă, jumătate și jumătate. 


— E prea tare; o să te ardă. 

— Vreau să mă ardă. 

Avea nevoie. Ca soldaţii înaintea atacului. Stătea cu paharul 
în mînă, un pahar mare, ca al omului de la bar. 

— Stai jos, dar nu lîngă mine. 

Alber se așeză pe perna de la fereastră. 

— Noaptea trecută, începu Maria, n-am înțeles ce mi-ai spus. 
Te-am ascultat, doar atît. Îmi plăcea glasul tău. Vrei să-mi mai 
spui o dată cine ești? 

El tăcea; poate se simțea jignit. Maria întinse mîna în direcţia 
lui, discret, pe furiș, ca să n-o vadă; n-o văzu, dar gestul era 
făcut. Răsuflă ușurată. 

— Ştii ceva? Vreau să lămuresc astă seară neînțelegerea 
dintre noi. Mă vezi? 

— Nu. 

Fotoliul era în umbră. 

— Eu te văd. (Îl bătea lumina de pe esplanadă.) Ai un nimb în 
jurul capului. Nu ești cumva un arhanghel rătăcit pe pămînt? 

Așteptă, dar nu primi nici un răspuns. Răsuflă adînc. 

— Atunci, să nu mai ocolim. Cred că ţi-ai dat seama, mi-e frica 
să spun. Te iubesc. Te iubesc îngrozitor de mult, și niciodată n- 
am să-ți mai spun, niciodată n-am să-mi iert că ţi-am spus. Te 
iubesc fiindcă nu m-ai înăbușit. Fiindcă nu te-ai repezit la mine 
acum; m-ai fi dezgustat. Fiindcă știi să mă ţii în brațe, fiindcă vii 
cînd te chem și pleci cînd îţi spun să te duci, fiindcă știi cînd să 
vii și cînd să pleci. Sînt însușirile tale esenţiale, le urmăresc de 
mult. Astăzi s-ar fi putut să mă culc cu alt bărbat. Fugitiv. În 
condițiuni care eliminau raţiunea curentă și creau altă rațiune, 
extraterestră. Ca într-o lume nou făcută, fără legi și cu morala 
încă nestabilită. N-ar fi fost lasciv, ci experimental. Dar gestul, 
după definiţia lui curentă, rămînea același. Ce-ai fi făcut? 

— Mi-ai fi mărturisit? 

Maria se gîndi un timp. 

— Dacă mă-ntorceam la tine, trebuia să-ți mărturisesc. Și m- 
aș fi întors. Te-ar fi durut? 

— Da. M-ar fi durut. 


— M-ai fi urit? 

— Nu. 

— M-ai fi alungat? 

— Da. Și n-aș fi vrut să te mai văd niciodată. 

— Așa trebuie să fie? întrebă Maria. 

— N-aș putea altfel. 

Se simțea înghețată. Abia își auzea respiraţia. Alber vorbea, 
cu nimbul în jurul capului: 

— Cînd ai intrat, ai pomenit de posibilitatea să fi găsit aici altă 
femeie. Era probabil în cincizeci dintr-o sută de cazuri și posibil 
în nouăzeci și cinci. 

— În nouăzeci și nouă! îl corectă Maria. 

— Nu te cred și nici tu nu crezi. Uneori ne jucăm cu vorbele, 
ca să le auzim cum sună. lar acum, dacă te-ai destăinuit, ascultă 
și destăinuirea mea. De cînd te-am întîlnit pe tine, nu m-am mai 
apropiat de altă femeie. În gînd, da, nu vreau să te mint, fiindcă 
dacă le vezi, nu se poate să nu le cîntărești din ochi, să le 
clasifici, și uneori să le și dorești. Dar le-am respins. Fără regret, 
fără chin. Cu satisfacţie. Trăiesc așteptindu-te și pregătindu-mă 
pentru tine. Toate gesturile mele intime îţi aparţin. Ești oglinda 
mea cînd mă spăl, cînd mă pieptăn, cînd îmi pun cămașa. Așa 
cum unii acumulează averi, eu acumulez tandreţea pe care să 
ţi-o dau ţie; o adun din cer și din soare, din copaci, din flori, din 
valuri. Nimic nu trece prin fața mea, frumusete și bucurie, fără 
să te aduc în gînd și să nu le împart cu tine. Altfel, zilele mele n- 
ar avea sens, existența mea n-ar avea rațiune... Ajută-mă să mă 
opresc aici. 

— Da, încuviinţă Maria, încă un cuvint și ar fi prea mult! 
Socotesc că n-a fost o declaraţie de dragoste, ci o confesiune. 
Poate mai tîrziu o să mă încălzească. Deocamdată mi-a tăiat 
respiraţia. Mi-e frică de ceea ce înseamnă tot, absolut, definitiv. 
Vreau să rămînă neprevăzutul, în libertate, capricios și ilogic, 
chiar dacă el s-ar numi suferință. Bucuria continuă animalizează. 
lar fidelitatea ta, așa cum ai definit-o, m-a coborit din cerul unde 
ajunsesem înainte. Fidelitatea e o convenție; oamenii inteligenţi 
nu pot s-o suporte. 


— Atunci, o întrerupse Alber, vreau să rămîn prost, fără leac și 
pînă la moarte. Pentru mine, gîndul că în afara ta nimeni nu 
poate să pătrundă în zona sentimentelor mele, a bucuriilor pe 
care mi le dai tu, e o voluptate egală cu dragostea însăși. Dacă 
nu cumva mai mare. Fiindcă e continuă, e totdeauna cu mine, 
secretul meu, pe care îl port printre oameni, care îmi dă 
siguranţă și superioritate asupra a tot ce există pe lume. 

— Poţi veni mai aproape! spuse Maria. Mi se pare că am 
nevoie. Așază-te aici, la picioarele mele. Îţi stă bine... Cum de-ai 
putut să aștepți atit? 

— Aveam nevoie de tine. N-a fost o abilitate, fiindcă nu am 
cumpănit între două situaţii, s-o aleg pe cea mai bună. Am jucat 
pe o singură carte. 

Și cîștigase. Avea dreptul, trebuia să cîştige! 

— Uneori m-am crezut învins și mi-am căutat alte poziții. Am 
fost și revoltat. Te-am și urit. Ne aflam în război. Războiul tău. 
Puteam să-l cîştig mai de mult, de la început, plecînd. Ferm, cu 
gîndul să rămînă definitiv. Ai fi venit după mine, dar ai fi fost 
rănită. Și ar fi fost prea tîrziu. N-am vrut ca războiul să se 
termine urit. Am vrut să nu fie nimeni înfrînt. 

„După ce trece prin toate încercările, se gindea Maria, prin 
toate grozăviile, după ce își neagă toate idealurile, după ce își 
fărimă pumnii lovind și e sătul de ură, de brutalitate și 
dușmănie, omul se întoarce la iubire, prin ultima lui rațiune de a 
fi pe lume.“ Luă mîna lui Alber cu amîndouă mîinile. Se simţea 
firavă, și așa trebuia să fie. 

— Blîndul meu războinic! Ce bine că nu m-ai rănit! 


17 


Rafael avea două sute de dolari; îi luase din plicul 
impermeabil unde îi ţinea Tulip. Nu se putea numi furt. Lăsase în 
loc o chitanţă. 

La opt, cobora în portul de iahturi. Scara avea cincizeci și șase 
de trepte; nu le numărase pînă astăzi. Soarele bătea drept din 
față, făcînd să sticlească apa bazinului. Era orbitor, nu mai 


deslușea nimic, decit o oglindă lucioasă. Cînd ajunse jos, văzu 
dintr-o dată: iahtul plecase. Pleca și alteori, chiar mai de 
dimineaţă. Nu-și ierta că întirziase. Puse mîna pe buzunarul 
cămășii. Simţi banii: douăzeci de hirtii de zece dolari mototolite 
și slinoase, trecute prin sute de miini, prin toate porturile, pe la 
toate vămile. Ar fi vrut să fie hirtii noi, neatinse; n-avea unde să 
le schimbe. 

Își închipuia că după ziua de ieri, atît de obositoare, n-au să 
iasă la pescuit foarte devreme. În larg nu se vedea nici o pînză; 
poate căutau o zonă bogată în pește, după promontorii. 

Din umbra unei bărci trase pe chei, se ridică un om; venea 
alene, în capul gol, cu mîinile în buzunare și cu un pai în gură; îl 
recunoscu după mers, era marinarul. Fugi spre el. Își ţinea mîna 
pe buzunarul cu banii. 

— Cînd au plecat? 

— Aseară. 

— Cum aseară? 

— Aseară, la nouă și jumătate. După ce v-aţi cărăbănit. 

— Și de ce ești aici? 

— Fiindcă nu mai aveau nevoie de mine. M-au debarcat, 
înţelegi? S-au dus. 

Rafael păli. Marinarul îl privea impertinent. 

— Unde s-au dus? 

— În lume. 

Nu putea să creadă. Marinarul întinse mîna. 

— Scoate banii! 

Nu se vedea nimeni pe chei. 

— Ce bani? 

— Dolarii. Două sute. Să nu faci pe nebunu', că știu. 

Rafael se uită în jur, pe cheiurile goale, se uită în sus. Strada 
era departe; cincizeci și șase de trepte. Marinarul aștepta cu 
mîna întinsă. 

— Dă-i, că altă scăpare n-ai. Nu pleci viu de aici. 

Marinarul scoase cuțitul din carîmb; purta cizme de cavalerist, 
pînă la genunchi. Rafael se știa mai slab, și n-avea nici o armă. 
Se gîndi să fugă; scăparea nu putea fi sigură; dacă nu-l ajungea, 


ar fi aruncat cuțitul; îl văzuse ţintind în catarg, de la cinci metri; 
de zece ori, și greșise numai o dată. Duse mină la buzunar și 
scoase banii. Dar deodată îl cuprinse o furie la care nu se 
așteptase. Își aminti toată ziua de ieri; portretul Terezei; și 
Tereza însăși, în trening; apoi sub apă. Dar aceea era altă 
Tereză, din altă lume; venise în treacăt, pe urmă murise. Se uita 
după ea, într-o depărate a visului; se făcea tot mai mică. lar el 
era singur, cu atita gol în piept, că nu mai avea decit sufletul. Și 
în golul acela năvălea umilinţa. De ce să fie victimă? Banii din 
mînă, a căror valoare o știa doar teoretic, erau o miză. O 
pierduse înainte de a o pune pe masă. Nimeni n-avea dreptul s- 
o mai atingă. 

Nu-și mai simțea sîngele în vine; tremura mărunt, din tot 
trupul. Văzindu-l învins, cu banii în mînă, marinarul rînji 
satisfăcut și băgă cuțitul în carîimbul cizmei. Rafael lovi cu 
pumnul stîng. Nu lovise niciodată un om, nu știa cîtă forță să 
pună. Lovi drept între ochi și atit de tare, că își fărmă pumnul; 
nu-l durea, dar era moale. Banii căzură pe jos, plini de sînge. Își 
privi pumnul; nu sîngera. Abia atunci îl văzu pe marinar, cu faţa 
roșie, orbit, clătinîndu-se; al lui era sîngele. Rafael se aplecă să 
adune banii, cu mîna nerănită. Cînd se ridică, marinarul se 
năpustea spre el. Băiatul nu făcu altceva, decit să ţintească; era 
oribil, era gretos: își luase drept ţintă pata de sînge, și marinarul 
intră cu arcada fărimată, drept în pumnul lui, rigid ca o gheoagă. 
Nu mai scăpă banii. Îi strînse atît de tare, că și nervii amorțiţi se 
treziră. Strînse, înfruntînd durerea atroce, cu o cruzime faţă de 
el însuși, la care nu poţi ajunge decit odată cu pierderea 
minţilor. Nici nu-i mai trebuiau, judecase ce trebuia să facă, 
singurul gest admisibil. Strînse banii pînă ce socoti că sînt făcuţi 
pastă, și atunci îi aruncă în apă; n-avea alt mijloc, să-i distrugă. 

Pluteau, ar fi fost nevoie de ore ca să se îmbibe cu apă, sau 
să se destrame, să-și piardă structura. Noroc că marea îi sugea, 
se îndepărtau de chei, deveneau greu vizibili. Marinarul se 
dezmeticea cu întîirziere; aruncarea banilor îl clătinase mai mult 
decît pumnul proptit în arcadă. Dădu să se arunce în apă, 
îmbrăcat și cu cizmele în picioare; nu-și mai vedea adversarul. 


Rafael ajunse prea tîrziu să-i ţină calea. Nu-i rămase decit să se 
trintească la pămînt, în urma lui, și să-l apuce de picioare. 
Marinarul căzu cu faţa în piatra măruntă, se duse tîrîș pînă la 
marginea cheiului, zdrelindu-și obrazul. Trebuia să-l lovească 
numaidecit, acum, cît era răpus, să nu-i dea răgaz, altfel Rafael 
simțea că n-ar mai putea să-l înfrunte încă o dată; îi venea 
ameţeală, pămîntul, marea și cerul se amestecau între ele. Se 
repezi, împleticit; o forţă din afară îl abătea din drum, trăgea de 
el, smucind, și n-avea cum se împotrivi. Se opri pe bordură, 
înainte de a cădea în apă, cu o încordare a voinţei necomandată 
de el. Singurul lui act conștient fu să caute cu ochii banii zvirliţi; 
nu se mai vedeau; răsuflă, liniștit. Atunci marinarul se ridică, la 
doi pași de el. Se ridică încet, ametit, întîi pe coate, apoi în miini 
și-n genunchi. Dacă Rafael i-ar fi tras un pumn sub bărbie, l-ar fi 
lăsat fără puteri și înfrînt. Dar nu-l vedea; în apele roșii care se 
vălureau în jurul lui, flutura, irizată, imaginea Terezei, dusă de 
curenţi printre alge. Voia să ajungă la ea, dar nu putea înfrînge 
împotrivirea apei. Ea era tot mai departe, iar forțele lui, tot mai 
slabe; înţelese că n-avea s-o mai vadă niciodată. 

Nu se împlinise ziua de cînd moartea trecuse pe lingă el; 
acum moartea venea a doua oară. Marinarul se ridicase în 
picioare, mutilat, cu o plagă vinătă, de la rădăcina părului pînă 
la bărbie, încrustată cu nisip și criblură, ca o mască de groază. 
Era prea tirziu să fugă, și nici n-avea putere. Nu simţea frică; 
primi lovitura senin, aproape cu mulţumire. 


Era duminică, ora opt și jumătate dimineaţa. 

Maria și Alber treceau pe sus. Ea nu se uită în port, peste 
parapetul de piatră. Și dacă s-ar fi uitat, n-ar fi băgat de seamă 
că iahtul nu mai era acolo; uitase. Un circuit din creier, în zona 
memoriei, era tăiat cu precizie în faţa celulei unde se aflau 
amintirile ei din după-amiaza zilei trecute, sîmbătă, 1 
septembrie. 

leșise din casă și se pomenise în lumina soarelui, aurie, 
călduță și calmă, puţin obosită, anunțînd toamna. 

— Lasă mașina. Vreau să mergem pe jos; mult. Pînă diseară. 


Orașul era gol, duminica rămînea provincială. Ocoliră centrul 
și merseră pe străzile de deasupra mării, în jos, pe rîpa altădată 
hidoasă, se înșirau căsuțe noi, în amfiteatru, fiecare cu un patio 
în spate, cu o terasă spre mare, cu un palmier de o parte, cu un 
chiparos în cealaltă, într-o simetrie căutată, repetindu-se 
sistema-tic. Era o monotonie găsită cu rafinament, și ea 
transpunea în registre terestre monotonia valurilor, atit de 
vorbitoare. Toate vorbeau în această natură, în a cărei 
uniformitate rămîneau, ca și în mișcarea mării, mii de nuante, 
inedite, născute din ele însele și nerepetîndu-se niciodată. 

— Aș vrea să locuiesc aici, spuse Maria. E simplu, cald și bine. 
Aici nu poate fi nimeni urit și bătrîn. Nimeni nu poate fi rău. Nici 
bolnav. Și nici nu poate să moară. Ştii ceva? Sînt mulțumită și 
fericită. Prima oară în viaţă. Vreau să te ţin de mînă. 

La capătul golfului se sfirșea orașul; faleza începea să 
coboare, pînă se pierdea pe plaja de o lăţime nemăsurată; o 
generozitate, în nisip și spaţiu. Autostrada, care o tăia în lung, 
nu izbutea s-o segmenteze și, oricît ar fi fost de impozantă, cu 
cele șase benzi de circulaţie, părea minoră în mijlocul peisajului. 

O perdea de piclă violetă, persistînd și în zilele cele mai 
senine, printr-o ciudăţenie meteorologică, acoperea orașul nou, 
stațiunea de vilegiatură, ale cărei blocuri, oricît de armonios 
combinate,  violentau natura calmă și plană. Datorită 
fenomenului, înainte de a întîlni construcţiile imense și 
somptuoase, străbăteai o zonă incertă, de vis tranzitoriu, și 
nimic nu te mai surprindea cînd ieșeai în lumină. 

Mergeau desculți, umăr la umăr, cu pantofii în mînă, prin 
nisipul rece și încă umed. Nu se vedeau oameni pe plajă, iar 
șoseaua era goală. Printr-o dispoziţie a municipalităţii, duminica, 
autobuzele nu începeau să circule înainte de ora douăsprezece. 
Acest timp de repaus, probabil inexistent în altă parte a lumii, 
ducea la impresia inedită că pămîntul a încetat să se învirtească 
în jurul soarelui, că a încetat totodată orice luptă între om și 
natură. În primul rînd se cîştiga liniștea, și în aer nu mai plutea 
miros de benzină. Se prevestea idealul cînd omul avea să 
înfrîingă mașina creată de el însuși, după milenii de zbucium, să 


descopere alte mijloace de deplasare, în propria lui biologie, 
putinţa de a zbura fără aripi exterioare, fără propulsie mecanică, 
ci prin forța spiritului, și, încă mai mult, de a fi, în același timp, 
într-o infinitate de locuri. Aceste soluții se căutau cu înfrigurare, 
trebuiau găsite înainte ca omenirea să moară asfixiată. Pe Maria 
o urmărea un gînd, din zorii zilei. 

— Astă noapte am visat că zbor. Zburam prima dată; pînă 
acum n-am izbutit. 

— Eu continui să visez în fiecare noapte. Uneori mă trezesc 
foarte obosit. (Alber se opri surprins.) Astă noapte n-am visat! 

— Mi-ai transmis mie forța ta. Am simţit un fluid, încă înainte 
de a adormi, cum am pus capul pe pieptul tău. 

Din negura violetă răsări un om, pe autostradă, o umbră 
neagră, dezarticulară, care venea în fugă spre ei, strimbîndu-și 
picioarele în beton, bălăbănindu-și brațele în aer, de parc-ar fi 
vrut să se sprijine în ele, ca în niște aripi. Fugea deznădăjduit, 
scoțind strigăte de neînțeles, răsucindu-se cînd și cînd, spre a 
privi înapoi și în părţi, cum ar fi căutat pe cineva, în locurile 
unde nu se vedea nimic. 

Merseră spre șosea, în întîmpinarea lui. Era Tulip, dar de 
nerecunoscut, un om scos din minţi, strigînd: Taxi! Taxi! Taxi! 

Se uită la ei, nu-și dădu seama cine sînt, îi întrebă, absurd, cu 
un glas rugător și sfișiat: 

— Taxi! N-aţi văzut? 

Își continuă fuga spre oraș; strigătul nu se mai auzea, poate îi 
înţepenise în git, dar gonea ca și pînă atunci, parcă beat, sau 
nebun. 

Se duseră drept la Caravanserai. Porţile, totdeauna închise, 
acum erau date în lături și le bătea vintul. Femeile de la 
bucătărie boceau lingă cazanele răsturnate. Turcoaica bătrină 
se lovea cu capul de ghizdurile puțului. Peste șopronul scund 
ieșeau capul cămilei și cocoașa. Pe pridvorul de la odăile 
familiei, o văzură pe Dia, într-un halat scurt, de plajă, neîncheiat 
în faţă, zgiriindu-și pielea cu unghiile, însîngerîndu-se. Alături 
chelălăia cîinele. 


18 


În afară de el nu mai erau decit trei asistente. ÎI chema, 
neinspirat, Milcuț, nume pe care toată lumea îl pronunţa cu 
nedumerire. Avea treizeci și doi de ani, își începuse bine 
meseria, dar și acum se simțea slab cînd intra în sala de 
operaţie. Se învingea cu bravură, pe urmă răminea trist toată 
ziua. Nu spunea nimănui. Continua, fiindcă se îmbarcase pe o 
corabie primejduită, și dacă ar fi plecat, i s-ar fi părut o lașitate. 
Știa că într-o zi va trebui să termine, cînd se va ivi altcineva să-i 
ia locul. Profesorul se luptase să-l aducă în clinică, îl apărase de 
intrigi și de invidii, îi consacrase clipele cele mai bune, ca să-i 
transmită ceva din el, inspiratele și uimitoarele lui intuiţii, să 
lase o moștenire și să aibă un sprijin, cînd avea sa-i tremure 
mîna. 

Era de gardă, singur, numai cu cele trei asistente, în toată 
clinica, duminică dimineaţa, la ora nouă. Nu găsise pe nici unul 
din ceilalți; nu răspundeau la telefon, dormeau, se îmbăiau, se 
pregăteau să plece la plajă; nimeni nu putea să-i împiedice. 
Stătea rezemat de tocul ușii, mai alb decît halatul și vopseaua, 
cu o mînă moartă pe lîngă trup, cu cealaltă ţinînd receptorul. 

— Nu pot! Am să mă pierd! 

Îl găsise pe profesor. Îl chemase la urmă. Ar fi vrut să nu-i 
strice duminica, îl știa obosit, ca niciodată, gata să se încline. Să 
fi fost față în faţă, profesorul l-ar fi privit în ochi cu puterea lui 
hipnotică, i-ar fi alungat orice teamă. Prin telefon nu-i simţea 
fluidul; rămînea doar un glas, de departe: 

— Milcuţ, băiete, așteaptă-mă! Sînt acolo într-o jumătate de 
oră. Pînă atunci deschide-i toracele. 

Puse receptorul pe furcă și își privi mîinile. Nu atinsese 
niciodată cu ele o inimă omenească! Avea miini albe, cu degete 
lungi; cînta la trompetă. Studiase jazzul la conservator. De ce nu 
renunţase la medicină? Visa o orchestră de opt oameni, să 
umble nebuni prin lume. 

Pe coridor, Tulip îi ţinea drumul, prăbușit în genunchi; își 
încolăci braţele pe picioarele lui. 


— Domnule doctor, nu mi-l prăpădiţi! Odorul meu! Daţi-mi-l 
viu! 

Intră în sala de operaţie și păli mai tare, puţin frînt de mijloc, 
cu mîinile departe de trup, ca în faţa unui rînd de puști. 

Afară Tulip își continua lamentul, cu capul în zid: 

— Odorul meu, comoara mea, sîngele meu nepreţuit, să nu te 
duci! Rămii și am să te ţin ca pe fiii de împărați, am să te îmbrac 
ca pe prinți, cu dantele la gît, am să-ţi umplu degetele cu inele 
subţiri, am să-ţi cumpăr automobil. Să nu te duci, odorul meu, 
că nici îngerii din cer nu sînt frumoși cum ești tu!... 

Nici îngerii nu puteau fi atît de frumoși! Cu faţa în sus, sub 
lampa ciclopică saturată de lumini, cu obrazul prelung, fin, fără 
sînge, adîncit sub pomeţi, dînd o umbră romantică, rămasă pe 
lume dintr-un timp pierdut, cu o adolescenţă prelungită gingaș 
peste ceea ce începea să fie matur, cu pieptul sculptat într-un 
bronz pur, neatins de intemperii, abia scos din topitorie și încă 
nerăcit. lar în stînga pieptului, cuțitul, împlîntat oblic și pulsînd. 

Pulsa, de parcă ar fi fost viu, făcînd parte din trup. Milcuţ se 
apropie, șovăind. Îi era groază, nu îndrăznea să se gîndească la 
bisturiu. Nici îngerii nu puteau fi atit de frumoși! Băiatul stătea 
cu ochii deschişi, uitîndu-se neliniștit la soarele de cristal aprins 
deasupra lui; poate nu mai înțelegea nimic. După mișcarea 
cuţitului, inima bătea tot mai slab, în schimb ritmul devenea tot 
mai rapid. Milcuţ privi grumazul scăldat în sudori, care coborau 
de pe frunte, de pe obraji, dînd naștere unei orografii chinuite. 
Din toată această anatomie expusă direct în lumina dizolvantă a 
lămpii scialitice, care dezvăluia reliefurile și adînciturile, fără să 
facă umbre, numai grumazul își pierdea liniile; părea al altui 
trup și-al altei virste. Venele jugulare erau umflate bestial, cum 
nu mai văzuse. În ele descoperise primul simptom; după cîteva 
clipe de panică, își amintise; o simplă informaţie teoretică, i se 
fixase în memorie și ieșea la iveală prin invocaţie. Trebuia să 
iasă la iveală tot ce învățase, nu avea pe cine să întrebe, nimeni 
nu venea să-l ajute. Inima putea să miște cuțitul și prin atingere, 
dacă lama se afla destul de aproape ca să înregistreze pulsațiile. 


Dar venele jugulare dovedeau că în cavitatea pericardului se 
infiltra sînge; inima era străpunsă. 

— Da, fără îndoială! îi confirmase profesorul. Totuși fă-i o 
radiografie toracică. 

— l-am făcut-o. 

Urmase o pauză, punctată cu pocnetele telefonului, ca niște 
semne de mirare. 

— De ce? întrebase apoi profesorul. 

ÎI interoga iscoditor, ca la examen. Milcuţ avusese timp să-și 
spună că erau vorbe de prisos. Convorbirea ţinea de patruzeci și 
cinci de secunde. 

— Ca să fiu sigur. Inima e mărită uniform, pe toată suprafaţa. 

Pînă aici mersese bine; cunoștea simptomul, teoretic, îi venise 
în minte la timp și cu claritate. | se cuvenea bilă albă. 

— Da! Deschide-l numaidecit! Să nu atingi cuțitul. Să-ţi aducă 
doi litri de sînge. 

Nu avea ca ajutoare decit pe cele trei asistente; le cunoștea, 
dar nu putea să le identifice, le uitase numele. Se mișcau în 
liniște, pregăteau instrumentele, cu o rutină care le făcea să 
pară indiferente. Nu le impresiona de loc băiatul mai frumos 
decit îngerii? Nu le interesa nici măcar anatomia lui, atit de 
armonioasă? Puteau să-l privească în voie, cum niciodată nu-și 
priveau bărbaţii acasă, puteau face comparații. Din tot al lui, era 
acoperită numai faţa. Nu în întregime; rămîneau liberi ochii, 
neliniștiți, fruntea și bărbia, cu nădușeala curgind în șuvițe, 
groase. Masca de oxigen cuprindea numai nasul și gura, dar 
poate îi anula fizionomia; de-aceea femeile erau atit de 
indiferente. 

Milcuţ deschise vena, în brațul drept, și introduse tubul 
subțire de material plastic. Nu-i tremurau mîinile, toate erau 
intrate în matcă, dar cuțitul mișcîndu-se în faţa lui, îi dădea o 
durere îngrozitoare în stern, de unde iradia în tot toracele. O 
venă proeminentă, fragilă și elastică! Venă de om tînăr, 
nesclerozată! O asistentă, nu știa care, făcu legătura, și sîngele 
din sticla de pe stativ începu să curgă încet, picătură cu 
picătură. 


— Avem doi litri? întrebă Milcuţ. 

Trebuia la urmă, pentru o compensare rapidă, cînd se scotea 
cuțitul din inimă. Nu voia să se gîndească la clipa aceea; nu-l 
privea, n-o putea duce pe umeri. Ceasul electric de deasupra 
ușii arăta nouă și patruzeci și cinci de minute. 

— Începem! hotărî Milcuţ. 

Toate trei asistentele ezitară, rămaseră cu mișcările 
neterminate. Nu înțelegeau ce să înceapă. Cuvintul era al 
profesorului, îl cunoșteau, suna ca un ordin de pornire la atac. 
Nu înțelegeau cu cine să înceapă. 

— Începem! repetă Milcuţ. 

Acum îi împrumutase și tonul. Asistentele își reluară mișcările. 
Durerea din stern încetă deodată. De ce s-ar fi temut? Nu el 
împlîntase cuțitul! Ceru prima seringă; dolantin cu atropină. 
Injectă lent, cu o mișcare micrometrică, uitîndu-se cînd la ceas, 
cînd în ochii bolnavului; privirea neliniștită începea să se 
tulbure. Unde putea să fie fata lui de aseară? Trebuia să existe o 
fată; sau mai multe. Dacă se năpusteau acum pe ușă? Nu era 
nimeni pe coridor, să le oprească. 

Trecură două minute. Ceru a doua seringă; un gram de 
thiopental. Alte trei minute. Îi urmărea respiraţia, cunoștea 
ritmurile ei și inflexiunile; treptat, bolnavul își pierdea 
cunoștința. Trecu la căpătiiul lui, îi desfăcu maxilarele și 
examină glota cu laringoscopul. Era crispată, ar fi însemnat s-o 
rănească. Substanţa otrăvitoare din virful săgeților! Vrăjmașii 
tribului mureau cu trupul paralizat, trecut în alt regn, ca piatra 
sau ca lemnul copacilor. Strecură în venă cîteva picături de 
curara; abia un sfert de fiolă. Otrava triburilor din Brazilia! 
Corzile vocale se relaxară; își începeau și ele somnul, ca 
bolnavul. Sonda traheală trecu ușor; țesuturile deveniseră docile 
și elastice, dar simţi în propria lui trahee o contractură 
dureroasă, insuportabilă, care se transmise în tot trupul, pînă în 
călcîie, iar în sus pînă în creier. O clipă i se opri respiraţia, pe 
urmă îi veni să tușească; o tuse seacă, o intenție chinuitoare și 
nedeclanșată. Tusea stătea în gitlej, creînd o nevoie imperativă, 
care nu se putea satisface. Sonda era în traheea lui, nu a 


bolnavului; trebuia s-o suporte, în tot ce avea insuportabil, ca 
idee și ca prezenţă. Pe lîngă durere, simțea umilință. Nu-și mai 
aparţinea lui însuși, ci aparatului, care îi anula personalitatea, îl 
bloca într-un punct al spaţiului, îi lua libertatea mișcării, odată 
cu a gîndirii, nelăsînd în loc decît degradarea. 

Dar nu mai putea să dea înapoi; ar fi însemnat să omoare 
bolnavul, sa-l asfixieze cu mîna lui, cînd inima înjunghiată 
continua să trăiască. Racordă sonda traheală la aparatul de 
anestezie; acum respiraţia devenea mecanică, putea sa fie 
controlată, viaţa bolnavului trecea în grija unei mașini, care 
totdeauna funcţionase bine. Avea încredere în ea; îi lua 
jumătate din răspunderea orei îngrozitoare. Minutarul ceasului 
mai sări peste o liniuță. Obrazul palid al băiatului se coloră ușor 
în roz; era o înviorare, se reclădea lumea; nu o biată viață, ci 
întreg universul. 

Fără masca de oxigen, chipul apărea întregit, destins și poate 
nu-i lipsea un zîmbet de împăcare. Din trei femei îl privea numai 
una, asistenta anestezistă, fiindcă îi urmărea reacţiile, dozînd 
oxigenul și barbituricele. Dar pe fața ei nu se vedeau decit 
încordare și neliniște; și ea era singură, fără ajutor, intimidată 
de aparatul încărcat de cadrane, cu cei doi cilindri transparenţi 
și cu membranele care pulsau mecanic. Nu-și dădea seama de 
frumusețea obrazului. Un obraz atît de frumos cum nu au nici 
îngerii! 

Celelalte asistente puneau peste trupul gol cîmpuri sterilizate, 
ca un giulgiu, parcă îl pregăteau pentru întîlnirea cu moartea. 
Trupul se anula; rămase numai toracele. lar în marginea lui, 
cuțitul. Nu trebuia să-l atingă. 

Trecu în stînga mesei de operaţie și căută prima coastă mai 
jos de locul unde pulsa lama cuţitului. Trase o linie, în gînd, de la 
stern în afară, lungă de douăzeci și cinci de centimetri. Nu se 
încumeta să taie, avea nevoie de un desen, să-l urmărească, 
altfel putea să-i alunece mîna. Punctă linia aleasă, ciupind pielea 
din loc în loc, cu vîrful pensei. O asistentă împinse spre el masa 
cu instrumente. Cealaltă aștepta să-l ajute; o simțea că n-are 
încredere. Pe bună dreptate! El știa cel mai bine. 


— Cit e ceasul? 

Nu răspunse nimeni. Era un ceas mare, drept în fața lui, 
deasupra ușii; îl privea, și nu putea să citească. Asistenta se uită 
la el, fără să înţeleagă. 

— Te-am întrebat cît e ceasul! 

Răspunse anestezista, de la capătul mesei: 

— Nouă și cincizeci și unu. 

Milcuţ își aruncă ochii pe cadrane, pe valvule care se mișcau 
regulat, ritmînd respiraţia. Dacă mașina se oprea, nu rămînea 
nici o speranţă adevărată. Mersese repede, nu trecuseră decit 
patrusprezece minute de cînd închisese telefonul; mai rămîneau 
șasesprezece pînă să vină. Cu ce putea să le umple, și cum să le 
suporte? 

Își memoră actele, ca să le poată trece în condică; protocolul 
operaţiei. Jurnalul de bord! Obligatoriu, sub ameninţarea 
pedepsei penale. 

Lungi linia cu cinci centimetri. Desenul, făcut fără greșeală, nu 
putea dezvălui nici o surpriză. De-aici înainte trebuia să nu se 
mai gîndească. Nu exista îndoială cu privire la nici un gest; nu 
deschidea prima oară un torace. Numai de inimă nu se atinsese 
niciodată. „Pentru a face bine, e nevoie să vezi bine“. Bilă albă! 
Erau cuvintele profesorului. Și le amintise deodată, tocmai la 
timp, înainte de a începe incizia. Se hotări să rezece o coastă, ca 
să mărească fereastra asupra peisajului anatomic, să-l poată 
parcurge în voie, cu mîinile și cu privirea. Mută desenul un 
centimetru mai jos, de-a lungul coastei. Deci nu se putea fără 
amintiri, fără gînduri și fără să raţioneze! Înţelese că nu se 
bizuia pe nimic fix, știut dinainte. Și nimeni nu putea să-i dea 
sfaturi. Fruntea i se umplu brusc de sudoare. Asistenta îl șterse 
cu tifon steril; avea și ea o rutină, dar nu se așteptase, era prea 
devreme. Nici ea nu putea să se bizuie pe ce știa dinainte. 

— Unde dracu' e bisturiul? 

— ÎI aveţi, domnule doctor! 

Ținea bisturiul în mînă, vîrful lui pulsa, într-un ritm de două ori 
mai viu decît al cuțitului înfipt în inimă. Ce le deosebea? Erau 


arme egale. Dar pulsul bisturiului avea altă origine: îi tremura 
mîna. 

Dacă nu renunţa la sentimente, urma dezastrul. Trebuia să se 
convertească, să treacă la brutalitate, ca să se domine. Înfipse 
brusc bisturiul în piele, la capătul liniei, și trase apăsat, urmărind 
desenul. Se opri după cîțiva centimetri; pielea foșnea, hirjiită, 
rezista, transmitea în braţ trepidaţii sacadate; era o sfișiere, o 
rupere. Aruncă bisturiul cu o furie izbucnită din neputinţă; 
credea că lama de oţel nu vrea să-l asculte. 

— Nu taie! Dă-mi altul, repede! Și altădată ai grijă de 
instrumente! 

Vocabularul și tonul profesorului! Și lui i se întîmpla să nu taie 
bisturiul! „Sala de operaţii ar trebui să aibă legi marțiale! Cine 
greșește să fie condamnat la moarte!“ Profesorul își putea 
permite orice sentințe, fiindcă nu se îndoia de nimic, și nu-i era 
frica. 

— Altul, nenorocito! 

începea groaza. Dacă nu se stăpînea în primele clipe, nu mai 
rămînea nici o ieșire. Cădea pe masa de operație, lîngă victimă. 

Se regăsi brusc, triumfător, cu un zîmbet de față, clar și rece. 
Deci nu fusese vina lui, putea merge pînă la urmă, și mai 
departe, pînă la capătul lumilor. Dar era inadmisibil, era criminal 
ca două bisturie pregătite pentru operaţie să nu fie ascuţite! Al 
treilea tăia, în linie dreaptă, fără efort, emitea o muzică puţin 
aspră, cu o armonie puternică. 

Ajunse la capăt și se uită în urmă; tăietura abia sîngera, 
colorînd în roz stratul subţire și delicat de grăsime; nu era nimic 
de prisos sub pielea arsă de soarele verii, nici o acumulare 
vulgară. Puteai privi cu mulţumire și cu plăcere. Toracele, bine 
construit, armonios și auster aparținea unei anatomii umane de 
factură superioară. Ar fi fost păcat să se piardă; trebuia să 
meargă înainte, repede, cu voie bună și cu speranţă. Nu-i mai 
era teamă. 

Tăie primul strat de mușchi, adîncind desenul; coasta rămase 
goală. Inciză periostul, în lung, luă o răzușă curbă și îl desprinse, 
de la un cap la altul. Se gindise o clipă să renunţe, ca să cîştige 


vreme, să rezece coasta cu totul; așa osul n-ar mai fi crescut la 
loc, dar cîÎți oameni nu trăiesc fără o coastă? Adam rămîne cel 
mai vechi exemplu! Nu-și îngăduia să mutileze anatomia 
aceasta superbă, și nu avea putere să creeze nimic din coasta 
scoasă. Era dator sa cruțe periostul. Alături, cuțitul continua să 
pulseze, cu mișcarea lui slabă și foarte accelerata, ca o vibraţie. 

Asistenta îl șterse iarăși pe frunte. Îl întrebă, timidă: 

— Siînteţi bine dispus, domnule doctor? 

Avea maxilarele încleștate, dar printre dinţii strînși fredonase 
un cîntec, fără să știe, un motiv binar, un fel de marș, o 
ascensiune, o victorie continuă. Făcea parte dintr-un studiu pe 
care îl exersase în cursul săptămînii. Îi plăcea obsedant, îl 
fredona și noaptea, în somn; se gîndea să caute pe cineva, să i-l 
orchestreze pentru o formaţie de jazz, unită cu opt instrumente 
clasice, lemn și alămuri, dar nu știa cine i-ar putea înţelege 
intenţia. Voia să aibă contraste extreme, de la întuneric la arc 
voltaic; să alunece prin vis, prin decoruri pastelate, prin 
mijlocirea oboiului; să coboare în abisuri calme, prin mijlocirea 
fagotului dublat de timpane; și apoi, fără nici o pauză și nici o 
pregătire, să izbucnească trombonul și trompeta, respingîndu-se 
între ele, într-un șoc care să ardă retinele și să perforeze 
urechile. Încetase să fredoneze, se controla cu atenţie, dar avea 
muzica în sine, izbutind să acopere zgomotele, clinchetul 
instrumentelor, pașii asistentelor, respiraţiile, bătăile inimilor. 

Acum tăia în lung mușchiul intercostal, împreună cu pleura. 
Plămiînul apărea treptat, unduindu-se ca o pînză întinsă pe 
valuri, peste o mare neliniștită. Își modifica repede culoarea, 
căpăta umbre albastre. 

— Oxigen! spuse, fără să întrerupă melodia care îl urmărea, 
cu orchestraţia ei tot mai amplă și mai compusă. 

Nu avea de ce să se sperie; grav ar fi fost numai dacă tuburile 
de oxigen erau goale. Asistenta deschise robinetul, și după o 
clipă plămiînul își recăpăta culoarea roșie, purificată. Cîntecul lui 
putea să fie un imn închinat oxigenului. 

— Cît e ceasul? 

— Nouă și cincizeci și nouă de minute! 


Trebuia să vină. Ascultă, sperînd să audă pașii pe coridor. Dar 
mai întîi ar fi trebuit să audă mașina intrînd pe poartă; apoi 
ascensorul. 

— Soră, uită-te-pe fereastră! 

Poarta era închisă, și curtea spitalului goală. Avea să se 
populeze după-amiază, de la ora două, cînd se dădea drumul 
vizitatorilor. Poţi să-i respingi? Lumea ar spune că-i un act de 
neumanitate. Dar mult mai neuman este să-i lași înăuntru, să 
respire aerul bolnavilor, să se așeze pe cearșafuri, să le zgilțiie 
patul, să le aducă vești proaste, să le transmită umoarea lor 
veștedă, și toată nefericirea dintre două vizite. 

Asistenta stătea lîngă el, cu depărtătorul în mînă; semăna cu 
un instrument de tortură, în curînd avea să se umple de sînge, 
și-avea să semene și mai bine. „Ştie tot ce urmează“, gîndi 
Milcuţ despre asistenta care îi prevenea gesturile, la distanţă de 
o secundă. Puse depărtătorul între coaste, iar fata învirti 
manivela; osul trosni, fisurat, lîngă stern, și iar simţi durerea în 
propriul lui torace. Ar fi vrut să geamă și să spună: „Mai încet; 
mai cu milă!“ Bolnavul avea, faţă de el, avantajul 
incomensurabil că nu simţea nimic, nu știa pe ce lume se află, și 
nici nu avea să știe vreodată ce se întîmplase cu inima 
sănătoasă a celor din sala de operație. 

În cîmpul lărgit, apărea un fenomen neprevăzut și 
inexplicabil; plămînul împins în sus creștea ca o lavă, părea că 
va da peste margini. Nu recunoștea anatomia, i se părea 
aberantă; natura îi întindea o cursă, îi pregătea o înjositoare bilă 
neagră. Nu știa ce se întîmplă, trebuia să-și recunoască 
ignoranţa. Dar nu era vina lui că se hazardase pe un continent 
necunoscut, ci a celui care îl împinsese de la spate. îl ura, ar fi 
vrut să-i strige în faţă: „Mi-ai pus cuțitul în mînă și m-ai trimis să 
omor un om, ai făcut din mine un ucigaș. N-aveai dreptul să-mi 
pătezi viața!“ 

Atunci văzu inima și se strădui s-o recunoască, în ceea ce 
părea de nerecunoscut. Căpătase dimensiuni amenințătoare, nu 
mai avea loc în torace, împingea plămiînul și se pregătea să facă 
explozie, să coloreze cu sînge tavanul, pereţii sălii de operaţie, 


și dincolo de el spațiul, cîmpul cuprins de imaginaţie. Pulsaţiile 
reduse, abia vizibile, păreau un tremur, ca de frică și neputinţă, 
dar Milcuţ știa ca dedesubt se ascunde o tonă de dinamită. 

Cuțitul ucigașului îl aduse la realitate: după orientare părea că 
străpunge peretele ventricolului stîng, în regiunea cea mai 
robustă a inimii. Norocul în nenorocire! Simţea o nevoie bolnavă 
să arunce instrumentele și să pună mîna pe trompetă, să emită 
un țipăt. Cum poate încăpea noroc, unde s-a instalat 
nenorocirea? Semiparadox acceptat din lașitate! Să coși o inimă 
străpunsă e o profanare a ideii de viu și de viaţă! 

Ştia atitea despre inima omenească! O simţise pe-a lui, le 
simţise pe ale altora; cele mai multe erau ale fetelor, cîte 
mîngiiase. Le auzise bătînd sub sînul pe care își lăsa obrazul; 
pulsul lor îl legănase ceasuri, desființindu-le măsura și făcîndu-le 
interminabile. Inima îi tălmăcea, prin bătăile ei, bucuria și 
durerea, iubirea și ura, curajul și frica, deznădejdea și speranţa. 
Ştia s-o disece, pe masa îngheţată de faianţă albă, ignorînd a 
cui este; din moment ce încetase să bată, nu mai avea nici o 
identitate. Dar aici era o inimă vie care, prin noroc, fusese 
străpunsă în partea cea mai robustă. Profanarea trebuia 
încercată, numai că el nu se simţea în stare, și marele ajutor 
întîrzia să vină. 

— Cît e ceasul? 

— Zece! 

Putea să întreprindă un ultim pas înainte, să golească 
pericardul de sînge. Pericardul nu înseamnă inimă, este doar un 
înveliș neutru. Făcu o incizie mică și introduse repede tubul 
aspiratorului, care, instantaneu, începu să sugă sîngele. Era o 
mașină, funcţiona bine, facută să absoarbă lichide, fără să le 
identifice, apă sau sînge, fără emoția omului, atoateștiutorul, 
atoaterăspunzătorul. Decompresată, inima își schimbă ritmul, 
întrebătoare, nedumerită, parcă mirîndu-se. 

Și dacă se oprea motorul aspiratorului? 

Pe măsură ce scădea volumul inimii, despresurată de sînge, 
creștea pulsul,  amenințind să-și depăşească limitele. 
Recăpătindu-și forma, inima își recăpăta și temperamentul, dar 


fără să respecte proporţiile, mergind prea departe, exacerbîndu- 
se. Milcuţ o privea cu teamă; putea să se răzvrătească? Fusese 
aproape un litru de sînge; acum se coagula în recipientul 
aspiratorului, pe urmă, atit de preţios și totuși rămas fără nici o 
valoare, avea să ajungă la crematoriu. 

Tăie pericardul golit, eliberind lama cuţitului. Aici abia 
descoperi inima adevărată; pulsa nebunește. Niciodată nu 
simţise bătînd o inimă în mîna lui; dacă ar fi atins-o, putea să 
paralizeze de spaimă. În mișcările lui ritmice, mușchiul 
miocardului părea încărcat cu forțe nefirești, concentrate, 
supranaturale, exercitindu-se divergent în toate sensurile care 
definesc spațiul și făcînd să vibreze pînă și cosmosul. Nimic nu 
mai exista în galaxie, decit chirurgul tînăr, și inima rănită! 

— Cit e ceasul? 

— Zece și patru minute. 

Întîrziase nouă minute! Nu era drept să-l lase singur, cu un 
muribund despicat pe masa de operaţie, cu inima dezvelită. 

— Uită-te pe fereastră! 

Nu venise. 

Strigă înspre ușă: 

— Este cineva afară? 

Ușa se deschise, tirziu și sfios, neconvinsă. La înălțimea 
clanţei, apăru capul lui Tulip, sfișiat de spaimă și de suferinţă. 
Prezenţa lui acolo era inadmisibilă, dar cine putea să-l 
oprească?! 

— leşi de-aici! Du-te și telefonează! 

Tulip nu putea înțelege, unde să telefoneze? Nu putea să se 
miște, nu vedea nimic înainte. 

— Trăieşte, domnule doctor? Odorul meu, sîngele meu 
fierbinte! Nu-l lăsaţi să se ducă! 

— Închide ușa! 

Înlemni, cu ochii la lama cuţitului; marginile rănii sîngerau, 
sîngele pulsa, izbutea să-și facă loc, avea să erupă în obrazul lui 
și-n lampa scialitică. Se gîndi să apuce cuțitul, să-l împingă 
înapoi și să-l țină cu mîna. Ar fi fost o monstruozitate, lua locul 
ucigașului, îi continua gestul, și poate îl ducea pînă la capăt! 


Vru să tamponeze rana; inima zvicni pînă deasupra 
plămiînului. Se împăcase cu lama; nu accepta altă atingere. 

— Procaină! Repede! 

— Ciîtă, domnule doctor? 

N-ar fi trebuit să fie grija lui! Avea destule. 

— Urmărește pulsul; pînă se liniștește. 

Asistenta cealaltă schimbă flaconul cu sînge; al șaselea! Nu 
putea să continue multă vreme. Peste cîteva minute, nu mai 
rămînea nici o scăpare. Băiatul frumos avea să moară pe masa 
de operaţie, inima avea să se oprească în faţa lui, și el s-o 
privească, dezarmat, rătăcit, nedemn să trăiască. 

Se făcuse zece și patrusprezece minute. Trădat, aruncat în 
luptă, apoi lăsat singur! Sîngele care picura pe lîngă lama 
cuțitului se prefăcu în șuviţă. „Pune mîna, lașul dracului, 
paraliticule, nu te zgîi ca timpiţii!“ Vocabularul generaţiei lui! O 
trădase, nefolosindu-l? 

Asistenta îi șterse sudoare de pe frunte. 

Era ca în clipa atacului, în pînza de gloanţe. Scapă cine poate! 
Viaţa nu mai are valoare. 

— Încarcă repede acul! 

— Catgut? 

— Nu, aţă. 

Bilă albă! Suna o trompeta peste pirîitul mitralierei. Cuprinse 
inima cu mîna stingă; trebuia s-o stăpinească și s-o învingă. 
Inima se zbătea, nesupusă; o simțea prin braţ, prin umăr, prin 
coaste, pînă în propria lui inimă. În cîmpul vizual apăru o mînă. 

— Acul, domnule doctor! 

Bine, fie! Prinse cuțitul cu mîna dreaptă, îl strînse de plăsele, 
și cînd îl trase, împinse în locul lui indexul de la mîna stîngă. Era 
un viol fără iertare, pătrundea pe un teren intangibil care se 
apăra cu jeturi de sînge. Peste sunetele trompetei și răpăitul 
mitralierei, auzea ţipete. Împinse degetul înainte, pînă ce 
sîngele se opri, și tipetele se stinseră. Acum mîna îi era 
imobilizată pe inimă. Nu și-o mai putea retrage pînă la sfîrșitul 
lumii. 


Luă acul și începu să coase în miocard; orice mișcare greșită a 
miîinii drepte, a miinii stîngi, orice absenţă a cugetului puteau să 
oprească inima. Miînuia acul în ritmul ei, pîndind clipa de 
relaxare a mușchiului. 

— Sînge, soră! 

Era al optulea flacon; ultimul! 

Încă o împunsătură și avea degetul încercuit, ca gura pungii 
cu bani a avarului. Asistenta luă capetele aţei și începu să le 
stringă, pe măsură ce se retrăgea indexul. Milcuţ își simţea 
degetul apăsat de o presiune egală. Nu-i mai rămînea nimic de 
făcut decît să-și termine mișcarea. În urma ei, rana era închisă, 
și inima nu încetase să bată; acum bătea independentă. 

— Mulţumesc, soră! spuse Milcuţț, de parcă și-ar fi dat duhul. 

Ușa se deschise în clipa cînd înnoda aţa. Îi era greață, îi era 
silă de el, de toate, nu știa de ce se născuse și ce rost mai avea 
să trăiască. Privi, i se părea că nu cususe destul de bine, rana 
nu mai sîngera, dar aţa putea să plesnească, zbaterea inimii, 
dedesubt, în starea ei nouă, crescuse pînă la răzvrătire; nu știa 
cine-i vinovatul. 

În urma profesorului intrară toţi pe care nu-i găsise, apoi 
veniră infirmiera șefă și surori cu duiumul. 

„De unde aţi răsărit? Unde dracu' aţi fost pînă acum?“ 

— Am stat un sfert de oră la barieră, se explică profesorul, 
fără să pară neliniștit de întirziere. 

Barierele! Pe fiecare drum este una. De cînd ne naștem. 
Aşteptăm în faţa lor, nu știm să zburăm pe deasupra, nu 
îndrăznim să le aruncăm în aer. Și totdeauna ajungem cu 
întîrziere, chinuiţi, vlăguiţi, acoperiţi de rușine. Așa ne pierdem 
zilele cele mai bune, și anii cei mai buni și toate care sînt în 
fiinţa noastră cele mai bune. 

Profesorul se apropie, privi peste umărul lui Milcuţ. Nu era 
mirat, parcă așa fusese înţelegerea, să meargă pînă la capăt. Și 
nici măcar nu-i dăduse o îndrumare. Lucrase după o logică 
accelerată, sau după instinct mai degrabă. lar acum, care era 
vorba lui de multumire? 

O asistentă veni cu halatul, îi ajută să-l îmbrace. 


— Te-ai descurcat? întrebă profesorul, privind cîmpul de 
bătaie. Bravo, e bine! Acum stai și te odihnește puţin, cît mă 
spăl pe miini. Ai să mă asiști. Îl închid eu. 

Treaba ucenicilor! Simplă, fără risc, nespectaculoasă. Îi lăsa 
pe ei să termine și pleca din sala de operaţie, în sala vecină îl 
aștepta altă echipă, alt bolnav; nu-i vedea fața, nu știa cum îl 
cheamă. 

Veni de alături, cu mănușile în miini, cu masca pe față; începu 
să apropie coastele și să coasă mușchii; inima dispăru, istoria 
era încheiată. 

Milcuț îi dădea instrumentele, încărca acele, îi urmărea 
mîinile, le recunoștea, încă îi stirneau admiraţie. Deși nu făcea 
decît lucrul ucenicilor! Dar mișcările lor erau melodioase, 
sincronizate, armonizate, puse pe note. Se străduise să i le 
descifreze, să și le însușească; nu putea fi ceva mai bine făcut, 
nicăieri în lume. N-aveai unde să mai urci. Cine se apropia cit de 
cît de înălţimea lui, trebuia să se oprească multumit și să-l 
privească recunoscător, ca un sclav eliberat. 

— Ce băiat frumos! exclamă profesorul, cînd, fără intubator, 
obrazul apăru destins, nechinuit, parcă zimbind. Ce s-a întîmplat 
cu el? Cine e? 

Nu știa cum îl cheamă. Peste o zi putea să-l uite; mai curînd, 
peste o oră, și odată, cînd un tînăr mai frumos decit îngerii avea 
să-i spună: „Mi-aţi salvat viaţa“, avea să-l privească binevoitor, 
ascunzindu-și nedumerirea sub un zîmbet de circumstanţă, 
Zimbetul lui fabricat mecanic și nedemascat de nimeni. E o 
povară să ai în urma ta atiţia oameni scăpaţi de la moarte! 
Nimeni nu știe. Renumele te desparte de propriul tău eu, îţi 
creează altul, rece și străin, o dedublare falsificată. 

Apăru și brancardierul, apăreau toţi de care ar fi fost nevoie 
acum un ceas și jumătate. Îl transbordară pe căruciorul tras 
lîngă masa de operaţie; o mînă sub cap, alta sub șale; asistenta 
nu trebui decît să-i susțină picioarele. Trupul fu deplasat ca pe o 
pernă de aer. Era și aceasta o meserie. Brancardierul și-o 
cunoștea bine. Ar fi putut să smucească, să trintească, să 
răstoarne. Toţi cei aflaţi aici își cunoșteau meseria. Milcuţ se 


gîndea că numai el avea încă mult să înveţe. Încă nu salvase pe 
nimeni de la moarte. Azi cususe o inimă înjunghiată, dar nu era 
izbînda lui, ci a profesorului, care închisese toracele. 

— Dă-mi condica! spuse profesorul. 

Își scoase numai mănușile și masca. Deschise condica și se 
pregăti să scrie. 

— Dictează-mi protocolul. Spune cum ai făcut. 

Nu se ocupa niciodată de scripte, nu mai încheiase un 
protocol de operaţie de cînd era intern. Urcase repede treptele, 
în viaţă și în chirurgie. Fusese poate o singură dată mîna a treia, 
cel care dă instrumentele; de citeva ori mîna a doua, ajutorul 
direct, admis să umble în plagă. lar pe urmă numai mîna întiîia, 
și sfetnicul recunoscut în toate cazurile grave. La treizeci și doi 
de ani, cîţi avea astăzi Milcuţ, care încă nu salvase pe nimeni de 
la moarte, era cunoscut, invidiat, necontestat. Îi lipsea numai 
virsta, ca să fie o somitate. Pînă la acest titlu maxim, îi mai 
trebuiseră numai zece ani. Cît mai urcase de atunci nu putea fi 
măsurat, nu existau alte trepte. 

— Lăsați, domnule doctor, interveni Milcuţ, scriu eu 
protocolul! 

— Azi nu-i treaba ta. Azi ești mîna întiia! 

Și profesorul scrise: „Operator principal, doctor Milcuţ 
Panaitescu“. Scrise numele asistentelor care îl ajutaseră, în 
ordine. Pe el se trecu ultimul, mîna a treia: „Profesor doctor 
docent...“ 

— Numele bolnavului? 

Milcuţ se făcu roșu la față; internase un bolnav, începuse 
operaţia, o terminase și nu știa cum îl cheamă. N-avea nici o 
vină, nu știa nimeni, îl adusese Salvarea, fără nici un fel de 
forme, nu fusese timp pentru ele; dar nu-i era îngăduit să se 
dezvinovăţească. Aștepta mustrarea. 

— Bine, completezi pe urmă, spuse profesorul. 

Scrise răbdător tot ce-i dicta Milcuţ. Din cînd în cînd ridica 
ochii și-l privea intrigat de precizia gesturilor transpuse acum în 
cuvinte. Era o satisfacţie să reia în gînd operaţia; se regăsea pe 
el însuși, în toate detaliile; nimic n-ar fi făcut altfel! Vrednicul 


ucenic reușise, dar ar fi putut să se piardă. Și n-ar fi putut să-l 
învinuiască nimeni. Nu fusese un hazard? Bineînţeles! Hazardul 
e școala bărbaţilor puternici! 

— Citește; doar încheierea. 

Milcuţ citi: „Travaliu de patru ori excepţional, fiindcă operaţia 
s-a executat în stare de urgenţă imediată, fiindcă au existat 
motive de panică, fiindcă au lipsit anestezistul și toate 
ajutoarele, și fiindcă reușita e admirabilă“. 

Nu-i venea să creadă, se înroși, rîndurile îi jucau în faţă. Citi 
pînă la capăt, zimbi îndoit, apoi o umbră îi trecu pe faţa. În 
încheierea protocolului, profesorul decreta, cu puterea lui 
necontestabilă: „Începînd de astăzi, doctorul Milcuţ Panaitescu 
se numește general de brigadă“. 

— Ce nu-ţi place? 

— Poate era mai bine să nu scrieţi ultima frază. Așa, totul 
poate să pară o glumă. 

— Bine! Dă condica! 

l-o smuci din mînă. 

— Rectific: începînd de azi ești numit mareșal! Și capeți de la 
mine trei sticle de coniac, Napoleon, V.S.O.P., numerotate. 

În ușa sălii de reanimare, aștepta Tulip, mai înzdrăvenit, deși 
tot în alarmă. Privirea lui, rătăcită, cu urme de panică, nu-l 
descoperi pe profesor decit în clipa cînd acesta punea mîna pe 
clanţă. Căzu în genunchi și-i cuprinse genunchii cu brațele. 

— L-ai scăpat! O să trăiască. Odorul meu, comoara mea! 

Profesorul dădu să se desprinsă, puţin agasat, cu gîndul în 
altă parte. 

— Nu l-am scăpat eu. 

Tulip nu auzi, îi apucă mîinile și începu să i le sărute. 

— Îți mulţumesc cu fruntea în pămînt. Îţi mulţumesc și mă 
înclin... Doamne, fă-mă cîine să mă tîrăsc la picioarele lui, să-i 
ling mîinile, să-l apăr de lupi! 

Enervat, profesorul îl apucă de reverul redingotei și-l ridică în 
picioare. 

— Nu l-am operat eu, ci el! spuse răstit. 


Tulip se uită de la unul la altul, apoi clătină din cap; nu 
credea, deși fusese în ușa sălii de operaţie. 

— Altul n-ar fi putut, numai dumneata faci minuni! Ştie tot 
orașul! 

„Tot orașul? se gîndi Milcuţ. Nu! Toată ţara! Toate țările, tot 
pămîntul!“ 

— Nu fac nici o minune, și nu l-am operat eu, dacă îţi spun. 
Mulţumește-i lui! 

— De ce nu vrei, dacă tot e gata? se lamentă Tulip. De ce pui 
pe altul? 

Profesorul apăsă clanţa și intră în sala de reanimare. Milcuţ 
nu-l urmă, rămase pe loc, reţinut telepatic. Din capul coridorului 
venea o fată, despletită, cu privirea fixă, uitîndu-se drept în faţă; 
avea un mers somnambulic. Nu o văzuse niciodată; o 
recunoscu, nu putea fi decît sora băiatului, cu frumuseţea lui, 
transpusă în trăsăturile feminine, la o scară mai mică, și într-o 
îmbinare molatică, de pară pergamută. Oricine ar fi simţit 
nevoia să întindă mîna, s-o rupă. 

Milcuţ rămase pe loc, așteptind-o; cînd fata se opri alături, își 
adînci privirea în ochii ei, pînă dincolo de retină. Nu simţise 
niciodată atita ademenire; parcă venise o vrajă. Tulip îi atinse 
braţul cu vîrful degetelor. 

— E sora lui, îi spuse, ursuz. Întinde-i mîna să ţi-o sărute! 

Fata îl privea, pironită; își simţea și ea retina străpunsă. 


19 


Ca să ajungă în portul nou, autostrada trecea pe sub oraș, 
printr-un tunel de opt kilometri. Lucrarea, abia terminată, nu-și 
dovedise încă utilitatea, fiindcă portul, în lucru, mai cerea un an 
de muncă pînă să fie dat în folosinţă. Dar tunelul rămînea o 
realizare grandioasă, care merita să fie admirată și putea să 
uluiască pe oricine, prin anticipativul ei dus atît de departe: o 
excavaţie boltită, cu o lăţime de douăzeci și cinci de metri, 
pentru o șosea cu șase benzi de circulaţie; îngăduind scurgerea 
a o sută de vehicule pe minut, într-un sens și în altul. 


Mașina hiîrbuită, vechiul BMW dinaintea războiului, mergea 
prin tunel, cu faza mare aprinsă, fiindcă iluminaţia nu era 
terminată. În bătaia farurilor, hăul nemăsurat, gol, apărea fără 
sens și puţin înfricoșător, ca un drum pe o planetă de curînd 
abordată de oameni. Nu răzbea nici o diîră de lumină din faţă, ca 
să vestească ieșirea, și zgomotul motorului, împreună cu 
modulaţia cauciucurilor pe beton, sfișiau atmosfera făcînd-o să 
atirne în franjuri, de boltă. 

Înainte de a intra în tunel, mașina trecuse printr-o zonă de 
ploaie. Ploua pe plajă și asupra orașului de vilegiatură, care 
părea părăsit, ca iarna, cînd nu mai rămiîneau decit paznicii. 
Văzînd bulevardele și aleile goale, Maria își amintea lunile ei de 
singurătate. Odată închise, toate clădirile acelea, hoteluri, vile, 
magazine, cafenele, baruri, restaurante, oricît de multe și 
somptuoase ar fi fost, nu reprezentau un ajutor sau o consolare 
pentru cineva nevoit să-și ducă viața în apropierea lor, departe 
de lume. Aici trăiau numai fantomele mulțimii de peste vară; în 
mugetul marii răscolite de furtună, în urletul viscolului care 
spulbera zăpada și nisipul dunelor, amestecîndu-le cu mărăcinii, 
fantomele retrăiau trecutul, întinse la un soare imaginar, printre 
cearșafuri multicolore, din amintire. Copiii construiau cetăţi și 
castele de nisip, femeile își vopseau pleoapele în albastru, și 
unghiile de la picioare în roșu, de la multiplele localuri se auzeau 
orchestrele și tonomatele. Tunelul le anula pe toate, realitatea și 
aducerile aminte. 

Maria întoarse capul și privi în spate, unde apa de ploaie, 
pătrunzînd printr-o ruptură a capotei, picurase pe banchetă și-i 
udase fularul. Nu-l mută, și nu din lene, ci dintr-o pornire pe care 
și-o formase conștient în primii ani ai adolescenţei: a apăra cu 
grabă și fără discreţie un obiect personal, fie că ar fi fost chiar 
actul ei de identitate, i se părea un gest meschin. Spuse doar 
atit: 

— Capota asta ar trebui cîrpită. 

Pe urmă se rușină și se strînse în sine; dispreţuia lucrurile 
cîrpite și le abandona, chiar dacă nu putea să pună altele în loc. 

Alber respinse ideea, însă condus de altă rațiune: 


— N-ar avea nici un rost; pînza e putredă. Ar trebui să schimb 
toată capota. 

Maria răsuflă cu ușurare. 

— Și de ce n-o schimbi? 

— Sper să-mi iau altă mașină. 

— Foarte bine! Una care să meargă mai repede. 

Viteza moderată nu-i dădea nici o satisfacţie. Privi brelocul 
cheii de contact; i-l dăruise ea, era un medalion cu fotografia ei, 
pe care scrisese mărunt, ca să încapă: „Cînd mergi cu o sută de 
kilometri pe oră, gîndește-te la mine!“ 

Numai femeile pot face astfel de gesturi: înțelegea și se 
simţea puţin ridicolă. Mașina, destul de prăpădită, cu anvelopele 
tocite, nici nu putea atinge acei o sută de kilometri! 

În faţă apăru o raza portocalie, se lăţi repede, desenînd 
ieșirea din tunel, dincolo de care, pe cerul înseninat în chip 
miraculos, soarele se pregătea să apună, parcă prima oară de la 
facerea universului. 

După ce străbătea pe dedesubt platoul deasupra căruia se 
întindea orașul vechi, la înălţimi alpine, șoseaua răzbea de-a 
dreptul la nivelul cheiurilor; proiectat pe orizontul marin, ivit pe 
neașteptate, după atiţia kilometri subterani, portul părea 
scufundat în apă, ca tot peisajul. 

Mașina opri în flancul unei clădiri noi, o prismă ale cărei linii 
geometrice nu erau întrerupte decit de ferestrele aproape 
continue, ca niște briuri de sticlă, încercuind toate patru laturile. 
Alber cobori și se uită la ceas; era ora cinci fără cîteva minute; 
trebuia să fie sus, la cinci fix. Înainte de-a urca treptele de la 
intrare, prelungite și ele pe toată întinderea fațadelor, ca un al 
doilea brîu, de piatră, subliniind briurile de sticlă, aruncă o 
privire cauciucurilor din dreapta; pe drum simţise că mașina 
trăgea puţin într-o parte. Într-adevăr, cauciucul din spate n-avea 
presiune. 

— Dă-i tu cîteva pompe! 

Maria cobori, cotrobăi în port-bagaj, scoase pompa și se 
apucă de treabă. Purta pantaloni de doc albastru, care-o făceau 
mai subţire și mai mică. Un pulover negru de lină completa 


această îmbrăcăminte nefeminină, pe care în schimb o corectau 
mișcările ei ondulate continuu, și părul căzut în ochi, arzînd în 
lumina apusului. 

După ce controlă cu manometrul presiunea, Maria puse 
pompa la loc, se șterse pe miini cu un ghem de bumbac, apoi își 
îndreptă spinarea, de obicei puţin adusă, și ridică ochii spre 
ferestrele etajelor. 

Contrastul apărea inacceptabil între mașina prea veche și 
clădirea care avea să rămînă modernă după decenii. 

Cînd Maria își dădu capul pe spate, ca să privească în sus, 
părul îi descoperi faţa, foarte bronzată, aprinsă și ea de lumina 
soarelui; ar fi putut să pară ostentativă, sau provocatoare, dacă 
ar fi avut cine s-o privească; nu era nimeni în preajmă; portul 
abia începea să ia viaţa. După o clipă, se ascunse iarăși sub 
perdeaua de păr, trăgindu-l peste obraz, inimitabilul ei gest 
defensiv, și ocoli mașina ca să vadă starea celorlalte cauciucuri. 

În privinţa mașinii, relaţiile ei cu Alber erau camaraderești; ca 
la război, în tranșee. El o învățase să conducă, exigent, excesiv, 
necunoscînd măsuri de mijloc; nu-i îngăduise să se prezinte la 
examen decit atunci cînd avusese certitudinea că va reuși fără 
indulgență. 

— Nu admit să fii umilită! Nu accepta să te pună în 
inferioritate. Să fii dirză; și arogantă! Ai dreptul, în clipa cînd ai 
să știi că nu poți greşi. 

Dăduse examenul abia săptămîna trecută. Se așezase la 
volan fără nici o îndoială, sigură că n-o puteau pune în 
dificultate. Părea crispată de frică, o socoteau respinsă, fiindcă 
își impusese să fie rigidă, să nu-i scape un zîmbet, să nu accepte 
o glumă. După o sută de metri, cei doi examinatori se uitau unul 
la altul, fără să înţeleagă. În locul unei începătoare stîngace, 
descopereau o rutinată. „Fiindcă știu mult mai multe decit se 
cere ca să poţi conduce o mașină! Accept să mă puneti la 
încercare, deoarece așa cere legea. Îndepliniţi-vă funcţia în 
tăcere, cu decenţă, ca să se poată stabili între noi un început de 
cordialitate, singurul sentiment pe care accept să ni-l declarăm, 
după ce ne-am cunoscut fiecare poziția noastră!“ 


Nu fusese nevoie de atîta încordare. Decursese pașnic, și 
cordialitatea era cîștigată. 

— Acum ai grijă să nu te fluiere pe stradă! 

Teoria lui Alber: un agent de circulație ar trebui să știe și să 
înţeleagă cît un judecător, un pedagog și un preot luați laolaltă. 
Fiindcă nu se poate, ești datoare să știi și să înţelegi tu totul, și 
să te adaptezi situaţiei. Sînt greșeli de care trebuie să te ferești 
în chip absolut, fără să invoci logica. Să semnalizezi schimbarea 
direcției chiar pe un drum de ţară neumblat de nimeni, chiar în 
curte, chiar cînd depășești o muscă moartă. Semnalizatorul pus 
în funcțiune devine o platoșă imbatabilă. E amuzant, la urma 
urmelor. Totul e să-ţi păstrezi buna dispoziţie. 

Într-adevăr, spaima Mariei în legătură cu mașina era că 
puteau s-o fluiere. Mergea cu gîndul că într-o asemenea 
împrejurare ar trebui să oprească pe dreapta, sa coboare și să 
renunțe pentru totdeauna. 

Îngrijirea maşinii devenise obligaţia ei de cînd începuse lecţiile 
de conducere. Nu i se părea o corvoadă, ci o treaptă; făcea 
lucrul cu plăcere; o mașină nouă ar fi dus-o pînă la pasiune. 

Era una, parcată cincizeci de pași mai departe, în umbra 
clădirii; o mașină joasă, cu alură sportivă, care îi atrase privirea 
și o făcu să pornească spre ea, fascinată. Nu putea s-o 
identifice; pe măsură ce se apropia, își dădea seama că nu mai 
văzuse niciodată una asemănătoare. La înălţimea ei, izbitor de 
redusă, lăţimea, confortabilă, o făcea să pară lipită de pămînt, 
dădea un sentiment de plăcere și de siguranţă. Maria zîmbi 
năpădită de bucurie. Totul apărea fascinant la acest automobil, 
botul lung, imperativ, spatele retezat, ca de rachetă, parbrizul 
imens, înclinat mult, legînd într-o gamă cromatică învelitoarea 
motorului cu habitaclul, dînd impresia unei mari forțe de 
penetraţie. Nimic, în linia caroseriei și în detalii, nu emitea o 
stridență, nici măcar culoarea, un violet metalizat, cîteva tonuri 
mai închis decît fularul Mariei. Zimbetul i se accentua; lucrurile 
frumoase o făceau să se simtă fericită. Cum nu credea posibil să 
aibă vreodată o asemenea mașină, cum nu putea nici măcar să 


spere, o studia fără să regrete. Răminea plăcerea de a o privi, 
ca pe o sculptură de preț, într-un muzeu public. 

Își lipi fruntea de geamul curbat al portierei și descoperi 
tabloul de bord, încărcat de instrumente. Refracţia luminii în 
sticlă opaciza interiorul, nu-l vedea decît parțial. Scaunul 
pilotului, de piele ivoar, adînc și învăluitor, părea capabil să 
fixeze corpul în viraje, scutindu-l să se mai opună atit de trudnic 
forţei centrifuge. Nu deslușea scaunul celălalt, despărțit de 
primul printr-o consolă garnisită cu altă serie de cadrane, cu 
magnetofon, pik-up și aparat de radio, și cu schimbătorul de 
viteze, nu mai înalt de o palmă. 

Pe scaunul estompat de sticlirea geamului, se mișcă o umbră; 
înainte ca Maria să se dezmeticească, un cîine se ridică, atit de 
mare că ajungea cu capul în tavanul mașinii, și se întinse peste 
consolă, pregătindu-se parcă să atace. Instinctiv, Maria se trase 
înapoi, uitînd că geamul rămiînea o pavăză. Cîinele însă nu era 
agresiv, avea o privire prietenoasă, părea că zimbește, ca 
oamenii. Maria reveni, își lipi nasul de sticlă; cîinele la rîndul lui 
se apropie trecînd pe scaunul din partea ei; dădea din coadă, 
bine intenţionat și simpatic. Atunci îl recunoscu; cîinele omului 
pe care îl văzuse la promontoriu. Nu-și mai amintea fizionomia 
lui, nu l-ar fi recunoscut cum recunoscuse cîinele. Tot ce-și 
amintea despre el, era paharul pe care îl avea în față, la bar. 
Convorbirea de la promontoriu o uitase. 

| se făcu dor deodată de ziua aceea, cînd stătuse la cort pînă 
căzuse noaptea. Abia acum îi venea în minte diapozitivul la care 
se uitase un ceas, fără să-l înţeleagă. Ce căutau acolo, pe 
banchiza ninsă proaspăt? Nu erau sătui de zăpadă? Se vedea un 
colț de ocean, împresurat de gheţțuri albăstrii; în dreapta 
cadrului pătrundea etrava unei nave, cu un bompres lung și cu 
un galion dedesubt, o sculptură în lemn aurit, reprezentind o 
sirenă, cu chipul atit de expresiv că l-ai fi crezut viu. Nu apărea 
nimeni din echipaj; după imagine, nava putea fi părăsita. Cu 
cine navigase pînă aici perechea nordică? Îmbrăcaţi în hanorace 
portocalii, băiatul și fata se băteau cu zăpadă, în umbra etravei 
care se pre-lungea pînă sub o colină de gheaţă. lar pe colină, 


așezați în amfiteatru, într-o ordine parcă studiată, cu 
redingotele lor negre și cu plastroane albe, o colonie de pinguini 
ai fi zis că-i încurajează, gata să aplaude. 

Ce se întîmplă, după ce mori, cu toate imaginile adunate pe 
retină într-o viață? De la Helga rămiîneau citeva, fixate 
fotografic. Și celelalte? 

Maria se gîndi la Calul de Salcie, transpus într-un diapozitiv 
colorat, cu marea albastră într-o parte, în alta cu dunele albite 
de ninsoare. Să ningă tare, peste toate. În cele două ierni ale ei 
pe malul mării, nu se bătuse niciodată cu zăpadă. Nu exista pe 
tot pămîntul nici o fiinţă, sa vină acolo și s-o cheme la joacă... 

Alber ieșise, o căuta cu ochii. Se despărți greu de mașină și 
de cîine, dincolo de care se proiecta Cristofor, în ninsoare, iar 
mai departe Helga și băiatul bătîndu-se cu zăpadă. 

— Am umflat cauciucul. 

El o privi fără să înțeleagă; uitase de cauciuc. Se mira ca nu-l 
întreba nimic, n-o interesa ce se întîmplase, și doar știa ca 
fusese convocat grabnic la Direcţia Navigaţiei, pentru o discuţie 
importantă. 

— Îţi place mașina violetă? 

lată ce se găsise să-l întrebe! Maria se așeză la volan, fiind 
rindul ei să conducă. Alber se urcă alături și trase portiera destul 
de brutal. De la mirare, trecuse la revoltă. Era cu putinţa să n-o 
intereseze? 

— E fantastică! urmă Maria. Robustă și elegantă. Culoarea mă 
înnebunește. Înăuntru e sufocantă, are un tablou de bord ca de 
avion. Kilometrajul e numerotat pînă la două sute șaizeci. 
Înseamnă că poate atinge măcar două sute. Nu i-am deslușit 
marca. O cunoști? 

— Da, e o mașină japoneză cu motor rotativ; o noutate. Hai să 
mergem, n-o mai admira atit. 

— Îmi place s-o privesc, dar n-aș vrea să fie a mea; nici a ta. 
M-aș mulțumi cu una mai modestă, numai să meargă repede. 

În dreptul mașinii violet, Maria opri și se mai uită o data. 
Cîinele nu se mai vedea. Se cuibărise iarăși pe scaun. 


— Dacă mă gîndesc bine, mă cam sperie. Știi ceva? Mașina 
asta mi se pare o demonstraţie. Cînd naiba au avut timp 
japonezii să ajungă atît de departe? Acum o sută de ani mi se 
pare că n-aveau nici cale ferată, nici vapoare, nici un fel de 
fabrici. Flota lor de război era alcătuită din bărci de lemn, cu 
rame. Am citit într-o carte. 

— Se vede! Vorbești ca din carte. 

ÎI privi cu coada ochiului; părea ironic și agresiv. Oare cu o 
lună înainte și-ar fi îngăduit? Dar Mariei nu-i era frică. 
Dimpotrivă, simţea chiar o voluptate ca el să fie puţin dur; se 
dăduse pe mîna lui și nu înţelegea să retracteze. Accepta tot ce 
venea de la el. Rezistase destul. 

— Sigur că vorbesc ca din carte, dacă nu știu decît ce-am citit. 
Spune-mi tu altceva despre japonezi. 

— Sînt mulți. Atît de mulţi, că nu poţi să vezi niciodată un 
singur om. Doar de la o sută în sus. Japonezele merg în urma 
bărbatului și duc pachetele. Nu le poţi cunoaște decit pe cele de 
la baie sau de la bordel. Gheișele nu iubesc. Madame Butterfly e 
o poveste înlăcrimată. N-am învăţat nici jiu-jițu, nici judo. Îmi 
repugnă. Pot să mă apăr și altfel; nu sînt un slăbănog. 

— Așa e, slavă Domnului! încuviinţă Maria. Ai fost și în India? 
Eu am fost. Într-o noapte. Vrei să mergem la cort, diseară? Mai 
sînt multe diapozitive. Ar fi păcat să nu le vedem pe toate, și 
peste trei săptămîni trebuie să i le dăm în primire lui Tulip. 

Alber spuse rece: 

— Peste trei săptămîni n-am să mai fiu aici! 

Maria puse frina brusc; mașina se opri lîngă borna 
kilometrului trei. Se aflau în tunel, exact sub piaţa din centrul 
orașului. Urletul cauciucurilor îi evocă Mariei accidentul. Își luă 
capul în miini și începu să tremure. 

— Ce este? întrebă Alber. 

— Nu știu cum s-a întîmplat. Nu-mi amintesc nimic decit 
zgomotul. 


20 


Un om își spăla mașina pe plajă, cu apă de mare. Un 
Mercedes nou, 280 SE, impozant și sever. Ca să ai asemenea 
mașină se cere, probabil, un spirit autoritar. Omul, gras și lăliu, 
nu făcea această impresie. Gifiia, cu buretele într-o mînă, cu o 
găleată de plastic în cealaltă. Avea un șort cafeniu, pînă mai jos 
de genunchi, ca un pantalon retezat. Sub abdomenul voluminos, 
picioarele apăreau caraghios de subţiri. Pentru un om atit de 
corpolent s-ar fi cerut mai mult decît două ţurloaie păroase. 
Valurile ajungeau la mașină, și o loveau într-un flanc. 

— Domnule, i se adresa Alber, n-o spăla cu apă de mare, căo 
nenorocești. 

Omul, atît de umil în îndeletnicirea lui necalificată, lăsă jos 
găleata și buretele, își puse miinile în șolduri și răspunse, 
bătăios: 

— Te-a întrebat cineva? 

Împotriva primei impresii, devenise atît de autoritar cît se 
cerea ca să i se potrivească mașina. Scurtul dialog atrase 
atenția unei persoane care urmărea munca omului, de la 
distanță, dintre dune, unde şedea pe un scăunel pliant, 
apărindu-se de soare cu o umbrelă multicoloră, ca un disc al lui 
Newton. Era o femeie, tot atît de corpolentă ca bărbatul, și cel 
puţin la fel de autoritară. 

— Ce vrea, dragă? întrebă tare, ridicîndu-se de pe scăunel. 

— Nu știu! răspunse omul. 

— Acum ce-ai rămas așa? continuă femeia. Pune mîna și 
spală. 

Merseră încă un kilometru pe plajă, pînă la Calul de Salcie. Era 
pe jumătate împresurat de nisip; deși ura iarna, ar fi vrut ca în 
locul nisipului să fie zăpadă. Și să se bată cu bulgări, măcar o 
dată. Cu Alber! Nu exista altcineva, pe tot pămîntul! 

— Se întind din ce în ce mai departe! spuse Alber, gindindu-se 
la omul cu mașina. Ce-o să facem cînd au sa ajungă aici? 

— Nu se poate! murmura Maria, așezindu-se pe Calul de 
Salcie. Nu se poate sa pleci! Acum o lună ar fi fost altceva. 

Stătea aplecată în faţă, cu coatele pe genunchi; privea marea 
cu o neliniște ascunsă. 


— Nu mi-ai spus niciodată dacă sînt frumoasă. N-am avut 
nevoie pînă astăzi. Vreau să știu cum apar în ochii tai. Ce te-a 
legat de mine? Dacă pleci, înseamnă că nu te leagă nimic! 

— Mă leagă tot ce ești tu, de la piele, pînă la suflet. Îmi plac 
gesturile tale, firea ta nedefinită, îmi plac gindurile tale, chiar 
cele pe care nu le știu. 

— Îţi place să mă ţii în braţe! 

— Da, în primul rînd. De aici am pornit. E rău cînd pornești din 
altă parte, pe drumuri lungi și ajungi obosit. Cu un suflet 
macerat de așteptare, nu mai poţi fi obiectiv. Socotești că după 
atita timp trebuie să-ţi placă obligatoriu, altfel de ce-ai fi rivnit?! 
Și te minţi, ca să nu te declari dezamăgit. Doi oameni legați așa, 
sînt niște nefericiți. 

— Ce propovăduiești tu? 

— Tocmai ceea ce s-a întîmplat cu noi. 

— Dacă nu ne plăceam, ne-am fi ocolit? 

— Poate că nu. Am fi continuat un timp, din politețe; e o 
obligaţie minimă. Apoi din plictiseală, iar la urmă din obișnuinţă. 
Cînd ajungi aici, ești un învins. 

— De ce crezi că te-am acceptat atunci, în prima zi? 

— Fiindcă erai singură și n-aveai nimic de pierdut. Fiindcă 
dogorai, te arsese soarele, toată ziua. 

— Așa este, dar n-ar fi fost de ajuns. Nu m-aș supune 
niciodată unui bărbat, numai pentru o dogoare din mine, oricît 
m-ar chinui. Eram tristă, aveam un gol în suflet; așa a început. 
Acum are să vină altă tristeţe... Măcar dacă ar fi cea de la 
început! E alta, și golul din suflet are să fie mai mare. Pe măsura 
ta. Fiindcă pleci dintr-un adînc pe care l-ai săpat tu. Să nu pleci! 
Să renunţi! La tot! 

— Nu! se împotrivi Alber. Ești pentru mine tot ce se poate 
închipui. Condiţia ca, la rîndul meu, să exist în viaţa ta, este să 
rămîn eu însumi. Nu încerca să mă anulezi. 

— Dacă ţi-aș cere să alegi, ce-ai face? 

— Aș renunţa la tine! 


Maria îl privi lung; își strînse fularul la git. Pornise briza rece 
de seară. Odată gitul protejat, nu mai simţi frigul, deși avea 
brațele goale. 

— Tot timpul mi-a fost frică de tine. Ai putea să pleci fără nici 
un regret? 

— Nu amesteca regretele cu plecarea! 

— Fără nici o remușcare? 

— Dacă-i vorba de remușcări, da, fără nici una. Să ne facem 
datoria; amîndoi, nu doar eu. Sînt obligat să plec; am un 
contract. Să-l calc ar însemna să mă descalific. Datoria ta e să 
înţelegi; nu mai mult. 

— Te înţeleg. Am să merg cu tine! Nu trebuie să cauţi altă 
soluţie. Mă mir ca nu te-ai gîndit. la-mă ca radiotelegrafistă. 

— Nu m-am gindit, fiindcă nu se poate, nu permite 
regulamentul. Dar hai să visăm puţin. O zi pe mare, cu tine! 
Nicăieri pe pămînt n-am fi atit de aproape unul de altul. Tu și 
marea! Două bucurii înmulţite între ele. 

— Pentru mine marea nu-i o bucurie. Rămii numai tu! 

— Nu se poate să n-o iubeşti pînă la urmă! 

— N-am s-o iubesc niciodată. Știu de mult. Dar vreau să merg 
cu tine. Chiar dacă are să-mi fie frică. Trebuie să facem ceva. 
Cînd există o nevoie imperioasă, trebuie la fel de imperios să 
aibă o rezolvare. 

— De ce nu m-ai lăsat să visez? 

— la-mă cu tine și visează. 

— Nu pot să visez decit la ceva care nu se poate. Și nu se 
poate, fiindcă ar fi nedrept și neestetic: o femeie, între șaizeci și 
cinci de bărbați! Și numai unul singur să aibă dreptul la ea! 

— Se întîmplă și pe uscat. Ba chiar în proporţii mai mari. Sînt 
femei la care riîvnește un oraș întreg. 

— Nu pe un spaţiu atît de restrîns. Și-apoi nu sînt numai ele; 
există compensări, sau consolări. O femeie între atiția bărbaţi 
singuri, e violată virtual clipă de clipă. 

— Dacă rămîn aici nu există aceeași primejdie? Poate mai 
mică, dar mai precisă. 

Alber se crispă. 


— Ce-ai sa faci în lipsa mea? 

— Nu pot să știu dinainte. 

— Ai fi în stare să te uiţi la alt bărbat? Adică să-l accepţi? 

— Orice e posibil. 

— Ai dreptate. De cite ori am plecat, n-am lăsat o femeie în 
urmă. Am avut legături provizorii, unele frumoase, care merită 
să le ţii minte; cîteodată le-am reluat la înapoiere și n-a fost rău, 
dar niciodată n-am socotit că e o continuare. Pe atunci mă 
gîndeam că o femeie nu-i obligată să aștepte oricît și că, dacă ar 
exista una în viaţa mea, iar eu ar trebui să plec un timp mai 
lung, i-aș reda independenţa. Era un principiu. 

— Te-ai gîndit ce faci cu independența mea? 

— Nu mă pot gîndi. Acum e altceva. 

— Ai să-mi iei jurămîntul? 

Dialogul se opri aici, în nehotărîre și apăsare. Odată cu 
întunericul, merseră la cort. Se făcuse frig; Maria îmbrăcă 
treningul fetei. Alber aprinse focul în faţa intrării; flăcările 
schimbară atmosfera. Ea se prelungi deodată în prima imagine 
care apăru pe ecran. Era noapte, se vedea un cort, în spatele lui 
mașina roșie, în ușa cortului ardea focul, dezvăluind o parte 
dintr-un peisaj ciudat, un cîmp cu viţă de vie culcată pe jos, 
năpădită de stuf, ca pe marginea bălților. Inexplicabil cum 
creșteau împreună cele două plante! Să fi închis ochii, Maria ar 
fi văzut pinguini și zăpadă. Băiatul, așezat în ușa cortului, frigea 
ceva pe grătar; se vedea fumul înroșit de flăcări. Fata, în planul 
cel mai apropiat, privită din spate, nu era decit o siluetă, cu 
părul mai lung decit altădată, o pată blondă, mătăsoasă și 
luminoasă. Printre șuvițele fluturate ușor de vînt, se împleteau 
flăcările. Dacă uitai ca sînt mai multe planuri, părul părea că 
arde, cu vilvătăi roșii și blonde. 


21 


Marinarul stătea la picioarele patului, ţeapăn, cu zimbetul 
ironic, știut dinainte, mai greu de descifrat pe faţa rău mutilată. 


Un gardian îl ţinea, legat de el cu aceeași cătușă. Mai erau acolo 
doi civili și un militar. 

Rafael nu putea să fie surprins; i se spusese dinainte, după ce 
medicii acceptaseră ca marinarul să fie adus la confruntare. ÎI 
privea nepăsător; nu-i stirnea nici o emoție; nici frică, nici silă, 
nici dorință de răzbunare, în opt zile uitase. 

— Îl cunoști? întrebă unul din civili. 

Celălalt se așezase pe scaun și se pregătea să scrie. Rafael 
încuviinţă din cap. 

— Unde l-ai cunoscut? 

— În port. 

— L-ai recunoaște pe omul care te-a lovit? 

Încuviinţă iarăși. Trebuia să răspundă afirmativ; altfel 
declaraţia lui în continuare nu apărea concludentă. Aștepta 
întrebarea și, acum prima oară, își aminti ciocnirea de pe chei. 
Omul îl atacase pe nedrept, nu doar ca să-i ia banii, ci să-l și 
umilească. Simţise din ajun că marinarul îl ura. Pentru că 
stăpiîna iahtului îi făcuse portretul. Pentru că el voia să-i 
plătească două sute de dolari. 

ÎI privi. Brava, sfidîndu-l cu zimbetul lui capabil să te scoată 
din fire. Dar era neputincios și învins, prizonier, cu mîna în 
cătușă, torturat și desfigurat. Din bărbie pînă în rădăcina părului 
se întindea o cicatrice scorţoasă. Chiar cînd cojile aveau să 
cadă, lăsînd în loc o piele mai netedă, n-avea să mai fie obrazul 
lui; rămînea marcat pe toată viaţa. 

— El e? 

Zîmbetul marinarului se accentuă, schimonosindu-l mai rău. 
Rafael clătină din cap și răspunse cu ochii în ochii lui dușmănoși 
și batjocoritori: 

— Nu! 

Anchetatorii erau contrariaţi. Pentru ei nu încăpea îndoială, și 
exista chiar o dovadă: cuțitul, care se stabilise că aparţinea 
marinarului. 

— Privește-l bine! 

— Nu-i nevoie. V-am spus că-l cunosc. 


— Încearcă să-ţi amintești. Ai trecut printr-o suferinţă grea. 
Poate nu mai știi cum s-a întîmplat. 

— Știu. Nu-i el! Și am suferit foarte puţin. 

— Dar cuțitul e al lui! 

— Se poate. De lovit nu m-a lovit el. 

— Cine atunci? 

— Nu știu: un necunoscut. 

— Poţi să-l descrii? 

Rafael se uită la toţi, apoi arătă spre gardian: 

— Avea aceeași statură. 

Închise ochii; nu voia să mai vadă zîmbetul marinarului. După 
ce plecară, veni Tulip, satisfăcut și enigmatic. 

— Ai făcut foarte bine! L-ar fi condamnat șase luni, pentru 
omor săvirșit, dar neizbutit. Așa se numește. Acum au să-i dea 
drumul, n-au ce-i face. Rămine al meu! Am să-l judec eu, am să-i 
dau pedeapsa mea! 

— Nu, lasă-l în pace! Nu m-a atacat pe întuneric. Ne-am bătut. 
Fiecare ne-am primit partea. 

— Tu n-aveai nici o vină. 

Unde putea să fie Tereza? 

— Te-au obosit, spuse Tulip, trăgîndu-se înapoi. Odihnește-te! 

După contravizita de la ora șase, veni Dia. Era gătită și 
mirosea a Femme; i se potrivea, o maturiza puţin. Părea o 
bacantă încă neconfirmată. Alcătuirea ei rămînea provocatoare, 
însă peste ea se așezase o haină de timiditate. Fiind în 
amîndouă privințele sinceră și adevărată, nu-i lipsea nimic să 
devină o femeie primejdioasă. 

— Eşti frumoasă! îi spuse Rafael. Și acum poţi să te duci, mă 
simt admirabil, n-am nevoie de nimic. Hai, fugi! Știu că n-ai 
venit pentru mine. 

Se deschise ușa; Milcuţ își arătă capul. 

— În cinci minute sînt gata. 

— De ce te duci cu el? Îţi place? întrebă Rafael, după ce se 
închise ușa. 

— Mă străduiesc să-mi placă. 

— Din recunoștință? Nu vreau să plătești tu oalele sparte! 


— Nu. Mă duc fiindcă am nevoie. 

— Vezi să nu faci vreo ticăloșie! 

— Ți-e teamă că am să mă culc cu el? 

— Asta n-ar fi o ticăloșie. 

— Atunci la ce te gîndești? 

