Marin Preda — Marele singuratic

MARIN PREDA 


MARELE SINGURATIC 


PARTEA ÎNTÂI 


Un țăran dacă wine la Bucuregti, tat țăraru caută. Doi ingi rai 
încercară într-a zi să-l vadă pe Hiculae Moramete înainte ca acesta 
să părăsească defimtiv satul de lângă capitală, unde se refugiase de 
mulţi anu şi unde rurmenui din Silistea nu ştia precis ce face, 

Cei doi iegiră din fostul palat regal şi o luară la vale pe Calea 
“Hotoriai, când unul dintre e aduse varba despre băiatul lui 
Moromete, 

— „să fie prost, zise celălalt, tu ma la Bucuregti nu egh altul, 
Marmorogşblane. Cum, au trecut chiar atât de mulți ani de atunci? 
Era un copil! Mă uit la tine, tu, rmuntea ta o ţii în cap doar ca să te 
strămbul Eu nu zic că nu este și asta o socoteală, dar dă-rni voie, te 
rog, să-ți spun că ajunge omul de se satură de unul care nu gtie 
altceva! 

— De ce, Dine” Se putea să hi gi murit, char dacă era băiat tânăr 
Parcă numai bătrânu au dreptul ăsta? 

— La asta aşi le za- i-ți răspund printr O Eric negația, zise 


n ele tate mire TED DE pa mei CA A pa e Eau E i PR Er i Pe Cizer DEI ia AT It Le Dai tm e 2 a OR0 e ap Te aaa Pl Na, PP ce ei RI „oa e Pt a TE 


MARIN PREDA 
MARELE SINGURAITIC 


PARTEA ÎNTÂI 


Un țăran dacă vine la Bucureşti, tot ţărani caută. Doi 
inşi mai încercară într-o zi să-l vadă pe Niculae Moromete 
înainte ca acesta să părăsească definitiv satul de lângă 
capitală, unde se refugiase de mulţi ani şi unde nimeni din 
Siliştea nu ştia precis ce face. 

Cei doi ieşiră din fostul palat regal şi o luară la vale pe 
Calea Victoriei, când unul dintre ei aduse vorba despre 
băiatul lui Moromete. 

— „să fie prost, zise celălalt, tu nici la Bucureşti nu eşti 
altul, Marmoroşblanc. Cum, au trecut chiar atât de mulţi 
ani de atunci? Era un copil! Mă uit la tine, tu, mintea ta o ţii 
în cap doar ca să te strâmbi! Eu nu zic că nu este şi asta o 
socoteală, dar dă-mi voie, te rog, să-ţi spun că ajunge omul 
de se satură de unul care nu ştie altceva! 

— De ce, Dine? Se putea să fi şi murit, chiar dacă era 
băiat tânăr! Parcă numai bătrânii au dreptul ăsta? 


— La asta aşi putea să-ţi răspund printr-o simplă negaţie, 
zise celălalt. Dar eu consider că e mai bine să intrăm şi noi 
undeva, spre o pildă la „Carul cu bere”, unde am auzit că e 
plin de silişteni, şi să bem şi noi o bere... 

Marmoroşblanc parcă nici nu auzi, se uita înainte, cu 
şapca lui de vechi ceferist pe cap, şi călca agale, cu o 
expresie de buimăceală pe chip (asta era strâmbătura la 
care se referea, pesemne, celălalt), ca şi când oraşului i-ar fi 
lipsit ceva esenţial, care se vădea la fiecare pas, iar 
Marmoroşblanc se mira că nimeni nu bagă de seamă. Să fi 
avut douăzeci de ani şapca lui, aceeaşi ca pe vremea când 
venea cu ea la adunările din poiana fierăriei lui locan şi 
unde era la fel de tăcut ca şi acum. Ceea ce fusese în ea 
roşu se păstrase în mod ciudat intact, dar cozorocul avea o 
puzderie de plesnituri, nici nu mai ştiai ce e, iar muşamaua 
avea culoarea pământului. 

Celălalt era şi el acum atent la altceva, căuta cu privirea 
un anumit om, mai aşa, de-al lor, potrivit să fie întrebat, pe 
care îl şi găsi şi îl opri. „Carul cu bere”, unde e, asta voia să 
ştie de la el... 

Veniseră în Bucureşti între sapă şi secere, cel dintâi, care 
nu era altul decât Din Vasilescu şi care îi făcuse odinioară 
lui Moromete un cap de humă arsă, îl luase pe cel de-al 
doilea, prietenul său Marmoroşblanc, în camioneta trimisă 
să-i încarce sculpturile lui în lemn, pe care un corespondent 
regional al unui ziar central le semnalase, iar muzeul 
republican de artă trimisese în fiecare an pe câte cineva să 
le vadă şi să le aducă. Şi pe cine lua el să fie martorul 
isprăvii? Rudele nu sunt martori buni, nu-i crede lumea, şi 
atunci îl luase pe Marmoroşblanc, om greu de convins. 
Numai că Marmoroşblanc prea se arăta ca şi când nu s-ar fi 
întâmplat nimic deosebit, de data asta, de pildă, intră în 
fostul palat regal ca într-o cârciumă, cu căciula în cap, şi nu 
scoase o vorbă tot timpul, deşi ştia că acolo sunt lucrările 
prietenului său, care se dovediseră că nu erau chiar nişte 
prostii să se joace alţii cu ele din moment ce fuseseră aduse 


într-un palat. Dar aşa se întâmplă să avem încredere în 
neîncrezători, ca să descoperim pe urmă în ei nişte 
ranchiunoşi... 

„Carul cu bere” era plin de lume şi de fum şi glasurile 
ceva mai înăbuşite decât într-o gară. Cei doi intrară şi 
găsiră într-adevăr îndată doi silişteni, unul al lui Lisandru 
Guliţă şi altul al lui Paţac, alde Gheorghe, lucrau amândoi 
pe un şantier şi dormeau în barăci. 

— Ce faceţi voi, mă, aici, Gheorghe? întrebă Din 
Vasilescu. 

— Noi, mă?! sări Gheorghe. Construim societatea! 
Jumate am şi construit-o, adăugă el, a mai rămas jumatea 
ailaltă. 

— Mă, să fie al dracu! făcu Din Vasilescu. Şi cât câştigaţi? 

— Noi, mă?! făcu Gheorghe iar, cu un entuziasm icnit. O 
mie două sute de lei pe trei luni! 

— Păi staţi bine, zise şi Marmoroşblanc. Da tu parcă erai 
la puşcărie, Gheorghe. 

leşise recent, răspunse Gheorghe. Stătuse pe urmă câtva 
timp pe-acasă şi intrase în spital, că se îmbolnăvise, băuse 
spirt dintr-o sticlă... Când băutura asta cădea în cel ce ne 
hrăneşte, continuă Gheorghe şi-şi puse laba pe cel care de 
fapt doar mistuieşte, haaa, mugi, şi la amintirea cumplitei 
satisfacţii se frecă pe burtă ca un căpcăun. Scria pe sticlă: 
„numai pentru uz extern”, dar el a zis: „Îl consider bun şi 
pentru uz intern”. L-au transportat cu salvarea şi s-a făcut 
bine... E adevărat că are şi el acuma o fată? Da, zise 
Gheorghe, are treisprezece ani, o înfiase de pe undeva din 
Moldova, de la unii care divorţaseră şi o lăsaseră pe 
drumuri ca pe-o vagaboandă. El nu mai avea speranţa să 
facă un copil al lui, a ajuns la vârsta când bărbatul începe să 
semene cu femeia, şi nu mai e nicio deosebire între ei doi 
acolo unde altădată era una mare... Când se putuse îi 
arsese de altele, ca mai pe urmă să fie concentrat, şase ani, 
ce să faci, vreai nu vreai, dar când te cheamă ţara la datorie 
mai e după cum vrei tu? N-a fost război? Ei, dar cum e, tot 


copil e, zise Marmoroşblanc. Cum învaţă la şcoală? Prost, 
cum să înveţe, răspunse Gheorghe, a rămas şi repetentă... 

— Şi la puşcărie, zise Marmoroşblanc, spunea alde Ilie 
Ciupăgeanu că aţi dus-o bine. 

— Noi, mă? icni iar Gheorghe. Să tot fii achizitor la 
cooperativă, păcat că nu m-am ales decât cu cinci sute de 
lei, m-au şi prins. 

— N-ai aşteptat şi tu să te mai învecheşti, zise Costică al 
lui Lisandru Guliţă. 

— Ce să aştepţi! E timp de aşteptat? zise Gheorghe. 

Ei, şi cum era acolo? Ce făceau ei, spre o pildă, într-o zi 
de dimineaţa şi până seara? O zi din viaţa lui Gheorghe 
Paţac! Ce făceau? Păi, dimineaţa era scularea. Pe urmă, 
masa. Pâine (şi aici Gheorghe întinse mâna şi şi-o tăie cu 
cealaltă, ca să arate cât de mare era bucata: era mare!), 
cafea, pe urmă venea prânzul: pâine (şi iar întinse mâna şi 
măsură), castroane mari cu fasole, cu varză. Mâncau, şi pe 
urmă se întindeau pe pat gemând: haaa, bine mai e la 
puşcărie, paştele mă-sii! Până într-o zi, când la un apel s-a 
pomenit cu comandantul că întinde aşa degetul chiar spre 
el şi îl întreabă (şi aici Gheorghe imită deodată un glas 
subţire ca al unui om de altă condiţie, care nu putea avea o 
voce normală, groasă ca a lui): „Ce condamnare ai 
dumneata?” (şi revenind la vocea lui): „Să trăiţi, domnule 
comandant, trei luni!” (şi iar vocea subţire): „Pentru ce?” 
„Să trăiţi, domnule comandant, comerţ ambulant!” (aşa 
numea el ce făcuse). „Ireceţi-l la camera numărul 1.” Ce 
era camera asta? Bucătăria. Curăţau cartofi. Sute de 
kilograme. Se duceau şi îi cărau cu nişte coşuri şi mai 
făceau ce mai făceau şi mai aruncau doi-trei de-ăia mari în 
spuză şi îi mâncau... buni erau... 

— Vasăzică în principiu nu era rău la puşcărie? zise Din 
Vasilescu. 

— Ce principiu? se răsti Gheorghe. 

— Ca idee! răspunse Din Vasilescu. 


— A, ca idee! Invers, se răsti deodată Gheorghe cu o 
expresie care arăta că fusese prins subit de inspiraţie, care 
îi dictase răspunsul, şi nu de gândirea lui, care nu 
înţelesese despre ce era vorba. 

Se lăsă o tăcere în care o lumină de admiraţie se văzu 
cum schimbă expresia sceptică de pe chipul lui 
Marmoroşblanc. S-ar fi zis că se simţea răzbunat de ceva. 
Rânji şi le spuse celorlalţi: 

— De când i-au luat lui Din ciopliturile alea la muzeu 
spune, aşa, nişte cuvinte... vorbeam cu el despre alde 
Niculae al lui Moromete, că el zicea că să ne ducem pe lael 
să vedem ce mai face, şi eu îi spun: Păi, am auzit că ar fi 
murit. El, cum se poate, zice, să spun o vorbă ca asta, că era 
băiat tânăr... Ei şi? zic. Şi el zice că ar putea să-mi 
răspundă printr-o simplă, nu ştiu cum a zis, cum ziseşi, 
Dine, că uitai, ragaţă? Sau cum dracu ziseşi, garagaţă? 

— Negaţie, răspunse Din Vasilescu. 

— Ei! făcu Marmoroşblanc, cu un gest retezat de triumf 
arătându-l pe Gheorghe cu degetul pe deasupra halbelor de 
bere: Răspunde-i şi lui acum la ce-a zis! 

— Adică la ce? La cuvântul invers? 

— La ce-a zis. Zi-i şi tu! 

— Gheorghe a vrut să spună că puşcăria nu e bună ca 
idee, dar practic ţi se dă să mănânci... 

Marmoroşblanc, la auzul acestui răspuns, redeveni 
plictisit. Costică al lui Lisandru Guliţă, cel mai tânăr dintre 
ei, să fi avut patruzeci de ani, şi care din pricina bărbii 
negre nerase de mai multe zile arăta parcă negru şi la 
suflet, se însenină şi îşi arătă dinţii privindu-l pe 
Marmoroşblanc. 

— Ţi-a zis-o, nea Ioane! 

— Ce mi-a zis-o? Pentru că eşti tu prost şi nu înţelegi? 
răspunse Marmoroşblanc. 

Costică al lui Lisandru Guliţă se lumină şi mai tare la faţă 
ca şi când ar fi vrut să confirme astfel că avea celălalt 


dreptate, că e un prost, şi că ăsta e un rang la care nu 
ajunge oricine. 

— Nea Ioane, cum a fost când te-ai dus cu alde Fane şi cu 
Brigman la Baltă la Turnu şi v-au dat acolo pescarii ciorbă 
de peşte? 

Marmoroşblanc se uită neliniştit la alde Costică. Nu era 
de-a bună cu întrebarea asta! 

— Am auzit că unul dintre voi a mâncat acolo la ciorbă de 
peşte până... reluă Costică cu un rânjet drăcesc. Cică 
stăteaţi jos, alde Brigman a spus ceva caraghios, şi unul 
dintre voi s-a rupt aşa deodată de râs, şi atunci, în clipa aia, 
i s-au rupt şi maţele în el... Aşa povestea alde Fane! 

— Du-te, bă, în... mă-tii, zise atunci Gheorghe, care fiind 
mai mare decât Costică începuse să arate înţelegere pentru 
bătrâni, de vârsta cărora nu mai avea mult până să se 
apropie. 

Era limpede că nu Fane acela o păţise acolo, şi nici 
Brigman care povestise ceva caraghios, ci chiar 
Marmoroşblanc. Nu trebuia lăsat Costică să precizeze... 

— Hai să trăim, zise atunci Costică renunțând, după ce i-o 
plătise lui Marmoroşblanc fiindcă îl făcuse prost. Şi puse 
mâna pe halbă. 

Şi toţi ciocniră. Băură îndelung, dar parcă totuşi cu 
economie, fiindcă, lăsându-le jos, lichidul aproape că nu se 
micşorase deloc în halbele pântecoase. 

— Vă duceţi degeaba la al lui Moromete, zise Gheorghe, 
nu vrea să stea de vorbă cu nimeni. 

— Chiar cu nimeni? zise Din Vasilescu. 

— Absolut. M-am dus eu, na! făcu Gheorghe şi se arătă 
pe sine cu degetul, holbându-se, adică, s-a dus el, marele 
Gheorghe, şi n-a stat ăla de vorbă cu el, darmite dacă s-ar 
duce altul?! 

— Ce, a ajuns şi el director? zise Marmoroşblanc. 

— Ia uite la el! făcu Gheorghe nevenindu-i parcă să-şi 
creadă urechilor. Director, mă! Abia poate să ducă roaba de 


pământ cu care cară. Mai director ca mine, care car cu 
braţele! 

Şi aici lui Gheorghe i se păru că a spus ceva care ar fi 
trebuit să stârnească hohotele: izbucni singur, ducându-şi 
pumnul la nas cu cotul ridicat ca pentru a se feri de 
eventualii pumni cu care ar fi putut tăbări pe el ceilalţi, 
morţi de atâta râs, şi l-ar fi lovit astfel ca să înceteze. Nu 
tăbări însă nimeni şi nici nu râse vreunul. 

A luat el într-o zi autobuzul, expre, cu Costică, nu e aşa, 
Costică? zise Gheorghe. Auzise şi el despre băiatul lui 
Moromete c-o fi, c-o păţi, că l-ar fi dat în gât pe-acolo pe la 
Turnu unul Bâznae, ajutat de unul mai mare, Beju, care şi el 
a căzut pe urmă... Şi că era cât pe-aci să-l excludă dacă nu 
se ducea la fostul notar din '47 din Siliştea. Ajunsese om 
important, notaru-ăsta, dar de-adevăratelea, ce să mai 
vorbim prostii, şi-i zice lui Niculae, ca să-l scape, treci încoa, 
şi l-a adus aici lângă Bucureşti, într-o grădină, la un castel. 
Ce mai, sunt sere de flori şi hectare de pomi acolo... Avere, 
a stat un prinţ în castelul ăla, că n-o fi stat el, alde 
Gheorghe al lui Paţac sau alde Costică al lui Lisandru 
Guliţă. Sigur că după ce ai fost activist la un raion, unde eşti 
şef peste douăzeci de comune, să fii şeful unei cazmale într- 
o grădină, e greu. Pe cine mai ai în subordinea ta? Niculae, 
de, una, că era băiat cu carte, cum, liceu! Şi alta, cum să nu 
fi învăţat el să stea călare pe douăzeci şi cinci de comune 
cât timp a fost activist? Pui mâna pe telefon, şi, ţârrr, alo, 
Baldovineştii, vă muma în... executarea, că vin peste voi şi 
vă dau cu capul de toţi pereţii! Sau pici peste ei în şedinţă, 
când nici nu le trece prin cap, şi te aşezi pe scaun în 
prezidiu. N-ai văzut? Bagi mâna în buzunar, scoţi pachetul 
de ţigări, îl pui pe masă, scoţi şi chibritul şi îl pui peste 
pachet şi începi: tovarăşul preşedinte din această comună, 
a îndeplinit el sarcinile date? Şi te uiţi la preşedinte cum se 
îndeasă de frică în gâtul lui gros, să se facă mai mic... Vina 
lui Niculae, în vara aia când veni în Siliştea, care fu, de-o 
păţi? Nu îl înecară alde Mantaroşie şi ai lui pe ginerele lui 


Trafulică? Şi cine a fost vinovat? Niculae a fost vinovat, că 
n-o fi fost el, Gheorghe al lui Paţac, trimisul comitetului 
raional al PM.R. să conducă activitatea de strângere a 
recoltei. Cine i-a băgat ăluia frica în oase de s-a aruncat în 
râu? Nu i-a răscolit Mantaroşie casa să caute recolta 
ascunsă, şi pe lângă recoltă nu i-a găsit el şi cartuşe în 
pivniţă? Şi din pricina cartuşelor n-a luat-o ginerele lui 
Trafulică la goană spre pădure, şi ăştia după el, să-l prindă, 
şi l-au încolţit la marginea râului, care se umflase? Că din 
punct de vedere că alde ginerele lui Trafulică nu ştia să 
înoate, înseamnă că avea omul două frici în el, şi şi-o fi făcut 
socoteala şi ce-o fi zis: să mă înec, sau să mă bage la beci? 
Şi din astea două frici mai mare frică a avut de beci, fiindcă 
nu rabdă toţi, el, spre o pildă, alde Gheorghe al lui Paţac, n- 
are nici cea mai mică frică, ce poate să-i facă, dar alţii au, 
ei, na, să-l iai pe om, care e învăţat să fie liber, şi tam-nesam 
să-l închizi şi să nu-l mai laşi să vadă lumina soarelui când 
vrea €el!... Că în timpul războiului o fi găsit şi ăsta o ladă cu 
cartuşe lăsate de nemți care fugeau şi o fi băgat-o în 
pivniţă, poţi să-l învinuieşti de port ilegal de armă, când 
arma nu era? Omul e strângător, dacă le-a găsit, ce-ai fi 
vrut, să le arunce? 

Gheorghe parcă era trist relatând toate acestea. Dar 
repede îşi reveni şi continuă, căutând vina şi în felul de a fi 
al băiatului lui Moromete, nu numai în istoria cu cel înecat. 
Povesti altă istorie. Alta ar fi fost situaţia, zise el, dacă la un 
moment dat când lIsosică secretarul de atunci al 
organizaţiei i-a trimis la el acasă pe unul Geacă şi unul 
Dănălache să-i spuie cine erea să-l omoare în faţa primăriei 
în '46 când îl bătură pe Niculae oamenii. Erea Bilă! Niculae 
trebuia să ia faptele în considerare! Dar Niculae ce le-a 
făcut? Căraţi-vă, zice, de la poarta mea, dacă vreţi să nu vă 
dau afară din partid! V-au trebuit atâţia ani ca să spuneţi? 
Ce v-a venit taman acu? Lui alde Isosică nu-i mai convenea 
alde Bilă şi ar fi vrut să-l curețe în felul ăsta. Dar Niculae a 
bănuit... Nu că ar fi ţinut la Bilă, cum să ţii dacă a vrut să te 


omoare, dar s-a ferit să intre în sforile statului, iar ăştia din 
sat cum să-l ierte? Pe lângă astea, toată lumea în vara aia 
stătea cu ochii pe Niculae să vadă cum o să rezolve el 
situaţia! Fiindcă unii credeau că, haiti! acum e care pe care, 
dacă îi dă el jos de la primărie pe alde Isosică şi Plotoagă, 
preşedintele care era în funcţie, şi le dă foc la case, gata cu 
comuniştii, fac ei un guvern nou în Siliştea, în frunte cu alde 
Trafulică, şi fug ăia de la Bucureşti când or auzi, se duc 
dracului! Până să fugă ăia, a venit miliția şi i-a luat... Ori 
Niculae n-a ştiut să rezolve aceste turburări... 

„„.„Şi a vrut şi el, Gheorghe al lui Paţac, cu alde Costică al 
lui Lisandru Guliţă, să-l vază pe Niculae ce face el acuma 
acolo în grădina aia după ce nu mai erea ce fusese, chiar 
aşa erea, cum se spunea, că dădea cu sapa şi căra cu 
roaba? Adică cum, băiat cu liceu, altceva mai bun nu-i 
găsise fostul notar? Voiau să ştie cum, băiat de la ei din 
Siliştea, ajunse Ouăbei director, care vindea alviţă în sat cu 
cobiliţa, pe ouă, şi ăsta cu liceu căzu la pământ şi nu se mai 
ridică? Până şi Brigman, dacă veni el şi nu mai fu ce erea, 
când se întoarse în sat şi luă sfârşit colectivizarea generală, 
tot îl făcură şi pe el ceva... 

Aici Gheorghe al lui Paţac se opri singur, izbucni pe 
neaşteptate într-un râs înghesuit de satisfacţie şi dându-se 
pe spate pe scaun îşi duse din nou pumnul la gură cu cotul 
în gardă, ca şi când s-ar fi ferit să nu încaseze iar lovituri de 
la ceilalţi, pentru râsul excesiv pe care li-l provoca. Dar 
numai pe chipul negru al lui Costică apăru sticlirea tăcută a 
unui rânjet. Ceilalţi stăteau ţepeni. Din Vasilescu şi 
Marmoroşblanc, ameţiţi după cât se pare de berea băută şi 
de glasurile monotone, dar ridicate, ale berăriei, nu erau 
prea atenţi la povestirea lui Gheorghe. 

— Ei şi ce l-au făcut pe alde Brigman? întrebă Costică, 
care înţelesese că de păţania lui Brigman se omora aşa cu 
râsul Gheorghe. 

— Cum, se miră acesta, şef de atelaj! 


Asta însemna mai mare peste o căruţă. Rânjetul lui 
Costică se adânci, mişcându-i şi fălcile lui negre de păr, şi 
privirea i se împuţină, dându-i o înfăţişare bestială. 

— Şef mare! făcu el. 

— Ei, na! făcu şi Gheorghe redevenind grav. Tragi de 
hăţuri şi, prrrr! direcţia tarlaua numărul patru, la 
strângerea recoltei, pui mâna pe furcă, şi aşa şef cum eşti, 
încarci. 

Urmă o lungă tăcere... Costică, cu gândul la soarta lui 
Niculae, în jurul căreia se învârtise atâta Gheorghe 
povestind, îşi reaminti pesemne, cu amănunte, ce păţiseră 
ei atunci când se duseseră să-l vadă pe băiatul lui 
Moromete şi se gândea, poate, cum să continue el cât mai 
bine povestirea celuilalt, fiindcă zise: 

— „Păi n-am făcut drumul degeaba?! 

Şi apoi nu mai adăugă nimic, iar cuvintele acestea, lipsite 
de legătură, sunară fără noimă. Numai Gheorghe înţelese. 

— Am făcut drumul degeaba! se miră el. Asta am spus eu 
de la început. 

Adică ce-au păţit! Asta era întrebarea. 

Dar Costică tăcea, nu avea, după cât se părea, darul 
vorbirii, plăcerea lui era să asculte... Şi la asta trebuie 
pricepere, fiindcă altfel nu-ţi povesteşte nimeni nimic. 


De fapt nu păţiseră mare lucru, şi dacă Niculae le-ar fi 
făcut şi el cinste cu un pahar de vin, aşa ca între oameni, 
cine ştie, poate că Gheorghe al lui Paţac n-ar fi spus că 
băiatul lui Moromete era muncitor cu roaba, ci horticultor. 
Fără să mai vorbim că tot el răspândise în sat, nu se ştie de 
ce, ştirea pe care i-o spusese Marmoroşblanc lui Din 
Vasilescu... Plecaseră într-o duminică, în loc să se ducă la 
„Carul cu bere”, ca de obicei, se gândiseră să se ducă la 
suburbana respectivă a Bucureştiului unde se afla castelul 
şi să-şi astâmpere curiozitatea, care uneori e mai tare ca 
setea, mai ales când ai bănuiala că nu e vorba de ceva 
obişnuit. Gheorghe al lui Paţac fu singurul dintre cei care, 


vizitându-l pe Niculae, povesti cum fuseseră primiţi, spre 
deosebire de ceilalţi, care doar îl înjurau sau treceau sub 
tăcere amănuntele, adăugând de la ei ceva care nu se baza 
însă pe vreun fapt, că adică de ruşine nu vrea al lui 
Moromete să mai stea de vorbă cu oamenii din sat. Din uşă 
le spusese, fără să-i lase să intre înăuntru (avea o cămăruţă 
într-o casă numită „a grădinii”, chiar lângă seră): „N-am 
timp să stau la taclale cu voi”. Şi le închisese uşa în nas. Din 
Vasilescu şi Marmoroşblanc fuseseră printre cei din urmă 
care vruseseră să-l vadă, dar auzind de felul cum puteau fi 
primiţi, renunţară şi ei... 


II 


Totuşi nu era chiar atât de adevărat că Niculae nu voia 
să stea de vorbă cu nimeni. Cu un an în urmă, când încep 
evenimentele care urmează şi care aduseră apoi în satul 
natal al băiatului lui Moromete ştirea falsă a morţii lui, un 
om înalt şi drept ca un stâlp, pe chip cu o expresie parcă de 
stupoare nu numai pentru ceea ce vedea, dar şi pentru 
ceea ce făcea el însuşi, se dădu jos dintr-o maşină în faţa 
intrării castelului şi îi făcu un semn confidenţial portarului 
să se apropie. Acesta şovăi, dar în cele din urmă, cine ştie 
ce se gândi, că se hotări să iasă din adăpostul său. Era aici 
unul Niculae Moromete? fu întrebat, şi în timp ce asculta 
răspunsul, vizitatorul se întoarse cu totul spre portar, îşi 
vâri mâinile în buzunar şi se frânse puţin de spate; vasăzică 
era adevărat. Da, zise portarul şi arătă cu mâna direcţia şi 
spuse şi unde putea fi găsit cel căutat. 

Drept în faţă se întindea o alee asfaltată, ca un tunel din 
castani bătrâni, până la o nouă intrare, pe sub un turn 


medieval, cu o poartă uriaşă dincolo de care se bănuia că e 
curtea castelului. Până la acel turn, de-o parte şi de alta a 
aleii se vedeau flori, şi mai ales lalele galbene şi roşii, pe 
întindere mare, iar mai încolo era sera, şi alături, aşa- 
numita „Casă a grădinii”, spre care se îndrepta acum 
vizitatorul. Deşi ici, colo, un om sau o fată culegeau sau 
plantau ceva, parcă era puţin pustiu în jur din pricina 
ţipetelor urâte ale păunilor care se auzeau dinspre castel, 
la intervale regulate, împiedicând parcă peisajul să se 
încarce de melancolia obişnuită a pământului, asupra 
căruia omul stă aplecat şi lucrează. 

— Bă Moromete, unde eşti, mă? zise vizitatorul în stil 
țărănesc, deşi maşina din care coborâse şi costumul de pe 
el, din stofa bună, care era purtat fără acele mişcări şoldii 
pe care le are unul neînvăţat cu haine croite, arătau că el 
nu mai era, orice s-ar zice, chiar un ţăran. leşi, mă, afară, să 
te văd la faţă, că sunt ani de când... Ai mai crescut şi tu sau 
ai rămas tot...? 

De bucurie, omul nu-şi putea parcă termina cuvintele şi 
nici nu observă cum un câine brumăriu, o corcitură, făcea 
tot felul de figuri în jurul său, ca şi când acest musafir ar fi 
fost chiar stăpânul lui şi nu cel dinăuntru. Un geam de la 
parterul casei se deschise şi un bărbat cu chipul aproape 
Mic, ai fi zis un adolescent, apăru în cadrul ferestrei. Nici 
nu se încruntă, nici nu se uită urât, ci rămase drept şi sever, 
cu privirea neclintită, îndreptată undeva peste capul 
vizitatorului. Se răsuci apoi, dispăru din cadrul ferestrei şi 
întru târziu deschise şi îl primi pe musafir într-o odaie nu 
prea spațioasă, dar în care lucrurile din ea stăteau la locul 
lor, neînghesuite. Un pat alb de fier, cu un pled cafeniu, cu o 
pernă rezimată de perete, o noptieră alături, cu un aparat 
de radio ieftin la îndemână când te culcai pe pat, podele 
curate, cu o mochetă verzuie pe ele, un raft cu cărţi şi o 
masă în apropierea ferestrei, la care se vedea că se lucra, 
era plină de alte cărţi, însă late şi groase, pesemne manuale 


sau tratate de specialitate, şi de caiete, puse în ordine unele 
peste altele. 

— Ai rămas cum te ştiu eu, zise vizitatorul, în picioare, 
frângându-se uşor pe spate şi dând drumul unui râs ca o 
pârâitură de gard rupt de o vită, atât că nu mai îmi vine mie 
să cred, mă Niculae, că o să-mi mai spui tu mie istorii cu 
fete care te scoteau în tindă să le... şi tu (şi aici musafirul îşi 
însoţi aproape fiecare cuvânt cu noi ruperi de spinare, care 
ilustrau într-un fel atât de ciudat râsul său), ele să le... şi tu 
nu vreai neam, ce ne mai râdeam noi de tine la comitet, şi 
tu nu te supărai câtuşi de puţin, sau te supărai rău de tot, şi 
atunci căutai să mă dai în gât cu ăla care i-am luat eu 
carnetul de partid după ce l-am îmbătat şi l-am ars cu 
chibritul... Parcă ereai un... cu toate că ereai mai deştept 
decât noi toţi, mai ţi-aduci aminte cum m-ai spus tu lui 
Ghimpeţeanu că dorm cu ochii deschişi la învăţământul 
politic? 

Şi aici Iosif se opri, se aşeză pe scaunul din faţa mesei, şi 
repetă întrebarea: îşi mai aducea Moromete aminte? 
Niculae nu răspunse. Se aşeză şi el pe pat, se întinse, îşi 
puse mâinile sub ceafa şi îşi pironi privirea asupra celuilalt. 

— Tu tot mai eşti supărat pe mine, Niculae, că am 
acceptat să viu să te prelucrez la tine în comună pentru 
excluderea din partid? După atâţia ani? Ile pomeneşti că ai 
uitat că eu am călcat secretul misiunii încredințate şi ţi-am 
spus să nu te întorci în sat, şi în felul ăsta ai şi acum 
carnetul în buzunar? Ştii că puteam s-o păţesc şi eu dacă 
Beju afla? O şi păţeam dacă nu cădea şi Beju, fiindcă am 
aflat că cineva s-a dus şi i-a spus: losif l-a avertizat pe 
Moromete. Mi-a spus, ştii cine? 

Niculae schimbă privirea. Clipi: ei, cine? 

— Sau nu te interesează? zise losif. Ce făceai tu aici? 
Citeai? Mai lasă cărţile! Nu vreai să ieşim? Nu mă grăbesc, 
am venit special să stau cu tine până în seară, mi s-a făcut 
dor de tine, mă Niculae! 


Deodată pe chipul lui Niculae se schimbă ceva: declaraţia 
avea în ea un sentiment care înfrângea orice rezistenţă. 

— Spune, losife, zise Niculae. Nu mă interesează, dar 
spune, îmi pare bine că te-ai gândit să vii să mă vezi. Nu 
înţeleg de ce, dar nu e nimic. Faptul în sine contează. 

Şi se uita străin într-o parte, însemna că nici persoana lui 
Iosif nu-l mai interesa? Urmă o tăcere. Iosif se gândea: 
Existau situaţii nepotrivite unei apropieri a doi oameni care 
au fost odată apropiaţi, şi existau situaţii potrivite, cu efect 
sigur. Altfel, vorbeşti în zadar. Şi dacă unul nu vrea, 
înseamnă că e chiar aşa cum spune, s-a rupt de toate şi 
nimic nu-l mai poate readuce la ce-a fost. Şi îl întrebă pe 
Niculae ce treabă avea acum la ora asta? Era obligat să 
stea în grădină? Vedea că stătea în casă, nu era mai bine să 
iasă undeva împreună, să ia masa într-un restaurant în 
Bucureşti şi să mai stea şi ei de vorbă? De ce nu? răspunse 
Niculae cu un glas de parcă ar fi zis: De ce da? Şi se uită la 
fostul său prieten cu o privire sfidătoare: îl interesa altceva 
în prezenţa lui Iosif. Începu deci să se îmbrace. Când ieşiră, 
Niculae o luă repede înainte şi goni foarte poruncitor 
câinele, nu fără să insiste. 

— Du-te, îi spuse, cară-te de-aici! 

— Ce-ai cu el? se miră Iosif. E un câine de treabă, când 
am venit eu, tot timpul da din coadă. 

— Ştiu eu, zise Niculae. E un secret al nostru, dacă nu-l 
gonesc, îţi rupe pantalonii. 

— Mă mir! zise Iosif mirat, uitându-se bănuitor la 
Niculae, având aerul să descopere că oamenii ăştia 
singuratici, când vii pe la ei, vezi că le lipseşte câte-o doagă 
de-atâta singurătate în care stau. 

În legătură cu ce-i spunea mai înainte, zise Iosif, după ce 
făcură drumul în tăcere şi intrară apoi într-un restaurant pe 
care, după felul neşovăielnic cu care acesta îl găsi, se pare 
că îl cunoştea şi aprecia, el, Iosif, a observat o ciudăţenie. 
Sunt două feluri de membri de partid, unii care când sunt 
excluşi se consideră şi ei excluşi, şi pun cruce peste tot ce li 


s-a întâmplat, şi alţii care când sunt excluşi, degeaba sunt 
excluşi, fiindcă ei tot cu gândul acolo trăiesc. Din prima 
categorie fac parte ei doi şi alţii ca ei, dacă or mai fi, din a 
doua face parte ăsta care i-a spus tot ce-avea de gând Beju 
cu el, cu Niculae, îşi mai aducea aminte? Îl chema Gâtlan. 
Mai era încă la regională pe atunci, nu ca acuma, hi, hi! îl 
cunoştea Niculae pe Gâtlan şi pe soră-sa? Un ţicnit, 
răspunse Niculae. Ei, ţicnitu ăsta i-a povestit lui, lui Iosif, 
cum într-o acţiune de sabotaj a aruncat o grenadă într-un 
tren nemţesc, în Franţa, şi cum grenada s-a izbit de stâlpul 
electric şi, explodând, i-a retezat două degete. Ei, taman 
atunci Gâtlan cică ar mai fi avut timpul să se gândească să 
nu dea nemţii peste degetele lui de pe jos, să le ia 
amprentele, şi după amprentele lor să-l caute şi să-l 
aresteze, hi, hi... Ce voia să mănânce Niculae?... Bine, şi să 
le dea şi un chil de fetească de Târnave... Le-a cules, cică, 
de pe jos, degetele carevasăzică, le-a băgat în buzunar, şi 
abia pe urmă a luat-o la goană. De-aia, cică, avea el laba de 
la mâna stângă ciumpăvită, pe care ori de câte ori i-o vedea, 
îl pufnea râsul pe Iosif. Îşi amintea de fiecare dată de istoria 
cu amprentele... „Mă, ţărane, făcea atunci Gâtlan, 
hodoronc-tronc, iar Iosif înţelegea de ce, ce cauţi tu în 
partid? Crezi că de-aia am făcut noi revoluţie şi am luptat în 
ilegalitate, ca să arătăm lumii curul tău păros?” îşi mai 
aducea aminte Niculae? Nu era glumă cu ăsta când apărea 
el într-o şedinţă. Iosif a asistat la una la regională, unde l-a 
trecut sudoarea prin cămaşă. În calitatea lui de secretar cu 
propaganda, Gâtlan adunase toate cadrele didactice din 
regiune şi se făcuse a treia noapte de când îi ţinea sub 
tensiune să spună care din ei sufereau de influenţele 
burgheze şi să se lepede de ele acolo, în faţa tuturor. Unul 
n-a mai suportat şi a căzut lat pe podele, ştia el de ce, în 
facultate denunţase o colegă că i-ar fi spus cine ştie ce, în 
realitate nu-i acorda şi lui atenţie să se culce cu el, şi fata 
fusese întâi arestată şi pe urmă dată afară de la cursuri. 
Gâtlan nu ştia de chestia asta, s-a aflat ulterior, dar în 


momentele alea el s-a ridicat de la prezidiu, smucindu-şi 
capul pe spate ca un cal nărăvaş, s-a oprit lângă ăla şi, 
arătându-l cu degetul, a strigat: „Priviţi, tovarăşi, cum 
duşmanul de clasă zace la picioarele noastre”. Ei, cine 
putea să-şi închipuie că nu multă vreme după aia, chiar în 
anul când Niculae a fost îndepărtat din activul de partid, 
atunci toamna, când s-a făcut prelucrarea turburărilor cu 
campania agricolă la nivelul regiunii, Gâtlan să ajungă el să 
fie prelucrat ca duşman de clasă? Iosif n-a apucat să ia 
parte, i-a povestit cineva, dar odată tot l-a văzut, era la el în 
birou, înainte, şi parcă avea ochii rătăciţi, n-auzea ce i se 
spunea, a întins mâna şi spre el, spre Iosif, ca să-l arate nu 
ştiu cui: „lu, mă, eşti în stare să arăţi samavolniciile din 
raionul tău? Nu eşti în stare, mă, eşti un laş, şi a urlat: 
laşule! Să iasă toţi laşii afară din partid!” Nici el, Iosif, nu 
prea l-a auzit, avea alte griji... Nu şi-a dat seama ce îl 
apucase... Abia mai târziu a aflat că luarea aceea de cuvânt 
a lui Gătlan, care i-a adus căderea, a fost cu cântec. Sosit în 
regiune, cineva de la C.C. cu care Gâtlan se cunoştea de 
mult, din ilegalitate, l-a invitat la el, la casa de oaspeţi, şi 
acolo cică l-a ascultat fără să-l contrazică absolut cu nimic şi 
numai la urmă de tot i-a sugerat oarecum că ar trebui ca 
toate acestea să fie ridicate şi în şedinţă. „Şi tu n-ai simţit 
ameninţarea?” l-a întrebat Iosif mai târziu, când l-a văzut în 
Bucureşti, unde era responsabilul unei librării. „Eu, mă? a 
zis el atunci şi l-a fulgerat din ochi pe Iosif, eu nu sunt un 
laş!” Nu fusese, dar îl excluseseră. Nu i-a răspuns nimic 
Iosif, nu-i ardea de soarta lui, cu atât mai mult cu câta 
observat că nu mai era capabil să scoată o vorbă ca lumea. 
Din sfert în sfert de oră, folosind alte cuvinte, îl întreba pe 
Iosif acelaşi lucru: „lu, mă, crezi că o să mă primească iar 
într-o zi în partid?” Vezi, el tot cu gândul acolo era! Recent, 
Iosif a aflat şi motivul comportării lui care îl dusese la 
prăbuşire. Nu cu mult timp înainte de turburările din vara 
aceea, dacă nu chiar în timpul lor, sora lui s-a pomenit într-o 
noapte cu nişte securişti peste ea. „Ai fost în Spania?” au 


întrebat-o. „Am fost!” „Şi ce-ai făcut acolo?” „Am luptat.” 
„Cu cine? a zis ăla, hă, aşa, rânjind. Cu ce te-ai luptat? Te-ai 
luptat din greu? Şi aici în baie ce-ai ascuns?” a mai întrebat- 
O, şi femeia s-a dus acolo să vadă ce e. Atunci ăla a încuiat 
uşa cu cheia, a pus mâna pe ea şi... 

Niculae se uită pe geam cu o expresie atât de acută de 
singurătate pe chip, încât Iosif tăcu şi el şi începu să 
mănânce cu o vagă stinghereală în mişcările mari ale fiinţei 
lui. 

— Ei, şi el a spus asta în şedinţă? zise Niculae întru 
târziu. 

— Nu, hi, hi, făcu Iosif. Dar în schimb a demascat toate 
samavolniciile din regiune. Tu ai fi spus, Moromete? 

— Înţeleg, răspunse Niculae cu o ironie rece. Dacă ar fi 
spus, n-ar mai fi fost responsabilul unei librării, ci vârât 
undeva în altă parte, unde şi el a trimis destui. Dar atunci 
de ce n-a tăcut de tot? 

— Păi fiindcă el nu era un laş! răspunse losif, şi se 
îndreptă de spinare, şi scaunul pârâi sub el odată cu râsul 
lui hurducat. 

— Aha! făcu Niculae. 

Terminară masa în tăcere. Iosif turna vin în pahare. 

— Ei, află, zise el, că acum i s-a făcut dreptate. A fost 
reprimit în partid, de-aia mi-a povestit abia după zece ani 
toată istoria cu securistul. Dar tot la librărie a rămas, bine 
şi acolo! chicoti Iosif. 

— Şi soră-sa? Ce-a făcut cu securistul? 

— Nimic, zise Iosif. Individul lucrează acuma în comerţul 
de stat. A încercat ea atunci peste tot, dar degeaba, şi până 
la urmă procuratura i-a respins pur şi simplu plângerea, 
fără niciun răspuns argumentat. 

— Bine i-a făcut, zise Niculae liniştit. Să se înveţe minte 
să mai vrea să schimbe ea lumea, fără să ştie ce e aia! 

Dar Iosif tresări şi o umbră de contrariere trecu peste 
chipul său de cal tânăr, cu pielea brună, frumoasă şi 
strălucind de putere. Alunecaseră pe un drum pe care el, 


Iosif, nu se ţinea drept. Dădu îndărăt şi o luă pe altul, vesel 
şi dornic de apropiere, şi începu să spună ce era cu el, unde 
era şef, cum se însurase, câţi copii avea, ca să poată pe 
urmă trece la întrebări despre ce mai era cu Niculae. Ce s-a 
mai întâmplat cu fata aia cu care a trăit el zilele acelea în 
Pălămida, până să plece la Bucureşti? Marioara Fântână!? 
Niculae răspunse că a făcut un copil, atunci, cu această fată 
de la el din sat, îi plăteşte pensie alimentară... Şi de ce nu 
se însura cu ea? De-aia! Până ce, într-un târziu, posomorât, 
Niculae curmă toate acestea şi îl întrebă deodată pe 
prietenul său: 

— Spune-mi, losife... 

Dar se răzgândi parcă în aceeaşi clipă, şi Iosif, după ce 
aşteptă câtva timp, dădu şi el din umeri; nu înţelegea. 

— Trebuie să plecăm, zise Niculae. 


III 


Era sâmbătă după-masă, a doua din lună, când, ca de 
obicei, Niculae trebuia să se ducă tocmai în comuna Săftica, 
la treizeci de kilometri de Bucureşti, să-şi vadă băiatul şi să- 
i dea mamei pensia alimentară. Ea lucra acolo la un 
preventoriu T.B.C. pentru copii, ca asistentă medicală. În 
aceşti ani urmase şcoala medie, o terminase, şi apoi urmase 
un curs de doi ani de şcoală tehnică medicală. Băiatul era 
voinic ca un pui de urs, şi când era mai mic, îndată ce sosea 
acest bărbat străin şi se aşeza pe pat lângă maică-sa, 
începea să se răsucească în jurul lui şi al lor ca într-o cuşcă, 
să le dea târcoale agitat şi să-i întrerupă din vorbă cu o 
dibăcie care apărea din mica lui fiinţă cu atâta violenţă 
încât, de fiecare dată, cute de surpriză silnică apăreau pe 


fruntea mamei. Ca să nu-l bată, încerca adesea să-l dea 
afară din casă. Zadarnic. Se agăța de clanţă, apărea la 
fereastră, scheuna, ba se întâmpla să şi urle, şi mama nu 
înţelegea ce e cu el, fiindcă după plecarea bărbatului se 
potolea brusc şi redevenea duios, cum îl ştia ea. 

Odată, să fi avut atunci nu mai mult de trei ani, tot 
urcându-se şi coborându-se din pat prin faţa şi prin spatele 
lor, căţărându-se neîncetat şi alunecând de-a buşilea, 
văzând că fiinţa pe care o ştia numai a lui nu-l ia în seamă, a 
sfârşit prin a se arunca de pe buza patului direct cu capul în 
jos în lada de lemne. Tânăra femeie l-a prins cu o mişcare 
fulgerătoare, prea târziu să nu-l vadă totuşi dispărând în 
ladă, cu fundul în sus. S-a făcut palidă, copilul a căscat gura 
în braţele ei, vânăt la fată, într-un răcnet atât de înalt încât 
nu i s-a auzit câteva clipe lungi decât sfârşitul, care a 
cutremurat geamurile. 

La început Niculae îi aducea bomboane şi jucării. Nu i-a 
mai adus. lar cu anii, vizitele lui, deşi regulate, s-au făcut 
tot mai scurte. Dădea mamei banii, se uita posomorât la 
copil, tăcea câteva minute, apoi se ridica şi pleca. Nu 
rămânea niciodată peste noapte şi nici pe această mamă a 
copilului său n-a văzut-o cineva la el în „Casa grădinii”. 

Dar chiar dacă n-ar fi trebuit să se ducă în comuna aceea 
unde era Marioara Fântână, horticultorul de la castel tot n- 
ar mai fi stat, după ce luase masa, de vorbă cu prietenul său 
de altădată. Ar fi făcut ceea ce făcea totdeauna fără 
întârziere, în toate zilele după ce părăsea sera: intra în 
odaia lui şi stătea acolo ca un viezure, ronţăind nu se ştie 
ce, nu se aflase precis despre ce era vorba, se pare că citea 
sau scria, dar în ce scop, nu prea se înţelegea, fiindcă după 
atâţia ani ar fi trebui să iasă ceva din toate acestea, şi nu 
ieşise nimic, afară doar de faptul că după primul an când 
intrase ca simplu grădinar fusese încadrat ca horticultor. 
Dar el continuase şi după aceea să stea singur în odaia sa, 
deci trebuie să fi fost totuşi ceva în legătură cu cărţile şi 
caietele lui, din care începuse să nu-şi mai ridice nasul 


decât ca să mănânce, să se spele şi să-şi facă orele în seră, 
împreună cu inginerul şi zilierii, care cărau lăzile, 
pământul, sau însoțeau transporturile de flori către clienţii 
din Bucureşti, Horticola 1 Mai, sau alţi contractanţi. Uneori 
se urca şi el în camion, lângă şofer, dar nu întârzia mult, 
curând era văzut înapoi, îndreptându-se grăbit spre „Casa 
grădinii”, de unde nu mai ieşea decât a doua zi dimineaţa. 
Se spunea despre el că ar fi famen, nu se ştie cine 
răspândise zvonul ăsta, care se prinsese, fiindcă nu se 
încurcase cu nicio fată sau femeie, deloc, cu niciun chip... 
Totuşi, nu cu mult înaintea acestei vizite a lui Iosif, cam cu 
un an în urmă, părerea aceasta, a celor care lucrau cu el, fu 
dezminţită categoric. 

Într-o zi intră în seră o domnişoară sau doamnă de la 
castel, care voia flori în camera ei, să le picteze puse într-un 
vas, şi ceru din alea, şi din alea, şi un fir de dincolo, şi 
puţină iarbă de dincoace, până atrase asupra ei atenţia 
horticultorului, care o servea fără să-i arunce o privire şi o 
auzea fără să-i dea siguranţa că n-ar fi surd. 

Era bine făcută, nici prăjină, nici bondoacă. Dar nici 
potrivită de statură nu părea, fiindcă picioarele ei frumoase, 
pline şi alungite o făceau parcă înaltă, deşi umărul ei nu-l 
întrecea pe al horticultorului. Era îmbrăcată într-o rochie 
portocalie care se încheia de la ceafă de-a lungul spinării 
până jos, cu nasturi mari, şi era din familia blondelor, după 
ten şi după ochi, dar părul avea culoarea mierii de salcâm. 
Castaniul ochilor însă îi era atât de limpede, încât te făcea 
să înţelegi că şi secretele de dincolo de ei aveau aceeaşi 
puritate inocentă. 

Fu observată de câteva ori pe lângă „Casa grădinii”, şi 
curând după aceea, şi horticultorul, în castel. Dar nu cu 
flori, ci seara, când prin geamurile luminate ale sufrageriei 
puteau fi văzuţi pictori sau scriitori, sau cei care făceau 
filme pentru cinematograf, stând în fotolii sau adunaţi în 
grupuri, în hol, unde câteodată se întindea câte o masă 
lungă de câte douăzeci de inşi de la care nu se ridicau 


niciodată înaintea zorilor. Castelul nu mai era, ca pe vremea 
când aparţinea prinţului, închis pentru localnici. Se 
transformase în muzeu, unde putea fi admirată o duşumea 
făcută din aur prins între plăcuţe mici de sticlă, intra deci 
oricine în curtea interioară, pe care o străjuia marea poartă 
medievală cu turn cu clopot, apoi direcţiunea, în fapt 
directorul şi ajutoarele lui, aveau o încăpere a lor vecină cu 
holul, unde mâncau adesea şi beau, şi în general nu era 
interzis nimănui să pătrundă şi în clădirea locuibilă, cea de- 
a doua, unde stăteau şi lucrau aceşti membri ai diferitelor 
uniuni, zise, în scriptele administraţiei, de creatori. 
Horticultorul însă nu se ducea acolo nici din întâmplare, şi 
nici ca simplu grădinar, să schimbe ghivecele uscate sau să 
îngrijească marile vase cu enorme flori ornamentale, 
aşezate la intrare sau la picioarele scărilor, ci la masă cu 
această pictoriţă şi un prieten la ei, un ins în vârstă, cu o 
barbă mare şi albă, şi pe care îl chema chiar aşa, Paul 
Barbăalbă. Se află curând că nu horticultorul, ci Barbăalbă 
era, dintre ei trei, element de decor pentru ca pictorița să 
poată sta liniştită cu cel dintâi. E drept că stătuseră la 
început mai lângă o fereastră, în realitate oricine putea să 
stea cu cine vrea, dacă avea el chef să-şi aducă un invitat 
din afară, şi cu atât mai mult de la castel. 

Era, această pictoriţă, pe care o chema Golea Simina, o 
veche cunoştinţă a administraţiei, care o simpatiza din 
pricina suferințelor ei în căsătorie. Soţul, pictor ca şi ea, îl 
indignase pe director, care n-avea pentru el niciun respect, 
din cauză că se purta urât cu personalul, înjura de mamă, 
murdărea odaia în care stătea, deteriora mobila, îşi punea 
ţigarea pe toate mesele, arzându-le lustrul. Pictoriţa se 
despărţise de el cu un an înainte de prima ei expoziţie care, 
după cum se exprimă un coleg al ei, făcuse să crească în 
conştiinţa multora ideea că numărul artiştilor nechemaţi 
sporise cu încă unul, ca şi numărul de obiecte pe care ea le 
picta, dar din care arta nu câştiga nimic, după cum spunea 


o cunoscută formulă a lor, de pictori, privitoare la obiectul 
picturii. 

Într-adevăr, ea picta orice, se putea chiar spune că picta 
totul, un scaun, un colţ de stradă, un şantier cu un steag 
care nu lipsea... În schimb, dacă se întâmpla ca pe colţul 
acela de stradă să fie şi o biserică, crucea din vârful ei nu se 
mai vedea, ieşea ca din întâmplare afară din cadru. Trudea 
ore şi zile întregi, şi la sfârşit obiectul sau fiinţele vii din 
tablourile ei ieşeau asemănătoare cu cele reale, numai că 
pe pânza ei aveau ceva în plus: erau cam murdare. Încolo, 
erau bine făcute şi chiar te nelinişteau dacă te uitai mai 
mult la ele: fiindcă obiectele sau fiinţele vii, dacă nu sunt 
frumoase, nu mai au niciun sens. Ori, noi, care le privim, 
suntem şi noi nişte fiinţe vii şi, chiar aşa, n-avem niciun 
sens? 

La expoziţia ei criticul de artă se apropie şi angajă cu ea 
o conversaţie. De când picta? o întrebă. De la cinci ani, îi 
răspunse pictorița. De la cinci... şi câţi ani avea? Douăzeci şi 
patru! Şi de aproape douăzeci... Era măritată? Nu, 
divorțase. De cine? De Pătraşcu. Expoziţia era plină de 
vizitatori, iar afară venise primăvara şi soarele bătea în plin 
în geamul uriaş al vitrinei, revărsându-şi lumina şi asupra 
pânzelor de pe pereţi. Stăteau la o măsuţă lângă fereastră, 
puteau fi văzuţi de pe trotuar vorbind. Pictoriţa şedea cu 
spatele la geam şi răspundea cu însufleţire la întrebări, nu 
înainte însă de a se poticni la fiecare câteva clipe, din 
pricina indiscreţiei lor. Totuşi nu se putea să nu răspundă, 
fiindcă criticul de artă era, în lumea lor, o personalitate 
foarte cunoscută. Vasăzică Pătraşcu fusese însurat cu ea? 
Nu ştia, mărturisi criticul. Şi de ce au divorţat? Ea ezită de 
astă dată câteva clipe lungi, izbită nu atât de indiscreţia lui 
tot mai accentuată, cât de reflecţia privitoare la cine cu cine 
fusese căsătorit. Pătraşcu cu ea, natural, şi nu ea cu 
Pătraşcu, el era vedeta, ea nu era nimic. Din ce pricină s-au 
despărţit? S-au despărţit, zise ea atunci, pentru că el era un 
om care avea totul de-acasă şi nimic de la el. Adică? Adică 


venea cu talentul de-acasă, de-acolo de la ţară, unde sunt 
multe talente, şi de la el n-avea nimic, afară de beţie, care 
era meritul lui personal. Şi cu ce o deranja faptul? Atunci ea 
dădu acest răspuns plin de curaj: „Eu n-am talent de- 
acasă”. „A vrut să spună că ea are talent prin meritele ei 
proprii”, mărturisi criticul mai târziu. Cu ironie. Tot nu 
înţelegea, reluase el atunci în expoziţie. Cu ce o deranja 
faptul că Pătraşcu avea un talent de-acasă? Nu, avea şi un 
merit al lui, răspunse ea. În timp ce umbla teleleu 
săptămâni întregi prin toate localurile şi se îmbăta, o mai şi 
înşela în mod premeditat. „Dumneata ai suporta aşa ceva?” 
Şi punând această întrebare ea se roşi deodată foarte tare 
şi îşi feri privirile stingherită. Se posomorâse. Se vedea că 
nu va mai răspunde la întrebări. A vândut vreun tablou? 
mai zise criticul ridicându-se. 

Nu vânduse nimic şi gândul că trebuia atunci să le care 
toate acasă ar fi putut să-i pricinuiască o cât de vagă 
dezamăgire şi să-i strice bucuria debutului. Dar n-o văzuse 
nimeni tristă, dimpotrivă, avea aerul că expoziţia i-a mers 
din plin şi a afirmat-o, şi arăta prinsă de o şi mai irezistibilă 
poftă de a se aşeza oriunde pe scaunul ei pliant şi a vopsi de 
sus până jos pânzele aşezate pe şevalet. Era la fel de 
cunoscută printre acei colegi care constituie grosul unei 
profesiuni artistice (şi din rândul cărora nu cu uşurinţă 
reuşeşte cineva să evadeze şi nu fără trudă să se menţină 
chiar şi în acest anonimat), cum erau cunoscuţi cei mari 
printre cei mari. Cei dintâi aveau de luptat nu numai cu 
secretele acestei îndeletniciri, ci şi cu influenţa celor de 
anvergură, a căror creaţie nu e totdeauna fertilă, ci 
magnetică, atrăgând şi ţinând sub orbita lor pe cei mai 
slabi. Astfel fusese ea atrasă de Pătraşcu şi admiraţia pe 
care i-o purta ar fi ţinut-o poate legată de el ani îndelungaţi, 
dacă el, întorcându-se noapte de noapte acasă, nu s-ar fi 
pus tot mai des cu pumnii pe ea şi n-ar fi bătut-o foarte tare, 
cu o îndârjire sumbră şi parcă lucidă, ca şi când ea, soţia 
lui, ar fi fost cauza unei tragedii sau a unei mari nenorociri 


care plana asupra nu se ştie cui, a lumii întregi parcă, şi îl 
ţinea înlănţuit şi pe el, pe Pătraşcu. Era greu de dat totul pe 
seama beţiei, sau mai bine zis nimic nu putea fi dat pe 
seama... Violenţa neînfrânată, animalică şi laşă, cu care o 
lovea tocmai pe ea, care îl adora, era opera lui, nu a vinului, 
vinul era doar un... 

Într-o zi se sculă de lângă el din pat şi în timp ceeel 
horcănea îşi luă lucrurile şi le cără la părinţi, pe care îi 
anunţă că divorţează. 

Tatăl, profesor de desen şi autor de gravuri în lemn 
apreciate totdeauna elogios, dar fugitiv, în presă şi care 
trăia împărţindu-şi timpul între orele de şcoală şi bucuriile 
pe care i le aducea mica lui creaţie, nutrea, ca şi fiica lui, o 
admiraţie constantă faţă de talentele viguroase, şi se 
întristă şi o sfătui pe faţă să se mai gândească înainte de a 
face pasul. În clipa aceea tatăl se gândea şi la aspectul 
material al căsătoriei, Pătraşcu câştiga de pe acum sume 
mari, nu câştigase el o viaţă întreagă cu toate gravurile lui 
cât îi plătea o instituţie lui Pătraşcu pe un singur tablou. 
Fata însă nu luă în seamă sugestiile părinţilor, se duse la 
Uniune şi ceru o repartiție la Sinaia în fostul palat de iarnă 
al regilor, din care o parte fusese de asemeni pusă la 
dispoziţia uniunilor de creaţie de tot felul, şi îşi luă cu ea 
şevaletul, pânzele şi culorile, să nu mai dea ochi cu soţul ei 
până la despărţirea legală. 

Pătraşcu veni însă după ea în aceeaşi zi, treaz, şi o rugă 
să se întoarcă acasă. Îi spuse că a luat hotărârea să nu mai 
bea şi îi promise că niciodată n-o să se mai întâmple ceea ce 
se întâmplase în noaptea aceasta ultimă care o îngrozise pe 
ea aşa de tare şi că îi cerea un răgaz de câteva luni ca s-o 
convingă că nu era vorba de o simplă promisiune, ci de o 
cotitură în viaţa lui. Ea îi răspunse că nu e prima oară când 
el îi propunea astfel de cotituri; s-o lase totuşi să se 
gândească, să se ducă să se plimbe prin pădure şi să se 
întoarcă peste două ceasuri. 


El plecă, şi ea se întinse pe pat, îşi acoperi ochii cu 
braţele şi începu să se gândească. Se despărţea de el, dar şi 
de o taină pe care o avea în preajma ei şi care era pictura 
însăşi: Pătraşcu reprezenta această taină. Privind un tablou 
terminat al unui mare maestru, poţi să-l studiezi şi să-i 
înveţi maniera, dar privind mâna vie a unuia cu care trăieşti 
este chiar cu neputinţă să nu ţi se dezvăluie cu timpul 
măcar o parte din ciudatul secret? Oare nu procedase la fel 
şi Suzanne Valadon, această pictoriţă mare cât un Lautrec 
şi care începuse prin a poza pentru alţii? 

Pătraşcu însă, în loc să-i uşureze înţelegerea, o deruta 
făcând pe marele iniţiat care nici el nu ştia cum se petrec 
lucrurile. Se simţea, zicea el, stăpânit doar de un demon. 
Era un lucru care o înmărmurea când vedea cum acest 
bărbat voinic, cu un profil ca de efigie, cu privirea vie, 
elimina din viaţa şi din arta sa gândirea, de care se ferea cu 
gesturi patetice ca de o cunoscută pacoste. Avea de pe 
acum „elevi” care se ţineau de el zi şi noapte, şi sumele pe 
care le încasa le topea cu aceşti inşi. Ca să-l aducă între ei 
era suficient ca unul să-i dea un telefon şi să-i spună: 
„Pătraşcule, azi-noapte n-am putut dormi până la ziuă, mă 
obseda tabloul tău cu pădurea sub secure, nici tu nu ştii ce- 
ai făcut, e mai bun decât...” Şi se spuneau unul sau două 
nume consacrate, iar el asculta la telefon cu o înfăţişare 
stranie, prins parcă de o halucinație, parcă nu mai vedea 
nimic în jurul lui, în timp ce se auzea mai departe vocea 
sirenei: „Poţi să mori, mă, Pătraşcule, cu tabloul ăsta, 
Gauguin poate să se bage sub canapea! El n-are tensiunea 
invizibilă a luminii care la tine fascinează...” Intru târziu, 
răguşit de tăcere, Pătraşcu răspundea: „Ascultă, Vasile, 
unde eşti tu acuma?” Celălalt răspundea că se află în cutare 
restaurant, împreună cu doi sau trei inşi. Pătraşcu închidea 
telefonul şi începea să se îmbrace. Avea, în clipele acelea, 
înfăţişarea bigotă şi febrilă a credinciosului care a auzit 
sunetul clopotelor bisericii şi se pregăteşte să se ducă să nu 
scape cumva momentul începerii liturghiei. 


Petrecerile erau crunte. Se întorcea acasă cu fălcile atât 
de încleştate, încât pur şi simplu nu mai putea vorbi, scotea 
doar un soi de mugete. Rămânea în uşă cu tălpile 
nemişcate, în timp ce corpul, ca un arbore bătut de vânt, 
descria în aer mişcări circulare şi eliptice, şi în timp ce 
privirea năucită îi rătăcea pe pereţi, scârţâia din dinţi cu o 
turbure ferocitate. Venea uneori şi bătut, şi dimineaţa se 
apuca să dea telefoane în toate părţile să afle de la prietenii 
săi dacă ştie vreunul ce i s-a întâmplat. 

Începuseră să circule pe seama lui istorii care distrau 
lumea lor, a pictorilor. Cică la sfârşitul unei şedinţe, un 
coleg mai în vârstă, care îl admira şi era cunoscut prin felul 
său îndatoritor de a fi, îi aduse şi lui paltonul de la 
garderobă. Pătraşcu îl îmbrăcase fără să observe, zicând: 
„Vezi că aveam şi o şapcă”. Acela ezitase: „Aveai şi-o 
şapcă?!... Bine; mă duc să-ţi aduc şi şapca!” „Ad-o, dar 
mişcă-te mai repede!” i-a zis atunci Pătraşcu cu un glas 
plictisit şi flegmatic. Curând însă începu să se râdă de el din 
alte pricini, deloc vesele pentru el. Nu se ştie cine (poate 
chiar unul dintre elevi) îi sugerase ideea că marile 
personalităţi de totdeauna s-au simţit obligate să caute să 
facă fericite femeile cele mai frumoase şi mai interesante 
din timpul lor, îndrăgostindu-se sau având cu ele măcar una 
dintre acele aventuri pe care apoi femeia n-avea s-o mai 
uite toată viaţa. Era datoria lui, a lui Pătraşcu, să nu le 
lipsească de o astfel de experienţă care le-ar fi hirotonisit 
apoi drept femei alese, indiferent ce-ar mai fi făcut ele în 
restul vieţii, care nu mai avea mare importanţă. 

O graficiană îl primi deci în vizită. Nu ştia ce dorea, şi 
când află, ea îi declară că se simte măgulită de atenţia lui şi 
că într-adevăr o clipă de dragoste cu un astfel de bărbat era 
menită să rămână în amintirea timpului ca un moment de 
neşters, deasupra bucuriei şi fericirii obişnuite, dar vezi, 
aici intervine un lucru peste care ea nu poate să treacă, 
fiindcă asta ar însemna să trişeze, ori, în orice se poate 
trişa, dar nu în dragoste. Ce putea fi? o întrebă Pătraşcu cu 


îngăduinţă, fiindcă o ascultase numai cu jumătate de 
atenţie, totul neînsemnând pentru el decât ritual, care la 
ele a ajuns să fie un fel de haină care nu mai putea fi 
dezbrăcată decât după un anumit timp... Despre ce trişerie 
era vorba? mai zise el prefăcându-se interesat să afle, şi 
după îndelungi ezitări, frumoasa graficiană îi declară că 
pentru împlinirea unei astfel de iubiri era necesar ca şi 
femeia să se simtă demnă, ori, vezi, iată, ea nu se simţea 
deloc la înălţimea necesară... „Asta e o prostie, zise 
Pătraşcu, lucrul ăsta nu-l judeci tu, îl judec eu.” „Îl judeci tu, 
declară femeia, dar eu îl simt. Ori, eu, nu simt nimic? 
Pătraşcu nu înţelese sensul ultimelor ei cuvinte, şi reveni în 
zilele următoare insistent. Graficiana, care păstrase până 
atunci tăcere asupra scenei, povesti totul, şi istoria se 
răspândi. „Dacă aventura ar fi avut loc, gândi pictorița, 
graficiana n-ar fi divulgat nimic şi eu n-aş fi aflat că sunt 
măritată cu un bărbat ridicul. lar el ştie că eu ştiu totul şi o 
să mă snopească în bătăi toată viaţa, dacă o să rămân cu el. 
Fiindcă istoriile acestea se vor uita şi le pot uita şi eu, darel 
va fi eroul altora noi, nimeni nu-mi garantează că nu va 
reuşi, dacă nu cumva a şi reuşit să hirotonisească pe vreuna 
care n-a zis că nu se simte demnă! Şi asta se va întâmpla 
cât o trăi, dacă o trăi mult, şi eu voi fi silită să le aflu pe 
toate şi apoi bătută că le-am aflat. Ce-ar fi de făcut ca să 
rămân totuşi cu el? Poate că viaţa noastră împreună n-ar 
deveni infernală şi cu timpul poate că m-aşi obişnui, aşi face 
copii şi m-aşi preface că nu-i cunosc isprăvile, sunt alte 
căsătorii mult mai rele, dar el bea, şi atât timp cât nu se va 
lăsa de beţie (şi cum o să se lase când la el reuşita în 
pictură trebuie sărbătorită cu vin, iar nereuşita tot prin 
vin), eu voi fi pentru el ceea ce se numeşte reproşul 
întruchipat, neputând să mă împiedic să văd cum se 
degradează. Nu se va lăsa până când nu mă va distruge şi 
pe mine. Mi-ar mai rămâne soluţia ca eu să mă străduiesc 
să-i creez impresia că nu ştiu nimic şi nici nu mă 
interesează, dar pentru asta ar trebui realmente să nu mă 


intereseze, adică, într-un cuvânt, să nu fiu pictoriţă... Ori, 
asta nu pot...” 

Îşi luă braţele de la ochi, se ridică în capul oaselor şi se 
uită la ceas: trebuia să vină să-i dea răspunsul. „M-am 
gândit, zise ea liniştită şi hotărâtă, când el se întoarse, nu 
mai putem trăi împreună amândoi, trebuie să ne despărţim. 
O să-ţi spun şi de ce, ca să nu crezi tu că e numai din 
pricină că mă băteai. O femeie rabdă şi asta, unele merg 
până acolo că zic că de-aia le bate bărbatul, fiindcă le 
iubeşte, şi poţi să rabzi dacă vine de la unul care luptă din 
toate puterile lui cu destinul şi are doar momente de 
slăbiciune şi disperare. Dar tu nu eşti dintre aceştia, şi mi-a 
apărut bănuiala în inimă că ţie îţi trebuie o femeie de care 
să-ţi fie frică, căreia puţin să-i pese de pictura ta, şi să nu 
dea pe tine nicio ceapă degerată... Una ca asta meriţi, şi tu 
s-o iubeşti şi s-o respecţi. Şi numai aşa vei reuşi să rămâi un 
pictor bun, cu o astfel de scorpie în pat, la masă şi în 
societate...” 

Urmase divorţul, la care Pătraşcu nu se împotrivi, nici 
măcar nu se prezentă. Un an mai târziu pictorița izbuti să 
facă să i se aprobe o parte din mulţimea ei de pânze şi să 
expună. 


IV 


Era adevărat, ştia şi ea că pentru un pictor ajunge ce e 
în jurul lui, copiii, nevasta, şi după moartea acesteia, 
servanta... N-a fost una transformată de Rembrandt într-o 
Danae cu o burtă mare cât o... şi spre care Zeus pătrundea 
sub formă de ploaie de aur? Înseamnă că îndemnul care ţi 
se adresează, de a cunoaşte cât mai multe figuri umane, e 


fără sens? lată acest băiat... Nimic visător nu se putea citi 
pe chipul lui. Nicio reverie şi nicio fantezie nu păreau să-l 
stăpânească în timp ce îi făcea, aplecându-se şi trecând 
liniştit de la un soi la altul, după cum îi indica ea, buchetul. 
Cum putuse atunci să aibă loc ceea ce urmase, dacă nimic 
din sensibilitatea lui nu s-ar fi manifestat? De unde ştia? Era 
o mare bucurie să-i priveşti chipul lui aproape mic şi puţin 
împietrit şi ochii care puteau rămâne nemişcaţi ceasuri 
întregi fără să clipească. Mai târziu, după ce se 
împrietenise cu el, îl întrebă la un moment dat la ce se 
gândea. El îi spuse atunci că odată, într-o curte, păsările şi 
animalele celelalte au devenit foarte intrigate de înfăţişarea 
măgarului: stătea ţintă în mijlocul ogrăzii, cu capul în jos, 
ore întregi, cu un aer foarte gânditor şi toată lumea era 
curioasă, la ce s-o fi gândind măgarul? S-au adunat câteva, 
s-au apropiat de el şi i-au spus: „Nu te supăra, vrem să ştim 
şi noi, la ce te gândeşti?” „Eu?! s-a mirat măgarul. Nu mă 
gândesc la nimic.” Această autoironie i-a plăcut mai mult 
decât studiile despre pictură ale criticului de artă, pe care 
între timp prinsese pică, deşi cronica sa fusese destul de 
încurajatoare. Era însă adevărat că de când se despărţise 
de Pătraşcu începuse să prindă pică pe unul şi pe altul, 
care, e drept, n-o ţinea mult, dar era un fapt: nu se simţea 
îndeajuns de respectată, şi nu înţelegea de ce, când, 
dimpotrivă, debutul ei ar fi trebuit să facă să crească 
consideraţia pentru ea în ochii colegilor. La Sinaia, la câteva 
luni după divorţ, îi plăcuse un scriitor, un băiat care pur şi 
simplu o încânta şi care, din fericire pentru el, era la fel şi în 
povestirile pe care le scria, i le citise cu aceeaşi plăcere 
într-un volum care tocmai îi apăruse. E atât de rar să 
întâlneşti un bărbat cu adevărat vesel, nu gălăgios sau 
petrecăreţ (când nu se exprimă, prin răcnete şi râsete cu 
gura până la urechi, decât dorinţa de a fi vesel, şi nu veselia 
însăşi), ci cu adevărat stăpânit de acea tensiune a sufletului 
care iradiază şi farmecă şi are un semn care o distinge: e 
molipsitoare, îţi smulge măcar un surâs; în acele clipe 


gândeşti că dacă reuşeşti să devii şi tu vesel ai descoperit în 
tine însuţi secretul de a plăcea, pe care unii mari virtuoşi 
nu-l pot descoperi, în ciuda superiorității spiritului lor. În 
preajma lui se simţise şi ea veselă şi avusese şi sentimentul 
că place la rândul ei, dar lucrurile nu se terminaseră bine 
din pricina unui altul, care se ţinuse pur şi simplu scai de 
amândoi, fără nicio ruşine şi fără pic de reţinere, 
exasperând-o pe ea şi iritându-l pe el în aşa măsură, încât în 
locul unui sentiment care trebuia să se consolideze apăruse 
obsesia prezenţei aceluia, care nu-i cruța nici noaptea, 
venea şi-i bătea ei la uşă, să-i bâlbâie declaraţiile lui umile şi 
în acelaşi timp agresive, iar lui nu se ştie ce implorări şi 
ameninţări, pesemne referitoare la situaţia de om căsătorit 
a scriitorului, care de altfel îşi şi făcuseră efectul: soţia 
acestuia, alarmată, venise la Sinaia şi totul se terminase 
prin revenirea soţului din aventură în sânul familiei. 
Observă după aceea că directorul n-o mai salută ca altă 
dată, iar unele priviri ale altor colegi nu se fereau de ale ei 
îndată ce i le întâlneau, cum de asemenea era obişnuită 
până atunci, semn elementar de respect când e vorba de o 
femeie; rămâneau secunde în plus stăruind asupra ei... îi 
trebuiau zile şi uneori săptămâni ca să uite că îi purta pică 
unuia sau altuia şi se întreba dacă era din pricina acestei 
aventuri eşuate sau pentru că prestigiul lui Pătraşcu o 
ferise până atunci de adevărata părere pe care o avea 
lumea despre ea, şi ea nu ştiuse. 

Niculae nu era vesel, dar tensiunea sufletului lui era 
prezentă în timp ce chipul lui exprima tăcerea care o 
atrăsese de la început. Nu ştia ce e, şi asta o turbura la fel 
de mult ca şi comunicativitatea plină de fantezie a băiatului 
acela de la Sinaia, deşi aparent Niculae nu era un om 
enigmatic. Nici nu se purta ca atare; din primele ore îi 
spusese aproape totul: că era student la Institutul de 
Agronomie, că în iunie anul viitor avea să-şi ia examenul de 
inginer horticol şi că îşi câştiga existenţa ca simplu 
grădinar... Dar într-o zi el i se uită drept în ochi cu o 


intensitate stranie şi îi spuse: „Le iubesc în clipa asta!” Ea 
se zăpăci. O iubea numai în clipa aceea! Dar o iubea, iată 
ceva neaşteptat... Fiindcă sentimentul care o şocase de aici 
venea, că în clipa aceea fiinţa lui era a ei... Declaraţia se 
mai repetă, în aceeaşi formă, deşi nu atât de curând, dar de 
fiecare dată o lua prin surprindere şi simţea cum îi creşte 
bătaia inimii. Va veni vreodată şi o declaraţie totală? se 
întreba ea. 

„Seamănă cu Ileana, singura mea iubită, gândise Niculae 
seara, când, fără să vrea, înainte de a adormi, imagini 
colorate îi ţâşneau sub pleoape ca nişte explozii de lumină, 
în care înotau câteodată aievea oameni şi întâmplări la care 
niciodată nu participase şi nici nu le văzuse şi care îi 
plăceau atât de mult încât aştepta totdeauna cu bucurie 
secretă acest moment obişnuit al vieţii oricărui om, când se 
dezbrăca şi se culca: somnul. Şi fără nicio trudă pictorița se 
aşeză, sub pleoapele sale, jos pe o brazdă de garoafe, în 
seră, şi se întinse pe spate turtind florile la pământ cu 
trupul ei, care părea molatic. Asta se şi întâmplase în ziua 
aceea în realitate. „Vezi, zise Niculae chicotind, dacă aşa ai 
vrut tu, aşa a fost. Mie nu-mi plac florile ca atare, dacă nu- 
mi spunea notarul că aici n-o să mă caute nimeni, aş fi trăit 
toată viaţa fără să ştiu că există pe lume plante din astea 
care se numesc Dianthus caryophyllus, erbacee perenă din 
familia cariofilaceelor... cu frunze liniare lanceolate... p... 
mă-sii, cu denumirile astea, că mi s-a scrântit limba până le- 
am învăţat... Vasăzică tu ai preferat aici, nu ţi-a fost frică să 
nu dea cineva peste noi... Lasă, că am avut eu grijă, ai 
dreptate, e mai bine aşa, decât să te vadă cineva că intri în 
«Casa grădinii»... sau pe mine în odaia ta la castel... aşa, 
aici, ieşi pe urmă afară cu florile respective, pe care le-ai 
turtit, în braţe, ceea ce pentru voi trebuie să fie ceva, aşa, 
special... altă viaţă... artistică!... Ca să-ţi spun drept, n-ai 
numai ochi frumoşi, ci şi glasul... Nu te-ai încurcat tu cum 
să-mi zici... Asta e ceva, numai când eram copil mi se 
spunea: Cum te cheamă? Niculae! Niculae, ia du-te şi 


spune-i mă-tii să vină încoace, că am ceva de vorbit cu ea. 
Aşa şi tu! Şi ai râs când te-am întrebat de unde eşti, ai 
înţeles ce vreau să spun. Îmi pare rău, dar sunt 
bucureşteancă. De ce îţi pare rău!? Mă cheamă Moromete! 
Nu, ălălalt nume. A, ălălalt? Niculae! Niculae, uite, dă-mi 
nişte flori, dar nu vreau decât câte un fir din fiecare, le 
alegem, îţi spun eu... Mă pune acuma să umblu prin toată 
sera, pentru un buchet de flori...” 

Se dusese însă în cele din urmă şi în odaia ei de la castel, 
dar asta mai târziu. Până atunci începuse să vină la ei în hol 
invitat la început de Barbăalbă, cu care stătu multe seri, 
numai ei doi, pentru ca lumea să creadă pe urmă, când 
pictorița avea să se aşeze şi ea la masa lor, că abia atunci 
făcea şi ea cunoştinţă cu horticultorul. Niculae o lăsase în 
voia ei, să procedeze aşa cum ştia ea că e mai bine, şi nu-i 
era deloc greu să arate că între ei doi nu era nimic, intrigat 
cum se simţea de aceşti inşi ai castelului, care duceau o 
viaţă atât de ciudată şi erau atât de... Hm! 1 se părea, de 
pildă, că acel domn distins şi cu chipul umbrit de melancolie 
e desigur un mare poet. I se răspundea prin hohote de râs 
că e el poet, dar, ha, ha, ha... Şi dimpotrivă, de câte-un 
strâmb, năsos şi cu privirea vicleană, i se spunea deodată că 
acesta e într-adevăr foarte mare... Fără motiv, Barbăalbă se 
certă cu ei doi şi se duse la alte mese, dar pictorița avea şi 
alţi prieteni, şi îl schimbă. Veni unul care, după ce dădu 
mâna cu Niculae şi se aşeză, îi spuse cu un glas smerit: 
„Sunteţi mai trist ca flautul zădărniciei”. Privirea 
horticultorului îşi mări vizibil focarul: „Ce e asta, zise el, 
care flaut?” Dar subţirelul şi delicatul personaj nu părea 
obişnuit să audă ce i se spune şi nici nu înţelegea pesemne 
obiceiul acesta al oamenilor de a da şi a cere explicaţii 
logice. „O nălucă îmi cântă în piept!” zise drept răspuns. 
Nălucă părea el însuşi, şi horticultorul se înveseli până la 
urmă şi ciocni cu el paharul. 

Într-o seară îşi făcură apariţia doi a căror prezenţă 
atrase spre ei tot ce era acolo, iar cei care nu-i cunoşteau şi 


rămaseră la locurile lor se uitau cu invidie la masa aceea 
mare, făcută prin unirea a altora trei în mijlocul holului- 
sufragerie şi care luă de îndată aspectul sărbătoririi unui 
mare succes. Se aduseră fripturi, peşte şi vinuri şi curând 
Niculae înţelese din spusele celui care părea centrul 
atenţiei şi care nu ieşea dintr-o veselie gâlgâitoare pe care 
i-o stârnea lui însuşi fiecare cuvânt spus tot de el, dar care 
făcea aluzie la ceva în care persoana lui nu era implicată, că 
sărbătoreau într-adevăr ceva şi anume un film pe care îl 
făcuseră ei doi şi care ieşise de-o tâmpenie nemărginită. Să 
te fi străduit să iasă aşa de nerod şi tot n-ai fi reuşit. Era 
atât de cretin, încât numai doi inşi talentaţi cum erau ei l-ar 
fi putut imagina şi numai un regizor genial cum era cel pe 
care ei îl avuseseră i-ar fi putut surprinde viziunea propusă. 
„Nu e aşa, mă, idiotule?” se adresă cel vesel celuilalt cu 
care reuşise isprava şi îi dădu şi două palme după ceafa. 
Asta nu avu nicio reacţie, fuma ca un scăpat dintr-o 
puşcărie unde dusese vreme îndelungată dorul tutunului şi 
nu-i ardea de mâncare. El, în ceea ce îl privea, nu părea că 
are motive să exulte de bizara reuşita, parcă purta pe faţă o 
mască holbată, compusă din îngrijorări şi temeri care nu-l 
slăbiseră, după câte ştia, niciodată, fiindcă numele lui nu 
era cunoscut de marele public, cum era al celuilalt, ceea ce 
scrisese el trecuse neobservat, şi lui nu-i ardea să râdă de 
propriile sale insuccese, şi dacă scrisese acel film cu 
prietenul său, crezuse că în mod sigur va reuşi în sfârşit să 
se afirme şi el, dacă nu ca scriitor, măcar ca scenarist, şi pe 
deasupra să câştige şi ceva bani, după care umblase 
totdeauna cu gura căscată. 

Veselul, care ştia pesemne că prietenul său nu 
reacţionează la palmele pe care i le dădea după ceafa, îi 
mai dădu una, care prin durata de timp care îi fu necesară 
avea poate o semnificaţie; îl considera cumva răspunzător 
de interesanta lor izbândă cinematografică?... „Să nu 
credeţi, zise, că el a scris vreun rând, eu l-am scris în 
întregime, numai ideea a fost a lui. Eram la Braşov şi ne 


plimbam pe străzi după ce cumpărasem o pungă întreagă 
de loz în plic, ne dureau degetele de câte rupsesem, ca să 
găsim bilete câştigătoare, în total şaizeci de lei, şi punga ne 
costase trei sute... Şi zice: «Hai să jucăm pe numărul 
maşinilor care trec, cu soţ ale mele şi fără soţ ale tale.» 
«Bine, zic, pe cât?» «Pe zece lei», zice. «Bine», zic. După 
vreun ceas îmi şi umflase o sută de lei. Mai jucăm noi un 
ceas, mai îmi umflă o sută. «Bă idiotule, zic, aici e o 
şmecherie, stai să mă gândesc. Dă banii înapoi, că te-am 
prins, tu ai numere fără soţ cinci cifre şi eu numai patru, 
fiindcă la numerele mele cu soţ, zero nu se joacă. Eu am 
patru şanse şi tu cinci.» «Nu m-am gândit», zice. «Ba te-ai 
gândit, dă banii înapoi, că te buşesc...» «Nu ţi-i dau, zice, îţi 
vând o idee de film...» «S-aud ideea.» Îmi spune el ideea, şi 
când l-am auzit: «Ie iert, zic, escrocule, pentru alea două 
sute de lei, hai să facem amândoi filmul ăsta, găsesc ideea 
la nivelul sumei...» A, don Bazil! Noroc, don Bazil, vino şi tu 
aici, ia un scaun.” 

Intrase unul, care văzând atâţia inşi împreună ezitase să 
se aşeze singur şi nu aşteptă să fie invitat de două ori ca să 
ia loc la masa celui vesel. Ultimul lucru care se povestea 
despre ăsta era că fusese şi el cu o carte la o editură şi se 
lăudase pe urmă cum îşi bătuse joc de redactorul-şef, cu 
care avusese discuţia finală. Ei, cum? Ei, uite-aşa, la fiecare 
obiecţie a aceluia, el se grăbea s-o aprobe, şi iar îi mai făcea 
editorul o obiecţie, şi el iar da din cap şi îl aproba. Grozav 
îşi bătuse joc. Bine, i se răspunsese, dar i se primise cartea 
spre editare? Nu, dar îşi bătuse joc de el cumplit... Alţii 
pretindeau însă că pe lângă altele, pe care le auziseră ei de 
la don Bazil, asta era floare la ureche. 

„O singură dată, continuă veselul cu o privire care sugera 
că îşi rezerva dreptul să se ocupe de don Bazil mai la urmă, 
n-a câştigat el de la mine, că încolo mereu m-a luat la 
mustață. Chestia cu filmul m-a aranjat, dar odată n-a vrut să 
joace... Mă holbatule, zic, dăm cu douăzeci şi cinci de bani... 


Nu, zice, eu nu contez pe noroc. Îmi venea să-mi rup 
cămaşa de pe mine, ah, şi acum când mă gândesc...” 
Veselul se uită cu atenţie prin toate părţile, şi după ce se 
linişti că o anumită persoană nu era prezentă, reveni gata 
să continue. „Mă ridic de la masă şi plec”, zise atunci 
holbatul, dar nu schiţă nici cel mai mic gest să-şi pună în 
practică ameninţarea. „Credeai că o să-i spun pe nume?”, 
continuă veselul. Holbatul nu răspunse, dar îşi înteţi şi mai 
tare fumatul şi se arse chiar la degete, înjurând, când strivi 
restul de ţigare în scrumieră. „M-a crezut în stare căosăvă 
spun despre cine era vorba, continuă veselul. Ştiţi că avea o 
motocicletă; dacă era ceva la care ţinea, şi să nu te fi atins 
de ea, asta era motocicleta. Ei, în zilele alea, degeaba i-am 
pus eu pe unul şi pe altul să se ducă acolo în spatele 
Pelişorului să claxoneze cu ea, să-i dea drumul, chiar să 
încalice pe ea, şi să facă o cursă până jos... Aiurea, se 
vârâse în sufletul nostru şi nu ne slăbea un minut, nu-i păsa 
de motocicletă. Mă înţelegeam eu cu încă doi să ocupe o 
masă, lua al cincilea scaun, şi unde credeţi că se aşeza? 
Chiar lângă ea, alături, pe colţul mesei... Se scula fata, 
trecea în partea ailaltă, trecea şi el. Plecam cu ea în oraş, se 
lua după noi, intram la cinema, împingea lumea la o parte 
să ia bilet lângă scaunele noastre. Se dădea la mine pe faţă! 
«Nu-l ascultați, zicea, profită de faptul că nu sunteţi de la 
ţară ca să vă spună bazaconii. Nu există câine care să se 
urce în copac!» El credea că fata de-aia stă cu mine de 
vorbă şi nu cu el, că era naivă, şi venea el să-i spună că nu 
putea fi adevărat că într-o zi când m-am urcat eu într-un 
corcoduş să mănânc corcoduşe, am dat de un câine pe-o 
cracă, stătea în fund şi mânca şi el corcoduşe, şi din când în 
când ridica laba şi, pac, trântea câte una jos... Tu aşa 
credeai, mă?! Sau că odată, în timpul scurtei mele 
experienţe în învăţământ, am venit la şcoală, mi-am pus 
capul pe catedră şi am adormit... Când a sunat clopoţelul de 
recreaţie mi-am ridicat capul şi «băieţi, zic, cât am eu de 
plătit aici?...» îmi venea să mă pun cu pumnii pe el, dar mă 


abţineam, cine ştie, poate că e el capabil să placă mai mult 
fetei, să nu mai vorbesc eu, zic, să-l las pe el. Şi stam! Şi 
tăcea! Şi ne plimbam până ce ne intrau picioarele în gât. 
Aiurea! Ce să vorbească? Fuma, ne afuma pe amândoi, ca 
un coş! Fata ieşea dintre noi, se dădea într-o margine, el 
după ea...” 

Ajuns aici cu povestirea, veselul începu să dea semne de 
nerăbdare, de parcă îi lipseau tot mai mult cuvintele ca să 
spună ce mai urmase. 'Ioţi îl ascultau cu un fel de temere, 
nu cumva se va opri şi nu li se vor da toate elementele ca să 
înţeleagă despre cine era vorba. În realitate el sugera bine 
cum îi lipseau de fapt, atunci, mijloacele ca să scape de el, 
fiindcă n-avea ce-i face, nu se putea lua cu el la bătaie, nu 
era destul de voinic... Chipul veselului era lat şi când stătea 
pe scaun te puteai înşela crezând că statura sa trebuie să 
fie impunătoare; avea o statură obişnuită... 

„Seara, continuă veselul, îi scriu fetei un bilet, îl bag în 
buzunar, cobor în sufragerie şi mă aşez la masă. El se şi 
înființase. Când vine fata, îi dau biletul, mă ridic, mă duc în 
hol şi o aştept. Figura l-a luat fără veste sau şi-a dat şiel 
seama că aşa nu mai merge? Nu s-a luat după noi. Ne-am 
dus tocmai la Buşteni, cu un taxi, am mâncat într-un 
restaurant, şi pe la unu ne-am întors cu un tren... Am urcat 
în camerele noastre, şi după o jumătate de oră îi deschid 
fetei şi o primesc la mine. Cât să fi trecut? Niciun minut, şi 
aud bătăi în uşă. «Cine e?» «Eu sunt!» El era! «Ce vrei, 
mă?» «Deschide!» «Nu pot!» «Deschide că fac scandal!» 
«Bine», zic, şi îi dau drumul înăuntru. «Ce vrei, mă?», zic. 
Se aşază pe un scaun şi fumează. «Mă, zic, ce vrei tu?» 
Nimic, tăcea şi ne împuţea cu tutunul lui de mărăşeşti. «Tu, 
Zic, nişte ţigări mai bune nu ştii să fumezi? Aşteaptă să 
deschid fereastra.» Mă duc şi deschid fereastra şi ne 
aşezăm pe urmă toţi trei în fotolii. «Spune, mă, 
nenorocitule, zic, de ce-ai venit? Asta e oră de vizite? Spune 
şi tu ceva, deschide gura şi exprimă-ţi cu glas tare 
preferinţele. 


