Radu Tudoran — Dunarea revarsata

RADU TUDORAN | 


“Dunărea 
revărsală 


EBriună PINTAN LII DRATURĂ, 


RADU TUDORAN 


DUNĂREA REVĂRSATĂ 


ROMAN 


Editura pentru Literatură - București, 1967 


Versiunea digitală 1.0 - noiembrie 2021 


PARTEA ÎNTÎI 


Miltiade venise în orașul acesta de la Dunăre în anul cînd în 
Apus avea să izbucnească al doilea război mondial, devenit 
curînd mult mai mondial decît cel numit așa prima dată. 

Unii își mai amintesc, poate, că în timpul cînd politica 
hitleristă încercuia țările balcanice, intenţionind pentru început 
să-și facă o bază, de unde să atace regatul rămas din vechea 
Eladă, ca să vină în ajutorul lui Mussolini, al cărui război stîrnea 
nu numai revolta, ci și risul lumii, un maior neamt fu împușcat la 
București, în faţa hotelului Ambasador, ziua-n amiaza mare. 
Făptașul era grec, și gestul lui putea să însemne un protest 
împotriva agresiunii prevăzute de toată lumea. 

Îndată ziarele începură să urle, atţiţîind ura și aruncînd 
amenințări asupra grecilor din ţară; cei mai înţelepţi sau mai 
fricoși dintre aceștia se temură că vor avea de împărțit soarta 
evreilor și căutară să-și pună la adăpost, dacă nu pielea, cel 
puţin averile. 

Datorită acestei împrejurări venise în oraș Miltiade, adus de 
bătrînul lacob Vanvacas, proprietarul ţesătoriilor de pe vadul 
Pietrii — aici, vaduri se numesc toate străzile care coboară la 
Dunăre. 

Noul venit, desigur cunoștință mai veche a proprietarului, nu 
era singur: avea doi însoțitori, un inginer textilist, Stan Damian, 
și un fost gazetar, pare-se, Stătescu, pe care peste cîteva zile 
nu-i mai văzu nimeni. Toţi trei deveniră stăpinii fabricii fără să 
scoată din buzunar o lescaie; Vanvacas le plătise trenul, le 
plătea mîncarea la restaurant, cafeaua și băutura, plăti și taxele 
de vînzare, și avocatul — în sfîrșit, pe el îl priviră toate 
cheltuielile. În schimb, primi o scrisoare prin care cei trei 
asociați își luau obligaţia să-i restituie fabrica la cerere, iar pînă 
atunci să-i verse patruzeci la sută din beneficii, semnatarilor, 
pentru osteneala lor, rămînîndu-le cîte douăzeci la sută 
fiecăruia. 

Oamenii erau abia la începutul carierei; curînd mai dobindiră, 
cam în același fel, două ţesătorii la București, apoi o mare 
fabrică de postav la Timișoara, și pe toate la un loc le numiră 
„Țesătoriile Române Unite“, firmă care inspira destulă încredere. 
În vreme ce unul din asociaţi se stabilea la Timișoara, iar al 


doilea în Capitală, la sediul central al întreprinderii, Miltiade 
rămase aici, asumîndu-și conducerea fabricii. 

De unde venea el nu se află niciodată bine — și nici Vanvacas, 
dacă știa mai multe, nu se grăbi să sature curiozitatea lumii. 
Unii spuneau că avusese o societate de navigaţie în Argentina și 
că fusese expulzat, fiind amestecat într-un complot împotriva 
președintelui, dar că își salvase averea, avind-o la Londra, în 
lire. După alţii, venea din Congo belgian, unde cîștigase bani cu 
nu știu ce concesiune... 

Adevărul este că fusese și în Congo, și în Argentina, și-n alte 
părţi ale lumii, ceea ce nu-l împiedica să aibă familie în 
România. Aceste călătorii cu scopuri neclare nu-i aduseseră 
altceva decit un trofeu de tenis la Cannes, în 1936, iar în 1937 
un campionat de schi la Garmischpartenkirchen. Era, pare-se, 
un sportiv, dar din sport nu putuse să facă parale; avea de gind 
să le facă abia acuma. 

Puțin grec și el, după unul din bunici (ceea ce atrăsese îndată 
simpatia lui Vanvacas și reprezenta, de fapt, pentru acesta, 
singura garanţie), puţin italian, după o străbunică, puţin 
austriac, după mamă, puţin francez, după nevastă (dacă se 
admite) — Miltiade mai era și român, cît rămîne. Și rămînea 
destul, dat fiind că avea cetăţenia română. 

El readucea, aici, în portul unde de zece ani prea rar mai 
ancorau vapoare străine, acea vrajă a omului care a colindat 
lumea. Avea patruzeci de ani la venire, nici un fir de păr alb în 
părul negru, des și aspru, fără nici un început de pleșuvie, se 
ținea drept, deși era înalt de statură, și se mișca sprinten, cu o 
agerime care lipsește adesea unora mult mai tineri. 

Singurele semne mai aspre pe care i le lăsaseră anii erau 
cutele de pe frunte, fioroase, ca urma unor repetate încercări de 
scalpare, și două cute „amare“ în colţurile gurii; nu părea însă 
un om sensibil la amărăciune — socotea dulce și viaţa, și lumea, 
iar trăsăturile dure îi dădeau o expresie strașnic de vie. 

Avînd o mare pricepere și îngrijire în alegerea costumului, a 
cravatei și gulerului, o perfectă știință a purtării în societate, 
vorbind cu dezinvoltură cîteva limbi străine, puţind să răspundă 
(sumar și aproximativ) la orice întrebare, din orice domeniu, 
știind să zîmbească, să ridă și să se încrunte la nevoie, iar pe 
deasupra nelipsindu-i darul să placă femeilor, se înţelege îndată 
ce ușor îi era drumul în lume. 


Țesătoria lui lacob Vanvacas mersese greu în ultima vreme; 
de altfel, orașul nu avea specificul potrivit industriilor textile. În 
aparenţă, asociaţii nu făcuseră o afacere bună. Prin meritul lui 
Miltiade, fabrica în curînd deveni foarte prosperă. Anumite relații 
cu un general de la Ministerul Înzestrării Armatei îi aduseră 
importante comenzi militare. Prin același minister, veniră din 
Germania noi mașini și războaie, din Italia celofibră cu sutele de 
tone — și comenzile se înmulţiră... 

Nu știa nimeni, la sfîrșitul războiului, cît agonisise Miltiade și 
în ce băgase banii, dar e sigur că făcuse avere. Spre mirarea 
tuturora, îndată după Eliberare, îl pofti pe lacob Vanvacas să-și 
ia fabrica în primire. Se miră chiar și proprietarul mai mult decit 
restul lumii. 

Abia după patru ani, cînd se făcu naţionalizarea, își dădură 
seama unii, cîți îl mai ţineau minte, că socotelile lui fuseseră mai 
iscusite decit ale celor care așteptaseră neștiutori să le fugă 
pămîntul de sub picioare: decit o fabrică, mai bine bijuterii, 
pietre și cocoșei de aur. Totuși, deși despovărat de primejdioasa 
industrie, Miltiade nu părăsi orașul decit în 1947, după 
stabilizare, și pînă atunci duse o viaţă cunoscută de prea puţini 
oameni, îmbrăcînd haina tăcerii și a modestiei. 

Se anunțau vremuri din ce în ce mai grele, se schimbau 
vechile stări de lucruri, armatorii, negustorii mari se împuţinau 
la număr, și cei rămași stăteau cu urechile ciulite, ca iepurii pe 
marginea pădurii. Dar lui Miltiade îi priiau pesemne 
împrejurările; era obișnuit cu furtuna. 

— Mai dau o lovitură și-o ștergem! îi spunea Anei Odeta, 
ciupind-o vesel și cam brutal de bărbie. 

O găsise la birou, practicantă, moștenire de la Vanvacas și, 
plăcîndu-i peste măsură, o pîndise multă vreme, optsprezece 
luni însemnate pe calendar, pînă să-i pice în mînă, fiindcă fata n- 
avea cincisprezece ani și era sălbatică la timpul cînd luase el 
fabrica în primire. 

Ea îl urmă la București, fără ginduri, într-o clipă cînd nu-și mai 
găsea nici un rost pe lume și-o înnebuneau stăruințele mătușii 
Didona, cea care îi purta de grijă de cînd fata, abia copilă, 
rămăsese orfană: 

— Du-te, mamă; ăsta-i norocul tău! Nu-i da cu piciorul! 


Ce lovituri dăduse între timp Miltiade și care fusese ultima din 
ele, ea n-avea cum să știe, chiar dacă ar fi interesat-o: omul nu 
făcea confidente, nici ei, nici altcuiva. 

O dată ajuns în Capitală, se pusese pe treabă, discret și în 
tăcere, întocmai ca în anii din urmă, deși importantele agoniseli 
i-ar fi îngăduit să trăiască fără griji, dacă nu toată viaţa, măcar 
multă vreme... 

Un bar, lîngă Piaţa Romană, cu doar zece mese, unde veneau 
noaptea femeile frumoase ale Capitalei, în tovărășia domnilor și 
tinerilor cu cele mai răsunătoare nume, și unde el nu punea 
niciodată piciorul, îi aducea regulat trei sute de mii de lei noi la 
sfîrșitul săptămînii. O cofetărie de rendez-vous, aproape de 
Scala, o cîrciumă cu fripturi extraordinare și cu vinuri scumpe, 
de podgorie, pe calea Dorobanţilor, alta în Filantropia, în 
Cotroceni încă una, un tripou clandestin în strada Polonă — iată 
cîteva din locurile unde Miltiade făcea să se adune „lumea 
bună“, care își scutura buzunarele fără să știe prea bine cine-i 
patronul și își negocia obiectele preţioase fără să știe cine-i 
cumpărătorul. 

Își trimisese nevasta în Franţa, ţara ei natală, și desigur nu 
aștepta decît momentul potrivit ca să plece și el acolo. Între 
timp, continua să-și înmulțească bunurile și să le comprime, 
convertindu-le în „pietre“, volum mic și valoare internaţională, 
avere s-o porţi oriunde, briliante cu renume, cunoscute de toți 
bijutierii lumii, podoabele burgheziei scăpătate și ale marilor 
familii... 

Înspre amiaza zilei de 11 iunie, Miltiade se întoarse din oraș 
puţin cam palid. Un timp medită, cu capul în palme, în 
penumbra voleurilor: trebuia să înceapă îndată lichidarea micilor 
localuri; cercul se stringea — nu putea să mai piardă vremea. 
Puse mîna pe telefon și își convocă oamenii, pe rînd, la diferite 
ore... Pe Ana Odeta o trezi glasul lui sumbru — se ivi 
somnoroasă în ușa dormitorului. El își tria „pietrele“ cîntărind 
săculeții în palme. O privi lung, cîntărind-o și pe ea, din ochi, ca 
pe o bijuterie. Pe urmă îi spuse, cu o hotărîre calmă: 

— Nu pot să te las aici! Ai să pleci cu mine! 

Ea clipi; încă o stăpînea somnul. 

— Unde să plecăm? 

— Departe, și pentru totdeauna! (El urmă, cu răceală, arătînd 
săculeții înșiraţi pe marginea biroului:) Dacă mor, jumătate din 


astea au să fie ale tale! (O cîntări încă o dată cu privirea:) Și mai 
valorezi și tu, cel puţin cît un sfert din ele! 

— Să plecăm... din ţară? 

— Da!... Probabil cam peste cincisprezece zile. Nu spune un 
cuvînt, la nimeni! 

Pe chipul ei se citea o adîncă mirare. „Și n-am să mai văd 
niciodată Dunărea?“ Era singurul ei gînd în clipa aceea... 
Celelalte gînduri veniră pe urmă — inexplicabile pentru cine nu-i 
cunoștea firea — ca o undă de nebunie. 

leși în oraș, după obiceiul din toate zilele, intră după 
cumpărături prin magazine, își făcu părul și pedichiura la 
„lonică“, ieși la ora trei, și în loc să intre alături, la Athenee 
Palace, unde Miltiade o aștepta cu dejunul, se urcă într-un 
taximetru și se duse la gară. 


x 


În orașul copilăriei, unde se întorcea astăzi, pe neașteptate și 
în condițiuni bizare, fusese socotită fata cea mai frumoasă — și 
încă, în ceea ce o privea, deși orașul era vestit prin fetele lui 
frumoase, superlativul nu înfățișa adevărul în întregime. Orgoliul 
lui Miltiade adăugase frumuseţii ei izbitoare ajutorul fascinant al 
gătelii și podoabelor scumpe, greu de găsit în timpul războiului 
și-n primii ani după aceea. 

Acestei făpturi, acasă i se spunea Ana, fără nici o alintare, 
ignorîndu-se că o chema și Odeta, nume nepotrivit pentru o fată 
sărmană. Copilăria ei, petrecută cu șlepul, pe Dunăre, avusese 
mult farmec, dar nu cunoscuse huzurul. Picioarele ei, învelite în 
ciorapi nylon astăzi, fuseseră pline de colb, sau de cărbune, și 
ea le spăla seara nu în baie, ci cu apă de Dunăre trasă pe punte 
cu ghiordelul. Tălpile ei fuseseră odată arse și îngroșate de tabla 
punţii încinse de soare. Părul îi atîrnase odată pe umeri, în toate 
culorile pe care le pot da vintul, apa și soarele. Miinile fuseseră 
aspre, și bătătorite, de la pompă, de la vinci, de la visle, iar de 
pe timpul cînd se coc nucile pînă în preajma iernii nimic nu le 
mai putea scoate negreala din piele. 

Intr-un loc al vieţii, destinul ei sărman, curat și sălbatic se 
schimbase — și nimeni n-ar fi putut crede că în atît de scurtă 
vreme făptura aceasta se va potrivi fără greșeală noilor 
deprinderi și noilor veșminte. lar dacă farmecul ei ameţea pe cei 


mai tociţi preţuitori ai frumuseţii feminine, pricina era și acea 
sălbăticie moștenită, pe care o purta fără s-o vadă nimeni. 

Fiindcă trupul ei, îmbrăcat în mătăsuri necunoscute de ea 
înainte, își păstra libertatea moștenită de la natură; ea își ignora 
gătelile străine și se cunoștea în vechea ei alcătuire, ceea ce-i 
îngăduia să se miște între oameni cum ar fi înotat în Dunăre, să 
le vorbească întocmai cum ar fi vorbit sălciilor, vîntului, 
soarelui... 

După ce îi pusese asemenea aripi și o învățase să zboare, lui 
Miltiade i se întîmplase uneori s-o scape din mînă, în aventuri 
ciudate, niciodată duse pînă la capăt și totdeauna fără urmare. 
Descendentă a cine știe cărei triste Kire Kiraline, Anei Odeta îi 
plăceau podoabele, dacă le avea la îndemiînă, îi plăcea viața 
ușoară, dar la fel îi plăcea omul chipeș și tînăr, dacă avea gestul 
ales și mînuia vorba de dragoste cu destulă îndemiînare. 

Se înțelege, așadar, că fata nu păstrase protectorului ei 
credință după toate canoanele. Bărbatul nu știa însă, și nu știa 
nimeni, că înclinarea ei incertă spre aventură n-avea ca punct 
de pornire decît dorința de evadare; ea suferea perpetuu de 
acea tristețe a femeii care are nenorocul să nu datoreze 
credinţă nimănuia; o tulbura nu cine ar fi încercat să-i înfioare 
carnea rece și strînsă în sine, ci acei care, fără știrea lor, cu un 
gest, cu o vorbă, îi trezeau nostalgiile. 

Cît despre recunoștință, ea nu avea simțămintul acesta 
pentru Miltiade, și pentru nimeni, fiindcă nu știa preţul 
podoabelor și gătelii, ci credea, cu un orgoliu ascuns și 
melancolic, numai în podoabele primite de la natură. 

Dacă după scurtele și nevinovatele ei încercări de evadare se 
lăsa adusă înapoi, în casa îmbelșugată a protectorului, îndemnul 
nu era nevoia de bogăţie, ci obișnuința, golul din suflet și teama 
de răzbunare. Căci, pe lîngă celelalte mijloace, Miltiade folosea, 
ca s-o stăpînească, puterea pumnului — și ea, întocmai ca acea 
Kiră  Kiralină din legendă, fantomatica străbună, credea, 
lipsindu-i altă credință, în dreptul bărbatului de a struni femeia 
cu pumnul... 

Dar azi, întoarsă în orașul copilăriei, cum stătea singură pe 
peron în gară, avea intuiţia că de data aceasta lui Miltiade îi va 
lipsi îndrăzneala să se arate aici ca să-i ia urma. 

Sosise cu trenul de șapte seara, proaspăt coafată, într-un 
taior de șantung havan, cu un fular de voal alb, aproape 


imaterial, ca o pală de fum, alunecînd de pe grumaz în 
despicătura decolteului, fără alte podoabe decît un inel subţire, 
cu piatră albastră, pe degetul arătător de la mîna stingă, cu 
două clipsuri mici în urechi, nu briliante, ci ștrasuri, care 
sclipeau ca niște firișoare de rouă pe o petală trandafirie și nu 
păreau vulgare, oricît ar fi fost de nepotrivite călătoriei cu 
trenul. In poșetă, avea un flacon nedeschis cu Chanel 5, o cutie 
de pudră Elisabeth Arden, două rujuri Max Factor, un baton 
mare de ciocolată și un pachet de ţigări State Express — nu 
fuma: le luase ca să dea o întrebuințare banilor de cheltuială. 

Acesta era tot avutul ei, și în strada Plevnei, unde se întorcea 
cu mîinile goale, n-o așteptau vorbe bune. Ar fi putut spune că 
acolo era casa părintească, dar nu avea părinţi, ci doar un 
unchi, Pol, și pe acea mătușă Didona, soră a mamei, care o 
luaseră la dînșii după ce fata rămăsese orfană... 

Pe drum, Ana Odeta se gindise să meargă întîi la Costea, 
singurul om întreg din familie, dar acum îi pierise curajul. 
Dezorientarea și nehotărirea o făcură să întirzie cîteva clipe 
lîngă o bancă din capul peronului. Sub braţ avea, făcute sul, 
două reviste de modă, pe care le răsfoise în timpul călătoriei — 
altceva nimic, nici un bagaj, și totuși, în mod ciudat, nu-și 
simţea sărăcia... In casa lui Miltiade, la București, își lăsase tot: 
rufăria, pardesiele, paltonul, blana, parfumurile, bijuteriile. 

Ana Odeta lăsă, cu un gest distrat, revistele pe bancă și porni 
spre ieșire. In piaţa gării, se opri după ghereta tramvaiului, apoi 
își șterse rujul de pe gură cu un gest mecanic, cu gîndul alergînd 
pe o sută de fire, dar fără să urmărească vreunul; buzele 
rămaseră roșii, cărnoase, tinere, în alt fel (mai crud) ispititoare 
decit sub luciul vopselii. Se uită la pantofi, șovăi — era încălțată 
prea elegant pentru mahalaua orașului, dar nu putea să se 
descalțe acuma... 

Ajunse acasă, pe jos, la ora amurgului, cînd vecinii stropeau 
trotuarul; o văzură toți și o recunoscură, dar fiecare se trase în 
curte, ferindu-se să-i vorbească. Numai maiorul Guzgunis, de la 
Cercul de recrutare, pensionar de o lună, așezat pe un scăunel 
de bucătărie, la poartă, îi strigă de pe trotuarul celălalt, făcînd 
semne cu bastonul: 

— Bine-ai venit, duduie Odeta! 

Nu știa ce afaceri învîrtea Miltiade la București, dar bănuind 
că o dată cu naţionalizarea își pierduse și el rosturile bune, 


deducea că fata se întorsese acasă de nevoie și se bucura 
diavolește, cu un ochi sclipind sub monoclul care acoperea 
dușmănia. Ochiul celălalt părea plin de mizericordie și 
compătimire. 

Ana Odeta nu întoarse capul, călcă într-un ochi de apă, 
udîndu-se pînă la gleznă — și astfel, cînd deschise poarta, avu 
senzația că se întoarce acasă în picioarele goale, cum umblase 
pe vremuri. 


x 


Seara, la masă, capul familiei zise cu o mare asprime: 

— Miine dimineaţă iei trenul și te întorci la el!. Altfel îți rup 
picioarele! 

Îl chema Pol (Apostolescu), îi era unchi Anei Odeta și socotea 
că el o crescuse, fapt pentru care îi cerea recunoștință, deși nu 
practica recunoștinţa și nici nu credea în ea, ţel important în 
viață avînd doar băutura. Băutura însă îi mînca zilele. 

Venise beat și astă-seară, pe jumătate, desăvirșirea urmînd 
să se facă după cină; întoarcerea fetei îl trezise, și nu-l 
despăgubea nimeni! 

La vorbele lui poruncitoare, Ana Odeta zimbi fără voie; 
simțea, nelămurit, o mulțumire dușmănoasă văzînd panica în 
care intrase familia. 

— Nu ride ca proasta! o mustră mătușa Didona. 

Altădată nu i-ar fi vorbit așa. Fata fugară își dădu seama că în 
ochii lor decăzuse, și faptul îi mări multumirea. 

— Numai dacă te-o mai primi! continuă capul familiei. 

Mătușa exclamă ofensată: 

— Cum să n-o primească? Unde mai găsește el una așa de 
cuminte și de frumoasă?! 

Cinau sub umbrar, în curte, și la lumina din casă, care se 
strecura printre frunze, frumusețea Anei Odeta era izbitoare. 

Capul familiei se uită la ea prin monocilu. In tot orașul purtau 
monoclu el și maiorul Guzgunis, fără să se știe care-l pusese 
primul; de-aici, fiecare socotindu-l imitator pe celălalt, între ei 
plutea, nedeclarată fățiș, o ură veche și puerilă. 

Privind-o, păru el însuși tulburat de farmecul fetei; pe urmă 
înghiți un nod, își scoase monoclul, întoarse capul repede, cum 


s-ar fi apărat de ispită, și rămase pe gînduri, cu privirea în 
farfurie. 

Un timp tăcură ca morţii; vii erau numai ochii Anei Odeta și 
zimbetul de pe buzele ei pline, care parcă pilpiiau sub bolta 
umbrarului. În sfîrșit, mătușa zise, exprimîndu-și gîndirea abilă: 

— Ba să nu se ducă ea! Lasă-l să fiarbă puţin, să vină el s-o 
caute! 

Bărbatul își scutură un fior din spinare, ridică privirea și se 
uită lung la nevastă, fără să-și mai înfigă monoclul în orbita 


învineţită. Se uită lung — și cu ciudă, și cu batjocură, și cu 
tristeţe. Pe urmă spuse numai o vorbă: 
— Proasto! 


Tonul era mai insultător chiar decît cuvintul, dar nevasta îl 
îndură fără să se simtă jignită, cum îndură acoperișul casei 
ploile și ninsorile. Nu din supunere — nu-i fusese niciodată 
supusă —, ci fiindcă nu punea nici un preţ pe cuvinte. Avea 
cincizeci și doi de ani vara asta, dar se mai cunoștea și astăzi că 
fusese femeie falnică și frumoasă... 

În 1916, cînd armatele noastre erau în Moldova, dușmanul o 
condamnase la moarte, fiindcă ţinuse ascuns un ofițer român 
rătăcit la retragere. (Îl ajutase nu din simţire patriotică; neamţ 
să fi fost, dar la fel de arătos, l-ar fi ascuns cu aceeași patimă.) 
Și-ar fi împușcat-o, dacă nu venea s-o scape un pașă, colonel în 
armata turcească, aliat cu Makensen și cu ceilalţi... 

— Cum crezi tu c-ar îndrăzni să vină?! pufni capul familiei, 
după o pauză. 

Ana Odeta se uită la el; gîndea la fel — simţi o satisfacție 
ascunsă și iar zimbi, zîmbet incert și enigmatic. 

— Adică de ce n-ar îndrăzni? stărui mătușa. 

— Fiindcă e fierbere în oraș! Nu-i prost să vină aici, ca lupul, 
pe unde a mîncat oaia! 

Nevasta îl privi, își privi nepoata, care continua să zimbească 
(îi venea să-i ardă o palmă), pe urmă făcu un gest cu capul, se 
scutură și răspunse, ca unei glume proaste: 

— la mai lasă-mă-n pace! Nu-i el, Miltiade, omul care să se 
sperie fiindcă fierbe orașul! 

— Apoi n-am ce să-ţi mai spun, dacă ești proastă!... lar 
dumneata, domnişoară, miine dimineaţă ai să mergi cu mine la 
gară, să iei trenul de șase! 


Cu acestea, capul familiei socoti discuţia închisă deocamdată 
și porni spre cîrciumă, în turneul de noapte. 

Mătușa Didona rămase faţă în faţă cu Ana, pe care, acum 
aproape douăzeci și trei de ani, într-o zi de ianuarie geroasă, 
cînd șlepul familiei ierna la Turnu-Severin, un alsacian voios și 
roșu la faţă, domnul Weber, magazioner la Societatea 
Franțuzească de Navigaţie, fiindu-i naș, o mai botezase și Odeta, 
nume necunoscut pe Dunăre, adus aici de departe. 


x 


După ce bărbatul ieși pe poartă, mătușa Didona se aplecă 
peste masă: 

— Haide, mamă, mie poţi să-mi spui. De ce-ai fugit de la el? 
Te bate? 

Fata scutură din cap. 

— Atunci ce naiba te-a apucat?! Că doar nu și-o fi găsit alta! 

— Vrea să plec cu el din ţară, răspunse Ana Odeta, după o 
pauză. 

Mătușa păli, speriată. Avea două fete, amîndouă plecate, și nu 
primea de la ele nici măcar felicitări de ziua nașterii. 

— Cum așa, să te ia cu el?... Nouă ce ne lasă?... A, păi nu, 
mamă, să nu te duci pînă n-o vorbi unchi-tu cu el și n-om hotărî 
condițiunile exacte! 

Nepoata se stăpiîni, nu auzea prima oară asemenea vorbe — 
de ce s-ar fi arătat indignată? Dar în răspunsul ei, hotărîrea se 
citea clară și nezdruncinată: 

— Nu plec! Și dacă nu mă lăsaţi în pace, mă duc să dorm în 
port, lua-v-ar dracu! 

Mătușa Didona înțelese că orice stăruinţă ar fi fost zadarnică, 
așa că n-o mai întărită — de ce să-și mărească necazul? Și dacă 
fata îl lăsa pe Miltiade nu însemna că s-au terminat bărbații! 
Avea să se găsească el altul, fie și mai sărac, numai să-l știe 
aproape! 

— Bine, mamă, nu pleca! Dar să vedem cum îl convingem pe 
unchi-tu! Dacă nu te supui, e-n stare să ne fărime capul la 
amîndouă, descreieratul! 

Ana Odeta nu mai răspunse; era istovită și deocamdată nu 
dorea decit un adăpost pentru noapte. A doua zi trebuia să-și ia 
inima în dinţi și să se ducă la Costea, dis-de-dimineaţă. 


După o tăcere înțeleaptă, mătușa Didona socoti trebuitor să 
înceapă un dialog practic: 

— Și dacă el pleacă, barem casa îţi rămîne ţie, mamă? 

— Care casă? 

— De la București. 

— Cum o să-mi rămînă?! E luată cu chirie! 

Mătușa păru consternată — nici n-ar fi bănuit, pe vremea ei, 
cînd un bărbat iubea cu adevărat o fată, făcea lucrurile altfel. 
Oftă, era prea tîrziu să îndrepte ceva astăzi. Apoi izbucni, 
furioasă: 

— Barem s-o fi cumpărat pe numele tău! Bani avea, cu 
grămada! 

— Uite că n-a cumpărat-o! 

— Fiindcă ai fost o proastă! (De la furie, mătușa trecu la 
tristeţe și începu să-și plingă paguba): Și-am fost proastă și eu, 
că nu ţi-am deschis ochii la vreme! Da ce, m-ai fi ascultat?! Te 
credeai deșteaptă! (Suspină, tăcu un timp.) Dar lucrurile cînd le 
iei? 

— Care lucruri? 

— Care le ai acolo, rochiile, bijuteriile, blănurile... 

— Am doar o blană. 

— Dacă ai fost proastă!... Ei, astea, cîte sînt, cînd te duci să le 
iei? 

— Nu înţelegi că n-am să mai dau ochii cu el niciodată? 

Nu, într-adevăr, mătușa nu putea să înțeleagă. Se înroși pînă 
la rădăcina părului și bătu cu pumnul în masă: 

— Adică așa crezi tu că merge? Vine, te ia, face cu tine ce-i 
place și p-ormă îl lași să plece pe gratis?! 


x 


Dinspre centru se auzea muzică de fanfară, chiuituri, strigăte, 
ca la serbările populare. Apoi, deasupra castanilor cerul se 
lumină, în culorile curcubeului; zburau artificii — puţine pentru 
mărimea cerului și numărul stelelor. Noul stăpîn era încă sărac, 
dar își serba ziua... 

— Astea-s briliante, mamă? întrebă mătușa Didona, calmîndu- 
se repede, printr-un incontestabil simţ practic. 

— Nu, ștrasuri. 

Mătușa Didona se scutură, cu scîrbă. 


— Ptiu!... Nu m-ai ascultat, acum îndură! Inelul barem e de 
aur? 

— De aur. 

— Și piatra? 

— Lapislazuli. 

— Ce-i aia? 

— O piatră. 

— Scumpă? 

— Nu știu. 

— N-o fi și asta vreo imitație? 

— Nu cred. 

— Să dea Domnul! 

Fuseseră și ceva bani, o hirtie de o mie de lei, nouă, îndoită 
cochet în patru, trei de cinci sute, cu chipul lui Tudor 
Vladimirescu — cu tot cu mărunțiș: trei mii patru sute cincizeci 
și șase. Mătușa îi numărase, netezise hirtiile, le orînduise cum 
fac casierii, le pusese sub fața de masă și-acum ţinea mîna 
deasupra, ca dulăii care își păzesc ciolanul. 

— Pe-asta cît ai dat? 

— Nu mai știu. 

Mătușa cerceta batonul de ciocolată — probabil costase multe 
parale, nu se găsea în prăvălii, doar la speculanţi, pe sub mînă. 
Dar oricare ar fi fost prețul, nu putu să lupte mult cu ispita, 
rupse un colț, îl băgă în gură, îl molfăi, apoi zise, și cu necaz, și 
cu mulţumire: 

— E bună! 

Restul batonului îl puse în poală; păcat! — o dată început nu-l 
mai putea vinde nimănuia. 

— Ce-i aici, țigări? 

— Da. 

— Miros frumos. Sînt americane? 

— Nu, englezești. 

Țigările nu aveau căutare, aduceau multe marinarii. 

— Uite pe ce arunci banii! la dă chibritul ăla la mine! 

Nu se dădea în vînt după ţigările străine, dar deschise 
pachetul, luă una, o aprinse, să nu piardă chilipirul — și începu 
să tragă din ea, sclifosindu-se. 

— Aici e pudră? Ce scrie pe ea? Nu văd bine. 

— Elisabeth Arden. 

— Oho! Asta avem cui s-o vindem. Mă duc chiar miine. 


Cunoștea mușterii și pentru parfum și pentru rujuri, mai putea 
să ciupească pe ele trei-patru mii de lei, erau lucruri bune și, 
gîndea ea, „nu calicise toată negustorimea — cînd e nevoie, 
găsesc ele bani, femeile!“ 

— Da așa, ce-ai să faci, mamă? întrebă, după ce sfirși 
inventarul. Vezi-te cum ai venit, fără nimic pe tine! 

— Am să-mi caut o slujbă! 

— Na-ţi-o bună! 

Era și neîncredere și indignare. 

In clipa aceea, la capul străzii se auziră cîinii stîrniţi, lătrînd cu 
furie. Mătușa Didona trase cu urechea. Dinspre centru răzbeau 
ecourile unei cîntări, glasuri amestecate, femei, bărbaţi, într-o 
armonie neclară: ...voi, oropsiți ai vieții... condamnați la foame, 
sus!... 

Se întorcea bărbatul, îl cunoștea, el întărîta cîinii, lovind în 
garduri cu bastonul. Işi adună repede lucrurile în poală, banii îi 
luă de sub faţa de masă și-i ascunse în sîn. 

— Hai, fuga, să nu ne găsească aici! Poate-a uitat de tine! 

Vecinul de peste drum, maiorul Guzgunis, ședea încă pe 
scăunel, la poartă; așa întîrzia în fiecare seară, pîndind trecătorii 
și stelele. 

Strada era largă, ca un bulevard, avea chiar și peluză la 
mijloc, neîngrijită, dar vara o împodobeau castanii. 

— Bună seara, vecine! strigă maiorul. 

Vecinul se opri speriat; o gheară îi sugrumă inima. Se rezemă 
de gard, cu mîna pe piept, aproape fără respiraţie... Dar își 
reveni repede, nu vroia să-și arate slăbiciunile, și își puse 
monoclul, cu un gest bătăios, cum ar fi tras o spadă din teacă. 

— Ce vrei? N-are cine-ți trage cizmele? 

Cizmele, se știe, le trage ordonanța, și maiorul nu mai avea 
ordonanţă — dar e drept că nici cizmele nu le mai încălţa de 
multă vreme. Răutatea, fără obiect, era cu atît mai dușmănoasă 
— asemenea răutăţi nu săvirșesc decit copiii cîteodată. 

— Eşti cu chef, coane Pol! zise victima, cu acreală, căutînd în 
gînd o vorbă necruțătoare. Vii de la biserică? 

— Nu, de la bodegă!... 

— Dar cu duduia Odeta ce e? continuă maiorul, fericit că, în 
fine, găsise mijlocul să i-o plătească. Am auzit că s-a întors 
acasă. 

Unchiul fetei recunoscu, ascunzîndu-și mînia: 


— S-a întors! Ce, n-avea voie? Că nu-i naţionalizată. 

Și intră în curte, trîntind poarta. 

Nu se vedea lumină la nici o fereastră. Stăpînul casei bătu cu 
bastonul în ușă și începu să răcnească: 

— Tu, aia mică, vezi cînd te scoli! Să fii gata pentru trenul de 
șase! 


Familia avea o istorie ciudată, tragică și tumultoasă. La 
treisprezece ani, Didona intra servitoare în casa lui Titel 
Mihailide-Trinidad, cel mai mare avocat al orașului. Fata se 
trăgea dintr-un neam de oameni frumoși, toţi erau chipeși, pînă 
la spiţele cele mai îndepărtate: bărbaţii înalţi, voinici, cu ochi 
negri, cu plete bogate, cu mustăţi groase, cu grumazuri 
vînjoase, vrednici la muncă, iuți la harţă, miînuind cuțitul la 
nevoie, cam fără judecată, credincioși prietenilor, dar nu 
soaţelor, aprigi în dragoste. Femeile, mai multe la număr decît 
bărbaţii, se înfățișau înalte și planturoase, potrivite veacului, cu 
părul mai bălai, mai albe la faţă. 

Erau oameni de la Dunăre, rosturile lor se legau de apă, 
pescari, barcagii, hamali, muncitori în porturi — nici unul nu 
ajunsese mai departe — și spiţa li se întindea pe mai multe 
județe învecinate, de la Giurgiu la Galaţi, cum îi dusese viaţa... 

Numai un an așteptă avocatul să mai crească fata, și-apoi se 
duse în camera ei, noaptea. Copila nu se împotrivi, era speriată, 
și-apoi își cunoștea soarta. Putea vreuna de seama ei să-și 
aleagă alt drum, ca să scape? La fel se întîmpla pretutindeni cu 
fetele în casă, dacă erau tinere și frumoase; că pe cele slute nu 
le primea în slujbă nici dracul! lar ca să se întoarcă la maică-sa... 

Tatăl fusese macagiu în port și-l călcase o locomotivă, cînd 
schimba acul; bătea viscol, n-auzeai nimic, să fi tras cu tunul 
asupra orașului, nu-ți vedeai nasul, dar Calea Ferată dovedi că 
omul era beat, încît despăgubirea hotărită de tribunal fu 
neînsemnată. 

Acasă creșteau alte două fete, mai mici, Stela și Fana; cea din 
urmă avea să fie mama Anei Odeta de astăzi. 

Mama le creștea, muncind cu ziua — nu putea să le 
otrăvească. 

La paisprezece ani, Stela fugi de acasă, noaptea, și ajunse 
tocmai la Constantinopole, cu comandantul unui bastiment 
francez care ne vizita apele. Acolo, marinarul o prezentă șefului 
escadrei, a cărui barbă impozantă plăcu foarte mult fugarei. 

Cît timp avu ea de a face cu escadra nu știu nimeni, acasă nu 
se mai întoarse, nu trimise nici măcar cărți poștale ilustrate. Din 
timp în timp, marinarii care veneau în ţară mai aduceau vești 
despre dînsa, o întîlneau cînd într-un loc, cînd în altul, prin 
porturile  Levantului. La Pireu fu artistă într-un local de 
petrecere; pe străzi, afișe mari îi arătau chipul — frumuseţe 


românească, și ea se numea Stela Romana, desigur în amintirea 
ţării de unde plecase. 

Ultima oară cînd se mai știu ceva de urma ei, prin anul 1933 
sau '34, spăla paharele într-un bar, la Malta; își irosise fulgerător 
viața, avea părul cărunt, își pierduse un ochi, un marinar beat îi 
zdrobise orbita cu o carafă — și era hidoasă... 

Doar cea mai mică dintre fete, Fana, rămase curată. La 
optsprezece ani, se mărită cu un cîrmaci de șlep, Zaharia 
Gheorghi, trăiră pe apă și fură mulţumiţi amîndoi. Deși încheiată 
tragic, viaţa ei nu cunoscu umilinţa, nici pata, urmînd ca birul 
acesta să-l plătească mai tîrziu Ana Odeta, fata ei. 

Viaţa Didonei, în schimb, cea mai mare și poate cea mai 
frumoasă dintre surori, fu numai zvăpăiată, nu tristă, cum se 
vestise la început. Nopțile în care stăpînul venea s-o viziteze în 
odaia de lîngă bucătărie nu-i lăsară un gust rău. Bărbatul era 
încă tînăr, bine clădit, elegant, după moda de atunci, și, pare-se, 
făcu o adevărată patimă pentru dînsa, ascunzind-o numai atît ca 
să nu iasă scandal în casă și-n tîrg. 

La începutul primului război mondial, o mărită, înzestrînd-o, 
cu un tînăr, Pavel Apostolescu, azi unchiul Anei Odeta, care își 
zicea Paul, mai orășănește, și căruia prietenii, ca să-i facă 
plăcere, îi ziceau Pol. 

Pe atunci, Pol Apostolescu era un fel de secretar, de trepăduș, 
mai potrivit spus, al lui Titel Mihailide-Trinidad, slujindu-l în toate 
chipurile, și acasă și la tribunal. Împlinise majoratul de curînd, 
iar cu învăţătura se oprise la cele patru clase ale gimnaziului, 
care puteau să asigure o situaţie pe atunci. Era înalt, avea 
mustăți subțiri, răsucite în sus, mișcări iuți, de spadasin, faţa 
prelungă, ușor suptă sub pomeți, ochii căprui, poate șireți, purta 
părul pe spate și semăna cu Edmond Rostand, poetul Franţei, 
care vrăjise Europa, chiar și Balcanii, tocmai în acel timp. 

Măritîndu-și iubita cu omul său de casă, Titel Mihailide nu se 
gîndea doar să-i asigure acesteia un viitor și un rang în 
societate, ci mai cu seamă să prevină clevetirile, într-un 
moment cînd se aștepta să fie chemat în fruntea unui minister. 
Luă deci, pe numele Didonei, casa din strada Plevnei, nici în 
centru, dar nici chiar la mahala, casă gospodărească, alcătuită 
din două odăi mari, antreu, marchiză, bucătărie și atenanse, cu 
magazie de lemne, cu cotețe și curte de păsări, în fund, cu 
grădiniţă de flori, în faţă. 


În afară de această mică gospodărie, care cuprindea tot ce 
era trebuitor tinerei perechi, de la pat pînă la albia de spălat 
rufe, nașul le mai dădu, de nuntă, cinci mii de lei, iar mirelui îi 
făgădui că va veghea asupra lui. 

Curînd, așa cum se și așteptase, fu chemat în guvern și se 
mută cu toată familia la București. Pe protejatul său, care 
căpătase oarecum deprinderea legilor și-a  pricinilor 
judecătorești, îl împuternici apărător la tribunal. În lipsa unei legi 
a avocaţilor, asemenea apărători fără titluri au existat într-un 
timp — și chiar mai pe urmă, la apariţia legii, drepturile lor au 
fost recunoscute, încît unii din ei au mai trăit pe lîngă judecătorii 
pînă tîrziu. 

Pol Apostolescu avea de ce să fie recunoscător nașului, care 
însurîndu-l îi dăduse și zestre frumoasă, îi asigurase și un rang în 
societate. Nașul, deși acum ministru (al Lucrărilor Publice și 
Comunicaţiilor), le vizita casa destul de des, de trei ori pe 
săptămînă uneori; pleca seara la șase din București, chiar dacă 
mai avea cîte ceva de făcut la minister sau la club, și în patru 
ore sosea, cu cel mai rapid tren din ţară, înfiinţat anume pentru 
pasiunea sa și cunoscut în istoria Căilor Ferate sub propriul său 
nume, expresul Trinidad. A doua zi, la cinci dimineaţa, același 
tren, de care e drept că se bucura și negustorimea orașului, îl 
ducea înapoi, în Capitală, și astfel departamentul mergea. 

In acele nopţi, soţul Didonei întîrzia prin cîrciumi pînă la 
închidere, cînd venea să se culce în odaia din fund, intrînd pe la 
bucătărie, destul de beat ca să nu simtă cele ce se petreceau în 
față, dar nu atit încît să-și uite interesul și să facă scandal. 

Care era zestrea lui sufletească în clipa însurătorii nu se 
întrebase nimeni: fusese născut pentru această viață sau se 
adaptase? Cazul lui nefiind unic în oraș, lumea nu-l privea cu 
mai multă stăruință decit pe alți încornorați. 

Războiul îl tîrî în marea aventură a retragerii în Moldova — și 
oamenii aproape că uitară de existenţa sa. 

Viaţa Didonei, dincoace de front, nu fu supusă la încercări mai 
mici decît ale unui soldat. În graba evacuării, ministrul nu mai 
avu timp să facă un ocol ca s-o ia și s-o ducă la lași. Rămasă în 
fața inamicului, alcătuit din naţii amestecate — nemți, unguri, 
bulgari și turci, fu datoare să se poarte brav — și le fu vrăjmașă 
tuturora și de toți fu înfrîntă, fiindcă nu era decit o biată femeie 
cu inima slabă. 


În 1918, la întoarcerea bărbatului, pe care lumea îl uitase, 
Didona născuse primul copil, o fată. Dacă biologic ar fi fost cu 
putinţă, copila era fructul unei colaborări tumultoase. Fu 
botezată Angela, ca un simbol invers al chipului cum căpătase 
viaţă. 

Doi ani mai tîrziu, se născu al doilea copil, tot fată, din tată 
aproape la fel de necunoscut, deși soțul acum era acasă. Ea 
capătă un nume și mai serafic: Celesta, din dorinţa mamei, care, 
ai fi zis, visa cu atit mai mult la cer, cu cît se zvircolea mai 
pămîntește sub bolta lui. 


Urmă apoi o boală de care suferiră mădularele zămislirii — și 
Didona rămase stearpă pe toată viața. 
Astăzi fetele nu mai erau în casă — numai fotografiile lor, 


înrămate; norocul le dusese departe. 

Angela se mărită, cînd nu avea decît șaptesprezece ani și, în 
ciuda vorbelor deocheate pe care le auzea în casă, nu știa nimic 
despre dragoste. Era frumoasă, ca întreg neamul maică-si, atit 
că dovedise o încetineală de minte proverbială în tot orașul. Era 
ascultătoare, cuminte și supusă; unde o puneai, acolo o găseai 
și peste trei ceasuri. Asemenea temperament n-avea nici o 
explicaţie, și cuminţenia ei în loc să atragă simpatia, respectul, 
admiraţia, nu făcea decit să-i ducă și mai departe numele de 
proastă. 

Cînd apăru pretendentul, cunoscuţii o pizmuiră; ginerele, 
venit de la București, era om cu vază, și, pare-se, foarte bogat. 
În orice caz, veni cu automobil propriu, cu șofer în livrea și 
cheltui foarte mulţi bani. Îndată se află că era director general la 
Societatea de Petrol Româno-Americană, că era plătit în dolari, 
că miniștrii făceau la el anticameră și că regele îl poftea la palat. 
Altfel, ca înfățișare... Pretendentul purta cămăși de mătase 
naturală, papion cu buline, se pieptăna lins, cu cărare la mijloc, 
era cam slăbăânog, cam gălbejit la față, dar putea fi socotit un 
bărbat „bine“ prin purtarea elegantă și situaţia sa. 

Angela se duse cu el și nu se mai întoarse niciodată în oraș. 
La București frumusețea ei uimi pe mulți; curînd fu cunoscută în 
cercurile mondene, fotografia îi apăru pe prima pagină din 
Realitatea ilustrată, despre ea se scria și-n Le Moment — și, cum 
avea o singură deșteptăciune, să nu deschidă gura niciodată 
decît pentru cîte o exclamaţie, societatea o socoti enigmatică, 
nimeni nu-i descoperi golul dulce din cap. 


Pe seama ei nu se cunoscu nici o aventură, decît o încercare a 
prefectului poliţiei de a o ademeni la palatul regal, dar nu prin 
față, ci prin strada Luterană. Prefectul însuși recunoscu eșecul, 
supărarea regelui, indignarea curţii și primejdia în care se 
aflase, de a fi debarcat. Rezistenţa Angelei, inexplicabilă, închise 
chiar și cele mai rele guri din Capitală — i se recunoscu virtutea 
unora din mamele romane; de-aici înainte nici un răuvoitor, 
oricît de diabolic, n-ar mai fi putut-o dezonora. 

In 1946, soţul, care nu era chiar director general, dar deţinea 
un post important la Societatea Româno-Americană, fu implicat 
într-o manevră necurată și căpătă patru ani de închisoare. Abia 
atunci Angela cunoscu aventura, păru chiar îndrăgostită de un 
aviator american. Din partea lui, aviatorul fu vrăjit de această 
frumuseţe, nebănuită dincoace de ocean. Ea nu știa să-i spună 
decît un singur cuvînt, darling, învăţat la cinematograf. Aviatorul 
o ceru de soție și-o duse pe pămîntul american, lăsînd grija 
divorțului în seama unor avocați... 

Celesta, a doua fată, cu ochii azurii, plini de-o mirare curată, 
poate și mai frumoasă decit Angela, croită după dimensiunile 
vedetelor de cinematograf (se măsura și făcea comparații, cu 
revistele ilustrate în faţă), se mărită la optsprezece ani... 

Se duse și ea la București, după un soţ cu situaţie și mai 
strălucită decit ginerele celălalt. Deoarece primise scrisori 
anonime, jignitoare pentru mireasă, după o săptămînă soţul 
trimise aceste rînduri, să fie inserate, cu plată, în ziarul local: 

„Subsemnatul Etienne Vasilescu, administratorul general al 
domeniilor și întreprinderilor Mavrocordat, veștejesc vehement 
și cu indignare zvonurile puse în circulaţie de răuvoitori și 
invidioși pe seama actualei mele soţii, născută domnișoara 
Celesta Apostolescu, fiica distinsului avocat. Afirm în faţa lumii 
că mireasa a adus în patul conjugal tot atita curățenie cît mielul 
pascal, fiind demnă de floarea de lămiiţă cu care a pășit la altar. 
Pentru care îmi exprim public mulțumirea, respectul și 
recunoștinţa datorate celor ce au crescut-o atit de ales și curat.“ 

Inainte de a fi un document al onoarei, această scrisoare era 
o nemaipomenită declaraţie de dragoste. Cu siguranţă, nici unul 
din îndrăgostiţii legendari nu-și mărturisise iubirea în public atît 
de categoric și de brutal. Intimii soţului știau că el avea principii 
și mai profunde — și dacă unii din ei ar mai fi putut să se 


îndoiască de neprihăneala nevestei, de dînsul erau siguri, fapt 
verificat, că, deși în vîrstă matură, intrase virgin în patul nupţial. 

Pentru public, însă, scrisoarea avea numai menirea să apere 
onoarea miresei, apărînd totodată onoarea mirelui, precum și pe 
a prinților pe care acesta îi administra. 

Peste cîteva luni, prinții îl trimiseră la închisoare, deoarece 
avură dovezi că, de ani de zile, administratorul îi fura. 

Celesta rămase cu onoarea personală neștirbită, dar 
dezonorată de bărbat. In schimb, se alese cu un bloc în 
București, cu o fermă la Mogoșoaia, cu un vraf de bijuterii, plus 
trei milioane de lei, depuși la bancă pe numele ei, și despre care 
ea nici măcar nu știa. Prevăzător, administratorul prinților își 
pusese agoniseala la adăpost de orice rapt. Faptul ieși la iveală 
abia în timpul instrucției, la tribunal: abia atunci află Celesta ce 


bogată era. 
Avocaţii pagubașilor se străduiră din rasputeri să smulgă 
înapoi acești bani; legile însă nu-i ajutau — socrul însuși le 


cunoștea, puse și el avocați mari. 

Pîrîtul luă cinci ani de închisoare, prinții rămaseră mofluzi, iar 
Celesta se pomeni singură și plină de bani. 

In anul următor, cu cîteva luni înainte de izbucnirea celui de al 
doilea război mondial, o ceru de nevastă un conte italian, venit 
cu o delegaţie. Tinăra doamnă divorţă și îl urmă în pripă; 
bărbatul era scund, brun și înfocat. 

Nici una din fete nu scrise un rînd acasă, nu trimise un dar. 

Dezamăgiţi de ele, părinţii hotărîră să-și facă un sprijin din 
nepoată, și din 1940, cînd Ana Odeta rămase orfană, n-o mai 
scăpară din miini. La început, modesta leafă de practicantă, a 
fetei, mai tîrziu darurile tinerilor care o curtau fuseseră singurele 
venituri ale casei, fiindcă bărbatul de mult nu mai aducea un 
ban. 

Ivirea lui Miltiade însemnase o bună afacere; Pol și Didona își 
cîrpiră necazurile, multumind cerului, care, dacă îi pedepsise cu 
două fete ingrate, îi miluise în schimb cu o nepoată așa de 
supusă și înțeleaptă... 

lată familia în sînul căreia se întorsese Ana Odeta, la fel de 
săracă astăzi, cum venise, orfană, prima dată. 

Dar mătușa, deși dezamăgită de această întoarcere, se 
bucura s-o știe aproape — își punea noi nădejdi în viitorul 
nepoatei. Indată îi făcu patul, pe divan, în sufragerie, scoase 


pernă moale, să-i stea bine capul, cearșafuri curate, iar dînsa se 
culcă pe canapeluţa din partea cealaltă a mesei, să fie cît mai în 
preajmă, ca și cînd s-ar fi temut să nu-i fugă sprijinul peste 
noapte. De altfel, nu dormea prima oară în sufragerie; de mult 
își despărţise somnul de al bărbatului, care gifiia ca astmaticii, 
iar uneori se trezea horcăind, cu ochii holbaţi la fereastră, 
așteptind parcă să vadă intrînd moartea. 

Ana Odeta adormi îndată; fiinţa ei se apăra instinctiv de 
realitate, se grăbea să se izoleze, cu somnul, de casa aceasta 
unde nu avea ce găsi decît adăpost pentru o noapte. 

Se trezi o dată cu zorile, în răcnete disperate. Ușile la antreu 
erau deschise, ca și cele următoare, care dădeau în camera de 
la față — uși mari, în două canaturi. 

Într-un capot soios, sub care se vedea cămașa de noapte, 
mătușa Didona, nepieptănată, buhăită, mare ca statuia din 
piaţă, răcnea gros la fereastră: 

— Săriţi, a murit, e ţeapăn! 

Vecinii începeau să se îmbulzească la poartă. 


Stăpînul casei murise peste noapte, curînd după întoarcere; 
nici nu apucase să se dezbrace. Ședea la birou, între cele două 
ferestre de la stradă, cu picioarele chircite sub scaun, cu 
amîndouă mîinile pe masă, ţinînd tocul cu dreapta, cu ochelarii 
pe nas, cu capul dat puţin pe spate. Nu se zvircolise, nu 
strigase, părea liniștit, gata să-și continue scrisul pe hirtia din 
faţă. 

Dar nu mai avea ce scrie, ideea era încheiată, mai trebuia să- 
și termine iscălitura și să pună data. Pe hirtie se vedeau doar 
patru rînduri, cu litere mari, groase, schiloade și tremurate, 
arătînd, ca pe o cardiogramă, spasmurile inimii de multă vreme 
bolnavă: „lubite domnule Miltiade, ţi-o trimit la fel de 
neprihănită ca și prima dată; nu ne uita și păzește-o mai bine de 
data asta...“ 

Aici, scrisul marca o pauză, poate după o primă alarmă a 
inimii, o zvicnire dureroasă, mai gravă. Fiindcă după aceea era 
reluat de la capăt, foarte crispat, dovedind panică, în alt spirit, 
fără nici o legătură cu cele dinainte — și parcă adresîndu-se 
altcuiva, ca o mărturisire tardivă pentru posteritate: „Sînt un 
porc, am convieţuit cu o scroafă. Scuip pe viaţa mea și pe toate 


Urma iscălitura, neterminată. 

Din gura mortului se scurgeau bale reci pe bărbia înghețată, 
ca și cînd, în ultima clipă, omul ar fi încercat să-și concretizeze 
ideea lăsată cu limbă de moarte. 


x 


După amiază, mătușa Didona, în doliu, dar liniștită, dreasă la 
chip, cu roșu pe buze, pudrată, zise, în timp ce-și bea cafeaua și 
trăgea cu amar din ţigara aromată: 

— lată-ne singure, mamă dragă! 

Işi șterse cu dosul miinii ochii din care nu curgea nici o 
lacrimă. 

Mortul, grijit după datina creștinească, era întins între 
lumînări, în odaia din faţă. Lumea intra slobodă, să-l vadă. 

— Acum, zise mătușa mai departe, privindu-și stăruitor 
nepoata, cine-o să aibă grijă de casă și de noi, sărmanele? Vai 
de viața noastră! 

Intoarse ceașca și o puse pe un șerveţel de hirtie, să se 
zvînte, ca să-și ghicească. Pe urmă vorbi iar — planuri de viaţă: 

— Va să zică, nu te duci, mamă? 

— Nu! 

— Păcat de lucrurile alea! (Mătușa oftă, făcu o pauză, după 
care urmă ușor înviorată:) Atunci am să-ţi aranjez ţie odaia de la 
față; e mai frumoasă... Să fii singură, să-ţi tihnească... Poate mai 
primești și tu o vizită, pe unul, pe altul... 

Seara veni un mesager de la Miltiade, un om pe care Ana 
Odeta îl vedea prima dată. Ciocăni la poartă, după ce se 
întunecase; aducea o scrisoare, concepută imperativ și 
telegrafic: „Ești nebună? Întoarce-te!“ 

Nu-i dădu nici un răspuns. Mătușa se frămiînta, neștiind cum s- 
o sfătuiască. li părea rău că-l pierde pe Miltiade, dar dacă o 
trimetea după el, își pierdea și nepoata. 

— Măcar să-i ceri lucrurile tale, mamă!... 

A doua zi, Ana Odeta lipsi toată dimineaţa; se întoarse tirziu, 
pe la patru, obosită, plină de praf, trasă la faţă. Avea arătătorul 
miîinii drepte murdar de cerneală, ca al copiilor în primii ani de 
școală cînd umblă cu tocul neîndemînateci. 

Fusese tocmai în partea cealaltă a orașului, departe, dincolo 
de barieră, socotind că acolo nu vor fi oameni care s-o 


recunoască, își pusese o fustă veche, uitată de mult acasă, o 
bluză, sandale fără toc, în picioarele goale, își strînsese părul 
într-o buclă grea, pe ceafă; n-avea nici o podoabă, nici roșu pe 
buze, dar la ora dimineţii obrazul tînăr, fără sulimanuri, își 
spunea frumusețea oricui vroia să o vadă. 

Mai mult ca sigur oamenii la care intrase n-o cunoșteau, nu 
știau de unde vine, dar toţi parcă se temeau s-o privească. 
Fusese la Fabrica de cherestea, la Industria sîrmei, la toate 
întreprinderile din sudul orașului, destule pentru orele unei zile. 
Peste tot era fierbere — timp nepotrivit să se ocupe cineva de o 
solicitantă; în unele locuri, portarii nici nu-i dădură voie să intre. 

— Vino săptămîna ailaltă, domnişoară; azi, nu vezi? nu poţi să 
stai de vorbă cu nimeni. 

La Uzina de apă, instituție comunală, netulburată deci de 
efervescenţa naţionalizării, izbuti să ajungă într-un birou, şi- 
acolo o întrebară: ce pricepere are, unde-a mai lucrat pînă 
acuma... Ştia să scrie la mașină, fusese în serviciu, dar mai 
demult, la începutul războiului. Aha, și pe urmă? 

Dintr-un colţ, o funcţionară, sluţită de rujuri brînzite, o privea 
cu gura strînsă, atit de scîrbită, de parcă înghiţise unt de ricină. 

În spatele ei, doi tineri care lucrau faţă în faţă, la un birou plin 
de tabele, își făceau cu ochiul și se loveau pe sub masă cu 
piciorul. 

— Vino luna viitoare, în ziua de două! îi spuseră la urmă. 

Izbuti să mai ajungă și la alte cîteva întreprinderi, dar slujbașii 
care angajau personalul nu cunoșteau încă intenţiile direcțiunii, 
își făceau datoria să-i întindă o hirtie: 

— Fă o cerere, tovarășă; uite colo toc și cerneală. 

Scria, le simţea privirea, furișă, poate își aminteau s-o fi văzut 
altădată, îmbrăcată altfel, altfel pieptănată și cu roșu pe gură... 
Abia trecuse anul de cînd umbla, în văzul orașului, ghemuită pe 
pernele de piele roșie ale mașinii — era un Opel Amiral, șoferul 
lăsa capota jos, iar ea se arăta lumii ca într-o vitrină. 

— Ai pus și adresa, tovarășă? Bine! O să-ţi răspundem acasă, 
într-o săptămînă! 

Nu, n-aveau să-i răspundă niciodată — simţea limpede, păcat 
de hîrtie! 

Dar ziua următoare porni din nou — era replica ei grăbită și 
speriată la asalturile lui Miltiade, care îi trimitea, într-o panică 


necunoscută de el pînă acuma, avize telefonice, telegrame, din 
oră în oră, și mesageri, la fiecare tren cîte unul. 

Așteptă în soare, pe la porţile fabricilor, șantierelor, scrise 
cereri, pătîndu-și neîndemiînatică degetele cu cerneală. Sosi 
tîrziu, o dată cu dricul care venea să ia mortul, să-l ducă la 
cimitirul Sfîntul Vasile. 

Mătușa Didona avea rochie neagră, de doliu, și un voal care-i 
ascundea chipul de privirile lumii: de ce să-și arate lacrimile 
tuturora? 

Ana Odeta își puse doar o panglicuţă neagră la cheutoarea 
bluzei și merse în urma convoiului. Nu era lume multă, și cei 
care erau nu știai cine-s. Pe drum, convoiul se îngroșă, se 
adunau babele și milogii mahalalelor, să fie de faţă la împărţirea 
colivei. 

Merse și maiorul Guzgunis, vecinul, dar nu pe jos, trimise 
servitoarea să-i aducă trăsură. La cimitir, trăsura trase pe alee și 
se opri la groapă, alături cu mulţimea. Caii stătură liniștiți o 
vreme, pe urmă începură să se hiîrjonească, smucindu-se în 
hamuri, încercînd să se muște, în timp ce popa și dascălul cîntau 
veșnica pomenire. 

Maiorul Guzgunis stătea cu bărbia căzută în piept, cu ochii 
închiși, toropit de cîntare. Dar cînd bușiră primii bulgări pe 
capacul sicriului, sări deodată în picioare, își înfipse sub 
sprinceană monoclul care căzuse și atîrna de capul șnurului — și 
hohoti disperat, speriind lumea: 

— Cui mă lași, coane Pol! 

Apoi se prăbuși pe perna trăsurii. 

— Dii, Istrate, dii Marița! striga birjarul, îndemnîndu-și caii . 


Era în amurg, după o zi în care soarele făcuse să fiarbă apa în 
Dunăre. În ajun, la înmormîntare, fusese vreme blîndă, mai 
răcoroasă, altfel s-ar fi topit luminările. Dar asemenea 
schimbări, care zăpăcesc termometrul și năucesc oamenii, se 
întîmplă des vara, în marginea Bărăganului. 

Ana Odeta mergea pe o stradă gloduroasă, ca o uliţă de ţară, 
dincolo de mahalale, unde începea să se vadă cîmpia. Pornise 
de trei ori în două zile; se întorsese, fără curaj, de la jumătatea 
drumului. Și acum s-ar fi întors, dacă n-ar fi avut în suflet o 
tulburare nouă, neașteptată, un amestec de spaimă, bucurie și 
nedumerire, care învingea sfiala, rușinea și teama că va fi 
judecată cu asprime... 

În centru, mai adineauri, doi oameni așteptau tramvaiul de 
gară — îi vedea din spate pe amindoi, dar privirea ei se oprise, 
mirată și surprinsă, numai la unul, sub o ciudată chemare a 
presimţirii. Părea tînăr, era subţire, cu un pantalon de dril în 
culoarea nisipului, cu o cămașă albă, îmbrăcîndu-i umerii largi și 
pierzindu-se strîns sub centură; miînecile scurte îi dezveleau 
braţele brune; avea o haină ușoară și-o servietă în mînă — și-n 
îmbrăcămintea lui așa de simplă, se citea o anumită intenţie de 
eleganță și îngrijire. 

Stătuse locului lîngă șine, fără să mai bage în seamă pe 
nimeni. Venea tramvaiul, cei doi bărbaţi își strînseseră mîna. Pe 
al doilea nici nu-l văzuse, dar îi auzise glasul, la despărțire: 

— Drum bun, Matei! Telefonează cînd vii, să te aștept la gară! 

Celălalt se întorsese, trecuse pe lîngă diînsa, cu pași mari, 
ușori ca ai alergătorilor — ea îi văzuse chipul după ce-i auzise 
numele și deodată simţise, dureros, cum îi stă inima. Se simţise 
înghețînd, un val rece scăldîndu-i trupul, cu toată căldura încă 
vie a soarelui... O clipă, ochii li se întîlniseră, printr-ai lui trecuse 
o undă de mirare, o tresărire, apoi el sărise ușor pe scara 
vagonului, și pe urmă nu-i mai aruncase nici o privire. 

Nu o recunoscuse, nu! — fusese mirat s-o vadă, așa, bătută 
de vînt în mijlocul caldarimului... În vara asta se împlineau nouă 
ani de cînd îl văzuse ultima oară, dar era la fel, asprit puţin la 
figură, și-i știa mersul, mersul lui nu-l avea nimeni. El însă n-o 
mai știa, ea se schimbase, era azi femeie; pe-atunci abia își 
sfirșea anii copilăriei... 

Acum, cu această amară tulburare în inimă, picioarele o 
duceau înainte, înghețate, mișcîndu-se de la sine. Nu mai fusese 


pe aici din 1941, dar recunoștea locul, nu trebuia să întrebe pe 
nimeni; văzu gardul de scîndură văruită, ca al tuturor vecinilor, 
banca de la poartă, apoi în curte gutuiul. 

Șovăi — de sub pomi se ivi un om, cu ochii pe sus, preocupat, 
căutînd poate vreun cuib de omizi păgubitoare. Il știa, acum 
avea trupul legat, obrajii rumeni; un pic de barbă blondă și 
cîrlionţată îi îmbrăca bărbia. Dar era Constantin, Costea, îl 
recunoscu nu cu privirea, ci cu un alt simţ, ascuns, al amintirilor, 
al familiei. Da, se schimbase, îi mergea bine, avea o haină 
marinărească, nouă, țeapănă la umeri, cu patru trese aurii pe 
mîneca netedă ca burlanul. 

Ana Odeta se opri la poartă; îi era văr, dar nu știa cum să-i 
spună. Spuse: 

— Bună seara! 

El se apropie, nedumerit — n-o recunoștea, speriată și atit de 
palidă. 

— Eu sînt, Ana. 

Pe chipul, bărbatului trecu întîi o umbră, pe urmă el zîmbi, cu 
un fel de mirare, de mulțumire și-i luă amîndouă mîinile. 

— Ana!... Cînd ai venit? 

— De trei zile. 

— Dar ce ai, nu te simţi bine? 

— Sînt puţin obosită de căldură. 

— Acum o să-ţi treacă: se lasă răcoare. Vino! 

O duse de mină, pe o cărare pietruită, pe sub ramurile 
pomilor, care-i sileau să se aplece, pînă la o căsuţă curată, albă, 
ascunsă în fundul grădinii. Sub geam era masa pregătită pentru 
cină. În ușă, o femeie tînără, negricioasă, cu obrazul cam 
tăbăcit, cu cercei mari de aur, ștergea sticla de lampă, răsucind 
înăuntrul ei o cîrpă cenușie. Era îmbrăcată pretenţios, avea 
pantofi maro, cu tocuri înalte, fustă neagră, cu pliuri, bluză albă, 
cu o broșă pusă fără rost, în stînga, deasupra sînului. Pe buzele 
subţiri, cam aspre, un ruj prost crăpase și se cojea, sluţindu-i 
gura; altminteri ar fi fost frumușică, mai ales că din mișcări se 
bănuia destul de zglobie. Avusese musafiri, pînă mai adineauri, 
de-aceea era gătită ca de sărbătoare, dar musafirii plecaseră și 
nu se aștepta să mai vină unul. 

—  Măicuţo, lasă lampa! strigă bărbatul, arătîndu-și cam 
stînjenit voia bună. Uite-o pe vara mea, o știi din fotografie. 


În casă era un album cu fotografiile familiei, dar Ana Odeta nu 
putea să aibă acolo decit una din copilărie, după care n-ar mai fi 
recunoscut-o nimeni. 

Femeia nu se mișcă; își strînse gura aproape cu dușmănie. 

— Care vară? 

— Ana... Fata lui Zaharia. 

In familie, băieţii, de la vîrsta cînd luau ceva din povara casei 
pe umeri, le spuneau pe nume părinţilor, unchilor și celorlalte 
neamuri, semn recunoscut al trecerii lor între oameni. 

— A, aia! făcu femeia, nesilindu-se să-și ascundă disprețul și 
dușmănia. 

Costea îi aruncă o privire încruntată, care însă nu o făcu mai 
blajină. 

— Bine-ai venit, domnişoară! Ţi-ai adus aminte și de noi 
acuma! 

Nu se apropie, nu-i întinse mîna. 

Ana Odeta stătea împietrită în mijlocul bătăturii. Nu o 
cunoștea; Costea nu era însurat cînd ea intrase în casa lui 
ultima oară. Dar el îi era văr bun, tatăl ei și tatăl lui fuseseră 
fraţi, din aceeași părinţi — și credea că la o nevoie, ca astăzi, 
putea veni să-i ceară un sfat, un sprijin, sau măcar o vorbă 
bună. Era nedreaptă nevasta zicînd că își adusese aminte de ei 
acuma — de el își amintise toţi anii din urmă, l-ar fi căutat, dacă 
nu i-ar fi fost teamă c-o s-o alunge cu asprime; o oprise sfiala și 
rușinea. Azi venise, gata să-i înfrunte asprimea și ocările, fiindcă 
avea mai multă minte și mai mult curaj decit altădată — și 
trebuia să facă orice, ca să nu rămînă pradă stăruințelor lui 
Miltiade și mătușii Didona. 

— Uite ce e, măicuţo, zise Costea de data aceasta cu hotărire, 
mai bine vezi tu de masă și lasă-mă pe mine cu Ana! 

Fata se gîndi că un bărbat care îi spune nevestei „măicuţo 
nu poate fi ascultat totdeauna. Totuși, nevasta se supuse, plecă 
spre bucătărie, după ce avu grijă să arunce încă o jignire: 

— Te rog să n-o oprești la masă! Domnișoarei n-o să-i placă 
mîncarea noastră! 

Costea fusese marinar pe vaporul de pasageri Anghel Saligny; 
acum era director adjunct la Agenţia fluvială, lucra într-un birou 
cu ferestre largi, la etaj, de unde se vedea toată Dunărea, avea 
telefon pe masă, lampă cu abajur, scrumiere... 


LL 


Cît fusese îmbarcat, nu se bărbierea decit o dată la trei-patru 
zile, purta haine potrivite cu meseria, avea miinile crăpate de 
ger, negre, cu bătături de la cabluri și de la parime. 

Astăzi era dator să se prezinte la birou cu altă înfățișare, 
stătea de vorbă cu lume străină, reprezenta o instituție, nu o 
putea face de rușine. li și plăcea uniforma cu trese aurite, seara 
și-o punea pe spătarul scaunului, dimineaţa îi scutura scamele, 
după ce o îmbrăca se uita în oglindă, se bărbierea măcar o dată 
la două zile, adică umbla îngrijit, încolo rămăsese cum îl știau 
marinarii și lumea. 

Mai mare schimbare se făcuse cu nevasta, Marieta, femeie 
cumsecade altminteri și la locul ei, modestă și muncitoare, că 
singură dusese tot greul casei în anii din urmă; ea văruia, ea 
freca dușumelele, tăia lemne, gătea, spăla rufele, săpa grădina 
— bărbatul în acel timp lipsea toată ziua, muncea și la sindicatul 
marinarilor, avea ședințe care ţineau de la opt seara pînă 
noaptea la douăsprezece, venea doar să se spele, să îmbuce 
ceva și să doarmă trei-patru ore — nu-l mai puteai înhăma și la 
gospodărie. 

Insă de anul trecut, cînd Costea primise noul post la Agenţie, 
nevasta se schimbase, lună de lună. Mai întîi începu să nu mai 
sufere casa și cartierul. Cartierul era mărginaș, îl îneca vara 
praful, primăvara și toamna noroiul — n-avea lumină electrică, 
nici canalizare. Casa, noroc c-o ascundeau pomii, altfel i se 
părea o dărăpănătură — era veche, ce-i drept, în ea se născuse 
Costea, aici trăise, îi rămăsese lui la moartea bătrînului. N-avea 
apă înăuntru — de unde? Put în curte, ca la ţară — nu se 
potrivea cu un director de agenţie. 

El nu băgase de seamă nepotrivirea, nu le lipsea nimic, 
lumină electrică avea să fie, chiar anul acesta, la anul avea să 
se facă și canalizare — și-apoi pomii înfloreau pe rînd primăvara 
și îţi luminau zilele, pe urmă ţi le îndulceau cînd veneau roadele 
— cireșile, vișinile, caisele, merele, perele, piersicile, toamna 
nucile și gutuile... 

Nevasta vroia să se mute „la centru“, să meargă la restaurant 
seara, să... Vroia multe, visa chiar mașină, dar nu apuca să-și 
înșire dorinţele; bărbatul o oprea, cu o glumă, cam aspră, o 
vorbă de duh a poporului — și atunci pe ea o apucau'isteriile: 

— Va să zică, mă faci scroafă! Să-ţi fie rușine! 


— Măicuţo, iartă-mă, nu-i vorba de tine! Românul are o vorbă. 
Ce-ar zice vecinii... și tovarășii? S-a urcat scroafa-n copac, asta e 
o zicală, nu-i vorba de tine! 

Dar mai chinuitor decit toate, în schimbarea femeii apărea 
gelozia. La birou erau funcţionare, niște fete la locul lor și nu 
frumusețile lumii. Din pricina acestora, Marieta îi mînca 
bărbatului zilele: 

— Sigur, ele se coafează, își fac unghiile, își dau cu parfum, 
nu miros a bucătărie! 

Cînd venea de la birou, în loc să-l întîmpine veselă, ca pe 
vremuri, cu masa pusă, cu o floare în păr, cu o drăgălășenie, își 
stringea buzele ca un dos de găină și zicea, ca pentru sine: 

— Mă rog, dumneavoastră, a venit sultanul! 

În timp ce mîncau, în loc să-l întrebe de una, de alta, ce se 
mai întîmplă în oraș, în lume, cum întreabă femeia, nu găsea cu 
cale decit să-l zgindăre: 

— Și, dacă nu-i cu supărare, ce mai fac dumnealor, cadînele? 

De obicei, Costea nu-i răspundea, n-ar fi putut să răspundă 
decît cu o glumă — și știa că gluma ar fi scos-o din fire. Tăcea 
cu nasul în farfurie. 

— lar te-ai bărbierit astăzi! 

El își pipăia obrazul, nici nu mai ţinea minte, da, se bărbierise 
de dimineaţă, și doar se bărbierise în faţa ei, nu pe furiș, fiindcă 
nu era de rușine. 

— Nu spui nimic, sultanule?! 

— Măicuţo! 

— Măicuţă să le spui lor. Mie să-mi spui Marieta! 

O chema Maria, ca pe sfinta fecioară — își zicea Marieta doar 
de la o vreme. 

Alteori, geloziei se alătura încă o nemulţumire, un cui care îi 
ricîia inima: 

— Mă rog, harem v-aţi făcut, dar mașină de ce nu cereţi? 

— N-avem de unde. 

— Altora le-a dat! 

— Aveau mai multă nevoie; noi nu ne deplasăm nicăieri, 
specificul muncii noastre... 

— Treaba ta! N-ai decit să umbli cu tramvaiul! (Apoi după ce 
un timp părea calmă, izbucnea din senin, ridicîndu-se de la 
masă:) Că n-oi pune eu odată foc, să-ţi ardă haremul! 


Costea răbda deocamdată hachiţele femeii, încercînd să fie 
senin, să glumească, să ridă, în suflet însă se încrunta adesea, 
hotărît să pună într-o zi capăt zizaniei. Nu putea să-i înfigă o 
mînă în ceafă, s-o arunce în mijlocul drumului; femeia îi era 
dragă, și-n anii grei îi fusese tovarășă bună. Dar iarăși, nici așa, 
să rabde într-una... 

Era comunist dinainte de război, și-ntr-o vreme pătimise 
destule. Cunoscuse și carcera, și vîna de bou pe spinare, era un 
om încercat, îl prețuiau și-l cinsteau toţi din preajmă-i, nu făcuse 
niciodată ceva de care să-i fie rușine. lar acum începea să 
îndure rușinea din partea fiinţei care îi fusese, și-i era, și 
nădăjduia să-i rămînă cea mai dragă pe lume. 

— Stai aici și spune! o pofti pe Ana Odeta, luînd două scaune 
și ducîndu-le ceva mai departe, sub nucul din grădină, ca să 
poată vorbi netulburați de nimeni. 

N-o întrebă nimic; știa că dacă venise o îndemna nevoia, și se 
bucura să-i poată întinde o mînă măcar acuma, dacă nu izbutise 
la vreme. Căzuse amurgul, sub nuc nu li se mai deslușeau 
figurile, altfel ar fi văzut că era palidă și împietrită, incapabilă să 
deschidă gura. 

— Caut un servici, spuse ea, după o tăcere grea, cînd izbuti 
să-și învingă muţenia. 

Căuta un servici, orice, oriunde, dar azi, miine, nu peste o 
săptămînă, știa că n-o să reziste multă vreme; dacă nu lua o 
hotărire acuma, era prea tirziu, învingeau Miltiade și mătușa 
Didona. 

În suflet i se trezise iar spaima și rușinea de la prima vînzare, 
cînd ai ei o siciiseră seară de seară, pînă la nebunie, îndemniînd- 
o să primească bunăvoința admiratorului. 

Nu se născuse pentru a merge la miînăstire, să trăiască 
îngenuncheată sub icoane, își simţea trupul tînăr și-ar fi vrut să 
întîlnească un băiat, s-o ţină de mînă, s-o ducă pe Dunăre. Și 
într-o zi, odată, mai tirziu, cînd i-ar fi venit vremea, băiatul să 
lege barca în baltă, de o salcie bătrină... Işi aștepta astfel 
viitorul, să aibă un rost pe lume, și-apoi să iubească, să plingă, 
să-și muște pumnii — și toată această fericire și durere să fie a 
ei, să n-o știe nimeni. 

Și-o împinseseră Pol și Didona pe cuvertura de damasc a 
admiratorului, cum se împing vitele la tăiere, și ea nu mai 
avusese puterea împotrivirii — și nu plînsese, nu-și mușcase 


pumnii — și pierduse dreptul de-a mai aștepta un băiat care s-o 
ia cu barca pe Dunăre. 

lar dacă pierderea aceasta îi fusese indiferentă într-o vreme, 
cînd o îmbătase huzurul, astă-seară o simţise sfișiindu-i inima. 
Fiindcă omul întîlnit în stația tramvaiului fusese în gîndul ei, 
odată, pe cînd era copilă, cel care trebuia să se apropie într-o zi 
și s-o apuce de mînă. 

Dar el plecase, i se pierduse urma, se dusese în lume — și-l 
regăsea astăzi, și-n durerea lăuntrică pe care i-o stîrnise 
întîlnirea, Ana Odeta avea o singură miîngiiere: că n-o 
recunoscuse, trecuse pe alături, ca pe lîngă o străină. Și dacă 
astăzi nu se întorsese încă o dată de la jumătatea drumului, și 
dacă în clipa aceasta se mai afla încă aici, unde stăpina casei o 
primise cu dușmănie, puterea i-o dădea gindul că trebuie să-și 
regăsească viaţa, cu orice preţ, cu orice strădanie, măcar de 
dragul amintirilor care îi chinuiau inima. 

— Un servici? (Costea stătea aplecat, cu un cot pe genunchi, 
chinuindu-și barba cu mîna.) Un servici, da... Pe Pepa de cînd n- 
ai mai văzut-o? 

Pepa era soră cu tatăl lui și cu al Anei Odeta, mătușă, dar din 
altă plămadă decit a mătușii Didona, cu care de altfel nu se 
înrudea în nici o măsură. N-o mai văzuse de mult, și întrebarea i 
se părea o mustrare. Răspunse: 

— Din timpul războiului. 

El clătină din cap; ea nu-i vedea ochii, nu-și dădea seama ce 
simțăminte îi purta el acuma: dispreț sau compătimire? 

— Șlepul lor a fost aici anul trecut, a iernat în docuri, urmă 
Costea, cu glasul alb, fără nici o inflexiune. 

Ea răspunse, în șoaptă: 

— N-am știut! 

Işi primea pedeapsa și-o îndura, socotind că i se cuvine. 

Pepa, acest nume ciudat și comic, era doar o prescurtare a 
unuia prea lung, din mitologie, Penelopa, întîlnit des în familiile 
din partea de jos a Dunării. Pe Ana Odeta, cînd era mică, Pepa o 
iubise și-o răsfăţase, revărsînd asupră-i tot ceea ce inima ei 
tandră și bună nu putuse să dea altei făpturi de o seamă, fiindcă 
avusese nenorocul să nu aducă nici un copil pe lume. Și-apoi 
fata n-o mai văzuse. 

— Unde e acuma? întrebă, gituită. 


— Pe la Corabia, dar nu mai am știri de la ei de multă vreme. 
E cam bolnavă. 

— Și unchiul Mihalis? 

— Cu bătrîneţea. 

Unchiul Mihalis era soţul acelei femei bune, cîrmaci de șlep, 
cum fusese și tatăl Anei Odeta, și tatăl lui Costea — deprindere 
de familie. 

Tăcură un timp, lăsînd să-i apropie puţin amintirile, apoi 
Costea își îndreptă spinarea și luă alt glas, nu aspru, ci mai 
bărbătesc, glasul hotărîrilor: 

— Vrei un servici? Unde? 

— Nu știu. 

— Da... Nu-i nevoie să te descos, nu-ţi cer autobiografia. Dar o 
să fie greu, alţii au să ţi-o ceară... 

Ana Odeta simţi sîngele inundîndu-i obrajii. Se stăpiîni și spuse 
cu amărăciune: 

— N-am omorit pe nimeni! 

— Da, da, sigur. (O simţea că tremură; i se făcu milă.) Sigur, 
sigur... (Căuta o vorbă mai blindă, o miîngiiere, iar își frămînta 
barba în mînă — și nu găsea nici una.) Și de ce vrei să intri în 
slujbă? 

Nu o vedea, dar mirarea ei ajunse la el, prin întuneric, purtată 
parcă de niște unde, și-atunci urmă repede, ca și cum ar fi vrut 
să șteargă întrebarea fără rost de mai înainte: 

— De ce te-ai întors? 

Ea răspunse încet, după o tăcere: 

— Am fugit... 

Ar fi înțeles oare Costea și ar fi crezut-o dacă i-ar fi spus 
adevărul, inadmisibil pentru cine nu-i cunoștea întinderile și 
adîncimea? Avea în ea de mult gîndul să fugă, poate din primele 
zile, dar îi lipsise puterea, îi era groază de întoarcerea la familie 
— și în altă parte nu se putea duce, oricît de mare ar fi fost 
lumea. In schimb, în ziua cînd Miltiade îi anunţase plecarea, 
groaza trezită în ea o depășise pe cealaltă; abia atunci simţise 
că n-ar putea să trăiască departe de Dunăre și de locurile 
copilăriei — și dorinţa ei veche, neclară, de a se întoarce și a-și 
răscumpăra viaţa vîndută de alții, izbucnise deodată, nostalgică, 
trufașă și chinuitoare. 

Costea își frămiînta barba în mînă. 

— Inţeleg, da, înţeleg, sigur... 


Urmă o pauză lungă: Ana Odeta suferea, dar știa că o 
așteaptă și alte suferinţe de azi încolo. Pînă mai deunăzi își trăia 
viaţa, inconștientă și nepăsătoare. Și deodată se ridicase ceva 
din lăuntrul ei și o scuturase de umeri — și se trezise — dar 
scuturătura continua încă, o scutura vărul ei acuma, cu tăceri 
mai greu de suportat decit orice întrebare. 

Se simţi umilită și îngrozitor de singură; o clipă se duse cu 
gîndul în urmă, regretă casa de unde fugise, regretă bunurile 
pierdute acolo, și chiar bărbatul care, dacă o înjosise, în schimb 
îi făcuse viața ușoară, dantelată și blîndă ca anestezia. 

Da, fusese amanta, întreţinuta, păpuşa lui Miltiade, și oricîtă 
vină ar fi avut alţii, vina ei rămînea cea mai mare: nu se 
spînzurase, nu se aruncase în Dunăre, primise zahărul dulce al 
îmblînzitorului, ca sălbăticiunile care ajung să trăiască în cușcă 
și să lingă mîna stăpinilor. Da, se lăsase în voia lui, dar bărbatul, 
stăpînul, o apărase; nu o batjocorise în acel timp nimeni... Și 
dacă miine ar fi luat trenul și s-ar fi întors la el, supusă și 
ascultătoare? Ce pierdea? N-ar fi fost o umilinţă nouă! 

— Da, înțeleg! zise Costea. N-ai luat nimic de acolo? 

Se uită la el îngrozită. Apoi se stăpîni — era îndreptăţit să-i 
pună orice întrebare — și ea răspunse, cu o trufie de care nu-și 
dădea seama: 

— Nimic. 

— Mai bine! 

Cu aceste cuvinte el păru mai senin, parcă își învinsese 
îndoielile, clătină din cap, cum și-ar fi făcut lui însuși un semn de 
hotărtîre. Da, sigur, chiar dacă i-ar fi fost străină, fata asta nu 
trebuia lăsată pe drumuri. Hotărtîrea lui venea tocmai în clipa 
cînd Ana Odeta, înfrîntă, nu mai aștepta ajutor de la nimeni. 
Costea se bătu cu palma pe genunchi: 

— Ai vrea să te duci la agenţia noastră din Giurgiu? 

Căzuse întunericul de-a binelea. Femeia aprinsese lampa pe 
masă și făcea zgomot, dinadins, cu tacîmurile. 

Ana Odeta tremura, pierdută, pe scaun. Cunoștea portul la 
Giurgiu — șlepul lor zăbovise și-acolo, cu lunile, și-ar fi fost un 
loc bun unde să-și înceapă viaţa ei nouă. Dar o cuprinse deodată 
groaza să plece de-aici, fără să știe ce-o îndemna să rămînă, 
fiindcă omul întîlnit astăzi nu era decit o amintire; nu aștepta de 
la el nici să-i vorbească, nici să-i întindă mîna. O uitase, nu 


băgase de seamă pe-atunci că din ea se va naște curînd o 
femeie; îi făcuse jucării, privind-o ca pe o copilă... 

Dar poate acesta era norocul ei astăzi — n-o recunoscuse, n- 
avea s-o recunoască nici mîine — totul rămînea taina ei numai. 
Simţi mai aprig ca pînă acuma nevoia să redevină demnă, 
printre oamenii care, cîștigindu-și cinstit și din greu pîinea, 
poartă în ei onoarea universală a muncitorului. Și simţi, timidă și 
temătoare — și în același timp sugrumîndu-i dureros inima — 
dorinţa să fie în preajma celui de odinioară. 

Il urmări cu gîndul — mai era poate în gară, așteptînd trenul, îl 
vedea străbătind peroanele cu pașii lui ca ai nimănui, și i se 
părea că nu-i singură-n lume. Aproape că-i veni să se ridice și să 
fugă, să ajungă acolo, poate întîrzia trenul, să-l privească din 
umbră, să se încredințeze încă o dată că el era omul acela, ca și 
cum, dacă ar fi înșelat-o ochii, puteau s-o înșele și urechile cînd 
îi auzise numele. Da, nu putea fi decit el, îl chema Matei, cum i 
se adresase însoţitorul — deși pe vapor îi spuneau Mat, Meit, 
pronunţat englezește. Englezi erau numai căpitanul și ofițerul al 
doilea, restul, naţii felurite; dar vorbeau toţi limba pavilionului, și 
vaporului, în loc de „Neptun“ îi ziceau „Niptn“. Ea nu putuse 
niciodată să le imite vorba întocmai, nici dacă își băga o 
pietricică lată în gură, cum o învățau marinarii... 

Se făcuse tîrziu, desigur trenul plecase — cum nu-și dădea 
seama de oră? Omul celălalt, de care el se despărțise în stația 
tramvaiului, avea să-l aștepte la gară, auzise bine, dar cînd? — 
mîine, sau peste o lună? L-ar fi așteptat și ea, tăcută, în fiecare 
zi și la toate trenurile... 

— De, știu eu? urmă Costea, parcă simțind zbuciumul ei și 
îndoiala. Să pleci, așa, singură, într-un oraș unde nu cunoști pe 
nimeni!... Serile sînt triste... Poate aici ar fi mai bine. 

Ea înclină din cap, strîngind cu mîinile marginea scaunului. 

— Da, ar fi mai bine! 

Se făcuse îngrozitor de frig după căldura toridă a zilei. 

— Știu unde! zise Costea, după alt timp de gindire. La 
Șantierul naval Năsturaș — acum îi spune Victoria. Am un 
prieten acolo... Da, da, sigur, am să vorbesc cu Donos! (Aruncă 
o privire spre casă; nevasta se dusese iar la bucătărie.) Cîţi bani 
ai? întrebă, aplecîndu-se înainte și scăzînd glasul, deși nu putea 
să-l audă nimeni. 

Fata ridică încurcată din umeri. 


— Am avut ceva, dar i-am dat mătușii Didona. 

El n-o întrebă nimic de familie, deși era peste putință să nu 
știe că Pol murise și fusese dus la groapă ieri, cu dricul 
primăriei. Băgă mîna în buzunar, scoase portofelul și-i dibui, pe 
întuneric, despărțiturile. 

— Uite o mie de lei; ţine-i pentru nevoile tale. 

Îi luă fără sfială; îi trebuia o pereche de sandale și o bluză, și 
n-avea de la cine să ceară. 

— Am să ţi-i dau înapoi la prima leafă. 

— Nu, la a doua... Și mută-te cît mai curînd de acolo; ia-ți o 
odaie undeva, cu chirie. Te-aș chema la noi, dar... 

— Știu, Costea. Îţi mulţumesc. Acum plec, e tîrziu mi se pare. 

— Te duc pînă la poartă, Ana. Nu te opresc la masă, nu-i o zi 
bună. 

— Dar mi-ai spus un cuvînt bun; asta ţine de foame. Ştii, nu 
mai mănînc așa mult. Cînd eram mică vă speriaţi de mine. 

Pe stradă nu se vedea nici o lumină. Primele felinare sclipeau 
departe — și întunericul pînă la ele părea o mare pustie. 

— N-o să-ţi fie frica? 

— Nu; am umblat și alteori singură. 

lar în gînd, Ana Odeta își zise: „Nu valorez prea mult 
deocamdată ca să fiu păzită!“... Un sfert din grămada aceea de 
pietre rare! Dacă le-ar fi aruncat cineva pe girlă, nu păgubea 
nimic lumea! 

EI îi strînse mîna. 

— Vino poimiine, dar mai bine nu aici; la Agenţie. Pînă atunci 
cred că am să fac ceva. Da, am să vorbesc cu Donos chiar 
mîine. 

Ana Odeta străbătu orașul pe jos; nu se duse acasă; cu 
siguranţă o aștepta un mesager al lui Miltiade, și mătușa Didona 
se tînguia în fața momelilor, neștiind cum ar fi mai bun viitorul. 
Ocoli străzile din centru, unde forfotea lumea de seară, și ajunse 
la Dunăre, aproape de docuri; nu se vedeau oameni, ardeau 
lumini rare, de-a lungul cheiului. Căută un loc, mai la întuneric, 
se așeză pe un școndru și rămase așa, cu bărbia sprijinită în 
palme, uitîndu-se fix peste apă, spre balta acoperită de ceţuri; 
așa o găsi miezul nopţii, tristă și fără nădejdi clare. 

Clară era numai durerea din inimă, pe care o stîrnise întîlnirea 
cu omul acela, prietenul din altă vreme, regăsit astăzi — și 
părerea de rău că pierduse dreptul de a-i ţine calea, ca să-l 


privească în ochi măcar o singură clipă, nu ceasuri întregi, ca 
odinioară. 


Patru zile mai tîrziu, luni, la începutul săptămînii următoare, 
Ana Odeta ședea pe un scaun fără spetează, la o masă de lemn, 
acoperită cu prespan cafeniu, plin de pete și însemnări — și 
scria într-un tabel, cu indigo dedesubt, trei exemplare: ventile 
3/4 țoli, 49 bucăţi; ventile 1 țol, 3I bucăţi; ventile 1 ţol și 1/2, 17 
bucăți... 

Tovarășul Uică o pusese la treabă, din prima oră cînd își luase 
slujba în primire; era funcționară la Șantierul naval Victoria, cu 6 
000 de lei pe lună. Se făcea inventarul magaziei: trei oameni — 
nu-i văzuse bine — luau rafturile pe rînd, măsurau, cîntăreau, 
numărau; Uică, magazionerul, striga, prin uşa deschisă, noii sale 
subalterne, aflată dincolo, în biroul de scînduri al șandramalei: 

— Vane fontă 3 ţoii, 9 bucăţi; coturi oțel 3 țoli, 84 bucăţi... 

Magazionerul purta un halat cenușiu, avea un șubler și un 
metru metalic în buzunarul de la piept, un creion după ureche — 
și făcea multă gălăgie, îi dădea cu gura, să-l știe lumea. Era 
înalt, slăbănog, roșu în obraz, cu mustăţi lungi, orizontale, stînd 
parcă pe sîrmă, cu o privire piezișă, care ti-ar fi stîrnit temeri să- 
| fi întîlnit undeva, departe de oameni, la ceasul înserării. 

În birou era lumină puţină, iar de dincolo venea un aer închis, 
cald și acid, cu miros de metal și vopsele. La două sute de metri 
devale, era Dunărea, iar dincolo balta, cu sălciile bătrine, 
întinzîndu-se pînă la colinele verzi din zare... 

Ana Odeta rămase așa, înţepenită, la masa de lucru, apăsînd 
tare cu creionul chimic, ca să se imprime indigoul, pînă ce 
sirena fabricii de ciment sună ora prînzului. O durea spinarea, îi 
frigeau degetele nedeprinse cu creionul, iar magazionerul n-o 
lăsa o clipă să respire: 

— Cuie de aramă 4 milimetri grosime, 125 kilograme 450 
grame. 

Din cînd în cînd avea grijă să strige, grozăvindu-se în faţa 
oamenilor care răscoleau magazia: 

— Ai grijă, tovărășico, să nu greșești, că nu-i averea mea, ea 
poporului! 

Doi oameni îndeplineai treaba, al treilea stătea deoparte, 
urmărindu-i — era, pesemne, un fel de supraveghetor din partea 
direcției — desigur, pentru el făcea magazionerul atîta gălăgie. 

Cînd sună sirena, ieșiră toţi patru afară, în lumina soarelui. 


— La masă, tovărășico! zise Uică, ștergîndu-se pe miini cu un 
ghemotoc de cîlți. Pe urmă o luăm iar de coadă. Poftă bună, 
tovarăși! 

Incuie magazia cu două lacăte, cheia unuia o luă el, pe 
cealaltă o dădu supraveghetorului, și se îndreptară amindoi spre 
birouri. Manipulatorii se duseră să se spele la cișmea, alături, în 
fața cantinei; apa curgea pe pămînt, stropindu-i cu noroi pînă la 
genunchi. Ceva mai încolo, într-o băltoacă verzuie, măcăiau 
niște rațe. Din spatele cantinei venea miros de cocină, se auzea 
un porc grohăind. Pe linia de garaj, sub un vagon cu tablă, în 
curs de descărcare, cîțiva salahori se așezaseră la umbră și își 
dumicau mîncarea adusă cu diînșii, în foaie boţită de ziar. 
Grupuri răzlețe de muncitori se îndreptau spre poartă; cei mai 
mulţi locuiau aproape și se duceau să măniînce acasă. Prea 
puţini intrau la cantină, unde se știa că miîncarea e proastă; sau 
poate unora le venea greu să dea zece lei pe o fiertură de 
cartofi sau de varză, cînd trebuia să mai facă o fiertură și 
nevasta, pentru gurile celelalte. 

Ana Odeta rămase în ușa magaziei, parcă beată. Curtea 
șantierului i se părea întristătoare, ca un maidan cu copiii 
alungaţi de la joacă. Nu mai înțelegea nimic din ceea ce se 
întîmplase cu ea zilele acestea, nu mai știa ce-o îndemnase să 
se prezinte la șantier dis-de-dimineață; totul îi apărea acum atit 
de hîd și de groaznic, încît n-avea nici măcar putinţa să ia o 
hotărire, să se îndrepte încotrova — și stătea așa, țeapănă, 
paralizată. 

Din ușa cantinei venea un miros grețos, de ciorbă leșinată. 
Oare directorul nou știa ce mănîncă oamenii astăzi? Nu, n-avea 
de unde să știe, era plecat la București, așa se spunea în 


magazie. 
Fata socoti că nu mai avea ce face aici și se gîndi să plece 
acasă — trebuia să-și caute altă soartă, dar picioarele n-o 


ascultară; n-avea destulă putere să le poruncească. Poate îi era 
rușine de oamenii răspîndiţi prin curte, se temea să nu-i spună 
vreo vorbă obraznică, nu se aștepta la respectul lor, fiindcă era 
singură, sfioasă și neapărată. 

Rămase lipită de ușă, sub streașina mare a barăcii, și cum 
stătea acolo, în umbră, nimeni n-ar fi putut să o vadă decit dacă 
ar fi căutat-o. 


Uică se întoarse de la masă înaintea celorlalți, cînd încă nu se 
împlinise ceasul de repaus — părea foarte vrednic astăzi. 
Zărindu-și funcţionara, avu o tresărire, se uită repede în jur cu 
privirea lui piezișă, bănuitoare și șireată, să vadă dacă nu-s 
oameni pe aproape, apoi veni lîngă ea, cu mișcări ferite, ca și 
cum i-ar fi legat o taină. 

— Lasă, duduie Odeta, îi spuse în șoaptă, n-au să facă mulți 
pureci aici, n-au să ne îngroape ei pe noi! Fii bărbată! 

Aceste vorbe și numele ei de acasă erau o dovadă că o 
cunoștea mai demult, dar ea nu-și amintea să-l fi văzut 
vreodată. Se simţi cuprinsă de silă, de panică, și încercă să se 
tragă într-o parte; Uică nu-i dădu pace. 

— Bietul domnu' Miltiade, ce om de ispravă! urmă el, după ce 
aruncă iar o privire repede într-o parte și în alta. L-am cunoscut 
bine, am fost și la dumneavoastră acasă. Dar fii pe pace, toate 
au să se întoarcă! 

Zicînd așa, îi făcu cu ochiul și o strînse de braţ, într-un chip 
care vroia să dovedească fetei bunăvoința lui și complicitatea. 

Ea îl privi fără să înțeleagă dintr-o dată; numai mîna lui 
ciolănoasă, pe braţul ei, o făcu să tresară, cu tot sîngele în 
obraz, arcuită și crispată, pregătindu-se parcă să-l cîrpească. In 
clipa aceea, magazionerul își luă repede o mutră aspră. 

— Sst! șuieră, făcînd semn cu capul. 

Se apropiau ceilalți; trecînd clipa, Ana Odeta își dădu seama 
că, fără voia ei, îi acceptase complicitatea. Acum nu mai avea 
nici putere, nu mai era nici timpul să-l repeadă. 

Intrară în magazie și reluară treaba, care nu se opri la ora 
patru, cum era programul, ci ţinu pînă seara, la opt și jumătate. 
Uică avu grijă să le spună celor doi manipulanți că li se vor plăti 
ore suplimentare; ei mormăiră: nu prea aveau încredere în orele 
suplimentare, fuseseră de multe ori păcăliţi la socoteală. 

— Acum e altceva, mă frate! îi liniști magazionerul, cu 
emfază. Nu mai muncim pentru patron, muncim pentru noi, nu-i 
așa, tovarășe? 

Ultimele vorbe erau adresate supraveghetorului — naiba știa 
cum îl cheamă; acesta nu răspunse, părea zgircit la vorbă, abia 
dacă deschisese gura o dată sau de două ori, de cînd făceau 
inventarul. Uică îl cerceta pe furiș, căutînd să-i dibuiască firea: 
era încet la minte, îi era gîndul aiurea, sau făcea pe notîntolul? 


Deocamdată n-avea de unde să-l apuce, iar de întrebat despre 
dînsul, pe cine să întrebe? Nu-l cunoștea nimeni îndeaproape... 

La opt și jumătate lăsară treaba; afară abia cădea întunericul 
— ziua de vară era lungă — și Ana Odeta se simțea răpusă de 
oboseală. 

— Miine dimineaţă la șapte fără zece, tovărășico! îi aminti 
magazionerul. 

În curte se aprinseseră lumini rare pe stiîlpi, pătînd, murdărind 
cu galbenul lor nesigur magnificul crepuscul. Nu se vedea 
nimeni, decît un paznic plimbîndu-se printre magazii. 

În drum spre tramvai, Uică își ajunse din urmă noua 
subalternă și, cum nu era nimeni pe toată șoseaua, își potrivi 
pasul cu-al ei — merseră astfel un timp împreună. 

— i-au cerut autobiografia? o întrebă tainic, după ce se uită 
într-o parte și-n alta. 

— Da, trebuie s-o aduc miine. 

— Mai amîn-o! 

Cu acest sfat, Uică iar își roti ochii în jur. 

Ea nu înțelegea la ce-ar folosi amînarea, după cum nu 
înţelegea purtarea magazionerului. Fiindcă mergeau împreună, 
găsi prilej să-l întrebe: 

— Cine-i tovarășul Donos? 

Știa că acestui om îi vorbise Costea, dar el nu-i dăduse altă 
lămurire. Sîmbătă îl căutase la Agenţie, cum fusese înțelegerea; 
era ocupat cu fel de fel de lume, ieșise în ușa biroului și-i 
spusese în fugă, punîndu-i ușor, cu o tandreţe ascunsă, mîna pe 
umăr: 

— Am vorbit cu Donos. Luni dimineaţă, la șapte, să fii la 
șantier, să întrebi de tovarășul Matache, de la serviciul 
personalului. Du-te, Ana, și fă treabă bună. Am să mă interesez 
de tine! 

Ultimele vorbe puneau parcă între ei o barieră, erau parcă un 
sfat, un îndemn, să nu-l mai caute din propria ei pornire. 
„Sîntem rude — ar fi putut el să-i spună, în cuvinte clare — iată, 
te-am ajutat la nevoie, acum vezi-ţi de drumul tău; ne despart 
multe, nu facem parte din aceeași lume...“ 

Nu o îndurerau aceste vorbe închipuite, fiindcă erau drepte și 
se aștepta la ele încă de atunci, seara; făceau parte din 
loviturile care o așteptau acuma; le îndurase cum îndurase să 
stea toată ziua înţepenită pe scaun, în întunericul magaziei, 


silindu-se să uite că numai la două sute de metri mai jos era 
Dunărea. 

Cînd venise de dimineaţă la serviciul personalului, Matache îi 
știa rostul, nu-i pusese nici o întrebare, îi trecuse pe o hirtie 
numele, virsta, adresa, atît — și-i ceruse, pentru a doua zi, 
autobiografia: era o regulă cunoscută de toată lumea; apoi o 
trimisese la magazie, sa-și ia postul în primire. 

Se așteptase la o judecată lungă și umilitoare și era gata s-o 
îndure, socotind că făcea parte și ea din acel șir firesc al 
loviturilor. Dar probabil o judecase cineva înainte de venire, și-ar 
fi vrut să știe cine era Donos, fiindcă, neîndoios, el fusese 
judecătorul. 

La întrebarea ei, Uică se poticni, ca și cum ar fi nimerit într-un 

bolovan ascuns de întuneric în mijlocul șoselei. 

— Donos?!... Să te ferești de el. El e tartorul șantierului! 

Și se uită iar în jur, să vadă dacă nu-i nimeni. Nu se vedea 
nimic pe toată șoseaua, decit farurile unui automobil care se 
apropia din urmă. 

— Te las, duduie Odeta. Țin-te bine! Mă duc, să nu ne vadă 
cineva împreună! 

li strînse iar brațul, deasupra cotului, cu mîna-i grea, 
ciolănoasă, apoi mări pasul, tot aruncînd priviri furișe spre 
automobilul din urmă. 

Fata rămase singură și merse așa pînă la barieră, de unde luă 
tramvaiul. Dar tramvaiul o zgilțiia rău, scîrțiia din încheieturi, 
părea gata să se destrame. După cîteva staţii cobori și pomi pe 
jos; nu se grăbea, acasă n-o aștepta nimic, decît probabil o 
telegramă de la Miltiade, sau o scrisoare, sau vreunul din 
oamenii lui de încredere; și nici în altă parte nu o aștepta 
cineva, în tot orașul, în toată lumea. 

Se întunecase de-a binelea, dar pe stradă nu se aprinseseră 
încă luminile. Doar la dughene și cîrciumi ardea cîte un bec 
prăpădit deasupra intrării. Huruiau camioane pe caldarimul 
prost, cu piatră mare, de rîu, sughiţau în gropi ca oamenii beti. 
Prin curţi lătrau cîinii, gospodinele stăteau de vorbă, pe la porti, 
totul într-o beznă fără nădejdi, pe care o străpungea din cînd în 
cînd un far de automobil. 

In centru, de bine, de rău, ardeau lumini, galbene, obosite, 
forfotea lume, se auzea un megafon urlînd răgușit. 


Dinspre port urca o birjă cu un singur cal, care se opintea în 
ham, mai dezolant decit totul din jur. Pe-aici urcaseră alţi cai, 
odată, ai chirigiilor, la fel de ghiftuiţi ca stăpiînii lor, cu hirtii de 
cîte o mie de lei legate ca podoabe pe fruntare și la urechi. 

Dar fusese demult. Ana Odeta abia se năștea atunci. Pe urmă, 
în cei zece ani dinaintea războiului, soarta orașului se schimbase 
treptat. Nu se mai îngrămădeau vapoare în port, ancorate pe 
trei și pe patru șiruri, pînă în mijlocul Dunării; dispăruseră 
cabaretele, unde marinarii străini risipeau lire sterline; oglinzile 
din restaurante și cafenele își pierdeau luciul, canapelele de pluș 
năpirleau, în candelabre, din cincizeci de becuri se mai 
aprindeau două, lungind jalnic umbrele mușteriilor pe pereţi; 
magaziile din port se părăgineau, șobolanii alergau printre șine, 
flămînzi, chiţcăind noaptea îngrozitor, chirigiii se risipiseră, iar 
hîrtiile de o mie de lei legate la urechile cailor rămăseseră 
amintiri; Ana Odeta le știa din spusele altora, prietenii lui 
Miltiade, care evocau, cu mîndrie și cu o duioasă tristețe, acest 
trecut glorios. 

Apoi venise războiul care însufleţise iar portul și făcuse să 
curgă iar bani pentru unii, în timp ce alţii, cei mulţi, răbdau, cu 
singura nădejde că o să vină și ziua lor, și iată că într-adevăr 
trecuse și cumplitul canon; e drept că pe Dunărea răscolită de 
încleștarea lumilor mai plutiseră un timp lăzi de bani; vechii 
pescuitori în ape tulburi mai huzuriseră o dată, dansînd, ca în 
agonie, pe molozul huzurului din trecut. Dansase și Ana Odeta, 
în brațele lor, frumoasă și inconștientă — și fără nici un crez. 

Ținuse încă destul acest sabat, deasupra căruia flutura 
neliniștea, înecată în muzică și în vin. Fuseseră ani de foamete, 
seceta uscase ogoarele doi ani la rînd, prin gară treceau trenuri 
cu oameni din Moldova, ducîndu-se dincolo de Olt, de unde se 
întorceau, cățăraţi pe vagoane, cu o desagă de porumb sau de 
grîu. 

Ana Odeta îi văzuse uneori, i se spusese chiar că sînt oameni 
flămînzi, dar nu înţelesese exodul lor; ea avea piine și magiun și 
unt... Derbedeii orașului se urcau pe vagoane, își găseau loc 
printre acei nefericiţi, iar cînd trenul ieșea din gară, le smulgeau 
desăgile, le aruncau jos, și apoi, dîndu-și drumul pe scară, 
săreau din mers. 

Brutăriile din oraș erau de multă vreme închise, dar în piață 
se vindea piine: douăzeci de mii de lei o pitușcă, s-o miîntui din 


trei înghiţituri. Erau și franzeluțe, tot atît de mici: treizeci de mii. 
Precupeţe cu obrajii cărnoși și roșii, înfofolite în șaluri, ședeau 
pe scăunele, ca niște cloști sub penele cărora gesta o pasăre 
hrăpăreaţă și înveninată — și, cu sacii de piine în faţă, primeau 
defilarea orășenilor flămînzi. 

Din cînd în cînd, venea poliţia să pună mîna pe speculanti; 
două zile piaţa rămiînea goală, a treia zi cloștile sinistre apăreau 
din nou, și prețul pituștilor creștea cu zece mii de lei. 

Uneori franzeluţa era albă numai pe deasupra, scăldată în 
făină curată înainte de a fi băgată la cuptor; înăuntru găseai o 
amestecătură ticăloasă de grîu mucegăit cu tărițe și orz... 

Azi se dădea piine cu socoteală, să aibă fiecare; stabilizarea 
curmase jocul demenţial al milioanelor... 

În ziua cînd se adusese mălai și se împărţise populaţiei lipsită 
mult timp, un muncitor din port, abia știutor de carte, se înfățișa 
la ziarul local cu versuri care începeau așa: 


Cu șase boi la car ne pleacă moartea, 
Iară ceaunul o salută majestuos... 


Spaima foametei trecuse, viața, atit timp cenușie, începea să 
prindă alte culori, dar Ana Odeta vedea modestia orașului abia 
acum. O descoperea treptat, de patru zile, de cînd străbătea 
străzile pe jos, fără masca de carnaval de mătase roz care o 
ascundea de oameni, iar ei îi ascunsese lumea atita timp. 

Şi-n seara aceasta, cînd se vedea singură, la sfîrșitul balului, 
se simţea curată și tristă, nepîngărită de nici un dansator. Avea 
douăzeci și trei de ani, vîrsta primelor împliniri, dar cînd îi trăise 
și cum? — fiindcă pînă deunăzi nu fusese decit un copil! 

Pe strada Plevnei era întuneric, totuși maiorul Guzgunis, 
așezat pe scăunel, la poartă, o zări în lumina de la colț și-i 
urmări umbra pînă în dreptul casei. 

— Duduie Odeta! 

Ea se opri. 

— Vezi că te așteaptă cineva; de la prînz patrulează pe-aici. 

Ana Odeta zări abia atunci o umbră apropiindu-se repede pe 
sub castani. Inima încetă să-i bată; îi fu o teamă îngrozitoare că 
era Miltiade, venit pe ascuns, s-o convingă sau s-o răpească. ȘI 
oricît de mici îi erau speranțele și oricît de grea viaţa, își dădu 
seama, în clipa aceasta, că nu l-ar mai putea urma niciodată. 


Umbra veni aproape. O recunoscu, se liniști, era ultimul ei 
trubadur, rătăcirea unei nopţi jalnice, îl chema, ridicol, Rinaldo, 
ca în romanțe! Fusese secund pe un cargobot care se 
scufundase, torpilat, la Salonic, în primul an de război; azi avea 
o slujbă, nestrălucită, în port. Îl cunoscuse acum două ierni, în 
februarie, la balul armatorilor, unde se întîlniseră, ultima oară, 
cei patruzeci de bogătași ai orașului — treizeci din ei purtau încă 
frac. 

Dansase un vals vechi cu el înspre ziuă — era obosită, băuse 
un pahar de șampanie, poate ameţise puţin — își lăsase poate 
capul pe pieptul lui, poate îi apăsase umărul cu un braţ pe care 
nici macar nu și-l simţea ca al ei... Și de-atunci partenerul acelui 
singur vals, care pentru ea putea fi ca un marș funebru, îi ţinuse 
drumurile ani în șir — zadarnic: ea uitase de el, iar Miltiade n-o 
scăpa din ochi... 

lar acum iată-l ieșind din umbră — și-l amintea, în sfîrșit, dar 
nu știa de ce și-l amintea atit de tîrziu și tocmai acum. 

El aflase, desigur, de întoarcerea ei, o știa singură și socotea 
că i-a venit timpul de mult sperat... O apucă de braţ, aproape 
autoritar. 

— Lasă-mă! șuieră fata. 

Era înspăimîntător — începu să tremure: o ţinea de braț din 
același loc de unde o apucase Uică pe drum. Era înspăimîntător, 
înspăimîntător ce limitate puteau fi gesturile bărbaţilor!... 

O luă la fugă spre casă, ajunse fără respiraţie, trînti poarta, se 
repezi spre fundul curții și intră pe la bucătărie; nu se mutase 
încă în față. 

— Ce-i cu tine? o întrebă mătușa Didona, văzînd-o atit de 
tulburată. 

Ea se așeză pe marginea patului, gata s-o podidească 
lacrimile și așa rămase, frămîntată rău în suflet, dar străduindu- 
se să nu izbucnească. Tirziu se linişti, se ridică, își șterse 
instinctiv ochii în care nu se ivise o lacrimă, și atunci își simţi 
dureroase degetele de la mina dreaptă, care strinseseră 
creionul, ore lungi, astăzi. Era neagră amintirea magaziei și-a lui 
Uică, și-a acelei curţi răvășite, cu grohăitul porcului, cu rațele 
care se scăldau în băltoacă, dar durerea degetelor însemna o 
senzaţie nouă, o mira puţin, o nedumerea, i se părea aproape 
voluptoasă. 


Și deodată înţelese; mai avusese, demult, aceeași senzaţie, 
cînd era practicantă de birou la lacob Vanvacas și muncea ca 
să-și cîştige singură viaţa; și astăzi, ca atunci, încerca aceleași 
simțăminte, aceleași senzații: durerea degetelor, un pic de 
mîndrie, un pic de spaimă și-o molcomă voluptate. O clipă i se 
păru că viaţa ei se oprise atunci și reîncepea abia astăzi. Și 
mîine, poate avea să-l vadă pe omul acela în staţia tramvaiului 
— Meit de altădată... O umbră îi trecu pe faţă, o alungă, se 
lumină iarăși. Şi ridicîndu-se de pe marginea parului, o luă la 
fugă spre bucătărie — cum de uitase? — puse căzănelul să 
încălzească apă. Trebuia să-și spele bluza — miine, la tramvai, 
să fie curată. 


Atmosfera în șantier era apăsătoare, nu doar pentru Ana 
Odeta; rar întilnea ea chipuri neîncruntate. Printr-o dispoziţie 
dată de noul director a doua zi după numire, urma ca 
deocamdată, în toate atelierele să continue lucrul pornit 
dinainte, cu cît mai multă însufleţire. 

Dar ce să lucrezi? Se îndoiau coaste la cazangerie, se 
pregăteau table, parcă alene — lipsea încrederea: ce să faci cu 
ele dacă nu se monta nimic pe cală? Cala nu era bună pentru o 
industrie temeinică: putea să-și dea seama oricine. Pămînt 
depus de ape într-o vreme, apele mîncau din el acuma, cite 
puţin în fiecare primăvara, supunîndu-l soartei nesigure a 
aluviunilor — într-un număr de ani putea să dispară... 

Umbla zvonul că șantierul va fi desființat, sau, în cel mai bun 
caz, strămutat într-un loc mai prielnic pe Dunăre. De unde dară 
să iei însufleţire, cînd nimeni nu știa ce va aduce ziua de miine? 

La mitingul din ziua naţionalizării li se vorbise oamenilor în 
cuvinte chibzuite bine, și limpezi, să le înţeleagă într-un singur 
fel toată lumea. Un flăcău de la cazangerie, pe care-l chema 
Babacu, în ciuda vîrstei lui tinere, răspunsese cu vorbe frumoase 
de mulțumire; după el luase cuvîntul tot un cazangiu, Arici 
Vasile, apoi un tîmplar tînăr, Firicel, iar la urmă maistrul Golgota, 
președintele comitetului de întreprindere. Fiecare în felul lui își 
îndemnase tovarășii, în încheiere, să muncească mai mult și mai 
bine, fiindcă munceau pentru ei — și mitingul se sfirșise în 
uralele adunării. 

Insă după ce trecuse ziua de sărbătoare, cu toată înflăcărarea 
multora, cu toată dispoziţia direcţiunii, treaba își reluase ritmul 
vechi, adică lîncezea în așteptarea unei noi dispoziţii, care nu 
venea de nicăierea. Apoi lipseau și materialele, la cazangerie n- 
aveau păcură, curentul electric se oprea multe ore pe zi și nu 
puteau să meargă mașinile. Mîncarea la cantină rămiînea 
neatinsă în castroane, oamenii plecau flămînzi. În schimb se 
îngrășa porcul cantinierului... 

In această atmosferă, o echipă de topometri măsura curtea, 
punea pe hirtie locul și întinderea atelierelor, a remizelor, 
șoproanelor, crescute alandala. Era prima măsură luată de 
director, el ceruse această lucrare; nimeni nu știa la ce-ar folosi 
tocmai acuma. În zilele următoare mai apăru o echipă, din 
partea ministerului, și începu să facă sondaje misterioase pe 
cală... 


Maistrul Golgota, președintele comitetului de întreprindere, 
umbla prin șantier cu o nuielușă în mînă și, fără să spună un 
cuvînt cuiva, toţi îi vedeau nemulţumirea: noul director nu făcea 
treabă bună, își pierdea timpul cînd la București pe culoarele 
ministerului, cînd în birou, cu consfătuirile. 

Nemulțumirea lui, ușor de văzut, se adăuga nemulțumirii 
altora, din ce în ce mai mulţi la număr. Erau nemulțumiri 
întemeiate, desigur; peste jumătate din oameni nu aveau de 
lucru, nu știau ce se va alege de ei, cu toate cuvintele frumoase 
spuse la început, și toţi se întrebau ce păzea directorul ridicat 
dintre muncitori; pentru asta fusese pus aici, ca să prezideze 
înmormiîntarea lor? lar maistrul Golgota, care totdeauna dăduse 
soluţii în împrejurări grele, nu găsea acum altă soluţie decît să 
ridice din umeri. N-avea încredere în directorul nou, simplu 
cazangiu. Și încă nici cazangiu nu era de mult; în șantier venise 
ca vopsitor, în 1945; se recalificase abia de doi ani. Ce 
experiență de constructor poate să capete cineva într-un timp 
așa scurt? 

De aceea era acru maistrul Golgota și ridica din umeri cînd 
oamenii veneau să se plîngă, să-l întrebe ce-i de făcut. Ce poţi 
să faci dacă înainte de toate nu este directorul bun? Oare nu i s- 
ar fi cuvenit lui acest post? Știa ce înseamnă să construiești un 
vas, cunoștea șantierul, îi cunoștea și pe muncitori, îl iubeau toţi 
— pe vremea lui Năsturaș, fostul patron, se luptase pentru 
drepturile lor... 

Fostul patron era mai mult un simbol, fiindcă, deși exista ca 
om, prea puţini îl văzuseră la chip, și numai la început, cînd se 
înființase șantierul, în 1943; pe urmă avuseseră de-a face cu 
inginerul Baciu, directorul pus de el, cu puterile depline ale unui 
stăpîn. 

Șantierul naval luase ființă pe cînd armatele hitleriste erau 
alungate din Uniunea Sovietică și se retrăgeau ca un val 
sălbatic. În graba lor de a salva cît mai multă pradă și material 
de război, nemţii foloseau atunci toate mijloacele de transport, 
prin văzduh, pe uscat și pe apă — și dac-ar fi putut ar fi mers și 
pe sub pămînt. 

De această împrejurare era legată venirea lui Năsturaș aici. 
Blond, scund, gras, jovial, prietenos, îmbrăcat alandala, cu 
pantaloni reiați, de la un fost costum de ceremonie, cu cămașă 
colorată, cu guler detașabil, cum nu mai purta nimeni de multă 


vreme, cu cravată tricotată, după o modă rămasă cu douăzeci 
de ani în urma, cu panglica pălăriei slinoasă, cu o servietă mare 
în mînă, el apăru în oraș avind în buzunar comanda nemților 
către șantierul naval „Năsturaș S.A.R.“, să construiască pînă în 
februarie următor cincizeci de cabotiere de lemn, de cite trei 
sute de tone. 

Șantierul nu exista sub nici o formă la data aceea. Totuși, 
comanda era reală și întărită cu două sute cincizeci de milioane 
de lei vărsaţi la Banca „Generala“. 

După cum arătau planurile și normele de construcţie, navele 
se făceau la iuțeală, în întregime de brad: chilă, coaste, 
traverse, bordaj, punte — avind menirea să întreprindă o 
singură călătorie pe lîngă coastă, la Odesa sau în Crimeia, iar de 
acolo, întorcîndu-se la Dunăre, să meargă în sus, pînă la Viena. 

Năsturaș veni însoţit de inginerul Baciu, cumnată-su, însurat 
cu o soră a sa, om din familie. O săptămînă mai tirziu, șantierul 
era în funcţiune... 

Probabil, în clipa sosirii, Năsturaș avea o anumită 
documentare, nu părea chiar picat din lună. Ştia că, înainte de 
toate, îi trebuie un teren pe malul Dunării. Al doilea, o masă și 
două scaune... 

Terenul îl găsi în partea de sud a orașului; latura lui dinspre 
fluviu, întinsă pe șapte sute de metri, dădea putinţa să se 
amenajeze o cală spațioasă, mai ales că în acea parte plaja era 
largă și părea stabilă. Apele rupeau din ea doi-trei metri pe an, e 
drept, dar aceasta nu putea fi un neajuns pentru o mică 
întreprindere improvizată și trecătoare. 

În partea cealaltă a domeniului, înspre șosea, stătea încă în 
picioare o veche construcţie, lăsată în părăsire, o fostă fabrică 
de rahat și zaharicale. Năsturaș socoti că fără prea mari 
cheltuieli clădirea putea fi amenajată pentru birouri. 
Deocamdată își puse masa și cele două scaune absolut 
trebuitoare afară, sub un cort care crea locului invadat îndată de 
oameni o atmosferă colonială. 

În sfîrșit, chilipirul cel mare era existenţa unei linii de garaj; o 
mică societate dispărută vroise să construiască aici o fabrică de 
uleiuri, și cum unul din acţionari era director la regionala Căilor 
Ferate, începuseră prin a construi linia, fiindcă se putea face cu 
parale puţine. 


În jurul terenului, Năsturaș trase gard de sîrmă ghimpată, 
făcu poartă de fier în dreptul viitoarelor birouri, iar deasupra 
puse firmă de șapte metri lungime: „Șantierul naval Năsturaș — 
Societate Anonimă Română“. În ziua aceea începeau să vină și 
vagoanele cu materiale. Din moment ce erau scînduri, se ridică 
pe faleză un șopron lung de 50 metri, lat de 15, cu podea de 
lemn bine dată la rindea și bine încheiată — prima construcţie 
care începea să justifice firma. Mai tîrziu, se făcură și pereţi de 
scîndură, cu ferestre imense înspre Dunăre. Aici era sala de 
trasaj, pe a cărei imensă dușumea-planșetă începură să se tragă 
liniile viitoarelor cabotiere, în timp ce de-a lungul gardului se 
descărca repede cheresteaua. 

Pe urmă, fură instalate sub cerul liber șase bandzeiguri, 
ferăstraie mecanice, se puseră stilpi, se trase curent de forță, se 
aduseră bormaşini electrice, ferăstraie de mînă, tesle, topoare 
— și șantierul intră în funcţiune. Lucrau marangozi adunaţi de 
pretutindeni, și nu doar marangozi, ci oameni de tot felul, care 
știau să ţină un topor sau un ciocan în mînă. 

Cabotierele, vase pentru o singură călătorie, de o simplitate 
extremă, se lucrau la iuţeală și fără rigoare. 

Între timp, veniră strunguri, rabateze, mașini de frezat; se 
instalară afară, în nădejdea că n-o să plouă, și începură să se 
lucreze organele mecanice,  cîrmele, axele  elicelor, 
transmisiunile. 

Se aduseră aparate de sudură și se confecţionară accesoriile 
de fier ale punţii. 

În august, cînd primul cabotier fu dat da apă, se rupse în două 
îndată ce părăsi sania de lansare. Nemţii cercetară paguba, 
cercetară planurile, nu găsiră șantierului nici o vină, cerură să se 
adauge în viitor o centură de fier, întărită, deasupra liniei de 
plutire, și mai impuseră supliment la deviz două milioane de lei. 

Lemnul e lemn, și fierul e fier — nu poate fi tăiat cu 
bandzeigul. Îndată sosiră din Germania două mașini ghilotină, 
de cîte cinci tone, foarfeci uriașe, mecanice, putînd să despice, 
ca pe o foaie de hirtie, tabla de cincisprezece milimetri grosime. 
Se mai aduse o poansoneză perfecționată, mașină de dat găuri 
prin presare, și numeroase bormașini, de toate mărimile. 

Pe negindite, se măreau atelierele, întinzindu-se pe teren 
alandala, fără nici un adăpost decit al cerului. Abia spre toamnă 
se făcură deasupra lor copertine de scînduri, cu carton asfaltat 


împotriva ploii, și numai cînd veni gerul se ridicară și pereţi de 
lemn, fiindcă materialul se afla la îndemiînă și nu costa nimic, 
reprezentînd prisosuri de la construcţia cabotierelor. 

Între timp, vechea hală a fabricii de zaharicale fusese 
amenajată pentru birouri, se împărţise spaţiul cu ziduri, se 
pusese acoperiș nou, peste pardoseala de beton se montară 
dușumele; clădirea, tencuită proaspăt, cu tîmplăria vopsită în 
verde, îngloba acum șaisprezece încăperi spaţioase, în care 
lucrau cincizeci de funcţionari, de o parte ai serviciului 
administrativ, de cealaltă parte ai celui tehnic, dar, cu toată 
cheltuiala, pe-afară rămînea tot hidă, fiindcă își păstrase vechea 
croială. 

Năsturaș plecase de multă vreme, în schimb numele lui 
rămăsese pe firmă și în gurile oamenilor. Inginerul Baciu, care 
era director și avea puteri depline, nu făcea nici un pas fără să-l 
consulte cu telefonul... 

Marele patron nu veni nici cînd se întîmplă nenorocirea cu 
vasul rupt la lansare. Atunci telefonul zbîrniîi neîntrerupt toată 
ziua, inginerul Baciu era palid, îi tremurau mîinile, se temea 
chiar să nu fie băgat la închisoare, sub învinuirea de sabotaj, 
teribilă în timpul războiului, dar Năsturaș, deși absent, apăra de 
departe șantierul — și toate se sfirșiră cu bine. 

Al doilea cabotier, întărit cum se ceruse, rezistă la brutalitatea 
lansării, începu să se legene semeţ pe valuri, în uralele 
oficialităților și musafirilor poftiţi la serbare, dar se înecă în fața 
șantierului, în mai puţin de o oră, fiindcă apa gilgiia prin bordaj 
ca prin ciur, și pompele nu putură fi puse la timp în funcţiune. 

lar zbirniiră telefoanele, iar tremură cuprins de spaimă 
inginerul Baciu, două zile, pînă ce se stabili că nici de data 
aceasta nu era vina șantierului. Normele de construcție se 
modificară încă o dată, cerîndu-se mai multă îngrijire, numărul 
orelor de lucru la fiecare cabotier se mări cu cinci sute, și Banca 
„Generala“ primi dispoziţie să mai verse cinci milioane de lei în 
contul lucrării, deși, dacă ar fi fost să se pună la socoteală costul 
acelor ore, ele nu atingeau sfertul milionului. Însă un șantier 
naval are regie mare, legal inclusă în orice comandă — 
Năsturaș, pe de altă parte, avea argumente de toate naturile, și 
nemţii nu puteau să piardă multă vreme. 

Istoria acelor vase fu și mai departe precară. Pînă în 
primăvara anului 1944, din cincizeci de cabotiere părăsiseră 


șantierul doar nouăsprezece; nici unul nu mai porni spre Sulina, 
nu mai aveau ce să caute în Crimeia, fură încărcate și trimise în 
susul Dunării. Acum se dădea zor mare să se termine ultimele 
treizeci și unu: toate fură înșirate pe cală, claie peste grămadă, 
încît marangozii abia aveau loc printre ele. 

Puțin înainte de 23 august, în timpul unui bombardament, 
ziua la douăsprezece, o bombă incendiară căzu în mijlocul calei 
și toate cabotierele arseră, pînă la unu, lăsînd mormane de 
cenușă și cîteva vagoane de bulonerie, strimbată, topită, fără 
nici un folos de acum încolo. 

Nemţii plecaseră, fără cabotiere, în schimb rămăsese 
șantierul, această improvizație unde totuși erau angajați patru 
sute de oameni. Și-apoi, chiar dacă toate atelierele funcționau în 
barăci de scînduri, șubrede, utilajul destul de complet nu putea 
fi aruncat pe Dunăre. Năsturaș își concentră toată atenţia 
asupra șantierului care îi purta numele, cu gîndul să stoarcă din 
el cît mai mult, pînă mai era vreme. Societatea Franceză de 
Navigaţie își pierduse în bombardamente cel mai important 
șantier de reparaţii de pe Dunăre. Năsturaș se angajă să-i 
repare șlepurile și remorcherele — și această comandă, deși 
nespectaculoasă, îi aduse cîștiguri însemnate, fiindcă la 
începutul anului următor își mări șantierul, construind o hală de 
scînduri, un mare atelier de cazangerie, unde făcu noi instalaţii 
pentru prelucrarea fierului. 

In același an, demonstrînd cu abilitate că dispunea de utilajul 
și de oamenii necesari, obţinu de la minister o comandă 
nechibzuită, șaisprezece pescadoare de lemn și patru șlepuri de 
cîte o mie de tone. Un asemenea șlep cere prelucrarea a două 
sute cincizeci de tone de fier, ceea ce înseamnă o sută cincizeci 
de mii de ore de lucru... 

Improvizația lui Năsturaș intra măcar teoretic în rîndul 
adevăratelor șantiere. 

Pescadoarele se lucrară, majoritatea fură predate, din 
șaisprezece, azi se mai aflau numai cinci pe cală, și în două luni, 
probabil, aveau să fie gata de lansare. În schimb, șlepurile, 
comanda cea mare se împotmoliseră de multă vreme; aproape 
un an trecuse cu pregătirea lucrării, în anul următor se chinuise 
materialul în cazangerie, cu rebuturi îngrozitoare, ceea ce 
prilejuise dese anchete din partea ministerului... 


Abia în toamna anului 1947 începură să se înșire tablele 
șlepurilor pe cală, toate patru deodată, deși nu erau echipe 
destule, graba neavînd alt scop decît să adoarmă neliniștea și 
nemulţumirea beneficiarului. Dar cum aconturile uriașe luate 
asupra lucrării se irosiseră, pe la mijlocul iernii șantierul nu mai 
avu cu ce plăti muncitorii. Ultima manevră a lui Năsturaș, în fața 
acestei situaţii grele, cînd comisiile de anchetă descopereau 
nereguli în mînuirea banilor, fu să ia două comenzi noi pentru 
primăvară, și cu avansul umplu la iuţeală golurile. Era vorba întîi 
de reparaţii importante la șapte șlepuri și cinci ceamuri ale lui 
Anatol Petrini, mare armator, cunoscut pe toată Dunărea. Apoi 
de o construcţie nouă, nespus de temerară, dacă ţineai seama 
că șantierul n-avea nici o experiență și nici o tradiţie în acest 
domeniu: o motonavă de nouă sute de tone, pentru vestitul 
exportator de cereale, Chiriazzi, care vroia să-și investească 
avutul în acest vas și să-l scoată din ţară. Motorul exista, un 
Diesel nou Sulzer, de șase sute de cai, cumpărat de la un 
armator constănţean; acesta îl importase din Elveţia înaintea 
războiului și nu mai apucase să-i dea întrebuințare. Fu adus cu 
trenul și depozitat, sub acoperiș de carton, în curtea șantierului. 
Inginerul Dutchievici, solicitat să întocmească proiectul, refuză, 
fără motiv — era un om închis în sine și cu oarecare ciudăţenii. 
Sarcina și-o luă un inginer tînăr, Marchidan, care apăruse în 
șantier la sfîrșitul războiului; o dată anteproiectul terminat, fu 
trimis la București, ca Năsturaș să obţină viza de construcţie. 

Năsturaș însă nu se grăbea să îndeplinească această 
formalitate, după cum nu se grăbea să înceapă reparația la 
șlepurile lui Petrini, care zăceau de multă vreme la ancoră, în 
fața șantierului. Dacă scăpase de încurcătură, nu-i mai păsa de 
ele; avea să le vină rîndul la reparaţie, dar nu curînd, mai încolo 
— zadarnic îl soma armatorul. 

Astăzi, șlepurile fuseseră și ele naţionalizate; pentru noua 
conducere a șantierului repararea lor însemna o obligaţie 
contractuală și-o datorie de onoare... 

Aceasta era, deci, situaţia întreprinderii la naţionalizare. Că 
inginerul Baciu își dăduse demisia și dispăruse la iuțeală, că azi, 
după cite se auzea, era arestat împreună cu Năsturaș și cu 
sfetnicul său financiar, șeful contabilităţii, urmînd să dea 
socoteală de miînuirea banilor — iată fapte care nu micșorau 
încurcăturile noului director. El se afla în faţa unei moșteniri 


primejduite și deficitare — și de o săptămînă se străduia să 
găsească un drum în acest haos, să despartă pămîntul de ape, 
ca la începutul creaţiunii... 

Oamenii aflaseră că la direcţiune se discută reorganizarea 
șantierului, dar faptul nu le aducea deocamdată nici o căldură; 
ce să reorganizezi, cînd se răspîndea tot mai mult zvonul 
desființării? Maistrul Golgota, care nu lipsea de la nici o 
consfătuire, nu le spunea nimic muncitorilor, însă pe chipul lui ei 
vedeau nemulțumirea. Nu, maistrul n-avea încredere în noul 
director; așa cum arăta acesta, întors de la București, sau gata 
să plece iarăși, cu ochii pe ceas, să nu piardă trenul, cu părul 
răvășit, cu obrazul ţepos, supt de nesomn, ai fi zis că treaba la 
care se înhămase îi depășea puterile. 

La sfîrșitul săptămînii, tulburarea oamenilor crescînd într-una, 
maistrul Golgota fu nevoit să le dea un răspuns — era 
împuternicitul lor, nu putea să-și lepede îndatoririle — și îi vesti 
că joia viitoare totul va fi gata, se vor comunica hotărtîrile — să- 
și vadă toată lumea de lucru, cu însufleţire. 

Muncitorii se hotărîră să aștepte, pînă joi mai erau patru zile, 
dar n-aveau nici o încredere că atunci va veni vreo ușurare din 
partea unui om care timp de o săptămînă nu făcuse decit să 
stea închis în birou, sau să bată drumurile. 

II cunoșteau aproape toţi, și destul de bine, mai cu seamă 
cazangiii; pînă mai deunăzi lucrase cot la cot cu ei în echipa lui 
Arici Vasile. Insă în ziua cînd fusese pus în fruntea lor, se arătase 
ultima oară mulţimii; după miting umblase prin curtea 
șantierului și pe cală, examinase atent toate ungherele, deși îi 
erau cunoscute pe dinafară, privise, cercetase, măsurase 
clădirile cu privirea, intrase prin ateliere, dăduse mîna cu 
oamenii. Pe urmă dispăruse; numai paznicii îl mai zăriseră în 
două seri, după lăsarea lucrului, cu cîțiva inși după dinsul, 
inginerul-șef Dutchievici, inginerul Marchidan, maistrul Balotă, 
Donos, sudorul, dînd tiîrcoale barăcilor, studiind cala de sus, de 
pe faleză, arătînd cu mîna încoace, încolo, ca și cum ar fi făcut 
planuri. Mai erau și alţii, cîţiva, care dăduseră ochi cu el, 
maistrul Golgota bunăoară, însă aceștia nu spuneau nimic 
despre sfaturile care se ţineau în birou, cînd cu minutele, cînd 
cu orele, parcă în taină. 

În sfîrșit, joi dimineaţa, la poartă se putea citi un anunţ prin 
care tot personalul șantierului era convocat de director, la ora 


patru după-amiază, în hala cazangeriei. Ceva mai tîrziu, anunţul, 
scris la mașină, suferi o modificare: cineva îl îndreptă cu 
creionul, lăsînd să se vadă lămurit că adunarea era convocată 
nu de director, ci de comitetul de întreprindere... 

Acel cineva fusese chiar maistrul Golgota, dar îndreptarea lui, 
făcută prea tirziu, n-o văzu decit portarul. 

În cursul dimineţii, la birou se ţinu iar o consfătuire, lungă, de 
la unsprezece pînă la patru fără zece; fură chemaţi și oameni 
din ateliere, fără să se știe cine-i alesese pe nume și ce se 
punea la cale acolo. Cînd ieșiră, nu mai era timp să-i iscodească 
nimeni — lumea se îndrepta către hală. Cu toată neîncrederea 
care plutea asupra mulțimii, fiecare era curios să-și afle viitorul, 
așa că veniră toţi — patru sute de muncitori și vreo șaizeci de 
funcționari și tehnicieni — întreg personalul. 

Mai întîi văzură că se ridicase tribuna obișnuită în fundul halei, 
dar nu se aduseseră, ca la alte adunări, băncile de la cantină. 
Era dispoziţia directorului, și maistrul Golgota nu mai avu timp 
să facă nici o rectificare. „Va să zică —gindea el — lumea să 
stea în picioare, poate chiar drepţi, ca la militărie!“ Treaba 
începea rău, erau nemulțumiți și oamenii, cei mai clonțoși își 
dădeau coate, spuneau printre dinţi vorbe de ocară. 

La ora patru fără un minut, după ceas, nici nu se sfirșise 
tălăzuirea mulţimii, directorul se ivi, ca din pămînt — nu-l 
văzuse nimeni coborînd de la birouri. Doar o fiinţă din cite se 
aflau acolo îl simţi, cu o clipă mai devreme; era subalterna 
magazionerului... 


x 


Ana Odeta se oprise lîngă un stiîlp, în ușa halei, în timp ce 
șeful ei, Uică, își făcea loc cu coatele să ajungă în faţă, cît mai 
aproape de personalul superior al șantierului. Stătea acolo, 
stingherită și speriată, neștiind cum să se ascundă în sine, ca să 
nu atragă privirile, cînd un tînăr în salopetă, cu o șapcă pe care 
se vedea urma unei vechi insigne de școală, se apropie de ea și- 
o salută, după ce o privise cîteva clipe dintr-o parte, lipsit de 
îndrăzneală. 

— Bună ziua... (Ezită, gîndindu-se dacă să-i spună tovarășă 
sau domnişoară.) Eu sînt Kreis, nu știu dacă-ţi mai aduci aminte 
de mine. 


ÎI recunoscu abia după ce-i află numele. Urma cursul seral pe 
vremea aceea, la școala industrială. Lucrase și el, puțin timp, la 
lacob Vanvacas, făcea desen tehnic, birourile lor se aflau în 
aceeași sală. Se schimbase, erau de-atunci aproape șapte ani de 
zile, crescuse înalt și slab, cam deșirat, avea obrazul ciupit de 
vărsat, și între micile cratere acum îi creșteau fire de păr, 
răzlețe, ca smocurile de pir în nisipul dunelor. 

Îi întinse mîna. 

— Kreis Vasile? 

— Vasile. Credeam că nu mai ţii minte! 

— Ba da, numai că te-ai schimbat. 

— Dumneata ești la fel... 

O, Doamne, cum vorbesc oamenii!... Primise un mărțișor de la 
el, dar cine mai știa unde-i? 

— Lucrezi aici? o întrebă băiatul. 

Inclină din cap; numai de n-ar mai întreba-o ce făcuse pînă 
acuma! Era obosită și nu vroia să-și povestească de zece ori 
viața; și-așa trebuia s-o pună pe hirtie — iar i se ceruse 
autobiografia. 

— Nu te-am văzut pînă acuma, urmă el. 

— Am venit numai de cîteva zile. 

— Și unde lucrezi? 

— La magazie. 

El făcu un gest de silă: 

— Cu mustăciosul? 

— Da. Dumneata unde lucrezi? 

— La sala de trasaj. 

Nu știa unde-i sala de trasaj, nu cunoștea șantierul. Și cu asta 
terminase cam tot ce-ar fi putut vorbi împreună. Totuși, 
fuseseră primele cuvinte pe care le schimba aici cu un om, în 
afară de Uică, și-i părea bine că-și găsise o amintire. Numai de 
n-ar începe s-o iscodească!... Dar poate că el îi cunoștea viaţa și 
nu mai era nevoie de nici o întrebare... 

II privi cu coada ochiului — nu părea că s-ar fi pregătit s-o 
descoasă. 

— Aveai o soră. 

— Da, răspunse el, s-a măritat astă-iarnă. 

In clipa aceea, Ana Odeta tresări, poate auzise pașii, dar ei i 
se păru că întîi simţise pe altă cale, deși nu avea nici un indiciu 


și nici o bănuială care să-i vestească prezenţa lui aici — și 
apropierea. 

De-a lungul halei veneau repede cîțiva oameni, și el era între 
dînșii — își netezea părul. Cînd fu aproape, ochii li se întîlniră 
iarăși, ca în staţia tramvaiului: ea văzu din nou în ochii lui un 
semn de mirare, de nedumerire, dar pe urmă el se pierdu 
printre oameni, împreună cu însoțitorii; numai capul unuia dintre 
aceștia rămase deasupra, tălăzuindu-se prin mulţime. 

În minutul următor, la patru fix, exact în clipa cînd suna sirena 
la fabrica de ciment, vecină, directorul sărea pe estrada din 
fundul halei. Era o tribună de scînduri, înaltă de un metru, în 
faţa avea o masă învelită în pînză roșie, ca pretutindeni, iar în 
spate o scăriţă ca la cotețul de porumbei. Doi oameni urcară 
scărița, cu mișcări domoale; directorul nu-i urmă — își făcu vînt, 
puse o mînă în marginea estradei, și dintr-un salt, ca la stadion, 
fu sus, în văzul lumii. 

— E sprinten! observă Kreis, zimbind cu admiraţie și simpatie. 

Ana Odeta nu răspunse, era încă ameţită — ar fi crezut că 
visează, dacă nu auzea, clar, glasul vecinului... Da, era sprinten, 
ținea minte cum sărea peste parapetul vaporului. 

Observaseră și alţii această mișcare neprotocolară și încercau 
să zimbească... 

Adesea, mulțimile pot fi cîștigate cu o singură vorbă, cu un 
singur gest, dar nu — nu era cazul acum. 

Adunarea se undui, oamenii veniră mai în faţă, fără îndemnul 
nimănuia. Îndată ce se făcu liniște, se auzi un glas de la tribună: 
— V-am adunat aici pentru a vă face comunicări importante. 

Tovarășul director Matei Mironescu va expune pe scurt planul 
de reorganizare și planul de lucru al șantierului... 

— Maistrul Golgota, un om strașnic! șopti Kreis. 

Ana Odeta își aruncă privirea rătăcită asupra celui care 
vorbea de la tribună. Era un om de o înălțime neobișnuită; 
nimeni din cei aflați acolo nu se putea asemui cu el la statură. 
Dar nu era mare numai în înălţime; toată croiala lui depășea 
măsura. Avea capul uriaș, cu fălcile ieșite în afară, ceea ce-i 
dădea un aer de îndirjire și energie, gîtul gros, pieptul lat, parcă 
îmbrăcat în armură, brațul cît trei ale unui om de forță mijlocie. 
Mici îi erau numai ochii, sau păreau mici pe această figură, 
pierzîndu-se sub sprîncenele diferit colorate printr-o ciudăţenie a 


firii, una neagră, alta roșcată, făcîndu-i pe cei care îl vedeau 
prima oară să creadă că a doua e murdară de rugină. 

Cu toată căldura, maistrul purta pantaloni bufanţi, o pereche 
de cizme cît toate zilele, un fel de veston cu nasturi galbeni, 
veche uniformă a marinei, și o șapcă de muncitor, cu cozorocul 
în sus, lăsîndu-i liberă fruntea lăţită de pleșuvie. 

— Tovarășul director are cuvîntul! încheie vorbitorul, după o 
pauză inutilă. 

Apoi se trase în lături, își ridică bărbia și rămase așa, ţeapăn, 
frămîntind doar mîna în care ţinea capul unei nuielușe ascunse 
în mîneca vestonului. 

Directorul îi luă locul, și din buzunarul de la piept scoase un 
petecuț de hîrtie. Era un om înalt, dar pe lîngă acea matahală 
părea scund și firav, aproape să-ţi facă milă. Spre norocul lui, 
vecinul din stînga avea înălțimea mijlocie a omului și prezenţa 
lui refăcea echilibrul staturilor. 

— E Donos! șopti iar Kreis. 

Vecina lui tresări și îl cercetă pe cel de sus cu privirea; îl 
vedea prima oară, lipsise și el din șantier multe zile, alerga ca și 
directorul, împărţindu-și demersurile și drumurile. Deci acesta îi 
era sprijinitorul! Nu putea să-i definească fizionomia, era prea 
tulburată, își aminti doar că Uică îl numea „tartorul șantierului“. 

— Ce-i el aici? îl întrebă încet pe Kreis. 

— Secretarul de partid! 

Tînărul tăcu; glasul directorului se auzi în hală: 

— Am multe să vă spun și nu vreau să pierdem vremea... 

Începutul era ca al tuturora; toţi care le vorbiseră pînă acum 
muncitorilor aveau multe de spus și nici unul nu vroia să piardă 
vremea. Oamenii așteptau, unii își făceau semne, alţii schimbau 
priviri, cu ironie și neîncredere, pregătindu-se să izbucnească la 
urmă, fiindcă nu așteptau vești bune. 

Directorul continuă repede, fără să le lase mai mult timp de 
gîndire: 

— De aceea am și cerut să nu se aducă bănci în hală; n-o să 
ne întindem la taifas pînă miine. Ceea ce am să vă spun cere o 
jumătate de oră. 

Vorbea curgător, limpede, cu o neașteptată înlesnire, ca și 
cînd ar fi făcut școală de oratorie, și era în glasul lui o asemenea 
voie bună, încît te așteptai să se pornească pe glume; dar el nici 
măcar nu zimbea, dimpotrivă, părea foarte serios, cu fruntea 


ușor încrețită, poate îngîndurat, în timp ce își scotea cam nervos 
ceasornicul de la mînă. 

— Veţi fi miraţi și nemulțumiți că astăzi șantierul se află în 
aceeași stare de acum zece zile, zise, punînd ceasornicul pe 
masă, ca să-l aibă la vedere. 

— Mai rău! bombăni un om de lîngă ușile halei. 

Fusese o vorbă pentru cei din jur, dar nimerindu-se să pice 
într-o clipă de liniște se propagă atit de limpede sub acoperișul 
de scînduri, sonor ca un fund uriaș de vioară, încit toată lumea o 
auzi bine. 

— Vorbește tare, Oreste! răspunse directorul, recunoscînd 
glasul și identificînd omul, ceea ce dovedea, dacă nu mai mult, 
cel puţin o ureche neobișnuit de fină. Însă mai sănătos ar fi să ai 
răbdare pînă la urmă... În săptămîna care a trecut, m-am sfătuit 
cu oamenii potriviţi, am chibzuit împreună, am luat hotărtri și- 
am obţinut aprobarea să le aducem la îndeplinire. 

Aici se opri doar o clipă, își aruncă ochii pe petecul de hirtie, și 
continuă cu un debit aproape anormal, deși fiecare cuvint se 
auzea deslușit: 

— Știu că o duceti greu și nu vă făgăduiesc că o s-o duceți 
bine de lunea viitoare. Am moștenit o gospodărie șubredă și 
părăginită; sîntem datori s-o ridicăm de la pămînt și-i în puterea 
noastră s-o facem strălucitoare. Nu vreau să vă spun nici un 
cuvînt de pomană; eu așa o văd — puneţi umărul lîngă al meu și 
așa va fi! lar acum să trecem la fapte... Tovarășe Conţu, vino, te 
rog, aici! 

Oamenii răsuflară; va să zică nici un semn să-i mute, nici 
vorbă de desfiinţare!... Dintre ei se desprinse un ins de vreo 
patruzeci și cinci de ani, nici înalt, nici scund, bine legat, cu 
obrajii plini, colorați, domol în mișcări, fără să fie greoi. Era 
bărbierit proaspăt, întreaga lui înfățișare dovedea bună-cuviinţă 
și îngrijire. În faţa estradei, omul se opri sfios, dar nu fisticit. 
Numai cînd directorul îl pofti să vină sus, se înroși, ca un copil; 
nu se simțea destul de sprinten să imite gestul lui de la început 
— ocoli tribuna și se urcă pe scăriță, aproape umilit. 

— Îl cunoașteţi? întrebă directorul. 

lie Conţu era maistru tîmplar. Îl cunoșteau, lucra în șantier 
din 1945. 

— Cite kilograme ai, nene Conţule? 


În sală fu o clipă de rumoare — directorul făgăduise să nu 
lungească vorba și-acum părea pus pe glume. Oricum, oamenii 
riseră ceva mai descătușați și așteptară curioși urmarea. 

— Nu știu, n-am cîntar acasă. 

Întrebarea părîndu-i-se glumeaţă, Ilie Conţu încerca și el să 
pară glumeţ, cît îl ţineau puterile, iar lumea rise iarăși. Numai 
directorul rămase serios, ca și cînd nu el stîrnise gluma. După 
ce-l măsură din cap pînă în picioare, cu o privire repede, zise 
îndreptîndu-și ochii asupra halei: 

— Cred că are vreo optzeci și cinci. Să te cîntărești la 
magazie!... Cîtă carte știi? 

llie Conţu îl privi nedumerit. Nu-i era rușine că îl descosea aici, 
în faţa a cinci sute de oameni, dar întrebarea asta i-o mai 
pusese și de dimineaţă, înaintea consfătuirii din birou — îl 
întrebase și altele, ce mai vroia acum? Răspunse, ca să-și facă 
datoria: 

— Nu prea multă, v-am mai spus... 

— Da... Ilie Conţu e un gospodar de ispravă: duceţi-vă să-i 
vedeţi casa, să vedeţi cum trăiește, și-o să vă daţi seama. Tot ce 
are acolo e făcut de mîna și cu munca lui — știe toată lumea. 
Pentru aceste motive, și pentru altele, am hotărît să-i 
încredințăm gospodăria noastră, deși e vorba de o răspundere 
foarte mare. Începind de astăzi, Ilie Conţu se numește șeful 
serviciului administrativ al șantierului. 

Se lăsă o tăcere așa de adiîncă, încît îl auziră toți pe maistrul 
Golgota pocnind din măsele, ca și cum și-ar fi dat în acest fel 
ciudat aprobarea. Pe urmă, îl auziră pe Conţu gifiind... La fel 
gifiise de dimineaţă, cînd i se făcuse această propunere; se 
împotrivise, cu spaimă, cu modestie: 

— Nu pot! 

— De ce? 

— Nu știu carte destulă, nu mă pricep, nu cunosc regulile, nu 
vreau să intru în pușcărie. 

— Nu intri dumneata; intru eu și Mititelu! 

Mititelu era numit de minister contabil-șef și, alături de 
director și de inginerul-șef Dutchievici, făcea parte din 
conducerea șantierului. Mai înainte se ocupase cu statele de 
salarii, așa că Ilie Conţu îl cunoștea, cum îl cunoșteau și ceilalţi 
oameni, dar asta nu însemna o garanţie, astfel că arătase 
aceeași împotrivire în continuare: 


— Ce mai încoa și-ncolo, nu se poate; așa ceva nu s-a mai 
pomenit! 

— Uite ce e, noi facem revoluţie, și-n revoluție se pot face și 
lucruri care nu s-au mai pomenit. Fă din șantier ce-ai făcut din 
gospodăria dumitale; e același lucru, doar că-i mai mare. 

Primise, dar mai era ameţit și acuma, cînd directorul îl 
prezenta oamenilor; prin urmare nu fusese o glumă! 

Matei îl bătu pe umăr, rizînd: 

— Ai grijă ca în cea mai scurtă vreme toţi oamenii să fie la fel 
de grași ca dumneata. 

Se auziră risete și glasuri din mulţime: 

— Măcar pe jumătate! Să nu ne pui la îngrăşat, nea Ilie, că pe- 
ormă trebuie să ne faci alte haine! 

llie Conţu își strînse burta, jignit, și se uită mustrător la 
oameni, în timp ce directorul îi strîngea mîna. 

— Miine predai atelierul și te prezinţi la birou. Dacă vrei 
(zîimbi) poţi să-ţi pui și cravată. Maşină nu-ți dau (zîmbi din nou) 
n-avem, e în reparaţie. 

Pînă ce oamenii să se dezmeticească, directorul își aruncă iar 
ochii pe hirtie și continuă, înainte ca Ilie Conţu să fi coborit 
scara: 

— Am socotit de cea mai mare însemnătate ca gospodăria 
șantierului, de care depinde și bunul trai al fiecăruia, și 
producţia noastră, s-o încredințăm unui om cinstit, inimos și 
harnic, pe care-l cunoașteţi și care vă cunoaște. Vă simt uimiţi, 
dar au să vă mai uimească și altele. Pînă atunci vă rog să aveţi 
încredere în llie Conţu și să nu-i puneţi bețe în roate. El va fi 
ajutorul meu direct în ceea ce privește administraţia; sînt sigur 
că o s-o scoată la capăt. Conducerea tehnică, după cum știți, îi 
revine inginerului-șef Dutchievici, pe care îl cunoașteți. 

Se auziră aplauze, destul de numeroase. 

Directorul se uită în hirtie — șovăi puţin, aplauzele parcă nu-i 
fuseseră pe plac, îl dezorientaseră — și zise, mai departe: 

—  Inginerul-șef Dutchievici va avea ca ajutor pe inginerul 
Marchidan, cu care va colabora îndeaproape. 

În timp ce se stirnea mișcare în personalul superior, aflat în 
față, cineva zise, în șoaptă: 

— ÎI flanchează! 

Scopul acestei numiri era limpede, așa că rumoarea se întinse 
discretă, și mai departe; nimeni nu avea nevoie să-și spună 


gîndul pe față. Directorul simţi tulburarea pe care o provocase și 
urmă, făcîndu-se că o înţelege altfel: 

— Știu ce mi s-ar putea obiecta: că inginerul Marchidan e prea 
tînăr. Cîţi ani ai? 

Întrebatul răspunse, dintre rînduri — era un om scund, pierdut 
printre ceilalţi: 

— Douăzeci și nouă. 

— Douazeci și nouă! Vedeți că nu-i chiar copil. Dacă eu am 
treizeci și cinci, cred că se îngăduie unuia din ajutoarele mele să 
aibă șase ani mai puţin. Vino, te rog, aici, nu ești prea înalt, să 
te vadă toată lumea la faţă! 

În timp ce tînărul inginer se urca pe estradă, un glas din 
primele rînduri interveni cu autoritate: 

— Domnule director, vă rog să-mi îngăduiţi numai o 
observaţie! 

Era inginerul Dutchievici, un bărbat înalt, cam uscat, ușor 
adus de umeri, cu obrazul prelung, palid, cu trăsături bine 
desenate, cu părul viguros și de o culoare ciudată, un amestec 
de oțel și platină, care-i dădea un aer de energie, ceva din 
fermitatea celor două metale aliate, și-i ascundeau, cu o largă 
generozitate, vîrsta înaintată. 

Deși adus în șantier de Năsturaș, se știa că fusese aproape 
permanent în conflict cu cumnatul acestuia, inginerul Baciu, și 
numai priceperea lui recunoscută îl făcuse pe fostul director să-l 
suporte, fiindcă nu se putea bizui pe altul. 

Intervenţia lui îl nemulțumi vădit pe directorul de astăzi, mai 
ales felul cum i se adresase. De aceea îi răspunse, destul de 
aspru: 

— V-aș ruga, înainte de toate, să ţineţi seama că, indiferent 
ce gînduri ar fi în capul dumneavoastră, atita timp cît sînteţi aici 
și lucrăm împreună, ne numim tovarăși! Și acum poftiți, dar vă 
atrag atenţia că întreruperea aceasta o adaug la jumătatea de 
ceas pe care mi-am acordat-o. 

Obrazul palid al inginerului se coloră ușor, o clipă fizionomia 
lui fu explozivă — desigur se simţea jignit, dar strînse pumnii și 
vorbi apăsat, abia stăpînindu-și enervarea, ca să nu-i tremure 
glasul: 

— Dacă dumneavoastră v-aţi rezervat o jumătate de oră, îmi 
veți îngădui să-mi rezerv și eu măcar un minut. 


Acum oamenii simţiră mai bine că era ceva încordat în aer; se 
făcu tăcere, o tăcere parcă ostilă, fără să poţi spune care din cei 
doi era dezaprobat. Adevărul este că inginerul Dutchievici — 
tehnician priceput, harnic, bun sfătuitor, bun tovarăș de lucru — 
se bucura de simpatia celor mai mulţi, deși nu umblase s-o 
cîștige pe-a nimănuia. Firea îi semăna cu înfățișarea: era un om 
demn și hotărît, cam ţeapăn, dar prevenitor cu toată lumea din 
jur. 

Acum n-ar fi intervenit, era un om reţinut, dacă numirea lui 
Marchidan nu l-ar fi surprins. La consfătuirile dinainte nu se 
discutase acest caz, nici măcar azi — era o hotărîre luată în 
ultimul minut. 

— Am toată stima pentru tînărul meu coleg, începu el, în 
tăcerea încordată din hală. Am lucrat împreună și... (Ezită, apoi 
spuse, convenţional, neconvins, cuvîntul obișnuit, fără ca alţii să 
observe rezerva lui:) ...și îl preţuiesc. După mine, faptul că-i 
tînăr nu reprezintă un neajuns. Tinereţea, pe care regret că n-o 
mai am, e o calitate, nu o lipsă! 

lar ezită; desigur vroise să citeze un faimos vers, dar renunţă; 
ar fi fost preţios și neghiob. Treceau secundele, ceasornicul le 
număra, riguros, și el nu găsea un temei plauzibil de împotrivire, 
fiindcă nu vroia să mărturisească adevăratul temei, în ce consta 
îndoiala lui. În fine, continuă: 

— Dar, fiindcă nu mi-e indiferent cu cine urmează să 
colaborez, vă atrag atenţia că tînărul meu coleg e inginer 
electromecanic, nu navalist, și mi se pare bizar că un șantier 
naval... (Nu-și încheie fraza; se uită la ceas.) Asta e tot ce-am 
vrut să vă spun. Vă datorez treizeci și cinci de secunde. 

După încordarea dinainte, oamenii riseră, socotind că 
inginerul Dutchievici vroia să răspundă cu o glumă asprimei 
arătate de director. Dar el nu glumea, rămase nemișcat, cu 
buzele strînse, cu chipul redevenit palid, în acea culoare de 
platină și oţel ca a părului, cu care aproape se confunda. 

Directorul nu păru tulburat. 

— Treizeci de secunde nu-i mult, zise. Le trec în contul meu. 
Dar veţi vedea că am fi putut să le cîştigăm. lată ce am notat 
aici: inginer Marchidan, douăzeci și nouă de ani, nenavalist — 
poftim, e subliniat, deci știam. 

Inginerul se înclină: 


— Sînteți foarte prevăzător! Îmi cer iertare: pe viitor n-am să 
vă mai întrerup! 

Spuse ultimile cuvinte sacadat, pe un ton care rămînea în 
ureche — ca o prevestire, ca o ameninţare? Nimeni nu băgă de 
seamă; numai directorul schimbă o privire fugară cu omul din 
stînga lui, Donos, care stătea nemișcat, frecîndu-se doar, din 
cînd în cînd, la un ochi — și reîncepînd să vorbească, își zise în 
sine: „Am greșit ceva!“ însă nici glasul, nici atitudinea lui nu 
arătau că era contrariat: 

— Inginerul Marchidan nu e navalist, în schimb are o pasiune: 
vapoarele. De altfel, chiar locuiește pe strada Vapoarelor. (Era o 
glumă, nu un argument, deci oamenii riseră și atmosfera se 
însenină.) Aseară am stat două ore la dinsul, mi-a cîntat la 
vioară. Cîntă foarte frumos, nu știaţi... Am văzut că are cărți de 
construcții navale, care în biblioteca șantierului nu se găsesc. 
Sînt sigur că alţii nu le au. (Dacă era o aluzie la Dutchievici, 
greșea iarăși, dar n-avea de unde să știe.) Cîteva din ele, greu 
de găsit, sînt copiate de mîna lui, cu desene cu tot, de la început 
pînă la sfîrșit. Asta nu înseamnă manie, ci pasiune. Tovarășe 
Marchidan, de ce n-ai urmat ingineria navală? 

Tînărul inginer ridică din umeri: 

— În anul cînd m-am înscris la Școala Politehnică nu exista 
secţia navală. 

— Așa?! Dar atunci dumneavoastră, tovarășe Dutchievici, 
cum de sînteți navalist... 

— Da, știu ce vreţi să mă întrebaţi, răspunse inginerul-șef, 
calm de data aceasta. Eu nu mi-am făcut studiile în ţară. 

— În Germania? 

— Da. 

— Şi-n Italia? 

— Da. 

— La Roma! 

— Exact. 

— Dumneata de ce nu te-ai dus să studiezi la Roma? se 
adresă directorul lui Marchidan? 

— Nu-i catolic! strigă cineva. 

Marchidan ridică din umeri, încurcat. 

— Bănuiesc că n-ai avut posibilități, conchise directorul. Te- 
am trimite noi acum, dac-ar fi nevoie, dar ai dovedit că ești 


destul de specializat. În rest, nădăjduiesc că inginerul-șef 
Dutchievici te va ajuta. 

Acesta se înclină, rece și grav. 

—  Tovarășe Dutchievici, ne bizuim foarte mult pe 
dumneavoastră. Dîndu-vă un colaborator tînăr, intenţia mea a 
fost să-i revină lui partea care cere eforturi fizice mai mari. Nu v- 
aș putea cere dumneavoastră, la cincizeci de ani... 

— Cincizeci și șapte! rectifică inginerul, la fel de rece și grav. 

— Nu-i arătaţi!... Dar, oricum, peste cîțiva ani probabil veți 
ieși la pensie. Or, eu vreau să organizăm șantierul pentru un 
timp mai îndelungat... În concluzie, sper că-l veţi sprijini pe 
inginerul Marchidan! 

— Da! 

— Mulţumesc!... Nu cîntaţi cumva la pian? 

— Nu. 

— Îmi pare rău! Mi-ar fi plăcut să v-ascult împreună... (Se uită 
la ceas — se făcuse ora patru și douăsprezece minute — timpul 
trecea.) lată, în linii mari, noua organizare a șantierului... 

Citi, pe bucăţica de hirtie — te și mirai cîte puteau să încapă 
pe ea — alcătuirea serviciilor, ceea ce îi interesa mai puţin pe 
muncitori — altceva așteptau. Maistrul Golgota pocni din 
masele: era numit șef al calei, post de mare răspundere, dar nu 
cel vizat. 

— lar acum, continuă directorul, să trecem la ceea ce este 
mai important. Vă făgăduiesc de la început că veţi avea fiecare 
de lucru, și chiar mai mult decît așteptați. De altfel vom angaja 
imediat încă două sute de muncitori, la 1 septembrie alţii, încît 
pînă la 1 decembrie numărul de astăzi se va dubla. 

Fu un moment de tăcere în hală, parcă o stupoare, o clipă de 
neîncredere, de teamă, după care izbucniră deodată aplauze. 
Vestea aceasta, neașteptată, pica așa cum ar pica în casa 
flămîndului o piine mare, pufoasă și caldă... 

Maistrul Golgota ridică o mînă (faceţi liniște!) și aplauzele 
încetară. Dar mulţimea era stîrnită, oamenii se priveau unii pe 
alţii — fusese vorba de desființare și cînd colo li se făgăduia 
tuturor de lucru, ba încă șantierul se mărea. Pe nesimţite, 
fiecare înaintă un pas, cei din margini alunecară pe lîngă pereți 
și într-o clipă înconjurară tribuna cu pieptul lipit de ea. 

— Mi-au plăcut aplauzele, continuă directorul, dar aflaţi că ne 
așteaptă o muncă uriașă. Vom construi vase, fiindcă asta-i 


menirea noastră, dar în același timp vom construi și șantierul 
(rise), să nu-l mai recunoască Năsturaș... cînd s-o întoarce. 
Magaziile, remizele și atelierele se vor dărima treptat, pe 
măsură ce vom ridica altele, de zid, cu ferestre mari și cu 
calorifer — am îndurat și eu iernile aici, știu cit sînt de aspre. Se 
fac proiectele în clipa asta; cînd vor fi gata o să le cunoașteţi. 
Din ce-am găsit aici, în trei ani nu va mai rămîne decit utilajul; 
ducă-se dracului barăcile, și-așa aveau să putrezească!... (Se 
uită iar la ceas și zimbi.) N-am ticuri! Ceasornicul îmi este un 
vechi dușman, așa că e mai bine să-l ţin în faţă... Inainte de 
toate, ne vom îngriji să aveţi ce mînca. Pentru început, Ilie Contu 
va merge în judeţ să vadă de unde ne putem aproviziona. 
Cantinierul a fost concediat azi; mîine va sosi noul responsabil al 
cantinei; îl cunosc de șaisprezece ani. Daţi-i timp cîteva zile... 
Magazionerul este aici? 

Uică își făcu loc în faţă și pocni din călciîie. 

— Aici, să trăiţi! 

— Pe loc repaos, firtate! 

Comanda dată ca la armată era plata cuvenită salutului 
slugarnic; oamenii riseră, și magazionerul rămase dezumflat. 

— Ce-i cu inventarul? 

— Sîmbătă e gata... Să vedeţi, am lucrat pînă noaptea, dar... 

— Cită pînză albă ai? 

— Pînză albă? Şapte sute optzeci și trei de metri, patruzeci de 
santime. 

— Lasă santimele, că nu sîntem stămbari! Vei da din ea la 
cantină cît e nevoie pentru feţe de masă... 

— Pînza e pentru cearceafuri, protestă de jos șeful contabil. 
Face parte din inventarul vaselor. 

— Cine ţi-a spus? Năsturaș, sau inginerul Baciu? Am să 
semnez eu bonul, dacă nu vrei dumneata. (Se reîntoarse la 
magazioner.) Știi cîtă pînză de doc ai? 

— O mie opt sute cincizeci... 

Directorul făcu repede o socoteală în minte. 

— N-ajunge!... Aș fi vrut să vă dau la fiecare cîte cinci metri, 
pentru o salopetă... Ei iată, e vară, e cald, veți primi cîte trei 
metri; dați-le nevestelor, să vă lucreze acasă... Vă veţi face o 
bluză și un pantalon scurt. 

— Că doar n-om fi copii de școală. Sîntem oameni bătrîni, ce 
naiba! 


— Nu-i nimic, moș Niculae, o să întineriţi!... Ne vom îngriji ca 
pentru iarnă toată lumea să aibă lemne, grăsime, cartofi... 

Erau făgăduieli mici, și nu prea numeroase, dar atingeau 
nevoile mari ale oamenilor. Totuși, acum nu mai aplaudă 
nimeni; se auziră murmure care nu știai ce înseamnă. 

— Da să vedem cu ce-o să plătim! zise unul, adresîndu-se 
celor de pe-aproape. Că n-o să ni le dea pe gratis! 

Inginerul  Dutchievici, care asculta neclintit, simţi cotul 
vecinului apăsîndu-l cu un anumit înțeles. Era un coleg vechi, 
șeful biroului tehnic. 

— Demagogie! îi șopti acesta. 

Dar el nu răspunse, se trase doar o jumătate de pas în lături. 

Directorul continuă, după ce se uită pe furiș la ceas; își dădea 
seama că mișcarea aceasta putea să devină ridicolă sau 
enervantă. 

— Vom face și altele, încă în cursul acestei luni; nu vi le mai 
spun acum, nu vreau să pierdem nici timp, și-apoi mi-e teamă 
că unii au început să se uite la mine cam lung. Mai bine să 
vedem și-apoi să vorbim. Dar, dacă vă făgăduiesc mîncare, 
îmbrăcăminte și căldură, va trebui în schimb să munciți. 

Acum da, iarăși se învioră adunarea, se tălăzui, tulburată. 

— Asta și vrem! se auziră glasuri. Numai că n-avem cel... 

Maistrul Golgota ridică mîna, să-i liniștească, iar directorul 
vorbi în continuare: 

— Cît privește lucrul, nu va rămîne nimeni neîntrebuințat; 
dimpotrivă, mai angajăm alţi muncitori, tehnologi și chiar 
ingineri. Întîi vreau să terminăm pescadoarele, ca să eliberăm 
cala, lua-o-ar dracu! Tovarășul inginer Dutchievici mi-a dat 
termen două luni pentru asta; eu cred că s-ar putea mai repede. 
Vorbesc cu marangozii: ce spuneți, oameni buni? 

Marangozii erau strînși în mijlocul și în stînga halei, alcătuind 
grupul cel mai numeros — vreo două sute cincizeci de inși. 
Îndată între ei se stîrni fierbere, se auziră glasuri ca un fel de 
ceartă. La pescadoare lucrau azi cinci echipe de cite treizeci de 
oameni; ceilalți așteptau alt lucru — își mîncaseră partea. 

— Ei, hai, ce spuneți? 

Din partea marangozilor nu veni nici un răspuns; discutau, se 
certau în continuare, de parcă ar fi fost singuri în toată hala. 

Donos, care pînă atunci nu avusese prilejul să spună o vorbă, 
ci statea nemișcat pe estradă, se uită la maistrul Golgota, ca și 


cînd i-ar fi cerut cuvintul, apoi se adresă marangozilor — aceștia 
păreau gata de încăierare: 

— Vă dau o idee: întăriţi echipele cu cîte zece oameni, tot sînt 
o sută care stau de pomană! 

Izbucniră glasuri: 

— Asta e! Și noi tot așa spunem! 

Dar alţii se împotriveau, aveau pîinea în mînă și nu vroiau să 
dea altora nici o bucată: 

— Nu se poate, e munca noastră! Partea lor și-au terminat-o, 
și-au luat banii! 

Maistrul Golgota își trase nuielușa din mîneca vestonului și 
începu să se lovească ușurel în cizmă, cu un fel de enervare. 

— Nu-i munca voastră! zise Donos, fără să ridice glasul. (Avea 
un piept mic, dacă ar fi vrut să strige pesemne n-ar fi fost în 
stare.) E munca noastră, a șantierului. Dacă am dat o idee, 
judecați-o ca oamenii! Grija noastră e să terminăm cît mai 
repede pescadoarele! 

— Și p-ormă? 

— Aţi auzit: o să fie de lucru pentru toţi, altfel n-am mai 
angaja oameni. Ei, și-acum hotăriţi-vă! Munciţi cu toţii, daţi-i zor, 
să fie gata într-o lună! 

lar se frămîntă masa marangozilor, iar se certară, pe urmă 
maistrul Vintilescu ridică glasul: 

— Hai, lăsaţi gura!... (Și întorcîndu-se spre tribună răspunse, 
în numele tuturora:) Se face! 

— Într-o lună? 

— Într-o lună! 

— Bagă de seamă, asta se cheamă angajament! 

— Știu! 

Donos stărui: 

— Aţi auzit toți? E de acord toată lumea? 

Marangozii aprobară. 

— Atunci, după ședință, șefii de echipă să meargă la maistrul 
Golgota, să facă angajament scris — bună socoteală. 

Maistrul Golgota pocni din măsele, iar Donos se trase înapoi 
un pas, pasul pe care-l făcuse în înfierbiîntare, vorbind cu 
oamenii. 

— Vă mulțumesc că m-aţi scăpat de pescadoare, reluă 
directorul. Ele vor fi ultima lucrare în lemn a șantierului. 


O clipă fu liniște, altă clipă rumoare, apoi marangozii, parcă 
loviți cu măciucile între umeri, izbucniră în strigăte: 

— Și noi ce facem?... Unde-s făgăduielile?... Asta nu-i cinstit, e 
păcăleală! 

Cu greu se potoliră, ca să audă urmarea. 

— Poate v-am păcălit puţin, vorbi directorul, cu un zîmbet 
copilăresc în colțul gurii, dar o să fiți mulțumiți de păcăleală. Vă 
e teamă că rămineţi fără lucru? Vă spun a treia oară, va fi de 
lucru pentru toată lumea!... Numai că o sută cincizeci de 
marangozi vor trebui să treacă la sudură și la cazangerie! 

Nu fură strigăte, ci stupoare; oamenii păreau obosiţi sau 
surprinși. Cei mai mulţi tăceau, nedumeriţi; cîţiva protestară; 
unii socoteau că vor trebui să-și caute de lucru în altă parte — 
aici se sfirșise pîinea. 

— Apoi dacă-i așa, ziceau, scrîșnind din măsele, miine nu ne 
mai vede aici: să se spele pe cap cu pescadoarele! 

Alţii tăceau, blinzi ca mieii, nădăjduind că vor fi printre cei 
păstraţi în vechea lor meserie. Fură și cîţiva care se împotriviră 
cu glas tare: 

— Cum așa? Sintem oameni bătrîni, să ne lăsăm meseria? Ce 
putem face noi la sudură, sau la cazangerie? 

— N-au să treacă decit cei tineri! răspunse directorul, 
păstrîndu-și calmul. 

Unii puteau crede că-i nepăsare, dar pe el situaţia 
marangozilor îl preocupase multe zile, o discutase și cu Golgota, 
și cu Donos, și cu tehnicienii; nu luase singur hotărîrea. 

— O să vedeți curînd că fierul se lucrează mai ușor și mai cu 
spor decit lemnul. N-are nici crăpături, nici noduri; unde l-ai pus, 
acolo rămîne. Dacă vă temeţi de lipsa banilor, aflaţi că pe timpul 
recalificării, care poate să dureze o lună, sau două, după 
sîrguinţa fiecăruia, veţi primi un salariu egal cu cîștigul mediu 
din ultimile șase luni de zile. Mi se pare că aţi cîștigat mai mult 
decît cazangiii. Ei bine, de acum încolo au să cîştige mai mult 
cei care lucrează fierul. 

Marangozii amuţiră, iar directorul urmă, fără oprire: 

— Și acum, iată ce va construi șantierul... 

Era partea cea mai importantă a expunerii, și totuși nu dură 
decit cinci minute. Trecu peste oameni ca răpăitul unei ploi de 
vară, bogată și tumultuoasă, vărsîndu-se de sus cu o violență 
fertilă care zgilțiie bolta cerului și năucește puţin natura. Cu 


toate nedumeririle stîrnite, cu toată uimirea, nu întrerupse 
nimeni. Oamenii aflară că în primul rînd se va construi cala, pe 
pămîntul sănătos de sus; da, se va tăia malul — să nu se sperie 
nimeni, e pămînt, nu cremene. 

— Am obţinut de la minister două comenzi mari! spunea 
directorul la tribună. Pe lîngă cele patru șlepuri care lîncezesc de 
doi ani pe cală, vom construi încă șase, numai pînă la 1 august 
1949; dacă inundaţiile n-au să ne ţină în loc prea mult, 
bineînţeles vor fi gata mai devreme. 

De data asta se simți alt freamăt, mișcarea omului pe care îl 
lovește în ochi o lumină prea vie; zece șlepuri într-un an, pentru 
un șantier care în doi ani abia izbutise să înceapă patru, înșirînd 
tablele de fund și montînd cite o varangă, o carlingă ici-colo?! 
Directorul nu le dădu timp oamenilor să-și mistuie uimirea: 

— În același timp, vom pregăti materialul, în serie, pentru alte 
zece șlepuri; montajul lor va începe la primăvară, pe cala nouă... 

Douăzeci de șlepuri — o adevărată flotă fluvială! Și încă nu 
era tot; cele spuse depășeau puterea de înțelegere a oamenilor: 

— Pînă la 1 septembrie 1949 vom mai construi o motonavă de 
nouă Sute de tone; va fi pentru noi certificatul de naștere al 
șantierului. Știţi că un asemenea vas urma să se construiască 
înainte de naţionalizare; dacă l-aţi întreba pe Năsturaș v-ar 
spune că fusese o glumă; de fapt era o escrocherie. Noi vom 
face vasul, dar ca să izbutim trebuie să punem în el nu doar 
puterea brațelor și știința creierului, ci și bătăile inimii; să ne 
facem din el o mînarie! 

Cuvintele, spuse cu o emoție vizibilă, nu trezeau însă în 
oameni simțăminte pe aceeași măsură. Se înfierbîntaseră, 
confundaseră cîtva timp realitatea cu reveria și-acum se trezeau 
cu un fel de durere în tîmple, ca după beţie. 

Toţi cei aflaţi acolo știau ce reprezintă un șlep de o mie de 
tone, și mai cu seamă o motonavă, construcţie nouă pentru ei, 
îndrăzneață și nespus de dificilă. Știau cîte vagoane de tablă 
înseamnă fiecare, cîte tone de cornier, cîte mii, zeci de mii de 
nituri, bătute migălos, unul cîte unul. 

Directorul, spre deosebire de ei, își păstra vechea 
temperatură, ca și cînd ar fi ignorat datele elementare ale 
meseriei. 

— Concepţia acestui vas aparţine șantierului. Anteproiectul a 
fost întocmit de inginerul Marchidan și se află acum la București, 


pentru aprobare. Vă anunţ că dacă probele vasului vor fi 
multumitoare, la anul vom construi încă patru, în serie. lar anul 
următor, vom trece la o motonavă mai mare, de două mii, sau 
două mii cinci sute de tone. Nu vreau să mă duc cu gîndul prea 
departe, dar cred că peste zece ani vom construi vase de patru 
și de cinci mii de tone... 

Din mijlocul mulțimii amuţite, se ridică un glas întrebiînd, cu o 
nedumerire enervată, în care se simţea și persiflare, ascunsă 
fără nici o dibăcie: 

— Ce-o fi la anul om mai vedea, tovarășe director, nu vă fie 
cu supărare! Dar pînă una-alta, dacă punem încă șase șlepuri, 
adică în total zece, pe cala asta veche cum îi spui dumneata, că 
deocamdată n-o vedem pe cea nouă, nu mai încape pe ea nici 
un ac, vorba românului. Ori ai uitat că avem în faţa șantierului 
șapte șlepuri și cinci ceamuri care trebuie reparate pînă la 
toamnă? Cred că asta trebuie să fie pentru noi o grijă mai mare 
decît nu știu ce motonave de patru mii de tone, cum nu s-au 
mai construit în ţară. Și-apoi, vorba românului: ce-i în mînă nu-i 
minciună! Motonavele or fi, pe hirtie, dar șlepurile sînt colea, ne- 
așteaptă și ele, așteptăm și noi să punem ciocanul! De ce să 
dăm vrabia din mînă pe cioara din par, vorba... 

Directorul, care ascultase pînă aici cu capul în jos, cu o 
aparentă nepăsare, găsind poate în întreruperea aceasta 
intempestivă un prilej să-și tragă răsuflarea, ridică ochii de pe 
ceasornic. 

— Ajunge, tovarășe Ispir, am înţeles! E de ajuns o măciucă la 
un car de oale, vorba românului. Știu ce te doare: dumneata 
aveai un acord cu vechea direcţiune, pentru repararea șlepurilor 
foste ale lui Petrini... Socotește-l anulat, și dacă nu-ţi convine, 
judecă-te cu Năsturaș; noi vom lucra după alte norme. Și ca să-ți 
răspund la întrebare: dumneata îţi închipui că, dacă eu aș fi 
uituc, din douăzeci de oameni care m-au ajutat să întocmesc 
planul de lucru al șantierului, nu și-a adus aminte nimeni de 
șlepurile acelea? Da, nu avem loc pentru ele pe cală, dar le vom 
duce pe malul celălalt și le vom repara acolo. 

Această idee stîrni mai multă uimire decit programul uluitor 
enunțat adineauri. Pe malul celălalt nu era nimic, decît pămînt 
gol, iar mai departe balta, cu năvoadele pescarilor. 

— Materialele le vom transporta cu bacul, tablele gata 
găurite; nu-i nici o greutate, nu vă uitaţi așa la mine! Alezarea 


găurilor s-ar putea face la nevoie și cu bormaşina de mînă, 
niturile s-ar putea bate cu ciocanul, ați mai lucrat așa pînă 
acuma. Dar va fi foarte ușor să transportăm dincolo grupul 
electrogen... 

Șantierul avea un grup electrogen, care se punea în funcţiune 
cînd se oprea lumina de la uzină, deși forța lui nu era 
îndestulătoare pentru toate atelierele; în asemenea împrejurări, 
se lucra numai acolo unde se cerea urgenţă mai mare. Pentru 
anexa de pe malul celălalt — ciudata născocire — grupul 
electrogen ar fi fost tocmai bun, dar cum rămiînea șantierul? 

— Pentru producţia noastră viitoare, în nici un caz nu ne 
putem bizui pe uzina orașului, care nu are putere să satisfacă 
toate industriile — și cu atît mai puţin pe un grup electrogen de 
18 kilovaţi — asta-i o jucărie! În clipa de faţă se construiește o 
linie de înaltă tensiune, o ramificaţie, de la Găgiulești, din linia 
principală care alimentează Capitala. Într-o lună vom avea 
curentul asigurat în curtea șantierului... 

După această lămurire, directorul se opri, își șterse cu batista 
nădușeala de pe frunte — era cald în cazangerie, băga de 
seamă abia la urmă — luă ceasornicul de pe masă și îl puse la 
mînă. 

— Cu asta s-a terminat, tovarăși... Scopul adunării a fost să vă 
arăt, în linii mari, ce avem de făcut de azi încolo. Un asemenea 
plan nu poate fi discutat înainte de a i se ști detaliile. Ne vom 
aduna din nou și vom vorbi, la momentul potrivit — și de cîte ori 
va fi nevoie. Pînă atunci, cine are ceva de observat, de propus, 
de cerut, de criticat, să scrie în cîteva rînduri pe hirtie — 
deslușesc ușor toate scrisurile — iar hiîrtia s-o aducă la birou; le 
voi citi personal, pe toate — nu am secretară. 

Făcu o pauză scurtă după care urmă, mai încet, aproape 
timid, schimbînd complet tonul: 

— Nu a fost lucru ușor să ni se dea comenzi așa de mari și să 
ni se aprobe planul de refacere a șantierului. Cineva m-a 
întrebat atunci dacă mă bizui pe oameni; cunoșteam bine numai 
pe unii și gîindindu-mă la ei am răspuns că mă bizui pe toată 
lumea. Vă întreb acum, poate cam tirziu: am greșit oare? 

__Se auzi vintul măturind acoperișul de carton al halei. 
Intrebarea fusese și timidă și neclară. Maistrul Golgota își lovea 
ușurel carimbul cizmei cu nuiaua. Așteptarea se prelungi 
penibilă și în clipele următoare, pînă cînd un glas gros și răgușit 


rupse tăcerea. Vorbea Panait Gheorghe, nituitorul, și glasul lui, 
deși vătămat de tutun și de fumul cărbunelui, nu era lipsit de 
putere, nici de căldură umană: 

— Dacă am înțeles eu bine întrebarea, dumneata, ca director, 
vrei să știi cam ce oameni om fi noi ăștia, care ne-am adunat 
acilea. Apoi să știi că sîntem de toate felurile. Spui că pe unii din 
noi îi cunoști bine și la ei te-ai gîndit cînd ne-ai luat pe noi toți 
ăștilanţi pe garanţie. lacă, nu știu cine or fi oamenii aceia, cum 
arată la chip, ce meserie au; numai că, rogu-te, pune-mă și pe 
mine alături de dînșii. Cum mă cheamă știi, ce lucrez m-ai văzut 
— și mai sînt și alţii la fel, mulţi, crede-mă pe mine! 

Izbucniră aplauze ici, colo, apoi se întinseră, cu sobrietate, dar 
convingătoare, în întreaga hală. Ele continuară, pînă ce 
directorul, cu o privire la ceas, ridică mîna. 

— După cîte înţeleg, înseamnă că ne putem bizui pe toată 
lumea; vă mulţumesc! E ora patru și jumătate... Bună ziua! 

Maistrul Golgota dădu să deschidă gura, ca să anunțe 
închiderea ședinței, conform obiceiului, dar aplauzele izbucniră 
din nou, silindu-l să pocnească, o ultimă oară, nervos, din 
masele. De altfel, directorul nu mai era alături; o dată cu ultimul 
cuvint, sărise de la tribună și se pierduse între oameni, 
deschizîndu-și drum spre ieșire. 

Vecinul inginerului Dutchievici se uită la ceas; arăta într- 


adevăr patru și jumătate — și treizeci de secunde. Făcu o 
strimbătură și zise, prin colţul gurii: 
— Sforar! 


Dar Dutchievici nu-i răspunse, ci porni, netulburat, spre ușile 
halei. 

Ana Odeta rămase printre cei din urmă. În clipa cînd directorul 
spusese: „nu am secretară“, ea se înroșise foarte tare. | se 
păruse că aceste vorbe însemnau o mărturisire, vroiau să arate 
că e singur, nu are nici o femeie în preajmă... 


Săptămînă care trecuse, Ana Odeta lucrase cu Uică la 
inventar. Erau mii de articole: robinete, rodante, întinzătoare de 
sart, tacheţi, babale, hublouri, trombe de aerisire, capete de 
cângi, pompe, mii de piese, de oțel, de fier, de fontă, de 
aluminiu, de bronz, fiecare în felurite mărimi, și fiecare se 
înregistra, pe categorii, chiar dacă într-o categorie nu găseai 
decît două sau trei bucăți. 

După magazie, luară la rînd remizele: tablă, coltar, fier lat, fier 
rotund, materiale dezasortate, aruncate vraiște, răscolite de 
cazangii. 

Ana Odeta stătea de dimineaţa pînă seara tirziu în picioare, 
urmîndu-l pe magazioner, cu foile de inventar pe o bucată de 
placaj; nu era placaj gros, dar după o oră începea să atîrne greu. 
O durea braţul, în umăr și-n cot, iar degetele de la mîna dreaptă, 
între care ţinea creionul, făcuseră bătături. Venea îmbrăcată 
cînd cu o bluză și o fustă, cînd cu o rochie veche de doc cafeniu, 
decolorată de soare, cu părul strîns pe ceafă, cu buzele 
nevopsite — dar, cu toată cumințenia acestei înfățișări, 
feminitatea ei, atît de exersată, izbucnea din fiecare mișcare, 
ascunsă sub rochie, din fiecare bucăţică de piele rămasă liberă: 
gîtul, braţele, picioarele de la genunchi în jos. 

Curînd se obișnuiră cu toţii s-o vadă prin curte, urmîndu-l pe 
Uică, mică pe lîngă el, iar acesta răsucindu-și mustaţa din mers, 
dînd parcă să se înţeleagă multe despre drepturile lui. 

Acasă, Ana Odeta nu spunea un cuvînt despre viaţa în șantier, 
despre intenţiile ei de viitor; rămînea mută la întrebări, la 
îndemnuri și lamentări. 

— Mamă, m-ai lăsat pe drumuri! Din ce-o să trăim? Din șase 
mii pe lună, cît îţi dau ei? 

De la Miltiade venise un apel ultimativ: „Ai să-ţi muști pumnii 
mai tîrziu! Te aștept pînă la 5 iulie; sper că ţi-a mai rămas atita 
minte ca să te hotărăști cît mai e timp!“ Mătușii Didona îi lipsea 
curajul s-o îndemne la drum — era păţită; decît s-o știe bogată, 
dar departe, mai bine săracă aici, că doar o fată ca ea nu putea 
să rămînă singură și fără sprijin bărbătesc. 

— Scrie-i, mamă, să ne trimită ceva, dacă te iubește! Că altfel 
e galanton, ce să spun!... P-ormă om mai vedea noi ce-o fi! 

N-avea deocamdată propuneri concrete, dar nu făcea decit să 
umble toată ziua, să iscodească, să se frămînte în căutarea unui 
bărbat bun. 


Fata adormea curînd, după ce mînca te miri ce, o salată de 
roșii, cu untdelemn puțin, o farfurie de cartofi prăjiţi. Stăruinţele 
mătușii o urmăreau și-n somn. Aceasta stătea la căpătiiul ei pînă 
tîrziu, cu lumina care venea de-alături, nu ca s-o supravegheze, 
ci ca să-și continue cearta sau îndemnurile, de parcă n-o vedea 
dormind. 

Uneori, în somnul ei greu, Ana Odeta se dezvelea de căldură, 
lăsîndu-și trupul pe jumătate gol. Mătușa o cerceta, cu 
admiraţie, pînă îi veneau lacrimi în ochi. 

— Uite ce gleznișoară, mamă, și ce genunchi, ptiu, să nu te 
deochi! Și ce mijlocel, și ce ţiţe, of, de ce nule am eu! 

Se întîmpla cîteodată ca la stăruinţele ei, cînd glasul se ridica 
peste murmurul obișnuit, fata să deschidă ochii, buimacă de 
somn: 

— Ce este? Ce faci aici? 

— Jelesc, fata mamii, cînd văd cum te ofilești! 

— Nu mă ofilesc, ce-ţi veni!? 

— Ba te ofilești, că femeia fără bărbat e ca răsadul neudat la 
timp! 

— Și ce vrei să fac? 

— Caută-l, maică, pînă nu-i tîrziu! 

Nu mai de mult decit noaptea trecută, repetindu-se aceste 
stăruinţi, fata izbucnise în plîns. N-o jigneau vorbele mătușii, nici 
năravul, i le știa de mult, dar simţise și ea, deodată, nevoia unei 
mîngiieri, a unui braţ care să-i cuprindă mijlocul, s-o, frîngă 
puţin. Dimineaţa, la cinci, se trezise cu sufletul limpede, cu 
trupul odihnit, de parcă n-ar fi fost atit de zdrobită în ajun și 
pornise înviorată spre șantier; mai lipsea să-și pună o floare în 
păr, ca fetele pe care le întîlnea în poartă, așteptind să le vină 
rîndul la ceasul de pontaj, înconjurate de băieţi guralivi. 

Nu mai știa limpede ce-ar fi vrut, ce-ar fi fost cu putinţă din 
ceea ce aștepta, nemărturisit. Și iată că astăzi întîlnise pe 
neașteptate, unde ar fi bănuit mai puţin, pe omul acela de 
demult. O jumătate de oră nu făcuse decit să se uite la el, cuo 
nedumerire care o mai stăpinea și acum. Cînd el sărise sus, cu 
palma sprijinită în estradă, i se păruse că palma se sprijinea de 
umărul ei — îi simţise greutatea elastică, în trup. 

Era îmbrăcat cum îl revăzuse la tramvai, atunci, cu o cămașă 
albă și un pantalon de dril — și parcă se mai subţiase între timp. 
O izbise slăbiciunea lui; l-ai fi crezut bolnav, dacă n-ar fi avut 


mișcările atît de sigure și ochii atît de vii. Nu mai semăna de loc 
cu flăcăul de acum nouă ani; în unele clipe se întreba dacă nu o 
mințea amintirea, dacă nu-și făcea închipuiri. Timpul îl răvășise, 
îi pusese o paloare profundă pe chip, o lumină grea în ochii 
aceia așa de verzi cum nu mai văzuse alţii de-atunci. Dar era el, 
cînd ridea îl recunoștea pe deplin; orice altceva ar fi înșelat-o, 
risul și glasul erau ale lui, nu se schimbaseră între timp... Ar mai 
fi trebuit să fluture o păpușă în miini, aplecat peste parapet, 
biată jucărie pătată de uleiuri și de cărbuni, și să spună: „O 
capătă cine stă un minut la fund!“... 

Oare ce se întîmplase cu el în anii care trecuseră de atunci? 
Unde plecase, de unde venea acum? 

lar anii ei... Dacă ar fi putut să și-i smulgă din inimă și din 
trup, să-i lege într-un sac, cu o greutate la fund, să-i arunce în 
Dunărea aceasta care ascundea atitea în adîncurile ei de mil, și 
să se ducă la el, rizînd, cu ochii ei de copil, de demult: 
„Marinarule, eu sînt Odeta, Surioara, mai știi? Mergeam pe 
punte în miîini, mă dădeam la fund, iar tu îmi făceai jucării!...“ 

Oamenii plecaseră din hală, grupindu-se pe prietenii, 
discutînd, exclamînd, stîrniţi, iar ea rămase lipită de stilp, pînă 
ce-l auzi pe Uică, strigînd-o pe afară, autoritar și grăbit. Atunci 
își luă bucata de placaj pusă alături și alergă după el; mai aveau 
de inventariat buștenii de stejar și cheresteaua stivuită pe sute 
de metri, lîngă gardul de sîrmă dinspre sud. 

Rămase iarăși pînă seara tirziu, scriind: dulapi de brad 5 pe 
20, șase metri lung, 579 bucăți; dulapi de brad 6 pe 25, cinci 
metri lung, 803 bucăți... Și scînduri, și grinzi. 

— Le iei acasă, tovărășico, și mîine vii cu cubajul făcut! 

Cei doi manipulatori se spălau pe miini și pe git, la cișmeaua 
care făcea noroi în jur. 

Ana Odeta intră în biroul magaziei să-și lase bucata de placaj 
— hiîrtiile le făcu sul. li era rușine să spună că nu știe să cubeze; 
avea să se ducă în vecini, era o fată care lucra la fabrica de 
cherestea... 

Uică o urmă și-o întrebă, șoptit: 

— Ce zici, duduiţă? 

Ea nu răspunse. El stărui: 

— Ţi-a plăcut? 

Nu-i răspunse nici acum; își luă hiîrtiile și ieși... Dar aceste 
întrebări se puseseră în multe părţi de la ora patru și jumătate 


pînă acum — se puneau încă, în fel și chip — n-aveau să 
înceteze curînd. 


x 


Inginerul Dutchievici ședea pe o canapea năpirlită, în fundul 
cafenelei Elite, cu un pahar mare de coniac în față, avind 
băutura pe fund, un tabiet vechi și singurul care i se cunoștea. 
Nu era însurat, nu avea copii, nu-l vizitase nimeni acasă de cinci 
ani de cînd venise în oraș, își ţinea ușa închisă, trăia acolo ca 
urșii în bîrlog, și ca urșii se arăta de ursuz în fața celor ce-ar fi 
vrut să știe mai multe despre viaţa lui. 

În schimb, seara, de la opt pînă la zece, putea fi văzut la 
cafenea, bîndu-și coniacul cu înghiţituri mici, meditind sau 
toropind, cu chipul împietrit, cu ochii pe jumătate închiși. Cuiva 
ar fi putut să-i pară enigmatic, dar, în orașul acesta, lumea de la 
cafenea nu credea în existența complicaţiilor sufletești; era o 
lume de foști bogătași — filozofia lor se rezuma la atit: „Ai, ești 
fericit; n-ai, te ia naiba — restul nu contează nici cît un sac 
rupt!“ 

Să nu fi fost îmbrăcămintea lui atît de îngrijită, cravata 
înnodată cu meșteșug, gulerul apretat și acea înfățișare care-l 
făcea să se distingă între mulți, nimeni nu i-ar fi dat bună ziua 
acestui om singuratic și ursuz. Un coniac la cafenea, între 
armatori și exportatori scăpătaţi, între negustori speriaţi și misiţi 
întreprinzători, nu era de ajuns ca unul venit din altă parte să fie 
încetățenit; inginerul rămînea un străin. Știindu-i-se obiceiul, 
cunoscuții îl salutau de la distanţă; nimeni nu venea să se așeze 
la masa lui. 

În seara aceasta însă cineva veni, e drept, nu prea aproape, ci 
la masa vecină, așezîndu-se pe aceeași canapea cu el. 

— Bună seara, cucoane! 

În lumea cafenelei Elite cuvîntul „domn“ se adresa doar ca 
semn de rezervă oamenilor suspecți sau necunoscuți. 
„Cucoane“, în schimb, dovedea și intimitate, și afecţiune, și 
respect în același timp. 

Inginerul ridică ochii, impasibil, după o scurtă tresărire care 
arăta că fusese neplăcut surprins. 

— Bună seara, domnule Topologu. 


Noul venit, care purta în loc de nume o poreclă, era casierul 
șantierului: blond, scund, cu ochii cîrpiţi, cu o chelie rotundă, 
acoperită în parte, foarte iscusit, cu părul adus de la ceafă pînă 
pe fruntea brăzdată de mici încrețituri. 

Ceru o cafea, aprinse o ţigară și, slobozind fumul, se trase cu 
cîteva palme mai lîngă vecin. 

— Ce zici? 

Inginerul nu zise nimic; întoarse doar capul spre el, singura 
politeţe pe care o putea face, fiind totuși un om bine crescut. 

— S-a urcat scroafa-n copac! urmă noul venit. 

Neparticiparea celuilalt la o conversaţie începută așa de 
abrupt nu-l împiedică să continue, monologînd, sub stăpînirea 
unei enervări pe care și-o arăta trăgînd din ţigară des și scurt: 

— Adică să vină un nespălat, care pînă mai ieri se ploconea în 
fața mea, cu patru clase primare, de llie Conţu vorbesc... Păi de 
ce să fie el mai sus ca mine, care am studii superioare, mă rog, 
și experienţă și, cum să spun, am făcut ceva în acest șantier, 
mă stimează lumea, am un nume, nu? Tîmplarul Conţu, șeful 
serviciului administrativ! Îmi plesnește obrazul de rușine numai 
cînd mă gîndesc!... 