— Să nu-i lași sufletul gol. 

— Ce nu-mi place la el e că nu-i însurat, și e prea tînăr. 

— Așteaptă să mai crească și să se însoare. 

Milcuţ veni s-o ia, îmbrăcat de oraș. Pe cînd se apropiau de 
poartă, ea se uită dezamăgită prin curtea spitalului. 

— N-ai mașină? 

— Nu, am motocicletă. E acasă; nu umblu cu ea în oraș. Dacă 
vrei, mergem s-o luăm. 

Inima Diei bătu în ritm dublu. N-o invitase niciodată un bărbat 
acasă la el. Și nici cu motocicleta nu mersese pînă acum. Dar 
motocicleta era un pretext, trebuia să-și închipuie. Dacă vrei să 
te duci, te prefaci credulă. Fiecare trebuie să-și joace jocul. 

— Prefer să mergem pe jos. 

— E mai bine așa, încuviință Milcuţ, repede. Ai o rochie prea 
frumoasă pentru motocicletă. 

ÎI privi cu coada ochiului. Părea de bună credinţă. Nu urmărise 
s-o ademenească, altfel ar fi insistat. Se simțea ușor 
dezamăgită. 

— Unde vrei să mergem? întrebă el. 

— Oriunde. 

— La cît trebuie să fii acasă? 

— N-am oră. Oricînd. 

— Chiar după miezul nopţii? 

— Chiar miine dimineaţă. 

Acum o privi el cu coada ochiului. Se socotea că face parte 
din altă generaţie. Generaţia de după el se arăta prea 
intempestivă, îl cam neliniștea. Dar poate aveau și ei o dreptate. 
Era dispus s-o înţeleagă. 

— Îţi place să mergi pe jos? 

— Nu prea mult; sînt leneșă. 


O urcă în trenul electric, care trecea pe deasupra orașului cu 
o sută de kilometri pe oră. Nu existau scaune, toată lumea 
stătea în picioare. Întregul drum, de la sud la nord, dura zece 
minute. Stăteau la geam, se ţineau de bara nichelată, fiindcă la 
curbe forța centrifugă i-ar fi aruncat în fereastra cealaltă. Li se 
atingeau mîinile, din întîmplare; le retrăgeau cu timiditate. 
Depindea de el; dacă ar fi făcut un gest clar, dacă i-ar fi apucat 
mîna, ar fi stat, așteptînd gestul următor. Din moment ce se afla 
aici, ar fi fost necuviincios să se împotrivească. Acum 
descoperea alt stil, la care nu se așteptase; îl știa numai din 
literatură și îl credea dispărut. Altădată s-ar fi socotit ridicolă și 
proastă. Acum participa, din ce în ce mai timidă. Cînd ajunseră 
la stația terminus, și el o apucă de braț, ca să-i ajute la coborire, 
se înroși tare. Se întorcea în ea însăși, în urmă, undeva pe unde 
trecuse fără să știe, fără să vadă, sărind etapele. 

El îi dădu drumul repede, de teamă să nu pară că profită de o 
situaţie favorabilă. 

— Vrei să intrăm la o cofetărie? Te tentează o prăjitură, sau o 
înghețată? 

Dia scutură din cap cu un gest necontrolat. Cofetărie, 
prăjitură, îngheţată! Nici așa! 

— Aş prefera să beau ceva. Dar nu pepsi-cola! Votcă sau 
coniac. 

Intrară la barul din staţia trenului electric. Pe terasă se 
vedeau cîțiva oameni, mai mult localnici; vilegiaturiștii se răreau 
și nici înainte nu prea veneau atit de departe. Înăuntru nu era 
nimeni. Ardeau lumini mici, multe, disimulate între lamele de 
lemn care alcătuiau pereții și plafonul, dînd o impresie de 
inconsistență. Arhitectura n-avea fermitate, nu crea senzaţia de 
interior, părea că de jur-împrejur e numai o perdea de stuf, 
străbătută de stele. Și totuși, oferea un adăpost, pe care îi 
descopereai intim și confortabil, îndată ce te așezi într-un colț, la 
o masă. 

Se așezară în partea cea mai îndepărtată de intrare. De la 
bar, pînă la ei, chelnerul avea de întreprins o călătorie. 

— Nu vreţi să vă mutaţi mai aproape? 


— Fă-ne o favoare și lasă-ne aici, îl rugă Milcuţ. N-o să te 
deranjăm mult. 

— Dacă ai ceva la inimă, te vindecă el, adăugă Dia. 

— Nu-mi face reclamă deșănţată! Nu-s cardiolog, domnule. 

— Eu sînt sănătos, spuse chelnerul. Nevastă-mea suferă de 
inimă. 

— Ce are? 

— Nu se știe. | se oprește inima. 

— Cum se oprește? 

— Așa, nu mai bate. Un minut, două... M-am obișnuit. Uneori 
ține și un sfert de oră. 

— Nu-i posibil. Ți se pare. 

— Un sfert de oră, cu ceasul în mînă! 

— A văzut-o vreun medic? Ce-a spus? 

— Că n-are nimic. 

— Am să vin s-o văd ea. 

— Sînteți medic? Ce să vă servesc? 

— Mai întîi dă-mi toate monedele de douăzeci și cinci de bani 
pe care le ai. Cincizeci, o sută. 

— Poate doar să deschid tonomatul. 

— Deschide-l. Pentru tonomat îmi și trebuie. 

Era ora opt; afară se întunecase. 

— Avem saché, rachiu japonez, spuse chelnerul, cînd aduse 
monedele. 

Stăteau față în faţă, privindu-se pe furiș. Din cînd în cînd 
Milcuţ se ridica, să pună în mișcare tonomatul. Erau cincizeci de 
discuri. Le ascultară o dată, apoi el le puse de la început; tot așa 
pînă la ora unu după miezul nopţii, cînd se închidea barul. De 
mult plecase toată lumea de pe terasă; înăuntru nu mai venise 
nimeni. Chelnerul nu se vedea pe nicăieri. Erau singuri, cu 
paharele mari între ei. Nu schimbau o vorbă, fiecare aștepta un 
cuvînt de la celălalt. Dia își golise paharul. Întinse mîna să-l ia 
pe-al lui. Nu-i plăcea rachiul, îl băuse în silă; voia să creeze o 
intimitate. Cînd bei din același pahar cu cineva, faci un pas spre 
orice. Miinile li se întîlniră, tocmai atunci el voia să ia paharul; 
trebuia măcar să simuleze interesul pentru băutură. Mina ei se 


așeză peste a lui și nu-i mai dădu drumul, decît atunci cînd se 
sfirşi seria de discuri. În timp ce el pornea tonomatul, ea îi bău 
tot paharul, pe urmă îl puse pe masă, fără să-și retragă mîna. 
După ce se schimbară trei discuri, la al patrulea, care nu era 
decît un ritm de baterie, într-un pas rar și legănat, sugerînd 
deșertul și mersul caravanelor, Milcuţ puse mîna pe mîna ei. 
Rămaseră așa pînă la ora unu, cînd chelnerul veni cu nota de 
plată. 

— Scrie adresa aici. Am să trec astăzi să-ţi văd nevasta. 

Ultimul tren electric plecase. Autobuzele nu mai circulau după 
ora unu. Pînă în oraș erau opt kilometri. 

— Ai să dormi la noi, în camera lui Rafael, hotărî Dia. 

Caravanseraiul se închisese de o săptămînă, deși nu venise 
toamna. Pe Tulip îl pasiona mai mult vaporul, unde continua să 
dea năvală multă lume. Merseră alături, fără să se atingă și fără 
să-și vorbească. Dia intră în cameră, scoase o pijama, cearșafuri 
curate și făcu patul. Cînd se apleca, i se vedea pielea bronzată, 
pînă la șolduri. Nu avea pe ea decit un singur lucru de 
îmbrăcăminte, în afară de rochie. Mai scoase o periuţă de dinţi, 
îi arătă unde era baia, apoi se duse în camera ei, alături. 
Amîndouă încăperile dădeau pe pridvor. Lăsă ușa deschisă, ca 
de obicei, să fie curent. În zorii zilei turcoaica bătrînă i-o 
închidea fără zgomot. 

Adormi tîrziu, întinsă pe spate, cu miinile sub cap. Dormea 
goală, învelită numai cu un cearșaf; nu suporta nimic pe ea. 
Cînd se trezi, soarele intra pe fereastră, violent, aproape sonor. 
Se gîndi că n-aveau să mai fie multe zile frumoase. Îmbrăcă un 
halat de baie, scurt pînă deasupra genunchilor și se duse alături, 
fără să-l stringă în faţă. Găsi așternutul pus la aerisit, pe 
fereastră, și odaia dereticată. Îi părea rău că nu rămăsese nici 
un semn de la Milcuţ, măcar dezordinea încăperii. Descoperi 
doar un fir de păr, pe pernă. Nu o emoţiona; îl puse totuși într-o 
carte. Ar fi fost prea gol, dacă nu făcea măcar atît. Își strînse 
halatul cu cordonul, și plecă la plaja. 

— Te-ai măritat? o întrebă în curte turcoaica bătrină. 

Nici n-o auzi; era cu gîndul în altă parte. 


— Nu mănînci nimic? 
Se duse la nudiști, se întinse la soare cu faţa în sus. 


22 


Alber se trezi chinuit, pe la trei noaptea. Visase că nu mai 
pleca, denunțase contractul. Altul nu mai avea cine să-i ofere; 
însemna că renunţase la tot ce muncise pînă acum, la tot ce 
învățase. Era o nesăbuinţă; nu putea să se apuce de altceva. 

Cînd se dezmetici, dîndu-și seama că nu fusese decît vis, simți 
o ușurare atit de subită și de deplină, că se transformă în 
durere. Fericirea îl izbise brutal, făcîndu-l să se clatine. Se duse 
la geam, încercă să privească marea, peste esplanadă; nu se 
vedea, noaptea era prea întunecoasă, dar izbiturile valurilor în 
dig se transformau din zgomote în imagini. Se aplecă, privi spre 
dreapta, unde apărea o parte a portului vechi: coșuri de 
vapoare, catarge, macarale, în lumina violentă a reflectoarelor. 
Departe, în ultimul bazin, cel mai adînc, stătea legat la chei 
Saturn, vaporul lui. Pronumele posesiv spunea altceva decit 
înțelesul obișnuit. Vaporul îi aparţinea în alt fel decît un bun, era 
un intermediar între realitate și transcendent, o altfel de lampă 
a lui Aladin. Datorită lui, totul îi era îngăduit, pînă la ultimul vis. 

Se gîndi să se ducă în port, să ia din nou cunoștință de 
existenţa lui. Ar fi fost o lăcomie; și-o reprimă, cum își reprima 
orice lăcomii. Bău un pahar de coniac, fără să-l deguste; îl dădu 
pe git, barbar, ca pe rachiu, sperînd să adoarmă din nou. 

Se trezi repede, după alt vis. Maria nu mai exista. Nu murise, 
nu plecase, nu știa nimic despre ea; îi lăsase doar conștiința că 
fusese într-un trecut neclar, îl cuprinsese groaza prin somn; 
niciodată nu știuse cine era și ce însemna ea cu adevărat pentru 
el. Acum simţea: fusese raţiunea lui de a fi. Fără ea nu avea nici 
un destin. 

Se așeză pe marginea patului, ameţit; regăsea greu 
realitatea, înota ca printr-o apă viscoasă. Cînd imaginea Mariei 
apăru, așa cum fusese ea acum cîteva ceasuri vie, adevărată, 
caldă, supusă, simţi iar aerul, cu drept să-l inspire liber, pînă în 


fundul plămiînilor, după ce fusese strangulat, gata să se înăbușe. 
Respiră cu bucurie. Exista, nu plecase, îl aștepta, fiindcă și ea 
avea în el singura ei rațiune de a fi. 

Dar îl împresura o neliniște, micșorîndu-i progresiv bucuria, 
pînă ce îl făcu să rămînă înlemnit, cu un junghi în inimă; uitase 
vaporul. Nu puteau să existe împreună, vaporul și Maria, și nu 
putea să renunțe nici la vapor, nici la Maria. 

Se duse la geam, se frămîntă, își munci mintea, pînă se făcu 
ziuă. Ea avea dreptate: dacă există o nevoie imperioasă, nu se 
poate să nu existe și rezolvarea. Trebuia să creadă din nou în 
această vorbă abandonată. Oricine ar mai fi spus-o și-n orice 
limbă, fusese dictonul lui la douăzeci de ani, cînd se cunoștea și 
începuse să-și simtă puterea. Să fi fost oare virsta celor mai 
mari îndrăzneli și speranţe? Nu admitea imposibilul; limitele 
omului nu sînt mai mici decît imaginaţia lui; orice gînd trebuie, 
să fie realizabil. Era sărac și-i destăinuia singurului prieten că, 
dacă s-ar ivi imperios nevoia să aibă un milion de lei pînă a doua 
zi dimineaţa, l-ar avea, pe viaţă și pe moarte, prin exaltarea 
supremă a voinţei și a forţei. În fața lor nu pot să rămînă 
obstacole. 

Întîlnise multe obstacole pe urmă, se lovise de ele cu fruntea, 
făcîndu-și rană după rană. De mult se dusese la groapa cu gunoi 
milionul. Într-un timp, cînd nu avea ce să mănînce, bătea 
străzile, kilometri după kilometri, să se împrumute pe la 
cunoscuți și prieteni, și nu găsea douăzeci de lei în tot orașul. 

Acum se afla în faţa unei încercări, mai mare decit oricare alta 
întîlnită vreodată. Era într-adevăr, pe viață și pe moarte! Trebuia 
să-și refacă vechea credinţă și s-o mărească. 

La opt se duse în port. 

La douăsprezece aștepta la casa de piatră, să iasă Maria din 
tură. 

— Te iau cu mine! Trebuie să reușim. Nu pot să te las aici. N- 
aș avea aer; nici lumină. 

— N-am dormit toată noaptea, răspunse Maria. M-am gîndit, 
mi-am dat seama că n-am dreptate. Du-te! Am să fiu foarte 
nefericită, dar am să te aștept oricit, orice ar fi să fie. Am să știu 


că exiști și ai să vii, și poate din suferinţă am să-mi fac altă 
fericire. Am să ţes pînză pentru tine! 

— Nu! Trebuie să mergi cu mine! Sper să trec peste toate 
obstacolele. Azi n-am făcut nimic. Am vorbit cu Mec, dar nu l-am 
convins. 

— Cine-i Mec? 

— Mecarian, directorul navigaţiei. 

Sub numele întreg Maria îl cunoștea, deși nu-l văzuse 
niciodată; el semna radiogramele adresate comandanților de 
vapoare. 

— De el depind, conţină Albert. Și îi datorez foarte mult. Îmi 
pare rău că am să-l contrariez; n-am încotro, trebuie să trec 
peste cuvintul lui. Miine mă duc la minister. 

Plecă la trei noaptea, cu mașina, și se întoarse pe înserat. 
Maria îl aștepta pe trepte. Făcuse exerciţii de singurătate, 
gîndindu-se că el are să întirzie. Întîi își imaginase că are să 
întîrzie o lună; scăzuse succesiv la două săptămîni, la zece zile, 
la șase zile, la cinci, la trei, la una. Începutul nu o încuraja; 
simțea că vine o deznădejde. 

Se strădui să pară nepăsătoare. El se așeză lingă ea, pe 
scară. 

— Am adus o rezoluţie echivocă; tot Mec rămîne să hotărască. 
Nu i se poate încălca autoritatea. Aici e puţin ca la război. El e 
șeful Statului Major; nu primește ordine de la ministru. 

— Ce fel de om e? 

— Dur! Și admirabil. Mi-e puţin frică de el, dar îl iubesc. Am 
să-l conving... (Alber șovăi, cu ochii în pămînt). Poate are să fie 
nevoie de o formalitate. Să ne căsătorim. Te încurcă foarte 
mult? 

Maria răsuflă lung. Nu se așteptase; îi era teamă. 

A doua zi, la trei, Alber se întoarse abătut, urcă scările la 
mansardă, se așeză pe marginea patului; își amintea prima lui 
noapte aici; dimineața se simţise ca în captivitate. 

— Nu l-am convins. Și-a chemat colaboratorii, tot statul lui 
major. Eram de faţă. S-a consultat cu ei; din nouă, cinci au 
răspuns în favoarea mea; înseamnă că se poate! Dar el n-a vrut. 


A mai stat o jumătate de oră cu hirtia în faţă. Nu știam ce 
gîndește, credeam că înnebunesc. Îmi dădeam seama că nu are 
o hotărîre luată, că dacă ezită atit, șansa și neșansa sînt egale, 
sau nu e distanţă mare între ele; o minimă bunăvoință putea să 
încline balanţa spre mine. La sfîrșit a spus nu! La sfîrșit, după 
atita gîndire! N-aveam nevoie să mă gindesc cît el, ca să spun și 
eu nu! Mi-am dat demisia. Nu recunosc nimănui dreptul să ne 
despartă, chiar dacă într-o zi am ajunge să ne urîm. 

Seara, Alber găsi sub ușă un plic de la Direcţia Navigaţiei. 
înăuntru, în locul hîrtiei oficiale, era fotografia în culori a 
cargobotului Saturn. Pe partea cealaltă scria: „Nu fi nebun! lată 
vaporul tău! N-am să-l dau nimănui!“ 


23 


Se sfirșea septembrie. Dispăreau ultimii vilegiaturiști, se închi- 
deau ultimele localuri, păleau frunzele, staţiunea rămînea 
pustie. Trenul electric venea mai rar, din jumătate în jumătate 
de oră, și mai totdeauna fără lume. 

Plecarea se amiînase cu cincisprezece zile. Alber se mutase pe 
vapor. De la început, secundul i se păru antipatic; era mai în 
vîrstă, avea mai mulţi ani de navigaţie, dar nu reușise la 
examenul de comandant, și după trei experienţe nenorocoase, 
trebuise sa se resemneze; a patra oară nu mai avea dreptul să 
candideze. Condamnat să rămînă secund toată viața, devenise 
acru, gata să respingă și să ironizeze. Comandantul tînăr care 
avea de pe acum un renume, căruia i se încredința dintr-o dată 
un vapor de douăzeci de mii de tone, îi stătea ca un ghimpe în 
suflet. În sinea lui îi nega și competenţa, și autoritatea. Aștepta 
să-l discrediteze, de aceea îl luase în observaţie, urmărindu-i 
gesturile, înregistrîndu-i vorbele. Alber era prea generos ca să 
creadă în inamiciţia cuiva din echipaj. Atitudinea lui față de 
secund, căruia i-o luase mult înainte, rămînea prevenitoare, 
politicoasă și cordială. Ocolea, fără lașitate, să-i impună 
autoritatea lui și să-i atragă atenţia asupra gradelor. 


Maria refuza să vină pe vapor. | se părea fără rost. Și nu voia 
ca într-o zi să-l întilnească pe acel Mec, dușmănos și 
dezumanizat. Fără să se cunoască, socotea că există între ei o 
antipatie reciprocă. 

Vara nu-și luase concediu, orele libere îi ajungeau pentru 
plajă; nu avea nevoie să plece nicăieri, nu trebuia să vadă pe 
nimeni. Își luă concediu acum, ca să fie cu Alber. Demontaseră 
cortul, i-l dăduseră în primire lui Tulip, cu tot ce era acolo, în 
afară de ultima casetă cu diapozitive, pe care o păstrase Maria. 
Ea se ducea rar la casa de piatră; cele mai multe zile răminea la 
Alber. El lipsea toată ziua; îl aștepta în fotoliu, învelită pînă în 
bărbie cu cerga dungată, repetind exerciţiile de singurătate. 
Seara mergeau să măniînce în oraș, nu aveau nimic în casă, în 
afară de băutură. Citeodată se duceau cu mașina pe plajă, 
depășeau casa de piatră, urcau pe faleză și se opreau deasupra 
golfului unde se vedea epava, neluminată. Nu mai venea nimeni 
acolo, să petreacă. lar jos, unde fusese cortul verde, rămăseseră 
numai copacii și amintirea verii, bătută de lună. În curînd aveau 
să vină ninsoarea, viscolul și gerul. Marea avea să înghetțe, 
aruncată pe stînci, plaja să fie îngropată în zăpadă. Maria se 
simțea dezbrăcată și fără nici o pavăză, îi era dor de o zi 
albastră, să se întoarcă de pe mare și să se ducă în munţi, peste 
cîmpul de rapiţă. Îi era dor de culoarea galbenă. 

O singură dată merse pe Saturn, seara tirziu, după ce se 
liniștise toată lumea. Nu era nimeni în drum, decît timonierul de 
la scară, care salută cu un zîmbet de simpatie. Maria simţi că 
simpatia, manifestată atit de deschis, nu micșora respectul și 
admiraţia. Înțelegea foarte bine, așa era Alber, i se cuvenea tot, 
nimeni nu putea să-i dea numai o parte din sentimente. Îi 
cunoștea mai de mult sau îl cunoscuse acum, timonierul avea 
încredere în el, îi încredințase destinul, zimbetul lui dovedea că 
e gata să i se supună și să-l urmeze. În alt fel decit un soldat la 
război, care, înaintea sentimentelor lui, are jurămiîntul și legile 
marțiale. Un echipaj de șaizeci și cinci de oameni. Un popor, pe 
un continent de douăzeci de mii de tone! Maria se simţea în 
inferioritate, față de întreg universul lui. Nu avusese niciodată 


viziunea completă a aspirațiilor pe care le nutrea omul de lîngă 
ea. | se supunea, gata să-l urmeze, dar aderase prea tirziu; 
ocupa în viața lui locul al șaizeci și șaselea! 

— Nu vreau sa merg peste tot. Mă interesează numai spaţiul 
tău. Ca să-mi pot imagina unde ești. 

Puntea de comandă îi apărea ca un imperiu mobil, proiectat 
peste întreg spațiul marin. 

— Haide să alegem o oră, cînd să ne întîlnim, spuse Maria. 

— Seara, cînd te culci. 

— Nu, mai bine dimineaţa; e un timp mai pur. La ora șase; 
vrei? Am să mă gîndesc la tine atît de intens, încît ai să simţi. În 
fiecare zi. Restul timpului vreau să mă uiţi. 

Alături erau staţia de radio și cabina telegrafistului. Acesta 
încă nu fusese numit. Se uită intrigată peste tot, se proiectă pe 
sine în interiorul care s-ar fi putut să-i aparțină. 

— Să știi că-l înţeleg pe Mec, al tău. Ar fi fost indecent. 

În bordul celălalt era apartamentul comandantului; un salon, o 
cameră de dormit, o sală de baie echipată luxos. Maria nu-și 
închipuise; depășea nevoile unu călător. 

— Îmi pare bine că ai unde să respiri. Mă aşteptam la ceva 
meschin. 

Ușa se deschise pe neașteptate; se ivi capul unui ofițer mai în 
vîrstă, cu o mimică intrigată. 

— Scuzaţi! spuse repede, fără să se fisticească. Am văzut 
lumină și te știam în oraș. 

Avea fraza pregătită, se cunoștea că venise să spioneze. Se 
retrase cu alte scuze, după ce își opri ochii pe Maria, măsurîndu- 
o cu îndrăzneală. 

— E secundul, o informă Alber. 

— Nu-mi place, răspunse ea. 

— Mie trebuie să-mi placă. E o obligaţie profesională. Alber 
învîrti cheia în broască, destul de zgomotos ca să se audă pe 
coridor. 

— Vreau să rămii aici noaptea asta. Am nevoie de amprentele 
tale. 


24 


Familia lui Tulip, Rafael și Dia, cu o femeie care făcea 
gospodăria, se mutase în oraș, la locuinţa de iarnă. În 
Caravanserai rămăsese numai turcoaica bătrină, să aibă grijă de 
cămilă. Tulip dormea pe vapor, altfel ar fi trebuit să plătească 
un paznic; pescarii puteau să vină noaptea cu barca, să fure. La 
oraș se ducea numai din cînd în cînd, un ceas-două. Dia mergea 
la școală; trecuse în ultima clasă a liceului. Rafael ar fi trebuit să 
dea examen la facultate; amînase pe la anul. Își continua 
convalescența; ceva în organismul lui rămăsese șubred. Parcă 
avea o rană în plămiîn; tușea din adînc, dureros, și se aștepta să 
scuipe sînge. Dia îl privea cu îngrijorare. Milcuţ îi spusese să nu 
se teamă; era o sechelă. Ce idee să folosești astfel de cuvinte! 
Nu știa ce înseamnă, nu cunoștea vocabularul suferinzilor, și nici 
nu voia să întrebe. Milcuţ, care un timp o intrigase cu purtarea 
lui neobișnuită pentru un tînăr, începuse s-o plictisească. Îi 
lipsea imaginaţia, sau avea cine știe ce infirmităţi spirituale, 
fiindcă nu era în stare să creeze altă atmosferă decit în prima 
seară. Întîmplarea de atunci îi lăsase o amintire tulbure, puţin 
romantică, puţin ciudată: reținerea lui, muzica tonomatului, 
mîinile lor împreunate pe pahar, și tăcerea. Probabil avea în el o 
forță, dacă putuse s-o ţină cinci ore așa, fără ca ea să-și dea 
seama cum trece vremea. Visase zimbind, se gîndise la el și la 
întîmplarea lor, toată ziua cît stătuse pe plajă. 

La ora șase îl așteptase în poartă. 

— Unde vrei să mergem? 

Milcuț repeta întrebarea din ajun, dar încă nu se vestea ceva 
alarmant. 

— Oriunde. 

— La cît trebuie sa fii acasă? 

Se uitase la el lung; îi plăcea, altfel i-ar fi dat un picior sub 
burtă, băiețește. Era antrenată. 

— Ti-am mai spus că n-am oră. Oricînd. Miine dimineață, 
poimiine, săptămîna viitoare, la anul. Sau niciodată! 


Devenise circumspect; semăna cu o ofertă, și prea era 
directă, ca să nu pară primejdioasă. Și Rafael o socotea 
primejdioasă, și alţii, pe cînd în ea nu găseai decit tristeţe, o 
tristețe nu a ei, ci moștenită de la neamuri îndepărtate. O 
simţise numai Maria. Și îi prezisese un destin egal cu tristețea ei 
atavică. 

— Haide odată! Nu mă ţine în poartă! 

O dusese la barul din staţia trenului electric, la aceeași masă; 
nici măcar chelnerul nu era altul. 

— Nevasta dumitale n-are nimic. Am văzut-o azi după-amiază. 

— Atunci de ce i se oprește inima? Pînă la un sfert de oră, cu 
ceasul în mînă. 

Chelnerul pusese pe masă un pumn de monede pentru 
tonomat, apoi adusese două pahare cu sache. 


25 


Într-o noapte, pe la doua, Tulip auzi zgomot pe punte. Dormea 
în cabina comandantului. Montase o sobă cu petrol, îi 
transformase duzele și ardea în ea motorină din tancuri. Avea și 
un grup electrogen, una din agoniselile lui eteroclite, pe care îl 
branșase la instalaţia vaporului. De cînd se terminase sezonul și 
nu mai primea vizitatori, nu-l mai punea în funcţiune; se 
mulțumea cu lumina unei lămpi de petrol. 

Zgomotul venea de afară, un bocănit de bocanc sau de cizmă. 
Cineva umbla pe punte, fără să-și înăbușe pașii. Tulip nu era un 
fricos; din toate primejdiile posibile, se temea numai de apă. 
Stinse lumina, dădu perdeaua la o parte și se uită pe hublou; 
pașii se auzeau limpede, nedisimulaţi, îndepărtîndu-se spre 
pupa. Era o noapte neagră, cu o pătură groasă de nori; nici nu 
se putea bănui unde ajunsese luna. Tulip își trase în picioare o 
pereche de galoși vechi, îmbrăcă redingota peste cămașa de 
noapte, luă revolverul de pe noptieră, îi dădu piedica la o parte 
și ascultă. Pașii se întorceau, zgomotul lor creștea cadenţțat, se 
apropia, pînă ce îi auzi oprindu-se lingă peretele cabinei. 


Era imposibil să vadă ceva afară; în liniștea care se așezase 
asupra punţii, putea crede ca fusese halucinație, dacă n-ar fi 
simţit o prezenţă străină, aproape, la cîţiva pași. Avea impresia 
că aude o respiraţie, alt zgomot și în alt ritm decit al valurilor 
răsturnate pe plajă. 

Deschise hubloul. 

— Cine e? strigă, aplecat afară. 

Nu mai auzea respiraţia de adineaori; peste zgomotul mării, 
plutea tăcerea. Și totuși, prezenţa străină se simţea, în 
continuare. Tulip regreta că nu avea o lanternă electrică; 
neglijenţa i se părea inadmisibilă, cînd de obicei prevedea totul, 
metodic. Ochii nu i se obișnuiau cu întunericul; noaptea răminea 
nepătrunsă. 

— Cine e? strigă încă o dată. 

După cîteva secunde, pașii se auziră din nou, pornind de lîngă 
el, îndepărtindu-se, într-un ritm calm, nezorit. Coridorul 
cabinelor avea ușa în bordul celălalt. Tulip nu se temea de un 
atac, revolverul reprezenta numai o obișnuinţă nocturnă, era în 
schimb atît de intrigat, că îl mînca pielea. leşi în fugă, 
scărpinîindu-se pe sub redingotă cu mîna liberă, ocoli 
suprastructurile pînă la bordul opus; pașii se îndepărtaseră, se 
auzeau însă clar, ducîndu-se spre pupa, pe puntea bărcilor. 
Porni după ei, căutînd drumul ca orbii, cu mîinile prin aer. Norii 
cădeau grei, și pe uscat, și pe mare, acoperind pînă și 
reverberaţia puternică de deasupra orașului. Cunoștea bine 
vaporul, după cinci luni de cînd îl avea în primire dar bezna îI 
împiedica sa se orienteze. Mergea în zig-zag între parapet și 
perete, lovindu-se de obstacole necunoscute, parcă imaginare. 
Singurul reper sigur rămîneau pașii care se auzeau în faţă. 
Strigă peste punte: 

— Cine ești? Stai că trag! 

Bezna îi înăbușea pînă și glasul. Pașii conteniră numai o clipă, 
după care își reluară ritmul. Îi urmărea de departe, fiindu-i 
imposibil să-i ajungă, și nu înțelegea cum vedea celălalt în 
întuneric. Apoi zgomotul pașilor suferi o modificare; la început 
nu-și dădu seama ce se întîmplase, nu mai aveau nici ritm, nici 


intensitate egală; mersul unui om care  șchioapătă. 
Necunoscutul cobora scara de fier, de pe puntea bărcilor, pe 
puntea principală. Cînd Tulip ajunse la scară, pașii se auzeau 
iarăși egali, îndepărtîndu-se, fără grabă. Îi urmări din ce în ce 
mai intrigat; era imposibil să-i ajungă, imposibil să înțeleagă. O 
ușă grea, metalică, scîrții macabru; vizitatorul cobora în sala 
mașinilor, în bezna din cală, nu mai grea decit bezna din afară. 
După altă ușă de fier, pașii se duseră mai departe. Tulip se opri, 
dezorientat, ca la o răspîntie fără indicatoare. Erau trei uși, nu 
putea ști pe unde o luase. Porni la întîmplare, drept în faţă, pe 
un coridor lung, spre servomotorul cîrmei. De acolo înainte, 
străinul nu avea unde merge. Dar după ce înaintă puţin, pipăind 
pereţii, Tulip își dădu seama că nu se mai auzeau decit pașii lui. 
Celălalt se oprise; ajunsese la capătul coridorului, sau luase alt 
drum? Era prea tirziu să se întoarcă; merse pînă la capăt. 
Camera servomotorului n-avea mai mult de doi metri lăţime. Ar 
fi fost imposibil să-i scape cineva, chiar dacă se lipea de perete. 
Dar nu era nimeni, se convinse după ce se roti prin toate 
colțurile. Și apoi, să fi fost acolo, să fi făcut o mișcare, i-ar fi 
auzit pașii; chiar dacă ar fi vrut să-i înăbușe, cum nu făcuse de 
loc mai înainte, rezonanța camerei nespaţioase, cu pereţii de 
fier, ca niște membrane, i-ar fi amplificat pînă la tunet. 

Se întoarse; celelalte uși dădeau în atelierul mecanic, și la 
centrala caloriferului. 

Stătea ascuns undeva, imposibil să-și închipuie unde; n-avea 
nici un rost să mai orbecăie prin întuneric. Trebuia să aducă 
lampa, repede, înainte ca necunoscutul să-i bănuiască intenţia. 

Tulip urcă scările, pînă ce se pomeni pe puntea principală, 
scăldat în lumină. O spărtură în nori, nu mai mare decit o gură 
de găleată, lăsa luna să treacă, sclipitoare și penetrantă. 

Nu se vedea pe punte nici o urmă lăsată de vizitatorul 
inexplicabil. Tulip se întoarse cu lampa în sala mașinilor și o 
cercetă colț cu colț, cercetă la fel compartimentele vecine, se 
duse încă o dată la servomotor. Nu găsi nici un semn. Nu credea 
în fantome; și-apoi fantomele nu fac zgomot. Fusese un om și n- 
avusese pe unde să iasă, decit prin pereţii de tablă. Însemna că 


undeva exista o tainiţă, o ușă secretă. Trebuia să pindească; 
străinul nu putea să stea ascuns toată viaţa. 

Merse pe punte și, mai mult de curiozitate, se uită jos, la 
barcă. Era la locul ei, luminată de lună, dar scara de frînghie 
părea că se leagănă. O privi, buimac. Se legăna vizibil. Nu bătea 
pic de vînt. 

Își luă două pături pe el, se cuibări lîngă tambuchi, trăgînd cu 
urechea pe scări în jos. Nu simţi nimic, toată noaptea, nici a 
doua zi. Deocamdată nu avea cum să cheme pe cineva în ajutor. 
Rămase de pază pînă la prînz, cînd pe plajă apărură cămila și 
turcoaica bătrină. Aveau un consemn; turcoaica venea în fiecare 
zi, cu mîncare gătită, și dacă stăpînu-său pleca în oraș, îi ţinea 
locul. Cămila o aștepta în golf, nemișcată. De la începutul verii 
nu mai galopase niciodată pe plajă. Era bătrînă și tristă. 

Tulip cobori în barcă. De jos văzu scara legănîndu-se; el o 
mișcase. Nu înţelegea de ce se legănase peste noapte, dar nici 
nu trebuia să-și bată capul; nu putea să facă mister din toate. 
Puse mîna pe rame și începu să vislească. Vislea mecanic, cu 
gîndul în altă parte; ce făcea necunoscutul în cală? Deodată, 
Tulip scăpă ramele din mînă și rămase ţeapăn. Nu era barca lui, 
ci una necunoscută, vopsită în negru. 

— Ce te holbezi așa? îl întrebă turcoaica bătrînă, cînd, într-un 
tîrziu, Tulip ajunse la locul de întîlnire. 

— E cineva pe vapor, a venit peste mine. Uite-i barca; barca 
mea era albă. 

— Te dor ochii! zise turcoaica bătrînă. 

Tulip se frecă la ochi. Barca își schimba culoarea încetul cu 
încetul, pînă ce deveni albă. 


26 


Semăna cu un sfîrșit de boală, fără febră, fără teamă, o 
oboseală calmă și cenușie. Criza Mariei trecuse în primele zile 
cînd se zbuciumase mai greu decit putea să-și dea seama ea 
însăși. Mai aștepta o criză asemănătoare, după plecarea lui 
Alber. Pînă atunci număra zilele, care treceau ca într-o vacanţă 


suplimentară. Nemaifăcînd plajă, fiindcă vremea se asprea după 
o toamnă lungă și frumoasă, răminea cu toate orele zilei în față, 
neștiind ce destinaţie să le dea. Acum observa cît timp din viața 
ei ocupa soarele. Zile în șir, cerul răminea înnorat. De 
dimineaţă, cînd pleca Alber, și pînă seara, cînd se întorcea, era 
un gol plat, fără orizont, fără atmosferă. În lipsa lui, camera 
devenea străină. Maria nu se lăsase absorbită de atmosfera ei; 
numai el îi înlesnea să-i simtă căldura și intimitatea. Venea 
obosit și preocupat. Tandreţea lui părea de multe ori mecanică, 
se ducea cu gîndul în altă parte. Învăţase să-l înţeleagă, se arăta 
înțeleaptă și caldă. Ședea în fotoliu, insula ei, unde se simțea 
apărată. După ce o învelea cu cerga, al doilea aliat al Mariei și 
amintirea ei cea mai îndepărtată, Alber se așeza jos, lîngă ea, și 
rămîneau așa ceasuri, fără să facă un gest și fără să vorbească. 
Se absorbeau în liniște, dar cu o intensitate aproape dureroasă; 
făceau provizie unul de altul, pregătindu-și fiecare lunga lui 
traversadă. 

Într-o seară, în ultima săptămînă, el îi spuse, denunţindu-se 
cu intoleranţă: 

— Mă zbat și mă împart în două de atita vreme, că îmi simt 
sufletul ca o rană. Nu încap două pasiuni în mine, se luptă între 
ele, se însîngerează, și nu pot renunţa la nici una. Am 
halucinaţia drumului, îl trăiesc aproape aievea, de dimineaţă 
pînă seara, proiectat în conștiința și inima mea, ca pe ecranul 
radarului. Nu mai pot să aștept, zilele sînt chinuitoare, aș vrea 
să plec miine, sau acum, și cînd îmi aduc aminte că tu n-ai să 
mai fii, mă apucă disperarea, de parcă aștept să vină o moarte. 

— Hai să împăcăm puţin între ele pasiunile tale, răspunde 
Maria. Eu sînt a doua. 

— Nu, ești prima! 

— Nu-i drept, și nu accept locul. La început uram prima ta 
pasiune; o simţisem înainte de a mi-o fi mărturisit. Poate în 
tăcerile tale, poate în felul cum priveai uneori marea, absorbit 
de ea pînă la tristeţe. Am știut că marea are să fie încă o dată 
dușmanul meu; a fost totdeauna, de cînd a dispărut tatăl meu. 
Din cauza ei m-am ferit de tine, m-am apărat, pînă n-am mai 


avut putere și am căzut la picioarele tale. Fiindcă mi-ai dat 
înapoi o viață pierdută, colorată de tine în culori nebănuite, care 
mă orbesc și îmi umplu inima de bucurie. Du-te, am să te 
aștept, ne stă bine împreună, atit de bine cum nu poate să stea 
nici unei perechi de pe lume. Dar pînă în ziua plecării, 
deconectează-mă, scoate-mă din reţeaua ta pasională, lasă-mă 
în părăsire; n-am să sufăr și n-am să fiu singură, atita timp cit 
am să mă gîndesc la tine, și dacă din cînd în cînd ai să-mi iei 
mîna, chiar dacă atunci are să te preocupe altceva. Du-te întreg 
la visele tale. N-am să fiu niciodată departe de ele. 

În aceste ultime zile, Maria găsi, cu întîrziere, ce destinaţie să 
dea orelor goale. Merse prin magazine să caute obiecte, ca să-i 
facă lui Alber o zestre sentimentală. Nu era ușor, n-avea 
pricepere în domeniul cumpărăturilor, îi lipseau și simţul 
utilității, și imaginaţia. Trebuia să fie obiecte pe care să le 
poarte cu el toată ziua, și altele să stea la vedere, în cabină. 
Cumpără un stilou și doua cutii cu plicuri; i se părea darul 
esenţial. Ca să-i cumpere un cronograf, n-avea destui bani. Îi luă 
agendă și calendar. O ramă de piele venețiană, pentru 
fotografii; o lăsă goală, nu voia să se insinueze, el avea să pună 
ce fotografie i-ar plăcea. O mapă de birou, luxoasă, în stil cu 
rama. Pe ea gravă cu mina ei, cu o artă construită pasional: 
„Sfinta Maria protejează pe marinari“. Mai erau obiecte de 
atîrnat în perete, o maimuţă de pislă, hazoasă, deși cu privirea 
tristă. O păpușă cu chipul stilizat, cu ochii imenși, cu gura bine 
conturată, carnală, aproape provocatoare. Nu putea fi o jucărie 
pentru copii; o luase fiindcă semăna cu ea, într-un fel; de cîte ori 
o privea îi venea să zimbească. Dacă Alber descoperea 
asemănarea, avea să zimbească și el. Dimineaţa, la șase. 

Ultimul obiect era un brad miniatural, de material plastic, atit 
de izbutit, că părea viu; nu se veștejea niciodată, putea să-l 
însoțească tot drumul. Într-o noapte avea să-i aprindă lumînările 
minuscule, care să-i aducă un cer înstelat în cabină, și să le 
privească în tăcere, cu lumina stinsă. Îl fixă într-o cutie de 
carton, ca să nu se deterioreze. Pe cutie scrise: „Se deschide în 
noaptea de Ajun!“ lar înăuntru puse fotografia ei, aceeași din 


medalionul cu cheile mașinii. Era singura fotografie care îi 
plăcea, fiindcă o reprezenta cu adevărat, nu atit prin trăsăturile 
obrazului, cît prin ochi; deși calmi, încălziți de un zîmbet 
comunicativ, privirea lor ascundea o neliniște, părea că 
străpunge spaţiul, căutînd ceva infinit. În josul fotografiei scrise: 
„La mulţi ani, toţi pe care ţi-i dau, și nu pot fi numărați!“ 

În altă seară, Alber îi spuse, chinuit și puţin iritat: 

— Azi, în careu, secundul a făcut glume monstruoase pe 
seama nevestelor lăsate acasă și mai toţi i-au ţinut hangul. N- 
am putut suporta atita vulgaritate și le-am atras atenţia că și ei 
sînt însuraţi. Secundul mi-a răspuns, uitîndu-se insinuant la 
ceilalți: „Dumneata n-ai de ce să te vaieţi!...“ Dar de cînd ai fost 
pe vapor, toţi știu de existenţa ta. 

Alber își continuă gîndul, după o pauză: 

— Bineînţeles că-i doar o formalitate; totuși îți dă ceva, o 
grijă, compensată de o siguranţă, de o stabilitate. Nu vrei să ne 
casătorim? Ar mai fi timp. Poate ţi-ar prinde bine să știi că ești 
legată de mine prin acte. 

Maria nu se gîndi mult. Parcă aștepta propunerea și avea 
răspunsul pregătit. 

— Vreau să ne iubim în libertate. Așa ajungi mult mai sus. Ti 
se cere mai mult curaj, în schimb dragostea e mult mai intensă. 
Nu te teme, am să fiu curajoasă. 

În ultima seară, Alber se întoarse tîrziu; Saturn pleca a doua 
zi, la opt dimineaţa. Era istovit. 

— Sper să nu înnebunesc pînă la plecare. Au mai rămas 
unsprezece ore și am încă multe de făcut. În seara asta ar fi 
trebuit să rămîn pe vapor. 

— Du-te! 

— Nu pot! Orice ar fi să fie. Seara asta e o limită; mi-e 
imposibil să trec peste ea, chiar dacă ar fi să pierd tot. 

— Eşti obosit; odihnește-te! Am să stau cuminte. 

— Nu mă pot odihni. Avem de vorbit. Vrei să rămii aici în lipsa 
mea? Ar fi mai bine decit dincolo. 

— E prea departe. Și e prea fără tine. Să nu-mi lași nici cheia. 
Mi-ar face rău să intru în casa ta. Am să te caut în aer liber. 


— Dar mașina trebuie s-o iei. Are nevoie de puţină îngrijire; 
aici, fără garaj, s-ar părăgini peste iarnă. Acolo poţi s-o ţii în 
magazie. Folosește-te de ea cît îţi place, o să reziste pînă mă 
întorc. Vezi să nu te fluiere nimeni! Ai să vii să mă iei din port. 
Te-ai gîndit cum are să fie? 

— Da! Mult război trebuie să ducă într-o viaţă bietele noastre 
inimi! N-am să intru în port. Am să te aștept afară. Au să fie 
oameni oficiali; n-au de ce să mă vadă acolo. Mai ales 
protectorul tău. l-am dat dreptate, dar mi-e frică de el. În seara 
asta cred că-l urăsc. Abia acum înțeleg, în măsura adevărată, 
ce-ar fi însemnat să merg cu tine, să fim împreună, zi de zi, 
noapte de noapte, să ne despartă numai un perete de scîndură, 
să fiu auxiliarul tău, nu cel mai util, dar cel mai devotat. Și 
acestei conviețuiri ideale, să i se adauge dragostea, ca o 
recompensă continuă, numai a noastră, deasupra tuturora, chiar 
și a mării. N-o să-mi fie greu să aștept, ci să uit regretul. Astă 
seară îl simt ca pe o rană. Vreau să te culci, nu mai poţi ţine 
ochii deschiși. Eu mai am treabă, dar n-am să fac zgomot. 

— Nu pot să dorm pînă ce nu vii lîngă mine. Am să te aştept. 

Adormi cum puse capul jos. Maria acoperi lampa de pe 
noptieră, se așeză pe marginea patului, îl veghe o vreme, 
triindu-și încă o dată gindurile; nu-i spusese decit o mică parte 
din ele. Dormea încruntat, cu pumnii strînși deasupra cuverturii, 
se războia prin somn. Se simțea, mai bine ca niciodată, că era 
om, întreg și puternic, pînă în ultima lui fibră vibrantă. 

Maria se așeză la masa de lucru și medită mult. Îi auzea 
respiraţia. El se trezi o clipă și murmură, fără să deschidă ochii: 

— Să mă scoli la cinci. 

Poate vorbise prin somn. Maria ar fi vrut să-și pună capul pe 
umărul lui și să plîngă în liniște, pînă dimineaţa. Scoase foi de 
hîrtie, le tăie în opt, nouăzeci de bucăţi, ca niște file de calendar; 
scrise pe ele datele zilelor, pînă la întoarcere. După aceea le luă 
pe rînd, oprindu-se îndelung la fiecare, gîndindu-se încordată, ca 
să scrie cîte un rînd în capul paginilor. Cînd sfirși, se făcuse ora 
patru. Le puse, ordonate cronologic, într-o casetă pentru cărți de 
vizită; caseta o înveli în foiţă violetă și legă pachețelul cu șnur 


galben. Ultimul ceas îl petrecu în genunchi, lîngă pat, 
prosternată. Suferea, știa că are să sufere, și era fericită. La 
cinci îi puse mîna pe frunte. 

— Ce-ai să faci cu cheia? întrebă el, cînd să plece. 

— Te-am rugat să nu mi-o lași. Am să ies odată cu tine. Daro 
iau în partea cealaltă, cu viteză maximă. Du-te pe jos; nu-i 
departe. 

— Uite cheile mașinii. 

Maria zimbi cu tristeţe; în locul fotografiei, o pusese pe a lui, 
și pe ea scria, parafrazind îndemnul ei la prudenţă: „Cînd mergi 
cu șaizeci de kilometri pe oră, gindește-te la mine!“ 

— Bine! încuviinţă Maria. Renunţ la viteza maximă, dar am să 
mă duc repede. 

Merse la masă, luă pachetțelul și îl ţinu la înălțimea ochilor, ca 
pe o ofrandă. 

— Ai aici cîte o filă pentru toate zilele. Ti-am scris nouăzeci de 
întrebări, una pe zi. Mai jos e loc pentru răspuns; ai să mi le dai 
la înapoiere. Dar jură-mi că n-ai să le citești pe toate deodată. 
Te-ai rătăci. Așteaptă să le vină rîndul. 

Maria își puse fularul la git, ultimul gest pe care putea să-l 
facă. Își interzise orice tandreţe; plecă bărbătește. La jumătatea 
scărilor se opri. Trecuse prin inima ei presimţirea nebună ca 
scara n-avea decit un sens; o cobora și nu mai putea niciodată 
s-o urce. 


27 


Milcuţ se întiîlnea cu Dia a șaptea oară, și prima de cînd ea se 
mutase în oraș. Aveau o casă provincială, destul de arătoasă, cu 
grădină în faţă. Nu-l poftise niciodată înăuntru și n-avea de gînd 
să-l poftească. Aștepta un incident, să se termine. Dintre toate, 
cel mai inacceptabil rămînea numele lui, neevocator, parcă 
făcut. Milcuţ! La spital îl absolvise, accepta orice se lega de 
viața lui Rafael. Pe urmă, numele i se păru ridicol; îi era 
imposibil să-l gindească, necum să-l pronunţe. 


După o săptămînă de ploi, vremea se făcuse din nou 
frumoasă, scurgîndu-se prelung, odihnitoare și caldă. 

Venise în sfîrșit, cu motocicleta; era impresionantă. 

— Unde vrei să mergem? întrebă Milcuţ. 

— Oriunde! răspunse Dia. 

Motocicleta, robustă, bine așezată în spaţiu și în propria ei 
alcătuire, trezea în ea interes pentru mecanică. 

— Teribilă! Ce marcă e? întrebă, dîndu-i tîrcoale. 

— N-are marcă; e dintr-o serie de prototipuri. 

— Și cum de-ai pus mîna pe ea? 

— Am cumpărat-o de la cineva, care a adus-o din Japonia. 

— Pare cam sălbatecă. 

— Este, dacă accelerezi prea tare. 

— Care-i viteza maximă? 

— Să nu te sperii; două sute zece pe oră! 

— Nici nu-mi închipui cum ar putea să fie. Într-o mașină e 
altceva. Există vreun om care să se lanseze în viteza asta, așa, 
neapărat de nimic? 

— E plină lumea. 

— Mi-ar fi plăcut să fiu pilot de curse, dacă s-ar fi primit și 
femeile. Să apăs pe acceleraţie, să mă dau peste cap în viraje, 
să iau foc, dar să scap teafără și să înnebunească bărbaţii după 
mine. 

— Unde vrei să mergem? reluă Milcuţ. 

— Oriunde! repetă Dia. 

Deși calmă, simţea că azi are să se răzvrătească. Se urcă pe 
șa, la spate; rochia i se ridică pînă la șolduri; ar fi însemnat să 
îngheţe. Se duse în casă și își puse un trening gros de lînă, 
copiat după al eroinei din „Formula întîia“, un film despre 
autodromuri, plin de catastrofe spectaculoase. Îi plăceau 
automobilele de curse, dar nu le văzuse decit la cinematograf. 

Motocicleta o cîștigă repede. N-ar fi bănuit că poate fi atit de 
confortabilă, cu o suspensie atît de echilibrată. Se legăna ca o 
barcă, dar își păstra stabilitatea și nu ieșea din linia dreaptă. Dia 
stătea cu picioarele bine așezate în scări, n-avea nevoie să se 
mai țină de nimic, își păstra echilibrul prin musculatură; simţea 


o povară grea în șolduri, care o torsiona insinuant, cu o durere 
promițătoare. Nu mai avusese niciodată aceeași senzație; era cu 
totul neprevăzută și părea că poate să meargă pînă departe. 
Închise ochii, o absorbi la început intrigată, apoi puţin ameţită; 
dacă ar fi trebuit s-o descrie, n-ar fi putut să folosească decit 
cuvîntul divin, o expresie de bază în vocabularul ei festiv. Se 
trezi dezamăgită, cînd motocicleta opri în fața barului. Cobori 
fără să protesteze, numai fiindcă era ameţită, dar știa că are să 
facă explozie. 

Terasa se vedea goală, fără mese și scaune, ca la o retragere. 
Pe ușa ferecată scria cu cretă: „Închis pînă la primăvară“. 

— Ce facem? întrebă Dia, ironică. Aşteptăm aici pînă se 
deschide? 

Milcuţ stătea prostit, cu capul în jos; oare chiar nu avea nici 
un pic de imaginaţie? Deoarece acum era obligatoriu să 
schimbe programul din zilele celelalte, Dia se calmase, în 
așteptarea neprevăzutului. Neprevăzutul însă nu se vestea, 
partenerul ei nu lua nici o iniţiativă. La adăpost de vînt era cald, 
soarele ardea ca în după-amiezele de vară. Dia se așeză pe 
bordura terasei. 

— Vino și stai lîngă mine. Ai să-mi răspunzi la un 
interogatoriu. În viaţa ta există o femeie? 

— Desigur, ce-ţi închipui!? Dar nimic statornic. 

— Au existat multe? 

— Destule. 

— Ce erau? 

— Colege de școală, de facultate, de meserie. Și altele. 

— Cite? Poţi să le numeri? 

— Cele pe care le ţin minte, vreo șapte. 

— Și cele pe care le-ai uitat? 

— Cred că încă pe-atitea. 

— Puțin! exclamă Dia, indignată. La treizeci și doi de ani e 
inadmisibil! Mai ales cu meseria ta. Cred că ai în fiecare zi cîte o 
ocazie. 

— N-am căutat niciodată ocazii. 

— Pe mine de ce mă cauţi? 


— Tu nu poţi fi o ocazie. 

— Vrei să fiu iubita ta? 

— Aș fi vrut; acum știu că nu se poate. 

— De ce? întrebă Dia, interesată. 

— Există în tine o nestatornicie, o instabilitate pe direcţie, un 
mers în zig-zaguri. 

— Nu ești prost de loc! E adevărat, mă cam cilatin. Crezi că o 
mînă puternică n-ar putea să mă ţină? 

— Nu știu; mîna mea este exersată pentru altceva. 

Dia îi luă mîna. O cunoștea de pe paharul de saché, din 
atingeri prelungite parcă în imaginaţie. De privit n-o privise 
niciodată în plină lumină. Era o mînă bine desenată, cu trăsături 
personale, pe care, cu exerciţiu, ai fi putut să le identifici, ca pe 
trăsăturile obrazului. Nu era oare destul de puternică, s-o ţină 
de umăr, s-o ducă în linie dreaptă, cum conducea motocicleta? 
Conducea atit de sigur și de viguros, că părea invincibil; totul în 
faţa lui trebuia să se dea în lături și sa i se supună. Chiar ea 
simţise nevoia, pe o parte a drumului, cînd durerea din şale 
devenise lascivă. Nu și-l mai dorea, se îndepărtase de el, lucidă 
și resemnată. Totuși, acum, dacă mîna lui s-ar fi întins spre ea, 
s-o ducă de-aici, ar fi mers oriunde, ar fi acceptat orice, fără să 
amine. Nu putea s-o respingă, era mina care atinsese inima lui 
Rafael. 

— ÎI iubesc atît de mult, că-mi vin lacrimi în ochi. 

Omul de lîngă ea îi ţinuse inima în mînă! Îi dăduse a doua 
viață. Poate de aceea stătuse ceasuri mînă în mînă cu el; nu o 
accepta din recunoștință, ci fiindcă era încărcată de fluide. 

— Toată vara am căutat un om pe care să-l iubesc, reluă Dia. 
Uneori am fost nerușinată, am provocat pe unii și pe alţii. Nu 
urmăream decit să văd ce forță au în ei cînd se dezlănțuie. Unii 
se umflă, li se înroșesc ochii, suflă foc pe nări, de crezi că au să 
te nimicească, și cînd colo, dacă le pui mîna în piept, se 
poticnesc lamentabil, ca vaca împiedicată. Cei reținuți sînt mult 
mai primejdioși. După ce-i stirnesc, o cam iau la fugă. Și uite 
așa, nici eu nu știu ce caut, merg în zig-zag, bine ai spus. N-o să 
fiu fericită. Dacă mă vrei, îţi stau la dispoziţie. Nu mi s-a mai 


întîmplat pînă astăzi, dar n-o să fie nici o pagubă; e fatal să se 
întimple odată. Mă privește numai pe mine. Și există o 
justificare la o adică. E drept să se întimple așa, fiindcă la 
început te-am iubit, o zi întreagă. Mă ardea soarele pînă în 
inimă. Cheamă-mă la tine acasă, cît nu uit ziua de-atunci. 

— Nu pot; stau cu părinții. 

— Ce groaznic! Cum îţi rezolvi ocaziile? 

— Prin locuri unde nu vreau să te duc pe tine. 

— Dacă-i așa, vino la mine, diseară, după ce se culcă femeia. 
Dar pînă atunci să nu mă lași singură, ţine-mă în tensiune, să nu 
mă năpădească gindurile negre. Hai cu motocicleta. Vrei să 
încercăm viteza maximă? Știu un loc unde se poate. 

Locul se întindea dincolo de promontorii, unde se sfirșea 
faleza și începea altă plajă, spre cherhana și spre lacuri; șase 
kilometri de linie dreaptă, fără nici un obstacol. Nisipul umed și 
tasat era mai neted decit asfaltul, iar aderenţa cauciucurilor 
părea inexplicabilă. Se simţea în ghidon și în șa; din amîndouă 
venea o vibraţie violentă, dar egală, fără să oscileze, ca și cum 
roţile ar fi fost antrenate magnetic. 

Acum Dia stătea lipită de Milcuţ, ţinîndu-l în braţe, cu bărbia 
pe umărul lui, ca să poată privi kilometrajul. Motocicleta 
atinsese o sută douăzeci pe oră, într-un sfert de minut, fără 
trepidaţii, fără efort, cu acceleraţia netrasă pînă la capăt. Se 
simțea în turaţia motorului, calmă, echilibrată, o rezervă de 
putere imensă, care aștepta să se dezlănțuie. 

Acul kilometrajului rămase însă în aceeași poziţie. 

— Mai repede! strigă Dia. 

Milcut! Nu mai știa cine este, nu avea nici o importanţă; peste 
conștiința ei, peste amintiri și sentimente se ridicase, dominînd 
totul, senzaţia deplasării vertiginoase, într-un spaţiu care 
rămînea în urmă dezagregat, în neputinţă să se refacă. 
Motocicleta ţinea o linie perfect dreaptă și despica plaja în două, 
lăsînd-o răscolită, într-o trenă lungă de nisip spulberat în aer. 
Trena începu să crească, să facă virtejuri; era un ciclon. Dia îi 
auzea urletul, mai puternic decît al motorului. Curentul îi presa 
pleoapele, trebuia să facă eforturi ca să le deschidă o clipă, să 


vadă kilometrajul. Acum arăta o sută optzeci de kilometri, 
oscilînd încet spre gradaţia următoare, își lipi gura de urechea 
lui Milcuţ; descoperi un parfum cald, de neînțeles cum se păstra 
în curentul vijelios care anula toate senzațiile, în afară de a 
vitezei. Îi venea să-l muşte. 

— Mai tare! Accelerează! 

— Nu mai pot. E la maximum. 

Amîndoi aveau vocea schimbată, ascuţită, metalică și 
înregistrară o clipă aceeași impresie că le plesnește pieptul; 
pătrunzînd în gură cu presiune, aerul dădea vibrații violente 
corzilor vocale, dilata traheea și invada plămînul. Dia trecu 
printr-un moment de panică; nu voia mai mult, acul 
kilometrajului ajunsese aproape la două sute, începea un zbor, 
motocicleta părea o rachetă, jeţul din urma ei se lăţise și oscila, 
măturînd plaja de la țărm pînă în dune. l-ar fi cerut să micșoreze 
viteza, însă nu avea curaj să vorbească. Între două zbateri grele 
ale pleoapelor, văzu în față, încă departe, un văl vînăt, care 
înainta cu viteza stelelor căzătoare. Era însuși spațiul, devenit 
material prin comprimare. În zona apropiată, plaja se sfirșea, 
inundată de lacuri și de canalul care se vărsa în mare. 

Viteza motocicletei scădea, cu acceleraţia redusă prevăzător, 
treptat, milimetric. O mișcare bruscă i-ar fi dat peste cap, 
proiectîndu-i departe. 

Ultimele sute de metri merseră în alură de promenadă. Dia 
avu timp abia acum să consume mirajul, în liniște, îi rămăsese 
întipărit în toată fiinţa. Cînd cobori era istovită. 

Se odihniră pe malul lacului, în iarba palidă, încălzită de 
soare. 

— Mi-a fost groaznic de frig! 

Tremura, cauza nu era numai frigul, ci și tensiunea nervoasă, 
trecută peste limitele suportabile. Fără nici un motiv explicabil, îi 
venea să bocească. 

— După ce am să mă dezmeticesc, cred că am să te admir, ca 
pe un zeu. Îmi pare bine că te-am întîlnit, că am ajuns pînă aici. 
N-o să-mi pară rău de nimic, deși a început să-mi cam fie frică 


de mine. Te rog să nu-mi tolerezi nici o ezitare. Pactul nostru e 
făcut. Dă-mi mîna! 

Își lipi obrazul de mîna lui; cerșea o mîngiiere, incapabilă să o 
ceară altfel. Mîna se încălzi puţin, îi transmise în obraz pulsații 
masculine. 

— M-ai înspăimîntat, nu mi-e rușine să spun. De unde atita 
forță, atit curaj, atita precizie și neclintire la un chirurg? 

— Din trupuri spintecate și cusute la loc. O operaţie pentru 
mine înseamnă facerea lumii. 

— Crezi că am să pot urma medicina? Nu mi-ar mai plăcea 
altceva. Te rog să mă meditezi, să mă înveți trucurile voastre, 
ca să reușesc la examen; știu că e foarte greu. E adevărat că i-ai 
tăiat o coastă lui Rafael? 

— O să crească la loc. 

— Cred că-i mai lipsește una; coasta din care sînt făcută eu. 
Poate că nu te-am descoperit complet, nu știu tot despre tine. 
Spune-mi, care sînt celelalte daruri ale tale, în afară că știi să 
spinteci oamenii? 

— Cînt la trompetă. 

— Fabulos! Trompeta e cel mai viril dintre instrumente. Ce 
cînţi? 

— Jazz, firește, dar de altitudine. Am să-mi fac o orchestră. 

— Și celelalte daruri? 

— Știu să tac. Știu să ascult. 

— Îți pare rău că au ajuns oamenii pe lună? 

— Nu, îmi pare bine. Am plins de emoție în noaptea cînd erau 
acolo. 

— Hai să mergem. Să nu te grăbești, ca să n-ajungem pe 
lumină. 

Soarele coborise, nu mai dădea căldură. Motocicleta mergea 
moderat, curentul era suportabil. Dia stătea adăpostită la 
spatele lui Milcuţ. Se ţinea cu bratele de el, era viu și frumos; 
căuta oamenii frumoși, pe ceilalți îi ocolea aproape îngrozită. 
Era tînăr și plin de daruri, cum nu mai văzuse la nimeni. Îi plăcea 
deplin, și totuși, pe măsură ce kilometrii rămîneau în urmă, își 
simţea inima răcindu-se, îi pălea obrazul, în suflet i se năștea o 


jale prelungă și se materializa, ca o funie care se tîra în urma 
motocicletei. La capătul ei avea să crească o ancoră, să se 
înfigă în nisip, s-o smucească și s-o răstoarne. Nu-l iubea și nu 
putea să-l iubească; trecuse clipa, se străduise s-o întoarcă 
înapoi, nu izbutise. 

— Nu merg mai departe! spuse deodată, dezlipindu-se de el, 
lăsîndu-și greutatea pe spate, gata să cadă. Întoarce-te singur! 

— Nu ești în toate minţile! Cade noaptea și ai cincisprezece 
kilometri pînă acasă. 

În loc să oprească, Milcuţ acceleră; motocicleta răscoli nisipul 
sub roata din spate. 

— Oprește! strigă Dia. Sar jos și răspunzi de viaţa mea! 
Oprește, ucigașule! Nu vreau să mă spinteci și pe mine! 

Viteza creștea. L-ar fi lovit cu pumnii în ceafă, dacă nu i-ar fi 
fost teamă că-l dezechilibrează. Se agăţă iar de el, să nu cadă. 
Plîngea în hohote. 

Mergeau în lungul diîrei pe care o lăsase motocicleta, un șanț 
drept, parcă tras cu plugul; pe-aici trecuse cu două sute de 
kilometri pe oră. Adîncimea șanțului se micșora progresiv, pînă 
ce urma roţilor se șterse. Se apropiau de locul plecării. Acum 
viteza ajunsese  incontrolabilă. Trebuia să încetinească 
numaidecit, altfel se întîmpla o nenorocire; faleza se vedea la 
cinci sute de metri, ca o barieră. 

Viteza începu într-adevăr să scadă; Dia bănuia că se apropia 
de o sută de kilometri, cînd simţi în șale o smucitură brutală. 
Ghidonul deviase, și motocicleta, păstrîndu-și echilibrul printr-un 
miracol, aluneca pe nisip, derapînd de-a latul. O umbră deșirată, 
o fantomă apocaliptică ţișnise dintre dune și le tăia drumul. 
Milcuţ se strădui să redreseze ghidonul. În faţa lui apăruse 
cămila, barîndu-i drumul, inconștientă sau înnebunită. În acele 
fracțiuni de secundă, dilatate printr-o concentrare a tuturor 
simţurilor și reflexelor, cămila părea că stă pe loc; în realitate 
gonea, traversînd plaja. Milcuţ mută ghidonul în partea cealaltă. 
Motocicleta se răsturnă, apoi se ridică în aer. Dia avu timp să se 
vadă zburînd, catapultată, în vreme ce motocicleta cădea pe 
spate. Milcuţ era în șa, cu mîinile pe ghidon, menținut de o forță 


centrifugă născută în  rostogolirea vertiginoasă și încă 
neepuizată. 

O secundă mai tirziu, Dia se trezi proiectată pe panta 
prelungită a unei dune de nisip. Aterizarea sa sfirși ca o săritură 
cu schiurile, sub un unghi care amortiză izbitura. Era doar 
ameţită. 


28 


Cămila galopa între mare și dune. leșise pe poartă, în timp ce 
turcoaica bătrină moţăia pe treptele pridvorului, rezemată de 
stilp, învăluită de soarele ofilit. Nu-și cunoșteau una alteia 
originea, dar amîndouă veneau aici din sud, de la depărtări 
geografice, migrînd spre nord, generaţie după generaţie; istoria 
lor era veche, ca a imperiilor dispărute, de pe malurile Nilului și 
din Asia Mică. Nu se știa, nici despre una, nici despre alta, cînd 
și de ce se opriseră aici, unde urma să li se stingă spiţa, căci n- 
aveau descendenţi, nici turcoaica bătrînă, nici cămila. Își trăiau 
exilul împreună, ajutîndu-se între ele, în așteptarea ultimei zile; 
dacă ar fi avut nenorocul să nu moară împreună, era greu de 
închipuit ce s-ar fi întîmplat cu supravieţuitoarea. 

Cămila se oprise puţin în faţa pridvorului și o privise pe 
turcoaica bătrină. Semănau întrucitva, prin oboseala de pe 
chipurile bătrîne și prin nostalgiile înrudite. Turcoaica dormea cu 
un rictus al gurii, singurul semn care ar fi dovedit dezamăgirea 
ei de pe timpul marelui vizir și al pașalei. Nimeni nu putea să 
afirme cu siguranţă că nu i se cuvenea titlul de împărăteasă. O 
muscă i se plimba pe faţă, insistentă, ticăloasă, și nici o sclavă 
nu venea s-o alunge cu evantaiul. 

Cămila simţea nevoia să plece. De mai mult timp examina 
zările; spre sud se vedea orașul, care o împiedica să treacă. 
Singurul drum liber rămînea spre nord, adică spre o nouă 
migraţie. Se îndepărta, în loc să se întoarcă. De fapt își continua 
destinul. Turcoaica bătrînă nu putea s-o urmeze; era mult prea 
obosită, și avea o fire prea pașnică; devreme ce se resemnase, 


n-ar fi fost în stare să se mai răzvrătească. Și n-ar fi suportat 
galopul. 

Cămila galopa, singură, între dune și ţărmul mării, de-a lungul 
diîrei pe care o lăsase motocicleta. Mergea în linie dreaptă, 
pentru a străbate spaţiul, nu pentru a ajunge la o destinaţie; 
destinaţia se năștea acolo unde se termina mersul. Trecu de 
cherhana; pescarii, care mai înainte  priviseră goana 
motocicletei, voiră s-o oprească și s-o întoarcă din drum, cum 
mai făcuseră și altădată; știau că este camila lui Tulip, urmăreau 
să-l servească, fiindcă el le cumpăra peștele și îi împrumuta cu 
bani, fără camătă. 

Nu izbutiră; cămila nu mai era dispusă să se supună, nici lor, 
nici altcuiva; trecu printre ei, dindu-i pe spate; soarele apunea 
peste munţi, în timp ce luna răsărea de pe mare. Merse tot așa, 
într-un galop reţinut, de călătorie, pînă ce ajunse în faţa 
lacurilor. Nu trecuse niciodată canalul; nu cunoștea deșertul 
care se întindea mai departe. 

Aici făcu un popas, examinînd nisipurile înroșite de lună. 
Întinse gitul, ascultă pe uscat; se întoarse, ascultă pe mare. Se 
aplecă să bea apă din canal; apa era dulce, proaspătă, pătrunsă 
de aerul rece al înserării. Bău mult și pe îndelete, fără să-i fie 
sete, numai din deprindere, în faţa deșertului. Canalul, dragat 
primăvara, era adînc și avea o lăţime de o sută de metri; în 
schimb nu se simţea curentul, apa lacului se scurgea lin în 
mare. Trecu înot, continuîndu-și linia dreaptă; ajunsă dincolo se 
scutură de apă, ascultă iar zvonurile nopţii, își reluă galopul. 

Ținutul părea mai sălbatic, nu se vedeau semne lăsate de 
oameni, poate nu-l străbătuse nimeni, îl străbătea ea prima 
oară; de multe ori străbătuse ea prima oară un ţinut în istoria 
lumii. 

Luna se ridicase sus, albea decorul, umbra dunelor se scurta, 
concentrîndu-se, căpătînd contururi mai bine desenate. În afară 
de cer, nu existau, în tot peisajul, decît marea și nisipul; 
amîndouă se pierdeau la orizontul lor, marea într-o cortină 
albastră, nisipul în văluri violete. 


Cămila își continuă galopul, în acel deșert care spre norocul ei 
nu-și anunţa încă un capăt. Pierduse multe din noţiunile curente; 
de la canal nu făcuse nici trei kilometri, și i se părea că merge 
de secole. Plaja se îngusta, în timp ce dunele creșteau tot mai 
înalte. Marea muncise aici mii de ani ca să îngrămădească 
munții de nisip, din firișoare infime, în număr cosmic. Aici își 
căuta cămila locul de unde pornise, la prima ei naștere, și unde 
trebuia negreșit să ajungă pentru odihnă. 

Pe mare, orizontul începea să se lumineze, în vreme ce pe 
uscat violetul din zare devenea sumbru și rece. Cămila obosise, 
știa că nu va ţine pînă la răsăritul soarelui. Căută cu ochii duna 
cea mai înaltă; o descoperi la o sută de metri. Își adună forțele 
sleite, se încordă, mări pasul, pînă ce galopul ajunse să lase în 
urmă furtuni de nisip, împletite. Țintea înălțimea cea mai mare, 
nu putea s-o urce dacă n-avea destulă viteză. Și dacă nu 
ajungea sus, spre a vedea pînă la sfîrşitul deșertului, destinul ei 
rămînea ţară capăt. 

Ajunse după ce ultimii pași îi făcu tîrîndu-se, în primejdie să se 
rostogolească pe plajă și să rămînă acolo, fără orizont, fără 
lumină. 

Din vîrful dunelor, deșertul se desfășură ca o ţară făcută din 
depărtări și coline. De-aici puteau porni caravanele, spre a 
descoperi din nou lumea. 

După ce văzu și știu că ajunsese, cămila se lungi pe nisip, își 
puse capul jos și își dădu răsuflarea încet, cu ochii deschiși, 
privind cerul cu steaua polară. 


Cînd turcoaica bătrină se trezi, o văzu pe Dia în fața ei, 
răvășită, plină de nisip, clătinîndu-se pe picioare; își ţinea o 
mînă la frunte, ca de durere, sau ca să-și adune minţile. 

— Dă-mi ceva să pun pe mine, mi-e frig! zise fata, lăsîndu-se 
moale pe treptele pridvorului. 

Turcoaica o înveli cu o pătură. Dia își luă mîna de la frunte, 
privi curtea umbrită de înserare, de parcă o vedea prima dată. 
Dar o recunoștea, nu-și pierduse memoria. 

— Du-te și-l cheamă repede pe Tulip. 


— Unde ţi-ai lăsat băiatul? întrebă turcoaica bătrină. 

— Ce băiat? De unde știi? 

— V-am văzut cum treceaţi, ca nebunii. 

— Ca nebunii! îngînă Dia. 

Pînă să vină Tulip de pe vapor, rămase nemișcată. Se auzea 
marea, peste plajă. 

— Ce s-a întîmplat? strigă Tulip, repezindu-se pe poartă. 

— A fugit cămila, răspunse fata. Trimite după ea. Cred că nu 
se mai întoarce. 

Nu avea pe cine să trimită. Se duse el, a doua zi dimineaţă. La 
cherhana, pescarii îi confirmară, cămila trecuse pe acolo, în 
galop, nu putuseră s-o oprească. Merseră să-l ducă peste canal, 
cu barca. Doi îl însoțiră mai departe. O găsiră pe duna cea mai 
înaltă. Tulip vru să-i închidă ochii, dar nu izbuti; pleoapele îi erau 
țepene, în irisul cafeniu se oglindea cerul. 

Un vultur venea de departe, dinspre Dunăre; vestea îi 
ajunsese tîrziu și avusese de traversat toată Dobrogea. 

Tulip lăsă acolo un om, ca să nu-l îngăduie pe vultur, și se 
întoarse la cherhana cu celălalt. 

Omul rămas n-avea nici o armă, nici măcar o bită; își scoase 
cureaua groasă și se apără cu ea tot restul zilei și toată noaptea. 
Atacurile vulturului nu conteneau, deși în cîteva rînduri se 
rostogolise pe nisip, lovit în cap cu catarama metalică. La 
răsăritul soarelui, istovit, însîngerat, se așeză pe un dimb de 
nisip, alături. Locul era plin de pene pierdute. Se priviră în ochi. 
Pescarul văzu în ochii vulturului atîta ură, că i se înfioră pielea. 

Se priviră așa vreo două ceasuri, pînă ce soarele ajunse la 
sfertul cerului. Atunci vulturul întoarse capul spre Dunăre, și 
bătu din aripi cu o mișcare semeațţă. Veneau alţi vulturi, trei, iar 
în spatele lor încă vreo șase. Zarea se făcea neagră. 

Sosea și Tulip, cu ajutoare. Războiul cu vulturii ţinu trei zile; 
cinci oameni, așezați în cerc, apărară cămila, lovind cu visle, cu 
ciomege, cu topoare. În prima zi căzu un vultur. Înainte de a 
muri, cu spinarea fărimată, se zbătu răscolind nisipul, 
împroșcîndu-l cu sînge. Agonia ţinu mult, de ţi se făcea milă și 
greață, dar nimeni nu se putea duce la el, să-i dea ultima 


lovitură, fiindcă odată singur, l-ar fi atacat vulturii ceilalți. A 
doua zi mai pieri unul; o lovitură de topor îi reteză capul; trupul 
nu se prăbuși numaidecit, aripile se deschiseră mari, bătură 
aerul cu furie, și vulturul fără cap zbură pînă deasupra mării, 
unde căzu pe o coamă albă de val, înroșind-o de sînge. 

Două dube mari, pescărești, cărau blocuri de piatră, tocmai 
de la promontoriu. Tulip ar fi putut să dizloce stînca dinamitind- 
o, dar nu voia să atragă atenţia grănicerilor. Oamenii de la 
cherhana lăsară pescuitul și veniră să-l ajute. O parte spărgeau 
piatra, cu tîrnăcoapele, cu răngile, cu pene de fier și cu baroase, 
alţii o încărcau în bărcile uriașe, care puteau duce cite o tonă. 
Dincolo o descărcau, și altă echipă o transporta în virful dunelor. 
Nu erau blocuri mari, doi oameni puteau să le ducă. Făcură un 
brîu pătrat în jurul cămilei, apoi începură să-l înalțe, retrăgîndu- 
se cu fiecare rînd de piatră; a treia zi, seara, cînd puseră ultimul 
bloc, sus, construcția avea forma unei piramide și era înaltă de 
trei metri și jumatate. 

Tulip plăti oamenii după învoială. Vremea se răcise; din 
violete, zările se făceau plumburii. Vulturii mai rămaseră acolo 
vreo cîteva zile, agățaţi pe fețele piramidei, pînă ce își luară 
gîndul și zburară spre Dunăre. În aceeași zi începu să ningă. 


29 


Maria strînse diapozitivele; îi obosise imaginaţia, nu mai putea 
să le interpreteze. În locul aparatului de proiecţie, pe care îl 
restituise lui Tulip, fiindcă ar fi fost inutilizabil în camera mică de 
la mansardă, își luase un diascop, cu lentile. Imaginea apărea 
mărită și destul de clară. Față de aparatul celălalt, avea 
avantajul că puteai privi oricît, fără ca emulsia diapozitivului să 
se topească, sursa de lumină rămînînd în afară. Ziua se așeza la 
fereastră, serile sau nopţile stătea întinsă în pat, cu diascopul la 
ochi, sub lampa din tavan, cu un bec puternic. Derula imaginile 
repede, nerăbdătoare, făcînd numai scurte pauze, ca să decidă 
soarta personajelor. Totdeauna apăreau băiatul și fata, de cele 


mai multe ori cu mașina roșie alături, și în decorurile cele mai 
neobișnuite. 

Ultimul diapozitiv, pe care îl privise după-amiază, o obosise 
atît de mult, că nu mai putea să înțeleagă nimic, în ce timp și în 
ce parte a lumii fusese făcut. Reprezenta un fluviu de culoare 
cărămizie, atit de lat, că abia i se zăreau țărmurile. O plută de 
bambus traversa apa, împinsă de un motor aus-bord fixat la 
extremitatea din spate. În mijlocul plutei era mașina, plină de 
noroi, de părea cenușie, cînd totdeauna pînă acum apăruse 
curată și lustruită. Amîndouă portierele date în lături îngăduiau 
să se vadă interiorul, în umbră, încărcat de pepeni galbeni, care 
nu lăsau liber nimic altceva decit cele două scaune. 

Băiatul cu fata stăteau jos, lingă aus-bord, cu picioarele în 
apă. El ţinea cîrma, iar ea împletea o cunună, dintr-un maldăr de 
flori necunoscute, aflate alături, un fel de lotuși cu floarea foarte 
mică și cu tija elastică. Structura lor îi amintea Mariei algele cu 
flori albe, pe care le întîlnise în pădurile de sub apă; numai că 
florile aici erau violete. 

În afară de ei nu se mai vedea nimeni pe pluta misterioasă. A 
cui era, cine le-o încredinţase, unde voiau să meargă? Pe 
țărmurile îndepărtate nu apărea nici un relief, nici o construcţie, 
nici măcar vegetație, un arbore, prin a cărui formă, natura 
pustie să poată fi identificată. Pînă și cerul rămînea gol, fără nici 
un zbor de pasăre. Abia tirziu descoperi Maria, pe unul din 
bambuși, un fluture albastru, de o culoare intensă și curată. Era 
prea mic să-l poată încadra cineva într-o specie, chiar dacă ar fi 
fost specialist și l-ar fi studiat cu lupa. 

Pe măsură ce privea mai mult fotografia, Maria se simţea mai 
nedumerită și mai derutată. Se aflau, probabil, într-o zonă 
tropicală, dar pe care din continentele posibile: în America de 
Sud, în Asia, în Africa? De unde veneau, unde puteau să ajungă? 

Diapozitivele celelalte nu furnizau nici o lămurire, nu erau 
puse într-o ordine cronologică, și nu-și amintea să fi fost nici la 
început, cînd le descoperiseră în cort și le proiectaseră fuga, pe 
sărite, într-o singură noapte. 


După umbra mașinii, prelungă, se vedea că vine înserarea, 
ceea ce dovedea și culoarea apei, nefirească, desigur 
răsfringerea roșie a soarelui gata să apună. Maria renunţase să 
înţeleagă, strînsese diapozitivele și se pomenise, fără voia ei, 
așezată pe marginea patului, cu fruntea în palme, pulsîndu-i 
înfierbîntată. Căci nu era doar o fotografie, ci un moment de 
viaţă. Fusese ceva înaintea ei, o zi, ceva după ea, o noapte. lar 
cei doi tineri nu erau ca aici, o imagine, ci doi oameni vii. Venea 
seara, poate după o zi de arșiţă, avea să cadă o noapte rece. Se 
aflau, cu siguranţa, într-o lume străină, greu de străbătut, greu 
de înţeles, fără să știe unde au să înnopteze și ce surpriză le 
pregătește întunericul. lar ei rideau fericiţi, jucîndu-se cu 
picioarele în apă; fata împletea o cunună din flori violete. 

Maria cobori scările și porni pe plajă. Avea de mers doi 
kilometri pînă la primele blocuri, apoi încă unul, pînă la staţia 
autobuzului, unde rămăsese deschis barul lui Max, frecventat de 
trecători și de paznicii hotelurilor părăsite. Pentru atita drum nu 
socotea necesar să scoată mașina; și-apoi îi plăcea să meargă 
pe jos cît de mult, kilometri. 

La o săptămînă după ninsoare, zăpada persista pe plajă, deși 
nu era ger. Dar nu se arătase nici soarele. Un alb atît de intens 
nu mai văzuse decit pe insulele de calcar; să fi fost mai multă 
lumină, priveliștea ar fi devenit orbitoare. Marea rămăsese tot 
timpul liniștită, bătea un vînt slab dinspre uscat și nu se formau 
valuri. Pe întinsul zăpezii nu se vedeau urme de pași, nu trecuse 
nici un om toată săptămîna. Mai ciudat: nu se vedeau nici măcar 
pași de vulpe sau de iepure, și nici de păsări. Maria deschidea 
primul drum în această lume; îi făcea bine, fiindcă dezolarea 
peisajului se armoniza cu starea ei din ultimele zile; o stăpînea o 
durere calmă, continuă, pe care o suporta resemnată, sau 
înțeleaptă, ca pe o condiţie inevitabilă. Ajunsese la această 
stare de anestezie după un șoc, care o zguduise pînă la senzaţia 
fizică a electrocutării. Nu-l prevăzuse, socotea că își sondase 
reacţiile ei viitoare, și că putea să se domine. 

Cînd cobora scările, la despărţire, era hotărită, printr-o 
chibzuinţă anterioară, să-și suspende sentimentele și amintirile; 


începînd din clipa aceea, să se ridice deasupra ei însăși, ca să se 
întoarcă în urmă, în punctul unde avea o viață goală și liniștită. 
Nu era greu să-și precizeze nici locul, nici timpul; fusese la 
începutul lui iunie, cînd stătea la soare, lîngă Calul de Salcie, și 
apăruse un om tînăr, pe care îl vedea prima oară. Nu ţinea 
minte că îl mai întiîlnise o dată, pe șosea, lîngă Sighișoara; 
atunci se priviseră numai citeva clipe, de la distanță. Dar 
întîlnirea aceea crease o predestinare. 

Ducîndu-se cu gîndul înapoi, la întimplarea de pe plajă, Maria 
era încredinţată că va putea să-și continue viaţa veche, 
eliminîndu-l pe omul predestinat, pentru a-l regăsi altădată. 
Ajunsă în stradă, în dimineaţa plecării lui Alber, voia să ignore 
tot ce lăsa în urmă, să se întoarcă la casa de piatră, unde să-și 
reia programul de totdeauna. 

Neliniștea începuse pe cînd încă mai cobora scara; o 
presimţire inexplicabilă o făcea să creadă că n-are să se mai 
întoarcă niciodată. Era tocmai ce-ar fi trebuit să se fixeze în 
conștiința ei, ca să ajungă la suspendare; hotărise doar că nu 
mai exista nimic, nici o amintire, nici fotoliul, nici cerga, nici 
casa, și dacă nu existau, sigur că nu putea să se întoarcă la ele. 

Se urcase în mașină, demarase necontrolat, făcînd să 
patineze roţile din spate. Prin mișcarea bruscă, se smulgea pe 
sine dintr-un trecut pe care hotărise să-l desființeze. Atunci 
venise panica; fiindcă fusese pe cale să izbutească. Și se 
întorsese. El nu mai era acolo, dar casa nu dispăruse, ca în 
hotărîrea ei nedreaptă. Se uitase mult la faţadă, la fereastra cu 
glaful de marmură, de unde privise marea și unde Alber se 
așeza uneori, după o ce învelea cu cerga. Nimic nu trebuia 
desfiinţat; ar fi fost o trădare și o lașitate. Dacă în prețul 
dragostei intră și suferința, ea trebuie acceptată; altfel urmează 
deprecierea tuturor sentimentelor. 

Astăzi, Maria își suporta greul cu o mulțumire gîndită, pe care 
o construise din disperarea orelor de după despărțire. Nu 
avusese curajul să se îndepărteze. S-ar fi dus în port, trecînd 
peste toate rezervele și hotărîrile dinainte, dacă nu i-ar fi fost 
teamă că ar putea săvirși o nechibzuinţă, care să-l discrediteze 


pe Alber și să-i creeze o dezamăgire. Nu-i păsa de ea, s-ar fi 
arătat oamenilor, nepieptănată, plinsă și urîtă, nu-i era rușine să 
i se afle suferința; prin ea își cîștiga drepturi mai mari la 
dragostea ei viitoare. 

Oprise mașina pe o stradă care se sfirșea deasupra falezei. În 
jos, pe panta terasată, se întindea șirul de vile cu patio și terasă, 
cu palmieri și chiparoși. Trecuse pe acolo cu Alber într-o 
duminică dimineaţa, prima zi cînd își pierduse complet 
independenţa și era fericită. Atunci gîndise că în casele acelea 
nu poate să existe nimic slut, nici boală, nici moarte, mizerie sau 
viciu. 

În ajun fusese cu iahtul la insule, înotase sub apă, ajunsese la 
descoperiri uluitoare, între altele că un bărbat străin putuse să o 
tulbure. Era o infidelitate, care o făcuse să zimbească puţin în 
sine, nedumerită și intrigată. Astăzi se ura pentru slăbiciunea de 
atunci, deși atît de neclară. Ar fi vrut să se pedepsească, sa se 
lase bătută cu biciul, ca să se purifice. 

Se vedeau cele două faruri de la intrarea portului, se uita la 
ele hipnotizată, înregistrind sunetele amestecate, de fluiere și 
sirene. Curînd după opt apăruse vaporul, știa unde se afla Alber, 
își fixase în minte locul lui pe puntea de comandă. Privea 
împietrită, cu pumnul la gură. Abia seara băgase de seamă că 
avea mîna rănită. 

Fusese mai rău decît o moarte în chinuri, fiindcă rămînea 
lucidă, vedea limpede vaporul ducîndu-se și luîndu-i-l, și cu 
fiecare sută de metri, un călău de o ferocitate neîntilnită în 
istoria chinurilor îi mai înfigea în inimă un ac cu virful întors, ca 
sa se prindă. lar de fiecare ac erau legate sfori, împletite între 
ele, alcătuind o parimă întinsă pe apă, și prinsă într-un cîrlig, la 
pupa vaporului, unde se pune lochul care numără milele. 
Îndurase suferinţa, ceasuri. Vaporul nu se mai vedea, parima se 
rupsese, căzuse în apă; inima nu putea să rămînă teafără. 
Plînsese pînă după amiază, prăbușită pe volanul mașinii, cu 
capul în fular, ca într-o broboadă, să n-o vadă oamenii. Treceau 
puţini, unii n-o băgau în seamă, alţii se uitau pe geam, ridicau 
din umeri și își continuau drumul. Se găseau și din cei care să 


ridă, făcînd comentarii vulgare; o credeau nebună, sau beată. 
Nimeni nu încercase s-o acosteze. Poate zbuciumul ei avea o 
emanaţie ostilă; la disperare se adăuga atita ură, că, 
nemaiîncăpînd în habitaclul mașinii, erupea afara. Ura cu 
disperare pe omul datorită căruia se afla aici, aproape 
agonizind, cînd ar fi putut să plece în cea mai fericită dintre 
croazierele întreprinse de oameni. 

Vaporul intrase în Marmara, seara, cînd trimisese prima ei 
radiogramă. În codul lor, făcut de ea, cu multă căutare, ca să fie 
complet și să-și poată declara sentimentele, feriţi de oricine, nu 
exista nici un cuvînt ca să-i exprime starea din momentul acela. 
Căutase nedumerită, filă după filă, la toate literele alfabetului. 
Descoperea că n-avusese destulă imaginaţie; codul cuprindea 
numai expresii curente. Prevăzuse dorul, nu și disperarea. Se 
mulțumise să spună: „Aici bate vintul rece.“ Însemna: „Mi-e 
foarte frig fără tine!“ 

Era ridicol, nu putea transmite radiograma decît predînd-o 
mai întîi la poștă; existau justificări administrative, comunicările 
particulare nu aveau cum să fie taxate. Se aruncase în mașină, 
gonise pe autostradă, uitind consemnul, cu o sută de kilometri 
pe oră, biata viteză maximă a acestui BMW atît de glorios 
altădată. Pe lîngă ridicol, era nedrept și absurd! În fiecare zi cînd 
avea de transmis un gind, trebuia să facă drumul pînă la oraș, 
să aștepte o jumătate de oră, să plătească, să primească o 
recipisă! 

Poșta comunicase mesajul, prin telefon, abia peste o oră. Îi 
primise ea, intrată atunci în tură și-l transmisese cu mîna ei, la 
șase și jumătate, cînd se făcuse demult întuneric. Se uita pe 
geam în noaptea de afară, o străbătea cu închipuirea, urmînd 
undele emise de propria ei mînă care apăsa pe manipulator cu 
atita rutină, că ea între timp rămînea liberă să se ducă cu gîndul 
oriunde. Era singură și putea să plîngă. Timp de două ceasuri 
rămase pe recepție; toate vapoarele Societăţii de Navigaţie 
transmiteau punctul unde se aflau la sfîrșitul zilei. Bătea la 
mașină, mesaje după mesaje, venite de pe toate mările. Nu 
cunoștea pe nimeni din echipaje, dar inițialele vapoarelor și 


numele comandanților le știa de multă vreme, reprezentau a 
doua ei rutină. Cu Saturn comunica prima oară; cînd auzise 
indicativul, i se oprise inima. Ceruse de două ori repetarea 
textului. Deslușea literele și nu putea să le bată la mașină; 
mîinile îi tremurau atit de tare, că zadarnic ar fi încercat să le 
apropie de claviatură; iar cînd izbutea să le domine, ajungeau la 
starea inversă, a paraliziei. Greu izbutise să scrie jumătăţi de 
cuvinte, cu degetele înțepenite. Abia mai tirziu reconstituise 
radiograma, cu semnătura comandantului. O privea, și nu putea 
să stabilească relaţia dintre ei doi și spaţiu. Vaporul intra în 
Dardanele. lar el avea mesajul ei în mînă! Dar ce putea 
înţelege? „Mi-e frig fără tine ...“ 

La două venise curierul cu motocicleta, să ia radiogramele. Pe 
cele urgente trebuia să le telefoneze ea însăși; nu fusese nici 
una. Pînă la miezul nopţii, cînd se sfirșea tura, urma o perioadă 
de acalmie; putea să și doarmă, trăgînd cu urechea să audă 
apelurile. Uneori, iarna mai ales, pe timp de ceaţă sau de 
furtună, înregistra semnale de alarmă. 

Nu se întinsese pe canapea în seara aceea, aștepta în fața 
aparatelor, cu degetele pe manipulator, mimînd linii și puncte, 
extrase din zbaterea inimii. Era strigătul ei SOS, destinat să nu-l 
recepţioneze nimeni. 

La ora zece și un sfert, receptorul deschis începuse să piuie. 
Apăsa mecanic pe clapele mașinii de scris, pînă ce își văzuse 
numele, apărind ca din neant, dintr-o lume imaginară. 
Înlemnise, cu ochii la foaia de hîrtie, care se tulbura, acoperită 
de valuri. Nu înțelegea nimic în continuare. Se dezmeticise la 
apelurile enervate ale aparatului. Corespondentul ei îi cerea 
confirmarea. Îl rugase să repete mesajul ... 

Criza de disperare se sfirșise atunci cînd avu în față 
răspunsul. Nu-i mai tremurau mîinile; citea calmă, cu un zîmbet 
pe faţa chinuită și plînsă. „Îţi doresc să ai mult soare.“ Era 
soare, în plină noapte, fiindcă vorbele însemnau: „Încălzește-te 
de la inima mea“. 