Am auzit că şi la uşa ei ai bătut de câteva ori, tot cam la 
ora asta, dar n-ai spus ce doreşti...» «Îţi spun, zice el atunci, 
dar între patru ochi.» «Bine», zic şi fata se scoală şi ne lasă 
pe noi doi... «Ei, te ascult.» «Că, zice el, tu eşti om însurat.» 
«Da, şi?» «Şi că el nu e şi că ar vrea să se însoare cu fata 
asta... «Nu e fată, zic, abia a divorţat, n-ai nimerit-o bine, n- 
a lăsat ea un pictor de mare talent ca să te ia tocmai pe 
tine.»” 

Aici veselul se întrerupse ca să dea pe gât un pahar 
întreg. Se auziră câteva întrebări şoptite la ureche. „Ce 
şopteşti acolo?” „Nimic, i se răspunse cu indiferenţă, mă 
întreba pe mine cum îl chema pe pictorul ăsta, de unde să 
ştiu eu?” „N-am spus că eroul e el cu motocicleta lui şi nu 
fata sau pictorul? Dar n-aţi fost atenţi, zise veselul. Credea 
că mă duce el pe mine şi vrea să se însoare! Am vârât mâna 
în buzunar şi am scos douăzeci şi cinci de bani. «Mă, zic, 
uite aici, tragem cu banul. Cui îi cade stema, celălalt se 
retrage! O fac asta pentru tine că mi-eşti prieten, dar şi 
dacă pierzi şi nu te ţii de cuvânt...» «A, nu, îl văd că sare ca 
ars, eu nu mă bizui pe noroc.» «Nu? Dar pe ce te bizui?» S- 
a gândit, nu mi-a răspuns. lar s-a mai gândit... În sfârşit, se 
ridică şi pleacă. A doua zi umbla singur prin pădure, sta de 
vorbă cu copacii, că fata să nu-l vadă în ochi, aşa de 
enervată era. Pe seară, aşa, când cădea amurgul, cine 
apare în faţa Pelişorului, la intrare, călare pe motocicletă şi 
cu rucsacul în spate, pe care îl purta încovoiat ca pe o 
povară a destinului? De ce o fi aşteptat el chiar clipele astea 
între zi şi noapte? Eu nu l-am văzut, mi-a povestit cineva. 
Stătea aplecat peste ghidon, nu se uita la nimeni, accelera 
şi lacrimile îi curgeau pe obraji... În acest timp amurgul se 
lăsa tot mai mult... În cele din urmă şi-a desprins picioarele 
de pământ, motocicleta a pornit-o la vale şi s-a pierdut în 
ceața înserării. S-a dus... De ce ai aşteptat, mă, chiar clipele 
alea?” 

Dar holbatul nu răspunse, fiindcă nu pentru a i se 
răspunde i se pusese întrebarea, şi, ca şi atunci, fuma ca un 


disperat, încât ai fi zis că a luat foc ceva de pe el, atât de 
mult fum ieşea din locul unde se afla ella masă. 

Câteva zile mai târziu pictorița se întoarse la castel, şi cel 
căruia îi cânta o nălucă în piept îi povesti scena şi cum la un 
moment dat horticultorul se ridicase de la masă şi plecase. 
Scriitorul mai era acolo? întrebă ea făcându-se palidă. Nu, 
veniseră doar să sărbătorească un succes şi în aceeaşi 
seară se căraseră. După obiceiul ei, nu-şi pierdu cumpătul, 
se duse în odaie, se culcă cu faţa în sus şi începu să se 
gândească. Dar mai rău decât la despărţirea de Pătraşcu 
simţea cum îi bate inima de nelinişte, în ciuda gândirii 
calme care o făcea să vadă cu claritate că bărbatul cu care 
avusese ea de-a face la Sinaia era un altul decât cel care se 
arătase acum din scena povestită, iar de cel nou, de 
Niculae, era abia legată. Era adevărat că acel băiat putuse 
să se comporte astfel, cum reieşea din povestirea de la 
masă? De ce? Fusese atât de delicat în seara aceea când îi 
vârâse biletul în palmă şi apoi tot timpul cât plecaseră 
împreună la Buşteni, nici nu-şi putuse închipui vreodată că 
un bărbat poate fi atât de sensibil şi de plin de grijă. Cel 
puţin ea nu cunoscuse până atunci unul care să-i semene. 
La drept vorbind el o cucerise şi înțelegea că o lăsase 
fiindcă fire mai puternice îl legau de soţia lui. Asta nu eo 
înşelătorie. La ce bun? Un om nu cucereşte ceva ca să lase 
din mână de dragul unui gest, chiar dacă se află într-o 
situaţie insuportabilă. Încotro o împingea soarta ei de 
femeie? 

Se sculă şi începu să se îmbrace cu grijă, se pieptănă, şi o 
luă apoi încet spre „Casa grădinii”. „Cine e acolo?” întrebă 
Niculae când auzi o bătaie în uşă... „Eu sunt”, i se răspunse. 
„A, tu eşti? Intră!” Pictoriţa pătrunse în odaie şi studentul 
horticultor o primi în picioare, dar rămânând lângă patul 
lui. O privea lung şi direct, cu o curiozitate neslăbită. 
Femeia îi susţinu privirea câteva clipe şi după ce se 
convinse pesemne că nimic nu-i era întru totul defavorabil, 
îşi trase singură scaunul şi se aşeză în faţa lui, cu spatele la 


măsuţă şi la fereastră. „Niculae, îi spuse ea, tu care ai atâta 
experienţă, sper că eşti gata să înţelegi că nu tot ceea ce ne 
pare la un moment dat ca ireparabil într-o prietenie sau 
într-o dragoste se bazează şi pe un adevăr... Lăudăroşenia 
e mai mare la un bărbat decât la o femeie. Un bărbat tare e 
un bărbat care în lucruri din astea rămâne nepăsător. Eu 
nu zic ca tu să rămâi nepăsător fiindcă îmi face mie plăcere, 
ci fiindcă îţi jur că totul e o minciună. N-aşi vrea să te pierd 
din pricina asta. Sunt cu tine la început, şi nu la sfârşit, şi 
cine ştie dacă nu ne-am întâlnit unul cu altul ca să nu ne 
mai despărţim? Dacă tu ştii că nu, orice cuvânt e zadarnic, 
şi într-un sens şi într-altul. Ştii tu?” 

Tot timpul Niculae n-o scăpase din priviri şi n-o slăbi nici 
acum când ea se opri. Se aşternu o lungă tăcere, care 
sporea vizibil turburarea femeii, neputând, pesemne, 
suporta confuzia în care o arunca privirea lui lacomă şi 
tăcută. Şi atunci se hotări, se uită şi ea la fel, şi rămaseră 
astfel ochi în ochi clipe nesfârşite. Amintiri le cutreierau 
parcă pe chipuri, mai vizibile la ea, care se asociau cu 
întâmplarea care se aşezase între ei, şi la care el întârzia să 
dea un răspuns (decisiv pentru seria ei de eşecuri), care ar 
fi făcut poate din el bărbatul ei, atât de rătăcită începea să-i 
fie privirea. „He, he”, făcu el deodată, şi chipul îi înflori ca 
unui copil care râde, şi privirea i se rupse de-a pictoriţei, 
strălucind de o lumină bizară, he, he, şi behăi ca un ied în 
liniştea netulburată a odăii. Se întinse pe pat, îşi dădu capul 
pe spate şi continuă: „He, he, cu douăzeci şi cinci de bani, 
he, he... he, he... he, he...” 

După care tăcu. Dar nu se mai uită la ea, se uita în tavan. 
Pictoriţa, auzind acest răspuns, se făcu parcă mai plină la 
faţă, neliniştile o părăsiră în goană, ca înaintea unei bucurii 
a cărei revelaţie o avea, şi se făcu brusc nespus de 
frumoasă, cu înfăţişarea ei care deveni cu încetul senină şi 
tragică. Nu se mai uita nici ea la el, se uita în sinea ei şi se 
pare că nu-i displăcea ce găsea acolo, surâdea... Abia întru 
târziu tresări ca şi când şi-ar fi amintit de ceva şi surâsul i 


se stinse, privi întristată într-o parte. Apoi surâse din nou şi 
se ridică. N-avea la ea nimic, nicio poşetă, îşi vâri mâinile în 
buzunarele taiorului şi se cam zgribuli puţin, ieşi ca dintr-o 
încăpere unde nu era foc, afară, unde era soare şi era cald. 
leşi ca dintr-o cameră unde nu era nimeni... 


V 


Niculae îl primise pe Iosif nu numai pentru că fuseseră 
prieteni, dacă Din Vasilescu şi Marmoroşblanc ar fi venit în 
ziua aceea să-l vadă ar fi petrecut poate şi cu ei o după- 
amiază la Bucureşti. Fiindcă după vizita celui dintâi, 
horticultorul fu văzut a doua zi prin grădină stând degeaba, 
de vorbă, ceasuri întregi cu cine se nimerea, apoi pescuind 
pe lac câteva zile în şir cu unul Ilie, cunoscut pentru dibăcia 
sa în această îndeletnicire chiar şi la castel, pe urmă fu 
văzut jucându-se cu câinele său brumăriu până când se 
plictisi câinele, nu Niculae. Nimeni nu bănuia că în acele 
zile acest student la limită de vârstă se prezentase la 
examenele finale şi-şi încheia astfel această lungă perioadă 
din viaţa lui, devenind inginer horticultor. 

Există lucruri care ne îngrozesc că trebuie să le facem. 
Cu ani în urmă, în ziua când venise aici, Niculae era hotărât 
să nu stea în această grădină decât câteva luni, până avea 
să i se piardă urma şi să scape de excludere, dar clipa când 
intrase în seră îl hotărâse să rămână şi să nu mai umble în 
căutarea unui loc bun, deşi cu studiile sale secundare l-ar fi 
găsit cu uşurinţă: un miros dulce de primăvară îl 
întâmpinase, pe care de atunci nici munca necalificată la 
pregătitul răsadurilor, nici condiţia lui de simplu muncitor şi 
nici durata, anii petrecuţi, nu reuşiră să i-l smulgă din 


suflet. Intrase înăuntru stăpânit de un sentiment care nu-l 
mai slăbea, că viaţa lui e distrusă, şi se pomenise cum parcă 
aici cineva îi picura în inimă un balsam, care-i dădea 
seninătatea de care avea nevoie ca să uite eşecul său în 
lume. Era o lume care îi ajungea, această primăvară 
închisă. Era pământul îmblânzit cu soarele bătând în 
geamurile care erau de fapt acoperişul, cu lumina lui şi ea 
potolită. Pământul mirosea a flori, şi florile a pământ, şi 
totul te primea ca într-un vis adevărat în care ţi se şoptea 
că aşa putea fi raiul, paradisul, un loc în care vânturile şi 
ploile nu pătrundeau, gerurile erau ferecate la poartă, iar 
cenuşiul şi sumbrul, ceața şi negura - totdeauna alungate 
de coloritul strălucitor al florilor. În fapt, un gest într-o 
anumită clipă ne leagă de o fiinţă pentru tot restul vieţii, o 
lumină anumită, de un peisaj anumit. Niculae simţise 
mirosul de primăvară parcă pentru întâia oară şi îl 
despovărase brusc de experienţa vieţii sale de până atunci, 
care nu-i reamintea decât de înfrângerea finală şi de o 
ameninţare nedefinită... În clipa aceea simţise că nu-i mai 
păsa de nimic şi de nimeni. 

Nu bănuise că astfel de lucruri pot da vieţii un înţeles, şi 
în timp ce mergea în urma inginerului bătrân îşi aducea 
aminte că tot aşa mergea, copil fiind, în urma tatălui său 
prin grâu, sau prin porumb, unde întâlnea floarea-soarelui, 
prin cânepă sau prin vie... Nimic nu-i plăcea însă pe atunci, 
nici mirosul spicului dat în pârg, nici bâzâitul albinelor 
venite de la mari depărtări să se vâre prin florile galbene de 
dovleac, nici zburătăcitul pitpalacului, care îl scotea din 
sărite dimineaţa când se trezea din somn. Tot mai des se 
uita în zare, să scape de acea lume, în care oile, în frunte cu 
una Bisisica, îl chinuiau vară de vară, alergând ca apucate 
de streche de la marginea satului până la lot, şi coada sapei 
îi înroşea podul palmelor făcându-l să descopere cel mai 
mare chin din câte se pot închipui, să iai adică fir cu fir şi să 
dai din acel instrument în jurul lui, să sapi adică ore şi zile 
întregi fără speranţa că vreodată vei putea să faci şi 


altceva... Cel puţin astea erau gândurile pe care i le trezea 
în minte lemnul acela lucios şi mort, care îi umpluse de 
bătături şi băşici palmele crude. Mai târziu aflase la o 
şcoală de învăţământ politic că omul, acţionând asupra 
naturii, pe care o schimbă, se schimbă neapărat şi el. Ei, să- 
i fi dat unui teoretician din ăştia o sapă în mână, să 
acţioneze şi el cu ea asupra naturii şi să se schimbe pe 
sine... 

Dintre părinţi, nu tatăl, ci mama era aceea care nu ştia 
carte, şi datorită ei, şi nu lui, scăpase de viaţa aceea, nu 
pentru că mama ţinea mai mult la el decât la ceilalţi, ci 
fiindcă simţise că „ăsta moare” dacă nu-l lasă să se ducă... 
Izbutise, şi urmase trei ani şcoala de învăţători. Apoi venise 
lucrul cel mai rău chibzuit pe care îl făcuse tatăl în viaţa lui: 
încercase să se împace cu cei trei ai lui mai mari, Paraschiv, 
Nilă şi Achim, trecând peste fapta acestora, care jefuiseră 
casa părintească şi fugiseră la Bucureşti ca nişte hoţi. Ca 
să-i aducă îndărăt, se dusese peste ei cu bani, curmându-i 
lui drumul, lui Niculae, ca şi când din pricina asta fugiseră 
cei trei. Era adevărat că şi din pricina asta, dar planul lor li 
se copsese în minte încă înainte, petrecând seri lungi acasă 
la mătuşa lor Guica şi cu Parizianu, din ură împotriva 
întregii familii de-a doua a tatălui lor, şi nu numai a lui 
Niculae... Niciun drum nu i se mai deschisese apoi înainte, 
afară doar de acela de a ajunge mic funcţionar pe la 
pretură sau pe la gară. Astfel îl găsi sfârşitul războiului, 
încă departe de vârsta armatei, când îl cunoscuse pe noul 
notar, un băiat nu mai mare ca el decât cu cinci-şase ani, 
dar hotărât ca şi când ar fi avut patruzeci. Fără şovăială 
(într-o vreme în care totul era pe atunci turbure în această 
parte a lumii numită România), el o apucase şi îl atrăsese şi 
pe Niculae pe drumul unei „noi religii”, cum se exprimaseră 
ei doi la prima lor întâlnire pe terasa unuia Valache, unde 
discutaseră până în zori despre soarta omului pe pământ şi 
cum avea el nevoie de o nouă religie, cea veche 


nemaiputând să răspundă la toate întrebările care i se 
ridicau înainte. 

Când ai apucat-o pe un drum, cum să mai dai înapoi? Iosif 
se mira că cei excluşi nu mai puteau trăi decât cu gândul la 
asta şi nu se considerau, în sinea lor, excluşi. Un astfel de 
lucru trebuie să-l trăieşti, nu ţi-l poţi închipui dinainte. Altfel 
cum să înţelegi frica jalnică a unui vechi ilegalist însoţită de 
o revoltă nedusă până la capăt, care îl apucase în clipa când 
sora lui fusese violată? În faţa excluderii care îi apăruse 
înainte ca o perspectivă şi o consecinţă a unei înfruntări 
directe cu un organism ale cărui acte nu le văzuse până 
atunci sau le considerase revoluţionare, frica de excludere 
îl făcuse să înţeleagă un lucru pe care conştiinţa nu reuşise 
până atunci, şi anume, cât de tare era el legat de partidul 
său şi până la ce grad de laşitate putea să coboare, numai 
să rămână în el. 

Şi cu toate acestea Niculae scosese din buzunar acel 
carnet roşu şi i-l oferise fostului notar în ziua când, încolţit 
şi ameninţat, intrase în biroul acestuia căutând sprijin. 
„Asta să n-o mai faci, îi spusese atunci acest prieten care 
avea o situaţie tare. Suntem prevăzători împotriva acestor 
gesturi, mândria nu e admisă, n-ai dreptul la ea. Ai uitat că 
din partid nu poţi să pleci? Eşti dat afară, nu pleci tu! Ai 
uitat adunarea organizaţiei din care faci parte, prelucrarea 
şi apoi votul cu mâna ridicată, care consfinţeşte sancţiunea 
supremă? Asta rămâne în conştiinţa tuturor şi în acte: 
sancţiunea suprema, şi nu faptul că tu ai depus carnetul 
despre care nimeni nu va pomeni nimic.” „Într-un sat, 
răspunsese atunci şi Niculae, adventiştii puteau să-l 
înfrunte pe preot, şi nimeni nu le aplica vreo sancţiune care 
să fi anulat în conştiinţa altora ispita îndepărtării de 
biserică. Noi nu, şi iată că i-am dat omului o nouă religie!” 
„De ce să faci un lucru ca ăsta când eşti slab? se mirase 
fostul notar ferindu-se să răspundă. Ai dreptul să munceşti 
şi să înveţi. Cu o sancţiune supremă la dosar îţi va fi, în 
momentul actual, imposibil. Discutăm mai târziu, dacă 


dezamăgirea o să-ţi roadă aşa de tare sufletul. Nu eşti bun 
de politică, du-te şi fă-te horticultor! O să te sprijin!” 

Nu era bun de politică! Erau atunci buni Bâznae, Beju şi 
Ouăbei! Pe mâna lor să ne lăsăm deci soarta... Îşi mai 
aducea şi acum aminte de strigătul ascuţit al acestuia din 
urmă, pe ulițele satului, cu cobiliţa pe umeri: „Ouă bei, care 
mai vinde ouă?” „Fugi, maică, uite că trece Ouăbei, ia ici un 
ou şi du-te şi ia-ţi nişte bomboane.” Iar ăsta, Bâznae, de mic 
era de o laşitate isterică. Odată Niculae îi povestise ceva, 
auzise şi el cum se fac operaţiile la spital când te doare 
burta, te taie, îţi scoate maţele afară, le pune pe masă şi 
Niculae făcuse gestul cum scoţi ceva şi pui deoparte, umblă 
prin ele până găseşte buba, pe urmă ţi le bagă la loc şi te 
coase cu acul. În clipa aceea Bâznae se schimbase la faţă, 
îşi scosese pălăria din cap, tăbărâse cu ea asupra lui 
Niculae, şi cu ţipete de groază o luase la goană cu călcâiele 
sfârâind... Cât despre Beju, ştia doar cum căzuse, niciodată 
nu avusese de-a face cu el direct. 

Un ţăran în acea toamnă cică nimerise cu plugul într-o 
cutie de metal şi crezuse că a dat de-o comoară. Când colo 
era o arhivă cu documente de preţ: o dusese la miliţie. 
Câteva săptămâni după această întâmplare intrase în biroul 
secretarului doi al comitetului regional tovarăşul Beju, un 
prieten. Îi datora, după câte se spunea, multe: „Mă Ilie 
(ăsta era numele mic al lui Beju), tu ai fost legionar!” „Mă 
Stane (ăsta era numele mic al prietenului său bun), n-am 
fost.” „Mă lie, ai fost!” „Mă Stane, n-am fost!” „Mă lie, 
uită-te la fotografia asta!” Ilie se uitase. Era chiar el, în 
uniformă de legionar, în cămaşă verde şi cu pistolul la 
centură cu diagonală. Beju băgase fotografia în gură şi o 
mâncase. Dar Stan îl lăsase s-o înghită şi apoi scosese alta 
din buzunar: „Mă Ilie, mănânc-o şi pe asta, că mai am mai 
multe în buzunar, clişeul original e la adăpost.” Astfel le 
plăcea celor care aflaseră de căderea lui Beju să 
povestească, şi Niculae ştia că chiar dacă istoria n-o fi fost 
adevărată în toate detaliile, un fapt era cert, îl aflase chiar 


atunci de la un prieten al acestui Stan, care lucra la 
securitate: datorită acelei arhive îngropată de legionari 
înainte de căderea lor din '41 şi descoperită de acel ţăran, 
individul fusese demascat ca fost legionar şi curăţat. Şi cu 
toate acestea Niculae nu fusese reprimit în comitetul 
raional de unde fusese îndepărtat de acel individ. Căderea 
n-are importanţă pe ce cale îţi vine, în clipa când s-a 
petrecut se consfinţeşte ca un fapt ineluctabil, indiferent de 
motivele care au declanşat-o, chiar dacă aceste motive sunt 
furnizate de cineva care curând se dovedeşte a fi fost o 
lepădâtură. Niculae avea destulă experienţă ca să-şi dea 
seama în ce situaţie s-ar pune dacă ar încerca să se 
folosească de argumentul demascării lui Beju în sprijinul 
cazului său. Văzuse destui din ăştia care băteau zadarnic la 
uşile comitetelor de partid şi citise nenumărate memorii 
care zăceau cu anii prin dosare. Totul se terminase. Şi dacă 
nu voia să fie mai rău pentru el, trebuia să-l asculte pe 
fostul notar, să se ducă la grădina aceea şi să uite nu numai 
ceea ce i se întâmplase în ultima vreme, ci mai ales să se 
uite pe sine, cel care atâţia ani nu avusese alt scop în viaţă 
decât să pună în practică o convingere şi un ţel. 
Dar cum să te uiţi pe tine însuţi? 


VI 


Da, se poate! lată, există pe lume flori, şi nu o femeie se 
ocupă de ele, ci un om, care a învăţat pentru asta la un 
institut, un inginer... După vechimea sa în această meserie 
te-ai fi aşteptat de la el la o anume indiferenţă... Într-o viaţă 
te obişnuieşti cu toate şi ajungi să crezi că nici raiul de pe 
acest pământ nu-ţi mai spune mare lucru. Nicidecum, 


bătrânul horticultor se apleca ici, colo şi îndrepta o cracă, 
tăia cu foarfeca de la rădăcină o tijă uscată, şi oriunde se 
uita, apărea în ochii lui o expresie al cărei înţeles îi spunea 
lui Niculae că mai mult poate decât familia, care pe lângă 
bucurii i-o fi adus şi multă suferinţă şi dezamăgiri, aceste 
flori îl ţineau pe bătrânul horticultor legat definitiv de viaţă, 
pentru că ele nu-i aduseseră nicio deziluzie. Nu putea el 
creşte atâtea flori câte avea nevoie lumea, îi declară 
tânărului care venea în urma lui. Nici nu ştii cât de mulţi 
bani sunt dispuşi oamenii să dea numai să le aibă atunci 
când doresc, frumoase şi proaspete. Cum te poate 
decepţiona o floare? Un copil, zise inginerul, îl doreşti într- 
un fel şi îţi vine altfel... Şi chiar dacă iese cum iese, până 
creşte dă afară laptele din el şi pe gură şi pe partea ailaltă 
şi plânge că n-ai cum să-l faci să tacă, în timp ce o floare e 
aşa cuminte, nu cere decât s-o uzi cu puţină apă, care se 
găseşte câtă vrei, şi să reglezi căldura la instalaţie, 
învârtind o manetă... Da, e adevărat, primăvara trebuie să 
dai pământ prin sită, să-l aduci din altă parte cu 
camioanele, dacă nu-l ai, să pregăteşti calitatea răsadului, 
să prepari ghivecele... Sămânţa... Dar ce plăcută e munca 
asta şi cum nu-ţi mai trebuie nimic în timp ce o faci! 

Ba nu, se corectase Niculae după câteva luni, ce plăcut e 
s-o faci cu gândul să faci pe urmă altceva, să te retragi după 
orele de muncă în odaia ta şi să citeşti. Mănânci o bucată de 
pâine cu brânză, te întinzi pe pat şi abia aşa uiţi într-adevăr 
de toate şi poţi să te gândeşti fără pripă la viaţa ta, ce este 
şi ce poţi face cu ea... 

La început îi ducea Marioarei rufele, dar pe urmă 
renunţase, descoperise că doamna Anghel, vecina lui, i le 
putea spăla pentru câţiva lei. Soţul ei era grădinar, aveau 
două fetiţe, foarte rele, toată ziua alergau prin coridor şi 
prin curte, se spurcau una pe alta cu ocări deşănţate pe 
care le învăţaseră la şcoală şi mai ales prin şanţurile satului 
de la puii de ţigani, mai numeroşi în această suburbană a 
capitalei decât în alte părţi. Doamna Anghel le bătea 


zadarnic, fără o convingere prea întărită că ar fi ceva rău în 
faptul că fetiţele ei se scuipau una pe alta şi le ieşeau din 
gură cuvinte atât de deşucheate. 

Nici ea nu era mai reţinută când se certa cu bărbatul ei, 
un om care cât îl vedeai îţi spunea parcă din priviri că aşa e, 
cum gândeşti tu despre el că este, chiar dacă nu-l 
cunoşteai. El era omul care era aşa cum credeai tu că e, şi 
privirea lui căpăta în această sugestie bizară pe care ţi-o 
făcea o intensitate aproape teribilă, ca şi când ar fi aruncat 
asupra celui cu care privirea sa se încrucişa întreaga 
povară şi răspundere pentru actele pe care el, Anghel, avea 
să le comită în viaţă. Celălalt decidea pentru soarta lui, şi 
asta nu din pricină că el se supunea, ci pentru că aşa a fost 
totdeauna, dar nimeni n-a vrut s-o recunoască, din trufie şi 
minciună, crezând fiecare că e stăpân pe propria soartă. Şi 
cu toate acestea Anghel nu era credincios şi nici nu citise 
undeva că omul ar fi din firea lui creaţia celuilalt, deşi toţi 
cei care lucrau cu el la grădină asta credeau, că trebuie să 
fie cel puţin adventist, după credinţa fanatică din privirile 
lui, sau să fi citit nişte cărţi, singurele care îi sucesc omului 
mintea. 

În ziua când intrase la ei cu rufele, Niculae fusese invitat 
să ia loc, şi doamna Anghel îl tratase cu o cafea. Anghel (lui 
nu i se spunea domnul, numai ei, era o femeie bine făcută, 
ştiind să se îmbrace în zilele de sărbătoare atât de bine, 
încât s-a întâmplat odată să n-o recunoască o vecină) se uita 
la Niculae cu albul ochilor, cu o privire care părea tot 
timpul încărcată sau presată din interior de iminenţa unei 
gândiri care abia aştepta să se manifeste. 

„Am ocservat că nu ieşi din casă şi nu te plimbi, începu 
Anghel, şi Niculae îl lăsase să vorbească în timp ce doamna 
Anghel număra rufele. Bine faci! Mai săptămâna trecută am 
ieşit şi eu prin sat, era aşa pe seară şi văd o droaie de 
băieţi, să fi avut cincisprezece ani, urcau şi se dau jos de pe 
o combină, săreau de sus drept în claia de snopi 
netreieraţi... Aşa, în treacăt, o fată le zice că au destul loc 


de joacă şi că se scutură grâul din snopi sărind mereu pe ei, 
dar ea a spus, ea a auzit. Şi deodată în urma ei aud pe unul 
strigând: «Inginerul, mă, vine inginerul!» Şi cât ai clipi s-au 
dat jos şi au luat-o la goană la vacile şi viţeii care în timp cât 
au «treierat» ei grâul intraseră în tarlaua cu porumb, unde, 
după ce s-au mai şi încurcat în funii, au făcut în jur câteva 
ruperi de ştiuleţi destul de vizibile... Dar în maşina care 
trecuse nu fusese inginerul locului, ci alţi oameni, cine ştie 
de pe unde... motiv serios ca tinerii noştri să prindă curaj şi 
să se ia după fată, pe care au întâmpinat-o cu o spontană 
amabilitate... Oferindu-se, unul îi tot cânta o bebi-bebi-bala- 
bala, şi îi spunea că ar vrea nici mai mult, nici mai puţin 
decât s-o... Şi n-a lipsit mult să-i şi arate ceea ce dorea să-i 
ofere... Eu am căutat să anihilez cu o dojană, dar ieri, luni, 
cum la televizor nu era program, mi-am zis să fac o 
plimbare la şosea, după ploaie se umple drumul de frunze şi 
flori rupte şi vezi cum aleargă răţuştele după râme şi trag 
de ele ca să le scoată din pământ şi cad în fund... Abia am 
pornit, că mă ajunge din urmă un tractor, în care pe lângă 
şofer mai erau şi doi băieţi, probabil elevi. Şi îl aud pe unul 
strigând la o fată care venea din partea ailaltă o ofertă ca şi 
a ălorlalti, deosebirea constând numai în faptul că tânărul 
era mai bătrân, mai mare. Fata a dat în plâns, strigând că 
nu mai e de trăit cu băieţii ăştia, nu mai poţi să ieşi la 
plimbare că trebuie să înduri tot felul de manifestări, şi 
atunci i-am zis şi eu, cine ştie ce scroafa te-o fi făcut şi pe 
tine, mă, neomule, şi n-ar fi rău dacă ţi-ai frânge gâtul. Dar 
şoferul i-a tolerat şi a tăcut ca mutul...” 

În realitate, după cum avea să afle mai târziu Niculae (şi 
când o faptă cumplită avea să zguduie această lume 
obscură a castelului), Anghel era mistuit de gelozie (altfel s- 
ar fi alarmat în primul rând de obiceiurile urâte ale 
propriilor lui fetiţe) şi manifestările la care se referise el în 
ziua aceea îi reaminteau, pesemne, pe această cale 
strâmbă, că şi nevasta lui ar putea fi obiectul unor oferte 
asemănătoare cu cele auzite de el când ieşea să se plimbe şi 


gândul la felul cum ar fi reacţionat ea în astfel de situaţii 
albea într-un fel atât de neliniştitor privirea lui parcă 
neodihnită. 

Niculae se ferea instinctiv să stea la ei în casă mai mult 
decât timpul necesar predării şi primirii teancului de 
albituri. Instinctul nu ne poate totuşi salva să cădem victimă 
aparenţelor, când stăm atât de aproape de lumea care le dă 
naştere. Or, din această lume nu putem fugi, şi Niculae nici 
nu voia să fugă, chiar dacă ar fi putut. Când stai într-un loc 
mai mult de câţiva ani plecarea devine o smulgere care, 
asemeni unei plante, îţi poate fi fatală: cine îţi garantează 
că vei putea prinde rădăcini mai adânci în altă parte, şi mai 
ales cine te poate asigura că nu vei da de aceeaşi lume, 
poate mai rea? 

În afară de doamna Anghel şi de soţul ei, ros de gelozia 
aceea a lui bizară, pe acelaşi coridor în „Casa grădinii” 
venise de curând unul Damian Gheorghe, care avusese 
până atunci o cameră cu chirie în sat. Părea neînsurat, se 
află însă că era, dar îşi gonise nevasta de acasă pentru o 
alta, cu care nu se sfia să trăiască în văzul lumii. Un om 
agresiv, cu toate că atâta vreme cât muncea arăta docil şi 
mai ales conştiincios, nu trebuia să vină nimeni pe urma lui 
să-i dreagă treaba pe care o făcuse, cum se întâmpla cu 
alţii... Avea însă nu o dată de-a face cu miliția, dar pe 
Niculae acest lucru nu-l privea. 

„Casa grădinii” era proprietatea ansamblului castelului 
închiriată doar salariaţilor care n-aveau locuinţă în sat. 
Ansamblul mai avea două clădiri asemănătoare „Casei 
grădinii”, într-una se strângeau toţi, duminicile şi 
sărbătorile sau când ţineau şedinţe şi unde de asemenea 
petreceau, aveau acolo un bufet al lor, dansau, făceau 
revelioanele sau împodobeau de Crăciun pomii respectivi. 
Niculae lua adesea parte la aceste petreceri, care se 
terminau nu o dată cu ţipete şi bătăi foarte scurte, dar 
crâncene. Sta de vorbă sau asculta ceea ce se spunea 
despre cei care locuiau cu el în „Casa grădinii”. lar la 


şedinţele organizaţiei de partid lua parte regulat şi odată 
primise sarcina să scrie un articol pentru gazeta de perete 
a castelului. II scrisese. Nu se lega nimeni de el, ştiau că se 
înţelegea bine cu inginerul. 

A doua casă se afla undeva în fundul grădinii, departe de 
castel, ca şi cealaltă, care fusese construită mult lângă lac, 
ai fi zis că era destinată pescuitului, în realitate prinţul o 
construise odinioară pentru caii săi şi oamenii care îi 
îngrijeau, administraţia actuală transformând-o fără prea 
mari modificări în casă de festivități şi distracţie. Casa din 
fundul grădinii era însă pe jumătate dormitor pentru 
angajatele foarte sărace, care din diferite pricini nu aveau 
încă o situaţie familială prea sigură, pe jumătate călcătorie, 
unde erau aduse cu coşurile de la spălătorie, care se afla la 
subsol, rufele salariaţilor şi cearşafurile de la castel. Aici 
spăla şi călca şi doamna Anghel. Nu departe, tot în fundul 
grădinii, printre buruieni şi bălării pe care nu se mai 
îngrijea nimeni să le smulgă, se afla mormântul prinților, cu 
un cavou unde de asemeni nimeni nu intra, ultimii 
descendenţi ai familiei fiind, cum se exprimase odată 
administratorul, „decimaţi” de evenimentele revoluţionare, 
când li se confiscase tot şi fuseseră vârâţi şi prin puşcării. 

Anotimpul cel mai frumos ar fi fost aici vara, dacă adesea 
valuri de gângănii n-ar fi năvălit dinspre câmpie invadând 
totul şi dacă la celălalt capăt al lacului nu s-ar fi construit la 
şosea, recent, un restaurant a cărui muzică amplificată de 
puternice difuzoare n-ar fi chinuit din iunie până în 
octombrie toate serile care coborau aici tăcute şi adânc 
liniştitoare asupra pământului. Imensa grădină se încărca 
de fructe, lacul împrospăta aerul, florile îl umpleau de 
mirosuri ameţitoare. Singuri păunii, cu strigătele lor de 
claxoane stricate, mai împrăştiau ziua vraja anotimpului şi 
aveau grijă să facă acelaşi lucru seara şi megafoanele 
restaurantului. Dacă te apropiai duminica seara, prin 
fundul grădinii, şi te uitai printre crăci vedeai în depărtare, 
sub un copac bătrân, o scenă parcă de coşmar: sub urletele 


unui megafon aşezat chiar pe-o cracă bărbaţi şi femei se 
chinuiau într-un dans smucit ca şi când s-ar fi bătut între ei 
şi unii ar fi vrut să scape, iar alţii îi trăgeau îndărăt... 
Niculae se ducea acolo din când în când să mănânce un 
grătar, într-o seară, la întoarcere, se pomenise că se 
apropie de el repede o căţea, care îndată se şi îndepărtase 
şi se oprise în mijlocul şoselei, unde se vedea ceva. Venise 
apoi din nou la el şi iar se îndepărtase. O maşină tocmai 
trecuse şi Niculae auzi din locul acela unde se tot ducea ea 
scheunatul slab al unui căţeluş. Pesemne că nu fusese 
omorât de tot şi încerca să-l ia cu gura de ceafa şi să-l ducă 
de-acolo, dar el schelălăia atunci foarte ascuţit şi căţeaua îi 
dădea drumul şi iar venea la Niculae. În acest timp alte 
maşini se apropiau cu viteză, vedeau la lumina farurilor ce e 
în mijlocul şoselei, încetineau şi ocoleau. Căţeaua sărea 
speriată în şanţ, ca să revină apoi şi să încerce să-l ia... 
Mişcările ei erau indecise şi delicate, nu ştia ce să facă, 
deschidea gura, se uita în toate părţile, gemea... Parcă şi-ar 
fi dat seama că nu toate acele dihănii care o orbeau cu 
luminile lor îi vor ocoli la nesfârşit puiul. În cele din urmă, 
văzând că omul care se oprise şi se uita n-o ajută, îl apucă 
totuşi pe căţel cu gura de ceafa şi îl trase în şanţ. Niculae se 
apropie, îl luă în mână şi porni cu el. Nu era prea mic, dar 
destul ca să nu-şi dea seama de primejdiile străzii. Îl duse 
cu el la „Casa grădinii” şi îl lăsă lângă intrare, pe iarbă. 
Căţeaua îl urmase, alergând acum fără grijă când înainte, 
când înapoi, pentru ca în cele din urmă să dispară şi să nu 
mai revină. Niculae ieşi cu o cană de apă şi o turnă peste el. 
Era într-adevăr cam nerod pentru vârsta lui; trecuse de 
mult timpul când căţeaua se mai simţea încă obligată să 
aibă grijă de el, dovadă că acum când văzuse că îl luase un 
om, îl părăsise. Dimineaţă îl întâmpină pe Niculae cu 
maniere de câine adevărat, care are şi el acuma un stăpân, 
numai că prea dădea fără niciun rost din coada lui care 
bătea într-o parte; nu-l cunoştea pe acest om şi se putea 


presupune că mâine, dacă nimerea la altcineva, tot aşa ar fi 
dat din ea ca un prost. 

Dar rămase la Niculae. La prânz îl găsi tot acolo, vesel 
nevoie mare, ca şi când cine ştie ce s-ar fi întâmplat între 
timp şi ar fi vrut să-i spună că, iată, vecina i-a dat ceva de 
mâncare şi s-a purtat bine cu el, nu l-a gonit, dar el îi 
rămâne totuşi credincios lui, care l-a luat de-acolo din 
mijlocul şoselei şi l-a adus aici. Semăna cu un viezure cu o 
dungă albă trasă pe frunte până la nas şi avea părul puţin 
zbârlit de o culoare parcă albăstrie, amestecată cu cenuşiu: 
era ceva de rasă în el... începu să crească şi curând Niculae 
află că nu era deloc cuminte. 

Într-o zi i se auzi glasul jalnic pe uliţă şi fu văzut alergând 
spre „Casa grădinii” vârându-se disperat pe sub poartă, în 
timp ce o ploaie de bulgări şi pietre îl nimerea din urmă 
dintr-o curte, împreună cu drăcuieli şi fluierături. Aşa mic 
cum era îi plăcea să se ia după orătănii, pe care le fugărea 
până le prindea, şi atunci le suguşa fără să le mănânce, dar 
fără să le lase chiar vii, el crezând că asta e, aşa, un fel de 
joacă. O ţărancă pusese mâna pe un retevei şi îl o tânjise, şi 
Niculae se uita la el cum sărea numai în trei picioare şi 
schelălăia de parcă ai fi zis că acum o să se învârtească în 
jurul lui ca un titirez şi o să cadă în nas mort: îl secase rău, 
câteva săptămâni nu mai puse deloc jos al patrulea picior. 

Nu crescu prea mare, se lăsă de suguşatul găinilor, şi cu 
toate că doamna Anghel era aceea care îi dădea cel mai des 
să mănânce, nu la uşa ei, ci la a lui Niculae se încolăcea el şi 
adormea. Absent, horticultorul călca uneori dimineaţa peste 
el, iar în unele ierni îl găsea pe jumătate viscolit de zăpada 
pe care vântul o fluiera prin crăpăturile uşii de la intrare. 
Când venea cineva în „Casa grădinii” făcea pe gazda, arăta 
exuberant, se gudura, sărea cu labele în sus, pe care le 
bătea în aer fără să atingă haina omului. Când musafirul 
ieşea, însă, începea să latre, se dădea la piciorul lui şi îşi 
înfigea dinţii chiar în pantalonul sau paltonul aceluia şi 
trăgea smucindu-se înapoi îndârjit. Nimeni nu înţelegea ce 


îl apuca, nici măcar Niculae, care avea însă grijă, în rarele 
momente când primea pe cineva, să-l alunge când musafirul 
pleca, aşa cum făcuse când venise Iosif. 


VII 


Niculae se juca astfel cu el îndelung în ziua când îşi luă 
diploma de inginer. Nedumerit, Michi (aşa îl botezase 
doamna Anghel), după ce făcea o săritură în aer, îşi punea 
apoi botul pe labe şi aştepta oarecum speriat următoarea 
mişcare a stăpânului, care îl rostogolea pe spate. Tot ceea 
ce i se îngăduise până acum era să-l însoţească adesea în 
seră şi în unele plimbări până la restaurantul-grădină de la 
Şosea, unde trebuia să stea cuminte în pietrişul de sub 
masă şi să aştepte să i se dea acolo oase. Odată i se dăduse 
o bucată şi de la masa vecină, şi înainte să se repeadă 
asupra ei, primise un picior în coaste, care îl învățase minte 
să mai mănânce de la străini. 

Uneori ieşeau şi la câmp. Treceau prin curtea castelului, 
intrau pe o poartă mare, pe care stăteau deasupra, 
împietriţi pentru totdeauna, oameni care ţineau în frâu cai 
care parcă zburau, intrau în grădina dinspre apus a 
complexului, mai rară şi mai tânără decât cea dinspre 
răsărit, plină cu vişini şi meri, şi începeau apoi să coboare 
spre vale, spre zidul vechi de sute de ani, care înconjura pe 
kilometri întregi întinsa fostă proprietate princiară. Ciori 
nenumărate îi întâmpinau cârâind agresive, urâte şi negre, 
care îl excitau pe Michi mai rău decât, altădată, găinile şi pe 
care cu plăcere le-ar fi strangulat dacă ar fi putut să prindă 
vreuna, mai ales că vedea că şi stăpânul lui punea mâna şi 
dădea în ele cu pietre. Alerga ca un nebun în direcţia aceea, 


cioara se uita la el în jos parcă batjocoritor, Michi lătra. 
Stăpânul îşi vedea de drum, ca şi când ar fi avut o ţintă, 
trecea prin a doua poartă, dărăpănată de astă dată, fără 
oameni şi cai pe ea, şi ieşea la marginea câmpiei, luând-o pe 
o potecă şi urcând acum pe o pantă uşoară, care ducea în 
mod vizibil spre un uriaş copac care îşi întindea pe albastrul 
cerului crăcile sale noduroase, răsucite şi răşchirate de o 
lungă bătrâneţe. 

Michi nu se simţea bine sub el, ceva îl speria, ca şi când 
trunchiul lui cu coaja încreţită, adâncă şi plină de cleiuri, ar 
fi fost chipul unui căpcăun care s-ar fi strâmbat la el, şi dacă 
ar mai fi stat acolo copacul şi-ar fi aplecat unul dintre 
braţele lui scheletice, cu frunze puţine, ar fi pus mâna pe 
Michi şi apoi l-ar fi azvârlit departe... încât îi dădea târcoale 
în cercuri mari, se oprea, începea să scormonească 
pământul cu labele, pleca apoi mai încolo pufnind, ca să 
revină din cu totul altă direcţie tras parcă de sfori nevăzute, 
care îl ţineau legat de nas şi îl duceau ba ici, ba colo, în 
acest labirint de mirosuri care era aerul din jurul său şi 
pământul plin de ierburi. 

Stăpânul, el, stătea mult sub copac, şi Michi se potolea şi 
se aşeza undeva la distanţă. De obicei acest lucru nu se 
întâmpla până nu prindea ceva pe care îl apuca de gât şi 
venea cu el la Niculae, să i-l arate. Era fie vreo cârtiţă, fie 
vreun popândău sau vreun şobolan de câmp. Se zbătea 
zadarnic în gura lui, de fapt numai din picioare mai putea 
să dea, şi i-l băga lui Niculae sub nas, trezindu-l din tăcere 
şi nemişcare. Era o părere că îl trezea, fiindcă se uita la 
Michi parcă fără să vadă ce are el în dinţi. Atunci câinele, 
prins parcă de o înţelepciune asemănătoare cu a 
stăpânului, lăsa botul în jos şi dădea drumul vieţuitoarei. Se 
ducea apoi mai încolo, se întorcea cu faţa la stăpân, se 
culca, şi cu botul pe labe, cu ochii pe jumătate închişi, îl 
pândea liniştit, gata să se scoale dacă el ar fi dat vreun 
semn. 


Niculae stătea cu faţa în sus, cu mâinile sub ceafa, cu 
ochii deschişi spre cer. De acolo se vedea însă şi lacul, care 
se subţia asemeni unui râu, o lua la dreapta, însoţit de 
maluri de stuf bogat şi se pierdea în depărtare, într-o 
direcţie misterioasă. Pictorii de la castel veneau şi ei adesea 
pe aici atraşi de noutatea peisajului, era câmpie şi totuşi 
parcă avea ceva în plus, deşi nu se vedeau nicăieri alte 
forme de relief. Poate că stuful gros în care se ascundeau 
păsări cu cântece străine de aceste locuri? Poate că insula 
care se vedea din depărtare, drept în mijlocul lacului, de 
asemeni cu copaci foarte bătrâni pe ea? Poate că însăşi 
viziunea castelului, care de la distanţă creştea parcă în 
dimensiuni mai frumos decât se putea imagina, cărămida sa 
veche devenind sub razele oblice ale soarelui aurie, acel 
aur care bate în roşu de aramă, poate că toate acestea 
schimbau însăşi câmpia, făcând din ea un pământ al 
trecutului, peste care năvăliseră armate în luptă şi ale căror 
suflete pluteau pe-acolo pe unde le fuseseră îngropate 
leşurile şi armele? Străini care înstrăinau brazda, copacul, 
firul ierbii, şi încărcau aerul cu răcnete de bătălie, sunete 
de goarnă şi nechezaturi de cai pe care nu le mai putea 
auzi decât urechea închipuirii? 

Niculae se uita şi el la aceşti oameni care încercau să 
prindă pe pânză, prin ceea ce se vedea, ceea ce nu se 
vedea. Îi întreba dacă nu-i deranjează, i se răspundea că 
nu, se apropia şi stătea alături urmărind curios mâna 
artistului, care lua de pe paletă substanţa colorată mirosind 
plăcut a ulei fin şi o întindea pe pânză fie cu un cuţit, fie, cel 
mai adesea, cu ceea ce ei numeau penel, încercând să 
prindă imaginea de vis a castelului. La unul chiar nimerise 
când tocmai terminase un tablou. Era un pictor bătrân, cu 
barbă, parcă era un popă. Niculae rămăsese mut de uimire: 
nu era castelul în prim plan, erau împrejurimile, culorile 
străluceau, ai fi zis că parcă strigau, lacul parcă spunea: 
sunt lac, cerul parcă şoptea: sunt cer, marginile înalte şi 
aplecate, pline de pomi şi salcâmi, parcă tremurau: noi 


păzim totul, fără noi lumea ar fi pustie, soarele ar fi 
ucigător şi cerul negru. „Văd eu că îţi place, zisese pictorul 
punând cartonul deoparte şi aşezând altul pe şevalet. Ia-l 
până nu-l tai cu cuțitul, ţi-l fac cadou, să-i pui o ramă cu 
geam şi să-l păstrezi, dacă zici că te-a emoţionat!” Pe 
Niculae nu-l emoţionase câtuşi de puţin, fără să-l lase totuşi 
indiferent, şi îl luase să-l pună pe perete. 

Astăzi Niculae avea fruntea uşor încreţită, în acelaşi timp 
însă el surâdea... „Ce era cu aceste fiinţe care nu-şi vedeau 
liniştite de viaţa lor şi voiau neapărat să şi-o încurce cu a 
altora? Iată, nu era atât de frumos cerul încât să-ţi ajungă 
nu pentru o viaţă, ci pentru mai multe, să tot trăieşti? Nu 
erau frumoşi norii? Şi veseli şi inteligenţi câinii? Dar 
oamenii, ei înşişi, nu-ţi ofereau cel mai mare spectacol din 
toate spectacolele care se pot închipui în comedia pe care o 
jucau? Şi nu te făceau ei să înţelegi că în lupta lor pentru 
existenţă vedeau singuri blestemul şi îl luau în derâdere, 
neputând face altceva, şi într-adevăr trăind momente de 
biruinţă asupra sorții, când reuşeau să uite o clipă deei 
înşişi? Ce poate fi în acest caz mai vesel şi mai reconfortant 
decât să vezi un om care, lovit fiind cu brutalitate de către 
soartă, se strâmbă şi scuipă, rânjind cu dispreţ ca şi când 
nu l-ar fi surprins câtuşi de puţin şi nu l-ar fi rănit de 
moarte această vicleană zeiţă necruțătoare? Cum să nu te 
reconforteze comedia, chiar pe-aici pe jos? Un bărbat 
exasperat de prietenul său care se decide să se sacrifice 
pentru el, dar nu înainte de a consulta şi destinul, al cărui 
semn trebuia să se arate în clipa când un ban avea să fie 
aruncat în aer? Pentru că nici aşa nu se cade să laşi din 
mână o femeie care poate... Hotărât, trebuie consultat 
hazardul! Că această femeie, în loc să se simtă reconfortată 
auzind ce vrusese să facă acel bărbat care ei îi plăcuse, vine 
la tine în odaie şi, cu licăriri de nelinişte în priviri, dar şi cu 
un laţ nevăzut în mână, ţi se adresează: Ştii, nu e adevărat 
nimic... Şi aşa şi pe dincolo, poate că noi doi ne-am întâlnit 
unul cu altul ca să nu ne mai despărţim niciodată, asta e 


altceva. l-am arătat că am ţinut şi eu la ea: i-am oferit 
ruptura cea mai sigură, care te scuteşte de toate îndoielile: 
am râs de ea şi de aventura ei, şi atunci ea a plecat din 
odaia mea cu o expresie senină. Mai mult nu puteam să fac 
pentru ea, fiindcă m-a supărat, dacă ştia că a fost eroina 
asupra căreia s-a propus tragerea cu banul, nu trebuia să 
mă înşele pe mine cu ochii ei inocenți.” 

„„lar astăzi?! Ce era cu această profesoară, cu care 
dăduse ultimul examen? O admirase în decursul anilor 
pentru cunoştinţele ei, învățase mereu cu gândul la ea, o şi 
căuta adesea pentru sfaturi, o oprea pe coridoarele 
institutului sau se ducea peste ea în cancelarie... Îi 
îndrumase cu pricepere eforturile lui de student întârziat. 
Şi acum, deodată, îşi pierde controlul: că n-o să ne mai 
vedem! Şi numai că n-au început să-i curgă lacrimile pe 
obraz... A început să se uite la el fără autoritatea care lui îi 
plăcuse atâţia ani şi făcuse din ea o fiinţă tot atât de 
apropiată de el ca şi sora lui, Ilinca. De ce? [inea la el! Ei, 
şi? Şi el ţinea la ea, şi unde scrie că lucrul cel mai potrivit 
care urmau să-l facă ei doi era să-şi răpească unul altuia 
libertatea? Numai pentru că dintre atâţia bărbaţi ţi-a plăcut 
la un moment dat unul singur? Acest moment dat nu e 
numai un „moment”, cum spune şi cuvântul, adică ceva 
trecător, dar mai e şi „dat”, adică impus de împrejurări. Nu 
e deci clar că valoarea lui dispare îndată ce dispar 
împrejurările? Măcar dacă aceste împrejurări ar fi 
revelatoare, cum i s-a întâmplat lui cu Marioara, care a 
căzut la ţanc la poarta comitetului de partid tocmai când i 
se pregătea lui excluderea. Îi ardea ei de excluderea lui 
cum îi ardea şi papei de la Roma. Ea îl voia pe el, oricum ar 
fi fost, chiar şi muncitor cu lopata: un bărbat! Ce făcea 
acest bărbat pe lume, nu-i păsa ei! Avea două braţe şi o 
minte întreagă? O găsi el ce să facă!... Sau cum a fost cu 
Ileana... Cine poate să-şi imagineze că poţi să nimereşti în 
curtea unei fete tocmai de Rusalii şi ea să te cheme, cum e 
obiceiul, să-ţi spele picioarele cu apă fierbinte, să-ţi ţină 


adică piciorul în braţe lipit de coasta ei, şi cu mâinile să-ţi 
spele labele?... Ei, asta e aşa ceva ca şi când ţi-ar da cineva 
cu o măciucă în cap. le năuceşte pe toată viaţa. Bine, ar 
putea să spună cineva, ce e rău faptul că într-un anumit 
moment omul se decide să-şi sacrifice o parte sau chiar 
toată libertatea lui de dragul unei femei? Ce să faci, la urma 
urmei, cu libertatea? Ei! Ce să faci! Cum ce să faci?! Să te 
plimbi pe suprafaţa pământului printre oameni, pe străzi 
sau drumuri şi să te bucuri că tot ceea ce vezi îţi aparţine! 
E singurul sentiment de posesiune nevinovat... în timp ce o 
femeie îţi cere să te bucuri numai de ea şi să renunţi la 
restul lumii. Asta e intolerabil... „Darmite să mai vrei şi ce- 
am vrut eu odată, adică să schimb această lume, noroc că n- 
am avut de-a face atunci cu nicio muiere, s-ar fi agăţat de 
picioarele mele... E adevărat că în perspectiva a ceea ce mi 
s-a întâmplat mie ulterior acea muiere ar fi avut dreptate, 
dar dacă ne-am lua mereu după perspectivele astea am 
ajunge să înotăm în noroi ca nişte viermi, nimic n-am mai 
drege din relele care s-ar aduna cu miile de ani pe capul 
nostru. Că erau să mă omoare în faţa primăriei fiindcă 
vrusesem să-i fac să înţeleagă că nu e bine să tragă foloase 
de pe urma nenorocirii altora. Da... Ei, şi? «Bine ţi-au 
făcut!», mi-a răspuns tata odată când a venit vorba despre 
cumplita întâmplare. «De ce, că le luaţi moldovenilor 
încălţămintea din picioare şi dulama din spinare pentru un 
dublu de porumb, fiindcă la voi s-a făcut, şi la ei a fost 
secetă? Unde vezi tu binele?» «Crezi că dacă erai tu în locul 
moldovenilor, ei nu ţi-ar fi făcut la fel?», mi-a răspuns el. 
«Sunt convins, i-am spus eu, şi ce e de făcut? Să ne 
încrucişăm braţele şi să stăm?» «Nu eşti tu făcut pentru 
asta», mi-a spus el atunci. «De ce?», l-am întrebat. «Ştii şi 
tu!» Asta era! Aceeaşi idee ca a notarului, cu deosebirea că 
tata crede că ştiu de ce, că aş fi, adică, complicele propriei 
mele autoînşelări. Cum? Nu ştiam şi nu ştiu nici acuma! Şi 
tata n-a vrut să-mi spună, a rămas mut şi mâhnit că nici fiul 
său nu se deosebeşte de ceilalţi oameni, nu-şi dă seama ce e 


cu el şi cine e, şi că trebuie ca şi ceilalţi fii ai săi mai mari, 
care fugiseră de-acasă, să străbată un întreg drum al 
greşelii, ca să înţeleagă un lucru pe care de fapt cu mintea 
îl şi ştia. Dar nu-l ştiam nici cu mintea, nu-l ştiam deloc, şi 
nu-l ştiu nici acum, când acel drum al greşelii a fost 
parcurs. Că, adică, inima mea nu putea şi nu trebuia să se 
aprindă pentru ceva în care să creadă? De ce nu?” 

Îl întrebase iarăşi, câţiva ani mai târziu, senin, când 
bătrânul venise la el într-o zi, cu Ilinca, să-i cumpere maică- 
sii ceva. Bătrânul mergea prin oraş fără nicio sfială şi se 
uita la oameni posomorât şi fără respect. „Ăştia n-au 
pierdut nimic, spusese el la un moment dat, uitându-se la 
Niculae pieziş şi fără căldură, în timp ce noi pierdem şi nu 
mai e mult până o să pierdem totul, nu vă pasă! Aţi ajuns 
generali şi directori din proşti ce-aţi fost, o să vedeţi voi mai 
târziu, ce-o să mâncaţi, după ce-o să scăpaţi de noi!” La un 
moment dat se oprise chiar în faţa unora dinaintea cărora 
nu se dăduse la o parte şi îi măsurase de sus până jos cu 
dispreţ, uitându-se apoi în urma lor şi înjurându-i, lucru 
care îl înfuriase în cele din urmă pe Niculae: ce era asta, de 
ce se purta aşa? „Cum, se indignase Moromete, ei cred că 
dacă îşi pun haine bune pe ei şi craveţi la gât nu sunt tot 
țigani? Şi adăugase: Pe ăştia i-aţi făcut voi mari şi i-aţi 
trimis prin raioane să ne ia bucatele.” 

Niculae tresărise. Cunoştea un cântec cu ideea asta, pe 
vremea când era activist îl auzise într-o cârciumă în Ardeal, 
unde fusese trimis cu o misiune. Şi melodia şi textul pe 
atunci îl înfiorase. 

Ce a vrut să spună tatăl? Că nu puteai avea o credinţă din 
pricină că ţiganii deveniseră purtătorii ei? Hm! O fi vrut să 
spună că nu e vorba de ţigani la propriu, ci de acei oameni 
aflaţi, prin lipsa de principii şi credinţă, cei mai de jos pe 
scara ierarhiei sociale, şi pe care sărăcia nu i-a ridicat 
moralmente, ci i-a coborât tot mai jos? Ăştia au fost aleşi 
dintre cei săraci să vie să conducă, iar dintre restul lumii, 
pe cei care semănau cu cei dintâi? Bătrânul însă, cu anii, îşi 


uita gândurile, şi le relua, micşorându-le parcă. Altădată 
gândirea aceasta sunase în gura lui mult mai dur: „Care 
eşti, bă, prost, cică i s-ar fi spus prostului, vino încoace să te 
pun mai mare peste ăilalţi, să le arătăm noi... le muma în...” 


VIII 


Dar nu era adevărat. În politică, în afara oamenilor 
providenţiali, care vin rar, ai de ales totdeauna între doi 
inşi, unul ceva mai puţin rău decât celălalt, în timp ce al 
treilea, care ţi-ar trebui, lipseşte, nu există, nu se naşte. 
„Iata a vrut să spună că eu aş fi putut fi acel al treilea, dar 
pe care ceilalţi doi l-au curăţat şi îl vor curăța totdeauna, că 
adică să renunţ definitiv, fiindcă tot nu voi reuşi? Şi dacă în 
loc să fiu cel de-al treilea sunt unul dintre cei doi? Bătrânul, 
ca orice tată orgolios, nu poate admite asta! Dar eu admit? 
lată întrebarea... Profesoara era nemăritată şi nu era mare 
deosebire de vârstă între noi, ea putea fi chiar mai mică. Şi 
nu era deloc urâtă. În timp ce îmi vorbea, fără să ştie ce-o 
să-i răspund, parcă mă făcea, cu privirile, complicele 
propriei ei viclenii înduioşate: «Gata, Niculae, pleci!» «Da!» 
«N-o să ne mai vedem!» Auzi ce chestie! Sigur că n-o să ne 
mai vedem! Adică, nu, e posibil să ne mai vedem, ei, şi? 
«Dacă vrei, nu ne mai vedem!» «Nu, n-ar avea niciun rost!» 
Şi mi-a întors spatele şi s-a dus. Dacă ar fi ţinut cu adevărat 
la mine, gândi Niculae supărat, ar fi fost liniştită, am fi ieşit 
împreună în oraş şi aş fi fost încântat, simțind că e 
sărbătoare. Aşa, am simţit că sunt făcut răspunzător de 
suferinţa cuiva şi că dacă mi-aş fi plecat inima s-o ascult, 
scena s-ar fi repetat apoi de-atâtea ori până la supunerea 
mea totală. Ulterior, această operă încheiată, probabil că aş 


fi fost după aceea trădat. Ca şi în prietenie! Eu îi spuneam 
lui Iosif toate gândurile mele, şi el pe urmă, cu toate că 
ținea la mine, se pregătea să execute un ordin, să-mi 
prelucreze excluderea. Şi azi sunt mirat cum de a riscat 
totuşi, în ultima clipă, să mă avertizeze. Cine ştie ce-o fi 
văzut cu mintea lui atât de şmecheră, care mie îmi plăcea 
atât de mult, dar pe care o cunosc atât de puţin. Că există 
în viaţa mea un prieten, fostul notar? Greu de crezut, l-am 
văzut purtându-se şi mai rău cu inşi care aveau cu adevărat 
spate tare, nu ca mine, care a trebuit să mă întorc la sapă şi 
la lopată. Ce să zic, formidabil spate! N-aş putea însă să-i 
spun că nu-i mulţumesc în sinea mea. Avantajul apropierii 
de podea e că o simţi foarte solid pe spate, când eşti întins 
jos peste ea. De-acolo nu mai poţi da înapoi decât în moarte. 
De aici, o încordare a puterilor ca să exişti, şi nu cred că 
dacă notarul mi-ar fi aranjat să intru, de pildă, în 
învăţământ, cu studiile neterminate, le-aşi fi terminat 
vreodată! Acum sunt inginer horticol şi nici nu-mi vine să 
cred că am putut învăţa atâţia ani! A fost oare asta 
adevărata mea vocaţie? E cazul să mă întreb. Nu, 
bineînţeles, şi nici cea de învăţător, şi nici oricare alta, afară 
de una, pentru care însă tata mi-a spus că nu sunt eu bun! 
Dar cine ştie!? Şi la urma urmei, de ce ambiția n-ar fi 
semnul că acolo e şi vocaţia? În fond, convingerea tatei că 
n-aş fi bun nu vine tot dintr-o ambiţie? Să nu mă vadăeel 
adică de gât cu Ouăbei, ci să intru în tagma celor zişi «cu 
carte». De unde vine la el această credinţă? Nu din faptul 
că nu poate să-şi închipuie că un om fără carte vrea el să 
schimbe lumea? Ca şi când toată morala noastră creştină, 
care a ţinut lumea în frâu aproape două mii de ani, n-ar fi 
fost întemeiată de Cristos, cu ajutorul unor pescari. E 
adevărat că Ouăbei e departe de a fi unul dintre aceia, 
dar... cine ne garantează că dacă îl punea şi pe el un profet 
în faţa mării, cu toate instrumentele de pescuit în mână, nu 
învăţa în cele din urmă să le folosească? Chestiunea însă nu 
e aici, ci de ce se schimbă pescarul? De ce devine vânător? 


Veniţi, le-a zis Cristos, şi vă voi face pescari de oameni. 
Sună nevinovat. Dar vânători?” 

Niculae chicoti şi se ridică în picioare. Soarele nu ieşise 
încă din frunzişul copacului solitar, sub care stătuse cu 
mâinile sub ceafa, era linişte desăvârşită şi prin apropiere 
nu se zărea niciun pictor. „Da, într-adevăr, sunt un om 
foarte liber şi e o îndeletnicire plăcută să-ţi aranjezi 
amintirile. Dar pe urmă? Bineînţeles, nu mă interesează să 
ajung ca grădinarul Miciurin, să fac să crească dovleci prin 
copaci, dar ce voi face în afară de faptul că mă voi strădui 
să-mi fac grădina frumoasă? lată o perspectivă pe care e 
atât de plăcut să ţi-o imaginezi, când eşti liber. Ce voi face? 
la să vedem, pentru ce ne-am născut? Îmi vine în minte şi 
acum întâmplarea cu parastasul lui nea Sandu, când am 
început să strig la preoţi de ce ne mai naştem dacă trebuie 
să murim, şi răspunsul unuia dintre ei: «Cei ce nu mor, nici 
nu se nasc, taică! Nu mor decât cei care se nasc, şi 
întrebarea care se pune e cum e mai bine, să te naşti, dar 
să mori, sau să nu te naşti deloc, dar nici să nu mori. Eu zic 
că e mai bine să te naşti!» Avea dreptate, un preot ştie 
multe despre asta, e într-adevăr mai bine să te naşti. lată, 
eu mă simt bine că sunt născut, fără să am niciun motiv 
special care să justifice această stare. E adevărat că am, 
poate fără să ştiu, satisfacția că am învins ceva greu din 
viaţa mea, că adică sunt în ordine, şi am o meserie pe 
măsura înzestrării mele, dar satisfacția asta e contracarată 
de amintirea, sau mai bine zis de nostalgia credinţei mele 
de la douăzeci de ani, că trebuie schimbată lumea, pe care 
am fost silit să mi-o modific în sensul că, de, oi fi vrut eu, dar 
vorba tatei, nu sunt eu bun pentru asta. Deci nu am niciun 
motiv special ca să mă simt aşa de bine. Nu iubesc pe 
nimeni, nu mă iubeşte nimeni (adică mă iubeşte Marioara, 
dar eu n-o iubesc deloc şi nici nu mă flatează credinţa ei în 
mine, mai degrabă mă agasează, fiindcă doresc sincer să-şi 
găsească un alt bărbat şi să-şi facă rostul ei, ştiind bine că, 
în ciuda copilului, n-o să mă însor cu ea, n-am de gând să 


iubesc pe nimeni, nu mă sperie gândul că n-am niciun 
prieten (mi-ar fi plăcut să-l am pe Iosif, am ţinut la el, darel 
a râs de mine şi a făcut din destăinuirile mele prilej de 
distracţie, printre activişti), n-am de gând să-mi fac o 
familie şi să visez la bucuriile respective, n-am niciun 
proiect de viitor care să mă legene în vreo iluzie, nu vreau 
nici să ajung pe lună şi nici pe altă planetă şi nici nu visez la 
călătorii prin ţări necunoscute. Şi totuşi în mine nu e niciun 
gol, mă simt bine, şi nici măcar n-aşi putea să spun, cum mi 
se pare câteodată, că îmi place soarele, cerul sau norii, mai 
degrabă aş zice că mă plictisesc, şi când am o oboseală în 
mine, natura nu mi-o alungă, ci mi-o sporeşte. E adevărat 
că îmi place să mă uit la oameni, da, recunosc. Asta mă 
leagă pesemne de tot ce există mult mai mult decât 
bănuiesc eu. E de presupus că dacă această plăcere m-ar 
părăsi, totul în mine ar ameninţa să se prăbuşească, şi 
atunci, pentru a evita acest lucru, cine ştie ce-aşi face: tot 
ceea ce fac cei care se îneacă, m-aşi zbate, m-aşi agăța de 
primul care mi-ar da iluzia că mă salvează, aşi deveni adică 
jucăria semenilor mei şi mi-aşi pierde definitiv libertatea...” 


IX 


Când se întoarse din plimbarea sa, Niculae se întâlni pe 
aleea principală a castelului cu bătrânul horticultor. 

— "Te-a căutat cineva de la regiune, zise el cu acea 
tristeţe resemnată în glas pe care o au toţi cei care simt că 
un om la care, oricum, au ţinut, se duce, te părăseşte. 

— Cine de la regiune? întrebă Niculae. 

Ei, uite, asta chiar nu-l interesase câtuşi de puţin pe 
bătrânul horticultor. În orice caz nu era vorba de ceva 


obişnuit: un şef trimisese după el. Ce fel de şef? Celălalt nu-i 
mai răspunse, o luă pe o alee laterală şi pieri în grădină. 
Niculae îşi continuă drumul. „Da, ştiu că tu eşti, gândi 
Niculae, ştiu că numai tu nu m-ai uitat. Fiindcă aducerea- 
aminte a prietenului meu Iosif sau a celor din sat, să-ţi bagi 
picioarele în apă rece, vorba lui tata, şi tot n-ai să înţelegi în 
ce constă, ce interes îţi poartă...” 

Se văzuseră foarte rar de-atunci, mai ales că în acest 
timp şi el fusese trimis vreo patru ani în Transilvania, la 
Arad, apoi de-acolo pe un mare şantier naţional. Revenise 
aici abia cu un an în urmă, când Niculae îl văzuse o singură 
dată. „Ce faci, Niculae?” „Mulţumesc bine? „Când îţi dai 
examenele finale?” „La anul!” „Ai vreo problemă?” „N-am.” 
„Eşti supărat pe mine?” „Nu sunt.” „După ce îţi iei diploma, 
dă şi tu un semn de viaţă!” Şi îi întinsese mâna pe după 
birou. 

Ce este o prietenie? Prieteni sunt cei care se simt 
ameninţaţi şi siliţi să se apere împreună. Prieteni sunt, sau 
devin, cei ce lucrează împreună, pentru că sunt siliţi să 
colaboreze, şi pentru ca să colaboreze cu succes trebuie să 
fie sinceri, şi asta cu mult mai mult decât atunci când sunt 
liberi unul faţă de altul. lar cea mai slabă prietenie, dacă a 
mai rămas ceva din ea, este cea bazată pe amintiri comune. 
Dar ăştia sunt bătrânii. Or, Niculae abia trecuse de treizeci 
şi cinci de ani, iar prietenul său, fostul notar, abia împlinise 
patruzeci. 

— Nici nu ştii, zise acesta după ce îl primi pe horticultor 
în biroul său, şi se bucurară amândoi că se revăd, nici nu 
ştii ce bine îmi pare că ai reuşit. E un lucru foarte solid, 
care îţi asigură o independenţă totală în activitatea politică. 
Pardon, sunt inginer, mă întorc în producţie, alegeţi pe altul 
dacă aveţi nevoie de simpli executanţi! 

— Înţeleg ce vrei să spui, zise Niculae, şi fruntea i se 
încreţi. Un singur lucru însă te rog. Să fii foarte atent la ce- 
ţi spun şi să nu mă înţelegi tu greşit. Nu-ţi va fi greu de 
înţeles ce-o să-ţi spun eu, dar poate să-ţi fie foarte lesne să 


mă înţelegi greşit. Ştiu cam ce vrei de la mine, de ce m-ai 
chemat. Dar uite: eu, înainte să ne cunoaştem noi doi, m-am 
îndrăgostit de o fată de la noi din sat, Ileana... Nu era o 
cosânzeană, dar îmi plăcuse mie de ea... Foarte tare. S-a 
îndrăgostit şi ea de mine la fel de tare, dar pe moment nu 
şi-a dat seama şi s-a măritat cu un preot care o ceruse mai 
înainte în căsătorie. Asta n-ar fi fost nimic. Dar când ne-am 
iubit noi prima dată, mi s-a întâmplat mie ceva care 
pesemne nu se întâmplă la toţi, şi ea nu s-a purtat bine cu 
mine în clipele acelea. M-a lăsat acolo sub coverga de 
coceni şi a plecat. Cum să-ţi spun, s-a simţit jignită, nu ştiu 
ce-a apucat-o, că a început pe urmă să spună în sat tot felul 
de lucruri urâte pe socoteala mea. S-a măritat într-un fel 
triumfător cu acel preot. De ce? Fiindcă a fost ea neroadă? 
Nu era neroadă, dar mi s-a întâmplat mie ceva greu de 
înţeles de o femeie, imposibil de înţeles, şi îmi dau şi eu 
seama când mă gândesc şi de-aia cred că nici nu m-am 
supărat pe ea niciodată. Ba, chiar într-adevăr mi-am dat 
seama că era imposibil de suportat ce i-am făcut eu. Să ţi se 
facă rău după ce te dai jos după o fată? Înţelegi? Să rămâi 
mut ceasuri întregi şi să-ţi picure jos sudoarea de pe 
frunte? De ce? Fiindcă ţineai la ea şi era prima oară când 
iubeai o fată şi tot ceea ce te făcuse să te simţi zile şi nopţi 
întregi ca într-un vârtej să se năruie deodată şi să-ţi simţi 
inima bătând în piept ca un sloi de gheaţă? Şi să nu scoţi un 
cuvânt, să nu-i răspunzi la întrebările ei îngrijorate, să nu-i 
arunci măcar o privire? S-a sculat în cele din urmă de lângă 
mine şi a plecat. Dacă i-aşi fi spus orice, că mă doare capul, 
burta, ficatul, sau că nu ştiu ce e cu mine, nu m-ar fi părăsit. 
Dar eu nu puteam să spun nimic fiindcă nu-mi mai ardea şi 
mi-era scârbă de ea... După câteva zile starea asta mi-a 
trecut şi mi s-a făcut iar un dor nebun s-o văd la faţă, dar ea 
fugise din sat, şi atunci am aflat şi restul, care mi-l 
ascunsese, că o ceruse în căsătorie acel preot. Ce-a păţit ea 
pe urmă, a dat de dracu, fiindcă după câţiva ani a început 
să-l urască pe popa al ei şi şi-a adus aminte că nimeni pe 


lume nu i-a sărutat şi n-o să-i mai sărute ei vreodată ca 
mine nici mâinile şi nici picioarele! Mi-a spus pe urmă că ar 
fi fost mai bine dacă atunci când m-a lăsat singur pe câmp, 
în loc să se ducă la Balaci, s-ar fi aruncat într-o fântână. 
Umbla ca o năucă după mine prin Pălămida şi îmi trimetea 
vorbă că vrea să mă vadă. În anul când am venit eu în 
Siliştea, când au avut loc turburările cu treieratul de s-a 
înecat ăla, l-a lăsat singur pe popa al ei din Balaci şi a venit 
şi ea în Siliştea. Ne-am văzut de câteva ori, seara, întâi în 
casa lui al lui Jugravu, pe urmă în grădina părinţilor ei. 
Plângea. C-o fi, c-o păţi! Şi în sfârşit a înţeles şi ea cănue 
chiar atât de nefericită, că o iubesc şi eu ca şi la început şi 
că o s-o iubesc totdeauna, chit că n-o să mai putem 
niciodată trăi unul cu altul. De ce? Ei, de-aia! Aşa. Şi nu i- 
am spus de ce, fiindcă nu ştiam nici eu şi nici nu-mi 
spărgeam capul să aflu, deşi ea ar fi fost gata să-şi lase şi 
casă şi copii şi să vină după mine. Din punctul ei de vedere 
se putea, deşi era mai greu, dintr-al meu, nu, deşi era mai 
uşor. Pur şi simplu n-am vrut eu. Îmi plăcea şi îmi place şi 
acum ce-am simţit pentru ea, cu tot ce s-a întâmplat în 
covergă. Înţelegi? Totul la un loc! În viaţa mea n-am trăit o 
astfel de tristeţe ca atunci când m-am dat jos de pe ea, nici 
chiar la moartea unui cumnat de-al meu la care ţineam 
mult... În cazul acela era moartea care m-a indignat... Aici 
faptul că... Nu-ţi spun... Dar te întreb eu acum: de ce totul 
trebuie trăit? De ce totul trebuie consumat? N-ajunge că 
suntem siliţi să mâncăm? Trebuie să ne mâncăm şi 
sufletele? Unde scrie asta? Adică cum, nu putem păstra în 
sufletul nostru şi lucruri netrăite? Trebuie neapărat să 
înghiţim tot ce e pe lume? De ce? Ca să avem pe urmă ce 
vărsa în mormântul în care o să fim băgaţi? E o veche 
întrebare a mea la care rămân. Am iubit o fată! Nu-mi 
ajunge? De ce trebuie alta? Şi acum ascultă: Am vrut odată 
să schimb lumea! Nu-mi ajunge? De ce trebuie s-o iau de la 
cap şi să merg până în pânzele albe? Ai înţeles ce vreau să 


spun? Înţelegi apropierea dintre ce ţi-am povestit şi ce-ţi 
spun acum? 

— Da, zise fostul notar cu ezitare. Stai puţin. Înţeleg că 
nu mai poate fi vorba de altă fată. Dar de ce nu cu aceeaşi 
fată? Ai iubit o fată şi îţi ajunge, zici tu. Bine! Dar ai iubit-o? 

Niculae se uită cu intensitate în ochii prietenului său de 
odinioară. 

— Da, zise el, atât cât am iubit-o îmi ajunge. De ce să 
vreau să fie ce n-a putut fi, îmi ajunge şi cât a fost, chiar 
dacă ceea ce ar urma, trăind cu ea, m-ar fi făcut foarte 
fericit. Nu, mie îmi ajunge fericirea aceea, atâta cât a fost. 
Nu înţelegi? Nu vreau alta. 

— Ba, înţeleg! Mă întreb însă doar atât: eşti sau nu un 
dezamăgit? 

— Cum o să fiu, zise Niculae, dacă eu o iubesc pe fată şi 
acum şi ştiu că ar fi depins de mine ca să fim sau nu 
împreună? Eu am decis, nu uita. 

— Da, tu ai decis, asta e adevărat. Dar vedeai motivele 
pentru care nu se putea? 

— Nu vedeam niciun fel de motive. Se putea. Cum se 
poate şi acum, şi una şi alta, şi s-o aduc pe ea lângă mine şi 
să doresc din nou să te urmez. 

— Atunci nu mai înţeleg, zise fostul notar. Nu cumva crezi 
că refuzând să trăieşti, adică în sensul în care mă 
interesează pe mine, refuzând să activezi, fiindcă istoria ta 
de dragoste văd că e o parabolă pe care mi-o bagi sub nas... 

— Nu e o parabolă, e adevărat, zise Niculae şi izbucni 
într-un râs scurt. 

— O fi adevărată, dar are sens de parabolă... Nu cumva 
crezi că o să rămâi veşnic tânăr? 

— Uite, zise Niculae cu o bruscă însufleţire care îi albi 
nasul şi îi aduse în ochi parcă scântei de lumină, îmi 
amintesc perfect cum vedeam lumea la cincisprezece ani; 
tot aşa o văd şi acum, după ce vârsta mi s-a dublat de 
mult... Un gard e tot un gard, un drum cu praf, cu un câine 
sau cu un om pe el şi încălzit de soare, e absolut neschimbat 


când mă uit peste el, cerul e acelaşi... Şi la fel de fără rost, 
dar la fel de frumos zboară şi un cârd de vrăbii dintr-un 
salcâm într-altul... Nicio schimbare! N-ar trebui să am, 
când mă uit peste lume, o privire de om de peste treizeci şi 
cinci de ani? N-ar fi normal? N-o am, şi nu numai că nu 
regret, dar mă bucur de dimineaţa şi până seara şi şi în 
somn sunt încântat. Mă întrebi cum am reuşit? Să-ţi spun 
secretul? 

Se aşternu o tăcere. Fostul notar se ridică de pe scaun şi 
începu să se plimbe. 

— Îmi pare rău, zise el. Credeam că o să găsesc în tine un 
om matur. La douăzeci de ani arătai, în orice caz, mult mai 
matur. Bine. Treaba ta. Nu-ţi mai spun nici eu nimic, fiindcă 
am senzaţia că nu ne mai înţelegem. Credeam că abia 
aştepţi să începi din nou să activezi. Am să-ţi spun de ce. Şi 
fiindcă întâlnirea asta îmi aminteşte de prima noastră 
întâlnire, am să-ţi explic în termenii de atunci, când 
vorbeam de o nouă religie care le-ar trebui oamenilor. Da, 
văd că te-ai înseninat şi ai găsit secretul tinereţii veşnice, eu 
aşi zice al nepăsării veşnice, dar nu uita că eşti plin de 
păcate. 

— Nu mai spune, zise Niculae. Şi fiindcă celălalt tăcea, 
continuă: Chiar aşa plin de păcate? Cine stabileşte asta? 

— Cei care te cunosc. 

— Bine, tu mă cunoşti, care sunt păcatele mele capitale? 

— Se pune următoarea întrebare, zise atunci fostul notar. 
Omul  hăituit de o comisie care s-a format sub 
supravegherea ta şi care s-a aruncat în râu şi s-a înecat, 
dacă erai tu de faţă s-ar mai fi înecat? Unde erai în clipele 
acelea? Dar sincer. 

— Unde eram? Comisia se împărţise în două echipe. 
Eram cu cealaltă echipă. 

— Îl ai pe conştiinţă? zise fostul notar. 

— Bineînţeles că nu, răspunse Niculae cu o astfel de 
intonaţie încât fostul notar se uită cu atenţie la Niculae şi 
deodată izbucni în râs. 


Se vedea că era un râs al lui, dintre cele cărora degeaba 
te străduieşti să le afli înţelesul. 

— Bine, reluă el, să zicem că pe ăla îl suporţi uşor, nu-l 
cunoşti, nu ştii ce s-a întâmplat, nu tu ai creat şi nici n-ai 
contribuit cu nimic la atmosfera generală din acei ani când 
unui om căruia i s-au găsit câteva încărcătoare în casă îi 
poate trece prin cap că pe baza lor poate fi vârât la beci, de 
care, să zicem, el avea o groază nebună, care i-a turburat 
aşa de tare minţile încât s-a aruncat în apă, uitând că nu 
ştie să înoate. Dar era unul Valache, pe terasa căruia noi doi 
am stat la lumina petromaxului pe care ni l-a aprins cu 
mâna lui ca şi când i-am fi fost fraţi mai mici, şi îi eram în 
calitatea noastră de oameni care puneau la cale soarta 
omenirii, deci şi a lui, şi ai să vezi îndată cum i-am pus-o! I- 
am băut vinul şi i-am mâncat pâinea pe care ne-a adus-o 
muierea, cu o strachină cu pui fripţi şi mujdei, şi ne-a lăsat 
pe noi doi până la ziuă pe terasă şi el s-a dus să se culce 
fără grijă, zicându-şi, cine ştie, în sinea lui, că dacă noi 
simţeam pe umerii noştri povara întregii umanităţi, şi nu 
despre fete şi cum să le regulezi mai bine discutam, se 
putea şi el gândi înainte de a-l lua somnul că poate dormi 
liniştit, viitorul lui şi al familiei lui se află în mâini bune. 
Bietul Valache! Ce mult ţinea el la noi! Adică nu numai la 
noi, ci la orice primar sau notar civilizat care ieşea de 
alături de la primărie şi se ducea pe urmă pe terasa lui să 
joace o tablă şi să bea o ţuică, plătită de obicei de el, care 
pierdea mereu nu numai toate partidele, ci şi toate liniile. 
Dar astea erau partide pe care el le pierdea deliberat ca să 
poată în fiecare dimineaţă să iasă pe terasă şi văzând 
notabilul apropiindu-se de primărie să-i strige jovial cu gura 
până la urechi de veselie: „Să trăiţi, dom” notar! Să trăiţi, 
dorn primar!” Ce s-a întâmplat însă cu Valache când a fost 
silit să nu mai piardă nicio partidă deliberată, ci să joace 
într-una în care el nici măcar n-avea voie să dea cu 
zarurile?! După ce noi am plecat din Siliştea, de pe terasa 
lui a ridicat iar mâna, zărind în depărtare pe noul primar şi 


a încercat să rostească formula lui: „Să trăiţi, dom'...”, dar 
cuvintele i-au rămas în gât, fiindcă noul primar era un ins 
complet necunoscut de el, un fost văcar... Acest văcar nu 
găsi şi el pe altul să amenințe din sat, adică să zicem pe de- 
alde Aristide sau Năstase, sau pe chiaburul căruia îi păzise 
vitele. Individul, greţos, găsi de cuviinţă că Valache e 
vinovat; a intrat peste el în casă, l-a înjurat, i-a bătut cu 
ciomagul în masă. Şi pe urmă l-a dat în judecată că nu şi-a 
plătit impozitele. În instanţă, Valache a scos chitanţele din 
buzunar şi le-a arătat: „Dom' judecător, poftiţi probele că 
am fost arestat şi adus în faţa dumneavoastră prin abuz, am 
plătit impozitele aferente”. Dar judecătorul nici nu s-a uitat 
la el: „Probele n-au legătură cu procesul şi ca atare se 
resping”, a zis el şi i-a dat un an închisoare. 

De ce n-aveau probele legătură cu procesul? Valache 
fusese vârât în categoria chiaburi, vai de chiaburia lui! 
Despre toate astea un anumit activist de partid care stătea 
pe treptele primăriei într-o anumită vară şi se uita la 
Valache care tocmai venise din puşcărie a aflat amănunte şi 
i s-au mai spus şi următoarele: că întorcându-se acasă, 
acest om a hotărât că nu mai are ce vorbi cu această lume 
şi a intrat într-o muţenie absolută. Nu mai vorbea cu 
nimeni, muiere, copii, rude, vecini, nimic. Era singura 
posibilitate de a acuza pe cei care îl înjosiseră. Ce-a făcut 
acel activist când a auzit de toate acestea? I-a intrat pe-o 
ureche şi i-a ieşit pe cealaltă, grija lui primordială fiind cum 
să evite să se încurce în vreunul dintre conflictele care îi 
ţineau încâlciţi pe cei din sat şi să plece cât mai repede de- 
acolo. Chiar a râs, punându-se exact la nivelul paznicului 
care îi povestea această istorie, stând cu mâinile în 
buzunare şi uitându-se în curtea lui Valache ca la un 
spectacol. 

— Nu e adevărat, zise Niculae. N-am râs! 

Dar fără să pară câtuşi de puţin impresionat de ceea ce 
auzise. Privea chiar încântat. Fostul notar se opri din mers 
şi păru şi el că se molipseşte o clipă de veselia bizară a 


celuilalt. Aştepta ceva. Dar Niculae se uita pe pereţi, atent, 
dar şi distrat, nu mai adăugă nimic în apărarea lui. 

— Să zicem că n-ai râs, continuă fostul notar, dar nici n-ai 
făcut nimic. Acest om, după un timp, s-a spânzurat în faţa 
casei sale, acolo pe terasă unde noi doi am stat şi ne-am 
înfierbântat minţile angajându-ne pe un drum care să 
schimbe soarta omului. Mi s-a şi relatat ce-au zis unii 
despre acest sfârşit al lui Valache: (şi aici omul care 
povestea şi râdea sigur de sine, fără teama morală de 
odinioară şi la adăpost pe o mare suprafaţă a pământului 
care îl scutea de orice fel de răspundere, cum râde tâmpitul 
care ştie că e prost, dar că nu poartă el răspunderea 
urmărilor prostiei lui), vezi? Şi aici vin cuvintele, că: 
„Nemaiputând suporta regimul nostru democrat-popular, 
domnul Valache şi-a pus singur capăt zilelor...” Ce era cu 
cuvintele astea? Cine le născocise? Parcă erau scrise 
undeva!? Nu crezi? Îţi trece o clipă prin cap să te sustragi? 

— Ba mă sustrag, răspunse Niculae cu un glas tărăgănat. 
N-am fost eu judecătorul care l-a condamnat pe Valache. 

— Dar ai fost activistul care i-ai dat ordin acestui 
judecător să condamne categoria în care Valache fusese 
vârât. Ai sprijinit această idee de împărţire a oamenilor în 
categorii şi ai dat ordine în consecinţă. 

— Ascultă, n-am dat niciodată un astfel de ordin, n-am 
avut această putere! lar dacă judecătorii au acceptat să 
încalce astfel legile, e cazul ca ei şi nu eu să-şi tragă câte-un 
glonte în sediul conştiinţei care le-a lipsit când l-au 
condamnat pe Valache. În ceea ce îi priveşte pe chiaburii 
adevăraţi, vorbesc de categoria lor, îi bag în... mă-sii. Ştii 
singur la câţi de-ai noştri le-au vârât şi ei câte-un cuţit în 
spinare, sau i-au pândit prin păduri şi i-au omorât cu 
măciucile. 

Niculae făcu să i se vadă un surâs batjocoritor. Ceva îl 
înveselea mereu. 

— Uite, să fii atent, continuă el apoi, în singurătatea serei 
mele, am avut timp să meditez la toate acestea mai mult 


decât tine. Îţi spun un lucru: mai înainte să ne dăm seama 
ce se întâmplă, s-a şi întâmplat ceea ce s-a întâmplat, şi să 
nu crezi că voi utiliza argumentul că, fără să le fi făcut 
nimic, ei au fost primii care au vrut să mă omoare pe mine 
în faţa primăriei, în '46! Faptele sunt consumate: chiaburi, 
mijlocaşi, săraci, totul a pierit în negura istoriei! 

— Dacă nu mai voiai să activezi, de ce te-ai străduit aşa 
de tare să nu fii exclus? zise fostul notar, ca şi când n-ar fi 
auzit ceea ce spusese Niculae mai înainte. 

— Aşa! Nu-mi place să fiu exclus, zise Niculae. 

— Dacă ştiam, te lăsam s-o păţeşti. 

Horticultorul începu în sfârşit să râdă, dar uitându-se 
batjocoritor la fostul notar ca un frate mai mic care ştie cât 
de molâu e frate-său mai mare şi îl ia peste picior fără să-i 
fie teamă că s-ar putea s-o încaseze. 

— Da, adăugă el sarcastic, se vede că ai multe păcate de 
îmi dezgropi mie istoria cu Valache şi istoria cu ăla înecatul. 

— Ba te înşeli amarnic, răspunse supărat fostul notar 
(era însă o supărare la fel de senină ca şi veselia celuilalt), 
ştiu, nu eşti vinovat de nimic, dar am vrut să te sperii ca să 
te fac să activezi din nou. Un om cinstit vrea totdeauna să 
dreagă ce-a stricat. Dar tu n-ai stricat nimic şi nici eu, din 
contră, dacă nu eram noi, cei care s-ar simţi astăzi ispitiţi să 
ne acuze n-ar mai fi avut posibilitatea fizică s-o facă. Asta nu 
înseamnă că n-am comis greşeli. Iubitorii de adevăr au 
dreptul de a judeca istoria, dar nu alţii. 

— La cine te gândeşti? întrebă Niculae. 

— La cei care în locul nostru ar fi făcut şi mai rău şi pe 
care numai întâmplarea i-a aruncat printre victime. Pe ăştia 
îi bag şi eu în... mă-sii. De-aia, mărturisi fostul notar, puţin 
absent acum, după ce se convinsese că nu va mai fi urmat, 
am nevoie de tine tot atât de mult şi cu tot atâta încredere 
ca şi acum cincisprezece ani. Eu nu sunt un comunist de 
tipul celor care cred că dacă am luat puterea am şi convins 
lumea de adevărurile noastre. Atâta timp cât există un 
comunist, trebuie să-şi dovedească prin definiţie, 


permanent, convingerile, altfel cum o să-şi dea seama dacă 
e urmat sau nu? Nu sunt mare în partid, dar nici mic... Am 
nevoie de tine. Vii, sau nu vii? 