Făcu o pauză în care ochii cîrpiţi, sub perdeaua fumului de 
tutun, încercară să citească o aprobare pe chipul vecinului așa 
de impasibil și de tăcut. Neputind să citească nimic, se trase 
încă o palmă spre el și continuă, rizînd strîmb: 

— Să vezi haz cînd s-o încurca în hirtii! Păcat de Mititelu că 
nu-și ţine demnitatea și se... de contabilul-șef vorbesc. E un 
fricos, tremură să nu-l dea afară, altfel, eh, parcă nu-l știu eu! 
Dar de dat afară tot au să-l dea, după ce-au să stoarcă untul din 
el și-au să găsească altul, de-ai lor; ai să vezi, cum mă vezi pe 
mine acum! 

Dutchievici nu-l vedea, întorsese capul și se uita drept în faţă, 
încălzind paharul cu coniac în miini. 

— Și cum, cucoane, nu zici nimic? 

— Despre ce? 

— Despre noul șef al serviciului administrativ! 

— Cred că-i un gospodar harnic și priceput! 

— Ei poftim!... 

Casierul pufni de cîteva ori în șir, cu pauze lungi, supărat nu 
doar pe soartă, ci și pe vecin, care nu participa la indignarea lui, 
pînă ce în ochi i se aprinse o licărire nouă de șiretenie și venin. 


— Dar de Marchidan ce zici? întrebă apropiindu-se încă o 
dată, de data asta mai mult, pînă ce Dutchievici îi simţi umărul 
lîngă al său. 

Neprimind răspuns, continuă, apăsînd pe fiecare cuvînt: 

— Păi cum, cucoane, să ţi-l pună în coastă dumitale, om în 
vîrstă, fin, respectabil, cu studii în străinătate?... E-o tactică! 
(Făcu o pauză indignată.) N-ar fi fost normal să te numească 
director?!... Au pus un ciocănar! L-ai văzut cum se exprimă?... 
Parc-ar veni de la universitate! De unde dracu știu ăștia să 
vorbească? Fac școală cu ei noaptea, îi freacă, îi învaţă de 
toate! 

Inginerul sorbi ultima picătură de coniac. 

— la spune, continuă vecinul, aplecîndu-se spre el mai 
stăruitor, îţi dai demisia? 

— Dar dumneata? 

În clipa aceea făcură o mișcare amîndoi deodată; Dutchievici, 
care pusese din timp o hirtie de o sută de lei pe masă, sub 
paharul golit, se ridică să plece. Fără să vadă mișcarea lui, 
casierul se smuci de lîngă el și alunecă pe canapea pînă la 
vechiul loc, unde, prefăcîndu-se nepăsător și distrat, începu să 
bată darabana cu degetele în masă. 

Pe ușă intrase un client nou, funcţionar venit de curînd la 
șantier, Matache, șef la serviciul personalului. Avea obrazul 
tepos, albăstrui, spinarea adusă și ochi de miop, imenși sub 
lentilele ochelarilor cu multe dioptrii. Omul se îndreptă spre 
galantarul cu prăjituri de lîngă vitrină, trăgind după el o fetiţă 
palidă și firavă; îi semăna într-un fel, era desigur fata lui, purta 
și ea ochelari de mioapă. Probabil ieșeau de la cinematograf, 
fiindcă strada tocmai se animase. 

Casierul se speriase degeaba; bietul om nu putea să vadă 
pînă în fund, mai ales prin atîta fum, dar oricum... După ședința 
de azi, Dutchievici, de... Mai bine nu-l cunosc și nu-l știu, treaba 
lui! 


x 
Nu există un instrument care să măsoare tulburarea sufletului 


omenesc, în grade, în atmosfere sau în alt chip; mai degrabă 
trebuie s-o bănuiești, s-o presupui. In seara aceea era de 


presupus că tulburarea lui Ilie Conţu și-alor lui, de acasă, nu se 
clasifica printre cele mai mici. 

Noul șef al serviciului administrativ locuia în afara orașului, 
într-o mahala nouă, zisă a demobilizaţilor, aproape de șantier, 
unde moștenise o bucată de loc, de la taică-su, care fusese 
împroprietărit în 1918, cînd venise de la război. 

Aici își făcuse Ilie Conțu casa, după însurătoarea lui cam tirzie 
— trecuseră șapte ani de atunci; începuse s-o ridice în timpul 
cînd prin alte părţi bombele dărimau ziduri și-ţi trebuia mare 
tărie de suflet ca să crezi într-un sfîrșit bun. Pe urmă căzuseră 
bombe și asupra orașului, căutînd mai cu seamă fabricile — și-n 
jurul lui Ilie Conţu erau numai fabrici; dar nu-i atinseseră casa, 
nu pierdu nici un ochi de geam. 

Așa cum o vedeai astăzi, ai fi dat pe ea multe parale, deși el o 
făcuse mai din nimic, cu trudă și cu răbdare, și cu un netăgăduit 
simț pentru frumos. Zidurile erau de chirpici; o vară întreagă 
frămiîntase nevasta pămîntul, cu picioarele — el era la lucru, în 
docuri, n-o ajuta decit seara și duminicile, cînd ar fi avut dreptul 
să se odihnească puţin. Două odăi mari, sală, bucătărie, cămară, 
magazie... Deasupra, carton asfaltat, tabla era scumpă, ţigla 
cerea șarpantă mai grea, material mult. Dar pe cartonul negru, 
întinzînd smoală iar deasupra presărind praf verzui de piatră, 
aruncat de mozaicari ca fără folos, vopsind roșu șipcile care 
leagă cartonul, acoperișul părea al unui „cottage“ pentru 
vilegiaturiști — și costase, cu totul și cu totul, fără muncă, lei 
una mie două sute, în 1942. 

Timplăria făcută din scînduri de ambalaj, luate din port pe 
preț mic, fusese lucrată numai de mîna lui — era în meșteșug. 
La fel dușumeaua și chiar mobila, paturi, mese, scaune, 
dulapuri, numai brad, dar frumos lustruit, pe alocuri cu 
înflorituri. Făcuse și baie, mai tîrziu, despărțind antreul cu un zid 
spre fund — cu scurgerea afară, cu ciment pe jos, doar că avea 
cadă de scînduri, iar apa venea vara dintr-un butoi, care se 
încălzea singur la dogoarea din pod. larna, cazanul pe mașina 
de gătit — și foc dedesubt. Ilie Conţu nu făcuse asemenea lux 
pentru a stîrni pizmă printre vecini — curăţenia sufletului 
însemna pentru el să fii mai întîi spălat și curat la trup. 

Nevasta și-o găsise într-o familie de oameni necăjiţi, dar fără 
cusur — munciseră amindoi alături, la fel de curaţi în suflete și 


în gînd. lar rodul acestei pure uniuni fuseseră doi copii, amindoi 
băieţi — de cinci ani primul, mezinul de patru — încă plăpînzi. 


Apoi, în 1945, deschizindu-i cineva capul, Ilie Conţu se 
înscrisese la comuniști. Făcuse acest pas nu ca să spulbere 
nedreptăţi — nu le vedea limpede, se născuse cu ele, i se 


păreau orînduiri firești. Se înscrisese dintr-o pornire blajină, să 
capete de la partid acel ajutor, negăsit pînă acum, ca să facă 
puțină regulă împrejur, că prea era murdară și nechivernisită 
mahalaua lui, prea trăiau rău oamenii aici. In alte vremuri, poate 
s-ar fi străduit să ajungă la bătrineţe primar, pentru binele 
obștesc, nu spre a se fuduli. Comuniștii îl ajutau să-și 
înfăptuiască gîndurile neașteptat de curînd. 

Și îndată tîmplarul se puse pe lucru, făcînd ceea ce îl îndemna 
firea lui: se apucă de gospodărit. 

Oficial se chema că-i delegat de cartier, ceea ce și era scris în 
hîrtii. În această calitate sîcîi multă lume, pe prefect, pe primar, 
pe directorul uzinei, cel care dădea apă și lumină în oraș, pe 
directorul cadastrului, al drumurilor și-al salubritățţii, sîcîi și pe 
vecini, scoţindu-i la muncă voluntară — că pînă nu pui și tu 
mîna, mă frate, nu iese nimic! Și în doi ani, mahalaua devenise 
de nerecunoscut — se chema cartier acum... Trase apă pe 
străzi, iar la colţuri făcu cișmele, să scape lumea de puț, mai 
ales că în puțuri apa nu era bună; avea și gust sălciu, purta și 
molima febrei tifoide, bolnăvind pe mulţi. O parte din gospodari 
își făcură cișmea chiar în curte, ba unii, bunăoară Uică, traseră 
țeava pînă în bucătărie, să deschizi robinetul — și-atit. Dar pe 
Uică, ţeava și robinetul, și altele, nu-l costau nimic, mai dăduse 
și la vecini; lui Ilie Conţu, nu. 

O dată cu apa, se puseră stilpi pe străzi și se aduse lumină 
electrică în case, sfirșindu-se cu coada la pompa de gaz. 

Apoi se cără piatră, cu camioane, luate împrumut de la 
fabricile din jur, și cu braţele gospodarilor, deși aceștia, destul 
de trudiți cu muncile lor cam bombăneau și-l înjurau pe Ilie 
Contu în gînd. Curînd însă oamenii văzură binefacerea acestei 
strădanii: se pavară străzile, nu cu piatră cubică, ci doar cu 
bolovani de rîu, iar trotuarele cu lespezi de calcar, aduse cu 
șlepul, din sus. (Nici șlepurile, nici remorcherele nu costaseră 
nimic. Îl costaseră doar pe llie Conţu zile de alergătură și 
oboseală la gură, pe la armatori, pe la societăţi.) Cînd ploua, nu 
se mai făcea glod, pe secetă nu se mai ridica praf. Acum 


gospodarii puteau să meargă cu încălțămintea neînnoroiată pînă 
în șosea sau pînă la tramvai; nu mai umblau cu surcelușa în 
buzunar, să se curețe cînd ajungeau la locul curat. 

Azi lumea îi era recunoscătoare lui Ilie Conţu și-l respectau 
chiar cei mai afurisiţi, de unde la început îl priviseră cu toţii 
ursuz. Doar unii îl numeau în batjocură „tovarășul domn 
primar“, dar nici aceștia nu puteau spune despre el că făcuse 
ceva în folosul lui, mai ales că era între cei doi sau trei 
gospodari care nu își trăseseră lumină în casă, deși avea stilpul 
la doi pași de acoperiș; o fi fost greu de crezut, dar cînd ai 
numai o leafă, doi copii și o nevastă care să îngrijească de ei, nu 
poţi să scoţi dintr-o dată nouă mii de lei pentru instalaţie și 
pentru branșament. 

Aceasta era situaţia lui Ilie Conţu în casa lui și în cartier, în 
ziua cînd se auzi că fusese numit șeful serviciului administrativ 
la șantier. 

Se întoarse acasă abia pe la ora șapte — mai stătuse de vorbă 
cu unii, mai chibzuise la cele ce avea de făcut, zăbovise prin 
curtea șantierului, cercetase grămezile de fiare, stivele de 
cherestea, maldărele de cărbuni, unde pînă acum nu fusese 
treaba lui și, socotind că prima datorie era să pună ordine în 
acest balamuc, își și întocmise un plan de lucru pentru a doua zi. 

Veni, așadar, în preajma înserării, cu vreo zece inși după el, 
unii să-i dea sfaturi, alţii să-l lingușească: nu-i puţin lucru să fii 
șeful serviciului administrativ! 

Nevasta aflase de la alţii; îl primi la poartă, cu ochii 
înlăcrimaţi, și bucuroasă, și speriată. Copilul cel mare era la 
răspîntie, înălța un turcaleț, dînd porunci cu mîinile la spate, cu 
burta înainte, de parcă el ar fi fost șef, nu taică-su; cel mic se 
ținea de fusta maică-si, privindu-și părintele cu o precoce 
admiraţie. 

— Ile (așa îi spunea lui Ilie Conţu nevasta), e adevărat? 

— E adevărat, uite, se-ntimplă și minuni! 

Pe vremea cînd mergeau la biserică, în viaţa lor nu fusese nici 
o minune, decit cei doi copii, dar aceștia veneau la oricine, și la 
oamenii cu credinţă și la păcătoși! 

— lle, și-au făcut rîs de tine! (Nevasta se închină.) 

— Hei, fetică! (așa îi zicea el nevestei și astăzi, ca la început, 
cînd o luase de la părinţi). Risul ăsta înseamnă optsprezece mii 
pe lună! Auzi tu? Am scăpat de griji! 


Atita aflase că va fi salariul lui: Topologu, casierul, venise 
după el la sfîrșitul ședinței și-l informase numaidecit. 

În clipa care urmă, Ilie Conţu, rușinat de trufia lui, schimbă 
vorba repede: 

— la, fetică, mai bine pune mîna pe cinci sticle și du-te la colț 
de adă niște vin să ne omenim. 

Vroia să-i cinstească pe ceilalţi, suita lui, că el unul, din 
deprinderea veche a sărăciei, nu prea punea gura pe vin. 

Femeia se uită speriată la el. 

— ȘI... 

— Du-te și-i ia, că n-o să ne închinăm la ei! 

Aveau șase sute de lei în casă, bani mici la acel timp, puși 


bine pentru unele nevoi — și sticla de vin, molan roșu, acriu, 
costa o sută, deci zburau cinci. 
— Păi miine... 


— Hai, du-te, dacă îţi spun! 

Femeia se duse după vin, zăbovi, lăsă sticlele la cîrciumă, se 
abătu pe la casa de rugăciuni, că în cartier nu era biserică, se 
lăsă în genunchi și ceru sprijinul lui Dumnezeu, cu fruntea de 
dușumea, speriată de mărire în smerenia ei... 

Apoi veni cu vinul, puse un ștergar lung pe masa de sub 
umbrar; erau numai flori în jur, cîrciumărese cărnoase, ochiul 
boului, languros și mut, petunii albe, albăstrii, roșii, proaspăt 
udate, regina nopţii începea să se deschidă, împrăștiindu-și 
mireasma. Aduse femeia și scăunele din casă, băncile de pe 
cele trei laturi ale mesei nu erau de ajuns, aduse pahare și 
murături — n-aveau alt mizilic — și oamenii începură să 
ciocnească: 

— Să trăieşti, nea llie! 

— Să fie într-un ceas bun! 

Ilie Conţu ciocnea cu fiecare, dar punea paharul la loc. Nimeni 
nu-l îndemna, îi știau obiceiul — și-apoi toţi urmăreau să-i fie în 
voie, de ce să-l sicîie tocmai acum? 

După urări, vorbiră de șantier, fiecare avînd grijă să-și spună 
păsul lui: 

— Măi llie, eu aș zice să... 

— Lasă asta; în primul rînd și mai întîi... 

— Stăi, mă, că omul n-are zece urechi... Mă nea llie, vezi 
dumneata... 


llie Conţu nu-i asculta, prea se înghesuiau mulţi, și-apoi 
gîndise el destul azi, știa ce are de făcut, nu după toanele 
cutăruia, sau cutăruia... Era doar nemultumit că oamenii nu-i 
spun „tovarășe șef administrativ“; prieteni, mă rog, și vecini, 
înțelegea orice, la un pahar de vin, dar dacă vroiau să vorbească 
de șantier, nu era ăsta gradul lui? 

Asupra acestei nemulțumiri, la poartă se ivi și Uică, venind de 
la șantier. Ilie Conţu nu-l avea la inimă, se posomori, dar îndată 
totul în el se schimbă. 

Magazionerul veni pînă în faţa mesei și pocni din călciie: 

— Să trăiţi, tovarașe șef! 

Nu, nici vorbă, nu vroia să-și bată joc, avea alte cusururi, 
puteau să-l socotească cei de faţă, bunăoară slugarnic și 
lingușitor, nici Ilie Conţu nu-l credea altfel, dar semnul de 
respect al magazionerului, chit că prefăcut, venea tocmai la 
timp să-i înveţe ceva și pe cei din jur. 

— Să trăieşti, nașule! zise, mulţumit. la vino colea și șezi! 

— Lasă, tovarășe șef! 

— Hai mă, ei haide, că doar nu sîntem la servici. De unde vii? 
Uică își umflă pieptul, ca un curcan, dar în glas fu sfios și 
modest, ca și cum ar fi greșit: 

— De la șantier! 

— Cu inventarul? 

Ilie Conţu vroia să arate că știe treburile, întreba ca șef, nu ca 
vecin. 

— Cu inventarul! oftă Uică. M-a deșălat! 

Și își luă un aer de om tare trudit. Adevărul este că muncise, 
nu puteai să negi, era ora aproape nouă și știau toți că-i dăduse 
zor ultimele zile ca și cînd ar fi inventariat averea nevesti-si. 

Femeia aduse lampa aprinsă din casă. In clipa asta, Ilie Conţu 
se dezmetici și se uită stăruitor la magazionerul trudit. Muncea 
omul, neîndoios, dar oare ce avea în gînd? — că n-o făcea de 
dragul nimănuia, nu era firea lui! 

Sfirșindu-se vinul și fiind tirziu, oaspeţii plecară pe rînd. 
Rămase doar Uică — abia venise — și-apoi ar fi vrut să-i spună 
ceva finului, atit că nu știa de unde porni. Pînă la urmă, cînd nu 
mai fu nimeni în jur, se trase mai lîngă el și începu: 

— Tovarășe... 

Ce naiba, prea era de tot s-o ţină cu titlurile într-una, mai ales 
că plecaseră toţi! 


— Finule, că nu știu cum să-ţi mai spun, aici doar nu sîntem la 
servici, acolo, se-nțelege, respectul, cuviința — un cuvînt și 
punct! Ai, bre, să-ţi aduc ceva tub și sîrmă, să-ţi tragă curent, 
că-i mai mare rușinea să stai cu lampă de gaz — șeful serviciului 
administrativ! 

Ilie Conţu îl privi uimit; s-ar fi așteptat la orice, dar la asta nu. 

II știuse pe Uică și hoț, și hain — și mai rău de-atit, dar nu-l 
crezuse prost. Adică își închipuia el, care încercase zadarnic să-l 
spurce de atitea ori, c-o să izbutească tocmai acum? 

— Ai tu sîrmă și tub? 

— Am, nu am, știi că-s destule, ce să mai vorbim! 

— Și unde-s? 

— Parcă dumneata nu știi! Măi finule, asta nu se cheamă furt, 
că altfel n-aş fi venit să-ţi spun, doar te știu. 

— Dar asta cum se cheamă? scrișni deodată Ilie Conţu, 
smulgîndu-i o piatră de polizor din buzunarul stîng. 

Cînd magazionerul se trăsese spre dînsul, simţise în buzunarul 
lui ceva greu și de-atunci nu făcuse decit să dibuiască încetișor 
corpul delict, cu mîna lui de meșteșugar fin, pe care Uică nici 
măcar n-o simţi. 

— Ce să fie! răspunse musafirul, vrînd cu tot dinadinsul să 
pară senin. la, o piatră de polizor... 

— Și astea ce sînt? întrebă Contu întinzind mîna pe la spatele 
lui și băgînd-o în buzunarul drept, fără nici un ocoliș. 

Erau trei pile late, doar atit, cîteva sute de lei, ușor de vîndut 
pe la meseriași, că așa bune nu se mai găseau prin prăvălii. 

— Mă Uică, vorbi llie Conţu, blajin, la pușcărie n-am să te bag, 
fiindcă nu vreau să-mi încep treaba cu un lucru urit. Numai că 
ascultă ce-ţi spun: să duci astea înapoi de unde le-ai luat; eu mă 
fac mut. Dar dacă se mai întîmplă o dată să te prind, te sluțesc! 
M-ai auzit? lar acum du-te, și la mine în casă nu mai veni curînd. 
O să te chem eu, cînd oi socoti că te-ai pocăit! 

Cele spuse se petrecuseră între ei, nevasta era în casă, îi 
culca pe copii, nu simţi nimic, nu băgă de seamă că fusese ceva 
nici după plecarea musafirului, cînd îi dădu bărbatului să 
mănînce; chipul lui părea liniștit. Dar după masă, Ilie Conţu intră 
în casă, luă un plaivaz timplăresc, o bucată de hirtie dintr-un 
registru vechi și porni spre poartă, împotriva oricărui obicei, căci 
seara, după masă, nu se mai ducea nicăieri. 

— Unde-ai plecat? 


— Pînă ici; să nu stingi lampa că viu curînd. 

Nu se duse departe, doar la Uică, șapte case mai sus. În 
curtea acestuia ardea bec mare, pe stilp. Familia sfirșea cina, 
afară, lingă bucătăria din fund. Aveau cine rău, dar nu-i 
dăduseră încă drumul din lanţ; și-apoi pe oaspetele neașteptat îl 
cunoștea, se gudură scheunînd. 

— Ce-i, finule? întrebă magazionerul, ridicîndu-se repede și 
pășind în întîmpinarea lui, cu mustăţile unse de grăsimi. Cu ce 
nevoie veniși? 

— Pentru inventar! răspunse llie Conţu scurt, printre dinţi. 

— Care inventar? 

— Ai să vezi tu! E cam tirziu, dar zic să-ţi trimeţi nevasta cu 
copiii în vecini, doar puţin. Avem de vorbit. 

Rămași singuri, oaspetele intră în casă, fără să fie poftit și 
aprinse luminile, peste tot, ca și cînd el ar fi fost stăpînul aici. 

— Ce faci, finule?! Intră țînţarii și nu mai putem dormi! 

— Apăi, nașule, de dormit ai să dormi numai dacă ești 
nesimtit! 

Ilie Conțu luă toate din casă la rînd, scriind pe hirtie ceea ce 
socotea potrivit; se uită prin dulapuri, pe sub paturi, deschise 
sertarele, merse și la magazie și avu destule de scris: Holz- 
șurupuri de aramă 3 pe 50, 7 cutii a 50 bucăți; idem, 4 pe 60,5 
cutii a cîte 50 bucăţi; bare de bronz brut, 30 bucăţi; un cod 
internaţional de semnale, din pînză de astar, complet, 43 de 
pavilioane... 

— Astea cui le vindeai, măi? Ori poate vroiai să-ţi faci cu ele 
pijama în dungi? 

Cercetarea se prelungi. Uică știa ce-i aia inventar, îl treceau 
nădușelile, gîfiia, nu putea decit să-și urmeze călăul, bîiguind din 
cînd în cînd: 

— Măi, finule, las-o naibii, bre, de ce ești nu știu cum? 

La un timp, se auzi poarta sciîrțiind; nevasta își pierduse 
răbdarea, copiii scînceau că le e somn. Uică se repezi în 
întîmpinarea lor și-i goni. 

— Dar ce faceţi aici, omule? 

— Hai, du-te, dacă-ţi spun! 

După ce sfîrși totul, Ilie Conţu se opri în sala dintre odăi și se 
uită încă o dată în jur. 


— Dușumelele degeaba să le trec! vorbi ca pentru sine, 
meditînd. Sîrmele din pereţi, iarăși... Vopseaua, ce mai poţi să-i 
faci, ai dat-o, s-a dus! Ai ceva bani, nașule? 

Uică se învioră, sări numaidecit: 

— Am ceva, finule; spune-mi cit vrei? 

— Cit vreau eu? Păi de ce? N-am nevoie! Dar uite ce să faci tu 
mîine: te învoiesc o oră, că doar ai vrut să-mi fii naș, să te duci 
în tîrg și să cumperi... (Numără ușile în gînd, le ţinea minte pe 
toate, timplăria era meseria lui.) ...să cumperi opt broaște 
Wertheim, cu drucăre de bronz nichelat, ca să nu le mai scoţi p- 
astea de-aici. Dar să nu uiţi, că eu le scriul!... 

Stăpînul casei nu mai înțelegea nimic. 

— lacă inventarul! zise Ilie Conţu, arătînd hirtia cu scrisul cam 
strimb. Toate astea, nașule, cîte le-am trecut aici, să le duci 
înapoi, dar nu de-a dreptul în magazie; să vii întîi la control, pe 
la mine. 

— Măi finule!... 

— Nu zic să iei căruță, ca să te vadă toată lumea și să te faci 
de rîs. Du-le cum le-ai adus, știi tu! Atît că pînă poimiine seară, 
să nu mai rămînă nimic, altfel e bucluc! 

— Măi finule, stai bre, că dacă-i așa, astea nici nu le-am luat 
acuma. 

— Dar cînd? 

— Păi le-am luat mai demult... (Uică se lumină deodată, ca 
hoţul cinstit.) Le-am luat de la Năsturaș, era șantierul lui, nu-s 
ale poporului, am... am lovit în burjui! 

— Și piatra de polizor, și pilele cu care te-am prins? întrebă 
Ilie Conţu, descumpănit de argumentaţia lui. 

— Alea le duc, finule, uite, chiar miine le duc! 

Urmă o tăcere; llie Conţu se uita la el puţin cam năuc, era și 
tîrziu, se simţea obosit, prea multe într-o zi; și-apoi nu era nici 
jurist, să-nţeleagă treaba de la primul cuvînt. Șovăi... Poate avea 
și Uică o dreptate a lui. Apoi se înfurie din senin; ei, asta-i, pe 
cine vrei să prostești tu? Și, stăpînindu-se, vorbi cu același glas 
liniștit: 

— Apăi, mă nașule, nu-i așa cum zici! Mai întîi că, de la unul 
sau de la altul, furtul rămîne furt. Al doilea, cînd am luat 
șantierul lui Năsturaș, l-am luat cu totul, și cu ce-avea să 
încaseze, și cu ce-avea de plătit... Va să zică se cheamă că ne 


ești dator nouă, nu dumnealui... Fă bine și plătește-te, că altfel 
te jupuim! 

Apoi se duse acasă și încă un timp se gîndi: oare nu fusese 
prea aspru?... A, cît despre asta, hotărît nu! Atunci fusese prea 
blînd? Ei, pe naiba! Își începea noua slujbă abia mîine dimineaţă, 
ce să se frăminte atit! 


x 


La ora aceea, Marchidan sosise de curînd acasă; ședea pe un 
scaun, privind în gol, cu vioara în mîna stingă sprijinită pe 
genunchi, cu arcușul în dreapta... Nu putea să cînte — părea 
chinuit. Tulburarea lui nu semăna cu a nimănuia, era ciudată și 
inexplicabilă. 

Nu plecase de la șantier o dată cu toată lumea... Rămăsese 
acolo pînă la opt și jumătate; întîrzia și alteori, triindu-și hîrtiile, 
pregătindu-și lucrul de a doua zi; era un tînăr harnic. Acum nu 
făcea nimic, pîndea cu servieta în mînă la una din ferestrele 
largi ale sălii de trasaj, de unde se vedea toată cala, și dincolo, 
de Dunăre, balta, în amurg, cobori la debarcader — venea o 
barcă; era Donos, îl știa că plecase pe la ora șase. li ţinu calea, 
nehotărit, gata să facă stînga-mprejur și să se întoarcă, dar nu 
mai avea cum; sudorul venea spre el, întins: 

— Unde-ai dispărut? Vroiam să te felicit! 

Marchidan biigui: 

— Am-— am fost pe-aici. (Apoi adăugă, cu capul în jos, 
șovăind:) Vroiam... să vă spun ceva. 

Vorbea deferent și timid, într-un fel care lui Donos nu-i plăcu; 
dar nu era potrivit să-l îndrepte acum. 

— Spune, te ascult! 

Inginerul șovăi iarăși, cu capul în jos, doar o clipă, după aceea 
ridică privirile din pămînt: 

— Vreau să vă spun cinstit; mi s-a dat o funcţie importantă... 
Nu cred că sînt bun! 

Donos nu-i întîlni privirea; tocmai atunci își duse mîna la ochi 
și se frecă, înciudat, gest pe care îl repeta mai demult. Clipa 
cînd fizionomia tînărului inginer i-ar fi putut da de gindit, trecu. 
Zise, pornind: 

— Eşti cam timid! Dar nu-ţi fie teamă: o să te sprijinim! 


Se întunecase cînd Marchidan ieși pe poartă, foarte confuz. La 
barieră, îndreptîndu-se spre stația de tramvai, îl zări pe Golgota 
sub șopronul cîrciumii; maistrul ședea la un pahar de vin cu 
cîțiva inși, muncitori din șantier — nu se dădea în lături să bea 
cu ei și să mai schimbe cîte un cuvînt, de-aceea și era atit de 
iubit. Acum oamenii tocmai vorbeau despre directorul nou: 

— Aţi văzut ce zăcea în el? Cine-ar fi zis? 

— Să vedem mai tirziu! 

— Ce să mai vezi?! Omul isteț se cunoaște după cuvînt! 
Inginer să fi fost, n-ar fi vorbit mai frumos și mai lămurit! 

Era aceeași constatare pe care o exprima și casierul, cam în 
același timp, dar cu alt gînd. Înaintea altei însușiri, îndemînarea 
directorului la vorbă sărea în ochii oricui. 

— Şi cum, nene Atanasie, ăsta n-a fost înainte nimic? 
Dumneata trebuie să știi! 

Maistrul Golgota, chemat pe numele mic, prietenos și intim, 
ridică din umeri. Răspunse altcineva în locul lui: 

— Ce să fie? Cazangiu!... Ba stai, că la început era vopsitor. 

— Dar mai înainte, pîn-a venit aici? 

— A fost mecanic pe vapor; nu-i nimic de ascuns! 

Moș Niculae Aristotel, cel mai bătrîn dintre comeseni și din 
șantier, lăcătuș, își șterse cu o îngîmfare nevinovată mustaţa 
udă de vin și zise clipind: 

— Da pe mine cum de mă știe pe nume, că n-am vorbit 
niciodată cu el?! 

— Îi cunoaște pe toţi, n-aţi văzut!? 

— Aiurea, pe toți!... 

— Oricum, pe mulţi! Cine știe de cînd e cu ochii pe noi! 

Maistrul Golgota se ridică brusc și strigă în drum: 

— Frate lani! 

Marchidan vru s-o ia pe partea cealaltă a străzii, să se urce în 
tramvai la staţia următoare, dar era prea tirziu. 

— Vino să bei cu noi un pahar de vin! 

Oamenii îi făcură loc, îl socoteau de-ai lor, muncea alături de 
ei, chit că era cam închis. Se așeză, stînjenit. 

— La mai mare, domnule inginer! S-ar cuveni să faceți cinste 
cu un chil! 

Noul venit tresări. 

— Fac eu cinste! interveni maistrul Golgota. Fănică, mai adu 
două sticle și spune-i lui Temis să treacă la mine tot ce s-a băut! 


Ciocniră în sănătatea maistrului și pentru avansarea lui 
Marchidan. Acesta înghiţi greu un pahar de vin; îi tremura mîna, 
dar nu se văzu. Pe urmă se ridică grăbit și confuz: 

— Vă mulţumesc! Trebuie să mă duc! 

— Stai că merg și eu! zise maistrul Golgota ridicîndu-se o dată 
cu el. Ne vedem miine, măi tovarăși! Vinul e plătit. 

II conduse pe inginer pînă aproape de casă, fără să-i spună un 
cuvînt. Doar la despărțire, strîngîndu-i mîna și reținîndu-i-o mai 
mult, îi vorbi cu oarecare tilc: 

— Să știi că eu te-am susţinut! 

Simţi mîna lui Marchidan chircindu-se, dar nu i-o slăbi și 
adăugă, schimbiînd glasul, dîndu-i un fel de autoritate: 

— Acum să te vedem la treabă, tovarășe lani! 

Inginerul ajunse acasă urmărit de glasul lui. Nevasta ședea 
într-un fotoliu, în odaia de la faţă. Era o ființă suavă, blondă, cu 
ochii mari, albaștri, cu faţa colorată gingaș, în tonuri calde și 
pastelate, deși nu cunoștea fardul — imagine uimitoare în casa 
aceasta veche, scundă, cu pereţii cam strimbi, pe alocuri 
dărăpănată. Işi duse mîna la piept, cu o mișcare de teamă, și 
gestul firav se potrivea întocmai înfățișării ei, fragile și speriate. 

— Ce-i cu tine, lani? Eşti bolnav? Ai necazuri? 

Marchidan avea totdeauna pielea obrazului palidă și cam 
puhavă, ca a merelor care se trec înainte de a fi coapte, dar 
acum era năpădită de altă paloare, încă mai nefirească. Nu 
răspunse; își trînti servieta pe un scaun, și mergiînd la scrinul 
dintre ferestre, pe care odihnea cutia viorii, neagră, rămase 
nemișcat, pînă ce făptura fragilă se auzi iarăși, în șoaptă: 

— lani! 

— Ce e? 

— A fost pe-aici naşul Panait. 

— Ce vrea? 

— Nu știu; ceva cu barcazul. 

— Bine!... Și-acum lasă-mă în pace! 

— Eşti bolnav? 

— Taci odată! 

— Ai necazuri? 

Cutia viorii trosni, sub o izbitură de pumn enervată. 

— Pleacă! 

Femeia se ridică, supusă, deşi fără să înțeleagă izbucnirea 
aceasta, și porni spre odaia de alături, unde se vedea masa, 


pregătită pentru cina bărbatului. Mergea greu, aplecată puţin 
din umeri într-o parte. Abia cînd ajunse în lumina care îmbrăca 
pragul se dezvălui infirmitatea: avea un picior mai scurt decit 
celălalt, încălțat cu pantof ortopedic, cu talpa de o palmă, negru, 
greu, monstruos pe o alcătuire așa de fragilă și graţioasă. 

Mai tîrziu, soţul scoase vioara și, așezîndu-se pe scaun, îi 
încercă distrat coardele; dar parcă nu le auzi — îi era străină 
muzica în seara aceasta — rămase pe gînduri, nemișcat, 
mușcîndu-și din cînd în cînd buzele ca iasca, privind în golul 
nopţii de la fereastră. 


x 


Ana Odeta întiîrziase mult în seara aceea; Uică îi dăduse 
drumul abia după ce se întunecase. Trecînd pe la birouri, în 
drum spre ieșire, văzu lumină la o fereastră și se opri cîteva 
clipe. Fără să cunoască topografia clădirii, bănuia unde putea să 
ardă acea lumină unică, simţea cine-i omul aflat acolo de veghe, 
dar nu era în drept să-l vegheze la rîndu-i, așa că își continuă 
drumul... 

În clipa cînd Ana Odeta ieșea pe poartă, Donos ciocănea la 
ușa omului presupus de ea, căruia i se spusese Meit odată. 

— Intră, Donos! 

Cu aceste cuvinte, omul căruia nu-i mai spunea nimeni Meit 
astăzi își îndreptă spinarea și își trecu apăsat mîinile pe față. Pe 
obrazul supt, barba îi crescuse în citeva ceasuri punîndu-i umbre 
albăstrii sub pomeţi, dîndu-i altă fizionomie decit cea de după- 
amiază; chiar și mișcările lui nu mai erau ale celui care sărise cu 
atita ușurință pe estradă. 

Ciocănitura în ușă se repetă, mai tare de data aceasta. 

— Intră! 

Abia acum își auzi glasul. 

Ușa se deschise, oaspetele întirziat intră vesel, deși în clipa 
dinainte avusese fața îngîndurată, veni drept la el și în loc de 
salut îi răvăși părul, cu un gest afectuos, ca și cum, văzîndu-l 
cam rătăcit, ar fi vrut să-l dezmeticească. Purtarea lui dovedea o 
prietenie mai veche, dusă pînă la intimitate. 

Cel căruia i se zicea Matei astăzi încercă să zimbească, dar nu 
izbuti decît pe jumătate. 

— Șezi, Donos! De ce-ai venit așa de tîrziu? 


— Te-am lăsat să lucrezi. Dar ce ai, te doare capul? 

— Mă doare al dracului! 

— la un hap. Uite... 

Noul venit era un ins de vreo treizeci de ani, negricios, slab, 
cu fața prelungă, cu fruntea încrețită, cu fălcile desenate prea 
puternic, ca și cum ar fi fost mereu încleștate, ca într-o 
permanentă grimasă. Dacă ar fi fost ceva mai înalt de statură, 
ar fi semănat într-un fel cu omul din faţă, nu o asemănare 
evidentă și concretă, ci una neclară, greu să știi de unde 
pornește, acea asemănare dobiîndită de unii după un trai mai 
lung împreună, cînd îi mai leagă și asemănări sufletești, 
ascunse, dar trainice. Era în capul gol, se vedea că așa umblase 
pe-afară, vintul îi răvășise părul, și parcă îi rămăsese între 
șuvițele aspre. Peste cămașa cadrilată, purta o vestă de piele 
neagră, lucioasă, care-i dădea chiar un fel de eleganţă. 

Matei arătă o cutiuţă pe masă. 

— Nu mai iau; de la prînz pînă acum am înghiţit patru. 

— Prea multe doctorii! zise Donos, punînd pilula la loc în 
buzunarul de unde o scosese și așezindu-se pe unul din fotoliile 
aflate în fața biroului. Am luat și eu două, mai adineauri. 

— Dar tu ce ai? 

— La mine-i altceva, cred că o răceală, m-a tras un curent în 
baltă. 

— Ai fost la pescuit? 

— La pescuit, numai că am uitat să-mi iau undița. 

— Și ce-ai pescuit fără undiţă? 

— N-am pescuit nimic; m-am plimbat cu barca. 

— Singur? 

Donos păru că nu auzise; rămase o clipă pe gînduri, apoi 
tresări deodată: 

— Ce-ai spus? 

Abia acum observă Matei că avea un ochi înroșit. 

— Ce-ai păţit la ochi? 

— Mi-a sărit ieri o scînteie de la polizor; nu m-a supărat la 
început. 

— Să te duci la doctor; cu ochii nu-i de glumit. De ce lucrezi la 
polizor fără ochelari? 

Cînd lucrezi la polizor nu pui ochelari și greu și poate întîmpla 
să-ți sară o scînteie în ochi, dar dacă se întîmplă o dată s-o 
păţești, oricine te poate învinui că nu te-ai păzit. 


— Pe mulți ai văzut tu să-și pună ochelari cînd umblă la 
polizor? întrebă Donos, ducîndu-și mecanic mîna la ochiul 
înroșit. 

Păreau amindoi cam iritaţi, din senin, și totuși felul cum se 
priveau, cum se purtau, dovedea, ca și gestul lui Donos de la 
început, aceeași legătură veche dintre ei, o prietenie trainică, 
încercată pesemne din greu și îndelung. Cînd Donos ciocănise în 
ușă, Matei știuse că este el, nu fiindcă îl aștepta — ar fi putut să 
vină și altul înaintea lui. Dar ciocănitul, cu toate că nu era un 
semnal, cu toate că n-avea nimic dinainte stabilit, aparţinea 
unui singur om, i-l recunoștea cu un simţ ascuns. 

Urmă o tăcere, după care Matei întrebă: 

— Cum era în baltă? 

Cei care îl cunoscuseră azi s-ar fi mirat să-l vadă acum așa, 
ezitind, fiindcă era limpede, altceva ar fi vrut să vorbească, nu-l 
interesa plimbarea lui Donos pe apă. 

Acesta îl privi lung. 

— Lasă! zise. Mai bine să vorbim miine; ești obosit. 

— Nu; spune acum! 

Donos nu vorbi numaidecit. 

— L-am repezit puţin pe Dutchievici, continuă Matei, simțind 
ezitarea lui. 

— Chiar prea mult! Dar nu era vorba de el. Ce-ţi veni să le 
spui oamenilor de pantaloni scurți? 

— Trebuia să te consult? 

— Nu neapărat pe mine; pe orice fierar sau cazangiu, dacă tu 
ţi-ai uitat meseria așa de curînd! 

— Ai dreptate... Cred că nu m-am gindit. Aș fi vrut să-i împac 
pe toţi și nu era doc de ajuns. Cînd încerci să împărți două ouă 
la trei oameni îţi pierzi bunul simţ. Cum o să lucrezi la foc cu 
pantaloni scurţi?... Și-acum, ce crezi că-i de făcut? 

— De făgăduit le-ai făgăduit, nu-ţi poţi lua cuvintul înapoi.. 
Bate-ţi capul și înădește-le pantalonii cum știi! 

— Trebuie să mai găsesc o mie de metri de doc. 

— Găsește-i!... lar cu Dutchievici să știi că te-ai purtat prea 
aspru. Și inutil! 

— Știu! 

— Era de așteptat ca numirea lui Marchidan să-l 
nemulțumească, fiindcă n-ai avut grijă să-i explici scopul. A 
înțeles-o greșit, probabil ca și alții. 


— O să se lămurească! 

— Și-apoi, faţă de răceala pe care i-ai arătat-o, prea l-ai ridicat 
în slavă pe Marchidan! 

— Nu merită? 

— Ba da; e un băiat harnic și a dat dovadă de devotament nu 
o singură dată. Pe tine însă te-a cîştigat, fiindcă nu te 
contrazice, cum face Dutchievici. N-apuci să termini o idee, că el 
o și socotește grozavă! 

— Și ce e rău în asta? 

— Cam ce-ar fi și în vinul care te îmbată. 

— Drept să-ţi spun, uneori îmi place vinul al naibii! 

— Numai că după ce bei se poate întîmpla să te doară capul! 

— la mai lasă-mă în pace! 

— Te las; mai am ceva treabă. 

Donos dădu să se ridice, dar renunță, ca și cînd n-ar fi avut 
energia să-și ducă mișcarea pînă la capăt. Rămase o clipă 
gînditor, pe urmă se frecă la ochi cu dosul miinii, partea pe care 
o socotea mai curată. 

— De ce pui mîna la ochi? N-ai batistă? 

— Dă-o dracului de batistă!... Da, e un băiat bun și harnic. 

— De cine vorbești? 

— De Marchidan. L-am întîlnit mai adineauri și... (După o 
tăcere, Donos scutură din cap cu un fel de oboseală.) Lasă că-ți 
spun altădată! 

Se ridică și se uită pe geam; în lumina slabă a becurilor de 
afară se vedea curtea șantierului, pînă la sala de trasaj, unde se 
plimba un paznic. Matei îl privi din spate. 

— Ascultă, Donos, e aici o fată... 

— Ai văzut-o! 

— Una cu bluză albă... 

— Nu-mi da amănunte; o știu. 

— Cum de știi care? 

— Fiindcă nu poate fi alta. 

— Stătea azi în ușa halei? 

— N-am băgat de seamă, dar dacă spui tu... 

— Una frumușică. 

— Frumușică?! exclamă Donos. Pesemne nu te-ai uitat bine la 
ea. Cred că dracu nu putea face una mai frumoasă! 

Matei îl privi stăruitor, dar zadarnic; nu-i vedea fața. Pe urmă 
îi auzi glasul: 


— Îţi place? 

— Ei asta-i! Cui nu i-ar place! 

Donos ciocănea cu unghia în geam, uitîndu-se pe fereastră. 
Pe urmă auzi același zgomot ușor, în spate: prietenul său 
ciocănea cu creionul în cristalul de pe masă. 

— Ce face în șantier? întrebă Matei, după o pauză. 

— Lucrează! 

— Unde? 

— Intr-un birou. Și acum mă duc; am treabă. 

— la mîna de la ochi! Parc-ai fi copil, ce naiba! 

— Mă ustură! 

— Pune acid boric și mîine dimineaţă du-te negreșit la doctor! 

— De unde să iau acid boric la ora asta? 

— Spală-te măcar cu apă curată. 

— Da, mă duc să mă oblojesc cum oi putea. Noapte bună; nu 
mai sta mult, păstrează ceva și pe miine! 

— Nu știi vorba: nu lăsa pe miine ce poţi face astăzi? 

— N-am spus de treabă; treaba fă-o, pentru miine păstrează- 
te pe tine. 

De la capătul coridorului, Donos se întoarse: 

— Ascultă, Matei, n-am vorbit despre adunarea de astăzi. 

Rămăsese în prag, cu mîna pe clanţă. Matei se uită la el pe 
sub abajurul lămpii de pe masă. 

— Păi n-am vorbit? 

— Nu tocmai... Cred că nu trebuia să te grăbești cu tot 
dinadinsul; oamenii sînt obișnuiți cu ședințele; la sindicat îi ţine 
cîte patru ceasuri. 

— S-o fi lungit fiindcă așa obișnuiesc alţii? 

— Nu, dar cineva ar putea să creadă că faci teatru. 

— Ştii bine că nu fac! 

— Ei, puţin, așa... 

Matei se ridică aproape indignat: 

— Donos, ce crezi tu despre mine? 

— Că ești un om priceput, inventiv, cinstit, plin de energie, 
dar, cam năprasnic!... Mă duc, mă doare ochiul al dracului... Eu 
unul aș fi fost mai... precaut; n-aș fi expus cu atita iuțeală un 
program așa de vast. Oamenii n-au avut timp să înțeleagă, în 
schimb i-ai vrăjit, și te-au crezut. 

— Trebuia să nu mă creadă? 

Donos închise ușa, veni în mijlocul biroului și răspunse aprins: 


— Ba da! Numai că era bine să știe ce greutăţi avem de 
învins, să nu-și închipuie că ești făcător de minuni, și mai tirziu 
să fie dezamăgiţi. Așa, dacă nu îndeplinim ceea ce ai spus... Tot 
ce-ai spus... 

Își duse mîna la ochi și tăcu. 

— Ei, atunci? 

Urmă o tăcere stînjenitoare. 

— Las că-ţi spun altădată! 

Acum, Matei își pierdu firea, era obosit, încordat — ieși de 
după birou și oprindu-se în faţa lui, aproape răcni: 

— Să-mi spui numaidecit! Nu mă mai otrăvi! 

— Atunci... o să cazi la pămînt! 

Matei se simţi deodată fără puteri; nu mai era enervat, doar 
istovit; își lăsă umerii în jos și zise încet, aproape nu se auzi: 

— Și ce, ţi-era greu să vorbeşti deschis de la început? 

Își privi prietenul în ochi, lung, apoi se întoarse la vechiul lui 
loc și se așeză. 

Donos zise atunci: 

— Și nu ești numai tu în joc, dacă vrei să-ţi vorbesc deschis! 

— Știu! 

După un timp de tăcere, Matei se uită iar la el, pe sub abajur, 
apoi spuse, cu alt glas, necunoscut pînă atunci, poate glasul lui 
nepămîntesc, din vis, cu inflexiuni micrometrice, ca și cum ar fi 
fost emis de o mașină de vorbit, dar nu pe baza unei înregistrări, 
ci a unei sinteze realizate precis: atit din creier, atît din suflet — 
nici un rezid. Și nu spuse multe cuvinte: 

— Donos, o să izbutim! 

Atunci prietenul se apropie de el, îi răvăși iar părul, cu același 
gest afectuos, de la început. 

— Cred! răspunse rizînd. Şi să știi că nu m-a vrăjit nimeni pînă 
acum! 

După care ieși repede, pășind ușor, aproape tiptil, cu mîna la 
ochiul înroșit. 


Vineri dimineața, se  înfăţișă la șantier un personaj 
necunoscut. Sosi într-o birjă, puţin înainte de ora cînd începea 
lucrul, și fiindcă avea cu dînsul oarecare bagaj, se cunoștea că 
venea direct de la gară, sau poate din port. 

Înainte de a-l fi cercetat bine, de la prima aruncătură de ochi 
noul venit se înfățișa ca un om hazliu, unul din aceia care te fac 
să rizi, fără să-ţi dai seama de ce, nu fiindcă ar fi fost caraghios, 
sau îmbrăcat ca paiaţele de la circ; rîsul îl stîrnea pesemne ceva 
pornit dinlăuntrul lui. 

Îndată ce birja opri, el cobori, mai degrabă se rostogoli ca un 
butoiaș, și merse așa, parcă tot de-a rostogolul, pînă la portarul 
mustăcios, căruia îi strînse mîna spunîndu-și numele, scurt, cu 
un timbru gros și profund: 

— Cocoș! 

lar cum mai mulţi muncitori care așteptau să ponteze se 
adunară în jur, curioși de venirea și de glasul lui, omul se roti și 
strînse mîinile tuturor, spunîndu-și de fiecare dată numele, 
Cocoș, ca și cînd numele lui trebuia să fie cunoscut fiecăruia, 
mai de mult. 

Sfirșind acest protocol, și fără să scoată alt cuvint, se întoarse 
la trăsură, plăti și își luă bagajul, un sac marinăresc umflat 
burduf, ale cărui baiere le trecu pe braţul stîng, apoi o lădiță de 
lemn, ca a recruţilor, apucînd-o cu dreapta. 

Abia atunci curioșii văzură că în mîna stingă purta mănușă de 
piele neagră, și că sub degetul mare ţinea mănușa cealaltă, ca 
domnișorii care se plimbă cu ifos pe stradă. Mănușile nu puteau 
să pară decit o ciudăţenie la un om altminteri îmbrăcat cu 
modestie, într-un costum de dril cenușiu, destul de boţit, fără 
cravată, cu o beretă verde, rămasă, mică, stîndu-i hazliu în vîrful 
capului. 

Dacă nu i-ar fi așteptat ceasul de pontaj, muncitorii ar mai fi 
zăbovit în preajma lui, fiindcă această apariţie, din cele mai 
neobișnuite, era peste putinţă să nu stirnească pe loc 
curiozitatea oricui. 

Ana Odeta venea și ea tocmai atunci, cu sulul de hirtii sub 
braţ, grăbită — întîrziase fără să știe cum — era ceasul șapte 
fără un minut. Trecînd repede, nu văzu bagajul din poartă, îl 
auzi însă pe cel sosit atunci vorbindu-i portarului — și glasul lui o 
făcu să se oprească în loc, tresărind. Era un glas pe care dacă îl 
auzeai o dată, nu mai puteai nici să-l uiţi, nici să-l confunzi. 


— La tovarășul director! zise fără multe ocoluri omul, 
potrivindu-și hainele într-un anumit fel, aplecîndu-și capul cînd 
pe o parte cînd pe alta, ca și cînd ar fi avut în faţă o oglindă în 
care își vedea întregul trup. 

— Cine sînteţi dumneavoastră? 

— Cocoş! 

— Şi ce treabă aveți cu dumnealui? 

In clipa aceea se ivi Donos, parcă adus de glasul profund. Ana 
Odeta se strecură pe alături și intră în curte, dar el n-o văzu, ci 
merse întins la noul venit. 

— Cocean!... 

Cel ce își spusese Cocoș, iar acum era strigat Cocean, făcu 
ochii mari. 

— Petrache! exclamă, la rîndul lui, rostogolindu-se spre 
Donos, cu braţele pe sus. 

Că pe Donos îl chema Petre știau toți; ca pe unul Cocoș să-l 
mai cheme și Cocean, nu era firesc. Cocoș părea a fi numele de 
familie — nu se prezintă nimeni cu numele de botez. Dar atunci 
care mamă fusese în stare să-i spună fiului ei Cocean, cînd în 
calendar se găsesc atitea nume de sfinţi? lar Ana Odeta, 
auzindu-le pe amîndouă, se miră și mai mult. Cînd el se 
întoarse, ea îl văzu limpede la chip și-l recunoscu, oricît se 
schimbase de mult. Poate că dacă n-ar fi fost glasul, rămas ca 
atunci, s-ar mai fi îndoit. Dar nu, era el, flăcăul de demult, 
devenit bărbat cu totul matur, ca și cînd într-un an ar fi crescut 
cît în trei, asemenea feciorului de împărat din povești. Numai că 
nu auzise pe nimeni să-i spună Cocean, nici Cocoș; îl chema 
Timone€, nume cu totul necunoscut, avînd cine știe ce tîlc. Făcea 
de toate pe vapor, tot ce n-aveau ceilalți chef sau timp: îl ajuta 
pe cambuzier, căra saci cu varză și hălci de carne, cîte un sfert 
de bou, căra cărbuni, spăla puntea, lustruia ghetele 
comandantului, îi peria hainele, secundului îi aducea jăratec pe 
farfuriuţă, de la bucătărie pînă sus, să-și aprindă luleaua — 
adică era ajutorul oricui, și-avea cel mult douăzeci de ani pe 
atunci; să fi avut azi numai treizeci? Părea mult mai tocit. Și ce 
căuta aici? 

Vroia oare soarta s-o încercuiască în amintiri? 

— Hai să te duc la Matei! zise Donos, în sfîrșit. 

— A şi venit? 


— A dormit în birou; tocmai trebuie să plece la București. Bine 
că l-ai mai prins. 

— E, mă descurcam eu și fără el, nu aștept instrucţiuni: mi-a 
scris, am înţeles ce am de făcut, i-am răspuns că vin și uite-mă 
fix! Astea unde să le duc? 

— Adă-le la mine, pînă ţi-om găsi un culcuș. Stau la doi pași 
de-aici. 

Donos se aplecă, luă sacul, celălalt își luă lădița în mîna 
dreaptă, stînga înmănușată o băgă în buzunarul hainei — și 
trecură șoseaua. Dar înainte de a porni, Cocoș zise o vorbă fără 
noimă, ca și cum ar fi îndemnat la drum o a treia ființă, prezentă 
pentru el și invizibilă altora: 

— Hai, Margareta! 

Chiar și Donos, care îi cunoștea mai de mult, se uită surprins 
în jur; nevăzind pe nimeni, se mulțumi să zimbească și nu zise 
nimic. Îl știa, așa i se năzărea cîteodată, se lega de o vorbă și-o 
tot spunea, pînă îi înnebunea pe toţi din jur. 

— Tu ce învirtești aici? îl întrebă Cocoș pe drum. 

— Muncesc. 

— Și altceva, ce mai faci? 

— Cu organizaţia de partid. 

— Secretar? 

— Da. lar tu? 

— Eu? Am păzit porcii lui taică-miu, pînă acum. 

— Are mulţi? 

— Crezi că am stat să-i număr? Or fi doi, o fi unu — cam pe- 
aici... 

Ajunseră curînd; Donos avea o odăiţă în curtea unui gospodar, 
la gardul din fund, destul de aproape de Ilie Conțu, care locuia la 
cîteva case mai sus. Era o încăpere mică, dar albă, însorită, cu 
fereastra la sud, cu un nuc bătrîn în spate, despletit peste 
acoperiș, înăuntru se vedea un pat îngust, un dulap de brad 
băițuit, o masă, un scaun — și-atit. De spălat, se spăla afară, la 
cișmea — nu-l ţinea nimeni de rău că stropea în jur. 

— Dacă-mi dai niște paie, să le pun pe jos, altceva nu-ţi mai 
cer nimic! zise oaspetele, intrînd. 

— Ba am să-ţi aduc un pat, să dormi ca oamenii, pînă ţi-om 
găsi o odaie, prin vecini. 

— Mi-ajung și paiele, sînt obișnuit... În dulapul ăla ai multe 
hirtii? 


— De unde știi tu ce am în dulap? 

— Asta-i acum! Unde s-a văzut secretar fără hiîrțoage! Nu zău, 
mă Petrache, n-aș fi crezut să ajungi tu vreodată așa de 
chivernisit! Eu nu mi te închipui decit tot ascuns prin păduri. 

Cocoş oftă din adînc; făptura lui hazlie păru învăluită în 
nostalgii. Pe urmă se scutură, își potrivi încă o dată hainele pe 
trup, și cu o mișcare dibace își trase mănușa pe mîna dreaptă, 
fără să se folosească de stînga, ca un prestidigitator, ai fi zis. 

Ana Odeta, care îl cunoștea mai de mult, nu greșea: avea 
treizeci de ani împliniţi, dar chipul lui de pergament trandafiriu, 
cu o pînză deasă de încreţituri, se fixase pe o vîrstă mai mare, 
unde poate avea să aștepte scurgerea timpului, fără să se mai 
schimbe prea mult. Sînt asemenea oameni care îmbătrinesc în 
trepte și par rătăciţi în leatul lor, ca puii de cuc în cuibul străin. 

Sub bascul din creștet i se vedea părul bălai, bălaie îi erau și 
sprincenele, și genele subțiri, și, cum nu i se deslușea nici o 
urmă de păr pe obraz, ar fi părut un chip șters, dacă n-ar fi avut 
ochii ca ai copiilor zugrăviți de Tonitza, mari, negri, vii și uluitor 
de expresivi. 

— Ei, mergem? întrebă el, după ce se dichisi puţin. 

— Mergem! 

— Hai, Margareta! 

La direcție nu zăboviră cît s-ar fi cuvenit — trei prieteni care 
se revăd după multă vreme au destule să-și spună, dar nu era 
timp; Matei se pregătea de drum. 

— Mă întorc duminică seara, cel mai tirziu; vezi ce faci pînă 
atunci! 

— Apăi pînă atunci o să fie totul făcut! 

— Bine! După ce termini cu cantina, te așteaptă alte misiuni. 
Dar bagă de seamă, dacă ai nevoie de ceva, te adresezi 
tovarăşului Conţu, șeful serviciului administrativ. Vezi că aici nu 
ești pe cîmp! Să nu pui mîna pe nimic, pînă nu ceri. 

Cocoș se amări: 

— Cu hirtie și iscălituri? 

Și fără să mai aștepte vreo lămurire, porni singur, cu mîna 
stingă în buzunar, în cercetarea șantierului necunoscut. Primul 
drum îl făcu la cantină — resortul lui. Intră în baraca năpădită de 
muște, unde o fată stătea de planton, moțăind pe un scaun 
strimb, merse drept la ea, îi strînse mîna, făcînd-o să sară 
speriată în sus, și se prezentă, cu glasul știut: 


— Cocoș! 

N-o întrebă nimic, se uită doar la pereţi, la tavan, la mesele 
murdare, cu picioarele bătute în pămînt — nu era dușumea pe 
jos; de-aici intră în bucătărie, cercetă cazanele, mașina de gătit, 
oalele, cratiţele de pe polite, vesela pusă în rafturi și numai 
după aceea vorbi: 

— Ce faci dumneata aici, domnişoară? 

— Tovarășul Conțu mi-a spus să stau, c-o să vină cineva, un 
bucătar nou... 

Cocoș o privi chioriș: 

— Şi... bucătarul vechi unde-i? 

— L-a luat tovarășul Conţu; le-a luat și pe fete, că dacă nu 
gătim nimic... 

— Aşa?! Să te duci matale, domnişoară, la tovarășul cum îl 
cheamă, să-i spui că într-un sfert de ceas tot personalul cantinei 
să fie aici. Ordin de la responsabil. Eu sînt... Hai, Margareta! 

leșind din cantină, Cocoș luă curtea șantierului în lung. Era 
multă mișcare în jur: Ilie Conţu scosese afară pe toţi care n- 
aveau de lucru în ateliere și-i pusese la treabă. Așa hotărise 
pentru început, cum ar face orice gospodar la casa lui: să așeze 
fiecare lucru la locul potrivit. 

Unii cărau șine de fier, alţii adunau cărbunii risipiţi 
pretutindeni, cum fuseseră aruncaţi din vagon, și-i duceau cu 
roabele, să-i facă grămadă lingă forjerie; cîteva fete măturau în 
urma lor, niște ucenici adunau fiarele mărunte risipite peste tot 
— iată ce puteai să vezi la prima aruncătură de ochi. 

Responsabilul cantinei trecu printre ei, oprindu-se cînd unul îi 
era mai în drum, strîngîndu-i mîna și prezentîndu-se scurt: 

— Cocoș! 

Nu peste mult timp dădu chiar peste Ilie Conţu care, cu doi 
oameni după el, întindea o ruletă pe pămînt și bătea țăruși. 
Vroia să deschidă o alee, de la birouri pînă pe mal, deasupra 
calei, să înfrumuseţeze puţin, măcar cu atit la început, locul 
părăginit. Văzînd un străin care se plimba prin curtea șantierului 
ca la el acasă, neînsoţit de nimeni, se simţi atins în autoritatea 
lui. 

— Cine ești dumneata? Ce cauţi aici? 

Drept răspuns, străinul hazliu se apropie de el și-i strînse mîna 
voios, prezentîndu-se, cum făcuse cu toți: 

— Cocoș! 


Apoi vru să treacă mai departe, dar Ilie Conţu îi ţinu piept: 

— Fără supărare, pe unde ai intrat dumneata în șantier și la 
cine mergi? 

Cocoș se grăbi să-i dea răspuns, dar cam în doi peri, după un 
fel care era numai al lui: 

— laca, am picat tocmai acuș, tovarășe nu știu cum; de intrat 
am intrat pe poartă, de căutat caut ziua de miine. (Îndată după 
aceea se socoti dator să fie mai lămurit:) Ziua de miine, adică 
viitorul nostru mai luminos și mai bun! 

Aici Ilie Conţu nu se mai stăpini: 

— Omule, n-am timp de pierdut. Binevoiește și răspunde-mi 
serios, altfel chem poliţia și te-nchid! 

Asupra acestor vorbe spuse cu furie, se apropie un muncitor, 
cu o hirtie în mînă; fierar, desigur, fiindcă era miînjit de funingine 
și de cărbuni, ca toţi fierarii — și hîrtia părea nefiresc de albă în 
mîna lui. 

— Tovarășe Conţu, iscălește colea un bon! 

Foarte repede făcuse llie Conţu ordine în administraţie. La 
șapte de dimineaţă, Uică, nașul, primise dispoziţie să nu mai 
elibereze nici un cui din magazie, fără contrasemnătura lui. 

— Acum, fiindcă mă găsiși aici, dă încoa să-ţi iscălesc! Dar de 
aci încolo, spune și altora, să se știe, veniţi la birou, la șapte și 
jumătate! 

Era abia prima zi, oamenii nu aflaseră încă dispoziţiile. Și nici 
Ilie Conţu nu avea încă un birou; pusese stăpînire deocamdată 
pe o masă, în sala dintre celelalte birouri, iar deasupra bătuse 
un carton: „Șeful Serviciului Administrativ“, scris mare, cu tuș. 

— Uite bonul, Vasile, și daţi-i bătaie! îi mai zise Ilie Conţu 
fierarului, după ce iscăli și băgă la loc, în buzunar, plaivazul 
gros, de tîmplărie. 

Dîndu-și seama cu cine intrase în conflict, Cocoș își scoase 
repede mănușa din mîna dreaptă, cu aceeași îndeminare cu 
care și-o pusese mai adineauri, și schimbă tonul dintr-o dată. 

— lertaţi-mă, tovarășe șef administrativ, tocmai pe domnia- 
voastră vă căutam! 

— Ce vrei cu mine? Cine te-a trimis aici? 

— Eu sînt Cocoș... Cu cantina, știți... 

— Păi de ce nu spui așa? Tovarășul Cocean? 

— Mă cheamă Cocoș, Cocean îmi ziceau unii, mai demult. 


— Ei, fii binevenit și să te pui pe treabă numaidecit, că de 
luni... Tovarășul Matei ţi-a spus... O să sosească zece porci pînă 
la prînz; mîine mai vin cinci; îi iei în primire și faci cu ei ce știi. 
Ceri o căruţă tovarăşului Potop, și te duci în oraș, după 
cumpărături. Tovarășul Topologu, casierul, o să-ţi dea bani, 
aduci chitanţă și-o păstrezi; să-ţi faci un sertar, să ai registru și 
bonier. După-masă te duci la maistrul Golgota, șeful calei, să-ţi 
dea două bărci, treci în baltă și aduci zarzavat... 

— Am înţeles, tovarășe... nu știu cum să vă spun, e prea lung. 
Tovarășul Matei mă cunoaște de mult, eu sînt ca și dînsul, așa, 
operativ. Am fost la cantină... 

— Cînd? 

— Chiar acuș. Mesele-s tare murdare, știți... 

— Da, ai să te duci la magazioner, Uică îl cheamă, să-ţi dea 
pînză pentru feţe de masă; iscălești și răspunzi. 

— Nu s-ar putea să-mi dea magazionerul cum îl cheamă și 
ceva scînduri? Văd că aveți. 

— Pentru ce? 

— Să așternem la iuțeală dușumele pe jos; le băgăm îndată la 
mașină și, cu patru dulgheri, pînă miine seară le-am pus. Mă 
pricep și eu un pic. 

Ilie Conţu ridicase mîna, să-l oprească, dar Cocoș era pornit: 

— Nu se poate cu pămînt pe jos, tovarășe... cum să vă spun? 
E cantină, nu grajd, se ridică praful în farfurii, cînd plouă se face 
noroi. Aprobați? N-aveţi nici o grijă, mă ocup eu, pînă miine 
seară s-a mîntuit. Văruim și pereţii, să mai piară muștele, 
punem plasă la geamuri, cît îi vară. lacă, mă duc! 

Șeful serviciului administrativ nu putea să rămînă cu totul 
nepăsător în faţa acestei însufleţiri. Dușumele!... E momentul 
cel mai plăcut cînd se pun dușumelele la o bina, scînduri drepte, 
albe, lucrate cu nut și feder... Auzea mașina de frezat hîrștind, 
lucrase multe dușumele în viaţa lui. Dar se stăpini. 

— Nu se aprobă! zise, hotărit. 

li plăcea noul responsabil al cantinei, îi plăceau oamenii iuți, 
care nu stau cu mîinile în sîn; numai de n-ar fi fost un șmecher, 
unul cu gura mare și cu pașii mici. Însă nu se împotrivi pentru 
acest motiv, motivul era altul — și fiindcă nu vroia să se arate 
nici el mai puţin operativ, i-l destăinui: 

— Ar fi să stricăm materialele de pomană, tovarășe... 

— Mă cheamă Cocoş! Dar dacă vreţi, spuneţi-mi oricum. 


— Tovarășe Cocoş, pînă la toamnă o să avem altă cantină, 
mare, de zid, cu sală de club... 

— Și pivniță? 

— Ce pivniță?! Punem frigider! 

— Ei nu! 

— Daa, un frigider mare, de patru metri cubi. Tovarășul 
inginer Apostol face proiectul tocmai acum; a lucrat la frigidere, 
se pricepe, îl construim aici, ne costă puțin. Măi băieți, întindeți 
voi sfoara, dar s-o întindeţi drept, că altfel... Eu mă duc puțin cu 
dumnealui. Vino, tovarășe... Cocoș, să vezi unde clădim! 

Ilie Conţu porni înainte, ocoli grămezile de pietriș și, în stînga 
biroului, cam în același rînd, arătă un șopron, pe care cîțiva 
oameni îl doborau la pămînt. 

— Uite, acolo o să fie, dar nu în linie cu biroul: în unghi. Jos, 
sala de mese, bucătăria, spălătorul, cămările. Sus, sală de club. 

Așa cum stăteau alături, semănau într-un fel, aveau cam 
aceeași statură, părul tot bălai, fața trandafirie, numai ochii lui 
llie Conţu erau albaștri, nu negri ca ai lui Cocoș, și înfățișarea 
lui, în totul, părea a unui om mai așezat și mai serios, deși nu-și 
găsea astimpăr, ci alerga de colo pînă colo, de parcă ar fi avut 
jar în bocanci. 

— Cînd o începe construcția cantinei, zise Cocoș, să mi-o daţi 
mie în grijă; mă pricep puţin și la zidărie, am turnat și beton, am 
mai lucrat la binale. 

Ilie Conţu începu să-l cerceteze mai cu luare-aminte; îi plăcea 
grăsunul. Nu înțelegea însă de ce purta mănușă, în mijlocul 
verii, ca domnișorii, și de ce stinga o ţinea în buzunar, ca 
boierii?... 

Pe scurt, responsabilul cantinei obţinu aproape tot ce dori, 
cum nu se putea mai operativ. Numai cînd spuse c-ar vrea să 
cumpere și farfurii, Ilie Conţu se împotrivi: 

— Farfurii?! Eu acasă la mine mănînc în strachină, dacă vrei 
să știi! 

Cocoş își zicea în gînd: „Lasă c-ai să-ți iei tu repede și 
farfurii!“ 

— O să cumpărăm pentru cantina nouă, nu acum! 

— Da ce, se tocesc? Mă rog, dacă socotiți așa, și strachinile 
sînt bune, numai că noi n-avem străchini, ci castroane de fier, 
găurite și cu smalţul sărit. Curge ciorba pe fețele de masă care 
aţi avut bunăvoința să le aprobaţi... 


— Hm! Fie și farfurii! 

Cam asta se hotărî pentru început... Cînd intrase pe poartă, 
responsabilul cantinei văzuse un zugrav stropind cu var 
pavilionul mic, anexa administraţiei — putea s-o dichisească și 
mai tîrziu. Merse drept la el, îi strînse mîna și se prezentă, după 
obiceiul lui: 

— Cocoș!... Ordin de la tovarășul șef al... 

Un sfert de oră mai tirziu, zugravul văruia pereţii cantinei, 
fetele dădeau pietriș la ciur, să-l pună pe jos, măcar atit, dacă 
de dușumea nu era rost, iar Cocoș, așezat la umbră, lingă 
bucătărie, îl descosea pe bucătar: 

— Ce-ai gătit ieri? 

— leri a fost cantina închisă. 

— Aha! Alaltăieri? 

— Varză. 

— Varză nouă? 

— Nouă, pe dracu! De la butoi! 

Butoaiele miroseau undeva, se simţea pînă aici, dar punînd 
toate aceste întrebări, Cocoș vroia să-l cîntărească pe bucătar, 
să afle ce nație de om e. 

— Care va să zică varză... Numai un fel? 

— Unu. Aşa a fost mereu. 

— Ți-ar fi lene să faci două? 

Bucătarul se scărpină la subsuoară. 

— Lene?... Care lene?... Numai să fie cu ce, și să-mi mai dea 
pe cineva, de ajutor. 

— De cînd n-ai făcut baie? îl întrebă Cocoș, văzîndu-l că se tot 
scărpina. 

— Baie? Unde să faci baie?! Ne mai scăldăm în Dunăre... 

— Asta așa, de năduf, fără săpun! 

— Fără. 

— Apoi am să te rog pe matale, dragă tovarășe, ca în 
repausul de la prînz, să te duci jos la apă și să te răzuiești puţin. 
E săpun la magazie? 

— O fi. 

— Am să-ţi dau bon. lar pe la patru după prînz, am să te 
controlez. Halate ai? 

— Am unu. 

— Curat? 

— Ei, curat... 


— Fetele au? 

— Or fi avînd, dar nu prea le pun. 

— Hei, domnișoarelor, fuga aici! la aduceţi-mi halatele la 
control! 

Erau șapte fete, din ele n-aveau halate decit cinci, ponosite și 
nespălate de mult. 

Cocoş își notă într-un carnețel: halate, săpun. Ședea pe un 
școndru, cu bucătarul tolănit în fața lui, ţinea carnețelul pe 
genunchi și scria cu mănușile în miini, de parcă ar fi fost chirurg, 
numai că avea mănuși de piele, nu subţiri, de cauciuc. Cineva ar 
fi putut crede că se temea de microbi, ori că îi era scîrbă de 
toate cîte se aflau în jur. 

După ce notă în carnetel, continuă interogatoriul: dar lunea 
trecută cam ce se gătise? Și marţi? 

— lahnie de cartofi? Mă rog matale, iahnia de cartofi e o 
mîncare bună, cînd n-ai curcan fript. Dar ia spune, firtate, cam 
cum o gătești? 

In cîteva minute, Cocoș era lămurit: bucătarul se pricepea la 
bucate, cît se pricepea el la spălat morții, fiindcă afară de asta, 
le cam făcuse pe toate, și nu în chip prost. De altfel, luat din 
scurt, omul chiar mărturisi că de meserie fusese hingher. 

— Uite ce este, neică, de spălat, să te speli, oricum, dar cu 
bucătăria, rămii în suspensie, pînă la noi dispoziţiuni. 

Era ceasul nouă și jumătate, și de aici pînă seara tîrziu, 
responsabilul cantinei nu stătu un pic. Merse la Topologu, se 
prezentă în felul știut, ceru bani, casierul nu vru... 

Se duse iarăși la șeful serviciului administrativ: 

— Dacă binevoiţi... 

În sfîrșit, la ora 10 și un sfert, porni. La poartă aștepta o 
căruță, cu paie pe fund, poruncită din timp. Merse cu căruţa în 
oraș, cobori, luă prăvăliile la rînd, cercetă, se tocmi, cumpără 
farfurii, ajunse pînă la obor, tirgui douăzeci de oale de pămînt, 
capitol neprevăzut — n-avea să-l certe nimeni pentru atît. Cu 
oalele astea avea el un gînd... De-aici trimise căruţa la șantier, 
și porni după anumite informaţiuni. Mai întîi se apropie de un 
poliţist, îl salută, îi strînse mîna, prezentîndu-se scurt: 

— Cocoș!... Nu cunoști dumneata un bucătar bun? 

Polițistul nu cunoștea bucătari — îl privi urit. Cocoș plecă 
repede, o nimerise prost, dacă mai zăbovea putea să-l întrebe 
de buletin și el buletinul îl pierduse de mult. 


Interogă multă lume întilnită în drum, dar nimeni nu-i 
răspunse, socotindu-l ori hîtru, ori nebun, pînă ce dădu peste un 
grec bătrîn și cam surd. 

— Bucatar? zise acesta, după ce-și băgă urechea stafidită în 
gura lui. Hei, bucatar ca Fanica!... 

— Unde-i Fănică de care spui? 

— Fanica? E fiu-miul! 

Cu greu află Cocoș că Fănică era bucătar la restaurantul 
Verdun, tocmai lîngă gară — alt drum. Dar se duse, se așeză la 
o masă, ceru de prînzit și un sfert de vin. Vin bun, gălbui, îl 
gustă, plescăi, se șterse la gură, mulțumit. Cu bucatele stătea 
treaba mai prost, jupînul se plînse: 

— Nu merge, domnule, ne-au strîns în chingi, carne n-ai voie 
să ţii, mezeluri nu, brînză, ouă nu găsești nicăieri, le adună 
pentru economate, colonialele la fel, de ulei să nu mai vorbim! 
Doar zarzavaturi, dar cu zarzavaturi nu-ţi bea nimeni vin, 
degeaba mă mai ostenesc să-l aduc. 

Intr-adevăr, jupînul avea de ce fi necăjit; în prăvălie nu se 
vedeau mușterii. Cocoș își tot sucea capul spre bucătărie, să-l 
vadă pe Fănică — în ce fel o fi arătînd. 

— Ce-aș putea să mănînc? 

— Imanbaialdi. Să v-aduc? 

li aduse miîncarea — Cocoș gustă, se lumină la chip, strașnic 
imanbaialdi, unt! Nu mîncase asemenea bunătate nici la turci, 
nici la greci, bucătari vestiți în imanbaialdi. Degeaba se plîngea 
jupînul că n-avea untdelemn, bucătarul turnase din plin! 

lacă, tocmai atunci pică inspectorul de la fisc și negustorul, 
după ce luă de pe tejghea o jumătate de vin, merse cu el în 
odaia din fund. Cocoș trecu la bucătărie. 

— lasso, Fănică! 

— lasso! Dar cine ești dumneata? 

Bucătarul fu poftit în prăvălie, la un pahar de vin. Acolo Cocoș 
îi mărturisi că în viaţa lui nu mîncase asemenea imanbaialdi. 

— Degeaba, domnule! Dacă nu ai carne, poţi să închizi 
prăvălia, s-a miîntuit! 

— Eu am carne de porc! 

— Nu mă bag. Vorbește cu jupînul. 

— Nu așa, bre, ascultă aici... 

Pînă să iasă negustorul de dincolo, Fănică era gata convins: 


— Ce să-ţi pierzi dumneata vremea cu mîncăruri de post, să 
trăieşti cu frica în sîn! Miine îi închide prăvălia jupînului și rămii 
mofluz. La noi e altceva, ai un loc bun, nu doar pentru o zi, nu 
trebuie să cerșești nimic, totul pe masă, la gram și minut, pe 
calorii. Leafa — leafă, contract colectiv, ai și dumneata un 
respect, ești în cîmpul muncii, cinstit, nu slugă, la cheremul 
oricui. Pe urmă, ia gîndește-te... Ciţi ani ai? Să fi împlinit 
patruzeci? 

— Patruzeci și opt! răspunse bucătarul, măgulit. 

— Ei uite, vezi! Miine, poimiine noi îţi dăm pensie, să ai cu ce 
trăi cînd n-oi mai putea munci. Nu mai spun că în caz de boală, 
doctorul e doctor, spitalul spital, doctoriile nu te costă nimic... 
Dar să vezi ce-bucătărie!... Laborator clasa întîi, faianţă, mozaic, 
frigider... 

— Frigider? 

— De patru metri cubi... 

— Să mă mai gîndesc pînă miine. 

— Ce să te mai gindești! Hai cu mine acu! 

Pînă la ora trei, Fănică era la șantier, angajat fără discuţii, dar 
cînd merseră la cantină, bucătarul văzu că lucrurile nu stăteau 
ca în visele lui. 

— Unde-i faianţa, bre? 

— A, în localul nou, se lucrează la el. Las că-l vezi mai tîrziu. 

— Şi frigiderul? 

Ce mai întreba de frigider, cînd toate erau așa de răpănoase 
în jur? 

— Și eu ce fac? întrebă bucătarul vechi, hingherul, atins în 
demnitățile lui. 

— Ai să tai ceapă și să cureţi cartofi, dar nu azi, luni: pînă 
atunci, pune mîna și freacă oalele, să le faci lună! Auzi? 

Munciră pînă seara, tirziu; spoitul se terminase, unele fete 
cărau pietriș, cu roaba, altele îl stropeau, iar Cocoș cu Fănică, 
devenit salahor, îl băteau cu maiul, nădușind... 

A doua zi, fetele se apucară să șteargă varul de pe mese, de 
pe bănci, să le frece cu leșie, să curețe ușile, giurgiuvelele, în 
timp ce Fănică tăia pinză și croia feţe de masă; mai urma să le 
dea la tivit. 

Toate merseră bine, numai cu maistrul Golgota se ciocni 
Cocoş un pic. Îl întîlni pe faleză, la sud, unde o echipă de oameni 
întindeau linii de vagonet; alții măsurau locul cu ruleta și băteau 


țăruși — pregătiri pentru tăierea malului, care începea de luni. 
Se duse la el și se prezentă, dar maistrul, în loc să-i răspundă, îl 
luă din scurt: 

— Ce cauţi dumneata aici? 

— Vreau să vorbesc cu oamenii, tovarășe nu știu cum, să-i 
întreb ce-ar dori să mănînce luni. 

— Eşti noul cantinier? 

— Sînt responsabilul cantinei, asta nu-i totuna, tovarășe nu 
știu cum. 

— Dar ce, dumneata ești boier de umbli cu mănuși pe miini? 
Leapădă mănușile numaidecit! 

— Tovarășe nu știu cum... 

— Și scoate mîna din buzunar! 

Cocoș îi întoarse spatele și își văzu de alte nevoi. Nu se plinse 
nimănui, nici lui Ilie Conţu, nici lui Donos, își păstră necazul 
ascuns; pe urmă află că tovarășul nu știu cum era președintele 
comitetului de întreprindere; trebuia să-l îmbuneze cît mai 
curînd. 

După-masă se duse cu bărcile în baltă... Duminică dimineața, 
Fănică și bucătarul vechi tăiară un porc, nu prea mare, ca după 
anotimp, dar gras, bun. Ca să n-audă guiţind, Cocoş plecă din 
șantier, se ascunse în odăiţa lui Donos și-n timp ce aceasta 
dormea butuc, fiind obosit, cercetă puţin socotelile fostului 
cantinier, ca să vadă la ce putea să se aștepte în socotelile lui... 
Vechiul cantinier furase foarte mult, și nici măcar iscusit. După 
cum reieșea din acte, oamenii ar fi trebuit să se îmbolnăvească 
de ghiftuiţi. lar cel ce-i controlase socotelile, semniînd la sfîrșitul 
fiecărei săptămîni, nu deschisese ochii prea mult. 

Cocoș îi dădu un ghiont lui Donos, al cărui pat era lipit de 
masă — spaţiu îngust. 

— Mă Petrache! 

Cel chemat vroia să doarmă și el o dată, măcar duminica, 
după pofta inimii lui. 

— Ce vrei? mormăi, cu ochii închiși. 

— Ce fel de om e ăsta, Golgota, că parcă are nume de sfint?! 

— Lasă-mă să dorm; sînt obosit! 

O dată socotelile terminate, Cocoș îl lăsă pe Donos dormind și 
se duse să-i inspecteze pe bucătari, dacă au mintuit... 

După-amiază Donos plecă la meci; el se odihni, pe urmă 
merse în oraș, să vadă lumea, să se plimbe puţin. Cînd se 


întoarse, venise și tovarășul său, răgușit; nu poţi să te duci la 
fotbal și să nu răgușești. 

— Cocean, ce m-ai întrebat tu înainte de prînz? 

— Nu mai știu. 

— Parcă de Golgota. 

— A, da. Asta ce fel de om e? 

— Bun!... Adică, o mai fi avînd el și slăbiciuni, e cam îngîmfat, 
cam repezit, dar altfel știe să se poate cu muncitorii, îl iubesc 
toți foarte mult. 

Deși nu era prea convins, Cocoș nu stărui, iar Donos nu mai 
spuse nimic; și-așa îl frigea gitul de parcă mîncase jăratec cu 
piine... 


Matei nu veni duminică, după cum făgăduise; la minister îl 
mai ţinură pînă luni dimineaţa, pentru niște hirtii. Dar la ora 
unsprezece, în sfîrșit, le avu, la timp să prindă avionul; cu trenul 
sosea prea tirziu. Cînd suna sirena la fabrica de ciment, vestind 
repausul de prînz, era și el aici. De la geamul biroului, văzu 
oamenii intrînd la cantină pe sub perdeaua de tifon pusă la ușă 
ca să nu lase înăuntru muștele, gingăniile care spurcă farfuria și 
nu-ți dau pace să măniînci... Zîmbi și se duse să vadă ce 
năzdrăvănie făcuse Cocean în lipsa lui. Ajuns, Matei își făcu loc 
pe sub perdeaua albă de tifon, ca de tul — și dincolo de prag se 
opri, uimit. Pereţii barăcii, daţi proaspăt cu var, luceau în lumina 
soarelui care intra pe ferestre, jucînd. Ceva aici amintea veselia 
limpede a sărbătorilor uitate de mult. Albul pereților, feţele de 
masă, soarele, halatul fetelor?... Nu; florile. Directorul șantierului 
și prietenul responsabilului simţi o duioșie caldă scăldîndu-i 
inima. Bravul, bunul, dulcele Cocoș — Cocean, Timone de 
altădată! După o viață cum greu întîlnești una mai aspră, nu 
uitase florile. Erau flori de cîmp, albastre, albe, galbene, 
sălbatice și gingașe, puse în oale de pămînt, cîte una pe fiecare 
masă... 

Işi plimbă ochii de la un capăt la altul al barăcii: văzu pietrișul 
pe jos, netezit ca de presă, văzu farfurii în locul castroanelor 
răpănoase, farfurii nu de porțelan ci ieftine, de faianţă, dar albe 
— și cînd asupra lor florile își despleteau luminile graţioase, cine 
mai putea să ia seama la lingurile de tablă, la cuţitele cam 
schiloade, la furculițele strimbate? 


În faţa ușii, pe peretele fără nici o pată, era un carton, scris de 
mînă, cu litere ca de tipar „Bucatele de astăzi: 1) Ciorbă de 
purcel, cu orez și zarzavaturi; 2) Varză călită cu șorici proaspăt. 
Total calorii 1200. Poftă bună, tovarăși!“ 

Perdeaua se dădu la o parte și pe urma directorului năvăliră 
șeful contabil, Ilie Conţu, Matache de la personal — și alţii. 

— Ce faci aici, Cocean? strigă Matei, fără să-și arate 
multumirea pe faţă. 

Cocoș se apropie, luă o poziţie solemnă și raportă, plin de 
demnitate, luptîndu-se să-și domine fiinţa hazoasă: 

— Construiesc socialismul, tovarășe director! 

Suita rise, riseră și oamenii de la mese, care erau mai pe 
aproape. Dar văzînd că directorul tace, se potoliră și-i aruncară 
lui Cocoș priviri mustrătoare: nu se glumește cu lozincile, frate! 

Pe urmă nu mai știură ce să creadă: directorul înaintă și puse 
prietenos mîna pe umărul responsabilului. Acum zîmbea cu 
toată fața. 

Și de ce nu? Poate că nu era glumă, tovarășe! 


Duminică, Ana Odeta rămase în casă. De dimineaţă își spălă 
rochia de doc și bluzele, să le aibă curate; toată după-amiaza și- 
o petrecu meditînd, cu hîrtia în față: trebuia să-și povestească 
viața și nu știa ce anume din viaţa ei îi interesa pe alții. 

Scrise: „M-am născut la 3 decembrie 1925, la Turnu-Severin; 
în anul acela a fost o iarnă geroasă... “ 

Șterse ultimele cuvinte, n-aveau importanţă; nu izbutea să-și 
aleagă dintre amintiri pe acelea trebuitoare tovarăşului 
Matache. Reciti fraza: la Turnu-Severin — fiindcă așa scria în 
actul de naștere — dar se născuse pe drum, între Giurgiu și 
Corabia. 

„Pe tatăl meu îl chema Zaharia și era cîrmaci pe șlepul SF N 
D, numărul 317. Pe mama mea o chema Fana și avea livret de 
marinar, îl ajuta pe tata, dar primea numai jumătate de leafă...“ 

Lăsă tocul jos, descurajată; hirtia albă din faţă trezea în ea o 
crispare, o spaimă; nu avea îndeminarea scrisului, gindurile 
îngheţau pe peniță cum îngheaţă apa la streașină. Dar dacă 
închidea ochii și nu se mai gîndea la cei care aveau să le afle, 
gîndurile se încălzeau dintr-o dată și porneau razna, slobode, 
năvalnice pe deasupra hiîrtiei — ginduri, nu fraze, căci hirtia 
rămiînea albă... 

„„„Am trăit pe apă, nu aveam casă pe uscat, nici avere, ca 
oamenii. larna ne opream unde ne prindeau sloiurile, cînd într- 
un loc, cînd în altul, de la Sulina la Bratislava. 

„Cînd eram mai mare, mi-a spus o ţigancă, la Calafat, că n- 
am să am casa mea niciodată și nici un rost, ca oamenii, și n-am 
să fiu fericită, fiindcă, dacă m-am născut pe apă, ursita mea are 
să fie schimbătoare ca apa. Mama a ocărit-o pe ţigancă. 

.„„„Mama mea a fost o femeie frumoasă; spuneau celelalte 
femei despre ea că n-a avut noroc, că își duce viaţa pe Dunăre 
și naște ca nomazii. 

„înaintea mea, mama a mai avut doi copii, care au murit 
curînd după naștere, doi băieţi, Constantin și Dumitru. După 
mine a avut o fetiţa, Ștefana, dar a murit și ea, nu o ţin minte. 
Numai eu am trăit, eram voinică. Tatăl meu zicea că sînt voinică 
fiindcă m-a frecat cu zăpadă, la naștere. 

„„„Ningea cînd m-am născut, era zăpadă pe punte, și convoiul 
mergea pe un șir, fiindcă întilnea sloiuri. N-a putut să vină 
nimeni la noi, de pe șlepurile celelalte, și mama a fost singură. 
Tata trebuia să stea la cîrmă, și mama n-a avut putere să 


meargă la bucătărie; bătea viscolul și mătura tot de pe punte, 
și-atunci s-a tîrît pînă la ușă și a luat un lighean de zăpadă și m- 
a frecat cu zăpadă pînă m-am făcut roșie; pe urmă m-a învelit în 
scutece. 

„„Pînă în anul 1940, am trăit numai pe șlepul nostru. Șlepul 
avea două cabine mici, lîngă cîrmă, și o bucătărie, afară. Mai 
aveam alături un coteţ pentru porc și unul pentru păsări. Cînd 
am început să umblu și nu era frig, stăteam numai pe punte, dar 
mă legau cu o sfoară, de ușa cabinei, ca să nu cad în apă. Mai 
tîrziu, pe la patru ani, mi-au dat drumul și m-au lăsat singură. 
Mamei tot îi era frică, dar tata ridea: Unde ai mai văzut fată de 
cîrmaci să cadă în Dunăre? 

„„„Adevărat, n-am auzit niciodată pe celelalte șlepuri să se 
întimple asemenea nenorocire; copiii învățau de mici să umble 
cu grijă pe punte. Am învăţat și eu, și pe urmă, cînd mergeam în 
convoi de mai multe șiruri, am început să trec pe celelalte 
șlepuri și să mă joc cu copiii. De la ei am învăţat multe vorbe 
urite, cum spun marinarii și oamenii mari, prin porturi, și le 
spuneam și eu, dar cînd am crescut mare mi-a fost rușine de 
ele. 

„Cît ţin minte, am călătorit tot timpul pe Dunăre, în afara 
verii din 1939, cînd am stat în docuri, fiindcă se apropia războiul 
și nu mai erau grîne de cărat la Sulina, unde le încărcau pe 
vapoare. larna ne opream, cînd îngheţa Dunărea. Dacă se 
întîmpla să iernăm în docuri, atunci era foarte bine. Tot bazinul 
docurilor se umplea de șlepuri, unul lîngă altul, se făcea o 
ogradă mare și trăiam acolo laolaltă toate familiile și era bine. 
Eu umblam îmbrăcată ca băieţii, cu pantaloni de flanelă. Eram 
voinică, aveam obrajii rumeni și am învăţat să dau cu pumnii și 
să spun vorbe urite; băieţii îmi știau de frică. La Crăciun tăiam 
porcul, și atunci ne bucuram foarte tare; nu-i tăiau toți oamenii 
o dată, și ne bucuram multe zile, fiindcă ne duceam pe rînd, la 
fiecare. 

„Porcul îl tăiau în cală, cala era goală iarna, și mi-era milă 
cînd îl înjunghiau, că mă jucam cu el vara și-i dădeam coceni de 
porumb și coajă de pepene; aveam totdeauna pepeni mulți, 
erau multe bostănării pe Dunăre. Dar după ce-l înjunghiau, ne 
adunam copiii și coboram în cală, să vedem cum îl răzuie de păr 
și îl pîrlește cu paie. Pe urmă îl spintecau, matele abureau în 


cală, nouă ne dădeau șorici, îl rodeam în măsele și era foarte 
bine. 

„Tata punea șuncile să se afume, într-un butoi, dedesubt 
ardeau coceni de porumb, strînși de cu toamnă, ieșea fumul pe 
bocaporţi, ici, colo; tot bazinul docului mirosea a fum și-a 
costiță, și nu mai puteam de poftă, toată ziua. 

.„„Mama nădușea la bucătărie și nu-i mai intram în voie, decit 
dacă stăteam să învirtesc mașina de tocat carne; aveam putere. 
Ea făcea caltaboși și trandafiri, cu mirodenii, pe urmă făcea piftii 
și sarmale, și de Crăciun mîncam așa de mult, că ne 
îmbolnăveam toţi, ne era greață două zile. 

„„„Dacă se termina cu porcul, începea joaca; nu trecea greu 
ziua. Ne jucam de-a v-aţi ascunselea în cală sau ne dădeam pe 
gheață, cît e Dunărea. Eu la opt ani am învăţat să merg cu 
patinele, mi-a luat tata patine. La școală nu mă duceam, ca alţi 
copii, n-aveam unde dacă eram mereu pe drumuri, dar am 
învăţat abecedarul cu mama și pe urmă tata mi-a luat carte de 
citire și citeam și alte cărţi, seara. Tata m-a învăţat socotelile și 
tabla înmulțirii și în 1933, fiind la Zimnicea, am dat examen de 
clasa întiia primară... 

„„„Imi plăcea să citesc seara, la căldură, în cabină; Pepa îmi 
dădea cărți, povești și istorisiri de toate felurile. 

„„„Pepa era soră cu tatăl meu și trăia tot pe șlep, avea de 
bărbat un cîrmaci, căpitanul Mihalis, grec din Chefalonia, dar 
trăit la noi, de multă vreme. Pepa mă iubea mult de tot, ca 
mama, fiindcă n-avea copii, și cînd se potrivea să mergem 
împreună, cu convoiul, era foarte bine. Odată am și iernat 
alături, la Galaţi; au tăiat și ei porcul, am mîncat foarte mult, m- 
am îngrășat și era foarte bine. 

„„„Am iernat în multe părţi, pe Dunăre, și la Bratislava, și lîngă 
Viena, cînd ne-a prins gerul acolo. 

„Cînd iernam în docuri era foarte bine. Dar cîteodată nu 
aveam loc în docuri și iernam afară; acolo nu se mai stringeau 
șlepurile alături, se înșirau de-a lungul malului, și locurile erau 
pustii, și-atunci trecea iarna greu, nu era bine. 

„Primăvara, cînd se rupea gheaţa, veneau sloiuri, și oamenii 
se luptau cu căngile, cu prăjinile, să nu lovească în șlepuri că le 
spărgeau și ei își pierdeau pîinea. 

„„Pînă la zece ani am învăţat carte, acasă, învăţam bine și am 
dat examen de toate clasele primare. 


„Vara, cînd stăteam în porturi, mă duceam cu barca și dacă 
era Dunărea revărsată, ajungeam departe, peste bălți, mă 
întorceam seara. Mergeau și băieţii și unii spuneau vorbe urite; 
atunci îi băteam cu pumnii; pe unul l-am aruncat în apă, dar știa 
să înoate, ca toţi copiii; de la șapte ani am început să înot în 
Dunăre. 

„„larna mergeam cu patinele, aveam patine de fier, mai 
aveau și alţii; cei care n-aveau își legau scîndurele, nu alunecau 
așa bine. Seara îmi plăcea să mănînc covrigi cu susan, cu ceai, 
la căldură, dar covrigi nu aveam totdeauna, numai cînd se 
ducea tata la brutărie, după piine. 

„„.Tata era aspru, mă bătea cînd veneam tirziu de pe Dunăre, 
dar mă iubea, altfel nu mi-ar fi cumpărat patine. 

.„.„Mama nu m-a bătut niciodată, mă iubea foarte tare. Și Pepa 
mă iubea, și unchiul Mihalis. 

„Tata a avut un frate, Leonida, tot cîrmaci de șlep, dar nu la 
Societatea Franceză, ci la un grec Hagicirstodulos. Era mai 
mare, pe urmă s-a îmbolnăvit de reumatism, n-a mai putut să 
stea pe apă, a intrat la docuri; dintre toţi ai noștri, el singur și-a 
făcut casă, ca oamenii. Pe nevasta lui o chema Eleonora, și-au 
avut doi copii, dar dintre ei trăiește azi doar cel mai mare, 
Costea, care a fost marinar și este acum director adjunct la 
Agenţia fluvială, tovarășul Constantin Gheorghi, însurat cu o 
femeie rea, pe care o cheamă Marieta. 

„În iarna din 1936, a murit mama; eram cu șlepul la vale de 
Hîrșova, aveam unsprezece ani, crescusem repede peste vară și 
slăbisem, mă făcusem subţire, și oamenii se uitau la mine cu 
milă, mă întrebau dacă nu tușesc, credeau că sînt bolnavă de 
piept, ca multă lume... 

„„„Aveam un curcan mare, și tata vroia să-l taie înaintea 
Crăciunului. Eu citisem o carte, nu știu de cine, cu un băiat sărac 
care tremură de frig, într-o casă urită, la Londra, și visează să 
aibă curcan de Crăciun. Cineva îi aduce un curcan și el se 
bucură foarte tare. 

„..Într-o seară, tata era plecat la oraș, departe, cu alţii, de pe 
șlepurile vecine, să cumpere zahăr și ce mai trebuia, fiindcă se 
apropiau sărbătorile. Mama cosea, în cabină, gătise miîncarea. 
Eu m-am dus să văd ce face curcanul și am găsit ușa cotețului 
deschisă. Am venit fuga, și-am spus: Mămico, a scăpat curcanul! 


„Și m-am tirîntit pe pat cu faţa în jos, și-am început să pling, 
eram mai nenorocită decît băiatul acela din povestire. Și 
spuneam: N-o să avem curcan de Crăciun, mămico! 

„„Ea mi-a spus: Fii cuminte! 

„„.Și s-a dus fuga afară, am auzit-o pe punte, gheaţa era ninsă 
și-a văzut urmele curcanului. S-a întors în cabină, și-a luat o 
broboadă în cap, a luat un felinar și mi-a spus: Nu mai plinge că 
îl găsesc, n-a putut să fugă departe, n-are unde. 

„„.Dar nu s-a mai întors, au găsit doar felinarul. Cînd a venit 
tata era noapte, eu tremuram de frică în cabină. El a luat 
oameni și felinare și s-a dus, după urme. Și-au găsit, aproape de 
mal, dincolo, copca în care căzuse mama. 

„„„Erau multe copci, cum fac pescarii, dar prinseseră gheaţă 
deasupra, pe urmă se așternuse zăpada, nu puteai să știi că nu 
ţine. Pe curcan l-a ţinut, mama s-a dus după urmele lui, a căzut 
sub gheaţă și-a luat-o Dunărea. Numai felinarul a rămas, l-a 
scăpat din mînă... 

„„.Pe urmă a venit iar viscol, și pe curcan l-au găsit după trei 
zile, îngheţat, într-o salcie; era alb tot, numai creasta o avea 
vînătă. Am plins după curcan de mi s-a rupt inima; de mama n- 
am crezut, am așteptat-o să vină, multe zile. Pe urmă am înţeles 
că nu mai vine. Sărbătorile au fost foarte triste, și tata de-atunci 
s-a schimbat la fire. Și eu m-am schimbat. Primăvara nu m-au 
mai cunoscut copiii. 

Pepa a vrut să mă ia la dînșii, dar tata nu m-a lăsat, am rămas 
cu el, și-am început să fac mîncare, să spăl rufele, să le cîrpesc, 
ca mama. Crescusem mare. 

„„„Așa am trăit pe șlep, făceam gospodărie, ca o femeie, nu 

mă mai jucam cu copiii; noaptea, cînd nu mă vedea nimeni, 
plingeam după mama. Făceam multă treabă, pompam apa din 
santină, îl ajutam pe tatăl meu în toate nevoile, numai că n-am 
stat la cîrmă, n-aveam putere să învirtesc timona, era mare. 
_ -Cînd nu aveam treabă, mă duceam cu barca, fără nimeni. 
Imi plăcea să fiu singură, mă duceam departe, unde nu erau 
oameni și stăteam la soare. Atunci am prins dragoste de 
Dunăre. Cînd mergeam cu convoiul, stăteam mult și priveam 
apa, malurile. Altă-dată mă întindeam pe bocaporți și mă uitam 
la cer, pe sub fumul remorcherului; noaptea priveam stelele și 
încetul cu încetul se schimba ceva în mine. 


„Băieţii de pe celelalte șlepuri spuneau că sînt uricioasă. 
Dacă mă vedeau la umbra cabinei îmi puneau oglinda în faţă, să 
mă orbească soarele. Cite unul mă striga: Fă, ochioaso, ia uite- 
ncoa la mine! 

„„„Eu mă făceam roșie de ciudă și fugeam în cabină. Pe urmă 
am văzut că aveam ochi frumoși, așa de mari că mă și prindea 
mirarea, cu gene lungi, aproape atingeau sprincenele și se 
încurcau între ele. Și m-am gîndit că băieţii nu vroiau să rîdă de 
mine. Numai culoarea ochilor nu-mi plăcea, aș fi vrut să fie 
negri, și erau verzi, cu inelușe aurii, foarte caraghioasă culoare, 
cum n-am văzut la nimeni. La soare, verdele pierea, rămîneau 
aurii și nu înțelegeam de ce nu mi-a dat Dumnezeu o culoare de 
ochi ca a tuturor oamenilor. 

„„Acum nu mă mai aruncam goală, de faţă cu băieţii, în 
Dunăre; rămîneam cu cămășuţa pe mine. Băieţii strigau: la te 
uită la ea ce se fasolește! Scoate, fă, aia de pe tine, să-ţi vedem 
rușinea! 

„„Eu îi ocăram: Buboșilor, chelboșilor, leșinaţilor, lovi-v-ar 
boala copiilor, crăpa-v-ar ochii în șaisprezece, usca-vi-s-ar 
mațele-n burtă, rîioșilor, nemîncaţilor, ieși-v-ar bube negre pe 
inimă! 

„„Sau alte cuvinte care îmi veneau în gură. 

„„„Așa am trăit pînă în anul 1939, care a fost cel mai frumos 
din cîţi am avut pînă acuma. 

„În acel an, prin august, zăceam în docuri de multă vreme. 
Nu încurcam pe nimeni, nu făceam nici noi treabă, nici alții; 
amorţise mișcarea pe Dunăre. Într-o zi a tras lîngă noi un vapor 
englezesc; cunoșteam toate pavilioanele. A stat mult acolo, 
avea nu știu ce la elice, o stricăciune. Tocmai în septembrie a 
venit elicea nouă, s-au băgat scafandrii și-au pus-o, s-au chinuit 
multe zile. Vaporul se chema Neptun și era vechi, mîncat de 
rugină. Marinarii vopseau toată ziua și vorbeau englezește, dar 
odată, cînd întindeam rufele, am auzit pe unul că mă strigă, era 
român, nu mă mira, mulți marinari români se îmbarcau pe 
vapoare străine: „Ce faci acolo, arăpoaico?“ 

„„„Eram în picioarele goale, cu o fustă neagră și cu părul legat 
într-o basma roșie, de la mama. Toată vara mă ardea soarele, 
mă făcea ca aurul și mi-a fost ciudă că îmi zice arăpoaică, — n- 
avea pricină, nu eram tuciurie. 


„„„M-am întors la el, gata să-i răspund cum trebuie, ocări știam 
destule, dar mi-au amuţit în gură. Sus, la parapet, erau doi 
marinari, băieți tineri, unul mărunt, rotund la obraz și bălai, cam 
hazos și cu privirea blajină; celălalt, înalt, cu mijlocul subțire, 
negricios, stătea rezemat de parapet și ridea la mine. l-am văzut 
dinţii, frumoși ca ai mamei. Mama avea dinţi ca nici o femeie. M- 
am uitat la el și n-am știut ce se întîmplă cu mine. Era negru la 
față, îl arsese și pe el soarele, așa sînt marinarii, dar faţa lui 
părea numai lumină. Și-atunci am văzut că are ochi cum nu mi-a 
dat Dumnezeu mie. Erau verzi ca nuca necoaptă și, cînd te uitai 
la ei, vedeai parcă altă lume, ca din povești, cum trebuie să fie 
în fundul mărilor. 

Marinarul celălalt, bălaiul, a zis: „la te uită la ea ce gură are!“ 

„..Eu mi-am mușcat buzele și-am fugit în cabină. Îmi venea să 
plîng de necaz și de rușine. Îmi mușcam mereu buzele. Atunci 
am simţit că buzele erau moi și aveau o dulceaţă ca de căpșună. 
Și îmi ardea gura. M-am uitat în oglindă și la început nu m-am 
văzut pe mine. Mă uitam cu mirare, ca la o alta, străină. Am 
văzut că aveam ochi frumoși, cu toate că mie nu-mi plăcuse 
culoarea lor aurie, și buzele nu erau urite, ci pline, răsfrînte, roșii 
și umede, ca de femeie. Și am știut că unui bărbat i-ar fi plăcut 
să le sărute, și mi-ar fi plăcut și mie, dar nu oricare bărbat, ci 
numai acela. Și-am mai văzut atunci, întiia oară, că dinţii mei 
erau frumoși ca ai mamei și ca ai marinarului. Și-atunci s-a făcut 
deodată altă schimbare în mine, și-am ieșit pe punte fără să-mi 
fie rușine. Dar mai întîi mi-am potrivit basmaua și am văzut că 
îmi stătea bine, roșu, cu ochii aurii și cu obrazul ars de soare. 
Mi-am potrivit fusta și-am strîns-o pe mine, că stătea lăliie. 
Atunci am văzut că numai mijlocul îmi rămăsese subţire, restul 
trupului se împlinea, crescusem repede peste vară — și am 
simţit în mine o bucurie mare, dar și spaimă. Era rău, dar mai 
mult era bine. 

„„Cînd am ieșit pe punte, i-am găsit pe marinari tot acolo. Cel 
bălai fuma din ţigară. Celălalt își curăța unghiile. Nu mai 
văzusem marinar să-și curăţe unghiile și mi-a venit să rid, și nu 
știu de ce simțeam o mare bucurie. Cel mic s-a legat iar de 
mine: „la uite la ea ce gură!“ Dar acum am înţeles că nu zice 
așa, în batjocură, și m-am uitat în sus, să mă vadă mai bine. Cel 
înalt s-a aplecat peste parapet și m-a întrebat: „Cum te cheamă 
pe tine?“ 


„Îi auzeam glasul prima oară. Cînd l-am auzit, mi s-a strîns 
ceva în inimă. Am simţit o căldură, în tot trupul, de sus pînă jos, 
în picioare. Bălaiul a zis: „E mută pesemne!“ 

„„„Eu am scuturat din cap și am răspuns, uitîndu-mă la celălalt, 
fiindcă el mă întrebase adineauri: „Nu sînt mută! Mă cheamă 
Odeta!“ 

...Odeta nu-mi spunea nimeni, îmi spuneau Anuţa, dar Odeta 
nu mai chema pe nimeni, cît e Dunărea, și voiam să știe 
marinarul că nu am un nume ca oricine. 

„„„Pînă să mai spună unul ceva, am auzit pașii tatei, pe schelă. 
Venea din oraș, avea și-o sticlă în mînă. Eu n-am știut unde să 
mă ascund; parcă făcusem ceva care nu se cuvine dacă 
stătusem de vorbă cu marinarii. Dar aceștia, mai învățați cu 
lumea, au încălecat parapetul și-au sărit pe punte la noi, lîngă 
cabină. Mi-au amorţit mîinile. 

„„Dacă a auzit că sînt români, tata s-a luminat la faţă și i-a 
primit cu voie bună: „Noroc, flăcăilor! Dar cine sînteţi voi și ce 
vînt vă poartă prin lume?“ 

Pe cel mic îl chema Timone, nu mai auzisem nume ca al lui 
niciodată. Cred că era o poreclă, dintr-o altă limbă, marinarii au 
uneori porecle pe care nu le înţelege nimeni. Acum aflu că îl 
cheamă Cocoș, dar numele lui adevărat poate să fie altul. leri a 
venit la magazie să ia pînză pentru feţele de masă, era grăbit, 
nici măcar nu s-a uitat la mine; nu m-a recunoscut, m-am 
schimbat mult, n-o să mă recunoască niciodată: mai bine! 

„„.„Pe celălalt îl chema Matei, era mecanic, pe vapor îi spuneau 
Meit, așa spun englejii, dar tot Matei înseamnă. 

„Tata i-a chemat la umbră, lîngă bucătărie, le-a dat ţuică, 
măsline și p-ormă slănină. Eu stăteam în ușa cabinei și mă 
uitam la Meit, mă lovea soarele drept în faţă, îmi venea 
ameţeală. 

„„„Cel mic, Timone, purta mănuși de piele. Cît timp a stat acolo 
nu l-am văzut cu mîinile goale. La prînz și la cină îmbrăca o 
bluză albă, servea masa căpitanului, era steward, meserie 
ușoară, dar făcea și corvoadă. Cînd servea la masă își punea 
mănuși albe, de aţă, și era foarte îndeminatec; l-am văzut, 
ducea cite patru farfurii într-o mînă. 

„„„Ne-am împrietenit cu ei, cînd nu aveau treabă veneau la 
noi, stăteau de vorbă cu tata; dacă el lipsea, se jucau cu mine, 
ne fugăream pe punte, de parcă ar fi fost și ei copii, nu oameni. 


Dar eu n-am mai fost copil din vara aceea, împlineam 
paisprezece ani și s-au limpezit toate în mine; îmi părea rău că 
marinarul nu știe. 

„îi spuneam Meit, și cînd mă auzeam chemîndu-l mi se părea 
că am glasul cel mai frumos din lume. El îmi spunea în toate 
felurile, numai Odeta nu, parcă nu-i venea să creadă că ăsta mi- 
e numele. Timone, prietenul lui, care era mai tînăr, nici nu-i 
creștea barba ca lumea, se uita altfel la mine și zicea într-una: 
„Uite mă, la ea ce gură are!“ ă 

„„.Eu mă uitam la Meit și el parcă nu-mi vedea gura. Imi făcea 
păpuși și muream de ciudă că mă crede copilă. 

„„„Uneori nu-i vedeam toată ziua, aveau de făcut ceva la 
mașini, sau de vopsit în cală. Atunci eram tristă și nu știam de 
ce-am mai venit pe lume. 

„„Odată m-am dus cu Timone în baltă, cu barca. Meit avea 
treabă. Cînd treceam Dunărea înapoi, seara, Timone s-a uitat la 
mine mirat, și mi-a spus, să mor de rușine: „Cînd ţi-au crescut 
sînii, că parcă nu-i aveai așa pînă acuma?“ 

„„Sînii îmi creșteau repede, de o săptămînă, îmi plesnea 
bluza. Cînd îi vedeam cum cresc, parcă eram ameţită și nebună. 
M-am înroșit foarte tare, dar Timone nu mi-a dat pace, se uita la 
mine, uitase să tragă la rame. Și-a oftat deodată: „Ah, măi 
Puișor de lepure, de ce n-ai tu vreo patru ani mai mult acuma?“ 

„„„Nu știu cum, în loc să mă rușinez mai tare, mi-a pierit toată 
sfiala și l-am întrebat: „De ce, Timone?“ 

„El a început să tragă la rame: „Asta nu trebuie să știe 
copiii!“ 

„„„Dar eu știam, și aveam un gînd, pe care l-aș fi spus lui Meit, 
dacă ar fi fost el aici, și dacă nu mi-ar fi lipsit îndrăzneala: „Meit, 
dacă aș avea patru ani mai mult, aș vrea să dorm într-un pat cu 
tine, cum au dormit tata și mama ca să vin eu pe lume!“ 

„Fiindcă îl iubeam, acum știam bine, îl iubeam noaptea și 
ziua. Cînd rămînea la întuneric, în cală, aș fi vrut să mă duc la el, 
să-i ţin lampa, pensulele și cutia cu vopsele, fără să-mi pese că 
afară e lumină și soare. Dar nu puteam să mă duc pe vapor, nu 
mă lăsa capitanul... Treceam cu barca pe malul celălalt și 
stăteam tristă toată ziua și scriam în nisip numele lui; îl ștergea 
vîntul, să nu-l afle nimeni. Și spuneam sălciilor, fiindcă n-aveam 
prietene: îl iubesc pe Meit, dar el nu știe! Il iubesc și-mi arde 
gura! Îl iubesc și mă doare inima! 


„„„Și repetam numele lui, în neștire. 

„„„Așa am fost eu, nu știu a cui e vina. Poate fiindcă am trăit 

de mică altă viață decit toţi oamenii, fiindcă n-am avut acoperiș 
la casă; acoperișul meu a fost cerul, n-am avut gard, să mă 
despartă de lume, ograda mea a fost balta și Dunărea. 
_ -Dar Meit îmi făcea păpuși, nu știa ce sa întîmplă cu mine. 
Intr-o zi i-am spus, plimbîndu-mă prin faţa lui, cum se plimbă 
domnișoarele pe bulevard, cu pieptul scos înainte, să mi se vadă 
sînii: „Meit, dumneata știi cîți ani am eu acuma?“ 

„„„Așa citisem prin cărţi că vorbesc domnișoarele. El vopsea 
un șirag de alune, să mi le pun la git, și-mi era necaz, fiindcă 
asemenea mărgele nu poartă decit fetiţele, nu domnișoarele. Și 
m-a întrebat: „Ei, cîți ani ai?“ 

„„Nu se uita la mine, umbla cu pensula prin vopsele. Am 
răspuns: „Am cincisprezece ani. Dumneata cit crezuseși?“ El s-a 
mirat: „Cincisprezece ani? Nu mai spune!“ 

„„„Nu credea, își bătea joc de mine. Și nu știam ce să mai fac, 
ca să-i atrag privirile. Noaptea mă trezeam, bătea luna în coșul 
vaporului: dedesubt dormea el, avea patul în sala mașinilor, și 
eram fericită că dormea lingă mine. 

„„„Pe urmă, cînd a venit luna septembrie, nu i-am văzut pe nici 
unul, două zile. Lipseau și alteori, plecau și în oraș, după treburi, 
dar se întorceau, și, oricît ar fi fost de tîrziu, mă strigau să-mi 
spună bună seara: „Te-ai culcat, Surioară?“ 

„„„Așa îmi spunea Meit. Timone îmi spunea: „Noapte bună, Pui 
de lepure!“ 

„„Eu scoteam capul pe fereastra cabinei și fluturam mîna: 
„Somn ușor, Meit! Vino miine și mă scoală!“ 

„„„Două zile am umblat pe punte tot așteptind să văd la 
parapet măcar capul unuia. Nu îndrăzneam să întreb pe nimeni, 
și nici nu știam limba marinarilor. A doua seară m-am gîndit 
deodată că or fi bolnavi și-a îngheţat sîngele în mine. M-am 
hotărit ca a doua zi să mă duc pe vapor, să vorbesc cu 
căpitanul. Sau, dacă nu m-oi înţelege cu el, să-l rog pe tata să 
meargă el, nu puteau să-l alunge, era și el căpitan, mai mic, dar 
om în toată firea. 

„„„Am plins mult în noaptea aceea, și am chemat-o pe mama, 
și i-am spus, printre suspine: „Mămico, dacă Meit e bolnav, cum 
să-l fac bine?“ 


„„„Am adormit tîrziu și cînd m-am trezit fluiera vaporul. M-am 
uitat pe geam, am văzut la catarg pavilionul de plecare: vaporul 
era dezlegat, îl trăgea remorcherul, se îndepărta, și golul dintre 
noi se mărea într-una. M-am repezit afară, în cămașă de noapte 
și-am început să strig tare: „Meit! Meit!“ 

„„„Dar nu mă auzea nimeni. Glasul meu era mai slab decit 
huietul remorcherului. Vaporul scotea fum negru pe coș, se 
umbrise bazinul. 

„„„Alergam pe punte, și strigam: „Meit, unde ești? Meit 
răspunde-mi!“ 

Nu mă auzea nimeni; fluiera vaporul, huuu-huuu, lung „acum 
vin la stînga“, cunoșteam semnalele. Și glasul meu se 
amesteca, fără putere, cu fluierul. 

... Tata nu era, plecase devreme, așa pleca totdeauna, umbla 
prin cîrciumi de la moartea mamei. M-am repezit în cabină, mi- 
am pus bluza, fusta. Vaporul fluiera afară: huuu-huuu-huuu, 
„acum vin înapoi!“ 

„„leșea cu pupa din bazin, n-avea loc să întoarcă. Am 
dezlegat barca, am sărit de sus, pe panouri, și am început să 
trag tare la rame. Am ajuns alături, sub nările ancorelor și-am 
strigat iarăși: „Meit, Meit!... Răspunde-mi!“ 

„Cine să m-audă? Pornise mașina. A mai fluierat o dată 
vaporul, „vin la dreapta“ și-a luat-o la vale. A trecut pe lîngă 
mine, înalt, nu mă vedea nimeni. Pe urmă apa vînturată de elice 
a început să mă zgilţiie și-am înţeles că se duce, că nu mai are 
oprire. Şi-am început să trag la rame, fără să judec cu mintea, 
m-am dus pe urma vaporului, dar el m-a lăsat repede în urmă. 
Simţeam în gură gustul fumului de cărbune. Și cînd am văzut că 
se pierde, am lăsat ramele din mînă și-am început să pling, 
singură, în mijlocul Dunării... 

„„„Nu-l mai strigam pe Meit, îmi mușcam pumnii și îi spuneam 
încet numele. N-am știut ce se întîmplă cu mine, am uitat de 
tata și de lume. Curentul ducea barca la vale. Am plutit multe 
ore, pînă la gura unui rîu mare, unde s-a lăţit Dunărea. Acolo m- 
am uitat o dată după vapor; pierise; doar fumul se mai vedea, în 
zare. 

„„„Asta a fost viața mea; cine are nevoie s-o știe? 

„„„Dar m-am întors acasă, m-am legat de niște plute pe care le 
trăgea în sus remorcherul și am ajuns către seară. Un plutaș s-a 


apropiat de mine, îl mira să mă vadă singură, cu barca pe 
Dunăre. M-a întrebat: „Ce-i cu tine, fetico?“ 

„„„Avea vorba bună. l-am răspuns: „Nu știu, nene“... Atunci el 
s-a dus în faţă, unde erau ceilalţi, a căutat în desagă și mi-a 
adus să mănînc, o felie de slănină și o bucată de piine. Am 
mîncat, am băut apă din Dunăre. 

„„„Asta a fost viaţa mea. Cum s-o scriu pe hîrtie? 


x 


Așa își petrecu Ana Odeta după-amiaza aceea, față în faţă cu 
amintirile, alegind dintre ele numai ceea ce credea că trebuie să 
afle oamenii, restul rămînînd gînduri pentru sine. 

„În anul 1940, a murit tatăl meu și am rămas singură pe 
lume.“ 

Șterse încă o dată cuvintele inutile ... singură pe lume! 

Erau în docuri, iarna, cînd se îmbolnăvi tatăl ei și fu dus la 
spital. Ea rămase singură numai o săptămînă, tremurînd 
noaptea de frig și de frică în cabină, pînă ce veni s-o ia mătușa 
Didona. 

In iarna aceea, Pepa se afla departe, în susul Dunării; nu 
apucă să-i trimită nici o știre. lar primăvara, cînd veni s-o ceară, 
mătușa Didona nu i-o dădu, sub cuvînt că unei fete la virsta ei 
nu i se poate face educaţie pe Dunăre. 

Mătușa Didona o luă din docuri cu sania, și drumul pînă acasă, 
în clinchetul clopoţeilor, sub ninsoarea deasă care estompa 
toată mizeria decorului, semăna puţin cu un început de feerie... 

In februarie, tatăl muri la spital, de o boală căreia nu i se află 
numele. Ninse încă o dată în ziua înmormiîntării — și cimitirul alb 
fu ultima imagine pură. 

Pe urmă, unchiul Pol izbuti s-o bage practicantă în birourile lui 
Vanvacas, deși fata avea încă virsta școlii. Dar nu erau bani în 
casă, trebuia să aducă și ea ceva, să-și plătească mincarea și 
căldura. Se ocupară și de învăţătura ei; tot unchiul Pol se strădui 
să fie primită la școala profesională, în mijlocul anului, ceea ce 
era o favoare și dovedea trecerea de care se bucura el în 
societatea intelectuală. 

Doi ani, Ana Odeta își împărți ziua între birou și școală, 
nerămînîndu-i decît puțin timp să viseze la Dunăre. Duminica se 
ducea în port și privea vapoarele, rătăcind ore în șir de-a lungul 


cheiului. Nu îndrăznea să întrebe pe marinari despre un 
cargobot englezesc care se numea Neptun, dacă știau ceva 
despre el, dacă îl văzuseră în vreo parte a lumii. De altfel, prea 
rar mai veneau vapoare străine; începuse războiul. Ana Odeta 
privea melancolică pavilioanele, fără să găsească vreunul care 
să semene cu acela... 

Înfăţișarea ei, care se schimba într-o deplină neștiinţă de sine, 
fiindcă ea nu mai avea nici un îndemn să-și urmărească 
prefacerea în femeie, începuse să atragă, din ce în ce mai 
stăruitoare și mai uimite, privirile lumii. Umbla îmbrăcată cu 
modestie, dar sub cîrpa ieftină se deslușea de pe acum 
desăvirșirea ei viitoare. 

Departe de a fi înaltă și planturoasă, ca femeile din familia 
maică-si, frumuseți prețuite la începutul veacului, avea tocmai 
acea statură care cere sprijinul și protecţia bărbaţilor. Chiar mai 
tîrziu, cînd avusese altă viaţă, a răsfăţului și a lenei, cînd mînca 
mult și cu poftă sălbatică din toate, parcă înspăimiîntată de o zi 
viitoare a foametei, cînd dormea adînc ceasuri îndelungate, și 
alte ceasuri trindăvea în cearceafuri, nu fu niciodată în primejdie 
să se îngreuneze, să se îngrașe, anatomia ei fiind pusă parcă în 
tipare din care nu era cu putinţă să iasă. 

Acest trup alcătuit din rotunjimi molatice era în același timp 
elansat, suplu, gata să zvicnească și să se înalțe. Ai fi zis că prin 
ea, natura arăta cît poate fi de plastică, făcînd din această 
făptură, astăzi, ceea ce femeile familiei, potrivit altor gusturi, 
fuseseră altădată. 

Frumusețea ei era, din clipa cînd se arătase, o primejdie de 
care nu putea să scape. La venirea lui Miltiade, îi și dădeau 
tircoale cîțiva din fabrică, și tineri și vîrstnici, cum e obiceiul 
bărbaţilor. Ea se lăsa însoţită de unii pînă acasă, mergea și la 
cinematograf citeodată, și la cofetărie, care nu era un loc tainic 
ci rămînea în văzul orașului. Între timp, mătușa Didona veghea 
cu un ochi neostenit asupra curtezanilor, se interesa de ei, lua 
informaţii, și-apoi îi spunea nepoatei: 

— Ăsta nu-i de tine, mamă. Să te lase în pace! 

Slujbași la fabrică! Nici unul nu avea cine știe ce situaţie. 
Mătușa aștepta; nepoata trebuia să mai crească, s-o cunoască 
orașul. 

Dar între timp veni Miltiade; nici nu-ţi puteai dori altul! Pe Ana 
Odeta o văzu din prima zi, cînd trecu prin birouri; ar fi fost și 


imposibil să n-o remarce. Îndată, curtezanii, și tineri și bătrîni, 
dispărură din preajma ei, speriaţi, cum se sperie orătăniile la 
ivirea hultanului. 

Care era temperamentul și metoda noului stăpîn, ca s-o 
cucerească, s-ar fi putut vedea din chitanțele de plată cu care 
fata își lua leafa. Optsprezece luni, un an și jumătate, cifrele 
avură fluctuațiile cele mai neașteptate. 

La început, fără să-i fi spus vreun cuvînt, privind-o numai de 
departe, Miltiade dădu poruncă să i se mărească salariul de la 
trei mii de lei, la unsprezece, adică atît cît avea contabilul. 
Nimeni nu cîrti, era stăpîn și putea să facă tot ce-i place. Dar 
chiar şi numai această întîmplare ajungea ca s-o compromită pe 
fată. Indată în fabrică se știu că Ana Odeta era amanta lui 
Miltiade; abia împlinise cincisprezece ani la acea dată, dar n-are 
a face, unele încep de la paisprezece... 

Spre marea uimire a tuturor două luni mai tîrziu salariul 
practicantei scăzu la două mii cinci sute de lei; a doua zi, Arta 
Odeta veni la slujbă cu vinătăi pe faţă; mătușa Didona o bătuse 
sălbatic. 

Era în aprilie 1941. În iunie, salariul fu iar unsprezece mii, în 
august cincisprezece, în septembrie trei, ca la început. Lumea 
nu mai știa ce să creadă, iar acasă blestemele nu conteneau de 
seara, pînă tîrziu, noaptea, ca să înceapă în zori, cînd fata se 
pregătea, tăcută, să plece la treabă. 

Așa varie salariul ei, înscriind ca pe o fişă curba 
temperamentală, nădejdile și furiile lui Miltiade. De Crăciun, cînd 
nevoile într-o gospodărie sînt mai mari ca niciodată, Anei Odeta 
i se aplică o amendă neumană, și ea veni doar cu o mie cinci 
sute de lei acasă. Stăpînul fabricii o văzuse la cinematograf cu 
un băiat, elev de liceu, copilandru. In schimb, după această 
razbunare, de Anul nou, mătușa Didona se pomeni cu șoferul lui 
Miltiade la poartă; îi aducea un balot de mătase artificială și 
două lăzi de portocale, cum de la începutul războiului nu mai 
văzuse orașul. 

În februarie, salariul fu iar mare, treisprezece mii, apoi 
imediat scăzu la trei — și așa rămase. 

Viaţa cu mătușa Didona nu mai putea fi suportată... Dar 
venise primăvara, și Ana Odeta, între slujbă și școală, nu mai 
dădea pe acasă; se ducea în port, bătea cheiul și se întorcea 
tirziu, seara. Dunărea era revărsată, ar fi vrut să se plimbe cu 


barca, în baltă. Ședea ceasuri întregi pe o bintă și privea malul 
celălalt, cu sălciile înecate în apă. 

Într-o duminică, se duse la ștrand, singură, nu vorbi cu nimeni 
toată ziua, ca o sălbatică, dar la primul salariu fu iar amendată, 
și mătușa Didona o bătu iarăși... 

Apoi veni acea întîmplare, pentru oricine neînsemnată, care ei 
însă îi frînse viața. 

Era obiceiul, în prima duminică din iulie, să se facă o 
petrecere, o kermeză, în parcul orașului. Ana Odeta nu fusese 
niciodată la dans, și acum dorea sa meargă, cu o pornire care 
învingea foamea, lipsurile și necazurile. E în omul tînăr această 
nevoie de exuberanţă, pe care cei mari, părinţii, o uită adesea, îi 
pun cătușe sau o ironizează. 

De luni de zile strîingea bani fata, leu cu leu, atît cît izbutea să 
scape din mîna rapacei, ca să-și facă o pereche de pantofi albi; 
nu dorea mai mult decit asta. Și îi făcuse, primii pantofi de 
domnișoară, cu tocuri înalte. Îi puse în picioare sîmbătă, înaintea 
balului, și merse cu ei la fabrică, poate ca să se deprindă cu 
tocurile, poate ca să se mîndrească. 

La patru după masă, cînd să plece, se porni o ploaie 
vijelioasă. Funcţionarii zăboveau în ușă, fiecăruia îi era milă de 
haine, nici unul nu-și putea face ușor altele, dar trebuiră să 
plece, îi așteptau acasă; plecară pe rînd, cu jurnale în cap, 
ferindu-se pe lîngă ziduri, sărind peste băltoace... Ea rămase cea 
din urmă, sub ștreașină. Și cînd nu mai fu nimeni s-o vadă, își 
scoase pantofii, îi băgă în sîn — n-avea în ce să-i învelească — îi 
adăposti bine, sub cămașă, pe pielea caldă și proaspătă, să nu-i 
ajungă apa, și porni spre poartă... 

După doi pași se opri înspăimîntată. 

Miltiade era în ușa direcţiei, în impermeabil, cu pălăria de 
fetru verde dată pe ceafă, cu pipa în colțul gurii, cu mîinile 
înfundate în buzunare pînă la coate și-o privea, cu un zîmbet 
amuzat, cum se luptă cu ploaia. Zimbetul lui i se păru 
batjocoritor, se simţi despuiată în fața unui om care pînă azi nu-i 
văzuse decit obrazul, oricît se străduise s-o îmblinzească. Işi 
aminti într-o clipă casa lui, unde mătușa Didona o dusese în 
vizită o dată, prin șiretlicuri, gîndind ca apoi s-o lase singură, cu 
bărbatul: 

— Fii cuminte, mamă, mă întorc îndată! 

Era un divan mare, cu o cuvertură de damasc albastru... 


Dar cînd mătușa Didona ieșea pe ușă, condusă de gazda 
galantă, ea sărea, evadînd, pe fereastră... 

Își aminti drumurile la școală, în port, acasă, cînd automobilul 
lui Miltiade se ţinea pe urma ei, și el fuma din pipă, răsturnat pe 
perne, urmărind-o necontenit, la tot pasul... Își aminti de 
emisarii lui, puși să-i deschidă capul, cu făgăduieli care puteau 
s-o înnebunească. Erau mulţi, mobilizați de o imaginaţie 
drăcească, începînd cu ţiganca pe care o întiîlnea adesea la 
poartă: 

— Hai să-ţi gicesc norocul, frumoaso! 

Venea apoi băcanul, care deodată nu mai vroia să dea pe 
datorie nici o litră de zahăr, agentul uzinei, care tăia curentul, 
pentru neplată, șeful biroului, la fabrică, directoarea școlii, care 
o certa că umblă cu tocurile scîlciate... Toţi erau, într-un fel sau 
altul, agenţii lui Miltiade... 

— Dar ești proastă, mamă, lua-te-ar dracu! 

Concluzia tuturora, exprimată prin gura mătușii. lar mai 
presus de toate erau tăcerile unchiului Pol, buzele strînse cu 
ură, obrazul rău, privirea amenințătoare și aspră; fără să spună 
o vorbă, el rămiînea agentul cel mai tenace... 

Acum, omul care o încercuia cu arme atît de primejdioase, 
hăituind-o cum se hăituiește vînatul, o privea batjocoritor — și 
ea stătea înlemnită, cu picioarele goale în apă; ploua cum poate 
să ploua vara într-o după-amiază înăbușitor de caldă. 

Atunci se nărui în ea visul kermezei, și în loc izbucni o trufie 
sălbatică. Își scoase pantofii din sîn, se încălţă și, fără să se mai 
uite unde calcă, trecu mîndră și deznădăjduită prin faţa lui 
Miltiade. Așa merse pînă acasă, fără să-și caute drum pe sub 
streșini, fără să ocolească băltoacele. Simţea automobilul în 
spate, între răpăielile ploii auzea ștergătoarele de parbriz 
scîrţiind pe sticla curată... 

Din pantofi nu se mai alese nimic, lucru ieftin — două 
ghemotoace informe de meșină albă. 

E un episod mic o pereche de pantofi în viața unui om, așa 
vastă, cu atitea implicaţii sublime, eroice, tonice, sau triste, 
zbuciumate și dramatice; în viaţa Anei Odeta fură zarurile care 
trebuiau să-i schimbe soarta. Nu plînse, dar își dădu seama că 
nu mai are putere să se împotrivească și știu ce o așteaptă. 
Hotărîrea ei era luată. 


A doua zi, duminică, cerul strălucea cum nu poate străluci 
decît după o ploaie năvalnică. Ea se sculă în zori, își puse 
cămașa cea mai frumoasă, bluza cea mai curată și se duse 
citeva case mai în sus, unde stătea un tînăr, nici nu știa cum îl 
cheamă, student venit în vacanță. O saluta, ca vecină, dar nu 
îndrăznea să-i vorbească. La Paște, într-o dimineaţă, îi aruncase 
liliac în curte, îl văzuse, ea era în fund, la cișmea, să ia apă. 

ÎI găsi la geam, săpunindu-și obrazul. 

— Bună dimineaţa! 

Binecuviîntată dimineaţă, să te salute cînd nu te aștepți o 
astfel de fată! Ea îi vorbi, gravă, cu inima înghețată și cu o 
francheţe care putea să te zăpăcească: 

— Nu știu cum te cheamă. 

— Paul... 

Ca pe unchiul Pol; treacă! 

— Paul, vrei să mergi cu mine în baltă? 

— Nu am barcă... 

— Nu-i nimic; caută. 

— Da, are un prieten... 

— Atunci cere-i-o, și peste o oră te aştept la dana a zecea. 
Sînt punctuală! 

Se duse în piaţă și, cu suta de lei pentru kermeză, cumpără 
de mîncare: piine, brînză, castraveți verzi, ardei grași, pătlăgele 
roșii, caise; avea o basma la git, o scoase și puse cumpărăturile 
în ea, ca ţărăncile. 

La ora opt, băiatul o aștepta la scara de piatră. Ea îl privi de 
sus, de pe chei. Era cam slăbuț, dar frumușel, cu obrazul 
bărbierit proaspăt. Cobori la el și-i întinse mîna. 

— Pe mine mă cheamă Odeta. 

El se zăpăci puţin, era destul de dezgheţat, dar o asemenea 
întîmplare ar fi zăpăcit pe oricare altul... 

Rămase cu el în baltă, toată ziua, navigînd pe canale; spre 
prînz, se opriră pe un grind, departe; Ana Odeta sări jos, își 
desfăcu basmaua cu ale gurii și mîncară... 

Și-acolo, fără alţi pereţi decît bălăriile, fără alt acoperiș decît 
cerul, dori ea să fie femeie, pe iarba încinsă de soare, îngrozită 
de cuvertura de damasc albastru, căreia îi era sortită după 
aceea. 


Stătea întinsă pe spate, cu ochii închiși, în mirosul de ismă al 
bălăriilor. Spuse, cu gravitatea puţin dementă și generoasă a 
omului care și-a pierdut toate speranțele: 

— Paul, mă iubești puţin oare? 

Ea îl simţi șovăind, și prima oară în ziua aceea i se destinse 


puţin obrazul — ezitarea lui dovedea cinste și puritate — și 
fiindcă n-avea să le mai cunoască de aici încolo, le primea ca pe 
o mîngiiere. 


— Dar mă placi foarte tare! 

Rămase cu ochii închiși; își descheie bluza. 

— Paul, ce ochi ai? 

— Negri. 

Își desprinse cordonul, apoi întinse un braţ în aer, căutînd, ca 
orbii. 

El șovăi, fiindcă nimic în gesturile ei, pe chipul ei, nu arăta 
desfrînarea. 

— ...miine plec; am primit ordin de recrutare. 

Mai era și războiul! Ea întredeschise ochii și-l privi, în lumina 
încinsă a soarelui. Nu-i spuse ce avea în minte, ar fi fost o 
cruzime, dar se gîndi, simțind deodată pentru el multă duioșie: 
„Cu atit mai bine! Ai să mă uiţi peste o săptămînă... Și dacă n-ai 
să mă poţi uita, are să vină un glonţ și ai să mă uiţi pentru 
totdeauna!...“ 

Și îl iubi, poate, în orele-acelea, îl dezmierdă cu o căldură care 
ar fi vrut să plece din inimă și nu pornea decit din hăul 
disperării, îi mîngiie părul, ochii, obrazul, umerii, îl iubi fără să-i 
spună o vorbă de iubire. Și, dăruindu-se lui, avu simțămiîntul că 
se dăruia pămîntului ars de soare, apei năpădite de nuferi, 
printre care se împleteau șerpii, ca în primele zile din istoria 
omenirii... 

Seara, cînd se întoarse acasă, nu fu nevoie să spună nici un 
cuvînt; mătușa Didona simţi totul, de la prima privire, și-i încinse 
obrazul în palme. 

— Ce-ai făcut, nenorocito? Ţi-ai stricat viitorul! 

Ea îndură loviturile cu nepăsare, îndură nepăsătoare 
interogatoriul: cine, cînd, cum, unde?... Nu scoase un cuvint, 
rămase credincioasă tainei. Apoi veni stăpînul casei de la 
cîrciumă, doar să mănince și să plece iarăși, cum îi era obiceiul. 
Ascultă pira, fără să înceteze mestecatul, cu o strimbătură de 
dispreț în colţul gurii — veche, nu de acuma. 


Ana Odeta ședea pe scaun, sub candelă, în colţul sufrageriei. 
Era rece, nepăsătoare, străină, numai că prea avea buzele 
pîrguite, prea cărnoase, prea stăruia pe ele gustul iubirii, 
mirosul păcatului și-al nelegiuirii, ca să nu stîrnească patima 
oricui ar fi privit-o, chiar și-a sfinţilor de pe icoană. 

— la scoală-te! zise capul familiei, după ce sfirși cina. 

Fata se ridică molatică; în trupul ei stăruia amintirea fierbinte 
a ierbii încinse de soare. Bluza și fusta care miroseau încă a 
căldură și-a Dunăre păreau gata să se destrame; era în trupul ei 
un freamăt, o unduire, ca și cum ar fi vrut să se descătușeze 
pentru totdeauna... 

Capul familiei se ridică și el, dădu scaunul la o parte, își 
înfipse monoclul sub sprîinceană și păși spre dînsa, împleticindu- 
se ușor de băutură. Era înalt, ciolănos, rău îl arătau trăsăturile, 
dar vinovatei nu-i mai era frică, își aflase de astăzi noua putere: 
îl înfruntă cu ochii mari, cu buzele umede, fluturîndu-și genele, 
ca pe un bărbat, nu ca pe o rudă și un tutore — și simţea că în el 
trebuia să fie aceeași tulburare a bărbatului, pe care o cunoștea 
acuma... 

— la vino încoace! 

Unchiul Pol o prinse de mînă, o trase sub lampă și o privi 
multă vreme, cînd dintr-o parte, cînd din alta, dîndu-i tîrcoale ca 
geambașii cînd tocmesc caii. Pe urmă rămase puţin pe gînduri, 
frecîndu-și bărbia, și zise, în sfîrșit, curmînd suspinele mătușii 
Didona: 

— Cel mai cuminte, fără gălăgie... Din punct de vedere 
medico-legal, eventualul lezat nu poate face dovada faptului, 
adică nu poate dovedi pierderea fecioriei înaintea termenului de 
opt zile. 

întoarse capul spre nevastă-sa, care îl asculta fără să 
înţeleagă prea bine, și-i explică, în cuvinte profane: 

— Adică pînă nu se cicatrizează... (căută cuvintul, erau multe, 
îl alese pe cel din medicină) pînă nu se cicatrizează leziunea. 
Opt zile! Dar cu cît mai curînd, cu atît mai bine! 

Și sfîrșindu-și expunerea, porni spre cîrciumă, de data asta 
spălîndu-se pe miini, ca personajul faimos din Scriptură. 

— Ai auzit, mamă? zise atunci mătușa Didona. Trebuie să te 
duci la el chiar miine. Să fii deșteaptă, să nu bage de seamă! 

Așteptă neliniștită răspunsul, care întirzia să vină. Atunci 
ridică pumnul și izbucni, învinețită de furie: 


— M-auzi tu? Că de nu, te omor cu mîna mea, tîrîtură! 

— Fii liniștită, răspunse fata. Mă duc astă-seară! 

Și porni spre ușă, fără să mai arunce o privire în urmă. 

— Fata mamei (alt glas acuma), stai să schimbi alea de pe 
tine! 

Nu se opri, se duse cu bluza care mirosea a iarbă, cu pielea 
care purta încă urmele apei din baltă, apă limpede, tristă și lină. 

Mătușa Didona își puse o broboadă în cap, să n-o recunoască 
vecinii, și fugi după ea, de teamă să n-o ia razna, să nu se 
arunce în Dunăre; așa o urmări, de departe, pînă ce o văzu că 
intră în casa mirelui. 

Pe cer, locul soarelui îl luase luna, enormă, rece, pustie. Din 
parc se auzea muzică; dansau fetele acolo, cu pantofi albi de 
meșină. 

Miltiade venise atunci de la club — era furios, i se raportase 
că fata lipsise toată ziua, fusese în baltă cu un tînăr. 

Ea deschise ușa, fără să ciocănească, se opri în prag și zise, 
privind cuvertura: 

— Am venit. 

Miltiade se însenină dintr-o dată, se repezi la ea și-i cuprinse 
mîinile. 

— Fii binevenită! Te aştept de multă vreme. 

Vorbea cald, nu era un om necioplit, știa să se poarte cu 
femeile, cunoscuse multe, nu una. 

Abia acum întoarse ea capul spre el și-i arătă ochii, imenși, 
aurii — și mai reci decit luna. 

— Să știi, nu mai sînt fată! 


El rise — i se părea bizară, nu putea s-o creadă, privirea ei 
rece arăta prea multă nevinovăție. Spuse, în glumă: 

— De cînd? 

— De astăzi. 

Îi cuprinse umerii — avea îndemînare în mînă, și-n glas o 


tandreţe pe care n-ar fi bănuit-o nimeni. 

— Prostuţo! Căprioară fricoasă, de ce vrei să sperii tu lupul 
din pădure?! 

Acestea fură cuvintele lui de dragoste; ar fi plăcut multora; ea 
nu le auzi: privea cuvertura... 


PARTEA A DOUA 


Din omul de acum nouă ani, pe care amintirea Anei Odeta îl 
evoca astăzi cu o durere reînviată, rămăseseră neschimbați 
numai ochii, verzi și limpezi, cum nu-i nevoie și nu-i drept să 
aibă bărbaţii. Ei îi îmbrăcau într-o lumină fantastică fața prea 
timpuriu aspră. 

De unde venea el atunci, în vara cînd vasele lor fuseseră 
aproape? De pe mări, desigur, și pe mări plecase. Ana Odeta nu 
știa că în dimineaţa cînd cargobotul englezesc Neptun ridica 
ancora, Meit era la gară, debarcat în ascuns, împreună cu 
stewardul și luau drumuri tainice. Și toate drumurile lor după 
aceea rămăseseră neștiute de alţii, pînă în anul cînd se făcea 
pacea. 

În iarna lui 1944, Matei apăru, necunoscut, la Șantierul Naval 
Năsturaș, ca să muncească. Erau mulţi „vaporeni“, cum le zicea 
lumea uscatului, rămași fără vapoare și îndrumați de sindicatul 
marinarilor spre alte îndeletniciri care să le dea un rost nou în 
viaţă. 

Din decembrie pînă în martie, Matei lucră în șantier ca 
vopsitor, pe apucate — nu prea avea ce vopsi, cîştiga puţin, 
iarna era grea și viața parcă pe măsura iernii. Uneori se uita de 
pe mal la Dunărea încremenită sub gheţuri și îi venea s-o ia 
razna. Nişte șandramale de scînduri, hide, în spate; un gard de 
sirmă în dreapta, spre grădinănii; în stînga, spre fabrica de 
ciment, altul; în faţă, sălciile de baltă, scheletice, bătrîne, 
speriate — altceva așteptase. 

Făcea parte din tabăra care luptase împotriva războiului, și- 
acum, cînd războiul era aproape sfîrșit, aștepta să aducă altceva 
pacea. Orizontul strîmtat îi zdrobea firea răzvrătită și într-una 
năvalnică, dar se supunea, scrișnind din dinţi, unei discipline 
mai demult acceptată; „asta mi s-a dat să fac, asta voi face!“ în 
schimb, sub lumina ochilor răspîndită pe faţă, aproape ca un 
miracol, toate în el se crispau, sufletul ca și obrazul. 

Era o iarnă grea, fără lemne în sobă și fără piine pe masa 
săracului, dar unii în oraș continuau să petreacă. Muncitorii 
degerau pe cală și prin ateliere; în banii de pe atunci, care 
aveau să-și piardă valoarea lună de lună, cîștigau o mie de lei 
pe zi, iar kilogramul de mălai costa două mii, în piaţă... 


Inginerul Baciu, directorul șantierului, venea de la București 
cu mașina, înfofolit în blănuri și, cu pușca pe umăr, se ducea la 
vînătoare în baltă. Matei îl urmărea cu privirea; în silueta lui, 
care se pierdea peste gheaţă, îngloba, simbolic, toate siluetele 
celor de-o seamă. „Pentru ei am luptat, pentru ei s-a zvircolit și 
a sîngerat lumea?“ 

Nu așteptase să-i aducă nici o mărire sfîrșitul războiului, dar îl 
revolta și îl umplea de amărăciune decăderea nedreaptă. 
Dormea în frig, mînca piine cu tărițe amare, nu avea o haină 
cuviincioasă. 

Comuniștii, șapte sau opt la început, cărora li se alăturaseră 
vreo optzeci în lunile următoare, se adunau seara într-o odaie 
dărăpănată de lîngă sculărie, și dacă nu fiecare înțelegea prea 
limpede în ce fel trebuie schimbată lumea, toți vedeau în silueta 
patronului acelaşi simbol anacronic; pe unii îi frămînta 
nerăbdarea, făcîndu-i să întrebe cu glas tare ceea ce se întreba 
și Matei, cîteodată, în sine: 

— De ce nu-i alungăm? Șantierul, fabricile, uzinele să fie ale 
muncitorilor! 

Dar cei mai mulți aveau o altfel de înţelegere a împrejurărilor: 

— Omenirea încă mai sîngerează, războiul nu s-a terminat, și 
noi trebuie să-l susţinem! Șantierul va fi al muncitorilor cînd va 
veni vremea. Pînă atunci, grija noastră rămîne producția, pe 
care nu îngăduim s-o răstoarne nimeni! 

Maistrul Golgota încuviinţa, bătîndu-se în pieptul ca o armură: 

— Așa e, tovarăși! Să respectăm disciplina! Lăsaţi-i în pace pe 
patroni, că odată au să dea ei socoteală! 

Zîmbea cu o discretă infatuare: se știa că fusese primul după 
23 August care susţinuse interesele muncitorilor, în fața 
inginerului Baciu. Împrejurarea era memorabilă și făcuse din el 
un fel de erou al șantierului. La cîteva zile după Eliberare, 
maistrul Golgota se prezentă la birou cu un număr de 
revendicări, în fruntea unei delegaţii de zece oameni. Directorul 
îl primi înfundat în scaun, cu un zîmbet acru și arogant pe figură. 
Ştia că o clipă de slăbiciune astăzi putea să însemne pentru el 
multe înfrîngeri și umilințe viitoare. 

— Ce doriţi, domnilor? 

Muncitorii, oameni de toate felurile, cam timizi unii, 
rămăseseră în picioare, aliniaţi în faţa biroului. 


— Mai întîi dorim să stăm jos! izbucni maistrul Golgota. Hai, 
tovarăși, fără sfială! 

Doi se așezară în fotolii, pentru ceilalți se aduseră scaune din 
anticameră, dar nu erau de ajuns, lipsea unul. Atunci, după o 
clipă de căutare, maistrul Golgota păși înainte și, cît era de 
masiv, se așeză pe birou, în nasul inginerului. 

— Acum ascultă de ce-am venit, domnule! 

Directorul se făcu palid... lar cei de faţă, privindu-l cu o 
admiraţie speriată pe maistru, avură simțămiîntul naiv, dar așa 
de explicabil, că dobîndiseră asupra patronului victoria visată de 
generații. 

Întîmplarea, amplificată, făcu ocolul uzinelor și fabricilor, 
umplînd multe inimi de satisfacție. Cîteva luni mai. tîrziu, cînd se 
organiză sindicatul, maistrul Golgota fu ales în comitetul de 
întreprindere, cu o majoritate triumfală, iar comitetul, la rîndul 
lui, îl alese președinte în unanimitate... 

Fu aspră, pentru trupuri și pentru inimi, iarna anului 1944. 
Chircit la gura cuptorului din cazangerie, Matei aștepta să se 
mai monteze două-trei table afară, la șlepurile Societății 
Franceze de Navigaţie, ca să le vopsească. Muncă măruntă, fără 
continuitate, fără spor și fără speranţe... 

Donos, cu care venise în șantier la aceeași dată, era angajat 
ca electrician, dar nu avea nici el de lucru decit întîmplător, 
reparaţii. Fusese laborant radiolog și își începuse ucenicia pe 
vremea cînd nu se dădea prea multă importanţă primejdiei 
iradiaţiilor; pe atunci, aparatele nu erau blindate, iar protecţia 
se aplica, sau nu se aplica, fiecare făcînd după cum îl tăia capul. 
La douăzeci și doi de ani, organismul lui dezvălui deodată 
penuria globulelor roșii și albe. O resimțea încă și astăzi. Și 
astăzi, dacă se ridica brusc din pat, avea amețeli, ducînd pînă la 
pierderea echilibrului  cîteodată... Deoarece trebuia să 
muncească, deveni instalator de electricitate, meserie într-un fel 
apropiată celui care a lucrat cu aparatele Roentgen, mai ales 
cînd a avut curiozitatea tehnică să le cerceteze alcătuirea 
îndeaproape. 

Matei îl cunoștea de cinci ani, din care ultimii doi fuseseră tot 
timpul împreună, fugiți din închisoare, ascunși prin munţi, prin 
păduri neumblate. Dacă anii de război se socotesc dublu în 
viață, în prietenie pregnanța lor devine și mai accentuată. 
Astfel, nu întîmplarea îi adusese pe amindoi în acest șantier 


unde munceau astăzi, ci o veche legătură sufletească, 
statornică și cu atît mai emoţionantă, cu cit, la suprafaţă, firile 
lor se ciocneau zilnic și nu o singură dată. 

Era grea atmosfera în șantier în acea iarnă cu care începea 
anul 1945, încărcată de amintirile lui 1944. Răuvoitorii, flecarii, 
dușmanii răspîndeau zvonuri alarmante și se găseau muncitori 
ici, colo, care se uitau nedumeriţi unii la alţii. Unii cereau 
îmbunătăţirea grabnică a condiţiunilor de viață — „celelalte pe 
urmă, tovarăși!...“ Da, viaţa muncitorilor era aspră. 

Negru la chip, cu ochii în fundul orbitelor, cu obrajii supti, 
chinuit de dureri de cap, Donos mergea de la un om la altul: 

— Nu vă lăsaţi amăgitţi; sînt unii care s-ar bucura de 
neînțelegerile noastre!... 

Cu patentul în buzunar și cu șurubelnița în mînă, pierzi 
vremea prin curtea șantierului, nu te ia nimeni în seamă, mulţi 
îți întorc spatele. 

— Da dumneata ce ești aici? Luftinspector? Lasă-ne-n pace, 
că arzi gazul degeaba! 

Firește, printre cei aproape cinci sute de salariaţi ai 
șantierului, erau și din aceia care l-ar fi regretat pe Năsturaș sau 
pe inginerul Baciu — oameni de casă! Și asmuţeau și pe alţii — 
minţi slabe! 

— la șterge-o mai încolo cu agitația ta, mă electricarule! 

Donos își arunca uneltele inutile și trecu la sudură, muncă de 
prestigiu, care lăsa ceva temeinic în urmă. Ar fi mers la 
cazangerie, unde erau brațele cele mai tari ale șantierului, dar 
nu-l ajutau puterile. Comitetul de întreprindere îi sprijini cererea, 
îndemînatec era, ambiția îl împingea din urmă... Peste o lună, 
lucra cot la cot cu cei vechi în meserie. Acum avea alt nume: va 
să zică făcea treabă laolaltă cu muncitorii, nu venise între ei 
doar ca să-i bată la cap cu teoria! Cite unul, privindu-l cum sta 
aplecat asupra fierului, cu masca în mîna stingă, cu cleștele de 
electrozi în dreapta, învăluit în scîntei și în lumini violacee, îl mai 
încerca uneori cu întrebările, poate ca să-l necăjească, poate ca 
să-și limpezească o nedumerire: 

— Da dumneata, care spui așa și pe dincolo, tovarășe Donos, 
nu te spetești tot pentru Năsturaș? Muncești, iar el ia gologanii! 

— Nu muncesc pentru Năsturaș, ci pentru ţară! Ce construim, 
al nostru are să fie! 

— Cînd, e întrebarea? 


— La timpul potrivit! Aveţi răbdare și are să vină și pentru noi 
zilele bune! 

Poate! Dar pînă atunci, zilele erau grele. Necazurile 
muncitorilor le mai alina maistrul Golgota, stînd cu mîna tot în 
gîtul directorului. Intra la el, fără să ciocănească, și se așeza în 
fotoliu; oamenii care treceau prin faţa ferestrei și îl vedeau, 
parcă simțeau în șalele lor istovite moliciunea mîngiietoare a 
pernelor. Și, de voie, de nevoie, directorul le satisfăcea 
revendicările: să se facă economat, să se plătească orele 
suplimentare și concediile, să se acorde spor de periclitate în 
unele ateliere... Inimos om maistrul Golgota! — își dădea seama 
și Donos. 

— Să mergem umăr la umăr, maistre! 

— Mergem, bădie! 

Numai că umerii lor nu veneau la aceeași înălțime, și atunci, 
pe chipul maistrului Golgota se ivea un zimbet protector, 
amestecat cu destulă simpatie. 

Simpatia se mai șterse cînd Donos fu ales secretarul celulei; 
sudorii erau alături de el, nu însemnau voturi puține, mai îl 
susțineau mulţi alţi comuniști, din alte ateliere. În schimb, 
maistrul Golgota rămînea eroul și părintele șantierului — n-avea 
motiv să pizmuiască pe nimeni, așa că merseră împreună, și în 
anul 1948, uniţi îi găsi ziua de 11 iunie. 

La mitingul ţinut cu prilejul naţionalizării, Donos era la tribună, 
în capul gol, cum umbla toată vremea, cu chipul crispat parcă 
de o suferință continuă; numai că faţa lui împietrită și sumbră 
iradia acum o bucurie ţinută în frîu. Cu toată bucuria zilei de 
sărbătoare, îi rămîneau griji grele pentru ziua de miine: 
șantierul, trecut în stăpînirea poporului, nu avea temelii bune!... 


x 


Cînd venise aici, să muncească, Matei nu știa nici măcar cit va 
rămîne; avea treizeci și cinci de ani, umbla într-o pufoaică 
veche, pătată de uleiuri, ducînd după el pensula și găleata cu 
minium de plumb, culoarea coralului care, sub cerul greu de 
zăpadă, evoca neconvingător insule îndepărtate, din mările 
tropicale. Se străduia, împreună cu alţii, să-i alăture pe 
muncitori cauzei lor adevărate și comune, credea în ea cu toată 
puterea inimii, avea vorba clară și convingătoare, vibrind de 


căldură, oamenii îl ascultau cu precădere, dar era altă fire decit 
Donos. Mai nestăpinit, cu sînge mai năvalnic în vine, visa uneori 
ca schimbările să se facă într-o lună, într-o zi, într-o oră, pe loc, 
cum se schimbă mersul mașinii dinapoi înainte, manevrînd o 
manivelă, și, dacă n-ar fi avut în el o veche disciplină, ar fi 
alunecat poate cîteodată alăturea cu drumul, dînd apă la moară 
mînuitorilor de zizanie. Uneori, în sufletul lui izbucneau dorinţe 
năvalnice. Pentru ce luptase? Ca să se tiîrască printre șlepuri cu 
o găleată de minium în mînă? Nu dorea răsplată, ci un vapor pe 
care să-și poată face vechea lui meserie. 

Dar nu erau vapoare, lovise și-n ele războiul; aveau să se 
construiască altele, de acum încolo. Aici, în șantierul acesta de 
la Dunăre, bătut haotic de viscolul iernii, se cîrpeau șlepurile și 
remorcherele unei societăţi de navigaţie străine, în așteptarea 
primăverii și-a zilelor bune. lată însă că muncitorii știau să bată 
cu ciocanul și să îndoaie fierul, puteau și ei să construiască 
vapoare. Matei urmărise toată iarna lucrul la cazangerie; în 
primăvară, lepădă pensulele și vopseaua și ceru să i se 
încredinţeze ciocanul: firea lui aprinsă nu putea să îndure mai 
mult jumătăţile de măsură. 

Doi ani mai tîrziu, cînd se făcu naţionalizarea, cunoștea 
situaţia din jur mai bine decit inginerul Baciu, pe care îl pasiona 
vînătoarea, cunoștea munca și oamenii altfel decît din fotoliu și 
din căldura biroului, se simţea în stare să construiască 
vapoarele, dar mai întîi trebuia construit șantierul. 

În săptămînă următoare numirii, el se prezentă la minister cu 
un plan de investiţii de ordinul milioanelor, care dovedea un 
temperament cu atit mai primejdios, cu cît purtătorul lui nu 
avea garanţia unei experiențe de conducător în domeniul 
construcțiilor navale! Exact în același timp, experţii puneau în 
dreptul șantierului, numit de la naţionalizare Victoria, semne de 
întrebare; lipsind cala potrivită unei viitoare dezvoltări, se 
discuta problema mutării lui, sau a comasării, sau chiar a 
desființării. Ce victorie?! 

După ce tot timpul războiului îl chinuise nostalgia navigaţiei, 
Matei simţi deodată, acolo, într-un birou de la minister, nostalgia 
șantierului. Îi veni în minte hala cazangeriei, unde-și petrecuse 
ultima vreme bătînd cu ciocanul, își aminti vuietul injectorului, 
scrișnetul fierului în ghilotină, jocul feeric al scînteilor deasupra 
platoului, gifiitul muncitorilor, strigătele, chemările, înjurăturile. 


Nu-i mai erau străini acești oameni — Arici Vasile, care-i pusese 
ciocanul în mînă, și Rogoz, Topor, Bandă Victor, Gică Spirea, 
lonete Gavrilă, cîteva nume din citeva sute, tatuaţi de scîntei pe 
braţe, pe umeri. Nu erau numai tovarăși de muncă: le știa 
inimile, speranţele, suferințele, dorurile. intrau împreună pe 
poartă, împreună își îmbrăcau hainele de muncă în fundul 
șandramalei, la sfîrșit se spălau laolaltă de funingine, cu apă din 
Dunăre, rizîind, glumind, stropindu-se, ca la virsta copilăriei... 
Uneori întîrziau pe mal pînă răsărea luna, plănuind, visînd, 
dezvăluindu-și necazurile, îndoielile, neliniștile, năzuinţele și 
bucuriile... Și plecau împreună, și cu ei își bea, sîmbătă seara, 
de regulă, iar peste regulă în zilele de chenzină, kilogramul de 
vin acru la cîrciuma lui Tamistocle, din barieră... Și-n casele lor 
mergea duminicile, la prînzul familiei, strîngîndu-se în jurul 
aceleiași mese cu nevestele, cu soacrele, cu nurorile, cu copiii, 
fiindcă nu avea altă familie... Și cum de-și gasea luni dimineaţa 
salopeta curată, săptămînă de săptămînă? 

— Ți-am luat-o eu, măi tăticule, să ţi-o spele femeia, că unde- 
s cinci, merge și a șasea! 

Moș Bostan, mecanicul ghilotinei! Și nu c-ar fi umblat cu 
vreun interes, să și-l apropie bunăoară ca ginere, fiindcă n-avea 


fete, ci numai flăcăi — patru salopete! — toţi lucrau, unul în 
șantier, ceilalți la Industria sîrmei. 

Și cozonacul la Crăciun, și ouăle roșii la Paști — obiceiuri 
creștine. „Ciocnește, mă neică, nu necăji omul!“ — „Ciocnesc 


t 


bucuros, nea Vasile!... 

Și nu erau numai cazangii, cu care lucra umăr la umăr. 
Dibuise firea multora, legase prietenii prin toate atelierele, din 
aceeași pornire neastimpărată de a cunoaște și de a-și simţi 
aproape inima omului... lar acum, cînd se afla departe de ei, 
așteptind la minister hotăririle, își dădea seama deodată că 
inima lui era robită acestor oameni și casei lor, șantierul. 

— Nu se poate, tovarășe! Aveam cinci sute de muncitori! 
Trebuie să construim vapoare! 

— În orice caz, veţi termina pescadoarele. 

— Și restul? 

— Aşteptaţi. Probabil cele patru șlepuri vor fi demontate și 
duse în altă parte... 


Desfăcute, tablă cu tablă, după ce fiecare bucată de fier 
cunoscuse munca omului: a inginerilor, a  trasatorilor, 
cazangiilor, nituitorilor — o, Doamne! — și chiar a vopsitorilor. 

— Mă angajez să le terminăm! Sîntem în stare! E păcat de 
munca oamenilor! Nu se poate să desfiinţaţi șantierul! 

— Nu aveţi cală! 

— Vom face! lată, am aici o schiţă de proiect și calculele 
tehnicienilor! 

— Nu merită atîta cheltuială, pentru că restul construcţiilor 
sînt sumare. 

— Vom clădi altele. lată, am aici... 

— Și cu ce bani, omule? Ministerul nu are cum să satisfacă un 
plan de investiţii ca al dumitale. Și nu poate nici să-l aprobe. Du- 
te și grăbește terminarea pescadoarelor; pentru rest vei primi 
dispoziţii în cîteva zile! 

Acestea se întîmplau în săptămîna cînd la șantier muncitorii 
începuseră să-și piardă răbdarea, văzînd că noul director nu 
făcuse încă nici o minune. 

Matei se urcă în tren să vină acasă, cu creierul în miini: nu-i 
mai putea ţine greutatea în cap, nici greutatea capului pe umeri. 
Dar patru ore cît dură drumul, avu puterea să se suspende, 
dormi într-un colț al compartimentului, deprindere fericită din 
vremurile grele. Dormise și în picioare cîteodată, rezemat de un 
copac, sau de o glugă de coceni, cînd ţiriia de sus ploaia și nu 
putea să se întindă în jilăveală. 

Sosi seara, la zece și jumătate — nu-l aștepta nimeni, nu avea 
nici automobil, nici trăsură; intră într-o farmacie, vorbi la telefon 
cu portarul șantierului, ceru să-l cheme pe Donos; cînd acesta 
veni, după un sfert de oră, îl rugă să-l caute numaidecit pe 
inginerul Dutchievici, sau pe Marchidan în lipsa primului, și să 
vină împreună cu unul din ei la o consfătuire urgentă, acasă la 
contabilul-șef, care stătea aproape de gară. 

El le-o luă înainte și la acea oră tirzie îi bătu în geam lui 
Mititelu. 

Contabilul-șef era o făptură măruntă și firavă, în deplină 
potrivire cu numele, poate nu doar printr-o întîmplare; poate 
numele fusese o veche poreclă a străbunilor, care dăduseră 
descendenţi mici de statură. Negricios, slab la faţă, tare îngust 
în umeri, cu burta suptă, ceea ce nu-i chiar un privilegiu pentru 
oamenii ajunși la o anumită vîrstă, adică teoretic la virsta 


declinului, contabilul nu atrăgea atenţia nici prin ochii închiși la 
culoare, care dovedeau deopotrivă inteligenţă, vioiciune și 
temere, nici prin fruntea boltită cu oarecare nobleţe, nici prin 
mîinile ca de femeie, nici prin picioarele croite aproape 
nebărbătește (purta pantofi 37 și tocuri de patru degete, 
disimulate sub pantalonul croit larg și cu prisos de lungime). Nu 
atrăgea atenţia nici chiar prin mersul lui iute, care la un om mai 
înalt n-ar fi trecut nebăgat în seamă. Ceea ce sărea în ochii 
tuturora și-i definea fizionomia era gura, cu totul și cu totul de 
aur, toţi dinţii fiindu-i „îmbrăcaţi“ fără zgircenie și lucind de 
departe, ca o pafta soldăţească în zilele de paradă. 

Cînd directorul îi ciocăni în geam, la acea oră tîrzie, Mititelu se 
pregătea de culcare; era în cămașă de noapte, cu rîuri, sub care 
făptura-i puţină părea și mai pirpirie. Vizita neașteptată îi trezi 
spaima; îi era teamă într-una să nu fi săvirșit vreo greșeală, și 
neliniștea, în loc să-l doboare, îl făcea mai ager; creierul își 
adîncea circonvoluţiunile, sub impulsul instinctului nativ de 
conservare. 

— Ce s-a întîmplat, tovarășe director? 

Directorul nu venise să-i ceară nici o socoteală; îi trebuia un 
sfat, o consultație financiară. 

ÎI cunoștea pe Mititelu, știa despre el că își stăpînește perfect 
meseria. Fusese șeful contabilităţii la început, cînd se înființase 
șantierul. Năsturaș îl luase de la Administraţia financiară; avea 
nevoie de un om care să mînuiască bine cifrele, dar să cunoască 
și năravurile fiscale. Contabilul îl servise trei ani cu pricepere și 
credinţă. De fapt, sub aspectul administrativ el condusese 
șantierul și, bineînţeles, fusese răsplătit larg, peste salariu, din 
acele fonduri neînregistrate totdeauna, pe care la asemenea 
întreprinderi le cunoaște numai șeful contabilităţii și patronul. 
Nu făcuse însă avere, nu fusese destul timpul față de numărul 
golurilor; cu banii cîștigaţi își îndulcise viața și își ținuse patru 
copii la studii superioare. 

În 1946 însă, intervenise un conflict între el și inginerul Baciu. 
Năsturaș se solidarizase, firesc, cu familia, și Mititelu fusese 
retrogradat, trecut într-un post mai mic, la casierie. Nu-l 
concediaseră, spre a evita un proces cu cereri de despăgubire, 
dar se așteptaseră ca slujbașul căzut în dizgrație să 
demisioneze. Împotriva așteptării tuturora, fostul șef al 
contabilităţii își primise noua slujbă, cu modestie... 


Astăzi lăsa să se înțeleagă, foarte ocolit, fiindcă nu-i lipsea 
istețimea, că neînţelegerea lui cu patronul fusese de o anumită 
natură, mă-nţelegeţi, că nu socotea demn să continue o 
colaborare așa de strinsă cu exploatatorii muncitorilor, el, care 
nu era decit tot un muncitor, cu mașina de calculat și creionul. 

La 11 iunie fusese reînscăunat, dar nu ca o fostă victimă, cum 
puteau crede unii, ci fiindcă i se cunoștea priceperea în meserie. 

Mititelu era destul de deștept să înțeleagă că în împrejurările 
de astăzi nu are de ales alt drum decit al cinstei și supunerii. 
Situația pentru mintea lui era limpede: Năsturaș și inginerul 
Baciu plecaseră, numai proștii își închipuiau că se vor mai 
întoarce vreodată, ei sau moștenitorii lor, să-și ia înapoi 
șantierul. Nu-i rămînea decit să accepte orînduirea nouă, știind 
că îi va fi cu atit mai bine și își va împăca sufletul cu atît mai 
repede, cu cît își va apropia mai temeinic concepțţiiile celor care 
răsturnaseră vechea orînduire. În consecinţă, citi cărţi de 
ideologie, studie noile teorii ale economiei, noua tehnică a 
contabilizării, își schimbă vocabularul în părţile necesare — și 
cum pricepea totul repede, în curînd ajunse să-și poată face 
treaba cu competenţă deplină... 


„Uite așa, și așa, și așa, tovarășe Mititelu!“ îi spuse Matei, 
după ce intră în casă și fură singuri, la masa din mijlocul 
antreului. 

Contabilul își pusese un pardesiu peste cămașa de noapte, iar 
soţia își îmbrăcase capotul și se dusese să fiarbă cafele. 

Nu era de mirare că ministerul refuza cererea! Mititelu avu un 
zimbet lăuntric: spusese doar lămurit, înaintea plecării, că nu 
există sorți de izbîndă; cunoștea și legile, și obiceiurile. 

— Care obiceiuri? îl întrebase atunci Matei, privindu-l cu 
asprime. 

Dîndu-și seama că îl luase gura pe dinainte, contabilul se 
hotărise să fie mai prudent altădată, să nu se mai lege la cap 
fără să-l doară. 

— Acum ce aveţi de gînd? întrebă, după ce află răspunsul 
ministerului. 

Dacă venise să-i ceară un sfat, ce putea să-i recomande decit 
cumințenia? 

— Nu renunţ la nimic! răspunse Matei, cu o încăpăţinare care 
prevedea urmări grele. 


Mititelu își simţi pardesiul rece pe umeri. 

— Tovarășe Mititelu, am venit să mă sfătuiesc cu dumneata; 
trebuie să facem o șmecherie. 

Omului firav începu să-i ticăie inima și să i se unduiască, 
neliniștite, circonvoluţiunile. Toate gîndurile lui de prudenţă și 
cuminţenie stăteau la pîndă, să-i apere pielea și somnul. 
Înţelegea să dea tot din el, ca să meargă treaba bine, și cinstea, 
și priceperea, și ore suplimentare, asta se cheamă devotament, 
spună oricine! Și iată că venea cineva acum, cine? — stăpînul — 
să-l îndemne la rele, șmecherie! — călcarea legilor, știa bine 
urmările. 

Matei începu să-i expună planul. 

„Uite așa, și așa, și așa, tovarășe Mititelu...“ 

Contabilul-șef luă ceșcuța cu cafea de pe masă, dar o puse 
înapoi: nu putea s-o ţină, îi tremura mîna. 

Ce vroia directorul nu era doar o șmecherie, era nebunie 
curată... 

— Ți-e frig, tovarășe Mititelu? 

Tremura ușor, dar fără stăpiînire. Nu putea să-și bea cafeaua, 
imposibil să ţină ceașca în mînă; pe frunte i se iviseră broboane 
de nădușeală. 

Spre liniștea contabilului, tocmai atunci sosiră și ceilalți 
chemaţi la consfătuirea nocturnă. Donos îl găsise pe Dutchievici, 
era totdeauna acasă după ora zece seara, dar din prudență, mai 
înainte îl luase pe Marchidan, care stătea aproape de șantier, a 
cincea stradă de la barieră. 

Noii veniţi fură repede puși în curent cu discuţia de pînă 
acuma. Chipul inginerului Dutchievici rămase impasibil, poate 
doar era mai palid decît ziua. Donos se așeză de la început mai 
într-o parte, în umbră, fără să i se deslușească figura; nu scoase 
un cuvînt, nu se mișcă pînă la urmă. Marchidan ședea în fața lui 
Matei, sfios, și la fiecare încheiere a acestuia se sălta ușor de pe 
scaun, în semn de încuviinţare, dar ai fi crezut că are un 
furuncul și-l supără pantalonul. 

Matei își continuă expunerea: neputind obține deocamdată 
fonduri de investiții, avea de gînd să ia comenzi în sumă de... 

Dutchievici, cu toată impasibilitatea lui, nu-și putu stăpiîni o 
tresărire; îl întrerupse, cu vocea rece și îndepărtată, parcă 
venită din altă cameră: 

— Nu puteti cere o comandă așa de mare! 


— De ce? 

— Fiindcă depășește de cinci ori capacitatea de lucru a 
șantierului. 

— Capacitatea de azi, nu pe cea viitoare... Văd că nu 
înțelegeţi, tovarășe Dutchievici! 

Îi vorbea altfel decît celorlalţi, cu o deferență care poate nu 
era semn de răceală, ci i-o impunea virsta inginerului. Acesta 
înclină din cap, cu un ușor aer de îndoială, și se abţinu să aducă 
o nouă obiecţiune. 

Marchidan se săltă de pe scaun; nu părea nici ușuratec, nici 
slugarnic, ci mai degrabă speriat de importanța acestei 
consfătuiri, unde, probabil, se hotăra soarta șantierului. Altfel, 
nu avea una din acele înfățișări care se impun de la întiia 
privire. Era un tînăr pe cale de a atinge virsta bărbăţiei, scund, 
îngreunat de o grăsime prematură, cu picioarele scurte și grele, 
cu mîinile plinuţe, ca de episcop, dar foarte dibace la trasul 
liniilor cu creionul, și se vădise mai înzestrat decit l-ai fi putut 
judeca după fizionomie. Într-adevăr, chipul lui plinuţ ca și trupul, 
fără cute pe frunte din cauza unui ușor strat de grăsime, cu 
nasul pe jumătate ascuns între pomeţii rotunzi, dar fără culoare, 
ca niște mere crescute la umbră, cu gura mică și inexpresivă, 
făcută parcă pentru nimic, nici măcar pentru îngurgitarea 
obligatorie, cu părul lins, decolorat și ușor pleșuv înainte de 
vreme, cu ochii nenuanţaţi, ca aerul sau ca apa de ploaie, nu 
dezvăluia observatorului străin prea mari însușiri interioare. 

Dar Matei, fiindcă îl văzuse adesea în șantier, urmărind 
stăruitor și sîrguincios lucrările, descoperise în el mai de mult 
pasiunea pentru construcţiile navale, de aceea îl privea atent și 
cu simpatie; nu-i puteau rămîne indiferenți oamenii care iubeau 
vapoarele! Prezenţa lui aici astă-seară îi mărea încrederea în 
sine — avea în el un aliat cu mintea și cu inima, în vreme ce pe 
Dutchievici și pe Mititelu îi simţea ostili prin scepticism și rutină. 

Și privindu-l pe Marchidan în ochii ca apa fiartă, continuă, cu 
mai multă hotărire: 

— Comenzile am să le obţin! Jumătate din acontul legal o 
investim în mărirea șantierului. 

— Tovarășe director, legea nu îngăduie! îl avertiză Mititelu. 

— Bine!... Mărind șantierul, marim capacitatea de lucru și 
realizarea comenzii nu va mai fi o problemă. 


Contabilul-șef clătină din cap, privind la fiecare pe rînd, ca și 
cum le-ar fi cerut ajutorul: 

— Poate nu va mai fi o problemă de timp, dar va fi una de 
bani. De unde punem înapoi banii? 

— AȘ putea spune că asta-i treaba dumitale! 

Inginerul Dutchievici interveni — nu apucase să-și exprime 
obiecțiunea îndată după replica lui Mititelu: 

—  Îngăduiţi-mi să vă atrag atenţia că înainte de a fi o 
chestiune de bani, e o chestiune de timp și mai cu seamă de 
posibilităţi tehnice. 

Matei îl privi, nu-l vedea prea bine, se simţea puţin enervat de 
toate obiecţiunile. 

—  Tovarășe Dutchievici, îmi dau seama că tot nu mă 
înțelegeţi, și mă miră. Dar o să fiți lămurit pînă la urmă. 

Marchidan se săltă de pe scaun, și Matei continuă, cu ochii la 
el, deși se adresa contabilului, care continua să tremure 
încetișor cu pardesiul pe umeri: 

— Uite de unde o să punem înapoi banii: o parte îi realizăm 
micșorînd preţul de cost al vaselor. Dacă lucrăm pînă la vara 
viitoare zece șlepuri, iar anul următor încă zece, în serie... 

Dutchievici clătină din cap fără voie. Ideea de a se mări 
șantierul, de a se face altă cală, îi aprinsese puţin închipuirea, îi 
dăduse citeva nopți de insomnie, visase cu ochii deschiși, mari, 
fixaţi în structura desuetă a plafonului; dar o socotea romantică 
și irealizabilă; pierduse de mult încrederea în faptele mari, în 
puterea omului de a se depăși pe sine. Deunăzi, cînd fusese 
chemat la prima consfătuire, i se păruse că se pune la cale o 
aventură, o călătorie în ţinuturi virgine. Să se taie malul, să se 
facă o cală nouă, sus, la șase metri peste nivelul Dunării — 
grădinile Semiramidei! Și rampa de lansare? Cincizeci de metri 
lungime!... Și beton? Citeva sute de vagoane!... E drept, i se 
încălzise închipuirea, schițase un profil, din cîteva linii, făcuse o 
socoteală în minte: „Da, ar fi posibil, dar cu o muncă titanică!“ 
— „litanii noștri de abia așteaptă să le dăm drumul!...“ Vorbe 
sonore, să le declami în filfiitul steagurilor, de la tribună! Cine 
era omul acesta care sfida statornicirile, ca și cînd ar fi avut 
puteri nemăsurate asupra naturii și lumii? Lucrase la cazangerie, 
avea mîinile bătătorite, arse de scîntei, murdare de rugină... Și 
iată-l acum, ieșind din fumul cărbunelui, în cămașă albă, 
neverosimil, ca o vedenie și luînd glas nu doar să arate drumul 


celor cinci sute de muncitori, ci și să poruncească pămîntului, 
neclintit de nimeni!... 

Crezuse pînă astă-seară că din înflăcărarea primei zile nu va 
rămîne decît un mic proiect, pe hirtie. Era mai firesc să se 
desființeze sau să se comaseze șantierul, îl socotise de la 
început o improvizație, o scamatorie a lui Năsturaș, sortită să se 
destrame într-o zi, ca toate scamatoriile... 

— Aveţi de spus ceva, tovarășe Dutchievici? 

— Da, o întrebare. După cîte am înțeles, dumneavoastră 
înțelegeţi să construim în același timp și vasele, și șantierul. 

— Întocmai! 

— Și unde se vor monta primele zece șlepuri, de vreme ce 
cala nouă nu va fi gata decit... 

— Parţial va fi gata la toamnă. 

Inginerul ridică ochii în tavan, ca și cum ar fi căutat cerul, 
spaţiul — să viseze sau să se îndestuleze cu aer. Începea iar 
călătoria imaginară... 

— Dar pentru prima serie de șlepuri, continuă Matei, vom 
folosi cala veche; știu că au să ne împiedice inundațiile, ca în 
toţi anii; va fi ultima oară. 

Dutchievici simţi în glasul lui o hotărîre care i se părea 
maladivă și îngrozitor de obositoare. Zise, cu ochii în tavanul 
fără stucatură — casă modestă, în cartierul de lîngă gară: 

— Dacă ar fi să hotărăsc eu, n-aș mai pune un singur vas pe 
cala actuală. Cele patru șlepuri ar trebui demontate; nu mi-aș 
lua răspunderea să continuăm lucrul la ele. Acesta a fost de la 
început punctul meu de vedere. 

Matei simţi o pornire de furie; ce vroia această fantomă 
cenușie, rămasă din altă lume? Să se desființeze șantierul? 
Lucrase aici, cunoștea muncitorii — în sufletul lui nu era nici un 
pic de căldură? 

— Comisia de geologi a dat aviz favorabil! zise, căutîndu-i 
privirea. Deocamdată cala nu-i ameninţată de nici o primejdie. 

— Ce înseamnă „deocamdată“? 

— Pentru mine înseamnă să ţină pînă la vara viitoare! 

— Credeţi că într-un an vom putea termina zece șlepuri? 

— Cred! Și dumneavoastră va trebui să concretizaţi credinţa 
mea, pe hirtie, de aceea v-am chemat așa de grabnic la această 
consfătuire. Gîndiţi-vă toată noaptea, miine consultaţi-vă, și pînă 
seara, la nevoie pînă poimiine la șase dimineaţa, cînd plec din 


nou la București, vreau să am un raport detaliat. Notează 
dumneata, tovarășe Marchidan! 

Tînărul inginer scoase din buzunarul de la piept un stilou 
beteag, lipit cu leucoplast. În mîna lui, cu unghiile cam murdare, 
acest obiect lepros te făcea să-l urmărești mai îndeaproape și 
să-ți dai seama că și îmbrăcămintea lui era la fel de cîrpită și de 
mizeră. Purta o cămașă gri, scămoșată la guler, cu o cravată 
maro înnodată prost, atîrnînd într-o parte, numai ca să fie; și-o 
pusese pentru împrejurarea aceasta; la șantier venea fără 
cravată, poate din grabă, din economie, sau ca să-și arate 
modestia. Haina, strimtă în umeri, cu mînecile scurte, era dintr-o 
stofă bleumarin, străveche, aproape violetă acuma. 

Privindu-l, Matei avu o ușoară repulsie, dar și-o învinse, 
socotind că deocamdată nu trebuie să-l intereseze haina, ci 
omul. 

— Notează! Cite ore de lucru se pot reduce la un șlep deo 
mie de tone dacă lucrăm douăzeci în serie... 

Marchidan scria, săltat puţin de pe scaun. Inginerul 
Dutchievici începu iar să viseze, cu ochii în tavan — sceptic, 
blazat, palid de melancolie. Nu credea, dar se gîndea, cu o 
voluptate bizară, să-și facă datoria, chiar dacă strădania lui și-a 
celorlalți ar fi inutilă. Avea să mediteze la noapte, miine, cum să 
se reorganizeze lucrul, cum să se reducă orele — nu-i displăcea 
această gimnastică a creierului, simţea de pe acum un început 
de durere în inimă — putea să fie un reflex sentimental, putea 
să fie o alarmă organică... Băgă mîna pe furiș în buzunar și luă o 
pastilă de trinitrină. 

Discuţia dură mult, nu se uita nimeni la ceasornic — trebuiau 
fixate toate detaliile la care să răspundă raportul serviciului 
tehnic. Marchidan scria, umpluse trei foi de hîrtie și ședea așa 
fel de parcă n-avea atingere cu scaunul. 

Apoi veni din nou rîndul lui Mititelu; după un timp, inginerul 
Dutchievici își luă ochii din tavan și îi îndreptă asupra lui Matei, 
cu o privire mirată, nedumerită, în care se puteau citi în același 
timp, amestecate, admiraţie, neîncredere și stupoare. Așadar, 
tot ce urma să se înfăptuiască pînă la anul, cala, o hală nouă 
pentru cazangerie, cantina, baie, infirmerie, urma sa se 
realizeze, în lipsa altor fonduri, cu mijloacele șantierului! 


Mititelu începu iar să tremure sub pardesiul care îi acoperea 
cămașa de noapte; n-avea temperamentul lui Dutchievici, nu 
putea să stea cu ochii în tavan și să viseze — era contabil. 

— Indată ce va fi gata raportul tehnic, spunea directorul, o să 
putem calcula cîţi bani reprezintă economia de timp realizabilă. 

„Cu orele faceţi ce știți — se gîndea contabilul — dar banii eu 
nu pot să-i investesc în nimic pînă nu-i am în buzunar! Voi puteți 
să visaţi, să faceți planuri, și poezii, dacă vă place; eu n-am voie 
să mă joc cu fondurile statului!“ 

Fără să-i dea prea mult răgaz, Matei continuă, cu seninătate: 

— Deci, o parte din sumele pe care le vom investi o să le 
acoperim prin economii; restul, din comenzile viitoare și din... 

Nu, cu toată bunăvoința lui, cu toată abnegaţia, cu tot 
devotamentul, contabilul-șef își dădea seama că n-avea cu cine 
să lucreze; i se pusese pe cap un director care nu se pricepea 
nici la administraţie, nici la tehnică; avea să ducă șantierul de 
rîpă, iar pe el să-l bage la închisoare. Își lăsă capul în piept; se 
simţea destrămat. 

— Tovarășe director, mai avu putere să spună, să nu contați 
pe douăzeci de șlepuri! 

— De ce? 

Obiecţia lui era de altă natură decit a lui Dutchievici. 

— Fiindcă ministerul n-o să ne încredinţeze o comandă așa de 
mare, fără nici o garanţie. 

— Cinci sute de muncitori nu sînt o garanţie? 

Vorbe de spus la tribună! Argumente sentimentale! Un 
contabil nu le poate băga în nici o formulă... 

— Să pornim mai încet, tovarășe director; mai cu măsură! 

— Fiecare are măsura lui! Economiile pe care trebuie să le 
realizăm nu se pot obţine decit dacă lucrăm un număr mare de 
vase. Cîte anume, zece, douăzeci, treizeci sau o sută, o să știm 
numai după ce o să avem raportul tehnic în faţă. Si acum, 
notează te rog mai departe: la cît poate fi evaluat motorul 
Sultzer, de șase sute de cai... 

Contabilul-șef îl întrerupse: 

— De ce? 

— Fiindcă vreau să-l transformăm în bani!... Scrie: cit 
valorează tabla și cornierul aflat în șantier și afectat motonavei 
fantomă a ăluia... cum îl cheamă? 


— Chiriazzi... De ce? întrebă contabilul-șef, din ce în ce mai 
alarmat. 

— Fiindcă vreau să le transformăm în bani! 

— Să le vindem? 

— Da! 

— Cui? 

— Statului. 

— Nu înţeleg; iertaţi-mă! Cum să vindem statului motorul și 
tabla? 

— Sub forma unei motonave. 

Mititelu rămase cu gura căscată; Marchidan se săltă de pe 
scaun, inginerul Dutchievici, care visa din nou cu ochii în tavan, 
își cobori privirea și o fixă asupra lui Matei, inexpresivă, trimisă 
ca de departe. Și glasul lui porni parcă de la aceeași distanţă: 

— Vă gîndiți să... 

— Da! O să construim și motonava! 

Obrazul inginerului, totdeauna palid, se coloră ușor, dar 
nimeni nu avu timp să vadă. Marchidan făcu ochii mari. 

— După cite știu, dumneata ai întocmit un proiect pentru 
această motonavă, i se adresă Matei. Îl mai ai? 

— Anteproiectul... Da, am copia întregului dosar. Originalul l- 
am predat de mult dom... lui Năsturaș. 

— Bine. Să mi-l aduci miine; am să-l iau la București, ca să cer 
comanda... Șlepurile sînt șlepuri, dar dorința mea e să construim 
vapoare. Eu, poate știți, am fost marinar... Tovarășe Mititelu, 
cred că ai înţeles ce vreau: motorul și materialele stocate de 
Năsturaș pentru motonavă devin automat economia noastră. 

— Nu chiar, tovarășe director, nu chiar! O dată cu 
naţionalizarea aceste bunuri au intrat în patrimoniul statului. 

— Și ce, șantierul îl facem pentru noi? 

— Nu... Dar vedeţi, trebuie să procedăm după lege. 

— Păi d-aia am și venit la dumneata! Ca să faci totul legal! 

— Asta nu se poate! 

— O cale trebuie să existe! Frămîntă-ţi capul și caut-o! 

Urmă o clipă de liniște grea; în odaia de alături se auzi 
limpede o răsuflare speriată, apoi pași — nevasta contabilului, 
care stătuse lîngă ușă, să tragă cu urechea, căzuse speriată pe 
marginea patului. Telurile scîrțiiră, sau scîrțiiau pereţii, sau 
inima lui Mititelu, sau creierul lui în cap... 


Mititelu se gîndi: poate nu era cu totul ilegal. Motorul și 
materialele aparţineau șantierului, dintr-o comandă neexecutată 
de Năsturaș, deci direcţia ar fi putut dispune de ele cum 
socotea. 

— Poate că da, tovarăâșe director. Dacă luaţi comanda 
motonavei, folosim motorul și materialele existente, iar suma 
corespunzătoare din deviz o investim în altceva. Da, am să caut, 
am să văd, cred că... 

Rămase puţin pe gînduri, apoi se lumină și rise, arătîndu-și 
dinţii de aur. Dacă tot pornise, de ce să nu meargă pînă la cap? 
Unui astfel de om, cum se arăta directorul, decît potrivnic, e mai 
bine să-i fii aliat! 

— Păi dacă-i așa, putem să facem la fel cu toate materialele 
aflate în șantier; să le prefacem în bani! 

— Aha!... Atunci scrie: cît valorează materialele intrate în 
șantier înaintea naţionalizării. Dar nu cele afectate comenzilor 
de la stat! 

— Firește! încuviinţă Mititelu. Ar însemna să ne furăm singuri 
căciula! 

— Așa, încheie Matei, cred că vom fi destul de bogaţi. Sînt 
două capitole pe care vă rog să le studiaţi detaliat și exact: 
primul, economii prin reducerea preţului de cost, și al doilea, 
fonduri realizate din folosirea, la comenzile viitoare, a 
materialului existent. 

— Pentru acestea din urmă, interveni contabilul, în orice caz 
luaţi o aprobare de la minister. 

— Vom vedea... Dar mi-e teamă că dacă le pomenesc de ele 
au să le șteargă din deviz, și atunci ce-am mai cîștigat? 

— Altfel nu se poate! 

— De ce? Avem în șantier anumite bunuri: tablă, fier, nu știu 
exact cîte vagoane, lemn de stejar, cherestea de brad, caută-le 
în inventar. Să spunem că în locul lor am fi găsit ziduri, 
acoperișuri, adică ateliere; strunguri, ghilotine, poansoneze, 
bormașini și altele, adică utilaj. Aveam dreptul să le folosim? Ei 
bine, o să transformăm materialele în ateliere și în utilaj. 

— Nu-i legal. 

— Bine, dumneata fă-mi socotelile, restul mă privește pe 
mine! 

— O să iasă rău! 

— Ba au să ne felicite! 


— Poate pe dumneavoastră! Pe mine au să mă bage la 
închisoare. 

— Dac-o fi așa, îţi făgăduiesc că merg și eu cu dumneata! 

Contabilul zîmbi strimb. 

— Nu-i o mîngiiere! 

— În schimb, e o garanţie! 

Matei se ridică, puţin cam curbat; se ridicară și ceilalţi. 
Inginerul Dutchievici se luptă o clipă cu el însuși; se simțea 
obosit, în colţul gurii i se desenase, abia vizibilă, o grimasă 
amară. Nu credea în nimic din ce se plănuise aici, îl apăsau ca 
niciodată anii și îl chinuia lipsa curajului de a-și spune gindul 
deschis, sau sentimentul că orice ar spune ar fi inutil. 

— In orice caz, zise, după ce șovăi, calculele cerute de 
dumneavoastră nu se pot face într-o singură zi! 

— O zi, plus două nopți! 

Oare directorul nu-și dădea seama că are în față un om 
aproape bătrîn? Două nopţi și o zi! 

Marchidan aruncă o privire albă, de jur împrejur, ca și cum ar 
fi vrut să numere ciţi îl aud, și se oferi, convins: 

— Îmi iau angajamentul să le fac eu pînă miine la prînz! Vă 
rog să-mi iscăliți un bon pentru poartă; mă duc la șantier chiar 
acum! 

— Bine! îți mulțumesc și te felicit! 

Marchidan ieși primul și dispăru în mare grabă — merse pe 
jos, nu mai circulau tramvaiele, se abătu pe acasă, trebuia să-i 
spună nevesti-si un cuvint. Pe la jumătatea străzii Vapoarelor se 
opri surprins: maistrul Golgota venea din față, pe lîngă garduri, 
vrind parcă să nu fie văzut. Era sigur că venea de la el, ÎI 
căutase acasă, atit de tirziu, noaptea. Făcu un pas în lături, 
încercînd să se ferească; zadarnic — strada era goală și 
luminată. 

— De unde vii, tovarășe lani? 

— De la tovarășul Mititelu... 

— Ce-ai căutat la el? 

— Am fost chemat la o consfătuire... 

Maistrul Golgota pocni din măsele. 

— Va să zică e adevărat!... Și cine mai era acolo? 

Marchidan îl  informă,  biiguind,  neîntelegind rostul 
interogatoriului. 


__— Aha! făcu maistrul, fără să-și ascundă nemulțumirea. 
Inseamnă că de mine n-au avut nevoie! 

Il apucă pe inginer de braţ, cu un amestec de autoritate și 
prietenie. 

— Și ia spune, ce-aţi discutat, ce-aţi pus la cale, tovarășe lani? 

După plecarea lui Marchidan, ieșiră și ceilalţi. La lumina 
felinarului din poartă, Dutchievici avea faţa foarte albă. | se 
adresă lui Matei, înainte de despărțire: 

— Am de făcut citeva sugestii la proiectele dumneavoastră. 
Dacă sînteţi de părere că v-ar fi necesare, pînă miine dimineaţă 
pot să le pun pe hirtie. S-ar mai putea obţine economii imediate 
și prin îmbunătăţirea procedeelor tehnice la unele operații. 
Bunăoară... (Se opri, parcă surprins de propriul lui glas.) Dar 
prefer să le sistematizez pe hirtie... (Șovăi iarăși, apoi adăugă, 
stînjenit, ca o scuză pe care nu o aștepta nimeni:) Sufăr uneori 
de insomnii. 

— Mulţumesc, tovarășe Dutchievici! Nu mergem împreună? 

— Nu, am alt drum! Bună seara!... 

— Vrea s-o dreagă! ricană Matei, după ce rămase singur cu 
Donos. 

— Ce să dreagă? 

— Tu n-ai fost de față? Nu l-ai auzit? 

— Ba da. Ce poziţie ai fi vrut să ia în faţa unui plan pe care 
nu-l cunoaște în amănunt? Și mai ales, cînd nu știe pe ce ne 
bizuim noi! Și la ce ţintim! 

— Dar Marchidan? 

— E mai tînăr, are curaj mai mult... Sau, poate, mai puţine 
dezamăgiri. 

— la te uită! Tu îl aperi acum pe burjui? 

— Te apăr pe tine! Neîncrederea lui, spusă fățiș, nu-i o 
greșeală. Vezi să nu greșești tu! 

— Dar de ce n-a mers cu noi? Îi e rușine? Șade spre centru; de 
ce-a luat drumul opus? 

— Fiecare om are ciudățeniile lui. Dacă aș ști, m-aș face 
ghicitor la bilci! 

Matei îl bătu pe umăr și rise, mai îmbliînzit: 

— N-ai lăsa tu șantierul, degeaba vorbești!... Și-acum haide, 
spune-mi ce ai de spus! 

— Eu n-am de spus nimic; nu sînt nici contabil, nici inginer. 

— Atunci ce-ai făcut aici? Ai dormit? 


— Nu; m-am uitat la voi; la tine mai mult. 

— Și ce-ai văzut? 

— Șantierul! Cum va fi... 

— Deci, ai încredere! Ești convins! 

— Încă nu. 

Răspunsul îl făcu pe Matei să se oprească, surprins. 

— Ce vrei să spui? 

— Că trebuie să ne mai gîndim. Și să vorbeşti cu tovarășul 
Stoian, negreșit! 

— Bineînţeles! Fără el nici nu putem porni! Trebuie să meargă 
la București, să stăruie la minister; de mine se sperie toţi și fug. 
Am să-l caut chiar miine; dacă-i plecat, mă duc după el în judeţ, 
nu mă las pînă nu-l prind! 

— Nu te grăbi! Ce să-i spui?... Amînă-ţi plecarea cu o zi, și du- 
te poimiine, cu raportul întocmit, ca să știe pe ce drum vrei să 
apuci. Avem timp pînă atunci să chibzuim, să discutăm, tu să te 
înfurii, Mititelu să dirdiie, Dutchievici să măsoare tavanul, 
Marchidan să facă bătături la buci... 

Numai cînd vru să zimbească, își simţi Matei crisparea 
obrazului; era la capătul încordării, cu toți nervii întinși. Totuși se 
înveseli: 

— La asta ai stat tu să te uiţi? 

— Am văzut mai multe, dar nu-ţi spun acum. Hai la culcare, s- 
a făcut tirziu! 

La obor, unde orizontul se lărgi deodată, aproape ca în cîmp, 
se văzu constelația Orion, ridicîndu-se peste casele scunde, la 
răsărit. 

— Aseară m-ai luat cam repede, reîncepu Donos după ce 
tăcuse un timp. Am uitat de Golgota; trebuia să-l fi chemat și pe 
el aici. 

— Ca să pocnească din măsele? Am avut de-a face la 
București cu destui oameni ursuzi; sînt sătul! Ăsta, la urma 
urmelor, ce vrea, ce l-a nemulțumit? 

— Nu l-a nemulțumit nimic, atît că de la naţionalizare nu mai 
are cu cine se hărțui, răspunse Donos, rizînd. Ce vrei?! Asta a 
fost meseria lui; trei ani l-a ţinut pe Baciu în chingi. 

— Numai de nu ne-ar hărțui și pe noi acum! Mie nu poate să- 
mi pună nici o chingă; sînt nărăvaș! 

— Haide, nu te înfuria din senin! N-o să-ţi pună nimeni 
chingi... Dar poate că un frîu nu ti-ar strica, din cînd în cînd!... Să 


știi că de Golgota nu ne putem lipsi... mai ales acum. Că, vezi 
tu, din cîți am fost astă-seară aici, fiecare poartă o grijă; și tu, și 
Dutchievici, și Mititelu și Marchidan. Ori, poate crezi că eu sînt 
scutit? Care-i grija mea știi? 

— Știu! 

— Cinci sute de oameni, și cu alte sute cîte or mai fi, nu 
gîndesc toţi la fel, nu sînt făcuţi după un tipar; le spui un cuvînt, 
fiecare îl înțelege după capul lui. E nevoie să-i lămurim, să-i 
ţinem uniţi. În privinţa asta, Golgota... Trebuie să-l chem miine 
neapărat, să ne sfătuim. 

— Miine, adică azi! Se luminează curînd!... 

Orion, constelația insomniilor, se rotea domol către sud. 


x 


Matei avu grijă să se vestească din timp, dar cu primul 
secretar, Stoian, nu dădu ochii decit a treia zi, seara tirziu. 
Fusese plecat în judeţ, venise de cîteva ceasuri și cei care ÎI 
așteptaseră erau mulți. 

— Ce-i, Matei? Spune repede, sînt obosit. Cum merge treaba 
la voi? 

— Cum să meargă? Nici n-am început!... Donos n-a putut să 
vină și mi-ar fi fost de folos! 

— Azi i-am dat altceva de făcut; o să ţi-l mai fur din cînd în 
cînd. la spune, ce-ai obținut de la minister? 

— Nimic! Să terminăm pescadoarele, și pe urmă... Unii tot se 
mai gindesc să ne desființeze, sau să ne mute de-aici. 

— Asta nu se poate! 

— Hotărit nu! 