Dormise cu radiograma în sîn. De a doua zi începuse să 
aștepte, și de atunci trecuse o lună. De patru ori fusese la poștă. 


Trebuia să se înfrîineze, ar fi trimis radiograme în fiecare zi, de 
mai multe ori pe zi, din oră în oră. 

Acum ieșise din casă, fiindcă născocise o nevoie; nu mai 
fumase de multă vreme, uitase deprinderea însușită provizoriu 
și fără convingere. Voia să-și cumpere ţigări, de la barul lui Max. 
Putea să-și cumpere numai chibrituri, la urma urmelor. Poate în 
realitate urmărea să evadeze din casa de piatră; sau să vadă 
cum mai arată oamenii la față. Ce oameni? Un pescar, un 
paznic, un biciclist în trecere, oprit să se încălzească, un cuplu, 
clandestin desigur, și destul de suspect, femeia în vîrstă, fardată 
groaznic, bărbatul un tînăr, speriat, încolţit și rușinat, încercînd 
să se ascundă de privirile celorlalți. Apoi doi hamali, disputîndu- 
și o mătușă, cherchelită rău, așezată între ei la masa cea mai 
luminată. Atîta văzuse într-o seară, cînd venea de la poștă și 
intrase să ia o sticlă de coniac. Nu-l băuse; nu putea să bea 
singură. Ar fi băut însetată băuturile din trecut, ghemuită în 
fotoliu, învelită cu cerga. 

Pînă să cadă noaptea, rămîneau două ceasuri. Maria se opri 
puţin la Calul de Salcie. Nisipul în jurul lui mai crescuse de o 
palmă; topografia locului se schimbase. Ar fi fost bine să vină 
într-o zi cu lopata, să arunce nisipul, să reconstituie decorul zilei 
de iunie, cînd se iubise cu un bărbat, la cîteva ceasuri după ce-l 
cunoscuse. Voise să fie un gest simplu, o bucurie nefăţarnică, 
egală pentru amindoi, îndreptăţită de singurătate și de 
frumuseţe. Fiindcă îl privise, îl studiase, ca pe un model; ar fi 
vrut să-l sculpteze. Dar mai întîi să-l mîngiie ... 

După acel examen și-l făgăduise; aștepta seara cu pielea atit 
de fierbinte, că trebuise să intre în apă, pe o temperatură 
inacceptabilă, altfel el și-ar fi dat seama. Nu voia să-i acorde 
altă atenţie, decît o îmbrăţișare, în libertate. Sclavia trebuia să 
dispară, măcar acum cînd se eliberau ultimele dintre popoarele 
înrobite. Dar ea pe urmă se dusese cu secole înapoi, de bună 
voie, Și era sclava unui om pentru care ar fi putut să moară. 

Se uită în cugetul său, întrebîndu-se dacă un alt destin ar fi 
fost mai bun. Nu; libertatea ei dinainte i se părea goală; n-o 


folosise, nu era legată de altă amintire decit a unei monotonii 
calme, fără trecut și fără viitor, fără istorie. 

Se uită în jur, să se regăsească în peisaj; descoperi, mirată, 
urme de pași în zăpadă. Veneau dintre dune, pînă la malul mării, 
lîngă Calul de Salcie, apoi porneau pe plajă, spre sud, în linie 
dreaptă. Erau pașii unui om și ai unui cîine; mergeau liniștiți 
unul lîngă altul. Maria îi urmă, intrigată, mai bine de un 
kilometru, pînă ce cotiră la dreapta, și se pierdură pe betonul 
autostrăzii. Așteptă puţin, nedumerită; uitase de ce se afla aici, i 
se părea că nu urmărise altceva decit să vadă unde duceau 
pașii. 

În apropiere erau primele blocuri; merse printre ele fără să le 
privească. Nu-i plăcea lumea gălăgioasă de peste vară, ocolea 
pe departe restaurantele și barurile, unde cîntecele și dansurile 
nu conteneau decit înspre ziuă. De aceea nu o întristau de loc 
tăcerea și pustiul, cînd plecau ultimii vilegiaturiști, iar hotelurile 
și localurile se închideau, rămîneau goale, ca pe vremea de 
ciumă. Dar recunoștea că exista o dezolare adîncă în așezarea 
aceasta imensă, somptuoasă, de marmură, aluminiu și sticlă, 
lăsata în părăsire. Unde se ducea lumea debordantă, veselă, 
gălăgioasă, încărcată de fantezie, care vara popula hotelurile? 
Puteau oamenii să-și abandoneze amintirile cu atita ușurință? Să 
ignore crivățul, gerul, viscolul, care puneau stăpinire pe această 
cetate a soarelui? De ce nu răminea nimeni aici, s-o apere? Se 
vedeau lumini, din loc în loc, pe la etaje, ca să marcheze 
existența unei administrații, să nu se creadă că bunurile ei sînt 
lăsate în voia soartei. Numai că luminile erau reci moarte. 
Existau pe undeva și oamenii, îngrijitori sau paznici, dar nimeni 
nu-i vedea, îi absorbea spațiul. 

Maria se opri la bazinul unde îi găsise într-o seară pe Rafael și 
Dia, așezați pe bordura de piatră cenușie. Erau tineri și nu știau 
ce să facă din tinerețea lor, proiectată pe grupul plastic din 
mijlocul bazinului. Bazinul era acum secat, plin de frunze 
îngheţate. Femeia bătrînă, de fontă, cu legătura de găteje în 
spinare, părea mai girbovită, dar exista în ea o vitalitate 
metalică. Maria descoperi abia acum că avea pe faţa uscată un 


zîmbet ironic. Alături, femeia tînără, de oţel inoxidabil, albă, 
semeaţă peste vară, nu îndura frigul, părea că tremură și se 
îndoaie. Maria i-ar fi pus ceva pe spate. 

Puțin mai departe, străluceau, reci, vitrinele unui restaurant 
mare; vara vitrinele se ridicau, și interiorul se lega cu terasa, 
alcătuind un platou continuu, o bogăţie de spaţiu care te făcea 
să uiţi, o vreme, existenţa zidurilor din lume. Acum terasa era 
goală, acoperită de zăpadă. Înăuntru se vedeau mesele și 
scaunele, făcute piramidă, în mijloc, sub un bec care trimitea 
prin colţurile goale umbre aspre. Era întristător, dar nu pentru 
Maria. Ea avea numai sentimentul deșertăciunii; i se părea 
absurd și nedrept ca toate aceste lucrări făcute de oameni să 
rămînă fără utilitate. „Şi cît soare, se gîndea înfiorată, va trebui 
să bată în ziduri, primăvara, ca să le dezgheţe!“ Niciunul din 
viitorii oaspeți nu putea să se gîndească, nu putea se înțeleagă, 
să simtă și să-l treacă fiorii, că între el și vara din urmă era o 
banchiză polară. 

Cînd ajunse la barul lui Max, o pătrunsese frigul; nu 
prevăzuse, nu se apărase. Înăuntru erau puţini oameni. Nu 
exista calorifer, localul nefiind destinat să funcţioneze iarna. 
Căldura venea de la o sobă, o improvizație, instalată în mijloc, 
cu un burlan lung, care ieșea pe o tăietură din colțul unei 
ferestre. Făcea impresie proastă, în schimb aerul devenea 
acceptabil. 

ÎI cunoștea pe barman, care îi făcu un semn de amiciţie, fără 
familiaritate. Îl chema Nicu, dar i se spunea Max, și purta haină 
neagră. 

— N-am cîștigat! îi spuse Mariei. 

Juca la loto; jumătate din leafă. 

— Mai încearcă! îl sfătui Maria. 

— M-aș duce la o cărturăreasă. Nu cunoașteţi vreuna? 

— Nu, dar învaţă să dai pasiente. Îţi ghicești singur, dacă un 
număr, care vrei, iese sau nu iese. 

— Mulţumesc, am să încerc. Beţi ceva? 

— Nu; am venit după ţigări. 

— Anul trecut luaţi chibrituri. 


— N-ai uitat. 

— N-am voie să uit. 

— Max! strigă cineva de la o masă. 

— lertaţi-mă! 

Maria se apropie de sobă, să se încălzească înainte de a porni 
spre casă, cu vintul în faţă. La venire fusese convenabil; nu se 
gîndise cum va fi la întoarcere. 

Nu vedea pe nimeni, nu auzea glasurile. Cineva, dădu drumul 
tonomatului. Maria tresări, surprinsă neplăcut; muzica nu se 
potrivea cu iarna, venea de peste vară, zglobie, spumoasă, iar 
alături ardea o sobă mizerabilă. 

În partea opusă intrării, o fereastră, ca o vitrină, dădea spre 
mare, într-un loc cu plaja foarte îngustă. Valurile se vedeau 
aproape, din locul ei păreau că vin pînă în zid; să nu fi fost 
muzica, li s-ar fi auzit foșnetul. Pînă unde ajungeau, cînd bătea 
vîntul din larg? 

Întîi descoperi cîinele. Probabil o observase de la început, dar 
nu se hotărise să vină. Acum se apropia, în lumina tulbure a 
ferestrei, pe care se vedea, înaintînd în mare, un capăt de dig, 
început și lăsat în părăsire. Cîinele se opri lîngă ea, ridică ochii, 
prietenoși, o adulmecă, schițind dintr-o mișcare a cozii un semn 
de simpatie. Maria se aplecă să-l mîngiie pe cap; atunci 
descoperi și omul. Îl recunoscu, deși singura lumină venea din 
exterior, cenușie, de înserare. Stătea la o masă, lîngă fereastră, 
retras în umbră, de unde însă putea privi afară. N-avea ce să 
vadă, decît marea, pustie, rece și tristă, dar îl absorbise, fiindcă 
nu descoperi lipsa cîinelui decît cu întîrziere. Ochii lui se întîlniră 
cu ai Mariei; ea citi în ei o contrariere, o nemulţumire și luă mîna 
de pe capul cîinelui. Salută prima, intimidată, ca și cînd ar fi 
avut o vină. El răspunse cu o tresărire, ridicîndu-se repede, pe 
jumătate, cît îi îngăduia spaţiul dintre masă și scaun. Părea cam 
greoi, sau îl incomoda șuba pe care o ţinea în braţe. Întîlnirea îl 
stînjenea vizibil, poate fiindcă nu apucase să salute primul. Sau 
știa că ea îl mai văzuse odată la un bar, tot cu un pahar mare în 
față? În paharul la fel de mare era aceeași băutură albă, 


străvezie. „Poate saché“, se gîndi Maria. Cîinele se uita la ea, 
gudurîndu-se; ignora mișcarea stăpînului. 

— Hai, du-te! 

Cîinele întoarse capul spre fereastră, dar rămase. Maria se 
simţea din ce în ce mai vinovată. Regreta că intrase; trebuia să 
plece cît mai degrabă. Luă cîinele de zgardă și îl duse stăpinului. 
Acesta nu izbutea să se ridice în picioare, se clătina cu șuba în 
braţe, între scaun și masă. Putea să pară beat; ar fi fost 
detestabil. Maria socoti că era doar neîndemînatic, dacă nu 
cumva îl plictisea situaţia. 

— L-am adus pe Kodar, spuse, fiindcă unul din ei trebuia să 
vorbească. 

El nu răspunse, încă se chinuia cu șuba, pînă ce se enervă 
deodată și împinse masa cît colo. Din această mișcare simplă, își 
regăsi și echilibrul, și personalitatea, apăru numaidecit ca un om 
întreg și sigur pe sine. Puse șuba pe scaun, ceea ce ar fi trebuit 
să facă de la început, și își îndreptă spinarea. Maria nu-l văzuse 
niciodată în picioare, nu se aștepta să fie atit de înalt; îl privea 
cu capul dat pe spate. | se păru prea matur, cu o figură prea 
încordată. Era un om care putea să domine și poate chiar avea 
această obișnuinţă. Nu se simţea bine în faţa lui, mai ales că îl 
obliga să stea în picioare; era evident că n-are să se așeze cit 
timp ea rămînea acolo. 

— Kodar, aici! porunci el, cu glasul aspru, la care Maria se 
așteptase. 

Înainte de a-i vorbi ei, îi vorbise cîinelui. Acesta merse obidit 
să se așeze sub masă. Maria privi pușca rezemată de scaun. 

— Ai fost la vinătoare? întrebă, mutindu-și ochii la paharul de 
pe masă. 

— Nu, răspunse el. Am fost să-mi plimb cîinele. 

— A, da! zise ea. Nu l-am chemat eu, dar te rog să nu-l cerţi. 
lubesc foarte mult cîinii și toţi vin la mine. 

El nu răspunse; vedea că ochii ei erau îndreptaţi asupra 
paharului. 

— Vrei să bei ceva? 

Întrebarea nu părea îmbietoare. 


— Nu, mulţumesc, răspunse Maria. Bună seara. 

Se întoarse repede, renunţind să mai facă un semn cîinelui, și 
porni spre ușă. Ar fi trebuit să întrebe ce băutură era în pahar. 
Afară începea să se întunece; vintul se întărea. Nu mai rămînea 
decit o jumătate de oră pînă să fie noapte; abia avea timp să 
ajungă acasă, dar ceva o împiedica să plece. Ocoli clădirea; în 
flancul ei, pe platforma betonată unde era un loc de parcaj, 
aglomerat vara, văzu mașina violetă, atit de singură, de 
neprevăzută, că părea o închipuire. Îi trebui timp pînă să se 
convingă că era reală și că o mai văzuse odată în port, lîngă 
clădirea administraţiei. În ziua cînd Alber primise comanda 
vaporului. Nu o sărbătoriseră; se simțeau amîndoi ca după o 
înmormiîntare. Maria regreta acum din toată inima că nu izbutise 
să se depășească, să transforme izbinda lui într-o bucurie 
comună. Asta-i, fericirea; se învață, în lecţii grele și scump 
plătite! Privi pe geamul portierei. Recunoscu interiorul, ca o 
carlingă de avion, cu tabloul de bord încărcat de instrumente. 
Erau oare necesare, sau trebuiau să flateze pe proprietar, iar pe 
ceilalţi să-i epateze? Îi plăcea tapițeria, acel ivoar feminin, 
delicat, calm, surprinzător într-un ansamblu mecanic. De ce nu- 
și lăsase pușca în mașină? Cui vroia să o demonstreze, cine s-o 
admire, într-un bar cu oameni îndoielnici, rebegiţi de frig, puși 
pe băutură, evadați pentru o seară din viaţa lor mizerabilă? Toţi 
de-aici erau niște evadați, și omul cu cîinele, și ea, dacă s-ar fi 
așezat și ar fi băut un pahar. Pe urmă își aminti; luase pușca 
înăuntru, fiindcă îi plăcea cîinelui. Bubuitura, mirosul de pulbere, 
goana pe cîmp, prin hăţișuri! Erau natura lui obsedantă, îl 
făceau să schiaune, să tremure, cu burta suptă pînă în șira 
spinării, cu picioarele încordate, gata să se lanseze. Nu vina în 
folosul lui, sau al puilor lui, să-i hrănească. Vînase oare vreodată 
pentru el? Poate în vremuri îndepărtate, la prima generaţie a 
rasei. De atunci vîna pentru om. Ce moștenire purta în sînge, de 
nu-i scădea patima după atitea milenii? Cum de recunoștea 
pușca, în locul ghioagei, arcului, bumerangului? 

Maria merse pînă după colţ, în partea mării. Înăuntru se 
aprinsese lumina; tonomatul încetase. Privi pe finiș; ar fi fost 


penibil ca el s-o descopere, dar nu putea să plece înainte să 
vadă; paharul era la locul lui, în mijlocul mesei, golit pînă la 
jumătate. Simţi nevoia să bea un alcool tare. Își aminti sticla de 
coniac de acasă; se gindea că avea să-i scoată dopul, să-și 
toarne, să dea paharul pe git, și se socotea vicioasă. 


30 


Rafael nu mai ieșise din casă. În afară de durerea plămînului, 
care nu înceta și îi dădea continuu senzaţia că trebuie să 
tușească, nu avea nici o suferință. Medicii nu descopereau nici o 
complicaţie, analizele repetate, examenele clinice, radiografiile 
nu depistau nici o anomalie. Rafael respingea sfaturile, refuza să 
iasă din casă. Nici măcar nu încerca să vadă cit se putea bizui 
pe picioare. Stătea într-un balansoar, în faţa sobei încinse, cu 
ușa deschisă; jăratecul îi îmbujora faţa palidă, o făcea vie, îi 
înmulţea globulele roșii, fără să învingă o altă paloare, din 
inimă. Dacă închidea ochii, în arșiţa sobei și-n legănarea înceată 
a balansoarului, mergea în zona mirajelor, între tropice, în 
insulele Canare, sau în Oceania. Nu citea nici o carte, nu voia să 
asculte muzică. Refuza orice prezenţă, în afară de a Diei; cînd 
venea de la școală, ea nu-l mai părăsea pînă la miezul nopţii, 
uneori pînă la ziuă. Rafael adormea în balansoar sau se prefăcea 
că doarme; atunci ea se întindea în patul lui, temîndu-se că 
dacă s-ar duce alături, în camera ei, i-ar face o nedreptate. 
Dintre toți oamenii care se îngrijeau de sănătatea lui, ridicînd 
nedumeriţi din umeri, numai ea se temea că Rafael ar putea să 
moară. Fără motiv; să se stingă. Grijile ei pentru el nu însemnau 
un sacrificiu; îi prisosea timpul, nu trebuia să înveţe, orele de 
școală îi ajungeau ca să știe lecţiile. Trecea cu o ușurință puţin 
trufașă printre materii care nu-i făceau nici o plăcere, dar pe 
care le pătrundea pînă la ultima lor semnificaţie, anticipînd de 
multe ori explicaţiile. Ar fi fost un exemplu în toată școala, dacă 
n-ar fi atras, poate intenţionat, antipatia secretă a profesorilor. 
Nimeni nu putea să-i reproșeze nimic, decît poate privirile 
impertinente, peste care știa să lase la timp pleoapele, cu un 


zîmbet sfios, în realitate plin de ironie. Nu-i puteau declara 
război; nu existau motive. Se îmbrăca decent și se mișca mai 
corect decit o călugăriță. Alcătuirea ei însă prevestea o explozie, 
care avea să dărime multe ziduri, făcînd multe victime. 
Consolarea celor ameninţaţi astfel era că peste patru luni 
termina școala. Din partea ei, la acest gînd, Dia nu simţea nici o 
bucurie. În preocupările ei, școala reprezenta o etapă 
neimportantă. Avea facultatea de a înmagazina fără efort orice 
scria într-o carte, chiar dacă o citea fără să se concentreze. Nici 
un examen, de orice grad, n-ar fi pus-o în încurcătură; în capul 
ei nu era doar o enciclopedie, ci și o uimitoare putere de 
sinteză. Nu-și etala niciodată știința, ca și cum n-ar fi pus mare 
preț pe ea, sau i-ar fi fost lene, ori mai degrabă ca și cum nimeni 
și nimic nu merita prea multă atenţie. Școala nu cunoscuse pînă 
atunci un astfel de exemplar, care își concura profesorii cu 
aceeași ușurință la cele mai distanțate discipline: la desen, la 
muzică, la astronomie, la fizică sau latină. Dar toţi o priveau cu 
suspiciune, îi dădeau în silă notele maxime, așteptind să 
descopere o farsă, sau o vrăjitorie. 

Într-o singură după-amiază, după ce căzuse ninsoarea, lipsi de 
acasă și merse la casa de piatră, s-o vadă pe Maria. Rămăsese 
doar un autobuz, care venea din oră în oră pînă la barul lui Max, 
ultima staţie, aducînd numai cîţiva oameni, și de multe ori nici 
unul. Restul drumului îl făcu pe jos, nu prea bucuroasă. Pe Maria 
o găsi în stație, cu casca la urechi, recepţionînd radiogramele; 
vorbiră în cîte o pauză. 

— Ce mai știi despre iubitul tău? întrebă Dia. 

— Nu-i mai spune așa. Are un nume. 

— Eu nu știu altceva decit că e iubitul tău. Nu mă interesează 
cum îl cheamă. Și dacă n-ar fi iubitul tău puţin mi-ar păsa că 
există! 

Maria nu răspunse; bătea la mașină. 

— Tu te-ai gîndit că într-o zi s-ar putea să mori? continuă Dia. 
Moare atita lume ... leri noapte mi-am scris testamentul. De 
fapt, e o simplă scrisoare, pentru posteritate. Îţi dai seama că n- 
am de lăsat nici o moștenire. Am vrut doar să se știe care sînt 


gîndurile mele, despre mine, despre oameni, despre viaţă. Mă 
enervează ideea că, după moartea mea, cineva ar putea crede 
că am fost proastă. Maria, crezi că te iubesc foarte tare? 

— Cred, deși nu găsesc explicaţii. Nu mă cunoști bine. 

— Îmi ajunge că ești frumoasă; frumusețea reprezintă o 
garanţie. Tu ţi-ai făcut testamentul? 

— Nu. Nici nu m-am gindit. N-am nimic de lăsat. Nu mă pling, 
nu mi-a plăcut să agonisesc, nici măcar boarfe. Îmi place să 
merg fără geamantane și cu buzunarele goale. 

— Da, e frumos, dar nu-i firesc. Dacă s-ar întîmpla să mori, n- 
ai vrea să mi-l lași mie pe iubitul tău? 

— Cum să ţi-l las? 

— Prin testament. Cu limbă de moarte. Asemenea dorinţe se 
respectă totdeauna. 

— Viaţa ar putea să-ţi dea multe, spuse Maria. N-ar trebui să 
cerșești. De ce nu-ţi cauţi un băiat de-o vîrstă cu tine? 

— Ti-am mai spus: nu-mi oferă nici o garanţie. Îmi plac 
oamenii legaţi de o femeie. Înseamnă că sînt verificaţi. 

— Cred că n-ai încredere în tine! 

— De loc! izbucni Dia. Sînt o hahaleră! N-am echilibru, 
înţelegi? M-am născut în vremuri grele; era teamă, și foamete. 
Nici nu știu cine a fost mama mea; dacă era nebună? Sau o 
criminală? De unde să aflu? M-a crescut turcoaica bătrină. Tot 
ea l-a crescut și pe Rafael... Rafael o să moară. (Dia se ridică, 
împinsă de o teamă subită.) Trebuie să plec. Presimt că nu-i 
este bine. 

— Dacă aștepți o jumătate de oră, te duc cu mașina. Oricum, 
ajungi mult mai repede. 

Pe drum Dia spuse, dezgustată: 

— Cum poţi să te urci în rabla asta? Nu merge mai repede? 

— Ba da, dar am un consemn. 

— Ți-e frică de moarte! Vrei să-ţi spun ceva? Mi-ar părea 
foarte bine să fiu bolnavă. O boală care nu iartă. Nu tuberculoză, 
asta se vindecă. Îţi dau niște medicamente de te îngrași cu o 
sută de kilograme; mai bine lipsă. Nu mi-ar plăcea nici o boală 
de inimă; mori ușor, dar am auzit că pînă atunci ţi-e teamă tot 


timpul. Mă gîndesc la o boală patetică, să fii palidă, frumoasă, 
fascinantă, toată lumea să plingă prin colţuri, iar tu să zimbești 
fericită. Să știi că mori, dar să nu te doară, nici să-ți fie frică. O 
moarte euforică. Tu crezi că există? Am acasă, dar să nu mă 
trădezi, o cutie cu o sută de pastile. Nu-ţi spun de care, nu vreau 
să te ispitească; am auzit că dacă iei numai zece, te duci direct 
în paradis; și dacă bei și o litră de coniac pe deasupra nu te mai 
trezește nimeni; admițind că ai avea ghinionul să te găsească 
prea devreme. N-am de gînd să recurg la ele, dar e bine să le 
știu acolo. Îmi dau o siguranţă. Cînd sînt necăjită și mă gîndesc 
că depind numai de un gest, al meu, devin optimistă. Moartea te 
scoate din toate încurcăturile. Cred că arma cea mai sigură a 
unui om atacat este o fiolă de cianură. („Sau a unui om 
ofensat“, se gîndi Maria.) S-o ai tot timpul la tine, iar în clipa 
primejdiei, s-o bagi în gură, s-o ţii sub limbă și să spui: „Cînd mă 
jignește, mă insultă sau se atinge de mine, devine ucigașul meu 
și o să mă aibă pe conștiința“. Dar știi, să te ţii de cuvînt, să 
înghiţi fiola; îi faci praf! Îi mitraliezi! Ori, știu eu? Poate există 
trucuri, să te strîngă de git, să-ţi dea cu pumnul în ceafă, ca să 
nu poţi înghiţi. Cel mai bine ar fi să sacrifici o măsea, să-i pui o 
coroană de porțelan, și înăuntru să ascunzi fiola; nu-i nevoie să 
fie mare; cît o gămălie de chibrit. Numai că ar trebui să ţi-l faci 
complice pe dentist. Și pe urmă nu cred că te simţi în largul tău, 
să știi că ai otrava tot timpul în gură. S-ar putea odată să muști 
greșit, sau să fie un os în mîncare... Oricum, dacă-ţi trec prin cap 
asemenea gînduri înseamnă că mai bine era să nu fi venit pe 
lume! 

Trecînd pe la barul lui Max, Maria își aruncă ochii în stînga și 
descoperi mașina violetă, în locul de rîndul trecut; nu trecuseră 
de atunci decit trei zile; venea oare în toate serile? La 
întoarcere, văzu mașina tot acolo. Se luptă puţin cu sine, o 
ispitea gîndul să spioneze, paharul lui devenea o obsesie. O 
respinse. Avea nevoie să se reculeagă, acasă, izolată de lume. 
Discursul Diei o deprimase. Ar fi trebuit s-o repeadă, dar îi lipsea 
energia sau poate curajul. Și poate în Dia nu era o contrafacere, 
ci o moștenire nefastă. 


Dia intră de-a dreptul în camera lui Rafael; îl găsi în fața 
sobei, legănîndu-se în balansoar, pe întuneric; singura lumină 
venea de la jăratec și-i colora obrazul. 

— Mi-a fost teamă că nu te simţi bine, spuse Dia, după ce-i 
puse mîna pe frunte. Stai puţin să scot ţoalele de pe mine. 

Deși în plină bătaie a sobei, fruntea avea o înrourare rece. Dia 
se duse în camera ei și se întoarse mai mult goală, în halatul de 
baie, scurt, încheiat numai pe jumătate. Nu umbla altfel prin 
casă, nici iarna. Se vedea că pe dedesubt avea nimica toată. Nu 
se ferea de Rafael. Și de nimeni. Pudoarea ei consta în a găsi 
mișcări plastice și a se feri de poziţii grotești, chiar cînd n-o 
vedea nimeni. Își asumase legea statuilor; nimeni nu se 
scandalizează de goliciunea acestora, care uneori e prea 
sugestivă, și nu-i totdeauna pură, în înţelesul moralei. Sigur, nu 
putea impune semenilor să umble goi; ar fi fost dezastruos. Ar fi 
însemnat să n-ai o clipă de repaus, să păstrezi tot timpul o 
ținută care să nu trădeze nimic dizgraţios, din nici un unghi, 
pentru nici un ochi, chiar dacă ar fi milioane. Ar fi foarte 
anevoios să trăieşti gol; poate ai trăi numai pe jumătate, ai muri 
de oboseală. Îmbrăcămintea lungește viaţa și o ușurează, dar 
nimeni nu-i înțelege rostul. Toţi cred că trebuie să acopere 
părțile secrete. 

— Ce-ai făcut în lipsa mea? 

— Nimic. Mă doare inima. 

Dia era alarmată; pînă acum îl duruse plămiînul; doctorii 
spuneau ca e numai o impresie; bine! Și dacă totul e numai 
impresie? Inclusiv moartea? 

— Tu unde crezi că ar putea să fie acum? Ea. El nu mă 
interesează. 

— Dar sînt împreună! 

— De unde știi? 

— Nu făceau impresia că ar putea să se despartă. 

— Și dacă el a murit? De boală. Sau într-un naufragiu. 

— La fel ar fi putut să se întîmple și cu ea. 

— Ești o mizerabila! Mă doare inima! 


— Nu mai vorbi! 

— De ce n-o fi scris? 

— Nu ne știau adresa. Cred că nu știau nici cum ne cheamă. 

— Nici măcar atît?! Oare au să se întoarcă vreodată? 

Dia puse lemne pe foc; pînă să le cuprindă flăcările, în odaie 
se făcu întuneric. Rafael se legăna cu ochii închiși. 

— Vrei să-i spui numele? Dar nu tare. 

— Tereza! șopti Dia. 

El se învioră, zimbi mulțumit. 

— N-ai să înţelegi cît îmi face de bine! E un nume care nu mi- 
a plăcut niciodată. Poate fiindcă totdeauna mi-a amintit de 
Maria Tereza. A fost o împărăteasă mare, dar n-am simpatizat-o. 
Din cauza bărbaţilor; nu că ar fi fost destrăbălată; n-aş 
condamna-o, să fi avut și o sută. 

— Se pare că a avut mai multe sute, spuse Dia, cu răutate. 

— Nu știu; cred că-s anecdote. Dar i-a mîncat, i-a hăpăit. Era 
grasă și lacomă. Bărbaţii plecau de la ea clătinîndu-se ... Și uite 
că pe numele ei oribil a venit o ființă suavă. Nu spun că semăna 
cu o floare; era femeie și știa că este, se vedea pe faţă. Dar nu 
putea fi lacomă. Făcea parte din oamenii care nu iau niciodată 
mai mult decît trebuie și decit le trebuie. Se cunoștea după 
multe, toate ale ei dovedeau feminitate și discreţie. Gindește-te 
numai cum avea șoldurile, cum se îmbinau cu talia, că ar fi 
putut să se rupă; păreau șolduri de fetiță, le-ai fi cuprins cu 
mînă, și cînd colo, la prima mișcare, emanau valuri de voluptate. 
Mai spune-i numele o dată! 

Dia șopti: 

— Tereza! 

— Nu-i la fel ca adineaori. Ce-i cu tine? 

Era puţin iritată. Se ridică în picioare, își desfăcu halatul, cît să 
i se vadă șoldul și talia. 

— Despre șoldurile mele nu s-ar putea face aceleași poeme? 
De ce nu le compari cu ale ei? De ce nu te-ai uitat și la mine? 

— Tu ești sora mea. 

Dia își strînse halatul și se așeză pe covor, în faţa 
balansoarului. 


— S-ar putea nici să nu fiu. Tu știi cine a fost mama ta? Aveai 
un an cînd m-am născut eu. Oţii minte? 

— Cum să o ţii minte la un an? 

— Dar unde-i mama noastră? Tulip n-a pomenit niciodată de 
ea. Știi ce cred eu? Că nici nu sîntem copiii lui. Ne-a luat de 
suflet. Sau ne-a furat. 

— Nu știu! Ești sora mea. Fiindcă așa am crescut. S-a fixat 
ceva în conștiința noastră. Toate concepţiile mele despre femei 
se schimbă cînd mă gîndesc la tine. Tu ești mai presus de 
propria ta alcătuire femeiască. 

— Dacă o vijelie ne-ar împinge unul spre altul, n-ai putea să 
uiţi? 

— Nu. 

— Îmi pare rău! spuse Dia. 

Nu se ridică; doar se strînse, ascunzîndu-se cît putea în 
halatul care o lăsa mai mult goală. 

— Mai spune-i numele! Te rog! 

— Dă-o dracului! 

Genunchiul Diei, încins de dogoarea sobei, era ud de lacrimi; 
se miră, nici nu știa că plînge. 


31 


Maria găsi acasă un plic, venit cu avionul, de la Singapore. 
Sosise de două săptămîni, după data de pe ștampilă. Nu o mira 
că întîrziase atit la poștă; o nedumerea Singapore; vaporul nu 
trebuia să facă nici o escală pînă în Japonia. Dar scrisoarea 
exista, era de la Alber, îi recunoștea scrisul, și-l recunoștea pe 
el, de la primele rînduri. N-o mai interesa altceva, nici măcar 
escala neprevăzută. „Dacă aș fi știut că intrăm aici, ţi-aș fi 
telegrafiat din vreme, să-mi trimiţi o scrisoare. Nu știi ce-ar fi 
însemnat pentru mine!“ 

Ştia, cu prisosinţă. Fiindcă îi curgeau lacrimi și-i tremurau 
mîinile. 

„Îţi mulțumesc pentru calendarul tău. E o  mîngiiere 
nebănuită. Îți respect consemnul, citesc numai fila zilei, apoi mă 
străduiesc să caut un răspuns care să aibă valoarea întrebării. Ai 
să-mi spui într-o zi cine eşti tu cu adevărat, de unde aduci 
avalanșa asta de gînduri, negîndite de nimeni pînă la tine? 
Oamenii vorbesc des de noroc și de fericire, prea des ca să fii 
sigur că știu ce înseamnă. Eu știu bine, știu după ce m-am gindit 
nopți și zile. Pot să spun, cu toată mintea și cu toată inima, că 
ești pentru mine un noroc — s-ar fi putut să nu te întîlnesc — și 
ești fericirea, fiindcă te asociezi cu toate speranțele mele. Am să 
fac tot ce mi-am dorit și mi-am pus în minte, am să fac mai mult 
și mai bine, pentru că exiști tu. Totul are să fie pentru tine! Te 
aştept în toate dimineţile tale, la ora șase; aici ora se schimbă 
cu meridianele, trebuie să pun timonierul să mă scoale. 
Bineînţeles că a aflat toată lumea, începînd cu secundul, și toţi 
îmi aruncă priviri ciudate. Poate mă cred nebun. Aș vrea să le 
strig tuturor, prin staţia de amplificare, să audă toţi, pînă la 
mecanicii din fundul calei, să strig mai tare decît zgomotul 
motoarelor, și să le spun că la orele acelea neînţelese de ei am 
întîlnire cu Maria. Să audă și păsările călătoare, cînd se așază pe 
catarge să se odihnească, să audă și oceanul, și stelele. Fii bine- 
cuvîntată că exiști, fii binecuvîntată că mi-ai ieșit în cale! Nu-ţi 


spun cum trec orele mele. Atîta timp cît te am în gînd, nu poate 
să fie decit bine. Distanţa care ne separă și crește zi de zi, cu 
sute de mile, nu-mi dă sentimentul că ești departe. Ne separă 
numai timpul, și l-aș suporta greu, dacă n-ar fi calendarul. Au 
trecut douăzeci și nouă de zile. Știu nu din jurnalul de bord ci de 
la tine. Dar cum ai putut să mă lași să dorm, în noaptea 
dinaintea plecării? E singurul meu regret, care uneori se 
transformă în umilinţă, alteori în furie. Acum, cînd patul meu e 
gol, și cînd mă gîndesc cum ar fi să apari aici prin minune, mi se 
taie răsuflarea. Acum știu cît prețuiește o noapte cu tine și-mi 
vine să gem: cum am putut să irosesc noaptea aceea?“ 

Era ceasul opt seara. Mai avea timp să alerge la poștă, sa 
trimită o radiogramă. Își puse haina, cobori scările. Jos îi veni alt 
gînd; deschise ușa staţiei. Era unul din cei trei care împreună cu 
ea împărțeau ziua în patru. Îi cunoștea doar numele. 

— Vreau să dau o radiogramă personală. 

— Nu în tura mea! Ştii că nu se poate. 

Știa, dar primise o scrisoare, și scrisoarea, dacă nu schimba 
mersul lumii, pe ea o obliga măcar să calce legea. Făcu în minte 
un film dinamic, să aibă un revolver, să-l pună pe om cu faţa la 
zid și să-și transmită mesajul fără să-l mai cifreze, să-l citească 
oricine, să nu-i pese de nimeni: „Îţi dau toate nopţile mele cît 
timp am să fiu vie și o să ai nevoie de mine“. 

Scoase mașina, în clipa cînd începeau să cadă fulgi de 
zăpadă; capota era tot ruptă, zăpada topită avea să curgă 
înăuntru. Nu putea nici să renunțe, nici să meargă pe jos pînă la 
autobuz; ar fi ajuns în oraș după închiderea poștei. Cu toată 
ninsoarea, șoseaua nu era alunecoasă; se simțea aderenţa 
anvelopelor pe asfaltul zgrunţuros, cu criblură antiderapantă; 
din frecarea celor două materiale, cauciucul și piatra, se năștea 
o trenă sonoră, aspră, robustă, care se transforma într-o 
senzaţie de stabilitate și siguranţă. 

Pe la barul lui Max trecu la ora opt și douăzeci de minute; 
mașina violetă era iarăși acolo. Se simțea dezamăgită, cu un fir 
de tristeţe. Să fi fost un vicios? Un om fără rost pe lume? | se 
părea inadmisibil. N-ar fi avut o asemenea mașină; nici cîinele. 


La întoarcere nu-și mai înfrînse curiozitatea. Trebuia să vadă 
ce-i cu paharul. Opri lîngă bordură și ocoli clădirea. Lumina 
venită pe fereastră traversa plaja, pînă în mare; se vedeau 
valurile albe care păreau mai mari, proiectate pe cortina de 
întuneric; semănau cu avalanșele de zăpadă. Ningea asupra lor, 
bogat, calm, ca un adagio în tonalitate majoră. 

Paharul era golit pe jumătate, în mijlocul mesei; omul tocmai 
se ridica să plece. Maria intră în panică, atît de nepermis i se 
părea gestul ei; trebuia să dispară înainte ca el să iasă pe ușă. 
Alergă la mașină; se uită la ruptura capotei cu părere de rău, 
zăpada topită se scurgea înăuntru! Cînd să deschidă portiera, se 
opri consternată. Cauciucul din spate se lăsase, probabil mai 
dinainte și mersese citeva sute de metri pe jantă; simţise că 
mașina trăgea spre dreapta, nu destul de tare ca să se 
alarmeze; putea să fie vintul, sau profilul șoselei. Roata de 
rezervă trebuia și ea reparată, tot amina de două săptămîni, cu 
speranţa că n-o să aibă necazuri. Camioane nu treceau, să 
ceară ajutor unui șofer; nu-i rămînea decit să caute la bar, poate 
găsea un om priceput, dispus să-și lase băutura și s-o depaneze. 
Era atit de confuză, încît uitase cauza panicii. Dădu piept în 
piept cu el, tocmai cînd ieșea pe ușă, cu șuba într-o mînă, cu 
pușca în cealaltă. Nu se arătă surprins. O simţi însă că era în 
restriște. 

— Ce ţi s-a întîmplat? 

Nici cîinele nu părea surprins; poate o adulmecase prin ușă, 
fiindcă veni drept la ea, fără nici o ezitare, și-i puse labele mari 
pe umeri. Maria nu era capabilă să-i accepte efuziunea. 

— Sînt în pană de cauciuc, spuse, arătînd mașina care, sub 
ninsoarea grea, părea și mai prăpădită. 

— Am să-ți ajut să schimbi roata, spuse omul. 

— N-am roată de rezervă. Căutam pe cineva, poate îmi repară 
cauciucul. 

El o privi mirat, apoi reprobativ, dar nu-și exprimă gîndurile în 
cuvinte. Era în capul gol, și părul i se făcuse alb de zăpadă. 
Maria nu mai ţinea minte dacă era cărunt pe la tîmple; probabil 
că da, ar fi fost firesc, după vîrstă. Avea peste patruzeci de ani, 


poate peste patruzeci și cinci. El se apropie de mașină, privi 
cauciucul scăldat în zloată. 

— E greu să-l repari noaptea, pe vremea asta. Încuie mașina 
și las-o aici pînă miine. Te conduc eu acasă. 

Maria îl privi, dezorientată. Nu putea să lase mașina afară, 
toată noaptea; picura înăuntru, i se părea că ar fi o trădare. 
Bîigui ceva, cu ochii la roata din spate. Într-adevăr, ar fi fost 
imposibil să repare cauciucul. Trebuia să primească oferta, 
numai că i se părea irealizabilă. 

— Îmi pare foarte rău, dar stau departe. 

— Unde? 

Arătă cu mina în lungul bulevardului care se pierdea în 
întuneric. 

— La staţia radio de coastă. 

— Nu-i departe, spuse el, pornind spre mașină. 

Nu părea mirat, nu-i ceru nici o lămurire. Deschise portiera 
din dreapta, luă de pe scaun un pled, pe care după semne 
şedea cîinele. Acesta se simțea expropiat și dădea semne de 
nemulțumire. 

După ce șovăi, Maria se întoarse în fugă la mașina 
abandonată în ninsoare. Nu încuie ușile, dar puse o batistă 
peste ruptura capotei. Batista se lipi de pinza udă; putea fi o 
protecție. 

Cînd se urcă în mașina străină căzu în scaun, cu impresia că 
făcuse o greșeală, că se așezase alături. Scaunul era atît de jos, 
încît i se părea că stă direct pe podea, cu picioarele întinse, fără 
nici un unghi la genunchi. Era greu să te așezi într-o astfel de 
carlingă, dar pe urmă o învălui o senzaţie de confort, de 
siguranţă, ca o biruinţță. Scaunul o cuprindea de sub genunchi 
pînă la umeri, ţinînd-o strîns, nu rigid, ci elastic și parcă 
însufleţit. Îi fu deodată teamă de clipa cînd va trebui să se 
ridice. 

Omul deschise portiera din stînga, întinse pledul pe bancheta 
din spate, unde n-ar fi încăput un om decit redus la jumătate. 
Șterse cîinele pe picioare și-l urcă înăuntru. Maria nu avu deloc 


gîndul că dovedea meschinărie, că își proteja frumoasa mașină; 
era o grijă pentru cîine. 

Cînd se aprinse lumina, tabloul de bord căpătă contururi 
fluorescente; cadranele apărură într-o orînduire severă, cu 
indicatoare imperative; nimic nu mai părea superflu, erau 
indispensabile unele altora, legate între ele prin legi ca ale 
aștrilor. Tot ansamblul acela impunător, în lumina translucidă, 
albastră, semăna acum cu o constelație și se suprapunea pe un 
cer de sub orizont, pe care mașina avea să-l perforeze cu 
farurile. În clipa cînd porni pe șosea, Maria avu impresia că 
începe un zbor; se simţi proiectată în scaun, se adinci în 
moliciunea lui, cu senzaţia că n-o să se mai poată desprinde, că 
o să rămînă într-un prizonierat confortabil. Botul mașinii se 
ridică, dînd impresia că urmează o decolare. Zăpada fu 
proiectată în parbriz cu atita violență, încît Maria închise ochii și 
își feri capul. Cînd izbuti să vadă din nou, de jur-împrejur nu era 
decît zăpadă compactă; fulgii presaţi unii în alţii dădeau o masă 
continuă, albă, elastică. Luminile farurilor deschideau un tunel 
circular și se așterneau pe asfalt, ca două fabuloase șine de cale 
ferată. Mașina aluneca pe ele, în linie dreaptă, parcă trasă de 
ghiduri magnetice; nu era o impresie falsă, se simţea clar că 
motorul acționa pe roţile din faţă. Din această mecanică rezulta 
o traiectorie de proiectil, care îi dădea Mariei senzația că una din 
dimensiunile spațiului, cea laterală, e anulată. Nu se auzea nici 
un zgomot, decît respiraţia vagă a motorului și ansamblul de 
fluierașe al aerului străpuns de caroserie. Nu putea să aprecieze 
viteza, fiindcă nu avea repere terestre, dar probabil tindea să 
devină vertiginoasă, judecind după presiunea în scaun, pe care 
o simţea crescînd încontinuu. Deși viteza o îmbăta de 
satisfacție, nu-i plăcea acest stil de a conduce, noaptea, pe o 
zăpadă atit de deasă. Omul voia să-și demonstreze mașina, 
demonstrindu-se pe sine. Ar mai fi lipsit să dea drumul la 
muzică, la magnetofon sau la radio! Îl privi pe furiș, în lumina 
farurilor care invada habitaclul, răsfrintă în masa de zăpadă 
incendiată. Voia să descopere pe chipul lui îngiîmfarea, 
suficiența, și regreta, fiindcă după toate celelalte semne nu l-ar 


fi socotit capabil să urmărească efecte atit de ieftine. Fu 
surprinsă: era absent, conducea cu o atenţie derivată dintr-o 
deprindere mecanică, gindurile lui, citite pe fruntea sumbră și 
aspră, se aflau cu siguranţă în altă parte. După cum ţinea 
mîinile pe volan și piciorul pe acceleraţie, se vedea că nu caută 
nici o performanţă. N-ar fi fost firesc să meargă mai încet; nu 
era viteza lui, ci a mașinii. 

El nu spusese un cuvînt, nu întorsese capul, s-o vadă, cînd 
Maria scoase un țipăt și se agăţă de volan, smucindu-l într-o 
parte. Mașina derapă, gata să se așeze de-a latul; el o stăpiîni, 
cu mișcări bruște din volan, făcînd-o să se balanseze în zig-zag- 
uri, pînă ce izbuti s-o aducă pe linia dreaptă și să oprească. 
Maria stătea ghemuită în scaun, cu capul pe genunchi, cu 
mîinile întinse înainte, într-un gest de spaimă și de apărare. 

— Ce s-a întîmplat? 

Îi vorbea liniștit, cînd ar fi avut dreptul s-o ia la palme. Ea 
bîigui: 

— A trecut ceva prin față. 

— N-a fost nimic; ţi s-a părut. 

Porni și merse încet mai departe. Nu arăta, dar sigur că se 
speriase. Cunoștea locurile, părăsi șoseaua și continuă drumul 
pe plajă, pînă la casa de piatră. Acolo cobori, trecu în dreapta și 
deschise portiera; maniera nu mai era uzitată, toată lumea o 
uitase, în afară de șoferii ambasadelor. Ar fi putut să se aplece 
peste ea, ferindu-se cel mult s-o atingă cu brațul, și să deschidă 
portiera fără să mai coboare. 

Maria se desprinse greu din scaun, se ridică îngrijorată, să nu 
facă mișcări nepotrivite; nu era simplu să se extragă din 
carlingă, fiindcă la dificultatea fizică se adăuga un regret; 
mașina îi plăcuse, îi părea rău să coboare. 

Cîinele sări după ea; aștepta sa i se restituie locul. Omul nu 
puse nici o întrebare, deși împrejurarea devenise destul de 
ciudată. Se înclină, fără să-și spună numele. După ce șovăi, 
nedecisă, ea îi mulțumi, cu un singur cuvînt, și nu-i întinse mîna. 
Rămîneau doi străini. 


La jumătatea scărilor, Maria se opri, să respire. Viteza mașinii 
prin ninsoare o ameţise. Nu mai știa cum începuse. Își aminti în 
clipa următoare: fusese la poștă, să dea o radiogramă. 

A doua zi la prînz se duse după mașină. Găsi cauciucul umflat. 
Nu mai ningea. Vintul luase batista de pe capotă; o descoperi 
alături, murdară de zloată. 

Ajungînd în locul unde derapase, o cuprinse frica. Așa fusese 
în prima clipă atunci, pe șoseaua Sighișoarei, dar îi era imposibil 
să-și aducă aminte dacă apăruse ceva în drum și dacă ea 
smucise volanul. 


32 


Era miezul nopţii cînd Tulip se trezi, buimac, și trase cu 
urechea afară. Zgomotul se auzea iarăși; nu-l recunoscu de la 
început și rămase puţin derutat, fiindcă sunetul se schimbase. 
Pe urmă înţelese că din cauza zăpezii care acoperea puntea. 
Întinse mîna și dibui lanterna electrică de pe noptieră. Era un 
reflector cu fascicul reglabil, care lumina pînă la o sută de metri, 
își puse repede redingota, pe deasupra o șubă marinărească, își 
trase căciula pe urechi și ieși pe punte, renunţind să mai piardă 
vremea ca rîndul trecut. Ningea abundent, și dacă zăpada 
dădea în jur o reverberaţie alburie, în schimb perdeaua groasă 
de fulgi limita vederea la cîțiva metri. 

Tulip ocoli suprastructurile pînă în bordul celălalt, unde auzise 
pașii. Toate se repetau, ca după un tipic, necunoscutul 
străbătea puntea bărcilor, îndreptîndu-se spre scară. Tulip își 
orientă lanterna. 

— Stai! strigă, în clipa cînd apăsa pe declic. 

Raza de lumină nu ţișni. Apăsă de mai multe ori declicul, 
nervos, cu trupul cuprins de mîncărimi. Lanterna nu voia să se 
aprindă. O întoarse, privi lupa, descoperi o luminiţă roșie, 
plăpîndă, ca un fir de jăratic, gata să-și dea duhul. Bateriile erau 
moarte, nu prevăzuse să le înlocuiască; umezeala le făcea să se 
descarce înainte de timp. Vru să se întoarcă în cabină, să pună 


altele; se răzgiîndi, cele de rezervă aveau aceeași vechime, nu 
puteau fi decit foarte slabe. 

Pașii coborau scara de fier, pe puntea principală, îi urmă, totul 
decurgea ca rîndul trecut; începea să fie caraghios, pe lîngă 
inexplicabil. Şi la fel de inexplicabil, chiar pentru el însuși, lui 
Tulip nu-i era frică. Auzi scîrțiind ușa de fier a tambuchiului. 
Necunoscutul cobora scările în cală. Tulip nu se mai grăbi; 
zimbea în sine cu o satisfacţie grasă. După ce pașii se topiră în 
adîncime, merse încet, închise ușa în urma lor și puse zăvorul. 
Nu mai avea nimic de făcut pînă la ziuă. Mergea spre cabină 
cînd se opri, tresărind în sine. Barca necunoscutului nu putea fi 
decit jos, lîngă a lui; trebuia s-o examineze, să vadă mai ales 
dacă era neagră. 

Mutase scara în bordul celălalt, la adăpost, fiindcă seara vintul 
bătuse de la nord. Barca era legată de ultima treaptă a scării. 
Nu zărea nimic în ninsoarea deasă, dar neîndoios a doua barcă 
trebuia să fie acolo, lîngă prima. 

Nu putea să rabde, trebuia s-o inspecteze, poate descoperea 
un semn, un obiect, ceva care să aducă o lămurire. Vîntul se 
mutase, bătea de la nord-vest, aproape de la prova, lua bordajul 
în lung și făcea să se legene scara. Încă nu erau valuri prea 
mari; puteau să crească pînă la ziuă. Tulip cobori, agăţindu-se 
înfricoșat de trepte; abisul și apa îi dădeau ametțeală. 

Barca se legăna tare, smucindu-se în legătură. Vîntul presa în 
ea, s-o împingă în larg. Pe asemenea vreme ar fi fost mai bine s- 
o ridice pe punte, dar era greu să manevreze gruia. Tulip cobori 
în barcă, înfricoșat, cramponîndu-se de scară și de copastie, să 
nu cadă în valuri. Fulgii de zăpadă pluteau puţin, înainte de a-i 
înghiţi apa, puneau deasupra mării o pătură albă, subțire și 
inconsistentă. Tulip constată că nu există altă barcă alături. 
Poate necunoscutul urcase prin bordul celălalt, cine știe cum, 
fără scară. Tirîndu-se cu frică pe fundul bărcii, în speranţa 
absurdă că ar putea găsi vreo explicaţie, dădu cu miinile peste 
un obstacol; se trase înapoi cu groază. Era un corp moale, o 
vietate, nu putea ști ce, o pisică, un iepure, sau altceva, un duh 
întrupat, un geniu rău al epavei. Auzi o plesnitură în apă. Înainte 


de a se dezmetici și a-și da seama că era parima, desprinsă, 
barca se mișcase, ieșise de la adăpost și intrase în bătaia 
vîntului care sufla cu rafale. Tulip simţi din nou mîncărimi de 
piele, pe tot trupul. Nici acum nu-i era frică, nu vedea că vaporul 
rămînea repede în urmă; într-o clipă nu mai rămase nici măcar 
ca o umbră. Gîndul lui dădea tircoale parimei; cum de se 
desfăcuse? O trase, cu miinile îngheţate, udîndu-și șuba în faţă. 
Miinile se opriră nedumerite pe capul parimei: n-avea nod, era 
tăiată pieziș, dintr-o lovitura. Renunţă să caute explicaţia 
imposibilă; își dădu seama că barca plecase, marea o ducea 
repede. 

Pînă să ia ramele de jos și să le pună în furcheţi, intrase în 
zona unde vintul bătea violent, spulberînd crestele valurilor și 
dezlănțuind vîrtejuri de apă amestecate cu virtejuri de zăpadă. 
Ca să ajungă la mal, trebuia să meargă împotriva vîntului, nu 
era greu să se orienteze; însă barca se îngreuiase deodată, o 
simțea că nu înaintează. Trăgea la rame, chinuit iarăși de 
mîncărimi în tot trupul, furios pe el însuși, fiindcă nu știa cum se 
întîmplase. Apa spulberată îl uda, n-o simţea, nu se temea că ar 
putea să îngheţe. Nu răzbea lumina nici unui far prin ninsoarea 
deasă. Auzi deodată urletul geamandurilor de la promontorii, 
dar cu totul în altă parte decit se așteptase. Nu înțelegea cum 
de tăcuseră pînă acum; fuseseră mute toată noaptea, cînd ar fi 
trebuit să intre în funcţiune îndată ce se înteţise ninsoarea. Nu 
înţelegea apoi, cum de se afla la nord de ele, cînd după direcţia 
vîntului ar fi trebuit să fie la sud. 

După citeva secunde, geamandurile amuţiră. Tulip schimbă 
drumul, deși avea sentimentul că abia acum o luase greșit. 
Trăgea la rame de cîteva minute, fără să-și dea seama dacă 
înaintează, cînd geamandurile se auziră din nou, în dreapta lui și 
foarte departe; ar fi trebuit să fie în stînga. Ascultă, intrigat și 
nervos. Gîndi că vintul nu putuse să se rotească atit de repede 
și reveni la drumul vechi. La răstimpuri auzea geamandurile, 
cînd într-o parte, cînd în alta, și tot mai departe, mutîndu-se fără 
socoteală în noaptea impenetrabilă. 


Nu încetă să vislească, dar simţi că n-avea nici o scăpare. Din 
clipa aceea, mîncărimile îi trecură, toată agitația lui lăuntrică 
rămase în urmă. Continuă să vislească, printr-o dezlănţuire 
mecanică; gîndul nu-i mai era aici, ci la sute de mile, peste Egee 
și Mediterană, în deșertul Libiei, pe care odată îl străbătuse cu o 
caravană de cămile. Îi era frică de apă, care îl făcea laş și 
nevolnic, nu-i era însă frică de moarte. De prea puţine ori în 
viaţă nu avusese moartea alături. Anii cei mai liniștiți fuseseră 
ultimii, cînd își crescuse copiii și fundase Caravanseraiul, între 
vechile ziduri ale unui caravanserai autentic. Nu-i părea rău 
după nimic ce răminea de partea trecutului. Nu stătuse 
niciodată degeaba, de cînd ţinea minte. Cea mai veche amintire 
a lui era aceea din deșertul Libiei, unde i se concentra gîndul 
acum. Avea opt ani, și nu știa cum ajunsese acolo; totul dinainte 
plutea în întuneric. Poate se datora spaimei. Atît putea sa 
întrezărească în urmă, fără claritate: fusese un atac, o 
agresiune, o încăierare, imposibil de știut între cine și cine. În 
ochii lui piîlpîiau flăcări, cîteodată, cînd încerca să pătrundă în 
întuneric, iar în urechi se nășteau urlete, care îi fărimau creierii; 
trebuia să nu se gîndească, n-avea trecut, viața lui începea în 
deșertul Libiei. 

Erau doi, de aceeași vîrstă, legaţi spate la spate și aruncaţi în 
spinarea cămilei. Alţii, legaţi doi cîte doi, veneau în urmă. Multe 
cămile. Caravană. Cineva mîna caravana; nu unul singur: o mînă 
de oameni. Rămiîneau în urmă, niciodată nu-și amintea chipul lor 
și nici altceva decit glasul spunînd: „Lînă, lînă!“ 

Veneau călăreți din zare, în galopul cailor lăsînd după ei 
furtuni de nisip. Atunci oamenii aruncau în spinarea cămilelor 
pături de dimie albă. „Ce duceţi?“ strigau călăreţii, după ce 
opreau caravana. lar glasurile răspundeau: „Lînă, lină!“ Tulip se 
înăbușea sub pătura grea de dimie. N-o mai ridicau de pe ei 
pînă seara. 

Trăgea la rame, fără frică de moarte, și fără nici o speranţă. 
De la fereastra unui palat, la un etaj așezat pe portaluri ogivale, 
se vedea o piaţă pavată cu porfir și înconjurată de alte palate. 
Șapte oameni stăteau împiedicaţi în mijlocul pieţei, cu mîna 


stingă legată la spate, de aceeași funie care cobora la picioare, 
înnodată de glezne. Toţi aveau mîna dreaptă liberă, goală, cu 
mîneca sfișiată. Nu-și amintea chipul lor, nu-i mai întîlnise într-o 
altă viaţă, dar știa că erau cei care mînau caravana. Un gide 
trecea pe la fiecare, cu un butuc în mîna stîngă, cu o bardă în 
dreapta. Gîdele punea butucul jos, omul îngenunchea și întindea 
mîna liberă, goală pînă la umăr. De la fereastra palatului se 
auzea barda căzînd pe butuc, și oamenii, care cum își pierdeau 
brațul, strigau: „Lînă, lînă!“ 

Se auziră geamandurile, atît de aproape, că pe Tulip începu 
iar să-l mănînce pielea. Țărmul putea fi drept în faţă, la o 
aruncătură de piatră; valurile se potoleau, după ce în barcă 
intrase apă de două palme. Era ud din tălpi pînă în creștet; nu 
simţise nici frigul, nici oboseala; le simţi acum, stîrnite de 
mugetul geamandurilor, o speranţă neașteptată. Tulip revenea 
la viaţă, se trezea în el micimea omului care ar face orice, numai 
să scape. Strigă, peste valuri: „Ajutor!“ Strigătul se izbi în 
perdeaua de ninsoare, căzu în apă, se duse la fund ca o piatră. 
Dar el striga mereu, ajutor, ajutor, în ritmul în care trăgea la 
rame, pînă ce amuţi deodată. Își zise în gînd: „Nu se poate!“ N- 
avea cine să-l audă, n-avea cum să scape. 

Oameni miloși veneau și aruncau ulei încins peste ciotul 
brațului; cei șapte ciungi urlau de durere, dar stăteau supuși, 
fiindcă uleiul fierbinte oprea sîngele și vindeca rana. Aici era la 
Adis-Abeba; după ce ocolise orașe și capcane, și scăpase de 
patrulele englezești, caravana căzuse captivă în Abisinia. Brațul 
tăiat însemna pedeapsa pentru transportul de sclavi. 
Patrusprezece copii. Cine te scapă dintr-o sclavie, te duce în 
alta! Acum erau în sala mare a palatului, îmbrăcaţi în șalvari de 
mătase, dormeau pe sofale învelite în damasc, li se dădea 
mîncare gustoasă, orez cu seu de berbec. Cite unul pe zi îl luau 
și-l duceau într-o sală, mai departe, de unde răzbeau ţipetele lui 
groaznice. Copiii ceilalți își afundau capul în perne, cu urechile 
astupate. Acolo, în sala unde-l tîrau fără milă, îi făceau o 
operaţie crudă și mizerabilă. Îl aduceau însîngerat, cu ochii 
holbaţi de teroare. Prin despicătura șalvarilor li se vedea partea 


din față tăiată, cu toate cite se leagă, iar în loc era înfipt un băț, 
ca să nu se închidă gaura și sa aibă pe unde să se verse beșica. 
Dacă li se potoleau cît de cît durerile peste o zi, două, groaza se 
ducea și începeau să se împace; știau că are să le fie bine, au 
să-i răsfeţe, au să aibă de toate. Speranţa fiecăruia era să fie el 
favoritul. Cînd veniră să-l ia, a cincea zi, Tulip se aruncă de la 
etaj, pe fereastră. 

Barca se lovi de o piatră și sări într-o parte. Acolo dădu în altă 
piatră, dar nu se sparse, și după ce mai lovi de cîteva ori, se opri 
pe nisip, teafără. 

Se lumina de ziuă, prin ninsoarea tot deasă, cînd Tulip bătu la 
poarta  Caravanseraiului. Acolo era o odaie caldă, lîngă 
bucătărie. 

Turcoaica bătrină veni să-i deschidă. Nu se miră de starea lui, 
ci de pescărușul mort, pe care-l avea în mînă. 

— Ce-i asta? 

— Ahriman! răspunse Tulip. Stătea pitit în barcă. 

Venea după el tocmai din Persia, mesager al răului și al 
morții. 

Turcoaica bătrină îl duse pe Tulip în odaie, scoase toate de pe 
el, pînă la pielea goală, îl întinse în pat cu faţa în sus, înmuie un 
prosop în apă rece, îl stropi cu spirt și începu să-l frece pe trup, 
ocolind cu milă bărbăţia lui dominată de pîntece, strînsă în ea, 
vînătă și îngheţată. 


33 


Vaporul intrase la Osaka, în Japonia. Chiar ea recepţionase 
radiograma. O săptămînă, cît urma să rămînă acolo, nu mai 
avea legătură directă; în porturi staţiile de radio de pe vapoare 
nu puteau să fie puse în funcţiune, prin legile statelor. 
Comunicările se făceau ocolit, folosindu-se reţeaua civilă. Dar în 
această săptămînă spera să primească o scrisoare. Cu avionul 
nu făcea mai mult de cinci-șase zile. 

Maria își dădu seama că de fapt era izolată, abia cînd scotea 
mașina, să se ducă la poștă. Ar fi fost inutil să dea radiograma 


de pe acum, din moment ce nu putea să fie transmisă decit 
peste șapte zile. După o ezitare, porni totuși spre oraș; dacă nu 
mai avea ce să caute la poștă, voia să se uite prin vitrine sau să 
intre la un cinematograf. De luni de zile nu mai văzuse un film. 
La barul lui Max întoarse instinctiv capul; devenise o obișnuinţă. 
Dar era prea devreme, mașina nu putea fi acolo; n-o zări nici la 
întoarcere. Ajunsă acasă, își luă un fular mai gros, din colecţia ei 
bogată, și se plimbă mult pe plajă. Ziua se mărise. În ianuarie nu 
se putea gîndi la primăvară, dar nici iarna nu mai avea cum s-o 
îngrozească. Rămase mult timp așezată pe Calul de Salcie, cu 
spatele la mare; asculta murmurul valurilor și se uita cum apune 
soarele. Apunea pe un orizont senin, vestind o a doua zi 
frumoasă. În afara timpului cît ninsese, toate zilele fuseseră 
frumoase; nu-și închipuise o mare atit de calmă; aproape că 
părea bolnavă. Trecea iarna și nu fusese o dată furtună. În 
schimb Saturn avusese opt zile de luptă grea cu oceanul. Cînd 
nu era în tură, Maria cobora din oră în oră, să afle. Radiogramele 
veneau regulat, relatînd proporțiile înfricoșătoare ale furtunii, 
dar cu texte atit de liniștite, de laconice și nepăsătoare, că totul 
părea o farsă. Nu putea să-i fie frică, fiindcă nu vedea pe nimeni 
în panică. Radiogramele pe care le trimitea Direcţia Navigaţiei 
erau tot atit de liniștite și laconice. Exista o obișnuinţă în toate, 
chiar și în lupta cu furtuna. În camera ei însă, Maria își simţea 
inima strînsă. Noaptea dormea în crimpeie de somn, chinuită 
uneori de coşmaruri. Nu se liniștea decît dacă se ducea în staţie, 
să frunzărească vraful de radiograme. 

Rămase pe malul mării pînă ce se stinse ultima rază a 
soarelui. Zilele treceau, se obișnuise să le numere fără să se 
sufoce de nerăbdare; se stabilea și în ea o obișnuinţă, aceea a 
așteptării. Uneori însă își pierdea cumpătul și o apuca jalea. 
Dragostea ei devenise o rană, și zilele i se duceau veștejite pe 
fereastră, ca frunzele toamna. Din tot ce urma să se întîmple, în 
timpul care uneori părea că nu mai înaintează, se gindea numai 
la ziua întoarcerii. O privea în viitorul ei, cu ochii împietriţi, cu un 
nesat aproape vicios, cum își așteaptă porţia alcoolicii și 
morfinomanii. Voia ziua aceea și nimic altceva, să se îmbete, să- 


și piardă minţile, să halucineze, să-și smulgă veșmintele, să le 
arunce ca pe o povară metalică, o armură care-i tortura trupul, 
frîngîndu-i oasele și rupîndu-i carnea. Se pornea în ființa ei o 
furtună, simţea că ar fi putut s-o înfrîngă, dar nu s-o dizolve. 
Trebuia să se lupte cu ea; gîndul că într-o zi ar putea să se lase 
înfrîntă i se părea abominabil, deși era sigură că după aceea 
furtuna și-ar pierde tăria. Dar oare el, la capătul pămîntului, într- 
o ambianţă care nu putea fi de loc puritană, între bărbaţi care își 
etalează isprăvile masculine, rizînd vulgar, cu gurile pînă la 
urechi, cu obrajii despicaţi de satisfacţie, între ispite fără 
zăbrele, fără temeri, cum își înfrunta furtunile trupului plin de 
proteine și de iodul mării? Ar fi fost admisibil să creadă că 
rămînea pînă la urmă împotriva naturii, în loc s-o accepte cum 
este, simplă, firească, nefăţarnică, și de aceea curată? Își 
făgăduiseră iubire, în care intră credinţa, dar nu și castitatea, 
fiindcă nu au nimic comun una cu alta, cum nu-i nimic comun 
între zi și noapte. Însă cînd el îi venea în ochi, aplecat asupra 
celui mai vechi și mai obligatoriu dintre gesturile omului, numit 
păcat din greșeală, încă înainte de a se forma imaginea, cînd nu 
era decit gînd și nebuloasă, sîngele ei lua foc, i se oprea 
respiraţia și întreaga fiinţă se așeza de-a curmezișul 
inadmisibilei fapte. 

Acum el avea în mînă scrisoarea pe care i-o trimisese din 
vreme, la Osaka. Daca o citea fără maxima concentrație, cu 
gîndul cît de puţin deviat, fie și de un pas pe coridor sau de un 
balot rostogolit pe punte, atunci ea nu putea să-i apară în ochi 
decit degradată. O gelozie otrăvitoare o făcuse să cadă în 
genunchi, să cerșească. „Mi-e frică de porturi, nu de furtună!“ îi 
scrisese, delirînd fără reţinere. „Orice ar fi să se întîmple între 
noi, acum te aștept și nu vreau pe nimeni în afară de tine. Nu 
mai respir la gindul că prin raza privirii tale ar putea trece altă 
femeie; nu c-ai atinge-o, ci că ţi-ar lăsa o diră pe retină. Dacă 
vrei să nu-mi pierd minţile, nu primi pe nimeni lîngă tine, nici la 
distanţa unde nu mai vezi cum sînt ochii și părul. Rămii al meu, 
fă-mă să știu că ai să vii cum vin izvoarele din stîncă; am să te 
adun în cea mai curată dintre cupe și am să beau, ţinînd-o în 


amîndouă mîinile, îngenuncheată în faţa ta ca pentru rugăciune. 
Fii mîntuitorul meu și spune noli me tangere oricui ar vrea să se 
apropie de tine“. 

A doua zi, puţin înainte de ora douăsprezece, cînd își termina 
tura, afară se auzi oprind o motocicletă. Curierul aducea o 
radiogramă urgentă. Directorul Navigaţiei se adresa domnului 
Tukamotu, agent maritim la Osaka. Pînă să răspundă postul 
chemat, Maria începu să citească textul, distrată. Îndată deveni 
atentă, cu un ușor zîmbet pe faţă; văzuse numele vaporului, 
Saturn, cu indicativele lui, atît de familiare, pe care le iubea și-n 
care i se părea că sună un descîntec de dragoste. Apoi, după o 
clipă de nedumerire, pe chipul ei începură să crească, lent, de la 
vag pînă la ultima concentraţie, amestecate, surpriza, revolta, 
apoi disperarea. „Contramandaţi dispoziția 76. Saturn încarcă 
mărfurile de la tabelul AVA, 7—9—11, cu destinaţia Vancouver. 
Plecarea cel mai tîrziu la 5 februarie. Îngrijiţi-vă de aprovizionări 
și telegrafiaţi ora plecării. La ieșirea din port, comandantul va 
primi instrucţiuni suplimentare“. 

Postul chemat nu răspundea; era o staţie de coastă, 
intermediară. Maria însă n-ar fi fost în stare să transmită 
mesajul. Îl predă colegului, care îi luă locul după un sfert de oră. 
leşi amețită, se duse pe plajă, fără haină, numai cu fularul pe 
umeri. Merse în neștire, pînă îi îngheţă spinarea. Era o cruzime, 
și se datora aceluiași om care lovise în ea, fără să o cunoască. În 
afară de unele defecte pe care i le recunoștea, mai degrabă 
ciudăţenii, Alber avea pentru el venerație. „E un om! Din 
multele feluri în care poate fi definit omul, despre el nu poţi 
spune decît că e un om. Pentru că niciodată n-ar știrbi 
demnitatea altuia, ca s-o salveze pe a lui“. Ce înseamnă 
demnitatea, în clipa cînd suferi? Să-ţi spui că nu te doare nimic? 

Ajunse la Calul de Salcie. leri seară privise de aici apusul 
soarelui. Soarele agoniza acum în nori și începea să se lase ger. 
Suferea, fără demnitate, își recunoștea suferința și n-ar fi 
ascuns-o. Văzu o pată mov în nisip. La început i se păru o floare 
de mărăcine; se miră, mărăcinii putreziseră de mult. Se aplecă, 
era o culoare care niciodată nu putea să-i fie indiferentă. Își 


recunoscu fularul pierdut; îl despresură, îl scutură de nisip; era 
ud, macerat de apa sărată, murdar, scorţos și străin. 

Se simţise jefuită atunci. „Marea ia tot! E o hrăpăreaţă!“ „Nu, 
dă înapoi orice ia!“ Acum se simțea înghețată. Fularul, 
transformat într-o zdreanţă! O jignire și o brutalitate. Dă înapoi! 
Dar în ce stare? 

Azi, în calendarul ei, apărea fila a patruzeci și doua. Nu 
păstrase copii, și nu putea ţine minte toate întrebările. Ştia doar 
că filele se apropiau de jumătate; de la a patruzeci și cincea, 
începea întoarcerea. Acum, întoarcerea nu mai avea termen. 
Maria se simţea iarăși jefuită, și mult mai grav decit altădată. 
Cineva călcase cu nepăsare peste o construcţie ingenioasă, 
ieșită din concentrarea spiritului ei, înmulţit cu sentimentele și 
inteligenţa, ca să-și apere dragostea și să-i asigure o 
continuitate egală, să nu scadă, să nu se destrame. 

La nord cerul se vedea vînăt, încărcat de nori fără contur, 
care anunțau furtună. Merse înainte, conștientă că săvirșea o 
nesocotinţă. Simţea nevoia să se răzbune pe cineva, să-i 
provoace o suferinţă, nedreaptă, absurdă, pentru simpla nevoie 
de a fi rea, și în toată lumea ei nu găsea altă victimă decit pe ea 
însăși. Singura pavăză împotriva gerului rămînea fularul. ȘI-I 
strînse în jurul gitului, iar prisosul îl lăsă pe spate, ca să-i apere 
spinarea. Din cînd în cînd se uita în urmă. Aștepta să vină 
furtuna. 

Ajunse la barul lui Max cînd pendula dintre rafturi bătea ora 
patru. Nu se vedea nimeni înăuntru decit barmanul, care, așezat 
la o masă, în faţa tejghelei, făcea pasiente, atît de concentrat, 
că nu auzi deschizindu-se ușa. Maria se opri lîngă sobă, cu 
spatele, să se dezghețe. Atunci Max o descoperi, și dădu să se 
ridice. 

— Nu, stai și termină! Îţi iese? 

— Mi-a ieșit o singură dată, de azi dimineaţă. 

— Ţi-ai ales un număr? 

— Nu. Aș vrea să cîştig o mașină. S-a închis, lua-o-ar dracu'! 
Nu-i rost. Ce să vă servesc? 

— Am plecat fără nici un ban la mine. 


— Nu-i nimic. Îmi aduceţi altădată. 

— Mulţumesc. Dă-mi o cafea și un pachet de ţigări. 

Avusese altă intenţie, să ceară o băutură tare, dar știa că i-ar 
fi stat în git; încercase și acasă; nu putea să bea singură. 

— Nu trebuie să faci de două ori aceeași pasienţă, spuse, în 
timp ce Max fierbea cafeaua. Dacă nu ţi-a ieșit odată, nu-ţi mai 
iese toată ziua. 

— Nu știu prea multe. Abia am învăţat vreo două. 

— Pe a lui Napoleon o știi? 

— Am încercat s-o învăţ; e prea grea; și trebuie o masă mai 
mare. 

— Am să te învăţ eu una. Patru cărţi pe dos, patru pe faţă. De 
trei ori, adică trei rînduri. Restul, toate pe faţă. 

— Stai puţin, nu înțeleg. 

Max aduse cafeaua și ţigările și le puse pe masa de lîngă 
sobă, apoi se întoarse la pasienţă. 

— Cum aţi spus? 

— Le-ai amestecat bine? Acum înșiră, patru pe dos, patru pe 
față. Bine. la-o tot așa, de la capăt. Și încă o dată. 

Maria se aproprie de masa lui și îi explică toată pasienţa. 
Stătea în picioare; își arunca ochii pe fereastră. Marea se 
înnegrise; în aer se simţea o neliniște. 

— Mulţumesc, am înţeles, spuse Max. Acum încerc de- 
adevăratelea. 

Începu să amestece cărţile, concentrat, cu ochii închiși, cu 
fruntea încrețită. Cînd sfirși invocaţia și începu să înșire cărțile, 
Maria îl întrebă: 

— Ce mașina ai vrea să cîştigi? 

— Mi-ar plăcea un Renault 16, dar nu mai există; și Trabantul 
ar fi bun, numai că-i prea mic pentru mine; am familie mare ... 
Nu vrea să iasă. 

— S-au încălzit prea tare cărțile. Lasă-le să se răcească. 

Mariei îi veni să geamă. 

La cinci și jumătate se deschise ușa. Întîi intră cîinele. Fusese 
sigură că are să vină. Își reluase locul de lîngă sobă. Omul trecu 
pe lîngă ea, o salută, reţinut și se duse la masa de lîngă 


fereastră. Cîinele o ignoră, nu întoarse nici măcar capul. Ca și 
cum nu se simțea destul de nenorocită! Nu credea că animalele 
pot să fie atit de capricioase, să aibă sentimente atit de 
schimbătoare. Afecţiunea lui i-ar fi făcut bine, mai bine decit 
oricînd altădată. Nu șovăi de loc; se duse drept la masă. Omul 
se ridică în picioare. Acum Maria nu mai știa ce să facă. Dacă el 
nu înțelegea repede și bine ce se întîmplă cu ea, ar fi fost 
groaznic. leșise din tranșee, fără judecată, fără apărare, într-o 
clipă de acalmie, și îndată putea să cadă ciuruită. Spre salvarea 
ei omul deschise vorba: 

— Ai un necaz. Te rog să stai. 

Maria se așeză în faţa lui. Era gata și pentru război, și pentru 
prietenie. 

— Ai de mult cîinele? 

— De cinci ani. 

— Îl cunoști bine? 

— Nu-i greu să cunoşti ciinii. Sînt foarte direcţi, n-au 
complicaţii, ca oamenii. 

— Atunci de ce n-a venit la mine? 

— Din discreţie. Fiindcă probabil te-a simţit departe. 

— Sînt foarte departe! recunoscu Maria. 

Încet, după ce ezitase, cîinele, așezat sub masă, își puse capul 
pe picioarele ei. Maria simţi o căldură bună. Întinse mîna și-l 
mîngiie pe creștet. Atunci cîinele își așeză mai bine capul, și 
căldura crescu. 

— Da, încuviinţă ea. Cred că ai dreptate. 

Max veni cu paharul obișnuit. 

— S-a închis iar, spuse, adresîndu-se Mariei. 

— Nu mai da azi. N-o să-ţi iasă. 

— Înseamnă că nu-i nici o șansă să cîştig la tragerea de miine. 

— Încearcă de dimineaţă. Tragerea e după-amiază. 

— Am să încerc. 

După ce Max plecă, Maria privi paharul. Nu putea fi apă. În 
bar intrară trei oameni și se așezară lîngă sobă. Cît se deschise 
ușa, se strecură înăuntru un val de frig, care ajunse pînă la 
fereastră. 


— Îți mulţumesc pentru cauciuc, spuse Maria. Ce-i în pahar? 

— Sache. 

— Am bănuit. Astăzi nu-s prea fericită, și n-am cu cine vorbi. 
Dar n-am venit să mă pling. Voiam să beau ceva și n-aveam cu 
cine. Nu pot să beau singură. Îmi dai voie? 

Omul făcu semn, și Max, fără să întrebe nimic, veni cu un 
pahar. La fel ca primul. Se înțelegeau repede, socoti Maria, pe 
cînd încerca băutura. Nu i se părea grozavă, părea diluată și 
poroasă, de parcă ar fi fost infiltrată cu aer. Dar avea un gust 
inedit, nu-l putea asemui cu altul, probabil era făcută după o 
rețetă aleasă și studiată cu meticulozitate orientală, să nu poată 
fi descifrată. Omul încă nu se atinsese de paharul lui. Ea bău de 
două ori și ajunse la jumătate. Deși băutura părea tare, nu o 
încălzea, cum sperase. De la fereastră venea frig. El se ridică, 
ocoli masa și îi puse șuba pe spate. 

— Îţi mulțumesc. Așa are să-mi fie mai bine. 

Fereastra se făcuse neagră. Pe faţa mării, vînătă și calmă, 
trecu o  înfiorare, lăsînd după ea o trenă încreţită, mai 
întunecată. Erau primele rafale de vînt, care veneau inconstante 
și încrucișate. Cînd nu mai rămăsese nici o zonă calmă, un 
fulger neprevăzut, neanunţțat, căzu vertical asupra orizontului, 
tăind cerul în două. Pe ușă mai intrară cîțiva oameni. Toți, 
împreună cu cei veniți mai înainte, și cu Max, se apropiară de 
fereastră. Maria îi simţea în spate și se socotea expropriată. De 
ce nu veniseră de la început? Ar fi fost locul lor, și ea nu s-ar fi 
dus peste ei; nu uzurpase nimic în viaţă. Îi ura, ar fi vrut să li se 
întîmple un rău, să plesnească geamul și să le sară cioburile în 
ochi. 

O detunătură prelungă se rostogoli peste apă și izbi fereastra, 
atit de puternic, încît o făcu să vibreze. Oamenii reculară. Maria 
simţi o satisfacţie răutăcioasă dar era prea puţin, nu plecau, 
deși se uitau speriaţi afară. 

— Nu s-a mai pomenit să tune în ianuarie! 

Fulgerul nu se repetă, fusese unul rătăcit, destul ca să dea 
drumul furtunii. Marea se văzu crescînd, luată pe sus, răsturnată 
peste dig. Veneau valuri din toate direcţiile, se aruncau în aer 


unul pe altul. Curînd ajunseră sub fereastră. Oamenii plecară 
satisfăcuți. Din cînd în cînd cîinele tresărea, neliniștit. Maria îl 
simţea că se încordează, voia să se ridice. Avea nevoie de el, să- 
| știe acolo, căldura lui îi făcea bine. Din două locuri îi venea o 
stare buna, i-o dădeau șuba și cîinele, și nu-i aparţineau; nu-i 
aparținea nimic astă seară. 

Pornise tonomatul, noroc că mugetul furtunii era mai puternic. 
Se  dezlănțuise cu o iuţeală neobișnuită. Marea părea 
necruțătoare, nimic n-ar fi putut s-o înfrunte. La violenţa ei se 
adăugă gerul. Maria se gîndi la Calul de Salcie; n-avea să reziste 
pînă la primăvară. Se prevesteau pierderi, prilejuite de iarnă și 
de furtună. 

— Ai fost vreodată pe mare? 

Omul o privi lung, de parcă n-ar fi înţeles întrebarea. Bău, pe 
urmă răspunse: 

— Am fost marinar. 

Vorbea numai din politețe. Se vedea limpede că subiectul nu-i 
dădea bună dispoziţie. Maria, în schimb, era intrigată. 

— Nu faci impresia. Ce fel de marinar? Ai umblat pe mare? 

— Douăzeci de ani. 

— Pentru mare sau pentru bani? 

— Ca să pot face ocolul pămîntului. Aveam o meserie care mi- 
ar plăcea și astăzi; am părăsit-o. 

— Ce meserie? 

— Astronomia. 

— Acum înțeleg. Erai format, aveai o direcţie. Se cunoaște. N- 
ai mutră de bișnițar. 

— Ce-nseamnă bișniţar? 

— Ai fost marinar și nu știi? De la bussinesman. Afacerist. 
Speculant. Negustor și contrabandist. Nu pari. 

— N-am fost lacom de bani. 

— Și-acum ce faci? 

— Sînt un fel de funcționar. 

— Un fel? Cum adică? 

— Destul de important. 

— Așa da. Ai un automobil foarte scump. 


— N-am altceva. 

Putea fi crezut. Nu urmărea să pozeze; vorbea concentrat și 
direct; iar meseria, care pe Maria ar fi dezamăgit-o, cum se 
întîmplase la întîlnirea ei cu Alber, era salvată de o saturație a 
spiritului; o abordase nu din sărăcie și simplitate, ci dintr-un 
prea plin. Nu venise să ceară, ci să dea. Dar cine putea să știe? 
Nimeni nu recunoaște altuia ceea ce îi lipsește lui. Maria n-avea 
nimic de împărţit cu el, n-avea nici de ce să-l suspecteze. 
Niciodată nu-i făcuse o impresie dubioasă. 

— În douăzeci de ani ajungi la un grad mare. Ai fost 
comandant? 

— Da, foarte de tînăr. 

— Și-ai avut tot timpul vapoare sub comandă? 

— Tot timpul. Nu eram mulți. 

Voia oare să spună: „Nu erau mulți ca mine?“ 

— Atunci de ce-ai renunţat? 

El nu mai răspunse; își privi ceasul, privi pe fereastră. Simula 
că nu auzise întrebarea, că era preocupat de altceva, sau într- 
adevăr gîndul îi fugise în altă parte? 

— Trebuie să plec, spuse. E o vreme păcătoasă. Îmi pare rău 
că te las fără șubă. 

Cîinele se ridică. Odată cu șuba, Maria pierdu și căldura de la 
picioare. Valurile se spărgeau sub fereastră: pachete de apă 
luate de vînt zburau prin aer. Avea să fie o noapte de încercare. 
Natura se maltrata pe ea însăși, inconștientă. Mai existau și alte 
nedreptăţi, și alte traumatisme, se gîndea Maria. Îi era frică, se 
simţea și consolată. Suferinta îi rămînea aceeași, nu-și pierduse 
din intensitate, dar o suporta mai ușor, fiindcă se încorda, 
așteptind alte atacuri. 

De ce plecase atît de abrupt? Și cum de nu observase că 
mașina ei nu era afară? 

Nechibzuinţa se săviîrșise, poate nu una singură. N-ar fi trebuit 
să vină fără haină, n-ar fi trebuit să-i vorbească. Se duse la 
barman. 

— N-am nimic pe mine. Poţi să mă scoţi din încurcătură? Să- 
mi dai ceva, ca să ajung pînă acasă. 


— N-am, dar am sa fac rost. Așteptațţi. 

Max ieși în vijelia de afară și traversă bulevardul. Maria îi 
vedea haina neagră lucind în lumina felinarelor. Se întoarse cu o 
manta impermeabilă și cu o căciulă cu clape. 

— Le-am luat de la pescari. Să mi le aduceţi miine. Vă rog 
foarte mult. 

— Nu mă ruga. Îţi mulțumesc. Cum e afară? 

— Vînt, dar gerul s-a înmuiat. 

Maria se întoarse la masa. Își golise paharul; îl luă pe celălalt 
și bău fără să se așeze. Era o continuitate, nu se socotea 
singură, dar băutura n-avea nici un gust; stînd în pahar își 
pierduse aroma. În schimb i se păru mai concentrată, o simţi 
ducîndu-se repede pînă în degetele de la picioare. Oare Max o 
diluase pe a ei cu apă? Îmbrăcă mantaua, mirosea a lampă de 
petrol; nu putea face nazuri. Își trase căciula pe urechi, îi înnodă 
clapele sub bărbie. Nu putea fi decît caraghioasă; cei cîțiva 
oameni de la mese o priveau curioși, dar nici unul nu îndrăzni să 
glumească, deși nu erau la primul rînd de pahare. Maria 
înţelegea de ce; rămîneau prea puţini pentru spaţiul acela 
aglomerat numai vara. Alcătuiau o societate atit de rarefiată, 
încît deveneau stingheri și sfioși ca niște emigranţi. Ea făcea 
parte dintre ei, din aceeași minoritate ameninţată să se dizolve. 
Solidaritatea rămînea unica ei soluție de a exista mai departe. 

— Aveţi grijă de lupi! strigă Max, cînd Maria deschidea ușa. 

— Nici o grijă! Am să-i împușc. 

— Să-mi aduceţi mie blana! 

Nu-și cunoscu nesocotinţa în proporțiile ei adevărate, decit 
după ce ieși de la adăpostul clădirii. Ar fi trebuit să se aștepte, 
fiindcă vîntul ducea trimbe de nisip amestecate cu apă, smulse 
de pe mare și de pe plajă, dar închipuirea ei nu mergea atit de 
departe. Cum trecu de colț, se pomeni luată pe sus, ridicată în 
aer, și aruncată peste bulevard, unde izbuti să se agaţe de un 
stilp. Se ținea cu amîndouă braţele, iar vintul o scutura ca pe o 
fleandură. Pe urmă presiunea scăzu atit de brusc, încît se 
clătină, gata să cadă. Începea să se dezmeticească; vîntul bătea 
în rafale lungi, care se prelungeau zeci de secunde și spre capăt 


atingeau viteze distrugătoare. Probabil copacii erau smulși din 
pămînt, și acoperișurile caselor zburau prin aer. Urmau acalmii 
neașteptate, provocînd reculul naturii; scăpînd de apăsare, toate 
se aplecau în partea cealaltă, ca sub o furtuna inversă. Maria își 
găsi repede tactica; rafala se auzea venind de departe, o simțea 
cu mult înainte, în freamătul aerului care îi apăsa timpanele, și 
atunci, dacă nu avea destul de aproape un stîlp, se ghemuia în 
nisipul ud, în afara bulevardului. Își continuă mersul așa, în 
salturi, pînă ce ajunse între blocuri. Clădirile înalte se legănau, 
nu prin iluzie, privite de jos se vedeau pendulînd, gata să 
trosnească și să se răstoarne, fracturate. Lampadarele de la 
intrarea hotelurilor și restaurantelor dansau neritmic, proiectînd 
pe fațade umbre compuse, în forme necunoscute. Vîntul 
smulgea arbuști și tufe, scotea din rădăcini florile uscate, le 
fugărea printre blocuri, odată cu nisipul de pe plajă, pornit să 
mute întreg decorul ca pe o scenă rulantă. Maria aștepta la 
colțuri clipa de acalmie, și se repezea la clădirea următoare. Nu- 
i era frică, nu obosise, avea voia bună a luptătorului care 
cunoaște și puterile lui, și pe ale adversarului; după primele 
clipe, cînd se crezuse învinsă, acum știa că va ajunge. Altfel n-ar 
fi avut ce face, fiindcă nu admitea să se întoarcă. Era o seară 
cînd trebuia să fie acasă. 

O rafală o prinse lîngă bazinul de piatră cenușie. Se adăposti 
jos. Bătrîna și femeia tînără se clătinau pe soclu. La un etaj 
trosni un geam, smuls din balamale; vintul îl duse, răsucindu-l 
prin aer, pînă ce-l trinti aproape de bazin, pe terasa 
restaurantului. Sticla se făcu cioburi, cu un țipăt ascendent, de 
grenadă explodată. 

Nu întîlnea nici un om și nici o vietate. Între ultimele clădiri se 
opri. Ştia, dar nu voise să se gîndească, altfel ar fi trebuit să se 
întoarcă, și nu putea, și n-avea unde se întoarce. Era datoare să 
ajungă acasă! Tot ce se întîmpla acum făcea parte din viaţa ei; 
acceptase. 

Se uită în urmă. Cîtă ignoranță rămînea în oamenii care aveau 
să vină la vară! 


Parcurse cei doi kilometri de plajă aproape în transă. Țărmul 
făcea un unghi de cîteva grade spre vest; vintul n-o mai izbea 
direct dintr-o coastă, ci puţin din spate. Nu se mai oprea, 
mergea în zig-zaguri. Rafalele o duceau pe sus, tăiau plaja în 
diagonală, pînă în dune; în clipele de acalmie, care își păstrau 
ritmul, Maria se întorcea, pe altă diagonală, pînă la ţărmul mării. 
Dispăruse ţărmul vechi, se mutase, trei sferturi din plaja era 
inundată. lar uscatul devenea aproape o nebuloasă, o zonă a 
lumii încă neformată, unde pămîntul nu se despărțise de ape. 

Ce însemnase plecarea ei după amiază, se întreba Maria, ce 
însemna întoarcerea, noaptea? Își plătea primăvara viitoare, sau 
abia pe cea trecută? 

O umbră îi tăie drumul, un corp contorsionat, adus de valuri. 
Recunoscu greu Calul de Salcie; ajunsese în altă poziţie, cu 
ramificaţiile în aer, răsturnat pe spate, și dacă nu era mort, nici 
nu mai avea să trăiască mult. Maria se adăposti lîngă el, în 
nisipul ud, să-și tragă sufletul. Dar poate, adus aici, mai departe 
de apă, Calul de Salcie își prelungea viaţa. „Cristofor, Cristofor! 
se gîndea Maria. O să găsim vreodată țărmul nostru?“ 

În faţa oglinzii se privi mult, nedumerită, curioasă și puţin 
speriată. Sînt clipe cînd un om poate să nu se recunoască. 
Mantaua străină, plină de nisip. Căciula cu clape înnodate sub 
bărbie. Privirea, iscoditoare și cu totul străină. Maria închise 
ochii și începu să se caute în altă parte. Nu putea să se 
recunoască aici, și nici nu se recunoscu, pînă ce nu se reclădi, 
din piese abstracte. 

Într-un fel, încetase să mai fie ea. Dar trebuia să ducă înapoi 
lucrurile împrumutate. 


34 


Se duse cu mașina, a doua zi; se simţea zdrobită de oboseală. 
O durea tot trupul, ardea ca de febră. Deși astă noapte 
ajunsese, n-ar mai fi încercat încă o dată. Nu știa cum izbutise 
să se ridice și să facă ultimul kilometru; ar fi putut să adoarmă 
lîngă Calul de Salcie. 


Era ora cinci după-amiază; vintul se potolise, cerul însă 
rămînea negru, și marea atinsese abia acum dezlănțuirea ei 
adevărată. Cascade înalte, albe, se vărsau unele peste altele, se 
încleștau, se răsuceau ca să se mai ciocnească o dată, și-apoi se 
rostogoleau urlînd peste plajă. La intervale, un val se detașa de 
el însuși, venind de sub orizont, greu și sumbru, încărcat de 
compresie, creștea, le depășea, le înghiţea pe toate, aplecîndu- 
se în față, ca o cornișă, și la atingerea cu nisipul, cădea zdrobit 
de propria lui masă. Forțele neconsumate împingeau mugind 
tonele de apă, pînă deasupra dunelor, de unde cădeau pe 
partea cealaltă. Fără masivul parapet de nisip, marea ar fi 
măturat șoseaua, ar fi luat betonul să-l ducă departe. 

Din locul unde se sfirșeau dunele, Maria trebui să se strecoare 
printre valuri. Aici însă plaja se lăţea, părea o construcţie 
artificială, sau o născocire, și întinderea ei, ca un alt fel de 
obstacol, absorbea forța valurilor, făcîndu-le să ajungă în șosea, 
vlăguite. 