— Nu s-ar zice că eşti pătruns de adevărul pe care l-ai 
spus mai înainte! exclamă Niculae. 

— Adică n-am forţă de convingere? 

— Nu, răspunse Niculae. 

— Dar tu eşti în partid, pentru tine n-am. Hai sictir, 
răspunse supărat fostul notar şi exclamă: nu ţi-e ruşine? 

Niculae se posomori ca şi când întorsătura discuţiei l-ar fi 
ameninţat. 

— Spuneam mai înainte, zise el, că văd lumea ca la 
cincisprezece ani... Nu e adevărat, ceva totuşi s-a schimbat 
în acest timp... Nu ştiu încă ce, o să mă gândesc şi o să vin 
să-ţi spun! 

— Te gândeşti, răspunse prompt fostul notar. Mai mă iai 
şi la vale! Eu sunt de vină că te-am scăpat din mâini şi nu 
mi-am dat seama că ai să te adaptezi la sera în care lucrezi 
şi n-o să vrei să mai pleci de-acolo. Mi-am închipuit că ai altă 
stofa. 

— N-am, răspunse ironic Niculae şi se ridică şi se 
despărţiră astfel, încrucişându-şi pentru ultima oară 
privirile reci. 

Afară, Niculae rămase câteva clipe nemișcat. Avea 
expresia neliniştită a celui care caută în minte ceva, o 
apropiere. „Nu e glumă, gândi Niculae. Vasăzică de-aia a 
venit Iosif pe la mine! A aflat că voi fi chemat... Într-adevăr, 
în curând vor avea loc alegeri de partid şi cineva, adică el, 
marele meu notar, s-a gândit să mă sprijine să fiu trimis 
delegat la conferinţa regională, iar altcineva, mai mare ca 
el, a fost de acord... Cum poţi să treci peste ei? El acuma o 
să mă uite definitiv... Îmi pare rău! Şi îmi pare rău şi de 
Iosif! Ce simpatic fusese şi ce lucruri interesante îmi 
povestise el mie despre Gâtlan şi soră-sa! Ei, uite! Să-l 
cheme pe Gâtlan! Abia aşteaptă Gâtlan să fie chemat, acum 
după ce i s-a făcut dreptate... S-o ia iar de la capăt cu 


şedinţele în care oamenii să cadă leşinaţi la picioarele lui, 
zgâlţâiţi de influenţele burgheze, de care conştiinţa lor nu 
vrea să se lepede...” 


PARTEA A DOUA 


Peste câteva zile începea, după calendar, vara; verdeaţa 
îneca peste tot grădinile castelului. 'Tăcuţi, oamenii coseau 
iarba înaltă şi încetineala mişcărilor lor părea lipsită de 
viaţă din pricina ţipetelor păunilor, care spintecau cu glasul 
lor artificial, parcă mort, aerul blând al împrejurimilor: 
oamenii păreau şi ei nenaturali. 

Care sunt cele mai frumoase zile? Cele care parcă se 
topesc ca şi când n-ar trece nimic peste noi, lăsându-ne 
doar senzaţia că această scurgere nu va avea sfârşit, sau 
cele care, dimpotrivă, ne iau parcă cu ele spre o ţintă 
misterioasă, pe care, înfioraţi, ne străduim s-o zărim? 
Amândouă aceste stări se pare că îi plăceau tânărului 
horticultor: ceva se întâmplase cu el judecând după 
expresia destinsă care nu părăsea trăsăturile chipului său 
de dimineaţa şi până seara. Alături de cel bătrân ai fi zis că 
îi spunea aceluia lucruri hazlii, însoţite de ironia 
protectoare pe care încep s-o aibă totdeauna tinerii când 
agresivitatea celor maturi a început să se tocească. Astfel, 
cei peste şaptezeci de salariaţi ai serelor şi grădinilor îşi 
dădură seama de schimbarea care se petrecuse cu Niculae 
şi aflară cu uimire că a ajuns inginer. Aşadar, statul lui, ani 
de zile, închis în odaie, ascundea această ambiţie care se 


împlinise. Când venea spre ei, un surâs îndepărtat, dar nu 
absent, apărea pe chipul lui; de când aflaseră că e inginer, îi 
spuneau sa trăiţi! El nu le răspundea, dar zâmbea în felul 
acesta, nici cu simpatie, nici cu dispreţ; le dădea ordinele 
respective, cu un glas care nu se deosebea cu nimic de cel 
dinainte. lar când era singur şi trecea agale pe aleea 
principală, acest surâs dispărea, dar i se măreau în schimb 
ochii, a căror privire liniştită, dar dilatată, ascundea o 
lăcomie stranie, neştiută parcă nici de el. 

Într-o dimineaţă apăru pe prima poartă de la intrare o 
siluetă de femeie, care de la distanţa la care se afla 
horticultorul părea înaltă şi îmbrăcată extravagant; culori 
aprinse îi învăluiau chipul, el însuşi, acest chip, încadrat de 
un păr blond care îi cădea în bucle bogate pe umerii 
albaştri. Niculae se opri şi o aşteptă fără sfială. Pe cât de vii 
erau culorile de pe ea, pe atât de fantomatic chipul. Palidă 
ca o moartă, cu buzele vinete, cu pleoapele enorme, cu 
genele arcuite şi cu pupilele dilatate, părea că se ridicase 
atunci din sicriu şi o pornise pe drum nici ea nu ştia încotro. 
Castaniul-deschis atât de limpede şi de inocent al ochilor ei 
îi aminti horticultorului de cineva care îi semăna, şi pe 
chipul lui apăru o expresie de uluire: 

— Tu eşti? zise el în şoaptă când ea ajunse în dreptul lui, 
şi frumoasa fantomă, fără să arate vreo uimire, se opri şi se 
uită la el cu o indiferenţă simulată, dar şi cu o rece 
întrebare în priviri, confirmând că da, ea era, ei, şi?! 

Niculae începu deodată să râdă. 

— De ce râzi? întrebă ea fără ca vreo cută a chipului ei să 
se mişte. 

— Ce te-ai boroşcoit aşa? 

Ea îl privi parcă de sus, cu pleoapele pe jumătate închise 
şi păru să nu fi auzit întrebarea. Aştepta. 

— Mai eşti supărată pe mine? zise el pe neaşteptate. 

Era felul lui de a fi: în momentele cele mai nepotrivite şi 
mai nepregătite punea întrebarea cea mai nelalocul ei, deşi 
pentru el îndreptăţită. Asta sparge parcă cu un topor apa 


timpului care l-ar despărţi de cineva dintr-o pricină gravă. 
Aşa şi acum: chipul fantomei suferi din plin efectul acestei 
întrebări. 

— Da, se schimonosi ea. Bineînţeles. Mai ai curajul să mă 
întrebi? 

— Când ai ieşit de la mine din odaie, zâmbeai! De ce să n- 
am? râse Niculae. Nu văd ce curaj mi-ar trebui. 

— Nu zâmbeam pentru tine! spuse ea mai îmblânzită şi 
mai indiferentă. Dar adăugă cu ironie: Tot e bine că după 
un an de zile nu mi-ai uitat zâmbetul. Pesemne că te iubeam 
de eram aşa senină! 

Vasăzică acuma nu-l mai iubea şi-i purta, din pricina asta, 
pică? Sau nu din pricina asta? 

— Nu eu te-am jignit, zise Niculae grav, ci tu şi cu 
scriitorul tău m-aţi jignit pe mine. Te-ai supărat că am râs? 
Ce puteam să mai fac? 

— Dacă e pe ce mai puteai face, mai puteai face ceva, zise 
femeia şi se mişcă, şi el o însoţi şi porniră amândoi pe alee. 

— Mai puteam face ceva! reflectă Niculae cu mâinile în 
buzunare şi cu fruntea în pământ şi o tăcere îndelungată se 
aşternu între ei. 

Tinereţea la un bărbat ţine loc de eleganţă în 
îmbrăcăminte dacă bineînţeles nu umblă rupt. Niculae 
călca alături de femeie puţin cam stingherit. De obicei se 
îmbrăca cu grijă, astăzi însă trebuise să ia a treia oară 
aceeaşi cămaşă: doamna Anghel îl anunţase prea târziu că 
bărbatul ei n-o mai lasă să-i spele rufele. „De ce, doamnă 
Anghel?” o întrebase el, şi din explicaţiile ei reieşise că 
timpul nu stingea, ci dimpotrivă făcea tot mai strâmbă 
gelozia bărbatului ei. Asta cu rufele era o glumă, spuse ea, 
faptul că printre albiturile unui bărbat străin pe care le-ar 
spăla nevasta lui se găsesc şi acelea, foarte intime, care îl 
puteau duce pe gelos cu gândul departe. Dar la un moment 
dat i s-a părut domnului Anghel că pe soţia lui o pândeşte 
seara cineva din dosul liliacului bătrân din apropierea casei 
şi s-a apucat şi a tăiat liliacul cu toporul. Acuma trebuie să-l 


plătească. Niculae râsese crezând că doamna Anghel se 
exprimă în metafore, dar pe urmă, când se uitase, văzuse 
într-adevăr liliacul din apropierea casei, pe care se învățase 
cu anii să-l ştie acolo, ca un copac şi ca un stufiş, tăiat de la 
rădăcină, cu stufiş cu tot. Formidabil! 

— Nu-mi dau seama ce mai puteam face, zise întru târziu 
Niculae, şi adăugă: Nu vrei s-o luăm pe-aici prin grădină, 
am treabă un minut în clădirea aceea!... Spune-mi tu ce mai 
puteam face! 

— La ce-ar folosi? zise ea prietenoasă. 

— Cum la ce-ar folosi?! se miră el. Pot să fac acum ce n- 
am făcut atunci... Trebuie să-ţi spun, continuă el apoi, că 
anul trecut, când ne-am cunoscut noi, eu nici nu eram aşa 
liber ca astăzi, când am terminat cu toate examenele şi sunt 
inginer horticol... Te rog să mă crezi că eu am darul ăsta, 
reluă după altă tăcere, să fac acum ce n-am făcut altădată, 
cu alte cuvinte să îndrept ireparabilul. Nici nu înţeleg bine 
sensul acestui cuvânt. De ce? Cum ireparabil? Totul se 
poate repara... De ce nu?... Scuză-mă un pic, mă întorc 
îndată! 

Niculae intră repede în acea clădire din fundul grădinii, 
de lângă lac, care avea două odăi cu paturi de dormit 
pentru zilierii veniţi de prin alte părţi şi o odaie care servea 
de călcătorie. Doamna Anghel îi luase totuşi rufele, dar le 
trimisese aici unei femei: 

— Dumneata ai primit de la doamna Anghel nişte rufe? 
întrebă el o femeie care tocmai stătea în picioare cu spatele 
la uşă, în faţa unei mese lungi şi călca. 

— Sunt gata, zise femeia, întârziind puţin răspunsul, fără 
să-şi ridice fruntea. 

— Dă-mi o cămaşă proaspătă, ceru horticultorul şi o 
dezbrăcă pe cea de pe el, şi o azvârli rămânând pe jumătate 
gol în faţa ei. 

Crezuse că era o babă? Când se uită la ea, văzu însă 
înaintea lui o femeie foarte tânără, mai bine zis o muiere, 
adică aşa cum arată ele curând după ce trăiesc cu primul 


bărbat, şi nu mai sunt fete, bărbat care le intră repede nu 
numai în viaţă, ci şi în firea lor de femei, schimbând adesea 
această fire atât de mult încât nu numai că devin de 
nerecunoscut faţă de ceea ce fuseseră ca fete, dar parcă 
ajung acum, după ce bărbatul a fost asimilat, să nu mai aibă 
nevoie de niciun fel de bărbat, nici bun, nici rău. Era chiar 
cazul acesteia, care putea arăta atât de liniştită în 
singurătatea acestei clădiri, deşi bărbatul ei, Damian 
Gheorghe, o alungase de-acasă şi pesemne că avea s-aducă 
(încă n-adusese) în locul ei, cum mai făcuse, pe ibovnică. 
Niculae n-o cunoştea, dar rămase cu privirea pironită 
asupra ei ca şi când descoperirea că era tânără şi 
înfloritoare îl năucise într-o clipă. Nu era însă numai atât; 
ea nu-şi pleca privirea şi îi mărturisea parcă astfel că îl 
cunoaşte şi e copleşită şi ea atât de tare de prezenţa lui 
încât nu mai poate să facă altceva decât să se uite la el şi să 
se supună dorinţei lui, pe care o ghicea cu patimă mută 
privirea ei mărită brusc. Tânăra muiere însă scoase un 
geamăt parcă de groază, deşi se lăsase împinsă pe masă, în 
timp ce horticultorul îi şi ridicase rochia. 

— Niculae, nu! se rugă ea. 

Vasăzică îi spunea în mintea ei pe nume, şi acum în 
braţele lui îi scăpase şi cu voce tare. Dar rugămintea ei 
înspăimântată îl hotări brusc pe horticultor să renunţe: îi 
dădu drumul din braţe, începu apoi să se îmbrace cu o 
cămaşă nouă. 

— De ce? zise el. 

— Sunt măritată, domnule inginer. 

— Am înţeles, zise Niculae. Scuză-mă! N-am ştiut. Şi de 
ce mi-ai spus pe nume? 

Tânăra muiere pusese mâna pe fierul electric. Nu vru să 
răspundă. Horticultorul repetă întrebarea. Ea surâse cu 
îngăduinţă vrând parcă să spună că e atât de uşor să 
ocoleşti o întrebare când nu vrei să răspunzi la ea... 

— De ce v-am spus pe nume? zise ea tărăgănat. Şi 
deodată se miră singură: Am greşit! 


El ar fi putut atunci s-o întrebe de ce s-a speriat atât de 
tare cu întârziere, şi nu s-a speriat din prima clipă. O 
întrebă însă cum o cheamă, şi ea, în loc să-i spună că o 
cheamă Florica Damian, minţi fără şovăire, spunând alt 
nume. 


II 


Niculae reveni afară cu cămaşa proaspătă pe el şi 
pictorița (căci ea era, Golea Simina, fosta soţie a lui 
Pătraşcu) se ridică de pe bordura de ciment a mormântului 
prinților unde îl aşteptase pe Niculae şi porniră înapoi spre 
curtea castelului. 

— Dă-mi tu un exemplu de lucru ireparabil, zise Niculae 
cu respiraţia uşor modificată, şi eu am să-ţi dovedesc că e 
perfect reparabil. 

— Între noi, zise ea, a fost ceva frumos care s-a 
destrămat. 

— Perfect! exclamă Niculae. Acest ceva frumos de care 
vorbeşti tu există şi acum în mine, intact. Nu văd ce-ar 
exista în tine ireparabil, din moment ce tu ai venit atunci la 
mine să-ţi ceri iertare. le-am iertat! 

— Este lucrul pe care îl puteai face atunci şi nu l-ai făcut, 
zise tânăra femeie. Acum e prea târziu. În loc să fi râs, mai 
bine m-ai fi crezut; tot ceea ce auzisei de la scriitorul acela 
era o minciună a unui lăudăros. 

— Era foarte convingător, zise Niculae. 

— Da, ştiu, povesteşte bine! zise ea cu dispreţ. Dar n- 
aveam de unde să bănuiesc că talentul lui are un revers: e 
mitoman! 


Niculae începu să râdă. Acum era convingătoare ea. Dar 
pesemne că amintirea istoriei, a ideii ca atare de a da cu un 
ban o femeie îl înveselea iar atât de tare, încât uita că pe ea, 
care era chiar acolo lângă el, istoria aceasta n-avea cum s-o 
înveselească şi că ei doi se despărţiseră tocmai din pricina 
acestui râs al său care arăta că în sinea lui el nu ţinea 
seama de nimic. 

— În felul ăsta crezi tu că poţi repara ireparabilul? 

— Da, zise el. Neacceptând ideea că din pricina râsului 
meu o femeie care mă iubeşte mă poate părăsi. 

O mare nedumerire se aşternu pe chipul fantomatic al 
femeii. 

— Şi a trebuit să aştepţi un an ca să-mi faci această 
declaraţie? zise ea. 

— Da, zise Niculae, aveam treabă, n-aveam timp să 
transform simpatia mea pentru tine în gelozie şi să nu dorm 
din pricina prostiei tale. Fiindcă abia acum pot să-ţi spun 
foarte liniştit că aşa ceva nu trebuia să ţi se întâmple! Auzi, 
femeia pe care o iubeşti a fost trasă cu banul de doi golani, 
şi ea nu ştia cu cine are de-a face! N-are importanţă dacă 
asta face parte din trecutul şi nu din prezentul ei. Gelozia 
retrospectivă, după cum vezi, e cea mai groaznică, tocmai 
fiindcă faptele sunt clasate definitiv şi nu mai pot fi 
modificate. Gelosul vrea modificare: Să nu fie! Să nu fi fost! 
Să nu se fi întâmplat! Oribil! Brrr! Dacă aşi fi lăsat să-mi 
intre bine în cap chestia asta, nu te-aşi mai fi dat afară din 
odaie cu râsul meu, ci aşi fi suferit fără folos, măcinându-ne 
de fiecare dată când ne-am fi văzut, eu cu întrebarea: de ce 
ai făcut un astfel de lucru, tu cu răspunsul care nu m-ar fi 
potolit: nu e adevărat, e o minciună. Chiar şi acum te-ai 
apărat în cel mai rău mod, spunându-mi că scriitorul acela e 
un mitoman. Uite, dă-mi voie să nu te cred, faptul s-a 
petrecut, dar acum nu mai are pentru mine Nicio 
importanţă, înţelegi? Şi abia atunci ne-am fi despărţit în 
cele din urmă pentru totdeauna, după chinuri îndelungate. 
Şi nu se ştie dacă despărţirea n-ar fi lăsat o rană care nu s- 


ar mai fi închis poate niciodată. Crezi că nu ştiu? Din 
dragoste pură suferim cel mai puţin. Ştiu, m-ai rugat chiar 
atunci să nu-mi pese, spunându-mi că un bărbat tare e un 
bărbat care în lucruri din astea rămâne nepăsător. Cum să 
rămâi nepăsător? N-ai bănuit nicio clipă că îmi venea atunci 
să mă ridic de pe pat şi să mă pun cu pumnii pe tine! Dar m- 
am stăpânit, fiindcă, să vezi, în lucruri din astea eu am mai 
multă imaginaţie... Scriitorul tău, am văzut, în chestii cu 
câinii prin copaci era plin de fantezie, dar ce urmări poate 
avea un gest în viaţa ta şi poate şi-a lui, n-a bănuit; eu te-am 
văzut cum ai fi arătat după pumnii mei... prăpădită şi 
micşorată în sufletul meu, şi eu gâfâind ca un ţigan după ce 
şi-a târnuit gaşperiţa, fiindcă a prins-o cu altul şi n-are 
curajul despărțirii. Cum aşa, exclamă Niculae, că n-ai curaj? 

Trebuie să te desparţi, n-ai încotro. Pe urmă vezi tu mai 
târziu dacă ai făcut bine, ai timp să te întorci, şi dacă 
întoarcerea nu mai e posibilă, înseamnă că ai făcut bine. 

— Şi tu ai făcut bine, Niculae? 

— Sigur că am făcut bine. 

— La ce ţi-a ajutat că am stat despărțiți un an de zile? 
Dacă ţi-aşi spune că între timp eu m-am măritat şi cuvintele 
tale de acum îmi îngheaţă inima? 

— De ce să-ţi îngheţe, zise Niculae, stai liniştită. Simpatia 
mea pentru tine o să se retragă în cele din urmă definitiv şi 
fiecare va merge pe drumul lui fără să se uite înapoi. 

— Vreau să ştiu ceva, zise ea în şoaptă. Era tot atât de 
greu să înţelegi atunci pe loc ceea ce înţelegi acum? 

— Sigur că era greu. Şi dacă vrei să ştii, zise Niculae 
parcă supărat, de înţeles nu înţeleg nici acum, dar nu mai 
îmi pasă! Ştii cum zice grecul, râse el deodată: Dă, Doamne, 
să nu mă însor, dar dacă mă însor, dă, Doamne, să nu mă 
înşele nevasta, iar dacă mă înşală, dă, Doamne, să nu ştiu, 
iar dacă ştiu, dă, Doamne, să nu-mi pese. Aşa sunt eu acum, 
m-ai înşelat înainte să mă cunoşti cu scriitorul acela, dar nu 
mai îmi pasă. Ai să mă întrebi de ce. Îţi răspund: am pus sau 
s-a pus între întâmplarea aceea şi mine un obstacol de 


câteva sute de zile, câte au trecut de-atunci, ca un tampon. 
N-o mai văd clar istoria respectivă de la distanţa asta, nu-i 
mai disting gravitatea, pur şi simplu a rămas în urmă şi n-o 
mai găsesc în sentimentele mele. Ai să mă întrebi iar de ce. 
Îţi răspund: fiindcă atunci, când te-am dat afară din odaie, 
te-am dat afară cu întâmplarea aceea cu tot şi nu-ţi mai 
păstram nicio punte de întoarcere. 

— Şi cum îţi explici că a rămas în urmă doar întâmplarea 
şi eu nu? zise ea cu o intonaţie stranie. 

Parcă ascundea ceva vocea ei. Se străduia din răsputeri. 

— Ai rămas şi tu, zise Niculae fără ocol. Nu mai ţin la tine 
ca atunci. Am doar simpatie. Crezi că e puţin lucru? 

Se opriseră de mult pe marginea lacului şi se aşezaseră 
jos turceşte. Mirosea a nămol şi a iarbă. În plină zi, 
broaştele orăcăiau undeva în depărtare, turburând liniştea 
văzduhului alb, încărcat de un soare care ardea cu putere. 
Trăsăturile deprimate ale femeii, accentuate de fondul 
vânăt care îi acoperea chipul, se lăsaseră în acest timp 
parcă şi mai în jos. Ea tăcea chinuită vădit de o tristeţe 
grea, de care căuta să scape prin cuvinte; de câte ori 
întreba, această expresie de mâhnire fără leac dispărea, ca 
şi oboseala parcă veche a ochilor: se însufleţea, dogoarea 
sângelui trecea prin fard, gura redevenea tânără, apropiată 
de zâmbet, de bucurie. 

— Aşadar simpatia, exclamă ea, e tot ce ai putut salva? Şi 
la început când te-am auzit vorbind că poţi repara 
ireparabilul, m-ai lăsat să cred că ai salvat totul! 

— Am crezut că ai salvat şi tu ceva, răspunse el după o 
lungă tăcere. Împreună, asta ar fi fost mult! Am vorbit şi în 
numele tău. 

— Oh, Niculae, oftă ea şi rămase tăcută, cu ochii închişi şi 
cu faţa la soare, cu capul într-o parte, asemeni unei bolnave 
care a părăsit patul şi aerul tare i-a făcut rău. 

— Hai, lasă, zise el, în glas cu acea simpatie pe care i-o 
declarase, şi surâse. Ce-ai mai făcut în acest timp? Ai mai 
pictat ceva? 


— Da, tresări ea deodată, şi privirea ei inocentă îi străluci 
intens, vrei să vezi? Şi se ridică în picioare. Îmi pregătesc 
pentru la toamnă o nouă expoziţie. 

Părăsiră marginea lacului şi intrară în curtea castelului. 

— De când ai venit? o întrebă el. 

— De câteva zile. 

— Şi bărbatu-tău unde e? 

— E la Bucureşti, răspunse ea cu acel glas sigur al celor 
căsătoriţi, care şi-au dat seama că la astfel de întrebări se 
răspunde totdeauna fără şovăire. 

Căsătoria e sacră chiar dacă soarta te împinge s-o 
trădezi. 

Urcară scările interioare ale castelului şi pictorița o luă 
înainte pe coridorul lung. Odaia ei dădea spre grădină. Era 
plină de pânze şi mirosea foarte tare a uleiuri şi vopsele, 
chiar cu geamurile deschise. 

— Îţi stă bine aşa, cadaverică, nu te mai cunoaşte nimeni, 
zise Niculae după ce se aşeză într-un fotoliu, dar n-ai vrea 
să te speli, să te văd şi eu cum mai arăţi cu adevărat? 

— Cum să nu, zise ea, aşteaptă puţin. 

Şi se duse pe după perdea, unde era o chiuvetă cu 
oglindă şi o baie mică. De-acolo continuară: 

— Şi cine e bărbatu-tău? 

— N-o să-l cunoşti niciodată! răspunse ea cu întârziere, 
dar foarte hotărâtă. 

— Nu ţi-am spus că vreau să-l cunosc, ci cine e, cu ce se 
ocupă, zise Niculae. 

— Nu e nevoie să ştii! 

— A, nu e nevoie! Ai dreptate, zise el de astă dată 
chicotind. 

Râdea de ea, avea o astfel de expresie. Dar ea, de-acolo 
din baie, nu-l vedea, nu zise nimic. 

— Şi de ce îmi spui mie, continuă Niculae, că n-o să-l 
cunosc niciodată? De ce ai bănuit, vreau să spun, că aşi 
avea curiozitatea asta? 

Ea tăcea. 


— Nu mă interesează, reluă Niculae, şi îl bag în... mă-sii! 

— Nu te gândeşti că s-ar putea să mă simt jignită? 
răspunse ea după o tăcere. 

— Ba da, dar altădată să nu mai vii cu chestii de-astea, 
să-mi atribui adică sentimente pe care nu le pot avea. 
Întrucât m-ar fi putut interesa bărbatul tău!? Îl... 

Şi repetă, hohotind orgolios, injuria. Ea ieşi însă din baie 
luptându-se parcă din răsputeri cu un surâs de fericire care 
parcă îi strâmba chipul acum demachiat. 

— Ia uite, zise Niculae, eşti veselă, sau mi se pare mie? 

Ea se uită la el direct, fără să se ferească, şi izbucni în 
plâns. Nu se lăsă însă nicio clipă pradă, se luptă cu plânsul, 
care nu era mai puternic dar nici mai slab decât voinţa ei, şi 
din acest amestec pe chip îi apăru o expresie de chin care 
parcă n-avea nicio legătură cu lacrimile care îi curgeau 
şiroaie, dimpotrivă, îi spălau succesiv faţa de suferinţă, pe 
măsură ce trăsăturile i se schimonoseau, după ce o clipăi 
se înseninaseră. Horticultorul se uita la ea cu o privire 
lacomă, ca la un spectacol, şi se vedea cât de tare îl 
bucurau hohotele ei, ca şi când el ar fi pedepsit-o astfel, şi 
sub efectul pedepsei o ierta, văzându-i durerea sinceră. În 
acelaşi timp părea mirat: De ce-o fi plângând? Îl iubea? Ei, 
bine, el era acolo şi îi declarase că şi el ţinea la ea. Atunci? 
Nu cumva vrea să spună că îl iubeşte şi pe bărbatul ei şi că 
doi bărbaţi în inima ei n-au loc? Ei, bine, dacă n-au, să dea 
unul afară. Trebuie să te gândeşti, nu să plângi! 

— Ei, spune! zise el întru târziu, protector. Dă-i drumul! 

Femeia tresări şi îl învălui cu o privire aproape speriată: 
ce să spună? Ciudatul îndemn însă o ajutase să învingă în 
sfârşit plânsul; deodată surâse: 

— Iartă-mă, îi şopti, hai să-ţi arăt tablourile mele. Dar nu 
pe-astea, aici n-am decât câteva. Mergem la Bucureşti să ţi 
le arăt în atelierul meu! 


III 


Se afla într-un pod acest atelier, chiar în mijlocul 
oraşului. Ea deschise cu mai multe chei, de toate mărimile, 
şi intrară. Şi aici mirosea foarte tare a uleiuri şi vopsele, şi 
într-adevăr tablourile zăceau prin toate colţurile rezemate 
de pereţi, sau chiar în stive. Un pat obişnuit de metal, peste 
care fusese aşternută un fel de sarică, părea prea mic în 
această hurdubaie, mai ales că în afară de un şevalet mare 
alt mobilier încăperea nu avea. Pe jos, pe podeaua de 
scânduri, de asemenea pictorița pusese un covor lăţos de 
lână. 

— Uite, zise ea luând de undeva un scăunel mic, stai pe el 
la distanţa asta şi eu am să-ţi pun pânzele pe şevalet şi să te 
uiţi. 

Se duse apoi la peretele care da spre stradă şi împinse în 
zid, care cedă şi începu să alunece spre dreapta, 
descoperind cerul îndepărtat, şi soarele, şi acoperişurile 
oraşului. Lumina năvăli în atelier. Niculae se ridică cu o 
expresie de extremă încântare pe chip şi se apropie de 
micul grilaj care îl mai despărţea de vid şi începu să se uite. 

— Mie mi-e frică, zise ea, să mă apropii aşa tare de grilaj. 
Am tentaţia abisului. Mi-e frică chiar când mă uit la tine. 

— Nu, zise Niculae, eu n-am tentaţia asta în niciun fel. 

Şi râse. Pictoriţa se apropie şi ea, dar rămase la un pas 
distanţă. Elo apucă de mână. 

— Excepţional! murmură el privind cu  aviditate 
panorama capitalei. Uite, aşa aş vrea să am şi eu o odaie. 
„Casa grădinii” Îmi place şi nu m-aşi muta de-acolo, dar mi- 
ar plăcea să am şi eu un punct aşa înalt cum ai tu aici şi să 
stau să mă uit singur pe deasupra. Parcă visez! Parcă sunt 
la capătul lumii, într-o ţară absolut străină, dar foarte 
frumoasă... 


— Adevărul e că e splendid, răspunse pictorița, care se 
lipise de el şi a cărei teamă se pare că din pricina asta 
dispăruse. Şi eu mă uit acum cu tine pentru prima oară. 
Asta e bulevardul Magheru, dar încolo nu mai recunosc 
NIMIC. 

— Şi cine ţi-a dat ţie toată chestia asta? 

— Fondul plastic! Dar nu era aşa când am primit eu 
repartiţia, zidul care alunecă l-am făcut cu banii mei. 

— De unde ai tu bani? După tablouri? 

— Nu, sau prea puţini. Avem alte surse, îi răspunse 
pictorița. Câştigăm bine, de pildă, când facem grafică. 

— Asta ce e? 

Ea se strâmbă: 

— Afişe, reclame, ilustraţii... 

— Şi câtă chirie plăteşti tu aici? 

— Mai nimic! 

— Şi ai tot ce-ţi trebuie, zise el revenind în atelier, apă, 
instalaţii?... 

Se aşeză jos pe acel scaun pliant şi îşi ridică toată 
privirea spre ea. Chipurile lor se întâlniră şi ea nu mai 
răspunse: mergând de-a-ndărătelea, dibuia patul cu mâna 
ca o oarbă şi se întinse apoi pe el, trăgându-şi o pernă sub 
ceafa. Uitase să mai clipească. Ochii îi jucau şi o adâncă 
nelinişte licărea în luminile lor. Privirea ei limpede parcă îşi 
pierdea astfel inocenţa, ca sub apăsarea unei gândiri 
rătăcite şi impure. Ea parcă ştia că totul i se vedea pe chip 
şi părea disperată. Horticultorul se posomori. Rămase tăcut 
multă vreme, ca şi când ar fi fost singur în încăpere. „Ce-o fi 
cu ea? se întrebă el. Nu-mi place cum se poartă, îşi dă şi ea 
seama şi îşi pierde din ce în ce mai mult stăpânirea de sine. 
Degeaba o întreb de chirie şi de instalaţiile sanitare. E clipa 
când ar trebui să mă ridic şi să plec şi să n-o mai văd. Nu-mi 
place istoria asta cu tentaţia abisului. Ce abis e aici? S-a 
măritat, înseamnă că a uitat totul. Sau dacă n-a uitat, n-a 
fost în stare să-şi aranjeze amintirile şi a preferat să aducă 
în viaţa ei alt bărbat, să i le aranjeze el. Perfect!” 


— 'Ţine-te de chestia asta, zise el fără s-o privească, cu 
acel glas de invidiat pe care îl simţim totdeauna la cei care 
trăiesc singuri şi liberi şi care nu doresc să iasă din această 
stare nu din pricină că sunt egoişti, ci pentru că e starea lor 
naturală. Vreau să spun, reluă el dibuind cu degetul în aer 
şi privind-o, pe un singur drum, de obicei pe cel care ne e 
dat, în tot cazul pe cel de pe care, dacă ar trebui să ne 
smulgem, nu trebuie s-o facem decât dacă l-am zărit bine 
pe cel adevărat. E clar, nu? 

— Hai să nu vorbim despre asta! zise ea cu o gravitate 
neaşteptată, care îi readuse şi siguranţa de sine. E foarte 
clar pentru mine: mi-eşti drag şi nimeni nu mă poate 
împiedica, în inima mea, să simt ceea ce simt. Şi asta nu-mi 
face în gândul meu niciun rău. 

El nu păru să acorde importanţă cuvintelor „nimeni nu 
mă poate împiedica”, ceea ce putea să însemne că acest 
nimeni exista şi putea încerca s-o facă; el îi zâmbi. Privirea îi 
licări de încântare, dar şi de ironie. „Nu e deloc rău, gândi. 
Acuma ea ştie ce spune şi e bine, când ne simpatizăm, să 
stăm pe picioarele noastre, nu să alunecăm în cine ştie ce 
abisuri şi să ne agăţăm pe urmă de celălalt...” 

Şi se ridică şi se aşeză lângă ea. Îi puse mâna pe obraz şi 
o mângâie îndelung, pe tâmple şi pe urechi, netezindu-i 
părul. 

— Hai, îi spuse, arată-mi tablourile. 

— Nu, şopti ea, nu mai simt nevoia. Cu tine nu mai mă 
simt pictoriţă. 

— Asta e bine, sau e rău? 

— E bine, spuse ea apăsat, cu o astfel de intonaţie încât 
se ghicea că îi trecuse prin cap şi gândul că s-ar putea să fie 
rău. Asta nu înseamnă că nu m-ar întrista dacă ceea ce 
pictez eu nu ţi-ar plăcea. Mă simt mai liberă cu tine fiindcă 
îmi dau seama că dacă îţi plac, mai am şi alt rost pe lume 
decât acela de a picta. Pictura e o obsesie, te împiedică să 
trăieşti integral. De pildă, după ce ai revenit adineauri în 
atelier arătai fericit, ca un om care a visat ceva frumos, sau 


i s-a spus că va pleca într-o călătorie. Nu te mai gândeai la 
prezent şi mi-am dat seama că ai dreptate, noi doi ne-am 
despărţit, şi tu eşti străin de mine, cu toate că tu m-ai 
oprit... Ei, în timp ce mi se strângea inima că nu mai însemn 
nimic pentru tine, gândeam: ce expresie frumoasă are, de 
tinereţe şi singurătate. Nu era un gând al femeii din mine, 
ci al pictoriţei. Bineînţeles că l-am alungat ca pe-o prostie. 
Aşa că să lăsăm pictura şi mai ales tablourile mele! Dar 
vreau să te întreb: m-am înşelat? Te simţi tânăr şi singur. Ţi- 
e bine? Cum reuşeşti? 

— Nu fac niciun efort, zise el. Dar tu parcă ai fi o babă, 
aşa vorbeşti de tinereţea mea, când de fapt eşti cu cel puţin 
zece ani mai mică... Prost se simt cei care consideră 
singurătatea drept un infern, reluă el. Am auzit la cineva 
din lumea voastră expresia asta: infernul singurătăţii. Nu 
ştiu ce era, pictor sau scriitor. Poate că voi aveţi dreptate, 
dar în lumea în care trăiesc eu, hm! Cum să-ţi explic... Ceea 
ce ne leagă, sau lucrurile de care ne agăţăm când ieşim 
afară din casă, nu la serviciu, unde trebuie să muncim, dar 
în vizite sau la petreceri, nu se deosebeşte de ceea ce leagă 
o oaie de alta. În timp ce femeia, de pildă, pe care trebuie s- 
o alegem din societate, n-ar trebui s-o facem ca berbecul 
după miros... După ce trece reproducerea, ne trezim faţă în 
faţă doi străini. Ei bine, suntem chiar străini şi singura 
modalitate de a mai îmblânzi această descoperire care ne 
sperie ar fi să recunoaştem că aşa ne-am născut, şi că asta 
nu e o vină... Atunci ne-am simţi mai bine, şi abia atunci s-ar 
naşte între noi iubirea care n-ar lega pe nimeni cu lanţul... 
Ştii, râse deodată Niculae, devotamentu ăla! 

Vrusese să spună că abia aşa ar apărea acel devotament? 
Şi ce era de râs aici? Părea uluită. Chipul ei se făcuse grav. 

— Ceea ce mi-ai spus acum mi-a plăcut foarte tare, 
murmură căutându-l intens cu licărul privirii. le ascult, 
spune mai departe. 

— Ce să-ţi spun, protestă el, parcă cu gândurile 
împrăştiate. 'Iot ce pot să-ţi spun e că ţin la femei, deşi cuiva 


i s-ar părea că mă feresc de ele... şi ţin şi la oameni, cu 
toate că unul sau altul ar putea să spună că fiindcă nu 
umblu cu niciunul dintre ei de gât, nu-mi plac. Acuma să nu 
crezi nici tu că dacă am pomenit de ei, nu-mi dau seama că 
mulţi dintre ei sunt loviți de ceilalţi şi că refugiul celor loviți 
într-o singurătate ca a mea nu mai e posibil. Cine mai poate 
sta acasă liniştit cu rana otrăvită, care nu se mai închide? 
Eu am stat. Rana s-a închis. Dar poate că cineva m-a ajutat, 
şi chiar aşa e, m-a ajutat întâi gândul la tatăl meu, care era 
vinovat de întorsătura pe care a luat-o viaţa mea imediat 
după război, din pricină că mi-a oprit drumul la şcoală ca 
să-şi aducă trei băieţi, fugiţi, acasă. Nenorocirea asta a lui, 
care i-a adus la şaizeci de ani ruptura de mama, care i-a 
dorit moartea, mi s-a părut mai mare ca a mea şi l-am 
înţeles, mi s-a făcut milă de el. Găsisem vinovatul şi l-am 
izbăvit. Ei, ura care ar fi putut cloci în mine, fiindcă la 
aproape treizeci de ani mă trezeam dat afară din activul de 
partid şi fără nicio calificare şi cu studii incomplete, 
împotriva tatei, dar şi împotriva unui fost legionar care a 
vrut să mă curețe, şi la urma urmei ura generalizată 
împotriva tuturor celor care aveau o soartă mai bună ca a 
mea, s-a stins. Cum? ai să mă întrebi. Aşa, mi-am dat seama 
că ceea ce mi se întâmplase era un lucru care era al meu şi 
trebuia să-l trăiesc numai eu, fiindcă mi-era dat, şi nimeni n- 
avea chef să-l trăiască în locul meu. L-am trăit! M-am întins 
cu spinarea pe podea, cu braţele în lături, fiindcă altceva nu 
vedeam ce mai puteam face, şi am aşteptat să văd ce se 
întâmplă. Nu s-a întâmplat nimic, spre uimirea mea, 
podeaua sub spate m-am trezit că-mi face bine. Stai, mi-am 
zis. Sunt un om! Ce mi se poate lua din ce eu nu vreau să 
dau? Faptul că trebuie să pun pământ în răsadniţe sau să-l 
arunc cu lopata într-o plasă? Şi pe urmă? Nu sunt liber să 
fac ce vreau? La mine în odaie nu sunt eu perfect liber? 
Cine îmi poate turbura acest sentiment?... Şi m-a ajutat 
apoi inginerul bătrân, care m-a înţeles. Se putea să nu mă fi 
ajutat, să fi dat peste un înrăit! Mă descurcam eu! La urma 


urmei, mai mult decât să mă pună să car ghivece toată ziua 
în camion ce putea să-mi facă? 

— Te-ai îndepărtat de la ceea ce mi-a plăcut mie, îl 
întrerupse ea. Nici nu mai ştiu cum ai zis, dar mi s-a părut 
extraordinar. Intelectualii, care au orgoliul că gândirea e 
domeniul lor, în realitate sunt nişte simpli profesionişti, şi 
numai puţini din ei pot gândi aşa cum ai gândit tu mai 
înainte: că, adică, nu e rău că suntem singuri... Dar tu ai 
spus-o parcă altfel, în gura mea n-are niciun haz... Acuma, 
Niculae, despre pictura mea să-ţi povestesc şi eu ceva. Tu ai 
un copil şi o experienţă de viaţă care te îndreptăţeşte să 
spui ceea ce spui despre oameni. Noi, ca artişti, pe lângă 
viaţa naturală pe care o trăim ca toată lumea, mai ducem şi 
o viaţă, cum să-ţi spun... foarte sofisticată, ca artişti... În 
care suferim foarte mult... chiar şi cei mari, nici ei nu sunt 
scutiţi de... Eu sunt încă mică, şi ca vârstă nici n-am treizeci 
de ani, dar aşa cum sunt, cu ceea ce ştiu eu despre mine, 
aşi fi mai fericită dacă n-aşi avea un înger rău care mă 
urmăreşte şi îmi spune la ureche, când mi-e lumea mai 
dragă, rânjind: Talent! N-ai talent! Aşi îndura şi suferinţa 
asta, dar m-a făcut să încep să doresc laudele altora, ca să-i 
dovedesc lui că nu-i adevărat, am talent şi nu-mi pasă de 
rânjetele lui. Asta e mai rău! Nu pot să scap de el. 

— Vasăzică e vorba de cineva real? Că după cum te-ai 
exprimat tu, mi s-a părut că e vorba, aşa, de un duh... 

— Nu, zise ea cu simplitate. E vorba de-un coleg, de-un 
pictor... 

— Aha, făcu Niculae. Vasăzică el are talent, probabil, 
dacă îţi spune ţie că tu n-ai. 

— Nu, fiindcă asta poate să ţi-o spună şi unul care n-are, 
din răutate... Dar ăsta are! 

— Şi ce vrea de la tine? 

— Nu-mi dau seama, zise ea. 

— De ce stai de vorbă cu el? se miră Niculae. 

— De ce!? Vezi, m-a scos odată din sărite şi de-atunci nu 
mă pot stăpâni, şi i le torn şi eu. 


Niculae râse: 

— Şi tu ce poţi să-i spui, dacă singură recunoşti că are 
talent? 

— Stai să vezi. Dacă eu n-am talent, îi spun (lucru de care 
nu mă tem câtuşi de puţin, eu cred că am), în cele din urmă 
nu voi mai picta, dar ce va face el, care e foarte talentat şi 
în curând va înceta să mai picteze!? 

— Aşa i-ai spus!? 

— Da! 

— De ce? 

— Există drumuri pe care apuci, zise ea parcă indignată. 
Al meu nu ştiu cât e de larg şi de lung, dar ştiu că nu va 
deveni din drum potecă, în timp ce al lui se va strâmta din 
ce în ce... Când i-am spus asta, a deschis o gură cât o şură: 
„Eu am flaaacăra! zice. În mine stă de pază un deeemon!” 
De! făcu pictorița. Demonii ăştia sunt capricioşi. Într-o zi te 
părăsesc şi caută suflete mai modeste. Nu duc lipsă. „Crezi 
că talentul aleargă pe drumuri?” zice. „Sunt convinsă, i-am 
spus. Uită-te la copii; pune-i să picteze, dă-le pensule şi 
vopsele în mână: fac minuni. Şi cu toate astea rar ajunge 
câte unul dintre ei pictor. La vârsta noastră, continuă 
pictorița în glas cu o tonalitate necruțătoare, semănăm cu 
ei, cu copiii, puţini dintre noi, chiar dacă reuşim să ne 
afirmăm la început, reuşim să ne ţinem şi pe picioare!” 
„Vrei să spui, zice, că tu te vei ţine?” „Îţi garantez. Acum ţie 
ţi se pare că eşti sus, dar cât timp?” „Sus! îl văd că face. În 
ceruri!” Se vedea că tocmai de aceea, că era sus, nu auzea 
bine şi nici nu înţelegea, nu voia să înţeleagă ce îi spuneam 
eu; mă considera o simplă cobe! De ce, adică, să fie 
adevărat ce-i spuneam eu? De unde ştiam eu? Vorbeam şi 
eu ca să-l zgândăresc, din invidie, daaaa, de ce altceva? 

Dezvăluirile nu apropie, cu toate că rezistăm greu să nu 
le facem. Ni se pare că ne apropie. Niculae tăcea, brusc 
înstrăinat. Pictoriţa de asemeni, foarte posomorâtă. Părea 
rătăcită... 


— Dacă lucrurile stau aşa cum spui tu, zise Niculae 
uitându-se afară, atunci nu văd de ce zici că nu poţi să scapi 
de el. Ce înseamnă asta că vrei să-i dovedeşti lui că ai 
talent? De ce să-i dovedeşti lui? Bagă-l în... mă-sii, şi gata! 

Pictoriţa se uită la el cu o expresie holbată, sorbindu-i 
parcă cu nesaţ cuvintele. 

— N-are nicio ruşine, şopti ea venindu-şi în fire. Mi-e 
foarte greu! Parcă n-ar fi bărbat. Mă ponegreşte, 
inventează despre mine lucruri josnice. 

— Adică? zise Niculae mai apropiat. 

— Eu ştiu? Despre mine ca femeie! răspunse ea 
muşcându-şi buzele. Lucruri nedemne. N-are mândria să nu 
spună lucruri care îl mânjesc tot pe el. 

— Depinde cum e şi viaţa pe care o duceţi voi, zise 
Niculae supărat. Dacă ceea ce spune el ceilalţi cred, deşi nu 
e adevărat, înseamnă că sunt nişte... Nu spune decât 
despre tine? Sau mai spune şi despre alţii? 

— Nu, zise pictorița, cu mine are el ce are! Parcă nu mai 
trăieşte decât să mă distrugă pe mine. 

— Înseamnă că a fost ceva între voi şi el nu-ţi iartă ceva, 
dădu din umeri Niculae. Fiindcă nu-mi vine să cred că vrea 
să te cucerească prin persecuție. Dar ia spune-mi, ceilalţi 
cum sunt? 

— Unii sunt mai buni, alţii nu... Alţii sunt şi mai răi, zise 
pictorița. Sunt cei care râd... La noi se râde, şi se râde, şi 
fiindcă se râde, înţelegi ce vreau să spun: din trei care râd 
de ceva fiecare râde şi de ceilalţi doi fiindcă râd. 

— Asta, zise Niculae, n-ai ce să-i faci. Şi de mine s-a râs, a 
râs chiar prima fată pe care eu am iubit-o, a răspândit în 
sat, ca să se răzbune ea de ceva, ideea că n-aşi avea ceea ce 
are orice bărbat. Râdeau copiii de mine, mă arătau cu 
degetul! Ţi-nchipui!... Pe urmă, în activul de partid, râdea 
de mine, făcându-i şi pe alţii să râdă, cel mai bun prieten al 
meu, unul Iosif... Dar ia spune-mi, zise Niculae nedumerit, 
bărbatu-tău de ce nu te apără? 


— Ce poate să-i facă? zise ea deodată cu voce străină. N- 
oi fi vrând să-l provoace la duel?! 

— În ce mă priveşte, răspunse atunci Niculae tărăgănat 
şi deodată absent, eu nu vreau nimic. Bărbatului tău, şi nu 
mie trebuie să-i ceri să te pună la adăpost de astfel de 
lucruri, el trebuie să te spele de păcate, şi nu eu. Sau oi fi 
vrând să te spăl eu şi pe urmă să te duci să te bagi în patul 
lui neprihănită?! Cum ai putut să-mi spui un astfel de lucru? 
Nici n-ai apucat bine să te asiguri de puterea simpatiei mele 
şi mi-ai şi pus în cârcă ceea ce e în viaţa ta foarte neclar, 
dacă nu chiar foarte îndoielnic. Îmi retrag simpatia pentru 
tine. 

Şi se ridică în picioare, şi fără să se uite la ea o luă spre 
uşă. Puse mâna pe clanţă, fără grabă, dar hotărât şi fără să 
se uite înapoi, şi ieşi. Curând i se auziră din atelier paşii 
coborând rapid, parcă alunecând pe scările de ciment ale 
blocului. Înfăţişarea pictoriţei, ascultând, se schimbă: o 
lumină bruscă îi descleştă trăsăturile încordate. Avea acum 
aceeaşi expresie ca şi anul trecut, când el o alungase cu 
râsul lui batjocoritor, din odaia lui. Era frumoasă şi parcă 
împrumutase ceva din expresia celui care de astă dată 
pleca el din odaia ei dat afară... 


IV 


A doua zi era duminică şi Niculae se trezi mai târziu. Se 
întinse, şi o veselie intensă îi inundă chipul. „Ce să fac eu 
acum cu duminicile mele? îşi şopti şi rămase vreme 
îndelungată în capul oaselor, uitându-se fără să clipească 
spre geamul care datorită căderii ciudate a luminii aducea 
parcă cerul în fereastră, albăstrind odaia. Ei, ce să fac? Ce 


făcea grădinarul Miciurin? La ce se gândea el? E clar; de ce 
să stea salcâmii degeaba? De ce să nu crească, de pildă, în 
ei, în loc de frunze, ardei graşi? Grădinarul Miciurin, mintea 
lui creatoare adică, n-avea odihnă! Ei, a mea are! Am să ies 
să mă plimb, dar nu spre copacul bătrân care îl sperie pe 
Michi, ci prin sat, să văd cu ocazia asta şi ce fel de flori vrea 
tovarăşul preşedinte să pună de-a lungul şoselei, ce fel de 
pământ este, tine sau nu tine?... Asta ne-a mai rămas, florile 
de-a lungul şoselelor, încolo le-am aranjat pe toate...” 

Se îmbrăcă în clipa când cineva îi bătu în geam. Scoase 
capul pe fereastră. Omul era unul Pecingine Ion, mic de 
statură, abia i se vedea capul, deşi fereastra nu era înaltă. 
Era cumnatul lui Damian Gheorghe, angajat să aibă grijă de 
bărcile complexului. 

— Ce e, barcagiule? zise Niculae. 

— O doamnă de la castel vă trimite chestia asta. 

Şi îi întinse un plic în care zornăia ceva. Niculae îl rupse 
şi scoase din el nişte chei şi o scrisoare. 

— Bine, barcagiule, zise Niculae, dacă doamna e de la 
castel, spune-i că îi mulţumesc, atât! Domnul inginer vă 
mulţumeşte. 

Apoi începu să citească scrisoarea: „Dragă Niculae, i se 
spunea, te-am jignit premeditat şi nu involuntar sau pentru 
că gândirea mea ar fi putut naşte, din viaţa mea, ceva urât 
la adresa ta. Să vezi de ce: prea uşor m-ai aruncat în grija 
bărbatului meu, ca să nu mă simt eu cea dintâi jignită. Nu 
înţelegi, Niculae? Te iubesc foarte tare, te-am iubit tot 
timpul, şi nu mai pot iubi, de când te-am cunoscut, pe 
nimeni. Foarte tare!... Nu-mi scormoni însă trecutul ca să 
afli căderile de care nu sunt vinovată, aşa cum ai făcut 
acum un an, rămâi aşa cum te ştiu, cu sentimentul tău de 
singurătate, şi nu-mi retrage simpatia ta! Aşi fi fericită! 
Simina.” lar apoi în postscriptum: „Fiindcă ţi-a plăcut aşa 
de mult atelierul meu, ţi-l dăruiesc, îţi trimit cheile. Poţi să 
faci ce vrei în el, să vii când vrei, la orice oră (una dintre 
yale e de la intrarea în bloc, să poţi descuia noaptea), poţi 


să dormi în el dacă ai chef. Nu deranjezi absolut pe nimeni. 
Ai doar grijă să încui cu toate cheile şi când pleci, şi când 
stai, fiindcă ai văzut, am acolo tablourile, care pot fi furate, 
lucru care nu m-ar măguli deloc, deşi la prima vedere aşa 
ar trebui, fiindcă dacă n-ar avea valoare nu le-ar lua nimeni. 
Dar mi s-a întâmplat! Te sărut! S.” 

„Îmi place, e deşteaptă, murmură Niculae. Declaraţia de 
dragoste explică vorbele ei urâte, dar o rectificare tot e 
necesară. Nu eu i-am scormonit trecutul acum un an, ci 
acest trecut a venit spre mine. Această frază a ei e obscură, 
şi din pricina asta suferă şi restul. N-o să-i cer explicaţii, ea 
ştie ce-a scris şi vrea să mă facă complice la ceea ce eu nu 
ştiu, ca să-mi spună mai târziu că am ştiut. Nu ştiu şi nici nu 
vreau să ştiu? Se uită însă la pachetul de chei şi expresia i 
se mai îmblânzi. Le luă şi le vâri în sertarul mesei. 

Preşedintele era pe-afară împreună cu o altă notabilitate, 
când Niculae se apropie de clădirea sfatului popular. Îi 
găseşti uneori pe afară pe aceşti reprezentanţi ai puterii 
locale. Preşedintele era un tânăr înalt, subţire şi puţin 
îndoit de umeri, cu o expresie de puţină comunicativitate pe 
Chipul său lat. S-ar fi zis că aşteptau pe cineva a cărui 
venire îi îngândura pe amândoi: nu le păsa, dar oricum, ce- 
o să zică la urmă lumea când o afla? Unii or să-i arate cu 
degetul, alţii o să se uite la ei chiondorâş, cu o duşmănie 
abia acum dată la iveală, când nu le mai era frică de ei, alţii, 
cine ştie (s-au mai întâmplat cazuri!), îndată ce îi vor vedea 
căzuţi, s-ar putea să le vie cheful să-i tăvălească prin vreun 
şanţ! Şi în orice caz unii vor râde: ha, ha, ha! ajunseră şi 
ăştia în fruntea comunei şi nu stătură mult şi îi dădură 
afară! 

— O să fie imposibil să facem să crească vreo floare pe 
acest drum bătătorit, format din pietriş depus de zeci de 
ani, le spuse Niculae după ce le dădu bună ziua. Dacă 
vârâm o cazma în el e mai mult ca sigur că dăm de un strat 
de nisip de cel puţin o jumătate de metru. Aveţi de gând să 


ne cereţi pământ de flori să-l amestecăm? O să vă coste o 
groază de bani! 

Preşedintele nu răspunse îndată şi nici nu se uită la 
celălalt să-i ceară părerea. Se uită în zare, în timp ce în ochi 
i se aşternuse o vagă ceaţă de mâhnire pe lume care parcă 
îl decepţiona în sinea lui dar îl şi obseda. 

— Nu, zise el, n-avem de gând să punem flori pe unde 
spuneţi dumneavoastră. O să facem un trotuar din plăci de 
beton. 

Şi tăcu. 

— Atunci anulaţi comanda? zise Niculae. 

— Nu, zise celălalt, mai puţin trist decât preşedintele, 
totuşi nici el prea vesel, de ce s-o anulăm? 

Niculae rămase şi el tăcut. Îi cunoştea pe aceşti oameni 
cu gândirea mereu frântă, însoţită de un binevoitor dispreţ 
faţă de cei care nu le-o cunoşteau şi pe care, dacă nu erau 
şefi, îi suceau şi îi sucăleau cu pauzele lor de gândire până îi 
scoteau din sărite, pentru ca pe urmă, rămaşi singuri la un 
pahar de vin, să râdă de ei că sunt proşti. Niculae îi sfredeli 
cu privirea cum făcea odinioară când era activist. 

— În orice caz, zise el ironic, hotărâţi-vă. Eu am plan de 
livrări mari cu Horticola 1 Mai şi n-am timp de depănat 
gânduri melancolice de la picior la mână, până când vă 
decideţi unde să puneţi florile, de-a lungul şoselei sau pe 
acoperişul caselor. 

— Nu trebuie să vă iritaţi, zise preşedintele paşnic. 
Menţinem comanda. O să punem flori, zise el, cu un gest 
vag spre porţile oamenilor, doi metri de la trotuar spre 
interior. 

— Adică luaţi din curţile oamenilor? zise Niculae 
batjocoritor. 

Cunoştea de asemeni simplitatea asta cu care se luau pe 
vremuri, la comitetul de partid, astfel de hotărâri care 
duceau la mari turburări prin gospodăriile ţărăneşti. 

— Concetăţenii dumneavoastră sunt de acord să le luaţi 
aceşti doi metri adâncime de-a lungul curților? zise el. 


— De ce să nu fie de acord?! se miră preşedintele. Ba 
chiar o să le placă! Nu e comuna lor? 

— Dar şi locul de casă e şi el tot al lor. Poate că unii ar 
avea chef să facă ce vor cu pământul lor, cât le-a mai 
rămas... 

— Pe dumneavoastră ce vă priveşte? zise atunci 
preşedintele, sincer nedumerit. 

Niculae se posomori şi nu mai zise nimic. Dădu din umeri 
şi vru să se îndepărteze. În acest timp însă privirea 
preşedintelui devenise mai intensă. În zare, unde se uita el, 
fusese ceva, şi acest ceva se apropiase: era o fată. 


V 


Venea foarte hotărâtă spre preşedinte, iar acesta, 
aşteptând-o, începu să se prefacă, stingherit, că n-o vede. 
Era o fată de statură mică, sau părea astfel din pricină că 
preşedintele era prea înalt. Chipul ei era slab, dar oasele nu 
erau deloc firave, şi asta îi dădea feţei o mare expresivitate: 
era când de o izbitoare frumuseţe, văzută din profil, când 
neîmplinită, văzută direct din faţă, asemeni fetelor de 
treisprezece ani, când la ele urechile sau nasul sau bărbia 
nu intră încă într-o armonie formată a figurii. 

— Ei, ce s-a mai întâmplat? zise preşedintele înainte ca 
ea să dea bună ziua. 

El se decisese, parcă de frică, să i-o ia înainte şi să 
preîntâmpine ceva. Fata nu arăta deloc agresivă, dar poate 
el avea o rea conştiinţă faţă de un lucru de care ea ştia şi el 
nu voia sau nu putea să ia nicio măsură... 

— Văd că ştiţi, zise fata, şi ochii ei care erau deosebit de 
frumoşi alunecară repede asupra celor trei bărbaţi. 


— De unde să ştiu?! făcu preşedintele uitându-se în 
pământ, ce să ştiu? 

Dar într-adevăr, de unde ghicesc fetele că un bărbat ştie 
mai ales când e vinovat? Fata izbucni într-un fel de hohote 
şi exclamaţii batjocoritoare, care îi luau pe toţi care erau 
acolo la vale... Ce să mai discutăm, se vede, tovarăşe 
preşedinte, pe cine vrei dumneata să... Ce-ai de gând... Ce- 
aveţi de gând... Unde credeţi că o să ajungă lucrurile în 
stilul ăsta?... Care stil?... Ei, care stil, nu cumva, tovarăşe 
preşedinte, o să mă siliţi să mă duc în altă parte şi să explic 
acolo despre ce stil e vorba? 

Preşedintele nu mai spuse nimic. Dar şi fata se opri şi se 
uită acum la Niculae, ca şi când pe el venise acolo să-l 
întâlnească. 

— Vă vedeţi sâmbăta împreună, beţi împreună, nu puteţi 
să-i spuneţi aşa ca între prieteni, continuă fata, cu altă 
tonalitate, deloc veselă; semăna acum cu o fetiţă căreia i s-a 
dat în mână un coş greu şi a fost bătută să-l ducă undeva: 
Mă, Vasile, vezi şi tu, ai grijă acolo, te faci de râs, la 
cincizeci de ani, bărbat în toată puterea cuvântului... Măcar 
ai grijă de cadrele tale şi nu mai umbla cu hârtii contra lor, 
şantajându-i că lucrează aci, într-o gospodărie colectivă, la 
câţiva kilometri de Bucureşti... Dacă de rest nu ţi-e ruşine! 

— Care rest, zise preşedintele şi avu un surâs vag, semn 
că parcă ştia el ceva, dar ar fi vrut să uite. 

— Porniţi de la ideea că o să mă las şi eu şantajată? zise 
atunci fata decisă şi foarte mirată. 

— Aveţi o mătuşă aici? o întrebă preşedintele paşnic şi 
curios. 

Se uită drept la ea, dar prietenos: ei, avea sau n-avea o 
mătuşă la care stătea? Îi plăcea sau nu-i plăcea şi ei, ca şi 
altora, Bucureştiul, care era la doi paşi? Fata pufni în râs. 
Sigur că avea, şi sigur că putea fi şantajată, dar... 

— Nu ştiu, exclamă ea, ca şi când le-ar fi lansat o mare 
promisiune, o să văd eu ce-o să fac! 


Şi se dezbrobodi cu un gest de ţărancă de baticul care îi 
acoperea jumătate din părul ei tăiat scurt, de o culoare 
rară, între castaniu-deschis şi arămiu, şi se îmbrobodi la loc, 
lăsându-şi descoperite urechile, de o albeaţă mată. Privirea 
ochilor ei, de un albastru potolit, dar de o mare vioiciune, se 
opri din nou asupra lui Niculae. 

— Vă felicit, spuse ea, am auzit că v-aţi luat examenul de 
stat. 

Era foarte familiară, dar nu părea deloc accesibilă. 
Horticultorul o întrebă, fără mirare, de unde îl cunoştea. Ea 
îi răspunse că l-a văzut odată la restaurant, la grădină, avea 
un câine cu el... Pe medicul veterinar Hâncu îl cunoştea? 
Nu, zise Niculae. Cu el era la restaurant, e logodnicul ei, 
medicul veterinar Hâncu. El i-a spus: „Îl vezi pe-ăla de colo 
cu câinele sub masă?”... 

— Şi aşa şi pe dincolo, mi-a spus toată istoria dumitale, 
nu ştiu de unde o ştia, că nu eram curioasă! 

Nu părea să-l admire foarte tare pe logodnicul ei. Dar 
nici tonul cuvintelor adresate de ea lui Niculae nu era prea 
respectuos. Totuşi frumogşii ei ochi albaştri îl învăluiau cu 
simpatie, şi aşa cum fac adesea tinerii când se cunosc, 
uitară amândoi brusc unde erau şi cu cine, întoarseră 
spatele preşedintelui şi ajutorului său şi porniră foarte 
aproape unul de altul, ca şi când ar fi fost de mult vechi 
prieteni. 

— N-am înţeles bine, unde lucrezi? zise Niculae. 

— La Geace-ul de-aici! 

— Şi ce faci acolo? 

— Sunt şefa fermei zootehnice. 

— A! exclamă Niculae. Eşti tehniciană! 

— Nu, zise ea, sunt inginer! 

— Da ce, se supără parcă horticultorul, te-au dat la 
şcoală de la patru ani? Arăţi ca un ţâşti-bâşti! 

— Ia te rog, zise şi ea în acelaşi fel, nu cumva te crezi un 
zdrahon? 


— Aşa este, zise el, nu vrem să recunoaştem ceea ce 
suntem. Ştii, mărturisi el deodată, părinţii mei n-au 
fotografii. Şi i-am făcut odată mamei una. Când i-am adus-o 
şi s-a uitat la ea, zice: „Cine e baba asta?” Nu s-a 
recunoscut. Ea credea că a rămas ca pe vremea când era 
fată mare! 

— Da' mai rău e când alţii nu vor să vadă în tine ceea ce 
eşti, mărturisi şi fata. Bunica, fiindcă eu n-am cunoscut-o pe 
mama, aveam trei ani când a murit, când ne vedea prin 
bătătură, ce i se părea ei, şi făăăă, o auzeam, o să vă mai 
măritaţi şi voi, fă (adică eu şi soră-mea), o să găsiţi voi 
bărbaţi, pe de-alde mutul lui Ciucă o să găsiţi! Adică eram 
urâte sau neroade, nu ştiu ce era în mintea ei! Şi-acuma 
când mă duc pe la ea, se uită la mine fix, parcă nu i-ar veni 
să creadă că sunt ceea ce sunt. Mare minune când m-o 
vedea măritată. O să-mi spună atunci că o să mă lase 
bărbatul! 

— Asta mă înfuria şi pe mine când eram mic, zise 
horticultorul... Când vine de la un străin n-ai de ce să te 
miri. Dar când vine de la rude... N-ar trebui să te cunoască? 
Aiurea! Mă trimeteau fraţii mei mai mari să le aduc nu ştiu 
ce căpăstru sau şleau... Căutam, nu dam de ele... Stăteau 
cu mâinile băgate până la cot în buzunare şi mă 
urmăreau... „Aâooo, făceau, mă, da prost mai eşti, mă, vai 
de capul tău!”... Rezulta din câineala lor că o să ajung un 
biet nenorocit, dacă nici măcar nişte şleauri nu ştiam unde 
sunt... Cum era să ştiu? Ei umblau cu ele, şi numai ei ştiau 
unde dracu le puneau, de unde era să ştiu eu, închipuie- 
ţi!... Cel mai mare (e cam bolnav), i-am făcut într-o 
duminică o vizită... Da' asta e demult, era prin '47. Se 
înscrisese în partid, era responsabil de stradă, şi după 
primul pahar de vin a început să se stropşească la mine: că 
cât le-a dat el legionarilor în '41? „De unde să ştiu eu cât”, i- 
am răspuns. „Cum nu ştii, zice, trei luni. În trei luni s-au dus 
dracului... Cât le dau comuniştilor tăi?” „Ei, cât?” zic eu, 
uitând să-i mai spun că comuniştii ăştia erau şi ai lui. „Şase 


luni, zice, şi mă stropeşte în ochi cu stropi de vin, mai mult 
nu le dau, aşa că să nu-mi vii tu aicea îmbrăcat în costum, 
că cu ăla rămâi, cu ce e pe tine, o să te rogipe urmă să te 
bag la sudură să câştigi şi tu o pâine, şi n-o să pot, o să fie 
greu...” Şi mă zgâlţâia de mânecă şi de revere, indignat de 
calitatea stofei pe care o purtam, când eu trebuia să rămân 
în ochii lui prostu ăla care nu ştia nici unde e un căpăstru şi 
pe mine să port tot izmene şi peste ele o cămaşă... Cine ştie 
ce era în mintea lui! Şi dacă ai şti cât a suferit tata din 
pricina lor... Mi-erau fraţi vitregi, mai adăugă Niculae. 

— Trebuie să fie mare lucru pentru dumneata că ai reuşit 
să ajungi inginer, zise fata cu simpatie. Dar de ce ai 
întârziat atât de mult? 

— Am avut un drum mai întortocheat, zise Niculae. Am 
vrut altceva! 

— Înţeleg, zise fata. 

Şi se uită în zare. leşiseră din sat. Se vedea câmpul verde 
şi în depărtare clădirile de la margine ale marelui oraş. 
Soarele bătea în ele, făcându-le să pară din sticlă 
strălucitoare. 

— Şi ce e cu ferma dumitale, zise el, ţi s-a întâmplat ceva? 

— Da, răspunse ea cu o ciudată nostalgie, nu ne merge 
prea bine. 

Şi avu iarăşi ca mai înainte o înfăţişare de copil 
împovărat, care a fost bătut să ducă în braţe ceva peste 
puterile lui. Avea însă în acelaşi timp un surâs care parcă 
spunea că o apăra de deznădejde o armă a ei, cu care se 
născuse fără să ştie... Care era această armă? 

— Nu s-ar zice că nu te descurci, surâse şi Niculae. 

— Ba mi-e foarte greu! se apără ea. Dar ce să fac? Ştii ce, 
mătuşa mea a tăiat ieri un curcan, te invit la noi, dacă n-ai 
alt program. Uite, pe uliţa aceea stăm. 

— Nu, zise Niculae, n-am niciun program. Vin cu plăcere, 
mulţumesc. Dar cum te cheamă? 

— Nicoleta, zise ea. Păcegşilă! 


— Păceşilă, râse Niculae. De unde mai vine şi numele 
ăsta? 

— Parcă Moromete cum e? râse şi ea. În viaţa mea n-am 
auzit un astfel de nume! 

— Oricum, e un nume, zise Niculae, dar Păceşilă? 
Şindrilă, Măceşilă, de la măceş, mai înţeleg, dar Păceşilă? 
Ce e cu pă ăsta? 

— Mormăilă, Moroiu, mai înţeleg şi eu, răspunse fata, dar 
Moromete, Ciuciulete, ce mai e şi asta? 

— La urma urmei, de unde ştii că mă cheamă aşa? 

— Ţi-am spus, logodnicul meu te cunoaşte! Poftim! Lasă- 
mă pe mine s-o iau înainte, fiindcă iese hărmălaie cu câinii. 
Ţine unchiu-meu vreo patru. Dar sunt nişte corcituri, nu 
muşcă, să nu-ţi fie frică de ei... 


VI 


Casa era mică şi săracă, dar avea o grădină care îi 
sporea parcă dimensiunile. În depărtare era câmpul. 
Mătuşa fetei, trăind în această izolare cu copiii ei mici, 
primi musafirul cu o agitaţie stăpânită din care nu răzbătea 
în afară decât sinceritatea privirii, care mărturisea că îi 
place acest necunoscut... Nu pentru nepoata ei, pe care o 
ştia logodită, şi nici pentru ea, al cărei bărbat era la fel de 
tânăr ca şi Niculae şi era bine făcut, ci aşa, fiindcă era 
femeie, şi fiindcă unei femei trebuie, fără să arate, să-i placă 
un bărbat când acesta se află prin preajma ei, şi nu era un 
strâmb... 

Fata era foarte încântată că „colegul ei de la castel” era 
bine primit, şi după ce se aşezară la masă horticultorul află 
de la ea ceea ce un bărbat nu află decât după o lungă 


cunoştinţă. Şi totuşi nu s-ar fi putut spune că ea nu avea, în 
priviri chiar, rezervele ei, ca şi când ar fi vrut să spună: nu 
sunt vorbăreaţă şi sunt şi logodită. Dar acum îmi place să 
vorbesc. Anumite lucruri nu pot fi spuse decât în anumite 
clipe, unui anumit om. După aceea nu se mai ştie ce va i... 
Că nu era prea voinică, de, zise ea, aşa o făcuse maică-sa. 
Dar că era slabă şi că i se vedeau oasele după urechi, 
nimeni nu ştiuse (nici mătuşa la care locuia acum, fiindcă nu 
numai că nu avusese mamă, dar şi tatăl o cam părăsise, 
recăsătorindu-se), că era şi dintr-o pricină anumită: era s-o 
păţească în ultimul an de institut, unde mesele regulate o 
cam îngrăşaseră şi îi făcuseră, după părerea ei, picioarele 
cam groase. Şi atunci o sfătuise cineva să bea oţet. Făcuse 
rost de-o sticlă, pe care o pitise în dulap, şi până nu slăbise 
la loc, cum se ştia ea la cincisprezece ani, nu se oprise din 
băut. Până într-o zi, când făcând baie la un ştrand se 
pomeni cu o puternică hemoragie... Se întoarse la cămin, se 
culcă în patul ei şi rămase liniştită, aşteptând ca totul să se 
aranjeze de la sine. Dacă s-o aranja! Dacă nu... Adormi... Se 
trezi la spital, cu ace în piele, i se făcea transfuzie. Puțin 
dacă ar fi întârziat salvarea, dacă o colegă n-ar fi observat-o 
zăcând ca moartă pe patul ei, şi nu s-ar mai fi trezit din acel 
somn, care de altfel i se anunţase clar că ar fi putut fi 
ultimul. Asta i se întâmplase anul trecut, prin mai. Îşi reveni 
după câteva săptămâni, îşi dădu examenele finale şi fu 
repartizată imediat la un combinat avicol, unde însă nu 
stâtu mai mult de trei luni: din pricina inginerului, şeful 
acestui combinat. Era un ins de vreo treizeci şi şapte de ani, 
cu o înfăţişare de om cumsecade, din Bucureşti, venea cu 
autobuzul, şi nu-şi găsise şi el, prin toată capitala şi până la 
vârsta aceea, o fată cu care să se ducă duminicile după- 
masă la cinematograf. Îi căşunase pe ea! Vii? o întrebase. 
Ea avea acest prieten care o ceruse în căsătorie, medicul 
veterinar Hâncu, de la lase Mogoşoaia. Nu-i dăduse acestui 
om răspunsul, voia să se gândească înainte de a face 
pasul... Desigur, nu-l iubea atât de tare pe acest veterinar 


încât să n-aibă nevoie să se gândească, or, faptul că trebuie 
să se gândească o deprima... Parcă ar fi vrut ca viitorul ei 
soţ să aibă altă meserie, nu fiindcă nu i-ar fi plăcut a ei sau 
a lui, luate separat, dar luate împreună i se părea cam mult. 
Ce să vorbească amândoi seara? Iot despre vite? Cum şi-a 
suflecat el mâneca până la umăr şi a vârât-o adânc în 
născătoarea cutărei vaci, care a mugit... Nu era prea 
pasionant... E drept, vitele sunt fiinţe vii, nu e neplăcut să ai 
de-a face cu ele, mult mai plăcut decât, de pildă, să ai de-a 
face cu dosare, să stai adică toată viaţa cu nasul în hârtii, 
dar, oricum, soţ şi soţie, ce pot ei să-şi spună, ce nu ştie 
celălalt, la întoarcerea acasă? Nici ea nu ştia ce vrea, în 
orice caz invitaţiile inginerului-şef cădeau cum nu se poate 
mai prost şi o iritau, mai ales că de la un timp făcea ce făcea 
şi venea la incubatoarele ei şi o lua prin combinat, 
plimbându-se degeaba de colo până colo, abuzând de faptul 
că era şef, şi nu-l putea repezi. Îi plăcea acest post, era 
destul de bine plătită şi n-ar fi vrut să se certe cu el dacă 
asta se putea evita, dar într-o zi el insistă să-i dea un 
răspuns: acceptă, sau nu acceptă să se întâlnească cu el în 
Bucureşti? „Nu, tovarăşe inginer, îi răspunsese, în combinat 
n-am încotro şi trebuie să mă las plimbată peste tot ca un 
căţel, dar în ziua mea liberă am programul meu.” El tăcu 
câteva clipe şi chipul lui de om aşa-zis cumsecade căpătă 
deodată o expresie urâtă, de suferinţă şi contrariere, care 
nu aveau în ele nimic atrăgător. El îi întoarse spatele şi îi 
spuse: „Mai gândeşte-te!” „Mă ameninţă”, reflectă ea. A 
doua zi se duse la minister şi ceru să fie transferată, fără să 
spună de ce, dar cu rugămintea să nu fie departe de 
Mogoşoaia, unde are o mătuşă bătrână şi bolnavă, de care 
trebuie să aibă grijă ca de mama ei, fiindcă ea a fost orfană 
şi această mătuşă a crescut-o de mică etc. Mătuşa era 
sănătoasă tun şi era în plină putere, purta în pântec al 
treilea copil, dar ce să spui, să fii crezută? Avea într-adevăr 
nevoie de mătuşa ei, pe care o iubea ca pe-o mamă. Omul în 
vârstă, cu părul alb, de după birou, puse mâna pe telefon şi 


luă la rând toate comunele de prin preajma Bucureştiului. 
Voia s-o servească, o văzuse din profil şi îl convinsese chipul 
ei expresiv şi tras, nu părea că îi merge ei prea bine de 
arată aşa necăjită, şi se mai şi chinuia să zâmbească, să se 
facă plăcută... „Cam greu, îi spuse, după ce şase-şapte 
geace-uri răspunseră că n-au nevoie de zootehnişti. Dar 
găsim noi! Trebuie!” Şi după ce găsi, îi atrase atenţia: „Vezi, 
acomodează-te, fiindcă altfel, dacă o să vrei iar să te 
transferi, va trebui s-o părăseşti pe mătuşa dumitale. În 
fond, ce s-a întâmplat la combinat? Acum, că pleci de-acolo, 
te-aşi ruga să-mi spui!” „Am plecat ca să nu se întâmple, 
tovarăşe director-general. Ştiţi, până se căsătoreşte, o fată 
are tot felul de necazuri.” „Ştiu, zise directorul-general 
ocrotitor. Ştiu, te înţeleg perfect, cu toate că nu mi-ai spus 
nimic. Dar acomodează-te, fiindcă ai văzut singură că o să 
fie imposibil să te mai retragi, dacă o să ai iar necazuri.” 

— Fără acest avertisment, zise fata, crezi că aşi sta eu să- 
mi mai sparg capul că marele organizator, cel mai bun 
dintre toţi preşedinţii de geace posibili, tovarăşul 
Gârboviceanu, s-a rătăcit la bătrâneţe? De ce nu? Ce adică, 
numai boierii să se îndrăgostească la şaizeci de ani, ca şi 
când ar fi nişte tineri? Ce, el, Gârboviceanu, n-are dreptul? 
Ce dacă altădată a fost un biet ţăran? Acuma e preşedinte şi 
poate băga groaza în ingineri. 

— Dar ce legătură e între îndrăgostirea lui şi ceea ce ai 
spus acum? zise Niculae. 

leşiseră afară sub un cireş şi beau cafea, terminaseră cu 
masa. Mătuşa dădea să mănânce copiilor, iar unchiul fetei 
venise fratele lui după el şi îl luase undeva. 

— Ştii ce, răspunse ea, până la urmă o să te plictisesc cu 
isprăvile acestui Gârboviceanu, să nu mai vorbim despre 
asta deloc şi să mergem mai bine la un cinema, dacă, încă o 
dată, nu eşti invitat în altă parte. 

— Nu, zise el, merg cu plăcere, de mult n-am mai văzut 
un film. 


Ea se scuză şi intră în casă, de unde ieşi repede 
pieptănată altfel şi îmbrăcată cu o altă rochie, cu care însă 
nu-i stătea deloc mai bine, ba chiar mai râu... Dar probabil 
că dăduse pe ea mai mulţi bani... 

Merseră pe jos câţiva kilometri. Într-o tăcere care se 
prelungi la un moment dat între ei, ea începu să cânte, cu o 
expresie străină, dar plină de viaţă, cu o totală uitare de 
sine, un cântec plin de nostalgie, ca o pasăre care s-ar fi 
oprit din zbor pe umărul lui şi nu i-ar fi fost frică de el, 
luându-l drept par sau animal mişcător, care nu face niciun 
rău... Cântecul începea astfel: 


Ce fericit a-aş fi murit 
In fânul de curând cosit... 


lar vocea ei avea un fior adevărat de dor de moarte, ca şi 
când chiar şi-ar fi dorit să moară într-un moment al vieţii ei, 
şi totuşi moartea o ocolise. Nu era chiar aşa? Nu se culcase 
ea în pat fără să-i pese, deşi ştia că viaţa se scurgea din ea, 
ca să se trezească apoi înconjurată de medici, luptându-se 
s-o salveze?... 

Seara Niculae o văzu sub pleoape înainte de a adormi. 
„Ce vicleană e, gândi el, îţi smulge simpatia, dar ea nu dă 
nimic! Dacă Hâncu ăla o ia de nevastă, o să aibă de furcă cu 
ea. Lucrează pe mai multe fronturi... Nu era azi zi de 
sărbătoare? Nu era normal să se fi dus cu el la cinema şi să- 
i fi cântat lui, şi nu mie?” 


VII 


„Oare grădinarul Miciurin se interesa de pictură în 
timpul său liber? se întrebă Niculae în ziua următoare, 
după prânz, vârând în buzunar cheile prietenei lui şi luând- 
o spre Bucureşti. Cred că nu, altfel când ar mai fi avut timp 
să viseze cum să înlocuiască ghinda din stejari cu pepeni... 
Am fost invidios într-o zi când am văzut un oltean la piaţă 
învârtind de coadă un gogoşar uriaş şi strigând: «la 
miciurinul, ia miciurinul!» Nu e puţin lucru! Adevărul e că 
mă interesează doar pictura ei. Dacă o să-mi placă, o să-i 
spun că îmi place foarte mult, dacă nu, o să-i spun, ca şi 
anul trecut, că nu mă pricep, cu toate că ea mi-a răspuns 
atunci că e sătulă de cei pricepuţi! Asta nu e bine! Dacă ar 
veni în grădina mea Trofim Denisovici Lisenco, demnul 
continuator al operei lui Miciurin, aşi fi foarte atent la tot ce 
mi-ar spune!...” 

Autobuzul îl duse pe Niculae până la Piaţa Lahovary. Se 
dădu jos şi ieşi spre marele bulevard, care dădea în 
Magheru. Lumea se rostogolea pe străzi în valuri, 
trotuarele dădeau pe de margini, iar prin dreptul celor 
două cinematografe nu se putea trece. Şi librăria în care 
intră era înţesată. Se adresă unei vânzătoare, cerând 
albume de pictură. Cumpără unul despre Tonitza, iar pe 
celelalte le răsfoi vreme îndelungată. „Nu pricep nimic, 
gândi. Toate seamănă unele cu altele. De unde să-ţi dai 
seama care e mai bun? Nu e niciun semn!” De Tonitza ştia 
de la ea că e mare. Îi mai povestise şi cum pictorul făcuse 
odată, pe vremuri, un chef cu prefectul judeţului Buzău, 
care ţinuse două săptămâni, şi se treziseră de la Brăila la 
Bucureşti... Chiar se „treziseră”! Cică în clipa aceea 
pictorul s-ar fi uitat la prefect şi i-ar fi spus: „Şi tu cine p... 
mă-tii eşti?” Nu-l recunoştea, însemna că timp de două 
săptămâni nu fusese o clipă treaz... De-aia picta el atât de 
suav? 

Ajuns în atelierul prietenei lui, Niculae uită de ce venise 
şi după ce împinse la dreapta zidul ieşi pe micul balcon, 


unde rămase nemişcat, contemplând rezemat de grilaj 
imensa panoramă a oraşului. La un moment dat avu o 
tresărire bruscă şi reveni în atelier, de unde se întoarse însă 
cu acel taburet pe care stătuse şi data trecută, şi se aşeză 
pe el. Expresia sa era la început încordată de atenţie, ca şi 
când ar fi luptat cu o vrajă în spatele căreia nu se 
întrezărea limpede ce se găseşte. Ce poate fi fascinant într- 
o îngrămădire de case, tăiate în linii drepte sau frânte, sau 
curbate, prin care se scurgeau neîncetat maşini, mici de la 
înălţimea aceea, şi oameni în toate direcţiile, asemeni unor 
pitici într-o ţară a uriaşilor? Culorile? Frumuseţea unor 
clădiri sau a unor biserici îndepărtate? Îndepărtarea în 
sine, sugerând cantitatea uriaşă de putere acumulată pe o 
întindere atât de mare, cât ochiul nu putea zări? Câtă 
gândire şi energie se cheltuiseră pentru ca el, oraşul, să 
capete viaţă, cu tot ceea ce se vedea, în afară de blocurile 
lui de ciment, de vitrine, de arbori, de parcuri? Tinereţea 
lui? Oraşul era curat, nimic ros nu se vedea în el, nimic 
cariat nu se ghicea în dosul zidurilor lui albe. Faptul că 
aproape a zecea parte din populaţia ţării trăia în el şi că în 
el se întâlneau chemările telefonice, ordinele de înălţare 
sau cădere, gândirea coordonatoare, calculul decisiv? Dar 
apoi, treptat, expresia de pe chipul său se destinse, privirea 
îşi micşoră focarul şi încordarea i se topi cu totul de pe chip. 
Se vedea că, asemeni unui copil care a descoperit că 
existau înălţimi pe care se putea căţăra, era mereu fericit, 
ca şi data trecută, de noua înfăţişare a lumii, şi nu se mai 
gândea la nimic, răpit de sentimentul ameţitor de libertate 
pe care ţi-l dă izolarea în văzduh. Se ridică întru târziu de 
pe scaunul pliant şi reveni în atelier. „Ia să vedem acum, îşi 
spuse, ce-a făcut ea de la înălţimea asta? Că dacă a pictat 
tot sifoane aşezate pe o masă cu sticle de vin şi un ştergar 
cam murdar, cum mi-amintesc de unul pe care mi l-a arătat 
anul trecut la un moment dat (şi nu ştiu nici eu de ce îl ţin 
minte tocmai pe ăsta, că ea mi-a arătat mai multe), o să-i 
spun că o pictoriţă începătoare, cum e ea, să-şi aleagă şi ea 


lucruri mai frumoase de pictat decât... Mi-a povestit de unul 
Bernard Buffet, care picta de pe cărţile poştale ilustrate, 
vederi cum sunt ele colorate pe gustul oamenilor, dar 
păstrându-şi totuşi mâna lui de pictor... A ajuns bogat şi 
celebru... Ce poveste... Cică s-ar fi însurat cu o mare actriţă 
de pe vremuri, pe care o chema Annabella, mai bătrână 
decât el, dar de o frumuseţe... Cică i-ar fi dăruit o insulă... 
Ea lui, sau el ei, nu mai ştiu, şi că în ultima vreme, săraca, 
ar fi orbit... Ei bine, exclamă Niculae punând un tablou pe 
şevalet, şi uitându-se dezamăgit la el, de ce nu faci şi tu la 
fel, să pictezi cu mâna ta ilustrate? Ce sunt scălâmbăielile 
astea? Vrei să imiţi şi tu pe negrul din Dakar, care, tot tu 
mi-ai povestit, făcea portretele marinarilor din port pentru 
un pachet de ţigări şi nasturii, de pildă, de la haină, în loc 
să-i pună la locul lor, îi punea undeva pe margine, şi tot aşa 
făcea şi cu câte-un ochi sau cu câte-o ureche?... Şi l-a văzut 
din întâmplare unul Picasso, care a rămas uluit de 
admiraţie! Colosal! A început să picteze şi el la fel şi a ajuns 
şi ăsta celebru, spre deosebite de negru, despre care nu se 
mai ştie ce-a ajuns...” 

Dar numai puţine dintre pânzele pictoriţei imitau pe 
imitatorii negrului din Dakar. Dispăruseră însă şantierele cu 
un steag pe ele şi bisericile a căror cruce nu mai avea loc în 
cadru. Şi începuseră să apară lucruri şi peisaje şi portrete 
care, semănând izbitor cu cele reale, nu mai erau ca 
altădată, pictate parcă în cenuşă, stârnind în privitor 
neliniştea prin lipsa frumuseţii, care e singurul lor rost... 
Niculae le schimbă, rămânând din ce în ce mai puţin în faţa 
lor: da, nu mai erau urâte pânzele ei, dar erau ele 
frumoase? Fiindcă există lucruri care nu sunt nici frumoase, 
nici urâte. Ce vrea, de pildă, să fie acest portret în peisajul 
unei grădini? Asta e chiar o parte din grădina castelului şi 
omul cu lopata în mână seamănă cu Damian Gheorghe. Da, 
era chiar el... Numai că Damian Gheorghe hm! aşa cum e el 
muncind e una (şi aşa cum arată aici n-are niciun haz), şi 
când se duce la bufetul casei de festivități e cu totul altceva. 


„Ar fi trebuit să-l vadă cu gheara în gâtul unuia izbindu-l cu 
capul de pereţi şi să-i fi pictat astfel pe amândoi, pe cel izbit 
cu ochii cât cepele, şi pe Damian Gheorghe... Da, o s-o duc 
într-o seară să vadă un astfel de spectacol... Uite unul 
frumos! Acest portret de bătrân..!” Era bine făcut, cu părul 
căzându-i pe frunte în două şuviţe groase şi cu privirea vie 
şi naivă, în ciuda vârstei. Un om curat, nepătat de 
urâciunea existenţei. Cine o fi? 

Niculae puse acest tablou deoparte şi îl puse şi pe cel 
care îl reprezenta pe Damian Gheorghe. Iată acum şi 
castelul. Se putea?! Şi încă o dată castelul de la mare 
distanţă... Niculae se uită mai mult la aceste două pânze, 
fiindcă avea şi el unul acasă, dăruit de unul dintre colegii ei 
mai bătrâni, şi care, acela, era foarte frumos tocmai fiindcă 
nu prea semăna cu cel real, aşa cum erau ale ei... Ce 
ciudat... E o chestie aici... Să semene, sau să nu semene? O 
anecdotă din lumea lor de pictori, pe care tot ea i-o 
povestise, se referea la o doamnă care comandase un 
portret, şi când tabloul fusese gata se arătase nemulțumită 
că femeia de pe pânză nu semăna cu ea. Atunci pictorul cică 
i-ar fi spus foarte supărat şi foarte sigur de sine: „Doamnă, 
străduiţi-vă să-i semănaţi!” Îngâmfarea asta arată că au 
vanitatea lor imensă... Sau că meseria lor închide un lucru 
tainic pe care unii îl descoperă, şi alţii nu... Ea lo fi 
descoperit? „După tot ce văd eu aici, nu s-ar zice, gândi 
Niculae, uitându-se spre pat cu expresia celui obosit, care 
ar dori să se culce. Formidabil! Picturile ei parcă mă gâdilă 
pe creierul capului şi îmi dau un somn la care nu mai pot să 
rezist... Ce rost au aceşti copaci în plus... Şi baba asta cu o 
carte în mână, o Biblie, după toate semnele... Şi urâtu-ăsta, 
cu fruntea îngustă şi nasul mare ca o sabie... Unde dracului 
l-o fi văzut...? A, da, e tot Damian Gheorghe...” 