Spunînd aceste cuvinte, Matei era așa de revoltat, de 
burzuluit și totdeodată așa de convins, încît fizionomia lui păru 
copilărească — și, cu toată osteneala, celălalt zimbi. Era un om 
de vreo cincizeci și cinci de ani — primul secretar al comitetului 
judeţean de partid. Adîncit în fotoliul de după birou, părea 
scund, avea umerii largi, greoi, capul mare și rotund, cu 
maxilarele ascunse într-o cută groasă care atîrna puţin în jos, cu 
nasul scurt, cu părul tuns numărul zero, pesemne cărunt, fiindcă 
sprincenele stufoase erau cenușii. Vorbea puţin, nu ţinea 
cuvîntări, poate se exprima greu, era, aparent, un timid. În 
schimb, se dovedea un ascultător bun; pe cel ce-i vorbea ÎI 


stăpînea sentimentul că se adresează unui aparat foarte 
receptiv; avea un fel de a înclina din cap, care liniștea pe cel 
mai neîndrăzneţ solicitant. Părea că ascultă nu doar nu urechile, 
ci și cu ochii, deși în ei nu se citea nimic deosebit, cum nu se 
poate citi nimic în cel mai clar obiectiv fotografic. Hotărîrile nu le 
lua ușor, uneori le amîna pe a doua zi, a doua zi mai cerea 
lămuri, asculta din nou totul, pînă la sfîrșit — și pe urmă spunea 
un cuvînt: da sau nu. Însă refuzurile lui nu însemnau o sentinţă 
fără apel. Mai totdeauna, și îndeosebi cînd era vorba de o 
hotărîre cu urmări mai adinci, adăuga: 

— Am să mă mai gîndesc; miine (sau poimiine, sau peste o 
săptămînă) vino să vedem dacă n-am greșit. 

In acest fel, se întîmpla adesea ca omul nesatisfăcut în 
cererile lui să constate că putea merge și pe alt drum și, 
întorcîndu-se, să recunoască, pocăit: 

— Aţi avut dreptate! 

Secretarul zîmbea, într-un chip ciudat, îi stringea mîna și nu 
mai spunea nimic. Doar unora, mai apropiaţi și pe care-i știa că 
nu sînt guralivi, le mărturisea, cînd era bine dispus: 

— N-am avut dreptate; cum vroia el, i-ar fi fost mai ușor, dar 
lasă-l să-și bată capul puţin. Altădată o să se descurce fără 
ajutorul meu. 

— Și dacă nu izbutea? 

— Păi eu de ce i-am spus să vină înapoi? Dacă nu izbutea, îi 
mai slăbeam priponul puţin! 

Însă astă-seară, cu directorul șantierului naval, nu putea să 
procedeze în același chip; nu era timp. 

Ascultă totul, uită că e obosit — și trebui să asculte mult. Cu 
ochii pe ceas, eliminind orice cuvînt de prisos, Matei vorbi 
treizeci și cinci de minute, explicînd, argumentînd, rece, precis, 
scurt. La un moment dat, în liniștea biroului, cum secretarul 
stătea răsturnat în fotoliu, cu capul în umbra abajurului, i se 
păru că adormise și se opri, contrariat și nedumerit. 

Indată, secretarul tuși, vestindu-și prezența, fără cuvînt. Și în 
acea clipă, Matei vorbea tocmai despre ceea ce, cu trei seri 
înainte, îl făcuse pe Mititelu să sară de pe scaun, ca fript. 

La sfîrşit, secretarul se ridică din fotoliu, nu ceru nici o 
lămurire, nu dădu nici un răspuns. Își întinse spinarea, ocoli 
biroul, făcu doi-trei pași în jur — era amorțit. 

— Cum stai cu oamenii? întrebă, mai tirziu. 


— Bine. 

— Cîţi membri de partid? 

— O sută douăzeci și cinci. 

— Cum te împaci cu Donos? 

— De parcă i-aș fi și tată, și fiu. 

Urmă altă tăcere, în care timp secretarul se mișcă pe covorul 
din mijlocul biroului, cu pași mici. Matei se răsucea în fotoliu, 
neliniștit, urmărind mișcările lui. Îl văzu oprindu-se încă o dată, 
îndoindu-și spinarea, pe urmă se așeză pe fotoliul din faţa lui și-i 
puse o mînă grea pe genunchi. 

— Măi Matei, să-ţi spun ceva. Înainte, cînd un negustor vroia 
să-și mărească prăvălia, cum vrei tu acum, se ducea la bancă, 
iar banca îi cerea un girant, unul care să iscălească polița. Știai? 

— Nu; n-am fost negustor. 

— Nu face pe prostul! Nici eu n-am fost negustor și uite că 
știu! Girantul, la rîndul lui, vroia să fie sigur că n-o să rămînă 
păcălit, se interesa cît de serios este negustorul, o să folosească 
bine banii, n-o să-i arunce în vînt, ca p-ormă să n-aibă din ce-l 
despăgubi? 

Işi mișcă fălcile, nemulțumit că luase o cale care îl silea să 
vorbească prea mult; dar n-avea încotro, trebuia să meargă cu 
aceeași pildă pînă la capăt: 

— Girantul acum sînt eu, d-aia ai venit la mine, nu? Uite, eu 
vreau să-ţi semnez polița, dar dă-mi voie să te întreb: ai tu cu 
cine să lucrezi? Pe tine te cunosc, iar banii să zicem că i-om 
găsi. Dar pe urmă? Te bizui că oamenii au să vină după tine? 
Nu-i lucru ușor ce ţi-ai pus tu în gînd. Altul, care nu te-ar 
cunoaște, ar putea spune că ești nebun. Ei, ce-mi răspunzi? 

— Tovarășe Stoian, vedeți... 

— Nu, răspunde-mi numai atit: te bizui pe oameni? 

Matei se ridică în picioare; simţea că se înăbușă, ca un om 
strîns de git. Nu era o întrebare, era un laţ, din care nu putea să 
iasă nici pe jumătate viu, nici pe jumătate mort, ci sau viu pe 
de-a-ntregul, sau mort pe deplin. Vroise să răspundă: „Mă bizui 
pe mine!“ Se opri la timp. Ar fi pierdut — îl cunoștea pe omul din 
faţă — ar fi fost mort pe deplin! Simţi vinele de pe frunte 
pocnind, nădușeala curgîndu-i pe git. Se gîndi la convorbirea cu 
Donos, acum trei nopţi, la Golgota, îi trecură prin faţă, ca în vis, 
chipurile muncitorilor cunoscuţi, Topor, Gică Spirea, Arici, Firicel, 
lie Conţu — mulți. Și spuse: 


— Mă bizui! 

Secretarul se ridică și el: părea mai destins. Îi apucă mîna, i-o 
scutură scurt. 

— Bine, am iscălit!... Tot aveam treabă la București; miine 
dimineaţă să fii la tren. Crezi că ministerul are comenzi? 

— Are. 

— Atunci o să le luăm! Numai că trebuie să ne grăbim. Hai, şi- 
acum du-te! Sînt obosit! 

Cînd Matei ajunse la ușă, îl opri. De data aceasta stătea în 
lumină, putea fi văzut bine la chip și, cu toată oboseala, în colţul 
gurii îi tremura un fel de zîmbet puţin cam șoltic. 

— la mai stai o clipă, Matei! Am uitat să te întreb ceva: cum 
naiba te-ai băgat tu în treaba asta? Ce-ţi veni să fii director de 
șantier? 

— Dumneavoastră m-aţi pus. 

— Așa e, uitasem; Donos a stăruit. Am să-l trag la răspundere 
pe el. Păi te pricepi tu la vapoare? 

— Mă pricep. Pe vapoare am fost de la treisprezece ani. Știu 
tot ce-i în burta lor; am frecat rugina în cală pînă am crezut că 
ruginesc eu. 

— Nu-i totuna să le construiești! 

— Dar la cazangerie ce-am făcut? la uitaţi-vă la mîinile mele, 
că n-am altele de schimb. 

— Nu-i totuna, nu-i totuna! Oi fi îndoit tu coaste, dar de 
construit n-ai construit nimic! 

— Ba da, o barcă, mai demult, cînd eram mic. 

Zîmbetul de pe buzele secretarului se întinse pe tot chipul, și 
el izbucni în ris. 

— Ce vorbești!? exclamă, foarte bine dispus. Și-a mers pe 
apă? 

— Am fost cu ea și la pescuit! 

— Așa? Atunci nu mai am nici o grijă! Să fii miine la tren. Și- 
acum fugi! 


În repaosul de la ora unu, după ce prînzeau, oamenii îl găseau 
uneori pe Cocoș în ușa cantinei, pe un scăunel cu trei picioare, 
ca al cizmarilor. 

Aici muncitorii nu pierdeau vremea ca la alte cantine; cum 
intrau, fetele în șorţuri albe se și înfățișau în șir, cu castroanele. 
Rămînîndu-le destul timp pînă la ora două, unii se mai opreau 
după masă în ușă, să fumeze o ţigară și să stea de vorbă cu 
omul care, ce mai încoa, încolo, le făcuse o mare înlesnire. De la 
o vreme, acest colocviu deveni obicei pentru mai toată lumea. 
Fetele scoteau băncile afară, oamenii se așezau în voie, se 
ștergeau la gură, fumătorii își aprindeau ţigările și începea 
vorbăria. 

Băgaseră cu toţii de seamă că responsabilul cantinei umbla 
tot timpul înmănușat, în plin miez al verii, cînd fiecare om caută 
să aibă pe el îmbrăcăminte cît mai puţină. La el deprinderea se 
arăta așa de veche și de deplină, încît parcă nici nu mai știa de 
ele, simțind pielea mănușilor ca pe propria lui piele. Pe cea din 
dreapta încai o mai scotea citeodată, cînd avea de scris, sau 
cînd dădea mîna cu oamenii; curioșii se uitau atunci, dar nu 
descopereau nici o ciudățenie, nici semne de lepră, nici vreun 
tatuaj cu imagini de rușine, cum au uneori marinarii. 

— Bre, nene Cocoș, îl întrebă într-o zi unul, nu ţi-e cald cu 
mănușile alea? 

— Cum să-mi fie cald? Mie încă mi-e teamă să nu-mi degere 
mîna. 

Era tare mucalit responsabilul cantinei, și cîștigase repede 
dragostea oamenilor. Veneau din ce în ce mai mulți să-i asculte 
trăsnăile. Îl întrebau despre toate, numai despre viaţa lui nu 
îndrăznise nimeni să aducă vorba; nu te iei așa, din senin, de un 
om să-ți arate ce are în inimă. 

Abia mai tîrziu după vreo săptămînă de prietenie, zise unul, 
curios să afle dezlegarea ciudățeniei: 

— Măi frate, dar mai la urmă cum te cheamă pe dumneatale? 
Dacă te cheamă Cocoș, de ce-ţi mai zice și Cocean? 

— Cine-mi zice-așa? 


— Directorul. 

— Și Donos. 

Prin această constatare era limpede că se făcea o legătură 
între tustrei — legătură cunoscută altminteri de toată lumea; 


dar de unde pornea ea anume? 


— Cum mă cheamă pe mine? Hei, măi băieţi, poate că nici 
Dumnezeu nu mai știe. Asta-i poveste lungă, să v-o spun nu mi- 
ar ajunge o lună... 

Și îndată, închizîndu-se în sine, Cocoș nu mai adăugă nimic în 
ziua aceea. 

Ana Odeta ar fi vrut să mănince și ea la cantină; oamenii erau 
mulțumiți, spuneau că miîncarea e bună, dar se sfia să se ducă 
între atita lume. Rămînea în birou, uneori uitînd chiar să desfacă 
pachețelul cu mîncare de acasă — îl lua fără nici o tragere de 
inimă. Se sfîrșise cu inventarierea materialelor aflate afară, nu 
mai avea des prilejul să se plimbe prin curtea șantierului. 
Cîteodată, în ora de repaos, ieșea pînă la malul Dunării, și de- 
acolo privea cu ochii împietriţi apele tulburi, sălciile, balta — 
peisagiul copilăriei. Ar fi vrut să întindă braţele, ca pe niște aripi, 
să planeze asupra lui și-apoi să se scufunde în el, ca într-o apă a 
tuturor alinărilor. Se petrecea în ființa ei o răscoală, în ce chip 
nu-și dădea seama; ura viața de ieri, de azi și de miine; ar fi vrut 
să adoarmă, sau să moară, fără spasm și durere. Și totuși, inima 
ei avea uneori cite o tresărire, fără să știe din ce se stîrnea 
anume; dintr-o speranţă nedefinită, dintr-o așteptare? 

Seara, o dată cu căderea întunericului simţea în ea disperarea 
calmă și fără leac a deșertăciunii. Nu avea nici un rost în lume, 
nu folosea nimănuia. Nu mai primea vești de la Miltiade — 
plecase pesemne, trecuse ziua fixată de el în scrisoare — și abia 
acum, cînd știa că n-o să-l mai vadă cit e lumea, se trezea în ea 
ura împotriva acestui om care-i nimicise dreptul la fericire. 

Cîteodată, mergînd spre casă, în serile calde din mijlocul verii, 
își simţea, aproape cu spaimă și cu rușine, alcătuirea ei de 
femeie și neîmplinirile. În asemenea clipe, dacă i-ar fi ieșit un 
bărbat în faţă, avînd doar atita putere încît s-o cuprindă în braţe, 
poate i-ar fi topit spaima, i-ar fi alungat rușinea, și ea ar fi căzut 
la picioarele lui, așteptînd o izbăvire. 

Dar cine și unde era bărbatul acela?! 

Ajunsă acasă o cuprindea oboseala și adormea, cum dorm toţi 
trudiţii, fără să simtă afară, pe cer, stele. lar a doua zi înaintea 
zorilor, sărea din așternut cu simţămîntul ciudat că se năștea 
astăzi a doua oară, cu anii împliniţi, dar cu toate drepturile și 
speranţele puse în fața copilului. Era ceva nou această 
deșteptare și grija de-a ajunge undeva, la oră, unde o aștepta o 
îndatorire, cum ar fi așteptat-o un bărbat, oferindu-i iubirea. 


Apoi începeau să vină oamenii în biroul întunecos al magaziei, 
și timpul cît avea de lucru cu dînșii își uita fiinţa renegată, se 
vedea altfel, ca și cum într-adevăr s-ar fi născut din nou în 
dimineaţa aceasta, cu o menire clară — să împartă piese și 
unelte din magazie, fiind și ea de un folos, cuprinsă în hora 
măsurată și gravă a tuturora. 

Îl vedea pe acel om cîteodată — nu mai îndrăznea să-i spună 
Meit nici în amintire, și Matei, numele pe care i-l dădea toată 
lumea, i se părea străin, aspru, cu toată muzicalitatea celor trei 
vocale. Avea clipe de îndoială că el ar fi marinarul, mecanicul de 
pe Neptun, de a cărui prietenie se bucurase o vară... 

El ieșea de la birou în unele ore și străbătea repede șantierul, 
intrînd pretutindeni, pe la toate atelierele, apoi cobora la 
Dunăre, unde rămînea multă vreme. De acolo, se întorcea urmat 
totdeauna de cinci-șase oameni, intra iar prin ateliere — numai 
la magazie nu venea niciodată. În mijlocul acestei vieţi alcătuite 
din zale care se legau între ele încercuind șantierul, magazia era 
o za moartă. 

Din partea ei, Ana Odeta se ferise să-i iasă în cale, ca și cînd 
întîlnirea cu el, noua confruntare, ar fi trebuit să aibă alte urmări 
decît primele, datorite numai întîmplării. Dar era mulţumită să-i 
fie în preajmă, la fel cum în copilărie o bucura gîndul că el 
doarme aproape de patul ei, la cîțiva pași, sub coșul vaporului. 

În afară de prietenia lui, rămasă în amintire, își găsise la 
șantier o prietenie nouă, băiatul de la trasaj, Kreis, întîlnit aici în 
primele zile. 

Cu toată tinereţea lui, Kreis Vasile avea de pe acum o faimă 
şi-un nume. Inginerul Dutchievici, care nu arăta simpatie făţișă 
nimănuia, îl socotea cel mai bun trasator, punîndu-l înaintea 
altora, rutinaţi, mai vîrstnici și mai vechi în meserie. Pe lîngă 
învățătură, băiatul avea o pasiune vădită pentru geometria 
aceasta practicată în dimensiuni uriașe; așa se explica rîvna 
pusă de el în orice lucrare. 

Dar pe lîngă pricepere, pe lîngă rîvnă și pasiune, Kreis mai 
avea şi-un simţ al proporţiilor, al liniilor, atît de trebuitor 
meseriei, și fără care însușirile celelalte nu și-ar fi putut da 
niciodată întreaga măsură. Ochiul lui cîntărea curbele cu 
precizia unui instrument neaflat încă în nici o sală de trasaj din 
lume, o linie stabilită de el nu se rectifica niciodată, erorile 
rămîneau altora — era stăpînul imensei planșete și-al spaţiului 


în care vasele desenate își dezvăluiau închipuirii a treia 
dimensiune... 

Venea la magazie după creioane, după pensule, după vopsele 
și își făcuse aproape un obicei să caute ora cînd găsea aici mai 
puţină lume. Ana Odeta îl privea cu simpatie, fiindcă vorbindu-i 
despre sala de trasaj, o ducea parcă în altă lume... 

Nu-i plăcea lucrul la magazie, înţepenită pe scaun, strivită de 
pereţi și de rafturile cu piese sau scule; nu-i plăcea Uică, 
asprimea lui cînd erau oameni, blindeţea lingușitoare cînd 
rămîneau singuri, nu-i plăceau mustăţile lui ascuţite și ochii cu 
viclenia lor, și felul tainic cum șoptea cu cite unii prin colțuri, 
nesfiindu-se de dinsa, ca și cînd i-ar fi fost complice la intrigă și 
potlogărie, sau ca și cînd nu ar fi luat-o în seamă mai mult decit 
masa unde stătea ea să scrie. 

Ar fi vrut să plece de-acolo, dar n-o ispiteau nici celelalte 
birouri — aceiași pereţi, furîndu-i aerul și lumina zilei, țăcănitul 
mașinii de scris, fumul de ţigară, scrumierele pline, scuipătorile 
din colțuri, coșurile de hirtie, și iarăși dosare, și indigo, și 
creionul chimic. Mai degrabă s-ar fi dus la strung, sau la 
cazangerie dac-ar fi ajutat-o puterile. 

Sala de trasaj, îi explicase Kreis, era inima șantierului; nici o 
bucată de fier, nici o tablă nu intra în cazangerie, pînă nu i se 
dădeau de aici, pe șabloane, forma, dimensiunile, locul fiecărei 
găuri, punctate milimetric, una cîte una, zecile, sutele de găuri. 
lar cînd ieșea din ghilotină, din poansoneză (mașinile cu care 
cazangiii executau comanda șablonului) și se ducea pe cală, 
fiecare latură trebuia să cadă acolo unde îi era locul, fiecare 
gaură din sutele de găuri trebuia să se potrivească întocmai și 
întocmai pe tabla vecină, trasată altădată poate de altă mină. 

In ora de repaos, între unu și două, Ana Odeta se ducea 
uneori acolo, la îndemnul lui Kreis. El venea curînd după dinsa, 
cu mîncarea în git, cu o bucată de piine în mînă, și-o plimba pe 
planșeta verzuie, arătîndu-i încîlcita urzeală de linii negre, albe, 
roșii, care-i împăienjeneau privirea. 

— Asta-i prova șlepului de o mie de tone... 

Privea liniile cu un fel de neîncredere, cu un fel de uimire — 
forma abstractă a vasului pe care se născuse, pe care îl 
cunoscuse, concret, din copilărie, cu care umblase de la Turnu- 
Severin la Sulina, în călătorii care ţineau săptămîni de zile și nu 
se sfirșeau decît ca să înceapă altele, pînă îngheţa Dunărea. 


Mergeau în convoaie, cîte patru, șase, opt, zece, pe un șir, pe 
două, pe trei, alcătuind o lume plutitoare, cîte șlepuri atitea 
familii, cu coteţe de păsări, cu porci rozînd coajă de pepene, cu 
cîini zbenguindu-se pe punte, sau lătrînd la cîinii convoaielor 
întîlnite în cale, cu rufe întinse pe frînghie, ca niște pavilioane 
multicolore... 

Hala aceasta unde șlepurile zăceau pe planșetă, în starea lor 
germinală, i se părea o sală de bal — îndată avea să se audă 
muzica — și uriașii întinși pe podele, ridicîndu-se, să înceapă un 
fantastic dans al vapoarelor, prinzînd-o între ele, învîrtind-o pînă 
la amețeală și învăluind-o cu plasa de linii roșii și albe, să crezi 
că sînt serpentine. 

Acest colț al șantierului însemna pentru ea o ispită din ce în 
ce mai mare. Cînd intrase prima oară aici, descoperise că jos se 
vedea Dunărea; n-o despărțea de apă decit un rînd lung de 
geamuri — măcar unul din cei patru pereţi îi dădeau libertatea 
privirii. Și chiar din clipa aceea visase să se mute la trasaj, să 
scape de Uică și de magazie. Dar pe ce să-și întemeieze cererea 
de mutare, cînd, în afara Dunării, care se vedea de la geamuri, 
restul îi era străin în această sală? 

Multe zile își păstră gindul în taină, neîndrăznind să-l 
mărturisească nici măcar lui Kreis și nemărturisindu-și-l nici ei în 
întregime. Fiindcă în dorinţa ascunsă de a deveni trasatoare, se 
ascundea credinţa că o îndeletnicire mai grea, mai utilă, putea 
s-o ridice pe altă treaptă în ochii ei și în ochii tuturor 
judecătorilor, după vechiul dicton care spune că nimic decit 
munca nu înnobilează mai mult omul, adevăr pe care acum îl 
simţea, cu sete, cu durere, pînă în fundul inimii. Și-acolo avea 
putinţa, în sfîrșit, să întiîlnească uneori un om pe care n-avea 
cum îl întîlni la magazie; oricită spaimă i-ar fi trezit omul acela, 
în ea se năștea, din ce în ce mai chinuitoare, nevoia de a i se 
afla măcar cite o clipă în preajmă, dar demnă, prin strădania ei 
și prin recunoașterea celor din preajmă. 

Cu aceste gînduri neclare, continua să vină la sala de trasaj în 
orele de repaos, să-i ceară explicaţii lui Kreis, să privească 
uneltele de pe planșetă, să-și însușească alfabetul trasatorilor, 
pe care nu-l învățase la școală. 

Și-apoi într-o zi, simţi că toate acestea încep să-i aparţină; 
privi în jur cu uimire; nu ascundeau o taină prea mare. Luă o 
șipcă, o șuviţă de lemn, dreaptă, tăiată pe fibră, de zece metri 


lungime, o arcui, i se păru că sună ca un fund de vioară — 
unealta cea mai prețioasă a trasatorului: din arcuirea ei se naște 
forma vapoarelor. Ridică o greutate de fontă, avea douăzeci de 
kilograme, cu ea se fixa șipca pe podele — putea s-o ducă, nu îi 
fringea șalele; și-apoi mai lucrau și alte fete acolo, n-or fi fost ele 
din altă sămiînţă decit a femeilor. 

Dar tot n-ar fi îndrăznit să-și mărturisească dorinţa, dacă n-o 
îndemna chiar Kreis. Într-o zi, el îi aduse o carte de geometrie 
pe care învățase în școală. Învăţase și ea, știa cîte unele, ce-i un 
unghi drept, două paralele, două triunghiuri asemenea, își mai 
amintea chiar și teorema lui Pitagora, căreia școlarii îi spun 
„puntea măgarului“. 

Nu luă cartea acasă, n-ar fi avut nici timp, nici liniștea s-o 
străbată, dar la birou, printre picături, începu să-i cerceteze cu 
timiditate filele, și văzu că totul îi apărea mai limpede acum, 
decit în puţinii ani ai școlii; poate atunci nu-i era gîndul la o 
învăţătură fără folos fetelor; știa croitoreasa destulă geometrie 
ca să le croiască rochiile, pe umeri, pe talie, pe șolduri, pînă 
deasupra rotulei. 

Acum, cartea îi făgăduia un folos practic, și gindul că ar putea 
deveni trasatoare o făcea să desprindă de la prima citire 
înţelesul unei explicaţii, cu care își bătuse alteori capul ore și 
ore. 

Unele științe, și printre ele geometria, nu se înfățișează, spre 
deosebire de altele, ca un șir lung de uși pe care trebuie să le 
descui cu migală cucerind trudnic spațiul dintre ele. Geometria 
îți pune în faţă o singură ușă, și aceasta se deschide asupra unei 
hale, ca o uriașă cupolă de sticlă, unde, dac-ai pătruns, 
dezlegind secretul încuietorii, se dezleagă toate secretele, dintr- 
unul în altul, ele apărîndu-ţi limpezi și firești ca lumina zilei. 

Ana Odeta, care la anii școalei avusese griji mai mari decit 
învăţătura, nu simţise niciodată prea multă tragere de inimă 
pentru manuale; dar în fundul sufletului, le pizmuia pe fetele de 
la liceu, unde ea nu putuse să ajungă — și mai cu seamă pe cele 
studioase, premiate în toţi anii, care, cu ghiozdanul la 
subsuoară, vorbeau pe stradă, ca niște profesoare, despre 
algebră, fizică și latină. Acum vedea că știința, cît începea ea s-o 
pătrundă, nu-i o consolare pentru făpturile clădite rău de natură; 
o minte mai cuprinzătoare nu-i dată ca să compenseze defectul 
arhitecturii. Și, mulțumită pînă azi de ceea ce putea să poarte 


fără sfială în văzul oricăruia, constata, cu o mîndrie nebănuită, 
că avea însușiri la care nici măcar nu rivnise — puterea de a 
înțelege abstracțiunea, de a construi cu mintea eșafodaje, altfel 
ascunse simţurilor directe, de nevăzut cu ochii, de neatins cu 
mîinile. 

Dar sala de trasaj rămînea încă departe, ca într-o altă lume, 
unde nu i se părea îngăduit să ajungă decit cu închipuirea. 
Uneori se întreba dacă nu-i sortită să rămînă toată viața la 
magazie, în mirosul de metal și vopsele, fără aer, fără lumină, 
și-atunci săptăminile, și lunile, și anii, și răsuflarea ei, și bătăile 
inimii i se păreau inutile. 

Așa gîndea, așa simțea în ziua cînd o întîmplare neașteptată îi 
aduse în suflet un binefăcător val de căldură. 

Se dusese la prînz, în ora de repaos, pe malul de deasupra 
calei să privească Dunărea, cu briza pe obraz, cu soarele în 
spate, într-un amestec voluptuos de senzaţii. La sud se făceau 
lucrări mari — nu le înţelegea rostul — se săpa malul, movile 
uriașe de pămînt se transportau cu vagonetele și erau aruncate 
în fluviu, care le înghiţea fără să lase urme. Nu lucrau mașini, 
numai oameni, puzderie, și sub cazmalele lor, care fărimiţau 
faleza, ca pe o barieră inutilă, parcă se schimba întreg peisajul 
Dunării. 

Pretutindeni se vedeau ţăruși, reperele transformării, și cine 
avea ochiul deprins să citească semnele vedea de pe acum, 
panoramic, cala nouă întinzîndu-se pînă sus, la ateliere. 

Sus se turnau temelii, deasupra lor aveau să se ridice ziduri 
de cărămidă și să se facă acoperiș susţinut de ferme metalice, 
îmbrăcat tot numai în sticlă; era noua hală a cazangeriei, prima 
din cele trei plănuite, toate pe măsura viitoarei cale. Jos, pe cala 
veche, la Dunăre, se vedeau în linie ultimile pescadoare, la 
umbra cărora stăteau întinși marangozii la odihnă. Se lucra 
acum pe punte, la terminarea suprastructurilor; unele vase 
aveau montate elicea și cîrma, altora li se vopsea bordajul, sau 
li se îmbrăca în tablă de aramă carena. Grinzi groase de lemn, 
înșirate spre apă, arătau că se pregătesc săniile de lansare. 
Totuși ceva neobișnuit se întîmplase acolo. Ana Odeta nu-și 
dădea seama ce, dar trecuse luna, și pescadoarele nu erau 
gata, cum făgăduiseră marangozii la prima adunare a 
șantierului... 


La nord, unde era cazangeria veche, afumată ca o potcovărie, 
lucrul părea lăsat în părăsire. Şiruri de table pătate de rugină 
alcătuiau fundurile neterminate ale celor patru șlepuri începute 
cu aproape trei ani în urmă. Soarta lor nenorocoasă părea că se 
menţine; nu se vedea nici un semn de urnire, nu era nici o forjă 
în preajmă, nu se mai bătuse un nit, nu se mai pusese o tablă 
nouă. 

Mai multă viaţă era pe malul de dincolo, în jurul barăcii de 
scînduri care se ridicase repede, în cîteva zile; șlepurile în 
reparaţie se vedeau pe uscat, urcate pe scaleuri. 

Era aproape de necrezut cu ce repeziciune luase naștere 
această anexă a șantierului, pe pămîntul sterp, umbrit de rare 
sălcii bătrine — pînă acum numai loc de odihnă pentru păsările 
cerului. 

Ana Odeta, care cunoștea Dunărea și locurile acestea, fiindcă 
ele îi fuseseră ograda neîngrădită a copilăriei, privea cu o uimire 
naivă transformările. Să fi fost ele reprezentarea concretă a 
ceea ce la ședințe și în ziare se numea viaţa nouă? Era ceva 
nou, fără îndoială, dar ei i se părea că totul pornește numai din 
mintea, din voinţa și din inima unui singur om, cel care rupsese 
inerția — și se gindea la el cu o tristă mîndrie... 

Cum stătea așa pe faleză, privind valurile, ochii i se opriră 
distraţi pe un grup de șlepuri, ancorate lîngă malul celălalt, la 
vreo două sute de metri mai în josul Dunării. leri la prînz, nu 
fuseseră acolo, veniseră după aceea, cine știe de unde și în ce 
timp al zilei?! Erau trei, toate ale Societăţii Franceze de 
Navigaţie Dunăreană — le recunoștea culorile pictate pe 
parapetul din prova. De altfel, cu toată depărtarea, ochii ei 
exersați în largul peisaj al Dunării deslușeau chiar și inițialele, 
de o jumătate de metru înălțime — SFND — iar alături, 
numerele. 

Și deodată, ochii i se măriră, respiraţia i se opri, cu o tresărire. 
Dar nu se înșela, vedea bine fiecare cifră, 1001, un număr care 
se ține ușor minte, șlepul unchiului Mihalis! 

Prima ei pornire fu să se repeadă jos, să caute o barcă și să 
ajungă acolo. N-o mai văzuse pe Pepa din 1943, o ocolise și-apoi 
îi pierduse urma. lar acum venise, adusă de Dunăre, cînd nu se 
aștepta s-o vadă și cînd avea nevoie de ea ca de nimeni 
altcineva pe lume... 


Se înfrînă, se făcea curînd ora două, nu putea să lipsească de 
la magazie. Trecuseră atiţia ani, puteau să mai treacă patru ore. 
Avea să se ducă seara, la șase, cînd se lăsa lucrul în tot 
șantierul. Fiindcă, începînd de săptămînă trecută, la programul 
zilei se adăugaseră două ore suplimentare, excepţie făcînd doar 
unele birouri. Oamenii se bucurau că lucrează, să cîştige mai 
mult, toamna nu era departe și creșteau nevoile; destul 
pierduseră vremea... 

La ora șase, cobori pe cală și se duse la pontonul nou făcut, 
unde acosta bacul care transporta dincolo materialele și 
oamenii. Acum bacul tocmai venea, aducînd primul grup de 
muncitori, și-ndată ce-i debarca, pornea înapoi după ceilalţi. Dar 
Ana Odeta nu avu nevoie nici de această mică așteptare: două 
bărci se pregăteau să plece în baltă, cu responsabilul cantinei. 

Cocoș își făcea aprovizionările abia după ce lăsau lucrul 
zidarii, care construiau noul local, clubul și cantina. Nu avea 
inimă să părăsească binaua, ardea de nerăbdare să vadă cum 
cresc zidurile, de parcă și-ar fi făcut lui casă de mire; și-apoi se 
știe că la grădină e bine să mergi seara, pe răcoare. 

Acum Cocoș tocmai cobora malul, în salopetă albastră, stropit 
de mortar ca salahorii. 

— Poftește cu noi, domnişoară! se adresă fetei, înţelegînd că 
ea așteaptă bacul să treacă Dunărea. Dacă dorești, te aducem 
și înapoi, peste o oră. 

Îndată trecu în barcă, șterse cu batista bancă destinată 
musafirei, își scoase mănușa dreaptă și-i întinse mîna, cum fac 
cavalerii, ajutîndu-i să treacă peste copastie; n-avea de unde ști 
că pentru ea barca fusese leagănul copilăriei. 

Da, era el, Timone, cu faţa îmbătriînită înainte de vreme; purta 
și acum tot timpul mănușile pe mînă și n-o trecea prima oară 
peste Dunăre. Se schimbase ea oare într-atit ca să n-o 
recunoască nici unul? 

Ana Odeta se uită la el pe sub gene; îi era frică să nu-i 
întîlnească privirea. „Timone, Timone, e cu putinţă să nu-ţi aduci 
aminte de mine?!“ 

Spre liniștea ei, nici Cocoș n-o privea decit cu aceeași fereală; 
o mai văzuse de citeva ori, prin preajma magaziei, însă 
imaginea ei i se întipărise numai fugar pe retină: n-avusese 
niciodată răgazul s-o developeze în primejdioasa desăviîrșire în 
care-i apăruse lîngă ponton astă-seară. 


Acum erau faţă în faţă, avea prilejul cel mai bun s-o privească 
bine — și-abia dacă îndrăznea să-și ridice pe furiș cîte un sfert 
de ochi din panouri. 

— V-aș ruga să mă lăsaţi la șlepul de colo, 1001! zise Ana 
Odeta, adresîndu-se sau lui, sau barcagiului. 

Abia cînd ajunseră la șlep și ea puse piciorul pe scară îndrăzni 
Cocoş să-și ridice privirea. Fata, apucată cu mîinile de parime, 
se răsuci din talie și întoarse capul să-i mulțumească, să-i spună 
bună seara. El nu putu decit să bilbiie: 

— Venim să te luăm, domnişoară? 

Își închipuia că ea n-o să doarmă pe șlep, în mijlocul Dunării. 

— Nu, mulţumesc! răspunse dînsa, zimbindu-i din inimă. 

O asemenea făptură, surprinsă în mișcarea de acuma, cu 
braţele întinse după parimele scării, cu un picior îndoit din 
genunchi pe treaptă, cu altul întins, părăsind copastia, cu 
mijlocul subțire arcuindu-se, vestind parcă o aruncare în gol, un 
zbor, nu o prăbușire, îi amintea o plăsmuire rămasă mult timp în 
ochi, un înger la o miînăstire din Moldova, pictat sus pe bolta 
cupolei... Numai că îmbrăcămintea făpturii de astăzi era 
pămîntească, și-n mișcarea ei, bluza ieșise din fustă, lăsînd să 
se vadă pielea. 

Ana Odeta ajunse sus fără să știe ce tulburare provocase în 
urmă. Era un șlep mare, de peste o mie de tone, cu puntea 
ruginită și goală. La început i se păru părăsit — nu se simţea 
nicăieri nici o mișcare; apoi, peste acoperișul cabinei văzu 
ridicîndu-se fum pe coș, la bucătărie. Era un fuior albăstrui, 
subțire, topindu-se pe cerul roz-violet al înserării. Și imaginea 
aceasta, în liniștea bălții, în pustiul din jur, pașnic și toropit, 
strînse inima fetei ca un clește mic, dulce, dureros și blînd. Purta 
cu sine, neștearsă și de neuitat, amintirea acestor înserări 
tihnite, cînd nu mișcă nimic în jur, ci doar apele fluviului 
clipocesc, iar fumul, la bucătărie, vestește ora cinei, masa care 
se va pune lîngă peretele cabinei, felinarul care se va legăna 
deasupra, luminînd chipurile oamenilor dragi, astăzi pierduţi. 

Rămase pe loc, ţinîndu-se cu amîndouă mîinile de balustradă; 
cablul întins pe bastoane de fier era împrejmuirea simbolică a 
acestei ogrăzi, despărţind-o de străini, și ei i se părea că, în 
sfîrșit, a ajuns acasă, după un drum greu și lung. 

Apoi, în spatele cabinei se auziră pași bocănind pe tablă — 
saboţi de lemn, și de după perete se ivi o femeie, scundă, cu 


părul alb, orbită puţin de fumul care-i dăduse în ochi. O 
recunoscu, era Pepa, îmbătrinise mult, se îngrășase, umbla 
greoi, cu braţele îndepărtate de trup. 

Pepa n-o văzu de la început. Ana Odeta înaintă spre ea, 
căutîndu-i ochii în lumina de asfinţit. Aceeași bunătate calmă și 
statornică, știută de mult, se citea pe chipul bătrîn. Și cînd fu 
aproape, văzu că pe chipul înecat în grăsimi, care ștergeau 
vechile trăsături, ochii rămăseseră aceiași: lăcrimau puţin de 
fum. Dar erau ca altădată, de albastrul cel mai limpede care se 
poate închipui, ei singuri păstrîndu-și tinereţea și lumina, prin ei 
citindu-se blîndeţea și bunătatea acestei făpturi. 

La doi pași, Ana Odeta se opri; dacă Pepa nu întindea braţele 
s-o cuprindă, simţea că va cădea în genunchi. 

Bătrina avea ceaţă în ochi, apoi ceața se risipi, și ochii se 
măriră, calzi și uimiţi. 

— Anuţa! Să fii tu?... 

Brațele îi atîrnau greu, departe de trup, ca și cînd la 
subsuoară ar fi avut niște săculeţi cărora dacă le dădea drumul, 
cădeau la pămînt. Cînd fata se lipi de pieptul ei, se simţi 
ocrotită, regăsi, fără gesturi și fără cuvinte, dragostea pe care 
Pepa i-o purtase de mic copil. 

Mătușa ridică braţele, greu, ca și cînd ar fi fost ruginite la 
încheieturi, îi cuprinse obrazul în palme și începu s-o dezmierde, 
cu mîinile tremurînd. Mirosea a bucătărie, a ceapă prăjită, a 
untdelemn încins, dar ce alinare însemna mingiierea ei! 

— Pepa, cînd aţi venit? 

— Aseară, numai că, uite, ne-au ancorat departe de tîrg! 

— Și unchiul Mihalis? 

— Nu-l știi? A plecat cu barca mai adineauri, după rachiul lui. 
Ar fi fost mai bine să ne ancoreze la vadul Chelarului; așa avea 
cîrciuma peste drum. 

— Tot voinic? 

— Voinic; sămînţă uscată de kefalonit! 

Și Pepa copilărise pe apă, așa fusese sortit neamul. Zaharia, 
fratele ei mai mare, tatăl Anei Odeta, o ţinuse la el pe șlep, pînă 
în iarna cînd, nimerindu-se în docuri alături cu șlepul pe care era 
cîrmaci căpitanul Mihalis, îi găsise mirele în acest vecin. 

Ana Odeta rămase pînă tirziu la ei; i se părea că timpul se 
întorsese cu mulți ani în urmă — ciţi? 


Aveau două cabine mici, la pupa, lîngă ghereta timonei, 
încăperi ca de jucărie, cu pereţi de scînduri vopsite în albastru- 
stins, cu tavanul la o palmă de creștet — ea le cunoștea de 
mult; cabinele cîrmaciului se înfățișau cam la fel pe toate 
șlepurile, numai înăuntru erau vopsite în chip diferit. Pe timp de 
vară, la amiază, se încingeau așa de tare, că nu puteai rămîne 
înăuntru fără să leșini. Dar cine te silea să stai acolo, cînd afară 
briza adia atit de plăcut? Și acum, Ana Odeta s-ar fi întors 
bucuroasă la viaţa aceasta, chiar dacă n-ar fi recăpătat o dată 
cu ea tot ce înseamnă mîngiiere și pace în viaţa unui copil. 

Se întoarse și unchiul Mihalis, cu o ţuică în burtă și cu vreo 
patru într-un șipulețţ turtit, pe care-l purta în sîn. Avea mai puţini 
ani decît nevasta, sau ea se trecuse înainte de timp. Lui nu i-ai fi 
dat astăzi peste cincizeci și cinci, pe cînd ea părea să aibă 
șaizeci, poate chiar mai mult. 

Oricum, Ana Odeta îl recunoscu așa cum îl știuse, înalt, slab, 
dar oţelos, negru la față, cu obrajii supți, osoși și plini de ţepi, 
urcînd scara de frînghie ca un tînăr mus. 

O opriră la cină — îndată se puse masa, lingă peretele 
cabinelor, întocmai după regula pe care fata o știa de mult. 
După colțul celălalt, era cotețul găinilor, le auzea cîrîind, 
potolite, se apropia ora de somn, venise amurgul din baltă, 
aducînd mirosul umed de salcie și de pir. Dulcele ceas al 
înserării, lîngă cei care-ţi sînt dragi și-ţi redau, o clipă, ceva din 
trecut! 

— Zi, beţivul a murit! spuse unchiul Mihalis, rupînd, fără să 
știe, urzeala de vis. 

Fata se trezi, își scutură capul și privi puţin ameţită în jur. 

— A murit... 

— Aud că l-au găsit cu clondirul la căpătii! 

— Nu-i adevărat! 

— Daţi-i tihnă măcar în mormiînt! zise Pepa, cu glasul ei 
ostenit și bun. 

Dar tihna o dorea pentru nepoată — nu vroia ca ea să-și mai 
aducă aminte de casă. Ştia ce necumpănită fusese viața ei în 
ultimii ani; pe Dunăre, veștile merg duse de vînt. 

— Fă-i o cafea nepoatei! zise unchiul Mihalis. 

Se sfirșise cina, întîrziau în fața mesei, tăcuţi, vorbiseră și 
despre Costea, om atit de așezat și de bun — păcat că n-avea o 
nevastă potrivită lui — și despre alţii nu mai avură ce spune: 


între ai lor nu mai era nimeni viu. Dar cu tot valul de tristețe 
care venise deodată, Ana Odeta era fericită că se afla astă-seară 
aici. 

— Aveţi cafea adevărată? 

li plăcea cafeaua, pentru gust, pentru aromă, era o 
deprindere căpătată timpuriu; oamenii care trăiesc pe apă o 
preţuiesc în alt fel decît lumea cealaltă. Și-apoi o găsesc mai 
ușor — drumul cafelei, pornit din ţări îndepărtate, se întretaie 
adesea cu al lor. 

Nu mai băuse cafea adevărată de mult... Unchiul Mihalis o lua 
de pe la marinari, de pe vapoarele străine, dînd altceva în 
schimb. Nu era patima lui, ci a nevestei; fără cafea, Pepa nu 
putea să trăiască, deși medicii o sfătuiau s-o lase, ameninţind-o 
că îi primejduiește sănătatea. Sfaturi zadarnice! 

— Cu cafea am să mor; fără cafea sînt gata moartă! 

După ce ibricul dădu în clocot, pe jăratec, intrară în cabina din 
dreapta, mai curată, salonul în care încăpeau cel mult patru 
oaspeți. În mica încăpere albastră era doar un pat îngust, 
înghesuit în perete, un cuier, o oglindă și-o masă de două 
șchioape. 

In aer plutea aroma cafelei... Adulmecînd-o, Ana Odeta 
regăsea aroma copilăriei; cabina semăna întru totul cu aceea în 
care crescuse, pe șlepul celălalt, al familiei, dispărută astăzi. 

— Cit rămîneţi aici? întrebă, răsturnînd ceașca în farfurioară, 
ca Pepa să-i ghicească. 

Șlepul avea să rămînă pe loc multă vreme, trebuia reparat 
fundul, schimbate numeroase table. Societatea nu hotărise 
nimic, șantierele lucrau altceva, aveau comenzi care nu 
îngăduiau amiînare; s-ar fi putut să lîncezească așa luni și luni, și 
unchiul Mihalis era necăjit: fără prima de navigaţie, numai cu 
leafa, nu știa cum vor trăi. 

— Bani nu-ți pică, nici drum! zise Pepa, cu ochii în ceașcă. 

Și aşteptă să simtă din respiraţia fetei reacţia ei în faţa 
acestei prevestiri. N-o întreba, dar ar fi vrut să știe: socotea să 
se mărite, avea pe vreunul în gînd? 

Respirația nepoatei nu se schimbă. 

— lată colea un bărbat... 

Tăcu, aşteptă. Fata se apropie fără voie de ea. Pepa simți, 
inedită. „Ce fel de bărbat?“ 

— Unul înalt, om însemnat, mamă... 


lar aşteptă, pîndind. Respirația fetei se aprinse puţin. 

— Dar cam îndoit. A fost o ceartă între voi? 

Pîndi. Răsuflarea fetei era tulburată. Oare să nu crezi? Nu 
fusese ceartă, nu avusese cum, dar n-o despărțea de el un gard 
de sîrmă cu ghimpi? O cuprinse un tremur în trup; cine era acel 
om și de ce se gindea acum la el, cînd nimic nu-i făgăduia 
măcar o privire a lui? 

Tocmai atunci, sub bordajul de fier se auzi un glas, pe care 
Ana Odeta îl cunoștea, dar nu așa de timid: 

— Domnișoară, mai ești aici? 

— lacătă-l! zise Pepa. El e! Am ghicit? 

Fata ieși și se duse la scară; nu era atit de întuneric, încît să 
nu-l vadă pe Cocoș; venise anume s-o caute, nu se întorcea 
acum de la grădinărie: barca era goală, lipsea și barcagiul, iar el 
își lepădase bereta caraghioasă din creștet, se pieptănase lins, 
în locul salopetei pătată de var își pusese haine curate, de dril. 

— M-am gîndit că n-ai cu ce te întoarce, vorbi cavalerul, cu o 
timiditate nepotrivită firii lui hazoase, nici glasului aproape 
anormal de profund. Dacă vrei, te duc dincolo; să n-ai teamă, 
am mai umblat pe Dunăre! 

II știa, îl văzuse, ţinea minte cum venea de la bostănărie cu 
cîte douăzeci de pepeni în barcă... Venea tot așa, după căderea 
serii, se lipea de bordaj și-o striga — pe atunci nu-i spunea 
domnişoară: 

— Pui de iepure, hai să ronțăi bostană! 

Ea ieșea, în cămașă de noapte, cu picioarele goale, el se urca 
pe punte, trăgea pepenii sus, legați dinainte cu sfoară, îi 
spărgea dintr-o buşitură și-apoi, fiecare cu cîte o bucată în mînă, 
își înfundau faţa în dantelăria apoasă și dulce, înfulecînd-o 
sălbatic, ca fiarele. 

O uitase și el, iar azi o regăsea în altă piele, și-o dorea cum 
sînt dorite femeile; ar fi frînt-o cum frîngea pepenii odinioară, ar 
fi înfulecat-o — și, neștiind că ea e Pui de iepure, nu și-ar fi dat 
seama de profanare. Pentru altceva, de ce-ar fi trecut Dunărea 
iarăşi? 

Bătrînii rămăseseră în cabină, să nu tulbure idila de afară. 

După ce îi trecu mirarea, Ana Odeta avu o pornire de ură. 
Fusese adulmecată adesea, știa că aceasta îi este menirea, cum 
îi era menit Dunării să curgă spre mare, n-o jignise stăruința nici 
unuia din bărbaţii care îi dăduseră tîrcoale. Dar acum, cînd 


pusese pe ea altă haină, să nu recunoască femeia din ea decit 
unul, cu ce drept venea străinul din barcă, nutrind gîndul să o 
despoaie? 

Pe urmă, stăruința lui ascunsă în sfială, îi înmuie cerbicia; era 
și el un bărbat din același neam pămiîntesc cu bărbatul a cărui 
vorbă ar fi dorit s-o audă astă-seară. Și-n preamărirea aceluia, 
se cuvenea să fie iertătoare cu întreg neamul. 

Se aplecă peste balustradă și-i zimbi, neputindu-i oferi o 
răsplată mai mare. 

— Îţi mulțumesc, zise, dar rămîn aici astă-seară. 

Glasul ei era grav și molatic, avea inflexiuni ademenitoare, de 
care nici măcar nu-și dădea seama. 

Nu mințea întru totul, ar fi rămas aici și nu doar acuma, 
bucuroasă ar fi fost să nu i se mai știe de urmă... 

Mai tîrziu, unchiul Mihalis o conduse cu barca, nu la șantier, n- 
ar fi putut trece noaptea pe acolo, o oprea paznicul de pe cală. 
O duse pînă la vadul Chelarului, cel mai apropiat loc de unde 
putea ieși în oraș, ca să ia tramvaiul. 

Între timp, Cocoș ajunsese, legase barca, privise stelele, își 
pipăise frizura, întrebîndu-se ce rost avusese atita ferchezuială, 
făcuse drumul pînă acasă, iar acum intra pe ușă în odăița lui 
Donos — dormea tot aici, încă nu-și căutase altă găzduire. 

Gazda şedea la masă, orînduindu-și hîrtiile. Cocoș privi peste 
umărul lui: cereri de înscriere în partid. 

— Cum se înscriu ăștia, mă Petrache? Tu, cu sudura ta, nu 
prea faci agitaţie. 

— Nici nu-i nevoie! 

— Păi nu asta ţi-e menirea? 

— Fac alţii pentru mine... (Donos își privi prietenul cu 
șiretenie.) De pildă, chiar responsabilul cantinei! 

Cocoș se trînti în pat, făcîndu-se că nu înțelege; treaba lui! 

Fiecare își îndeplinește datoria cum poate și cum se pricepe 
mai bine! 

— Mă Petrache, adică tovarășe, vorbesc cu secretarul, întrebă 
după o vreme, cum e, mă, cu morala proletară? 

— Cum să fie? 

— Adică vreau să te întreb, bunăoară, dacă mie îmi place o 
fată, poate chiar de-aici, din șantier, să zicem, o funcţionară... 

— Dacă și ea te place, morala proletară nu se opune. 

— Aiurea. 


Donos își strînse hirtiile. 

— Mai bine culcă-te și nu mai vorbi de pomană! 

— Mi-e că nu pot să dorm... Mă Petrache, pe tine te plac 
fetele? Așa, ca secretar, ai trecere pe lîngă ele? 

În loc să-i răspundă, prietenul ieși pe ușă cu ștergarul pe 
umeri, să se spele înaintea culcării. Cînd se întoarse, Cocoș era 
tot în pat, cu hainele bune, cele de dril — n-avea altele pentru 
timpul verii. 

Donos stinse lumina și începu să se dezbrace, în raza care 
venea de afară. 

— Mă Petrache, se auzi în întuneric glasul gros ca al buhaiului, 
oare e o modă acuma să umble fetele în pielea goală? 

— Cum în pielea goală? 

— Adică fără cămașă pe ele. 

— Nu știu, n-am băgat de seamă. 

— Păi ce bagi tu de seamă!?... 

Cocoș tăcu puţin, se întoarse pe-o parte, își pipăi frizura. 

— E o modă, de bună seamă... Și are un glas, mă Petrache, să 
te lovească nenorocirile!... 

Donos nu-i mai răspunse; adormise din clipa cînd își lăsase 
capul pe pernă. Cu toată tulburarea, adormi și Cocoș curînd 
după aceea, uitîind să-și mai scoată hainele. Ultima imagine 
care-i jucă pe retină, dîndu-i ameţțeală ca beţia, fu mijlocul fetei 
de pe Dunăre, cu bluza ieșită din fustă, dezvelind o fișie de 
piele, ca un cordon subţire de mătase aurie. 

Nici prin minte n-ar fi putut să-i treacă, iar dacă i-ar fi spus 
cineva ar fi crezut că glumește: singura ei cămașă Aha Odeta n- 
o îmbrăcase astăzi, fiindcă seara trecută fusese prea obosită s-o 
spele. 


Într-o dimineaţă, la ora șapte, în loc să intre în birou, Matei se 
duse la cazangerie și rămase acolo pînă la nouă, așezat pe un 
butuc, fără să spună un cuvint, privind cum se îndoaie coastele 
și uitîndu-se la ceas, din cînd în cînd. Pe vremea cînd lucra aici, 
cu ciocanul, nu purta ceasornic la mînă. 

Erau coastele șlepurilor; îndoise și el destule. Atunci însă se 
lucra vechea comandă, întîrziată atit. Astăzi, printr-o dispoziție 
care tuturora li se părea hazardată, fiecare piesă se făcea în 
douăzeci de exemplare, pentru cele zece șlepuri care intrau 
anul acesta pe cală, și pentru cele zece programate pe anul 
următor. Comanda exista, altfel n-ar fi fost nimeni nebun să 
strice fierul, dar părea fără noimă să lucrezi coaste pentru la 
anul, cînd deocamdată primele patru șlepuri rugineau afară, fără 
să li se mai fi bătut o tablă nouă. 

Dar și tablele se croiau, în partea cealaltă a halei, și tot cîte 
douăzeci din fiecare. Asta se chema pregătirea materialului în 
serie; pentru unii nu era o noţiune nouă, o vedeau însă 
aplicîndu-se prima oară. Desigur, multora, care nu izbuteau să-și 
închipuie lucrul în desfășurarea lui viitoare, li s-ar fi părut mai 
liniștitor să vadă crescînd șlepurile unul cîte unul, încet și sigur, 
ca în tradiţia tuturor șantierelor... 

Matei privea mișcările cazangiilor; treaba mergea greu și el 
urmărea, cu alt ochi acum, numeroasele cauze, pe care le 
cunoștea mai de mult. Fierul venea în lungimi nepotrivite, de 
aceea, după ce o echipă îl tăia în bucăţi, la măsură, cădeau 
capete de 20 de centimetri, de 30, de 50, de un metru și chiar 
mai mari, grămezi considerabile, din care numai o parte puteau 
fi folosite altundeva, restul urmînd să se încarce în vagoane și 
să fie trimis înapoi, la retopit. 

O dată fierul tăiat, o altă echipă îl lua, îl băga în cuptor, și 
după ce era roșu îl trăgea pe platoul de fontă, să-l îndoaie. Trei 
oameni se chinuiau cu acest lucru mărunt, bătînd cu ciocanul, 
aruncînd scîntei în jur, nădușind. Mișcarea lor era plastică, 
tabloul avea culori impresionante, de la negru pînă la roșul cel 
mai viu, al metalului înroșit. Din cînd în cînd, fierul era tras 
alături, comparat cu șablonul și iar se lua la bătut, în timp ce își 
pierdea sclipirea, treptat, făcîndu-se cenușiu. Adesea, mișcarea 
se repeta, îndoitura nu ieșea perfect de la început... lar după ce, 
în sfîrșit, la capătul unui sfert de ceas, cazangiii aruncau coasta 
terminată și luau alta la rînd, echipa de control se întîmpla să o 


dea deoparte — din zece, două-trei cel puţin, aveau deformări 
care nu se puteau îngădui. 

Dar nici după aceea cazna fierului și a oamenilor nu era 
sfirșită; trasatorii însemnau locurile fiecărui nit, șaizeci de găuri 
la o singură coastă; piesa mergea la poansoneză — și-aici altă 
echipă o împingea cite trei centimetri, mers de melc, sub 
poansonul care o străpungea, scrîșnind. 

Cunoștea bine coastele Matei, îndoise la ele cu braţele lui, 
cunoștea și altele, de zece ori pe-atit — nu de aici: împînzeau 
cala vapoarelor ca o urzeală de fier rece și fără glas. Stătuse zile 
întregi aplecat deasupra lor, cu peria de sîrmă într-o mînă, cu 
rașcheta în alta, cu lampa portativă atîrnată de git, tîrîndu-se pe 
brînci într-un spaţiu în care nici cel mai scund om nu poate sta 
măcar în genunchi, sub ucigătorul „dublu fund“. 

Vapoarele, în afară de cele foarte mici, au două funduri, ca 
geamantanele contrabandiștilor, dar cu alt rost: să le întărească 
în lung; spaţiul dintre ele, nedestinat nici unei încărcături, e 
împînzit de varange, contrachile, carlingi, felurite traverse și 
grinzi, printre care trebuie să te strecori numai în brînci. 

Cînd vasul călătorește gol, adesea în acest spaţiu se dă 
drumul la apă, rostul ei fiind acela al unui lest. Dar apa sărată 
mănîncă fierul, și el trebuie curățat de rugină ades, apoi vopsit 
cu minium de plumb — datorie permanentă și blestemată a 
marinarului de rînd. 

După ce apa se pompează afară, în înăbușitorul cavou 
submarin se intră pe gurile de vizitare, deschizături rotunde prin 
care abia te poţi strecura. Capacele lor, strînse în șuruburi, par 
marinarului lespezi funerare. 

Omul care intră ca șarpele sub dublul fund rămîne șarpe tot 
timpul cît stă ascuns, nefiindu-i îngăduite mișcările omului. 
Tavanul de fier îl apasă în creștet, el se tirăște, nu merge, în 
aerul umed și rărit, avînd drept singur tovarăș țesătura de fier, 
iar în afară, nu cerul, nu soarele, ele fiind prea departe, ci 
imensa tăcere a mării de dedesubt. 

Coastele! lată-le cum se îndoaie, migălos, șovăielnic, 
nedesăvirșit. Timp pierdut! 

Le știa de mult, scuipase rugina lor în multe mări, coastele 
vaporului, coastele omului stătuseră lipite într-un timp, fierul îi 
lăsase urme în trup, parcă îl mai simţea și acum. Avea 


treisprezece ani cînd începuse această pedeapsă: la o lună după 
îmbarcare, vopsea blestematul, tiranicul dublu fund! 

Venise la Galaţi cu un an înainte și un timp fusese ucenic la 
uzină, în șantierele lui Cerchez. Nu venise, fugise, noaptea, 
dintr-un sat sărac, de pe malul Șiretului, în sus, unde oamenii 
mîncau iarna mămăligă cu zeamă de murături și nici acelea de 
ajuns. Părinţii îi muriseră în primăvară, pe rînd, de o boală fără 
leac la omul flămînd; după strămutarea lor în cimitir, vecinii 
presărară prin casa molipsită praf usturător de var nestins — și 
de alt ajutor nu mai fură în stare pentru copil. Avea doisprezece 
ani, minte vie, termina de sfîntul Petru și Pavel clasa a cincea de 
țară — taică-su și-ar fi vîndut și inima, și pielea să-l poată trimite 
mai -sus la învăţătură, visa pentru el școala normală. Acum, fără 
sprijin și fără nimeni, copilului nu-i rămînea decit să-și caute 
rostul în locuri mai bune, deși nu le știa unde-s. Și plecă, dar nu 
pe lumină, ca să nu-l iscodească vecinii și să-i taie curajul 
pornirii; fugi, noaptea, ca furii — merse pînă la ziuă, dormi pe 
cîmp, în amurgul celeilalte zile porni din nou, stors de putere, și 
după citeva ceasuri de drum ajunse la tren, unde găsi un 
mecanic cu fochistul și cu cîțiva frînari, strînși lîngă foc, pe 
marginea căii ferate, sub un salcîm prăfuit. Căpătă de la ei un 
ou copt în spuză, o bucată de brînză, un coltuc de piine; îl 
vedeau că-i flămînd — erau oameni buni. Și se rugă de diînșii să-l 
ducă pînă-ntr-ura oraș, oricare ar fi. 

— De ce? 

— Să intru la lucru. 

— Părinţii?... 

— Au murit. 

— Ei, bietul copil!... 

Era un tren cu vagoanele goale, dusese pietriș și acum se 
înapoia greu, gările îi dădeau cale liberă tirziu, mergea cincizeci 
de kilometri pe zi. 

Frînarii se culcară înveliţi în șube, se culcă și fochistul, și cînd 
adormiră toți, mecanicul îl luă de mînă pe fugar, îl trase mai 
lîngă el, îl cercetă, să-i afle firea, să-și dea seama care ar fi 
pentru el rostul mai bun. 

— Am să te duc la noi, la depou, să intri ucenic, hotărî la 
sfîrșit. Ai să spui că-ţi sînt unchi... 

ÎI luă cu el pe locomotivă și-l duse la Galaţi, îl spălă, îl primeni, 
îi cumpără haine de dril, îl găzdui, dar la depou nu-l primiră, n- 


avea ani destui — ziseră — erau prea mulţi copii... Atunci îi găsi 
loc la șantierul naval — băiatul intră ucenic, în uzină, la 
motoarele Diesel; îl speriară motoarele la început... 

Dar pe omul bun nu-l mai văzu... O săptămînă după aceea îl 
mutară la regionala de la Cluj; socoteau că în partea asta a ţării 
locul lui nu era potrivit. Află spre Crăciun că murise, într-o 
ciocnire, cum mor citeodată oamenii la drumul de fier. 

Peste cîtva timp veni să-l vadă un frate al unchiului adoptiv, 
nu-l cunoscuse pînă atunci, lucra la depou, era mai tînăr, purta 
alt nume, ca fraţii vitregi, deși după toate semnele aveau 
aceiași părinţi, fiindcă semănau și la fire, și la chip. Pe acel om, 
care avu grijă să întrebe de soarta lui, ca și cînd i-ar fi fost și el 
unchi, îl chema Alexandru Stoian, și astăzi era secretarul 
comitetului județean de partid. 

Matei, deși ascultător și cu pricepere la mașini, fiind destul de 
înzestrat ca să ajungă odată un mecanic desăvirșit, îi dădu 
curînd acelui om prilejul unei mari mîhniri. În vara următoare, 
fugi din șantier, fără să lase cuvint; lumea îl ispitea, vroia s-o 
cunoască, să vadă dacă în alte părţi nu putea fi traiul mai bun. 
Se deșirase la trup, minţi, își luă trei ani mai mult, îl crezură, 
aveau nevoie de un om — fie și copil — se îmbarcă pe un vas 
nou, franțuzesc, Sinai, un „motorship“, ca ungător, și cunoscu 
dublul fund... 

Dublul fund! Tablă și cornier, varange și coaste intrate în trup! 

Acum îl dureau coastele șlepului, nu coastele lui. Privi, își 
notă, se gîndi posomorit. Inadmisibil! Prima bubă era aici, o știa 
de mult, dar pînă acum nu-l duruse atit; și dacă ar fi spus că-l 
doare, n-ar fi schimbat nimic — pe inginerul Baciu nu-l durea 
nimic... 

leși de la cazangerie, urcă faleza, care la anul avea să 
dispară, cum începuse de pe acum să dispară în partea de sud. 

Indată ce puse piciorul sus, dădu cu ochii de șeful serviciului 
administrativ. Ilie Conţu se ciorovăia cu un picher de cale ferată, 
care conducea lucrările la prelungirea liniei de garaj. 

Pînă acum, materialele se descărcau aproape de poartă, de 
unde se transportau cu spinarea, cu căruțele sau cu vagonetele 
la locul trebuitor. Tabla și fierul, bunăoară, ca să ajungă la 
cazangerie, tocmai pe malul Dunării, aveau nevoie de cinci 
manevrări. 


Lungindu-se linia de garaj pînă la ateliere, rămiînea o singură 
manevră, și aceea ușurată mult. În loc de o sută de oameni, 
erau de ajuns doi, plus o macara simplă, care se construia în 
șantier, chiar acum. Era prima propunere a inginerului 
Dutchievici, și la început nimeni nu bănuia ce sume se puteau 
economisi în acest chip. 

În raportul tehnic se arăta, pe scurt: 

„Investiţii: 45 000 lei; economii la tonă: 200 lei. Economii 
generale, la un șlep: 50 000 lei; la 20 de șlepuri: 1 000 000 
lei...“ 

De necrezut! Și era departe de a fi capitolul cel mai fructuos! 

— Ce faci aici, nene Conţule? întrebă Matei. 

— la, mă cert cu un... nu știu cum să-i spun! 

— Lasă-i pe alţii să se certe, nu pierde vremea cu el! 

Ilie Conţu era, de la ora cinci dimineaţa pînă la nouă seara, în 
șantier și, pe lîngă administraţie, făcea gospodărie, treabă de 
intendent. lar directorul, pare-se, nu era mulțumit! Altfel de ce i- 
ar fi spus că pierde vremea? Hm! Și dacă veneau vagoanele 
luni? Le descărcau iar la poartă? lar haida-haida, cu compania 
de zileri, ca la război? Și economiile? Doar pe hiîrtie!... Ei, fir-ai tu 
să fii de picher! 

Lucrările noi se făceau sub conducerea unui inginer angajat 
de curînd, specialist în construcţii; îl chema Pandelescu și era 
șeful biroului de investiţii, înfiinţat acum; alt șef! El îndruma 
lucrul la noua hală a cazangeriei, chiar și la cantină, enervîndu-l 
pe Cocoș, el stabilise traseul liniei noi de garaj, dar altminteri 
stătea mai mult în birou; acum studia proiectul uzinei, care să 
încălzească tot șantierul și-a cărei construcție începea abia anul 
viitor, în februarie — pînă atunci multă hirtie de prăpădit! 

Era un tînăr priceput și binevoitor, sită nouă — să-l vedem 
mai tîrziu. Dar dacă el stătea în birou, cine să se certe cu 
picherul? E ușor să întocmești un proiect, să-l duci la Regionala 
Căilor Ferate, să-ți pună o viză pe el, și-apoi să dai porunci... Și-n 
afară de asta, nimic? Lucrul crește singur, din pămiînt?... 

Picherul era pensionar la Calea Ferată și se angajase ziler; 
trebuia un om care să conducă lucrarea pe teren. Dacă s-ar fi 
priceput, Ilie Conţu ar fi făcut-o el, cu mîinile lui, să n-aibă 
necazul acesta acum, să mai vină și directorul să-i spună că 
pierde timp! Apoi bine, picherule, las că vezi tu! 


Șeful serviciului administrativ se îndesă în călciie, la un pas de 
acel păcătos, gata să-l apuce de piept. 

— Tovarășe, că nu știu de ce-ţi zic tovarăș, a fost vorba să fie 
gata pînă diseară? 

— O fi fost! 

— Așa? Atunci ascultă aici: traverse ţi-am dat, balast ai avut, 
șine, eclise, crampoane, tot, nu ţi-a lipsit nimic, de plouat n-a 
plouat, n-a fost bombardament, ăsta s-a dus de mult... 

Şi-n timp ce vorbea, Conţu mai avea și timp de gîndit: „De ce- 
oi fi prost să-i înșir atitea? Are dreptate directorul, păi nu?! Aia la 
cazangerie cer ciment, la birou sînt doi delegaţi, am uitat de ei, 
Mititelu m-a chemat să-mi arate niște hirtii — uite cite are pe 
cap un administrator de șantier!“ 

Gîndurile nu se opriră aici; uitase să telefoneze la bancă să-i 
spună lui Topologu... Ce să-i mai spună, că era prea tirziu, 
trebuia să pice acum înapoi; nu-i nimic, să se mai ducă o dată, 
nu era zi de leafă, și la tramvai nu plătea, îi scosese abonament. 
Și mașina aia, că nu mai era gata odată! Şoferul zicea că-i 
trebuie un rulment; dar la inginerul Baciu cum mersese, nu doar 
în oraș, ci și la vinătoare, și la București? Şoferul sabota; trebuia 
cercetat puţin... lar picherul... 

— Uite ce e, cetățene, eu n-am timp de pierdut; auziși ce mi-a 
spus! Dar ascultă aici: stilpi sînt, sîrmă și becuri avem, pun 
electricienii să tragă lumină, lucrezi și la noapte, iei alţi oameni, 
de unde — nu știu, îi scoţi din pămînt, dar pînă miine la unu să 
fie gata. Uite, mă duc să anunț la gară, să vină comisia de 
recepție... 

— N-o chema, că n-o să fie gata! 

— Ba o chem, și dacă o veni de pomană, taxa ţi-o pun 
dumitale la socoteală. |ţi iau haina și șapca... 

Se uită la el de sus pînă jos; avea bocanci noi în picioare, în 
schimb pantalonii fără dungă păreau cam tociţi; nu-i nimic! 

— Îţi iau tot, te trimit acasă în izmene și-n picioarele goale!... 

Se îndepărtă iar, se scărpină în creștet, pe sub șapcă; era 
nervos. De ce? Fiindcă directorul îi spusese să nu piardă timpul. 
O vorbă azvirlită așa, poate fără judecată, în loc de bună 
dimineaţa, poate să-ți strice toată ziua. Se întoarse iar și-i vorbi 
picherului mai blind: 

— Ce zici, măi frate, o termini? 

— De, știu eu? Am să încerc! 


lar fu gata Ilie Conţu să izbucnească. Auzi, tîlharul, să încerce, 
cînd își luase angajament! Dar se stăpîni; oricum, parcă îl mai 
urnise puţin de cînd își îmblînzise glasul. „Bine, dacă vrea așa, 
am să mă rog de el, smerit, cu fruntea la pămînt.“ 

— Zău, măi tovarășe, gîndește-te și dumneata... Spune-mi ce 
ai nevoie, să te ajut, aici sînt... 

— Gata, tovarășe, cum, necum, o terminăm pînă miine la 
prînz! 

— Nu mă minţi? 

— Unu-i Milică picherul! Un cuvînt și s-a mîntuit! 

llie Conţu plecă ușurat. Dar stai: picherul îi spusese la fel și 
alaltăieri, că pînă azi e gata — un cuvint! Ei lasă, c-ai să termini 
tu odată, și-atunci am să-ţi arăt eu cuvînt! 

Se duse la garaj. 

— Mă Alexe, ce facem, mă, că ne trebuie mașina! Uite, 
tovarășul director umblă cu tramvaiul și n-are timp de pierdut. 
Vezi-l cît a slăbit! Și-i supărat, adineauri zicea că de ce pierdem 
atita timp. Mai avem și alţii drumuri de făcut, tovarășul 
Topologu, tocmai acum... Ce naiba, mă frate, pentru un 
rulment?!... 

— Care rulment? 

— Da știu eu care? N-ai spus că-ţi trebuie un rulment? 

— A! Rulmentul de presiune! L-am găsit, pînă diseară e pus! 

llie Conţu se înfurie: 

— Păi de ce mă lași să vorbesc și nu spui nimic? 

Se duse la sudură, să vadă noua firmă a șantierului; firma era 
gata, trebuia luată la vopsit. O privi — bun! 

— Îți place, nea Ilie? 

llie Conţu se zburli, în gînd: „Care ești ăla, mă, de n-ai aflat 
pînă azi că sînt șeful serviciului administrativ?“ 

Tresări și o lua la fugă spre birou. Era ora zece, veneau 
oamenii la semnat hirtii. Așa se hotărise: hirtiile nu se semnează 
oricînd, șeful administrativ e pe teren, semnează de la șapte la 
șapte și jumătate ce este urgent; de la zece la zece și jumătate, 
ce s-a ivit urgent între timp, de la douăsprezece la unu, ce s-a 
mai găsit urgent. Și ce nu-i urgent?... Pe naiba, toate sînt 
urgente într-un șantier! 

În ușă, îl văzu pe director, care ieșea de la sala de trasaj. E 
frumos în sala de trasaj, să vezi cum iau naștere, pe dușumea, 
în mărime naturală, formele viitorului vas. Dacă ai închipuirea 


înaripată, îl și vezi plutind, tangînd ușor pe cîte un val — 
strașnică stabilitate!... Lasă-i pe alţii să viseze așa, să-și piardă 
timpul, dacă nu au ce face! Ilie Conţu nu-și cunoștea asemenea 
imaginaţie. Cu ea poţi chiar să auzi motoarele duduind, apa 
fîștind sub etravă, să vezi vintul fluturînd pavilionul, pe căpitan 
trăgînd din lulea... Te așezi la prova, sub tendă, lîngă vinciul 
ancorei; jos, în postul echipajului, un marinar cîntă din 
armonică... E frumos în sala de trasaj, e răcoare, e umbră, și 
fetele — sînt și două fete, s-ar putea altfel!? — se întind pe jos 
ca niște miţe în salopetă, iar sub salopetă au ce se cuvine să 
aibă, genunchi, coapse, șolduri, talie etcetera. Cei cu închipuirea 
mai înfierbiîntată pot să vadă toate acestea aievea, prin pînză, 
ca și cînd ar fi despuiate. Ei nu, el, Ilie Conţu, nu se putea lăuda 
c-o asemenea închipuire, nu și-o încercase niciodată, avea 
nevastă, nu se ducea în sala de trasaj. Dar directorul de ce 
intrase acolo, că încă nu se trasa motonava?... Cu motonava era 
socoteală mai încurcată — nu-l privea pe el: veniseră înapoi 
planurile, neaprobate. Trebuiau făcute din nou, păcat! — 
înseamnă că mai pierd timpul și alţii! 

Acum, directorul mergea pe alee, spre birouri; Ilie Conțu ar fi 
vrut să i-o ia înainte, avea treabă, dar se gindea că dacă trece 
pe lîngă diînsul, iar îi face vreo observaţie. Işi domoli mersul, să 
nu se audă pașii — fiștia al naibii pietrișul: hotărît, trebuia să 
pună asfalt, altă bătaie de cap! 

Apoi se opri deodată, ca și cum s-ar fi împiedicat. La treizeci 
de metri în faţă, directorul stătuse locului, privind rabaturile de 
flori. Florile crescuseră, petunii, cîrciumărese, ochiul boului — nu 
flori de parc, flori de gospodărie; Ilie Conţu adusese răsaduri de 
la el de acasă, că avea destule, se înmulţiseră ca la grădinar. 

După ce privi la unele și la altele, pe toată lungimea rabatului, 
directorul păși pe iarbă și rupse o pansea firavă și întîrziată. la 
te uită! Trebuia să pună firmuliţe pe marginea aleii: „Nu rupetți 
florile; nu călcaţi pe iarbă!“ 

Și după ce rupse floarea, directorul nu plecă mai departe; întii 
o privi galeș, pe urmă prinse s-o miroase. Ce miros poate să 
aibă, în iulie, o pansea care-a înflorit primăvara? 

llie Conţu își luă capul între umeri și porni mai departe, cu 
riscul de-a se expune cum e mai rău: din flanc. Și cînd ajunse în 
dreptul lui tocmai cu flancul, gata-gata să scape, directorul se 
întoarse: 


— Ce mergi așa fuga? 

Altă observaţie. 

— Ai văzut floarea asta? continuă directorul, apropiindu-se de 
el, vesel, ca și cînd nu l-ar fi ţinut toată ziua numai în observaţii. 
la uită-te ce culori are, parcă-i pictată! Și să vezi ce gingaș 
miroase! 

Zicînd acestea, întinse mîna, și Ilie Conţu se pomeni cu 
floricica în cheutoarea cămășii. 

— Vai de minei zise, înroșindu-se pînă în vîrful nasului. Mai 
bine s-o fi dat unei fete! 

— Ei, cu fetele e altceva!... răspunse directorul. 

Ilie Conţu nu prea înțelegea, nu dăduse flori nici unei fete, dar 
încuviinţă din cap. 

Între acestea, porniseră spre birou, cu pași rari — directorul 
nu se grăbea. 

— Uite ce este, nene Conţule, mi se pare că muncești prea 
mult. N-aș vrea să te îmbolnăvești și să rămîn fără dumneata. 

Poftim de mai înțelege! 

— Biroul tot nu ţi l-ai aranjat! 

Nu și-l aranjase, dar avea să fie gata curînd; își găsise o odaie, 
lîngă secretariat, unde fusese registratura, iar registratura o 
mutase în pavilionul de alături, mai aproape de poartă. 

— Trebuie să-ţi iei o secretară, urmă directorul după alți cîțiva 
pași. Dumneata ești mai mult pe teren; trebuie să-fie și în biroul 
dumitale cineva, să răspundă la telefon, să primească hirtiile, să 
le cerceteze, cînd vii să găsești totul aranjat. 

Asta da, hirtiile îi dădeau lui Ilie Conţu multă bătaie de cap. 
Dar o secretară?... Mai bine un secretar. 

— Eu mă duc; mă așteaptă oamenii, am întîrziat! zise llie 
Contu văzînd că directorul nu se grăbea. 

Matei nu se grăbea, e adevărat; pînă la ora douăsprezece, 
cînd convocase o consfătuire tehnică, nu avea ce face decit să 
gîndească. Și avea multe gînduri pe care nu știa cum să le 
împace. A privi gazonul, a rupe o floare, a o pune la butoniera 
unui om cumsecade sînt gesturi idilice, nu bănuiește nimeni că 
pot să ascundă o nervozitate... 

La douăsprezece, Dutchievici și Marchidan erau în birou; 
venise și maistrul Golgota. 

Ceea ce îl preocupa pe Matei se rezuma într-o singură frază: 


— Ca să eliberăm cît mai curînd cazangeria de comanda cea 
mai migăloasă, trebuie neapărat să mecanizăm fabricaţia 
coastelor... O presă, care să le îndoaie și să le găurească, ar 
reduce timpul la cît? In cît timp crezi că ar putea fi gata o 
coastă, tovarășe Dutchievici? 

— În cel mult trei minute, chiar dacă operaţia s-ar face în doi 
timpi, cum mă gindeam odată. 

— A... v-aţi gîndit și dumneavoastră? 

— Mai demult, nu azi. Acum vreo douăzeci de ani. 

Intoarseră capul spre el; avusese un ton ciudat, pe care nu i-l 
cunoșteau. Chipul lui însă nu părea tulburat, era rece și grav. 

— Și la ce concluzie aţi ajuns acum douăzeci de ani? 

Matei avea o ușoară ironie în glas. 

— Că nu rentează; vasele nu se construiesc niciodată într-o 
serie atit de mare, încît îndoirea coastelor să merite 
mecanizarea. 

— Vom vedea îndată dacă merită. Tovarășe Marchidan, te rog 
notează!... 

Nu era greu de concretizat datele și de făcut calculul: șase mii 
de coaste, trei minute în loc de cincizeci și șase... Economia de 
timp părea fabuloasă. Oare o asemenea presă înfățișa pentru 
șantier o problemă irezolvabilă? 

Inginerul Dutchievici nu spunea nimic, privea plafonul, dar 
privirea parcă i se ducea mai departe, afară, spre cerul albastru; 
erau zile de vară, frumoase. Marchidan stătea cu nasul în hirtie, 
nu îndrăznea să ridice capul... Maistrul Golgota își dădu părerea 
îndată: 

— Nu cred că e bine în momentul de faţă! Muncitorii ce-au să 
mai facă? Le luăm pîinea, au să ridice glasul. Datoria 
sindicatului... î 

Matei îl privi lung, părînd că meditează. Il preocupa altceva, 
nu se așteptase la obiecţiunea aceasta. Răspunse calm: 

— Din ce secol vii dumneata?... Te sfătuiesc să mai citești 
ceva carte. Datoria sindicatului este să sprijine mărirea 
producției; așa o să fie și pîinea muncitorilor mai mare! Scrie, 
tovarășe Marchidan: „Se instituie un premiu de zece mii de lei 
pentru proiectul unei prese de îndoit și găurit coaste, care să se 
poată realiza cu mijloacele șantierului. Datele și lămuririle se vor 
lua de la serviciul tehnic...“ 


Maistrul Golgota pocni din măsele. Matei nu-l luă în seamă; se 
uită la ceas. 

— E douăsprezece și douăzeci și cinci; pînă la ora unu anunţul 
să fie afișat. Tovarășe Dutchievici, nu mai am timp acum, dar 
diseară, la șase, dacă puteţi să întîrziaţi o jumătate de ceas, aș 
vrea să vorbim ceva. Tovarașe Marchidan, e gata borderou! cu 
sistematizarea cornierului și tablelor? 

— Se copiază. Vi-l aduc într-un ceas. 

Pînă aproape de ora unu, Matei se plimbă iar pe alee, privind 
iar rabaturile. Cînd reveni la birou, telefonista îl întimpină cam 
speriată: 

— A telefonat de la județeană; diseară la ora nouă să fiți la 
tovarășul Stoian! 

Directorul se oprise în ușa de la intrare; înclină din cap. 

În faţă avea o sală, două uși mari în fund, trei pe stînga, trei 
pe dreapta dînd în tot atîtea birouri ale administraţiei. Intre ușile 
din fund, se afla cabina telefonistei, o centrală mică, numai cu 
trei numere instalate: unul la direcție, altul la contabilitate, al 
treilea la poartă — răminea cuplat noaptea. 

Telefonista, care aștepta în ușa cabinei, îl vesti iarăși: 

— A telefonat de la judeţeană... 

— Mi-ai mai spus o dată! L-ai văzut pe tovarășul Conţu? 

— Da, e la contabilitate. 

— Roagă-l să vină încoace... 

Administratorul veni îndată. 

— Tovarășe Conţu, ce făceai în clipa asta? 

— la, cu Mititelu, aveam o ceartă. 

— Lasă-l să-i treacă. Pune imediat să se facă o cerere: se vor 
instala telefoane în toate birourile, la sala de trasaj și în 
atelierele principale... 

— Tovarășe director, în loc să se ţină de lucru, au să 
vorbească toată ziua... 

— Nu cred. Și n-o să fie nimic dacă o să-i telefoneze unuia 
nevasta că e bolnavă. În schimb, atelierele au să fie legate și 
între ele, și cu biroul; să faci socoteala cam cît timp s-ar cîştiga, 
dacă oamenii n-ar mai forfoti prin curte, după o informaţie. 
Biroul dumitale cînd o să fie gata? 

— Săptămîna viitoare. 

— Bine! Aranjează-l cum îţi place, dar te rog să fie 
prezentabil; covor pe jos, perdele la ferestre, în lipsa mea să 


poţi primi oaspeţi. Și-acum, du-te de te ceartă cu Mititelu mai 
departe. 

Se uită la ceas: era unu. Cocoș urca scările. 

— Măi Cocean, zise Matei rizînd, care crezi tu că-i cea mai 
mare virtute omenească? 

— Să măniînci la timp! 

— Tu nici nu puteai să răspunzi altfel! Dar mai e una, tot atit 
de mare. 

— Punctualitatea! 

— Bravo! Cu asta cîştigi mult în viaţă. la vino puţin încoace! 

Ușa din fund dădea într-o anticameră, de unde se intra în 
biroul directorului, la dreapta. Peretele din stinga era spart, 
tocmai se monta o ușă, care nu existase, făcînd ca încăperea 
aceea, viitorul birou al lui Ilie Conţu, să comunice cu anticamera. 
Aici, la mijloc, ar fi fost locul cel mai potrivit pentru secretară. 

— Cum merge cantina? Pot să mănînc și eu astăzi? întrebă 
Matei în timp ce trecea peste moloz în biroul său, din dreapta. 

— Trebuia să te fi înscris de ieri, dar treacă! 

— Mă al dracului!... la spune, Cocean, crezi că de azi înainte 
ai putea să lași cantina altuia? 

— De, mi-e c-ar scădea caloriile, dar dacă altfel nu se poate... 
E acolo o fată mai de-nădejde, am s-o pun pe ea responsabilă. 

— Tu ai să iei în primire serviciul aprovizionării. 

— Adică mă retrogradezi? 

— Nu aprovizionarea cu zarzavaturi: fier și tablă. De asta 
depinde viața noastră. Și sînt greutăţi mari, trebuie să arăţi ce 
ești în stare: acum sau niciodată! 

Cocoș începu să fiarbă: 

— Dacă-i ceva pe viaţă și pe moarte, gata-s! 

Îi plăcea să aibă grijă de mîncarea oamenilor, îi plăcea și să 
zidească, îi plăcea orice treabă dacă se cerea să alerge, să se 
înghesuie și să dea din coate. Dar aici, simțea că începe să 
lîncezească. La cantină aproape că nu mai avea ce face — lucrul 
o dată organizat mergea ca pe roate. Dincolo, la bina, ce să 
facă, dacă erau de toate? Construcţie mică, douăzeci de zidari și 
un maistru, nici nu merită să-ți baţi capul! Fabrica de ciment 
alături — vecinu-i vecin, n-o să-ţi facă tocmai el necazuri. 
Fabrica de cărămidă? Păi n-au ei nevoie să li se repare bacul? 
Cine-l repară, că nu-i tablă, nu-s nituri, nu-i timp, toate 
șantierele și potcovăriile și-au făcut planul... Asta-i tot baiul? 


Lăsaţi pe mine, îl repar eu, tovarăși! Ciîtă cărămidă ne trebuie? 
Cinci sute de mii, deocamdată! (Să fie și pentru nevoile 
celelalte, pentru cazangeria nouă, inginerul Pandelescu, cel cu 
investiţiile, care ar trebui să aibă grijă de toate, e încurcat rău 
cu dosarele.) A, sigur, nu toată o dată, tovarășe; se eșalonează. 
Dar în noiembrie ne mai dați alta!... Hai, Margareta! 

Cam asta! Restul, nici o greutate. Lemn pentru șarpantă, cît 
vrei, e plină ograda. Dulgheri? Ei, asta-i! — îi iei de colo și-i muţi 
dincolo. Tîmplăria? — nici nu merită întrebare: Ilie Conţu 
cunoaște. Mai rămîne tabla pentru acoperit — nu-i tablă zincată 
în tot orașul. Ba este: fabrica de șuruburi are cinci mii de 
kilograme stocate. Pentru ce? Pentru clădirea administraţiei? Ce 
vă trebuie administraţie așa mare, măi frate? Și cînd o începeţi? 
A, nu s-a aprobat încă proiectul? O faceţi abia la anul? Păi bine, 
tovarășe, dacă începeţi la anul, cum ţineţi cinci mii de kilograme 
degeaba? Nu, ne trebuie numai două mii de kilograme, nimic 
toată!... Sub formă de împrumut? De acord! La nevoie vă dăm 
altceva în schimb: fier cornier. Nu vă interesează?... Atunci 
ciment!... Vreţi tablă? Bine, tablă! Negreșit la 1 decembrie! Pot 
trimite după-masă s-o încarce? Mulţumesc călduros; hai, 
Margareta! 

Matei îl privi în faţă. 

— Miine pleci la Reșița! 

— Pot să plec și astăzi. Ce trebuie s-aduc de-acolo? 

— Fier cornier și tablă, cinci mii de tone pînă la 30 noiembrie; 
prima comandă! 

— Și ce-i greu în asta? Că doar n-o să le duc în spinare. 

— E greu, că se mișcă încet uzina. Faci ce știi, dar trebuie să 
iasă pe poartă trei sute de tone pe săptămînă, treizeci de 
vagoane, cum prevede contractul. Ce zici, Cocean, te ţine 
cureaua? 

— Dacă nu m-o ţine, mă leg c-o parimă d-alea groase. 

— Bine! Conţu o să-ţi dea delegaţie, te duci cu trenul, cu 
avionul, cu ce îţi place. O să vină Marchidan (Matei se uită la 
ceas). Te dau pe mîna lui; după-masă o să te dăscălească, dar 
să te dăscălesc eu deocamdată. De la uzină nu ne trimit 
niciodată dimensiunile comandate. 

— Sabotează! interveni Cocoş, pus pe harță. Lasă-i pe mine, 
că le știu leacul! 


— Te privește ce faci, dar cornierul și tablele trebuie să vină 
în dimensiunile exacte. Altfel știi care-i paguba? 

— O să știu cînd o să aflu. 

— Atunci află: diferențele de lungime, capetele care cad la 
foarfecă le plătim de pomană — asta o dată. Al doilea, plătim 
transportul, la greutate. Al treilea, trebuie să le încărcăm în 
vagoane, să le trimitem înapoi, muncă și cheltuială zadarnică. 
Spune, Cocean, îţi place? 

— Cum o să-mi placă?! Dar dacă nu ți le-oi aduce eu la 
milimetru, să nu-mi mai spui Cocean niciodată! 

— Nu-i așa de ușor, altfel nu te trimiteam pe tine, găseam și 
pe altul. Pentru că uite, nu-ţi dau nici un temei legal să te 
sprijini, în contract e specificat că dimensiunile variază... Pot să- 
ţi astupe gura cu asta. 

— Lasă că am eu ce să le spun și cu gura astupată! 

— Nu te umfla ca broscoiul și mai bine ascultă: la nevoie 
acceptăm o majorare de preţ, să le taie acolo, și suportăm 
manopera; ei au altfel de mașini decit ale noastre; în orice cazo 
să coste mai puţin. Marchidan o să-ţi dea un tabel de 
specificaţii, ca să știi ce să ceri în executarea comenzii. Dacă nu 
te descurci, telefonezi dimineaţa la opt, fulger; am să aștept în 
birou. Și ascultă aici: fă toate eforturile. Chiar dacă ar fi să 
cîştigăm numai timp, și tot merită, fiindcă întirzierea o plătesc 
eu cu capul. In rezumat, ai de dat trei atacuri... 

— Două le știu și las pe mine, n-o să-ţi taie nimeni capul din 
asta; dacă te-o mai durea puţin într-o zi, se-ntîmplă, n-am ce-ţi 
face: iei un antinevralgic! Va să zică, întîi, să se trimită comanda 
la timp, al doilea, să fie pe dimensiunile specificate, și-al treilea? 

— Să sosească neîntirziat; să nu ruginească prin triaje. 

— Am înţeles. E vorba de Calea Ferată!, Cunosc eu impiegații; 
n-avea nici o grijă: se aranjează. 

— N-o iei prea ușor? 

— Care ușor? Nu mi-ai spus adineauri? Pe viaţă și pe moarte! 

— Atunci, hai la masă! 

În drum spre cantină, Matei se opri deodată: 

— Măi băiete, crezi că pot să mănînc liniștit? Crezi că ai să te 
descurci? Dacă săptămînă viitoare nu sosește primul transport, 
nu avem ce să lucrăm și am dat-o dracului! 

Cocoș vru să răspundă, dar vorba îi rămase în git și el se 
înroși deodată. In ușa magaziei se ivise fata de pe Dunăre; o 


clipă — pe urmă fugise înapoi, parcă se speriase. Cînd Matei 
întoarse și el capul, surprins de panica pe care o surprinsese în 
ochii lui, nu era nimeni, decît un întîrziat care se spăla la cișmea. 

— Ce-i, Cocean, pe cine-ai văzut? 

— Mi se pare că pe dracu! 

După aceea, Cocoş nu mai spuse nimic. Mîncă, dădu dispoziţii 
ca să meargă cantina, luă de la Marchidan tabelul cu 
specificaţiile, și la ora trei plecă la gară — hai, Margareta! — nu 
mai avu răbdare să aștepte trenul de a doua zi dimineața. 


La șase și cinci, cu o scurtă întîrziere aristocratică, inginerul 
Dutchievici ciocăni la ușa biroului. Matei se duse să-i deschidă, îl 
pofti într-unul din fotolii, iar el se așeză pe cel din față. Pe 
maăsuța dintre ei erau două pahare și o sticlă cu coniac grecesc 
Metaxa. Cu toată impasibilitatea lui, ochii musafirului vădiră o 
certă tulburare în clipa cînd întîlniră eticheta. Privi capsula încă 
nedesfăcută; se cunoștea că-i autentică, garantind, după gustul 
lui, coniacul cel mai bun din lume, fiindcă în locul asprimilor 
deţinea arome subtile. Ce mesaj avea de transmis această 
băutură — sintetizînd, antitezic, blindeţea și hotărîrea — pe care 
n-o mai gustase dinaintea războiului? 

— Un coniac, tovarășe Dutchievici? 

— Cu cea mai mare plăcere! 

Cel care își arată atit de deschis dorinţele, are, undeva în el, o 
cinste nativă, dar nimeni nu-i judecă pe oameni după 
manifestări așa de mărunte. 

Matei scoase din buzunarul pantalonilor un briceag complex, 
avere  marinărească,  desfăcu  tirbușonul, desprinse fără 
brutalitate capsula de staniol auriu și destupă sticla. Avea un 
dop de plută albă, imaculată, cu porozitatea fină, pluta cea mai 
elastică și mai etanșă, nobilă ea însăși în rîndul plutelor, pe cît 
de nobilă era băutura din sticlă în rîndul coniacurilor. În timp ce 
făcea aceste operaţiuni, dovedind o îndemînare proprie nu doar 
barmanului, ci și omului de mare, nu-și scăpa din ochi musafirul, 
fără să se poată spune că-l spionează. Pe buze i se citea 
zimbetul cunoscut, multumirea tainică, puţin vanitoasă, a gazdei 
care știe dinainte cît de mare este surpriza rezervată oaspetelui. 
Turnă în pahare mari, măsură mică... Și-apoi, fără ca vreunul să 
scoată o vorbă, începu ceremonialul; ai fi spus că fiecare din ei 
imita mișcările celuilalt, sincronizîndu-le, într-un joc al rafinaţilor. 

— Cum vi se pare? întrebă Matei, mai tîrziu, după golirea 
paharelor. 

— Excelent! 

Răspunsul era o încuviinţare; îi turnă iarăși, însă la al treilea 
pahar oaspetele se opri. Din cumpătare, din bunăcuviinţă, 
calcul? 

Ceremonia durase o jumătate de ceas, timp scurs în liniște și 
desfătare. Asemenea tihnite jumătăţi de ceas fac uneori cît o 
noapte de repaos. 


— Dacă v-a plăcut într-adevăr, restul îl păstrez pentru 
dumneavoastră; n-o să se atingă nimeni de el. 

Matei se ridică, înfundă bine sticla, o încuie, culcată, în 
sertarul biroului și în treacăt se uită la ceas; oaspetele îi imită, 
gestul, dar nu se ridică. 

— Aţi vrut sa-mi spuneţi ceva? 

— Eu? (Directorul zîimbea.) Am vrut să bem împreună un 
păhărel de coniac. 

Dutchievici îl privi, destul de nedumerit. 

— Dar dacă aveţi dumneavoastră să-mi spuneţi ceva, reluă 
Matei, continuînd să zimbească, nu sînt grăbit; pot rămîne încă 
jumătate de ceas. 

Un timp se priviră în ochi, apoi inginerul clătină din cap. 

— Nu, nu am ce să vă spun. 

— Atunci vă aștept, cînd doriţi, să bem împreună un coniac. 
Cum e coniacul la Papazian? 

Papazian era patronul cafenelei Elite, dar numai clienţii vechi, 
obișnuiţii localului, foloseau numele lui în locul firmei; era 
aproape o intimitate, în măsură să te mire la un om care cu 
siguranţă nu intrase niciodată în cafenea. Inginerul Dutchievici 
fu o clipă contrariat. Ce însemna această întrebare? O 
flecăreală, sau vroia să-l prevină că-i știe pașii? Ridică din umeri; 
n-avea ce să ascundă, știau toţi că în fiecare seară bea un 
coniac la Papazian. 

— Tovarășe Dutchievici, reîncepu Matei, fără să aștepte 
răspuns la prima întrebare, iertaţi-mă că vă mai rețin o clipă. De 
ce ați studiat ingineria navală? A fost numai o întîmplare? 

Oaspetele ezită; era iar o indiscreţie. Ce urmărea? Apoi 
răspunse, apăsat, dar cu obișnuita lui gravitate și răceală: 

— Fiindcă mi-au plăcut vapoarele. 

— Vă înțeleg! Și mie îmi plac!... 

După plecarea inginerului Dutchievici, fizionomia lui Matei se 
schimbă dintr-o dată. Era obosit, obrazul i se trase, buza de sus 
avu un spasm; susținuse, încordat, un zîmbet care ascundea 
preocupări nespus de serioase. 

Astăzi fusese o zi proastă; sosise respins anteproiectul, 
motonavei. Șantierul abia își organiza serviciul de proiectare, și 
șeful lui, inginerul Gheorghidiu, venit de la Galaţi cu 
recomandaţii serioase, declarase că refacerea lucrării cerea o 
lună și jumătate. 


Directorului, nu-i era ușor să accepte întirzierea aceasta, cînd 
sperase ca într-o săptămînă să înceapă trasajul, anticipînd 
realizarea proiectului tehnic, lucrare mult mai laborioasă. Dar, în 
sfîrșit, timpul pierdut avea să-l cîștige mai tîrziu, într-un fel sau 
altul. ÎI amăra mai mult eșecul lui Marchidan, în care își pusese 
atitea speranțe... Nu putea să-l învinuiască, rămiînea un tînăr 
inimos, un bun executant, gata să muncească ziua și noaptea — 
știa că în privinţa aceasta nu era nimeni să-l întreacă; să facă 
proiectele alţii, iar el să supravegheze fabricaţia, în felul ei 
treabă mai importantă! 

Își lăsă capul în miini, pe masă, se odihni cîteva clipe, zimbind 
lăuntric, neavînd puterea să întindă zimbetul pe faţă. Nu-i 
plăcea coniacul; băuse poate de zece ori toată viaţa, dar știa 
cum să deschidă o sticlă, știa cum să-l toarne; făcuse de multe 
oficiul acesta. Primul lui stăpîn, șeful mecanic de pe Sinai, era 
mare băutor de coniac: o sticlă pe zi porția. Și fiindcă nu avea 
steward, privilegiul căpitanului, cel mai tînăr ungător, după ce-și 
termina corvezile, îmbrăca bluză albă, își punea mănuși de aţă 
peste mîinile mîncate de rugină și, așezat în spatele lui, îi turna 
în pahar, măsură cu măsură, de la cinci după-amiază pînă la 
nouă seara, cînd sticla rămînea goală. Marinăria cere o ucenicie 
complexă: A, să nu-ți închipui că poţi turna oricum coniacul! 
Paharul golit nu se umple îndată, asta nu-i mastică; îl lași să se 
zvînte, nu să se usuce. Dacă s-a uscat, batjocorești băutura 
aceasta aleasă... 

Nu trecuse decit puţin timp de la plecarea inginerului 
Dutchievici, cînd se auzi o ciocănitură în ușă, cam timidă; n-o 
cunoștea; cel care ciocănea acum venea la el prima dată. 

— Intră! 

Se uită la ceas; era șase și patruzeci și cinci de minute; i se 
păruse că a trecut o oră întreagă. Dar gîndurile merg repede, se 
aglomerează, fluide, necunoscînd obstacole — și înșală ceasul... 

Pe ușă intră un tînăr cu un sul de hirtie în mîna stîngă, cu 
șapca în dreapta. Îl cunoștea de mult, de la trasaj; vorbise cu el 
chiar astăzi. 

— Ce este, Kreis? N-ai plecat acasă? 

— Ba da, dar m-am întors să vă aduc... (întinse sulul de hîrtie, 
cu timiditate.) 

— Ce-i aici? 

— Schița unei prese de îndoit coaste. 


Matei îl privi, fără să înţeleagă; presa de care vorbise astăzi? 
Întîmplarea semăna a farsă. Întinse nedumerit mîna și desfăcu 
hîrtia. Nu era o schiță, ci un desen complet, lucrat cu mare 
îngrijire și cu toate detaliile migăloase. 

— Cînd ai făcut asta? 

— Mai demult. O ţineam acasă. 

— Și cum ţi-a venit ideea? Tu ești trasator... 

— Dar lucrez cu cazangiii. Știu cum se îndoaie coastele... 

Kreis se înroși deodată, ca și cum ar fi săvirșit o greșeală. 

— Ce studii ai la bază? Mi se pare că școala industrială. 

— Da, desenul tehnic. 

— Îmi pare bine, Kreis! Să vedem ce părere au inginerii. M-aș 
bucura să iei premiul. la spune, ce-ai face tu dacă ai avea zece 
mii de lei astăzi? 

— Cinci mii i-aș da acasă... 

— Ai părinţi? 

— Da. 

— Ce-i tatăl tău? 

— Tot trasator; la Șantierul 23 August, fost Concordia. 

Matei zîmbi cu simpatie. 

— Și mai ai pe cineva trasator în familie? 

— Am un frate mai mic, la școală, dar el vrea să urmeze 
ingineria. 

— Foarte bine! Ce leafă ai? 

— Opt mii cinci sute, în mînă. 

— O să-l ajuţi să urmeze școala? 

— Cît am să pot... 

— Mai ales dacă ţi-o crește și salariul! Dar nu mi-ai spus, cu 
ceilalţi cinci mii de lei ce-ai face? 

— Mi-aș cumpăra material pentru o barcă. 

— Pentru o barcă nu știu dacă ţi-ar ajunge! 

— Mi-aș face-o singur, la iarnă. 

— Îți plac bărcile, Kreis? 

Tînărul nu mai răspunse; își răsuci stînjenit șapca în mînă. Nu 
știa dacă-i plac bărcile, dar de mult timp dorea și visa să-și facă 
una. 

— Bine! zise Matei în încheiere. Acum să vedem dacă 
proiectul tău e bun; l-a mai văzut cineva pînă acum? 


— Da... domnul inginer Dutchievici. (Kreis șovăi, apoi se simţi 
dator să facă o mărturisire:) Ştiţi, dînsul m-a ajutat foarte mult. 
Dacă nu mi-ar fi dat curaj, nu m-aș fi apucat să fac schiţa. 

M-a ascultat, a spus că ideea e bună și s-o pun pe hirtie. 

— Cînd a fost asta? întrebă Matei, cu destulă neîncredere și 
nedumerire. 

— De mult; acum doi ani, vara. 

— Și a văzut schița, la urmă? 

— Da, am făcut și cîteva calcule împreună. 

Matei își frecă bărbia; simțea abia acum coniacul încălzindu-i 
genunchii... 

— De ce nu ai venit la mine mai demult? Doar mă 
cunoșteai!... 

— N-am îndrăznit; am vorbit cu tovarășul Golgota, dar mi-a 
spus să-mi văd de treabă; știți, oamenii rîd, n-au încredere cînd 
te văd prea tînăr. 

— Și cum de-ai îndrăznit acuma? 

— M-a îndemnat domnul inginer Dutchievici. A spus să dau 
fuga acasă, după lăsarea lucrului, și înainte de șapte să fiu 
înapoi, că vă găsesc aici. Am fost cu bicicleta... 

— Da!... făcu Matei, furat puţin de gînduri. Da, ai făcut foarte 
bine! O mai fi cineva la serviciul tehnic? Du-te și lasă desenul 
acolo. 

Băiatul șovăi: 

— Domnul inginer Dutchievici mi-a spus să vi-l dau 
dumneavoastră în mînă. 

— Da?... Atunci lasă-l aici. Dar de ce spui „domnul inginer 
Dutchievici“? Nu știi cum vorbim noi astazi? 

— Ba da... Vedeti, sînt obișnuit cu dînsul mai de mult! 

— Spune-i „tovarășe“! S-a purtat destul de frumos cu tine! 

După plecarea tînărului, Matei simţi nevoia să bea un pahar 
de coniac, pe care nu-l dorise niciodată pînă acuma, și destupă 
iarăși sticla, călcîndu-și cuvîntul... 

La ora opt și jumătate ieși pe poartă; pentru un drum n-avea 
rost să ţină șoferul pînă noaptea. Merse pe jos spre oraș, la 
barieră prinse din fugă tramvaiul, se așeză lîngă ușa din spate, 
cu capul sprijinit în unghiul celor doi pereţi ai vagonului, și 
închise ochii, sa-și limpezească gîndurile așa de aglomerate. 

După cîteva staţii, se mai urcă un pasager; auzi ușa 
deschizindu-se și glasul taxatoarei: 


— N-ai mărunt, tovarășă? 

Noul pasager era o femeie; nu deschise ochii, n-o luă în 
seamă și uită prezenţa ei în clipa următoare. 

Restul drumului nu se mai urcă nici un călător, nu se mai 
ducea nimeni în oraș la ora aceea. În centru, cînd să coboare, 
descoperi, surprins de prezenţa ei nebănuită, o fată înghesuită 
în colţul opus al vagonului. Tramvaiul avea două bănci, 
longitudinale, după moda veche, provincială, pasagerii fiind puși 
să stea față în față, ca în saloane. 

Abia cînd se opri alături, să deschidă ușa, o recunoscu; lumina 
nu-i cădea pe faţă, numai o rază îi mîngiia urechea. Nu se uitase 
niciodată anume la urechea unei femei, n-ar fi bănuit că acest 
detaliu al feţei putea să fie expresiv, să aibă personalitate și 
farmec. Apoi îi văzu în penumbră ochii și gura cărnoasă, într-o 
nepotrivire inexplicabilă: ochi de copil, gură de femeie — privire 
sfioasă, buze umede, calde, pătimașe. Și ce tulburător era 
desenul urechii! N-o salută decit în clipa următoare, după ce ea 
parcă schiță o înclinare a capului. 

Vatmanul bătu din clopot, silindu-l să coboare repede, 
stîngaci, cu o nemulţumire iritantă; s-ar fi putut crede că 
așteptase să-l salute ea mai întîi, fiindu-i funcţionară. Era fata pe 
care o întîlnise de două ori în ușa cazangeriei, fără să-și fi dat 
seama că tot ea îi atrăsese privirile într-o după-amiază, în 
centru, cînd se urca în tramvai să plece la gară. 

De atunci n-o mai întîlnise, nici nu știa unde lucrează, dar 
fiindcă o făptură ca ea nu putea trece nebăgată în seamă, aflase 
cum o cheamă și auzise pe seama ei unele vorbe, datorită 
cărora își dăduse seama, cu o miîhnire ciudată, fiindcă nu-i era 
nici iubită, nici soră, că fata aceasta avusese o viaţă destul de 
neclară. 

Și totuși, așa cum o văzuse acum, chipul ei, alcătuit din atîtea 
contradicții, emana o căldură curată și calmă; să fi fost oare 
doar masca sub care își ascundea ispita, disimulată cu 
meșteșug și sfială?... Dar, la urma urmelor, e un păcat ca 
femeile să fie ispititoare? 

Tramvaiul trecuse prin faţa lui, o mai văzu o dată, stătea în 
același loc, înghesuită, mică, parcă mai palidă. Nu întoarse 
capul. Părul adunat într-o buclă grea îi cădea pe spate, totuși 
într-o parte îi dezvelea ceafa firavă, gitul lung, care, deși 


desenat molatic, lăsa să se ghicească o nervozitate tînără și 
cuceritoare. 

O clipă, avu gîndul să sară pe scara din spate, să se ducă la 
ea, să-i explice întimplarea: nu vroise s-o umilească, lumina din 
tramvai era de vină, nu-i deslușise obrazul. Dar oare ce-l 
îndemna să se ducă: să se scuze, sau s-o mai privească o dată? 

Oricum, tramvaiul ajunsese departe, făcea cotul la dreapta; o 
mai zări, sau o ghici o frîntură de clipă în colțul vagonului — și 
preocupările celelalte șterseră îndată imaginea ei graţioasă... 

Ajunse exact în clipa cînd secretara ieșea din birou să-l 
poftească. O jumătate de minut să fi întîrziat nu-l mai vedea pe 
tovarășul Stoian astă-seară. Nu știa de ce îl chemase, dar 
întîrzierea lui ar fi fost o greșeală pe care n-ar fi putut s-o 
șteargă decit cu o faptă măreaţă, și nu prevedea pe curînd 
asemenea faptă. 

Secretarul era încruntat de data aceasta. 

— Matei, ce v-aţi apucat să faceţi acolo? Vuiește orașul! Toate 
sînt vraiște, nu se vede nici o realizare. 

A, dacă era vorba numai de atit... Matei se liniști dintr-o dată; 
bine că nu întîrziase! Oare unde ajunsese acum tramvaiul? 

— Te-ai angajat să termini zece șlepuri pînă la 1 august 1949! 

— Și motonava! 

Secretarul nu știa că anteproiectul motonavei venise înapoi, 
că trebuia refăcut, ceea ce ducea la o mare întirziere. Dar chiar 
fără necazul acesta, situaţia i se părea îngrijorătoare. 

— Aveţi numai treisprezece luni înainte, vă zorește vremea și 
voi n-aţi pus nici măcar o tablă pe cală! 

Matei îl auzea prima oară ridicînd glasul. Avu o clipă de 
neliniște, de panică; un astfel de om, așa cum îl cunoștea, nu-și 
ieșea din fire fără motiv, nu striga de pomană. 

— Am trecut astăzi cu șalupa pe acolo, continuă secretarul, și 
nici n-am îndrăznit să mă opresc să văd ce faceți. 

— N-aveţi ce să vedeţi, deocamdată. 

— Deocamdată, după cît se vede și se aude, e haos! 

— Poate să pară... Dar am să vă poftesc peste o lună. 

Părea prea sigur de el, ca enervarea secretarului să nu se 
înmoaie. Îl privi în ochi, apoi zise, îmblînzindu-și glasul: 

— Matei, vezi tu obrazul ăsta? (Se uită în ochii lui iarăși, cu o 
privire în care acum plutea o undă amară.) Mulţi au scuipat în 
e|!... Și i-au tras palme. Dar au fost dușmanii noștri, știam c-am 


să le răspund odată. (Își îmblînzi mai mult glasul, în timp ce 
privirea devenea mustrătoare.) N-aș vrea să mi-l pătezi tu, cit 
de puțin, după ce l-am șters de toate rușinile! Matei, viaţa ta a 
fost cam năvalnică, foarte bine! Dar acum lucrurile s-au 
schimbat, noi trebuie să construim altă viaţă și altă lume. Tu 
poate vrei să trăiești mai departe după cum îţi este firea. la 
spune-mi, nu cumva am greșit foarte tare? Vreau să spun, 
amindoi, nu arunc vina pe tine! 

Matei tăcu și nici măcar nu ridică privirea. Nu-l speria soarta 
viitoare a șantierului... Ei, și dacă ar fi fost o înfrîngere? Nu 
credea că înfrîngerile erau lăsate în urmă. îl apăsa altceva: 
neliniștea omului din faţă, pe care-l stima și-l iubea de mult, și 
care, peste atitea griji, își mai asumase una, destul de mare, 
fără să-l fi silit nimeni. Mersese alături de el, îl susținuse cu o 
încredere îndirjită, care nu era numai a raţiunii, ci și a sufletului, 
și-acum îl chinuia teama că greșise: raţiunea trădată se trezea, 
întrebătoare. 

— Matei, bagă de seamă, dacă la 1 august, șlepurile și 
motonava nu sînt gata... Nu va fi vorba de un plan neîndeplinit, 
care se mai iartă, ci de fonduri nejustificate. La negustori asta se 
numește „faliment fraudulos“. Îţi dai seama de gravitatea 
situaţiei? 

— Sigur că da! răspunse Matei, privindu-l în faţă. Au să fie 
gata! 

Nu se văzu ușoara paloare care-i schimbă o clipă culoarea 
obrazului. Secretarul se uită în ochii lui, întrebător, fără să 
înţeleagă de unde lua omul acesta atita liniște și siguranţă, cînd, 
pe lîngă greutăţile cunoscute, putea să întimpine altele, de la o 
clipă la alta, fără să le prevadă. 

— la ascultă, întrebă schimbiîndu-și complet glasul, cu o 
curiozitate aproape înciudată, tu nu te îndoiești de loc, nici 
măcar așa, cîteodată, cînd ești singur, noaptea? 

Matei șovăi puţin, cu o crispare aproape invizibilă pe faţă, pe 
urmă răspunse, uitindu-se în ochii secretarului: 

— Tovarășe Stoian, ăsta-i secretul meu! Dar aveţi încredere în 
mine! Au sa fie gata! 

— Și dacă nu? 

— Atunci mă arunc în Dunăre! 

— Aha! lar eu ce fac? Mă arunc după tine? 


— Așa e... La asta nu m-am gindit. Eu, ca eu, dar 
dumneavoastră, nu se cuvine! Păi atunci, nu rămîne altă cale: 
trebuie să fie gata! 

Cobori scările fluierînd; de mult nu se simţise așa de voios. 
Neliniștile, îndoielile? Le avea, bineînţeles, dar ducă-se dracului! 

Se sfirșise forfota prenocturnă a orașului. Era liniște, arar se 
auzea — de unde? — ecoul unui pas bocănind pe caldarim, în 
noapte... 

La colţ se opri, pe linia tramvaiului, și urmări cu ochii șinele 
care se pierdeau departe, lucind din loc în loc, sub becurile 
galbene, plăpînde și rare... 

Cînd la nouă seara o fată este singură pe stradă, nu poate fi 
decît tot singură și în viaţă. Era într-o altă stare de spirit acum, 
de aceea putea face o astfel de remarcă. Și apoi văzuse, dar nu 
avusese puterea să înțeleagă: fata avea în mînă o carte, cu 
coperta cam roasă — geometria în spaţiu. Nu era nici măcar un 
roman de dragoste. De ce vorbeau oamenii? Poate venea de lao 
școală serală... Oare trecuse mult timp? Unde ajunsese 
tramvaiul? 


În umbra din faţa casei aștepta un automobil, cam vechi, cam 
răpănos, un Opel Olimpia, aplecat pe o parte, dar dacă venise 
pînă aici însemna că poate să meargă. Ramele farurilor, care 
luceau în lumina de la colț, o făcură pe Ana Odeta să tresară. 
Venea de pe șlep — se ducea acolo în fiecare seară, iar după 
aceea, pe la opt, cînd cădea întunericul, unchiul Mihalis o trecea 
cu barca la vadul Chelarului, de unde se urca în tramvai. 

Astă-seară întîrziase cu gindul că pretendentul, pe care îl știa 
acasă, o să se plictisească. N-avea altă armă să lupte împotriva 
mătuşii Didona... 

De o săptămînă, mătușă-sa îi tot ghicea în cărți crai cu dar la 
așternut. 

Nu-l aduseseră cărțile, îl găsise dînsa, umblind, iscodind. Era 
domnul Masuianos, flăcău de vreo patruzeci și cinci de ani, 
scund, lat, brun, cu mustață neagră, cu ochi mici și sclipitori, ca 
doi tăciuni, bine bărbierit, bine spălat, cu haine elegante, dat cu 
parfum... Avea și automobil. Ana Odeta îl găsise într-o seară 
acasă, fără să fi știut nimic. Spre satisfacția ghicitoarei, 
prevestirea începea să se îndeplinească. 

— Și să nu crezi, fata mamei! Văzuși? 

Domnul Masuianos era industriaș. 

— Singurul care-a mai rămas, mamă! E deștept și tare 
descurcăreţ. Bani, porcoi. Galanton, poftim! 

Pretendentul îi adusese mătușii un capot cu flori roz și un 
pieptene mare de celuloid. Domnișoarei, flori și un carton de 
prăjituri. Pînă la venirea ei, mătușa le înjumătăţise fără fasoane; 
era cam lipsită de prăjituri. Dar cadourile pentru domnișoară nu 
se sfirșeau aici; la cele de mai sus se adăuga un flaconaș de 
sticlă, în formă de inimă, umplut cu apă de Colonia (avusese 
înainte parfum) și o pereche de chiloţi cu dantelă. Ana Odeta se 
înroși. 

— Mamă, să te porţi frumos, hai dincolo, să te prezint. Altul ca 
el n-ai să găsești. Gîndește-te, industriaș, azi, poţi să-ţi pui 
pofta-n cui! 

Domnul Masuianos avea într-adevăr o industrie, dincolo de 
piaţă, un mic atelier de nasturi, cu doi lucrători și strung, forța 
motrică 1,5 HP — putea să reziste mult timp, statul n-avea 
nevoie de asemenea industrii. Pe deasupra, confecţiona ace de 
cap, cutiuţe de lemn pentru farmacii, jucărioare, fuste pictate, 
pantofi cu talpă de sfoară, cordoane... Dar nu la fabrică; vreo 


douăzeci de femei nevoiașe lucrau la ele acasă — el le ducea 
materia primă, lunea, iar sîmbăta trecea să ridice marfa; banii îi 
dădea mai tîrziu. Mașina îi era de mare folos; îi scosese pernele 
de la spate și putea să încarce în ea destul. 

Uneori se mai ducea în judeţ, mai mult ca distracţie, aducea 
păsări, porci, miei, untdelemn, brînză — ce se găsea pe la 
oameni; mușterii pentru ele erau mulţi. Seara însă își punea 
hainele bune și ieșea cu automobilul să se plimbe pe strada 
principală, arătindu-se femeilor, pentru care nutrea mare 
interes. 

Pe Ana Odeta o ochise de multă vreme, dar industria lui era 
prea mică atunci, îl concurau industriașii mai mari, hoţomanul 
de Miltiade, veneticul care făcuse avere cu furnituri de război și 
pusese monopol pe fata cea mai frumoasă din oraș, iar cînd 
plecase, o luase cu dînsul la București... Acum ea se întorsese, 
era dator să-și încerce norocul, fiindcă o rivnea de atita timp! 

La prima întrevedere rivnita nu se purtase îmbietor, nu 
văzuse nici măcar un zîmbet pe faţa ei. După cinci minute, 
plecase să se culce, zicînd că e obosită, că trebuie să se ducă la 
serviciu a doua zi. 

Deși dezamăgit, domnul Masuianos îi spusese mătușii destul 
de precis că, mă-nţelegi, în cazul cînd... Nici n-ar mai fi vorba de 
serviciu — domnișoara nu-i făcută să muncească, unde? — la un 
șantier! 

— Dragă domnule, nu te uita la dînsa că-i niţel bruscă. E 
obosită, muncește așa de greu! Dar dacă ai ști altmiteri cît e de 
dulce și drăgălașă! Numai că uite, n-are noroc! Dacă dumneata 
ai fi mai stăruitor!... 

El fusese stăruitor și prompt: revenise chiar a doua seară, 
iarăși cu daruri, un cordon de mușama pentru mătușă, pentru 
domnișoara bomboane acrișoare și un pachețel de șocolată. De 
data aceasta fata nici nu se arătase în sufragerie, intrase prin 
față și se închisese în odaia ei, vestind-o pe mătușă-sa, de după 
ușă, că dacă n-o lasă în pace strigă s-audă vecinii. 

De vecini îi păsa mai puţin mătușii Didona; nu vroia să-l 
supere pe domnul Masuianos. 

Acesta nu mai veni seara — așa era planul; poate i-o stîrni 
fetei vreo părere de rău. Venea însă dimineața, să afle ce efect 
avea lipsa lui, și afla de la o zi la alta că pesemne fata îl plăcuse, 
tocmai d-aia era așa sălbatică. 


— Se apără, sărăcuţa, să nu cadă în laţ, o simt; și eu am fost 
la fel! 

lar seara, cînd venea fata, mătușa tăbăra asupra ei, aci cu 
lingușiri, aci cu ameninţări: 

— Da ce are, mamă, de ce nu te uiţi la el? Că nu vrea mai 
mult decît să ieșiţi într-o seară împreună, te ia cu mașina, te 
duce la restaurant, te plimbă unde dorești, îţi face orice chef! 
Să-l chem miine seară? 

— Nu. 

— Și de ce, timpito?... Dar mai la urmă îţi sînt ca și mamă, 
trebuie să mă îngrijesc de viitorul tău. Tu nu vezi că n-avem de 
nici unele, crezi că pot duce casa cu șase mii de lei ai tăi? 

Neţinînd seama de refuzul nepoatei, pretendentul fusese 
convocat astă-seară; era în el atita speranţă și atîta răbdare, că, 
deși se făcuse tirziu, tot nu plecase. Aștepta, poate, netezindu-și 
mustaţa. 

Ana Odeta nu se opri, trecu mai departe. Maiorul Guzgunis, pe 
scăunel, la poartă, o strigă din urmă, intrigat de drumul ei fără 
explicație: 

— Pst, pst! Duduie Odeta, unde te duci? Aveţi musafiri acasă! 

Merse înainte, pe sub castanii care umbreau peluza, lăsă 
închisoarea în dreapta, moara Leonida în stînga, uriașă — pînă 
ce în față se deschise valea Dunării: magaziile, liniile de cale 
ferată, cheiul, apa, și dincolo balta, imensă ca libertatea. 


În seara aceea, Ana Odeta nu se întoarse acasă; rătăci pe 
malul Dunării, de la docuri tot lungul cheiului, căutînd o barcă. 
Erau bărci legate de cîrlige cu lanţuri; unele n-aveau lacăt, dar 
le lipseau vislele; cu ce să le mînuiască? Trecuse miezul nopții, 
întîlni un grănicer cu un cîine de zgardă; soldatul se opri, 
urmărind-o cu ochii, iar ea se duse înainte, pășind ca o lunatică. 

Se sfiîrșise cheiul, merse printre șlepuri și barcazuri trase pe 
uscat, la reparaţie; se apropia de mal, apa îi clipocea la picioare; 
nu găsi nicăieri o barcă. 

La vadul Chelarului se opri — de-aici nu putea merge mai 
departe: o împrejmuire de zid cobora pînă în apă. Răsărise o 
jumătate de lună, peste sălciile din baltă, într-o pată roșiatică. 
Pe malul celălalt, mai la deal, se zărea, între altele, umbra 
greoaie a șlepului de unde plecase acum două ceasuri. La pupa, 


licărea o lumină slabă, într-o fereastră; mătușa Pepa nu se 
culcase... 

Venea un vînt puţin aspru dinspre miazănoapte. Ana Odeta își 
scoase sandalele și încercă apa; era caldă, ciudat de 
prietenoasă. Nu se simţea nimeni să vină, să treacă, nu se 
auzea nici un zgomot, decit clipocitul valurilor, și uneori, dincolo, 
un țipăt de pasăre. 

Își scoase fusta, bluza, le împături, la mijloc puse sandalele, 
legă pe deasupra cordonul, îl trecu peste umăr și își dădu 
drumul în apă... 

Înota drept spre malul celălalt, cu luna în faţă, dar curentul o 
ducea la vale — Dunărea repede și învolburată, vechea prietenă 
care îi știa toate tainele. Şi-n drumul acesta straniu, la strania 
oră de noapte, apa cenușie îi învăluia trupul într-un balsam 
aspru, luîndu-i toată tina din suflet și din carne, făcînd-o să se 
regăsească așa cum o știuse, de mult, marinarul care plecase. 

Ajunse dincolo fără răsuflare; sălciile o primiră cu braţele 
desfăcute, îmbrăcate în văluri. Erau bătrînii copaci de apă, sau 
niște ursitoare? Păși pe nisipul rece — rece era și vintul, și 
lumina lunii — și cu această aspră însoţire își continuă drumul, 
goală, cu îmbrăcămintea udă atîrnînd pe umăr... 

Șlepurile rămăseseră departe, în susul Dunării, curentul o 
dusese la vale, avea de mers pe malul pustiu, singură, numai cu 
un strigăt în inimă. 

Ajunse fără să fi măsurat timpul, fără să-și numere pașii, 
îngheţată pînă în mădulare, gata să reia încă o dată și încă o 
dată drumul, dacă el ducea la răspintia unde se rătăcise 
odinioară. 

Se stinsese și lumina de la cabină, dormea toată lumea. Trecu 
în sus, își dădu iar drumul în apă și se lăsă dusă de curent, în 
umbra înaltă a bordajului, căutînd scara. Dar scara nu era, 
unchiul Mihalis o ridica noaptea, își păzea și el ograda, ca 
oricine, să nu intre străinii. Vru să strige — degeaba, n-ar fi auzit 
nimeni. 

Alunecă obosită la vale, pînă sub consolă, ieși încă o dată pe 
mal și se duse în sus, înfruntînd din nou răceala vîntului și a 
lunii. De data aceasta înotă pînă la lanţul ancorei, îl prinse cu 
mîinile și urcă din za în za, ca pe o scară, zgitriindu-se și 
mînjindu-se de rugină. 

Bătrîna se sperie s-o vadă goală și înghețată în ușa cabinei. 


— Pepa, se lămuri fugara, mai tirziu, așezată în fundul 
pătucului, cu pătura pe umeri, nu mă mai întorc dincolo. Am să- 
mi caut o odaie în oraș, să stau singură. Mă primiţi aici cîteva 
zile? 

— Ba te primim cît om rămîne! Stai cu noi, de ce să baţi la 
ușă străină! 

— Mai ales că nu se aude să ne dea drumul! adăugă unchiul 
Mihalis, de alături. (Aveau pereţii subţiri cabinele.) Sînt semne 
să rămînem așa pînă la anul; o să iernăm undeva, prin preajmă. 
Abia la primăvară dacă ne-o veni rîndul să ne repare. 

— Dar n-aveţi loc și pentru mine! 

— Ce, la taică-tu era loc mai mult? Ai măsurat tu cabinele? Eu 
o să dorm dincolo, cu unchi-tu, și tu stai colea, nu te supără 
nimeni. Casa-i mică, în schimb Dunărea, o știi: cît toate zilele! 

Ana Odeta dormi ca în patul copilăriei; își găsise și vechiul 
culcuș, și-o altă familie, nu străbătuse degeaba drumul, dăduse 
peste răspîntia unde se rătăcise — și, dacă pe urmă își zdrelise 
picioarele, aici aveau să i se tămăduiască, aici se arătau altfel 
zorile. 

Se trezi înaintea bătrînilor, își înfășură în jurul trupului un 
capot al mătușii și ieși pe punte în picioarele goale; era rece 
fierul. Se duse la bucătărie, aprinse focul — o, fumul din horn, 
drapelul nepieritor al familiei! — puse ceainicul pe plită. Pe urmă 
luă jăratic din sobă, încălzi fierul, își călcă fusta și bluza. Îi venea 
să cînte — și-n clipa aceea răsări soarele, înroșind deodată 
coroanele sălciilor și toată lunca Dunării. 


x 


La șapte fără un sfert trecea dincolo — alt drum decit în 
celelalte zile; luase barca de la șlep — pentru nevoile lui, unchiul 
Mihalis mai avea una. O legă la marginea calei și, cu ramele la 
spinare, se duse la magazie, unde rămase pînă la prînz, 
împărțind materiale. 

În dimineaţa aceea, Uică stătu ce stătu, cotrobăind prin rafturi 
și înjurînd printre dinţi noua stăpiînire; pe urmă se ivi un prieten 
de-al lui, Vizante, de la sculărie, plecară împreună și nu-l mai 
văzu pînă la ora unu, cînd se întoarse ca să încuie. 

Pe la zece veni Kreis, cu un bon, să ia creioane colorate. Azi 
nu era vesel ca în alte rînduri, se uita posomorit în podea, 


așteptiînd să plece un om care venise după holzșuruburi și cuie. 
Soarele se dusese de la geam, nu lumina magazia decit 
dimineața, primele ore. 

— Am vorbit cu Plăpîndu chiar adineauri, zise Kreis, fără să 
ridice privirea. 

Plăpîndu era Marchidan, poreclă pe care i-o dădeau tinerii, 
ironizînd înfățișarea lui prea robustă pentru o vîrstă încă nu 
destul de matură. 

Ana Odeta păli — știa ce-ar fi putut să-i spună Kreis 
inginerului; dar ea nu-i ceruse să facă demersul acesta, îi era 
frică, amina de la o zi la alta hotărîrea. 

— Nu vrea, continuă Kreis, spune că n-are nevoie, dar știu că 
se interesează de doi băieţi ca să-i aducă la sală. Nu-i timp de 
pierdut; într-o zi, două, se hotărăște! 

Ea ridică din umeri; teama dinainte fusese mai mare decit 
orice regret ar fi putut să simtă acuma. 

— Trebuie să vorbești cu directorul, chiar astăzi! auzi 
deodată, făcînd-o să tresară, glasul care o liniștise o clipă mai 
devreme. 

Ridică ochii și îl privi fără să știe dacă vorbise el, sau fusese 
un gind al ei spus cu glas tare. Fiindcă în clipa aceea chipul lui 
Meit îi venise în minte, cum îl văzuse aseară din colțul 
tramvaiului — și i se părea că este datoare să-i mai iasă o dată 
în cale, să nu aștepte tăcută voia destinului. Dar exprimat în 
cuvinte clare, acest gînd o făcea să tremure, ca și cînd ar fi fost 
iarnă afară. 

Glasul se auzi iarăși: 

— Du-te chiar acuma! Dacă aduce pe altcineva... 

Kreis se opri: tocmai intra cineva în magazie. Și apoi, nici nu 
mai avea ce să spună; nu-i plăcea să se amestece mai mult 
decît e cuviincios în viața nimănuia; la vîrsta lui, oricît de moale 
i-ar fi părut firea, își clădise în suflet acea dirzenie dreaptă și 
demnă, care face cinstea omului. Venise cu îndemnul, își 
îndeplinise datoria, mai departe fiecare să judece, să hotărască, 
să-și deschidă drumul! Își luă creioanele și ieși pe ușă — nu-i era 
îngăduit să piardă vremea. 

Ana Odeta se apucă să treacă în registru numărul bonului; îi 
tremura îngrozitor mîna... 

Mai tîrziu veni Firicel, să ia o daltă fină. Era tîmplar, dar cînd 
se cerea, făcea și modele pentru turnătorie — artistul 


șantierului; piesele lucrate de el în lemn, lustruite cu glaspapir, 
vopsite cu lac negru, stîrneau uimirea turnătorilor, păreau niște 
bijuterii, să le pui în vitrină. Avea virsta lui Kreis — anii? —, abia 
douăzeci și unu, copilăriseră împreună și-i lega o prietenie știută 
de tot șantierul; pe lîngă ei, Ana Odeta se socotea bătrînă... 

— Bună dimineaţa! 

li spunea bună dimineaţa și la prînz, dacă se întîmpla să n-o 
vadă mai devreme. 

Ea ridică ochii din hîrtie și, uitînd trecător neliniștea din inimă, 
îi veni să radă. Firicel, cu o mînă la tîmplă, își mușca înciudat 
colțul gurii; iar se lovise cu fruntea de tocul ușii — era înalt și 
uita mereu să se aplece cînd intra la magazie. 

Se împrieteniseră din seara cînd fuseseră la kermeză, invitată 
de Kreis, și dansase cu amîndoi, ca să nu supere pe nici unul — 
așa e vorba — ce supărare ar fi putut să fie? Din seara aceea își 
spuneau pe nume... Nu dansase numai cu ei, nu era o fată pe 
care s-o scape din ochi tinerii! 

Mersese cu îndoială; kermeză în parcul orașului, unde visase 
odinioară să danseze în pantofi albi, cu tocuri înalte, de 
domnişoară! Avea inima strînsă și-un zîmbet timid într-o parte a 
gurii. Lampioane, bere și gălăgie, sîmbătă seara, petrecerea 
tineretului din oraș, de la uzine, fabrici și șantiere. Fusese la 
baluri, pe vremuri, înconjurată de stăpinii uzinelor, fabricilor și 
șantierelor. Nu în parc, cu mulţimea: în saloane unde nu putea 
să intre oricine. In locul cimentului, pe care acum hiîrștiau 
încălțări de duzină (pantofi „pe puncte“, ai fetelor, „decupaţi“, 
ca să răsufle călcîiul), erau parchete de mahon și mozaicuri de 
marmoră, în locul berei șampanie, în locul lampioanelor lustre 
de cristal de Murano, pe pereţi aplice poleite cu aur... 

Se pomeni la o masă lungă, cu scîndura goală; deasupra 
foșnea frunza castanului. Băieţii, în cămăși, cu mînecile sumese, 
vorbeau tare despre isprăvile lor, cam lăudăroși, cum l-au 
înfundat pe maistrul cutare, cum l-au prins pe inginer că nu știe 


să țină șublerul în mînă — „Fugi de-aici!“ — „Ba nu, zău, habar 
n-are, doar teorie!“ — „Care inginer e ăla, mă?“ — „Piticaru, de 
la Industria sîrmei“... Bere, pateuri puţin rîncede, mîncare pe 


sponci; erau și prăjituri la bufet. Kreis îi aduse două, cu galben, 
verde și albastru, făcuse coadă pentru ele. Băieţii se purtau 
prietenește, o trăgeau de mînă, fără ceremonie: „Hai să te fac 
un tangou, soră-mea!“ Nu prea îi vedea la faţă în lumina bizară 


a lampioanelor, le auzea numai glasul, le simţea strînsoarea 
cam aspră, aveau brațele ciolănoase, miroseau a bere și a 
transpiraţie. Prea multe deodată — era obosită după o 
săptămînă de muncă. Îi venea să plingă; nu știa ce ar mai fi 
putut să năzuiască, să aștepte de la viaţă, dar acum se socotea 


degradată... 
Nu erau numai muncitori, ci și altfel de lume, insinuată, vrînd, 
de voie, de nevoie, să se adapteze la noua viaţă — familii, 


cucoane în rochii de mătase, domnișoare care se uitau în jur și 
strimbau nasul, desigur ofensate. Ana Odeta auzea de la mesele 
lor alt limbaj, uneori cîte o vorbă franțuzească; și deodată își 
scutură capul — fandoseala îi făcea greață. Cărei lumi aparţinea 
ea, după dreptate, dacă de pe șlepul unde tatăl ei fusese 
cîrmaci, iar maică-sa ajutoare la toate, muncitoare cu braţele, ar 
fi venit de-a dreptul aici în seara aceasta? O, știa cărei lumi, dar 
o părăsise de mult, o uitase, și era așa de grea, așa de aspră 
întoarcerea!... 

Înainte de toate trebuia să plece de la magazie... 

Firicel stătea în faţa ei și continua să se frece la tîmple, fără 
să se vaite. 

— Ti-a spus ceva Sile? 

— Da; a fost aici adineauri. 

— Al naibii Plăpîndu!... Ei, dar fir-ar mama lui a dracului! Du-te 
și vorbește cu directorul; e om cumsecade. 

— Nu pot, lonică! 

Numele lui Firicel îngloba două diminutive, de parcă n-ar fi 
fost prea mult chiar unul singur la o asemenea statură. Era înalt 
cît maistrul Golgota, chit că nu părea, nefiind așa de mătăhălos 
și avînd trăsături mai fine. Blond, cu ochii negri, ca ai lui Cocoș, 
la fel de vii și-aproape de aceeași mărime, ceea ce la un flăcău 
clădit așa de bine începe să semene a prea multă părtinire din 
partea naturii. Poate el nici nu-și dădea seama, nu aștepta nici 
un folos de pe urma înfățișării, nu vedea cite fete îl urmăreau cu 
privirea — avea alte gînduri în cap și își căuta altă menire. Făcea 
parte din comitetul de întreprindere, și nu doar cu numele. De 
aceea și stărui, mai mult decit Kreis: 

— Ce vrei, să rămii înmormiîntată aici, la magazie? Datoria ta 
e să înveţi, să fii cît mai utilă. Du-te și cere să te mute! Dar du- 
te acum, nu pierde vremea! 

— Am să mă duc... 


Minţea, numai ca el să nu stăruie. Era frig — îi tremurau 
mîinile... 

După plecarea lui, Ana Odeta rămase împietrită, în prada 
spaimei și a speranței. Trebuia să se ducă totuși, cu o datorie 
cumplită; simțea că dacă nu și-o îndeplinește pînă la capăt, nu 
mai are dreptul la aer. Să se ducă ea, nu alţii, fiindcă dreptul la 
viață ni-l cîştigăm singuri!... Și n-avea curaj, și se simţea 
prăpădită!... 

La unu își luă ramele la spinare, furcheţii în mînă și trecu 
Dunărea... Mătușa Pepa nu se simţea bine, răsufla greu, i se 
umflaseră picioarele, abia se mișca pe punte; ochii ei priveau cu 
o tristețe de animal lunca Dunării. Ana Odeta se îngriji de masă 
și așa trecu mai repede ora. Pe urmă se înţelese din nou cu 
unchiul Mihalis, cum fusese vorba de dimineaţă, s-o aștepte la 
șase, să meargă împreună acasă, să-și ia lucrurile, puţine — n-ar 
fi putut s-o înfrunte singură pe mătușa Didona... 

După-amiaza o petrecu la masa din magazie, cu cartea de 
geometrie în faţă, fără s-o deschidă. Tremura ceva în fiinţa ei, 
era neîngăduit de frig la începutul lui iulie. 

Veneau puţini oameni în orele acestea. Uică plecase, 
Dumnezeu știe unde, și n-o tulbura nimic din afară, îngăduind 
tulburării din sufletul ei să crească într-una. 

La cinci și jumătate, neliniștea care zăcuse în ea toată ziua se 
arătă dintr-o dată într-o formă nouă și insuportabilă. li erau 
amorțite degetele, îngheţată gura, inima sugrumată, răsufla cu 
spasmuri, într-o suferință fizică fără explicaţie, fiindcă nici o 
parte a trupului nu-i era bolnavă. Un sfert de oră după aceea 
intră Uică, pregătindu-se să închidă magazia. Atunci ea se 
ridică, ieși pe ușă, fără să spună bună ziua, și se îndreptă spre 
birouri. Pînă în ultima clipă fusese încredințată că n-o să se ducă 
— şi-apoi, deodată, simţi un junghi greu în inimă: dacă nu se 
ducea acuma... 

Sala birourilor era goală, dincolo de uși nu se auzea nici un 
zgomot, funcţionarii din administraţie plecau de la ora patru; 
doar telefonista moţăia în cabină. Deschise ușa anticamerei, 
nepăzită de nimeni, și, înainte de a se opri mișcarea picioarelor, 
ciocăni la ușa următoare. Dacă s-ar fi oprit doar o clipă, 
picioarele ar fi dus-o înapoi, fără voie. 

Avea de mult construită în minte topografia acestor încăperi, 
fără să le fi văzut vreodată, și le găsea întocmai ca în închipuire. 


Nu așteptă cuvint dinăuntru, era peste putinţă de îndurat o 
întîrziere; deschise, intră, merse pînă în fața biroului și rămase 
în picioare. Și deodată îi pieri orice teamă — nu-i mai era frică, 
tumultul care o stăpiînise ziua se potoli, lăsînd loc unei linişti 
depline, ca a apelor înghețate, nepăsătoare în faţa furtunii. 

Matei — Meit, marinarul — se ridică surprins în picioare; o 
clipă după aceea, ea văzu pe chipul lui un zîmbet ușor, abia o 
fluturare în colţul din dreapta al gurii. Ştia ce gîndea el acuma: 
venirea ei era urmarea întilnirii de aseară, începutul ofensivei — 
orice femeie rămîne femeie chiar atunci cînd se luptă să nu 
pară, să nu fie. O mîndrie năvalnică îi umplu inima. În asemenea 
împrejurare asupra bărbaţilor nu apasă nici o suspiciune; de ce 
o nedreptăţea omul acesta? Fiindcă ea nu făcuse complicitate 
cu natura. Era femeie, nu-și putea lepăda forma, dar venea să 
ceară un drept omenesc de la unul din cei care proclamau 
egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii... Și spuse, vajnică, 
trufașă, aproape ostilă, strîngînd pumnii: 

— Vreau să plec de la magazie: să fiu mutată la sala de 
trasaj! 

ÎI înfruntă, cu ochii în ochii lui, cu buzele fremătînd, ca și cum 
ar fi vrut să-i transmită, printr-un alfabet mut, gîndurile pe care 
nu putea să le spună: „lată, nu sînt femeie, sînt om înainte de 
toate! Privește-mă bine, am ochi frumoși — cum i-aș ascunde? 
— dar n-am venit să te farmec!“ 

Chipul lui rămase nemișcat, după ce îi pieri zimbetul din colţul 
gurii. Nu o pofti să stea jos — rămase și el în picioare. 

— Ce fel de om este Uică? 

Întrebarea o surprinse; aștepta alta, era pregătită s-o înfrunte 
cu trufie. Ce șiretenie se ascundea în aceste ocoluri? Incepea să- 
i fie cald, după ce tremurase toată ziua. 

Nu răspunse; ridică din umeri. 

— N-ai observat dacă fură? 

Nu știa dacă șeful ei fură, nu-i spusese nimeni să-l 
urmărească, nu avea ea magazia în primire. Il privi speriată, i se 
stinsese în ochi și trufia, și ura. „Mă crede hoață!... Eu sînt 
Surioara de pe șlep, marinarule!“ îi venea să plîngă... „Ești o 
vită, un bizon din pampas dacă-ţi închipui că aș putea pune 
mîna!“ 

— De ce vrei să te muţi la sala de trasaj? 


Se uită la el; nu răspunse. „Spune-mi mai întîi, mă crezi 
hoață? Privește-mă bine, tovarășe din copilărie!“ 

— Ce pregătire ai? 

„Am luat cîrpe din cufărul care fusese al mamei, ca să-mi faci 
păpuși din ele!... Și-am furat cinci lei din buzunarul tatei, să-ţi 
cumpăr un briceag de tablă, în ziua cînd scăpaseși în Dunăre 
briceagul tău, cu plăsele de fildeș.“ 

Îl văzu că se apleacă, apropiindu-se de ea, pe deasupra 
biroului, apropiindu-se, dar nu mult — mai rămîneau între ei doi 
metri de aer — și nouă ani scurși pe Dunăre. 

— Ce pregătire ai? 

Întrebarea se repeta, mai tare, totuși nu cu asprime. Nu, nu 
avea studiile cerute, la ce-ar fi folosit să mintă? Răspunse, 
simplu, fără umilință, dar așteptind înfrîngerea care trebuia să 
vină: 

— Am numai trei clase la școala profesională... 

El începu să ridă — putea ride, era stăpiîn, nu-l interoga 
nimeni! 

— Eu am cinci, dar primare!... O să învăţ de acum încolo — n- 
am încotro, e nevoie!... Și, de ce vrei să te muţi la sala de trasaj, 
ia spune? 

Se schimbase, nu mai era aspru, continua să rîdă, ca și cum 
se bucura că își poate mărturisi lipsa de învăţătură. Ea șovăi, 
ridică din umeri, nu-și pregătise răspunsul, o deruta veselia lui, 
neînțelegîndu-i motivul. 

— Greu de răspuns, așa e? Să-ţi spun eu: munca la magazie 
nu-ți place, nu-i pe măsura dumitale, nu-ţi place nici șeful, e 
cam secătură. Vrei să ieși din birou, să faci ceva mai folositor 
șantierului. Trasajul e o meserie frumoasă, poate ispiti pe 
oricine... Poate îţi plac vapoarele... Eşti de pe aici, ai trăit pe 
malul Dunării? 

Ea înclină din cap, încuviințind — și restul răspunsului îl spuse 
în sine: „Da, sînt de pe-aici, dar nu am trăit pe malul Dunării, ci 
de-a lungul ei, pe un șlep cu care ai fost vecin într-o vară.“ 

— Bine! Dă-mi timp pînă miine... Am să vorbesc cu... 

— Tovarășul inginer Marchidan se opune. 

El o privi, îi veni iar să ridă, dar își ascunse risul în sine. 
„Marchidan? Nici nu mă miră! Care călugăr nu fuge de ispita 
Satanei? Și Satana și-a găsit în tine o ispită destul de mare!...“ 

O cercetă, fără voie, din creștet pînă în virful picioarelor... 


— Ai vorbit cu el? 

Ea răspunse, după o ezitare: 

— Nu! 

Se vedea limpede că-i în încurcătură. Crezuse trebuitor să-l 
prevină, dar nu bănuise urmarea. Și văzu cu groază că el avea 
iar in colţul gurii zîimbetul acela, o măsura iar cu privirea printre 
pleoape, într-un chip care-i dezvăluia gîndul: „Atunci a vorbit 
altcineva pentru tine, ai și îmbrobodit pe unul, l-ai pus să te 
susţină!...“ 

El se uită la ceas: era ora șase. 

— Bine! Am să văd ce se poate face. 

Ana Odeta se îndreptă spre ușă. Nu mai știa limpede în ce 
clipă se hotărise să vină, nu-și dădea seama dacă făcuse o 
greșeală sau dacă reușise. Era însă mulţumită că se înfruntase 
pe sine. 

În prag, se întîlni cu inginerul Dutchievici; acesta se trase în 
lături, lăsînd-o să treacă, și-o salută, înclinîndu-se, cu pălăria în 
mînă. 

Cît ușa mai era deschisă, întoarse fără voia ei capul, și-n clipa 
aceea îl văzu pe Matei ocolind biroul ca să-și întimpine 
oaspetele. 

Arăta altfel la faţă, părea mai prevenitor cu bărbaţii... 

Era Meit de altădată — și ei nu-i venea să creadă. 


Dincolo de ușa care se închisese, Dutchievici își lăsă pălăria 
pe un scaun, se apropie de fotoliul în care șezuse nu mai demult 
decît aseară și, rămînînd în picioare, puse o servietă mare pe 
maăsuţa din față. 

Între timp, Matei descuiase sertarul biroului, luă sticla de 
coniac, dintr-un dulăpior scoase două pahare, se apropie și le 
făcu loc pe masă, incomodat de servieta aceea, neobișnuit de 
voluminoasă. 

— Vă rog, ședeţi! zise, prevenitor, văzînd că musafirul 
continua să stea în picioare, ca și cînd ar fi fost gata să plece. 

Inginerul Dutchievici deschise servieta și scoase o mapă 
cusută îngrijit la cotor cu șnur albastru, cu o eleganță aproape 
prea rafinată. 

— Dacă socotiți că este folositor, îl pun la dispoziţia 
șantierului. 

— Ce-i aici? întrebă Matei, aplecîndu-se să citească titlul, scris 
cu tuș, în caractere de tipar care, în sobrietatea lor, păstrau 
aceeași eleganţă ca șnurul, ca întreaga prezentare a dosarului. 

Era un singur rînd, plasat la mijlocul copertei, încadrat de 
spaţii egale: „M/S 900 T“. 

Inginerul răspunse cu destulă răceală: 

— Este anteproiectul unei motonave de 900 de tone! 

— Motonava... noastră? 

— Da, în cazul că vă interesează. 

— Nu mai înţeleg nimic... Staţi jos o clipă! Motonava... pe care 
o are în plan șantierul? 

— Da. Numai că proiectul de faţă prevede folosirea combinată 
a niturilor și-a sudurii. E o metodă intermediară, pe care o 
propun, înainte de a renunţa complet la nituri. Deocamdată, din 
lipsa utilajului și... (ezită puţin) și a experienţei, nu putem lucra 
numai în sudură. Sudura comportă asamblarea pe secțiuni mari, 
care înseamnă ea însăși un risc, pe lîngă alte riscuri... 

— Staţi puţin; nu înţeleg altceva. Dacă nu mă înșel, proiectul 
vă aparţine. 

— Da. 

Datorită surprizei, fizionomia lui Matei era dezarmantă. 

— Bine, dar cînd aţi avut timp să-l faceţi? 

— Nu într-o noapte, firește. Lucrez la el mai de mult. 

Urmă o tăcere, ca un semn de stupefacţie. 

— Știaţi că proiectul lui Marchidan o să fie respins? 


Dutchievici ezită puţin, pe urmă ridică din umeri: 

— Nici nu l-am văzut; nu mi-a cerut nimeni părerea. 

— Și-atunci? 

— L-am făcut pentru mine. Am uneori nopţi de insomnie... 

— Nu înţeleg!... După cîte știu, Năsturaș v-a cerut în ianuarie 
să întocmiţi... 

— În februarie... Și nu Năsturaș, ci un armator... 

Matei încerca să-și revină, reluîndu-și tonul conducătorului: 

— E totuna. De ce-ați refuzat atunci să faceţi această lucrare? 

— Nu-mi inspira nici o încredere. 

— Totuși Marchidan care a întocmit proiectul, și-a luat banii 
fără întîrziere. 

— Nu știam; sînteţi mai bine informat decît mine. Dar 
neîncrederea mea nu privea partea remuneratorie: eram sigur 
că vasul nu se va pune niciodată pe cală. 

— Prevedeaţi... 

Înțelegîndu-i gîndul și socotind neonest să-l accepte pe 
nedrept, inginerul  Dutchievici se uită mirat în ochii 
interlocutorului. 

— Nu! Prevedeam falimentul șantierului! 

Cu aceste cuvinte se ridică scurt, gest de plecare. 

— Nu vreţi să bem un coniac împreună? 

— Mulţumesc; altădată cu cea mai mare plăcere. 

Era aproape o nepoliteţe să refuze băutura pe care o lăudase 
aseară. Vroia oare să arate astfel că nu acceptă o mulțumire? 

— Nu vreţi să mai staţi? Nu aştept pe nimeni. 

Și în timp ce Dutchievici se așeza din nou în fotoliu, Matei 
continuă, căutîndu-i privirea: 

— Bineînţeles, pentru proiect, îndată ce vom avea aprobarea 
ministerului, veţi primi... 

— A, nu! îl întrerupse inginerul. Vreţi să spuneţi de o primă? 
Multumesc, nu! Am făcut proiectul pentru mine. 

— Atunci de ce-l daţi șantierului? 

— Sincer, nu știu ce v-aș putea spune. Poate am socotit că 
este o datorie. 

— Faţă de cine? 

Se priviră în ochi, apoi Dutchievici, în loc de răspuns, ridică 
din umeri. 

— Tovarășe Dutchievici, e între noi o neînțelegere; hai să ne 
deschidem puţin inimile! Aveţi vreo nemultumire? 


— Nici una. 

— Salariul... 

— Mulţumesc, îmi ajunge! 

— Vă supără colaboratorii? Cred că v-aţi dat seama, inginerul 
Marchidan nu-și arogă nici... 

Inginerul îl opri cu un gest al miinii. 

— Dar numirea lui v-a nemultumit... 

— A fost o greșeală, nepotrivită cu vîrsta mea. Nu am dreptul 
să țin seama de nici o jignire. 

— jignire? 

— Nu găsesc alt cuvînt, dar îl folosesc într-un înţeles care îmi 
aparţine. E dreptul lumii de azi să nu menajeze sensibilităţile 
inutile ale unui om ca mine. Și totodată de a stabili și un 
vocabular pe măsură. 

— Socotiţi că faceţi parte din altă lume? 

— Desigur! Și dumneavoastră socotiți așa, primul! 

Matei se trase înapoi, izbit de afirmaţia aceasta și candidă, și 
brutală. 

— Ştiu că n-o să mă daţi afară, urmă Dutchievici, văzînd că 
replica întîrzie. Nu atit fiindcă pot fi de folos șantierului; s-ar găsi 
și alţii ca mine. Fiecare-i trebuitor, dar nu-i nimeni indispensabil 
— e o lege a patronilor. 

— Noi nu sîntem patroni! 

— Nici n-am vrut să spun așa: tot vocabularul este de vină. Și 
ca să-mi sfirșesc gîndul, n-o să mă daţi afară fiindcă sînteţi prea 
puternici ca să vă fie frică de mine... Și fiindcă... nu vă sînt 
dușman, știți bine! 

— Atunci ce ne desparte? întrebă Matei după ce îl privi cîtva 
timp gînditor, în tăcere. 

— Multe... 

Tăcură alte cîteva clipe — și se priviră. 

— Lumea cealaltă v-a dat satisfacţii? 

— Foarte puţine. Adică, nu știu, poate nici una... Satisfacţiile 
pe care mi le-am găsit singur. 

— Nu credeţi că lumea nouă ar putea să vă dea mai multe? 

— Nu; sînt prea bătrîn. M-am născut cu zece ani prea tirziu, 
sau cu treizeci prea devreme. 

— Dar un om nu poate să trăiască fără nici o mulţumire! 

— Știu. Am să-mi caut singur mulţumirile. 

— Cum, de pildă? 


Aici urmă o clipă de tăcere, apoi pe chipul lui Dutchievici, atit 
de rigid, de grav, enervant în permanenta lui impasibilitate, se 
ivi, trecătoare, o undă de căldură umană. 

— De pildă, aducîndu-vă aceste planuri! (Se ridică.) lertaţi- 
mă, v-am ţinut cam mult, știu că aveţi obsesia ceasului... 

Matei îl urmă pînă la ușă. 

— Tovarășe Dutchievici, zise, nu vesel, nu aspru, oarecum pe 
gînduri, cred că va trebui să mai bem mult coniac împreună! 

— Cu cea mai mare plăcere! 

Inginerul rămase cu mîna pe clanţă, și după o ezitare, în loc 
să deschidă ușa, adăugă, cu alt ton, ca și cînd și-ar fi adus 
aminte de ceva în ultima clipă: 

— Pot să... vă dau un sfat? 

— De ce nu? 

— Cred că ar fi bine să căutaţi un ajutor pentru Marchidan. Aţi 
putea angaja un inginer tînăr, capabil, care la nevoie să-l 
înlocuiască. 

— Deci tot aveţi ceva împotriva lui! Aș vrea să înţelegeți că 
dumneavoastră  sînteți  inginerul-șef al șantierului, aveți 
conducerea, el e doar executantul. Mi se pare foarte potrivit 
pentru funcțiunea asta. 

— Nu vă contrazic! 

— Atunci nu înţeleg de ce îmi cereţi să-i găsesc un înlocuitor? 

— Un înlocuitor? Poate nu m-am exprimat bine. Vedeţi, așa 
cum e organizată fabricaţia, mai ales în desfășurarea ei viitoare, 
dacă s-ar întîmpla ca Marchidan să... să lipsească într-o zi, lucrul 
pe cală ar stagna un timp, ceea ce nu ne este îngăduit. 

— De ce să lipsească? 

Dutchievici ridică din umeri: 

— Știu eu?!... Ar putea să se îmbolnăvească. 

— Da, într-adevăr, muncește prea mult! Mulţumesc, am să mă 
mai gîndesc. 

Mai întîrziară o clipă în faţa ușii; pe chipul lui Matei se ivise un 
suris cam poznaș. 

— Vroisem să vă mai întreb ceva și-am uitat: între hirtiile 
dumneavoastră, nu aveţi cumva și proiectul unei prese de îndoit 
coaste? 

— Ba da! răspunse Dutchievici, cu seninătate. 

— Acela pe care mi l-aţi trimis prin Kreis? 


— Doamne ferește! E făcut de el; e drept că mi-a cerut sfatul 
și i-am dat unele indicații, dar numai la calcule. Cînd mi l-a adus 
să-l văd, nici nu mai ţineam minte că pe vremuri schițasem și eu 
o presă. Știţi, mai mult ca să-mi treacă timpul. 

— La fel cu proiectul motonavei? 

— Poate. 

— Da... Mă temusem... Puteam bănui că aţi făcut cu Kreis... 
un act de generozitate. 

— N-ar fi fost un act de generozitate, ci o jignire nemeritată. 

— Mă bucur că am gindit amindoi la fel! zise Matei, eu o 
mulțumire gravă, care-i alunga zîmbetul de pe faţă. (Dar îndată 
zimbetul îi reveni, mai comunicativ decit prima dată.) Vedeţi, 
vocabularele noastre nu sînt chiar așa de deosebite, cum 
spuneaţi adineauri!... Ce părere aveţi despre Kreis? 

— Părerea mea despre el se cunoaște; lui am să-i încredințez 
trasajul motonavei. 

— Nu! zise Matei, frecîndu-și bărbia, semnul unei preocupări 
noi, care le înlocuia pe celelalte. Am altă intenţie cu Kreis... Ce 
nume curios! E cumva de origină nemţească? 

— Nu; familia lui e din Oltenia: acolo multe nume au suferit 
influenţa ocupaţiei austriace. 

— Ştiu... Ce-aţi spune dacă l-am trimite să urmeze 
Politehnica? 

Dutchievici luă mîna de pe clanţă. 

— Credeţi că se poate? 

— De ce nu? 

— Nu are bacalaureatul. 

— Dar a urmat școala industrială. 

— AȘ fi foarte bucuros! 

Chipul inginerului se animase, exprimînd mai limpede decit 
cuvintele o bucurie neașteptată la un om cu sentimente atit de 
controlate. 

— Dacă e nevoie, reluă, ezitînd, aș putea contribui cu ceva, 
să-l ajut... 

— Cum? 

— Știţi, salariul meu... 

— Nu, tovarășe Dutchievici! (intrerupere aspră.) O să-l 
trimitem noi, pe socoteala noastră! 


Și fiindcă refuzase oferta cu atita brutalitate, Matei adăugă, 
pe un ton cordial, ca să nu lase între ei o barieră care să-i 
despartă: 

— Aţi putea în schimb să-l ajutaţi pregătindu-l pentru 
examene. 

— Bucuros! încuviință Dutchievici. 

Însă glasul îi era mai rece și el ieși pe ușă cu faţa crispată. 

Rămas singur, Matei se plimbă cîțiva pași prin birou; se 
simţea obosit și confuz; nu mai știa ce să creadă despre omul 
care plecase. La un moment dat convorbirea lor se pierduse în 
divagații, în speculații neclare, și el avusese slăbiciunea să se 
lase dus pe această pantă, în loc s-o oprească la timp cu o 
concluzie clară. Dar oare nu judeca prea pripit și prea aspru? Nu 
e datoria fiecărui om să afle, în liniște, ce gîndește celălalt? 

Pe urmă, ochii i se opriră asupra mapei pe care Dutchievici o 
lăsase pe masă. Deschise coperta și citi cuprinsul, scris pe prima 
pagină: „Memoriu justificativ, planul general, planul de forme, 
dimensiuni, putere, viteză, mecanisme principale și auxiliare, 
greutăţi aproximative, dimensiunile generale ale elicei: 
diametru, pas...“ 

Își aruncă ochii pe memoriul aflat în continuare; se opri la un 
capitol: „Lucrări în sudură“. Nu văzuse niciodată vapoare 
sudate, aparțineau ultimului deceniu, dar știa că viitorul va fi al 
lor în construcţiile navale, metoda greoaie și migăloasă a 
nituitului urmînd să dispară. 

Citi: „În construcţia mixtă propusă pentru «M/S 900 T» se 
sudează: cuplurile, pereţii transversali, cusăturile transversale 
ale bordajului, puntea și suprastructurile. Economii de material: 
5% din deplasament...“ 

Socoti în gînd: se cîștigau peste zece tone de fier. Aproape cît 
intra la fermele cazangeriei noi; acoperișul halei revenea 
aproape gratis! 

„Economie de timp — scria în memoriu mai departe — 
teoretic 10%; practic, procentul trebuie redus la jumătate, dată 
fiind lipsa de experienţă a personalului...“ 

Cinci la sută însemna cincisprezece zile, prindeau bine. Și 
dacă adăugai cele treizeci-patruzeci cite ar fi cerut refacerea 
anteproiectului respins prima dată... 

Făcu loc pe birou, luă mapa și deplie prima planșă: planul 
general al vasului. Hîrtia mirosea a amoniac, desigur fusese 


copiată de curînd, poate acum cîteva ceasuri. Însemna că ieri 
seară, cînd băuse coniacul aici, inginerul Dutchievici nu avea 
dosarul gata. Lucrase la el, îl terminase peste noapte... 

Planul general este aproape o fotografie, arătînd chiar și 
profanilor înfățișarea finală a vasului. Se trase înapoi și-l privi de 
departe. 

Cine iubește vapoarele nu poate rămîne netulburat în faţa 
unei astfel de hirtii; din cele două dimensiuni cîte poate 
reprezenta planul, el o întregește cu închipuirea pe a treia, 
ridicînd liniile în spaţiu. Celui care a trăit mulți ani pe apă o 
asemenea imagine îi cuprinde sufletul, după ce a cîștigat 
spaţiul, — îi trezește un val de simţăminte, îi aduce în față o 
întreagă lume nostalgică. 

Mica motonavă, plănuită în tăcere, poate noaptea, la ora 
stelelor, după ora coniacului, de un om singuratic, care aștepta 
liniștit să-și termine viaţa, avea linii sobre, cuminţi, echilibrate, 
dar din eleganța lor reținută se desprindea o elansare, în același 
timp suplă și viguroasă, mișcarea albatrosului în clipa cînd își ia 
zborul de pe apă. Coș scurt, robust, catarge tăiate la jumătate — 
rămase fiţi în urmă amintiri ale corăbiilor care dispar astăzi! — 
suprastructuri ușor înclinate spre pupa, rotunjite, 
„aerodinamice“, o mică punte de comandă închisă cu geamuri, 
să nu-ţi mai jupoaie vintul iernii obrazul, ciuruindu-l cu ace de 
gheaţă... O altă amintire rămasă în urmă — timpul cînd omul de 
cart nu putea să se adăpostească, geamurile se abureau, 
îngheţau, din spatele lor nu vedeai nici pînă la vinciul ancorelor, 
trebuia să înfrunţi, cu faţa liberă, viscolul din asprele mări ale 
nordului — și în decembrie nici Marea Neagră nu este mai puţin 
aspră! 

Geamurile acum aveau degivratoare, desigur, după cum la tot 
locul trebuiau să se găsească înlesnirile mecanice ale vaselor 
mari, de astăzi, ca să ușureze viața atît de grea a echipajului. 

Cu planul în faţă, un timp, marinarul luă locul omului care 
avea datoria să construiască vapoare; închipuirea îl duse pe 
mări îndepărtate, în porturile arse de soare ale Mării Roșii, în 
fiordurile Scandinaviei... ÎI trezi un claxon — mașina intra pe 
poartă, se întorcea din oraș, curînd șoferul avea să vină să 
întrebe dacă poate să plece acasă. 

Matei se așeză pe scaun și-abia în clipa asta, după un timp de 
vis care îi liniștise nervii și-l înseninase, își dădu seama în ce 


încordare trăise două zile, de cînd se întorsese respins proiectul 
motonavei. Nu-i fusese ușor să accepte ideea unei întîrzieri de o 
lună, o lună și jumătate, poate chiar mai mult, cînd avea făcute 
alte planuri, cînd socotise că de săptămîna viitoare va începe 
trasajul. 

Și deodată venise această soluţie neașteptată, anteproiectul 
din faţă, care-i inspira de la început o încredere atît de mare, 
încît era sigur că Direcţia Marinei Comerciale n-avea să-i facă 
nici o obiecție. Nu se bizuia pe un examen tehnic, nefiind în 
măsură să-l facă, ci pe un simţ ascuns, al presimţirii, ridicat la 
rangul de rațiune, care nu îl înșelase niciodată. 

Privi planșa următoare, planul de forme, enigmatic pentru cel 
ce nu știe să-l citească; dar lui contactul cu sala de desen, cu 
planșetele proiectanţilor, cu trasajul, îi relevase repede înțelesul 
liniilor de apă, al cuplurilor — privindu-le printre pleoape 
întrezărea forma vasului. 

Din acest desen avea să se nască un vapor, înainte de a veni 
toamna următoare avea să plutească. Și minunea avea să se 
înfăptuiască aici, pe cala răscolită astăzi, cu niște oameni care 
pînă mai deunăzi așteptau, dezorientaţi, să plece în altă parte... 

„Trebuie să-l vopsim în alb! Ar fi păcat altfel. Și să-i spunem: 
Albatros... Va trebui să facem o machetă, cît mai grabnic.“ 

Auzi pași în anticameră, pe urmă cineva ciocăni la ușă. Se 
ridică și ieși în faţa biroului, în timp ce omul de afară ciocănea 
iarăși. 

Era șoferul venit să ia dispoziţii. Se opri în ușă, cu un semn 
clar de mirare pe faţă. 

— Tovarășe director, sînteţi cam vesel astăzi! 

— Şi ce, răspunse Matei rizînd, pînă acum nu m-ai văzut 
niciodată vesel? la spune, de unde vii? 

— Am fost cu tovarășul Contu în oraș, să cumpere farfurii. 

— Farfurii? 

— Da, pentru dînsu, acasă. Și-a luat un serviciu, lux! A fost și 
cocoana... tovarășa. 

— Nu ţi-am cerut amănunte! îl opri Matei, încruntîndu-se, deși 
veselia remarcată de șofer continuă să-l stăpînească. 

Ezită; după convorbirea dinainte nu era momentul cel mai 
potrivit să-i ceară un serviciu; mai bine amina pe miine. Apoi se 
răzgîndi. 

— Măi șmechere, îl întrebă, de unde ai cumpărat coniacul? 


Alexe șovăi. 

— Hai spune, nu sînt de la controlul economic. 

— E un grec, tovarășe Matei, l-a luat din port, cînd au fugit 
nemții; aveau magazii întregi cu băuturi spirtoase. Au luat 
mulți... Ei, ce-a fost atunci!... 

— Cit ai dat pe el? 

— Păi... nu știți? 

— Am uitat. 

Şoferul îl privi cu ochii cam feriţi. 

— Cinci sute; n-a vrut mai puţin. 

— Mai are? 

— Poate o mai fi avînd. 

— Uite trei mii de lei; să te duci chiar acum și să iei zece 
sticle, dar uită-te bine, să fie la fel și să aibă capsula întreagă. 
Altfel o păţiţi și tu, și grecul tău. 

— Păi, zece sticle, tovarășe Matei... 

— Nu vă dau mai mult! Spune-i grecului că la en gros preţu-i 
mai mic; știe el dac-a făcut negoț. 

— N-a făcut; a fost căpitan de vapor. 

— Ei, atunci se pricepe la pungășii. Sticlele să le duci... Nu, 
mai bine adă-le aici, să le văd eu întii. 

După plecarea șoferului începu să ridă, înveselit: „Ce-o fi 
zicînd Alexe acum: Halal șefi! Unul coniac, altul farfurii!...“ 

leși în curte bine dispus. Întrebă pe portar dacă-l văzuse pe 
Donos plecînd; nu, nu plecase, era aici. Nu mai rămăsese nimeni 
în curtea șantierului, afară de paznici; unul se plimba pe la 
magaziile din fund. Îl strigă: 

— Nu l-ai văzut pe tovarășul Donos? 

— E jos, la Dunăre, face baie. 

Bună idee să faci o baie acum, deși nu mai era zăduful de la 
prînz! Se opri deasupra calei și privi jos; vreo zece oameni 
tocmai ieșiseră din apă și se îmbrăcau, trăgîndu-și cămășile pe 
trupurile ude. La cîțiva pași de ei, Donos, într-un costum de baie 
cam lălîu, atîrnîndu-i pînă la genunchi, făcea gălăgie, bine 
dispus, agitîindu-și braţele spre un mic grup de băieți, probabil 
ucenici, care se întorceau înot spre mal, umplind aerul cu 
strigătele lor subțiri. 

Matei întîrzie, mirat să-l vadă pe Donos, de obicei posac, 
dedîndu-se cu pasiune acestui concurs, ceea ce dezvăluia în 
firea lui o latură nebănuită pînă acum. De ce să i se mai pară 


ciudată firea lui Dutchievici, despre care nu știa decit foarte 
puţin, cînd avea de descoperit ciudățenii la un om cunoscut de 
atita timp?! 

Îndată, băieţii fură pe mal și își înconjurară antrenorul cu 
aceleași strigăte de mai înainte, ca și cînd concursul nu s-ar fi 
sfîrşit. În mijlocul lor, Donos semăna cu un părinte puţin năucit 
de preanumeroasele progenituri, dar părea bucuros, ca și cînd 
ar fi fost într-adevăr copiii lui. 

Pe urmă, ucenicii se risipiră și alergară după haine, să se 
îmbrace, poate cuprinși de frig. Cînd Matei ajunse jos, ocolind 
cazangeria, Donos intrase în apă, stătea pe un colac de salvare, 
la cincizeci de metri de țărm; colacul ţinut de un ancorot, 
servise de baliză la concursul de înot al copiilor. Matei se 
dezbracă și din cîteva aruncări ale braţelor fu lîngă el. 

— Grozavă idee ai avut, Donos! 

— Nu știai? Vin la Dunăre în fiecare seară. 

— Îmi pare rău că nu am și eu timp. 

— Ce-nseamnă că nu ai timp? Poate nu ţi-l împărți bine! 

— Ai dreptate; toţi avem timp, dar unora ne place să ne 
grozăvim. Facem o întrecere? 

— Pînă unde? 

— Pînă dincolo. 

— Nu, ne duce curentul prea jos... 

— Aha! Nici tu n-ai timp. 

— N-am spus de timp. Dar n-o să vin în pielea goală pe mal. 
Ne vede lumea! 

Donos stătea pe colac, cu jumătate a trupului în apă, 
jumătate afară, iar Matei, cufundat pînă la git, se ţinea cu 
mîinile de saulă. Apa era caldă, dar deasupra ei, aerul se asprea 
ușor; soarele cobora spre apus, lungind umbra cazangeriei pînă 
la țărm. 

— Te-ai uitat pe la pescadoare? întrebă Donos. 

— Da, azi-dimineaţă. 

— Și? 

— Nu fac nici o picătură de apă. 

Cincizeci de metri mai sus, se vedeau, înșirate lîngă mal și 
legate cu schele de cală, cele cinci pescadoare cărora li se 
desăvirșeau interioarele și instalaţiile mecanice; peste cîteva 
zile, primul din ele își începea probele. 


Fuseseră lansate cu o întîrziere de aproape trei săptămîni, în 
ciuda angajamentului luat de marangozi, dar nu era vina lor. În 
ziua cînd totul părea pregătit pentru a le da la apă, maistrul 
Golgota făcuse un raport, arătînd că bordajul nu era încheiat cu 
destulă îngrijire, că între madere rămîneau spaţii neadmise în 
norme... 

Inginerul Staicu, din comisia de recepţie a ministerului, care 
inspecta alte vase la Galaţi, venise în pripă, fără să se știe cine îl 
alarmase cu atita repeziciune, dar se arătase mai indulgent și 
înţelegător decît șeful calei. Într-adevăr, între scîndurile 
bordajului erau spații ceva cam mari, nu datorită unei manopere 
neîngrijite, ci lemnului, care se strinsese stînd luni de zile în vînt 
și în soare. Și după o cercetare destul de amănunţită, 
reprezentantul ministerului hotărise că nu e nevoie decit de o 
recălăfătuire. Maistrul Golgota pocnea din măsele; s-ar fi părut 
că soluţia nu îl mulțumea pe deplin. Matei își cam ieșise din fire: 

— Ce-ai vrea? Să dăm jos tot bordajul și să pornim iar, de la 
chilă? 

— Nu știu! Tot ce pot să spun e că așa nu-i bine. Și îmi cunosc 
meseria! 

— Ai pretenţii mai mari decît comisia de recepţie! Ce 
reprezinţi dumneata aici? Pe cine aperi? 

— Apăr cinstea muncitorilor și renumele șantierului! 

Poate era de bună credinţă și îl judecase pripit — da, cinstea 
muncitorilor și renumele șantierului, cuvinte pline de sens, cu 
care nu se putea glumi!... 

Pescadoarele fură călăfătuite din nou — se chituiră încă o 
dată, li se dădu altă vopsea peste prima; paguba șantierului! Nu 
puteai să învinuiești pe nimeni, atita vreme cit vasele de lemn 
se construiau sub cerul liber. Ducă-se! Erau ultimele! 

Singurul lucru făcut de mîntuială, cum scrisese în raport șeful 
calei, fusese călăfătuirea, și pe drept s-ar fi cuvenit să li se 
aplice amenzi vinovaţilor. Dar, după ce descoperise greșeala, 
după ce făcuse atita vilvă, maistrul Golgota se luptase din 
răsputeri să nu fie tras la răspundere nici un muncitor. Ba obţinu 
mai mult: să se plătească din nou recălăfătuirea celor care o 
făcuseră prost prima dată, aducînd pagube mult mai mari decit 
costul repetat al muncii lor, fără a mai socoti întîrzierea. 

— Muncitorului trebuie să-i plătești, că nu-i capitalist; din ce 
să trăiască? Din seul de pe spinare? 


Da, poate avea dreptate, mai degrabă era vinovată 
conducerea șantierului, fiindcă nu descoperise greșeala din 
timp; era și greu să se facă atitea deodată, cu oameni încă 
nepregătiți îndeajuns. Se pornise cam prea repede — Matei își 
recunoștea vina lui... 

Luîndu-și ochii de la pescadoare, Donos arătă înspre cală: 

— Cînd crezi c-o să terminăm cu balamucul ăsta? 

Cum se vedea cala acum, putea într-adevăr să te cam pună 
pe gînduri — era destul balamuc. Spre sud, faleza pierise, dar 
pămîntul rămăsese răscolit, nu avea încă înfățișarea lui viitoare, 
mii de metri cubi mai trebuiau să fie aruncaţi în Dunăre. În 
continuarea acestei rampe sfișiate, cazangeria de sus, ai cărei 
pereţi începuseră să crească peste temelii, nu făcea impresia 
unei lucrări noi, ci a unei ruine, care parcă trebuia doborită și 
aruncată în fluviu, o dată cu mormanele de pămînt. 

Dincoace, cala rămăsese liberă după lansarea pescadoarelor, 
și în locul acestora nu se pusese nimic; nu se vedeau decit cele 
patru șlepuri lăsate în părăsire; încolo, nici măcar un scaleu din 
paturile de construcţie ale viitoarelor șase. 

La cazangerie se lucra fără întrerupere, în trei schimburi care 
se organizaseră de la 1 august, se pregăteau coaste și table, dar 
atit timp cît zăceau în stive, fabricarea lor părea de neînțeles. Să 
pregătești material pentru douăzeci de șlepuri deodată, cînd 
jumătate din ele urmau să fie montate abia la anul! 

Chiar Donos, care fusese convins, cu calculele în față, de 
uriașa economie realizată astfel, începea să se teamă. 
Priceperea lui tehnică se limita la sudură, nu mai fusese prin 
șantiere navale. Grămezile inerte de fierărie, cărora nu izbutea 
să le întrezărească formele viitoare, îi trezeau un fel de panică, 
și Matei o simțea în întrebările lui ocolite, în ochii îndreptaţi cu 
neliniște asupra malului. 

— Donos, ai răbdare încă două săptămîni, și n-ai să mai 
recunoști cala! 

— Răbdare am, să dau și altora! 

— Ei, atunci lasă-mă să-mi priască baia!... 

— Mai stai? 

— Înot puţin și mă întorc. Mă aștepți? 

— Începe să-mi fie frig. 

— Dîrdîie puţin să te încălzești. Nu pleca; vreau să-ți spun un 
cuvînt. 


Matei își dădu drumul spre larg, împotrivindu-se curentului, să 
nu-l ducă la vale; trebui să se lupte din greu ca să revină în 
același loc. 

— Ştii că Dutchievici mi-a adus un anteproiect pentru 
motonavă? Lucra la el de mult, fără să spună o vorbă. Ce crezi 
că urmărește? 

Deși viu surprins, Donos răspunse calm: 

— Să se construiască motonava. 

— Totuși mi se pare ciudat să tacă atita vreme și pe urmă să 
apară ca la teatru, în momentul culminant. 

— A apărut cînd a fost nevoie, zise Donos. Hai la mal! Mi-e 
frig. 

— Stai numai puţin... Nu ţi se pare că Marchidan muncește 
prea mult? 

— Sînt destui care muncesc prea mult. Bunăoară și tu! 

— Eu? Da de unde! Nu vezi că am timp să mă și scald? 

— Numai că nu te scalzi, ci te frămînţi! 

— Nu mi-ai răspuns despre Marchidan. De ce-l poreclesc 
oamenii Plăpîndu? 

— ÎI poreclesc în rîs; tocmai fiindcă-i voinic! 

— Așa, dacă te uiţi la el, sigur, pare robust, dar nu crezi că ar 
putea să fie bolnav? 

— Lasă-l în pace! E vînjos ca un taur. Şi-apoi n-are nici treizeci 
de ani! 

— Ei și? 

O barcă venea dinspre malul celălalt, unde lucrul la reparația 
șlepurilor continua pînă seara tîrziu. Erau toate trase pe mal, 
într-un șir lung, și împreună cu cele cinci ceamuri, în zgomotul 
cu ecouri prelungi al tablelor trîntite, în bocănitul neîntrerupt al 
ciocanelor, în strigătele muncitorilor, dădeau impresia unui 
șantier viu, mai viu decit șantierul adevărat de dincoace, cu cala 
goală, unde la ora aceasta se mai lucra doar la cazangerie. 

Pe bancul de la pupa bărcii, ședea ghemuit, cu șapca pe ochi, 
cu capul cufundat în niște hirtii desfăcute pe genunchi, chiar 
inginerul Marchidan, despre care vorbeau acum. 

Barca trecu pe alături, barcagiul îi recunoscu și-i salută, dar 
inginerul nu ridică ochii; părea adîncit pentru totdeauna în 
hîrtiile lui. 

— L-ai văzut? întrebă Matei. 

— Îl văd mereu. 


— Nu ţi se pare că-i prea palid? 

— Așa e felul lui. Hai la mal că mor de frig! 

— Mai stai puţin! Cîţi ani ai tu? 

— Treizeci și trei. Ai început să uiţi... Mă duc! 

— Stai!... O să ne mai trebuiască sudori. 

— Nu-i greu să-i găsim. 

— Pentru motonavă; proiectul lui Dutchievici e destul de 
îndrăzneț, prevede sudură în locul niturilor, dar îmi place, 
trebuie să avem curaj, să ne înnoim. Miine o să convoc o 
consfătuire tehnică, să vedem ce spun ceilalţi ingineri și 
maiștri... 

— Dacă tot convoci consfătuirea miine, de ce-o mai ţii și cu 
mine, acum? Nu vezi că am început să dirdii? 

— Dirdiie! Așa ai să te încălzești. Ascultă, mie nu-mi prea 
place Golgota; ţi-am mai spus. 

— Nu se poate să-ţi placă toţi oamenii de pe pămînt! Și e bine 
să mai fie cineva care să zică altfel decit zici tu!... Nu mai pot să 
stau; m-am dus! 

— Numai o clipă! Am uitat să te întreb ceva. O mai ţii minte 
pe fata aia care lucrează la magazie? 

Donos îl privi cu coada ochiului; îi năzări deodată că toată 
această convorbire din apă nu urmărise altceva decit să ajungă 
pe ocolite aici. 

— Care fată? 

Știa, dar voia să facă și el ocolurile lui. 

— Nu te preface; una singură e la magazie; și tu mi-ai vorbit 
de ea întii. 

— Ai uitat. Ți-am vorbit cînd m-ai întrebat, nu așa, din senin. 

În afară că tremura de frig, Donos părea schimbat, închis în 
sine și mohorit. 

— Ce vroiai să mă întrebi? 

— Fata asta cere s-o mutăm la trasaj. 

— Asta-i o problemă care privește serviciul tehnic; întreabă-l 
pe Dutchievici sau pe Marchidan. 

— Bine, am să-i întreb. Dar de ce crezi tu că vrea să se mute 
la trasaj? 

— Intreab-o pe ea. 

După o pauză, Donos reveni, gîndindu-se că era dator să dea 
un răspuns: 


— Vrei să știi parerea mea? Mut-o! Cred că nu vrea altceva 
decit să muncească! 

— Mi s-a părut că-i foarte la locul ei! zise Matei, încurajat. 

— Este! Și tocmai de aceea... 

Urmă o tăcere. Donos nu-și exprimă gindul mai departe. Se 
priviră în ochi. 

— Tocmai de aceea, ce? 

— Lasă că-ţi spun altădată! 


leșind de la birouri, Ana Odeta nu se duse pe cală, ci ocolind 
clădirea, se uită la poartă, pe deasupra gardului. Așa cum se 
așteptase, mătușa Didona o aștepta în praful de pe șosea, mai 
înaltă decît portarul care o ţinea la distanţă, gătită, cu pălărie, 
cu voaletă pe obraz și cu două nurci năpirlite atîrnîndu-i de git. 
Ceva mai încolo era Opelul aplecat pe o coastă; domnul 
Masuianos nu se vedea: desigur stătea ascuns, la volan. 

Reveni în faţă, neștiind ce să facă. Întîmplarea i-l scoase în 
cale pe Kreis, care venea de la trasaj. Nu-i spuse că vorbise cu 
directorul; amintirea acestei convorbiri, cu sfîrşitul așa de 
neclar, o urmărea, iritantă, făcînd-o să-i ardă obrajii. Dar îl rugă 
să se ducă la poartă, s-o caute pe doamna cu nurci și cu pantofii 
plini de praf, s-o întrebe politicos pe cine așteaptă și s-o prevină 
că nepoata dumneaei iese abia la ora opt; pînă atunci e 
ocupată. 

Așa își asigura două ore de libertate, pe care nu le sperase; 
putea să-și ia lucrurile de acasă fără să mai vadă pe nimeni, fără 
ceartă și fără explicaţii. 

Cînd ajunse jos, cu ramele la spinare, maistrul Golgota îi 
inspecta barca, legată departe, la marginea calei, ca să nu 
încurce pe nimeni, să nu vină vreun remorcher, vreo șalupă și să 
i-o lovească. 

— A cui e barca asta? întrebă maistrul, cu autoritate. 

— A mea. 

Fata vru să se aplece, să desfacă lanţul; în clipa aceea șeful 
calei întinse  mîna-i butucănoasă și o ciupi de obraz, 
manifestîndu-i o simpatie spontană, dar plină de grosolănie și 
brutalitate. 

— la uita-te-ncoa să-ţi văd nasul, cîrno! 

Ea luă furchetul de jos și îl lovi peste mînă. 

— A, ești sălbatică! scrîșni maistrul. Pesemne nu mă cunoști, 
domnișoară! 

— Ba da! 

— Ştii cine-s eu? 

— Tovarășul Golgota. 

— Și-afar' de asta? 

Ea nu mai răspunse; din cîteva mișcări de rame era în 
curentul Dunării și îndată vîntul din baltă, învolburarea fluviului 
îi topiră furia: Privi furchetul; nu știa cum îl apucase, cum lovise, 
dar fusese o lovitură zdravănă! 


Unchiul Mihalis o aștepta și porniră; trăgind amindoi la rame, 
pe firul apei, la vale, ajunseră în douăzeci de minute. La șapte 
fără un sfert legau barca la pescărie și porneau să urce spre 
oraș, pe sub zidurile închisorii... 

Maiorul Guzgunis era pe scăunel, la poartă; o văzu de departe 
— vedea pe oricine. Se suci înspre ea și o așteptă să se apropie, 
curios, intrigat, plin de nedumerire. 

— Ce-i cu dumneata la ora asta, duduie Odeta? Nu-i nimeni 
acasă. 

Nu-i răspunse; căută cheia sub poartă, stiînjenită că avea un 
martor care astfel putea să descopere ascunzătoarea. Dar 
martorul cunoștea ascunzătoarea mai bine. 

— Mai la stînga, duduie Odeta, dă piatra la o parte!... Acolo! 

Maiorul avea pe umeri un pardesiu maron, făcut dintr-o manta 
ofițerească, dată la vopsit. Și hainele se cunoștea că sînt o 
veche uniformă, vopsită și transformată; numai pălăria, 
înfundată pe urechi, făcea parte din zestrea lui nouă, de 
pensionar, și, după felul cum îi stătea în cap, se cunoștea că n- 
avea obișnuinţa s-o poarte. 

Ana Odeta izbutise să intre în curte și desigur în casă; n-o mai 
vedea, astfel că maiorul nu-și găsea pace. S-ar fi dus după ea s- 
o spioneze, dar nu se potrivea cu situaţia lui în cartier... Aici se 
petrecea ceva necurat! Cine era marinarul ăsta, bătrîn și înalt, 
care venise cu ea? 

Nu putu să rabde multă vreme, mai cu seamă că oaspeții 
ciudaţi cam întîrziau. Trebuia să trimită slujnica, să vadă. Întinse 
bastonul și bătu în poartă. 

— Vasilico!... Vasilico, surdo, fir-ai a dracului! 

Cîtiva copii, de vîrsta primelor clase ale liceului, care se jucau 
cu o minge de fotbal la oarecare distanţă, se apropiară stiîrniţi 
de strigătele lui, luară o formaţie aproape militărească și, ca la o 
comandă, îi defilară prin față, prin flanc cîte unul, bătînd bine 
pasul. Pînă ce maiorul să se dezmeticească, erau departe, 
stricaseră formaţia și, strînși grămadă pe trotuar, începuseră să 
scandeze, cum ar fi spus tabla înmulțirii la școală: 


Dom’ maior, dom’ maior 
Să trăiţi, 
Pentr' onor! 


Ana Odeta nu avea multe să-și adune din casă: cîte ceva de 
îmbrăcăminte — un taior, o pereche de pantofi, două cordoane, 
o cămașă. Își strînse avutul într-un ștergar, apoi se urcă în pod. 
Acolo zăceau, într-un cufăr, lucruri uitate, caiete de școală, 
fotografii de cînd era mică — le frunzări, stîrnind praful — o 
armonică de gură — a cui să fi fost? nu și-o amintea —, două 
flori de hîrtie — de cînd, de la cine? — un pămătuf de bărbierit al 
lui taică-su, o șapcă veche marinărească, o hartă, un felinar, nu 
strînse — aruncate. Și-n fundul cufărului, printre cărți ferfeniţite, 
printre cutii de bomboane vechi, strimbe, pătate, avînd încă 
înăuntru pudră de zahăr, îngălbenită, rîncedă, sclerozată, se mai 
afla un ghem de cîrpă, pus bine cîndva. Uitase de el, nu-și dădu 
seama de la început ce-ar putea să fie, dar îndată ce-l atinse cu 
mîna, amintirile se treziră; îl deshumă ca pe ceva care ar fi fost 
o fiinţă vie și dragă: o păpușă boţită, decolorată, cu cap negru 
de arăpoaică. 

Afară, în stradă, se auzeau copiii, necăjind pe maior, cîntîndu-i 
cu voci piţigăiate: 


Guzgunis maiorul 
Invirte mosorul... 


Păpușa, de mult decedată, era jalnică astăzi, decrepită, gata 
să se destrame, ca un schelet scos din groapă; dar fusese o 
păpușă adevărată, o avea de mult, singura păstrată dintr-o 
familie numeroasă — cine știe pe unde se rătăciseră 
celelalte?!... 

Uitase de sine și rămăsese așa, în genunchi, în faţa cufărului, 
ținînd păpuşa cu amîndouă mîinile, departe, ca pe o amintire la 
care nu avea dreptul să se întoarcă. Și omul care i-o dăruise era 
astăzi aici, stătuseră faţă în față, nu o recunoscuse, n-avea s-o 
recunoască niciodată! 

— Hai, Ana, se face seară! o strigă unchiul Mihalis. 

Maiorul Guzgunis se foia pe scăunel, agitîndu-și bastonul, în 
timp ce pușlamalele îl necăjeau mai departe: 


Guzgunis maiorul... 
Ascute cosorul... 


Deodată tăcură, își lipiră capetele și începură să șoșotească 
tainic, cu privirea în altă parte. 

Ana Odeta ieșea pe poartă, urmată de marinarul bătrîn și 
uscăţiv — uite la el, al dracului! Era prăfuită și nu ducea nimic în 
mîini decît... Maiorul se zgii să vadă, nefericit că nu avea un 
binoclu... Hodorogul din spatele ei căra o legătură cam mare. Ei, 
asta era, cotrobăiseră prin casă! ce putea fi în boccea? Poate 
argintărie, poate bijuterii, lucruri de preț, le furase, se ducea să 
le vîndă, o fi vreun vapor unguresc în port. Dac-ar fi putut să-și 
arunce ochii!... Era grea bocceaua? Nu părea, lunganul o ducea 
ca pe o pernă umflată cu fulgi... Să fi fost mătăsuri? Poţi să știi 
ce lucruri aveau în casă?... 

— Duduie Odeta! Hei, unde-ai plecat? Duduie Odeta, ia vino 
puţin încoa! 

Zadarnic! Simţea că turbează; fata părea că nici nu-l auzise. 
Cum să nu-l audă?... Făcea pe grozava! 

Ochiul nesatisfăcut scăpăra scîntei, dar Ana Odeta nu le 
simţea în ceafă... 

Ceata copiilor o urmărea, amutţită, de pe celălalt trotuar. După 
ce trecu de ei, izbucniră deodată: 


Contesa a plecat 
Să-și caute bărbat... 


Glasurile se amestecară, nu erau exersate pe tema de ocazie, 
n-aveau nici inspiraţie, nici spontaneitate. Era altceva cu 
maiorul, victimă veche și grasă. Ciţiva mai încercară să 
improvizeze, pe cont propriu, un comentariu potrivit situaţiei. N- 
aveau haz — nici măcar răutate. Strigară după ea: ` 

— Doamnă contesă, poftiți, că se răcește mămăliga!... Iti cade 
pingeaua, măria-ta!... Alteța Voastră, v-așteaptă limuzina, dar 
șoferul s-a scăpat în livrea!... 

Văzind că n-o tulbură și că ajunsese departe, tăcură și se 
întoarseră la maior; pentru el aveau repertoriul bogat: 


Guzgunis maiorul 
Trage tirbușonul... 


Ana Odeta le auzi glasurile pînă departe, fără să înțeleagă ce 
spun... Ducea cu ea o legătură de boarfe și o păpușă veche, 
moartă... 

Acesta era singurul avut cu care pleca din casa unde 
nădăjduia să nu se mai întoarcă niciodată. 


Lunea următoare, a doua din august, la șapte și cinci minute 
dimineaţa, începu să hirșie ferăstrăul circular, montat în curte, 
lîngă depozitul de cherestea, și nu tăcu pînă seara — echipele 
mergeau cu schimbul la masă. 

Optzeci de marangozi, douăzeci de timplari și vreo cincizeci 
de salahori, angajaţi cu ziua, forfoteau între cală și depozitul de 
cherestea. Grinzi de brad, cioplite, ca niște traverse de cale 
ferată, erau aduse la ferăstrăul circular, se tăiau în bucăţi de 
cîte un metru, grămezi uriașe, care apoi, cu vagonetele, cu 
roabele, cu tărgile, cu spinarea se transportau pe malul Dunării 
— zece mii de bucăţi, scria în comandă, atita lemn, încît te 
întrebai unde are să încapă... 

Asupra acestei forfote, pe la ceasul nouă, Cocoș intră pe 
poartă; venea de la Reșița, călătorea cu trenul de sîmbătă la 
patru după-masă, se oprise la Brașov, la Ploiești, colindase 
triajele, urmărind vagoanele cu tablă, se certase cu impiegațţii, 
băuse ţuică în silă cu manipulanţii, le dăduse ţigări acarilor — și 
nu închisese ochii o clipă toată noaptea. 

Intrînd pe poartă, dădu cu ochii de un panou, pus proaspăt pe 
zidul administraţiei, în dreapta, o foaie de placaj, vopsită în 
albastru-palid, cu ramă înaltă, cu sticlă deasupra, ca o vitrină — 
gazeta de perete a șantierului, de curînd înfiinţată. 

De la prima aruncătură de ochi, Cocoș descoperi în mijloc o 
fotografie, nu prea artistică, mărită foarte mult de un meșter 
prost utilat și neîndeminatic, dar, cu toate imperfecţiunile, 
recunoscu chipul unui tînăr pe care îl văzuse la sala de trasaj, 
deși nu știa cum îl cheamă și nu avusese de vorbit cu el 
niciodată. 

Deasupra fotografiei scria: „Primul inovator“ — scriere 
frumoasă, în tuș, cu litere de tipar. Dedesubt, pe o bandă de 
hîrtie bătută la mașină, se putea citi: „Kreis Vasile, trasator; 
autorul unei prese de îndoit și găurit coaste, semiautomată, care 
va aduce șantierului economii de...“ 

Urma o cifră lungă pe care n-o mai desluși, fiindcă tocmai 
atunci, din marginea cîmpului vizual, îi atrase privirea un desen 
destul de ciudat, un fel de caricatură, reprezentind un om 
dolofan ca un butoiaș. Se trase un pas în lături, privi mai bine și 
deodată se înroși în obraz: nu era el, nu se recunoștea, nu 
fusese niciodată chiar așa de îndesat și de gras, dar într-un 


anumit fel desenul îi semăna; și-apoi, mănușile negre, îngroșate 
cu tuș, arătau limpede cine fusese vizat. 

Cocoș își privi mîinile, privi desenul iar; deasupra scria: „Ghici, 
cine-i?“, iar dedesubt: „Unul care se poartă cu mănuși“ — fără 
tilc și fără nici un haz. 

Va să zică se găsise cineva care, pe același panou unde era 
fotografia unui tînăr premiat, să pună caricatura sa, cu intenţia 
limpede de a-i da peste nas. Acel cineva nu mai ţinea minte cum 
fusese cantina la început, și cum era azi. Nu știa unde se ducea 
Cocoș, cînd lipsea — credea poate că-i în plimbare la București 
și colindă cinematografele pe bulevard. Nu băgase de seamă că 
în două săptămîni se trăsese la obraz: îl făcuse de două ori mai 
gras. Nu-i văzuse hainele, că erau necălcate, pantofii scîlciați, 
nu-l văzuse alergind prin șantier, cu nădușeala curgîndu-i gîrlă 
pe grumaji — îi văzuse doar mănușile, și le îngroșase, ca să-l 
recunoască toţi și să ridă pe socoteala sa! 

Însă această batjocură nu-i stîrni furia, ci o mîhnire adîncă, 
greu de explicat, mai ales că era vorba de o glumă destul de 
nevinovată, supărătoare fiind doar lipsa ei de haz. 

Mîhnirea îl stăpîni pe Cocoș toată ziua — umblă prin șantier cu 
ochii în jos, posomorit și destrămat. Se dusese vremea fericită 
cînd stătea la taifas cu oamenii, în repaosul de la prînz, sau cînd 
umbla prin ateliere spunîndu-le năzdrăvănii care îi înveseleau; 
acum parcă toţi îi erau dușmani. 

Și nu trecuse mult timp de atunci, o lună abia. Nu le dăduse 
mîncare bună, nu se străduise să-i vadă mai voioși și mai grași? 
Ce-aveau cu el azi? 

Crezuse că e prieten cu toată lumea, nu ocolise pe nimeni, cui 
vroise să-l asculte îi arătase, în felul lui cam mucalit, tot ce-i 
cuprindea inima. Nu că i-ar fi plăcut să trăncănească, dar dacă 
mîinile, capul, picioarele se mai opresc din lucru la cîte un 
răstimp, că doar nu le poţi stoarce într-una, limba, care pînă 
atunci a stat amorţită, găsește prilejul să arate că are și ea ceva 
de făcut... Cocoş dădea drumul la vorbă, cum îl stîrneai, ca 
motoarele care pornesc „la sfert“, bine puse la punct. Spunea 
istorii de toate felurile, să te prăpădești de ris sau să rămii 
îngrozit, întîmplări adevărate sau născociri, pentru fiecare 
folosind același glas gros, de unchiaș hodorogit, dar cu alte 
inflexiuni, cu alte gesturi și mai ales cu alte priviri, încît 


ascultătorul, deprins cu felul lui de a povesti, știa să aleagă 
adevărul dintre minciuni. 

Se aflase din primele zile că responsabilul cantinei fusese 
marinar, încă de mic. 

— Și-acu, de ce-ai venit aici, nene Cocoş? i s-a acrit cu 
marinăria? 

— Păi cu ce vapor să mai plec, dacă s-au dus toate la fund? D- 
ai-am venit, să facem altele; dau și eu o mînă de ajutor și p- 
ormă iar mă duc. 

Prea limpede nu se știa ce anume fusese el pe vapor, fochist, 
ungător, bucătar sau secund, că spunea o dată într-un fel, altă 
dată în altul, îi plăcea să se umfle în pene, fudulindu-se uneori 
cu niște onoruri din trecut. 

— Și pe tovarășul Matei îl cunoşti de-atunci? 

— Nu v-am mai spus? A fost ajutorul meu cînd s-a îmbarcat 
întîi. 

Zicînd acestea Cocoș își umfla gușa și tușea adînc. 

— Dar cîţi ani ai dumneata? 

— Treizeci și unu; par mai tînăr, nu? 

— Și tovarășul Matei? 

— Treizeci și cinci; așa-i că l-aţi crezut mai bătrîn? Neam de 
om costeliv. 

— Păi cîți ani aveai cînd te-ai urcat pe vapor? 

Cocoș era marinar de șaptesprezece ani, chiar el spusese, nu 
demult. 

— Cîţi ani aveam? Paisprezece. 

— Și cel fel de ajutor l-ai avut dumneata pe tovarășul Matei la 
paisprezece ani? 

— Asta de unde-aţi mai născocit-o, oameni buni? Eu am fost 
ajutorul lui, la motoare. Ungător, ca să știți! 

Va să zică se lămurea: tovarășul Matei era mecanic, iar Cocoș 
ungător, și așa umblaseră cu un cargobot italienesc, din 1931, 
pînă în 1934, trei ani la rînd. 

— Și după aia, ce-aţi făcut? 

— Ne-au dat jos la Calcutta. 

— Calcutta e departe, în India. Ce făceaţi pe acolo? 

— Aduceam elefanţi vii, pentru circ. 

— Ai, mă nea Cocoș, spune serios, nu glumi! 


— Așa a fost, cum vă spun: tocmai îmbarcasem cincizeci de 
elefanţi pe punte; mai aveam și tigri, în cuști, și jaguari, 
menajerie, știți. 

— Și de ce v-au dat jos? 

— Aveam un căpitan al dracului, fascist. 