Pe străzile goale zăceau geamuri sparte, felinare căzute de pe 
stilpi, copaci smulși din rădăcini, ramuri rupte, îngrămădite pe 
sub ziduri. Recunoaștea drumul de aseară, îl parcurgea ocolind 
piedicile, dar nu putea să se recunoască pe sine. În nimic din ce 
se întîmplase. Venise o furtună peste alta, smuciseră de ea, 
brutal, o răsuciseră pînă la ameţeală, de nu-și mai regăsea nici 
acum punctele cardinale. 

Mașina violetă era afară; știa că are s-o găsească, devenise o 
obligaţie. Vru să ascundă mantaua împrumutată, ar fi fost 
ostentativ să vină cu ea în braţe. O ţinu în stînga, pe lîngă corp, 
mascînd-o, și merse drept la bar, unde nu se vedea de la 
fereastră. Îndată ce o dădu în primire simţi o ușurare. Se încheia 
ceva, fără să poată defini ce; altceva decit grija mantalei. 

— Nu v-au mîncat lupii? întrebă Max, din spatele barului. 

Zimbi. Vorba îi ajuta să se orienteze printre ultimele douăzeci 
de ore. Merse la masa de lîngă fereastră. Paharul nu lipsea. 
Cîinele îi ieși înainte; ceva nu-i mai plăcea Mariei, simpatia de la 
început devenea un fel de alianță și n-avea mult pînă să se 
transforme în complicitate. Omul se ridică în picioare, îi ajută să 


se așeze, fără ocoluri, de parcă se aflau aici printr-o înţelegere 
veche. 

— Ar fi trebuit să mă gîndesc cum ai să ajungi acasă; 
văzusem că nu ești cu mașina, dar raţiunea mea a intervenit cu 
întîrziere. lartă-mă, a trebuit să plec repede. 

— Nu-mi pare rău, răspunse Maria. A fost o întîmplare tonică. 
(Se așeză și-l privi în față.) leri, cînd am venit, eram foarte 
nenorocită. Vreau să beau un coniac. Nu-mi place sache. 

Se duse la bar, nedîndu-i timp să se ridice. Trebuia să 
stabilească o camaraderie; nu se simțea de loc femeie. Se 
întoarse, escortată de Max, care aducea un pahar mare, umplut 
de două degete. 

— Banzai! zise Maria, ridicînd paharul. 

— De ce banzai? 

— Cum să spun altfel, dacă bei sache? Și dacă ai o mașină 
japoneză! Cunoști Osaka? 

— Destul de bine. 

— Firește, dacă ai fost marinar! Pe Mikadou l-ai văzut? 

— Nu-l vede nimeni. 

— Eu l-am văzut, la cinematograf. În redingotă și pantalon 
vărgat. În vizită la Mc Arthur. lar Mc Arthur era în șort și în bluză 
cu mîneci scurte. Îl scuz, fiindcă avea un cîine superb. Cred însă 
ca Mikadoul nu l-a scuzat. Și nici japonezii. 

— Dar fac grozave afaceri cu americanii! 

— Eii, sînt alte generaţii. 

— Uite, vezi, așa se păcălesc oamenii. 

— Da, zise Maria. E obligatoriu să judeci mai inteligent decit 
mine. Spune-mi, de ce vii aici atît de des? Te-am văzut de mai 
multe ori. 

— E un loc de unde pot privi marea în liniște. 

— Cum în liniște, cînd zbiară bețivii și urlă tonomatul? 

— Nu-i aud. 

— Înţeleg, încuviință Maria, după ce-i aruncă o privire De ce 
nu-ţi faci o casă pe malul mării? 

— Nu sînt atit de bogat. Și-apoi în casă mai sînt mobilele. 
Cărţile. Obiectele. Amintirile. 


— Nu ţii la nimic în afară de mașină? 

— Ba da; mai am și o lunetă astronomică. 

— Una adevărată? 

— Da, sigur; o lunetă de observator. 

Nimic n-ar fi trebuit s-o surprindă la un om ca el, și o 
surprindea totul. Cînd îl asculta, i se părea că își pierde din 
greutate. Trebuia să-și regăsească gravitația. 

— N-am văzut niciodată o lunetă astronomică. E adevărat că 
se disting craterele de pe lună? 

— Nu-i nimic extraordinar. 

— Și inelul lui Saturn? Banzai! 

Maria bău, cu puţină grabă, ca să învingă un fir de frig venit 
din cosmos. El nu se atinsese de pahar. Nu privea pe geam, să 
vadă marea. Dar poate o vedea. Ea reluă: 

— Dacă e posibil, vreau să mă uit și eu la cer, odată. 

— Este posibil. Într-o noapte senină. 

— Mulţumesc! Te rog să-mi spui cînd. De ce-ai renunţat? Te- 
am întrebat aseară. 

Nu uitase întrebarea, fiindcă nu păru surprins, dar nu se grăbi 
să răspundă. Bău; își căuta cuvintele. Maria nu putea să aștepte, 
altfel își pierdea iar greutatea. 

— Nu ai prieteni? Prietenia e o nevoie omenească! 

— Am consumat-o, cînd eram mai puţin exigent. Astăzi, un 
prieten ar trebui să gîndească întocmai ca mine. În toate 
privinţele. Pînă la capăt. Și nu-i cu putinţă; au apărut prea multe 
filozofii. 

Ascultîndu-l, Maria își spunea că un om care vine de atitea ori 
la bar, și stă acolo cu ceasurile, fără ca măcar să bea cu 
adevărat, sau n-are o familie, sau fuge de ea. 

— Eşti singur? Nu te așteaptă nimeni acasă? 

— Nu. De un timp. Dar n-am fost singur. N-am vrut să-mi fac 
legi proprii. Am fost însurat, ca toţi oamenii. 

Acum prima oară se uita pe fereastră. Agitaţia mării crescuse; 
dacă n-o socoteau un spectacol, rămînea o luptă absurdă, lupta 
unei forțe cu ea însăși, fără concluzie. 

— Astă noapte a naufragiat un vapor. 


— Știu, răspunse Maria. La capul Șabla. 

S-ar fi putut să naufragieze și ea. Auzise apelurile de alarmă 
pe cînd se uita în oglindă, fără să se recunoască. El reluă, 
continuînd să se uite pe fereastră: 

— Naufragiază multe... După statistici, într-un an sînt, în 
medie, trei luni de furtună. Aproape o sută de zile. (Parcă ţinea o 
prelegere, monoton și în silă.) Cînd spunem furtună, ne gîndim 
la ce se întîmplă pe mare. Dar furtuna bate și asupra uscatului; 
și pe uscat sînt naufragii. 

Întoarse capul și se uită în ochii Mariei. 

— N-am mai găsit-o. Era înecată. 

— Cum înecată? 

— Cum se îneacă oamenii. Dispar sub apă. 

Deși rămînea calm, Maria regreta că adusese conversaţia pe 
un drum penibil. Viaţa oamenilor aparține lor înșile. El zîmbi cu 
seninătate. 

— Cineva a dat o raită prin viaţa ei. Pentru mine era înecată. 
Veneam dintr-o călătorie lungă. 

— De luni de zile? murmură Maria. 

Asculta pietrificată. Ura călătoriile, ura marea și vapoarele. Ar 
fi vrut să se scufunde toate. 

— N-are importanţă. Fiecare măsoară timpul în alt fel. Știi 
păţania popei în purgatoriu? 

Voia să schimbe subiectul și s-o înveselească? O simțea 
alarmată. Știa de mult că nici o femeie nu putea să-i dea 
dreptate. Făcu semn lui Max, și mai ceru un pahar de coniac. 
Din paharul său băuse doar jumătate. 

— De data asta te rog eu să mai bei, se adresă Mariei. Simt că 
ai nevoie. Banzai! Odată, un popă... 

— Banzai! răspunse Maria. Ea n-avea nici un fel de dreptate? 

— N-am judecat-o, n-am condamnat-o. Ar fi fost vulgar fie și 
să-i cer socoteală. Am plecat; era singura soluţie pentru mine. 
N-am mai văzut-o niciodată. Dar o iubeam. Deplin. Am adăugat 
dragostei o știință. Am supravegheat-o, să nu scadă, să nu se 
repete. 

— Se mai poate numi dragoste? 


— Da! Dragostea inteligenţei. Puţini oameni și-o imaginează, 
și încă mai puţini o practică, fiindcă n-au nici timp, nici 
inteligenţă. 

— Cum ai putut să te lipsești de ea așa, dintr-o dată? 

— Să fi așteptat pînă îmi venea bine? S-o fi folosit pînă la 
saturație? Știu, oamenii devin neiertători cînd nu mai au nevoie 
de delincventul lor. 

— Vrei să spui că ai suferit? 

— Suferinţa nu poate fi măsurată. Și pînă la ea mai e 
demnitatea. 

— Pui demnitatea înaintea dragostei? 

— Dragostea fără demnitate e o troacă. 

— În clemenţă nu crezi? 

— Nu, cînd e vorba de mine însumi. 

— De ce n-ai fost clement cu ea? 

— Ar fi însemnat să fiu cu mine. Oare nu se înţelege? 

— Nu știu, poate. Mi se pare ceva îngrozitor de aspru. 

— Prima oară, continuă el, după o pauză, am văzut-o pe 
esplanadă, lîngă cazinou. Avea o rochie albă, sărăcuţă, și se uita 
atit de sfișiată la perechile care dansau pe terasă, că mi s-a rupt 
inima. 

— Nu pari un milos! îl întrerupse Maria. 

— Nu sînt. Am luat-o de mînă și am dus-o să danseze. Se 
socotea o pradă atit de neapărată, că nici măcar n-a ridicat 
ochii, să vadă ce fel de om sînt. A dansat pînă la miezul nopţii, 
cu oricine a venit s-o invite. Am încurajat-o, ca să nu-i rămînă 
nici un regret, nici o îndoială, să meargă pînă la capăt. 

— Era frumoasă? întrebă Maria. 

— Putea să devină. Ştiam că are proiecţii interioare, mi-am 
dat seama din clipa cînd i-am văzut tristeţea din privire. Trebuia 
să ridă, să se reconstruiască prin bucurie. Am luat-o cu mine și- 
am ris împreună pînă la ziuă. Apoi nu i-am mai dat drumul. Ne- 
am înţeles repede, ne-am cunoscut pînă în adîncul minţii și 
inimii. Aveam aceeași lungime de undă; o vibraţie comună, care 
duce la îmbinări ideale. Am simţit de la început, cînd am văzut-o 
pe esplanadă. Nimeni n-ar crede, am iubit-o din prima secundă. 


— A durat mult? întrebă Maria. 

Își dădea seama că pusese o întrebare femeiască, meschină și 
stupidă, dar ea nu putea să judece sentimentele dezlegate de 
timp. Pentru ea timpul însemna durată. 

— Șapte ani, răspunse el. Ca în Biblie. Anii cei buni, firește. 

— Din cauza ei ai renunţat? 

El se uită la ceas; răspunse absent: 

— Nu... (Făcu semn barmanului). Trebuie să plec. Eşti cu 
mașina? 

— Da; plec și eu. 

Se despărţiră fără nici un proiect; el se înclină, ea nu-i întinse 
mîna. Se întunecase. După o sută de metri, Maria opri, așteptă 
ca el să se distanţeze, apoi întoarse și merse în oraș; n-avea nici 
o treabă. Opri lîngă cazinou, cobori, privi terasa, peste care 
valurile sparte în dig răsturnau coloane de apă. Încă de la baro 
obseda esplanada, era un reper al iubirii ei, care deodată se 
încrucișa cu iubirea altuia. Trase mașina în fața casei, privi 
ferestrele lui Alber. Revenea prima dată, ocolise locul, fiindcă îi 
era frică să se întilnească aici cu ea însăși, într-un trecut pe care 
nu voia să-l evoce, de teamă că nu s-ar mai fi putut întoarce la 
singurătate. Toate amintirile rămiîneau dureroase, dar ceva în 
fibrele ei începea să amorţească. Îi părea rău că nu putea să 
bea singură. Trebuia să înveţe, picătură cu picătură. 

La înapoiere, drumul în afara orașului părea că va deveni 
naufragiu. Valurile măturau șoseaua, mai tumultuoase decit 
după-amiază, sau poate nu le vedea venind pe întuneric și nu 
mai putea să regleze viteza mașinii, ca să se strecoare printre 
ele. În cîteva noduri se pomeni dusă de-a latul, pînă la bordura 
șoselei, în vreme ce parbrizul inundat de apă îi dădea senzaţia 
imersiunii. Poate la fel cădeau valurile acum acolo... Și-l închipui 
pe Alber, concentrat, străduindu-se să vadă în vreo noapte și-n 
vreo furtună. De ce nu putea să răsară lingă el, prin 
atemporalitate, și să-i pună mîna pe umăr?! 

Volanul se smuci, îl scăpă; lovită brutal, dusă pe sus, mașina 
ieși de pe șosea și eșuă pe nisip, într-o depresiune. Încercă s-o 
scoată manevră înapoi și înainte, dar roţile patinau, se adînceau 


în nisip, pînă ce se împotmoliră. Era barbar să se lupte două seri 
la rînd cu o natură dușmană. Și alte seri cu alte dușmănii. Cînd 
stinse farurile, orice noţiune despre lume se pierdu; neființa ar fi 
fost deplină dacă nu s-ar fi auzit mugetul mării. Porni pe jos, fără 
să încuie portierele mașinii. Precauţiunea i se părea și mai 
inutilă decît altădată; de vreme ce noţiunile despre lume se 
pierdeau, cum avea să rămînă aceea a proprietăţii care trebuie 
conservată? 

Mai mult decit orice o atrăgea acasă un diapozitiv; și-l 
amintea fără detalii și dorea să-l vadă, cu nerăbdare, ca și cum 
aștepta să găsească în el o soluţie de viaţă. Îl căută, febrilă, 
înainte de a-și scoate haina, cu miînecile ude și murdare de 
nisip. După ce-l găsi, îl puse deoparte, liniștită, se dezbrăcă, se 
duse la baie; apa era rece, vaillantul nu funcţiona, sau se golise 
butelia. 

Rămiîneau trei săptămîni pînă să ajungă vaporul la Vancouver, 
totuși voia să trimită o scrisoare chiar miine, să fie sigură că are 
să ajungă la vreme. Nu avea să-i spună multe cuvinte; nu mai 
suporta nimic de prisos... „Nu mai pot fără tine. Dacă nu vii, am 
să mor sau am să înnebunesc.“ Nu găsea mijloace mai bune să 
se exprime, dar nici nu voia să le caute; trebuia să fie o somaţie, 
nu o pledoarie. l-ar fi putut trimite aceste cuvinte prin radio, le- 
ar fi avut miine după-amiază. Nu mai accepta comunicațiile 
cifrate, jocul naiv și ridicol, conceput în romantica ei noapte de 
veghe, care astăzi i se părea o eroare de neiertat. Așa cum i se 
părea și lui, care dormise. În noaptea aceea ar fi trebuit să rîdă 
amîndoi pînă la ziuă. Învăţase prea tîrziu, abia astă seară. Sau 
să plingă. Sau să se omoare. Să facă orice, dar împreună. Băgă 
hîrtia în plic, îl lipi bine, apoi îl puse în Larousse, să se preseze 
pînă la ziuă, să se cimenteze, să nu-l poată viola nimeni. Gîndul 
ei, acoperit cu toate scuturile, să fie numai pentru el, nealterat 
de o privire străină. 

Se simţea împăcată. Socotea că își făcuse o datorie definitivă, 
ca un testament pe patul de moarte. 

Puse diapozitivul în diascop, se așeză în pat, și privi la lumina 
plafonierei. Era cazinoul, așa cum își amintise, vara, cu lumina 


albastră de după-amiază, cu terasa plină de lume, dar fără 
îmbulzeală; oamenii ședeau la mese cu spaţii aerisite între ele. 
Pe ringul gol, dansa o singură pereche, la care se uita toată 
lumea. Fiind prea departe, nu putea desluși fizionomiile. lar în 
prim plan, rezemată de balustradă, Helga privea scena, sau se 
uita la mare, peste capetele oamenilor... 

Maria era istovită; coatele i se îndoiau încet, brațele căzură pe 
cuvertură, și ea adormi cu diascopul în mînă. Trecu în vis, fără 
nici un ocol, cum ar fi intrat în cadrul fotografiei. Același decor, 
aceeași culoare a cerului, dar bătea vintul, și pe terasă nu se 
vedea nimeni. În locul unde fusese Helga, venise altă fată; 
stătea lingă balustradă, privind terasa goală. Avea o rochie albă, 
veche, rămasă mică la piept, iar pe deasupra, aruncat pe umeri, 
un pardesiu negru, un loden ponosit, pe care îl bătea vintul. 

— Bună ziua! îi spuse Maria., 

Fata întoarse capul; avea în ochi o tristeţe înghețată. Părul 
castaniu, fără strălucire, era pieptănat cu cărarea într-o parte și 
nu cobora mult sub lobul urechii. Nu părea foarte tînără și nici 
frumoasă, dar atrăgea privirea, o fascina, nu-i mai dădea 
drumul. Putea să fie o vrăjitoare. N-avea totuși nimic 
ameninţător, fizionomia ei părea mai degrabă prietenoasă, 
definită de nasul puţin adus în sus, o fracțiune de grad, care 
îmblînzea linia dreaptă, de obicei severă, ca tot ce-i perfecţiune. 
Maria privi uimită gura ei, cu buzele pline, puţin întredeschise, 
palpitînd, capabilă la fel de bine să trădeze patima, ca și 
suferinţa. Putea s-o podidească plînsul, dar nimic nu împiedica, 
nici tristețea ochilor, ca gura să muște pătimașă. 

— Cum te cheamă? întrebă Maria. 

— Magda. 

— De ce nu Magdalena? Nu vii din Galileea? 

— Nu! Mă cheamă numai Magda. 

— Ce mai faci? continuă Maria, încurcată, fiindcă nu mai știa 
de ce i se adresase. 

Fata nu răspunse; o privi nedumerită. Nu putea face altceva 
decit să privească. Maria reluă, încercînd să se orienteze în 
propriile ei gînduri neclare: 


— Vrei să ne plimbăm? 

— Nu depinde de mine. Dacă poţi, ia-mă de-aici. 

Trecură pe deasupra portului de iahturi și ajunseră la casele 
de sub faleză, vilele cu terasă și patio. 

— Ti-ar plăcea să stai aici? întrebă Maria. 

— Am stat. Șapte ani. 

— Ai fost fericită? Aici nu poţi fi decit fericit. 

— Eu n-am fost. Mi-a fost frică. El s-a dus prea departe. Din ce 
în ce mai departe. În alt departe, pînă la ultimul dintre ele. Dar 
dincolo de ultimul departe mai erau altele, și s-a dus să le caute. 
Numai știam, nici să număr zile. Mi-a dat tot, în afară de o armă 
ca să înving timpul. 

— Nu aveai o fire prea slabă? 

— Ai venit să mă judeci? Poţi tu să arunci piatra? A bătut 
vîntul, s-a deschis ușa. 

Fata se lăsă în genunchi, își puse capul pe parapetul de piatră 
și începu să plîngă. 


35 


Venise o frămiîntare legată de durere și temperatură. Cu 
obrazul roșu, cu trupul leoarcă de nădușeală, Tulip aiura, dar nu 
spunea cuvinte, și turcoaica bătrină nu putea să înţeleagă; era o 
aiureală secretă, interioară, din ce în ce mai ascunsă. Căuta un 
alt punct al existenței lui fără cronică. După fuga din Adis- 
Abeba, un episod începea la Marea Roșie. Cum ajunsese acolo 
nu putea să-și aducă aminte. Găsi pe urmă azil pe barcazul 
francezului, un vîntură lume, care trăia de mic între arabi, le 
vorbea limba și trecuse la credința mahomedană. Francezul se 
învoi să-l ia cu el pînă la Port-Said, îl duse în cabină, îi scoase 
șalvarii, îl puse să se spele. Tulip intră în altă robie; ocrotitorul 
lui nu se ţinu de cuvint, nu-i dădu drumul. Doi ani navigară în 
Marea Roșie, cărînd tot felul de mărfuri. În porturi copilul 
rămînea închis în cabină. Se îngrășase, nu-l puneau la treabă. 
Era pufos și molatec, dar n-avea bunăvoință, de aceea în el s-a 
strîns ură, s-a strîns fără știința lui, fără s-o măsoare, și a dospit 


ani după ce se terminase. La Damietta, unde este o gură a 
Nilului, un arab din echipaj i-a descuiat ușa, pe cînd lipsea 
francezul, și i-a dat drumul să fugă, după ce și-a luat plata. 

Tulip nu avea amintiri legate între ele, ci numai jaloane, la 
distanţe mari unul de altul; mai puţin fapte și mai mult 
semnificaţii. În el era o sinteză istorică; reprezenta descendența 
Mediteranei. Simbolul lui, inexistent în vreunul din zodiacuri, și-l 
descoperise în piramidă, care, înainte de a fi o figură 
geometrică, era o construcţie. Și-o alesese pe cea mai mare din 
deșertul de la Gizeh, încadrată cu o precizie misterioasă de 
brațele prin care Nilul se varsă în mare. Tulip știa că rolul 
adevărat al marii piramide era să despartă lumea în două. De- 
aici porneau două drumuri, unul spre apus, prin Libia, altul spre 
răsărit, peste Marea Roșie, și amîndouă, după ce treceau, unul 
prin Spania, prin Sicilia, altul prin Asia Mică, peste Marmara, se 
întîlneau la Atena; Tulip strînse primii bani vînzînd cafea, cu 
filigenul, în vîrful piramidei lui Keops. Urca dimineaţa cu 
ustensilele și nu mai cobora pînă seara. Excursioniștii de dincolo 
de Mediterană veneau cu cămilele, de la Cairo, cu pantaloni 
scurţi și căști coloniale. Ghizii îi împingeau cu umărul pe 
blocurile mari de piatră, care nu erau trepte, ci obstacole, 
învinse cu spaimă și nădușeală. 

Tulip avea atunci șaptesprezece ani, era oacheș, subţire, cu 
nasul drept și cu ochii migdalaţi, depărtaţi tare unul de altul, de 
păreau în afara obrazului. Înaintea lui cafeaua se plătea 
douăzeci de piaștri, în virful piramidei, pe cînd jos costa numai 
zece. Din prima zi, Tulip ridică preţul de trei ori. Nu se miră și nu 
se tocmi nimeni. Într-un an făcuse patruzeci de mii de franci, în 
napoleoni de aur. Anul viitor își luă slugă, un copt sărac, pe care 
îl puse să care poverile. Aducea în desagi cafea, zahăr și d-ale 
gurii, și la plecare lua găleata cu necurăţenii. Tulip nu mai 
cobora cu săptăminile. Într-o noapte, avu revelaţia că piramida, 
în administraţie englezească reprezenta un bun de familie. 
Uzurparea se făcuse demult, în altă viaţă, cu mii de ani în urmă, 
cînd îl răpiseră și-l purtaseră legat de cămilă în deșertul Libiei. 


Între aceste două jaloane ale istoriei, se consumase civilizaţia 
egipteană. 

În al treilea an, după ce absorbise în sine spiritul faraonic, ca 
pe o moștenire legitimă, Tulip își începu migraţia spre răsărit, 
urmînd drumurile civilizaţiei mediteraneene, care duceau spre 
Europa barbară. Avea o sută cincizeci de mii de franci; îi purta în 
desagi, cînd pe asini, cînd pe cămile. Nu trecu pe la Port-Said 
fără să afle de soarta francezului. Părăsise Marea Roșie, de cînd 
venise Lawrence; acum ajunsese la turci, pe la Alexandreta, 
unde făcea negoţ și zizanie. Cheltui trei săptămîni timp, și cinci 
mii de franci aur, ca să-l captureze. Ar fi cheltuit zece, dar nu 
era nevoie; oamenii își vindeau ieftin șiretenia și osteneala. Cînd 
îl avu în mînă pe francez, într-un hambar unde nu venea nimeni, 
puse să-l lege cu faţa în jos, pe o masă, frînt de mijloc, și după 
ce îi înfundară gura, oamenii cumpăraţi de el îl luară în primire 
cu rîndul. lar Tulip își văzu de drum, cînd cu cămila, cînd cu 
asinul, pe drumul civilizaţiilor mediteraneene. La Ankara își 
cumpără redingotă, după moda din Europa, impusă prin lege. 
De-acolo se duse la Constantinopole, cu avionul. Zborul dură o 
oră și jumătate. Prin axul Bosforului trecea linia care pornea de 
la piramide și despărțea lumea în două. Tulip schimbase și 
continentul, și emisfera... 

Își veni în fire a doua zi dimineaţa, îndopat cu penicilină, dar 
mai zăcu aproape o săptămînă. Cînd deschise ochii și începu să 
se dezmeticească, recunoscu odaia de lîngă bucătărie; nu-și 
amintea cum ajunsese aici. La picioarele patului, pe un scăunel 
rotund, cu trei picioare, stătea turcoaica bătriînă. Era scăunelul 
ei de acasă, singura avere pe care o luase cu ea, plecînd din 
Galata. Tulip îl știa bine, îl contemplase de multe ori, întrebîndu- 
se de ce peste tot în lume sînt răspîndite scaunele cu patru 
picioare. Trepiedul reprezintă ideea primordială de stabilitate. Al 
patrulea picior strică, dacă nu-i riguros egal cu celelalte, sau 
dacă podeaua nu-i riguros plană. Tulip făcea de multe ori 
socoteala cîte milioane de dolari se irosesc pe al patrulea picior 
de la scaune, și își ridea în barbă pe seama oamenilor care 
voiau să ajungă în Marte, înainte de a fi rezolvat o problemă atit 


de elementară. Să fi fost tînăr, ar fi pornit o campanie, ar fi 
constituit o asociaţie, s-ar fi îngropat în aur. 

Pe chipul veșted și inexpresiv al turcoaicei bătrine se vedeau 
lacrimi. 

— Ce s-a întîmplat? întrebă Tulip, săltîndu-se greu în coate. 

— A murit băiatul, răspunse turcoaica bătrină. 

Tulip vru să se ridice; n-avea putere. După o clipă de întuneric 
se pomeni pe marginea patului. 

Turcoaica bătrînă își legăna capul, domol, egal, imperturbabil. 
Ochii ei fără adincime, care parcă nu puteau înregistra relieful 
naturii, acum semănau cu abisurile. 

— Care băiat? șopti Tulip, aplecat spre ea, s-o audă. 

— Băiatul. 

În vorba ei era jale de o viaţă. Tulip o îmbrînci trîntind-o pe 
dușumea. 

— A murit! mai spuse turcoaica bătriînă. 


36 


Cînd se credea că iarna era pe sfirșite, revenise cu tot ce 
putea asupri mai rău oamenii și natura. Dar începuse cu ploaie, 
violentă, bogată ca vara. Cîmpul, pînă în munţi, și dincolo de ei, 
pînă în lunca Dunării, era plin de apă. Seara ploaia se opri, și 
peste noapte căzu gerul. Spre ziuă termometrul coborise la 
douăzeci de grade sub zero; seara următoare ajunse aproape de 
treizeci. Cîmpul fu prins sub gheaţă. Vieţuitoarele, cîte nu 
muriseră prin cuiburi, prin scorburi, prin culcușurile prefăcute în 
sloiuri, zburau, alergau, se tîrau înnebunite, între zările lor de 
gheață, căutîndu-și scăparea. lepurii se rostogoleau buimaci 
printre dune, după o tufă de mărăcini, ca s-o roadă, și nu 
găseau decit tije străpunse de ger, care se făceau cioburi, ca 
sticla. Pescărușii nu mai ieșeau din cuiburile săpate în faleză. În 
locul lor, pe plajă se îngrămădeau corbii, cu aripile îngreuiate de 
chiciură. Mulţi nu mai puteau să se ridice, și după ce se zbăteau 
ceasuri, rămîneau țepeni. Pe urmă veneau valurile peste ei, se 
sleiau, pojghiţă peste pojghiță, și se prefăceau în dune de 


gheaţă. Gheaţa prinse și marea, tot mai departe, pînă ce ajunse 
să împresoare vaporul. Pe acest pat tare, se așezau alte straturi 
de apă, unde băteau valurile, și acolo, în larg, creștea un zid alb, 
ca o banchiză polară. 

Tulip zăcea la spital; îl luaseră. Turcoaica bătrină păzea 
vaporul, care multe zile rămăsese în părăsire. Nu putu să se 
ducă pînă nu se linişti marea. Dar atit timp cit era furtună, 
nimeni n-avea cum să ajungă acolo, ca sa fure. Găsi tambuchiul 
de la sala mașinilor deschis, cu ușa bătută de vînt. Tulip o 
încredințase că avea un om prizonier în cală. Cine putuse să 
deschidă zăvorul? Turcoaica bătrînă îndeplini porunca și rămase 
de pază. Veni gerul peste ea; prinsă de gheață, barca plesni ca 
un pepene. Într-o dimineaţă, turcoaica bătrînă nu se mai dădu 
jos din pat; îi înţepeniseră picioarele peste noapte. Nu le mai 
simţea, nu putea să le miște. Soba se stinse. Peste noapte auzi 
pași pe punte. Cineva se plimba de-a lungul cabinelor; se plimbă 
așa pînă aproape de ziuă, apoi se duse. Turcoaica bătrînă socoti 
că fusese o închipuire, stîrnită de povestirile lui Tulip. 

A treia noapte, doi oameni veniră să fure. La cercetări nu se 
află nimic despre ei, erau din alte părţi, nu-i cunoștea nimeni, și 
ei nu mai puteau sa vorbească. Poate lucraseră peste vară la 
șantiere. Veniră pe gheaţă, li se găsiră urmele; în buzunare 
aveau clești, pîinze de bomfaier, chei fixe, de toate felurile. 
Mirarea răminea cum puteau sa îndure un ger care tăia 
respiraţia. Cunoșteau vaporul, fiindcă merseră fără ocoluri la 
cabina comandantului. După mișcările lor, reconstituite pe 
urmă, se presupunea că aveau cunoștință de lipsa lui Tulip; 
probabil urmăreau, înainte de a trece la demontarea pieselor 
valoroase, de pe puntea de comandă, din camera hărților, să 
cotrobăie prin sertare, după aur și valută. Ar fi trebuit să se mire 
că ușile erau descuiate, intrară și aprinseră lumina, după ce 
prăpădiră două cutii de chibrituri, ca să încălzească fitilul; 
înăuntru era mai mare ger decit afară; n-ar fi fost de mirare să 
îngheţe gazul în lampă. Chibriturile arse fură găsite, după cum 
fură găsite semne că lampa arsese. Cînd cabina fu luminată, se 
întoarseră să înceapă treaba, și atunci văzură ceea ce aveau să 


vadă mai tîrziu anchetatorii, fără nici o schimbare. Din patul 
comandantului, se zgiia la ei o momiie, cu mîinile ţepene, întinse 
înainte și cu degetele rășchirate. O luară la goană, pe coridoare, 
se îmbrînciră unul pe altul, la scară, care să coboare primul, și 
căzură pe gheață, de la opt metri înălțime, îi găsiră lîngă barca 
fărîmată, fărimaţi și ei și prefăcuţi în sloiuri, albi din cap pînă în 
picioare. La morgă, cînd se dezghețară, pielea li se făcu neagră. 
Alb rămase numai părul. Unul avea barbă; albise și barba. 

Turcoaica bătrînă era și ea sloi de gheaţă. Înţepenise pe cînd 
încerca, într-o mișcare disperată, sa se dea jos din pat, cu 
picioarele paralizate, să aprindă focul în sobă. Dar chiar să fi 
ajuns pînă acolo de-a bușilea, ar fi fost tot degeaba, fiindcă 
rezervorul nu mai avea motorină. 


37 


După ce gerul trecu, marea și plaja rămaseră mult timp 
îngheţate. Se topi mai întîi apa de pe cîmp, dînd naștere la bălți 
negeografice. Viețuitoarele reînviaseră, de unde s-ar fi spus că 
au să rămînă moarte. lepurii veneau în cîrduri pînă la malul 
marii, cu sutele și cu miile, cu ţurțuri de noroi în blană, slabi, 
gata să se prăpădească. În toţi anii se prăpădeau mulţi, loviți în 
toate felurile, dar prin februarie iepuroaicele se puneau să fete, 
și nu se mai opreau pînă iarna următoare; chinuitul neam nu 
voia să piară. Altfel avea să fie de astă dată amarnica lor istorie. 

De la malul mării, cîrdurile de iepuri porneau iar pe cîmpie, 
tăind-o în curbe și în zig-zaguri, ca mai tîrziu să vină încă o dată 
pe plajă, cînd mai la nord, cînd mai la sud, căutînd disperaţi o 
salvare, pînă ce într-o zi nu mai avură încotro și intrară în oraș, 
refugiindu-se prin parcuri. Îi prindeau cu grămada, pînă și copiii. 
În mai toate casele se gătea carne de iepure; la mahala se 
vedeau blănuri puse să se zvinte pe sub toate streșinile. 

Tot atunci, peste oraș veni o epidemie de gripă, cum nu se 
mai cunoscuse; lăsa morți cu duiumul, între cei plăpînzi, copiii și 
bătrînii. Spitalele nu mai aveau unde să pună bolnavii, care 
zăceau claie peste grămadă, pe dușumele și pe coridoare, ca pe 


vremea ciumei. La farmacii nu se mai găsea aspirină. leși zvonul 
că molima fusese adusă de iepuri și atunci începu vînătoarea 
din urmă. Se puseră pe ei cu puștile, cu ciomegele, cu capcane 
de toate felurile. Cîţi scăpară se duseră pe cîmp și nu se mai 
văzură, în afară de cei care într-o noapte, vreo cincisprezece, 
nimeriră la casa de piatră și se strecurară în magazie. 
Dimineaţa, intrînd să ia lemne, Maria îi găsi cuibăriţi pe capota 
mașinii, strînși atît de tare unii în alţii, că n-ar fi putut să-i 
numere. Păreau indiferenți, nu mai aveau nici un instinct de 
apărare, sau nu mai aveau putere. În ochii lor nu se citea 
spaima, ci disperarea. 

Maria închise repede ușa magaziei; trebuia să-i apere, să nu 
bage de seamă colegii ei; n-ar mai fi rămas nici o scăpare. 

După-amiază se duse la barul lui Max. 

— Unde pot să găsesc varză și morcovi? 

— Numai la piaţă. Aveţi de gînd să creșteţi iepuri? 

Voia să glumească. 

— Da, răspunse Maria. 

Max își continuă gluma, în timp ce întindea cărţile pe masă, 
pentru pasienţă: 

— E foarte primejdios. Vedeţi să nu se afle! 

O săptămînă, Maria cără varză și morcovi. Pe la bar trecea cu 
sacoșa ascunsă. Cînd deschidea ușa magaziei, iepurii ciuleau 
urechile și-o adulmecau cu boturile umede. 

Într-o noapte, pe la mijlocul săptămînii următoare, Maria auzi 
lupii urlînd. Erau mulţi și veneau de pe cîmp, se apropiau în zig- 
zaguri prevăzătoare, oprindu-se din loc în loc să asculte în 
noapte; între urlete nu se auzea decît marea. 

Veniră pînă sub fereastră și continuară să urle, la început cu 
furie, apoi cu jale, iar mai tirziu cu o deznădejde care Mariei îi 
sfișia inima. Nu-i era frică și nici nu putea să-i urască; nu fusese 
dorinţa lor să vină pe lume. Aprinse lumina și se aplecă pe 
fereastră; se retraseră în umbră, înainte de a izbuti să-i vadă. 
Urlau din ce în ce mai vlăguit, făcînd jos un cor de moarte, pe 
mai multe glasuri. Așa se lamentară toată noaptea. 


A doua zi, iepurii nu mai erau în magazie. Fugiseră de spaimă, 
sau se duseseră în gura haitei, înnebuniţi de urlete? 

În bucătărie rămăsese o sacoșă plină cu varză. 

Abia spre miezul verii avea să mai apară cite un iepure, ici- 
colo. Maria se întreba dacă erau dintr-ai ei, sau alţii, din altă 
parte. 

Lupii nu mai veniră și nici nu se mai auziră. 


Tulip se făcuse bine, dar era năruit. În lunga lui viaţă de-atitea 
ori fărimată, nu se descurajase nici cu moartea obraz în obraz; 
totdeauna se ridicase, o luase de la început, totdeauna știuse că 
iar o să cadă și iar o să se ridice, pînă la capătul veacului. Acum 
veacul i se sfirșise. Abandonase vaporul și toate celelalte treburi 
ale lui, atît de misterioase. Ședea mai tot timpul în balansoarul 
lui Rafael, în faţa sobei, fără să se legene. Hrana lui era ceaiul, 
pe care i-l aducea Dia, cînd venea de la școală. Pînă noaptea, 
fata nu mai părăsea odaia; ședea ghemuită în patul lui Rafael, 
rezemată în covorul din perete, de unde nu cobora decit ca să 
pună un lemn în sobă. Pe urmă școala se închise, din cauza 
epidemiei. De atunci înainte rămase cu tatăl ei, toată ziua, 
veghindu-l, comunicînd poate cu el printr-un simţ de familie, 
necunoscut nimănui, vechi de milenii, care îl însoţise pe Tulip în 
drumurile lui din răsăritul Mediteranei, generos și fertil în 
enigme, cu seminţii dispărute și renăscute, nedescifrate pînă în 
zilele noastre. Tulip nu știa dacă are înrudiri israelite, dar locul 
lui sfint după piramide, era Zidul Plîngerii. Toate călătoriile 
mediteraneene se sfirșeau acolo, în locul ispășirilor și al 
iertărilor. Acolo ar fi vrut sa moară, și alături să fie mormîntul lui 
Rafael, cel mai frumos decit îngerii. 

— Tată, acum poţi să-mi spui. A fost cu adevărat fratele meu? 

Dia vorbea din întuneric; geamul, umbrit de nori, nu lăsa 
lumina să ajungă pînă în fundul camerei. Tulip răspunse abia 
tîrziu: 

— Nu! 

— Ce păcat că n-am știut! gemu Dia. Ce păcat fără iertare! De 
ce nu ne-ai spus, să ne fi iubit?! Era atît de frumos! 


— Mai frumos decit îngerii! șopti Tulip. 

Într-o zi, curierul cu motocicleta aduse un bilet de la Maria: 
„Tulip, sînt bolnavă și n-am pe nimeni. La spital nu mă duc. 
Trimite-mi pe cineva să mă îngrijească“. 

De mult nu mai apela nimeni la Tulip. Chemarea neașteptată 
îl aduse la viaţă. Se ridică, își puse redingota; comică altădată, 
îmbrăcămintea neobișnuită îi dădea acum un aer tragic. Își luă 
trusa cu medicamente; provenea de pe vapor și nu-i lipsea 
nimic pentru orice nevoie urgentă. 

— Haide! se adresă Diei. Mergem acolo. În suferință să ne 
căutăm și să ne găsim unii pe alţii. E sora ta, de acum înainte. 


În ajun, Maria își făcea tura de după-amiază, cînd după ora 
cinci recepţionă o radiogramă de pe Saturn. Vaporul dădea 
punctul zilei; acolo era ora șase dimineaţa. Se uită la hartă; mai 
avea trei sute de mile pînă la Vancouver; seara putea să fie în 
port, și iar urma o săptămînă de întuneric, fără comunicaţie. 

De la Osaka primise patru scrisori deodată și un teanc de 
ilustrate; ar fi fost altfel dacă veneau pe parcurs, una pe 
săptămînă. Nu se putea, distanța pînă la el era prea mare; era 
grea, era insuportabilă. lar el, în ultima scrisoare, expediată 
după surpriză, spunea: „Te rog împarte cu mine bucuria 
nevisată. N-am sperat ca de la prima călătorie să traversez două 
oceane, și încă unul din ele cel mai mare din lume! Ducem 
automobile japoneze la Vancouver, marfă de miliarde. Navlul se 
ridică la o sumă exorbitantă. În dolari! Îţi dai seama?!“ 

Nimic altceva! Maria avea scrisoarea la căpătiiul patului. Din 
cînd în cînd recitea sfîrșitul, în speranţa ca va mai apărea un 
rînd, scris cu cerneală secretă, și rămiînea cu ochii pe hirtie, 
pietrificată. 

Un ceas după ce primise poziţia, secretara veni de alături, cu 
o radiogramă urgentă, telefonată de la Direcţia Navigaţiei. O 
privi prostită; nu putea să înţeleagă, înainte de a se gîndi că nu 
putea admite. De la Vancouver, vaporul era îndrumat la San 
Francisco, să ia marfă pentru Valparaiso. De ce atitea mărfuri, 
de ce atita mișcare, atita viînzoleală, de ce aveau nevoie 


oamenii să-și încrucișeze produsele pe oceane, să le trimită la 
mii de mile, să le aducă de la capătul celălalt al pămîntului? 
Camera, cu aparatele de pe pereţi, începu să se legene. La șase, 
cînd veni înlocuitorul, Maria zăcea cu fruntea pe masă, cu febră 
de treizeci și opt de grade. Noaptea temperatura ajunse la 
treizeci și nouă. Nu avea nimic în casă, decit termometru și 
aspirină. Înghiţi pastile, nesocotită, în panică, știind că nu are 
cine s-o ajute și dacă o găsesc bolnavă o trimit la spital, cu 
ambulanta. Acum mai ales, cînd se afla în derută, cînd nu mai 
știa încotro e răsăritul și-n ce direcţie se învirtește pămîntul, 
avea nevoie de acest singur reper nepierdut în haos, odaia ei, la 
care putea să se refere ca să-și găsească, măcar în trecut, 
rațiunea existenţei. Viaţa îi făcea o nedreptate insuportabilă. Să 
nu fi fost bolnavă, s-ar fi răzvrătit: ar fi spart geamurile, ar fi 
lăsat ușile deschise, să intre gerul și să îngheţe aparatele, ar fi 
lovit cu toporul în ele, să nu mai poată transmite nici un mesaj. 
Aspirina îi ardea stomacul. Înainte ca durerea s-o înspăimînte, 
căzu într-o amorțeală care ţinu pînă la ziuă. Spre prînz, cînd auzi 
motocicleta curierului, se tîrî pînă la scară... 

Tulip cu Dia sosiră într-o oră. Pe drum, Tulip se regăsise pe 
deplin. Avea de făcut ceva care ţinea de bunătatea inimii. 
Durerile rămăseseră în urmă. Își dădea inima cu grămada, dar 
nu de-a rostogolul. Inima trebuia să fie de folos, nu să se 
irosească. În Tulip nu putea să piară omul practic. 

Aduse lemne din magazie și înfundă soba cu ele. 

— Să fie cald, ca să putem aerisi bine. De unde-i atita găinaţ 
de iepure pe mașină? Am de vinzare o bucata de pînză 
cauciucată, pentru capotă. Bleumarin. Englezească, garantată, 
cu lizieră. O dau cu o mie de lei, jumătate prețul. la-o cu ochii 
închiși, fiindcă n-o să mai găsești altă ocazie. 

— Nu-i mașina mea, Tulip. 

Maria zimbea; își revenise puţin, numai prin prezenţa lor în 
odaie. 

— Știu, e a aproapelui tău. Dar tare-i prăpădită! Fă-i o 
surpriză și schimbă capota. Cînd vine? 

— Aproapele meu?! E foarte departe, Tulip! 


Dia se duse la bucătărie, să fiarbă apă de ceai. Tulip își 
scoase redingota, se așeză pe marginea patului, lîngă Maria, îi 
puse termometrul; temperatura scăzuse la treizeci și opt; putea 
să mai crească o dată spre seară. Pulsul nu depășea nouăzeci și 
cinci. Mai rămînea să-i asculte plămiînii și inima. Dia veni cu 
ibricul. O ridicară în capul oaselor. Dia o ţinea să nu cadă, și 
Tulip își plimba urechea pe spate, după conturul plămiînilor. Pe 
urmă o întinse la loc; Tulip îngenunche lîngă pat, își lipi urechea 
de pieptul ei, sub sînul stîng și ascultă neclintit. Inima bătea 
bine, cum bat inimile oamenilor tineri; auzea sîngele trecînd prin 
valvule, viguros, ritmic; era o inimă sănătoasă, n-o pindea nici o 
primejdie, nici noaptea care venea, nici nopţile următoare, 
niciodată. Dia îi văzu mîinile înfigîndu-se în cearceaf, cum s-ar fi 
agăţat să nu-l ia o furtună. Maria simţi pe piept picături fierbinţi, 
udîndu-i cămașa de noapte. Ridică brațul, mîngiie obrazul bătrîn. 

— Tulip, tu ești un cavaler viteaz! N-ai voie să plingi. 

Se ridică greu, frînt. Îi tremura bărbia, nu o putea stăpini; faţa 
încreţită, crispată de plins, îi făcea să semene cu un cimpanzeu 
îmblînzit. Reînvie încă o dată, fiindcă n-avea timp de pierdut. 

— Caută-i o cămașă curată, e lac de nădușeală; trebuie să o 
schimbăm. 

Dia deschise dulapul, alese o cămașă albă, copilăroasă, dar 
prea transparentă, ceea ce o făcea să-și piardă inocenţa. Prin 
simplitatea ei pură, era cu atit mai provocatoare. O privi în 
lumină, apoi și-o potrivi pe corp să vadă cum îi stă. Avea statura 
Mariei, se măsuraseră de multe ori, și liniile lor se asemănau, 
amîndouă făceau parte din aceeași familie feminină, deși Dia, 
împotriva aerului ei încă infantil, era construită mai agresiv. Și 
Tereza, printr-o întîmplare ciudată, făcea parte din familia lor; se 
întîlniseră toate trei într-o zi. 

— Nu te mai prosti, și ajută-mi! spuse Tulip. 

Dia se privea în oglindă, drapată în cămașa de noapte. Ea nu 
purta, nu avea nici una. Maria se lăsă dezbrăcată, ar fi fost 
ridicol să se opună; n-avea nici măcar în minte o ezitare. Nu i-ar 
fi plăcut niciodată să se exhibiţioneze, cunoștea noţiunea 
decenţei și pe a pudorii. Acum se afla în faţa unei necesităţi, pe 


care o privea cu seninătate. Dia o ștergea cu prosopul, nu-i 
repugna nimic, nici chiar mirosul de nădușeală, fiindcă era 
prospăt și cald, pe o piele curată. Deși cuvintele aveau aceeași 
definiție, făcea deosebire, printr-o concepţie personală, între 
nădușeală și transpiraţie. Nădușeala era o explozie sănătoasă, 
pentru ea puţin excitantă, care provenea din efort și din 
încordare; ceva pur și în același timp animalic. Nădușeala rece și 
alterată devenea transpiraţie. 

— Maria, oare idioții de bărbați cu care ai avut de-a face, și-or 
fi dat seama că nu pot întîlni alta ca tine? Doar la o mie de ani o 
dată și-n partea cealaltă a lumii. Se poate să te ia cineva în 
braţe și să nu-și piardă minţile? 

— Las-o în pace! mormăi Tulip, care în acest timp fricționa 
picioarele Mariei. 

Dia își opri puţin miinile pe sînii ei, măsurîndu-i și încercîndu- 
le greutatea. N-o uimeau prima oară; privise la nudism sute de 
femei, le studiase; și cei mai consistenţi sîni se lasă puţin în 
părţi, se aplatizează cînd stai pe spate. Ai Mariei își păstrau și 
forma, și simetria, de parcă proveneau din aceeași sferă, tăiată 
în două. 

— De cînd a plecat iubitul tău, n-ai făcut amor cu nimeni? Te 
cred, dar e o stupiditate. 

Maria simţi deodată, în tot trupul ei aprins de febră, o 
lascivitate fierbinte, cum ar fi fost provocată de o palpare 
neechivocă, o atingere bărbătească, precisă, dar anonimă. Era 
aproape o infidelitate, pentru care altădată s-ar fi socotit 
păcătoasă. Acum nu-i provoca decît suferință, în carne și în 
inimă. Avea nevoie de dragoste, directă, nefiltrată, primitiv și 
vulcanic. 

Cămașa curată și cearșafurile schimbate îi dădură altă stare, 
de mulțumire; se simțea pură și obosită. După ce o înveliră cu 
pledurile, Tulip deschise fereastra. Aerul proaspăt se canaliza 
parcă în tot trupul, răcorindu-i sîngele și mădularele. Era tot mai 
obosită, și mai împăcată cu sine, ca după declanșări voluptoase. 

— Vreau să dorm. Mi-e atit de bine! Dia, cîntă-mi un cîntec de 
leagăn. 


Tulip se duse la Caravanserai, să aducă un pat pliant. Dia se 
așeză pe o pernă pusă jos, la căpătiiul patului și începu să cînte 
încet, șoptit, ca un murmur, fără cuvinte, cîntecul turcoaicei 
bătrîne. Era cîntecul lor, din copilărie, al ei și al lui Rafael, pe 
care îl uitase. Nu știa cum îi revenise în minte, în ultima noapte 
a bietului ei frate; venise singur, nu-l căutase. Îl murmura 
visătoare, ghemuită în virful patului, privind cum se leagănă 
balansoarul, în lumina roșie, de jăratic. „Mai cîntă!“ șoptea 
Rafael, fără ca ea să-l vadă. Îi cîntase, ceasuri, același cîntec; n- 
avea mai mult de trei tonuri, dar era expresiv prin îmbinarea lor 
neprevăzură,  nedescoperită de oameni, nescrisă și 
indescriptibilă... 

Seara Tulip se duse acasă. Dia rămase de veghe. După un val 
nou de febră care o cotropise după-amiază, Maria se simţea 
destul de bine să-și poarte singură de grijă. Dar se bucură că nu 
rămînea părăsită. 

— Eu n-am să mai trăiesc mult, spuse Tulip, înainte de 
plecare. Am ceva avere, ați putea s-o împărțiți pe din două. 
Maria, vreau să te înfiez, după ce te faci bine. 

— Sînt prea bătrină. 

— Nu. Să n-o lași singură pe Dia. Fii sora ei. Te iubește. 

— Și eu o iubesc. Și pe tine te iubesc,. Dar nu-i nevoie să mă 
înfiezi; eu am pierdut noţiunea familiei. Sînt o sălbatică, Tulip. 
Nu-ţi face griji. Am s-o ocrotesc pe Dia, cît o să aibă nevoie de 
mine. 

— A rămas stingheră pe lume! mai spuse Tulip, cu multă jale. 

— Mai cîntă-mi! se rugă Maria, după plecarea lui. 

— Nu pot, iartă-mă. Sînt dărimată; pe dinăuntru. Altminteri 
pocnesc de sănătate, că mi-e și greață. Pentru ce toate astea? 

Dia stătea lîngă patul pliant. Își îmbrăcase halatul de baie, se 
pregătea de culcare. Își arătă picioarele. 

— Un timpit mi-a spus că ar înnebuni, numai dacă ar pune 
mîna pe ele. Știu că am picioare frumoase, nu-i nevoie să aflu 
de la alţii. Dar tîmpitul n-a pus mîna; poate s-ar fi prins. 


Era vechiul el halat de plajă, transformat în îmbrăcăminte de 
casă, care n-o acoperea prea bine. Îi smulse cordonul, se răsuci, 
cum făcuse odată în faţa lui Rafael, să-i crească șoldul. 

— Cui nu i-ar conveni? zise. Sînt frumoasă și carnală. Îmi 
place să stîrnesc bărbaţii, dar niciodată n-am încercat să-mi bat 
joc de ei. Atunci, de ce nu se apropie nici unul? 

— Fiindcă l-ai pocni. Și ei simt. 

— Pe Martin nu l-aș fi pocnit. Ardea carnea pe mine cînd mă 
uitam la mîinile lui. Dacă m-ar fi atins, aș fi căzut în genunchi și 
i-aș fi sărutat picioarele. 

— Fiindcă era din cei care nu te-ar fi atins. Și tu știai! 

— Era un puritan nesuferit! 

— Nu era puritan de loc. Dar nu putea să te creadă. Nici un 
om deștept nu poate să te creadă. 

— Atunci să-mi caut un prost? 

— Să nu cauţi nimic. Să aștepți. 

— Ce dracu' să aștept? Am clei în git de-atita așteptare. 
Tremură carnea pe mine, îmi vine să zgirii, să dau cu picioarele. 
Ce să aștept? 

— Aşteaptă o zi frumoasă. Altfel ar fi păcat de tine. 

— Ce numești tu o zi frumoasă? 

— Ziua cînd toate au să fie altfel ca mai înainte. Cînd ai să 
deschizi ochii miraţi, și o să ţi se pară că vezi lumea prima dată. 
Cînd toate în jurul tău au să devină miraculoase. Cînd ai să 
amesteci plinsul cu rîsul, suferinţa cu fericirea, apusul cu 
răsăritul, viaţa cu moartea. 

— Tu ai avut o asemenea zi? 

— Da, numai că a venit prea tirziu, cînd n-o mai așteptam, nu 
mai credeam în ea. Mi-am reconstruit credința, dar dedesubt a 
rămas o temelie surpată; știu numai eu de ea; dacă o uit uneori, 
mi-o amintește noaptea cîntecul cucuvelei. Vrei un sfat, Dia? 
Ține la prețul tău, nu-l cobori nici la închiderea tirgului. Chiar 
dacă ar fi să-ţi muști pumnii. 

— Pînă una alta mi-i cam mușc, biata de mine! 

Dia rise, crispată, stinse lumina și se băgă în așternut, după 
ce-și scoase halatul cu o mișcare ferită, de parcă nu ea se 


etalase mai înainte, fără nici o reţinere. Rămase numai lampa 
de pe noptieră, mascată de o carte pusă în picioare. 

— Cum te simţi? întrebă Dia. 

— Cam toropită. Dar mi-e bine. 

— În două zile ai să ieși din casă. Mă bucur că sînt aici. 
Noapte bună. Maria! 

Nu adormiră curînd. Gîndurile nu erau sfirșite, pentru nici una. 

De jos se auzeau piuiturile aparatelor; Maria le descifra 
mecanic, le prefăcea în fraze, dar n-o interesa soarta 
vapoarelor, voia să uite de ele, de tot, chiar și de propria ei 
viaţă. Încă avea febră; îi ardea faţa. 

— Dia, cum a murit? 

Urmă o pauză înghețată. 

— N-a murit; s-a stins. Cîntam, n-am auzit nici măcar un 
suspin. Am văzut că balansoarul se legăna din ce în ce mai 
încet, pînă ce s-a oprit. Cred că a murit cu ochii închiși; zimbea 
și nici un înger nu putea fi mai frumos. l-a stat inima, n-a fost 
altceva. 

După altă tăcere, Dia continuă: 

— Crezi că sîntem blestemaţi? Nu era drept să moară. Dacă e 
adevărat că sufletele morților se reîntrupează, atunci sufletul lui 
are să rătăcească pînă la infinit, fiindcă niciodată n-o să se mai 
nască unul să i se potrivească. Fără el lumea are să fie mai 
săracă... Am să te rog ceva, Maria. N-avem nici o fotografie de-a 
lui; nu-i plăceau fotografiile. Măcar dacă ar fi apucat să ia 
portretul făcut de Tereza. N-avem nimic. Încearcă să-i 
reconstitui chipul. Nu se poate să-l fi uitat. 

Maria se simţi iarăși înviorată. 

— Nu știu dacă mai sînt în stare, dar am să încerc. Îl văd 
foarte clar. Nu îndrăznesc să mă avint prea mult. Am să copiez 
ceva, să mă gîndesc ce i s-ar potrivi, și am să schimb chipul cu 
al lui. 

Noaptea, Maria îl visă pe Rafael, cu pieptul gol; nu știa dacă e 
viu, sau numai o statuie de bronz. O pasăre necunoscută stătea 
pe umărul lui; pe urmă își luă zborul și-l lăsă singur. 


38 


Bietul Tulip n-avea nici o vină; bunătatea lui și buna lui 
intenţie duseră la o întirziere de două zile. Maria făcuse 
congestie pulmonară, poate urmarea celor două nopţi de luptă 
cu frigul, cu vîntul, cu apa îngheţată ajunsă pînă la piele. 
Izbucnise într-un moment de epuizare morală, cînd n-o mai 
interesa nimic, nici măcar să trăiască. Era a nouăzecea zi. Alber 
ar fi trebuit să se întoarcă, iar el se ducea tot mai departe, și nu 
mai exista calendarul ei, să-i lege, de la distanţă. Seara, cînd 
Maria se gîndi că el avea în față ultima filă, văzu ridicîndu-se 
între ei valurile oceanului, îngheţate. „Dacă miine ar trebui să 
pleci din nou, ce ai face cu mine?“ Întrebarea din ziua 
întoarcerii! Plecase din nou, înainte de a se întoarce, și fără să-i 
răspundă la întrebare. 

Spre norocul ei, cînd o luară cu ambulanţa, Maria era fără 
cunoștință. leşi din spital înainte de a veni primăvara, care 
întîrzia, deși se apropia sfîrșitul lui martie. În golf se mai vedeau 
blocuri de gheață. Tulip vopsea vaporul, de unul singur, ceea ce 
însemna că n-ar fi putut să termine nici chiar într-o viață mai 
lungă. Nu-l obliga nimeni, dar exista vopsea, și lui îi prisoseau 
zilele. Nu-l mai interesau afacerile, agonisise destul ca Dia să 
aibă din ce trăi, pînă se mărita, și chiar după aceea. 

Maria găsi scrisori, de la Vancouver, teancuri de ilustrate și de 
radiograme. Dia ar fi putut să i le aducă la spital, dar nu o 
rugase; nici nu se giîndise la ele. Era revoltată; fusese fără 
cunoștință multe ore, în primele zile, somnul care se înrudește 
cu moartea; putea să nu se mai trezească, și i-ar fi părut bine, 
din răzbunare, să-și aibă și el partea, să se cutremure, să se 
rupă în două, și așa, frînt, să rămînă cu remușcarea. Nu voia să-i 
scrie la Valparaiso, următoarea escală. Nu făcea parte din pactul 
lor, terminat după nouăzeci de zile. Drept răspuns la toate 
scrisorile lui, îi trimise o radiogramă: „Dorm, să nu mă trezească 
nimeni.“ 

Căuta în albume, să extragă o imagine potrivită cu Rafael. Se 
opri la Cristul lui Van der Weyden, luîndu-i alura crucificării, 


mîinile date în lături, trupul alungit prin martiriu, dar și-l închipui 
pe un suport terestru, crescînd din pămînt sau din stîncă, fără să 
se taseze sub propria-i greutate. Făcu zeci de schițe, tratînd 
imaginea apollinic, să fie într-adevăr un băiat mai frumos decit 
îngerii. Le aruncă, unele după altele; imaginea refuza să se 
modernizeze, să intre în spiritul timpului, singura concepție pe 
care o accepta Maria, pînă ce într-o zi cartonul începu să 
vibreze, născînd reliefuri. Le privi printre pleoape; voia nu un 
desen, ci un volum, și el se năștea, căpătind mobilitate și 
căldură, vestind o întrupare apropiată. Atunci aduse pămînt cu 
mașina, un sac plin de argilă, pe care îl cără sus, găleată după 
găleată. Dia îi ajută să-l înmoaie și să-l frămiînte. Stăteau 
amîndouă în genunchi, pe mozaicul din baie, murdare de noroi 
pînă la coate, ca niște cărămidărese, amestecîndu-și sudoarea 
cu lutul. Îl transportară apoi în cameră; nu era decît o masă de 
pămînt, informă, care avea poate în el vieţi îndepărtate. Maria le 
invoca, spre a putea să creadă, și cînd ele reînviau, făcînd lutul 
să freamăte, începea să modeleze. Schița, aflată alături, nu-i 
servea ca punct de referire, doar o însoțea, să nu se rătăcească 
și să aducă mărturie despre credinţa ei pusă la încercare. 
Modelul adevărat era invizibil pentru oricine; pentru ea apărea 
scăldat în lumină, sub fascicolele a mii de reflectoare. Se oprea 
cînd începea să-i scadă credinţa. Revenea, clipind, fără să vadă 
nimic în jur, fără să înţeleagă. Se simţea istovită, după o boală 
grea care lăsase amintiri, dar așa îi era mai ușor să trăiască. 
Uneori regăsea fericirea în ea însăși, după ce-i pierduse de 
multă vreme deprinderea și n-o mai așteptase decit de la altul. 
Număra zilele de la nouăzeci înainte. 

Dia stătea cu ea toată ziua; venea de dimineaţă, îi fierbea 
ceaiul, îi dădea să măniînce, îi peria părul. Cît ea lucra, cu mîinile 
murdare de lut, îi ducea ţigara la gură, îi urmărea mișcările, 
atentă să-i prevină orice dorinţă. La sfîrşit, învelea mulajul în 
cîrpe ude și îi ajuta Mariei să se spele. Pleca la cinci, ca să 
ajungă acasă pe lumină. 

Maria nu-și reluase serviciul, era în convalescenţă, avea 
cincisprezece zile concediu. Rămasă singură, aștepta calmă să 


treacă seara; cînd simţea că se naște un gol în inimă, se gîndea 
la serile ei, dinainte de a-l fi cunoscut pe Alber. Nu le uitase, dar 
n-aveau culoare și nici nu se deosebeau una de alta. 

Pînă în a nouăzecea zi, îl urmărise în spaţiul geografic, peste 
care se întindea spaţiul ei sufletesc. Punctele de pe hartă, pe 
care le atingea vaporul în mijlocul oceanului, definite numai prin 
cele două coordonate, pentru ea deveneau insule reale, unde se 
adunau amintiri și unde ei doi puteau să se întîlnească într-un 
timp elastic, trecut și prezent totodată. Era o comunicaţie 
secretă, pe o lungime de undă născocită de ea și nebănuită de 
nimeni. Așa îl urmase continuu. 

O radiogramă a lui, expediată în a nouăzeci și una zi, întreba, 
alarmată: „De ce n-ai venit? Unde erai azi dimineaţă la șase?“ 
Era bolnavă, singură, fără nimeni să-i dea o batistă și un pahar 
cu apă. Cuvintele, neașteptate, o emoţionară la început. Dacă el 
îi simţise lipsa într-o zi, însemna că în celelalte zile îi simţise 
prezenţa. Dar nu prin forţa lui, ci a ei, proiectată peste 
distanțe... 

Cerul, mohorit de multă vreme, se lumină, într-o zi la prînz. 
Maria ieși din casă și privi orizontul, de jur-împrejur. Se vedeau 
nori spre sud; nu-și dădea seama dacă vin sau fug. Dia se 
dusese pe vapor să deretice cabina lui Tulip. Maria dezveli 
mulajul; i se părea inert. Îi venea să-l strice, să încerce altceva, 
mai tîrziu. Se abţinu, îl înveli la loc, hotărită să mai aștepte un 
timp. Trebuia să facă altceva, avea nevoie de o primenire, a 
gîndurilor, a sîngelui, a aerului din plămiîni. Pe la patru începu să 
se îmbrace de oraș; însemna tot o primenire. Se privi în oglindă; 
mai era palidă, cu obrajii trași. Îi trebuiau soare și globule roșii. 
Își fardă ochii, ceea ce făcea numai de cîteva ori pe an. Nu 
punea culori, ci numai negru. Deși vizibil, fardul nu dădea 
impresia de artificial; privirea devenea mai intensă, 
întrebătoare, neliniștită, mai vie și mai penetrantă. Purta rar 
pantaloni, se mișca mai ușor în fustă sau în rochie, mai ales de 
cînd exista ciorapul chilot care o scutea de porțjartier, redind 
libertatea șoldurilor. Nu ţinea să-și arate picioarele, deși ar fi 
fost în avantajul ei. Știa că pentru un ochi priceput, pantalonul 


masculin, feminizat cu rafinament, nu ascunde nimic din linia 
corpului, și uneori poate crea tentaţii. Acum, după o iarnă 
întreagă, se decise să-și pună pantaloni, din prudenţă, ca să se 
apere de frig. Se uită iar în oglindă, torsionîndu-se, să-și vadă 
șoldurile din profil. Slăbise, dar nu se simţea descărnată. Își 
întîlni privirea; ochii păreau măriţi, parcă ieșeau din ovalul 
obrazului, aveau o scînteiere patetică. Și silueta ei, mai fragilă 
decît în rochie avea o vibraţie patetică. Se simţea răscolită, 
începea o renaștere. 

Mașina zăcea de o lună în magazie, lăsată în părăsire. Încercă 
s-o pornească. Nimeni nu se îngrijise de baterie; murise. Nu 
izbuti decit să se umple de praf. Trînti portiera, descurajată. 
Merse sus, să se scuture și să se spele pe miini. 

Nu erau pescăruși pe plajă, nu se vedeau nici în zbor, nici pe 
mare. În locul lor, pe nisip, zăceau corbi în putrefacție. Vîntul 
bătea de la uscat, astfel că nu li se simțea duhoarea, dar 
imaginea răminea macabră. Pînă să-i măture valurile, să-i 
absoarbă sau să-i arunce peste dune, să-i acopere cu nisip, plaja 
avea să pară un loc de supliciu. 

Maria își învinse repulsia și merse înainte. Trebuia să vadă 
Calul de Salcie. Agoniza acolo unde îl lăsase ultima dată, la 
poalele dunelor. Se adăpostise după el în noaptea cu furtună. 
Acum Calul de Salcie, răsturnat, stătea cu picioarele în aer. Din 
locul lui vechi, nemarcat de nimic, dispăruse orice amintire. 

Odată ajunsă în șosea, Maria își continuă drumul repede, fără 
să se gindească în urmă. Fără să se uite. Pentru Dia lăsase un 
bilet în ușă. Pe cer nu se mai vedea nici un nor. 

În fața barului, se opri dezamăgită; mașina violetă nu era 
afară. Nu trebuia să se mire, existau puţine șanse să fie, sau nu 
exista nici una. Și totuși sperase, de aceea se grăbise în ultima 
parte a drumului. Nu bănuia că are să regrete atit de tare. Se 
simţea singură și năpăstuită. Merse în faţă, pe malul mării, fără 
să se uite la fereastra pe care o spionase altădată. Pășea 
ginditoare, cu ochii în jos, cum ar fi căutat scoici colorate. Din 
loc în loc se oprea și făcea semne cu virful pantofului în nisipul 
ud. N-avea nici un nume de scris, să-l încredințeze mării, cum 


oricine a făcut odată. Făcea semne de întrebare, și semne de 
exclamaţie, schițînd un dialog cu ea însăși. Deodată se opri și se 
întoarse brusc. Omul era la fereastră, în picioare, urmărind-o cu 
privirea fixa, ca și cum ar fi vrut s-o trezească. Maria expiră 
prelung, în timp ce se străduia să înțeleagă; după o clipă de 
mirare, își cuprinse obrazul în palme. Nu știa de ce, și ce 
exterioriza gestul. Bucurie, sau spaimă? Pe urmă o luă la fugă, 
în jurul clădirii. N-o fi fost cuviincios, dar nu se putea abţine. Și 
nu voia să-și ascundă bucuria. Intră și merse drept la fereastră, 
atit de grăbită, că nu închise ușa. Ciinele îi ieși în întimpinare; 
trecu pe lîngă el, fără să-l vadă. Nu ascundea nimic; se uita 
drept în ochii omului, cu privirea pe care o simţea strălucind, și îi 
întinse mîna; i-o dărui. Nu mai era nevoie de nici un nume. Se 
cunoșteau de mult. 

— Îmi pare bine. 

Nu spuse altceva. Îl privea și îi părea bine. 

— lartă-mă, am lăsat ușa deschisă! 

Fugi, înainte ca el s-o poată opri. Se întoarse rizînd. Mîngiie 
cîinele, care stătea ursuz lîngă masă, apoi se așeză. Se așeză și 
el, luminat la faţă, cum nu-l văzuse niciodată. Trecuse o lună. 

— Bei? întrebă el. 

— Sigur. Mult și grabnic. 

Își recunoștea vorba; exterioriza efuziunea ei maximă. Nu voia 
s-o ascundă. Max aduse un coniac dublu. 

— Aţi lipsit! 

— Da, enorm de mult! Dar nu vreau coniac. Dă-mi whisky. 

N-avea starea de spirit să bea pe îndelete. Coniacul nu putea 
fi dat pe git. Pînă să revină Max, omul spuse și el: 

— Ai lipsit! 

— Am fost bolnavă. 

Maria bău o înghiţitură mare de whisky. El continuă, fără să-i 
ocolească privirea:. 

— Mi-ai lipsit. 

Ea se uita la el, puţin speriată. Îi ardea obrazul. Pe urmă se 
descătușă, dar nu putea să ridă, ca mai înainte, îi era bine, și se 


simţea tristă. Se uită pe geam; începea sa se întunece. Bău din 
nou whisky. Întrebă: 

— Cum are să fie cerul la noapte? 

Se uită și el afară; apăreau primele stele. Răspunse: 

— Cred că foarte senin. 


39 


Mergeau pe jos, spre oraș. Mașina violetă era în revizie. Maria 
nu voia să se întrebe cum o să se întoarcă. Simţea răcoare, dar 
de primăvară. Își strînse fularul la git. 

— Vreau să ocolim centrul; nu-mi place. Să mergem pe faleză. 

Era un drum cunoscut de mult. Îi plăcea, fiindcă nu-l 
sugrumau casele; de partea mării rămînea un gol vast, pînă la 
orizont. Oricînd putea să scape, cu imaginaţia. Nu se vedea nici 
un pescăruș. Lipsa lor devenea tot mai ciudată. 

Cîinele mergea între ei, cu o vădită intenţie egoistă: să-i 
despartă și să se bucure de apropierea fiecăruia. 

După efuziunea de la început, Maria străbătea o zona de 
prudenţă. N-ar fi surprins-o dacă el ar fi luat-o de braţ; nu s-ar fi 
împotrivit, dar era mai bine că stăteau la distanţă; îi dădea 
posibilitatea să se gîndescă în libertate. 

— Acum vrei să-mi spui? De ce-ai renunțat? 

ÎI întreba a treia oară. El răspunse cu întîrziere, fără tragere 
de inimă. 

— De ce vrei să știi? E o întîmplare numai a mea. Nu foarte 
onorabilă. 

— Te-au dat afară? 

Vroia să-l ajute; n-ar fi dezamăgit-o. 

— Nici chiar așa. Nu m-a descalificat nimeni. E neonorabil 
numai față de mine însumi. Mi-am dat demisia. După un 
naufragiu. 

Pierduse vaporul, și zece oameni. 

— Nu, nu-ţi fie teamă. N-au rămas în urma mea. Au fost în 
prima barcă. lar eu am coborit ultimul. Singur, așa cum se știe. 
S-au zdrobit de stînci; am scăpat din întîmplare. Nu m-a învinuit 


nimeni; și nici nu era cazul să mă sinucid, ca să-mi apăr 
onoarea, dacă așa poţi s-o aperi. 

Maria regretă că insistase, dar să se fi oprit aici, ar fi fost 
penibil. Trebuia să știe, să judece. Putea să nu absolve. Mai bine 
ar fi tăcut. Cerul era atît de colorat, că nu mai trebuia altceva, 
nici discursuri, nici descîntece. De peste acoperișurile caselor, 
crepusculul își infiltra în fondul albastru al boltei toate luminile 
spectrului. 

— Un naufragiu, spunea el, nu poate fi prevăzut, dar trebuie 
prevenit. Eu am știut. Încă de dimineaţă. Nu cred în simţuri 
ascunse, și totuși, ceva din mine m-a alarmat. Am fost victima 
lucidităţii. N-am admis. M-am grăbit să plec; ca să nu înceapă 
frica. Dacă te lași în voia presimțirilor, te scufunzi. Ne-a prins 
furtuna în Strimtoarea Scapa Flow; e celebră din timpul 
războiului. Din mai multe războaie. Totdeauna a jucat un rol 
între oameni. Furtuna nu era o surpriză; o aşteptam. Poate aș fi 
ocolit-o dacă n-ar fi fost presimţirile. Mai departe vine partea 
stupidă: cîrma avariată și o încărcătură prost pusă. Din vina 
secundului. 

Maria își aminti secundul de pe Saturn, capul lui antipatic, de 
intrigant și denunţător, strecurat pe ușă. Își amintea cu 
indiferenţă; nu, cu un fel de silă care îi crispa stomacul. 

— Nu trebuia să-l controlezi!? 

— N-ar fi fost nevoie. Văzusem! Mai tîrziu m-am întrebat de ce 
n-am intervenit și am acceptat riscul? Ca să nu amin plecarea cu 
douăzeci și patru de ore? Dar cînd hotărisem plecarea știam. 
Adevărul este că n-am vrut să-l descalific; eram la al zecelea 
drum împreună. 

— E drept să te expui, numai ca să salvezi o susceptibilitate? 
întrebă Maria. 

— Sigur că nu-i drept. La mine e un viciu. Profesorul meu de 
teoria funcţiilor, de la care nu știu cine a învăţat ceva, ţinea să 
fie iubit, și nimeni nu-și lua examenele dacă nu-i făcea declaraţii 
de dragoste. Am fost tot timpul în război; nu m-a învins 
niciodată. Dar niciodată n-a încetat să-mi caute o parte 
vulnerabilă, în jurul lui se înghesuiau delatorii, se îmbuibau cu 


recompense și burse. Nu-i puteai ști pe fiecare. Putea fi cel din 
dreapta sau cel din stînga. Într-o zi m-am pomenit cu unul, nici 
nu-l cunoșteam bine, venea rar la cursuri, totuși lua examenele 
cu bile albe. Putea să le merite; nu știu. Mi-a făcut o 
demonstraţie de ură. Propunea coaliţie și răzmeriță. Nu-mi cerea 
asentimentul, nu se hazarda de la prima conferinţă. Voia doar 
să-mi afle starea de spirit. Îl ascultam sceptic, zimbind în mine. 
Dar mi-am spus că n-am nici o dovadă împotriva lui, că s-ar 
putea să fie de bună credință, și dacă s-a expus să-mi 
vorbească, înseamnă că îmi acordă încredere. A nu-i răspunde 
cu aceeași măsură ar fi fost o nimicnicie. M-am gîndit că spre a 
nu jigni un om, merită să-ţi asumi orice riscuri... Totdeauna mi- 
am asumat riscurile! 

— Tot n-am înţeles de ce-ai renunţat, stărui Maria. 

— Nu mai puteam, cu zece oameni pe suflet. Am vrut să-i 
salvez, și nimeni n-are dreptul să mă învinuiască. Dar nimeni nu 
știe dacă n-a fost o greșeală. Trebuia să nu fi abandonat vasul! 
Așa cum era, pierdut, culcat pe o coastă, cu cîrma blocată, cu 
stîncile în faţă. Poate mai exista o scăpare. Nimeni nu poate sa 
știe, dacă n-a mers pînă la capăt. Pentru cei zece oameni aveam 
datoria să nu abandonez, să mai aștept. Un sfert de oră. Zece 
minute. Cinci. Un minut. Poate se repara cîrma, poate nu 
eșuam. Nu știu nimic. Nimeni nu poate sa știe. 

Cîinele se repezi după o pisică, o fugări, gata s-o înhaţe, cînd 
ea se salvă în virful unui gard, ascunsă în vița uscată. Se uita în 
sus, o simțea acolo, scîncea neputincios și gifiia cu limba 
scoasă. 

— Kodar, vino aici! Ce decădere, să fugă după o pisică! E 
păcat să ţii în casă un cîine de vinătoare, dacă nu-l scoţi să 
vîneze. 

Erau deasupra vilelor de sub faleză. Maria se opri lingă 
parapetul de piatră. 

— Ai stat vreodată aici? 

— Nu. 

După o ezitare ea continuă. 

— Cum arăta? 


— Cine? 

— Ea... Avea părul castaniu, cu cărare într-o parte? 

— Nu. 

— Era tunsă scurt? 

— Nu. 

Merseră mai departe, pe străzi care se îndepărtau de mare. 
Maria nu le cunoștea. Se opriră la o portiţă de fier, cu zăbrele 
încrucișate în unghiuri ascuţite, apropiindu-se de un stil gotic. 

— Aici e podul meu, spuse el, pe cînd străbăteau grădina din 
faţa casei. 

Intrarea reprezenta un adaos în flancul clădirii, un turn 
prismatic, care se sfirșea în unghiul celor două ape ale 
acoperișului. Să nu fi fost îmbrăcat în viță sălbatică, la fel ca 
faţada, ar fi apărut greoi, nescuzabil. Ușa reproducea stilul 
portiţei, prin baghete de lemn aplicate. 

Pe o plăcuţță de metal, era gravat un nume, cu litere gotice. 
Maria îl înregistră mecanic, preocupată mai mult de căutarea 
care se vedea în toate aceste detalii. Să fi fost un stil, sau 
dorinţa de epatare? 

Dincolo de ușă, se pomeni într-un spaţiu nu mai mare de un 
metru pătrat; doi oameni trebuiau să stea foarte aproape unul 
de altul. Era un ascensor, cu pereţii de stejar alb, bine ales, 
fiindcă făcea o impresie primitoare. Cîinele rămase afară, fără 
să protesteze. Maria apucă să-l vadă cum se întindea pe o 
bancă. Tot atunci, numele gravat pe plăcuţă se lumină în mintea 
ei și îi apăru în faţă, toate literele deodată, cu un pocnet care o 
făcu să tresară, speriată. 

— Ai obosit? Ești puţin palidă, observă el, cînd ascensorul se 
punea în mișcare. 

Pe drum, nu se priviseră, nici nu fusese destulă lumină, îl 
vedea abia acum bine, și i se părea că în celelalte rînduri nu 
înregistrase nimic din imaginea lui adevărată. Îl descoperea, cu 
un chip nou, se uita la el împietrită. Întîmplarea i se părea 
blestemată. „Nu se poate!“ își spuse, incapabilă să-și desprindă 
privirea din ochii lui, peste care se suprapunea numele de pe 
plăcuță. „Nu-i admisibil! Ar fi o barbarie!“ Nu mai avea sînge în 


obraji, nici în miini, în picioare, nicăieri, în afară de inima 
alarmată, ale cărei bătăi i se părea că fac să vibreze pereţii 
ascensorului. Niciodată viaţa nu o pusese la o astfel de 
încercare, și nici nu-și închipuise că ar fi posibilă. lțele erau 
împletite diabolic; picase între ele, ca peștii în plasă. Trebuia să 
se sustragă și n-avea cum, îi lipseau și puterea, și judecata. 

— Ce faci dacă se strică ascensorul? Nu există scară? 

Exista scara comună a casei. Trebuia s-o găsească și să 
coboare, repede, fără explicaţii. 

Un pod, într-adevăr, cît toată suprafața clădirii, cu șarpanta 
vizibilă, cu grinzi și căpriori, cu lucarne, cu spaţiul secţionat de 
paravane, așezate în unghiuri felurite; dincolo de ele se bănuiau 
colțuri autonome. Era o arhitectură mobilă, variabilă, fără limite. 
Singurul element unitar rămînea mocheta pusă pe jos, ca să 
ascundă o dușumea probabil neegalată, și care trecea pe sub 
paravane, ducîndu-și culoarea bej în tot spaţiul. 

Maria căuta din ochi scara; se simţea prizonieră. Rămase cu 
fularul la git, și cu poșeta în mînă. El îi luă haina; nu înregistra 
locul unde o puse, deși îl urmărea tot timpul. Nu-și desprinse 
privirea de el, și cînd li se întîlneau ochii îi era imposibil sa și-i 
ferească. 

— O să începem cu luna, e mai accesibilă, spuse el, după ce 
se uită la ceas. Trebuie să așteptăm să se mai înalțe. Vrei să bei 
ceva? 

Refuză, cu toate că avea mare nevoie. Știa că nu mai poate 
să plece, își pierduse mobilitatea, în toate sensurile; și pe-a 
gîndirii. Întîmplarea venea peste ea, ca un val de furtună; se 
simţea incapabilă să-l evite. Se așeză într-un șezlong; nu existau 
fotolii, nici scaune. Se aflau în spaţiul mai mare, din centru. 
Numai șezlonguri, de interior, cu lemnărie de stejar afumat, cu 
pînza într-o singură culoare, oranj, care răspîndea în jur lumină 
solară. A treia culoare în obsesiile Mariei, după violet și galben. Îi 
veni în gînd cîmpul de rapiţă, apoi iahtul lui Martin. Femeia 
micuță de la stînă, apoi Rafael. În seara asta ar fi putut să-i 
termine mulajul. Simţea o inspiraţie neliniștitoare, un amestec 
de panică și de euforie, datorită cărora ar fi putut sa ajungă la o 


imagine finală. Două expresii, suprapuse, cea din portretul 
Terezei, și cea de pe faţa lui, cînd cobora în barcă, seara, la 
plecare. Și-o fixase în minte și, scrutînd-o, înțelegea abia acum 
ce nu înţelesese nici el însuși; că în subconștient își lua rămas 
bun pentru totdeauna de la Tereza. Fiindcă în ochii ei scria 
despărțirea, și el citea și refuza să creadă. 

Peste lumina oranj, veni un voal rece, albastru, însoţit de un 
tunet îndepărtat, ca de la capătul lumii. Ridică ochii; văzu o fișie 
îngustă de cer. În acoperiș, era încastrată o cupolă, și în bolta ei 
apărea, crescînd lent, o deschizătură. Tunetul, redus la un 
zumzet, provenea de la un electromotor invizibil. Sub fanta care 
secționa cupola ca un meridian, se desena luneta imensă, pînă 
atunci ascunsă în umbră și în propria ei dimensiune, nebănuită. 
Dintr-o dată, interiorul acela nedefinit, făcut parcă din înădituri 
căutate, dintr-o alambicare ostentativă, căpătă un sens demn, 
salvator prin precizie, ca o formulă matematică. Luneta, 
îndreptată spre spaţiul astronomic, cu densitatea lui rece, 
albastră, domina și anula totul din jur. Decorul, așa cum era, și 
oricum ar fi fost, rămînea un mijloc de viaţă, un spaţiu mobilat, 
în care omul să poată trăi confortabil. Luneta reprezenta ceva 
peste traiul lui, dădea o justificare superioară existenței, atesta 
material chinul omului de a căuta, de a descoperi, de a defini 
infinitul. 

Lumina se stinse; rămase doar o lampă mascată, care 
trimitea o rază îngustă, pe colțul unei mese, la cîţiva pași de 
postamentul lunetei. Omul se afla acolo, aplecat peste un vraf 
de cărţi, și scria ceva, pe un bloc notes. Cifre, după mișcarea 
creionului. Atmosfera devenea prestigioasă. Maria se simțea 
intimidată. Observatorul nu era o improvizație de amator, si 
omul nu i se părea un diletant, ci un cititor în stele. Își pusese 
ochelari, nu-i disimula ca pe un obiect care dovedește o 
infirmitate. Părea puţin gîrbovit, prematur și inexplicabil, nu mai 
avea vigoarea lui masculină, vizibilă totdeauna și mai ales la 
volanul mașinii. Maria nu înţelegea nimic și nici nu se hazarda să 
întrebe. Începea să confunde astronomia cu astrologia, apoi cu 
magia. Se rătăcea în propria ei imaginaţie; dincolo de ignoranță 


începea vraja. El își îndreptă spinarea, schimbă poziţia unui 
cursor, pe un tablou de comandă aflat pe zid, deasupra mesei, 
manevră o mică pirghie, împingînd-o spre dreapta. Cu același 
zumzet înăbușit, care i se păruse venit de departe, cupola 
începu să se rotească lent, odată cu luneta. Lumina albastră 
creștea, năpădită de scînteieri albe; stelele alunecau pe cer, tot 
mai palide, pînă ce nu se mai văzu nici una, ci doar o iradiaţie 
argintie, îngheţată. Cupola se opri de la sine. 

— Vino! spuse el, întinzîndu-i o mînă, s-o conducă pe 
întuneric. 

De sus cădea răcoare; Maria își strînse fularul la git; părea o 
răcoare din cer. Podeaua pe care pășise începu să urce, la fel de 
lent cum se rotise cupola. Cerul se lărgea, în vreme ce iradiația 
în creștere devenea tot mai rece. În fantă apăru luna, răsărind 
de sub orizontul metalic al cupolei, și atunci ascensiunea se 
sfîrși lin, fără nici o smucitură. Era primul pătrar, marginea din 
dreapta a lunii se estompa în nebuloasă. De sub platformă se 
auzea tic-tacul unui orologiu, care, după sunet, părea de 
dimensiuni neuzitate. Deși insesizabilă, Maria avu senzația unei 
rotiri, care, prin mijlocirea lunetei, o lega de bolta cerului. Fără 
să întrebe, înţelese că orologiul pus în mișcare sincroniza timpul 
ei cu timpul aștrilor. Exista un unotimp, cum există un unison, o 
împăcare a universului. Descoperea treceri în abstract, pe care 
nu putuse să le prevadă. Unitimpul premergea infinitul. 

— Nu văd nimic, spuse Maria. 

În ocular era un cîmp alb, de-o sticlire incandescentă. O forţă 
exterioară îi modifică poziţia capului, și un ocean de aur îi 
inundă ochii. Înainte de a traduce impresia vizuală, descoperi 
mîinile bărbătești pe obrajii ei, tocmai în clipa cînd se 
îndepărtau, lăsînd-o liberă. În lunetă strălucea un fragment din 
marginea lunii, mărit pînă ce intra în realitatea cea mai 
apropiată. Nu-i venea să creadă; ar fi putut să-l atingă cu mina. 
Nu mai existau distanțe cosmice; după unitimp, se năștea un 
unispațţiu, un salt total în nesfîrșire. 

— Nu-mi închipuisem! bîigui Maria. 


Uitase orice altceva, în afară de prezenţa omului, alături. Îi 
auzea respiraţia, aproape, îi atingea puţin urechea, o simţea 
caldă și sănătoasă. 

— Cum pot trăi oamenii fără să știe, cînd e atît de ușor să 
afle?! Îţi mulţumesc, n-aș fi crezut. E un fel de vis, numai că mă 
recunosc foarte bine. 

Stătea lipită de el, braţul lui îi atingea sînul drept. Maria avea 
repulsie de orice atingere străină; în aglomeraţii își apăra acerbă 
spaţiul minim în care să existe ea singură, fără nici o imixtiune; 
îi trebuia măcar un centimetru de aer între ea și lume. 
Nemișcat, în repaus, brațul lui era totuși vibrant, parcă sub 
tensiune și îi transmitea o senzaţie bună, de odihnă, o 
mulțumire  întrebătoare.  Mulţumirea aceasta neașteptată, 
necunoscută, o îndemna și-o îndreptăţea să afle ce o să mai fie. 
El se aplecă înainte și învîrti o manivelă. Cu mîna dreaptă. În 
mișcare, braţul stîng își mări apăsarea. Ea îl acceptă, printr-o 
cedare elastică. 

Luneta se deplasase în altă parte a lunii. Apăruseră munţi și 
cratere. Umbrele făceau vizibile înălțimile, ca într-o imagine 
stereoscopică. Parca recunoștea ceva din această geografie, o 
văzuse la televizor, dar fără claritate și la o scară infimă. 

— Aici au fost oamenii? 

— Da; la prima debarcare pe lună. 

— l-ai urmărit? Vreau să spun, te-ai uitat la zona unde erau ei 
atunci? 

— Da. Și am proiectat acolo imaginea lor. La timpul prezent, 
înţelegi? Simţi că îţi pierzi judecata. Rămiîne numai imaginația, 
ieșită din dimensiunile ei, dementă, exasperantă. Oamenii 
respiră, văd, înţeleg, vorbesc, fac pe alţii sa înţeleagă, și toată 
lumea înțelege, cu ochii în televizoare, cu urechea bombardată 
de comunicate și de comentarii mai mult decît neghioabe. Dar 
cîți se gîndesc că realitatea aceasta, dovedită și confirmată pe 
toate căile, pînă la cea mai concludentă, imaginea directă, e de 
fapt imposibilă? E o derulare cu încetinitorul, atît de lentă, că ne 
dă senzaţia unei oarecare durate. Durata, raportată la timpul 


cosmic, e atit de infimă, că în ea nu se poate înscrie o realitate. 
Ea există doar în noi, și dispare odată cu conștiința noastră. 

— Și fotografiile? Și rocile? Ele rămîn! 

— Dar nu extind timpul. 

— Nu înţeleg! biîigui Maria. Oamenii au fost acolo. 

Braţul se îndepărtase, făcînd-o să se trezească. Nu-i putea 
urmări raţiunea, i se păru că divaghează, atins de o boală a 
imaginaţiei. Dar n-avea dreptul să tragă concluzii împotriva lui, 
el gîndise ceea ce voia să spună, pe cîtă vreme ea era 
ignorantă. Fragment după fragment, luna trecea prin lunetă. 
Unele locuri i se păreau iarăși cunoscute; încerca să plaseze în 
centrul lor oamenii care le exploraseră și simţea că își pierde 
judecata. Nu știa cum, poate că el avea dreptate. 

ÎI simţi iar alături și-i auzi glasul. Nu voia s-o convingă, vorbea 
pentru el însuși, pe ea luînd-o doar martor. 

— Există un avion care în curînd va merge de la Paris la New- 
York în două ore. Primul zbor peste Atlantic a durat de 
optsprezece ori mai mult. Nu mă duc pînă la vremea caravelelor 
lui Columb. Omul, care de la treizeci și șase de ore a ajuns la 
două, are să se oprească aici? Nu-i posibil, e în contradicţie cu 
toate legile umane. Are să reducă timpul la o oră, la treizeci de 
minute, la cincisprezece, la un minut, apoi la zero timp. 

— Mi-e imposibil sa înţeleg, spuse Maria. 

— Nu se poate înțelege decît cu o supraraţiune. Dacă 
pămîntul nu va sări în aer în clipa aceea, atunci timpul va începe 
sa se deruleze invers. Și noi, cei morţi, vom învia, vom întineri, 
ne vom reîntîlni, ne vom uri, ne vom iubi, ne vom despărţi și ne 
vom duce în necunoscut, de unde veneam cînd ne-am întîlnit 
întîi. Vrei să ne întoarcem pe pămînt? 

Maria n-ar fi vrut, dar nu era stăpînă pe timpul lui. Podeaua 
începu să coboare; el se duse la masa pe care ardea lumina. 

— Ai dorit să vezi inelul lui Saturn. 

Nu uitase. Își pusese iar ochelarii, părea iar gîrbov, cînd mai 
înainte îl simţise atît de tînăr. Care era înfățișarea lui adevărată? 
Avea un pact cu diavolul?... Podul semăna cu laboratorul lui 
Faust. 


Se dezmetici deodată; trebuia sa plece înainte ca el să revină, 
dar unde putea fi scara? Cupola începu iar să se rotească, la 
dreapta; se opri singură, înainte de a parcurge un sfert de cerc. 
La douăzeci de grade mai sus decit luna, Saturn apărea cu mult 
deasupra orizontului format de baza cupolei. Podeaua nu mai 
trebuia ridicată, ci numai schimbată înclinarea lunetei. Maria 
rămase însă cu impresia, păstrată de rîndul trecut, că are un gol 
dedesubt și ar putea să se prăbușească. El îi cuprinse iar capul 
în palme, s-o orienteze, și ea avu iar senzaţia unei forţe coborite 
din spațiu. Imaginea planetei venise atit de aproape, că părea 
un trucaj optic, un diapozitiv proiectat de o lunetă gigantică pe 
un ecran albastru. | se opri respiraţia. 

— E tot ce-am văzut mai ciudat pînă astăzi! Să nu-mi vorbești 
de gravitație. Nu vreau să admit explicaţii. Cine e prizonierul 
celuilalt? Globul, sau inelul? Să nu-mi spui că sînt liberi și 
prizonieri, și unul, și altul. 

— Dacă braţele mele te-ar cuprinde acum, cine ar fi liber, și 
cine ar fi prizonier? 

Maria aștepta, înlemnită. Ea voise? Îi auzea respiraţia, lîngă 
ureche; nimic nu-i repugna, nici ea însăși. Braţele lui se ridicară, 
îi trecură pe după umeri, se arcuiră și se uniră în faţă, fără s-o 
strîngă. Le simţea numai apropierea. Îi rămînea libertatea să se 
aplece și să scape, dar nu putea să se hotărască, și nici nu 
credea că ar mai fi putut să-și păstreze echilibrul, dacă se lipsea 
de sprijinul braţelor. La prima mișcare, făcută fără să-și 
cunoască intenţia, o mișcare nedefinită, nejustificată, își simţi 
pasul în golul inexistent și alunecă pe spate. 