Niculae se duse într-un colţ şi cu mişcări moleşite luă trei 
tablouri deodată şi le puse pe rând pe şevalet, fără să se 
mai îndepărteze. Nu păreau terminate, se vedea ceva 
neclar, flori pe cea mai mare parte a pânzei, pe al doilea 


plan, care era o grădină mare, şi pe primul plan, foarte 
clară, o masă de lemn, iar la masă, o mogâldeaţă. Mai luă 
câteva şi trebui să se îndepărteze puţin. Era acelaşi lucru, 
dar din ce în ce mai clar şi mai izbitor. Florile erau foarte 
vii, cerul albastru şi senin era plin de coloritul lor, iar la 
masă mogâldeaţa devenea, la un moment dat, în ultimul 
tablou, un câine. Niculae se uită şi de-aproape, şi de la 
distanţă. Da, era un câine, stătea foarte trist pe scaun, cu 
botul lui lung întins pe masă, culcat pe o labă îndoită şi cu 
şapca alături. Corpul nu i se vedea, doar umerii i se ghiceau 
în prelungirea frunţii lui căzută parcă pradă unei visări care 
îl copleşea, în ciuda frumuseţii din jurul său. Ce-am ajuns, 
părea să spună, sunt singur, nimeni nu e cu mine, şi 
tristeţea mea e fără leac, într-o lume în care totul 
străluceşte şi înfloreşte. „Excepţional, gândi Niculae, uite ce 
lucru năzdrăvan i-a trecut ei prin cap, tot vopsind lucruri 
fără noimă. Şi nu e o întâmplare. A făcut zece încercări 
până a ajuns la ăsta. Ei, aşa da! Uite, ăsta îmi place foarte 
mult, o să te rog să-mi dai şi mie o variantă din tabloul 
ăsta... Încep şi eu să cred în steaua ta. Am ghicit eu, nu se 
putea să-mi placă mie o femeie care nu e nimic de capul 
ei... Dar acum nu mai pot să mai mă uit la ce-ai mai făcut. E 
prea mult pentru mine...” 

Şi Niculae se duse spre patul învelit cu o sarică 
ţărănească, se întinse peste ea cu faţa în jos şi adormi 
aproape numaidecât, asemeni câinelui pe care-l văzuse pe 
pânză, cu capul peste braţele întinse, cu coatele în lături... 


VIII 


Visă că acel câine se lungise alături de el, îl luase în 
braţe cu o duioşie pătimaşă şi îi acoperea ceafa şi tâmplele 
cu sărutări fierbinţi. „Du-te de-aici”, mormăi el supărat şi 
încercă să-l îndepărteze cu cotul. Dogoarea gurii lui îi era 
nesuferită, îl smulgea dintr-un somn adânc şi dulce, şi ar fi 
vrut chiar să-i dea una şi să-l sature, dar îşi simţea braţele 
paralizate. În acelaşi timp se trezea, dar nu de tot, numai 
atât ca să înțeleagă că venise de mult seara, că atelierul era 
luminat de afară de luminile cerului sau ale oraşului, că în 
braţe îl ţinea ea, şi nu câinele, şi că sărutările ei îl chemau 
parcă într-o grădină a copilăriei, unde se ascundeau, 
printre copaci şi ierburi, parcă tot ei doi, care trebuiau 
dibuiţi de pe unde se pitiseră, şi goniţi afară cu chiote înalte 
de încântare sălbatecă... Îi răspunse la sărutări şi se urcă 
peste ea, şi în clipele următoare ea chiar scoase acel țipăt 
de uimire, când cu adevărat era încolţită fără scăpare, fără 
putinţă de retragere... 

În atelier lumina care venea de afară crescuse în acest 
timp atât de mult, încât se vedeau clar toate obiectele din 
el. Din pat, prin zidul dat la o parte, se vedeau stelele pe 
cer. Şevaletul din mijlocul încăperii părea o prezenţă 
bizară, ca o fantomă. Cei doi în pat, morţi de mult în 
nemişcarea strânsă a unei îmbrăţişări fatale... 

— Vasăzică tu erai, zise Niculae. De unde ai ştiut că sunt 
aici? 

— N-am ştiut, dar am încercat, răspunse ea. Când te-am 
văzut... 

— Ei! se miră el auzindu-i glasul, care retrăia intens acea 
clipă. Eu am visat că era câinele tău de pe şevalet, căuta şi 
el un stăpân şi era fericit că nu mai e singur... 

— Când te-am văzut, Niculae, continuă ea, mi-am dat 
seama că sunt pierdută. 

— Ia taci tu din gură, zise el, nimeni nu e pierdut şi nici 
câştigat... Ce bine e aici la tine, adăugă el după o clipă cu 
un glas încărcat de emoție. E cazul să-ţi spun că mi-ai făcut 


o mare bucurie dându-mi cheile! A fost aşa de frumos! Am 
stat pe balcon şi m-am uitat până spre seară. Nu cred că m- 
aşi sătura să mă tot uit... tu ai lumină aici? 

— Dar de ce? Vrei să aprinzi? 

— Mie mi-e foame, zise el, am văzut jos că e un 
restaurant „Pescarul”. Aşi aduce ceva, dacă nu s-o fi închis. 

Nu era încă unu, zise ea, şi el se ridică şi aprinse lumina. 
Surâdeau când se uitară unul la altul, dar chipul ei era 
răvăşit şi privirea lacomă de patimă. O luă în braţe şi îi puse 
mâna pe obraji, ca şi când ar fi vrut să i-i dreagă, şi i-o puse 
şi pe frunte, netezindu-i părul, spre ceafa, să-i întindă parcă 
pleoapele şi să-i limpezească ochii turburi. Şi într-adevăr ea 
se mai linişti. 

— Te iubesc, Niculae, murmură şi începu din nou să-l 
sărute ca în clipa când îl trezise din somn. 

— Să iubeşti, zise el, nu e mare lucru, să nu-mi mai spui 
aşa. Toată lumea iubeşte! În sat la noi fetele şi băieţii nici nu 
folosesc cuvintele astea. 

Ea se lăsă pe taburet şi se uita de jos la el, tăcută. 
Nemişcarea privirii, contemplându-l în timp ce el îşi încheia 
cămaşa, arăta, fără voia ei, mai multă iubire decât 
sărutările de mai înainte. 

— "Ţine la el, aşa se zice, continuă Niculae. Sau la ea. Să 
iubeşti poate să însemne o dorinţă a ta, pentru tine. Dar să 
ţii la cineva, ei, asta e cu totul altceva. 

— “Ţin la tine, Niculae, şopti ea. 

— Da, văd, zise el râzând, de bucurie, în hohote. Şi eu ţin 
la tine! Mai ales după ce ţi-am văzut tabloul ăsta... Vrei 
cumva în afară de peşte altceva? adăugă el cu mâna pe 
clanţă. 

Ea îi răspunse să ia ce crede el şi după un sfert de oră 
Niculae se întoarse cu un pachet în care aducea crap prăjit, 
unt, brânză şi roşii, prăjituri şi două sticle de vin, pe care 
avusese grijă să le destupe acolo. 

— Să te văd dacă ai pahare, zise el, ca şi când ar fi supus- 
o la un examen, că încolo putem mânca totul cu mâna. 


— Da, zise ea, am un pahar! 

— Ei, zise el, ia uite ce bine... Adu-l încoace. Un cuţit ai? 
Ne trebuie pentru roşii. 

— Am un cuţit de pictură, zise ea. 

— Ăsta ce mai e? 

— Noi nu folosim numai pensula, cărbunele sau 
creionul... Câteodată lucrăm şi cu un cuţit special, cu lama 
flexibilă, fără muchie. 

— Ei, adu-l încoace! Taie? Asta e problema! continuă 
Niculae în timp ce aranja masa pe pat, pe un fel de planşă 
mare de carton, probabil tot de pictat. 

Nu prea tăia cuțitul, mai mult le spărgea, roşiile. 

— Când eram mic, zise Niculae, mă uitam la tata cum le 
mânca muşcând din ele. Mie nu-mi plăceau, tot ce era gras 
sau moale nu mi-a plăcut niciodată... Până să deosebesc eu 
din punctul ăsta de vedere, jumara albă de porc, de roşie, 
au trecut mulţi ani. Mama zicea că aşa sunt eu, cam 
scarandiv... 

— Asta vrea să zică lingav!? zise pictorița. 

— Nu, lingavilor nu le place deloc să mănânce, îi 
chinuiesc pe părinţi. Mie îmi plăcea, dar abia în armată am 
descoperit că untul pe pâine, cu puţină sare, e foarte bun! 

— Asta fiindcă te-ai născut înainte de război, zise 
pictorița, când se găsea unt (şi îşi puse cu pricepere şi 
vădită plăcere pe pâine o felie groasă). Eu m-am născut 
chiar în timpul războiului, adică aveam trei-patru ani în 
toiul lui, când începuse să nu se mai găsească nimic. Prin 
46-'47 nu în fiecare dimineaţă îmi dădea mama o felie de 
pâine cu puţin unt. 

Ea râse. Mânca cu multă însufleţire şi era greu de ghicit 
dacă mai mesteca şi nu înghiţea direct. Cu toate acestea, nu 
pofta strălucea în privirea ei, ci emoția de a mânca 
împreună cu un bărbat. 

— Mi-aduc aminte prima zi de şcoală... Fusesem crescută 
de mama foarte sever, dar ce folos... Ioată ziua stam şi mă 
gândeam ce să mai inventez ca s-o scot din sărite... Abia 


aşteptam să facă parchetul ca să intru în casă, fără să mă 
şterg pe picioare... Mă pedepsea, mă punea cu faţa la 
perete... Şi acolo ce crezi că făceam, nu găseam eu ceva 
care s-o exaspereze? Luam cu degetul lacrimile de pe obraz 
şi mozoleam peretele, scriam pe el verbe franţuzeşti... Ţi- 
nchipui cum a fost prima zi de şcoală când m-am pomenit în 
fundul clasei, cot la cot cu o ţigancă! Nici eu nu ştiu cum am 
ajuns acolo, m-o fi pus învăţătoarea, nu mai mi-aduc aminte, 
dar ştiu că nu eram chiar cea mai înaltă din clasă, şi pe 
urmă, stai să vezi... M-am ridicat imediat în picioare, 
vedeam roşu înaintea ochilor, şi am strigat: Mais moi, je ne 
peux pas rester pres d'une gitannel!! Ţi-nchipui! În 
franţuzeşte! M-o fi înţeles, nu m-o fi înţeles învăţătoarea, nu 
mai mi-aduc aminte, dar ştiu că a ieşit cu scandal, m-a luat 
de acolo şi m-a dus ceva mai în faţă... 

— N-aşi putea să spun că eşti aşa bătăioasă! zise Niculae 
mirat. 

— Îmi pare rău, zise pictorița cu neaşteptată gravitate. 
M-am făcut mare, am început să gândesc, şi gândirea m-a 
făcut hamletiană. De fapt pictura e de vină! lubesc arta asta 
şi nu mai sunt atât cât ar trebui de atentă la întâmplările 
vieţii mele. Nu mi se par importante! Pe urmă îmi dau 
seama prea târziu că au loc în viaţa mea tot felul de 
catastrofe!... 

— Dar să ştii că ai dreptate, zise Niculae. Zece tablouri ca 
astea dacă faci pe an (şi arătă cu mâna spre şevalet), şi 
dacă pentru asta ai nevoie să te gândeşti numai la ele, n-ai 
ce să faci, asta ţi-e soarta! 

— Ţi-a plăcut?! 

— Da, zise el, cu toate că nu mă pricep. Şi mi-a plăcut şi 
un bătrân cu părul dat în lături pe frunte. Cine e? 

— E tatăl meu! 

— Înţeleg. S-ar zice, continuă Niculae, că de-aia ţi-a ieşit 
bine fiindcă e tatăl tău şi îl cunoşti... Dar câinele? Aţi avut 
un astfel de câine? 

— Nu! 


Ea negase foarte energic şi fără motiv aparent; uitându- 
se la horticultor, privirea i se mări şi căpătă o ceaţă 
misterioasă. 

— Tocmai că eram gata să-ţi spun şi eu ceva neplăcut, 
continuă Niculae, de ce, de pildă, când de-aici de la tine se 
vede aşa de frumos, tu pictezi lucruri care n-au niciun rost, 
când am dat peste alegoria asta... Fiindcă e o alegorie, nu e 
aşa? Te-ai gândit la ceva, nu? 

— Cred că da, spuse ea ezitând. Mai sigur pot să-ţi spun 
că am simţit ceva... Şi că a trebuit să păstrez în mine 
această simţire până am terminat tabloul... Acuma, adăugă 
ea cu aceeaşi ceaţă în priviri, mie nu mai îmi plac decât 
culorile... 

— Am văzut, zise el zâmbind, ai început şi tu să imiţi pe 
imitatorii negrului din Dakar. 

— Cum să-ţi spun, zise pictorița parcă strivită de o 
greutate invizibilă şi insuportabilă... Cred că trecem printr- 
un sfârşit de civilizaţie... Până acum câtva timp credeam că 
numai cei netalentaţi fac o astfel de pictură... Ca să-mi dau 
seama că nu, chiar şi cei foarte talentaţi vin direct stricaţi 
spre arta care nu mai spune nimic. Nu ştiu cine îi strică... 
Ştii, presiunea este foarte mare... vezi în ochii lor ignoranţa 
limpede şi fără întoarcere... Sunt pierduţi... Arta noastră a 
căzut în decorativ... 

Ea se opri, stingherită, crezând poate că îl plictiseşte. 
Dar el o asculta atât de atent, încât uitase să mai mănânce. 
Îşi reveni însă, apucă o sticlă şi turnă vin în pahar. 

— Ne amânăm, zise el cu paharul greu de cristal în mână, 
cu tăietură hexagonală, bun să cada jos să nu se spargă. 
Uneori, explică el cu mâna întinsă, n-aveam lingură la masă 
şi mama îmi spunea: „Nu e nimic, te amâi şi tu cu Ilinca”, 
adică cu soră-mea. Aşa şi noi acum; avem un singur pahar! 
Ne amânăm! 

Ea surâse cu tot chipul şi se făcu brusc de o frumuseţe 
stranie. Să fi fost amintirea surorii lui, faptul că el o 
comparase cu ea, cauza şocului care îi adunase valul de 


sânge în obraji? Puse mâna pe pahar şi îl bău în timp ceel 
aştepta cu mâna întinsă: asta înseamnă adică amânare, 
parcă îi spunea el cu ochii mijind, în timp ce unul foloseşte 
obiectul, celălalt stă cu mâna să-l apuce de îndată ce a 
terminat. Ceea ce Niculae şi făcu, turnându-i apoi ei din 
nou. 

— Şi nu poate să-i împiedice nimeni să decadă? zise 
Niculae naiv. Le cumpără cineva tablourile? 

— Parcă pe ei îi interesează dacă îi cumpără cineva?! 
exclamă Simina. Şi pe urmă nici nu e bine să-i împiedice, 
fiindcă nici artă cu sila nu se poate face. Îţi spun, am crezut 
multă vreme că partizanii acestui fel de a face pictură, fiind 
mulţi, corup talentele viguroase. Ei, nu e aşa, talentele 
viguroase, cum ţi-am spus, vin gata corupte de-acolo de la 
ţară sau de pe băncile beleartelor, unde bătrânii maeştri 
încearcă în zadar să-i înveţe să deseneze. Ştii, măcar de-ar 
şti să deseneze. Picasso ştie, şi ştie şi Kandinsky în perioada 
lirismului şi a improvizaţiilor, când e foarte reuşit, pe urmă 
şi el degenerează pictând microbi şi limbrici colorați, care, 
vezi tu, e ceva nou, abstract... 

— Ce spun ei la o discuţie? zise Niculae curios. 

— Ce spun?! exclamă ea deconcertată. Spun că totul s-a 
pictat... E un sentiment, nu un adevăr, această afirmaţie a 
lor. Şi nu ştiu de unde le vine, murmură ea mai departe, 
fiindcă e loc la noi pentru multe generaţii de artişti de-aici 
înainte, să tot picteze... Oamenii sunt bucuroşi să cumpere 
mai departe tablouri reuşite, care pe lângă culoare să mai 
însemne şi ceva... 

— Nu te supăra, zise Niculae, că mai rău te necăjeşti!... 
Tot mama ne spunea, când era ea veselă, acest pleonasm! 
Aşa şi tu, dacă eşti ferm convinsă că ai dreptate, ce-ţi mai 
pasă?! 

Ea vru să spună ceva negândit şi clipi şi scutură din cap 
buimăcită, dându-şi seama că fusese cât pe-aci să 
destăinuie ceea ce pesemne era numai secretul ei. Niculae 
înţelese însă altceva: 


— De fapt, îţi pasă, o consolă el, fiindcă jumătate din ce-ai 
pictat tu trebuie să fie pe placul lor. Sau nu e!? 

— Ba da, confirmă ea. 

El începu să râdă: 

— Pictează şi tu atunci, zise el, şi-aşa, şi-aşa... pentru 
toate gusturile! 

Şi dădu din umeri ca în faţa unei evidențe frapante, 
făcând-o să râdă. 

— Hai să mai bem, încheie el, şi luă de jos o a doua sticlă. 

Vinul gâlgâi în pahar. De jos de la „Pescarul” urcau 
cântece, care până sus ajungeau numai cozile lor, răcnete 
groase, guturale... Niculae se ridică şi se duse şi se uită în 
jos. Când se întoarse constată cu un dispreţ binevoitor: 

— Mugesc! Uite, adăugă el, la ăştia nu le pasă de sfârşitul 
de civilizaţie şi de ce se pictează... 

Simina nu ştia ce avea el în glas de o făcea să 
izbucnească în râs. Dar nu numai glasul, ci toată fiinţa lui o 
acapara. Niculae nu era chiar atât de atent, dar chiar când 
nu se uita la el ea tot îl vedea, fiindcă, redeschizând 
pleoapele, ţâşnea din privirea ei gândul prezenţei lui clipă 
de clipă. 

— Ţii mult la părinţii tăi, spuse ea, am observat asta de 
anul trecut. Îi pomeneşti mereu. 

— Da, fiindcă am început să îmbătrânesc. Când aveam 
optsprezece ani nu-mi păsa de ei. 

— Şi eu ţin la mama, de tata nu mai vorbesc, dar mi-e 
greu să mai trăiesc acuma, când sunt singură, în acelaşi 
apartament cu ei... simt că mă urmăresc, mai ales mama, cu 
eterna întrebare: Ce-ai de gând? Când te măriţi din nou? 
Îmbătrâneşte şi vrea nepoți... 

Niculae ridică privirea şi se uită ţintă la ea. Dându-şi 
seama, Simina rămase paralizată... El se ridică, dădu la o 
parte totul de pe pat şi o luă în braţe. O culcă alături de el şi 
începu s-o mângâie cu palma lui, care nu era labă, dar era 
grea de munca de grădinar pe care o făcuse atâţia ani. 


— De ce mi-ai spus că te-ai remăritat? o întrebă el foarte 
aproape de gura ei întredeschisă şi pe care răsuflarea 
fierbinte începuse s-o usuce. 

— Aşa, şopti ea, să văd dacă mă mai iubeşti! 

— Şi când aveai de gând să-mi spui? 

— Mai târziu... 

— Deci acuma ţi-a scăpat?... Poţi să te lauzi că te-am 
crezut. 

Ea nu răspunse decât târziu: A crezut-o, da, şi-a dat 
seama şi ea de acest lucru în clipa când el s-a ridicat 
alaltăieri şi a plecat... Şi totuşi el, azi, s-a întors... 

— "Ţi-a scăpat, sau nu? insistă el. 

— Ce importanţă are? 

Părea tristă sub apăsarea gândului că acum nu mai avea 
nicio armă cu care să lupte cuel. 

— Importanţa ar fi următoarea: s-ar dovedi că tu ai 
crezut că nu mai ţin la tine, din moment ce ai lăsat să 
planeze încă asupra noastră umbra unui alt bărbat, zise 
Niculae amestecându-şi respiraţia cu a ei. 

— Ţi-am spus, şopti ea ca într-o beţie, când te-am văzut în 
pat mi-am dat seama că ţii la mine, cum zici tu, şi te rog să 
uiţi o frază din scrisoarea mea, cu privire la răscolirea 
trecutului. Am scris-o special ca să-ţi dau de gândit... Ca şi 
cuvintele jignitoare despre ce ar fi trebuit să facă bărbatul 
meu, care nu există, contra pictorului acela care mă 
persecută... istoria cu duelul... Dar, Niculae, nu sunt bune 
cuvintele ţărăncilor tale... ţin la tine... ţii la mine... Ie 
iubesc, sunt cuvinte fără pereche... Te iubesc, Niculae... 

Şi spunând aceste cuvinte, ea îşi răsuci gâtul şi umerii 
într-o parte şi se întoarse cu spatele la el cu atâta 
însingurare, încât ai fi zis că, asemeni celor care mor, a 
întors spatele acestei vieţi, chemată spre un țărm 
îndepărtat, de unde nu există întoarcere. Şi rămase astfel 
parcă definitiv, ca şi când cu adevărat şi-ar fi dat duhul. 


IX 


E! se uită atunci la ea aşa cum ne uităm să vedem un 
lucru pe care îl înţelegem bine că există, dar nu ştim de ce. 
Era pentru el această părăsire de sine? Cu un zâmbet, o 
întoarse uşor cu faţa şi se urcă pe ea, ca şi când ar fi vrut să 
verifice, şi într-adevăr pictorița părea fără simţire... Dar 
când pătrunse în fiinţa ei, ea scoase, fără să deschidă ochii, 
acelaşi strigăt lung de surpriză... Începu să-şi agite capul la 
dreapta şi la stânga, ca şi cum negând ar fi afirmat ceva... i 
pronunţa mereu numele: Niculae, Niculae... ca o chemare 
de pe acel țărm îndepărtat unde se afla şi de unde îl 
zărise... Unde trebuiau să fie mereu împreună... şi să nu se 
mai despartă niciodată... 

Niculae continua să surâdă... 

— Trezeşte-te, îi spuse întru târziu. 

Şi o înveli dând la o parte sarica şi scoțând de sub ea 
cearceaful alb. Privirea ei începu să se crape şi curând 
pleoapele ajunseră la jumătatea deschiderii lor totale, dar 
nu părea că se vor mai deschide de tot. Rămase aşa multă 
vreme, în timp ce Niculae îi lua umerii în braţe şi se 
întindea lângă ea. 

— Acuma dormi, zise Niculae. Mai vorbim şi duminică. 

— ...De ce duminică, îngăimă ea... acum... e abia luni... 
adică marţi... până duminică... 

Îşi trase lung sufletul într-un suspin adânc, şi deodată se 
trezi. Niculae se uita afară. Erau nopţi scurte de iunie; se 
făcuse ziuă. Oraşul dormea, dar respiraţia lui nu era lină, ai 
fi zis că îndepărtate uruituri de tramvaie pe şine, sau de 
autobuze care îşi începeau cursele ambalând, la pornire, 
puternicele lor motoare cu ulei, erau tresăriri ale uriaşului 
corp, horcăituri gigantice, repede înăbugşite de tăcerea încă 
totală a marilor clădiri şi bulevarde. 

— Vrei să vezi cum răsare soarele? zise ea. 


— Nu, răspunse Niculae. Mie îmi plac numai apusurile. 
Am văzut în copilăria mea atâtea răsărituri, că... 

— Presupun, zise ea, că ai văzut tot atâtea apusuri! De ce 
unele îţi plac şi celelalte nu? 

EI râse: 

— Aşa e. Nici eu nu ştiu. Poate pentru că, dacă stau să mă 
gândesc, de mic mi-a plăcut să stau şi să mă uit... Ori 
dimineaţa ne scula tata pe toţi să mergem la muncă. 

— Înţeleg, zise ea, seara vă lăsa în pace. 

— Nu chiar seara, aşa cam la un ceas înainte de apusul 
soarelui, trebuia mers acasă, unde mama şi fetele aveau 
alte griji. Dar ale noastre încetau. 

Niculae se întinse mai bine în pat şi îşi puse braţele sub 
ceafa, închise ochii şi surâse sub puterea amintirii. Să-i 
povestească sau nu? Desigur, chiar dacă ea ar rămâne 
străină de vraja dezvăluirilor. Chiar străină nu va rămâne, 
fiindcă va primi în sufletul ei dorinţa lui de a o vâri într-o 
lume senină, copilăria, care se poate contopi cu a ei. 

— Oriunde am fi fost, cu sapa sau secerea în mână, la 
auzul glasului tatei: gata, toată lumea la căruţă, lăsam 
spicele sau firele de porumb acolo unde erau, legam cei 
câţiva snopi care mai rămăseseră, îi puneam în clăi şi o 
luam pe mirişte spre capul locului, continuă el şi se ridică 
brusc în coate şi se întoarse spre ea ţintuind-o cu privirea, 
nu destăinuindu-i, ci parcă ameninţând-o. Ce mult îmi 
plăcea mie atunci! Şi fraţii mei numeroşi şi câinele şi căruţa 
care se aurea la lumina asfinţitului. Poţi să-ţi dai seama? Ce 
inteligenţi erau caii! Când ne vedeau, cu toate că ei ar fi 
stat mereu pe câmp ca să pască, aşa împiedicaţi cum erau, 
începeau să vină şi ei spre căruţă, cu boturile întinse, cu 
urechile înainte, nechezând aşa încet, parcă ar fi spus: „Şi 
noi! Şi noi mergem acasă!” Bineînţeles! Fără ei nici nu se 
putea! Cine să fi dus căruţa şi grapele şi tot cu ce veneam 
pentru o zi întreagă, haine, rogojină, unelte mai mici... He, 
he, he! râse Niculae. Cu rogojina asta era o chestie... Tata 
n-a vrut niciodată să facă rost de-un coviltir, şi uneori ne 


prindea ploaia pe câmp. Ne strângeam toţi în căruţă şi ne 
puneam rogojina în cap. Dar fiecare trăgea de ea, că nu ne 
acoperea pe toţi, şi atunci mai bine ne ploua pe toţi... 
Ajungeam acasă dârdâind, bătuţi chiar de piatră, fiindcă 
uneori dădea şi piatra peste noi. Şi ne şi trăsnea! Mama se 
închina şi o apuca o furie mare pe noi, că nu ne închinam 
niciunul, mai ales cei mari, care erau, zicea ea, negri de 
păcate, şi vezi, căzând fulgerul peste ei, de păcătoşi ce 
erau, o putea omori şi pe mama, care ea, de, nu era 
nicidecum păcătoasă! Tata stătea pe cutia loitrei cu unul 
dintre fraţii mei mai mari, fără nimic pe ei decât nişte 
flanele şi pălării negre albite de alte ploi, şi le cădea apa în 
cap, şi lor nu le păsa. Vedeam gâtul roşu şi puternic al tatei 
curgându-i pe el şiroaie de apă şi scoteam şi eu capul afară 
sub răpăit. Mă trăgea mama îndărăt sub rogojină şi se 
răstea la mine să mă închin barim eu, că sunt mic şi am 
suflet curat, dacă păgânii ăilalţi nu voiau... Dar asta se 
întâmpla mai rar. De-aia şi tata nu făcea rost de coviltir: 
dacă era atât de rar!? Şi iarna făcea la fel... Dacă eo 
singură iarnă pe an, ce rost are să le mai cumperi copiilor 
îmbrăcăminte şi încălţăminte?... Vezi, totdeauna era treabă 
dimineaţa, chiar când seceratul şi săpatul se terminau. Mie 
mi se părea că tata le inventa special pentru noi treburile, 
ca să nu stăm. Dar în aceste pauze între sapă şi seceriş, 
după-mesele pleca şi tata de-acasă şi plecam şi noi care 
încotro... Îmi bătea inima unde să mă duc: să mă duc la vie, 
într-un loc unde îmi plăcea mie să stau? Să mă duc la frati- 
meu cu caii pe la lot, unde aveam pepeni şi puteam coace 
porumb? Sau să mă duc în grădină cu un teanc de romane- 
foileton, să urmăresc mai departe aventurile „cavalerilor 
nopţii”? Oriunde m-aş fi dus, mă întorceam la un moment 
dat cu faţa să vâd asfinţitul. Nori fioroşi, dar fără nimic 
periculos în ei, năvăleau câteodată asupra soarelui din toate 
părţile, fără să-l împiedice însă să strălucească la buza 
câmpiei. Alteori erau îndepărtați şi subţiri şi veneau spre el 
blânzi şi parcă plini de nostalgie, şi atunci soarele îi colora 


în cele mai ciudate culori, luminându-i în văpăi câteodată 
chiar mai puternice decât ale lui. Înainte să vin la tine am 
cumpărat albumu ăsta de Ionitza şi am răsfoit şi altele. La 
început m-a şocat când am văzut în unele tablouri culori 
atât de aprinse peste peisajele respective... Pe urmă mi-am 
amintit că aşa este... Spre seară, aşa, eu ies câteodată din 
incinta castelului, când norii nu acoperă complet asfinţitul, 
să văd cum apune soarele... 

— Ai dreptate, zise Simina, răsăritul soarelui înseamnă şi 
pentru mine o zi de muncă, adică faptul că începe... Şi deşi 
dorm bine, simt, dacă mă uit la el, o uşoară oboseală 
psihică. Dar nu ţine mult şi dacă mi se întâmplă să am 
neterminat pe şevalet ceva care îmi place, atunci mi-ajunge 
chiar o secundă să mă uit la pânza mea, în care se văd 
culorile încă neîmplinite, şi paleta alături, ca să-mi placă 
gândul că am multe ore înainte în care pot face ceva... Mai 
greu e când pe şevalet nu e nimic, sau e ceva care deodată 
nu-mi mai place! În copilărie însă, vezi, pe mine nu m-au 
bătut nici aceste ploi şi nici n-am fost trăsnită vreodată într- 
o căruţă, cu toate că, câţiva ani, verile, am fost şi eu la tară, 
la bunicul dinspre mamă. Era undeva în Moldova. Mi-aduc 
aminte că odată a venit vaca de la câmp şi s-a oprit în drum 
în dreptul porţii. Eram mică, mititică... Vaca a mugit o dată 
cu capul peste gard uitându-se în curte. Am luat-o la goană 
foarte agitată, spre fundul grădinii, unde era bunicul, şi i- 
am spus, ce era în mintea mea, să vezi, în orice caz îi 
dădeam o veste importantă: „lataie, tataie!” „Ei, Siminico, 
ce e?” „Iataie, sună vaca!” Nu cunoşteam cuvântul „a mugi” 
sau poate chiar credeam că acolo la poartă era o sonerie, 
pe care vaca apăsase!?... 

— Bine, zise Niculae, zâmbind de această amintire a ei. Şi 
după ce între ei se lăsă o tăcere, reluă: Acum să-mi spui şi 
mie, unde te-ai călătorit? 

— Cum să mă călătoresc, zise ea. Când? 

— Mai adineauri... 


— ...Pe urmă am luat odată de-acolo o tenie, continuă ea 
ocolind senină întrebarea. Această tenie era gata să mă 
omoare. Până am dat-o afară, ce m-am chinuit... S-a înfuriat 
atunci tata şi nu mai m-a lăsat să mă duc la ţară. M-a luat cu 
el la munte sau la mare, cu toate că nu-i era uşor cu câtă 
leafa avea el după război ca profesor de desen, şi mama ca 
funcţionară la electricitate. Noroc că electricitatea avea 
peste tot tabere pentru copiii salariaţilor, toate frumoase, şi 
o parte din vară mi-o petreceam în ele. 

Se opri, aşa cum se opreşte cel care s-a îndepărtat 
suficient de un anumit loc pe care nu vrea să-l vadă şi nu-l 
mai poate astfel zări. Nu voia să răspundă sau nici ea nu 
ştia ce i s-a întâmplat? Peste chipul ei se lăsase o umbră. 

— De ce, zise ea, ai spus că mai vorbim şi duminică? Ce-ai 
vrut să spui? 

El izbucni în râs. 

— Nu-ţi spun, zise, până nu răspunzi şi tu la întrebarea 
mea. 

— M-am gândit la întrebarea ta şi nu ştiu ce să-ţi 
răspund, Niculae. În afară de faptul care sare în ochi că am 
fost şi sunt fericită cu tine, nu mai ştiu ce să spun, cu toate 
că, vezi şi tu, n-am limba împiedicată. Presupun că la asta ai 
făcut aluzie când ai spus că m-am călătorit. 

— Desigur, confirmă Niculae. 

— Nu, zise ea, am fost cu tine, dar când suntem fericiţi 
suntem mai liberi şi aşa se face că am împrumutat ceva din 
singurătatea ta. De-aia ţi s-a părut probabil că mă 
călătoresc. Nu ştiu, poate de-aceea te iubesc, că eşti singur 
şi liber, fără să arăţi ca bietul meu câine? Iar tu mă iubeşti 
fiindcă fiinţa mea nu te acaparează? Gândul la mine, nu e 
aşa, nu te împovărează, un surâs apare pe buzele tale? E 
adevărat?... 

— E adevărat, exclamă el cu privirea sticlind de uimire. E 
foarte adevărat! Şi mai îmi place o ceaţă care ţi se lasă ţie 
peste ochi când vorbeşti despre pictură... Nici nu ştii ce 
bine îmi pare că ţi-au reuşit câteva tablouri. 


— Mai am şi acasă, zise ea. Ştii ce!? Hai să plecăm şi să 
mergem la mine acasă. Mâncăm ceva, bem câte-o cafea şi 
nu mai dormim azi... 


Jos în stradă ea îi spuse: 

— Această lume cu cai care vin cu gâturile întinse spre 
căruţa familiei care se pregăteşte de întoarcere acasă sub 
un asfinţit scăldat în culori de foc (aş vrea să pictez o astfel 
de compoziţie, chiar dacă Millet, un mare pictor, a făcut-o 
demult, înaintea mea), această lume mai există ea oare? 

— De foarte curând, zise Niculae, ea nu mai există. 

— Mergem pe jos, spuse Simina. Nu e departe. Trecem 
printr-un parc, sau o luăm prin Dudeşti? 

— Printr-un parc, zise Niculae. Ce parc? 

— O să-l vezi. 

Oraşul era încă adormit. Soarele însă răsărise. În faţa 
blocului unde avea pictorița atelierul dormea de asemeni la 
ora aceea o cunoscută, pe atunci, colonie de vrăbii, ai fi 
crezut văzându-le în cei şapte-opt arbori, pe care îi 
ocupaseră, că sunt fructele acelor arbori, aşezate cum erau 
ca nişte nuci cenuşii pe toate crăcile, din vârf până în poale, 
o puzderie în fiecare copac. 

— Ce e cu astea aici? o întrebă Niculae. 

— Nimeni nu ştie, zise Simina. Să le vezi iarna pe frig, 
când copacii nu mai au frunze, nici nu mai au glas să 
ciripească. Te întrebi cum de nu mor! Dar acuma fac o 
gălăgie... Au vrut unii să le gonească... Aiurea! 

Ajunseră în piaţa Sfântul Gheorghe şi o luară la vale spre 
piaţa mare, care se vedea de departe, încă pustie de lume, 


dar forfotind de zarzavagii, care îşi pregăteau tarabele. 

— Şi îţi pare rău după lumea asta? zise ea din nou. Deşi, 
după câte am înţeles, nu-ţi plăcea să munceşti în lumea asta 
a ta... 

— Da, îmi pare rău, zise Niculae. Dar nu mai e nimic de 
făcut. Nu-mi plăcea să muncesc în ea, e adevărat, dar nu m- 
aşi simţi poate atât de singur astăzi, cum să-ţi spun, mie, 
care am fost activist şi am contribuit la surparea ei, acum, 
nu că îmi pare rău de ce-am făcut, dar mă simt străin de 
ceea ce a ieşit. Nu ca idee, fiindcă ideea asta e aceeaşi şi 
astăzi, dar m-am pomenit, cum să-ţi spun, că simt altfel... Şi 
mai ales ce oameni au ieşit la iveală... Ei o duc bine, iar 
ceilalţi, care nu-şi mai pot oferi forţa de muncă în afara 
satului, pe şantierele de construcţii, toată generaţia tatălui 
meu de pildă, n-au de lucru, fiindcă maşinile fac acum ceea 
ce era altădată munca de bază a ţăranului. Si totuşi văd 
porumbul pe câmp năpădit de buruieni... În privinţa asta nu 
mai e nimic de făcut, întoarcerea e imposibilă, cu toate că 
mie mi-ar fi plăcut ceva în stil englezesc, să se păstreze şi 
ce era bun înainte şi să se facă şi revoluţie. 

— Ce consideri tu că era bun înainte? zise ea curioasă. 

— Eu ştiu? Aicea mă încurc. Dacă ţăranul rămânea 
proprietar individual şi i se ofereau lui maşini spre vânzare, 
era poate acelaşi lucru, dar cu randament naţional mai 
Mic... cine ştie? 

— Aceste maşini, zise Simina, sunt obligatorii? 

— E obligatorie agricultura intensivă... cu eliberarea de 
braţe de muncă pentru industrie, care şi ea e obligatorie. 

— De ce? Cine ne impune cursa asta? zise ea. Nu nouă, 
românilor, ci aşa, în general? 

— Cursa asta, zise Niculae, ni se impune din nevoia de 
simplificare. 

— Nu înţeleg, zise ea. 

— O să-ţi dau câteva exemple. Sunt acuma pe piaţă două 
tipuri de avioane. Unul vechi, cu care faci opt-zece ore până 
la Moscova sau Paris, şi altul nou, cu care faci doar două 


sau trei ore. Care e mai bun? Al doilea ne simplifică mai 
bine viaţa. 

— Înţeleg, zise Simina. 

—  Gândeşte-te, pe urmă, la industria radiofonică, 
continuă Niculae, sau la calculatoare. Fără calculatoare 
formidabila eficienţă actuală a planificării producţiei s-ar 
transforma în contrariul ei, cu prăbuşiri economice de 
coşmar... Şi nici vorbă să ne mai excităm imaginaţia cu 
pregătirile care se fac acum să trimitem oameni pe lună... 

— Înţeleg perfect, zise ea. Nu e numai nevoia de 
simplificare, ci şi de expansiune... Fiindcă am început să 
plecăm peste tot pământul... Orăşelul sau satul nostru nu 
ne mai ajung... Dar, adăugă ea, ce mi-ai spus tu despre cai 
mi-a plăcut mai mult... Şi tu, pe-acasă te mai duci? 

— Nu, dar o să mă duc de-aici înainte. 

— 'Te înţeleg. Acum eşti inginer. Dar tatăl tău, el vine să te 
vadă? 

— Vine, dar de fiecare dată mă supără, zise Niculae. 
Mergem amândoi pe la Bucureşti, intrăm într-un 
restaurant... Îi place la restaurant să bea o ţuică tare şi să 
mănânce o ciorbă cu carne, cu ardei iute. E foarte bătrân, 
dar stai să vezi... Anul trecut, după ce, ca să nu-mi 
pericliteze mie situaţia (aşa i s-a spus), şi-a dat pământul în 
colectiv, am promis că o să-l ajut eu mai departe cu bani. Nu 
i-a plăcut. Vine el la mine şi zice: „Ion Ilie Albuleasa are un 
picior de lemn!” „Foarte bine, zic!” „Are un picior de lemn, 
zice, parcă nu m-ar fi auzit, şi stă pe un scaun şi nu face 
nimic.” „Ei şi? zic. Să stea sănătos, şi dacă are chef, să-şi 
pună un picior de lemn şi la celălalt picior Dar tata nu mă 
auzea. „Se uită şi el, zice, afară, prin geamul gheretei, şi 
gata, asta e toată treaba lui!” „Ce gheretă!?” zic. „O 
gheretă, are acolo o masă, un scaun, stă pe scaunu ăla şi nu 
face nimic. Şi ia leafa!” M-a scos din sărite. Era un reproş! 
Că adică, fi-său ăla al lui Ion Ilie Albuleasa ăsta, deşi tat-său 
are un picior de lemn, i-a găsit undeva un loc de portar, şi 
eu, care el are picioarele întregi, nu i-am găsit şi lui un loc 


undeva să ia şi el o leafa. Formidabil! Uite la ce se gândeşte, 
la leafa, în loc să-şi vadă liniştit de bătrâneţe. 

Simina îl apucă de braţ şi îl strânse, se lipi de el, aşa cum 
facem când avem bănuiala că după ce ni s-a povestit ceva 
povestitorul simte nevoia să fim alături de el... Niculae însă 
nu arăta nicio turburare. Doar în glas necazul lui pe taică- 
său căpăta o tensiune neştiută parcă nici de el... 

— Data trecută l-a împins cineva în tramvai, continuă el. 
Că tata de unde să ştie că în tramvai oamenii se pun fiecare 
la locul lor după distanţa pe care o au de parcurs şi au 
căpătat cu anii obiceiul de a elibera mereu locul de trecere 
spre coborâre. Tata se proţăpise în mijloc şi se împiedica 
lumea de el. „Moşule, zice unul, iritat, dumneata unde 
cobori?” Tata l-a măsurat fără sfială: „În Bucureştiu ăsta, 
unde să cobor?” i-a răspuns el. Ai observat? Lumea înţelege 
fulgerător o întâmplare şi râde. Aşa şi acum. S-a râs în 
vagon de acest bătrân ţăran căruia nu-i păsa de staţiile de 
coborâre ale altora şi nici de a lui, care nu putea fi decât în 
Bucureştiu ăsta, unde dracu să fie? Când ne-am dat jos a 
văzut el că sunt supărat, şi ce să zică, să mă îmbuneze? 
Părea, chipurile, şi el supărat, şi după o vreme îl văd că 
odată se opreşte şi spune: „E bine să ai tramvaiul tău, 
domnule!” 'Ţi-nchipui! M-a înmuiat!... 

De astă dată, vădit, povestitorul avea ceva spart în glas... 
Se lăsă o lungă tăcere, în timp ce femeia, lipită de el, căpăta 
în mers o expresie din ce în ce mai gânditoare. 

— Când mai vine să te vadă, spuse ea într-un târziu, 
cheamă-mă şi pe mine... 

Intraseră demult în parc, şi Simina se opri la un moment 
dat într-un loc, şi expresia ei gânditoare se limpezi. 

— Vezi acest loc gol? zise ea. 

Şi îl privi intens, ca şi când i-ar fi dat un avertisment. Am 
şi eu, parcă îi spunea, în acest oraş melancoliile mele care 
nu sunt mai prejos de ale tale. Ai putea să le înţelegi? 

— Ei, şopti el, ce e cu acest loc gol? 


— Acest loc gol, reluă ea atunci cu o dulce indignare, nu 
mai înseamnă nimic. Nu-ţi spune nimic... Dar aici erau pe 
vremea când aveam eu treisprezece ani doi uriaşi care 
vegheau o nimfa adormita, într-o grotă ascunsă a pădurii. 
Grota şi pădurea şi tufişul din jur fuseseră alese de sculptor. 
Între uriaşi şi nimfa susura un izvor limpede... Veneam 
totdeauna aici şi stăteam ore întregi, vrăjită... Nimfa era de- 
o frumuseţe perfectă, iar giganţii aveau gâtul şi torsul 
îndoit, sugerând tandreţea lor umilă faţă de ea şi de somnul 
ei... Aici citeam... visam... Erau două pietre mari pe care te 
puteai aşeza. Din când în când mai venea altcineva, de 
obicei perechi, se uitau în tăcere, apoi plecau şi rămâneam 
iar singură. Mă gândeam că aici o să mă las prima dată 
sărutată de iubitul meu... N-am mai apucat. Cineva a scos 
nimfa de aici, a despărţit-o de uriaşii ei şi a distrus grota. 
Era o lume a visului închipuită în piatră durabilă de un 
mare artist... Paciurea... Faţă de el, Brâncuşi e un mic 
sculptor fără imaginaţie. Un folclorist abstract... M-am 
interesat dacă nu cumva grupul acesta statuar n-a fost 
aşezat în altă parte, într-o altă grotă la fel de frumoasă... 
Nu, i-am văzut pe uriaşi singuri pe o alee, expuşi în mod 
absurd copiilor şi îngrijitoarelor lor, lipsiţi de dimensiunea 
lor pe care le-o crease artistul, de forţă îmblânzită şi tăcută, 
care veghează un miracol al lumii. Acolo unde stau acum nu 
mai veghează nimic... Unii îşi închipuie că noi, artiştii, 
lucrările noastre adică, pot fi luate, duse unde vor ei, sau 
pur şi simplu aranjate, sau lovite cu ciocanul... Dar nu asta 
vreau să-ţi spun... Vreau să-ţi spun că te-am înţeles bine 
când mi-ai povestit despre ceea ce nu mai este în viaţa ta, 
deşi experienţa mea e mai restrânsă... Şi acum, Niculae, 
sărută-mă! Iu eşti iubitul meu. 

El avu o ezitare, fiindcă nu înţelesese în prima clipă, iar 
apoi Simina, deşi nu era mai scundă decât el, se dădu într-o 
parte şi se făcu mai mică, în aşa fel ca faţa ei să se uite la el 
de jos în sus. Niculae îi puse mâna pe ochi, o mângâie... 
Braţele lor se încleştară... 


Din deal se vedea soarele viu făcând şi mai negru un 
imens monument funerar înălţat pe o construcţie funerară 
şi care domina, de sus, întregul parc. Mai încolo 
încremeniseră, uitându-se la perechea îmbrăţişată, două 
femei şi un bărbat care stăteau să se odihnească lângă 
tumbăraiele lor, pe o bancă chiar în faţa uriaşului despărţit 
de nimfa sa. După un timp una dintre femei se ridică, se 
apropie de tumbăraie şi spuse adresându-se bărbatului: 

— Hai, nea loane!... Şi adăugă după un timp cu o 
resemnare ironică: Hai la lupta cea mare! 

Trezindu-i pe cei doi din lungul lor sărut. 

Posomorât, măturătorul chemat nu prea vru să se ridice, 
dar în cele din urmă, văzând că e lăsat singur, se urni de pe 
bancă şi începu şi el să curețe aleea de hârtii şi gunoaie... 

Niculae chicoti. Strada Lânăriei pe care stătea Simina 
începea chiar de lângă parc. Mergeau unul lângă altul, ea 
continuând să-l ţină strâns de braţ, cu aceeaşi expresie 
gânditoare de mai înainte, încât parcă nu auzi râsul lui. 

— ...„Hai la lupta cea mare, spuse el. Vezi, e bine că nu ne 
fanatizăm... Întrebarea e însă dacă o idee prinde fără să ne 
smintim în acelaşi timp la cap... 

— Asta voiam să te întreb şi eu pe tine, zise ea tresărind. 

— E o întrebare, zise el pe gânduri. 

— Niciodată, spuse ea fremătând parcă de curiozitate, nu 
mi-ai povestit cum ai trecut şi cum ai ieşit tu din experienţa 
asta. Anul trecut nici eu nu eram prea curioasă. E adevărat 
că eram uimită de fiecare dată de independenţa ta... Cum 
să-ţi spun... e vorba de independenţa ta ca soi de bărbat... 
Asta mă fascina, n-am avut timp... 

— Nu prea înţeleg, zise Niculae. 

Simina scoase cheile şi descuie la intrare. Ajunseseră. 
Urcară nişte scări din ciment negru, foarte vechi, strălucind 
de curăţenie, şi femeia o luă înainte şi îl duse pe Niculae 
trecând printr-un hol, în odaia ei, care avea storurile trase. 
Ea făcu lumină şi deschise geamurile. Încăperea nu era 
mare, dar lucrurile fixe din ea, un covor scump pe jos, 


aparatul de radio, model vechi dinainte de război, studioul, 
un şifonier, erau bine aşezate şi era loc destul să te mişti în 
ea în voie. Şi aici mirosea a pictură proaspătă, dar nu erau 
atât de multe tablouri pe lângă pereţi ca în atelier. Erau 
însă multe pe pereţi... 

— Am norocul, zise ea, că această cameră e complet 
izolată de restul apartamentului. Ca să nu-ţi faci vreo idee, 
e cazul să-ţi spun că după ce m-am măritat am plecat de- 
aici. 

— Nu-mi fac nicio idee, zise el. Treaba ta ce-ai făcut cu 
„mult” înainte să mă cunoşti pe mine... 

— Hai să mergem în bucătărie, spuse ea după o clipă. 

Bucătăria, de altfel ca şi camera, era aşezată cu spatele 
la stradă, şi de pe geam se vedeau în depărtare vârfurile 
copacilor din parc. Simina pregăti ouă la pahar, în care 
puse mult piper, sandviciuri din brânză albă şi unt şi o 
salată de roşii cu ceapă, în care de asemeni puse piper şi 
mult oţet şi untdelemn. Căută în cămară, în frigider vin, şi 
găsi o sticlă, pe care Niculae o destupă cu oarecare caznă. 
Înjură... 

— De când eram mic, explică el, m-a enervat să duc sau 
să trag ceva cu palmele... Când dam cu sapa îmi venea să 
mor, iar unei fete care mă găsise de cavaler să-i duc 
geamantanul la gară, i l-am dus eu cam vreun sfert de oră, 
dar odată m-a apucat şi i l-am trântit în stradă... 

— Atunci, zise ea, cum ai îndurat atâţia ani să munceşti la 
grădină, la castel? 

— Am îndurat, ce era să fac! răspunse el cu umor. N- 
aveam încotro... Mai pe urmă, când inginerul a aflat că 
învăţ, m-a scutit de datul cu sapa... Spuneai adineauri, pe 
drum, ceva care n-am înţeles, adăugă el mâncând. 

Ea nu răspunse îndată şi continuară multă vreme să 
mănânce amândoi tăcuţi şi înfometați. 

— Asta pot să-ţi explic mai bine decât ai putea tu s-o faci 
dacă te-aş întreba ce ţi-a venit în primele clipe când ne-am 
cunoscut noi, să mă simpatizezi, zise ea întru târziu. Fiindcă 


de muieri sper că n-ai dus lipsă. Presupun că şi la Marioara 
rămâneai din când în când peste noapte. 

— Nu, niciodată! zise Niculae. Dar ai dreptate, ceva mi s- 
a întâmplat când te-am văzut intrând în seră. Erai foarte 
frumoasă... Niciodată n-am cunoscut o femeie care să fie 
atât de frumoasă şi în acelaşi timp să nu i se vadă pe chip 
cât e de neroadă în mândria ei că e frumoasă... Asta e chiar 
exagerat la tine, adăugă el parcă cu gelozie, ar trebui să fii 
puţin mai mândră de frumuseţea ta! Chiar şi în clipa asta ai 
aerul că nu mă crezi... 

— Da, aşa este, zise ea cu fruntea încreţită parcă de o 
suferinţă ascunsă... Aşa este, mi-e gândul mereu la 
altceva... Tu eşti, în privinţa asta, foarte prezent, asta 
numeam eu independenţa ta ca soi de bărbat... Eşti 
inteligent, gândirea ta e surprinzătoare, totuşi, tu nu 
gândeşti, tu trăieşti... Şi trăieşti în firea ta, deşi îmi dau 
seama de fiecare dată că problemele ţi se pun ţie, şi nu 
nouă... Vreau să spun, celor pe care îi cunosc eu... Chiar şi 
tata e înrobit de pasiunea lui pentru gravură, cu toate că nu 
e un mare artist... Noi suntem cei obsedaţi... Şi ca soi de 
bărbaţi, sau de femei, nu prea suntem reuşiţi... Cum să-ţi 
spun, am sentimentul, când te uiţi la mine, că mă iubeşti cu 
toată fiinţa ta, deşi poate că tu nu-ţi dai seama. 

— Ba îmi dau seama, zise el, şi cred că greşeşti... Nu 
cunosc oameni care să nu fie obsedaţi de ceva... Un om 
simplu, ai zice că nu e, he, he... E mai încrezut decât regele 
Angliei. Nici el nu gândeşte, ci trăieşte... Da, am văzut că i- 
ai făcut portretul unuia, Damian Gheorghe... Să te duc într- 
o seară acolo unde petrec ei... Să-l vezi... 

— E un om foarte cumsecade, zise pictorița contrariată. 

Niculae se uită la ea ţintă, apoi îşi dădu capul pe spate şi 
râse nestăpânit: ha, ha, ha... ha, ha, ha... Şiiar: ha, ha, ha... 
Şi apoi: he, he, he, he... 

— Chiar te rog să mă duci, zise ea acceptând deodată 
toate sugestiile râsului său. E aşa de tâmpit tabloul meu? 


— Ba nu, zise el, şi nu ştiu ce să-i mai spună, rămase 
tăcut, dar cu chipul încă vesel sub stăpânirea de astă dată a 
unui râs interior. 

Ea arăta stingherită, dar nu intimidată... Redeveni 
gânditoare, în timp ce turna cafeaua neagră în ceşti... Le 
puse pe o tavă de argint şi se întoarseră s-o bea în odaie. 


XI 


— E, ceva ciudat în amintirile tale, zise ea aşezându-se în 
pat. Nu povesteşti nimic senzaţional... Poţi să-ţi imaginezi 
că am văzut şi eu destule apusuri de soare... dar n-am putut 
să memorez niciunul! Pe-al tău, însă, am senzaţia că l-am 
trăit eu... 

— Da, zise el, fiindcă, aşa cum ţi-am spus, am început să 
îmbătrânesc, şi copilăria îndepărtată începe să renască... 

— Nu e adevărat, zise Simina, la treizeci şi cinci de ani 
sau câţi ai tu nu renasc amintirile. Amintirile nu reînvie 
decât atunci când viitorul ni se îngustează... Ce vrei să spui, 
că nu te mai gândeşti la viitor? 

— Ce mult îmi placi tu când pui degetul pe rană! zise 
Niculae parcă cu o admiraţie fără voie. Ai dreptate... Între 
viitorul şi trecutul meu e un joc... Mă simt liniştit şi împăcat, 
dar îmi dau seama că viaţa mea înseamnă chiar acest joc 
între trecut şi viitor, care e anormal la vârsta mea... Nu 
vreau eu să mă gândesc la viitor, dar atunci apare în mine, 
pretimpuriu, trecutul, ca un mare semn de întrebare, pe 
care eu mă prefac că nu-l văd... şi dacă stau să mă gândesc 
bine, aşa este, nu există în amintirile mele, în afară de 
apusurile de soare, nimic neobişnuit în afara bucuriei care 


mă apuca după ce glasul tatei ne anunţa că în ziua 
respectivă nu mai aveam nimic de făcut... 

— Ba nu, zise Simina, văzând că el s-a oprit. Eu am să 
aflu până la urmă ce se ascunde în viaţa ta. Prea sunt 
ciudate povestirile tale ca să nu bănuiesc în ele ceva 
aproape tragic... 

— Fugi d-aici, zise el incredul, pentru mine e o simplă 
bucurie pe care vreau să ţi-o transmit... 

Şi se urcă şi el în pat şi se culcă alături de ea. Arăta parcă 
glumeţ, dar surâsul său ironic şi privirea sa care sticlea n-o 
convinse pe ea, a cărei expresie gravă nu i se ştergea de pe 
chip. 

— Bine, zise el, hai atunci să privim amândoi acest semn 
de întrebare... Fiindcă ai venit atât de aproape de mine, de 
ce să te îndepărtezi? Am încredere în tine... Am să-ţi 
povestesc într-adevăr amintirea mea cea mai secretă, care 
s-a petrecut în perioada când am fost silit, după ce am 
urmat trei clase de şcoală normală, să redevin ţăran... 
Adică între cincisprezece şi optsprezece ani... Verile mi le 
petreceam pe câmp cu caii, cu prietenul meu, Mărin al lui 
Matei... Din pricină că dimineţile au fost totdeauna legate în 
amintirea mea de treburile la care, cum ţi-am spus, ne lua 
tata să le facem, şi care mă chinuiau chiar dacă erau 
însoţite de cântecul pitpalacului şi al ciocârliei, am început 
să aştept ca pe adevărata viaţă care mai îmi rămânea şi mie 
numai acea parte a timpului care începea cu aceste 
asfinţituri şi înserări... toate gesturile care precedau 
asfinţitul soarelui se încărcau cu ceva tainic... Iotul se 
potolea, toţi cădeau care pe unde nimereau, şi atunci totul 
începea pentru mine să trăiască din nou... Să nu mai faci 
nimic, ce minune! Când nu veneau singuri, tata se ducea 
spre cai şi îi aducea la căruţă mergând între ei cum merg 
nişte prieteni care se înţeleg bine între ei... Într-o mână îl 
ţinea pe unul de lanţul de la gât şi în alta pe celălalt... Fraţii 
şi surorile strângeau uneltele, secerile sau sapele, rotilele 
sau plugul, din bota de apă se spălau de sudoare, fetele se 


dezbrobodeau, îşi scoteau ciorapii care le fereau pulpele de 
mirişti şi de mărăcini... Nimeni nu vorbea în timp ce soarele 
cobora strălucind peste câmpia care începea să se coloreze. 
Auriul şi violetul, sau roşul de foc, cu albastru-verzui 
amestecate la buza asfinţitului, te făceau să simţi, şi asta nu 
numai pentru o clipă, ca o iluzie, că te afli pe o planetă 
necunoscută, fantastică în frumuseţea ei orbitoare, şi că te 
afli în ea nu de ieri sau de azi, ci de totdeauna şi vei rămâne 
totdeauna... Viaţa şi moartea pe ea sunt apropiate, intră 
unul dintre noi în pământ, rămâne altul cu ochii deschişi ca 
s-o vadă... Moare un cal, rămâne un mânz, se cosesc 
ierburile acestei veri, grâul şi porumbul înalt, la primăvară 
vor răsări altele... Şi veşnic va apune acest soare de aramă, 
pentru ca dimineaţa să apară iar... În acest timp tata nu 
mai termina de dezlegat lanţul de la gâtul unui cal. Vita 
parcă înţelegea şi stătea cuminte, în timp ce omul bestecăia 
din mâini lângă coama ei. Din când în când doar, calul îşi 
apleca delicat gâtul, se scărpina cu dinţii lui laţi la un 
genunchi, apoi îşi ridica la loc capul şi ofta izbit de 
melancolia sublimă a clipei... În acest timp lanţul continua 
să nu se desfacă... Lucrurile au câteodată această 
încăpățânare în inerția lor fără viaţă. Era un simplu nod, nu 
voia să se mai deznoade, şi bineînţeles că nici pe cap nu-l 
putea scoate de la gâtul calului. Îmi amintesc... Ne trebuia 
acel lanţ pentru opritori sau răscruci, nu puteam pleca 
numai într-un cal. Mâinile puternice şi dibace ale tatei 
renunţară, nu mai ştia ce să facă. Şi le duse în şold scos din 
pepeni, dar şi uluit că trebuia să recurgă la o soluţie 
extremă: „Acuma nu ne mai rămâne, a zis el, decât să tăiem 
gâtul calului şi să-i scoatem lanţul”... Nu glumea deloc, cum 
credeam eu totdeauna... Nu-i ardea de glumă, deşi râsul 
meu nestăpânit, în ciuda acelui „Iu ce râzi, mă, acolo?” cu 
care mi se adresa supărat, îi dovedeau că gândirea lui nu 
era atât de obişnuită, cum îl făceau, poate, grijile şi 
necazurile să creadă: unul dintre băieţii lui se bucura, 
râdea că el există, că e tatăl lui, deşi îmi făcuse un rău atât 


de mare prin rătăcirea care îl îndemnase să se ducă cu toţi 
banii la băieţii lui fugiţi să-i aducă înapoi, sacrificându-mă 
pe mine... Venea apoi seara... Pe un întuneric beznă mă 
pomeneam că mă strigă la poartă Mărin al lui Matei... să 
mergem cu caii la câmp... Puneam o dulamă sau o tunică 
peste ei şi plecam... Pe mirişte îi împiedicam, şi în 
întunericul câmpiei, cu măciucile lângă noi, aprindeam focul 
şi ne apucam să coacem porumb... Ascultam zgomotul 
trenului care trecea la miezul nopţii parcă rostogolindu-se 
şi pe care, din pricina depărtării, nu-l zăream: fluiera 
prelung, asemeni unui animal apocaliptic al acelei ore, care 
vine, trece şi piere în hăul nopţii... Auzeam bătăi de aripi, 
ţipete scurte şi ascuţite de animale pe care ziua nu le vedea 
nimeni şi mai ales auzeam viaţa mare a nopţii... Târâitul 
greierilor ne făcea să ne dăm seama cum urcă şi coboară ca 
într-un somn viu răsuflarea pământului. Stam de vorbă cu 
glasuri înăbuşite, în timp ce din când în când sforăitul cailor 
care păşteau iarba, fără s-o vadă, ne aducea la clipa 
prezentă şi puneam mâna pe măciuci. Era cineva prin 
apropiere? Voia cineva să ne fure caii? Ne ridicam, şi în 
timp ce unul dintre noi ducea măciuca la spate şi o ţinea cu 
amândouă mâinile, celălalt se urca pe ea şi se uita... Nu era 
nimeni! Nu se vedea nimic... Ne aşezam iar jos, coceam mai 
departe porumb şi continuam să vorbim. „Ce-ar fi să fie o 
fată cu noi! Ce i-am face! Cutare fată, de pildă.” Rămâneam 
pe gânduri, în timp ce flăcările făceau să joace în grămezi 
întunericul deasupra capetelor noastre. „Da, cutare fată, 
dacă ar fi cu noi aici jos pe tunică! Aşa e”, zicea şi Mărin al 
lui Matei, şi dinţii lui ca de lup tânăr îi râdeau la bătaia 
focului. Despuia alt cotolan şi îl punea lângă jeratic. Mânca 
flămând, parcă hămesit, din altul copt. Se ridica apoi în 
picioare şi arunca în beznă coceanul gol... Într-o noapte 
Mărin al lui Matei zise: „Se vede cineva!” „Unde?” l-am 
întrebat. „La ai lui Bădăuţă!” „Câţi sunt?” zic. „Nu-mi dau 
seama!” Mărin al lui Matei se dădu jos de pe măciuca mea 
şi se aşeză. În depărtare ţipătul trenului despica noaptea. 


Stelele pe cerul înalt abia licăreau. Întunericul apăsa. „Hai 
să-i batem”, zise Mărin al lui Matei. „Hai!” răspunsei eu 
numaidecât şi puserăm mâna pe măciuci. Despiedicarăm 
caii, îi legarăm, încălicarăm pe ei şi o luarăm la goană. 
Mărin al lui Matei, care îi văzuse pe ăia unde sunt, mergea 
înainte. Trecurăm hotarul care ne despărţea de moşia lui 
Bădăuţă şi oprirăm călări lângă două mogâldeţe care 
stăteau sub un tufan şi coceau ca şi noi porumb. „Ce căutaţi 
voi, mă, aici, vă muma în...” zise Mărin al lui Matei şi se 
dădu jos şi se puse cu măciuca pe ei. Mă dădui şi eu jos de 
pe cai şi începui să lovesc. Icnelile, bufniturile scurte, 
pocnetele de lemne uscate izbite cu violenţă mă îmbătau. 
Simţii la un moment dat un trăsnet în creierii capului, dar 
rămăsei în picioare, şi nu numai că nu mă speriai, dar parcă 
aş fi mai vrut încă să primesc. Până una-alta dădeam 
înainte, până ce, trăgându-şi dulămile cu o mână şi 
apărându-se cu alta, necunoscuţii o luară la goană spre 
cai... Îi urmărirăm doar cu fluierăturile şi înjurăturile 
noastre, îi lăsarăm... Pe unul îl lovisem eu groaznic peste 
fluierele picioarelor (fiindcă se apăra prea bine la cap), şi 
deşi întuneric, i-am văzut sticlirea de ură din priviri. Alerga 
şchiopătând foarte tare, aproape că îşi târa piciorul lovit... 
Pesemne că el mă pocnise după aceea în cap, dar în ciuda 
sângelui care îmi umezise părul, eu nu simţeam nicio 
durere... Nu mi-a părut rău niciodată de ce-am făcut în 
noaptea aceea, şi dacă aş fi aflat, să zicem, a doua zi că i-am 
rupt ăluia piciorul şi că o să rămână şchiop toată viaţa, aşi fi 
râs... Într-o zi, însă, mă înţelesei cu Mărin al lui Matei, 
fiindcă aveam treabă, să vadă el de cai dimineaţa şi eu 
după-masa. Când am venit după-masă, el plecase. Lăsase 
caii în grija unui al treilea, care ăsta îi lăsase să intre şi 
păşteau liniştiţi pe miriştea unui al patrulea. Acest al 
patrulea tocmai intra şi el pe mirişte. Îl văd că se apropie de 
mine şi îmi spune: „De ce, mă, ăsta al lui Moromete, paşti tu 
caii pe miriştea mea?”... Am crezut că se adresează celui 
vinovat. Până să-mi dau eu seama că la mine se uită, îl şi văd 


că ridică ciomagul şi mă loveşte vâjâind în cap. Am mai avut 
timp să mă apăr cu cotul, dar forţa loviturii m-a aruncat cu 
cracile în sus. Şi înjurături fioroase. Nu era cu mult mai 
mare decât mine, dar chiar dacă n-ar fi fost, eram în clipa 
aceea dezarmat în faţa violenţei lui sălbatice... L-am urât 
mulţi ani, multă vreme chiar după ce am devenit matur. lar 
el când mă Vedea nu-şi întorcea privirea şi nu-i trecea prin 
cap să retracteze ceva, deşi îmi dădeam seama că el ştie, n- 
a uitat nimic... Dimpotrivă, această privire a lui avea licăriri 
stranii, cu foc de ură asemănătoare cu cea de atunci... 
Chestia asta, care m-a buimăcit câteva zile de uimire, şi 
altele pe care nu ţi le mai spun acum, mă făcură să înceapă 
să-mi placă numai singurătatea... Încălicam pe cai singur şi 
o luam încet spre loturile noastre. Îi împiedicam pe mirişte, 
mă duceam la marginea porumburilor, aşterneam tunica pe 
jos şi mă întindeam cu faţa în sus... Deodată nu-mi mai 
plăcură ceilalţi, cu violențele lor alternate doar cu gânduri 
la fete sau la muieri, dar nu gânduri de dragoste, ci tot de 
violenţă. Exhibarea organelor lor procreative începu să mi 
se pară animalică, iar a găoazelor lor vinete în momentul 
când se aruncau în gâldău la scăldat, şi li se despicau fesele, 
respingătoare. O dată pe unul l-am prins violând o mia, iar 
altă dată pe o mirişte alţii au copt atâta porumb şi au 
mâncat atâţia struguri şi pepeni şi după aceea au băut atâta 
apă, încât unuia din ei i-a venit, după ce s-au trezit din 
somn, o idee. A luat-o încet, legănându-se, spre un păr 
bătrân de pe mirişte, s-a suit în el şi ne-a strigat: „Uitaţi-vă, 
băăăă!” Nu înţelegeam ce vrea să facă, dar după gemetele 
pe care le scotea, bănuiam. Şi într-adevăr s-a urcat sus pe o 
cracă groasă şi aşezându-se asemeni unui tun anti-aerian 
şi-a dat jos izmenele şi a împroşcat cerul luminos, 
murdărindu-l cu conţinutul înfierbântat al intestinelor 
sale... Nici câinii, odată lăsaţi să crească, nu erau cruţați... 
Un alt prieten al meu, tot Mărin, dar al lui [ugurlan, nu al 
lui Matei, avea doi la care ţinea, unul era mai mare, şi altul 
mai mic. Dar cel mic nu era cățelul celuilalt. Era uimitor să-l 


vezi cu câtă mândrie îi lua după el, rupea mămăliga în două 
şi le-o arunca la fiecare direct în gură... Atât i-ar fi trebuit 
cuiva, să se atingă de ei... Cum stăteam odată întinşi cu 
burţile pe pământ şi cu câinii alături, culcaţi cu boturile 
spre noi, îl aud pe Mărin şi-l văd punând uşurel mâna pe 
ciomagul ager de corn: „Îl omor, zice, pe ăsta mai mare!” 
Eu n-am zis nimic şi nici n-am înţeles de ce. De ce avea doi? 
De ce l-a mai luat, de unde l-a luat, pe al mai mic, dacă 
acuma vrea să omoare unul dintre ei? Câinii erau răi când îi 
asmuţea pe cineva, dar blânzi ca nişte miei cu stăpânul lor. 
Nu l-am văzut niciodată pe Mărin al lui [ugurlan că dă în 
vreunul. În clipa când el ridică ciomagul în aer, cel mare 
nici nu-şi mişcă botul de pe labe. Într-o clipă însă am mai 
avut timp să-i văd ochii lui umezi de credinţă, apoi l-am 
văzut sărind în sus şi scoțând un schelălăit prelung, cu botul 
în sus, spre cer, de groază şi de implorare. A doua şi a treia 
lovitură se abătu însă năprasnic peste capul lui, şi 
schelălăitul i se stinse, şi ochii începură să capete o fixitate 
sticloasă... Muri repede şi mi s-a părut că un lucru invizibil, 
o prezenţă ca o enigmă şi care mă înfiora aşa ca o bătaie 
uşoară de vânt îngheţat, se aşezase pe capul lui, care zăcea 
acum mort pe pământul negru, şi al cărui os alb, sub 
lovituri, se dezvelise de piele şi se pătase, de pe ciomag, cu 
sânge care îi picura încet din nas şi se închega pe miriştea 
scăldată în lumină... 

Pe urmă Mărin al lui [ugurlan l-a apucat de picioare şi l-a 
tras undeva în porumb... Niciun gest, niciun cuvânt din 
partea lui, care să explice ce-i venise... E drept că era un 
băiat crescut aşa de tat-său, un om care ura tot satul... Dar 
parcă câţi din ei nu se urau din lucruri care aveau legătură 
cu dispariţia a ceva din gospodăria lor? Uneltele, vitele lor, 
brazda lor de pământ, parcă erau din aur, atât de groaznic 
li se aprindea furia, de puneau mâna pe sape şi se tăiau, 
înroşind cu sângele lor, de astă dată omenesc, brazda 
neagră... Bănuind parcă ce se petrece cu mine, cu toate că 
nu-mi spuneam gândurile nimănui (nu mi se păreau nici 


mie, toate acestea, nefireşti), mama mă întrebă într-o zi, cu 
un glas pe care n-am să-l uit, fiindcă de-aici începe 
amintirea mea cea mai secretă, pe care vreau să ţi-o 
povestesc, un glas în care mirarea se amesteca cu grija, şi 
tremura când cuvintele îi ieşeau din gură: „Niculae, maică, 
ce faci tu singur pe câmp?” „Ce să fac, nimic!” „Nu ţi-e urât, 
maică?” „Nu mi-e urât deloc.” „Du-te şi tu cu Mărin allui 
Matei, sau cu al lui [ugurlan. De ce nu te mai duci cu ei?” 
„Aşa, nu mai vreau eu...” Se uita la mine auzindu-mi glasul 
decis, cu chipul luminat de revelaţia ei veche, care fusese 
singurul meu sprijin în numeroasa noastră familie, când 
forţasem nu atât voinţa tatălui să mă dea la şcoala normală, 
mai uşor de învins, cât mai ales a fetelor, ale căror socoteli 
de măritiş şi de pământ puteau fi invincibile. Continua să 
creadă în mine şi nu-şi pierduse speranţa, înţelegea ce mi 
se întâmplă, dar era temătoare şi neliniştită... Mama 
silabisea greu o carte, atât cât putuse să prindă de la mine. 
Într-o zi însă, în curte, înainte să plec, o văd că vine spre 
mine, lângă cai, cu una cu scoarţele negre şi moi şi cu o 
cruce galbenă pe ea. Tocmai încălicasem şi mă uitam la 
mama de sus. „Ce e, mamă?” Mi-a întins-o şi mi-a spus cu o 
rugăminte în care am simţit că i se adună în gât toată 
duioşia de care era în stare, amestecată cu presentimentul 
că dacă n-o resping o să se simtă de mii de ori mai fericită 
că eram copilul ei: „la-o, maică, şi citeşte-o!” Mama nu era o 
femeie blândă. Se stăpânea cu greu ca credinţa ei târzie în 
Cristos să nu devină agresivă. Cu mine însă glasul i se 
înmuia. Se gândea pesemne că dacă de mic voi descoperi 
adevărul din acea carte, viaţa mea nu va merge pe 
drumurile întunecate pe care mersese (cum credea ea) a ei, 
în tinereţe. „Bine, mamă, i-am răspuns eu. Dă-o-ncoace!” Şi 
pe mirişte, în timp ce caii împiedicaţi păşteau prin preajma 
mea, am început să citesc cartea aceea. Am găsit în ea, cu 
surprindere, aceeaşi violenţă, pe care o cunoşteam din mica 
mea viaţă. Era însă mult mai sângeroasă, şi extinsă la un 
popor întreg, în numele lui Dumnezeu. În câteva săptămâni 


mi-am pierdut credinţa pe care atât familia, cât şi biserica 
unde mă ducea şcoala mi-o insuflase ca un lucru firesc, aşa 
cum există soare şi copaci. Stăteam cu faţa în sus şi nu-mi 
reveneam din puternicul şoc pe care mi-l provocase istoria 
plină de cruzimi a Poporului ales. Nu-mi luam gândul de la 
un ofiţer care fusese ucis de ai săi fiindcă salvase de la unul 
dintre numeroasele lor măceluri o tânără femeie cu copilul 
ei. Toate simbolurile pe care le ghiceam în spatele acestor 
crunte istorii, simboluri înalte, de expansiune a unei idei 
mari, a Dumnezeului unic, se stingeau în vărsările de sânge 
care trebuiau să le-o impună celor care nu credeau în El... 
Întru târziu, când a apărut apoi un om simplu şi luminos, cu 
totul diferit de ei, şi care cerea aruncarea săbiei şi a trufiei 
şi plecarea cu umilinţă a frunţii în faţa violentei, ca o 
expresie a credinţei adevărate şi a mântuirii, nu m-am mai 
mirat că l-au răstignit repede pe cruce. Dar nu înainte ca el 
să-şi facă numele şi parabolele sale cunoscute unui număr 
oarecare de oameni, care au avut grijă să le păstreze şi cu 
ajutorul lor să întemeieze apoi o nouă religie... Hm! 
Parabole, aşadar... Că a ieşit într-o zi un semănător să-şi 
semene sămânţa sa şi una a căzut aşa şi pe dincolo, pe 
pământ sterp, şi n-a prins rod, şi alta au mâncat-o păsările, 
şi alta în cele din urmă a căzut pe pământ roditor şi a prins 
rod!... Că un stăpân de vie a angajat, la diferite ore ale zilei, 
muncitori şi că la plată le-a dat la toţi o simbrie ca şi când ar 
fi venit toţi de dimineaţă, asta vrând să însemne că n-are 
importanţă când vii spre o idee şi spre o credinţă şi că cei 
dintâi pot fi cei din urmă şi cei din urmă cei dintâi, 
excepţional gândit... Stăteam zile întregi pe spate, cu ochii 
spre cerul care din pricina tensiunii simţirii mele îmi părea 
veşnic albastru sau veşnic acoperit de grămezi de nori, 
uitând de trecerea clipelor şi de apropierea nopţilor, 
simțind cum nu puterea pământului urcă în mine şi mă 
îmbată, ci puterea gândirii mele pluteşte biruitoare pe 
deasupra pământului... Aşadar parabole? Voi inventa eu 
altele, care să recucerească din nou lumea, să schimbe 


această omenire care e sălbatică şi murdară fără să fie 
măcar călăuzită, asemeni vechiului Israel, de o Idee... Şi am 
închis, simțind că îmi ajunge, Vechea Carte. Faptele 
Apostolilor m-au plictisit, scrisorile lor către Efeseni, prea 
bătrâneşti în înţelepciunea lor de imitație, iar Apocalipsul 
Sfântului Ioan Teologul mi s-a părut o sperietoare pentru 
babe... Da, voi întemeia o nouă religie, care să ţină seama 
de forţele oarbe care pun nu o dată stăpânire pe om, şi care 
să propună altceva decât umilinţa înrobitoare, inacceptabilă 
pentru mândria firească a unui animal atât de liber şi de 
viclean cum este omul. Da, mă voi gândi îndelung, ani mulţi, 
până ce voi începe să-mi spun parabolele mele... Simţeam 
însă că am nevoie de un semn, de o confirmare că ceea ce 
gândeam eu nu mai gândea nimeni şi că ceea ce vreau eu 
să realizez voi realiza. Cine ştie? Câţi ca mine nu vor fi 
simţit la fel? Cum să aflu că puterea pe care o simţeam 
copleşindu-mă va deveni Idee? Un semn puteam primi 
numai din partea destinului, care în acele clipe mă vedea şi 
mă ştia. Unde să-l caut? În firele ierbii? Nu. Ar însemna să 
consult un destin mic. Şi cum stăteam cu nasul în iarbă, am 
văzut foarte aproape de mine o şopârlă care se uita direct 
la mine, cu gura deschisă şi cu guşa palpitând de căldura 
zilei de vară. Uite, mi-am zis, ce-ar fi să caut un semn în 
şopârla asta? De ce-o fi venit ea la mine tocmai acum, şi atât 
de aproape, şi nu fuge? Când le întâlneam pe mirişte le 
loveam cu biciul peste cozi, care se rupeau şi se zbăteau pe 
urmă singure printre paiele miriştii vreme îndelungată. Am 
întins încet mâna spre ea şi am văzut că nu fuge. „Dacă 
şopârla asta, am gândit eu atunci, trece de trei ori peste 
mâna mea, înseamnă că tot ceea ce simt eu acum este pe 
deplin adevărat şi că în decursul vieţii mele totul se va 
realiza...” Şi mi-am împins cu precauţie răbdătoare mâna 
spre botul ei mic. Inima îmi bătea. Dacă fuge înapoi? În 
acele clipe gândeam că trecerea trebuie să se facă fără ca 
şopârla să fugă şi eu să-i ies înainte de fiecare dată... Asta 
nu mai era un semn atât de sigur, cu toate că în mod 


obişnuit şopârla fuge la apropierea omului şi cu atât mai 
puţin trece peste mâna cuiva. De astă dată însă eram, pe 
lângă că îmi bătea inima, liniştit, chiar convins că ea va 
trece peste a mea. Şi într-adevăr, când dunga palmei mele i- 
a atins uşor picioarele din faţă, în loc s-o ia la fugă înapoi şi 
să se piardă pe întinsa mirişte, a făcut deodată o săritură 
peste palma mea întinsă. Şi a repetat apoi această săritură 
de trei ori... M-am întors cu faţa în sus şi mi-am dus cotul la 
ochi, să mă apăr de soare. Soarele însă nu mai era acolo 
unde credeam eu, de mult coborâse spre marea de 
porumburi. Mult timp pusese destinul ca să-şi arate semnul, 
nici nu-mi dădeam seama cum se scursese parcă în câteva 
clipe o după-amiază întreagă... Şi nimeni nu turburase cu 
nimic această dezvăluire secretă, niciun om nu trecuse pe 
la capătul loturilor, niciun băiat, nicio muiere, iar caii, ca 
nişte zeități protectoare, nu se îndepărtaseră nici ei de 
tânărul lor stăpân, care nu se ştie ce făcea acolo jos de 
stătea atât de îndelung nemişcat... Simţisem doar într-o 
vreme, ca pe-o amintire îndepărtată, că îmi zboară gândul 
la o fântână... Mi-era sete. Dar când m-am ridicat, şi după 
ce am despiedicat caii şi am încălicat pe ei, mi-am dat 
seama că setea mi se topise... Am luat-o însă la goană mare 
spre sat... Îmi plăcea totdeauna, la întoarcere, să alerg cu 
ei... Să le simt trupurile mari zvâcnind unul sub mine şi 
altul alături, pe care puneam o mână... Să le văd gâturile 
întinse şi să le aud gâfâitul... Să las trâmbe înalte de praf în 
urma noastră întunecând asfinţitul... 

Niculae tăcu. Se făcuse palid, ca şi când dezvăluirea 
amintirii lui secrete ar fi făcut să se ardă în el puteri 
ascunse, iremediabil pierdute... Îşi reveni însă, şi ea îl lăsă 
fără să-l turbure. Ca şi când un obstacol greu ar fi fost dat 
brusc la o parte, deodată el zise: 

— Anul trecut ţi-am povestit ceva despre un notar. Mai îţi 
aminteşti? 

El evita acum să continue povestirea, care se pare că 
avea o urmare... Ce făcuse deci cu gândul acela al lui, că 


era destinat să dea oamenilor o nouă religie? Îl uitase? Nu, 
fiindcă el singur numise acea întâmplare amintirea sa 
secretă. Ce se mai petrecuse cu el după aceea? Cât timp 
mai crezuse în adevărul acelui gând? Şi când nu mai 
crezuse ce se întâmplase? Sau mai credea şi acum? El 
tăcea. Atunci ea răspunse ezitând: 

— Da, îmi amintesc tot ce mi-ai povestit... cu un notar şi o 
istorie cu ai tăi din sat... Ai fost, adăugă ea, încolţit de 
ţărani! Erau să te omoare în faţa primăriei satului... O 
mulţime întărâtată. După ce acest notar te-a atras şi te-a 
trimis în mijlocul lor... Îmi dau seama... Până să le aduci o 
nouă religie ai vrut să dărâmi lumea lor, la care totuşi 
ţineai. Ce era în mintea ta, Niculae, exclamă ea deodată, 
singurătatea ta e o enigmă... Nu înţeleg semnul de 
întrebare pe care ţi-l ridică trecutul... 

— Da nu e, cum spui tu, nimic tragic, zise el cu un glas 
senin, însingurat şi parcă umil. 

Şi un surâs strâmb apăru şi stărui pe chipul lui. 

— Ai avut acum în glas, zise Simina, ceva care seamănă 
cu glasul cu care ai vorbit cu maică-ta, înainte să-ţi dea 
cartea... Parcă te văd plecând pe urmă cu caii, cu Biblia pe 
coama lor... Numai că, Niculae, mă gândesc... nu-mi dau 
seama... e totuşi ceva tragic aici... Asta nu te împiedică 
acum să fii fericit, dar... 

— Ce puteam să fac?! strigă el deodată. Nu i-am urât nici 
măcar o singură clipă... Erau nemiloşi, moldovenii erau 
loviți de nenorocire, de o secetă totală, care se repeta, şi ei 
le luau, pentru un sac de porumb, hainele de pe ei, şi 
hainele aduse cu ei ale copiilor lor, încălţămintea din 
picioare... 

Ea negă foarte hotărâtă din cap: 

— Nu despre asta e vorba, zise. Asta e bine. Mă 
gândesc... Excluderea ta, poate, e tragică... 

— Dar n-am fost exclus, protestă el. 

— Ba da, zise ea, e ca şi când ai fi fost... În sufletul tău tu 
ai trăit-o ca şi când ai fi fost... O trăieşti încă, iată, asta mi se 


pare că e ceva tragic, deşi tu eşti un om liniştit, n-am 
cunoscut un bărbat mai echilibrat şi mai puternic ca tine... 

Niculae izbucni în râs, dar nu spuse de ce, şi ea rămase 
contrariată. În cele din urmă el îi explică: tocmai se 
întâlnise acum câteva zile cu un prieten al său, unul Iosif, şi 
discutaseră tocmai despre subiectul ăsta, în câte categorii 
se împart cei excluşi din partid - unii care se consideră şi ei 
excluşi, odată cu evenimentul, şi pun punct la toată istoria, 
şi alţii care nu se împacă nicidecum cu excluderea, şi numai 
la ea se gândesc. Ei, el, Niculae, dacă ar fi fost exclus, ar fi 
făcut parte din prima categorie, nu dintr-a doua, dar cum 
nici n-a fost, ce să mai vorbim... Avea dreptate, zise ea în 
cele din urmă, şovăind, începând parcă să-l creadă. El ştia 
mai bine... 

Îşi contempla însă mai departe, gânditoare, ideea ei, ca 
pe-o bănuială... Se vedea că povestirea lui o impresionase 
foarte tare şi că avea să revină, chiar în lipsa lui, asupra ei, 
având sentimentul că îi scapă ceva... 


XII 


Această expresie a ei ultimă Niculae o văzu seara sub 
pleoape, printre flori. Se întorsese la castel la ora obişnuită 
a dimineţii când îl vedeau muncitorii că iese din casă. 
Horticultorul bătrân îi dăduse o hârtie în care un raion din 
capitală le comanda să pună flori în faţa a două blocuri mari 
din centrul Bucureştiului, care tocmai se terminaseră. 
Niculae se întoarse în oraş să vadă terenul, care se întindea 
de-a lungul unui trotuar foarte lat, câteva sute de metri, 
vizavi de cinematograful Patria, şi până seara se gândi cum 
să execute lucrarea. Avea loc pentru ronduri mijlocii, dar se 


gândea să facă totuşi ceva dreptunghiular; desenă lucrarea 
şi i-o arătă şi bătrânului horticultor: erau dreptunghiuri 
lungi care formau triunghiuri interioare din flori diferite 
dintre cele mici şi rezistente, care nu trebuiau udate prea 
des... Bătrânul horticultor dădu din cap că era foarte bine şi 
îi spuse să întocmească şi hârtiile necesare pentru 
administraţie; Niculae se duse apoi şi se culcă. Înainte de a 
adormi, văzu printre florile care trebuiau plantate în faţa 
acelor blocuri, şi care i se aprindeau şi se stingeau 
neîncetat sub pleoape, în preajma somnului, care din 
pricina nopţii nedormite întârzia, chipul ei cu privirea într-o 
parte, cu expresia concentrată, gândindu-se la el, la soarta 
lui, pe care voia s-o descifreze. „De ce eşti tu atât de 
neliniştită? o întrebă el cu un gând limpede şi îndepărtat, 
asemănător cu cel care ne vine când înotăm în adâncul unei 
ape. Te gândeşti la mine?... Sau la tine?... Nu e nicio cifră 
enigmatică în existenţa mea, afară de aceea pe care ţi-am şi 
dat-o azi şi care poate fi şi poezie, dar poate fi şi adevăr, 
acest semn al şopârlei, pe care nu l-am uitat niciodată. Aşa 
este, cum zici tu. N-am întemeiat o nouă religie, dar am 
descoperit secretul ca ura să nu aibă putere asupra mea, 
ceea ce, dă-mi voie să-ţi spun, poate deveni, împreună cu 
încă ceva, o nouă religie... Numai că tocmai aici, în acest 
încă ceva, se pare că n-am reuşit eu... La asta te 
gândeşti?... Ştiu eu, vrei să afli cum s-a întâmplat de am 
eşuat şi mai ales de ce acest gând al eşecului mă lasă 
perfect liniştit... Ei, n-o să afli... Ştiu eu că n-o să-ţi găseşti 
liniştea până nu-mi dibui toate secretele, dar, deşi am 
cunoscut puţine femei, vă cunosc eu totuşi bine, şi n-o să 
mai afli tu nimic de la mine!...” 

Şi nu-i mai dădu niciun semn timp de mai bine deo 
săptămână, într-o după-amiază însă, spre seară, urcă 
scările castelului şi bătu la uşa ei. Abia îşi stăpânea un fel de 
rânjet, care pe figura lui de adolescent avea ceva straniu. 

— În „Casa grădinii”, zise el, vecinul meu, domnul 
Anghel, şi-a prins nevasta, pe doamna Anghel, cu Damian 


Gheorghe. Ştii, gelozia i-a strâmbat ăstuia complet minţile. 
Când se uită la tine parcă te face răspunzător de ceea ce îi 
trece lui prin cap, cu toate că... stai să vezi, nu i-a trecut la 
nimeni prin cap ca să-i spună lui să taie liliacul mare din 
spatele casei... | s-a părut că doamna Anghel trăgea prea 
des cu ochii spre el, ca şi când acolo, în spatele lui, ar fi 
aşteptat-o amantul ei, în fiecare seară... Ei, nu după un 
liliac a prins-o acuma... stai să vezi... Damian Gheorghe şi-a 
gonit nevasta şi copilul ca să-şi aducă concubina... Că ăsta 
aşa face, le alternează... Trăieşte când cu una, când cu 
cealaltă. N-am văzut-o pe concubină cum arată, cică ar fi 
trimis-o acasă la părinţi, într-o comună de pe lângă Piteşti, 
să-şi aducă certificatul de divorţ ca să-şi schimbe 
buletinul... Şi până una-alta, a pus mâna pe doamna Anghel 
şi a vrut s-o tragă la el în odaie... A tras de ea, ce mai 
încoace şi încolo, şi era cât pe-aci s-o şi încuie cu cheia la el, 
dacă la ţipetele ei n-ar fi sărit cineva... Domnul Anghel, care 
era plecat după peşte, tocmai s-a întors, şi i se povesteşte 
faptul... Damian Gheorghe e la bufet cu cumnatu-său, 
Pecingine Ion, barcagiul... Piticul! exclamă Niculae, ca şi 
când ar fi avut o revelaţie. Vrei să-i vezi? 

Ea lăsă fără grabă cartea la care citea deoparte. Ce era 
asta? Se petrecea cumva un lucru care putea fi mai 
senzaţional decât faptul de a se vedea ei doi? 

— Dacă Damian Gheorghe n-ar fi vrut s-o violeze pe 
doamna Anghel, zise ea cu ironie, aşezându-se mai bine pe 
pat, n-ai fi dat un semn de viaţă? 

Şi se uită la el cu acea privire a ei nemişcată şi intensă, 
care arăta mai multă dragoste decât orice cuvinte sau 
gesturi. El râse atunci şi de întrebarea, dar mai ales de 
bucuria sa de a o regăsi. Se apropie de pat, o luă în braţe şi 
se aplecă asupra acelei priviri atât de bogate, în care se 
uită aşa cum ne uităm aşezaţi pe ghizdurile unei fântâni: 
vedem un strat de întuneric, dar curând zărim cerul 
răsturnat şi pe noi înşine în adâncuri, într-un ochi de 
lumină. 


— Nu, zise el, te iubesc! Îmi place să nu te văd şi să te 
iubesc! 

Ea căscă ochii. Aşa era, ăsta era el, dar de ce o izbea atât 
de tare declaraţia lui? Fără să-şi micşoreze privirea, se 
retrase însă într-o tăcere pe care se vedea că n-o va mai 
părăsi până nu va înţelege bine acest adevăr al lui, atât de 
simplu, dar atât de greu de acceptat. Era o tăcere a ei, pe 
care nici cuvintele şi nici actele n-o puteau turbura. 

— Ce-i facem, zise ea, şi eu te iubesc, dar îmi place să te 
văd... Te înţeleg... Să umbli aşa singur cu iubirea în inimă şi 
să nu vrei s-o vezi pe fiinţa pe care o iubeşti... De ce oare? 