— Ei, haide, spune, ce i-aţi făcut? 

— Lui nu i-am făcut nimic. La mine ţinea mult, nu mișca un 
deget pînă nu hotăram eu; voia să mă facă secund. 

— Cum secund, dacă erai ungător? 

— Nu mai eram ungător; mă făcuse mecanic — am dat 
examen, nu așa, pe nimic. 

— Oricum, mecanic e una, și secund e alta. 

— Ei, dacă nu mă credeţi, nu vă mai spun nimic! 

Nu se supăra, nu se simţea nici încolţit, știa să scape de 
întrebări, cum scapă păstrăvul din miini; trebuia să facă pe 
supăratul, ca să poată pleca, mai avea și datorii de îndeplinit. 
Dar un ceas mai tîrziu, sau a doua zi, cînd găsea timp, era gata 
cu orice lămuriri. 

— la spune, de ce v-a dat jos în India? V-aţi îmbătat, v-aţi luat 
de turci?... 

— Pe-acolo nu sînt turci, mă tovarășe! Nici atita lucru nu știi? 
Păi uite ce-am făcut... Într-o seară, se terminase îmbarcatul, 
urma să plecăm a doua zi, am descuiat cambuza, aveam un 
șperaclu giugiuc... Am luat o ladă cu portocale, ne-am dus cu ea 
pe teugă și-am ademenit elefanții, pe rînd. 

— Nu erau legaţi? 

— Nu, elefantul e animal blînd dacă nu-l necăjești, iar dacă îi 
dai o portocală, zice mersi. Ei, și eu le dădeam portocale, iar nea 
Matei — adică tovarășul, vreau să spun, le scria pe frunte cu 
pensula și cu minium de plumb. 

— V-aţi bătut joc de bietele dobitoace! Și ce v-aţi apucat să 
scriți? 

— Ălui mai mare, elefantul bătrîn, i-a scris: Benitto. 

— Ce-i aia Benitto? 

— Mă tovarășe, mai ridică-ţi și dumneata nivelul politic! 
Benitto, adică Mussolini, așa-i zicea nevasta, e știut. Ei, și dac- 
am terminat cu Benitto, am luat-o pe nevastă-sa la rînd, eu cu 
portocala, tovarășul Matei cu pensula. Are scrisul frumos, poate- 
aţi văzut; dacă nu-l făcea director aici, putea să scrie firme, ar fi 
cîștigat pe puţin tot atît. Într-o jumătate de ceas am pictat toată 


familia, doar că ne-am înșelat, la îngrămădeală: nu poţi să cauţi 
elefantul sub coadă ca pe pisici. Am scris Giulia pe un elefănţoi 
și Ciano pe o elefănţoaică. Se întîmplă, ce vrei, n-am văzut. 

Cum să nu rizi? 

— Hai, vedeţi-vă de lucru, că altfel nu vă mai spun! 

Oamenii puneau mîna pe pilă, pe ciocan — dar cu urechea la 
el. 

— Zi-i, frate Cocoș! 

— Mai era în grămadă și-o juncană, n-am putut s-o 
ademenim, vroiam s-o facem amanta lui Mussolini, Eva Braun. 

— Aia a fost a lui Hitler, le cam încurci! 

— Nu le încurc de loc, a fost întîi a lui Mussolini, și Mussolini i- 
a trimis-o lui Hitler, ca să-l lase în Abisinia, dar nu era să scrie 
una ca asta în ziar, n-aveaţi de unde să știți. Cîrdășie între 
fasciști! 

— Și p-ormă, dacă aţi terminat de scris? 

— Nici n-am terminat, că ne-au prins. Ne-au dus la poliţie, 
căpitanul înjura: porco mio, mascalzoni! — degeaba, după un 
ceas ne-au dat drumul. Banii, cîți aveam de luat, nu i-am mai 
văzut, livretele de marinari abia le-am smuls, altfel vă închipuiţi, 
fără bani și fără hirtii... 

— Dar cu elefanții ce-au făcut? 

— Păi ce să facă? A doua zi, vaporul trebuia să plece la drum; 
cum să-i duci în Italia, iscăliți? Te întoarce în larg și te scufundă 
cu submarinul, așa-i la fasciști. Miniumul de plumb nu-i vopsea 
de ouă, ce să vă mai spun?! A pus căpitanul să-i spele cu 
terpentină; elefantul, animal blînd, s-a supus, dar cînd a simţit 
usturime la ochi, s-a ridicat în două picioare și-a început să ragă, 
cu trompa pe sus... Pe urmă nu mai știu, dar e sigur că în Italia 
nu i-a mai dus. Poate or mai rătăci și azi pe mări, ca Olandezul 
zburător, dac-aţi auzit... 

Urmarea în altă zi... 

Așa le povestise Cocoș oamenilor viaţa sa, fără să ascundă 
nimic, le spusese cum au rămas la Calcutta patru luni, pîn-au 
găsit vapor, cum au lucrat în port ca salahori. Ghandi făcea 
greva foamei, supărat pe englezi, făceau și ei foame, fără să fie 
supăraţi pe nimeni și pe nimic. 

— Pe urmă am intrat la o fabrică; ne spetisem cu sacii, în port. 

— Și-acolo ce făceai, tovarășe Cocoș? 

— Păi... tot cu aprovizionarea, ca aici. 


Ascultătorii se priveau între ei cu coada ochiului, dar nu mai 
ziceau nimic. Cît spunea adevărul, Cocoş avea un glas, cînd 
trecea la născociri, colţurile gurii i se ridicau în sus, ca la 
măscărici, iar glasul căpăta tonuri hazlii. 

— Abia toamna ne-am îmbarcat pe un vapor grecesc, Corina; 
de ăsta cu siguranţă că știți! 

— De unde să știm? 

— Fiindcă s-a scris în ziare; nu prea mult, dar oricum, ceva- 
ceva trebuie să fi auzit! la aduceţi-vă aminte, Corina — ptiu! 
oameni buni, pe ce lume trăiţi?! Păi stai atunci să vă spun. Ne- 
am îmbarcat noi care va să zică la Calcutta, în toamna lui '34; 
pe-acolo-i cald toamna, nu ca pe-aici, plouă mereu și-i zăduf ca 
la baia de aburi... Aoleu, bine că mi-am adus aminte de baie, 
trebuie să fug la fabrica de ciment... 

Trebuia ciment pentru binaua băii, cine să se ducă la fabrică 
dacă nu Cocoș? De-acolo fuga pînă-n port, pe urmă la gară, de 
la gară la Industria lemnului, treceau orele, lipsea de la masă, 
mînca un covrig... Şi pe cine supăra dacă umbla cu mănuși? 

— Tovarășe Cocoș, povesteai deunăzi cum v-aţi îmbarcat la 
Calcutta. 

— Aha! Ne-am îmbarcat pe Corina și am cărat noi de unele, 
de altele, un timp; tovarășul Matei era mecanic al doilea, eu, 
ajutorul lui. Nu prea ne pricepeam la mașini cu aburi, umblasem 
mai mult cu Diesele pînă atunci, dar dacă ai cap te descurci. Ne- 
am plimbat așa pe la Șanhai, ne-am întors la Calcutta, de-aici la 
Haifa, la Marsilia, la Alger; căpitanul n-avea agenţie, vaporul era 
al lui, vapor mărișor, patru mii de tone, cam vechi, dar, mă rog, 
făcea treabă cu el, încărca la nimereală ce se găsea, fără 
mofturi, lua și pasageri, închiria și cabina lui, dormea într-o 
barcă de salvare, în frig. Ce-și zicea: miine, poimiine dau pe 
Corina la fier vechi; să scot din ea cît pot mai mult, chiar și ceva 
unt... Și-așa am ajuns, unde credeți? la Constanţa, colea, la noi, 
era în '36, aprilie, primăvara; umblasem ceva pînă atunci! Eu zic 
căpitanului: „Stăm mult aici, sir?“ — „Da de ce?“ mă întreabă el. 

— Pe ce limbă vorbeați, nene Cocoş? 

— Englezește, ca pe vapor. Dar știu și ceva grecește. Și 
italienește... Franţuzește, mai puţin... „Uite, îi spun căpitanului, 
aș vrea să mă reped pînă acasă“... Vroiam să-mi văd părinţii. 
Vorbisem și cu tovarășul Matei, să-l iau cu mine, să mîncăm 
cozonac și ouă roșii, că venea Paștele. 


— De unde ești de fel, tovarășe Cocoş? 

— De pe valea Trotușului. 

— Și din ce sat? 

— la, un sat de pe-acolo, nu-l mai știu... 

— Cum vine asta, să uiţi satul în care te-ai născut? Te 
pomenești că-ți sînt părinţii chiaburi, și te păzești să nu-ți ia 
cineva urma! În autobiografie ce-ai scris? 

— Nu mi-a cerut-o, da cînd mi-o cere-o, chiar așa am să scriu. 

— Chiabur? g 

— Ce chiabur!? Moșier! Tot Trotușul al nostru a fost. Intreabă-l 
pe tovarășul Matei. 

— A fost la dumneata acasă? 

— A fost, dar altădată, mai tîrziu. Atunci nu ne-a dat voie 
căpitanul. Zice: „Cum să pleci, că miine încărcăm marfă și 
poimiine ne-am dus!“ Ei, dacă-i așa, ce poţi să faci? Te supui. 
Vine mîine, marfă ioc, poimiine neam. Vineri, sîmbătă, nu mișcă 
nimic. În schimb, la căpitan în cabină fel de fel de musafiri, azi 
unul, mîine altul, poimiine cel din prima zi, ziua ailaltă doi, pe 
urmă încă unul — negustori, altceva ce-ar putea fi? lacă așa ne- 
a ţinut trei săptămîni. 

— Și cît staţi, leafa merge? 

— Sigur că merge. Asta ar mai lipsi! 

— Atunci de ce te plîngi? Stai cu burta la soare, sau arunci 
undița, să tot aștepți! 

— Asta să crezi dumneata! Dar rașcheta și pensula cui le lași? 
Vaporul trebuie vopsit, și așa nu mai are rugina de mîncat 
mult... Și, după cum vă spuneam, la vreo trei săptămîni, vin 
patru vagoane, încuiate bine, plumbuite — marfă scumpă, zici, 
să n-o fure pe drum. Înăuntru, lăzi cu mașini, lucru nemţesc; 
unde se duc? În Egipt. Bun. Dă-i drumul la bigi! Începem să 
încărcăm. Încărcătura o aranjează secundul, asta-i regula pe 
vapor. Acum, ce secund? — căpitanul, chiar el! Stă pe puntea de 
comandă, nu scapă lăzile din ochi: „Umblaţi încet!“ „Lucru 
fragil.“ „Nu trîntiţi!“ Negustorii, în păr, care pe chei, care în cală, 
șoșotesc între ei, cîte unul mai pleacă, se mai întoarce. La prînz, 
cîte o sută de lei hamalilor, „Luaţi, oameni buni, să beți un 
rachiu.“ Negustori buni!... Terminăm curînd, marfă puţină. 
„Miine plecăm, sir?“ „Nu plecăm.“ Vin alte vagoane — cinci, și 
iar cu bigile, și iar ţuică la prînz... „Mă Cocean, zice tovarășul 
Matei, ce marfă o fi asta de o giugiulesc atit?“ — „Știu eu? 


Mașini!“... Seara văd că-i face semn un hamal, mai vorbise cu el 
în ajun, se cunoșteau mai de mult. „Cocean, stai aici, nu care 
cumva să pleci în oraș!“... De la opt înainte eram învoiți; dacă 
mai ai putere te duci și bei, ori petreci, treaba ta, dar în zori să 
fii odihnit. Pe la unsprezece, așa, vine tovarășul Matei, mă 
întinsesem un pic, îmi dă un picior din capul scării, dormeam în 
patul de sus. De vorbit, nimic, îmi face doar un semn: vin fuga 
aici! Ne înțelegeam ușor, eram împreună de mult. „Cocean — 
zice — am o misiune de îndeplinit.“ Stăteam lîngă vinciul 
ancorei, pitiți, să nu ne-audă vardia, dar chiar dacă ne auzea, 
era un turc, românește ioc. „Ce misiune?“ întreb eu, dirdîind. 

— De ce dirdiiai? Ti-era frig? 

— Ba mi-era frică, dacă vrei să știi! L-am simţit după glas că 
nu-i lucru curat în jur. „Mă Cocean, zice, știi tu ce-i în lăzi?“ „Ce 
să fie, mașini!“ „Nu; mitraliere, puști și muniţiuni!“ „Hai fugi de- 
aici! Și cui le ducem în Egipt?“ „Nu fi prost! Egipt scrie în hirtii, 
dar în Mediterană cîrmim spre apus.“ „Adică unde?“ „Nu mai 
face pe nătîngul! În Spania, înţelegi?“... Uite, d-aia dirdiiam, 
simțeam eu primejdie în jur. Și zice tovarășul Matei: „Arme 
pentru Franco! Acum ești lămurit?“... 

— El de unde aflase? 

— Nu știu! 

— Cine era hamalul ăla de l-a chemat jos? 

— Nu l-am cunoscut. 

— Tovarășul Matei nu ţi-a spus? 

— Nu. 

— Și nu l-ai întrebat nimic? 

— Nu. 

— Faci taină cu noi, tovarășe Cocoș! 

— lacă nu știu, și ce nu știu, nu spun. Că vezi dumneatale, 
tovarășe, una e să mizgălești niște elefanţi în frunte și alta să 
faci ce se cerea acum! 

— Ce se cerea? 

— Să oprim vaporul pe loc. Zice tovarășul Matei: „Uite ce 
misiune am primit. Mă ajuţi?“ 

— De la cine primise misiunea? 

— De unde să știu? 

— Tovarășul Matei era comunist de pe atunci? 

— O fi fost, dar nu mi-a spus. Ce, crezi că atunci era ca azi, să 
umbli cu carnet în buzunar, să te arăţi în văzul oricui? 


— Lasă, că asta știm și noi. Pesemne că era! 

— Treaba lui! 

— Dumneata erai înscris în partid? 

— Nu. 

— Hai, spune drept! 

— Păi, de ce-aș minţi? 

— Te pomenești că nu ești nici acum! 

— lacă nu-s! Și dacă nu mă credeţi nu vă mai spun nimic. 
Adică de ce-ar fi minţit? Numai că părea de necrezut: prieten cu 
directorul, tovarăși vechi — unul să fie și altul nu?! 

— Spune, tovarășe Cocoș! 

— Lasă, miine, azi nu mai am timp! 

Pînă a doua zi, povestea mergea mai departe, se răspîndea în 
șantier, oamenii erau curioși. Va să zică așa fusese viaţa 
directorului nou! De unde să bănuiești? În trei ani de cînd lucra 
în șantier nu spusese nimănuia nimic, decît despre călătoriile lui 
pe mări — vorbea, nu-l puteai socoti om ursuz... Dar oare Cocoș 
nu le înflorea de loc? Poate înflorea unele, aici însă n-aveai ce să 
înflorești. Istoria Corinei era cunoscută, unii își aminteau, ziarele 
mai curajoase încercaseră să facă tămbălău, legația nemţească 
dăduse dezminţiri; așa se întîmplă, te prinde cu miţa în sac și tu 
zici: „Nu-i mîța mea, n-o știu, n-am văzut-o pînă acum!“ Și 
trebuie să crezi: „Scuzaţi, vă rog, Herrn!“ „Care mai știi, mă, cum 
a fost, a plecat vaporul?“ „Păi n-auziși că nu? Dar las' să 
întrebăm!“ 

— Spune, tovarășe Cocoș! 

— Ce să spun? 

— Cum a fost cu armele nemțești? 

— V-am mai spus! 

— Nu, te-ai oprit. La ce te uiţi? 

— La strungul ăsta, că tare e prăpădit. Am să aduc eu două, 
noi, dar mai tîrziu. 

— De unde să le-aduci? 

— Am eu fabrica mea. 

— Te știam numai moșier. 

— Ce, par chiar așa de pirlit? Am și fabrici, nu doar moșii. Și 
ce strunjești dumneata aici? 

— Dacă zici c-ai fost mecanic pe vapor, trebuie să știi. 


— Ax de cîrmă? Ehei, băiete, dumneata îl tai cu cuțitul, la 
strung! Eu am tăiat un ax de elice de cinci ori mai gros, și numai 
cu bormașina! 

— Asta chiar n-aş putea să cred. Ax de oțel? 

— Dar de ce? De cositor? 

— Cu bormașina? 

— Cu! 

— Aoleu, ce minciună! 

— Nici o minciună! Cînd e zor să faci un lucru, îl faci oricum. 

— Ce zor aveai? 

— Păi asta era misiunea! Dacă nu m-asculţi! 

Oamenii de la celelalte strunguri ciuleau urechile. 

— Hai, povestește, nu te lua după ce spune el! 

— N-are decit să spună, că noi de rupt tot l-am rupt! Misiunea 
era, va să zică, să rămînă vaporul în port; nu așa, pe tăcute, ci 
cu scandal, altfel nu făceam nimic, pleca a doua zi, sau mai 
tîrziu. „Să punem foc, am zis eu; explodează muniţiile, sare 
scroafa în aer, ce scandal vrei mai mult?“ „Nu, asta se cheamă 
terorism, omorîm oameni nevinovaţi, se pune Siguranţa pe 
cercetări, mai mare pagubă decit cîștig.“ „Atunci cum?“ „Uite, 
așa și așa...“ Plan bun! Seara următoare s-a cam terminat cu 
încărcatul, mai rămăsese ceva pentru a doua zi; pe la prînz 
trebuia să plecăm. Tovarășul Matei a coborit, s-a întors peste un 
ceas cu vreo zece burghie în buzunar; bormașină aveam la 
vapor. In noaptea aia eram de servici la mașini, nimic de făcut, 
decît să ai grija dinamului, mergea toată noaptea, și, la o 
nevoie, să pornești pompele, din cînd în cînd. La căldări, un 
spaniol slăbuț, de-al cui era n-am știut, nu știa nici el, se îmbăta 
toată ziua și umbla cam năuc. „Hei, Pedro (nu-l chema Pedro, 
așa îi spuneam eu, cum îi spui grecului lani, iar turcului 
Mustafa), Pedro, zic, dacă-mi dai o liră, poţi să te duci, îţi ţin eu 
locul, tot nu fac nimic.“ (Liră turcească, vreo sută de lei, nu 
eram prost să-l sperii cu lire englezești.) Treabă fochistul n-avea 
prea multă de făcut: să arunce cite o lopată de cărbuni, doar la 
o căldare, să păstreze focul mic. S-a dus Pedro, și-am rămas eu 
stăpîn. Și-a venit îndată tovarășul Matei și ne-am apucat să dăm 
găuri în ax; am muncit așa de la miezul nopţii, pînă pe la patru; 
încă nu se luminase cînd am mîntuit. 

— N-auzea nimeni bormașina huruind? 


— Nu, că mergea dinamul, mai dădeam drumul și la pompe; 
simţeam pași deasupra, căpitanul ieșea să se plimbe pe punte, 
la fiecare sfert de ceas, un minut, n-avea tihnă nici el. Dar chiar 
dacă ne-ar fi auzit, pînă să deschidă tambuchiul, pînă să 
coboare pe scară, eram la locul nostru, cuminţi; de unde să-i 
dea prin minte ce meșterim? Uite așa am ciuruit axul, lîngă 
peretele din fund, mai avea un lagăr și intra în tunel. Nu 
dădeam găuri prea adinci, zece centimetri, mai mult nu se 
putea, dar o să vedeţi că a fost de ajuns. Cînd terminam pe o 
parte, tovarășul Matei se ducea, mișca mașina puţin, abur 
aveam, numai un sfert de tur, nici nu se simţea sus. 

— N-ar fi fost mai ușor să scoateţi buloanele la o flanșă? Șase 
buloane, repede le-ai scos, și-ai sfîrșit! 

— Ușor le scoţi, ușor le pui la loc; ne-am gîndit noi. Într-un 
sfert de ceas se repară, și gata, toată viteza la drum! În schimb, 
dacă se rupe, înseamnă balamuc!... Și-am tot dat găuri, așa, 
cum vă spun, pînă am tocit toate burghiile — au fost de ajuns. 
La jumătate de ceas, aruncam cîte două lopeţi de cărbuni, mai 
mișcăm mașina încet, un sfert de tur. Cînd a început forfota sus, 
axul era sfredelit de jur împrejur. „Bun! zice tovarășul Matei. 
Asta se rupe cum s-o smuci mașina un pic!“ Și ne-am spălat noi 
pe faţă, pe miini, ne-am bărbierit, am ieșit sus... Nimeni nu știa 
nimic — program obișnuit. La zece, strigă căpitanul: „Presiune la 
căldări. Verificaţi mașina, peste două ceasuri plecăm!“ începe să 
iasă fum negru pe coș, noi, tiptil, pe schelă, întîi tovarășul Matei, 
pe urmă și eu — n-am luat nimic, ne-au rămas boarfele acolo, 
amanet. Și ne-a ascuns hamalul ăla, dar unde crezi? La zece 
pași de Corina, pe un remorcher, în postul echipajului; erau 
patru paturi, o masă și nici un om. „Să staţi aici, să nu scoateţi 
capul afară, orice-o fi!“ Spiraiul era deschis, nu vedeam decit 
cerul, și fum, dar auzeam tot, fiecare cuvînt. S-a sfîrşit cu 
huruitul macaralelor, puneau tendele peste bocaporți... Pe urmă 
zarvă sus; „Unde-i mecanicul al doilea?“ înjură căpitanul, s-aude 
pînă la noi: „Porcul s-a îmbătat, a fost astă-noapte în oraș!“ Nu, 
mai adineauri era aici. Cine l-a văzut? L-au văzut mulţi. Dar 
unde s-a dus? Nu s-a înecat? Fuga după el, strigăte, înjurături, 
trece un ceas, sună de unu la siloz — nimic, mecanicul dispărut! 
De mine, ce să spun, nu întreba nimeni, grad mai mic. La două, 
s-a hotărît: „Plecăm fără mecanicul al doilea, găsim altul pe 
drum.“ 


— Cum îţi era inima, tovarășe Cocoș? 

— Cit un purice, parcă nu știi?! Nu venea nimeni la noi, pe 
remorcher liniște, se auzea doar aburul, fișiind încetișor pe o 
țeavă, sus... Pe urmă, Corina dă semnal: huuu-huuu! Vira 
ancora, mola prova! Remorcherul șuieră și el subțire: fiuuu- 
fiuuu!, s-aude elicea, glu-glu-glu, ne mișcăm, pe urmă remorca 
în apă: plici, o legăm — încet înainte! — tragem prova afară. Ei, 
mă Cocean, acu e acu! „Ce zici, Matei, dacă nu s-o rupe?“ — „Se 
rupe, nici să nu te gîndești!“... 

— Și mai departe, tovarășe Cocoș? 

— Mai departe? Nimic! 

— S-a rupt? 

— Păi sigur că s-a rupt. S-o fi învîrtit vreun minut, cît a mers 
ușurel; pe urmă (noi ne dezlegasem, veneam la chei) deodată 
începe fluierul Corinei să urle, semnal de detrasă, așa se zice pe 
vapor, adică alarmă, cum ar fi la tren. Remorcherul înapoi! — 
prinde remorca, trage din nou la chei. Dar ce s-a întîmplat, bre? 
Avarie la mașini!... Asta a fost; acum știți. 

— Bine, bine, dar cum s-a sfîrșit? 

— Grozav! Mai bine nici nu s-ar fi putut. Mare tămbălău: axul 
tăiat! S-a descoperit; mînă criminală! „Ce facem, sudăm?“ Vin 
specialiști... „Cum să sudezi? Ori sînteţi nebuni?“ „Și atunci?“ — 
„Axul afară!“ „Văleu!“... Măi tovarăși, știți ce înseamnă asta? O 
lună în șantier, cel puţin. Dar docul plutitor e ocupat două luni! 
Marfa jos! „Nu descărcăm nimic!“ strigă negustorii. „Nimic!“ 
strigă căpitanul. „Atunci plecaţi cum puteți!“ Cum să pleci?... S- 
au văicărit ei ce s-au văicărit, s-au sfătuit o zi, două, trei, și pînă 
la urmă au zis: „descărcăm!“ Dar acum vezi dumneatale, 
tovarășe, hamalii n-au mai fost luaţi din scurt, ca la început; au 
avut vreme să facă sfat și ei, s-au vorbit, și cînd au dat prima 
ladă jos, buf cu ea de pămînt! Au curs gloanțele pe chei ca 
boabele dintr-un sac rupt... Noi însă plecasem, am aflat mai 
tîrziu, la Constantinopole, adică la Stambul. 

— Dar cum aţi plecat? 

— Uite, cum aș pleca acuma de-aici... Două zile am stat pitiţi 
pe remorcher, a venit hamalul ăla la noi, ne-a adus livrete de 
marinar, pe alte nume, dar fotografiile noastre, înţelegi, lucru 
curat, bine ticluit. A treia noapte ne-a dus frumușel pe un 
petrolier sîrbesc, avea acolo un om, ne-a dat și ceva primeneli, 
și cîte cinci dolari, n-a putut mai mult, și ne-a spus: „Coboriţi la 


Stambul, iar acolo îmbarcaţi-vă pe ce vapor veţi găsi, numai să 
nu fie unul care vine încoa; măcar un an nu vă arătați pe-aici!...“ 
Am făcut așa cum ne-a sfătuit. 

— Adică, ia spune, ce-aţi făcut? 

— Altădată; acum nu mai am timp!... 

Îl mai întreba cîte unul, uneori, glumind: 

— Și pe-atunci tot așa umblai, cu mănuși pe miini? 

— Tot! Le port de cînd eram mic! 

Cînd vezi că omul glumește, glumești și tu. Dar acum îl 
pusese pe panou, nu mai era glumă, gîndea Cocoş — era 
batjocură, în văzul lumii întregi! 

Pe la ora unsprezece desenul dispăruse, decit că el nu știa și 
rămase multă vreme miîhnit. Cine-l scosese și cu ce gînd? Chiar 
responsabilul gazetei de perete, tovarășul Măcărescu, normator 
pe cală, fost mai înainte reporter la ziarul local „Dunărea de 
Jos“, care nu mai apărea de mult. Nu-l scosese din proprie 
iniţiativă, ci la rugămintea lui Donos; se supusese, deși ar fi avut 
cuvînt de împotrivire, numai ca să nu se pună rău cu secretarul 
organizaţiei de partid. Pe urmă începuse să se plîingă unuia și 
altuia, cu glasul stăpiînit, că asta nu-i treabă, dacă tocmai omul 
partidului înăbușă critica și te leagă de miini; era limpede: 
Donos îl apăra pe Cocoș pe baza unei prietenii cunoscute de 
toți. Cui să te plîngi?... Se știa la fel de bine că directorul era 
prieten cu amîndoi. Poftim de mai spune un cuvint! 

Deocamdată nimeni nu avea timp să comenteze prea mult 
acest caz neplăcut; urmarea lui avea să se vadă mai tirziu. 

Țipătul ferăstrăului circular care amesteca într-un acord 
disonant și prelung vibrația oțelului și a lemnului, trimițind-o 
pînă în cel mai ascuns ungher, ca pe niște repetate apeluri, 
forfota marangozilor și a salahorilor, mișcarea neîntreruptă 
dintre depozitul de cherestea și cală, toată această fierbere care 
cuprinsese șantierul se răsfringea asupra tuturora, chiar și 
asupra funcţionarilor din birouri. 

Se petrecea, în sfirșit, ceva nou, începea altă viaţă; 
deschideau ochii, ciuleau urechile chiar și cei adormiţi — prea 
trepidau toate în jur! 

Pînă sîmbătă seara se făcuse ordine pe cală, în afara părții ei 
de sus, care se nivela. O zi, duminică, haosul de jos păruse 
înlăturat. Nu știai ce o să urmeze săptămînă viitoare; 
deocamdată locul, aproape jumătate de kilometru, părea un 


bulevard drept și curat; ar mai fi lipsit să pună Ilie Conţu flori pe 
margine, și chiar bănci, să vină lumea să șadă și să se 
odihnească, privind Dunărea, ca din parc... 

După o zi de repaos, peste această ordine se năpustise acum 
o furtună proaspătă, care ameninţa să încurce iar totul, și să te 
zăpăcească: de sus se aduceau fără întrerupere grinzi scurtate, 
aruncîndu-se în anumite locuri, grămadă. Inginerul Marchidan 
venise de la cinci dimineaţa, directorul îl urmase la cinci și 
jumătate, un ceas mai tirziu apăruse maistrul Golgota, cu 
nuielușa, inginerul Dutchievici fu și el prezent, fix la ora șapte. 
Alergaseră de colo pînă colo, făcuseră încă o dată sfat cu nasul 
în planul calei, pe care îl flutura un vînt tărișor dinspre baltă. 
Unii din ei mai plecau, aveau și alte treburi, se întorceau după 
un ceas; Marchidan însă nu lipsise nici cît să priînzească. Plecînd 
de cu noapte, îi spusese nevestei, nervos, cu vocea cam 
speriată: 

— De acum înainte, ne mai vedem duminica, poate!... 

Nevasta se întristase, îl vedea neliniștit în ultima vreme, îl 
simțea absent, îl auzea gemînd prin somn noaptea, se întreba 
ce-l roade, n-o fi avînd cumva o amantă?... Dar lui Marchidan 
nu-i era mintea la asta!... 

Pe planul de organizare a calei era trecută poziţia fiecărui vas, 
așa fel ca să nu se facă risipă de spaţiu, să încapă toate, iar în 
clipa lansării să nu se împiedice unul pe altul. Cele șase șlepuri 
urmau să se întindă pe două rînduri, în continuarea primelor 
patru, de la cazangeria veche spre sud, la capătul lor fiind 
rezervat locul motonavei. 

Inginerul Marchidan cu Golgota trasau pe teren locul fiecărui 
vas, într-o aliniere militărească. La ora nouă primele repere erau 
gata și echipele de marangozi se și apucaseră să monteze 
tachelajul, traversele scurtate, făcînd patul viitoarelor vase. 
Grămezile de grinzi, aruncate vraiște, începeau să capete forme 
geometrice regulate. Din doi în doi metri, puse două cîte două, 
în curmeziș, încrucișate la capete, ele alcătuiau scaleuri înalte 
de un metru, bine aliniate și prinse apoi cu scoabe. Pene de 
lemn, bătute cu pricepere, făceau ca faţa lor să alcătuiască un 
plan fără nici o ondulaţie, verificată cu nivela de apă. Masa de 
lemn nu se îngloba vasului, era doar patul lui de naștere, dar pe 
el se așezau tablele de la fund, carlingele, coastele, varangele, 


ca pe un tipar, și orice imperfecţiune ar fi transmis construcţiei 
vicii iremediabile. 

Sus, ferăstrăul circular hîrșii toată ziua, toată ziua se tăiară 
tacheţi, fură rostogoliţi jos, și cala îi înghiţi, unul după altul; 
toată rezerva de tachelaj a șantierului fusese dusă pe malul 
celălalt, pentru șlepurile ridicate la reparaţie. 

Spre seară, paturile uriașe își căpătaseră forma, erau aproape 
gata, mai trebuia să fie nivelate; în jurul lor marangozii roiau ca 
furnicile, mînuiau topoare, tesle, ferăstraie — spaţiul începea să 
se limpezească încă o dată. 

Sosiseră, încă de o săptămînă, două trenuri cu fier cornier și 
tablă, așa că la cazangerie continua lucrul în trei schimburi, 
neîntrerupt, ziua și noaptea. 

La atelierul mecanic se asambla presa lui Kreis; i se găsise și 
electromotorul, mai trebuiau să sosească de la Uzinele 1 Mai 
cele două fălci curbate, cu matriţele și poansoanele, care să dea 
forma coastelor și să le găurească. Șantierul nu avea turnătorie; 
aceste două piese de oţel trebuiseră comandate în altă parte. 
Noroc că se găsiseră acolo oameni cumsecade, tot Cocoș 
rezolvase și acum treaba: „Măi tovarășe, zău așa, ce să mai 
umbli cu programare pentru două potcoave!...“ Cele două 
potcoave cîntăreau împreună cinci sute de kilograme — într- 
adevăr nu era mare lucru, hai, treacă! „Mulţumesc, fraţilor!“ 

Și ce dacă purta mănuși? Aducea cuiva vreo pagubă? 

Pentru cine urmărea activitatea în curtea șantierului, chiar 
dacă nu era străin de organizarea ei pe etape, ceea ce se vedea 
apărea deocamdată ca o încîlceală fără margini. 

Cine se mulțumea să-și îndeplinească programul, muncind de 
la șapte la unu, de la două la șase, constata seara că a făcut 
ceea ce i se ceruse — putea să plece mulţumit acasă: 
marangozul care montase scaleuri, salahorul care descărcase 
tablă, trasatorul care scosese șabloane, cazangiul care îndoise 
coaste, strungarul care făcuse pivotul fălcilor pentru presa lui 
Kreis, bucătarul care gătise ghiveci de post și ardei umpluți, 
șoferul care îl dusese pe Cocoș la Uzinele 1 Mai și-l așteptase 
acolo două ceasuri, normatorii care socoteau munca oamenilor, 
contabilii care încheiau statele de plată — și alții, și alţii. Dar 
erau unii, firi mai iscoditoare, care încercau să-și dea seama în 
ce fel se leagă munca lor cu a altora. Pe ei, în unele clipe îi 
apuca teama că mașina aceasta, care mergea fără să fie 


sincronizată, neavînd încă, în chip ciudat, pinioanele angrenate, 
se va poticni cu sunet de metal rupt, sau va sări în sus, în clipa 
cînd pinioanele se vor apropia unele de altele. 

Printre ei trebuia numărat, citeodată, chiar directorul, de la 
care porneau toate. Deocamdată, cu toată harababura 
aparentă, faptele se desfășurau așa cum fuseseră gindite, și 
dacă nu se iveau piedici, peste cele puse în calcul, aveau să fie 
scoase la capăt. În orele lui de neliniște, Matei se străduia să 
descopere piedicile încă neprevăzute, ca să le găsească din 
vreme leacul. 

Într-o asemenea întreprindere nu poţi să faci totul cu mîinile 
tale. Şoferul care merge pe drum, cu camionul, e încredinţat că 
tovarășul său, venind din faţă, nu va avea o clipă de neatenţie, 
să scape volanul, sau una de nebunie, să-l sucească, prefăcînd 
în fărime amîndouă mașinile; fără această încredere ai sta 
acasă, așteptind să mori de moarte bună — dacă e bună vreo 
moarte! Un director trebuie să controleze în ce măsură lucrul se 
îndeplinește după dispoziţiunile și chiar după gîndurile sale. 
Totuși sînt împrejurări cînd e nevoit să se bizuie pe încredere, 
așa cum se încrede șoferul în tovarășul său că n-o să-l omoare. 
„Cine va greși și unde?“, se întreba Matei ziua și noaptea. 

Puteau să greșească toţi, oriunde, și în orice clipă. Ei, haide 
atunci, băiete, ia-ţi concediu și du-te la munte să te odihnești! 

Dar, bunăoară, putea greşi chiar el, înaintea altora. Il vedea 
pe Marchidan gifiind pe cală, din zori pînă după apusul soarelui, 
și se temea ca într-o zi să nu se îmbolnăvească. Poate se 
înșelase puţin în privinţa lui, n-avea atita experienţă, era și prea 
tînăr, dar în ceea ce privește sîrguinţa nu se putea găsi altul 
care să-l întreacă. 

Uneori se oprea pe mal, deasupra calei, anume ca să-l 
privească. Deși se mișca repede, tînărul inginer era croit pe lat: 
avea capul rotund, gitul gros, trunchiul fără talie, groase braţele 
și picioarele. Umbla îmbrăcat cu modestie, sărăcăcios cîteodată, 
în salopetă, sau în pantaloni și bluză cît era vremea caldă. 
Dimineaţa și seara, chiar în aceste zile de vară, punea pe 
deasupra o scurtă cenușie, străveche, de dimie ţărănească, 
desigur o moștenire de familie — și fiindcă toate pe el erau 
întoarse, cîrpite, ţesute și peticite, e drept cu multă migală și 
grijă, i se dusese vestea că și-ar drămui foarte zgircit banii. 
Apariţia lui Dutchievici lîngă el era izbitoare, acesta din urmă 


fiind îmbrăcat cu o îngrijire aproape maniacală. În orice caz, în 
tot șantierul nu se găsea altul care să păstreze cravata pe 
căldurile  înăbușitoare din august. Însă grija lui pentru 
îmbrăcăminte nu supăra pe nimeni, nu se citea în ea nici 
îngîmfare, nici ostentaţie, îi aparţinea organic, dacă se poate 
spune astfel, la fel cum îi aparţinea obiceiul să aibă unghiile 
curate, părul tuns totdeauna la ceafă și obrazul bărbierit 
proaspăt. 

Matei, care nu scăpa din vedere înfățișarea oamenilor, îi 
compara intrigat pe cei doi colaboratori, pînă ce într-o zi, îi veni 
un gind, pe neașteptate, ca o revelaţie, că ponoseala lui 
Marchidan era intenţionată. N-avu însă răgaz să mediteze 
asupra cauzei, era preocupat mai mult de sugestia lui 
Dutchievici; oare acesta nu știa mai multe, fără să spună? S-au 
văzut oameni robuști în aparenţă, care se prăbușesc într-o zi, și- 
atunci se descoperă că erau roși de boli ascunse, la plămiîni, la 
inimă. Pornind de la Marchidan, sănătatea oamenilor deveni una 
din preocupările sale; îmbolnăvirea unuia, sau a altora, putea să 
facă parte din seria piedicilor neprevăzute... 

Intr-o zi, în curtea șantierului apăru o caravană sanitară, două 
autodube vopsite în alb, cu cruce roșie, anexă a spitalului 
comunal, primite de puţină vreme. 

Personalul șantierului trecu pe rînd la vizita medicală, li se 
făcu radioscopia plămiînilor, fură ascultați la inimă, întrebaţi de 
beteșuguri, li se luă sînge pentru analize. 

La sugestia discretă a directorului medicii își aţintiră în mod 
deosebit atenţia asupra unuia, și acela avu parte de o cercetare 
foarte amănunţită. Dar oricît se străduiră să-i descopere vreo 
boală prezentă sau viitoare, deși nimic n-ar părea mai ușor 
pentru medicină, declarară că inginerul Marchidan lon era pe 
deplin sănătos, putea să dea globule roșii și altora, avea peste 
cinci milioane, nimic la stomac, la ficat, la ochi, la plămiîni, la 
inimă... 

Totuși tînărul inginer avea o suferință, numai că prin natura ei 
nu putea fi depistată de roentgen, nici prin analize de laborator; 
cine l-ar fi studiat mai cu luare aminte și mai multe ore pe zi și- 
ar fi dat seama că este un neliniștit. De unde să fi pornit 
neliniștea lui? 

Patru ani se străduise să-și facă un drum, fusese la 
manifestații, luase cuvîntul la adunări, deși nu avea talent de 


vorbitor, de cîte ori putuse se așezase în linia întîi, cînd alţii ca el 
stăteau acasă, rezervaţi, sceptici și disprețuitori, nu refuzase 
nici o însărcinare dată de sindicat sau de organizaţia de partid, 
citea nopţi întregi ca să-și însușească în întregime o meserie 
pentru care nu fusese complet pregătit și, sub înfățișarea lui de 
altfel modestă, izbutise să-și facă nume de om inimos, devotat, 
priceput și muncitor. Ce l-ar fi putut neliniști? 

Nevasta, care avea un suflet sensibil și multă blindețe, în loc 
să fie ursuză și rea datorită infirmităţii, bănuia că el suferă 
fiindcă îi fusese respins proiectul motonavei. 

— Ai să faci altul; e greu să reușești din prima dată! 

— Taci și lasă-mă-n pace! Mai bine că l-a respins, am scăpat 
de o pacoste! Nu te amesteca dacă nu cunoști situația! 

Anteproiectul lui Dutchievici venise aprobat fără observații. 
Acum, o echipă numeroasă de proiectanți, treizeci de inși, 
trecuseră la alcătuirea proiectului tehnic, lucrare de mari 
proporţii, pe care se angajaseră s-o termine în patruzeci de zile, 
cînd în mod normal s-ar fi cerut trei luni. Interesul directorului 
pentru motonavă mergea așa de departe, încît dăduse dispoziţii 
să înceapă trasajul, anticipînd aprobarea proiectului definitiv. 
Așa, după socotelile lui, în ziua cînd acest dosar laborios, faza a 
doua a lucrării, avea să fie gata, era terminat și trasajul și se 
cîștigau aproape două luni. 

Redus la rolul de executant, Marchidan nu manifesta nici o 
invidie; izbucnirea de acasă părea sinceră, deși rămînea fără 
explicaţie. Ai fi spus că se simțea mai bine să lucreze modest și 
anonim, de dimineaţa pînă noaptea, într-o trepidaţie care 
ascundea oamenilor neliniștea din sufletul lui. 

Dar, lăsînd la o parte mobilurile unora și altora, erau mulţi 
care la acea vreme lucrau peste obișnuit; sufla peste șantier o 
briză de energie... Trăiţi veșnic cu teama că nu vor avea de 
lucru pe cît de tari le erau miinile, oamenii vedeau că principala 
făgăduială a directorului se înfăptuise și avea să ţină. Dacă 
terminau tachelajul, pe marangozi și pe tîmplari îi aștepta lucrul 
în ateliere, să muncească fiecare fără opreliște, cît îi ţineau 
puterile. lar ceea ce lăsau ei în urmă pe cală, masa întinsă de 
scaleuri, însemna pentru cazangii garanţia că au de lucru de aici 
înainte ani de zile. 

Bineînţeles, nu credea nimeni că pînă la vara viitoare vor fi 
gata zece șlepuri, anul următor trebuind să fie terminate și 


celelalte zece, pentru care se prelucra fierul acuma. Se 
cunoșteau întîrzierile, obișnuite la toate șantierele, în toate 
timpurile... 

Pînă una, alta, tabla și cornierul continuau să vină fără oprire, 
stivele făceau umbră în fața cazangeriei. Nu se descărca un șir 
de vagoane, cînd în gară se anunţa altul, iar Cocoș, între timp, 
se zbătea la Reșița să nu întîrzie nici transporturile următoare. 

Se mai petreceau și alte fapte neobișnuite în tradiția 
șantierului și multora le stîrnea nedumerire, deși în linii mari 
directorul le vestise din vreme. Bunăoară, nici unul din noile 
șlepuri nu erau puse pe cală, cînd la tîmplărie se lucrau 
viitoarele lor timone; înainte, aceste ultime accesorii se dădeau 
în lucru abia după lansare. 

La sudură se lucrau babalele, ușile metalice, bastoanele 
parapetului, felinarele și celelalte piese de punte care se 
numără cu sutele și, cînd vasul e gata, nici nu se văd la întiia 
privire. La strungărie și în alte ateliere se lucrau axele cîrmelor, 
transmisiunile și restul părților mecanice. 

Toată această grabă, care multora le părea de neînțeles, avea 
o justificare foarte întemeiată și era dictată de o planificare 
riguroasă și clară. Într-adevăr, mărindu-se considerabil fabricaţia 
prin extinderea cazangeriei și a calei, restul atelierelor, care 
deocamdată păstrau vechea organizare, trebuia să înceapă de 
pe acum lucrul, ca să nu rămînă în urmă. 

Nici construcțiile fixe nu erau neglijate în vremea aceasta. La 
cazangeria nouă se ridicau fermele metalice, și hala, fără formă 
pînă acum, începea să apară, uriașă și impozantă, schimbînd 
încă o dată peisajul Dunării. Dacă priveai de pe malul celălalt, în 
perspectiva liberă și largă, viitorul șantier își dezvăluia întreaga 
amploare, lăsîndu-ţi în suflet numai îngrijorarea și teama că nu 
va fi dus pînă la capăt, că se vor ivi obstacole pe care oamenii, 
neîncercaţi încă, nu vor putea să le dea în lături. 

Dincolo, înspre poartă, noua cantină avea timplăria pusă, 
începea tencuitul, iar în partea cealaltă, încadrînd birourile, se 
turnau temeliile clădirii căreia i se zicea, cu un termen larg, 
„complexul sanitar“, fiindcă pe lîngă baia cu aburi și dușuri, în 
anii următori avea să fie completată cu cabinet medical, cabinet 
stomatologic și sală de gimnastică — după vorba lui Cocoş: 
„Curăţenia, sănătatea și vigoarea, fraţilor!“ 


Cînd venea de la Reșița, Cocoș se interesa repede ce mănîncă 
oamenii; abia după ce se încredința că mesele cuprind atitea 
calorii cît scrie la carte, fostul responsabil pornea să viziteze 
furnizorii; trebuia într-una ciment, cărămidă, var, cuie... Se uita 
îngrijorat că dispărea cheresteaua: nu-i nimic, cunoștea pe unii 
și la Industria lemnului... Peste toate acestea mai găsea timp să 
viziteze șantierul, băgîndu-și nasul prin toate atelierele, stînd de 
vorbă cu oamenii. 

— Ce se aude cu lemnele? îl întrebau unii, îngrijoraţi, deși mai 
era pină la iarnă. 

— Asta nu-i sectorul meu, oameni buni! Cu asta se ocupă 
administraţia. Eu mă ocup de partea tehnică, adică de masă și 
de tablă! 

Se plimba prin curte, vedea oamenii împingînd vagoanele, 
pînă deasupra cazangeriei — ușor, linia de garaj, prelungită, 
mergea cam la vale — pui saboţi, să nu scape — și-ai terminat! 
Dar pe urmă, după ce vagoanele se descarcă, luptă-te cu ele, 
cîte douăzeci de inși, să le duci la deal — nu-i rușine, oare, și nu- 
i păcat? 

— Tovarășe director, știu eu undeva... 

Nu putea să-i spună directorului pe nume, cînd erau oameni 
de faţă, deși Matei se uita la el cam mirat. lerarhia, disciplina! 
De ce să dea exemplu prost altora? 

— Știu eu o locomotivă mică, o jucărie, merge cu Diesel, dar 
trage două vagoane ca pe un pai. 

— Ei, și ce-i cu ea? 

— N-ar fi bine s-o luăm noi? 

— Cum s-o luăm? Cine ne-o dă? 

— Asta-i treaba mea! Îmi trebuie doar delegaţie. E cam veche, 
are nevoie de ceva reparaţii, dar sîntem mecanici, ce naiba! 

După zece zile, locomotiva sosea, în convoiul de vagoane cu 
tablă, ruginită și lăsată în părăsire de mulţi ani, pe o linie moartă 
la Reșița. Două săptămîni mai tirziu mergea duduind prin curtea 
șantierului, era vopsită, ba avea chiar și fluier cu aer comprimat. 

— Cum ai luat-o, Cocean? 

— Ca fier vechi. Era pusă în plan s-o topească. Ei au altele, 
nu-s așa de săraci. 

Șantierul avea repartizată o macara, pe șenile, pentru nevoile 
calei, ca să ridice și să transporte piesele mari, atît că urma să-i 
sosească abia în primul trimestru al anului următor. 


Cocoș se plimbă într-o zi pe cală, își roti ochii în sus, deși n- 
avea ce să vadă — ai fi zis că urmărea zborul unui pescăruș 
imaginar. 

— Tovarășe director, cum e cu macaraua aia? 

— O să vină în ianuarie. 

— Adică în martie, poate. Pînă atunci ce facem? 

— Ne-om descurca și noi cu braţele. 

— Oliu, ca pe vremea ăluia, cum îl cheamă, Pazvante, sau 
Năsturaș! Dar ia spune, n-ar fi mai ușor să tragem jos o cale 
ferată? Provizorie! Cînd ne-om muta pe cala nouă, o scoatem... 
M-am uitat eu, ar fi spaţiu. 

— Și ce să facem cu ea? 

— Știu undeva o macara, de cinci tone, adică nici prea mică, 
nici prea mare, dar nu pe șenile, pe cale ferată. Ce să mai 
răscolească pămîntul cu șenilele? Treabă neelegantă! Așa, 
neted, drept și curat — ridică o sută de table și le presară unde 
vrei dumneata. 

— Și poţi s-o aduci tu? 

— E cam veche, mai are nevoie de ceva revizie; dacă-mi dai 
hîrtie și delegaţie... 

— Ce facem de șine? 

— Am cită vrei! Ruginește de pomană în gară, șină veche, 
0,40 lei kilogramul, o nimica toată! 

Șinele sosiră chiar a doua zi — și, spre mirarea tuturor, sosi și 
macaraua, după cîteva ceasuri. 

— Mă Cocean, de unde-i asta? Ai furat-o! 

— Că n-o fi viţea, s-o furi! Am luat-o cu acte. 

— De unde naiba? Și cum ai adus-o așa repede? 

— Păi nu era departe — în docuri. Stătea degeaba. 

— la să văd actele! 

— Il le-am dat lui Mititelu. 

— Cheamă-l încoace. 

— Lasă-l că are treabă. Să vezi, e luată cu împrumut, adică 
nu, cum să spun, cu chirie, uite, i-am dat lui Mititelu contractul... 

— Și ce chirie? 

— Nimica toată: o mie de lei pe zi. 

— Asta-i nimica toată, pentru o vechitură care ne ia două 
săptămîni numai cu reparaţiile!?... Ce fel de gospodar ești tu, 
Cocean? Să reparăm lucrul altuia? 

— De ce al altuia? Nu-i al nostru? 


— Cum i-al nostru, dacă-i cu chirie? 

— Cu chirie pînă ce intră în curte, altfel nu ne-ar fi dat-o; este 
acolo un inginer al dracului, cu nume de motan sau de călugăr, 
Pafnutie. Dar lasă că am eu grijă; în două zile e a noastră, cu 
acte. Mă opresc doar un ceas în București, am un prieten, îl știi 
și dumneata, Buzilă, de la Galaţi, e acum director la P.C.A. Să-l 
vezi ce s-a îngrășat! Bea cafea și mănîncă prăjitură la Nestor. 
Dacă nu ne-o dă, să nu-mi mai spui mie Cocean! 

Tot Cocoș făcu rost de un tractor și de două autocamioane, 
cumpărate ieftin, capturi de la nemți — lucruri bune, doar să le 
repari puţin — ce să mai aștepți repartiţia! 

În acest timp, începuseră să sosească la vadul Chelarului 
lemne de foc, aduse cu șlepurile; nici Ilie Conţu nu aștepta să-l 
îmboldească alţii. 

Altminteri, șeful serviciului administrativ era cam necăijit; 
Donos îl criticase în ședința de partid că folosește mașina 
șantierului în scopuri personale. Mare lucru! O luase de trei ori, 
o dată pentru cumpărături și de două ori își trimisese copiii cu 
nevasta să se plimbe pînă la marginea orașului. „Adică nu poate 
îndrăzni atîta lucru un om care duce în spinare toată 
administraţia?“ 

— Nu, tovarășe Conțu! 

Săriseră toți pe el, îl pizmuiau, nici vorbă, nu vedeau cite 
făcea pentru șantier, și chiar pentru ei. lar dacă-i vorba de 
mașină, cine se zbătuse, cine-l zorise pe Alexe cu reparația? 

Mult timp de atunci înainte Ilie Conţu nu mai umblă decit cu 
tramvaiul, chiar cînd mergea în oraș în interes de serviciu — 
pînă ce Matei îl luă deoparte și-l îmbună: 

— Nea llie, de ce te superi ca văcarul pe sat? 

— Care văcar?... Adică de ce să-mi facă mie Donos 
observaţie?! 

— Mai întîi n-a fost observație, ci critică; nu-i totuna. Apoi nu 
te-a criticat pentru zece litri de benzină, nici ca să te supere, ci 
ca să te ferească de clevetiri. 

— Ei, dacă-i așa, se schimbă socoteala! Clevetitori, e drept, se 
găsesc destui. 

Într-o seară îl pofti pe Donos la masă, ca să-i arate că nu-i 
supărat, îl cinsti cu rachiu, el nu bea, dintr-o cumpătare veche, 
amintită și altădată. În schimb, musafirul, trage-i! — nu se dă în 


lături: „Noroc, nea llie!“... lar mîine la ședință, îţi zice „tovarășe 
Conțu“ și te ia din scurt!... 

Fusese singura lui supărare de cînd era șeful serviciului 
administrativ... Acum îl pîndea alta care avea să se arate curînd. 

Într-o zi, Ilie Conţu constată cu nedumerire că se întîmpla 
ceva ciudat în jurul lui. Biroul era gata, zugrăvit, lustră sus, 
masă de nuc, covor pe jos, două fotolii, perdele — așa cum 
primise instrucţiuni. Pe masă, pus la îndemînă, avea telefon: 
doar întinzi mîna, apuci receptorul și-l ridici: „Alo, alo, da, eu 
sînt...“ Numai că nu răspundea de-a dreptul, ca să nu-l supere 
oricine, pentru nu știu ce, cînd se îngrămădeau multe griji pe 
capul lui. Alături, în anticamera care-l separa de director, se 
ivise și secretara, de puţin timp. 

N-o alesese el, o trimisese contabilul-șef, după socotelile lui. 
Cîteva zile Ilie Conţu nici nu se uitase la ea; stătuse tot cu nasul 
în hirtii. Fata se numea Lenuta, și nu mai era chiar de vîrsta 
fetelor: avea treizeci și opt de ani, pe puţin. Măritată, 
nemăritată? — pe cine să întrebi, și la ce bun? 

Tovarășul Mititelu nu greșise: secretara era cum nu se poate 
mai potrivită pentru acest post. Nu prea tînără, nu prea bătrină, 
nu prea înaltă, nu prea scundă, nici subţire, nici grasă, nici prea 
guralivă, nici prea tăcută — întocmai ce se cere ca să nu bată la 
ochi. De îmbrăcat, se îmbrăca mai mult în taior, cuviincios, de 
șantung sau de olandină, că era cald, cu o bluziță albă, fără 
dantelării. Se pieptăna cu coc, nu ca toate fetișcanele care-și 
flutură părul pe ceafă; ia închipuie-ţi o secretară care-ţi pune 
mapa cu hirtii în faţă, iar peste mapă, părul ei, brun sau blond! 
Părul îl avea negru, și chiar la faţă era destul de negricioasă, cu 
nasul cam mărișor, nu lipsit de frumusete, nas grecesc — 
grecești și ochii, cu privirea cam bărbătească, neînsemniînd că 
toți ochii grecești sînt la fel. Pe lîngă toate acestea, mai avea o 
aluniţă pe bărbie, în dreapta, și una pe mînă, deasupra curelei 
de ceas, iar unghiile și le făcea cu lac roz; nu poţi să pui pe 
biroul directorului o mînă neîngrijită — nu se cade!... La treaba 
de secretară se pricepea fără greș; ori o mai făcuse o dată, ori 
fusese născută pentru ea. Știa pe cine să introducă în birou, pe 
cine să poftească mai tîrziu, sau să amine pe a doua zi, sau pe 
la anul; erau și din aceștia, care veneau numai să încurce 
treaba, și ea îi ghicea numaidecit. Cu telefonul făcea la fel; nu 
oricine putea să vorbească, oricînd ar fi vrut, cu directorul, sau 


cu șeful serviciului administrativ: „Sînt pe teren (sau în cutare și 
cutare loc), vă rog să reveniți mai tirziu!“ Sau: „Lăsaţi-mi 
numărul de telefon, vă anunț eu!“ Mijlocul cel mai iscusit! Dacă 
e cazul, ţir-ţir — îl găsești numaidecit, dacă nu e cazul, taci 
chitic; omul mai revine, azi, mîine — „Nu v-am spus? Vă caut eu, 
am numărul; tovarășul Conţu e ocupat pentru moment, da, da, 


vă anunţ!...“ Bună treabă, și se cîștigă timp! lar cînd omul are 
într-adevăr ceva serios de vorbit, te ridici: „Un moment, vă dau 
legătura“ — Ciocănești la ușă: „Tovarășe Conţu, la telefon 


cutare, sau cutare!“ „Așa? Dă-l încoa! Alo, da, eu sînt!“... 

Sau ai tu să telefonezi: numere ocupate, omul căutat lipsește 
din birou, revii, te înfurii, pierzi timp. Așa, doar un cuvînt: 
„Tovarășă Lenuţța, ia să mi-l cauţi pe...“ 

llie Conţu nu-i spusese secretarei „Tovarășă Lenuţa“ de la 
început. La început nu-i adresase un cuvînt; trecea prin biroul ei 
cu ochii în jos, neîndrăznind s-o privească, rușinat de parcă ar fi 
umblat gol. În prima zi nu-i spuse în nici un fel, a doua zi îi spuse 
„tovarășă“, numai atit; abia după o săptămînă îi adăugă numele 
— i se părea prea prietenos și prea intim. De privit, acum o 
privea, îi văzuse și nasul și alunița — unghiile i le văzuse mai 
demult, dar numai la unghii se uita fățiș, cînd ea i le punea pe 
masă cu mapa de hirtii; la rest, doar pe furiș. 

Avea și buton de sonerie pe birou, apăsai, ţiriia alături, și 
secretara venea  surizind. Bineînțeles, şeful serviciului 
administrativ nu se folosise de sonerie chiar de la început. În 
primele zile se ridica de la birou, crăpa ușa și zicea, curajos, fără 
să privească dincolo: „Tovarășă, te rog să-mi aduci (sau să faci, 
sau să-l chemi pe...)“. În a doua săptămînă, își luă inima în dinţi, 
apăsă pe buton, de ce altceva era pus aici?! — și secretara veni 
numaidecit... De-atunci înainte Ilie Conţu înţelese că soneria era 
instalată ca el să cîştige timp, și-l cîştiga, de cîte ori avea nevoie 
într-o zi. 

Ce mai! — secretara aducea mult folos; dacă avea treburi pe 
afară, dacă întirzia în oraș, la Primărie, la Prefectura de Judetț, la 
Sovrom-Transport, nu-l mai treceau nădușelile la gîndul că îl 
caută unii și alţii și nimeni nu știe de rostul lui. Secretara se 
descurca în chipul cel mai bun; avea un bloc-notes, scria totul în 
el, iar cînd Ilie Conţu se așeza la birou, nădușit, îndată apărea în 
fața lui, fără să auzi ușa deschizindu-se, fără s-o simţi: „A 
telefonat cutare, a spus că... l-am răspuns așa, urmează să 


hotăriți... A venit tovarășul Cocoş, are ceva personal, trebuie să 
vă vorbească negreșit; l-am convocat la ora douăsprezece și 
treizeci, la unu fără un sfert tot trebuia să fiţi aici, vine tovarășul 


Georgescu de la fabrica de ulei“... „Așa, bun!“... 
Secretara hotăra chiar și cît timp să rezerve cutăruia sau 
cutăruia: Cocoș, un sfert de oră — nu după capriciul ei, ci 


judecînd. Cunoștea oamenii, pe care nu-i cunoștea îi lua la 
interogatoriu, îi simţea cît sînt de guralivi, cît e de serios motivul 
pentru care veneau aici, îi cîntărea, la nevoie avea grijă să le 
spună de la început: „Tovarășul Conţu e foarte ocupat; vă rog să 
nu-l ţineţi decît zece minute“ — (sau cinci, sau trei) și nota în 
bloc-notes, să fie știut. 

Oricum ar fi fost nasul ei, alunița din bărbie și unghiile date cu 
lac, secretara îi era lui Ilie Conţu de un ajutor pe care el înainte 
nici nu l-ar fi bănuit... 

Atît că, de la un timp, poate pe la mijlocul celei de a doua 
săptămîni de la venirea ei, cînd se obișnuise să apese pe 
butonul soneriei și să nu mai stea cu ochii în pămînt, începu să 
se petreacă o ciudățenie; nu-și dădea seama ce, era ceva 
neobișnuit; unul din simțurile lui pîndea tulburat în jur pînă ce, în 
sfîrșit, într-o zi se dumeri: secretara mirosea a parfum! El nu 
cunoștea decît mirosul lemnului, al cleiului și celelalte mirosuri 
de bina și de șantier, iar ca parfumuri, le știa pe ale florilor, le 
deslușea numaidecit: regina nopţii, petunie, trandafir, crin — 
avea mirosul bun. La birou mirosea altfel, miros nou, 
necunoscut. Intra la contabilitate, mirosea a cafea — Mititelu era 
cafegiu, umbla cu ibricul și spirtiera după el; în celelalte birouri 
mirosea a tutun, la sudură a cărbune încins și a ozon, mirosul pe 
care-l răspindesc electrozii sfîrfind; la garaj a benzină, pe binale 
a var stins, pe cală a salcie udă și-a mil. Cînd trecea prin biroul 
secretarei — parfum! Se așeza la biroul lui, mirosea a hirtie, a 
cerneală, a lemn lustruit — mobilă nouă; apăsa pe butonul 
soneriei, se deschidea ușa: parfum! 

Ilie Conţu începu iar să se uite la secretară pe furiș, cu capul 
strîns între umeri, bătînd cu vîrful creionului în mapă, nervos și 
nedumerit... 

Dar treaba mergea, de ce să minți? Secretara își făcea datoria 
cu pricepere și cu sîrg: 

— A telefonat tovarășul Cocoş, de la Reșița: zice că la Mediaș 
sînt porci ieftini. 


— Porci, aha, da, în Ardeal se găsesc porci buni! N-ai întrebat 
cu ce preț? 

— Ba da: cincizeci de lei kilogramul, viu. 

— Ce fel de porci, mari, mici? Trebuia să întrebi. 

— Am întrebat: între 80 și 120 kilograme. Tovarășul Cocoș 
cere bani pentru acont. 

— Bine, hai la Mititelu... Tovarășe Mititelu, de ce fonduri 
dispunem, uite ce-aș vrea... 

— E greu, tovarășe Conţu... Pentru așa ceva n-am fonduri. 

— Lasă, lasă, o scoţi dumneata din condei... Tovarășă Lenutţa, 
notează: cine dorește porci, pentru nevoile familiei, să se înscrie 
la secretariat, azi — cincizeci și cinci de lei kilogramul viu (să fie 
o rezervă, pentru transport și pierderi, pe urmă om vedea noi, i- 
om ieftini) porci de Ardeal, între 80 și 120 kilograme, costul se 
reţine la salariu, în două rate... Nu, în trei rate... Hm!... În patru 
rate, tovarășă Lenuţa. Să se copieze pe ozalid și să se afișeze în 
tot șantierul. Întocmești tabelul, poimiine dimineaţă mi-l 
prezinți... 

Ilie Contu strîmbă din nas: gustos porcul, sarmale, afumături, 
cîrnaţi, untură, ţine pînă la primăvară, ai ce pune la foc, dar cît e 
viu, miroase urit... Aici, în schimb, miroase a parfum! Ce parfum 
o fi? 

— Tovarășă Lenuţa, nu ţi-a spus cumva tovarășul Cocoş cînd 
vine? 

— Ba l-am întrebat; joi noaptea e aici. 

De ce l-o fi întrebat? N-a pus-o nimeni! lacă, el ar fi uitat; cînd 
ești cu receptorul la ureche, uiţi o mulţime din cîte aveai înainte 
în gînd. 

— Tovarășă Lenuţa, notează: vineri, la ora 12, consfătuire cu 
tovarășul Mititelu și tovarășul Cocoş; ai grijă să-i anunţi. 

Secretara știe ce are de făcut: vineri, la ora 12, masa de lîngă 
geam e pregătită, cu un scaun în cap, cu două scaune deo 
parte și de alta, cu trei bloc-notesuri puse la locul potrivit, cu trei 
creioane ascuţite fără cusur. Perdelele flutură, o dîră de soare 
taie covorul în două, Mititelu și Cocoș așteaptă să pice șeful 
serviciului administrativ — e pe teren; iacătă-l a și sosit, fix! 

— Eraţi aici? Poftiţi, să nu pierdem timp! 

Secretara închide ușa după ei. „Alo, da... Nu vă supăraţi, e în 
ședință... Da, da, vă chem eu mai tîrziu...“ 

Dira de soare s-a mutat de o palmă pe covorul ruginiu. 


— Atunci, măi tovarăși, s-a hotărît! 

Ce s-a hotărît? Se face cooperativă de consum în șantier; de 
ce să piardă oamenii ore întregi pe la cozi? Untdelemn, zahăr, 
făinoase, pînză, stofă, bocanci — pe numărul punctelor din 
cartelă... Cocoş are instrucţiuni. 

— Lăsați, mă descurc eu; dacă n-oi face-o, să nu-mi spuneţi 
Cocoș. Localul? Păi m-am și gîndit: magazia de lîngă bucătărie, 
să fie aproape de cantină, vin oamenii la masă, intră și la 
cooperativă. Da, bineînţeles, deschis în timpul prînzului, păi cum 
altfel? 

— A, tovarășe Cocoș, fiindcă veni vorba de cantină, cum 
facem mesele noi? 

— Mese mici, tovarășe director administrativ. Cum?... A, nu, 
de ce să fie ca la cazarmă? Mese de cîte patru persoane. Brad? 
Sigur, merge și brad... Dacă nu ocupă prea mult loc? Nu, m-am 
gîndit eu. Lasă să stea oamenii în voie, se scoală unul, vrea să 
plece, dă scaunul la o parte, de ce să-i supere pe ceilalţi, să 
umble călare pe bănci? 

— Alo, da, 12 și 45; sînteți înainte! S-a terminat chiar acum, 
vă dau legătura numaidecit... Tovarășe Conţu, vă rog vorbiți... 

lar parfum! 

Și după asta... Într-o zi, intrînd în birou, Ilie Conţu rămase cu 
ochii zgiiți: lîngă telefonul negru, dintr-un păhărel se uita la el, 
vesel și zglobiu, un trandafir alb. Se așeză pe scaun, îl privi 
temător, întinse mîna să-l ducă la nas, se feri. Nu zise nimic, nici 
multumesc, nici ce caută ăsta aici: tăcu. Peste un ceas, cînd să 
plece, își băgă nasul în biroul celălalt. 

— Tovarășul director i-aici? 

Nu era, dar pe masă, lîngă telefon, alt trandafir, nu alb, ci roz. 
Ilie Conţu se mai linişti, alergă prin șantier, dete porunci, strigă, 
beșteli, „pierdeţi timpul!“ — de ce roz? — și la urma urmelor, alb 
sau roz, ce-i cu acești trandafiri? 

La prînz, cînd reveni în birou, nădușit, uitase. Dar trandafirul 
era în același loc, soarele trecuse peste el, îl ofilise puţin, în 
schimb îi răscolise undele de parfum. Se așeză pe scaun, întinse 
mîna, îl duse la nas, zîmbi. Apoi îl puse la loc, repede, cu un gest 
speriat; clanța se mișca încet, scîrțiind — secretara se vestea 
discret. Îl găsi ciocănind cu vîrful creionului în cristalul de pe 
birou, încruntat la chip. O privi pe ascuns — dar trandafirul era 


alături, alb, puţin pălit, răspîndindu-și parfumul suav... Ei, și ce- 
nseamnă un trandafir!? 

Un trandafir? Poate să nu însemne nimic... 

Cocoș era la cazangerie, nu singur, se adunase multă lume, și 
directorul, și inginerii, și maistrul Golgota cu nuielușa în mînă. 
Acesta se uita la mănușile fostului responsabil al cantinei și 
pocnea des din măsele. 

Nu veniseră aici pentru presa lui Kreis — aceea intrase în 
funcțiune de o săptămînă și mînca fierul cornier cum mănîncă 
italienii flămînzi macaroanele... Costase șaizeci de mii de lei și 
economisea cinci sute de mii într-o săptămînă. 

Inlătura și nevoia verificării: de ce să mai compari coasta 
îndoită, cu șablonul, cum se făcea înainte — altă pierdere de 
vreme! — cînd ieșea de la tipar, pe forma fălcilor, controlate 
odată pentru totdeauna? 

Dar nu se bucurau toţi, cum s-ar crede, de hărnicia mașinii. 
Erau printre cazangii unii mai înceţi la minte, sau prost sfătuiţi, 
care vedeau în ea dușmanul venit să le ia pîinea. Asemenea 
temeri s-au născut totdeauna în trecutul omenirii, ori de cîte ori 
s-a ivit o mașină nouă, concurînd puterea și iuțeala miinii. 

Deocamdată primejdia nu era chiar la ușă, rămiînea de făcut 
muncă destulă, o bună parte din coaste aveau forme variate, 
încît nu se puteau îndoi decit cu ciocanul. Bine, și pe urmă? 

Abia se obișnuiseră cu presa, n-o mai priveau chioriș, în colțul 
ei unde modela fierul, harnică și plină de modestie, cînd cineva 
venise cu o nouă născocire, și de aceea se adunase astăzi atita 
lume. 

Munceau în șantier doi oameni, unul în vîrstă, Ițu lon, altul 
flăcău, Itu Florin — tatăl și fiul, primul găurea table, al doilea 
lucra în alt loc, frezor la atelierul mecanic. 

Tablele nu se găuresc cu poansoneza, care dă deformări 
neîngăduite de norme, ci cu bormaşina de mînă. Multă migală, 
să tragi linia, să însemni găurile, una cîte una, și-apoi să le iei la 
rînd, mutînd mașina deasupra fiecăreia: îţi rupe umerii și-ţi 
arcuiește șira spinării. 

— Mă băiete, zice într-o seară Ițu lon, la cină, mie mi-a venit o 
idee... 

Și-i explică fiului: acesta pricepe iute, e doar în meserie. 

— Dar pentru asta trebuie o bormașină radială; de unde o 
luăm? întreabă tatăl, în încheiere. 


— i-o fac eu, dintr-o bormaşină de mînă. 

Și gata, fără discuţii multe, fără planuri, doar cu o schiţă 
întocmită la iuţeală, ca să ai pe ce obţine aprobarea serviciului 
tehnic, astăzi se face proba născocirii: altă glumă! 

Pe un pat metalic, se pun tablele una peste alta, zece bucăţi 
— în total patru centimetri grosime. Se trasează și se 
cherneruiește numai prima — se cîștigă nouă sute la sută din 
vreme. Două șine de vagonet, fixate în beton, mărginesc patul, 
pe o parte și pe alta, în toată lungimea; cheltuială derizorie — 
șine Decovil zac stive în curtea șantierului. Pe fiecare din șine 
alunecă un vagonet — numai roatele și șasiul, și amîndouă sînt 
legate între ele, pe deasupra tablelor, cu o grindă de metal care 
susține bormașina, îngăduindu-i să se miște milimetric, după 
dorinţa manipulatorului. 

Aceasta este născocirea. Un singur om poate deplasa 
ansamblul în toate direcțiile, împingîndu-l cu mîna. O dată 
burghiul adus deasupra semnului, nu mai rămîne decit să apeși 
pe buton, să pornești mașina de găurit, și-apoi cu o pirghie s-o 
împingi în jos, pe măsură ce se macină fierul. In șaptesprezece 
secunde și cu o singură mișcare se găuresc zece table; peste 
alte cinci secunde s-a și trecut la gaura următoare. 

„Oul lui Columb!“ își zice maistrul Golgota, lovindu-și ușurel 
carîmbii cizmei cu nuiaua. 

Ceilalţi urmăresc în continuare evoluţia dispozitivului pe 
deasupra tablelor de patru metri lungime. E aproape de 
necrezut, dar cu ceasornicul în mînă se dovedește că această 
jucărie, care s-a construit în șase zile, face munca a optsprezece 
oameni. 

„Cînd o să mă întorc data viitoare — gîndeşte Cocoş — pe 
ăștia doi am să-i găsesc fotografiaţi la gazeta de perete. Bravo 
lor, merită, au făcut treabă bună! Dar ia să văd, mie ce poză au 
să-mi mai pună?“ 

Se oprește mașina; demonstraţia e terminată, convingătoare 
pentru toată lumea. 

— Tovarășe lţu, zice directorul, apropiindu-se de născocitor și 
stringindu-i mîna, bătătorită, ca a tuturor care lucrează cu fierul, 
îți mulțumesc în numele șantierului! 

Fără vorbe de prisos! 

— Tovarășe Gheorghidiu, zice el în continuare, să se facă 
desene complete și să se trimită ministerului... (Apoi, se întoarse 


spre inginerul-șef, care a urmărit totul impasibil, cum îi e firea.) 
Veţi da dispoziţii să se confecționeze alte două ansambluri, după 
același model, și să fie montate direct în hala nouă. 

Altceva nu mai e de spus. 

— Bună ziua! 

Se răspîndește repede toată lumea. Numai Cocoş mai rămîne 
cu cazangiii, inspectează cu mare competinţă născocirea făcută 
de lțu — tatăl și fiul. Pe urmă se uită la ceas și nu-și poate 
ascunde o tresărire. Grozav de repede trece vremea! 

— Eşti grăbit? îl întreabă Ițu Florin. 

— Da, plec la Reșița astă-seară! 

— Dar ce tot învirtești dumneata pe-acolo? 

— Mă duc să-mi inspectez fabricile! Nu v-am spus că sînt 
industriaș? Ori nu m-aţi crezut?! 

Sună telefonul: tîr, tîr... Secretara îl caută pe Cocoș din atelier 
în atelier. 

— Alo, da, e aici! Bine, îi spun!... Tovarășe Cocoș, înainte de 
plecare să treci pe la tovarășul Conţu, negreșit! 

E ceasul patru și jumătate. Ilie Conţu şade la birou, cu nasul în 
niște hirtii; nu mai cunoaște mirosul hirtiei, acum parcă toate 
miros a parfum. Lîngă telefon, trei garoafe, într-un păhărel mai 
lung. Garoafe roz; și-a băgat capul și dincolo, la director: tot 
garoafe, tot trei, dar albe. Ce-o fi însemnind alb, ce-o fi 
însemnînd roz? 

— A, tovarășe Cocoș, bine c-ai venit. Cînd pleci? 

— La șase. 

— La șase, hm! Rămii noaptea asta în București? 

— Da; tovarășul Matei mi-a dat niște hirtii să le duc miine la 
minister. 

— Și mai departe, cînd ai tren? 

— La nouă treizeci. 

— Accelerat? 

— Automotor. 

— Așa, hm, hm! 

— Aveţi vreo nevoie la București? 

Ilie Conţu se face deodată roz, ca garoafele de pe birou. Bate 
cu vîrful creionului în cristal. 

— Vroiam să te rog ceva, dar lasă, altădată, cînd o să ai timp 
mai mult! 

— Îmi fac eu timp. Vreţi să vă cumpăr ceva? 


— Da... Nu, lasă, mai vorbim noi. Drum bun! 

Cocoș iese nedumerit: „De ce m-o fi chemat ăsta aici?“ 
Secretara îl privește lung. Se oprește, o privește și el, mai lung. 
Nu-i trezește nici o sfiiciune, nu se teme de femei, una singură l- 
a scos puțin din minţi, dar aia nu-i aici. 

— Ai plecat, domnule Cocoș? 

Ea stă în picioare, cu un șold rezemat de birou; își leagănă 
șoldul celălalt și ride prietenos; el îi vede limba, albicioasă, și o 
măsea de aur în fund. 

— Incă nu, dovadă că sînt aici; dar plec chiar acuși! 

Ea își mai leagănă șoldul o dată; are un șold mare, rotund, ori 
pare așa fiindcă stă frîntă pe o parte, cu un fel de alint. 

— Și ce ne-aduci cînd vii? 

lar ride, cu ochii făcuți mici, iar i se vede limba și măseaua de 
aur, lucind. 

— Tablă, cornier și două vagoane de porci! răspunde Cocoș, 
scurt. 

Și rămîne zgiit, cum i-ar spune: „Poftim, ce-ţi aduc! Dacă nu-ți 
place, să nu te mai alinţi cu mine, că nu m-ai nimerit!“ 

Ea face: „Uf“... Într-un chip care vrea să spună: „Vai, ce om 
uricios!“ 

In curte, Cocoș clatină din cap, gindind: „Prea dă din șold 
pramatia asta, ca să nu îmbrobodească pe vreunul, curînd!“ 

Dar dacă un trandafir nu înseamnă mare lucru, trei garoafe 
trebuie să însemne mai mult?... 


Pepa era bolnavă, în spital, de două săptămîni; căzuse într-o 
zi pe punte, după prînz, cînd ducea vasele la bucătărie, și nu 
mai putuse să se ridice; avea gura încleștată, amorţită — și 
înțepenită o parte din trup. Pe urmă, la spital, își revenise, își 
recăpătase graiul, treptat, începuse să miște și mîna dreaptă, 
paralizată la început, nu o durea nimic, părea mai liniștită și mai 
senină decit oricînd, dar lumina din ochi i se stingea, încetișor, 
viața o părăsea, în fiecare zi cîte puţin, fără știința medicilor și 
fără putinţa lor de a o opri. 

Seara la șase, Ana Odeta pleca de la șantier, lăsa barca la 
vadul Chelarului și se ducea la spital — căpătase un bilet de 
intrare, putea veni oricînd. Unchiul Mihalis venea peste zi. 

August se apropia de sfîrşit, castanii din curtea spitalului 
începeau să pălească, soarele era mai blind, spre seară se 
îmbrăca într-un văl trist. 

— Pepa, am venit. 

Bătrîna stătea cu ochii închiși, cu mîinile peste pătură, întinse 
pe lîngă trup. Răspundea, într-un tîrziu, deschizind blind ochii 
stinși: 

— Tu ești? 

— Da, Pepa. 

— Ce-ai gătit azi? N-aţi stat flămînzi? 

— Nu te gîndi la asta; cum o să stăm flăminzi?! 

Unchiul Mihalis se ducea la piaţă, după cumpărături, seara 
Ana Odeta gătea pentru a doua zi, făcea totul, fără nici un 
ajutor; pe cine să aduci? Oamenii pe șlep așa au trăit 
întotdeauna, cu puterile lor, fără să ceară sprijin străin. 

O dată îl întîlni pe Costea la căpătiiul bolnavei; nu-l mai 
văzuse între timp, îi lăsase doar mia de lei, la Agenţie, într-un 
plic închis, scriindu-i numai atit: „Ai fost foarte bun; îţi 
mulțumesc.“ 

Costea era posomorit, cam nebărbierit, tras la faţă, părea că 
nu doarme destul. Ea se simţea stinjenită în faţa lui, mai ales că 
el n-o întreba nimic. In schimb, îl întrebă Pepa pe el, mai tîrziu, 
fără să-l vadă, cu ochii închiși: 

— Ce ai tu pe suflet? la să-mi spui! 

El nu răspunse: ridică din umeri și se posomori mai mult. 

— Cum e acasă? stărui bătrîna. 

— Cum să fie? 

— S-au copt prunele? 


— Se pirguiesc; au să fie coapte curînd. 

— Să-mi aduci. Merii au rod frumos? 

— Da, a fost un an bun. 

Pepa deschise în sfîrșit ochii, întoarse capul spre el și-l privi 
lung: 

— Ce-ți face nevasta? 

— Ne-am despărțit. 

— Te-ai luat de alta? 

— Nu. 

— Păi atunci cum? Te pomenești că și-a găsit ea... 

— Nu! S-a dus la părinţi. 

Bătrîna nu-l mai întrebă altceva, și el nu spuse mai mult. 

Ana Odeta nu păstra nici un simțămint femeii aceleia care o 
primise așa de dușmănos, fără nici un motiv, și-acum nu știa 
care din ei, Costea sau ea, era de compătimit; dar probabil lui îi 
venea greu serile, singur, în casa în care trăise cu ea atita timp. 
Ştia, fiindcă și serile ei, pustii, îi apăsau sufletul, de la apusul 
soarelui pînă ce adormea, tirziu. 

Nopțile se făcuseră reci pe șlep, fierul punţii îngheţa, silind-o 
să se închidă în cabină îndată ce sfirșeau cina — și pe urmă n- 
avea altă tovărășie decit pereţii de scînduri — și o păpușă 
veche, agăţată deasupra patului, la căpătii. O privea cu ochii 
muţi, cu obrazul împietrit, cu ceva rece în inimă, cum și-ar fi 
privit propriul ei chip, mort de mult. 

Peste viaţa ei, necugetată, ușoară ca spuma șampaniei pînă 
la un timp, se lăsase deodată un cer aspru, nu cenușiu, 
străbătut de lumini orbitoare, cerul iernilor de la pol, cum și-l 
închipuia, fascinant, rece și fără nădejdi. Dar orice alt cer ar fi 
fost altundeva, în sud, cer înalt și limpede, legănat de zefir, ea 
știa că va rămîne aici, ca și cum în ghetțurile veșnice ar fi avut 
înmormiîntată o fiinţă de care nu se putea despărți. lar această 
ființă era poate chiar făptura ei, pierdută demult și regăsită cînd 
n-ar fi bănuit, și totuși incapabilă să-și reia destinul din locul 
unde fusese rupt. 

lubea un om — și cît e lumea de mare nimeni nu știa taina ei 
— dar era despărțită de el prin vrăji și blesteme de nedesfăcut... 

Intr-o seară, îl întîlni cînd ieșea pe poarta spitalului — era ora 
opt — și-atita de uimită fu să-l vadă venind, încît fără voia ei se 
opri. Matei se ducea spre oraș, mergea cu mîinile în buzunare, 
cu umerii puţin aduși, privind în trotuar, pesemne cu gîndul în 


altă parte, fiindcă, în clipa cînd ridică ochii și-o văzu, se opri și 
el, tresărind; dacă mai făcea un pas o izbea, cum se întîmplă 
uneori să se izbească doi oameni în mers, fără intenţie și fără 
vina nici unuia din ei. 

În prima clipă o privi neatent; e sigur că nu o recunoscu, dădu 
să facă un pas în lături, s-o ferească și să-și vadă de drum. Exact 
tot atunci ea făcu aceeași mișcare și amîndoi se legănară 
nedeciși, o dată, sau de două ori, cum iarăși se întîmplă uneori 
cu doi oameni care se întîlnesc și caută, reflex, să-și facă loc. 

Abia după ce izbuti să-și despartă calea lui de a ei, el o 
recunoscu și o salută, cu atît mai repede și mai prevenitor, cu cît 
păstra, supărătoare, amintirea unei seri cînd poate lăsase 
impresia că așteptase să fie salutat el întîi. lar de aici, fiindcă 
erau faţă în față, nu se puteau despărți fără un cuvint. 

Cînd vezi pe un om ieșind dintr-o casă e poate o indiscreţie 
să-l întrebi de unde vine; cînd iese dintr-un spital, și atît de 
tîrziu, e aproape o datorie. 

— De unde vii? întrebă Matei, aruncînd o privire asupra porții, 
cu firma sus. 

— Am o mătușă bolnavă, răspunse ea. 

Și tăcură. Dialogul obișnuit se sfîrșise, acum fiecare se 
cuvenea să-și vadă de drum. Dar șovăiau amîndoi, și-atunci Ana 
Odeta, ca să curme tăcerea, ridică ochii și zise, ceea ce credea 
că e datoare: 

— Vă mulțumesc foarte mult! 

— Pentru ce? 

— Pentru că m-aţi mutat la trasaj. 

— AI... 

Pășea puţin nervos, poate nu-i plăcea să i se mulţumească, 
poate socotea că era o chestiune de serviciu, în care nu încap 
mulțumiri. 

O văzuse de atunci, lucrînd cu Kreis, întinzînd șipca, mutînd 
greutăţile, fără să-și ia ochii de pe planșetă cînd intra el, și 
aflase că era nu doar îndemiînatecă, ci și foarte talentată pentru 
acest nou meșteșug. 

— Încotro mergi? o întrebă, cu un ton mai comunicativ. 

Ea arătă cu mîna spre oraș, incapabilă să răspundă prin 
cuvinte; după o sută de metri trebuia s-o ia la dreapta, ocolind 
spitalul, ca să ajungă la Dunăre, unde lăsase barca. 

— Mergem împreună! zise el, simplu, limpezind situaţia. 


Și porni, fără să o vadă, simţind-o însă alături, prin alt simţ 
decît acela care putea să-i vestească prezenţa ei materială; 
simţi, ceea ce nu-și amintea dacă mai simţise vreodată, 
vecinătatea unui suflet îmbrăcat într-o alcătuire femeiască; și 
acel suflet impalpabil, dar ale cărui efluvii ajungeau pînă la el, 
trezite de căderea nopţii, dădea clipei un farmec cald, îmbietor 
și de o mare puritate. 

La colţul spitalului ea se opri. 

— Eu o iau la dreapta, biigui, fără să-l privească. 

El simţi, pe neașteptate, o scurtă panică, i se păru că ea îi 
este o fiinţă dragă, o iubită veche care acum vrea să-l 
părăsească. Simţi nevoia să se apere, să n-o lase, nu avu alt 
gînd și altă judecată. 

— Pot să te duc mai departe? 

Ei nu-i veni să creadă; ridică ochii spre el, îl privi cu atita 
spaimă, și-n spaima ei se amesteca atita bucurie nesperată, 
încît, dacă el n-ar fi avut propria-i tulburare, i-ar fi văzut nu doar 
ochii, ci sufletul zbătîndu-se, fluturînd în irisul care răsfringea 
noaptea — și ar fi avut revelaţia întreagă. 

Nu-i răspunse, n-o asculta glasul, făcu un semn din cap, 
arătîndu-și încuviințarea o dată cu panica. 

Strada care cobora la vad era nepavată, bolovăânoasă și 
neluminată; zidul și castanii din curtea spitalului, aplecaţi afară, 
o făceau atît de întunecoasă, încît nu vedeai unde pui pasul. 
Merseră într-o tăcere lungă și nefirească, ascultîndu-și doar 
respiraţia, ferindu-se să se atingă unul de altul. Mersese uneori 
Ana Odeta astfel, pe o stradă nu destul luminată, cu un băiat, cu 
un bărbat ţinîndu-i brațul, iar mai încolo, unul sau altul încercase 
s-o împingă încet, ca din întîmplare, în umbra mai deasă. 

Și deodată își dădu seama, întreaga ei făptură o vesti, 
alarmată, că dacă omul de lîngă ea ar fi întins acum braţul, ea l- 
ar fi respins și ar fi luat-o la goană, strîimbîndu-și gleznele pe 
strada bolovănoasă. Și dacă pentru a se apăra ar fi trebuit să se 
lase îmbrăţișată de altul, l-ar fi primit, poate inertă, crispată, cu 
gîndul în altă parte, jertfindu-se aceluia ca să salveze ceea ce 
reconstruise atît de greu în ființa ei, pentru acesta. 

Cînd ajunse jos, istovită de panică, în primele raze ale becului 
care îi lumina barca, o cuprinse o bucurie nestăvilită că nu 
trebuise să se apere, se simți curată ca în clipa nașterii, inima i 
se umplu de speranţă, știu că avea pentru omul de alături o 


nouă și mult mai adevărată castitate, și fu fericită s-o aibă, chiar 
dacă ar fi fost s-o păstreze zadarnic toată viaţa. 

Se opri lingă malul apei. 

— Eu mă duc cu barca! 

Acum îl privi — și îi era luminată fața: lumina becului bătînd 
dintr-o parte, lumina dinăuntrul ei, îmbrăcîndu-i amîndoi obrajii 
în aceeași bucurie și seninătate. 

El n-o întrebă nimic; prelungi cîteva clipe tăcerea care ÎI 
legase, apoi își scoase miinile din buzunare și dezlegă barca. 

Ea puse piciorul peste copastie, rămaseră puţin așa — el pe 
mal, luminat din spate, la un pas unul de altul, ea cu toată 
lumina în față. Și după ce șovăi, Ana Odeta îi întinse mîna, 
deodată, altă mînă decit aceea care știa mîngiierea de dragoste. 

— Îţi mulțumesc! spuse. 

Nu în șoaptă, nu sfioasă, ci cu un glas clar — și, fără să fie 
lipsit de căldură femeiască, părea glasul celui ce comandă să se 
urce sus steagurile. 


Matei rămase pe mal pînă ce se îndepărtă barca; ea minuia 
vislele ca și cum i-ar fi aparţinut organic, se cunoștea în 
mișcările ei acea deprindere nu mai puţin firească decit 
respiraţia, pe care oamenii de la uscat n-o capătă niciodată. Nu 
făcuse nici un semn, se pierduse repede în întunericul de 
deasupra apei, dar vislele se auziră încă mult timp, cadenţțate, 
pînă se pierdură spre malul celălalt; ce ţel putea să aibă ea colo, 
în pustietate? 

Nu simţi nici un ghimpe în inimă, nici ciudă, nici mîhnire, nici 
îndoială; privirea ei din ultima clipă alunga orice teamă. Nu 
putea tălmăci în cuvinte omenești spusele ei, îi vorbise ceva 
într-o limbă neînţeleasă, dar simţea că orice taină ar fi ascuns 
călătoria aceasta nocturnă, nu putea fi decit o taină nevinovată. 

Porni pe malul Dunării, printre barcazuri și șlepuri puse pe 
tachelaje, drumul pe care îl făcuse, din partea cealaltă, Ana 
Odeta, în noaptea cînd fugise de acasă. 

Era încă devreme, pe alocurea se mai lucra, la lumina 
felinarelor, se băteau nituri care punctau cu roșu marginile 
nopţii, cum le-ar fi însăilat împreună — noaptea Dunării cu 
noaptea oraşului. Simţea nevoia să fie între oameni, 
prelungindu-și în alt fel singurătatea, să-i audă, să-i vadă, să le 
confrunte imaginea cu a celei care plecase, spre a-și da seama 


în ce măsură ea putea să le semene, să se încredinţeze că, 
asemeni tuturora, era și ea o făptură vie, nu o vrajă. 

Urcă pe strada Vapoarelor. La Marchidan, fereastra din față 
era luminată, acoperită cu o pînză albă, ca un ecran pe care se 
proiecta o imagine — vioara, arcușul — restul nu putea să 
apară, părea o vioară fermecată, cîntînd singură nopţii de la 
fereastră. Se apropie, își puse coatele deasupra gardului și, 
aplecîndu-se, își rezemă bărbia în palme; felinarul era mai 
încolo, nu putea nimeni să-l descopere acolo... Ascultă 
serenada, nu știa muzică, decit ce cîntă marinarul, melodii 
aspre, sau languroase, în care uneori e vorba de dragoste: 
vioara cînta altceva, pentru o lume pașnică, o melodie caldă 
care-i rămînea însă departe. Nu, avea nevoie de un om, de un 
prieten, să-i audă glasul, rostirea directă, nu alambicată, a 
poeților și a muzicanţilor. 

Se gîndi la Donos, la Cocoș, care-i erau mai aproape, pe urmă 
la Ilie Conţu — și deodată își dădu seama că n-avea un prieten 
pentru seara aceasta. Nu, nu putea să se ducă înapoi, unde o 
lăsase, s-o aștepte cînd s-o întoarce. Sînt întîmplări care se 
sfirșesc într-un loc și nu pot fi înnodate. Plecarea ei cu barca era 
o astfel de întîmplare: ea nu trebuia să se mai întoarcă, trebuia 
sau să se înece, sau să debarce în altă parte. 

Ceva mai tirziu, se pomeni mergind pe Strada Mare, spre 
centrul orașului. Cu cît înainta se simţea mai multă viaţă, 
veneau fetele de la plimbare, cum vin seara cosașii acasă, era 
ora nouă, cînd familia orășenească se așază la masă și ele 
trebuie să răspundă la apelul tatălui, cu un zîmbet tainic pe faţă, 
cu o spaimă dulce în inimă, cu un spasm nemărturisit în 
mădularele celelalte, gîndind la băieții care le-au sărutat și le-au 
strîns brațul. Era ziua, era ora cînd ar fi trebuit să strîngă și el o 
fată în braţe. O aștepta să vină? Pornise s-o aleagă?... 

În fața cafenelei se opri; poate că aici vroiseră să-l ducă pașii. 
Se uită pe geam; oameni puţini înăuntru, pînă se termina 
cinematograful. Intră și se duse în fund, fără să se uite la altă 
masă; știa pe cine trebuia să găsească, nu era un prieten, dar 
din cîți oameni ar fi putut să caute acuma, dorise să-l vadă pe 
acesta. 

— Îmi daţi voie să stau la masa dumneavoastră? 

Inginerul Dutchievici își încălzea în mînă coniacul. Se ridică 
dintr-un obicei vechi, păstrat pînă astăzi, îi arătă locul alături, pe 


canapeaua roasă, dar noul-venit se așeză de partea cealaltă a 
mesei și își rezemă brațele pe marmoră. Era în cămașă, cu 
mînecile suflecate, nebărbierit din ajun — nu se potriveau unul 
cu altul, vecinătatea lor părea o întîmplare forțată. Dutchievici 
avea haine închise, cenușiul fierului, cămașă albă, cravată 
albastră, un albastru stins, ca al cerului noaptea, fixată cu un 
mic ac de aur, cu o perlă palidă, deasupra celui de-al treilea 
nasture. 

— Vă supără dacă beau un coniac cu dumneavoastră? întrebă 
oaspetele. 

Și își luă brațele de pe masă; i se păru că înfățișarea lui putea 
să-l jignească pe celălalt. 

— Cu cea mai mare plăcere! răspunse Dutchievici, înviorîndu- 
se puţin la faţă. Dar să știți că nu-i de aceeași calitate. 

Zîmbi stingherit, ca și cînd el ar fi fost gazda. Apoi, după o 
pauză, urmă schimbiîndu-și glasul, cu o răceală ușor disimulată: 

— N-am avut prilejul să vă mulţumesc. N-am primit de multe 
ori daruri în viaţă; îmi pare rău să vă spun că nu era cazul... 

— N-a fost un dar, ci o remuneraţie; știu că nu aţi fi primit 
alta. 

Dutchievici avu un gest de surpriză; era penibil: persoana lui 
prilejuise discuţii la contabilitate, probabil se încheiaseră acte, îl 
auzea pe Mititelu apărîndu-și formele, care nu puteau fi călcate: 
„Bine, dar cum să înregistrăm asta?“ Coniacul i se păru deodată 
acru, cenușie noaptea, își lăsă ochii în jos, se întunecă ușor la 
faţă. 

— Tovarășe Dutchievici... 

Matei știa că el ocolea formula aceasta, dintr-o rezervă pe 
care o dată i-o judecase cam aspru; dar poate nu era o rezervă, 
ci o neînțelegere; nu dădeau același sens cuvîntului, îl folosea 
toată lumea, în liberă circulaţie, și muncitorul, și speculantul din 
piaţă — „Nu sînt tovarăș cu tine, inimă acră, bărbosule, 
hoțomanule!“ — „la, te rog, nu mă insulta! O sută de lei litra de 
brînză, telemea ca untul, gustă, tovărășico! Nu pune mina, 
tovarășe!...“ 

Dar cum să-i explice? Și cum să-i spună altfel? Nu cunoștea 
formulă care să arate mai bine dragostea de aproapele, nu 
aproapele din „Biblie“, ci acela care muncește alături, cu 
mintea, cu brațele și are un ţel ca al tău în viaţă. l-ar fi spus 
prietene, frate... 


— Tovarășe Dutchievici, zise, m-am gîndit că un dar personal 
putea să vă... stînjenească. Aţi fi putut crede că iau gestul 
dumneavoastră, faptul că ne-aţi dat proiectul, drept dovada unei 
simpatii personale, pe care v-aș fi cîștigat-o. 

Terminînd acestea îl privi lung, în față, și ochii lui Dutchievici îi 
suportară privirea, cu mai multă intensitate. „Și totuși știi că așa 
a fost! spuneau ochii lui. lar acum te tragi în umbră; din sfială 
sau din șiretenie? Ce mai vrei de la mine? Să-mi iau inima și să 
o pun pe masă?...“ Invăţase douăzeci de ani carte, trăise într-o 
lume a cărei știință maximă era rafinamentul relaţiilor, putinţa 
de a-ţi spune, sau de a-ţi ascunde gindurile în așa fel ca 
niciodată să nu superi pe altul. lar omul acesta, mecanic de 
vapor, după cite aflase, a cărui știință trebuia să fie alta, nu 
știința purtării alese, avea un bun-simt care îl depășea pe al 
rafinatului. Pesemne era acel bun-simţ cîștigat o dată cu 
nașterea, adîncit prin contemplarea naturii în statica ei 
elegantă, în dinamica-i armonioasă, dar pe care mai tirziu ni-l 
ucide o constringere numită educaţie, și pe care numai unii 
oameni pot să și-l refacă, desprinzindu-l din învățătură, dintr-o 
lungă tovărășie cu cartea. Însă omul de alături își luase 
învăţătura din altă parte, fiindcă nu avusese cînd i-o da cartea; 
desigur o cîștigase de la viaţă, umblase, văzuse, trecuse 
impresiile printr-o sită deasă. ÎI privi iarăşi, și-n ochii lui, de 
obicei reci, se citi aproape admiraţia. 

— Să știți, nu am obiceiul să-mi spun ușor gîndurile, vorbi, 
după o destul de lungă meditaţie. M-am înșelat de multe ori în 
viaţă. Și apoi, oamenii nu pun prea mult preț pe vorbele altora; 
sîntem obișnuiți cu unele formule, deșarte, nu ca formulele 
matematice. Totuși, nu știu cum mi-aș putea exprima gîndul, 
dacă nu tot printr-o formulă, destul de uzată. Vreau să spun... 
mi se pare că sînteți un om strașnic! 

Matei înfruntă vorbele, ascunzîndu-și orice tulburare. 

— Tovarășe Dutchievici, zise după ce goli paharul încet, fără 
să se grăbească, mi-ar face mare plăcere să bem încă un coniac 
împreună. Vă așteaptă cineva acasă? 

Inginerului îi trecu o umbră pe față; de unde, în ce loc și cum 
îi atinsese susceptibilitatea? Dar fu o umbră superficială, fiindcă 
îndată el își reveni și răspunse, cu amabilitate: 

— Nu am nici o treabă... Simţeam nevoia să stau de vorbă cu 
cineva... Poate chiar cu dumneavoastră. 


Sorbind din coniac, Matei se gîndi că trei ani cit fusese pe 
Sinai și îl servise pe șeful mecanic, nici un bănuise ce însușiri 
generoase avea băutura aceasta a bărbaţilor, serioasă, 
unduitoare și în același timp aspră. 

O dată cu încălzirea sîngelui îi veniră în minte Dunărea și 
barca; oare unde ajunsese? Ceva îl îndemna să creadă că 
oriunde ar fi fost, dacă el i-ar fi apărut acum în față, ea l-ar fi 
primit, bucuroasă. Se uită în pahar, îi veni să zimbească. Și 
deodată, lăsîndu-și coatele pe masă, se aplecă înainte și întrebă 
cu atita candoare, încît fizionomia lui păru naivă și copilărească: 

— Aţi iubit vreodată? 

Dutchievici tresări, trupul îi deveni ţeapăn, obrazul i se făcu 
alb, într-o crispare dușmănoasă. 

— Nu înţeleg întrebarea dumneavoastră! 

Era imposibil să-ţi dai seama ce se întimplase. Matei se trase 
înapoi, lăsă paharul pe masă; coniacul se răcise în sînge, sau 
căldura lui fusese o senzaţie falsă. 

— N-am vrut să fac o indiscreţie, biigui, încercînd să se scuze, 
deși nu înţelegea prin ce greșise, ca să fie dator o reparaţie. 

Privirea vecinului continua să fie îngheţată. 

— Cred că îmi cunoașteți foarte bine viața! 

— Nu știu, n-am vrut să spun nimic care să vă jignească. 

— Dumneavoastră aţi fi putut afla pînă acuma. Nu știaţi că am 
fost însurat și că nevasta mea era nemţoaică? 

— Credeţi-mă că n-am știut, sau, dacă mi s-a spus, n-am dat 
nici o importanţă. 

Uimirea, confuzia, părerea de rău se citeau atit de limpede pe 
faţa lui Matei, încît Dutchievici își îmblînzi puţin glasul: 

— V-aș ruga să nu mai vorbim niciodată despre asta! 

Mai așteptă un timp, care se scurse într-o tăcere penibilă, pe 
urmă făcu semn chelnerului, chemîndu-l la plată. 

Matei se ridică, tot fără să fi înţeles ce se întîmplase. 

— Dacă vreţi, am să vă însoțesc cîţiva pași spre casă. 

leșiră împreună și avură tocmai timpul să intre în parc, înainte 
ca mulţimea care golea cinematograful să inunde strada, 
gălăgioasă. În port, fluiera un vapor — era ora zece — ultima 
cursă de noapte. O trăsură urca strada pavată cu bolovani mari, 
se auzeau roțile scrîșnind pe piatră, iar deasupra, clopoţeii de la 
gitul cailor presărau, într-o ciudată nepotrivire, sunetele lor 
argintii, curate. 


Sub platanul din mijlocul parcului, Dutchievici se opri în 
umbră, și spuse, fără să întoarcă fața: 

— Soţia mea m-a părăsit în preajma războiului, fără nici o 
explicaţie... S-a întors în ziua de 24 august 1944, în lipsa mea de 
acasă, eu eram aici, și s-a sinucis, cu o metodă într-adevăr 
nemţească: a pus mantaua de ploaie jos, să nu păteze covorul, 
s-a întins pe ea și și-a tras un glonţ în gură. Glonţul însă, ieșind 
prin ceafă, a găurit parchetul; a fost o stricăciune pe care n-a 
putut s-o prevadă... 

Apoi porni mai departe, cu pași măsuraţi, mersul unui om al 
cărui suflet nu cunoaște nici o agitaţie. Matei îl privi în lumina 
unui bec, la ieșirea cealaltă a parcului; faţa lui Dutchievici era 
impasibilă, rece și gravă. 

— De aici o iau la dreapta; noapte bună! zise inginerul 
oprindu-se încă o dată. 

Matei îi reţinu mîna; părea de gheaţă. 

— Înţeleg că v-am răscolit o supărare care e mai bine să fie 
uitată... N-am bănuit nimic; vroiam... de fapt vroiam să vă 
vorbesc, să vă întreb ceva despre o fată... 

Dutchievici îl privi absent. O fată? Cuvîntul suna atit de bizar, 
încît nu putea să-i găsească înțelesul... Un copac, un felinar, o 
fereastră, un acoperiș de casă, noaptea, vintul rece din baltă; 
acesta era peisajul. Ce să caute în el o fată, noțiune sfirșită, din 
altă lume, din altă viață? 


A doua zi, Matei evită să intre în sala de trasaj pînă pe la ora 
unsprezece, deși era primul drum pe care îl făcea de obicei 
dimineața. Impresiile de ieri, amestecate, mersul pe strada 
spitalului, Dunărea, barca, vioara lui Marchidan, coniacul, 
înfierbîntarea aceea neașteptată, Dutchievici, mărturisirea lui 
dramatică, se transformaseră peste noapte într-un vis haotic 
împletit cu somnul agitat — imposibil să și-l amintească; 
imaginea cea mai pregnantă, singura care se sedimentase, era 
fata, dar altfel, provocătoare, întinzind spre el braţele, 
ademenitoare și nerușinată. Nu știa cît venise ea de aproape, 
visul se fragmentase, întrerupîndu-se și înfiripîndu-se iarăși, ca 
fluxul și refluxul, ca un mare principiu ritmic care ne domină 
viața; poate îi simţise pielea, lipindu-se de a lui, o dată rece, dar 
dureros de molatică, o dată fierbinte, aproape calcinantă, ca la 
urmă făptura ei să se topească într-un vîrtej de apă, agitindu-și 
braţele deasupra, ultima imagine fiind a unui om care se îneacă. 

Acest vis, nedus pînă la capăt, îl chinuise toată noaptea; se 
trezise buimac, tras la faţă, și cîtva timp, deși conștient, nu 
putuse să știe limpede unde era visul și unde viața. 

Cînd se dezmetici, își dădu seama că îl urmărise o întrebare, 
cu care se luptase, încercînd s-o înlăture, să nu privească 
adevărul în față: unde se dusese ea, noaptea, cu barca?... 

Merse pe cală; era terminat tachelajul. La cazangerie se 
pregăteau tablele — o mie o sută de table dăduse trasajul 
pentru fiecare șlep, deci peste douăzeci și două de mii, dacă 
adunai toată comanda. Erau numerotate cu vopsea albă, 
stivuite cîte douăzeci, una peste alta. Primele două sute optzeci 
din serie, destinate fundului, fiind gata, curînd putea să înceapă 
montajul. Săptămîna viitoare, macaraua avea să le ridice, să le 
ducă pe cală. Patruzeci de echipe de nituitori se organizau 
astăzi, se pregăteau bormașinile, alezoarele, forjele, daianele, 
ciocanele pneumatice. Cala era împinzită de fire electrice 
aeriene, curent de forţă, cu prize pe stiîlpi, din zece în zece metri 
— şi peste cîteva zile, rețeaua amorfă acum avea să-și înceapă 
pulsatul, umplînd de vuiet malul Dunării așa de potolit astăzi. Și 
acest vast teren năpădit de oameni, unde aveau să se nască 
odată vapoare uriașe, părea el însuși un vapor care se pregătea 
de plecare. 

Marchidan alerga printre paturile de construcţie, într-o 
agitaţie trecută peste margini; cine îl vedea astfel nu putea 


decit să-l admire, uitînd să-l compătimească. De citeva ori, tot 
alergînd pe cală, se întoarse să-și adune hiîrtiile scăpate din 
mînă — le lua vintul și le purta printre scaleuri — nimeni nu-i 
sărea în ajutor, fiecare își îndeplinea treaba, totul se petrecea 
într-o grabă frenetică și, măcar în aparenţă, nesănătoasă. 

Matei se opri la un colţ al halei neterminate; aici lucrau zidarii, 
tencuind zidurile, în timp ce deasupra se montau fermele 
sudate: prea repede, prea multe dintr-o dată! „Oare n-am 
apăsat cam tare pe accelerator?“ Simţi un început de teamă, o 
povară pe umeri, îngreunîndu-i respiraţia. Acum era tîrziu, 
vehicolul acesta cu diferenţiale multiple, care se angajase pe o 
pantă sinuoasă, într-o serpentină ameţitoare, nu mai putea fi 
frînat; orice frînă l-ar fi făcut să derapeze. Nu; trebuia să meargă 
înainte așa, și să ţină bine volanul... 

Îl văzu pe Donos, venind cu un vraf de electrozi sub braţ. 
Părea și el agitat — ce naiba, nu mai era nimeni calm astăzi!? 

— Ce-i cu tine, ce gifii așa? 

— Gifii? 

— De ce ești transpirat? 

— Fiindcă e cald. 

— Nu știi ce-o fi cu Marchidan? 

— Ce să fie? 

— Parcă și-a pierdut capul. Mi-e teamă că n-o să poată face 
față situaţiei. 

— O să se găsească cine să-l ajute, dacă o fi cazul. Important 
e să poţi face tu faţă, la toate! 

Donos îl privi atent, necruţător. Vedea, desigur, că-i obosit, 
dar nu putea bănui cauza. Matei ar fi vrut să-i explice: „N-am 
prea dormit astă-noapte!...“ Plecă supărat; îl prinse din urmă pe 
Marchidan. 

— Cum merge? 

Inginerul se opri, îl privi cu ochii apoși. 

— Mi se pare că ești supărat, tovarășe Marchidan! 

— Nu, tovarășe director, nu sînt supărat!... V-am lăsat o notă 
pe birou, vă rog să-mi rezervaţi cinci minute în repaosul de la 
prînz. 

— N-am putea discuta acum? 

Marchidan se uită la ceas. 

— Tovarășul Donos insistă să alcătuim patru echipe de 
nituitori aleși dintre tineri și să le încredințăm montajul unui 


șlep; dar nu e bine să dăm o asemenea lucrare pe mîna unor 
lucrători fără experienţă. 

— Da, da... 

— Echipele de nituitori trebuie amestecate; oameni mai vechi, 
încercaţi, cu... 

— Da, da... 

— Atunci, hotăriţi să... 

— Tovarășe Marchidan, ia spune-mi, ciţi ani ai? Am uitat! 

— Douăzeci și nouă. 

— Numai atit? Da, uitasem... Bine, rămîne să discutăm la 
prînz. Am să-l chem și pe Donos... (Matei se întoarse, ca să 
plece, apoi reveni și-l apucă amical de un nasture al salopetei.) 
Iti e mai ușor să lucrezi cu oameni încercați! 

— E și explicabil. 

— Și eu cred tot așa... Mă întreb, de ce te-oi fi pus pe 
dumneata mai mare peste fabricaţie, cînd puteam să caut pe 
cineva cu o experienţă îndelungată? 

Ochii inginerului rămaseră apoși, în schimb i se îmbujoră puţin 
faţa. 

— Cine știe ce-o fi în capul lui Donos?! urmă directorul, 
privindu-l cu puţină ironie, dintr-o parte. Du-te, ne vedem la 
prînz... A, ce cîntai aseară, pe la opt și jumătate? 

Marchidan tresări, parcă speriat. 

— La opt și jumătate?... Nu-mi amintesc... 

— Nu știu ce era, dar mi-a plăcut. Cred că îţi face bine să cînți 
la vioară cînd vii obosit de la șantier. Îţi refaci nervii... 

— Nu sînt nervos, biîigui inginerul. 

Nu înțelegea interogatoriul acesta; aseară plecase mai 
devreme de la șantier, și directorul remarcase. 

— Dacă nu ești nervos, o să trăieşti mai mulţi ani decît mine. 
Eu sînt cîteodată... Dar ce vrei, sînt și mai bătrîn decit 
dumneata. Asta contează! 

După ce se despărţi de director, Marchidan se pomeni cu 
maistrul Golgota în coastă, răsărit lîngă el pe neașteptate. ÎI 
privea atent și parcă bănuitor, printre pleoape. 

— Ce-aţi discutat? 

li spuse, stînjenit, uitîndu-se pe furiș într-o parte și în alta. 
Maistrul pocni din măsele, tic asemănător și pentru 
nemultumire, și pentru satisfacţie. 

— Foarte bine! Eu susțin ideea lui Donos. Ce te deranjează? 


— O să meargă greu! Cum să le dai un șlep întreg pe mînă, 
cînd n-au mai lucrat niciodată? Au să ne ţină în loc, au să 
greșească, și răspunderea cade pe capul meu, asta-i! 

— Dar eu ce păzesc aici?! exclamă maistrul. 

Și fără să mai aștepte hotărîrea altora, merse la cazangerie să 
caute patru tineri pe care să-i pună șefi de echipă. Ideea era 
frumoasă!... 

— Gică, Nae, Boţocan, ia veniţi puţin încoace!... Uite ce plan 
am eu... (așa, și așa, și așa... ) O să fiţi voi în stare... (și așa mai 
departe...) la mai gîndiţi-vă la unu, trebuie patru... Tiberiu?... Da, 
e bun, chemaţi-l!... Și strîngeţi pumnii, că mă duc la direcţie să 
susțin cauza voastră. Pînă atunci, gîndiţi-vă cum vă alcătuiți 
echipele... Mă, cînd mă uit la voi, îmi crește inima, fir-aţi ai 
dracului! 

Cei patru porniră să-și caute tovarăși; îndată, în tineretul 
șantierului se stîrni agitaţie... 

Matei se dusese la birou, dezorientat, cu impresia că nu are 
de făcut nici o treabă; azi își părea inutil, i se plătea leafa 
degeaba. Işi lăsă capul în palme, pe marginea mesei; se simţea 
obosit, își aminti că de nouă ani nu avusese o lună întreagă să 
se odihnească, iar în ultima lună, răgazul, timpul de vis și de 
meditație, în afara somnului, care se scade din socoteala vieţii, 
nu atinsese un ceas. „Duminică am să trec în baltă, la pescuit, 
să mă ardă soarele...“ Oare unde se dusese ea, cu barca? Ar fi 
putut s-o cheme la birou, era în dreptul lui să cheme pe oricine, 
și s-o întrebe: „Ce-ai făcut astă-noapte, domnișoară?“... 

La unsprezece se duse la trasaj — o văzu îndată ce intră, în 
fund, colţul din dreapta, aplecată pe dușumea; avea salopetă 
albastră, aici nu puteai să te miști în îmbrăcăminte femeiască 
fără să-ţi arăţi coapsele; dar oare salopeta cît le ascundea? | se 
păru lubrică, așa cum se mișca, îngenunchind, întinzîndu-se pe 
braţe, cu mijlocul arcuit în jos, cu un picior ridicat, ca miţele care 
așteaptă să fie dezmierdate. Părul îi era strîns într-o basma albă; 
nici o urmă de roșu, de pudră pe obraz. Poate îl simţise dar nu 
întoarse capul; o văzu puţin palidă, sau culoarea verde a 
planșetei răsfrîngea o lumină alterantă. 

Matei rămase în ușă și cercetă sala, de la un cap la altul; la 
șlep se scoteau șabloane pentru tablele consolei; altă echipă 
scotea șabloanele etravei. Erau înghesuiți, trebuia mărită și sala 
de trasaj. In dreapta, lucra numai ea cu Kreis, la prova 


motonavei — trăgeau liniile de apă — în timp ce alţi trei, mai 
aproape de ușă, se ocupau de extremitatea opusă a vasului. 

Privirea lui Matei se întoarse la salopeta albastră, mai nouă, 
mai curată decit celelalte, strinsă pe mijloc altfel, cu o 
cochetărie inconștientă, și cu graţie. Tocmai întindeau șipca pe 
linia curbă punctată din distanţă în distanţă. O apucară, băiatul 
de un cap, fata de altul, și începură s-o arcuiască, fixînd-o cu 
greutăți de fontă, ca și cum ar fi bătut-o în cuie pe planșetă. Ea 
nu ridică nici o clipă ochii; șipca era întinsă, acum o priveau în 
lung și unul și altul, cu capetele aplecate; braţele li se atingeau, 
rasuflarea lor trebuia să fie amestecată — un băiat și-o fată 
lucrind umăr la umăr... Cine-i pusese împreună? Și de ce mai 
venea Kreis la lucru, cînd avea concediu, să-și pregătească 
examenul? 

Kreis se dădu la o parte, în stînga, tovarășa lui făcu un pas 
spre dreapta — șipca rămase între ei, arcuită, așa cum se 
bănuia arcuit sub salopetă mijlocul fetei. 

Privi și Matei, printre pleoape — avea un ochi deprins să 
măsoare, să cîntărească. O linie curbă are o desfășurare 
continuă și orice abatere zgirie privirea, cum zgirie auzul o notă 
falsă. La a patra greutate, șipca devia ușor, aproape 
imperceptibil, dar linia emitea o stridenţă adresată parcă nu 
doar ochiului, ci tuturor simţurilor omenești, cerînd să fie 
corectată. 

Fata se apropie, privi iarăși, se trase înapoi, ca să aibă 
perspectiva mai largă, se gîndi o clipă, ușor aplecată în faţă, pe 
urmă merse drept la cea de a patra greutate, îngenunche lîngă 
ea și o mișcă milimetric — nu se văzu mișcarea, se văzu doar 
încordîndu-și mușchii braţului. 

— E bine! zise băiatul. Traseaz-o! 

Ea scoase creionul din buzunarul salopetei și trase linia, după 
șipcă, mișcîndu-se în genunchi, de la un cap pînă la altul. Din 
linia pe care o trăgea acum, urmau să se nască mai tirziu 
șabloanele, după șabloane să se îndoaie coastele, să se înalțe, 
să dea forma vasului — și vasul acesta avea într-o zi să 
plutească. Era o muncă și un miracol — ochiul ei se arăta ager, 
și mîna dibace, iar felul cum se mișca pe podele putea să te 
amețească. Ajungînd la capul șipcii, se ridică, îmbujorată — 
mișcarea în genunchi fusese anevoioasă. O șuviță de păr îi 
ieșise din basma, atîrnînd pe ceafă, și-așa cum încerca să și-o 


pună la loc, cu braţele ridicate, frumusețea ei părea abuzivă și 
intolerabilă; oare ceilalți mai făceau vreo treabă, sau 
încremeniseră s-o privească? 

Nu; fiecare era la locul lui, aplecat pe planșetă, mînuind 
creionul, pensula, rigla, cuiul de trasaj — băiatul însemna cotele 
viitoarei linii de apă. În picioare rămăseseră Matei și Ana Odeta, 
față în față, la treizeci de metri unul de altul. Ea părea să nu-l 
vadă, stătea demnă, fără să se sfiască, alta decit cea pe care o 
întîlnise prima dată. Înţelegea ce se întîmplă cu dînsa: își făcea 
datoria, era bucuroasă și mîndră că putea să se arate astfel. 

Se apropie, dar nu-i vorbi, nu-i aruncă o privire; se adresă 
băiatului: 

— Nu ești în concediu, Kreis? 

— Ba da. 

— Și-atunci de ce nu stai acasă? 

Băiatul se înroși; ce îl atrăgea aici: trasajul motonavei, sau 
fata? Era tînăr, nu putea să se prefacă — aproape un copilandru 
— și obrazul lui ciuruit de vărsat făcea din el un curtezan puţin 
redutabil. Nu, nu părea unul din acei flăcăi obișnuiți să 
zăpăcească fetele, să le cuprindă mijlocul cu braţul, folosind 
gesturile mai ușor și mai cu folos decit vorba. Părea destinat 
unei vieţi de muncă vrednică și onestă și unei femei care să-l 
iubească egal și nepătimaș, o tovarășă de viaţă; dar aceste 
femei știu să-și facă datoria mai bine decit altele, viața molcomă 
lîngă ele e egală cu fericirea modestiei, care are adesea de ce 
să fie invidiată. 

— Kreis, dacă nu reușești la examen, nu mai ai ce căuta în 
șantier. Mai bine lasă trasajul și ţine-te de învăţătură! 

— Am timp pentru amîndouă. 

— Bine... Pe unde locuiești? 

— Pe Calea Dorobanţilor, înspre gară. 

— Destul de departe. 

— Vin cu bicicleta. 

Deci nu locuia dincolo de Dunăre! Dar chiar dacă ar fi avut 
casa în baltă, fetele n-ar fi trecut noaptea, cu barca, să-i ţină 
tovărășie! 

— Bine, Kreis, spor la lucru și nu uita învățătura! 

Ei nu-i spusese un cuvînt, nu-i aruncă o privire. În schimb, Ana 
Odeta putuse în acest timp să-l privească nestînjenită, cu ochii 
mari, cu gura puţin umedă — și cînd el se întoarse să plece, 


avea pe faţă o urmă de zîmbet, un zîmbet timid, ascunzînd și 
teamă, și fericire. Era sigură că el venise s-o vadă, de aceea nu-i 
spusese un cuvînt, nu-i aruncase măcar o privire. Îl urmări cu 
ochii, speriată de acest mic triumf pe care greu nu l-ar fi simţit o 
femeie. Dar cînd el dispăru pe ușă, simțămintele clipei dinainte 
se șterseră, izbînda de adineauri i se păru o închipuire și, 
reluîndu-și lucrul, începu să ridice fixatoarele grele de pe 
planșetă, cu senzaţia că și le așează, una cite una, pe inimă... Și 
totuși nu-și simţea inima grea, dimpotrivă, liberă și ușoară, și 
toată fiinţa ei iradia numai lumină... 

Matei se duse la birou, rămase fără gînduri cîteva minute, 
apoi sună secretara. 

Aceasta intră, zimbind, cu bloc-notesul în mînă, instrumentul 
profesiunii, care-i îngăduia să-și fluture șoldurile fără a fi bănuită 
că face altceva decit propria-i datorie. 

Se uită la ea pe deasupra florilor care-i împodobeau, ca de 
obicei, biroul. 

— Cu ce te parfumezi? 

Secretara se înroși, feciorelnic, se uită modestă pe sub gene. 

— Nu e chiar parfum... (Oftă.) Nu se găsește. E apă de 
Colonia, Velur... 

— Să ceri de la serviciul personalului un tabel cu toţi angajaţii 
șantierului... (Ezită.) Cu adresele fiecăruia. 

Secretara zăbovea, cu ochii la el — parcă uitase să plece. El 
bătu deodată cu palma în masă. 

— Ce mai aștepți? 

Paharul în care erau florile se clătină, vru să-l ţină cu mîna, 
din grabă îl răsturnă, apa curse inundînd cristalul. Secretara se 
repezi să salveze hirtiile, să nu se ude — îi simţi parfumul de 
aproape, încălzit, cu o undă de nădușeală femeiască. Sări în 
picioare, și de data asta aproape răcni: 

— Să nu mai văd flori aici niciodată! Ei, drăcia dracului! 

Ea ieși înspăimiîntată. Cînd se întoarse, peste zece minute, 
directorul era la fel de încruntat cum îl lăsase. 

— Se bate la mașină; pînă la ora unu este gata! 

— Bine! 

Ceruse adresele personalului — îi trebuia una singură; era 
liber să le ceară, niște funcţionari se străduiau acum să-i 
îndeplinească ordinul, unul dicta, o fată bătea la mașină, se 


întrebau: „Ce-o fi vrînd oare? Ce urmărește?“ Erau îngrijoraţi de 
bună seamă. „Directorul a cerut lista personalului!...“ 

Maistrul Golgota intră în birou, cu o înfățișare foarte 
importantă: 

— Am venit într-o problemă urgentă. Se organizează echipele 
de nituitori. Ce facem cu tineretul?... Tineretul nu trebuie lăsat 
deoparte. 

— Ce propunere ai? 

— Să formăm o brigadă... 

— Ai vorbit cu Donos? 

— Nu-i pe-aici; nu l-am văzut în dimineaţa asta. 

— Lucrează la acoperișul halei. 

— Se poate... Incuviinţă maistrul, contrariat, pocnind din 
măsele. Dar vezi, asta-i o problemă a sindicatului. 

— Nu doar a sindicatului! Vino la ora douăsprezece să 
discutăm; ideea dumitale au mai avut-o și alții. 

— Se poate! 

La douăsprezece, maistrul Golgota se prezentă cu lista 
echipelor gata alcătuite... Ce să mai discuţi? Cine să se opună? 
Marchidan își schimbase complet părerea, în cîteva ceasuri... 

Donos rămase în birou după plecarea celorlalţi. Matei părea 
absent, privea tabelul personalului, pe care îl avea încă în faţă. 

— Toate merg ca pe roate! zise, fără să ridice capul. Oare 
unde o fi piedica? Intr-o zi trebuie să apară! 

— Piedici sînt destule, răspunse Donos. Apar în fiecare zi 
altele. 

— Nu; piedica mare și nebănuită, care să ne frîngă grumazul! 

— Mi se pare că n-ai prea dormit astă-noapte! Du-te la mine și 
te odihnește un ceas; după aceea o să vorbim altfel. 

Matei clătină din cap; nu prea dormise, nu avea să doarmă 
nici la noapte și nici nu putea să se odihnească. 

Restul zilei i se păru că trece zadarnic. Seara, la ora șapte, luă 
tramvaiul; nu avusese răbdare să mai aştepte. În centru cobori, 
era încă devreme, se întuneca după opt. | se părea că toată 
lumea îl vede și știe unde merge. Trecu prin faţa cafenelei Elite, 
nu putea să deslușească nimic în penumbra de după vitrine, nu 
se aprinseseră încă luminile, dar știa, nu era ora lui Dutchievici 
— și-apoi, ce să-l întrebe? Cum să-l întrebe? Și de ce tocmai pe 
el? Donos ar fi putut să-i spună mai multe, și-i era tovarăș, vechi 


prieten. Și Uică ar fi putut să-i spună mai multe, și Kreis, poate 
și portarul — și multă lume. Dar cum să întrebe? 

Pe la opt și un sfert, ajunse pe strada Plevnei, după multe 
ocoluri; mergea pe peluza neîngrijită din mijloc, la umbra 
castanilor; nu vedea numerele, din cînd în cînd traversa, cerceta 
tăblițele de pe ziduri sau de pe garduri: 146, 150 — pînă la 308 
mai erau încă șaptezeci și opt de case. 

Ajunse mai mult pe dibuite, felinarele nu ardeau încă, singura 
lumină venea din curţi, sau pe ferestre. Se gîndi deodată că 
faptele cele mai însemnate din viaţă, mai grave și mai 
primejdioase, le săvirșise pe întuneric — și atunci nu-i bătuse 
inima ca astăzi. _ 

Rămase pe loc, la umbra unui castan, privind casa. In faţă nu 
era lumină, ardea un bec, mai în fund, după un paravan de șipci. 
Nu mișca nimeni, nu, ea nu era încă aici, la ora aceasta. Putea 
să cerceteze în voie zidurile care o ascundeau de privirea 
oamenilor, acoperișul care o apăra de ploaie... Ce splendidă și 
naivă contemplare, dar ce păcat că nu se mai potrivea virstei lui 
de astăzi! Să-i fi aruncat o floare în curte — nu făcuse gestul 
acesta al adolescenței niciodată; pe-atunci freca rugina în cală, 
iar dragostea o cunoscuse la Pireu, într-un lupanar, prima lui 
femeie nu avea nume în amintire. Viaţa îl împiedicase și mai 
tirziu să aibă o iubită adevărată; fusese luptă, fusese război... 
Acum era pace, putea să umble în văzul lumii, să ridă și să 
muncească. De ce nu putea să-i iasă în cale, să-i spună: „Nu 
cumva tu ești fata pe care trebuia s-o iubesc odată?“ 

Să-i apuce mîna și să pornească împreună pe stradă... 

— Psst, psst, tovarășe! 

Se întoarse cu o mișcare bruscă, răsucindu-se pe trunchiul 
copacului și rămase așa, lipit cu spatele, mișcare veche, 
căutîndu-și instinctiv o pavăză. 

Nu se vedea nimic în direcţia de unde venise glasul; fusese o 
șoaptă. Pe urmă zări la poarta de peste drum o umbră 
omenească, agitindu-și braţele. 

— Tovarășe, tovarășe, vino încoace! 

Era maiorul Guzgunis, așezat pe scăunelul lui, la poartă; după 
ce pîndise cinci minute, nu mai avusese răbdare, îl intriga omul 
pitit la umbra castanului; era gata să colaboreze, cu un sfat, cu 
o informaţie... 


Străinul veni mai aproape: maiorul se săltă puțin de pe 
scăunel, să-l vadă: era întuneric, nu-l putea recunoaște. 

— Pe cine cauţi? întrebă în șoaptă. 

Matei simţi un dezgust profund, total, paralizant; pîndea, și 
altul la rîndul lui îl pîndise — nu mai avea nici măcar 
îndemînarea și prevederea de altădată; pentru o astfel de 
greșeală, de multe ori ar fi primit drept pedeapsă închisoarea, 
torturile sau moartea. 

Nu răspunse, întoarse spatele și porni repede, aproape fugind, 
alungat nu de teamă, ci de acel dezgust, care acum primea un 
afluent olfactic: omul, nespălat, cu hainele neaerisite, mirosea 
groaznic! 

Nu avu curajul să se întoarcă, să mai treacă o dată prin faţa 
casei; merse înainte și cobori în port, hotărit să ia cheiul în lung 
și să iasă în oraș prin altă parte. 

Venea un vapor de pasageri, cursă de noapte, întinzînd o 
mare perdea de fum pe cer, acoperind stelele, și-o mare pată de 
lumină pe apă. La Agenţie se stîrni forfotă; mulțimea debarcată 
umplu cheiul, dar se scurse repede, o înghiţi orașul, în cîteva 
minute nu mai rămase decit caldarimul și cîţiva răzletți, 
întîrziaţii. Doi infirmieri coborau o brancardă; în urma lor venea 
un bărbat, cu o valiză mică în mînă, urmărindu-le mișcările și 
sfătuindu-i, îngrijorat, la tot pasul: 

— Încet, încet, să n-o zdruncinaţi! 

Deodată în jurul lor se strînse o ceată de oameni, răsăriţi ca 
din pămînt, se născu un fel de busculadă lîngă brancardă. 

— la mîna, tovarășe, e munca noastră! se auzi un glas 
dușmănos, îngroșat de tutun și de băutură. 

Matei se apropie — îl atrăsese totdeauna mulţimea, să vadă, 
să întrebe, să ajute, să apere, impulsiv chemat să fie martor la 
orice faptă omenească. 

— Oameni buni, nu zgilțiiți targa! E femeia bolnavă, vin cu ea 
de la spital, lăsaţi-ne în pace! 

Ceata se înghesuia, îmbrincea infirmierii, să pună mina pe 
brancardă. 

— E munca noastră! la mîna că îţi fac praf halatul! 

Nu le putea ţine piept nimeni; într-o clipă, își terminară 
victorioși asaltul și porniră pe schelă, doi ţinînd brancarda, 
ceilalți încadrînd-o, ca și cum femeia bolnavă ar fi putut să le 
scape. 


Omul cu valiza, bărbatul, alerga în jurul lor, nu mai putea 
răzbi pînă la nevastă, se mulțumea să-i roage: 

— Încet, n-o zgilțiiţi, că-i bolnavă! 

— Unde-o ducem, negustorule? se auzi glasul de la început, 
ca al unui staroste. 

Matei se apropie de un slujbaș al Căpităâniei, care privea 
nepăsător, dintr-o parte. 

— Ce se întîmplă aici? 

— Hamalii... 

Un întîrziat din ceată trecu pe alături și prinzînd vorba, 
ripostă, pus pe harță: 

— Sîntem docheri, nu hamali! Ține seama la vorbă, tovarășe! 
Ori ești din ăia care au supt sîngele poporului și-ai vrea să se 
întoarcă iar vremea voastră? 

Era rumen la față, dar nebărbierit, și cu hainele prăfuite; se 
vedea că se tăvălise pe jos, fără să pară chiar atit de beat cum 
arăta respiraţia. 

După plecarea lui, slujbașul ridică din umeri. 

— Docheri, hamali, naiba să-i pieptene! Dar sînt sindicalizaţi și 
legea îi apără. Munca în port n-o pot face decit ei; s-au înmulţit 
ca ciupercile, nu au de lucru pe numărul lor, și-atunci pun mîna 
pe ce apucă. 

— O brancardă cu o femeie bolnavă?! 

— Pe orice! Stau la pîndă și cum simt o mișcare, se 
năpustesc; nu le scapă nimic nici noaptea. Dacă te așteaptă un 
prieten la debarcader, nu-i dau voie să-ţi ducă geamantanul. Ce 
nu poţi duce singur, e dreptul lor — și plătești. 

— Și sindicatul îi apără? 

— Așa e legea: orice muncă în port... 

— Dar sînt munci și munci; asta e rușinos! 

— N-ai ce le face; urlă că altfel mor de foame. 

— Să se ducă să muncească în altă parte! 

— l-au chemat la Calea Ferată, dar nu s-au dus; nu vor să se 
despartă de Dunăre. 

Matei își continuă drumul, la dezgustul vechi adăugîndu-se 
încă un afluent, de altă natură decit celălalt. Omul a dărimat, în 
veacuri, blestemul biblic al muncii, și din sudoarea frunţii și-a 
făcut un act de noblețe mai autentic decit al seniorilor și al 
împăraţilor. Dar ce muncă? O brancardă, o boccea, un sac cu 
cartofi — apoi cîrciuma și tolănitul în praf?! Poate nu erau 


vinovați hamalii... Munca pe malul apei, adesea moștenire 
părintească, n-o cunoștea el însuși? — nu tînjise după ea, ori de 
cîte ori fusese în altă parte?... N-au vrut să se ducă la Calea 
Ferată? Bineînţeles, era și stricăciune în aceste suflete, cîrciuma 
este o școală proastă; dar cum să-i învinuiești, dacă nu 
avuseseră parte de alta? 

Uite de unde putea să-și ia oameni la șantier; de ce să-i mai 
caute în alte locuri? Să fie la Dunăre, să simtă vintul din baltă, s- 
audă fluierul vapoarelor și vijiitul zbaturilor... Cu cîrciuma s-o 
îngriji Cocean, o ști el să le vină de hac năravurilor: „Ce-i aia 
basamac? — mai bine vino să-ţi dau eu calorii, după carte!“ 

Dincolo de Agenţie, unde se sfirșea cheiul, răsărea din umbră, 
într-o pădure de șpraiţuri care-l ţineau să nu se răstoarne, un 
barcaz de lemn încă în lucru, de proporţii mari, poate de o sută 
de tone; se opri să-l privească la lumina slabă a felinarului; îl 
mai văzuse și deunăzi, cînd trecuse pe aici, dar curiozitatea 
atunci îi fusese eclipsată de amintirea fetei care se dusese cu 
barca. 

Bordajul, pus numai pînă deasupra gurnei, lăsa să se vadă 
coastele de fier, construcţie robustă, cum nu se obișnuia la 
aceste improvizații. Fiindcă nu era lucrarea unui șantier, se 
vedea doar o baracă, alături — desigur un ultim armator care-și 
încerca norocul, învestindu-și în această construcţie sutele de 
mii de lei obținute pe cocoșei, anul trecut, la stabilizare. 

Pe un buștean, lîngă baracă, ședea un paznic, cu o pătură pe 
umeri, picotind; nu-l interesa vizitatorul, treceau mulți oameni 
pe mal și toţi căscau gura. 

Matei ocoli barcazul, cercetîndu-i formele; pe cînd se afla în 
partea dinspre Dunăre, auzi pași dincolo, apropiindu-se grăbiţi, 
și urechea lui, deprinsă de mult cu alfabetul sunetelor, 
descoperi parcă pașii cuiva cunoscut. Instinctiv se aplecă să 
privească printre scaleuri; văzu un om mergiînd foarte repede, 
strecurîndu-se prin zona de umbră unde nu ajungea lumina 
felinarelor. Întunericul modifica proporţiile — era greu să 
încadreze silueta omului în dimensiuni care i-ar fi stabilit un 
început de identitate, dar mișcarea lui și zgomotul pașilor se 
asociară, vestindu-i încă o dată, mai limpede, pe cineva întîlnit 
des în ultima vreme. Pe urmă, silueta dispăru, după baracă; 
mersul, în schimb, se auzi distinct, ducîndu-l pînă aproape de 


revelație: pe omul acesta îl întîlnea în fiecare zi, îl avea în 
preajmă, îi auzise pașii chiar acum cîteva ceasuri! 

Ocoli barcazul și se uită pe fereastra barăcii, luminată, în clipa 
cînd ușa din partea opusă se deschidea, desenînd pe perete un 
dreptunghi de noapte. Și din acest cadru negru răsări, ca într-o 
proiecţie cinematografică, făptura lui Marchidan, întreagă. 

Intrigat de vizita nocturnă a inginerului său, care de obicei își 
închina această oră viorii, Matei înaintă cîtiva pași, pînă sub 
fereastră. Înăuntru, un om în haine negre ședea la o masă de 
scîndură, pe un scaun fără spătar, și își rodea unghiile, într-o 
atitudine plină de placiditate. Ceea ce se distingea în fizionomia 
lui de la întîia privire erau sprincenele, stufoase, grele, 
acoperindu-i ochii, lăsînd să răzbească de sub ele doar două 
sclipiri, ca de lanternă. 

La intrarea vizitatorului, omul încetă să-și roadă unghiile, dar 
nu-și schimbă restul atitudinii, care rămase la fel de placidă ca 
mai înainte. Marchidan în acest timp își scosese șapca și își 
ștergea nădușeala de pe frunte, răvășindu-și părul subţire și rar, 
căzut în faţă, ca niște fuioare de cînepă, viscoase și decolorate 
de o lungă maceraţie. Pe urmă trase din buzunarul de la piept o 
hîrtie împăturită, o desfăcu — hîrtie de ozalid, de bună seamă o 
schiță, un detaliu de construcţie — și se aplecară amindoi 
asupra ei, pe masă. 

Acuma Matei înțelese: proiectul barcazului era făcut de 
Marchidan; ar fi trebuit să recunoască de la început în liniile lui, 
mai ales la pupa, ceva din forma motonavei — aceeași sursă de 
inspiraţie. Nu-l împiedica nimeni să cîștige un ban mai mult, dar 
oare era așa de împovărat, încît trebuia să-și jertfească puţinele 
ore de odihnă care-i rămîneau? Și-apoi avea un salariu din cele 
mai mari! 

În timp ce gîndea astfel, îl văzu pe inginer scoțînd din 
buzunarul de la spate al pantalonilor un plic albastru și punîndu- 
| pe masă. Omul celălalt îl desfăcu: erau bani, hirtii de cîte o 
mie. Începu să le numere îndemînatic, dar cu aceeași nepăsare 
cu care își rosese unghiile pînă la venirea oaspetelui. 

Mirarea, uimirea lui Matei nu avură cînd crește, fiindcă tocmai 
atunci auzi alți pași, în spatele barăcii, și ușa se deschise încă o 
dată, lăsînd să intre un om uscat și de înălțime aproape 
nefirească. Îndată ce își îndreptă spinarea, fiindcă nu putuse să 
încapă pe ușă decit aplecat de la jumătate, i se văzu faţa, și 


uimirea privitorului de la fereastră o depăși pe cea care fusese 
oprită în loc adineauri: era Uică, magazionerul, cu mustăţile 
ieșite, ca niște ţepușe negre, în afara obrajilor. 

Noul venit salută cu o deferenţă slugarnică, pocnind din 
călcîie militărește și fringîndu-și mijlocul, apoi rămase cu ochii 
zgiiți la banii de pe masă. 

Matei făcu încă un pas, intrigat de această reuniune ciudată. 
Dar în mișcarea lui, călcă pe o tablă care, îndoindu-se, scoase 
un sunet de tobă spartă. Paznicul, pînă atunci adormit pe 
bușteanul lui, ceva mai departe, sări în picioare, în timp ce 
oamenii dinăuntru întorceau toţi trei deodată capetele spre 
fereastră. 

Depășindu-i curiozitatea, prudenţa îl îndemnă pe Matei să se 
ascundă în umbră și să dispară, cu o dexteritate de mult 
exersată. Șlepurile trase pe mal, remorcherele, barcazurile, 
șalupele, amestecul eterogen de vase aflate în reparaţie îl 
ajutară să se piardă repede în noapte; era mai bine așa, decit să 
fie recunoscut de ceilalţi, chit că nici unul nu i-ar fi cerut 
explicații. 

Cineva totuși îl văzuse, un om care îl cunoștea prea bine și ar 
fi putut să-i spună o vorbă, fiindcă nu avea motive să se 
ferească; nu socoti însă potrivit să se arate și să înceapă o 
convorbire, fiindcă atenţia lui era îndreptată în altă parte. Venise 
tiptil după Uică, ferindu-se pe lingă stivele de lemne, pe după 
vagoane, printre feluritele vase, iar acum stătea la pîndă în 
umbra unei șalupe, la vreo zece pași de baracă. 

Ușa barăcii se deschise, cineva își scoase capul și întrebă cu 
un accent care îi dovedea originea grecească: 

— Unde esti, Vlasi? 

Paznicul răspunse din umbră: 

— Aici, domnu’ Lalachi! 

— Ce-a bușit asa? 

— Nimic; a trecut unu și s-a împiedicat de o tablă... 

Acum se făcuse liniște, paznicul se așezase la loc pe buștean 
și începuse iar să picotească. Omul ascuns ieși de după șlepuri 
și, luîndu-și mersul cel mai firesc, trecu prin fața barăcii, ca orice 
drumeţ; era înalt și mlădios, tînăr, după cum punea pasul. Cînd 
fu la lumină se uită stăruitor pe fereastră, și-atunci i se desluși 
fața; și Marchidan și Uică ar fi fost foarte surprinși să-l vadă, 


fiindcă ar fi recunoscut în el pe Firicel, timplarul modelist de la 
șantier. 

Flăcăul merse așa vreo sută de pași, apoi se întoarse și trecu 
încă o dată pe la fereastră, gata să sară în umbră dacă ar fi 
auzit scîrțiitul ușii. Ajungînd la vechiul lui adăpost, se ascunse 
din nou după șalupă și rămase la pîndă... 

În acest timp, Matei își continua drumul, la lumină, în lungul 
căii ferate, urmărit de o nedumerire firească. Nu i se părea prea 
ciudat că Marchidan îi dăduse un teanc de bani omului cu 
sprincenele stufoase; poate se împrumutase de la el, și azi îi 
plătea, fiindcă își luase leafa. Totuși, întîlnirea lor noaptea, 
apariţia lui Uică, atmosfera tainică îi puneau în mișcare 
imaginaţia... Avea de gîndit, de cercetat — această întîmplare 
nu trebuia uitată. Bizară trinitate! 

Așa, frămîntîndu-și mintea, se pomeni la vadul Ghelarului, și 
atunci gindurile îi fugiră în altă parte. Ardea același bec pe stilp, 
nu se vedea însă barca. Se apropie de ţărușul unde fusese 
legată, văzu în mil urme de etravă. Poate plecase de curînd — 
ascultă pe apă... Dar oare, cît e ziua de lungă, într-un loc 
acostează o singură barcă? 

Nu se auzea zgomot de visle; doar valurile — și dincolo, un 
întuneric greu, deplin, definitiv, ca o mare de tuș înghețată, 
acoperea balta. 


Barca fusese aici, plecase de o jumătate de oră, însă cu 
unchiul Mihalis: trebuia să se întoarcă, nu putea să lase șlepul 
singur, noaptea. Ana Odeta rămăsese la spital: Pepa se stingea, 
nu credea nici un doctor că o să mai apuce toamna. Trupul ei se 
lupta din greu să mai trăiască — totul în ea era supus unei 
distilări ciudate; își pierdea greutatea constant, ca rotirea 
ceasului, fără să știi care-i poarta pe unde se duce viaţa. Se 
făcuse mică, așa cum fusese odată, la o vîrstă a copilăriei, de 
neimaginat astăzi — i se subţiase obrazul, parcă și oasele 
craniului se strîngeau în ele, de la o zi la alta; nimeni n-ar fi 
putut să recunoască în ea nu pe Pepa, măcar o făptură 
omenească. 

Ana Odeta şedea la căpătiiul patului, veghind-o zadarnic: 
bolnava n-o mai recunoștea, n-avea nici o dorinţă, nici o nevoie, 
nu putea să deschidă ochii, să vorbească, își încheiase socotelile 
cu lumea aceasta, și cu șlepul, și cu Dunărea, care o legănase. 


Dar fata rămînea acolo, cea care trebuia să trăiască, într-o 
confruntare sinistră și inutilă. Inima ei era vie — dincolo de 
ferestre era numai viaţă... 


Cocoș avusese de îndeplinit o misiune suplimentară, foarte 
delicată, și mai ales tainică. O treabă între bărbaţi — înțelegea 
situaţia: atit ţi s-a spus, atit faci, nu întrebi nimic, nu sufli o 
vorbă mai departe... 

Drumurile lui la Reșița nu erau o desfătare, degeaba îl 
pizmuiau unii: te plimbi cu trenul, dormi la hotel, măniînci la 
restaurant, pe seama statului, și-ţi merge leafa! E altceva decit 
să baţi cu ciocanul! 

Pizmașii nu știau că drumul în tren, noaptea, era o caznă: să 
dormi în capul oaselor, să te înghesuiască unul, altul, să te scoli 
ca să dai locul unei cucoane cu copil în braţe... Frumușică, 
durdulie cucoana, dar copilul i l-a făcut altul! Te ridici, stai în 
picioare, pe coridor, pînă îţi amorţesc toate, te uiţi pe geam în 
compartiment: cucoana doarme în lumina albastră-palidă, iar cel 
de alături îi simte căldura, șoldul și coapsa, pe gratis. Te ridici 
tu, ca să se bucure altul! 

Mîncare la restaurant? Ce restaurant!? Un codru de piine și-o 
bucată de salam, sau de slănină; înfuleci pe apucate. Ehei, 
tovarășilor care staţi la masă cu farfurie în faţă, nu stirniţi mînia 
cerului, că la Reșița nu-i Fănică bucătarul să vă hrănească! 

Hotelul?... Nu, e fără baie, firtaţilor! Vii pe la miezul noptii, ai 
jucat table cu șeful expediției, funcționar mărunt, dar de el 
depind multe, ai băut rom, o jumătate de kilogram, ţi se 
învîrtește capul, ptiu! — cum poţi să bei otrava asta? Și îl 
plătești tu; să vedem, pe urmă Mititelu îți decontează paguba? 
Cum s-o deconteze? Ce, șantierul trebuie să-ţi plătească 
patima? Se cheamă că ești bețiv dacă pui o jumătate de rom la 
o masă; mai bine taci și scoate din buzunar, că d-aia ai misie! 
Bine, ducă-se dracului!... 

Mai trebuie să prelucrezi și un impiegat de la gară, miine la 
prînz e liber, îl poftești la masă; ăsta nu bea rom, bea Fetească 
de Tîrnave, sticlă de trei sferturi, lunguiaţă; te uiţi la ea cum se 
golește, chelnerul toarnă, ce-i pasă?! — pui mîna pe gura 
paharului, „nu, mulțumesc!“ — lasă să-l adape pe celălalt, uite 
cum bea, al naibii, feroviarul! A, e liber astăzi, poate să-și 
umezească buretele, parcă-i cămilă, bagă în el să aibă cit ţine 
deșertul. „Mai dă un sifon!“, zici tu. — „Și-o sticlă, lonele!“, 
strigă el. Chelnerul îl cunoaște, se înfățișează îndată, poc, trage 
dopul și toarnă — ho, pune-i și sifon, că altfel mă dai gata! Te 
cauţi în buzunar, îţi socotești cheltuielile, oare ajung banii?... N- 


ai încotro; dispoziţia e dispoziţie, vagoanele sînt repartizate, dar 
n-au unsoare la osii — cum vine asta? lac-așa: trebuie un pic de 
bunăvoință. Bine, hai să le ungem cu Fetească de Tirnave! 
Toarnă, băiatule! 

Te-ai aranjat și cu gara, mai rămîne un mușteriu pentru 
deseară, ăsta nu-i băutor, îi place cafeaua, de care s-o găsi, de 
orz, de năut, de cicoare, numai să fie neagră, să te amăgească 
— Și o sorbăie, și suge din ţigară, și-i pisălog, nu se grăbește să 
se ducă la culcare, e certat cu nevasta; iar tu trebuie să-l 
asculți: „Și cum îţi spuneam, dragă domnule...“ Nevasta cîntă la 
pian, de-aici vine neînţelegerea și drama... Asculţi, dai din cap, 
ţi-e gîndul în altă parte; oare or fi terminat dimensionarea 
tablei? El vine mai aproape, peste masă, te apucă de nasture: 
„Spune și dumneata, dragă domnule, am sau nu am dreptate?“ 
— „Desigur, tovarășe!“... „No, atunci, mai bem o cafea?“ Cine s- 
o bea? El, Cocoș, își bea necazul, și-i obosit, și-l dor oasele — și 
mîine la cinci trebuie să fie în picioare... 

In sfîrșit, la unu și jumătate, după ce și-a condus oaspetele, 
urcă în cameră, aprinde lumina: o ploșniță pe pernă îl privește 
înciudată... Asta-i hotelul; un robinet picură toată noaptea, pe la 
trei te sucești, buff — cade patul... „Și pentru ce toate astea, 
tovarășe Cocoş?“ ar putea să-l întrebe cineva, bunăoară Ițu 
Florin, fiul, care acum lucrează la altă născocire, singur, fără 
taică-su. 

Cocoș îi dă tircoale cînd migălește, foarte interesat de 
viitoarea inovație: o mașină, manuală deocamdată, pentru 
îndoit tablele în gurnă. Tot o jucărie și asta: un șablon concav 
jos, făcut după formă, cum l-a dat trasajul — peste el așezi 
tabla. Alt șablon, convex, deasupra, pe care îl apropii și-l 
presezi, învîrtind trei vîrtejuri, puse la distanţe egale. lar tabla, 
în loc s-o îndoi anevoios, cu ciocanul, iese netedă, frumos 
curbată, fără deformări: în zece minute e gata, cîştigi patru 
ceasuri! Simplu, frumos, elegant și practic! Cît costă? Nimica 
toată! Bravo, frate! 

Itu Florin nu-l întreabă nimic, cum nu-l întreabă nici alţii, dar 
dacă l-ar întreba unul de ce se zbuciumă atit, Cocoș ar putea 
răspunde astfel: 

„Pentru că asta mi-e misiunea: să mă lupt cu năravurile vechi, 
să pun umărul, să împing, să ung osiile, numai să vină tabla! La 
ce trebuie? Știu, dar nu mă interesează. Și dacă n-aș ști, tot aș 


face treaba; dacă tovarășul Matei mi-a dat o sarcină, mort, copt, 
o duc pînă la capăt...“ 

Știa mai tot șantierul acum ce-l lega de director, căruia de la 
paisprezece ani îi tot fusese în preajmă. Cui vroia să-l asculte, 
Cocoş continua să-și povestească viaţa, pe frînturi, fiindcă 
tocmai cînd se înfierbînta mai tare își aducea aminte că are de 
făcut repede o treabă. Dar la primul prilej, o relua fără multe 
invitaţii, repetîndu-se cîteodată, ca toţi guralivii care uită miine 
ce-au spus astăzi. 

— Ei, și ce-a mai fost după aia? 

— Cînd cu șeicul de la Alep? 

Șeicului de la Alep se lăudase Cocoș că-i furase nevasta... 
Adică, mai întîi îi luase o capră, nu ca s-o vîndă, nu ca s-o mulgă 
— s-o aibă mascotă pe vapor, hoţie dezinteresată... Prinzînd 
șeicul de veste, cît încă vaporul nu plecase, i-a adus și țapul 
caprei, să nu-i despartă, și i l-a dăruit, cu inima generoasă. 
Povestea nu se sfirșea aici, dar oamenii nu credeau, prea era 
cusută cu aţă albă! Capra și ţapul, să zicem! Cum rămînea cu 
nevasta? Oriciît l-ar arde soarele în ţeastă, nici un om și nici un 
șeic nu ajunge în halul ăsta! După ce te prinde în grădină cu 
femeia lui, noaptea, pe lună, în loc să-ţi taie capul, zice: „Hai 
înăuntru, efendi, mai am încă șase“. 

— Cu șeicul mai slăbește-ne, nene Cocoș! Spune ce-a fost mai 
departe, după ce v-a ascuns hamalul, cînd cu Corina, că doar n- 
oi fi uitat-o! 

— A, cînd am fugit din Constanţa? Păi știți că ne-am urcat pe 
un vapor siîrbesc... Pe urmă am ajuns la Stambul, nu de-a 
dreptul, și-acolo am stat trei luni la răcoare: așa se zice, dar era 
cald al dracului! Și-am mîncat la halva cu lipie pînă ni s-a făcut 
greață. 

— La răcoare? Adică la închisoarea turcească? 

— Întocmai! 

— Dar pentru care pricină? Ai furat iar vreo capră? 

— Ce capră? Parcă de capre ne ardea nouă? Trebuie mai întîi 
să știți ce-am pățit cu vaporul... 

Petrolierul sîrbesc Dubrovnik naviga noaptea, aproape de 
coastă, la sud de Cavarna — era la 14 spre 15 august 1936... 
Fugarii stăteau ascunși într-o barcă de salvare, sub tendă; pe un 
petrolier e mai greu să găsești unghere tainice, te înăbușă 
aburul benzinei, ameţești, adormi și nimeni nu te mai deşteaptă; 


trebuie să stai afară, la aer. Aveau pesmetți și două sticle cu apă. 
Navigau de la cinci după amiază; pe la unsprezece noaptea, 
mașinile și-au schimbat mersul deodată; turație mică, atit cît să 
poată asculta cîrma — ce-o fi însemnînd asta? Încolo liniște, nici 
un semn de panică, oarecare glasuri — și gata. Curînd, fochistul 
care-i ascunsese s-a strecurat la ei, să le șoptească: 

— Se încurcă treaba! 

— Dar ce e? 

Vorbeau un fel de grecească, singura limbă comună, pe care 
o rupeau cei doi și gazda. 

— S-a primit o radiogramă de la Constanţa, cere să stopăm și 
să indicăm poziţia: vine un torpilor să ne caute. 

— N-au nici un drept! Am ieșit din apele teritoriale! 

Vorbele acestea de protest le spunea cel mai virstnic dintre 
fugari; îl chema acum Matei Petre — tot mecanic, după cum se 
vedea din acte. Nu-l întrebase hamalul ce alt nume i-ar place, 
nu era pe alese, îi dăduse și el hîrtiile avute la îndemiînă; dar 
parcă pe copil, cînd îl botează, caută cineva să-l întrebe cum ar 
vrea să-l cheme în viață? Numai că, în cazul de față, cel puţin 
numele de botez adus de soartă se potrivea cu cel vechi, de 
acasă. 

Pe al doilea fugar îl chemase pînă atunci Cocoş Alexandru; 
tovarășul lui îi spunea Cocean — de ce naiba? Livretul de 
marinar pe care i-l dăduse hamalul era eliberat de Republica 
Franței, prin direcția portului Le Havre, și-n el scria: Andrée 
Petitmonnaie. Nume caraghios, mai degrabă poreclă, citindu-se 
„Ptimone“ și însemniînd în limba noastră „bani mărunți“ — 
mărunţiș, mai pe scurt. Numele nu-i plăcea lui Cocoș, fiindcă 
avusese nenorocul să se potrivească prea bine cu statura unui 
om scund; să fi zis că-i fusese ales — poruncit! lar de pronunţat, 
îl pronunţa în felul lui „Timone“ înlăturînd consoana de la 
început, nefiindu-i limba deprinsă cu asemenea răsuciri galice. 

Dar lăsînd la o parte numele, pe care cu tot necazul avea să-l 
poarte de atunci înainte mult timp, deocamdată era vorba cum 
să scape de torpilorul pornit pe urmele lor. Cunoșteau amindoi 
legile internaţionale, n-avea nimeni dreptul să-i ia de guler și să- 
i întoarcă în ţară; nici autorităţile turcești, la Constantinopole, nu 
puteau să-i extrădeze. Însă cînd un căpitan de vas vrea să-și 
facă treaba, să se întoarcă peste o lună la Constanţa, să-și 


încarce tancurile, nu se cuvine să se pună în răspăr cu 
autoritatea românească! 

— Căpitanul crede că îl bănuiesc de ceva contrabandă, a dat 
poziția și așteaptă, zise fochistul mai departe. Dar cu siguranţă 
că pe voi vă caută! 

— Un torpilor, Matei! Mare cinste ne face! încerca să 
glumească Cocoş, deși era alb ca rochia de mireasă și dirdiia 
ușurel, de tremura barca; nu doar frica, ci și frigul; se pornise un 
vînt rece, de la nord, intra pe sub tendă, începuse să ridice 
berbeci și să șuiere subţire printre șarturi. 

— Cinstea nu-i pentru noi! zise celălalt. Vor să ne înhațe ca să 
prindă pe alţii. 

— Dar ce-au ei cu Corina? Doar nu-i vas românesc, să-i doară 
că le-am tăiat axul! 

— Nu de axul Corinei le pasă! Le pasă de unde au pornit toate 
astea! Și-acum ce facem, frate? 

Fochistul era un om de ispravă, nu-și pierduse capul, 
pesemne hamalul care-i adusese aici avea cu el înțelegeri mai 
vechi, trainice, îi întrebă, repede, tot în șoaptă: 

— Vreţi să vă predaţi? De găsit au să vă găsească, vin la 
sigur, n-am unde să vă ascund, decit să vă înecaţi în benzină. 

— Mai bine ne înecăm în mare. Cam unde sîntem? 

— În dreptul Burgazului. 

— Cit să fie pînă la coastă? 

— Zece-cincisprezece mile. 

— Cocean, mergi cu mine, sau vrei să te-nhaţe? 

— Merg! 

Unde, cum? Nici măcar nu știa să înoate; sînt mulţi marinari 
care au păcatul ăsta. Dar ce putea face? 

— Atunci, barca la apă! 

Barca de salvare e pusă în așa fel, ca s-o cobori într-o clipă, 
ușor, fără complicaţii. Tenda jos, împingi gruile, stă în văzduh, 
deasupra valurilor, dezlegi parimele palancurilor și le filezi 
ușurel, fără să te ajute nimeni de sus; cine ar mai avea timp să 
te ajute în caz de naufragiu? 

— La Burgaz să mergeţi la cafeneaua Roza, să întrebaţi de 
Vanciu! mai zise omul care-i veghease. Spuneţi Dubrovnik, și-o 
să înțeleagă. Țineţi tot cu vîntul în stînga. Mai încolo o să vedeţi 
farul. 


Vaporul sîrbesc rămăsese în urmă, duduiau slab mașinile, 
creștea briza, biciuia obrazul, săreau berbecii pe de lături, 
începeau să behăiască. 

— Trage, Cocean, că ne ia naiba! 

Nici o naibă! Noaptea era întunecoasă, pînă să ajungă 
torpilorul, pînă să abordeze, pînă să vadă că lipsea barca, 
ajungeau departe; unde să-i caute?! 

Dar o primejdie rămînea, mai a dracului: curînd vîntul de nord 
începu să șuiere, apoi să mugească — furtuna de la mijlocul lui 
august. La un timp izbucni o lumină în spate: lampa de 
semnalizare din vîrful catargului începuse să clipească, pe urmă 
un reflector, departe, fulgeră noaptea. 

— Cocean, ne duce vintul la dracu! 

Intr-adevăr, după cum se vedeau luminile, alunecaseră mult 
spre sud, deși visleau spre apus de se îndoiau ramele. Nici urmă 
de far; doar marea, înfuriată, și vintul, aruncîndu-le pachete de 
apă în față. 

— Nu ţi-era frică, tovarășe Cocoş? 

— Parcă mai știu ce-mi era? De dirdiit dirdiiam; să-mi fi fost 
frig, să-mi fi fost cald? Ud pînă la piele eram; să fi fost 
nădușeală, să fi fost apă? Tot ce știu e că trăgeam la rame, și 
icneam, golindu-mi stomacul... 

— Adică aveai rău de mare? 

— Păi de ce să nu am? Cu zgilţiiala aia crezi că-i scutit cineva? 
Parcă îmi umblau zece șobolani în burtă, și toţi mă rictiau, numai 
că de ieșit ieșea doar pesmete cu apă! 

— Și v-aţi chinuit mult așa? 

— Păi mult: de pe la unsprezece noaptea, pînă a doua zi 
seara, la șapte. N-am ajuns la Burgaz, n-am văzut nici far, nici 
coastă; cînd s-a luminat de ziuă era numai marea cu valuri cit 
casa. Să vislești, la ce-ar ajuta? Dirdiiam, aruncam apa afară din 
barcă și din stomac. In barcă, înțeleg, venea pe sus, dar în 
stomac de unde, că nu se mai termina?!... Uite așa ne-am 
chinuit, pînă pe la patru după-amiază; atunci am văzut pămîntul, 
o coastă de nisip joasă. Tovarășul Matei s-a uitat bine, de pe o 
creastă de val, și-a zis: „Să știi că n-ajungem la Burgaz; asta-i 
coasta turcească!“ Nu mai aveam putere să ne luptăm cu 
valurile; ne-am legat cu parimele de bancuri și-am spus: „Cum 
ne-o fi soarta!“ Am stat întinși așa, ca în saramură, nu mai 
aveam nimic în burtă, simţeam că mă sfirșesc, fără vlagă. 


„Încearcă să dormi! m-a sfătuit tovarășul Matei. Păstrează-ţi 
puterile, nu se știe ce ne așteaptă!“ Cum să dormi învelit în 
apă? Eu am un obicei prost, dorm cu gura căscată; îndată ce 
încercam să aţipesc, mă pomeneam izbit de un val peste faţă și 
înghițeam saramură cum înghit unii bere din halbă. Ptiu, du-te 
dracului! El a dormit vreo două ceasuri; și-a pus capul pe 
copastie și-a început să-i tragă la aghioase. Cum, nu știu — 
pentru mine-a rămas taină. Păi închipuiţi-vă, mă fraţilor, barca 
plină cu apă — de scufundat nu se scufundă, știm, are 
chesoane, bună treabă! Dar să stai așa, ca în cadă, și să te 
prăvălești, alivanta, cînd pe o parte, cînd pe alta, gata să cazi ca 
din leagăn, să te smucească valurile, să-ţi spele obrazul — și nu 
cum te-ar mîngiia maică-ta — iar tu să dormi, ba încă să și 
sforăi, să scuipi apa ca balenele, cînd pe nas, cînd pe gură, asta 
eu cred că-i peste înţelegerea omului! Pe la șapte seara am 
ajuns — era să zic cu bine — așa-i obiceiul povestitorului. Marea 
se potolise, dar norocul era altul, că n-am nimerit în stînci, ci pe 
plajă, buf, buf de două ori, de trei, mă ţineam de barcă, la ce mi- 
aș fi dat drumul? Ca să văd cum îi vine omului cînd se îneacă? 
Multumesc, n-aveam ambiția asta!... Uite-așa ne-am pomenit pe 
nisip și ne-au luat turcii în primire, soldaţi, nimerisem în zona 
fortificată, spionaj, înţelegeți, ne-au dus la o baracă, un fel de 
pichet, ori post de comandă, ne-au ţinut trei zile. Mincare ne 
dădea, dar numai pilaf cu seu de berbec; rigiiau turcii după 
masă de parcă aveau cimpoaie în burtă! Ne-am certat cu ei, ne- 
am rugat, i-am amenințat — degeaba. „Cine sînteți?“ — 
„Marinari; iată, avem acte!“ Se udaseră livretele, dar erau ale 
noastre. — „Ce căutați aici?“ — Să le spui că ai naufragiat? Se 
află în două ceasuri, te mai faci și de ris; un vapor e un vapor, se 
știe oricînd de rostul lui. Atunci? „Spioni!“ — zic turcii. Și sună 
telefonul, și aleargă ștafetele... A doua zi a venit un ofiţer cu 
grad mare, poate colonel, nu cunosc gradele lor; avea cizme 
scurte și pantaloni bufanţi, cu vipușcă roșie, croiţi larg, să mai fi 
încăput în ei încă un turc, măcar sublocotenent... 

— Dar ia spune drept, nea Cocoș, ceva, așa, n-au încercat 
nimic, ştii, ca la turci? 

— Ba mi-a dat tircoale colonelul, nu că vreau să mă fudulesc, 
pe tovarășul Matei nu l-a plăcut, prea era slab și negru, ei au 
altfel de gusturi. Eu eram bălan și grăsuţ; zice turcul: „giugiuc, 
alb, gras, bun!“ Și ochi dulci, și mîna pe umăr, apoi pe mijloc, 


aferim, aferim! Nu-l bănuiam de nimic, ziceam că vrea 
percheziţie, de, dreptul lui! Însă tovarășul Matei o dată s-a răstit 
la el: „la mîna, păgînule, sictir!“ 

— Asta în ce limbă i-a spus? 

— În românește, dar a înţeles turcul numaidecit. 

— Va să zică, mai au și azi asemenea obicei! Nu l-a stîrpit 
Ataturk? 

— Ba da, dar numai la civili, iar în armată doar la gradele 
mici. Pe noi, după alte două zile de așteptare, ne-au urcat turcii 
pe catiri, ne-au legat la ochi și ne-au dus așa pînă la Stambul. 
Acolo ne-au închis, nu la pușcărie, ne-au băgat într-un hotel 
împuţit, într-o cameră la etajul cel mai de sus, cu pază la ușă; pe 
geam nu puteam sări. Așa ne-au ţinut aproape trei luni, 
plesneam de căldură, ne bătea soarele în plin, noaptea ne 
războiam cu ploșnițele — cîte, nu vă mai spun, alt neam de 
ploșniţe, mai lunguețe, ca bobul de orz, numai că de trei ori pe 
atit... De mîncare, cumpăraţi ce poftiţi: ne dădeau la amîndoi 
cincizeci de piaștri pe zi, ne lua paznicul halva și lipie; de pilaf și 
de berbec eram sătui, iar pentru altceva nu ajungeau banii; 
jumătate din ei trebuia să-i dăm bacșiș. 

— Cui să dai bacșiș cînd ești închis? 

— Bunăoară, paznicului, în primul rînd; așa-i obiceiul la turci. 
Am strigat noi, am cerut să ne trimeată avocat, să ne spună de 
ce sîntem învinuiți — ioc, nici un cuvînt! După două luni am 
făcut greva foamei — afară începea să se lase frig, am răbdat 
zece zile, lasă că ne era și lehamite de halva. Stăteam întinși în 
pat toată ziua, vlăguiţi, se uitau ploșniţele la noi chioriș — 
înțelegeţi, nu mai aveau sînge de supt — al dracului le-am 
chinuit! Și dacă au văzut ei așa, s-au luat cu binișorul pe lîngă 
noi, ne-au adus ceai, pe urmă biscuiţi, portocale, grepfruit și ne- 
au făgăduit că ne eliberează curînd, să mîncăm, că pe urmă n-o 
să fim în stare să mergem pe drum. Și ne-au eliberat pe la 
începutul lui noiembrie, s-au ţinut de cuvint, ne-au dat și actele 
și cite zece lire și ne-au spus: „Căutaţi-vă vapor și duceţi-vă 
unde-o-ți ști; pînă miine la prînz să nu mai fiți aici!“ Adică 
terminaseră cercetările, se văzuse că nu spionam nimic, n- 
aveau dovezi, încolo, nu-i privea ce făcusem noi la Constanţa, 
sau în alt loc. Vapor să ne îmbarcăm n-am găsit în scurt timp, 
cum ne-au poruncit; ne-am dus cu un barcaz pînă la Salonic, 


acolo am intrat într-un șantier; pe-atunci n-aveam mare 
pricepere, ajunsesem și cam plăpînd, m-au pus la vopsit... 

— Și tovarășul Matei ce făcea? 

— Păi... tot director, ca aici! 

— Măi tovarășe Cocoș, nu le mai înflori! 

Cocoş se cam supăra cînd îl prindeau cu asemenea născociri; 
dacă ești ascultător bun, se cade să nu te legi de orice amănunt. 
Pe care povestitor îl rabdă inima să nu pună ceva și din 
închipuirea lui? Nu fapte — atunci se cheamă că nu povestești 
cinstit —, ci doar floricele, mai înviorezi oamenii, îi faci să rîdă, 
cu bună știință, pentru asta nu te numești mincinos; alteori te ia 
gura pe dinainte, n-o poţi pedepsi pentru un cuvînt... 

Ascultătorii rămîneau zgindăriţi, în ziua aceea nu mai aflau 
nimic, îl mustrau pe cel ce se băgase în vorbă nepoftit. Dara 
doua zi, sau mai tîrziu, cînd avea iar timp, Cocoș uita necazul și 
își relua povestirea din vechiul loc: cum au lucrat ei în șantier la 
Salonic, pînă primăvara, cînd au găsit vapor și s-au îmbarcat la 
mașini, unde era rostul lor. Și-au navigat cu acel vapor 
englezesc numit Neptun, dar căruia englezii îi ziceau Niptn, din 
primăvara anului 1937, pînă în '39, cînd s-au pomenit că merg 
la Dunăre, fără să-i întrebe nimeni dacă doresc sau nu. Poate 
istoria veche era uitată acum, se întîmpla în ţară mare balamuc, 
prin martie se mișcase armata, nemţii ciopirțiseră Cehoslovacia, 
acum vroiau de la noi concesiuni, petrol, grîu, dar nu ca 
negustori — ca stăpîni. Le căpătaseră ori nu, știa guvernul, 
situaţia părea că s-a liniștit, liniște cu arma la picior și cu 
ghiuleaua în tun. Cui să-i pese de doi fugari bănuiţi că ar fi 
comuniști și că ar unelti? Așa gindeau fugarii, necunoscînd ce 
punea la cale guvernul român. „Dacă mai avea cineva minte din 
cîți ţineau soarta ţării în miini, își ziceau ei, apoi atunci se 
cuvenea să aibă teama nemților, în schimb să-i îmbuneze și să-i 
strîngă în jur pe toţi care se numeau antifasciști.“ 

Era în iulie, pe la sfîrșit, au mers drept la Dunăre. — „Unde, 
tovarășe Cocoş?“ — „Păi tocmai aici!“... Aveau de descărcat 
marfă, valonee, pentru tăbăcării, luată de la turci. Aici, cînd să 
manevreze ca să intre în docuri, din vina cui, a necui, s-a lovit 
elicea de un pilot ascuns sub apă; pilot gros de picipain, de la 
vechiul dig — și s-a făcut praf elicea, pilotul nu. Ca să trimită 
elice de la Liverpool trece timp! Abia peste șase săptămîni a 
venit — pagubă mare să aștepte vaporul atît, dar se prevedeau 


pagube mai mari, în curînd; un cargo vechi, de 2 500 tone, nu 
interesa pe nimeni prea mult. 

Au stat în docuri tot acest timp, pe fugari nu i-a supărat 
nimeni, la început, dar cu primele zile din septembrie socotelile 
s-au cam încîlcit. Începuse războiul, nemţii îi pisau pe polonezi, 
stăteau pe linia Siegfried, gata să sară și la franţuji. 

— Cocean, ia fă-te încoace! îl vezi? 

— Îl văd. 

Era într-o seară, cam spre amurg. Matei mergea des în oraș, 
se întilnea cu unii, în ascuns, era încruntat, nu povestea nimic. 
De două zile băgase de seamă că se ţine unul pe urmele lui, un 
oarecare, puteai să crezi, gură-cască prin port — dar prea căsca 
gura la Neptun. Seara următoare, Matei își ia prietenul și-l trage 
într-un colț tăinuit. 

— Cocean, noaptea asta trebuie să fug. 

— Merg și eu! 

— Nici nu se cade să rămii aici; te-ar încolţi să le spui unde m- 
am dus. Unde mă duc, nu trebuie să știi; tu unul du-te acasă, 
adăpostește-te acolo un timp, n-o să se ia nimeni de tine, dacă 
n-ai să te-arăţi prea mult. 

Asta însemna să stea cuminte, la părinţi, și să tacă milc... Și- 
au plecat dimineaţa, pe lumină, după cumpărături, nu amîndoi o 
dată — pe rînd. 

— Cocean, să stai acasă, cum ţi-am spus; poate într-o zi o să- 
ţi trimit un cuvînt. Să fii gata să-mi dai o mînă de ajutor dacă o 
trebui! 

Cocoş a făcut întocmai cum fusese povăţțuit, nu s-a luat 
nimeni pe urmele lui; s-a dus la gară, după ce a ocolit tot orașul, 
cînd în tramvai, cînd pe jos, trăgînd cu ochiul în jur. S-a urcat în 
tren, a coborit la Barboși, după un ceas a plecat spre Tecuci, de- 
acolo la Adjud, unde iar s-a dat jos, cu ochii în jur: nimic! Peste 
două ceasuri a venit trenul lui, iar noaptea a ajuns acasă la 
părinţi. A rămas acolo pînă în 1943, era război, prin sat — 
bărbați puțini. 

— Cîţi ani aveai atunci, tovarășe Cocoș? 

— Fă și dumneata socoteala: dacă azi am treizeci și unu, doar 
știi... 

— Înseamnă că aveai douăzeci și șase. 

— Pesemne că atit. 

— Și cu armata cum ai făcut? 


lată o întrebare la care nimeni nu s-a gîndit! Ce-o să mai 
răspundă Cocoș acum? Pare cam încurcat, se uită mai mult în 
pămînt. 

— Cu armata?... Păi eram scutit! 

— Nu zău?! Dar cum? După cite am înțeles, la vîrsta recrutării 
dumneata fuseși pe drum. 

— Chiar așa, m-au dat nesupus. Dar îndată ce m-am întors, 
m-am dus la Cercul de recrutare, la Bacău, și-n două zile m-au și 
scutit. 

— Fugi de-aici!... Pe care motiv? 

— Oi fi avut eu un motiv. Dacă nu mă credeţi, nu mai spun 
nimic! 

Sar ceilalţi din jur: 

— Spune, tovarășe Cocoș! 

Cocoș nu mai spune nimic azi: pare cam plictisit. Dar își reia 
povestirea chiar a doua zi: 

— Venise anul '943, parcă aici am ajuns. Războiul se 
întorsese, fugeau nemţii din Rusia cu cizmele în miini... 

Intr-o noapte, prin martie, nu se topise încă zăpada pe munte, 
a auzit Cocoș cîinele hămăind; hămăia și în alte nopţi, dar acum 
parcă îi dădea presimţiri; s-a strecurat pe prispă, a tras cu 
urechea: cîinele hămăia la gardul din fund. S-a dus, l-a liniștit. 

— Care ești acolo? 

— Cocean, eu sînt! 

Chiar dacă n-ar fi recunoscut glasul, cine-i mai spunea 
Cocean, lui? Acasă îl chema Sandu, pe vapor Timone — 
maărunţiș. 

— Matei! Credeam că ești închis! 

— Am fost, dar sînt liber de două săptămîni. 

Fugise de la Tirgu-liu. 

— Și cu ce treabă pe aici? 

— Am venit să pescuiesc păstrăvi în Trotuș! 

Nu venise singur, ci cu încă trei inși; acum așteptau undeva, 
mai departe, ascunși. Era și Donos printre ei, îmbrăcat cu vesta 
de piele pe care-o mai purta și azi în șantier — om păstrător și 
chivernisit. 

Fugarii căutau adăpost, nu mai mult. Dac-a văzut așa, Cocoș 
n-a stat la gînduri, s-a dus cu ei în sus, pe rîu, știa unde să-i țină 
ascunși... 

— Și ce făceau acolo? 


— Păi n-ai auzit? Prindeau păstrăvi în Trotuș!... 

În ultimele zile însă, de cînd cu acea misiune delicată despre 
care s-a spus, Cocoș avea mai puţin chef de povestit. Îl stăpînea 
un gînd mărunt, dar nesuferit: Ilie Conţu îl rugase să-i cumpere 
de la București o sticluţă de parfum. Nimic ciudat,— nu întrebi 
un cuvint, nu sporovăiești, faci treaba și rămii mut. Nu 
cumpărase în viaţa lui parfum... 

Și de-atunci, oriunde s-ar fi dus, orice-ar fi făcut, îl urmărea 
acel gînd: pentru cine era sticluţa de parfum? Nu c-ar fi avut 
suflet de mahalagiu, să se bage în treburi care nu-l privesc; dar 
cu sufletul prefăcut într-un imens microscop, care mărea numai 
o imagine, aceea aleasă de el, ducînd-o pînă la a-i acoperi întreg 
cîmpul vizual, ba chiar mai mult, se temea că o singură ființă din 
șantier putea să inspire cuiva un asemenea gînd. Sînt 
împrejurări cînd și omul cel mai cu judecată se pomenește orbit; 
adică nu-i venea în minte altă făptură omenească în stare să 
inspire astfel de gest, lui Ilie Conţu sau oricui, decit aceea 
pentru care și el, să fi avut asemenea îndrăzneală, ar fi 
cumpărat o sticluță de parfum... 

De unde să știe că sticluța de parfum, comandată după multă 
șovăială, după multe îndoieli și spaime, zăcea și azi în sertarul 
lui Ilie Conţu, la fund, sub toate dosarele, la locul cel mai 
ascuns?... Sînt oameni care, speriindu-se de o îndrăzneală 
nepotrivită cu firea lor, mult timp după aceea rămîn la pîndă să 
vadă dacă nu simte, dacă nu bănuiește nimeni nimic; li se pare 
că stau despuiaţi în văzul lumii și oricine le poate citi gîndurile 
ca printr-un trup străveziu. Așa fire de om era și Ilie Conţu — și- 
aveau să treacă săptămîni pînă ce el să se reculeagă. 

Cocoș, atit de frămîntat în acele zile, de unde să știe că la fel 
se frămiînta și șeful serviciului administrativ? 


În ziua aceea, pe la sfîrșitul lui august și către ora trei după- 
amiază, administratorul intră la director să-i raporteze despre o 
anumită situație. Firicel, care fusese cu el în birou de pe la două 
și jumătate, aștepta acum în anticameră, așezat cam stingaci pe 
un scaun. Secretara se uita la el pe furiș; frumușel băiatul, și 
foarte tînăr, dar nu prea avea situaţie. Și-apoi ei nici n-ar fi putut 
să-i placă meseriașii — tîmplar, mirosea a clei — păcat de ochii 
lui și de frăgezimea obrazului! 

Ușa de dincolo se deschise; Ilie Conţu scoase capul: 

— la vino încoa, tăticule! 

Firicel se ridică, bucuros să scape de ocheadele secretarei, pe 
care le simţea fără să le vadă. 

— El e, tovarășe director! zise administratorul, după ce 
închise ușa capitonată. Firicel lon; mi-a fost ucenic... 

— ÎI știu! răspunse Matei, întinzînd mîna tîmplarului. Stai jos, 
lonică! 

Dincolo, secretara își dregea obrazul, trăgîind cu coada 
ochiului la clanță, să vadă cînd ar fi să se deschidă ușa. Dar 
clanța nu se mișcă pînă aproape de ora patru... 

Era o discuţie. Matei punea întrebări, intrigat, Firicel 
răspundea, iar llie Conţu, așezat numai pe marginea fotoliului, 
confirma, înclinînd din cap, Administratorul și fostul lui ucenic 
urmăreau chestiunea mai de mult. Prima întrebare, Matei i-o 
pusese lui Donos, se împlinea o săptămînă de atunci: 

— Tu ai văzut un barcaz care se construiește în fața morii 
Papahagi? 

— Da. 

Donos nu părea surprins. 

— N-ai idee al cui e? Mi se pare cam suspect; i-am zărit acolo 
pe Marchidan și pe Uică... 

— Știu. Ilie Conţu o să ne spună tot, în curînd. 

Acum Donos nu era aici, plecase la județeană de la prînz. Și 
informaţiile nu le dădea llie Conţu; ar fi putut, dacă vroia să se 
fudulească, dar el nu avea asemenea gînd și, pe de altă parte, i 
se părea mai potrivit să lase cuvîntul celui care le adunase. lată 
dar ce aflase tînărul tîmplar pînă acum: barcazul care se 
construiește pe malul Dunării, în faţa morii Papahagi, este al 
numitului Panait Lalachi, grec cu pașaport, fost proprietar al 
unei fabrici de uleiuri, naţionalizată. Construcţia se face sub 
pavilion grecesc, ca să n-o ia statul; ce șmecherie o mai fi și 


asta?! Are un motor „MZM“ de 90 de cai, nou — de unde dracu? 
nici nu i-au desfăcut ambalajul... 

— Planurile sînt făcute de inginerul Marchidan? 

— Da; am stat de vorbă cu marangozii, îl cunosc toţi, el le dă 
indicații. 

— Ce legătură este între Marchidan și acel Panait Lalachi? 

— Lalachi l-a cununat; adică îi este naș. 

— Se cunosc de mult? 

— Da; înainte de a se duce la Politehnică, tovarășul Marchidan 
a lucrat un an la el în fabrică. 

— Cînd are să fie gata barcazul? 

— În două luni, spun oamenii; eu zic trei, după cum am văzut 
situaţia. 

— Ce legătură este între Uică și Marchidan? 

— Nici una! 

— Ești sigur? 

— Nea Matei, dacă n-o fi așa, poţi să-mi tai capul! 

Ilie Conţu se uită la tîmplar, mustrător și alarmat: 

— Cum vorbești tu cu tovarășul director?!... 

— Lasă, bre nea llie, că doar ne cunoaștem de mult! 

Administratorul se bătu cu palma pe genunchi, dar Matei îl 
linişti, zîimbind. 

— la, spune-mi, lonică, dacă-i așa, ce căuta Uică în baracă? 

— Avea de luat niște bani de la Panait Lalachi. 

— Pentru ce anume? 

— l-a furnizat scîndură de stejar, cincisprezece metri cubi. 

— De unde? Are Uică depozit de cherestea? 

— Nu cred. 

Ilie Conţu interveni, spumegînd: 

— Din șantier nu putea să scoată nici măcar o scîndură. Sînt 
cu ochii pe el de la început. 

— E adevărat! încuviinţă Firicel. Nu putea să scoată. 

— Atunci ce credeţi dumneavoastră? 

— Nu știu, pînă astăzi, răspunse administratorul. Dar am o 
bănuială. Ar fi bine să-l chemăm pe tovarășul Cocoș încoace. 

Cocoș fu chemat, i se cerură unele lămuriri în legătură cu 
fractele — scrisorile de trăsură care însoțesc vagoanele la Calea 
Ferată. Nimeni nu înțelegea deocamdată ce urmărește llie 
Conţu; bănuiala lui rămînea enigmatică... 


Tovarășa Lenuţa intră pe ușă, fără să fie sunată. Văzind-o, 
Cocoș își încreți nasul. 

— Tovarășe director, începu secretara, mutindu-și cu graţie 
greutatea trupului de pe un picior pe altul, tovarășul Golgota vă 
roagă să poftiți la ședință. 

— Ce ședință? 

— Nu știu; dînsul a convocat tot șantierul acum, la patru! 

In prima clipă, Matei se încordă și se aspri la faţă; pe urmă își 
aminti că, fiind sîmbătă, lucrul înceta la ora patru. Totuși, 
maistrul Golgota nu-i spusese o vorbă, deși îl văzuse toată 
dimineaţa. Strînse din dinţi și izbuti să se stăpinească. 

— Bine. Duceţi-vă! Vin și eu îndată. 

Cei trei porniră spre hală, unde se adunaseră oamenii. Cocoș 
nu prea cunoștea regulile de astăzi; așa o fi stat scris la carte, 
dar nu înțelegea cum un maistru, fie el chiar șeful, adică 
președintele sindicatului, poate să dea porunci peste capul lui 
Matei, cel mai mare dintre responsabili. 

Intră la cazangerie, își făcu drum printre muncitori, nu cu 
dorinţa de a se arăta în faţă, ci ca să-și găsească un loc mai 
convenabil, de unde să vadă tribuna. Și-abia după ce se opri, 
fără să fi căutat anume acele coordonate ale spaţiului, descoperi 
că alături, în dreapta, era fata de la trasaj — își lepădase 
salopeta, avea fustă de doc albastră și bluză albă, cu mîneci 
scurte, lăsînd să i se vadă brațele, arămii și gingașe. 

Ea întoarse capul, îi zimbi, se trase puţin în lături, să-i facă 
loc, cu o bunăvoință care putea să te năucească, dar, oricît loc i- 
ar fi făcut, rămîneau tot aproape unul de altul; umerii numai că 
nu li se atingeau — Cocoș îi simţea căldura femeiască, dulce și 
molatică, semănînd cu căldura pîinii proaspete. 

Se sfirșise tălăzuirea din hală, maistrul Golgota se urcă pe 
estradă, cu șapca dată pe spate, urmat de vreo șapte-opt inși 
din comitetul de întreprindere; după ce aceștia îl încadrară, își 
dădu lui însuși cuvîntul și începu să vorbească, în timp ce Firicel, 
sosit cu puţină întîrziere, se urca și el la tribună. 

— Tovarâși... 

Cocoș nu mai știa pe ce lume se află, nici nu îndrăznea să 
răsufle ca nu cumva să se rupă vraja care-l învăluise; trăgea pe 
furiș cu ochiul în dreapta — ce fericire ar fi fost să ţină ședința 
pînă seara, pînă a doua zi dimineaţa, să nu se mai termine 
niciodată! Unde mai văzuse el o gură ca asta, o visase? — cu 


buzele îndepărtate puţin, pîndind parcă, așteptînd pe cineva să i 
le strivească, să stoarcă din ele sucul dulce și acid al dragostei. 
Și nasul, cam scurt, părînd de aceea cîrn și obraznic, în vreme 
ce ochii și restul chipului ei păstra o sfială luminoasă, sfiala 
căprioarei care vine la pîrîu să bea apă! O avea în minte de 
mult, își dădea seama abia în clipa aceasta, cînd se ivise prilejul 
s-o privească — dar de unde? — altfel nu se putea decit c-o 
visase. 

— Tovarăși, zicea maistrul Golgota, cu emfaza lui cunoscută, 
care îi ameţea pe oameni, în două luni cîte au trecut de la 
reorganizarea șantierului, colectivul nostru a avut primele 
succese, datorită  îndrumării înțelepte a partidului și 
devotamentului, patriotismului vostru, clasa muncitoare... 

Succesele le știau toţi: se terminaseră cele cinci pescadoare, 
mergea bine reparația la șlepuri și ceamuri, se construia cala și 
o hală nouă pentru cazangerie, erau aproape gata cantina și 
baia, muncitorii aveau de lucru fiecare; restul deocamdată doar 
plutea în aer. 

Însă nu pentru enumerarea realizărilor se făcuse adunarea, ci 
pentru a se critica aspru lipsurile și greșelile. Sfirșind deci cu 
partea bună, maistrul Golgota se încruntă și își roti ochii asupra 
mulţimii, ca și cum i-ar fi căutat pe vinovați, să-i prindă cu 
cîrligul și să-i tragă la lumină, cum face pescarul cu peștele 
care-i pică în undiță. 

— Dar ce folos, tovarăși... 

Primul de care se legă fu Ilie Conţu: că s-a rupt de mase, stă 
în birou, folosește mașina șantierului în scopuri personale... 

larăși?! De cînd îl criticase Donos, Ilie Conţu nu se mai urcase 
în mașină...Dar nu era asta toată vina pe care Golgota i-o punea 
în spinare; ce-i cu porcii, cine a întocmit tabelele, după ce 
criteriu au fost repartizaţi oamenilor? 

— După cum s-a înscris fiecare! 

— Tovarășe Conţu, nu ţi-am dat cuvîntul! Ai să vorbești la 
urmă! 

Da, după cum s-a înscris fiecare, dar de ce unii au căpătat 
porci grași, de rasă, iar alţii niște stîrpituri care abia se ţineau pe 
picioare? 

Uitîndu-și vecina, Cocoș izbucni, indignat — el adusese porcii, 
el îi alesese, unul cîte unul: 

— Nu-i adevărat! Asta-i o minciună! 


Capetele se întoarseră spre el, se auziră murmure, poate nu-l 
dezaproba nimeni, muncitorii îl cunoșteau și îi arătau simpatie, 
totuși îndrăzneala lui nu era prea bună. 

— Dumneata să taci, că nu te-a întrebat nimeni! îl opri 
președintele, cu miînie. 

Cocoş tăcu, spumegind; era prea scund ca să vadă în juru-i, 
dar se întrebă: „Matei n-a venit oare? Unde este, cum poate să 
rabde atita nedreptate și grosolănie?“ 

Matei venise, însă nu se dusese în față; rămăsese lîngă ușa 
halei. 

llie Conţu nu scăpă ușor: nu mai înțelegea nimic, îi venea 
amețeală. Lemnele după ce criterii se împart oamenilor? 
Cooperativa de ce nu merge bine? 

— Ce, nouă ne trebuie fulare și pantofi de damă? Acadele, 
rahat și alte zaharicale? Scobitori, muștar și compot de pere?... 
Stofă groasă, tovarășe Conţu! Bocanci, americă, să-și facă 
muncitorul cămașă și izmene. Ulei, cartofi, zahăr, conserve de 
carne, nu delicatese, că nu-i boier nimeni!... 

Așa de tare fu mustrarea și-atit de convingătoare, încît Ilie 
Conţu, încredințat că purta toate vinile, se urcă spăsit la tribună 
și își făcu o autocritică usturătoare, făgăduind la urmă că de azi 
înainte se va strădui să meargă treburile bine... 

Fură beșteliţi și alţii, cu aceeași asprime. De pildă inginerul 
Dutchievici, învinovăţit că își dă aere, că nu se uită la nimeni — 
rămășițe de boierie. Dutchievici însă lipsea, nu avu cum să-și 
recunoască greșelile, era bolnav, avea scutire medicală cîteva 
zile. Maistrul Golgota știa că lipsește, ar fi putut să-și amîne 
mustrările... 

— Tovarăși! reîncepu el, cu o forță nouă, cînd toţi credeau că 
obosise de atita răfuială. A mai rămas un caz, pe care îl socotesc 
cel mai grav, și tocmai de aceea l-am lăsat la urmă. E vorba de 
înăbușirea criticii, tovarăși. Partidul ne învaţă pe toţi, de la mic 
la mare, că fără critică și autocritică batem pasul în loc, ne 
amăgim unii pe alţii, ne autoliniștim, ne înfumurăm și atit 
așteaptă dușmanul dinăuntru și dinafară. 

Făcu o pauză, mai apăsătoare decit vorbele spuse pînă 
acuma, apoi se opri cu ochii la Cocoș, care se descoperise singur 
mai adineauri; altfel nu l-ar fi văzut în mulţime. Lîngă el era 
fetișcana aia care îl lovise cu furchetul peste mînă; avea și cu ea 


o răfuială, dar azi o cruţase, ca s-o încolțească altădată, mai 
bine. 

— Prin urmare știm cu toţii rostul criticii, tovarăși! De aceea 
mă miră că tocmai tovarășii puși de partid să lumineze mintea 
muncitorilor înăbușă critica fără rușine. Este în mijlocul nostru 
un tovarăș, am să-i spun îndată numele, nu știu de cine adus, și 
de unde, despre care aud că ar face treabă bună. Să facă treabă 
i-o datorie, tovarăși, degeaba așteaptă laude tovarășul cu 
pricina. Dar acest tovarăș, tovarăși, sfidează pe toată lumea; 
acum l-aţi aflat, nu mai e nevoie să spun cum îl cheamă. Nici nu- 
| întreb de ce umblă în șantier, în plin miez al verii, cu mănuși de 
piele pe mînă, ca Năsturaș, bunăoară, pe care știți bine că l-a 
alungat poporul. 

Ana Odeta își îndreptă privirile asupra vecinului; avea și acum 
mănușile pe mînă. Îl văzu făcîndu-se roșu, apoi palid, ca oamenii 
care leșină și i se păru că nici nu mai respiră. 

— Tovarăși, continuă vorbitorul, mîna muncitorului e aspră și 
murdară, dar el o poartă fără rușine în văzul lumii, fie că e 
murdară de ulei sau de cărbune, fie de indigo sau de cerneală, 
fiindcă tot muncitori și tot tovarăși sînt și cei care lucrează la 
cazangerie cu ciocanul, și cei din birouri. Vă închipuiţi că fiecare 
se uită nedumerit cînd vede în mijlocul nostru pe unul care se 
poartă ca boierii. Cineva a socotit cu cale să critice acest obicei 
nesănătos și a pus la gazeta de perete o caricatură, care cu 
siguranţă ar fi dat roade bune, dacă altcineva n-ar fi intervenit 
să fie scoasă peste citeva ore. 

Oamenii se uitară unii la alţii, începură să-și pună întrebări, în 
șoaptă — se simţi tălăzuire și murmure. Matei își făcu loc pe 
lîngă perete, apropiindu-se de tribună; în tulburarea adunării nu- 
| băgă nimeni în seamă; toţi așteptau clipa următoare, pe care o 
presimțeau încărcată de fulgere și furtună. 

— Acel care a înăbușit critica, tovarăși, deși datoria lui era să 
o susțină, este chiar tovarășul Donos, al cărui rol și-a cărui 
menire o cunoașteţi prea bine. De-aceea, fapta lui mă miră cu 
atît mai mult. Dar și mai mult mă miră că tovarășul Donos n-a 
binevoit să ia parte la această adunare... 

— Sînt aici, tovarășe Golgota! 

Glasul slab, pornit de după tribună, nu-l auziră decit cei din 
primele rînduri. Nu-l auzi nici Matei; în schimb, în clipa 


următoare îl văzu pe Donos urcînd șovăitor scara din spate și 
arătîndu-se lumii. 

Faţa maistrului Golgota se făcu ruginie, pe cît de palidă era a 
sudorului. Vru să spună un cuvint, dar surpriza îl amuţise, și 
pocni sec din măsele. 

Donos se opri la un capăt al mesei, de care se sprijini ușor cu 
o mînă, în vreme ce cu mîna cealaltă își pipăia, într-un gest 
reflex, timpla, cu o grimasă în colțul gurii. 

— Vă rog să mă iertaţi că n-am fost aici de la început, spuse, 
cu un glas mai slab decit totdeauna. Nu e vina mea; lipsesc din 
șantier de la ora unsprezece; am fost chemat la judeţeană și nu 
m-a anunţat nimeni. 

Adevărul este că pînă la ora trei nu se știuse nimic de această 
adunare; maistrul Golgota o convocase cam tîrziu, dar avusese 
grijă să fie vestiți toți muncitorii și funcționarii din birouri. 

— Nu știu ce s-a discutat mai înainte, continuă Donos. Noroc 
că am sosit la vreme ca să aud ceea ce mă privea pe mine. 

Se întorsese la patru și jumătate, aflase de la poartă că 
oamenii sînt adunaţi la cazangerie și se strecurase înăuntru mai 
adineaori, prin ușiţa din fundul halei. 

— Am auzit învinuirea care mi se aduce, relua, repetind reflex 
mișcarea miinii și grimasa din colţul gurii. Mă miră că într-o lună 
de zile tovarășul Golgota nu mi-a spus nimic, mă miră mai ales 
că nu a deschis gura la nici o ședință de partid, și de atunci au 
fost trei pînă acum. Dar să trecem peste asta! Nu neg, eu l-am 
rugat pe tovarășul Măcărescu să scoată caricatura. Nu neg nici 
că tovarășul Cocoş îmi este prieten de multă vreme. Însă nu 
asta-i cauza pentru care am intervenit. Acea caricatură nu-și 
avea rostul, era o batjocură nemeritată! 

In mulţime se auziră murmure, proteste înăbușite, spuse cu 
jumătate de gură; argumentaţia era șubredă, neconcludentă — 
învinuirea adusă de maistrul Golgota apărea mai evidentă 
acuma... Dindu-și seama că nu convinsese pe nimeni, Donos 
încercă să continue, dar tocmai atunci, de jos, izbucni glasul 
directorului, cu un timbru atît de neobișnuit, încît în prima clipă 
nu-l recunoscu nimeni: 

— Tovarășe Donos, termină! 

Știa că Donos nu o duce bine cu sănătatea, și acum ar fi putut 
să observe oricine; avea dese dureri de cap în ultima vreme, 
deși nu se plingea nimănuia, ameţea dimineața, cînd vroia să se 


scoale; vechea boală de iradiaţiune, de care suferise cu ani în 
urmă, își arăta la răstimpuri urmările... 

Întîi se făcu liniște, apoi murmurele reîncepură, întinzîndu-se 
peste toată mulţimea. Trinitatea își dezvăluia legăturile în văzul 
lumii! 

Atunci se stîrni mișcare în mijlocul halei, rîndurile se unduiră, 
ca pămîntul sub care lucrează cîrtița galeria ei subterană. Roșu 
la faţă, gifiind, icnind, dînd cu coatele, călcînd pe picioarele 
oamenilor, Cocoș își făcea drum la lumină. Cînd ajunse lîngă 
tribună, Matei îi apucă mîna. 

— Stai aici! 

El se smuci, fără să răspundă, și din cîţiva pași fu sus, în faţa 
mulţimii. Îndată murmurele și rumoarea se liniștiră; vinovatul 
avea cuvintul, să-și facă autocritica, după cuviinţă, să-și ceară 
iertare. 

Dar Cocoș nu spuse nimic, rămase împietrit lîngă masă, 
închise ochii, înghiţi în silă, îi deschise din nou, mai mari decît le 
era măsura. 

— Tovarășe Golgota, strigă Matei, cu același glas necunoscut 
de nimeni, termină o dată cu comedia asta! 

— Care comedie? 

Murmurele reîncepură mai tare; se deslușeau și glasuri: 

— Vrem să auzim ce spune! 

Cocoș nu spuse nimic; își lepădă cu vechea lui mișcare dibace 
mănușa din mîna dreaptă și o aruncă pe masa de la tribună. 
Mîna se văzu, mai albă decit braţul ars de soare o vară întreagă. 
După o ezitare, apucă hotărît cu dreapta mănușa cealaltă, vru s- 
o smulgă, dar mănușa nu ieșea ușor, părea legată cu un șiret de 
încheietură. Era un zbucium în el, se vedea după cum îi tremura 
bărbia. Renunţă — întinse brațul și zise, cu revoltă și cu 
amărăciune: 

— Ce să v-arăt?... Că-mi lipsesc patru degete de la mînă? 