40 


La douăsprezece noaptea pleca ultimul tren. Maria străbătu 
peronul, uitîndu-se pe la ferestrele vagoanelor. Nu căuta pe 
nimeni; se întreba de ce pleacă oamenii noaptea. Ea una nu 
avea altă soluţie; trebuia să se rupă din decor și puţin din ea 
însăși. Nu putea rămîne acolo. Nu-i repugna nimic, dar trebuia 
să plece. Destinderea fusese neașteptată și atit de întreagă, că 


părea o jignire din partea naturii. Nu admitea ca un om de care 
se temea, pe care trebuia să-l urască, să ajungă într-o singură 
seară la înrudirea cea mai deplină, a sîngelui de aceeași 
formulă. 

— Nu sînt fățarnică. A fost foarte bine; îţi mulțumesc. Acum 
mă duc fuga. 

Era ora unsprezece și jumătate. Stătea lipită de el de două 
ceasuri, cu o mulţumire încă neobosită. Însă pe măsură ce i se 
destindea trupul, i se crispa inima. Nu putea fi vorba să-l 
învinuiască. Nici ea nu se simţea vinovată. Dar ceva rămiînea 
inadmisibil. Se îmbrăcă pe întuneric; prin fanta cupolei venea 
frig și umezeală. Saturn cu inelul lui se rotea în spațiu. 

— Cum ai să pleci noaptea? 

— Trebuie! 

— Atunci am să te conduc. 

— Nu se poate. 

Jos, pe bancă, aștepta cîinele, bosumflat, cu botul pe labe și 
cu ochii ascunși sub urechi. Privi încă o dată plăcuţa, cu gîndul 
că poate se înșelase. Dar nu mai avea nevoie de nici o 
confirmare; îl recunoscuse. Ar fi trebuit să-l recunoască de mult. 
Acum își dădea seama că n-ar fi fost greu. Din două replici, cel 
puţin una îi dezvăluia personalitatea. 

— Cînd am sa te mai văd? 

Nu trebuia să-l judece. Întrebarea era obligatorie și nu putea fi 
pusa decit direct, fără nici o subtilitate. Nu trecuse nici o 
jumătate de oră de cînd omul acesta o ţinuse în brațe. Nu există 
cale mai simplă și mai sigură ca doi oameni să înceteze de-a fi 
străini unul altuia. Nu-i putea răspunde la fel de direct cum 
fusese întrebarea. 

— Nu știu. Am să te caut. Dar dacă nu vin, te rog să nu 
întreprinzi nimic. Înseamnă că există o piedică. Îţi mulţumesc; a 
fost o seară frumoasă! 

Fugi la gară; nu era departe și numai acolo putea găsi un 
taximetru în timpul nopţii. 


În apropiere se construia un bloc; pînă acum avea patru etaje, 
dar după macaralele foarte înalte, se vedea că o să crească 
mult deasupra orașului. 

Se gindise să meargă acasă, și acolo să-și pregătească 
defensiva. Ajunsă în faţa gării, își dădu seama că ar fi fost prea 
aproape pentru o retragere; trebuia să aibă iluzia exodului. 
Fiindcă omul era Marcus Mecarian! A cărui semnătură o văzuse 
de atitea ori pe radiograme! Care dădea dispoziții comandanților 
de pe o sută treizeci de vapoare! Punea rezoluţii semnate cu 
inițialele M. M. O asemenea rezoluție o făcuse, după speranțe 
năruite, să ajungă în casa lui astă seară. Socotea că-i 
nescuzabil, dar nu regreta. Nici unul nu avea vreo vină. Trebuia 
ca el să nu afle; altfel s-ar fi socotit degradată. 

Merse pînă în dreptul locomotivei; mai erau șapte minute. Nu- 
i venea să se urce în tren, avea nevoie să simtă solul sub 
picioare, după ce plutise în aer toată seara. De sub blindajul 
prismatic se auzeau motoarele, ritmic, sugerînd o certitudine 
continuă. Zgomotul și trepidaţia care făceau să vibreze aerul, 
altădată ar fi enervat-o. Acum îi dădeau o mulțumire dureroasă; 
trepidaţia ei era mai mare. Avea nevoie de o ciocnire, de o 
deraiere, fără victime și pagube; s-o privească numai pe ea, s-o 
zgilțiie, s-o brutalizeze. 

Mecanicul o privea de sus; era un bărbat matur, cu o 
fizionomie energică. Nici nu s-ar fi putut altfel; locomotiva cerea 
forță, spre a fi stăpiînită. Se vedea că mecanicul i-ar fi zîmbit și i- 
ar fi spus o vorbă. Nu îndrăznea. l-ar fi spus ea ceva, să-l 
încurajeze; trebuia să comunice negreșit cu oamenii, dar nu 
rămînea timp. Un impiegat veni și îi dădu mecanicului o hîrtie. 

Compartimentul era gol; nici în restul vagonului nu se vedeau 
prea mulţi oameni. Pe coridor, un băiat cu plete și o fată cu 
minijupă stăteau contopiţi, ea mai posesivă decit el, și fumau 
din aceeași ţigară. Poate împărțeau multe, dar se vedea că nu 
sînt destinaţi să meargă împreună pînă departe; se foloseau 
unul de altul, în timp ce căutau altceva. Maria rămase pe 
coridor; trebuia să fie între oameni, cu orice risc; în lipsa altora, 
să accepte perechea dubioasă. 


După ce o studiase un timp, fata veni la ea. Era îmbrăcată 
șleampăt, cu fusta sucită într-o parte; avea o haină de vînt, 
descheiată, și sub ea o bluză, cu toţi nasturii smulși. Dacă 
întindeai mîna dădeai de sîni. Nu făcea impresia că le acordă 
importanţă și că s-ar feri de un atac, indiferent al cui. 

— Ai o ţigară? întrebă fata. 

În timp ce-i întindea pachetul de ţigări, Maria o privi de 
aproape. Nu era urită și nici nu părea atit de dezmăţată pe cît 
făcuse impresia. Avea cearcăne mari, negre, sub ochii de un 
verde sumbru, de unde se năștea un aer de încruntare. Părul îi 
atîrna în laţe încîlcite, răvășit de miinile băiatului. Nu-și dădea 
osteneala să și-l aranjeze și poate nici n-avea pieptene. Se 
cunoștea că-i obosită. Cu toata dezinvoltura, putea să fie o 
timidă și brava, ca să fie în pas cu generaţia. 

— Mulţumesc, spuse, înapoind pachetul, după ce luase din el 
două ţigări. 

Una o aruncă băiatului, la trei metri, și el o prinse îndemiînatic. 
Nu se apropia; în afară de ţigara căpătată, părea că nu-l 
interesează altceva. Fata o privea pe Maria. 

— Cum te cheamă? 

— Nu sînt de vîrstă ta. 

— Nu fi scîrboasă! Am venit fiindcă îmi ești simpatică. 

În ciuda îmbrăcăminţii neîngrijite, făcea impresia că e foarte 
curată; emana un miros proaspăt, puţin citric, nesenzual, în 
contradicţie cu carnaţia ei mult și prea direct îmbietoare. 

— Hai să facem pace, reluă fata. Dacă nu vrei să-mi spui cum 
te cheamă, am să-ţi spun Mimi. Cîţi ani ai? 

Ar fi fost ridicolă să nu răspundă. Ridică din umeri. 

— Douăzeci și opt. 

— Nu pari atît de bătrină. Și ce faci pe nebuna!? Eu am 
douăzeci și patru. (Se întoarse spre băiat.) Petru, vino încoace, 
prezintă-te frumos. Ea e Mimi. 

— Ai mai multe ţigări? întrebă băiatul. 

— Ne-au rămas numai șase; n-am prevăzut că am să vă 
întîlnesc. 

Fata explică numele băiatului: 


— ÎI cheamă Petre, toată ziua. Își spune Petru, i se pare mai 
nobil. Petre sau Petru, tot necredinciosul rămîne. 

Băiatul rectifică: 

— Mă confunzi cu Toma. 

— Așa? Dar Petre ce-a făcut? 

— S-a lepădat cînd a cîntat cocoșul a treia oară. Ce facem cu 
țigările? 

— Le împărţim frăţește, răspunse Maria. Cite două fiecare. 
Sînteți studenţi? 

— Da, în ultimul an, la electronică. 

Poate nu minţeau, poate își luau și examenele. Fumau toți 
trei, într-o asociaţie inexplicabilă. 

— De unde veniţi? 

— Ne-a fost dor de mare. Am venit ieri dimineaţă și am 
colindat tot litoralul, de la Tuzla pînă la Vama Veche. Pe jos. Nu 
contează că n-aveam bani de autobuz; am mers pe jos de 
placere. De ieri dimineaţă n-am stat locului nici jumătate de oră. 

— De ce vă place marea? întrebă Maria. 

Băiatul și fata se uitară unul la altul. 

— Cum adică de ce ne place? Trebuie să fie un motiv? Marea 
există ca să placă oamenilor. 

Era fanatism. Maria nu putea să-l combată, decit cu precauţie. 

— Înţeleg, vara, cînd stai la plajă. 

— Mă dezamăgești! spuse fata. 

Trăgea din ţigară, posomorită. Nu-i mai plăcea conversaţia. 
După ce sfîrși ţigara, se uită pe geamul compartimentului. Maria 
tocmai voia să intre. Se simţea obosită și nu-și găsea nici un rost 
între ei. 

— Ne dai voie să stăm și noi aici? Ești singură. 

Își propusese sa fie între oameni. Îi pofti să intre. Se așeză la 
fereastră, cu spatele în direcţia mersului, ca să vadă luna. 
Totdeauna îi plăcuse să privească luna din tren; cît timp se 
vedea, pînă apunea sau pînă se făcea ziuă. Nu putea să doarmă, 
și așa, noaptea, în loc să fie chinuitoare, trecea ca o poezie. 


Luna coborise pînă la orizont; gonea printre arbori, se poticni 
și căzu după un dimb, dar reapăru curînd, balansîndu-se, fără 
stabilitate. 

Băiatul și fata se așezară în fața Mariei. Ea își lăsă capul 
nețesălat pe umărul lui. El o încercui cu brațul, își vîri mîna în 
despicătura bluzei, cum ar fi vrut să-i încălzească și să-i apere 
sînii și numaidecit adormi, îi vedea în lumina roșiatică a lunii 
care nu mai avea mult pînă să apună. Dormea și fata, cu gura 
întredeschisă, scoțind un șuier împăcat, atît de subţire, că 
semăna cu un piuit. Nimic nu părea real, în afară de zgomotul 
trenului. . 

Nu-i trezi; cobori repede. Avea timp un sfert de oră să-și ia 
bilet de înapoiere. Mergea grăbită, nu se uita la nimeni; oricît de 
mulţi oameni forfoteau în jur, rămînea tot singură. Găsi trenul pe 
o linie vecină, se duse iarăși la locomotivă, ascultă mersul 
motorului, se uită la mecanic. Observindu-i privirea, mecanicul 
începu să se înfoaie și să se umfle în gușă. Era ora șase 
dimineaţa. Prea își făcea iluzii din zorii zilei! Maria îi întoarse 


spatele. 
Ajunse la prînz; mersese douăsprezece ore încontinuu. După 
ziua luminoasă din ajun, cerul se acoperise de nori. li părea 


bine, soarele n-ar fi avut justificare. 

Peste noapte blocul de lingă gară mai crescuse cu un etaj. 
Privi macaralele înalte, cu eșafodajul atit de inconsistent, încît 
nu păreau în stare să ridice vreo greutate și te așteptai să se 
prăbușească. Le privi îndelung, cu capul pe spate, pînă ce 
începu s-o doară ceafa. Mișcarea aceea pe sus îi dădea 
amețeală. Luă autobuzul pînă la capătul liniei. Fără să vrea, se 
uită la parcajul de lîngă barul lui Max. Nu se vedea nici o 
mașină, nici nu se aștepta să fie. N-avea de ce să se grăbească; 
ieși pe plajă, sub fereastra unde fusese ieri după-amiază. 
Recunoștea locul unde făcuse semne în nisip. Evita să ridice 
ochii, deși nimeni nu putea s-o spioneze. Înăuntru poate nu era 
decît Max, făcînd pasienţe. Se întoarse brusc și privi fereastra. 
Își readuse în suflet atmosfera din ajun, clipa cînd îi văzuse 
acolo și își luase obrajii în palme. Era un gest copilăresc, de 


surpriză și bucurie. N-ar fi fost în stare să și-l înfrîneze, chiar 
dacă ar fi știut că se trădează. Trebuia să se întîmple cum se 
întîmplase, dar rămînea inadmisibil. Acum fereastra era goală, 
iar ea se simţea moartă. 

Își continuă drumul pe plajă. Ce se întîmplase cu pescărușii? 
Să fi migrat, ca niciodată? Nu se vedeau decît corbi morţi, 
terciuiţi și decoloraţi, putrezind pe nisip. 

Maria se așeză pe Calul de Salcie. Nu era la al doilea ei 
bărbat, exista un număr, i se părea impudic să-l precizeze. Ar fi 
fost o reactualizare, după ce îi anulase. Nu-l ţinea minte decit pe 
Alber, fiindcă el își făcuse loc în viaţa ei metodic și răbdător; 
pînă ce îi ocupase toată suprafaţa. Îi fusese deajuns, iar uneori 
chiar prea mult; trebuise să se apere, să se refuze, ca să nu 
treacă dincolo de spaţiu, unde încetează vibrația. După o seară 
de dragoste, avea nevoie de timp, zile, spre a o dori iarăși. lar 
acum, cînd nu se împlinise ziua, după o noapte de nesomn, 
după ceasuri de frămîntare, dorea din nou, cu respiraţia gituită, 
cum nu dorise niciodată, cu localizări precise. Își simţea trupul 
parcelat, și fiecare zonă își reclama tipul ei de satisfacție, 
derivată din senzații diferite. 

Crezuse că de la doi bărbați înainte nu mai e nimic de 
comparat. E un mai mult sau un mai puţin. Dacă le pui alături 
obţii o medie. Acum, între senzațiile ei, pe care le crezuse 
exersate complet, apăruse o surpriză; nu ceva nou, ci un total. 
Un alt cuvînt n-ar fi definit mai bine uimirea care pusese 
stăpînire pe fiinţa ei, de la prima atingere. Tot se simţise poate 
vreodată, în crimpeie difuze, acum se concentra într-un fluviu de 
senzaţii, și dincolo de ele apăreau altele, inedite. Era tot ce 
cunoscuse în trecut, iar pe deasupra altceva, cum nu bănuise că 
există. Fusese mai întîi atingerea brațelor; cînd le simţise 
încercuind-o, nici o rațiune nu i-ar mai fi îngăduit să se lupte. 
Putea să scape, oricind, pînă în ultima clipă, fiindcă nici unul din 
gesturile lui nu era ireversibil, iar între un gest și altul îi dădea 
răgazul să judece. Din loialitate, sau fiindcă o știa sigur înfrîntă? 
Dar de ce înfrîngere, de ce victorie, cînd nu-i despărțea nici o 
inamiciţie? 


Maria credea, influențată de concepţia unanimă care se 
propagă între oameni, uneori fără cuvinte, că virilitatea implică 
o manifestare de forță și aștepta lupta, puţin speriată, deși 
dornică s-o înfrunte. Nu înțelese în primele clipe; era pace și 
muzică. Altceva decit fusese vreodată; decit ar fi putut să-și 
imagineze. Forța lui se dovedea de altă natură, decurgea dintr-o 
continuitate calmă, și demonstraţia se făcea prin persuasiune. 
Nu printr-un marș războinic, ci printr-o călătorie, prin peisagii 
schimbătoare, prin anotimpuri, de la arșiţă la ninsoare, pe cîmpii 
și pe coline, pe poviîrnișuri, fără prăvălire, fără timp și fără altă 
măsură, ceva care putea să nu se mai termine. Sentimentul ei 
dominant, după uimire, era nedumerirea. Începea să înţeleagă 
abia acum, cînd trecuse o noapte și călătorise patru sute de 
kilometri cu trenul. Nici o beţie nu o dusese atit de departe, 
lăsîndu-i în același timp amintiri atît de clare. Dragostea îi 
apărea disecată, expusă în toate piesele, explicit și cu luciditate, 
încît nimic nu rămînea confuz sau fără înțelesuri. „Dar ce nevoie 
aveam?“ se gindea, stînd zgribulită pe Calul de Salcie. „De ce 
trebuia să descopăr atit de tirziu o altă viaţă?“ Se ridică, 
revoltată. Cum de mersese atît de departe? Omul de aseară, pe 
care îl cuprinsese cu brațele, care îi arătase drumul spre aștri, 
era un dușman, fără să știe. Neputind să se apere de el, și 
neputind să fugă, trebuia să se ascundă. 

Porni repede spre casă, uitîndu-se bănuitoare în șosea, printre 
dune. | se părea că e urmărită. Se duse sus, dezveli mulajul și 
începu să-l maltrateze, fără furie. Lutul trecea de la o formă la 
alta, ca norii duși de furtună; nu se putea opri la nici una. Nu 
mai știa ce urmărise, ce voise să spună; se zbuciuma să-și caute 
amintirile. 

Colegul aflat în tură urcă scările, ciocăni la ușă; îi aducea o 
radiogramă. 

— Pune-o pe masă! spuse Maria. 

Era murdară de pămînt; îi părea bine că exista un motiv să nu 
citească radiograma. Codul lor nu era suficient să-i comunice 
întîmplarea de aseară. 


În timp ce lovea în lut cu pumnii, adîncindu-l într-o parte ca să 
crească alături, compunea în gînd un mesaj pe care ar fi vrut ca 
ei să-l poată citi astăzi, înainte de a cădea noaptea. Era în a 
treizecea zi după ce se terminase calendarul. Treizeci de zile 
pămîntul fusese iar nebuloasă, îl regăsise aseară, dar era un 
pămînt interzis. Neputindu-se opri la el, trebuia să rătăcească. 
„Mi-ai spus odată, și te-am crezut, că nu poate fi dragoste mai 
curată și mai frumoasă, decît aceea izvorită din tristețe. O 
tristețe comună, care leagă pe oameni mai bine decit bucuria. 
Dragostea fără miine, fără timp; a clipei cînd nu mai există nimic 
pe lume, decit cele două tristeți acordate. Dragostea care se 
numește nu iubire, ci solidaritate, dusă pînă la ultima ei 
consecință, a contopirii. Te-am crezut, fiindcă eram tristă cînd 
te-am întîlnit prima oară. Nu te-ai gîndit cît am să fiu de tristă în 
lipsa ta, tu care m-ai învățat că mîngiierea se găsește lîngă un 
bărbat la fel de trist ca tine? L-am întîlnit aseară, și timp de 
două ore m-am simţit liberă, ca pe vremea cînd făceam plajă în 
pielea goală, departe de oameni, înainte de a fi apărut tu și a 
mă face să-mi dau seama că singurătatea mea însemna tristeţe. 
Îți sînt recunoscătoare pentru ce m-ai învăţat. Mi-a prins bine“. 

La șase veni Dia. 

— Te-am căutat. Unde ai fost aseară? 

— Ți-am lăsat un bilet în ușă. 

— L-am găsit, dar tot nu știu unde ai fost. 

O privea iscoditoare; nici nu băgase de seamă în ce stare 
ajunsese mulajul. Căuta altceva. Descoperi radiograma de pe 
masă. 

— Ce-ţi spune? 

— N-am citit-o. 

— Haida-de! Înseamnă că aseară erai undeva unde ţi-a fost 
bine! 

Maria s-ar fi înroșit, dacă ar fi trebuit să dea socoteală, îi 
fusese bine, acesta era cuvîntul, pe care îl ocolise pînă acuma. 

— Pot s-o citesc eu? întrebă Dia. 


Refuză. Nu voia să arate cit i-ar fi fost de indiferent s-o 
citească. „Bărbaţii ne rănesc, se gîndea, și noi îi apărăm, drept 
răsplată“. Dia nu trebuia să știe cit îi era Alber de departe. 

— Ti-am adus raci proaspeţi, spuse Dia. Am să-i pun la fiert 
mai încolo. Ti-am adus și două sticle de vin, alb și roșu. Mi le-a 
dat Tulip pentru tine. Te salută. Pot să rămîn cu tine diseară? 

De cînd Maria fusese bolnavă, Dia dormea de multe ori la ea, 
cel puţin sîmbăta seara, cînd a doua zi nu avea școală. 

— Mi-e urit singură, continuă Dia, fără să privească mulajul. 
Nu știu de ce nu mă mărit. Măcar de încercare. 

— Mărită-te și taci! 

— Pot să plec, dacă te enervez. N-avea grijă, mai întîi îţi fierb 
racii. 

De ce nu i-ar fi mărturisit? Cînd se gîndise că ar putea rămîne 
singură, i se făcuse silă de viaţă. Astă seară trebuia să-i fie 
cineva alături. Nu mai putea să plece încă o dată cu trenul. 

— Nu te teme! reluă Dia. Fii sigură că n-am să te întreb nimic. 
Dar știu că ai avea ce să-mi spui! 

Se întinse în pat cu diascopul la ochi. Imaginile care se 
succedau îi stîrneau exclamaţii, trei superlative: fantastic, 
fabulos, nemaipomenit, extrase cu puţină ironie, cu puţină 
simpatie pentru spiritul vremii, din adevăratul ei vocabular, mult 
mai bogat, pe care însă îl folosea cu discreție, sau cu zgircenie. 

Urmă o pauză neprevăzută, în jurul a vreo patru diapozitive. 

— la te uită! exclamă, după ce le reluase de citeva ori, 
comparîndu-le, febrilă și intrigată. A intrat un tip pe fir! Helga ta 
nu-i ușă de biserică. Se pregătește să-și înșele logodnicul. 

Conveniseră între ele că erau prea tineri să fie căsătoriţi. Așa 
aventura lor extraordinară devenea și mai palpitantă. 

— Vino să vezi! continuă Dia. E o descoperire, încurcă-i drace! 

Dia tot nu observase ce făcea Maria cu mulajul. Sări din pat 
și-i puse diascopul la ochi. 

— Asta-i fotografia numărul unu. Privește! 

Apăreau împreună, băiatul și Helga, avind în spate o perdea 
imensă de apă. Maria recunoscu cascada Niagara. Îi văzuse în 
sute de diapozitive, îi cunoștea ca pe niște prieteni, își dădea 


seama de starea lor sufletească după fizionomie. De obicei 
rideau, unul mai voios decit celălalt, luîndu-se la întrecere în 
fuga lor după bucurie. Băiatul ridea și acum, ca de obicei, însă 
Helga zîmbea reţinută; dispăruse veselia comună, zimbea cuiva 
din afara cadrului. 

— Numărul doi! anunţă Dia, schimbînd diapozitivul. Sper că 
le-am pus în ordinea cuvenită. Bine ar fi fost să le numeroteze. 

Acum era Helga singură, cu zimbetul de adineaori. Niciodată 
nu apăruse atit de timidă. 

— Urmează numărul trei. Poftește și explicaţia! El e tipul! 

Un tînăr ocupa locul fetei în peisaj. Ai fi spus că lumea e plină 
de oameni frumoși. În diapozitivele lor nu apăreau personaje 
mai prejos de ei. Nu fotografiau pe oricine, îi alegeau, cum 
alegeau și decorul. Tînărul din noua imagine era mai în vîrstă, 
aproape matur, putea să se apropie de treizeci de ani, deși avea 
încă un aer fragil; dar dincolo de el se simţea viitorul lui triumf. 
În ce-avea să triumfe? În meciuri de fotbal, la curse de 
motocicletă, de automobil, în război? Venea dintr-o lume sudică, 
spre deosebire de ei, era un meridional de tipul înalt, apărut în 
ultimele decenii, poate un sicilian, cu părul gofrat, căzut în faţă, 
acoperindu-i fruntea, pînă în sprîncene, lăsînd doar o dungă de 
piele, cu o lumină ca dinainte de-a răsări soarele. Avea ochii 
negri, pe un glob care în loc să fie alb, părea aproape albastru. 
Purta o haină de antilopă în culoarea tutunului, peste o bluză 
argintie, metalizată, ca o cămașă de zale, suplă și fină. În mînă 
avea o pereche de ochelari de zbor, pe care îi ţinea de curelușa 
elastică. Zimbea cu ochii puţin aplecaţi, timid, un zîmbet înrudit 
cu al Helgăi; i se vedeau dinţii, atit de regulaţi și albi, că păreau 
o reclamă. 

— Legea contrastelor! comentă Dia. lată documentul următor, 
numărul patru! 

Se vedeau unul lîngă altul, Helga și noul venit, bătuţi de soare 
și de vînt, amindoi cu părul în ochi, privindu-se pe sub 
sprincene, fără îndrăzneală, cu zimbetele dinainte, egale și 
simetrice. În braţul fiecăruia se descifra o mișcare începută și 


oprită la jumătate; părea că voiseră să se apuce de mină, dar 
renunţaseră. 

— Acum uite și justificarea! continuă Dia. 

În diapozitivul următor, lîngă mașina roșie, cu liniile rotunjite 
într-o eleganță cuminte, apărea un monstru mecanic, atit de 
exploziv, că putea să te sperie. Compartimentul motorului ocupa 
aproape jumătate din lungime, dînd impresia unei forțe de 
penetrațţie irezistibile. Mașina era făcută să învingă aerul, 
șoseaua și lumea. Un parbriz înclinat mult adăpostea cokpitul 
decapotabil, în care nu încăpeau decit doi oameni, cu toată 
risipa de dimensiuni a caroseriei. 

— Mustang! spuse Dia. Ştii ce înseamnă? E un cal sălbatic din 
America. Mașina îl reprezintă foarte bine. Și tipul nu-i mai prejos. 
Pare timid, dar cred că dacă îl stirnești, poate să sară toate 
obstacolele. 

Dia revenise la fotografia tîinărului, apoi se întoarse iar la cele 
două mașini. Mașina roșie părea învinsă. Mariei îi părea rău, ca 
după o ființă apropiată, care murise. 

— Lasă-mă să lucrez, spuse, întorcîndu-se la mulaj și dîndu-i 
un pumn în torace. 

Dia se întinse în pat și continuă să privească diapozitivele. 
Tăcea contrariată și manevra clișeele, înainte și înapoi, tot mai 
nedumerită, pînă ce spuse, cu dezamăgire : 

— Îmi pare rău, dar n-a ieșit nimic. Tipul nu mai există. Helga 
ta a avut o aventură de o zi. Cum să nu-ţi pierzi capul cînd 
alături se prăvălesc munţi de apă? Niagara trebuie să fie foarte 
excitantă. Stai! 

Sărise în picioare și privea mulajul, iluminată. 

— Dă-te la o parte! Să nu te mai atingi de el! 

— Nu-i gata! ripostă Maria. 

— Nici nu trebuie. Lasă-l așa. Nu știu ce i-ai făcut. Nu 
seamănă, dar ceva sare în ochi, ceva al lui Rafael. 

Maria se duse să se spele pe miini. Dia se așeză pe marginea 
patului; nu putea să-și ia ochii de la mulaj, îl privea gînditoare, 
legănîndu-și încet capul, cu mișcarea balansoarului. 


— Trebuie să-l vadă Tulip. Ce-ai făcut tu aici e un mister. Ce-o 
fi în capul tău? Acum îmi dau seama că nu te cunosc de loc. De 
ce-ai renunţat la sculptură? 

Maria nu răspunse. Își ungea mîinile cu glicerină. Dia se duse 
să fiarbă racii. Peste o jumătate de oră ședeau față în față, la 
masa din bucătărie. Între ele era un ceaun plin cu raci roșii. Dia 
turnă vin alb în pahare. 

— Dă-o dracului de treabă! izbucni. E sîmbătă seara, toată 
lumea petrece, și noi stăm aici, singure, ca niște proaste! 

Se răzbuna pe raci, îi decortica repede, cu dexteritate, 
nelăsînd să se piardă nimic din ce era comestibil. Deși nu mînca 
lacomă, se vedea că îi savura cu deliciu, avînd anulate toate 
simţurile, în afară de cel gustativ și olfactic. 

— De ce sîntem atit de singure, Maria? 

— Eu nu mă simt singură. 

— Minţi de-ţi îngheaţă vinul în gură! 


41 


Maria rămase ascunsă în casă o săptămînă. Din cînd în cînd 
spiona șoseaua. În a doua săptămînă se duse în golf, unde 
întîlnise prima oară omul cu cîinele. Îi spusese să n-o caute, dar 
cum avea răbdare? Nu se simţea jignit de tăcerea ei atît de 
prelungită? În seara lor, el vorbise de riscul în dragoste. Ce mai 
aveau să riște, la sfîrșit, cînd totul fusese făcut? Îl întrebase, 
nedumerită: 

— Care ar putea fi riscul tău? 

— Să nu-mi placi. 

— Nu știi de pe acum? 

Începea să-i fie și frică. 

— Nu; abia peste zece zile; e perioada mea de incubație. 

Există o perioadă de incubație, Maria recunoștea. Nu se 
gîndise. Incubaţia la ea era mult mai lungă. 

— Și care ar putea fi riscul meu? 

— Să nu-ţi plac. 


Putea să fie într-adevăr un risc; acela de a fi făcut o 
experienţă nereușită. O poţi repeta la infinit? Care-i soluţia, ca 
să nu te fărimi? Să te amăgești? Să-ţi construieşti satisfacția, să 
o storci din imaginație, cum ai stoarce apă din stîncă? 

— Ai dreptate, e un risc. 

— De ce l-ai acceptat? S-ar putea să ai remușcări. 

— L-am acceptat, fiindcă e mai bine să ai remușcări, decit 
regrete. Nu-i o vorbă a mea; o știu de mult. 

Azi n-avea nici remușcări, nici regrete. A zecea zi trecu fără 
să-i dea importanţă. În a unsprezecea zi începu să fie neliniștită. 
Seara, după căderea întunericului, se duse la barul lui Max, 
tupilîndu-se. Mașina nu era afară; erau altele. Odată cu 
primăvara, începea să vină lume din oraș. Se furișă pe sub zid, 
pînă în faţă, și spionă fereastra. Inima îi bătu, revoltată și 
dezamăgită. Altcineva ocupa masa, o pereche la jumătatea 
vîrstei, caraghioasă și plictisită. Ea căsca, iar el se juca distrat cu 
chibriturile. Nu erau singurii pe pămînt în categoria lor 
dezolantă, mai văzuse mulți ca ei, și lumea mergea înainte. 

Seara reciti scrisorile lui Alber; fără să știe, își căuta trecutul, 
nu ca să-i redea viață, ci să-l compare. Nu ajunse la nici o 
concluzie, fiindcă termenul de comparație, prezentul, rămînea 
confuz. 

Ziua următoare, în tura de dimineaţă, între radiogramele 
expediate de Direcţia Navigaţiei, una se adresa agentului de la 
Valparaiso. Saturn intrase în port de două zile. Minţile 
iscoditoare găsiseră marfă pentru Cuba. Vaporul nu pleca gol! 
Direcţia  Navigaţiei părea satisfăcută. Era datoria ei să-și 
exploateze vapoarele cît mai bine. N-ar fi fost de crezut la un 
om care noaptea sondează cerul. Mecarian! Generaţii de 
armatori și negustori, în orientul Mediteranei. Transportul 
mărfurilor cu vaporul și caravana sînt viciile lor ancestrale, de 
familie. Astronomia, ca tot ce-i rafinament al spiritului, nu poate 
fi decit o decădere. 

Astfel, vaporul pleca la Havana! N-o mai privea, putea să nu 
se mai întoarcă. Maria fu străbătută de un fior rece. Acum ce- 
avea să fie la întoarcere?... Nu dorea să naufragieze. Oare ce 


marfă putea să transporte din Chile? Poate o marfă de care n- 
are nimeni nevoie, nici expeditorul, nici primitorul. Are nevoie 
de ea numai Mecarian, să-și încarce vapoarele! 

— ÎI cunoști pe Mecarian? îl întrebă pe colegul care venise s-o 
schimbe. 

— Mec? Nu l-am văzut niciodată; se economisește, nu 
coboară între oameni, dar e un tip! Recunosc toţi, chiar cei care 
ar vrea să-i ia locul. L-au săpat mulţi, e explicabil să rivnești la 
un post ca al lui. N-au putut să-l clintească. E un tip fără pată. 

— De ce nu vine pe aici? 

— N-are ce să caute. Staţia e a poștei, nu a Navigaţiei. Ne e 
client și nimic altceva. 

Pe seară, Maria se duse în oraș; încetul cu încetul, ajungea tot 
mai departe. La barul lui Max, mașina nu era; dinăuntru se 
auzea tonomatul. Merse cu autobuzul pînă la gară; de-acolo 
putea să reconstituie drumul pe care venise; altfel i-ar fi fost 
greu să găsească strada; nici nu-i știa numele. Blocul de lîngă 
gară mai crescuse cu patru etaje. Începea să semene a turn. Era 
o dovadă de trecere a vremii. Și macaralele își găseau acum 
justificare. Brațele lor lungi, ca niște cumpene, se mișcau pe cer, 
în lumina reflectoarelor care ștergeau stelele și astronomia. 

Ajunse mai ușor decît îşi închipuise; găsi numaideciît casa. În 
afara parterului, destinat odată pentru birouri, după cum arăta 
arhitectura modificată, mai erau două etaje. Amenajările din pod 
nu puteau fi bănuite, deși se vedea cupola încastrată în vîrful 
acoperișului. Ardeau lumini pe la ferestrele etajelor, casa nu 
părea părăsită, dar nu intra și nu ieșea nimeni, nici nu se vedea 
vreo siluetă omenească, pe perdele. Nu trecea nimeni pe 
stradă, n-avea de ce se teme; își strînse fularul la git, cu ochii la 
cupolă. Luna trebuia să fie acum în ultimul pătrar, răsărea tirziu, 
aproape de ziuă. În reverberaţia stelelor, acoperișul cupolei, de 
tablă albă, lucea destul ca să i se distingă conturul. După ce 
ochii i se adaptară la distanţă, văzu banda neagră care tăia 
cupola, ca un meridian, și dovedea că fanta era deschisă. Spre 
care stea se uita luneta? 


Maria intră în curte și merse pînă dincolo de casa 
ascensorului, unde văzu o grădiniţă, cu boschete de iasomie; 
începeau să dea frunza. Cîinele nu era acolo; probabil cînd nu 
avea musafiri, Mecarian îl lua sus mai devreme. Se bucură să-l 
știe singur; dovada nu putea să fie pusă la îndoială. Dar în ce 
scop se bucura și ce avea dreptul să aștepte? Dacă s-ar fi 
deschis ușa ascensorului, ar fi luat-o la fugă. Chiar venirea ei 
aici o rușina, destul de tare ca să fie scîrbită. Plecă repede, cu 
gîndul să nu se mai întoarcă. Urma o luptă grea cu ea însăși. 
Demnitatea o obliga să se învingă. 

„Dar el n-are nici o vină! Trebuie să-l ocolesc, numai ca să nu 
afle. Ar fi o descoperire oribilă“. 

A doua zi după-amiază veniră Tulip și Dia, să vadă mulajul. 
Tulip îl privi mult timp, în picioare, gînditor, cu bărbia în mînă. 

— Nu seamănă, dar e el! spuse la urmă, repetind-o pe Dia. Mi- 
ai făcut o bucurie pe care am să ţi-o plătesc în aur. Cit vrei. Cit 
nici nu gîndești. 

— Nu-mi trebuie bani, Tulip. Poate într-o zi o să am nevoie de 
altceva. 

— Cit vrei, și cum vrei. Poţi să-l faci în marmură? 

— N-am lucrat niciodată. N-aș fi în stare. 

— Atunci am să-l torn în bronz, dar mărește-l. În mărime 
naturală. Avea un metru optzeci și doi. 

— Optzeci și trei, rectifică Dia. Fără tocuri. Ultima dată ne-am 
măsurat astă vară, la un cîntar de pe plajă. Cel de lîngă Cazinou. 

— Era al meu! spuse Tulip. 

— Toate sînt ale tale; de ce te ascunzi?! E bine să știu ce am 
să moștenesc. 

— Aici nu pot în nici un caz, spuse Maria. Nu e loc. 

— Acum vine căldura. Am să-ţi fac un atelier afară; de sticlă, 
să ai lumină. 

— Bine. Am să încerc. 

— Să-l faci. Din toată inima ta. Ai inimă bună. 

Era adevărat oare? 

— Tulip, cine-i Mecarian? 


Maria simţi privirea Diei; o ţintea dintr-o parte. Era nefiresc că 
voia să știe? Ar fi trebuit să știe de mult; lucra aici de peste doi 
ani. Probabil îl cunoștea toată lumea, în afară de ea. 

— E un prinţ! răspunse Tulip. 

A treia zi după-amiază, Dia veni încărcată de informaţii. 

— Pot să-ţi spun tot ce vrei. 

— Despre ce? 

— Despre Mecarian. E teribil! Are patruzeci și șase de ani; 
spre norocul lui pare mai bătrîn. 

— Tinzi spre vîrste venerabile? 

Maria era enervată; încerca să pară nepăsătoare. 

— M-am interesat pentru tine; mie nu-mi place. Întii, fiindcă e 
neînsurat. L-a lăsat nevasta; adică și-a găsit pe altul. Tipul e 
suspect, vasăzică. Deși pare destul de viril. L-am studiat. 

— Cînd ai avut timp? întrebă Maria, stupefiată. 

— Ei, bine c-a început dialogul! Nu știu să fac rapoarte 
informative. Întreabă-mă! 

— N-am ce să te întreb. M-am mirat și atita tot. 

— Bine, îţi spun, nu-i nevoie să mă rogi. Am fost în port ieri la 
prînz și l-am așteptat să plece. M-am postat în șosea și am făcut 
autostop. A oprit, n-avea încotro; toți opresc. Tu n-ai succes? 

— Eu nu fac autostop. 

— Să știi că nu te răpește nimeni. Și dacă te răpește, cu atit 
mai bine! 

— Te-a răpit? 

— Nu, a fost antipatic. M-a înghesuit la spate, ca pe un balot; 
în faţă era un cîine. Fantastic! Și mașina, fabuloasă! Am 
numărat cadranele; paisprezece! Nu m-a întrebat unde vreau să 
merg. Mă gîndisem că o să stau alături și o să-mi vadă 
picioarele; mi-am pus ciorapii din Israel, îi știi; sînt irezistibili. l- 
am agăţat cînd m-am dat jos; numai pagubă. M-a dus pînă afară 
din tunel, a oprit în staţia trenului electric și m-a poftit să cobor; 
foarte clar: „De-aici ai cu ce merge mai departe!“ Dacă mai vrei 
să știi și altceva, întreabă-mă! 

Maria nu mai voia să știe nimic, voia să nu se mai gîndească, 
o indispuneau relatările Diei; întîmplarea era o indiscreţie. Își 


dădu seama că pentru nimic în lume nu i-ar fi făcut o 
confidenţă. Faptele apăreau astfel inavuabile. Deci inadmisibile. 
Acum le regreta, se simțea obosită, decăzută, cu sufletul plin de 
silă. Trebuia să-și impună o penitenţă. 

— Nu-i un om vesel, spuse Dia, în încheiere. Știi ceva? Pe tine 
ar putea să te iubească; ești genul lui, mi-am dat seama. 

— Ce gen sînt eu? 

— Catastrofic! Haide, fă o încercare cu autostopul! 

Făcuse, în felul ei, și-i reușise. Dia avea dreptate, era în ea 
ceva catastrofic. 

— Dia, simt nevoia să beau. Bei cu mine? Nu pot singură. 

Ședeau iarăși faţă în față, la masa din bucătărie, ca la 
cîrciumă. Afară se întuneca. Maria goli al treilea pahar de 
coniac; îl da pe git ca pe rachiu, n-avea răbdare să-l deguste. 

— Sîntem niște proaste! reluă Dia. E inadmisibil să fim atit de 
singure! Ce mai știi despre iubitul tău? 

— Cred că s-a înecat. 

— Sigur! Ar fi trebuit să bănuiesc. Tu ești îndrăgostită. 
Probabil catastrofic dacă nu poţi mărturisi! 

Maria o privi lung, în penumbră. Abia îi vedea ochii. 

— Mi-e silă de mine! spuse, stăpînindu-se să nu izbucnească 
în hohote. 

— Sigur! Așa începe! Ești pe drumul cel mai catastrofic! 


42 


Hotărîrea Mariei era simplă și ușor de îndeplinit, odată ce îi 
stabilise limitele. Prin centrul casei de piatră trecea o linie 
perpendiculară pe malul mării, despărțind lumea ei în două, ca 
linia care trecea prin marea piramidă, și despărțea în două 
restul lumii. În partea de la sud rămîneau Calul de Salcie, barul 
lui Max, orașul, blocul turn de lîngă gară, pe care începea să-l 
vadă de aici, pe vreme senină; ajunsese la al douăzecilea etaj, și 
urca înainte. 

În partea de la nord se întindea pustiul; în afară de cherhana, 
pe zeci de kilometri, nu exista nici o așezare omenească. În 


timpul ei liber, Maria începu să exploreze această lume. Pescarii 
o treceau cu barca peste canal, și dincolo nu putea să mai 
întilnească pe nimeni. Mergea kilometri, pe nisipul bătătorit, 
pașii o duceau singuri, cursivi, într-un ritm egal și continuu. Se 
sfirșea aprilie; corbii morţi pe plajă putreziseră de mult, îi 
mâăturaseră ploile și furtunile. Tot nu se vedeau pescărușii. Fără 
ei malul mării părea artificial. Arar se ivea cîte un iepure, ieșind 
speriat dintre dune. larna lovise în tot ce era viu. Și în Maria. 

Se oprea citeodată la piramida de pe nisipuri. Fără cămilă, 
vara avea să fie mai goală pentru multă lume. Vilegiaturiștii, 
obișnuiți să se fotografieze în umbra ei, costumați în beduini sau 
în califi, aveau s-o regrete, înainte de a se mulțumi cu o cămilă 
pictată pe pînză. Efectul în fotografie este același, sau poate mai 
bun. 

Maria privea piramida ridicată pe duna cea mai înaltă. În 
cîțiva ani putea să nu se mai vadă; iarna, furtuna din larg arunca 
asupra ei nisip cu sutele de tone, și nimeni n-ar fi putut să le 
dea la o parte. Mariei începu să-i placă nisipul, ca lucru în sine, 
rezultat din lupta mării cu cochiliile de sidef și de calcar. Nu 
existau formule în care să se pună această transformare a 
materiei; iar pentru a-i preciza numărul moleculelor, nu exista 
cifră, nici măcar în închipuire. Așezată pe o dună, fără nimeni, 
gîndul ei putea sa meargă pînă dincolo de înţelegere, într-o altă 
lume, a nemișcării, a inexistenţei, fără formă și fără culoare. Îi 
plăcea apoi nisipul ca peisaj, plaja, care reprezenta perfecțiunea 
suprafeței plane și continuitatea ei nesfirșită. De partea cealaltă 
îl plăceau dunele, cu relieful lor schimbător, ca al valurilor; 
dincolo de ele, ca dincolo de oceane, erau alte continente. Cînd 
bătea vintul, nisipul începea să sune, poate nu pentru oricine. 
Maria descoperi muzica dunelor, cu melodii și ritmuri infinite, 
după numărul crestelor și văilor, înmulţite cu direcţiile vîntului. 
Ziua ei era prea mică pentru cite avea de văzut și de contemplat 
într-un peisaj născut din propria lui monotonie. Marea, care îi 
intra în privire fără s-o caute, n-o mai speria ca altădată. Nu 
credea posibil ca într-o zi s-o iubească, dar puteau trăi alături 


fără dușmănie. Marea nu mai avea ce să-i ia, și cum nu aștepta 
sa-i restituie nimic, accepta pacea nedreaptă. 

Lumea de la sudul casei de piatră dispăruse; Dia îi aducea din 
oraș tot ce avea nevoie. Trecuse o lună de cînd luase hotărîrea 
să se izoleze; o respectase, se obișnuise, nu i se părea că arfio 
pedeapsa. Îi rămînea prea puţin timp ca să-și pună întrebări și 
să-și răspundă. Ar fi avut destule. Fugea de ele, nu din lașitate; 
ar fi răspuns vehement, fără să se intimideze, la orice acuzaţie, 
la orice interogatoriu. Însă nu mai voia să-și judece faptele. 
Aștepta să le judece alţii. Nu-i era frică de nici o dezaprobare. În 
cele mai bune ore ale zilei, ca dispoziţie sufletească, lucra noul 
mulaj, mărind modelul și reînnoindu-și inspiraţia. În flancul 
magaziei unde mașina zăcea prăfuită, Tulip îi înjghebase 
atelierul, din panouri de sticlă, provenind poate de la vreo seră 
demolată, și făcînd parte dintre edecurile lui atit de 
surprinzătoare. Între timp, Tulip umbla pe la autorităţile 
municipale, spre a obţine aprobarea ca viitoarea statuie să fie 
pusă într-un loc public. 

De la Alber veneau radiograme alarmate. Dia ducea la poștă 
răspunsul, care se întorcea peste citeva ore; se întîmpla uneori 
să-l transmită chiar Maria, aceleași două cuvinte: „Sînt 
sănătoasă“. Nu se simţea datoare să spună mai mult; era doar o 
informaţie, și nu putea fi interpretată decit într-un singur fel: 
„Nu-ţi face griji, exist, dar nu pentru tine“. Se gindise să-i scrie 
în porturile următoare, să-i dea explicaţii. Renunţase. Dincolo de 
a nouăzecea zi, el trebuia să se aștepte și să accepte 
consecinţele. 

Alber își continua drumul, pe coastele Americii. Mecarian 
semna dispoziţiile. Îi cunoștea semnătura de doi ani și jumătate; 
niciodată nu-i trezise vreo curiozitate. Acum îi trezea spaimă și 
repulsie. De la Havana, vaporul ajunsese la New Orleans. Ce 
putea să transporte? Zahăr pentru Statele Unite? De la New 
Orleans, la Boston, apoi la Saint Johns, de unde pornise iahtul lui 
Mărtin. Se apropia, mai avea de străbătut numai o treime din 
circumferința pămîntului. Maria nu simţea, nu înțelegea, deși 


harta îi arăta drumul cu claritate; ei i se părea că vaporul se tot 
îndepărtează. 

Într-o zi veni cineva să o vadă, un om pe care nu-l cunoștea. 
Avea în mînă o trusă plată, luxoasă. Nu-i fu greu să-și dea 
seama că era marinar, abia întors de pe mare. Nu-l putea primi 
sus, nu admitea necunoscuţi în decorul ei intim. Îl pofti să șadă 
pe un scăunel pliant, în ușa atelierului. Era murdară de pămînt 
pe miini. În timpul convorbirii continuă să lucreze; dialogului îi 
lipsea cursivitatea, fiindcă ea răspundea cu întiîrziere, cîteodată 
absentă. Vizitatorul se declară mesagerul lui Alber; îl întîlnise la 
Boston. Făceau parte din aceeași generaţie, dar nu se putea ști 
dacă mai aveau comun și altceva decit vîrsta și meseria. O 
studia surprins, neprevenit; îndeletnicirea ei, pe care nu o 
înţelegea, îl făcea să se uite chioriș. Maria își dădu seama 
repede că era prost și încrezut; se afla, faţă de el, într-o 
superioritate mult mai mare decit ar fi fost nevoie. 

— Ce-i asta? întrebă el, cu ochii cam instabili, neștiind pe care 
parte a mulajului să se oprească. 

— Un băiat lovit în inimă, răspunse Maria. Lovit, în ce sens 
vrei. 

El o privi bănuitor. 

— Credeam că-i un copac. 

— Foarte bine! De fapt e un copac. 

Primul subiect se epuizase. De-aici înainte vizitatorul se simţi 
mai în apele lui. 

— Da! spuse aprobator, după ce o studiase pe Maria, de sus 
pînă jos, cu o competenţă impertinentă. Albert se pricepe la 
femei. Are gust. Păcat că nu ești îmbrăcată frumos. 

Ca toți oamenii instruiți incomplet, nu accepta numele Alber, 
fără t la sfîrșit. 

— Nu-l cheamă Albert, preciză Maria. 

— Dar cum? Noi așa îi spunem. Vin din partea lui. De ce nu i- 
ai scris? Să nu fi fost eu, făcea o prostie; lua avionul și se 
întorcea în ţară. 

— De ce-ar fi fost prostie? 


Vizitatorul chiar că nu putea înțelege. Clătină din cap, cu un 
zîmbet incert; nu știa dacă ea glumește, sau vrea să-l șicaneze. 
Maria dădu un pumn în șoldul mulajului; odată cu acest gest, 
conversaţia ar fi trebuit să se încheie; îi pusese punct, dar 
marinarul n-avea de unde să știe. Trebuia să-l lămurească: 

— Uite ce este, tinere. (Avea mai mulți ani decit ea; simţea 
nevoia să-l diminueze). Dacă un om vrea să facă o prostie, de ce 
să-l oprești? 

— M-am cam lămurit, zise el. Îmi pare rău de Albert. Voi, 
femeile, cînd e să loviți, nu dați cu biciul, daţi cu barda. 

— Înseamnă că te pricepi la femei! 

— Nu trebuie să ai încredere în ele; cum pleci, cum se duc 
după altul; n-așteaptă să ajungi nici la far. 

Maria socotea dezonorant să-i spună: „Atunci de ce pleci? Și 
dacă ai avea o femeie credincioasă, cu ce te-ai întoarce la ea, în 
afară de hanţe? Ce faceţi voi prin porturi? Prin baruri și prin 
cabarete? Ocoliţi ispitele? Sau le căutaţi cu dinadinsul?“ 

— Te interesează ceva? întrebă mesagerul. 

Deschise trusa, care se transformă într-un etalaj, cu 
parfumuri, săpunuri, cosmetice, farduri, apoi ștrasuri și alte 
podoabe ieftine, dar ispititoare. În afară de zorzoane, care n-o 
interesau deși erau frumoase, Maria alese din toate. 
Parfumurile, sub orice formă, distribuite în articole de toaletă, o 
atrăgeau, le colecționa, păstriîndu-le de rezervă; dacă nu și-ar 
mai fi împrospătat depozitul, avea destule pentru jumătate de 
viață, în cealaltă jumătate socotind că ar fi indecent să 
rivnească la ele. Marinarul făcea adunarea pe un colţ de hirtie. 

— Nu-ţi iau mai mult decît la consignatie. 

— Dacă e așa, scade cincisprezece la sută, comisionul. 

ÎI trata ca pe un negustor. El răspunse, negustorește : 

— Nu pot; nu-mi dă mîna. 

Maria luă hiîrtia; descoperi îndată că o încărcase exagerat; 
parfumul, în loc de două sute optzeci, era trecut trei sute 
optzeci. La fel și celelalte. 

— Ai greșit, fă socoteala din nou, spuse, întinzîndu-i hîrtia pe 
care pusese amprente de noroi. 


Nu trebuia sa-l menajeze. El rectifică, nestînjenit de 
întîmplare, și fără să se scuze. 

— Am acasă ciorapi și cîteva metraje. Nemaipomenite! Te 
interesează? 

— Nemaipomenit! 

— Vrei să le vezi? Diseară? 

Schimbase tonul, devenise insinuant și sigur pe el. Se 
ridicase, cu pieptul bombat. Să nu fi fost mitocan, putea să 
placă, unora. 

— Îmi faci reducere? 

Își trecu mîinile pe mulaj, să împrospăteze pămîntul care i se 
uscase în palme. Se apropie de el atît de mult, că și un om 
îndrăzneţ putea să se intimideze. Întinse mîinile și-i cuprinse 
obrajii, sistematic, cu degetele mari deasupra gurii, cu celelalte 
depărtate egal, pe pomeţi, ca niște raze; degetele mici ajungeau 
la ureche. Odată stabilită poziţia, apăsă tare, apoi îi dădu 
drumul, lăsîndu-l cu fața tatuată. 

Într-o clipă era sus; îi aruncă banii pe fereastră. El încă nu se 
dezmeticise; stătea prostit, cu mîinile rășchirate. 

— Aici n-am apă. Spală-te în mare. Și pe urmă du-te să te 
lauzi că m-ai făcut praf! 

Cînd se spăla pe miini, se privi în oglindă și rămase 
gînditoare, de parcă imaginea ei i-ar fi amintit de o idee uitată. 
Dar dacă Alber, în demersurile lui, cum fusese acesta, probabil 
nu singurul, se adresase lui Mecarian, rugîndu-l să investigheze? 
Protectorul lui era primul la care ar fi trebuit să apeleze; simţea 
o primejdie... 

N-avea siguranţa că Dia are să vină după-amiază, și nu putea 
să aștepte. Își călca hotărîrea; de altfel nu-și fixase un termen; 
se gîndise la vreo lună. Luna trecuse; punţile, în urmă, nu 
puteau fi decit rupte. 

Așteptîind autobuzul, se uita la platforma de parcaj de lîngă 
barul lui Max. Numără vreo șapte mașini. Nu fără emoție. Nimic 
nu era fără emoție. Se temea că ieșise prea devreme din 
tranșee, și nu avea destulă apărare. Se duse de-a dreptul la 
poștă; nu se uita în dreapta și-n stînga. Numai blocul turn îi intra 


în privire, îi zgîria retina, cum zgiria norii. „Nu ţi-am scris fiindcă 
erai prea departe“. Radiograma cuprindea o lămurire suficientă; 
fără să devină reproș, se transforma în justificare. 

Se duse iar pe plajă, la barul lui Max; știa că Mecarian nu 
putea să fie acolo, nu venea decit mai tirziu și avea intuiţia că 
nici nu mai fusese în ultima vreme. Tăcerea ei îl rănise, desigur, 
dar știa că nu i-ar fi reproșat niciodată; făcea parte din riscurile 
pe care le acceptase atunci cînd o cuprinsese în braţe. La riscul 
ei se gîndise? Ar fi fost cu putinţă s-o creadă o zvăpăiată, care 
își îngăduise o seară de amețeală și pe urmă uitase? Nu! Un om 
care privește cerul o jumătate din noapte și citește în stele, nu 
poate gîndi astfel. 

începuse să plouă; mai întîi picături rare, neritmice, de 
primăvară, venind din nori străvezii, aflaţi la foarte mare 
înălţime. Treptat, norii se îngroșară și coboriră pînă aproape de 
pămînt; ploaia se înteţi, rece și deprimantă, ca toamna. Maria nu 
prevăzuse, nu avea nimic să se protejeze și nici nu s-ar fi 
încumetat să-i ceară lui Max o haină de ploaie, după ce lipsise 
atita vreme. Merse pe șoseaua goală și udă, îngropată între 
dune. Nu-i era frig cît timp fularul îi apăra gitul, partea ei 
vulnerabilă. Dar țesătura începuse să se ude; pînă acasă ploaia 
putea să-i ajungă la piele. Nu se temea, nici nu voia să-și arate 
prea multă grijă. Mai bine să trăiască la voia întîmplării, fiindcă, 
dacă ar fi căutat să-și ordoneze viața, ar fi văzut, în primul rînd, 
că nu știe încotro e mai bine să meargă. 

Cînd să iasă din șosea, cerul se înnegrise de jur-împrejur, nu 
mai rămăsese nici o poartă în nori. Maria se opri; ce să 
înţeleagă, ce să creadă? Între două dune, în stînga șoselei, 
descoperi mașina violetă, bătută de ploaie; ar fi trebuit s-o ia la 
fugă și nu putea face nici o mișcare. Mecarian venea de pe 
cîmp, cu pușca în mînă. El o văzu; nu mai aveau cum să fugă 
unul de altul, înaintară. Maria nu știa pe unde calcă; împroșca 
apa din băltoace pînă la umeri. Se întilniră lîngă mașină, îl privi, 
să-l recunoască. Bătu din pleoape, să-și limpezească imaginea. 
Îmbătrînise, la patruzeci și șase de ani; era povîrnit, cu obrajii 
supți, barba îi crescuse, lăsînd să se vadă peri albi, mizeri. Părul 


ud îi cădea pe frunte, din el apa îi picura în ochi, străvezie și 
înghețată. 

— Vii de la vînătoare? 

— Nu; am fost să-mi îngrop cîinele. 

Maria își duse mîna la gură; ceva o izbise tare în inimă. El n- 
avea pușcă, așa cum i se păruse, ci un hirleţ, o unealtă de 
grădinărie. Îl privi, să înţeleagă. Murise cîinele! Și ce, odată cu 
el? Niciodată n-avea să-i mai încălzească picioarele! Fusese pe 
cîmp, să-l îngroape. Ce se întîmpla cu ceilalți cîini din oraș, cînd 
mureau? Cîinii din blocuri și din turnuri, ai căror stăpiîni n-aveau 
mașină, nici timp să se ducă pe cîmp, și nici măcar un hiîrleţ, să 
facă groapa. 

— Îmi pare rău! biigui Maria, ca beată. 

Oare în ploaia de pe fața lui se amestecau lacrimi? Nu putea 
să vadă. Și voia să nu creadă. Era destul că venise pe cîmp să 
îngroape cîinele. Mai departe, ea trebuia să tacă. 

— Te-a udat! observă el. Nu ai nimic de ploaie. Vrei să te 
conduc? 

— Nu, nu-i nevoie. 

Dar îi luă mîinile; nu știa alt gest, să-și arate compasiunea. 
Miinile, deși ude de ploaie, erau calde. Căldura lui, a sîngelui, a 
respirației, învingea orice; nu trebuia să-l compătimească. Avea 
putere, nimic nu-l încovoia, nici o suferinţă, nici moartea; ea n- 
avea nici o cîtime din forța lui, și acum se simțea mai slabă ca 
oricînd. Se întoarse și porni prin ploaie. Fiecare pas îi sfișia 
inima, dar nu se putea întoarce. 

Găsi o scrisoare de la Alber. Nu o deschise, o puse într-un 
sertar, peste alte scrisori ale lui, nedeschise. Era udă pînă la 
piele. lar nu avea apă caldă. Suportă dușul rece; se gindea că 
soldaţii la război o duc mult mai greu, și erau destule războaie! 
O salvă halatul gros, din care ieși încălzită. Îmbrăcă un trening 
dublat cu vatelină, se întinse în pat și puse un diapozitiv în 
diascop. Nu mai erau multe; vreo treizeci, și istoria Helgăi se 
termina, fără să poată trage o concluzie: fusese sau nu fusese 
fericită? În toate fotografiile ridea exuberantă, împreună cu 
băiatul, și numai călătoria lor în jurul pămîntului, ar fi fost destul 


ca amindoi să aibă la ce se gîndi tot restul vieții. Doi oameni, 
legați prin atitea amintiri, prin atitea impresii comune, nu se pot 
despărţi niciodată. În acest gînd poate fi găsită esenţa fericirii. 
Și totuși, cînd și cînd, Maria descoperea în rîsul Helgăi o pată de 
îndoială; ochii ei străluceau de bucurie, dar în adîncul privirii se 
deslușea o tristețe veche, calmă și visătoare. | se ducea atunci 
gîndul în urmă, la o amintire? Maria o simţea neliniștită, gata să 
fugă. Exista pe acest pămînt străbătut de ea într-o goană 
euforică, aproape nebună, un om la care îi aluneca gîndul, cu 
remușcări sau cu regrete? 

Diapozitivul pe care îl privea făcînd aceste reflecții, 
reprezenta un lac cu nuferi, cu o singură floare îmbobocită. 
Helga stătea îngenuncheată pe mal, între ierburi, cu mîna 
întinsă, și rupea floarea de nufăr, albă, cu o pată galbenă în 
centru. Tabloul avea o culoare unică, verdele frunzelor care 
acopereau apa. Pe acest fond, floarea albă apărea fragilă și 
singură. Cum stătea aplecată, Helga avea faţa ascunsă. Singura 
ei expresie putea fi descoperită în mîna strînsă pe tija de nufăr; 
o rupea, și totuși părea nedecisă. 

Gestul neterminat sugera un zbucium; mîna conţinea în aerul 
ei ascuns o oboseală tristă. Poate Helga plinsese și aștepta să i 
se usuce lacrimile, de aceea stătea cu capul în jos și prelungea 
gestul. 

Nu mai voia să asiste la nici o suferinţă. Se făcuse noapte, 
continua să ploua, avea să plouă cu zilele. Merse în faţa oglinzii, 
își lepădă treningul și se examină lucidă. Nimic din alcătuirea ei 
nu greșise, nu călcase vreo lege a firii sau a oamenilor; nu avea 
de ce să fie pedepsită. Se îmbrăcă și se duse. 

Trebuia să străbată atita distanță! Sediul existenţei ei se afla 
mult prea departe. Departe de ce? De oraș, de lume și de toate. 
Ploaia nu era prea rece, și avea cu ce să se apere. De obicei nu- 
și lua măsuri de prevedere, de nici un fel, și în nici o privinţă. 
Nu-și explica de ce-și arătase acum mai multă grijă; destul că se 
simţea bine, cu cizme pînă la genunchi, cu mantaua de ploaie 
strinsă pe mijloc și cu gluga care-i lăsa descoperit numai 
obrazul. Mergea pe întuneric, prin mijlocul șoselei; niciodată nu-i 


fusese frică de o agresiune, deși ar fi fost oricînd posibilă. O 
asemenea viață nu-i schimba firea? Și în ce sens? Devenea o 
sălbatică, sau o înțeleaptă? Din toate, nu îngăduia resemnarea. 
Oare n-ar fi fost timpul să se smulgă din exil și să se întoarcă în 
lume? Ar fi putut să revină la Belle-Arte. Nu era prea bătrină, și 
dacă pierduse exerciţiul, în schimb își îmbogăţise viziunea. 

Abandonase statuia lui Rafael, într-un moment cînd 
imaginaţia ei refuza să o ducă mai departe. O privea cu 
indiferență, sub cîrpele ude care o înveleau, nu ca să protejeze 
materialul, ci s-o ferească de ochii lui Tulip și ai Diei. Nu regreta 
insuccesul, decît pentru dezamăgirea lor. Într-o dimineaţă se 
trezise neliniștită, se chinuise în somn toată noaptea, nu-și 
amintea ce visase, poate un proces, un fel de inchiziție, unde o 
învinuiau nu de erezie, ci de prea multă credinţă. Credinţă în ce? 
Nu putea spune; în ceva nedefinit, sau inexistent. Își pusese 
treningul și coborise în fugă. Din toate imaginile incoerente se 
limpezise chipul lui Rafael, surprins în portretul Terezei, de la 
care pornise. Între pereţii de sticlă, lumina dimineţii se împrăștia 
difuz, fără să facă umbre; soarele încă nu răsărise. Ultimul ei 
gest aici fusese un pumn în șoldul mulajului. Într-un moment de 
furie; fiindcă nu putea să lovească în altceva, în obrazul omului 
venit din partea lui Alber... După atita timp privi îndelung urma 
pumnului; nu-și mai recunoștea furia, ci descoperea o altă 
intenţie; sub lovitură lutul vibrase, o pulsație dureroasă se 
transmisese din șold pînă în torace. Vibraţia se simțea, 
răspîndită în tot mulajul, și mai mult nici n-ar fi trebuit. Statuia 
lui Rafael era gata, mai elocventă decit sperase că ar putea-o 
scoate dintr-o amintire fugitivă. 

Autobuzul nefiind în staţie, Maria intră la bar, să se 
adăpostească de ploaie. Nu era nimeni înăuntru în afară de Max, 
care făcea pasienţe. 

— Îţi iese? întrebă Maria. 

— De loc! Nu știți pe cineva care a cîștigat o mașină la loto? Îi 
cumpăr eu biletul. 

— Nu-i mai ușor să cumperi mașina? 


Max o privi circumspect; făcea pe nebuna? Nu trăia între 
oameni? 

— E ilicit, spuse, fără să dea alte explicaţii. 

Maria se uită de jur-împrejur. 

— De ce nu închizi, dacă nu vine nimeni? 

— Și unde să mă duc? 

Cunoscuse și ea zile cînd nu avea unde să se ducă; sînt goluri 
în viaţă, ca într-o rocă arsă din care s-a scurs aurul. Ceru o sticlă 
de sache. 

— De ce nu luaţi de la prăvălie? Costă pe jumătate. 

— Nu cred că se găsește. 

— Acum îl găsiţi pe toate drumurile; a venit alaltăieri un vapor 
plin. 

Cum cobori din autobuz, la băcănia din faţa gării, văzu o 
vitrină întreagă garnisită cu sticle de sache. Blocul turn continua 
să crească. Numără etajele, cu capul dat pe spate; erau 
douăzeci și trei. Picăturile îi cădeau în ochi. Cumpără trandafiri, 
un snop. Îi ţinea în braţe, le simţea mirosul stîrnit de umezeala 
aerului. Se simțea curată. 

Vita care acoperea pereții înverzise, și casa avea altă 
înfăţișase. Pe alee mirosea a liliac. Sună la ușa ascensorului. 
Drept în faţa ochilor era placa gravată cu litere gotice: Marcus 
Mecarian. Nu încăpea eroare sau îndoială; știa unde vine. Se 
auzi un declic, apoi glasul lui, într-un difuzor invizibil: 

— Cine e? 

Cu un ton nu întrebător, ci nedumerit. Nu aștepta pe nimeni? 
Cine venea aici? Cum putea ea să se anunţe? El nu-i cunoștea 
numele. Spera să-i recunoască timbrul. Spuse, clar și ferm: 

— Maria. 

Era singurul nume care avea destulă sonoritate și autonomie, 
ca să poată determina o personalitate feminină, fără a-i adăuga 
numele de familie. 

Liftul cobora, îl auzea venind; n-avea nici o emoție. Se simțea 
stăpînă pe ea și pe gesturile ei viitoare. Deliberase. Nu trebuia 
nici să ceară scuze, nici să dea explicaţii. Ușa se deschise; 
Mecarian era în faţa ei, cum îl întîlnise cîteva ceasuri mai 


devreme; nu se bărbierise, nu-și schimbase hainele. Liftul porni 
în sus. Se priveau. El ar fi fost cel mai îndreptăţit să se mire. Se 
miră Maria: 

— Cum de ești acasă, într-o seară ca asta? 

— O seară ca asta? 

Voia să fie indiferent cu tot dinadinsul? Maria se îndepărtă de 
gîndul iniţial, salvîndu-se într-o banalitate. 

— Plouă; nu poţi privi cerul. 

— Nu-l privesc totdeauna. 

Îi era greu să recunoască interiorul și să se orienteze printre 
atitea paravane. Fanta cupolei fiind închisă, n-o mai avea ca 
reper; se simţea străină. Trebuia să se învingă și să se planteze 
în decorul necunoscut. Dacă venise, trebuia să meargă înainte. 

— Ti-am adus flori; dă-mi voie să mă ocup de ele. Ai vaze? 
Știu, le-am văzut rîndul trecut. 

Trebuia să stabilească o relaţie cu timpul din urmă. Deci mai 
fusese aici o dată; nu interesa cite zile trecuseră de atunci. 
Fusese o dată. Acum venea a doua oară. 

— Ai un colţ unde-i mai cald? 

După ultimul paravan ardea un radiator electric, cu patru 
rînduri de elemente, un crater roșu care dogorea pînă la 
distanţă. Era locul de dormit. Rîndul trecut nu înaintase atit de 
mult topografic. Fusese în altă parte, pe lîngă cupolă; își 
amintea, fiindcă de sus venea lumina albastră a cerului. 
Descoperi fără emoție o cergă ardelenească, acoperind patul. 
Dar n-avea dungi, era albă, cu firul mai lung, ca o blană. 

— Pot să-mi scot cizmele? Sînt cam ude. 

Se ghemui în fundul patului, trase cerga pe picioarele 
înghețate. Se simţea apărată din toate părţile. N-ar fi crezut că 
două paravane puse în unghi puteau să delimiteze atit de 
convingător spaţiul și să dea impresia de intimitate. 

— larna cu ce te încălzești? Cred că nu e ușor, cînd bate 
crivățul. Nu-ţi ia podul pe sus? 

— Nu, fiindcă îl apără plopii. Și am calorifer. 

— Ce vrea să însemne locuinţa asta? E destul de ciudată. Ai 
vrut să demonstrezi ceva? 


— Nu; am închiriat podul pentru lunetă. O aveam de mult, 
zăcea într-o magazie. E destul de demodată, și totuși, reprezintă 
o avere. N-aș fi putut s-o cumpăr. E o moștenire de trei 
generaţii; dar tatăl meu n-a folosit-o, n-avea pasiune pentru 
astronomie. Cel mai greu a fost să construiesc cupola. 

— E foarte mecanizată, observă Maria. 

— Altfel ar fi greu s-o manevrez. Dar să nu crezi că reprezintă 
cine știe ce complicație. Am imaginat un sistem atît de simplu, 
că pare incredibil. Mai tirziu am făcut ascensorul, ca să nu 
deranjez pe ceilalţi locatari; nu-mi plăcea să trec pe la ușile lor, 
la orele mele. Uneori stăteam pînă dimineaţa. Pe urmă m-am 
gîndit să transform podul în locuinţă; îmi convenea în toate 
privinţele, și pe deasupra însemna și-o economie. Pentru 
început, am prelungit ţevile caloriferului, am făcut o baie și o 
bucătărie. Nu eram decis cum să împart restul spaţiului. L-am 
separat provizoriu cu paravane, și așa a rămas pînă astăzi. Nu-i 
o născocire; în casele patriarhale din Japonia, paravanul ţine 
locul zidurilor interioare. 

— E foarte simplu, recunoscu Maria. Crezusem că este o 
ostentaţie. În felul mașinii. N-am mai văzut pînă astăzi o mașină 
violetă. Și cu paisprezece cadrane pe tabloul de bord. Vrei să-mi 
spui la ce folosesc? 

— Da, numără: kilometraj, ca la toate mașinile, turometru, 
două termometre de apă... 

— De ce două? 

— La intrarea și la ieșirea din motor. 

— E o exagerare. 

— Poate. Numără: două termometre de ulei. 

— Ei lasă! 

—  Voltmetru, ampermetru, manometru, termometru de 
ambianță, termometru de exterior,  altimetru, busolă, 
clinometru. Puteau fi și mai multe; nici unul nu-i inutil. 

— Îți place să te lauzi cu ele! 

— Îmi place să le folosesc. Cît privește culoarea violetă, n-am 
ales-o eu; nici nu puteam s-o aleg; mașina e un dar. 

— Cine poate face daruri atît de costisitoare? 


— Un industriaș japonez... Știu la ce te-ai putea gîndi. Dar n- 
avea de ce să mă corupă. Fetiţa lui, de cinci ani, s-a aflat în 
primejdie și eu eram aproape. Alerga după fluturi... N-am făcut 
decit un gest; am apucat-o de mînă. Nimic mai mult. Dar s-a 
spus că am salvat-o de la moarte, fiindcă mergea drept spre un 
cablu electric, căzut pe pămînt. Guvernanta fetiţei privea 
paralizată; era vina ei, rămăsese în urmă. Cu toate riscurile, m-a 
declarat drept salvatorul amîndurora. Fiindcă dacă fetița murea, 
n-ar mai fi existat nici o cale ca ea să trăiască. Nimeni nu s-a 
gîndit că poate curentul era întrerupt! 

— Atunci hai să bem în sănătatea fetiţei! hotărî Maria. Am 
adus o sticlă de sache. 

Altul ar fi spus: „Nu era nevoie; aveam și eu!“. Fiindcă avea, 
cu siguranţă. El se ridică și aduse sticla ei. N-o întreba nimic; 
putea să mai existe un om la fel de retras în sine? Și s-ar fi 
putut, într-adevăr, să fi fost curentul oprit! Gestul să fi rămas 
inutil? 

—Ajută-mă să mă simt bine. E o vreme mizerabilă. Banzai! 

Deșertă paharul dintr-o dată; era groaznic. El îl ţinea 
cumpătat în mînă; stătea în picioare, lîngă radiator. Nici n-ar fi 
avut unde să se așeze, decit pe pat; ar fi alcătuit un grup ridicol. 
În pat nu se stă oricum. 

— Vrei să-mi faci o favoare? Du-te și te bărbierește. Ai o barbă 
oribilă. Poţi sa-mi dai un halat? Și o hartă? 

— Ce hartă? 

— Marea Egee. 

Își puse halatul pe pielea goală. Trase cerga în faţa 
radiatorului, deplie harta și se așeză alături, pe o coastă, 
sprijinită în cot. Se auzea apa la baie. Strigă tare, fiindcă era 
departe: 

— Nu-i nevoie să te îmbraci ceremonios. 

Mecarian veni într-un trening ruginiu; această haină născocită 
pentru stadion te salvează în multe ocazii. Se temuse că are să 
vină în vreo pijama de casă, cu găitane. Treningul era o soluţie 
multumitoare pentru amîndoi. 


— Ceva nu merge, spuse Maria. Rîndul trecut era cerul. Stai 
lîngă mine. Cunoști bine Egeea? 

— Nu-i greu s-o cunoști, cu harta în faţă. 

Maria acoperi cu palma o suprafață a hărţii, la sud de Salonic. 

— Aici, în zona asta. Într-o insulă, nu știu care. Cum aș putea 
să ajung acolo? Vreau să fac cercetări. 

— Ce cauţi? 

— Pe tatăl meu. A dispărut în timpul războiului, dar am aflat 
că trăiește. Aici, în arhipelag. 

Mecarian o privi atent, părînd că o caută în vreo amintire, pe 
urmă se ridică și se duse în partea cealaltă a podului, aproape 
de ușă. Se auzeau sertare manevrate, hirtii foșnind. Se întoarse 
cu o fotografie. 

— Ar putea fi el? 

Maria se ridică în genunchi. Nu știa ce să creadă. Era 
Mecarian, în adolescență, cu o uniformă de elev marinar, și 
alături un bărbat de cincizeci de ani, cu chipul încadrat de o 
barbă scurtă, aspră și căruntă. Medită un timp, pe urmă spuse: 

— Ce ţi-a venit?!... Dar de ce nu?! Ar putea fi el. Cine-i alături? 

— Eu; n-ai cum să mă recunoști. În vacanțe mă îmbarcam pe 
vasele noastre, ca asistent de punte. 

— Te-am recunoscut. Cine-i fata? 

La mijloc era o femeie tînără, cu o fustă subţire, pe care vintul 
i-o lipea de picioare, cu o bluză neagră încheiată pînă în git, cu 
braţele goale, frumos modelate, cu părul legat într-o basma 
înflorată. Atrăgeau atenţia ochii foarte clari, cu privirea 
încrezătoare, poate naivă, de om simplu și încă nelovit de viață. 

— E nevasta lui, spuse Mecarian. 

— Dar e prea tînără! 

— Nu s-a găsit alta. 

— Da, ar putea fi tatăl meu! De fapt nu știu nimic despre el. 
Caut soluţii plauzibile. Ce făcea acolo? 

— Aveau o vie, și puţin teren de cultură. O duceau bine. 

— Ţi-a spus cine este? 

— Nu; și nu l-am întrebat. 


— Nici eu nu ţi-am spus cine sînt. Și nu m-ai întrebat. Crezi că 
o fi tot acolo? 

— N-avea nici un motiv să plece. Dar e drept că de atunci au 
trecut ani. 

— Era o insulă mare? 

— Nu, locuiau pe ea numai cinci familii. 

— Vara trecută făcusem planul să plec în arhipelag, cu un 
barcaz; îmi mai lipseau doi oameni. Am amînat; pe urmă am 
uitat. Dar barcazul există. Ce ciudat că a trebuit să aflu tocmai 
astăzi! Crezi că de aceea am venit aici, ca să aflu? 

Maria își întrerupse gîndul, îl privi lung. 

— Cum poţi să cedezi atît de ușor? Nu mă cunoști, și dacă am 
sunat la ușă, m-ai primit. Ti-am spus o poveste bolnavă și m-ai 
luat în serios. Aș putea să-ți fac rău. Să fiu o spioană, o 
scelerată. Chiar sînt! Mai toarnă-mi de băut. Banzai! Să nu-ţi fie 
teamă, n-am să te sugum! 

Mecarian nu se mișcă. 

— Altceva ai vrut să spui. 

Maria rămăsese în genunchi. El stătea întins pe jos, lingă 
hartă, cu bărbia sprijinită în pumni. 

— Şi iată-mă îndrăgostită! exclamă ea, cu umor, gata parcă 
să izbucnească în ris. Nu-ţi cer credinţă, fiindcă nu știu cînd am 
să mai vin. Nici nu mai ţin minte cum ești. (Tăcu, privind 
departe, în întunericul de peste paravane.) Cum ești? 

Se întinse jos lîngă el. 

— Mi-e tare aiurea! Înţelegi ce înseamnă? Am nevoie de tine, 
dar toate mi se par false; și vorbele, și gesturile. Fiindcă m-am 
descoperit prea devreme, fiindcă nu s-a terminat perioada de 
incubație. Nu pot să-mi dau ochii peste cap și tare mi-ar plăcea! 
Altă cale nu-i, decît să bem cîte un pahar de saché. Tîmpită 
băutură! Să nu mă ridici de aici. Cergile mă inspiră. 

— De ce plîngi? 

Ea sări în sus; ripostă aproape cu furie: 

— Ce te privește? Plîng?... Foarte bine! Pling cu lacrimile 
mele. Vreau să plîng pînă la ziuă. Nu-ţi cer să plîngi împreună cu 
mine. Ce se aude? 


— Ploaia; s-a întețit. 

Maria îngenunche aproape de el. 

— Nu mi-o lua în nume de rău! Sînt o nebună. Nu se poate 
vedea nimic pe cer? Atunci, primește-mă lîngă tine! 

A doua zi blocul turn de la gară mai crescuse cu un etaj. 


43 


Primii ieșiră la lumină paznicii vilelor și hotelurilor; apariţia lor 
anunța sfîrșitul hibernării. După ei veniră îngrijitorii. Se 
deschiseră ferestrele; soarele, care se plimbase pe faţade, 
pătrunse pînă în fundul încăperilor. La restaurante, mesele și 
scaunele, făcute piramidă, se dădeau jos, se risipeau pe 
suprafaţa saloanelor și teraselor. Era ca o semănătură de 
primăvară. Veniră bucătarii și chelnerii. Cameristele și portarii. 
Trenul electric intrase în funcţiune; mergea deocamdată din oră 
în oră, cu vagoanele mai mult goale. Călătorii obișnuiți erau 
lăptăresele și zarzavagii, și cîte un orășan care pornea să 
descopere lumea, începînd timid, cu cea mai apropiată. 

Primul se deschise barul din staţia trenului electric. Barul lui 
Max, de pe malul mării, se închisese pentru zugrăvit și 
curăţenie. 

Veniră orchestrele, și odată cu ele dubele cu alimente, în aer 
plutea muzica tonomatelor, amestecată cu mirosul de friptură și 
de benzină. 

Această întoarcere la viaţă, i se părea Mariei întristătoare, 
fiindcă era fabricată. Oamenii împingeau cu pompele o sevă 
făcută în laborator, o forțau să treacă prin ziduri și prin ferestre, 
în vreme ce prin cabluri revenea electricitatea, iar prin ţevile 
ruginite, apa rece și caldă. 

Gîndindu-se care fusese afluxul omenesc vara trecută Maria 
socoti că încă nu avea nevoie să se retragă. Cel puţin un an, 
baza ei putea să rămînă Calul de Salcie. În spatele lui crescuseră 
două dune. Își făcu adăpostul între ele, corectînd cu lopata 
relieful nisipului, așa fel ca să se creeze la mijloc o albie. Acolo 
putea să stea nestinjenită, dacă s-ar fi întîmplat ca într-o zi 
cineva să se aventureze atit de departe. Prima zi cînd se întinse 
la soare, apărată din toate părţile, fără să-i fie ascunsă și marea, 
regăsi sentimentul de anul trecut, că aici era casa ei, nu a doua, 
ci prima. Fiind jumătatea lui mai, vizitatorii abia începeau să 
vină. Departe, în zona lor, se vedeau primele culori importate, 


care dădeau plajei o veselie forțată. Ar fi fost cu putinţă ca 
oamenii să nu observe lipsa pescărușilor? Se apropia vara, și nu 
apăruse nici unul. Deși le cunoștea obiceiurile, Maria tot se mai 
gîndea citeodată că migraseră și aveau să se întoarcă. Dar de 
mult trecuseră spre nord păsările migratoare, începînd cu 
cocorii. 

În acea primă zi cînd se întinse la soare, uitase că aici o 
găsise Alber; foarte curînd se împlinea anul, dar ea nu se gîndea 
în urmă. Stătea cu faţa în sus, atît de întinsă, cum nu s-ar fi 
putut mai mult, cu braţele date peste cap, lăsînd libere 
subsuorile, cu mijlocul alungit, printr-un efort muscular 
continuu, o luptă a trupului cu el însuși, spre a se regăsi în 
forma de vara trecută; extensia, sub dogoarea soarelui, făcea să 
se destindă contracturile din trup, datorate întunericului și iernii. 
Îi era bine, fără nici un gînd, fără amintiri și regrete, fără 
proiecte; un bine al trupului nud. 

Aproape de prînz nisipul ardea. Curînd intra în tură. Maria se 
întoarse cu faţa în jos, dar nu putu să stea mult; îi dogorea 
pîntecele, pe nisipul încins, și n-avea aer. Reveni cu fața la 
soare. Privea cerul alburiu, cu ochii întredeschiși, visînd la ea 
însăși, la viitoarele ei deveniri. Prima devenire era s-o bronzeze 
soarele. Își puse mîinile sub ceafă, apoi le scoase, într-o 
mîngiiere lentă a grumazului. Se căuta, se descifra cu mîinile, și 
își găsea altă expresie a ei însăși, mai personalizată decit cea 
din oglindă. Pielea trupului și a miinilor comunica fără 
întreruperi, dînd imagini tactile, care depășeau imaginea 
vizuală, prin temperatura trupului și prin a treia lui dimensiune, 
a reliefului, percepută mult mai pregnant decit cu privirea. 
Căuta pe piele urmele altor miini, de aseară. Le urma, 
repetîndu-le circuitul și repetindu-le gesturile, peste sîni, în 
adîncitura de sub coaste, pe mijloc, pînă pe șolduri. Zonele 
parcurse erau ferestre deschise, în toată existența ei, nu doar 
într-o biată anatomie. Încercase odată să se oprească într-un 
loc, să facă lucrurile numai pe jumătate, să accepte mîngiierea 
directă, să se bucure de ea din plin, cu sete, dar să n-o ducă mai 
departe, unde, devenind completă, te și înrobește. Nu izbutise. 


Nu făcea altceva decit să-și amîne abdicarea, de parcă ar fi 
abdicat în faţa altcuiva decît a eului ei. Întîrzierea nu dăduse alt 
rod decit regretul. Acum, fiindcă știa, nu voise să mai repete. 
Ajunge un singur război! Înţelesese, după ce îl pornise pe al 
doilea. lar acesta durase cît crescuse blocul turn cu șase etaje. 
leri, trecînd pe la gară, le numărase iarăși, le număra totdeauna. 
Erau douăzeci și nouă; începeau să se piardă în nori. Ar fi vrut să 
intre pe șantier, să întrebe pe cineva cite au să fie cu toatele. 
Nu exista primejdia să se prăbușească? În ceea ce facem nu 
există limite? 

Miîinile Mariei se întîlniră pe pîntece și tresăriră, surprinse, ca 
și cum ar fi uitat una de alta. Aici, între cele două șolduri, era un 
continent, cu istoria lui, pîrjolit de soare, mistuit de secetă. Îi era 
și frică să-și facă reprezentarea lui întreagă și adevărată, fiindcă 
întrevedea finaluri catastrofale. 

Un bărbat întinde mîna și apucă. În stingă, în dreapta, unde i 
se îngăduie. Femeia trebuie sa aștepte o mînă care nu poate fi 
decît una. Ea trăiește tot timpul în îndoială. Poate să cheme, să 
ceară, să implore și să cîştige. Și totuși decizia finală e a 
celuilalt! 

Anul trecut, cînd apăruse Alber, era incendiată, după o 
dimineaţă întreagă cit o arsese soarele. Dar nu exista în cîmpul 
ei vizual, suprapus peste cîmpul afectiv, nici un bărbat la care să 
se gindească, de aceea fierberea răminea difuză; avea nevoie 
de un obiect ca să se declare. Obiectul apăruse, sub înfățișarea 
unui tînăr atletic, care se tîra leneș pe plajă, venind spre ea, s-o 
caute, și sigur că o s-o cucerească. Îi plăcuse totul la el, din 
prima secundă, chiar îndrăzneala și impertinenţa. S-ar fi întins 
pe nisip, atunci, în a doua secundă, nimic din ea nu voia să-l 
respingă, l-ar fi acceptat cu orice risc putea să decurgă dintr-o 
întîmplare atît de hazardată. Se temuse numai de condamnarea 
lui și se apărase, ipocrită și speriată: dacă pleca și o lăsa 
singură? O, ce rafinată tactică de învăluire desfășura se în jurul 
lui, ca să-l subjuge, fără să arate, fără să se ofere, aruncîndu-i 
numai priviri furișe, ţinîndu-se deoparte, gata să fugă, cînd n-ar 
fi vrut altceva decit să îngenunche în faţa lui, așteptind o 


blagoslovenie. Fiindcă nu se putea altfel, fără pregătire de luptă, 
fiindcă lumea, cu toți Dumnezeii și cu toate credințele, au 
născocit războiul bărbatului cu femeia. 

Tremurase de teamă, cu gitul încleștat, cu mîinile îngheţate, 
cele șase ore ale turei de după-amiază. Îl chemase la ora opt și 
jumătate seara, în același loc, la Calul de Salcie. Și dacă nu 
venea? 

Din lene sau din plictiseală. Dacă nu recepţionase apelul ei, 
pe care trebuise să-l emită pe furiș, cu genele plecate? În loc să- 
i fi spus clar, privindu-l în faţă: „Vino, am să fiu cum vrei. Cum 
se cuvine!“ El era acolo, nu întîrziase, dar nu însemna că lupta 
se sfirșise. Ea se aruncase în apă, ca sa nu dogorească prea 
tare, și pe urmă așteptase, la adăpostul Calului de Salcie, cu 
inima strangulată, aproape fără să mai respire, pîndindu-l și 
dorindu-l, însetată de durere, de sfișiere și împlinire. Poate el se 
pregătea să întindă mîna, dar ea nu avea de unde să știe. Cu 
toată bucuria și izbăvirea, îl urise după aceea, și-l ocolise cu 
dușmănie, pentru clipele de așteptare în incertitudine, cînd 
numai al lui era dreptul de-a hotărî ce să fie. 

Maria întinse mîna și trase halatul pe ea. Se abătuse asupra ei 
un val de pudoare, venit parcă din larg, odată cu valurile. Se 
ridică să privească. Simţea o prezenţă, un om care se uita la ea, 
de după Calul de Salcie. Era Alber; avu viziunea lui atit de clară, 
încît uită pe ce lume se află. După citeva clipe de ameţeală, 
realitatea i se impuse, aer gol, necolorat, pulsînd în soare. Maria 
își apucă obrazul în palme. Ce se întîmpla? De unde venise 
imaginea lui, atit de precisa și de pregnantă, că ștergea dintr-o 
dată anul care trecuse? Venea din propria ei conștiință, care-l 
înăbușise. Dar avea încă destulă forţă în el, să se descătușeze și 
s-o îngenuncheze. Îl mai iubea, și nu știuse. Simţea, și nu putea 
să admită. Nu mai demult decit seara trecută, un alt bărbat o 
topise și-i dăduse altă formă, și cînd carnea i se închegase, o 
pusese din nou la topit. Îl iubise pe bărbatul acela, îl iubea cu 
recunoștință, fiindcă știa cum s-o caute; să descopere în ea și să 
fructifice toate evoluțiile ei posibile 


Și atunci, cum era cu putință? Alber nu dispăruse, stătuse 
ascuns într-un con de umbră, iar acum venea în lumină. Cum 
putea să se lepede de un om pe care îl iubise? Făcu în gînd un 
gest tandru, îi puse mîna pe umăr, îl privi în ochi, își lipi obrazul 
de obrazul lui, respirîndu-l. Nu era fals; nu putea să uite. 
Sentimentele nu se tranșează ca materia neînsufleţită. Se 
întrepătrund și merg împreună, o vreme, mai puţin, mai mult, 
uneori poate tot drumul. Niciodată nu poţi spune: pînă ieri l-am 
iubit pe el, de azi înainte te iubesc pe tine. Structura omului nu 
se supune la această scindare. „Trebuie să ne respectăm 
iubirile“, se gindea Maria. Dar vaporul era departe! 


44 


Treceau săptămînile dintre solstițiu și echinocţiu, ziua începea 
să scadă, cînd biata emisferă nordică nu era încă saturată de 
lumină. De la Saint Johns, vaporul plecase în Islanda, să încarce 
pește sărat pentru Anglia. N-avea Anglia destul pește, 
înconjurată numai de ape? lar o născocire a negustorilor și 
armatorilor! Mărfurile trebuie să circule, vapoarele trebuie să le 
transporte. Urmase o săptămînă de încurcătură. Cu două zile 
înainte de plecare, venise știrea că marfa nu poate fi descărcata 
în Anglia, din cauza grevei docherilor. Numai negustorii proști 
intră în panică în asemenea ocazii. Negustorii isteți declanșează 
operațiunea a doua pregătită din vreme, s-o înlocuiască pe 
prima, la nevoie. Dacă peștele nu poate fi dus în Anglia, există 
un cumpărător în Argentina. Singura dificultate, el dorește 
marfă de calitatea a doua, pentru o populație cu puterea de 
cumpărare scăzută. E o problemă de șapte cenți la kilogram. Se 
duc tocmeli de la distanță, amîndouă părţile cedează la 
jumătate, și vaporul este îndrumat la Buenos-Aires. 

De-acolo primise Maria ultima scrisoare a lui Alber. Rămăsese 
nedeschisă, de trei zile, împreună cu altele, mult mai vechi. O 
deschisese seara trecută, după ce încercase o evadare 
împreună cu Helga. Renunţase, nu înţelegea nimic, fiindcă 
privea dincolo de imagine căutîndu-se pe ea, nu pe fata blondă 


călare pe un poney, un căluț ca o miniatură. Era o noapte 
senină, și cerul începuse să o intereseze în alt fel decit pentru a- 
și satisface o curiozitate. Citea de cîteva zile o carte ușor de 
înţeles, de Flammarion, poate prea simplă și intitulată jignitor 
„Astronomia pentru doamne“. Cu toate justificările amabile din 
prefață, titlul rămînea o insulă discretă. Dar citea cartea, fiindcă 
nu avea alta la fel de accesibilă. Era dornică să confrunte cerul 
adevărat, cu informaţia ei teoretică, și s-ar fi dus la Mecarian, 
dacă n-ar fi fost în ajun, seara, după alte seri, tot mai frecvente. 
Nu voia de loc să se înfrîineze, nu-și ascundea temperatura; se 
temea să nu-l înăbușe. Își sondase sentimentele; pe ale lui n- 
avea cum să le sondeze. Străbăteau o criză de adaptare, îl 
simțea mai străin decit în prima zi, și chiar ea era mai străină. 
Avea nevoie să respire liber, un aer cu mult oxigen, să-l tragă 
pînă în fundul plăminilor. 

Alber scria: „Vîntur oceanul ca olandezul rătăcitor, și chiar 
prin locurile destinate lui prin blestem. Un blestem mă conduce 
și pe mine, gîndesc, dar nu mi-e îngăduit să mă pling, fiindcă am 
întocmai ceea ce mi-am dorit. Am vrut să plec într-o călătorie 
de-a lungul tuturor continentelor; un simplu ocol al pămîntului 
nu mă mulțumea, răminea doar o performanţă, dezumanizată. 
N-am vrut să cunosc geografia, ci lumea. Nu-mi ajunge oceanul, 
oricite ar avea să-mi spună, și nu încetează să-mi spună, și 
niciodată n-o să ajungă la tăcere. Am vrut țărmuri și porturi. lată 
ce numesc eu lumea. Am vrut s-o înconjur, continent cu 
continent, din Groenlanda pînă în Țara de Foc, iar de-aici pînă în 
Alaska, și așa toate țărmurile. Ocolul pămîntului făcut nu pe o 
paralelă, ci pe meridiane, zig-zagind fără întoarcere. Și dacă 
într-adevăr nu m-aș fi întors niciodată, ci aș fi navigat pînă în 
ultima zi a vieții, ar fi însemnat să mă bucur de o fericire 
inegalabilă. Dar acum, cînd o bună parte a viselor mele s-a 
împlinit, și nu se vede nici o piedică spre a se împlini toate, îţi 
declar că aș fi renunţat la ele și m-aș fi întors, în prima zi cînd 
m-ai fi chemat. Oricit aș fi fost de departe...“ 


Maria își infiltra gîndurile între frazele lui. Era primul lor 
dialog, după cele nouăzeci de zile. Trecuseră de atunci alte 
nouăzeci, și mai multe. 