— Nu ştiu, zise Niculae. Dar în clipele acelea te iubesc 
foarte tare. Mi-eşti foarte dragă. 

— Şi care e legea iubirii tale? zise ea. Cum trebuie să se 
împlinească, prin absenţă? 

— Nu, de ce? 'Iot prin prezenţă, dar însoţită de o cât mai 
mare absenţă. 

— Şi ar mai urma să spui, continuă ea, cu ironie, că cu cât 
absenţa va fi mai mare, cu atât mă vei iubi mai mult? 

— Da, aşa este, zise el parcă strigând. 

— Da, zise ea, aşa se întâmplă, dar asta numai când 
împrejurările îi împiedică pe cei care se iubesc să se vadă. 
Împrejurări grele ca nişte munţi. Ori tu... Să fii la doi paşi şi 
să te simţi bine că n-o vezi pe femeia pe care o iubeşti... Nu 
înţeleg, Niculae... 

— S-ar putea să fie vreun reflex uitat? zise el cu falsă 
mirare. Răstrăbunicii mei, ţărani, lipseau mult de pe-acasă, 
duşi cu vitele sau cu carele... Se întorceau după zile, sau 
chiar săptămâni... În acest timp, gândul le era la femeia lor, 
dar nu sufereau... Dimpotrivă, se bucurau la gândul că o 
aveau şi o ştiau acolo la rostul ei, aşteptându-i... 

— Dar eu nu vreau să trăiesc pe reflexe uitate! zise ea 
atunci, desprinzându-se încet, dar hotărât, din îmbrăţişarea 
lui. 

Niculae rămase pe marginea patului, tăcut. 


— Crezi că eu nu te pot aştepta dacă ai fi plecat şi n-ai 
putea veni? Dar să fii plecat, nu să fii prin preajma mea şi să 
mă ocoleşti cu bună-ştiinţă. 

EI se uită drept în ochii ei; îi spuse întristat: 

— Nu mai îmi place de tine! 

Şi se ridică fără grabă şi începu să se uite pe fereastră, 
prin care se întunericea. Prin ea, grădina era de o 
frumuseţe bogată, poiana din spatele castelului mărginită 
de copaci înalţi şi cu coroanele pierdute unele în altele îşi 
sporea înaintea ochiului dimensiunile, în timp ce călcată cu 
piciorul era mai mică. Era linişte desăvârşită, ca într-un 
vis... 

El nu se uită să vadă nesiguranța din privirea ei. O luă 
încet spre uşă şi ieşi. Pictoriţa sări jos din pat şi începu să se 
plimbe de colo până colo, prin odaie, dar fără agitaţie. Purta 
un pantalon alb şi o bluză albastră şi era ca în ziua când o 
întâlnise el pe alee, machiată în vânăt, dar la lumina 
înserării el nu observase. „Nu-i mai place de mine, gândi ea. 
Ce simplu! În timp ce eu stau de trei zile şi îl aştept... Ce-ar 
fi să nu-l mai aştept?... Asta e iubirea pe care i-o propun eu, 
e cu viaţă scurtă, şi se cere vijelios împlinită, în timp ce a lui 
nu are sfârşit, ca o floare care nu s-ar mai veşteji... În 
realitate se veştejeşte şi a lui, fiindcă în acest timp gândul 
lui nu rămâne cu adevărat numai la mine. Este el eroul? 
lată întrebarea!... Dacă aflu că sunt cu adevărat mereu în 
inima lui, am să mă liniştesc, am să-l iubesc şi eu în felul lui, 
fără să-l doresc în fiece clipă. Dar cum să aflu? Unde s-o fi 
dus el acuma şi ce-o fi gândind despre mine?” 

Simţea un fel de panică năvălindu-i în inimă, la gândul că 
totul s-ar fi putut întrerupe între ei din nou pentru multă 
vreme, din pricină că ea încălcase pactul. Îi spusese ea 
însăşi: „le iubesc fiindcă eşti singur şi liber”... Dar iată, 
astfel de cuvinte le spunem doar când cel căruia îi sunt 
adresate este lângă noi. „Nu pot trăi fără să-i văd chipul şi 
fără să-i aud glasul, şi reuşisem să-l uit sau cel puţin să-l 
iubesc cum mă iubeşte el acuma... Ce mă fac?... Fiindcă nu 


numai odaia mea de-aici şi cea de-acasă sunt pustii, dar şi 
sufletul mi se face pustiu la gândul că l-aşi putea pierde... 
Mai ales acum, după ce ştiu de unde vine, când nenumărate 
tablouri ale vieţii lui mi se suprapun peste ale mele cele mai 
dragi, mai ascunse... Cum totdeauna a căutat el timp 
pentru sine şi o oaie malefică, pe care ai lui o botezaseră 
Bisisica, nu voia să ştie de asta şi îl silea să fugă după ea... îi 
văd mai pe urmă, după ce se făcu mai mare, chipul ars de 
soare în liniştea câmpiei unde stă lângă caii lui citind 
Vechea Carte. Ce curios, Pătraşcu, care e un mare artist, şi 
care vine tot de-acolo, e o vită... Amintirile lui sunt moarte, 
cu tot cultul lui folcloric pentru nea Ilie şi nea Gheorghe! 
Mă plictisesc de moarte numai la gândul că am putut, 
cândva, să mă îndrăgostesc de el... Dar nici acum nu e bine 
de mine! Ce mă fac? O să-mi pierd capul şi abia atunci voi 
pierde şi orice şansă de a-l mai ţine... El nu ştie de 
complicațiile noastre, îţi trânteşte în faţă cu tristeţe că nu-i 
mai placi şi se duce!... Ei bine, ducă-se! Nu ne potrivim! Îi 
sunt chiar recunoscătoare că e atât de sincer cu mine. Nu-i 
mai plac! Ei, şi? De ce ar trebui să-mi placă mie după o 
astfel de declaraţie? Ei află, băiatule, că eşti foarte departe 
de mine şi n-ai decât să nu te mai întorci! Sau dacă te 
întorci, o să ştiu eu cum să te primesc... Caută-ţi alta, să 
vedem dacă atunci, prin regrete târzii, n-o să înţelegi că 
numai eu, eu singură şi nicio altă femeie în afară de mine 
nu te poate iubi aşa cum eşti, adică cu cea mai adevărată 
dintre iubiri, cea mai rea pentru mine, fiindcă nu mă pot 
trezi din nicio înşelăciune, ştiu de ce eşti în stare, din 
nenorocire iubirea mea nu e scăldată în nicio iluzie... 
Cunosc piatra prețioasă şi o deosebesc de cea falsă... E 
secretul meu... Nu te cunoşti tu cum te cunosc eu... Simtcă 
trăiesc, cu tine, tu nu ştii asta. Dar mă faci să plătesc prea 
scump...” 

Simina îşi încetă plimbatul şi se uită spre uşă. Se întinse 
la loc pe pat şi rămase multă vreme cu privirea pironită 
într-acolo. Între timp întunericul umpluse odaia. Dar uşa 


rămânea mereu închisă. Se sculă şi îşi vâri picioarele în 
pantofi. Cobori şi intră într-o mică nişă, pe după o perdea, 
aşezată lângă intrarea în holul cel mare, unde era un 
telefon, şi formă un număr. 


XIII 


Bărbatul pe care îl chema era singurul ei prieten. Anul 
trecut, după despărţirea de Niculae, nimerise chiar în seara 
aceea într-un grup şi se ameţise, bând ceea ce beau toţi 
ceilalţi, şi gata să cedeze unuia dintre ei, tot pictor, pe care 
îl chema Caţ. Stătuse tot timpul lângă ea şi încercase s-o 
distreze. Întâmplarea făcea însă că şi el fusese în zilele 
acelea părăsit de o femeie pe care o iubea şi nu-i ardea să 
se consoleze cu nimeni... O protejase deci în felul acesta pe 
ea de o amintire tristă, care i-ar fi agravat înfrângerea cu al 
treilea bărbat de care se îndrăgostise şi despre care îi 
povesti în şoaptă, spre enervarea celorlalţi, până spre ziuă. 

— Ce e, Simina? zise el cu acel glas care nu ia la rost, al 
prietenilor adevăraţi. 

Se aşezară amândoi la o masă. 

— Mă simt singură, zise ea cu o tristeţe parcă vindecată, 
dar cu atât mai rea, fiindcă era doar stăpânită, ca să nu 
arate cât era ea de înlănţuită în singurătatea ei. 

— Te simţi singură, sau eşti? zise el. Fiindcă e o mare 
deosebire: când eşti, singurătatea însăşi te vindecă de 
durerile pe care tot ea ţi le provoacă, cu condiţia s-o 
priveşti în faţă. Când nu eşti, atunci e foarte rău! 

— Ai ghicit, nu sunt! zise ea. 

— Ce, nu cumva... exclamă el speriat. 

Dar ea îl întrerupse şi îl opri foarte posomorâtă: 


— Nu, fii liniştit... 

— Atunci? 

— Băiatul meu, horticultorul... Între noi fie vorba, adăugă 
ea, „băiatul” ăsta e mai mare ca mine cu vreo cincisprezece 
ani... 

— V-aţi împăcat! exclamă el. 

Părea încântat la auzul acestei veşti, şi singură această 
bucurie a lui nemotivată (fiindcă totdeauna dorim de la un 
prieten lucruri nemotivate, cele motivate fiind chiar cele 
care ne chinuiesc pe noi) o despovără vizibil, de neliniştea 
ei, pe Simina. 

— Ne-am împăcat, dar nu ne merge bine, zise ea. Adică 
mie nu-mi merge. Mă iubeşte ca un ţăran, în timp ce eu 
simt că nu e ţăran, altfel cum aş putea să ţin la un ţăran, n- 
am nimic comun cu ei, în timp ce el are, a făcut cu una un 
copil, ţi-am spus... 

— Nu cumva a început să trăiască şi cu ea şi cu tine? 

— Nu, deloc, dar ar fi capabil. Nu cu ea, dar cu alta... 

— Am înţeles, eşti geloasă. 

— Nu atât, mă simt pierdută... Ştii, de când eram mică, 
mă gândeam că atunci o să mă îndrăgostesc eu de un 
bărbat când o să îndeplinească trei condiţii. Prima, să-l 
iubesc ca pe tata, a doua, să-i fac un copil, şia treia, să mă 
las pentru el de pictură. La toate trei răspunde băiatu ăsta 
al dracului... Tata, ţin foarte mult la el, fiindcă nu e capabil 
să mă judece niciodată urât, dar fără să fie incapabil să mă 
protejeze, nu e, adică, un tată mălăieţ. Singura lui 
slăbiciune e pasiunea pentru artă, i-a părut rău şi îi pare şi 
acuma că m-am despărţit de Pătraşcu. L-aşi lăsa însă dacă 
Niculae mi-ar cere acest lucru, înţelegi, dacă ar fi vorba de 
căsătorie... M-aşi recăsători cu el... Pe urmă, un copil aşi 
vrea să fac cu Niculae, chiar nelegitim! lar cât despre 
pictură, ei bine, când sunt cu el, mă simt ca şi când n-aşi fi 
pictoriţă, şi totuşi mă simt cu rost, n-am sentimentul că sunt 
frustrată. 


Caţ se uita acum la ea cu zâmbetul celui care a dibuit 
soluţia. 

— l-ai spus şi lui toate astea? zise el. 

— Nu! 

— Păi de ce? 

— Atât mi-ar mai trebui. M-aşi descoperi definitiv, aşi 
ajunge o jucărie în mâna lui. 

— Se joacă cu tine? 

— Nu, nicio clipă. Dar s-ar putea să-i trezesc cheful. 

— Dimpotrivă, zise Caţ, l-ai subjuga. 

— Aşa crezi? 

— Acuma, depinde. Nu ştiu cât eşti tu cu el de degajată. 

Între timp în sufragerie se petrecea ceva şi amândoi 
urmăriră câtva timp mişcarea chelneriţelor; pregăteau o 
masă lungă. Apariţia în holul sufrageriei a unor personagii, 
unirea câtorva mese anunțau o petrecere sau o sărbătorire. 
Erau inşi care se înțelegeau între ei parcă prin alte mijloace 
decât cele obişnuite, cuvinte sau chiar semne. Nu vorbeau 
deloc şi te întrebai ce făceau ei cu limbajul, dacă îl au, şi 
cum îl vor folosi... Simina se uita la ei ca la nişte cai care ar 
fi nimerit acolo şi îl întrebă pe Caţ nedumerită: 

— Ce e cu ăştia? Tu îi cunoşti? 

— Nu pe toţi... Pesemne că sunt agitaţi, nu ştii nimic? 

— Nu. Şi nu s-ar zice că sunt cum spuitu. 

— N-ai fost invitată?! zise Caţ mirat. 

— Nu, se miră şi pictorița. 

Atunci el îi explică: avusese loc chiar azi o adunare 
importantă, în care era condamnată arta fără conţinut. Şi 
ăştia probabil că erau fierţi. 

— Regret, zise Simina. Mă simt obligată în acest caz să 
renunţ la punctul meu de vedere, cu toate că nu-i consider 
pe ăştia adevăraţi artişti. 

— Nu e glumă, zise Caţ. 

— Cred şi eu, zise Simina. Se vor găsi destui care să mă 
judece pe urmă şi pe mine că de ce nu pictez oţelari în care 
vătraiul pe care îl ţin ei în mână să apară pe primul plan. Îi 


ştiu eu pe cei care scot capul după astfel de condamnări... 
Am mai trăit aşa ceva... 

Dar iată că unul dintre ei puse cuiva o întrebare, nu prin 
cuvinte, ci printr-o uitătură insistentă pe care celălalt nu 
păru s-o ia în seamă, dar începu să se plimbe încoace şi 
încolo, ca şi când ar fi căutat ceva, nu în viaţa reală, fiindcă 
nu se uita la nimeni, ci undeva în amintirea sau închipuirea 
lui. Şi deodată, foarte liniştit, îşi duse braţele înainte, se 
aplecă şi rămase într-un picior, în care încercă să se ţină cu 
o stângăcie stranie, care simula ceva de neînțeles... Purta 
barbă şi plete, era însă îngrijit îmbrăcat. Toţi se uitau la el 
cu priviri opace şi imobile, fără curiozitate, străine de el, 
dar şi de ei înşişi. 

— Dane, strigă Simina. 

El se uită la ea, dar nu se redresă, ci se apropie în felul 
acesta, cu barba înainte, ca un călugăr cu privirea albită de 
o iluminare. 

— Dane, zise Simina, ce e cu tine? [i-ai lăsat barbă!? De 
ce faci aşa? 

— Mă simt ca o pasăre ciungă! rosti atunci bărbosul. 

De ce se simţea astfel? îl întrebă Simina. Bărbosul se 
redresă, trase un scaun, dar nu răspunse la întrebare. Nu 
era clar? 

— Tu nu faci artă fără conţinut, reluă Simina. 

Bărbosul nu era însă prea vorbăreţ. Când i se lumina 
mintea că vrea să spună ceva, asta i se vedea şi pe faţă, 
care căpăta în clipa aceea o expresie intensă de inteligenţă, 
care apoi se stingea. 

— Apropo de barbă, acum câteva zile, începu el să 
povestească, m-a oprit un ins pe stradă. Era un om în 
vârstă, serios, avea păr alb... „Domnule, îmi zice, nu vă 
supăraţi... vă deranjez... aş vrea să vă întreb ceva dacă 
sunteţi amabil...” „Da, vai de mine, zic, poftiţi!” Şi atunci el 
îmi spune: „De ce p... mă-tii nu te razi?” Am rămas cu gura 
căscată... „De p... măctii”, i-am răspuns şi eu şi m-am 
cărat... 


Simina râdea. Bărbosul se ridică şi se duse şi se aşeză 
lângă soţia lui, unde rămase după aceea toată seara foarte 
liniştit. 

— Odată, la ziarişti, zise Caţ povestind despre el, i-a dat 
cineva un brânci şi a căzut şi s-a tăiat rău la mână, avea 
două sticle în braţe. S-a ridicat şi l-a pocnit şi el pe ăla, uite, 
drept aici, la mir, i-a lăsat un semn pe viaţă. A venit 
miliţianul şi i-a cerut buletinul, fiindcă scena avusese loc la 
ieşire, în stradă. Dan şi-a scos buletinul din portofel, l-a pus 
pe palma care gâlgâia de sânge şi: „Na, mă, zice, buletinul, 
fire-ai al dracului!” Şi pe urmă i-a zis iar: „Lu în loc să vezi 
că pot să mor aici în faţa ta, îmi ceri buletinul. Ia-l, băga-te- 
aş în mă-ta!” 

— Şi? zise pictorița. 

Caţ râdea. Pesemne că scena la care luase parte îi lăsase 
în amintire ceva hazliu, tonul pictorului invitându-l pe 
miliţian să ia buletinul: adică, ia-l, mă, murdărit de sânge, şi 
uită-te la el, să vezi cine sunt, că de asta îţi arde ţie acuma! 

— Ce era să-i mai facă? zise. A plecat şi ăla! La noi omul 
ordinii nu e un Javert, să te înhaţe dacă ai călcat legea, în 
cazul de faţă injuria la adresa lui, mai dă şi el din umeri şi 
se cară. 

— Ce caută el printre ăştia? E un băiat talentat, zise 
Simina. 

Dar el nu avu timp să răspundă la această întrebare. 
Intraseră tocmai atunci în sufragerie doi inşi, şi Simina 
tresări. Pe unul dintre ei îl cunoştea prea bine, era scriitorul 
ei de la Sinaia, cu veselia lui care o cucerise. Da, iată-l, 
arăta neschimbat. Atâta doar că părea puţin cam cătrănit... 
O fi fost din pricina aceleiaşi adunări despre care era vorba, 
unde erau, probabil, atinşi şi ei, scriitorii? Dar, dimpotrivă, 
această cătrăneală îi făcea veselia şi mai contagioasă, ca şi 
când neputându-l părăsi prin natura ei, această veselie a lui 
se întărea şi se îmbogăţea cu nuanţe irezistibile: expresia 
lui era la adresa cuiva, sarcastică, şi ceea ce simţea el în 
acea clipă dădea parcă pe dinafară sub avalanşa de idei şi 


imagini care stăteau gata să-i gâlgâie din gâtlej, neduse 
după obiceiul lui până la cap, ca la un butoi prin care 
lichidul ar fi ţâşnit pe lângă cep; iar privirea sa era cinică, 
aşa cum probabil o avusese în lipsa ei, în noaptea aceea, 
când vrusese s-o dea pe ea cu banul. Alături de el, holbatul! 
Omul cu motocicleta, care se îndrăgostise de ea cu obsesia 
însurătorii... Se prefăcu că nu-i vede. Încercare zădarnică, 
fiindcă scriitorul nu luă în seamă această fereală, se 
apropie, îi apucă mâna, i-o sărută cu un respect însoţit de 
un rictus pe care ar fi vrut să i-l explice, dar se abţinea 
fiindcă se distra mai mult cu el neexprimat şi îi spuse, cu o 
tandreţe învăluitoare: 

— Dacă vreţi să nu vă vadă persoane nedorite, mârlani şi 
alţi paraziți ai societăţii... hi (şi se înecă scurt într-un râs 
sugrumat ridicând capul sus), atunci nu veniţi aici, fiindcă 
nu-i puteţi împiedica să vă admire. V-am văzut cum aţi 
întors capul, vă las, şi dacă aveţi nevoie de sprijinul meu, 
faceţi-mi un semn, şi lăsaţi, că au de-a face cu mine, îmi 
cunosc eu marfa, nicio grijă... 

Şi îi făcu, îndepărtându-se, semne pline de subînţelesuri 
liniştitoare, în timp ce holbatul, care o salutase scurt, îl 
urma. Se aşezară chiar la masa care se pregătea. Aşadar 
masa era pentru ei... Nimeni din ceilalţi nu păru contrariat 
şi probabil că mai urmau să vină şi alţii. Cel care mimase o 
pasăre ciungă era invitat. 

— Ce sărbătoriţi? zise Simina cu o ironie absentă, 
dispreţuitoare, adresându-se scriitorului. 

Făcea desigur aluzie la sărbătorirea lor de anul trecut, 
când într-o seară ca şi acuma, la o astfel de masă, el 
povestise ca un mârlan, cum bine se caracterizase, scene 
intime dintre ei doi, care nu se povestesc niciodată. 

— Nici nu bănuiţi! răspunse el făcându-se că nu înţelege, 
dar cu un glas atât de curat încât puteai cădea la îndoieli 
Chiar dacă ştiai bine că ceea ce ţi se povestise nu putea fi 
pus în niciun fel sub semnul întrebării. O să vină acum între 
noi un geniu, însoţit de o grămadă de admiratori, continuă 


el. Dar ce fel de admiratori... O să-i vedeţi, nu plecaţi, o să 
vă descreţească fruntea... 

Dar demult ea nu părea să-l fi auzit. 

— Sunt foarte degajată, şopti ea adresându-se 
prietenului. Asta e, sunt degajată, prea degajată. Aşi putea 
să-i povestesc despre cele trei condiţii, dar am pornit-o 
greşit, nu sunt sigură că aşi putea urmări, în timp ce i-aşi 
face această declaraţie, efectul în sufletul lui, aşa cum mă 
simt eu urmărită de el. Cu toate că nu e iscoditor. Cum să-ţi 
spun să mă înţelegi, am sentimentul (ce mai încoace şi 
încolo!) că mă face praf, în timp ce eu nu ştiu nimic încotro 
merg, în sufletul lui, sentimentele mele. Cu toate că văd că 
îl atrag. 

— Dacă îl atragi, ce nevoie mai ai să ştii şi cum? zise Caţ. 

— Nu pot să alerg după el. 

— De ce nu? 

— Mi-a rămas, de la Pătraşcu, o silă să alerg după un 
bărbat. Îmi dau seama că Niculae n-are nicio vină şi că 
poate alergatul meu după el e doar o obsesie, da... e foarte 
adevărat... Foarte întristat mi-a spus astăzi: „Nu mai îmi 
place de tine!” Da! adăugă Simina deodată cu un glas febril, 
ai dreptate, mi-a spus-o ca un copil, atât de spontană era 
sinceritatea care tremura în glasul lui... Trebuia să sar 
imediat din pat, să închid uşa şi să-l opresc... Mă duc după 
el! O să luăm masa aici, noi trei. Nu pleca... 

Şi se ridică şi ieşi. 


XIV 


Un om care moare nu moare într-un teritoriu al morţii, 
adică să plece dintre noi într-o lume de coşmar şi acolo să 


se chinuie şi să-şi dea duhul. El moare între noi, pe soare 
sau într-o încăpere în care mai sunt şi alţii, şi care se uită în 
acest timp la el cu ochii vii. E adevărat că se strâmbă sau dă 
ochii peste cap, înainte de a scoate un țipăt final... Dar 
poate, ochii, să-i ţină şi imobili, şi îngrozit de simţirea lui să 
nu facă nicio mişcare, paralizat de suflul cel rece... 

Un astfel de om văzu Simina când intră în încăperea 
bufetului, în care petreceau de obicei oamenii lui Niculae. 
Fumul de ţigări era gros şi nu putu, din primele clipe, să-şi 
dea seama unde era şi dacă era acolo prietenul ei. Era o 
linişte stoarsă, ca printre naufragiaţi... Cei aşezaţi pe 
scaune la mese se uitau la chipul acelui om care, prin ochii 
săi holbaţi, suporta cu o spaimă liniştită o povară: ducea în 
spinare un om care încălicase pe el şi îl călărea de colo 
până colo prin încăpere. Vedeţi, spunea privirea lui 
înfricoşată, nimeni nu e stăpân pe propria lui soartă, iar eu 
sunt omul care sunt aşa cum gândiţi voi despre mine că 
sunt... Şi fac ceea ce gândiţi că trebuie să fac... 

Simina rămase nemişcată la intrare. Niculae stătea la 
masă singur, cu un pahar mic în faţă, chiar lângă tejghea, 
jumătate întors cu spatele la uşă şi la ceea ce se petrecea în 
încăpere. Şi n-o văzu imediat în acele clipe. Dar apoi se 
întoarse de tot şi se uită şi el, ca şi ceilalţi, mut, la 
spectacolul care se petrecea sub ochii lui. Cel călărit era 
domnul Anghel. Venise să-i ceară socoteală lui Damian 
Gheorghe. Intrase în bufet şi i se adresase cu o blândeţe 
parcă ireală: 

— De ce, bă, mi-ai violat nevasta? 

Se vedea, pentru cine îl cunoştea bine, că el nu mai putea 
de-aici înainte, până la sfârşitul zilelor sale, să creadă că 
fapta nu avusese loc, când din nimic tăiase liliacul din 
spatele casei. Dar acum? Cine mai putea să-l asigure că 
fapta nu se comisese? Şi mai ales cine ar putea să-i spună în 
faţă, dacă s-a comis, că s-a comis? Ai fi zis, după expresia 
teribilă din privirea lui bulbucată, că întrebarea va fi 
însoţită de o săritură de fiară întărâtată. Dar nu se întâmplă 


nimic. Catastrofa se pare că îl lăsase pe domnul Anghel 
incredul, şi el nu venise, după cum se părea, aici, să ceară 
socoteală, ci mântuire, să-i spună adică Damian Gheorghe 
el singur cu gura lui că nimic nu s-a întâmplat, că a stat 
toată după-amiaza aici la bufet, cu martori, uite, să spună şi 
ei, sunt aici de faţă... Nu e aşa, Stane, nu e aşa, Vasile? Uite, 
bufetiera, tovarăşa Mimi, care nu minte niciodată şi nu ţine 
cu nimeni, femeie cu carte, a fost funcţionară la birouri, dar 
a făcut, târziu, un copil cu electricianul ei şi s-a trecut la 
bufet, unde câştigă mai bine. Să spună ea, n-a stat el, 
Damian Gheorghe, tot timpul, cum stă acuma cu cumnatu- 
său, barcagiul, Pecingine lon, la masa aceea şi au băut 
bere?! 

Damian Gheorghe însă tăcea şi se uita la el cu o expresie 
de stupoare pe chipul lui cu nasul lung ca o sabie. „Ce vrea 
ăsta de la mine?” parcă spunea. Şi apoi îl întrebă: 

— Ce vreai, bă, de la mine? 

— De ce mi-ai violat nevasta? repetă domnul Anghel. 

Întrebări, răspunsuri... Cine i-o fi învăţat pe oameni să le 
pună, să le dea?... Să nu-l omori pe ăsta? Damian Gheorghe 
părea totuşi de astă dată îngăduitor. Se ridică de la masă şi 
deodată îi sări domnului Anghel în spinare. Dar nu-i făcu 
nimic, începu să hăulească: Hă, hă! Hă, hă! Şi să-i dea 
domnului Anghel, care era voinic, pinteni. Apoi Damian 
Gheorghe se linişti. Dar nu se dădu jos de pe şalele 
gelosului, a cărui privire, între timp, se bulbucase. 

Niculae se ridică, îi ocoli pe cei doi cum ai ocoli un copac, 
şi o scoase pe Simina afară. 

— Ce drăguță eşti tu, îi spuse, nu mă aşteptam să mă 
cauţi, taman mă pregăteam să viu eu după tine... 

— De ce îl lăsaţi? zise ea indignată. 

— N-are rost să te amesteci în distracţiile lor, răspunse 
Niculae patern, ca şi când cei pe care îi lăsase la bufet ar fi 
fost fiii săi, care se distrau în felul acela cam brutal. 

— Asta numegşti tu distracţie? 


— Asta da, de obicei Damian Gheorghe apucă omul de 
falei, îi deschide gura ca la cai, şi dacă nu e prin preajmă un 
perete, atunci spre un copac îl împinge şi îi zdrăngăne de el 
tărtăcuţa... 

— S-ar părea că şi pe tine te distrează un astfel de 
spectacol. 

— Da, mă distrează, zise Niculae vesel. De dimineaţă s-a 
dus peste nevastă-sa, la dormitorul comun... Una Florica, 
nu ştiam că e nevastă-sa, adăugă Niculae parcă râzând în 
întuneric, şi se opri din povestit... Din primăvară, continuă 
el, n-o mai căutase deloc, aşa spun toţi, foarte miraţi, să vezi 
de ce. Că el o trimisese pe concubină să-şi aducă actul de 
naştere, ţi-am spus eu... Şi în lipsa ăleia, s-a dus peste asta, 
nevastă-sa gonită... Dar stai să vezi, că era de fapt 
sentimental, fetiţa lor împlinea cinci ani, şi o căuta pe 
nevastă-sa să-i aducă un pachet cu jucării... Şi o vede pe-aia 
de la distanţă stând de vorbă în grădină cu un bărbat. S-a 
apropiat de ea şi în loc să-i dea jucăriile a început s-o 
lovească. Ăla s-a cărat. Pe urmă, hai să-i dea muierii 
pachetul, dar aia a luat-o la goană... Spre seară, aşa când 
începe soarele să coboare şi începe şi în noi să coboare un 
fel de final, aşa, cu semnul întrebării: ce facem, de ce să 
trăim? Damian Gheorghe, negăsind un răspuns care să-l 
liniştească, ţi-am povestit, a încercat să-l afle cu forţa între 
picioarele doamnei Anghel... 

— Şi tu de ce eşti grosolan? Şi de ce râzi? 

— De ce râd! se supără Niculae râzând. Aşa! Fiindcă ai 
venit tu după mine. 

— Îţi pare bine? 

— Nici nu ştii cât de mult. 

— Aşi vrea să ştiu. 

Se lăsase răcoare, aerul era puţin umed. Cerul înalt, plin 
de stele. Pietrişul de pe alei le scârţâia sub picioare. 

— Mergem înăuntru să mâncăm, zise ea. Eşti invitatul 
meu. 

— Văd lume multă, luminăţie mare, răspunse el. 


— Ce ne pasă nouă?! zise pictorița lipindu-se de el. Poate 
ne şi distrăm. 

Înăuntru însă nu se anunţă pentru ea nimic distractiv. Pe 
chipul ei apăru brusc teama, aproape spaima. Din prostie, 
din neatenţie, uitase că Niculae nu-l cunoştea pe Caţ: când 
văzu unde îl duce, el se posomori, şi în loc să se aşeze la 
masă rămase imperios în picioare. Cine era acel bărbat cu 
care, se vedea, ea stătuse mai înainte la masă? Bâlbâindu- 
se, ea încercă să facă prezentările, dar Caţ înţelese 
fulgerător ce se întâmplă şi o întrerupse: el pleca, „sărut 
mâna, bună seara”... Cum să dregi o astfel de gafa? 

— Cum poţi fi atât de slabă încât să te consolezi, în lipsa 
mea, cu altcineva, indiferent cine ar fi? 

— Te-am aşteptat, Niculae, în odaie, să te întorci... 

— Ei şi? Nu poţi trăi cu mine în gând? Măcar un ceas? Aşi 
fi venit, cum de nu ţi-ai dat seama? 

O bruscă revelaţie apăru pe chipul Siminei: lată-l! Şi el 
era ca ea! Da! Gelozia! Şi încă una proaspătă şi 
necruțătoare, de adolescent... „Irebuie să-l scot repede de- 
aici, gândi, până nu-l descoperă el la masa aceea pe 
scriitor... Sunt neroadă, nu ştiu ce fac, unde îmi umblă 
mintea... Dar el e de vină, nu sunt din firea mea o zăpăcită.” 

— Niculae, hai mai bine să ieşim! Mergem la Bucureşti, 
luăm masa într-un restaurant civilizat şi urcăm pe urmă sus 
în atelier... 

— Hm! făcu Niculae, uitându-se mirat la ea cum se ridică 
de pe scaun, gata să plece. De ce? zise el bănuitor. Ce e 
necivilizat aici? 

Şi privirea îi alunecă rapid în toate părţile. 

— Stai jos, îi şopti. Ce-ţi închipui? L-am văzut!... Nu te 
aşeza cu spatele la el... Nici cu faţa... Trebuie să te dirijez 
ca pe-un copil? 

Ea nu se fâstâcise, dar într-adevăr vrusese în prima clipă 
să se aşeze în aşa fel încât să nu vadă ce se petrece la masa 
aceea lungă. 

— Te rog să nu mă intimidezi, zise ea. 


— Maică-ta, şopti el discret, sărbătoreşte Paştele? 

— Cum să nu? tresări Simina. Dar de ce? 

— Aşa! 

— Ce-ai tu cu paştele mamei mele? zise ea, dându-se mai 
aproape de el. Apoi deodată înţelese. Dacă o să-i spun că ai 
vrut s-o blagosloveşti de paşte, o să leşine, cred că nu i-a 
spus nimeni în viaţa ei aşa ceva... Adică nu, reveni pictorița 
parcă încântată, odată a înjurat-o un vânzător de la pâine... 
Nu ştiu ce-a vrut mama, pâine mai coaptă, cu coaja mai 
rumenită... Nu mai era nimeni în chioşc. Şi ăla s-a uitat în 
ochii ei şi i-a spus: „Du-te în p... măstii!” Mama nu 
înţelegea! A venit acasă şi ne-a spus; era complet aiurită! 
Tata, care are un umor al lui, cât e el de blând, a stat şi s-a 
gândit. „Să ştii că te face mare la raion” i-a spus el. „Cum 
adică?” a strigat mama. „Aşa! Au vrut să te pună la 
încercare să vadă cum reacţionezi! Vor să te facă mare!” 
„Eşti nebun!” a zis mama uluită. Şi i-au trebuit câteva zile 
până să-şi revină în fire. 

„Ce inteligentă e, gândi Niculae, şterge repede prostia pe 
care a făcut-o stând la masă cu insul ăla, probabil vreun 
prieten din meseria lor... Unde i-o fi mergând mintea, de nu 
e atentă la ce face?” 


XV 


Chelneriţa se opri la masa lor şi comandară ceea ce se 
servea de obicei seara aici, grătar şi brânzeturi... La masa 
cea lungă se aduceau însă şi castroane mari pline cu peşte 
mărunt, prăjit, cumpărat de pe la pescarii care stăteau 
toată ziua pe lac cu bărcile lor mici cât nişte troace. 


— Se aşteaptă sosirea unui geniu, însoţit de admiratorii 
săi, zise Simina. Sărbătoresc ceva. 

— Nu-ţi pare rău că nu eşti cu ei? zise el simulând multă 
înţelegere. 

— Maică-ta se duce la biserică? îl întrebă ea la rândul ei. 

— Ce-ai tu cu biserica mamei?... Hm, făcu Niculae, o să te 
înveţi să înjuri ca o golancă, ia te rog, asta e o artă care nu 
e de domeniul tău! 

— Ca să fiu sinceră, când ţi-am spus că poate ne distrăm, 
la ei m-am gândit... Vedem cum ne simţim... Dacă nu, 
plecăm... 

— Fii serioasă! zise el. Crezi că ai des ocazia să vezi un 
geniu? Sunt curios... 

Acesta nu întârzie să sosească. Pe uşă intrară la un 
moment dat unul după altul şase-şapte inşi, care se 
îndreptară parcă alene spre masa care îi aştepta. Era uşor 
de recunoscut, călca cel mai alene din toţi, în timp ce 
ceilalţi, siliţi să-şi încetinească mişcarea de inerție a 
corpurilor lor în preajma lui, îl desemnau involuntar drept 
astru ai cărui sateliți erau. Era voinic de statură, dar puţin 
obosit în mişcări; mai degrabă îmbătrânit. Contrastul dintre 
robusteţe şi oboseală sugera înţelepciune, stăpânire de sine 
şi mai ales un anume scepticism, care însă îi ţinea spiritul 
activ şi nu, dimpotrivă, blazat, oboseala fiind deci a trupului, 
nu a minţii. Blazarea era doar aparentă, se vedea acest 
lucru din privirea pătrunzătoare cu care cerceta figurile 
necunoscute. 

Se aşezară la masă şi începură să mănânce. Ceilalţi care 
veniseră primii şi cărora s-ar fi zis că le lipsea graiul demult 
ocupaseră alte mese. Numai unul era singur, dar părea să 
fie tot scriitor, şi nu pictor, fiindcă stătea cu faţa spre masa 
cea lungă şi se adresa tare, poate prea tare, veselului, care 
de altfel nu-i acorda nicio atenţie. 

Niculae avea un surâs rece în colţul gurii. 

— N-o să ne distrăm, spuse el uitându-se cu o privire 
întunecată la prietena lui. 


— Nu înţeleg, zise ea neliniştită, ce-ţi veni... Adineauri 
spuneai că eşti curios... S-a întâmplat ceva? 

— Încă nimic, îi răspunse el posomorât, punând cuțitul şi 
furculiţa cruciş pe farfurie; nu mai avea chef de mâncare. 
Bău însă un pahar mare de vin fără apă sau sifon. Dacă m-ai 
întreba, continuă el cu dispreţ, în câte categorii se împart 
oamenii când petrec, ţi-aşi răspunde fără şovăire: în beţivi! 

— În beţivi şi mai ce? zise ea neînţelegând. 

— Atât, în beţivi! Degeaba încerci, adăugă el, să înţelegi 
despre ce e vorba uitându-te într-acolo. N-ai să descoperi 
nimic. Dar eu îi cunosc, de orice meserie ar fi, de la 
muncitori la intelectuali... Sunt prea tăcuţi... Asta înseamnă 
că în general sunt amorţiţi şi că numai un anumit număr de 
sticle îi binedispune. 

— Bun, zise ea, şi de ce eşti tu aşa de supărat? 

— Fiindcă nu ştiu să mă port cu beţivii. Îi iau drept 
oameni normali, fiindcă prea dau la iveală la beţie ceea ce 
ar dori atât de tare să facă atunci când sunt treji. 

— Nu te distrează? se miră ea. Adineauri, după ce-am 
ieşit de la bufet, când te-am întrebat cum poţi să suporţi 
astfel de spectacole, mi-ai răspuns că te distrează. 

— Nu sunt dintre cele care au vreo atingere cu viaţa 
mea, răspunse el. 

Ea rămase gânditoare. 

— Aha, zise. Înţeleg... 

Era deosebit de frumoasă în astfel de clipe, când nu 
numai cu inima, ci şi cu gândul era, în prezenţa lui chiar, 
obsedată de el. 

— Ştii ce, zise ea, hai să plecăm. 

— Nu e aşa de grav, răspunse el, iarăşi îmblânzit. O să 
plecăm, dar mai stăm... Da, zise deodată, iată-l, se foieşte, o 
să vină la masa noastră... Simina, şopti el cu ochii într-acolo, 
să te învăţ cum să te uiţi când eşti în încurcătură... 

— Dar nu sunt în încurcătură, răspunse ea dând din 
umeri mirată. 


— S-ar putea să fii, zise el. Eşti uşor de lovit... Ascultă... 
Când eram activist trebuia să stau de vorbă cu tot soiul de 
oameni şi cum câteodată n-aveam niciun chef să mă uit în 
luminile porcine ale ochilor câte unuia, dar nici de felul meu 
n-aveam obiceiul să mă uit în lături, am învăţat să mă uit pe 
deasupra individului, uite, pe-aici, zise Niculae arătându-şi 
creştetul capului. Te uiţi drept aici şi nu-l mai vezi, dar el 
crede că îl vezi... 

Ea zâmbi şi se uită la el în felul acela. 

— Ai dreptate, zise. 

— Ei, aşa să te uiţi la scriitorul tău dacă vine. Şi să nu faci 
conversaţie. 

Dar ca şi când ar fi ghicit că venirea sa n-avea să fie o 
surpriză pentru cei doi (şi numai la adăpostul surprizei poţi 
opera asupra candorii cuiva), scriitorul încetă să se mai 
foiască şi enervat se decise să-i acorde totuşi atenţie 
pisălogului care sta singur la o masă şi nu-l slăbea: 

— Du-te, mă, în paştele mă-tii, şi lasă-mă să beau şi eu un 
pahar de vin liniştit... Ce vrei? Oricum ai suci-o tu, tot atâta 
talent ai, cât ai, adică atât cât să-l găseşti mâine dimineaţă 
trezit în fundul paharului, chiar dacă am umbla noi amândoi 
de gât în fiecare zi şi ne-am îmbăta ca nişte porci... Eu a 
doua zi, hâât, mă trezesc, dar tu tot nu devii mai talentat... 

Revenise la veselia lui abia ţinută în frâu. Pisălogul tăcu 
câteva clipe, apoi răspunse că îşi rezervă dreptul unei 
replici la care rămânea să reflecteze... Să continue ei toţi şi 
să nu se jeneze de el şi în acest timp el se va gândi şi îl va 
zdrobi pe paranoicul acela... 

Ajunseseră la cafele, scoaseră ţigări şi începură să 
fumeze. Presupunerea lui Niculae nu se adeverea: băuseră 
un număr de sticle, dar nu deveniseră mai comunicativi. Un 
fapt deosebit de grav probabil că se produsese şi care îi 
ţinea pe toţi tăcuţi, fiindcă în afară de cuvinte uzuale, în 
legătură cu mâncarea şi schimbul de ţigări sau chibrituri, 
nu se întrezărea deloc motivul pentru care erau împreună 
atât de mulţi: nici vorbă de petrecere. Să fi fost vorba de 


şedinţa aceea care tocmai avusese loc şi care îl făcuse pe 
pictorul cu barbă neagră dintre ei să se simtă ca o pasăre 
ciungă? 

— În fond, zise la un moment dat unul dintre ei, ca şi 
când ar fi vrut să-i justifice pe toţi, o descoperire are în ea 
totdeauna ceva brutal. Gândiţi-vă la titlul pe care l-a dat 
Spengler descoperirii lui: „Declinul Occidentului”. Aşa 
suntem şi noi acum. Suntem în faţa unei descoperiri; nici n- 
avem ce mai zice. 

Sub efectul vinului, cel care pronunţase aceste cuvinte se 
făcuse roşu la faţă şi o irepresibilă veselie, până atunci 
secretă, începu să-i strălucească în priviri, în timp ce strivea 
țigare de la ţigare. Starea lui se deosebea de a scriitorului 
vesel prin ironia intensă a luminilor ochilor, în timp ce pe 
chipul aceluia veselia era ca o spumă a vitalităţii sale 
debordante colorată de intense străluciri de cinism turbure 
în priviri... 

— Ba avem, zise veselul, nu trebuia chiar aşa, Virgil, să-i 
spună pe nume descoperirii: literatură didactică. Nu sună 
bine, he... s-ar putea să apară nedumeriri. Eu am o 
asemenea nedumerire, şi te întreb, Virgile, explică-mi şi 
mie: ce-ai vrut să spui, că ai scris textual, oamenii trebuiesc 
învăţaţi, cu ajutorul literaturii, cum să trăiască, la propriu, 
adică cum să stea la masă, cum să ţină furculiţa... În afară 
de răul tău exemplu personal, că văd că ţii cuțitul cu care 
cureţi mere în dreptul nasului, deloc didactic, gata să-l bagi 
în ochii lui Radu, hî, nu pricep cum o să scrii tu de-aici 
înainte conform teoriei, adică cum, didactic?... 

Cel numit Radu începu să dea din cap extrem de 
nemulţumit de ceea ce auzise şi bătu cu cuțitul în pahar. Se 
ridică în picioare. 

— Tu eşti mai subtil, îi zise veselul, eşti admiratorul lui 
numărul unu, spre deosebire de Mihai, care e admiratorul 
numărul doi, ştiu că tu o să explici, aşa, să ridici puţin mai 
sus sensul, iar Mihai, care e cult, o să vină cu argumente de 
bun-simţ şi de informaţie... Uite ce e, Virgil a scris exact în 


studiul lui cuvântul „didactică”, s-a terminat. Ce vrei să mai 
spui tu, stai jos, hi... 

Parcă se îngrăşa de plăcere vorbind, dar cel numit Radu 
nici nu se gândi să renunţe; un surâs bizar îi apăru în colţul 
gurii. 

— Nu trebuie, zise acest Radu, nimic luat ad litteram. 
Ideile lui Virgil sunt de o claritate de cristal şi dau impresia 
că sunt uşor de înţeles. Literatura didactică nu înseamnă, în 
mod simplist, ceva în sensul unor istorioare morale care să 
se predea în manuale, cum ar crede cineva, ci o literatură 
care să-l silească în sfârşit pe om să vadă realitatea. 
Cuvântul „silească” în studiul lui Virgil nu apare, dar stă în 
spatele cuvântului „didactică”. Totul trebuie luat în înţelesul 
superior. Omul, după vechea literatură care s-a făcut până 
acuma, apărea ca un posedat de idei sau pasiuni. E timpul 
ca el să vadă şi să înţeleagă ce e un copac, un copil, o 
femeie sau o picătură de ploaie. Literatura care s-a făcut 
până acuma n-a fost o literatură falsă, dar a luat drept 
realitate ceea ce era fals în om... Consecințele acestei 
descoperiri sunt importante. Sigur, ceea ce s-a scris până 
acum e bun, dar e încheiat şi în mod inevitabil se vor auzi 
strigăte de disperare în urma eliminărilor tragice care vor 
urma... 

Astfel vorbea admiratorul... Geniul asculta, pierdut parcă 
în acţiunea sa de a curăța mere, şi numai un observator 
atent ar fi putut distinge la el un vag surâs batjocoritor în 
colţul gurii, la adresa admiratorului său, care, la rândul lui, 
avea şi el acelaşi surâs în colţul gurii, la adresa nu se ştie 
cui, poate chiar, şi el, la adresa celui a cărui doctrină 
încerca s-o explice? 

— N-aş fi crezut, strigă veselul, că zace în tine un dictator 
fanatic... Îţi place, adică ţi-ar plăcea şi ţie să retezi 
capete!... 

— Ce e de mirare aici? zise atunci cel al cărui chip se 
înroşise sub influenţa vinului, şi despre care veselul spusese 
că e admiratorul numărul doi, cel cult, cu irepresibila lui 


veselie ironică din priviri... Cine ar fi bănuit, zise el fără să 
se ridice însă în picioare, şi cine mai ştie astăzi că pe 
pergamentele vechilor scrieri păgâne călugări intransigenţi 
şi fanatici, după ce aveau să şteargă capodopere ale unei 
întregi civilizaţii, aveau să scrie, peste ele chiar, texte 
creştine, inaugurând o eră nouă? Nimeni nu mai ştie! Şi 
nimeni nu mai deplânge azi distrugerea acestor valori cu 
atât mai preţioase cu cât reprezentau nu o civilizaţie în 
declin, ci una, pe plan spiritual vorbind, în apogeu, fiindcă 
năvălirea barbarilor n-a reflectat decât slăbiciunea 
structurilor sociale, arta fiind pe deasupra acestor 
convulsii... Satiricon e o operă naivă, deşi arată moravuri 
corupte... Şi naivitatea înseamnă aici tinereţe... Unii îşi 
închipuie că civilizaţia noastră creştină s-a impus cu 
blândeţe şi că numai persecuțiile au născut martiri, că n-a 
existat la apariţia ei nicio reacţie spirituală superioară... Nu 
mai ştim noi, dar reacţia a existat, minunile lui Cristos au 
fost  ridiculizate, parabolele lui au stârnit pamflete 
strălucite... De pildă al lui Celse, Discursul adevărat.. El 
vedea în creştini nişte ignoranţi care îşi închipuiau că cultul 
zeilor însemna chiar adoraţia faţă de o bucată de piatră, 
incapabili să înţeleagă că o statuie reprezintă un simbol 
spiritual, în timp ce doar aşa-zisele „minuni”, grosolane, cu 
învieri şi vindecări de bâlci îi puteau impresiona şi fanatiza. 
Un călugăr, Origene, a scris o carte împotriva filosofului, din 
care însă a citat copios, lăsându-ne în felul acesta 
fragmente importante, fiindcă opera aceluia a fost pe urmă 
distrusă... Şi nu numai a lui... Aici am vrut s-ajung. Au fost 
rase... Aşa că... 

Aşa că asta va fi şi soarta vechii literaturi în faţa celei noi, 
inaugurată de... Dar cultul se opri aici, cu pomeţii înroşiţi, 
în timp ce soţia lui, o tânără femeie care abia îşi luase 
examenul de stat şi mai păstra încă neatinse candorile 
culturale, se uita într-o parte incredulă, neştiind, pesemne, 
cum să înţeleagă această neverosimilă comedie pe care 
soţul ei o juca de fiecare dată... De unde ştia că e comedie? 


La început, surprinsă de comportarea lui, îi reproşase 
prietenia nejustificată pe care i-o arăta descoperitorului, 
când acela nu dădea niciun semn de reciprocitate. Atunci el 
îi spusese rânjind: „Dragă Rodica, cea mai înaltă formă a 
dispreţului meu e prietenia.” 

Adică cum?! Prietenia, formă a dispreţului? Şi care ar fi 
fost atunci forma preţuirii? Probabil duşmănia, ostilitatea? 

Se lăsă o tăcere. Astăzi, subiectul era prea grav, 
descoperitorul literaturii didactice se hotărâse să-şi publice 
ideile, şi ceilalţi admiratori, mai şterşi, păreau copleşiţi. Dar 
nici în alte dăţi nu vorbeau prea mult, fiindcă, de pildă, 
pronunţa unul dintre ei cuvântul umilit! Subtilul tresărea: 
se putea pronunţa acest cuvânt despre alţii, în faţa lui 
Virgil? Să-ţi povestească el umilinţele lui! Sau, din 
întâmplare, zicea unul: Cutare a suferit mult... A suferit? 
Hm! făcea subtilul batjocoritor ca şi când deodată el n-ar 
mai fi găsit cuvintele cu care să bagatelizeze orice suferinţă 
care s-ar fi putut compara cu cea îndurată de Virgil. Sigur, 
zicea al doilea admirator, cel cult. Oamenii îşi închipuie că 
suferinţa şi umilinţa lor au valoare dacă nu sunt fecundate 
de spirit. Şi Petru a fost răstignit pe o cruce, ca şi Cristos, 
dar faptul nu se reţine. Numai organizarea religiei îl 
revendică, dar pe cei aruncaţi în groapa leilor cine îi mai 
revendică? Nimeni!... 

Sugestia era că de la descoperitorul literaturii didactice 
va fi revendicat totul, în timp ce suferinţa şi umilinţa lui Ics, 
Mics, Drics, de ce-ar fi revendicate, cu ce sens? 


XVI 


— Gata, am găsit, strigă în clipa aceea cel care stătea la 
masă singur, ridicând un braţ în sus. Avea o voce înaltă şi 
neplăcută şi te izbea cu ea adânc în creieri. Ştiu că sunt un 
imbecil, urlă el. Un imbecil prin ex-ce-len-ţă, rupse el 
cuvântul, afectat, ca şi când ar fi fost imbecil cu blazon, dar 
şi tu, mă Luciene, eşti un ratat (Ion Lucian îl chema pe cel 
vesel). Când îmi spui astfel de cuvinte, tam-ta-ra-ra, tam-ta- 
ra-ra... clopote de moarte... De ce să-mi spui tu că n-am 
talent, când nici tu n-ai mai mult, eşti un vorbăreţ, un 
palavragiu reţinut, vrei să faci poezie în proză, ra-ta-ta... Ai 
aflat şi tu că marii scriitori au stilul sobru, şi încerci şi tu, 
dar deja imaginile... Vă îneacă imaginile... Pe toţi... N-o să 
le rezistaţi... Pe tine, mă, care eşti cel mai talentat, te vor 
sufoca, te vor strânge de gât, în timp ce tu ai să stai legat cu 
braţele pe pat, neputincios... Să nu crezi că vreau să-ţi fac 
curte, puţin îmi pasă de tine, dar îţi spun, o să mori pe 
marginea unui şanţ, câine ce eşti... 

— În pat, sau pe şanţ? zise veselul şi râse. Îmi doreşti 
moartea, văd eu, şi tu doreşti capete tăiate, beţivule, hi... 

Acela era într-adevăr deja beat, dar în beţia lui se vedea 
că suferă de ceva: îl iubea pe scriitorul cel vesel şi ar fi vrut 
ca acesta să-i dea un semn de prietenie, să nu-l lase să stea 
acolo singur la masă, în timp ce ei toţi petreceau şi oficiau 
liturghia unui mit pe care îl creau sub ochii lui buimăciţi, 
deşi era şi el un scriitor la fel de bun ca şi ei, şi cu succes, 
dar nu se ştie de ce, era ocolit, uitat... Un succes amar... 
Unde sunt admiratorii? 

Cei doi care dominau masa cea lungă se uitară câteva 
clipe unul la altul. Întemeietorul literaturii didactice făcu un 
semn de dispreţ. Veselul râse. Într-adevăr, nimeni nu-l 
putea împiedica pe ăla să le strice toată petrecerea, mai 
ales că era, ca statură, bine legat şi era exclus să-l reduci la 
tacere prin forţă. 

— Vino, mă, încoace, cretinule! zise veselul înţelegător. 

Acela se ridică şi i se făcu loc la masa cea lungă. 


— Dar dacă, reluă veselul, o să ne spargi iar urechile cu 
glasul tău de măgar isteric, te buşesc de nu te vezi... 

— Pe cuvântul meu că n-am să spun nimic, strigă acela, 
într-adevăr cu un glas care îţi intra ca nişte sulițe în auz. 
Nimic, urlă el, eu vă admir pe toţi, dar voi nu mă admiraţi 
pe mine... Voi vă uitaţi la mine ca la o muscă... 

Întemeietorul literaturii didactice se uită însă la el cu 
multă consideraţie sinceră, încât scriitorul fără admiratori 
tăcu brusc. 

— Ba te admirăm, îi spuse el cu multă afecţiune 
înţeleaptă, dar dacă urli, mai ne ascundem şi noi 
sentimentele, ce să facem! 

— Gata, nu mai spun nimic, răcni celălalt. Numai să mi se 
aducă şi mie un pahar... 

— Daţi-i un pahar, zise descoperitorul patern. 

Ar fi trebuit însă să nu i se mai dea, fiindcă după ce îl bău, 
reluă cu o violenţă extremă. 

— Asta nu înseamnă, mă, că te-am iertat în sinea mea 
pentru cuvintele pe care mi le-ai spus, se adresă el 
veselului. Te-am iertat numai de convenienţă. 

— 'Te priveşte, zise veselul, numai taci din gură. 

— Ştii că ai haz? De ce să tac eu înaintea ta? 

— Nu înaintea mea, şi eu nu zic să taci, vorbeşte ce vrei, 
cretinule, dar nu acoperi tu conversaţia prin răcnete, şi nu 
ne plictisi cu persoana ta mai mult decât te plictisim noi pe 
tine. Mai lasă-ne şi pe noi să spunem două vorbe. 

Era prea târziu. El îi plictisea? strigă scriitorul fără 
admiratori şi deodată se roşi, izbi cu pumnul în masă. El îl 
plictisea pe el, pe cel vesel? Totdeauna l-a iubit şi nu 
înţelegea de ce se purta astfel cu el, când acasă avea cărţile 
lui pe noptieră şi totdeauna a vrut ca ei doi să formeze o 
prietenie care să aducă în jurul lor toată generaţia, grupul 
Câmpia eterna... la care n-a aderat nimeni, fiindcă el, 
veselul, a râs de el când a auzit şi totul s-a compromis 
pentru totdeauna... 

Veselul râse şi acum auzind această dezvăluire patetică. 


— Ce vrei tu, mă, să te conjur ca pe un sfânt? reluă 
celălalt. 

Nici nu mai părea că beţia îl împingea să se umilească 
astfel dincolo de extrema limită. După expresiile celorlalţi 
această criză nu putuse fi prevăzută... Acum aşteptau 
liniştiţi să se consume. Îl lăsau să şi-o etaleze... îi acordau 
acest drept... 

— Să-ţi ridic un altar? Să-ţi scriu câte-un poem, de 
fiecare carte pe care o publici, ce vrei tu? 

— Mă, eu nu vreau nimic de la tine, zise veselul de astă 
dată excedat, grupul tău Câmpia eterna formează-l cu 
altcineva, n-o să fac eu cu tine o afacere proastă în care tu 
să faci pe nebunul ca acuma şi eu să înghit... le bag în... 
mă-tii! 

— Ascultă, mă, acest moment al tău de glorie cere 
victime, eşti avid după victime, şi prima ta mare victimă vrei 
să fiu eu! Spune, ce vrei? Să-mi scot un ochi în faţa ta? Îl 
scot!! O să zici că mi-a rămas celălalt. Atunci ce vrei, să-mi 
fac harachirii? Îmi fac! Îmi fac harachirii înaintea ta, să-mi 
contempli satisfăcut maţele scoase afară. Cu cuțitul ritual 
mi-l fac, urlă el punând mâna pe-un cuţit obişnuit. 

Şi dădu la o parte pe vecini cu coatele, aproape că-i trânti 
de pe scaune, şi cu mişcări febrile începu să se desfacă la 
pantaloni. Avea un corp muşchiulos, cu burta păroasă şi 
suptă şi şoldurile înguste. Te întrebai cum într-un astfel de 
bărbat, cu toate atributele virilităţii în corpul său voinic, 
ascundea o astfel de slăbiciune care îl împingea atât de jos, 
în gândirea lui chiar, pe treapta servituţii umane. Se aruncă 
pe mocheta verzuie care acoperea sufrageria, şi ridică 
cuțitul în aer, izbucnind în plâns. Lacrimile îi udară burta 
dezvelită, care tremura în spasme în faţa cuţitului. Asta era 
intolerabil... Săriră şi îl opriră... Cine putea şti dacă odată 
ajuns să trăiască o astfel de clipă, n-ar fi încercat s-o ducă în 
vreun fel la capăt, dacă nu omorându-se, măcar rănindu-se? 
Sânge... Salvare... Spital... N-aveau nevoie în seara aceea 
de astfel de complicaţii. 


Veselul îl luă de braţ şi îl aduse chiar lângă el în capul 
mesei, începu să-i şoptească insistent ceva. Celălalt mai 
încercă să ridice vocea de câteva ori, reluând aceleaşi idei 
obsesive, mai încercă să se ridice de pe scaun, înjură... O 
soartă nedesluşită îl chinuia, pe care în general o suporta 
cu stoicism, dar vederea acelei mese lungi la care el nu 
fusese chemat îi luase parcă minţile. Ceea ce îl tortura nu 
era altceva decât un simplu sentiment uman de simpatie, să 
nu creadă cineva, zise el, că era pederast, dacă ţinea prea 
tare la un om şi simpatia lui era neîmpărtăşită... De ce? De 
ce, mă?... întrebările acestea erau însă acum mai potolite. 

— Mai vorbim noi, zise veselul cu un glas fratern. Du-te 
acuma şi te culcă. Ce paştele măstii, vrei să lipseşti 
literatura romană de unul dintre nenumăratele ei genii? 
Poartă-ţi crucea! 

— Mi-o port, dar am vrut să-ţi arăt cât eşti de ticălos, 
răspunse el. 

Şi se ridică în cele din urmă şi părăsi sufrageria, luminată 
mereu a giorno. 

— Drama omului care nu ştie să tacă, zise, în urma lui, 
descoperitorul literaturii didactice. 

Ca de obicei, el nu-şi exprima până la capăt un gând. În 
cazul de faţă vrusese să spună că unul dintre motivele 
pentru care era el admirat era tăcerea. Plăcerea de a vorbi 
o lăsa celorlalţi. 

— O gândire originală, singura care interesează, traduse 
cultul cu pomeţii parcă râzând în locul gurii, se exprimă mai 
mult prin sugestie. Ăsta, cu intenţiile lui japoneze, a făcut 
prea mult scandal ca să-l iei în serios. Nici nu cred că şi-ar fi 
atins burta dacă îl lăsam. 

Se răsucise însă degeaba spre astrul pe care îl admira, ca 
acesta să-i confirme ipoteza. Liniştit, descoperitorul 
literaturii didactice se uita prin fumul ţigării şi clipea rar, ca 
un om bătrân, care a văzut multe, şi n-are chef să-şi 
răcească gura comentând ipoteze atât de simpliste. 


— În fond, de ce nu, o întoarse atunci, chicotind, cultul. 
Multe sinucideri sunt precedate de astfel de crize cu 
aparenţă hilară. Dar când reuşesc, nimeni nu-şi mai aduce 
aminte că n-au fost luate în serios. 

— Ah, Mihai, exclamă atunci soţia cultului. Poţi s-o întorci, 
aşa, imediat ce ai exprimat o idee, să adopţi ideea 
contrarie!? 

Arăta necăjită, dar avea de pe acum în glas acea filosofie 
a soțiilor reuşite, care ştiu că un bărbat nu poate fi 
schimbat şi că cel mai bun lucru e să trăieşti în pace cu el... 
Cu condiţia, însă, să nu-şi dea nici el prea tare în petic... 


XVII 


Veselul puse palmele pe masă şi se ridică, cu acea 
înfăţişare a cuiva care a luat, după ce s-a gândit bine, o 
hotărâre. Se apropie de masa lui Niculae şi rămânând 
liniştit în picioare, cu o expresie cu totul deosebită de cea 
dinainte (veselia îi căzuse de pe chip ca o mască şi 
descoperise un domn grav şi politicos), rosti cu un glas care 
descoperea o dorinţă neacoperită, care se justifica prin ea 
însăşi suficient ca să mai fie nevoie să inventeze o justificare 
mai abilă: 

— Sărut mâna, stimată doamnă, bună seara, domnule 
inginer. Mă numesc Ion Lucian... După cum v-aţi dat seama, 
avem aici o petrecere... Nu e nimic intim la mijloc, discuţiile 
noastre şi încă ceva în plus (aţi văzut, hi, nu se putu stăpâni 
să nu savureze pe faţă scena la care făcuse aluzie) se 
consumă în văzul tuturor şi suntem bucuroşi să lărgim 
cercul. Noi între noi ne cunoaştem, şi în ce mă priveşte, mai 
curios sunt să ştiu ce părere aveţi dumneavoastră, domnule 


inginer, a cărui viaţă nu mi-e absolut necunoscută, dar a 
cărui gândire mă intrigă, decât să-i văd a nu ştiu câta oară 
pe cei pe care i-aţi văzut cădelniţând sub privirile ironice 
ale geniului chiar, şi jucând o comedie nu tocmai de cel mai 
bun gust, cu toate că nu lipsită de haz... 

Niculae se uită la Simina şi îi întâlni privirea mare, care 
se uita la el cu o încredere totală: cum o să vrei tu, aşa o să 
fie bine, spunea această privire. 

— Ca spectatori, zise Niculae (şi se uită în sus peste capul 
scriitorului), şi dacă acceptăm invitaţia dumneavoastră, 
această calitate nu se schimbă, vedem mai bine de-aici. 
Fiindcă problemele dumneavoastră sunt de specialitate, şi 
nu pot avea păreri despre ele. Ar mai rămâne simpla 
dumneavoastră dorinţă... Dar luaţi loc, zise Niculae 
politicos, arătându-i un scaun. 

Scriitorul se aşeză, şi în aceeaşi clipă ridică mâna şi ceru 
chelneriţei să-i aducă paharul lui de la masă. 1 se aduse şi 
ciocniră şi băură. Simina îşi însuşise perfect felul de a se 
uita de care îi vorbise Niculae, nu se ferea de musafir, dar 
privirea îi sărea peste el dând chipului ei un aer pe care 
altfel nu-l avea, de mândrie independentă, rămânând 
sinceră în atitudinea ei. Niculae însă se uita direct şi 
neclintit în ochii scriitorului. 

— Mi se pare nejustificată dorinţa dumneavoastră, cu 
toate că s-ar putea să venim, zise Niculae. M-a impresionat 
afirmaţia pe care aţi făcut-o că viaţa mea nu vă e absolut 
necunoscută. 

„Ştiu, gândi Niculae, în timp ce scriitorul reflecta parcă la 
ceea ce i se spusese, o vezi schimbată, e frumoasă, ai vrea 
să ştii dacă mă iubeşte şi simţi nevoia s-o vezi de-aproape.” 

— Eu n-am încredere în comportarea dumneavoastră, 
continuă el văzând că musafirul se uita într-o parte 
înghesuit parcă de dorinţi şi intenţii contradictorii. Scena la 
care am asistat m-a surprins, în sensul ăsta n-am încredere, 
ceea ce pentru dumneavoastră poate să pară normal, 
pentru mine să fie jignitor, aşa cum se întâmplă de obicei 


când se adună oameni de profesiuni prea diferite. Mie mi-a 
plăcut băiatu ăla care vă iubea. N-am văzut mulţi inşi care 
să ţină la cineva în felul ăsta. 

— Domnule inginer, zise scriitorul, credeţi că nu-mi 
cunosc eu farseurii mei? Ştiu că ţine la mine, dar atât mi-ar 
trebui, să-l mai şi încurajez! Ştiu eu de ce ţine, lăsaţi... Mi-a 
dat ultimul lui roman, în manuscris, să i-l citesc... Am citit 
un capitol, şi era atât de tâmpit încât am scos bricheta şi i- 
am dat foc... Două ore mi-au trebuit, hââi, uite, aici sus, pe 
terasă, până să-l ard tot... Şi de-aia mă iubeşte... Lăsaţi, 
dacă mai staţi, o să vedeţi că se întoarce, vă fac cunoştinţă 
cu el, să staţi împreună numai un ceas! V-ar ajunge, hi, hi... 

— Un lucru era clar, zise Niculae: plângea. Lacrimile 
erau adevărate. 

— De acord cu dumneavoastră, vedea şi el unde ar fi 
putut ajunge şi n-a ajuns, dacă şi-ar fi creat şi el grupul 
acela al lui... 

— Câmpia eternă! exclamă Niculae. Sună foarte frumos... 

— Da, dar grupurile nu se fac din mai mulţi oameni 
talentaţi, zise scriitorul, nu ţin, se fac dintr-unul talentat şi 
ceilalţi admiratori. El a venit la mine... Cum o să accept eu 
să fac un grup cu el? Îmi fac grupul meu! 

— Bine, dar vă admiră, zise Niculae. 

— Da, dar vrea să fie şi el admirat. Ori eu n-am nevoie de 
asta, cum o să-l admir eu pe el? 

— De ce, nu e scriitor bun? 

— Ba e foarte bun! exclamă scriitorul fără ironie. 

— Scuzaţi-mă, zise Niculae, şi dumneavoastră vă credeţi 
mare? 

— Eu!? Hâât!... Cel mai mare, răspunse veselul nu chiar 
cu umor. 

— Sunteţi simpatic, zise Niculae, uitându-se de astă dată 
într-o parte, şi adăugă: poate că venim la masa 
dumneavoastră... 

Scriitorul se ridică, spuse că îi aşteaptă cu plăcere şi se 
întoarse la locul lui. 


— Dacă ar fi încercat să se scuze pentru porcăria pe care 
ţi-a făcut-o, zise Niculae, ar fi însemnat că e adevărat, că a 
făcut-o. Aşa, rămâne doar porcăria de a fi inventat-o... 

— E acelaşi lucru, zise ea cu o nespusă gravitate liniştită, 
ceea ce însemna că ea nu-l ierta, cu toate că considera 
istoria îngropată. 

Şi această declaraţie a ei aduse o lumină intensă, şi parcă 
neştiută de el, pe chipul lui Niculae. Nu era bătaia sângelui, 
ci iradiaţia sufletului. Se vedea că îi plăcuse foarte tare felul 
cum se purtase ea, nescoţând niciun cuvânt, nedorind să 
scoată în forul ei interior şi sugerând, la limita extremei 
politeţi, că prezenţa şi invitaţia scriitorului nu stârniseră în 
ea niciun ecou şi nicio reacţie: el nu mai exista, era ca şi 
când nu l-ar fi cunoscut niciodată. Ori el nu tocmai de aceea 
venise? Şi invitaţia nu avea acelaşi scop, să-i reamintească 
acele ore frumoase pe care le trăiseră împreună, atunci, cu 
doi ani în urmă, la Sinaia? 

— I-ai spus foarte bine, zise ea, ca spectatori vedem mai 
bine de-aici... 

Deci ea nu dorea să se ducă, deşi el lăsase o portiţă 
deschisă. El tăcea. 

— Putem merge, dacă vrei, reluă ea. 

— Nu, nu, zise el. Mai stăm puţin să vedem ce mai e, şi pe 
urmă plecăm. Mi-e dor de tine, îi şopti. 

Ea îi apucă mâna de pe masă şi i-o strânse. Şi în aceeaşi 
clipă parcă se pierdu: închise ochii şi respiră greu, ca într-o 
transă, apoi îi redeschise şi murmură: 

— "Te iubesc, Niculae. 

El îi primi declaraţia în tăcere, atent deodată la ceea ce 
se petrecea la masa cea lungă. 

— Aţi dat de dracu în seara asta, strigase în clipa aceea 
veselul, cu o stare de spirit hotărât rea, cu toate că expresia 
de pe chipul său reapăruse după ce se întorsese la locul lui. 
În seara asta, vă spun eu cine sunteţi... Virgile, geniul e 
solitar... Nu cunosc geniu înconjurat de cete de 
admiratori... Cu excepţia lui Radu, care e un critic subtil, 


aşa cum e şi ca om, cu toate că face şi el câteodată prea 
multă pilpulistică ca să ajungă să spună despre o carte că e 
o simplă neghiobie, şi cu excepţia lui Mihai, care, nu-i spun 
ce, să nu se îngâmfe, restul sunt... La muncă, strigă el 
deodată, la bătut ţăruşi cu curul, paraziţilor... Îi mâncaţi lui 
Virgil toate drepturile de autor, hââi... 

Înainte de a-şi continua imprecaţia sa, veselul se opri 
câteva clipe ca să râdă de acest fapt, pe care îl descoperea 
chiar atunci, că adică, Virgil, îşi plătea în felul acesta 
admiratorii, din drepturile lui de autor... 

— Admiratori plătiţi, strigă el. Eu am mai puţini, dar nu le 
dau bani decât când ajung la ananghie, nu e aşa, mă? se 
adresă el holbatului, care stătea lângă el tăcut şi fuma ca un 
scăpat din puşcărie. 

— Tu îmi dai mie bani?! exclamă acesta stupefiat. 

— Jalnic aspect, strigă veselul, unii dintre noi alergăm cu 
limba scoasă ca să fim traduşi, considerând că suntem 
universali şi numai o soartă vitregă ne ţine departe de 
circuitul cel mare... Când colo, prezentăm aspectul tuturor 
culturilor pierdute la marginea civilizaţiilor: grandomanie, 
numeroase curente, preocupare pentru limbă... Se ştie, 
scriitorul român scrie cu limba! exclamă veselul, şi-şi scoase 
limba afară şi începu să scrie cu ea în aer, cu capul aplecat 
de la dreapta la stânga, apoi revenind şi scriind iar... Hââi, 
se înghesui el într-un râs de nestăpânit, deşi Virgil face 
excepţie, nu scrie cu limba, scrie în schimb prost, prea 
prost ca să-l dau exemplu de cum ar trebui să fie un scriitor 
care are ce spune şi scrie la temperatură mare, care 
topeşte stilul... Literatura noastră nu e la înălţimea istoriei 
pe care am înfruntat-o veacuri la rând, ieşind biruitori... 
Care scriitor român a ieşit biruitor în lume? Niciunul, hi! 
Creangă, Eminescu şi Caragiale sunt genii fondatoare, n-am 
nicio pretenţie de la ei, dar de la ceilalţi am, dacă vreunul 
izbutea, ne-ar fi tras după el şi pe noi, şi noi pe alţii, şi prin 
noi civilizaţia noastră handicapată... Aşa, în zece ani 
îmbătrânim, şi alţii mai tineri ne vor învinui de eşecul 


nostru... Veleitarilor, să nu vă mai văd în ochi, Virgil singur e 
un scriitor, dar scrie prost, şi voi nu-i lăsaţi timp să 
mediteze, să „lucreze asupra cuvântului”, hi, fiindcă el are 
ce spune, nu ce credeţi voi, şi nici ce crede el, fiindcă dacă 
ar fi aşa, aşi muri de plictiseală citindu-i cărţile... Omul nu 
trebuie învăţat nimic, în niciun fel, sau dacă trebuie, au 
grijă de asta instituţiile de educaţie, arta nu trebuie să se 
îndepărteze de ceea ce are în el omul misterios şi 
inexplicabil, prostia... încăpăţânările lui de catâr... şi mai 
ales geniul lui în eşecuri, care e mai mare, orice s-ar zice, 
decât în reuşite... În privinţa asta, noi, românii, avem o 
experienţă suficientă şi pentru alte popoare! Ar avea ce 
învăţa de la noi, am putea trăi foarte bine în conştiinţa 
omenirii cu această experienţă... Mai ceva decât italienii... 
Toarnă-mi, mă, şi tu nişte vin aici, ce fel de admirator eşti 
tu, care nu eşti atent că am răguşit vorbind?! se adresă el 
holbatului, care exclamă stupefiat: 

— Din ce să-ţi torn? Nu vezi că nu mai e? Mai cere un 
chil! 

— Şi tu n-ai gură? 

Şi veselul îi cârpi una după ceafa. 

— E furios, şopti Niculae. 

Simina zâmbea. 

— E furios, zise ea, că nu venim. A ghicit că i-am respins 
eu invitaţia. 

— Mai bine, zise Niculae, e foarte interesant ce zice... 
Altfel n-ar fi spus nimic. 

În acest timp, cei admonestaţi, cu expresii de încântare 
pe chip, ca şi când li s-ar fi adus numai elogii care îi flatau, 
aşteptau ca veselul să-şi reia imprecaţiile. Unul avea un 
surâs de Buda, care nu-l părăsea tot timpul. Făcea, de altfel, 
nestingherit, în redacţia în care lucra, exerciţii yoga, cu 
picioarele în sus... Alături de el era unul care era atât de 
fericit că are ce bea, încât făcea cu sticlele şi cu paharele un 
fel de prestidigitaţie, tot timpul turna şi le turna şi celorlalţi 
vin, apă, sifon, în pahare, şi din pahare în el, şi pe urmă iar 


din sticlă celorlalţi şi lui iar între două picături... Fusese 
trimis profesor la ţară şi se spunea că n-a stat acolo nici trei 
zile... Din prima seară s-a îmbătat aşa tare că a ieşit pe 
urmă în grădină, gol, cum avea obiceiul în Bucureşti când 
se trezea noaptea din somn şi se ducea la toaletă... Şi că pe 
urmă, în loc să se întoarcă în casă, unde era găzduit, a 
nimerit-o în altă parte... S-au luat câinii după el... S-au 
trezit ţăranii... Huo!... A doua zi a plecat... Mai era pe urmă 
un altul care scria de mulţi ani la o nuvelă... Într-o zi, când 
Virgil nu era cu el, scosese din buzunar o hârtie şi le citise 
cum începe! Omul săpa aplecat... Asta era începutul! Ei?! 
exclamase el, vârând hârtia la loc în buzunar. Ce ziceau? 
Omul săpa aplecat. Lucian putea să înceapă astfel o nuvelă? 
Toţi căzuseră de acord că începutul era formidabil şi că nu 
numai Lucian, dar nici Virgil nu era în stare... 

Se uitau la cel vesel ca la o zeitate, îi urmăreau toate 
mişcările, cum îşi toarnă în pahar, cum bea, cum îşi aprinde 
țigarea... Dacă n-ar fi fost nimic de capul lor, li s-ar fi 
adresat în felul acela acest scriitor, care avea de pe acum 
un nume consolidat în literatura română? gândeau ei. Erau, 
desigur, martorii dezvăluirii unei gândiri adânci, care se 
apăra de dramatism înjurându-i pe ei, bând vin, şi izbucnind 
des în râsul lui strâns parcă cu menghinea. Insultele lui la 
adresa lor erau pure abstracţiuni... 

—  Suferi de complexul de inferioritate de scriitor 
necunoscut peste hotare, zise descoperitorul literaturii 
didactice cu un glas flegmatic. 

— Cuvântul sufăr îl resping, răspunse veselul. Am 
complexul, dar nu sufăr. 

— Eu nu-l am, zise descoperitorul. 

— Tu îl ai pe cel de scriitor care va fi în curând cunoscut 
de lumea întreagă. Asta e ridicol! Nu vei fi cunoscut, mă, 
Virgile! Şi râse de astă dată behăind victorios. Mulţumiţi-vă, 
găinarilor, că trăiţi într-o ţară frumoasă, cu douăzeci de 
milioane de locuitori, în care chiar dacă trăiesc mulţi 
sabotori ai istoriei, în schimb trăiesc destui, şi avem parte şi 


de oameni providenţiali, care o fac la înălţime, şi pentru 
care merită să scrii. Fiindcă nu e aşa de uşor cum cred unii, 
că poţi să fii un scriitor mare pentru douăzeci de milioane 
de locuitori. Unii chiar şi cred că au aceste douăzeci de 
milioane în buzunar; iar pe alţii nici nu-i interesează, ca şi 
când ar scrie pentru pereţi... Jocuri de cuvinte în care 
străduinţa de a nu spune nimic ar trebui admirată, dacă n- 
ar fi semnul unei grave confuzii a spiritului... Unii au fugit 
împinşi de demonul afirmării persoanei lor, ca şi când ai 
putea afirma persoana ta... Pe mine nu mă interesează 
persoana mea, sau a oricui... Mă interesează mama, tata, 
curtea natală, a mea, a celor despre care scriu şi a voastră 
pe care vă dispreţuiesc... Cum vom putea, altfel, trăi o clipă 
sublimă pe acest pământ pe deasupra scoarţei lui inundată 
de soare şi de vânt înainte de a dormi cu ţeasta înăuntrul 
lui, unde nu e nici lumină, nici verdeață dacă am oferi lumii 
doar spectrul singurătăţii noastre? Ah! când fug norii pe 
cerul albastru în grămezi mari şi albe, şi bate vântul cu 
soare, şi îndoaie vârfurile plopilor care foşnesc şi spulberă 
părul iubitei care se întoarce cu spatele şi se fereşte cu un 
hohot de râs divin!... Cum vom putea, altfel, să ne simţim 
oameni liberi şi nu nişte sclavi nemernici, chiar ai 
succesului şi ai gloriei, dacă ne vom gândi numai la 
persoana noastră...? 

Îi trecuse furia. Când evocase norii şi plopii glasul lui se 
înecase de lirism, ca şi când s-ar fi adeverit spusele 
colegului său fără admiratori, conducător al acelui ipotetic 
grup numit Câmpia eterna, şi care nu mai reapărea, că pe 
el, cel vesel, îl vor îneca imaginile. Dar se oprise. 
Descoperitorul literaturii didactice arăta însă liniştit, 
impenetrabil. Parcă nici n-ar fi auzit ceea ce spusese veselul 
în general şi lui personal. Subtilul, în colţul gurii căruia 
reapăruse acel rânjet bizar, care însoțea toate intervenţiile 
lui, bătu din nou cu cuțitul într-un pahar. 

Între timp, sufrageria se umpluse cu fum de ţigări, 
fiindcă nu se deschideau geamurile, să nu năvălească 


ţânţarii şi fluturii de noapte. Scrumierele erau pline de 
mucuri rău mirositoare. Degeaba le schimba pe toate 
chelneriţa şi le aducea curate pe masă, repede se umpleau 
la loc şi se murdăreau, şi se murdărea şi mai rău faţa de 
masă, care demult era pătată de urmele de vin ale 
paharelor şi de scrumul ţigărilor... Ora se făcuse parcă 
târzie, din pricina ceţii groase în care pluteau toţi, deşi nu 
era încă miezul nopţii. 

Subtilul se ridică apoi în picioare, după obiceiul lui, şi 
începu să spună că toată neînţelegerea pe care Lucian vrea 
s-o creeze între el şi Virgil provine din viziunea simplistă a 
lui Lucian asupra condiţiei geniului. Nu mai vorbim că 
Lucian s-a încurcat în contradicții, întâi a spus că geniul 
trăieşte solitar, pentru ca la urmă să afirme că îl 
interesează tata şi mama... 

Aici toată lumea râse în hohote, şi, curios lucru, râse şi 
cel vesel. 

— Există două feluri de genii, continuă subtilul autoritar, 
aproape poruncitor, vrând parcă să şteargă repede 
impresia pe care o făcuse veselul. Mai bine zis a existat o 
viziune clasică asupra condiţiei geniului şi una nouă, dacă 
nu Chiar cu totul nouă. Geniul se caracterizează prin 
modestie. Nu ca scriitor, fiindcă Balzac n-a fost deloc 
modest, s-a comparat cu Napoleon, iar lolstoi când a fost 
întrebat ce părere are despre propria sa carte de început, 
Copilăria, Adolescenţa, Tinereţea, a răspuns astfel: „Fără 
falsă modestie, e ca Iliada!” Fără falsă modestie, strigă 
subtilul triumfător, ridicând didactic un deget în sus. Virgil e 
un astfel de geniu, dar şi ca om, nu numai ca scriitor. În 
paranteză vorbind, are şi el mamă, tată, curte, prieteni... 
Nu ştiu, până acuma nu ne-a mărturisit încă dacă în 
copilărie a ocolit sau a călcat în balega natală şi dacă a 
pupat drept în bot un vițel crud (şi aici izbucniră iar toţi în 
hohote, dar veselul începu, vizibil, să dea semne de 
enervare, nu-i plăcea, se pare, că discursul său fusese redus 
la neant atât de repede), ştiu însă că Virgil a devenit 


universal, ceea ce nu înseamnă că nu mai exprimă pe 
nimeni. Opoziția e artificială... Cum să vă fac să înţelegeţi? 

— Ce să ne mai faci, e prea clar, strigă veselul. 

Subtilul negă însă cu energie cu acelaşi deget, dar şi cu 
capul, ţistuind ca şi când se crease o situaţie în care locul 
comun era pe punctul de a pune stăpânire pe acest dialog, 
între cei doi scriitori, şi nu! El nu voia să-l coboare pe cel 
vesel... 

— Nu e clar, zise el. Nu e clar, repetă (şi ajuns aici, 
rânjetul lui deodată îi spori, câştigând şi restul feţei, semn 
că găsise ceva ce căuta, exemplul revelator), Virgil e ca om 
un geniu atât de lipsit de modestie încât, şi aici văd eu 
deosebirea între el şi geniul de tip clasic, dacă eu o să vreau 
să-i sărut acuma mâna, o să vedeţi că el mă lasă... 

— Sărută-i-o, strigă veselul. Nu te cred. Adică pe tine te 
cred, că eşti capabil, dar pe el nu-l cred. 

Subtilul scrută asistenţa, care înţelegea greu această 
ipoteză neaşteptată: Ce voia să spună? Că apelul lui Lucian 
la modestie era naiv, prea corect şi şcolăresc pentru un 
geniu atât de total, cum era descoperitorul literaturii 
didactice? Desigur, asta voia să spună! Şi voia să-i arate 
printr-o demonstraţie spectaculoasă cum arată în realitate 
un geniu puternic. Se uitau la el cu licăriri de speranţă: 
într-adevăr, se va petrece sub ochii lor o asemenea scenă? 

— Să vedeţi, zise subtilul. 

Şi se aplecă elocvent spre descoperitorul literaturii 
didactice, care îl privi de jos cu un surâs accentuat de 
simpatie secretă şi mulţumire pentru intuiţia sa 
extraordinară. Îşi deplasă uşor, fără s-o ridice, mâna 
dreaptă de pe masă. Subtilul i-o luă, i-o ridică la buze, şi i-o 
sărută. Veselul se pocni în clipa aceea cu palma peste frunte 
în timp ce subtilul stătea mai departe în picioare şi rânjea 
batjocoritor. Descoperitorul literaturii didactice, cu un aer 
firesc, fuma şi se uita contemplativ înainte, fără să vadă pe 
nimeni, liniştit şi învăluit în fumul ţigării. 


Până şi cultul, care de obicei vorbea imediat, aducând 
argumente logice din istoria culturii, ca să sprijine intuiţiile 
subtilului, de astă dată rămase parcă fără grai. Dar rânjea 
şi el, în timp ce sângele îşi accentua pe chipul lui năvala în 
ochi şi în pomeţi. 

Veselul se ridică în picioare şi declară că el e atât de beat, 
încât i s-a părut că cineva... nu ştie cine... i-a sărutat mâna 
altcuiva... eţetera, se duce să se culce, nu mai stă... Nu 
arăta bine, fiindcă nu mai era nici furios, nici vesel. Trecu 
pe lângă masa lui Niculae şi dădu foarte ceremonios bună 
seara... leşi fără să se împleticească. 

— Ei, Niculae, zise Simina cu privirea strălucind. 
Recunoaşte că e mai distractiv decât la bufet, adăugă cu un 
glas de parcă ea ar fi fost autoarea care organizase totul. 

— Recunosc, zise el. Cu toate că distractiv nu e chiar 
cuvântul potrivit. Mergem? 


XVIII 


Leşiră în curtea castelului. Se făcuse, în noaptea fără 
lună, răcoare. Se vedea limpede cerul brăzdat de fantastica 
pulbere lactee. Deşi era mai puţin de un kilometru până la 
şoseaua naţională asfaltată care tăia satul, ceva greu de 
explicat crea aici alt aer şi alt spaţiu decât cel din sat. Se 
simţea imediat ce intrai sau ieşeai din incinta castelului. Era 
întâi liniştea, care nu era spartă decât de ţipătul păunilor. 
Toţi care locuiau însă în el declarau că se învăţaseră cu 
aceste păsări reci şi nu le mai auzeau strigătul. Era apoi 
cerul, înnobilat de gândirea celui care construise aici, pe 
marginea lacului, cu două sute de ani în urmă, castelul şi 
zidul care îl înconjura. Se vedeau chiar şi în noapte 


frumoasele lui ferestre, în stilul zis brâncovenesc, şi turnul 
de la intrare, cu o platformă cu ferestre oarbe în acelaşi stil. 
Şi se ghicea dincolo de curte grădina care cobora până 
departe, până la zidul care oprea cu o perdea înaltă de 
plopi, undeva în fund, întinderea câmpiei. Paznici cu câini 
treceau tăcuţi prin faţa castelului, sugerând şi mai mult 
atmosfera medievală de odinioară de la această veche 
curte, în care se retrăgea vara domnitorul. 

— Să ne plimbăm, zise Simina, abia acum îmi dau seama 
că dacă mai stăteam mă sufocam de fumul ţigărilor lor 
împuţite. 

Niculae râse. Dar cu perceptibilă întârziere, aşa cum 
facem când gândul nu ne e cu totul epuizat. O luară pe 
aleea pietruită spre turn şi ieşiră în aleea cea mare 
asfaltată, mărginită de castani, care ducea spre poarta 
exterioară de la intrare. Pe alee era întuneric profund, ca 
într-o pădure. Merseră în tăcere mai multe minute. 

— Spune-mi, zise Niculae, ceea ce am văzut eu acuma e 
ceva obişnuit la voi sau ceva neobişnuit? 

— Da şi nu, zise ea. În mod obişnuit există tot felul de 
grupuri... Ăsta care l-am văzut noi e unul dintre cele 
reuşite. 

— Ce înţelegi tu prin reuşit? 

— Adică cel care e şeful lor e un artist veritabil. Fiindcă 
alţii nu sunt, vreau să spun că nu numai că nu sunt 
cunoscuţi de public, dar nici printre ei nu se bucură de vreo 
recunoaştere. Nu există criterii sigure de recunoaştere, 
totuşi, în zilele noastre, greu se poate întâmpla ca un 
scriitor sau artist de valoare să nu fie cunoscut măcar în 
anumite cercuri... De pildă, cei doi sunt mult mai bine 
cunoscuţi în lumea literară decât printre cititori. Totuşi sunt 
cunoscuţi. 

— Înţeleg, zise Niculae. 

— Nu trebuie să fii dezamăgit, zise ea, spectacolul a fost 
reuşit, nu contează ce gândeşte un artist despre sine... Asta 
e aşa ca o haină, şi când se aşază la masa lui de lucru sau 


înaintea şevaletului, pur şi simplu o dezbracă şi devine cu 
totul alt om... 

— Nu pot să cred! zise Niculae. 

— Adică! zise ea. Ce nu ţi-a plăcut? 

— Nu e cuvântul potrivit. N-am fost pe poziţia 
spectatorului când i-am ascultat... De pildă, ce-a spus cel 
vesel... Sau mai bine zis ce n-a spus... M-a şocat... 

— În ce sens? 

— Nu-mi dau seama... M-a şocat, atât... Şi să-ţi spun 
drept, asta nu mi se întâmplă des... 

— Nu, am întrebat în ce sens, zise Simina, aşa, în 
general, dacă în bine sau în rău. Dacă de pildă ţi-a lăsat o 
rea impresie? 

— Nu, fiindcă am bănuit şi eu ce spuseşi tu, cu haina pe 
care o poţi dezbrăca... Asta mi se întâmplă şi mie... Seara, 
înainte să adorm, fac şi eu operaţia asta... Altfel nu pot 
dormi... Ţi-nchipui, cum poţi să adormi în gând cu o 
porcărie pe care ai făcut-o... De ce m-a şocat, nu-mi dau 
seama. Înţelesul o să-mi apară poate mai târziu, aşa mi se 
întâmplă câteodată... Mai ciudat e că mă simt prost... 

— Ce ai? zise ea lipindu-se de el. 

— Nu ştiu. Sunt neliniştit de ceva. 

— E vreo legătură, zise ea atunci foarte aproape de el, cu 
un glas voalat de o tandreţe nesfârşită, între neliniştea ta 
de acum şi şocul de care vorbeai adineauri? 

— Nu, zise el surprins. Nu-mi dau seama. În orice caz, în 
glasul, mai mult decât în cuvintele scriitorului care aplecat, 
am surprins, m-a atins ceva. Chiar dacă, să zicem, era şi el 
în clipele acelea beat... Dar, cum ţi-am spus, la mine beţia 
nu e o stare anormală... 