Rămase nemișcat în fața mulțimii — și din sutele de ochi care 
îl priveau, nu-i stîrneau durere decit ochii unei fiinţe, ochi verzi 
cu inelușe de aur; îi știa de altădată? — nu, îi visase de bună 
seamă! 

Nu mai mișca nimic în hală; mulţimea era mută și apăsată de 
stînjenire. Doar unul din oamenii de la tribună, din comitetul de 
întreprindere — Cocoş nu știa cum îl cheamă, era un bătrînel 


vioi, alb la păr, negru la sprincene — se aplecă spre el și-l 
întrebă, cu sfială: 

— Din război, tovarășe? 

— Nu, din altă vreme, de ce să mă laud?! răspunse Cocoș, 
luîndu-și mănușa în mînă. 

Apoi se apropie de maistrul Golgota, și, dîndu-și capul pe 
spate, îl privi bine. Maistrul era fisticit, nu-și mai putea aduna 
minţile să spună o vorbă, să iasă din această situaţie venită ca 
la teatru, fără s-o fi bănuit nimeni. Simţea că, în liniștea 
stînjenitoare a halei, oamenii îl dezaprobau cu asprime, și poate 
nu lipsea decit un început ca unii să-l și huiduiască, deși el nu-și 
găsea nici o vină; își făcuse doar datoria! 

Cocoș se uită la el în tăcere; fiind cu spatele la oameni nu 
putea nimeni să-i vadă privirea; dar așa cum stăteau, față în 
faţă, disproporţionaţi ca măsură, parcă nu el, ci maistrul Golgota 
îți făcea milă. Pe urmă Cocoș se trase într-o parte și porni liniștit 
spre scară. Mîna stingă și-o băgase în buzunar, cu vechea lui 
degajare. Deodată însă, la jumătatea drumului, se opri și se 
întoarse cu faţa spre lume. Chipul lui, redevenit hazliu, cum îl 
avea întotdeauna, nu trăda prin nimic durerea din inimă. 

— Eu, după cum știți, zise, adresîndu-se oamenilor care 
stăteau tăcuți, ca la înmormîntare, mă ocup acum cu fierul și cu 
tabla, dar îmi bag nasul și pe la cantină. Fiindcă tot sîntem 
adunaţi aici, v-aș ruga să-mi spuneţi dacă vă place mîncarea. 

Nu răspunse nimeni. Cocoș clătină din cap și adăugă, 
mustrător, cu o tristeţe hazlie: 

— Îmi faceţi greutăţi în muncă! 

În faţa scării mai zise, ca pentru sine: 

— Hai, Margareta! 

Vorbă fără înțeles, auzită și-n alte zile. Apoi cobori de la 
tribună, trecu printre oamenii care se dădeau tăcuţi la o parte, 
și ieși din hală, cu mîna stingă în buzunar, cu dreapta 
bălăbănindu-se parcă dezarticulată din umăr. 

— Am terminat, tovarăși! vibra în urma lui glasul maistrului 
Golgota. Puteţi să plecaţi acasă! 

Într-un minut, își recăpătase stăpînirea de sine, era iar sigur 
de el, ca la începutul ședinței. „Un om strașnic!“ — cum spusese 
Kreis odată, în primele zile. 

Cînd ieșiră, oamenii nu-l mai văzură pe Cocoş; parcă îl 
înghiţise pămîntul sau Dunărea. Nu-l găsi nici Matei, nicăierea, 


deși îi căuta urma. Dar el nu era prea departe; se dusese la 
capătul calei, trecuse printre sîrme și se așezase sub o salcie din 
marginea apei. Și-acolo rămase, singur și tăcut, pînă se lăsă 
noaptea în juru-i. 


Era a doua duminică din septembrie — abia acum izbuti Matei 
să-și găsească ziua aceea făgăduită mai demult, ca să meargă 
la pescuit în baltă. Pînă azi nu avusese timp, sau tihnă, de zece 
zile începuse montajul șlepurilor pe cală, toate aveau tablele 
fundului înșirate, se montaseră peste ele coastele și varangele, 
începuse nituitul, ciocanele pneumatice piriiau ca mitraliera, și 
încordarea multora în aceste zile nu era mai mică decît dacă s- 
ar fi aflat pe un cîmp de luptă, în bătaia gloanţelor. 

Duminică dimineaţa, liniștea de pe cală i se părea nefirească, 
îi dădea un simțămiînt de neliniște și tristeţe; un moment se 
temu că niciodată nu vor mai începe rafalele ciocanelor 
pneumatice. De ce încetase focul astăzi? A, da, oamenii aveau 
nevoie de odihnă — și el trebuia să se odihnească. Donos 
plecase la București, la meci, în loc să-și ia concediu, să se ducă 
o lună la munte, să se îngrijească, după cum îl sfătuiau medicii. 
Ce odihnă mai însemna pentru el duminica? Patru ore în tren la 
dus, patru la întoarcere, și patru pe stadion, urlînd, desigur, ca 
toți spectatorii cu patimă... 

Dar restul oamenilor unde erau, ce puteau face astăzi? E ziua 
familiei, da, se adună toţi, părinţi, copii, uită de șantier. Trebuia 
să uite și el. Cocoș îl aștepta jos, încărca în barcă ustensile de 
bucătărie și coșuri cu de-ale gurii — calorii variate! Răsărise 
soarele de un ceas, peste baltă mai pluteau aburii nopţii, încă 
nerisipiţi... Dar Marchidan ce căuta aici? Il zări de sus, pierdut 
printre tachelaje, ca și cum s-ar fi mișcat pe fundul unei ape 
care-i ajungea pînă la git. Se oprea din loc în loc, se apleca, 
privea pe dedesubt; atunci nu-l mai zărea un timp, pe urmă 
inginerul se ridica, nota ceva într-un carnet — măsuri de luat 
pentru a doua zi. 

Contractase o rezervă aproape repulsivă pentru el în ultimul 
timp; acum zelul lui care îl cucerise la început îl stînjenea; îi 
venea să coboare și să-i spună: „Termină, mai du-te și acasă, e 
duminică!“ Îl indispunea chiar fizionomia lui, fruntea fără nici o 
cută, ochii apoși, obrazul rotund și lipsit de culori, gîtul scurt, 
trupul îndesat, mersul ca de om primitiv, cu dosul tîrîndu-se pe 
pămînt, cum ar fi alunecat pe un povirmiș. IlI scîrbea 
îmbrăcămintea lustruită și cîrpită de nenumărate ori, aproape 
de cerșetor, și se întreba ce rezerve putea să aibă în suflet un 
asemenea om, ca să cînte la vioară așa de frumos? 


Și totuși își dădea seama că Marchidan reprezenta un pion 
însemnat pentru șantier. Cum spusese Dutchievici mai demult, 
lipsa lui într-o zi, acum, cînd el coordona producţia tuturor 
atelierelor, adunînd-o pe cală și punînd-o sistematic în formele 
ei de viitor, ar fi creat haos la început, și cine știe cît timp s-ar fi 
cerut pînă ce altul — cine? — să ia frînele în miini. 

Un moment avu gîndul să se ducă la el — oricum, îi era unul 
din colaboratorii cei mai buni — dar pe urmă renunţă — se 
simțea obosit, hotărise să uite grijile șantierului măcar o 
duminică. 

Înainte de a cobori, mai privi o dată cala, în lung, acest 
pămînt despre care se știa că e nestabil. Cu toate sondajele și 
expertiza oamenilor pricepuţi, unii încă spuneau că primejdia 
poate să apară oricînd; mai bine era să nu se fi pus nici un vas 
în plus, să se fi demontat cele patru șlepuri începute de mult!... 
Dar așa, nimic n-ar fi justificat transformările și construcţiile 
care se făceau acum; fără șlepurile de jos, șantierul ar fi murit... 
Și în dimineaţa aceasta, cînd lucrul era pornit, cînd nimeni nu 
mai putea da înapoi, pe Matei îl apăsa gîndul că pînă la capătul 
așteptării mai rămiîneau încă zece luni, că între timp apele 
puteau să roadă pe dedesubt... | se părea că toate cele zece 
șlepuri se sprijină nu pe pămînt, ci pe umerii săi — și se simţea 
obosit. 

Cocoș îl întîmpină cam posomorit; de la un timp uita adesea 
să fie hazliu. 

— Ce ai, Cocean? Ți s-au înecat corăbiile de arăţi așa cătrănit? 

— Alea mi s-au înecat de mult... Urcă ici! 

— Lasă-mă să vislesc eu. 

— Bucuros! Să fac și eu pe boierul măcar într-o zi! 

Se așeză pe bancul de la pupa, dar cu toată dorinţa lui de a se 
lăfăi, părea un boier cam destrămat și destul de trist. 

— Cred că n-ai uitat să tragi la rame! zise, în timp ce 
tovarășul său împingea barca pe apă, cu o mișcare de om 
priceput. N-o să mă răstorni tocmai acum, cînd mi-am pus haine 
noi! 

Nu erau haine noi — tot costumul de dril, pe care însă îl 
spălase și-l dăduse la călcat în ajun. 

— Te-am răsturnat vreodată? 

— Nu, dar atunci erai deprins. 

— Nu cumva mă pizmuiești c-am ajuns director aici?! 


— Fereasca Dumnezeu! Numai că ar trebui să faci și ceva 
mișcare din cînd în cînd. 

— M-ai văzut tu stînd? 

— Aia nu-i mișcare! 

— Atunci ce-i? 

— Nu știu cum se cheamă; au doctorii un nume, am auzit că 
din asta poţi să ajungi și la balamuc. 

Pe Matei vorba îl nemulţumi, dar își puse friu; și Donos îi 
spusese la fel deunăzi: „Hai cu mine la meci, mai ieși de aici, 
altfel curînd n-o să mai fii bun de nimic“. Se simţea stăpîn pe 
gîndurile și pe gesturile lui, nu-și amintea să fi luat hotăriri 
pripite, pe care să le regrete a doua zi. Socotea că are un 
echilibru statornic — dar mai știi? Poate unii îl vedeau cu alţi 
ochi! Se uită la Cocoș stăruitor. Da, într-adevăr, azi se simţea 
obosit. 

— Spune tot ce ai de spus. 

— Ce să spun? 

— Ce ai în gînd! 

Cocoş se înroși. | se citea oare pe chip ce avea el în gînd? 
Zise, cu ochii în jos: 

— Mă cam perpelesc de la un timp. 

Simţea privirea lui Matei lovindu-l în fruntea sub care avea 
gîndul ascuns. l-l citise! Altfel de ce l-ar fi iscodit? 

— De ce te perpelești? 

Nu era glas de duhovnic; cum să-i spui? Ridică ochii, se 
sperie, îi cobori iar, tăcu, apoi își luă inima în dinţi: 

— lată ce-i: am păţit-o rău de tot! Imi place o fată, asta-i, m- 
am prins; altceva ce să-ţi spun? 

Glasul lui Matei nu se îmblînzi, dimpotrivă, se făcu mai aspru, 
mai nervos, mai rău, ca și cînd n-ar fi fost prieteni de mult. 

— Nu ocoli! Ce-ai vrut să spui? 

Adică să nu-i fi citit în gînd? Cocoș ridică ochii, îi mai trecuse 
spaima, era nedumerit. 

— Asta am vrut să spun. 

— Minţi! La ce te gîndeai cînd ai pomenit de balamuc? Crezi 
că nu sînt în toată firea, purtarea mea dă de bănuit? 

— Nu! Am spus o vorbă... Socoteam că ar fi bine să te mai 
odihnești din cînd în cînd. 

— Ai trăncănit cu Donos pe seama mea? 

— Nu. 


— Dar v-aţi potrivit la gînd!... la să mă lăsaţi în pace, că nu 
sînt copil mic! 

Erau aproape de malul celălalt, curentul îi ducea la vale, 
șantierul se vedea în urmă, cu cala luminată de soare; plutea o 
pîclă deasupra, ca un val al uitării. Da, era duminică și hotărise 
să meargă în baltă, să uite restul; și totuși îl urmăreau gînduri 
apăsătoare, altfel nu și-ar fi repezit însoţitorul. 

Așa cum trăgea la visle, cu faţa în urmă, șantierul îi rămînea 
în cîmpul privirii și n-ar fi putut să uite de el, decît dacă s-ar fi 
legat la ochi. 

Pe malul din faţă, șlepurile reparate puneau o pată roșie, 
imensă,  adăugind peisajului pustiu, de baltă, o notă 
neverosimilă. Șase din ele erau gata, li se vopsea bordajul și 
cala — putea începe lansarea peste o săptămînă. Angajase o 
sută de hamali din port și din docuri și le pusese pensula în 
mînă; nu le prea plăcea disciplina, erau deprinși să stea tolăniţi 
prin ţărînă, să muncească o zi, iar cîștigul să le ajungă toată 
săptămînă. Dar era sigur că au să se deprindă, au să-și recapete 
demnitatea umană, au să uite timpul cînd umblau pe chei ca 
haimanalele — și peste o lună, cînd le expira contractul, au să 
ceară singuri prelungirea, să intre în rînd cu ceilalți muncitori ai 
șantierului. 

— Ţine mai la stînga! îl îndemnă Cocoș, văzindu-l că nu-și mai 
lua privirea din urmă. 

Mergeau acum pe lîngă mal, să caute o girlă; apele scăzuseră, 
gîrlele se vedeau uscate, cu milul crăpat; dincolo, în baltă, se 
zbătea peștele, fără ieșire, ca într-un năvod uriaș. Matei întoarse 
capul; la douăzeci de metri văzu etrava unui șlep, boantă, 
lăţindu-se pe apă. Cîrmi la vreme, ca s-o ocolească, și luă 
drumul de-a lungul bordajului. Erau trei șlepuri la ancoră, în șir, 
unul după altul. 

— Ce-o fi cu astea aici, Cocoș? Nu cumva ni le-or aduce nouă, 
la reparaţie? 

— Fii pe pace! Sînt ale sefenedeului; zac de multă vreme așa; 
și-au să mai zacă. 

Nu le văzuse pînă astăzi. Nu vedea nimic decit cala și 
cazangeria, pierduse obiceiul de a privi lumea, nu vedea apele 
Dunării, nu vedea cînd apune soarele, nici cînd răsare luna. 
Poate Cocoş avea dreptate, îl repezise cu o asprime nemeritată; 
întoarse capul spre el și-l văzu deodată înroșindu-se, ca și cum i- 


ar fi aruncat cineva în obraz o găleată cu minium de plumb, 
vopseaua vapoarelor. Fără să vrea îi urmări privirea; intraseră în 
umbra șlepurilor, treceau așa de aproape, că visla putea atinge 
bordajul. Pe scara unuia din ele cobora o fată, pe care o 
recunoscu, dar cu o clipă de întîrziere. Apariţia ei, neașteptată, îl 
tulbură atît de tare, încît nu observă tulburarea prietenului din 
barcă. S-ar fi așteptat s-o întilnească oriunde, la această oră a 
dimineții, numai nu pe un șlep, în mijlocul Dunării, coborînd într- 
o barcă. Barca se desprindea acum de scară, ieșea din umbră, 
ramele ude sclipiră în lumina soarelui; trecea dincolo, spre vadul 
Chelarului, de unde plecase într-o seară. Deci acesta fusese 
drumul ei, îl știa acum — și rămînea totuși o taină. 

— Cocoș, tu nu prea te uiţi la fete! A trecut una pe lingă tine! 

— Am văzut-o... 

— Dar nu știi cine-i! 

— Ba da. 

Ştia mai multe Cocoş: și cîți ani are, și cum îi sînt ochii și 
nasul, și gura, dar nu putea spune. 

— Ce caută ea pe șlep în zorii zilei? 

— Aici locuiește! 

Matei lăsă ramele. 

— Nu se poate! 

Casa ei era alta, o văzuse, pîndise acolo din umbră. 

— Ba uite că se poate! stărui Cocoș, căzind victimă dorinţei lui 
de a vorbi despre ce-i ardea inima. 

Spuse deci tot ce știa — și fiecare vorbă parcă îi aducea mai 
aproape cite ceva din făptura celei care îl fermecase. lar 
însoţitorului său, aceste binecuvintate informaţii îi luau de pe 
inimă un val greu de ceaţă. Cerul curat i se păru deodată și mai 
albastru, Dunărea mai luminoasă, dimineaţa mai caldă, 
pescărușii de baltă căpătară în chip miraculos pene colorate, ca 
niște păsări măiestre; nu, erau culorile curcubeului, pe care le 
trezea soarele în bura de apă risipită în jur de bătaia aripilor. Şi- 
n fata aceea, care acum i se arăta altfel, i se părea că regăsește 
o iubită credincioasă; nu trecuse cu barca dincolo fiindcă o 
aștepta altul — se ducea acasă!... 

— Dar tu de unde știi toate astea? 

Pe cît de roșu fusese mai adineauri Cocoș, pe atit de alb se 
făcu la faţă... Nu se văzu; soarele îi ardea obrazul. Tăcu și 
rămase ţeapăn, cu gura căscată. Nu-și dădea seama cum 


începuse, cum se trădase. Acum trebuia sa se apere, mai îndirjit 
decît dacă i-ar fi fost în primejdie viața. 

— Sînt prieten cu căpitanul Mihalis! bîigui, găsind scăparea pe 
neașteptate. 

Nu minţea; era prieten cu căpitanul Mihalis, dar nu de multă 
vreme, îl cunoscuse abia de o lună, intrase în vorbă cu el, într-o 
seară cînd trecea pe lîngă șlep cu barca; știa că fata era dusă la 
spital, îi cunoștea pașii, altfel nu s-ar fi apropiat, de teamă că ea 
ar fi putut să-i citească gîndul pe față. E altceva să te adresezi 
bărbatului: 

— lasso, căpitane!... 

Cîrmaciul nu-l recunoscuse, nu bănuia că el îi adusese 
nepoata cu barca atunci, prima dată... 

Așa începuse prietenia. Și oricît ar fi fost de ursuz unchiul Anei 
Odeta, cu oricîte necazuri, se bucura să mai audă uneori o vorbă 
omenească în preajmă. Cînd nu era plecat în delegaţie, Cocoș 
venea mai în fiecare seară, pe la șase și jumătate, îi ajuta să 
pompeze apa din cală, îi aducea tutun să-și umple luleaua, chiar 
și cîte o sticluţă de rachiu, cîteodată... 

Pe la opt, cînd cădea seara, pleca, știind că fata trebuie să se 
întoarcă. Ar fi vrut s-o vadă altfel decit la șantier, unde 
totdeauna avea treabă și nu-și pierdea timpul aruncînd priviri 
oamenilor; s-o vadă la ea acasă, pieptănîndu-și părul, pregătind 
masa. Dar gindul că se va pomeni cu ea faţă în față, se va 
înroși, nu va ști să vorbească, îl umplea de groază, pe el care 
fusese atit de îndrăzneţ prima dată... 

In această duminică așa de frumoasă și făgăduind să fie caldă 
ca o zi de august, se mulțumea să poată vorbi despre ea, fără să 
se destăinuiască, nefăcîind decit să răspundă la întrebările 
altuia. Spuse deci că era prieten cu căpitanul Mihalis — de mult? 
— a, da, de multișor! — diminutiv vag, pentru a evita 
precizările... Că acest căpitan Mihalis, om de mare omenie, avea 
o nevastă, nu atît bătrînă cît năruită, numindu-se Penelopa, fără 
să fie grecoaică, și de-aici i se zicea Pepa — numai în familie, iar 
fata, pe care o iubeau cu o dragoste înţelegătoare și calmă, le 
era nepoată, tatăl ei fusese frate cu bătrina, aflată la spital 
astăzi, fără speranţe... 

Acolo se ducea fata adineaori, cum se dusese și în seara cînd 
Matei o întîlnise în poarta spitalului. Se limpezise întreg misterul 
— atunci ea plecase pe Dunăre, fiindcă acolo își avea casa, se 


dusese ca fetele cuminţi să doarmă sub acoperișul familiei. Și el 
avu încă o dată, mai viu, simţămiîntul că ea îi era o iubită veche 
și credincioasă... 

Simţi abia acum liniștea pe care venise s-o caute în baltă, uită 
de șantier, îi pieri din urechi pirîitul ciocanelor pneumatice. 

— Cocean, ai avut o idee grozavă! 

Care idee? Să meargă la pescuit, sau să-i spună cite știa 
despre fată? 

Tocmai dincolo de Agenţie găsiră o gîrlă cu destulă apă — era 
un canal îngust, prin care abia putea trece barca. Indată, 
Dunărea rămase în urmă, sălciile îi acoperiră, pieri portul și 
orașul, și orice amintire tumultuoasă; mergeau ca pe o potecă 
bătută doar de jivine, într-o pădure neexplorată, acoperiţi de-o 
liniște pe care pămîntul nu putuse s-o aibă decit înainte de a se 
fi născut viaţa. 

După multe cotituri, fiecare părînd că va dezvălui altă taină, 
ajunseră într-un lac circular, mărginit de sălcii scorburoase; apa, 
răsfrîngînd culoarea verde a copacilor, părea o pajiște ondulată 
— și erau flori, ca pe orice pajiște, iar deasupra plutea o boare 
umedă, dar caldă, și o liniște miraculoasă. 

Matei zise, încă o dată: 

— Cocean, ai avut o idee grozavă! 

Străbătură apele navigind printre nuferi care pluteau ca un 
cortegiu gingaș de fete — Ofelii blonde, înecate... 

Unde se sfirșea lacul, începeau alte drumuri misterioase; o 
puzderie de girle se strecura printre sălcii, de parcă ar fi fost 
rădăcinile acestora, lichefiate, și după o altă rătăcire lungă la 
umbra copacilor, în faţă se desfășură deodată balta. 

Lacul lăsat în urmă amintea parcurile, te așteptai să răsară de 
undeva bărci, cu echipaje romantice; aici în schimb apa se 
înfățișa pustie, nesfirșită și, în nemișcarea ei, sălbatică. Se 
întindea, albită de soare, pînă la zarea picloasă pe care o 
închidea un lanţ de coline. 

Cocoș, organizatorul acestei expediţii măiestre, își expuse 
programul: 

— Matei, eu zic să ne oprim pe grindul de colo; tu te vei 
îndeletnici cu pescuitul, iar eu voi pregăti masa. 

— Dar ca să pregătești masa, trebuie să prindem mai întîi 
peștele. Nu-ţi închipui c-am să mănînc salam, în baltă! 


— Asta ar fi chiar o rușine! Pește vei prinde pentru plăcerea 
personală, cel trebuitor bucatelor am să-l iau din altă parte. la, 
fii bun și trage niţel mai la dreapta! 

Intr-adevăr, în dreapta acelui grind unde hotăriseră să 
poposească, se vedea o linie de năvoade, în lungul cărora 
aluneca o luntre de pescari. O acostară, și în schimbul unei 
sticle de votcă, Cocoş primi două găleți de pește, soiuri 
amestecate, din care nu lipsea nici plătica, nici crapul. 

Pe tot grindul creștea o singură salcie, în marginea apei. 
Restul pămîntului era năpădit de buruieni înalte, plante deprinse 
să trăiască și pe uscat și-n apă, împăcîndu-se cu soarta acestor 
locuri, jumătate de an inundate. 

Indată Cocoş își coborî din barcă ustensilele numeroase: 
ceaun, pirostrii, coșuri cu legume, condimente, piine și toate 
cele de pus pe fața de masă, plus două clondire, pe care le 
ascunse la umbră, multțumindu-se ca băutura să capete o 
temperatură cît de cît acceptabilă, dat fiind că nu putuse aduce 
și gheaţă. În schimb, nu-i lipsea nimic din toate celelalte 
trebuincioase — descărcă pînă și un braţ de lemne; știa că s-ar fi 
descurcat mai greu cu găteaja de salcie. Pe urmă se dezbrăcă 
pînă la brîu, își scoase mănușa din dreapta și se puse pe treabă, 
folosindu-se în totul, cu o deprindere uluitoare, numai de mîna 
aceasta. 

Era ceasul zece și jumătate. Se auzi pe fluviu un fluier de 
vapor, dar parcă venea dintr-o lume tare îndepărtată. 

Scutit de corvoadă, Matei primi încă o dată îndemnul să se 
ducă pe apă, să arunce undiţa dacă poftește, dacă nu, să 
doarmă, sau să se scalde; într-un cuvînt, Cocoș dorea să fie 
lăsat în pace. 

Ascultîndu-i porunca, însoțitorul său se dezbrăcă și el pînă la 
brîu și porni cu barca. Cînd fu destul de departe, părăsi ramele 
și se lăsă în voia apei; dar apa era nemișcată, nu adia nici vîntul 
— singurul element al naturii care se arăta vajnic era soarele, 
arzîind spre amiaza aceasta dinaintea toamnei ca și cînd ar fi 
fost vară întreagă. 

Apa aici era limpede ca a izvoarelor; lunga ei nemișcare făcea 
să se așeze pe fund milul Dunării, dar mica adîncime și răgăliile 
nu-l îndemnau să se scalde. Aruncă vreo patru undiţe în borduri, 
apoi, în loc să le vegheze, după datoria pescarului, se întinse pe 
fundul bărcii, cu faţa la soare. 


Era prima lui clipă de liniște deplină, după ani și ani de zile. 
Tăcerea și tihna aparţineau parcă altei virste a lumii. Și 
dăruindu-se toropirii, fără să-și cerceteze cu putere de disecţie 
inima, chipul fetei, așa cum o văzuse acum citeva ore, îi trezea 
o mulțumire calmă și profundă, învecinată cu fericirea. Deci asta 
era taina care îl chinuise unele zile! O judecase nedrept și o 
învinuise, adesea închipuirea lui o coborise în tină, socotind-o 
dezmăţată, prefăcută și fără rușine. lar acum i se înfățișa în 
adevărata lumină, așa cum ar fi dorit-o dacă ar fi stat în puterea 
lui să-i dea altă plăsmuire. 

Un pește sări din apă, alături — fu singurul zgomot care 
tulbură firea; dinspre grind se ridica fum, venea pînă aici mirosul 
vetrei, același ca la începutul lumii; cînd se oprește, omul caută 
apă, apoi aprinde focul, gesturi desprinse din veșnicie... 

| se păru că o barcă se apropie, fără să vislească nimeni, fără 
să o tragă lebăda albă din legende. Și cînd barca fu aproape, o 
umbră i se așeză pe faţă, neoprind totuși puterea vie a soarelui. 
Și-acea umbră, mișcîndu-se cu graţia tulpinelor de nuferi, se 
aplecă asupră-i, în aer, și parcă totuși înotînd prin apă, sau 
printr-un element necunoscut al naturii. Simţi un obraz răcoros 
și proaspăt ca briza marină lipindu-se de obrazul lui, pe care-l 
ardea soarele, și din atingerea dulce, fierbinte, ameţitoare, 
bucuria îi cuprinse trupul și inima... 

Cu această senzaţie, care dacă se mai prelungea cîteva clipe 
ajungea la înăbușire, sări în picioare. 

Cocoș îl striga de sub salcie și-i făcea semne. 

Privi buimac apa pustie; poate adormise o clipă — nu era nici 
o barcă alături, numai sălciile, în zare. Grindul părea o corabie 
naufragiată, plutind pe o coastă, destinată să rămînă așa de-a 
pururi, fără a fi cu putinţă să primească ajutor din vreun colţ al 
lumii — și prietenul său, naufragiatul, părea condamnat să facă 
semne toată viaţa vapoarelor, dar să nu-i vină în ajutor nici unul. 

Fusese un vis nelimpede, o amăgire — acum se vedea singur 
— materială, din toate senzațiile rămînea o ușoară durere în 
inimă, își duse mina la piept, era acolo un cuţitaș, îl înțepa la 
fiecare pulsaţie, o urmă veche de glonț, care uneori încerca să 
învie. 

Se întoarse fără să strîngă undițele — nu-i era teamă de 
batjocura însoţitorului — se gîndea la altceva, la barca de azi- 
dimineaţă, traversînd Dunărea. 


— Ți-e foame? strigă însoţitorul, continuînd să facă semne. 

Da, părea destinat să facă semne, pînă seara, pînă la îngheţul 
Dunării, alt sens n-ai fi găsit prezenţei lui acolo, pe o insulă, fără 
nici o legătură cu lumea. _ 

Dacă îi era foame?... Matei nu-și venise încă în fire. Intreaga 
lui făptură avea altă foame acum, era încins de soare, ostenit de 
aerul liber care înteţțea arderile plăminului, îi fremăta trupul, 
simțea un gol dureros în suflet, nu dorea nici miîncarea, nici 
băutura, nici alta din desfătările omenești, decît să iubească o 
fată — știa pe care, și-ar fi plecat îndată după ea, pînă la capătul 
lumii. Ce bine dacă ea n-ar fi fost de-aici, să n-o aibă la 
îndemînă, să-i despartă munţi și ape, și toate piedicile 
vrăjitoarei pe care flăcăul din basm le înlătură cu ajutorul Sfintei 
Vineri! 

Îl străbătu o părere de rău, o teamă, o nedumerire: era 
aproape fata, îi despărțea numai o gîrlă — în schimb, se ridicau 
între ei alte piedici, mai grele decit urzelile vrăjitoarei... 

— Matei, zise bucătarul, n-am putut să calculez caloriile, dar 
ţi-am pregătit o masă să-ţi ţină toată săptămînă! 

Ciorbă de pește, cum o fac pescarii; reţeta o cunosc destule 
gospodine, dar de izbutit întocmai nu poate nici una. Cum 
trebuie să fierbi peștele, în ce cantitate și de cîte soiuri, cum 
trebuie să extragi fiertura, ce să-i adaogi, cîtă ceapă, cit ardei, 
cîte roșii, cum apoi să pui bucăţile cărnoase păstrate anume la 
urmă, se știe. Acestei reţete îi va lipsi însă totdeauna grindul, și 
salcia sub care să așezi pirostriile, și fumul de găteje care să 
treacă o dată pe fața ceaunului, și cerul sa o vegheze, și apele 
bălții să o descînte... și foamea omului, să nu simtă cusururile, 
dacă a mai rămas vreunul. 

— Strașnic, Cocean! Ce mai mîncăm acuma? 

— Saramură de plătică... Dar uite ce este, tovarășe, mie să 
nu-mi faci complimente ca oricărei gospodine. Dacă ţi-e foame, 
mănîncă, dacă nu, închide gura. Nu mă amăgi, că văd limpede, 
nu ţi-e de mîncare, ţi-e gindul aiurea! 

Matei înghiţi, fără să guste, jumătate de plătică muiată în acel 
lichid gălbui care are și gustul bălții, și-al grădinăriei, și-al 
salinei, și-al fumului, atît de contopite, încît nu se pot desprinde 
pe elemente, ceea ce mai ușor se face cu cea mai definitivă 
combinaţie chimică. Cocoș nu era dintre bucătarii cărora 
nerecunoștința sau ignoranţa oaspetelui să le frigă inima. EI 


avea alt principiu, și îl aplica sistematic, oriunde: „Nu-ţi place? 
Dă la mine!“ 

Astfel, în timp ce Matei mînca pe gînduri jumătatea lui de 
plătică, pește cum poate nu este altul mai dulce în lume, într-un 
contrast exploziv cu saramura, bucătarul înfuleca mulțumit 
restul, două plătici și jumătate, cu tot atîtea păhărele de ţuică, 
mult pentru un om fără obișnuinţa băuturii. 

— Vezi c-ai să te îmbeţi, Cocean! 

— la, te rog, nu mă certa în zi de duminică! Mai bine pune și 
tu un păhărel la inimă și lasă gîndul șantierului pentru miine. 

Matei se întinse pe spate, cu un zimbet ușor pe figură. 

— Nu mă gindeam la șantier... 

— Nu cumva te gindeai la vreo femeie? 

— N-aș avea voie? 

— N-ai avea timp! Hai, lasă gluma! Nu mă duci pe mine cu 
zăhărelul, cum se spune în lumea bună! Va să zică, ţuică nu bei, 
bine!... Poate îţi place vinul! 

— De care? 

— lacă na! Molan, cum stă bine proletarului! 

— Nu mă îmbie! 

— Păi sigur! Acum bei coniac de ăla, grecesc, cum îi spune?... 

Matei îl lăsă în pace, să turuie. 

— Metaxa, marcă bună! Fin, bun, tare — cum să-ţi mai placă 
molanul?! Să știi că grecul ăla are și șampanie, Cordon Rouge, 
poţi s-o bei fără mustrare de cuget; Cordon Rouge, adică 
Flamura Roșie, marcă proletară, tovarășe! 

— la spune-mi, Cocean! îl întrebă vecinul, întins pe spate, cu 
ochii închiși în umbra blajină. E blondă sau brună? 

— Cine? 

— Fata. 

Urmă o tăcere plină de neliniște; Cocoş se strînse în el, 
apărîndu-și inima. 

— Hai, spune! 

— Ce să spun!? 

— Începuseși de dimineaţă o istorie. Dă-i drumul! 

— Nu mai ţin minte. ` 

Matei nu stărui, îi fugea gîndul aiurea. Il întrebase poate 
numai fiindcă ar fi vrut el să-și descarce sufletul; dar nu, știa că 
n-ar fi putut să spună, simțea numai un îndemn să-și plimbe 


gîndul pe marginea mărturisirii, alegîndu-se din acest joc al 
gîndului cu o mulţumire acidă, ușor ameţitoare. 

— Uite rațele! strigă Cocoș, sărind în picioare. Tii, ce păcat că 
n-am luat o pușcă; ar fi prins bine! 

Nu-i era de rațe, găsise prilejul să rupă tăcerea, fiindcă 
rămăsese dator un răspuns și nu știa cît o să-l îngăduie 
creditorul. 

După aceea, nu mai veni nici o neplăcere; tăcură, întinși la 
umbra sălciei, care se lungea într-una, pe măsură ce soarele 
străbătea mai repede cea de a doua jumătate a cerului. 

După un timp, Cocoş se întoarse cu spatele, scoase din sîn un 
teanc de hirtii împăturite și începu să le frunzărească, uitîndu-se 
cînd la una, cînd la alta, comparîndu-le, sucindu-le, subliniind 
cîte o cifră cu creionul, dedat cu pasiune acestei îndeletniciri 
care îi schimba complet fizionomia. 

— Ce faci acolo? întrebă Matei, ridicîndu-se într-un cot să 
privească hirtiile. 

— Dezleg cuvinte încrucișate. 

— Văd cifre, nu cuvinte. 

— Atunci cifre încrucișate... 

— Ce-s alea?... A, fractele! 

— Nu te amesteca la Calea Ferată. 

Mai tîrziu, Cocoș își împături hirtiile și le băgă în sîn, fără 
grabă. 

— Ascultă aici o ghicitoare, zise, întinzîndu-se din nou pe 
iarbă... Ce se fură mai ușor cu vagonul decit cu bucata?... Las 
că-ţi spun eu, n-ai să dezlegi ghicitoarea, e complicată: 
cheresteaua! 

— Ai dat de vreo urmă? 

— Nu pot să-ţi spun azi: e duminică. Ai răbdare pînă miine. 

— Cocean, nu-mi- arde de glumă! 

— Nici mie. Dar de spus, tot nu-ţi spun; așteaptă! 

— Dă fractele încoace! 

— Degeaba, n-ai să înţelegi nimic! Cheia am găsit-o, mi se 
pare, dar de descuiat cu ea nu mă pricep; asta-i treaba 
contabililor. 

— Dacă nu vrei să-mi spui, de ce ai mai deschis vorba? 

— Vorbeam cu mine; uitasem că ești pe aproape. Și gata, nu 
mă mai descoase! 


Cocoş închise ochii și nu mai scoase o vorbă, oricît stărui 
Matei, de parcă avea gura cusută cu aţă. Abia cînd prietenul său 
renunţă să-l cicălească și se întinse la loc, pe iarbă, zise, 
zgîndărindu-l încă o dată: 

— Să știi că Uică ăsta e dat dracului! 

— la spune! 

— Așteaptă pînă luni; să am și eu o zi de repaos! 

— Atunci repaozează-te și lasă-mă în pace! 

Matei era aproape supărat de data aceasta, gata să 
izbucnească. Apoi pacea bălții îl cuceri din nou și uită de 
misterul fractelor. Se scurse încă un timp astfel, pînă ce tot 
Cocoş deschise vorba, însă cu alt glas, puţin miîhnit, puţin 
înfiorat, și cu multă timiditate: 

— Ce zici tu, mă tovarășe, un om ca mine o să se poată însura 
vreodată? 

— Am să mă gîndesc miine! Azi e zi de repaos! 

— Nu zău, crezi că o să se uite la mine vreo fată? 

— De ce să nu se uite? 

— Cu mîna asta... 

Era prima oară în doisprezece ani cînd vorbea despre mîna lui 
mutilată. Povestise multe întîmplări din viaţă, dar o ascundea 
pudic pe aceasta, așa cum omul își ascunde goliciunea de la 
primii pași ai civilizaţiei. Dacă n-ar fi fost Donos la mijloc, nu s-ar 
fi dus la tribună să-și dezvăluie infirmitatea, de parcă ar fi fost 
urma unei răni rușinoase. Mai bine pleca din șantier și nu mai 
venea niciodată. 

Trecuseră aproape trei săptămîni de atunci, și încetul cu 
încetul el își luase obiceiurile vechi, se ducea prin ateliere, 
glumea, ridea — ai fi spus că întîmplarea fusese uitată; dar la 
sala de trasaj nu mai intrase. 

Oamenii care înainte îl mai luau peste picior uneori, cînd îl 
auzeau cum le înflorește și le îngroașă, aveau acum faţă de el o 
rezervă sfioasă; nu că se fereau cînd venea aproape, dar parcă 
le era tot timpul teamă să nu spună o vorbă, să nu facă un gest 
care să-l jignească. Simţiseră că sub înfățișarea lui de om 
glumet și gata să le înfrunte pe toate, se ascundea o fire 
gingașă. Unii, care îi cam riseseră în faţă cînd el le povestea 
cum fusese scutit de armată, înțelegeau acum ce se întîmplase: 
îl reformaseră, neavînd mîna întreagă, și lui îi era rușine să 
mărturisească. 


Dintre toţi, doar doi, însoțitorul de azi și Donos, știau că mîna 
lui purta urmele unei răni glorioase; trebuie să ai o anumită 
alcătuire sufletească spre a face din ea o taină atit de mare ca 
asta. 

Cocoș povestise cum se salvaseră de pe Dubrovnik, cum 
eșuaseră pe coasta turcească, dar ocolise să spună partea 
întîmplării care îl costase infirmitatea de astăzi: patru degete îi 
rămăseseră în barcă. 

In clipa lansării, pe întuneric, din nebăgare de seamă, din 
grabă, i le prinsese palancul, și parîma, în frecarea ei, i le 
scrijelise, i le rosese ca o pilă, nu le retezase, dintr-o dată, să 
scape. lar el, care nu putea opri mișcarea bărcii așa cum 
coborau spre apă, nu scosese un strigăt, un geamăt, îndurase 
mut îngrozitoarea caznă, ca să n-audă cineva, să-i descopere și 
să-i întoarcă. 

După aceea, rana fiind oblojită cu cămașa, se chinuise pînă a 
doua zi seara, cu mîna în apă, urlînd de durere în mijlocul mării 
furtunoase; dar aici cel puțin nu-l auzea nimeni, putea să-și 
strige suferinţa pe toate glasurile. 

Turcii, la pichet, îi turnaseră ulei încins pe rană, singura 
medicaţie — și-abia peste o săptămînă, la Stambul, îl băgaseră 
în spital, unde îl operaseră, tăindu-i trei sferturi din mînă. 
Însănătoșit, își purtase ciotul ascunzîndu-l de ochii oamenilor, 
altfel nicăieri nu l-ar fi primit să muncească; nimeni n-avea 
nevoie de ciungi, cînd se găseau destui cu mîna întreagă. Cu 
atita dibăcie învățase să-și ascundă infirmitatea, încît erau unii 
care nu i-o descoperiseră niciodată. 

In schimb, aici, la șantier unde venise inimos să pună umărul 
lîngă vechiul său prieten, se găsise cineva să-l despoaie în fața a 
o mie de oameni. 

Cu aceste gînduri trecu timpul pînă pe la cinci, cînd soarele 
pierdu din putere; atunci Cocoș simţi în el un fel de înviorare — 
venea seara, avea să meargă la șlep, și-acolo, chiar dacă n-o 
vedea pe ea, îi simţea totuși apropierea, într-un fel care pentru 
un om fără speranțe, ca el, poate fi o amăgire și-o mîngiiere. 

La cinci și jumătate, se apucă să stringă tabăra, tăcut și fără a 
face gălăgie; Matei părea că doarme, nu mai scosese un cuvint 
de multă vreme, dar nu dormea, n-avea nici gînduri, le alungase 
cu acea voinţă pe care izbutea s-o trezească uneori, ca un 
răstimp să se izoleze de lume. Din cînd în cînd, deschidea ochii 


și privea absent trunchiul sălciei, inelul de mil pe care îl lăsase 
inundația sub coroană; atunci grindul zăcuse sub apă multă 
vreme, locul unde poposeau ei acum fusese sălașul vietăților 
submarine... 

Era ciudat cum îi atrăgeau privirea aceste inele de mil; 
porniseră înapoi cu barca, și de jur-împrejur sălciile purtau, la 
aceeași înălțime, semnul lăsat de ape primăvara, cînd se 
revărsa Dunărea. 

La capătul ultimei gîrle, cînd în faţă apărură portul și Agenţia, 
Cocoș, care trăgea la rame, începu să miște din colţurile gurii, 
cu un fel de neliniște, privindu-și pe furiș însoțitorul. 

— Unde te duci acuma? îl întrebă, după ce se frămiîntă astfel o 
vreme. 

— Nici eu nu știu. 

— Hai cu mine! 

— Unde? 

— La căpitanul Mihalis. O să-ţi fac o cafea amăruie! 

Vizitele pe șlepuri nu cer vreo ceremonie; treci cu barca, dai 
bună ziua: „Noroc, căpitane, merge treaba, merge?“ „Ce să 
meargă, stăm la ancoră de o lună!“ „Așa?! Ce zici, o să plouă?“ 
„S-ar putea, dar nu azi, peste vreo două zile; simt o 
înțepătură...“ 

Cu asta s-a legat prietenia, te agăţi de scară, îţi spui numele, 
cîrmaciul te poftește în cabină, desfundă o sticlă, toarnă și cade 
pe gînduri. Să nu-l tulburi; are o viaţă lungă în urmă... 

Căpitanul Mihalis pompa apa afară, întocmai ca în toate serile, 
la ora cînd gospodarii udă florile din grădină. 

— lasso, căpitan Mihalis! strigă Cocoș, urcîndu-se pe scară. 

Salutul grecesc, obișnuit pe Dunăre. Bătriînul își dădu șapca 
pe spate și își șterse fruntea de nădușeală. 

— Dumnealui este directorul șantierului! 

Ar fi fost îndreptăţit Cocoş să adauge că sînt prieteni vechi, 
dar putea să se vadă de la sine, mai pe urmă, dacă nu se 
văzuse încă prin simplul fapt că fuseseră la plimbare împreună. 

— Bună seara, domnule, sau tovarășe, dacă așa e mai bine! 
zise cîrmaciul, stringînd mîna musafirului. La șantierul Victoria? 
Am și eu o nepoată acolo. 

Nu era nevoie să spună; pe o frînghie, între ghereta timonei și 
cabină, atîrna salopeta albastră. Matei o cunoștea, ca și cînd în 
pînza ei ar fi fost ascunsă fiinţa vie. Ana Odeta o spălase de 


dimineaţă, seara avea s-o calce, s-o aibă pregătită pe miine. Ea 
nu se vedea nicăieri — nimeni altcineva decit bătrînul. 

— Lasă-mă să pompez eu, căpitan Mihalis! zise Cocoș. 
Dumneata ai grijă de musafir, și dacă vrei, fă puţin jar la 
bucătărie; i-am făgăduit o cafea bună. 

Cîrmaciul porni spre pupa, tîrșiindu-și saboţii pe puntea 
mîncată de rugină. 

— Poftește aici, domnule, și iartă-ne sărăcia! 

Puse un scăunel lîngă peretele cabinei, iar el se duse la 
bucătărie. 

Pornise un pic de vînt o dată cu înserarea; flutura pavilionul în 
spatele cîrmei, flutura salopeta întinsă pe frînghie. Aici dormea 
ea nopţile, departe de oraș și de lume, într-un pustiu mai mare 
decit al mînăstirilor. Nu trebuia să întrebe de dinsa, nu putea fi 
în altă parte decit la spital, făcîndu-și veghea la capul bătrinei. 

Matei se ridică și ocoli cabina, pînă la fereastra înroșită de 
soare; o perdeluţă de pînză albă, subţire, dată în lături, lăsa să 
se vadă înăuntru: pereţi colorați în roșu de lumina apusului, o 
masă în colțul din dreapta, cu o bucată de stambă înflorată 
deasupra, o oglindă, un pieptene, puse de mîna ei acolo, un 
cuier simplu, în partea cealaltă, o rochie, o fustă, cîteva bluze, 
un pulover, un fular de mătase — toată averea. Alături o 
fotografie, un chip care nu se putea desluși bine. Apoi patul, 
după ușă, un pat ca de copil, prins în perete, culcușul sobru al 
marinarului. Dar era patul în care dormea ea, sub pătura 
albastră, cu capul pe perna micuță, cu broderie; se vedea 
marginea cearșafului, fără cută — îl schimbase astăzi, duminică. 
Și-o închipui înaintea somnului, ghemuită cu genunchii în brate, 
cum dorm copiii. Dar imaginea ei, adunată din numeroase 
crimpeie, era atit de femeiască, încît își simţi, cu o durere surdă, 
inima rupîndu-i-se în două. 

Și dori, mînat de întreg chinul pe care i-l răspîndiseră în sînge 
nehotărîrea și așteptările, s-o cuprindă în braţe, fiindcă nu era 
înger, ci pe de-a-ntregul femeie, să-i simtă moliciunile și căldura, 
între pereţii acestei cabine care o cunoșteau fără veșmintele 
zilei, despuiată și făcută pentru o inevitabilă datorie faţă de fire. 

Avea de luat acum o hotărîre, în această seară, în această 
clipă, s-o întîmpine cu dreptul bărbatului de a stăpîni femeia — 
sau s-o ocolească, să și-o scoată din minte pentru totdeauna. 


Altă cale nu putea să aleagă, cum nu-și putea alege altă cale 
Dunărea. 

Apoi ochii i se ridicară, în clipa cînd soarele, apunînd, își 
trimitea ultima rază de lumină, parcă mai vie, aprinzind pereţii 
cabinei. Și-n acea lumină descoperi abia acum, deasupra pernei, 
o jucărie, o păpușă de cîrpă, cum ţin uneori la căpătii copilele. 

Din cîte podoabe ar fi putut să pună, se oprise la aceasta, a 
altei vîrste, o păpușă veche și slută. Era o arăpoaică în șalvari 
largi, de pînză sinelie — o decolorase vremea — cu o feredgea 
albă, azi cenușie, cu capul hazos, alcătuit dintr-o nucă dată cu 
lac negru, în mijlocul căreia luceau ochii albi și gura buzată, 
portocalie. 

Spionul de la fereastră simţi apropiindu-se de inima lui o 
tulburare nedefinită, o goarnă a amintirilor. Își lipi fruntea de 
geam, să vadă mai bine; curînd se stingea lumina. Din a cui 
fantezie se născuse această jucărie? Se vindea oare prin bilciuri, 
o mai văzuse aiurea? li erau atit de familiare vopselele: negru 
(culoarea maşinilor), minium de plumb (portocaliul), alb 
(balustrada și suprastructurile) — culori cu care-i deprins 
marinarul. Nu, în altă parte nu văzuse o asemenea păpușă, 
lucrată cu stîngăcie, dar o cunoștea pe aceasta, o avusese în 
mînă! El însuși o vopsise, iar îmbrăcămintea i-o făcuse într-o 
naivă și tandră colaborare cu o copilă... 

Se trase înapoi, aproape amortit; era o ameţeală, o beţie?... 

Privi în jur; căpitanul Mihalis lăsa pavilionul, salopeta flutura în 
vîntul serii, deasupra turnului de apă, pe malul celălalt, răsărea 
luna. Cocoș trecuse, fără să-l simtă, la bucătărie; îl auzea 
scuturînd lingurita de buza ibricului. Vru să-l cheme; el era 
părtașul amintirilor. 

Atunci, fetița cîrmaciului... N-o recunoștea, trecuseră acei 
nouă ani care șterg trăsăturile copilăriei. Dar erau ochii ei, verzi, 
cu inelușe aurii, pe care ar fi trebuit să-i recunoască, fiindcă nu 
mai putea să-i aibă și altă fiinţă în lume. Și gura... lar peste rest, 
care rămînea o nedumerire, se revărsa, revelator, un simţ 
ascuns, topind îndoielile. Erau amîndouă aici, păpuşa și copila, 
fără să le știe virsta și numele... Și curînd ea avea să vină — și- 
avea s-o recunoască pe de-a-ntregul, de la întîia privire. 

— Cocean! 

— E gata! răspunse Cocoș, din bucătărie. 

— Lasă ibricul și hai fuga! 


Porni înspre scară: trebuia s-o întilnească în seara asta, 
îndată, dar nu aici — și nici nu putea aștepta pînă miine; i se 
părea că dacă ar fi trecut o noapte, s-ar fi năruit toate amintirile. 
Vroia s-o vadă, cu o dorinţă veche, care se arăta, mistuitoare, 
abia acuma. Mai avea timp s-o întîmpine la poarta spitalului? Se 
întunecase, se ridica sus luna, în oraș se aprindeau luminile, 
curînd era timpul să vină... 

— Nu-ţi bei cafeaua? 

— Nu; vino! Bună seara, căpitan Mihalis! 

Cocoș era deprins, din alte vremuri, să trăiască pe fugă; în 
schimb, nu înţelegea graba de astă-seară. Alteori, e drept, pleca 
mai devreme, își cunoștea ora, azi însă avea o tovărășie care-i 
dădea curajul să rămînă; cu o astfel de pavăză se încumeta să 
întimpine pe oricine. Se și gîndise că vor sta toţi patru pe 
scăunele, în ușa bucătăriei; avea de povestit chiar și-o 
anecdotă, cu un preot și o mumie — o repeta mereu în gînd, ca 
să n-o încurce, fiindcă, deși se pricepea să-și înșire amintirile, n- 
avea darul să spună glume. lar mai tîrziu, la plecare, în barcă, 
pe întuneric, se și gindea să-i răspundă cu întîrziere însoţitorului: 
„Ei, ai văzut singur că nu-i nici blondă, nici brună!“ 

Pînă să ceară vreo lămurire, se pomeni în mijlocul Dunării. 
Matei trăgea la rame înfruntînd curentul, cu o înverșunare care 
aparţinea altor vremuri; Cocoş regăsea în el ceva din anii de 
furtună. Și, fără să bănuiască pricina acestei goane nocturne, 
simţea că omul din fața lui nu se schimbase, mașinăria 
dinlăuntrul lui mergea și azi, cu toată benzina. „Are putere nu 
glumă!“, își zise, privind îngrijorat vislele, care se îndoiau ca 
niște nuiele, gata să se frîngă, sau să rupă strapazanele. 

Aveau de mers mult pînă la șantier; unde era ea acum? Lucea 
sticla de pe acoperișul halei — ce e mai ușor, să construiești 
hale sau să găsești o femeie pe Dunăre? Jos, tachelajele păreau 
niște uriașe animale amfibii, ieșite pe uscat, la odihnă. 

— Coboară aici! Spune-i paznicului că aduc barca mai tirziu! 
Noapte bună, Cocean! Ne vedem miine! 

Nici măcar nu acostase ca lumea; Cocoș sări jos, cu un picior 
în mil, cu unul în apă, murdărindu-și hainele de duminică. Abia 
cînd se văzu pe mal cu mîinile goale, își dădu seama că toate 
rămăseseră în barcă — boccelele, coșul, ceaunul... 

lar barca se duse, curentul o ajuta acuma, și se pierdu repede 
dincolo de dîra pe care o întindea luna de-a curmezișul Dunării. 


Se pierdu din vederea celui ce privea din urmă, astfel merse 
cu luna, gonind o dată cu dira ei argintie. Nu era la această oră, 
duminică seara, nici o mișcare pe fluviu, doar luminile pe mal, 
pe la ateliere, și mai departe, în port, de-a lungul danelor, pînă 
dincolo de Agenţie. 

Curînd desluși o umbră alunecînd pe apă, dinspre vadul 
Chelarului; nu putea fi decit barca ei — Matei sosise cu 
întîrziere. Dar trebuia s-o ajungă din urmă, cum trebuia să 
răsară soarele miine, sub imperiul acelorași legi uriașe ale 
naturii. Se aplecă pe visle și trase cu atita putere, încît auzi 
pîriindu-i umerii, o dată cu strapazanele. 

Umbra urca încet Dunărea — nu putea fi decit ea, cine 
altcineva să treacă în baltă la această oră? O ajunse în mijlocul 
fluviului, frînă cu amîndouă vislele, și cînd fu alături se prinse de 
copastie, sucindu-i prova bărcii la vale. 

Nu-și dădu seama dacă ea avusese o clipă de spaimă; îi văzu 
chipul, în lumina lunii, și ochii — și-n ei se citea doar uimirea. 

— Bună seara! îi spuse. 

Ana Odeta lăsase vislele — îi era prizonieră. Răspunse, încă 
uimită, dar cu un glas împăcat, fără împotrivire, ca și cînd 
întîlnirea lor ar fi fost hotărită din vreme: 

— Bună seara! 

El nu mai spuse nimic, încrucișă vislele de la mijloc, și bărcile 
rămaseră lipite, ducîndu-se la vale împreună cu Dunărea; 
trecură de Agenţie, lăsară docurile în urmă, o geamandură 
luminoasă arăta drumul vapoarelor, pe urmă nu mai fu nici o 
lumină, decit a lunii. 

Era ea, și totuși nimic nu i-ar fi amintit-o, și nu știa pe care din 
ele, copila de ieri, femeia de azi, o căutase în această seară. 
Abia după ce nu se mai văzu geamandura, o întrebă — avu o 
clipă teama că săvirșise o eroare: 

— Mă cunoști de mult? 

Ea încuviință din cap. Tremura ușor, noaptea era rece, 
umedă, iar Dunărea lungă, pustie. 

— Eşti tu? întrebă el. 

Ea înclină din cap, iarăși. El vru să mai știe: 

— M-ai recunoscut? 

— Da. 

— De cînd? 

— Din prima zi. 


— Dar m-am schimbat mult! 

— Nu. 

— Cum îţi spuneam?... Îţi spuneam Surioară? 

— Da. 

— Cîţi ani au trecut 

— Nouă... 

— Ce-ai făcut de atunci? 

Ea își lăsă capul în jos; răspunse tirziu, șoptit: 

— Ştii. 

Işi scutură de pe umeri un fior. N-avea decit o bluză — și 
pielea dedesubt. 

El o întrebă: 

— Ți-e frig? 

— Nu. 

— Crezi că-i tirziu? 

Tîrzie ora, tîrziu anul? Nu înțelese — tăcu. 

Lumina lunii pălise, într-un nor alburiu; în prova bărcii, peste 
sălcii, creștea altă lumină, din apă, sau din pămînt. N-o văzură 
— așteptau, cu o spaimă caldă, gestul următor; putea să fie 
acum, sau peste altă viață — în afara timpului care nu mai avea 
măsuri. 

Bărcile alunecau la vale, lăsînd în urmă tablele de marcaj de 
pe țărm — pînă ce în stînga, apele se lăţiră, deschizindu-se spre 
gura unui rîu. În aceeași clipă, mai devale, de după un cot 
ascuns de sălcii, începură să apară, una cite una, descoperite 
parcă de o cortină, lumini înșirate pe mal... 

Matei se uită la ceas; drumul lor dura de patru ore — nu-l 
măsurase. Era tirziu, erau departe. Avea să cadă frigul din a 
doua jumătate a nopţii, și pe ea n-o apăra decit o bluză — o 
simțea goală sub pînza care nu mai înfățișa nici o pavăză, 
împotriva frigului, împotriva bărbatului. 

Acum ea recunoștea locurile; pînă aici venise cu barca atunci 
cînd plecase vaporul și-l urmărise, strigîndu-l pe Meit în neștire 
și plîngînd pe panouri. 

Nu se sperie, nu păru nici mirată; de tot ce urma, se va îngriji 
bărbatul: îi aparținea, îi era de mult destinată, nu făcea decit să- 
| aștepte, cu genunchii reci, cu mîinile amorțite, fără patimă, dar 
bolnavă să-l simtă aproape... 

Dintre luminile portului văzut în faţă se desprinse o 
constelație, firavă; plutea din jos, de departe. Limbajul ei îl 


cunosc marinarii: două lumini albe, una sub alta, iar mai jos, în 
părţi, verde și roșu — remorcher ducînd la deal convoiul de 
șlepuri. Un timp după aceea se văzu fumul, întinzîndu-se în 
urmă, pe linia orizontului; curînd se auzi mașina... 

— Pune mîna pe vislă și trage! 

Ar fi manevrat mai ușor dacă dezlegau bărcile, dar nu se 
îndura să le despartă, ele trebuiau să rămînă unite, ca o 
prefigurare a unirii spre care îi ducea călătoria aceasta. 

Se opriră la mal, sub o salcie; vuietul creștea, fiștitul aburului, 
duduitul ritmic al mașinii, făcînd să vibreze aerul și apa. 

Remorcherul trecu prin faţă, răspîndind căldura umedă a 
cazanului; văzură pilotul la cîrmă, apoi se iviră și șlepurile, pe 
trei șiruri, înalte, fără încărcătură, acoperind cu umbra lor cerul. 
Mișcarea convoiului era înceată și lină, ca a norilor albi care 
treceau peste lună. 

La urmă plutea stingher, pe șirul din mijloc, un șlep alb, venit 
parcă de pe alt fluviu, din altă parte a lumii; prezenţa lui părea 
nefirească — nu era un văl de aburi, o închipuire? Nu se văzuse 
pînă acum nici un șlep alb pe Dunăre! 

Se desprinseră de sub salcie... Salcia avea o dungă de mil în 
susul tulpinei. Din două mișcări de visle fură în pupa șlepului, 
sub consolă; nu-i simţi nimeni — cîrmaciul privea înainte, pe sub 
perdeaua de fum care învelea convoiul. 

Matei împreună cele două barbete și le legă de un inel al 
cîrmei. Bărcile mergeau liniștite, alături, carena uriașă domolea 
virtejurile pe care le stîrnea, departe, în faţă, elicea 
remorcherului. 

Fata tremura, ghemuită pe banc, cu genunchii în brațe. Se 
aplecă spre ea, peste copastie, pînă ce îi atinse umărul. Ea nu 
se feri, dar nu veni mai aproape. El îi cuprinse mîna: era 
înghețată. Îi privi ochii; scînteiau de lumină și erau reci, lumina 
de la pol a feeriilor boreale. Trecu prin tot trupul ei un tremur. 

— i-e frig? 

Clătină din cap; mîna îi tresări. 

Pe-aici mersese, cu barca legată de plute, cînd plutașul îi 
dăduse, din traistă, să mănînce. O mai înduioșa milostenia lui și 
acuma, cînd o altă foame îi surpa trupul. 

El îi cuprinse și-a doua mînă; îi simţi dedesubt genunchii, 
dezveliți în bătaia nopţii; pielea ei nu se împotrivea s-o atingă, 
dar era necrezut de rece pentru o fiinţă vie. Ar fi vrut s-o 


încălzească și nu știa dacă are în sine atita căldură cîtă îi lipsea 
ei acuma. Se aplecă deasupra miinilor, încercă să-i 
dezmorțească pielea, trimițind asupra ei, cu răsuflarea, căldura 
plămînilor, poate a inimii. 

Ea își desprinse o mînă, fără hotărîre; după un timp o cobori, 
și cum el stătea aplecat, i-o puse pe umăr. Apoi spuse cu glasul 
mort, fără nici o inflexiune: 

— Să ştii... Te-am iubit de cînd eram mică. 

Spunea, și nu-și auzea glasul, dar el trebuia să afle de ce îl 
urmase fără nici o împotrivire, de ce îl lăsa să-i încălzească 
genunchii, de ce ea îi ţinea mîna pe umeri. 

— Te-am iubit și n-ai știut, și n-ai fi putut să crezi, fiindcă mă 
vedeai copilă. Dar te-am iubit, și mai tîrziu, cînd am crescut, nu 
știu dacă te-aș fi iubit altfel decît atunci cînd îmi făceai jucării — 
ţii minte? Mai am și acum o păpușă... 

— O știu, am văzut-o. 

— Ai fost acolo? 

— Da. 

— Cînd? 

— Aseară. 

— Și-ai recunoscut-o? 

— Nu din prima clipă. 

— Pe mine... 

— Nu te-aș fi recunoscut dacă nu era păpușa. 

Ea își strînse umerii, răsuflă încet, adînc, îndelung... 


întiia geană a zilei clipea, încercînd să se desprindă din 
umbră. Pe malul celălalt se deslușea hala nouă, cu zidurile albe, 
proaspăt văruite; lucea acoperișul de sticlă. 

Se ţineau cu mîna de scară; sub bordaj noaptea încă stăruia, 
nepătrunsă; nimeni nu se trezise. Poate bătrînul o căuta de 
aseară, barca lui nu era aici — ea asculta pe apă, să audă dacă 
nu vine. 

— Du-te! zise. Se luminează de ziuă. 

Stăteau în picioare, față în faţă, fiecare în barca lui, dar 
bărcile rămîneau încă unite. Cu mîna liberă, el îi ţinea mîna care 
nu era pe scară. Se sfirșise duminica, veneau zorii zilei de luni; 
ce-aveau să aducă? 

Matei se aplecă s-o vadă; în întuneric, obrazul ei era îngheţat, 
ochii păreau împietriţi. 


— Dacă nu te-aș fi recunoscut, nu mi-ai fi spus niciodată? 

— Nu. 

— De ce? 

— Știi!... Nu aveam dreptul, nu eram eu; poate speram că ai 
să mă găsești singur, într-o zi, ca pe un lucru pierdut. 

El nu răspunse; se uita la o salcie de pe mal, profilată pe cerul 
albit — avea sus o diră de mil; toate sălciile aveau, la o înălțime, 
dîre de mil. lată pînă unde crescuse apa anii trecuţi; dacă la 
primăvară creștea tot atit, acoperea cala întreagă, pînă sus. 

Ana Odeta șopti: 

— Acum du-te; e tîrziu. 

— Cînd am să te văd? 

— Oricînd. 

— Diseară? 

— In orice seară. 

— Să te aștept cînd pleci de la spital? 

— Nu... 

Ridică privirea spre el, șovăi, apoi adăugă cu un glas rupt: 

— Pepa a murit. 

— Cînd? 

ÎI privi lung. 

— Aseară. 

Și nici o lacrimă nu se desprinse din ochii reci, morţi, îngroziţi. 


La cinci și jumătate răsărea soarele. Pînă atunci, Matei 
rămăsese pe cală, în așteptarea zilei; nu mai era destul timp 
pentru odihnă și nici nu-i simţea nevoia — o febră ascunsă îl 
mîna din urmă, un amestec de neliniște și fericire. Și deodată, în 
timp ce se plimba printre paturile de construcţie, privind tablele, 
coastele, carlingile înșirate într-o simetrie ameţitoare, ochii îi 
alunecară asupra solului și, în lumina slabă a zorilor, descoperi 
crăpăturile... 

Primul om care se ivi aici în dimineaţa aceea fu, ca de obicei, 
Marchidan, în scurta lui veche de dimie sură, coborînd faleza 
prin dreapta cazangeriei, cu servieta în mînă. Era frig la această 
oră, și Matei n-avea pe el decit pantalonul de doc și cămașa 
subțire. 

Dînd cu ochii de el pe neașteptate, Marchidan avu o tresărire, 

— lertaţi-mă, am întîrziat! biigui, în loc de bună ziua. 

— Cît e ceasul? 

— Șase și cinci! 

— Asta înseamnă că n-ai întirziat, ci ai venit cu cincizeci și 
cinci de minute mai devreme! 

Matei îl privi cu răceală, apoi, după ce șovăi un moment, îl 
apucă de mînă și-l trase după sine. 

— la privește! zise, arătînd cu piciorul o crăpătură care se 
pierdea sub scaleuri. 

Nu era nimic alarmant în aparenţă. Marchidan nu înțelegea, 
rămase perplex — ochii apoși i se rotiră în orbite, neizbutind să 
exprime nici măcar nedumerirea. 

— Ce-i asta? continuă Matei, trăgîndu-l după el în lungul 
crăpăturii. 

Inginerul ridică din umeri. 

— N-ai văzut-o pînă acum? 

— Nu... Nu se bagă de seamă. 

ÎI trase mai departe, cu impresia că tîrăște după el un aliat 
mort înaintea bătăliei. 

— Nici aici?... Nici colo?... 

Erau crăpături multe, dar mici, abia pornite, care n-ar fi 
neliniștit pe nimeni. Matei se uită în ochii inginerului — apă 
goală, nu exprimau decit stupoare. Apoi îi întoarse spatele, urcă 
faleza în fugă, ieși pe poartă și ciocăni la ușa lui Donos, aproape 
cu furie; ar fi fost timpul să se scoale, avea nevoie de el, se 
simțea clătinîndu-se, și altcuiva nu-i putea mărturisi teama, 


fiindcă se amesteca în ea o slăbiciune a firii, neîntilnită pînă 
acum. Se surpase ceva în el, parcă prevestind surparea calei. 
Inaintea unui sfat tehnic îi trebuia un prieten, să nu se sfiască de 
el, să i se poată înfățișa neprefăcut, cu toată mizeria inimii. 

Soarele se strecura printre plopii care mărgineau curtea 
șantierului, cerul se umplea de lumină. Amintirea nopții, 
copleșitoare, se destrămase înainte de a o fi supus raţiunii — 
putea să fi fost numai o închipuire — rămăsese numai frigul în 
trup, îl simţea chiar și acum, cînd îl învăluiau, calde, primele 
raze ale soarelui. Da, poate fusese un vis, dar de o pregnanță 
istovitoare, cît nu poate avea realitatea cea mai vie. 

Ciocăni încă o dată — nu răspunse nimeni. Abia după citeva 
clipe de așteptare îl văzu pe Donos, venind de la cișmea, cu 
prosopul pe umeri. 

— Șase la unu! strigă el, cu o satisfacţie atenuată de 
buimăceala somnului. 

Era rezultatul meciului de ieri. Matei uitase, nu știa nici măcar 
ce echipe se înfruntaseră și ce legături afective avea Donos cu 
învingătorii. 

Intră după el în odaie și se așeză pe un scaun, lingă masa pe 
care se vedea o farfurie unsuroasă, cu resturi de slănină, lăsată 
de Cocoș, care plecase de cinci minute la gară. 

— Donos, avem o încurcătură! 

Se stăpinea, nu voia să-și arate neliniștea, dar zadarnic; îi 
tremurau, nervos, mîinile. 

În loc de răspuns, Donos îl privi cu luare aminte. 

— Ce-ai făcut astă-noapte? 

Părea bine dispus; desigur îi priise ziua de ieri, drumul la 
București, schimbarea atmosferei, stadionul — venise obosit, 
dar cu altă oboseală decît a săptămînii, și pe urmă dormise bine. 

Matei nu se mai stăpini; îl enervau și buna lui dispoziţie, și 
întrebarea. Bătu cu pumnul în masă, făcînd să sară farfuria: 

— Treaba mea ce-am făcut! M-am îmbătat, am umblat razna 
prin oraș, m-am scăldat în Dunăre, mă privește! Dar la ora cinci 
eram pe cală. 

— Prea devreme! 

— Atunci află că se întîmplă o nenorocire; au apărut crăpături; 
cala nu ţine! 


Donos lăsă pe masă pieptenele de aluminiu cu care își 
descurca părul ud, aruncînd stropi în jur, și se așeză în faţa lui, 
pe celălalt scaun. 

— Ești sigur? 

Îi pierise voia bună; Matei îl privi neliniștit — nădăjduise să 
găsească un om care să-și păstreze firea, avea nevoie de el mai 
mult ca oricînd. 

— Eşti sigur? repetă Donos. 

— Vino și vezi! 

Urmă o tăcere — se priveau, fără să facă o mişcare, parcă 
loviți amîndoi de paralizie. 

Tăcerea nu dură mult. Îndată, faţa lui Donos se reînsufleți. 

— Vino! zise el, ridicîndu-se de pe scaun. În primul rînd 
trebuie să liniștim oamenii, să evităm panica și descurajarea! 

Dar vestea se dusese mai repede decit și-ar fi închipuit 
oricine; îi întîimpina pe muncitori înainte de a ajunge la poarta 
șantierului, trecea printre ei, lăsîndu-i zăpăciţi în mijlocul 
șoselei, și își continua drumul... 

După plecarea lui Matei de pe cală, Marchidan rămase singur; 
mai era timp pînă să vină muncitorii. Perplexitatea nu-i trecuse 
nici după o jumătate de oră, cînd apăru maistrul Golgota, cu 
nuielușa în mînă și cu o scobitoare în gură. 

— Ce faci, tovarășe lani? 

Inginerul nu răspunse; privea zăpăcit cala. Pe urmă biigui: 

— A fost aici tovarășul director... 

Maistrul Golgota se posomori — ridică o sprinceană. 

— Așa de devreme? 

Și deodată, urmărind privirea năucă a inginerului, descoperi 
crăpăturile... Cîteva minute mai tîrziu era în cabina telefonului... 

De la telefon, maistrul se întoarse pe cală. Marchidan își 
deșertase conţinutul servietei pe o masă pliantă și își tria hirtiile, 
revizuind în gînd planul de lucru al zilei. 

— Tovarășe lani, poți să-ţi iei adio! Vezi astea colea? Nu știi ce 
sînt! Intreabă-l pe nen-tu Golgota, că a văzut multe în viaţa lui, 
cunoaște Dunărea! Cala se surpă — adio! Am spus eu, dar n-a 
vrut să mă creadă nimeni! 

S-ar fi spus că îl mulțumea nenorocirea, ceea ce n-ar fi bănuit 
nimeni, chiar cei care n-aveau prea multă încredere în el, 
socotindu-l că nu-i decit bun de gură, și că în tot ce face 
urmărește doar să se pună bine cu muncitorii. Marchidan, care 


se uita la el împietrit, văzu pe chipul lui un fel de rînjet și îl 
cuprinse o spaimă nebună. 

Dar numaidecit maistrul își luă altă fizionomie, umerii i se 
lăsară în jos, ochii i se întristară; părea doborit... 

Veneau primii muncitori, dinspre ateliere, cu uneltele pe 
umeri. 

— Noroc, tovarășe Golgota! 

Maistrul pocni din măsele și clătină din cap, plin de 
amărăciune: 

— Noroc ca ăsta să aibă burghezo-moșierimea! 

— Dar ce s-a întîmplat? 

— Se surpă cala!... 

Oamenii se opreau, cu ochii în soare, lăsau uneltele jos. Era 
atita lumină pe cală, că nu se vedea Dunărea. 

Vestea se duse, prin grai direct, sau pe firul telefonului, pînă 
umplu întregul oraș; înainte de a se face ora nouă, se știa că la 
Șantierul naval Victoria se întîmplase o nenorocire... 

Și era de neînțeles că în acest timp cala continua să 
strălucească, parcă festiv, în lumina soarelui. 


PARTEA A TREIA 


Septembrie, pe Dunăre — cer de opal, zări de aur; peisajul își 
pune giuvaeruri patinate și grele. Pălesc frunzele arborilor la 
cîmp, la deal, în pădure — sălciile rămîn verzi, despletite 
impudic în marea lumină a zilei, pregătind parcă o nouă 
germinaţie, nelegitimă. Doar stuful se îngălbenește, în josul 
tulpinii, lîngă rădăcina milenară, căpătind, la bătaia vîntului, o 
sonoritate matură, în vreme ce virfurile, rămase la altă vîrstă, se 
leagănă neștiutoare, în ritmuri de barcarolă. În desișuri, păsările 
călătoare își inspectează penele, pregătindu-se pentru lunga 
navigaţie transmediteraneană... 

Pe urmă, în săptămînă de la sfîrşitul lunii, toamna se 
arămește deodată, zimbind obosită, ultima oară, ca fetele care 
vin din baltă arse de soare. Acum nu mai sînt departe ploile, 
care vor spăla cele din urmă pojghiţe de aur și vor cocli arama, 
dîndu-i tente vinete, mortuare... 

Era abia începutul lui septembrie, amestec de opal și aur, într- 
o nemaipomenită lumină. 

Cine stîrnise panica? Nu se știa: toți sau nimeni!... 

Dar la sosirea primului-secretar al judeţenei, cînd vestea 
proastă continua să bată drumurile, se făcuse ordine în șantier; 
Donos, pămintiu la faţă, trecuse vijelios printre muncitorii 
derutaţi: 

— La lucru toată lumea! Cine nu-i la locul lui de muncă în cinci 
minute se face vinovat de sabotaj! 

Nu-l văzuse nimeni pînă acum atit de aprins, ridicînd glasul cu 
atita asprime — nu-i era așa nici firea, nu-l ajutau nici plămiînii. 

După cîteva minute, începuse să se audă huruitul atelierelor, 
bușiturile tablelor la cazangerie, suflul aspru al forjelor și 
răpăitul ciocanelor pe cală. 

Maistrul Golgota continua îndemnul lui Donos strigind, să-l 
audă toată lumea, la întîrziaţii care forfoteau printre ateliere: 

— La lucru, tovarăși! Fiecare la datorie! Ei drăcia dracului, vă 
speriați ca muierile! 

Oamenii munceau fără să înţeleagă nimic, fără să știe ce se 
pune la cale în biroul direcţiei, unde aflaseră că-i consfătuire. 
Dar era limpede că lucrurile nu mergeau bine, dacă venise 
însuși primul-secretar al judeţenei! 


— Aveţi răbdare! O să aflaţi îndată hotărîrea! Pînă atunci, 
fiecare la datorie — ca pe Titanic! 

In acest fel, agitat și plin de hotărire, își îndeplinea maistrul 
Golgota misiunea; lipsea de la consfătuire, primise sarcina să 
stea între oameni, să-i îndemne și să liniștească spiritele. Se știa 
că are cuvint în faţa muncitorilor — și muncitorii îl ascultau, 
fiindcă fusese cu ei totdeauna. 

— Ca la război, tovarăși: execută toată lumea și nu cricnește 
nimeni! Sîntem muncitori, ne facem datoria muncitorească pînă 
la ultima răsuflare! 

Unii îl priveau chioriș, erau nervoși, parcă simțeau că vorbele 
lui nu porneau tocmai din inimă, se ascundea în ele o fățărnicie 
pe care o descopereau prima oară; i-ar fi dat una în ceafa de 
taur, dar nu se puteau pune în răspăr cu mulţimea. Maistrul 
Golgota își continua turneul, trecea printre oameni plin de 
fraternitate creștină, ca Isus Cristos în spinarea asinului... 

Mai nimeni nu înţelegea cum de putea să se tragă un rău așa 
de mare de la niște crăpături și ondulaţii mărunte ale solului — 
ridicau din umeri... Cîte unuia îi ardea de glumă: 

— Păi să vezi ce zbircituri are soacră-mea! Și n-o mai ia 
Dunărea! 

În acest timp, primul-secretar Stoian ședea prăvălit într-un 
fotoliu din biroul direcţiunii; părea că doarme. Ceilalţi ieșiseră: 
Matei, Donos, inginerul Dutchievici; Marchidan îi urma, cu 
servieta în mînă, fără să înțeleagă nimic, uitîndu-se la toţi pe 
rînd, în neștire; se pricepea la conducerea fabricației, avea spirit 
de organizare și energie, dar nu cunoștea de loc natura solului 
— degeaba îi cereau părerea... 

Reveniră după mai bine de o oră. Se ţineau după Dutchievici, 
care cercetase impasibil încrețiturile pămîntului și direcţia 
crăpăturilor, trecînd printre paturile de construcţie, unde acum 
se lucra în ritmul de toate zilele, decît că nu vorbea nimeni, 
afară de maistrul Golgota, repetindu-și îndemnurile. Apoi 
inginerul-șef se desprinsese de ceilalţi, ieșise din curtea 
șantierului prin gardul de sîrmă, urmase malul Dunării pînă 
aproape de cotul Silvana, unde îl oprea o girlă... 

Cînd se întoarseră în birou, primul-secretar nu se mișcase din 
fotoliu. Și iată ce spuse Dutchievici, ca urmare a cercetărilor: 

— Simptomul e clar: stratul nisipos a marcat o alunecare 
ușoară, ceea ce dovedește situaţia instabilă a calei. 


Matei își mușcă buzele; stătea în picioare, în spatele biroului. 
Nimeni nu se așezase, în afară de inginerul-șef, care ocupase al 
doilea fotoliu și vorbea cu o liniște aproape neumană, ca și cînd 
nu și-ar fi dat seama de gravitatea împrejurărilor și ar fi ignorat 
prezenţa secretarului. 

Acesta asculta, posac, cu bărbia răsfrîntă peste guler, fără să- 
i arunce o privire. Marchidan rămăsese lîngă ușă, ca un nepoftit, 
continuînd să ţină servieta în mînă. Donos, la fereastră, se uita 
afară, în curtea șantierului. 

—  Sinteţi satisfăcut? îl întrebă Matei pe Dutchievici, 
nestăpinindu-și această ieșire, parcă ignorînd și el prezenţa 
secretarului, care continua să dormiteze în fotoliu. 

— Satisfăcut? De ce? 

— Fiindcă triumfă punctul dumneavoastră de vedere! 

— Întîi, acest punct de vedere n-a fost numai al meu; și-apoi, 
o nenorocire nu-i un triumf pentru nimeni! 

— Ba da! Pentru dușmani! 

— AȘ înţelege, dacă nenorocirea ar fi provocată de ei! 

— lată aici, continuă Matei, avizul comisiei de geologi a 
ministerului! Ce i-a putut determina să iscălească o asemenea 
hîrtie? 

— Multe! răspunse Dutchievici, ridicînd din umeri. Ignoranțţă, 
grabă, neglijenţă... Aș putea adăuga, eventual, chiar dușmănie. 
Eu unul cred că mai degrabă a fost vorba de o slăbiciune în fața 
persuasiunii. 

— Siînteţi inginerul-șef al șantierului; datoria dumneavoastră 
era să ţineţi seama de realitate și să mi-o semnalaţi... 

— V-am semnalat-o!... Dar orice argument ar fi fost zadarnic! 
Dumneavoastră aveaţi o intenţie prestabilită, pe care n-ar fi 
putut să v-o zdruncine nimeni. Vroiaţi — și înţeleg că trebuia — 
să salvaţi șantierul... 

Donos, care pînă atunci stătuse nemișcat la fereastră, 
întoarse capul, liniștit, fără nici o tresărire, doar cu o ușoară 
expresie de mirare, și rămase cu ochii la Dutchievici, de parcă 
discuţia începea să-l intereseze abia acum. 

— Și-apoi, continuă inginerul-șef, punctul meu de vedere, deși 
credeam în el, putea fi o greșeală. Nu l-am susţinut mai mult, ca 
să nu devin cioclul șantierului. Corect, în acele împrejurări, era 
să-mi dau demisia... 


Primul-secretar deschise un ochi și-i aruncă doar o privire, în 
aparenţă nepăsătoare. 

— Dar m-am gindit că... la un moment dat... ar putea să fie 
nevoie de mine. 

— Și-atunci, care-i părerea dumitale? se auzi deodată glasul 
gros al secretarului. 

— Părerea mea este că situaţia poate fi remediată, răspunse 
Dutchievici. Stratul nisipos s-a mișcat, s-a produs probabil o 
infiltraţie din gîrla Silvana, dar sînt sigur că n-o să alunece pînă 
la inundaţiile de primăvară. 

Uitînd să se stăpînească, Matei ridică braţele, într-un gest de 
nerăbdare: 

— Pentru noi e totuna dacă are să alunece la primăvară, sau 
mîine! 

— Nu-i totuna! Pînă atunci ar fi timp să se ia unele măsuri de 
apărare. 

— Ce măsuri? 

— Să se consolideze cala. Să se bată piloţi, care să străbată 
stratul nisipos, pînă în argilă. 

Propunerea lui Dutchievici aducea o rază de lumină, care însă 
se pierdea într-un hău fără fund și nu se oprea pe nimic. Matei 
se așeză pe scaun, cu brațele lăsate, fără vlagă, deasupra 
cristalului. Văzu cu închipuirea piloţii, mii de piloţi, aduși cu 
trenul, descărcaţi, rostogoliţi pe cală, ascuţiţi cu topoarele la un 
cap, la celălalt încercuiți cu fiare... Sute de oameni, zeci de 
sonete, înșirate de-a lungul Dunării... Și în ce capitol se înscria 
această cheltuială uriașă? De unde se luau banii?... Desigur că 
din fondurile de investiții pentru construcția șantierului! Şi- 
atunci ce rost mai avusese zbuciumul și strădania?... 

Le fel gîndeau toţi, în afară de Marchidan, care n-avea loc în 
cap decit pentru nedumerire și teamă. 

Mii de piloţi, muncă titanică și absurdă, fiindcă după lansarea 
vaselor, cala, consolidată cu atita sudoare omenească, tot nu 
putea să rămînă definitivă... Piloţii!... se gîndea Matei. Ar fi 
apărat ei oare șantierul, sau ambiția lui personală? Cu mii de ani 
în urmă, mii de robi udau nisipurile deșertului cu sudoarea lor, 
ca să ridice piramide în cinstea faraonilor... 

— Nu-i o soluţie! mormăi primul-secretar Stoian, înfundîndu-și 
mai tare fălcile în guler. 

Matei își lăsă umerii în jos cu descurajare: 


— Într-adevăr, nu se poate! Ar rîde de noi și copiii! 

Inginerul Dutchievici făcu un gest de neputinţă; în ochii lui se 
citea o sinceră consternare: 

— Atunci nu rămîne decit soluţia inițială, a ministerului: să se 
demonteze vasele... 

— Și să desființăm șantierul! Nu! Acum nu mai sînt patru 
șlepuri pe cală, ci zece! izbucni Matei, izbind cu pumnul în 
cristalul de pe birou. 

Primul-secretar părea că nu auzise izbitura; nu-l tulbura nici 
glasul lipsit de stăpînire. Mormăi, cu o voce care, deși posacă, 
rămînea blajină: 

— Dacă nu sînteţi în stare să vă descurcaţi, am să vă arăt eu 
drumul! 

Apoi se mișcă nervos în fotoliu — în realitate își căuta o 
poziţie mai bună — și adăugă, acum cu destulă asprime: 

— Dar voi ce hram ţineţi aici? (Se uită la ceas.) Aţi pierdut 
două ore! 

Urmă o tăcere după care se auzi glasul lui Donos: 

— Nu există decit o soluţie, singura care ne-ar sta bine! 

În afară de secretarul județenei, întoarseră toţi capul spre el, 
mai degrabă întrebători decît surprinși, ca și cînd nu auziseră 
bine. 

— Tovarășe Dutchievici, continuă Donos, cala va ţine pînă la 
primăvară? 

— Da! Cu condiţia să fie secată girla Silvana. Mici deplasări 
pot să mai survină, dar fără însemnătate pentru activitatea 
șantierului. Dizlocarea se va produce, probabil, o dată cu 
revărsarea Dunării. 

Donos se desprinse de fereastră și făcu un pas înainte: 

— Atunci vasele trebuie să fie gata înaintea revărsărilor! 

Primul-secretar se ridică anevoie, sprijinindu-se în braţele 
fotoliului. 

— Asta-i soluţia, tovarăși! Soluţia comunistă! Donos a spus o 
vorbă frumoasă: singura soluţie care ne stă bine!... Mă duc, nu-i 
nevoie să mă conduceţi. Rămineți și chibzuiţi, nu vă zorește 
nimeni, dar toate să fie organizate pînă miine! (In dreptul lui 
Dutchievici se opri.) Dumneata suferi de inimă! 

Ceilalţi nu auziră — toate în ultima clipă se petrecură cu o 
mare repeziciune. Pînă să se dezmeticească vreunul, primul- 
secretar era afară — trîntea ușa mașinii... 


Umbra se abătuse de la fereastră; era ora douăsprezece. 
Marchidan ieși, urmîndu-l pe Dutchievici — aveau de făcut 
calcule împreună. 

După plecarea lor, Matei îl privi pe Donos cu ochii roșii, ca 
după beţie. În sufletul lui era un amestec de bucurie și teamă, 
de parcă ei doi ar fi fost supraviețuitorii unei explozii. Apoi zise, 
cam stînjenit, ca unul care provocase detunătura: 

— A dracului treabă, Donos! 

— Da de unde! 

— Haide, să nu ne îmbătăm cu apă goală! N-o să fie lucru de 
glumă! 

— Nici nu-mi plac glumele!... 

Matei își frecă ochii cu pumnii. 

— Ca să-ţi spun drept ceea ce gindesc, ar trebui să las 
altcuiva conducerea șantierului! 

— A, nu! protestă Donos. Mai întîi rezolvă-ţi încurcăturile! 

— Tu le-ai rezolva mai ușor; ai fi un director mai bun decit 
mine! 

— Nu!... Și am de făcut altceva! Haide, scutură-te puţin, a 
trecut greul! Vreau să-ți aud hotăririle! 

Cum stătea în picioare, Matei își aplecă ochii pe cristalul 
biroului, își văzu chipul, nelimpede, îl străpunse cu o privire 
ostilă. Rămase așa citeva clipe, apoi, cînd se uită la Donos, avea 
altă fizionomie: 

— La două, cînd vine Dutchievici cu analiza orelor, să fii aici. 
La șase, Golgota să convoace comitetul de întreprindere; o să 
chemăm și șefii de ateliere, șefii de brigăzi și de echipe. N-aș 
vrea să luăm pe nimeni de la lucru, dar înainte de ora șase 
seara, cînd crezi că-i mai bine, va trebui să aduni comuniștii; 
poate că ar fi de ajuns o jumătate de oră. Sîntem o sută 
șaptezeci — proporția e foarte bună; fiecare dintre noi va lua în 
grijă cîte trei din ceilalți oameni. Miine pînă la prînz, vom raporta 
tovarăşului Stoian hotărîrile, iar mîine seară, adunarea întregului 
șantier, pe cală. 

— Bine! încuviință Donos. 

— Nu-i bine! Prima măsură, de luat astăzi, acuma, înaintea 
oricărei hotăriri definitive, este să facem o nouă expertiză a 
calei. Dacă am greșit la început suspectîndu-l pe Dutchievici, am 


greși încă o dată dacă ne-am bizui numai pe el, fără să mai 
întrebăm pe nimeni! 

— Am să-l chem pe Barba Nicola! 

— Ce sfint e ăsta? 

— Un bătrin de la Căpitănia portului; nu-i geolog, dar 
cunoaște Dunărea. Putem să ne bizuim pe cuvintul lui — atit că 
n-o să ne dea hîrtie la mînă! 

— Ai văzut ce valoare au hirtiile! Și-acum, dă-mi cheia de la 
odaia ta; vreau să dorm o oră. 

Cînd Matei deschise ușa, secretara ieșea din biroul celălalt, 
legănîndu-și șoldurile. Se înroși, sfioasă, ca o copilă. 

— Tovarășul Conţu e aici? 

— Este, tovarășe director! 

Pe urma ei rămăsese o diră de parfum, care ducea, ca un 
reper material, pînă la biroul lui Ilie Conţu. Acesta se ridică în 
picioare, fisticit, și deodată se înroși mai tare decit secretara. 
Părul lui gălbui, pieptănat lins, cu cărare, era ușor răvășit într-o 
parte, dar Matei nu băgă de seamă. In schimb, observă că llie 
Conţu era îmbrăcat cu multă îngrijire, avea un costum nou, 
bleumarin, cu brăduleți roșii, alcătuind vagi dungi verticale — 
stofă pe puncte, cam grosolană, dar frumos călcată și croită 
bine. Cămaşa albastră, de zefir, era foarte curată, ușor apretată 
la guler și, cu cravata roșie, de mătase artificială, întregea 
costumul într-un ansamblu plăcut, dînd impresia de bunăstare și 
de mulțumire. 

— Ce faceai, tovarășe Conţu? 

Întrebare pusă în loc de bună ziua; știa că Ilie Conţu făcea cîte 
ceva de dimineaţă pînă seara, și dacă nu venea, încurcat, să 
ceară vreo lămurire, însemna că muncile lui merg bine. 

— Ce să fac, tovarășe director? răspunse administratorul, 
după ce-i trecu fisticeala. Caut urma vulpoiului; pe unde scoate 
găinele, că unde le duce știm acuma. 

Pe birou, în faţa lui, zăcea un maldăr de fracte cu adnotări pe 
margine, linii, semne de întrebare trase cu creionul roșu, opera 
lui Cocoș, sau a lui Mititelu. Și Ilie Conţu își bătea capul cu ele... 

Treburi mărunte pe lîngă primejdia care pîndea cala! Toată 
această dimineaţă, cînd fusese în joc soarta șantierului, 
administratorul își văzuse netulburat de gospodărie. 

— Dumneata n-ai intrat în panică? întrebă Matei, mirîndu-se 
cu întîrziere de îndeletnicirile netulburate ale colaboratorului. 


Acesta se uită la el cu ochii lui albaștri, plini de uimire: 

— Adică de ce? 

— Nu știi ce se întîmplă cu cala? 

— Ba știu! Zvonuri! Uneltirile dușmanului! 

— Uite că nu-i așa! O s-o ia apele, la primăvară, se duc 
șlepurile pe Dunăre! Nu-s zvonuri! 

Ilie Conţu clipi din ochi, neîncrezător, apoi zîmbi cu bonomie și 
zise, fără să știe nici pe departe ce se discutase în biroul 
celălalt, acum cîteva ore: 

— Las că le terminăm mai devreme! 

În anticameră, secretara își împrospătase parfumul. Aspirîndu- 
|, Matei îl simţi pătrunzindu-i în nări, ca două fire urzicătoare, 
ducîndu-se pînă în creier. Se legănă puţin, i se păru că din cauza 
parfumului, dar își dădu seama că era încordarea, oboseala, 
nesomnul. 

La poartă se opri, nehotărit și, fără voie, ochii căutară panoul 
cu fișele de pontaj ale muncitorilor, nu știa în ce scop, pînă ce în 
coloana sălii de trasaj descoperi bucata de carton alb, pe a cărei 
margine vizibilă scria, cu litere citeţe, ca de tipar: Ana Gheorghi. 
Unde putea să fie ea acuma? Oare îi spusese o vorbă destul de 
caldă și de blindă în clipa despărțirii? Poate că nu; îl zguduise 
mărturisirea ei, amînată pînă la urmă, și-acum îl răvășea gîndul 
că ea o amiînase fiindcă altfel nu s-ar fi împlinit noaptea aceea. 
Nu îndrăzni, în prezența portarului, să pună mîna pe cartonul 
care purta numele ei și-i urmărea pașii zilelor. Luă la întîmplare 
citeva fișe de pontaj, le cercetă, distrat, fără să le vadă, gindul 
fiindu-i aiurea, în sfîrșit, întinse mîna spre cartonul care-i ardea 
privirea. 

— În cîte sîntem astăzi? 

— În treisprezece, tovarășe director! 

Ea venise, fără întirziere, la ora șapte fără opt minute — 
ceasul de pontaj punea mărturie. 

Deodată îi pieri și oboseala și somnul, i se învioră întreaga 
ființă, trupul și sufletul, se regăsi odihnit și tînăr... 

Nu îndrăzni să se ducă de-a dreptul la sala de trasaj, se 
simțea mai mic decit ea în această clipă. Merse pe malul 
Dunării, și peste mișcarea de pe cală, privi apele cenușii, cu 
valuri largi, domoale, ducîndu-se în jos, într-un ritm calm și 
legănat care-i alina inima. Le privi îndelung și nu se mai temu de 
ele ca în zorii zilei, cînd le văzuse cu închipuirea infiltrîindu-se pe 


sub pămînt și surpînd malul. Umbra unui nor lung, răzleț, 
întuneca valurile, dar pe urmă soarele îl rupse, și fluviul se 
lumină, strălucitor, de la un mal la altul, pînă în depărtare. Și 
deodată Dunărea, fosta dușmană, i se lipi de inimă, fiindcă îi 
legănase în ritmul ei neasemuit noaptea de dragoste, făcînd-o 
altfel decît pe-a tuturor oamenilor. Dar totul îi fu mai aproape, 
peisajul și viaţa, țărmurile, balta, sălciile, muncitorii care 
mînuiau jos ciocanele. Și asupra tuturor, plutea, irizată, 
imaginea acelei fiinţe a cărei amintire și-a cărei prezenţă 
prelungită de peste noapte îl învăluiau într-o căldură mai mare 
decît a soarelui. 

Ea se afla întocmai în locul unde se aștepta s-o vadă, la 
capătul planșetei, aplecată pe liniile care înfățișau prova 
motonavei. Nu se apropie de ea, rămase la cîţiva pași de ușă, 
cum ar fi inspectat sala în ansamblu. Era cum o știa din zilele 
celelalte, numai că avea părul legat într-o basma cenușie, în 
locul celei albe, prea luminoase pentru ziua de doliu. 

Kreis nu mai venea de cîtva timp, era plecat la București 
pentru examene. Ea lucra cu altcineva acuma, un băiat plăcut la 
vedere; le stătea bine împreună, harnici, îndemînatici și tineri, 
lucrînd umăr la umăr. Îi urmări mult timp, uitînd că alţii ar fi 
putut descoperi această statornicire a privirii. Băgă de seamă 
îndată că trasajul îl conducea ea acum, îndemnîndu-și cu o 
energie gingașă și discretă colaboratorul, și își aminti ziua cînd 
venise, atit de vajnică și de speriată, să-și ceară mutarea de la 
magazie. lar acum, miinile ei, cărora abia putea să le 
stăpînească tremurul în ziua aceea, se mișcau de-a lungul șipcii, 
trăgînd liniile cu siguranţa celui dedat mult timp meseriei. O 
trimisese aci nu din încredere, mai mult din curiozitate, sau... 
Nu! Hotăritor fusese îndemnul lui Donos! Tăcut, înfrînat, 
gînditor, și totuși mistuit și el de o flacără interioară — alţii 
poate o ignorau, Matei îi simţea căldura — cu ce instrument al 
minţii judeca Donos oamenii? 

Lumina răsfrîntă din planșeta verzuie îi dădu după un timp 
puţină ameţeală, urmarea nesomnului, deși nimic din el nu arăta 
nevoia să doarmă, nici trupul, nici creierul, nici inima, pe care și- 
o auzea bătînd, sănătoasă și tînără. Dar o parte a făpturii lui, 
imaterială și totuși mișcîndu-se ca o ființă vie, se desprinse din 
sine și alunecă pe planșetă, pînă la marginea cealaltă a sălii. 
Acolo îngenunche, în faţa fetei care stătea și ea îngenuncheată 


pe podele — și se priviră. Ea trăgea o linie și, purtîndu-și brațul 
în lung, cu mișcarea armonioasă a virtuozului care conduce 
arcușul viorii, părea că îi conturează lui, dezmierdător, grumazul 
și umerii... 

Deodată se făcu întuneric. Matei nu mai văzu nimic, rămase 
doar cu senzaţia mîngiierii, știind că-i a ei și totuși nedîndu-și 
seama de unde vine... 

Se dezmetici — era tot lîngă ușă — sub privirea pe care ea o 
îndrepta spre el, din depărtare. Podeaua se legăna încă, ușor — 
avusese o clipă de ameţeală. intunericul dispăruse din jur, se 
vedea soarele intrind pe ferestrele largi dinspre Dunăre, dar 
ochii ei erau mai strălucitori decit lumina zilei. 

Il simţise de mult, desigur, din clipa cînd intrase — privirea nu 
îndrăznise s-o ridice decit acuma. Nu rămase mult așa, în 
schimb, cele cîteva clipe cît se priviră, Matei putu să citească în 
ochii ei tot ceea ce ea nu avusese timp și curaj să-i spună 
aseară. Noaptea care trecuse nu fusese nici minciună, nici 
amăgire, și acum, ziua, amintirea ei se limpezea, într-o 
sonoritate deplină. 


Marţi seara, după lucru, întreg șantierul era adunat pe malul 
Dunării; numărul muncitorilor crescuse acum, depășea mia — 
atiția oameni n-ar mai fi încăput în hala cazangeriei... 

Pe varangele unui șlep se puseseră scînduri, improvizîndu-se 
tribuna la care urcară, fiecare pe unde se pricepu mai bine, 
conducătorii șantierului, biroul organizaţiei de bază și aproape 
întreg comitetul de întreprindere, cu toţii peste douăzeci la 
număr. 

Scopul adunării nu mai era un secret pentru nimeni; ce fusese 
mai greu se făcuse pînă acuma. Țelul urmărit se știa, se 
discutase, în sînul echipelor, prin ateliere: să se scurteze timpul 
de lucru, prin metode noi, prin o pregătire mai bună, prin 
eliminarea erorilor, a timpilor morți, prin inovaţii, prin ce-o putea 
fiecare... Oamenii primiseră lămuriri și îndemnuri, mai rămînea 
să se ratifice hotărtrile și angajamentele, în auzul tuturora... 

Era altfel atmosfera decit la prima adunare, de cînd trecuseră 
numai trei luni de zile — fiindcă era altul și șantierul. Cu toată 
situaţia îngrijorătoare, oamenii nu se temeau; aflaseră că nu li 
se cere altceva decit să-și arate puterile. Asta doriseră 
totdeauna, și cei bătrîni, părinţii, și cei tineri, fiii. Plutea asupra 
lor o veselie puţin aspră, puţină teamă rece la unii, grija să nu 
rămînă în urma altora, făcîndu-și numele de rușine. Nu porneau 
nici la glume, nici să joace la horă. Cele o sută treizeci de mii de 
ore de lucru cîte mai rămăseseră la fiecare șlep, după norme, 
trebuiau reduse aproape la jumătate, ca toate vasele să fie gata 
în ziua de 20 februarie, înainte de data cea mai timpurie cînd ar 
fi putut să înceapă dezgheţul și creșterea Dunării. 

Mulți depășiseră și pînă acum normele, dar nu cu un procent 
atit de mare. De data aceasta se cerea mai mult, și nu doar din 
partea unora, ci a tuturora... 

Amurgea repede; la șapte și jumătate se aprinseră luminile pe 
stilpii care împînzeau cala. Decorul se șterse în umbră, malul 
Dunării, sălciile — rămaseră doar oamenii, în jurul tribunei, 
înghesuiți printre tachelaje, cocoțati pe șlepurile vecine. 

La opt și un sfert răsări luna. Pînă să se ridice sus și să 
arginteze apele bălții în zare, izbucniră chiuituri, ca la horă, se 
aprinseră torţe improvizate cu ce se găsea la îndemînă, hirtie de 
ziar, mărăcini uscați, găteje, cîlţi îmbibaţi cu smoală. 


llie Contu, gituit de gulerul prea strîns și aspru de la 
scrobeală, striga desperat, din marginea tribunei, gata să cadă 
în flăcările mișcătoare: 

— Paza contra incendiilor!... Unde-i echipa de pompieri?... 
Aveţi grijă, tovarăși! 

În lumina becurilor și-a torţelor, cala părea o piaţă cuprinsă de 
ritmul unei petreceri populare. Adunarea, care ţinuse mai mult 
decît s-ar fi așteptat oricine, se sfirșea în această veselie, cea 
mai molipsitoare dintre stările de suflet ale oamenilor. A 

Abia o jumătate de oră mai tirziu plecau ultimii de pe cală. In 
urma lor, llie Conţu, răgușit, cu cravata slăbită la git, cerceta 
urmele torţelor, printre tachelaje, să vadă dacă n-a rămas vreun 
tăciune. 

— Cînd te bucuri prea mult, atunci vine nenorocirea! zise, în 
încheiere. 

Dar cînd se uită în jur, nu mai văzu pe nimeni care să-i audă 
mustrarea; ultimii oameni urcau malul. 

Matei se strecură spre poartă, în mijlocul mulţimii; cum în 
curtea șantierului nu era lumină prea multă, iar oamenii 
discutau între ei, cu aprindere, pare-se nu-l recunoscu nimeni. 
Ajuns în șosea, se desprinse de înghesuială și, în loc s-o ia spre 
oraș, la fel ca toată lumea, porni de-a lungul gardului de sîrmă, 
spre cîmpul pustiu, unde se întindeau grădinăriile. 

N-ar mai fi fost în stare să schimbe o vorbă cu nimeni, nu-și 
mai simţea trupul de oboseală, în git parcă i se adunase praf, 
uscîndu-i coardele vocale — era la capătul puterilor. De două 
zile nu avusese o clipă de odihnă: discuţii tehnice cu inginerii, 
consfătuirea cu comitetul de întreprindere, prelungită peste 
toate limitele de președinte, maistrul Golgota, cu întrebări 
obtuze și inutile — ședința comuniștilor, rapoarte de întocmit, 
pentru minister și pentru județeana de partid, zăgăzuirea giîrlei 
Silvana, scosul apei afară din albie, cu motopompele, cu 
pompele de mînă și cu gălețile — munca a sute de oameni. Apoi 
adunarea șantierului, terminată abia acum, trei ore de vibraţie 
continuă care îi secătuise ultimul izvor de putere, lăsîndu-i în 
trup, în creier, drojdie viscoasă și cenușie... 

Merse așa pînă la colţul gardului, singur, în timp ce glasurile 
oamenilor se pierdeau în urmă, și de aici, părăsind șoseaua, 
porni printre bălării, pe marginea grădinilor de zarzavat, 
îndreptîndu-se spre Dunăre. 


Luna, ridicată peste sălciile negre din vale, își trimitea razele 
pieziș asupra cîmpiei, lungind fantomatic umbrele arbuștilor și 
ale bălăriilor. 

Vuietul oraşului nu ajungea pînă aici; doar huruitul 
concasorului, la fabrica de ciment, aspru, dar egal și statornic, 
înăbușit de ziduri și de depărtare, stabilea un fundal de sunete 
atit de monoton, încît părea născut în adîncul urechii, nu venit 
din afară. Pe coșul cazangeriei, unde lucrau echipele de noapte, 
ieșeau scîntei rare, din cînd în cînd, și se pierdeau pe cer, prea 
roșii ca să pară înrudite cu stelele. 

Un vapor fluieră în port, gros, răgușit, ca mugetul unei dihănii 
dispărute astăzi, din preistorie — și sunetul acesta, cunoscut de 
atita vreme, lui Matei îi umplu sufletul de dureri molcome și 
blînde, care uneori, în chip ciudat, o dată cu tristețea îţi stirnesc 
dorul de lume și credinţa în fericire. Indată îl străbătu o 
înviorare, parcă o briză proaspătă și plină de miresme îi învălui 
inima; pașii se măriră de la sine... 

Nu avea o înțelegere, nu schimbase cu ea un cuvint, de luni 
dimineaţa, dar nădăjduia, era sigur în unele clipe că îl așteaptă 
jos, la gardul șantierului. 

După două sute de pași se văzu Dunărea, luminată de lună. O 
salcie stufoasă întuneca țărmul. Era salcia sub care se 
ascunsese Cocoș într-o seară, amărit de lume, rozîndu-și încet și 
curajos necazul din inimă. Aici lăsa Ana Odeta barca, de cînd 
maistrul Golgota nu-i mai dădea voie să intre în șantier pe de 
vale. 

— La poartă, tovarășă, ca toată lumea! Ce, crezi că dacă ai 
ochi frumoși poţi să faci cum îţi place, ca reginele?! 

De atunci, fata venea cu un sfert de oră mai devreme ca să 
ajungă la timp, ocolind șantierul. Și-n seara aceasta făcuse 
același drum, prin grădinărie, ieșise o dată cu primii oameni, 
alergase, ca la o întîlnire, gindind că Matei, care nu se temea de 
șeful calei, ar fi putut trece prin gardul de sîrmă, ajungind 
înaintea ei la Dunăre. 

Acum îl aștepta — și ea nădăjduise că el are să vină, ca și 
cum s-ar fi înţeles de cu ziuă... Și cînd îl văzu coborînd malul, i 
se răci inima. Stătea în barcă, ghemuită pe bancul de la pupa, 
ținîndu-și bărbia pe genunchi, și genunchii cuprinși cu braţele, 
parcă mai mică, topită în ea însăși, doar cu inima rămasă pe 


vechea dimensiune. O rază a lunii, strecurată printre frunze, îi 
lumina părul și tîmpla, locul destinat dezmierdării. 

— Bună seara! îi șopti el, din umbră. 

Ea îi răspunse: 

— Bună seara. 

Matei trecu în barcă și se așeză jos, în faţa ei, pe panouri. Ea 
se mișcă; raza de lună îi trecu de pe o tîmplă spre alta, dar el nu 
întinse mîna. 

— Aștepţi de mult? întrebă, după o ezitare. 

Ciudat cum vorbele rostite nu erau întocmai cele pe care 
voise să le spună; de ce, și sub ce îndemn își eliminase 
pronumele, ca și cum ea nu l-ar fi așteptat pe el, anume? 
întrebarea, întreagă, așa cum fusese gîndită, era: „Mă aștepți de 
mult?“ — și gura o ciuntise, fără nici o rațiune, făcînd-o mai 
vagă și mai impersonală. 

Ea parcă simţi această lipsă și îl privi aproape mustrător. Ar fi 
vrut să-i răspundă: „Da, te aștept de mult, nu din astă-seară! De 
ce mă întrebi? Știi bine, te aștept pe tine, pe tine!...“ 

Se mulțumi să clatine ușor din cap, speriată puţin de atita 
fericire și nedorind s-o întregească, dacă mai lipsea din ea vreo 
fărimă, de teamă să nu se reverse din inimă și să se piardă pe 
Dunăre. 

Un timp tăcură, zîmbindu-și unul altuia, lăuntric, fiindcă feţele 
le rămiîneau grave, ușor împietrite, în penumbra dintre razele 
lunii. 

Apoi Matei zise: 

— De ce-ai venit ieri la șantier? Puteai să lipsești cîteva zile. 

Ana Odeta îl privi, parcă speriată. El întrebă, după o pauză: 

— Ai fost aici și aseară? 

— Nu... 

Dar fusese, așteptase pînă la zece și-abia după aceea se 
dusese la capelă, noaptea, cînd nimeni nu mai intră pe poarta 
cimitirului; se rugase de paznic să-i dea drumul — el o 
condusese pe alee, cu felinarul în mînă. Și ea veghease lîngă 
sicriu, pînă la ziuă, singură, istovită, cu sentimentul că trebuie 
să plătească morţii prețul celeilalte nopţi, de iubire. 

Cum stătea jos, la picioarele ei, Matei îi privea chipul, căuta 
să-i deslușească trăsăturile, cu un fel de sete, temîndu-se că 
niciodată ochii lui nu vor cunoaște îndestularea... 


Astăzi, la adunare, nu o văzuse în mijlocul oamenilor. Fusese 
lungă, grea, interminabilă consfătuirea — spusese multe cuvinte 
fiecare din conducerea șantierului, spusese el, mai cu seamă — 
și avea sentimentul că toate fuseseră necesare. Dar acum, în 
clipa aceasta de liniște, cînd simţea în mînă mîna caldă a fetei, 
iar zbuciumul, și neliniștea, și încordarea rămăseseră în urmă, n- 
ar mai fi putut să-și aducă aminte decit crimpeie din ceea ce 
spusese acolo... 

În clipa asta, cînd adunarea se terminase de mult și nu se mai 
auzeau decît în depărtare vuiete slabe, lui Matei glasul 
oamenilor îi răsuna încă în urechi, ca și cînd i-ar fi avut încă o 
dată în preajmă. Dar nu; era singur cu fata aceasta în barcă, 
ținîndu-i mîna obosit, proteguitor și tandru; în spatele ei 
clipoceau valurile — și noaptea, scurgindu-se în tăcere, părea că 
o completează pe cealaltă. Ar fi vrut, măcar un ceas, să nu se 
mai gîndească; dacă nu dormea nici acum, era a treia noapte de 
veghe, pe care nu știa cum ar fi înfruntat-o. Nu bănuia că 
noaptea trecută și Ana Odeta veghease, și-n gîndurile ei, 
închinate moartei, se împletise îndoială, neliniște, teamă, 
cîteodată spaimă și panică. Vorbele auzite de la oameni o 
torturaseră pînă în seara aceasta; era un impas — mulţi nu mai 
vedeau nici un fel de ieșire, așteptau urmări catastrofale; unii 
credeau, altora le plăcea să creadă că pe director îl așteaptă zile 
negre, anchete, procese, poate închisoarea... Cine să răspundă 
pentru ruina șantierului și pentru milioanele pierdute? Rușinea, 
încaltea, nici nu se mai punea la socoteală, fiecare urmînd s-o 
poarte cum putea, cu fruntea plecată și cu privirile în țărină. 

Acum Ana Odeta se liniștise, dezonoarea era înlăturată, 
trecuse primejdia, începea o luptă amarnică... 

Nu mai fusese o adunare, ci o manifestaţie. După ce vorbise și 
maistrul Golgota, ultimii  neîncrezători și  șovăielnici se 
alăturaseră celorlalţi. Oricît nu putea Ana Odeta să-l sufere pe 
omul acesta, atunci îi fusese drag, văzind cum se pricepe să 
cîștige oamenii; parcă nu era el, cel știut, ci altul, care-i luase 
numai statura, nuielușa din mînă și hainele... 

E drept că nu înțelegea de ce maistrul trebuise să înceapă pe 
departe, folosind ocoluri numeroase; dar pesemne cunoștea 
meșteșugul de a-i lămuri pe oameni — oamenii sînt feluriţi, 
trebuie să găsești calea potrivită nu doar pentru unii, sau pentru 
alţii, ci pentru toți — masele. Vorbi mai întîi de crunta 


exploatare a regimurilor decedate, îl înjură pe rege cu o 
familiaritate care îi făcea pe cei de faţă să ridă, înveseliţi și 
convinși, dar cam nedumeriţi — ar fi reieșit că îl cunoscuse pe 
rege îndeaproape și fusese gata să se răfuiască și altă dată cu 
el, atunci cînd alţii i se prosternau cu venerație. Pe urmă vorbi 
de vremea lui Năsturaș, aminti cît se luptase el cu fostul patron 
și cu oamenii acestuia, pentru binele muncitorilor. 

În sfîrșit, ajunse și la actualitate: întrecerile socialiste, care să- 
i dinamizeze pe muncitori, ridicînd sensul și valoarea muncii lor 
pe o treaptă mult mai înaltă. 

Tocmai atunci se aprinseră luminile; cuvîntarea dura de trei 
sferturi de oră. Ana Odeta văzu, deși nu se afla prea aproape, că 
Matei se uita nemulțumit la Donos, iar acesta strîingea din dinţi, 
pînă ce deodată se făcu roșu la faţă: maistrul Golgota încălecase 
acum pe un cal foarte sprinten, cu care putea să gonească 
departe. El le arăta muncitorilor cît vor putea să cîştige dacă, 
antrenati de întrecere, vor depăși normele cu 80 la sută: 

— Șaisprezece mii de lei pe lună, și chiar mai mult, tovarăși!... 
Bunăoară, tovarăși, să luăm cazul lui Niţă Petre; poate știți că 
are casă grea și se cam luptă cu necazurile... Tovarășe Niţă, 
spuneai că te cocoșează cărțile de școală... Are patru copii la 
învăţătură, tovarăși. Ei, acum, încordează-te, și-a dumitale o să 
fie viaţa!... 

Răsărise luna, strecurindu-se inutilă și pizmașă printre 
becurile care luminau cala, iar maistrul Golgota continua să-i 
însuflețească pe oameni, răscolindu-le nevoile și făgăduindu-le 
trai îmbelșugat; numai puneţi osul și trageţi zdravăn, tovarăși! 

Aici Donos nu mai putu să rabde — și strigă, cît îl putea duce 
glasul: 

— Da, tovarășul Golgota are dreptate, dar nu-i numai asta! 
Veţi cîştiga atit și atit — e bine că vă veţi îmbunătăți viața. Eu 
însă cred că astăzi, pentru cel ce este muncitor adevărat și 
rămîne devotat și credincios clasei din care face parte, e mai 
important altceva, de aceea ne-am adunat aici, să ne strîngem 
rîndurile, să arătăm că sîntem în stare să învingem o situaţie 
care ar fi grea numai dacă ne-ar amorți inimile și ne-ar înțepeni 
brațele... Poftim, tovarășe Golgota, vorbește mai departe! 

Maistrul Golgota nu mai avea ce să vorbească; fusese coborit 
de pe cal cînd galopa mai năvalnic. Pînă să se dezmeticească și 
să reînceapă, se auzi prima strigare: 


— Tovarâși!... 

Capetele se întoarseră: vorbise un bărbat tînăr, chipeș, 
desfăcut la git, vînjos, cu mînecile bluzei suflecate, arătîndu-și 
braţe arse de soare, aspre și oțeloase — să spui că-i pus să 
pozeze ucenicilor de la Belle Arte. Dar pesemne acele pînze ale 
pictorilor, cînd sînt într-adevăr foarte frumoase, au fost luate din 
viaţă, fiindcă omul care strigase era viu și prea bine cunoscut de 
alţii. 

— Tovarăși! strigă, cu glasul ţeapăn și puţin tremurat al celui 
care n-a mai vorbit niciodată de faţă cu atiţia martori. Eu, Arici 
Vasile, cu brigada mea de la șlepul numărul nouă, cu toate șase 
echipele, ne luăm angajamentul să organizăm așa fel munca 
noastră, încît să terminăm montajul corpului și punţii pînă la 
data de 10 februarie. Chemăm la întrecere celelalte brigăzi și 
echipe. Cine se prinde cu noi, tovarăși? 

Tăcu și se uită, mîndru și cam speriat, pe deasupra capetelor. 
Dar în primele clipe nu răspunse nimeni; fu numai tăcere. 

— Arici o dată... Arici de două ori!... se auzi un glas mucalit 
din cealaltă parte a calei. 

Arici Vasile nu fusese niciodată la licitaţii și nu cunoștea vorba 
aceasta. Și apoi, cu tot chipul lui zîmbitor, nu-i ardea de glumă, 
încît se zbirli și răspunse, crezind că fusese o înțepătură 
neroadă: 

— Da, Arici de nouă ori! Am spus și-mi ţin vorba! Pune-te cu 
mine, tovarășe! 

Înainte de a se fi potolit rîsetele, izbucni alt strigăt: 

— Tovarăși, eu, Ghiţă Bîrgu, cu brigada a treia... 

Apoi strigătele se înlănțuiră și nu conteniră multă vreme, pînă 
nu se epuizară toate combinaţiile: întreceri între brigăzi, între 
echipe, între ateliere... 

Maistrul Golgota triumfa, bombiîndu-și pieptul; da, vorbiseră 
ei, vecinii de la tribună, și unul și altul, dar succesul cel mare îi 
revenea lui! Ce brigadă, ce echipă avea să fie prima, nu-i păsa; 
fusese el primul, astă seară, organizind întrecerile și stîrnind un 
entuziasm care parcă nu mai avea contenire. Oamenii 
începuseră să chiuie, tropăind printre tachelaje, ca la horă. 

— Mai încet, mă, că se surpă cala! 

Se aprindeau torţe; lui Matei i se părea că visează. 

— Nu se surpă! Dacă vreţi, jucaţi pînă miine. Imi pare rău că 
n-am chemat lăutarii! 


— La urmă, tovarășe Matei, la lansare! Dar atunci să-i aduci, 
c-o să ne sfiriie călciiele! 

Maistrul Golgota era și el părtașul entuziasmului; sărise jos de 
la tribună și se îmbrăţișa cu oamenii, numai că în sine își zicea: 
„Las c-o să vă văd eu miine, cînd o începe să vă curgă 
sudoarea!“ 

Nu credea că vasele au să fie gata înaintea revărsării. Se 
îndoiau și alţii, greu să le știi numărul... Ana Odeta nu era 
printre șovăielnici. Din cîți se aflau adunaţi acolo, poate ea 
credea în izbîndă cel mai tare — cu inima; și fiindcă avea atita 
minte să înțeleagă că puterea inimii nu ajunge, era liniștită, 
neîndoindu-se că Matei și alţii cred cu creierul. 

Acum, fata gîndea, fără nici un orgoliu, că este peste putinţă 
să nu izbutească bărbaţii, cînd alături de ei vin și femeile... 

Își aplecă ochii; de un timp, Matei își lăsase capul pe 
genunchii ei — părea că visează, adulmecîndu-i căldura. Visa, 
poate, dar în prada somnului; adormise, fără să-și dea seama, 
zdrobit de încercări prelungite, care ar fi depășit puterile 
oricăruia. Dormea adînc, greu, dar liniștit și așa de cuminte, încît 
părea întors la virsta copilăriei... 

Ana Odeta luă de alături hăinuţa de diftină pe care o îmbrăca 
seara, cînd trecea Dunărea, și i-o puse pe umeri. N-avea pe ea 
decit tot o bluză subţire, ca duminică noaptea, dar nu-i era frig: 
bătea o briză ușoară de la cîmpie, aducînd căldura molcomă a 
miriștei arse de soare. 

Sperase uneori multe — să-l poată privi de aproape, să-i audă 
glasul, să meargă într-o zi cu el pe sub sălcii, ţinîndu-se cuminte 
de mînă, îi visase și dragostea în clipe de nebunie, dar niciodată 
nu și-ar fi închipuit că o să cunoască momentul de fericire din 
această seară. 

Dormea cu capul pe genunchii ei Meit de odinioară — și o 
dată cu el părea că adormiseră adînc toate din juru-le; vegheau 
numai ea, tînără, și Dunărea, așa de bătrina! 


Primul vrăjmaș, ploaia rece de toamnă, veni la 16 octombrie, 
cu o bură care ţinu toată ziua; nu se sperie nimeni, și pe urmă 
răsări iar soarele — timp frumos, pînă către sfîrșitul lunii. 

Fusese doar o vestire. 

Dar înaintea ei, alte piedici se arătară, din partea oamenilor, 
cu o brutalitate neprevăzută de nimeni. 

A doua zi după sărbătoare, mulţi oameni simt o oboseală, o 
slăbiciune în trup și-o lipsă de vlagă în inimă; ea stăruie cu atit 
mai mult, cu cît a fost în ajun mai fierbinte bucuria serbării. 

Marţi seara, adunarea șantierului se terminase în chiote, 
fiecare simţise în el o flacără încălzindu-i sîngele și grăbindu-i 
bătăile inimii. Urmase noaptea, cînd omul rămîne singur, cu 
gîndurile lui — și gîndul nimănui nu putea să fie ușor în ceasurile 
acelea de tăcere, în liniștea adîncă pe care n-o cunosc decit 
orașele provinciale. Ce erau ei aici? O mînă de oameni, avînd de 
generații în ascunzișurile sufletului semnul îngrijorării. Și-acum, 
la îndemnul cutăruia și cutăruia, se legaseră să înfrunte 
dușmănia pămînturilor nestabile și alte dușmănii, aliate cu 
prima, într-o bătălie zgomotoasă, care avea să-i scoată în văzul 
lumii. Mulţi dormiră zbuciumaţi în noaptea aceea... 

A doua zi dimineaţa, ziarul local, de care răspundea comitetul 
județean de partid, deci nu putea să se joace cu vorbele, publica 
pe ultima pagină un titlu mare, pe toate coloanele: 
„Constructorii de vase de la Șantierul naval Victoria, în întrecere 
socialistă. Ei cheamă la întrecere toate șantierele navale de pe 
Dunăre.“ 

Știrea, dusă cu telegraful, cu telefonul, avea să apară a doua 
zi în ziarele mari din Capitală, și în toate ziarele mari și mici din 
toată ţara. Hora era începută, nu mai putea să se desprindă 
nimeni din cercul ei, fără să o destrame. 

În drum spre șantier, mergînd pe jos, cu bicicleta, cu 
tramvaiul, muncitorii vedeau afișele ziarului lipite pe obloanele 
tutungeriilor; titlul referitor la ei era primul. Unii îl priveau 
îngîmfaţi, unii mîndri, alţii cu teamă, și în atitea chipuri, cîte 
simțăminte cunoaște inima omului. 

Însă în acest fel, oboseala, delăsarea care urmează serbării, 
se risipi din primele momente ale zilei; cînd ajunseră la lucru, cei 
mai mulți, destui ca să stabilească ritmul, știau ce trebuie să 
facă, și nu la temperatura fierbinte de aseară. La șapte, fără 
întîrziere, atacul începu, în toate atelierele... 


În prima oră a zilei, cînd nu era om să nu aibă ceva de gîndit, 
de spus, dar mai cu seamă, de făcut în legătură cu vastul 
angajament care schimba viaţa șantierului, doi străini umblau 
de colo pînă colo, între cală și birouri, iscoditori ca spionii. Nu 
erau singuri, altfel s-ar fi găsit cineva să-i întrebe de urmă: 
maistrul Golgota îi însoțea pretutindeni, arătîndu-le drumul cu 
nuielușa, cu gitul ţeapăn de mîndrie, ca lupul care nu poate 
întoarce capul din umeri. 

Cei doi străini veniseră la ora șapte și zece minute, și cu toată 
hotărîrea lui de a nu lăsa înăuntru pe nimeni fără o treabă 
precisă și limpede în legătură cu munca șantierului, portarul 
fusese nevoit să le dea drumul, ba încă îi mai și salutase cu 
respect și sfiiciune, de vreme ce musafirii, legitimîndu-se cu 
carnet și cu delegație scrisă la mașină, dovedeau că sînt ziariști 
de la Viata Novă, organul judeţenei. „Poftiţi!...“ Foarte bine, să 
vadă dumnealor ce facem noi aici, să afle tot poporul! 

Unul din ei, cam netuns la ceafă, altfel îmbrăcat bine, de 
statură înaltă, clădit ca atleții, era poet în timpul liber, iar la ziar, 
reporter — treapta întii. 

Celălalt, mai mic de statură, cu ochelari de soare printre ale 
căror lentile țișnea un nas cit toate zilele, era însuși redactorul- 
șef al ziarului, tovarășul Preda Cosmin, pe care îl cunoștea tot 
judeţul, bineînţeles după nume. De obicei, purta pălărie cu 
boruri mari, după o modă veche, avînd poate menirea să-i 
disimuleze oarecum, ca și ochelarii, trompa monstruoasă cu 
care-l sluțise natura. Acum își pusese șapcă de stofă, ca 
muncitorii, dar nu-i stătea bine. 

Cei doi ziariști merseră pretutindeni, ascultind lămuririle 
însoţitorului, privind cum lucrau oamenii, întrebînd, stînd de 
vorbă cu unii. Cosmin Preda avea cu dînsul aparat de luat 
fotografii, pe care-l puse de multe ori în funcţiune, vizind, colo și 
colo, cîte un muncitor cu ciocanul în mînă, cîte un aspect mai 
plastic și mai concludent din activitatea șantierului. Făcea oficiul 
de fotoreporter, treaptă mai mică în ierarhia gazetăriei, din 
proprie plăcere. lar în timp ce apăsa ţimburușul nichelat al 
obturatorului, îl îndemna pe subalternul său, care umbla cu bloc- 
notesul în mînă: 

— Notează, Popescule!... Haide, scrie, scrie, băiete, nu te 
baza pe memorie. 


Popescu nota, făcînd fiere; da, îl chema Popescu Marin, așa 
arăta buletinul, dar își uitase de mult numele — toată lumea îi 
zicea Florin Salcie, cum își semna reportajele poetice și poeziile. 
Directorul său, în schimb, nu-i respecta pseudonimul, se făcea 
că nu-l știe. Ce-ar fi fost dacă într-o zi i-ar fi zis și el, răcorindu-și 
inima: Tovarășe nu știu cum... — că și pe director îl chema 
Cosmin Preda, cum îl chema pe el Florin Salcie. Ei drăcie! 

Gazetarii vizitară șantierul pînă pe la ceasurile nouă, îl 
fotografiară pe maistrul Golgota lîngă Arici Vasile, eroul zilei, 
băură o cafea în biroul lui Ilie Conţu, făcură conversaţie un sfert 
de oră. Pe măsuţa de lîngă birou era o vază mare cu cinci 
crizanteme. Cu directorul nu putură să stea de vorbă; era plecat 
din zorii zilei la judeţeană... Dar nu-i nimic — Ilie Conţu știa să 
primească musafirii. 

Plecară, lăsînd în urmă piriiturile masive ale ciocanelor 
pneumatice, vuietul și forfota șantierului. Mergînd spre tramvai, 
Florin Salcie își grupa impresiile, gîndindu-se că, decit un 
reportaj, ar face mai bine o poezie. 

La unsprezece, portarul primi alţi oaspeţi, trei de data 
aceasta, tot ziariști, de la Scînteia; sosiseră grabnic cu avionul. 

Matei se întorsese de la judeţeană — îi primi în picioare, în 
faţa biroului, cam ţeapăn, ca să-și ascundă stînjenirea. 

— Fiţi bineveniţi, tovarăși! Făceţi-vă datoria, dar vă rog nu 
puneţi floricele. Sîntem într-o situaţie grea: o s-o învingem. Din 
partea mea, aș fi preferat să stăm de vorbă la primăvară. 

Unul din oaspeţi, un tinerel fără tuleie deasupra gurii, notă în 
bloc-notes, avid să cunoască și să caracterizeze totul în juru-i: 
„Tov. dir. M. Mironescu — ochi sfredelitori, bărbie energică, 
frunte senină, impresie de optimism calm și de modestie...“ 

După plecarea lor, Matei se prăbuși în scaun, cu ochii pe o 
telegramă, pusă pe birou, deasupra hirtiilor. O primise puțin 
înainte de sosirea musafirilor și o citea, împietrit, a nu știu cita 
oară: „încetaţi imediat orice lucru pe cală; așteptați dispoziția 
ministerului“. 


Multă lume din șantier îl văzuse pe inginerul Staicu, dar nu 
toți îi cunoșteau precis rostul acolo. Nu venea la șapte 
dimineaţa, nu pleca la șase seara — n-avea oră; apărea și 
dispărea fără nici o socoteală. Cei informați știau că nu-i 
salariatul șantierului, ci e trimis de Direcţia generala a 
comenzilor din minister, să vadă dacă lucrul la vase se face 
după norme. 

Inginerul Staicu era un om de vreo treizeci și cinci de ani, 
părînd însă mult mai tînăr, bărbat frumos, după gustul acelor 
femei pe care odinioară le-ar fi înnebunit Rudolf Valentino: 
oacheș, cu faţa prelungă, cu părul negru, în bucle, cu o gropiţă 
în mijlocul bărbiei. lar între incisivii albi și strălucitori, ca toată 
dantura, cu o strungăreaţă pronunţată care-i dădea, cînd se 
întîmpla să rîdă, un aer de ștrengărie. 

Purta haine Prince de Galles, de culoare cafenie, pantofi 
maron, ciorapi verzi, ca și cravata, bine armonizate cu costumul, 
și fiindcă nu-și schimba niciodată culorile, părea că ţine la 
îmbinarea lor ca la o uniformă. Locuia la hotelul Central, nu în 
cameră mobilată, mînca la restaurant, niciodată la cantină; 
pesemne la București nu avea gospodărie, așa că leafa plus 
diurna îi ajungeau să ducă viaţă bună. 

Seara zăbovea prin localuri pînă la ora închiderii, însoţit de 
colegi, cunoscuți și prieteni, ingineri de pe la șantierele unde își 
exercita misiunea, care nu se mărginea la Șantierul Victoria; 
deși străin de oraș, avea legături numeroase, de toate felurile. 

În șantier, cel mai bine îl cunoșteau cazangiii, cărora le 
verifica meticulos și destul de excesiv coastele îndoite, 
respingindu-le cu duiumul. Dar și mai bine îl cunoșteau nituitorii. 
Delegatul ministerului apărea pe cală cînd nu se aștepta nimeni, 
cu un ciocan în mînă, protejindu-se de murdărie cu mănuși de 
piele, ca ale lui Cocoș, dar răsfrînte elegant peste încheietură — 
și din zece nituri, dădea afară cel puţin unul, la nimereala, ca 
muncitorii să știe de frica verificării. La început, e drept, găsea 
defecte destule, nituri bătute strimb sau găuri nealezate bine — 
controlul își avea toată justificarea și nu cîrtea nimeni. Dar, mai 
de teama lui, mai de rușine, și mai cu seamă din dorinţa de a nu 
rămîne în urmă, de a-și îmbunătăţi calificarea, ceea ce-i un 
orgoliu legitim pentru orice muncitor care-și iubește meseria, 
nituitorii ajunseseră astăzi să înțeleagă că fiecare nit trebuie 
bătut bine, adică să se umfle egal pe toată lungimea găurii, să 


nu lase goluri, iar cele două capete să preseze de jur împrejur 
asupra tablelor împreunate, strîngîndu-le și făcînd din două, 
una. 

Totuși, inginerul Staicu își continua datoria — pac! cu 
ciocanul, stricînd munca oamenilor și bucurîndu-se cînd, la 
douăzeci de nituri scoase, găsea unul care călca măcar puţintel 
canoanele. 

Un om încercat și minat de intenţii mai bune ar fi putut să 
descopere greșeala fără să facă atita pagubă și fără să 
necăjească pe nimeni. Excesul inginerului pornea din propria lui 
teamă: decit să-i scape ceva, mai bine să bage spaima în lume! 
Metodă bună — nu te doare capul, și noaptea dormi bine!... 

In ziua aceea, pe la ora zece dimineaţa, delegatul 
ministerului, în uniforma castanie, elegantă, bărbierit proaspăt, 
cu gropița din bărbie învineţită de brici și ușor pudrată, ieși de la 
hotel cam încruntat, ducînd cu sine, ca de obicei, o servietă 
galbenă, armonizată cu costumul. 

După ce privi cerul, care era albastru, se uită la ceas, trecu 
strada și intră la Papazian, unde bău o cafea dulce-amăruie. 
După cincisprezece minute ieși, privi iar cerul, iar ceasornicul, se 
duse la florăria din colţ, sărăcăcioasă, și luă cîteva garoafe pe 
care le puse cu grijă în servietă, deasupra hirtiilor. 

De-aici traversă parcul, apucă pe Vadul Mare, numit acum 
strada 23 August, coti la dreapta, merse puţin așa, apoi, urcînd 
cîteva trepte de piatră, ajunse pe aleea Rubinelor, care nu era 
decit o fundătură năpădită de ierburi, mărginită de case mici cu 
grădiniţe — iasomie albă și nalbe de toate culorile. 

Ultima locuinţă, al cărei gard de șipci roșii marca sfîrșitul aleii, 
era o clădire mai acătării, cu ferestre mari, ornamentate, cu 
coloane de stuc la intrare — însă tăcută, cu transperantele 
trase, parcă pustie. Un castan uriaș umbrea curtea din faţă. 

Inginerul Staicu se mai uită o dată la ceas, apoi apăsă clanţa 
porţii; era descuiată, printr-o înțelegere probabil, fiindcă 
altminteri, locuinţa aceasta a cărei intrare părea ferecată nu 
făcea impresia că este lăsată la cheremul vizitatorilor. 

O femeie din vecini scoase capul pe fereastră — îl simţise 
venind, deși el se ferise să facă zgomot, călcînd pe iarbă, nu pe 
piatra caldarîmului. 

— Tovarășul Golgota este acasă? întrebă tînărul, cu glas tare, 
și cu un fel de autoritate, ca să audă toți vecinii. 


Îndată ușa masivă de la intrare se deschise, și o femeie se 
arătă, numai pe jumătate. 

— E la șantier, domnule inginer. Dacă aveţi ceva pentru el, 
poftiți în casă, puteți să-mi lăsaţi mie! 

Avea glasul plăcut, cu vibrații domoale și calde, și parcă 
stătea să țișnească din el un rîs, ca al copiilor care pun la cale o 
năzdrăvănie: dialogul convențional trebuia să păcălească pe 
vecina curioasă, și pe alţii, care ar fi pîndit de după garduri. Işi 
făcea jocul, dar n-avea încredere în el; cunoștea viața orașului 
mai bine decît musafirul. 

Acesta păși peste prag, și ușa se închise în spate. Îndată 
femeia îi cuprinse grumazul cu braţele, dar în clipa următoare, 
după ce-și sătură frugal nevoia înlănţuirii, se trase un pas înapoi 
și întrebă, cu teamă: 

— Unde-i Atanasie? 

— Nu l-am văzut astăzi; unde să fie dacă nu la treabă?! 

— Mi-e frică, Georg! Dacă se întoarce? 

Îi spunea numele, Georg, cu o intonatie pretențioasă, socotind 
că îl face și mai aristocratic. 

— Fii liniștită! Azi e tămbălău la șantier, nu poate să se 
întoarcă! Probabil că n-are să vină nici la masă! 

— Nu, nu, nu! Te rog să pleci la douăsprezece și jumătate! 

El se uită la ceas; aveau două ore în față. Scoase garoafele... 


Casa fusese a consulului Olandei, care nu era olandez, ci 
italian și-l chema Buonavista. l-o lăsase femeii, cu acte, în 1939, 
deși nu-i fusese nevastă, iar în 1940 plecase. Ar fi luat-o cu el, 
poate, dacă ar fi descoperit la ea măcar un pic de fidelitate. In 
Golgota, care îi era bărbat legitim astăzi, ea căutase statura, s-o 
domine, fiindcă de acel Buonavista, scund ca toţi napolitanii, 
începuse să-i fie greață. Simţea în faţa lui întocmai ceea ce 
simte cineva care a mîncat toata noaptea dulciuri cu șampanie 
— nu cu apă; în zori, după ce își leapădă îmbrăcămintea 
elegantă, tînjește după o bucată de varză acră. 

Golgota, uriaș, cu pieptul ca o platoșă, cu mîna așa de mare 
ca să poată cuprinde doi sîni deodată, se înfățișa poftei ei 
întocmai cum îl visase. Numai că astfel de pofte, de obicei 
năvalnice, nu pot să ţină o viață întreagă... 

Îndată după venirea lui la șantier, cu o sarcină atit de 
importantă, inginerul Staicu avu de-a face cu maistrul Golgota, 


care își aruncă prietenia asupra lui cu impetuozitate. Așa era 
firea omului, nu se oprea niciodată la jumătate, își dezlănțuia 
sentimentele pînă la capăt. 

În prima duminică îl pofti la masă și îi spuse nevestei să se 
gătească. De atunci îl avea oaspete, la dejun, în toate zilele de 
sărbătoare, iar seara, de cite ori dorea tînărul inginer să 
poftească. La șantier, îi spunea „tovarășe“ — acasă „fătul meu“ 
(îi despărțeau peste zece ani de viaţă), „bădie“ sau „frate“, iar 
inginerul simţea, cald, piciorul nevestei pe sub masă. 

O cheamă Antoaneta (Tony), împlinise douăzeci și nouă de ani 
și trupul ei avea o frumuseţe recunoscută, mlădie, subţire și în 
același timp generoasă; și-o purta cu o sfială prefăcută, ceea ce 
înseamnă o altfel de ostentaţie. Cînd mînca, își punea siînii pe 
masă, magnifici — n-avea unde-i ţine în altă parte — încadrînd 
farfuriile și lăsîndu-și musafirii cu gura căscată. Pentru soțul de 
astăzi, a cărui nevoie o simţise odată, pătimașă, așa cum o 
simțea acum pe a lui Georg Staicu, nu mai nutrea alte 
simțăminte decît ambiția de a-l vedea cu un rang mare în 
societate, director bunăoară la un șantier sau la o instituţie 
legată de navigaţie — să fie în specialitate — și era gata să facă 
orice pentru asta; se putea spune deci că răminea solidară cu 
bărbatul, și etalarea farmecelor pe masă, în faţa oaspeţilor, îi 
era justificată... 

Georg Staicu rămase în casă pînă la douăsprezece și 
jumătate; înainte de a pleca, dădu puţin transperantul la o parte 
și se uită afară, pe o fereastră din partea cealaltă, care avea 
vederea spre Dunăre, pe deasupra unei terase largi, lucrate în 
piatră. Dunărea se scurgea molcomă la vale, iar vremea era 
surprinzător de frumoasă. 

Pe la două și un sfert, după ce prinzi în tihnă la restaurantul 
Cocoașă, Georg Staicu se urcă în tramvai, purtînd pe chip o 
anumită gravitate. Dimineaţa fusese a desfătării, acum se ducea 
la treabă, și ziua aceasta avea, în activitatea lui, o mare 
însemnătate. De obicei telefona la șantier să i se trimită mașina 
— astăzi renunţase la asemenea favoare, pentru motive care se 
vor vedea îndată. 

Cînd ajunse la Șantierul Victoria se făcuse ceasul trei fără 
zece; pe drum, fizionomia lui devenise din ce în ce mai gravă; la 
intrare se opri, trase cu urechea la zgomotele care veneau de pe 
cală: se bușeau table, huruia macaraua, păcăneau ciocanele 


pneumatice — parcă nu-i venea să creadă. După o clipă de 
nedumerire, se năpusti pe poartă... 

Tovarășa Lenuţa se ridică de la masă, îmbujorată. De obicei, 
Georg Staicu o ciupea de obraz, în treacăt, și-i zicea, uitîndu-se 
insinuant în ochii ei, cu privirea lui bărbătească: „Ce faci, 
oacheșo?“ 

O cîntărise de mult, dar nu-i era pe plac — se gîndea poate să 
piardă o seară cu ea, cîndva, așa, ca să-i dea o satisfacţie și să 
aibă, pentru cine știe ce nevoie, o aliată. 

De data aceasta nu-i spuse nimic, nici bună ziua, ci intră 
dincolo, fără să ciocănească. Directorul nu era singur; se afla de 
față și secretarul organizaţiei de bază, stînd după obiceiul lui în 
picioare, la fereastră. Nu trecuseră nici zece minute de cînd 
veniseră amindoi de la judeţeană, unde fuseseră să ceară 
sprijinul primului secretar. Nu era timp de pierdut, dispoziţia 
Direcţiunii generale trebuia anulată grabnic, înainte chiar ca 
muncitorii să afle. 

Un ceas așteptaseră, ca pe jăratic; sunaseră telefoanele la 
București, secretarul judeţenei se luptase, în stînga și în 
dreapta. Dar nu putuse obţine decit o amînare de douăzeci și 
patru de ore; a doua zi avea să sosească o comisie care să 
cerceteze și să hotărască... 

— N-aţi primit nici un ordin de la minister? întrebă de-a 
dreptul inginerul Staicu. 

— Ba da! răspunse Matei, cu un calm nepotrivit situaţiei. 

Și continuă, arătîndu-i telegrama de pe masă! 

— Uite-o! Deci dumneata ai provocat-o! 

Lui Staicu nu-i plăcea să dea explicaţii, dar nici nu putea să 
nege; împrejurările, pe care le-ar fi dorit altfel, îl sileau să 
procedeze cu tot curajul. 

— Da! recunoscu, învineţindu-se puţin la faţă. Datoria mea 
era să sesizez ministerul de situația primejdioasă în care se află 
vasele. 

— De ce primejdioasă? 

— Știți prea bine, cum de altfel se știe în tot orașul. Vă rog nu 
mă trageţi pe mine la răspundere; constatarea mea au s-o 
confirme alţii. Însă e cazul să vă întreb de ce n-aţi dat urmare 
dispoziţiei? 

După cîte observ, pe cală se mai lucrează. 


— Se lucrează!... Dumneata ţi-ai făcut datoria dumitale, după 
cum te-a tăiat capul, noi ne-am făcut-o pe-a noastră. Bună ziua, 
tovarășe!... 

De la direcție, Georg Staicu se îndreptă spre cală, supunîndu- 
se obiceiului, fiindcă altfel, pînă la o nouă dispoziţie, își socotea 
misiunea încheiată. N-avea de ce să controleze un lucru care 
continua clandestin, dintr-o dispoziţie anarhică. 

— De ce nu i-ai spus care-i situația? întrebă Donos, uitîndu-se 
după el, pe fereastră. 

Matei rise, cu o mină nervoasă: 

— Destul sînge rău ne-a făcut! Lasă-l și pe el să fiarbă! 

— Cîţi ani ai tu? 

— Haide, nu mă mai certa astăzi! 

— Eşti cam copilăros, citeodată. 

— O să mai cresc! 

— Dar în același timp ești și cam năprasnic. 

— Mi-ai mai spus! Cînd oi mai crește, o să se îndrepte și 
asta!... Pînă atunci, să vedem ce-o să fie miine dimineaţă! 

Ajungînd pe faleză, în vuietul șantierului care creștea la tot 
pasul, inginerul Staicu văzu cala în faţă, desfășurindu-se în 
panorama ei vastă. Avu deodată simţămîntul că, peste primejdia 
prevăzută — alunecarea pămîntului o dată cu vasele — plutea în 
aer o altă primejdie, nu putea s-o definească, îl privea pe el, 
vag, dar direct și îndeaproape. In cei doi ani de cînd era 
delegatul ministerului în comisiile de recepţie, fusese în multe 
șantiere, văzuse construindu-se și lansîndu-se zeci de vase, în 
ritmul statornicit, ca o tradiţie, după regulile și după tipicul din 
care nimeni nu-și îngăduia să iasă. Aici se petrecea un fenomen 
neîntilnit pînă astăzi; munca oamenilor nu era logică, dar părea 
antrenată de un suflu fanatic. Se temu că dacă ar fi încercat s-o 
stînjenească, s-ar fi năpustit toți asupra lui, să-l linșeze, deși 
fără nici o dreptate, fiindcă el nu le dorea răul, ci, dimpotrivă, 
avea datoria să le apere munca, la fel ca pe bunul statului, să nu 
li se irosească. 

De ce s-ar mai fi dus să vadă cam în ce fel se pot bate niturile 
în viteza aceasta, cînd tablele puse pînă acum tot trebuiau 
demontate? 

Maistrul Golgota se ivi fără veste dintr-o coastă, făcîndu-l sa 
tresară; erau abia trei ore de cînd îi ţinuse nevasta în brațe și, 
ca totdeauna în împrejurări asemănătoare, avea teama că 


vinovăția i se citește pe față. De cite ori dădea ochii cu soţul în 
pagubă, se întreba, neliniștit, dacă nu cumva el aflase. 

Acum privirea soțului era furioasă, dar, după prima clipă de 
spaimă, Georg Staicu își dădu seama că nemulțumirea lui avea 
altă cauză. 

— Ai văzut? pufni Golgota. Se lucrează! 

— Eu mi-am făcut datoria; am mai telefonat o dată la minister 
și azi-dimineaţă; ordinul plecase, telegrafic. 

— Dar nu l-a luat în seamă! Ce-o să iasă din asta? 

— Consecințe grave! De dat afară, îl dă sigur, dacă nu l-or 
trimite și-n judecată! 

Pe chipul maistrului Golgota se citi un mic semn de 
satisfacţie, cam fugar, cam neîncrezător. Pe urmă zise, cu 
solemnitate: 

— Tovarășe inginer, dacă unii își bat joc de lucrul poporului, 
dintr-o ambiţie nesănătoasă, să fie trași la răspundere, să se 
facă dreptate! 

Vorbea ca la ședințe, și oricine l-ar fi auzit ar fi fost convins de 
buna lui credinţă, așa cum era convins și inginerul Staicu. 

A doua zi, la ora zece și jumătate, acesta intra din nou pe 
poarta șantierului, cu înfățișarea modestă, dar gravă, urmînd pe 
cei trei membri ai comisiei de anchetă trimiși de minister; 
sosiseră cu acceleratul. 

Cele patru persoane se prezentară la birou; Matei îi aștepta, 
negru la față. Șeful comisiei se prezentă cu destulă amabilitate: 
inspectorul-șef, inginer Maximilian lonescu. Se prezentă și al 
doilea, inspectorul Tănăsescu, apoi al treilea, un om între două 
vîrste, cu ochelari rotunzi, în rame de metal alb, cu faţa stafidită 
și mai încruntată decit a celorlalți — tovarășul Paleologu. 

Matei îl privi, destul de mirat. 

— Noi ne cunoaștem! 

Era geologul care acum trei luni făcuse sondajele și dăduse 
aviz favorabil. De data aceasta, după ce, împreună cu ceilalţi 
merse pe cală și privi crăpăturile, avizul lui deveni îndată 
contrariu. 

— Stratul de argilă are o ieșire, probabil foarte departe; n-ar fi 
putut nimeni s-o bănuiască. 

— leșirea e chiar aici, în albia apei, la trei metri adîncime. 

Geologul clipi miop sub lentilele ochelarilor. 

— De unde știți? 


— E constatarea unui tehnician de la Direcţia porturilor. 

— Geolog? 

— Nu, constructor de diguri. 

— Să mă lase-n pace! 

— În schimb cunoaște Dunărea și-mi pare rău că n-am știut 
de existenţa lui mai devreme. 

— În orice caz, această porţiune de luncă este supusă 
alunecării. 

— Această porţiune de luncă, așa cum o numiţi 
dumneavoastră, este deocamdată cala șantierului, și alunecarea 
ei ar putea să aibă pentru noi consecinţe catastrofale. 

—  Întocmai! interveni șeful comisiei. De aceea Direcţia 
generală ne cere să hotărim grabnic. Care-i părerea dumitale 
finală, tovarășe Paleologu? 

Omul cu ochelari ridică din umeri: 

— Pămiîntul alunecă... Decizia o luaţi dumneavoastră. 

— Nu, o luăm împreună! 

Și întorcînd spre Matei o față care acestuia i se păru inuman 
de nepăsătoare, ca și cînd n-ar fi fost în joc milioane de lei, și 
munca a sute de oameni, soarta lor, dar mai cu seamă soarta 
șantierului, șeful comisiei zise, cu răceală: 

— E regretabil că, în loc să se renunțe la lucru încă de astă- 
vară, s-au mai pus în construcţie alte șase șlepuri, ca pierderea 
să fie considerabil mai mare. Înţelegeţi că această aventură nu 
poate să continue; situaţia e foarte limpede. 

— Pentru mine e mai limpede decit pentru dumneavoastră! 

— Trebuie să salvăm ce se mai poate salva! 

— Trebuie să salvăm totul! 

— Din nenorocire, atît de mult nu poate face nimeni! 
Dispuneţi imediat demontarea  șlepurilor şi depozitarea 
materialului pe un teren sigur. Celelalte măsuri le va lua 
ministerul! 

— Pînă ce ministerul să ia acele măsuri, răspunse Matei, uimit 
el însuși că putea să-și păstreze calmul, sînt obligat să-mi fac 
datoria și să apăr această avere a poporului, domnule! Domnul 
acesta, geologul dumneavoastră, a tras o concluzie 
nefavorabilă, cu aceeași grabă cu care la început a tras una 
contrarie, exprimată în scris și reprezentînd pentru noi deplina 
acoperire. Dar pe mine nu mă interesează acum cine răspunde, 


mă interesează să duc lucrul la bun sfîrșit. Sîntem în întrecere 
socialistă... 

— Știu, am citit în tren; vă laudă ziarele! îl întrerupse șeful 
comisiei, cu o nouă nuanţă de ironie. Întrecere socialistă ca să 
va acoperiţi greșelile! 

De data asta, Matei ripostă cu minie: 

— Nu vă dau voie să judecaţi acţiunea noastră, fiindcă n-o 
puteţi înţelege! Are cine să ne-o judece — și, dacă greșim, avem 
cui să dăm socoteală!... Vreau să-l întreb pe specialistul 
dumneavoastră, care ne pune a doua oară în încurcătură, pe ce 
își sprijină concluzia? 

— Pe structura terenului. 

— Structura terenului am descoperit-o noi, nu 
dumneavoastră. Și ce presupuneţi c-o să se întîmple? 

Geologul clipi iar sub lentile; îl supăra soarele, îl nedumerea 
interogatoriul. 

— O să alunece! 

Avea umeri înguști, piept turtit, trup de om trăit pe scaun. 

— Cînd o să alunece, după părerea dumneavoastră? 

— Azi, miine, peste o lună, peste două, nu are importanţă; cu 
cît va fi mai tîrziu, cu atit va fi paguba mai mare. 

— Acesta nu-i răspunsul unui om de specialitate! 

— Așa? Atunci să vă răspund mai limpede, tovarășe: va 
aluneca probabil o dată cu venirea ploilor; dacă va fi o toamnă 
ploioasă, apa se va infiltra prin stratul nisipos, pînă la argilă... 

— Vom avea grijă să fie drenată; am și luat măsurile. 

lar clipi geologul, supărat de lumina soarelui, iar ridică din 
umeri. 

— Posibil! 

— Nu; e sigur! Am făcut și noi sondaje, am urmărit forma 
crăpăturilor. 

— În orice caz, inundaţiile din primăvară vor fi fatale. 

— Da! încuviinţă Matei, cu o seninătate care pe membrii 
comisiei îi nedumeri la culme. 

Deci își dădea seama de nenorocirea viitoare! Atunci ce 
urmărea, încăpăţinindu-se să continue lucrul, mărind prada 
Dunării? 

— Dar pînă la inundaţii șlepurile au să fie gata. O să le lansăm 
îndată ce se vor scurge sloiurile. 

— Au să fie gata pînă la începutul lui martie? 


— Chiar mai devreme! 

— Cine garantează? 

— Șantierul! 

Urmară cîteva clipe de tăcere, în care timp membrii comisiei 
se priviră între ei, priviră cala împiînzită de oameni — mișcarea 
lor era ameţitoare, iar zgomotele șantierului se îmbinau într-un 
huruit continuu, cu o intensitate egală, susținută, asurzitoare și 
parcă fără putinţă de oprire. Inginerul Staicu îi șopti ceva la 
ureche inspectorului Tănăsescu, al doilea membru în comisie, 
care pînă acum privise, ascultase posomorit, dar nu deschisese 
gura. Părea obosit, nedormit, bolnav sau lovit de o plictiseală 
cronica. De data aceasta se animă puţin și interveni, cu o 
oarecare energie — probabil toată de care putea dispune: 

— Tovarăși, să lăsăm gluma! Așa ceva nu-i cu putință! 
Normele sînt calculate de minister; ele pot fi depășite probabil 
într-o oarecare măsură, dar nu cu optzeci la sută! Ce vreți 
dumneavoastră aș spune că-i o copilărie, dacă n-ar antrena un 
risc atît de mare. Nu vă jucaţi cu comenzile! Zece șlepuri 
înseamnă o avere! Lăsaţi nebuniile! 

— Și dacă vom dovedi că se poate?! 

— Mă opun din partea ministerului! O lucrare executată în 
asemenea condiţii nu oferă nici o garanție. 

Georg Staicu înclină din cap; era argumentul cel mai 
important, el i-l șoptise la ureche, mai adineaori. 

Membrii comisiei nu rămaseră în șantier mai mult de două 
ore. După ce prînziră la restaurantul Cocoașă, luînd cunoștință 
de o ciorbă de burtă unică în toată ţara, plecară la București cu 
automotorul, purtînd în servietele lor destinul primejduit al 
șantierului. 

Concluziile anchetei, deși neanunţate public, pînă seara fură 
cunoscute de toată lumea. Georg Staicu îl vestise pe maistrul 
Golgota, în drum spre ieșire: 

— Miine o să-l cheme la minister! Îl așteaptă destituirea! 

— Și p-ormă? 

— Nu știu; în orice caz, lucrul nu poate să meargă tot așa. 
Pesemne o să înfunde pușcăria! 

Mișcarea pe șantier continuă în același ritm pînă seara, deși 
oamenii știau ce-i pîndește și-i apăsa multă îngrijorare. Dar 
deocamdată erau în întrecere și nu le spusese nimeni să 
termine. La șase, după ce rostuiră uneltele, după ce se spălară 


și își schimbară îmbrăcămintea, mai rămaseră un timp, grupuri- 
grupuri, vorbind între ei, parcă nehotărîndu-se să plece, pînă ce, 
fără îndemnul nimănui, fură văzuţi, din ce în ce mai numeroși, 
masîndu-se în faţa birourilor. La șase și jumătate erau adunaţi 
acolo vreo patru sute, ridicînd în aerul înserării o rumoare 
ușoară, ca un ecou întîrziat și domolit al vuietului care dominase 
mai înainte cala. 

Matei era înăuntru, împreună cu inginerul-șef Dutchievici și cu 
alți cîţiva tehnicieni, pregătind un contraraport, cu care să-și 
poată sustine hotărîrile. În încordarea din ultimele zile, acum 
mărită pînă la exacerbare, nu auzea rumoarea de afară; i se 
părea că-i un vuiet lăuntric, lupta fiinţei lui cu piedicile naturii și 
cu argumentele reci ale anchetatorilor. 

Citeva minute mai tirziu, Donos intră pe poartă. Primul- 
secretar, Stoian, îl chemase grabnic la judeţeană... Văzu 
oamenii în faţa biroului, își dădu seama că veniseră aduși de 
propria lor neliniște, neconvocaţi de nimeni, și această adunare 
spontană îi alungă îndoiala pe care, în ciuda aparenţei, o avea în 
inimă. Nu, decizia n-avea să fie a comisiilor, a oamenilor din 
birouri, bătrîni, înrăiţi, poate dușmănoși, cu inimile sclerozate, 
lipsite de elanuri, ci a muncitorilor, pe care îi simţea învrăjbiţi, 
aspri, duri, invincibili o dată ce porniseră la bătălie. 

— Vino să le vorbești oamenilor! i se adresă lui Matei, intrînd 
în biroul direcțiunii. 

— Ce-ai făcut? 

— Bine; deocamdată s-a obţinut încă o amiînare. Continuăm 
lucrul, pînă la o nouă dispoziţie. N-a fost ușor, crede-mă! 

— Și tovarășul Stoian, personal, ce crede? 

— Nu știu, dar ne susţine. 

Matei nu voia să afle mai mult. 

— Bine! 

— Vino! repetă Donos. Oamenii s-au adunat afară. 

— Cine i-a chemat? 

— Nimeni! 

Se priviră în ochi, și Matei înțelese restul gîndului: „Nu-ţi dai 
seama? Au venit singuri — sînt toţi cu tine!“ 

leşi în capul scărilor, surprins să constate ciți oameni 
încăpuseră pe alee. Și nu încălcaseră peluza, nu bătătorea 
nimeni gazonul; oricît de mare ar fi fost înghesuiala, respectau 


disciplina statornicită de Ilie Conţu, chiar și acum, într-o 
împrejurare cînd ar fi putut da dracului podoabele șantierului. 

— Tovarăși! începu Matei. 

Și se opri, făcînd o pauză lungă. Ştia ce să le spună, dar glasul 
nu voia să-l ajute, fiinţa lui străbătea o clipă de slăbiciune. 
„Tovarăși, vă simt alături de mine! ar fi putut să le spună. Poate 
nu sînt așa de bun cum mă credeţi, dar pentru voi, pentru ceea 
ce înfățișează masa voastră, ca simbol și ca realitate, mi-aş da 
ultima răsuflare. Vă mulţumesc că aţi venit să mă susţineti. 
Aveţi încredere în mine, cîtă am eu în voi — și vom învinge și 
piedicile, și prostia, și dușmăniile!...“ 

Îi veniră în minte, suprapunîndu-se peste masa muncitorilor, 
chipurile celor trei din comisie. Toată fiinţa lui se prefăcu în 
scriîșnet: ei simbolizau piedicile, îngustimea minţii și dușmănia. 
Ar fi vrut să geamă, cu revoltă, cu ură: „Cine sînt ei să ne 
judece?...“ Un om înalt, masiv, călcînd ușor și sigur pe sine, 
deprins de mult cu lumea: directorul general Maximilian lonescu 
— prenume de împărat — tehnician de carieră, desigur n-a făcut 
politică niciodată, și-a făcut numai meseria, și-o face și astăzi, 
apreciază, semnează o hirtie și încheie istoria șantierului! 
Obrazul prelung, mare, frunte largă, păr blond, fin, pieptănat cu 
îngrijire, parcă lipit, ca o calotă de aur. In ochi, inteligenţă rece, 
pe chip, compătimire, produs de circumstanţă al unei minţi care 
cunoaște tehnica anesteziei. Unghii roz; o verighetă — are 
familie. O șevalieră grea cu un scut în relief, și pe scut un 
pumnal încrucișat cu o floare — blazon care nu-și dezvăluie cu 
ușurință simbolul... Raglan bej, păr de cămilă... Pantofi cu talpă 
groasă de crep — nu s-au mai văzut dinaintea războiului; nici 
înainte n-au avut mare răspiîndire... Muncitorii se uită la ei cu 
mirare: Pilă, ţiganul, salahor la binale, care a făcut negoţ cu 
haine vechi pînă deunăzi, se laudă c-a încălțat odată unii. „Și 
cum e cu ei, Arăpilă?“ „Bine, frati-miu! Moale... Calci ca pe 
baligă caldă; zău că e bine!“ 

Șeful comisiei călătorește acum cu trenul, moţăie înfundat în 
canapeaua de pluș a vagonului. lar aici, cîteva sute de oameni, 
vineți la faţă, cu bocanci grei în picioare, cu haine afumate, cu 
mîinile tăbăcite, cu ochii arzînd în fundul orbitelor, ca tăciunii 
rămași seara pe forjă, așteaptă un cuvînt — vor să știe ce seva 
întîmpla cu ei mîine... „Pe mîna cui ne-ai dat, tovarășe?...“ A, nu! 


Hotărîrea aţi luat-o voi și nimeni n-are s-o poată călca în 
picioare!... 

Matei își adună toată energia cîtă mai putea să aibă în acest 
moment de oboseală a inimii și spuse, cu un glas în care trebuia 
să creadă întreaga mulţime: 

— Lucrul continuă și n-o să-l oprească nimeni! Acum duceţi-vă 
acasă, sînteți obosiţi; odihniţi-vă! Ne vedem miine! 

Barca rămase zadarnic în seara aceea, așteptînd lîngă gardul 
de sîrmă. Pe la miezul nopţii, Ana Odeta își scutură frigul de pe 
umeri, desfăcu lanțul și trecu Dunărea. 


Dar a doua zi, oamenii nu-l văzură pe Matei în curtea 
șantierului; plecase de cu noapte, cu primul tren, chemat urgent 
să dea socoteală Direcţiei generale — și lipsi pînă la sfîrșitul 
săptămînii. Întîrzierea lui dovedea că treburile nu îi mergeau 
bine; unii erau convinși că nici n-are să mai vină și-i așteptau 
înlocuitorul. Întîmplarea, comentată în toate felurile, stîrnise 
vilvă în oraș, dînd prilej de satisfacţie unora; dar chiar și cei 
animați de intenţii bune socoteau că la Șantierul Victoria se 
săvirșise o imprudenţă, un act lipsit de chibzuială și de 
răspundere, ale cărui consecințe puteau fi prevăzute din vreme. 
Bineînţeles, nu doar directorul purta vina, ci toţi care îi dăduseră 
mînă liberă, inclusiv ministerul; nu era în joc un barcaz, ci zece 
șlepuri de cîte o mie de tone! 

Și totuși, între timp, lucrul continua în același zor al întrecerii 
la care se angajaseră muncitorii. 

Înaintea plecării, Matei vorbi încă o dată cu Donos: 

— Fiecare știe ce are de făcut; am dat dispoziţii în detaliu, lui 
Dutchievici, lui Ilie Conţu și lui Mititelu. Am încredere în ei. Dar 
ție îţi revine sarcina să-i aperi și să le susţii moralul. Luptă 
împotriva zvonurilor; important e ca muncitorii să nu-și piardă 
încrederea. Orice ar fi să se întîimple, lucrul trebuia să continue! 
N-avem de unde pierde nici măcar o oră! 

Apoi alergă la gară, se urcă în tren, și jumătate din drum nu 
văzu pe nimeni din jur, nici peisajul, întinderile Bărăganului, 
mărginit în fund, departe, de picla albicioasă care plutește 
statornic deasupra Dunării; mintea îi rămase la hirtiile adunate 
în servietă, singurul său bagaj — și le revizui în gînd, una cite 
una. 

Abia mai tîrziu, supunîndu-se nu foamei, fiindcă n-o mai 
simțea de cîteva zile, ci datoriei de a-și hrăni trupul, care îi 
transporta mintea și inima, se ridică să meargă la vagonul 
restaurant, în celălalt capăt al trenului; de ieri de la prînz nu 
pusese nimic în gură — și n-avea, ca mulţi alţii, nici măcar 
compensaţia tutunului și a cafelei. 

Pe cînd străbătea coridorul unui vagon de clasa întîi, cu 
călători risipiţi ici și colo, oprindu-se să facă loc unei doamne 
care venea din partea opusă, își aruncă întîmplător ochii în 
compartimentul din față: primul-secretar Stoian, posomorit, cu 
șapca în cap, înfundat în tapiseria moale a canapelei, privea pe 
geam, în timp ce un însoțitor, așezat pe canapeaua cealaltă, îi 


vorbea, deferent, explicîndu-i probabil ceva, cu un dosar 
desfăcut pe genunchi — hirtii bătute la mașină, adnotate, 
subliniate cu roșu, muncite mult și desigur cerînd hotărtri 
grabnice. 

După o clipă de surpriză, Matei vru să treacă mai departe, să 
nu-l stînjenească; vedea că-i ocupat, nu părea nici bine dispus; 
și-apoi îl necăjise destul. Dar, atras de umbra lui, secretarul 
întoarse capul și, descoperindu-l, îl chemă cu un semn. 

— Șezi colea, nepoate! Ce aștepți pe la uși?! 

Apoi, după ce-l prezentă însoţitorului său, tovarășul Cazan, 
activist de la judeţeană, continuă, mustrător: 

— Unde-ai stat ascuns pînă acum? Te aștept cam de mult! 

— Mă așteptați? Nici n-am știut că sînteți în tren! 

— la te uită! Alţii știu și cînd mă duc la dentist!... Dar cum 
credeai tu că ai să scapi așa? Trebuie să te judec și eu un pic! 

Matei era puţin zăpăcit. 

— Mergeţi... la București? 

— Haide, nu mai întreba prostii! Nu ţi-a spus Donos că n-am 
să vă las în drum? 

— Și-atunci... mergeţi pentru noi? 

— Nu doar pentru voi; mai am și alţi nepoți... E drept că nu 
așa năbădăioși! 

— Tovarășe Stoian, vă mulţumesc! 

— Nu-mi mulțumi. Nu mai puteam să fac nimic cu telefonul; 
am răgușit! (Secretarul se înveseli deodată.) Și-n afară de asta, 
aveam și eu chef să mai văd Bucureștiul, să mă distrez puţin. 

Făcu cu ochiul, și gestul, deși stîngaci și naiv, pe chipul lui de 
obicei sobru, păru aproape frivol. Pe urmă se încruntă, poate 
urmarea unei mustrări făcute în gînd. 

— Tovarășe Cazan, lasă raportul, o să-l discutăm mai tirziu; 
avem timp pînă ajungem. 

Matei înțelese că începea judecata lui acuma, dar nu-i era 
teamă; dimpotrivă, o aștepta avid. Și judecata începu după o 
scurtă așteptare, cît trenul trecu printr-o gară, scuturindu-se 
vijelios peste fierăria bifurcărilor. 

— Matei, vorbi secretarul, mai repede decit îi era obiceiul, 
probabil influenţat de mersul accelerat al trenului, știu că nu ai 
nici o vină! Sau dacă ai vreuna, în orice caz, eu am una mai 
mare, așa că nu-i drept să dai tu socoteala! 


ÎI privi şi urmă, cu o ușoară încreţitură la coada ochilor, semn 
că un zîmbet încerca să i se aștearnă pe figură: 

— Și-o să dau, n-am scăpare! 

— Tovarășe Stoian... 

— Taci și ascultă la mine.!... Știi tu ce trebuia să dovedim după 
naţionalizare? Că sîntem în stare să conducem și singuri 
fabricile, fără ajutorul burgheziei. N-ar fi fost rău, dar tu ai vrut 
să faci de la început ceva ce burghezia n-ar fi putut face 
niciodată, fiindcă nu avea interes, și nu avea cu cine. Eu te-am 
înțeles și te-am încurajat. N-ai nici o vină!... 

— Am avut expertiza ministerului! 

— Taci și nu te apăra de pomană!... Expertiza a fost proastă, 
făcută fără simţ de răspundere. 

— Se știa care era scopul ei și care era răspunderea! 

— Experții au sa-și plătească vina, dar cu asta nu ușurăm 
situaţia șantierului... Ce-ai mîncat de dimineaţă? 

— Nimic; n-am avut vreme. 

— Atunci du-te la vagonul restaurant. 

— Tocmai acolo mă duceam. 

— Asta-i foarte bine! Du-te și mănîncă o omletă, sau dacă se 
poate chiar și o friptură, bea și o sticlă de bere. Peste un ceas și 
jumătate vino înapoi; pînă atunci, termin și cu celelalte treburi. 
Dar, între timp, gindește-te bine: ministerul a hotărît să se 
demonteze șlepurile și să fie construite în altă parte. Dacă ești 
de acord, nu-ţi pune nimeni în spinare nici paguba, nici 
întîrzierea — e caz de forţă majoră... 

— Și așa, îl întrerupse Matei, neputind să se abţină, o să fie 
mulţumită toată lumea! 

— Nu chiar toată, dar, în sfîrșit... 

— De ce să ne dăm bătuţi, cînd e în puterea noastră să 
terminăm cu bine? 

— Eşti sigur?... Uite, pentru asta ţi-am dat timp de gîndire! 
Du-te și mănîncă; pe urmă vino să-mi spui hotărîrea. 

— Hotărtrea mea o știți! Aţi vorbit cu Donos... 

— Am vorbit! 

— Și știu și hotărîrea dumneavoastră! 

— Va să zică, nu mai e rost de dat înapoi! Nu ţi-e milă de 
mine! 

Matei rise: 

— Nu mi-e! 


— Ei, atunci du-te și mănîncă, dar bagă de seamă, să măniînci 
bine!... Haide, tovarășe Cazan, dă-i drumul! 

Asta fusese toată judecata — durase zece minute, în mersul 
trenului. In schimb lupta la minister, cu administraţia prudentă 
și cu tehnicienii, nu fu ușoară, de aceea dură așa de multe zile. 
Nimeni nu credea că șlepurile ar putea fi gata înaintea 
revărsărilor. 

— Și de ce n-ar fi posibil? 

— Fiindcă așa ceva n-am mai văzut nicăierea. 

— Multe nu s-au mai văzut înainte vreme! O să le vedeţi de 
acum încolo! 

Și Matei își expuse planul de lucru, studiat în amănunţime, 
arătă angajamentele muncitorilor... Rămiînea însă un alt semn 
de întrebare, mai grav decît primul: și dacă pămîntul aluneca, 
așa cum erau semne, chiar înainte de a crește Dunărea? Ce 
geologi și-au dat avizul în această privință? 

— Nici un geolog, am păţit-o o dată cu unul; dar avem acolo 
oameni care cunosc Dunărea din copilărie, simt situația 
terenului numai privindu-l și străbătîndu-l cu piciorul. Sînt reguli 
în natură și ei le cunosc foarte bine! 

Nu era un argument temeinic, nimeni nu se putea bizui pe el 
— și mai cu seamă geologul ministerului, devenit foarte prudent 
acuma. 

Discuţia rămase în suspensie; Matei îl aşteptă pe Stoian 
seara, în holul hotelului. Secretarul veni tîrziu, fusese la teatru, 
văzuse o comedie. 

— Am rîs două ore de mă doare ceafa și acuma! 

Cu un om care a ris două ore, te înţelegi mai bine decit cu 
unul pe care-l doare ficatul, sau ulcerul duodenului. 

— Știu ce vrei să-mi spui! Sînt la curent cu războiul. Băiete, 
toată buba aici rămîne, la geologie! Nu poţi să convingi pe 
nimeni, acum cînd s-au speriat toţi, și pe bună dreptate. Și chiar 
dacă ar fi cineva să te creadă, nu-ți dau voie să-ți iei o 
asemenea răspundere. 

— Și atunci, ce facem? întrebă Matei, dînd să se ridice, palid, 
din fotoliu. 

— Ai răbdare pînă miine! 

— Nu mai pot! M-au fiert ca pe o găină. 

— Ca pe un cocoș, mă! Așa trebuie fierţi cocoșii, că au carnea 
tare!... Ce-ai mîncat astă-seară? 


— Nimic. 

— De ce te pedepsești dacă n-ai nici o vină? Du-te peste drum 
și mănîncă o friptură; e mai ieftin decît aici și se mănîncă mai 
bine. Bea și o litră de vin, și pe urmă vino în cameră la mine. 
Dar dacă nu te văd vesel, nu mai merg cu tine la drum, că mă 
indispui și pe mine. 

Matei îi urmă sfatul, chiar în ceea ce privea băutura și, cînd se 
întoarse, peste o jumătate de oră, avea altă mină. 

— Hai să-ţi dau desertul! zise secretarul, poftindu-l să șadă pe 
scaun. 

Își scosese cravata, avea papuci în picioare și tot îi mai venea 
să ridă cînd își amintea cite o replică de-a actorilor. Scotoci în 
valiză și scoase o pungă de bomboane. 

— la o acadea, să-ţi mai îndulcești inima. Nu erau pentru tine, 
le-am luat să le duc nepoţelei... 

— Lăsaţi, astea nu-s pentru mine! 

— Atunci ascultă colea: miine seară o să știm de-i laie, ori 
bălaie. A plecat o comisie de geologi, de hidrologi și alţi savanţi 
de apă și de uscat să vadă ce-i cu cala. 

— Nu înţeleg; cînd, cum?! biîigui Matei, surprins, ridicîndu-se 
de pe scaun. 

— Stai jos! O comisie trimisă de Președinția Consiliului de 
Miniștri; fii liniștit, sînt oameni care-și cunosc meseria. Ce-or zice 
ei e tare ca betonul! 

— De ce nu mi-aţi spus pînă acuma? 

— Fiindcă am și altele în cap; n-am venit aici numai pentru 
tine. 

— Și cînd au plecat? 

— Azi-dimineaţă, cu avionul; stai liniștit că nu-i mai ajungi din 
urmă; pînă miine seară sînt înapoi și, dacă toate vor fi bune, 
poimiine te urci în tren; poate te așteaptă vreo femeie! 

La început, Matei zîmbi ca la o glumă — apoi deodată se făcu 
roșu, și în clipa următoare păli, cu sîngele îngheţat, cu un junghi 
în inimă. Îl așteptau o mie de oameni, numai la ei se gîndise 
toată vremea. Dar îl mai aștepta cineva, și din clipa plecării 
uitase de ea, ca și cînd n-ar fi știut-o, ca și cînd n-ar fi existat pe 
lume. Dar acum imaginea ei, alungată, i se ivi în faţă atît de 
conturată și atit de vie, încît i se păru că ea e aici, aievea, s-o 
poată atinge cu mîna. Pe unde intrase, cu ajutorul cărei vrăji 
străbătuse drumul iubita credincioasă care îl urma în tăcere de 


mult, parcă din altă viață, ea fiind cea care descoperise, prima, 
miracolul dragostei și-l purtase cu sine, nerisipindu-i taina în 
lume?... 

— Hai, Matei, du-te de te culcă! Eşti obosit... Sau te-o fi ameţit 
vinul! 

Il aștepta, într-adevăr, și nici măcar nu putuse să-și ia rămas 
bun de la ea în clipa plecării! Dar era acolo, în patul mic din 
cabină, ghemuită cu genunchii la gură, genunchii buni și calzi pe 
care adormise trudit într-o seară. Și altă seară, după aceea, nu 
mai fusese — și-acum îl cuprinse o dorinţă nestăpiînită, nebună, 
să fie lîngă ea, măcar o clipă, și chiar mai puţin, fracțiunea de 
secundă de care are nevoie placa fotografică spre a înregistra 
complet și definitiv o imagine. 

Se uită la ceas: era zece și jumătate, exact ora cînd pleca 
ultimul tren cu care ar fi putut ajunge spre ziuă; să-i 
ciocănească în fereastra cabinei, doar pentru acea clipă atît de 
nebunește dorită, și-apoi sa fugă la gară, să fie înapoi aici, la 
aceasta a doua și tot atit de imutabilă datorie. 

Se scutură și privi, puţin ametit, în ochii secretarului; exact în 
clipa aceasta, locomotiva dădea semnalul de plecare... 

— Deci poimiine! zise, gîndind cu glas tare. 

— Da; și-acum du-te, nu pierde ora somnului! 

Poimiine seara avea s-o vadă, și oricît de îndepărtată i s-ar fi 
părut acea oră, imaginea fiinţei dorite strălucea, chemîndu-l, tot 
atit de reală pe cît este de reală lumina unui far care arată 
drumul vaporului. 

O păstră în gînd toată noaptea, alături cu somnul, dar cînd se 
făcu ziuă, amintirea ei se stinse, cum se stinge și farul, copleșit 
de altă lumină. Era lumina crudă, care îl făcea să clipească, a 
realităților încă neînvinse: discuţiile, adversitățile, așteptarea. 
Așa trecu ziua, fără să știe la ce oră, pe ce cale se întorcea 
comisia și unde își depunea raportul de care depindea întreagă 
liniștea lui viitoare. Seara îl așteptă din nou pe secretar, pînă la 
o oră mult mai tîrzie. Se făcuse unu și jumătate noaptea, cînd îl 
văzu intrînd, greoi, cu șapca pe ochi, cu pantalonii ca niște 
burlane, cu servieta mare în mîna. 

— N-ai avut răbdare!... Apăi, dacă m-ai așteptat atita, să nu 
crezi că am întirziat iar la teatru, sau poate prin localuri. M-au 
scarmănat și pe mine... Acum du-te și te culcă liniștit, fiule! 


Pe chipul lui Matei se citit neliniștea întrebătoare. Celălalt 
înclină din cap: 

— E bine! 

Nu spuse mai mult — și nici nu era nevoie; și orice întrebare i- 
ar fi pus Matei n-ar fi însemnat decit pierdere de vreme... Cit 
fusese de mare furtuna n-avea să afle el niciodată, putea doar 
să și-o închipuie, fiindcă biîntuise undeva mai sus decit birourile 
ministerului: 

— Care-i situația calei? 

— Mai mult ca sigur se va dizloca la primăvară, dacă 
inundaţiile vor fi grele. 

— Ce prevede Institutul Meteorologic? 

— Nimic sigur pînă acuma; în orice caz, primejdia rămîne. 

Întrebări adresate oamenilor, care răspundeau cu știința lor, 
în numele naturii. 

— Dar pînă la primăvară va rezista cala? 

— Da; masa nisipoasă e prea mare ca s-o poată urni ploile. Va 
trebui apărată dinspre sud, să nu se infiltreze apă din girle. 

— Nu va ceda nici sub presiunea șlepurilor? 

— Nu; greutatea șlepurilor e repartizată egal, pe suprafeţe 
mari; în ultima fază a construcției, apăsarea nu va depăși două 
sute cincizeci de kilograme pe metru pătrat... 

O dată aceste asigurări luate, ultima întrebare se adresa 
numai oamenilor și era, poate, cea mai gravă dintre ele: 

— Vor fi vasele într-adevăr gata la 1 martie? 

— Vor fi, la 15 februarie!... 

— Tovarășe, iarna poate să fie aspră! 

— Se va lucra! In alte părţi ale lumii se lucrează la minus 
cincizeci de grade! 

— Mai rămîn și alte riscuri! 

— Desigur, orice îndrăzneală omenească e riscantă, dar au să 
fie înfruntate! 

— Bine, daţi-i drumul, cu tot curajul! Spune-i tovarăşului 
Mironescu să nu se lase; spune-i că-i urăm succes și-i sîntem 
aproape; dacă o face lucru de ispravă, adă-l aici să-l mai vedem 
și la faţă! 

După această încuviinţare, venită din altă parte, Direcţia 
generală din minister mai avu de făcut o ultimă observaţie, și 
urmărit de ea se întoarse Matei seara următoare acasă: 


— Controlul se va efectua cu toată rigoarea; vă prevenim că 
vom da delegatului nostru instrucțiuni drastice; nu va fi 
îngăduită nici o abatere. Vă mai prevenim că recepţia vaselor va 
decurge în condițiuni extrem de serioase; nu se va avea nimic în 
vedere decit stricta respectare a sarcinilor! 

Nu izbuti să plece decit la patru după-amiază, și cînd ajunse 
era aproape noapte. Luă drumul șantierului, însă nu intră pe 
poartă, deși tot timpul îl chinuise dorinţa să afle cum mersese 
lucrul în lipsa lui, ce se mai întîmplase. Dar îndată ce coborise 
din tren și simţise aerul orașului, mirosul Dunării alunecînd pe 
străzi, de departe, o altă dorință o doborise pe prima, o dorinţă 
calmă, dar inexorabilă. 

Merse de-a lungul gardului — era ora cînd stelele n-aveau 
încă putere să destrame întunericul din prima clipă a nopţii, mai 
greu, puțin neliniștitor și tainic. Coti la stingă, căutîndu-și calea 
printre bălăriile călcate — simțea sub picioare o potecă 
proaspătă, prea puţin umblată: o străbătea o singură ființă, o 
dată dimineaţa, o dată seara, și gîndul că merge după pașii ei îi 
dădea o voluptate ciudată. 

Se gindea, încercînd zadarnic să pătrundă noaptea: „Oare 
barca mai era acolo, sub salcie?“... 

Era, legănată de apă. Ana Odeta stătea în picioare, pe mal, 
lîngă trunchiul copacului. Nu tresări cînd auzi pașii, îi recunoștea 
de departe — simţi deodată ce rece era noaptea. 

El se opri, aproape; nu îndrăzni să întindă brațele, deși era 
sigur că ea le așteaptă. Dar trecuse prea mult timp, se temea că 
gesturile lor ar putea să fie dezacordate. Trebuia mai întîi s-o 
recunoască, să-i simtă inima, să-i audă glasul. Și nu aveau 
putere să vorbească, nici unul, nici altul. 

Tăcerea se prelungi, nu era rece, ci devorantă, amestecată cu 
spaimă, cu neliniște, cu dorinţe înfrînate, pregătind parcă să 
izbucnească o nouă voluptate, încă neîncercată. Și cu cît trecea 
timpul, cu atît deveneau gesturile mai imposibile, cu atît le 
îngheţa mai mult glasul. 

Ea vorbi prima, cu o voce ușor speriată, lipindu-se de 
trunchiul copacului: 


— Ce-ai făcut? 
El înțelese ce gînd chinuitor exprima ea astfel; nu-l întrebase: 
„Ce faci?“ — cum întreabă femeia bărbatul, uitînd în faţa lui de 


soarta tuturor celorlalţi. Prima ei vorbă nu fusese de dragoste; 


înainte de toate, ea voia să știe dacă miine va mai întinde șipca 
pe liniile de la prova motonavei, dacă jos vor mai răpăi 
ciocanele pneumatice, sau va începe să scrișnească dalta, 
rupînd niturile și destrămînd munca oamenilor, tablă cu tablă, 
cum ar fi dezmembrat oasele unui schelet, cel mai sinistru 
simbol sub care se înfățișează moartea. 

Matei își dădu seama abia acum, prin întrebarea speriată a 
fetei care-i era dragă, ce neliniștiți trebuie să fi fost, în lipsa lui, 
toţi cei cîți îl înconjuraseră ascultindu-i comanda. In sufletul lui 
năvăli un val de simţăminte amestecate, crescînd unul din altul: 
bucuria de-a avea dragostea în faţă, mulţumirea de-a nu o fi 
dezamăgit nici pe ea, nici pe alţii, mîndria de a fi învins 
adversități uriașe, hotărîrea exaltată de a învinge și altele, 
orgoliul de a fi viu și de a-și dărui puterea, într-un elan generos 
de umanitate, celor care voiau să trăiască. 

Văzu că ea tremură, dar tot nu îndrăzni să întindă braţele. 

— Ţi-e frig? o întrebă, încercîndu-și glasul. 

Îi era teamă că în aceste zile, cît fusese departe de ea și se 
luptase, pierduse timbrul potrivit cuvintelor de dragoste. 

Ea își prelungi tremurul într-o mișcare afirmativă, cu capul. 

— Aștepţi de mult? 

— De la șapte. 

— Știai că am să vin? 

— Nu, am așteptat în fiecare seară... (Și adăugă repede:) Nu 
aveam ce face acasă. Am așteptat... M-am temut că n-ai să mai 
vii niciodată. 

— S-a zvonit că au să trimită pe altul? 

— Da... Ce-ai făcut? 

El uitase să-i răspundă și ea repeta întrebarea cu mai multă 
teamă decit prima dată, socotind că tăcerea lui ascunde o veste 
proastă. 

— Bine! Am salvat vasele. 

Îi văzu ochii mărindu-se atît, încît albul lor străbătea 
întunericul, și simţi în răsuflarea ei întretăieri, care mărturiseau 
spasmodic bucuria neașteptată. 

— Se va lucra mai departe? 

Parcă tot nu îndrăznea să creadă; pesemne fusese greu valul 
de deprimare — Matei îi descoperea urmele în glasul plin de 
teamă, deprimarea ei conținînd-o pe-a altora. 


El nu-i răspunse. Privi în întuneric, încercă să descopere 
trăsăturile fiinţei de faţă, a cărei căldură o primea de la un pas, 
dulce, cu un miros suav, îndepărtată și firavă, dar vie și 
adevărată. Ar fi vrut să vină mai repede ziua, ca să proclame 
biruinţa, dar pînă atunci avea o compensație ameţitoare — o 
așteptase, îi era bolnavă inima să aibă altă inimă aproape, și nu 
trebuia decît să întindă braţele. Privi barca legănată de apă, îl 
străbătu frigul toamnei venind dinspre baltă, prea aspru pentru 
această noapte de dragoste. 

Ea zise, pe neașteptate: 

— N-ai mîncat astă-seară! 

— Nu. 

— Vino la mine; e cald în cabină. Ti-am pregătit de mîncare... 

Îi înconjura Dunărea, fără lumini și cam dușmănoasă.. 

— Sînteţi tot la ancoră? 

— Da; ajungem îndată. 

El vru să mai întrebe ceva; ea își dădu seama și spuse repede, 
ca să-l liniștească: 

— Sînt singură; unchiul Mihalis a plecat azi cu vaporul la 
Corabia, să vindă un loc de casă. O să lipsească pînă sîmbăta 
cealaltă. 

Ajunseră, ea legă barca, apoi, după ce fură sus, trase scara, 
cum ar fi învirtit cheia în broască; erau singuri, numai ei doi și 
noaptea; la prova ardea felinarul mic, de ancoră. 

— Stai puţin, să aprind lampa. 

Prin perdeaua de la fereastra cabinei, răzbi o lumină palid- 
albastră, și lui, încăperea aceea mică, pe care o zărise o singură 
dată, i se păru cunoscută de mult, caldă și primitoare, și avu 
simțămîntul că, după lungile ocoluri făcute prin lume, se 
întorcea noaptea aceasta acasă. 

Intră și văzu pereţii albaștri, și patul în care și-o închipuia 
dormind cu genunchii în braţe, și deasupra păpușa cu obrazul 
negru, arăpoaica buzată. 

— Da, o ţin minte... 

Trecuseră nouă ani de atunci și ea o păstrase — încă un 
simbol de care are nevoie inima omenească. 

— Stai pe pat; îţi pregătesc masa. 

Se așeză, parcă stinjenit că era prea mare pentru măsura 
spaţiului; i se părea că intrînd aici, îi răpea aerul și ceva din 
viață, fără să știe că atunci cînd îl primise, ea de mult îi dăruise 


și tot aerul și toată viaţa. O privi și crezu că visează; era tînără și 
frumoasă, mai curată decit lujerul crescut peste noapte și mai 
femeie decit toate celelalte femei laolaltă — și-l așteptase, cu o 
patimă cu atit mai fierbinte, cu cît știa fi mai sfioasă — și el tot 
nu putea să întindă braţele. 

Avea, peste bluză, o hăinuţă tricotată, de lină albastră, 
culoarea celor care iubesc apa. O descheie, dezvelindu-și 
grumazul. Cine putuse să modeleze acel arc gotic de catedrală, 
avînd totuși moliciunea feminină a cupolelor bizantine, de-i ţinea 
capul sus, cu o trufie dulce și ignorată? Ce plante acvatice, din 
ce mări ale lumii, o învăţaseră atît de mlădie, făcînd-o să se 
miște pe pămîntul oamenilor ca algele palide legănate de valuri? 

Ea luă măsuţa din colţ, o puse în fața patului, ieși, merse la 
bucătărie, parcă mai copilă, parcă mai femeie, dar continuînd să 
se miște ca și pînă atunci, pe aceeași melodie. Era împovărată 
cu cele trebuitoare pentru cina tirzie; el vruse să-i ajute. 

— Nu; asta nu-i treaba musafirului; știu de la mama. 

— Cum era mama ta?... 

Ana Odeta îl simţi șovăind, căutîndu-i un nume. Nu-l rostise 
pînă acum pe nici unul. 

— Pe mine mă cheamă Odeta! zise, întorcîndu-se spre el și 
glumind, cu o ușoară melancolie. 

El repetă după ea, parcă ascultind sunetul: 

— Odeta... 

— Sau Ana! S-a întîmplat să am două nume, dar e ciudat că la 
fiecare din ele răspunde altcineva din mine. 

— Cum era mama ta? Tot așa de frumoasă ca tine? 

Ea stătu locului și îl privi; întrebarea îi sugruma, puţin dureros, 
rasuflarea și inima. 

— De ce nu măniînci? zise, stăpînindu-și cu greu tremurul 
glasului, trupului, inimii. 

— Tu nu măniînci cu mine? 

— Nu, așa era obiceiul la noi, în familie: cînd bărbaţii veneau 
de la munci grele, mîncau primii. 

— Și tu vii de la muncă! 

— Nu mi-e foame! Haide, mănîncă, am gătit pentru tine! 

Ana Odeta ieși, se întoarse, aduse o sticlă de vin, mică, un 
pahar atit de curat, că nu i se vedea conturul. 

— Bea, te rog! Vinul l-am luat pentru tine. 

— Surioară! 


— Da. 

Răspunse repede, cu o tresărire și cu un val de paloare. Dar el 
nu o chemase, cuvîntul exprima o mirare, o nedumerire scăpată 
fără voie. 

Ea merse iar la bucătărie, aduse o farfurie, cu un singur 
ciorchine de strugure, dar măreț ca imaginea lui Buerebista, 
părintele denaturat al viței de vie, cel ce avusese pornirea 
nedreaptă, barbară, dar neizbutită de a-și ucide progenitura. 

— Unde-ai găsit o asemenea minune? 

— La piaţă. 

Strînse masa, o duse la loc, eliberînd micul spaţiu din mijlocul 
cabinei, puse farfuria cu strugurele de care el nu se atinsese pe 
o policioară deasupra patului, să-l aibă la îndemiînă. 

O chemă încet, apăsat de o ușoară miîhnire: 

— Ana! 

— Da. 

— Odeta! 

— Sîntem aici amîndouă! 

— Vino și stai lîngă mine! 

Ea se ghemuli jos, în fața patului, cuprinzîndu-i picioarele cu 
braţele aurii, își sprijini bărbia pe genunchii lui și rămase așa, cu 
privirea în sus, străduindu-se să-l vadă pe sub gene. 

— Mănîncă strugurele, cel puţin! 

Matei întoarse capul, privi ciorchinele auriu, ca o replică 
vegetală a făpturii de la picioarele lui. 

— S-au copt strugurii! spuse, după un timp. 

— Da, și din ei o să se facă vin și-o să fie o mare bucurie 
pentru beţivi! 

— Vine toamna! adăugă el, ginditor, după alt timp. 

— Da, și-o să bem ceai cu covrigi. 

— Ana... Odeta! 

— Sîntem aici! 

După fiecare cuvînt al ei, cuvîntul lui întîrzia — pauze lungi. 

— Timpul nostru e așa scump! 

Ana Odeta clătină din cap și răspunse scurt: 

— Știu! 

Pe urmă, își ridică ușor ochii, și glasul ei deveni foarte 
înțelegător, foarte blind: 

— Te rog, iubește-mă numai puţin, cînd ai timp... Am să te 
aștept... 


Se trase înapoi, își ascunse faţa în miini. 

— Am să te aştept nemărginit! Îţi mulţumesc că ești aici!... 

lar după aceea nu mai spuse nimic: se făcuse tirziu, ultimul 
vapor trecuse la deal, mai demult, nu se deslușea alt sunet decit 
murmurul apelor, ca un fundal îndepărtat și stins, peste care, în 
auzul Anei Odeta, se suprapunea, măsurind timpul scump, 
ritmul inimii vii. 


Dimineaţa, la șase, plutea pe Dunăre o ceaţă grea, densă, de 
nepătruns. Un remorcher ședea la ancoră nevăzut, pufăind 
alene și sunînd la răstimpuri din fluier, vestindu-și prezența într- 
un chip ferm și cam agresiv. Inutil: navigația încetase, toate 
vapoarele se opriseră în loc pentru un timp, așa că n-avea cine-l 
ciocni. 

Ca totdeauna pe ceaţă, fluviul avea o sonoritate vătuită, dar 
nespus de clară, care îi dezvăluia conturul, viața și mișcarea, 
poate mai complet decit i le putea prinde, pe lumină, ochiul 
omenesc. 

Ceaţa nu plutea doar peste ape, se întindea asupra țărmului, 
destrămîndu-se abia departe, unde începea solul argilos. De pe 
cală nu se vedea acoperișul cazangeriei, de sub care vuietul 
injectorului,  scrișnetul preselor și poansonezelor, bubuitul 
tablelor lovite răzbeau mai puţin brutal, ca de sub văluri; dar, 
întocmai ca sunetele venite de pe apă, aveau o claritate nouă, 
ca și cînd ar fi fost amplificate, apoi trecute prin filtre, într-o 
cutie de rezonanţă. 

Era singurul loc în șantier unde se lucra în clipa aceasta — 
echipele de noapte care aveau să fie schimbate peste o 
jumătate de oră. 

Maistrul Golgota se plimba pe cală, stăpiînit de o fierbere 
neobișnuită, datînd de cîteva zile și sporind într-una; sub 
impulsul ei plecase de acasă cu noaptea în cap, înainte chiar de 
ieșirea tramvaielor. Ştia că situaţia neclară nu mai putea să 
continue multă vreme, poate se și luaseră hotăririle, trebuiau să 
sosească, dacă nu acum, în primele ore ale zilei, atunci la prînz, 
după-masă, sau cel mai tîrziu miine. 

De altfel, în afara presupunerilor avea și unele informaţii; 
însăși venirea unei noi comisii de expertiză, care studiase cala 
alaltăieri, era o dovadă că ministerul făcea o anchetă serioasă, a 
cărei urmare nu putea fi decit una. Cei din comisie nu spuseseră 
o vorbă, plecaseră la fel de muţi și de enigmatici pe cît fuseseră 
toată vremea, dar cu siguranţă nu era între ei nici unul atit de 
prost ca să dea garanţie nebunilor. 

Mai rămiînea să vadă dacă norocul o să-i suridă pînă la capăt, 
așa cum se arăta surizător deocamdată; locul rămînea liber, și 
avea pe cineva la minister să-l propună. Mai departe, voia 
Domnului! Își ținea pumnii strînși și își făcea semnul crucii cu 
limba în gură. Cînd îl întreba cineva o vorbă, rămînea puţin pe 


gînduri înainte de a răspunde — ai fi zis că meditează — în 
realitate își sfirșea rugăciunea. 

Dar Golgota, trăitor pe pămînt, nu stătea chiar cu mîinile în 
sîn, așteptîind bucuria din ceruri: cît putea, mai dădea și el un 
pic de ajutor lui Dumnezeu și norocului. Bunăoară, știind ce rol 
joacă în asemenea împrejurări atmosfera, se grăbise să 
răspîndească zvonul — un om de încredere ajunge, vorba 
dospește pe urmă ca aluatul pîinii — precum că, mai mult ca 
sigur, tovarășul maistru Golgota, care ne-a susținut totdeauna, 
va fi noul director al șantierului! 

Cîte unii, mai slugarnici, se și grăbeau să-i iasă în cale, cu 
urări și cu temenele, în așteptarea răsplatei ce avea să vie: 

— Ce-am auzit să fie cu noroc, tovarășe Golgota! într-un ceas 
bun și la mai mare! 

— la nu mai vorbiţi prostii și vedeţi-vă de treabă! răspundea 
maistrul, încruntîndu-se cu făţărnicie. 

Și rămînea gînditor, își făcea cruce cu limba — dă-i, Doamne! 

În aceeași intenţie de colaborare cu soarta, socotise că e bine 
să fie văzut pretutindeni, ca înaintea naţionalizării, arătîndu-se 
prin ateliere, prin birouri, interesîndu-se amical și priceput de 
lucrul fiecăruia, dînd sfaturi, nu porunci deocamdată — ca 
oamenii să zică: „Asta ar fi director, nu glumă!“ Neavînd 
calitatea să convoace serviciul tehnic, își făcea pînă una-alta 
planuri singur, cum să fie demontate șlepurile, cum să înceapă 
remontatul pe cala nouă, deocamdată doar la patru din ele, 
restul la anul — numai proștii și nebunii cred că un șlep se 
construiește ca o jucărie! Angajamentele vechi, datoriile? 
Răspunde vechea direcţiune și cei care i-au dat mînă liberă; la 
închisoare! 

Singurul tehnician pe care socotise potrivit să-l consulte era 
inginerul Marchidan, asupra căruia își exercita, în secret, o 
autoritate binevoitoare. 

Marchidan auzise zvonurile, dar cum dispoziția direcţiunii era 
să se continue lucrul, își făcea datoria și alerga de colo pînă 
colo, cu vrafuri de hirtii în mînă, supraveghind conștiincios, ca 
de obicei, procesul de fabricaţie, în ritmul lui nou, care îl făcea 
să gifiie toată ziua. 

Din iulie nu mai avusese odihnă, putea să te și mire de unde 
scotea atita energie, după cum, zelul lui, îmbrăcat în tăcerea 
modestiei, nu putea să nască decit aceeași mirare. Ai fi spus că 


acest tînăr, pe care mulţi îl bănuiseră la un moment dat că 
urmărește, șiret, o ascensiune rapidă, nu dorea decit să 
muncească în umbră, nevăzut și nerăsplătit de nimeni. 

O singură dată în aceste luni de zile lipsise de la lucru, mai 
bine zis plecase, pe la ceasul nouă dimineaţa, fără să spună 
nimănui, fără să-l vadă cineva pe unde ieșise, de parcă l-ar fi 
înghiţit pămîntul, sau Dunărea — și nu apăruse din nou decit 
după-amiază, palid, încercănat, cu privirile rătăcite, ca omul 
ridicat de pe boală. 

Lipsa lui nu putuse să rămînă neobservată, zeci de oameni 
aveau nevoie de el în fiecare clipă; un trasator îl căuta prin 
curtea șantierului cu un șablon în mînă, o echipă de cazangii îl 
așteptau, să le explice de ce o tablă nu se asamblează bine — 
era greșit numerotată? „E aici o încurcătură, tovarășul 
Marchidan trebuie să știe!...“ 

Acestea se întîmplau pe la începutul lui septembrie, curînd 
după ce începuse montajul șlepurilor pe cală, deci într-un timp 
cînd nu se iveau prea multe complicaţii. Tocmai în acea zi, 
inginerul Dutchievici era ocupat, în biroul directorului, cu o 
delegaţia de tehnicieni de la Turnu-Severin, care vizita 
șantierele de pe Dunăre, pentru a stabili posibilitatea 
schimburilor de experienţă, în vederea statornicirii unei metode 
de lucru comună. 