„A, nu! Vrei să regret și să am remușcări? Amîndouă deodată? 
Nu-i drept! Spui acum, cînd e prea tirziu, cînd apelul meu nu mai 
poate veni, și ai în față planul vieţii tale, împlinit. Ți-aduci 
aminte abia după festin că puteai să fii mai puţin lacom. Dar nu 
te teme, îţi dau dreptate; nu ţi-aș fi luat tocmai eu bucata grasă 
din față. Dacă aș fi vrut să ţi-o iau, m-ai fi mușcat de miini, ca s- 
o aperi. Nu te-ai fi întors! M-ai fi ars pe rug, și apoi ai fi plins la 
mormîntul meu, te cred, cu durerea cea mai sinceră și mai 
adevărată“. 

„Acum, cînd nu mai exiști, am înţeles, scria Alber, că nu 
puteam să am totul, și pe Maria, și marea; dacă ar fi să aleg din 
nou, știu că aș opta pentru tine“. 

„Nu, niciodată! se gîndea Maria. Și de unde știi că nu mai 
exist? Fiindcă am încetat să-ţi scriu? Nu era o dovadă, pentru un 
om care a crezut în altul și a făcut din el al doilea lui țel în viaţă. 
Eu nu ţi-am spus că am încetat să mai fiu; ai știut că nu se 
putea altfel, după propria ta concepţie, pe care n-am uitat-o. Nu 
s-a întîmplat altfel decît așa cum ai prevăzut. Păstrează 
consolarea că ai avut dreptate! Și regretul că știai. Ai făcut o 
alegere. În oricare din cazuri rămîneai cu o nostalgie; dacă n-ar 
fi fost nostalgia mea, ar fi fost a mării. Bine ca sînt eu cea de 
departe! N-aș fi avut forță să mă lupt cu marea“. 

Dialogul cu Alber nu era sfîrșit. Maria făcu o pauză, ieși din 
casă, se așeză pe trepte, cu harta cerului în față, luminată de o 
lanternă electrică și începu să caute constelaţiile. Nu cunoștea 
decît cele două Urse și Casiopea; se întreba ce nevoie avea să le 
știe chiar și pe ele. Nu-și găsise nici o înclinaţie spre astronomie; 
îi plăcea poezia cerului luat în sine, fără tălmăciri, emanînd de la 
o lume de aștri anonimă, care nu-i canaliza gîndirea în direcţii 
prestabilite și nu-i reducea puterea de visare. Dar iată că luneta, 
ducînd-o mai departe decit o putea duce visul, o întorcea de 
fapt la o realitate științifică, în mod ciudat mai fascinantă decit 
închipuirea. Căpătind explicaţii și denumiri, lumea anonimă a 


stelelor se îmbogăţea în culori și în înţelesuri. Dacă deschisese 
cartea cerului, Maria era nerăbdătoare sa întoarcă toate 
paginile. Acum, privind bolta nordică, sub care se născuse, de 
sub al cărei acoperămiînt nu ieșise niciodată, se gîndea ce 
constelații străluceau la Buenos-Aires. Dar acolo era ziuă, și 
vaporul plecase spre Ghana. După punctul dat de cîteva ceasuri, 
nu mai avea decit o zi să ajungă. Ce să ia? Ce adusese? Mărfuri 
denumite cu simboluri, cifre și litere scoase din tabele. Într-un 
post scriptum al scrisorii de la Buenos-Aires, Alber spunea: 
„Începînd de ieri, cel mai bun prieten al meu este secundul. A 
fost între noi un război, pe care l-am cîștigat și unul, și altul, fără 
să fim răniţi.“ De ce ieri? Ce se întîmplase? 

„Da, blîndul meu războinic!“ se gîndea Maria, cu melancolie, 
recunoscîndu-i stilul; stilul de viaţă și cel de exprimare. Îi era dor 
de el, cu tot ce fusese, chiar cu suferința de după ce plecase. 

Se duse sus, lăsă cartea, își puse pe umeri o scurtă 
călduroasă și porni pe plajă. Nu știa unde voia să ajungă. Poate 
pînă la barul închis, sau la gară, să numere etajele turnului, sau 
mai departe, în lună. 

La Calul de Salcie se opri, se așeză pe lemnul mucegăit, care 
se surpa încet, mistuindu-se în el însuși. Și ce mîndru cal era 
cînd îl cunoscuse! Stătea gata să se ridice, să necheze, să 
pornească la galop în jurul lumii! Acum zăcea răsturnat pe 
spate, cu picioarele în aer, mort lamentabil, fără să fi descoperit 
altceva despre lume, decît un țărm dintr-o mie. lar ea, ce 
descoperise din cele o mie de ţărmuri? 

Traversă plaja, căută din ochi locul unde era anul trecut 
salcia. Îngenunche și mîngiie nisipul; avea lacrimi în suflet, nu 
voia să plîngă, trebuia să le transforme în altceva. Îi era dor de 
Alber, tot mai tare, tot mai trist, fiindcă nu-i rămînea de la el 
decit o amintire, reînviată cîteva ceasuri. Aici fumase prima 
țigară, după prima lor îmbrăţișare. Fumase mii de ţigări de 
atunci; nici una nu mai avea gustul primei. 

În căutarea itinerarului ei sufletesc, Maria porni pe itinerarul 
topografic. Luna nu se mai vedea pe cer, din cauza luminilor de 
neon care o băteau în faţă. Se ridicau fuioare de fum de la 


restaurante. Cîntau orchestrele și țipau femeile, excitate de 
băutură și de vorbe neînţelese, presate în pavilionul urechii. 
Lumea exista numai prin senzații. Senzaţia Mariei era frigul; 
întocmai ca în prima seară cu Alber. Intră ca și atunci la barul 
din staţia trenului electric. Nu putea să treacă neobservată, 
oricît de monotone i-ar fi fost pieptănătura și îmbrăcămintea. 
Capetele se întoarseră, și ochii o urmăriră insistenţi, chiar după 
ce se așeză departe, la o masă, în penumbră. Dar nu cunoștea 
pe nimeni, nimeni nu veni să-i spună bună seara. Și pe cine 
cunoștea în altă parte? 

Îi era dor de Alber, nu voia să-i treacă. Se mira, și-i părea 
bine. Ceru un pahar de saché; îl lăsă plin pe masă. larăși o 
urmăriră privirile, la ieșire. N-avea nevoie de ele. Merse la 
Caravanserai. Poarta era ferecată, înăuntru întuneric. Trebuia să 
intre. Aici ajunsese cu Alber în aceeași primă seară, înfometați și 
însetaţi, ca după o zi de muncă. Soarele, apa și dragostea! 
Toate o istoviseră. Maria ocoli zidul, se urcă pe acoperișul 
grajdurilor, care cobora pînă la statura ei și își dădu drumul în 
curte. Doar aici, în oaza aceasta, salvată prin minune și fără 
sens, izbutea luna să-și trimită lumina argintie. Maria se așeză 
pe ghizdul fîntînii și se uită de jur-împrejur, la toate. Se risipiseră 
cine știe unde femeile de la bucătărie. Dispăruse cîinele, luat de 
hingheri sau de haimanale. Muriseră Rafael, cămila și turcoaica 
bătrînă. Tulip locuia tot pe vapor, dar nu mai primea oaspeţi, 
ridicase scările. Pe Dia n-o mai văzuse, de la venirea străinilor; 
poate colinda barurile noaptea, după ce ziua o încingea soarele. 

Se auzeau zgomote și muzică, lumea nu murise, era plină de 
freamăt și însetată să trăiască, furtunos, pînă la capătul 
satisfacțiilor; iar aici, toate stăteau adormite. Maria se ridică și 
făcu ocolul curții. Blocul turn de lîngă gară crescuse atit de înalt, 
că se vedea pe deasupra zidului, departe, în fluorescenţa care 
acoperea orașul. Aseară numărase etajele: treizeci și șase. 
Macaralele păreau istovite. 

Dacă lua trenul electric, în șase minute ajungea acolo, apoi 
mai avea de mers pe jos trei sute de metri; îi numărase, cum 
număra și etajele; poate căuta niște coordonate. Ar fi fost 


simplu, ușor și bine, să se ducă; o oprea gîndul că nu i se cuvin 
toate, că mai avea datorii faţă de ea însăși, între ele o seară de 
tristeţe. 

Urcă pe pridvor și apăsă clanţa, la odaia Diei; nu se aștepta să 
fie deschisă. Intră și aprinse lumina. Se miră că nimeni nu tăiase 
firele. Pe pat atirna un halat roz; poate stătea acolo de vara 
trecută. Pe noptieră erau o bandă de legat părul, și o carte. 
Descoperi în ea un fir de păr negru; nu putea fi părul Diei. Mai 
înregistră numărul paginii; două sute șaptezeci și nouă. O cifră 
întîmplătoare, sau avea o cheie? 

Se întinse pe pat și rămase așa cît trecură două trenuri, adică 
o jumătate de oră. Trebuia să mai treacă încă vreo două, ca să 
nu se mai gindească la ele. Se duse în camera lui Rafael, tot 
neîncuiată. Nu lipsea nimic ca un om să înnopteze aici; exista și 
așternutul, împăturit la picioarele patului. Chiar și un prosop, 
deasupra cearșafului, iar pe el o periuţă de dinţi, galbenă. 

Se întinse în pat și așteptă să treacă alte două trenuri. 
Treceau fără zgomot de fierărie, parcă pluteau, dar datorită 
vitezei lăsau în urmă un șuier și o vibraţie care se simțeau în 
fundul urechii, enervante. Poate cu timpul devenea o obișnuinţă, 
nu-și explica altfel cum trăiau oamenii în apropiere, fără să 
înnebunească. 

„Dacă nu m-am dus cu primele patru trenuri, înseamnă că am 
rezistat destul ca să nu le mai număr pe celelalte“ 

Maria ieși din Caravanserai, tot așa cum intrase. De pe 
acoperișul grajdului, curtea, albită de lună, părea o insulă de 
calcar, nelocuită. Și reflectorul funcţiona, inexplicabil. ÎI aprinse 
și-l manevră, îndreptindu-i fascicolul prin toate ungherele, 
speriind poate bufniţele, liliecii și șobolanii. Anul trecut fusese 
atita viaţă aici, iar acum rămăsese numai tristeţe! 

În loc să ia drumul drept spre casă, merse pe bulevardul care 
tăia staţiunea în două. Era ca o venă cavă, doldora de sînge sub 
presiune. Se pomeni înconjurată de o lume tînără și zvăpăiată, 
băieți și fete, ţinîndu-se de mînă, barînd drumul, adunînd în 
cercul lor altă lume. Maria prevăzu și-i ocoli din vreme, 
strecurindu-se printre blocuri. Dar cînd reveni în bulevard, 


mulţimea apăru și mai deasă. Asemenea carnaval se făcea toată 
săptămînă, seară de seară, exuberanţa creștea, tot mai 
dezlănțuită, pînă ce sîmbăta ajungea aproape de nebunie. Un 
nou lanţ tăia drumul Mariei. Nu mai avea cum să scape, se 
hazardase, sau avusese nevoie să-și destindă tristețea, printr-o 
ciocnire violentă cu veselia. Două fete o apucară de miini, 
împiedicînd-o să treacă. Păreau nordice, după siluetă și 
fizionomie, și după limba din care Maria recunoștea citeva 
cuvinte. 

— Vino cu noi! spuse prima. 

— Bea! o îndemnă a doua, întinzîndu-i o sticlă de whisky. 

Le flancau doi tineri, sprijinindu-le cu mîna pe după mijloc; 
simulau o limbă străină, fals și neinteligibil: puteau să fie 
secături de la periferia orașului; nordicele deveneau pentru 
mulţi o ocupaţie mănoasă. Lanţul continua, cu perechi de toate 
felurile, de la mările Nordului pînă la Mediterană, cu intercalări 
asiatice și africane. Carnavalul de sîmbătă seara plămădea 
euforii intercontinentale, gata să se transforme în furie. Maria se 
zbătu să scape; îi repugnau cele două pușlamale, și altele, care 
nu puteau să lipsească din îngrămădeală. 

— Vino cu noi, nu se poate! 

Lanţul care o luase pe sus se strecură printre două blocuri, 
ieși pe plajă, unde se extinse, unindu-se cu alte avalanșe de 
oameni. Băiatul din stînga întinse braţul prin spatele fetei lui; 
Maria îi simţi mîna pe talie, apoi urcînd și căutîndu-i sînul. Furia 
crescu în ea atit de nestăpinită, că se smulse dintre cele două 
prietene, și, întorcîndu-se spre el îi cîrpi două palme cu sete. 
După ce își depăși stupefacția, băiatul, prostit și cu privirile 
timpite, ridică pumnii. Maria își smulse haina de pe umeri; nu 
știa cum de nu o pierduse. Nu avea altă armă, nu se simțea în 
stare să se lupte cu o gorilă. Îi aruncă haina în obraz, făcîndu-l 
să se clatine, apoi se aplecă brusc, cu o inspiraţie norocoasă, și 
proiectă asupra lui jerbe de nisip, luîndu-l cu amîndouă mîinile, 
creînd între ei o zonă defensivă. Agresorul rămase năuc, 
incapabil să-și găsească tactica de luptă. Celălalt se desprinse 
de fata lui, descrise un cerc prudent și se năpusti spre Maria, s-o 


atace pe la spate. Fetele intrară în luptă alături de ea, imitîndu-i 
tehnica. În jurul lor nu se mai vedea decit un nor de nisip. Unul 
din băieţi izbuti să se strecoare orbește, prinse de braţ pe una 
din fete și o trase afară din zona primejdioasă. Fata nu se dădu 
învinsă, avea o îndeminare nebănuită, ripostă fulgerător, cu 
două mișcări de jiu-jiţu, și-l culcă la pămînt, făcînd să duduie 
nisipul. Al doilea nu se apără mai bine. În timp ce se ridicau de 
jos și își scuturau hainele tăvălite, Maria îi preveni: 

— Nu care cumva să scoateţi cuțitul! Nu noi o să pierdem 
sînge. Și dacă nu vă duceţi cuminţi, luni vă caut în cazier, la 
miliţie. 

— Bine, tanti! Nu știam că ești de la lupte greco-romane. 

Parcă ar fi fost între ei o amiciţie nepusă în primejdie nici o 
clipă. 

— Întreabă-le ce fac. Nu mai merg cu noi? Adică să ne stricăm 
seara pentru niște bătăușe? 

Fetele își stringeau de pe jos lucrurile pierdute; într-o sacoșă 
comună aveau pudrierele, fardurile, atomizoarele cu parfum, 
periuțele de dinţi, cămășile de noapte și papucii. Era trusoul lor 
de campanie; seara nu plecau niciodată fără el, ca să poată 
întîimpina neprevăzutul. 

— Îi cunoașteţi de mult? întrebă Maria. 

— Nu, de astă seară. 

— Vă duceţi cu ei? 

— Dar sigur. Ne-au băut tot whiskyul. 

— Aveţi bani, sau bijuterii? 

— A, nu ne purta de grijă. Știm toate trucurile. 

Carnavalul continua pe toată plaja. Un timp restaurantele și 
barurile rămîneau părăsite, dar orchestrele continuau să cînte. 
Lanţuri de oameni goneau spre mare, ţinîndu-se de mînă și 
tălăzuindu-se; cite o za se rupea, lumea cădea grămadă în 
țipete și risete. Se aprindeau torţe, lampioane, lanterne electrice 
și ruguri improvizate din ziare, găteje și mărăcini uscați, care își 
proiectau flăcările roșii, sălbatice, peste lumina de neon, rece și 
pașnică. 


Maria simţi un freamăt, apropiindu-se de la sud, dinspre 
marginea orașului; mulțimea se dădea în lături, hohotind 
excitată. În locul gol venea crescînd, ca pe autodrom, un zgomot 
de motoare forțate. Nu se vedea decit o masă neagră, înaintînd 
cu viteză. Curînd, în zgomotul care nu înceta să crească, se 
desluși o piramidă de oameni, o grămadă de trupuri contopite, 
parcă plutind în aer, pe patru rînduri suprapuse. Baza acestei 
construcţii se sprijinea pe două mașini decapotate gonind una 
lîngă alta, în linie dreaptă. Cite doi băieţi în fiecare, cu braţele 
împletite, legau mașinile între ele, obligînd pe cei de la volan să 
nu devieze. Alți trei, pe umerii lor, alcătuiau rîndul al doilea; mai 
sus încă doi, susțineau o fată care plutea cu braţele în lături, atit 
de aeriană, că parcă nu avea nici o legătură cu pămîntul. 

Se puteau prăbuși în orice clipă, și, în viteza mașinilor, toţi ar 
fi fost victime sigure. Maria nu se gîndea că ar fi beţi, jocul le 
cerea integritatea deplină a simţurilor; erau în ei, poate, un 
curaj și o nepăsare nefirești pentru natura umană, din a căror 
contopire ieșea o altă beţie, a uitării de toate, de viaţă și de 
moarte, o anulare a tuturor cuceririlor, a tuturor credințelor și 
speranţelor. 

Lumea acoperi din nou plaja; peste urletul descrescînd al 
motoarelor se auzeau ropote de aplauze; deasupra mulțimii nu 
se mai vedea decit fata, departe, planînd cu braţele în lături, cu 
rochia fluturînd, ridicată de vînt pînă la șolduri, cu părul de un 
alb metalizat, zburînd în urma, ca o trenă de aluminiu. 


45 


Maria se strecură prin mulţime și răsuflă ușurată cînd ajunse 
pe plaja goală. Nu-și dădea seama unde se duceau mașinile; nu 
se mai auzea nici un zgomot. O sută de metri mai departe văzu 
un caiac tras pe țărm. Mai sus, pe nisipul uscat, ședeau un băiat 
și o fată. Luminile din urmă îi băteau dintr-o coastă, desenîndu- 
le profilul pe dunele întunecate. Maria trecu, fără să-i privească. 
Fata o strigă și alergă după ea, s-o ajungă. Era Dia, cu o rochie 
de mătase neagră, lungă pînă la jumătatea gambelor, cu 


sandale aurii, ude și pline de nisip. Și poalele rochiei erau ude; 
părea scăpată dintr-un naufragiu. Băiatul rămăsese pe nisip. 

— Bine c-ai venit, să mă descotorosești de el! izbucni Dia. 

— Dacă nu-ţi place cum de-aţi ajuns împreună pînă aici? 

— Mi-a plăcut. E foarte frumos. Te-ar zăpăci și pe tine. Vrei să- 
| vezi? 

— Nu. 

— Îmi pare rău. Credeam că poate l-ai lua tu. Aș avea eu grijă 
de barcă. De fapt, barca mi-a plăcut cel mai mult; e ușoară și 
elegantă. 

— Misiss! strigă băiatul. 

Dia își duse palmele ia urechi și făcu o grimasă. 

— Nu merge! spuse pe urmă, desfăcînd braţele în lături. 
Doresc din toată inima, dar nu se poate! 

Băiatul se apropie; nu-i aruncă nici o privire Mariei, totuși 
salută, politicos, cu o înclinare discretă a capului. Era una din 
izbînzile fiziologice ale deceniilor de după război, un tînăr zvelt, 
clădit suplu și sănătos, cu picioarele lungi, cu umerii largi și 
șoldurile înguste, amestec de atlet și efeb. Maria admise că nu 
văzuse altul la fel de frumos. Pe deasupra părea bine crescut. 
Dia avea darul să descopere cele mai reușite exemplare 
masculine. Ar fi fost nedrept să-i separe. 

— Te las, spuse. 

Dia se agăţă de braţul ei: 

— Nu; ia-mă cu tine! 

— Ce faci? Nu vii? întrebă tînărul. 

— Cară-te singur! 

— Și cu magul meu cum rămîne? 

— Du-te dracului! răspunse Dia. 

Porniră spre casa de piatră. După cîțiva pași îl simţiră că 
venea după ele, la distanță destul de mare. 

— Ar putea să ne atace, spuse Maria. 

— N-are decit să încerce! Îl pun în patru labe numai c-o 
lovitură. 

— Mai bine rămineai cu el. Eu nu sînt prea veselă astă seară. 


— Dar e îngrozitor de prost! izbucni Dia. Mă înăbușă și îmi 
face greață. Prost și incult, tern și stupid. De zece ori mai tern 
decît o vacă stearpă, și de o sută de ori mai stupid decit o babă 
însărcinată. L-am adus aici ca să vedem răsăritul lunii. Nu i-a 
convenit, eram la bar, s-a ridicat mormăind. L-am întrebat la ce 
oră trebuie să răsară luna. „De unde să știu?“ — „N-ai văzut-o 
aseară?“ S-a strimbat, de parcă i-aș fi dat ulei de ricină „Nu mă 
uit niciodată la lună“. — „Dar la ce dracu' te uiţi? Ce-ţi place pe 
lumea asta?“— „Brigitte Bardot“. — „Bravo, și mie îmi place!“ l- 
aș fi dat un pumn sub burtă, e acolo un loc care-i cocoșează pe 
toți, nici unul nu rezistă; de altfel e interzis pînă și la box, care 
nu menajează pe nimeni. L-am întrebat dacă știe de unde răsare 
luna. Ţi-ai găsit! L-am adus aici, ne-am așezat pe nisip și i-am 
arătat unde să se uite. Cel puţin nu m-a contrazis. Cînd s-a 
înroșit cerul, s-a lipit de mine, destul de abil, de la genunchi pînă 
la umăr; mi-a plăcut, ca senzaţie; păcat că el, ca exemplar 
uman, îmi făcea silă. Că mi-a pus mîna pe gleznă, n-am spus 
nimic. Mă interesa să văd luna. Și tocmai cînd răsărea, tu o știi 
cum răsare, îţi dă fiori din burtă pînă-n inimă, tocmai atunci l-a 
îndemnat cel mai tîimpit dintre draci să pornească 
magnetofonul. Îl poartă cu el toată ziua, e mijlocul lui cel mai 
bun de exprimare. Pune muzică, îţi ia mîinile peste masă și se 
uită la tine să te topească. E foarte simplu, nu cere nici o 
osteneală, și care timpită rezistă? Am sărit în sus, i-am înșfăcat 
magnetofonul și l-am aruncat în mare. Nu-i venea să creadă. Își 
închipuia că e o scamatorie, m-a răsucit să vadă dacă nu l-am 
ascuns la spate, l-a căutat de jur-împrejur, rîdea ca prostul, din 
ce în ce mai albastru. Cînd ai venit tu, tot nu voia să creadă. 

— Unde s-or fi dus? întrebă Maria. 

— Cine? 

— Cei cu mașinile. l-ai văzut? 

— Sigur. Au trecut prin fața noastră. Puteau să ne facă praf, 
dacă nu fugeam la o parte. Sînt nebuni. Dar bine că-i lasă în 
pace. Ar fi păcat să-i aresteze. 

— Ştii cine sînt? 

— Nu i-am mai văzut pînă astăzi. Mi s-au părut fantastici. 


— Chiar nu te-ai răzgîndit? reluă Maria. Vrei să mergi la mine? 
— Da, ţi-am simţit lipsa. Nu te-am mai văzut de atita vreme. 
— Dar cum scăpăm de flăcăul tău? Văd că nu se lasă. 

— Să doarmă pe scări, altceva nu-i pot propune. N-o să ne 
deranjeze; nu mai are cu ce să ne facă serenade. 

Trecură de casă, merseră pe faleză, deasupra golfului; epava 
se vedea întunecată. Maria se întreba unde puteau să fie 
mașinile. De aceea venise pînă aici. Plaja, spre nord, lucea la 
lună pînă în lacuri, și chiar dincolo de ele. Nu se auzeau 
motoarele, nu se vedeau farurile. Dar nu puteau fi decit acolo, 
fiindcă n-aveau alt drum pe unde să plece; trebuiau să se 
întoarcă. 

— Tulip e pe vapor? întrebă Maria. 

— Da; nu mai vine pe-acasă. 

— Cum poate să te lase singură, atita vreme? 

— Cred că m-am născut să fiu singură. Rafael nu era fratele 
meu. Ai știut? Sînt singură, cum nu se poate închipui. 

Băiatul aștepta la o sută de metri. 

— Zău, zise Dia, m-aș duce cu el, dacă ar fi mai puţin tîmpit; 
măcar cu un gram. Vezi și tu că nu cer prea mult. 

Trecură pe lingă el la întoarcere. Le urmă, fără să spună 
nimic. Cum se aprinse lumina la mansardă, îi auziră glasul, sub 
fereastră: 

— Misiss! 

Dia se aplecă mult afară, ca să-l vadă. 

— Ce vrei? 

— Să-mi plătești magul. Mă costă cinci mii. 

— Eşti nebun? Cinci mii o rîșniță hirîită? 

— Habar n-ai! Era japonez. 

— Îţi dau două mii. Vino miine la zece; n-am acum. 

A doua zi, la ora zece, băiatul era sub fereastră. 

— E de-o punctualitate scîrboasă, remarcă Dia. Cînd vii după 
bani, e cuviincios să întîrzii măcar puţin. Îţi mulţumesc pentru 
găzduire. Nu plec de tot. Dacă-mi dai voie, am să mă întorc 
după ce scap de el. 

O aștepta jos, în flancul casei, pîndind amîndouă intrările. 


— Unde-i barca? îl întrebă Dia. 

— Pe plajă, în faţă. 

— Atunci vino. 

Pe la jumătatea golfului, băiatul înceta să vislească. 

— Unde mă duci? 

— La vapor. Să-ţi dau banii. 

— Nu merg. 

— Eşti atit de prost să crezi că îţi întind o cursă? Ce-aș putea 
să iau pe pielea ta? Nu-ţi dai seama că fără mag nu mai valorezi 
nimic? 

Legară caiacul de barca lui Tulip. Băiatul se uita temător în 
sus. 

— Urcă tu înainte! îi porunci Dia. Pe asemenea scări femeile 
rămîn la urmă. E o regulă. 

— Nu urc decit după tine. 

— N-ai decit. Și dacă vrei, poţi să te zgiiești la picioarele mele, 
dar să știi că nu-i nici o vitejie. Cînd te-am cunoscut, de-abia 
aşteptam să faci ce-ţi place cu ele. 

Tulip, într-un halat albastru, murdar de rugină, vopsea 
balustrada în bordul celălalt; nu-i auzi venind. Dia se apropie 
tiptil, pînă la un pas, și-l împunse cu degetul între omoplați. 

— Minele sus! 

Tulip ridica mîinile pline de vopsea albă. 

— Ce vrei? 

— Punga sau viaţa! 

— Cit îţi trebuie? 

— Două mii. Am o datorie. Dezonorantă. 

Băiatul aștepta neîncrezător, poate puţin neliniștit. Alte 
sentimente nu i se citeau pe faţă; nici măcar puţină curiozitate. 
Dia socoti inutil să-l prezinte lui taică-su și să-i explice prezenţa 
lui acolo. Tulip se șterse pe miini cu o cîrpă muiată în 
terepentină, apoi se duse să aducă banii. 

— Vino încoa! se adresă Dia băiatului. 

ÎI tîrî pe dunetă, de unde marea se vedea circular, şi orice 
sugestie a țărmului rămiînea în spate. 

— Ai fost vreodată pe mare? 


— N-am avut ocazia. Și nici nu mă interesează. Mergi mai 
repede cu trenul. 

— Foarte bine! Să nu-ţi irosești timpul în viaţă. 

Dia îl privi printre pleoape; era frumos, nu găsea nimic să-i 
displacă; briza îi juca părul în ochi, punîndu-i pe față umbre 
aurite. De-ar fi putut să anuleze toate datele lui, pe care le 
depistase, să le ignore, să-l creeze din nou, prin forțele ei! 

— Hai să ne închipuim că sîntem în croazieră. Nu te uita 
înapoi! Diseară o să debarcăm pe o insulă cu palmieri. 

Tînărul se uită la ceas. 

— De ce întirzie? 

Tulip reveni abia după o jumătate de oră. Avea în mînă un 
săculeț destul de greu. 

— Numără-i! 

— Vă bateti joc de mine? Ce să fac cu ei? 

În săculeţ erau numai monede de douăzeci și cinci de bani, 
grămadă. (De la cîntarele automate.) 

— Nu-ţi convine? se miră Tulip. Sînt buni la telefoane. 

— Sau la tonomate, adăugă Dia. 

— Mie îmi trebuie pentru altceva! 

— Îi schimbi la Banca Naţională. 

Tulip se duse după o saulă pe care o legă la gura săculețului. 

— Coboară în barcă și ţi-l dau eu; n-o să-l poţi duce pe scară. 

— Nu mergi? întrebă băiatul, din barcă. 

— Nu, du-te singur! răspunse Dia. Ești foarte frumos. 

Rămași singuri, se priviră. 

— Tulip, îmbătrînești prea repede. Haide acasă! Pînă cînd ai 
să păzești epava asta? 

— Aștept să vină cineva. Vine mereu, mă caută. 

Tulip o duse cu barca în golf. 

Maria cobora scările. 

— Plecai fără să mă aștepți? 

— Nu; îţi ieșeam înainte. Mergi cu mine? Vreau să văd unde s- 
au dus mașinile. N-au trecut înapoi, le-aș fi auzit. 

Cîmpul, deasupra golfului, era de un verde intens și crud. 


46 


Maria privea neliniștită lanul de rapiţă; o recunoștea, crescuse 
pînă la genunchi și se pierdea la poalele munţilor; de partea 
cealaltă a defileului nu putea fi decit tot rapiță, ca anul trecut. 
Se temea de vremea cînd avea să înflorească. Privi în jos crîngul 
prăbușit; copacii aveau frunza tînără, vioaie, neobosită. Se mai 
vedea bătătura unde fusese cortul, și locul vetrei, dar vintul 
luase cenușa. 

— Cred că Tulip e bolnav, spuse Dia. 

— Îmi pare rău, răspunse Maria. Săptămînă viitoare vreau să 
mă duc la stînă, să iau un cîine. Oare or fi tot ciobanii de anul 
trecut? 

— Un cîine? Vreau și eu unul, să-l duc pe vapor; i-ar ţine de 
urit lui Tulip. 

La cherhana întrebară de mașini; erau la trei kilometri, pe 
malul canalului. Găsiră cinci corturi, adăpostite sub panta care 
cobora la apă. Aveau într-un flanc marea, în altul lacurile. Ținînd 
seama de alcătuirea piramidei, trebuiau să fie doisprezece, 
împreună cu fata și cu cei doi care conduceau mașinile. Tocmai 
pregăteau miîncarea, prea devreme pentru prînz, prea tîrziu 
pentru dimineaţă; aveau alte obiceiuri. Masa era pusă sub o 
copertină de pînză, între corturi, iar alături se vedeau mașinile, 
atit de prăfuite, că nu se distingea nimic pe plăcile de 
înmatriculare. În ușa unui cort, un om matur, foarte brun, cu 
fața încadrată de o barbă neagră, deasă, rotunjită, şedea pe o 
lădiţă și ciupea coardele unei chitare. Se mai vedeau trei, mult 
mai tineri; numai unul din ei avea barbă. Alţi trei veneau dinspre 
lac, aducînd găleți mari cu apă. Fata cu părul ca de aluminiu 
mesteca într-o oală pusă pe o plită cu petrol. Mirosea a cafea, 
atit de sănătos și puternic, că dispăreau din aer pînă și 
emanaţiile de iod ale mării. Maria simţi dintr-o dată o stare 
bună, un optimism venit brusc, la început fără explicaţie. Cauza, 
pe care o deduse apoi, era mirosul cafelei, mai concentrat decit 
îl simţise vreodată. Mirosul dimineţilor bune din viaţă, cînd peste 


tot nu-i decît soare și te socotești vrednic să cucerești lumea 
pînă-n seară. 

— Bună ziua! spuse Maria. 

Fata îi zimbi și îi făcu un semn amical cu mîna. Cînd zimbea, 
fața încruntată, puţin metalică, poate datorită părului, devenea 
foarte caldă. Bărbatul din ușa cortului se ridică puţin, zimbi și el. 
Apărură încă patru tineri, de pe lîngă mașini, sau din corturi; se 
îndreptau cu toţii spre masă. 

— Sînt unsprezece, pentru o singură fată! observă Dia. Să nu 
creadă că am venit ca să schimbăm proporţia. 

— Dacă n-ai să te uiţi prea insistent la vreunul, n-au să 
creadă. 

Se opriseră în marginea taberei; era ceva firesc în toată 
întîmplarea, nu se simțeau stînjenite, n-aveau sentimentul că 
săvirșiseră o indiscreţie. Bărbatul matur și fata veniră la ele. 

— Vreţi să mîncaţi cu noi? întrebă el. 

Zimbea atit de sincer și de curat, că Maria se simţi 
emoţionată. Nu mai crezuse că sînt posibile astfel de relaţii între 
oameni; poate doar într-o lume născocită. Totul aici părea o 
născocire. 

— Noi mîncăm la altă oră, dar o cafea am să beau cu plăcere. 

Le conduseră la masă, unde grupul le primi în picioare, cu o 
bună cuviinţă neuzitată într-o tabără. Își spuse fiecare numele, 
dar, cum se întîmplă de obicei, nu reţinură decît unul sau două; 
aveau rezonanţe necunoscute, era imposibil să-și dea seama 
dacă veneau dintr-o ţară europeană, sau de peste oceane. Fără 
un motiv precis, Maria îi localiză în Australia, despre care știa 
foarte puține, deși acolo avea cele mai multe legături 
confirmate cu radioamatorii, prietenii ei necunoscuţi din toată 
lumea. Bărbatul matur, șeful coloniei, se numea Tomas. Se 
așeză în capul mesei, încadrat de Maria și Dia. Fata se așeză în 
fața lui, la extremitatea cealaltă a mesei. O chema Liana, cu o 
pronunție sub care greu putea fi descoperit un nume de fată. 
Avea pe ea o rochie largă, ca un sac; se mișca suplu, dar Dia, 
care o privea curioasă, nu putea să-și dea seama cit era de bine 
făcută. Trebuia s-o studieze pe plajă. 


— Sînteţi acrobaţi? întrebă Maria. 

Convorbirea se ducea între ea și Tomas. 

— Ne-aţi văzut aseară? 

— Da. De aceea am venit. 

Tinerii mîncau cu franchețe, fără să-și ascundă pofta, dar fără 
să ajungă la lăcomie. Singura mîncare era un jambon afumat, 
pus în mijlocul mesei. Unul din ei tăia felii de un deget, și le 
distribuia tuturor, de la stîngă spre dreapta. Lui Tomas îi veni 
rindul aproape la urmă. Cafeaua înlocuia tot ce s-ar mai fi cerut 
unei mese. O beau din cești mari, ca de supă. Bău și Maria, cu o 
plăcere neascunsă. Aroma i se păru izbitoare. Nu refuză nici a 
doua ceașcă. Oala părea să aibă pe puţin cinci litri; ar fi ajuns 
pentru un cartier. Cum Dia refuză cafeaua, i se oferi ananas, un 
fruct întreg, proaspăt. De bucurie îi dădură lacrimile. Aroma 
ananasului o emoţiona totdeauna, ca o melodie frumoasă. 

— Nu sîntem acrobaţi, răspunse Tomas. Avem profesiunile 
cele mai felurite. Sau le-am avut. Eu am fost avocat. Cei mai 
mulţi erau studenți. 

— Și Liana? 

— Studentă, în medicină. Ne trebuia și un medic. 

— Faceţi o acrobație paralizantă! Mi-a stat inima. 

— Într-adevăr, nu-i ceva plictisitor. 

— De unde veniţi? 

— Mai știu eu!? Ultima escală a fost Montevideo. Ne alegem 
emisferele după anotimp. 

Tomas semăna cu Mărtin, cel puţin ca stil; să nu fi avut barba, 
poate ar fi semănat și fizic. Maria își aminti melancolică ziua ei 
pe iaht, înotul sub apă, cabina pentru doi oaspeţi. Atunci îl iubea 
pe Alber, trăia, zbuciumată, ultimele ceasuri cînd nu voia să 
admită și mai încerca să scape. 

— Ce vă nemulțumește? întrebă Maria. 

Și pe Maărtin îl nemulţumea ceva, și pe Tereza, dar nu-i 
întrebase. Nu se deznaţionalizează nimeni fără o cauză gravă. 
Ce putea să-i mine în lume dacă nu o noncredinţă universală? 

— Făţărnicia! răspunse Tomas. 

— Ce înțelegeți prin fățărnicie? 


Tomas o privi, ca și cum ar fi vrut să-i măsoare capacitatea de 
înțelegere. 

— Cunoști cele zece porunci? 

— Nu chiar bine, n-aș putea să le enumăr pe toate, dar am 
noţiunea lor, de ansamblu. 

— Sigur! Pe ele se bizuie întreaga noastră morală: să nu-ţi faci 
chip cioplit, să nu iei în deșert numele Domnului — al Omului — 
să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strimb, să-l iubești pe 
aproapele tău ca pe tine însuţi. Poate or fi unele popoare 
primitive, aflate încă în epoca lor de piatră, care să aibă o 
morală inversă. Altminteri, indiferent de continent, de rasă și de 
religie, morala omenirii pornește peste tot de la aceste cîteva 
principii. Le învăţăm de mici, acasă, apoi la școală, și tot restul 
vieţii. Nerespectarea lor e condamnată de comunitate și 
reprimată de justiție. Decalogul constituie punctul de pornire al 
tuturor civilizaţiilor, și baza codurilor penale, fără de care nu 
poate să existe o societate. Deci, incorectitudinea între indivizi, 
se pedepsește prin lege. Cine face legea și cine o aplică? Statul 
meu, căruia îi sînt dator loialitate. Dar, în timp ce pe mine statul 
mă silește să respect poruncile, el le calcă în văzul omenirii, fără 
ca măcar să disimuleze: riîvnește la bunul altuia, trece peste 
frontiere și face războaie, ca să acapareze ceea ce nu i-a 
aparţinut nici o dată, deci fură. A ucide, devine atunci o datorie; 
cine nu și-o îndeplinește e condamnat la moarte. Între timp, 
lumea se umple de chipuri cioplite, cărora mulțimile sînt silite să 
se închine. Toate se săvirșesc în numele omului, luat în deșert 
cu o îndrăzneală sfruntată, iar iubirea de aproapele se 
demonstrează băgîndu-i pumnul în gură și făcînd, din partea lui, 
declaraţii de fericire. Uite de ce am plecat; sperăm să nu ne mai 
întoarcem. La ce oră crezi că ar fi mai potrivit să ne dăm 
reprezentaţia? 

— Dimineaţa, pe la unsprezece, cînd este toată lumea pe 
plajă. Aici ar fi mult mai bine, e mai mult spaţiu, dar n-ar veni 
nimeni atît de departe. Acum trebuie să plecăm. Vă mulțumesc 
pentru primire. Haide! 


Dia înţepenise cu ochii la unul din tineri; nimeni nu băgase de 
seamă, păreau cu totul dezlegaţi de asemenea preocupare. 
Maria o trase de mînă. 

— Şi fata cu cine crezi că este? întrebă Dia, după ce se 
îndepărtară. 

— Cred că nu-i cu nici unul. 

— Aiurea! Ce, e timpită? 

— Nu, dar nu văd posibilă o modalitate să aleagă pe unul. 

— Eu l-aș alege pe bulibașa. 

— Am văzut că te uitai la altul. 

— De sanchi! Ai fi vrut să mă uit la el pe faţă? Mi-ar fi scos 
ochii Șeherazada. Cred că el este favoritul, și zău că merită. Ai 
văzut ce miini are? Și ce dinţi? Poate să te facă bucățele și să te 
măniînce nefiartă. 

— Eşti foarte departe de-a înţelege ce se întîmplă cu ei! 

— Pe naiba! Tu ești departe! Crezi în teoriile pe care ţi le-a 
făcut Tomas! Nu te-ai gindit că nucleul lor este împărăteasa și 
se învirtesc în jurul ei ca niște electroni hipnotizaţi? Le-a pus 
piciorul în grumaz, a născocit un nou matriarhat, ea e virful 
piramidei, și ei o duc în spinare. 

— Haide, Dia, termină! Nu crezi nimic din ce spui. E numai 
venin. 

Dia cedă dintr-o dată. 

— Sigur că e venin! Fiindcă bărbatul destinat mie nu s-a 
născut încă, și de cînd s-o naște, pînă să crească, am să fiu 
bătrînă. Cu ce drept să pună mîna pe mine un oarecare? Pe 
motivul că ar fi frumos, deștept sau bogat? Tu știi ce înseamnă 
să pună mîna pe tine? Să-i dai tot, să nu-ţi mai aparţii, iar el să 
te mozolească, să facă din tine cîrpă, să-și șteargă ghetele, sau 
să facă praștie, să te întindă, să zbiîrnii, să arunce cu pietre în 
lună, să te sleiască și să te rupă. Nu vreau! Oricine ar fi el, 
rămîne un străin pentru mine! N-are sîngele meu, s-a născut din 
altă seminţie. 

La casa de piatră, găsiră cîțiva oameni, care se învirteau în 
jurul mulajului, privindu-l din toate unghiurile, gravi și cu 
competenţă. Tulip era și el acolo, mai într-o parte. Nu obținuse 


aprobarea ca statuia, turnată în bronz pe socoteala lui, să fie 
pusă într-un loc public. Nu rămînea decit s-o anonimeze și să 
devină un bun al municipiului, ca operă de artă. Datorită lui se 
aflau aici oamenii aceia, membri ai comisiei de achiziţii. 

— Ce reprezintă lucrarea dumneavoastră, doamnă? 

— Exact ceea ce vă sugerează. 

— Aud c-o intitulați: „Băiat lovit în inimă“. Nu sînt de acord. 
Noi vrem să înfrumuseţăm orașul și să-l facem vesel, să 
atragem străinii. 

— Nu doar lucrurile vesele sînt frumoase. 

Omul care vorbise, o privi dintr-o parte. 

— Aţi accepta să intitulaţi lucrarea: „Eminescu adolescent“? 
interveni al doilea. În acest caz am pune-o pe esplanadă, în faţa 
cazinoului. 

Și-n faţa casei lui Alber! Era punctul ei nodal, și punctul nodal 
al orașului. 

— Titlul n-are importanţă, răspunse Maria. Se uită. 

— Nu! Înţelegem să fie scris pe soclu! 

— Dar nu se poate! Statuia trebuie să fie pusă direct pe 
pămînt, în iarbă, sau în bălării. N-are ce să caute pe esplanadă. 

— E singurul loc unde admitem s-o punem. Vă oferim 
douăzeci de mii de lei. 

Maria clătină din cap. Tulip se apropie de ea și-i șopti: 

— Primește! Îţi dau eu diferenţa. Oricît vrei! În aur! 

— Îmi pare rău, dar nu pot! spuse Maria în încheiere. 

Debita o formulă; de fapt nu-i părea rău deloc. Singura ei 
dorinţă acum, venită cu furie, era să termine tura, să se facă 
seară și să se ducă la Mecarian. Gîndul că avea să-l vadă o făcea 
să uite orice altă aspirație. 

— Inima mea! gemu Tulip, după ce membrii comisiei plecară, 
ridicînd din umeri. Inima mea, ţi-am spus că te înfiez și-ţi las 
jumătate din avere. De ce n-ai vrut să-mi faci o bucurie? Ce te 
costa pe tine? 

— Nu fi necăjit, Tulip! Am alt loc unde să punem statuia, și n-o 
să ne împiedice nimeni. Tu ocupă-te s-o torni în bronz. Restul 
mă privește pe mine! 


— Am vorbit, se precipită Tulip, mi-o toarnă în două zile. După 
masă vin s-o iau, cu camionul. 

— În două zile nu se răcește. 

— Nu-i nimic; o aduc fierbinte! 

Dia, care în tot acest timp nu scosese un cuvint, și poate nici 
nu auzise convorbirea, spuse, privind mulajul: 

— Ar fi fost oribil s-o pună pe esplanadă. Crezi c-ar merge în 
grădina noastră? Sub ferestrele mele? 

— Nu; are nevoie de un spaţiu sălbatic. 


47 


Pe seară, Maria mergea pe plajă, în trecere spre staţia 
autobuzului. Văzu din depărtare două siluete la Calul de Salcie. 
Totdeauna se oprea acolo, să se caute. Acum trecu pe departe, 
ofensată, fără să se uite. Ce puteau fi, decît un băiat și o fată! 
Cum nu găsiseră alt loc, pe plaja fără margini? Un glas 
bărbătesc strigă, după ce se îndepărtase: 

— Hello! 

Salutul, devenit internaţional, o crispă, dar fără voie întoarse 
capul. Descoperi, surprinsă, pe unul din tinerii lui Tomas. Îi făcea 
semne cu mîna; îi răspunse la fel, în timp ce-l studia, intrigată. 
Fata nu era Liana; părea o indigenă. Se apropie, ar fi fost uricios 
să nu-i vorbească. Nu se înșela, o mai văzuse prin partea locului. 
Tînărul se ridică. Fata, căreia Maria îi întinse mîna își spuse 
numele, Stela, cu accent autohton, cam periferic. Avea miinile 
butucănoase, încolo putea să ispitească ușor un bărbat în 
căutarea unei aventuri de o seară. Obrazul supt, palid și 
străveziu, împreună cu ochii imenși, cu privirea fixă și cam 
sticloasă îi dădeau un aer patetic; Maria se gîndi că în realitate 
putea să fie sleită de foame. Numai de i-ar fi dat în gînd tînărului 
s-o invite la masă. Nu vorbeau nimic, nu aveau o limbă comună, 
dar nu trebuiau să inventeze ei mijloacele de comunicare. Lipsa 
dialogului simplifică totul în împrejurări de acest fel, fără viitor 
dincolo de o noapte. Cum o găsise atît de repede? 

— Ce fac ai voștri? întrebă Maria. 

— S-au risipit toţi, pînă diseară la zece. Ne ocupăm cu 
publicitatea. 

— N-a rămas nimeni la corturi? 

— Nu. De ce? 

— S-ar putea să nu le mai găsiţi. Sau să rămîneţi fără bagaje. 

— Imposibil. Nu ni s-a întîmplat niciodată. 

Argumentul, atît de candid, îl făcea și mai simpatic. 

— Nu mergeţi la masă? întrebă Maria, privind-o pe fată. 


— Abia am mîncat, răspunse tînărul, cu și mai multă 
candoare. 

Ce putea face? Nu era în stare să-i fie de nici un folos fetei, 
decit dacă ar fi invitat-o ea la masă, sau ar fi sfătuit-o să se 
orienteze în altă parte. Dar așa ar fi însemnat să fie neloială cu 
tînărul, care n-avea nici o vină. 

Pe bulevard întîlni încă doi, mai întreprinzători; duceau după 
ei un grup mare de fete. Pînă la ora zece aveau timp să aleagă, 
și între timp publicitatea era asigurată. Împiînziseră staţiunea, 
metodic. N-ar fi crezut că atitea fete erau disponibile; exista 
probabil un dezechilibru în societate, o nepotrivire între numărul 
bărbaţilor și al femeilor. Își propuse să numere; impresia se 
confirma: pentru trei bărbaţi întîlni șapte fete. Continuă, cu 
rezultate asemănătoare: șapte, șase, șase, șapte, o singură dată 
cinci, la egalitate. Începea să fie intrigată. Se uită pe terasele 
restaurantelor. În afara perechilor care dansau, într-o paritate 
obligatorie, prea rar se vedea un bărbat pe la mese; restul, 
numai femei și fete, așteptîndu-și partenerul care nu putea să 
apară decit părăsind pe alta. Constatarea îi trezi dorinţa să 
ajungă mai repede, ca și cum ar fi existat primejdia să-i uzurpe 
cineva locul. Oare nu exista, cu adevărat? Și putea socoti că ar fi 
o uzurpare, din moment ce n-avea nici un contract? Nici măcar 
nu spusese cînd are să mai vină. Niciodată nu spusese. Și acum 
continua să creadă că fiecare drum acolo era ultimul, că are să 
se abțină, cît mai exista o putință de salvare. De la ce să se 
salveze? Maria privi în conștiința ei, dezgustată. Devenea, fără 
să-și dea seama, victima unei vorbe convenţionale. Ce avea de 
pierdut și ce trebuia să păzească? 

Evita să-l întîlnească pe Mecarian în altă parte decit la el 
acasă. Locul lor consacrat, care îi apropiase și căruia îi purta o 
amintire sentimentală, devenise inaccesibil. În plină aglomeraţie 
de sezoniști, barul stătea închis de două luni, pentru reparaţii, 
cum scria pe ușă. În realitate, nu se făcea decit o zugrăveală. 

De cite ori trecea pe acolo, Maria se uita pe fereastră. Mesele 
și scaunele se vedeau strînse în mijloc, acoperite cu ziare. Găleţi 
cu vopsele zăceau pe pardoseala de gresie, murdară de zoaie 


uscate. O mașină de stropit înţepenise de două luni în aceeași 
poziţie. După ce se făcuse plafonul, care sclipea ca hiîrtia 
cretată, în contrast cu pereţii pătaţi de săpun, parcă mîncaţi de 
lepră, nu mai venise nimeni. Maria aflase că șeful echipei era 
arestat pentru sustragere de materiale. 

De-atunci pămîntul refuza să se mai învirtească. 

lar Max, oare pe unde umbla? Ciîștigase mașina? 

Dar și să fi fost deschis barul, Maria tot n-ar fi vrut să meargă 
acolo cu Mecarian. N-avea de cine să se ferească, n-avea de dat 
nimănui socoteală, gîndea doar că legătura ei era nepermisă și 
trebuia s-o ţină ascunsă. Fiindcă Mecarian semna radiogramele; 

Nu vorbeau niciodată despre ocupaţia lor și despre 
preocupările rămase dincolo de timpul cît stăteau împreună. 
Maria nu-l întreba nimic, fiindcă aflase. Spre spaima ei, care 
reînvia și astăzi cînd își aducea aminte, făcînd s-o doară inima, 
fizic. Dar cum era cu putinţă ca după atita vreme el să tacă, să 
nu pună nici o întrebare, nici măcar prima, obligatorie: ce căuta 
ea la staţia radio de coastă? 

Într-o noapte Maria trăi un coșmar, trează, cu lumina aprinsă. 
Începuse cu un vis neprecizat, chinuitor, o încărcătură de 
groază, care o făcuse să sară din pat și să se repeadă la 
întrerupător, înainte de-a se trezi, fiindcă nu-și dădea seama 
cum ajunsese acolo. Se găsi rătăcită, rezemată de perete, cu 
inima bătînd de-i pocneau urechile. Cum de nu se gîndise 
niciodată la mașină? Fiindcă zăcea plină de praf, în magazie? 
Dar Mecarian o văzuse, în atitea rînduri, și o dată îi reparase 
cauciucul! Socotea inadmisibil să nu știe a cui era mașina, chiar 
dacă Alber se ferea s-o etaleze, și-atunci cum să admită că nu 
făcuse o legătură? lar ea unde avea minţile, de nu se gîndise? Își 
ascunsese oare capul în nisip, ca struţul? Căci, lăsînd la o parte 
mașina, putea crede un om cu mintea întreagă că Mecarian nu 
știuse nimic pînă astăzi? Că nu se interesase? Sau că nu aflase 
întîmplător? Și dacă știa, nu era o murdărie să continue, într-o 
complicitate nemărturisită, cu atit mai respingătoare? Coşmarul 
merse mai departe, aducînd gînduri abominabile. Și dacă știa 
dinainte, din timpul cînd ea nu bănuia nimic despre situaţia lui? 


Cînd îl întîlnise la promontoriu, cu cîinele. Apariţia ei era destul 
de ciudată, ca să-i fi stîrnit curiozitatea. N-ar fi fost greu să se 
intereseze, dacă ea însemna o ispită. Poate o știa și o văzuse pe 
geam, în port, cînd ea îi examina mașina, nebănuind că 
săvirșește o imprudenţă. 

Maria își duse mîinile la git, sufocată de oroare. Dacă în el se 
ascundea, prin tăceri și mistere, un personaj odios, un monstru 
de cavernă, care îl trimisese pe Alber, ca ea să-i devină pradă? 
Și îl trimitea, din ce în ce mai departe, spre un port unde se 
îneacă toate vapoarele, ca Alber să nu mai revină. 

Acea noapte a Mariei însemna chinul cel mai mare cunoscut 
de ea în viaţă; cu mult mai mare ca oricare altul, posibil sau 
născocit de o imaginaţie bolnavă. Rămase lîngă întrerupător, cu 
senzaţia că se afundă, încet, fără scăpare, într-o mlaștină 
absorbantă. Nămolul rece urca pe trup, de la glezne, peste 
genunchi, peste coapse și șolduri, îi strangula mijlocul cu masa 
lui grea, viscoasă, progresa milimetric, paralizind-o, vestindu-i o 
moarte dezgustătoare. Își simțea trupul plin de lipitori care se 
înfruptau din ea avide, ancorate bestial în carnea ei batjocorită, 
și n-aveau s-o cruțe pînă ce nu i se răcea sîngele. 

Era oare atit de vinovată? 

Dimineaţa, pe lumină, gîndurile de peste noapte i se părură o 
aberaţie. Un asemenea monstru n-ar putea să existe într-o lume 
neblestemată, iar dacă ar exista, prin absurditate, ar otrăvi 
aerul și nimeni n-ar putea să trăiască în preajma lui, decît dacă 
ar fi făcut din aceeași plămădeală. 

Se urca în trenul electric, cînd, pe terasa barului, o văzu pe 
Liana; n-ar fi descoperit-o în aglomeratie, fără părul de aluminiu, 
cu luciul lui metalic. Era la o masă, cu un tînăr care în mod vădit 
nu aparţinea grupului. Făcea și ea publicitate! După insinuările 
răutăcioase ale Diei, acum se socotea dumirită în ceea ce privea 
relaţiile dintre ei. Își păstrau independenţa, n-aveau unul cu altul 
angajamente de natură amoroasă. Nici n-ar fi fost posibil, își 
spunea Maria, între unsprezece bărbaţi și o fată. Liana nu le 
putea fi decît camaradă și astfel asociaţia lor n-avea de ce să se 
clatine. 


Ajunse la opt și jumătate, cînd se întunecase; fanta cupolei 
era deschisă. Oare în serile lui, Mecarian nu avea altă 
preocupare decit cerul și luneta? Sună, și el cobori, fără să mai 
întrebe cine este. Știa că nu poate fi decit ea? 

— Nu prea am de mîncare, spuse el, din ușa ascensorului. Nu 
vrei să mergem în oraș? 

— Nu! Dacă ţi-e foame, du-te la restaurant. Am să te aştept. 

El refuză, și Maria se gîndi că ar fi fost prea mult s-o lase 
singură în casă. E o intimitate la care se ajunge greu și tîrziu. 
Înainte de timp, apare ca o indiscreţie, de o parte, de partea 
cealaltă ca o imprudenţă. Într-un cămin sînt lucruri care nu 
trebuie atinse și examinate, și nici măcar privite. 

— Am să te hrănesc foarte onorabil dacă ai încredere în mine, 
spuse, ajunsă sus. Lasă-mă să mă duc la bucătărie. Pînă atunci, 
caută-mi steaua cea mai frumoasă care poate fi văzută astă 
seară. 

Cotrobăise prin frigider, data trecută. Frigiderul stabilește 
relații convenabile între oameni, micșorează repede distanţele, 
creează aspirații comune. Dintre ustensilele casei, e singurul 
căruia i se poate atribui un început de însufleţire, ca unei fiinţe 
în devenire. Dacă înăuntru există o sticlă de vin bun, alb și tare, 
fără aromă, un vin de campanie, pentru războinici, atunci se 
poate duce chiar și o convorbire cu frigiderul. 

Sticla de vin exista; din trei cîte văzuse, nu concepea să nu fi 
rămas măcar una. Maria își putea începe convorbirea. Deschise 
ușa frigiderului; văzu toate trei sticlele. Fu puţin dezamăgită, pe 
urmă se gîndi că probabil și el făcea parte din oamenii care nu 
pot bea singuri. | se părea nu o însușire, ci o infirmitate. Luă o 
sticlă, privi eticheta scrisă de mînă, cu date complete, de 
vinotecă, rezultatul unei analize științifice. Se sperie puţin, 
descoperind că era vin de Murfatlar, mult prea renumit, și 
exagerat de dulce. Dar se înșela, eticheta revela un Pinot Gris 
fără zahăr. Devenea somptuos. Mecarian strigă de dincolo: 

— Pot să te ajut cu ceva? 

Într-un frigider se găsește totdeauna ceva de mîncare; altfel 
n-are rost să-l ţii în priză. O cutie cu crabi o ispitea de rîndul 


trecut. Mai era o cutie cu șuncă, apoi ouă, brînză, ardei și roșii. 
Descoperi un șorţ; și-l puse în faţă. Nu știa cine îi îngrijea 
gospodăria, nu-l întrebase niciodată, poate o menajeră de 
nădejde; toate străluceau de curăţenie. Într-o bucătărie curată și 
aerisită nu-i o silnicie să pregătești masa. Tocă ardei gras, 
mărunt ca fideaua, îl puse în castron, presără sare, turnă 
untdelemn și-l lăsă puţin să se macereze; în cîteva minute 
ardeiul se frăgezește și își exteriorizează aroma, fără să se 
veștejească. Deasupra puse roșii, tăiate în felii circulare, ca 
ananasul, după ce mai întîi le curăţă de coajă. Diferenţa la gust 
apare ca inexplicabilă. Fără coajă și tăiate în felii circulare, 
roșiile sînt mult mai cărnoase, își măresc volumul, capătă o 
adincime rece și onctuoasă, acoperă, ca o mătase elastică, 
toate zonele din gură unde sînt risipiţi nervii gustației. 

Crabii, albi, îi puse pe o farfurie roșie, ca să nu pară anemici; 
șunca pe o farfurie albă; brinza pe una albastră. Cumpănind 
toate aceste culori, alese o faţă de masă roz. Să fi fost de hirtie, 
decorul ar fi semănat cu o sorcovă. Nu era cazul cu lucrurile de 
mîncare, fiindcă aveau alt scop decit să împodobească masa; 
culorile diferite se armonizau prin ideea de ingurgitare. 

Pregătirea nu-i luase nici un sfert de oră. Puse masa în 
mijlocul bucătăriei, după practica modernă, atît de convenabilă. 
Simplificarea nu înseamnă renunțare. Se cîștigă timp, și 
confortul nu scade. Primejdia este numai de natură psihică. 
Oamenii cu mai puţine resurse spirituale se simt degradați să 
mănînce la bucătărie. 

Așezată cu Mecarian la masa foarte ornamentată, Maria se 
descoperea într-o scenă casnică. Nu-și dăduse seama mai 
înainte ce semnificaţie se va naște, și nici nu avea o experienţă 
anterioară. Pregătea prima oară de mîncare pentru un bărbat, 
prima oară îl chema să vină la masă. Alber se ocupa numai el de 
toate, îndemiînatic și pasionat, și probabil de la el împrumutase 
îndemînarea și pasiunea folosite astă seară. 

Mecarian o privi atent; era atît de încruntată, încît se abţinu 
să zimbească, deși simțea nevoia, datorită mai ales culorilor de 
pe masă. 


— Nu te simţi bine? 

Maria bătu din pleoape; se întoarcea de departe, nu învinsă, 
nu învingătoare. Era o farsă monstruoasă, și continua să 
participe la desfășurarea ei, incapabilă să se sustragă. Omul 
acesta semna radiogramele. Peste trei luni se împlinea un an de 
cînd plecase vaporul! 

Mecarian turnă vin în pahare. Era un gest bărbătesc și îl făcea 
cum trebuie; toate gesturile bărbătești le făcea cum trebuie, 
fără emfază, cursiv, ca un andantino, numai puţin mai repede 
decît pasul omului. Se simţea bine în tovărășia lui, n-avea motiv 
să se recuze. 

— Banzai! spuse el, ridicînd paharul. 

— Banzai nu merge decit la sache. 

Maria bău, fără prevedere. După o clipă de surpriză, de 
neliniște întrebătoare, chipul i se lumină extatic. 

— Dumnezeule! Exista minunea asta și n-am știut de ea! Cum 
ai putut să lași sticlele neatinse? Sau mai ai și altele? 

— Nu, sînt singurele. Le păstram pentru o zi. 


— Ce zi? 
Se priveau, era între ei o comunicaţie pe deasupra nivelului 
obișnuit în  comunicările dintre oameni. Intrebările lor 


cuprindeau și răspunsul, iar răspunsul cuprindea întrebarea 
următoare. Un dialog cu sensuri duble, ca un contrapunct 
continuu. „Nu, e imposibil să știe! se gindea Maria, privindu-l 
bine. Nu știe, chiar dacă pare inadmisibil!“ 

— De cine te ferești? întrebă el deodată. 

leșise din zona de gravitație, impunea replici independente, 
și, prima dată, voia să afle. Cu atita întirziere! Era imposibil să 
știe. Poate nu remarcase niciodată mașina, înainte de plecarea 
lui Alber. 

— Ești măritată? 

Îl privi fără să clipească. 

— Da, sînt măritată. 

Cînd spuse, simţi că ar fi vrut să fie; nu se gîndise pînă acum. 
Avea treizeci de ani în curînd, ar fi vrut să fie nevasta lui, să 
doarmă cu el și să pună masa în bucătărie. Bău tot paharul. 


— E o minune! Ce faci cînd se termină? 

— În fiecare zi se termină cîte ceva. Ce poţi face? 

— Te resemnezi? 

— Nu. Sper sa găsesc altul mai bun. 

— Mai bun nu cred că există. 

— Totdeauna există ceva mai bun decit ce-a fost înainte. 

— Îţi este indiferent că de-aici mă duc la bărbatul meu? 
întrebă Maria. 

Îl ura puţin; ar fi vrut să-l vadă chinuindu-se. 

— Nu, nu-mi este indiferent. 

— Dacă sînt aici, îţi închipui că ești mai bun decit altul? De ce 
crezi c-am venit? 

— Ai avut un motiv. 

— Simplu! Nu vrei să-l știi? 

— Dacă măcar l-ai ști tu! 

— Crezi cel puţin ca e un motiv onorabil? 

— Cu siguranţă. 

— Îți mulţumesc. Nu-ţi vine greu cînd de gîndești ce se 
întîmplă cu mine acasă? 

— Ba da. 

— Nuţi-a dat prin minte să mă desparţi? 

— Nu. 

Maria îl privi lung. 

— Atunci cum mă accepti? Sînt pentru tine o frivolitate? 

— Nu, o bucurie. 

— E destul să nu fiu umilită? 

— Da, fiindcă e o bucurie adevărată. Și nu nedreptățește pe 
nimeni. Nu iau ce-i al altuia. 

Ține măcar la una din porunci! 

— Dar bărbatul meu? 

— E ceva în tine de care el nu știe. Un prisos. Ești liberă să-l 
dai cui are nevoie. 

— Cum se pot separa cele două cîtimi? Nu sînt amestecate ca 
apa în vin? 

— Nu; au un hotar clar între ele; ca ziua și noaptea. 


Era adevărat, avea un prisos, înţelegea cu întîrziere, dar acum 
nu mai putea fi vorba să-l separe de rest. Dădea totul, în bloc, 
fără ca el să știe. Ar fi trebuit să fie tristă pentru această atit de 
nedreaptă neînțelegere, și totuși se simțea bine, împăcată, gata 
să spere chiar și în fericire. Poate o ajuta vinul, și gîndul că o să 
se dezbrace. 

— Ai văzut blocul turn de la gară? întrebă Maria. Are treizeci și 
șase de etaje. (Făcu o pauză). Aș fi vrut să aibă treizeci și șapte. 


48 


O mașină de cîmp îl duse pe comandantul miliției la corturile 
lui Tomas. Echipa de acrobaţi tocmai se întorsese de pe plajă; 
motoarele erau încă încinse. Demonstrația fusese palpitantă și 
le adusese bani cu grămada; încă nu-i număraseră. Nu făceau 
chetă, nu s-ar fi potrivit cu stilul lor. O casetă, expusă în fața 
cazinoului; n-o păzea nimeni. După trecerea lor, lumea se bătea 
să pună o monedă. Nu mai aveau nevoie să dea o a doua 
reprezentație. 

— E ceva în neregulă? întrebă Tomas. 

— Nu... Am venit cu o rugăminte, răspunse comandantul 
miliției, după ce salută, ducîndu-și mîna înmănușată la viziera 
chipului. Dorim să repetaţi numărul dumneavoastră, pentru 
oamenii noștri. E foarte instructiv. 

— Numărul nostru nu mai face impresie dacă îl repetăm prea 
des, replică Tomas. N-aș vrea să-l devalorizăm. 

— Bineînţeles că nu. N-am da prilejul să asiste spectatori 
străini. 

— Dar unde ar fi? 

— Tot pe plajă; înţeleg că nu se poate în altă parte. Noaptea, 
după ce se închid restaurantele și se retrage toată lumea. O să 
instalăm reflectoare. 

N-aveau nici un motiv și nici nu era politicos să refuze. 
Rămase pentru noaptea de luni, cînd lumea e mai obosită, și 
restaurantele se închid mai devreme. 


Înainte de a pleca, comandatul miliției salută încă o dată, și 
adăugă, încheind cu discreţie: 

— Sînt dator să vă atrag atenţia că numerele dumneavoastră 
de înmatriculare trebuie spălate. Aș fi dezolat să vă amendeze 
vreun agent de circulație. 

Camionul și macaraua tocmai plecaseră, cînd mașina ajunse 
pe faleza, deasupra golfului. Comandantul porunci șoferului să 
oprească. O statuie de bronz era plantată în pămînt, în 
marginea cîmpului de rapiţă, care începea să înflorească. Din cei 
aflaţi acolo, îl cunoștea pe Tulip. Cobori și îi întinse mina. Se 
purta franc, nu descoperi de pe seama lui nimic oprit de lege, 
deși îl bănuia de multe. ÎI supravegheau cu atenţie; personal, 
comandantul miliției socotea că e inutil. Dacă nu era un 
nevinovat autentic, Tulip avea un rafinament al candoarei care îl 
făcea invincibil. Totdeauna i se cereau scuze. Cit timp nu se 
dovedea nimic reprobabil pe seama lui, trebuiau să rămînă 
curtenitori. 

De pe faleza înaltă, statuia domina marea. Un alt loc mai bun, 
unde să fie pusă, nu se putea găsi pe întreg litoralul. Cu munţii 
în spate, avînd un interludiu în cîmpul de rapiţă, cu marea în 
faţă, pe care arhipelagul de calcar o segmenta exact pe 
perpendiculara golfului, plăsmuirea Mariei se integra în natură 
fără nici o stridenţă. Tot ce trebuia să demonstreze apărea 
convingător, de la întîia privire. Maria avea un singur regret, pe 
care nu-l mai comunică și celorlalţi, să nu-i deruteze. În locul 
bronzului, s-ar fi potrivit mult mai bine piatra. Fusese fricoasă. 
Ar fi trebuit să încerce. 

Odată cu camionul, plecaseră și oamenii de ajutor, de la 
turnătorie. 

— Aici e cîmp, se explică Tulip. Mi s-a spus că nu e nevoie de 
autorizaţie. 

— Pentru ce? întrebă comandantul miliției. 

— Ca să punem monumentul. 

— Dar chiar dacă ar fi trebuit, cine putea să se opună? E ceva 
minunat! Abia acum se vede cît de săracă era natura aici! 


Maria ar fi vrut că-l contrazică, dar nu-i plăcea să ducă discuţii 
cu miliția. Și poate nici n-avea dreptate. lubea acest colț de 
natură poate din motive sentimentale. Pentru cort, pentru 
Helga, pentru cîinele ciobanilor. Alber se eliminase. 

— Nu v-am informat, ca să nu vă mai amărăsc, continuă 
comandantul miliției, adresîndu-se lui Tulip. Stan Pătru a făcut 
mărturisiri. 

— Cine-i Stan Pătru? 

— Marinarul pe care l-am bănuit. El e criminalul. Avem 
declaraţia lui. 

Descoperise ceva din Rafael în statuia de bronz? Maria îl 
privea uimită. Înţelegea, cu adevărat? 

— Ce vă sugerează statuia? 

— Un băiat lovit în inimă, răspunse comandantul miliţiei.! 

După-amiază, Maria se duse la stiînă, iar Dia la corturile lui 
Tomas. Pe cînd se afla acolo, veni o limuzină, aducînd pe 
primarul municipiului, care voia să mulţumească acrobaţilor 
pentru spectacolul lor, comentat acum de toţi vizitatorii. 

— Vă rugăm să mai rămîneţi! 

Veniră și alte autorităţi, pînă seara. Dia se simţea plictisită; 
din cauza atitor vizite nu putea să înceapă o conversaţie. Mai 
bine s-ar fi dus cu Maria. 


49 


Maria străbătu cîmpul de rapiţă cu vechea senzaţie de 
amețeală. Singură, aproape că îi era teamă; dacă se prăbușea și 
nu putea să se mai ridice, înăbușită de culoarea galbenă? 

Își reveni cînd începu să urce. Descoperea încă o dată 
albastrul profund al mării, cum nu se vedea decît de la înălțime. 
Urcă un ceas și jumătate, și cînd ajunse pe podiș, văzu de 
departe că stiîna rămăsese în părăsire. Ciobanii nu mai veniseră. 
Găsiseră alte locuri, sau erau înecaţi în Dunăre? 


1 Replica, de care personajul nu e capabil, ca și toată comportarea lui, 
începînd de la vizita în tabăra lui Tomas, nu sînt decît o malițiozitate a 
autorului. (Notă la ediția 1992) 


Prin pereţii colibei trecea vintul; ușiţa scîrțiia în balamalele 
ruginite. În bătătură începuse să crească iarba, la fel în ţarcul 
oilor, dar în aer tot se mai simţea miros de lapte și de lînă. 

Merse pe creastă, pînă sus, la mormîntul femeii și cîinelui. 
Culese flori și le puse pe piatră. Cîinele dormise la ușa ei, într-o 
vreme pe care n-o judecase, iar acum se dusese fără întoarcere. 
Îngenunche și plînse, cu lacrimi. Nu plîngea morţii, ci pe sine. 

După săptămîni de căutare merse la hingheri; din altă parte 
nu putea să ia un cîine. Întrebase în stînga și în dreapta, dăduse 
și anunţuri la ziar. Nimeni nu-și vindea cîinele. 

Ajunse odată cu o dubă. Pe aripile mașinii stăteau doi 
hingheri, cu zbilţurile în mînă; lîngă șofer un miliţian, să-i apere. 
În pereţii dubei, cenușii, se vedeau urme de pietre. Peste tot, îi 
întimpinau pe hingheri cu ostilitate, dar ei trebuiau să-și facă 
datoria. 

— Altfel tot orașul ar muri de turbare, îi explică Mariei 
directorul serviciului de ecarisaj. Vasăzică doriți un cîine! De 
care? 

— Un cîine credincios, răspunse Maria. 

Pe primii îi văzuse la poartă, cînd o depășise duba. În spate 
era o ușă cu zăbrele, și cîinii, înghesuiți unii peste alţii, de nu li 
se vedeau decit capetele, chelălăiau disperaţi, zbătindu-se să 
scape. Trei metri pătraţi cu capete de cîini! Toţi ochii lor, roșii de 
nebunie, se uitau la Maria. Înțelegeau oare că ea avea să 
salveze pe unul? 

— Vă costă cinci sute de lei, o informă directorul. Indiferent de 
rasă. Puteţi să-l alegeți. Dacă nu vă place, aveţi dreptul să-l 
schimbaţi, timp de trei zile. 

La poartă aștepta o limuzină. Șoferul, cu șapcă de amiral, dar 
fără galoane, se repezi să deschidă portiera unei doamne care 
venea din curtea ecarisajului, cu un pechinez în braţe, certîndu-l 
tandru. Doamna avea o aluniță în colţul gurii, un nas mic, 
porcin, cu nările sumese, și mirosea de departe a Arpege. 
Cîinele salvat părea că nu se bucură, privea în jur placid și 
primea cu indiferență morala. Simţea, sau poate știa că are 
stăpîni puternici. Doi copii, un băiat și o fetiță, murdari, cu 


obrajii brăzdaţi de lacrimi, se uitau în curte, ţinîndu-se de gratiile 
porții. 

— Și dacă-l aduc înapoi, ce se întîmplă cu el? întrebă Maria. 

— Ce se întîmplă cu toți. 

Directorul vorbi la un telefon interior și ceru să-l caute cineva 
pe nea Firică. Veni un om slab și ţepos, pieptănat fără îngrijire, 
într-un halat gri închis. Dacă ascundea murdăria, culoarea 
antijeg lăsa să se vadă în voie păr de cîine. 

— Condu-o pe doamna în hală! 

Exista o hală! Maria crezuse că are să fie mai simplu. 

— Ce fel de cîine doriţi? 

Oriunde oamenii organizează o treabă, trebuie să se 
stabilească și o metodă. 

— Un cîine, răspunse Maria. 

Nu mai știa altceva. Omul însă își cunoștea rolul. 

— Un cîine de curte, sau de apartament? Și cît de mare? 

— Nu putem să vedem acolo? 

— E greu să trecem prin toate halele! 

Existau mai multe hale! Cîinii erau sortaţi, pe rase, pe talii, pe 
culori; chiar și pe temperamente, explica omul. Făcea impresia 
de erudit în materie. | se spunea, familiar, nea Firică, dar îl 
chema, cu autoritate, Frederic Anghelescu. 

— Dumneata ai un cîine acasă? îl întrebă Maria. 

— Am trei. 

— Îi iubești? 

— l-auzi vorbă! Dorm cu mine în cameră! 

— Și ei nu simt? 

— Ce să simtă? 

— De unde vii? 

— Fiecare cu soarta lui! spuse Frederic Anghelescu, spre a 
curma discuţia. Să știți că toţi cîinii mă iubesc. 

Maria nu putea să creadă. Îndoiala ei crescu îndată ce intrară 
în prima hală, un grajd lung și îngust, cu un coridor betonat, la 
mijloc, iar în părţi cu boxe alcătuite din zăbrele, toate tixite de 
cîini. Urletele cîinilor se auzeau de departe, întretăindu-se cu 
vacarmul care venea de la alte hale. Aici însă era o agitaţie în 


creștere, o zbatere, ca o răzmeriță. Maria descoperi cauza. Pe 
ușă tocmai ieșea o familie modestă, de cartier, soț, soţie, 
împreună cu un om în vîrstă, poate bunic, și cu doi copii în 
șorțuri de școală. Venise toată suflarea din casă. Sau poate 
rămăsese bunica să supravegheze aragazul cu supa. Duceau 
între ei, legat de git cu o sfoară, un cîine corcit, negru, cu botul 
alb, cu limba roșie, ieșind numai puţin din gură. Cîinele salvat nu 
dădea semne de bucurie, și îi lipsea aroganţa pechinezului de la 
poartă; mergea prostit între membrii familiei. 

— E speriat, îi e frică de toată lumea, spuse Frederic 
Anghelescu. Nu mai crede în nimeni. N-o să se dezmeticească 
decit peste cîteva zile, dar frica n-o să-i treacă nici pe lumea 
cealaltă. 

Urletele creșteau în urma familiei; se simțeau în ele protest, 
deznădejde și furie. Cîinii se aruncau în zăbrele, făcîndu-le să 
vibreze, le apucau cu colții, le zgilțiiau, își însîngerau gura; era în 
ei atita forță, atita ură și nebunie, că pe Maria o cuprinse panica. 
să fi scăpat haita dintr-o singură boxă, să fi scăpat numai unul, 
ar fi făcut bucățele și cîinele salvat, și familia, și pe oricine. 

La intrarea lor, urletele se potoliră; întîi cele din primele boxe, 
apoi tăcerea se întinse, ca un val, pînă în fundul halei. Se 
auzeau numai respiraţii și se vedeau sute de ochi sticlind, 
îndreptaţi spre intrare. 

— Vedeţi cum s-au potolit? spuse însoţitorul Mariei, cu o 
emfază scîrboasă. 

Dar nu se uitau la el, Maria le simţea privirile aţintite în ochii 
ei, pe ea o așteptau, ca pe o speranţă. 

— Aici aveţi ce-aţi dorit, cîinii de curte, mijlocii, nepretențioși, 
fără rasă. 

Le vedea numai ochii, nu distingea altceva, nici măcar 
culorile, care se contopeau într-o pătură sîngerie. Trecea prin 
fața lor, se tîra cu o mișcare egală, ţinută de frîne, care îi 
chinuiau mijlocul și picioarele. Privea în stînga și în dreapta, pe 
apucate, fără să se întoarcă, forțindu-și numai ochii în orbitele 
dureroase; la trecerea ei se opreau respiraţiile, încordarea 
cîinilor îi făcea să se asemene cu zăbrelele, contopiţi în ele. lar 


în urmă, treptat, cu reţinere, se nășteau scîncete, nedumerite, 
întrebătoare, crescînd pe măsură ce Maria mergea mai departe. 
Simţea cum se ridica în spatele ei o furtună, o îngrozea clipa 
cînd avea să-și dea drumul. Nu mai voia nici un cîine, îi pierduse 
pînă și noţiunea. Cînd ajunse la ușa de la extremitatea cealaltă a 
halei, după citeva clipe cînd nu se auziră decît scîncete, urmă o 
tăcere apăsătoare, apoi urletele reizbucniră, unificate, făcînd să 
vibreze pereții și să ţiuie timpanele. 

— Du-te! îi strigă Maria omului. Du-te înapoi, să văd! Vreau să 
văd cit te iubesc. Cum te iubesc! De ce te iubesc! 

Frederic Anghelescu rămase impasibil; n-o înțelegea, poate 
nici n-o auzise; iar urletele cîinilor aveau în conștiința lui un 
cîmp vast unde să se desfășoare. Poate știa să le și traducă? 

— Aţi ales vreunul, doamnă? 

Maria nu regăsea noţiunea cîinelui. Se transformase într-un 
plural indivizibil, un monstru cu o mie de capete, își numără 
banii din buzunar; nu-și luase poșeta, ca miinile să-i rămînă 
libere, pentru cîine. Avea trei mii de lei. Putea să mai aibă și 
acasă vreo două. Nu rămiînea în sapă de lemn. 

— Vreau cinci! 

Omul o privea zgiit. 

— Cinci cîini! reluă Maria. Alege-mi-i dumneata. Eu nu pot. Nu, 
să nu-i alegi. la-i la întîmplare. 

— Cinci cîini?! E nevoie de aprobarea primăriei. 

La primărie, funcţionara din spatele ghișeului o trimise să facă 
o cerere. Maria n-avea stilou, nici hîrtie. Așteptă o jumătate de 
oră la un birou de copiat acte. 

— Cinci cîini!? se miră funcţionara de adineaori, cînd văzu 
cererea. 

— Doar v-am spus! 

— Pentru ce vă trebuie? 

— Pentru pază. Locuiesc în afara orașului. 

— Cinci cîini?! Aduceţi o dovadă de suprafaţa curţii și de 
numărul cîinilor care există în gospodăriile limitrofe. 

— N-am curte. Nici vecini! 


— Șefu', spuse funcţionara, întorcînd capul în spate, e aici o 
persoană, cu un caz... 

Maria obținu aprobarea pentru trei cîini. A doua zi colegul de 
tură mai obţinu doi, pe numele lui. La ecarisaj directorul își puse 
apostila pe amîndouă hiîrtiile, apoi o trimise să plătească. Maria 
așteptă vreo două ceasuri, să vină casierul de la bancă. Stătea 
afară, pe scara de ciment a administraţiei. Sosiră două dube 
încărcate cu cîini. Un hingher sări de pe scara mașinii și se 
apropie de Maria, să-și aprindă ţigara. Mirosea urit, și meseria 
lui îi făcea oroare. Nu putea să refuze; aici unde se aduceau 
cîinii prinși pe stradă, se afla într-o inferioritate primejdioasă. 

— Ce cauţi la noi? întrebă hingherul. 

— Cumpăr niște cîini. 

— Adică mai mulţi? 

— Cinci. 

— Ptii! Cum de nu mi-ai spus? Ți-i aduceam acasă. Cu două 
sutare bucata. 

Pe poartă se năpusti o cucoană grasă, agitată, cu părul 
desprins din agrafe. 

— El e! strigă, arătînd cu degetul hingherul care fuma lîngă 
Maria. Mi l-a smuls din mînă, cu tot cu lesă! 

Cucoana se repezi la hingher, cu degetele rășchirate, să-i 
scoată ochii. Hingherul se apăra cu zbilţul și ridea prostește. Era 
pe domeniul lui, se simţea tare în toate privinţele. Strigătele 
atraseră lumea din birouri. leși chiar și directorul. 

— Mi l-a smuls din mînă, răcnea cucoana. Îl plimbam pe 
stradă, în lesă. Are lesa la git. 

Hingherul ridea cinic, nu voia să recunoască, dar se vedea pe 
faţa lui că minţea și că era capabil de orice răutate. 

— Îmi pare rău, doamnă, spuse directorul. Ce-a intrat aici e 
bun intrat. N-aveţi decît să-l răscumpăraţi. 

— Nu-l răscumpăr; e o hoţie. Vă dau în judecată. 

— Aveţi cinci zile, mai spuse directorul. Dacă nu-l ridicaţi pînă 
luni la ora zece... 

Cînd află că venise casierul, Maria se duse să plătească. 


— Aveţi bani de aruncat! Cinci cîini! Și oamenii rabdă de 
foame! 

Maria se duse să-l caute pe Frederic Anghelescu. O îndrumă 
un șofer, care spăla duba cu furtunul. 

— Vezi că-i la gazare. 

Din dubă ieșea în valuri, sub presiune, miros de cîine ud. De 
pe podeaua îmbrăcată în tablă zincată curgeau smocuri de păr, 
încurcate. 

Frederic Anghelescu, al cărui halat părea mai murdar de ieri 
pînă astăzi, tocmai deschidea vana, grav ca un comandat de 
transatlantic. Clădirea se afla între două hale, legate de ele cu 
coridoare fără geamuri. Era un pavilion cubic, de cărămidă 
netencuită, cu un singur gemuleț. Se auzea un șuier ușor, ca de 
respiraţie, fără să se simtă de unde vine. 

— Aţi reușit? întrebă Frederic Anghelescu. Aveţi chitanța? 

Își pusese ochelarii și se uita pe gemuleț, cu o curiozitate 
științifică. În afară de șuierul pe care Maria îl descoperea că 
venea de la vană, nu se auzea nici un zgomot. Un imbold 
inconștient o făcu să se apropie și să-și arunce privirea 
înăuntru... 

După ce a născocit electricitatea, omul a fost o dată în 
primejdie de electrocutare, paralizat, incapabil să se sustragă, 
așteptind conștient să vină moartea. Maria vedea oroarea și nu 
putea nici să se tragă înapoi, nici să închidă ochii. Camera părea 
blindată, izolată împotriva zgomotului, și liniștea făcea scena 
mai macabră. Avea dimensiunile unei odăi mijlocii, era tencuită 
cu ciment sclivisit, cu o patină care-i mărea luciul cenușiu. Un 
bec, în tavan, arunca de jur-împrejur raze de lumină vii, 
penetrante, ca niște lăncii. În această lumină de tortură, cîinii, 
tasaţi printr-o cruzime mai mare decit toate, agonizau fără 
spaţiu, fără spasme, ca și cînd ar fi fost morţi dinainte, 
rămînîndu-le vii numai ochii. 

— E o moarte foarte ușoară, spuse Frederic Anghelescu. 

Moartea putea să fie ușoară; groaznică rămînea înghesuiala. 
Maria nu-și putea desprinde privirea din ochii care se închideau 
unul cîte unul. Era o nedreptate revoltătoare, ca imaginea ei să 


rămînă întipărită pe retinele lor, cînd n-avea nici o vină. Frederic 
Anghelescu închise vana, cu privirea pe chitanţa Mariei. 

— Două mii cinci sute! Cinci sute de lei bucata! 

Începu să rîdă, arătîndu-și gura știrbă. Nici nu putea fi altfel! 

— Ştiţi care-i valoarea intrinsecă a unui cîine de mărime 
mijlocie? Șapte lei, doamnă! Patru lei pielea, și trei lei restul. 
Diferenţa pînă la cinci sute e pentru suflet. Dar mi se pare mult 
pentru un suflet de cîine, cînd pentru sufletul omului nu se dă 
nimica! 

Nici nu putea să aibă altă gîndire! În partea opusă geamului, 
se deschise o ușă de fier; aerul se umplu de mirosuri borșite. Doi 
oameni în salopete cenușii împingeau un vagonet, dinspre 
uzină. În ușă, vagonetul se opri și oamenii începură să-l încarce, 
luînd hoiturile din grămadă, cu cangea. Pe coșul uzinei ieșea 
fum albăstrui; poate cu fumul se duceau ultimele duhuri. 
Rămînea făină, de trei lei pentru un cîine. 

— Vasăzică, vreţi cinci cîini, zise Frederic Anghelescu. Mă duc 
să vi-i aleg. Așteptaţi-mă în fața direcţiei. 

De la administraţie ieșeau oameni încruntaţi, cu cîte o 
chitanţă. La poartă se îmbulzeau femei și copii. Peste o jumătate 
de oră, Frederic Anghelescu veni cu cinci cîini, legaţi unul de 
altul, ca robii, de aceeași fringhie zdrenţuită. 

— Cum îi duceţi? 

Maria nu se gîndise. Şoferul care terminase de spălat duba, se 
oferi s-o ajute. 

— Vi-i duc eu, doamnă. 

Apucă frînghia. Cîinii se lăsau tîrți, cu gitul sugrumat, cu 
picioarele rășchirate, răscolind pietrișul. 

Semănau între ei, corcituri de curte, toți cam de aceeași 
mărime, mijlocie, deosebindu-se numai prin culoarea blănii. Doi 
erau negri, ca antracitul, unul fumuriu, altul roșcat, și ultimul alb 
cu pete galbene, curate și vii, ca floarea de rapiţă. Mariei îi 
plăcea cel mai mult, deși nu uita că trebuia să-i placă toţi, egal, 
dacă-i luase. 

În apropierea dubei, cîinii îşi înfipseră picioarele în pietriș și 
începură să se zbată. Șoferul nu mai putea să-i ţină. Îl tîrau ei 


acum; ţintele bocancilor scoteau scîntei. Hingherul care 
aprinsese ţigara de la Maria veni cu zbilţul; îl purta tot timpul. 
Maria se repezi și-i tăie drumul. 

— Lasă-i în pace! Acum sînt ai mei. 

— Vreau să vă ajut, doamnă. 

Sigur că voia s-o ajute, dar ajutorul lui i se părea inadmisibil. 
Luă frînghia din mîna șoferului. Îndată cîinii se liniștiră. Maria 
simțea prima mulţumire de cînd intrase în curtea hingherilor. 
Porni spre poartă; cîinii o urmară, de bună voie, dar își ţineau 
coada între picioare. Tot nu erau dumiriți, tot le era frică. Poate 
o urmau fiindcă o vedeau mai slabă decit ceilalți. După ce ieși 
pe poartă, vru să-i dezlege. 

— Nu le daţi drumul, o povăţui un om de pe stradă. Fug și cad 
iar în zbilţul hingherilor. 

Îi duse de frînghie, tot orașul; nu putea să-i urce nici în 
autobuz, nici în trenul electric. Pe străzi, lumea întorcea capul. 
Putea să pară o nebună, o maniacă; asemenea manii nu au 
decit fecioarele bătrîne. Îi părea bine că nu o cunoștea nimeni, 
că nu trebuia să dea socoteală. Ciîinii prinseră puţin curaj, 
mergeau la trap, cu limba scoasă, gata să ridice coada. Din cînd 
în cînd întorceau capul și îi aruncau Mariei o privire întrebătoare. 
La semafoare trebuia să se lupte cu ei, ca să nu o tragă în 
drumul automobilelor. 

Mai greu fu să traverseze cartierul ţigănesc, unde se pomeni 
din greșeală. Căuta străzi dosnice, puțin umblate. De-aici se 
recoltau hingherii, ostilitatea se simţea în aer. Norocul Mariei, că 
la ora aceea bărbaţii umblau prin alte părţi, după vreo coţcărie, 
prin staţiile autobuzelor, sau prin gară; ofereau camere 
mobilate, cărau geamantanele, și din cînd în cînd izbuteau să 
fure cîte unul, amestecîndu-se în mulţime și strigînd mai tare 
decît păgubașul: „Pune mîna pe el! Uite hoțul!“ 

Ostilitățile le începură copiii, avertizaţi de cotarlele care 
lătrau, stîrnite, prin fundul curților. Maria mergea prin mijlocul 
străzii bolovănoase, cu fringhia mizerabilă trecută peste 
încheietura miinii. O dureau umărul și braţul, iar cîinii trăgeau 
tot mai tare, întorcînd spre ea priviri voioase. Copiii ieșeau pe 


porţi, cîte unul, ici-colo, și porneau pe urma ei, de-a lungul 
gardurilor părăginite. Lătrături tot mai neliniștitoare se auzeau 
din toate direcţiile, și tot mai mulți copii ieșeau în stradă. 
Aproape de prima răspintie, cînd se gîndea s-o ia la dreapta, să 
iasă spre mare, o ceată îi tăie drumul. Puteau fi vreo douăzeci, 
nu mai mari de zece-unsprezece ani, cu pantaloni sfirtecaţi și 
cămăși jegoase; unul, în mijloc, șeful bandei, trăgea dintr-un 
capăt de ţigară și se uita cu un singur ochi; celălalt îi lăcrima din 
cauza fumului. 

— Dă-mi cinci lei, tanti! zise obraznic, scuipînd într-o parte. 

— Pentru ce? 

— Taxă de trecere! 

Maria nu se temea de ei, dar n-avea chef să-i apostrofeze. 
Scoase cinci lei și-i aruncă, de la distanţă. Vîntul prinse hirtia și o 
duse în gard. Pretindeau toți cîte cinci lei, acum, dacă le cedase. 

— Plecaţi de-aici, pușlamalelor! 

Unul, cît era de mic, trase cuțitul de la betelie. 

— Dă banii că scot borșu' din tine! 

Maria nu putea admite că exista o primejdie. Simțea numai 
dezgust și furie. Se apropiau, impertinenţi, cu mîinile în 
buzunare, cu coatele scoase în afară. Cîinii se strînseră la 
picioarele Mariei; îi simţea că tremură. Băiatul care scosese 
cuțitul, înaintă și o apucă pe Maria de mînă. Prinzînd curaj, un al 
doilea dădu s-o apuce de mîna cealaltă, imobilizată de frînghie. 
Urma jaful în plin oraș și în plină ziuă. Pe la case nu se simțea 
nici o mișcare. Poate mamele și surorile se uitau pe sub 
perdelele jegoase. 

Fringhia se smuci. Așa cum erau legaţi împreună, cîinii se 
repeziră, cu o furie egală, fără să tragă unul de altul, într-un 
front unic, invincibil, ca un pluton de tancuri. Copiii, 
înspăimîntaţi, o luară la fugă, se poticniră, căzură în briînci, se 
dădură de-a rostogolul. Cîinii îi luau la rînd, scărmănîndu-i, 
sfișiindu-le cămășile și nădragii. Plăteau nedreptatea, spaima și 
chinul, adunate de generaţii. Strada se goli în cîteva clipe. 
Surprinși și înspăimîntaţi, agresorii se ascundeau pe după 


garduri, incapabili să mai reacționeze, să arunce o piatră sau o 
înjurătură. Asupra cartierului domnea o liniște imposibilă. 