„Nu, nu era beat, gândi ea. Tot aşa m-a înşelat şi pe mine 
şi mă bucur că în felul ăsta ţi-ai dat şi tu seama că n-aveam 
cum să bănuiesc ceea ce avea să facă el în cameră, în lipsa 
mea. Sau să inventeze că ar fi făcut, ceea ce e acelaşi 
lucru.” 


— E o lume mişcătoare, zise ea. Altădată, dacă ai să-l mai 
vezi o să-ţi facă o cu totul altă impresie. Şi ceilalţi la fel. 
Numai eu sunt stabilă, şopti ea, fiindcă te iubesc pe tine... 
Şi, repetă ea cu un glas foarte scăzut, dar foarte limpede: 
numai eu sunt stabilă, fiindcă am de ce să mă sprijin, şi te 
TOg, despre lumea noastră, să adopţi părerile mele, fiindcă 
eu o cunosc şi ştiu ce legi o guvernează: legile creaţiei, 
restul e nimicnicie! 

„Şi fiindcă n-ai înţeles că ceea ce te-a şocat a fost faptul 
că el, Lucian, era şocat că a descoperit că nu m-a uitat şi mă 
iubea, şi îi părea rău de ceea ce a făcut, şi a încercat să 
găsească un mijloc să-şi exprime aceste regrete târzii, şi noi 
l-am respins cu brutalitate, aşa precum merita... Mi-a 
plăcut de tine cum te-ai purtat, ai prevăzut şi ai luat în 
serios venirea lui la masa noastră... temător şi cu grijă să 
mă aperi să nu fac vreo prostie din dorinţa mea de a-ţi 
arăta că între mine şi acest scriitor nu mai e nimic... Mă 
iubeşti... Am văzut, în sfârşit, şi eu această floare rară în 
inima ta ferită, acuma ştiu, eşti al meu...” 

Intrară în „Casa grădinii”. Clădirea zăcea într-un 
întuneric total, accentuat de tufele mari de liliac, care 
aproape că astupau şi scara. 

— Spune-mi că mă iubeşti, zise ea triumfătoare, oprindu-l 
cu mâna să nu aprindă lumina. 

El râse în întuneric. Se aşeză apoi pe pat şi începu să se 
dezbrace. Şi îi spuse aceste cuvinte bizare, care o făcură şi 
pe ea să râdă nestăpânit. 

— 'Te iubesc, păcătoaso! 

Aşadar îi ghicise gândurile? Îşi dăduse şi el seama ce era 
cu fostul ei curtezan de la Sinaia?... Aşadar, nicio umbră nu 
mai era între ei?... Păcatele ei erau iertate? Stătea dreaptă 
în faţa lui, acoperind cu trupul ei fereastra, care între timp 
începuse să prindă contur. Ea tremura, îi clănţăneau dinţii. 
Începu s-o sărute... 

— Ai gura dulce-amară, îi spuse. 


„Ce-o fi cu gustu ăsta al gurii ei, astăzi?” se întrebă apoi, 
într-un târziu, Niculae, când ea începu să respire regulat 
lângă coasta lui şi el rămase câtva timp treaz, cum avea 
obiceiul, curios să vadă ce-o să-i apară sub pleoape, înainte 
de a adormi, acuma cu ea alături, în patul lui mic? Îi apăru 
un om care deschise o gură ca de balaur înaintea lui şi se 
strâmbă deschizând fălcile şi topindu-se într-o lumină de 
scântei galbene. Deschise ochii. „N-am să uit niciodată 
gustul gurii ei din noaptea asta... Mi-e milă de ea, dar aşi 
trezi-o să vedem dacă...” 

Niculae se răsuci pe-o coastă şi îi căută gura. Ea nu se 
trezi sub sărutarea lui, dar îl înlănţui... 

De astă dată rămaseră apoi îmbrăţişaţi şi Niculae nu se 
mai gândi să vadă ce-o să-i apară sub pleoape. O vedea 
parcă pe ea, mare şi vie, şi somnul care simţea că se 
apropie de el, parcă venea din ea, nimicindu-i gândurile... 

Îl trezi Michi, care se repezise afară în cineva. Cine ieşea 
la ora asta din „Casa grădinii”? Fiindcă Michi nu lătra 
niciodată când cineva străin intra, ci numai când ieşea îl lua 
în primire şi îl apuca de pantaloni. Chiar aşa se întâmplase 
şi acum, i se auzea glasul înecat în stofa aceluia. Cine dracu 
putea fi? Se auzi apoi o bufnitură şi schelălăitul jalnic al 
câinelui: fusese lovit foarte tare. Indignat, Niculae sări jos 
din pat şi ieşi repede afară. Musafirul, ca să nu fie pesemne 
recunoscut şi admonestat că a dat în câinele inginerului, se 
aplecase în jos pe burtă şi pieri fugind astfel prin grădina 
din spatele castelului. Niculae îl mângâie pe Michi pe cap. 

— Vezi dacă eşti prost şi latri aiurea, când pleacă cineva, 
şi nu când intră, ca toţi câinii? 

Şi râzând în sinea lui de păţania lui Michi, se întoarse în 
odaie şi încuie uşa. 


PARIEA A IREIA 


Damian Gheorghe, omul atât de violent pe care nimeni 
nu îndrăznea sau nu voia să-l înfrunte, se purta cu Niculae 
fără cusur, oferindu-i acestuia imaginea unui ins ireproşabil 
şi care inspira o încredere totală şi niciodată dezminţită. Şi 
era chiar aşa, dar numai atât cât avea sapa în mână sau 
târnăcopul. Muncea cu poftă, ai fi zis chiar cu sete, şi 
văzându-l înţelegeai de ce nicio muncă nu e, aşa, în general, 
un blestem. Parcă vorbea cu pământul când, cu lopata în 
mână, întorcea o brazdă, ca şi cum l-ar fi întrebat cum şi în 
ce condiţii s-ar putea reîntoarce în el. Acest dialog era însă 
senin şi nu îndârjit, iar expresia chipului său se potolea ca 
într-o liniştită eliberare. Era parcă singura certitudine 
rămasă întreagă, după atâtea milioane de ani de când 
exista fiinţa umană pe pământ. Restul, ceea ce se adăugase 
pe deasupra, era pus, prin forţa împrejurărilor, sub semnul 
întrebării, era ceva proaspăt, nesigur, şi ca atare nu merita 
să fie respectat. La Niculae se uita, în astfel de clipe, cu 
venerație, deşi horticultorul nu era cu mult mai mare decât 
el, să zici că i-ar fi respectat vârsta. Era greu de spus ce 
înţeles avea această venerație, de unde venea, din ce 
obscură dorinţă de a se supune, sau a se preda... În restul 
vieţii lui, însă, omul devenea de nerecunoscut. Începea 


parcă să trăiască un altul, a cărui existenţă nu putea fi 
bănuită. Era stăpânit de o agresivitate neodihnită, de la 
care era cu neputinţă să-l abată cineva: dacă îi dădeai 
dreptate, te muşca de mână ca un câine, ţinut parcă prea 
îndelung în lanţ, iar dacă nu-i dădeai, te neliniştea cu stranii 
ameninţări pe care nu întârzia să le pună în practică. 

Viaţa omului se poate scurge pe pământ şi ca o apă 
liniştită, împlinindu-se simplu în moarte, care vine ca o 
soluţie a unei probleme insolubile: ce să facă fiinţa umană 
după ce a asistat la un număr de douăzeci sau treizeci de 
mii de răsărituri şi apusuri de soare şi a lăsat în urma lui 
înlocuitori? Dar viaţa lui se poate scurge şi într-o 
permanentă dezordine, ca o revoltă împotriva soluţiilor 
invariabile ale acestei existenţe, atacând sălbatic pe toţi cei 
care o acceptă astfel, adică pe majoritatea oamenilor. Ar fi 
putut fi descoperit în acest caz un înţeles (inacceptabil, dar 
totuşi un înţeles) în comportarea lui Damian Gheorghe 
dacă, de pildă, el i-ar fi cruțat, să zicem, pe cei care ar fi 
avut anumite răfuieli cu această viaţă şi cu care ar fi putut 
stabili o punte, cu cei încruntaţi, cu posomorâţii, cu 
vindicativii, cu cei lipsiţi de speranţă, cu cei cărora această 
lume le-a jucat renghiuri cumplite, cu cei trădaţi, sau cu cei 
ameninţaţi... Dar el nu se înţelegea cu nimeni şi nici nu 
căuta să se înţeleagă. Îndată ce scăpa de sub controlul 
muncii, care avea parcă asupra lui o influenţă magică atâta 
timp cât o împlinea, se repezea furibund în mijlocul 
oamenilor, îi îmbrâncea, încăleca pe ei, îi trântea jos, le 
trăgea picioare în spate, îi pocnea în cap, le înfigea mâna în 
gât, le strângea gurile apucându-i de obraji şi izbindu-i de 
ziduri şi de copaci. Şi asta se întâmpla la propriu, şi nu la 
figurat, după cum tot la propriu se dădea şi la muierile şi 
fetele lor, care, până nu erau ele însele bruscate şi lovite, 
râdeau de ceea ce păţeau bărbaţii. Nu era prea voinic, dar 
se arunca înainte cu ochii holbaţi de o furie căreia nu 
înţelegea să-i pună frâu chiar dacă în faţa lui ar fi întâlnit 
lama unui cuţit ţinut de o mână hotărâtă. Încât omul lovit de 


el sau umilit, deşi trăia clipe în care se făcea palid ca un 
mort, gestul la care era provocat şi putea duce la sfârşitul 
vieţii celuilalt nu se producea. Clipele treceau, victima se 
îmblânzea şi pe trăsăturile ei apărea acea expresie care era 
puterea, dar şi slăbiciunea mai tuturor oamenilor: 
gândirea; se vedea că a învins momentul şi a început să se 
gândească. Nu distrugi numai o viaţă care să zicem că ar 
merita să fie nimicită, dar distrugi şi una care nu merită, pe 
a ta; preţul e prea mare, nu poate fi plătit. De aceea nici nu 
prea aveau loc bătăi între Damian Gheorghe şi ceilalţi: unde 
te poate duce o lovitură pe care o poţi da unui astfel de om, 
care, el, nu se gândeşte la asta, nu-i pasă? Nu se găsea 
nimeni suficient de calm să nu se aşeze chiar la aceste 
extreme, între laşitate şi crimă, şi să-l înfrunte. Se gândeau, 
poate toţi, că acest om n-ar suporta el o lovitură, fără să 
ucidă? Oricum, se pare că nimeni nu avea motive suficiente 
şi poate că nici nu era aşa de curios să răspundă la o astfel 
de întrebare, observându-l în tăcere şi aşteptând ca unul 
dintre ei să-şi iasă într-o zi din pepeni şi să termine cu el. 

Erau chiar aşa de înţelepţi? Cu adevărat? Timpul trecea 
însă, nu-şi ieşea niciunul din pepeni. E drept că nu se 
împrietenise nimeni cu el, chiar până acolo nu ajunseseră, 
dar nu-i păsa lui Damian Gheorghe de prietenia lor. 

Umbla veşnic după el cu un cumnat care vara avea în 
primire debarcaderul cu bărcile, iar iarna ajuta femeile la 
căratul rufelor şi la descărcatul alimentelor, un ins mic de 
statură, aproape un pitic, dacă n-ar fi măsurat totuşi peste 
un metru patruzeci, singurul care se pare că îl admira, 
fiindcă, deşi sora lui trăia rău cu Damian Gheorghe, ei doi 
erau văzuţi adesea la bufet îmbătându-se împreună. Poate 
că o asemănare exista între ei care îi apropia dincolo de 
gradul de rudenie. Acest Pecingine Ion, cum îl chema pe 
paznicul bărcilor, şi care avea ceva de revendicat de la 
soartă, şi anume, faptul că era aşa mic de statură, devenea 
adesea şi el violent, dar nu pentru că voia să-l imite pe 
cumnatu-său. Această trăsătură apăruse la el mai ales în 


ultimii ani, când o tentativă a sa de a se căsători cu o fată de 
la restaurantul castelului eşuase. El declara că din pricina 
staturii, fata spusese însă că nici măcar nu i-a trecut prin 
cap una ca asta, ci l-a lăsat pentru că într-o zi nu se ştie cei 
s-a năzărit lui dintr-o vorbă şi i-a tras o bătaie crâncenă. Pe 
ea acest lucru a pus-o pe gânduri. Pe drept, povestea ea, 
adică dintr-o greşeală pe care o poţi face, un bărbat poate 
să te mai şi atingă. Dar una, că ea nu făcuse nimic, şi alta, 
că a bătut-o prea rău şi a umblat câteva zile învineţită. A 
căutat totuşi să se împace cu el, doar atât l-a rugat: „Ioane, 
uite, eu trec peste asta, m-ai bătut că ţi s-a părut ceva, se 
întâmplă şi asta, dar spune-mi ce-ai avut, ce ţi s-a părut, ca 
să ştiu altădată să am grijă, că n-am chef de câte ori ţi se 
năzare ţie ceva să mănânc bătaie”. Dar el nu vrusese să-i 
spună, şi atunci ea, cu toate că ţinea la el, s-a hotărât să nu 
se mărite cu un astfel de bărbat care nu promitea nimic 
bun. 

Deosebirea între el şi cumnatu-său era totuşi mare: el nu 
sărea niciodată la om fără un motiv al lui, pe care e drept că 
nu-l mărturisea, şi nimeni nu-l putea ghici (afară de aluziile 
la statură şi la eşecul său, din această pricină, cu fata de la 
restaurant şi deci cu femeile în general), dar motivul exista 
şi lucra asupra gândirii lui cu o forţă năprasnică. Numai că 
de la cumnatul său, de la Damian Gheorghe, suporta orice, 
ăsta îi şi spunea pe şleau, „bă piticule”, „bă nenorocitule”. 
Şi, de fiecare dată când era lume la bufet, îl întreba cum 
ajunge el la o muiere când trebuie s-o ia în braţe... Îipune o 
cratiţă în cap şi se ţine de toarte? Sau cum face?! Glumă 
care dacă ar fi venit de la altul s-ar fi terminat rău pentru 
cel care s-ar fi bizuit pe micimea staturii lui Pecingine Ion şi 
pe mărimea alei sale. 

Damian Gheorghe se căsătorise cu cinci ani în urmă cu 
sora lui Pecingine, şi avusese şi un copil, şi anume o fetiţă, 
dar în primăvara asta o alungase pe muiere de-acasă, 
aducând alta în loc, fără să divorţeze. Curând însă o goni pe 
concubină şi o rechemă pe soţie, pentru ca din nou s-o 


alunge şi s-o recheme pe concubină, trăind astfel alternativ 
când cu una, când cu cealaltă. S-ar fi părut că toate acestea 
ar fi trebuit să influenţeze şi prietenia dintre cei doi 
cumnaţi, respectiv în perioada când acela o gonea de-acasă 
pe nevastă-sa, Pecingine Ion să nu mai fie văzut împreună la 
bufet cu Damian Gheorghe. Erau văzuţi, mai mult chiar, 
Pecingine Ion îl însoțea pe cumnatu-său până acasă, în sat, 
unde avea, înainte ca directorul să-i fi aprobat să se mute în 
„Casa grădinii”, o cameră cu chirie. Pecingine Ion intra la el 
şi stăteau împreună ore întregi. 

Sora barcagiului, nevasta lui Damian Gheorghe, era o 
femeie tânără şi plină de viaţă. Era însă cam domoală, se 
mişca foarte încet prin castel, ca o ţărancă înţeleaptă şi 
temătoare, care nu se sperie atât de firea oamenilor, pe 
care îi cunoştea ea bine, cât de legile lor scrise care îi 
rămâneau necunoscute. În odaia lor din sat intra nu o dată 
miliția şi i-l lua pe bărbat ducându-l pentru câteva zile nu se 
ştie unde. Ce-aveau cu el? părea să se întrebe. Ce rău 
făcuse? inea la el, şi aceste vizite o înspăimântau, cu toate 
că el nu se purta cu ea mai bine decât cu ceilalţi oameni. Îşi 
păstra însă înfăţişarea ei înţeleaptă, vrând parcă să spună 
că orice bărbat e o pacoste pe care trebuie s-o suporţi 
oricum a-i lua-o: dacă ai unul blând şi bun, nu e bun ca 
bărbat, ca soi, dacă ai unul frumos, umblă muierile după el, 
măcar al ei e muncitor, şi dacă a gonit-o acum de-acasă o s- 
o cheme el iar îndărăt, că n-o să-l ţină mult cu cealaltă, 
îmbătrâneşte şi el, că n-o fi de fier. 

Ca să-şi întreţină fetiţa, pe care tatăl o neglija, femeia se 
duse la directorul complexului şi îl rugă să-i dea şi ei un 
serviciu undeva. Fu angajată spălătoreasă şi se mută în 
dormitorul comun al celei de-a treia case a complexului, 
care se afla cel mai departe de castel, undeva în fundul 
grădinii din spate, în apropierea lacului. 


II 


„.Dar iată că, în noaptea când la castel avusese loc acea 
petrecere, şi în orele care urmaseră închiderii bufetului, 
cineva nu putu să-l mai îndure pe Damian Gheorghe şi îl 
omori la el în pat cu un topor, în odaia lui din „Casa 
grădinii”. Dădu de el dimineaţa devreme Niculae. 

Cu un semn de întrebare rămas în minte să afle ce era cu 
omul pe care îl văzuse aseară fugind aplecat să nu fie 
recunoscut după ce lovise câinele, Niculae se întoarse din 
drum pe coridor, văzând uşa camerei lui Damian Gheorghe 
întredeschisă. Pe Simina o lăsase în odaie să mai doarmă. 
Intră peste el să-l ia la muncă şi să-l întrebe ce se 
întâmplase... 

Simina se pomeni trezită din somn de şoapta lui Niculae. 

— Scoal', îi spuse el, îmbracă-te. 

— De ce? 

— Ai să vezi. 

Aşa cum se întâmplă totdeauna când clipele vorbesc 
parcă singure că s-a petrecut ceva neobişnuit, Simina se 
îmbrăcă repede şi în tăcere şi tot fără să-l întrebe nimic îl 
urmă pe coridor. Niculae o luă înainte şi în dreptul camerei 
lui Damian Gheorghe se opri şi împinse uşa cu piciorul. 

— Vino, zise el, şi o apucă şi o ţinu strâns de braţ. Uită-te. 

Damian Gheorghe se culcase fără să tragă storul. Lumina 
dimineţii intra în încăpere prin tot geamul, pe care 
muncitorul îl eliberase singur de plantele agăţătoare care îl 
astupau, chiar în ziua când se mutase aici. Stătea culcat pe 
spate cu capul înclinat spre dreapta, îmbrăcat în cămaşă şi 
chiloţi şi cu ciorapii în picioare. În cap, în tâmpla stângă, 
avea înfipt adânc un topor. Obiect nefiresc, nelalocul lui, în 
prima clipă nu părea să fi pătruns în tâmpla omului, ci o 
mână invizibilă îl ţinea în aer şi omul întorcea doar capul să 
se ferească dinaintea lui ca într-o joacă de-a lovitul... Timpul 


se scurgea însă şi toporul nu se ridica din tâmpla lui. Ultima 
expresie i se pierduse în clipa când murise: nu mai avea 
expresie. Nu mai era un om şi parcă nu mai avea chip de 
om. Era un mort cu o expresie de mort, severă şi 
amenințătoare, aşa cum o au toţi şi pe care o capătă şi cei 
blânzi, şi nu fiindcă era a lui, a lui Damian Gheorghe, a 
cărui viaţă fusese numai ameninţări şi violenţă. 

Simina se uita cu o privire neclintită şi nicio tresărire de 
panică nu apăru în această privire a ei liniştită şi mărită de 
curiozitate. Se desprinse de Niculae şi vru să se dea mai 
aproape, dar el o opri. 

— Să mergem, spuse el. 

Reintrară în odaie. Simina se aşeză pe pat şi se uită la el 
de jos în sus. 

— Îngrozitor, spuse ea. Apoi adăugă după un timp: 
Niculae, ştii de ce am vrut să mă uit mai de aproape? 
Trebuie să ştii, memoria mea vizuală e mai bună decât a 
altora. Aseară când am intrat pe coridor tu ai aprins lumina 
ca să bagi cheia în broască, în clipa aceea eu am văzut un 
topor rezemat de zid lângă uşa de alături. Acuma nu mai e 
acolo. Am vrut să văd dacă e acelaşi topor. Cine mai stă aici? 

— Doamna Anghel, răspunse Niculae. 

— Nu cumva bărbatul ei, pe care lam văzut noi 
aseară...? 

— Nu ştiu, răspunse Niculae posomorât, luându-şi capul 
în mâini. Trebuie să anunţ miliția... Tu du-te în odaia ta la 
castel şi vezi-ţi de treabă. S-ar putea să-l fi omorât domnul 
Anghel, după scena din bufet. Lo fi pândit să se întoarcă. L- 
o fi lovit în somn, pe întuneric... Cum de l-a nimerit... Şi de 
ce a lăsat toporul acolo... toporul lui... Hai să mergem, zise 
el deodată. O să aflăm... 

Avea însă în glas o nedumerire. Se uita la Simina cu o 
privire întrebătoare, dar care nu se dezvăluia, ca şi când 
nici el singur nu ştia ce să creadă despre ceea ce văzuse 
aseară, omul aplecat care fugise după ce îl lovise pe Michi 
cu piciorul în burtă... 


— la să vedem, zise el. Să nu le spui nimic. 

Domnul Anghel nu era acasă şi la întrebarea lui Niculae, 
unde era dus, doamna Anghel, care scotea aşternutul afară, 
răspunse că s-a sculat de pe la şase şi a plecat la Bucureşti 
pe la piaţă, să aibă timp să se întoarcă la grădină. 

— Doamnă Anghel, zise Niculae în treacăt, cineva l-a 
omorât pe Damian Gheorghe azi-noapte cu toporul 
dumneavoastră, pe care i l-a lăsat înfipt în cap. Duceţi-vă să 
vedeţi... 

Şi nu se uită să vadă reacţia doamnei Anghel, care în 
primele clipe nu înţelese, dar se duse totuşi şi se uită şi 
scoase de-acolo un țipăt scurt şi pătrunzător. Niculae şi 
Simina ieşiră şi se despărţiră pe alee, luându-şi, în şoaptă, 
la revedere. 

— Îţi convine, zise ea, să plecăm împreună la Bucureşti 
pe la prânz şi să fii invitatul meu la masă? 

Ochii îi străluceau. Uitase parcă de tot cumplita 
întâmplare, ca şi când retina ei în câteva minute se spălase, 
la lumina soarelui care răsărea dinspre sat, într-o baie de 
aur, de tot ceea ce văzuse. Pe ea o interesa acum cum să 
facă să-l aibă mai departe cu ea, şi nu cine şi de ce îl 
omorâse pe acel om. El îi zâmbi: 

— Nu te credeam atât de tare, îi spuse el. 

Niculae păstra încă pe chip o anumită paloare şi 
zâmbetul lui era neliniştit. Simţirea ei era însă departe: 
înţelese că el va accepta invitaţia şi arăta fericită. 

— Atunci să-i dau mamei un telefon să pregătească ceva. 
Te sărut, Niculae. La revedere. Te aştept... 


III 


Crime, violenţe, oameni care vor să tragă cu sila în odaia 


lor nevestele altora şi apoi îl călăresc pe soţul indignat, 
pentru ca după aceea să se trezească cu un topor în cap, 
întrucât o priveau pe ea toate acestea? Din punctul de 
vedere al culorilor ei de pe şevalet nu prezentau niciun 
interes, iar ca oameni, ei îşi urmau legile lor de convieţuire 
pe care ea nu le cunoştea ca să poată să-şi dea seama cât 
din viaţa ei proprie avea o anumită legătură cu a lor. De 
aceea se arătă îngrijorată când, pe la orele unu, se reîntâlni 
cu Niculae şi plecară amândoi spre Bucureşti: el arăta 
schimbat, ceva îl obseda. 

— Ei, zise ea în autobuz, ce s-a mai întâmplat, s-a aflat 
cine l-a omorât? 

— Da, răspunse el. Domnul Anghel... După ce ne-am 
despărţit noi doi, m-am dus în birou şi am dat un telefon la 
miliţie. Au venit numaidecât de la Bucureşti şi au început 
ancheta lor... L-am văzut pe domnul Anghel, se uita la ei cu 
privirea albită, mi s-a făcut şi milă... Omul ăsta parcă îţi 
spune că ceea ce îţi trece ţie în cap că este el, exact aia e, 
privirea lui e o mărturisire dinainte făcută... Ţi-nchipui, de 
la primele întrebări a recunoscut. „Da, e toporul meu, le-a 
spus el, eu l-am omorât, să se înveţe minte altădată să nu 
mai facă ce-a făcut”. Ce să se mai înveţe minte, s-a 
terminat... l-au găsit domnului Anghel pete de sânge pe 
guler şi sub unghii... 

Aceste cuvinte din urmă Niculae le spusese parcă îndârjit 
de ceva. Apoi tăcu şi începu să se uite pe geam. 

— Ce amestec ai tu în toate astea? zise ea încercând să-l 
înveselească, luându-l de braţ şi căutându-i privirea. 

— N-am niciun amestec, se feri el. 

— N-ai, dar te gândeşti la ceva. 

— Nu, zise el şi dădu din umeri. La ce mă pot gândi?... 
Mă pot gândi la un lucru... Cum să-ţi spun... la gândeşte-te 
şi tu... 


Şi se uită la ea ca şi când s-ar fi hotărât să-şi dezvăluie 
gândirea şi începu să vorbească în timp ce ea îl asculta la 
început uitându-se la el cam dintr-o parte, cu coada 
ochiului, aşa cum facem când nu acordăm decât pe 
jumătate crezare la ceea ce ni se spune. 

— Un om care zace în pat cu un topor în capnueo 
glumă, zise el, ca şi când cineva s-ar fi înveselit în faţa lui pe 
un astfel de subiect. E un om! exclamă Niculae cu o 
indignare înaltă în glas, parcă fără soluţie, acum când acel 
om încetase să mai existe. Cum să-ţi spun ţie, păcatele 
noastre nu sunt fără ispăşire, oricând, într-o viaţă, poţi 
înţelege ce-ai făcut şi poţi să-ţi pleci în jos grumazul tău de 
nemernic. Şi atunci ceea ce ai făcut rău se poate şterge... 

Cu condiţia ca acest grumaz să nu fie ţeapăn pentru 
totdeauna. Ori, Damian Gheorghe nu omorâse pe nimeni, în 
schimb cineva l-a omorât pe el, şi nu înţeleg cine şi de ce, 
fiindcă domnul Anghel nu l-a putut omori decât dacă a 
înnebunit. Dar nu părea câtuşi de puţin nebun... 

Ea se uită acum la el cu o privire care parcă mărturisea: 
eu ştiu de ce te iubesc, dar când te aud că mai vorbeşti şi 
aşa ca acum, încep să te iubesc atât de tare încât simt cum 
gelozia îmi muşcă din inimă; gândeşti prea independent, 
gândirea ta nu-mi aparţine... 

— E o crimă colectivă, continuă Niculae din ce în ce mai 
posomorât, şi în această lume eu eram omul care avea 
puţină putere... Chiar la podea, unde nu mai e retragere, 
tot mai e o distanţă care e mai mare sau mai mică decât a 
altora. Ca în infinitul mic. Nu există egalitate. Dacă îl 
alungam de la castel, şi puteam s-o fac, îi salvam viaţa. 
Acuma eu sunt sigur că domnul Anghel nu putea să-l 
omoare, dar nu m-am gândit mai înainte că totuşi cineva îl 
va omori dacă stau şi mă uit la ei fără să intervin... Ce m-a 
şocat în ceea ce spunea scriitorul acela cred că era un fel 
de nelinişte a lui turbure cu privire la actele sale, te mai 
iubea şi îi părea rău de ceea ce îţi făcuse... Dar era prea 
târziu, vedea şi el... Aşa sunt eu acuma, cu toate că Damian 


Gheorghe nu mi-era nici frate, nici prieten. Dar era 
muncitorul meu şi muncea bine... Ţinea la mine, niciodată 
nu i-am surprins vreo privire sau vreun gest care să mă 
facă să înţeleg că în mintea lui el nu făcea decât o deosebire 
forţată, fiindcă îi dădeam de lucru, între mine şi ceilalţi. Nu, 
deşi el nu trăia ca un om cu speranţă, cu unealta în mână se 
uita la mine ca la o speranţă. Ţi-nchipui, îmi dau seama de 
toate astea abia acuma, dar n-ar fi trebuit să-mi dau seama 
mai din timp? 

— Şi ce-ai fi putut să faci? zise ea cu o patimă bruscă. 
Niculae, oriunde s-ar fi dus, tot aşa s-ar fi purtat şi până la 
urmă ar fi avut aceeaşi soartă, spuse ea. 

— Nu e sigur! Şi nu era singura alternativă, cum să-ţi 
explic... Până nu vezi un om mort nu înţelegi bine ce 
legături sunt între tine şi el. Eu am încetat să mai cred că 
am dreptul să-i bag omului pe gât fericirea cu sila, am văzut 
la ce duce... Da, dar uite că totuşi te împovărează cu 
moartea lui, de care el, primul, e vinovat. În ambianta de 
violentă pe care el a creat-o, şi din care bineînţeles ca a 
ieşit până la urmă ucigaşul, n-a intervenit nimeni... 

Ea se uită la el gândind: „Eu ţi-am spus de-aseară că nu e 
nimic distractiv într-un spectacol în care un om îl călăreşte 
pe altul şi ceilalţi stau şi, indiferent din ce motive, privesc ca 
şi când n-ar avea niciun amestec!” 

— Şi tu chiar crezi, zise ea, că nu domnul Anghel l-a 
omorât? 

Şi privirea i se feri într-o mişcare circulară, plină de 
înţeles. 

„Mă bucur, parcă îi spunea ea, că gândeşti cu voce tare, 
îmi aparţii astfel mai mult, şi, ca nu cumva să-ţi dai seama 
de acest lucru, te abat de la gândurile tale şi mă prefac că 
mă interesează cine poate fi criminalul, care atât el, cât şi 
victima mă lasă absolut indiferentă!” 

— Simina, zise el în şoaptă, foarte îngrijorat, eu ştiu cine 
e, dar cum pot să fiu sigur că nu m-am înşelat, când domnul 


Anghel declară că el este, şi i se descoperă şi sânge pe 
guler şi sub unghii? 

Se dăduseră jos din autobuz şi mergeau la braţ pe 
trotuarul lat, plin de lume, care începea din Piaţa Mihai 
Eminescu. 

— Ce e asta? zise ea protestând. Eşti sau nu sigur, spune 
unde trebuie ceea ce ştii şi nu mai e pe urmă treaba ta să 
afli cine e criminalul... Dar într-adevăr, curios mi se pare şi 
mie ce căuta toporul acolo! Acolo îl ţineau ei de obicei? 

— Nu, zise Niculae. Dar ai dreptate, în cazul în care omul 
pe care l-am văzut eu fugind din casă e criminalul, e clar că 
domnul Anghel e complicele, că i-a dat toporul, i l-a pus 
acolo pe coridor, să-l aibă la îndemână, fiindcă niciodată nu 
l-am văzut pus acolo... 

— Ce om ai văzut tu? zise ea uimită. Când? 

— După ce tu ai adormit, răspunse Niculae, m-a trezit 
Michi şi am ieşit afară să văd cine dă în el... 

Şi Niculae îi explică obiceiul ciudat al câinelui, care se 
arăta atât de prietenos când intra cineva în casă şi atât de 
îndârjit când ieşea. N-a înţeles niciodată de ce se purta aşa, 
dar avea totdeauna grijă, când îl vizita cineva, să-l alunge să 
nu se repeadă... 

— ÎI ştii pe barcagiu? zise Niculae. Pecingine Ion! Piticul! 

— Cum să nu, răspunse ea, doar el ne descuie lacătul la 
bărci când vrem să mergem pe lac. L-am văzut şi aseară, 
era şi el la bufet. 

— Stătea la masă cu Damian Gheorghe. El era, zise 
deodată Niculae. 

— Cum elera?! 

— El era omul pe care l-am văzut eu fugind când am ieşit 
să văd cine mi-a lovit câinele. L-am văzut înainte să se 
aplece să fugă. Veneam de la întunericul din odaie la cel de 
afară şi am văzut perfect. 

— Niculae, zise pictorița cu un glas sever, trebuie să spui 
imediat ceea ce ştii şi eu zic că azi chiar trebuie să îndrepţi 


greşeala asta. Nu înţeleg ce te-a împiedicat tocmai pe tine, 
care gândeşti aşa de limpede. 

Îl împiedicase, povesti Niculae, întâi comportarea 
domnului Anghel şi apoi sora piticului, soţia lui Damian 
Gheorghe. Se dusese la ea, nici el nu ştia de ce, şi o găsise 
plângând şi izbindu-şi genunchii cu palmele. Aflase. Din 
când în când ea ridica palmele şi spre cer, cum fac ele în 
astfel de împrejurări. Era parcă un semn de întâmpinare: Ai 
venit, nenorocire! De ce ai venit? De ce tocmai la mine? „Şi 
dacă fratele ei nu e vinovat? se întrebase Niculae. De ce să 
fac eu pe polițistul pe cont propriu? Declaraţia mea o s-o 
împovăreze de tot pe femeia asta tânără, care a rămas fără 
bărbat şi o să rămână şi fără frate, şi de ce să mai sporesc o 
nenorocire prin alta? Fiindcă e clar că dacă Pecingine Ion e 
cel care l-a omorât pe Damian Gheorghe cu toporul, n-a 
făcut-o degeaba, ceva s-a întâmplat între ei trei, soră, frate 
şi soţ, de s-a ajuns până la ucidere. Ce anume? Cum să aflu 
eu? Şi de ce am crede că justiţia noastră scrisă ar fi 
neapărat mai dreaptă şi mai adevărată decât cea nescrisă?” 

— Şi am ezitat să declar ceea ce ştiu... Asta nu înseamnă, 
zise Niculae, că o să păstrez pentru mine secretul unei 
crime. Mi-a trecut prin cap s-o întreb pe sora lui Pecingine 
unde a fost fratele ei azi-noapte. M-am oprit. Nu era treaba 
mea. Pe urmă repede s-a aflat de cursul anchetei de la cei 
care au fost aseară la bufet. Toată lumea a declarat că după 
istoria cu domnul Anghel, Damian Gheorghe a plecat acasă 
singur. Că toţi s-au dus fiecare pe la casele lor. Cutare s-a 
întors în sat, cutare s-a dus cu cutare pe la cutare, martori 
sunt cutare, Pecingine s-a dus şi el la dormitorul comun cu 
alţii, unde dormea şi soră-sa, l-a văzut toată lumea. În 
general, toată lumea a văzut pe toată lumea, dar eu am fost 
atent la ce se va zice despre barcagiu. Da, pe la orele nouă 
a plecat de la bufet cu cumnatu-său, s-au dus amândoi până 
în sat să facă rost de nişte bani de la cineva, s-au întors, au 
cumpărat nişte ţigări, au mai băut o bere şi pe urmă s-au 
dus. Pe la orele zece Pecingine Ion a venit la dormitor, s-a 


dezbrăcat şi s-a culcat... Ioată lumea l-a văzut, toţi zilierii 
care mai stăteau de vorbă şi fumau înainte de a stinge 
lumina şi a adormi. Cât să fi fost când am adormit noi? 
Miezul nopţii? L-am văzut clar luând-o la fugă din „Casa 
grădinii”. Ori nu e adevărat că s-a dus la dormitorul lor la 
ora zece şi martorii mint ca să-l acopere, din motivele 
colective pe care ţi le-am explicat, ori după ce s-a dusa 
venit peste Damian Gheorghe, pe întuneric, şi l-a omorât... 

— Niculae, zise Simina, lasă-i pe cei de la miliţie să 
dezlege această enigmă. 

— Bineînţeles. Ţi-am explicat doar de ce n-am făcut-o 
imediat, zise Niculae. 


IV 


Care e timpul când într-o iubire rezistenţa unuia dintre 
îndrăgostiţi cedează şi ei nu se mai pot apoi despărţi unul 
de altul nicio clipă? La Niculae s-ar fi zis că a coincis cu 
moartea crâncenă a lui Damian Gheorghe, acel muncitor al 
său, cu strania sa viaţă dublă, moarte care îl făcuse parcă 
deodată să uite cu totul de sine şi privirea sa s-o caute 
neîncetat pe-a iubitei lui. 

Pictoriţa gândea: „S-a schimbat, ceva i se întâmplă, mă 
caută, dar nu-mi spune... Mi-ajunge însă că îl văd cum se 
uită numai la mine, şi cum înţeleg din asta că se gândeşte 
numai la mine, în timp ce ne despart doar orele muncii lui. 
Cu toate că îmi dau seama că ameninţarea ca această 
privire a sa să se întoarcă la un moment dat în sine n-a 
dispărut şi poate reapărea chiar mâine. Dar îi va fi din ce în 
ce mai greu s-o facă”... 


În acelaşi timp, însă, Pecingine Ion continua să trăiască 
liber, şi pictorița nu ştia că declaraţia târzie a lui Niculae nu 
fusese luată în seamă de anchetatori, sau în orice caz nu se 
vedea că o iau în seamă. lar domnul Anghel continua să 
stea închis. Niculae nu-i mai povestea ei nimic, lăsând-o să 
creadă că această istorie e încheiată şi că într-adevăr 
vecinului său de pe acelaşi coridor i se dăduse drumul. 

Primele săptămâni care urmară crimei, Niculae le 
petrecu cu Simina, care insistase să rămână la ea, în 
frumoasa ei cameră părintească din Bucureşti, din care se 
vedeau nu prea departe siluetele plopilor din parc. Se 
uitase la el cu înţeles: camera aceea a lui din „Casa 
grădinii” trebuia oricum părăsită. Cum să mai stai singur în 
ea noaptea, după ce ştii că dincolo, într-o alta, ai văzut 
zăcând un om omorât? Nu mă deranjează, răspunsese 
Niculae. 

Dar când reveni spre sfârşitul celei de-a treia săptămâni, 
şi seara, cu capul pe pernă, încercă să vadă sub pleoape 
lumea sa luminoasă premergătoare somnului care îl încânta 
totdeauna, în loc de scene scăldate în culori el văzu pe 
Damian Gheorghe, mort şi nemişcat în patul său, aşa cum 
arătase alături în dimineaţa când îl descoperise mort. Şi 
imaginea lui, cu toporul înfipt în cap, nu se lăsa alungată, 
revenea neîncetat, chiar după ce Niculae se ridică de 
câteva ori şi aprinse lumina. Atunci rămase în întuneric cu 
ochii deschişi. Imaginea, astfel, nu se mai forma, dar nici 
somnul nu venea. O umbră trecu însă într-o vreme prin faţa 
ferestrei, care după câteva clipe reveni şi nu mai părăsi 
geamul, astupându-l. Cine era acolo? Umbra avea înălţimea 
unui om, dar nu a unuia dintre cei înalţi, sau mijlocii... Era 
barcagiul! Piticul! El era! Umbra se mişcă şi ciocăni uşor în 
geam. „Ce pot să fac? gândi Niculae. Încotro să mai dau 
înapoi?” Şi se duse şi deschise, răsucind cheia la o parte. 
Umbra însă nu părăsi geamul. Stătea nemişcată şi se uita 
înăuntru cu chipul în întuneric, care nu se lumină decât 


după câtva timp sub jarul mic al unei ţigări. Se apropie 
repede de pitic şi îi şopti: 

— Ai venit la mine sau la locul crimei? Întră înăuntru. 

Barcagiul părăsi fereastra şi se apropie de treptele de la 
intrare. În odaie, când aprinse lumina, Niculae văzu că avea 
o toporişcă mică în mână, dintre cele pe care le purtau pe 
vremuri pădurarii, dar cu coada scurtă, adaptată, se vede, 
pentru statura lui. 

— Ei, stai pe scaun şi dă-i drumul, zise Niculae 
întinzându-se pe pat. Dar n-o lungi, fiindcă mie mi-e somn şi 
dimineaţa am treabă, nu ca tine, care îţi descui bărcile pe la 
zece, oră boierească. Şi de ce umbli cu toporişca aia în 
mână?... De unde o ai?... la dă-o încoace. 

Niculae tăcu şi în odaie se aşternu liniştea. Barcagiul nu 
se clintea. Numai ţigarea îi ardea între degete. 

— Bine, zise Niculae, ţi-e frică să nu-ţi fac eu ceea ce i-ai 
făcut tu lui cumnatu-tău... Mă mir de unde ai avut atâta 
putere să-l izbeşti să se înţepenească toporul în capul lui... 
Aşa s-a spus, ucigaşul a trebuit să lase toporul acolo înfipt 
fiindcă nu l-a mai putut scoate. După furia cu care a fost 
lovit s-ar zice că domnul Anghel avea toate motivele să-i dea 
o astfel de lovitură. 

— A şi spus singur, se auzi atunci vocea groasă, răguşită 
de tutun prost, a barcagiului. 

— Bine, zise Niculae. Şi tu ce căutai aici în noaptea 
aceea? 

— Unde, domnule inginer? M-aţi văzut dumneavoastră pe 
mine!? 

Vocea era amenințătoare. Avea în ea ceva sumbru şi 
implacabil. 

Nu erau în ea îndoieli, ezitări, că după răspunsul lui 
Niculae nu va folosi, dacă acest răspuns îl va acuza, 
toporişca al cărei cap îl ţinea strâns în palme. 

— Bă, te-am văzut! strigă atunci Niculae sărind 
fulgerător în capul oaselor. Dacă tu l-ai omorât sau nu, n-am 


de unde să ştiu, dar te-am văzut ieşind de-aici şi luând-o la 
goană când ai auzit că cineva deschide uşa... 

Barcagiul aruncă brusc ţigarea şi o strivi cu talpa de 
duşumea. 

— Ridică imediat ţigarea, strigă Niculae. Şi ieşi afară 
dacă pentru asta ai venit, să fumezi ca un nesimţit în odaia 
mea. Ce doreşti? 

Barcagiul se aplecă moale şi ridică cu mişcări încetinite 
ţigarea, ca şi când ar fi pregătit o altă mişcare mai rapidă şi 
neaşteptată. Niculae stătea încovoiat pe marginea patului. 
„Dacă ridică toporişca, gândi el, îl strâng de gât până îşi dă 
sufletul.” Dar barcagiul se redresă şi rămase nemişcat. 

— Dacă n-ai fost tu cel pe care l-am văzut eu aseară, 
atunci ce cauţi acuma aici? 

— Soră-mea m-a trimis, răspunse barcagiul. 

— Cu ce scop? 

— Dumneavoastră aţi venit atunci dimineaţa la ea şi i-aţi 
spus. 

— Ei şi? 

— V-aţi bucurat, zise barcagiul cu un glas ciudat, liniştit şi 
parcă filosofic. 

Adică înţelegea: multe se întâmplă pe lume. 

— Ce vrei să spui, mă, nenorocitule? 

— Dumneavoastră, eu n-am ce să vă spun. O să spun 
acolo unde m-or întreba: mureaţi după Florica şi, cum ăla 
nu ştia multe, o fi sărit la dumneavoastră, dumneavoastră 
de frică v-oţi fi apărat cu ceva, cine poate să ştie?... oţi fi 
sărit la el împreună cu Anghel, v-o fi dat toporul... 

— Înţeleg, zise Niculae. Să nu te spun eu, că nu mă spui 
nici tu. Numai că eu nu te-am aşteptat pe tine să te întreb 
dacă îţi face sau nu plăcere să te spun şi am declarat că te- 
am văzut... 

— Aveţi timp să reveniţi asupra declaraţiei, zise barcagiul 
netulburat. Să spuneţi că nu mai sunteţi sigur că eram eu, 
dat fiind că era o noapte fără lună. Vi s-a părut... 


— S-ar putea să fac această declaraţie, dar cu o condiţie, 
zise Niculae. Să-mi spui acum, mie, ce-ai căutat aici la ora 
aceea şi de ce ai luat-o la fugă când m-ai văzut pe mine... 

— Nu eram eu, răspunse barcagiul. Nu vă mint. Vi s-a 
părut. 

— Atunci de ce ţi-e frică? zise Niculae sarcastic. Toţi 
martorii declară că ai venit în dormitorul comun la ora zece 
şi n-ai mai plecat... Vrei ca şi declaraţia mea să coincidă cu 
a lor? Ei, nu coincide, şi o să trebuiască să explici ce căutai 
la ora aceea pe-aici. Cât despre soră-ta, nenorocitule, n-am 
murit niciodată după ea, şi n-aveţi decât să declaraţi 
amândoi ce v-o trece prin cap. 

— Poate vă mai gândiţi, sugeră iar barcagiul şi se ridică 
deodată hotărât în picioare, deschise uşa şi ieşi. 

Şi nu i se auziră paşii în noapte, ci doar umbra lui şterse 
o clipă geamul, ca o nălucă... Şi abia plecând, Niculae 
resimţi prezenţa ei interioară încărcată de primejdie. „Într- 
adevăr, gândi el în minutele următoare, am la ce mă gândi. 
Cine a omorât o dată şi e în pericol de a fi prins, mai poate 
omori şi a doua oară: pedeapsa e aceeaşi!” Numai că 
gândul acesta, în loc să-l sperie, cum se temea singur, 
dimpotrivă, îl însenină, şi când închise ochii imaginea celui 
ucis nu mai reapăru. Nechemată, apăru ea, Simina, se uita 
la el cu privirea ei gravă, totală. „Ei, ce vrei tu? o întrebă. 
Nu-ţi fie frică. Nu tot ceea ce e logic e şi adevărat. Aşa ar 
reieşi, că ăsta s-ar putea să mă omoare. Dar de ce să mă 
omoare? Cum să mă omoare?! S-ar putea ca el să fie chiar 
nevinovat, şi îi e frică să nu spună că a fost văzut ca să nu 
fie acuzat... S-au mai întâmplat cazuri de erori judiciare... E 
destul de inteligent, îşi dă seama că, deşi nevinovat, 
aparențele pot fi contra lui. Cum să nu, e chiar ameninţat, 
în ciuda faptului că Anghel a făcut mărturisiri... Nu m-ar 
omori decât dacă el ar fi criminalul? Dar de ce? Erau 
prieteni, ei doi, şi chiar când sora lui era gonită de-acasă de 
Damian Gheorghe, lumea îi vedea, ca în seara crimei, bând 
bere împreună...” 


V 


Ştia însă oare acest Pecingine că el, Niculae, trecuse 
printr-un moment în care depinsese numai de ea, de sora 
lui, pentru ca astăzi, el, Niculae, să nu mai fi avut ce 
răspunde la întrebarea dacă murea sau nu după ea? 
Niculae o drăcui în gând dimineaţa şi se duse peste ea în 
dormitorul comun din clădirea din fundul grădinii. O găsi ca 
şi în dimineaţa aceea, călcând. 

— la ascultă aici, zise el, ce i-ai spus tu nenorocitului ăla 
de frati-tu că eu mor după tine? Când am murit eu după 
tine? 

Ca să se poată gândi, mâna tinerei femei opri fierul şi îl 
puse alături pe o cărămidă roşie. Opri orice mişcare, 
rămase câteva clipe încremenită. Mâinile ridicară apoi 
liniştite marginea cearşafului pe care îl călca: gândise, 
putea vorbi. 

— Nu dumneavoastră, zise. 

— Nu eu, ridică Niculae glasul. Atunci de ce i-ai spus lui 
frati-tău că eu? 

— Nu de dumneavoastră am spus, reluă femeia. De mine! 

— Cum de tine? 

— Eu muream după dumneavoastră, ştiţi, v-am spus... 

— Când mi-ai spus? 

— Atunci! 

— Ce mi-ai spus? Eşti nebună? 

— V-am spus pe nume, şopti muierea... Apoi adăugă 
precizând: V-am spus: am greşit! 

— Bine, conveni Niculae, pesemne amintindu-şi, şi de ce 
trebuia să pălăvrăgeşti despre chestia asta cu piticul de 
frati-tău? 

— N-am pălăvrăgit, şi-a dat seama şi el, declară deodată 
muierea, şi în clipa aceea îi ţâşniră lacrimile pe obraz, care 
se rostogoliră şi udară rufa albă. 


Dar ea îşi reveni şi puse mâna pe maşină şi călcă fără 
şovăială aceste lacrimi, care pocniră şi arseră sub fierul 
încins. 

Horticultorul avu un rânjet: 

— E mare filosof frati-tău, îi spuse el sarcastic, de îşi dă el 
seama ce gândeşte soră-sa, fără ca ea să nu-i sufle nimic. 

Ea tăcu şi mâna îi lucra mai departe cu fierul. Se vedea 
că în acest timp nu mai gândea deloc, părea cu totul 
liniştită, cu toate că de înţeles înţelegea ce i se spune. 

— Şi mai eşti şi mincinoasă, îi spuse Niculae mai departe, 
de astă dată exagerându-şi furia, fiindcă, după câte se 
părea, gestul ei absent de a-şi călca propriile lacrimi cu 
fierul îl înveselise şi îl făcuse şi să înţeleagă că ea era, 
judecată după sentimentele pe care le mărturisise spontan, 
nevinovată. Dacă zici că mureai după mine, reluă el, de ce 
paştele mă-tii te-ai opus atunci? Fiindcă mi-a plăcut când te- 
ai uitat la mine, dar ce credeai, te vedeam pentru prima 
oară... Cum vă pricepeţi voi să faceţi dintr-o simplă pornire 
o istorie întreagă... Să fugi şi îndărăt să nu te mai uiţi... 

Ea se opri iar ascultându-l. Apoi îi răspunse reluând 
călcatul. Se vedea că nu-i era uşor să dea la iveală ceea ce 
gândea, dar auzea cuvinte grele, care îi dărâmau pesemne 
obstacolele interioare. 

— Eu nu sunt mincinoasă, dar dacă nu vă opream, nu afla 
bărbatu-meu? Şi atunci nu vă dădea cu capul de copaci?... 
Cine ştie, poate chiar că vă omora... 

Niculae o înjură de mamă, ţărăneşte. 

— Cum să fi aflat bărbatu-tău?! zise el mereu furios. Nu 
era nimeni la ora aia pe-aici. Răspunde, cum să afle, cine să- 
i fi spus? 

Ea tăcea acum, vinovată şi copleşită. Era clar: ea i-ar fi 
spus. Şi îi fusese milă de el, de Niculae, şi îl oprise... Niculae 
se uita acum la ea cu o furie parcă neputincioasă. Îi venea 
să dea în ea... 

— Dacă eşti aşa de credincioasă şi nu poţi să-ţi înşeli 
bărbatul, care el te gonise de-acasă, atunci de ce te-ai uitat 


în aşa fel la mine că m-ai făcut să-ţi ridic fusta? 

„De ce?! De-aia!” îi răspunse ea în gând în timp ce mâna 
îi umbla ezitând cu maşina pe suprafaţa albă a mesei. îi 
plăcuse acest bărbat subţirel, care ajunsese inginer şi trăia 
singur ca un cuc în patul lui în care se spunea că nu se 
culcase nicio muiere, din pricină că n-avea... Aşa se spunea 
despre el, că n-ar avea... Dar ea nu crezuse, însă 
curiozitatea tot o rosese şi se uitase la el aşa cum ştie o 
femeie să se uite când îi e dor de cineva... Sigur că i se 
făcuse pe loc frică, ăla al ei l-ar fi omorât... 

— Şi de ce n-a aflat bărbatu-tău şi a aflat frati-tău? reluă 
Niculae strigând. Spui că nu eşti mincinoasă, dar minţi la 
fiecare cuvânt, te gândeşti dinainte cum să minţi. Bine, ţi-a 
fost frică să nu mă omoare... Îţi plăcea şi ţie să crezi că ăla 
putea omori pe oricine, grozav bărbat... Acuma e în 
pământ, uite că s-a găsit cineva care a terminat cu el... Cu 
toate că e mai bine pentru el în pământ decât la ocnele de 
sare... Cum se face că n-a aflat ce era să păţească nevastă- 
sa într-o dimineaţă şi a aflat cumnatu-său? Crezi că ăla nu 
m-ar fi spus? Sau a aşteptat momentul întâi să-l vadă mort 
şi pe urmă să vină la mine să mă amenințe? De ce i-ai spus? 
N-o să mă faci să cred că a ghicit singur... Ce e între tine şi 
frati-tău? 

— Asta vrem să ştim şi noi! zise în clipa aceea un glas 
care intră în încăpere parcă înainte să se vadă cel care 
rostise aceste cuvinte. 

Erau doi. Închiseră uşa şi se aşezară de îndată, dar fără 
grabă, în apropierea mesei, pe un fel de bancă mică tocită 
şi lustruită. Aveau aerul că au mai fost pe-aici şi s-au mai 
aşezat în felul acela chiar pe banca aceea. Purtau costume 
obişnuite, nu prea noi, dar de bună calitate. Cel dintâi, după 
părul negru fără fire albe, părea să aibă vârsta lui Niculae, 
trecut de treizeci şi cinci de ani, dar după pungile de sub 
ochi, părea mai bătrân. Înfăţişarea lui smeadă nu era 
plăcută, arăta posac şi avea o gură parcă fără buze, cu 


tăietură subţire ca lama cuţitului şi cu buza de jos pierind 
vârâtă în cea de sus. 

— Şi am vrea să mai ştim şi de ce vă interesează pe 
dumneavoastră relaţiile între doamna Florica Damian şi 
fratele ei Pecingine Ion, adăugă el extrem de afectat, dar cu 
o afectare naturală, cu care bănuiai că vorbeşte şi acasă cu 
nevasta şi copiii. 

Nu era însă nici agresiv, nici ameninţător. Ai fi zis că e 
doar curios şi că funcţia sa îi dădea posibilitatea (şi asta îi 
făcea o plăcere care nu se tocea) să-şi satisfacă zilnic 
această curiozitate, trezită în el, cu anii, de meseria pe care 
o avea, şi nu fiindcă ar fi fost cu mult mai curios decât alţii. 

— Mă poate interesa orice, constituţia nu-mi interzice 
acest lucru, zise Niculae uitându-se foarte atent şi surprins 
la acest personaj, aşa cum facem când ne întâlnim pe 
neaşteptate şi într-o situaţie penibilă cu un om pe care îl 
cunoaştem de mult şi am fost prieteni, dar de care anii şi 
drumurile diferite pe care am apucat ne-au înstrăinat 
definitiv. 

— Şi pe noi ne poate interesa orice, tot prin constituţie, îi 
răspunse el lui Niculae. 

— Bănuiesc că sunteţi de la miliţie, reluă horticultorul, 
mă  plictiseşte ideea să discut cu dumneavoastră în 
contradictoriu. Ce doriţi de la mine? 

— Nu vă iritaţi, zise personajul rece. 

— De ce să nu mă irit? zise Niculae. Nu-mi dai dreptul 
dumneata? 

— N-avem dreptul să vă interzicem dreptul de-a vă irita. 
Prin forţa lucrurilor sunteţi un martor al unei crime care s-a 
săvârşit în casa în care locuiţi. Da, suntem de la miliţie, sunt 
colonelul Spoială Gheorghe. Ce puteţi face? Nu e nimeni de 
vină. În acelaşi timp, de corectitudinea sau 
necorectitudinea poziţiei dumneavoastră depinde 
dificultatea în care puteţi intra. Nu e o glumă... Vă rugăm 
să ne daţi concursul. 


— Mai degrabă poţi intra într-o dificultate dumneata, de 
pildă, faptul că mă cunoşti din şcoala normală şi te prefaci 
că nu mă cunoşti e o atitudine necorectă, care nu mă 
îndeamnă câtuşi de puţin să-ţi dau dumitale personal 
concursul. 

Se lăsă o tăcere. Colonelul se uita înainte, cu nimic clintit 
de ceea ce i se spusese, rămânând mai departe rece şi 
posac. 

— O să vă rog, zise el întru târziu, parcă mai puţin afectat 
decât până atunci, să-mi daţi concursul în limitele legii, 
adică să uitaţi că ne cunoaştem. Mă bizui pe ideea 
exprimată de dumneavoastră adineauri că vă plictiseşte să 
discutaţi cu noi în contradictoriu. 

Niculae tăcea. Înţelesese. Acest om nu putea în acele 
clipe să folosească faţă de el alt limbaj. Colonelul scoase 
dintr-o servietă mică pe care o deschise un imprimat, scrise 
ceva pe el, semnă şi i-l întinse lui Niculae. 

— Ce e asta? zise horticultorul. 

— O invitaţie la noi, zise colonelul. Scrie acolo, data, 
etajul, ora şi numărul biroului. Dacă nu vreţi să-mi daţi mie 
concursul, altcineva vă va asculta depoziţia. 

— Am depus o dată, zise Niculae posomorât. N-am nimic 
de adăugat şi n-am timp de pierdut cu depoziţii şi 
paradepoziţii. 

— Trebuie să vă informez că nu vi se cere să repetaţi 
ceea ce aţi declarat mai înainte, zise colonelul. 

Se putea ghici din aceste cuvinte, în acelaşi timp, şi 
liniştire, dar şi ameninţare la adresa martorului, fără ca 
totodată să poată fi învinuit colonelul de ceva. Mai degrabă 
martorul, prin atitudinea sa, se vârâse singur într-o astfel 
de situaţie. 

— Cum adică, zise el, vreţi să spuneţi că n-am declarat tot 
ce ştiu? Mă ameninţaţi? 

— Aţi declarat tot ce ştiţi? zise colonelul fără ironie. Avem 
două declaraţii de-ale dumneavoastră, în prima nu se spune 
ceea ce mărturisiţi în a doua. Nu uitaţi că de 


dumneavoastră depinde viaţa altuia. Nu e o invitaţie să 
binevoiţi să spuneţi ce ştiţi. E o cerinţă pe care v-o impune 
legea. 

— Da, ameninţaţi-mă, zise Niculae. Veţi obţine, ca şi până 
acum, declaraţii false, fără niciun fel de riscuri pentru 
martori. 

— Cum să nu existe riscuri pentru martori? Şi încă cum! 
zise colonelul. Şi pe urmă, adăugă el, de unde ştiţi că am 
obţinut declaraţii false? Le-aţi citit dumneavoastră? 

În acest punct al dialogului femeia se oprise din călcat şi 
asculta cu atenţie încordată. O spaimă îi apăruse pe chip şi 
mâna îi tremurase nesigură, lăsând fierul din mână. Se 
făcuse palidă. 

— Nu le-am citit, dar... 

— Vedeţi că ştiţi lucruri care până acuma nu le-aţi 
declarat? zise colonelul întrerupându-l cu vocea ridicată, 
vădit pentru a-l împiedica să continue, şi vocea sa afectată 
deveni batjocoritoare. Vă înşelaţi când ziceţi că declaraţiile 
false sunt fără riscuri. Cei vinovaţi depun şi ei declaraţii 
false, şi? Ne mulţumim cu ele, credeţi? Le confruntăm cu 
alte declaraţii şi dovezi de care dispunem şi tot aflăm noi 
adevărul... E drept, spuse colonelul deodată binevoitor, că 
dacă martorii nu ne-ar minţi, am afla mai repede ceea ce 
trebuie să aflăm. Sunt de acord cu dumneavoastră... 

— Bine că sunteţi de acord, murmură Niculae vârând 
hârtia în buzunar şi luând-o spre uşă. 

„Dacă mai stam, gândi el afară înfuriat, ăsta ar fi sfârşit 
prin a mă acuza direct de omor!” Şi îi trebuiră multe 
minute până să se liniştească. 


VI 


Deşi trecuseră de-atunci atâţia ani, aversiunea lui 
Niculae împotriva acestui fost coleg al său de bancă îi 
rămăsese aceeaşi în amintire, ca şi când ar fi fost ieri. Dar 
într-adevăr ceea ce auzise despre el îi alimentase această 
aversiune, cu toate că lucrurile auzite erau sumare. Erau 
însă sigure, se întâlniseră odată în Bucureşti şi luaseră 
masa împreună, la un restaurant, şi el confirmase că da, era 
procuror militar, şi că da, noaptea la orice oră se ducea 
împreună cu oamenii închisorilor, scoteau afară 
condamnatul şi îl împuşcau. De ce acest coleg al său, pe 
care el, Niculae, îl ştia cât fusese de umil, îşi alesese tocmai 
această meserie? Din toată clasa, Spoială nu ajunsese să 
urască decât un singur coleg, cu care însă timp de doi ani 
fusese prieten: pe Niculae. Din pricina acestei apropieri la 
care îi silise faptul că stăteau în aceeaşi bancă, Niculae află 
la un moment dat despre colegul său un lucru de necrezut: 
Spoială nu ştia absolut nimic din materie, nu înţelegea şi nu 
reţinea nimic şi era un lucru de neînchipuit cum reuşea el 
totuşi să ia note de trecere, cum fiecare profesor, după o 
secundă de ezitare, care ar fi trebuit apoi să devină fatală 
pentru elev, se crispa şi înscria cu o silă la care nu rezista 
nota trebuitoare, în timp ce broboane mari de sudoare, 
parcă de sânge, încoronau fruntea înroşită de chin şi 
umilinţă disperată a elevului. Fiindcă atunci când era 
ascultat el desfăşură o strategie uluitoare în a-i sugera 
profesorului că posedă materia, că e doar intimidat, că 
bâlbâiala e din pricina emoţiei, că pentru moment, da, a 
uitat chiar atunci teorema, sau data istorică, sau verbul 
latinesc, dar a ştiut... Şi se uita de jur împrejur luând clasa 
martoră, care îl salva confirmând prin voci răzlețe şi 
binevoitoare, venite de la elevi de încredere, că aşa e, l-au 
ascultat şi ei, şi ştia, dar e cam zăpăcit, dorn profesor... lar 
la teze copia de la Niculae, care nici el nu se gândea să nu-l 
ajute... Totuşi, ce stârnea în profesor sila care îi forţa 
voinţa? Fiindcă o clasă nu-l poate determina pe un profesor 


să treacă un elev care nu e pregătit. Şi nici groaza pe care 
acest elev o trăia de fiecare dată când era ascultat şi voinţa 
lui disperată de a persevera. Ceva se adăuga la toate 
acestea şi anume că Spoială era orfan de tată şi că maică-sa 
muncea din greu prin tot Câmpu-Lungul ca să-l ţină mai 
departe, să-i plătească aceste taxe de internat, care nu erau 
făcute pentru ea. Era de neînțeles cum de putea munci atât 
de mult fără să cadă într-o zi moartă ca o vită peste care, la 
o vale, s-ar năpusti căruţa prea încărcată prăvălindu-se 
peste ea! Directorul, în primul an, îi obținuse o bursă de 
orfan total, acordată de minister, dar mama fusese 
avertizată că în al doilea an nu va mai fi cu putinţă. Muncise 
ea însă în primul an şi îi plăti o parte din al doilea, cealaltă 
parte fiind rasă de consiliul de direcţie, cu aceeaşi silă 
furioasă cu care şi profesorii îi dădeau nota necesară 
promovării. „De ce nu înveţi, Spoială?” îl întrebase 
directorul intrând în clasă parcă îndârijit. Dar ca şi la lecţii îl 
întâmpinase murmurul nedumerit al întregii clase: „Cum, 
dar Spoială învaţă de dimineaţă până seara şi ştie, dom” 
director...” Aşa crezuse în primii doi ani Niculae. Dar el 
descoperi la un moment dat adevărul şi îi spuse acestuia: 
„Mă, tu nu ştii nimic, cum iei tu note de trecere?” Era prima 
oară când un coleg îi spunea un astfel de lucru. Spoială se 
uitase înnebunit la Niculae, văzuse pesemne infirmându-se 
credinţa în care clasa îl încuraja şi cu o expresie sălbatică 
se repezise în gâtul colegului său, pe care începuse să-l 
sugrume. Niculae scăpase de ghearele care îl ştrangulau, 
dar apoi se bătuseră, Spoială lovind literalmente ca un orb, 
sfâşiindu-şi cămăşile, rupându-şi nasturii de la haine, sub 
privirile nedumerite ale celorlalţi. Îi despărţiseră. Spoială 
gâfâia şi tremura. Încercaseră să-i împace, dar Niculae 
strigase că nu mai voia să aibă de-a face cu el, şi se mutase 
în altă bancă. Umil, Spoială revenise după câteva zile şi îl 
întrebase ce să-i dea ca să se mute la loc. Se apropiau 
tezele... Aici amintirea lui Niculae se rupea, nu mai ştia 
dacă se împăcase sau nu cu el, ştia doar atât, că nu mai 


avea încredere în sinceritatea umilinţei lui, sub care se 
ascundea o ranchiună extremă. Aflase apoi de la alţii că în 
anii următori maică-sa nu-l mai putuse ţine totuşi la 
internat, dar că fiul ei trecuse la liceu, îl terminase în 
particular, urmase dreptul şi ajunsese prin o mie nouă sute 
cincizeci şi doi procuror militar... Când se revăzuseră în 
acei ani prin Bucureşti din întâmplare şi luaseră masa 
împreună, Niculae era încă activist. Era uimit... Cum 
izbutise, cum reuşise Spoială? Cum putuse să înşele atâţia 
ani profesorii? Şi pe urmă cum de alesese el tocmai 
magistratura militară? De ce se îndreptase el tocmai într- 
acolo, unde trebuia să ceară şi apoi să asiste la 
condamnări?... El, care trăise mii de ceasuri senzațiile celui 
ameninţat cu condamnarea? „Sunt duşmani ai poporului, 
răspunsese Spoială cu un fanatism rece şi întunecat, să nu 
vorbim de asta, Niculae, tu, ca activist, mă mir că pui 
asemenea întrebări!” Masa decursese fără alte dezvăluiri, 
se vedea doar atât că magistratului îi făcea plăcere să-i 
arate fostului său coleg că umilul şi torturatul Spoială de 
odinioară e acum un bărbat liniştit şi calm, stăpân pe sine şi 
îndeplinind o funcţie unde sunt necesare curajul şi 
conştiinţa... Niculae însă îşi amintea cum se pomenise cu 
ghearele lui în gât, şi aversiunea profundă care se născuse 
în clipa aceea împotriva lui nu se ştergea nici azi... 

„N-a vrut să mă mai recunoască, gândi el, ieşind din casa 
din fund a complexului, în timp ce colonelul Spoială 
rămăsese acolo cu Florica Damian. Înseamnă că înainte de 
a veni aici l-o fi interogat pe barcagiu şi ăla o fi spus că sunt 
încurcat cu soră-sa. M-a şi găsit la ea! Şi asta l-a făcut să-mi 
sugereze că pot face parte dintre cei bănuiţi... Formidabil 
ce putere poate să aibă asupra noastră o idee care ne trece 
prin cap... Fiindcă nu mai am unde da înapoi, pot încăpea 
foarte uşor pe mâna lui Spoială, care mă poate foarte bine 
trimite la ocnă. Asta bineînţeles e o pură idee, fiindcă nu eu 
sunt criminalul, dar o pură idee se poate transforma în pur 
fapt, care să continue să n-aibă legătură cu mine, dar care 


să mă antreneze în mod fatal pe un drum al vinei, care e dat 
totdeauna oamenilor, pentru crime săvârşite de ei. Ce-o fi 
vrând la urma urmei colonelul Spoială să mai declar? Nu 
mai am nimic de declarat. Şi totuşi el mi-a spus: nu vi se va 
cere să repetaţi ceea ce aţi declarat mai înainte.” 

Încât, a doua zi, dimineaţa, după o noapte în care dormi 
puţin, Niculae intră cu o înfăţişare îndârjită în biroul 
colonelului. Acesta însă nu era acolo şi un personaj care îl 
înlocuia îi spuse că era rugat să revină a doua zi după masă, 
la ora cinci, când colonelul va fi aici în mod sigur. 

Într-adevăr, a doua zi acesta era la postul lui, la ora 
fixată, şi îi ieşi lui Niculae înainte pe după birou şi îi strânse 
mâna foarte politicos şi în acelaşi timp familiar, spunându-i 
pe nume, şi nemaivorbindu-i la plural. Niculae însă nu 
observă schimbarea, şi se aşeză foarte ostil într-unul dintre 
cele două fotolii din faţa biroului în care fusese invitat. 

— Acuma, că nu mai e nimeni de faţă, zise Niculae 
sarcastic, pot să te întreb cum de-ai trecut de la militari la 
civili? Nu ţi-au dat nişte ochelari? Era mai lesne dacă îţi 
dădeau nişte ochelari negri! 

— Vrei să spui ochelari de cal? zise colonelul cu politeţea 
sa, din care afectarea nu pierise şi care dădea glasului său 
ceva în mod involuntar comic, aproape caraghios. 

— Nu, zise Niculae, ştiu la ce te referi, asta ar fi ceva 
blând... E omul mărginit, nu vede decât înainte, ce poţi să-i 
faci!? Nu, la unii ca tine li s-au dat nişte ochelari negri, 
puteau să-ţi dea şi ţie o pereche şi să nu fie nevoie să te 
mute de-acolo! 

— Ce rol, zise colonelul, cu acelaşi umor involuntar, ar 
juca aceşti ochelari speciali? 

Niculae se mai lumină. 

— Am, faţă de tine, dreptul să-ţi spun, te-am lăsat să 
copiezi la teze doi ani şi jumătate, fără mine cine ştie ce-ai fi 
ajuns... 

— Sunt chiar curios, afirmă colonelul. Fumezi? 


— Nu, mulţumesc... Acum câteva luni m-am întâlnit pe 
stradă cu un fost coleg de generaţie ca şi tine, eram noi şi 
prieteni, dar ne vedeam rar, zise Niculae, el era la sfatul 
popular, specialist, eu la raion, în activul de partid. Într-o zi 
a fost arestat. A stat el cât a stat, vreo câţiva ani, şi pe urmă 
i s-a dat drumul. Şi peste un timp, adică acuma recent, i s-a 
redeschis dosarul şi a fost reabilitat. Şi la proces pe cine 
crezi că vede? Cine era în completul de judecată pentru 
reabilitare? Tot acelaşi judecător care îl condamnase. E 
drept că nu mai era chiar preşedinte, dar era unul dintre 
judecători. Singura schimbare la el era că îşi pusese nişte 
ochelari negri la ochi, să nu fie recunoscut. Ei, ce să-i faci, 
ai zice tu, a primit şi el un ordin, dosarul venise de la 
securitate cu condamnarea gata pregătită, judecătorul nu 
era decât un manochin, cum zicea frati-meu, şi nu numai 
judecătorul, ci şi procurorul, şi avocaţii apărării şi 
acuzării... O tristă comedie pe care au trăit-o şi alţii, să 
uităm şi să nu mai vorbim despre asta. Ei, nu e chiar aşa! 
Judecătorul acela nu s-a mulţumit să-şi joace ruşinosul rol, 
ci a dovedit o mare ingeniozitate în a-l chinui şi batjocori pe 
acuzat cu mult peste ceea ce chiar bruma de lege de care 
se folosea îi permitea să facă. Acolo în puşcărie acuzatului i- 
a trebuit mult timp să uite înjosirile la care a fost supus 
până să fie condamnat... În sfârşit, a reuşit să găsească în el 
puterea şi să depună o pojghiţă peste rana primită. Şi când 
colo, la reabilitare, pe cine vede în completul de judecată? 
Tot pe acelaşi! „Mai bine nu m-ar mai fi reabilitat, mi-a spus 
prietenu ăsta, care a trebuit din pricina şocului primit să se 
interneze în spital. Vezi, mi-a spus el, în puşcărie 
rezistasem, în libertate rana mi s-a redeschis...” De-aia te- 
am întrebat, reluă Niculae, nu era mai bine să-ţi fi dat şi ţie 
astfel de ochelari? Nu trebuia să te osteneşti să treci la 
civili! 

— Nu, Niculae, zise colonelul care ascultase cu o 
înfăţişare de nepătruns scurta istorisire. Am avut noroc, ca 
şi tine! Eu am fost specialist în legionari şi terorişti. Da nu 


dintre cei care au comis fărădelegi înainte, sub vechiul 
regim, ci dintre cei care le comiteau atunci, în prezent, în 
regimul nostru. În ce priveşte vinovăția lor, mă convingeam 
pe concret, mergând la cimitir cu familia şi rudele 
comuniştilor asasinați mişeleşte de aceşti bandiți! Încât, 
după câte vezi, n-am avut şi nu am nevoie de ochelari negri, 
după cum nici la reabilitări nu iau parte! Rolul meu de- 
atunci s-a încheiat demult, ca şi al tău, dacă nu mă înşel... 

— Da, văd că eşti foarte prevenitor, zise Niculae, spui că 
ai avut noroc, ca şi mine... Vrei să spui că dacă am fi primit 
şi noi doi ordin să facem ca acel judecător, am fi făcut... 

— Poate că tu n-ai fi făcut, retractă colonelul, dacă tu zici 
eu te cred... În ce mă priveşte, eu ştiu?! Poate că n-aşi fi 
făcut nici eu, în orice caz nu i-aşi fi agravat acuzatului 
soarta... Asta e cert! E cazul însă să te informez că mulţi 
dintre acei judecători şi securişti care s-au dedat la astfel 
de ignominii, o parte, datorită mecanismului simplu al 
represiunilor, când acuzatorul devine repede acuzat, a 
nimerit repede printre victime, iar altă parte a suferit mai 
târziu rigorile legii pe care o călcase în picioare. E de 
mirare că judecătorul tău cu ochelari de cal a scăpat 
nepedepsit. 

— Nu de cal, zise Niculae, ci negri. 

— Mă rog, conveni colonelul, de astă dată cu un umor 
voluntar. Niculae, adăugă el familiar, uite ce e, îţi spun, nu- 
mi place nici acum subiectul ăsta! Să-l părăsim. 

— Bine! zise Niculae. De ce m-ai invitat aici? 

— Fii liniştit, răspunse colonelul, nu mai e nevoie de nicio 
declaraţie... Dosarul e încheiat! 

— Adică? Aţi descoperit criminalul? Cine e? întrebă 
Niculae abia stăpânindu-şi curiozitatea şi lăsând să-i scape 
şi un sentiment de uşurare. 

— Ai dreptate să te simţi uşurat, zise colonelul. Din 
pricina prostiei unor lucrători ai miliției, puteai s-o păţeşti 
foarte urât... 


Şi se făcu deodată foarte posac. Pe urmă se uită la 
Niculae. 

— Dacă eşti curios să ştii cine e criminalul, n-o să-ţi 
închipui că o să-ţi spun: e cutare, şi cu asta basta. Avem şi 
noi orgoliul nostru. Faţă de cine să ne mândrim, în afară de 
superiorii noştri? Faţă de prieteni, de oameni pe care îi 
preţuim... foşti colegi faţă de care păstrăm o amintire 
frumoasă... Aşa că, dacă n-ai alt program azi, sau dacă vrei 
mâine, te invit la mine la masă, mai stăm de vorbă despre 
adolescenţa noastră şi pe urmă îţi povestesc şi cum am 
descoperit noi criminalul. E o istorie întunecată... Ai zice că 
noi, aici, ştim multe... E adevărat, dar, uite, crima asta am 
descoperit-o, dar de înţeles, tot n-o înţelegem... 

— Cine e? repetă Niculae nerăbdător. 

Dar colonelul parcă se supără: adică drept cine era luat? 
Chiar aşa de uşor i se puteau smulge secretele profesiunii 
lui?! Cum le-a fost vorba? 

— În orice caz nu e cine crezi tu, zise el ridicându-se. 
Apoi îi reaminti: Nu mi-ai spus, accepţi invitaţia mea? 

— Bineînţeles, îţi mulţumesc, zise Niculae tresărind. Eşti 
foarte gentil. Trebuie doar să dau unei prietene un 
telefon... 


VII 


Soţia colonelului era profesoară de franceză şi, fără să 
fie cu mult mai tânără decât bărbatul ei, deşi născuse de 
două ori, îşi păstrase pe chip expresia de vioiciune şi 
intensitate a privirii, pe care soţul ei nu le mai avea. Unul 
dintre soţi, însă, dacă e mai tânăr, datorează adesea acest 
fapt celuilalt. Nu anii, ci grijile îmbătrânesc. În familia 


colonelului aceste griji le avea el, Spoială, cu toate că soţia 
lui îşi îngrijea singură copiii şi, ca în toate casele de condiţia 
lor, doar curăţenia şi spălatul le făcea altcineva, o femeie 
care venea la ei de două ori pe săptămână. Niculae petrecu 
la ei o seară care îl încântă, înainte ca fostul său coleg să-i 
povestească despre crunta istorie din lumea de jos a 
castelului. În ziua aceea chiar, doamna Spoială avu norocul 
să-i vină femeia şi lăsă în grija ei să strângă masa, care 
fusese foarte plăcută, şi ea putu astfel să rămână cu 
bărbaţii în biroul soţului; aveau trei camere şi un hol, nu 
erau mari odăile, dar erau bine împărţite. Copiii fuseseră 
cuminţi, mâncarea gătită, crap cu sos de untdelemn şi 
lămâie, smulsese musafirului exclamaţii de plăcere, iar 
după masă, la cafea, soţia colonelului puse mâna pe o 
chitară, şi cu privirea ei licărind de poftă de viaţă, începu să 
cânte cu o voce voalată cântece vechi, subliniindu-le prin 
apăsări pline de un discret umor caracterul lor excesiv 
sentimental dar nu lipsit de o frumuseţe pe care o au 
totdeauna cântecele demodate când sunt bine zise. 

Colonelul fuma acum din pipă, şi tăcea, tot posac, dar 
liniştit, în timp ce îşi trimitea câinele din când în când (un 
ciobănesc german) să-i aducă din hol ba chibriturile, ba 
ziarul, ba o scrumieră... Şi câinele i le aducea şi se aşeza 
apoi atent lângă stăpânul său. 

— Doamnă, nu vă supăraţi, zise Niculae din fotoliul său, 
dar mie mi se pare că ăsta e cel mai frumos cântec pe care 
l-am auzit eu vreodată, care l-aţi cântat acum. Nu vreţi să-l 
mai cântaţi o dată? 

— Şi mie îmi place, zise colonelul, dar ca să nu-şi 
tocească farmecul n-o las pe nevastă-mea să-l cânte des. Nu 
l-am mai auzit de vreo şase luni. 

Ea zâmbi şi repetă cântecul, însoţindu-l la întreruperi 
prin reluări de chitară. Era un cântec în care chiar chitara 
acumulase în amintirea cuiva care se îndrăgostise sub vraja 
strunelor ei, dar şi a unui glas, fericirea zilelor când iubitul 
era încă al ei şi n-o părăsise... Tot ce mai ţinea ea acum la 


piept era instrumentul acesta cu corp rotund care îi 
plângea în braţe cu o melancolie ucigătoare: 


Spune-i, spune-i, chitară, 
Ca il iubesc şi îl voi aştepta... 


Cele mai reuşite întâlniri sunt cele în care oamenii 
vorbesc puţin, dar au găsit totuşi o modalitate de a se 
exprima, şi care nu se lungesc prea mult. Doamna Spoială, 
deşi cei doi bărbaţi ar mai fi ascultat-o încă şi o rugară chiar 
să mai cânte ceva, depuse cu un surâs hotărât chitara la 
locul ei şi se retrase spunând că e târziu şi a doua zi avea 
un program greu la liceul unde preda. 

— Ce program greu? râse soţul dând din umeri. E abia 
ora nouă. Mai stai. 

— Nu mai stau, răspunse ea. 

— Mai am un motiv pentru care vreau să-ţi povestesc ce- 
am descoperit noi, acolo în lumea de care în mod direct eşti 
legat, zise colonelul după ce soţia lui închise uşa şi urmă o 
tăcere între cei doi foşti colegi de bancă. O crimă poate fi şi 
semnul unei maladii sociale, când nu e expresia unei 
maladii a criminalului. În crimele descrise de Dostoievski, 
criminalul nu e nebun, şi e foarte interesant aşa, pentru că 
nebunii sunt iresponsabili. În acest punct interesul e nul, ce 
poţi să-i faci şi la ce concluzii poţi ajunge studiind crima 
unui nebun? La niciuna. 

Colonelul se opri şi îi ceru câinelui: 

— Rex, du-te şi adu-mi servieta mea de pe birou. 

Câinele se duse, se urcă cu picioarele pe scaun, apucă 
servieta de mâner şi apoi sări cu ea în gură şi i-o aduse 
colonelului, care o deschise şi scoase un mic dosar pe care îl 
răsfoi câtva timp. Câinele se uita la el, şi când vorbi Niculae, 
se uită la Niculae, şi când stăpânul său reluă, se uită la el. Ai 
fi zis că înţelege ce se spune şi că urmăreşte conversaţia în 
cunoştinţă de cauză. 

— Spune-mi, zise Niculae, criminalul e arestat? 


— Da, răspunse colonelul. 

— E responsabil? 

— Aici e toată problema. Este responsabil. Va fi 
condamnat. Şi totuşi... După cum ştii, începu colonelul, în 
ultima vreme, Damian Gheorghe credea că doreşte să-şi 
lase definitiv nevasta şi s-o ia pe concubină. Asta se zice că 
ar fi fost pricina pentru care s-a mutat din sat în „Casa 
grădinii”. Cine ştie cât era de hotărât? Fapt e că şi-a trimis 
concubina în acelaşi timp să-şi aducă certificatul de divorţ şi 
să-şi schimbe buletinul, fiindcă şi asta fusese căsătorită. 
Concubina tocmai în acest timp lipsea. Din acei puţini 
oameni care i-au frecventat casa pe vremea când locuia în 
sat, se remarcă barcagiul castelului, Pecingine, pe care îl 
cunoşti. Relaţie strânsă cu drama care s-a consumat are şi 
muncitorul Anghel Savu, pe care de asemeni îl cunoşti 
foarte bine. Ceea ce nu ştii tu e că acest ins nu era sigur de 
niciunul dintre copiii lui, trăia ca într-un infern al lui Dante 
al geloziei, încât mă mir că nu şi-a omorât până atunci 
propria nevastă şi pe cele două fetiţe de care nu era sigur... 
Ce s-a petrecut cu opt-zece ore înainte cu Damian 
Gheorghe şi cu cei care îl cunoşteau? Când s-a terminat 
ziua de muncă, adică după prânz, Damian Gheorghe a 
plecat către dormitorul comun de lângă lacul castelului 
unde călca rufe soţia sa legitimă, cu toate că din primăvară 
n-o mai căutase niciodată. Explicaţia faptului consta în 
aceea că voia să-i aducă un pachet de jucării pe care îl 
cumpărase pentru copilul lor, care împlinea cinci ani. 

— Da, zise Niculae, mi s-a povestit această scenă. 