Directorul nu uitase avertismentul cam vag și cam ciudat pe 
care i-l dăduse inginerul șef într-o seară, și se gîndise la el un 
timp, cu destulă îngrijorare, pînă ce, asigurindu-se că Marchidan 
se bucura de o sănătate deplină și dispunea de o energie puțin 
obișnuită, amînase să ia o hotărîre; la primăvara următoare, 
cînd o dată cu punerea pe cală a noii serii de vase urma să se 
mărească și numărul tehnicienilor, problema se rezolva de la 
sine: Marchidan urma să aibă nu un ajutor, ci două sau chiar 
trei, în proporția în care se mărea și șantierul. 

Lipsa lui în ziua aceea îl alarmă, fiindcă se făcuse simțită din 
primele ceasuri; dar îl și nedumeri, neavînd nici o explicaţie. 
Îndată ce află, pe la ceasul unsprezece și jumătate, trimise 
mașina să-l caute acasă; nevasta fu foarte mirată: plecase de 
dimineaţă și nu-l aștepta decit seara. Matei puse să fie căutat 
pretutindeni, să se telefoneze la spital, la poliţie, se interesă 
cine-l văzuse ultima dată. Îl văzuseră mulţi, pe cală, pînă la ora 
nouă dimineaţa; unii își aminteau că după aceea se îndreptase 


spre cazangerie, dar cazangiii nu ţineau minte la ce oră fusese 
inginerul în hală — e greu să-ţi dai seama de pașii unui om care 
umblă toată ziua de colo pînă colo. 

Cînd Marchidan apăru, la ora patru, părea așa de rătăcit, încît 
toţi crezură că era bolnav, sau că avusese o supărare, și nu-l 
descusu nimeni. | se spuse să meargă imediat la direcţiune, 
unde se prezentă, palid, abia mai răsuflind, cu sufletul la gură. 

Văzindu-l așa, nici chiar directorul nu-i ceru socoteală că 
plecase fără să anunţe pe nimeni; Marchidan nu era omul de 
care s-ar fi putut plînge în ceea ce privea simţul datoriei. Se 
mulțumi să-l întrebe, destul de îngrijorat și cu destulă 
compătimire: 

— Ce-i cu dumneata? Ți-e rău? 

— Nu... 

— Dar unde-ai fost pînă acum? 

Ochii apoși se tulburară, ca și cum ar fi vrut să se pună la 
adăpost, să nu-i poată pătrunde privirile întrebătoare. 

— N-o să se mai întîmple. Vă cer iertare! 

— Mie nu trebuie să-mi ceri iertare. Dacă pot să te ajut cu 
ceva, spune-mi! 

Inginerul ridică ochii din pămînt, se uită la el, cu o ușoară 
însuflețire, și Matei își dădu seama abia acum că pînă astăzi nu-i 
întîlnise niciodată privirea. În privirea lui se citea îndoială, 
panică, rătăcire; buzele se mișcară, vroiau să vorbească, dar nu 
izbutiră să articuleze nici un cuvînt; nu se auzi decit răsuflarea 
sfîrșită, fără să pună în vibraţie coardele vocale. În clipa care 
urmă, Marchidan își voala iar privirea, ochii își reluară culoarea 
inexpresivă a apei goale. 

— Mulţumesc, tovarășe director... N-o să se mai întîmple! 

Altceva nu putuse scoate de la el decit această făgăduială. Și 
întîimplarea fu uitată curînd, fiindcă, deși nelămurită, se sfirșise 
cu bine 

Un om care ar fi avut o bănuială și ar fi privit iscoditor, de 
pildă cineva din echipele de nituitori de la șlepurile 7 sau 9, ar fi 
ținut minte că înaintea dispariţiei Marchidan tocmai stătuse de 
vorbă cu maistrul Golgota, foarte aproape de forja lui Timuș lon. 
Golgota îl ţinea pe inginer de un nasture și îi spunea ceva, 
aplecat spre el, privindu-l stăruitor în ochi. Erau între cele două 
șlepuri, pîrfiau ciocanele de jur împrejur, în strigătele și 
îndemnurile zecilor de muncitori. Nimeni n-ar fi putut să audă ce 


spunea maistrul atunci, nimeni n-avea timp să se uite la el. Dar 
dacă s-ar fi uitat cineva, dintr-o bănuială sau numai întîmplător, 
ar fi văzut că Golgota pocnea din măsele mai des ca de obicei, 
în timp ce inginerul, încolţit, se uita la el cu ochii apoși, clipind 
repede și mișcînd buzele, ca muţii, fără să spună nimic... 

Pe urmă, maistrul se duse la treburile lui, iar Marchidan 
rămase cîtva timp în loc, palid și cam năuc. Îndată după aceea 
se îndreptă spre cazangerie — și apoi dispăru. Cine l-ar fi 
urmărit ar fi putut să-l vadă ascunzîindu-se după magazii, sărind 
gardul în curtea fabricii de ciment, strecurindu-se în lungul 
rampei, unde se descărcau vagonetele cu piatră, și oprindu-se 
jos la Dunăre, adăpostit de priviri. Acolo rămase pînă după prînz, 
așezat pe mal, cu pantofii în noroi, uitîndu-se la apă cu o privire 
halucinată, care parcă nu putea aparține ochilor lui... 

Nimeni nu știu — și întîmplarea fu uitată curînd. O uită chiar și 
maistrul Golgota, deși lui ar fi fost normal să-i dea mai mult de 
gîndit. În săptămînile următoare continuă să se poarte cu 
inginerul întocmai ca și în trecut, arătîndu-i vechea autoritate 
binevoitoare, fundată pe ceva ce nu se putea bănui. 

In dimineaţa aceasta cețoasă, la ora cînd încă nu începuseră 
să vină muncitorii, cînd cala dormea, iar pe Dunăre nu mișca 
nici măcar o lișiță, maistrul Golgota, care aștepta înfrigurat 
decizia ministerului, trăgea cu urechea în sus, să audă pași 
coborînd scările. Ştia că Marchidan trebuie să pice din clipă în 
clipă și își mai potolea nerăbdarea făcînd planuri de 
reorganizare, discutind cu el în gînd felurite probleme: „Ce zici 
dumneata, tovarășe lani, ce crezi despre?... Dar despre?... Oare 
n-ar fi mai bine dacă?... Ai, crezi că așa se poate?...“ 

Tocmai se oprise în fața pontonului, care părea ancorat în 
nori, ca o navă aeriană, fiindcă nu se vedea nici un suport 
terestru în jur, numai văzduhul cenușiu și umed, cînd auzi prin 
ceață zgomot de visle pe Dunăre. O barcă mergea la deal, prin 
fața șantierului, singurul semn de viaţă care venea de pe apă, în 
afară de semnalele remorcherului. Nu vedea barca, dar nici nu 
putea să-l mire — oameni care umblă pe apă, la deal sau la 
vale, cum îi poartă nevoile. Se uită la ceas, mai era o jumătate 
de oră pînă la șapte; curînd, primii muncitori aveau să vină. 
Maistrul Golgota simţi un cuţitaș umblindu-i pe lingă inimă: 
poate era ziua hotăritoare! Trebuia să se ducă la birouri — cine 


știe dacă nu sosise tocmai acum o telegramă, o comunicare cu 
telefonul!... 

După cîțiva pași se opri și trase cu urechea: auzise parcă o 
vorbă și zgomot la gardul de sîrmă. Paznicul de pe cală nu se 
vedea nicăieri, îl învăluia ceața, dar de bună seamă era undeva, 
prin apropiere. Oricum, maistrul Golgota, mai din curiozitate, 
mai ca să-și facă datoria, se îndreptă tiptil spre locul unde 
auzise zgomot, deși nu puteau fi hoţi care să vină la furat 
tocmai cînd se făcuse ziuă. 

Nu merse mult așa, pășind ușor cu cizmele, cînd o pală de 
vînt destrămă puţin ceața, lăsînd să se vadă o umbră 
omenească — cineva care se strecura printre sîrme. 

„Am prins-o!“ se gîndi maistrul, cu mulțumire. 

Nu putea fi decit fata de la trasaj, care îl lovise cu furchetul 
peste mînă și căreia îi poruncise să nu mai intre pe aici, ci pe la 
poartă, ca toată lumea — să ocolească, e tînără! Era frumoasă și 
se ţinea mîndră... Dar dacă, oh, dacă... (își făcu cruce cu limba 
în gură). „N-o da Dumnezeu! Atunci să te văd, o să mai ai 
îndrăzneala să dai cu furchetul? Pun eu mîna pe tine!“ 

Maistrul Golgota rămase cu limba lipită de cerul gurii... 

— Du... dumneata erai, tovarășe...? 

Nu zise „tovarășe director“ — se împotrivi gura. Și ce căuta să 
intre pe aici, ca spionii? Un junghi de bucurie îi străbătu pieptul, 
de unde se duse, ca niște furnicături, pînă în fundul cizmelor. Ce 
putea să caute decit să intre pe furiș? Se strecura prin ceaţă, să 
ajungă la birou nevăzut de nimeni, să pună mîna pe ceva hirtii, 
acte compromiţătoare ori cine știe ce altceva mai avea ascuns 
pe acolo. 

— Cine-i? A, maistrul Golgota! Bună dimineața! 

Nu întoarse spatele să fugă, nu părea fisticit; se apropie de el 
și-i întinse mîna. În mîna cealaltă avea servieta; plină, nu venea 
s-o umple acuma! De unde era hotărît să-i taie drumul și să-l 
apuce de guler, maistrul Golgota se trase un pas în lături și 
întrebă, cu descumpănire, schimbiînd tonul: 

— De unde vii, tovarășe...? 

lar i se opri limba în gură. 

— De la București. 

Maistrul își scutură capul, să înţeleagă mai bine. Care 
București, cînd venea de pe Dunăre? 

— Aţi venit cu vaporul? 


— Nu, cu submarinul!... Cum merge treaba? 

— Bi... bine... 

Dar Matei se îndepărtase, fără să aștepte răspunsul, grăbit să 
întîlnească pe alţii, mai apropiaţi de inimă. 

— Ai vești bune, tovarășe di... director? strigă Golgota din 
urmă. 

— Foarte bune! se auzi glasul directorului, pierdut în ceața 
care, în loc să se destrame o dată cu venirea zilei, se făcea 
parcă mai deasă, mai grea și mai cenușie... 

Dar ceața nu împiedică vestea bună să se răspîndească în 
cîteva minute, de la un capăt la altul al șantierului. Fusese o 
teamă colectivă, care plutise peste toate sufletele aproape o 
săptămînă, și-acum se risipise, cum avea să se risipească și 
ceața pe Dunăre. Pînă azi, mulţi munciseră ca să-și facă datoria 
și să nu rămînă în urma celorlalți, fiindcă nu-i ierta graficul, dar 
altfel avuseseră gindul că fac treaba de pomană; prea mare 
zizanie se pornise ca să mai crezi în vreo izbîndă. Și iată că 
zizania fusese potolită, iar primejdiei i se cunoștea mărimea — 
stătea în puterea lor s-o dărime. Cu o condiţie însă: nimeni să nu 
rămînă în urmă! 

Niciodată răpăitul ciocanelor nu fusese mai viu ca în 
dimineaţa aceea; el răzbea de sub ceaţă, fără să-i vezi locul de 
pornire, și se amesteca, pe toată întinderea ascunsă a calei, cu 
huruitul macaralei, cu bubuitul tablelor, cu strigătele și 
îndemnurile muncitorilor: 

— Cărbuni, Nică! 

— Nituri, mă, nu sta cu degetul în gură! 

— Învîrte, învîrte, băiete, să sfiriie! 

Zeci de forje își amestecau răsuflarea hiriită, încingind 
cărbunii al căror fum, oprit în ceaţă, se întindea înecăcios pe 
malul Dunării. 

— Miroase a porc pirlit, mă fraţilor! 

— Ți-e gîndul la șorici, nene Turturică! Mai rabdă, că n-a venit 
Crăciunul! 

Oamenii lăcrimau și scuipau negru în ţărină. 

— Mă, vezi că scuipi pe mine, și am salopetă nouă! 

— Învârte, învîrte și taci din gură! 

Nituri, cărbuni, table — hrana de dimineaţă a calei... 

— Gata, tovarășe! 


Pus la ambiţie, Rogoz Petre s-a luat la întrecere cu Arici 
Vasile, al cărui nume e acum cunoscut pretutindeni, amintit de 
toate ziarele: cel mai bun nituitor din ţară... 

Cu șapca dată pe spate, cu mînecile sumese, cu picioarele 
bine înfipte în schelă, Rogoz ţine ciocanul pneumatic cu 
amîndouă mîinile, cu degetul pe opritor ca pe trăgaciul unei 
mitraliere, gata să intre în acţiune. Un normator, cu cronometrul 
în mînă, așteaptă să înregistreze cite nituri va bate, pe minut, 
pe oră. 

— Gata? Atenţiune!... Drumul! 

Nituri, cărbuni — învîrte, învîrte, să sfîriie! 

— Unu, doi, trei, patru... 

— Nituri, Nică, nu căsca gura! 

— Vinee... Uite-l, roșu și frige și... Oliu, dați-i repede, mă, că le 
înghite ca pe cireși, căpcăunul!... 

Fiecare unealtă are registrul ei, fiecare alt timbru, fiecare 
emite altă melodie. Cinci oameni, o forjă, un clește de fierărie, 
un căuș în care se aruncă niturile încinse, alt clește, un daian de 
ținut contra, iar pe partea cealaltă a tablei, Rogoz cu ciocanul 
pneumatic în funcţiune. 

—  Cincisprezece, șaisprezece, șaptesprezece, douăzeci, 
treizeci... 

— Mă omule, ce te mai bilbiîi?! Dumneata uită-te la ceas și de 
numărat le numărăm la urmă. 

Normatorului i se pare că numărătoarea lui, cu glas tare, 
dinamizează ritmul — și numără: 

— Patruzeci și unu, patruzeci și doi... 

—  Nituri, Nică, fir-ai, că-ți bag un nit roșu unde nu-ţi 
convine!... 

— Vrei să faci cometă din mine?! 

— Învîrte, învîrte; gura! 

Cinci oameni ai lui Rogoz, cinci ai lui Arici, cinci ai lui Popic 
sașiul... 

— Mă Popic, tu ar trebui să lucrezi cu două ciocane deodată, 
să dublezi norma, că și-așa ochești două găuri! 

— Nituri, și lasă gura! 

— Nu, zău, nene Popic, fără glumă, cum de nimerești și nu puli 
ciocanul aiurea? 

— Păi tu nu știi? Ochesc alături ca să cadă bine! 


Alţi cinci oameni, mai încolo, lucrînd cu zece miini ca și cînd ar 
fi una: ai lui Bandă Victor, ai lui Hristu, ai lui Topor, și alţii, 
aproape optzeci de echipe, faţă de patruzeci cîte erau mai acum 
o lună — împrăștiate cîte șapte-opt la un șlep, lipite ciorchine de 
fierărie, pe toată lungimea calei, învelite în ceaţă și în fumul 
cărbunelui... 

În dimineaţa aceea, cînd rămînea cu desăvirșire ascuns 
privirilor, șantierul își dezvăluia conturul, și relieful, și ritmul prin 
muzica aspră a uneltelor în funcţiune, și această zdrobitoare 
polifonie, amestecată cu strigătele oamenilor pe care nu-i vedea 
nimeni, ar fi părut călătorului de pe Dunăre de o măreție tainică, 
bizară și înfricoșătoare. Din cînd în cînd, braţul macaralei se 
ridica deasupra ceței și aluneca pe sus, scurmînd norii... 

Apoi, pe la ora nouă, ceața se destrămă, se topi, alunecă în 
josul Dunării, și șantierul apăru treptat la lumină, întîi clădirile 
de sus, faleza, cazangeria, cala — și imaginea lui, limpede, 
dezbrăcată de orice taină, își completă amploarea cu sutele de 
detalii ale mulțimii în mișcare; tabloul nu mai era înfricoșător, 
dar forfota, pînă atunci doar bănuită, neclară, depășea 
închipuirea, dîndu-i dimensiuni care, în prima clipă, pînă ce 
ochiul se adapta mărimilor, păreau nereale. 

În mijlocul sutelor de oameni, maistrul Golgota se mișca 
mecanic, unde-l duceau pașii, de la o echipă la alta, fără să 
vadă, fără să audă, rămas parcă în ceaţă. Se dezmetici numai 
cînd dădu nas în nas cu inginerul Staicu, care tocmai sosea, 
transpirat, cu servieta în mînă. 

— Bună dimineața, tovarășe! zise acesta, aferat și plin de 
importanţă. Vino puţin încoace! 

Se îndreptară spre Dunăre, ca să iasă din drumul oamenilor. 

— Mi-au făcut-o, lua-i-ar dracu! izbucni maistrul Golgota, 
nemaiputind să se stăpinească. Ehei, fătul meu, așa e cînd te 
încrezi în alţii! 

Ultimele cuvinte cuprindeau o dojană adresată de-a dreptul 
tinerelului: nu fusese el unul dintre aceia care îi dăduseră 
speranţe, nu susținuse pînă ieri că directorul nu se mai întoarce? 
lată-l că se întorsese. Ba încă mai sigur pe el ca niciodată! 

La acest gînd, ceva în mintea maistrului Golgota tresări, un fir 
al atenţiei se trezi din amorțeală și începu să zvicnească: Dar de 
ce venise pe furiș, sărind gardul? Surpriza de a-l întîlni cînd nu 
se așteptase, apoi furia, necazul îl opriseră să se întrebe din 


prima clipă: Ce însemna furișarea? Venea de la București? 
Atunci ce căuta pe Dunăre atit de dimineață? Pe malul celălalt 
nu mai avea la ce se duce, reparația la șlepuri și ceamuri se 
terminase, baraca era demontată, uneltele aduse înapoi — 
rămăsese doar balta. 

— Nene Golgota, zise inginerul Staicu, folosind limbajul intim, 
de acasă, crede-mă că nu știu ce s-a întîmplat, cine și-a băgat 
coada. Dar lucrurile n-au să rămînă așa; înțelege că nu se 
poate! 

— Uite că s-a putut! 

— İşi rupe gitul! Imi pare rău, dar asta-i situaţia. Păcat de 
munca oamenilor și de banii statului. Chiar dacă nu se surpă 
cala, șlepurile n-au să fie gata înainte de inundaţii. Ești și 
dumneata în meserie, ai experiență, dă-ţi seama că nu se 
poate! 

— l-auzi ciocanele! Ai văzut la Arici cîte nituri bate? 

— Ei, tocmai asta e! De aia te-am chemat încoace! Uite ce e, 
tovarășe Golgota, eu îmi fac datoria cinstit, nu ţin nici cu unul, 
nici cu altul: ţin cu ministerul care m-a trimis aici și-mi dă leafă. 
Dumneata ești plătit de șantier, înțeleg, datoria dumitale ar 
putea să ţi se pară că-i alta, dar dacă ţii cu șantierul, înșeli 
statul. 

— Eu ţin cu poporul muncitor, tovarășe! răspunse maistrul 
Golgota, mecanic, formulă potrivită oricînd să se apere, fiindcă 
nu știa unde vrea să ajungă inginerul, ce cursă-i întinde, cu ce 
momeală îi unge nasul. 

— Și șlepurile ale cui sînt? 

— Ale noastre, ale poporului! 

Se priviră, cu un fel de mirare, ca și cînd se vedeau acum 
prima oară, și fiecare își zise în gînd, despre celălalt: „Măi, să 
fie-al dracului!“ 

— Atunci datoria dumitale, continuă inginerul Staicu, e să mă 
ajuţi; dacă aperi șantierul și acoperi greșelile, furi statul! 

— Tovarășe, sînt șeful calei și răspund de vase! Nu-mi face 
instructaj acuma, că-s vechi în meserie; pe mine nu mă 
păcălește nici dracu! Ce, mă cunoști de astăzi? Am lăsat pînă 
acum să treacă vreo greșeală, nu m-am luptat pentru calitate? 

— Foarte bine, tovarășe! Eu nu pot să le văd pe toate — și 
răspund cu capul. Am primit de la minister instrucţiuni noi, 
uite... (Inginerul deschise servieta și scoase o adresă lungă, pe 


cîteva pagini, din care citi, pe sărite, pasagiile mai importante:) 
„Vă facem cunoscut că, date fiind împrejurările speciale...“ Uite 
colea: „Controlul se va efectua cu toată rigoarea... Elanul 
muncitorilor, care merită toată admiraţia și lauda...“ Uite colea: 
„NU implică nici o indulgență din partea dumneavoastră“ etc., 
etc. Uite colea: „Veţi lua toate măsurile... vă atragem atenţia că 
orice abatere... Act patriotic... Răspundere...“ Asta e, tovarășe 
Golgota! Dă-mi o mînă de ajutor, nu pot să le văd singur pe 
toate! Unul bate nu știu cîte nituri pe oră, ca la olimpiadă, altul 
vrea să i-o ia înainte, Arici, Rogoz, Topor, dumneata îi cunoști 
mai bine; dar vorba e, cum le bate? Fii cu ochii la ei, tovarășe! 

— lată ce e, fătul meu, răspunse domol maistrul Golgota, care 
pînă atunci ascultase explicaţiile bănuitor, ca toți oamenii șireţi, 
dar cu mintea înceată, eu datoria mi-o fac, cum mi-am făcut-o și 
pînă astăzi, numai că niturile afară nu le dau; nu vreau să mă 
pun rău cu oamenii. De uitat mă uit, de văzut văd, de priceput 
mă pricep, pot să vin la dumneata, să-ți spun — uite, bădie, 
care-i situația — șlep cu șlep, tablă cu tablă, dar pe urmă, 
treaba dumitale! Ești străin de șantier, liber să faci tot ce îţi cere 
situația! Eu unul mai mult nu mă bag, eu respect munca 
muncitorului, tovarășe! 

Cu toate rezervele, alianţa veche era reîncheiată — Georg 
Staicu știa că are un om care să-i deschidă ochii, fiindcă, așa 
cum mărturisea singur, nu putea să le vadă pe toate, n-avea 
timp numai pentru șantier, era tînăr și dorea să se mai bucure 
puţin și de viaţă. lar instrucţiunile Direcţiunii generale erau clare 
și serioase; lipsea să spună: „N-avem încredere în ceea ce se 
face, cu siguranţă au să greșească — fii atent și înhaţă-i!“ 

— Eu plec, la unsprezece trebuie să fiu la gară, zise, privindu- 
și ceasul cu nervozitate. Trece tovarășul inginer Munteanu, mi-a 
telefonat să-l aștept pentru comunicări importante; n-are timp 
să se oprească... 

— Bine, tovarășe! 

Maistrul Golgota nici nu auzi explicaţia —  ducă-se, 
flușturaticul! — era supărat și pe el, ca pe toată lumea astăzi — 
și pîrîitul ciocanelor făcea să i se clatine capul. Porni pe malul 
Dunării, de-a lungul săpăturilor încă neterminate, lăsînd vuietul 
în urmă; vroia să se mai dezmeticească. La gard se opri, își 
rezemă coatele pe sîrmă, între ghimpi, să nu se agațe, și 
rămase așa, rumegiîndu-și necazul. Abia mai tîrziu văzu barca, 


legată de salcie, deși o avusese tot timpul în față. Creierul i se 
dilată deodată, zvicnindu-i sub ţeastă: asta era va să zică 
explicaţia, iată-l de unde venea azi-dimineaţă! Işi petrecea 
noaptea cu fetele din șantier — ce fel de fată și de muncitoare o 
mai fi și asta!? Nu-i greu să faci ce-ţi place cînd ești director și ai 
în mînă pîinea și cuțitul: tu o tai, tu o împărți, fiecare vrea de la 
tine o bucată mai mare, mai rumenită. Cine are curaj să ţi se 
împotrivească? Ei, atunci, așteaptă, tovarășe! 

Maistrul Golgota cugetă care din cele două metode s-o 
folosească, spre a trage cît mai multe foloase: să-l sape, sau să-l 
intimideze?... Pe amîndouă în același timp — combinate! 

Și porni spre birouri, cu o îndrăzneală pe care nu i-o putea da 
decit dezamăgirea venită prea dintr-o dată. Ceea ce era în 
gîndul lui fusese destul de bine ascuns ca să-l fi bănuit cineva 
pînă astăzi. De aci înainte, maistrul începea să-și piardă 
abilitatea... 

În drum, îl întîlni pe Marchidan și-l opri, apucîndu-l de un 
nasture. 

— Am o vorbă cu dumneata; dar nu aici. Ești diseară acasă? 

Inginerul se făcu galben. 

— Sînt foarte ocupat, tovarășe Golgota, vezi și dumneata, 
muncesc pînă noaptea. 

— Atunci duminică! 

— Duminică merg la o nuntă, cu nevasta. 

Maistrul pocni din măsele și porni mai departe; avea ceva mai 
grabnic de făcut deocamdată. 

Directorul nu era în birou; dar unde? 

— În șantier, tovarășe! 

— Dumneata știi cine sînt eu? 

— Tovarășul maistru Golgota. 

— Şi-n afară de asta? 

Ştia și secretara, ca toţi ceilalţi, ce era el în afară de asta, dar 
nu-i venea în minte, o zăpăcea tonul aspru, neîmblinzit — 
degeaba îi suridea cu grație. 

— Dumneata prea te parfumezi, tovarășă! Mai deschide 
fereastra, că dacă vine aici un muncitor, varsă! 

Intră în biroul directorului, ca la el acasă, și trinti ușa: 
secretara direcțiunii trebuia să-i cunoască importanța. 

— Ce-i, tovarășe Golgota? îl întrebă Matei, cam după un sfert 
de oră, cînd se întoarse. 


Avea în mînă un nit cu capul rupt, pe care îl puse atent 
deasupra unei mape. In urma lui veneau doi muncitori, murdari 
de rugină și de cărbuni pe miini, pe față: Mirea, nituitor, șeful 
echipei a șaptesprezecea, care lucra la șlepul nr. 4, și ajutorul 
său, Varga Aurel, un om tînăr, dar cu fața bătrînicioasă... 

— Am o treabă cu dumneata, răspunse maistrul, încurcat de 
prezenţa martorilor. 

— Mai bine te-ai duce pe cală să vezi ce face inginerul Staicu! 
Staţi jos, băieţi! 

Cei doi muncitori se așezară pe fotoliile de catifea ruginie care 
încadrau măsuţa din fața biroului; pe unul din ele șezuse pînă 
acum maistrul Golgota, care, prin forța lucrurilor, rămînea în 
picioare. Privi salopetele murdare ale muncitorilor și se înroși la 
faţă. Dacă vroia să stea jos, trebuia să se ducă tocmai la 
scaunul de lîngă fereastră; nu putea să se mai așeze pe birou, 
ca la inginerul Baciu. 

Matei luă două coale de hirtie și le întinse oamenilor. 

— Scrieţi cîte o declarație! 

— Ce să scrim în ea? 

— Totul, cum s-a întîmplat: „Azi, 2 octombrie, la ora...“ Ce oră 
era? 

— Poate să fi fost zece. 

— „La zece dimineaţa, trecînd pe la locul nostru de muncă, 
tovarășul inginer Gheorghe Staicu s-a oprit și...“ Ce ţi-a spus? 

— A spus: „Dă jos nitul ăsta!“. 

— S-a uitat la toate? 

— Nu; a luat unul, la nimereală. 

— Atunci scrie: „...S-a oprit și mi-a cerut să scot un nit, la 
întîmplare, fără să-l examineze și fără să-l aleagă“. Așa a fost? 

— Da, tovarășe Matei! 

— Atunci scrieţi!... la uită-te la nitul ăsta; ce părere ai, 
tovarășe Golgota? 

— Așa e greu să spui, dacă nu-l vezi cînd îl dă afară. 

— Ba nu-i greu; privește, n-are nici un grad, nici un riz, gaura 
a fost bine alezată. Corpul e perfect cilindric și presat egal, iată, 
se vede c-a ieșit forțat, ca pe ţeava puștii... A ieșit ușor, Mirea? 

— Nu; l-am bătut cu dornul! 

— Auzi, tovarășe maistru? Un nit prost se mișcă, îl dai afară 
cu degetul! 


Maistrul Golgota ridică din umeri și zise, cu o ironie 
disimulată: 

— Se vede că dumneavoastră cunoașteţi mai bine! Se poate... 

— Dar dumneata ce păzești aici? Ca șef al calei, care-i datoria 
dumitale? 

— Să supraveghez lucrul, nu pe tovarășul inginer Staicu. Eu 
apăr dreptul muncitorilor, tovarășe director! răspunse maistrul, 
aruncînd o privire celor doi oameni aflaţi de faţă. 

Aceștia nu-l auziră, își scriau declarația, încruntaţi, puţin timizi 
și cu multă gravitate. 

— Dacă-i așa, izbucni Matei, apără-i de inginerul Staicu, care- 
și bate joc de munca lor! Ai dovada în faţă! 

Pe urmă se stăpiîni; nu-i plăcea maistrul Golgota, și antipatia 
lui era veche, nu de astăzi, dar recunoaștea că în unele privinţe 
rămînea un om de ispravă; știa să organizeze și să însuflețească 
masa, muncitorii îl aleseseră în comitetul de întreprindere, îl și 
sprijineau — lui nu-i era îngăduit să uite toate acestea. 

— Ce vroiai să-mi spui? întrebă calm, după ce puse nitul într- 
un plic și-l lăsă pe masă. 

— Am ceva numai cu dumneata. 

— Atunci așteaptă! 

Muncitorii își terminară de scris declaraţiile. 

— Mulţumesc, băieţi! Și-acum duceţi-vă repede la lucru; aţi 
pierdut aproape un ceas cu prostia asta. 

— Nu-i nimic, l-om cîştiga noi într-un fel, doar să nu ne mai 
zădărască!... 

— Spune, tovarășe Golgota! 

Maistrul șovăi; timpul de așteptare făcuse să-i treacă 
îndrăzneala, părea cam dezumflat, se gîndi să renunţe, să 
folosească doar calea cealaltă: săpatul. Dar pe urmă îi dădu 
drumul, nu pentru altă cauză decit că se pomeni cu mintea 
goală, în imposibilitate să găsească un pretext vizitei lui 
neașteptate. Se uită la ușa capitonată, erau singuri, fără nici un 
martor — și cu primul cuvînt îi reveni tot curajul. 

— Tovarășe director, zise, sprijinindu-și mîinile grele în 
cristalul de pe birou și aplecîndu-se înainte, cu o mină 
batjocoritoare și tainică, am o vorbă cu dumneata, așa, între noi, 
ca bărbații... 

Intoarse încă o dată capul spre ușă, apoi, aplecîndu-se și mai 
mult, continuă, cu privirea ţișnind printre pleoape: 


— Cam frig dimineaţa pe Dunăre, așa e? 

Matei clipi nedumerit, dar în momentul următor înţelese totul, 
dintr-o dată. Păru descumpănit, o ușoară îmbujorare îi coloră 
fața. Golgota fu sigur că l-a dat gata și rînji cu satisfacţie. Insă 
Matei șovăi numai fiindcă nu știa ce să facă: să-l scuipe în obraz, 
să-l îmbrîncească pe ușă sau să se stăpinească? Se stăpini și, 
aplecîndu-se și el peste birou, pînă ce fură foarte aproape, 
răspunse, cu o mare seninătate: 

— Cam frig, dar nu-mi pasă! 

Se priviră; maistrul Golgota începu să clipească. 

— Să nu răcești! biigui, derutat, căutînd cu ochii cînd la ușă, 
cînd la fereastră. 

Matei ieși de după birou, se apropie de el și răspunse 
privindu-l în față: 

— Nu-mi purta de grijă! Nu-s așa de slăbănog ca să răcesc 
numai din asta! 

Erau la jumătate de pas unul de altul. 

— Eu, cînd o fi să-ţi spun ceva, continuă Matei, ridicînd puţin 
glasul, am să-ţi spun cu martori!... Haide, tovarășe Golgota, du- 
te la treabă! Și dacă îţi place să pîndești, pîndește pe alţii! 


Într-o după-amiază, sîmbătă, către ora patru, la poarta 
șantierului se prezentă o cucoană, mare, înaltă, cu sulemeneli 
groase pe tot obrazul, cu o pălărie mică în boruri și cu calota 
înaltă, gen „amazoană“, cu două nurci năpirlite la git și cu 
poșetă neagră... 

— Unde mergi dumneata, doamnă? o întrebă portarul, văzînd- 
o că-i trece înfiptă prin față. 

— La tovarășul director al dumneavoastră. 

— Păi crezi că aici se intră așa, vraiște? Cine sînteţi și cu ce 
treabă? 

— la te uită cum te iscodește! ripostă cucoana, indignată. Mi- 
e nepot, tovarășe! 

Cu toată vigilenţa pe care își propusese s-o aibă, portarul se 
fistici — rudă apropiată cu directorul, nu putea s-o jignească — 
și cucoana îi scăpă, dibace... 

Pe la ora cinci, așteptarea prelungindu-se prea mult, tovarășa 
Lenuţa începu să sune telefonul, căutîndu-l pe director prin 
ateliere, la trasaj, la cazangerie, pînă ce află că era pe cală. 

— Rugaţi-l cineva să vină la birou; îl așteaptă o... cucoană! 

Matei veni după cinci minute, destul de nedumerit de această 
vizită neașteptată. 

— Cine-i? o întrebă pe secretară. 

— 0... doamnă. Are treabă cu dumneavoastră. 

— Unde e? 

— Am poftit-o în birou; așteaptă de la patru. 

Cum deschise ușa, îl izbi fumul de tutun, așezat în straturi; 
nefiind fumător, cei care veneau să-l vadă își luaseră obiceiul să 
stingă ţigara afară. Cucoana fumase zdravăn, ţigări proaste, al 
căror miros răcit îţi strîimba nasul. 

Înainte de a-i spune bună ziua, Matei merse drept la geam și 
deschise larg amîndouă canaturile: cu pălăria de amazoană și cu 
nurcile caraghioase, vizitatoarea îi păruse de la întiia privire 
antipatică. 

Ea se ridică, înaltă, și, întorcîndu-se spre el, îi întinse mîna, de 
la distanţă, ţinînd-o sus, în așteptarea gestului galant pe care îl 
fac bărbaţii, în timp ce își spunea numele, cu glasul sclifosit ca și 
obrazul: 

— Apostolescu! 

Apoi se așeză, puţin surprinsă că bărbatul nu-i sărutase mîna, 
ci i-o trăsese în jos, cam necioplit și aspru. 


— Ce treabă ai cu mine, tovaraâșă? 

Cucoana se așeză, căută o ţigară, sună cutia de chibrituri și îl 
privi, cu un reproș galeș. 

— Ești grăbit? Stai jos, maică! 

— Nu te supăra, tovarășă, dar sîntem în orele de serviciu și 
am treabă. 

Ea îl privi, curioasă, fără grabă, cu un zîmbet de admiraţie; pe 
urmă scăpără chibritul și oftă, melancolică. 

— Ești oacheș! Mi-am închipuit eu! Ei, bată-te să te bată! 

— De unde vii dumneata... doamnă? Și cu ce treabă? 

Cucoana trăgea din ţigară și-i slobozea fumul în faţă, 
cercetîndu-l mai departe, zimbitoare și curioasă; întrebările lui 
n-o interesau, parcă se adresau altcuiva. 

— Ai dat-o gata! spuse și cu reproș, și cu admiraţie. Dar lasă, 
că și eu să fi fost!... Ce mai, are de ce să te placă! 

Nedumerirea, stupoarea lui Matei nu mai apucară să crească; 
ultimele vorbe, revelatoare, îl izbiră ca o palmă, făcîndu-l să se 
înroșească. 

— Dar... cine ești dumneata? 

— Las c-ai ghicit, maică! 

Și vizitatoarea trase din ţigară, adînc, cu patimă, fără ca 
zimbetul galeș de complicitate să-i fi dispărut de pe faţă. 

Într-adevăr, nu era greu să ghicească. 

— Ce dorești de la mine? 

Ea parcă nu auzi, dădu drumul la fum, fără grabă, și la urmă 
oftă încă o dată. 

— Ce pot eu să fac? Dacă te place, te place, și gata!... Cît 
cîștigi dumneata, maică, bașca de leafă?, că leafa!... 

Matei înfruntase multe primejdii în viaţă, trăise cu ele laolaltă; 
acum se afla prima oară într-o situaţie în care nu știa ce să facă. 

— De ce-ai venit aici? întrebă, printre dinţi, privind cu 
neliniște, poate cu lașitate, ușa capitonată. 

— E, numai așa, să ne cunoaștem, să te întreb de una, de 
alta. Înțelegi și dumneata, mi-e nepoată, nu pot s-o las în voia 
soartei. A, nu, maică, nu te întreb dac-o iei de nevastă, nu sînt 
de modă veche, au trecut vremurile alea. Acum e altfel... 

— Dacă dorești să-mi mai spui ceva, spune repede și pleacă! 
Am treabă. 

În loc să se grăbească, vizitatoarea scoase o nouă ţigară, o 
aprinse și începu s-o morfolească. 


— Păi ce să-ţi mai spun, maică? Dacă te iubește, te iubește, ai 
dat-o gata! Da uite că eu alt sprijin decit pe ea nu am în lumea 
asta. 

— Nepoata dumitale a plecat de mult de acasă, și a avut 
destule motive! Îi cunosc viaţa. 

Cucoana protestă, indignată: 

— Vai, maică! 

— Dacă mai stărui și dacă nu pleci îndată, te dau pe mîna 
poliției de moravuri! 

Găsise tonul potrivit, își recăpătase calmul. Era în drept să 
încheie cu un cuvint și mai aspru, dar îl oprea simțămiîntul 
apăsător că femeia aceasta groaznică era totuși mătușa fetei pe 
care el avea datoria s-o apere. 

În loc să plece, mătușa începu să scîncească; 

— Și eu cum rămîn, văduvă, săracă, singură și neajutorată?! 
Că dacă am crescut-o și mi-am rupt de la gură ca să-i dau ei, și 
să-i fac educaţia, am și eu drept la un sprijin, dragă... tovarășe. 
Dumneata ești om deștept, că dacă nu erai deștept, nu te-ar fi 
pus aici, director, fără carte, și nu te-ar fi plăcut ea, că mulţi au 
curtat-o, care de care mai darnic. Pe dumneata te ascultă, dacă 
îi spui să treacă Dunărea înot o trece și pe sub gheaţă; spune-i 
să vină acasă, că sînt singură, și are odaie frumoasă. 

Se opri brusc, se șterse la ochi și-l privi în faţă, hotărită și 
ademenitoare, dezvăluindu-și, în sfîrșit, gîndul care o adusese 
încoace: 

— Mută-te la noi, maică! Stai în camera de la faţă, a dumitale, 
cu fișă de imobil, nu poate să spună nimeni nimic, că lumea atit 
așteaptă, să birfească. Pe urmă, ce face omul în casă e treaba 
lui, nu-l vede nimeni, că d-aia-s jaluzele la fereastră... 

Se înveseli auzindu-și glasul; ideea, așa exprimată, i se părea 
chiar mai ademenitoare decît își închipuia cînd o rumegase. 

— Și dacă vreţi, vă gătesc, vă spăl, am grijă de toate. Seara, 
treaba voastră!... 

Matei ieși de după birou, se repezi la ușă, o deschise, gata să 
rupă clanţa, și răcni, fără să-i pese că putea să-l audă secretara 
și alţii: 

— leşi afară, hoașcă! leşi numaidecit, codoașă bătrină, 
spurcato, că îţi rup oasele. 

Cucoana ieși fuga, tare înspăimîntată. 


Nu auzi decit secretara; ușa de la biroul lui Ilie Conţu era 
închisă, nu scoase nimeni capul, dar tovarășa Lenuţa, care 
sărise în picioare, speriată, fiindcă nu-l mai auzise pînă acum pe 
director să răcnească, rămase mută de admirație. 

Stătea așa, privind fascinată ușa care se închise zgilțiind 
pereţii și tavanul, cînd auzi soneria, emițind o chemare 
nervoasă. Se repezi dincolo, atit de îmbujorată, de parcă ar fi 
fost o fecioară la prima întîlnire de dragoste. 

Matei stătea în spatele biroului, calm în aparenţă, dar ea îl 
simţea că vibrează, cunoștea bărbaţii; dacă l-ar fi atins cu mîna 
ar fi scăpărat scîntei, ca părul pisicilor încărcat de electricitate. 
Ochii lui, atit de limpezi, că te-ai fi așteptat să lumineze perna 
pe care își punea seara capul, erau acum tulburi, mai negri ca 
norii de furtună de la miazănoapte. 

— Pe unde a intrat femeia asta? 

Tovarășa Lenuţța nu răspunse; îl privea fermecată. 

— N-auzi? Pe unde a intrat femeia asta? 

— Pe... pe la poartă. 

— Comunică la serviciul personalului: portarul să fie amendat 
cu salariul pe o zi. Notează! 

Secretara rămase ţeapănă. 

— Ce mai stai? Pleacă! 

După un minut, soneria o chemă iarăși. 

— Ai comunicat amenda? 

— Nu; tocmai vroiam... 

— Anuleaz-o!... Tovarășul Conţu e aici? 

— Da. 

Oare auzise? Și dacă auzise, ce-ar fi putut să creadă? 

— Ce face? 

— E lume multă la dînsu. E și cineva de afară, nu l-am mai 
văzut pînă astăzi. Mi se pare că... 

— A, da, știu! Au venit de mult? 

— De la două și jumătate. A intrat și tovarășul Donos 
adineaori. 

— Bine; du-te și-ţi vezi de treabă! 

După plecarea secretarei, Matei se așeză pe scaun și rămase 
așa, împietrit, parcă fără gînduri, pînă la ora șase, cînd auzi 
afară glasurile muncitorilor, pașii grei îndepărtindu-se spre 
poartă; sîmbata nu mai înceta lucrul la patru, continua încă 
două ore, ca în zilele celelalte. 


Mișcarea oamenilor afluind spre ieșire stirnea același tumult 
ca al sloiurilor care se îngrămădesc în zăpoare, dar era caldă, 
vie, bogată. Dură aproape o jumătate de ceas și Matei o ascultă 
ca pe o muzică tonică — marșul viguros al bărbaţilor —, pînă ce 
se pierdu în depărtare, topindu-se în celălalt tumult, mai vast, al 
orașului... Fiecare din ei se ducea acasă, unde-i așteptau apa 
încălzită, rufele curate, cina de sîmbătă seara, pacea și 
mulțumirea căminului: părinţi, nevastă, copii, neamuri — familia 
unită, apărată de ziduri indestructibile, ca o cetate... 

Curînd după aceea, secretara își băgă capul pe ușă, sfioasă. 
Trecuse ora serviciului; de ce nu plecase? 

—  Tovarășul Conţu întreabă dacă poate să vină pînă la 
dumneavoastră. 

Conţu?... Da, avea și el o familie, i-o cunoștea, o femeie cam 
trecută — nu dusese viaţă ușoară —, dar modestă, harnică și 
cinstită, uitîndu-se la bărbatul ei ca la icoană... Doi copii, cam 
ștrengari, cam neastimpăraţi — mai bine așa decit să doarmă 
de-a-n picioarelea și să le măniînce ciinii din traistă... li știa, le 
dusese bomboane... Știa și casa, reduta familiei, îi cunoștea 
tihna, o pizmuia citeodată... 

— Tovarășul Conţu întreabă... 

— Spune-i că vin eu acolo, îndată! 

Își trecu mîinile peste faţă, gestul cu care dimineaţa omul își 
alungă somnul și se leapădă de visele rele. Ce să caute llie 
Conţu aici, unde stăruia amintirea acelei scene dezgustătoare? 

Străbătu anticamera; mirosea a parfum proaspăt — tovarășa 
Lenuța, cu poșeta deschisă pe birou, cu ochii într-o oglinjoară, 
își dregea sulimanurile. 

Dincolo, la Ilie Conţu, dispăruse parfumul din alte zile, stăruia 
un aer greu, fum de tutun, nădușeală, răsuflare umană; erau 
adunaţi prea mulţi oameni. În mijlocul încăperii stătea, în 
picioare, cu fața la masa de conferințe, Ana Odeta, palidă, 
aruncînd priviri speriate de la unul la altul. 

Era cu spatele la ușă, dar cînd intră Matei, îl simţi — ceilalţi 
cîți ședeau jos se ridicară în picioare, și ea se surpă, ca și cum ar 
fi auzit cum cade un cuţit rece de ghilotină, s-o izbească în 
ceafă. 

În faţa ei, la masă, ședea un străin, îl vedea azi prima oară, cu 
vrafuri de hirtii la îndemiînă, în care se uita, nota, în timp ce-i 
asculta răspunsurile la niște întrebări pregătite din vreme: „De 


la ce dată pînă cînd ai făcut serviciul la magazie? De ce ai cerut 
mutarea la sala de trasaj? De cînd îl cunoști pe Uică Aristide? 
Cine a cubat cheresteaua? Ai avut în acel timp vreo bănuială?...“ 

Într-un colţ al mesei ședea contabilul-șef, Mititelu, urmărind 
cu ochii vii, ca spectatorii la jocul de tenis, cum zburau 
întrebările și cum veneau răspunsurile, ca mingile albe ale 
jucătorilor. 

Alături era Ilie Conţu, în picioare, aplecat în faţă și sprijinit cu 
coatele pe masă — tocmai bine pentru un om scund de statură. 
Avea alte haine, noi, de stofă mai bună, verzuie, pantofi galbeni, 
pe puncte, dar lustruiţi lună, cămașă bej, cravată maro — toate 
culorile îmbinate cu destulă armonie — și o floricică galbenă 
uitată la butoniera reverului. 

În colţul din dreapta al camerei stăteau în picioare, înghesuiți 
unul în altul, patru oameni, și între ei, cel mai înalt, era Uică, 
șeful magaziei; fuseseră aduși pe rînd, unul cîte unul, fără să 
știe scopul convocării, dar acum, după privirile rătăcite pe care 
le aruncau în jur, se înțelegea că își aflaseră soarta și drumul. 

Cînd intrase, Ana Odeta dăduse ochii mai întîi cu Firicel — era 
și el acolo, împreună cu un muncitor mai vîrstnic, de la atelierul 
de tîimplărie. Stăteau la ușă, încadrînd-o, înfipţi cu picioarele în 
dușumea, ca niște santinele. Firicel îi făcuse un semn liniștitor 
cu capul și îi zimbise deschis, cu prietenie... Atunci de ce-o 
aduseseră aici și ce însemna interogatoriul? 

La venirea lui Matei, omul străin se ridică, se ridică și Mititelu, 
iar Ilie Conţu păși spre mijlocul camerei și făcu prezentările: 

—  Tovarășul director al șantierului, tovarășul procuror 
Mănescu... 

Matei auzi glasul care spunea numele ca și cum ar fi fost 
pornit de pe altă lume. La un pas în spatele lui era Ana Odeta, 
trecuse pe lîngă ea, îi simţea tremurul... 

— Vă rog, continuaţi! zise, după ce strînse mîinile. 

Procurorul își scoase ochelarii și, în timp ce-i ștergea cu 
batista, fața lui, foarte albă, rotundă, se arătă obosită și blîndă. 

— Am terminat! De altfel, pricina era lămurită dinainte; 
tovarășul Conţu ne-a dat-o, cum se zice, mură în gură. 

Se așeză, își puse ochelarii și se uită la Ana Odeta. 

— Poţi să te duci, domnișoară! Îţi mulțumesc; nu ai nici o vină. 
Dar, te rog, deocamdată nu spune nimic, nimănuia. 


Matei rămase nemișcat lîngă masă. N-o privi — parcă îi era 
frig, și-l apăsa o greutate în trup, ca și cînd ar fi dus un sloi uriaș 
pe umeri. 

— Ba eu găsesc că o vină tot are! protestă llie Conţu, deși nu 
cu prea multă convingere, nici cu prea mare asprime. Datoria ei 
era să vadă și să spună! 

— Lipsă de vigilenţă! 

Vorbise Donos, întorcînd capul și zimbind, cu un amestec de 
oboseală, de tristeţe și de ironie. Matei nu-l văzuse pînă atunci; 
stătea în picioare, la fereastra din fundul biroului. 

Ilie Conţu încuviinţă: 

— Tocmai așa, tovarăşi! 

— Lasă, nea llie! Vigilenţă ai avut și dumneata, au avut și alţii, 
destulă. Nu-i cere mielului să te păzească de lup. Ce vrei? — 
fata asta venise în șantier abia de trei zile! 

Donos ocoli biroul și, apropiindu-se de Ana Odeta, îi puse 
protector mîna pe umăr — gestul pe care nu-l făcuse Matei 
adineaori. 

— Du-te! îi spuse, cu un glas pe care prietenul său îl auzea 
acum prima oară, glas bărbătesc, dar încălzit de afecţiune. Nu fi 
mîhnită; era nevoie să te întrebe, dar nu te-a bănuit nimeni. Hai, 
rizi puţin, îţi șade bine! Și să știi, toată lumea e mulţumită de 
munca dumitale! Du-te, cu bine! 

Matei se uita în jos, neîndrăznind să ridice privirile, stăpiînit de 
un sentiment ciudat, semăniînd într-un fel cu remușcarea, într-un 
fel cu gelozia. „Deci el n-a aflat încă — se gîndi — nu s-a găsit 
pînă acum nimeni să-i spună! Am să-i spun eu, ca să știe!“ 

— Acum totul pare foarte simplu, tovarășe director, vorbi 
procurorul, în timp ce-și tria hiîrtiile. Dar cred că tovarășul Conţu 
a nădușit mult pînă să prindă urma. Sustragerea e combinată 
așa de bine, că în mod normal n-ar fi trebuit s-o descopere 
nimeni... 

Donos, care între timp își reluase locul la fereastră, de unde 
asculta nesimţit de nimeni, interveni cu mirare: 

— Normal?! Erau ochi care îl urmăreau de multă vreme! 

— Spun normal, din punctul de vedere al lui Uică și campania. 

Într-adevăr, nimeni nu putea tăgădui dibăcia magazionerului: 
măsurînd cheresteaua din depozit, cu prilejul inventarierii, sărise 
cîte un șir de scînduri la fiecare figură și scosese din scripte în 


total șaizeci și trei de metri cubi, ceea ce reprezenta economia 
sa personală. 

Dar cum pe poarta șantierului nu putea ieși nici o scîndură, 
fiindcă nu era pilă sau piatră de polizor, s-o pitească prin 
buzunare, găsise mijlocul să-și sustragă economia cu vagonul. 
La trei transporturi succesive, sosite în șantier după aceea, cîte 
un vagon fusese îndreptat, cu complicitatea unui șef de 
manevră din gara locală, pe altă linie și fusese descărcat în port, 
aproape de Agenţie, ziua-n amiaza mare. Lipsa lor nu putea să 
se observe, deoarece Uică avea în șantier, din știuta lui 
agoniseală, cantitatea de cherestea corespunzătoare. 

Dar asupra lui nu erau aţintiţi doar ochii lui Ilie Conţu; Firicel, 
căruia actualul șef al serviciului administrativ îi fusese maistru, 
se întilnise cu acesta pe un drum comun, deși nu-l cunoștea la 
fel de bine pe Uică, iar bănuiala lui pornea din altă parte. In 
cîteva rînduri, ridicînd material din depozit, băgase de seamă că 
magazionerul îl fura fără rușine; cantitatea dusă în atelier nu 
corespundea cu cea cubată: lipseau o dată trei scînduri, a doua 
zi patru — lasă-i pe tîimplari să facă economie, să nu risipească 
avutul poporului! Bine, economie, economie, dar așa, fără acte? 
Și dacă o fac eu, chinuindu-mă să împart scîndură cu calcul, să 
nu rămînă nici margini, nici capete, de ce s-o tăinuiești tu? Nu 
cumva îi schimbi destinaţia? lacă, vin dimineața, cu bonul 
semnat de șeful atelierului, contrasemnat de administrator și 
zic: „Repede, tovarășe Uică, mă așteaptă bandzeigul“. Se uită la 
bon, pe o parte și pe alta, să vadă dacă nu-i vreo șmecherie... 
„Fii serios, mă, eu am altfel de plaivaz și nu mă pricep să 
măsluiesc actele!...“ Dar haide! Măsori, cubezi, numeri: 
douăzeci și două de scînduri, puse jos, una peste alta — luaţi-le, 
băieţi! Nu le poţi duce pe toate dintr-o dată, și nici nu-ți trece 
prin minte să lași om să le păzească — unde? în mijlocul 
șantierului, pe lumină! Le-ai dus în atelier, te-ai apucat să le 
croiești, tai, îmbini, la urmă vezi că nu iese, n-ajunge materialul. 
Ce să mai numeri, ce să mai cubezi? Rumegușul și talașul? Te 
duci la magazioner, scărpinîndu-te după ureche. 

— Tovarășe Uică, mi-a ieșit mai puţin; n-am greșit socoteala? 

— Păi n-ai fost de faţă? 

— Și-acum ce fac? 

— Cumperi! Industria lemnului e aproape! 

— Din ce să cumpăr, din leafă? 


— Te privește! Îţi lipsește mult? 

— Vreo trei scînduri. 

— Ce să-ţi fac?! Na una de la mine... 

„Așa?!“ — gîndește Firicel, cu mirare. „Da tu de unde-mi dai? 
Ce, e depozitul tău? Nu cumva furi de la mine?“ 

Și tînărul se pune la pîndă, singur — dacă-i spui ucenicului, 
află tot șantierul. Și ce să vezi? cum ai dat colţul, Uică înhaţă 
scîndura de jos, luată de tine în primire, și-o pune în stivă la el. 
Va să zică, te fură — face economie!... 

Cînd vezi cu ochii tăi hoţul cum te fură, primul gînd care-ţi 
vine, dacă nu tremuri de frică, este să-l apuci de guler. Firicel nu 
era fricos, dar deodată în mintea lui se născuse o bănuială; ăsta 
nu fură doar de la mine, că nu-mi poartă, anume, vreo 
dușmănie. Și dacă fură și de la alţii, ce face cu atita economie? 
De scos din șantier, pe unde?... Aici se ascunde ceva, trebuie că- 
i o țesătură cu mai multe ițe, mare sforărie! 

Firicel se dusese la administrator, avea toată încrederea să-i 
spuie: 

— Meștere, ia ascultă aici și judecă... 

llie Conţu îl ascultase, înghiţindu-i vorbele ca pe găluștele cu 
prune — simțea apă în gură. La urmă îl apucase de mînă. 

— Nu sufla o vorbă, că nu știi cu cine-i înhăitat. Și iată, băiete, 
ce trebuie să faci tu, ca să-l înhăţăm bine.!... 

Ce făcuse tînărul tîmplar și modelist aproape că se știe. Acum 
păzea ușa, să nu încerce pungașul vreo prostie, că omul care a 
făcut una e-n stare să facă o sută pe urmă. | se cunoșteau toate 
urmele, cui vînduse cheresteaua, cine îl ajutase — complicii și 
tăinuitorii. 

Primul, cel din stînga, era Vizante, șeful atelierului de scule; 
funcțiunile lor în șantier nu aveau nici o legătură, lucraseră 
numai pe bază de prietenie, el mijlocise înțelegerea cu șeful de 
manevră, îi era văr, prin nevastă — om de încredere, din familie. 

In dreapta, o unealtă a amîndurora, Petcu, cam notîntol, 
judecîndu-l după figură — vinovat mai mult din prostie, fiindcă 
nu luase decit cinci mii de lei, ca să tacă din gură; habar n-avea 
la ce sumă se ridica potlogăria. Fusese manipulator la depozitul 
de cherestea, dar acum trecuse pe cală, distribuia cărbunii și 
nu-i mai picase nici un chilipir, fiindcă la marfa asta nu mai 
venea nimeni s-o fure. Oricum, îl aștepta pușcăria... 


Firicel se uita la al patrulea din ei, aflat în spate. Nu știuse 
nimic de el, în cercetările lui nu-i dăduse de nici o urmă — Uică îl 
declara acum complice. Încolţit de întrebările procurorului, 
dezvăluise, unul cîte unul, pe toţi cei la care ajunsese 
cheresteaua; Lalachi Panait, fost proprietar al unei fabrici de 
uleiuri (se știa că își construiește un barcaz, sub pavilion 
grecesc, ca să plece din țară) era clientul important; cumpărase 
cincisprezece metri cubi de stejar, un vagon, cu toptanul. 

Procurorul hotărise: 

— Mandat de arestare; va fi ridicat și anchetat astă-seară! 

Urmau alte nume, mușterii de importanţă mai mică, tîmplari 
din oraș, cu ateliere, oameni feluriţi, gospodari care își făcuseră 
garduri, sau șoproane — și cîte se pot face cu cheresteaua; unii 
luaseră mai mult, doi metri cubi, trei, patru, alţii cîte zece- 
douăzeci de scînduri. 

Și între ei era omul din spate, muncitor în șantier, pe care nu-l 
bănuia și nu l-ar fi bănuit nimeni. Îl chema Țiculeanu, era tînăr și 
plăcea fetelor fiindcă știa să cînte frumos cu acordeonul. Nu 
prea înalt, slăbuţ, cu obrajii supţi, cu fruntea înghețată, 
înfățișarea lui era acum tristă, nedumerită și demnă. Dar 
mărturisise, își recunoscuse vina: 

— Da, am luat trei scînduri de brad de la tovarășul Uică. 

— Tovarâș de hoție! 

Ilie Conţu nu cruța pe nimeni, și avea dreptate, că multe nopți 
nu dormise și multe zile nu-i priiseră prînzul și cina din cauza 
secăturilor. 

— Cit ai dat pe ele? 

— Nu i-am dat bani; i-am bătut dușumele la o odaie nouă. 

— Nu ești sudor? 

— Ba da; înainte am fost marangoz, cunosc timplăria. 

— Va să zică, n-ai dat bani! 

— Tot furt se cheamă! 

— De ce le-ai luat? 

— Am... am avut nevoie; făgăduisem să-i fac un dulăpior soră- 
mi. S-a măritat astă-vară. 

— Ştiai că sînt de furat? 

— Tovarășe procuror... 

— Tovarășul procuror nu e tovarăș cu tine. 

— Am avut o bănuială... 


— De ce ai tăcut din gură? Asta se cheamă complicitate și 
tăinuire. 

Țiculeanu își lăsase bărbia în piept, parcă într-un gest de 
încuviinţare: 

— Sînt vinovat! Pedepsiţi-mă după cum se cuvine. 

Cercetarea se terminase — era ora șapte, căzuse seara. 
Secretara își băgă capul pe ușă. 

— Tovarășe director, pot să plec? Mai aveţi de dat vreo 
dispoziție? 

— Un moment, tovarășă Lenuţa! 

Ilie Conţu dispăru în anticameră, unde nu rămase nici cît ai 
aprinde o ţigară; cînd se întoarse, avea părul gălbui puţin răvășit 
la tîmple... 

Procurorul se ridică și anunţă hotărîrea: 

— Se emite mandat de arestare împotriva lui Uică Aristide, 
Vizante Leon și Petcu Gheorghe, zis Petrescu Jorj. Țiculeanu 
Bucur va fi cercetat în stare de libertate. (Se întoarse și privi 
spre el, pe deasupra ochelarilor.) Eşti liber, dar rămii la 
dispoziția judecătorului de instrucţie. Nu ai voie să părăsești 
orașul, nu încerca să dispari, fiindcă îţi atragi consecințe grele. 

Țiculeanu înclină din cap,. supus, stăpînit de o mare 
deznădejde: o lacrimă neagră de funingine îi înţepenise lîngă 
gură. 

— In orice caz, interveni llie Contu, în șantier nu mai are ce să 
caute. Tovarășe director, vă rog dispuneți să fie dat afară! 

Matei nu răspunse; stătea în picioare, lingă masă, și avea 
simțămîntul că va fi luat și el la interogatoriu. 

— Stai puţin, tovarășe Conţu! interveni Donos, dezlipindu-se 
de fereastră și venind în faţa procurorului. 

Contrariat, llie Conţu prinse să-și netezească frizura, tic 
căpătat în ultima vreme; simţi abia acum părul răvășit la tîmple, 
de obicei lins, parcă lipit cu clei galben de tîmplărie, și mîna îi 
înțepeni, cum ar fi vrut să-și acopere o parte a trupului pe care 
nu trebuie s-o vadă nimeni. 

— Tovarășe procuror, vorbi Donos, nu cunosc legile; daţi-mi 
voie să vă pun o întrebare: cum se cheamă vina lui Țiculeanu? 

— Complicitate și tăinuire. 

— Pe ce se sprijină trimiterea lui în judecată? 

— A mărturisit singur. 


— Și dacă ar fi spus că habar n-are? S-ar fi putut prea bine să 
nu știe; pentru trei scînduri nu-ți cere nimeni factură. Reiese de 
undeva că Uică l-a prevenit: „Vezi, mă, scîndurile astea le-am 
luat din curtea șantierului“? 

— Firește că nu. 

— Dumneavoastră, care cunoașteţi oamenii, și mai ales 
răufăcătorii, admiteţi că Țiculeanu putea într-adevăr să nu știe? 

— Dar a mărturisit singur că avea o bănuială! 

— Vă întreb: dacă nu făcea această mărturisire? 

Procurorul ridică din umeri. 

— E adevărat, nu putea fi pus sub stare de învinuire! 

Deși nu înțelegea prea bine ce urmărește Donos, Firicel își luă 
îndrăzneala să spună ce avea pe inimă: 

— E păcat de el, tovarășe procuror! Băiat muncitor și cinstit, îl 
iau pe garanţie! 

Donos îi făcu semn cu mîna. 

— Așteaptă, lonică! 

Și, reîntorcîndu-se spre procuror, continuă arătindu-și cam 
încurcat și naiv nedumerirea: 

— Dacă în locul lui Țiculeanu ar fi fost unul învechit în rele, 
uns cu toate unsorile, și ar fi zis, revoltat, cu mîna pe inimă: „Eu, 
tovarășe procuror?! Vai de mine, n-am pus mîna în viaţa mea 
nici pe un cap de aţă!“, dumneavoastră nu puteaţi să-l puneţi 
sub urmărire. 

Procurorul făcu un gest de neputinţă. 

— Ce să fac? A mărturisit singur! Dar să sperăm că la proces 
judecătorii vor ţine seama de toate împrejurările. Să-și pună un 
avocat bun, și-o să-l achite! 

— Și dacă nimerește un avocat rău? De ce să depindă soarta 
lui de noroc sau de banii pe care-i are ca să-și plătească 
apărătorul? Și pînă atunci? Să fie de riîsul lumii? Să fie aruncat 
afară din șantier, cum cere tovarășul Conţu? 

Ilie Conţu se înroși, cu mîna la frizură. 

— Nu se poate, tovarăși! continuă Donos, adresîndu-se 
tuturora. Nu sînt avocat, dar îl apăr eu, și-or să-l judece tovarășii 
lui de muncă; poate o să-l mai usture, dacă nu l-a usturat destul, 
dar nu trebuie să-l lăsăm în voia nenorocirii. Asta e părerea 
mea! Fiecare am făcut în viaţa noastră cite o greșeală. Gîndiţi- 
vă la greșelile dumneavoastră și daţi-vă părerea! 


Pe Ilie Conțu îl urmărea, de adineaori, acest cuvînt: greșeală, 
greșeală... Pînă acum, crezuse că n-avea pe suflet nici una. 
Ceva se răsturnase în el prin vorbele lui Donos; părea în 
încurcătură. Era singurul hotărît să se opună, să-și săreze inima, 
că prea i-o fierseseră mult. Dar rămase ginditor — și tăcu. 

Țiculeanu fu scos dintre răufăcători. La prima adunare a 
șantierului, muncitorii aveau să-l judece — era altceva. Il 
judecau ai lui, nu tribunalul, nu-i deschideau cazier, nu-l scoteau 
în văzul lumii... 

— Du-te acasă și luni prezintă-te la lucru! îi spuse Donos. 

Pe urmă procurorul telefonă să vină poliţia, ca să-i ridice pe 
ceilalți. 

In ultima clipă, Uică se prăbuși în genunchi. 

— lertaţi-mă, tovarăși! Dau înapoi tot; am să muncesc cinstit! 
Finule, nu mă nenoroci, am nevastă și copii! 

Ilie Conţu izbucni, spumegiînd: 

— Nu-ţi sînt fin! 

Uică începu să-și dea cu pumnii în cap, plîngînd. 

— Tovarășe director, am muncit de dimineața pînă noaptea, 
aţi văzut... Tovarășe Donos, văd că ești un om bun; spune și 
pentru mine un cuvînt! 

Vizante, de alături, îi dădu un picior în fund. 

— Ține-ţi gura și nu mai boci! f 

Se făcuse tîrziu. Pe sală, Donos dădu peste Țiculeanu. Il 
aştepta, livid, cu ochi mari, albi, cu o lumină stranie, intensă pe 
chip. Nu îndrăzni să-i țină drumul — rămase, ca pînă atunci, lipit, 
ca de piatră, în zid. 

— Mulţumesc... tovarășe Donos! (Șovăi.) Nu-mi era de mine; 
soră-mea s-a măritat de curînd, bărbatul ei e asesor popular, la 
tribunal. Ce făceam dacă se nimerea să vin în fața lui? 

— Haide, du-te! A fost un vis rău, a trecut, dar nu-l uita 
curînd! 

— N-am să-l uit niciodată! Și n-am să uit ce-ai spus. De mine 
n-o să se plîngă nimeni, cît oi trăi; îţi jur! 

— Te cred fără jurămînt. 

Ilie Conțu ieșea din birou tocmai atunci; se opri lîngă ei, cam 
plictisit. 

— Mă Țiculene, îmi pare rău de ce păţiși! Și doar te știam că 
ești băiat bun!... Tovarășe Donos, aș vrea să-ţi spun un cuvînt. 

— N-ar fi mai bine s-o lăsăm pe luni? 


Donos nu se simţea în stare acum să mai asculte cuvîntul 
nimănui. 

— Fie și luni! încuviință Conţu, cu glasul scăzut. 

Pe de o parte părea chiar mulțumit. Fiinţa lui descumpănită se 
liniștise puţin. Dar după ce făcu doi pași, același gînd care îl 
adusese aici îl încleștă mai strîns. 

Matei intrase în birou și stătea la geam, acolo unde era locul 
lui Donos, obișnuit. Sîmbătă seara, ora opt — o barcă aștepta 
singură, ascunsă lîngă salcie, în cătina care făcea stufăriș — cea 
de a doua barcă a șlepului, adusă de Ana Odeta la remorcă, în 
amurg, cum erau înţeleși, să vină singur, ea să nu-l aștepte în 
frig. Era octombrie, și cerul ameninţa a ploaie la asfinţit — acum 
se făcuse în întregime de plumb. Fremăta, în fața ferestrei, 
castanul desfrunzit. Ce mulţi castani creșteau aici, pe străzi, prin 
parcuri, prin curți! 

— Tovarășe director... 

Ilie Conţu crăpase ușa, timid. 

— Aș vrea să vă spun un cuvint. 

Matei se întoarse spre el. În birou era întuneric; nu aprinsese 
lumina. Ardea doar becul din anticameră, desenînd silueta lui 
Ilie Conţu, dar lăsîndu-i în umbră obrazul neliniștit. 

— E ceva grabnic? 

— N... nu!... 

Făcu un pas înainte, fără să lase clanța din mînă, pe urmă se 
trase înapoi, ca și cum s-ar fi temut să se îndepărteze de ușă, 
reperul stabil. 

— AȘ fi vrut să vă spun ceva. 

— Spune! 

— Dar, știți, nu așa... E o chestiune de familie... Aș vrea să vă 
cer un sfat... 

Matei întoarse capul din lumină. Își lipi fruntea de geam. Era 
sîmbătă seara... Răspunse, cu o mare silă în suflet, cu o scîrbă 
fizică în trup: 

— Nu te supăra, să lăsăm pe altădată... Sînt obosit. 

Totul în el se împotrivea să meargă pe șlep astă-seară. 
Rămase la geam, nemișcat, pînă pe la nouă; atunci ieși, la 
poartă stătu pe gînduri o clipă, apoi, în loc s-o ia spre tramvai, 
se îndreptă spre stînga, luă în lung gardul șantierului și cobori; 
barca era acolo, auzea apa lovind-o ușor, clipocind. Se făcuse 
frig și simţea nevoia de căldură, nu doar de căldura care îi lipsea 


astă-seară. Însă nu se hotărî decît tîrziu; încă un ceas mai șovăi, 
singur pe malul Dunării, bătut de vînt. Ştia că e absurd să 
răsfringă asupra ei sila pe care i-o stîrnise femeia aceea; sub o 
atit de monstruoasă ocrotire, nimeni, oricită putere ar fi avut în 
suflet și oricît de multă curăţenie, nu putea să ducă o viaţă mai 
bună. Și din atitea încercări, după atita zbucium și silnicie, ea 
izbutise să-și salveze o prospeţime care dovedea de o mie de ori 
că adevărata ei fiinţă rămăsese tot timpul pură. Nu avea să-i 
aducă nici o învinuire și, chiar dacă ar fi avut vreuna, era prea 
tirziu să o judece în seara asta, după ce o primise, fără judecată, 
în prima... 

Era unsprezece noaptea cînd scoase barca din cătină. Cum 
puse mîna pe vislele atinse de mîna ei mai devreme, îi simţi 
apelul, atît de intens, încît vibrația lui devenea parcă mai 
sonoră, șoptindu-i la ureche: „Ce-i cu tine? Unde te-a dus 
Dunărea? Te aștept din clipa înserării — vino!“ 

Scara era lăsată, vintul o legăna ușor, și scîrțiitul frînghiei, atit 
de cunoscut marinarilor, îi umplu sufletul de nostalgie. Sus, 
înainte de a pune piciorul pe punte, văzu o umbră care îi ţinea 
drumul. 

Invelită în şuba cîrmaciului, cu capul ascuns în guler, Ana 
Odeta îl așteptase, în frig, ghemuită pe punte, în faţa scării — și 
adormise, cum dorm copiii, oriunde, cînd le-a venit ora 
somnului... 


Burniţase peste noapte, dar a doua zi, duminică, ieșise 
soarele, făcînd să se ridice la orizont reverberaţiile stinse ale 
toamnei. i 

La nouă fără cinci minute, Ana Odeta intră la Telefoane. In 
ajun primise la şantier un aviz de la Corabia, din partea 
unchiului Mihalis. Avea o ușoară neliniște, ca în fața unei 
telegrame care nu știi dacă îţi aduce vești bune, sau rele, dar 
nădăjduia să nu i se fi întîmplat nimic supărător bătrînului. 

Se apropie de ghișeu și întinse hîrtia operatoarei. Abia cînd 
simţi ochii ei, cercetînd-o, o privi mai bine; nu o recunoscu — o 
știa fără să-și amintească de unde. 

Ea îi zîimbi, cu un amestec de prietenie și stînjenire. 

— Nu mă ţii minte? Eu sînt Marieta! 

— Marieta?... 

— Maria. Ai fost la noi, astă-vară... 

— Soţia lui Costea? 

Nu înțelegea, nu putea să creadă. Fusese la ei acasă, șio 
primise cu dispreţ și cu dușmănie, iar acum îi zimbea, și, sub 
chipul prietenos, nu descoperea nimic din ce fusese pe el 
odinioară. Slăbise, avea fața subţiată, în schimb, gura căpătase 
o blîndeţe molcomă, care se transmitea obrazului, bărbiei, 
dîndu-le căldură și chiar gingășie; fruntea posacă, încruntată, 
dură, care distruge pe un chip femeiesc ultima licărire a 
farmecului feminin, se înseninase și părea mai nobil boltită, ca 
printr-o minune a anatomiei; ochii de viperă își pierduseră 
veninul, erau limpezi, vorbitori, scăldaţi în lumină. Totuși, 
întreaga ei fizionomie purta semnul unei tristeți reţinute, și 
tocmai acest văl de regret, de melancolie, îi umaniza trăsăturile. 

— Nu, nu te-aș fi recunoscut! mărturisi Ana Odeta. 

— Da, Corabia, a venit, drăguţo, da, dă-mi-l! 

Cît vorbi în microfon, încetă să suridă, chipul ei căpătă 
seriozitatea profesională, dar nici atunci nu-i descoperi Ana 
Odeta vreo urmă din asprimea care o jignise atit în seara aceea. 
Glasul ei, păstrat pînă azi în ureche, spart, vulgar, se limpezise, 
ca și privirea, părea emis de alte coarde vocale, te subjuga 
aproape ca o melodie, deși îl adresa, într-o formulă tocită de 
atita întrebuințare, unei colege de departe, necunoscută și 
anonimă. 

Pe urmă întinse capul spre ghișeu și zise, rugătoare: 

— După ce termini, mai vino puţin! Cabina a treia! 


Nu se întîmplase nimic rău. Ana Odeta se simţi deodată 
nespus de mulţumită de această dimineaţă; i se luase o 
greutate de pe inimă — grija bătrînului — dar i se mai luase una, 
care o apăsase de astă-vară. E bine să te împaci cu oamenii și 
cu lumea; viaţa îţi pare apoi mai frumoasă și mai ușoară. 

Unchiul Mihalis trebuia să mai întîrzie cîteva zile; o ruga să 
treacă pe la Agenţia societăţii franceze, să-l vestească pe 
domnul Almosnino și să-i ceară prelungirea învoirii... 

Reveni la ghișeu; în hol nu mai erau decît doi oameni, care 
așteptau liniștiți chemarea, clienţi de duminică, zi cînd 
ceasornicul nu măsoară timpul așa de necruţător ca peste 
săptămînă. 

Marieta se ridică, dădu gemulețul în lături și se rezemă, 
prietenoasă, de glaful ghișeului. 

— Ești tot la șantier? 

— Da. 

— Mulțumită? 

— Foarte mulţumită. 

— Se vede... 

Un pic de tristețe, fără invidie — și trecătoare —, topită apoi 
în căldura figurii. 

— Dumneata... ești de mult aici? 

— De două săptămini; trei luni am făcut școală. 

— Îţi place? 

— E o meserie. Întîi am vrut să mă fac infirmieră... lartă-mă o 
clipă... Da, Clujul!... Cine a cerut Clujul? Poftim la cabina întiia. 
Alo, Clujule!... Uneori e greu, dimineaţa, de la șapte la două, 
convorbiri multe, îţi vijiie capul. Dar merge! 

Întinse mîna, apucă braţul Anei Odeta, de deasupra cotului, și 
îl strînse ușor — în semn de afecțiune? de solidaritate feminină? 
După aceea întrebă, mai încet, ferindu-și privirea: 

— Pe Costea... l-ai mai văzut? 

— ÎI văd foarte rar. 

— Ştii că... 

— Ştiu; dar credeam că te-ai întors. 

— Nu m-am întors. 

— Stai la părinți? 

— Da, la mama. 

Ana Odeta șovăi. 

— Dar de ce-ai plecat? 


Poate n-avea dreptul să întrebe — poate că era datoare. 

Marieta își feri iar privirea. 

— Nu știu; dintr-o prostie. Stai puţin; alo, da, nu, dragă, nu ți- 
am cerut Livezenii; Pietroșița, cabina a doua, Clujul, am terminat 
— nu, nu mai e nici una... 

Cel ce vorbise la Cluj veni să plătească; Marieta fu ocupată 
cîteva minute, sfirșise convorbirea și cel de la cabina a doua; îi 
făcu semn Anei Odeta să nu plece; între timp nu mai apăruse 
nimeni, erau singure, soarele intra pe ferestrele largi dinspre 
strada Republicii, unde începea să se vadă lumea de duminică, 
ieșită la plimbare. 

— Mi-a luat Dumnezeu minţile... reîncepu Marieta. Eram 
geloasă, îl vedeam că umblă îmbrăcat bine, că se bărbierește 
într-una... 

— Ai fi vrut să-l vezi în zdrenţe? 

— Nu mai judecam; avea la birou niște fete, credeam că se 
dichisește pentru ele. Le uram, aș fi vrut să le scot ochii cu 
unghiile. Ziceam că vin la slujbă numai ca să fie între bărbaţi, 
să-i zăpăcească, să le strice casa... Alo, da, nu, tovarășe, e în 
tură după-masă; o găsești la ora două... Acum am văzut că e 
altfel; aici sîntem numai femei... Stau între ele, toată ziua, știu 
ce gîndeşte fiecare... 

— De ce nu te întorci acasă? 

— Mi-e teamă că nu mă primește. 

— O să te primească! L-am văzut, acum o lună, la 
înmormîntarea mătușii... 

— Pepa! 

— Da. Era abătut; îți simte lipsa... 

— Ti-a spus? 

— Nu trebuia să-mi spună... 

— Eşti așa de drăguță! Și aşa de bună!... Pot să-ți spun pe 
nume? Doar sîntem verișoare... Astă-vară m-am purtat urit cu 
tine! lartă-mă, eram geloasă pe toată lumea! 

Uşa se deschise, veneau oameni. 

— Mă duc! zise Ana Odeta. Îmi pare bine că te-am văzut și... 
(rise cu bucurie) și că nu te-ai mai uitat urit la mine! 

— Dacă vrei, vino să mai stăm de vorbă; miine sînt în tură 
după-amiază, de la două. 

— Nu pot în cursul săptămînii. Poate duminica viitoare... 

— Duminica viitoare sînt liberă. 


— Tocmai bine. Am să vin acasă. 

— Dar nu știi adresa! 

— Ba da, acasă... la voi. La revedere, Maria! 

Pentru Ana Odeta, nici duminica nu era ușoară: trebuia să faci 
tîrguieli, să deretice, să gătească, să-și spele salopeta și rufele, 
pentru toată săptămîna. Dar își rupse un ceas, din puţinele cite 
mai avea dimineaţa, și se duse la Costea. Nu simțea nevoia să-l 
vadă, era învățată să trăiască departe de neamuri — i se părea 
că ducîndu-se își face o datorie, faţă de el, față de Maria, faţă de 
semeni. 

Costea grebla frunzele căzute în grădină. Fu surprins, dar se 
bucură, mai mult decit se vedea pe figură; devenise posac în 
timpul din urmă. Ana Odeta își dădea seama că se surpă ceva în 
el și era mulţumită că venise la vreme. 

— Haide în casă, dar nu-i prea mare rînduială. 

— Știu! 

Ea zimbi — în suflet avea o ușoară ironie — zimbetul 
însemnînd solidaritatea cu femeia. Se gîndi să intre și să 
deretice puţin odăile; pe urmă renunţă, nu, era treaba și bucuria 
Mariei. 

— Costea, mi-ar place să stau la soare! 

El aduse două scaune și le puse între pomii unde șezuseră 
astă-vară. Numai că acum pomii aveau frunzele scuturate, 
lăsînd să se vadă cerul. 

— Ai venit cu vreo treabă? 

— Da; ţi-am adus un aviz telefonic. 

— Aviz telefonic? De unde pînă unde? 

— Am trecut pe la Telefoane. 

— la să-l văd! 

Nu-și dădea seama: Ana Odeta rise, în sine. Uneori bărbaţii 
sînt mai naivi decît femeile, sau gindul lor, așezat, ca vinurile 
vechi, caută adîncimea și n-au înţelegere pentru ceea ce e ușor 
și străveziu ca spuma șampaniei. 

Ea se căută în buzunarul bluzei. 

— Nu știu unde l-am pus; dar du-te, n-are importanţă. 

— Pentru ce oră era? 

— Azi, oricînd, pînă la două; sau miine după-masă... 

Privirea lui nedumerită o făcu să ridă. 

— Ascultă, Costea, tu nu știi că nevastă-ta e la Telefoane? 

— Ba da. 


Și abia după acest răspuns, Costea se înroși, pînă în albul 
ochilor. 

— Cum vrei! urmă Ana Odeta, cu glasul domol, ca o persoană 
matură și plină de înţelepciune. Dacă nu te duci, o să vină ea. 
Dar ar fi bine să vă întiîlniţi la jumătatea drumului. 

Pe urmă se ridică, să-l lase singur cu tulburarea lui, și porni să 
se plimbe prin grădină. 

— S-au făcut multe nuci? întrebă, de departe, fără să întoarcă 
privirea. 

Nu primi nici un răspuns; Costea rămăsese pe scaun. Repetă, 
mai tare, și cu o nesfîrșită voie bună ascunsă în inimă: 

— S-au făcut multe nuci? 

— Nuci? Da, le-am cules; destul de multe. Vrei să-ţi dau din 
ele? Am să-ţi trimit un sac, miine. Dar merele, mai cu seamă, 
sînt o minune! 

Ea merse mai departe, privind pomii; era liniște, cald pentru o 
zi de toamnă, și se simțea învăluită în fericire. După un timp, 
auzi pașii lui Costea în urmă; se opri, ca din întîmplare, dar nu 
întoarse capul. 

— Ai văzut-o? întrebă el, cînd ajunse alături. 

— Da. 

— Cînd v-aţi cunoscut, nu te-a primit prea frumos! 

— N-are importanţă; acum m-a primit bine. 

— Ce făcea? 

— Cam ce faci tu acuma. 

— Crezi că mai e supărată pe mine? 

— Nu; dar se teme. 

Se întoarse spre el; îi erau mai grave de data asta și vorba și 
privirile. 

— Costea, eu cred că multe din necazurile oamenilor ar 
dispare dacă ei ar avea curajul să spună altora ce le apasă 
inima. Du-te la Telefoane! 

— Chiar acuma? 

— Nu; cel mai bine ar fi puţin înainte de două... 

El îi puse mîna pe umăr. 

— Ana, am ţinut la tine... 

— Știu. 

— Dar niciodată n-am crezut că ești atît de deşteaptă și de 
bună. 


— Dacă mai spui ceva, mi se face frig; lasă-mă să mă bucur 
de soare! 

Costea zise: 

— Te cunosc; ești din neamul nostru: sfioasă cu oamenii și 
mîndră cu tine!... 

— Și mai cum? 

— Și puţin nebună! Dar lasă că e bine! Ana, sînt foarte 
bucuros! Am auzit că faci treabă bună! Te laudă toţi, mi-a spus 
Donos, și te iubește toată lumea. 

Ea se roși... E bine să te iubească oamenii, dar e splendid să-ţi 
și dai seama! 

— Acum mă duc, Costea! Am de făcut gospodărie. 

În drum spre poartă el se opri, nehotărit, și ezită înainte de a 
deschide gura: 

— Mă gindeam să nu-ți spun... Aseară a fost aici scorpia 
bătrînă. 

— Cine?! 

— Didona! 

Ana Odeta se uită pe cer, ca și cum s-ar fi temut că amenință 
un nor de ploaie. 

— Ce vroia? 

— Bani; se vaită că moare de foame. Poate că-i adevărat; ştiu 
că a vîndut tot din casă... E încurcată cu un derbedeu, un băiat 
tînăr, chelner la restaurantul gării. 

— Cum încurcată? Adică... 

— Adică, ai înţeles bine. 

— Dar are aproape șaizeci de ani! exclamă Ana Odeta, 
ducîndu-și mîna la gură. 

Costea ridică din umeri. 

— Da; pesemne că și-a pierdut minţile... L-a luat în casă, îl 
spală, îl îmbracă, îi cîntă la manadolină. Ride de ea tot cartierul... 
Înţelegi, pușlamalei i-a convenit, cît a avut cu ce să-l răsfeţe. Și- 
a vîndut pentru el bijuteriile, covoarele, mobila de la faţă, scrinul 
vienez, tot ce-a putut, pînă și locul de veci de la cimitirul Sfîntul 
Vasile. 

— Păi acolo e înmormîntat Pol! 

— L-a vîndut cu oasele lui cu tot și cu placa de marmoră! 

— Dumnezeule! 

— Acuma amorezul ameninţă că pleacă, și e disperată. Vrea 
să te aducă înapoi, acasă. 


— Ţi-a spus ţie? 

— Chiar m-a rugat să o ajut, să te conving. Ameninţă că altfel 
se aruncă în Dunăre. 

— Să se arunce! 

— Așa că, m-am gindit, mai bine să știi; poate că te 
pomenești cu ea pe neașteptate într-o bună zi! 

Bună sau rea, ziua avea să fie tocmai acea caldă și limpede 
duminică de toamnă, dar Ana Odeta nu bănuia, după cum nu 
bănuia demersul Didonei de ieri după-amiază; Matei nu-i 
spusese un cuvînt, ca să n-o lovească inutil și să n-o jignească. 


Noaptea bătrinei fusese groaznică: deznodămintul prevăzut 
se declanșase. Intorcîndu-se seara acasă, furioasă pe amantul 
nepoatei, găsi ușa garderobului spartă: chelnerul plecase, 
luîndu-și toate boarfele, haine, pantofi, cămăși, izmene, pijamale 
— ea i le făcuse în cea mai mare parte. 

Boci, își smulse părul, vru să se spiînzure, să-și taie vinele de 
la mînă cu briceagul, singura amintire pe care i-o lăsase, 
probabil din grabă, fugarul. Așa își petrecu noaptea și primele 
ore ale dimineţii, pînă ce își recîștigă judecata; nu mai avea pe 
nimeni s-o sprijine decît o nepoată, dar ea trebuia să-i aducă 
înapoi amorezul, cu orice mijloace... 


x 


Amiaza deși pală era luminoasă, și Ana Odeta privea funigeii 
mînaţi de vînt de peste baltă, pe deasupra Dunării, pînă departe 
— cînd văzu apropiindu-se o barcă în care, pe bancul de la pupa, 
ședea o făptură hilară, femeie, cu totul ciudat îmbrăcată. După 
mărime ar fi luat-o drept luptător de arenă, după pălărie drept 
amazoană. 

Cînd barca fu destul de aproape ca trăsăturile arătării să se 
deslușească mai bine, o recunoscu pe mătușa Didona; la 
obișnuita ei toaletă de ceremonie, neschimbată în anii din urmă, 
adăugase o voaletă albă cu bulinașe negre, articol de modă din 
alte vremuri. 

Fata lăsă jos ghiordelul; primul ei gînd fu să ridice scara. Apoi 
în ea se născu dorinţa furioasă s-o înfrunte, să-și verse revolta și 
s-o alunge, să încheie socotelile cu ea pentru totdeauna... 


Barca acostă și, ajutată de barcagiu, scoțind cu cochetărie 
strigăte de spaimă, mătușa se apucă de parime. 

— Du-te, vecine! i se adresă barcagiului. 

— Dar ce, rămii aici? întrebă acesta, un om voinic, cu obrajii 
roșii, probabil de băutură — pescar după înfățișare. 

— Mă aduce fiica mea. Pentru ţuică n-am acuma; treci diseară 
pe la mine; poate aduci și o roabă de lemne. 

— Păi, coană-mare... 

— Coană-mare să-i spui soacră-ti! Eu sînt femeie tînără! 

— Ai fi!... Dar vezi 'mneata, ieri nu, azi nu, s-au adunat cam 
multe, cucoană! 

— Lasă, lasă, că într-o vreme ai avut destule de la mine! 

Ana Odeta îi ţinu calea. 

— Ce fiică ai aici? 

— Tu! Nu te-am crescut eu, nu te-am luat de pe stradă, nu ți- 
am făcut educaţie, nu ţi-am dat de mîncare? 

Se răţoia, cu mîinile în șolduri, s-o sperie, să-i arate de la 
început că n-are altă cale decit a supunerii. Pe urmă, trecînd de 
la o stare la alta, cu dexteritatea comedianţilor, își ridică 
voaleta, și-o puse peste calota pălăriei și întinse braţele. 

— Vino de mă sărută, puiul mamii! 

Fata se dădu un pas înapoi. 

— Ce cauţi aici? 

— Am venit la tine. 

— N-ai ce căuta! Pleacă numaidecit! Dacă nu, strig și te fac de 
rîs în faţa vecinilor. 

Pe șlepurile celelalte erau oameni, care priveau de departe, 
intrigaţi de venirea acestei cucoane, cu nurci, pe Dunăre, și cu 
pălărie de amazoană. 

— Tu te faci de rîs!... Află lumea că m-ai lăsat singură, 
muritoare de foame. 

Și trecînd pe alături, Didona porni hotărît spre cabină, înainte 
ca Ana Odeta să se dezmeticească și să-i bareze drumul. 

— leşi afară, ieși! șuieră, repezindu-se după ea și apucînd-o 
de mînă. leși, că lași murdărie! leşi, pînă nu bag cuțitul în tine! 

Dar era prea plăpindă să urnească o asemenea mătăhală. 
Mătușa se și așezase pe pat, în voie, și cerceta perna, cuvertura, 
pereţii cabinei. Pe urmă deschise poșeta, scoase o oglinjoară, 
ruj, pudră, creion negru și începu să-și dreagă figura. Avea un 
zbenghi la coada sprîncenei; își mai desenă unul, își îngroașă 


linia de sub gene, lungind-o, făcîndu-și ochi de cadînă, își bătu 
ușor cu palma carnea obrazului, care atîrna pe fălci în două 
cute, ca un fel de guler — nu le văzu fiindcă își zimbi mulțumită. 

Ana Odeta rămase în picioare, în faţa ei, dezgustată și 
paralizată de furie. 

— Dumitale nu ţi-e rușine? 

— De ce să-mi fie rușine? Că mă ţin bine? 

— Că ai amant; știe toată lumea. 

— Tu n-ai? Și crezi că nu știe nimeni? 

Riîdea satisfăcută, dar cu prudenţă, păzindu-și pictura. 

— Eşti bătrînă! 

— Eu, bătrînă?!... Nu mă dau pe una ca tine! 

— Ai cincizeci și opt de ani! 

— la te rog! Am patruzeci și opt! (Scotoci în poșetă.) Uite 
buletinul! 

Cifra se vedea îndreptată grosolan, de o mînă nedeprinsă cu 
plastografia. 

— L-ai falsificat! 

— Ce, am falsificat bani? E buletinul meu! Ce-ţi pasă ţie? 

Rise, plină de sine, își puse buletinul la loc și schimbă iar 
tonul. 

— Ei, hai să ne împăcăm! N-am venit cu gînduri rele. 

Se uită încă o dată de jur împrejur, încercă patul cu mîna. 

— leşi! șuieră fata, înăbușindu-se de rușine. 

Se simţea murdărită, și ea, și cabina, și totul pe lume, și o 
sugruma furia că nu avea atita putere să ia pe sus spurcăciunea 
și s-o arunce în Dunăre. Didona scoase iar oglinda, își potrivi 
coafura; era pieptănată în sus, cu părul adunat sub pălărie, 
dezvelindu-i ceafa, care nu mai semăna de mult cu a copilelor și 
s-ar fi căzut să fie ascunsă privirii. 

— Și uite, mamă, de ce venii eu acuma. Ai văzut, te-am lăsat 
în pace, n-am înștiințat poliţia să te aducă la urmă. 

— Sînt majoră. 

— Majore ca tine!... Și ce dacă ești majoră?! Nu te-am crescut 
eu, nu te-am luat de pe drumuri? Ei, și uite, te-am lăsat în voie. 
Am zis: lasă să muncească, dacă vrea, să vadă ce greu se 
cîștigă pîinea. Dar acum, mamă, nu mai merge. Ai pus mîna pe 
unu, ţine-l! Nu-l scăpa din mînă! 

— Taci! izbucni fata, ridicînd braţul, cu furie. 


— Vrei să dai în mama ta? Păi fără mine... Ei, haide să ne 
împăcăm și vino cu el acasă! Mă ajuţi și pe mine... Și p-ormă, e 
altceva să fim două și el unu! Dacă te las singură, ăsta într-un 
an face miel din tine, și nu-i bine să-i vinzi bărbatului și trupul, și 
inima; doar una din două. Și nu de tot: numai pe jumătate... Pe 
un sfert, să-ți mai rămînă; dacă se mai ivește vreunu? Asta-i om 
al dracului, știe să te supună!... 

Didona se ridică în picioare, autoritară — schimbă tonul: 

— la-l și adă-l acasă! Cum vrei, nu-mi trebuie cununie. Dar 
dacă nu-l aduci, te omor și p-ormă mă omor și pe mine! (în ochi 
i se citi deodată disperarea, ascunsă pînă acuma.) Sînt singură... 
Am avut și eu unu, m-a lăsat, mamă! Nu se poate să-l ţii așa, în 
sărăcie. In voi e scăparea, al tău are leafă bună... 

Toate erau murdare în jur. Anei Odeta îi venea să geamă, să 
urle... 

— leși! leși, tîrîtură! 

— la stai! 

Didona tresări și trase cu urechea afară, tocmai cînd Ana 
Odeta se repezea la măsuţa din colț, singura armă aflată la 
îndemînă. 

— Ce-i asta? 

Afară, pe apă, se auzeau chiote de cheflii, acorduri false de 
armonică, glasuri de femei și bărbaţi, chiolhan de duminică, 
obișnuit pe vremuri la Dunăre. Cineva cînta, cu o voce topită de 
băutură, dar veselă, mulțumită — un om care era conștient că 
viaţa este frumoasă și lină: 


În port la Brăila, 
La tanti Elvira... 


— El e! exclamă Didona, făcîndu-se palidă. 

Cunoștea și glasul, și cîntecul... Într-o clipă fu afară, cu nurcile 
fluturîndu-i pe git ca un ștreang rupt de la jumătate, cu voaleta 
luată de vint, filfiind în urmă, cu poșeta deschisă, lăsînd să 
curgă pe punte micile unelte pentru reparatul obrazului. 

O barcă venea la vale, prea încărcată, cu oameni claie peste 
grămadă, șase sau șapte, unii întinși pe panouri, alţii în picioare, 
legănîndu-se, gata să cadă, toţi veseli, bucurindu-se că 
duminica este caldă și pot să petreacă în libertate. 


Un bărbat și o fată trăgeau la rame, unul lîngă altul, 
neîndemînatici, ducînd barca în zigzag și hohotind de rîs cînd îi 
stropeau cu apă pe ceilalţi. Din cînd în cînd, bărbatul lăsa visla 
și, luînd de jos o sticlă, deșerta din ea pe git, îndelung, ţinînd 
capul pe spate. 

Tolănit pe panou, cu spinarea rezemată de o bancă, alt 
bărbat, cu capul gol, cu bărbia căzută în piept, în acea stare de 
fericire pe care o au numai beţivii cîteodată, gata să se prefacă 
în disperare, chinuia o armonică înghesuită în braţe, încercînd să 
acompanieze pe tenorul bandei. 

Acesta ședea, două trupuri mai departe, pe bancul de la 
pupa, rezemat în spătarul cu traforaje, ţinînd pe după umeri o 
fată. Era un bărbat tînăr, de vreo douăzeci și opt-treizeci de ani, 
scund și bine hrănit, după cum putea să se vadă de la atita 
distanță. Faţa-i, de un roz învineţit, grasă, rotundă, era luminată 
în plin de soare, nefiind umbrită decît de o buclă grea de păr 
roșu, care-i scăpa, ca o fleică însîngerată, de sub pălăria 
elegantă, dată pe ceafă. Avea haine noi, „la două rînduri“, însă 
mototolite îngrozitor, ca și cămașa, ca și cravata, care trăgea 
într-o parte, agăţată în părul fetei, de o agrafă. 

Tînărul cînta legănîndu-se o dată cu barca și cu fata, pe care o 
ținea, delăsător, în braţe, și cînd deschidea gura i se vedeau 
patru dinţi de aur, drept în faţă, dar nu grupaţi, ci încadrînd 
simetric și sistematic dinţii ceilalţi, cenușii, ca de faianţă 
afumată. 

Barca trecea pe lîngă șlepuri, foarte aproape. Vecinii din 
amonte, care prinzeau, cu oaspeți, la masa pusă pe punte în 
soare, se ridicară și se îngrămădiră spre apă, atrași de voioșia 
bandei. 

— Pandele! răcni Didona, deodată, cu glasul sugrumat, 
aplecîndu-se peste copastie, fără un sprijin de care să se ţină, ca 
să nu cadă. 

La strigătul ei, o parte din cei aflaţi în barcă ridicară capetele; 
erau așa de aproape, încît ai fi putut să-i scuipi, să le mînjești 
obrazurile. 

— Pandele, Papanașule!... 

Cîntecul încetă pe dată, și bărbatul de la pupa ridică și el 
capul. Văzînd-o pe Didona, în loc să se fisticească, se înveseli 
mai tare și, scoțindu-și pălăria cu mîna stingă, cu dreapta 


continuînd s-o ţină pe fată, salută, cu o reverență galantă și 
caraghioasă. 

— A, ce plăcere, mamă mare! strigă, în hazul celorlalți. 
Respect și omagii!... 

— Pa-pa-pa... 

Didona, gituită, nu mai putea articula numele pînă la capăt. 

— Pa-pa-paparudă! o îngînă unul din barcă. 

— Mă-mă-măga... 

— Mă-mă-mătrăgună! 

Cineva se prinse cu mîna de scară, trăgind barca de-a lungul 
bordajului; o vislă, a fetei, se rupse, și jumătate din ea se duse 
pe apă. 

Acuma Didona vedea foarte bine toată societatea, dar nu mai 
înțelegea nimic, nu știa ce să creadă. Își plimba privirea rătăcită, 
de la unul la altul. 

— Cine-i aia? Ce se bagă în tine și-ţi șifonează hainele? 

Ana Odeta fugi și se închise în cabină. 

— E logodnica mea, mamă mare! 

Societatea izbucni în chiote; numai cel cu acordeonul, în 
aceeași stare de fericire placidă, continua să scoată acorduri 
false, căutînd o melodie pe care nu putea s-o găsească. 

— Pandele, vino acasă! 

Didona începu să se clatine; șlepul se rotea ca și cum ar fi 
scăpat din ancoră. Se lăsă în genunchi, să nu se prăbușească, își 
sprijini mîinile grase și ofilite în tablă, gest care premerge 
mătania, implorarea izbavei. 

—  Pandeleee!... (Striga lung, ca un bocet, rătăcită și 
disperată.) Pandeleee, vino acasă! 

Pandele își reluă cîntecul întrerupt; fetele își uniră glasul cu al 
lui, scoțind sunete false și piţigăiate, dar de o veselie fără 
margini: 


În port la Brăila, 
La tanti Elvira, 
Ușor se ciştigă 
Lira... 


În cabină, Ana Odeta se trînti pe pat, cu faţa în jos, și îşi 
astupă urechile, să nu mai audă... 


Și pe șlepul de la vale se iviseră oameni, cocoțați pe parapet 
și pe vinciul ancorei. Citeva bărci care treceau în jos, mai pe 
departe, se opriseră, și ocupanţii, ridicaţi în picioare, urmăreau 
spectacolul. 

— Haide, trageţi obloanele! hotărî Pandele. Mola! Mola! Dă-i 
drumul la vale!... 

Barca se desprinse de scară și începu să alunece încet pe 
lîngă bordaj. Didona vru să se ridice, s-o însoțească; nu avu 
putere; începu să se tirască în patru labe, măturînd puntea cu 
nurcile și risipind conţinutul poșetei, puzderie de nimicuri strînse 
fără rost, sau uitate. Așa merse pînă la pupa, scoţind scîncete, 
mugete, strigări răgușite, neizbutind să închege cuvinte întregi 
pînă la capăt; barca, numai cu o ramă, fu prinsă într-un anafor și 
începu să se învirtească încet sub consola înaltă. Bătrîna, 
istovită, se lungi pe tablă, cu capul deasupra apei, și întinse 
brațele. 

— Pandele! 

— Adio și n-am cuvinte! Ne mai vedem pe lumea cealaltă! 
Împingeţi barca, mă, moliilor, că parcă n-aţi trăit la baltă! Trage, 
nemîncatule! 

Didona încercă să mai strige ceva, dar nu izbuti; nu scoase 
nici un sunet din git, decît un rîgiit, ca al omului care varsă. 
Barca se desprinse, în sfîrșit, din anafor și începu să se ducă 
încet la vale, ieșind de sub consolă, de-a latul. Cu o putere 
neașteptată, fiindcă zadarnic și-o căutase mai înainte, bătrina 
izbuti să se ridice în genunchi; văzută din barcă, mare, 
lăbărțată, cu ochii ieșiţi din cap, cu falca de jos tremurînd, 
dezarticulată, înfățișarea ei amenințătoare putea să te 
înspăimînte, ca a unui animal gigantic care se zvircolește înainte 
de moarte. 

— Pandele! (își regăsi, de data aceasta, și glasul, dar cu un 
timbru tulbure, altfel decit al omului.) Pandele! Te omor! 

De jos, izbucniră iar hohote, acoperind suspinele armonicii, 
monotone și false. Barca se ducea, de-a latul; în cîteva clipe 
avea să fie departe. Didona strigă încă o dată: 

— Te omor! 

Și nu mai văzu decit perechea de la pupa bărcii, înlănţuită, 
Pandele făcîndu-i bezele în hazul tuturora — risete venite parcă 
de sub apă. Atunci se ridică, înhăţă cu amiîndouă mîinile o 
cange, fără să lase poșeta, și, ţinînd-o în faţă ca pe o lance, se 


aruncă în gol cu un răget sălbatic, urmărind să cadă asupra 
amantului, să-l străpungă și să-l zdrobească. 

Dar barca se dusese cu un pas prea departe; căzu cu capul în 
copastie — trosni copastia sau țeasta — scăpă cangea din miini, 
și trupul lat plesni apa. 

Chefliii nu-și dădeau seama ce se întîmplase. Izbucniră în ris, 
risul acela inconștient și stupid, stîrnit în prima clipă de omul 
care cade. 

— la te uită la ea, cum plonjează! strigă unul, căutînd-o curios 
cu ochii pe apă. 

Nu mai era. 

Pandele își strînse fata în brațe. 

— Mă, unde-i campioana?! se miră altul. 

Privind din alte părţi, sensul scenei devenea tragic. Un om de 
pe șlep își smulse haina și se aruncă în apă, neţinînd seama cit 
era de rece. Ceilalţi alergau, strigau, făceau semne alarmante. 
Cîţiva coboriră într-o barcă și prinseră să se rotească repede, 
răscolind valurile și căutînd la fund cu cangea. Omul care sărise 
în apă ieși la suprafaţă, mai jos, trase aer în piept și se afundă 
iarăși... 

Banda veselă se ducea la vale, continuînd să chiuie și să 
hohotească. O bătrină de pe șlep, care își înfipsese mîinile în 
părul sur, cu un gest de groază, îi privi, în neștire, pînă ce fură 
aproape; abia atunci se dezmetici și răcni la ei, ameninţindu-i cu 
brațele slăbănoage: 

— Huo, descreieraţilor! Huo, beţivilor! Petreceți, și femeia se- 
neacă! 

În sfîrșit, chefliii tăcură și aruncară de jur împrejur priviri 
nedumerite, tot fără să înțeleagă pe deplin ce se întîmplase. 
Barca se ducea rotindu-se domol, luată de ape, și în liniștea care 
se lăsase asupra ei, și-asupra Dunării deodată, se auzea numai 
răsuflarea armonicii, falsă. Armonistul, cu bărbia în piept, 
încălzit molcom de soarele toamnei cînd pe o parte, cînd pe alta, 
apăsa clapele cu mișcări uitate în degete, mintea lui călătorind 
cu cine știe ce vise, departe... 

Ana Odeta ieși din cabină cînd auzi răcnetele și plesnitura în 
apă. Privi, împietrită. Pălăria de amazoană, cu calota în jos, se 
învîrtea în anafor, încercuind locul dramei, neagră, ca un cioclu 
care caută: n-avea ce să găsească... 


Oamenii de pe șlep se întoarseră. leşi, istovit, și cel care se 
afundase: diîrdiia, era slab, i se vedeau coastele sub cămașa 
udată. 

Femeia bătrînă bocea, cu mîinile în păr: 

— S-a înecat, s-a înecat... Arză-te-ar focu, Dunăre ticăloasă!... 

Ana Odeta văzu lucrurile moartei înșirate pe punte: ruj, 
oglindă, pieptene, pudrieră, creion, cutie cu rimei, spelci, agrafe, 
un bilet de tren, cenușiu, de clasa a treia, o cutie de chibrituri, 
țigări răvășite... Se aplecă, le luă unul cîte unul și le aruncă în 
Dunăre, cu gesturi mecanice. 

Pe urmă, deschise ușa cabinei și fereastra, să intre aerul, iar 
ea se urcă în ghereta timonei, cu geamuri de jur împrejur și 
înaltă. Dunărea se vedea, în sus și în jos, pînă departe. Barca 
bețivilor tot se mai înviîrtea pe firul apei. Pe șlepuri, oamenii se 
așezaseră din nou la masă. 

După un timp, pe care nu-l măsurase, văzu pălăria de 
amazoană ducîndu-se pe apă. Un val o scosese din anafor — 
plutea încă, și semăna, într-o altă proporție, cu o caravelă 
ciudată, un vas de ciumatți, vopsit în negru, cu velatură neagră 
— semn de moarte și de groază. 

Dar Ana Odeta nu era îngrozită, ci eliberată, calmă și rece ca 
fundurile pustii ale apelor. Își rezemă bărbia de timona uriașă, 
căreia pana cîrmei, mișcată ușor de valuri, îi transmitea 
legănarea ei, de departe. Privi Dunărea mult timp, pînă i se 
așeză ceaţă pe ochii în culoarea soarelui, irizată... „Dunăre, 
Dunăre — se gîndea — pe toate le vezi, pe toate le știi, pe toate 
le speli... Dar iertarea ta este nedreaptă!...“ 


Toate erau ude: pămîntul, tabla, cărbunii — care scoteau fum 
negru, mult — hainele oamenilor, neapăraţi îndeajuns de 
copertinele făcute anume — prelate întinse pe stilpi — dar 
înmuiate, pătrunse de ploaie și scuturate de vînt. 

Octombrie se sfirșea în acest ţiriit egal, rece, monoton, care 
nu contenea și nu-și schimba ritmul de aproape trei săptămîni. 
Cala era brăzdată de șanțuri, ca la grădinărit să ajute scurgerea 
apei, să nu stagneze, înfiltrindu-se prea mult în pămînt; dar 
pămîntul, deși nisipos, de mult n-o mai primea, era sătul, 
prefăcut în clisă — cizmele lăsau urme adinci. 

Pierise voioșia de la început; oamenii munceau, negri la chip, 
încruntaţi, muţi, pătrunși de umezeală pînă la încheieturi. Unii se 
opreau din cînd în cînd, își îndreptau mijlocul, își mișcau umerii, 
își dădeau cîte un pumn în locurile unde se simțeau amorțiți și 
priveau cerul mohorit, fără să zică nimic. Se legaseră să nu 
întrerupă lucrul nici măcar o zi, dar cine bănuise că o să plouă 
atit?... 

Ziarul local pomenea de succesele lor zi de zi — vedeau 
afişele, dimineața, la tutungerii; în redacția ziarului era desigur 
cald, mirosea a cafea și-a tutun. Nici ziarele din Capitală nu 
uitaseră de ei; o dată, de două ori pe săptămînă îi aminteau, 
numele unora erau acum știute, de la țărmul mării pînă dincolo 
de munți: Arici Vasile în întrecere cu vestitul Amarinei Marin de 
la Galaţi, pe care îl lăsase în urmă, de curînd. Și alţii, Rogoz, 
Hristu, Bandă Victor, Popic — și toţi laolaltă: Șantierul Victoria... 

Ce faci? N-ai încotro, mergi înainte și strîngi din dinţi!... Ce-o 
să fie la urmă, dacă n-o ieși bine?... Numărul celor care se 
îndoiau creștea — parcă erau alți oameni decit cei ce chiuiseră, 
așa de voinici. Știau că pentru a izbîndi, trebuia să nu piardă nici 
un minut, și ploaia, oricît se luptau cu ea, îi făcea să piardă ore 
întregi. La început își spuneau: „Le cîştigăm miine“ — dar a 
doua zi, paguba creștea și mai mult... Nu se mai auzeau 
strigăte, glume, chiuituri: numai huruitul forjelor, păcăneala 
ciocanelor automate, parcă într-un ritm mai obosit, și cîte o 
vorbă, surdă, ici-colo: 

— Nituri!... Cărbuni!... 

Altfel toţi păreau muţi — vorbea pentru ei ploaia, picurînd pe 
prelatele întinse între stilpi. 


Oamenii care lucrau pe cală aveau glugi, mantăi și cizme de 
cauciuc. Maistrul Golgota se dusese la birou în prima zi de 
ploaie, luni, cu rînjetul lui cunoscut. 

— Tovarășe director, mă opun ca oamenii să lucreze în ploaie, 
fără protecţie. Datoria șantierului... 

— Și de ce spui abia azi? Pînă acum de ce-ai tăcut? 

— Am și alte griji. 

— Cînd ai venit? 

— Chiar acuși! 

Era ora șapte și un sfert. Întîrziase puţin, dar, ca șef al calei, 
nu ponta la poartă și, fiindcă mai făcea și alte munci, nu putea fi 
luat din scurt. 

— Bine, tovarășe Golgota! răspunse Matei, privindu-l în ochi. 
Mă bucur că ai grijă de muncitori. Îmbrăcămintea de protecţie 
se distribuie chiar acum. E drept c-ar fi trebuit s-o dăm mai 
demult, dar n-am bănuit că o să înceapă ploaia de luni. Drum 
bun! 

Maistrul Golgota nu băgase de seamă cînd sosise vagonul cu 
cizme și mantăi de cauciuc, curind după ce directorul se 
întorsese de la București, și doar trecuse pe acolo cînd se 
descărca, îl văzuse pe Cocoș învirtindu-se prin faţă, i se păruse 
mîndru ca un păun — dar atunci îi era gîndul la altele, umbla 
prin curtea șantierului cu capul în nori și cu sufletul cătrănit. 

Se duse pe cală, văzu că se fac copertine în locurile unde era 
de nituit — bine! Avu grijă să se știe că toate aceste măsuri se 
datorau lui. 

— Omul nu e de fier, să-l aperi cu minium de plumb! Rugina la 
el se cheamă gripă, pneumonie și reumatism... 

Numai că oamenii se mișcau greu în îmbrăcămintea de 
cauciuc, nădușeala le rămiînea lipită de trup. Cizmele se 
prindeau în clisă, și cînd făceai un pas mai iute, te pomeneai cu 
piciorul gol... 

În acest ţiriit fără oprire, în faţa cazangeriei noi, sus, se punea 
tachelajul motonavei — tablele de fund erau pregătite, avea să 
înceapă montajul, curînd. Locul rezervat vasului, jos, rămînea 
părăsit; cine s-ar mai fi încumetat să-l folosească, dacă se știa 
cît e de instabil? Dar și așa, să construiești o navă sus, parcă în 
văzduh! Mulţi se întrebau cum au s-o coboare de acolo, cum au 
s-o ducă la Dunăre, că doar nu era butoi, să-i dai vînt... A, da, 
ţărmul Dunării va fi unit cu terenul de sus, rampa de lansare, 


grinzi de beton în pămint!... O fi! Să vedem atunci... 
Deocamdată, unora patul de construcție al motonavei li se 
părea că seamănă cu un cuib de cocostirc... 

Dar orice îndoială, orice nedumerire ar fi avut, oamenii 
munceau, cu sprîncenele încruntate, posaci și tăcuţi; nimeni nu 
stătea cu mîinile în sîn, și graficele, pătate de ploaia care le 
izbea pieziș, continuau să înscrie curba strădaniei lor. 

Sînt plante cărora le priește umezeala; la fel ca o astfel de 
plantă, între numele cunoscute, se ridică deodată unul nou, de 
care nu se vorbise pînă atunci; un flăcău de nouăsprezece ani, 


Gică Spirea — i se spunea Gică Prichindelul, fiindcă era și 
plăpînd, și mic — bătu într-o zi două nituri mai mult decit Arici. 
Toţi din echipa lui erau tineri — și el însuși nu se calificase 


nituitor decit de trei luni. Ochii se îndreptară asupra lui, uimiţi; 
bănuitori, pizmași, nedumeriţi... 

Arici Vasile se înfăţișă sub prelata lui, gîndindu-se dacă nu 
cumva la mijloc era vreun vicleșug. 

— Ce făcuși, mă? Pe cine vrei tu să duci? 

Gică Prichindelul îi fusese ucenic, învirtise la forjă, pe urmă 
ținuse daianul, pînă mai ieri-alaltăieri, iar acum uite la el! — oul 
mai deștept decit găina, poștalionul mai iute decît caii — unde s- 
a mai pomenit? 

Se adunară mai mulţi, în timp ce Arici, încă neîncrezător, 
examina niturile pe rînd. 

— De unde ai început? 

— Uite, de ici! 

— Cine le-a numărat? 

— Noi toţi, și tovarășul Caras, normatorul! 

— Și de unde știu că nu sînteţi vorbiți? 

— Numără-le și dumneata; avem timp. 

— Păi nu așa, mă, pui de curcă! De unde știu eu că sînt bătute 
azi? Dac-ai pus la socoteală din alea de ieri? 

Gică se înroși. 

— Nea Vasile, nu cumva mă faci hoţ? Dumneata mi-ai pus 
ciocanul în mînă, dar să știi că odată uit! 

— Și nu-l face pui de curcă! interveni un tovarăș de echipă, 
cel mai mărunt. 

Un om mai vîrstnic, de la alt șlep, glumi: p 

— Mai ales că pe ploaie puii de curcă n-o duc! Astuia îi 
priește, nu vezi?! Bravo, mă Gică, da să te vedem și-n altă zi! 


— Miine! răspunse flăcăul, înfipt. 

Arici își scărpină, pe sub glugă, părul ud. 

— Și cum faci, mă, ia spune-mi! își iscodi ucenicul, tot 
bănuitor, dar cu glasul mai blind. 

— Cum am învăţat de la dumneata: întîi controlăm găurile, la 
rînd, eu cu Andrei. 

— Așa, hm! 

— Da nu le controlăm dimineaţa, ci seara, și care nu-i bună, o 
însemnăm cu cretă și chemăm s-o alezeze numaidecit, să nu ne 
țină în loc a doua zi. 

— Așa! Hm! 

— Cît noi facem asta, ceilalți aduc nituri și cărbuni, să-i avem 
la îndemiînă, că altfel, cînd se înghesuie toţi, nu mai răzbim... 

— Așa? Zi! 

— Și unul din noi, pe rînd, vine în fiecare zi cu un ceas mai 
devreme și pregătește forja, să fie încinsă, și niturile înroșite la 
șapte fix. 

— Aici te-am prins! Umbli cu cioara vopsită! Dacă lucrezi 
duminică, sigur că mă baţi luni! 

— Păi nu-i așa, nea Vasile! Socoteala începe de cînd bat 
primul nit; restul mă privește. Și în locomotivă faci foc dinainte, 
dar timpul de mers se socotește de cînd ai pornit. 

Nu era argumentul cel mai lămuritor — regulamentul 
întrecerilor îi arăta dreptatea foarte explicit — și normatorul, 
Caras, interveni, punînd lucrurile la punct. 

— Fă și dumneata la fel! urmă Gică. Eu nu mă opun! 

Arici strînse din dinţi, pus la ambiţie de un copil. 

— Bine, Prichindelule! Să te vedem miine! 

Toată săptămînă luptară întins și nedecis — cînd Gică înainte, 
cînd Arici, la diferențe foarte mici — pînă ce sîmbătă, spre 
mirarea tuturor, primul nu fu nici unul din ei, ci Topor, care 
învinsese tăcut. 

— Oricum, mă copile, zise Arici, te-ai ţinut bine, și eu nu mă 
supăr! Că și tu, și Topor mi-aţi fost ucenici. De la leafă mergem 
împreună să vă cinstesc cu un pahar de vin! 

Gică se duse, bău, altfel ar fi fost rușine, bărbat în toată firea! 
— nu putea mărturisi că îi era cam silă de vin; cu berea se mai 
împăca, dar să bei bere după o săptămînă de umezeală și frig, 
înseamnă să fii nebun. Veni acasă tirziu, nu mîncase nimic, se 
învîrtea strada cu el, și casele parcă stăteau cu temeliile în sus. 


Duminică dimineaţa îi fu rău, după-masă rămase mahmur, seara 
cînd se culcă simţea încă gust de cocleală în gură, iar cînd se 
trezi, luni, era vlăguit. 

„Zi aşa, nea Vasile, mi-o făcuși!“ se gîndea, pe drum, scîrbit 
de el însuși, de vremea rece și de ţirîitul ploii, necontenit. 

Adică își închipuia că fostul lui meșter îl îmbătase anume ca 
să-l doboare mai ușor. Pînă să ajungă la poartă, Gică strinsese 
destulă ambiţie, ca să învingă vlăguiala din trup. Focul la forjă 
era aprins, niturile pregătite, ceilalţi din echipă veniseră și ei, 
tocmai atunci. 

Trecînd pe lîngă Arici, îl privi chioriș. Văzu însă cu mirare că 
meșterul și rivalul său era pămiîntiu, se uita în jur posac și părea 
tare acrit. 

— Bună dimineața, nea Vasile! Te ţii? 

— Azi nu mă ţin, mă. Ai învins! 

— Păi de ce? 

— Tu nu vezi? Nici pînă acum nu m-am înzdrăvenit. A fost 
vinul prost, nu știu ce dresuri i-o fi pus pungașul de Temistocle. 
Îmi vijtie capul de nu pot să-l duc! 

— Nea Vasile, nu știu cum să spun... vorbi Gică, încercat de 
remușcări, după ce îl încercase otrava din vin. lartă-mă, am 
gîndit cu păcat. Credeam că anume m-ai îmbătat, ca să... 

— Nu spune mai departe, că te strîng de git! Va să zică așa: 
eu te chem, te cinstesc, te pun în rînd cu oamenii voinici și tu 
gîndești prostii?! Apoi, măi băiete, iaca, îmi pare rău că mi-ai 
fost ucenic! 

În ziua aceea, nici Gică nu lucră cu prea mult sîrg — sînt zile 
proaste în viaţa oricui. Și tocmai cînd îl apăsa mai tare 
nemulțumirea de a fi greșit, se pomeni cu inginerul Staicu în 
coasta lui. 

— la stai puţin! 

Gică Prichindelul își văzu de lucru, ca și cînd n-ar fi auzit. 

— Hoo! Stai, dacă-ţi spun. 

Dintr-un salt, delegatul ministerului fu pe schelă, cu capul sub 
prelata pe care apa pătrunsă aluneca spre margini, în rîulețe 
cenușii. 

— Sînt în întrecere, tovarășe inginer! răspunse tînărul nituitor, 
fără să întoarcă ochii spre el. 

Inginerul îl îmbrînci. 


— Întrecere de capul tău? Pe mine nu mă interesează cîte 
nituri baţi într-o zi... 

Și, fară să aleagă, ridică ciocanul, să dea jos nitul proaspăt 
bătut. Gică mai îndurase asemenea control și în alte dăţi și 
tăcuse, strîngînd din dinţi: mai mult timp pierzi discutînd. Dar 
astăzi, după mahmureala de ieri, după cuvintele mustrătoare 
ale lui Arici, cu nemulțumirea surdă pe care o avea în suflet și cu 
acreala din trup, nu îngădui. Cît era de mic, înhăță ciocanul 
inginerului și i-l smulse din mînă, ca pe nimic. 

Erau față în faţă, nituitorul uitîndu-se în sus, cu ochii 
scăpărînd, la cel care îl zădăra din senin. 

— Tovarășe inginer, zise, aprins, uitînd să fie respectuos, am 
trei nituri bătute greșit, le știu și le schimb eu, nu le las așa, că 
nu sînt tîmpit. Dar dacă vă atingeţi de altul, și s-o vedea c-a fost 
pe nedrept, atunci... 

— Atunci ce? interveni, ca tunetul, să-l stirpeacă, un glas 
pornit de jos. 

Era maistrul Golgota, care patrula prin apropiere, făcînd garda 
inginerului Staicu, și care, simțind gilceava, sosise la timp. 

Gică n-ar fi îndrăznit niciodată să se pună cu el, dar acum era 
pornit; nu se stăpîni, uită că maistrul Golgota putea să-l facă zob 
numai cu un pumn. 

— Atunci îl scuip, na, asta fac! ȘI-I arunc jos de aici! Și mai 
lăsați-mă în pace să-mi fac meseria. Și mai duceţi-vă dracului 
amindoi, că vă... 

Ar fi spus mai mult, se înfierbinta fără voie cu fiecare cuvînt, 
dacă nu se repezea Arici, de la șlepul vecin: 

— Taci!... lar dumneata, tovarășe inginer, vezi-ţi de drum! 

Arici nu era copil; cuvîntul lui, aspru, dar cumpănit, care nu se 
auzea în fiecare zi, mai ales cu tonul de acum, făcu să înceteze 
lucrul, de jur împrejur. Maistrul Golgota dispăru; înţelegea să 
țină partea inginerului Staicu, în sufletul lui avea legămiînt, însă 
nu voia să-i ridice pe muncitori împotrivă — nu era nimerit. 

— Am să vă fac raport la amîndoi! ameninţă inginerul, după 
ce-și reveni. 

Cobori de pe schelă și se uită înapoi, la Gică Prichindelul, 
care, cum stătea sus, fierbînd, părea mult mai înalt și mai vînjos. 

— lar tu ai să zbori de-aici! Și dacă te-o mai primi vreun 
șantier... 


Nu-și sfîrși vorba, spre norocul lui; se duse prin glod, înjurînd 
în gînd. 

Gică primi aspră mustrare în scris; Donos îl chemă seara și-l 
mai mustră și el, nu prea blind. 

— Tu trebuie să respecţi disciplina șantierului mai bine decit 
alţii și să fii exemplu la mulți. 

— Păi cum... 

— Ascultă mai întîi: de muncit muncești bine, așa cum m-am 
așteptat, fiindcă altfel n-aș fi stăruit să se facă echipe numai cu 
tineri; am vrut să aveţi și voi prilejul să arătaţi ce puteţi celor 
mai bătrîni. Că muncești bine, te felicit, dar dacă nu-ţi măsori 
vorbele și nu știi să te porţi, degeaba mai ai nume bun! 

— Tovarășe Donos!... 

— Hai, răcnește și la mine acum! 

Gică ridicase tonul, socotea mustrarea nedreaptă, nu se mai 
putea stăpiîni. Strînse pumnii, își lăsă bărbia în piept și tăcu, 
nemultumit. 

— Uite, vezi, așa te pornești! Dacă nu te-aș fi oprit... 

— Tovarășe Donos, dă-mi voie să spun și eu un cuvînt. 

— Dacă judeci mai întîi, și nu ridici glasul, poftim! 

Așteptă cîteva clipe, să-i întilnească ochii, pe care însă flăcăul 
continua să-i ţină ascunși, îndreptați în pămînt. 

— De ce nu vorbești? 

— Judec! 

Donos rise, înveselit. 

— Ei, haide, zi! Poate că de azi-dimineaţă ai judecat destul! 

— Atunci, vreau să te întreb: să fi fost dumneata în locul meu, 
ce-ai fi făcut? Cum s-a întîmplat, știi. Dacă vrei să te gîndești, 
aștept, că nu sînt grăbit. 

— Mă Gică, tu ești isteț și hazliu! Ce-aș fi făcut eu? Dacă eram 
nituitor? 

— Da! 

— Păi, ca să-ţi spun drept, cred că i-aș fi pus mîna în git și aș 
fi dat cu el de pămînt! 

— Apăi vezi? Eu încă n-am făcut atit! 

— Dar să fi fost numai nituitor, nu secretarul organizaţiei de 
partid! 

Tînărul îl privi lung. 

— Ai înţeles? lar tu ești utemist! Altă dată ai grijă cum te 
porţi. Cînd vezi o nedreptate, n-o îndura, dar n-o îndrepta tu, 


dacă nu ţi-a dat nimeni puteri; vino și spune — și se găsește 
cine să judece și să ia hotărîri. Și-acum du-te; nu-ţi spun mai 
mult! 

Scurta gilceavă dintre Gică și inginerul Staicu, oprită la timp, 
nu stîrni vilvă și se uită curînd, o șterse ploaia, cum ștergea, de 
seara pînă dimineaţa, urmele cizmelor în glodul clisos și adînc. 
Înghetat, ud, posomorit, fiecare își căuta de munca lui, în acel 
orizont îngust și apăsător creat de aerul ud. Dacă ar fi fost 
senin, oamenilor le-ar fi rămas timp și pentru sporovăială, și cu 
o pornire firească ar fi căutat să afle ce se mai întîmplă ici-colo, 
cu unul, cu altul, fiindcă doar trăiau laolaltă, șantierul însemna 
pentru ei al doilea cămin, și, indiferent de simțămintele pe care 
și le purtau, nici unul nu-i era celuilalt străin. Dar așa, chinuiţi de 
ploaie și neliniștiţi de prelungirea ei peste obișnuit, iar pe de altă 
parte, dedaţi muncii pe care graficele o înregistrau, amintindu-le 
într-una unde trebuie să ajungă în cutare zi, faptele celelalte, 
nelegate de acest proces mut și îndirjit, îi interesau mai puţin. 

Numai cîţiva luaseră cunoștință de descoperirea maistrului 
Golgota, în legătură cu o barcă, de la un șlep, cu care cineva 
trecea peste Dunăre, din cînd în cînd... 

Într-o zi, Donos intră în birou cu o hîrtie în mînă — un desen — 
și-l puse în fața lui Matei, foarte posomorit. 

— la, te rog, privește aici! 

În desen se vedeau două siluete omenești, un bărbat și o fată, 
priviţi din spate, mergînd mînă în mînă în peisajul foarte 
cunoscut, pe malul Dunării, pe sub sălciile care își împleteau 
coroanele deasupra lor, făcîndu-i să pară și mai uniţi. Deși chipul 
le rămiînea ascuns, desenatorul izbutise să redea atit de 
caracteristic și de viu atitudinea, mișcarea, încît oricine îi văzuse 
o dată i-ar fi recunoscut. 

Matei se recunoscu, în pantalonul lui de doc, strîns pe mijloc, 
cu cămașa albă știută de toți, suplu, protector și tandru — și, cu 
toată mirarea, cu toată surpriza și nedumerirea, se pomeni 
zimbind. Silueta de lîngă el, deși redată la fel de vag, o 
reprezenta totuși pe Ana Odeta atit de precis și de viu, cu fusta 
sugrumată sub cordon, ca o copie feminină a alcătuirii lui, cu 
bluza ei simplă, care nu-i răpea nimic din acel farmec inedit, 
amestecul de femeie și copil, încît avu impresia ca ea e aievea 
lîngă el, parcă îi simţi căldura miinii și pulsul zvicnind. 

— Ce-i asta? întrebă, nedumerit și senin. 


Dedesubt scria, cu tuş: „Romanţă fără cuvinte; nu-i stînjeniți!“ 

Donos răspunse, enervat de zimbetul lui: 

— Cred că știi mai bine decît mine. 

— Da. ȘI?... 

— Te-ai recunoscut? 

— Da; desenul e foarte bun. 

Zimbea, senin. 

— Ești inconștient? Noroc că Măcărescu a venit să mă întrebe, 
destul de încurcat. Dacă nu-l opream, ai fi văzut desenul la 
gazeta de perete azi după-masă — și l-ar fi văzut toţi. Crezi că 
ar fi fost bine? Directorul șantierului... 

Matei se înroși. 

— De ce l-ai oprit? 

— Fiindcă-i fără cuvinte! Acuma știi? Fiindcă gîndurile noastre, 
cînd criticăm, sau cînd lăudăm, trebuie spuse deschis! 

— Puteai să-l lași, desenul vorbește destul de lămurit! 

— Eşti nebun? De asemenea intrigi crezi că avem nevoie 
acum? Oamenii se chinuiesc în ploaie, sînt descurajaţi, noi ne 
luptăm din răsputeri să-i îmbărbătăm, să nu-i pierdem pe drum, 
iar tu... 

— lar eu, ce? Stau cu miinile în sîn? Mă îmbăt și umblu pe 
două cărări? Imi pierd nopţile prin cîrciumi? Petrec, chefuiesc? 
M-a văzut cineva stînd? Și tu, care mă cunoști și mă vezi în 
fiecare zi, poți să te plingi? Ştie altcineva mai bine decit tine ce 
fac eu aici? Cite nopţi nu dorm și cîte ore pe zi mă frămînt? Crezi 
că oamenii care muncesc jos îmi sînt străini? Crezi că nu cunosc 
greutăţile lor? Le cunosc la fel de bine ca tine, dacă vrei să știi, 
și am mai multe griji! 

Vorbind, Matei uitase desenul, se aprinsese, fierbea, simţindu- 
se nedreptăţit; fără să-și dea seama, indignarea lui crescînd 
depășea obiectul, răspundea unor învinuiri imaginare, neliniștii 
prelungite, întrebărilor îngrijorătoare de fiecare zi, nu dorinţei de 
a ocoli. 

Donos îl așteptă pînă la capăt, apoi spuse liniștit: 

— Cine din noi are griji mai mari, să nu vorbim acum... Am 
venit pentru altceva, și te rog să-mi răspunzi: ce vrea să 
însemne acest desen? 

— Exact ceea ce vezi și tu! 

— Adică, este adevărat? 

— Da! răspunse Matei, privindu-l în ochi, deschis. 


Pe chipul lui Donos trecu o paloare, apoi se așternu un văl 
purpuriu. Glasul lui se schimbă, deveni sever și rece, ca al unui 
străin: 

— Dacă ai greși ceva în conducerea șantierului, ţi s-ar ierta, 
fiecare mai avem de învăţat; nu se face nimic perfect de la 
început. Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun, dar fapta pentru care 
am venit aici nu are scuză; din cauza ei s-ar putea să pierzi chiar 
și carnetul de partid. 

Matei îl privi întîi mirat, ca și cînd ar fi auzit cuvintele în vis, 
apoi păli și întrebă, gituit: 

— Cine să mi-l ia? 

— Cine-i în drept. 

— Nu-i nimeni în drept să mă judece, atita timp cît conștiința 
mea nu recunoaște că am săvirșit ceva nepermis. Sau oare nu- 
mi îngădui ceea ce-i este îngăduit fiecărui om de pe pămînt?! 

— Dar cum?! izbucni Donos, indignat de argumentele lui. Tu 
nu-ți dai seama ce e îngăduit și ce nu? Directorul șantierului, cu 
o muncitoare aflată la cheremul lui... 

— Nu-ţi permit! 

— Liniștește-te și nu mă sili să plec, fiindcă atunci te chem să 
continuăm discuţia diseară, la ședința de partid, unde nu știu 
dacă o să-ţi fie mai ușor! 

— Cheamă-mă! 

Ridicaseră glasul amîndoi și se înfruntau ca doi inamici. 

— Poftim, cheamă-mă și judecaţi-mă o sută de inși; am ce să 
vă răspund, reluă Matei, nestăpinit. Du-te și la județeană, 
plinge-te tovarăşului Stoian; am ce să-i răspund! 

Donos îl privi lung. Dacă-i răspundea cu același ton, ajungeau 
să se ia de git. Se rușină de neîndemînarea lui și tăcu. Abia după 
ce fu stăpîn pe el vorbi, calm, rece și hotărît, dar nu lipsit de 
acea afecţiune ascunsă pe care părintele, cînd mustră, o 
păstrează fiului rătăcit: 

— Matei, dar tu nu înţelegi că n-ai voie să te porți oricum? 

Toţi ochii sînt îndreptaţi asupra ta, oamenii comentează trei 
zile un cuvînt al tău, îţi judecă fiecare gest, te urmăresc și te văd 
oriunde te duci; tu nu poți să te ascunzi între patru pereţi, și 
fiindcă ești tot timpul în ochii lor, nu-ţi este îngăduit să greșești! 

— Ce-am greșit? 

— Oare nu-ţi dai seama, nu înţelegi? Fata asta... 

Matei îl opri cu un gest ameninţător: 


— Să nu spui un cuvint rău de ea, că... 

— Ai fi în stare să mă lovești? zise Donos, miîhnit. Aici am 
ajuns?... Eu să spun un cuvint rău despre ea? Tu nu mai vezi, nu 
mai înţelegi nimic? Nu-ţi dai seama că oricît aș ţine la tine, pe ea 
vreau s-o apăr mai întîi? 

De unde pînă acum spumegase, Matei se schimbă deodată; 
după o clipă de nedumerire, pe chipul lui se citi o mîhnire care-i 
adîncea trăsăturile, făcîndu-le aproape dureroase. lar în glasul 
lui, consternat, se simţi o sinceră, spontană și caldă vibraţie 
omenească: 

— Donos, dar o iubesc! 

Işi privi prietenul atit de deschis, de intens, încît acesta se 
simţi intimidat și confuz. 

— Stai jos, Donos! 

leși de după birou, se așeză pe celălalt fotoliu și se aplecă în 
față, mult, cu coatele pe genunchi. 

— O iubesc, și cred că de foarte mult timp, fără să fi știut. Ea 
era mică atunci, nu puteam să mă gindesc, n-am înţeles ce va fi, 
dar pesemne am păstrat inconștient amintirea ei, pînă ce am 
întîlnit-o acum... Tu știi ce viață am dus; n-am stat niciodată 
prea mult într-un loc, n-am avut cînd să mă leg de ceva, nu am 
casă, nu am părinţi, pe nimeni să-mi fie aproape, în afară de 
prietenii și tovarășii cu care am muncit alături și am luptat, fără 
răgaz și fără alt scop decit să ajungem unde sîntem acum. N-am 
avut alături de mine un suflet înrudit cu al meu, o inimă care să 
tresară la apropierea mea și să bată în același ritm. N-am știut 
ce înseamnă o floare pe masa unde mănînc, perna pe care mi- 
am pus capul n-a fost netezită niciodată de mîna unei femei, 
casele în care am locuit mi-au fost străine și reci, am intrat în 
ele ca să dorm, să mă odihnesc sau să mă ascund; n-am văzut 
ce perdele aveau la ferestre, ce podoabe pe pereţi; nici o 
făptură care să-mi fie dragă nu s-a apropiat de patul meu să-mi 
vegheze somnul, s-o simt ca prin vis și să mă trezesc zimbind... 
Donos, așa au trecut anii mei. Acum e pace, muncim liniștiți, 
dar, vezi tu, drumul tot nu s-a sfîrșit, e o altă luptă acum. Ştii 
bine că nu fug de ea, am rămas în linia întîi. Femeia care mi se 
cuvenea e aici, și apropierea ei mă face fericit. Cînd mă gîndesc 
la ea... 

Se opri puţin, răsuflă și zise, timid: 

— E frumoasă, Donos! Spune-mi, cum o vezi tu? 


Donos șovăi: 

— Ti-am mai spus o dată, demult. 

— Da, știu, în prima zi cînd am întîlnit-o aici. E frumoasă, dar 
nu numai atît... Are o altă frumusețe, care nu se arată oricui. 
Crezi că sînt orbit? 

— Nu! 

— Cînd mă gîndesc la ea, mi se pare că avem același cămin... 
Și sînt fericit... 

Tăcu puţin, clipi și încheie, simplu și naiv: 

— Asta e, Donos! O iubesc! N-am ce să-ţi spun mai mult... 

— Ajunge cit ai spus! 

Donos se ridică, se duse la geam și privi în curtea șantierului, 
udă de ploaie, sub cerul cenușiu, răvășit de vînt. Cînd întoarse 
capul, lumina rece care îi venea din spate îi estompa trăsăturile, 
încît Matei nu desluși nimic pe chipul lui; dar glasul îi era altfel 
acum: 

— Te înțeleg... Cred... Socotesc că nu am dreptul să te judec; 
mai degrabă te-aș pizmui. Nu te sfătuiesc nici să minţi, nici să te 
ascunzi. Dacă au să te judece alţii, răspunde-le cum mi-ai 
răspuns mie. 

— Crezi că aș putea să repet? Donos, ceea ce ţi-am spus ţie 
astăzi n-am să mai spun nimănui. 

Donos ridică din umeri, apoi după o pauză se apropie de birou 
și zise pe jumătate amuzat, pe jumătate gînditor: 

— Știu pe cineva care o să sufere cînd o afla, dacă n-a aflat 
pînă acum! 

— Nu cumva ești tu? 

— Eu?!... Ei, măi Matei!... 

Nu spuse mai mult. Întinse mîna să ia desenul. 

— Mă duc. 

— Nu mi-l lași mie? 

— Ti-l las, numai nu te apuca să-l prigonești pe desenator. 
Altcineva l-a îndemnat, și să nu crezi că o să fie mulțumit cu 
atit! 

Matei parcă nu-l auzi. Luă desenul, merse cu el la geam, îl mai 
privi o dată, apoi se întoarse și îl puse sub cristalul de pe birou... 

Cînd ieși, peste cîteva minute, îmbrăcîndu-și din mers haina 
scurtă de vînt, dădu peste Ilie Conţu, care aștepta să intre la el 
și părea nehotărit. 


— Tovarășe director, biigui șeful serviciului administrativ, 
aveţi puţin timp? 

— Tocmai mă duceam jos. E ceva urgent? 

— Nu-nu... Vroiam să vă spun ceva... 

— Imbracă-te și hai cu mine; îmi spui pe drum. 

— Lăsați, altă dată; nu pot așa... E ceva personal. 

— Vino cînd mă întorc. 

— Da, da, lăsaţi, vă găsesc eu; nu sînt grăbit... 

Și curajul lui Ilie Conţu se topi încă o dată, zadarnic, după ce-i 
trebuise multă vreme să și-l adune în sîn. 

Matei străbătu aleea care ducea spre cală; iarba, pe peluze, 
mustea de apă, iar florile, de mult scuturate, mai aveau doar 
tijele cenușii, scheletice, înmuiate de ploaie; vintul le scărmăna, 
făcîndu-le să foșnească, și foșnetul lor părea un scîncet jalnic — 
poate își plîngeau splendoarea de peste vară, despuiată. 

Și lunca jos, la sudul calei, și sălciile de dincolo, pădurea 
întinsă peste baltă erau despuiate; colinele din zare, roase de 
apă, pierdute în negură, făceau un fundal dezolant peisajului — 
toamna rece și udă stăpinea spaţiul. Numai Dunărea, mai 
cenușie, mai învolburată, își urma drumul, nesupusă, puţin 
supărată, fără să fi pierdut nimic din străvechea-i majestate. 

Ajuns deasupra falezei, Matei se opri și înfruntă ploaia, care îl 
bătea în faţă. Cala semăna cu un bivuac, ai fi zis că o oștire 
surprinsă de toamnă făcuse popas, prelatele puse pe stilpi 
semănau cu niște corturi, și fumul forjelor parcă se ridica din 
nenumărate focuri de tabără. Dar această armată nu se 
odihnea; o forfotă, neîmpiedicată de ploaie, anima locul, 
oamenii se mișcau prin clisă, smulgîndu-și anevoie cizmele 
înglodate, se auzea bocănitul ciocanelor, scrișnetul alezoarelor 
pe care tablele încheiate îl amplificau, ca niște cutii de 
rezonanţă. Șlepurile începeau să-și capete forma finală, se 
însăilau bordajele, etrava, dar între piesele înălțate rămîneau 
spaţii goale; printre ele, vîntul spulbera ploaia, ca și cum ar fi 
vrut să le arate oamenilor că mai au mult pînă la capăt. 

Intre ţipetele de alarmă pe care le scoteau tablele în clipa 
cînd cădeau din cîrligul macaralei, se auzea cîte un îndemn, cite 
o poruncă, înăbușită de ploaie: 

— Carbuni!... Nituri!... Ține aici, nu căsca gura! 

Și-apoi glasurile omenești se pierdeau, acoperite de fanfara 
uneltelor, a fierului, zdrobitoarea polifonie asupra căreia brațul 


macaralei, plutind pe sus, se întindea ca o baghetă de dirijor, 
autoritară și fermă, stăpînind largul ansamblu. 

Așa cum stătea deasupra malului, ascultind pulsul calei, 
urmărind cu o exasperare surdă forfota muncitorilor biciuiţi de 
ploaie, privind cu silă cerul care turna într-una, Matei văzu, spre 
sud, licărind în negurile destrămate, o zare de lumină. Părea 
răsăritul unui alt soare, forjat de oameni și trimis în ajutorul 
primului, care de trei săptămîni se lupta cu norii, fără să-i biruie. 

La această dată, sfîrşitul lui octombrie, cu toate îndemnurile, 
cu toată silința muncitorilor, graficele de producție arătau, în 
medie, o întîrziere de șase zile — enorm faţă de termenul aflat 
așa de aproape și care nu îngăduia nici o prelungire. 

Dar lumina de la sud, clemenţa naturii, creștea din ea însăși, 
topind negurile; peste un ceas, încetă ploaia, iar la prînz se 
arătă soarele, înclinat mult și palid, obosit, ca după boală. 
Oamenii își scuturară frigul și umezeala și, ridicînd spre el fețe 
murdare de funingine, năclăite de ploaie, îl salutară: 

— Hei, bine ai venit! Dar cam tîrziu, tovarășe! 


Noiembrie, în schimb, fu o lună mai bună; vreme cam rece, 
cam răscolită de vînt, dar cel puţin nu mai pica de sus, pămîntul 
era uscat, și oamenii se mișcau în voie, glumeau iar, slobozind 
aburi pe gură. Cînd muncești, uiţi de frig; vezi soarele, căldura 
din tine ţi se pare că vine de sus și ești multumit. 

Trecuseră ultimii cocori, chemîndu-se speriaţi în văzduhul 
pustiu — pe Dunăre treceau la vale ciulinii de pe cîmpii, luaţi de 
vînt... 

La sfîrșitul toamnei, cînd seara cade curînd, cînd copacii s-au 
scuturat, și cerul, pe care pînă atunci frunzișul l-a umbrit, în loc 
să crească, pare totuși mai mic, cînd aerul e aspru în liniștea lui, 
iar nopţile albite de brumă nu mai au sfîrșit, omul simte mai 
mult ca oricînd nevoia unui cămin. 

Într-o seară, înspre șase, cînd întunericul învingea ultimile 
licăriri ale unui amurg sîngeriu, Cocoș se prezentă la direcție, 
dorind să vorbească în taină cu șeful serviciului administrativ. 

— E foarte ocupat; și cam obosit; te rog să nu-l ţii mult! îl 
preveni secretara, îndată ce află scopul vizitei lui. 

Nu se mai hlizea la el în ultimul timp, nu-și mai legăna șoldul, 
îl privea cam de sus, și nu doar pe el, pe toţi în faţa cărora se 
alintase la început. 

— Tovarășe Conţu, ai cîteva minute? întrebă Cocoş, cam 
țeapăn, ca să nu se arate timid. 

Cu administratorul se împrietenise oarecum, se cunoșteau 
mai bine, fiecare știa despre celălalt cît e de harnic, de priceput 
și cinstit; între ei nu existau numai raporturi de serviciu — Cocoș 
îi făcuse adesea mici comisioane pe la București, îi cumpărase 
ba o cravată, ba o stofă de costum, ba o pudrieră, ba un ruj — 
nimicuri care nu cer osteneală, în schimb îi apropie pe oameni 
și-i fac mai puţin rigizi. Să nu-i fi despărţit cincisprezece ani de 
viaţă, de mult și-ar fi spus pe nume, ca prietenii cei mai buni. 

— la zi! îl pofti Ilie Conţu, uitîndu-se la ceas pe furiș. 

Cînd te uiţi la ceas pe furiș, cel din faţa ta vede gestul mai 
bine decit dacă te-ai uita fățiș și înţelege că ești grăbit. 

— Mi se pare că nu prea ai timp! 

Ilie Conţu se înroși. 

— A, nu, m-am uitat la ceas numai așa... Spune, tovarășe 
Cocoș, te ascult. 

— Nene llie, începu Cocoș, șovăind înainte de a lua acest ton 
mai intim, aș vrea să te întreb ceva. 


— Gata să-ţi răspund. 

— Adică să-ţi cer o părere... dar, cum să-ți spun? nu-i ceva de 
servici. Ai timp? 

— Acum, dac-ai început... 

— Nu știu pe unde s-o apuc... Ești însurat de mult? 

llie Conţu tresări, parcă lovit, se făcu galben, roșu, aruncă o 
privire spre ușă și zise, ascunzîndu-și fisticeala sub un ton 
aproape răstit: 

— De ce mă întrebi? Ce te privește viața mea? 

Cocoș păli. 

— N-am vrut să te supăr; dar știu că ești însurat. 

— Ei și? 

— AȘ vrea să-mi spui... Lasă, dacă n-ai timp... 

— Ce vrei cu mine? Ce zor ai să mă iscodești? 

— Nu te iscodesc; am vrut să-ţi cer o părere, dar lasă, mai 
bine mă duc. 

— Ce părere? 

— Nu pot așa, tovarășe Ilie. Îmi pare rău că am mai venit! 

Cocoș se ridică, destul de amărit și confuz. 

— Acu, dacă tot ești aici, spune! îl îndemnă Ilie Conţu. 

Și îl privi mai liniștit; omul din față nu părea să fi venit cu 
vreun gînd ascuns. 

— lată ce vroiam să te întreb... reîncepu Cocoș, fără curajul 
de la început. Eu sînt străin de oraș, dumneata știi. Treaba mi-o 
fac la zi, nu încurc pe nimeni, ce mi se cere execut, cum-necum, 
mă privește, nu poți să te plîngi... 

— Cine s-a plins? 

— Nimeni; eu pentru altceva am venit... Vezi dumneata, nene 
llie, eu aici sînt singur, am doi prieteni, îi cunoști pe amîndoi; nu 
că vreau să mă laud, dar știi cine sînt. Numai că nici unul din ei 
nu-i însurat, și unuia neînsurat degeaba îi spui. Asta am vrut să 
te întreb, că pe altcineva nu știu: un om ca mine ar putea fi un 
soț bun? 

llie Conţu îl privi cam dintr-o parte; oare asta era tot, n-avea 
alt gînd? 

— Vrei să te-nsori? 

— A, nu, nu-s hotărît... Doar să întreb... Dumneata ești însurat 
de mult? 

— De mult! răspunse llie Conţu, scurt. 

— Adică de cînd? 


— De doisprezece ani. 

— Numai atit? 

— M-am însurat tirziu. 

— Aha... va să zică, se poate. Chiar mă gindeam la mine, dacă 
nu sînt prea bătrîn. Și spune-mi, că dumneata trebuie să știi: e 
bine să fii însurat, ce zici? 

— Pentru unii o fi bine, pentru alţii rău, așa, după firea omului. 

— Da, da, înţeleg. Dar un om ca mine?... Nene Ilie, ce s-o mai 
încurc? Hai să-ţi spun deschis: am de gînd... adică e o fată, și... 
Numai că nu îndrăznesc; nici nu știu, ar vrea, n-ar vrea... 
Dumneata ce zici? 

— Ce să zic, dacă n-o cunosc? 

— De cunoscut o cunoști... E aici! 

— Unde aici? întrebă Ilie Conţu, tresărind. 

— În șantier. 

— Cum o cheamă? 

— Nu pot să spun. 

Administratorul începu să se foiască pe scaun; ochiul lui 
deveni foarte neliniștit. 

— Trebuie să-mi spui! 

— Nu pot, n-am dreptul; ea nici măcar nu știe. 

— Lucrează la birou? 

— Nu; dar nu mă mai iscodi. 

— Și-atunci, ce vrei de la mine? întrebă llie Conţu, bătînd 
darabana cu degetele-i grăsuţe în cristalul de pe birou. 

— Asta: să-ţi cer o părere. Ce zici, să încerc? 

— Treaba dumitale; nu m-aș amesteca în ea nici dacă aș fi 
Dumnezeu. 

— Va să zică, nu poţi să-mi dai un sfat? 

— Nu! 

— Dumneata cînd te-ai însurat nu te-ai sfătuit cu nimeni? 

Aici Ilie Conţu își pierdu răbdarea; mișcă nervos din umeri, ca 
și cînd i-ar fi intrat o omidă pe la guler, și pe urmă zise, plictisit: 

— Eu nu înțeleg ce-ţi veni să mă iscodești tocmai acum! Dacă 
nu te-aș ști om la locul dumitale, aș zice că umbli să mă 
necăjești! _ 

— Eu să te necăjesc pe dumneata? Imi pare rău, tovarășe 
llie!... Dumneata, se vede, n-ai trecut prin ce trec eu acum! Îmi 
cer iertare și te salut. 

Cînd Cocoș ajunse la ușă, administratorul îl opri: 


— la stai puţin!... Zi, nu vrei să-mi spui? 

— Ce să-ţi spun? 

— Cine-i? 

— Asta chiar nu! 

— Tinerică? 

— Hm! 

— Frumușică? 

— Fie! 

— Și zici că nu lucrează la birou! 

— Nu. 

— Dar unde? 

— În șantier. 

— Apoi atunci du-te, tovarășe Cocoș, și nu mai cere sfaturi, 
dacă te ascunzi! 

Cocoș ieși mai nedumerit decit fusese la început. Se lăsase 
noaptea, era frig — ce să facă pînă a doua zi? Ideea de a-și 
întemeia un cămin își păstra toate temeiurile, dar fu amînată pe 
mai tîrziu... Locuia tot la Donos, nu-și căutase casă în oraș, tot 
așteptînd s-o ia după nevoile unei căsnicii. Nopțile ofta, cu ochii 
în tavan, mirat că prietenul său poate să doarmă așa de liniștit, 
și clipea, aci fermecat de imaginea fetei, care îl urmărea și-n vis, 
aci zbuciumat de lipsa ei și de teama că niciodată n-are să fie a 
lui... 

La șlep, seara, nu se mai putea duce, se întuneca prea curînd 
și n-avea motiv — nu umblă nimeni cu barca pe întuneric, numai 
așa ca să-i treacă din timp. Dacă te oprești, nu poți să spui: 
„Bună seara, căpitane Mihalis! Tocmai ieșisem să mă plimb 
puţin!“... Te faci de ris. 

Dar uneori, după ce înceta lucrul în șantier, și cala rămînea 
goală, se ducea pe mal, în ploaie și în frig, să privească șlepul 
ancorat în vechiul loc. Ce putea să vadă? O umbră neagră, care 
se topea încet pînă ce noaptea o înghiţea, lăsînd numai 
amintirea ei din alte seri, puntea caldă încă de peste zi, seri de 
vară, timp fericit. Citeodată, prin perdeaua de ploaie, prin 
negurile rărite de vînt, zărea o luminiţă, pîlpiind, lampă cu gaz, 
deseniînd fereastra ei, careul mic, dincolo de care începea acel 
paradis unde numai o parte din fiinţa lui nădăjduia, cu temeri, 
cu îndoială, să fie primită într-o zi. 

Apoi pierdu chiar și prilejul acestor contemplări: la începutul 
lui noiembrie, cele trei șlepuri plecară, și întîmplător nenorocirea 


se petrecu sub ochii lui. Un remorcher veni, le luă și le duse în 
sus... Malul Dunării rămase pustiu. Abia după citeva zile află 
Cocoș că nu erau departe, nici un kilometru de aici, după cotul 
Silvana, ascuns vederii de sălcii bătrîne și lăstăriș desfrunzit. 
Acolo, Dunărea făcea o meandră, mergind citeva sute de metri 
către apus, și ţărmul, ferit de sloiuri, atrăgea la iernat șlepurile 
care nu mai aveau loc în docuri și nu își găseau un adăpost mai 
bun. 

In prima duminică, luîndu-și inima în dinţi, Cocoș porni pe mal 
spre acel loc, ferindu-se, să nu-l vadă nimeni, ca și cînd ar fi 
săvirșit un fapt nepermis. 

După cîteva sute de metri întîlni gîrla, secată acuma; în stîngă 
se vedea digul de pămînt, care oprea Dunărea; alături, pe mal, 
ghereta motopompei — dăduse și el o mînă de ajutor la punerea 
ei în funcțiune. Toată această muncă se făcuse numai în două 
zile; după ce se ridicase zăgazul la Dunăre, apa fusese dată 
afară din gîrlă cu găleţile, strădanie a zeci de oameni, în echipe 
care se schimbau din două în două ore, continuîndu-și lucrul și 
noaptea, la lumina chioară a felinarelor... 

Acum albia n-avea decit mil, în care putrezea frunzișul 
pădurii; îndată ce se infiltra apă din Dunăre sau veneau 
șuvoaiele născute din ploi, motopompa intra în funcţiune... 

Cocoş găsi prilej să inspecteze digul și girla pe o mare 
întindere, ca și cînd ar fi venit anume aici, și în acest timp se 
simți ușurat; nu se mai temea de privirea iscoditoare a 
nimănuia, ca omul care își îndeplinește, limpede, o misiune. 

Dar cînd porni mai departe, fără altă justificare decît îndemnul 
așa de șovăitor al inimii, iar începu să se uite speriat în juru-i, de 
teama cine știe cărui ochi iscoditor, ascuns în pădure. 

In sfîrșit, ajunse și la cotul Dunării și dădu mult timp ocoluri 
tainice locului de iernare. Erau adunate acolo, întinzindu-se pe 
un șir, vreo zece șlepuri, care alcătuiau un cătun plutitor în 
pustiu. Luminat de soare, la adăpost de vînt, sălașul se arăta 
îmbietor — imaginea lui părea coborită dintr-un basm nautic 
ciudat și inedit. Pe burlane ieșea fum, pavilioanele fluturau 
molcom, gata a adormi, rufe peticite multicolor atîrnau pe 
frînghii, găini răzlețe se plimbau pe punte, lovind cu ciocul în 
tablă, încă neînţelegind că pe pajiștea aceasta ruginită nu vor 
găsi nimic de ciugulit. In coteţele făcute din șipci, porcii 
grohăiau multumiti și adulmecau afară, arătîndu-și printre gratii 


ritul trandafiriu. Într-o cabină se auzea un prunc plîngînd, și 
glasul unei femei, tînăr, cristalin, ajungea pînă în lăstăriș, 
cîntîndu-i să doarmă, cîntecul de leagăn, melodios, simplu, naiv: 
I-auzi vintul, puiul mamei, 
l-auzi valul, dormi curind... 


Mai auzise Cocoș cîntecul acesta, demult, dar nu-și amintea 
unde și cînd — numai la Dunăre, sigur, pe un șlep, pe un 
remorcher — se simțea bătrîn... 

O gospodină ieși în ușa bucătăriei, învăluită în aburi subțiri, și 
strigă spre șlepul vecin, peste apa lină, care făcea virtejuri mici, 
deseniînd arabescuri de mil: 

— Chivooo! 

Ușa celeilalte bucătării se deschise, se ivi un cap de femeie, 
cu tulpan siniliu. 

— U-uul! 

— Ai puţină sare? 

— Am; trimite-o pe Gica să-ţi dau. Ce gătești? 

— Fac un cozonăcel, că e ziua lui. 

— Și el unde e? 

— La alde Tihon; s-a dus să-l bărbierească și să-l tundă puţin. 

Cîteva șlepuri mai jos, un bărbat, numai în tricou, fără să ia în 
seamă frigul, ședea pe un scaun, cu capul dat pe spate, rezemat 
în peretele cabinei, și altul, ţinîndu-l de nas, îl răzuia la mustăți 
cu briciul, al cărui hîrșiit se auzea pînă în lăstăriș. Alţi cîțiva 
oameni își așteptau rîndul și, ca să nu stea degeaba, ciocneau 
cîte un păhărel. 

Tihon, cîrmaci pe șlepul SFND Nr. 148, era și bărbierul întregii 
așezări, și pe deasupra fabricant de spirt; în cală avea alambic, 
în care băga la distilat porumb mucegăit, grîu, cartofi, luate de 
pe la silozuri, mai pe faţă, mai pe ascuns, costîndu-l aproape 
nimic; dar nici băutura nu o vindea scump — prețul de cost plus 
un leu-doi la chil. Binevenite îndeletniciri! Ce te faci iarna, 
departe de port, fără spirt? Și cum să stai luni de zile netuns și 
nebărbierit? Tihon făcea și altele: moșea femeile care nășteau 
între timp, punea ventuze, scotea o măsea sau un dinte găurit, 
spărgea un buboi, la nevoie oblojea un picior rupt... 

Mai încolo, pe puntea altui șlep, se jucau copiii, chirăind... În 
cabină o femeie plingea; peste plinsul ei se auzeau înjurături, 
glas gros de bărbat ursuz: 


— Cercei ţi-au trebuit, cînd n-avem untură nici să-ţi ungi 
degetul mic? Ce mîncăm pînă la Crăciun? 

Cocoș merse pe mal, ascuns, pînă ajunse la capul șirului; 
șlepul ei era ultimul — mai departe se vedea fluviul gol, 
zgribulit. 

leșea fum pe coș, ca la toate celelalte gospodării. Căpitanul 
Mihalis nu era aici, fereastra lui avea oblonul închis. Dar alături 
trebuia să fie cineva, nu arde focul unde nu sînt fiinţe vii. 

În spate, în pădurea de sălcii, se auzeau lovituri de topor: 
oameni de la șlepuri, care tăiau lemne pentru încălzit... 

Așteptă să vadă o umbră la geam. Între cabină și bucătărie 
erau întinse rufele la uscat; cearceafuri, fețe de pernă, ștergare 
— și salopeta învechită... 

Stătea așa, la pîndă, de vreo jumătate de oră, fără ca pe șlep 
să fi mișcat o umbră; fumul se topise, se stingea focul — cînd 
auzi pași, aproape, făcînd să trosnească vreascurile uscate. 

Pădurea îi era lui Cocoș prietenă veche și bună, o cunoștea 
bine, îi înţelegea glasul, șoapta și freamătul. Aici ar fi avut curaj 
să înfrunte pe oricine; dar nu era în luptă cu nimeni — se trase 
în lăstăriș, nu trebuia să-l vadă nici un ochi, nici de om, nici de 
fiară... Şi deodată, cum stătea ghemuit în tufiș, pădurea îi spuse 
o vorbă, o șoaptă misterioasă, pe care n-ar fi înţeles-o altul. Faţa 
i se îmbujoră, inima îi zvicni, și cu bucurie, și cu teamă: Ana 
Odeta venea printre sălciile bătrîne, cu o sarcină de lemne în 
spinare — era obosită, voioasă și plină de lumină, fascinantă în 
această singurătate și sălbăticie... 

Trecu pe alături, îi auzi răsuflarea, îi văzu urmele piciorului — 
n-avea ciorapi, și pielea aurie aburea, încălzind pădurea. Și cum 
putea să meargă în prag de iarnă, numai cu fusta subţire și cu 
bluza fără miîneci, de i se vedea subțioara, în acea umbră care 
îți tulbură privirea și îţi oprește bătăile inimii, dîndu-ți o 
ameţeală mai dulce decit a tuturor beţiilor? 

Fata merse pînă la malul Dunării, puse lemnele în barcă, se 
întoarse să mai aducă o sarcină, visli, se legă la scară și își urcă 
încărcătura pe punte — lemn ud, să se usuce la vînt și la soare. 
Nu erau destule pentru toată săptămînă — trebuia să mai facă 
măcar încă două drumuri. 

Reveni la mal, legă barca de un țăruș vechi, înnegrit de vreme 
— urme lăsate de oameni în altă iernare — și porni pe unde 
făcuse drumul. Lemnele le avea tăiate, puse grămezi, numai să 


le ia la spinare. Nu merse cincizeci de pași, că se opri locului, 
cuprinsă de o mare uimire. Cineva îi venise în ajutor, aducîndu-i 
aproape sarcina din pădure — nu putea fi decît om, nu credea în 
minuni și nici fiarele pe aici nu se auzise să facă asemenea 
isprăvi, ca în poveștile vînătorilor. Un om, dar cine? Nu se 
auzeau pași în jur, nu se vedeau urme. Oare nu fusese un hot, 
care le schimbase locul, ca să le ia mai tîrziu, fără nici o muncă 
decit să le poarte în spinare? 

— Hei, cine ești acolo? Cine ești acolo? strigă, rotindu-se spre 
toate colţurile pădurii. 

Nu-i răspunse nimeni. Cocoș, care îi dăduse ajutorul, stătea 
pitit printre tufele dese de cătină și se bucura să-i audă glasul, 
chemîndu-l pe el anume, dar nu găsi curaj să se apropie, și 
poate un prilej așa de bun n-avea să se mai ivească niciodată — 
ce prostie, să-i lipsească pînă într-atit îndrăzneala! 

Rămase pe mal, în marginea pădurii, tot luptîndu-se cu sine, 
așteptînd hotărîrea, care era mai greu să vină acuma. De cîteva 
ori fu gata să iasă la lumină, să strige: „Hei, căpitan Mihalis!“ — 
știind că n-o să-i răspundă căpitanul. „A, bună ziua, domnişoară! 
Dar unde-i unchiul dumitale?... Așa!... Credeam că-l găsesc, 
vroisem să-i spun vreo două vorbe... Nu, nici o supărare, n-am 
venit anume... Cum? Așa, în trecere... Da, e cam frig, dar tot mai 
bine decit să plouă... Dacă am îngheţat? Puțin... Să vin la 
căldură? Mulţumesc, cu plăcere!...“ Cam acesta ar fi fost 
dialogul, după cum i-l spunea închipuirea; din păcate, n-avea 
curaj să-i dea drumul. „Număr pînă la o sută, și pe urmă...“ Pe 
urmă număra iar o sută, și încă una, și așa trecea vremea. 

Pe la prînz plecă, nu alungat de frig, sau de foame, ci fiindcă i 
se făcuse silă de el însuși... 

Curînd după plecarea lui, la șlep veni o șalupă de la Agenţie, 
și Costea, în manta de iarnă, bleumarin, cu patru galoane, urcă 
scara. 

Ana Odeta era la bucătărie; îl întîmpină și îl pofti în cabină, 
înăuntru era cald, mirosea a mere coapte, miros dulce și umed, 
care oricui îi va aminti copilăria. Costea se dezbrăcă și se așeză 
pe singurul scaun. 

— Eşti singură? Unde-i Mihalis? 

— În oraş; cred că se întoarce diseară. 

— Și dacă nu vine, nu ţi-e urit singură? Aici ești ca în pădure! 


— Nu mi-e urit. El și-așa peste o săptămînă trebuie să plece la 
Băile Herculane. 

— Da... Uite de ce am venit... Am vorbit și cu Maria... Nu vrei 
să stai la noi? Măcar peste iarnă. 

Ea scutură din cap. 

— Vă mulțumesc la amindoi, Costea. E bine să știi că ai unde 
să te duci la o nevoie. Dar rămîn aici, nu mă alungă nimeni. 

— Cum o să circuli cînd o îngheţa Dunărea? 

— Cu patinele. 

— Și pînă să înghete, cît or curge sloiurile? 

— Prin pădure. 

— Eu nu cred că faci bine. 

— Nu pot să plec; dacă nu rămîne nimeni aici, au să trimită pe 
altcineva, și unchiul Mihalis își pierde șlepul. 

— Dar poţi tu să-i ţii locul, să pompezi apa afară, să spargi 
gheaţa?... 

— Mă mai ajută vecinii... 

Costea o privi lung, cum ar fi încercat să-i pătrundă gîndurile. 
Știa ceva, nu limpede — zvonuri. 

— Ana, ia spune, ce e cu tine? 

Ea înțelese, îl privi în faţă și răspunse, rar, limpede: 

— E foarte bine! 

— Te cred. Și de ce fugi de lume? 

— Nu fug de lume; nu fug de nimic, fug după ceva, Costea, 
care a fost al meu și mi s-a răpit, și cred că mi se cuvine... Tu 
știi că m-am născut pe Dunăre. 

— Toţi ne-am născut pe Dunăre... Ai douăzeci și trei de ani? 

— Douăzeci și patru, peste o lună. 

— Ai să te măriţi? 

Ea scutură din umeri, cu hotărire. 

— Nu. 

— Dar vezi tu, lumea... 

— Care lume? Cea care nu m-a judecat cînd avea motive? De 
ce să mă judece tocmai acuma? 

— Totuși, o femeie, pînă la urmă, trebuie să... 

— Unde scrie? 

— Ana, cui semeni tu? 

— Vîntului! Și Dunării. 


Costea o privi cu neîncredere. Vorbele ei păreau luate din 
cărţi, nu erau din cele în folosința obișnuită a oamenilor. Și nici 
nu avea ce le răspunde; ridică din umeri. 

— Bine, Ana... Nu vrei să vii la noi la masă? Maria s-ar 
bucura... Pe urmă te-aș aduce înapoi cu șalupa. 

Multțumi și nu se duse; își aminti cînd fusese la ei — soţia lui 
Costea pregătea masa de seară și-o izgonise ca și cînd ar fi 
venit să-i ia mîncarea de la gură. Nu trecuseră decit cinci luni de 
atunci, și amintirea acelui timp i se părea pierdută în alte 
vremuri; era vară, dogoreau pămîntul și cerul; acum trecuse 
toamna, cu ploile, aștepta ninsoarea și îngheţul Dunării, 
anotimpul cînd sufăr și plantele, și fiarele, și omul, dar ea simţea 
în întreaga-i ființă numai căldură. 


Către sfîrșitul lunii noiembrie, Dutchievici fu bolnav cîteva zile 
și lipsi din șantier — gripă, bronșită, se spuse — o răceală simplă 
din cele care se vindecă ușor, cu aspirină. Dar cînd se întoarse, 
părea slăbit ca după o boală mai grea și mai lungă, avea obrajii 
supţi, ochii umbriţi, îl mistuia încă o suferință nemărturisită, 
ascunsă de el cu pudoare... 

In lipsa lui, un inspector de la minister veni să ancheteze 
neînțelegerea dintre șantier și inginerul Staicu, din ce în ce mai 
acută în ultima vreme. Ancheta o cereau amîndouă părţile, cu 
rapoarte repetate, în care semnalau ciocniri grave. Într-o zi, 
inginerul alunecă de pe schelă și își scrînti glezna; pretinse că 
un muncitor, înfuriat de controlul lui, îi făcuse vînt, iar ceilalţi, 
văzîndu-l cum cade, în loc să-i sară în ajutor, se puseseră pe ris 
și pe glume; unii scăpaseră chiar cîte o sudalmă. 

Conducerea șantierului cercetase împrejurarea și se dovedise, 
cu mărturia tuturora, că nu fusese decit o întîmplare: inginerul 
era nervos, vocifera, ameninţind că suspendă lucrul, ceea ce 
făcuse să se stringă în jur mai mulţi oameni, și e drept că unii 
dintre aceștia, revoltați, scăpaseră cuvinte de ocară. Întorcîndu- 
se brusc spre ei, delegatul ministerului alunecase pe scîndura 
murdară și căzuse de la doi metri înălțime, fără alte consecințe, 
decit că se făcuse cam ridicol în faţa a zeci de oameni. 

Raporturile între victima acestui accident și muncitori erau, 
neîndoios, necordiale; inginerul Staicu crease în șantier o 
atmosferă de teamă. El continua să caute greșeli chiar și acolo 
unde nu se vedea nici una; scotea nituri, respingea coaste, 
trimiţîndu-le înapoi, să fie rectificate, și nu-și înceta această 
activitate păgubitoare decît după ce își nota în carnet un număr 
suficient de intervenții, ca și cînd ar fi avut de îndeplinit și el 
zilnic o normă. 

După ce examină plingerile șantierului, inspectorul trimis în 
anchetă socoti că se făcea prea mult caz de exigenţele 
controlului și că, faţă de instrucțiunile primite, inginerul Staicu 
avea încă o dată dreptate. Instrucţiunile, care nu erau secrete, 
prevedeau că delegatul tehnic avea chiar mai multe drepturi 
decit cele folosite pînă astăzi: la orice abatere de la norme, dacă 
nu se luau imediat măsuri de îndreptare, sau dacă șantierul nu 
recunoștea constatarea, el putea să oprească lucrul pînă la 
hotărîrea ministerului. Asemenea drepturi date unui om aveau 
scopul să asigure o fabricaţie normală și să evite greșeli care 


mai tîrziu nu mai puteau fi remediate. Desigur că pentru 
asemenea cazuri erau prevăzute sancțiuni grele, vinovatii ar fi 
dat socoteală, dar așa paguba nu se micșora și nici răspunderea 
ministerului, fiindcă el nu era numai beneficiarul comenzilor, ci 
și forul care dirija șantierul. Controlul nu putea fi deci pus pe 
baze sentimentale; dacă era prea exigent și crea nemulțumiri 
astăzi, cu atît mai bine: evita grijile de miine! 

Dar șantierul nu cerea un control mai puţin riguros, ci socotea 
necesar să fie înlocuit inginerul Staicu. 

— De ce? 

— Fiindcă a creat o stare de animozitate, fiindcă prezenţa lui 
nemulțumește muncitorii. 

— Așa! Și aţi dori să vină unul care să închidă ochii, să 
cocoloșească greșelile! 

— Nu. Avem și noi ochi și nu-i ţinem închiși; nu ne ascundem 
greșelile, fiindcă nu sîntem așa de proști să ne furăm singuri 
căciula. Cei mai mulţi din muncitorii noștri au o conștiință nouă; 
ei știu că muncind prost, nu înșală pe un armator oarecare, ci 
înșală poporul. Acestea nu sînt numai vorbe care se scriu în 
ziare... 

— Tocmai conștiința nouă ar trebui să insufle muncitorilor mai 
multă disciplină. Asupra inginerului Staicu s-a comis aproape o 
agresiune. 

— N-a fost o agresiune, ci un accident, fără însemnătate, și 
căruia, de altfel, îi poartă singur vina. 

Fură chemaţi oameni, fură ascultați... „Cercetare inutilă — 
zicea inginerul Staicu — doar n-o să ţină nimeni cu mine!“ 

— Îmi pare rău!... După atîtea luni de colaborare, ar trebui să 
ţină cu dumneata tot șantierul! 

Într-adevăr, nimeni nu confirmă afirmaţiile inginerului; se 
pierdea vremea. Muncitorii își arătau ostilitatea față de 
reclamant, chiar în biroul direcţiunii. Era ora cinci după-amiază, 
curînd înceta lucrul, și ei, în loc să-și vadă de treabă, așteptau, 
în picioare, la secretară, prea mulţi ca să aibă loc pe scaune. 
Dispăruse mirosul de parfum al tovarășei Lenuţa; mirosea a 
nădușeală rece și a cărbune. 

Inspectorul, inginer Cătuneanu losif, avea peste cincizeci de 
ani, studiase la Charlottenburg, își cunoștea meseria, de aceea 
își păstrase postul în minister și i se dădeau însărcinări 
importante. Nu era unchiul lui Staicu, nu-i era nici rudă; îl 


avusese elev la Școala politehnică și păstra despre el păreri 
bune. Prînzise bine, la restaurantul Cocoașă, mistuia încet, 
după-amiaza obișnuia să se odihnească, și-acum, în loc să se 
bucure de plăcerea miîncării, trebuia să facă o complicată 
gimnastică a minţii și-a inimii, să stabilească adevărul, dar să-și 
apere și pielea, să nu supere pe nimeni. 

Așadar, dacă nu se putea dovedi agresiunea împotriva 
inginerului Staicu, era dovedit că un nituitor, un băiat tînăr, îl 
ameninţase cu bătaia. 

— Nu: i-a spus că dacă îi mai scoate un nit fără defect, îi pune 
mîna în git! 

— E totuna! 

— Probabil. În orice caz, noi nu sîntem de acord să se 
folosească asemenea ameninţări, chiar dacă sînt provocate; 
muncitorului vinovat i s-au aplicat sancţiuni. 

— Insă în aceeași zi, interveni inginerul Staicu, direcţiunea i-a 
dat două bilete la cinematograf! 

— Biletele de cinematograf le dă sindicatul. 

— Eu nu i-am dat, tovarășe! se apără indignat maistrul 
Golgota. 

Donos, care ascultase de la locul obișnuit, de lîngă geam, nu 
se mai putu stăpîni; împotriva firii lui așezate, se întoarse 
deodată, cu o mișcare bruscă, și ridică glasul: 

— Nu-i admisibil! Muncim în ploaie și în frig, construim vase 
pe care șantierul, așa cum l-am moștenit, n-ar fi putut să le 
termine nici în zece ani, avem greutăţile pe care le cunoașteți, 
ne ameninţă o mare primejdie, o privim în faţă cu tot curajul, se 
apropie iarna, nu știm cit are să fie de grea — și uite că ne 
pierdem timpul discutind despre niște bilete de cinematograf! 
Nu-i admisibil, nu-i cinstit, nu-i moral, nu-i... dracu mai știe cum 
nu e, dar nu e cum trebuie! Biletele i le-am dat eu, personal, 
erau ale mele și n-aveam chef să mă duc la cinematograf. De ce 
i le-am dat tocmai lui Gică Spirea? Poftim, întrebaţi-mă! Însă mi 
se pare că aţi venit aici cu alt scop, nu să mă anchetați pe mine! 
Ei, drăcia dracului! 

Reveni la geam, privi cerul, încercînd parcă să se calmeze, 
dar în clipa următoare se întoarse iar și izbucni încă o dată, cu 
glasul mai ridicat: 

— Acum poftim că se înnorează! Vine ninsoarea! Terminaţi o 
dată cu prostiile astea, că dacă nu... 


Aici se opri, își trecu mîna pe frunte dînd la o parte părul care- 
i căzuse în ochi și, după o scurtă tăcere, continuă, calm: 

— Haide să trecem la fapte mai serioase! 

Cu toată încordarea, lui Matei îi fu peste putinţă să nu 
zimbească. 

— Uite, așa se întîmplă! zise lămuritor către cei de faţă. 

Apoi întoarse capul spre fereastră. 

— Donos, am să-ţi dau două bilete de cinematograf! 

— Dacă ai, dă-mi, dar numai unul; chiar că am chef de puţină 
distracţie! 

Terminîndu-se de cercetat plingerea inginerului Staicu, cele 
două părţi fură sfătuite să dea dovadă de înţelegere și să 
colaboreze mai departe. 

— Ședinţă de conciliere, ca la procesele de divorţ! 

— Nu-i așa, tovarâșe director! ripostă inspectorul. Vreau să 
înțelegeţi că... În aceste momente cînd poporul nostru... (Țara, 
de la un capăt la altul... lupta muncitorilor... pentru ca să 
înflorească economia patriei...) Dar să procedăm calm. 
Dumneavoastră pretindeți că inginerul Staicu sabotează... 

— Am spus că frinează! 

— E totuna! Cuvintele sînt sinonime, și acuzaţia foarte gravă! 

— Or fi fost sinonime odată! Dîndu-le același sens astăzi, 
înseamnă să le folosiți mecanic. Faceţi exces de tehnicitate! 

— Sînt tehnician! 

— Atunci să ne ocupăm de chestiunile tehnice și să lăsăm 
gospodărirea cuvintelor pe seama altora! 

— Dumneavoastră pretindeţi, cum spuneam, că inginerul 
Staicu vă... frînează activitatea. În ce fel? 

Acum izbucni Matei, înainte ca Donos, care spumega din nou, 
să se întoarcă: 

— Dar am raportat de nenumărate ori și văd că aveţi 
rapoartele noastre în faţă! Nu-mi închipui că un om poate ocupa 
postul dumneavoastră fără să aibă știință de carte! 

Inspectorul Cătuneanu simţi gust de murături în gură; se făcu 
roșu, întoarse capul la stînga și la dreapta, spre cei aflaţi de 
față, ca și cum ar fi vrut să le atragă atenţia că sînt martori. 
Donos interveni, cu un ton destul de autoritar și de aspru: 

— Nu așa, Matei! Cu tonul ăsta nu putem ajunge departe! 

„A fost o insultă!“ se gîndi inspectorul. Ar fi preferat să creadă 
că i se păruse... Oricum, făcea mai bine să tacă; prinzul era 


compromis definitiv, și-l costase de trei ori misia; se gătea 
excelent la Cocoașă, însă avea preţuri mari, speculantul! 

— Să spună tovarășul maistru Golgota, care este de faţă, și ca 
șef al calei cunoaște foarte bine situaţia, în ce fel mă comport 
eu! Cum îmi îndeplinesc misiunea? propuse inginerul Staicu. 

— Vorbește, tovarășe! 

Maistrul Golgota pocni din măsele luîndu-și o înfățișare 
importantă și gravă. 

— Tovarăși, eu îmi fac datoria faţă de partid și de patrie, 
republica noastră tînără, care ne este dragă... 

— Răspunde la întrebare! 

Vorbise Donos, fără să se întoarcă. 

— Eu, tovarăși, iubesc șantierul și doresc din toată inima să 
înflorească. Sînt mindru să-mi spun părerea în faţa 
dumneavoastră. Dar, înainte de toate, tovarăși, noi nu trebuie 
să avem grija noastră, ci a muncitorilor... 

— Foarte bine! în legătură cu grija pentru muncitori, ce părere 
ai dumneata despre activitatea tovarăşului inginer Staicu? 

— Tovarășul inginer Staicu e prezent în șantier de la ora șapte 
dimineaţa pînă seara la șase... 

— Și noi venim la nouă? Sau plecăm la trei după masă? 

— Nu, tovarășe Donos, toţi muncim, cu abnegaţie! 

— Haide, spune, cum se poartă tovarășul inginer Staicu? Nu ţi 
s-a părut niciodată că șicanează? 

— Nu pot să fac această afirmație! 

— Dar muncitorii sînt mulţumiţi? Care-i părerea dumitale, ca 
președinte al sindicatului? 

— Tovarăși, muncitorii se poate să fie nemulțumiți cîteodată; 
nici copilului nu-i place sarea amară, dar tăticu și mămica i-o 
dau cu sila dacă trebuie; așa e viaţa, tovarăşi! 

Donos pufni, cu nasul în fereastră: 

— Bravo! Îl scoseși pe tovarășul inginer Staicu tăticul 
șantierului. Poate că dumneata ești mămica! 

Maistrul Golgota se umflă și se făcu roșu la față. 

— Tovarășe Donos, eu sînt toată ziua cu muncitorii, îi știu cum 
lucrează, mă duc și la ei acasă; dumneata să nu faci glume, că 
dacă-i așa, mă adresez organizaţiei de partid și n-o să-ţi placă, 
oricît ai fi dumneata de secretar și de... Eu apăr pe muncitori, 
tovarăși! Nu vă puneţi cu muncitorii, fiindcă al lor e șantierul, nu 
al dumneavoastră. 


— În concluzie, care-i părerea dumitale? întrebă inspectorul 
Cătuneanu. Îndeplinindu-și sarcinile date de minister, tovarășul 
inginer Staicu a cauzat vreun neajuns șantierului? 

— Nu! Fără dumnealui, lucrul putea să se dea peste cap; așa 
e omul, greșește, și la recepţie ar fi fost cam albastru! 

— Cum ar fi fost? întrebă Donos, de la fereastră. 

— Ar fi fost rău, las că știi și dumneata vorba, nu te preface! 
Tovarășul inginer Staicu ne ajută; e bine ca muncitorul să știe 
de frică! 

— Bravo, tovarășe Golgota! zise Matei, calm. Ai curaj să spui 
la fel și la adunarea sindicatului? 

— Tovarășe director, muncitorii mă cunosc, i-am apărat în 
timpul lui Năsturaș, îl știu pe fiecare ce poate, mă duc și la ei 
acasă... 

— Dumneata pe cine aperi: șantierul, sau pe inginerul Staicu? 

— Apăr dreptatea și adevărul. Sînt cu muncitorii, tovarășe! 

Trecuse ora șase; muncitorii umpleau curtea șantierului, 
îndreptîndu-se către poartă. Matei deschise ușa și se adresă 
secretarei: 

— Vezi unde este inginerul Marchidan, și dacă a terminat, să 
vină încoace! 

Marchidan sosi repede, gifiind, cu privirile speriate. Parcă 
slăbise, trăsăturile lui căpătaseră mai multă expresie, chiar și 
ochii, decoloraţi, păreau că se dilataseră, își măriseră cîmpul 
vizual și cercetau lumea cu mai multă mobilitate. Cine l-ar fi 
studiat mai bine și ar fi avut puterea să-i pătrundă tainele, și-ar 
fi dat seama că privirea lui semăna cu a animalului prins în 
capcană, gata să-și roadă piciorul ca să scape. 

— Cum a mers după masă? îl întrebă Matei, arătîndu-i un 
scaun, ca să șadă. 

Inginerul rămase în picioare, ţinînd într-o mînă servieta 
umflata, cum ţin ţăranii desaga, speriaţi de zgomotul și 
mișcarea orașului. 

— Lăsaţi, tovarășe director... A mers bine, numai c-am avut o 
încurcătură cu niște table prost numerotate. 

— larăși? 

Se mai pierduse timp odată și se crease o stare de panică, o 
derută aproape generală, la cazangerie, la trasaj, la biroul 
tehnic, cînd se constatase că o serie de zece table, pregătite 


pentru montare, nu se asamblau, nu se potriveau nici găurile, 
nici forma — greșeală grosolană și inexplicabilă. 

În ziua aceea, maistrul Golgota încercase o mare satisfacţie. 
El fusese de la început potrivnic ideii de a se pregăti tablele în 
serie pentru toate vasele. 

— lată ce-nseamnă graba! Unde nu-i cap, vai de picioare! Ce 
vă mai uitaţi la ele? Credeţi că le puteţi hipnotiza, să se 
potrivească? Să vedem acum, cine plătește? Ehei, nu se 
construiesc așa vapoarele! Ar mai trebui întrebaţi și alţii!... 

Pînă și inginerul Marchidan, care știa rostul fiecărei table, își 
pierduse capul; alerga, de la trasaj la cazangerie, căuta 
șabloanele, în panică, să descopere ce se întimplase, a cui era 
vina, cine trebuia să plătească pierderea și să primească 
pedeapsa. Pagubă de sute de mii de lei, dacă la costul 
materialului adăugai prelucrarea, regia șantierului și întîrzierea. 

— Să vină direcţia să vadă! striga maistrul Golgota, agitindu- 
și nuielușa. Hai, macaraua, ridicaţi-le de-aici, ce mai așteptați, 
să crească? 

Dacă Marchidan nu și-ar fi pierdut firea, ar fi trebuit să-și dea 
seama că o eroare atit de gravă nu-i posibilă, oricît de neatent 
s-ar fi scos șablonul, oricare ar fi fost nepriceperea și graba. In 
timp ce el își făcea cercetările, în prada unei spaime care se 
transmitea și celorlalţi, ca o molimă, luîndu-le judecata, 
inginerul Dutchievici venise pe cală, examinase tablele cu o 
singură privire, calmă, și avusese concluzia dintr-o dată: 

— Nu aici e greșeala; nu-i cu putinţă să se greșească. S-au 
numerotat greșit sau șablonul, sau tablele. 

Într-un sfert de oră, eroarea, neînsemnată, dar cu urmări care 
păruseră așa de grave, încît derutaseră toată cala, era 
descoperită; o cifră de pe șablon citită de-a-ndoaselea, 89 în loc 
de 68 și trecută cu vopsea albă pe toate tablele, nu numai cele 
care se montau acum, ci și următoarele zece, pentru șlepurile 
programate la anul. 

Bineînţeles, fusese chemat și inginerul Staicu și, cu toată lipsa 
de consecinţe a faptului, raportase la minister că lucrul în serie, 
într-un șantier improvizat, cu ateliere incomplete, fără destui 
specialiști, cu muncitori neexperimentați, poate să provoace 
încurcături mari și pagube incalculabile. 

Afirmația lui Marchidan, acum, îl făcu să zimbească, aruncînd 
în jur priviri încărcate de mulţumire, ca un prooroc căruia, după 


ce a vorbit în pustiu, i se recunoaște dreptatea. Maistrul Golgota 
pocni din măsele și scoase din git o serie de sunete, 
nearticulate, dar pline de satisfacţie. 

— Tovarășe inginer, dumneata conduci fabricaţia? 

Marchidan se uită speriat la inspector, pe urmă își plimbă 
ochii în fugă asupra celorlalți. 

— Care sînt raporturile dumitale cu delegatul tehnic al 
ministerului, inginerul Staicu? 

— Bune! 

— Bune?! exclamă Matei, cu stupefacţie. 

Marchidan era cel ce se plinsese mai des de intervenţiile lui 
Staicu, nesăbuite și nejustificate, care întîrziau fabricaţia și 
creau muncitorilor o stare de teamă, de enervare, de 
neîncredere. El atrăsese atenţia că urmările acestei stări de 
lucruri puteau să fie și mai neplăcute în viitor, chiar grave. 

Matei îl privi în ochi și continuă, neștiind ce să mai creadă: 

— Nu te-ai plins dumneata că felul în care se face controlul e 
abuziv și întîrzie fabricaţia? 

Fruntea lui Marchidan se umplu de nădușeală, în timp ce ochii 
i se roteau de la unul la altul. Auzi în spate pocnetul de măsele 
al maistrului Golgota; instinctiv făcu o mișcare, curbîndu-și puţin 
spinarea, ca și cînd ar fi așteptat să primească o lovitură în 
ceafă. 

— Haide, tovarășe Marchidan, vorbește! 

—  Tovarășe director... e drept, am avut neînțelegeri 
cîteodată, dar fără asta... Cînd lucrezi împreună se ivește cite o 
situaţie... Chiar și cu dumneavoastră... 

— Nu-i adevărat! Cu mine n-ai avut niciodată încurcături. Mi- 
ai spus întotdeauna: se poate! Chiar cînd nu se putea, din 
păcate! 

Sudoarea de pe fruntea lui Marchidan, la început ca o pînză 
aburitoare de apă, se concentra în broboane mari, rare, care 
creșteau și, în chip ciudat, nu alunecau la vale, îi punctau pielea 
cu niște buboaie cu puroi alb, încă nu destul de coapte să 
spargă. 

— Ai de făcut vreo plingere împotriva inginerului Staicu? 
întrebă inspectorul Cătuneanu. 

— Tovarășul inginer Staicu?... Să vedeți... 

— Răspunde; trebuie să plec cu trenul de șapte și jumătate. 
Inginerul Staicu împiedică lucrul pe șantier? 


— Nu... Dinsul își face datoria, noi ne-o facem pe a noastră. 
Lucrul merge, tovarășe!... 

Cînd inspectorul plecă la gară, cu automobilul șantierului, în 
mare grabă, să nu scape trenul, afară începuse să ningă, 
ninsoare bogată, dar moale — lapoviţă. 

— Uite cu ce ne-am pierdut timpul toată după-masa! zise 
Donos. 

Rămăsese numai cu Matei, care păstra un zîmbet și plictisit, și 
amuzat; deși ancheta îl contrariase și nu aștepta o hotărire 
satisfăcătoare din partea Direcţiei generale, situația nu îl supăra 
prea mult — încă o piedică pe lîngă altele, prevăzute în bloc, cu 
un coeficient general de frînare; îl supăra îndeosebi reaua 
credinţă, mai greu de lecuit, neputînd fi dovedită, neavînd 
explicaţie, neînțelegîndu-i cauza: prostie, lipsă de caracter sau 
mașinaţie? 

— Donos, cred că Golgota a luat-o razna! 

— Da.. Îi știam defectele, încăpăţinare, trufie, invidie, dar 
fiindcă avea și multe calități, nădăjduiam să se lecuiască; 
oamenii pot să crească și cînd sînt bătrîni. Astă-seară mi s-a 
părut de-a dreptul dușmănos. O să trebuiască să ridic cazul în 
ședința de partid... 

— Nu mi-a fost niciodată simpatic, reluă Matei. 

— Nici mie; în schimb o bună parte din muncitori ţin la el; ei l- 
au ales în comitet. Mi-am spus că nu trebuie să ţin seama de 
sentimentele mele și am căutat să mă apropii de el. Astăzi nu 
știu ce să mai cred... 

Matei lovi cu pumnul în birou. 

— Ce al dracului te poţi înșela cîteodată! zise, cu ciudă. Mă 
gîndesc la Marchidan, cum l-am luat în brațe... L-ai auzit? Mare 
pramatie! 

Donos se întoarse. 

— Purtarea lui mi s-a părut foarte ciudată! 

— Dă-l naibii! E un caracter păcătos, dar își face treaba. 

— Nu!... N-ai observat ochii lui, fața, gesturile? N-a scos un 
cuvînt fără să întoarcă ochii la Golgota; e ceva la mijloc, trebuie 
să vedem... 

— Bine, Donos, dar om mai vorbi și miine dimineaţă; mi- 
ajunge pe ziua de azi! la de colea! 

— Ce-i aici? 


— Biletele de cinematograf. Grăbește-te că începe la opt și 
jumătate. 

— Crezusem că glumești. Dacă știam, îţi spuneam mai 
dinainte să le dai altcuiva. N-am chef să mă duc la 
cinematograf; mă otrăvește ninsoarea asta. 

leșiră împreună și merseră prin lapoviță. 

— Cînd ai fost tu ultima dată la Marchidan? întrebă Donos, 
înainte de a se despărți, la poartă. 

— Nu mai ţin minte; înainte mă duceam, îmi plăcea să-mi 
cînte la vioară; pe urmă mi s-a făcut lehamite. 

— Dar ţii minte cam ce avea în casă? 

— N-am intrat decit în biroul lui. 

— Atunci ai băgat de seamă că avea un covor mare, roșu? 
Probabil persan, nu mă pricep la covoare. 

— Da, era imposibil să nu-l vezi, un covor Buchara; chiar m-a 
surprins, fiindcă altfel odaia mi s-a părut destul de sărăcăcioasă. 

— Avea și un policandru mare de cristal. 

— Ai dreptate, îmi amintesc că l-am și admirat; mi-a spus că 
le are cadou de nuntă, de la nașă-su. 

Donos era în capul gol; își scutură din păr zăpada înmuiată. 

—  Nașă-su? Panait Lalachi!... Ştii că în povestea cu 
cheresteaua de la Uică a scăpat basma curată?... L-au arestat, 
dar a trebuit să-i dea drumul după cîteva zile; avea factură în 
toată regula, și, zice, nu era datoria lui să decopere că-i 
măsluită... Zilele astea și-a lansat barcazul. Acum umblă pe la 
București, să-și facă formele ca să plece în Grecia. 

— Ducă-se! O să i se acrească de țîri cu mărar!... 

— Ascultă, zise Donos deodată, n-ai vrea să trecem puţin pe 
la Marchidan? 

— Cînd? 

— Acum; n-am pierde decit o jumătate de ceas. E ceva foarte 
ciudat; te-am întrebat de cînd n-ai mai fost la el. Eu am fost 
sîmbătă seara... Nu mai avea covorul și lampa; poate lipsesc și 
altele, dar n-oi fi observat. 

— Și ce ţi se pare ciudat? Le-a vîndut sau le-a pus în gaj. De 
mult am impresia că e în lipsă de bani. Nu vezi ce cîrpit umblă? 
O fi avind datorii... De jucat cărţi, nu joacă, de băut, nu bea... 

— Nu! stărui Donos. Agitaţia lui din ultima vreme, purtarea lui 
de azi... Nu-i ceva normal! 


— E obosit; de muncit, muncește, nu poţi să negi; nici nu știu 
cînd mai are timp să măniînce și să se odihnească. O să vorbim 
mîine, să vedem ce-i de făcut; acum lasă-l în pace. Tot nu vrei 
să te duci la cinematograf? 

— Nu; mai am ceva de lucru acasă! 

— Bine! Să nu te văd într-o zi neurastenic! 

— Nu te teme; sînt făcut din material tare! 

Cu aceste cuvinte se despărţiră — și a doua zi Donos regretă 
că nu stăruise mai mult în intenţia sa... 

Ningea, tot lapoviţă, mai rea decit ploaia; oamenii soseau 
încruntaţi — știau ce-i așteaptă. 

Marchidan, care de obicei venea cu mult înainte de ora șapte, 
nu era prezent; nu apăru nici la opt, nici la nouă. Lipsa lui se 
simţi numaidecit, mulţi își amintiră că mai dispăruse așa, o dată. 
La nouă și jumătate, șoferul se duse să-l caute acasă. Poarta era 
încuiată, la ferestre transperantele trase. Ciocăni, smuci clanța 
— nu răspunse nimeni. O vecină scoase capul pe ușa bucătăriei. 

— Diînsul e la servici; pleacă de cu noapte; dar dumneaei 
trebuie să fie în casă. 

Şoferul strigă, zgilțiind poarta: 

— Tovarășe lani! Cucoană! Hei, sculaţi-vă odată! 

Se deschideau geamuri peste drum, la casele vecine. Gălăgia 
stîrnea mirare pe strada liniștită și neumblată. 

— Du-te și ciocăne la geam, maică! 

Cu toată ninsoarea, se stringea lume, gospodine care veneau 
de la piine, sau de la piaţă. Şoferul sări poarta; pe trotuarul din 
jurul casei prinsese puţină zăpadă; nu se vedeau urme de pași, 
nu ieșise nimeni pînă la ora aceasta. Ciocăni la ușa din față, la 
cea din spate, la geamuri; zadarnic. 

Vecinii cunoșteau obiceiurile casei: 

— Nu se poate să doarmă așa de tirziu! 

O bătrină începu să se văicărească: 

— Aoleu, s-or fi otrăvit! Sparge geamul, nu mai ciocăni 
degeaba! 

— Nu pot, mătușă, n-am voie. Vrei să dau de dracu? 

— Chemaţi poliţia! 

— Doctorul! 

— Vezi dacă nu miroase a mangal la ușă! 


Nu mirosea a mangal... Peste un ceas, veniră un comisar, cu 
autorizaţia Parchetului, un sergent de stradă și un lăcătuș, care 
deschise ușa cu șperacilul. 

Pe măsuţța din antreu găsiră trei scrisori în plicuri, iar 
deasupra lor, un ineluș-subţire de aur, cu piatra plesnită, 
bijuterie meschină și dezolantă. Prima scrisoare nu cuprindea 
decit trei rînduri, scrise însă cu răbdare, migălos, caligrafic: 


„Mamă, iartă-mă, nu se putea altfel. Îti las inelul pe care mi l- 
ai dat la nuntă. Fiti fericiți: noi vom fi sigur pe lumea cealaltă. 
Cornelia“ 


A doua, scrisă de Marchidan, era adresată procurorului și 
poliţiei: 


„Nu faceţi cercetări; am luat hotărirea de comun acord cu 
soția mea. Motivele sint personale — nu le cunoaște nimeni și 
nu e nevoie să le aflați“ 


Pe ultimul plic era scris: „Șantierul Naval Victoria“, fără să fie 
adăugat numele cuiva. Ilnăuntru se afla ciorna raportului de 
activitate pe săptămîna în curs, pe care Marchidan îl înainta 
regulat serviciului tehnic, lunea următoare, dimineaţa. Pe o altă 
hîrtie, prinsă de prima, scrupulos, cu o agrafă, erau lămuriri cu 
privire la locul unde puteau fi găsite feluritele dosare, devize, 
planuri — și rugămintea ca ultimul salariu, dacă șantierul găsea 
că e drept să-l plătească, să fie trimis doamnei Aneta 
Sighișoreanu, la Timișoara, strada... Era mama soţiei sale, 
aceeași căreia îi era adresată prima scrisoare... 

Spre prînz, sergentul de stradă care avea în grijă sectorul 
portului veni la chestură cu un om, grădinar în baltă. 

— Uite ce-a găsit ăsta, domnule comisar! 

Acostind cu barca la vale de docuri, lîngă gardul depozitului 
de petrol și carburanţi, grădinarul descoperise, pe jumătate 
acoperite de zăpada moale, o scurtă veche, bărbătească, un 
pantof ortopedic și-o eșarfă galbenă. 

Nu rămiînea nici o îndoială: era scurta de dimie a lui 
Marchidan, cunoscută de toată lumea, purtată probabil de două 
sau chiar trei generaţii. Pantoful medicinal nu putea fi decit al 


soţiei lui. Chiar și eșarfa fu recunoscută; și-o aminteau vecinele 
de pe stradă. 