Rămași fără adversari, cîinii se potoliră; așteptau în mijlocul 
străzii. Cînd Maria se apropie, o primiră dînd din coadă. Ar fi vrut 
să-i dezlege, aveau dreptul la libertate; se temea să nu-i piardă 
și să-i nenorocească. Apucă frînghia; ei o urmară cu voie bună. 
Din cînd în cînd ridicau capetele, s-o privească, și ea le simțea 
prietenia. Războiul îi legase; victoria nu era numai a lor, ci și a 
ei, parte egală, ca în orice alianţă cinstită. 

Intrară la o măcelărie, în marginea orașului, cumpără bojoc și 
ciolane. De peste drum cumpără piine. Le dădu să măniînce pe 
trotuar, apoi îi duse la cișmea, unde băură apă. Nu-i dezlegă, 
decît după ce ajunseră pe plajă. Aruncă frînghia și se uită la ei, 
așteptind să vadă ce au să facă. „Sînteţi liberi să vă alegeţi 
soarta! Duceţi-vă unde vreţi, sau urmaţi-mă. Care din voi vine 
cu mine, va avea adăpost și mîncare“. 

Porni, iar ei o însoţiră, mișcîndu-și cozile pe sus. În frunte 
mergea cîinele alb cu pete galbene. Ceilalţi o încadrau, doi în 
dreapta, doi în stînga. Era greu să găsească dintr-o dată cinci 
nume. 


50 


Barul lui Max se deschisese aproape de încheierea sezonului. 
Oamenii își găsiseră alte sedii, sau nu aveau încredere într-un 
lucru făcut cu atita întirziere, că la un moment dat nici nu mai 
părea posibil. Nu venea nimeni deocamdată, decît vreun rătăcit 
care nu știa pe ce lume se află. 

Max dispăruse, spre surpriza Mariei. Cineva spunea că ar fi 
închis pentru matrapazlicuri. Nu putea să creadă; îl socotea un 
om cumsecade. Își aducea aminte cum îi împrumutase mantaua 
și căciula. Nu admitea să se lepede de el, la prima acuzaţie. Ar fi 
vrut să-l apere. 

Intrînd la bar, pe seară, înainte de aprinderea luminilor în 
locul lui Max, Maria văzu o fetiţă, subţire, palidă, puţin 
pistruiată. Cînd se apropie, fetița zimbi, și atunci în coada 


ochilor și în colţurile gurii se iviră riduri pronunţate. Avea o 
vîrstă pe care n-ai fi bănuit-o, și nici nu părea credibilă. Cu toţi 
anii, întipăriţi pe față, rămînea o fetiță. Maria nu putea s-o vadă 
altfel. Ceru un pachet de ţigări. Observă că fata o privea ca și 
cum ar fi vrut să-i citească în suflet. 

— Ai venit de curînd! Eşti foarte drăguță. Cum te cheamă? 

Nu-i răspunse; se întoarse să ia ţigările din raft. Cînd reveni, 
zimbea cu bunăvoință. Maria se simţea bine cu ea, se stabilise o 
comunicaţie între ele; cine știe ce unison exista în sufletele lor! 
Repetă întrebarea: 

— Cum te cheamă? 

Continua să i se adreseze ca unei fetițe. Ea îi urmărea 
mișcarea buzelor, concentrată, cum ar fi vrut să silabisească 
vorbele auzite. Pe urmă luă de alături o plăcuţă de ardezie, 
școlărească, în ramă de lemn alb și scrise cu cretă: Vetuţa. 

Maria înțelese, deși părea de neînțeles. Cum putea să se 
descurce aici o surdo-mută, mai tirziu, cînd se închideau 
celelalte baruri și dădeau năvală localnicii? Ea îi înţelese gîndul, 
fiindcă o lămuri scriind pe plăcuţă: „Nu sînt singură“. Dădu la o 
parte perdeaua dintre rafturi, descoperi o ușiță, pe care o 
deschise. Era camera barmanului; Maria nu se uitase niciodată 
înăuntru. Vetuţa îi făcu semn să vină; exista în ea o căldură 
vizibilă. Maria ocoli tejgheaua. Vetuţa scrise pe plăcuţă: „Vă rog 
să ne scuzaţi. Bărbatul meu nu se simte bine.“ 

Cînd intră, un om întins în pat se ridică în picioare, anevoie. 
Se ridica și părea că nu se mai termină; Maria se aștepta să-l 
vadă depășind tavanul. Părea de două ori mai înalt decit Vetuţa, 
dar era suplu și nu consuma spaţiul ca oamenii rigizi și 
neîndemînatici. Cu o mînă își ţinea o batistă udă pe frunte. 
Arătă, și Maria înțelese cu ușurință că îl durea capul; nu foarte 
tare, se grăbi el să mimeze, ca ea să nu se simtă alungată. O 
poftiră să se așeze; Maria își alese un loc de unde putea să vadă 
ușa de la intrarea barului: era deschisă, cum o găsise; de clanţă 
legase lesa. Cîinele alb cu galben aștepta pe trepte; din cînd în 
cînd își băga capul înăuntru, să vadă ce se mai întîmplă. Ceilalţi 


o așteptau pe plajă; îi dresase, nu putea să-i ducă pe toţi în lesă. 
Îi lua cu schimbul. 

Bărbatul avea și el o plăcută; își comunică numele, lacob, iar 
dedesubt scrise: „Doriţi să gustaţi ceva cu noi?“ 

— Vreau un pahar de saché, răspunse Maria. 

O priveau tot timpul, cu ochii la buzele ei, și înțelegeau 
limpede. Vetuţa se duse, plutind de bucurie, să aducă băutura. Îi 
întrebă, din ochi, dacă nu beau și ei. Scuturară din cap cu 
același gest, sincronizat printr-o lungă deprindere. 

Patul se afla în fața ferestrei, prin care se vedea, pieziș, numai 
un colţișor de mare. În odaia micuță mai încăpeau aragazul, 
lîngă ușa barului, apoi un dulap de haine și o masă cu două 
scaune. De jur-împrejur, pe lîngă pereţi, orînduite pînă la un 
metru înălţime, se vedeau cărţi, puse direct pe podele. Cărţile 
depozitate cu atita grijă, în atita sărăcie, ar fi emoţionat pe 
oricine. Perechea putea să aibă însușiri alese, o sensibilitate 
ieșită din comun și o generozitate inexplicabilă la niște infirmi. 

Cîinele lătră la un om care trecea pe trotuar, apoi își băgă 
capul pe ușă, să-și afirme prezenţa. Căuta s-o descopere pe 
Maria, o simţea dincolo de tejghea, în odaia misterioasă. 

Vetuța bătea ouă pentru omletă. 

— Cîţi ani ai? o întrebă Maria. 

Avînd mîinile ocupate, se mulțumi să zimbească; bărbatul 
răspunse în locul ei, prin semne. Împlinise treizeci și șapte de 
ani. El numai treizeci și cinci. Fusese șofer-mecanic, se pricepea 
la orice mașini; își schimbase meseria, fiindcă îl tot durea capul, 
poate de la gazele motoarelor. Avea motocicletă cu ataș; dacă 
Maria dorea, putea să-i facă orice serviciu. 

Îi întrebă de cîți ani erau căsătoriţi. De șapte. Doriră să afle 
vîrsta Mariei. Se uitară unul la altul, miraţi, fără să se știe în ce 
sens, dacă o credeau mai tînără sau mai bătrînă. 

Omleta mirosea bine; Maria constată că i se făcuse foame, la 
o oră neobișnuită. Mîncă tot, cu poftă, șterse farfuria cu piine. 
De unde pînă unde ajunsese aici și ce o făcea să se simtă atit de 
apărată? Se bucura să știe că are să-i găsească oricînd, la iarnă. 


Nu voiră să primească bani decit pentru ţigări, fiindcă le luase 
la bar; acum se afla la ei în casă. 

— Am să mai vin, spuse Maria, ridicîndu-se să plece. 

În ușă își schimbă intenţiile, fără să le judece: 

— Pot să las cîinele la voi? O să aveţi grijă de el? Vin să-l iau 
înainte de închidere. 

Îi făcură semne că pot să-l lase oricît, chiar și pînă la ziuă. ÎI 
duseră în cameră. Cîinele se supuse cu bunăvoință; învățase să 
nu-și contrarieze stăpîna; știa că hotărîrea nu putea fi decit a ei 
pînă la urmă. 

Maria se gîndi la cîinii ceilalţi, de pe plajă; se întrebă ce au să 
facă văzînd că ea întirzie. Totuși nu-și schimbă hotărîrea. Se 
urcă în autobuz, cobori la gară, privi blocul turn împresurat de 
schele metalice. Îi placau pereţii cu ceramică argintie; nu-i 
plăcea, sclipea ca solzii de pește. 

Se întunecase pînă să ajungă. Văzu, cu mirare, că fanta 
cupolei nu era deschisă. Sună la ascensor; nu se simţi mișcînd 
nimic. Prima oară de cînd venea aici, Mecarian lipsea; datorită 
obișnuinţei, devenea inexplicabil. Seara i se păru goală, era 
derutată, deși, cînd plecase de acasă nu avusese intenția decît 
să cumpere țigări, și apoi să se întoarcă. 

Reveni după o oră; între timp merse la gară, inspectă 
peroanele și trenul care pleca peste cîteva minute. Ajunse la 
locomotivă tocmai cînd impiegatul de mișcare îi înmîna 
mecanicului hiîrtia obișnuită. Îi trecu prin minte să se urce în 
tren, ca să-i treacă noaptea, să se întoarcă a doua zi dimineața. 
Se răzgindi din cauza cîinilor. 

Se opri iar la blocul turn, luminat de reflectoare. Schelele o 
împiedicau să numere etajele, și se simţea contrariată, deși le 
numărase de atitea ori; știa că sînt treizeci și șase. Privi în sus, 
pînă începu s-o doară ceafa. 

Mecarian tot nu venise. Nu avea nevoie să-l vadă. Vizita 
rămînea o simplă întîmplare, dar își dădu seama că nu trebuie 
să conteze pe el decît într-o mică măsură; el nu era îndreptăţit 
să conteze pe ea nici măcar atit; nu stabileau nici o înţelegere, 
fiecare întîlnire putea să fie ultima. Ea impusese stilul, după cum 


i-l impusese lui Alber, ca să-și păstreze independenţa. Și ce-și 
mai sacrificase pe urmă această independenţă atît de apărată! 
Cu ce voluptate o jertfise, și ce mare fusese răsplata! „Cît dai, 
atit iei, se gindea Maria. De ce-ar fi în dragoste altfel decît în 
viață?“ Nu se simțea capabilă de abilităţi și speculaţii care să-i 
aducă beneficii suplimentare. Și ce însemna, la urma urmelor, 
că o dată nu îl găsise acasă? Ce știa despre el? Era imposibil sa 
nu fi existat o femeie în viaţa lui, atunci cînd îl cunoscuse. O 
concediase, sau exista încă? 

Din staţia autobuzului se întoarse. Acum simţea nevoia să-l 
vadă; pe el, sau să vadă casa și luneta, să privească stelele. 
Așteptă încă o oră, plimbîndu-se pe străzi, pînă la faleză. Nu mai 
văzuse de mult o mare atit de calmă. S-ar fi așezat pe parapetul 
de piatră și ar fi visat toată noaptea, cu ochii pe dira aurie a 
lunii. Nici nu mai știa pe unde rătăcea Alber; transmitea și 
înregistra mecanic radiogramele cu indicativul vasului. În 
sufletul ei, literele erau moarte. Și exact în locul unde se afla 
acum, plinsese în mașină și urmărise agonizind plecarea 
vaporului. De ce își aducea aminte cu nedumerire și indiferență? 
De ce aștepta aici, să mai treacă o oră din această viaţă, luată 
din ţărînă, scuturată și peticită? 

Se întoarse; Mecarian încă nu venise. Se așeză pe prag, 
rezemată de ușa gotică. Se gindea la cîinele lăsat la bar și la 
cîinii ceilalţi, care o așteptau pe plajă. Dar oare nu plecaseră? N- 
ar fi meritat s-o aștepte. Se crispa tot mai tare, dușmănindu-se 
cu o ură în creștere. O treziră luminile farurilor, atît de violente, 
că se simţi biciuită; mașina intra pe poartă, mergea spre garajul 
din fundul curții. Opri puţin, să se ridice oblonul, cu preţioasa lui 
comandă automată. Atunci Mecarian o văzu, lăsă mașina și veni 
repede. Maria se ridică în picioare. Era o clipă esenţială. Ceea ce 
făcea acum, putea să-i determine sensul vieții. Putea să plece, 
învingînd ceva din ea, sau putea să se lase învinsă, să-și rezeme 
fruntea de pieptul lui. Aceasta era adevărata dorinţă și nu avea 
forța s-o respingă; așteptase prea mult, obosise, simţea nevoia 
să fie ocrotită. El nu spuse nici un cuvînt, îi luă obrajii în palme, 
cu gestul din prima seară. Niciodată nu i s-ar fi putut opune, 


oricare ar fi fost raţiunile. El o privea în ochi și n-avea nevoie s-o 
întrebe, sau să-i răspundă. Își manevra tăcerea cu o forță 
teribilă. „Cum e cu putinţă?! se gîndea Maria. ÎI iubesc 
prostește, și n-am vrut, n-am bănuit că o să se întîmple!“ Nu 
putea să-i mărturisească, nici măcar să-i arate. Socotea că ar fi 
fost o depravare. 

— Vin miine seară, așteaptă-mă! Acum e tirziu! 

Nu era tîrziu; niciodată nu-i tîrziu pentru dragoste nici cînd a 
tăcut privighetoarea și se aude cîntecul ciocîrliei. Dar nu putea 
să lase ciinii pe plajă. 

— Te conduc, spuse Mecarian. 

Îi era bine în mașină, învăluită de scaun ca într-o îmbrăţișare. 
Îi plăcea constelația fluorescentă a cadranelor, volanul mic, cu 
trei spiţe, îmbrăcat în piele, și maneta schimbătorului de viteze, 
ca o manșă de avion, comandînd demultiplicări brutale. Fiecare 
accelerare era o violenţă și se transforma într-o satisfacţie plină 
de voluptate. S-ar fi întors și ar fi urcat, să nu fi fost cîinii. Și-ar fi 
lăsat capul pe umărul lui, dar era o mașină care nu îngăduia nici 
o tandrete; știa, după felul cum ţinea el volanul. Se mulțumi să-l 
absoarbă; îl simţea, cum simţea forța motorului, zdrobitoare, 
fără să facă zgomot. Și în el era forţă și liniște. Ar fi mers toată 
noaptea, pînă în partea cealaltă a ţării. 

— Unde ai fost toată seara? 

De mult o chinuia întrebarea; se lupta cu ea, s-o respingă; nu 
izbutise. El răspunse, cu puţină întîrziere și încruntîndu-se; 
fusese în port; se vedea că nu-i plăcea discuţia. Fără să-și 
mărturisească, în mintea Mariei, dominată de sentimente, se 
năștea o îndoială. Ar fi fost cu putinţă să-i ascundă ceva și s-o 
mintă? 

— Ai avut necazuri? 

El răspunse, cu altă întirziere; fusese un naufragiu. Pe-o astfel 
de vreme? Cum să admiţi, într-o noapte atit de liniștită, că 
există furtună într-o parte a lumii? Maria voia să știe; nu ca să-l 
iscodească; simţea o teamă, se gîndea la Alber. Furtuna fusese 
în sudul Italiei. Atît de aproape? Nu-i venea să creadă. Renunţă 
să mai pună altă întrebare, greșise destul începînd discuția. 


— Te rog să mă aștepți miine seară. După ce se întunecă. 

Niciodată nu-l rugase, nici măcar nu-i spusese cînd are să 
vină. Barul nu se închisese, ușa era dată în lături, primitoare, 
dar înăuntru nu se vedea nimeni, deși se auzea tonomatul. 

— Lasă-mă aici, spuse Maria. Trebuie să-mi iau cîinele. Vrei să 
bei un pahar de sache? 

— Nu beau cînd sînt cu mașina. 

Îl văzuse de cîteva ori cu paharul gol pînă la jumătate, 
înțelese că așa i-l cerea chelnerului, ca să aibă ceva în față. Nu 
bea; într-adevăr, abia își atingea buzele de pahar, înainte de 
plecare. Maria nu insistă; uitase încă o dată că trebuia să se 
grăbească. Mașina întoarse pe platforma de beton. O urmărea 
de pe trepte, puţin sufocată. Privită în mers, caroseria se 
alungea elastic, semăna cu un tigru care se pregătește sa sară. 
Avea încă în trup senzaţia învăluitoare a scaunului. Simţea 
acceleraţia atît de verosimil, că se rezemă de tocul ușii. Într-o 
clipă mașina se pierdu, lăsînd în urmă o trenă roșie. 

Tonomatul cînta, nu se înșelase. | se părea bizar și trist. Ușiţa 
odăii era deschisă; își băgă capul înăuntru. Vetuţa dormea, 
cuminte. Bărbatul stătea pe marginea patului, cu ochii la ușă; 
cînd o văzu, zimbi; nu părea surprins, parcă o simţise dinainte. 
Cîinele, încolăcit la picioarele lui, cu botul pe labe, ridică ochii, 
dar rămase nemișcat, fără să se bucure. Era supărat pe stăpină- 
sa că întirziase, și nu se ferea sa-i arate. 

— Hai, javră! spuse Maria, cu puţină ciudă. 

Nu admitea indiferența cîinelui, cînd pentru el venise. Altfel, 
ar fi fost în altă parte; i se opri respiraţia. 

În vorba care voise sa fie aspră, cîinele recunoscu ascunsă 
tandreţea. O așteptase toată seara, și acum se apropia miezul 
nopţii. Se tîrî spre ea, șerpuind, măturind podeaua cu coada 
stufoasă. 

Tonomatul continua să cînte ... 

Se rărea încă o dată lumea, se simţea mai puţin miros de 
friptură, orchestrele se auzeau mai obosite. Pe unele terase 
bătea vintul. Și curînd, aveau să cadă primele frunze. Maria se 
gîndea cu tristeţe la vara care trecuse, la iarna apropiată. „Dar 


ce se întîmplă cu frunzele noastre care nu mai cresc la loc 
primăvara, ca ale copacilor?“ Începea să îmbătrînească, în jurul 
ei se făcea întuneric. Singurul punct luminos, către care aștepta 
să meargă orbește, era seara următoare. Avea să treacă greu 
ziua de miine. 

Cîinii o așteptau toți patru, făcuţi colac pe nisip, lîngă Calul de 
Salcie, unde îi lăsase. Nici ei nu păreau mulţumiţi, dar se 
ridicară s-o întîmpine. După o scurtă comunicare cu celălalt, o 
încadrară și porniră cu ea, din ce în ce mai veseli. Uitau 
supărarea mai ușor ca oamenii. Maria regretă că se lepădase de 
ei la un moment dat, că îi socotise o povară. Datorită lor, viața 
ei era mai bogată, și casa mai caldă. Avea chiar și o apărare 
împotriva oricăror primejdii voia să-și imagineze. Nu puteau s-o 
atace nici lupii, nici hoţii. 

Intră cu ei în magazie, unde le făcuse culcușul. Mașina era atit 
de prăfuită, că își pierduse orice culoare. Se purta nedrept cu 
ea; trebuia să-i dea bateria la încărcat să-i pornească motorul, s- 
o spele, s-o ferească de prăbușire. Măcar dacă ar fi pus-o pe 
butuci, să se știe că o vreme e scoasă din funcţiune! 
Cauciucurile se dezumflaseră; totul ducea la paragină și 
degradare. Deschise portiera și se urcă la volan. Pînă să se 
așeze, cîinii dădură buzna pe lîngă ea și se instalară înăuntru, pe 
scaunul de alături și în spate, atît de siguri pe mișcările lor că 
parcă aveau o deprindere veche. Totuși, se urcau prima oară în 
mașină și probabil nu se urcaseră nici în alta, în afară de duba 
hingherilor. Stăteau cuminţi, cu ochii la ea, așteptind-o să 
acționeze, dar ea n-avea cum să pornească motorul. Ce instinct 
le releva posibilitatea mișcării, și ce nevoie era în ei sa se 
deplaseze mecanic, după ce bătuseră lumea cu piciorul? 

Maria își lăsă capul pe volan; întîrzia să se ducă sus, unde 
poate ar fi trebuit să gîndească. Dar și aici gindea; n-avea cum 
să scape. Se ridica praf la orice mișcare, în mașină aerul era 
închis, învechit și înăbușea amintirile. Fusese oare fericită pe 
vremea cînd învăţa să conducă, și Alber o lovea peste mînă, o 
bruftuluia, fără să se stăpinească? N-avea simţ pedagogic, nu 
știa să suporte greșelile și să le îndrepte. Ea se enerva, manevra 


din ce în ce mai prost; el se lua cu miinile de cap și începea sa 
urle. De cîte ori pusese Maria frina brusc, oprise fără să scoată 
din viteză, calînd motorul și o luase la fugă pe cîmp, plingînd în 
hohote?! El o ajungea, războinic, neimpresionat de lacrimile ei, o 
apuca de braţ, de deasupra cotului, atît de violent că îi învineţea 
carnea, o tîra înapoi și-o trîntea pe scaunul de tortură. Așa era el 
și nu putea fi altfel, iar ea îl ura ceasuri, pînă îi trecea furia. 
Atunci de ce-i stîrnea nostalgii mașina demodată și prăfuită? 
Tabloul de bord era meschin, volanul ridicol, schimbătorul de 
viteze semăna cu un vătrai sau cu o coadă de mătură, iar în 
scaun nu te puteai destinde, stăteai țeapăn, ca la dentist, și 
chiar îţi dădea o durere de dinţi, pe lîngă durerea din şale. Ce-o 
despărțea de timpul care îi venea acum în minte? Nimic mai 
puţin decit întreg pămîntul! 

Ar fi putut Mecarian s-o brutalizeze, sau să ridice glasul? Nu i 
se potrivea, îi era imposibil să-și imagineze. 

Cobori; cîinii o urmară fără tragere de inimă. Îi consolă, 
luîndu-i cu ea, cînd ar fi trebuit să-i închidă în magazie. 

Îi lăsă s-o aștepte în faţa scărilor, iar ea se duse în staţie și 
frunzări radiogramele de după-amiază. Nu știa ce voia să vadă. 
Cum se întîmplase, sau numai dacă se întîmplase? Începea să-l 
suspecteze? Socotea că ar fi fost o meschinărie, un egoism 
detestabil, din moment ce nu era măcar geloasă. N-ar fi durut-o 
să știe că el era cu altă femeie, dar nu voia să admită. 

Găsi repede radiogramele; era un dialog, care începea după- 
amiază, la cinci ore după ce ea ieșise din tură, și continuase 
pînă la unsprezece noaptea. Un vapor naufragiase, aruncat pe 
nisip în Golful Tarent. Nu erau victime, numai avarii grave. Prima 
radiogramă, expediată vizibil în panică, anunţa explozie în sala 
mașinilor, în sudul Siciliei, între Ragusa și Capul Passero. Vîntul 
de la sud-vest, de forța opt, aproape de furtună, împingea vasul 
spre coastă. Nu răminea timp să se ceară ajutoare. O 
radiogramă semnată de Directorul Navigaţiei spunea imperativ: 
„Rezistaţi cu orice preţ și ocoliți Capul Passero“. Dincolo se 
întindea marea liberă, dînd timp de gindire. Dar oare Mecarian 


știa ce posibilităţi de manevră mai avea vaporul, și cît sînge 
rece comandantul? 

Pe Maria n-o interesa naufragiul, ci rolul jucat de Mecarian. 
Simţea la el o fire prea aprinsă, ca la toţi oamenii care, cînd 
pornesc într-o direcţie, înţeleg să dărime toate obstacolele și să 
meargă pînă la capăt, fără să judece dacă efortul are deplină 
îndreptăţire. Voise să salveze un vas aflat în primejdie, dictase 
dispoziţiuni de la distanţă, poate cele mai bune, dar manevra nu 
izbutise. 

Cobori treptele, deprimată; ar fi preferat să nu fi găsit 
radiogramele, să fi fost o minciună. Controlînd, și adevărul fiind 
al lui, ea se degradase. Îi era silă. Merse pe faleză, pînă la 
statuie, unde se așeză în iarbă, rezemată de bronzul rece, cu 
faţa la mare. În spate simţea mirosul de pămînt arat; trecuseră 
plugurile peste el încă o dată; aveau să vină semănătoarele. Ce 
să pună? Tot rapiţă? 

Pe vapor se mișca o lumină. O altă lumină se vedea departe, 
dincolo de cherhana, la tabăra lui Tomas. Ciîinii se așezară în 
jurul ei, privind-o cu atenţie. O simțeau agitată. Nici pînă azi nu 
le găsise nume. 

De ce nu mai veniseră ciobanii? 


51 


A doua zi, cum ieși din tură, Maria se duse la bar. lar mergea 
tonomatul, și înăuntru nu era nimeni. 

— Te mai doare capul? 

lacob avea o față mai senină. Făcu semn că îi trecuse; se 
simţea bine. Stătea cu o mînă pe umărul nevestei, de te mirai că 
n-o dărîimă, dar pesemne nu-și lăsa greutatea; Vetuţa zimbea, 
deschis și cald, se vedea că din inimă. 

— Vreau să-mi faci un serviciu. Poţi veni cu motocicleta, să-mi 
duci o baterie la încărcat? 

El își îmbrăcă haina, putea merge imediat, îi făcu semn să-l 
urmeze. Maria se urcă în ataș, arătă direcţia, și motocicleta 
porni. Din ușa barului, Vetuţa făcea semne cu mîna. Maria o 


vedea acum în voie; purta o fustă pînă la jumătatea coapselor, 
avea picioare frumoase, gingașe, feminine, deși era atit de 
micuță. Totul emana feminitate în alcătuirea ei; ar fi inspirat 
dorinţe blînde, dar depline, și Maria se gindea la dragostea fără 
auz și fără cuvinte. Rămînea zîmbetul. Își făcură semne cu mîna, 
pînă nu se mai văzură. 

Cîinii așteptau în fața casei; cînd nu-i lua cu ea, se supuneau, 
cam posomoriţi, dar cu bunăvoință. Urmară motocicleta, pînă la 
magazie, și cînd Maria cobori, săriră în ataș, claie peste 
grămadă. 

lacob deconectă bateria, o examină cu destulă competenţă, 
apoi clătină din cap reprobator. Cum putuse s-o lase în părăsire? 
Nu mai avea nici un pic de electrolit, era sigur distrusă, trebuia 
înlocuită sau dată la reparat. 

— Poţi să mă aștepți o jumătate de oră? 

El încuviinţă și îi făcu semn că se duce să se plimbe pe plajă. 
Nu fusese niciodată atit de departe. Erau aici de o lună și 
veneau prima oară la mare. Îl înţelegea foarte bine. 

— De unde sînteţi? întrebă Maria. 

Acum nu mai putea să mimeze; se întoarse și scrise cu 
degetul în praful de pe capota motorului: Sighișoara. Îl privi cu 
luare aminte. De ce tocmai Sighișoara? După accident, Maria 
zăcuse acolo, în spital, cinci zile, pînă trecuse șocul și o 
transportaseră la Cluj, cu avionul. 

Se băgă sub duș, încruntată. Nu-i mai era deajuns seara care 
venea, și la care se gîndise toată ziua. Odată consumat ceea ce 
așteptase, rămiînea o deșertăciune. Avea nevoie nu de o seară 
sau de alte seri, înlănţuite, ci de o viaţă. Dar de unde să o ia, 
sau cum să o construiască? 

Cîinii coborîră cu părere de rău din ataş. Își lăsaseră părul pe 
perne. lacob îl curăţă cît putu, cu o măturică. 

Vetuţa stătea tot în ușa barului. Își făcură iarăși semne cu 
mîna. 

Bateria putea fi reparată, urma să fie gata peste o săptămînă. 
Din ușa atelierului, se vedea blocul turn de la gară. lacob îl privi 
și arată cu degetele: treizeci și cinci de etaje. 


— Nu, treizeci și șase, îl corectă Maria. 

De-aici nu puteau să numere, fiindcă baza o acopereau 
clădirile din față. Merseră pînă acolo. lacob se convinse că Maria 
avea dreptate, dar nu înţelegea cum de greșise. 

— Cit îţi datorez? îl întrebă Maria. 

„Pentru ce?“ spunea privirea lui nedumerită. 

La parterul blocului se deschisese o librărie. Maria intră pe 
sub schele. Nu știa ce să aleagă. Văzind-o nehotărită, 
vînzătoarea îi propuse Don Quijote, în două volume, legate în 
piele roșie. 

— Poate o imitație! 

— Nu, piele adevărată. 

Așa era. Cartea se bucurase de ocrotire; cineva sacrificase o 
pereche de pantofi pentru Don Quijote. lacob deschise pachetul, 
și fața i se lumină de bucurie. Maria se temuse să nu fie 
dezamăgit. De multe ori dăruise cărţi și drept mulţumire se 
alesese cu o ridicare din umeri. 

— Ai citit-o? 

Nu, n-o citise; o răsfoia timid. Toate îndoielile Mariei se 
prefăcură în mulţumire. Era sigură că o s-o citească, începînd 
chiar din astă seară, că o să-i placă și o s-o înțeleagă. Îi părea 
bine, de parcă ar fi deschis ferestrele să intre soarele într-o 
odaie întunecată. 

— Vetuţa citește? 

Da, citeau împreună, seara, tîmplă la tîmplă, cu ochii pe 
aceeași pagină. Citiseră toate cărţile înșirate pe lîngă pereţi. 
Cartea Mariei pica tocmai bine. 

— Mai poţi să întirzii? 

Merseră la măcelărie. Maria intră să cumpere bojoc și 
măruntaie pentru cîini. Nu era ușor să-i hrănească. lacob 
rămase pe șeaua motocicletei, frunzărind cartea. Cînd o văzu cu 
pachetul în mînă, se repezi să-i ajute. 

— Nu știu cînd mă întorc, spuse Maria. Vrei sa te duci pînă 
acasă și să dai de mîncare cîinilor? 

Precauţiunea pornea de la o hotărîre subconștientă, sau 
nemărturisită. Avea o crispare în suflet. Merse pe esplanadă, 


fiindcă era prea devreme. Se dansa pe terasa cazinoului, între 
puţinele mese ocupate. După o săptămînă n-avea să mai fie 
nimeni, pe ringul de dans aveau să bată ploaia și valurile. Se 
rezemă de balustradă, privi marea, cu gindul departe. Vaporul 
ajunsese la Copenhaga; i se părea o irealitate, mai mult decit 
oricînd, tocmai acum, cînd se întorcea în ţară. Încărca piese 
pentru o uzină de la Cernavodă, nu se mai putea să i se schimbe 
destinaţia. Maria trebuia să se pregătească, să-și stabilească 
destinul, ca actele ei să aibă o explicație. 

Trecu prin faţa casei lui Alber, se uită la ferestrele oarbe, cu 
obloanele lăsate. După atita timp mai putea să fie înăuntru o 
urmă de aer care să poată fi respirat? N-ar fi fost nevoie să se 
aducă oxigen și soare? 

Ajunse după ce se întunecase. Fanta cupolei era deschisă. 
Îndată ce intră, spuse cu o hotărîre luată dinainte, dar pe care 
ocolise s-o judece: 

— Vreau să rămîn aici astă seară! 

Se ascunsese de ea însăși, își cunoscuse intenţia înainte de a 
pleca, poate din cursul dimineții; avea în sac periuța de dinți și 
cămașa de noapte. 

— Vrei să vezi pe Antares? întrebă Mecarian. 

Se ferea să-i răspundă, sau socotea de prisos? Maria făcea 
eforturi să se extindă asupra casei, să se așeze în topografia ei, 
încă necunoscută în întregime. Se duse drept la bucătărie. 

— Am sa-ţi dau de mîncare; lasă-l pe Antares. 

Și dacă lui îi repugna mîncarea? Nu se gîndise. Simţea nevoia 
să fie casnică; străbătea o criză și se lăsa în voia ei, nu voia s-o 
învingă. După masă îl trimise să fumeze dincolo. Spălă vasele, 
puse totul în rafturi, așeză masa la perete, și scaunele la locul 
lor. Făcu patul, cea mai avansată din intimităţile la care voia să 
ajungă. Se duse la baie, se spălă pe dinţi, își punctă pielea cu 
patru picături de parfum, în cruce, pe grumaz, pe pîntece și o 
palmă mai jos de cele două clavicule. Mecarian închisese 
cupola, venea frig de afară: ședea într-unul din șezlongurile 
oranj. Maria îmbrăcă un halat de baie, peste cămașa de noapte, 
aduse pahare și sticla de sache. După ce-i turnă de băut, se 


așeză în genunchi la picioarele lui cu un precis îndemn lăuntric 
de a-i fi devotată ... 

Dimineaţa se duse la bucătărie, înainte ca el să deschidă 
ochii. Prăji pîine și pregăti cafeaua, apoi strigă, să-l trezească: 

— Bună dimineaţa! Să nu te dai jos. Stai așa, îţi aduc de 
mîncare. 

Se așeză pe marginea patului și îl așteptă să-și termine 
cafeaua. Fuma răbdătoare. El nu se dezmeticise. La urmă îi luă 
ceașca goală din mînă și spuse simplu, fără nici o inflexiune: 

— Uite, cam așa ar fi viaţa cu mine. Vrei să mă iei de 
nevastă? Dar nu discutăm acum, ci diseară. 

Își lăsă acolo periuţa de dinţi și cămașa de noapte. 


52 


Făcea semne cu fularul, de la promontoriu. Cîinii stăteau cerc 
în jurul ei, privind intrigaţi epava. Cînd înțeleseră intenţiile 
Mariei, începură să latre atît de tare, că în liniștea mării s-ar fi 
auzit la o milă. Curînd Tulip apăru la balustradă; atunci tăcură și 
se uitară satisfăcuţi la stăpînă. Se bucurau dînd din coadă; 
așteptau o vorbă de multumire. 

— Sînteţi deștepţi nevoie mare, javrelor! Acum duceţi-vă și vă 
jucaţi pe plajă. 

În tot golful erau numai doi pescăruși, singurii care apăruseră 
peste vară. Peisajul mării continua să fie pustiu și denaturat. 
Cîinii se duseră să-i examineze; îi adulmecau precauţi, de la un 
metru. Pescărușii se ciuguleau la încheieturile aripilor, fără să le 
dea nici o importanţă. 

Tulip cobori în barcă; se văzură vislele sclipind în soare. Sosi 
într-un sfert de oră. 

— Vreau să-mi dai pînza de capotă, îi spuse Maria. 

Traseră barca pe nisip și merseră la Caravanserai. Cîinii 
păzeau barca. 

— De cînd n-ai mai văzut-o pe Dia? întrebă Tulip. 

— De foarte multă vreme. N-a mai trecut pe la mine. 

— E ocupată, face acrobaţii pe plajă, spre lacuri. 


Maria bănuia că își petrecea timpul în tabăra lui Tomas, dar 
nu știa cum să interpreteze această înclinare. Nu-i venea să 
creadă că ar fi interesat-o unul dintre băieţi; erau prea mulţi ca 
să poată alege; probabil îi plăceau toţi și își plimba ochii 
nehotărită pe întreg grupul. Îi plăcea și Liana, cu siguranţă. lar 
Tomas, care o intimida, reprezenta visul ei irealizabil. 

În curtea Caravanseraiului începuse să crească iarbă printre 
pietrele pavajului, făcînd să crească și tristeţea. 

— De ce nu închiriezi, Tulip? Sau măcar vinde. E păcat să se 
părăginească. 

— Nu se mai poate. S-a expropriat; se demolează. Pînă 
săptămînă viitoare trebuie să scot tot din casă. 

Maria îl urmă în magazie; era prima oară cînd îi îngăduia să 
intre în zona secretelor lui păzite cu broaște și lacăte. 

De jur-împrejur se vedeau rafturi de scîndură înnegrită, 
încărcate cu obiecte, unele greu de identificat și fără explicaţie. 
Cele mai multe erau accesorii nautice, despre a căror existență 
Maria știa teoretic. Descoperi în treacăt, felinare, busole, 
ocheane învechite, cu alama cocilită, lîngă binocluri moderne; 
apoi sextante de toate felurile, chiar și de lemn, de la jumătatea 
celuilalt secol. Nu s-ar fi putut inventaria decit la greutate, claie 
peste grămada. Pe jos erau depozitate pinză de vele, în suluri, 
parime, bidoane de vopsea, cabluri zincate în lăzi, balamale, 
clanțe, cuie de aramă, ustensile de bucătărie, cratițe de 
cincizeci de litri pentru echipaj, colaci de salvare, pavilioane 
multicolore. 

Altădată, aici ar fi fost locul de pornire în niște vise fantastice. 
Maria visase și ea, cunoștea începutul, numai că ajunsese la 
divagaţii și se pierduse într-un haos nedezlegat nici astăzi. 
Singura scăpare era să se mărite și să fie devotată. Începea prin 
a-și plăti datoriile și a face puţină ordine în viaţa ei răvășită. Își 
trăise exilul, dar nu mai voia să se întoarcă de unde plecase. 
Rămiînea încleștată cu marea. O ura și nu putea s-o lase. Peste 
ură se ridica o iubire bolnavă. Uneori, noaptea, se ducea pe 
plajă, se ghemuia în nisip, cu paltonul pe umeri, cu bărbia pe 


genunchi. Privea și asculta marea, pînă ce ora începea să se 
confunde cu eternitatea. 

Tulip se urcă pe o scară, și din ultimul raft luă un sul învelit în 
hîrtie cerată. 

— Poftim! spuse, după ce ieși la lumină și desfăcu ambalajul. 
Originală, englezească. Neatinsă. Așa cum a ieșit din fabrică. 
Două mii de lei fără tocmeală. 

— Astă iarnă voiai numai o mie. 

— De-atunci s-au scumpit toate. 

— Și dacă nu o cumpăr eu, ce-ai să faci cu ea? 

— O dau de pomană. Dau tot. Poftim, ia-o. Gratis. Dacă vrei s- 
o cumperi, n-o las fără două mii de lei. Hai să nu ne tocmim, știu 
că n-ai bani. la-o! Ai dat destul pe cîini. 

Maria lasă pinza acasă, apoi îl conduse pe Tulip la 
promontoriu. Pescărușii erau unde îi lăsase, dar cîinii nu se mai 
ocupau de ei, îi priveau cu indiferenţă. Nu putuseră stabili nici o 
înţelegere. 

După ce împinseră barca în apă, Tulip spuse cu ochii feriţi: 

— Dacă plec ... să ai grijă de Dia; ca de sora ta. 

Era imposibil să se vadă încotro avea îndreptată privirea. 

— Unde să pleci? 

— Pe mare. Cu vaporul. 

— Ce vapor? 

Tulip arătă epava. 

— După ce termin de vopsit. Am să plec ... Într-o zi. 

Pe seară, cînd se îmbrăca să se ducă în oraș, Maria se 
răzgîndi pe neașteptate; izbucnise în ea, brusc și violent, o 
răzvrătire împotriva ei însăși. Nu trebuia să-l vadă pe Mecarian, 
chiar dacă ar fi suferit toată noaptea. Nu-l punea la încercare pe 
el, știa că n-o să se piardă cu firea. Voia să se biciuiască? Sau îi 
era frică de discuţia anunţată? Începuse așa cum trebuia să 
înceapă, n-ar fi putut altfel, dar acum se temea de înfrîngere. 
Tremura și se privea în oglindă, cu ochii măriţi, ca de groază. Ca 
să scape trebuia să se ironizeze: „Ce te zgiiești așa, înțeleapto?“ 


Cîinii, care știau că ea pleacă și așteptau în faţa scării, fără 
nici o speranţă, ridicară capetele. Simțeau, dar nu le venea să 
creadă. 

— Haideţi! 

Zburdau în jurul ei, pe plajă, se hiîrjoneau, se mușcau de 
urechi, se roteau năuci să-și apuce coada cu dinţii. Din cînd în 
cînd se stringeau în jurul Mariei, cu limbile scoase, cu ochii în 
ochii ei, scînteind de bucurie. 

În sac, unde ieri fusese cămașa de noapte, semnul unei 
premeditări  împlinite, avea o sticlă de coniac, o altă 
premeditare: să bea, ca să nu-și schimbe gîndul. 

La cherhana, pescarii tocmai trăgeau năvodul de seară; 
cumpără un calcan de cinci kilograme. | se păru puţin pentru 
atiți oameni, mai luă unul, deși avea să-i rupă mîinile. 
Împrumută și un kilogram de mălai, fiindcă uitase de hrana 
cîinilor. 

Băieţii făceau acrobaţii pe plajă; poate pregăteau o exhibiţie 
nouă, să mai dea o reprezentaţie înainte de plecare. Nu mai 
puteau să rămînă multă vreme; de pe acum, noaptea începuse 
să fie frig, și viaţa în corturi putea fi neplăcută. Apoi lumea se 
rărea, de la o zi la alta; curînd trebuiau sa stringă tabăra. 

Veneau spre ea, într-o fugă săltată, repetînd, pe jos, ceea ce 
Maria văzuse în prima seară; i se părea mult mai simplu, 
aproape o banalitate. Nu găsi explicaţia decit atunci cînd în 
vîrful piramidei o descoperi pe Dia; o instruiau. Stătea, într-un 
echilibru nu destul exersat, cu picioarele pe umerii băieţilor din 
al treilea etaj; aceștia o ţineau cu cite o mînă de deasupra 
genunchilor. Cu toată răcoarea înserării, erau toţi în costume de 
baie, în afară de Dia, care purta un șort scurt, pînă la îmbinarea 
picioarelor, iar în sus o cămașă bărbătească, descheiată în față, 
bătută de vînt ca o flamură. Stătea puţin aplecată înainte, cu 
genunchii ușor îndoiţi, cu braţele întinse în lături; încordarea, 
care o comprima în ea însăși, o făcea să pară mai subţire, cu o 
talie neverosimilă. Prin înariparea aceasta, deși abia începută, 
căpăta altă frumusețe, eterică, intangibilă. De la întiîia privire, 
Maria își dădu seama că era mai mult ca oricînd ea însăși, 


nelămurită, neatinsă de nimeni, sortită să se iubească astral cu 
eroi doriţi obsedant, dar incapabili să se materializeze. 

Cîinii petreceau, uimiți de spectacol, întîmpinau piramida cu 
salturi și lătrături bucuroase. În apropierea Mariei cineva dădu o 
comandă scurtă: hop!, și piramida se dizlocă elastic, se așternu 
pe nisip ca un turn format din cărți de joc, retezat la bază. Nu 
era o cădere, ci o restructurare. Dintr-un bloc se nășteau zece 
personaje, fără rupere, fără zbatere. O văzu pe Dia curgind, ca 
un fir de cascadă, singura imagine în care putea să i se așeze 
mișcarea. Curgea printre umerii băieţilor și printre braţele 
ridicate, lăsînd în urmă o trenă albă. Fără voia ei, Maria se 
pomeni aplaudînd, în timp ce haita o seconda cu lătrături și 
salturi admirative. 

Dia alergă în întîmpinarea Mariei, o cuprinse în braţe. Era 
fierbinte, udă de sus pînă jos de o transpiraţie sănătoasă, 
nerepugnantă. Pe un bărbat, atingerea ei l-ar fi electrocutat, l-ar 
fi lăsat fără sînge, cu inima sfirtecată. 

— E divin! exclamă Dia. Sublim! Mai sus decît cerul! Ce 
dezgustător că trăim pe pămînt, ca tîrîtoarele, în loc să zburăm. 
Vrei să încerci și tu? 

Căzuse întunericul. Băieţii luară poverile Mariei și merseră la 
corturi, tot grupul, învălmășiţi cu cîinii care încă își manifestau 
bucuria pentru ziua excepţională. Doi din băieţi, care nu 
participaseră la exerciţiu, îi ajutau Lianei să pregătească masa 
de seară. Tomas, în ușa unui cort, așezat pe un scăunel, cum îl 
văzuse prima oară Maria, cînta din chitară. Ca și atunci, se ridică 
puţin, s-o salute; zimbetul lui nu se schimbase. Se mira că o 
ținea minte; voise de zeci de ori să vină la ei și nu știa de ce tot 
amiînase, pînă trecuse mai toată vara După atita timp, tabăra i 
se păru bine îngrijită și curată; toţi erau curaţi. Maria avu 
numaideciît dovada de atenţie pe care o arătau trupurilor lor 
atletice. Băieţii își luară prosoapele pe umeri, se aruncară în apa 
limpede a lacului și se agitară vreo zece minute în jurul unei 
mingi de polo. Cum erau negri de soare, cînd săreau din apă, 
uneori pînă la mijloc, aruncaţi de o musculatură exersată, aveau 
supleţea delfinilor. În acest timp, Dia se săpunea pe mal, în 


pielea goală, fără să se ferească de nimeni; clăbucul o îmbrăca 
într-o haină de protecţie, ca o blană albă. Veniră și băieţii pe 
mal, să se săpunească. În restul de lumină a crepusculului, 
păreau descinși printr-o mitologie renăscută, ca niște zeități noi, 
răzvrătite împotriva cerurilor moderne. 

Maria ţinu repede consiliu cu Liana și cu cei doi băieți de la 
bucătărie. Hotărtîră ca un calcan să-l facă rasol, iar pe celălalt 
să-l prăjească, dar nu în tigaie, ci pe jăratic, ca să-și piardă 
grăsimea. 

— Mai păstrează vreun gust? întrebă Maria. 

— Nici unul; e aproape ideal. Destul că rămîn proteinele. 
Zahărul și grăsimea sînt dușmanii oamenilor. 

— Pot să vă ajut cu ceva, ca să mă invitaţi la masa voastră? 

— E masa ta, spuse Liana, și ca să ne inviți tu pe noi ne 
ocupăm cu bucătăria. 

— Bea cineva cu mine un pahar de coniac? 

Maria se uită la ceas, neliniștită. Mecarian o aștepta de cîtva 
timp. Sau n-o aștepta, ci se uita la stele, cu soneria oprită. 

— Nu vrei mai bine sache? întrebă Tomas, din ușa cortului. 

— L-aţi și descoperit! Nu; vreau coniac. Am băut atita saché 
că nu știu cum de nu m-am prefăcut în gheișă. 

Dia venea dinspre lac, cu halatul de baie abia închis în față, 
cu papuci de plastic. Nici o privire nu o urmărea cu insistenţă; 
totul în relaţiile lor decurgea simplu, direct, nedrămuit, 
necăutat, ca într-o comunitate cerească. Se duse drept la cortul 
Lianei și intră, ca la ea acasă. 

— Cine mi-ajută să mă îmbrac? 

— Eu nu pot, am treabă, vorbi Liana, aplecată peste ceaun. 
Daţi-mi un pumn de piper. 

Calcanul începuse să fiarbă. Nici un băiat nu răspunse la 
apelul Diei. În cort ardea lumina, un bec electric, alimentat de 
bateriile mașinilor. Pe pinza portocalie Dia apărea într-o 
proiecţie atît de clară, că i se dezvăluia toată anatomia. 
Prezența ei aici era o provocare continuă, dar Maria își dădu 
seama încă o dată că nu tulbura pe nimeni. 

— Ce te răsfeţi atit? Ce nevoie ai? 


— N-am știut cum să te chem altfel. Voiam să stau de vorbă 
cu tine. Rămii cu noi în noaptea asta? 

— Tu dormi aici? se miră Maria. 

Recunoscu salteaua albastră care fusese în cortul din golf, și 
lîngă ea o valiză a lui Tulip. Dia își îmbrăcă treningul. Toţi își 
puneau trening seara, al ei însă era confecţionat în stil cu tot ce 
purta de obicei, atit de strîns, că îi reproducea desenul, fără nici 
o atenuare. Putea să ispitească mai mult chiar decît dezbrăcată. 
Semăna a dezmâț, cel puţin ca intenție. 

— Plec cu ei, spuse Dia, drept răspuns. Rămii cu noi la noapte; 
am o saltea și pentru tine. Să nu-ţi fie teamă, nu vine nimeni 
peste noi. Poţi să dormi regretabil de liniștită. 

Se pieptăna, fără să se uite în oglindă. 

— Cum pleci cu ei? 

— Așa cum se pleacă. M-au cooptat. În unanimitate. Au 
nevoie de mine. Liana e însărcinată. Nu se vede, abia e în luna a 
doua, dar vor s-o ferească. 

— Însărcinată?! Cu cine? 

— O privește. În orice caz, cu nimeni din grup. E o lege. Așa 
că nu mă duc după vreun hăndrălău, îţi dai seama! Vreau să văd 
lumea. 

Nu părea să glumească. 

— l-ai spus lui Tulip? 

— Nu. Să-i spui tu. După ce plec. Înţelegi? 

— De ce-i fi atît de nefericită? murmură Maria. 

— Haide, nu mă boci. Are să fie fantastic. N-am spus divin, 
numai fantastic, dar merită. 

— Cînd plecaţi? 

— La prima ploaie. Sper să mai fie timp pentru antrenament. 
Cred că nu-i mai greu cu mașinile decit pe jos, dar încă n-am 
încercat. Mi-e frică puţin. Înainte de plecare trebuie să mai dăm 
o reprezentaţie. Altfel n-avem bani de drum. Am să iau ceva din 
dolarii lui Tulip. Îi ţine degeaba, și pe deasupra mai e și 
primejdios. 

— ȘI... unde vă duceți? 

Maria se simţea foarte tristă. 


— Deocamdată în Israel. 

— Acolo n-au nevoie de saltimbanci. 

— Dacă n-or avea nevoie, o să lucrăm într-un chibuţ, toţi la un 
loc. Și dacă o fi război, o să mergem pe front. Toţi în același 
pluton. 

Maria se duse afară și bău un pahar mare de coniac, repede. 
Avea în ea avalanșe de lacrimi. Trebuia să se mărite, altfel își 
prăpădea viața. Cîinii, care așteptau disciplinaţi la o distanţă 
cuviincioasă, o urmăreau, gata să răspundă la primul gest. Li se 
vedeau ochii, sclipind în întuneric, alunecînd în orbite, după 
mișcările ei. Maria turnă punga cu mălai în ceaun, peste apa în 
care fiersese calcanul; mămăliga devenea o mincare mai 
suculentă. Liana adăugă un ciolan afumat; putea să fie 
promiţător. Dacă văzură așa, fiecare mai puse cite ceva în 
ceaun: şuncă, sardele, ouă, brînză, caşcaval ras și chiar un 
borcan mare de gem. Nu semăna a batjocură? Numai ciîinii 
puteau să-și spună părerea. Ziua lor fusese ieșită din comun și 
nu se termina altfel. După ce conţinutul ceaunului se răci, 
aproape zece kilograme de torocală, îl dădură gata în cinci 
minute, cu poftă și cu multă voie bună. Pentru un om asemenea 
mîncare ar fi fost scîrboasă. De ce, la urma urmelor? se întreba 
Maria. Toţi compușii erau acceptabili, luaţi în parte. Ei puteau să 
constituie oricînd o masă ispititoare. Numai amestecul devenea 
repugnant. Din prejudecată! Oamenii își fac legi peste legi, 
reguli peste reguli, și cîte din ele pot fi motivate? Se urmărește 
rafinarea senzaţiilor și astfel se alterează natura, cu simplitatea 
ei, în care nimeni n-ar putea să se rătăcească. Gindind astfel, 
Maria găsi ultimul argument ca să rămînă peste noapte în 
tabăra lui Tomas. Aici era ceva simplu și sincer. Și nici măcar 
Dia nu i se părea prefăcută. 

Deasupra mării, Antares se ridicase pînă la jumătatea cerului. 
ÎI privea puţin înghețată. Trebuia să nu se mai gîndească, altfel 
degeaba se alcooliza, înghițind în silă coniacul. 

Odată masa striînsă, și vasele spălate, băieţii făcură un foc 
mare, în mijlocul taberei. Ardeau biîrne, traverse, scînduri, grinzi 
de lemn pescuit din mare și lăsate să se usuce. Ardeau naufragii 


și destine. Tomas cînta din chitară, melodii necunoscute, 
improvizații, împletite cu flăcările. Maria îi privea pe toţi; erau 
bronzaţi, sănătoși, frumoși, cuminţi și ginditori. Ştia că o astfel 
de seară nu se va repeta niciodată în viaţa ei. Cei mai surprinși 
păreau cîinii. Se uitau stăruitori la întreg grupul, plimbîndu-și 
ochii asupra tuturor. 

Dia se aplecă și sărută mîna Mariei. Era ultimul ei gest de care 
avea să-și aducă aminte Maria. 

Chitara tăcu, brusc. Tomas se ridicase și adulmeca în aer. 

— Are să plouă, peste o zi-două, spuse, învelindu-și chitara. 
Duceţi-vă la culcare. Ne sculăm devreme. 

Cerul se făcuse negru spre Dunăre. 

Maria plecă în zorii zilei, fără să-și mai bea cafeaua. Se 
încălzeau motoarele mașinilor. Toţi erau foarte febrili, în afară 
de Dia, care părea îngheţată. Maria mergea pe plajă, lîngă 
mare. Nisipul ud se simţea prin sandale. Tocmai răsărea soarele, 
trimițindu-i umbra pînă în dune. Cîinii, care de obicei o încadrau 
sărind în jurul ei și invitînd-o la joacă, veneau în turmă, în șir, 
potoliţi, cu capetele în pămînt și cu cozile lăsate. Nu știa ce au, 
dar simţea că ar fi semănat cu ei dacă era cîine. 

După citeva sute de pași, se uită în urmă. Voia de mult să se 
uite; rezistase. În tabără se vedea agitaţie. Numai Dia stătea 
nemișcată, mai într-o parte, și îi făcea semne cu mîna. Ultima ei 
imagine. 


53 


Capota era gata. Tapiţerul venea de la oraș și lucra afară, în 
fața magaziei. Cu capota nouă, bine croită, bine întinsă, mașina, 
deși spălată, părea leproasă. 

— Ar trebui s-o vopsiți, spuse tapiţerul. 

Trebuia. A doua zi la prînz, cum ieși din tură, Maria se duse la 
Tulip și împrumută două mii de lei. Era neloial să nu-i vorbească 
de intenţiile Diei, dar ar fi însemnat să trădeze. Trădarea i se 
părea mai gravă decit neloialitatea. Relaţia între una și alta îi 
arăta cît de grea poate fi viaţa. 


După-amiază veni lacob și aduse bateria reparată. Pînă 
atunci, Maria stătuse cu diascopul la ochi, urmărind o imagine, 
una singură, care devenea obsedantă: pe un podiș de piatră 
galbenă, poate în peisajul bizar al ţării ei îndepărtate, Helga, 
singură, fugea, văzută din spate, și parcă se făcea tot mai mică. 
lar podișul părea un cîmp de rapiţă. 

Cobori cînd veni lacob. Din ajun mașina rămăsese afară; nu 
avusese energia s-o bage în magazie, după ce terminase 
tapițerul. Maria o privea dintr-o parte. Avusese vremea ei de 
glorie, iar acum era o ruină. Și mașina violetă avea să fie ruină 
într-o zi. Numai că odată cu decăderea mașinilor, decad și 
martorii. Oamenii se ruinează mai încet, dar nu mai puţin. 

— Cunoști un vopsitor bun? 

lacob monta bateria, aplecat sub capota motorului. Făcu un 
semn afirmativ. 

— În cîte zile ar putea să vopsească mașina? 

El se întoarse și arătă cu degetele: șase zile. Atunci trebuia 
dusă chiar astăzi. În mintea Mariei se născu brusc o nedumerire. 
Îl privea, neputînd să-și explice. O auzise, deși nu se uita la ea, 
să-i vadă mișcarea buzelor, întrebă, din senin: 

— Ce face Vetuţa? 

El demonta bujiile, să le curețe. Schiţă un semn, destul de 
expresiv spre a se înţelege că Vetuţa se simţea bine. 

— Mă auzi! 

lacob se întoarse surprins, cu obrazul năpădit de sînge. 

— Să nu-i spuneți! 

Maria înțelegea faptele, oricît de neînţelese, dar nu le găsea 
semnificația. 

— A fost greu la început, povestea lacob, cu capul în pămînt, 
rezemat de aripa mașinii. 

Semăna cu toţi cei cinci cîini, risipiţi în jurul lui. Și ei stăteau 
cu capetele în pămînt, din zorii zilei. 

— Mi-a fost greu să mă prefac; putea să mă prindă în orice 
clipă, ei se simt, se înţeleg din ochi, din orice, din nimic. Pînă m- 
am deprins a fost nevoie de șiretlicuri. Nu mi-a fost rușine s-o 
mint că am boala copiilor. O iubeam, nu voiam pe alta, aș fi 


făcut orice pentru ea, numai moarte de om nu. Sau poate ... 
Cînd simţeam că se uită la mine în felul ei și nu-i înțelegeam 
privirea, mă făceam roșu, cădeam pe jos, mă prindea tremurul. 
Ea mă apuca de degetul mic de la mînă și mă striîngea tare, să- 
mi vin în fire. Dacă mă linișteam, stăteam cu ochii închiși, întins 
în pat și atunci veneau ceasurile mele de fericire. Ea se așeza 
alături, îmi punea mîna pe frunte, o auzeam cum respiră, 
simţeam că se uită la mine, dar nu-mi mai era frică de ochii ei, 
fiindcă nu puteau să-mi treacă prin pleoape și să citească în 
mine. 

De șase ani, lacob nu mai schimbase o vorbă cu nimeni. 
Uneori îl apucau urîtul și groaza; fugea pe cîmp să nu-l vadă 
oamenii, își încerca glasul, întîi încet, în șoaptă, se temea să nu 
se rupă ceva în git, căci totdeauna după o vorbă, rămînea acolo 
o durere. Spunea: „Tu ești lacob. Te-au blestemat ursitoarele! 
De colo răsare soarele? Și colo apune? Cite zile are anul, cu 
totul, și din ele cîte duminici?“ Tot vorbind așa, aproape în 
neștire, numai ca să se audă, ridica glasul pînă ce ajungea să 
urle. 

O cunoscuse în tren, stătea alături, pe o bancă tare de clasa a 
treia; compartimentul era plin cînd intrase el, oameni lăţiți în 
voie, ca să nu vină și alţii, să-i înghesuie. lacob mergea la Cluj 
să cumpere pistoane pentru motorul camionetei, auzise că avea 
cineva acolo unele originale, rămase cine știe cum dinaintea 
războiului. Nu murea să găsească loc în tren, important era să 
găsească pistoanele; n-ar fi fost cine știe ce pedeapsă daca 
rămînea o noapte în picioare. Atunci, cînd să plece, Vetuţa, care 
stătea lîngă ușă, micuță și sfioasă, fără să supere pe nimeni, a 
ridicat ochii spre el și i-a zimbit cu zîmbetul pe care îl cunoștea 
și Maria. 

— Doamnă, am știut numaidecit că e un suflet bun, am simțit- 
o pînă în inimă. S-a strîns în colţul ei, de părea o copilă și mi-a 
făcut loc alături. Norocul meu că n-am scos o vorbă, nu vorbesc 
niciodată unde e lume multă; se potrivea ceva în toate, eu ursuz 
și ea mută. Am tăcut toată noaptea; nu puteam să dorm, mă tot 
gîndeam dacă or mai fi pistoanele, dacă nu mi-o fi luat-o altul 


înainte. De la o vreme pistoanele mi-au fugit din minte și mi-am 
spus, parcă mirîindu-mă de atita întirziere: „Dar fata asta este o 
minune!“ Tot atunci, cum dormea chinuită, i-a căzut capul pe 
umărul meu, a suspinat și așa a rămas pînă s-a oprit trenul la 
Turda. Se făcea ziuă, oamenii deschideau ochii, începeau să se 
foiască, numai ea dormea înainte. O simțeam lipită de mine, 
gingașă și încrezătoare. Și am știut, doamnă, de-acolo, cît a stat 
trenul în gară, că mie n-o să-mi mai trebuiască alta, cît o fi 
lumea. Că de-o fi măritată o despart de bărbat și mi-o iau pentru 
mine. Că de-o fi la părinţi și n-or vrea să mi-o dea o fur, o iau cu 
camioneta și fugim tocmai în partea cealaltă a ţării. Și tocmai 
cînd gindeam așa, am auzit pe o cumătră, care făcuse ochi, 
zicînd din colţul celălalt al compartimentului: „Oare ei or fi avînd 
vise tot ca ale noastre?“ Mă uitam la ea și îmi venea ameţeală. 
Cum de vorbesc oamenii despre alţii, așa, din zorii zilei și fără să 
se întrebe cine or fi vecinii? Dar mai ales ce voia să spună? 
Cumătră s-a întins spre mine: „N-aude și nu vorbește, domnule.“ 

La Cluj, Vetuţa lucra la o spălătorie chimică. Dacă a aflat toate 
despre ea, că fusese măritată, fără copii, că îi murise bărbatul, 
că nu trăia cu nimeni și nu se spuneau vorbe proaste pe seama 
ei, lacob s-a întors la București, a făcut motorul camionetei, cu 
pistoane originale, că avusese norocul să le găsească, și-a 
părăsit patul unde stătea și a pornit în rodaj, cu binișorul, cu 
douăzeci, cu treizeci de kilometri la oră, de-a ajuns la Cluj în trei 
zile. Acolo nu i-a trebuit multă gîndire ca să se angajeze la 
spălătoria chimică, să transporte rufele pe la hoteluri și 
restaurante, pe la internate și cămine. O singură greutate 
avusese, să-și scoată permis de conducere, cu dispensă pentru 
surzenie, că muţenia nu supăra pe nimeni. 

— M-am apropiat de ea atit de încetișor, că nici n-a putut să-și 
dea seama. Ştia că-i semăn în acele privinţe, care dacă or fi 
pedeapsă de la Dumnezeu, la ea erau nedreptate. Mă feream, 
am ocolit-o multă vreme, să nu mă dau de gol. Fiindcă eu, 
doamnă, sărac și mătăhălos cît doi oameni, cum am fost 
blestemat să fiu, n-aș fi îndrăznit să iau de la ea nici măcar 
jumătate din deget, dacă nu ajungea să i se facă milă de mine. 


A trecut o iarnă, și nu-i dădeam decit bună ziua, dacă ne 
întîlneam din întîmplare, că niciodată nu i-am ţinut drumul. Ea 
se uita la mine, nu mă mira, odată ce aflase, ca toată lumea, ce 
pacoste ne aseamănă. Dar să știi, doamnă, că de mult nu mai 
socoteam pacoste surzenia și muţenia. Atiît mă obișnuisem, că 
nici nu mai ascultam ce spun oamenii, de parcă aș fi fost surd 
de-a binelea. Mă ascultam pe mine și-atunci am văzut că omul 
are multe să-și spună, numai că îl împiedică lumea, care le 
spune pe ale sale. Rele îmi păreau duminicile, cînd n-o vedeam 
și încă nu îndrăzneam să-i ţin calea. De sîmbătă la prînz n-o mai 
întilneam pînă luni dimineaţa. În vremea aceea am socotit că nu 
e zi mai urită și mai blestemată decit duminica. M-aș fi înfundat 
în cîrciumă, să-mi fi plăcut băutura. Eram tînăr, aveam și eu 
nevoie de o femeie, dar nu puteam să mă uit la alta, că s-ar fi 
găsit și pentru mine vreuna. Mergeam năuc pe malul Someșului, 
unde nu întîlneam lume, loveam cu pumnul în stilpii de piatră 
de-mi zdrobeam carnea și numai așa, îngheţat și zdrenţuit, mă 
încumetam să vin acasă, și să-mi pun capul pe pernă... Hai s-o 
pornim, doamnă. Lăsaţi-mă să dau întîi la manivelă, că de cînd 
n-a mai mers motorul ăsta, ne omoară bateria. 

Maria nu credea că după atîta timp putea să mai pornească. Îi 
era teamă că uitase să conducă. După citeva sute de metri se 
regăsi, cum fusese ultima oară la volanul mașinii. Mergeau la 
vopsitor. lacob stătea în dreapta ei și asculta motorul. Nu părea 
mulțumit. 

— Trebuie făcute supapele. 

Maria o văzu de departe pe Vetuţa, în ușa barului. Acceleră și 
trecu repede. Își făcură semne cu mîna. Vetuţa se uita după 
mașină, nedumerită. lacob își recăpătase muțenia. Abia mai 
tîrziu biîigui articulînd greu cuvintele: 

— N-ar fi fost mai bine să fi luat motocicleta? Cu ce ne 
întoarcem? 

— Te rog să te duci cu autobuzul. Eu rămîn în oraș. 

Trecuse repede, nu putea să oprească, nu s-ar fi simţit bine în 
fața Vetuței acum, cînd aflase. Văzuse mina ei în oglinda 
retrovizoare, continuînd să facă semne, din ce în ce mai 


neconvinsă, pînă ce rămăsese nemișcată în aer, ca un semn de 
nedumerire. Mașina descrise brusc o ambardee și nimeri pe 
partea mai proastă a pavajului. Îi scăpase volanul din mînă. „Nu- 
i posibil!“ își spuse, ca să se liniștească. Revăzind-o pe Vetuţa, 
în ușa barului, revăzînd braţul ei, cum se mișca întrebător, cu un 
fel de dezolare, avusese brusc intuiţia că era geloasă. De mai 
multe zile bărbată-su o ajuta să pregătească mașina, și 
mergeau a doua oară în oraș, singuri. „Dar nu-i posibil să-și 
închipuie! Ar fi o aberaţie!“ întoarse capul și-l privi pe lacob, 
străduindu-se să pătrundă pînă dincolo de imagine. Ei bine, nu! 
Nu-i deajuns ca un om să fie cumsecade. Nu descoperea decit 
obstacole. Dar pentru nevasta lui obstacolele nu existau, și- 
atunci cum putea ea să-și închipuie că bărbatul ei n-ar fi o ispită 
pentru orice femeie, din orice parte a lumii? Așa cum Maria nu-și 
închipuia că vreo femeie l-ar putea respinge pe Mecarian. Așa 
cum se gîndise că la Alber rivnea oricare din ele. 

Roţile mașinii dădură într-o groapă. 

— Ar trebui schimbate amortizoarele, observă lacob. 

Era oare cazul să facă toate reparaţiile? Da, sigur! Chiar dacă 
mașina rămînea tot o vechitură. Tulip putea s-o împrumute cu 
orice sumă. În loc să meargă la vopsitor, se opriră la un atelier 
mecanic. Îl lăsă pe lacob să stabilească toate cîte trebuiau 
făcute și să discute preţul. El amuţise iarăși, oamenii îl 
cunoșteau, mai fusese la ei, discuţia se ducea prin semne, și 
Maria redescoperi capacitatea lui de a se face înţeles, fără 
cuvinte. lacob o urmă pînă la poartă. 

— Dacă astă seară nu sînteți acasă, vin miine dimineaţă. 

Maria refuză, deși i se paru ridicol; trebuia să-l ocolească. 

— Nu, am să vin eu la voi, după ce ies din tură; pe la unu și 
jumătate. 

Cumpără un batic și o sticluță cu apă de colonie, pentru 
Vetuţa, apoi se plimbă din nou pe esplanadă, pînă se făcu seară. 
Numai cînd observă că la șase începea să se întunece, își dădu 
seama cît de aproape era toamna; de fapt venise, dar zilele 
senine înșelau lumea. Tomas se aștepta la vreme urită. 


Întîrzia fără să știe motivul. Era o tactică sau o teamă? Se 
așeză pe o bancă, lîngă cazinou, cu faţa la mare. Vaporul avea 
să vină în două săptămîni. Pînă atunci, mașina trebuia să fie 
gata. Antares începea iar să strălucească. „Și pe urmă, doamnă, 
duminicile au devenit sărbători adevărate. Cum n-am avut 
niciodată. Sărbătoare în sărbătoare, că nu mai încăpeau sub cer 
și luau toată lumina soarelui...“ lacob vorbea după șase ani de 
tăcere; era un efort pentru coardele lui vocale, îl durea gitul, dar 
nu s-ar fi oprit, avea de spus tot ce tăcuse atita vreme. „Numai 
eu știu ce chin a fost pînă m-am hotărit s-o invit la plimbare. 
Venise primăvara și dacă nu-i spuneam acum, nu-i mai spuneam 
niciodată. l-am spus într-o sîmbătă. Mă gindeam că o să-mi 
întoarcă spatele, și viaţa mea o să se sfirșească așa, fără nici o 
speranţă. Mai era și spaima că n-o să mă înțeleagă, o să mă dau 
de gol, și chinul meu de atita vreme o să-i pară o șiretenie. Dar 
cînd i-am spus, topit de spaimă, ea mi-a zimbit, ca atunci în 
tren, și mi-a strîns mîna. Ne-am învoit să mergem a doua zi, cu 
camioneta, la Cheile Turzii; nu mai fusesem nici unul acolo. Eu 
să mă îngrijesc de benzină, mi-a spus, iar ea de merinde; așa a 
fost învoiala. Pînă să adorm seara, am tot visat-o, cu ochii 
deschiși, blestemîndu-mă că n-am avut îndrăzneala să-i vorbesc 
mai devreme!“ 

Nu! se gindea Maria. Ar fi pierdut partea cea mai valoroasă. 
Ea se grăbise totdeauna. Acum aștepta să mai treacă o oră, dar 
era prea tirziu să se schimbe, și o oră nu putea să repare tot ce 
stricase în ani de viaţă. O cuprindea panica. Venea frig de pe 
mare. | se făcu dor de ciinii lăsaţi acasă. De ieri stăteau cu 
capetele plecate. „Treceau duminicile în zbor, mă ţineam de ele 
cu dinţii și cu amîndouă mîinile, să le pun frînă. Seara o duceam 
acasă, iar eu rămîneam fără rost toată săptămînă, decit rostul 
să aștept altă duminică. Oare n-ar fi o cale, îmi spuneam, să 
rămîn cu ea seara, și luni, și marti, toate zilele? O cale știam eu, 
dar n-aveam atita îndrăzneală, ca s-o aduc la îndeplinire. Venise 
vara, și spălătoria se închidea pentru reparaţii. Plecam în 
concediu, fiecare pe-o lună, și mie unul mi se părea ca o 
pedeapsă. Duminică, înainte de despărţire, am stat într-un 


crîng, de pe Someș. Am făcut baie cu rîndul, nu se putea altfel, 
n-aveam ce pune pe noi și doar nu era să mă uit la ea în pielea 
goală. Pe urmă ea s-a dus să culeagă flori, și pe cînd lipsea, m-a 
cuprind groaza: ce-ar fi să nu se mai întoarcă, ce-ar fi să nu 
existe, să nu fi existat niciodată, să fi fost numai o închipuire? 
Dar știam că există, și chiar îi auzeam pașii, numai că groaza 
rămînea aceeași, fiindcă duminica viitoare n-avea să mai fie cu 
mine; nici măcar nu știam unde pleacă. Și-atunci m-am ridicat, 
am dat năvală s-o caut, să mă uit la ea bine, să-mi ajungă pe 
toată luna. Venea, îmbrăcată în flori; își făcuse o cunună, avea 
flori la urechi și flori la cheutorile bluzei, și flori în talie, iar în 
mînă ducea un braţ mare de flori de pădure, de toate felurile, că 
nu mai aveau nume, și le-a aruncat în mine. Nimeni nu mi-a 
aruncat o floare, de cînd mă știu, și nici n-am așteptat 
asemenea răsplată, nepotrivită unui om ca mine. Am 
îngenuncheat să adun florile, și atunci ea a îngenuncheat de 
partea cealaltă a lor, la un pas de mine. M-am aplecat, s-a 
aplecat și ea, am întins mîna, a întins-o și ea, și mîinile ni s-au 
întîlnit, pe cînd fiecare aduna florile. Pe urmă și-a pus capul pe 
umărul meu, știam cum este, din noaptea cînd dormise 
rezemată de mine. Mirosea a soare, a apă din Someș, a flori și a 
iarbă, era în ea numai mlădiere și curățenie. Dar ce începea 
atunci, cu gustul de must și de miere, pentru mine începuse de 
mult, de cînd îmi zimbise în tren, și îmi făcuse semn să stau 
lîngă ea, în locul îngust unde n-ar fi încăput doi oameni.“ 

Ce bogăţie ai adunat în tine! Ce fericit ești că n-ai pus mîna 
pe ea atunci, după un îndemn care nu-i o crimă, dar te lasă cu 
inima goală! 

Crezuse în alt adevăr și continua să creadă, acela al primei 
zile cînd Alber o găsise pe plajă, al serii cînd Mecarian îi arătase 
inelul lui Saturn. Dar mai exista un adevăr, pe care nu știuse să-l 
vadă; regreta că n-avea în ea destulă tărie să-l pună înaintea 
adevărului celălalt. Inima ei rămînea goală și chinuită, și nici nu 
credea că putea sa mai fie altfel, încărcată de dragoste, cu 
sentimente limpezi, statornice, fără semne de îndoială, de 
întrebare. Ortografia ei sufletească se schilodise. N-ar mai fi 


putut să iubească decît din recunoștință. Pe omul destul de 
puternic ca s-o ia de mînă și s-o ducă în linie dreaptă. Era o 
încercare disperată; trebuia s-o facă. 

Mecarian cobori să-i deschidă, cu ochelarii în mînă; avea 
privirea obosită, părea că vine de departe. Între șezlongurile 
unde ședeau de obicei, Maria văzu întinsă pe mochetă o planșă 
colorată, de trei metri lungime; n-ar fi încăput pe o masă 
obișnuită. Reprezenta un vapor care în raport cu instalaţiile de 
pe chei și cu siluetele umane, părea de proporții gigantice, o 
teroare de oțel sudat, provenind dintr-o imaginaţie cancerizată. 

— Ce-i aici? întrebă Maria. 

El își lăsă ochelarii pe planșă. 

— Un petrolier de un milion de tone. 

— Un milion de tone?! Există un asemenea vapor? 

— Se construiește. În Japonia. 

— Eram sigură. Pînă unde se poate merge? 

Își amintea teoria despre viteză, despre anularea timpului și 
derularea lui inversă. Ce îi putea opri pe oameni ca de la un 
milion de tone, să ajungă la două, apoi la două sute de milioane, 
și tot mai mult, într-o progresie schizofrenică? Îl vedea pe 
Mecarian dirijind o astfel de flotă. Pînă ce s-ar face un vapor în 
care l-ar încărca și pe el, și birourile lui, împreună cu un 
continent întreg. Ce marfă ar fi de transportat, în miliarde de 
miliarde de tone, dacă nu însăși planeta? 

— Nu ești măritată? întrebă Mecarian. 

Deci voia să discute și începea de-a dreptul. Un om ca el nici 
nu putea altfel. Mariei îi era frică să n-o zdrobească. 

— Nu sînt, și nici n-am fost măritată. Te-am minţit ca să mă 
apăr. Să-mi păstrez independența. 

— Și de ce vrei s-o pierzi tocmai acum? 

— Fiindcă mă rătăcesc în ea; e mai vastă decit am crezut. Nu 
sînt în stare s-o administrez; dau faliment. Sînt bolnavă rău. 
Ajută-mă să mă vindec. Fă-mă să te iubesc din recunoștință. 

— Vasăzică nu vorbeşti în numele dragostei?! E primul 
argument, de obicei. 


— Dragostea nu se discută. Dacă aș vorbi în numele ei, n-ar fi 
un argument, ci un șantaj. Îmi repugnă. 

— Atunci de ce vrei să te măriţi cu mine? 

— Fiindcă ai o situaţie. Și o casă interesantă. Apoi o mașină 
care mă epatează. Cred că ai și o sticlă de vin bun în frigider. 
Îmi dai de băut? Nu mă duc eu; astă-seară nu vreau să fiu de-a 
casei. 

Vinul era prea rece; nu-i simţea gustul și îi stîrni un frison în 
partea mijlocie a trupului. 

— Cred că trebuie să ne întoarcem la coniac, sau la saché. Îmi 
îngheaţă sufletul. Am să-ţi spun mai departe. Pornirea ar fi 
bună, cu siguranţă. Nu mă simt străină, aici, încă din noaptea 
cînd am dormit la tine prima dată. Te-am studiat: dormi frumos, 
ai o respiraţie armonioasă și atît de calmă, că mă împacă și pe 
mine, care sînt de obicei agitată. Apoi e important că nu ești nici 
greu, nici ciolănos, și nu dai cu picioarele. Dacă pun capul pe 
pieptul tău, mi-e cum trebuie. Îmi plac pijamalele tale și-mi pare 
bine că nu te-am văzut niciodată în papuci de casă. Ştii să-i 
escamotezi, e un merit incomensurabil, ca și acela că nu sforăi 
și ai totdeauna un miros proaspăt. Mai e nevoie de alte 
argumente? 

Mecarian privea planșa cu vaporul. 

— Sigur că există metoda obișnuinţei, continuă Maria. Nu dă 
greș niciodată. Aș putea să mă insinuez în viața ta treptat și pe 
nebăgate de seamă, să-ţi cos nasturii, să-ţi dau de mîncare, să- 
ți ţin de cald și să te îngrijesc la boală, pînă ce ţi-aș deveni atit 
de necesară, că n-ai mai putea să trăieşti fară mine. Dar nu-i 
timp. În două săptămîni trebuie să fiu măritată. E singura mea 
șansă. Vrei să mă iei de nevastă? Repede și pe încredere, fără 
interogatorii? 

— Nu! răspunse Mecarian. 

Maria nu se clinti. Se uita dincolo de el, peste prăpăstii 
întunecate. 

— Mi se pare că mă scufund! zise, cu vocea decolorată. 

El se aplecă asupra planșei. Îl ura și ar fi vrut să-i arate. 


— E adevărat că șobolanii simt cînd un vapor e în primejdie să 
se scufunde și fug, în loc să-i urmeze soarta? 

Mecarian întoarse capul spre ea. 

— De ce să-i urmeze soarta? 

— Din loialitate. 

— E cam mult să ceri loialitate șobolanilor! Și-apoi, ei n-au nici 
un contract cu echipajul, se îmbarcă pe furiș, suportă toate 
riscurile situaţiei lor clandestine, dintre care deratizarea nu le 
lasă nici o posibilitate să scape. E dreptul lor să se salveze de la 
naufragiu! 

— E dreptul tău să mă părăsești cînd mă clatin! zise Maria, cu 
o reţinere rece, cu aceeași voce decolorată. 

După o pauză calmă, adăugă: 

— lartă-mă că am invocat șobolanii. N-a fost o comparaţie. 

Pe tabla cupolei se auziră căzînd picături de ploaie, începea 
mai devreme decit prevăzuse Tomas. Acum lumea dădea năvală 
să plece; n-aveau să mai rămînă decit puţini spectatori pentru 
ultima lor reprezentație. 

Maria se duse să-și ia lucrurile, lăsate în baie. Ploaia se 
înteţise, cădea pieziș, mînată de un vînt în rafale. Mecarian se 
ridică; nu putea să-și îndrepte umerii. 

— Pleci pe o vreme ca asta? 

Se pornise furtuna. În cîteva minute marea se montase, se 
auzea mugind. Maria se gîndea la cîini, la tabăra lui Tomas și la 
Dia. Pînă la ușă, Mecarian își îndreptase umerii. 

— la stai! spuse Maria, zimbind, după ce înregistrase schim- 
barea. Nu vrei să mă iei de nevastă, dar tu mai ești și altceva. 
Rămîn, am să dorm la tine. Să-ţi aud inima, și respiraţia. Era o 
prostie să plec. Auzi ce-i afară? 

Pe urmă spuse o vorbă, pe care toţi din jurul ei o debitau 
mecanic, ori de cîte ori se dezlănţuia furtuna: 

— Vai de cei de pe mare! 

Simţi ceva rece în inimă, o spaimă. 


54 


Venea de la nord-vest, din depărtarea Islandei, de sub Cercul 
Polar, aducînd gheţuri care se risipeau în Atlantic. O asemenea 
respiraţie neîntreruptă timp de o săptămînă, nebarată de munţi, 
neabsorbită de mări și de cîmpii, se întîlnea rar și fără 
previziune. Marea seca pe coasta de răsărit a Angliei, lăsînd 
goale stîncile și plajele, într-un reflux de proporții înfricoșătoare, 
fiindcă masa de apă trebuia să se reverse în altă parte. 
Continentul părea ameninţat de inundaţii; în Olanda, valurile nu 
mai aveau mult să dea peste diguri. La Paris, noaptea, trecătorii 
rătăciţi care încercau să ajungă acasă tîrîndu-se pe lîngă ziduri, 
văzură turnul Eiffel balansîndu-se pe cerul înroșit de iluminaţie; 
își pierduse caracterul metalic, părea o împletitură de salcie. În 
clipele de acalmie pe sus se auzeau ţipetele cocorilor, surprinși 
în migraţia lor spre Mediterană și aruncaţi în centrul Europei, 
unde aveau să piară, prăbușindu-se, cu aripile ţepene de 
gheaţă. La Koln, săgețile din vîrfurile celor două domuri, zburară 
în jos, pe Rin, căutîndu-și parcă propria lor legendă. În Saxonia, 
la Grosshardmandsdorf, orga bisericii începu să cînte singură, cu 
aerul din tuburi aspirat de furtună. La Budapesta, podul 
suspendat se balansa atit de tare, că un automobil, surprins la 
mijlocul arcadei, fu aruncat peste balustradă. 

Vîntul care traversa continentul cu două sute de kilometri pe 
oră, oprea trenurile din mers, răsturna camioanele pe șosele, 
trintea la pămînt stîlpii de telegraf și pilonii reţelelor de înaltă 
tensiune. Animalele neadăpostite din vreme erau luate pe sus și 
aruncate în riîpe, sau înecate în lacuri și rîuri. Singura barieră 
care izbuti să frîneze furtuna fu lanţul munţilor Tatra și al 
Carpaţilor. Ceea ce scăpă, sfișiindu-se pe înălţimi, căzu în 
Bărăgan, și de-acolo se rostogoli asupra mării. 

La miezul nopţii, Tulip, care asculta să audă pași pe punte, 
simţi că vaporul se clatină. Se rotea pe nisip, trosnind și făcînd 
să sară niturile, cu pocnete ca de pușcă. În inima lui Tulip se 
născu speranţa că vaporul era salvat, pus pe linia de plutire. 
Dădu să se repeadă afară, dar găsi ușa blocată. Cineva îl 
încuiase înăuntru; se aștepta la orice, nici măcar nu simţea frică. 
Stătea lîngă ușă, neînarmat, gata să-și primească destinul, fără 


nici o împotrivire. Vaporul continua să se rotească, greu, 
dizlocînd tonele de nisipuri care îl împresurau și tot creșteau, de 
opt anotimpuri. Grinzile se îndoiau, devenite și ele elastice, ca 
oţelul turnului Eiffel, coca își schimba forma, transformată într-o 
masă plastică instabilă. 

La început, cele doua geamanduri de la promontorii se 
auzeau egal, într-un bord și în altul. Treptat se mutau, alunecau 
în cerc, în sens invers decit acele ceasornicului, pînă ce le auzi 
în prova și în pupa. Atunci presiunea vintului, care făcea să 
vibreze pereţii de tablă scăzu, și ușa se deschise de la sine. 
Afară nu descoperi pe nimeni. Vaporul se rotise aproape un sfert 
de cerc și stătea aplecat pe o coastă. Sperata navigaţie se 
sfîrșise în trei ceasuri. Cu înclinarea de zece grade, cum arăta 
pendula din timonerie, viaţa pe bord devenea anevoioasă. Tulip 
se culcă din nou, după ce își mută perna în partea cealaltă a 
patului; altfel ar fi însemnat să doarmă cu capul în jos și tot 
sîngele să-i vină sub ţeastă. 

La casa de piatră, furtuna dărîmă unul din pereţii magaziei. 
Cîinii ieșiră afară, în ploaia care zbura orizontal spre plajă. Vîntul 
îi luă pe sus și-i duse pe ţărmul mării; poate s-ar fi înecat, dacă 
nu s-ar fi oprit între dune. Rămaseră acolo, strînși unii in alţii, 
scăldaţi de ploaia rece și vijelioasă. 

Corturile lui Tomas nu mai existau; zburaseră pe mare. 
Fusese o lupta de citeva ceasuri. Piînzele se zbăteau să se 
smulgă din ancore; băieţii ieșiră în ploaie și le apărară, doboriţi 
de vînt și uzi pînă la piele. Stăteau trîntiţi pe latura primejduită, 
adăugind ancorelor greutatea lor și forța atletică. Pe alături, apa 
din lacuri gonea spre mare, pe nisip și prin aer, în valuri și în 
pachete de tone. Băieţii ar fi rezistat pînă la capăt, ore, pînă a 
doua zi pe lumină. Îndîrjirea lor atingea culmi sublime, acum se 
dovedea pentru oricine că nu erau niște vagabonzi, vîntură 
lume, ci ființe omenești superioare, capabile să lupte cu toate 
adversităţile, chiar cu cele din ei înșiși. În tot ce era al lor 
înfățișau nerenunțarea. 


Nu rezistă pinza, care începu să se sfișie. Vîntul pătrunse în 
corturi, le umflă și le duse; cu forța aceea, dilatată înăuntru, 
nimeni nu mai putea să se lupte. 

Lucrurile salvate fură înghesuite în mașini; Tomas își pierduse 
chitara. Numai Liana și Dia primiră adăpost printre lucrurile ude 
de ploaie. Băieţii stăteau afară, împărţiţi pe flancurile mașinilor, 
apărînd capotele de pînză, să nu le umfle vintul ca pe corturi și 
să le ducă. 

La ziuă, cînd ploaia conteni, și vintul începu să scadă, lacurile 
se vedeau aproape secate; toată apa fusese aruncată în mare, 
și chiar marea se dusese departe, dezvăluind o plajă de sute de 
metri. 


Telefonul suna de multă vreme; Maria nu recunoștea soneria, 
toată casa vibra de zgomote, dintre care cel mai ameninţător, în 
afară de muogetul vîntului, i se părea bătaia ploii în cupolă. 
Începuse un război, cu canonade și răpăituri de mitralieră; un 
front trebuia să se prăbușească, o lume să fie învinsă spre 
victoria alteia. Ea nu știa din ce tabără făcea parte, și nici nu se 
gîndea că ar trebui să-și ia vreo măsură de apărare. Se tot 
gîndea la diapozitivul de după-amiază, Helga fugind pe cîmpul 
galben, dar imaginea i se părea din ce în ce mai ștearsă; vijelia 
de afară îi impunea altceva, o scenă de interior, rămasă în minte 
de săptămînă trecută. Diapozitivele fiind pe sfirșite, se oprea la 
fiecare cu orele, întrebîndu-se ce se va întîmpla cînd va ajunge 
la ultimul. Avea să urmeze un gol; îl aștepta cu tristeţe și cu 
neliniște. În primul plan se vedea o roată de tun, ocupînd 
aproape tot cadrul; printre spiţe se desena un interior rafinat și 
luxos, în lumina ruginie pe care o dau spre ziuă candelabrele pe 
trei sferturi stinse și obosite. Pe afetul tunului zăcea o sticlă de 
coniac, răsturnată, picurînd băutura gălbuie într-un bol de cristal 
străveziu, îngustat la gură. O mînă de bărbat — cu manșetă 
albă, mînecă neagră de smoking sau de frac — ţinea bolul, 
deprins cu el de toată viaţa, deprins cu smokingul sau cu fracul, 
cu lumina ruginie a candelabrelor pe cale să se stingă. Dincolo 
de mîna atit de exersată care se vedea printre spiţele roții, se 


întrezărea fundalul decorului, o bibliotecă somptuoasă, cu 
volume grele, parcă legate în aur; în dreapta ei o draperie de 
culoarea vișinei putrede, cu falduri negre, de umbră. lar în faţă, 
un fotoliu cubic, de stofă roșie, și în fotoliu, Helga, 
surprinzătoare. Stătea adîncită în perne, întoarsă puţin într-o 
parte, cu un picior adunat dedesubt, cu celălalt atîrnînd lasciv, 
gol pînă la jumătatea coapsei. Așa o recunoscuse Maria, după 
piciorul cu mișcarea ca de cerboaică. Ar fi fost greu să-i 
deslușească fața, în lumina ruginită. Era ea, într-un decor unde 
nu și-ar fi închipuit-o, după cum nu și-ar fi închipuit că în bagajul 
ei de călătorie putea să aibă o rochie lungă, de dantelă neagră. 
Și că putea să stea așa în fotoliu, cu rochia atit de ridicată. Dar 
era înspre ziuă, cînd gesturile oamenilor seamănă mai puţin cu 
ei înșiși, fiind mai puţin controlate. Maria simţea că dincolo de 
draperia vișinie care nu putea să acopere decit o fereastră, 
bîntuia o vreme groaznică, sau se pregătea un cataclism, un 
cutremur, o erupție vulcanică. Helga se temea, trăgea cu 
urechea afară. În mîna dreaptă, cu cotul rezemat pe coapsa 
goală, ţinea un pahar cu picior, pe care îl ducea la gură; dar n- 
avea să bea conţinutul, poate coniac din sticla pusă pe afetul de 
tun; gestul ei avea să se oprească la jumătate. Pe cele doua 
braţe ale fotoliului erau așezați doi bărbaţi, în frac, aplecaţi spre 
ea cu paharele în mînă. Nu li se distingea fața, ci numai 
manșetele albe. În stînga și în dreapta, în afara cadrului, se 
bănuiau biblioteca și draperia, întinse în continuare, și pe 
fundalul alcătuit de ele, erau cu siguranţă alte femei tinere, în 
rochii de dantelă neagră, ridicate pe coapse. Toate aveau cite 
un pahar în mînă, toate se străduiau să zimbească bărbaţilor 
așezați pe brațele fotoliilor și aplecaţi spre ele, dar toate 
trăgeau cu urechea afară. Logodnicul Helgăi nu putea să fie 
decit beat, într-o cameră vecină. Dacă privea mai mult timp, 
Maria vedea cum detaliile se estompează, pînă ce dispăreau, 
lăsînd numai roata de tun, în față, cît toată fotografia. Pe urmă, 
după o pauză cu ochii închiși, iar apărea sticla de coniac, 
picurînd lichidul gălbui, și dincolo de ea Helga, în fotoliu, cu 
rochia de dantelă neagră ridicată atît de mult pe coapse. 


Telefonul continua să sune. Mecarian dormea, cu fața în sus, 
senin în mijlocul furtunii, cînd toţi oamenii din oraș și toate 
viețuitoarele nu puteau fi decît în picioare. Nimeni n-avea cum 
să se apere, lupta devenise nedreaptă, și Maria tot nu știa din ce 
tabără făcea parte, îl privea pe Mecarian, îi ghicea bătăile inimii 
și respiraţia. Avea nevoie de el în toate sensurile; hotărise să nu 
mai plece, să se agațe de el cu orice mijloace, să-l copleșească 
și să-l subjuge, să-l îngenunche și să-l iubească. Să folosească 
tandreţea, împreună cu vicleșugul și perfidia, să meargă la 
vrăjitoare și să-i facă farmece. Nu îngăduia ca pe brațele 
fotoliului ei să se așeze un bărbat necunoscut și să se aplece 
spre ea cu paharul în mînă. 

Nu știa ca există un telefon în casă, nu-l auzise niciodată, nu 
deslușea de unde venea sunetul. Aștepta să se termine, nu voia 
să-l trezeasca pe Mecarian, nu ca să-i cruţe somnul, ci să-l 
păstreze sub vrajă. Îi șoptea, fără să se audă, concentrîndu-se 
asupra conștiinței lui adormite: „Nu încerca să te aperi, fiindcă 
nu-ţi vreau răul, și nicăieri n-ai să mai găsești o femeie ca mine! 
Oprește-mă aici! Nu vezi că-ți sînt destinată? Am să-ți fiu 
credincioasă pînă în ultima clipă a vieţii, și pe urmă în tot ce mai 
rămîne după viață.“ 

Telefonul tăcu în mijlocul acestei invocaţii. Maria credea că 
forța ei îl învinsese. Curînd însă începu să sune iarăși; suna 
stăruitor, părea că n-are să se oprească. Se gîndi ce-ar fi fost 
mai bine să facă: să-l trezească pe Mecarian, sau să caute 
telefonul și să-l înăbușe cu o pernă? Nu, nu voia să-l trezească, 
ar fi însemnat un pas înapoi, după care urmau alţii. Cobori din 
pat cu precauţie, porni în căutarea telefonului, printre paravane, 
orientîndu-se după sonerie. Îl descoperi într-un colţ, unde nu 
fusese niciodată; părea ascuns, ca un obiect inavuabil. De ce în 
atitea seri nu sunase măcar o dată? Și cine putea sa sune acum, 
în plină noapte, pe o vreme dezastruoasă? Casa se clătina din 
temelie, iar cupola părea gata sa se smulgă de pe șine, luată de 
vînt, să se ducă în largul mării, ca o farfurie zburătoare. 