— După acest incident, continuă colonelul, Damian 
Gheorghe s-a luat după soţia lui, întârziind după ce l-a 
fugărit mai întâi pe omul cu care o prinsese lângă acel 
copac. Care însă, ştiind cu cine are de-a face, n-a stat mult 
pe gânduri dacă să-l înfrunte sau nu şi a întins-o mâncând 
pământul... Căutând-o la dormitorul unde ea călca de obicei 
rufe şi negăsind-o, Damian Gheorghe a rugat pe una dintre 
muieri, care tocmai aducea lenjeria de la castel, să-i dea 


soţiei lui jucăriile şi i-a propus lui Tudor Emil, bărbatul 
uneia care locuia în acelaşi dormitor, să meargă cu el la 
bufet. Fiind refuzat de Tudor Emil, care i-a spus că s-ar 
putea totuşi să meargă mai târziu, l-a invitat atunci pe 
fratele soţiei, pe Pecingine, care tocmai picase... împreună 
cu Pecingine, iar mai târziu în compania lui Tudor Emil, au 
consumat bere la bufet până în jurul orelor optsprezece. La 
orele şase a părăsit bufetul, probabil excitat, ca să revină 
după o tentativă de viol, ştii şi acest lucru, şi nu-ţi mai redau 
detalii, precum şi restul, ni s-a povestit că ai fost de faţă 
când domnul Anghel a venit peste el să-i ceară socoteală şi 
cu ce s-a soldat această pretenţie a lui... În dimineaţa zilei 
următoare, pe la orele şapte, este găsit de tine mort pe 
studioul din locuinţa sa. La faţa locului au venit procurorul 
criminalist de la regiune, medicul judiciar şi alţi criminalişti. 
Nu-ţi spun care dintre aceştia eram eu şi dacă am fost 
prezent în prima fază a cercetărilor. Fiindcă au fost două 
faze, după cum ai să-ţi dai seama... Cercetarea a stabilit că 
uşa de la intrare în locuinţă a fost întredeschisă şi nu 
prezenta urme de forţare. Damian Gheorghe, care era un 
om căruia nu-i era frică de nimeni, obişnuia să doarmă cu 
ea descuiată. Îmbrăcămintea lui, cu excepţia pantalonilor, 
care s-au găsit pe speteaza unui scaun din dormitor, era 
aşezată în ordine pe patul din mica bucătărie; în 
buzunarele pantalonilor şi hainei s-au descoperit urme de 
sânge cu aspect de ştersătură; într-o cutie de pe şifonier s- 
au găsit o sută douăzeci şi cinci de lei, care îi aparţineau; şi 
urme digitale peste tot... Pe studio era o baltă mare de 
sânge; de asemeni s-au găsit numeroase pete roşietice pe 
pereţii dormitorului; alte pete similare pe ziarele de pe 
duşumea şi pe lada studioului. Omul a fost găsit mort culcat 
pe spate, cu capul înclinat spre dreapta, având o mână cu 
palma şi degetele pline de sânge... Trec peste alte detalii... 
S-a admis în primele momente ipoteza crimei din gelozie, 
prin faptul că muncitorul Anghel a recunoscut imediat că el 
ar fi autorul. Dar nu s-au eliminat concomitent şi alte 


ipoteze, fiindcă recunoaşterea simplă a unei crime nu 
înseamnă pentru noi mare lucru, dacă nu ni se 
administrează şi probele necesare justiţiei. Acest Anghel a 
fost imediat arestat şi cercetat. I s-a găsit sânge, după cum 
ai auzit, pe guler, pe ciorap şi sub unghii. În acelaşi timp s- 
au efectuat cercetări dacă nu cumva autorul ar putea fi 
unul dintre nenumăraţii oameni pe care Damian Gheorghe 
îi lovise sau îi dăduse cu capul de copaci, mobilul fiind 
răzbunarea. De ce nu ne-am mulţumit cu Anghel Savu? Ai 
să vezi îndată de ce. Recunoaşterea lui a trezit unele 
suspiciuni care s-au dovedit întemeiate: comportarea lui s-a 
modificat curând după arestarea sa, şi ai să vezi în ce 
sens... Ipoteza unei crime cu eventualul mobil de jaf a fost 
lăsată în suspensie, cu toate că s-au depistat urme din care 
rezultă că îmbrăcămintea lui Damian Gheorghe a fost 
percheziţionată de asasin. De ce? Acest detaliu, datorită 
faptului că alte indicii eliminau cert mobilul jafului, ni s-a 
părut straniu şi l-am reţinut ca pe un lucru inexplicabil. Din 
moment ce nu lipseau lucruri şi bani din locuinţă, iar 
ucigaşul nu folosise un instrument pregătit dinainte, nu 
erau argumente pentru susţinerea unei crime cu mobil de 
jaf. S-a pornit ca de obicei de la premisa că autorul trebuie 
să facă parte din rândul persoanelor cunoscute de cel ucis. 
Investigaţiile efectuate au stabilit că toporul aparţinea 
domnului Anghel. Doamna Anghel a susţinut că l-a avut 
încuiat în cămară şi nu-şi putea explica modul cum a ajuns 
în câmpul crimei, până ce a venit bărbatul ei, care ne-a 
explicat cum l-a luat de-acolo, l-a pus afară rezemat de zid, 
ca să-l aibă mai târziu, când familia lui avea să adoarmă, la 
îndemână, în vederea comiterii crimei. Înainte de a o 
comite, a admonestat-o pe nevastă-sa că a lăsat becul 
aprins pe coridor, ca să vadă să se ducă la el şi să-l înşele, 
iar mai târziu, enervat că de ce nu se culcă, i-a spus: „Aşa 
cum ţi-am stârpit eu din rădăcină, muncind vreo două ore, 
liliacul în care te piteai cu hăndrălăii din sat, tot aşa o să ţi-l 
stârpesc şi pe ăsta de pe suprafaţa pământului, mult mai 


uşor, fără să depun pentru aceasta o muncă apreciabilă”. 
Propriile lui cuvinte. În al doilea rând, dimineaţa devreme 
domnul Anghel a plecat la Bucureşti, lucru cu totul 
neobişnuit la el, când putea să facă acelaşi lucru foarte uşor 
după-masă. Domnul Anghel era un puturos, ce-i venise 
tocmai în dimineaţa aceea să se scoale cu noaptea în cap şi 
să plece de-acasă? În al treilea rând, poziţia locuinţei 
bănuitului, cu uşa pe acelaşi coridor, permitea acestuia să 
acţioneze foarte uşor fără a fi auzit sau văzut de nimeni, cu 
excepţia ta, care te încuiai în cameră şi nu mai ieşeai până 
dimineaţa. În al patrulea rând, doamna Anghel singură a 
declarat că târziu, după ce a adormit, l-a auzit prin 
semisomn pe soţul ei cum se ridică din pat şi iese. Cât a 
lipsit nu mai ştie. În acest punct voiam să mai aflu de la tine 
dacă la ora aproximativă când ai sosit acasă cu prietena ta, 
unsprezece-unsprezece şi jumătate, aţi văzut sau nu 
toporul pe coridor, pentru a stabili cât mai exact când 
anume s-a comis crima, dar evenimentele s-au precipitat şi 
n-a mai fost nevoie de această precizare... Revenind la 
indiciile acumulate împotriva lui Anghel, în baza lor, cum ţi- 
am mai spus, individul a fost arestat. Dar paralel cu 
verificarea acestei ipoteze, după ce au apărut suspiciuni în 
comportarea lui Anghel, au fost verificate celelalte. 
Referitor la a doua versiune, şi anume că omorâtorul s-ar 
putea să fie unul care s-a răzbunat dintre cei umiliţi sau 
loviți de Damian Gheorghe, s-au făcut investigaţii pentru a 
se stabili ora plecării acestuia din bufet şi a se constata 
dacă a plecat singur sau însoţit de vreo persoană. 
Verificările privind justificarea timpului lui Pecingine şi 
Radu Emil, cu care Damian Gheorghe a stat la masă în 
bufet, au stabilit că ultimul, adică Radu Emil, a ajuns acasă 
numai în jurul orelor douăzeci şi trei în stare de beţie 
totală, frecventând consecutiv mai multe localuri, iar 
primul, adică Pecingine, după a doua plecare din bufet, a 
ajuns la dormitorul surorii lui pe la orele douăzeci şi două, 
împrejurare confirmată de cinci martori. Pecingine s-a dus 


deci în dormitorul lui şi a dormit până dimineaţa, când a 
plecat la servici. În funcţie de această situaţie s-a apreciat 
că relatările martorilor, care confirmau susţinerile lui 
Pecingine, îl exclud pe acesta definitiv din cercul bănuiţilor, 
fiindcă el îşi justifica riguros modul cum şi-a petrecut timpul 
în perioada comiterii crimei. În consecinţă, a fost ignorată 
declaraţia ta, precum şi indiciul care apăruse împotriva lui, 
rezultat din expertiza dactiloscopică a fragmentelor de 
urme digitale depistate pe comutatoarele electrice şi 
mânerul uşii şifonierului din locuinţa victimei. Este adevărat 
că expertiza nu putea fi considerată ca o probă absolută, 
întrucât nu era rezultatul examinării unor urme digitale 
complete, dar această împrejurare trebuia totuşi reţinută, 
deoarece îl indica drept bănuit şi pe Pecingine, mai ales că 
se întărea şi cu declaraţia ta, chiar dacă era contrazisă de 
cinci martori. Referitor la cea de a treia ipoteză, a crimei 
din răzbunare, aici ne-am încurcat într-o mare de 
presupuneri: mulţi ar fi putut să-l omoare, puţini scăpaseră 
de violențele lui... Ne-am întors repede la prima ipoteză, 
prin care bănuitul Anghel ne întărea concluzia că autorul 
crimei ar putea fi el. Numai că, deodată, în faţa probelor de 
laborator, Anghel a început să nege orice relaţie cu 
comiterea omorului. Asta nu m-a mirat... Bănuitul a 
cunoscut precis locurile în care au fost depistate petele de 
sânge. Reţinând, din pricina unei greşeli a anchetatorului, 
că pentru sângele de pe cămaşă nu s-a putut determina 
grupa sanguină, a afirmat că acesta poate proveni de la el; 
la fel pentru sângele de sub unghii, a susţinut că a ajutat cu 
câteva zile înainte pe un coleg de la grădină, care s-a lovit 
la cap. În ceea ce priveşte sângele de pe ciorap, a cărui 
grupă coincidea cu a victimei, a arătat că putea să provină 
de la soţia lui, care avea aceeaşi grupă cu victima... În 
momentul când cercetările se aflau în acest stadiu, 
colectivul ofițerului din D.M.R. a primit şi sprijinul meu. S-a 
conchis că se ridică semne de îndoială cu privire la situaţia 
acestui bănuit, care era şi arestat, cu atât mai mult cu cât 


apăruse depoziţia ta împotriva lui Pecingine. S-a apreciat că 
verificările referitoare la modul de justificare a timpului 
privindu-l pe acesta din urmă nu sunt suficient de 
temeinice. În ciuda dovezilor clare existente în apărarea sa, 
am elaborat versiunea că martorii care i-au consolidat 
alibiul ar fi mincinoşi. În momentul respectiv, această teză a 
mea apărea pentru unii  neconvingătoare datorită 
numărului mare al martorilor şi al concordanţei depline a 
depoziţiilor. Ea a fost totuşi admisă fiindcă simultan a ieşit 
la iveală importanţa deosebită ce trebuie atribuită urmelor 
materiale, respectiv celor digitale, chiar atunci când 
acestora se opun probe de altă natură, care creează 
aparenţa unei certitudini. În consecinţă, s-a acordat o mare 
atenţie interpretării rezultatului celor două expertize 
dactiloscopice contradictorii privind fragmentele de urme 
digitale de pe comutatoare. În baza acestor concluzii ale 
analizei, prima măsură iniţiată a constat în redeplasarea la 
locul crimei. Aici am constatat că urmele digitale care au 
rămas pe uşa şifonierului provin de la mâna stângă şi că 
sunt fixate imediat sub butonul uşii din dreapta, în locul 
unde în mod obişnuit se apasă pentru a se închide uşa. 
Această poziţie a urmelor a determinat concluzia că ele 
sunt recente, eventual produse odată cu cele de pe 
comutatoare, deoarece într-o altă ipoteză ar fi trebuit să se 
şteargă prin suprapunerea peste ele a altor urme ale lui 
Damian Gheorghe, care zilnic umbla în şifonier. Prin 
această consideraţie, ni s-a confirmat concluzia că cele 
două expertize dactiloscopice efectuate de miliţie sunt 
realiste şi ne-am hotărât să ne sprijinim pe ele... După 
modul de împrăştiere a picăturilor de sânge, în formă de 
evantai, pe doi pereţi şi pe duşumea, s-a conchis că era 
obligatoriu ca autorul să se păteze de sânge. Or, pe 
îmbrăcămintea bănuitului Pecingine, studiată la aparatul de 
raze ultraviolete, nu au fost depistate asemenea pete. În 
schimb s-a găsit sânge pe îmbrăcămintea lui Anghel. Care 
dintre ei era criminalul? Aceasta era întrebarea-cheie la 


care trebuia să se răspundă. Nu cumva erau amândoi? Sau 
cel puţin unul dintre ei a fost surprins de celălalt şi 
tăinuieşte fapta? Această presupunere se baza pe 
interpretarea probelor existente concomitent în acuzarea 
celor doi bănuiţi şi pe solicitudinea insistentă şi ciudată a 
bănuitului Anghel, care spunea mereu: „lrebuie să fi rămas 
urme acolo în locuinţă!”, făcând parcă trimitere indirectă la 
urmele ridicate cu ocazia cercetărilor. Menţionându-se 
dubiul semnalat mai înainte cu privire la justificarea 
timpului de către Pecingine, acţiunea s-a deplasat deci în 
această direcţie. Cei cinci martori ai lui, am gândit noi, 
chiar dacă nu au fost corupți prin mijloace materiale, l-ar fi 
putut susţine din motive de compasiune, sau complicitate 
psihologică, încercând să-l apere de o eventuală arestare, 
din cauza  necunoaşterii fondului problemei, sau, 
dimpotrivă, fiindcă ştiau prea bine despre ce era vorba. Am 
trecut deci la reaudierea tuturor martorilor ce locuiau 
împreună cu sora bănuitului. Toţi şi-au menţinut vechile 
declaraţii, dar din depoziţia lui Radu Emil, care a fost la 
local cu Damian Gheorghe şi cu Pecingine, am reţinut un 
aspect care, deşi nu era cert, putea permite o concluzie, 
anume că victima a plecat din local cu bănuitul, fapt nou, 
care nu coincidea iarăşi cu declaraţiile celorlalţi. Un alt 
martor care l-a cunoscut pe Pecingine numai în seara zilei 
de paisprezece iunie, când acesta a venit spre dormitorul 
surorii sale, locuind întâmplător în acel pavilion, ne-a 
relatat o împrejurare iarăşi necunoscută până atunci, 
anume că acesta şi-a schimbat la sora sa cămaşa şi maieul. 
Cum bănuitul, ca de altfel şi sora sa, împreună cu colegele 
de cameră, negau acest fapt, s-a apreciat că acest aspect 
reprezintă în continuare un mijloc eficace de verificare a 
adevărului  depoziţiilor acestor martori, verosimilitatea 
celor declarate de acest ultim martor stând în faptul că el 
susţinea cu tărie, în ciuda afirmațiilor tuturor celorlalţi, 
momentul schimbării lingeriei, precizând că s-a dezbrăcat 
de o cămaşă albă şi un maieu bleumarin şi a îmbrăcat un 


maieu alb şi o cămaşă în carouri... Întrebat ca din 
întâmplare asupra culorii maieurilor sale, Pecingine a 
confirmat indirect declaraţia martorului, arătând că are 
numai două: unul alb şi unul bleumarin, cu care de altfel 
era şi îmbrăcat. Am considerat că nu era firesc ca bănuitul 
să-şi schimbe lingeria seara, ci dimineaţa, şi am acordat şi 
mai mare atenţie acestui aspect. De altfel, martorul a 
revelat şi un alt lucru deosebit de important, anume că 
bănuitul ar fi sosit la sora sa numai în jurul orelor douăzeci 
şi patru şi nu la orele douăzeci şi două, cum susţinea el 
împreună cu sora şi colegele de cameră. Aceste două 
elemente au constituit pârghiile forte ale demascării 
martorilor. 

Colonelul se opri şi turnă coniac în pahare. Apoi continuă: 

— În timpul cercetării surorii bănuitului, printr-o 
confruntare abil realizată cu martorul care văzuse maieul, 
numai cu privire la momentul schimbării lingeriei şi al orei 
sosirii fratelui la dormitor, s-a obţinut din partea ei 
recunoaşterea faptului. În acel moment psihologic i s-a spus 
în treacăt să nu vorbească despre petele de sânge de care 
era murdară cămaşa, ci să spună doar când a spălat-o, 
întrebare la care, involuntar, ea a răspuns: „Cămaşa n-a 
avut decât o pată de sânge pe piept, nu cum spuneţi 
dumneavoastră, că era murdară de sânge”, uitând de fapt 
să răspundă la întrebarea pusă. Ca şi când reacţia ei n-ar fi 
fost înţeleasă, s-a discutat cu naturaleţe dacă a avut apă 
caldă toată ziua şi a spălat sau a călcat lingerie, revenind 
doar mai târziu la chestiunea petei de sânge, deşi aceasta 
era problema-cheie... Martora a rămas cu convingerea că 
ancheta cunoştea dinainte acest aspect şi a dat în 
continuare relaţii precise, arătând că pata era plasată pe 
piept, în partea stângă, la zece centimetri sub guler. Aşadar, 
am ajuns în situaţia când şi împotriva acestui bănuit ne 
apărea în mod cert elementul sânge... Prin confruntări 
repetate între martorul ultim şi ceilalţi martori, precum şi 
între aceştia şi sora bănuitului, s-a izbutit cu foarte mari 


dificultăţi, datorită atitudinii deosebit de refractare a 
martorilor, să se obţină depoziţii care confirmau faptul 
schimbării lingeriei şi ora reală la care bănuitul a sosit la 
dormitor. Fără a mai indica toate sinuozităţile procesului de 
cercetare a surorii bănuitului, îţi mai spun doar atât: faptul 
remarcat mai sus al schimbării cămăşii şi al prezenţei petei 
de sânge, completat cu explicaţia că faţă de ea bănuitul a 
susţinut că s-a tăiat cu ocazia bărbieritului şi i-a căzut o 
picătură de sânge pe cămaşă; stabilirea orei reale a sosirii 
bănuitului la dormitorul ei, aproximativ orele douăzeci şi 
patru, cu justificarea ce i-a făcut-o Pecingine şi că după 
despărţirea de victimă, în faţa bufetului, a mers la 
dormitorul său, unde a mâncat şi s-a spălat; împrejurarea 
că după ce a fost chemată la procuratură, împreună cu 
bănuitul, ocazie cu care a aflat că fratele ei a lăsat urme 
digitale la locuinţa bărbatului ei, a discutat cu el asupra 
crimei, insistând să-i spună dacă nu a fost cu soţul ei acasă 
şi dacă nu cumva a făcut vreo prostie; faptul că personal l-a 
bănuit... „Mă, ce-ai făcut tu acolo? l-a întrebat ea prinsă 
parcă de un sentiment de teroare, că adică acum nu mai 
era nimic de îndreptat, el, fratele ei, i-a omorât bărbatul, şi 
de ce l-o fi omorât?! De ce mi-ai spus tu mie să spun că ai 
venit la ora zece şi nu mi-ai spus că ai fost acasă la 
Gheorghe? Ce era cu sângele acela de pe cămaşă? La mine 
te-ai gândit tu, Ioane? Din pricină că se purta urât cu mine? 
O, Doamne, ce-ai făcut?!” Ioate acestea mi-au format 
convingerea că Pecingine e autorul principal al crimei. S-a 
considerat deci ca absolut necesară reținerea lui, măsură 
cu care anchetatorul penal n-a fost de acord, apreciind-o ca 
prematură şi insuficient motivată. Cu toate că am înţeles 
justificarea de ordin formal a acestuia, în sensul că nu putea 
dispune reținerea bănuitului atâta timp cât avea pe altul 
arestat, împotriva căruia exista un lanţ de probe indirecte, 
relativ bine conturat, fiind imperios necesară cercetarea 
temeinică a noului bănuit, am realizat acest lucru chiar 
alaltăieri, reţinându-l timp de douăzeci şi patru de ore, în 


baza dreptului ce-l au în această materie organele de 
miliţie. Văzând că însăşi sora lui şi, împreună cu ea, ceilalţi 
martori arată că a ajuns numai la orele douăzeci şi patru, 
rămânând astfel nejustificat timpul de la plecarea din local, 
şi cum explicaţia cu trecerea pe la dormitorul propriu n-a 
rezistat, fiind combătută de cei din dormitorul său, 
Pecingine s-a văzut dintr-odată în faţa perspectivei de 
neînlăturat de a arăta: ce a făcut timp de două ore, de la 
douăzeci şi două la miezul nopţii? N-a mai ştiut ce să 
răspundă! Prins între zidurile de fier ale faptelor prin care 
nu se zărea nicio uşă, îndârjit dar neputincios, a recunoscut 
crima. Ce se întâmplase? De ce ucisese? Iată acum, povestit 
de el, filmul exact al deznodământului... La invitaţia lui 
Damian Gheorghe, de la bufet Pecingine s-a dus cu el la 
„Casa grădinii”. În timp ce Damian Gheorghe se dezbrăca 
şi-şi aşeza hainele, au fumat amândoi tot timpul ţigări, 
discutând în bucătărie... Că el, Damian Gheorghe, a ţinut 
totdeauna la soţia lui şi că dacă a gonit-o de-acasă, e tot din 
vina ei... Că în cutare zi i-a cerut cutare lucru şi ea n-a vrut 
să-l asculte... Şi în altă zi tot aşa, ştie toţi vecinii... Şi atunci 
cum dracu să n-o goneşti de-acasă?... Nemaiavând ce fuma, 
Damian Gheorghe i-a spus lui Pecingine să ia ţigări din 
şifonier. Pecingine s-a dus şi a luat de acolo un pachet, 
ocazie cu care şi-a lăsat urmele digitale pe uşa şifonierului, 
şi au fumat în continuare, aruncând mucurile pe jos... 
Acceptând rugămintea cumnatului să rămână la el, 
Pecingine s-a dezbrăcat şi s-a aşezat pe studio. Au continuat 
să discute... Că aşa şi pe dincolo, de ce adică să-i facă lui 
nevastă-sa o astfel de figură... Că el s-a dus ieri în Bucureşti 
şi i-a cumpărat fetiţei jucării de la „Magazinul copiilor”... Şi 
le-a păstrat cu el până a doua zi, să i le dea, şi, în loc de 
asta, ea le aruncă pe jos... iar el, fratele ei, o aprobă... Nu 
zice nimic... de azi de când îi tot spune, şi el nu scoate o 
vorbă... Ştie el Gheorghe de ce... Şi-a dat el seama... Chiar 
azi a înţeles cauza... Şi Damian Gheorghe, care era în stare 


de ebrietate, i-a dezvăluit-o deodată: el, Pecingine, trăia cu 
soţia lui, adică cu propria soră... 

Şi că pentru acest fapt îi va omori în noaptea asta pe 
amândoi... Cât de hotărât era Damian Gheorghe nu se ştie, 
dar câtă putere mai avea în el, da: a adormit imediat. 
Afirmând că i-a fost teamă ca Damian Gheorghe să nu se 
trezească şi să-l omoare, Pecingine, după ce a stat întins în 
pat vreme îndelungată, s-a dat jos şi s-a îmbrăcat cu grijă, 
cu intenţia să plece. A stins lumina în dormitor, lăsându-şi 
pe comutator urmele degetelor, iar când să iasă din 
bucătărie a observat pe hol, rezemat de perete, lângă o 
bancă, toporul lui Anghel. N-a mai stins lumina din 
bucătărie, fiindcă în acel moment i-a încolţit gândul crimei. 
A luat toporul, s-a întors în dormitor, şi i-a aplicat lui 
Damian Gheorghe trei lovituri puternice în cap. În timpul 
consumării faptei, n-a mai aprins lumina în dormitor, fiindcă 
se vedea destul de bine cu cea din bucătărie. Dându-şi 
seama că nu mai poate scoate toporul, l-a lăsat acolo înfipt 
în capul celui ucis şi a început să-i caute prin buzunarele 
hainelor să găsească cuțitul cu care credea că Damian 
Gheorghe ar fi vrut să-l omoare. Cert este că cu acest prilej 
au rămas pe căptuşeala buzunarelor mânjituri de sânge. 

— Cum, strigă Niculae, s-a dovedit aşadar că într-adevăr 
a ucis fiindcă a crezut că celălalt o să-l omoare? 

— Da, zise colonelul. I-a căutat în haine lui Damian 
Gheorghe să găsească cuțitul pe care presupunea că-l are 
în buzunare. Urmele de sânge de pe căptuşeala lor sunt o 
probă că omul a acţionat sub imperiul acestei idei cu o forţă 
năprasnică... De aceea ţi-am vorbit atât de amănunţit 
despre ele... Recunoaşterea cu lux de amănunte a lui 
Pecingine, care a indicat şi regiunea capului unde a aplicat 
cele trei lovituri, arătând că Damian Gheorghe dormea cu 
capul întors spre perete (astfel cum a fost văzut la 
cercetare) a lămurit definitiv şi situaţia celui bănuit, care 
era arestat, Anghel. Pecingine a declarat că a luat toporul 
de pe coridor, fără cunoştinţa acestuia... În final s-a hotărât 


punerea în libertate a celui nevinovat reuşind să convingem 
anchetatorul penal de eroarea făcută... Dar merită să fie 
subliniat şi aspectul că Anghel, deşi nevinovat, a susţinut cu 
tărie un fapt neadevărat şi deosebit de grav în acuzarea sa, 
anume că toporul l-a ţinut încuiat în cămară, neizbutind să 
explice cum a ajuns să fie instrument al crimei. Mai mult 
chiar, încercând ulterior să scape de învinuire, a mers până 
acolo încât a afirmat că din moment ce toporul l-a ţinut 
mereu încuiat, înseamnă că autoarea crimei ar fi nevastă- 
sa, altfel neputându-se explica cum a ajuns toporul acolo, în 
timp ce lacătul cămării nu prezenta urme de violenţă. Prin 
conduita sa stranie şi nesinceră, el a încurcat mult ancheta, 
negând cu încăpățânare fapte cert stabilite... Era clar 
pentru noi că el pusese toporul acolo, cine altcineva!? Că îl 
pusese împins de o inspiraţie sinistră, şi anume, că cineva s- 
ar putea să aibă nevoie de el în noaptea aceea, e o ipoteză 
care se poate susţine, dar care nu intră sub rigorile legii, 
din moment ce nu s-a acţionat prin complicitate... 

— Un lucru nu înţeleg, zise Niculae imediat, de ce, 
dându-şi seama că eu s-ar putea să depun împotriva lui 
mărturia cea mai grea, Pecingine nu m-a omorât şi pe mine. 
Pedeapsa pentru două crime e aceeaşi ca şi pentru una 
singură. 

Şi-i povesti colonelului vizita piticului care era foarte 
liniştit şi sigur pe sine ştiindu-l pe Anghel înfundat până în 
gât de propriile lui declaraţii şi de sângele care i se găsise 
pe haine... 

— N-avea o idee, zise colonelul după câteva clipe de 
gândire, îi lipsea o a doua idee a crimei. 

— Cum, dar ideea că îl voi spune nu era suficientă? 

— Parcă cea pe care i-o dăduse Damian Gheorghe era? se 
miră colonelul. Aici e misterul! Sunt delicvenţi care nu pot 
săvârşi decât o singură crimă, sunt, adică, un anumit tip de 
oameni normali, şi nu criminali înnăscuţi, cum era 
Raskolnikov, care ucide imediat a doua fiinţă umană, pe 
care nu premeditase s-o ucidă, pe sora bătrânei, şi fără să 


se mai gândească. Pecingine însă nu mai era capabil de oa 
doua. Dar de ce a comis-o pe prima? Ce i s-a năzărit? 

— Trăia cu soră-sa? mai zise Niculae ridicându-se. 

Colonelul se ridică şi el odată cu el şi câinele. 

— Nu, zise el hotărât. Scena care a avut loc în grădină, 
cu jucăriile, şi care putea sugera fratelui că soţul surorii lui 
se va întoarce la ea, ar fi un argument, dacă am admite 
ipoteza incestului. Dar cercetările mele, duse cu multă 
discreţie (fiindcă uneori e suficient să-i sugerezi martorului 
o idee plauzibilă ca el să şi-o însuşească), nu admit această 
ipoteză. Florica Damian e o femeie cu simţ moral şi foarte 
naivă, n-ar fi rezistat mult să nu declare faptul, cum s-a şi 
petrecut, cu istoria cu maieul, când noi nici măcar n-am 
încolţit-o cu ceva, deşi fratele ei o rugase să nu spună... 

— O ultimă întrebare, zise Niculae, de ce mi-ai precizat la 
început că ucigaşul nu e cel la care mă gândeam eu? Mă 
gândeam chiar la Pecingine. 

Colonelul avu un fel de surâs, care însă nu-i lumina chipul 
său posac. 

— Ştiam că te gândeşti la el, dar dacă ţi-aş fi confirmat că 
el era, l-ai fi pierdut repede din vedere pe Anghel... Aşa, din 
povestirea mea, recunoaşte că în timp ce o ascultai te 
gândeai că Anghel trebuie să fie măcar complice sau 
coautor... Ori, nu! Nu era! Şi-a asumat la început crima din 
satisfacția smintită pe care a simţit-o că omul care credea el 
că i-a violat nevasta şi l-a călărit pe urmă la bufet a fost 
omorât... Pe urmă, când şi-a dat seama ce-l aşteaptă, adică 
atunci când s-a trezit din beţia răzbunării, l-a apucat 
groaza. Dar tot n-a ales calea cea dreaptă ca să ne ajute... 
Un individ strâmb... 

— Şi noi suntem strâmbi, zise Niculae luând-o spre uşă. 
Cum ai promovat tu primele clase, când eram colegi, şi cum 
am ieşit eu inginer, n-a fost deloc ceva drept... Dar bine că 
ai reuşit... Văd că ai acum o memorie excepţională, în timp 
ce atunci, hm... Mă bucur sincer... 


VIII 


În acest timp Simina, culcată în pat şi citind, îl aştepta pe 
Niculae, care îi spusese unde era invitat şi că în noaptea 
aceea va dormi iarăşi la ea. După cele trei săptămâni, în 
seara când el se întoarse la „Casa grădinii”, Simina nu 
putuse să închidă ochii decât spre ziuă. „Mă simt ca şi când 
n-aşi fi fost măritată niciodată, gândise ea în timpul acelei 
insomnii. Asta e din pricina felului cum doarme el cu mine: 
mă ia în braţe! Şi gestul acesta e cu atât mai tulburător cu 
cât vine de la un om care, el, n-a fost niciodată însurat. 
Atunci de unde ştie? Din instinct? Fiindcă nu văd cine l-o fi 
învăţat... Pătraşcu dormea lângă mine ca un buştean, lângă 
el aveam nu o dată coşmaruri, visuri urâte care prefigurau 
sfârşitul şi inutilitatea acestei căsnicii, de care nu-mi 
dădeam încă seama... De mult, de pe la treisprezece ani, n- 
am mai visat că zbor... lată, acum visez iar... Puţine 
schimbări aduce în viaţa noastră exterioară prezenţa unui 
bărbat pe care îl iubim, totuşi clipele se acoperă parcă de o 
pulbere de aur... Mesele noastre în doi parcă sunt o 
sărbătoare... Nu pot să uit cum mi-a luat el cuțitul de pictat, 
în seara când l-am găsit dormind în atelierul meu, şi a tăiat 
roşiile cu el... Roşiile acelea... Şi cafeaua pe care i-am făcut- 
o pe urmă aici, când mi-a povestit istoria sa cu şopârla... 
Doamne sfinte, dacă aşi trăi într-o iluzie, n-aşi fi atât de 
fericită! După plecarea lui, când aşi rămâne singură, iluzia 
s-ar atenua, mi-aşi regăsi viaţa şi gesturile mele dinainte de 
a-l cunoaşte, şi care sunt reazimul nostru când ne pierdem 
libertatea, şi dragostea mea mi-ar aduce fericirea comună 
tuturor femeilor, care nu pot iubi tot timpul, fiindcă mai au 
şi treabă şi le mai apasă şi necazurile existenţei, suferinţa 
de a nu avea ceea ce ar dori, sau ceea ce văd că altele au... 
Dar eu nu trăiesc în nicio iluzie! După plecarea lui mi-e dor 
de el în chiar clipa despărțirii, şi mi-e dor şi mai tare pe 


măsură ce orele trec. În acest timp ştiu pe deplin despre ce 
e vorba. Mi-e dor de ochii lui, care parcă nu mă bagă în 
seamă, şi de surâsul lui, care îi înmoaie chipul de 
adolescent... Să fii bărbat matur şi să-ţi fi păstrat şi reacţiile 
de adolescent, pe care el nici nu le ştie... Mi-e dor de râsul 
lui spontan şi  batjocoritor, prevestitor de reflecţii 
necruțătoare, când îi fuge şi sângele din obraji şi se face 
pentru câteva clipe alb la faţă... E foarte rău că ştiu despre 
ce e vorba şi că în caz de nenorocire n-o să am din cemă 
trezi... Ce mă fac eu dacă, de pildă, mă înşală? Din ce iluzie 
să-mi revin? Ştiu că asta nu se va întâmpla, sau, mai bine 
zis, ştiu că dacă se va întâmpla el singur va rupe cu mine 
înainte sau imediat după, nu-l văd purtându-se cu mine ca 
un trădător, dar îl văd părăsindu-mă ca să nu devină, iar eu 
nu mă văd pe mine pregătită cu aruncarea unei iluzii peste 
bord, ca să-mi uşurez soarta... Nu am câmp de retragere, 
trebuie abia să mi-l caut... Nu pot, ca în cazul lui Pătraşcu, 
să-mi pun mâinile la ochi, să văd un număr de fapte 
reprobabile în comportarea lui şi să mă simt foarte liniştită 
la gândul despărțirii... Dar de ce mă gândesc eu la astfel de 
lucruri şi de ce inima îmi bate cuprinsă de panică? Nue 
ăsta un lucru reprobabil din firea lui, că nu sunt liniştită 
când mă gândesc la viitor?... Din nenorocire nu, fiindcă asta 
îmi vine din faptul că mă simt prea fericită când e cu mine, 
şi golul pe care mi-l lasă o scurtă despărţire mă sperie... 
Dimpotrivă, el e cu atât mai puţin vinovat cu cât de la 
început mi-a spus că trebuie să ţin la el aşa cum ţine ella 
mine. «Îmi place să nu te văd şi să te iubesc», aşa mi-a spus. 
Da, iubirea care nu se trece, pentru că se păstrează în 
inimă, ferită. Aşa crede el! Noroc că în ultima vreme se uită 
în ochii mei şi parcă mă întreabă: «Ei, nu e aşa că acum te 
iubesc aşa cum mă iubeşti tu?» Da, dar pentru cât timp? 
Pentru că în clipa când am vrut să fac cu el un program cum 
să ne petrecem împreună restul verii, această întrebare 
minunată din ochii lui s-a ascuns. «lata e un om prea 
bătrân, mi-a răspuns când i-am propus să mergem pe la 


părinţii lui, pe care eram curioasă să-i cunosc. Nu mai e ce- 
a fost el odată, e foarte bătrân...» N-am înţeles acest refuz, 
n-a vrut să-mi explice... «Să mergem la mare, i-am spus, eu 
verile mă duc la mare... Ai văzut marea?» «N-am văzut-o!» 
«Haidem la mare!» «Nu pot, zice, n-am bani!» Noroc că am 
tăcut, că nu i-am spus că am eu bani. S-a uitat la mine cu o 
boare de afecţiune umbrindu-i privirea. Îi plăcea că nu sunt 
tâmpită, că îl şi înţeleg, nu numai îl iubesc. «O să strâng 
bani, zice, şi mergem la anu!» Şi mi-a zâmbit. «Bine, i-am 
spus eu, atunci hai să mergem undeva la munte, la Sinaia 
de pildă, unde o cameră e foarte ieftină în comparaţie cu 
marea.» «Nu, zice, am fost odată la munte şi nu mi-a plăcut 
deloc. Staţiunile astea, în loc să fie locuri de odihnă, te 
scârbesc pentru totdeauna cu  megafoanele sau 
tranzistoarele pe care cine le are merge cu ele pe drum 
date la maximum... Îi bag în... cu tranzistoarele şi cu 
megafoanele lor cu tot. Mai bine stăm la Bucureşti...» «Nu- 
ţi place să urci pe munte?» «Nu! Îmi plac oraşele! Şi cel mai 
frumos tot Bucureştiul mi se pare...» Avea dreptate, dar o 
schimbare doreşte oricine, chiar dacă pleacă din odaia şi 
cărţile lui, unde se simte bine, şi se duce într-o cameră de 
hotel sau vilă, şi trebuie să mănânce la o cantină sau 
restaurant, în mod obligatoriu, nişte feluri de mâncare 
prost gătite şi mizerabil servite. «Şi ce să facem în 
Bucureşti?» l-am mai întrebat. «Cum ce să facem?! s-a 
mirat el. Mergem la cinema!» Parcă ar fi spus: mergem în 
lună! Îi place cinematograful, se uită la filme cu o expresie 
de parcă ar uita complet că istoria aceea de pe pânză e 
făcută de cineva. Îşi revine greu din iluzia în care e prins şi 
nu ştie să discute despre filme, care e bun, care e idiot. Lui 
aproape toate îi spun ceva... «Bun, zic, şi în afară de 
cinema, ce mai facem?» «Cum, zice. Ne distrăm! Ne 
plimbăm pe străzi...» Ce distracţie grozavă, noroc că 
vederea lui, mergând pe străzi cu atâta încântare, mă 
încântă şi pe mine, parcă mă întinereşte, deşi eu sunt cea 
care am cincisprezece ani mai puţin, şi nu el... «Bun, zic, şi 


după ce mergem şi pe străzi, ce mai facem?» «Cum, ce mai 
facem?! Mergem la restaurant! Ne distrăm!» M-am uitat să 
văd dacă nu cumva mă lua la vale. Mă cam lua... Dar în 
acelaşi timp îmi dădea de înţeles că acest formidabil 
program i se părea foarte atrăgător. N-avea grijă, ghiceam 
eu din surâsul lui ironic, oraşul şi timpul, aşa cum le văd eu, 
sunt încărcate de mistere. Lasă-le aşa, nu încerca să le 
storci dinainte surprizele... lată, cu genul acesta de sugestii 
îmi scapă el mie din mâini... Şi mă lasă pe urmă singură să 
mă gândesc la el, să doresc cu inima bătând să-l văd 
întorcându-se cât mai repede, prinsă parcă în jocul unei 
intrigi palpitante...” 

Soneria zbârnâi scurt. Aşa suna Niculae, fără să mai reia 
apăsarea. Simina lăsă la o parte cartea pe care o citea şi se 
dădu jos să-i deschidă. 

— Ei, zise ea, ai petrecut bine cu fostul tău coleg de 
şcoală? 

— Excelent, zise Niculae. A cântat nevastă-sa la chitară 
cântece excepţionale. Pe urmă el mi-a povestit cum l-au 
prins ei pe omul care l-a omorât pe Damian Gheorghe. 

— Ei, cine l-a omorât? zise ea nu prea curioasă. 

—  Barcagiul, cumnatu-său, aşa cum am bănuit... 
răspunse Niculae aşezându-se pe pat. N-am înţeles ce-a 
avut cu el... Adică am înţeles, dar... 

Dădu din umeri, cu un aer puţin absent, cu gândurile 
fugindu-i în altă parte, dar într-un fel liniştit, contemplându- 
le detaşat, cum ai contempla zborul unui cârd de păsări 
dintr-un salcâm în altul, fără să se îndepărteze prea mult de 
un anumit loc. 

— Nu mai ştiu, continuă el, are, sau nu, omul mintea 
puternică?... Pecingine o avea, era inteligent şi calculat şi a 
ştiut în timpul anchetei să se apere foarte îndârijit şi cu 
multă abilitate, şi totuşi vizita lui la cumnatu-său n-a avut, 
până în ultima clipă, nimic anormal. N-a premeditat 
uciderea... 


Şi Niculae îi povesti Siminei tot ceea ce se mai întâmplase 
şi felul cum Pecingine omorâse... 

— Presiunea, zise el la sfârşit, la care Damian Gheorghe 
supusese conştiinţele celorlalţi fusese respinsă de toţi... 
Pecingine, mai slab, n-o mai suportase? Şi tocmai el, cel mai 
slab, îl omorâse! Şi din ce? Se acumulaseră şi la el umiliri 
mortale? Tratamentul la care îi era supusă sora? Istoria cu 
cratiţa pe care el, Pecingine, urma s-o pună pe capul unei 
femei dacă ar vrea să ajungă la ea, cum îşi bătea Damian 
Gheorghe joc de el? 

— Toate la un loc, sau poate niciuna, zise Simina. Fiindcă 
tu mi-ai povestit şi felul cum s-a purtat el cu fata aceea de la 
restaurant, cu care urma să se însoare. A bătut-o foarte 
urât şi violent... Ea era gata să-l ierte, dar să-i spună ce i-a 
venit, ce-a avut cu ea. N-a vrut să spună. În cazul de faţă, 
văd că a spus, speculaţiile tale sunt după mine străine de 
subiect: i-a fost, aşa cum a declarat, pur şi simplu frică să 
nu se trezească ăla şi să-l omoare cu cuțitul. Cuţitul ăsta 
singur e rodul imaginaţiei lui, restul a pornit de la relaţiile 
lui reale cu Damian Gheorghe, n-a inventat, adică, nimic... 

— Ai dreptate, zise Niculae. Cine ştie ce-o fi văzut... Noi 
am luat ca o distracţie scena călăririi lui Anghel... Când din 
această călărire a apărut pe scenă un topor... 

— Întâi că eu n-am luat-o deloc ca o distracţie şi al doilea 
cred că şi aici exagerezi, zise Simina. Există astfel de 
coincidenţe. Suntem tentaţi să le acordăm o semnificaţie 
fiindcă prea par rezultatul unei intuiţii sau inspiraţii. Cred 
că mai degrabă scoaterea toporului afară a fost singurul 
mod al lui Anghel de a se răzbuna, dar într-un sens stupid... 
Ce şi-o fi zis el, lasă, că-ţi arăt eu!... Fiind în acelaşi timp 
foarte departe chiar de a se gândi să pună ceva în 
practică... Doar atât, ăla să treacă pe-acolo şi văzând 
toporul să se sperie... Uite că a trecut şi nu s-a speriat... 
Mai bine s-ar fi speriat... 

— Îmi place cum vezi tu lucrurile, zise Niculae deodată 
vesel. Le vezi într-un fel liniştitor... Ai dreptate! Într-o zi a 


ieşit de-acolo, de la biserica de lângă castel, un mort... Nu 
prea mi-a căzut bine vederea lui, mai ales cortegiul, cu 
patru ţigani care ţipau din goarne atât de tare în urma lui 
încât voiau parcă să alunge în felul ăsta moartea care luase 
unul dintre noi şi îl ducea la groapă. M-am apropiat de o 
muiere de pe uliţă, simțind nevoia să aflu cine era mortul. 
„Câţi ani avea?” am întrebat. „Şaizeci de ani!” zice. „Şi de 
ce a murit?” „Păi, zice ea fără nicio şovâire că alta ar fi 
cauza morţii, era gras şi a murit sufocat de grăsime!” 
Foarte clar, nu moare nimeni degeaba. Eşti gras, mori, s-a 
terminat. „Şi, zic, cât de gras era?” „Păi, zice ea, uite aşa 
avea o burtă!” Şi mi-a arătat cu mâinile întinse în faţa 
propriei ei burţi: nu mai era îndoială, cu o astfel de burtă 
cum să trăieşti? Fatalităţile mici te împing spre cele mari... 
Au dat peste tine, te-ai aranjat... Aşa şi tu... Mai bine s-ar fi 
speriat ăla şi ar fi scăpat... 

— Păi nu?! zise Simina. Mie totdeauna mi-e frică să nu 
trec chiar eu pe sub acea streaşină de pe care urmează să 
se desprindă şi să-mi cadă în cap o cărămidă. Se zice că 
suntem vinovaţi. Nu trebuia să fim în acel moment în acel 
loc... 


IX 


Dar anumite cuvinte de ce le spunem, contrar voinţei 
noastre, când nu au, ca în cazul unei astfel de cărămizi, un 
caracter imprevizibil? Vin de la noi, şi am putea să le 
controlăm... 

— Eşti tu chiar atât de liniştit, Niculae, pe cât pari? zise 
Simina a doua zi la masă, când Niculae se arăta parcă prea 
nepăsător, nu numai cu ea, dar parcă şi cu sine. 


În realitate, Niculae intrase în concediu de câteva zile şi 
se gândea, dar fără să-i spună ei, dacă într-adevăr n-ar fi 
mai bine să se ducă câteva zile pe-acasă, pe la ţară. Tatăl 
său, după cum îi scria Ilinca, începuse să se mişte mai greu, 
deşi nu suferea de nimic. Acest gând îl durea. „Am să mă 
duc în septembrie să-l văd, hotări el. Dar n-o iau şi pe 
Simina, m-ar întreba cine e, când ei ştiu că cu Marioara am 
eu un copil... O consideră nevasta mea...” 

— Ce spui tu? se adresă el Siminei. 

— La ce te gândeşti? zise ea. Şi să nu-mi spui istoria cu 
măgarul şi cu orătăniile din curte, asta m-a amuzat anul 
trecut... 

— Văd eu că mă iubeşti mai puţin ca anul trecut, 
răspunse Niculae. 

— Te gândeşti tu chiar la mine? reluă ea parcă prinsă de 
o surzenie ciudată. În zilele noastre oamenii nu mai găsesc 
în dragoste o soluţie a ambițiilor lor, fiindcă ei nu mai 
aleargă acum după fericire, ci după altceva... 

— Ei, după ce?! zise Niculae. 

— De pildă tu, care zici că mă iubeşti, şi eu ştiu că mă 
iubeşti, te împaci tu cu gândul că te-ai născut să cultivi o 
grădină? Chiar?! 

— Hm! făcu Niculae. De ce nu? Crezi că e puţin lucru? 
Nu spunea Voltaire că fiecare să-şi îngrijească grădina? 

— Unde spune Voltaire chestia asta? 

— Nu mai ştiu, că nu ţin minte romanele pe care le citesc. 
Într-un roman, la sfârşit, după ce eroul trece prin tot felul 
de peripeții, ajunge la concluzia asta. 

— Eşti foarte şmecher, zise ea. Nu mai ştiu ce să-ţi spun. 
Ar trebui să mă bucur... Aşa este, mi-aduc şi eu aminte că 
Voltaire îl împinge pe un erou de-al său la concluzia asta. Şi 
Faust, în partea a doua, seacă o mlaştină şi te pomeneşti cu 
el că spune aceeaşi prostie: Clipă, opreşte-te! Sunt fericit! 
De ce, mă rog, era fericit? 

— De ce să nu fie?! zise Niculae. 


— De ce să nu fie? Câţi inşi nu seacă mlaştini şi nu-şi 
îngrijesc grădinile? Ei bine, sunt fericiţi? În realitate, 
conştiinţa le e mâncată de gărgăriţe... 

— Ce e cu tine? zise Niculae râzând. Cum poţi să pui 
problema atât de simplist? 

— De ce? se miră Simina. Le simţi strivit de autorităţi? 

— Eu mai puţin decât tine, fiindcă le cunosc mai puţin. 
Dar nu văd de ce n-ar avea dreptate Voltaire şi Goethe! Ce 
dracu caută în conştiinţa mea gărgăriţele? Fiindcă faci 
aluzie şi la mine, şi eu lucrez într-o grădină... Ce gărgăriţe? 
Care gărgăriţe? Ai vrut să spui gărgăuni? 

— Nu, am vrut să mă refer la ceva care roade... Îi roade 
ceva! 

— Ce să-i roadă! protestă Niculae total nedumerit. O 
grădină la care lucrezi e un lucru cert şi frumos, iar un lac 
secat e o ispravă care nu se poate compara cu nimic. E 
vorba, probabil, de o mlaştină dăunătoare, fiindcă secarea 
unui lac în zilele noastre, prin preajma Dunării, s-a dovedit 
o catastrofa... Erau bălți care dădeau peşte şi cineva s-a 
gândit că e mai rentabil să fie redate agriculturii. Le-au 
redat, dar apa continuă să mustească pe dedesubt şi nu mai 
sunt bune acum nici de agricultură, nici de peşte... 

— De pildă, zise Simina, chiar exemplul ăsta arată că un 
astfel de lucru nu e deloc atât de cert şi de frumos pe cât 
pare. Nu mai trăim în idilismul agricol din secolele trecute, 
în care au gândit Voltaire şi Goethe, acuma te dă afară din 
grădină cu două picioare în spate, mi-a scris tataie că le-a 
luat grădina, că depăşise suprafaţa permisă şi că nu mai au 
dreptul la ea... Se vaită, ca şi când noi am putea face ceva... 
Nici măcar nu mai ai timp, ca în Livada cu vişini, să te 
lamentezi şi să-ţi pui speranţa în viitor... 

— Chiar gândeşti asta? Eşti tu aşa de pesimistă? zise el 
parcă indiferent, totuşi curios. 

— Eu ştiu?... răspunse ea reflectând. Poate că da... Nu 
uita că m-am născut şi am copilărit sub bombe. Mama 
spune că presimţeam cu cel puţin o oră apropierea 


avioanelor şi când sunau sirenele noi eram demult în 
adăpost. Se mirau toţi de unde ştiam... Aveam patru ani... 
Dar să nu ne îndepărtăm de la subiect... Nu, Niculae, de 
când oamenii au descoperit că puterea nu e de origine 
divină, de-atunci nu mai au stare... Nu le mai arde nici de 
grădini, nici de secarea mlaştinilor. Voiam să spun că 
activitatea asta, care altfel vorbind e mai eficace decât în 
secolele trecute, o fac cu gândul aiurea, demult nu le mai 
ajunge să simtă, cum zici tu, că ceea ce fac ei e mare 
ispravă... Părerea mea e că nu se explică altfel miturile 
primitive şi barbare din secolul nostru, pe care ei le-au 
sprijinit şi care au dus pe urmă, împotriva voinţei lor, 
bineînţeles, când era prea târziu, la ucideri pe scară uriaşă, 
decât prin faptul că oamenii în general s-au săturat să 
culeagă omizile de prin pomi şi au adulmecat vânturile 
aspre ale istoriei care le-a trezit apetituri ameţitoare... Mi-a 
povestit cineva ieri la telefon despre unul care a fost ţinut 
ani de zile prin închisori şi torturat să spună ce nu ştia... A 
rezistat, adică n-a murit, şi în cele din urmă a fost scos de- 
acolo şi reabilitat. A fost chemat de un şef mare... C-o fi, c-o 
păţi, că n-au vrut, a încercat acest şef să-i explice, dar ăsta 
îi pune aşa mâna pe picior, şi râzând zice: „Lasă, mă Ghiţă, 
nu e nimic, aşa e politica, ce-a fost a trecut”... „Ei şi, zice 
acel şef bucuros că omul nu-şi pierduse firea după atâţia ani 
de închisoare, să-ţi dăm acuma şi ţie o slujbă... Ce vrei să te 
facem?”... „Mă Ghiţă, zice, mie mi-au plăcut totdeauna 
sporturile. Faceţi-mă preşedinte al Federaţiei sportive...” L.- 
au făcut. Ăsta era rapidist şi n-a trecut mult şi a avut loc un 
meci de competiţie între această echipă şi alta; din primele 
minute echipa lui favorită a şi încasat un gol. Înfuriat la 
culme, preşedintele Federaţiei, care asista bineînţeles la 
meci, a sărit jos din tribună, s-a repezit la arbitru cu pumnii, 
l-a bătut până l-a lăsat lat, pe urmă i-a luat fluierul din mână 
şi a început să arbitreze el meciul... Bineînţeles că Ghiţă ăla 
a auzit şi l-a dat afară... 


— Colosal, zise el. Ei, şi ce găseşti tu rău aici? Oameni ca 
ăştia te fac nu pesimist, ci dimpotrivă, îţi mai descreţesc 
fruntea... Am citit şi eu de una care tot aşa a stat ani de zile 
închisă, şi pe urmă când a ieşit, ce crezi c-a făcut? A scris o 
carte, Tinereţea lui Karl Marx... Asta te mai reconfortează! 
Bem o cafea? 

— Bem, zise Simina, hai în bucătărie. 

Dar nu se părea că ei îi descreţeau fruntea sau o 
reconfortau astfel de oameni. „Lasă, că te scot eu pe tine 
din starea ta”, parcă spunea expresia chipului ei, al cărei 
înţeles nu era ştiut nici de ea. 

— Asfinţiturile tale de pe câmp, reluă Simina, nu ţi-au mai 
plăcut nici ţie, singur le-ai nimicit, şi acuma nu mai ştii ce să 
mai faci şi rătăceşti în grădina ta în care ai nimerit din 
întâmplare, de la un pom la altul, şi te legeni în iluzia că 
viaţa ta e în ordine şi că activitatea ta are un sens. Ce sens? 
Să-l fi împiedicat pe Damian Gheorghe s-o violeze pe 
doamna Anghel? În realitate cineva trebuie să plătească 
pentru excluderea ta, şi atunci, da, sensul întrerupt ar fi 
reluat. Faptul că tu întorci spatele acestui sens să ştii că nu 
duce nicăieri... Unde duce? Că intră peste tine un ucigaş cu 
toporişca în mână? 

— Te contrazici, zise Niculae. Are sau n-are sens 
îngrijirea unei grădini din punctul de vedere al importanţei 
ei pentru ceilalţi? Trebuie să-mi răspunzi prin da sau nu. 

— Nu mai are, Niculae. Tu trebuie să întrevezi soluţia 
care să-ţi explice pentru ce visul tău s-a spulberat. Grădina 
nu-ţi va da răspuns la această întrebare. 

— La ce vis te referi? Era o eroare, zise Niculae începând 
să fie atent la discuţie. Acel vis urmărea să dea oamenilor 
fericirea cu sila... Nu-mi pare rău după el, cu toate că 
întrevăd ce vrei să spui, că oamenilor nu numai că le 
displace acest lucru, dar fiecare visează cum să-i silească pe 
ceilalţi să fie fericiţi... Şi că acest adevăr e deziluzia mea, de 
care n-o să pot să scap decât dacă intru iarăşi în luptă, cu 
scopul să-i dezvăţ de acest nărav... Şi de ce ar trebui să fac 


eu pe profetul? Fiindcă odată o şopârlă mi-a confirmat că 
m-am născut să aduc oamenilor o nouă religie? Am văzut 
unde m-a dus această credinţă. 

— Da, dar eşti un om al timpului pe care îl trăieşti, zise 
Simina. Ai fost atins. Crezi că ai scăpat, că nu le semeni? Ca 
să redevii normal şi viaţa ta să aibă un sens ar trebui să 
învingi decepţia şi să revii asupra credinţei. Nu credinţa a 
fost rea, ci faptul că ai fost silit din pricina unei înfrângeri s- 
o părăseşti. Revino la ceea ce ai gândit tu atunci când erai 
Mic şi pe urmă ai să vezi tu ce-ai să faci! 

— Ştii ce?! exclamă el deodată. Ce-ai spus tu acuma nu e 
rău deloc. M-ai prins. Am încercat cât am putut să te 
împiedic să dai de acest secret al vieţii mele. Aşa gândesc şi 
eu, nu grădina îmi dă vreun sens, ci această amintire fără 
moarte. Nu ştiu dacă o să ajung sau nu să întemeiez o nouă 
religie, dar mi-e totdeauna atât de plăcut să mă gândesc! 
Totdeauna, când merg, când mă duc cu tine la cinematograf 
sau ne plimbăm pe străzi, când sunt singur printre oameni, 
când sunt singur în odaia mea, înainte de a adormi... E un 
vis, o lumină... Acuma înţelegi? Activitatea la care faci tu 
aluzie că m-ar obseda e ceva brutal, care nu atât că mă 
sperie, că nu sunt fricos din fire, dar eşecul în ea zdruncină 
foarte tare şi greu îţi revii... Mi-ar trebui o credinţă de şoc, 
care să mă apere... Îmi lipseşte această a doua credinţă... 
Am căutat-o cu toată bunăvoința, fiindcă trebuie să ştii că 
mi s-a propus îndată ce mi-am luat examenul final să încep 
să activez din nou într-un activ de partid regional, dar n-am 
găsit în mine platoşa unei credinţe mai puţin intime decât 
cea pe care o păstrez din copilărie şi pe care trebuie să ştii 
că cu greu mi-am regăsit-o în acei ani de început când 
munceam pământul ca simplu zilier... Numai tu ai reuşit să 
faci să rămână în urmă, undeva într-o amintire, care, deşi 
nu se şterge, nu mai joacă în viaţa mea niciun rol, prima 
mea iubire, pe care de asemeni o păstram în mine ca pe 
unica iubire, şi alta nu mai îmi trebuia. Tu eşti ceva 
deosebit. Eşti una dintre fiinţele cele mai sincere pe care le- 


am cunoscut eu vreodată... Ileana m-a iubit, dar nu era 
sinceră, mă iubea pe mine, dar repede s-a dus după un 
popă când între noi a apărut un obstacol... Presupun că îl 
cunoştea mai dinainte pe acest popă... Eu n-am fost decât 
ultima ei dragoste înainte de măritiş, care e drept că s-a 
dovedit şi singura, dar ea n-a descoperit acest lucru decât 
când era prea târziu, fiindcă gândul ei când ne iubeam noi 
doi nu era întreg lângă mine... Vezi, unul dintre adevărurile 
vieţii mele s-a modificat... Nu mai cred că mi-ajunge o 
singură iubire... Dar despre credinţa pe care am avut-o eu 
când am cunoscut odată un notar, rămân neschimbat, mi- 
ajunge o singură încercare de a schimba lumea... 

— "Te înţeleg mai bine, zise Simina, îţi văd mai clar harta 
ta interioară... Şi totuşi... O umbră a unui gând al tău stă 
între noi... treci tu cu vederea pe deplin conştient peste 
faptul că te-au exclus? 

— Asta e mai degrabă o obsesie a ta decât a mea. 

— Da, pentru că nu eşti omul obişnuit care te crezi. Acum 
ai reuşit ceva, eşti inginer... Ei bine, şi pe urmă? Singur 
spui că îţi lipseşte o credinţă de şoc... Înseamnă că dorinţa 
de a-ţi juca rolul există... Ţi-e aşa de frică de un nou eşec? 
Nu uita că acum eşti ceea ce eşti şi un nou eşec nu te-ar 
mai trimite în patru labe să dai cu târnăcopul... 

— Conştiinţa asta n-am avut-o niciodată, că eşecul ar 
consta în a munci pământul, zise Niculae semeţ, cu privirea 
mereu sticlind de nepăsare. Dar ai dreptate, un nou eşec 
poate că nu m-ar mai zdruncina aşa rău... 

— Înţelegi, Niculae, reluă ea cu o patimă stranie, nu-mi 
place să cred că iubesc un bărbat care nu luptă cu destinul! 

În clipa următoare ea gândi: „Doamne-Dumnezeule, ce 
prostie am spus... Acelaşi lucru i l-am reproşat şi lui 
Pătraşcu, de-aia m-am despărţit de el... Acum trebuie să mă 
stăpânesc, să nu retractez nimic, să nu-i atrag atenţia 
asupra catastrofei care mi-a ieşit din gură... El e de vină... 
Mi-a spus că sunt o fiinţă deosebită, cea mai sinceră pe care 
a cunoscut-o vreodată... Sinceră... Sinceră... Vai de mine, 


dacă o să înţeleagă din ce-am spus că e un bărbat laş... 
Biata de mine, am păţit-o, iată-l că chiar a şi înţeles... S-a 
făcut palid...” 

Aşa era... Şi după câteva clipe lungi de tăcere el avu 
deodată un surâs... Pe paloarea trăsăturilor surâsul acesta 
semăna cu al unui mort, care din racla sa deodată ar rânji 
la ceilalţi, care l-ar jeli convenţional... 

— Mâine trebuie să plec la Sinaia, la sera de-acolo, şopti 
el. Am treabă mai multe zile... Aşa că n-o să ne mai vedem... 

Cuvinte nefireşti, în firescul lor, spuse fără să se mai uite 
la ea, confirmându-i astfel că ea nu se înşela, că îl lovise şi 
că el avea acum să se despartă de ea... „N-o să ne mai 
vedem”, zisese el, fără să adauge: „până mă întorc”... Nu, 
n-o să ne mai vedem, pur şi simplu. Ce prăpăstii în care poţi 
să cazi ascund cuvintele! Ce curse! „Şi ar fi trebuit să-mi 
dau seama că tot discutând despre lipsa de sens a 
grădinilor, îl jignesc şi că de la jignire ajung la negarea 
fiinţei lui... Dacă eu o să încerc acum să dreg ceva, va fi şi 
mai rău... Dar trebuie să încerc...” 

— Niculae, şopti ea, pe deplin liniştită, ferindu-se însă şi 
ea să se uite la el, ai dreptate să te simţi acuma străin de 
mine... Cuvintele nu sunt o glumă. Dar oricât de atent ai fi 
poţi cădea în plasa lor şi să spui lucruri pe care în realitate 
nici nu le gândeşti. Aşa am căzut eu acuma, dar să ştii că 
am şi sărit alături. Mi-a trecut ameţeala pe care mi-a 
provocat-o afirmaţia ta că aş fi cea mai sinceră dintre 
fiinţele pe care le-ai cunoscut tu... Numai marii pirați ai 
cuvintelor simt primejdia care te paşte după ce ţi se spun 
astfel de lucruri. Ei nu cad în plasă... Nu sunt decât o biată 
artistă care nu ştie să se exprime decât cu ajutorul 
culorilor... Nu lua în seamă ceea ce îmi iese la un moment 
dat din gură. 

El nu răspunse nimic. Da, era adevărat ceea ce spunea 
ea, se ghicea parcă sub paloarea sa meditativă, dar ea 
trebuia să aibă acum la îndemână un adevăr al fiinţei lui 
contrariu celui descoperit de ea mai înainte şi mai puternic, 


pentru ca el să poată trece peste ceea ce i se spusese. Or, 
exista un astfel de adevăr? 

— "Totul e să nu uităm impresia dintâi pe care ne-o face 
viaţa unui om, zise ea. Acolo e adevărul. Speculaţiile pe 
care suntem ispitiţi să le facem pe urmă în tot felul de 
discuţii n-au nicio valoare. Am uitat pur şi simplu că unui 
om care se află într-o situaţie tragică, prin condiţia şi nu 
prin actele sale, abia dacă îi ajung puterile să se ţină în 
viaţă, şi că n-are niciun sens să-l facem responsabil pe el de 
această condiţie, din moment ce datele care îl ţin astfel 
prizonier nu sunt ale lui, ci ale lumii, care e mai puternică 
decât el... Ori, nefiind eu în situaţia ta, m-am pomenit 
deodată că am înţeles-o greşit. Ce prostie! Din lupta ta cu 
destinul ai şi ieşit învingător, n-am să mai uit niciodată: ai 
fost lovit, te-ai ridicat şi ai reuşit să nu urăşti pe nimeni, 
adică să nu fii mic, aşa cum păreai în ochii altora. Acum eşti 
un om liber, sau mai bine zis eliberat, ai dreptul să iubeşti şi 
să fii fericit chiar dacă între trecutul şi viitorul tău e un joc, 
cum mi-ai spus... Ţi-aminteşti? „Îmi dau seama că viaţa mea 
înseamnă chiar acest joc între trecut şi viitor, care e 
anormal la vârsta mea.. Situaţia ta grea constă în faptul că 
tu eviţi să te gândeşti la viitor, şi atunci apare în tine, prea 
devreme pentru anii tăi, trecutul, ca un mare semn de 
întrebare, pe care eu n-aş zice că te prefaci că nu-l vezi, dar 
ce răspuns să-i dai?! Tu eşti un om care cunoaşte două lumi, 
le cunoşti bine, în amândouă ai trăit experienţe decisive... 
Prezenţa acestor două lumi în conştiinţa ta trebuie ţinută în 
echilibru, căutând însă să te pregăteşti pentru momentul 
când acest echilibru ar fi ameninţat... Asta m-a făcut să 
spun adineauri o prostie... Nu mi-am dat seama că tocmai 
de la tine, şi nu de la mine, ştiu că eşti pe deplin conştient 
de ceea ce îţi poate ameninţa acest echilibru! 

Puterea unei idei se aseamănă însă uneori cu aceea a 
unui virus când pune primul stăpânire pe un centru vital... 
A ocupat tot locul şi nu mai poate fi clintit de acolo de niciun 
fel de antidot... Se vedea că Niculae o asculta pe Simina cu 


toată atenţia, dar n-o mai putea urmări, în timp ce 
înstrăinarea câştiga pe chipul lui tot mai mult teren. Când 
ea termină, el se ridică hotărât în picioare, se îndreptă spre 
uşă şi plecă fără să-şi ia la revedere, să dea bună ziua... Ea 
însă nu acceptă această comportare, se luă după el, îi ieşi 
înainte şi îi tăie drumul, încleştându-şi braţul de bara mică 
de metal care însoțea treptele până jos. 

— Pentru tine nu e demn să pleci în felul ăsta, îi şopti ea. 
Nu m-ai iubit destul ca să nu mă chinuieşti despărţindu-te 
astfel de mine? 

— lartă-mă, murmură Niculae. Dar ţi-am spus, n-o să ne 
mai vedem. 

— Ce e asta, n-o să ne mai vedem? N-o să ne mai vedem 
deloc? 

— Da. 

— Şi numai atât ai să-mi spui? le rog să te întorci. Am eu 
să-ţi spun ceva. 

— Ai spus... Te-am ascultat... E o iluzie! Cu cât vorbim 
mai mult, cu atât e mai rău, ne înstrăinăm mai tare! Eu nu 
doresc acest lucru. 

— Nu doreşti să fim străini? 

— Nu. 

— Şi totuşi mă părăseşti? 

— “Tocmai de aceea. 

Ea se înfrigură brusc: 

— Stai puţin să te însoțesc, zise ea cu o afecţiune intensă 
şi smintită în glas, pe care o au toţi cei părăsiţi, de spaima 
care i-a cuprins şi pe care n-o pot suporta. 

Dar întorcându-se îmbrăcată şi mergând alături de el, îşi 
mai veni în fire şi făcu exact ce era necesar să facă, adică 
tăcu luând acum cunoştinţă în linişte de ceea ce i se 
întâmpla. „Credeam că îl cunosc, gândi ea, şi uite ce reacţie 
are. Dacă mie mi-ar fi spus cineva ceea ce i-am spus eu lui 
după, aşi fi înţeles, fiindcă am fost inspirată, i-am arătat 
cum poate fi luminată pieziş o idee şi făcută să arate 
catastrofică, în timp ce înfăţişarea ei adevărată e alta. Dar 


eu am uitat că nu mă aflu printre artişti, şi că la ei, la 
oamenii neartişti, o anumită idee care priveşte persoana lor 
poate da naştere la o reacţie cu totul neaşteptată. Şi aşa şi 
este, ideile suntem noi şi viaţa noastră, lovim în ele, lovim în 
carne vie... Ce să fac eu cu el? Cum să-l conving... Adică ce 
să-l conving... Poţi să-l omori, şi nu-l convingi că în dragoste 
o idee e inferioară unui sentiment, că mi-e drag şi că n-ar 
trebui să se creadă regele Angliei, că i-am spus o prostie, că 
nu luptă cu destinul... La urma urmei, ia stai puţin, nu e 
adevărat?! Ba e chiar adevărat, drumurile lui sunt altele 
decât cele pe care calcă acuma, şi atunci de ce această 
figură palidă şi cruntă, ca şi când Alteţa-sa Serenisimă, 
Niculae Moromete, a fost jignită de moarte şi îşi repudiază 
pentru totdeauna iubita nedemnă!? Ei, nu mai spune! Chiar 
aşa, nedemnă? Nedemn eşti tu şi află că îmi pun bucuroasă 
iscălitura pe această despărţire dacă după un sfert de oră 
de mers cu mine alături nu dai niciun semn că ţi-ai adus 
aminte că mă iubeşti şi să-ţi ceri scuze pentru purtarea 
ta...” 

Şi Simina se uită la ceas. Sfertul de oră însă trecu 
zadarnic; se opri în mijlocul trotuarului luminat de soare. 

— Adio! îi spuse ea. 

— Adio, Simina, răspunse Niculae răguşit de atâta tăcere, 
dar parcă mirat că ea mai era încă acolo şi îi mai vorbise. 


X 


Întoarsă acasă, însă, Simina nu mai avea deloc 
înfăţişarea celei care gândise cu câteva minute mai înainte, 
foarte sigură pe ea, că îşi pune bucuroasă iscălitura pe 
această despărţire. Arăta uimită, o uimire extremă. Stătea 


pe pat, se uita afară pe fereastră şi nu-şi revenea din 
această uluire care, dimpotrivă, pe măsură ce timpul se 
scurgea, o copleşea în loc s-o părăsească. „N-aşi zice, 
gândea ea, că s-a despărţit el de mine, ci mai degrabă mă 
împinge pe mine să mă despart de el, fără ca totuşi să-mi 
lase o speranţă că va reveni dacă îl aştept. Atunci ce să fac? 
Să-l aştept aşa, fără speranţă? Sau să mă despart de el? 
Fiindcă de mă despart de el, despărțită rămân, chiar dacă 
el se mai întoarce. Pentru că el n-are ştiinţa să treacă peste 
un astfel de obstacol, cum ar fi o hotărâre de-a mea dea 
rupe cu el pentru totdeauna. Şi, cu toate astea, cum să aflu 
eu dacă mă iubeşte sau nu, dacă nu în acest fel, adică 
scoţându-l din inima mea? N-are decât pe urmă să lupte să 
intre iar, dacă mă iubeşte şi, dacă nu poate, cu atât mai 
bine! Înseamnă că am pornit-o greşit şi că nu trebuie să 
suport eu povara acestei iubiri! De ce s-o suport? Ca să 
întreţin o flacără mai mică?... Şi dacă nu flacăra e mică, ci 
vanitatea lui e mare? E adevărat că i-am spus ceva grav, şi 
nenorocirea e că în astfel de afirmaţii e pe urmă foarte greu 
să mai separi ceea ce e real de ceea ce e prostie din partea 
celui dus de sinceritate prea departe, ei şi? E foarte greu, 
dar nu imposibil, nu trebuia să stea prea aproape de mine 
până într-atât încât să acorde o importanţă exagerată 
spuselor mele şi să plece... Mai bine îmi cârpea una şi 
rămânea! Aşa, ce să fac?! Nu pot să mă despart de el! Nu 
pot decât să sufăr şi să aştept!... Şi dacă nu mai vine? Sau 
dacă mă face să-l aştept un an?... Ştiu eu de ce i-am spus să 
iasă din grădină, de ce l-am lovit aşa tare! A învăţat să-i 
placă singurătatea cu care mă ameninţă pe mine tot 
timpul... Trebuie să fiu atentă la fiecare mişcare a 
sprâncenelor lui: Ei? Nu cumva? Ce s-a întâmplat? Ce nu 
merge?... E drept că în ultimele săptămâni, de când i-a fost 
omorât un om, parcă a renunţat la această singurătate, dar 
iată cât de tare m-am înşelat! Dacă n-ar avea acest 
refugiu... Dacă singurul lui refugiu aşi fi eu... Ce-aşi mai 
vedea! Ce spectacole fascinante, de încercări de fugă, care 


ar eşua prin întoarceri... L-aşi învăţa eu minte să mai mă 
facă să tremur ieşindu-i înainte pe scări şi barându-i 
drumul... Săraca de mine... N-aşi fi în stare să-l fac să 
sufere... Nu e genul meu... Prefer să sufăr decât să fac din 
dragostea mea un câmp plin de curse pentru omul pe care 
îl iubesc... Ce plăcere ar fi să-l văd căzând în ele? Femeia 
care savurează astfel de suferinţe nu iubeşte... În afară de 
cazul când e vorba de răzbunări împotriva unuia care şi el 
procedează la fel... Dragoste de ţigani... Nu mă 
interesează!... Niculae nu e dintre ei... Totuşi, singurătatea 
care îi place în adâncul sufletului îl face fără voia lui 
intratabil... Nu ştie că dragostea e supusă încercărilor, care 
e adevărat că îi turbură din puritate, dar în schimb o 
întăreşte prin adaosul de suferinţă pe care păcatele 
noastre, prostia, trădarea, minciuna, le provoacă celuilalt... 
Nu poţi păstra neatins primul sentiment şi să trăieşti pe 
socoteala lui o viaţă... Recunosc că el e în stare să se 
despartă numai să-l păstreze aşa cum a fost... Şi eu mă 
gândesc dacă îmi va mai bate vreodată inima aşa tare ca în 
seara aceea când am ştiut sigur că îl voi găsi în atelier şi 
cum am intrat şi l-am şi găsit, dormind cu faţa în jos şi cu 
capul pe braţe... S-ar putea să nu-mi mai bată, dar chiar 
dacă restul n-ar mai fi decât o ispăşire a acelei clipe, şi tot 
aşi sfida această ispăşire pe care viitorul hapsân mi-ar 
pune-o deoparte. Suferinţa are uneori dulceaţa fericirii... 
Cu condiţia să nu ispăşesc singură. Fiindcă atunci resping 
totul... Nu voi păstra din ceea ce m-a făcut fericită nimic! 
Ca o răzbunare împotriva laşităţii celui care m-ar părăsi, 
chiar păstrându-mă în inimă! Mă păstrează în inima lui! Ei, 
na! Şi întrucât chestia asta îmi schimbă mie steaua mea 
părăsită? Trebuie să-i spun asta lui Niculae, să ştie, şi în 
singurătatea lui să nu-şi facă nicio iluzie că inima mea va 
mai bate vreodată pentru el... 


Căci chipul tău îl văd în orice floare 
Şi-mi amintesc de prima sărutare... 


Ei bine, nu-mi amintesc! Nu voi veni la tine, cum mi-ai 
povestit tu de acea lleană măritată cu acel popă, care se 
urca pe ea cu izmenele pe el, în timp ce ea îşi amintea că un 
băiat îi sărutase odată, pe câmp, într-o covergă, şi mâinile şi 
picioarele, şi să mă rog de tine să mă iei, părăsindu-mi casa 
şi copiii. Nu la tine aşi veni dacă mi-ar fi atât de rău, aşi şti 
la fel de bine ca tine, dacă nu mai bine, ce să fac cu 
singurătatea... E bizar, cu cât mai puternice îmi sunt 
argumentele, cu atât mai tare mi se înmoaie inima. Mi-e dor 
de el... Înseamnă că sunt blestemată, trebuie să mă duc să-l 
caut... Dar dacă sunt atât de legată de el, înseamnă că nici 
el nu mai e liber!... E sigură această gândire a mea? Fiindcă 
atunci de ce aşi alerga eu ca o oarbă pe urmele lui? Nu 
ştiu... trebuie să alerg...” 

Dar cât de încrezători sunt cei care urmează să fie din 
nou loviți! Simina ajunse la castel înaintea lui Niculae, luă 
un taxi şi îl aşteptă aproape două ore pe aleea de la intrare 
până când îl văzu apărând pe poartă. El o zări, dar nu-i 
dădu niciun semn, în timp ce pe chip îi apăruse o expresie 
pe care nu i-o cunoştea: era o răutate, batjocoritoare şi 
mărginită, însoţită de un soi de jubilaţiune pe care o 
observăm adesea la proşti, când cred ei că au descoperit 
ceva de care alţii i-ar socoti incapabili, în timp ce ei, vezi, ei 
sunt capabili! Era clar că pe drum se întâmplase ceva cu 
el... Intrigată, dar şi cu o umbră de nelinişte în priviri, care 
se adăuga la cea cu care pornise de acasă, Simina intră 
după el în odaie şi se aşeză pe scaun. Niculae avea aerul că 
lui nu-i spune nimic această venire a ei după el faţă de ceea 
ce descoperise el între timp. 

— Aşa deci, zise sarcastic şi cu privirea aproape înverzită 
de acea jubilaţiune a lui interioară, a cărei cauză se pare că 
ştersese cu buretele ca pe ceva copilăresc motivul dinainte 
al despărțirii de ea. Eu o iubesc şi gândul meu e numai la 
ea, şi în timpul ăsta ea se consolează cu fostul ei bărbat. 
Dar puteai cu oricare altul, la urma urmei erai liberă, nici 


eu nu mai ştiam atunci când te-am gonit chiar de-acolo de 
pe scaunul pe care stai dacă între noi va mai fi vreodată 
ceva în viitor. De-aia şi când mi-ai spus că eşti măritată, nici 
nu m-am mirat. Dar să vii şi să-mi spui mie că aşa şi pe 
dincolo, de, vezi, mă persecută unul, geniul meu cel rău, un 
pictor foaaarte talentat... Şi plângi... Şi pe urmă iar 
plângi... Şi din nou i se schimonoseşte faţa şi iar varsă 
lacrimi de crocodil peste un trecut nedemn... Cu fostul 
bărbat... Asta e ceva, aşa, de neînchipuit... Şi eu, care mă 
întrebam: Mă, ce-o fi având?! 

Şi zicând acestea îşi izbi fruntea cu palma, ca şi când 
ideea aceasta l-ar fi trăsnit de uluire că putuse fi atât de 
nătărău... Rămase apoi mut, ca şi când i-ar fi pierit şi graiul 
de la Dumnezeu... 

—  Neghiobule, zise atunci Simina cu un soi de 
deznădejde neînfricată, plină de hotărâre, chiar dacă ar fi 
adevărat ce ţi-a trăsnit ţie prin cap, şi tot nu trebuie să ai 
aerul ăsta de satisfacţie neroadă că ţi-ai prins iubita cu o 
minciună. Nu ţi-e ruşine? În primul rând iubita nu trebuie 
prinsă, fiindcă altfel de ce o mai iubeşti? Ce-a făcut ea 
înainte, dacă a făcut, ce te priveşte? 

— Pleacă, mârâi Niculae. Pleacă imediat! Nici să nu te 
mai văd! Între noi totul s-a sfârşit, pentru totdeauna... Şi 
eu, continuă el ca în faţa cuiva care i-ar fi ascultat pe 
amândoi, care am crezut că eşti fiinţa cea mai sinceră din 
câte am cunoscut... Puteai să-mi spui, nu să mă faci să cred 
că acele lacrimi erau din dragoste pentru mine, de fericire 
că ne-am regăsit... Da puteai să nu plângi, că nu te învinuia 
nimeni! nu să pui la baza unei iubiri o minciună urâtă, care 
pătează totul... 

— Pătează numai prostia care a pus stăpânire pe tine, 
prostie pe care nici eu n-am putut să-mi imaginez că o să 
joace un rol atât de mare în viaţa ta. Ţi-nchipui, m-aşi fi ferit 
şi eu de tine... Şi acum să vedem ce minciună aşi fi pus eu la 
baza acestei iubiri. Ce? Că am plâns? Am să-ţi spun de ce. 
Felul cum m-ai oprit tu pe alee, cu totul neserios în primele 


clipe (am crezut că ai pur şi simplu nevoie de o femeie, sub 
imperiul unei stări trecătoare), a avut pe urmă pentru mine, 
în ceasurile care au urmat, efecte foarte rele. Am văzut că 
cu adevărat tu ai lăsat să treacă un an între noi ca să uiţi 
întâmplarea aceea cu scriitorul pe care credeai totuşi în 
sinea ta că n-ai să poţi s-o uiţi, şi ai descoperit deodată, 
văzându-mă, că ai uitat-o. Cum poţi să fii atât de mic şi să 
crezi că în clipele acelea nu m-a copleşit bucuria? Dacă aşa 
gândeşti tu cu adevărat, atunci ai dreptate, totul s-a 
terminat între noi... 

— Ce să cred, Simina? zise el de astă dată liniştit. Ştiu 
totul. Anul trecut, după ce ne-am despărţit noi, te-ai întors 
la fostul tău bărbat, la Pătraşcu. El e pictorul care te 
persecuta, care îţi spunea că n-ai talent... Ştiu totul. Nu 
vezi? 

— Nu văd nimic, zise Simina, dând din umeri. Mă mir 
cum a putut să mijească aşa ceva în capul tău. Când s-a 
întâmplat? 

— Când s-a întâmplat!? mârâi Niculae. Simplu: pe drum! 
Mi-a căzut fisa! E dată în p... mă-sii fisa asta, stă acolo în 
creier ani de zile şi pe urmă deodată clic! a picat... 

— Şi eşti foarte mândru de chestia asta! Eşti stupid, e o 
fisă falsă, eşti mai bătrân ca mine şi ar trebui să ştii asta: 
există şi false revelații! 

— Simina, ce să mai vorbim, nu mai avem ce ne spune, 
zise Niculae cu o convingere cu atât mai mare cu cât 
agresivitatea care îi ascuţise într-adevăr la început 
cuvintele cu care o întâmpinase pe Simina acum se 
împrăştiase, şi glasul lui era foarte firesc, asemeni celui 
căruia i s-a dezvăluit fără putinţa de a se înşela un adevăr 
crud şi suficient de clar ca să te liniştească de tot... De la 
indignare ajunsese la nepăsarea calmă. Te rog să mă ierţi, 
adăugă el, trecând parcă acum la detalii lipsite de 
importanţă, dar necesare de pus la punct, că nu te-am 
primit cum se cuvine la poartă. Ai fost totuşi iubita mea, şi 


gestul de-a nu te lăsa pe tine s-o iei prima înainte e 
nedemn... 

— Bine, văd şi eu că nu mai e nimic de făcut cu tine, zise 
Simina, mai liniştită în acea clipă, când lucrurile luaseră o 
întorsătură gravă, decât înainte, când nu se pusese între ei 
decât o simplă jignire. 


XI 


Aşadar, ceea ce aflase el era grav. Era pentru el, nu 
pentru ea... Trei bărbaţi cunoscuse, unul cu care se 
măritase, o bătea şi o desconsidera ca pictoriţă, al doilea o 
iubise, dar într-un anumit moment o trăsese cu banul, un 
golan, iar al treilea, cel din faţa ei, râsese de ea... pentru 
ceea ce i se întâmplase ei, după ce el râsese... Ce stupid! 
Dacă ar fi doar gelos! Dar e şi nătărău. Oricum, dragostea 
ei se încheia, el o părăsea, de astă dată de tot, nu mai era 
nicio îndoială... Aşa era, de aceea plânsese, fiindcă i se 
întâmplase între timp ceva urât, dar nu fiindcă s-ar fi simţit 
vinovată... „Ce-ar fi să-i spun cum s-au petrecut lucrurile şi 
pe urmă să plec? gândi ea. Am o idee: aşa cum am revenit 
la el, deşi a râs de mine, aşa am revenit atunci pentru o 
clipă la Pătraşcu. E adevărat că e foarte urât să te întorci 
fără convingere la fostul tău bărbat, fie şi numai pentru o 
clipă, dar asta e urât în raport cu ceva, cu o prezentă sau 
viitoare dragoste. Ori eu, atunci, când a intrat Pătraşcu în 
camera mea de la castel, şi m-a găsit singură, eram foarte 
deprimată şi atenţia mea slăbise, nu mai vedeam în viaţa 
mea, pentru mine, nicio dragoste... În asemenea 
împrejurări o femeie plăteşte aproape conştient prostia sau 
nenorocirea de-a fi avut în trecutul ei un astfel de bărbat, şi 


nu altul, pune întâmplarea în contul relelor dinainte, 
cedează, pe urmă se îngreţoşează şi uită... Unde are, însă, 
Niculae dreptate e că pe urmă am rămas legată de 
Pătraşcu prin ranchiună şi ură. Aici m-a prins, nu trebuia 
să-i povestesc eu lui că există în viaţa mea un pictor care 
mă persecută şi mă înjoseşte. Bineînţeles, sinceritatea, 
adică prostia, trebuia să se adauge la slăbiciune şi 
trădare... Nu puteam să tac din gură? La ce-mi foloseşte 
mie acum că el a crezut câtva timp despre mine că sunt cea 
mai sinceră fiinţă pe care a cunoscut-o? Dar de ce să-i fac 
eu lui mărturisiri complete? lată o nouă prostie care îmi 
trece prin cap. În realitate, totul se poate nega din moment 
ce sunt nevinovată... E clar, Pătraşcu l-a întâlnit probabil în 
drum, după ce a plecat de la mine şi, ca un mizerabil, cine 
ştie ce i-a povestit... Ce coincidenţă nenorocită, a căzut 
tocmai când el voia deja, sau în orice caz era sub imperiul 
unei idei de despărţire, dar aşa se întâmplă totdeauna, ca 
împrejurările să nu te cruţe, ci să te apese ca şi când ar fi în 
mod diabolic aranjate de cineva... Ei şi? Ar înţelege Niculae 
că el mă lovise prea tare ca să mai sper într-o întoarcere a 
lui? Şi atunci ce rost au destăinuirile? Dimpotrivă, trebuie 
să-i strecor în suflet îndoiala unei intrigi în care a căzut şi s- 
o fac atât de bine încât să simtă şi el pentru prima dată în 
viaţă că singurătatea nu e pentru el un refugiu, ci un loc 
otrăvit... Cum mă ştie sinceră, o să creadă măcar jumătate, 
dacă nu tot ce-am să-i spun. Dacă în prima clipă va rânji şi 
nu va crede, o să-l roadă după ce o să plec...” 

— Uite, Niculae, ultimele mele cuvinte şi hotărârea mea 
de a mă despărţi de tine, care coincide cu a ta, zise Simina. 
Văd că îţi vine să sari într-un picior fiindcă îţi închipui tu că 
ai descoperit nu ştiu ce pată în trecutul meu... N-ai 
descoperit nimic... Dar acum nu te mai iert eu, ai căzut 
prea jos în ochii mei... Am plâns şi am tremurat pentru tine 
şi iată cum sunt judecată. Ţi-a şoptit la ureche cine ştie ce 
ticălos ceva josnic... Nu mă mir, fostul meu bărbat chiar e 
un astfel de netrebnic şi văd că zadarnic te-am prevenit din 


prima zi când ne-am cunoscut noi că ţese intrigi împotriva 
mea... Ţi-am spus, îţi aminteşti... Dar ce, tu eşti un bărbat 
întreg?... Halal bărbat, care e astfel prevenit, şi-şi pleacă 
totuşi urechea la ceea ce i se spune şi îşi jigneşte femeia 
iubită exact în punctul în care e ea mai slabă şi cere 
protecţie... 

Simina era deja întoarsă spre uşă când îi spusese lui 
Niculae ultima frază şi nu se uită la el în cele câteva clipe 
cât mai stătu până ieşi afară... Tocmai trecea o maşină pe 
alee şi alergă şi îi făcu semn... Erau de la castel?... O luau şi 
pe ea la Bucureşti?... 

Simina se duse fără şovăire la fosta ei locuinţă în care 
trăise cu Pătraşcu şi care se afla în cartierul învecinat cu 
Piaţa Victoriei. Îi deschise uşa chiar Pătraşcu, care se arătă 
uimit văzând-o. Era adevărat că o persecuta pe fosta lui 
soţie, dar în ultima vreme o mai slăbise şi acum o întâmpină 
cu simpatie. 

— Ce faci tu, lucrezi? îl întrebă ea după ce el o conduse în 
holul apartamentului, unde pictorul avea ca şi înainte 
obiceiul să lucreze. 

Holul era mare şi ferestrele luminoase. 

— Da, confirmă el, lucrez. 

— la spune-mi, zise ea cu o tandreţe rece şi absentă, eşti 
treaz sau beat? 

— Nu, zise el, sunt complet treaz. Vrei o cafea? 

— Nu, zise ea. Am venit să-mi spui cum ai putut tu să 
decazi atât de tare în propriii tăi ochi încât să-i povesteşti 
bărbatului pe care eu îl iubesc ce s-a întâmplat între noi, la 
un moment dat, la castel, anul trecut! 

El se uită la ea cu o atenţie posomorâtă şi uluită. 

— Şi tu cum ai putea să decazi până într-atât, zise el, 
încât să iubeşti un bărbat care-ţi inventează că eu i-aşi fi 
spus aşa ceva? 

Simina avu o mişcare înapoi, ca şi când s-ar fi ars 
fulgerător la un foc invizibil. 


— Nu mi-a inventat că i-ai fi spus tu. Dar ştie! De unde 
ştie? Ai povestit altcuiva? 

— Tu ştii, Simina, cauza pentru care te-am vorbit de rău 
şi ţi-am făcut zile amare. Ştii că te iubesc! Atunci cum poţi 
să-ţi închipui că îmi pun sufletul pe masă, să scuipe toţi 
beţivii în el? Obiceiul ăsta mai degrabă îl ai tu. Gândeşte-te 
dacă nu cumva i-ai spus tu ceea ce zici că pretinde că ştie 
de la alţii. Nu uita un lucru, că eu nu te-am desconsiderat şi 
nu te-am înjosit pe tine decât în talentul tău, în care nu cred 
şi care ne-a despărţit, fiindcă rar am mai văzut om mai 
ambițios şi mai obsedat să se afirme ca tine. Sunt convins că 
pictura ţi-a strâmbat viaţa. Ai călcat din pricina asta peste 
un bărbat care te adora. Dar nu ţi-am făcut niciodată niciun 
rău ca femeie. Ştiu că ai născocit asta singură despre mine 
şi ai povestit în oraş că mă leg de viaţa ta intimă! N-am zis 
nimic, am zâmbit, am simţit că mă urăşti foarte tare şi te- 
am iertat. Dar acuma să nu vii să-mi spui chiar mie în faţă o 
asemenea prostie! Sunt prea drăguţ că te aduc în felul 
acesta la ordine, ar fi trebuit să te dau afară şi să te 
descurci cum poţi cu băiatu ăla care pretinde că te iubeşte 
băgându-şi nasul unde nu-i fierbe oala... Ştiu eu de ce te 
băteam, simţeam cât eşti de toantă... Dar mă rog... 
Dragoste cu sila nu se poate, nu poţi să mă acuzi că n-am 
înţeles perfect acest dicton... 

Simina se ridică în picioare, încheind brusc, aproape 
brutal, acest dialog, luă câteva tablouri de pe lângă pereţi şi 
se duse mai la lumină şi se uită la ele. Nu se uită mult, le 
puse la loc aproape ca şi când le-ar fi aruncat, şi luă altele. 
Se strâmbă atât de tare, încât chipul i se făcu parcă negru. 

— Ce este? zise Pătraşcu. Nu-ţi plac? 

Ea nu răspunse, luă altele, se uită la ele, le răsuci şi le 
învârti cum ai face cu o marfa care nu merită nici doi bani, 
şi le puse pe urmă şi pe-astea la loc... Se gândea acum, 
parcă scârbită, dacă să mai ia sau nu altele. Luă. Nu-i 
adresă în acest timp niciun cuvânt fostului ei bărbat. 


— Dă-mi şi mie unul, zise ea în cele din urmă. Dă-mi-l pe 
ăsta. 

Şi-i arătă unul mai mic, un portret de femeie văzută din 
profil. 

— Cu plăcere, zise el. Stai să ţi-l împachetez. Şi, în timp 
ce îl lega cu o sfoară: Chiar nu-ţi mai place ce pictez eu? 

— Mulţumesc, zise ea ocolind hotărâtă întrebarea. Şi te 
rog să mă scuzi că te-am deranjat. 

leşi cu tabloul subsuoară. Pătraşcu o conduse până jos în 
stradă, unde ea îi mulţumi din nou cu aceeaşi răceală şi se 
îndepărtă. „Dacă mai îmi place cum pictezi? mârâi în sinea 
ei. Mai îmi place! 

Lua-te-ar dracu cu talentul tău de-acasă... Mă mir că nu 
mi-ai scos iar ochii cu flaaacăra şi cu deeemonul tău.” 

Când ajunse în odaia ei Simina rezemă tabloul de perete, 
se uită la el câteva minute, apoi se duse într-o debara, 
scoase de-acolo un geamantan, şi începu să împacheteze 
rochii şi lucruri femeieşti necesare unei plecări... „Şi pe 
deasupra, gândi ea din nou, mai are şi dreptate... Şi totuşi, 
nu m-am prostit într-atât încât să spun cuiva şi ceea ce nu 
vreau să spun, cu toate că nu văd cine altcineva să-i fi 
spus... Dar acum ce importanţa mai are?” 


XII 


„Ce-ar fi făcut grădinarul Miciurin în clipa când şi-ar fi 
dat seama că a încăput pe mâna unei muieri? se întrebă 
Niculae după ce rămase singur în odaia lui. Şi-ar fi văzut el 
mai departe liniştit de pădăgelele lui de prin copaci şi puţin 
i-ar fi păsat că s-ar fi despărţit de ea? Sau s-ar fi grăbit să 
treacă peste cele întâmplate, să alerge şi să-şi vâre bucuros 


gâtul sub jug? Ia să mă gândesc, să-mi imaginez ce s-ar fi 
petrecut în mintea lui creatoare... Dar nu pot să-mi închipui 
cum ar fi luat lucrurile decât dacă admit că ar fi dat peste el 
o fată ca ea atât de dezarmată încât nu vezi ce să mai faci 
cu dorinţa care se naşte în tine să n-o părăseşti şi s-o 
protejezi... Fiindcă afli cu cea mai uşoară stratagemă tot ce 
crede ea că îţi va rămâne ascuns pentru totdeauna... Şi 
atunci cum s-o mai învinuieşti? O iertasem pe drum că m-a 
făcut laş, am înţeles după ce ne-am despărţit cât de 
speriată era, de mi-a ieşit înainte pe scări să mă oprească... 
Şi ce ochi frumoşi îi făcea spaima... Dar dacă n-aşi fi plecat, 
s-ar fi întins la caşcaval şi ar fi continuat pe urmă să-mi dea 
sfaturi cum să mă port în viaţă şi la serviciu... Nu mai 
puteam însă să-i reproşez ceva după ce am văzut-o cum mă 
aşteaptă pe alee, era atât de îngrijorat şi de frumos chipul 
ei! Şi ca să nu mă împac cu ea mi-a trecut atunci prin cap s- 
o învinuiesc că ar mai fi avut de-a face cu bărbatu-său după 
ce ne-am despărţit noi anul trecut... Amintirea plânsului 
acela mi-a dat ideea... Suspect... Sentimentul de vinovăţie 
care i se citea în ochi (totul i se citeşte în ochi!) şi care pe 
urmă a pierit, n-am mai văzut-o după aceea deloc plângând, 
deşi nu mai rău, ci mai bine ne-am simţit... Nu e atât de 
slabă pe cât pare... Numai în faţa mea se face praf... Şi iată 
că e adevărat, avansează singură ipoteza că fostul ei bărbat 
s-ar putea să fi spus despre ea că ar mai fi fost ceva între ei 
doi... Dar asta înseamnă că chiar a şi fost... Altfel cum să-i 
treacă prin cap că acela ar fi în stare? Cum să-i treacă?... 
Cum!? Aşa cum mi-a trecut şi mie... Fără motiv, sau din 
nevoia de a găsi o explicaţie la acuzaţia mea... Numai că la 
mine nu e fără motiv! Într-adevăr, de ce a plâns ea atunci? 
Săraca, o fi făcut ceva care i se părea în clipele acelea 
urât... Trebuie s-o iert, era atât de fericită că am oprit-o pe 
alee, când într-adevăr eu nu simţisem decât nevoia de a 
avea o muiere... În timp ce ea mă aştepta afară pe treptele 
mormântului prinților, eu eram gata s-o înşel cu Florica 
Damian... Trebuiesc uitate aceste momente de cădere, şi 


ale mele, şi ale ei... Pur şi simplu rase din amintirea 
noastră... Da, continuă Niculae ridicându-se de pe pat şi 
ieşind afară, o iert, dar de dus după ea nu mă duc. S-a dat 
la mine, la viaţa mea, aşa cum mi-am aranjat-o eu, fără alt 
motiv decât cel care îndeamnă pe oricine să te jignească, să 
te micşoreze sau pur şi simplu să-ţi zdruncine viaţa şi să te 
facă s-o slujeşti pe-a lui, să te învârteşti în jurul lui ca un 
titirez, să-i serveşti interesele, şi el, reuşind, să-ţi arunce şi 
ţie un os din succesele lui şi să te arate prietenilor bătându- 
te protector pe spinare... lată, ăsta e cutare, băiat bun, 
adică bun pentru el, şi eventual să te şi însoare cu vreo 
nepoată sau soră de-a lui cam bătrână şi cu nasul cam 
mare... Asta în ce priveşte prietenii... În ce priveşte femeile, 
problema e mai simplă, dar la fel de nemiloasă, nu te lasă 
aşa cum eşti, dacă eşti un bărbat cu merite, te împinge de 
la spate să urci sus, iar dacă nu eşti, încearcă să urce ea şi 
tu s-o ajuţi... În cel mai fericit caz, începe ea să-ţi poarte 
pantalonii şi căciula. Mi-aduc aminte că nea Matei, un 
prieten al lui tata, avea o muiere... Uite-aşa îi mergea gura 
când veneau şi pe la bărbatul ei în casă oameni... Şi nea 
Matei o asculta cu ochii lucind de un fel de încântare 
înghesuită, nici nu clipea, şi când venea un moment de îi 
tăcea ăleia gura şi se făcea linişte, îşi înghesuia capul între 
umeri şi zicea uimit singur: «Aşa e, mă! Aşa e, cum zice 
muierea asta a mea!»... Aşa ar vrea şi Simina... Cu toate că 
ea e atât de departe de a dori în mod conştient să mă pună 
de pildă în situaţia lui nea Matei ăla... Dar să-ţi închipui... 
Că nu mai au rost grădinile... Voltaire... Goethe... A se 
slăbi... Din mâinile mele ies flori şi fructe, punct!...” 