Un procuror, însoțit de poliție, se duse pe malul Dunării mai 
mult pentru a îndeplini o formalitate; altfel cazul era clar. 

În pămîntul înmuiat de lapoviţă se vedeau urme de pași, 
amestecate; era loc de trecere în baltă. Dar fu descoperită urma 
șchioapei, ducînd pînă la apă, un picior gol, altul încălţat... 

După-masă se mai descoperi un detaliu al dramei: sinucigașii 
nu se aruncaseră de pe mal. O barcă dispăruse fără furcheţi și 
fără rame. Stăpiînul ei, ţinut în casă de ninsoare, nu descoperi 
lipsa decît după ce se terminase ancheta. Procurorul și poliția 
veniră iarăși, șalupa căpităniei fu trimisă în cercetare, de-a 
lungul malurilor. Barca fu găsită cîteva sute de metri mai 
departe, în niște sălcii aplecate pe apă. Pe fundul ei se mai 
descoperi portofelul lui Marchidan, vechi, jupuit, fără bani și fără 
acte... 

Faptele erau neîndoioase — procurorul constată decesul, 
oficial. 

La ora cinci, trei muncitori de pe cală veniră în delegaţie la 
birou. 

— Tovarășe Matei, îl căutăm pe tovarășul Donos, dar e plecat, 
d-aia am venit la dumneata... Oamenii zic că ar fi bine să ţinem 
un miting de doliu miine; nu am pierde timp — numai un minut 
sau două. 

— Duceţi-vă și vorbiţi cu tovarășul Golgota; nu hotărăște 
direcția. 

— L-am căutat, dar nu e nici el. 

— Cum nu e? 

— A plecat de azi-dimineaţă, de pe la zece și jumătate, și n-a 
venit pînă acuma. A lăsat vorbă că se duce la cercetări. 

— A, da, se poate. O să vorbesc cu el miine dimineaţă. 

Maistrul Golgota era beat la ora aceasta. Vestea morții lui 
Marchidan, răspîndită în șantier îndată ce se găsiră scrisorile, îl 
făcu să se clatine... leși pe poartă și porni în neștire, cu ochii 
tulburi, cu sufletul fleșcăit ca zăpada în care călca anapoda cu 
cizmele grele... 

Intră în cîrciuma de la tramvai — bea rar și numai în 
tovărășie. Bău, singur, la o masă murdară, rachiu verde, și 
galben, „Adio mamă!“, pînă nu-și mai simţi inima în piept și 
cizmele în picioare. 


Ajunse acasă fără să știe pe unde făcuse drumul, pășind ușor, 
mersul ciudat al beţivilor care își pierd parcă o parte din 
greutatea trupului, ca și cînd alcoolul nu l-ar avea înăuntru, ci i- 
ar învălui pe dinafară. 

Nu i se simţi venirea decit atunci cînd se prăbuși peste ușa de 
la intrare și alunecă, deschizînd și ușa a doua, din continuarea 
mișcării. Şapca îi zbură din cap și se duse pînă la picioarele 
canapelei; el rămase întins, cu jumătate de trup în antreu, cu 
jumătatea cealaltă în odaie... 

Antoaneta și Georg Staicu ședeau pe canapea, destul de 
cuminţi din întîmplare, decit că el îi ţinea mijlocul cu mîna și așa 
rămase, surpriza oprindu-l de la orice mișcare. 

De jos, de pe dușumele, maistrul Golgota se uită la ei, dar 
parcă privirile lui se duceau mai departe, străpungeau peretele 
și se pierdeau aiurea, peste Dunăre. 

— ʻoroc, făt’ meu! zise, nevădind nici mirare, nici 
nemulțumire, 'oroc, mă prostule! Culcă-te cu ea, are ţițele mari, 
să ajungă la toată lumea!... 

Rise, sinistru — pînă ce începu să dea afară din el, pătînd 
covorul cu vărsătură. 


În aceeași seară, după șase, Dutchievici, care fusese bolnav și 
ar fi trebuit să mai stea măcar două-trei zile în casă, mai ales pe 
vremea aceasta, umedă și rece, veni la șantier cu o trăsură și 
merse, șovăitor, la direcţiune. Matei ezitase mult pînă să-i 
trimită vorbă că dorește să-l viziteze acasă grabnic; ar fi vrut să- 
| lase liniștit, dar trebuia să-i ceară sfatul, să ia o hotărîre chiar 
astă-seară. 

În locul altui răspuns, într-o jumătate de oră, inginerul-șef fu 
la birou, ceea ce dovedea cît de mult îl îngrijora situaţia. 

Înfăţișarea lui îl surprinse pe Matei, cearcănele, paloarea 
obrazului. 

— Nu trebuia să veniţi; v-am spus că viu eu la 
dumneavoastră. 

Inginerul Dutchievici își scoase paltonul și se așeză în fotoliu. 

— Casa mea e prea rece ca să pot primi oaspeţi! 

Matei puse pe măsuță sticla de coniac; lumina ei galbenă 
părea a unei lămpi de veghe care trimitea în jur iradiaţii calde. 

— Nu aveţi foc? întrebă el, cu naivitate. 

— A, nu! E un alt fel de răceală... Dar să trecem la fapte. 

— Prima faptă, după mine, ar fi coniacul! La gripă chiar se 
recomandă. 

Dutchievici zîmbi șters; avea altă suferinţă, nu gripă, boală de 
circumstanţă, care trebuia să ascundă oamenilor una mai gravă. 

— Se recomandă și în alte împrejurări: l-am experimentat 
uneori în viață, dar mi-e interzis de data aceasta! Așadar, 
Marchidan... 

— Pe cine punem în locul lui? Cineva ca să poată face faţă 
imediat. Altfel... 

— Îmi pare rău că nu mi-aţi ascultat sfatul! zise Dutchievici, 
gînditor, privind pe fereastră. 

— Ce sfat? 

— V-am spus odată că ar fi bine să nu contaţi pe Marchidan. 

— Nu chiar așa; că ar trebui să-i dau un ajutor. 

— Un înlocuitor! 

Aceste cuvinte fură rostite într-un fel care pe Matei îl făcu să 
ridice capul. 

— Aţi știut ceva? 

Dutchievici nu răspunse numaidecit, dar nici nu tresări la o 
întrebare atît de neașteptată; după cîteva clipe ridică din umeri 


și zîmbi, parcă ironic, decît că pe chipul lui, slăbit, zimbetul 
apărea prea incert ca să poată fi interpretat fără greșeală. 

— Cum poţi să știi că un om are să se sinucidă? 

Și totuși rămînea ceva ascuns în spatele acestui răspuns logic 
și clar. Matei simţea un gînd nemărturisit, dar nu stărui — nu era 
timp, așteptau întrebări mai grave; cum să se asigure imediat 
conducerea fabricaţiei? 

—  Socotesc părerea dumneavoastră ca definitivă și 
nediscutabilă; nimeni altcineva nu e mai indicat să hotărască, 
dar trebuie să vă spuneţi cuvintul imediat. Cine va lua locul lui 
Marchidan? 

Inginerul-șef își stăpîni o crispare a obrazului și după aceea 
răspunse, limpede, hotărît și calm: 

— Eul! 

Și chipul lui, devenit foarte palid, rămase imobil, parcă 
nepăsător, parcă înghețat. 

Matei îl privi și nu înţelese, sau nu-i veni să creadă. 

— Vorbesc de cineva care să fie pe cală! zise după o ezitare. 

— Da. 

— Aproape tot timpul! Știţi situaţia! 

— O știu; fac de mult meseria asta. 

— Dar la iarnă o să fie ger, o să viscolească. 

— Sînt trei luni de zile; în orice caz, între timp am să 
pregătesc pe altcineva, bunăoară pe inginerul Mărăcine. 

— Am impresia că încă nu sînteţi restabilit cu totul. 

— Organismul nostru are resurse nebănuite, răspunse 
inginerul; nu vă îngrijiţi de mine. După aceea... (Se uită 
melancolic la sticla de coniac — obrazul îi prinse puţină culoare.) 
După aceea am să ies la pensie. (Zimbi.) Sper ca retragerea să 
fie onorabilă... Am doar o rugăminte: să mi se facă un adăpost, 
un mic birou, o gheretă, undeva, la un loc potrivit, în marginea 
calei. 

— Se va face chiar miine. Dacă vreţi, indicaţi-ne locul unde s- 
o punem. 

— Da! Să fie și o sobiţă, pentru zile mai grele; n-o să fac mare 
risipă de lemne... Și acum, mă duc; vreau să stau puţin de vorbă 
cu colaboratorii, dacă n-or fi plecat... 

— Nu, e aici tot serviciul tehnic; i-am rugat să rămînă. 

Dutchievici se ridică, mult mai sigur pe el decit la venire. 

— Vă simţiţi destul de bine? 


— Da; probabil prezenţa sticlei de coniac... (Se uită pe geam, 
în curtea albită de ninsoarea subţire.) Sau peisajul... 

Curînd după el veni Donos, ud, cu fulgi de zăpadă pe umeri. 

— Ai hotărît să se ţină miine un miting de doliu? 

— Nu puteam să hotărăsc eu! 

— Atunci n-am înţeles bine, zise Donos, scuturîndu-și zăpada 
de pe umeri. 

— De ce nu te-ai scuturat afară? 

— lartă-mă, tovarășe director! Am scăpat din vedere. 

— Nu fi ironic! Cit despre miting, asta este dorința 
muncitorilor. 

— Mitingurile de doliu se fac în ziua înmormîntării. Nici n-a 
murit bine... În orice caz, actul de deces s-a semnat abia 
adineaori. 

— Vii de la Parchet? 

— Da. 

— E ceva nou? 

— Nimic, decit că s-a mai găsit portmoneul lui Marchidan gol, 
nici un ban, nici un act... Ciudată istorie! 

— De ce-i ciudată? 

— Fiindcă nu înțeleg la ce i-ar folosi actele pe lumea cealaltă! 

Matei ridică din umeri. 

— Ai fost la Dutchievici? întrebă Donos. 

— Nu, a venit el aici. 

— Zdravăn? 

— Pe jumătate; dar miine cred c-o să fie întreg. 

— Ce-aţi hotărît? 

— O să meargă pe cală. 

— El? 

— Da. Orice s-ar spune, e un om! 

— E un om... Încuviinţă Donos, cam gînditor. Ce vîrstă are? 

— Cincizeci și șapte, sau cincizeci și opt de ani. 

— Păcat! 

— De ce păcat? 

— Așa... mă gîndesc. Dar lasă, am să-ţi spun altădată. Miine 
dimineaţă îmi dai voie să lipsesc? 

— Dacă ai treabă, bineînțeles. 

— Și să-l iau pe Firicel cu mine? 

— Desigur. Ce vrei să faci? 

— O să-ţi spun mai tirziu. 


— Totdeauna spui „mai tîrziu“. Ăsta-i un tic. 

— Mulţi oameni au cîte un tic. Grav e să spui prea tîrziu!... M- 
am dus! 

Cînd Donos ajunse la ușă, Matei îl opri: 

— Tu crezi că... În cazul lui Marchidan... a fost premeditat? 

— Ce întrebare! 

— Nu! Vreau să spun: crezi că era o idee mai veche, sau a 
fost un moment de rătăcire? 

— Sigur că se gîndea de mult, dacă a avut timp să-și vîndă 
lucrurile din casă! 

— La ce i-ar fi trebuit banii? Să-i ia cu el? 

— Nu știu deocamdată. 

— Și cauza? S-a stabilit ceva la cercetări? 

— Nu; din spusele vecinilor nu se poate găsi nici o explicaţie... 
La șantier situaţia lui era curată... (Aici Donos făcu o pauză, apoi 
adăugă, ca pentru sine:) Cel puţin în aparenţă. 

— Ce vrei să spui? Ai vreo bănuială? 

— Poate. 

— Ce anume? 

— Lasă că-ţi spun altădată! 

Cu toate că n-avea dispoziţia potrivită, Matei rise — ridea de 
ticul lui Donos, sau mai degrabă vorba acestuia doar declanșase 
o descărcare nervoasă. 

— Nu se ride cu mortul în casă! 

Cu aceste cuvinte, Donos apăsă clanţa... Termometrul de la 
intrare arăta minus două grade; zăpada terciuită începea să se 
întărească. 

Matei auzi pașii pe sub fereastră. Și deodată, îl străbătu 
gîndul că mortul nu era Marchidan. Donos voise să spună 
altceva... Dar ce putea fi acest mort din casă? O încurcătură, o 
primejdie? Atunci de ce nu vorbea pe faţă? 

O ciocănitură în ușă îl făcu să tresară; era ora opt, toată 
lumea din birouri plecase. 

— Intră!... Dumneata erai, tovarășe Conţu? Unde-ai fost pînă 
acum? 

— Alături. 

— Nu te-am simţit! 

— Așteptam să terminaţi cu ceilalți. Aveţi puţin timp? Aș vrea 
să vă spun ceva. 


Ilie Conţu rămăsese în ușă, cu fruntea aplecată și parcă mai 
boltită, poziţia copilului care se pregătește să atace, sau să se 
apere. 

— Haide, vino și șezi; mi-am terminat treaba! 

— Nu-i o chestiune de serviciu, bîigui administratorul. 

Era nerăbdător să vorbească, altfel n-ar fi așteptat pînă la ora 
aceasta, dar parcă ar fi fost mai bucuros să fie amiînat încă o 
dată. 

— O chestiune personală... De familie. 

Se uită pe sub sprincene; poate pentru chestiuni personale 
directorul nu avea timp acum. 

— Spune! 

Matei îi ieși înainte, îl luă de braţ, prietenos, și-l așeză în 
fotoliu. El se așeză pe scaun, de partea cealaltă a biroului. 

— E ceva foarte... E foarte greu de spus. 

— Fă-ţi curaj și dă-i drumul! 

— Vreau să vă cer un sfat... Adică, să vă cer părerea... 

— Cu dragă inimă! 

llie Conţu răsuflă adînc, apoi ridică ochii din dușumele; nu 
mergea așa, n-avea rost să-și ascundă privirea. 

— Aș vrea... să mă însor; d-aia am venit la dumneavoastră. 

Matei îl privi fără să înțeleagă. 

— Dar ești însurat! 

— Vreau să mă despart de nevastă. 

Urmă o tăcere; acum își lăsă Matei ochii în jos, ca și cum n-ar 
fi avut puterea să suporte această mărturisire. Erau aproape o 
mie de oameni în șantier, îi vedea venind dimineaţa, la șapte, 
plecînd seara, acasă, pe mulţi din ei îi cunoștea pe nume, îi 
văzuse muncind, glumind în orele de repaus, sau stînd ursuzi 
deoparte, fiecare altă fire — și nu-și dăduse seama că, așa 
strînși laolaltă cum se arătau înăuntrul șantierului, mergînd în 
aceeași direcţie, cu aceeași ţintă în gînd, rămîneau totuși o mie 
de suflete, o mie de lumi, în care înţelegerea lui nu pătrunsese. 
Ştia cîte nituri se bat într-o zi, cîte coaste se îndoaie, cite table 
se pregătesc și se montează — știa că la 15 februarie zece 
șlepuri trebuiau să fie gata de lansare, dar nu știuse că 
Marchidan are să se arunce în Dunăre, iar Ilie Conţu să-și lase 
nevasta. Și celelalte o mie de suflete, o mie de creiere, nutreau 
gînduri si simțăminte, aveau clipe de zbucium, de descurajare, 
sau de fericire. Viaţa unui om e mai complexă decit cea mai 


desăvirșită mașină — și n-o știi, și cînd asupra ei se deschide o 
fereastră, putînd fi văzută în parte și trecător, din afară, te 
cuprinde mirarea, nedumerirea, confuzia... Și rușinea. 

Ochii i se opriră pe o hirtie aflată deasupra, o adresă din 
partea ministerului. Deschisese plicul la prînz și de-atunci hirtia 
rămăsese la vedere, dar în virtejurile acestei zile uitase de ea; 
nu-i spusese nici măcar lui Dutchievici, care fusese aici astă- 
seară și pe care îl privea primul: 

„La cererea dumneavoastră, dată fiind dezvoltarea 
şantierului, se aprobă numirea tovarăşului inginer Adrian 
Dutchievici în postul de director tehnic, și a tovarăşului Conțu 
llie în postul de director adjunct...“ 

Ridică ochii, se uită la el — nu știa ce să-i spună. Omul acesta 
nu-l dezamăgise cu nimic, dimpotrivă, depășise așteptările. 
Administraţia șantierului era în întregime în mîinile lui, știa 
rostul fiecărei surcele care prisosea timplarilor, al gropurilor 
adunate sub poansoneze, al șpanului căzut de la strung, al ierbii 
de pe peluză, al varului și cimentului de la binale, al creioanelor, 
hîrtiei, cernelei, panglicilor de la mașinile de scris, al găurilor din 
acoperișul atelierelor vechi, al salopetelor și cizmelor de cauciuc 
— griji mărunte, de gospodar chivernisit, pe lîngă grijile mari, 
supravegherea sutelor de mii de lei cite se cheltuiau în cursul 
unei săptămîni. Stătea în birou, pe scaun tapisat cu pluș, pielea 
milinilor i se subţiase, nu mai avea bătături, se îngrășase încă 
puţin, obrazul i se făcuse mai trandafiriu, se îmbrăca îngrijit, 
chiar cochet, uneori își punea batistă albă în buzunarul de la 
piept și folosea apă de Colonia (numai așa, pe obraz, cînd te 
bărbierești). Dar hirtiile lui Mititelu, cu cifre pe coloane lungi, și 
toată biblioteca de registre scrise sucit nu mai erau un mister 
pentru el — adresele, rapoartele, referatele, maldărele de acte 
strînse în cartoteci nu-l mai speriau ca la început. Nu avea o 
deșteptăciune care să sară în ochi, nu se exprima foarte explicit, 
nu se pricepea să spună vorbe de duh; cînd îl încolţea un guraliv 
se înroșea, pufnea în sine și răspundea, ursuz: „Bun, bun!“. Dar 
știa, încă din clipa aceea, ce trebuie să facă, și dacă nu i-ar fi 
fost lipsă darul de a găsi la iuţeală vorba cea mai potrivită, ar fi 
putut să dea chiar și alt răspuns decît un simplu mormăit. Era 
adică omul care avea inteligenţă în acţiune și nu în cuvînt. 
Harnic pe deasupra, robust — și cu un bun simţ care nu se 
zdruncinase decît ușor, în primele zile după numirea lui, cînd 


amețise puţin, cum te amețește fumul de ţigară tras în piept 
fără să fii deprins. 

lar acum, Matei, care credea că știe tot ce e nevoie despre 
acest colaborator harnic, isteţ, devotat și cinstit, ca despre o 
mașină ascultătoare, bine pusă la punct, descoperea dintr-o 
dată în el un resort necunoscut. 

— Tovarășe Conţu, zise, șovăind, nu știu despre ce-i vorba; 
sînt surprins. Am crezut că ai un cămin fericit. 

— Așa e! Fericit! 

— Soţia dumitale... 

— E piinea lui Dumnezeu... 

Ilie Conţu se fistici; vorba, deprindere veche, îi ieșise din gură 
fără voia lui. 

— Ai și doi copii! Aud că-s destul de cuminţi. 

— Îngeri!... 

Rămase cu gura căscată; nu găsea alt cuvînt, și pe acesta îl 
socotea interzis. 

— Eşti însurat de mult? 

— De doisprezece ani. 

— Aţi trăit bine? 

— Ca în sînul lui... al ăluia, cum îi spune. Bine, tovarășe 
director! Raiul pe pămînt. Nu că ar fi rai, dar... 

— Și-acum v-aţi certat? 

— Ferească Dumnezeul... 

— Atunci de ce vrei să te desparți? 

— Am păcătuit! mărturisi Ilie Conţu, repede, ca și cum vorbele 
îl ricîiau pe git. 

Își lăsă privirea în jos și tuși, înăbușit. 

— Ce-nseamnă că ai păcătuit? 

— M-am uitat la alta. 

De aici înainte, la toate întrebările răspunse repede, scurt, 
speriat, cu ochii în pămînt. 

— Așa!... făcu Matei, zimbind. 

De ce zimbea? Fiindcă îl vedea pe llie Conţu chinuindu-se în 
fața lui? Își trecu mîna pe faţă, confuz. 

— Ciţi ani ai? 

— Patruzeci și cinci. 

— Și soția dumitale? 

— Patruzeci și trei. 

— lar ea?... Cealaltă. 


— Treizeci și unu. 

— Tînără! 

— Tinerică! 

Da, nu mai era greu de înţeles: treizeci și unu de ani, lîngă 
patruzeci și trei!... 

— Tovarășe Conţu, nu știu nici eu... Nevasta dumitale ce zice? 

— Nu i-am spus. 

— Asta-i cel mai urit! 

— N-am îndrăznit; am vrut să vorbesc cu dumneavoastră, mai 
demult... 

— De ce-ai venit tocmai la mine? 

llie Conţu clipi, fisticit. 

— Am vrut să vorbesc cu tovarășul Donos; am încercat o dată, 
pe urmă n-am mai avut curajul... Dînsul e prea tînăr... 

— Nici eu nu sînt chiar bătrîn! 

— Ei, bătrîn!... Dar vedeţi, dînsul e mai... Nu se uită la fete, e 
altă fire, știți... 

Matei își strînse colțul gurii în dinţi, ca să-și stăpinească un 
suris. „Așa! Am înțeles! se gîndi. Pe mine m-ai găsit!...“ 

Administratorul tăcu puţin, apoi îi dădu drumul repede, cu 
ochii în jos, hotărît să se spovedească pînă la sfîrșit, fie ce-o fi: 

— Tovarășe director, de servici îmi văd, cred că știți, dar 
odihnă nu mai am, nu dorm, mă zbucium; nevasta, nu știu cum 
să-i spun. Vin la dumneavoastră ca la Dumne... Așa e, ca la 
Dumnezeu... 

— Prin urmare, soţia dumitale nu știe nimic! 

— Nimic; nici n-a simţit. 

— Cealaltă ce zice cînd vede că te chinuiești așa? 

— Nu observă; mă ascund. 

— Dar știe că ești însurat? 

— Ştie. 

— Și că ai copii? 

— Ce mai, știe tot! Ştie, de la început. 

— Și atunci ce suflet are să strice o casă cinstită, să 
nenorocească o femeie, o soră de-a ei, și doi copii, cum poate 
vrea să aibă și ea într-o zi? 

— Are! Trei micuţi. 

— Cum? 

— De la bărbatul dintii, un bețiv. 

— A, e văduvă? 


— A divorţat, că era om rău, n-avea trai cu el, nici noapte, nici 
zi. 

— Și-acum vrea să te divorțeze pe dumneata! Crezi că-i 
frumos? Și cinstit? 

llie Conţu ridică ochii, se uită la Matei, languros, și șopti, 
topindu-se, pe cît de zbuciumat, pe atit de fericit: 

— Mă iubește!... Asta e, tovarășe director, mă iubește! Ce să 
facă? E un biet suflet stingher. Fără mine nu mai are de ce trăi; 
o cred, chiar ea mi-a spus. 

— Şi cine-i îngerul ăsta? întrebă Matei, cu presentimentul că 
nu se află în fața unei drame, ci a unei comedii. Dacă ai venit să 
te spovedești, cred că nu mai ai nimic de ascuns! 

— O știți... 

Ilie Conţu făcu un gest, arătînd cu degetul peste umăr, spre 
ușa capitonată din spatele lui și mărturisi, sfîrșit: 

— Tovarășa Arghir. 

— Care Arghir? 

— Lenuta. 

— Secretara?! 

După un moment de stupoare, Matei izbucni în rîs. Rîdea 
zgomotos, hohotind, din adînc, cum nu mai rîsese de mult, și nu 
se putea stăpîni, deși își dădea seama că era crud, și stupid, și 
că llie Conțu putea să se simtă jignit. Dar acesta nu se simțea 
jignit, ci pierdut; nu auzea rîsul, ci aștepta sentința, cu capul în 
jos, cocoșat, cu sufletul strîns. 

— Deci ea era! zise Matei, după ce sfîrși de ris. 

Și, deodată, fără voia lui, deveni serios, aproape sever, cu el 
însuși în primul rînd. Ce fusese de rîs?... Da, ar fi trebuit să 
bănuiască de mult: parfumul, florile, alintul, sulimanurile, 
izmeneala... Își găsise victima căutată, cea cu sufletul virgin. 

— Tovarășe Conţu, eu nu te iscodesc ca să te judec, ci fiindcă 
mi-ai cerut părerea. Tovarășa Lenuţa! Cîţi ani spui că are? 

— Treizeci și unu! 

— Mai las-o încolo! De unde știi? 

— De la ea. 

— Dacă-l întrebai pe Matache te-ar fi informat mai corect. 
Cred că se apropie de patruzeci, ca să nu spun mai mult. 

llie Conţu ridică ochii și îl privi obidit. 

— Dacă vrei, miine am să-ţi spun precis... Va să zică tovarășa 
Lenuţța! Și te iubește!... Mult!... Dar dumneata o iubești? 


— Nu mai știu. Sînt zăpăcit. 

— Sigur, sulimanuri și parfum! Dar ai văzut-o vreodată cînd se 
scoală din somn? Hai, spune, nepieptănată și cu ochii cîrpiţi?... 
De cînd ești încurcat cu ea? 

— Cum? 

— De cînd trăieşti cu ea? 

— Ce să fac? 

— Ei, pe dracu, că doar nu ești copil? N-o să-mi spui că n-ai 
avut nimic cu ea, pînă acum! 

— Eu? 

Ilie Conţu se făcu roșu — consternat și acoperit de rușine de 
jos pînă sus. 

— Cum, tovarășe director, așa, căsătorit? 

Era sincer, abia acum jignit și revoltat profund. Matei se uită 
la el și-i veni să-l întrebe: „Hei, măi omule, de unde-ai picat pe 
pămînt?...“ 

Dar nu, cunoștea pămîntul — îi venise de hac lui Uică și altor 
șnapani, a căror dibăcie era de neînchipuit, știa că pe pămînt 
cresc buruieni veninoase și se pricepea să le stirpească, păzea 
șantierul de ticăloși și de furi, să nu piară un cui, avea ochi ca 
Argus din mitologie și era năbădăios ca vestitul Cerber — acest 
viteaz llie Conţu pe care o muierușcă șireată îl prefăcea în 
popîndău... Bătu cu pumnul în masă și zise, răstit: 

— De ce-ai venit la mine? 

— Să vă spun ce am pe suflet. 

— Vroiai să-mi ceri un sfat? 

— Da. A 

— Eu nu dau sfaturi, că nu sînt rabin! Într-un caz ca ăsta, eu 
dau porunci; dac-ai venit la mine, atunci ascultă aici: pe unde 
stă cucoana asta? 

— Pe strada Frăsinet, lîngă fabrica de biscuiţi. 

— Departe de-aici? 

— În partea cealaltă a orașului; departe rău. 

— Cu atît mai bine! În afară de fabrica de biscuiţi, ce alte 
întreprinderi mai sînt pe acolo, ce instituții? 

— Sînt multe. 

— Bine, am să mă interesez, să vedem unde o transferăm. 
Dar miine să știi că nu mai intră pe poartă; n-ai s-o mai vezi pe- 
aici! 

— Tovarășe director... 


— Nici un cuvint! Mi-ai spus destul. lată, citește colea! 

Îi întinse adresa ministerului — Ilie Conţu o citi, clipi, se făcu 
roșu, pămiîntiu, apoi ridică ochii, uimiţi, recunoscători și blînzi. 

— Eu?... biigui. Director adjunct?... Nu merit; am păcătuit. 

— Păcatul e altul decit cel pe care îl crezi. Că ai stat să te 
îmbrobodească o... Haide, nu-ţi spun mai mult! Cînd te-i 
dezmetici, o să te rușinezi... Sulimanuri și parfum! Nevestii 
dumitale i-ai dus vreodată o sticluţă de parfum? 

— Nu! 

— Să faci bine să-i duci. Și sîmbătă trimite-o la coafor. 
Duminică te rog să mă poftești la masă la dumneata... 

llie Conţu îl privi nedumerit, incredul. Se bilbii: 

— La masă? Vreţi să veniţi? Tovarășe Matei, dar noi nu avem 
cine știe ce... Trăim cam... 

— Lasă, știu că ţi-ai cumpărat farfurii. Numai să-mi spui ce să 
le aduc ălor mici; nu prea mă pricep la copii. Și-acum, hai cu 
mine la tramvai, să bem un pahar de vin! 

—  lertaţi-mă! se apără Ilie Conţu, îngrozit. Nu merg la 
cîrciumă... Nu pot, nu sînt băutor. 

— Cum asta? Nu bei niciodată? 

— Nu. Nu-s obișnuit. 

_ — A, păi așa nu se poate! Acum înţeleg de ce-ai... păcătuit. 
Intr-un fel sau altul, omul trebuie să-și mai dea drumul, din cînd 
în cînd. la ţine de colea un păhărel de coniac, așa, pentru 
început. 

— N-nu pot!... lertaţi-mă, în viața mea n-am pus spirt în gură, 
nu-s deprins! 

— la, te rog, dovedește-mi că ești bărbat și ţine de ici! 

Coniacul e o băutură tare chiar pentru cel care-i deprins. Ilie 
Conţu îl bău, neștiutor, ca pe apă, se îngălbeni, își duse mîna la 
git, icni, îi veniră lacrimi în ochi și se simţi îngrozitor de bolnav, 
de nefericit. Matei își dădu seama de starea lui, i se făcu milă de 
el; se așeză pe fotoliul din faţă, îi puse mîna pe genunchi, îl 
aşteptă să se liniștească, apoi îl îndemnă, blind, dar hotărît: 

— Încă unul! 

— N-nu pot! 

— Trebuie, negreșit! Haide, ce-a fost mai greu a trecut! Dar 
bea-l încet, trebuie să te deprinzi, nu-l da pe git, ca pe rachiu! 

Zăboviră așa un timp, cu al doilea și al treilea păhărel — era 
de ajuns. 


— Acum hai să ne plimbăm puţin! 

Ilie Conţu se ridică, făcu primii pași, cam nedumerit, se uită la 
picioare, la pereţi, zimbi. 

— Cum te simţi? 

— Mi-e cald, și parcă aș chiui. 

— Hai, chiuie, dar chiuie cît poţi dumneata, să se audă pînă în 
drum! 

— Nu se cade, tovarășe Matei! În biroul dumneavoastră?! se 
împotrivi Ilie Conţu, vesel, dar plin de bun simţ. 

— Atunci haide afară! Hai prin șantier puţin! 

Matei îl luă de braț, nu ca să-l susțină — avea nevoie să-l 
simtă aproape, ca pe un prieten, ca pe un tovarăș bun. 
Ninsoarea încetase, cerul era senin, cu stele mari și rare, parcă 
plivit; zăpada îngheţase puţin, trosnea sub picioare și făcea 
mersul sigur, odihnitor, plăcut, îndemnîndu-te la drum. 

— la uită-te, nea llie, mai ţii minte ce era înainte aici? 

— Fiare vechi și bălării! 

Mergeau pe aleea asfaltată, cu becuri mari, albe, pe stilpi; 
asupra curții ninse lumina lor cădea scînteind. În dreapta, către 
cală, pe acoperișul de sticlă al halei noi, plin de zăpadă, treceau 
pale roșii — pilpiiri de foc, învingînd becurile și stelele — 
cuptorul ardea, echipele de noapte îndoiau coastele motonavei. 
O parte din cazangerie se mutase aici. In stînga, la cîteva zeci 
de pași, se vedeau săpături, se turnau temeliile halei a doua, și 
alte săpături, în mijlocul curţii, arătau locul uzinei, care avea să 
încălzească întreg șantierul, trimițind aburi fierbinţi la toate 
clădirile și atelierele, printr-o reţea subterană de ţevi. 

— larna asta o să mai tremurăm de frig, zise Matei, dar la 
iarna viitoare o să ne lăfăim! 

llie Conţu se descheie la git, încălzit, de parcă ar fi avut în 
trup cazanele viitoarei uzine; le avea, într-un fel; devizele erau 
pe biroul lui, își amestecase sudoarea de pe frunte cu cifrele 
băgate în aceste temelii... 

— Nea llie, reîncepu Matei, oprindu-se în loc, cam la 
jumătatea aleii, și privind de jur împrejur, dumneata ai 
imaginaţie? 

— Ce sa am?... Ilmaginaţie, știu, cum nu! Nu prea am, 
tovarășe director, asta îţi mănîncă timpul, dă-o pacostei! 

— la încearcă și închipuiește-ţi cum o să fie șantierul la anul 
pe vremea asta! 


— De închipuit mi-l închipui, și fără imaginaţie, că doar am 
văzut macheta. Mă uit la ea printre pleoape, și gata. 

— Şi ce simţi atunci? 

— Îmi vine să chiui! 

— Hai, chiuie acum! Vreau să văd cit te ţine glasul. 

— Nu se poate; mă aud paznicii! 

Merseră pînă la faleză; în hala veche se auzeau ciocanele și 
bubuitul tablei; cala, slab luminată, dormea sub zăpadă — somn 
chinuit poate, pe dedesubt o rodeau apele. Matei simţi în inimă 
o pulsaţie mai rece care îi trimise în trup un val trecător de 
gheață. Chipul lui deveni îngîndurat și aspru. 

— Ce zici, o să scăpăm cu fața curată? 

— Asta știți dumneavoastră! Eu sînt cu administraţia! 
răspunse llie Conţu, circumspect, dar nu din lașitate. 

Se simţea stăpîn pe el în clipa aceasta; plimbarea prin șantier, 
noaptea, parcă avusese darul să-l spele de toate păcatele și să-l 
aducă la o realitate care-i era dragă, fiindcă se număra și el 
printre cei ce o creaseră... 

Așa se sfirși idila lui Ilie Conţu, fulgerător, cu o zgilțiitură de 
umeri — nici nu-i venea să creadă, își simţea inima ușoară... Să 
fi fost și din cauza coniacului? Işi duse mîna la git; băutura 
continua să-l ardă... Toate i le-ar fi iertat vrăjitoarei, n-ar fi putut 
să și-o scoată din suflet așa, dintr-o dată: era revoltat că-l 
înșelase la cifre! Treizeci și unu de ani! Îi luase pe necontrolate, 
cu ochii închiși, el care, cînd trebuia să semneze o chitanţă, o 
răsucea și pe o parte, și pe alta! 

— Vă mulțumesc, tovarășe Matei! zise deodată. Pe altul nu l- 
aș fi crezut, dar pe dumneavoastră... Eu, înainte de toate, nu pot 
să sufăr ce-i fals, fie că-i în inima omului, fie că-i în acte. Daţi-o 
afară, ispită mincinoasă! 

— O dau; miine dimineața nu mai intră pe poartă. 

Ilie Conţu se înflăcără: 

— Noi aici muncim, n-avem nevoie de muieri sulemenite, să 
ne îmbrobodească! Daţi-le afară pe toate, să le piară sămînta, 
să nu ne mai ispitească, să rămînem numai noi, bărbaţii! 

Matei începu să rîdă. 

— Ei, nici așa, nea llie!... 

Tăcu, deodată. O stea mare, la sud, spre cotul Silvana, clipea 
pe bolta îngheţată, cu sclipiri mai albe și mai limpezi decît ale 


briliantului. O privi fermecat, pînă ce ochii începură să-i 
lăcrimeze de atita claritate. 


A doua zi dimineaţa, îndată ce se trezi, Donos dădu perdeaua 
la o parte; cerul era curat, spre răsărit abia începea să se 
lumineze, deasupra colinelor albite de zăpadă. 

Cocoș venise cu un tren de marfă la două noaptea și dormea 
dus, de cîteva ceasuri. Dar simţi prin somn că Donos se 
pregătește să plece, și mormăi, fără să-și trezească glasul: 

— Unde pleci așa de dimineaţă? 

— Să fac o plimbare pe Dunăre. 

— Aiurea!... Îţi arde ţie să te plimbi, cum îi arde crapului prăjit 
să înoate! 

Apoi Cocoș, dezmeticindu-se, avu o tresărire: plimbare pe 
Dunăre? Adică își bătea joc de el, îi știa drumurile? 

— Nu mergi cu mine? întrebă Donos, la ușă, îmbrăcîndu-ţi 
vesta de piele. 

— Nu merg; azi e ziua mea liberă. 

— Tocmai d-aia! Hai să-mi dai o mînă de ajutor! 

— Una, cu plăcere, să nu-mi ceri două... Și unde mă tirăști 
așa, pînă-n ziuă? 

— Nu ţi-am spus? Să ne plimbăm pe Dunăre! 

— Tu glumești sau vrei să-ţi baţi joc de mine? 

Donos nu mai stărui, nu avea vreme. 

— Dacă nu vrei, la revedere! 

Îndată ce auzi ușa închizîndu-se, Cocoş, zgîndărit, nu mai putu 
să rabde; degeaba făcuse fasoane — Donos nu părea să aibă 
chef de glumă. Sări de-a dreptul în haine — hai, Atanase! — și îl 
ajunse la poarta șantierului. Nu mai zicea Margareta, avea altă 
vorbă, de la o vreme. 

— Petrache, stai că merg cu tine! 

— Du-te jos și pregătește o barcă; ia două rînduri de rame. 

Barca era armată, gata de plecare, cînd veni Dorfos, cu un 
flăcău după el, Firicel, timplarul. 

— Unde mergem, Petrache, de-ai mobilizat detectivul? Și ce 
înseamnă tot utilajul ăsta? 

— Ai mîncat ceva de dimineaţă? 

— Cînd era să mănînc, dacă m-ai luat cu zorul? 

— Atunci ţine-ţi gura, să n-o obosești de pomană! 

— Am înțeles! E mister! Bine... Dar ce vrei să pescuiești cu 
undiţa asta? Balene? 

Firicel ducea la spinare un ancorot cu trei gheare, Donos o 
sondă de lemn, de vreo șase metri lungime, un maldăr de 


flotoare mici, de plută, cum folosesc pescarii ca să ţină 
năvoadele, și un colac de saulă subţire, trecut peste git, 
atirnîndu-i pe umeri. Un al treilea om venea după el, împingînd o 
roabă cu cărămizi, vreo cincisprezece bucăţi, pe care le 
descărca în barcă, pe panouri. 

— iți mulţumesc, tovarășe Predoiu! Du-te la ale dumitale! îi 
spuse Donos la urmă. 

Fără alt cuvînt, cei trei rămași se urcară în barcă și porniră la 
vale, cu patru rame, alunecînd repede pe firul Dunării. Oricît era 
de curios și oricît de ciudată i se părea expediţia matinală, 
Cocoș nu mai întrebă nimic; știa că din moment ce pornise spre 
mister, o să se dezvăluie el, mai curînd sau mai tirziu, dar în 
orice caz, astăzi, nu miine. Nu vorbea nimeni; Firicel trăgea la 
visle icnind, cu lacăt la gură. 

Lăsară repede în urmă Agenţia, apoi Căpitănia portului, 
docurile, pescăria și ajunseră la gardul depozitului de carburanţi, 
cu rezervoarele înșirate pe mal, în linie. 

— Trage la stînga! comandă Donos. 

Barca se apropie de țărm și se opri cu botul în mil, lîngă o 
punte de scînduri putrede, un mic debarcader improvizat și lăsat 
în părăsire. În jur se mai vedeau cîteva bărci, fără furcheţi și fără 
rame, legate de ţăruși, sau trase pe uscat pînă la jumătate, cu 
pupa legănîndu-se pe apă, ca niște rațe leneșe. 

— Aici e? întrebă Firicel. 

— Aici! răspunse Donos. 

— Cine să fie, măi fraţilor? Spuneţi-mi și mie! 

Cocoș nu mai avea răbdare; așteptase liniștit o jumătate de 
oră, cît durase drumul, dar acum îi plesnea inima să știe. Donos 
răspunse, preocupat, fără ca în acest fel să-i dea vreo lămurire: 

— Ai să vezi singur; ia, lăsaţi ramele! 

Ramele fură trase înăuntru, Firicel împinse în mal, cu piciorul, 
și barca porni la vale, singură, purtată de curentul Dunării. Nu 
era vînt — vreme cam rece, dar senină și liniștită; pe apă nu se 
vedeau anafore. Plutiră domol în voia fluviului, nu prea departe 
de țărm — să fi întins mîna ar fi putut să se agațe de ramurile 
sălciilor, ursuze în pragul iernii. Din cînd în cînd, Firicel, la prova, 
încerca fundul cu sonda: mil, trei-patru metri adîncime. După un 
timp barca fu purtată mai în afară, își iuți mersul, gata să 
alunece către firul Dunării, dar pe urmă curentul își schimbă 
direcția și începu s-o apropie de țărm; o sută de metri mai jos, 


era un pilc de sălcii aplecate pe apă, și ramurile lor înciîlcite le 
tăiau drumul. 

— Asta este! zise Donos. 

— Altfel nici nu se putea! adăugă timplarul. Curentul nu se 
schimbă de la o zi la alta și nu-i nici vînt, să te fure. 

— Acum hai înapoi! Pune mina pe rame, Cocean! Nu te mai 
uita așa la mine. 

Cocoş se uita la unul și la altul, fierbînd, pînă ce deodată se 
lumină și zise, mulțumit de sine: 

— Nu vreţi să spuneţi, dar am înțeles: adică faceţi 
reconstituirea crimei... 

— Ce crimă? 

— Așa scria pe vremuri în ziare, la „întîmplări din Capitală“. 

— Mai bine taci din gură! 

În timp ce însoțitorii săi visleau ducînd barca la deal, spre 
locul de unde își dăduseră drumul adineaori, Donos se apucă să 
taie saula subțire, în bucăţi de vreo cinci metri — adîncimea 
Dunării plus o rezervă de făcut legăturile. Odată acostați, 
flotoarele fură legate cu un cap al saulei, la capul celălalt legară 
cîte o cărămidă. 

— Balize! observă Cocoș. Ei, drăcia dracului! Ce pui tu la cale, 
tovarășe Donos? 

— Ține-ți gura! 

Barca porni încă o dată la vale, urmîndu-și cu credinţă vechea 
urmă; din loc în loc, Donos arunca o baliză, cărămizile se duceau 
la fund, flotorul rămînea deasupra, legănîndu-se pe valuri. Cînd 
se opriră, drumul parcurs se vedea punctat limpede în urmă. 

— Ce faceţi aici, tovarăși? se interesă un pescar, care trecea 
pe mal, cu o desagă la spinare. 

— Facem un metrou pe sub apă și am venit să-i luăm măsura! 
răspunse Cocoș, cu un fel de ciudă, fiindcă nici el nu știa mai 
mult decit străinul. 

De întrebat renunțase să mai întrebe, simţea că nu i-ar fi 
răspuns nimeni — sau vroiau să-l fiarbă, sau le era mintea 
aiurea. Dar acum misterul nu mai putea fi departe, trebuia să-și 
frămînte puţin mintea și să-și aţițe închipuirea ca să-l descopere 
singur, nu să i-l dea ceilalţi, mură în gură, cum se dă răspunsul 
la ghicitori, scris de-a-ndoaselea, în cărţile de citire. 

— Ce-ai în desagă, unchiule? întrebă Donos. 

— Mălai, tovarășe! 


— Atunci du-te fuga acasă că te-or fi așteptind copiii cu 
mămăliga! 

Pescarul se duse, și după el nu mai veni nimeni. 

— Ei, acum, Cocean, pune mîna pe rame și ascultă comanda 
la mine! încet înainte! Stop! Tine așa, în pană! 

— Ce-mi dai tu comenzi ca la marină? Faci pe amiralul cu 
mine? 

— Ține barca pe loc, vezi să nu te ducă la vale! 

Donos și tîmplarul aruncară ancorotul la pupa, filară parima, 
apoi, în timp ce Cocoș ţinea barca pe loc, mișcînd ușor din rame, 
începură să-l tragă înapoi, răscolind milul de pe fundul Dunării. 
Așa făcură, la tot locul, în lungul balizelor, aruncînd de 
nenumărate ori ancorotul și neizbutind să agaţe decit răgălii 
negre împotmolite pe fund de decenii. 

Misterul tot nu se dezlega — Cocoș urmărea explorarea, atent 
la fiecare manevră a ancorotului, dezamăgit cînd îi vedea 
ghearele goale, sau agăţate în barba încîlcită a răgăliilor. 
Zadarnic își frămînta mintea și își aţița închipuirea! Pînă acum 
nu ajunsese la nici o lămurire. Să fi căutat vreo comoară de 
veniseră pe furiș și făceau atita taină?... 

Trecu aproape un ceas pînă să ajungă la locul de plecare; 
Donos se uită plictisit în urmă. 

— Aţi înghețat?... Mai haideţi o dată! 

Urmărea ceva, cu încăpăţinare, nu-i păsa că mîinile ude de la 
parîmă îl usturau și i se făcuseră vinete ca pipota de găină. 

Porniră iar, de data asta la vale; Cocoș nu avea decit de ţinut 
frina, cu ramele — și grăpară fundul ceva mai într-o parte decît 
prima oară. 

— Hai încă o dată! stărui Donos. 

Sfirșindu-se și-al treilea drum, zadarnic, ca primele, Donos se 
lăsă păgubaș. Dar în loc să pară dezamăgit, zise, cu un fel de 
satisfacţie, inexplicabilă după ce se chinuise atitea ore: 

— Nu e! 

— Nu se știe! își dădu părerea Cocoş, deși nu înțelegea mai 
mult, decît că tovarășii săi căutau ceva, orbește, pe fundul 
nămolos, în întunericul Dunării. Aici e ca la Wassermann: ești 
sigur numai dacă iese pozitiv!... Poate am trecut cu ancorotul pe 
alături! 

Pe lîngă ce?... Se uită iscoditor în ochii celorlalți doi, pe rînd. 

Donos clătină din cap. 


— Nu! 

— Nu cred nici eu! adăugă Firicel. După cum bate apa aici, nu 
putea să-i scoată de la fund așa curînd; ar fi rămas prinși în 
răgălii și i-am fi găsit... Trebuie să fie cum ai bănuit dumneata 
de la început! 

— Uite ce, mă fraţilor, interveni Cocoș, eu mă dau învins! Nu 
ghicesc, dar spuneţi-mi măcar acum: ce vreţi să agăţaţi aici? 
Sarcofagul lui Tutankamon? 

— Nu! Pe Marchidan! răspunse Donos, posomorit. 

— Care Marchidan? Inginerul nostru? 

— Da! 

— Și ce să caute aici? 

— Dumneata nu știi? se miră Firicel. 

— Ce să știu? 

— Aşa e, că ai lipsit! (Tîmplarul se uită în lungul balizelor și îl 
lămuri, neconvins:) S-a aruncat în Dunăre! 

— Cînd? 

— Acu două nopţi! 

— Poate vreți să glumiţi cu mine! zise Cocoș, oţărit. 

Și iar se uită la ceilalți doi, pe rînd; nu păreau să aibă chef de 
glumit. 

— Nu, zău, Petrache, spune-mi, ce căutaţi aici? 

— Ți-am mai spus. Îi căutăm pe Marchidan și pe nevastă-sa; s- 
au sinucis! 

— Aia șchioapă? 

— Da. 

— Acu două nopţi? Adică miercuri spre joi? 

— Da. 

Cocoş îi mai privi o dată, apoi izbucni în rîs. Ridea, bătindu-se 
cu palmele pe genunchi, uitîndu-se la ei ca la niște măscărici. 

— D-aia v-aţi ostenit atita? 

— D-aia! Și tu de ce rizi? 

— Fiindcă l-am văzut pe Marchidan astă-noapte!... 

Se opri, se uită năuc în jur — o clipă i se păru că nu știe ce-i 
cu el, că are năluciri — pe urmă se puse iarăși pe ris: 

— Halal detectivi!... Dar poate, mai știi, o fi fost doar fantoma 
lui! 


x 


Cocoș îl zărise pe Marchidan noaptea, pe la două și jumătate, 
cînd venea de la gară, străbătind pe jos străzile pustii, pline de 
zloată, sub lapoviţa care continua să cadă. Nu era nimeni pe- 
afară, nici om, nici cîine, nici altă vietate. Casele dormeau, cu 
ferestrele posomorite; becurile rare din stradă, legănate de vînt, 
aruncau cite o pală de lumină pe faţade, făcîndu-le să apară mai 
mici, mai ude, ca și cînd din vîrful stîlpului ar fi căzut pe ziduri 
găleți cu apă lăptoasă. 

Nu l-ar fi recunoscut pe inginer, fiindcă nu mai avea pe el 
scurta știută de tot orașul, ci un palton, un fel de manta, cu 
gulerul mare, ridicat, acoperindu-i pînă și șapca, de părea un om 
fără cap; dar o recunoscuse pe șchioapă, care se tîra speriată în 
urma lui, la un pas, și datorită ei își dăduse seama cine-i 
bărbatul — Marchidan, fără îndoială, cu vioara sub braţ. Chiar se 
gîndea să-l iscodească astăzi unde fusese să cînte pînă la o oră 
așa de tirzie din noapte. Să nu-l fi însoţit nevasta, ar fi zis că 
vine, pe furiș, de la o amantă. 

— Pe unde era? întrebă Donos. 

— Nu știu cum se cheamă strada, dar pot s-o recunosc; a treia 
de la piaţă; a trecut pe la colț, prin faţa mea; traversa 
bulevardul. 

— Mergea către gară? 

— Da de unde! Ne-am fi întîlnit nas în nas! 

— Atunci, spre port? 

— Poate; nu știu bine cum cotesc străzile astea. 

— A treia stradă care taie bulevardul de la piaţă, zise Firicel, e 
strada Apeductului; duce la Dunăre, la Malul Galben, unde-s 
antrepozitele. 

Donos se uită la ceas. 

— Ar mai fi timp. Lăsăm barca aici și haideţi să facem o 
plimbare! 

Cocoş se învoi, bucuros; nu mai simţea oboseala. 

— Mergem! Hai, Atanase! 

Urcară tustrei în oraș, ajunseră la bulevard, dincoace de piață. 

— Pe-aici a trecut? 

— Da; venea dinspre dreapta. 

— la să vedem unde putea să meargă! 

Porniră pe strada Apeductului, îngustă, bolovănoasă. Ce să 
vezi? Case! Se uitau pe la ferestre, își aruncau ochii în curți, 
peste garduri. Ce să descoperi? Cite o grămadă de lemne, un 


cărucior fără o roată, un curcan înfoindu-și pieptul și scuturîndu- 
și mărgelele, un porc în coteţul din fund, grohăind după mîncare 
sau după apă. 

— Căutăm acul în carul cu fîn! zise Cocoș, începînd să caște. 

Peste un sfert de ceas, Dunărea apăru în faţă, jos, sub faleza 
înaltă. Un barcaz stătea la ancoră; i se vedea, printre două 
magazii, numai partea din faţă, iar peste acoperișuri, catargul. 

Firicel făcu ochii mari. 

— Ăsta-i Sfîntu Andrei! Barcazul lui Panait Lalachi! 

— Mi se pare că așa faptele încep să se lămurească, zise 
Donos. Haideţi! 

— Hai, Atanase! 

Poliţia fu vestită numaidecit, dar abia după-amiază se făcu 
descinderea la barcaz. 

Nimeni nu vroia să creadă, toată povestea părea închipuirea 
unui om beat, deși Cocoș nu bea niciodată. Cum să umble morţii 
pe stradă? 

Dar, în sfîrșit, chestorul poliţiei dădu dispoziţii, zimbind 
neîncrezător pe sub mustață... 

Vasul nu era mare — într-o oră fu cercetat, panourile din 
magazie se dădură la o parte, se ciocăniră pereţii, se demontară 
paturile cu lăzi, prinse de fodra care căptușea bordajul, se 
cotrobăi prin toate ungherele; degeaba! 

— Pot să jur că el era! zise Cocoș, roșu în obraz. 

Comisarul care făcea cercetările zimbi, îngăduitor și ironic, 
bătindu-l pe umăr, amical. 

— Lasă, tovarășe, nu-i nici o supărare! Se mai întîmplă uneori 
ca omul să greșească! 

Întorcîndu-se spre șantier cu barca și trăgînd greu la rame, 
împotriva apei, Cocoș spumega. 

— Şi tu crezi că eram beat? îl întrebă pe Donos, cu destul 
arțag. 

— Nu. 

— Și dumneata? 

Firicel negă din cap. 

— Tot ce nu înţeleg eu, zise tîmplarul după aceea, e unde se 
ducea. Că doar nu ieșise să ia aer în oraș! 

— Și-a schimbat birlogul, dintr-un motiv sau din altul! fu 
părerea lui Donos. Dar pînă la urmă, o să ajungă în port, la 
barcaz. 


— Dacă fuge prin altă parte? 

— Nu! Oriunde s-ar duce, tot l-ar încolţi odată. Sînt sigur că 
gîndul lui e să plece cu Panait Lalachi! 

— Și de ce să plece, fraţilor? întrebă Cocoş, arătîndu-și cu 
întîrziere mirarea firească. Mă frecaţi de azi-dimineaţă! Ce-l 
supăra? N-avea post bun, nu era mare leafa? Să fi dispărut 
singur, aș fi zis că a vrut să scape de nevastă! 

— O fi avînd el ceva de care vrea să scape! răspunse Donos 
cam acru. 

— Adică știi, și nu vrei să-mi spui! Faci pe grozavul! 

— Nu știu nimic! 

— Aiurea!... Uiţi că fără mine l-aţi mai fi căutat în Dunăre și la 
ora asta!... Și de ce să se ascundă? Era om cumsecade! 

— Asta o să se vadă mai tîrziu. În Dunăre l-am căutat numai 
ca să am conștiința împăcată... 

Aproape de șantier, Donos lăsă ramele. Noiembrie: cădea 
curînd noaptea. 

— Ascultă aici, Firicel! Grija ta trebuie să fie barcazul! 

Tîmplarul încuviinţă din cap; se și gîndea cum să înceapă 
pînda, îndată — poliţia nu lua în serios cazul; se ocupa îndeosebi 
cu borfașii. 

Donos adăugă mai mult pentru Cocoș, pe care îl știa gură- 
spartă: 

— Și nu bateţi toba! Rămîne că s-a înecat, și gata! 

Astfel se așternu tăcere asupra dispariţiei lui Marchidan — 
nimeni nu-i mai contestă moartea. Se aștepta ca într-o bună zi, 
Dunărea să dea confirmarea supremă, scoţindu-i leșul la 
suprafaţă... 

Rar se întîmplă ca un înecat să piară fără urmă, sub ape; mai 
curînd sau mai tirziu, cineva îl găsește, aruncat pe mal, sau 
prins într-o răgălie, departe. 

A doua zi nu veni nici o veste, nici a treia, nici mai tîrziu — nici 
chiar cînd începură să curgă sloiuri pe Dunăre, zdrobind peisajul 
și făcînd așteptarea zadarnică. 


Sloiurile începură să curgă devreme iarna aceea; fusese ger în 
decembrie, primele zile, barbar, năprasnic, neîndurător, făcînd 
văzduhul să ţiuie, să trosnească stinca la munte și pămîntul 
crăpat în cîmpie, amorțind fiarele în birloguri și subțiind sîngele 
omului, storcîndu-i vlaga din vine, arzîndu-i pielea, întunecîndu-i 
privirile. Ca de zilele Bobotezei, cum zic bătrînii. Dar Boboteaza 
cădea peste trei săptămîni!... Pe urmă, vremea se îndulci și 
rămase blîindă pînă spre sfîrșitul anului. 

În schimb, sloiurile, odată pornite, nu se mai opriră. 

Veneau de sus, rupte parcă dintr-o banchiză, lespezi de toate 
formele și mărimile, figuri neprevăzute de nici o geometrie, de 
un alb-albăstrui care, sub pînza norilor, umplea luncile de 
lumină; pe timp senin, răsfringeau razele soarelui în mii de 
unghiuri, reflectîndu-l în toate ascunzișurile, desființind umbrele 
obișnuite ale naturii,  modificind relieful,  denaturîndu-i 
dimensiunile. 

Uneori corbi negri, zgribuliţi și melancolici, călătoreau la vale 
cu ele, într-o migraţiune lentă și fără ţel — păsări care nu caută 
locuri mai calde în lume, ca rîndunelele, sau cocorii, ci hoinăresc 
alene, vagabondiîndu-și doliul și prostul renume. Un pilc de sălcii 
desfrunzite, proiectate întristător pe cerul iernii, le atrăgea 
privirile la un cot al Dunării; atunci făceau sfat, se consultau cu 
croncănituri sparte, răgușite, ca trosnetele vreascurilor călcate 
în picioare și își luau zborul în stoluri greoaie, sinistre, continuînd 
să se cheme, să se întrebe, să se certe întunecînd cerul și 
umplîndu-l de injurii; o uriașă flotă de nave aeriene n-ar fi zgilțiit 
mai mult atmosfera, dacă toate sutele ei de motoare ar fi 
funcţionat cu rateuri. 

După ce tulburau astfel pacea țărmului, dînd tîrcoale unor 
hoituri imaginare, căutau alt grup de sloiuri, se așezau pe ele cu 
larmă și își continuau călătoria. 

Citeodată, privite în zare, sloiurile păreau o turmă de oi albe, 
ducîndu-se la cîmpie; un plop stingher, mergind parcă o dată cu 
ele și cu depărtările, întruchipa ciobanul singuratic, cu sarica pe 
umeri, cîntîndu-le din fluier... 

In unele clipe, lumina de sus se răsfringea în gheaţă la un cot 
al Dunării, ca în prismele unui aparat optic de dimensiuni 
gigantice, și împrăștia în aer toate culorile spectrului; atunci 
fluviul, arcuit sub bolta de iarnă, părea un curcubeu prăbușit la 
pămînt... 


Alteori, în mișcarea lor, sloiurile se îmbinau, alcătuind desene 
uimitoare, o mirifică floră și faună albă — elefanţi, reptile, 
coborînd parcă din epoca glacială a scoarței, urși polari, placizi 
și singuratici, sau arbori, flori și plante, ferigi pudrate, crini, 
trandafiri, narcise, nuferi, toate mărite monstruos și cristalizate. 

Dar, în afara clipelor cînd închipuirea le dădea aceste 
înţelesuri fantastice, ele se înfățișau, cel mai adesea, în 
dimensiunile lor adevărate — gheaţă dusă la vale de ape, într-o 
defilare continuă care părea că n-o să se termine niciodată, 
ilustrind cu o pregnantă definitivă și adîncă străvechea 
constatare a filozofilor despre mișcarea lucrurilor în natura 
aparent statică... 

Nimeni din șantier nu avea, în acele zile, timp pentru 
contemplaţie. Sloiurile treceau prin față fără ca oamenii să le 
vadă, fără să le audă freamătul; ochii le erau aţintiţi pe unelte, 
urechile ascultau bătaia ceasului. Mai erau numai două luni pînă 
la termenul cînd șlepurile trebuiau să fie gata... 

În ziua cînd Dutchievici apăru pe cală, muncitorii printre care 
trecea îl salutară cu simpatie; știau că fusese bolnav și că venea 
voluntar în linia întîi, în loc să stea, ferit, la postul de comandă. 
Trei zile, inginerul nu intră în ghereta unde i se aranjase biroul, 
decît pentru a-și orîndui hirtiile; astfel, își petrecu timpul între 
sala de trasaj, cazangerie și cală, punîndu-se la curent cu mersul 
lucrului practic. 

În prima zi și în prima oră, inginerul Staicu îl întîmpină și-i 
prezentă, afabil, respectul și omagiile. 

— Nu pot să vă spun ce bine-mi pare să lucrez cu un om ca 
dumneavoastră!... Adică știți ce vreau să spun; sînt sătul de 
ignoranță și de temperamentele astea aventuroase! 

Dutchievici trecu mai departe. 

— Cu dumneavoastră o să mă înțeleg altfel! 

— Poate! 

Pînă în prînz, inginerul Staicu primi o notă semnată de 
directorul tehnic și grăind astfel: 

„Vi se pune în vedere că de azi înainte orice defect de 
fabricaţie veţi constata, mi-l veţi aduce la cunoștință mie direct 
și nemijlocit. Conducerea lucrului și calitatea lui privind 
șantierul, vă interzic să aplicaţi soluţii proprii, atunci cînd 
constataţi o eventuală abatere de la norme.“ 


Îndată ce primi această notă, inginerul Staicu se făcu nevăzut 
și nu mai apăru în șantier pînă a doua zi dimineaţa. 

După-masă, Dutchievici se pomeni cu maistrul Golgota 
tăindu-i drumul; mirosea a băutură. La început, șeful calei îl luă 
cu binișorul: salută militărește, ducîndu-și mîna la cozorocul 
șepcii și pocnind din călciie: 

— Să trăiţi, domnule inginer! 

— Bună ziua! 

— Aș vrea să vă spun o vorbă. 

— Spune! 

— Dar nu aici; haideţi mai bine la birou; ne aud oamenii! 

Dutchievici, fiind în drum spre ghereta făcută de dimineaţă, 
căreia tocmai i se puseseră geamurile, nu se împotrivi, ci merse 
mai departe, impasibil, ca totdeauna. Înăuntru era tot așa de 
frig ca afară — nu se adusese încă soba — atit că nu bătea 
vîntul; nefiind nici un scaun, rămaseră în picioare. 

— Domnule inginer, începu Golgota, după ce închise precaut 
ușa în urmă, nu faceți bine! 

Întîlnind privirea rece și întrebătoare a inginerului, continuă, 
arătîndu-și respectul și supunerea: 

— Eu, faţă de dumneavoastră, știți, încă din timpul domnului 
Năsturaș, știți... Am spus la toată lumea: om ca domnul inginer 
Dutchievici nu găsești, să tai pămîntul bucățele și să-l dai la ciur, 
palmă cu palmă. Eu, domnule inginer, pentru dumneavoastră... 
Eu, dacă ar fi după mine, pe dumneavoastră v-aș ţine numai în 
puf, dumneavoastră nu se cuvine să... 

— Spune-mi, te rog, ce te aduce la mine? îl întrerupse 
Dutchievici, ca și cînd n-ar fi auzit introducerea. 

— Uite ce vroiam să vă spun, domnule inginer, cu tot 
respectul și cu toată cuviința; sînteți mai învăţat decit noi, știți 
mai multe, dar ascultați o vorbă și de la mine: nu vă legaţi de 
domnul inginer Staicu! 

— Altceva? 

— Dînsul nu-și face decit datoria; are ordin. Cine l-a trimis aici 
a știut de ce l-a ales, i-a dat și instrucțiuni; are multă putere. Nu 
vă puneţi cu ministerul; tovarășul director poate să plece, azi, 
mîine, ori peste o lună, dar ministerul rămîne, și dumneavoastră 
ar fi mai bine... 

Dutchievici asculta în tăcere, uitîndu-se pe geamurile care 
îngăduiau să vadă aproape toată cala. Peste noapte încetase să 


ningă, termometrul arăta cîteva grade deasupra lui zero, nu se 
bănuia încă gerul, și dacă zăpada căzută zilele din urmă nu s-ar 
fi prefăcut în zloată, înmuind iar malul Dunării, n-ar fi fost mai 
greu de lucrat decit peste vară. Prelatele fuseseră date la o 
parte, muncitorii stăteau în soare, îi primeau căldura în ceafă, în 
umeri, și-o înmagazinau ca pe o hrană, să fie. Unii își lepădaseră 
veșmintele grele, lucrau în cămăși, cu braţele goale. Revenise 
iar voia bună, se auzeau iar strigăte, chiote, îndemnuri, care 
lipsiseră atita timp, sărăcind ampla polifonie a calei: glasurile 
omenești amestecate cu sunetele zecilor și sutelor de unelte în 
funcţiune. 

Și acest furnicar de oameni care se întreceau pe minute, pe 
ore, pe zile, nu era minat de nimeni, nu se vedea nici un vătaf în 
spatele lor, să-i îmboldească, să le cîntărească mișcările — să-i 
atingă cu pintenii, sau cu cravașa pe cei rămași în urmă. Erau 
mulți rămași în urmă, graficele arătau că în medie se pierduseră 
pînă acum șase zile, întîrziere alarmantă, cînd mai rămîneau 
numai șaizeci pînă la termen; iar piedicile de care se loviseră, 
ploile, ninsoarea, aveau să fie și mai mari de aici încolo. 

Totuși, nu părea descurajat nimeni; uitîndu-se că se aflau în 
întrecere unii cu alții, și fiecare echipă, fiecare brigadă ar fi dorit 
să fie prima, trecea o vorbă, o lozincă peste tot șantierul: „Să 
cîștigăm timpul pierdut acum, cît e vremea bună!“ 

Dutchievici înțelegea rezervele ministerului și excesul de zel 
al inginerului Staicu: fenomenul care se petrecea aici era 
imposibil de înțeles, dacă nu simţeai celălalt fenomen, petrecut 
cu oamenii. Inginerul-șef îl înțelesese mai tirziu, cu acea 
încetineală de a percepe realitatea specifică omului singuratic. 
În timpul ploilor, cînd la sfîrșitul săptămînii constata, după 
grafice, întîrzieri importante, știind că nici o întirziere nu putea fi 
admisă și socotind absurdă speranţa de a fi recuperată, 
începuse să se teamă că pînă la primăvară vasele n-au să fie 
gata. Dar chiar în acel timp, prin ceea ce firea lui avea romantic, 
nu se desolidarizase de strădania obștească. Oricare ar fi fost 
rezultatul, socotea că încercarea nu era zadarnică și, raportată 
la un alt cîştig, pierderea, privită într-o perspectivă largă, 
rămînea fără importanţă. Se pierdeau două, patru, șase, poate 
chiar mai multe din cele zece șlepuri — rămînea în schimb un 
șantier și-o echipă încercată în focul cel mai aspru. 


Cu acest sentiment venise în mijlocul oamenilor, abia ridicat 
de pe boală, hotărît să rămînă cu ei pînă la urmă, chiar dacă 
între timp își forma un înlocuitor pe care să se bizuie; pe lîngă 
contribuţia tehnică, simțea datoria unei contribuții 
sentimentale... 

lar acum, după primele ore petrecute în vijelia calei, pe care o 
simțea mai rar înainte, se trezise în el o altă convingere; 
strigătele oamenilor, glumele, voia bună, după ce trecuseră 
printr-o încercare grea, îi redaseră speranţa izbînzii depline, și 
fiinţa lui se schimbase cu totul din clipa aceea; nu mai avea, 
față de muncitori, solidaritatea elegantă și melancolică a celui 
care rămîne cu învinșii pînă la urmă, ci solidaritatea robustă, 
eroică, triumfală a învingătorilor. Pentru el, care nu fusese 
niciodată învingător, această stare, necunoscută, 
surprinzătoare, însemna nașterea tirzie la o viață nouă. Și dacă 
nu-i mai rămîneau decit puţini ani să trăiască, era tulburat de 
gîndul că viaţa îi oferea o prelungire nesperată, în clipa cînd 
socotea că își încheiase socotelile cu lumea. Sentimentul amar 
al ratării, purtat cu el aproape de la începutul carierei, dispăruse 
într-o oră și, cu toată oboseala, cu toată slăbiciunea care-i făcea 
mersul șovăitor, în suflet se simţea tînăr. Și-abia acum vedea, cu 
o tristețe molcomă, că tinereţea lui adevărată fusese bătrînă... 

Maistrul Golgota nu-i înţelegea tăcerea. 

— Domnule inginer, zise, luînd un ton confidenţial, tot ce v-am 
spus rămîne între noi; dacă nu v-aș fi cunoscut, nu deschideam 
gura. 

— Dumneata mă cunoști pe mine? 

— Apăi sigur, nu sînteţi în șantier de o zi-două! 

Dutchievici vru să-l mai întrebe ceva, pe urmă renunţă: și-așa 
își călcase firea. Convorbirea aceasta, chiar neprelungită, i se 
părea o degradare. Totuși se stăpini și zise, cu tot calmul: 

— Ascultă, Golgota, părerea mea, tot așa, între noi, dar o dată 
pentru totdeauna: de azi înainte să nu-mi mai dai bună ziua! Și- 
acum, ieși afară! 

Maistrul încercă să-l înfrunte; schimbă tonul: 

— Tovarășe inginer, nu vă puneţi cu mine! 

— leși afară! 

Pe urmă începură să vină oameni, și pînă seara Dutchievici nu 
mai avu odihnă; o serie de table, la consolele șlepurilor, nu se 
potriveau — aici formele sînt capricioase, și la trasaj ies erori 


care de obicei nu se rezolvă altfel decît prin tatonare. 
Marchidan, cu tot zelul lui, nu se străduise, sau nu avusese timp, 
sau nu-i dăduse prin minte să caute o metodă de proiectare mai 
bună. Pentru lucrul în serie era indispensabilă, dar nici 
Dutchievici nu căutase o soluţie, fiindcă nu se izbise de ea pînă 
acuma. La un vas, chiar dacă nu din cele mai mari, cum erau 
aceste șlepuri de o mie de tone, detaliile de construcţie sînt cu 
miile, cu toată forma simplă sub care ele se înfățișează la urmă. 
Acum constata că lucrul nu fusese pregătit în așa fel ca să nu 
frineze ritmul echipelor de montaj, dar greu ar fi găsit cuiva vreo 
vină; nu se lucra nicăierea cu această repeziciune. 

Din păcate, problema nu se mai putea rezolva radical acum; o 
dată începută o acţiune nu trebuie să schimbi planul pe drum. 
Totuși, serviciul tehnic, condus de el, rămînea în urma 
muncitorilor... Simţămîntul acesta îl apăsă multă vreme. 

Matei, care jumătate din zi și-o petrecu pe cală și prin 
ateliere, nu veni să-i vorbească decit o dată, înaintea prînzului: 

— La ora unu aveţi mașina la dispoziţie, să vă ducă și să vă 
aducă înapoi de acasă. 

— Mulţumesc, dar am să rămîn aici, cel puţin astăzi. 

— Și cum faceţi cu masa? 

— De ani de zile mănînc numai dimineaţa și seara; la prînz nu 
beau decit un ceai, pe care mi l-am adus în termos. 

— Nu știu dacă-i un obicei bun. 

— Pentru alţii poate că nu; eu am rămas cu el de pe vremea 
cînd eram student și... Da, cred că trebuia să fac economie. 

— Dacă vreţi, vi s-ar putea aranja masa la cantină; și eu 
mănînc aici, mîncarea este uneori foarte bună. 

— Nu; dacă vreţi să mă simt bine, nu încercaţi să-mi 
schimbaţi obiceiurile... Diseară la șase aș vrea să stăm de 
vorbă; am de făcut propuneri. 

Seara la șase, pe măsuţa dintre fotolii, în locul coniacului pe 
care în ultima vreme Dutchievici îl refuza fără explicaţie, aburea 
o ceașcă mare de ceai, risipindu-și aroma în tot biroul. 

— Azi n-a fost prea frig, dar o băutură fierbinte o să vă facă 
bine. 

— Mulţumesc; de altfel aceasta era și prima mea propunere. 
Pentru zilele de viscol și ger, care pot să vină oricînd de acum 
încolo, trebuie să li se asigure ceai fierbinte muncitorilor de pe 
cală. 


— De acord; am să dau dispoziții. 

— De obicei, urmă Dutchievici, în toate șantierele se 
încetează lucrul pe viscol sau pe ger mare; în orice caz, nituitul 
de la minus cinci grade în jos nu este îngăduit de norme. Noi 
sîntem în situația de a merge obligatoriu înainte, oricare ar fi 
vremea. 

— Asta s-a stabilit de la început; știu toți oamenii! 

— Da; însă lucrul trebuie organizat în așa fel, încît pe ger să 
se facă numai operațiunile preliminarii, montatul tablelor și 
alezatul găurilor, iar la nituit să se procedeze prin eforturi 
concentrate, în orele de la prînz, cînd crește temperatura. În 
plus, propun să se  confecţioneze panouri de lemn, 
transportabile, care să se poată monta cu repeziciune unde ar fi 
nevoie; la adăpostul lor, temperatura mai crește cu citeva 
grade, iar pe viscol... 

— Știu! Se vor pune în lucru chiar miine. 

— Să se confecţioneze coșuri de fier în care să ardă cărbuni și 
care să se așeze în locuri cît mai dese pe cală... Pe lîngă ceai 
fierbinte, să se dea muncitorilor, între mese, o gustare 
substanţială, îndeobște grăsimi, de pildă slănină prăjită, ca să 
fie și caldă; celor mai mulţi le place slănina. 

— Și mie! 

Dutchievici șovăi puţin și continuă cu oarecare stînjenire: 

— Ar fi bine ca acestea să nu fie puse în socoteala 
muncitorilor. Cred că direcţia va găsi un fond, de unde să 
poată... 

Matei îl întrerupse: 

— İl și are! Mulţumesc pentru propuneri; cred că tovarășul 
Conţțu s-a și gîndit la cîte ceva. A adus, de pildă, pislari și mănuși 
de pînză impermeabilă, îmblănite. 

— Tocmai vroiam să vă pomenesc de ele; dar totul trebuie 
pregătit și organizat în așa fel, încît să intre în funcţiune imediat 
ce va fi nevoie. 

Matei îl privi lung, apoi începu să ridă. 

— Tovarășe Dutchievici, mă bucur să constat că vocabularele 
noastre sînt foarte asemănătoare! 

— Vocabularele? 

— Dacă ați uitat, cu atît mai bine!... Și-acum, în orice caz, 
folosiți-vă de mașină! 


Îndată după convorbirea cu Dutchievici, maistrul Golgota 
ieșise pe poartă, fără să vestească pe nimeni, și băuse în 
cîrciuma de la tramvai, pînă seara, luptindu-se în gînd cu 
dușmanii. Beţie stăpinită și rece, fiindcă nu-și pierdu capul — și 
la ora șase seara se ridică, respectîndu-și o anumită hotărire: 
trebuia să-l întîmpine pe directorul tehnic, să-l momească, să și-l 
apropie, să-l poftească la masă, să-l așeze lîngă Antoaneta, 
bazindu-se că ea va putea să-i schimbe firea... Sau să-i pună 
mîna în piept și să-i spună: „Ascultă, tovarășe, cu mine să nu 
faci pe nebunul!“... Sau să nu-i spună nimic, ci să-i dea un pumn 
în măsele, knock-out, trîntindu-l în șanțul drumului. 

Intîilnea muncitori, mergînd repede spre tramvai — îi dădeau 
bună seara, fără să observe, în întuneric, chipul lui înrăit de 
băutură. Cite unul se oprea, avea să-i spună o vorbă: 

— Nene Atanasie... 

Golgota îl dădea în lături și își continua drumul, cu pași rari și 
siguri, ca de santinelă. Aproape de șantier se opri, așteptă, se 
întoarse pînă la tramvai, trăgînd cu ochiul în urmă... Așa patrulă 
pînă la o oră tiîrzie, încă nehotărit asupra felului cum trebuia să 
se desfășoare scena. La un timp, întîlni mașina șantierului, care 
îl orbi cu farurile; n-avea de unde să știe cine era înăuntru: 
directorul, Ilie Conţu, sau Mititelu? „Ce-o să mai mergeţi voi pe 
jos, fraţilor, cînd v-o veni ziua! V-aţi boierit, las c-o să vă vindec 
eu de boierie!“ Află abia cînd mașina se întoarse; în timp ce 
portarul deschidea poarta, îl interogă pe șofer: 

— Unde-ai fost, Alexe? 

— În oraș. 

— Pe cine-ai dus? 

— Pe tovarășul inginer Dutchievici. 

II pierduse; pocni din măsele. 

— la fă stînga-mprejur, să mă duci și pe mine! 

N-avea nici un zor, nu știa unde să se ducă, nu-l aștepta 
nimeni, dar turba dacă nu se urca în mașină. Pe drum, cit era 
întuneric, scuipă fără zgomot, întîi pe covorașul de la picioare, 
apoi pe canapea, unde se lăfăiau boierii; ar fi făcut și altceva, 
mai cu seamă că și simțea nevoia, ca după băutură, dar îi fu 
teamă că-l simte șoferul. 

Cobori în centru, trecu prin faţa cafenelei; Dutchievici nu era 
înăuntru, deși ar fi fost ora. Trecu prin faţa casei lui, văzu lumină 
în spatele jaluzelelor; vru să arunce cu un bolovan — se 


răzgîndi, putea să-l vadă lumea, și un geam spart nu-i o 
răzbunare. 

Ajunse acasă pe la unsprezece, treaz pe deplin, însă duhnind 
a băutură. Antoaneta nu-i cunoscuse această meteahnă; 
bărbatul se schimbase de cîteva zile... 

— Nu te-ai întîlnit cu domnul Staicu? Te-a așteptat pînă 
acuma. 

— Ei, ai dracului! Parc-aţi avea radar, să mă simţiţi de 
departe! Pleacă tocmai la vreme! 

— Atanasie! 

— la slăbește-mă cu giugiuleala! Treci la masă și scrie! 

Femeia se supuse, mulțumită că scapă de scărmăneală. Știa 
despre ce-i vorba. Luă hîrtie și ascuţi creionul, ca o școlăriţă 
silitoare. Nu folosea toc și cerneală — peniţa trădează mai ușor 
scrisul omului. Maistrul Golgota începu să dicteze, plimbindu-se 
prin odaie: 

„Tovarășe redactor, sînt o funcţionară modestă la șantierul 
naval Victoria. Muncesc de dimineaţă pînă seara, ca să cîştig o 
pîine și să contribui cu puterile mele la înflorirea Patriei noastre, 
Republica Populară Română. Dar mi se umple inima de revoltă 
cînd văd că, în ochii noștri, femei cinstite și muncitoare, mame 
de familie, tovarășul director își face mendrele cu o rămășiță 
ruşinoasă a lumii burgheze...“ 

In continuare maistrul Golgota făcu biografia Anei Odeta în 
cuvinte grosolane și insultătoare. 

„Această situaţie care contravine moralei proletare și se 
petrece fără rușine în ochii muncitorilor, am adus-o la cunoștință 
ziarului local Viaţa Nouă, în două rînduri, fiindcă am socotit că 
îmi fac datoria, dar fără nici un rezultat. Ziarul nu a găsit cu cale 
să facă nimic; a publicat un articol despre corespondenţii 
voluntari din întreprinderi, spunînd că orice corespondenţă va fi 
bine primită, dar că sesizările anonime nu se vor lua în 
consideraţie... Tovarășe redactor, mă adresez dumneavoastră, 
ziarul central al partidului, care vegheaţi și dați semnal la toate 
ziarele din ţară, și vă spun că așa n-o să scrie nimeni adevărul, 
fiindcă fiecare se teme. Daţi-vă osteneala și faceți un drum, sau 
trimiteţi pe cineva și veţi constata că reclamaţia mea nu 
cuprinde nici pe jumătate din ceea ce știe toată lumea. Dacă nu, 
nemulțumirea noastră, a muncitorilor, are să crească într-una și 
n-are să fie bine. Noi cerem să constatați și să luaţi măsuri ca să 


se termine odată cu dezmăţul, fiindcă nu mai sîntem pe vremea 
patronilor...“ 

Maistrul Golgota făcu o pauză — părea nemulțumit, nu-și 
vărsase toată fierea, dar socotea că nu e bine să se citească 
printre rînduri o ranchiună personală. După ce pocni de citeva 
ori din măsele, se opri în faţa mesei și privi hiîrtia. 

— Scrie: „Trăiască Republica Populară Română!“ Iscălește: „O 
funcţionară cinstită de la șantierul naval Victoria“... Pune-o în 
plic... la altă hîrtie! 

— Încă una?! Să nu bată la ochi, Atanasie! Chiar și la poștă 
pot să bage de seamă. 

— Tu ascultă ce-ţi spun eu și scrie: „Tovarăși...“ 

În seara aceea, maistrul Golgota era în mare vervă epistolară. 
Pe Antoaneta începură s-o usture degetele care ţineau creionul; 
mai scrisese și altă dată, de două, de trei ori pe lună. De data 
asta, plingerile anonime se făcură teanc: șapte. La comitetul 
judeţean de partid („șantierul se duce de rîpă, și tovarășul 
director Matei Mironescu, pe lingă nepricepere, neglijenţă, 
aroganță, pe lîngă aerele pe care și le dă, mai are și un păcat 
grav, tovarăși... “). La Controlul de Stat („cu ce bani și în ce scop 
s-au cumpărat cincizeci (!?) de sticle de coniac? Acesta este 
rostul fondului directorial? Noi, muncitorii, ce să spunem atunci, 
tovarăși?...“). La minister („de ce, cînd, și în ce împrejurări și-a 
făcut inginerul Dutchievici Adrian studiile în Germania.? Sîntem 
datori să fim vigilenţi, tovarăși, fiindcă altfel dușmanii 
poporului...“). 

Ultima scrisoare însă nu era anonimă; semna lancu Alexe, 
șofer la șantierul naval Victoria, și glăsuia astfel: „Vă rog să 
cercetaţi cine folosește mașina șantierului, la ce ore și pentru ce 
drumuri. Vreau să fiu chemat la cercetări și să spun adevărul, ca 
să se termine cu domnia bunului plac. Sînt și eu muncitor și 
dacă tovarășul director mă oprește peste orele de program, ca 
să-l duc la domiciliu pe tov. ing. Dutchievici, nu înţeleg de ce nu 
l-aș duce pe tov. Arici, sau pe alţii, care muncesc mai mult și 
mai cu folos. Rog să fiu cercetat de urgență și cu asprime...“ 

Plicuri felurite: albe, albastre, galbene; adresele cu scris 
prefăcut, cînd drept, cînd culcat, cînd cu litere stîngace de tipar. 

— Miine să le pui la cutie, dar nu pe toate în același loc. 

— Știu. 


Terminînd cu instrucţiunile, maistrul Golgota mai privi o dată 
plicurile de pe masă, apoi se culcă îmbrăcat; își scoase doar 
cizmele, ca la război. Nu era liniștit, toată ființa lui rămînea în 
alarmă, gata să se apere sau să atace. Mai tirziu veni și 
Antoaneta lîngă el, în cămașă decoltată; tresări speriat cînd îi 
simţi sînii mari apăsîndu-l în spate. 


Ca la o demonstraţie meteorologică, vremea își arătă pe rînd 
toate feţele. După ploi și lapoviţă, termometrul scăzu dintr-o 
dată, într-o singură noapte, de la plus trei, la minus douăzeci și 
cinci de grade. Venită pe neașteptate, schimbarea de 
temperatură găsi trupurile omenești nepregătite și fără apărare; 
în primele ore ale dimineţii, gerul fu insuportabil — activitatea 
pe cală aproape paralizată. Interzis să se bată un nit astăzi! Se 
pregătește materialul pentru zilele celelalte, se montează table, 
prinse provizoriu în şuruburi, se alezează găurile — în 
cazangerie se asamblează piesele care pot fi apoi transportate. 
Nu adia vîntul, nu clintea nici o ramură. Dunărea curgea la vale 
vînătă, valurile parcă se uitau în urmă, cuprinse de groază. 

La șapte și un sfert se aprinseră cărbuni în coșuri de fier, 
înșirate printre tachelaje... 

La zece, fetele de la cantină, înfofolite ca eschimoasele, 
numai cu ochii afară din broboade, veniră cu tăvi fumeginde, 
aducînd muncitorilor slănină fiartă — nu în batjocură, ci după 
regulile bucătarilor, cu piper, cu foi de dafin. Pînă s-o iei, s-o duci 
la gură, era îngheţată. Piinea, s-o fărimi cu ciocanul; în 
alcătuirea ei pufoasă se vedeau limpede cristale albe; de ce n-o 
fi așa pe arșiţă, să-ţi răcorească stomacul? 

Patru cazane de ceai scoteau aburi în cele patru colțuri ale 
calei, ca niște locomotive deraiate. Veneai, puneai cana sub 
robinet —, ţișnea apă fiartă! După trei înghiţituri o simţeai rece. 

— la uite colea, frate-miu! 

Te uitai și nu-ţi venea a crede. Ultima înghiţitură îngheţa în 
ceașcă. 

— Cite grade or fi, măi fraţilor? 

— Uite termometrul colea; ieftin, numai douăzeci și șase de 
grade! 

Alcoolul albastru din termometru mai avea doar două degete 
pînă la măciulia de la bază. 

— Măi tovarăși, dacă-i așa acum, ce-o fi cînd coboară la 
patruzeci, ori mai departe? 

— Așa ceva nu se pomenește în ţara noastră. 

— Dar în alte părţi? Acolo nu trăiesc tot oameni? 

— Sînt deprinși; au altfel de sînge. 

— Am citit într-o carte că unii au întîlnit, la pol, geruri de 
minus optzeci de grade. 


— Așa e! Cînd răsufli, dacă nu ești cu băgare de seamă îţi 
crapă pieptul. 

— Cum să crape? 

— Uite-așa, cum crapă sticla cu apă. 

— Mă, oameni buni, dar mai vorbiţi și de altele! Spuneţi mai 
bine cum e la ecuator, prin ţările calde. 

— Aolică, de ce nu m-a născut mama în Africa? 

— Vezi-ţi de treabă! Tot mai bine prin părţile noastre; că-i și 
iarnă, și vară, și flori, și zăpadă — de toate! 

— O fi, da cum e azi, un ceas numai să stai afară, te faci 
turtur de gheaţă! 

— Ei ho, că n-o s-o ție așa tot anul! 

— Topor zicea că o să avem o iarnă blindă. 

— Care Topor? Al nostru? 

— Nu, ăla care face vremea la radio. 

— Dacă a zis el așa... 

— Așa e! Să știi că le nimerește! 

— Cum le nimerește, mă, că mie mi-au îngheţat și ficaţii? 

— Ei, se mai întîmplă. Poate la București o fi cald, s-o plimba 
lumea în haină. 

— Pe dracul... 

— Cînd eram la Paris, prin ‘27... 

— Care ești ăla, mă, cu Parisu? 

— Socrate! la uitaţi-vă la el cum îi tremură coatele! 

— Tremur dinadins; faceţi și voi la fel, să vedeţi cum vi se 
încălzesc oasele! Asta am învățat de la unul care fusese mulți 
ani în Alaska — negustor de blănuri; șase luni pe an dormea în 
zăpadă. 

Socrate era marinar, fără vapor, din cei plasați de sindicat pe 
la șantierele navale, în 1944. Întîi lucrase cu rașcheta și cu 
pensula. Om isteţ și cu ceva știință de carte, decît că nu-l mai 
țineau balamalele: patruzeci și opt de ani, vîrstă înaintată 
pentru unul care și-a dus din greu viața. Acum era normator, 
făcuse trei luni școală, umbla cu servietă, iar buzunarul de la 
piept îi era ornat de șase creioane colorate. | se mai zicea și 
Gogoașă. 

— Cînd eram la Paris... 

— Cu ce-ai ajuns acolo? 

— Cu trenul. 

— În excursie? 


— Nu, la studii superioare. Șase luni am prevestit vremea la o 
gazetă, adică făceam buletinul meteorologic, la cel mai mare 
ziar din Franţa, „Le matin“, cum ar fi la noi „Universul“. Dacă azi 
ploua, scriam pentru miine „vreme instabilă“. Dacă era soare, 
scriam: „Zi senină“. Din zece buletine, opt se nimereau 
întocmai. „Strașnic!“ zicea toată lumea. Cînd o scrînteam, 
aveam apărare: „Mda, s-a produs un decalaj de douăzeci și 
patru de ore. Nu mai plouă, dar a plouat toată săptămîna“. — 
„Aşa €!...“ Peste două luni mă chemau la toate ziarele, oferte 
peste oferte, la redacţie veneau scrisori cu miile. Nu vă mai 
spun, m-am pomenit cu directorul meteorologiei, un profesor cu 
barbă. S-a uitat la mine, nu-i venea să creadă: „Cum faci, 
tovarășe? Adică, domnule!“... 

Am ridicat din umeri. „Ciudat! zice franţuzul. Noi avem o reţea 
imensă, un aparat de două mii de oameni, și pronosticurile 
noastre nu se realizează decît într-o proporţie de treizeci la 
sută!“ — „A, păi stai atunci, zic eu, daţi-le de-a-ndoaselea, și o 
să se realizeze șaptezeci la sută! E o diferență, colega! Nu, 
mulțumesc, nu-mi datoraţi nimic pentru consultaţie!“ 

Nu rîdea nimeni, oamenii aveau fălcile îngheţate, iar 
povestitorul dîrdiia de se auzea cum îi pocnesc ligamentele. 

— Dacă te pricepi, spune cum o să fie vremea miine? 

— Ger, tovarășe! 

Vreme anapoda! La Turnu-Severin erau numai cinci grade sub 
zero, în Ungaria ploi torențiale, în Germania zăpadă de un metru 
și jumătate, cu ger de minus treizeci de grade — și Dunărea le 
răbda pe toate. 

In prima zi, muncitorii de afară se chinuiau o jumătate de oră 
la lucru, apoi se stringeau în jurul focurilor, cu pielea obrazului 
albă, cu lacrimile înghețate în ochi, cu degetele în mănuși, 
vreascuri. În timp ce cărbunii încinși îi încălzeau pe o parte, le 
degera alta. Cite unii, mai slabi, cuprinși de descurajare, fugeau 
la cazangerie, dar nu puteau să stea acolo cu orele — nu le 
făcea nimeni treaba afară, lăsată în părăsire. Era ger și-n 
ateliere; sobele de fier, cu burlane lungi atirnate de tavan, 
duduiau, dar căldura nu se ducea departe. La sala de trasaj, 
respiraţia oamenilor se prefăcea în gheaţă, ca niște pete albe, 
cristalizate, pe planșeta care, cu reţeaua ei de linii curbe și 
elansate, mai lucioasă ca niciodată, semăna cu un patinoar 
învăluit în cețuri reci și viscoase. 


Chiar și-n birouri se simţea gerul; cerneala din călimări 
devenise cleioasă, clapele mașinilor de scris se mișcau greu, 
frinate de uleiul îngroșat; funcționarii lucrau cu mănuși în miini, 
cu paltoanele în spinare; fumul de tutun nu se mai ridica la 
tavan, se așeza pe dușumele, în straturi; gheaţa de pe geamuri, 
groasă de un deget, lăsa să intre înăuntru o lumină nelimpede, 
cenușie-albastră. 

Pînă pe la zece, maistrul Golgota, care venise mult după ora 
șapte, inspectă șantierul începînd cu birourile: deschise ușile cu 
brutalitate, aruncă înăuntru priviri fioroase, fără să zică bună 
ziua, nici să arate ce caută. 

În ultimul timp, cam după întîmplarea nenorocită cu 
Marchidan, umbla rătăcit de colo pînă colo. Să fi fost mustrare 
de cuget?... Să i se fi sfîrșit răbdarea?... În sine păstra credinţa 
că prăbușirea tot are să se întîimple; nu-i rămînea decit să-și 
pregătească terenul și să se ațină. Dar ceva în sufletul lui nu 
mai stătea pe temelii bune, și de-aici, nervii începeau să-i 
tremure, alungîndu-i liniștea peste ziuă, peste noapte, somnul. 

La început, luase ca doctorie rachiul; fusese bun, o zi, două, 
pe urmă îi mărise zdruncinătura. 

Umbla prin șantier și-i sarea ţandăra din te miri ce, se răstea 
la oameni, le smucea ciocanul din mînă, să le arate el meseria, îi 
bruftuluia chiar și pe prieteni, uitînd că și-i crescuse ca să-i aibă 
lîngă el, la orice nevoie; inginerului Staicu nu-i mai zicea „fătul 
meu“, nici „bădie“; era un amorțit, se temea de Dutchievici, 
mototolul! Și trecerea lui la minister, și făgăduielile? Le văzuse 
astă-toamnă! 

În fiecare zi aștepta să vină o nenorocire, să se rupă cablurile 
macaralei, și tablele să cadă în capul oamenilor. „N-aţi luat 
măsuri de protecție, criminalilor! la uitaţi-vă, de cîte ori nu v-am 
pus în vedere, căutaţi, scrie negru pe alb, pe hirtie!!!“ 

Să ia foc hala veche a cazangeriei; umblau scînteile în 
trombe, pe sub căpriorii afumaţi să te miri că nu s-iau aprins 
pînă acuma... Să se prăbușească zidurile, să vie un cutremur, o 
razmeriţă, să răbufnească o furie, ori o molimă, ciumă, holeră, s- 
o aducă vapoarele. 

Oamenii munceau, de parcă ar fi fost șantierul lor, mai făceau 
și glume, tablele se montau cu zecile, niturile se băteau cu 
miile, în cazangeria nouă se sudau cuplurile motonavei — cînd 


le-o lua macaraua și le-o înșira pe cală, zici că nu-i treabă 
omenească, ci minune. Ei, ajunge, ajunge, nebunilor! 

În ziua aceea, plecînd de acasă, de la căldură, simţi că e ger, 
scîrțiiau castanii, dar nu-și dădu seama de puterea lui decît în 
timpul drumului. Lume puţină, înfofolită, sîrmele pe sus învelite 
în chiciură, ici, colo, cîte o cioară încremenită, celelalte ascunse 
— unde se adăpostesc ciorile cînd le răzbește gerul? — nu le 
mai vede nimeni! Fluierul vaporului, în port, fiștie lung, icnește, 
se îneacă, tremură, geme, plinge, pînă să scoată un sunet. O 
vrabie gălbejită încearcă să dizloce cu ciocul firul de pleavă, 
ovăz nedigerat, dintr-o balegă de cal, îngheţată în mijlocul 
caldarîmului, inertă și dură ca fonta cenușie... 

Pînă la tramvai, urechile, fără nici o apărare, începuseră să-i 
țiuie. Pe drum și le luă în miini și-atunci simţi usturime, durere 
ascuţită, adincă, ducîndu-se pe șira spinării în jos, la picioare. 

— Ce-aţi păţit, tovarășe președinte? îl întrebă portarul, 
ducîndu-și mîna la gură, și speriat, și gata să rîdă. 

— Ce să păţesc, mă? Ce te uiţi așa la mine? 

— Urechile! 

Maistrul Golgota își duse mîna la urechi, nu le simţi ca pe 
urechile lui, ci ca pe două zgirciuri străine, mai-mai să nu-i 
încapă în palme. Dădu fuga la infirmerie, se uită în oglindă și nu 
se mai recunoscu: urechile îi creșteau văzînd cu ochii, aproape 
lubric, schimbiîndu-i fizionomia. Îl cuprinse spaima că va rămîne 
desfigurat pentru totdeauna, cu urechi de măgar, ca în povestea 
cu mincinosul pedepsit de zîne. Înțelese: avea degerătură — nu 
simțea nimic, unde punea degetul rămînea pată albă, sîngele 
fugea, lăsînd carnea să moară, fărimă cu fărimă. Se sperie, o 
frică superstițioasă îi cuprinse inima: dacă era o pedeapsă 
venită din ceruri? 

— Ce fac, tovarășă? întrebă în panică. Au să cadă, rămîn fără 
urechi, ca neoamenii. 

infirmiera îl linişti; era o degerătură de gradul întîi, nu lăsa 
urme. Îi puse vaselină camforată. 

— Pînă miine nu mai aveţi nimic, poate au să se cojească 
peste cîteva zile; dar să staţi la căldură. 

O dată ce-i trecuse spaima, maistrul socoti să tragă 
numaidecit folos din această întîmplare — să-și arate eroismul și 
abnegaţia în fața muncitorilor, și chiar a direcțiunii. 


— Eu sînt om să stau la căldură?! mugi, înfuriindu-se fără 
pricină. Du-te la magazie și cere o căciulă! 

Erau căciuli cu clape, pentru muncitorii de pe cală. Astfel 
protejat, mocnind o furie pe care n-ar fi înţeles-o nimeni — 
împotriva cui, din ce pricină? — porni să inspecteze șantierul. 
Oamenii lucrau cam cu frînă; își înăbușeau suferinţa, stăteau la 
datorie, dar oricîtă voință ar fi avut, nu puteau îndura gerul, le 
înghețau uneltele în mînă. 

Maistrul Golgota merse la telefon, vorbi în cîteva locuri, apoi 
adună comitetul de întreprindere — și, fără discuţie, în două 
cuvinte, își spuse hotărîrea: în asemenea condiţii lucrul nu putea 
să continue. 

— Cum adică, tovarășe Golgota? 

— Cum am spus! Nici un om pe cală! Acasă toată lumea, la 
căldură! 

Erau adunaţi unsprezece inși, din treisprezece, cîți număra 
comitetul de întreprindere. Șapte din ei tăcură — ceilalţi arătară 
împotrivire; erau și ei prăpădiţi de frig, dar nu înțelegeau cum 
poate veni cineva cu o asemenea hotărire. 

— Să mergem să discutăm la direcţiune! zise Firicel, 
timplarul, cel mai tînăr. 

— Direcţiunea n-are nici un amestec; numai sindicatul își 
spune cuvîntul, cînd e vorba de viața muncitorilor! 

— Nu-i așa, tovarăâșe Golgota! Oamenii și-au luat un 
angajament, sindicatul trebuie să-i îndemne și să-i sprijine, ca 
să-l ţină. 

— Am telefonat adineaori; nu se lucrează la nici un șantier, 
nu-i nicăieri picior de om afară. 

— Chiar dacă ar fi așa, ce ne privește pe noi? Măcar să-i 
întrebăm pe oameni, să vedem ce crede fiecare! 

— Aici nu-i pe ce crede fiecare; ei or crede și or vrea multe; 
datoria noastră este să-i ferim, să-i apărăm, că dacă i-o prăpădi 
gerul, cine o să mai lucreze miine, cînd s-o îmblinzi vremea? Măi 
tovarăși, voi nu înţelegeţi că sînt rațiuni superioare? Dacă 
direcțiunea vrea să nenorocească lumea, ca să-și acopere 
greșelile, noi n-avem voie să stăm cu mîinile în sîn, noi 
reprezentăm muncitorii. Miine, poimiine, direcţiunea poate să nu 
mai fie, dar muncitorii rămîn, pe ei se bizuie șantierul. 

Cîţiva aprobară, cam cu îndoială. 

— Așa e! Dar tot trebuie să vorbim cu direcţiunea! 


— Duceţi-vă la direcţiune, vă privește! Eu îmi fac datoria! 

Lipsindu-se de consimțămiîntul celorlalți, maistrul Golgota 
dădu să plece, hotărit să ordone încetarea lucrului pe cală, cu 
putere de la sine. Firicel îi tăie drumul — aveau aceeași statură. 

— Stai aici! Ai vorbit numai dumneata, mai au și alţii un cuvînt 
de spus. Ori nu-ţi dai seama că faci anarhie? 

— Anarhie, eu, fiindcă apăr muncitorii?! Șterge-te la nas, 
mucosule, cînd stai de vorbă cu mine! 

Tînărul tîmplar ridică mîna, dar ceilalţi îl opriră. Golgota văzu 
roșu în faţă. 

— Ridici mîna? Uiţi că eu te-am luat în comitet? Eu te-am 
făcut om! 

— Om m-au făcut alţii! 

— Apoi lasă, că om vedea ce om au făcut ăia din tine! Dă-te la 
o parte, nu-mi ţine drumul! 

Interveniră mai multe glasuri: 

— Stai, mă, tovarășe Atanasie, să sfiîrșim vorba în liniște. Ce 
vrei dumneata nu se poate, și pace bună. 

— Așa?! V-aţi unit toţi împotriva muncitorilor?! 

— Muncitori sîntem și noi! 

— Dacă sînteți muncitori, fiţi alături de muncitori, nu de 
direcțiune! 

— Dar direcţiunea a cui e? izbucni Firicel, cu mînie. Dac-ai fi 
dumneata director ce-ai zice acuma? 

Maistrul Golgota se îmblinzi ca prin minune. Pe chipul lui, 
învineţit de ger și de furie, se ivi un rînjet; urechile, amorțite 
pînă atunci, începură să simtă căldura căciuli. 

— Așa e! Toţi sîntem muncitori, și d-aia v-am chemat, ca să 
ne sfătuim cum să dăm o mînă de ajutor muncitorilor, să-i 
încurajăm, să învingă gerul. Hai, spuneţi, cum să facem ca să 
meargă treaba bine?! 

— Păi să ne rugăm lui Dumnezeu să vină căldura! 

— Haide, măi Firicel, lasă gluma! Ti-am spus o vorbă cam 
aspră, n-o pune la inimă! Tu știi că ţin la tine. Haide, tovarăși, 
fiecare la datorie, în linia întîi, în mijlocul muncitorilor! 

Membrii comitetului de întreprindere se împrăștiară, cu 
destulă nedumerire. Dacă s-ar fi uitat la ceas, ar fi văzut că 
lipsiseră de la lucru, de pomană, aproape o oră. 

Gerul crescu peste ziuă. După primul șoc, care îi prinsese 
urechile de dimineaţă, Golgota îl înfruntă cu tărie — avea în el 


puteri care îl chinuiau ca și cînd nu ar fi fost ale lui, ci ale 
dușmanilor. Rămase pe cală pînă seara, mergînd de la o echipă 
la alta, încurajind oamenii, îndemniîndu-i, cu un zel și o voioșie 
care nu-i stăteau bine și nu se potriveau împrejurării: de pe la 
ceasul unsprezece înainte, toate glumele îngheţaseră o dată cu 
inimile din piepturi și cu sîngele din vine. S-ar fi spus că oamenii 
trăiau pe datorie, în contul unor zile viitoare. Dar sfatul, și 
îndemnul, și vorbele de îmbărbătare ale șefului de cală se 
auzeau pretutindeni: 

— Un ceai fierbinte, băieţi, haide, că duduie cazanul! Și fuga 
înapoi, pînă nu vă îngheaţă bormașinile! 

Așa cum venea îndemnul și cum era tonul, se înțelegea că el 
adusese ceai pe cală, prin grija lui clocotea cazanul. 

— Tovarășe Golgota, să-ţi dea Dumnezeu sănătate! ziceau 
unii. Ai avut o idee bună! 

Veni și Matei, în două rînduri, îmbrăcat subțire, să vadă ce fac 
muncitorii. Părea bine dispus, dar maistrul Golgota îi citea 
neliniștea sub veselia forțată de pe figură. _ 

„Întinde coarda, tovarășe! își zicea în gînd. Întinde-o tare, 
pînă-o plesni și te-o lovi la moacă, să te lase mut pentru 
totdeauna!“ 

Oricît nu-l suferea, Matei se bucură să-l vadă la datorie. 
Trebuia să-și învingă antipatia, poate omul nu era rău, avea 
numai o fire zburlită, încolo putea să fie cinstit, altfel n-ar fi fost 
de partea lui atiția muncitori. Acum cîtva timp, Donos îl criticase 
cu asprime la ședința de partid, pentru faptele care se știu, și, 
împotriva oricărei așteptări, maistrul recunoscuse, pocăit: 
pierduse doar drumul, încolo era trup și suflet alături de partid. 
„Tovarășe Donos, îmi pare rău că nu mi-ai spus mai demult! Am 
atitea în minte și atitea aș vrea să facem pentru binele 
șantierului, pentru muncitori și pentru popor, încît tremură inima 
în mine să nu greșim...“ Era greu să nu-l crezi și să nu-l ierți — 
se ridicaseră glasuri pentru el. „Bine, tovarășe Golgota — ai grijă 
ce faci în viitor.“ 

Matei îi strînse mîna, cu un zîmbet înţepenit de ger. 

— Cum merge, tovarășe Golgota? 

— Greu, dar bine! 

— Nu te-a înmuiat? 

— Pe mine? Eu, tovarășe director... 


Pînă să mai spună o vorbă îi îngheţară măselele. Dar se ţinu 
bărbat, pînă seara. La prînz nici nu se duse acasă, mincă la 
cantină. Pe la ceasurile patru, termometrul arăta minus 
douăzeci și șapte de grade; buletinul meteorologic anunţa 
temperatura în scădere. La șase, adunare de partid, la cantină; 
ceilalți muncitori se îndreptau spre poartă, aduși de umeri, de 
parcă ar fi avut saci în spinare; aerul ţiuia, li se lipeau nările, și, 
pe asemenea ger, nici acasă nu putea să-i aștepte mare 
căldură. Porniră pe șosea, spre tramvai, strînși unii în alţii, fără 
vorbă și fără glume. In spate era mai bine; cei din faţă, 
înfruntînd aerul rece, îl simțeau pătrunzindu-le în țeastă, ca în 
piftie. Din cînd în cînd, cîte unul rămînea în urmă și altul îi lua 
locul, făcînd, fără o regulă stabilită dinainte, rotația cocorilor. 

La tramvai era parcă mai cald — doar o amăgire: lumina 
orașului, casele care, cînd vii de pe cîmp, te primesc cu 
prietenie. Unii merseră mai departe, ducîndu-se parcă în neștire, 
alţii se risipiră pe ulițele mărginașe, cîțiva se opriră să aștepte 
tramvaiul; un grup de vreo douăzeci de oameni intrară, ca și 
cînd ar fi fost vorbiţi, în cîrciuma lui Temistocle, unde de obicei 
nu făceau haltă decît sîmbăta și în zilele de chenzină. 

Ardea o sobă de tuci înăuntru, fără putere, gheaţa tot astupa 
geamurile, dar oricum, era mai bine decit afară. După zece 
minute, cu ţuica fiartă în faţă, se dezmorţiră, deși băutura n- 
avea tărie. 

— Ce făcuși, bre, domnule Temistocle?! Măcar cu gerul acesta 
s-o fi lăsat nebotezată! 

— Boboteaza e abia peste trei săptămîni! 

— Mă întreb unde mai găsești apă; cișmeaua o văd îngheţată. 

Cișmeaua de fontă, din faţa cîrciumii, era moartă, împresurată 
de gheaţă, care se ducea, ca o albie, pînă în rigolă. 

— Dacă ţine tot așa, ce ne facem, măi oameni, miine? 

— Eu unul nu viu! 

— Cum să lipsești fără învoire? 

— Golgota s-a luptat să lăsăm lucrul. 

— De unde știi? 

— E, știe toată lumea; dar pe tine ce te doare? Stai la căldură! 

— Căldură ca aia! Vino și tu miine, să vezi cum e! 

— Las că n-o fi ca afară! 


În sala cea nouă a cantinei era multă lumină, becuri 
strălucitoare, în schimb mai puţină căldură. Nu se făcuseră sobe 
de teracotă, nici nu se putea, fără coșuri — avea să fie calorifer, 
dar la vară; se băgaseră ţevi în ziduri, lipseau radiatoarele — și 
uzina. Trei sobe de tablă, cu burlanele scoase pe ferestre, 
dogoreau, făcînd să transpire zidurile abia tencuite și să iasă 
abur subţire; nu-l vedeai — îl simţeai pătrunzind ușor în 
mădulare. 

Comuniștii stăteau strînși pe lîngă sobe, fără o ordine anume; 
cine avea ceva de spus spunea de la locul lui, nu era tribună. Și 
nimeni nu părea mulţumit de sine. Venise pe neașteptate gerul, 
mai aspru decit la începutul oricărei ierni, după cîte își aminteau 
bătrînii. Ce-avea să se întîmple mai tîrziu, dacă unii șovăiau de 
pe acum? 

— Tovarășe Golgota, e adevărat că ai propus comitetului de 
întreprindere să hotărască încetarea lucrului pe cală? întrebă 
Donos. 

Părea mai mic, îl uscase gerul. Umbla tot în capul gol, cu 
vesta de piele, de parcă nu i-ar fi dat mîna să-și cumpere 
îmbrăcăminte mai călduroasă. 

In loc de răspuns, maistrul Golgota își scoase căciula. 

— Uite urechile mele, tovarășe! 

Urechile erau albe și umflate. Efectul nu fu întru totul cel 
așteptat; fizionomia lui, mai degrabă grotescă, îi făcu pe unii să 
ridă în ciuda atmosferei sumbre din sală. Maistrul Golgota nu 
avea aici decit un sprijinitor, Oreste, lansatorul; ceilalţi se aflau 
acum acasă. 

— Eu am fost toată ziua între oameni, le-am ridicat moralul, 
poate să spună și tovarășul director! Nu-i așa, tovarășe? 

— Răspunde la întrebarea mea! Ai adunat comitetul de 
întreprindere, azi la ora zece și jumătate? 

Să nege? Mai toţi din comitet erau aici, se uitau la el, nu 
putea să-i prostească. 

— L-am adunat! 

— În ce scop? 

— Ca să vedem ce-i de făcut. Muncitorii șovăiau, unii vroiau 
să plece acasă. 

— Și-ai vrut să-i trimiţi pe toţi, simplu! Dumneata uiţi ce 
angajamente avem și care-i datoria sindicatului? 


Maistrul Golgota șovăi; pesemne anume pentru el făcuse 
Donos ședință chiar în seara aceasta. Era singur, ceilalţi 
depășeau suta și, luîndu-se unul după altul, aveau să tabere pe 
el, să-l stringă de beregată. li rămînea să se supună, să zică: 
„Daţi, tovarăși!“, sau să se roage: „lertaţi-mă!“, cum mai făcuse 
o dată... Apăi nu! Dacă stai mereu să te lovească, îţi sparg 
capul! 

— Care-i datoria sindicatului?! Sindicatul este cureaua de 
transmisiune... 

Donos era nervos, îl simţea că vrea să scape cu vorbe 
umflate; îl opri, aspru: 

— Lasă teoria, tovarășe Golgota! ` 

— Așa va să zică! se năpusti maistrul. Invățătura partidului 
dumneata o numești teorie, în batjocură. Ați auzit, tovarăși?!... 
Și dacă nu vrei teorie, atunci să vedem, care din noi doi a făcut 
mai mult astăzi: dumneata, c-ai stat în cazangeria nouă și-ai 
sudat nu știu ce, la niște coaste, sau eu, c-am degerat afară, 
ajutîndu-i pe oameni, ridicîndu-le moralul, îndemnîndu-i: hai, mă 
fraţilor! Uitaţi-vă la urechile mele! Parcă adineaori aţi ris, 
tovarăși! Care-i datoria sindicatului? Eu știu mai bine, tovarășe 
Donos, fiindcă eu am organizat sindicatul, eu m-am luptat cu 
patronul pentru drepturile oamenilor. Aţi uitat, tovarăși? Care-i 
datoria sindicatului? Să termine șlepurile pînă la 15 februarie. 
Sindicatul le face, masa muncitorilor — și eu trebuie să-i apăr! 
Da, am adunat comitetul, și-am întrebat: ce facem, tovarăși? 
Fiindcă eu am datoria să mă îngrijesc de sănătatea tovarășilor. 
Asta face sindicatul! Eu duminica nu mă duc la meci, merg pe la 
oameni, din casă în casă, și-i întreb: „Cum o duceţi cu viaţa, ce 
nevoi aveţi, tovarăși?“ Asta-i sindicatul! 

Oreste începu să aplaude, dar după două bătăi din palme îl 
opriră ceilalţi. Maistrul Golgota se uită vexat la oameni, apoi 
privirea i se opri asupra lui Matei și amenințătoare, și acră. 

— Eu pot să spun multe, ce face sindicatul și ce fac alţii... 

Firicel, pe care Donos îl chemase să fie de față, îl întrerupse, 
nemaiavînd răbdare să tacă: 

— Ce-are de-a face meciul și altele cu activitatea șantierului? 

O dată cu el Matei ridică braţul. 

— Tovarășe Donos, dă-mi te rog cuvintul! 

Oamenii cunoșteau disciplina de partid, dar tot erau 
impresionați văzînd că directorul o respectă ca oricare altul. 


— Tovarăși, zise acesta, haide să nu mergem cu discuţia mai 
departe! Din ce a spus maistrul Golgota am reţinut o afirmaţie: 
datoria sindicatului este să termine șlepurile pînă la 15 
februarie. Asta trebuie să ne intereseze: este țelul nostru 
imediat și grabnic, al șantierului, zic eu, el zice al sindicatului — 
e totuna, are dreptate! Lăsaţi la o parte neînțelegerile; dacă 
maistrul Golgota a făcut o greșeală, s-o judecăm, dar poate mai 
bine ar fi să ţinem seama de misiunea noastră. Atita timp cit se 
străduiește alături de noi să terminăm vasele, eu îi spun: Bine, 
tovarășe! 

Se făcu tăcere: ochii tuturora trecură pe rînd, de la Matei la 
Donos, apoi la Golgota, încărcaţi de mirare. Maistrul nu mai zise 
nimic; se așeză, ferindu-se să-și arate mulţumirea. În afară de 
acea încordare provocată de o situaţie gravă, pe chipul lui Matei 
se citeau inocenţă și seninătate. Și Donos, după ce rămase 
cîteva clipe tăcut, probabil mocnind în sine, cu fălcile încleștate, 
îl abandonă pe Golgota, nevoit să socotească discuţia încheiată. 

— Tovarăși, zise, am văzut cit e de grea situația. Astăzi, 
normele nu s-au îndeplinit nicăieri pe cală; cei mai mulţi au 
izbutit să facă abia jumătate. N-a dezertat nimeni, muncitorii au 
înfruntat gerul, dar nu cîştigăm nimic dacă stăm afară să 
degerăm și nu facem treabă. Zilele sînt numărate; dacă mai 
pierdem miine un ceas și poimiine altul, nu le mai putem 
recupera niciodată. Asta este situaţia; starea vremii nu depinde 
de noi, și calorifer pe cală nu putem face. Dar de lucrat trebuie 
să lucrăm, chiar dacă gerul are să crească. lată ce vă propun: 
acei dintre voi care lucrează la cazangerie, la îmbinarea 
coastelor și la suprastructuri să iasă afară, să-i înlocuiască pe 
cei mai slabi, sau mai virstnici. Nu sînteţi prea mulţi, numai 
cincisprezece, dar destul ca să fiți exemplu și îndemn pentru 
alţii. Cine are ceva de spus la propunerea mea? 

Primul care vru să ia cuvintul fu maistrul Golgota; dădu să 
ridice mîna, apoi se răzgindi: nu era bine să se arate iar în 
lumină. Și-apoi, treaba lor, facă așa cum i-o duce capul! Fu 
multumit să audă obiecţia lui în gura altuia: 

— Se dezorganizează lucrul, tovarășe Donos. Fiecare echipă 
își are rostul ei, nu e bine s-o muţi de la un loc la altul... 

— Știu, tovarășe Hristu, dar e mai rău să-i lăsăm pe cei slabi 
afară. Comuniștii, mulţi, puţini, trebuie să fie în linia întii. 

— Mergem, ce să mai lungim vorba! 


Se ridicară, încuviinţind, și ceilalți; unul singur, Antone, om de 
vreo patruzeci și cinci de ani, tuns scurt și cu fața nerasă, încît 
pielea capului semăna cu a obrazului, încărunțită și aspră, ceru 
voie să fie lăsat deoparte. 

— Tovarășe Donos și tovarăși, frumos ar fi să nu mă dau în 
lături, fiindcă nu m-am dat niciodată și, vorba aia, ar fi cum scrie 
în cărți: unanimitate! Dar am ieșit din spital abia alaltăieri... 

— Am uitat! îl întrerupse Donos. Barem acum ești sănătos? 

— Sănătos; numai că trebuie să mă păzesc, mai cu seamă pe 
gerurile astea. Aș ieși și m-aș pricepe să zic: „Luaţi-vă după 
mine, tovarăși!“ Dar mi-e c-aș ajunge iar la spital și atunci, cum 
să-i iau după mine pe alţii? 

Rise, pe urmă socoti c-a făcut o glumă neizbutită, dacă nu 
rideau și ceilalți, și se așeză, roșu sub barba ţepoasă. 

— Mai mare primejdie decit gerul sînt pentru noi cei care 
aruncă undița în apă tulbure, reluă Donos. Nu știu ce-or vrea să 
pescuiască, aici nu-i nimic de pescuit — să se înțeleagă! Altceva 
nu mai avem de discutat. Bună seara, tovarăși! 

Afară gerul părea că se mai înmuiase — senzaţie falsă: 
termometrul coborise la minus douăzeci și opt de grade. 

Donos merse cu Matei înspre poartă, tot în capul gol și cu 
vesta de piele; ai fi spus că bravează. 

— De ce nu-ţi pui ceva pe tine? O să te ia dracu! 

— Stau aproape. 

— Cred că nu-i bine să faci pe fachirul! Să nu creadă oamenii 
că... 
— Ştii ceva? izbucni Donos stînd locului și privind la Matei cu 
severitate. Nu-mi da sfaturi! Mi-ajunge cum te-ai dat bătut astă- 
seară. 

— M-am dat bătut? 

Doi oameni trecură pe alături; rămăseseră să stingă focurile 
în sala de mese. Le scîrțiiau bocancii, înțepeniţi scoarță. 

— Nu ţi-e frig, tovarășe Donos? întrebă unul, fără să 
micșoreze pasul. 

— Ai văzut? zise Matei, pornind mai departe. Să nu crezi că te 
admiră! Ce înseamnă fanfaronada asta? 

— Miine am să-mi pun căciulă și șubă, dacă îţi închipui că de 
aceea nu merge treaba! 

— Nu știu din ce ţi-a sărit ţandăra! 


— Mi-a sărit ţandăra? Fiindcă am avut slăbiciunea să tac, să 
ascult cum iei apărarea lui Golgota? 

— Nu i-am luat apărarea; trecem printr-un moment greu și am 
socotit că nu-i bine să mărim discordia. Acum nu mă interesează 
altceva decit să-și facă datoria; ce-i în capul lui o să vedem altă 
dată. 

— Sau mai degrabă ai vrut să-l liniștești, să-i dai satisfacție! 

Peste arsura gerului, Matei își simţi obrazul dogorind, parcă 
biciuit de o flacără. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştii foarte bine! Ai luat cuvîntul, ca să nu trăncănească? 

— Nu înţeleg, ce să trăncănească? 

Donos se opri iarăși și îl privi aspru; erau la doi pași de poartă. 

— i-am mai spus o dată că dacă vrei să conduci, nu trebuie 
să ai nimic vulnerabil! 

Matei înțelese abia acum, își aminti izbucnirea lui Golgota, 
vorbele lui agresive; în clipele acelea nici nu-i trecuse prin minte 
că ar putea să fie atacat, și nu intervenise ca să se apere, ci ca 
să curme o situaţie încordată. În loc să vibreze de revoltă, zise, 
stăpînindu-și glasul, nu și amărăciunea care-l invadase: 

— Donos, oare atît ne-am îndepărtat unul de altul, încît mă 
poţi crede capabil de lașitate? 

Neprimind nici un răspuns, își apucă prietenul de braț și îl 
trase spre poartă. 

— Haide, n-are rost să îngheţăm aici! Te duci acasă? 

— Da. 

ÎI conduse și intră cu el, fără invitaţie. Cocoș își pregătea cina, 
frigind o bucată de slănină pe jăraticul din sobă; alături, la un 
încălzitor electric fierbea ceainicul. Văzindu-l pe Matei, se 
întunecă deodată; nu spuse un cuvint, uită de masă, își îmbrăcă 
laibărul și ieși pe ușă, cu ostentaţie. 

— Unde te duci? îl întrebă Donos. 

— La moașă! 

Avînd altă preocupare, Matei nu dădu prea multă importanţă 
plecării lui precipitate. 

— Ce-i cu el? întrebă, într-o doară. 

Donos luă țepușa de fier cu bucăţile de slănină care sfiriiau pe 
jăratic și o puse într-o tăviţă, pe masă. Parcă și în tăcerea lui se 
citea ostentaţie. 

— Sînteţi certaţi? stărui Matei. 


— Nu. 

— Atunci ce are? 

— Nu știu, deocamdată. 

Se auziră pași afară — nu erau pașii lui Cocoș; unde putuse să 
plece, noaptea, pe ger năprasnic? Un om intră, strecurîndu-se 
repede pe ușă, de parcă ar fi păzit să nu intre o dată cu el 
altcineva — mișcare instinctivă: să nu lase frigul în casă. Avea 
obrazul roșu de ger; cînd își scoase căciula, fruntea se văzu 
albă, încît sau obrazul, sau fruntea păreau împrumutate. 

— Ce-i, Firicel? îl întrebă Donos. N-ai plecat acasă? 

— Ba da, dar m-am întors... Bună seara, tovarășe Matei! 

— Ai ceva urgent? continuă gazda, observînd o oarecare 
agitaţie în vorba noului venit. 

Acesta înclină din cap. 

— M-am întîlnit la tramvai cu Dimos, nu-l știi, mecanicul de pe 
Sfintu Andrei. Panait Lalachi s-a întors de la București azi după- 
masă. 

— Și? 

— Pleacă. Are actele. 

Donos înghiţi repede bucata de slănină pe care o tot mesteca; 
o clipă, dumicatul i se opri în git, făcîndu-l să se înroșească. 

— Cînd pleacă? 

— Zilele astea. 

— Bine! Vorbim miine dimineaţă. 

După plecarea tîmplarului, Donos luă altă bucată de slănină și 
își reîncepu mestecatul. 

— Tot mai crezi în povestea aia? întrebă Matei. 

— Da... 

— La urma urmelor, s-ar putea să ai dreptate. Dar eu, în locul 
tău, l-aș lăsa dracului. Prea multă bătaie de cap pentru o 
secătură, sau pentru un nevropat. Să admitem că pui mîna pe 
el; cîștigi ceva? 

— Poate! 

— Ce? 

— Am să-ți spun altădată... la o înghiţitură de slănină; e 
grozavă! 

— Bine, spune-mi cînd vrei, dar vreau să-ți spun eu cîteva 
cuvinte în seara asta; de aceea am venit încoace. Ascultă, 
Donos, mie nu mi-e frică de Golgota și de nimeni altul. Nici prin 
minte nu mi-a trecut să mă apăr; n-am de ce, conștiința mea e 


curată, și tu știi mai bine decit alţii. Pe mine mă interesează în 
primul rînd munca șantierului, și dacă pentru asta ar trebui să 
înfrunt o mie de oameni ca Golgota, i-aș înfrunta pe toți 
deodată; dacă ar trebui să-mi tai un braț, l-aș tăia, dacă ar 
trebui să-mi scot inima din piept, mi-aş scoate-o. Și aș face orice 
altceva ca să terminăm vasele. Dar nu înțeleg să fac nimic 
zadarnic! 

leși, trîntind ușa așa de tare, încît se zgilțiiră pereţii casei. 
Donos își continuă gînditor mestecatul... 

Curînd Cocoș se întoarse; pesemne nu fusese departe, pîndise 
pe-afară să plece oaspetele pe care nu-l așteptase. Nu spuse un 
cuvînt, și Donos nu-l iscodi, dar înțelese deodată: știa și el, în 
sfîrșit — prea vorbea multă lume, ca să nu afle! 


După trei zile de ger, așadar, începură să curgă sloiuri, nu de 
aici — veneau de departe, unde iarna se arăâtase mai timpurie și 
mai riguroasă. Bombele atomice, aruncate în Pacific, ziceau unii, 
schimbaseră vremea, o întorseseră de-a-ndoaselea. Se mai 
spunea că, în urma exploziilor, axa pămîntului se mutase, ca în 
povestirile fantastice — la poli o să fie cald, în schimb la ecuator 
au să îngheţe apele. 

Sloiuri în decembrie se mai văzuseră, chiar mai devreme 
cîteodată — nemaipomenit era însă că, în același timp, Dunărea 
începuse să crească. 

Veneau blocuri atit de mari, de dese, de grele și de năvalnice, 
încît navigația încetase. Se ridicau pontoanele, vapoarele, 
șlepurile, remorcherele își căutau un adăpost în grabă, și fluviul, 
pustiu, își îmbrăca haina de iarnă, ferfeniţită și dezolantă. 

Un singur vas rămăsese în port, dar departe, la Malul Galben. 
Stătea la chei, în dreptul antrepozitelor — Sfintu Andrei, 
barcazul lui Panait Lalachi, al cărui pavilion grecesc, la pupa, 
atiîrna ţeapăn pe baston, cu faldurile îngheţate. Echipajul, cinci 
oameni, înarmaţi cu căngi, se lupta cu gheţurile, ziua și noaptea. 

Panait Lalachi era gata de plecare, avea toate actele, își 
strămutase bagajul pe bord, numai să ridice ancora — cînd 
venise această calamitate. Era singur, își trimisese grosul 
familiei de cu vară, îl așteptau, nerăbdători, în patrie, iar el 
zăbovea aici privind corbii care veneau cu sloiurile, aducînd 
presimţiri tot așa de negre pe cît le erau penele. Umbla într-o 
șubă cenușie ca fierul, n-o lepăda nici noaptea, dirdiia de frig în 
cabină, afumat de o sobiță cu petrol, al cărui miros i se îmbiba 
în haine, în păr, în piele, și mai adînc parcă, pînă în mădulare. 
Nu se bărbierise de o săptămînă, și o dată cu părul de pe obraz 
îi crescuseră parcă și sprincenele, umbrindu-i mai mult ochii, 
înfundațţi în orbitele ca tăciunii. 

Îndată ce se făcea ziuă, începea să colinde cheiul, tot uitîndu- 
se în zarea Dunării, așteptind să se termine coșmarul, dar 
sloiurile și corbii curgeau într-una. Pe urmă se ducea la 
Telefoane, unde aștepta multe ore, plimbindu-se prin hol, 
frămîntîndu-și bărbia, pînă i se dădeau legăturile: Orșova, 
Budapesta, Bratislava — Ce se aude? Cum e vremea? 

O parte din timp și-o petrecea la Papazian — altundeva nu se 
putea duce, nu mai avea prieteni, își desfăcuse legăturile. Bea 


ceai cu rom, pahar după pahar, cu urechea la aparatul de radio, 
să nu piardă buletinele meteorologice și cotele apelor Dunării. 

După o săptămînă, în Apus gerul se înmuie, începură ploi și 
lapoviţă, ca în noiembrie; Dunărea creștea, de parcă ar fi fost 
primăvară. Dacă vremea ţinea așa zece zile, se curăţau sloiurile. 
La Orșova, apele erau libere, pe urmă se eliberară și mai jos, la 
Turnu-Severin, la Calafat, spre cîmpie. 

Dar aici dăinuia gerul — și Panait Lalachi, în șuba lui de 
culoarea fierului, colindînd portul și străzile, semăna cu corbii 
degeraţi care continuau să alunece la vale, pe bancurile de 
gheață, în călătoria lor sumbră și bizară, placizi la înfățișare, dar 
mînaţi pesemne și ei de un neastîimpăr, greu să-l vadă și să-l 
înțeleagă omul. 

Puțin timp înaintea Crăciunului, sloiurile se răriră; o sută de 
kilometri mai sus, Dunărea era liberă, învolburată și cenușie. 
Inima lui Panait Lalachi, strinsă parcă și ea de ghețuri pînă 
acuma, începu să palpite, între bucurie și chinuri. Dar nu, 
degeaba își mai făcea griji, oricum s-ar fi schimbat iar vremea, îi 
rămînea destul timp să iasă în mare înainte de a se forma alte 
sloiuri. 

Îndată începură ultimele pregătiri de plecare, întrerupte la 
venirea gerului; se îmbarcă motorină și petrol, în butoaie, apă, 
merinde, doi porci vii, ca pentru un echipaj de o sută de oameni; 
armatorul își cheltuia ultimii lei, nu mai avea ce face cu ei de 
acum încolo. Apoi actele fură vizate, la Căpitănie, se făcu revizia 
vamală, și un grănicer fu postat în capul schelei. Panait Lalachi 
stăruise să aibă gata toate formele, ca să poată pleca 
nestingherit, la orice oră, îndată ce s-ar fi dus primejdia 
sloiurilor. 

Dar în afara grănicerului mai pîndeau și alţii barcazul, încă 
dinaintea zilei cînd începuseră pregătirile de plecare; nu era un 
singur om, nimeni n-ar fi putut sta la pîndă atita vreme — se 
schimbau tainic, și locul de pîndă, neștiut de nimeni, se afla în 
biroul magaziilor.  Magazionerul, care  îngăduia această 
supraveghere și ajuta păstrarea tainei, un om de vîrstă mijlocie, 
în toată puterea ai fi zis, după înfățișare, îi era cunoscut lui 
Firicel tîmplarul; fusese și el meseriaș, dogar la fabrica de bere, 
dar din război venise invalid, cu un picior tăiat de deasupra 
gleznei, neapt să-și mai facă meseria. In schimb, ochii îi 


rămăseseră întregi și mintea ageră, așa că primise această 
slujbă, grija magaziilor. 

Biroul lui, o despărțitură de scînduri în magazia centrală, se 
afla la ultima dană, și pe fereastra care dădea spre Dunăre se 
vedea tot cheiul. De peste două săptămîni, la acel geam stătea 
cineva de veghe într-una, doi tineri din șantier, tovarăși cu 
Firicel la atelierul de tîmplărie, venind la ore hotărite să-și ia 
postul în primire, fără să-i simtă nimeni. 

Nimănui nu i se păru ciudat că becurile de pe stilpii de fontă 
din faţa magaziilor, dintre care, de la război, ardeau doar ici- 
acolo cîte unul, se aprinseră toate într-o seară, luminînd 
Dunărea ca de Ziua marinei. Acele lumini, revizuite ca din 
întîmplare, îi îngăduiau omului de veghe să vadă tot ce se 
întîmplă pe Sfintu Andrei și în preajmă; nimeni din cîţi se urcau 
pe punte nu putea rămîne nebăgat în seamă, chiar dacă ar fi 
fost ca vreunul să vină din baltă, sărind din sloi în sloi, ca 
păsările iernii. 

Atit că treceau zilele și nu se arăta nimeni să justifice această 
pîndă atît de stăruitoare; doar Panait Lalachi, echipajul și 
slujbașii Căpităniei sau vămii, poliţia și grănicerii. Firicel îi ţinea 
în fiecare zi drumul lui Donos, raportindu-i lipsa de roade a 
pîndei. Nici unul din ei nu era sigur că avea să se întîmple acel 
fapt pentru care vegheau de atita vreme; în mintea lor nu era 
decit o bănuială, dar destul de puternică pentru a justifica 
osteneala. 

De cînd sloiurile se răriseră, și pe Sfintu Andrei începuseră 
pregătirile de plecare, Firicel rămînea el însuși de pîndă, de la 
șase seara pînă a doua zi dimineaţa, luptindu-se cu somnul și cu 
frigul din magazie. Acolo îl găsi și noaptea cînd porni dezgheţul, 
fără să-l fi așteptat nimeni. Peste ziuă fusese oarecare tevatură 
pe chei, veniseră căruţe, aducînd butoaiele cu motorină, hamalii 
le rostogoliseră în sus pe schelă, sub privegherea grănicerului, și 
de atunci înainte încetase forfota; cîte un om din echipaj pleca 
în oraș, se întorcea cu o boccea în mînă, cu o sticlă în buzunar 
— grănicerul îi inspecta bagajul, îl controla pe sub haine — nimic 
de contrabandă, îi dădea drumul. 

O dată cu căderea serii, se stinse orice mișcare, în afară de a 
Dunării... 

Mișcarea Dunării în noaptea aceea îi depășea firea; fluviul își 
rostogolea la vale apele înspumate, parcă fugărite din urmă. In 


apus era dezgheţ de o săptămînă, în Germania continua să 
plouă, în Austria începuse să ningă, pe o temperatură blajină, 
trimbe de zăpadă care se topeau îndată ce atingeau solul și 
curgeau în torente către lunca Dunării. La prînz, buletinul 
meteorologic anunţase dezgheţ în toată ţara. La Turnu-Severin 
apele crescuseră cu optzeci de centimetri numai în trei zile; un 
val uriaș venea la vale, gonind ultimele sloiuri. 

Panait Lalachi se întoarse din oraș pe la unsprezece noaptea; 
Firicel îl văzu plimbiîndu-se un timp pe puntea luminată ca ziua; 
privea Dunărea. Pe urmă deschise tambuchiul și cobori în 
cabină. 

La miezul nopţii, veni schimbul grănicerului, și de atunci 
înainte nu se mai văzu nimeni. Peste un ceas porni să ningă, 
fulgi mari, pufoși, umezi; îndată, gheața de pe geam, pe care 
Firicel o curăța într-una, ca să aibă vedere afară, începu să se 
înmoaie și să curgă încet în dire... 

Era dezgheţ — un val de căldură, venit brusc și cu multă 
putere, așa cum venise și gerul. Acum barcazul nu mai putea să 
întîrzie, trebuia să plece, dacă nu miine, atunci peste o zi, două. 
Și cum îl privea, întrebîndu-se cînd avea să se întîmple faptul pe 
care-l pîndeau de atitea zile, Firicel băgă de seamă, deodată, că 
parapetul barcazului se ridicase, pe nesimţite, cu două palme 
peste chei, arătîndu-se clar privirii. Apele Dunării creșteau de 
cîteva zile, cum rar se întîmplă iarna, dar niciodată nu se 
întîmplase să crească așa de mult și cu atita repeziciune. Cînd 
plecase de la șantier era oarecare fierbere, valurile clipoceau în 
marginea calei; cu toată alarma provocată, nimeni nu se temea 
că ar putea crește mai mult, ca sa fie dăunătoare. 

Oamenii care au trăit de mici la Dunăre cunosc glasul apei, 
murmurul molcom, șoapta, vaierul, mugetul — înţeleg ce 
vorbește ea cu cerul, cu vintul, cu sălciile, cu țărmul... 

În noaptea aceea, înainte de a începe ninsoarea, Ana Odeta 
se trezi într-o neliniște ciudată și nu mai putu să adoarmă, deși 
era obosită și închisese ochii abia de citeva ceasuri. Era frig în 
cabină — făcea focul seara, în sobiţa de tuci, pînă ce se spăla și 
se băga în pat; dimineaţa, apa din găleată avea crustă de 
gheaţă... 

Citva timp ascultă clipocitul valurilor de-a lungul bordajului; 
locul era bine ales, sloiurile treceau pe departe. Dunărea avea 
un glas neliniștitor, o mîna ceva din urmă, și ea se frămînta, 


nemulțumită și supărată. Școndrii, legaţi de punte și înfipţi în 
mal, ca să ţină șlepul la distanţă, scîrțiiau altfel în această 
noapte, scoteau un scheunat mai des și mai aspru, ca și cum 
cablurile de sîrmă i-ar fi sugrumat, și ei s-ar fi chinuit să scape. 

Trecură așa cîteva minute, pînă ce Ana Odeta să-și dea 
seama ce o trezise în plină noapte; pe urmă auzi o trosnitură 
înăbușită și i se păru că șlepul se clatină. Sări din pat, dădu 
perdeaua la o parte; gheaţa se topea pe geam, începuse să 
ningă și, datorită fulgilor de zăpadă, felinarul de ancoră își 
trimitea lumina mai vie și mai departe. Ochii i se opriră pe 
școndrul de la pupa, care scîrțiia sub fereastră; își dădu seama 
dintr-o dată că avea altă înclinare, cablurile îl sugrumau, puntea 
se ridicase — Dunarea creștea năvalnic. 

Nu mai simți frigul; dintr-o singură bătaie a inimii trupul i se 
încinse și i se făcu tot o apă. In cîteva clipe era îmbrăcată, fără 
să aprindă lampa. Cînd ieși pe punte, văzu că se făcuse cald, 
dintr-o dată; zăpada se topea, curgea în șiroaie, și tabla era 
alunecoasă. 

Dincolo de lumina felinarului se simţea freamătul pădurii, 
foșnetul luncii, dar, cu toată pinza udă a fulgilor de zăpadă, 
noaptea rămiînea întunecoasă. Pe la șlepurile celelalte se auzeau 
glasuri. 

Ana Odeta sări în barcă și nu trase decit o dată din visle — 
malul era aproape; ţărușul de care lega de obicei lanţul abia se 
mai vedea, rămas numai cîteva degete deasupra apei. Porni prin 
lăstărișul de cătină, căutînd drumul cu braţele; simțea sub 
picioare pămîntul încă îngheţat, cu glodurile tari ca piatra, dar 
printre ele venea apă, strecurîndu-se în șuviţe subţiri peste 
lunca joasă. Pe alocuri o auzea susurînd, căutindu-și făgașe, 
adunîndu-se în gropi, în șanțuri, înainte de a-și strînge puteri și a 
năvăli mai departe. 

Noaptea, dimensiunile apar denaturate, închipuirea dă 
peisajului învăluit în întuneric contururi fantastice și întîmplările 
par mai grave. După ce merse cîteva sute de pași, pe Ana Odeta 
o cuprinse teama că la ora aceasta cala era inundată. Aseară, 
cînd plecase de la șantier, văzuse chipuri îngrijorate. Matei era 
jos, înconjurat de mai mulţi oameni; cercetau malul apei. Il 
așteptase în ger, pe faleză, nădăjduind că o să vină spre birou și 
o s-o vadă, dar el urcă prin partea cealaltă, pe la cazangeria 


veche, și îl pierdu din ochi; nu știa unde se dusese — în vreun 
atelier, sau înspre poartă. 

De două săptămîni nu-i mai fusese aproape; îl zărise doar, în 
treacăt, și-i auzise glasul, adresat altora. Ştia cîte griji îl apasă, 
nu mai avea o noapte a lui, un ceas măcar, să i se destindă 
obrazul ars de ger și să zîmbească. Nu putea să vină și nu era 
nevoie s-o vestească — trăiau amindoi aceeași viață; dar îl 
așteptase în fiecare seară, fără a nădăjdui să-l vadă; două 
săptămîni, două luni, doi ani, l-ar fi așteptat toată viaţa, și dacă 
dragostea era o fericire, așteptarea era și ea o voluptate, un 
amestec ameţitor de chin și speranţă. 

In acest timp de iarnă timpurie și nemaipomenit de aspră, 
trăia viaţa din șantier, iar restul, seara, noaptea, parcă nu 
existau, rămîneau suspendate, cu dreptul pentru ea, poate, de a 
le trăi altădată. Din clipa cînd ieșea pe poartă, de cele mai multe 
ori nu schimba un cuvînt cu nimeni pînă a doua zi dimineața. 
Căpitanul Mihalis plecase la Băile Herculane, cu toate 
încheieturile trupului umflate și dureroase. Ana Odeta se gîndea, 
mîhnită și îngrijorată, că probabil era ultimul an cînd izbutea să- 
și mai păstreze șlepul și viaţa nomadă. La vară trebuia să se 
gîindească la un rost altundeva, să nu-l apuce altă iarnă pe apă. 
lar ea, lipsită de acest adăpost precar, în care însă avea prinsă 
toată viaţa, trebuia să se mute într-o casă necunoscută astăzi și 
i se părea, cu o teamă superstiţioasă, că plecînd de la Dunăre, 
își va uita amintirile, își va pierde dragostea. 

Viaţa ei pe șlep nu era ușoară de cînd venise iarna; nimeni n- 
ar fi putut s-o pizmuiască, nimeni n-ar fi înţeles ce-o îndemnase 
să și-o aleagă. Pleca pe întuneric dimineaţa, se întorcea după ce 
cădea noaptea — își vedea vecinii numai duminicile, cînd 
schimba cu ei cîte un cuvint, în grabă; n-avea nici atunci răgaz 
—  rămîneau multe de făcut, de peste săptămînă, într-o 
gospodărie, oricît ar fi fost ea de restrinsă și de simplificată. 
Două ceasuri le pierdea în piaţă, două le petrecea la baia de 
aburi, acumulînd căldura în carne și în oase, cu un nesat 
aproape vicios, lăsîndu-și trupul să lenevească anonim în ceața 
fierbinte și deasă, visînd tot ce nu avea timp să viseze în 
celelalte șase zile pe care iarna le făcea asemănătoare, legîndu- 
le între ele cu un lanț aspru de gheață. 

In sala de trasaj era frig, îi îngheţau genunchii și podul palmei 
pe planșeta sticloasă, pe urmă, treptat, gerul o pătrundea pînă 


la oase; învățase să îndure suferința fizică, așa cum trupul 
omenesc învaţă să le îndure pe toate. Dimineaţa i se părea că ia 
un sac cu omăt pe umeri, și oricît ar fi fost de greu, știa că nu-i 
cu putinţă să-l lepede pînă seara. Dar uneori o cuprindea teama 
că așa o să-și ardă toată căldura femeiască, și ziua dragostei o 
s-o găsească îngheţată... Ochii ei se îndreptau atunci spre ușă, 
cu dorința dureroasă de-a vedea intrind omul pentru care îi 
bătea inima, ca prin prezenţa lui să-și măsoare căldura, să aibă 
în el o mărturie și-n sîngele ei o dovadă contrarie. Și cînd se 
întîmplă să vină, avea dintr-o dată toate dovezile și mărturiile. 

El venea rar, atenţia îi era îndreptată acum spre cală, aici nu 
se mai trasa nimic, se scoteau șabloane pentru tablele șlepurilor 
și pentru coastele motonavei. Puterea șantierului se încerca 
afară, lîngă muncitorii care ridicau tot mai sus bordajele, 
montînd tablă după tablă, încordaţi ca fierul etravelor, cu obrajii 
aspriţi, cu pielea arsă, muţi, păstrînd intactă o singură trăsătură 
omenească, voinţa să se învingă pe ei înșiși și să meargă pînă la 
capăt. 

În primele zile, mulţi se clătinaseră, fiindcă abia trecuseră prin 
alte încercări grele, fiindcă de la începutul toamnei munca lor 
era o continuă încercare. Fusese un moment cînd mulți nu mai 
crezuseră în victorie, gîndiseră, descurajaţi, că strădania de pînă 
acum nu folosise nimănui — nimic nu dezarmează mai deplin 
inima omenească decit sentimentul zădărniciei. Veneau la lucru 
supunîndu-se disciplinei, încercau să-și facă datoria, dar nu 
așteptau decit acea hotărire care să le confirme îndoiala: 
direcţia șantierului să se dea învinsă, să-i scoată de pe cală ca 
să nu-i macine de pomană; să rămînă întregi și teferi pentru 
munca de primăvară... 

Inimi și unelte — iată viaţa șantierului în acea iarnă de 
pomină. Trupurile se mișcau fără identitate, putînd parcă să fie 
schimbate între ele, ca salopetele la magazie, dar în fiecare trup 
bătea o inimă, și identitatea ei rămînea neștirbită, biruitoare și 
vie: Arici Vasile, patruzeci și doi de ani, un metru și optzeci 
înălțime, gîtul scurt, faţa rotundă, bucălată în zilele bune, ca a 
copiilor, păr negru sub căciulă, ochi mici, ca boaba de cafea, un 
deget strivit, o rană din război în coapsa stingă — iată prezenţa 
lui fizică. Nu contează! Obrazul ars de ger se scorojește, nu mai 
rabdă briciul decit o dată pe săptămînă, duminica, după ce se 
destinde la căldură, barba de șase zile îi schimbă fizionomia, i-o 


face sălbatică și hidă; îi scade statura, i se subție grumazul, sub 
piele rămîn numai cabluri și sîrme — degetul se umflă, 
obrintește, cicatricea de la coapsă s-a făcut vînătă. Ceva se 
păstrează neschimbat în această făptură: inima... 

Știrbu Tudor, treizeci și opt de ani, un metru șaptezeci 
înălţime, cine are timp să-l privească? Se mișcă, scrișnește din 
dinți, strîngînd bormaşina în mînă. Bine, îi bate inima! Mirea, 
Bandă Victor, Rogoz Petre, Hristu, Topor, Gică Spirea — inimi! 
Patru sute de oameni pe cală, în ger, patru sute de trupuri, 
anonime, cu patru sute de inimi, care își păstrează numele: 
inima lui Popic Sașiul, și a lui Ghiţă Biîrgu, și a lui Sima Gavrilă, 
și-a tuturora... 

Și șlepurile creșteau, tablă cu tablă, montate trudnic pe 
coastele îngheţate, trei sute cincizeci de nituri fiecare, dar nu se 
pot bate azi; e gerul prea aspru, rămîn pe datorie — să vedem 
cum o fi vremea miine... Oamenii erau cu ochii pe termometre 
— spre ora zece, mercurul începea să urce, nu putea să fie 
minciună, deși trupurile înghețate nu simțeau nici o ușurare. 
Atunci se aprindeau focurile la forje, cala se umplea de fum și de 
vijiitul ventilatoarelor. Opt grade, șapte, șase... Se aruncau nituri 
deasupra cărbunilor, se pregăteau ciocanele, echipele se grupau 
pe lîngă schele, la adăpostul panourilor, pe sub copertine. Cinci 
grade, patru... Acum, gata, dă-i drumul!... 

Un ceas, două, trei nu se oprea nimeni să-și tragă răsuflarea, 
se auzea numai gifiitul compresorului și piriitul ciocanelor 
pneumatice, unelte reci care pulsau și ele ca niște inimi. lar cînd 
termometrul cobora iarăși, în liniștea care se lăsa asupra calei 
rămîneau să bată, neliniștite, prea vii și prea calde, inimile 
oamenilor. 

Și Matei trăia în aceste zile prin puterea inimii, cu trupul 
abandonat,  ducîndu-se la birou numai cînd îl chemau 
telefoanele, petrecîndu-și timpul pe cală și-n ateliere. Trebuia să 
înceapă montajul cîrmelor și transmisiunilor, ansambluri grele și 
complicate, ca niște mici uzine. La cazangerie se montau pereții 
suprastructurilor, să poată fi împreunaţi în cîteva zile; în 
atelierul de instalaţii se pregăteau caldarinele, radiatoarele, 
lavoarele, tubulatura; electricienii aveau gata rețeaua, firele în 
cămașă de plumb tăiate la măsură, din doză în doză, numai să 
le prindă în cleme; grupurile electrogene, tablourile cu aparate 
și toate accesoriile erau puse la punct, zece serii — într-o 


săptămînă cinci echipe le puteau da în funcţiune. Bărcile de 
salvare și de serviciu se vopseau, la marangozerie, timplarii 
lustruiau mobila, tapiţerii terminau saltelele... Sute de lucruri 
mărunte, din care, la timpul hotărît, nu trebuia să lipsească nici 
unul. Și toate, făcute după deviz și după planuri, cereau lămuriri 
continuu. In atelierul lui, tapiţerul care făcea o saltea, de-o 
anumită formă, măsura stofa: un metru nouăzeci lungime, 
șaptezeci de santime la cap, cincizeci de santime la picioare — 
cușetă care să economisească spaţiul — spaţiul se împarte cu 
zgircenie pe vapoare... Dar dungile stofei se taie pieziș, sau se 
pun de-a lungul unei laturi? Așa nu mai cad perpendiculare la 
capăt! lată nevoia de o lămurire — și tapițerul se ducea s-o 
ceară, la fel de exigent ca sudorul care asambla pana cîrmei. 

Cine răspundea acestor întrebări — la fiecare minut cîte una? 
Șeful fabricaţiei, care supraveghea și coordona lucrul atelierelor. 
Dutchievici avea acum un ajutor, un tînăr care terminase de un 
an Școala Politehnică, inginerul Ștefan Mărăcine, angajat abia de 
o lună; pe alt tehnician, mai încercat, nu-l putea lua de la locul 
lui fără să dezorganizeze serviciul, în împrejurări care nu 
îngăduiau nici cea mai mică răminere în urmă. 

Tînărul său ajutor, deși fără practică, începuse să descifreze 
alfabetul șantierului din prima săptămînă; nu-i lipsea nici 
priceperea, nici spiritul tehnic, nici tragerea de inimă. În curînd, 
cea mai mare parte din sarcini putea să rămînă pe umerii lui, și 
cu siguranţă că într-un an i se putea da răspunderea fabricaţiei 
în întregime. Dar, după ce simţise din nou pulsaţia vie a 
șantierului, cu un gust de tinereţe pe care firea lui rece îl 
scosese de mult în afara amintirilor, Dutchievici se simţea legat 
de cală și continua să rămînă printre muncitori, zicîndu-și că își 
face o datorie, ponderat și impasibil, ca un om de onoare, fără 
să-și recunoască nici o pornire sentimentală... 

Dutchievici Adrian, cincizeci și șapte de ani, palid, uscat, adus 
puţin de umeri, cu vorba măsurată, dezamăgit de multe ori în 
viaţă, necomunicativ, politicos și rezervat, avea și el o inimă, 
ignorată, care bătea lîngă inimile celorlalţi și-i dădea puterea să 
meargă de la un șlep la altul, să răspundă chemărilor care îl 
asaltau de la șapte dimineaţa, să-și orînduiască în cap sutele de 
detalii de fabricaţie și, la vîrsta lui, să îndure gerul, trei, patru, 
cinci ceasuri pe zi, aproape cu voluptate. 


Matei îl întîlnea adesea, ar fi vrut să-i spună un cuvînt, 
îndemnîndu-l să-și apere sănătatea, dar prefera să tacă; îi 
cunoștea acum firea bizară; ar fi îndurat rece, cu fălcile strînse, 
o observație, dar asemenea sfat putea să-l jignească. 

Așa trecuseră acele săptămîni de ger, cu inimile bătînd 
laolaltă, în fața piedicilor pe care natura le arunca în faţă, firea 
omenească, generoasă prin naștere, își dezvăluia din plin forța 
și tenacitatea. Și neastimpărul și inventivitatea: cînd urcă 
termometrul, la prînz nituim părţile dinspre sud ale vaselor, 
expuse la soare citeodată — celelalte rămîn pentru zile mai 
calde. Nu-i mare lucru! Nu-i, dar mergem un pas mai departe! 

Dacă fură în acel timp șoapte veninoase, blesteme surde, 
priviri de șarpe, slăbiciuni, ură, dezamăgire, nu li se văzu 
urmarea, rar lipsiră oameni, nu fugi nimeni la spital, sau acasă... 

Și Ana Odeta avea o inimă în acest ansamblu, bătînd lîngă a 
oamenilor de care se legase. Drumul i se lărgise; de cînd se 
terminase trasajul motonavei învățase să scoată șabloane, 
croind scîndura subţire cum își croia bluzele acasă; era o 
îndeletnicire în aparență amuzantă, dar ea știa că după aceste 
tipare se tăia fierul, se îndoia, ca să se împreuneze într-o 
construcție gigantică. Acum orizontul ei îngloba nu doar sala de 
trasaj, ci și cazangeria, unde muncitorii luau în primire 
șabloanele, întîmpinînd-o cu o simpatie reţinută și serioasă, 
cerîndu-i lămuriri cîteodată: „Ce cotă are aici stelajul, tovărășico 
dragă?“... 

Inima ei, atit de răvășită altădată, avea acum un echilibru 
statornic: o dată cu dragostea de mult așteptată, își găsise un 
țel în viaţă. Aceeași inimă, legată de toate cite se întîmplau în 
șantier, ca în propria ei casă, o trezise din somn, neliniștită, în 
noaptea aceasta, făcînd-o să străbată singură, în întuneric, 
pădurea înghețată, peste care năvăleau apele. Nu, cala era mai 
înaltă, nu putuse fi inundată, dar primejdia se afla aproape, o 
simţise de cu seara, și, în asemenea clipe, deși nu stătea în 
puterea ei să oprească năvala apei, nu avea liniște să rămînă 
departe. 

Merse pe malul Dunării, nu ocoli pe la poartă. Cînd copacii se 
răriră, văzu luminile de pe cală aprinse, toate, auzi strigăte, 
glasuri agitate. Se strecură prin gardul de sîrmă — apa clipocea 
lovind malul, înaintase doar cîțiva metri, mai avea mult pînă la 


primele tachelaje, dar după toate semnele era pornită să 
crească. 

Vreo cîteva zeci de oameni cărau pămînt, cu roabele, de la 
faleză, printre șlepuri, și-l răsturnau lîngă apă; păreau niște 
furnici, și truda lor părea măruntă și zadarnică pe lîngă Dunărea 
fără margini. 

Ana Odeta nu înţelegea ce fac, probabil erau cazangiii din 
schimbul de noapte, nu știa cine-i scosese afară, însă își dădea 
seama că sînt puţini în comparaţie cu întinderea spațiului. N-o 
văzu nimeni și ea merse mai departe, cu ochii în gol, ca lunaticii. 
Se făcuse cald, ninsoarea părea fierbinte — își descheie haina, 
își împinse căciula de lînă pe spate, dezgolindu-și fruntea, boltită 
cu gingășie feminină, dar întunecată ca a bărbaţilor. 

Pe faleză, la trepte, erau cîțiva oameni — îl recunoscu pe 
Matei, de departe; și el avea fruntea goală, udă de zăpadă, 
haina la piept descheiată. Donos era alături, în capul gol, cu 
vesta de piele lucind sub becul de deasupra capului; un 
electrician, prins cu gheare de fier pe stilp, monta un reflector, 
cu focarul îndreptat asupra calei. 

Mai erau și alţii în același grup, încruntați, părînd că așteaptă 
urmarea unei hotărîri — altfel nu ar fi stat degeaba. Un camion 
se auzi huruind la poartă. Toţi întoarseră capetele. 

— Încep să vină! zise cineva, cu o voce așezată, 
moldovenească. 

Ana Odeta îl recunoscu, mai fusese aici în cîteva rînduri, astă- 
toamnă, cînd ministerul ordonase să înceteze lucrul și să se 
demonteze șlepurile, un om robust, scund, cu faţa mare, 
îmbrăcat într-o manta de piele — și el avea căciula dată pe 
spate, se făcuse cald dintr-o dată — primul secretar, Stoian, de 
la judeţeană. 

Se opri la cîţiva pași de dînșii, prea tîrziu — o văzuseră toţi, nu 
știa ce să le spună: bună seara, sau bună dimineaţa — seara 
trecuse, dimineața nu se vestea încă. Și dacă o întrebau ce 
caută, n-ar fi știut să răspundă: o adusese inima — cum să le 
mărturisească? 

Matei o recunoscuse cum venea, de departe. 

— Ce cauţi aici? 

Ei glasul i se păru nedumerit, autoritar și aspru — dar era 
glasul lui și, auzindu-l, inima i se umplu de o bucurie năvalnică. 
ÎI privi cu ochii mari — de mult nu-l mai văzuse așa de aproape; 


îl privi cu sete, din toată alcătuirea ei fiind stăpînă numai pe 
privire — îi tremurau pe gene fulgi albi de zăpadă. 

— Am venit... 

Nu găsi alte cuvinte; venise să-și facă doar datoria. 


În seara aceea, maistrul Golgota ajunse acasă pe la ceasul 
nouă; pînă atunci întîrziase la șantier, se agitase și el pe malul 
Dunării, împărtășind neliniștea altora, privise ţărușul înfipt în 
pămînt, pe care se marca nivelul apei: crescuse cincisprezece 
centimetri de la prînz pînă seara. Îi părea bine să vadă chipuri 
posomorite, priviri pline de îngrijorare — îi lăsa să fiarbă așa, în 
zeamă sălcie, nu spusese un cuvint să-i liniștească, dar nu 
credea că se poate întîmplă vreo nenorocire. O toană trecătoare 
a firii; nu se pomenise niciodată ca Dunărea să se reverse în 
toiul iernii — se umfla o zi, două, pe urmă îi punea frîu gerul. 

Veni acasă mulțumit, ca după o treabă făcută bine; neliniștea 
lăsată la șantier nu-i aducea deocamdată nici un cîștig, dar îi 
săra puțin inima. 

— Eşti singură? întrebă, intrînd pe ușă. 

Antoaneta îl privi cu teamă; nu-i mai cunoștea toanele, cînd 
sînt rele sau bune. În casă era cald, de la bucătărie venea miros 
de vanilie. 

— Da cu cine să fiu? 

— N-a fost pe-aici mototolul? 

— Parcă i-ai spus să nu mai vină! 

— Eu?! Și ce, el nu știe de glumă? 

Își luase nădejdea că inginerul Staicu ar fi omul pe care să se 
bizuie, n-avea nici o putere; nădejdea era la Dumnezeu din 
ceruri, dar nu acum — la primăvară. Deocamdată, Dumnezeu îi 
dădea doar o arvună, bună și ea — lasă-i să îngheţe pe malul 
Dunării, să tremure de teamă, dacă nu știu cum se trăiește în 
lume! i 

Cum se vede, maistrul era astă-seară în toane bune. și 
scoase cizmele la ușă, singur, ca la începutul căsătoriei; altfel o 
punea pe Antoaneta să i le tragă, neținînd seama că avea mîna 
plăpîndă, cu pielea subţire. 

— Hai, nu te mai uita așa la mine, și vino să te sărut, cîrno! 

Nu era cîrnă, dar cu acest cuvînt alinta el toate femeile, cînd 
își punea ochii pe ele. 

Nevasta se apropie, cam în silă; nu-l mai suporta cu plăcere. 

— Eşti ţepos! 

— Atunci ia briciul și vino să mă faci ginere! 

— Acu seara? Mi-e să nu te tai; lasă pe miine! 

— Hei, multe se mai pot întîmpla pînă miine! zise Golgota, cu 
un timbru de bucurie. 


Pe urmă reflectă, își judecă bucuria — prostii! — făcu un gest 
de silă. N-avea să fie nici o scofală — tămbălău mare, dar de 
pomană; cunoștea Dunărea! 

Merse la bucătărie, se așeză pe scaun, în fața ligheanului 
pregătit din vreme, conform obiceiului, își sumese pantalonii și 
își băgă picioarele în apă caldă, să gonească frigul din oase și 
să-și înmoaie bătăturile. 

Antoaneta se apucă să-i săpunească obrazul — ea îi rădea 
barba, nu cu mașina, ci cu briciul „Doi gemeni“, ca bărbierii. 
Curînd, briciul începu să hiîrșie ascuţit pe piele. 

— Ce-ai în cuptor de miroase a vanilie? 

— Am făcut o plăcintă cu brînză de vaci... 

După o pauză, Antoaneta adăugă, ca o scuză: 

— Cum îţi place ţie. 

— Parcă numai mie îmi place! 

Soțul știa prea bine că plăcinta cu brînză de vaci, pufoasă, cu 
foaie subţire, îi plăcea lui Staicu, o lăuda cu gura plină... Dar nu 
de aceea îi pierise voia bună. 

— Ține-te mai dreaptă! Ce te lași așa pe mine?! 

Aplecîndu-se să-l răzuie sub bărbie, Antoaneta îi încălecase 
umărul cu sînii. Îi simţea grei, duri, un dar generos al naturii — 
sîni ca ai ei nu mai avea nici o femeie, știa și putea să jure, albi, 
cu pielea străvezie, cu vîrfurile roz, ca în pictură — și erau calzi, 
și miroseau suav a vanilie, dar îi era lehamite — punea mîna pe 
ei și nu simţea nimic, decit plictiseală, de parcă și-ar fi pipăit 
propria lui piele. 

După ce fu bărbierit se uită în oglindă; i se făcu silă, nu-i mai 
plăcea nimic — miîncă o bucată de plăcintă, era bună, dar ce 
folos? — tot într-un maţ se duce, la ce-i mai trebuie vanilie? 

Căzu în somn îndată ce puse capul pe pernă, așa cum adorm, 
mai repede decît osteniţii, oamenii doboriţi de plictiseală. 
Aproape de miezul nopţii, Antoaneta îl zgilții de umeri. 

— Atanasie, scoală! 

— Cee? 

— Bate la poartă. Cine să fie? 

Tremura în capul oaselor; cămașa de noapte îi alunecase pe o 
parte, dezgolindu-i un umăr. 

Golgota simţi și el un cleşte în inimă; o bătaie la poartă, în 
puterea nopţii, poate speria pe oricine. Dar repede își găsi 
stăpînirea de sine: avea un nume și-o situaţie, nu trebuia să se 


teamă de nimeni. Se duse în antreu și deschise gemulețul din 
ușa de la intrare; îl izbi alt aer decît aseară; se înmuiase gerul, 
mirosea umed. 

— Cine-i acolo? 

— Eu, nea Atanasie! Gavrilă! 

— Ce-i, mă, cu tine? 

— Să vii la șantier, în fuga mare! 

— Dar de ce? 

— Crește Dunărea. 

Omul gifiia, venise în goană, pe jos, nu mai mergea tramvaiul, 
mașina avea de făcut alte drumuri la ora aceea. 

— Și ce, s-o opresc eu? mormăi Golgota, cu supărarea celui 
trezit în zor, la începutul somnului. 

Nu era încă dezmeticit; bucuria, satisfacția începură să se 
arate abia după aceea — și-aveau să crească mereu, pînă la 
ziuă. 

— Și cu ce să viu? întrebă, păstrînd în glas prima mahmureală 
— șiretenie instinctivă și puerilă. De ce n-ai venit cu mașina? 

— Nu știu. Haide fuga! Eu mai am de mers, mă duc la domnul 
inginer Apostol și la tovarășul Balotă. 

— Cine te-a trimis la mine? 

— Dar parcă mai știu? 

— Directorul e acolo? 

— Este toată lumea. 

— Și ce-i cu apa? A venit mare? 

— Vine... Nu întîrzia, nea Atanasie!... Uite că începe să ningă. 

Maistrul Golgota se întoarse în odaie. Antoaneta aprinsese 
lampa de pe noptieră, cu lumina dulce, gălbuie. Ședea în 
mijlocul patului, rezemată de tăblie, își ţinea pumnii la gură, cu 
gestul de consternare al copilelor — și-n ochii ei era o lumină 
copilărească, dar pe sub coate, sînii explozivi ţișneau prin 
cămaşa subțire... 

Maistrul Golgota se uita la ea și părea că n-o vede; îl 
împresurau gînduri care îi aduceau un rînjet de mulțumire: „Aha, 
v-a ajuns cuțitul la os, v-a venit ceasul, acum trimiteţi după 
mine!“ 

Abia pe urmă își descoperi femeia și-o privi ca și cum o vedea 
prima oară; se aplecă, întinse mîna, îi trase cămașa în jos de pe 
umăr — nici pielea umărului parcă n-o mai văzuse pînă acuma. 


Antoaneta se feri, fără voie; de mult nu-i mai cunoscuse 
mîngiierea — pielea i se strînse, o străbătu un tremur de teamă 
și de silă. 

— Nu te duci? 

Lui i se păru sfioasă, îmbujorată de surpriza care îi stîrnea 
paloarea, cu gingășie. Încercă să-i tragă cămașa mai departe, 
aproape că uitase gestul — și cămașa se împotrivea — n-o lăsau 
sînii. 

— Să nu întîrzii, Atanasie! 

Nu putea să-l alunge, și văzu, îngrozită, că nu era doar o 
toană, el venea peste ea, într-o bărbăţie deplină, de unde îl 
crezuse adormit pentru totdeauna. Se supuse, fiindcă îi era 
soţie... 

Și maistrul Golgota o luă în stăpiînire, cu o poftă sălbatică de 
a-ţi arăta puterea — nu ei, dușmanilor — și la fiecare mișcare i 
se părea că le vîră pumnul în gură, cu o plăcere pe care nu i-o 
dăduse niciodată trupul femeii. 


Un ceas și jumătate mai devreme, Alexe șoferul claxona în 
fața casei lui Dutchievici; înăuntru nu se vedea nici o lumină. 
Abia după citeva minute se deschise o fereastră, în întuneric. 

— Dumneavoastră sînteți, domnule inginer? 

— Da; ce s-a întîmplat, Alexe? 

— Tovarășul director vă roagă să veniţi la șantier chiar 
acuma. 

— Cresc apele? 

— Așa se pare. 

Creșteau, de aseară, dar, ca și maistrul Golgota, Dutchievici 
nu se temea că ar putea să ajungă pe cală. 

— Viu numaidecit; nu opri motorul. 

Inchise geamurile, trase storul și aprinse lumina. Era 
îmbrăcat, cum venise de la șantier, cu cravata la git, își scoase 
numai șuba și fularul; orice om de afară, văzînd întuneric și. 
știindu-l în casă, ar fi crezut că doarme. Pe spătarul fotoliului 
dintre ferestre era o pernă, în care rămăsese urma capului — 
stătuse prăbușit pînă acuma... 

Nu se simțea bine cînd venise acasă, acum două ore; nu 
avusese altă putere și mai multă voință, decit să se așeze în 
fotoliu, și de atunci veghea, pe întuneric. În liniștea străzii pe 
care, iarna, de la nouă seara nu mai trecea nimeni, casa 
dormea, sumbră, nelocuită parcă de nimeni. Înăuntru se auzea 
numai tictacul slab al ceasornicului deșteptător de pe noptieră. 
Nu se vedea decît cadranul, fosforescent, semănînd cu un 
hublou de vapor, deschis spre bolta unui univers necunoscut 
astronomilor, cu douăsprezece constelații îndepărtate, pilpîind 
palide în noaptea albastră și pustie. 

Din cînd în cînd, Dutchievici își lua capul de pe pernă și, cu 
bărbia în piept, nemișcat, atent, părea că ascultă în sine. Era o 
neliniște în această mașinărie, nu-l surprindea, o știa de multă 
vreme — o urmărea calm, fără îngrijorare, mai degrabă curios, 
intrigat de mecanica misterioasă a inimii. Primăvara trecută 
fusese prima alarmă, nu aflase nimeni — infarct, simulase altă 
boală; acum recunoștea simptomele... 

Se duse la oglindă, își privi obrazul palid, îl știa de prea multă 
vreme, și nu putea să și-l schimbe ca pe haine. Își zimbi — nu 
zimbea niciodată între oameni — și zîmbetul acesta firav, 
compătimitor, trist și ironic îi aduse pe chip o căldură amară și 
blîndă, pe care nu i-o cunoștea nimeni. 


Apoi se scutură, își făcu în oglindă un semn de rămas bun, cu 
o cordialitate juvenilă, ca să aibă sentimentul că se desparte de 
cineva care îl va aștepta acasă la venire — își îmbrăcă șuba și 
stinse lumina. 

Era încă ger; cînd cobora treptele de la intrare, la prima 
inspiraţie a acestui aer înțepător, pe care îl uitase în cîteva ore, 
simţi o împunsătură în mijlocul pieptului — o cunoștea bine; 
durerea se duse în sus, pînă la maxilare, cu o ramificaţie pe 
braţul stîng, pînă la vîrful degetelor. Șovăi, căutînd un reazim cu 
mîna; dădu peste spinii trandafirului, și înţepătura îl făcu să-și 
recapete echilibrul — scoase din buzunar o mică pastilă albă, 
trinitrină, și o băgă în gură, ca pe o bomboană, hrana obișnuită 
a inimii. 

În mașină se simţi mai bine — doar cîte o împunsătură ușoară 
în stern, răsfrintă pînă în umăr. Ceasornicul de pe tabloul de 
bord arăta ora zece și jumătate, străzile erau pustii, în 
tramvaiele cu geamurile îngheţate nu se vedeau umbre 
omenești, păreau că circulă inutil și în neștire. 

Dutchievici se lăsă pe spate, își rezemă capul în spătarul 
canapelei și închise ochii; nu se simțea nici slab, nici obosit, 
totuși ceva în fiinţa lui cerea odihnă — poate sufletul, poate 
inima, o odihnă calmă și prelungă, fără gînduri, definitivă. Trăise 
prea mult; încercă să facă o socoteală în gind — i-ar fi fost mai 
ușor dacă scotea rigla de calcul din buzunar: de cite ori îi 
pulsase inima, din clipa nașterii pînă acum? Optzeci de bătăi pe 
minut, patru mii opt sute într-o oră, peste o sută cincisprezece 
mii într-o zi, peste patruzeci de milioane într-un an, în cincizeci 
și șapte de ani... Se opri, îl obosea cifra enormă. Toate se 
odihnesc în acest răstimp, în trup și în natură, numai inimile 
fiinţelor vii bat într-una, fără oprire. Avu în ochi, pentru o clipă, 
imaginea anatomică a inimii, ca o mașină de laborator, atît de 
complexă și de perfectă cum n-a putut construi nimeni, și îl 
cuprinse o emoție profundă, o teamă și-o nedumerire, la gîndul 
că de cincizeci și șapte de ani bătuse tainic, într-una, ascunsă 
privirilor. Simţi iar, mai puţin vie, durerea în stern — luă încă o 
pastilă de trinitrină. 

O singură dragoste, nesigură, neclară, cunoscuse această 
inimă, și-apoi peste ea căzuse o perdea cenușie care se 
întunecase într-una cu anii, pînă la culoarea neagră a doliului și- 
a desființării — și orice altă femeie, după prima, nu mai găsise 


pe unde să intre în viața lui, să îndepărteze lințoliul. N-o 
învinuia, era o făptură înceţoșată, de la mările Nordului, înaltă, 
subțire, cu pielea ca alabastrul, cu ochii cenușii-albaștri, voalați 
și stranii, în care el niciodată nu căutase să-și vadă imaginea — 
o iubea și nu-i mărturisise niciodată, i se părea impudic să-i 
spună. Nu era vina ei în tot ce urmase, recunoscuse atunci, 
recunoștea și mai bine astăzi, idealizase dragostea pînă la a o 
face abstractă, crezînd că trebuie să supraviețuiască prin ea 
însăși, ca presupusele forme definitive din natură, care nu 
cunosc mutație; nu voise, sau nu știuse să coboare o treaptă, ca 
inimile lor să bată la temperatura trebuitoare vieţii, în loc să se 
ofilească la acele înălțimi unde aerul se rarefiază și îngheaţă. 

lar cealaltă pasiune, pe care o avea în suflet de la virsta cea 
mai fragedă, rămăsese într-un fel tot abstractă, și azi o 
ameninţa primejdia să nu se mai realizeze niciodată. Sub firea 
lui așa de reținută, ardea încet, neștiută de nimeni, dar 
statornică, dorinţa de a vedea plutind vasul proiectat de el, 
prima realizare întreagă din viaţă. Și acum, dacă Dunărea ar fi 
rupt cala, dacă ar fi dizlocat cele zece paturi de construcţie, 
șlepurile se fărimau, șantierul se prăbușea, și pe aceste ruine nu 
mai venea nimeni să construiască alt șantier, și nici motonava. 

Avea patru ani cînd văzuse prima oară o navă — misterul 
plutirii ei îl fascinase. Nu se mai îndepărtase pînă atunci de 
casă; cîinele Papistaș, care îi era singurul tovarăș de joacă, 
dintr-o rasă hoinară și neastîmpărată, îi arătase drumul pe unde 
să evadeze, o spărtură în gardul grădinii — și drumul, pe pajiști, 
pe sub duzi cu coroane gigantice, pînă la malul unui canal de 
abatere a apelor. Așa descoperise acest element nou prin 
mișcarea lui perpetuă; apa nu era mai lată de doi metri — 
Papistaș sărea peste ea în joacă, cînd pe un mal, cînd pe altul, 
desigur, îndemnîndu-l să meargă mai departe. Dar copilului, 
canalul i se părea uriaș, iar descoperirea lui uimitoare. Și 
deodată, văzu venind pe sub sălcii acea navă măiastră, o 
scîndură, nimic altceva, probabil scăpată de la un gater, fiindcă 
în susul apei erau multe gatere. Mergea la vale, ca o altă lume 
decît cea a tuturor zilelor, plutea și se mișca prin însușiri care 
copilului i se păreau fantastice, și-avea chiar călători, doi fluturi 
cu aripile ude, uscîndu-se la soare după cine știe ce naufragiu. 

In ziua aceea se întoarse acasă abia pe la patru după prînz — 
merse doi kilometri pe malul canalului, urmărind navigația 


corăbiei minunate, fără să mai vadă altceva, pizmuind pe cei doi 
fluturași jalnici, pînă ce drumul fu închis de stăvilarul altui gater. 
Bineînţeles, Papistaș, vagabond din naștere, îl urmă, protestînd 
numai că nu grăbea pasul, și datorită lui găsi drumul de 
întoarcere acasă. Fură pedepsiţi amîndoi — cîinele pus în 
zgardă, iar copilul oprit, două zile, să iasă din casă. Suportară 
pedeapsa — și la sfîrșitul ei porniră iarăși. 

La șase ani, construi prima navă, adevărată de data aceasta, 
o plută, din două trunchiuri de salcie care zăceau pe malul apei. 
Cuie, ciocan luă de acasă; patru bucăţi de scîndură căpătă de la 
gater, în schimbul sandalelor albe, și cînd treaba fu gata, 
navigară, împreună cu Papistaș, ca doi exploratori vajnici, pînă 
ce iar îi opri stăvilarul. Zadarnic încercă să tragă pluta înapoi, la 
deal, să mai călătorească o dată — nu avea putere, o abandonă, 
încercînd, precoce, sentimentele naufragiatului... 

La opt ani construi un vapor, de tablă, lung de ura metru, un 
transatlantic, intuind principiul lui Archimede înainte de a-l 
învăţa la școală, fiindcă abia era la sfîrșitul abecedarului. 

— O să se ducă la fund! ziceau copiii cărora le împărtășea 
planul. Cum o să stea? Ce, fierul e scîndură, să plutească? 

Croi tabla — bineînțeles tablă subţire — cu foarfeca din casă; 
pe urmă nu mai fu bună pentru nici o treabă. 

— Pe ce pui mina strici! zicea maică-sa. 

Sparse pușculița, avea strînși trei fiorini, cu chipul lui Franz 
Jozef — își cumpără letcon, cositor, apă tare — văzuse cum lipea 
tinichigiul, la reparatul burlanelor. 

Și vaporul pluti, numai că merse de-a latul, pe mijlocul 
canalului, cum îl ducea apa. În vara următoare îi puse „motor“ 
— nu era o născocire, citise în almanahul revistei „Astra“. 
Desigur, redactorul modest, care luase și el născocirea din altă 
parte și o propunea copiilor, ca să se joace, nu știa că în această 
jucărie se ascundea principiul motorului cu reacţie, de astăzi. Un 
ou mare, de giscă, găurit cu acul la un capăt, conţinutul scos cu 
migală, în loc pusă apă, pînă la jumătate; foc dedesubt, cu 
spirtiera de cafea — se fac aburi, ţișnesc pe orificiu și recipientul 
improvizat reculează. Un ou era prea mic pentru acel 
transatlantic — copilul avea, fără învăţătură, simţul măsurilor — 
îl înlocui cu o cutie de conserve, și vaporul merse, încotro îl 
îndrepta cîrma dinainte fixată. 


Era singurul vapor construit în viaţă; de cînd își luase diploma, 
lucrase în multe șantiere, dar nimeni nu avusese nevoie de 
vreun proiect din zecile pe care le făcea, seara, după studii 
meticuloase și gîndire îndelungată. La început fusese prea tînăr, 
neluat în seamă, bătrînii rutinaţi îi barau drumul, mai tîrziu îl 
împresurase sentimentul ratării — și ceea ce îi rămăsese din 
vechea pasiune se consuma în nopţi de visare, în faţa planșetei, 
făcînd proiecte care rămineau pe hirtie, pentru nimeni decit 
pentru sine. 

Și-această mică motonavă; de nouă sute de tone, concepută 
după principiile cele mai moderne, era tot un vis, cel mai recent 
dintre ele; împrejurări nebănuite și nesperate făceau din el o 
realitate — exista un șantier care înfrinsese rutina cu puteri 
revoluționare, rupsese tiparele vechi, tipicurile, și-i adunase pe 
muncitori, și pe el, inginerul din altă vîrstă și din altă lume, sub 
un steag nou, al tinereții și al îndrăznelii. 

Dar Dutchievici nu se simţea de loc tînăr în astă-seară, și 
îndrăzneala proclamată armă de luptă îi stirnea temeri; în el se 
trezea iar sentimentul nimicniciei; nu mai avea putere să spere, 
se avintaseră prea repede la drum ca să ajungă cu bine... 

Se făcuse ora unsprezece fără un sfert cînd intră în curtea 
șantierului. Cerul, senin pînă atunci, începea să se înnoreze, și 
gerul nu mai avea tărie. Totuși, coborînd și respirînd aerul rece, 
simţi încă o dată durerea, în stern — inima își întețea semnalele 
de alarmă, avea nevoie de căldură, de liniște și de odihnă; o 
împăcă din nou cu o pastilă de trinitrină. 

Deși atit de tîrziu, era forfotă, se vedeau oameni alergînd 
între malul Dunării și birouri. Merse de-a dreptul pe cală; situaţia 
era într-adevăr îngrijorătoare: apele creșteau cam cinci 
centimetri pe oră. 

— Nu vă simţiţi bine? îl întrebă Matei, ieșindu-i în întîmpinare. 

Ceilalţi rămaseră lîngă ţărușul pe care se urmărea creșterea 
Dunării. Veniseră în fugă, sau poate nici nu plecaseră de aseară: 
inginerul Mărăcine, maiștrii Ignat și Balotă și alţi cîţiva — nu-i 
recunoștea în puţina lumină. Glasul lui Donos se auzea, strigind 
pe cineva printre tachelaje, la celălalt capăt al calei. 

Inginerul Dutchievici nu răspunse — probabil avea mersul 
nesigur, îi fu silă de el, dar nu-și putea învinge durerea, care nu 
voia să contenească din clipa cînd coborise din mașină. Merse 


pînă la apă — cei de acolo îl salutară, uitîndu-se la el cu priviri 
ciudate — pesemne criza prelungită îi schimba fizionomia. 

— A crescut douăzeci de centimetri de aseară! zise inginerul 
Mărăcine. 

Dutchievici privi țărușul — nu putea înţelege și nu-i venea să 
creadă. 

— E imposibil să continue! 

Tocmai atunci, Ilie Conţu veni gifiind, dinspre birouri: de la opt 
seara, el și Cocoș, abia sosit de la drum în ziua aceea, stăteau 
de gardă în cabina telefonistei, care nu contenea apelurile; 
vorbiseră la Institutul Meteorologic de două ori pînă acum, nu 
găsiseră pe nimeni să le spună mai mult decit buletinul difuzat 
peste ziuă. Continua să plouă torențial în Europa Centrală, în 
Ungaria se revărsau riurile, un val de căldură venit dinspre apus 
aducea dezgheţ general în toată ţara; în munţii Olteniei, zăpada 
se topea de pe acum, născînd torente care se năpusteau la vale, 
săpînd albii noi peste dealuri. 

— Am vorbit la Turnu-Severin! zise llie Conţu, cu obrazul roșu 
și nădușit, de parcă ar fi fost vară. Crește!... Șaptezeci de 
centimetri de ieri dimineață. 

Se știa, mai vorbiseră de cîteva ori peste zi cu toate porturile 
din susul Dunării — apa creștea pretutindeni, și situaţia devenea 
din ceas în ceas mai îngrijorătoare. Dar Dutchievici tot nu putea 
crede într-o inundație de mari proporţii, în această perioadă a 
anului. 

— E imposibil să crească prea mult! La Turnu-Severin e firesc, 
dar apele au să scadă, în cîmpie. 

— Să mergem la birou, zise Matei, să discutăm în liniște ce s- 
ar putea face în caz de nevoie. 

Începuse să se simtă umezeală în aer, și trupurile tuturora, 
după ce înduraseră atita timp gerul, slăbeau tocmai acum, cînd 
se înmuia vremea. Pe Dutchievici îl străbătu un fior; șuba atîrna 
greu și nu mai avea căldură. 

Pe drum se întîlniră cu Donos, care venea dinspre cazangerie. 
Matei îl apucă de braţ; rămaseră un pas în urmă. 

— Donos, mi se pare că nu e bine! 

— Știu... l-am telefonat tovarășului Stoian, acasă. 

— Cînd? 

— Acum zece minute; tocmai venise. 

— Nu trebuia să te grăbești! 


— Nu l-am chemat pentru tine. Nu sîntem de capul nostru, 
trebuia să-i dăm de știre. 

La birou, Cocoș îi întîmpină ieșind din cabina telefonului; cei 
ce-l cunoșteau de mult timp îl vedeau prima oară abătut și 
neliniștit, cu altă culoare în ochi decît a glumei. Nu-i fusese 
niciodată frică de nimic, știa cum să-i îmblînzească pe oameni, 
iar natura îi era prietenă din copilărie, se avea bine cu ea, și cu 
fiarele. Dar acum natura își schimba obiceiurile. Vorbise la 
Turnu-Măgurele, adineaori; Oltul se revărsase, aducea copaci 
smulși din rădăcină, vite înecate, cu sutele, case făcute fărime 
— prăpădul lumii; Dunărea creștea, mai avea puţin să ajungă la 
nivelul cel mai înalt cunoscut pînă acuma. 

Știrea aceasta era cea mai gravă; dacă apele ajungeau să se 
umfle chiar și-n cîmpie, atunci nu mai răminea nici o nădejde — 
cala putea să fie inundată în citeva zile. 

Ușa cabinei se deschise. 

— Vorbiţi cu Giurgiu!... Alo, Giurgiu? Da, Căpitănia!... 

Matei se repezi și luă receptorul; îl văzură făcîndu-se palid — 
într-o clipă fizionomia i se schimbă, păru mai bătrîn cu zece ani 
de zile, ochii i se adînciră în orbite, obrazul i se trase, lăsînd să 
se deseneze, apăsat, pomeţii și maxilarele. 

— Crește un metru și douăzeci; e primejdie să inunde cheiul! 

Veneau mari toate riurile din Cîmpia Dunării. Valul de căldură 
era tot așa de neașteptat pe cît fusese gerul; zăpezile se topeau 
pretutindeni, ghețurile începeau să se înmoaie. O dată cu 
căldura, dinspre apus se abăteau ploile; ploua cu lapoviţă în 
Ardeal și-n Oltenia, se umiflau Mureșul, Crișul și Tisa — dădeau 
peste maluri. 

În lumina becului de la intrare, se văzură fulgi de zăpadă... 

Rămăseseră cu toţii în fața cabinei telefonice. Matei privea în 
gol, undeva afară; vedea ninsoarea, și dincolo de ea întunericul, 
și i se părea că acel întuneric îl împresoară, pătrunzîndu-i pînă în 
creier. lzbîndise totdeauna pînă astăzi, nu bizuindu-se pe noroc, 
ci înfrîngînd piedici de toate felurile; căpătase credința că atunci 
cînd omul are voinţa nestrămutată să meargă înainte, nimic nu-l 
poate întoarce din cale. Greșise, nu se întrebase unde-i era 
limita puterilor; de data asta numai norocul putea să-l salveze, 
acel noroc pe care crezuse că și-l fac oamenii. Poate pămîntul n- 
o să alunece, o să mai reziste o dată la inundaţii, cum rezistase 
anii din urmă și lucrul o să continue, cu apa pînă la glezne, pînă 


la genunchi — știa ce să le spună și ce să le ceară muncitorilor. 
Dar nu acum; în noaptea asta nu mai avea nimic de făcut decit 
să urmărească, nivelul Dunării. Miine, da, miine în zorii zilei 
trebuia să înceapă bătălia: „Tovarăși, prieteni, v-aţi angajat să 
mergeţi înainte, faceţi-vă datoria!...“ Vorbe, vorbe, le știa pe 
dinafară, le spusese de atitea ori, îi era lehamite de ele! Ar fi 
vrut să nu se mai gindească la nimic, să fie undeva la căldură, 
să închidă ochii și să doarmă pînă miine. 

Ușa cabinei se deschise iarăși. 

— Vorbiţi cu Zimnicea! 


Rămase nemișcat — llie Conţu luă receptorul; ce să mai afli 
de la Zimnicea, cînd știi situaţia la Turnu-Măgurele? 

— Creşte! 

— Și ce, te-ai fi așteptat să scadă? 

— Nu... 


llie Conţu se posomori: nu înțelegea cu ce greșise ca 
directorul să-i vorbească atit de batjocoritor, cînd inima lui se 
zvîrcolea, mai rău ca puhoaiele Dunării! 

Urmă o tăcere; se auzea numai glasul telefonistei, vorbind la 
centrală; cerea iar Institutul Meteorologic. Matei ar fi vrut să-i 
strige, prin peretele de sticlă: „Lasă-i în pace! La ora asta 
doarme toată lumea!“ 

— Ei, și ce facem?! izbucni deodată glasul lui Donos. Ce 
facem? De ce-am venit aici, să stăm cu degetul în gură? 

Un Gaz cenușiu, murdar de zloată pînă deasupra coviltirului, 
frînă brusc la intrare. Secretarul judeţenei, cu mantaua de piele 
desfăcută la piept, ca și cum l-ar fi sufocat gulerul, urcă scările 
de piatră, cu doi însoțitori care veneau la un pas în urmă. 

— Ce-i la voi, tovarăși? 

— Rău, tovarășe Stoian! răspunse Donos. 

Secretarul strînse mîna tuturora, fără să se uite la vreunul: 
ochii îi rămăseseră asupra lui Matei, pe care aproape nu-l 
recunoscuse la prima privire. 

— Ce-i aia rău? Rea e numai boala și moartea! De murit, văd 
că n-a murit nici unul din voi. Dar tu pari bolnav, Matei!... Numai 
pînă aici ţi-a fost vitejia?... Daţi-mi un scaun, că mă dor 
picioarele! 

— Poftiţi în birou, la căldură! 


Intrară; Stoian se așeză, cu mantaua pe el, ceilalţi rămaseră 
în picioare — nu-i pofti să șadă. Matei îl luă pe Dutchievici de 
braţ și-l duse la al doilea fotoliu. 

— Și-acum spuneţi-mi care-i situaţia! vorbi secretarul. Dar 
repede! Mai am și alte treburi, nu mă dusesem la culcare. 

Situaţia era limpede: apele Dunării creșteau, miine puteau să 
ajungă la primele tachelaje, să împiedice lucrul — în cîteva zile 
aveau să acopere toată cala. Desigur, era o inundație 
trecătoare, cu toate proporțiile ei nemaicunoscute, dar chiar 
dacă nu ar fi luat malul, era primejdie să dea naștere la surpări, 
să deplaseze paturile de construcţie, producînd avarii vaselor 
sau compromiţindu-le pentru totdeauna. Chiar admiţind că solul 
rezista infiltraţiilor trecătoare, lucrul tot nu putea să continue, și- 
atunci șlepurile n-ar mai fi fost gata în nici un caz pînă la 15 
februarie, ca să le lanseze înaintea marilor inundaţii de 
primăvară. 

— Inundatiile de primăvară, observă Dutchievici, nu mai pot 
în nici un caz să fie de proporţii amenințătoare. Cu toate 
capriciile naturii, debitul de apă nu poate întrece o anumită 
limită; luînd chiar cifra cea mai mare, trebuie să admitem că o 
bună parte din precipitaţiile anuale se scurg acum. După mine, 
primejdioasă e situaţia prezentă, nu cea viitoare... 

— E primejdioasă fiindcă-i aproape, tovarășe! îl întrerupse 
secretarul județenei. Despre rest mai avem timp să discutăm 
mîine, poimiine. Să lăsăm naibii inundaţiile de primăvară. Ce 
facem cu inundaţiile de acuma? 

Dutchievici se simţi vexat, fiindcă nu vorbea niciodată de 
prisos, dar, într-adevăr, nu era momentul de discutat situaţia 
viitoare; spiritul lui practic admitea observaţia secretarului, o 
respingea temperamentul academic. Tăcu, își duse mina la 
piept, cu un gest mecanic, fruntea i se aburi de sudoare; suferea 
— luă a patra pastilă de trinitrină. Dintre cei aflaţi aici, nu 
bănuia nimeni ce i se întîmplă: inima fiecăruia era bolnavă 
acuma. 

— Matei, ce măsuri ai socotit că trebuie luate? întrebă 
secretarul. 

— Deocamdată am scos echipa de noapte de la cazangerie și 
am pus să se adincească șanțurile de drenare de pe cală. 

— Altceva? 


— Donos a fost de părere să aducem muncitorii. Am trimis 
curieri, să cheme cît mai mulţi din ei. 

— Mi se pare că nu erai de aceeași părere! 

— Tovarășe Stoian, oamenii au muncit toată ziua în ger... 

— Acum s-a înmuiat gerul. 

— Dar miine trebuie să fie odihniţi. 

— Ce să facă, dacă or găsi apă pe cală? 

— Poate că Dunărea n-o să crească atit! Și-au să lucreze în 
apă, la nevoie. 

— Ţi-ai pierdut capul, fiule! Vino-ţi în fire! 

Secretarul își lăsă bărbia în piept, fălcile i se lăţiră peste guler; 
avu un moment de oboseală, se uită posomorit la fiecare, apoi 
vorbi liniștit, dar cu hotărîre, una din sentințele lui definitive, 
cunoscute de unii: 

— Apa nu trebuie să ajungă pe cală! 

Cei care îl cunoșteau își comunicară neliniștea și teama cu 
privirile; nu glumea, nici nu era timpul de glumă, și hotărîrea lui, 
dacă o pronunţase, trebuia adusă la îndeplinire. Dar cum să 
oprești creșterea Dunării? 

— Sînteţi tehnicieni și conducători, d-aia aţi fost numiţi aici, ca 
să găsiți soluţii în momente grele! 

Dutchievici se uită la Matei — acesta părea furios, își mușca 
buzele cu cruzime. Avea o idee, i se părea însă fantastică și 
irealizabilă; să fi fost între patru ochi cu el, i-ar fi spus-o, ca pe o 
soluție teoretică. Secretarul judeţenei, acest om greoi și aspru, 
prăbușit în fotoliu, poate nu îngăduia teoriile, poate nu visa 
niciodată, avea, era limpede, o minte robustă, de aceea 
disprețuia speculaţiile, divagaţiile, arabescurile imaginaţiei — un 
om pe care nu-l interesau filigranele, ci fierul forjat, metal tare, 
bătut cu ciocanul. 

— Dumneata ești directorul tehnic? 

De citeva clipe, secretarul se uita la el stăruitor, ca și cînd 
gîndurile lui i-ar fi atras privirea; îl mai cercetase o dată și astă- 
toamnă, dar numai în treacăt. Dutchievici răspunse cu răceală: 

— Da. 

— Ce-ai făcut înainte? 

— Șeful serviciului tehnic, de la înfiinţarea șantierului. Sînt 
inginer navalist, salariat din 1920; n-am fost patron niciodată! 

Vorbea reținut, rece, în privirea lui însă se citea mai mult, o 
ușoară ironie: „Cam asta vreţi să știți despre mine; vă întrebaţi 


ce caut aici, între ceilalţi, pe care îi cunoașteţi în altă lumină. 
lată cine sînt! Dacă nu vă plac, scoateţi-mă la pensie, nu-mi 
trebuie altceva, am dreptul, muncesc de douăzeci și opt de ani 
și sufăr grav de inimă!“ 

Privirea secretarului îi îndrituia oarecum această gîndire. În 
ochii lui nu se citea simpatie, ci mai degrabă suspiciune. „Ştii să- 
ți înnozi cravata, o porţi de multă vreme! părea să-i spună în 
gînd secretarul, în timp ce îl examina din cap pînă-n picioare. 
Ştii să stai în fotoliu, știi cum să-ţi ţii mîinile; ai miini albe, fine, 
n-ai lucrat niciodată cu ciocanul, și poruncești unor oameni care 
muncesc din copilărie. Cînd erai mic, maică-ta te împodobea cu 
fundulițe, cu gulerașe, te hrănea cu tapioca, pesemne, și-ți 
punea termometrul îndată ce i se părea că-ţi frige mînuţa. In sat 
la mine, femeile nu aveau termometru, credeau că dacă îl pui la 
subsuoară, acest instrument miraculos face să-ți scadă 
căldurile... Ei, ia să vedem, pentru ce te-am pus noi în acest post 
mare?“ 

Matei interveni, ca și cînd i-ar fi simţit gîndurile ostile: 

— Tovarășul Dutchievici a făcut proiectul motonavei. 

— A, da, îmi aduc aminte!... Ai multă trecere la minister, 
tovarășe! 

— Nu am relaţii personale cu nimeni! 

Răspunsul nu mai era reţinut; în glas se simțea aproape 
mînie. 

— De trei săptămîni, continuă Matei, tovarășul Dutchievici 
lucrează pe cală, în mijlocul muncitorilor, din proprie iniţiativă; a 
adus un mare ajutor șantierului. 

— Da... Bine... Spune, care este ideea dumitale? 

— Ideea mea? 

— Ai vrut să spui ceva adineaori. 

Pe chipul lui Dutchievici, așa de imobil totdeauna, surpriza 
care se citi de data aceasta semăna cu stupoarea. 

— Într-adevăr, mă gîndeam... Aveam o idee, dar nu-i în nici un 
caz soluția care se cere. 

— Dă-i drumul; nu putem pierde vremea. 

— Dacă admitem că apele continuă să crească... 

— Da, tovarășe, continuă să crească! Spune! 

— Teoretic ar putea fi împiedicate... (Dutchievici ezită.) 
lertați-mă, v-am spus că nu-i o soluție realizabilă... 


Secretarul se lovi cu palma pe genunchi, și izbucni scos din 
fire: 

— Dar vorbește odată, pentru numele lui Dumnezeu! Nu sînt 
cucoană, să-mi spui vorbe dulci ca să te culci cu mine! 

Dutchievici nu cunoștea asemenea limbaj, se simți jignit, în 
schimb îi dispăruse timiditatea și vorbi, agresiv, ca și cum s-ar fi 
răzbunat cu această soluţie aberantă, care depășea puterile 
oamenilor: 

— Dacă s-ar face un dig pe toată lungimea țărmului, pînă 
dincolo de girla Silvana. 

Urmă o tăcere grea, arătînd, mai bine decit orice cuvînt, decit 
orice exclamaţie, surpriza tuturora. Singurul care nu părea mirat 
era secretarul. 

— Un dig?! zise, pe gînduri, dîndu-și capul pe spate și privind 
tavanul. 

Era oare clipa lui de visare? | se întîmplă să umble uneori în 
spaţiu cu închipuirea? Repetă, fără intonaţie, parcă avind gîndul 
aiurea: 

— Un dig! 

— Dal... O soluţie irealizabilă, dar, după părerea mea, 
singura! 

— Și de ce n-ar fi realizabilă? întrebă Matei, însuflețindu-se 
deodată. _ 

Da, de ce nu? Il ridicau oamenii, și gîndul la sutele, la miile de 
braţe care s-ar fi așezat cu forța lor unită în faţa Dunării îl 
făceau să se simtă puternic, de parcă ar fi avut adunată în 
propriile lui braţe tăria tuturora. 

Dutchievici nu răspunse îndată; urmă o tăcere. 

— Răspunde, tovarășe! De ce n-ar fi realizabilă? întrebă 
secretarul, luîndu-și deodată ochii din tavan și fixîndu-l cu 
privirea. 

— Fiindcă digul ar trebui făcut înainte ca apa să mai crească 
douăzeci de centimetri, adică pînă miine dimineaţă; în cîteva 
ore. Altfel, s-ar nărui pe măsură ce l-am ridica. Muncă inutilă! 

— Înțeleg!... Un dig... Da... Ce părere aveţi, tovarăși? 

Nu răspunse nimeni. 

— Spune, Matei! De ce taci din gură? 

— Mă gindeam... Nu, n-ar fi imposibil. Tovarășe Dutchievici, 
aș vrea să precizăm... Un dig de pămînt! 

— Bineînţeles! 


— Totuși îi trebuie o armătură! 

— Piloţi de lemn, dar numai în unele locuri, unde lovește apa 
mai puternic; în rest, e de ajuns o împletitură de nuiele, ramuri 
de salcie, fascine. 

lar piloţi! — și-atita muncă — piramidele faraonilor! 

— Pe-un kilometru și jumătate lungime! 

Dutchievici ridică din umeri! 

— Admit că e o nebunie! 

Stoian se uită la el aspru, apoi își ridică privirea spre Matei, 
întrebătoare. 

— Da... zise acesta, repede, sub privirea pe care o simțea 
îmboldindu-l. Pămînt din faleză. La primăvară, cînd începem să 
tăiem malul, tot l-am fi aruncat în Dunăre. N-ar însemna să 
facem o muncă de pomană. 

După primele lui cuvinte, secretarul își lăsase capul în jos, 
părea absent; mormăi, cu bărbia în piept: 

— În nici un caz n-ar fi de pomană! Chiar dacă l-ai duce înapoi 
și l-ai lipi la loc, cu mîna! 