Maria căuta ceva, pe întuneric, să acopere telefonul, cînd se 
gîndi brusc, mirată și ea de atita întirziere, că la capătul firului 


nu putea să fie decit o femeie. O femeie înspăimintată de 
furtună, sau folosindu-se de ea ca să-și justifice apelul. O uri, 
fără s-o știe, blestemă să i se usuce mîna și să scape receptorul. 
Telefonul suna înainte; dacă nu încetase după cîteva minute, 
avea s-o ţină așa pînă dimineaţa. Știa că nu-i e îngăduit să 
răspundă; nimic nu-i dădea dreptul, dar nu putea să lupte cu 
ispita: voia să audă glasul. Trase cu urechea; în casă nu se 
simţea nici o mișcare și nici un zgomot, în afară de al furtunii. 
Cum putea să doarmă în mijlocul unui vacarm care ar fi trezit și 
morții? Ridică receptorul; îi ardeau mîna și urechea. Furtunii 
care lovea acoperișul i se adăugă alta, venită de departe, pe 
firul telefonului. Între mugete și trosnete se desluși cum se 
temuse, un glas de femeie. Maria simţi că îi îngheaţă mîna și i 
se taie picioarele; nu găsea pe ce să se așeze, nu mai avea 
senzația atingerii cu dușumeaua, i se părea că plutește în aer, în 
straie de  imponderabilitate, deși își simţea greutatea, 
accentuată, ca o povară insuportabilă. Femeia gifiia, nu se 
înţelegea ce spune, decit că voia să vorbească urgent cu 
Mecarian. 

— Nu-i acasă! răspunse Maria, înăbușindu-și glasul 

— Nu se poate! Ne-ar fi lăsat vorbă. Vă rog chemaţi-l! 

Maria închise telefonul, pe jumătate inconștientă. Dar ceva în 
cugetul ei rămînea destul de lucid, ca să-și dea seama că făcea 
un gest nepermis, o ticăloșie. Telefonul sună iarăși. Acum auzi 
un glas de bărbat; era un complot și un șiretlic! 

— Cine-l caută? întrebă Maria. 

— Ei, pe dracu’, cine-ar putea să-l caute la ora asta?! E ceva 
grav, doamnă. 

— Nu-i acasă! răspunse Maria, incapabilă să cedeze. 

Receptorul îi zbură din mînă; Mecarian răsărise alături, într-o 
lumină care Maria nu știa cînd se aprinsese. Un ceas de perete, 
apărut din întuneric deasupra telefonului, arăta o jumătate de 
oră după miezul nopţii. Mecarian asculta în receptor, și, fără să-l 
privească, îl simțea cum se încordează. Nu îndrăznea să ridice 
ochi, își recunoștea vina și îl ura, fiindcă se simţea învinsă. Forțe 
unite, furtuna și oamenii de la capătul firului luptau împotriva ei, 


prea puternici să li se împotrivească. Pe fața ei crispată, se ivi, 
strimb, un zîmbet de satisfacție: Mecarian avea papuci în 
picioare, îi vedea prima oară! Îi venea să rîdă în hohote, cu 
capul dat pe spate. „Sigur că i-ai avut totdeauna, dar i-am 
ocolit, am vrut să nu-i văd. Te-am idealizat, fiindcă îmi trebuia 
un idol, pe cînd tu nu erai altceva decit un biet om, ca toți 
oamenii. Și în realitate cred că sforăi zgomotos, cu satisfacţie 
groasă, ca măcelarii îndopaţi cu vin roșu și cu carne macră! N- 
am vrut s-aud, n-am vrut să știu. Te-ai demascat singur, la 
prima încercare. Ai un nod în git și tremuri ca iepurii. Cine te 
fugărește, cine vrea să te vineze de te-ai pierdut cu firea și 
pronunți vorbe îngrozitoare, uitînd că este o femeie de față, 
ghemuită la picioarele tale?“ 

Un vapor orbecăia în Strimtoarea Skagerak, la nouă grade 
longitudine estică, între Cristiania și Hirtshals. În ajun plecase de 
la Copenhaga și, în loc să-și continue drumul la nord, prin 
Kattegat, se abătuse spre vest, ca să ajungă sub coastă, la 
adăpost de vintul în creștere. Furtuna izbucnise la un ceas după- 
amiază, cînd dubla Capul Skagen și intra în Marea Nordului. Era 
o aripă neanunțată a ciclonului care apoi se abătuse asupra 
Europei centrale, iar acum ajunsese la Marea Neagră. 

— Vin imediat! spuse Mecarian, cu o fermitate senină. 
Transmiteți-le să stea în derivă și să repare cîrma. 

Sau izbutise să se calmeze, sau starea lui de panică fusese o 
impresie falsă a Mariei. Se îmbrăca, o lăsase singură, nu-i 
spusese nici un cuvînt, parcă nici n-o văzuse. Maria avea în gînd 
un nume, Skagen, capul nordic al Danemarcei, atît putuse să 
înțeleagă din convorbirea interceptată trunchiat, cu atenţia 
difuză, fiindcă se uita la papucii lui Mecarian. | se păreau 
grotești, și satisfacția ei creștea pe măsură ce-i descoperea mai 
bine; papuci de lac negru, căptușiţi cu mătase roșie. Ceva mai 
ridicol nu putea născoci nimeni! 

La nouă dimineaţa recepţionase chiar ea o radiogramă. 
Saturn trecuse de Frederikshavn, în drum spre acel Skagen care 
acum revenea, localizind o primejdie gravă. Păli brusc, cu o 
durere în inimă. Cîteva clipe se clătină, incapabilă să se miște 


sau să strige după ajutor. Era o durere pe care nu putea s-o 
suporte, simţea că se încovoaie, se descompune în molecule. Ar 
fi vrut să cadă și să se termine. Durerea creștea, iar ea rămiînea 
lucidă. Nu putea nici să înainteze, nici să caute un sprijin. 
Semăna cu o paralizie, și pe lîngă durere, o năpădi spaima. 
Soneria telefonului, care izbucni iarăși, se amplifică inexplicabil; 
parca băteau mii de clopote în furtună. Mecarian veni calm, 
înnodîndu-și cravata. Alt obiect ridicol, după papucii de lac 
negri! 

— Ce se întîmplă? biigui Maria. 

El n-o luă în seamă; ridică receptorul. Acum Maria văzu 
limpede că se schimbase la faţă, dar nu știa dacă fizionomia lui 
exprima derută, sau furie. Poate pe amîndouă. Legătura portului 
cu staţia radio de coasta era ruptă, și șoseaua blocată; 
motocicleta curierului se întorsese, stilpii de telegraf, doboriţi, o 
împiedicau să treacă, și chiar fără această piedică n-ar fi putut 
sa ajungă departe. Pe plaja deschisă, furtuna ar fi răsturnat-o și 
ar fi aruncat-o în mare. 

— Mă duc direct acolo! anunță Mecarian în receptor, fără 
multă gîndire. Luaţi mașina direcției și încercaţi să vină unul din 
voi după mine. 

Acum Maria, care se apropiase de el, tot ce putuse să facă, 
auzi glasul celălalt, întretăiat, cu ezitări și tremur de panică: 

— Dar nu se poate merge nici o sută de metri! Nu știți ce-i 
afară?! 

Trînti receptorul. Era nebun, sau avea puteri nebănuite de 
nimeni? Maria îi ţinu drumul; durerea din inimă îi trecuse, la fel 
de brusc cum venise, și suferința lăsase în urmă o energie 
neașteptată. Acum ar fi putut să se lupte cu oricine, chiar cu 
Mecarian, care o desconsidera, neadresîndu-i un cuvînt și 
neacordindu-i măcar o privire. 

— Ce s-a întîmplat? 

Știa, n-avea nevoie de o confirmare. Știuse dinainte, de 
aseară, sau de un an, din ziua cînd plecase vaporul. 


Mecarian o dădu la o parte. Ea se agăţă de braţul lui. O tîra 
spre ușă, ignorind-o, ca și cum nu i-ar fi simţit nici măcar 
greutatea. 

— Unde te duci? 

El se opri și o privi în ochi: 

— N-ai auzit? Nu înţelegi ce se întîmplă? Cine dracu' o fi pus 
stația radio atit de departe?! 

„Foarte departe!“ se gîndi Maria. 


55 


Străzile, spre gară, erau barate de stilpi căzuţi de-a 
curmezișul. Blocul turn se legăna printre nori, gata să cadă, se 
îndoia, ajuns și el la o elasticitate vegetală. Ar fi trebuit să se 
audă urletele locatarilor, cuprinși de teroare, dacă urletul 
furtunii n-ar fi fost mai tare. 

Mașina porni, urcîndu-se pe trotuar, apoi coti pe prima stradă 
la stînga. Așa, vîntul venea din spate. Maria înțelese că Mecarian 
avea o tactică, gîndise drumul, nu îl luase la întîmplare. Nu 
credea că va fi posibil să ajungă, dar nu putea să-și nege 
admiraţia. Comandant de armate, ar fi mers din victorie în 
victorie. ÎI privi și-i descoperi profilul în întuneric. Nu-l 
recunoștea, nu mai era el, ci o sumă a tuturor bărbaţilor care îi 
stătuseră la picioare, și a celor care stătuseră pe fotoliul ei, 
aplecaţi spre ea cu paharul în mînă. l-ar fi plăcut să moară 
împreună cu el, în carlinga mașinii, intrînd într-un zid de beton, 
cu două sute de kilometri pe oră. Nu rămîne nimic hîd după 
aceea; materia trece dincolo de diformitate și se pulverizează. O 
asemenea moarte e un triumf al omului asupra viermilor și 
putreziciunii. 

Mașina mergea singură, împinsă de vint din spate. Stilpii 
căzuţi se înșirau în lungul trotuarului, și strada rămiînea liberă. 
Înainte de a coti pe faleză, Mecarian opri; trebuia să ţină tare 
piciorul pe frînă, ca mașina să nu escaladeze parapetul de 
piatră. 

— Pune-ţi centura! S-ar putea să ne răstoarne. 


Atunci de ce mai plecase? Dar avea într-adevăr o tactică, aici 
fiind zona cea mai apărată. Furtuna ajungea vlăguită, după ce 
traversa tot orașul și se lamina pe străzi care o spintecau în 
lungime. Mecarian cunoștea orașul; tot lungul falezei stilpii fiind 
numai pe dreapta, cădeau peste parapet și nu puteau să bareze 
drumul. Scăpată de pe străzi înguste, furtuna găsea un front 
larg, deschis, unde se dilua, dînd naștere unor zone de liniște. 
Primejdioase rămîneau rafalele, care făceau mașina să derapeze 
pînă în bordură. Îndată, Mecarian vira și se lipea de bordura 
opusă, ca să-și creeze spaţiu unde să-l proiecteze rafala 
următoare. Mersese și Maria, odată, așa, în zig-zaguri, și 
ajunsese. N-ar fi fost mai bine să fi căzut și să fi înghețat pe 
plajă? Sub faleză era cartierul cu vile, unde visase că ar putea 
trăi fericită. Acum nu se vedea nimic jos, și nicăieri nu putea fi 
fericire. Nu se vedea aproape nimic nici în faţă; ploaia aruncată 
în pachete asupra parbrizului, crea impresia unei navigaţii cu 
submarinul. Îi lipseau aerul și lumina. Nu-i era frică, dar se 
înăbușea, vroia să ajungă la suprafaţă. Se simţi trîntită în 
portieră; centura o imobiliza în scaun, îi dădea un sentiment de 
siguranţă, dar inutil, fiindcă nu voia să se apere. Luată de vînt, 
mașina alunecă pe două roţi, înclinată, gata să se răstoarne, 
escaladă bordura și se opri în parapetul de piatră. Tabla 
caroseriei scrîșni, multilată. Mecarian viră la stîngă și porni mai 
departe, ca și cum nici n-ar fi simţit lovitura. Mai putea oare 
cineva să îndrepte tabla, și mai ales, sa refacă frumoasa culoare 
violetă? Oare n-avea nici o părere de rău? Dacă nu pentru un 
bun, pentru o valoare, măcar pentru frumusețea desfiinţată? 
Putea un asemenea om, atit de puternic și de imperturbabil să 
aibă sentimente calde? Și, putea, mai ales, să accepte ocrotirea 
tandră a unei femei dezarmate? Se dăduse pe mîna lui, fără să- 
și păstreze un drum de retragere și o zonă de apărare. Viaţa ei 
depindea de el, sau de soartă, îl privi iarăși, dar nu mai putea 
să-l vadă. Lumina farurilor se stingea în ploaie, la cîţiva metri, și 
ultimele felinare nedoborite de furtună, se sfirșeau la marginea 
orașului. 


De-aici înainte începea o lume inabordabilă. Maria nu credea 
că mașina ar putea merge zece pași mai departe. Era o 
tentativă absurdă, sortită înfrîngerii. 

Dar sigur, el avea o tactică. În loc să ia furtuna în piept, 
mergînd spre autostradă, mașina se lăsă sub vînt, pînă pe plajă. 
Marea se auzea mugind în beznă, destul de departe. Rămînea 
un spaţiu de siguranță, și, spre mirarea Mariei, pe acest coridor 
liber, fără obstacole, vijelia pierdea din intensitate. Cînd simțea 
venind o rafală, Mecarian lăsa mașina să fugă cu vintul, pînă 
putea să vireze în partea cealaltă. Era același mers în zig-zaguri, 
ca pe faleză, însă de proporţii nautice; mașina semăna cu o 
barcă, navigînd în volte, înclinîndu-se cînd într-un bord, cînd în 
altul. 

În cîteva rînduri, rafalele o duseră pînă în mare; de fiecare 
dată părea că s-ar fi răsturnat, dacă n-o opreau valurile, lovind-o 
surd, cu o forță pe care Maria o simţea prin bretelele centurii de 
siguranţă, cu greutatea lor ajunsă la sute de kilograme. 

— Și pentru ce? strigă Mecarian, pe neașteptate, sub un val 
care înecase mașina. Dacă nu ajungem? 

Opri mașina, într-o zonă de acalmie. În stînga erau blocurile, 
dar cine putea să le vadă? Lumea nu mai avea existenţă. 
Singura realitate rămînea un vapor în primejdie. Putea el să-l 
salveze? Îl conduceau curajul și nevoia de a-și face datoria, sau 
o manie? 

— Nu era mai bine să fi rămas acasă? 

Se aplecă spre Maria, s-o simtă, fiind imposibil s-o vadă. Ea îi 
înregistră apropierea prin undele reflectate dintr-un obraz în 
altul. 

— Să fi stat acasă, cu tine în brațe! îi șopti Mecarian în 
ureche. Eşti făcută din lînă și din mătase. O țesătură mai nobilă 
și mai caldă nu poate să existe. E de neuitat. A accepta pe 
oricare alta după tine, înseamnă o coborire. 

Făcu o pauză ciudată, fiindcă ieșea din ritmul întîmplării. 
Nimic nu putea să decurgă pe îndelete într-o asemenea noapte. 


— Ducă-se dracului! exclamă pe urmă, în timp ce o rafală 
zgilțiia mașina. Hai înapoi! Am nevoie de tine. Acum! Vrei să ne 
întoarcem? 

Glasul și iradiaţia lui îi răscoleau dorinţi bolnave, s-ar fi lăsat 
îmbrăţișată acolo, în spaţiul carlingei, inedit pentru ea și 
neviolat de nici o amintire, între rafalele de vînt și valurile 
furioase, în mugetele mării și ale furtunii. El îi șuieră în ureche: 

— Vrei să ne întoarcem? 

— Da! biigui Maria. 

Mașina porni, cu o smucitură pe care o primi în tot trupul, cu o 
satisfacție dureroasă. Dar nu! Mergea înainte, cînd credea că 
întoarce. Se simţi înfrîntă și acoperită de umilință. Mecarian 
amuţise, după ce-i smulsese răspunsul. Ar fi vrut să-l sugrume. 
Mergea înainte! lar ea dorea din tot sufletul să nu poată ajunge. 

Găsi magazia dărimată. Cîinii nu erau acolo. N-avea cum să-i 
caute și nici nu spera să-i găsească. De ce-i mai scăpase de la 
hingheri, dacă nu știuse să-i apere? „Sînt o ticăloasă!“ De ce 
spusese „da“, în loc să coboare din mașină și să fugă pe plajă? 

Cînd intră în staţie, Mecarian citea radiogramele primite în 
ultimele ore. Ce-l mai interesa? Ultima răminea singura 
importantă. Cea pe care radiotelegrafistul o recepționa în clipa 
aceea, iar ea o înregistra involuntar, dintr-o deprindere atit de 
înrădăcinată, încît atunci cînd și-o exercita devenea prima ei 
natură. Asculta și nu-și dădea seama cum de rămiînea atit de 
calmă. „Derivăm spre nord-est, cu șase mile pe oră. Balans 
patruzeci de grade. Încărcătura de pe punte în primejdie. Se 
rupe arimajul“. 

Mecarian terminase de citit radiogramele. Își scoase ochelarii, 
privi peste umărul radiotelegrafistului care bătea la mașină, 
traducînd în litere piuiturile precipitate din cască: „În nouă ore 
probabil eșuăm în zona Tjörn“. Semna Alber. Părea un raport 
banal și calm, dar anunţa un dezastru. Mecarian luă hirtia din 
mașină, își puse ochelarii și citi încă o dată, apoi se apropie de 
harta prinsă în perete, un mapamond, fără detalii suficiente. l-ar 
fi trebuit o hartă de navigaţie. Ochelarii nu-l mai îmbătrineau, ca 
altădată. 


— Eşti singur? 

Radiotelegrafistul întoarse capul. 

— Nu-i aici nici o secretară? continuă Mecarian, cu ochii pe 
hartă. 

— Nu; doar în turele de ziuă. 

Mecarian se întoarse și o văzu pe Maria în ușă. N-o întrebase 
niciodată nimic, dar era posibil să nu știe ce făcea ea acolo? De 
ce locuia în casa de piatră, pe malul mării, la trei kilometri de 
stația autobuzului, despărțită de primii oameni printr-o plajă 
goală, fără un copac, fără un fir de iarbă? Exista doar Calul de 
Salcie, numai că el n-avea de unde să știe, iar dacă ar fi știut, nu 
i-ar fi înțeles rolul. Socotea că este o funcţionară a staţiei de 
coastă? Sau concubina vreunui radiotelegrafist? A celui aflat 
acum în tură? Maria nu așteptă un ordin; se așeză la masă și 
deschise blocnotesul. Mecarian se întoarse la hartă. 

— Scrie: Sacrificaţi orice material disponibil. Pînă la repararea 
servomotorului, puneţi în funcţiune cîrma de mînă. 

Tăcu, și Maria întinse hirtia radiotelegrafistului. Mecarian 
rămase ginditor, cu ochii la hartă, dar concentrat în altă parte. 
Șovăia, Maria își dădea seama după poziţia umerilor. Se gîndea, 
poate, ce diferenţă era între atmosfera stației de radio și puntea 
de comandă, unde acum se recepționa dispoziţia lui, atît de 
categorică. Puteau zece oameni, înghesuiți într-un cheson cu 
pereţii de fier, să manevreze greaua eche metalică, să învingă 
izbiturile valurilor, cu forța lor măsurată în tone, în timp ce 
balansul îi arunca pe unii peste alţii? 

Răspunsul veni în minutele următoare: „Camera cîrmei 
inundată. Aprobaţi să cerem salvarea“. 

Maria văzu pe chipul lui Mecarian o paloare de agonie; părea 
lovit în creștet, gata să cadă. Ochii însă îi rămîneau vii, ațintiți 
într-o depărtare continentală, și în ei se citea nu teamă, ci ură. 
Ura vasele de salvare, printr-o optică personală, un mit romantic 
al navigaţiei. Socotea că salvarea nu trebuie să se plătească, 
uitînd că în joc erau valori materiale la care salvatorul își cîștigă 
dreptul, ca orice participant într-o asociaţie. Dar așa, salvarea se 
transforma într-o negustorie; cîștigurile puteau să ajungă 


fabuloase, nejustificate nici de eforturi, nici de riscuri. Jumătate 
și jumătate. Nu se mai chema plată, ci pradă. Și totuși, vasele 
de salvare trebuia să existe, vapoarele în primejdie aveau 
nevoie de ele. Decit totul, e mai bine să pierzi jumătate! Oricine 
se învoiește, și Mecarian trebuia să se învoiască. Dar mai întîi 
era dator să se apere. Dictă, cu glasul asprit de ură: „Nu apelaţi 
la salvare. Evacuaţi apa. Rămineți în derivă. Răspundeţi dacă se 
repară servomotorul și în cîte ore poate fi gata.“ 

„Imposibil de precizat orele. Șeful electrician indisponibil“. 

Citind răspunsul, Mecarian se făcu vînăt de furie. „Ce are șeful 
electrician? Pîntecăraie?“ 

Întoarse capul spre el, refuzind să scrie. | se părea inutil și 
grosolan. Nu admitea asemenea cuvinte în vocabularul omului 
care o îmbrăţișase acum cîteva ceasuri. Mecarian repetă, 
neînduplecat; metoda lui era să nu renunţe la nimic, nici chiar la 
grosolănie. Răspunsul ar fi trebuit să-l umilească. Starea șefului 
electrician, pe care o persiflase, era gravă, avea femurul 
fracturat, cu o deplasare primejdioasă. Maria se aștepta ca 
Mecarian să cedeze, să lase capul în pămînt, măcar o dată. 
După o singură clipă de șovăire, care trecu fără să se vadă, îi 
auzi dispoziţia, imperturbabilă: „Medicul vasului să-și facă 
datoria“. Medicul avea rău de mare, ca aproape tot echipajul. 
„Puneţi piciorul în atele. Șeful electrician să fie transportat la 
servomotor și să supravegheze reparația“. 

Maria asculta răspunsul și-i venea să geamă. 

„Nu mai putem rezista. Echipajul intră în panică. Aprobaţi să 
cerem salvarea. Nu există altă soluţie.“ 

— Șarpe încălzit la sîn! Lașule! 

întoarse capul, fulgerată. Vorbele căzuseră pe obrazul ei, 
făcînd-o să reculeze. Ar fi vrut să se ridice și să urle: „Nu-ţi 
îngădui! Între voi doi el este mai bun!“ Se învirtea camera, se 
învîrtea lumea, nimic nu mai avea stabilitate. Acum două 
ceasuri, acest om dormea lîngă ea, senin, împăcat, mulțumit 
prin dragostea ei primită de-a gata. Nu făcuse nimic s-o cîştige, 
decit că într-o zi îngropase un cîine. Acum rămăsese singur, nu 
mai avea ce cîine să îngroape. 


Unde puteau fi cîinii? Auzi glasul lui Mecarian și nu-l 
recunoscu. Ridică ochii și nu-i recunoscu nici chipul. Era doborit 
și feroce. Părea o fiară încolţită. Ar fi sfișiat, ar fi sfirtecat, 
înainte de a accepta înfrîngerea. 

— Scrie: Chemaţi salvarea! 

După aceste cuvinte, se întoarse, își lipi fruntea de hartă și 
rămase așa, vrind parcă să se ascundă. Era o înfrîngere 
personală, Maria îl intuia și simţea satisfacţie. Deschise postul al 
doilea, îl acordă la timp ca să prindă începutul apelurilor de 
salvare. Le cunoștea din ascultările ei, mii de strigăte, prinse în 
mii de ore groaznice. Continuau să se piardă vapoarele, ca la 
începutul navigației. Aveau giro-compas, radar și goniometru și 
nu le lipseau previziunile meteorologice. Dar se pierdeau dintr-o 
fatalitate, sau dintr-o neprevedere, o greșeală a oamenilor. Sau 
din încăpăţinare. 

Mecarian stătea în același loc; nu putea să-i vadă fața. 
Pesemne era torturat, și ei îi părea bine. 

Apelul se repeta, acel SOS, căruia nu-i lipsea nici muzica, 
sunetele eterului, ca să pară un început de simfonie. De cite ori 
îl auzea, i se înfiora pielea. De mii de ori pînă astăzi! Deodată, 
toate cite se auzeau amuţiră, și toate cîte se vedeau dispărură. 
Maria simţea un gol sub piept, ca într-o prăbușire. Fusese surdă 
și oarbă. Din acest gol explodă o idee, care aștepta de mult 
timp, pregătită, iar ea o știa și se ferea s-o înţeleagă: pe omul 
care cerea ajutor lumii îl iubise odată, și fiindcă îl iubise cu 
patimă nu putea să nu-i fi păstrat un loc în inima ei, sub 
cicatricea înșelătoare. Asculta, halucinînd, și peste haosul de 
sunete se suprapunea imaginea lui Alber, în toate felurile în cîte 
și-l aducea aminte, de la prima întîlnire, pe plajă, pînă la 
despărțire, în capul scărilor, pe care ea le cobora cu presimţirea 
că n-o să le mai urce niciodată. Le-ar fi urcat acum, în goană, să 
fi știut că el e acolo și o așteaptă. N-ar fi ţinut seama de 
ocolurile încă neterminate, socotea ca nici n-au existat de 
vreme ce nu-i lăsau nici o urmă în suflet. Dreptul ei la Alber 
rămiînea neștirbit, ca în clipa cînd plecase vaporul, iar ea îl 
urmărise de pe faleză, prăbușită pe volanul mașinii. 


— Răspunde un salvator de la Cristiana, spuse Maria. 

Radiotelegrafistul încerca să reia legătura cu vaporul. De zece 
minute nu mai primise nici o comunicare. 

— Cristiana e prea departe. Au să apară alţii. Sînt destui ulii. 

În glasul lui Mecarian rămînea ura veche. Oare nu se gîndea 
că pe lîngă vapor și pe lîngă mărfuri se salvau și oamenii? 
Pentru viaţa lor nimeni nu cerea plată, și astfel se absolveau 
toate păcatele. 

— Răspunde și Goteborg! 

— Foarte bine! scriîșni Mecarian. Să vedem care pe care. Au 
să-și spargă capetele! 

Îndată răspunse al treilea salvator, de la Arhus. Toate trei se 
îndreptau spre Saturn. Cel mai apropiat, de la Goteborg, înainta 
greu, cu furtuna din faţă, cu abia două noduri; n-avea nici o 
șansă. Mecarian părăsise harta, ședea acum pe un scaun, în 
stînga radiotelegrafistului. Pe Maria părea că nu o vede. După 
un ceas, salvatorul de la Goteborg se întoarse, cu avarii care 
puteau să se agraveze. 

— Nu-i nimic! Au să-și scoată paguba altădată. 

Glasul lui Mecarian o făcu să înțeleagă realitatea. Maria 
începu să tremure. Își pusese toate speranţele în salvatorul aflat 
mai aproape. Deodată se născu în ea simțămîntul dezastruos că 
nu mai exista nici o scăpare. Tremura, cu pumnii strînși, cu 
inima rece ... După o luptă zadarnică, Alber avea să piară, în 
primele ore ale dimineţii, și ea se simţea vinovată. Nu avea în el 
forța să se salveze, așa cum i-o insufla Mecarian de la distanţă, 
fiindcă era mort, de mîna ei, înainte de naufragiu. 

Salvatorul de la Arhus înainta ușor, pe sub coastă, dar avea 
de străbătut peste o sută de mile. Cel de la Cristiana putea sosi 
cu mult înaintea lui, pe la cinci înspre ziuă. Era ora trei noaptea. 
Vasele de salvare duceau convorbiri cu vaporul, se interesau de 
valoarea încărcăturii. Chiar și Mariei i se părea groaznic, dar 
poate era o obligaţie, poate trebuiau să completeze registre. 
Mecarian încetase să mai reacționeze. Aștepta placid să se facă 
ziuă. 

De pe vapor nu se mai prindea nici o comunicare. 


— Întreabă în ce situaţie e servomotorul! 

Nu veni nici un răspuns; în schimb auzeau convorbirea între 
Saturn și vasele celelalte. 

Mecarian se uită de jur-împrejur; cercetă camera, pe care o 
vedea prima dată. Prezenţa Mariei nu-l mira. Relaţia dintre ea și 
casa de piatră părea să-i fie indiferentă; sau o ignora sau nu 
avea puterea să se gindească. 

— E cineva aici care ar putea să-mi facă o cafea? 

Maria ieși, fără un cuvînt. Se duse sus și puse să fiarbă apă, 
un ibric de un litru. Pînă să dea în clocot, privi imaginea rămasă 
în diascop de după-amiază, Helga fugind pe cîmpul galben. Nu 
era rapiţă, ci lavă zgrunţuroasă, luminată de un soare cocilit, 
poate soarele Islandei, mergînd lung pe orizont, în anotimpul 
cînd nu apune niciodată. Umbra Helgăi cădea în stînga și s-ar fi 
dus la infinit, dacă nu o oprea cadrul. Fugea în neștire, părea 
nefericită și condamnată, mînată de o temere, sau de o 
pedeapsă, și peste imaginea ei pierdută, Maria o suprapunea pe 
cea din fotoliul roșu, văzută printre spiţele roții, Helga cu rochie 
de dantelă neagră, între cei doi bărbaţi în frac, aplecaţi spre ea, 
cu paharul în mînă. Dincolo de cîmpul galben nu putea să fie 
decît marea, albă de gheţuri, și Helga se făcea tot mai mică. 

Puse cafea cu lingura mare. Furtuna scăzuse, dar mai avea 
destulă violență ca să izbească în geam, împiedicînd-o să-l 
deschidă. Ar fi vrut să se uite jos, să vadă dacă nu veniseră 
cîinii. Măcar dacă s-ar fi dus la bar s-o aștepte! Simţindu-i, lacob 
le-ar fi dat drumul înăuntru. 

Puse pe o tavă trei cești, trei pahare, ibricul de cafea și o 
sticlă de sache, începută de multă vreme, golită numai de un 
deget. Alcoolul parcă se îngălbenise, ca ţuica de prune. Din ușă 
se întoarse, făcu sandvișuri cu șuncă și sardele; i se părea puţin 
pentru o noapte de veghe. Căută în cămară, găsi un salam de 
Sibiu, tăie felii de un deget, nu putea să le taie mai subțiri, îi 
tremurau mîinile. Dacă ar fi trebuit să intre acum în tură, n-ar fi 
fost în stare să folosească manipulatorul. Dar tocmai se decalau 
schimburile, avea pauza de douăzeci și patru de ore, intra în 
tură abia după-amiază. 


Totdeauna îi plăcuse să pregătească o masă pentru cineva, să 
aibă un musafir, să-i dea de mîncare; oricui, chiar și unui străin 
oprit la poartă. Exista în ea un simţ vechi de ospitalitate, și nu 
dispăruse în viaţa provizorie pe care o ducea în casa de piatră, 
ci așteptase latent, ca ea să-și facă o gospodărie. Îl simţea 
acum, renăscînd, cum se anunţase în primele seri, la Mecarian, 
cînd pregătea masa. Alber nu-i inspira niciodată preocupări 
casnice. Se ocupa el de masă, în ocaziile rare cînd Maria se 
declara înfometată. De obicei, mîncau puţin, suplinind mîncarea 
cu o băutură tare. Dacă era reprobabil și primejdios pentru 
sănătate, în schimb Mariei îi dădea o independenţă aeriană, se 
simţea ușoară și neatîrnată, ca păsările cerului. 

Înainte de a cobori, schimbă locul farfuriilor pe tavă. | se 
păreau puse inestetic, culorile nu se armonizau. Uitase 
șerveţelele. Omul pentru care făcea toate acestea putea să nu 
bage de seamă. Nici nu-i era gîndul la mîncare, voia o cafea, iar 
ea îi pregătise o masă. Nu urmărea să-l subjuge, ci doar să-l 
ajute. lar dacă el nu băga de seamă, cu atit mai bine. Nu 
aștepta nici o mulţumire, decît pe aceea din sufletul ei izvorită 
dintr-o tandrețe aproape maternă. Voia să-l ocrotească, deși era 
cel mai puternic. În schimb, el trebuia s-o ia de nevastă. 


Încă înainte de a deschide ușa, auzi convorbirea între cele 
două salvatoare. Fără nori, aici ar fi trebuit să se lumineze de 
ziuă; acolo era încă noapte. Salvatorul de la Cristiana ajunsese, 
însă nu putea să acționeze. Furtuna atinsese o violenţă care îl 
împiedica să se apropie, să dea o remorcă, și chiar dacă ar fi 
izbutit, nu putea trage vaporul, cu valurile în faţă. 

Pe chipul lui Mecarian, peste oboseală și încordare, se supra- 
punea un dezgust, dus pînă la ultima lui treaptă. Nu putea 
interveni, n-avea cum să se apere. Salvatorul nu accepta soluția 
omenească de a duce vaporul cu furtuna în spate, pînă la primul 
adăpost de sub vint, pe coasta Danemarcei. Voia să-l tîrască la 
el acasă, într-un șantier cu care desigur avea aranjamente, de la 
care lua procente însemnate, din costul reparațiilor. Dar îi lipsea 


puterea, astfel că ducea tratative de colaborare cu salvatorul de 
la Arhus. Își împărțeau prada! 

În clipa cînd Maria intra pe ușă, Saturn răspunse la chemarea 
staţiei, după o tăcere de două ore. Mecarian nu ceru nici o 
explicaţie, avea să se răfuiască pe urmă, tăcerea atit de 
prelungită i se părea o desconsiderare și o indisciplină. 

— Întreabă în ce situaţie este servomotorul! 

De-ar fi putut să-l pună în funcţiune! Nu se gîndea la altceva, 
decît să scape de sub nasul salvatoarelor, să le lase învinse și 
ridicole în mijlocul mării. Dacă nu izbuteau să dea remorca, nu 
aveau dreptul să pretindă nici o despăgubire. Să urle de furie, 
ca lupii care nu pot să atace turma! 

Mecarian se ridică să privească hiîrtia din mașina de scris. Lovi 
cu pumnul în masă, incapabil să-și pună frînă. Răspunsul nu 
pomenea nimic de servomotor. Nu putea fi decît o sfidare! În 
furia lui nu-și dădea seama că primejdia nouă care se ivise le 
întrecea pe celelalte. Zece cuvinte recepționate greu, mai 
degrabă ghicite! Maria nu le putea prinde cursiv, ar fi trebuit să 
scrie literă cu literă și apoi să le dea un înțeles logic. Întreg 
echipajul, și din cînd în cînd chiar radiotelegrafistul, care abia 
mai putea să transmită, se luptase pe punte, mai mult de două 
ceasuri, încercînd să refacă arimajul în primejdie să se rupă. Nu 
izbutise, și acum cilindrii din tribord se rostogoleau liberi, odată 
cu balansul. Incapabili să-i mai oprească, oamenilor nu le 
rămînea decit să se dea în lături și să aștepte sfirșitul. Mecarian 
știa, erau cilindri de oţel de două mii de tone fiecare. Se mira că 
nu rupeau parapetele, să cadă în valuri... 

Abia a doua zi seara, la sfîrşitul turei, urmărind una cîte una 
radiogramele, Maria avea să reconstituie întîmplarea, în 
proporţiile ei înspăimîntătoare. Nu mai putea fi vorba de 
salvarea cilindrilor. Mecarian dădu ordinul să fie aruncaţi peste 
bord. Parapetul rezista; deși mutilat ca după explozie, înfățișa o 
piedică, peste care piesele uriașe, cuprinse de turbare și de 
nebunie, nu puteau trece. 

Odată cu lumina zilei, sosi și salvatorul de la Arhus. La ora 
aceea vaporul părea condamnat. Chiar dacă îl luau la remorcă, 


nu exista nici o șansă să-l ducă la adăpost, înainte de a-l 
distruge propria lui încărcătură. Cilindrii, ciocnindu-se între ei și 
în parapete, detunau mai puternic decît marea, dînd impresia 
unei canonade, a unui război necruţător între metale, în timp ce, 
pe deasupra, se ducea războiul între oameni. 

Existau și aici două tabere: Mecarian, singur, întruna din ele. 
Maria se alie cu ceilalți. La fel ar fi făcut oricine. Se uita la 
Mecarian și nu înțelegea cum putea fi într-un om atita 
înverșunare. Nu-i mai recunoștea trăsăturile, se îndoia că îl 
cunoscuse vreodată și că aveau amintiri comune. Înaintea 
dezastrului de pe mare, aștepta propriul ei dezastru, să se 
scufunde, cu parapetele rupte, din ciocnirea cu ea însăși. La ora 
opt, Alber ceru învoirea să abandoneze vaporul. Cele două vase 
se ofereau să salveze echipajul; altceva nu puteau face. Nici ele 
nu ţineau bine marea, din ce în ce mai montată, și nu știau cît ar 
mai putea să reziste. Dar rămaseră acolo pînă la urmă, repetînd 
într-una propunerea. Maria nu mai înțelegea: veniseră după 
pradă, și acum, renunțind la ea, acceptau toate riscurile, în 
primejdie să piară, ca să nu lase niște oameni în voia soartei. 
Există deci un loc unde dispar toate mizeriile naturii noastre și 
rămîne doar omenia! Mecarian ar fi trebuit să cunoască mai bine 
legile mării, îngrozitor de dure și de generoase. Ar fi trebuit să 
nu arate ura lui neîmpăcată salvatoarelor, fiindcă ele existau 
datorită acestor legi ale mării, care împacă sublimul și cruzimea. 
Dar aceste sentimente piîlpiiau slab în sufletul Mariei, într-o zonă 
de umbră; iar reflecţiile ei erau mecanice și secundare. Mintea și 
sufletul îi rămiîneau dominate de gîndul că vaporul avea să 
piară. Chiar dacă se salva, Alber rămînea un infirm, incapabil să- 
și facă un crez nou, care să-i justifice existența. 

În clipa cînd începea războiul, ea nu putea să intre în tabăra 
lui Mecarian, duritatea lui îi repugna. Dar îi aprobă răspunsul, 
fiindcă refuza înfrîngerea și crea o speranţă, fie și irealizabilă: 
„Nu abandonaţi vasul! Largaţi cilindrii cu orice mijloace! În ce 
situaţie se află servomotorul?“ 


Rămiîneau cinci ore pînă la coastă, care reprezenta naufragiul, 
dacă nu se producea mai degrabă. „Servomotorul s-a demontat; 
puţine șanse să fie pus în funcţiune“. 

Mecarian răcni în urechea radiotelegrafistului: 

— Chiar dacă există o singură șansă, nu renunţțaţi la ea, 
pentru nimic în lume! 

Deși îl înțelegea, Maria tot nu putea să treacă în tabăra lui. Îi 
recunoștea dreptatea, absurdă și monstruoasă. N-avea putere 
să-l urmeze. Aștepta într-un colţ al camerei, în picioare, cu 
mîinile pe lîngă corp, dar i se părea că își ţine pumnii la gură. 

Schimbul de radiograme continua acum fără întrerupere, și 
între ele se intercalau intervenţiile salvatoarelor, repetînd 
vechea propunere. În balansul care depășea patruzeci de grade, 
cilindrii săriseră peste parapet, cu o întirziere nefirească; făcea 
impresia unei ostilități a materiei. Situaţia vaporului nu se 
îmbunătăţea, cilindrii din bordul celălalt îl dezechilibrau, creau o 
primejdie și mai mare, și dacă pînă acum nu-l răsturnaseră, 
însemna că în dezlănţuirea mării nu mai exista nici o logică. 

O rază roșie intră pe fereastră, și ea nelogică și fără lege. 
Camera se lumină ca de flăcări; Mariei i se păru că ardea casa 
și, gîndindu-se fulgerător la ce ar fi trebuit să salveze, nu găsi 
altceva decit diapozitivele cu perechea nordică. Norii se 
spărgeau la orizont, odată cu răsăritul soarelui. 
Radiotelegrafistul picotea, istovit. Aplecat peste el, Mecarian îl 
ținea de umăr cu degetele încleștate. Ce sfat mai putea să dea, 
cu o natură în stare de haos? Ce urmărea, ce spera, de nu voia 
să abdice? A treia oară Alber cerea să abandoneze vaporul; în 
lumina dimineţii, coasta se vedea la orizont, cu faleza de piatră; 
odată ajunși acolo, nimeni nu mai putea să se salveze. Răgazul 
se scurtase la două ore. „Nu abandonaţi! repeta Mecarian. 
Reparaţi servomotorul! Largaţi toată încărcătura de pe punte“. 
Maria îl vedea încovoindu-se, cu fața crispată; de ce-și lua pe 
umeri această faptă egală cu o crimă? Cine avea să-l absolve? 

Își imagina oamenii de pe vapor, lovind cu topoarele în 
parimele care arimau cilindrii. Cînd îi îmbarcaseră la Copenhaga, 
nimeni nu se gindea că de la ei putea să vină sfîrşitul vaporului 


și al tuturora. Se întrebau oare acum cine era vinovatul? Cel 
care dăduse ordinul, sau cel care îl executase? Era arimajul 
defectuos, sau nu exista arimaj să reziste la atita încercare? 

„Ce se întîmplă cu servomotorul?“ 

Mai avea importanță? Primul din cei trei cilindri se răsucise, 
după aceleași legi necontrolabile sub imperiul cărora se 
petreceau toate faptele, și izbea în baza suprastructurilor, 
ameninţind să le străpungă; puntea de comandă se zgilțiia sub 
lovituri, gata să cadă. Era atroce și ridicol să încerci repararea 
servomotorului. Fără puntea de comandă, toate pe vapor, de la 
mașini pînă la oameni, rămîneau fără sens și fără scăpare. 

— Întreabă ce se întîmplă cu servomotorul! 

Radiotelegrafistul apăsă de cîteva ori pe manipulator, nu se 
distingea nici o literă clară, după cum își dădea seama Maria, 
apoi se ridică, livid, se întoarse spre Mecarian, eliberindu-se de 
sub mîna care îi zdrobea umărul, și începu să răcnească: 

— Aţi înnebunit? Nu vă daţi seama că nu se mai poate? 

Un pumn sub bărbie îl făcu să se rostogolească pe dușumele. 
Maria privea, uluită de întîmplare, de gestul unuia și al celuilalt. 
Pe amîndoi îi atingea nebunia, cu o aripă, și nici ea nu putea să 
scape. Radiotelegrafistul se ridică de jos, cu ochii după un 
obiect, să lovească. Maria se repezi la el și-i ţinu calea. 

— Nu fi nebun! Mai bine pleacă! 

Radiotelegrafistul ieși pe ușă, îl auzi urcînd scările de-a 
bușilea. Maria bău o înghiţitură de saché, apoi se așeză liniștită 
în faţa aparatelor. 

— Ce faci? întrebă Mecarian, neputind să înțeleagă. 

Adică nu observase mai înainte că ea recepţionase emisiunile 
salvatoarelor? Se folosise de ele mecanic, nu-și dădea seama al 
cui era glasul? Maria își puse căștile. 

— Ce faci? repetă Mecarian, privind dincolo de ea, cum ar fi 
căutat-o în altă parte. 

Deci încă nu știa, cînd nu i s-ar fi cerut nici un efort să afle! 
Maria nu avea de dat nici o explicaţie; se simţea în superioritate. 
Spuse, sigură pe ea și puţin ironică: 

— Dictaţi-mi! 


— Nu abandonati! fu replica lui Mecarian, imediată. 

O jumătate de oră, Maria se zbătu între mesajele transmise și 
cele recepționate. Simţea că are să ajungă și ea la exasperarea 
colegului ei care dezertase. Dar nu dezertase: se prăbușise. Și 
ea avea să se prăbușească. 

Rămăsese un singur cilindru pe punte, imobilizat între pereții 
suprastructurilor. Pătrunsese ca un proiectil în careu, străbătuse 
coridorul, apoi oficiul, și se oprise în camera de aer condiţionat, 
după ce distrusese serpentinele de răcire. Vaporii de amoniac 
inundau coridoarele și cabinele, însă tot echipajul fiind afară, 
primejdia rămînea gravă numai pentru cei din cală, de la mașini 
și din camera servomotorului. Oamenii lucrau dincolo de ultima 
speranţă; după atitea alarme care răsunaseră de la un cap la 
celălalt al vaporului, clopotele automate le vesti prezenţa 
gazului toxic. Își puseră măștile, fiindcă era un obicei; nici unul 
nu mai credea că ar fi posibilă o salvare. Nu se lăsau amăgiţi și 
nu amăgeau pe nimeni. Dar își făceau datoria, și astfel 
deznodămiîntul așteptat nu speria pe nimeni. E mai ușor să mori 
cu o armă în mînă, decit legat la stilp, fără nici o apărare. 

Citind radiogramele care reproduceau dialogul oamenilor cu 
disperarea, Maria nu-și mai amintea cum le recepţionase. De pe 
vapor veneau proteste, care păreau senine, fiindcă în ele nu mai 
exista nici o amăgire. Protestul rămînea o datorie: „Vă previn că 
în zece minute ordon abandonarea vasului, fără aprobare!“ 

Prima dată Mecarian se adresă pe nume comandantului: 
„Alber, nu abandona! Reparaţi servomotorul!“ 

Numele o făcu să se cutremure. Se ridică și se smulse de sub 
mîna care îi încleșta umărul. Atunci se deschise ușa. Venea 
radiotelegrafistul din tura de ziuă. Maria se uita la Mecarian, și 
în cele cîteva secunde care îi trebuiră radiotelegrafistului să-și ia 
locul și să-și pună casca, retrăi tot ce se întîmplase cu ea, din 
clipa cînd îl văzuse prima oară, la promontoriu, cu cîinele, cu 
undița și cu pușca, tot ce se întimplase cu ei de cînd o 
încercuise cu braţele, în timp ce ea privea inelul lui Saturn. 


Îi vorbi, în cele cîteva secunde, fără să știe cu ce glas, dacă el 
putea să-l audă, sau rămînea doar un gînd, plin de revoltă și de 
îndîrjire: 

„El e bărbatul meu! N-ai știut? Nu-i nevoie să-l omori! Pentru 
mine e dispărut. Din cauza ta. Ne-ai despărțit și ne-ai lăsat fără 
nimic. Lui i-ai dat un vapor, iar mie unsprezece seri de dragoste. 
Le-am numărat, fiindcă am vrut să cred în ele. Dar e prea puţin. 
Trebuie sa-mi dai toată viaţa!“ 

Radiotelegrafistul începu să bată la mașină. Mecarian trecu pe 
lîngă Maria și se aplecă peste umărul lui să privească: „Sîntem 
la o jumătate de oră de coastă. În cinci minute ordon 
abandonarea vasului. Deoarece nu se știe cîțti din noi au să 
scape, vă rog daţi-mi aprobarea. Să nu rămînă o indisciplină, de 
care n-aș mai avea cum să mă apăr!“ 

Maria își mușcă pumnii, ca să nu urle. În fraza ordonată și 
calmă era un testament lucid, descărcat și de regrete, și de 
spaimă, o demnă împăcare cu moartea. Biigui, înăbușindu-se: 

— Ce vrei cu ei? Să moară toţi? Îngăduie să scape măcar 
unul! 

Mecarian își cîștigase un calm care părea odios. Nimic nu l-ar 
fi scuzat, decit nebunia. Dar avea cugetul limpede și dicta 
cumpănit: 

— Alber, ai încredere în mine! Cunosc toată Strimtoarea 
Kattegat. Dacă nu izbutiţi să puneţi cîrma în funcțiune, să știi că 
singura voastră scăpare ar fi să nu abandonaţi vaporul... 

Maria nu mai avea ce să aștepte; toate se sfirșeau. leși în 
clipa cînd venea răspunsul. Ascultă de pe coridor: „Nu mă siliți 
să renunţ la ultimul act de umanitate“. 

Furtuna rupsese cerul în două; partea dinspre răsărit era 
senină, cea dinspre apus acoperită de nori grei, pe care soarele, 
lovindu-i în plin, îi făcea să scînteieze cu lumini violete, ca de 
sudură electrică. Vintul se liniștea, dar natura nu părea 
împăcată. Sub emisfera senină a cerului, marea nepotolită 
păstra încă întunericul nopţii, și valurile îi duceau spre larg 
urletele, care, deși se îndepărtau, nu-și pierdeau nici timbrul, 
nici intensitatea, anunţind continua ei disponibilitate pentru 


dezastru. Maria o privea de pe scări; ar fi vrut să o biciuiască. Pe 
geam se auzea glasul lui Mecarian: 

— Comunicaţi ce se întîmplă cu servomotorul! 

Ascultă, dar de afară nu putea să deslușească răspunsul. 
Cobori treptele încălzite de soare. Și nisipul ud începea să se 
încălzească; scotea aburi, se ridicau pe tot întinsul plajei, ca 
niște fuioare de lînă. Miile de femei care torceau din ele erau 
acum duse de valuri. 

— Nu abandonaţi! 

Mecarian ridicase iarăși glasul, își pierdea firea încă o dată, 
pierdea tot din ce e alcătuit spiritul omului, în afară de 
absurdele lui speranţe. 

— Rezistaţi încă zece minute! 

Nu se mai tocmea cu echipajul, ci cu moartea. Maria porni să- 
și caute cîinii; cîteva clipe îi mai auzi glasul, în creștere, răzbind 
prin fereastră: „Rezistaţi cinci minute!... Trei minute!... Nu 
abandonați! încercaţi servomotorul!“ 

Cîinii dormeau între dune, strînși unii în alţii, de păreau un 
singur trup cu cinci capete. 

— De ce n-aţi venit acasă, păcătoşilor? 

Erau încă ameţiţi de furtună; un timp n-o recunoscuseră. Se 
uitau la ea, ca la o străină. Nu sperase să-i găsească, dar acum, 
dacă îi găsise, avea nevoie de ei, îi luă cu ea pe plajă. Mergeau 
încadrînd-o ca în zilele bune, numai că tot își mai ţineau capul în 
pămînt și cozile lăsate; presimțeau altă furtună? Poate le era 
foame și sete. Nu voia să se întoarcă la casa de piatră. Întii 
trebuia să se termine. 

Merse cu ei pînă la Calul de Salcie. Vintul era rece, și ea 
plecase iarăși îmbrăcată subţire. În faţa vremii îi lipsea instinctul 
de apărare. Într-o zi avea s-o omoare trăsnetul, prinsă de 
furtună, în drum spre casă, sau avea s-o împresoare viscolul, s-o 
îngroape în zăpadă. 

Întinse fularul pe nisip, lăsîndu-și giîtul neapărat, și se ghemui 
la adăpostul sălciei putrezite, care semăna din ce în ce mai 
puţin cu Cristofor al ei, de altădată. Amiîndoi erau eșuaţi, fără 
salvare. 


Unul cîte unul, cîinii se așezară lîngă ea, își puseră boturile 
protectoare pe picioarele ei îngheţate. 

Maria privea marea cu ochii reci. Nu trebuia să plingă, fiindcă 
înfringerea ei i se părea nedreaptă. Și nu voia să recunoască. 


56 


Mașina violetă venea pe plajă; o văzuse prea tîrziu, altfel s-ar 
fi ascuns între dune. Nu era drumul lui obișnuit, Mecarian o 
căuta, trebuia să-i vorbească, dar Maria mai spera să treacă prin 
faţa ei și să n-o descopere, așa cum stătea ghemuită lîngă Calul 
de Salcie. Voia să amine convorbirea cu el, pe diseară, sau pe 
mai tîrziu, să nu fie în nici un caz ziua, cu soarele pe cer, cu 
lumina orbitoare a dimineţii. Îi era frică de multe cîte se puteau 
spune, îi era frică mai ales de el, așa cum îl descoperise în 
noaptea de groază care trecuse, și nu putea să se uite. 

O trădară cîinii. Auzind motorul, ciuliră urechile, se ridicară în 
picioare, și cînd mașina fu la o sută de metri se repeziră în 
întîmpinarea ei, în salturi, desfătindu-se cu entuziasm și cu 
lătrături amicale. Apoi o încadrară sistematic, cum o încadrau pe 
Maria cînd erau în toane bune. Unul mergea în frunte, 
deschizîind drumul, cu capul întors pe jumătate, ca să-și regleze 
viteza după a mașinii. Ceilalţi, împărţiţi în dreptul fiecărei roţi, își 
fluturau cozile prin aer și continuau să latre vesel, cu capul pe 
sus, uitîndu-și presimţirile proaste. Mașina opri în faţa Mariei; ea 
o vedea din dreapta, partea care se lovise peste noapte, și 
acum, în lumină, descoperea că flancul caroseriei era mutilat pe 
toată lungimea. Tabla, înfundată și ruptă, părea o rană vie. Avu 
senzaţia că se afla în faţa unei făpturi însufleţite, care suferea și 
pierdea sînge. Nu credea că ar fi posibil să se mai vindece, fără 
să lase urme. Ceva se pierduse pentru totdeauna, și așa cum 
stătea pe plajă, sub cerul tăiat în două, frumoasa mașină violetă 
părea o epavă. 

Mecarian cobori pe partea cealaltă. Cîinii se repeziră înăuntru, 
frecîndu-se de el, să-l dărime, și puseră stăpînire pe tot spaţiul, 
în afară scaunului de la volan, pe care știau să-l lase liber. 


Maria aștepta, mortificată. Simţea însă căldura soarelui. 
Mecarian se așeză pe Calul de Salcie. Răminea între ei destul 
spaţiu, altfel Maria s-ar fi dat la o parte. El spuse: 

— Îți mulţumesc pentru cafea! 

Așa trebuia să înceapă conversaţia? De la atita distanţă? 

— A fost bună? Nu i-am pus prea mult zahăr? 

— Nu. Mi s-a părut destul de amară. 

— Îmi pare rău de mașină! spuse Maria. O să se repare? 

Aproape că se simțea vinovată; era portiera din partea ei. 
Mecarian ridică din umeri. Maria îl privi pe furiș; nepăsarea lui 
nu părea făcută. Dar își iubea mașina, și n-avea cum s-o 
înlocuiască. Pierderea rămînea ireparabilă. Ce forță din el îl ajuta 
să se detașeze atît de ușor de o pasiune, pe care i-o simţise, cu 
toată reținerea lui obișnuită? La fel ar fi fost dacă îi ardea casa și 
rămînea fără nimic, fără lunetă. Nu putea fi egală cu el, și totuși 
avea de gînd să-l înfrunte. Într-o viaţă plină de nehotăriri și de 
renunțări, începea ziua ei cea mai importantă. 

— Lucrezi la staţia radio? 

Putea să pară, o întrebare idioată, dacă nu era altceva: o 
tactică de încercuire. Maria încuviință din cap. Trebuia să fie 
atentă, să se apere. 

— De cînd? continuă Mecarian. 

— Intru în a treia iarnă. 

— Nu-i prea mult! 

— Ba da. Îmi ajunge! 

Cîinii începură să latre din mașină. 

Dincolo de promontoriu zbura un pescăruș, unul singur, din 
cei doi pe care Maria îi știa de peste vară. În sfîrșit, se hotărî să 
întrebe: 

— S-a terminat? 

— N-ai fost acolo? 

Poate nu-și amintea cînd ieșise pe ușă. 

— S-a terminat? repetă Maria. 

Stătea cu pumnii strînși și cu ochii în nisip. Să nu fi dogorit 
soarele, puternic ca vara, nu și-ar fi stăpînit tremurul. 

— Nu s-a terminat nimic! răspunse Mecarian. 


Abia acum simțea Maria cît era de obosit. Nu putea să 
continue. Nu putea nici să se ridice, să plece. Avea să adoarmă 
acolo, așezat pe Calul de Salcie. Sau să leșine. Nu; un om ca el 
nu putea să-și piardă cunoștința nici în somn. Numai mort. Maria 
se temea de el ca de un inamic. Îl privi, clătinîndu-se. Mecarian 
continuă, din lumea lui nepătrunsă: 

— Servomotorul era gata! 

Ca să nu sară în picioare, Maria își impuse gîndul că ologise. 
Nu voia să-și arate surpriza, fiindcă ar fi depășit limitele umane. 
De ce sar în picioare oamenii cînd află o veste neașteptată? Un 
imposibil. De ce nu paralizează? Abia după mai multe clipe 
întoarse capul spre el și-l privi, cît putu mai simplu, fără nici o 
mirare. Ologise cu adevărat și cu toate, cu sufletul, cu mintea? 

— Cum era gata? În ultima clipă? 

— Nu în ultima. Într-o clipă. 

— Și acum, ce se întîmplă? 

— Se întorc la Copenhaga. Pentru reparaţii. 

— Dar au pierdut încărcătura! 

— Era asigurată ... Și vaporul. N-avem nici o pierdere. 

Maria îl privi, incapabilă să-i descopere raţiunea. 

— Atunci de ce atita risc? Merita, pentru o semiepavă? 

— Ceva nu-i asigurat, nu se asigură niciodată! 

După o pauză, Mecarian continuă. În silă. Ea ar fi trebuit să 
înțeleagă fără cuvinte: 

— Un comandant care își pierde vaporul, e mai bine să nu 
supravieţuiască! 

Dar cîţi nu supraviețuiesc! se gîndea Maria. Atîți oameni își 
pierd vapoarele și încep altceva. Și ea făcuse la fel. Și chiar 
Mecarian. Pe vorbele lui putea să se fundeze o filozofie, nu și 
viaţa. 

— Cînd crezi că au să se întoarcă? 

— Vaporul o să fie gata peste trei-patru luni, dar echipajul o 
să vină săptămînă viitoare, cu avionul. N-are rost să aștepte 
acolo. 

Rămînea puţin timp. Maria se strînse în sine; judecase și 
hotărise. 


— Trebuie sau să plec de aici, sau să găsesc o justificare. Nu 
mai pot să trăiesc singură o iarnă pe malul mării. la-mă de 
nevastă. Am mare nevoie! 

— Nu! răspunse Mecarian. 

ÎI privi cu ochii încărcaţi de dușmănie. Nu mai ţinea minte 
dacă apucase să-i spună ce fusese Alber pentru ea, sau numai 
avusese de gind; ţinea minte cuvintele, dar le pronunţase cu 
glas tare? Era posibil să nu știe nici acum, el care avea în minte 
biografiile întregi a o sută treizeci de comandanți și-ale altor 
sute de oameni? Îl ura. „Nefericit salvator de epave!“ 

— Eu n-am însemnat nimic pentru tine? 

— Ba da, ai fost al doilea cer al meu. 

— Ce drept ai avut să te bucuri de căldura mea? Cum ţi-ai 
îngăduit, dacă nu aveai de dat nimic în schimb? 

— Poate am gindit că ești un premiu. Viaţa e uneori 
generoasă. 

Maria izbucni cu miînie: 

— Un premiu? Și pentru care merit? 

Mecarian nu răspunse. Ea se simţea înjosită. Ar fi vrut să-i 
strige: „De ce să fiu eu moneda vieţii?“ ÎI ura și nu putea 
înțelege cum își păstra atîta dirzenie, după o noapte de coșmar, 
cu unsprezece nopţi de dragoste mai înainte? Atit de distanţate! 
Rămînea timp pentru încă două sau trei. N-avea să renunţe la 
ele. Era datoare să mai încerce; pînă la capăt. Deveni 
conciliantă; îi luă mîna și își lipi obrazul de ea; o încălzea 
soarele. Cum să aibă inima rece, cînd prindea cu atita ușurință 
căldura de afară? Poate venise clipa lui de slăbiciune; nu trebuia 
să o piardă. 

— Te-ai gîndit cum ar fi fără mine? 

— Da, răspunse Mecarian. Ar fi rece și întuneric. 

— Atunci păstrează-mă! Să fie cald și lumină! 

Cîinii continuau să latre din mașină, îngrămădiţi cu nerăbdare 
la geamuri. 

— Dacă aș spune da, reluă Mecarian, ai fugi a doua zi 
dimineaţa. Sau mai devreme; peste noapte. 

Maria își luă obrazul de pe mîna lui; îl privi în față. 


— Crezi? 

Părea mirată, dar nu surprinsă. Poate el avea dreptate, poate 
ar fi plecat. Dar mai întîi trebuia să spună da, cum spusese ea în 
mașină, astă noapte, pe plajă. Trebuia să spună da! O singură 
dată! 

Mecarian se ridică și porni spre mașină. Maria ramase 
ghemuită pe nisip; n-avea nici vlagă, nici motiv să se ridice. 
Cîinii se agitau tot mai tare; lui Mecarian îi era imposibil să-i dea 
jos. După ce salvase un vapor de la naufragiu! Se întoarse spre 
Maria. 

— Vrei să-i strigi? De mine nu ascultă. 

Toată lumea asculta de el! 

— Plimbă-i puţin, altfel nu scapi de ei. Du-i pînă la barul lui 
Max; au să se întoarcă singuri. 

Înainte ca mașina să pornească, Maria strigă; simţea nevoia 
să strige, chiar dacă s-ar fi auzit și altfel. Strigătul reprezenta o 
stare a ei faţă de viață: 

— Crezi că diseară o să fie senin? 


57 


Pescărușul continua să se rotească pe cer, dincolo de 
promontorii. Maria porni pe urmele mașinii; trebuia sa se ducă la 
bar, să-și ia ţigări, trebuia să meargă pe jos, să facă orice, 
numai să nu se întoarcă la casa de piatră. 

La jumătatea drumului, întîlni cîinii. Se opriră, gifiind, cu 
limbile scoase. Nu știau dacă după desfătarea dinainte, 
neprevăzută, le mai e îngăduită încă una. Ochii, plini de bucurie, 
arătau că au mari speranțe. Maria nu găsea nici un motiv să-i 
contrarieze. Le făcu semn s-o ia înainte; ei porniră numaidecit, și 
formară un șir lung, care șerpuia printre grămezile de alge și 
cochilii aruncate de furtună. Plaja se sălbăticise, și nu mai era 
timp să-și revină; peste iarnă nu-i rămînea decit să se 
sălbaticească tot mai tare. Se vedeau urmele cauciucurilor. Și 
mașina, cu flancul mutilat, se sălbăticise. Toate se sălbăticeau 
de aici înainte. 


La bar nu erau oameni. Vetuţa veni spre ușă, bucurîndu-se s-o 
întîmpine. lacob plecase în oraș; se ocupa de mașină. Maria ceru 
un pachet de ţigări și un pahar de coniac. Puteau sta la bar, 
nefiind nimeni, Vetuţa însă o pofti în casă. În afara băuturii, 
aduse și ibricul de cafea, care dădea în clocot. Îl împărţiră pe din 
două. Ședeau la masă, una în faţa celeilalte, se priveau 
mulţumite și, cu toate că nu schimbaseră niciodată o vorbă, 
parcă se cunoșteau din copilărie. Sigur că exista între ele o 
înrudire. Maria făcea prima dată exerciţiul de a-și exprima 
starea de spirit fără cuvinte; nu-i venea greu, poate fiindcă de 
obicei n-avea cu cine să vorbească; apoi se obișnuise cu cîinii. 
Cum urmau să se înțeleagă, la prima lor întîlnire, oamenii cu 
fiinţele de pe alte planete? Se gindea că ar fi o deprindere bună 
ca o zi pe săptămînă să nu vorbească nimeni în toată lumea; să 
se decreteze o zi internaţională a tăcerii. Apoi tăcerea să se 
extindă, la două zile. În familii să se ajungă la trei zile și chiar 
mai mult. Să rămînă o singură zi de vorbire. Avea să încerce așa 
în căminul ei, primul punct într-un proiect de civilizare a 
relațiilor dintre bărbat și femeie. 

Vetuta voia să-i facă destăinuiri; o simţea după vibrația 
buzelor, abia perceptibilă și după privirea febrilă; în ochii ei 
ardea cîte o luminiţă, păreau două mici lămpi de radio, încălzite, 
gata să-și înceapă emisia. Maria se aplecă spre ea, încurajînd-o 
să spună; și lămpile ei erau încălzite, gata pentru recepţie. 
Vibraţia din buzele Vetuţii își schimbă amplitudinea, și atunci 
Maria desluși sunete; imaginea vizuală, filtrată, se transforma în 
imagine sonoră, ducînd la un limbaj dulce, muzical, puţin 
speriat, dar de aceeași claritate ca a undelor hertziene. 

— lacob ... 

Vetuța făcu o pauză; nu era un gol, ci o melodie Maria aşteptă 
mult, pînă să încline din cap, încurajînd-o. 

— lacob aude ... și vorbește, ca toți oamenii. 

Acum urmă pauza Mariei; se simțea mută. Vetuţa îi apucă 
mîna; se temea să nu fugă, nu putea bănui ce cauză avea 
stupefacţia Mariei. 


— Te rog, vorbește-i! Dar să nu afle că știu. Fă-l să se 
încreadă, să-ţi răspundă. Are și el nevoie să spună o vorbă, 
cuiva viu, de pe lumea asta. Vorbește doar cu vedeniile. 
Vorbește prin somn; îl simt. Îi pun degetele pe buze și-l aud. 

— De cînd știi? întrebă Maria. 

— De la început. 

Mariei îi venea să plîngă. Strînse mîinile Vetuţei și se uită în 
ochii ei, mult. 

— Sînteți minunati! spuse. lar eu sînt o nefericită! 

— De ce? întrebă Vetuţa. 

— Fiindcă vorbesc și nu mă aud. Nimeni nu mă aude! 

Își făcuse din Helga corespondentul ei în lume. Nici ea nu 
auzea, și nu putea să răspundă. Întreţinuse cu ea, mai bine de 
un an, dialogul surdomuţilor. O iubea, din noaptea cînd îi văzuse 
prima imagine, cînd începea să plouă, și ea fugea spre mașină. 
Atunci nu-i cunoștea soarta, și o așteptase pînă la ziua. Credea, 
cuibărită în culcușul ei, în cortul de pe malul mării, că doi 
oameni trebuie să se iubească egal și infinit ca să trăiască 
singuri într-un golf pustiu. Acum știa că Helga avusese ziua ei de 
descumpănire, cînd stătuse zimbind timid, cu ochii plecaţi, 
alături de un tînăr, la Cascada Niagarei, fotografiaţi pe fundalul 
înfricoșător de apa prăbușită, cînd poate se năștea și în ea ideea 
să se prăbușească, ireversibil, ca o cascadă. Apoi avusese ziua 
ei de tristețe, cînd rupea, atit de nedecisă, floarea de nufăr; 
poate nici n-o rupsese. Avusese și-o oră de furtună, într-o 
noapte de beție, între doi bărbaţi așezați pe brațele fotoliului ei, 
aplecaţi spre ea să ciocnească paharele. Apoi fuga pe cîmpul 
galben, ultima imagine. 

Poate în noaptea cînd Maria o aștepta la cort, îmbrăcată în 
treningul roșu, Helga se dusese în larg, ca pe cîmpul de lavă, să 
se caute și nu putuse să se găsească. lar băiatul poate se 
înecase încercînd s-o salveze. 

Unde rămăsese mașina roșie? 

Cîinii începură să hămăie. Trecuse o oră. Trebuia să plece, dar 
nu avea unde să se ducă. Se întoarse de-a lungul plajei; cîinii 
mergeau acum înaintea ei, pe un singur rînd; din cînd în cînd 


întorceau capetele, cu priviri mulțumite. Furtuna nu le lăsase 
nici o amintire. 

Trecură prin faţa casei de piatră, fără să schimbe direcţia; nu 
le era foame și voiau să meargă mai departe. 

Pe faleză, furtuna înclinase statuia lui Rafael; stătea aplecată 
asupra golfului, într-o mișcare neterminată. Părea că înclinarea 
continuă și are să urmeze o prăbușire. Maria o privi îndelung, 
fiindcă n-o recunoștea, după cum nu recunoștea bronzul care 
sub bătaia vîntului cu nisip își schimbase aspectul; părea o 
piatră brună, granulată. În poziţia instabilă și în noua structură, 
Maria își găsea intenţia iniţială, la care nu izbutise să ajungă. 
Abia acum statuia îi exprima gîndul; în metalul greu, gata să 
cadă, era îngropat un tînăr, lovit în inimă. Trebuise să treacă o 
furtună, ca bronzul să se transforme și să-și capete sensurile 
adevărate. 

Pescărușul încă se rotea deasupra plajei, spre mulțumirea 
cîinilor. Maria se duse spre el, atrasă de zborul lui fără 
explicaţie. Pe faleză ciinii merseră în șir, unul în spatele celuilalt. 
Jos se răsfirară în linie dreaptă, cu spaţii mari între ei, acoperind 
jumătate din lăţimea plajei. Zborul pescărușului, atit de 
prelungit, îi intriga, ca și pe Maria. La un punct se opriră în cerc. 
Între ei zăcea al doilea pescăruș, mort, întins pe spate cu aripile 
desfăcute, cu ochii deschiși. Maria îngenunche lîngă el; cîinii 
stăteau la locul lor. Pescărușul din zbor coborise foarte jos, i se 
auzea bătaia aripilor. Maria începu să sape în nisip, cu mîinile 
goale, însîngerîndu-și degetele. Mai avea un ceas pînă să intre 
în tură. Săpă adînc, se opri numai cînd dădu de apă; nu voia ca 
valurile să-l dezgroape. Puse pescărușul pe fundul gropii, așa 
cum îl găsise, cu faţa în sus și cu aripile desfăcute, silindu-se să 
nu i le înghesuie, sau să i le stilcească. Aruncă nisip deasupra, 
pe urmă îl bătători cu picioarele. Poate peste iarnă acolo avea 
să crească o dună. 

Cîinii ciuliră urechile. Din picla îndepărtată venea zgomot de 
motoare. Se năpustiră, ignorînd-o pe Maria. Mașinile îi făceau 
să-și piardă disciplina. Aruncau în trîmbe nisipul de sub picioare, 
își roteau cozile pe sus și lătrau de se clătinau zările. 


Ar fi fost imposibil să-i stăpînească; viciul lor rămînea fără 
leac. Maria se trase de-o parte, sa nu încurce drumul. Mașinile 
veneau pe mijlocul plajei, în viteză de plutire. Cei mai de sus 
păreau că zboară. 


Exista și în ei un viciu, asemănător cu al cîinilor? Pentru cine 
pregăteau reprezentaţția, nici măcar anunţată, pe o plajă unde, 
după furtuna de peste noapte nu mai venea nimeni? Pentru ei 
înșiși, desigur! se gindea Maria. „Nu vă e frică?“ — „Ba da! 
Totdeauna!“ — „Pare o joacă, dar cred că e foarte primejdios!“ 
— „Foarte primejdios! Dacă explodează un cauciuc, dacă roţile 
dau într-o groapă, dacă unul singur își pierde echilibrul ...“ — 
„Atunci de ce?“ — „Fiindcă pămîntul se învirtește în jurul 
soarelui. Fiindcă mările sînt albastre, și cîmpiile verzi. Fiindcă în 
aer există oxigen. Fiindcă sîngele are globule roșii. Fiindcă la 
poli sînt banchize de gheață și urși albi. Fiindcă mă cheamă 
Tomas. Fiindcă te cheamă Maria.“ 

Îl descoperi pe Tomas la volanul mașinii din stînga. ÎI 
recunoștea după ochelari și după barbă; altfel, în viteză, ar fi 
fost imposibil. N-o vedeau; i-ar fi făcut semne. Aveau privirile 
ațintite înainte. Poate erau înghețați de frică. Maria nu desluși 
dacă fizionomia Diei exprima extaz sau groază. 

Cîinii simţiră că n-ar fi fost în stare să însoțească mașinile 
decît cu privirea. Renunţară la zece metri; își înfipseră picioarele 
în nisip, să-și frineze asaltul; formaţia lor se rupse, rămase o 
învălmășeală, din mijlocul căreia, în locul lătrăturilor voioase se 
ridicau chelălăit și urlet de panică. Unul din cei doi cîini de 
culoare neagră, Maria n-avea să știe niciodată care din ei, se 
rostogoli în fața mașinilor. 

Un singur reflex îi lipsea lui Tomas; nu-l exersase, nu 
prevăzuse. Reflexul care i-ar fi îngăduit să sacrifice cîinele. Frină 
violent și puse volanul la stînga. Mașina se răsturnă, se duse 
rostogolindu-se, pînă se opri cu roţile în sus, lîngă apă. A doua 
mașină mai merse o sută de metri. Cîinele negru rămase în 
urmă. Cînd se dezmetici, se scutură de nisip, se duse la ceilalţi, 
și toţi cinci, strînși grămada, începură să tremure. 


Maria privea, înnebunită. Acum știa: fusese un cîine. Într-un 
cot al șoselei, la o oră de Sighișoara. leșise gonind din pădure; 
zgomotul asurzitor al motorului îl făcuse să rămînă paralizat pe 
șosea. Mașina venea peste el cu viteza maximă. Îl avea în ochi, 
crescînd, ţeapăn de groază. În urechi avea urletul frînelor și al 
cauciucurilor brutalizate, apoi trosnetul caroseriei, însoţind 
rotirea besmetică a peisajului, cu un orizont întors o sută optzeci 
de grade. 

Cîinele scăpase; pentru ea era important să afle. Nu-l găsise 
nimeni mort, n-ar fi putut să dispară fără să lase o urmă. 

Dar nu-și amintea cine smucise volanul. 


58 


Caravanseraiul nu mai exista. Rămăsese numai puţul; voiau 
să-l înglobeze în noua arhitectură, ca pe un vestigiu autentic, în 
centrul holului mare. Deocamdată se căra molozul și se aduceau 
materiale. Maria privi mult timp locul gol; avea o încleștare în 
inimă Oare ce făcuseră cu poarta? Ar fi fost păcat s-o arunce 
într-o magazie, unde s-o măniînce carii sau s-o vîndă unui 
gospodar, ca s-o pună în faţa casei. Și pe urmă s-o vopsească! 
Mai bine lăsau Caravanseraiul întreg și construiau hotelul 
deasupra, pe piloni, dacă nu se găsea loc în altă parte. 
Dezgropau palmierii să-i mute de-a lungul bulevardului. Mai 
fuseseră transplantaţi o dată, aduși de la Mediterană la Marea 
Neagră, și poate lăcrimaseră mult pînă să se obișnuiască. În 
jurul lor se săpau șanțuri circulare, lăsau pămînt mult, îl 
înveleau în plase metalice, să nu se scuture. Rădăcinile tăiate 
plingeau, picurau lacrimi cristaline. O echipă de botaniști, în 
halate albe, tamponau rădăcinile cu un lichid alb dintr-un 
borcan, apoi le oblojeau cu feșe și cu gutapercă. Maria află că în 
borcan era cloroform. Anesteziau copacii, ca să suporte 
transplantarea! 

Se transplanta și ea, peste o săptămînă. Își strîngea lucrurile, 
făcea ultimele drumuri. Locuia tot la casa de piatră, dar își 
dăduse demisia, nu mai lucra în tură; avea tot timpul liber, pînă 


seara, cînd se ducea să vadă cerul, cu luneta. Nu terminase 
toate constelaţiile, și nici nu spera să izbutească. Dar trebuia să 
meargă pînă unde o ajutau puterile. Mecarian să spună da! O 
singură dată! 

Ziua următoare nu mai găsi palmierii. Se aducea pămînt să 
umple gropile. În locul Caravanseraiului demolat, răsărise peste 
noapte o pădure de piloni metalici, ajuraţi, de-o înălţime care 
dădea ameţeală. Erau făcuţi din bucăţi, asamblaţi acolo, într-o 
singură noapte și apoi ridicaţi cu macaralele. Alcătuiau un pătrat 
cu laturile de vreo treizeci de metri. Baza clădirii avea să fie 
infimă faţă de înălțime. 

— Cite etaje o să aibă? întrebă Maria. 

— Treizeci și opt. 

Ca o riglă subţire. Ar fi vrut să aibă încă un etaj, sau măcaro 
mansardă. Între piloni se turna un planșeu, o platformă de 
aproape un metru grosime. Puţul rămînea în mijloc, într-o 
escavaţie cu trepte circulare, ca să fie accesibil. A doua zi, Maria 
văzu că peste platforma acoperită cu cartoane impermeabile se 
turna un planșeu mai subțire. Seara găsi ridicaţi pereţii, la 
parter, prefabricaţi, gata tencuiți și cu tîmplăria montată. 
Deasupra se finisa o terasă, peste beton se punea tablă de 
plumb și apoi se turna bitum. Intră în vorbă cu oamenii. 

— Pot să mă uit înăuntru? 

— Da; pe ferestre. 

Se lipeau tapetele, se instalau prizele, întrerupătoarele și 
lămpile. În camerele de baie, faianţa era gata pusă; se montau 
căzile, lavoarele și celelalte obiecte. Maria se strădui să 
determine locul unde fusese camera Diei. („Mă cheamă Dia, de 
la Zeldia, dar mai bine mi-ai spune Zurlia.“) și în ce loc masa 
unde mîncase cu Alber, în seara primei lor zile de dragoste. 

— De ce puneţi acoperișul peste parter? 

— Nu-i parterul, ci ultimul etaj. 

Sîmbătă, Maria se duse la oraș să dea cîinii. Trebuia să 
găsească un stăpîn pentru fiecare, să nu încapă pe mîna 
hingherilor. Nu era ușor să se hotărască. De dimineață pînă 
seara merse prin cartierele mărginașe, ocolindu-l pe al ţiganilor. 


Căuta curţi mai îngrijite și chipuri mai luminoase. Unde vedea 
paragină și murdărie trecea mai departe. Ducea ciinii în lesă; ei 
o urmau fără să se smucească, dar își ţineau capetele în pămînt, 
plini de obidă. Înțelegeau, și nici măcar nu încercau să 
protesteze. Maria se oprea pe la garduri. 

— Nu vreţi un cîine? 

Nu întîlni nimic idilic, fetița paralitică sau copilul orb, care să 
spună: „Mamă, ia-mi te rog un cîine!“ 

— Și de unde știu că nu-i turbat? 

Sau: 

— Fugi de-aici cu ei, n-am nevoie de corcituri! 

Merse, din ce în ce mai neconvinsă și mai circumspectă. Nu 
mai avea încredere în nimeni. Toţi i se păreau hingheri în 
devenire. Poate ar fi găsit și oameni cumsecade, dacă n-ar fi 
fost atit de rigidă. Nu acorda nimănui un zimbet, era tot mai 
crispată, pînă ce înţelese că socotea dușman pe oricine ar fi vrut 
cu adevărat un cîine. 

Se întoarse cu ei. Cînd le dădu drumul pe plajă, cîinii o 
încadrară cu o veselie reținută. Mariei îi venea să plingă de 
bucurie, însă ei simțeau că soarta lor încă nu se jucase. 

La bar erau, în sfîrșit, oameni, fiindcă se închideau celelalte 
localuri. Nu intră; se auzea tonomatul. „Îl pun pentru lacob; nu 
că ne-am amăgi unul pe altul; cînd ni l-au dat în primire ne-au 
spus să-l pornim măcar o dată pe zi, că altfel înțepenește, are în 
el fel de fel de complicaţii. Și dacă îl ascultă el, aud și eu și mă 
bucur...“ 

Pilonii apăreau de departe, dominînd toate construcțiile. Cînd 
ajunse, Maria văzu o firmă albă, prinsă pe stiîlpi, și pe ea scria, 
cu litere roșii: „Șantierul Hotel Caravanserai“. Pe lîngă puț, se 
păstrase și numele, dar avea să fie ridicol. Căzuse întunericul, 
continuau lucrul la lumina reflectoarelor. Construcţia crescuse, 
acum avea două etaje, se lucra la finisarea celui de jos, iar cel 
pe care Maria îl văzuse terminat, era acum deasupra, 
constituind și acoperișul. Etajele se construiau la sol, pe 
platforma de beton, fără schele și fără ascensoare pentru 
materiale, fără a pierde timp cu urcatul lor la înălțimi din ce în 


ce mai mari. lar cricuri puternice, în interiorul pilonilor care 
deveneau stilpii construcţiei, ridicau ansamblul, treptat, într-o 
ascensiune sincronizată cu ritmul construcției. Odată ce începea 
montarea parterului, ultimul etaj, gata de mult și mobilat între 
timp, se afla la locul lui. Nu se inversa nimic, în definitiv. Şi nici 
nu se cîştiga ceva, în bani, sau în timp. 

— Atunci de ce? întrebă Maria. 

Arhitectul răspunse, privind cîinii: 

— E un exerciţiu pentru imaginaţie și contra monotoniei. Sînt 
cîinii dumitale? Nu vrei să bem ceva împreună? 

Nu mai voia să bea nimic, și cu nimeni. Mai avea două seri și, 
ca să le justifice, își spunea că mai sînt speranțe. Mecarian să 
spună da. O singură dată! 

— Nu-mi dai mie unul? întrebă paznicul șantierului. 

În ghereta lui de lîngă poartă era cald pesemne, se vedea 
ieșind fum pe un coș de tablă. Ea încă nu făcuse focul acasă. 
Mai avea de stat doua zile. 

— N-ai îmbrăcat șuba prea devreme? 

— Las’ cînd o veni iarna să mă găsească gata îmbrăcat. Îmi 
dai un cîine? 

— Pentru ce? 

— Să-mi ţină tovărășie. 

— Ce-o să măniînce? 

— Nu-i o problemă. De la cantină; rămîne destulă mîncare. 

— Pe care îl vrei? 

Paznicul alese pe unul din cei doi negri. Înainte de a-l atinge, 
înainte de a pune mîna pe el, cîinele începu să mirîie. Maria n- 
avea cum să știe dacă era cel care sărise în faţa mașinii. Îi puse 
zgarda, și lesa o întinse paznicului. 

— Pari om bun. Să ai grijă de el. 

— ÎI culc cu mine în odaie, o asigură paznicul. 

Duse cîinele tîrîş pînă la poarta de sîrmă. De-acolo înainte nu 
mai putu să-l tragă; își proptise picioarele în pămînt și începuse 
să urle. Urlau și ceilalţi. 

— Huo, la oase! strigă cineva, dinăuntrul șantierului. 


Maria se uită la puțul încă neîmpresurat de ziduri. Masa lor 
fusese alături. O clipă revăzu Caravanseraiul, cămila, turcoaica 
bătrînă, pe Rafael și pe Dia, și îi veni să urle, odată cu ciinii. N-ar 
fi fost singură, urlau mulţi oameni de pe șantier, în batjocură, 
adăugau strigături nerușinate; poate aveau în ei, fără să știe, un 
microb de turbare. 

— Ajunge! strigă Maria. Dă-i drumul! 

Înainte de a-și sfirși vorba, cîinele era la picioarele ei, cu 
zgarda ruptă, lipit de pămînt, doborit de supunere și umilinţă. 
Urletele încetaseră. 

— Ai naibii cîini, doamnă! Sînt uniţi, de parcă au fost la război 
împreună! 


59 


În acea sîmbătă, pe la opt seara, Tulip începu să se 
dichisească. Se bărbieri, se spală pe tot trupul; apa n-avea de 
unde curge pe vapor, o aducea cu damigenele și era învăţat s-o 
economisească. Trei sticle de un litru îi ajungeau să se spele din 
cap pînă în picioare. Se șterse cu un prosop nou de in. Mai 
devreme își călcase pantalonii și redingota. Se îmbrăcă, își puse 
cămașă albă și papion negru. În picioare își puse ghete de lac, 
fără tocuri. Își pieptănă lins cele cîteva fire de păr apoi, după ce 
se privi în oglindă, se întinse în pat, cu faţa în sus, avînd grijă să 
nu-și strice frizura imaginară. Alături, pe pernă, era o tichie 
neagră rotundă, brodată cu fir. 

Pe la miezul nopţii, Tulip auzi pași pe punte. Nu știa dacă 
dormise; nu mai simțea scurgerea timpului. Pașii ocoliră de 
cîteva ori cabinele, pînă ce se opriră sub hubloul de la căpătiiul 
patului. Se auzea o respiraţie. 

— Vino! strigă Tulip, fără să se ridice. Ușa este descuiată! 

Arsese ultimul strop de gaz din lampă, și bateriile lanternei 
erau uscate. Necunoscutul intră și se așeză pe un scaun, lîngă 
ușă. Nu puteau să se vadă, dar se simțeau unul pe altul. 

— Ai tutun? întrebă Tulip. 

— Tutun de pipă. 


Necunoscutul se ridică, i se desluși umbra mișcîndu-se, veni 
lîngă pat și puse pe pieptul lui Tulip punga de tutun, făcută din 
bășică de bou, strînsă la gură cu baiere de piele. Tulip deschise 
punga, mirosi tutunul, strînse baierele la loc. 

Necunoscutul îi întinse amnar și cremene. Tulip rămase cu 
punga într-o mînă, cu amnarul în alta. Cremenea căzu pe jos. 

— Ce mai faci? întrebă necunoscutul. 

Tulip răspunse cu o jale îngheţată: 

— Mi-a murit și fata. 

— Cîţi ani avea? întrebă necunoscutul. 

— Împlinea optsprezece, răspunse Tulip. 

Necunoscutul întrebă: 

— Era frumoasă? 

Tulip răspunse: 

— Cum nu putea fi alta! O chema Dia, de la Zeldia. 

— Era destrăbălată? 

— Nu, săraca! 

— Atunci să mergem! spuse necunoscutul. 

Tulip cobori din pat, își puse tichia neagră și îl urmă pe 
necunoscut în timonerie. Nu se vedea nimic pe mare. Numai pe 
cer stele, și pe uscat faruri. 

Necunoscutul puse mîna pe cîrmă. 

— la-o la dreapta! îi spuse Tulip. 

Necunoscutul răspunse: 

— Nu mă învăţa drumul! 


60 


Mașina pornise spre gară; casa de piatră nu se mai vedea în 
urmă. Nimic nu se mai vedea în urmă. Venea seara. 

— Cum ţi se pare că merge? întrebă Maria. 

— Bine, dar trebuie să se mai lase motorul. 

lacob era la volan, și Maria în dreapta lui. Cîinii stăteau în 
spate, claie peste grămadă, deasupra geamantanelor. 

— Te rog să ai grijă de ei. Am să-ţi trimit bani în fiecare lună. 


Maria încerca să-și aducă aminte ce o determinase să repare 
mașina. Începuse cu capota, restul venise de la sine, se înșirase, 
dar n-avea nici o semnificaţie, și-i părea rău să se creadă altfel. 
Era numai o întîmplare. 

La bar, Vetuţa stătea în ușă și făcea semne cu mîna. 

— Ce-ar fi dacă într-o zi te-ai apuca să-i vorbești? așa dintr-o 
dată. Cum vorbesc oamenii. Să nu te mai ascunzi. 

lacob întoarse capul și-i aruncă o privire confuză, din care nu 
lipsea un fior de spaimă. 

— Ce vă trece prin minte? N-ar fi bine, doamnă! Ar fi o 
nenorocire, viața noastră s-ar duce de rîpă, n-am mai putea să 
trăim împreună. Nu se poate! 

Mașina opri la trotuar, în flancul gării; peste grilaj se vedeau 
peroanele. Maria luă cheia de contact, privi brelocul, apoi 
scoase fotografia lui Alber: „Cînd mergi cu șaizeci pe oră, 
gîndește-te la mine!“ Depășise viteza; cu sute de kilometri. 
Întinse cheia lui lacob. 

— Atunci, ai grijă de mașină. O duci în port cînd ai să afli că 
vine Saturn. 

Alber refuza să-și părăsească vaporul. Echipajul putea să se 
întoarcă, dar el rămînea acolo, pînă se terminau reparaţiile. 
Aflase de la Mecarian; aseară. Ca ocolul pămîntului să fie 
împlinit. Fără nici o spărtură. 

Erau ei doi supraoameni, sau doi monștri care se completau 
unul pe altul? 

— Nu mi-o fi greu să-l recunosc! spuse lacob. 

Maria păli, izbită de un gînd pe care se luptase tot timpul să-l 
țină departe. Mecarian avea să vadă mașina și să-și dea seama. 
Dar, iarăși se întreba, era cu putinţă să nu fi știut pînă acum? 
Rămînea o îndoială pe toată viaţa. 

— Da, îi răspunse lui lacob. Nu se poate să iei pe altul drept 
el, chiar dacă nu l-ai mai văzut niciodată! 

Cîinii rămăseseră închiși în mașină, îngrămădiţi la ferestrele 
dinspre peroane. Se agitau, încercau să zgirie sticla cu ghearele, 
scînceau cu o suferinţă pe care Maria o simţea răsfrîngîndu-se în 
sufletul ei și crescînd, pe măsură ce se îndepărta de-a lungul 


peronului. Așa cum stăteau unul peste altul, de nu li se vedeau 
decit capetele, cu boturile strivite în geam, semănau cu ciinii din 
camera de gazare. 

Se urcă în ultimul vagon; lacob îi duse geamantanele în 
compartiment, iar ea rămase pe coridor, privind mașina pe 
geamurile din spate. Se întorcea la sculptura abandonată. N-ar fi 
fost în stare să înceapă altceva. Trebuiau s-o reprimească. 
Muncise trei ani, din greu; i se cuvenea o recunoaștere. Îi 
trebuia un bloc mare de piatră; înăuntru lui descoperea de pe 
acum imagini; era o forţă pe care o cîștigase în tăcerea de pe 
malul mării. Sub ochiul ei, piatra devenea străvezie, lăsînd să i 
se vadă toate formele posibile. N-avea alt mijloc să se adreseze 
oamenilor, le pierduse pe toate celelalte dacă exista vreunul 
capabil să învingă muţenia. 

lacob se pregătea să coboare. 

— Cînd mai veniţi pe la noi, doamnă? 

— Niciodată! răspunse Maria. 

Locomotiva fluieră, și atunci, cu toată depărtarea, se auzi 
urletul cîinilor. Mașina se zgilţiia, vibra, gata să se răstoarne. 
Lumea se oprea pe trotuar, goneau într-acolo oameni din toate 
părţile. Trenul pornise, lacob făcea semne cu mina, cu gestul 
Vetuței, cum și-o amintea rămasă în ușa barului, tot mai singură 
și mai mică. Semăna cu Helga, pe cîmpul galben de lavă; poate 
era și în ea o fugă, dar cine putea să știe? 

Oamenii îngrămădiţi o împiedicau să vadă mașina, pînă ce se 
tălăzuiră, dîndu-se înapoi, unii peste alţii. Ceva explodase, 
capota nouă era sfișiată! — și prin ruptură se ivi capul unui 
cîine, zbătîndu-se să scape, unul din cei doi de culoare neagră; 
care din ei răsturnase mașina lui Tomas? Evadară unul după 
altul, săriră grilajul și se înșirară în urma trenului. Goneau 
printre linii, peste traverse, tirindu-și burţile pe piatra 
colțuroasă. 

Maria își dorea un cal, să galopeze pe cîmpuri cu ceaţă. Era 
ultima ei aspirație, născută pe neașteptate; iubea calul și îl 
dorea cu patimă. 


Trenul urca la deal, să iasă deasupra orașului. Cîlinii îl ajunseră 
și se năpustiră pe scări, în stînga și în dreapta, îi auzi bușind în 
uși, cu o forță care ar fi trebuit să-i stilcească. Toate se 
rostogoleau în jurul ei, trenul se prăvălea în prăpăstii. Ca într-o 
lumină fulgerată, văzu ochii cîinilor, la ferestre, privind-o cu o 
sfișiere de moarte. Nu-și puteau ţine echilibrul pe treapta 
îngustă, se rostogoleau pe terasament, unul după altul. Brațele 
ei n-aveau putere să fi deschis ușile. Își ascunse capul în miini 
să nu vadă. 

Ce ducea cu ea? Pe da, sau pe nu? Îi era imposibil să facă o 
separație între ele. De la un punct înainte, adevărurile se 
inversează, ca timpul depășit care începe să se întoarcă în 
urmă. 

Trenul își mărea viteza. Cînd privi afară, cîinii goneau printre 
linii, dar rămîneau tot mai departe; apoi începură să cadă, 
sfîrșiţi, unul cîte unul. 

De la creastă, Maria mai văzu o dată cele șase insule de 
calcar; cu timpul aveau să dispară, și împreună cu ele peisajul 
subacvatic pe care îl descoperise într-o zi aproape uitată. 
Permanentă și de neuitat rămînea marea; ar fi auzit-o și surdă, 
ar fi văzut-o și oarbă.