Se uită la ceas: miezul nopţii, începea o zi nouă: Era, fără 
îndoială, cea mai grea în scurta istorie a șantierului. Matei însă 
își recîștigase calmul. Luă un scaun și se așeză lîngă Dutchievici, 
aproape uitînd de prezenţa secretarului. 

— Cîţi metri cubi de pămînt ar trebui? Să facem un calcul. 

Inginerul-șef răspunse, fără nici o așteptare — socotise în 
minte, mai adineaori, așa cum pe drum încercase să socotească, 
inutil, de cîte ori îi bătuse inima. 

— Nouă mii de metri cubi. 

— Nu mă sperie! 

— Atit că trebuie deplasați în cîteva ore! 

— Da, avem nevoie de oameni! 

Secretarul închisese ochii: părea că doarme. 

— Cîţi oameni? întrebă, ca din altă parte, abia deschizînd 
gura. 

— Numaidecit, tovarășe Stoian! 

Atmosfera în birou se schimbase: peste neliniștea care 
continua să stăruie trecea o înviorare, găsiseră o direcţie de 
pornire, chiar dacă nu știau limpede cum va fi drumul; nu-și 
dădeau seama dacă era cu putinţă să se transporte această 
cantitate de pămînt în cinci ore, dar fiecare era gata să se 


repeadă afară, să pună mina pe cazma, pe lopată, pe roabă, 
dinamizați de ideea salvării. 

În cîteva minute, planul de acţiune, în linii mari, era gata; 
șapte sute de oameni la săpat pămîntul, nouă sute la 
transportat, șase sute la nivelare, trei sute la bătut piloţii, opt 
sute la făcut leasa — trebuiau să se răspîndească de-a lungul 
Dunării, să taie ramuri de salcie și să le care. 

Pe măsură ce se stabileau aceste cifre, maximum de miini de 
lucru pe care le îngăduia spaţiul și felul lucrărilor, chipurile se 
lungeau, speranţa începea să se destrame; abia acum 
înțelegeau îndoiala lui Dutchievici. 

— Tovarăşe Stoian... Începu Matei, uitîndu-se uluit pe hirtie. 

De data asta, secretarul chiar adormise, cu bărbia în piept; se 
cunoștea după răsuflare. Dutchievici, căruia noaptea îi trebuiau 
ore întregi de așteptare pînă să-i vină somnul, îl privea mirat, 
neștiind ce să înțeleagă: cum poate să adoarmă un om în citeva 
minute, într-o poziție așa de incomodă și mai cu seamă în clipe 
de extremă încordare? 

Matei nu trebui să repete chemarea. 

— Te ascult! răspunse Stoian, fără să deschidă ochii și fără să 
se miște în fotoliu. 

— Ne trebuie cel puțin două mii de oameni, în afară de-ai 
noștri... 

De unde să iei atitea braţe, noaptea, într-o oră? 

— Sper să pot aduce repede două-trei sute din muncitorii 
șantierului. Au fost trimiși curieri la cei care stau mai aproape. 
Pe ceilalţi e greu... 

— Așteaptă o clipă! 

Secretarul nu mișcă decit gura, restul obrazului rămase 
adormit; părea că nu vrea să-și întrerupă somnul. 

— Tovarășe Bumbaru, telefonează! 

Era unul din oamenii cu care venise, activist la judeţeană. 
Puse mîna pe receptor și așteptă tonul. 

— Cheamă garajul RATA și vezi că directorul trebuie să fie 
acolo. 

Înainte ca secretarul să sfirșească, Bumbaru formase 
numărul, îl știa pe dinafară, știa toate telefoanele de care ar fi 
putut să fie nevoie. Nu făcu nici un comentariu; la această oră 
era mai bine ca pe directorul autobazei să-l caute acasă, dar își 
păstră părerea. 


— Este, tovarășe Stoian! răspunse îndată, cu uimire. 

— Ştiam. 

Ştia că la ora unsprezece luase foc o mașină în fața garajului 
și, fiindcă îl cunoștea pe directorul autobazei, era sigur că acum 
ancheta accidentul. Puse mîna pe receptor. 

— Șurican? Da, eu sînt. Nu, nu-mi spune acuma. Cite 
camioane ai în garaj?... Și șoferi?... Bine! Trimite imediat zece 
din ele la șantierul Victoria. Vreau să fie aici într-un sfert de oră. 
Caută-ţi șoferii și pregătește toate celelalte camioane; cîte poţi, 
treizeci, patruzeci... Nu, așteaptă dispoziţiile mele! Să fie gata 
de plecare cînd primești telefonul! 

Închise, se așeză mai bine în fotoliu și i se adresă lui Matei, în 
aceeași atitudine de delăsare: 

— Au să vină zece camioane; pregătește-ţi zece oameni și 
împarte-i pe sectoare, să meargă la muncitori, din casă în casă. 

Matei întoarse capul spre llie Conţu, nu-i făcu decît un semn, 
acesta se ridică și ieși la iuțeală; nu-i trebuia nici o altă lămurire; 
avea în birou adresele întregului personal, mai trebuia să aleagă 
zece oameni, care cunoșteau bine orașul, să găsească străzile și 
pe întuneric; pînă atunci soseau camioanele. 

— Cîţi ai spus că-ți mai trebuie? întrebă secretarul, ca din 
pragul somnului. 

— Încă două mii de oameni, ou lopeţi și cazmale, cinci sute de 
roabe... 

— Așteaptă: Bumbaru; telefonează... 

La acea oră din noapte, telefonul sună la Calea Ferată, la 
Direcţia Porturilor, la șantiere și fabrici, la directori acasă, se 
puse în mișcare o reţea întreagă de comunicaţii: o dispoziţie 
telefonică se difuza prin gura a zeci de oameni, în stînga, în 
dreapta, pînă era găsit cel în cauză. Sub ninsoarea care se 
întețea, prefăcîndu-se jos într-o zloată cenușie, murdărind 
trotuarele și caldarimul, zeci de camioane străbăteau orașul, 
împroșcînd udeala pînă în pereţii caselor. 

Primul camion sosi la poartă înainte de ora unu și jumătate; 
de atunci pînă la două veniră într-una, aducînd oameni cu lopeţi, 
cazmale și roabe. Primii fură terasierii de la Calea Ferată, care 
dormeau în trenul de lucru, în gară, și veniră grămadă; nu le 
trebui mult să înceapă săpatul, asta le era meseria, cu pămîntul 
se luptau tot anul. 


Schele de lemn fură întinse, de sub faleză pînă la Dunăre, 
printre paturile de construcție, iar dincolo de gard, printre sălcii, 
pînă la girla Silvana, unde structura solului se schimba, pămînt 
înalt și ferm, peste care nu puteau trece apele. Prin arbori se 
trăgeau cabluri electrice, în manta groasă de cauciuc, și se 
puneau reflectoare; pădurea fu inundată de lumini fantastice. 

Pe schele, roabele se scurgeau în șiruri, fără pauze și fără 
goluri. 

Dincoace, macaraua intrase în funcţiune, rotindu-și braţul 
scheletic pe deasupra calei, luînd piloţi de sus, șconări, pe care-i 
scurtau și-i ascuțeau la un capăt marangozii, tîmplarii, de-a 
valma — și înșiruindu-i de-a lungul malului. 

Un remorcher trase la țărm, în lumina albă a reflectoarelor; 
cinci sonete de mînă, de la Direcţia Porturilor, fură descărcate și 
puse în funcţiune. Oamenii trăgeau de odgon, ridicînd greutatea 
de lemn, bușteanul încercuit în fiare, pînă în virful trepiedului: 
hăi-rup, o dată, hăi-rup, două, hăi-rup, trei; și-apoi îi dădeau 
drumul: vira! Dintr-o bușitură, pilotul intra o jumătate de metru 
în pămîntul înmuiat de valuri. 

Mai la sud, alţi oameni, urcați pe capre, băteau piloți cu 
mîinile — nu erau sonete destule. Alţii, strînși pe echipe, pe 
brigăzi, cu topoare, intrară în luncă și curînd pădurea de sălcii 
începu să piriie. Nu trebuiau multe lămuriri: erau oameni de la 
Dunăre. Nu trebuiau îndemnuri: fiecare vedea ce se întîmplă, 
auzeau apele umflindu-se, știau primejdia care ameninţa 
șantierul. Doar cîte unul, muncind în rînd cu ceilalţi, împiedicat 
să rămînă în urmă, încerca să bombăne: 

— Ce-avem noi cu șlepurile lor?! Dacă n-au avut cap, să 
plătească paguba! Nu să mă ia pe mine de la odihnă. Că miine, 
aș vrea să știu, îmi dă cineva scutire? 

Parcă nu-l auzea nimeni — le lipsea cheful să răspundă — 
vecinii își vedeau de lucru, gifiind, cu sudoarea curgîndu-le giîrlă 
pe sub guler, laolaltă cu zăpada moale care se topea, 
păcătoasă, îndată ce dădea de piele. 

Pămîntul era îngheţat, săpătorii trebuiau să-l fărime cu 
tîrnăcopul, bulgări, dar deasupra începea să se înmoaie; lapoviţa 
îi prefăcea în clisă care se lipea de picioare. Schelele, înnoroiate, 
începură să alunece, cite o roabă cădea — la o parte, răstoarn- 
o! — ceilalţi treceau înainte, nu era timp să dea ajutor, s-o 


ridice, ajunge cine poate, hai mai iute, nu te uita în urmă, nu 
destrăma șirul! 

La poartă, camioanele continuau să sosească, unul după altul, 
cu radiatoarele fumegînd, stropind zloata cenușie. 

— De unde sînteți? 

— De la Industria Sîrmei... 

— Aveţi cazmale? 

— Nu! 

— Luaţi de colea! 

Maldăre de lopeţi, topoare, cazmale, roabe, tiîrnăcoape erau 
descărcate în stînga biroului, lîngă panoul de onoare; nu privea 
nimeni panoul. 

— Voi de unde sînteți? 

— De la Fabrica de bere! 

— Veniţi încoa, să răscoliţi hameiul! Poate aici o să faceţi 
treabă mai bună! 

— Cum adică? 

Fabrica de bere n-avea nume bun, făcea o băutură leșinată și 
amăruie, pe care n-o beai decit vara, la mare nevoie. Acum 
berarii săpau pămîntul și îl cărau pe malul Dunării. 

Camioanele plecau, se întorceau peste o jumătate de oră, cu 
zece oameni, cu cinci, chiar și cu unu, ciîţi puteau să adune, nu 
se drămuia benzina... 

E greu să aduni două mii de oameni în toiul nopţii, pe o vreme 
să n-o îndure nici cîinii, să trimiţi curieri pe străzi îndepărtate, 
pline de hirtoape și fără felinare. Dar într-o oră, chemarea se 
întinse prin toate cartierele muncitorilor. Huruitul camioanelor îi 
trezea din somn, și ei ieșeau în porţi, neliniștiți, de parcă ar fi 
fost alarmă. Nu se vedea cerul roșu, nu ardea nicăierea. 

— Ce s-a întîmplat? 

— Nu mai întreba și urcă aici. Ai bocanci în picioare? 

Noapte lungă, de decembrie — mai erau ceasuri pînă să vină 
zorile, și Dunărea creștea într-una. Pe la ora două, Stoian, care 
stătuse de după miezul nopţii pe faleză, privind cala împinzită 
de reflectoare, se duse la birou și se culcă în fotoliu. 

— Să mă vestiți din jumătate în jumătate de oră cum merge 
lucrul. 

— Tovarășe Stoian, zise Matei, însoţindu-l pe alee, au venit 
pînă acum o mie opt sute de oameni; poate c-ar fi mai bine să 


vă duceţi acasă; cred că n-o să mai fie nevoie de 
dumneavoastră. 

— Așa! Mă chemaţi cînd vă sfiriie inima, și pe urmă mă 
trimiteţi la culcare? 

— M-am gîndit că miine o să fiţi obosit. 

— Toţi au să fie obosiţi miine. 

Se auzeau glasuri la poartă — sosea alt grup de oameni, se 
înghesuiau să-și ia uneltele în primire, cazmaua, roaba, 
tîrnăcopul, toporul, fiecare ce credea că i se potrivește mai bine. 
Un camion huruia, în depărtare; farurile lui, prost reglate, 
băteau în sus, luminînd plopii desfrunziți din lungul șoselei. 

— Vin mereul!... zise Matei, străbătut de un fior — frig umed, 
oboseală. Vă mulţumesc, tovarășe Stoian! Acum chiar că mi s-a 
luat piatra de pe inimă! 

— Mulţumește-le lor, nu mie! De unde sînteţi, tovarăși? 

Oamenii treceau pe alături, cu uneltele pe umeri — unii 
trăgeau, chinuindu-se, din cîte un capăt de ţigară, ud, ascuns în 
pumn, să-l apere de fulguială. Priveau înainte, spre hăul luminat 
care se căsca la capătul aleii. 

Veneau, cite cinci, cîte șapte, cite zece, îmbarcaţi în camioane 
în grabă și la nimereală, oameni de toate felurile, tineri, vîrstnici, 
cu bocanci, cu cizme în picioare, cu șepci, cu căciuli, cu pufoaice 
cenușii pătrunse de udeală, cu mantăi de ploaie, îmbrăcăminte 
amestecată, care însă nu izbutea să-i despartă, să strice o 
unitate mai adîncă și mai trainică decit a uniformei. Nu erau 
bucuroși, nu rîdea nici unul, pe fiecare îl costa scump ora 
odihnei și a somnului, dar mergeau laolaltă, și chiar dacă nu 
aveau un steag, care să filfiie ca în fruntea oștilor, pășeau uniţi 
înainte, spre cîmpul de bătălie, cu o uriașă și nesecată rezervă 
de îndirjire. 

— De unde sînteți? 

— De la Șantierul 23 August. 

Erau și ei constructori de vapoare și se aflau în întrecere cu 
cei de la Victoria, dar — li se explicase — dacă nu veneau acum, 
să-i scape din nevoie, ce rost mai avea întrecerea? 

Veneau de pretutindeni, de la Fabrica de cuie, de la fabricile 
de biscuiţi și de pîine, de la mori, din port, din docuri, echipajele 
vaselor trase la iernat, marinari, cîrmaci de șlepuri, mecanici de 
remorchere, din gară, acari, frinari, șefi de manevră — 
funcţionari de la prefectură, de la primărie, de la administraţia 


financiară, de la tribunal, de la Societatea de transport, oameni 
nedeprinși cu munca afară — mai mulţi decit era necesar; nu 
mai încăpeau pe malul Dunării. 

— Gata! S-a făcut numărul! 

Însă mașinăria care suna apelul, o dată ce intrase în 
funcţiune, continua să adune oamenii, din toate colțurile 
orașului; mergeau tramvaiele, trei vagoane, pe linia principală, 
din centru pînă la barieră — se urca oricine, fără bilet, 
tramvaiștii, sculaţi din somn, porniseră în afara programului. Să 
vedem ce-o să zică direcţia miine! — N-o să zică nimic, că altfel 
e nasulie! Dă-i drumul, pînă la capul liniei! — N-am taxatoare! — 
Asta-i bună! Nu plătește bilet nimeni... Așa o să fie odată, cînd o 
învinge comunismul în lume; nu mai umbli cu bani, să tot stai 
să-i socotești și să-i numeri; știi una și bună: îţi faci munca, ai în 
schimb tot ce-ţi dorește inima... Haide, ia cazmaua, de colea, 
mai e pînă atunci, deocamdată ne îneacă Dunărea! 

Dunărea continua să crească, din întunericul nopții, 
depășindu-și malurile, oarbă și nesătulă, ca o făptură 
apocaliptică, făcută după alte măsuri și legi decît cele cunoscute 
azi oamenilor. Telefonul aducea la fiecare sfert de ceas vești 
rele; digurile aflate în lucru, de la Fetești la Giurgiu, erau în 
primejdie să se surpe, și apele să năvălească în cîmpie, 
prăpădind ogoarele, mii de hectare de arătură; între Brăila și 
Galaţi, nu mai aveau mult să ajungă la calea ferată și să-i 
mănince  taluzul — trenurile așteptau în gări ca la 
bombardament, în timpul războiului. De sus continuau să cadă 
fulgi mari și moi, prefăcîndu-se în apă, udînd toată ţara, de-a 
lungul și de-a latul — și rîurile, în mersul lor spre Dunăre, 
dădeau peste matcă, inundînd luncile și izlazurile. 

Ora trei din noapte — pe poarta șantierului tot mai intrau 
oameni... Se băteau piloţi, sonetele bușeau de tremura malul, 
sol nestabil, adus de ape, și era dreptul apelor să-l ia, să-l ducă 
în altă parte. Nu mai găseai loc de roabe printre tachelaje, 
schelele se rupeau, dulgherii le reparau îndată. Cine nu răzbea 
altfel, căra pămîntul cu targa, cu găleata — șiruri de oameni 
stropiţi de noroi pînă în albul ochilor, neoprindu-se să-și șteargă 
sudoarea miloasă, nici să schimbe o vorbă, să fumeze o ţigară în 
pace; nu-i silea nimeni de la spate, numai Dunărea, pe care o 
simțeau învolburîndu-se în faţă. 


La ceasurile patru, malul de pămînt se înălța de un metru, și 
apa clipocea în taluz, făcînd spume murdare, mirată că nu putea 
trece mai departe. Pe alocuri, digul nebătut bine se surpa, 
alene, parcă în joacă, lucrare perfidă a apelor care miîncau 
pămîntul pe dedesubt și se strecurau înainte cu o liniște 
nevinovată. Îndată se auzeau chemări, strigăte: „Leasă! Veniţi 
aici, fraţilor!“ Cete de oameni se năpusteau cu crosnii de salcie, 
pe care le aruncau în spărtură; alţii răsturnau deasupra roabe de 
pămînt, alţii se apucau să-l bată cu maiurile — și dacă nu mai 
aveau încredere că vor învinge în lupta cu apa, și dacă se 
gîndeau că fac o muncă zadarnică, nici unul nu întorcea 
spatele... 

După ce înșirase piloţii în grămezi, de-a lungul malului, 
macaraua se oprise, acum stătea amuţită în mijlocul calei, cu 
braţul pierdut în ninsoarea deasă. Nu mergea nici o mașină, n-ar 
fi avut loc printre tachelaje, toată munca se făcea cu brațele, de 
parcă n-ar fi fost era mecanică. Fiecare om știa că are o sarcină: 
să transporte pămîntul spre apă, cu ce mijloace putea, cum îl 
tăia capul, și pămîntul se muta, pumn cu pumn, dram cu dram, 
ca într-o colonie de furnici uriașe. 

Cei ce conduceau această lucrare hazardată nu aveau de dat 
multe instrucţiuni, doar să îndrumeze echipele acolo unde 
situaţia părea mai primejdioasă: apa nu trebuia să se infiltreze 
pe cală, altfel toată munca ar fi fost de pomană. Arareori se 
auzeau glasuri, încolo doar bușiturile sonetelor, loviturile 
tîrnăcoapelor în malul tare ca gheaţa, gifiitul unit al oamenilor, 
semăniînd cu răsuflarea unei singure vietăţi, gigantice. Numai 
maistrul Golgota își vestea prezenţa, cînd într-o parte, cînd în 
alta, alergind pe cală cu limba scoasă, dînd cu glas tare 
îndrumări și sfaturi, arătîndu-se sub reflectoare ca artiștii la 
rampă, neferindu-se de noroi, bucuros să și-l întindă pe cizme, 
pe pantaloni, pe haină, pînă la piept, ca pe niște decorații... 

Dimineaţa, cînd sunau sirenele fabricilor, cala și pădurea, la 
adăpostul digului, erau împresurate de apă. Abia acum se vedea 
cît se lăţise Dunărea — trecea, întinsă și cenușie, peste toată 
balta. 

Ninsoarea încetase, norii se duceau spre sud, eliberînd cerul 
și lăsînd să se vadă zorile roșii, majestuoase; restul era cenușiu, 
peisajul și oamenii. Aceștia, clipind în lumina neașteptată, 
păreau niște fantome scăpate de la înec, niște umbre ude care 


nu-și găseau locul sub o boltă așa de curată. Abia acum se 
vedeau unii pe alţii, înmuiaţi în zloată, cu obrazuri ţepoase, 
înnoroiate, se recunoșteau și își încercau glasurile, chemîndu-se 
pe nume, dîndu-și bună dimineaţa. 

— Tu erai, Năstase? Cînd ai venit? 

— Pe la unu, frate-miu! 

— Erai în schimbul de noapte? 

— Nu, am aflat de-acasă. 

Abia acum vedeau că se aflau și femei printre dînșii, 
îmbrăcate ca bărbaţii, pline de noroi, istovite, dar erau femei, și 
purtau cu ele tot ce le-a dat natura ca să fie dorite și să placă. 
Unele aveau ochi frumoși, pe care nu-i sluţeau cearcănele, 
altele pielea obrazului ca mătasea, dinţi albi, gene grele, guri 
pîrguite și sănătoase. Cite una, rezemată în coada cazmalei, își 
ștergea noroiul de pe faţă, își potrivea părul sub broboadă, 
aruncînd pe furiș cîte o privire flăcăilor de pe aproape — în 
dimineaţa asta ca în urmă cu veacuri... 

O ambulanţă intră pe poartă... O targă... Un om era rănit, 
umblau șoapte, nu se știa cine-i, dar se spunea că-i grav și n-are 
să scape... 

Stoian se ivi deasupra malului, cu mantaua desfăcută, 
posomorit, neras, cu cei doi însoțitori urmîndu-l de-aproape. 

Maistrul Golgota îl zări primul, urcă scările în fugă și, oprindu- 
se la trei pași, îl salută, militărește, cu mîna la șapcă: 

— Tovarășe prim-secretar, muncitorii vă raportează că și-au 
îndeplinit misiunea cu cinste și cu abnegaţie: cala este salvată! 

Nu credea — latura dinspre sud a digului, cea pe care o 
apăsau în plin apele, avea să cedeze pînă seara, pînă la noapte 
— să se înece ca șobolanii cei ce ar fi vrut să se mai 
împotrivească o dată! 

Secretarul stătea pe mal, posomorit; lumina răsăritului îl izbea 
drept în faţă. Așa rămase un timp, apoi porni spre poartă. În 
drum, fără să ridice ochii din pămînt, îl întrebă pe Matei, ai cărui 
pași îi auzea aproape: 

— Ce-ai aflat de la spital? 

— Are coloana vertebrală fracturată. 

— Trebuie să chemăm doctori, să aducem toată medicina 
românească, numai să-l scape. Altfel... 

Nu-și spuse gindul mai departe, păși în tăcere, pînă la mașina 
plină de glod. 


— Acum aveţi grijă! zise, posomorit, punînd piciorul pe scara 
înaltă. Păziţi-vă de apă. Ne-a costat cam scump noaptea asta! 

— S-au pus echipe de supraveghere. Se fac gropi de-a lungul 
digului, ca să se adune apa infiltrată. O s-o dăm afară cu 
pompele, pe măsură ce-o veni alta. 

— Unde-i inginerul Dutchievici? întrebă secretarul, deodată. 

— Jos, pe cală. 

— la cheamă-l puţin încoace! 

Dutchievici nu veni numaidecit; intrase în gheretă și se lăsase 
pe scaun — nu era atit obosit, cît tulburat de toate cele 
întîmplate. 

— E cam șubred! observă primul secretar, privindu-l cum 
venea șovăind, fantomatic în lumina soarelui, care îl învăluia din 
spate. 

Cînd fu aproape, îi întinse mîna, o mînă mare, grea, cu 
degetele groase, și-l întrebă, cu altă voce acum, blindă și 
aproape afectuoasă: 

— Ce nu merge bine? 

Dutchievici nu înţelese. 

— Cite bomboane ai ronţăit peste noapte? 

Urmă o tăcere — se priviră faţă în faţă. 

— Haide, urcă în mașină, să te las acasă! 

— E imposibil! Jos se lucrează! 

— Pune pe cineva să-ți țină locul. 

— Nu, e greu deocamdată... 

— Matei! 

— Da, tovarășe Stoian! 

— Ai grijă și trimite-l cît mai curînd să se odihnească! 

Secretarul băgă mîna în buzunar, scoase o sticluță plată și i-o 
întinse lui Dutchievici. 

— Uite, poate ţi-ai terminat raţia! 

Dutchievici cunoștea ambalajul trinitrinei, din care luase peste 
zece pastile în cîteva ceasuri. Păru uimit. 

— Le aveţi... pentru dumneavoastră? 

— Ei, pe dracu!... Despre asta o să vorbim noi, altădată... Am 
vrut să-ţi spun altceva, de aceea te-am chemat încoace. Ai 
cincizeci și cinci de ani? 

— Cincizeci și șapte. 

— Ca mine!... Hai, mărturisește: n-ai crezut c-o să se poată 
face! 


— Digul? Da, socoteam că-i o imposibilitate... (Dutchievici se 
însufleţi, i se coloră puţin obrazul.) N-am crezut, într-adevăr, dar 
sînt fericit că am asistat la acest act de solidaritate omenească. 

— Muncitorească, tovarășe! 

— E altceva, aveţi dreptate! încuviinţă inginerul. 

Cocoș ieși în capul scărilor, rostogolindu-se, posesor al unei 
vești importante: 

— Am vorbit la Giurgiu! De la ora patru apele sînt staţionare! 

— Asta-i întocmai ca la teatru! 

— Acum degeaba! N-aveau decit să crească! 

— Lasă că au crescut destul! zise, ca o concluzie, secretarul. 
O cam băgaserăţi pe mînecă astă-noapte! 

Se luminase puţin la faţă. Matei îndrăzni să-l întrebe, privindu- 
| dintr-o parte: 

— Și dumneavoastră nu? 

— Mă, Matei, tu mai bine ai tace! Dacă ieșea rău, tot eu 
trebuia să-mi bat capul! 

— Vă mulțumesc din toată inima, tovarășe Stoian! La un 
moment dat, mi-am cam pierdut judecata... Dar cred... cred că 
de azi înainte o s-o stăpînesc mai bine. Am învăţat foarte multe 
în ultima vreme, și mai cu seamă în noaptea asta! 

— Dacă-i adevărat ce spui, îmi plătești o bună parte din 
osteneală! 

— Și restul cine vă plătește? 

— Ce întrebare! Uite, ei! răspunse secretarul, arătînd spre 
oamenii uzi, plini de noroi, istoviţi, care se îndreptau în grupuri 
mari spre poartă. : 

Ziua creștea, neașteptat și inexplicabil de frumoasă. In sus, 
apele se  linișteau, aici însă continuau să vină mari și 
învolburate... 


Aceste fapte se petreceau într-una din ultimele zile ale anului, 
în acea iarnă pizmașă și capricioasă care se rostogolea 
anapoda, încurcînd rosturile pămîntului și ale oamenilor. 

Era nouă și jumătate dimineaţa, timp primăvăratic; Firicel 
venise din port, să-l caute pe Donos, și acum se afla lîngă el, în 
cazangerie, orbit de flacăra electrodului, așteptîndu-l să termine 
de sudat un guseu, la îmbinarea unei traverse de punte, cu 
coasta... 

Sfintu Andrei urma să ridice ancora a doua zi dimineaţa; 
Panait Lalachi nu vroia să asculte de sfaturi, avea de gînd să 
plece pe apele furioase, printre răgă.liile și trunchiurile de salcie 
care veneau vraiște. In sus, riurile făcuseră pagube mari, 
pluteau la vale turme de oi înecate, vite cu burţile în sus, gata 
să plesnească, apoi case întregi, care se fărimau pe drum, 
risipindu-se în jur, acoperișul de o parte, pereţii de alta, cu cîte o 
găină agăţată de lucarne, cu cîte o miţă zbirlită, mieunînd jalnic. 

In port se ridicaseră toate bărcile care puteau să plutească, se 
duceau la tren și erau trimise grabnic spre Olteniţa, spre 
Corabia, în regiunile inundate, să se salveze oamenii rămași pe 
dîmburi, ca pe ostroave. 

Deși nu mai curgeau Sloiuri de mult și nici nu se anunțau 
altele, navigația nu fusese reluată; vasele stăteau la adăpost, în 
docuri sau pe canale, neputînd să înfrunte ruinile purtate de 
apă. Dar Sfîntu Andrei pleca, și nici măcar nu avea un echipaj 
îndemiînatic: un mecanic chior, un ungător, trei marinari cu 
livretele proaspăt scoase, toți rude cu armatorul, îmbarcaţi fără 
leafă. Căpitan era chiar Panait Lalachi, care avea un brevet de 
cabotaj, de pe vremea cînd navigase în Arhipelag cu vase de 
pescuit și cu barcazuri; secund, nevastă-sa — făcuse și ea 
marinărie odată; un bătrîn de optzeci de ani, fost lumînărar la 
biserica grecească, era bucătarul vasului. 

Această colonie prăpădită se pregătea acum să călătorească 
spre patrie, începîndu-și navigația pe o Dunăre cum nu se mai 
văzuse vreodată... 

— Ce se aude, lonică? întrebă sudorul, fără să-și ridice ochii 
din mască. 

Firicel era agitat, dar nu fiindcă îl îngrijora soarta lui Panait 
Lalachi; se întîmplase altceva peste noapte. 

— Vino să-ţi spun o vorbă! răspunse, frecîndu-și bărbia 
nerasă. 


— Așteaptă; termin îndată. 

Tînărul tîmplar stătea ca pe ghimpi, dar trebuia să aștepte, nu 
avea încotro; cite o clipă începea să se îndoiască: oare nu era o 
părere, nu cumva căzuse în somn și visase? 

— Aţi avut de furcă astă-noapte!... 

Cînd văzuse digul, nu-i venise să creadă; se uita de pe mal și 
parcă simţea nevoia să se crucească, așa cum fac babele. 

— Și cum, mă fraţilor, ăsta l-aţi ridicat într-o noapte? 

Muncitorii, obosiţi, mai aveau putere să zimbească pe sub 
mustață. 

— Într-o noapte?... Abia de la ora două încoace. 

Nu era unul să nu fi luat parte la această lucrare fantastică — 
și acum erau cu toții la treabă, un furnicar de oameni agitîndu- 
se pe cala clisoasă, ca într-un bazin secat, la mai bine de un 
metru sub nivelul apelor... 

Donos purta electrodul cu o mişcare egală, netremurată; 
Firicel îl privea și își dădea seama că e îndemînatic — nu îl mira, 
era unul din acei oameni care, cînd încep să facă un lucru, nu se 
opresc niciodată la jumătate. 

— Şi asta o să ţină la fel ca niturile? întrebă, luptîndu-se din 
greu cu sine însuși, ca să nu se uite la flacără. 

O păţeau unii, gură-cască, și pe urmă îi usturau ochii toată 
noaptea, puţin mai lipsea, poate, să și orbească. 

— Sigur c-o să ţină... Și merge mai repede... Economisim și 
fier... De aici încolo numai așa o să construim vasele. 

Electrodul se sfirși; Donos lăsă cleștele și masca. 

— la spune, lonică! 

Se traseră mai într-o parte, fără să scape de vuietul 
cazangeriei, atitea zgomote învălmășite: duduitul cuptorului 
unde se înroșeau cornierele, urletul tablelor, scrișnetul 
poansonezei.  ciocanele, strigătele oamenilor, peste care 
flăcările electrozilor aruncau necontenit fulgere albe. 

Firicel își frămînta bărbia între degetele degerate. Donos îl 
asculta, cu o mare nedumerire pe faţă. 

— De venit, nu l-a văzut nimeni venind, că doar am pindit ziua 
și noaptea; dar vioara am auzit-o! 

— Să nu fi fost o părere! 

— Nu! Tocmai deschisesem geamul, să văd ce-i afară, se 
înmuiase gerul deodată — și atunci am auzit; nu era limpede, 


prindeam doar cîte un crîmpei, venea înăbușit din cală, dar 
cunosc ce-i aia vioară, ce dracu! 

li suna și-acum în ureche melodia necunoscută, pornind de la 
coarda cea joasă, împletindu-se cu mugetul apelor, și urcînd, din 
coardă în coardă, pînă la notele cele mai înalte, sfișietoare la ora 
aceea din noapte, ca un plins jalnic, ca ţipetele pescărușilor din 
baltă. 

— Poate cînta altcineva! 

— Cine să cînte? Lalachi?! Sau mecanicul? Îi știu pe toţi... Nu 
le-ar arde lor să cînte din vioară la ora două noaptea! Ele! 
Trebuie să fie ascuns pe undeva, prin vreun ungher al vasului! 

— Am cotrobăit o dată! 

Firicel rămase pe ginduri — nu mai știa ce să creadă; la 
cercetări nu se găsise nici urmă de-a fugarului — și dacă el nu 
se ascunsese acolo încă din prima noapte, pe urmă nici nu mai 
putuse să vină decit dacă avea putere să se prefacă în aburi. 

— Să anunţțăm poliţia! zise Donos, alegind soluţia logică și 
legală. 

Dar nu credea că de data aceasta cercetările ar putea 
dezvălui mai mult decît prima dată. Și pe ce să-ți fundezi 
reclamaţia? Pe un cîntec de vioară, care poate fusese o 
închipuire, sau venea din altă parte? Firele de telegraf, întinse 
pe stilpi, sună așa de muzical citeodată! După atitea săptămîni 
de încordare, după noaptea trecută, care storsese din sufletul lui 
și din trup ultimul dram de energie omenească, se simțea prea 
obosit să meargă cu gindurile mai departe. O clipă i se păru că 
nu-l mai interesează soarta fugarului; treburile șantierului 
rămîneau singurele importante. Pe urmă îi reveniră alte gînduri: 
nu avea dreptul să cedeze, să obosească, trebuia să cerceteze 
totul, pînă la capăt, altfel conștiința lui rămînea neîmpăcată. 

Și nici conștiința lui Firicel nu vroia să se împace, dar în alt fel: 
dacă nu izbutea, și pe urmă se afla în ce horă jucase, ridea de el 
tot șantierul și tot orașul. Pocni din degete, într-o mișcare de 
ciudă: 

— N-am visat! Nu știu... vasele astea au ascunzișuri pe care 
nu le cunosc decît șoarecii... (Tresări deodată și se lumină la 
față.) Șoarecii! (începu să rîdă.) Știu cum să pun mîna pe el. ÎI 
prind ca pe șoareci, fir-ar mama lui a dracului!... 


x 


Ziua se desfășura strălucitoare de lumină, sub un soare care 
încălzea ca în martie. Nimeni nu plecase acasă; deși obosiţi, 
oamenii se grăbeau să tragă folos, din plin, de pe urma unei zile 
cum poate nu aveau să mai fie celelalte. Nu lipseau decit trei: 
un tîmplar căruia i se făcuse rău către dimineaţă, vărsase sînge, 
avea ulcer la stomac — perforase; îl duseseră pe braţe pînă la 
ambulanţă. Un ucenic, peste care se surpase malul; era la spital, 
fără nici o vătămătură, săriseră repede ceilalţi să-l dezgroape, 
dar nu-și venea în fire, trebuia îngrijit, șocul îl dezechilibrase... 

Al treilea, în schimb, avusese o soartă mai rea — puţine 
speranţe să scape: Gică Spirea, nituitor la șlepul numărul 6. 
Evidențiat de cinci ori pînă astăzi, se evidenţiase și noaptea 
aceasta, în chip tragic: un pilot căzut din lanţul macaralei îl 
lovise peste şale, trîntindu-l la pămînt și rupîndu-i coloana 
vertebrală; rămăsese paralizat de la mijloc în jos, fără să-și mai 
simtă picioarele. 

La spital nu știau ce să-i facă — un avion sanitar fusese 
chemat, venise la ora nouă dimineața și-l transportase la 
București; două ceasuri mai tîrziu, după cum află la telefon Ilie 
Conţțu, era în sala de operaţie. 

— O să scape? 

— Nu știm deocamdată. 

Oamenii munceau, ziua era senină, dăduseră o luptă 
amarnică, dar cei care îl cunoșteau pe Gică Spirea mai de 
aproape aveau fețele întunecate. Mama lui și o soră mai mică 
plingeau în biroul directorului adjunct; cînd suna telefonul, 
rămîneau ţepene, cu pumnii la gură, cu ochii plini de lacrimi; 
telefonul nu suna pentru ele, viaţa șantierului mergea mai 
departe, zeci de oameni aveau treabă cu administratorul. 

Pe la prînz, Donos intră la director. Și el, și Matei, ca toată 
lumea, de altfel, erau cu hainele de peste noapte, pline de noroi 
uscat — nu apucaseră nici să se spele pe faţă. 

— Ce veste de la București? întrebă Donos, ducîndu-se drept 
la fereastră. 

— Operația a reușit, spun doctorii, dar o să se știe abia mai 
tîrziu dacă nu rămîne cu picioarele paralizate... Cîţi ani are? 

— Douăzeci și patru. 

— Ar fi o mare nenorocire. 

— Este și așa! 


— Vorbești de parcă eu aș fi vinovatul! 

— Dar la urma urmelor, poţi să-mi spui cine răspunde de 
nenorocirea asta? 

— Toţi răspundem, Donos! 

— Teoretic!... Vreau să știu dacă s-a stabilit cine poartă vina. 

— Dunărea. Fiindcă toţi ne-am repezit să ne luptăm cu ea. 
Cred că era prima datorie a noastră! 

— Prima datorie era să protejăm muncitorii! 

— În împrejurări anormale, sînt legi care se calcă. Au fost aici 
aproape trei mii de oameni — cine putea să aibă grija fiecăruia 
în parte? Puteam să cad eu, sau tu, sau amîndoi deodată. 

— Ar fi fost mai bine! 

— Alţii ar judeca altfel. 

— În schimb, Golgota face agitaţie! 

Matei bătu cu pumnul în masă. 

— lar Golgota? Deunăzi m-ai acuzat că-l apăr. Nu-l apăr și nu 
l-am apărat niciodată. Tu m-ai sfătuit să-l rabd, de aceea l-am 
răbdat pînă astăzi. Dar acum nu mai vreau; asta-i slăbiciune și 
imoralitate. Adă-l la judecată! 

Între timp, Golgota anunţase adunarea sindicatului, chiar 
pentru ziua aceea, la ora șase; nu știa că o să fie judecat, vroia 
să judece el pe alții... 

Nu crezuse că Dunărea o să crească — și crescuse peste 
închipuirea cea mai vrăjmașă. Pe urmă, cînd o văzuse crescînd, 
se născuse în el speranţa răzbunătoare că nimeni n-o s-o 
oprească, de aceea se agitase, strigind, îndemniînd, arătîndu-și 
abnegaţia mai mult decît nimeni altul, încredințat că tot ce se 
făcea era zadarnic; de data asta conducerea șantierului trebuia 
să sufere consecințele de atîta timp așteptate! 

Dar, pe măsură ce digul creștea, îi scădea entuziasmul, se 
posomora, se făcea mai acru. În primele ore ale dimineţii îi mai 
rămăsese o fărimă de speranţă: să se surpe digul măcar într-o 
parte, nu era nevoie ca ruptura să fie mare; de-un metru, de-o 
șchioapă, restul făceau apele! Pe la zece, se destramă și 
această speranţă — Dunărea nu mai creștea așa de năvalnic ca 
peste noapte, apele se linișteau, și dacă digul era ameninţat să 
se năruie, zeci de oameni se repezeau să-l apere, se puneau 
lease... 

Abia acum își dădu seama Golgota cît de mari fuseseră 
nădejdile lui peste noapte. În loc să fie înfrîntă, conducerea 


șantierului obținuse o victorie zgomotoasă: ziarul local se și 
grăbise s-o vestească, pe ultima pagină, în cuvinte puţine, dar 
cu litere cît palma, să sară în ochi — se gindea maistrul — să 
prostească lumea — agitaţie! Miine aveau să urle ziarele din 
Capitală și posturile de radio. Și peste două luni, dacă își apăra 
pielea cu aceeași îndirjire de fiară, directorul avea să fie eroul 
zilei — de-atunci înainte nu mai putea să-l doboare nici dracu! 

Intr-un ceas, pe care și-l petrecu umblind de colo pînă colo de- 
a lungul digului, privind Dunărea ticăloasă și amăgitoare, 
maistrul Golgota își pierdu ultimele resturi de rațiune. Nu-i păsa 
ce-o să mai fie cu el, nu mai visa la mărire, în schimb îi creștea 
ura, îl străbătu chiar gîndul crimei: să-i iasă în cale dușmanului 
noaptea, îi bănuia drumul, prin pădure, și să-i dea una în cap, 
să-l culce la pămînt, să-l mănînce ciinii. 

Pe urmă își alungă aceste gînduri de nebunie; tot l-ar fi prins 
pînă la urmă, ucigașii sînt descoperiți totdeauna — oricît ar fi de 
dibaci, lasă o urmă. Dar ura continua să-i ardă mădularele; dacă 
nu putea să-l doboare pe acel dușman care-i închisese drumul, 
măcar să-i sape sub temelie, să nu-i lase bucuria victoriei, să-l 
siciie, să-l scoată din fire, să nu creadă că el e cel mai mare și 
mai puternic în lume. Dacă nu cu toporul, să-l lovească măcar 
cu custura! 

Și după atita întirziere, în maistrul Golgota se trezi deodată 
simțul datoriei: un om fusese accidentat grav — chiar dacă 
scăpa cu viaţă, rămînea olog pentru totdeauna. 

Curînd se răspîndi zvonul că Gică Spirea e în comă — așa 
spun doctorii, adică trage să moară. Nu se știa cine vorbise la 
telefon cu spitalul, dar chiar dacă n-ar fi vorbit nimeni, la ce te 
poți aștepta cînd e ruptă șira spinării? Cei mai mulţi din 
muncitori nu dormiseră peste noapte, erau obosiţi și cu maţele 
goale, ușor să le trezești nemulțumirea... 

Cite unii, nu fiindcă ar fi avut inima de piatră, puneau 
împotrivire feluritelor vorbe rele. Protecţia muncii, da, se 
înțelege, fiecare cunoaşte instrucțiunile, sînt  placarde 
pretutindeni, arătîndu-ți cum să te ferești de nenorocire; 
maiştrii, șefii de brigadă, de echipă, spun toată ziua: „Fiți atenți 
la schele, vedeți cum ţineţi uneltele în mînă, cînd trece 
macaraua, la o parte toată lumea!...“ Astă-noapte a fost 
altceva... — „Ce altceva?! Viața omului tot scumpă rămîne!“ — 
„Bine, mă frate, cum se poate război și să nu cadă nimeni?“ — 


„Da ce, aici e război? Ușor să vorbeşti, cînd ai oasele întregi! Ti- 
ar conveni acum să fii în locul ăluia care trage să moară?“ 

Nu știa nimeni ce se cerea anume: să fie pedepsiţi directorul 
și inginerii? Apoi atunci de ce nu și șeful calei? Pe cală s-a 
întîmplat nenorocirea... La aceste întrebări, firești și clare, 
îndată săreau apărătorii — cîte unul ici-colo: „Adică vrei să spui 
de tovarășul Golgota, care ne-a luat apărarea totdeauna? Ce 
putere are el? Nu vedeți că-l dau în lături fiindcă ţine cu noi, 
muncitorii? Să răspundă cei care nu-l iau în seamă!“ 

Văzind fierberea, destul de mare, maistrul socoti că nu 
trebuie pierdut timpul; nu știa cu ce o să se aleagă, dar oricum, 
conducerea n-avea să iasă bine. Convocă adunarea sindicatului 
pentru aceeași seară. Pînă la ora șase mai avea timp să-și 
lămurească oamenii și să-și asigure sprijinitorii... 


Pe la unsprezece, Firicel, cu moș Niculae Dorobanţu și cu încă 
doi oameni se urcară într-o barcă și porniră în josul Dunării, 
către Agenţie. 

La unu și jumătate sună telefonul, din port: să vină imediat 
tovarășul Donos! 

— Cine-l cheamă? 

— Firicel! îl aştept la magazia centrală. E urgent! Să se urce 
numaidecit în mașină! 

Maistrul Golgota își continua agitația în rîndurile muncitorilor, 
vorbind cu unul ici, cu altul la fierărie, cu al treilea pe cală... 
Cînd se întoarse, după două ore, Donos îi știa pas cu pas toate 
mișcările, dar nu numai pe cele de azi, aflase și multe altele, din 
urmă, ascunse și nebănuite de nimeni... 

— Nemaipomenită îndrăzneală și nerușinare! 

Stătea la fereastră, în biroul direcţiunii, și privea afară, în 
curtea încă luminată de soare. 

— Asta nu mai e nerușinare, ci dușmănie fățișă și uneltire! 
izbucni Matei, după ce-l ascultase pînă la capăt pe Donos. 
Trebuie dat imediat pe mîna procurorului! 

— Nu! E mai bine să-l judece întîi oamenii! Să se lămurească 
toți, pînă la unul! Sînt încă destui gata să-l susțină!... Avusesem 
de gind să-l scuturăm bine, nu să-l doborim pentru totdeauna. 
Dar cine-ar fi bănuit pînă unde l-au împins ticăloșiile? 

Donos se uită la ceas. 


— Mă duc: trebuie să mai lucrez și eu ceva; mi-am irosit toată 
ziua! 

Înainte de a ieși, adăugă, cu hotărîre: 

— Să nu-l oprești! Ne va acuza! Lasă-l să vorbească pînă la 
urmă! 

— Nu știu de ce! Eu unul i-aș pune mîna în git de pe acuma! 

— Nu! E mai bine să se dezvăluie; dacă a vrut să facă teatru 
cu noi, barem să-i cadă în cap tot decorul! 

Golgota continua să întărite oamenii, mergînd de colo pînă 
colo. Donos știa tot ce face, dar îl lăsa să-și termine punerea în 
scenă; mai avea să-l rabde numai cîteva ore. ÎI răbdă și în clipa 
cînd îl văzu urcîndu-se la tribună, în cazangeria nouă, cu 
membrii comitetului de întreprindere; știa că din aceștia doar 
doi se mai uitau în gura lui, mai din prostie, mai din răutatea pe 
care o aveau în inimă — nutreau și ei nădejdi de mărire... 

— Tovarăși! începu maistrul Golgota, după ce descoperi, lîngă 
tribună, pe scaune, oamenii cu care trebuia să înceapă răfuiala. 
Sînt de trei ani și jumătate președintele sindicatului, ales de 
două ori la rînd, cu toate că n-am rugat pe nimeni să mă voteze. 
Ce-am făcut în acest timp se știe; dacă am greșit uneori în 
munca mea pentru binele șantierului, mi-am recunoscut 
greșeala și m-am străduit s-o îndrept, să fie mulțumită toată 
lumea. Eu n-am avut odihnă, tovarăși, și n-am avut alt gînd în 
minte decît multumirea muncitorilor; asta mi-a fost datoria! 

Prin mulţime trecu un freamăt de aprobare; Donos își mușcă 
buzele, cu ochii în pămînt, ca și cînd s-ar fi temut să nu cadă și 
el în mreaja vorbitorului. Să nu-l fi cunoscut atit de bine, să nu-i 
fi știut ambițiile și dușmănia, ar fi spus că maistrul Golgota e 
omul cel mai cinstit și mai sincer din lume. Avea un dar, desigur, 
acela de a se face crezut, zăpăcind pe mulţi din mulţime — nu îl 
mira prea tare freamătul de simpatie care străbătea hala. 

Matei strînse dinţii, abia stăpînindu-se să nu intervină. În clipa 
asta, pe viu, nu mai înţelegea tactica lui Donos: ce aștepta? Ca 
Golgota să înfierbînte adunarea? Lîngă el, Dutchievici, pe care îl 
vedea cu coada ochiului, era impasibil, pe chipul lui Ilie Conţu se 
citea neîncredere, pe-al lui Mititelu, mirare și ironie — dar, mai 
departe, mulţi alţii păreau cîștigațţi de partea vorbitorului. 

— Tovarăși, continuă acesta, cine mă cunoaște știe că familia 
mea sînt muncitorii, și casa mea șantierul. 


Matei căută privirea lui Donos, dar n-o întîlni; Donos stătea 
nemișcat, cu ochii în jos, cu o mască rece pe figură. 

Maistrul Golgota se simţea acum sigur pe sine, ţinea iar frîul 
— zăbala, pintenii, cravașa erau bune, putea să-i dea drumul în 
galop, îndreptîndu-se unde i-ar fi fost voia. Un rictus arăta pe 
chipul lui satisfacția primei victorii, amplificată bolnăvicios cu 
închipuirea: muncitorii erau cu el, îi avea în mînă. 

Și spuse, umflîndu-și pieptul și pocnind din măsele, cîte nopţi 
nu dormise pentru binele lor, în anii grei dinaintea naţionalizării, 
cum se luptase pentru economat, pentru cantină, cum se 
razboise zilnic cu Năsturaș, se știa doară! 

— Apoi a venit clipa fericită, tovarăși, cînd șantierul a intrat în 
stăpînirea poporului, și-atunci a început în viața noastră o eră 
nouă; am chiuit cu toţii de bucurie, și ca dovadă că șantierul era 
al nostru, director a fost pus un tovarăș dintre noi, un muncitor 
care pînă atunci a lucrat cu ciocanul. 

— Să ne trăiască! strigă cineva din fundul halei. 

Era un strigăt spontan și firesc, care stîrni alte glasuri, pînă ce 
hala se umplu de freamăt, aplauze și urale. Maistrul Golgota se 
opri, mirat, rozindu-și măselele; greșise fără să-și dea seama, îl 
dusese gura la întîmplare, dînd naștere acestei explozii de 
simpatie de care n-avea nevoie mai ales acum. După ce se 
linişti, vru să ridice mîna, ca să facă tăcere, ceea ce ar fi fost o 
nouă și mai mare greșeală, dar înaintea lui, Matei sări de pe 
scaun și, cu toate că întiîlni privirea lui Donos, reprobatoare, 
interveni, cu o mină severă: 

— Nu ne-am adunat aici pentru manifestaţie! Nu sărbătorim 
pe nimeni! 

Și se așeză, cu o cută neagră între sprîncene. 

— Chiar așa, tovarăși! reluă maistrul Golgota, redresîndu-se și 
folosind din prima clipă tăcerea nedumerită a muncitorilor. Nu e 
sărbătoare, ci, dimpotrivă, este zi de doliu. Unul din cei mai buni 
tovarăși ai noștri, Gică Spirea, trage să moară, la spital, cu 
spinarea ruptă în două. Ne-am adunat ca să întrebăm a cui e 
vina, și vinovaţii să răspundă mai întîi în faţa noastră, pe urmă 
să răspundă după lege, în fața judecătorilor. Șantierul este al 
nostru, și-l iubim, dar viața unui om valorează mai mult decit 
șantierul. Oare e bine să sacrificăm oamenii pentru ambiția 
cutăruia sau cutăruia? 

— A cui ambiţie, tovarășe Golgota? 


Întrebarea era a lui Donos, și nu avea ton ameninţător, 
dimpotrivă, părea mai degrabă o îmbiere; mulţi din cei aflaţi 
acolo așa o și luară, ca un îndemn și o încurajare. Dar maistrul 
Golgota nu se lăsă amăgit, simţi ce se ascunde sub liniștea lui 
Donos și își dădu seama că, deși pornise bine, avea să înfrunte 
mai multă împotrivire decît socotise. Dar oare își făcuse vreo 
socoteală, sau se repezise cu capul înainte, minat de furie? Și 
deodată îl cuprinse spaima că intrase într-o capcană pe care și-o 
pusese singur. Citeva clipe șovăi, aruncînd priviri repezi într-o 
parte și-n alta, ca și cum și-ar fi căutat sprijinitorii; erau destui, îi 
știa bine, și totuși parcă nu mai vedea pe nici unul. Bucuros ar fi 
dat înapoi, și n-ar fi fost greu să întoarcă vorba, mai avea vreme 
și avea și îndemiînare, însă de astă-noapte încoace se petrecuse 
în fiinţa lui o prăbușire, cu fiecare ceas își pierdea stăpînirea; 
asemeni șarpelui care iese în drum cînd i se urăște cu binele, se 
aruncă înainte fără judecată, ca la beţie. A cui ambiţie? Știe 
toată lumea!... Odată înfierbîntat, spuse tot ce avea pe inimă, 
chiar gîndurile neîmpărtășite pînă acum nimănuia, ascunzînd 
numai unul, propria lui ambiţie și dorinţă de mărire, selectat 
inconștient, fiindcă altfel de mult nu mai știa ce-i spune gura. 

Oamenii începură să-și arunce priviri întrebătoare; se auzeau 
șoapte și murmure — mulți nu înțelegeau ce se întîmplă, dar 
simțeau mirosul războiului. De unde-i venea acest curaj 
vorbitorului? Va să zică, tot ce li se spusese pînă acum era 
prefăcătorie și minciună? O mie de oameni ascultaseră de 
cuvintul unuia, care nu urmărea altceva decit să-și poleiască 
numele, să-și ridice statuie cu sudoarea muncitorilor; maistrul 
Golgota lovea bine! Directorul a înșelat pe muncitori și a înșelat 
partidul, care este al muncitorilor. Șlepurile, bunul poporului, n- 
au să fie gata la vreme, chiar dacă și-ar rupe spinarea pentru 
ele încă o sută de oameni. Sfaturile cuminţi n-au fost ascultate, 
de aceea șantierul se află astăzi în faţa prăpastiei... 

— Ne-așteaptă o mare nenorocire, tovarăși!... 

Între oameni se născu tumult și mișcare, murmurele 
crescuseră, confuzia era aproape deplină — orice s-ar fi 
întîmplat mai departe, maistrul Golgota își răcorise inima. 

— Ai terminat? întrebă Donos, ridicîndu-se cu o mișcare 
domoală. 

Nu era destul de înalt, și cum stătea tocmai în față, lîngă 
tribună, îl vedea prea puţină lume. Mulţi nici nu-l auziră — în 


urechi le suna prevestirea neagră a șefului de cală. Dar maistrul 
Golgota îl auzi, cuvintele lui îl dezmeticiră. Ridică fisticit din 
umeri. 

— Vorbește, dacă mai ai ce spune! continuă Donos. Ai acuzat, 
ai aruncat sămînța neîncrederii între oameni, i-ai descurajat pe 
unii; bine! Dar dă-i drumul înainte, să se știe tot ce mai ai pe 
inimă! 

Din partea cealaltă a tribunei, Matei se uita la el, i se părea 
firav și, cu toate că ridicase glasul, nu-l socotea destul de 
puternic să domine mulţimea. Nu mai așteptă, sări la tribună și 
izbucni, fără să ceară cuvintul nimănuia: 

— Ştiam toate acuzaţiile care au să mi se aducă și, dacă 
vroiam, aș fi putut să le curm de la început cu o singură vorbă. 
Dar l-am lăsat pe maistrul Golgota să vorbească, anume ca să 
nu rămînă nimic ascuns, să afle gîndurile lui toată lumea, să le 
judecăm nu prin colţuri, ci pe faţă și la lumină. Nu-i răspund lui 
acuma, fiindcă nu mai are nici un drept să stea aici, la tribună; 
vă răspund vouă, și nu ca să mă apăr pe mine, ci ca să apăr 
șantierul. V-am spus de la început că munca noastră n-are să fie 
ușoară. Şi a fost grea, și-o să fie mai grea de acum încolo. Nu 
mă interesează ce-o să se întimple cu mine; mă interesează 
șlepurile și vă spun că au să fie gata la vreme! Dacă le-aș face 
eu, cu mîinile mele, m-aș îndoi, dar le faceţi voi și am știut de la 
început ce veţi fi în stare. Să spun că n-am fost descurajat 
niciodată, aș minţi — descurajarea e o boală molipsitoare. Acum 
sînt vindecat, poate pentru totdeauna; noaptea trecută a 
însemnat pentru mine cea mai puternică doctorie. Să nu fi fost 
martor la bătălia pe care aţi dat-o cu Dunărea, aș fi zis că s-a 
întîmplat o minune. N-am fost singuri, tot ce e suflare 
muncitorească în oraș a venit să ne ajute, și, dacă ar fi fost 
nevoie, ar fi venit muncitori din toată ţara. 

Păși în față pînă la marginea tribunei. 

— Așa nu poate să ne doboare nimeni, nici natura, nici 
dușmanii, oricît de mare le-ar fi înverșunarea! Unul dintre noi a 
căzut — e o nenorocire; puteau să cadă zece, eram datori să 
mergem înainte, iar socoteala s-o dăm la urmă! Maistrul Golgota 
a decretat ziua de astăzi zi de doliu. Eu o socotesc zi de 
sărbătoare. Dacă are ceva împotriva mea, să lovească în mine, 
dar să nu pîngărească sărbătorile muncitorilor! M-a acuzat că 
sînt mînat de ambiţie; da, recunosc, am ambiția să construim 


șantierul. Dar nu pot să-l construiesc cu mîinile mele, îl 
construim împreună, dintr-o ambiţie care trebuie să fie a 
tuturor. În schimb, eu îl acuz pe maistrul Golgota, căruia pînă 
astăzi i-am spus tovarăș, că ne este dușman! Nu dușmanul meu, 
ci al șantierului și al muncitorilor! 

După tăcerea care cuprinsese hala, se auzi un suflu adînc, de 
nedumerire. Un glas iritat puse capăt rumorii: 

— Nu vă jucaţi cu vorbele! Tovarășul Golgota a fost alături de 
noi în zile mai grele! 

Se iscă tumult — ici-colo se auziră strigăte de aprobare. Un 
om își făcu loc în față, Corbu, negricios parcă anume ca să 
corespundă numelui — muncitor la instalaţii, certăreţ din fire, 
dar tăcut la adunările șantierului; acum îl auzeau prima oară 
ridicînd glasul din mulţime: 

— Pe tovarășul Golgota noi l-am ales în comitetul de 
întreprindere, numai noi avem dreptul să-l judecăm. Pe 
tovarășul director îl ascultăm cu dragă inimă cînd e vorba de 
lucru în șantier. Dar pe tovarășul Golgota să-l lase în pace, 
altfel... 

Se opri, și tăcerea care urmă păru amenințătoare. 

— Altfel ce se întîmplă, tovarășe Corbu? întrebă Donos, calm, 
urcîndu-se și el la tribună. 

Această vorbă și mișcarea lui, stăpînită, domoală, atrase în 
chip deosebit atenţia muncitorilor. Cei ce-l așteptaseră să 
vorbească, miraţi că-l lasă pe Golgota să turuie, își dădură 
seama că din liniștea lui avea să izbucnească un trăsnet. ȘI 
ceilalţi simţiră că trebuie să urmeze o ciocnire; tăcerea lui 
Donos, atît de prelungită, li se păru abia acum împotriva firii. 

Corbu nu mai răspunse nimic, se trase înapoi, după ce încercă 
să întilnească privirea lui Golgota, încurajatoare. Dar maistrul 
Golgota, rămas în mijlocul tribunei, arunca altfel de priviri în 
juru-i. Se gîndi la început să continue, nu terminase tot ce-avea 
de spus, și nimeni nu putea să-i ia cuvîntul, după regula 
democratică a adunării, dar nu mai avea putere și nici nu mai 
știa cum să înnoade firele. Își simţi capul fierbinte și trupul 
moleșit, ca de boală; nu înţelegea ce se întîmplase cu el, de ce 
adunase oamenii, îl stăpînea doar presentimentul că îl aștepta o 
nenorocire. Ar fi luat-o la fugă, să nu-i fi lipsit chiar și această 
putere. N-ar fi fost în stare să facă un pas, chiar dacă i s-ar fi 
pornit o răscoală în burtă; acolo ar fi rămas, ţeapăn, s-ar fi 


scăpat în izmene. O singură forță avea în el, și i-ar fi dar drumul: 
să ridice pumnii și să-l pocnească pe Donos în creștet, 
doborîndu-l pe podeaua tribunei. Dar nu-și pierduse chiar atit 
judecata, ca să săvirșească gesturi de nebunie. 

— Tovarăși! începu Donos, lăsîndu-l în pace pe Corbu, cu 
intervenţia lui amenințătoare. N-am convocat eu această 
adunare a șantierului, n-am socotit că era bine să vă răpesc 
timpul după o noapte grea și o zi în care n-aţi cunoscut odihna. 
Maistrul Golgota s-a grăbit, avea ceva pe inimă, l-am ascultat 
pînă la urmă... Sau poate mai are ceva de spus, nu și-a răcorit 
inima! 

Se întoarse, și întrebă, cu același calm care prevestea 
furtuna: 

— Mai ai ceva de adăugat? 

Maistrul Golgota pocni din măsele. 

— Raspunde, să audă toți muncitorii! 

— Nu. 

— Aţi auzit? Maistrul Golgota n-a fost împiedicat să 
vorbească, și-a spus cuvintul pînă la urmă. Daţi-mi voie să 
vorbesc eu acuma. A fost învinuită conducerea șantierului că ne 
duce de rîpă, că șlepurile n-au să fie terminate la vreme. Eu vă 
răspund cu dovezi și cu fapte: cu toate piedicile, pe care le 
cunoașteţi, ca să nu le amintesc deocamdată pe cele puse chiar 
de maistrul Golgota, fără să le știe nimeni, am izbutit pînă în 
clipa de faţă să reducem zilele de întirziere numai la două. 
Puteau să fie zece, și tot nu era motiv să ne pierdem curajul. 
Așa cum s-a îndeplinit planul nostru de lucru pînă astăzi, o să se 
îndeplinească și de aici încolo, afară doar dacă nu ne-ar lovi pe 
toţi paralizia. Unde este motivul de spaimă? Tocmai acum să ne 
descurajăm, după ce astă-noapte am învins o piedică uriașă, 
covirșitoare, neprevăzută de nimeni? După o asemenea faptă, 
care a uimit orașul și va uimi ţara, mai trebuie să fie în noi urmă 
de teamă? Dunărea, care n-are minte să judece, a înțeles 
înaintea maistrului Golgota că pe noi nu ne poate întoarce 
nimeni din cale! De azi-dimineaţă, maistrul Golgota nu face 
altceva decît să agite spiritele, ţine predici prin colţuri, crezînd 
că nu-i știe nimeni rostul și urma. Nu de viața unui tovarăș al 
nostru îi pasă lui, ci de altele; am să vă spun acuma!... 

Donos tăcu, așteptind să audă glasul apărătorilor; vroia să-i 
vadă dîndu-se în vileag singuri, să-i cunoască toţi muncitorii. Și, 


într-adevăr, primul apărător nu întîrzie să iasă la lumină, Oreste, 
lansatorul de vase, renumit pe Dunăre, om de vreo patruzeci și 
cinci de ani, cam prostănac la vorbă și în faptele lui de toată 
ziua, dar sigur pe el în meserie, ceea ce-i dădea o îngimfare 
continuă; se știa căutat de toate șantierele, lui îi cereau sfatul în 
împrejurări grele. Lansarea unui vas trebuie făcută cu mare 
iscusinţă: cei care l-au construit se uită la tine și le ticăie inima 
— într-un minut se poate alege praful de munca a sute de 
oameni. 

— Va să zică, izbucni lansatorul, nu e bine să critici! Așa e, 
tovarășe Donos? Tovarășul Golgota a spus ce avea pe suflet! Ca 
urmare și drept răspuns, sări pe el și-l faci așa și pe dincolo! 
Apăi nu merge așa, tovarășe! Despre tovarășul Golgota, mie să- 
mi spui atit: muncește, ori nu muncește?... Aud? E priceput, sau 
nu-i priceput?... Aud? 

Oreste se urcase pe o forjă, să fie văzut, și, cu fiecare din 
aceste întrebări, își ducea o mină la ureche, sigur că nu putea 
să-i dea nimeni un răspuns care să-i închidă gura. 

— Iși face, sau nu-și face datoria?... Este, sau nu este alături 
de muncitori?... Aud? Asta să ne spui, nu vorbe, dă-le la dracu- 
ncolo! _ 

Donos tăcea, de parcă avea limba moartă în gură. Intrebările 
lansatorului stîrniseră oarecare fierbere între oameni; maistrul 
Golgota rînjea, cam rătăcit, la tribună. Pînă să se liniștească 
adunarea, se arătă alt apărător, cu vorba blajină — om în vîrstă, 
maistrul lonaș, șeful unuia din atelierele de sudură. 

— Tovarăși! interveni el, ridicînd braţul, un braț lung, ca al 
macaralei, cu miîneca salopetei ciupită de scîntei, lăsînd să se 
vadă dedesubt cămașa, sau pielea, cenușie. 

Glasul nu i se auzi, i se văzu gestul, și glasurile încetară din 
respect pentru vîrstă și pentru omul care nu vorbea toată ziua. 

— Tovarăși, zise maistrul lonaș, cu o voce sfătoasă de 
unchiaș, ca în povestirile moldovene, tovarășul Golgota nu mi-e 
naș, nici n-am băut, nici n-am petrecut împreună, și, ca să vă 
spun drept, nici nu prea îl am la inimă. Dar daţi-o încolo, să-l faci 
dușman al șantierului fiindcă și-a spus gindurile și a supărat pe 
unii? Adică nu s-ar putea să aibă vreo dreptate și tovarășul 
Golgota? Cine poate să ne dea răspunsul pînă la primăvară? Eu 
aș zice mai bine să judecăm vorbele lui, fără părtinire, decît să-l 
judecăm pe el, care nu știu ce vină are. Eu știu atit, că tovarășul 


Golgota e un om harnic, muncește de dimineaţă pînă noaptea și 
a luat totdeauna apărarea noastră, a muncitorilor, și pe vremea 
lui Năsturaș... și mai pe urmă. Omul a criticat. Nu are voie? A 
greșit, n-a fost informat bine; pentru asta să-l faci dușman al 
poporului?! Răspunde-i, să afle omul adevărul, să-l aflăm și noi, 
muncitorii. Dar decit să ne legăm așa de tovarășul Golgota, 
poate ar fi mai bine să ne căutăm de alte nevoi, dragă tovarășe 
Donos! 

De data asta Donos nu se mai putu înfrîna și își călcă 
hotărîrea. 

— Nu știu cît ţi-oi fi de drag! răspunse miînios, abia stăpînindu- 
se să nu dea drumul la cuvinte mai grele. Dar știu că nu te-ai 
ridicat să vorbeşti de dragul dreptăţii și al adevărului. Oricît ai fi 
de bătrîn și oricît te-ar cinsti alţii, eu îţi spun: să-ţi fie rușine! Zi, 
tovarășul Golgota nu ţi-e naș?! 

— Nu mi-e! Și măsoară-ţi cuvintele, tinerelule! 

Maistrul lonaș se uită în jur, așteptînd o încurajare; nu se rosti 
nimeni. 

— N-aţi băut și n-aţi petrecut împreună?! continuă Donos. 

— Nu! răspunse maistrul lonaș, înfruntîndu-l cu tărie. 

— Și nici nu prea îl ai la inimă! 

— Nu-l am! Am vorbit fără părtinire! 

— Cum mă uit la dumneata, aproape că te-aș crede! 

— Apoi să mă crezi, că eu un obraz am, nu două! 

— Păcat de el și păcat de bătrinețea dumitale!... Tovarășe 
Zaicu, ia ridică-te și spune! 

Un muncitor tînăr, flăcău cu obrajii supţi, din cei pe care viaţa 
i-a ros de timpuriu și le trebuie ani ca să se înzdrăvenească, își 
făcu loc spre tribună. Ceilalţi nu prea îl cunoșteau, venise în 
șantier abia de cîteva zile. 

— Vorbește de acolo! Te aude toată lumea! Maistrul lonaș a 
spus adevărul? 

— Nu, tovarășe Donos! Atelierul din oraș... 

— Nu mai am atelier! protestă maistrul lonaș. L-am dat de un 
an, de la 1 ianuarie. 

— Cui l-ai dat? Statului? 

— Ce să facă statul cu magherniţa aia? 

— L-a pus pe numele nevestei, e al ei, ea îl conduce, cum s-ar 
spune! vorbi tînărul. 


Cunoștea situaţia, lucrase acolo pînă mai deunăzi, cînd se 
angajase la Șantierul Naval Victoria. Și-apoi, cine nu credea n- 
avea decit să se intereseze la administraţia financiară. Era un 
atelier de turnat bronz și fontă, afacere bunișoară — mai primea 
și azi comenzi de la micile industrii care nu aveau turnătorie. 

— Spune, tovarășe Zaicu! Maistrul Golgota venea uneori pe 
acolo? 

— În fiecare săptămînă, dar numai seara, tîrziu, după ce 
plecau lucrătorii; vine și acuma. 

— Și ce fac cînd vine? 

— Fac socoteli împreună. 

— Să vă spun eu mai departe, vorbi Donos. Atelierul nu-i nici 
al lui lonaș, nici al nevestei, decit pe hirtie; de fapt proprietar e 
Golgota, ela dat banii, cîștigul se împarte pe din două... 

Maistrul lonaș se făcu roșu în obraz, Golgota pocni din măsele 
și rămase cu fălcile așa de ţeapăn strînse, încît se vedeau, 
zvicnind, mușchii maxilarului; nu negă nici unul. 

— Tovarășe Mititelu, continuă Donos, spune ce știi în această 
privinţă! 

Contabilul-șef se ridică, mărunţel, aruncă o privire temătoare 
spre Golgota, alta spre Donos, ca și cum l-ar fi întrebat: „Dar 
barem îi vii de hac, nu mă lași în ghearele lui pe urmă?“ — și în 
sfîrșit își luă inima în dinţii de aur: 

— Săptămiînă trecută, maistrul Golgota a venit la mine și a 
stăruit să dăm comanda hublourilor de bronz la atelierul 
Dunărea... 

— Adică atelierul lui! preciză Donos. Mai departe, tovarășe 
Mititelu! 

— Mi-a oferit un comision de șapte la sută, plus jumătate din 
diferenţă, dacă izbutesc să măresc preţul cu doi lei la kilogram... 

Se auziră murmure, exclamaţii, se stîrni freamăt, rumoare; 
Donos le curmă, ridicînd mîna. 

— Preşedintele comitetului de întreprindere, patron și 
afacerist! Bună alegere am făcut! 

— Imi dau demisia! răcni deodată maistrul Golgota, de parcă 
ar fi rostit o ameninţare. 

Izbucnirea lui fusese așa de neașteptată, încît se făcu liniște 
deplină, ca și cînd, într-adevăr, oamenii ar fi fost speriaţi de 
gîndul că n-au să mai aibă sprijinul de pînă acuma. 


— Nu merge așa! replică Donos. Să vedem ce zic muncitorii! 
Ei te-au ales, ei trebuie să decidă! 

Răspunsul veni pe loc, într-un amestec de strigăte, huiduieli și 
șuierături, cărora zadarnic încercau unii răzleţi să le pună 
împotrivire: 

— Jos!... Afară!... Să-i fie rușine! 

Și nu era un ceas de cînd maistrul credea că se bucură de 
respectul tuturora! Se uita amuţit asupra mulţimii și nu-și mai 
dădea seama cum începuse prăbușirea. Stătea înțepenit la 
tribună, cu fălcile strînse, fără să facă un gest, fără să spună o 
vorbă de apărare, primind huiduielile într-o tăcere inexplicabilă 
față de firea lui pătimașă. Se socotea învins pe deplin și aștepta 
pedeapsa, neputincios, ca o rimă, sau pregătea o izbucnire? Și 
deodată, pe chipul lui mare se așternu o mască îndurerată, din 
ochi începură să-i curgă lacrimi, giîrlă. Plingea, în tăcere, în faţa 
a o mie de oameni — aceasta-i era apărarea, neașteptată și 
subtilă, fiindcă un anumit efect avea asupra multora, fie măcar 
că le stîrnea sila. Chiar Donos avu un moment de șovăială — se 
așteptase la altceva — oricît ai fi de dirz, nu-ţi vine să mai dai în 
omul care plînge. Și-n clipa lui de slăbiciune și nedumerire, se 
auzi glasul maistrului Golgota, firav, întretăiat de suspine, dar 
ajungînd pînă în fundul halei: 

— Tovarăși, am greșit, nu știu nici eu cum. Gîndul meu n-a 
fost decit la binele muncitorilor, uite, asta mi-e crucea, mă jur cu 
mîna pe inimă! 

Se închină, cu un gest repede, apoi își apăsă pumnul pe piept 
și rămase ţeapăn — numai lacrimile continuau să-i curgă șiroaie. 

Unii rîseră, alţii strigară, în batjocoră: 

— N-ai alte dovezi, mai bune? Noi nu prea mergem la 
biserică! 

Insă strigătele lor și risetele răsunară penibil — omul 
dezarmat, care continua să plîingă, nu mai stîrnea decit milă, 
sau sciîrbă; îţi venea să-i spui: „Dă-te jos de acolo și du-te cu 
Dumnezeu, lasă-ne să-ţi uităm de nume!“ 

—  Tovarăși, reîncepu Donos, făcînd o sforţare să-și 
regăsească glasul potrivit împrejurării, nu trebuie să ne lăsăm 
înmuiaţi de nici o văicăreală! Firea lui Golgota e alta, nu cea pe 
care încearcă să și-o arate acuma. Nu-i un om care a greșit o 
dată, de două ori, de nouă, și căruia, dacă se căiește, i se mai 
cuvine iertarea! 


Și Donos, în faţa muncitorilor amuţiţi, începu să înșire faptele 
dușmănoase ale maistrului Golgota, pe care la timpul lor nu le 
văzuse în adevărata lumină: dificultăţile făcute de el la recepţia 
pescadoarelor, confuzia și neîncrederea semănate neîntrerupt 
între oameni... Arătă în ce chip se folosise de tinerețea și 
naivitatea inginerului Staicu, instigîndu-l să  șicaneze, să 
enerveze și să descurajeze pe muncitorii care lucrau în condiţii 
nespus de grele. 

— Astea nu mai sînt greșeli, ci acțiuni criminale! Golgota este 
dușmanul șantierului, dușmanul poporului, și-al vostru, al 
muncitorilor! 

— Te credem, tovarășe Donos! izbucni Oreste. Fă-l oricum 
vrei, numai nu-l face dușmanul nostru! Dacă a greșit față de 
șantier, sau de oricine, față de muncitori n-a greșit, fiindcă a fost 
cu noi la tot greul! 

Din nou se treziră glasuri de apărare, oameni cu mintea 
scurtă și cu inima plăpîndă, care nu-i puteau tăgădui maistrului 
Golgota acest merit. 

— Trei ani de zile a fost cu mîna în gitul lui Năsturaș! Fără el, 
ne prăpădeam pielea! strigă unul. 

O parte din oameni riseră, în batjocoră — nu mai credeau 
nimic — dar se auziră și murmure de aprobare: 

— El ne-a făcut economatul!... 

— Și ce-am avut de la economat? Boia de ardei și arpacaș? 

— Ba a fost și ulei, și făină, dar numai pentru unii!... 

Disputa se fărimiţa, pe grupuri, oamenii se certau între dînșii 
fără rost, îndepărtîndu-se de adevărata vină. Și Donos, și Matei, 
și alţii își dădeau seama că o bună parte din ei încă nu 
înțelegeau gravitatea întîmplărilor, îi stăpînea indiferența sau 
nepăsarea, iar unii păreau și acum înclinați să judece faptele lui 
Golgota într-o lumină iertătoare. 

— A stat cu mîna în gitul lui Năsturaș! izbucni Donos, la 
capătul indignării. Nu! A stat cu mîna în buzunarul lui! N-a fost 
apărătorul muncitorilor decît de ochii lumii, în realitate a fost 
unealta patronului! 

Murmurele  încetară, tăcerea deveni deplină, îngheţată, 
amenințătoare. O asemenea acuzaţie depășea închipuirile, îi 
trezi chiar pe cei care pînă atunci se arătaseră indiferenți sau 
neîncrezători, îi tulbură pe cei înclinați să ierte; dintre ultimii 


partizani ai lui Golgota, doar Oreste se învrăjbi, convins în 
mintea lui îngustă că nu putea fi decit o calomnie. 

— Și ce dovezi ai? întrebă, agresiv și ironic. Ce înseamnă că a 
fost unealta lui Năsturaș? Noi știm că s-a luptat cu Năsturaș și a 
scos de la el ce n-ar fi putut să scoată alţii, care fac gălăgie de 
pomană! Ce dovezi ai, tovarășe Donos? 

Fu liniște; dovezi așteptau toţi, chiar cei care nu aveau 
îndoială. 

— Tovarășe Dorobanţu! strigă Donos. 

Glasul lui moș Niculae răspunse prompt, de lîngă ușa 
metalică: 

— Prezent! 

— Să vină! 

Întîi se ivi Firicel, atît de înalt, încît îl vedea toată lumea; la 
cîțiva pași de el venea Petre lepuroi, destul de înalt la rîndu-i ca 
să atragă atenţia mulţimii. Între ei mergea, șovăind, un om mai 
mic de statură, pe care doar îl ghiceau, fără să-l poată distinge 
cu ochii decit cei din apropiere. Dar chiar și aceștia nu îl 
recunoscură decit mai pe urmă, și atunci rămaseră zgfiiţi, 
crezînd că văd o fantomă. 

Omul avea un palton, sau o șubă mare, făcută pe altă 
măsură, ale cărei poale măturau lespezile de beton din hală. 
Gulerul, ridicat, depășea căciula de astrahan, fumurie, trasă pe 
ochi și acoperind sprincenele. El merse astfel între cei doi 
însoțitori care îi făceau loc printre oameni și ajunse în faţa 
tribunei. 

— Urcă aici! îl îndemnă Donos. 

Firicel îi ajută să se urce pe scară, și abia cîteva clipe mai 
tîrziu, cînd ciudata apariţie se arătă sus, în lumină, o 
recunoscură. După un murmur colectiv și o scurtă învolburare, 
arătînd surpriza și nedumerirea mulțimii, toți amuţiră. 

— Du-te, lonică! se adresă Donos tîmplarului. 

Apoi tare: 

— ÎI recunoașteţi? 

Nu răspunse nimeni — dar îl recunoșteau: Marchidan întors de 
pe cea lume — și, întocmai ca morţii sculaţi din morminte, era 
atit de slab, de palid, încît sub pielea obrazului i se desena 
craniul. 

— Inginerul Marchidan a fost dat mort din greșeală, vorbi 
Donos în tăcerea încremenită a adunării. El trăiește, după cum 


vede toată lumea, și a venit aici, liber, nesilit de nimeni să 
depună mărturie! 

Cine ar fi avut ochi în clipa aceea să se uite la maistrul 
Golgota, care rămăsese ţeapăn, retras spre marginea din spate 
a tribunei, l-ar fi văzut că tremură, mărunt, dar fără stăpinire, 
devenit parcă mai mic de statură. lar obrazul lui rumen, mare, 
cu trăsăturile îndesate, ale omului puternic și sigur pe sine, se 
subțiase și era mai străveziu decit al fantomei. 

— Spune! vorbi Donos, adresîndu-se lui Marchidan. Ce știi 
despre raporturile maistrului Golgota cu patronul? 

Inginerul răspunse cu un glas pierdut, care părea că vine, într- 
adevăr, de pe altă lume: 

— Maistrul Golgota primea leafă de la Năsturaș; în lei vechi 
cincizeci de milioane pe lună... 

Spre surpriza tuturor, maistrul avu glas să protesteze, destul 
de tare: 

— Nu era leafă; era un cadou. Îmi trimitea banii acasă, nu l-a 
rugat nimeni! 

Unii huiduiră, puţini — cei mai mulţi erau încremeniţi de 
uimire și indignare. 

— E totuna! vorbi Donos. Și-n ce scop i se dădeau acești bani? 
Spune! 

Inainte ca Marchidan să răspundă, glasul maistrului Golgota 
se auzi încă o dată, hiriit, într-un amestec de răutate și 
nerușinare: 

— Să spună mai întîi de unde știe, tovarăși! Hai, iudă, 
vorbește, dacă-ţi dă mîna! 

Inginerul își aplecă umerii, ca și cînd s-ar fi așteptat la o 
lovitură din spate, nu din faţă, unde erau judecătorii. 

— Am luat și eu... Au luat și alții... 

— Așa vezi, fătul meu! rînji maistrul, cu o inexplicabilă 
mulțumire. 

Acum însă izbucniră glasuri, pline de furie: 

— Cine sînt ăia? Vrem să știm cine-s vinduţii. Să le spună 
numele! 

Donos ridică mîna. 

— Liniștiţi-vă! Unu-i Alexiu, altul Potop, altul Patraulea, dar nu- 
i căutați degeaba, fiindcă în clipa asta se află închiși la chestură. 

Patraulea era paznic pe cală, un oarecare, la urma urmei; 
Potop de asemeni, lăcătuș fără cine știe ce renume; dar Alexiu 


făcea parte din comitetul de întreprindere, printre cei aleși a 
doua oară. 

— Să spună inginerul Marchidan, continuă Donos, ce știe 
despre gîndurile maistrului Golgota în legătură cu șantierul! 

În tăcerea care urmă întrebării, se auzi limpede glasul 
inginerului: 

— Maistrul Golgota urmărea să împiedice lucrul pe cală, ca 
șlepurile să se piardă și... 

Cu un muget, maistrul Golgota se năpusti asupra lui și ridică 
pumnii, uriași printr-un efect al luminii care venea de sus și al 
perspectivei — grei ca niște maiuri. Dar înainte de a-și sfirși 
mișcarea, Firicel se repezi de jos și îi căzu în spinare. 

Hala încremeni într-o liniște nefirească, de parcă tuturora 
deodată le-ar fi pierit glasul. Clipele următoare, înainte de a 
izbucni vacarmul, nu se auziră decit icniturile maistrului Golgota 
și gifiitul lui Firicel, care se lupta să-l ţină. 


x 


De dimineaţă, pe cînd mergeau cu barca spre Antrepozite, 
tînărul tîmplar nu bănuia ce întorsătură aveau să ia faptele. Il 
urmăreau, neclar, sunetele viorii de peste noapte și, într-un fel, 
expediţia lui i se părea romantică. | se părea chiar ciudată 
prezenţa celorlalţi, a lui moș Dorobanţu mai cu seamă, care, 
inspectîndu-și fumegătoarele, își atesta misiunea precisă și 
destul de brutală. Fusese agent sanitar înainte de a ieși la 
pensie, în port la Constanţa, la serviciul deratizării vapoarelor, 
și, fiindcă îl ţineau încă puterile, intrase în slujba șantierului, ca 
portar de noapte. 

— Mă taică, zicea acum, răsucindu-și mustaţa, cu o mîndrie 
oarecum sinistră, știi tu cîți șobolani am omorît în viaţă? 

— Cîţi, moș Niculae? 

— Milioane! N-am avut timp să-i număr! Miliarde, ce mai! 

— Vezi că astăzi nu trebuie să omori nici unul! 

Barca înainta anevoie pe Dunărea învolburată și plină de 
miîluri, măcar că mergea la vale; dar trebuia schimbat mersul 
într-una, ca să-și facă loc printre trunchiuri de copaci, răgălii și 
ruine plutitoare. Pe drum, toţi patru, fiindcă în afară de Firicel, 
de moș Dorobanţu și de Petre lepuroi mai era încă unul, își 


puseră cîte o bandă galbenă la mînecă, luîndu-și cu acest semn 
al echipelor sanitare o înfățișare mai oficială. 

Așa ajunseră la Malul Galben și acostară barcazul, la adăpost, 
pe partea dinspre chei, dedesubtul schelei. Într-o clipă fură pe 
punte, cu fumegătoarele. Alţi cinci muncitori de la șantier 
așteptau pe uscat, să dea ajutor dacă s-ar fi împotrivit 
echipajul... 

Panait Lalachi ieși nedumerit în fața oaspeţilor. 

— Cine sînteţi? Ce vreți? 

— Serviciul sanitar! Am venit să deratizăm vasul! 

Se împotrivi, începu să urle, să dea cu pumnii, spumegiînd ca 
turbaţii — era gata de plecare, avea toate actele... Îl luară de 
piept și-i făcură vînt pe schelă, unde așteptau ceilalți; echipajul 
fu debarcat îndată. 

— Staţi acolo, că altfel vă afumăm ca pe șoareci! 

Și fumegătoarele, aprinse în cală de moș Dorobanţii, începură 
să-și împrăștie otrava prin toate ungherele barcazului; dar nu 
era otravă, cum putea să se creadă, ci rumeguș ud, cu puţin gaz 
și puţină smoală. Panait Lalachi, în șuba cenușie, stătea ţeapăn 
pe chei — nu-i mișcau decit sprîncenele și falca, dezarticulată, 
clămpănind, în timp ce ochii aruncau priviri ucigătoare 
oamenilor din echipaj, strînși toţi laolaltă. Nevasta, cu părul 
cărunt semănînd cu cenușa răvășită de vînt, cu ochii mici, 
sticloși, cu nasul arcuit, cu buzele strînse, hidoasă în tot ceea ce 
poate odată avusese frumos și femeiesc, părea și mai fioroasă 
decit bărbatul. Oamenii din echipaj nu scoteau o vorbă, stăteau 
nemișcaţi, dar se topeau, li se arcuia spinarea de groază... Pînă 
ce bătrînul bucătar, fostul lumînărar la biserica grecească, se 
prăbuși în genunchi, tremurînd, cu mîinile împreunate pe piept 
și strigă — un strigăt pe care Firicel îl mai avea în ureche și-n 
clipa aceasta, amestecat cu icniturile maistrului Golgota și cu 
sunetele viorii de peste noapte: 

— Nu vă faceţi păcat! Sînt în tancul de motorină! Scoateţi-i de 
acolo, că se asfixiază! 

Cocoș nu avusese halucinaţii, și vioara auzită de Firicel nu 
fusese o închipuire: după ce stătuseră ascunși douăzeci și patru 
de ore la Panait Lalachi, noaptea următoare soţii Marchidan se 
furișaseră prin oraș și se îmbarcaseră, la o oră cînd credeau că 
n-o să-i vadă nimeni — și nici nu-i văzuse altcineva decît Cocoș, 
cu totul din întîmplare. Ziua stăteau ascunși în rezervorul de 


fier, cu știința întregului echipaj. Rezervorul avea pereţi dubli, 
făcuţi în alte scopuri, nu pentru adăpostirea fugarilor; spaţiul 
dintre ei era plin cu motorină, ca să nu sune a gol, iar 
compartimentul interior se închidea cu capac prins în șuruburi — 
nimănui nu i-ar fi dat prin gînd să-l deschidă... Noaptea îi 
scoteau, să respire, în magazie. 

Așa stăteau de aproape două luni, murdari, ţepeni de frig, 
orbiţi, sufocaţi; femeia avea crize de nebunie, își smulgea părul, 
își dădea cu pumnii în cap; se liniștea numai noaptea, la 
sunetele viorii — și Marchidan cînta în surdină, ore în șir, cu 
degetele îngheţate, așezat pe un sac cu cartofi, în mijlocul 
magaziei, lîngă o sobiță cu gaz, înconjurat de oamenii din 
echipaj; bătrînul lumînărar se închina și făcea mătănii... 

Pe femeie o găsiră legată și cu cîrpe în gură, fiindcă altfel 
scotea strigăte care se puteau auzi pînă la chei, pe unde 
treceau oameni și patrulau grănicerii. Cînd văzu lumina zilei, se 
trîinti la pămînt și începu să plingă, tăvălindu-se prin zloată. 
Bărbatul venea după dînsa, ţinînd cutia viorii în braţe. Femeia 
striga: 

— Trăiesc!... Uite cerul, uite Dunărea! Și mama mă crede 
moartă! 

Un zîmbet rătăcit se vedea pe chipul lui Marchidan. 

— Sîntem morţi!... Înţelege și împacă-te! 

Nimeni din cei care îl cunoșteau n-ar fi bănuit că în ochii lui 
inexpresivi și fără culoare, ca apa, s-ar fi putut citi vreodată atita 
deznădejde omenească. 

Îi duseră în biroul magaziei — nu era lume prin preajmă, nu se 
manipulau mărfuri, fiindcă nu se reluase încă navigația. Femeia 
adormi îndată ce o întinseră pe patul magazionerului; dormea, 
prăbușită pe salteaua de paie, tare și gloduroasă, și întreg 
trupul ei, atit de firav, era chinuit de spasmuri. 

Marchidan ședea pe un scaun, lîngă fereastră, cu vioara în 
brațe. Așa îl găsi Donos, care veni mai tirziu; ieșiră toţi, nu mai 
rămase înăuntru decit Firicel, obosit, cu ochii duși în fundul 
capului. 

Inginerul era acum liniștit, împăcat cu el însuși, după luni 
întregi de frămîntări, pe chipul lui se citea poate chiar o anumită 
satisfacție, ciudată și inexplicabilă. Văzîndu-l pe Donos, avu o 
mișcare de teamă, dar pe urmă se linişti iarăși, și în ochi îi licări 
o lumină nouă, deși puţin bolnavă, gălbuie și tremurată. 


— Tovarășe Donos, zise, cu mîinile pe vioară, a trecut 
Crăciunul și nu m-am spovedit după datina creștinească... Vreau 
să spun tot ce mă apasă... Dar nu aştept iertarea păcatelor... 

Și Marchidan, cu vioara în braţe, ca un simbol intraductibil în 
clipa aceasta, își povesti viaţa, fără emoție, cu vocea albă și 
străină, ca și cînd ar fi fost mort într-adevăr și o povestea cuiva 
de pe lumea cealaltă: clovn la circ în 1935, la șaisprezece ani, 
fugit de acasă... 

— Tatăl meu adevărat e mort din 1927. Mama s-a remăritat, 
tatăl meu vitreg era crupier la Cazinoul din Sinaia... 

— Îţi făcea necazuri? 

— Nu are importanţă; am fugit de acasă... 

Măturător la Ford, în Floreasca, ajutor de șofer pe camion, 
fochist la uzina electrică din Călărași, achizitor al Societăţii de 
Asigurări Dacia, cantaragiu la fabrica de uleiuri a lui Panait 
Lalachi... 

— Cînd am intrat la el, nu știam că îl cunoscuse pe tata; m-a 
ajutat să merg la școală, din bunătate... 

— Nu cred că din bunătate! 

— Nu știu, nu m-am gîndit niciodată! 

— Ai prilejul să te gîndești de astăzi înainte; la el, și la alţii. 
Orice-ar fi făcut, oriunde te-ar fi dus, ar fi rămas stăpinul, și 
dumneata ai fi muncit pentru el. 

Marchidan își lăsă capul pe umăr și zise, ușor încălzit, prima 
intonaţie mai vibrantă: 

— Vioara... El mi-a cumpărat-o!... El m-a cununat... 

— Nevasta dumitale este din Timișoara? 

— Da... 

O cunoscuse în anii cînd urma Școala Politehnică, student 
sărac, cu haine cam ponosite, nu prea înzestrat să placă 


femeilor. Fată frumoasă, dar ocolită — și făra zestre, și 
șchioapă: ostiomielită la femurul stîng, cu coapsa măcelărită de 
operații — și nici măcar vindecată. El stătea în gazdă la familia 


ei, cînta din vioară, învăţa, nu bătea străzile și localurile ca mulţi 
din ceilalți. Ea venea în cameră, să-l asculte, ședea pe scaun, 
lîngă ușă, cuminte și sfioasă; îi zimbea... Și o luase de nevastă în 
anul cînd termina școala, și apoi muncise, și se luptase din 
răsputeri s-o poată îngriji, s-o facă sănătoasă... Dar astăzi 
femeia îi era străină, și-o scosese din suflet, o ura, fiindcă din 
cauza ei își nenorocise viaţa. 


— De ce? întrebă Donos. Fiindcă te-a urmat, ţi-a dat prilejul să 
ai un cămin, ţi-a fost credincioasă și n-a pregetat să te urmeze 
chiar în aventura asta nenorocită, care i-a zdruncinat și mai rău 
sănătatea? 

Inginerul clătină din cap. 

— Sănătatea mea e mai zdruncinată. Dacă n-ar fi fost ea, n-aș 
fi luat... 

În 1945, cînd era iarna aceea grea și lipseau toate, și leul își 
pierdea valoarea de la o zi la alta, nevasta se afla în spital — 
încă o operaţie. El nu mai putea să se descurce cu leafa... Și 
atunci a venit maistrul Golgota, ca un arhanghel, cu un teanc de 
bani, și i-a spus: „la-i!“ — „De unde?“ — „De la domnul inginer 
Baciu!“ — „Dar de ce?“ — „Ca să-ţi îngrijești nevasta. Iscălește 
colea o chitanţă!“... 

O sută de mii de lei; leafa era douăzeci și cinci, un sfert cît 
gratificaţia. l-a mai dat în două rînduri sume mai mari, scădea 
banul: cinci sute de mii la Paști, două milioane în august— 
contra chitanţă. Dar chitanţele nu erau în buzunarul inginerului 
Baciu, nici la contabilitate — le ţinea maistrul, avea banii pe 
mînă și îi împărțea cum socotea el nimerit, la unii, la alţii. 

— Pînă în 1948 nu mi-a spus nimic. După naţionalizare a 
început să fiarbă; mă căuta seara acasă, era furios, se așteptase 
să fie numit directorul șantierului... Nu știam ce vrea, dar îmi era 
teamă, într-o zi mi-a spus : „Ai la mine niște chitanțe!“ 

Din ziua aceea, Marchidan a început să-și piardă capul; 
tremura noaptea, ziua muncea din răsputeri, să uite, să-și 
plătească greșeala. 

— Nu mi-a spus de la început gindul, deschis. Abia în august, 
cînd a văzut că se pun șlepurile pe cală, am aflat ce plănuiește: 
„Ascultă aici, astea n-au să fie niciodată gata!“ Mai tirziu mi-a 
cerut să încurc numerotarea șabloanelor... 

Era ziua cînd inginerul fugise din șantier și se ascunsese în 
curtea fabricii de ciment, jos, la Dunăre, între grămezile de 
piatră. 

— Am vrut să mă înec... 

Ridică ochii, plini de panica renăscută a acelor ore groaznice. 

— N-am avut curaj, tovarășe Donos! Ar fi fost mai bine! 

— De ce n-ai spus nimănui? De ce n-ai venit la mine? 

— Am încercat, în cîteva rînduri; n-am avut curaj... 


Își lăsă ochii în jos și mărturisi, obosit, stors, străin de 
noţiunea rușinii: 

— Sînt un om fricos!... 

— Ai schimbat numerotarea șabloanelor? 

— Nu! 

— Ce te-a oprit? 

— Frica. M-am gîndit că dacă într-o zi se află, mă omoară 
muncitorii! 

— Muncitorii nu sînt ucigași! Dar de ura lor n-ai fi scăpat nici 
dacă fugeai la capătul lumii. Cine a încurcat numărătoarea 
șabloanelor? 

— Maistrul Golgota! 

— Și ai tăcut!... Spune mai departe! 

Furia maistrului Golgota creștea pe măsură ce se adăugau 
table la șlepurile de pe cală. Spunea: „Ori o să fiu eu mai mare, 
ori arunc șantierul pe Dunăre!“ Cînd au început ploile, l-a pus pe 
Patraulea, paznic de noapte pe cală, să astupe drenurile cu 
pămînt, ca apa să se infiltreze prin crăpături; dimineaţa le 
îndrepta, să nu se bage de seamă. Cu ce preţ făcea paznicul 
această ticăloșie? Golgota îl înfierbînta cu minciuni, cu făgăduieli 
— omul n-avea nici cap prea bun, nici tărie de inimă. l-a dat și 
bani în cîteva rînduri, cîte zece mii de lei, ușor să prostească pe 
unul căruia nu-i ajungea leafa pentru băutură... 

— De unde avea maistrul Golgota atiîţia bani? 

Prima oară pe chipul inginerului se citi ezitarea, care nu scăpă 
privirii lui Donos. 

— Nu ascunde nimic! 

— Nu ascund; acum e totuna: îi aducea doamna Năsturaș; 
venea de la București! 

— Doamna Năsturaș?! De unde știi? Îţi dai seama ce gravă e 
afirmaţia dumitale? 

— Da!... Mi-am dat seama de-atunci... Am înțeles că mă fac 
complice... Mă ţinea în mînă... 

Doamna Năsturaș își vindea bijuteriile și-i aducea bani lui 
Golgota, ca să-i păzească averea. Zicea că bărbatul o să fie scos 
de la închisoare și-o să i se dea înapoi șantierul... 

„Oare pot să fie oameni atît de proști ca să nu înţeleagă ce se 
întîmplă cu lumea? se întreba Donos. Nu, nu sînt proști, ci orbiţi, 
și orbiţi au să rămînă pînă și-or da ultima răsuflare!“ 


Maistrul Golgota lua banii, săruta mîna, dădea asigurări de 
devotament și supunere, apoi rînjea, făcînd cu ochiul, șiret și 
sigur pe sine: „De păzit îl păzesc, dar nu pentru el, ci pentru 
mine, că nu el, ci eu am stat aici, să mă lupt cu tilharii! Ţine-te 
pe lîngă mine, dragă lani, fă ce-ţi spun și-o să ai de pe urma 
mea piine bună!...“ 

— Mi-am pus în gînd să fug, încă din toamnă, tovarășe Donos. 
Nașul mi-a făgăduit că o să-mi facă un rost, afară; cu meseria de 
inginer, spunea, găsești de lucru oriunde. Așteptam primăvara... 
Dar cînd maistrul Golgota a venit cu doamna Năsturaș la mine... 

N-a putut să-i dea afară și a fost martor la toată convorbirea. 

— Ştii că tăcerea dumitale se cheamă tăinuire? 

— Știu! N-am avut curaj să spun. Mi s-a părut mai ușor să mă 
arunc în Dunăre. Noaptea următoare am fugit de acasă; eram 
hotăriţi, și eu, și Cornelia, să ne punem capăt zilelor... 

— Vrei să spui că n-a fost de la început o înscenare? 

— N-a fost!... Adică... nu mai știu nimic! Așa aveam de gînd 
cînd am lăsat scrisorile... Dar de ce-am luat vioara cu mine?... 
Am mers, și nu știam ce-o să fie... Cînd am dezlegat barca, 
nevastă-mea a început să plingă; era frig, apa rece... N-am avut 
curaj, tovarășe Donos!... 

— Da... Și-aţi stat ascunși... Îmi închipui cît de grea a fost 
așteptarea! Ce te gîndeai să faci? 

— Nu știu; să dispar, să se uite de mine... 

— Păcat! zise Donos, stăpînindu-și o anumită pornire. Dacă 
veneai să mărturisești, noi ţi-am fi dat o pedeapsă mult mai 
blîndă decît expatrierea! 

— Sînt vinovat!... Oricare o fi pedeapsa, acum tot e mai bine! 

Pe geam se vedea Dunărea, miloasă, curgînd înspumată la 
vale. Femeia gemu prin somn; inginerul se uita în jos, fără să 
vadă nimic, cu ochii în cutia viorii. 

— lonică! 

— Da, tovarășe Donos. 

— Ea trebuie dusă la spital; telefonează să vină o ambulanţă. 

Cînd Firicel se întoarse, după cîteva minute, Donos ședea în 
același loc și-n aceeași tăcere pe care tînărul tîmplar o lăsase în 
clipa plecării. 

— Nu știu cum pedepsesc legile această greșeală, vorbi 
Donos după altă tăcere. Se va avea în vedere mărturisirea 
dumitale; păcat că n-a venit mai devreme... 


Inginerul întrebă, cu sfială: 

— După... după aceea, am... să mă întorc la șantier? 

— Nul!... 

Aceasta fusese relatarea lui Marchidan; la îndemnul lui Donos, 
el o repetă în fața muncitorilor: 

—  Maistrul Golgota urmărea să compromită conducerea 
șantierului. Spunea că dacă peste tot s-ar face la fel, ar fi 
chemaţi înapoi patronii. 

Acuzaţia lui, pe care furia maistrului o confirma, făcînd inutilă 
altă dovadă sau mărturie, dădu naștere, după cîteva momente 
de împietrire, unei explozii de revoltă, de indignare, de furie, un 
amestec de huiduieli, șuierături și strigăte. Sute de braţe se 
roteau amenințătoare în aer. De teamă ca muncitorii să nu se 
repeadă asupra tribunei, Donos ieși în față și ridică amîndouă 
mîinile, încercînd să acopere cu glasul lui vociferarea mulțimii: 

— Tovarâși!... 

Tumultul se linişti anevoie — se mai auzeau strigăte 
nestăpinite, ici-colo: 

— Afară!... La pușcărie!... 

— Plec singur! răcni maistrul Golgota deodată, cu o 
îndrăzneală care nu dovedea curaj, ci aroganță și nesimţire, 
poate pe treapta din faţa nebuniei. 

Se smulse din strinsoare și veni pînă în marginea tribunei. 
Mișcările lui erau acum liniștite, nu mai ameninţa cu pumnii pe 
nimeni, doar în ochii roșii, rătăciţi, îi scînteia ura. După un 
moment de descumpănire, Firicel vru să se repeadă la el; nu-și 
dădea seama cum îi scăpase din mînă. Donos îi făcu un semn: 

— Lasă-l! 

Maistrul Golgota își plimbă privirile peste oameni — părea fără 
judecată, nu vedea o mie de capete, ci numai unul, cît toată 
hala, și se adresă aceluia, ameninţind cu pumnul: 

— Plec, nu mai urlaţi ca nebunii! N-am nevoie de șantierul 
vostru, n-am nevoie de voi; spălaţi-vă pe cap fără mine! 

Ultimele strigăte  încetară, înăbușite în stupoare și 
nedumerire; îndrăzneala lui depășea închipuirea. 

— Și ce credeţi că o să ciîștigați dacă aţi sărit pe mine? răcni 
el, plimbîndu-și privirile furioase pe deasupra oamenilor. 
Degeaba vă spetiţi! Șlepurile tot n-au să fie gata pînă la 
primăvară!... 


Era de neînțeles cum de nu se repezea nimeni să-i astupe 
gura; poate credeau c-a înnebunit, că nu mai știe ce spune. De 
altfel, ieșirea aceasta dementă fusese fulgerătoare, nu lasase 
nimănui timp de dezmeticire. Numai Donos, care era alături, îl 
asculta liniștit; ai fi zis că prevăzuse și așteptase izbucnirea, ca 
făcînd parte din ordinea de zi a adunării. Și dacă maistrul 
Golgota ar fi continuat încă mult timp să urle, părea decis să-i 
lase slobodă gura, să-l asculte pînă la urmă, socotind că 
învinuitul își desăvirșea singur actul de acuzare. 

Matei însă, alt temperament, izbucni primul, o clipă înainte de 
a izbucni toată hala: 

— L-aţi auzit? Acum ajunge, și-a dat arama pe faţă! Cred că 
nu mai e nevoie de nici o lămurire! 

Muncitorii se unduiră, începutul unei mișcări care putea să-i 
prăvălească peste tribună; în momentul următor, maistrul 
Golgota putea să fie prefăcut în fărime. Dar el mai avu timp 
pentru o ultimă izbucnire. Ochii roșii și rătăciţi se opriră asupra 
lui Matei, cel mai mare dușman, după Donos, cel care îi mîncase 
zilele și-l adusese în starea disperată de astă-seară. Nu putuse 
să-l dărime — nu-i rămiînea decit să-l insulte, să-l acopere cu 
venin, într-o ultimă și furibundă explozie de ură: 

— Vezi-ţi de păcatele tale, pușlama de vapor, vîntură-lume! 
Asmuţi oamenii pe mine, fiindcă nu i-am asmuţit eu la vreme! Ai 
adus în șantier curva orașului și trăiești cu ea în văzul 
muncitorilor!... 

Aceste cuvinte, împroșcate dintr-o singură răsuflare, izbiră 
atit de neașteptat timpanele, încît se făcu tăcere. Nimeni nu 
mișca, nu spunea o vorbă, încremenise toată lumea, paralizată 
de brutalitatea insultei, de ferocitatea urii. Cîţiva rînjiră... Firicel 
păli, vru să ridice pumnii, dar nu avu putere; se uită spre colţul 
unde o văzuse pe Ana Odeta mai devreme. Era în același loc, cu 
obrazul alb și mort, ca petalele florilor de hîrtie; nu vedea pe 
nimeni, nu simțea nimic decît bătăile inimii, rare, aspre, precise 
și dure, trezind în ea o umilinţă și o rușine amplificate de o mie 
de ori, prin prezenţa celor o mie de martori care-i erau și 
judecătorii. Indiferent prin a cui gură, acuzația fusese rostită — 
și-n umilinţa ei, în suflet i se trezeau atita revoltă și atita trufie, 
încît nu mai vroia nici să se apere, nici să aștepte cruțare... 

Matei, mai izbit decît ea și decit oricine, își stringea pumnii, 
incapabil de alt gest, neînţelegind nici el cum de stătea astfel, în 


loc să se arunce în gitul lui Golgota și să-l sugrume. Doar Donos, 
din acea mie de oameni, făcu o mișcare, împotriva regulilor și 
împotriva firii lui stăpînite: ridică mîna... Tocmai atunci, un 
muncitor, venit în goană de jos, de pe cală, se năpusti pe ușa de 
fier din colţul halei și strigă, speriat, în spatele oamenilor: 

— Tovarâși!... 

Capetele se întoarseră: era un strigăt de alarmă. Omul se 
stăpîni, înţelese, prea tirziu, că nu trebuie să sperie lumea, își 
făcu loc spre tribună și zise, gifiind, uitîndu-se cînd la Matei, cînd 
la Dutchievici, cînd la Ilie Conţu, care întîmplător erau împreună: 

— Tovarășe inginer... Tovarășe director... Veniti fuga!... Șlepul 
nr. 3 se înclină! 


Primul care se repezi afară fu Firicel, cu firea iute a tînărului. 
Deși nu auziseră decit cei din faţă, alarma trecu fulgerător din 
gură în gură. Oamenii se năpustiră spre ieșire, uriașele uși 
rulante se traseră în lături, hala se goli din această năvală 
inutilă; nu era nevoie de două mii de braţe, de două mii de 
umeri, dar fiecare vroia să ajungă acolo, de parcă ar fi putut opri 
înclinarea șlepului cu braţele lor, și cu umerii. 

— Staţi pe loc! striga Donos. 

Nu-l auzi nimeni. Doar Ana Odeta stătea nemișcată, izbită de 
muncitorii care treceau pe lîngă ea, în talazuri, îmbulzindu-se să 
iasă, vrind s-o ia unii înaintea altora, în aceeași năvală 
instinctivă, și pentru fiecare din ei legitimă. Maistrul Golgota, 
rămas la tribună, n-o văzu, nu-l văzu nici pe Marchidan, singurii 
în hala golită de lume. Se uită rătăcit de jur împrejur și parcă 
abia acum începea să-și dea seama ce se întîmplase cu sine; în 
privirea lui se răspîndi groaza, cu sclipiri negre, ca de cărbune; 
numai după cîteva clipe descoperi liniștea din jur — nu-l păzea 
nimeni. Se răsuci, adus de umeri, disimulîndu-și fără voie 
statura, se aruncă jos, cu alte mișcări decit cele firești omului, 
scoțind din git chiţcăituri de șobolan încolţit, și dispăru pe mica 
ușă din fundul halei... 

Toate acestea se împliniră cu o mare repeziciune și fără o 
intenţie prestabilită, deci fără gînd și fără rațiune; dacă își 
pierduse judecata treptat în lunile din urmă, fără să se bage de 
seamă, astăzi în mintea lui se produsese o prăbușire, desăvirșită 
cînd văzuse că se ridică împotriva lui toţi muncitorii. Ajuns afară, 
sub bolta înstelată a cerului, în creier i se făcu puţină lumină, 
destulă spre a înţelege că îl așteaptă judecata și închisoarea. 
Nu-i rămînea de făcut altceva decît să fugă, în deltă, în munți, 
să caute undeva un drum ca sa scape în lume. Picioarele îl 
duceau spre acel loc al salvării, fără ca mintea să le spună unde 
l-ar putea găsi — era o neînțelegere între trupul lui și creier. 

Instinctul îl duse din prima clipă către întuneric, ferindu-l să se 
arate la lumină și în calea oamenilor; nu putea să iasă pe 
poartă: trebuia să sară gardul și să piară în pădure. În drum, 
mîinile luară de jos o cazma — abia mai tirziu mintea fumurie 
lămuri această mișcare, și chipul fugarului se descompuse de 
spaimă: era dator să se apere, să lovească din răsputeri la 
nevoie, dar cum să înfrunte o mie de oameni, pe care parcă îi 
auzea venindu-i pe urmă? 


Așa ajunse maistrul Golgota la gard — îl sări, besmetic, 
sfișiindu-și hainele și pielea în ghimpii de sîrmă — apoi umbra i 
se pierdu în pădure... 

In urma lui, cele două fiinţe rămase în hală stăteau 
nemișcate, continuînd să se simtă stinghere și inutile. 

Marchidan, într-un colț al tribunei, pierdut în șuba prea mare, 
tras la faţă, alb, abia răsuflînd, se uita halucinat pe ușile largi, 
dincolo de care se vedeau muncitorii forfotind pe cala luminată 
ca ziua. Nu îndrăznea să se miște, deși nu-l păzea nimeni; ar fi 
vrut să alerge afară, nu ca să fugă de oameni, ci spre a-și oferi 
ajutorul, dar aștepta o încuviinţare — să-și aducă aminte cineva 
de el și să-l cheme. Treceau minutele, nu venea nimeni. Și așa 
rămase, îndurînd cu resemnare această pedeapsă a părăsirii... 

In faţa lui, singură pe lespezile reci și goale, Ana Odeta șovăi 
mult pînă să facă prima mișcare. Simţea forfota de afară, auzea 
strigătele muncitorilor, s-ar fi dus între ei, oricît de mic îi putea fi 
ajutorul... Apucă alt drum, după ce-și învinse nehotărirea: ieși și 
se îndreptă spre gardul de sîrmă. Nu știa unde va merge de 
mîine, dar își dădea seama că este silită să-și caute un alt loc în 
lume, undeva în părţile de sus ale Dunării, să-și înceapă viaţa de 
la cap, neajutată și neștiută de nimeni... 

Se strecură printre sîrme, nu privi salcia sub care își lăsa 
barca pe vară, își căută poteca de toate zilele; trosnetele 
vreascurilor călcate în picioare acopereau murmurul Dunării și 
foșnetul nocturn al pădurii. Printre ramurile desfrunzite se vedea 
cerul, plin de stele, trimițind jos o lumină vagă, albăstruie, 
destulă spre a se desluși drumul. Aproape de girla Silvana, în 
locul unde ghereta motopompei punea o pată geometrică, 
precisă, stridentă pe fundalul estompat al decorului, Ana Odeta 
se opri deodată, cu pumnii la gură. Un trup omenesc, prăbușit în 
potecă, îi tăia calea. 


x 


Cîteva zile mai tirziu, în infirmeria închisorii, cînd putu să 
răspundă la cercetări, maistrul Golgota declară că nu știe 
limpede cum se petrecuseră faptele, dar că în mintea lui nu 
fusese gindul crimei... De altfel, victima, paznic de noapte la 
zăgazul giîrlei Silvana, își veni în simţiri după două ore; lovitura 
de cazma, amortizată de căciulă, nu provocase nici fractură, nici 


rană, ci numai comoţia cerebrală, care-l făcuse să cadă, fără un 
gest de apărare și înainte de a putea scoate un strigăt ca să dea 
alarma. 

In seara aceea, moș Hîncu Gheorghe, om de cincizeci și nouă 
de ani, își luă postul în primire la ceasul șapte, pe întuneric, la 
timpul cînd întreg personalul șantierului era adunat în 
cazangerie, unde intrase și el și zăbovise cam o jumătate de 
oră. Avea însărcinarea să supravegheze zăgazul care închidea 
gîrla Silvana, iar din astă-seară i se mai dăduse în grijă și digul 
nou construit, pe partea lui din pădure. 

Işi făcea a doua oară rondul, cercetînd taluzul cu felinarul în 
mînă, cînd din josul Dunării se ivi o umbră, orbecăind prin 
pădure și mergind drept înspre girlă. Nu știa cine poate fi acea 
matahală și nici nu-i atribuia gînduri rele, dar socoti că, dacă nu- 
| oprește, o să cadă în albia secată, împotmolindu-se în milul 
moale care ajungea pînă la șalele omului. 

— Stai! strigă, ridicînd felinarul. 

Lumina se răsfrinse în ochiurile de apă rămase din loc în loc 
pe fundul girlei. După cum mărturisi mai tîrziu agresorul, în 
spaima lui, acele lumini i se părură zeci de felinare, oameni puși 
să-l întîmpine și să-i taie drumul. Între timp, paznicul, 
nedumerit, îi venea în întîmpinare și, o dată cu mișcarea lui, se 
agitau toate felinarele. Fără să judece și fără să știe care ar mai 
putea să-i fie scăparea, maistrul Golgota lovi din răsputeri cu 
cazmaua. Felinarul căzu jos, se stinse, și o dată cu el se stinseră 
toate luminile din pădure... 

Mai departe, mărturisirea apărea foarte neclară; după părerea 
judecătorului de instrucţie, maistrul simula nebunia, dar poate 
într-adevăr raţiunea îl părăsise la un moment dat, în seara 
aceea. 

— Ce-ai făcut după ce-ai lovit în paznic? 

— Am fugit. 

— Aveai cazmaua în mînă? 

— Da... Nu... Cazmaua? Nu știu. 

— Pînă unde ai mers? 

— Pînă pe lumea cealaltă... 

— Cum era pe lumea cealaltă? la gîndește-te bine! Nu te-ai 
oprit pe zăgaz? 

— Nu știu! 

— N-ai încercat să sapi malul? 


— Malul? De ce să-l sap? 

— Ca să năvălească apa în girlă. 

— Nu știu; nu ţin minte. Am fugit, am alunecat și-am căzut în 
Dunăre... 

Aici se oprea mărturisirea. Dar Ana Odeta îl văzuse, aplecat 
pe cazma, scurmînd pămîntul cu furie. Ingenunchease îngrozită 
lîngă bătrînul paznic, îl cunoștea, el își avea postul aici încă din 
toamnă, cînd fusese secată girla Silvana; seara, în drum spre 
casă, se oprea să-l întrebe de sănătate, apoi moș Hîncu o 
însoțea o sută de pași, de-a lungul Dunării, înainte de a-i ura 
noapte bună. Îi purta prietenie bătrînul, o socotea vitează, dacă 
mergea singură noaptea prin pădure, oricum ar fi fost vremea. 
Acum ea îl credea mort, fără să înțeleagă pricina; nu-și dădea 
seama că încă respiră. Un trismus violent al gurii făcea 
înspăimîntător chipul bătrînului. Ochii întredeschiși sticleau în 
lumina stelelor... 

Stăpînindu-și spaima, Ana Odeta se ridică și căută cu ochii în 
întuneric stîlpul cu clopotul de alarmă... 


x 


După cîteva minute de panică, pe cală se făcuse ordine, cînd 
din pădure se auzi clopotul, vestind o altă primejdie, care putea 
fi mult mai grea decît prima. Un pilc de oameni se repeziră într- 
acolo, cu lopeți și cazmale, știind ce înțeles avea acest fel de 
alarmă... 

Cîtiva se întoarseră după un sfert de oră, aducîndu-l pe 
bătrînul paznic, în nesimţire. Alţii o sprijineau pe Ana Odeta, 
care, stăpiînită încă de spaimă, abia putea să se miște, 
tremurînd nervos, privind în neștire, parcă fără să vadă pe 
nimeni... 

Maistrul Golgota izbutise să iasă singur din Dunăre, mai la 
vale, și căzuse drept în mîinile celor porniţi pe mal, să-l caute; 
veniră și cu el după o jumătate de oră. Altă primejdie nu mai era 
într-acolo... 

Acum, pe cală se lucra calm și metodic la salvarea șlepului 
care se înclinase. Rămăseseră vreo optzeci de oameni, restul 
fuseseră trimiși acasă; cea mai mare parte din ei munciseră, 
aproape fără întrerupere, două zile și-o noapte... 


Soseau vinciuri mari, de la calea ferată — de sus se aduceau 
tacheţi, să se restabilească poziţia patului de construcţie... 

Dar fuseseră minute lungi de zăpăceală, mai toți își 
pierduseră capul, nu știau dacă mai pot salva vasul, se uitau 
speriați la celelalte, cu teama că au să alunece toate; iar pe 
deasupra picase și alarma cealaltă... 

Prea multe încercări, una după alta! Forţa trupului se 
istovește, elanul se macină... 

Acești oameni erau tineri în marea lor parte, și șantierul încă 
mai tînăr decit fiecare. Sufletele fragede se leagă ușor între ele, 
cu o sudură trainică — sudura tehnică a unei asemenea 
întreprinderi, fără experiență, fără tradiţie este mai 
anevoioasă... 

Din cîţi ingineri avea șantierul, nici unul în afară de 
Dutchievici nu construise pînă azi vase; experienţa lor însemna 
doar citeva luni de practică. Nimeni nu văzuse o cală dizlocată, 
un vas înclinat peste zece grade, în primejdie să alunece de pe 
tachelaje — îndoit la mijloc, făcînd o săgeată de zece centimetri, 
gata să se rupă de la jumătate. 

Cei care ajunseră primii în faţa acestui dezastru rămaseră 
stane de piatră. Veniseră să ajute, dar își dădeau seama că nu 
aveau ce face: greșeala era mai veche — se știa, disputa nu se 
terminase nici astăzi. Cei mai cu minte spuseseră de la început: 
vasele trebuie demontate, oricare ar fi paguba! 

Matei își făcu loc cu greu printre oamenii care înconjurau 
șlepul, sute de muncitori, consternaţi, ţepeni, cu umerii aduși, 
pămiîntii la faţă. 

— Ce staţi așa?! 

Nu răspunse nimeni. Matei simţea privirile muncitorilor în 
ceafă; era răspunzător de soarta lor și de soarta vasului, și 
trebuia să-l salveze, cu orice mijloace. 

Maistrul Balotă venea, de-a lungul șlepului, inspectîndu-l, cu 
aceeași privire sfirșită cu care mecanicul își inspectează 
locomotiva deraiată. 

— Ce facem, moș Balotă? 

Era cel mai bătrîn tehnician, lucrase treizeci de ani în șantierul 
naval de la Galaţi, după ce alți douăzeci fusese cazangiu la 
calea ferată. Işi mușcă posac mustaţa stufoasă, albă. 

— O să se rupă. 


Se stăpîni să nu-l apuce de piept și să-l zgilţiie, ca pe un 
rătăcit care dezertează; un șlep pierdut însemna zaua fărimată 
care făcea să se destrame lanțul — viitorul șantierului 
zdruncinat și sacrificiile zadarnice! 

întoarse capul spre Dunăre; digul îl împiedica s-o vadă. 
Spusese în glumă că dacă nu izbutește, se îneacă. li fu silă de el 
că putuse măcar să glumească... 

În jur se strînseseră tehnicienii, inginerii, maiștrii, șefii 
echipelor care își pierdeau vasul; nu se luase nici o hotărîre, iar 
maistrul Balotă le explica, onest, că nici nu mai au ce să facă. 

— Nu se poate! izbucni Matei, deodată. 

Capetele se întoarseră spre el; maistrul Balotă ridică din 
umeri, cu o îngîndurare macabră. 

— Tovarășe director, scaleurile de la mijloc se lasă; fundul o 
să se rupă pînă miine dimineaţă! 

— Nu se poate! repetă Matei, mai încet, dar mai stăruitor de 
data aceasta. 

Și se uită în jur, căutînd pe rînd ochii fiecăruia, ca și cum, 
neavînd puterea să-i convingă pe toţi în masă, încerca să le 
transmită încrederea unuia cîte unuia, în parte. 

Donos răsări lîngă el, venind de la o extremitate a vasului. 
Văzuse și el situaţia, aflase și părerea maistrului Balotă, 
împărtășită de toată lumea, în afară de cîţiva care propuneau să 
se încerce îndreptarea patului. Ideea era a tînărului inginer 
Mărăcine; o exprimase mai mult ca o întrebare adresată celor cu 
practică îndelungată. 

— Ai făcut dumneata vreodată o asemenea operație? 

Inginerul Mărăcine terminase Școala Politehnică vara trecută 
— a-i lua în consideraţie propunerea însemna să se piardă 
timpul degeaba, după părerea bătrînului maistru. 

— Nu te pripi, tovarășe Balotă! interveni Matei, cu vocea 
aspră. Vom face orice, chiar dacă nu s-a mai făcut altădată; 
numai că întîi trebuie să judecăm bine cu capul! 

— Unde-i tovarășul Dutchievici? întrebă Donos. 

Bineînţeles, înainte de toate era nevoie de directorul tehnic, 
fiindcă el trebuia să hotărască. Dar acesta sosi cu o întîrziere 
inexplicabilă, șovăind — nu băgă nimeni de seamă cit se făcuse 
de palid. Matei îl întimpină cu o enervare nedreaptă: 

— Dar haide odată, tovarășe Dutchievici! 


Inginerul trecu pe lîngă el fără să răspundă și parcă fără să-l 
vadă, făcîndu-și loc printre oameni; privirile lui erau fixate 
asupra vasului. Așa merse, tăcut și palid, aplecîndu-se din cînd 
în cînd și privind printre tachelaje. În unele locuri, fundul șlepului 
nu mai stătea pe scaleuri — trebuiau puse pene, îndată. Era 
prima măsură de luat — se întoarse și o spuse calm, parcă fără 
să vadă neliniștea din ochii celorlalţi. 

— La ce să mai punem pene, domnule inginer? întrebă 
maistrul Balotă, cu o voce arțăgoasă. E cum ai pune ventuze 
mortului, daţi-le dracului! 

— Ne trebuie vinciuri și tacheţi! continuă Dutchievici, fară să-l 
audă, fără să-l vadă. Să rămînă numai o sută de oameni, restul 
să plece acasă. 

Făcea impresia că hotărise toate măsurile care trebuiau luate. 

— Ce credeţi că se poate face? îl întrebă Matei, venind mai 
aproape. 

Abia acum văzu cît era Dutchievici de palid; o grimasă 
dureroasă îi crispa din cînd în cînd obrazul. 

— Mărăcine crede că s-ar putea îndrepta patul, continuă 
Matei, privindu-l în faţă. 

Dutchievici înclină din cap. 

— Altceva nici nu ne e permis să facem! 

— Credeţi că o să izbutim? 

— Fără doar și poate! 

— Aţi mai întîlnit vreodată asemenea cazuri? 

— Destule! Dar n-are absolut nici o importanţă! 

Aceste cuvinte, rostite simplu, cu o liniște spectrală, avură 
darul să-i liniștească pe toţi ceilalţi... 

Acum dispozițiunile inginerului se executau repede, într-o 
ordine deplină, și el le supraveghea în tăcere, stînd palid 
deoparte. Lucrul era simplu, lipsise numai curajul și încrederea 
într-o manevră ușor de imaginat, dar pe care n-o mai executase 
nimeni pînă astăzi. Vasul avea să se îndrepte, ridicîndu-se cu 
vinciuri, cu pene, punîndu-se tacheţi dedesubt, adăugindu-se 
scaleuri suplimentare. 

— Și dacă pămîntul are să cedeze din nou? întrebă Matei. 

— E posibil! răspunse Dutchievici. Va trebui să fim atenţi în 
continuare. Trebuie supravegheată toată cala; s-ar putea să se 
mai lase și-n alte locuri; desigur că s-a produs o infiltraţie. 
Trebuia mai cu seamă supravegheată zona de sud, pînă la cotul 


Silvana, pe unde se pot strecura apele. În clipa de faţă e 
singurul punct de unde poate să vină pericolul asupra calei. 
Restul s-a simplificat: Dunărea scade... 

Se opri, parcă atent la ceva dinlăuntrul lui, trase aer în piept, 
încet, cu teamă. 

— Ce aveți? întrebă Matei, observindu-i crisparea dureroasă. 

— Bătrineţea... 

— Nu sînteţi bătrîn de loc! Și-apoi, chiar dacă ar fi așa, uneori 
și bătrineţea e bună... Mă refer la experienţa pe care-o aduc 
anii. Îmi pare rău că noi, ceștilalţi, sîntem așa de tineri! 

— Dacă-i vorba de experienţă, zise Dutchievici, cu glasul alb, 
împrejurările în care s-a lucrat aici au prilejuit o încercare așa de 
completă, încît peste un an o să fiți toți destul de versaţi, ca să 
nu mai aveţi nevoie de mine. 

Se linişti — efectul pastilei de trinitrină; luase cincizeci în 
ultimele două zile. Vru să zîimbească, nu izbuti, zimbetul se 
deschise înlăuntrul lui, cu o nuanţă de melancolie. 


O placă de bronz dreptunghiulară, nu mai mare decit palma: 
„Construit în Șantierul Naval Victoria — 1949“. Dutchievici o 
ținea în mînă; n-avea mai mult de cinci sute de grame, dar 
greutatea ei i se părea enormă. Nu-i plăceau manifestările 
sentimentale, totuși trebui să se supună: urcă scara de lemn, 
trecu peste parapet, păși pe punte, șovăi; vreo sută de oameni 
erau strînși roată, alţii veneau fuga, căţărindu-se pe schele, pe 
cabluri, pe șpraiţuri, nechemaţi de nimeni — nu se vestise nimic, 
dar simţiseră pregătirile și vroiau să fie de faţă la această 
ceremonie. 

Dutchievici se opri sub puntea de comandă, care radia 
căldura unui blind sfîrșit de aprilie. Ridică mîna stîngă și potrivi 
placa pe peretele suprastructurii; simţi o durere ascuţită în 
claviculă. Cineva îi întinse șurubelniţa, o luă și strînse pe rînd 
cele patru şuruburi cu capul rotund, de alamă. Se auziră 
aplauze; muncitorii nu puteau rămîne indiferenți la acest act, 
împlinit în tăcere de zece ori pînă acuma. Era în ei o sete de 
solemnitate și sărbătorire pe care n-o mai puteau stăpini, cînd 
se fixa a unsprezecea carte de vizită a șantierului. 

Cele zece șlepuri se lansaseră fără ceremonia tradiţională, la 
cîteva zile unul după altul, începînd din februarie, cu o grabă și 
într-o încordare continuă, ca totul să fie gata înainte de 
creșterea Dunării. 

După manifestările brutale de la început, urmate de 
neașteptatul și bizarul dezgheţ din decembrie, după lapoviţa și 
ploile care umflaseră apele făcîndu-le să dea peste mal 
împotriva previziunilor, iarna se așternuse din nou, de data 
aceasta temeinic, generoasă și constantă în asprimea ei, așa 
cum și-o aminteau bătrînii. 

Ninsese toată luna ianuarie, săptămîni în șir viscolul nu 
contenise — de unde puteau să vină și unde să se ducă atitea 
valuri de aer nu mai înţelegea nimeni, după cum era de 
neînțeles cîtă zăpadă putea să toarne cerul. Ningea în tot lungul 
Dunării, după cum anunţa meteorul, și, în ciuda revărsării 
premature, se așteptau revărsări și mai mari primăvara. 

Deocamdată apele scăzuseră și se duceau posomorite, numai 
ele cenușii în restul decorului alb de ninsoare. Pe urmă, iar 
începură să curgă sloiuri, goale acuma, se terminaseră călătorii, 
nu mai erau corbi migratori nicăierea, cine știe pe unde își 
lepădau penele, zăpăciţi de revenirea iernii și de haosul 


calendarului, socotind poate din vreme la cît să-și mărească, 
primăvara viitoare, numărul ouălor. 

În schimb, pe lespezile de gheaţă plutitoare se așternea 
zăpada, schimbiîndu-le relieful și înfățișarea, făcîndu-le să 
semene cu niște căpiţe de colilie, atitea cîte nu s-ar fi găsit în 
toate stepele secetoase din lume. Uneori, după citeva zile 
liniștite în care înălțimea lor ajungea enormă, viscolul le prindea 
la un cot al Dunării și le scărmăna cu furie, de parcă ar fi jumulit 
miliarde de orătănii. Nemaiavînd unde să-i ducă pe un pămînt 
săturat de ninsoare, vintul ridica fulgii înapoi, în văzduh, vrînd 
parcă să-i restituie cerului; zăpada nouă se lupta cu zăpada 
veche, cum se luptă lumile tinere cu lumile îmbătrînite, care nu 
vor să piară. 

De la un timp, între urletele viscolului începură să se audă 
tunete surde și grele; sloiurile se înmulţeau, nu mai aveau loc 
între maluri, începeau să se încaiere, să se ciocnească, încercînd 
să se fărime, se îmbulzeau în fața ostroavelor, încălecau unele 
peste altele cu scrișnetul cremenei, într-un tumult care făcea să 
se zgilțiie, nevăzută în înălțime, bolta cerului. 

Mișcarea sloiurilor era tot mai anevoioasă, și cu cît ele își 
găseau mai greu drumul, cu atît le creștea furia, cu atit devenea 
mai  îndirjită încăierarea, mai anarhic profilul, mai aspră 
scrișnirea, mai îndelungi și mai profunde tunetele, ca și cînd 
gheața n-ar fi fost alcătuită dintr-o materie efemeră, ci ar fi 
făcut parte din rocile definitive ale solului, supuse unei 
strămutări geologice, unui cutremur prelung care urma să 
schimbe forma continentului și a lumii. 

Apoi veni ziua exacerbării, cînd pămîntul trebuia să se rupă în 
două; cîteva ceasuri, țărmurile gemură și tremurară, pînă ce 
deodată tumultul se stinse și sloiurile se opriră, cu mișcarea 
greoaie și legănată a vapoarelor împovărate care se lipesc de-a 
lungul cheiului. Cîteva spasmuri întîrziate și inutile mai zgilțiiră 
spinarea acestui animal crescut parcă în veacuri, apoi gheţurile 
încremeniră. 

Ninse peste ele o săptămînă, zăpadă grea, așchiată; un vînt 
statornic, fără rafale, o netezi, umplînd golurile — natura lucra 
de data aceasta calm și cu chibzuială; două zile ieși soarele, la 
prînz ninsorile se înmuiară, se tasară, iar gerul care urmă se 
rostogoli peste ele, netezindu-le sub apăsarea lui constantă și 


egală. Faţa Dunării apăru albă, uniformă, scînteind în lumină, ca 
o autostradă polară. 

Sub această carapace, fluviul amuţi, ai fi zis potolit pe vecie, 
și o dată cu nemișcarea lui, încremeni întreagă natura. 

Într-un asemenea decor, cum și-l pot închipui astronomii pe 
fața nevăzută a lunii, mișcarea oamenilor părea nefirească și 
inutilă. La șantier se lucrase toate zilele, chiar atunci cînd 
viscolul arunca tone de zăpadă în spatele muncitorilor; nu mai 
foloseau la nimic uneori nici paravanele, nici copertinele. Se 
montau tablele, pe orice vreme, iar în orele de răgaz ale gerului, 
cînd temperatura urca peste minus cinci grade, se băteau 
niturile, ramase în urmă. Fuseseră zile de neliniște, de teamă, 
cînd se înzăpeziseră trenurile; nu mai venea fier, nu mai știa 
nimeni de Cocoș, aflat la Reșița, fără să dea o veste — nu mai 
mergea nici telefonul. 

Cinci tractoare cu șenile străbăteau orașul în care parcă 
murise toată lumea, aduceau table pe remorci grele, 
împrumuturi obţinute în grabă de la celelalte șantiere. Dar nici 
tractoarele nu puteau să învingă nămeții totdeauna — echipe de 
ajutor le însoțeau, lopeţile aruncau zăpada pe trotuarele 
invizibile, neumblate de nimeni, și, metru cu metru, deschideau 
drumul. 

De multe ori trecuse descurajarea peste oameni, cum trecuse 
într-o vreme stolul de corbi negri la vale. Ce vroia de la ei iarna, 
de-i încerca de atita timp și în atitea feluri, fără să le arate 
cruțare? 

Nu era greu să pătrundă îndoiala chiar în inimile cinstite, dar 
fără armură. 

— Minia cerului, măi fraţilor! 

— la mai du-te dracului cu cerul tău, cobe! Lasă-l în grija 
astronomilor! 

Cu asemenea răspunsuri, scăpate la minie, nu puteai să 
lecuiești îndoiala. Comuniștii se adunau seara, cîte un minut, 
cîte două, uneori zăboveau și o oră, în sala cantinei — ca și cînd 
nu le ajungea istoveala de peste ziuă. Strînși pe lîngă sobele a 
căror căldură metalică, vie, le înmuia oasele îngheţate și trezea 
în ei nevoia odihnei, a păcii, a somnului, a vieţii cumpănite și 
line, mai greu de învins decit gerul, ei își făceau planul de lucru 
pentru zilele următoare; nu planul tehnic, aceasta era grija 
inginerilor, ci cum să susțină încrederea oamenilor... 


Maistrul Golgota nu mai era, să bage zizanie. Dar o comisie 
sindicală veni să cerceteze condiţiunile de lucru la Șantierul 
Victoria. Fără nici o dușmănie. 

— Nu vrem să vă punem piedici; știm care vă este 
angajamentul, v-am susţinut din toate puterile, rămînem alături 
de voi la orice nevoie, numai că, așa nu se mai poate! Istoviți 
oamenii! 

Comisia propunea să nu se mai lucreze pe cală în zilele de 
viscol, cînd temperatura cobora dincolo de douăzeci de grade 
sub zero. Pe asemenea vreme, orice ajutor, orice mijloace de 
protecţie erau inutile. 

— Oamenii noștri nu sînt domnișoare! În decembrie au lucrat 
la minus treizeci de grade, și n-a pierit nici unul! 

— Dumneata, tovarășe director, cîte ore pe zi stai afară? 

— Cît stau afară? izbucni Matei. Douăzeci și patru de ore pe 
zi, tovarăși! Mai mult; o sută de ore, nu le număr, două sute, 
cinci sute, mă împart în mii de fărime! 

Donos se apropie și-l apăsă calm pe umăr, silindu-l să se 
așeze și să-și înfrineze furia. Dutchievici se uită la el cu o privire 
ciudată, în care se amestecau neliniștea, mila și simpatia: beţia 
cifrelor, simptom de schizofrenie! Nu, îl cunoștea cum poate nu 
cunoscuse pe nimeni: era excedat, în unele clipe nu-și mai 
putea stăpiîni firea, dar izbucnirile lui nu erau semne de nebunie. 

— O să hotărască tovarășul Stoian! zise Matei la urmă. 

Secretarul judeţenei putea să-și asume multe răspunderi, dar 
nu pe aceasta; apelind la el într-o asemenea situație însemna să 
calci principii fundamentale. 

— Nu! se împotrivi Donos. Au să hotărască muncitorii! 

Și el muncea afară, la montajul motonavei, sus, unde, fără 
adăpostul malului, vîntul și gerul bîntuiau mai cu furie. Il știau 
toţi — și cei proști se mirau de stăruința lui, fiindcă prea ușor și 
cu destule motive ar fi putut să aibă scutire. 

Muncitorii se adunară de faţă cu delegații, Donos le aminti 
angajamentul luat astă-toamnă: nu vom întrerupe lucrul nici o 
zi, oricare ar fi vremea! Și muncitorii răspunseră: 

— Nu-l vom întrerupe! N-o să ne dăm învinși tocmai la urmă! 

Înfruntară mai departe gerul, care se întări după aceea, și la 
sfîrșitul lui februarie șlepurile începură să fie lansate, unul cite 
unul... 


Numai că lucrurile pe pămînt nu se fac ca în basme; nu le fac 
zinele bune, ci oamenii, care n-au putere să săvirșească 
miracole. Nu sufli asupra fierului, ca el să se îndoaie, să se 
îmbine — nu construiești palate de cleștar, pe fundul mării, 
fermecătoare jocuri ale închipuirii, ci îl tai, îi dai forma cu 
ciocanul, îl găurești cu bormașina, îl ridici cu umerii, bucată cu 
bucată, trudnic, lăsîndu-ţi pe el aburii plămînului prefăcuţi în 
gheață, și pielea de pe buricul degetelor — îți sînt numai răni 
mîinile... 

Într-o noapte, tîrziu, pe la unsprezece, cînd în orașul înghețat 
adormise de mult toată lumea, Donos venea împreună cu Matei 
de la judeţeană; fusese ultima încercare de a mai găsi ceva 
tablă pe la alte șantiere: inutil, nu mai avea nimeni! Era o 
săptămînă de cînd Cocoş anunţase că vagoanele sînt gata de 
plecare, pe urmă se înzăpezise linia... 

Matei mergea posomorit în urma lui Donos; nu aveau loc pe 
pîrtie, să fie umăr lîngă umăr; nu circulau tramvaiele, încetase 
viscolul de cîteva zile, în schimb se înteţise gerul. Dar nu-l mai 
simţea, se deprinsese cu el, poate i-ar fi fost mai greu dacă 
venea un val de căldură. 

— Donos, mi se pare că de data asta nu mai avem scăpare! 
zise deodată, descurajat brusc, pe la jumătatea drumului. 

De săptămîni de zile nu mai cunoștea o seară de odihnă; 
dormea un ceas-două în birou, sau în odaia lui Donos. 

Acesta nu răspunse — și aștepta de la el un cuvînt de 
încurajare. Tăcerea lui îl făcu să continue: 

— Și chiar dacă am izbuti, de ce a trebuit să ne chinuim atita, 
și sa chinuim oamenii? Ca să construim zece șlepuri? 

— Da! răspunse Donos. Dar acele șlepuri nu sînt tablă goală! 
Ele au să însemne, mai tîrziu, o viaţă mai bună pentru zeci de 
mii, pentru sute de mii și milioane de oameni — știi și tu foarte 
bine!... Și nu-i numai atît... Nu construim numai vasele — 
construim șantierul care va rămîne aici pe vecie... 

Se opri, se întoarse. 

— Și ne construim pe noi! Fiindcă, uite, n-avem destulă 
putere! 

Tonul lui îl făcu pe Matei să-l învăluie într-o privire mirată și 
iscoditoare. 

— Ţi-ai pierdut și tu curajul! 

— Da, mi l-am pierdut! 


Era o noapte înspăimintător de geroasă — mijlocul lui 
ianuarie. lar Donos adăugă: 

— Important e să nu știe nimeni! 

„Da, să nu știe nimeni! se gîndea Matei. Poate asta-i tăria 
care le rămîne învingătorilor, în momentele lor de slăbiciune!...“ 

La fereastră se vedea lumină; Cocoș sosise de o oră, fierbea 
țuică și frigea slănină. Matei răcni la el, fără stăpinire: 

— Unde-ai întîrziat atitea zile? 

— La București! răspunse Cocoș, adulmecînd mirosul slăninei. 
Am stat să-mi fac manichiura. 

Era rebegit, murdar, nebărbierit de o săptămînă. 

— Unde-s vagoanele? 

— În gară. 

—  Tilharule! exclamă Matei, cuprinzindu-l în braţe și 
sărutîndu-i amindoi obrajii, țepoși și îmbicsiţi de fumul 
cărbunelui. Mă prăjești ca pe slănină! 

Apoi se trinti în pat și adormi în clipa următoare, fără 
voluptate, doborit ca de boală. 

Cocoș se uită la el; o undă de duioșie îi trecu prin ochii mari și 
negri, pe urmă se bosumflă și bombăni, luînd farfuria cu slănină 
caldă: 

— Mai bine! Ne rămîne numai nouă slănina, pe săturate! Hai 
de mănîncă, Petrache! 

La ziuă, cînd vagoanele intrau pe poarta șantierului, Matei 
dormea încă, în aceeași poziţie în care căzuse, continuîndu-și 
parcă nu somnul, ci boala. Dar Cocoș și Donos, care îl cruţaseră, 
nu închiseseră ochii o clipă; trebuia deszăpezită linia de garaj, 
trebuiau mișcaţi impiegaţii în gară, locomotiva de manevră 
ținută sub presiune... 

Nu, spună oricine, și nebunii, și visătorii, lucrurile pe pămînt 
nu se fac sub puterea miracolului, ca în basme, ci sub puterea 
omului care uneori arată mai multă forță în trup și tărie în inimă 
decît i-a dat natura. 

Fusese o muncă istovitoare, încordată și continuă, o bătălie 
care multora le părea zadarnică și absurdă. Ger, zăpadă și viscol 
pe o cală care ameninţa să se surpe, nimicind în cîteva ore 
lucrul a sute de oameni. Șlepul înclinat fusese adus în poziţie 
după o trudă de patru zile. Bizară imagine; optzeci de oameni 
lucrau cu vinciurile, puneau dedesubt tacheți și pene, iar zece 
echipe de cazangii, căţăraţi deasupra, montau tablele punţii, ca 


niște chirurgi care continuă să coase țesuturile unui muribund, 
în timp ce alţii îi fac autopsia... Și în faţa scepticilor, se 
petrecuse, în coordonate reale, miracolul învierii: construcția 
încă neterminată rezistă la toate mișcările, la toate flexiunile, și 
șlepul Nr. 3 fu lansat primul, în ziua de 26 februarie 1949, la 
numai o săptămînă după dezgheţ, înainte de a se fi terminat 
scurgerea sloiurilor. Zile în șir după aceea fu apărat cu căngile; 
o sută de muncitori, care lucraseră la montajul lui, se împărţiră 
în trei schimburi și îl păziră, noaptea și ziua. 

Dezghețul veni timpuriu primăvara aceea, ultimul capriciu al 
unei ierni care nu respectase nici tradiția, nici previziunile — 
aspru, șiret, stupid și înșelător dar al naturii. Capricioasă sau 
lașă, iarna fugi pe neașteptate din faţa învingătorilor, derutîndu- 
i o ultimă dată, silindu-i să termine repede pregătirile de 
lansare. 

Oreste, șeful lansator, sprijinitorul și unealta inconștientă a lui 
Golgota, fusese exclus din partid; în aceeași zi, conducerea îl 
concedie din șantier, și toţi socotiră că măsura luată era bună. 

Dar acum se cerea un om care să organizeze și să conducă 
lansarea șlepurilor în condițiuni anormale și nespus de grele. 
Dutchievici, consultat, propuse să fie adus înapoi Oreste. 

— Îl vom aduce! zise Donos, după plecarea inginerului. 

Lui Matei nu-i venea a crede. 

— Să chemăm înapoi un om care ne-a arătat dușmănie? Şi- 
atunci cum rămîne cu teoria? 

— Teoria cere să nu periclităm șlepurile la lansare, fiindcă sînt 
un bun al poporului și-au muncit la ele sute de oameni. Restul 
socotelilor o să le facem pe urmă. Dar dacă e nevoie, pentru 
binele șantierului, îl aducem și pe patriarh, și pe papa de la 
Roma! 

lar după o pauză, Donos adăugă, întorcîind capul de la 
fereastră, locul lui obișnuit, de unde vedea curtea șantierului: 

— Și-apoi e un muncitor; nu ne poate fi dușman decit din 
prostie! E vina noastră că l-am lăsat în mrejele lui Golgota. 
Cheamă-l! 

Oreste veni, arogant, cu un zîmbet batjocoritor pe figură și nu 
vru să se angajeze altfel decît „cu bucata“. Cerea douăzeci de 
mii de lei pentru fiecare șlep, uitîndu-se în ochii lui Matei cu 
nerușinare. 


Cu greu se stăpini acesta să nu-l ia de piept și să-l arunce 
afară. 

— Dumneata știi cît cîștigă pe lună un muncitor de la noi? 

— Ciștigă fiecare cît poate și cît merită. 

— Crezi că eu sînt patron, ca să te tocmești cu mine? 

— Nu mă tocmesc; am cerut; dacă vă convine plătiţi, dacă nu 
— sănătate bună! 

— Ce-au să zică tovarășii dumitale? 

— Eu n-am tovarăși aici! M-aţi dat afară! 

— De aceea vrei să te răzbuni? Sau aștepți să-ţi cerem 
iertare? 

Lui Oreste directorul i se păru spășit, în clipa cînd acesta 
stringea mai tare pumnii, să nu se repeadă la el, să-l sugrume 
Nu fuseseră destule greutăţi, mai trebuia să îndure una, să 
rabde pe acest om care îi punea nervii la o atit de grea 
încercare. 

— N-am de ce să mă răzbun, tovarășe director; nu-i paguba 
mea că m-aţi dat afară. E răspundere, știți doară! 

Se întîmplă uneori să se producă avarii grave vaselor, în clipa 
lansării, dar în nici un caz Oreste n-ar fi avut cu ce plăti paguba 
— riscul rămiînea tot al șantierului. 

— Cu ce răspunzi dumneata dacă se întîmplă un accident? 

— Cu numele meu! Pînă azi n-am păţit o asemenea rușine; 
știe toată Dunărea! 

In glasul lui Oreste nu mai era aroganță, ci mînarie, și, oricît 
ar fi fost de furios, Matei se uită la el cu un început de admiraţie 
pe care nu și-o putea reţine. Avea în faţă un om stăpîn pe 
meserie, și mai cu seamă conștient de aceea ce era în stare. ÎI 
costa cam mult să cedeze, dar în clipa cînd înțelegerea fu 
încheiată, simţi că i se ia o piatră de pe inimă... 

A doua zi digul începu să fie dărimat, cala rămase liberă, pînă 
la Dunăre, se pregătiră săniile de lansare, și șlepurile fură date 
la apă, pe rînd, fără stricăciune, chiar dacă multe inimi băteau 
speriate în clipa cînd Oreste făcea semn să se taie parimele. 
Nouă oameni așteptau, cu ochii la el, cu toporul în mînă — o 
secundă să fi întîrziat unul, șlepul pornea strîmb, se punea oblic 
pe sanie, intra în apă cu pupa, sau cu prova, curentul îl răsucea 
la vale, strimbîndu-l sau rupîndu-i cusăturile... 

Nu se făcuse sărbătoare, nu era vreme, și nimeni n-avea 
liniște în faţa apelor care nu se liberaseră bine de sloiuri că și 


începeau să se umfle, cu repeziciune. Sărbătoarea avea să se 
facă pentru toate zece odată, la urmă. 

lar astăzi, în ultima zi a lunii aprilie, era aproape gata și corpul 
motonavei — al unsprezecelea vas care avea să părăsească 
șantierul... 

Dutchievici rămase cu ochii pironiţi pe placa de bronz prinsă 
sub puntea de comandă, pe peretele metalic al suprastructurii. 
Tabla cenușie, încă nevopsită, începu deodată să se încline, 
puntea se legănă — o nouă izbitură în inimă se răsfriînse, cu o 
durere sfișietoare, peste claviculă, în umăr și în braţ, pînă la 
încheietura miinii. „Nu se poate! își zise, mușcîndu-și buzele. 
Trebuie să mai rezist o jumătate de oră!“ 

Ridică braţul drept, încercînd să facă un gest de mulțumire; 
muncitorii îl aplaudau pe el, și nu știau că în starea lui, 
freamătul, mișcarea din jur, zgomotul îi prăpădeau inima. 

Era într-o sîmbătă, spre seară. Peste o jumătate de ceas suna 
sirena... Trebuia să mai reziste acea jumătate de oră, cu prețul 
de a nu se mai ridica niciodată, numai să-și ascundă decăderea 
fizică, mai pudic decit și-ar fi ascuns goliciunea. 

— Gata, tovarăși! strigă Matei, adresîndu-se muncitorilor. 

Nu se așteptase la această manifestaţie, nu chemase alţi 
oameni decît pe constructorii motonavei, fără solemnitate; dar 
aplauzele continuau, nu le putea opri nimeni. Se întoarse spre 
llie Conţu, care era lîngă el, cu o cutie de carton în mînă: insigne 
comandate la București și aduse de Cocoș, sosit abia de o oră. 
Prima din ele o prinse cu agrafa pe reverul hainei lui Dutchievici, 
sub butonieră: nu o decorație, nici o răsplată, ci o amintire, 
pentru cei care lucraseră direct și în chip deosebit la construcția 
vaselor. Era o mică placă de metal galben, cu emblema 
șantierului... 

Trecu pe rînd la ceilalţi strînși în jur, trasatori, cazangii, sudori, 
instalatori, lăcătuși, mecanici, ștemuitori. Cu mîinile lor fusese 
ridicată motonava, de la prima tablă a chilei... 

— Gata! Acum toată lumea la lucru! Azi nu e sărbătoare! 

Muncitorii se risipiră; la fabrica de ciment suna sirena... 

Matei merse cu Dutchievici pînă la scară; cînd să coboare, 
acesta se opri, cu mîna pe balustradă. Nu mai vedea nici cala, 
nici Dunărea; niciodată nu îl chinuise inima cu o durere atît de 
vie. „E ultima oară!“ își zise. Dar pe urmă se împotrivi slăbiciunii 


și luă, pe furiș, încă o pastilă. Vorbi și își auzi glasul ca venind 
din santină: 

— Eu mai rămîn puţin, dacă îmi dați voie... 

Ar fi vrut să se descheie la git, dar pînă acuma nu se arătase 
nimănui fără cravată. Matei îl vedea tulburat — credea că trece 
printr-o criză sentimentală; ar mai fi rămas cu el, dacă nu avea 
treabă. Seara trecută, după ce plecase toată lumea, venise pe 
cală, se așezase pe un școndru și privise motonava pînă la 
apusul lunii. Avea să fie albă și să se numească Albatros, așa 
cum se gîndise din ziua cînd avusese anteproiectul în mînă; 
confrunta imaginea ei de-atunci, de pe hirtie, cu cea reală, și-ar 
fi stat așa, pînă la ziuă, scăldat într-o fericire calmă, simțămiîntul 
pe care nu ţi-l poate da decit prezența unei femei dăruită ţie 
pentru totdeauna, cu toate garanţiile unei inimi constante și 
bune... Exista undeva o asemenea femeie?... Plecase de lîngă el, 
se închisese în sine. Nu o apărase de insulte, fusese de față și 
nu scosese o vorbă cînd ar fi avut datoria să spună o mie; avea 
toată vina. De-atunci încercase zadarnic orice apropiere — 
bătuse de multe ori drumul pînă la locul de iernare, dar ea nu-i 
mai deschisese niciodată ușa cabinei. O cunoștea destul ca să 
înțeleagă că ea nu urmărea să se răzbune, sau să-și facă altă 
viață și alt nume, ci era rănită și vroia să-și lingă rănile în tăcere. 

Trecuse prin fața ei astăzi, săvirșise încă o nedreptate — nu-i 
dăduse insigna; ar fi trebuit să i-o prindă el, deasupra sînului, și-i 
fusese teamă să nu-i simtă, sub salopetă, căldura. Nu-i întîlnise 
privirile... 

— Vă las singuri! zise, zimbindu-i inginerului cu o complicitate 
subtilă. 

Motonava era a lui și-a tuturora, și sentimentele pe care ea le 
provoca în sufletul fiecăruia nu puteau să stirnească gelozia 
nimănui; erau uniţi printr-o dragoste colectivă, egală și 
neinvidioasă pentru acest produs al minţii lor, și-al miinilor. 

— Dacă vreţi, treceţi pe la birou, să bem un păhărel de coniac 
împreună! mai adăugă Matei de pe ultima treaptă a scării. 

Dutchievici auzi, dar nu răspunse: nu mai băuse coniac 
dinaintea Crăciunului — îi era interzisă această desfătare 
străveche, care îi popula serile lungi de singurătate și de tăcere. 

„Acum haide, nu ne mai vede nimeni!“ îi spuse în gînd inimii, 
ca unei fiinţe cu identitate proprie, de parcă n-ar fi purtat-o cu 


sine, n-ar fi făcut parte, indestructibil, din mizerabila lui 
anatomie. 

Totuși inima nu vroia încă odihna, continua să bată și să-l 
chinuie, trimițindu-i dureri surde spre claviculă și-n umăr. Păși 
pe tablele punţii legate cu sudură. 

„Nu, n-au să se rupă!“ își zise, ca și cum ar fi răspuns unui 
nou junghi al inimii. 

Asemenea fel de construcţie abia își căuta metodele și 
drumul; erau primii ani cînd se experimenta în ţară sudura la 
vapoare. Indrăznise s-o folosească în acest mic șantier de la 
Dunăre, și se găsise cineva să creadă în el și să-și însușească 
îndrăzneala. Dar avea să ţină — degeaba îl chinuia inima! 

Ajunse la prova, se rezemă cu spatele de parapet și privi 
puntea, în toată lungimea, cu suprastructurile robuste, dar atit 
de armonios desenate încît păreau fragile. Soarele apunea în 
spate, făcînd să lucească alămurile. Muncitorii se îndreptau spre 
poartă în șiruri — a doua zi era duminică — pentru mulţi din ei 
prima zi de odihnă după o încordare care ţinuse din toamnă pînă 
acuma. 

Nu-l vedea nimeni — Dutchievici se uită după ei, cu privirile 
înceţoșate, cum se îndepărtau, risipindu-se; ar fi vrut să-i ajungă 
din urmă, să le strîngă mîinile, acele miini care dăduseră viaţă 
viselor lui puse pe hirtie, să le mulţumească și să-și ia rămas 
bun pentru totdeauna. 

Venise și ziua lui de odihnă, era prea obosit, nu mai putea să 
reziste, și în scepticismul pe care-l purta cu el de atita vreme 
simțea multumirea neașteptată că izbutise să se ţină pe picioare 
pînă la urmă. Rezistase, cu o tărie inexplicabilă, într-o tensiune 
continuă, împrăștiindu-și răsuflarea greoaie și bătăile inimii în 
toate punctele calei, înfruntînd umezeala, frigul, gerul și mai cu 
seamă oboseala, cea mai mare primejdie în anghina pectorală, 
apărîndu-se cu trinitrină, ca să amine infarctul care trebuia să 
vină. Venea acuma, îl simțea apropiindu-se ca o umbră, din 
spaţii, tot mai aproape, aterizind și pășind fără zgomot pe 
puntea cusută cu sudură... 

O clipă se gîndi că o asemenea moarte, prevăzută și 
așteptată cu luciditatea cea mai deplină, era o sinucidere... Se 
scutură; sinucigașii găsesc metode mai bune. Soldaţii care 
pornesc la atac știind c-au să moară nu se sinucid — își fac 
datoria... 


Pe chipul lui, crispat pînă atunci, se așternu o lumină clară; 
parcă se liniștea durerea din inimă. Simţi, trecător, gustul 
fericirii în care nu crezuse decît pînă la vîrstă cînd nu-i cunoștea 
numele. O simțea seara, după ce-și termina lecțiile și punea 
capul pe pernă, cu gîndul că își făcuse datoria zilei. Datoria zilei, 
datoria vieţii — singurul izvor al fericirii. 

Viaţa lui singuratică, nenorocoasă și sterilă devenea legitimă 
abia acuma — și era fericit că rezistase, ca să-și facă datoria. 


x 


Pe la ora unsprezece noaptea, ridicîndu-se de la birou, Matei 
văzu sticla de coniac pusă pe măsută, din vreme. Uitase de 
Dutchievici, dar se miră că el nu venise măcar să-i spună bună 
seara. La poartă află că nu plecase pînă la ora aceea. Il căută 
pretutindeni, întîi intrigat, apoi cu teamă, cu o anumită 
presimţire care îl stăpînise obscur tot timpul, fără să-i dea 
importanţă; înfățișarea lui Dutchievici, cînd se despărțiseră, era 
bizară... 

Îl găsi pe puntea motonavei, la prova, inert, cu răsuflarea 
greoaie, cu ochii mari, nespus de vii și de limpezi, privind luna. 

— Ce s-a întîmplat? 

Dutchievici răspunse în șoaptă, liniștit și senin, mișcînd ușor 
buzele, ferindu-se de orice mișcare: 

— Trebuia să mor astă-seară... Rămine pe altădată. 

— Dar ce aveţi? Ce vă doare? 

— Nimic... Mi se pare că am făcut o călătorie în jurul lumii. 

Căzuse pe spate, într-o mișcare prevăzută și deliberată, 
fiindcă avusese timp să-și smulgă cravata și să se sprijine de 
vinciul ancorei, ca să nu se lovească. Apoi așteptase, îndurînd 
durerea din inimă, chinul tiranic care venise din nou și nu vroia 
să se sfirșească. Era lucid și aștepta moartea — și pe urmă, cu 
aceeași luciditate, auzi motoarele pornind, glasuri pe puntea de 
comandă, sirena, vinciul, lîngă el, trăgind ancora, îi simţea 
trepidaţia — știa că-i încă viu și nu visează... Privi cu ochii mari 
bolta  înstelată, care începea să se legene în tangajul 
motonavei... Și-așa călători, cu mintea trează, printre 
constelații; le recunoștea, ca pe o hartă celestă: Riegel, 
Beteljeuza, Aldebaran, Alcion, Algol, Perseu, Casiopeia, Lebăda, 
Lira, Vulturul, Antares — stelele nopţilor noastre boreale, de vis 


și de contemplaţie, pînă ce căzură la orizont și apărură 
Centaurul, Canopus, Eridam — luminile din emisfera cealaltă. 

Vedea numai cerul, dar recunoștea sub el mările și oceanele 
pe care nu navigase niciodată, cu meridianele și paralelele 
numerotate scolastic, ca pe globul terestru lîngă care medita 
adesea acasă. În Antile întîlni ciclonul lui Hughes, iar în mările 
Chinei taifunul lui Conrad — și motonava trecu prin ele fără să 
se clatine. Sirenele cîntau sub bordaje, dar nu melodiile care să 
o piardă, ci cîntece tonic ritmate, în onoarea vasului. Tritonii 
ciocăneau tabla și vorbeau între ei cu glasurile uimite: 

— Sudură? N-am mai întîlnit pînă astăzi. O să ţină oare?... 

Nu erau tritoni — se auzeau pași pe puntea metalică. Chipul 
lui Matei se arătă, neliniștit, între ochii lui și constelații — și 
totuși motonova continua să se legene, străbătînd spaţiul. 

— O să ţină! șopti Dutchievici. Aș vrea... 

Işi aminti că nu mai avea cravată și se sperie cum nu-l speria 
moartea. Inima i se zvircoli iarăși, răspîndindu-i în piept o durere 
paralizantă. Se resemnă; n-ar fi putut mișca brațul. 

— Sînt fără cravată! biîigui, astral de palid sub bolta cu aștri. 

Durerea trecu, o urmări cu ochii, depărtîndu-se de el, bătînd 
din aripi, din ce în ce mai slab, pînă ce se pierdu în spaţii. Ochii i 
se limpeziră iarăși. 

— V-aș ruga... Aș vrea să nu afle nimeni. Duceţi-mă acasă, nu 
la spital... Știu să mă îngrijesc singur, am nevoie de odihnă; în 
cîteva zile o să-mi treacă. 

Matei dădu să se ridice. Dutchievici înțelese că vroia să 
cheme pe cineva în ajutor; îl opri, cu vocea slabă: 

— Telefonaţi să vină o ambulanţă... N-aș vrea să mă vadă 
cineva din șantier în starea asta! 

Apoi închise ochii, liniștit, cu o mulțumire inexplicabilă; se 
îndestulase de lumina lunii și a stelelor sub care navigase. Dar 
chiar după ce avu întuneric în față, legănarea nu se opri, și el 
continuă să călătorească, lucid, peste distanţe, în prelungirea 
unei fericiri care îl umplea de mirare, fiindcă nu crezuse în ea și 
nu o sperase. 


Discuţia cu Ilie Conţu fu spinoasă — nu în ceea ce privea 
miîncarea, nici cum să se aranjeze masa, treabă complicată, 
fiindcă aveau să fie o mie o sută de oameni, dacă adunai 
muncitorii și oaspeţii. Neînţelegerea se ivi la băutură — o și 
comandase la fabrică, din proprie iniţiativă, bere, ca la orice 
reuniune tovărășească — trei mii de sticle, să ajungă la toată 
lumea, pe săturate. Matei se opuse: 

— Nu, nea llie! Nu vreau să ne batem joc de oameni tocmai 
într-o asemenea ocazie. 

llie Conţu clipi din ochi și se uită la el nedumerit, cu o privire 
nevinovată. 

— Păi așa se obișnuiește. Berea... 

— E proastă! 

— Și atunci ce facem? Fără băutură nu se poate. 

— Vin! Trimite camionul la deal, chiar astă-seară, să fie înapoi 
mîine dimineaţă. 

Directorul administrativ intră în panică. 

— Cit vin? 

— Cite un kilogram de fiecare; chiar un kilogram și jumătate. 

— Au să se ameţească. 

— Trece în cîteva ceasuri. Și la început, ţuică! 

— Țuică?... E tare! 

— Ai gustat-o vreodată? 

— Numai atunci, la dumneavoastră. 

— Era coniac. Țuica e mai slabă. 

— ȘI... Cită să fie? 

— Cite o sticlă la zece oameni. 

— Adică o sută de grame! Şi p-ormă vinul... Au să se îmbete! 

— Las că nu-i duci dumneata acasă! Se trezesc pînă luni 
dimineață. 

llie Conţu se ridică, roșu în obraz, contrariat — niciodată nu i 
se păruse mai anevoioasă sarcina administraţiei — și, slavă 
Domnului, fusese destul de grea și pînă astăzi! 

— L-aș fi rugat pe tovarășul Cocoș să se ducă el după băutura 
asta, dar îl văd cam... 

— Nu-l trimite! Pleacă de la noi. 

— Va să zică e adevărat! 

Matei se întunecă puţin la faţă. 

— Da! Se îmbarcă pe motonavă. l-a venit angajamentul 
astăzi. 


Administratorul ridică din umeri, încurcat — nu îndrăznea să 
ofteze. 

— Nu poţi să-l oprești! zise, cu o părere de rău greu înfrînată. 
E marinar, i-o fi dor să umble pe mare, îl trage aţa... Tare mult o 
să ne lipsească!... Și-atunci pe cine să trimit la vin? 

Era atit de încurcat, încît lui Matei îi veni să zimbească, peste 
îngîndurarea care îi apăruse pe faţă. 

— Ei, drăcia dracului! exclamă, lovind ușor cu palma în masă. 
Conduci de un an administraţia șantierului și-mi ceri sfatul 
pentru o treabă ca asta? Atunci cum ai izbutit să le descurci pe 
celelalte? 

— Vedeţi, pentru mine e o problemă nouă, tovarășe director... 
Și tare gingașă. Să nu fie scump, să nu fie acru... 

— Ai să găsești un beţiv în tot șantierul! Trimite-l pe el, și nu- 
ţi mai bate capul! 

llie Conţu făcu o mină ofensată, dar nu plecă, mai avea o 
problemă, poate și mai gingașă. 

— Tovarășe director, v-aș cere o îngăduinţă... Nu știu dacă se 
cade... Miine... pot să vin și cu nevasta? 

— Cea adevărată? 

— Ferească Dumnezeu de alta! Una singură am, pe toată 
viaţa! 

— l-ai făcut o rochie nouă? 

— Două! Chiar ieri le-a luat de la croitoreasă. 

— Atunci ad-o! Adă-ţi și odraslele!... Și spune-mi, nea llie, 
dumneata, om harnic, priceput, energic, plin de autoritate, ce 
naiba ești așa timid cîteodată? 

— Timid?... Știu, cum nu! Să vedeți, eu sînt... timid numai cu 
dumneavoastră. 

— Dar ești mai bătrîn decît mine! Și ai văzut că nu mănînc 
oameni! De unde pînă unde sfiala asta? 

— Fiindcă... fiindcă îmi cunoaşteţi păcatele!... 

Administratorul ieși, de-a-ndăratelea. _ 

După el veni Oreste, cu obrazul ţepos, cam acru la faţă. In 
mînă avea un bilet de intrare, ca străinii, altfel portarul nu-l 
lăsase să treacă. Lui Matei nu-i făcu nici o plăcere să-l vadă. 

— Ce-i cu dumneata? Tot nu ţi-ai luat banii? 

— Banii i-am luat de mult; am venit pentru alte necazuri. 
(Șovăi, întinse biletul de intrare.) Vă rog, semnaţi-l. Portarul s-a 
făcut al dracului! Ce adică, nu mă mai cunoaște? 


— Așa are ordin! Cine nu face parte din șantier trebuie să-și 
lase buletinul la poartă. 

— Și adică eu nu fac parte din șantier? 

— Nu! 

— Pînă ieri, alaltăieri, intram ca la mine acasă. 

— Ţi-a expirat contractul. 

— lată, tocmai pentru asta am venit la dumneavoastră. Aţi 
văzut că știu să fac treabă... Am greșit o dată, m-aţi dat afară; 
m-aţi chemat, am fost gata. Vă jucaţi cu mine cum se joacă 
băieţii cu mingea aia mică, albă, poc-poc, du-te, vino... Daţi-o 
naibi, asta nu-i treabă! În afar’ de asta, toţi au căpătat cîte o 
decorație... 

— Ce decorație? 

— Aia de-o poartă în piept și ucenicii. 

— Nu-i decorație, ci emblema șantierului; și n-au primit-o toți, 
ci numai cei care au lucrat pe cală, la montajul vaselor. 

— lar eu, care le-am lansat pe toate... 

— Ţi-ai luat plata! 

Oreste clătină din cap, și cu ciudă, și cu admiraţie. 

— Sînteţi omu dracului! Aide, bre, tovarășe director, primiți- 
mă înapoi, vreau să servesc sub ordinele dumneavoastră! 

— Aici nu servește nimeni, ci muncim toţi! Și de primit înapoi, 
n-am să te primesc, o dată cu capul! 

— Adică nu mai construiți nici un vas de azi încolo? întrebă 
Oreste, redevenind arogant și privind amenințător printre 
pleoape. 

Matei își păstră calmul; discuţia începea chiar să i se pară 
amuzantă. ÎI privi și el printre pleoape. 

— Ba da! În anul care vine o să avem gata douăzeci și șase! 

Oreste rise încetișor, aplecîndu-se în faţă: 

— Și p-alea cine o să le lanseze? 

Rise și Matei, imitind jocul lansatorului în timp ce lua un 
dosar, de alături, și i-l desfăcea în faţă. 

— lată cine! „Dispozitiv de lansare, cu declanșare automată, 
cu alunecarea pe ghiduri, supravegheată...“ 

— Pe dracu! exclamă Oreste, privind neîncrezător planul. Cum 
adică... lansare automată? 

— Electric! Apeși pe buton, și vasul pleacă. 

— Pleacă, pleacă, dar dacă o ia strimb? 

— Nu se poate; alunecarea e supravegheată! 


— Oare?... Cine a făcut născocirea asta? 

— Cineva din cei o mie de oameni... 

Fizionomia lui Oreste era din ce în ce mai neliniștită și mai 
intrigată. 

— Uite-al dracului!... Și credeți c-o să mearga? 

— O să meargă! Ne mecanizăm, tovarășe Oreste! 

— Văd, asta-i pacostea!... 

Lansatorul se scărpină în cap, fără să-și ia ochii de la planurile 
vrăjmașe, deși nu înţelegea din ele mai mult decît mîța care 
privește ceasul. 

— Adică apeși pe buton și pleacă!... Uite ce e, tovarășe Matei, 
eu n-am fost numai cu lansarea, doar știți, că nu lansezi vase 
toată vremea... la puneţi mîna ici; se mai simte? Am bătut și cu 
ciocanul! 

Matei rămase neînduplecat. 

— Noi nu te mai angajăm! Du-te în altă parte! 

Era ora cinci după-amiază; în șantier se simţea parcă mai 
multă forfotă decit altădată, deși lucrul încetase de la prînz — se 
făceau pregătiri pentru serbarea de a doua zi, și pentru masă, 
agapă, cum zicea Topologu, casierul, însărcinat cu organizarea 
ei, în lipsa omului celui mai potrivit, Cocoș, care își dusese 
bagajul pe motonavă. De astăzi înainte făcea parte din echipajul 
vasului, ca șef mecanic, avînd însărcinarea să supravegheze 
montarea motorului și să ia în primire instalaţiile. 

Motonava stătea la ancoră, albă — în faţa calei vechi inundate 
— minusculă, dar robustă și de o eleganţă cuceritoare, pe o 
Dunăre de mult trecută peste baltă și părînd fără margini. 
Oamenii care alergau de colo pînă colo, ducînd mese, bănci, 
scaune, steaguri, împodobind stilpii negri și frontoanele halelor 
cu ramuri de salcie și cu pavoazuri, se opreau din cînd în cînd s- 
o privească... Nu era gata; un asemenea vas, după lansare, 
comportă un finisaj  migălos,  desăvirșirea interioarelor, 
instalaţiilor, montarea bigilor, vinciurilor, aparatajului. Dar planul 
de lucru, stabilit în toate detaliile, prevedea începerea probelor 
înainte de 1 august, dată la care urma să fie predată definitiv 
echipajului... 

După ce dădu o raită prin șantier, stăpinit de aceeași 
febrilitate care-i stăpînea pe toţi oamenii, Matei se urcă în 
mașină și se duse la Dutchievici acasă, într-o vizită neașteptată. 


Inginerul fusese internat în spital în luna mai, cu toată 
opunerea pe care o încercase — avea nevoie de o îngrijire 
severă; deși brava, starea lui era de mult gravă. De o săptămînă 
revenise acasă, într-o convalescenţă care, după sfatul medicilor, 
trebuia să fie de lungă durată: liniște, repaus și nici o emoție 
mai cu seamă... 

De cînd părăsise spitalul, Matei nu izbutise să-l vadă; se 
interesa de starea lui prin Alexe, șoferul, singurul om care 
ajungea pînă la Dutchievici, făcînd schimb de mesagii. Se știa că 
inginerul duce o viaţă retrasă, nu merge nicăieri în vizită și nu 
primește oaspeţi, deprindere care, în perioada mondenă a 
orașului, îl făcuse multora antipatic. 

Dar acum era o împrejurare neobișnuită. Matei trebuia să-l 
vadă și să-i vorbească, să nu aibă sentimentul că îl lasă în 
părăsire în ziua cînd sărbătoreau lansarea celor unsprezece 
vase, amînată intenţionat ca să coincidă cu aniversarea datei 
cînd șantierul intrase în stăpînirea statului — împrejurare 
solemnă, care încheia un an de activitate. 

Locuinţa lui Dutchievici, o singură odaie, însă uriașă, înaltă, cu 
tapete sumbre, de mătase vinăt-albastră, cu plafonul în 
stucatură, cu o magnifică sobă de faianţă, vestigiile epocii de 
opulenţă a bogătașilor, făcea parte dintr-o veche casă 
boierească, aproape pustie astăzi, cu multe încăperi goale și 
ruinate, în stăpînirea unei bătrîne care se retrăsese în atenanse 
și nu se arăta niciodată, decît atunci cînd venea să-și ia chiria, în 
zilele de leafă. Grădina din față, treptele de la intrare, cei doi 
leoparzi de piatră așezați pe labe, de o parte și de alta, ușa cu 
cîteva vitrouri sparte, holul gol și plin de păianjeni dădeau casei 
un aer mortuar și sălbatic. 

În schimb, camera lui Dutchievici, de șapte metri pe zece, cu 
patru ferestre mari înspre stradă, era somptuoasă; cu toate cele 
patru ferestre, teii din față o întunecau, și liniștea străzii o 
învăluia într-o tăcere care ar fi intimidat pe cel mai îndrăzneţ 
oaspete. 

Intrînd, Matei se simţi într-adevăr intimidat, mai cu seamă că 
venea pe neașteptate și cunoștea ciudăţeniile gazdei. De cite ori 
se anunţase pînă acum, Dutchievici se scuzase în grabă; Alexe 
nu interpreta în nici un fel refuzul, nu putea să-i dea nici o 
explicaţie — ar fi fost și greu să înţeleagă că pe inginer ideea 


unei vizite îl umplea de panică — el nu bănuia existenţa unor 
oameni cu sufletul plin de asemenea complicaţii. 

Se făcuse ora șase; printre ramurile teilor intra o rază de 
soare, pe singura fereastră cu storurile ridicate. Dutchievici, 
îmbrăcat ca și cum s-ar fi pregătit să iasă, într-un costum de 
oraș pe care însă nu îl purta decît în casă, foarte îngrijit, dar 
dintr-o stofă cum nu se mai întîlnea astăzi, cu croiala demodată, 
cam din primul sfert al veacului, stătea la fereastră, tangent 
razei luminoase, într-un fotoliu englezesc, cu spătarul jumătate 
de metru mai înalt decît capul. Restul încăperii, în penumbră, 
părea de proporții nemăsurate; într-un colţ, departe, în dreapta, 
patul se pierdea ca într-o altă cameră, parcă printr-un artificiu 
arhitectonic de a desființa zidurile și glasvandurile, exagerînd 
spaţiile, metoda veche, fără intenţii rafinate, a locuinţelor 
preistorice din peșterile de piatră. 

Îndată ce izbuti să se orienteze în încăperea întunecoasă, 
Matei se îndreptă spre fotoliul de la fereastră; surpriza acestei 
vizite, pe care o știa indezirabilă, trebuia consumată dintr-o 
dată, înainte de a crea în inima convalescentă o emoție mai 
gravă. 

Totuși, Dutchievici avu timp să se ridice, foarte alb la faţă. 
Oaspetele îl sili să șadă; știa că medicii îi cereau să evite orice 
mișcare zadarnică. Se și mira că bolnavul nu era în pat, cum se 
așteptase. Pe măsuţa de lîngă fotoliu văzu o foaie de hirtie. O 
recunoscu, era procesul-verbal încheiat de comisia ministerului, 
din care azi nu mai făcea parte inginerul Staicu, la recepţia 
provizorie, privind deocamdată corpul motonavei. Găsi în ea un 
prilej imediat să înceapă conversaţia, fără să se mai scuze că 
venise pe neașteptate. 

— Cred că sînteţi mulțumit! zise, arătînd spre hîrtie cu capul. 

— Da, rezultatele sînt cele prevăzute. 

— Ba eu cred că depășesc așteptările noastre! Nici un viciu, 
din santină pînă în virful catargului! Experții au rămas cu gura 
căscată... 

Matei își dădu seama că nu se exprima potrivit cu decorul 
aristocratic și se simţi înciudat — îl enerva atmosfera camerei, 
după ce la început îl intimidase. „Ei, pe dracu! își zise. Am venit 
aici cu treabă, nu ca să fac conversaţie!“ 

Zimbi, înseninîndu-se dintr-o dată. 


— Acum un ceas am primit o telegramă de felicitare de la 
minister. Și... (Ezită, privind nehotărit fața palidă.) Cum vă 
simtiti? 

— Destul de bine. 

— Medicii spun să vă feriți de emoţii. Să-i ia naiba!... 

N-avea îndemînare să vorbească bolnavilor, nu fusese soră de 
caritate. Îşi înfipse unghiile în podul palmei, privindu-l pe 
Dutchievici drept în față: „Cum să-ţi spun, fir-ar a dracului de 
treabă?!...“ 

— Îmi pare rău că nu puteţi face acum o călătorie la 
București... 

— De ce? 

— Ca să semnăm un contract, o comandă nouă... Dar am să 
iau pe altcineva... Ei uite, nu știu cum să spun pe departe... Am 
îndurat multe de la minister, ne-au suspectat ca pe niște 
pușlamale; tovarășul Maximilian lonescu și alţii... Acum nu mai 
sînt ei, nu mai are cine să ne pună bețe în roate. 

— Despre ce comandă e vorba? 

— Patru motonave! 

Dutchievici nu înțelese; dacă știrea aceasta putea să-l tulbure 
și să-i pericliteze inima, confuzia izbuti să-l apere mai bine decît 
precauţiunea lui Matei, lipsită de abilitate. 

— Ce motonave? 

Surpriza se consuma, diluată. 

— Motonava noastră. 

Matei scoase telegrama și o potrivi sub lumină: „Felicitări 
călduroase muncitorilor, tehnicienilor, inginerilor și conducerii 
Șantierului Victoria, pentru rezultatele obţinute la construcţia 
motonavei Dutchievici și pentru lansarea ei la termen, potrivit 
planului...“ 

Inginerul își lăsă capul în speteaza fotoliului, închise ochii și 
rămase impasibil, în timp ce Matei citea, mai departe: 
„Prezentaţi-vă luni la minister, împreună cu proiectantul...“ 

— Am telefonat și-am aflat că e vorba de patru motonave; 
motoarele s-au și comandat. Trebuie să fie gata pînă la anul, în 
octombrie, dar eu cred că o să le lansăm în august. Și nu-i 
numai atit; ne așteaptă alte comenzi... 

Observă abia acum că inginerul nu făcea nici o mișcare; pe 
chipul lui nu se citea nici surpriză, nici bucurie, ci indiferenţă, 
sau o mare oboseală. 


— Acum înţelegeţi de ce am venit; nu puteam să vă ascund 
bucuria. 

— Vă mulțumesc! șopti Dutchievici. 

Întinse mîna, luă telegrama, o privi; după acest moment de 
animare, închise din nou ochii și rămase nemișcat, cu capul 
înfundat în spătarul fotoliului. 

— Îmi pare bine! zise, la capătul cîtorva clipe de tăcere, care 
trecură greu în liniștea apăsătoare a încăperii. 

Apoi deschise ochii, și de aici înainte vorbi limpede, cu o 
fermitate deplină: 

— Eu însă am să ies la pensie. Trebuie să încep demersurile 
chiar miine. 

— Imposibil! exclamă Matei, ridicîndu-se de pe scaun cu o 
mișcare energică, de loc potrivită cu calmul maladiv al 
decorului. În toamna asta punem în lucru o motonavă nouă, de 
două mii de tone. Cine o să facă proiectul? 

Dutchievici întinse mîna și luă un dosar de pe colţul biroului. 

— lată-l! 

Matei rămase citeva clipe tăcut, nu surprins, mai degrabă 
nervos și contrariat. Spuse mai departe, fără să deschidă 
dosarul — în glasul lui vibra un amestec de febrilitate și 
enervare: 

— Peste cîţiva ani o să construim primul vas de patru mii cinci 
sute de tone. Nu-i o vorbă; am fost prevenit oficial, e pus în 
planul de perspectivă. Și în 1960, s-ar putea să avem pe cală 
vase de opt mii de tone... 

În ochii lui Dutchievici se aprinse o mică lumină, care apoi 
scăzu, rămînînd visătoare și melancolică. 

— Pe acelea au să le proiecteze alţii, mai tineri. De pildă, 
Kreis! 

— Kreis abia a început școala. 

— Pînă atunci o s-o termine! 

— Dar e prea tînăr! 

— O! suspină Dutchievici. Ce imens privilegiu e tinerețea! 
Dacă ar putea să mi-o dea mie! 

Matei se uită în jur; simţi gheaţă pe umeri. 

— Ar fi bine să vă mutaţi de aici... O casă luminoasă, 
modernă... 

Privi încă o dată în jur pereţii acoperiţi cu rafturi de cărți, în 
parte goale. 


— Sînt numai cărţi tehnice, îl informă Dutchievici, văzindu-i 
privirea. 

Și rafturile goale, care jigneau probabil în el simţul aristocratic 
al decorului, îl făcură să adauge: 

— O parte din ele i le-am dat lui Kreis; au să fie în miini bune. 
Restul am să le dăruiesc bibliotecii șantierului... E destul de 
goală. 

Avea glasul trist; desigur, își iubea cărțile, îl emoţiona acest 
testament verbal. Pe urmă făcu un gest cu mîna. 

— Îmi pare rău că pe cele mai interesante i le-am dat lui 
Marchidan, într-o vreme. 

— Am impresia că aţi știut... spuse Matei, cu un ton de 
mustrare. 

Dutchievici respinse, destul de surprins și de mirat, bănuiala: 

— Ce puteam să știu decit că e un caracter slab?! Asta putea 
să vadă oricine! 

„Da, are dreptate!“ se gîndea Matei, amintindu-și nenumărate 
scene din urmă, chipul lui Marchidan, ochii lui fără culoare, 
gesturile slugarnice, privirea încărcată de teamă. Nu bănuise 
nimic alarmant și își recunoștea lipsa, cu o ciudă care îi dădea 
mîncărimi de piele. Mai avea să înveţe multe de acum încolo! își 
mușcă nervos colţul gurii. 

— Domnule inginer... 

Se opri, surprins că îi scăpase această formulă, pe care n-o 
adresa niciodată oamenilor apropiaţi și colaboratorilor. Era 
semnul enervării? Recunoscu în sine, cu destulă contrariere, că 
îl dobora decorul aristocratic și calmul lui Dutchievici, adaptat 
decorului. Urmă o tăcere lungă, stînjenitoare, după care pe 
chipul inginerului apăru un zîmbet ușor întristat. Apoi el întinse 
mîna, puţin febrilă, apucă mîna lui Matei, puţin îngheţată, i-o 
strînse ușor, transmițîndu-i în acest gest reținut, pe căi tainice, o 
căldură de o mare intensitate omenească, și zise, aplecîndu-se 
în faţă, cu un glas necunoscut, patetic, deși în șoaptă, ca într-o 
declaraţie de dragoste: 

— Spune-mi, te rog, „tovarășe“! 


x 


De la Dutchievici, Matei se întoarse la șantier cu un fel de 
grabă; motorul dinlăuntrul lui, ţinut timp îndelungat în plină 


sarcină, mergea acum în gol, umplîndu-i trupul de trepidaţii; 
uitase gustul odihnei, perspectiva ei i se părea nefirească și 
întristătoare; poate tocmai aceasta era o dovadă de oboseală. In 
fața treptelor se întîlni cu Donos, care, văzindu-l că merge spre 
birouri, îi bară calea: 

— Unde te duci? 

— Mai am puţină treabă. 

Nu-și amintea să mai aibă ceva de făcut în astă-seară, 
răspunsul era însă un tic, nu o minciună. Totdeauna e ceva de 
făcut, nu există putinţa odihnei... 

— Nu te mai băga înăuntru. Mai bine hai cu mine! 

— Unde? 

— La Dunăre... 

— Nu merg! Mi-e lehamite! 

— Și mie mi-e lehamite de biroul tău. Vreau să-ţi spun ceva; 
vino! 

Merseră pînă se văzu apa; faleza nu mai exista, malul fusese 
tăiat, în pantă; sus, pe pămîntul ferm, erau înșirate paturi de 
construcție — săptămînă viitoare începea montajul celor zece 
șlepuri, care aveau pregătit întreg materialul, coastele și tablele, 
bucată cu bucată, puse în stive și numerotate. 

Drept în faţă se profilau, ridicate pînă la cornișă, zidurile halei 
noi, a doua cazangerie, a cărei construcţie începuse în mai — se 
construiesc mai repede și mai ușor casele decît navele! In stînga 
aleii, temeliile uzinei aveau cofrajele încă nescoase — aici lucrul 
întîrzia, fiindcă se iviseră nevoi mai urgente în altă parte. Spre 
gardul fabricii de ciment se vedeau săpături — locul unde 
începuse să se toarne fundaţia la a treia cazangerie. Cazangeria 
veche, de scînduri, era acum dărîmată, utilajul se demontase și 
se dusese sus, înainte de inundaţii. Se demontase și calea 
ferată, macaraua fusese instalată pe cala nouă, și silueta ei, 
dominînd șantierul de la altă înălțime, apărea mai 
impresionantă. Nu mai rămăsese nimic jos, unde pînă acum 
cîteva luni pulsase atita viaţă; apa spălase pămîntul, îl rupsese 
în felii, acum îl măcina și-l ducea departe; fosta cală se surpa, ca 
un simbol al lumii vechi, dărimate, lăsînd să facă țărm Dunării 
cala nouă, betonată, ca un simbol al lumii care lua naștere. 
Devale se mai vedeau cîțiva stilpi de electricitate, aplecaţi pe o 
parte, de la vechea instalaţie, ca niște repere, arătînd locul de 


unde se plecase. Nu trecuse decit un an, și drumul străbătut 
părea fantastic. 

Matei se simţi obosit deodată, oboseală fizică, de parcă ar fi 
făcut acum, în citeva clipe, tot acest drum, cu pasul. Se abătu 
de pe alee și se așeză pe temelia uzinei, în căutarea unui reazim 
solid, care să nu se clatine. Donos se așeză în spatele lui și, 
fiindcă nu aveau rezemătoare, își proptiră spinarea unul de altul. 
Cu picioarele ridicate pe beton, cu genunchii cuprinși în brațe, 
într-o poziție simetrică și confortabilă, păreau doi copii 
odihnindu-se după joacă. 

Amurgise, se aprindeau luminile, luna trebuia să răsară curînd 
de peste baltă. 

— Ce-a fost cu Oreste? 

— D-aia m-ai tîrît încoace? 

— Da; vroiam să știu de ce te-ai purtat cu el așa de aspru. 

— Naiba să te-nțeleagă! Cum era să mă port cu pramatia 
asta? 

— Nu-i o pramatie, ci un zevzec; Golgota l-a jucat cum a vrut, 
ca pe o paiaţă. Oricit ar părea de șiret, să știi că n-are o minte 
prea luminată... (Donos începu să rîdă.) Acum doi ani, cînd am 
inițiat în șantier școala de alfabetizare... 

— Să nu-mi spui că era neștiutor de carte! 

— Ba da; nu știa decit să se iscălească. Am uitat cum îl chema 
pe învăţător, era de aici, de la școala numărul 27. Ce și-a mai 
bătut capul... Un om de ispravă! Odată l-a întrebat, să știi că nu- 
i o glumă, am fost de faţă: „Tovarășe Oreste, ce sărbătoare 
avem noi toamna?“ Vroia să scoată ceva din gura lui, cît de cît, 
măcar de nivelul abecedarului. Oreste s-a gîndit ce s-a gindit, pe 
urmă a înclinat din cap, cu gravitate: „Știu, tovarășe! Sfîntu 
Dumitru!“... 

Matei rise, reţinut — nu avea chef de glumă, și întîmplarea i 
se părea așa de îndepărtată! 

— la dă-l dracului de prostănac! Mai bine întoarce capul: o să 
iasă luna îndată. 

— Stai, că nu-i tot... „Nu! s-a împotrivit învățătorul. la 
gîndește-te!“ — „Știu, sfîntul Mihail și Gavril!“ — „Nu. O 
sărbătoare mare, a întregului popor, a muncitorilor din toată 
lumea!“ De data asta, Oreste s-a luminat la faţă: — „Culesul 
viilor, tovarășe!“ 


— Și ce-a căutat ăsta în partid? întrebă Matei, după ce rise de 
începu să-l doară ceafa. 

—  Lucrăturile lui Golgota; l-a tras la grămadă, după 23 
August... Dar altfel e un muncitor priceput. Trebuie să-l primim 
înapoi! Dacă o să avem grijă de el, o să devină un om de 
ispravă. 

— Nu! Mi-a fript ficaţii cînd cu lansarea vaselor. 

— E tot din vina altora! Să știi că banii i-a băut, nu i-a pus 
deoparte. Și nu i-a băut singur; și-a cinstit tovarășii, a fost un 
chef de pomină, a răsunat orașul. Acum e pocăit, crede-mă! 

— Nu se poate să-l primim înapoi! Chiar astă-seară i-am spus 
că nu-l mai angajăm o dată cu capul! Să-mi calc cuvîntul? 

— Calcă-l, fiindcă l-ai spus fără judecată! la-ţi pedeapsa! 

Donos întoarse capul; răsărise luna și se ridica pe cer, forfota 
în șantier încetase, pregătirile de serbare erau terminate; în 
afară de paznici, se mai vedea cîte un om din cînd în cînd, 
alergînd între cală și birouri, cu o misiune întîrziată. 

— Ce mai știi de Golgota? întrebă Matei după un timp, în 
continuarea unui gînd care încă nu se îndepărtase. 

— Cred că o să ia zece ani; tentativă de omor, pe lîngă 
sabotaj și instigaţie. Sentința se dă săptămînă viitoare. 

— Are familie? 

— Numai nevastă. 

— A, o știu, aia pieptoasă! Am văzut-o la cinematograf, o 
dată; era în spatele meu, mi-a ţinut ţiţele pe umăr pînă la pauză. 

— E o metodă pe care a folosit-o și cu alţii. 

— Acum ce-o să facă? întrebă Matei. 

— Nu-i purta de grijă! 

— Crezi c-o să-și găsească vreo slujbă? 

— Poate doică!... Dar n-are nevoie; se mărită cu inginerul 
Staicu! 

— Cu cine? 

— Doar nu l-ai uitat! Fostul delegat al ministerului. Și pe el l-a 
dus de nas Golgota. 

— Păi era și ăsta un vițel! 

— Acum cel puțin și-a găsit staulul!... 

Rămaseră mult timp acolo, miezul nopții îi găsi pe temelia de 
beton, unde aveau să se ridice ziduri înalte... Altă strădanie, alte 
griji, mai mari poate; cine ar fi fost în stare să le prevadă de 
astăzi? Munca și lupta se sfirșesc oare vreodată?... Era un scurt 


răgaz seara aceasta — de luni începea altă etapă. Dar, cu toată 
oboseala, gîndindu-se la cite încercări va duce ea iarăși, Matei o 
aștepta aproape cu voluptate... 

Se făcuse tirziu, peste două-trei ceasuri avea să răsară Orion, 
constelația celor care veghează; s-ar fi părut că nu mai aveau ce 
să vorbească, dar nici unuia nu-i venea să plece acasă; era în ei 
o febrilitate identică, de prisos să și-o mărturisească, o simţea 
unul pe-a celuilalt, printr-o vibraţie a inimii pe aceeași lungime 
de undă, perfect acordată. Se aflau în ajunul unei aniversări 
solemne și importante, și fiecare făcea în gînd bilanţul unui an, 
în care străbătuseră o cale uriașă. 

Matei simţea în spinare căldura lui Donos; gindul i se duse 
mai departe, în urmă, la vremea cînd se ascundeau prin munți și 
dormeau alături, cîte cinci-șase, pe pămîntul rece, într-o rîpă 
stearpă, după un perete de stincă, înghesuindu-se unul în altul, 
să se încălzească, îi trecură prin minte chipurile celorlalți — din 
unsprezece, ciţi se adunaseră pînă în august 1944, erau aici trei, 
dar unul pleca zilele acestea, și atitudinea lui din ultima vreme i 
se părea ciudată. 

— Tu știi ce se întîmplă cu Cocean? întrebă, ridicîndu-se și 
trecînd în faţă. 

— Ce să se întîmple? 

— De ce pleacă? 

— Trebuia să rămînă aici toată viaţa? E marinar, vroia să se 
îmbarce. 

— Nu, simt că există și-o altă cauză. 

— Atunci caut-o! 

— Tu o știi? 

— Poate! 

— Nu vrei să mi-o spui? 

— Am să ţi-o spun altădată. 

— Donos, ar trebui să fii mai hotărit: cînd ai un gînd, ori îl spui 
pe loc, ori nu-l spui niciodată. Șovăiala ta nu se potrivește cu 
secretarul organizaţiei de bază! 

— Mult cunoşti tu oamenii dacă îţi închipui că am șovăit 
vreodată! Vrei să știi de ce pleacă?... O fi îndrăgostit, băiatul! 

— De cine să fie el îndrăgostit?! 

Donos își îndreptă ochii, cu o privire ușor melancolică, ușor 
amuzată. 

— Asta chiar că n-aş putea să-ţi spun! 


— Foarte frumos! Discreţia bărbaţilor e lăudabilă! Dar tot n- 
am înţeles care-i cauza. Și dacă-i îndrăgostit trebuie să plece? 

— Da... Fiindcă ea... iubește pe altul! 

— Să stăruie și să aștepte! Oricare ar fi femeia asta, într-o zi 
tot o să-i treacă. 

— Nu! zise Donos, clătinînd din cap, uitîndu-se la el cu aceeași 
privire amuzată, mai melancolică de data aceasta. Cred că n-are 
să-i treacă niciodată! 

— Tu n-ai insigna? întrebă Matei, pe neașteptate. 

— Am dat-o altcuiva. 

— Cui? 

— N-are importanţă!... Și de fapt nici n-o meritam; n-am lucrat 
tot timpul pe cală. 

— Ai lucrat pretutindeni! 

Matei se așeză din nou, acum în fața lui Donos; nu-l vedea 
bine, luna îl bătea din spate, dar îi simțea ochii, privindu-l cu o 
putere blîndă și totuși neînfrinată, și ei alcătuiau, deplin și 
pregnant, imaginea lui, fizică și sufletească, întărind gîndul 
exprimat o clipă mai înainte, ducîndu-l pînă la ultima lui 
consecinţă. „Ai lucrat pretutindeni!“ nu era o afirmaţie, ci 
rezumatul unei lungi istorii — chiar istoria șantierului. 

— În esenţă, continuă Matei după aceste clipe de gîndire, 
viața ta, și-a mea la urma urmelor, și-a altora n-au însemnat 
altceva într-un an decit șantierul. 

— Atunci, viaţa noastră proprie cînd o să înceapă? întrebă 
Donos. 

Matei se ridică și se uită la Dunărea fără margini, argintată de 
lună. În mijlocul apelor se vedeau cele trei umbre ale șlepurilor 
Societății Franceze; nu îndrăznise să le privească pînă acuma. 

— Viaţa noastră? zise, pe gînduri, uitîndu-și ochii în luminiţa 
care pilpiia la fereastra unei cabine. 

Întoarse capul — cu o tresărire; se trezise în el, deodată, o 
bănuială — mai mult decit atit: o revelație, întreagă, deși tirzie. 

— Donos, cui ai dat insigna? 

— Cuiva care avea tot dreptul și nu i-ai dat-o tu la vreme! A 
fost o nedreptate... Și nu singura! 

Se priviră; peste chipul lui Donos, Matei vedea luminiţa de la 
fereastra cabinei — și acum pilpiitul ei i se părea vorbitor, dar nu 
era o chemare, ci o învinuire. 


— N-am știut s-o apăr! zise, cu o mare părere de rău, cu 
glasul aproape șoptit, ca pentru el însuși. (Apoi, mai tare:) N-am 
știut s-o ridic pînă la mine! 

Donos îl privi, puţin compătimitor, cu puţină revoltă, cu o 
urmă de ironie. 

— Eşti cam încrezut!... E de mult la înălțimea ta, sau, dacă 
socotești ce drum a trebuit să facă, e de mult mai sus decit tine! 

Anulînd sentimentele de mai înainte, întinse mîna, și îl bătu, 
prietenos și înţelept, pe umăr. 

— Dar n-ai ridicat-o tu! S-a ridicat singură! Îi mai lipsește 
ceva: conștiința deplină a ridicării ei. Ceilalţi oameni i-au acordat 
toată încrederea: i-am văzut, i-am urmărit, i-am auzit. Doar tu ai 
rămas în urmă; acordă-i-o! 

Matei îl privi lung — nu înțelegea dintr-o dată — apoi, cînd 
înţelese, obrazul începu să-i ardă, mistuit și de patimă, și de 
regret, și de rușine. O clipă mai tirziu, cu firea lui iute, îi veni să 
se repeadă jos, să ia o barcă și să treacă Dunărea... „Nu! își zise, 
stăpînindu-se, împotriva firii. Are să mă alunge ca și pînă 
acuma; e dreptul ei și-i vina mea. Dar miine, pe lumină, în văzul 
tuturora, am să merg la ea, să-i apuc miinile, să știe toată 
lumea!“ 

Văzu cu închipuirea acea clipă amînată atita vreme — nedrept 
cu ea, nedrept cu sine — luînd-o de mînă și pornind împreună, 
trecînd printre oameni, fără sfială, strecurîndu-se prin gardul de 
sîrmă și ducîndu-se pe malul Dunării, umăr la umăr, pe sub 
sălciile bătrîne, întocmai ca în desenul știut, pe care îl mai 
păstra și astăzi sub cristalul biroului. 

Își simţi, bătînd viu și clar, inima. 

— Viaţa noastră? zise, întorcîndu-se la un gînd mai din urmă. 
N-o să înceapă în aceeași zi pentru toţi; a fiecăruia cînd îi va 
veni vremea... A mea, cred că miine! Am mare nevoie de ea, 
Donos!... 

Mica lumină pilpiia la fereastra cabinei, într-o singurătate pe 
care Dunărea, revărsată pînă în zările bătute de lună, o făcea și 
mai vorbitoare, și mai deplină.