Niculae ieşi la şosea, urcă într-un autobuz, din care 
cobori la intrarea în Bucureşti. De-acolo luă altul, care îl 
ducea spre Ploieşti. La staţia Săftica, după o jumătate de 
oră de mers, se dădu jos şi intră în sat. Nu era mare suma 
pe care trebuia să i-o dea mamei copilului său, dar, aşa 
mică, ei îi trebuia, băiatul avea să înceapă în anul acesta 


chiar să meargă la şcoală şi avea nevoie de haine şi de 
încălţăminte... 

Marioara Fântână era acasă, spăla ceva şi când îl văzu pe 
Niculae pe drum, apropiindu-se, ascunse ligheanul sub pat, 
se şterse repede pe mâini şi îşi drese părul în oglindă. Era 
desculţă; scoase de undeva nişte pantofi şi şi-i trase în 
picioare. 

În cei şapte ani de când plecase din sat, Marioara nu mai 
era uşor de recunoscut. Legată prin fire nevăzute de 
băiatul lui Moromete, îl urmase nu numai imitându-l, 
învățând din greu să ajungă asistentă medicală, dar trăind 
singură şi păstrându-şi parcă intactă frumuseţea ei de la 
douăzeci de ani (cu care nu reuşise să-l cucerească pe 
Niculae), vrusese parcă asemeni lui să ţină anii pe loc, atât 
cât va trebui până în ziua când el se va uita la ea, o va vedea 
şi îşi va da seama că ea îi era dată... Şi pentru ca acest 
lucru să se întâmple trebuie să trăieşti cu credinţă, gândea 
ea, altfel toate sunt zadarnice pe lume, şi iubire, şi 
frumuseţe, şi chiar aşteptarea ei, care îi lua pe dedesubt cei 
mai frumoşi ani, ca o apă, chiar dacă se vedea mereu în 
oglindă tânără... 

— Unde e Cioroşbulingă ăla? o întrebă Niculae după ce 
ea îl primi şi se aşezară la mica măsuţă de lângă fereastră. 

— L-am trimis eu să-mi cumpere nişte undelemn. Vine 
acuşi, răspunse Marioara cu un glas din care ai fi zis că se 
înţelege: l-am trimis eu să facă o năzbâtie; se întoarce 
îndată şi o să vezi ce fericit e că a făcut-o! 

Cuvintele cu care îşi începea Niculae vorba când venea la 
ea erau de obicei acestea, botezându-l pe fiul său, de 
fiecare dată, cu alte nume, şi uneori într-o vizită cu mai 
multe deodată. Pe băiat îl chema Ilie, după numele 
bunicului. Niculae îi spunea Beşleagă! Sau Tănase! Sau 
Bâzdoveică! Astăzi îi spusese Cioroşbulingă, fiindcă îşi 
amintise pe drum cum îi spunea lui când era mic unul 
Sandu, de câte ori venea pe la ei să joace tabinet cu taică- 
său şi îi băga şi un deget în burtă. Acest Sandu avea să se 


însoare cu Tita după război şi să moară strivit de căruţă, 
într-o dimineaţă cu ceaţă groasă, din pricina unui câine 
care mânca o cioară. „Uite la ea cum se potriveşte cu mine, 
gândi el, uitându-se la Marioara, cum mă iubeşte fără să 
aibă nevoie să-i stau în casă sau în pat, sau să mă vadă mai 
mult de o dată pe lună. Dacă mi-ar fi milă de ea şi ea ar 
simţi, nu m-ar mai iubi din clipa aceea... Fiindcă mila naşte 
în dragoste ură, nu alinare. Iat-o, dragostea neîmpărtăşită o 
ţine parcă fată mare, în timp ce dacă ar trăi cu mine, cine 
ştie, s-ar ofili repede ca un trandafir la soare... Totuşi, mi-ar 
părea mai bine dacă s-ar mărita, băiatul e acuma mare şi ea 
ar putea să-şi facă alţi copii şi pe Iliuţă să mi-l dea mie...” 

— Unde umbli, mă Zdroncane? îl întâmpină Niculae pe 
fiul său, care tocmai intra în odaie cu sticla cu untdelemn. 

Copilul, aprins brusc la faţă la vederea tatălui, îi răspunse 
că maică-sa i-a spus aşa şi pe dincolo şi el a făcut şi a dres... 
Niculae îi puse mâna pe cap şi îl mângâie. Băiatul nu mai 
era de mult gelos de venirea lui, dimpotrivă, parcă îi bătea 
inima în ochi când taică-sau îl apuca de umerii lui mici şi îl 
strângea lângă el. În sat Marioara spusese că e măritată cu 
tatăl copilului, dar că nu puteau trăi împreună din pricina 
slujbei lui. Bineînţeles că ea ştia că nimeni nu credea, dar 
credea el, băiatul, fiindcă pentru el spunea ea minciuna 
asta... Ghicind parcă aceste realităţi la care totuşi nu-i era 
gândul, Niculae îşi întârzie astăzi vizita şi în cele din urmă îi 
spuse Marioarei să se îmbrace şi să iasă toţi trei în sat la 
plimbare... leşiră ţinându-şi copilul între ei şi merseră pe 
urmă la restaurantul mare de lângă şosea, unde mâncară 
fripturi şi băură bere... Iar la sfârşit Niculae o rugă ceva: el 
nu putea! Să se ducă ea într-o duminică pe-acasă pe la ţară, 
să-l mai vadă bunicii pe băiat... 

— Ilinca mi-a scris că tata a început să se mişte greu, 
spuse el, şi o să-i pară bine dacă te duci pe la el cu Iliuţă. 
Ştii ce mult a ţinut el totdeauna la tine! 

Ea avu un zâmbet fulgerător care îi lumină intens chipul. 
Se uită la el şi dădu din cap. Aşa va face. Văzută de un 


străin, Marioara arăta ca şi cum ar fi fost cea mai fericită 
dintre soţii lângă copilul şi bărbatul ei. Ceea ce mai păstra 
în ea din fosta ţărancă se ghicea din fermitatea privirii... 
Dacă ai pus ochii pe-un bărbat şi ai făcut cu el un copil, cum 
ar mai putea fi bun altul, cu cel la care ţii în gând? O 
încurcătură... Cum ar fi mai rău! Cel puţin aşa, iubirea şi 
durerea sunt limpezi şi, privindu-le în faţă multă vreme, se 
fac una, un soi anumit de iubire care nu e lipsit de speranţă 
chiar dacă acest om ar lua pe alta. Şi dacă o ia, ce? 
Înseamnă că o să şi rămână? Cine poate să ştie... Posomorât 
în cele din urmă, intuind parcă şi aceste realităţi, Niculae 
plăti, se ridicară de pe scaune şi se despărţiră... 

A doua zi îi dădu Siminei un telefon. Se liniştise, trufia i 
se potolise. Oricum, îşi zise, îi lăsase destul timp să se 
gândească şi să-şi dea seama că nu trebuie să mai repete 
vreodată ceea ce făcuse ieri. Şi voia să-i spună acum că nici 
el nu va mai repeta... îi răspunse mama ei. Simina, zise ea, 
şi-a făcut bagajele şi a plecat la mare. Avea în glas ceva care 
arăta că se simţea scandalizată de ceea ce făcuse fata ei: 
refuzase să-i spună în ce loc anume s-a dus la mare şi la ce 
hotel! Se îmbolnăveşte cumva pe-acolo, unde s-o caute? Dar 
li se poate întâmpla ceva lor, aici, părinţilor, unde să dea de 
ea? 

— Credeam că ştii dumneata! mai zise doamna Golea cu 
umor, parcă s-ar fi bucurat că fiica ei nu şi-a menajat nici 
prietenul... Dar nu-i nimic, mai adăugă ea, o s-o găseşti 
dumneata, dacă s-a dus ca de obicei la Eforie... Caut-o pe 
plajă... Şi fii atât de amabil şi roag-o să ne dea un telefon, să 
ne spună şi nouă ce e cu ea şi unde o putem găsi... 


XIII 


Niculae închise telefonul şi din clipa aceea simţi fără să 
fi gândit nimic cum inima îi bate mai tare şi nu-şi mai 
revine. Tot ceea ce făcu după aceea parcă nu mai erau acte 
hotărâte de el, ci de un altul, străin, a cărui voinţă nu numai 
că anula voinţa lui proprie, dar şi puterea gândirii. „Eu nu 
mai ascult acum decât de această bătaie a inimii, care nu 
vrea să mai coboare la ritmul ei obişnuit, îşi spuse intrând 
pe peronul Gării de Nord şi luând-o spre un ghişeu. Nu mai 
pot să-mi dau seama nici ce vreau. Să mă duc s-o văd, ei şi? 
Şi dacă ea, aşa cum mi-a spus, s-a despărţit de mine în 
gândul ei? Dacă e adevărat că am căzut prea jos gonind-o în 
felul cum am făcut-o şi nu mă iartă?... Cum e posibil? Am 
lăsat-o să vină după mine, am umilit-o în dragostea ei, ar fi 
trebuit să... în ziua când... în după-amiaza aceea...” Găsi 
bilet abia pentru a doua zi dimineaţa. Se plimbă toată ziua 
prin oraş, nu mancă nimic, iar noaptea nici nu încercă să 
adoarmă; inima nu înceta cu bătaia ei înaltă, iar gândul 
rămânea mereu pironit la amintirea ultimelor clipe 
petrecute cu ea... Pe la patru dimineaţa se sculă din pat, se 
rase cu grijă, îşi luă haina pe braţ (era foarte cald) şi 
plecă... Trenul alerga şi Niculae se uita absorbit peste 
miriştile galbene... Rămâneau neclintite în depărtări, în 
timp ce pe-aproape ieşeau vertiginos înaintea ochiului său 
nemişcat de la fereastră... Cu toate că drumul până la 
Eforie ţinu peste patru ore, când ajunse şi se opri, Niculae 
tresări de la locul său cu o expresie ca şi când abia s-ar fi 
urcat. Se dădu repede jos şi, după ce întrebă unde e plaja, 
de unde începea şi unde sfârşea, ieşi din gară cu un mers 
proaspăt, străbătu staţiunea fără să se uite nicăieri, şi în 
curând ajunse pe plajă. Avea ochii deschişi, dar parcă nu 
vedea cu ei, ci cu alţii care îl călăuzeau fără greş printre 
trupurile întinse pe nisipul alb şi mărunt direct către ea, 
tras parcă cu aţa... Se uita foarte puţin în părţi, numai 
înainte, şi nu avea deloc ezitări, fără ca în acelaşi timp să se 
grăbească să câştige printr-un mers mai rapid ceea ce 


privirea sa parcă oarbă nu reuşea să descopere... Dar nu 
după multă vreme o zări... Stătea singură pe un cearşaf 
întins, ferindu-şi cu braţele faţa de soarele puternic sau 
poate gândindu-se în acest fel al ei care îi era şi lui familiar. 
Se aşeză lângă ea şi în clipa aceea chipul i se desfigură 
parcă de o copleşitoare tristeţe. Privirea îşi pierdu orbirea 
care îl călăuzise până aici şi se închise doborâtă de 
oboseală. Îşi luă o clipă faţa în mâini, apoi îşi puse braţele 
pe genunchi cu un gest care amintea pe acela al unui 
bătrân ţăran şi care se uită să vadă şi el, într-un moment de 
răgaz, întinderea câmpului peste care până atunci trudise... 
Numai că aici era apă care sosea neîncetat din depărtare şi 
spăla plaja cu valuri verzi şi înspumate. Foşnetul lor de 
pădure bătută de vânt aducea linişte peste mulţimea de 
trupuri omeneşti, ale căror cuvinte, strigăte de veselie, 
chemări sau exclamaţii de plăcere pe care le-o pricinuia 
celor din apă izbitura valurilor se auzeau parcă din 
depărtări, ca într-un vis din care te-ai trezi şi nu s-ar 
împrăştia... Era atât de luminos soarele şi strălucitor 
văzduhul, şi atât de ireale ţipetele pescăruşilor, încât 
tânărul fără costum de plajă care se aşezase lângă acea 
femeie care continua să stea cu braţele la ochi uită parcă 
unde se află, de ce venise şi ce căuta el acolo pe cearceaful 
unei necunoscute, căreia întârzia să-i spună ce doreşte, se 
ridică în picioare cu chipul inundat de o bucurie parcă 
eliberatoare şi începu să se uite în zarea mării răpit de 
întinderea şi mişcarea ei neîncetată. După câtva timp se 
reaşeză şi atunci Simina îşi desfăcu brusc braţele. Se ridică 
în capul oaselor. 

— Niculae, zise ea. 

Dar parcă printr-un şoc el devenise timid. Îi surâse, dar 
nu-i răspunse în prima clipă şi nu avu niciun gest. 

— Niculae, repetă ea, şi atunci el îşi veni în fire şi se 
îmbrăţişară. 

Începură să se sărute pe toată faţa, ca acei soţi disperaţi 
pe care un război i-a ţinut departe unul de altul şi acum el 


s-a întors şi ea scoate un țipăt de spaimă că ar fi putut să nu 
fie teafăr, să-i lipsească o mână sau un picior sau chiar o 
parte întreagă a trupului. Dar nu-i lipsea nimic, se întorsese 
şi era viu şi întreg. 

— Niculae! Iubitul meu!... 

Abia îşi reţinea strigătul dar nu-i scăpă îngrijorarea care 
se putea citi pe chipul lui, care în inima lui dispăruse, dar 
reflexul îi rămăsese încă întipărit pe faţă. 

— Ce e cu tine?... Niculae! Dragul meu... S-a întâmplat 
ceva? 

Nu-l scăpa din ochi şi flecare întrebare era însoţită de 
căutarea privirii în a cărei limpezime se puteau vedea 
valurile unei mări răsturnate şi albastrul unui cer plin de 
grămezi de nori albi... 

— Da, murmură el, s-a întâmplat... 

— Spune-mi! 

— Te iubesc... 

Ea se uită într-o parte şi primi cu o linişte plină de 
neîncredere veselă această declaraţie. Da, era grav... Nu 
era glumă... Băiatul era îndrăgostit... De altfel el nici nu se 
uita la ea, se întinsese pe burtă pe cearşaf şi-şi ascunsese 
faţa cu braţele parcă cu nepăsare sau cu deznădejde: nici el 
nu mai ştia ce să mai facă şi ai fi zis că suferea fiindcă 
dragostea lui nu era împărtăşită. 

— De! zise ea. În sfârşit, iată o declaraţie totală, dar 
parcă îmi bătea inima mai tare anul trecut când îmi 
spuneai: te iubesc în clipa asta! 

Se lăsă o lungă tăcere. Ea reluă, şoptindu-i cu o 
melancolie fără tristeţe, liniştită în sentimentul ei 
pedepsitor care o stăpânea: 

— Mai ţi-aminteşti? Nu vreau să-ţi spun că eşti mai puţin 
sincer ca atunci, dar te iubesc eu prea mult ca să mai fiu 
atât de surprinsă de iubirea ta. O să-ţi explic amănuntul 
ăsta mai târziu... Dacă va mai fi nevoie... Acuma hai să 
mergem colea unde e un magazin să-ţi cumperi ce-ţi 
trebuie pentru plajă. Eşti obosit! Nu e nimic, mai stăm pe 


urmă un sfert de oră şi plecăm, fiindcă nici n-avem voie mai 
mult, intrăm în mare şi apoi luăm masa şi ai să te 
odihneşti... Nici eu n-am dormit în noaptea în care ne-am 
despărţit... noaptea asta a fost foarte grea... Dar tu mă ai 
pe mine după ea, în timp ce eu n-am avut a doua zi pe 
nimeni... 

— Nici eu n-am avut, fiindcă ţi-am dat telefon imediat 
dimineaţa, dar n-am găsit bilete să vin după tine... 

— Şi de-atunci n-ai dormit? Eu am dormit azi-noapte şi 
când am ieşit pe plajă eram eu liniştită, dar mă simţeam ca 
moartă... 

Ea strânse în acest timp într-un sac tot ceea ce adusese 
cu ea pe plajă. Îşi îmbrăcase rochia peste costumul de baie. 
Se ridicară şi plecară. Niculae nu arăta bine. Venise după 
ea, dar parcă dăduse peste altcineva. Nici ea nu mai arăta 
mirată. Ceea ce se întâmplase între ei se petrecuse într-un 
loc. Aici era altul... Totuşi, când unul dintre ei doi părea mai 
părăsit, celălalt îl vedea, şi privirile care li se întâlneau le 
smulgeau un zâmbet: era adevărat, erau din nou împreună? 

Pe drum treceau agale bărbaţi şi femei în costume de 
plajă. Fără briza mării îi apăsa parcă soarele, dându-le o 
expresie de părăsire şi abandon care apropia vârstele 
făcând din tineri şi bătrâni oameni egali; atâta vreme cât 
mai erau vii nu se mai deosebeau mult între ei... Căutarea 
instinctivă, care îi făcea atât de sălbatici prin oraşele lor, 
aici parcă înceta... Era de mirare să vezi cum o fată 
aproape goală care înapoia acestui țărm putea naşte 
legende aici nu atrăgea privirea nimănui... 

— Niculae, zise Simina după ce se reîntoarseră pe plajă, 
noi o să zăcem acuma timp de vreo săptămână fără să fim în 
stare de nimic... din pricina soarelui. Pe urmă o să ne 
simţim aşa de bine că n-o să mai vrem să mai plecăm... Nici 
n-o să plecăm... până în septembrie... Atunci începe să se 
răcească apa... Şi briza începe să facă dimineţile frumoase 
scurte şi serile să te simţi ca Ovidiu, exilat... aşa de frig se 
lasă la apusul soarelui. E bine să-ţi iei adio de la mare mai 


înainte, să te urci în tren când soarele mai e încă dulce... Le 
uiţi pe urmă la el tot anul cu amintirea mării şi nici nu-ţi dai 
seama ce uşor trece iarna şi primăvara, şi te întorci iar ca şi 
când aici e adevărata ta viaţă... 

Niculae asculta acum cu un surâs de neîncredere. Se 
întinsese pe cearceaf cu faţa în jos şi nu spunea nimic. 
Pentru un om din câmpie nici soarele, nici marea nu erau la 
urma urmei o surpriză totală. Văzuse, chinuit de sete, 
întinderea miriştilor, în mijlocul verii, în pânze parcă de ape 
suspendate între cer şi pământ... Deosebirea era că aici 
acest foşnet al valurilor şi aceste ţipete de pasari albe 
făceau halucinaţia adevărată şi stăteai în mijlocul ei treaz, 
fericit şi însingurat... 


XIV 


Hotelul în care Simina găsise o cameră era foarte 
aproape de mare şi fiecare etaj avea câte o terasă care da 
chiar spre plajă. Peste aceste terase zburau neîncetat 
lăstunii, să-i atingi cu mâna, în timp ce jos pescăruşii 
luaseră în stăpânire plaja golită acum, după-amiaza, de 
trupuri omeneşti... Nu se sinchiseau de cei câţiva oameni 
care curăţau nisipul şi îl greblau... 

— Cine o fi inventat toată chestia asta? zise Niculae. 

— Ce importanţă are? răspunse ea. Inşi care au vrut să 
câştige bani. 

— Vorba mamei, reluă Niculae: Muream, şi asta n-o mai 
vedeam. La noi soarele era considerat stricător al pielii 
albe, frumoase, şi fetele se fereau de el... Aici se răstignesc 
dezbrăcate şi stau ceasuri întregi să se facă negre. 


Simina aprinse o spirtieră pe care o aduse din odaie pe 
masa de metal de pe terasă şi puse ibricul cu cafea în el 
deasupra. Erau singuri... Luaseră masa la restaurantul 
hotelului, care servea menu fix, şi ieşiseră după aceea să 
bea cafea în faţa mării. 

— Nu înnegritul îmi place mie, zise Simina. După o 
săptămână ţi se îngroaşă pielea şi soarele nu te mai frige, şi 
nu te mai fereşti de el... Să vezi atunci... Şi soarele şi apa te 
trimit parcă înapoi cu milioane de ani... Parcă te 
sălbăticeşti, ştiind în acelaşi timp că eşti totuşi deasupra 
timpului. 

— În secolul trecut venea cineva aici? 

— Nu cred. Cucoanele de pe vremea aceea gândeau ca şi 
ţarăncile tale, că soarele e stricăâtor... Văd că ţi-ai revenit... 
Nu mai arăţi deloc obosit... 

— Nu mai simt nici pic de oboseală! exclamă Niculae. 

— Nu e minunat? 

— Cum să-ţi spun... Îmi simt gura sărată... Şi vântul care 
bate mereu şi frânge parcă aripile la păsările astea... Şi ce 
miros aduce, parcă de pucioasă, dar nu e neplăcut... Şi ţie 
îţi zboară părul... Îmi vine să plec... 

— De ce? se miră ea. 

— Nu ştiu, şopti Niculae învăluit parcă într-un abur de 
regrete, şi în clipa aceea un surâs pierdut de beatitudine îi 
înflori pe chip. 

— Cum să nu, zise ea, eşti ca un animal de pădure care se 
retrage în singurătate şi când vrea să moară, dar şi când e 
fericit... Numai că eu am cu tine de lămurit ceva şi n-o să 
pleci nicăieri. Vrei să mă asculţi puţin? 

— Da, te ascult, răspunse el. 

— Întâi, începu ea, să-mi explici ce e cu acuzaţia pe care 
mi-ai adus-o şi în acelaşi timp să-mi spui dacă ai de gând să 
mai inventezi şi de-aici înainte asemenea istorii şi să te porţi 
cu mine ca un câine!... Al doilea, să-mi spui dacă te menţii 
în continuare la privilegiul pe care ţi l-ai creat singur 
pentru că eu am inima atât de deschisă, de a decide singur 


când să mă iubeşti şi când să mă părăseşti, făcându-mă să 
alerg după tine şi în loc de braţe deschise să întâlnesc 
hohote dispreţuitoare şi să fiu alungată ca şi când aş fi cine 
ştie ce nenorocită... Niculae, eu nenorocită nu sunt, trăiesc 
conform secretului vieţii mele, şi pretind ca iubitul meu să-l 
descifreze, dacă nu cu înţelegerea, atunci măcar cu inima, 
cu intuiţia lui şi să mă protejeze de loviturile destinului, 
care pot fi foarte rele şi nu să mă abandoneze în braţele 
propriilor mele trădări şi căderi... Fiindcă atunci iubirea 
mea devine un blestem care mă poate pierde... Ori eu nu 
vreau să mă pierd, trebuie să trăiesc, am acest drept, nu? 
Ce vrei tu? Să te protejez eu pe tine? Să presupunem că în 
anul în care noi doi am fost despărțiți mi s-a întâmplat ceva 
a cărui amintire în clipa când ne-am revăzut m-a chinuit... 
Dar asta pentru că tu îmi apăreai atât de curat şi pentru că 
te iubeam... Şi ce faci tu? Loveşti tocmai în acele clipe în 
care căinţa şi chinul au ridicat dragostea mea pentru tine 
sus şi m-au făcut fericită? Asta e o ticăloşie! Am trăit asta cu 
Pătraşcu! Gelozia! Sentimentul care îl împinge pe om să 
dorească să distrugă fiinţa iubită fiindcă nu e el capabil de 
detaşare... Mă bătea crunt fără să-i fi făcut nimic, numai 
pentru că mă iubea în felul acesta infam, bazat pe o 
neîncredere care exista în el şi care l-a împins de la început 
la trădare. Ei bine, dacă el m-a trădat, îşi spunea, înseamnă 
că şi eu îl pot trăda la fel, dacă nu cumva am şi făcut-o... Şi 
atunci, la acest gând, se punea cu pumnii pe mine şi viaţa 
între noi începea să devină infernală... Începusem să simt 
că alunec dacă nu-l părăsesc... Nu chiar la fel, dar ideea că 
zadarnic alerg eu pe lume după o clipă de fericire mi-a 
venit în minte când te-am auzit cum răcneşti la mine: 
Pleacă! Să nu te mai văd! Aşadar, nu mai există pe lume 
bărbaţi care pot iubi? m-am întrebat. S-a stins specia? 
Fiindcă tot ceea ce văd eu arată jalnic, din lumea profesiunii 
noastre artistice am trăit două eşecuri, acuma uite-l şi pe 
ăsta, din altă lume, băiat cu gândirea aleasă, iată-l cum se 
poartă, ca un simplu mascul jignit în vanitatea lui stupidă 


care nu valorează doi bani faţă de un sentiment adevărat de 
grijă şi ataşament... Într-un fel, trebuie să-ţi mulţumesc că 
te-ai purtat cu mine aşa (fiindcă m-ai făcut să mă pun pe 
picioare şi să te iubesc mai puţin ca înainte, mai de la 
distanţă, şi am devenit astfel mai puţin vulnerabilă...). Dar 
cât regret port în mine după această parte a sufletului meu 
pe care m-ai silit s-o sustrag iubirii, ca să nu-mi pierd 
capul... 

Niculae nu răspunse. Expresia lui însă devenise 
elocventă: „Ei, aşa da, gândea el, iată o adevărată lovitură. 
Am crezut că n-o voi primi, n-o să mi-o dai, şi în acelaşi timp 
eram pregătit şi pentru una mai mare, adică cea mare, 
despărţirea. Nu e aşa grav, ba chiar parcă e mai bine, tu mă 
iubeşti mai puţin, dar eu mai mult, parcă era mai bine 
înainte, dar parcă acum e ceva nou...” În acest timp tăcerea 
în care căzuse Niculae era încleştată şi din privirea lui se 
vedea că nu mai zărea nici zborul lăstunilor şi nici 
întinderea mării, care între timp îşi schimbase culoarea şi 
devenise din verde, cum fusese aproape tot timpul zilei, 
albă ca argintul în fierbere. Simina nu aştepta nici ea să i se 
răspundă de îndată. Turnă cafea în ceşti şi se duse până în 
odaie, de unde se întoarse cu un fular alb de mohair pe 
umeri. Briza se înteţise şi se făcuse rece. 

— 'Ţi-e frig? îl întrebă ea. Pot să-ţi dau o flanelă. 

— Nu, mi-e bine, răspunse Niculae. 

Se uitară unul la altul şi privirile li se încrucişară pline de 
iubire, dar cutreierate de nelinişte. Se vedea că pe Niculae 
îl împiedica ceva să răspundă, iar ea înţelegea de ce, şi el îşi 
dădea seama că ea a înţeles... Aşadar, ce era de făcut din 
moment ce şi ea ştia? În clipele acelea Simina părea mai 
bătrână decât el, şi fiindcă tăcerea se prelungea ea se mai 
îmblânzi. 

— 'Ţi-am spus prea multe dintr-odată, îi zise. S-o luăm pe 
rând. Ţi-ai dat seama cât de jos am căzut noi amândoi când 
tu mi-ai strigat: Pleacă, să nu te mai văd? 


— Nu la asta mă gândeam, zise Niculae. Da, bineînţeles 
că ai dreptate, ceea ce am făcut e nedemn; să nu mai 
vorbim despre istoria asta... Mă gândeam la altceva... Ştiu 
că ai inima deschisă, mintea ta nu e prea atentă, dar inima 
da, şi cu toate astea secretul vieţii tale îmi scapă... E prima 
oară când îmi dau seama. Secretul ăsta nu e departe de 
tine sau foarte ascuns, foarte adânc, dar mă uit şi totuşi nu-l 
văd... Bineînţeles că o să te protejez, la urma urmei ce ştii 
tu despre oameni? [i-am mai spus, eşti atât de uşor de 
lovit... E foarte ciudat, te-am înţeles greşit, mi s-a părut că 
vrei să porţi tu căciula în locul meu, când în realitate tu nu 
doreşti decât s-o port eu mai bine pe cap... Mi-ai pus nişte 
întrebări la care tu de fapt nu ceri răspunsuri, ci pretinzi o 
răsturnare a relaţiilor între noi, pe ideea că eu mi-am creat 
un anumit privilegiu... Asta e adevărat, a existat, ţi-am spus 
chiar eu de câteva ori că aşi dori să te iubesc fără să te văd, 
dar cred că din clipa când tu ai simţit că te repui pe 
picioare, cum ai zis, totul s-a şi modificat în sensul dorit de 
tine. Nu e un cap de ţară pentru un bărbat, am presupus 
după ce ţi-am dat telefon şi am aflat că ai plecat, că acest 
privilegiu al meu s-a spulberat. Dacă am venit totuşi după 
tine, înseamnă că puţin îmi pasă de această schimbare, cu 
toate că am înţeles că temerea mai există în inima ta. Să 
mai existe! Nici chiar aşa, să te crezi scăpată de orice 
ameninţare, nu cred că e bine! Ie fereşte să faci anumite 
nerozii! Fiindcă, să ştii, omul, oricât ar fi el de fericit, tot îşi 
dă în petic din motive diverse, cazul meu, care să ştii că te 
iubeam foarte tare când tu îmi spuneai, halal bărbat, dar şi 
al tău, vezi, istoria cu grădinile... 

— Ce fericită aşi fi fost, zise ea, dacă pe scări m-ai fi luat 
în braţe în loc să mă laşi să merg lângă tine minute întregi 
fără să-mi spui un cuvânt... 

— Cum, dar uitaseşi ce-ai spus? M-ai făcut laş! se miră 
Niculae. 

— Bineînţeles că uitasem! exclamă ea. 


— Mi-am dat seama, zise Niculae, şi când te-am văzut pe 
alee, era gata să te iert, dar m-am stăpânit şi ţi-am inventat 
istoria cu fostul tău bărbat. 

— E formidabil cum ai putut să inventezi o astfel de 
prostie, zise ea sincer nedumerită şi se uită drept în ochii 
lui fără să clipească. 

El însă surâse enigmatic şi nu răspunse câteva clipe 
NIMIC. 

— O prostie e ce spui tu acuma, reluă el apoi, nu eşti 
sinceră şi nici nu trebuie să fii în acest caz, dar n-are rost să 
fii mincinoasă. Repetă mai bine ce-ai spus înainte, că ai fost 
fericită, când ne-am reîntâlnit şi cum ai plâns toată ziua 
aceea, fiindcă ăsta e un lucru care ne aparţine şi nu ne 
interesează ce-am făcut fiecare în timpul când nu mai 
credeam posibilă revederea noastră. 

— Da, Niculae, zise ea atunci, docilă, şi deodată surâse cu 
umilinţa de-atunci şi brusc îi ţâşniră lacrimile. Da, iubitul 
meu... Hai să nu mai vorbim... Mi-e frig, ia-mă în braţe... 

El veni lângă ea şi se strânseră amândoi pe scaunul de 
metal. Lăstunii zburau în jurul lor parcă mai grăbiţi, s-ar fi 
zis că apropierea asfinţitului i-ar fi prins nepregătiţi sau i-ar 
fi ameninţat cu ceva. Săgetau neîncetat văzduhul, alunecau 
în jos şi reveneau în mari spirale, ca şi când imaterialitatea 
aerului i-ar fi excitat şi ar fi vrut prin zborul lor să-l umple 
de mişcare şi de viaţă, gonind sau micşorând puterea 
neantului, pe care foşnetul valurilor, prin eternitatea pe 
care o sugera, aducea cu sine în adierile lui ascunse... 
Zburau atât de aproape de cei doi oameni... Scoteau mici 
ţipete... Toate astea, la urma urmei, gândeau cei doi acuma 
tăcuţi şi înlănţuiţi, mişcarea ritmică a mării, respiraţia ei 
aspră, mirosurile ei tari, briza sărată, nisipul alb şi tăcut, 
făceau parte dintr-un teritoriu al morţii... Şi veniseră ele, 
aceste păsări, să zboare necontenit pe deasupra, iute şi 
neobosit, să cucerească acest țărm sălbatic ţesând o pânză 
vie cu spiralele lor de viaţă invizibilă, şi ţinând astfel la 
distanţă cu micuţele lor trupuri în formă de săgeată suflul 


grandios dar neliniştitor al pustietăţilor îndepărtate ale 
apei... 


XV 


A doua zi dimineaţă, Niculae şi Simina se treziră abia 
după ce dormiră aproape douăsprezece ore. 

— Sus, zise ea nu prea convinsă, e ora zece, la mare n- 
are niciun haz dacă pierzi dimineaţa în pat... Sculaţi, voi 
oropsiţi ai vieţii! exclamă ea. Mai ţi-aduci aminte de 
măturătoarea aia, cum l-a îndemnat pe ăla, când noi ne 
sărutam lângă fostul loc al grotei lui Paciurea? 

— Cum să nu-mi aduc aminte? zise Niculae. Acolo mi-ai 
dat tu să înţeleg că sunt iubitul visat... 

— Lasă asta, ce-a zis măturătoarea aceea!... 

— Hai, nea Ioane, hai la lupta cea mare! 

Simina râse şi sări jos din pat. 

— Şi ce serios discutam noi atunci, zise ea ca şi când ar fi 
fost vorba de întâmplări ridicule din adolescenţă. Că, să 
vezi, ia uite, noi nu ne fanatizăm, dar întrebarea e, aşa, în 
general, dacă o idee poate intra în mintea cuiva fără ca 
această minte să nu se smintească cu această ocazie... 

— Nu se poate, zise Niculae. Mintea omului nu e făcută 
pentru idei... 

— Nu mai spune! Dar pentru ce e făcută? 

— Nu ştiu! Gândirea mea la ora actuală ia forma unei 
ceşti de cafea cu lapte şi cu pâine şi unt şi brânză pe care le 
văd aşa înaintea ochilor şi mă întreb unde le-am putea 
găsi... 

— Dacă te grăbeşti, s-ar putea să găsim ceva asemănător 
chiar jos la restaurant. 


— Adică? Ce înţelegi tu prin asemănător? 

— Nişte şuncă, sau crenvurşti fierbinţi cu muştar... 

La auzul acestor cuvinte Niculae sări numaidecât din pat. 
Era foarte frumoasă odaia, se zărea prin ea o parte din 
mare şi soarele care se urcase sus deasupra valurilor... Nu 
mai găsiră jos nimic de mâncare, dar găsiră în oraş şi se 
grăbiră pe urmă să ajungă pe plajă. 

— Cum stăteai tu ieri singură-singurică şi mă miram că 
nu s-a găsit vreunul să-ţi ţină de urât, zise Niculae când ea 
se întinse pe cearşaf şi-şi duse braţele la ochi. Cum a fost în 
ziua aia la castel când te-ai consolat repede cu un prieten 
chemat în pripă din Bucureşti... 

— “Tu ce crezi? zise ea. Sunt capabilă să învăţ ceva din 
cele ce mi se întâmplă? 

— Aur! exclamă el. Dar să ştii că tot îţi port pică. 

— De ce? 

— Am să-ţi spun de ce, zise Niculae după câtva timp. 
Când eram mic venea pe la noi unul Cârstache al lui 
Dumitrache cu câte-o carte sub braţ, seara se aşeza lângă 
lampă şi ne citea la toţi, şi toată lumea îl asculta, şi tata şi 
mama şi fraţii mei vitregi, care erau prieteni cu el... Nimeni 
nu mi-a stârnit mai târziu, în materie de carte, mai multă 
admiraţie decât Cârstache ăsta... Mi se părea un mare 
învăţat, cum sta el cu cojocul pe el lângă lampă şi ne 
dezvăluia formidabile peripeții dintr-o lume fantastică, în 
care caii aveau glas ca oamenii, şi vulturul cerea viteazului 
pe care îl scăpa de pe tărâmul celălalt să-i dea carne aşa 
cum se înţeleseseră, şi cum ăsta nu mai avea, şi atunci şi-a 
scos sabia şi şi-a tăiat din pulpă şi i-a dat... Dar stai să vezi 
că pe urmă Cârstache închidea cartea! Gata! Altădată, ne 
spunea, cu toate că îl rugam toţi să ne mai citească măcar 
una... Nu vrea deloc, al dracului, şi mi-a rămas în minte ca 
un personaj ciudat, cu purtări inexplicabile, pentru că, să 
vezi, când am început eu să citesc, mă duceam la el şi îl 
rugam să-mi împrumute din cărţile lui... Îmi dădea câte 
una, sălta capacul cufărului, ca pe-un sipet cu pietre 


preţioase, alegea el cartea şi uite-aşa mă ameninţa cu ea, să 
bag de seamă să nu i-o rup, să i-o murdăresc, s-o pună ţaţa 
Catrina pe vreo oală sau s-o împrumut la altul. „Hai, nea 
Cârstache, îi spuneam, n-ai nicio grijă, o s-o învelesc şi n-o 
s-o citesc decât eu.” Şi azi aşa, mâine aşa, tot dându-mi 
cărţi, într-o zi deodată Cârstache lipi capacul cufărului la 
loc şi îmi spuse: „Nu-ţi mai dau!” „De ce, nea Cârstache?” Şi 
atunci în privirea lui a sticlit o lumină misterioasă. „Da' ce, 
bă, a zis, tu vrei să-mi citeşti toate cărţile?” Am rămas 
foarte nedumerit. Nu mi-a mai dat, şi mulţi ani, ce zic eu 
mulţi ani, abia după douăzeci de ani am înţeles de ce, adică 
abia acum... 

— Ei, de ce? zise ea, şi-şi luă braţele de la ochi şi se 
răsuci spre el foarte intrigată. 

— Păi uite de ce, în cărţile lui stătea acolo ascuns în cufăr 
sufletul lui... Şi cum să mă lase el să-i cunosc tot sufletul? 

— De ce nu? se miră ea. De ce să nu te lase? 

— Ei, uite-aşa! Tu îl laşi pe-al tău? 

— Bineînţeles! 

— Ei, dacă e aşa, spune-mi care e secretul vieţii tale? zise 
el atunci foarte hotărât, dar parcă cu gândurile în altă 
parte. Ai să-mi răspunzi? Bineînţeles că nu! Şi de-aia îţi port 
pică... 

Ea izbucni în hohote lungi de râs. Niculae rămase liniştit 
cu o expresie care arăta că prevăzuse această reacţie a ei şi 
continua să-şi urmărească gândurile sale îndepărtate. 
Simina se opri, dar uitându-se la el reizbucni cu o expresie 
fericită parcă de triumf. „lată, parcă spunea, de ce iubesc 
eu acest băiat plin de candoare!...” 

— Degeaba râzi! zise Niculae, pe mine m-ai pus ba să-ţi 
spun cum e aia, ba să-ţi povestesc cum e ailaltă şi ai aflat 
încetul cu încetul aproape tot despre viaţa mea şi ce-am 
mâncat acasă... În timp ce tu, în afară de faptul că ai 
confundat mugetul unei vaci cu o sonerie, nu mi-ai spus 
nimic. Nici măcar n-ai făcut cum mi-a făcut Cârstache ăla al 
lui Dumitrache, să-mi povesteşti despre tine ba una, ba alta 


şi pe urmă, mă rog, la un moment dat, să nu mai îmi 
dezvălui nimic, dacă ţi-ar fi fost frică să nu-ţi aflu toate 
secretele. 

Ea se uita la el ca şi când nu i-ar fi venit să-şi creadă 
ochilor că el era acolo lângă ea şi îi spunea astfel de lucruri. 
Privirile li se întâlniră. El se feri, întoarse capul şi şi-l 
rezemă pe braţe. Atunci Simina întinse mâna şi începu să-l 
mângâie pe gât, pe ceafa, pe umerii goi... 

— Nu mă convingi câtuşi de puţin, reluă el întorcându-se 
şi ridicându-se în capul oaselor. Am dreptate, asta mi-ai 
făcut, m-ai tras pe sfoară... 

— De! exclamă ea. Trebuie să mă înţelegi. Eu nu pot să-ţi 
spun nimic. 

— De ce nu poţi? 

— Nu ştiu... 

— Bine, zise el. Te înţeleg... Vezi cât de înţelegător sunt?! 
Mai rar găseşti... Intrăm în mare? 

— Cum să nu, tresări Simina, hai să intrăm... 

Şi se ridicară şi porniră unul lângă altul spre valurile care 
spălau neîncetat nisipul plajei. Niculae ştia să înoate, dar 
într-o gârlă, nu într-o mare, şi ieri când intrase prima dată 
înghiţise apă pe nas. Acum ezită câteva clipe înainte de a se 
arunca într-un val în care Simina şi dispăruse... Erau mari 
valurile, dar dedesubt apa era mică şi nisipul ferm. Mai 
încolo, însă, marea devenea amenințătoare, şi nimeni nu 
îndrăznea să se îndepărteze... Nu se putea înota, această 
izbitură a valurilor era totul, împreună cu mirosul apei, care 
te îneca... 

Apoi zilele începură să se scurgă şi se adeveri ceea ce 
spusese Simina: se înnegriră şi nu mai simţiră arsura 
soarelui. Stăteau ore întregi şi se prăjeau într-o totală 
uitare de sine, amintindu-şi de ei înşişi abia când le venea 
gândul apei. Atunci tresăreau, ridicau capetele ca două 
vietăţi care se înțelegeau după semnale ştiute numai de ei 
doi şi fără să rostească un cuvânt, o luau spre mare şi se 
aruncau în valuri. Apa sărată îi trezea, el o lua în braţe ca şi 


când atunci ar fi regăsit-o, o ridica în sus şi se uita în ochii 
ei parcă vrăjit... Îi punea mâna pe faţă, gest pe care ea 
învățase să-l înţeleagă că era la el semnul unei tandreţi 
totale şi tăcute, dincolo de sărutări şi cuvinte, care o 
emoţiona parcă mai mult decât orice altă manifestare a 
iubirii lui, ca şi când el ar fi fost orb şi ar fi încercat astfel 
să-i cunoască chipul, cât e de bun sau frumos, pe această 
cale la care o nenorocire îl adusese, dar care nu era mai 
puţin legată de adâncul fiinţei sale cum erau privirile, 
cuvintele, sărutările... O strângea la piept şi mergea cu ea 
aşa în întâmpinarea valurilor, ca şi când ar fi mers în 
întâmpinarea sorții: el trebuia să primească izbitura, ea 
trebuia să fie ferită. Apa îi îneca pe amândoi, dar numai 
pentru câteva clipe, până venea valul următor, aveau timp 
să-şi tragă răsuflarea. Şi atunci când vedea cum se apropia 
zidul înalt ea scotea un țipăt ca şi când s-ar fi speriat şi îl 
strângea pe el şi mai tare... Valul le cădea în cap, şi uneori îi 
dobora... Atunci ea se desprindea... Stătea mult la fund şi 
cutreiera apa prin preajma lui cu o frenezie de vietate care 
brusc îşi descoperea plămâni cu care putea trăi şi respira în 
adâncuri ca orice fiinţă a apelor... Reveneau istoviţi pe 
nisipul alb şi mărunt, şi se întindeau la soare gâfâind... 
După-amiezile dormeau... Spre seară ieşeau pe terasă, 
făceau cafea şi stăteau de vorbă înconjurați de zborul şi 
ţipetele lăstunilor. Seara se îmbrăcau cu grijă, o luau pe 
faleză şi se duceau undeva la marginea staţiunii, unde 
Simina ştia din anii trecuţi că era un fel de mic restaurant 
care nu servea decât peşte şi un vin alb, cu dop de cocean, 
şi nu orice fel de peşte, ci numai un anumit soi, şi anume 
calcan, la grătar... Cui îi plăcea... Dimineaţa se sculau 
devreme, să vadă răsăritul în mare, de pe plajă, şi „podul de 
aur” pe care îl făcea soarele din cer peste ape... Desigur, 
dacă răsăritul era senin şi valurile liniştite. Aveau noroc. 
Cerul era mereu senin, dar marea foarte rar se întâmpla să 
fie complet liniştită. Şi când se întâmpla, atunci într-adevăr 
după ce ieşea roşu din valuri şi începea să urce şi să se facă 


auriu, soarele începea să verse asupra mării raze galbene, 
pe care apele parcă le dădeau foc legându-le pe o dâră 
fantastică de țărm şi de înaltul cerului. Ei, îi spusese Simina 
lui Niculae, prima dată, nu avea dreptate Cârstache ăla? Ce 
ascundeau cărţile lui? Lucruri niciodată văzute de el, dar nu 
adevărate? Nu se spunea în ele că cutare lleană 
Cosânzeană locuia într-un palat în întregime de aur? Ei! 
lată aici un pod de aur pe care Făt-Frumos poate apărea pe 
calul său cu aripi. 

Niculae luase obiceiul să-i răspundă la tot ceea ce ea îi 
spunea prin tăcere şi nemişcare, întins cu faţa în jos şi 
stând aşa minute nesfârşite. Pe urmă se întorcea cu faţa în 
sus şi ai fi zis că acuma va vorbi, dar nu spunea nimic. 
Totuşi, era atât de elocventă prezenţa lui, părăsirea nu 
numai faţă de soare, şi de apă, ci şi faţă de ea... Te ascult, 
parcă îi spunea, vorbeşte, într-o bună zi am să-ţi înapoiez 
bucuria pe care o simt auzindu-ţi glasul, dar acuma nu pot, 
sunt prea fericit... Simina se făcu atentă. Nici ea nu vorbea 
prea mult, dar tăcerea ei deveni parcă mai încărcată şi de 
la o vreme începu să arate preocupată, parcă ar fi aşteptat 
ceva. Se uita uneori ţintă la el multă vreme cu o privire pe 
jumătate închisă, dar trează şi imobilă, prinsă de puterea 
unei simţiri al cărei înţeles urma să i se dezvăluie. Niculae 
nu-i surprindea această privire, ci parcă i-o ştia, şi nu părea 
să-l mire... Nu-i spunea nimic, n-o întreba ce are... S-ar fi 
zis că înţelegea... 

Un suflet turbure, instabil, nu suportă ore şi cu atât mai 
puţin zile sau săptămâni fără să urce sau coboare stârnind 
în jurul lui conflicte şi confuzie. Pe ceea ce există apar 
destule sminteli, jignirea, gelozia, vanitatea rănită... lar 
dacă ceea ce există e prea tocit, atunci pe ceea ce a fost, 
sau pe ceea ce va fi. Astfel gândea Simina uitându-se la 
Niculae... De câteva zile prinsese obiceiul, stând tăcută la 
masă, sau în capul oaselor pe plajă, sau chiar pe marginea 
patului cu capul cu bărbia în piept, obsedată de un gând 
sau de o simţire fără nume, să lovească uşor cu pumnul în 


podul palmei, ca şi când ar fi fost chinuită de o nehotărâre 
gravă, care îi dădea târcoale să se transforme în act de 
voinţă. Dar nu voinţa îi lipsea ei, ci simţirea îi era neclară. Şi 
într-o dimineaţă deodată rosti: 

— Gata, Niculae. Plecăm. 

— Ce e cu tine? zise el. 

Arăta uimit nu atât de ideea plecării, cât de hotărârea ei 
bruscă... Glasul Siminei fusese imperios şi marca parcă o 
schimbare dramatică, i se întâmplase ceva. Mai aveau de 
stat cel puţin o săptămână, când se termina concediul lui. 
lar pe ea n-o împiedica nimeni să stea cât vrea. 

— Nimic, răspunse ea enigmatică. Plecăm, iubitul meu! 
Şederea aici mi se pare acuma un nonsens. 

O abia perceptibilă încordare îi răzbătea în glas. Era 
totuşi liniştită, dar foarte hotărâtă... În clipa aceea o minge 
de volei scăpă din cercul unor bărbaţi care dădeau mai 
încolo cu mâinile în ea şi o lovi pe Simina peste picioare. Ea 
se uită la jucători cu dispreţ, care, prinşi de entuziasmul lor 
sportiv, aşteptau, cu expresii stupide, ca femeia să le arunce 
mingea. Niculae o luă şi o păstră şi atunci se apropie un 
bărbat şi îşi ceru scuze. 

— Tu eşti de vină, surâse ea cu infinită tandreţe. O să-ţi 
spun, dar nu acum, şi nici mai târziu, ci abia mult mai 
târziu... Mergem la Bucureşti şi te muţi la mine, Niculae. O 
să faci în fiecare dimineaţă o oră cu autobuzul până la 
castel, dar ai să vezi că merită... le asigur... Nu pentru asta 
plecăm, vreau să spun nu din pricina asta, dar e bine să ţi-o 
spun dinainte, ca să-ţi iei gândul de la singurătatea ta. 
Gustul tău pentru singurătate, care e un viciu de 
nevindecat pentru cel care îl capătă, va suferi un şoc şi va 
trebui să faci o excepţie şi să te vindeci de el... Asta eo 
consecinţă, fiindcă nu din pricina asta plecăm... Totuşi, din 
pricina ta plecăm, tu eşti de vină... 

— Mai bine spune tu decât să te înţeleg eu greşit, zise 
Niculae. De ce trebuie să plecâm?!... 


— Nu-ţi spun, zise Simina. Aşi vrea să descoperi singur şi 
să-ţi dai seama ce m-a apucat aşa deodată. Dacă n-o să 
descoperi, o să-ţi spun eu, totuşi, dar foarte târziu... Aşa că 
străduieşte-te, dacă vrei să afli secretul vieţii mele. 


XVI 


În timp ce îşi făcea bagajul, Niculae se uita la ea tăcut. 
„Gata, mi-a scăpat din mâini, gândi el, bineînţeles că n-o să 
pot să aflu ce e cu ea, oricât m-aş strădui... Dacă ar fi fost 
ceva uşor de aflat, mi-ar fi spus singură... Într-adevăr, de ce 
pleacă? Unde i-o fi gândul?” 

— Nu fi copil, zise ea, observându-l. Chiar ai luat în serios 
enigma pe care ţi-am dat-o s-o dezlegi? E foarte simplă, 
spuse ea cu naturaleţe. Am simţit pur şi simplu că mi s-a 
terminat vacanţa, adică toate mi s-au părut la locul lor afară 
de mine, marea cu valuri la locul ei, nisipul plajei la locul lui, 
soarele de pe cer la treaba lui, numai pe oameni nu i-am 
mai văzut la locul lor, şi nici pe mine. Veselia şi nepăsarea 
lor mi s-au părut stupide. Niculae, omul fără treabă în 
mijlocul naturii nu se justifică, nu crezi? 

— Ba da, zise Niculae şovâind. Şi ce-ai vrea tu atunci, să 
fugim din mijlocul naturii? 

— Nu, dar să nu stăm mai mult decât ne tine un 
sentiment de părăsire în braţele ei. 

— Să zicem. Şi de ce trebuie să mă mut la tine? 

— Cum, n-ai înţeles? zise ea prefăcându-se foarte 
surprinsă. Pentru că singurătatea ta îţi crea mereu acel 
privilegiu despre care am vorbit şi care aici, la mare, trăind 
împreună, a dispărut atât de uşor... 


— Asta e adevărat, răspunse Niculae, odată întors în 
odaia mea din „Casa grădinii”, m-aşi fi îndepărtat iarăşi de 
tine, continuând să te iubesc la fel de tare. Dar nu ţi-e frică 
de ceva? 

— Nu văd de ce, spuse ea cu acea tonalitate a celor care 
înţeleg ceea ce afirmă că nu înţeleg. 

Niculae se gândea: Să-i mai spună? Ea ştia! Şi nu-i era 
frică. 

— Ar trebui să mă tem de ceva, Niculae, dacă nu m-aşi 
cunoaşte. Nu mă cunosc, de pildă, în reacţiile mele, când 
sunt slabă şi derutată. Şi în alte împrejurări. Dar mă cunosc 
bine în două împrejurări fundamentale. Când iubesc şi când 
pictez. N-am de ce mă teme. Lu trebuie să vii la mine 
pentru că te iubesc nu din când în când, cum ai prins tu 
obiceiul, ci în fiecare ceas, dacă nu în fiecare clipă. Eşti naiv 
când îţi închipui că la tine ar fi vorba de ceva profund, când 
în realitate e vorba de un simplu viciu. Îţi voi dovedi. 

EI râse. 

— Bine! Nu e un cap de ţară! 

După această decizie ea simţi nevoia de ocrotire, şi în 
vagonul care avea toate locurile pline îşi trase fără jenă 
picioarele sub ea şi se făcu mică la pieptul lui, unde după 
câteva minute şi adormi. Dar şi Niculae se simţea covârşit. 
„Zgomotul ritmic al roţilor parcă îmi apasă inima ca un 
cântec greu. lată deci cum se decide soarta unei iubiri, de 
la sine, prin ea însăşi, ca un foc care odată aprins se 
consumă, şi se consumă pe sine odată cu ceea ce îl 
întreţine. Am vrut să evit acest lucru, sustrăgându-mă, dar 
am luat şi eu foc, şi acum e prea târziu să mă mai retrag. 
Acum sunt smuls din locul unde am suferit şi m-am vindecat 
în orgoliul meu, pământul grădinii şi serei de care mă simt 
legat, şi expus iarăşi loviturilor despre care experienţa îmi 
spune că pot veni de oriunde, chiar de la fiinţa cea mai 
apropiată împotriva zbaterii ei de a te feri. Fiindcă cele mai 
rele lovituri nu sunt oare tocmai cele pe care, implorându- 
te în genunchi de disperare şi neputinţă, ţi le dă tocmai 


fiinţa de care te-ai legat? Ei şi? Se pare că nu ne putem 
sustrage şi că un lucru bun tot câştigăm: când va veni ea la 
căpătâiul nostru sau dacă pe stradă va dori să ne sufle în 
ureche şoapta ei rece, sau în toiul unei petreceri, nu vom fi 
nici miraţi, nici speriaţi. Am trăit, vom zice atunci, lucruri 
mult mai rele, mai ruşinoase şi mai penibile, de ce ne-am 
speria de încă unul?” 

Zilele se scurgeau însă şi niciuna dintre acele lovituri la 
care se gândise Niculae în tren ţinând-o în braţe pe Simina 
nu-i erau date. Se mută la ea chiar a doua zi şi în 
săptămâna de concediu care îi mai rămăsese stătură tot 
timpul împreună, aşa cum dorise ea la mare, nu numai ceas 
de ceas, ci clipă de clipă. „Da, vedeţi să nu vă pierdeţi, 
spuse doamna Golea cu ironie, văzând că el n-o părăsea nici 
când picta. Fiindcă îndată ce sosiseră şi el se mută, ea 
începu să picteze. Îi făcu lui, pentru întâia oară, portretul. 
Pe urmă pictă flori, numeroase pânze... Mâna ei era foarte 
sigură şi parcă mai mult timp îi lua pregătirea paletei decât 
terminarea tabloului. Era neobosită şi un regret intens 
apărea în luminile ochilor ei mari şi castanii când trebuia să 
pună totul deoparte şi să se aşeze la masă sau să iasă la 
plimbare. 

— Tot ceea ce am pictat eu până acuma, Niculae, cu 
excepţia câtorva tablouri, nu are nicio valoare, spuse ea 
într-o zi. Fii atent, văd ceva. Vrei, nu vrei, aranjează-te cu 
horticultorul tău bătrân şi vino cu mine la ţară. Adică, du- 
mă la ţară! Dar nu oriunde, ci chiar în satul tău. 

Devenise tiranică şi intratabilă. Nici nu-i trecuse prin cap 
că s-ar putea ca el să nu vrea sau să nu poată să facă ceea 
ce îi ceruse. Îşi însoţi însă cuvintele cu una dintre acele 
priviri ale ei, imperioase şi pure, în care Niculae citea mai 
multă dragoste decât în orice gând sau gest care ar fi 
încercat s-o exprime, şi împotrivirea sa se topi. Avea treabă 
la grădină şi pe urmă nu voia s-o ducă în satul lui, din 
pricina Marioarei Fântână, care... Dar abia acum îşi dădu 
seama că Marioara Fântână nu mai exista pentru el, şi că 


abia aşa, aflând cu cine venise băiatul lui Moromete în sat la 
părinţii lui, o să-şi ia gândul de la el şi o să-şi facă alt rost... 

— Bine, îi spuse Siminei, şi când vrei să plecăm? 

— Imediat, chiar azi. 

— Nu plecăm decât cu o condiţie, zise Niculae pe 
gânduri. Te-am prins, te-ai dat de gol. Ai spus: Văd ceva. Ce 
anume? 

Aşadar el nu uitase ce-i spusese ea atunci pe plajă, cu 
toate că mai pe urmă îi explicase limpede despre ce e 
vorba. O urmărea atent, gândul la viaţa ei nu-l părăsea, cu 
toate că, se vedea, acest gând nu era pentru el o obsesie, cu 
care s-o sâcâie. Acum era prima oară când îi reamintea. 

— Da, m-ai prins, recunoscu ea. În toamnă sunt 
programată cu a doua mea expoziţie. În noiembrie. Acum 
suntem la începutul lui august... Am trei luni să mi-o 
pregătesc, adică... s-o pictez... Dacă nu sunt gata, mă omor. 

— Dar de ce? 

— Eu ştiu de ce?! Crezi că ştiu? 

— De ce doar trei luni? zise el atunci, liniştit şi practic. De 
ce neapărat noiembrie? Aranjează-ţi-o în decembrie sau 
ianuarie, şi păstrează-ţi viaţa, adăugă el cu o uşoară ironie, 
dar nu fără o expresie de preocupare pe chip, care arăta că 
îşi dădea seama că la mijloc era altceva şi nu o chestiune de 
dată. 

De altfel ea şi tăcu, ca şi când n-ar fi auzit ceea ce i se 
spusese. În cele din urmă îi răspunse grăbită, parcă brusc 
trezită din somn: 

— Da, bineînţeles, ai dreptate. Totuşi, să ne grăbim... 
Adică nu să ne grăbim, am spus o prostie, să nu pierdem 
timpul. Şi adăugă zâmbind: ştii, graba nu e bună, nu faci 
nimic când te grăbeşti, dar pierderea timpului e fatală! 

El se posomorî. Nu înţelegea: fatală? În legătură cu ce? 
Poţi să pierzi foarte bine timpul dacă asta îţi face plăcere... 
Unde scrie că timpul nu trebuie pierdut?! 

— De ce crezi tu, îi spuse, că aproape tot ce-ai pictat tu 
până acum nu e bun? Ce ţi-a venit? 


— De unde ştiu? Îmi vine să mă sinucid când mă uit la 
vechile mele tablouri. 

— Aşa de mare e diferenţa între ceea ce ai pictat până 
acum şi ceea ce pictezi astăzi? 

— Ai să râzi, zise ea, nu e o aşa de mare diferenţă... Am 
mai făcut şi până acuma flori şi portrete... 

— Atunci? 

— Totuşi e una. 

— Care ar fi? 

— Cum să-ţi explic? Uită-te de pildă la un om bătrân sau 
foarte bătrân. Totul pe chipul lui poartă deja prezenţa 
morţii, pielea şi-a pierdut culoarea, s-a pătat şi s-a zbârcit, 
gura, deşi se mişcă, are în ea ceva ţeapăn, cum ar arăta ea 
când va tăcea definitiv. Ceva totuşi alungă, această grea 
impresie... Ochii, care trăiesc, şi fac ca bătrânul să arate 
viu. Bătrânul devine simpatic îndată ce stai de vorbă cu el, 
deşi corpul e o ruină pe care abia şi-o mai ţine adunată la 
un loc... Ei bine, Niculae, tablourile mele dinainte n-aveau 
ochi, nu vedeau nimic... Nu spun că nu erau reuşite, unele 
erau chiar şi sunt şi acuma bune, dar privitorul nu simte că 
cel ce le-a pictat, fiinţe sau lucruri, colţuri de natură, au fost 
văzute de el, de pictor... De-aia ţi-am spus că acuma văd 
ceva... Să ne uităm la aceste flori pe care le-am făcut 
acum... 

Şi Simina luă de pe lângă pereţi câteva tablouri şi le puse 
în lumină. 

— Îmi plac, aproape că strigă ea, dar cu o mare linişte şi 
certitudine în glas. Ai înţeles? 

— N-am înţeles ceea ce vrei tu să ascunzi, zise Niculae, 
am înţeles numai ceea ce ai spus, care, oricât de nepregătit 
aşi fi eu în materie, tot îmi dau seama că e o mare 
banalitate. Sigur că ceea ce pictezi trebuie văzut, că doar 
nu eşti oarbă... Tabloul tău cu câinele continuă să-mi placă 
şi îmi plac şi portretele părinţilor tăi... Ai un gărgăune în 
cap... 


Simina tresări şi deodată izbucni într-un râs înalt şi 
gâlgâitor de surpriză şi de încântare. Se duse la el, îşi 
încolăci braţele pe după gâtul lui şi îl sărută. Îşi lipi foarte 
tare faţa de a lui şi nu mai vru să dea înapoi nici când el 
începu să se mişte şi vru s-o îndepărteze. Îl strânse şi mai 
tare, cu siguranţa pe care o au cei iubiţi că nu li se va 
rezista, rămânând mereu cu ochii închişi, semn de pierdere 
parcă a oricărui gând pentru totdeauna... Cu o expresie de 
uimire, Niculae o îmbrăţişă şi el, dar parcă ocrotind-o, 
pentru ca apoi privirea lui să arate că uitarea de sine îl 
cuprinde şi pe el... 


PARIEA A PATRA 


A doua zi, pe drum, Niculae stătea încruntat la fereastra 
vagonului, în timp ce pe Simina, la locul ei, n-o părăsea un 
surâs absent şi vag batjocoritor. Îşi ieşise din pepeni pentru 
că ea se îmbrăcase prea elegant... Prea ţipător, spusese el. 
Ce era asta, nu-şi dădea seama că lumea avea să se uite la 
ea ca la o paparudă? Şi se şi fardase în felul ei bizar, care o 
făcea să arate ca o fantomă... Ce credea, se ducea la bal la 
castel, sau printre nişte ţărani care se bărbieresc o dată pe 
săptămână, şi anume duminica dimineaţa? Acuma era şi 
miercuri! Bine, înţelegea că are nevoie de atâtea cartoane, 
pânze şi vopseluri, or să se spetească amândoi urcând şi 
dând jos din tren atâtea geamantane, dar peste astea mai 
înţesase încă alte două cu boarfe... Era foarte supărat, fără 
însă s-o clintească pe ea din starea ei... 

— Crezi că mai e ca pe vremuri când te dădeai jos din 
tren într-o gară să te-aştepte în poiana din spate şapte 
căruţe? Poftim poiana, spuse el arătându-i cu mâna un loc 
viran pustiu, în coasta gării, după ce se dăduseră jos din 
tren, într-adevăr chinuindu-se amândoi cu atâtea bagaje. 

Timp de trei ore aproape că nu-şi vorbiseră, dar fiindcă 
se sculaseră foarte de dimineaţă şi nu dormiseră bine 
noaptea, Simina îşi strânsese ca şi data trecută venind de la 


mare picioarele pe banchetă şi se culcă pe genunchii lui 
parcă drept răspuns la starea lui de furie reţinută. „Oi fi 
ştiind tu una, alta, parcă îi spunea, dar şi eu ştiu aşa şi pe 
dincolo.” Şi adormi şi nu se trezi decât când trebuiră să 
schimbe la Pălămida rapidul cu o cursă. Noroc că această 
cursă se forma şi stătea în staţie câteva ore, încât avură 
timp să urce geamantanele în ea fără grabă. Niculae se mai 
adaptă, aşa cum facem totdeauna când nu mai avem 
încotro. În gară însă şi Simina se cam îngrijoră. 

— Ce-i facem acuma? zise ea. 

— Păi, îţi spun eu, zise el batjocoritor. Luăm fiecare în 
mână câte-un geamantan, ajungem acasă, ne întoarcem şi 
luăm restul. Doisprezece kilometri cu bagaje în amândouă 
mâinile...! 

— Perfect, îi răspunse ea. Stau eu aici şi tu te duci în sat 
fără nimic în mână şi te întorci cu rubedeniile tale. 

— Îţi dau ţie rubedenii! zise el. 

Dar într-adevăr aşa ajunseră în sat. Niculae avea nişte 
nepoți, băieţi ai soră-sii vitrege, pe care o chema Alboaica. 
Veni cu doi din ei şi cu tatăl lor, Albei. Şi aceştia, ca şi soră- 
sa Ilinca şi părinţii lui, nu se mirară deloc că îl vedeau 
însoţit de o femeie. Nicio clipă, ca şi când ar fi ştiut de mult 
că ei doi sunt împreună; şi nicio privire piezişă, vreo tăcere 
silită sau nedumerită. Numai pentru jacheta şi pantalonul ei 
arătau o admiraţie sinceră, întrebau unde se găsesc şi cât 
costă... Şi baticul, ce frumos era, şi pantofii, s-au murdărit 
de praf, dar nu-i nimic, daţi-i încoace să-i perii eu... Şi ce 
făceau cu atâtea bagaje, ce-aveau în ele? Se mutau la ţară? 
Întrebarea îi era adresată lui Niculae. 

— Simina e pictoriţă, zise el, a venit cu mine să vă facă 
portretele, să vadă şi Bucureştiul cât sunteţi de frumoşi! 

— Ei, ho, că te găsişi tu ăla voinic şi făcut! exclamă Ilinca 
fluturându-şi braţul în aer ca pe-o vârtelniţă şi cu degetele 
răşchirate gata să i le bage în ochi. 

— A stat tot timpul supărat pe mine în tren că de ce m-am 
îmbrăcat aşa, îl pâri Simina. 


— De ce? zise tatăl. De ce, mă Niculae? 

— O fi vrut să vină aici desculţă, zise Alboaica. 

Moromete stătea pe pridvor şi mâinile lui bătrâne se 
ţineau de marginea lui cum s-ar ţine un pescar de buza unei 
bărci pe deasupra valurilor. Într-adevăr aşa era, cum 
spusese Ilinca, parcă numai voinţa de a trăi îl mai ţinea în 
viaţă pe Moromete, curiozitatea lui neslăbită pentru lume şi 
gândirea lui rămasă vie; picioarele însă, zise Ilinca, nu-l mai 
ţineau să se ducă el la Râca (şi ea spunea asta fără grijă că 
auzea şi maică-sa care ştia la cine se ducea el acolo, la Fica, 
sora primei lui neveste!). 

— Lasă, tată, zise Niculae, o să-ţi cumpăr un cal să mergi 
călare, ca Ion al lui Ilie Iacov... 

Moromete îl înjură pe acest Iacov, cu calul lui şi de unde l- 
o fi luând, acuma când nimeni nu mai are dreptul să aibă un 
cal în bătătură. 

— Asta e scofala pe care aţi făcut-o voi! mai zise el şi-şi 
plecă jos fruntea posomorât. 

Părea neîmpăcat, totuşi atent la ceilalţi, cu o atenţie 
dureroasă, parcă fără ieşire... Îşi dădea oare seama că nu 
se putea trăi cu un singur gând? Şi că el acum, în plină 
bătrâneţe, nu mai putea avea altul?... 

Nu se ştie dacă le plăcea sau nu această străină, dar era 
sigur că ceva le plăcea foarte tare... Să fi fost faptul că 
fratele şi fiul lor, cu cine, cu necine, se hotărâse în sfârşit să 
intre şi el în rândul lumii, acum după ce ajunsese inginer, şi 
să se însoare? Poate că de aceea atenţia le era îndreptată 
asupra ei şi vorbeau numai cu ea, dar fără s-o jeneze cu 
întrebări nelalocul lor? Până şi pictura le era familiară, cum 
să nu, aveau şi ei în sat pe unul Din Vasilescu, care lucra în 
lemn, i se luaseră iar astă-primăvară de-acasă cu un camion 
o grămadă de figuri făcute de el şi duse chiar în palatul 
regilor... 

— Aşa se laudă el mereu, acuma cine ştie unde le-or fi 
dus, mai adăugă Ilinca sceptică, nevoind parcă să creadă că 


un prost ca ăla n-au mai avut alţii de pe la Bucureşti ce face 
şi s-or fi rezumat la bâzdâgăniile lui... 

— Domnule, zise deodată Moromete cu tărie, omul 
trebuie să vorbească cum îi e vorba şi să se poarte cum îi e 
portul. 

Ei, nu mai spune! Asta de unde şi până unde? Cuvinte 
fără noimă, cum spun adesea bătrânii. Dar tăcură, să vadă 
ce vrea totuşi să zică. 

— Pe vremuri, zise Moromete, mi-aduc aminte, au venit 
aici în sat trei deputaţi, dar deputaţi, nu... Erau deputaţi, nu 
nişte... 

Şi se uită la Niculae aşa cum ne uităm la cineva cu care 
am avut şi avem vechi răfuieli... 

— În fine, zise el parcă promițând că va veni el şi 
momentul  redeschiderii acestor răfuieli, acuma avea 
altceva de spus, trebuia să aibă loc alegerile şi au luat 
cuvântul în faţa noastră deputaţii ăştia... Stam cu Cocoşilă 
şi-i ascultam: Frrhaţi, ţerani, începu primul, hieri când m- 
am înthors de la Pahris, stam de vorbă cu ministrul Fhranţei 
şi îi spun, domnule ministru, în România ţheranul e factorul 
cel mai principal... În fine, aşa vorbea ăsta... Bine! Ia 
cuvântul al doilea. Ăsta era liberal, om de afaceri... Săteni, 
ne zice el, comerţul dumneavoastră cu cereale nu se 
îndeplineşte în cele mai fericite condiţii, noi, dacă venim la 
putere, o să vă umplem de caş... Bine! Ia cuvântul al treilea. 
Ăsta, om serios şi el, dar ce i-o fi trecut lui prin cap că n-au 
vorbit bine cei dinaintea lui, că nu ne-au vorbit pe limba 
noastră, să înţelegem şi noi... Şi îl vedem că iese în faţă şi 
ne zice: Bă! Trebuie să pui boii înaintea carului, nu caru 
înaintea boilor... Şi cine se scoală de dimineaţă departe 
ajunge... Chestii de-astea... Hm! La sfârşit, după ce a 
terminat, îl auz pe Cocoşilă că-mi spune tare: „Moromete, 
asculţi, din toţi care vorbiră, să ştii că ăsta din urmă e ăl 
mai prost...” Şi aşa şi erea! 

Nimeni nu înţelese nimic, nici Niculae. Simina însă 
izbucni în râs: 


— Îţi spun mai târziu, zise ea izbucnind din nou în râs, n- 
ai fost atent... 

— N-am fost, zise Niculae, spune-mi acuma. 

— Se referă la tine, care ai fi vrut ca eu să vin aici 
îmbrăcată ţărăneşte şi că din noi doi eu am avut dreptate, 
spuse Simina. Fiecare să-şi poarte portul şi să vorbească pe 
limba lui. 

— N-am vrut să te îmbraci ţărăneşte, zise Niculae 
supărat, dar nici să te împopoţonezi aşa! 

Dar ea râse din nou de plăcere că bătrânul era aşa cum 
şi-l închipuise şi mai ales că ţinea cu ea, lucru la care nu 
sperase. Oamenii sunt cel mai adesea orbiţi după odrasla 
lor şi nedelicaţi cu fiinţa de care această odraslă urmează 
să se lege. 

— Zi aşa, tată, mă faci prost? strigă Niculae înfuriat. Nici 
n-am venit bine acasă şi te şi dai la mine! Vasazică eu semăn 
cu ăla care vă zice bă! Dar cum vrei să vă zic: excelenţa- 
voastră?... Domnule Moromete, binevoiţi să ieşiţi şi 
dumneavoastră la câmp, sau doriţi să rămâneţi acasă 
suferind puţin de durere de cap?... Fiindcă acuma ruralul 
are medic în sat şi mi-a povestit un doctor că a fost trezit 
într-o noapte din pat la ora trei. O fi crezut săracul că e 
ceva grav, s-a îmbrăcat şi s-a dus acasă la ăla să vadă ce-o 
fi... Acolo bolnavul stătea întins cu capul pe căpătâi cu aerul 
că a intrat în ceasul morţii. Medicul îi ia tensiunea, îi ascultă 
inima, îi palpează ficatul, îi bagă mâna în maţe, nimic. „Ce e, 
nene, îi zice, ce te doare?” Şi ruralul îi răspunde aşa, foarte 
demn: „Mă doare capul!” 

Nu râse însă nimeni, dar Simina îi aruncă o privire care 
parcă îi spunea: „Râdem noi doi mai târziu, acuma tu nu 
trebuie să mă împiedici să-ţi câştig rudele”. Totuşi, Alboaica 
făcu o mişcare pe spate din capul ei de poancă, semn la ea 
că gândul care îi venise în minte îi lua pentru o clipă 
vederea şi zise: 

— Niculae, degeaba zici tu, aşa mă durea pe mine de nu 
mai puteam şi tot luam la piramidoane de-mi venea să vărs. 


Până a venit într-o zi una tânără, care e şi-acuma, şi zice, 
dar matale n-ai ceva la ochi? Şi aşa erea... 

— Ei, bravo! zise Niculae. 

— Eu aveam aici în dreapta înăuntru un ceas, zise Ilinca, 
arătându-şi ficatul. Când îmi venea, uite aşa bătea, oleu... Şi 
tot aşa, mi-a dat fata asta nişte nasturi şi mi-a trecut... 

— Păcat, zise Niculae, aveai ceas pe gratis... 

Vrură să râdă, dar nu prea le venea. Parcă le intrase, de 
când aveau medic în sat, frica în oase. 

— Altădată, continuă el, când te-ai înţepat în furca de fier 
n-ai luat niciun nasture. Ţi-ai luat laba în mână şi când ai 
apăsat în ea ţi-a ţâşnit puroiul drept în nas... 

— Nu zici că erea să mor! strigă Ilinca. 

— Daaa, ţi-ieşiseră maţele... 

Bătrânul asculta şi privirea lui ardea de un foc lăuntric: 
Cum puteţi flecări aşa, când voi... când eu... când băiatu 
asta... I se descleşta de pe lemnul pridvorului, de 
nerăbdare, când o mână, când alta... Niculae se prefăcea că 
nu vede nimic. Cu un surâs, totuşi, el zise: 

— Da ia spune, llinco, cum mai merge gospodăria asta a 
voastră din sat? 

— Da cine mai ştie? Ei ştiu, acolo... 

Şi-şi flutură iar în aer o mână, cu ghearele desfăcute ca 
nişte răşchitoare, adică treaba lor, parcă mai poate cineva 
să-i controleze... 

— Da tu nu te duci? 

— Mai mă duc şi eu, când am timp... 

— Câte zile ai făcute? 

— Făcute nu ştiu, dar plecate de-acasă am şi eu vreo 
patruzeci! 

— E bine, zise Niculae. 

— Cum bine, domnule? sări Moromete protestând cu un 
gest energic, ca şi când ar fi întrerupt fără menajamente un 
orator care o luase razna. Cum bine? Asta e la tine bine? 

— Sigur, e foarte bine, zise Niculae. Patruzeci de zile 
plecate de-acasă nu e puţin, câtuşi de puţin! 


În momentul acela pe poartă intră, foarte grijuliu cu uşa 
pe care o deschise şi o închise, un om. 

— A şi aflat că ai venit, şopti Ilinca. Hai, îi sfătui ea pe 
Niculae şi Simina, plecaţi, plimbaţi-vă până pun eu să fac de 
mâncare, or să vină şi ceilalţi şi nu mai scăpaţi... 

Niculae avu o ezitare: să rămână sau nu, să dea ochii cu 
vechii liberali? Se hotări: nu! Se uită la Simina şi se ridică. 
Ea îl urmă şi coborâră în curte pe partea cealaltă a 
pridvorului, care da spre grădină. 

— Formidabil, spuse ea, cum au aflat aşa de repede? Aşi 
fi vrut să-i cunosc. 

— N-ai nicio grijă, cât o să stai o să ai zilnic ocazia, zise 
Niculae. 

— Din câte mi-ai spus tu, liberalii ăştia sunt mai tineri 
decât taică-tău. 

— Da, ceva mai tineri... 

— Tu probabil eşti sătul de ei... 

— Îi înţeleg prea bine, răspunse el confirmând. I-am auzit 
ani în şir evocând cu nostalgie vechiul parlament, ale cărui 
dezbateri le urmăreau din ziare... Şi în timpul ăsta cei mai 
răi dintre ei puneau mâna pe sat. Sunt supărat pe ei... 

Lângă gardul care despărţea curtea de grădină un porc 
mare îi întâmpină cu râtul în aer grohăind subţire, 
nemulţumit şi plictisit. „Ei, parcă le spunea, unde vă duceţi, 
şi în general ce credeţi că faceţi?” 


II 


— Eşti obosită? o întrebă Niculae. 
— Nu, deloc. 


— Facem o plimbare. Dacă o luăm prin fundul grădinii şi 
trecem pe lângă casa aia, a lui Geacă, ieşim în măgură şi 
dăm de cimitir... Aici, cimitirul, dai mereu de el, fiindcă pe 
dealurile acelea sunt vii şi pământuri... Vezi, aici omul e mai 
liber, fiindcă cimitirul e mai aproape de vederea lui şi îi 
aduce mereu aminte ce-l aşteaptă... în timp ce în marile 
aglomerări el uită şi crede că a învins această perspectivă... 
Cum s-o învingi? Cine nu-şi cunoaşte condiţia sau o uită e 
mai robit de ea, mai prizonier. 

Simina însă nu părea să-l fi auzit, cu toate că mergea 
cuminte lângă el, fără să se uite la ceva. Se gândea cumva 
la soarta bătrânilor liberali? Niculae tăcu. 

„În sfârşit, iată că apare între noi diferenţa de vârstă, 
gândi el. Pentru întâia oară nu e atentă la spusele mele, nu 
înţelege...” 

— Pe măgura asta i-a ieşit înainte într-o noapte, unei 
muieri, o stafie, reluă el întru târziu, când ieşiră din curtea 
lui Geacă. Uite, pe-aici. Povestea mama. S-a sculat femeia 
ca de obicei, sâmbăta noaptea, să se ducă la cimitir şi să-şi 
jelească morţii... Şi-a luat cuşniţa cu colaci şi a ieşit pe uliţă, 
şi dadă Radă ici, cutăriţă Aristiţo dincoace... De, muierile cu 
care se ducea ea de obicei. Dar, nimic, nu răspundea 
nimeni. M-am sculat târziu, şi-a zis ea, or fi plecat fără 
mine... Şi a luat-o spre cimitir singură. Satul, ţipenie. 
Întuneric mare. Măgura, pustie. Şi cum urca ea aşa, 
deodată vede o stafie înaltă cât un salcâm, venind spre ea, 
cu braţe albe, ridicate spre cer. Femeia s-a lăsat pe vine, a 
pus cuşniţa jos şi s-a făcut ghem. Stafia s-a apropiat, văl, 
vâl, a trecut peste ea şi a pierit... Târziu şi-a adus muierea 
aminte să se închine... Şi-a făcut o biată cruce, s-a ridicat 
cum a putut şi s-a întors acasă. Mergea, dar nu mai avea 
glas... Trei luni a umblat aşa mută şi cu degetele cu care îşi 
făcuse cruce încleştate... Nu se sculase prea târziu, să se 
ducă la cimitir, cum crezuse ea, ci prea devreme, să fi fost 
miezul nopţii... Şi de-aia... Dar mama zice că n-a avut pe 


Dumnezeu în cugetul ei, să se închine şi să piară stafia 
înainte să treacă peste ea... 

— Asta e chiar adevărat? zise Simina. 

— Bineînţeles! Mută am văzut-o şi eu, pe urmă ea a 
povestit la biserică ce i s-a întâmplat, când i s-a întors 
glasul. 

— Deci stafiile astea au culoarea albă? se interesă ea. Aşa 
ai zis: cu braţe albe... 

— De ce întrebi? 

— Fiindcă albul e culoarea îngerilor. În orice caz culoarea 
celor care ne fac rău trebuie să fie neagră. 

— Nu, stafiile sunt albe, zise Niculae. Adică albicioase aşa 
cum e ceața, nu chiar albe ca pânza. 

Între timp străbătuseră măgura şi puţin mai la dreapta 
dădură în poarta cimitirului. Ea avu o expresie intensă de 
încântare, văzând atâtea flori care acopereau din toate 
părţile crucile... Erau mai toate din lemn, înnegrite de ploi, 
dar şi proaspete, albe... Ea îi spuse deschizând poarta: 

— Hai să intrăm! 

Dar şi iarba era mare şi cireşii de pe margine şi pălăriile 
de floarea-soarelui, cu tipsia aplecată spre pământ, ca şi 
când ar fi vegheat, păzite de lumina soarelui, somnul celor 
dinăuntru, păreau înăbuşite de melancolie. 

— Cimitirele din oraş mă sperie, zise ea, aici e aşa de 
frumos... 

— De ce? 

— Cavourile, sculpturile... Sunt înspăimântătoare. Nici nu 
ştiu ce rost au... Aici e ca într-o grădină şi măcar în faţa 
morţii oamenii redevin modeşti... larbă înaltă, flori şi nimic 
altceva... Îmi pare rău că n-o să mă îngroape nimeni cu o 
cruce aşa mică la cap, ca o jucărie de copil... 

— Asta e, zise Niculae. Vezi drumul ăla din spatele 
cimitirului, cu salcâmi mari? Aici e capătul viilor. Hai să 
ieşim, trebuie să fie ca pe vremea când eram eu mic, o 
scândură scoasă. 


Era. Se vedeau viile, pe o întindere fără margini, 
coborând întâi într-o vâlcea, apoi urcând puţin şi pierzându- 
se la orizont. 

— Pe-aici stăteam noi cu fetele şi le ridicam fusta, zise 
Niculae. Unele ţipau, dar asta numai când eram strânşi mai 
mulţi la un loc... Când era numai unul cu una, nu zicea 
NIMIC... 

— Câţi ani aveaţi? 

— Şapte?! zise Niculae. Mi-aduc aminte de una care mi-a 
spus că ea ar vrea, dar că îi e frică să nu rămână borţoasă... 

Simina râse. 

— Frumoase sunt viile, zise ea. 

— Vino să-ţi arăt ceva, îi spuse Niculae luând-o de braţ. 

O duse prin vii spre începutul vâlcelei, la punctul de unde 
pe sub ierburile înalte, şi de sub drum ţâşnea un pârâu cu 
apa limpede. 

— N-am ştiut niciodată unde ajunge vâlceaua asta. Uită- 
te de-a lungul ei. Se duce încolo. Am mers odată pe ea şi nu 
se mai sfârşea, m-am întors îndărăt. Unii spuneau că duce 
în pădurea Cotigeoaia, e încoace, dar n-am fost niciodată în 
ea, cu toate că în familia noastră numele ei revenea des. Am 
fost, mă duc sau vin din pădurea Cotigeoaia... A fost prins 
acolo, l-au bătut sau i s-au furat caii... E zăpadă mare în 
pădurea Cotigeoaia, urlă lupii... a violat-o în pădurea 
Cotigeoaia... S-au pitit, nimeni nu mai dă de ei prin văile 
ei... Bun lemn găseşti în pădurea Cotigeoaia, faci uşi 
frumoase din el, numai să nu te prindă pădurarul... Ei, 
vâlceaua asta care e şi ea cam întortocheată şi dealurile din 
jurul ei au tot felul de cotituri şi dâmburi, mi-aducea mie 
mereu în minte pădurea în care n-am fost niciodată... În 
vacanțe veneam aici şi mă uitam de-a lungul ei... Stam 
ceasuri întregi, singur... Mi se părea că dacă aşi trăi aici 
venind în fiecare zi, moartea mea ar fi ca un somn plin de 
vise în timp ce sufletul ar ieşi vesel din mine şi ar lua-o de-a 
lungul văii şi s-ar duce în sfârşit să vadă unde e pădurea 
Cotigeoaia... Aici citeam întins pe burtă pe iarbă în timp ce 


firul ăsta de apă lat de numai câţiva paşi, dar adânc şi 
foarte iute, înăbuşit aproape de iarba roşie a şerpilor, îl 
auzeam cum curge şipotind mereu... E al doilea loc afară de 
lotul mamei, unde mă duceam cu caii şi despre care ţi-am 
povestit, care pune în amintirea mea, în cumpănă, vechea 
noastră viaţă cu cea pe care o ducem în prezent. Dacă aşi fi 
avut bani, aşi fi cumpărat acest loc pe care stau acum şi mi- 
aşi fi făcut o casă cu fereastra încoace... Ştii, continuă 
Niculae după o tăcere pe care Simina n-o tulbură cu nimic, 
în Biblie, în Noul Testament e o scenă bizară pe care, ori de 
câte ori ai reciti-o, înţelesul îţi scapă. E vorba de 
schimbarea la faţă a lui Cristos, undeva sus pe un munte, 
într-un loc ales de el şi unde îşi schimbă înfăţişarea, 
uimindu-i pe ucenici. Şi, Petru, văzându-l astfel, deodată 
deraiază: „Doamne, zice, să facem aici trei colibe. Una 
pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie...” Ce-o fi 
fost în capul lui? Adică de ce să facă acolo colibele acelea? 
Se zăpăcise! Asta e clar, dar nu cumva în mintea lui locul şi 
nu spiritul lui Cristos deţineau puterea metamorfozei? Şi nu 
cumva voia să nu se uite, să nu se piardă acel loc? Gândire 
simplă, dar care nu e atât de lipsită de adevăr... Anumite 
locuri ne fură sufletul, printr-un miracol care se petrece în 
noi numai acolo unde ne simţim mai presus de fericirea 
obişnuită... 

Simina zâmbea. Se uita înainte cu o ironie în priviri. 

— Să ştii, zise cu o voce fermă, nu e o iluzie a ta ceea ce 
spui... Într-adevăr, vâlceaua asta îmi pare şi mie 
misterioasă... Dar ia spune-mi, nu vrei acuma s-o luăm de-a 
lungul ei şi să vedem unde duce? 

— În pădurea Cotigeoaia, ştiu, zise Niculae, dar nu vreau 
să văd nici cum, nici pe unde... 

— Nici pădurea? 

— Nu. Las-o să stea acolo... 

Ea se domoli din agitația pe care reuşise să şi-o 
stăpânească, îl apucă de braţ şi se lipi tăcută de el. Se 
aşezară jos pe iarbă. 


— "Te uiţi la fântâna aia? zise Niculae, urmărindu-i 
privirea, care se oprise de partea cealaltă a dâmbului, peste 
care trecea şoseaua şi unde într-adevăr se vedea ceva, 
urmele unei fântâni, fiindcă lumânarea, jgheabul şi 
cumpăna lipseau. 

De jur-împrejur crescuseră ierburi, cucută verde, dintr- 
un strat gros de troscot care acoperea des pământul. 

— Acolo s-a înecat o fată, continuă Niculae. Oamenii 
pedepsesc parcă fântânile care au atras în adâncul lor pe 
unul de-al lor şi nu mai iau apă din ele, ani în şir... Nu ştiu 
de ce... Asta, de când eram eu elev, e părăsită, cu toate că 
avea o apă dulce... 

Se ridicară şi se duseră acolo. Nu se mai vedea nimic 
înăuntru; o gaură de întuneric. Simina părea preocupată, 
dar era greu de spus la care din lucrurile pe care le văzuse 
sau le auzise azi de la el se gândea: la primirea care i se 
făcuse, la cimitir, la istoria cu stafia, sau la visul prietenului 
ei de a fi avut o casă într-un loc, pentru el, plin de vrajă. 

— Să ştii, zise ea deodată, cu gravitate, că dorinţa ta de 
a-ţi face o casă acolo de unde ţâşneşte pârâul se poate 
realiza... nu e o iluzie, îmi place şi mie... 

— Ce drăguță eşti tu! zise el. Să ştii că o să mă interesez, 
e la marginea satului, nu văd acum, dacă punem mână de la 
mână, de ce nu s-ar putea... Cu toate că se ridică un 
obstacol. 

— Care? 

— Cimitirul. Se zice că iarna, în timpul nopţilor lungi, îţi 
bate dracul la uşă şi îţi intră în casă. Vine din cimitir... 
Cârstache ăla de care ţi-am povestit s-a însurat pe-aici, uite 
acolo în casa aia. Şi cică într-o seară, după ce a adormit, s-a 
pomenit pe la miezul nopţii cu unul cu corniţe pe pieptul lui 
şi îl apăsa: „Deschide gura, îi zicea, să-ţi scuip în gură să 
faci copii urâţi ca mine”. 

Simina râse în hohote. 

— Râzi tu, dar fapt e că s-a despărţit Cârstache de 
muierea care avea casa asta şi s-a întors la tat-său, e vecin 


cu noi. S-a însurat cu alta... 

— Vreau să-l cunosc şi eu, zise Simina, dar cu cufăr cu 
tot... 

— Nu ştiu dacă mai are cufărul, se îndoi Niculae. 


III 


Astfel o plimbă el prin tot satul şi prin toate 
împrejurimile timp de cinci zile şi îi făcu cunoştinţă cu 
oamenii despre care îi povestise. Pe urmă el plecă. 

Înainte să se împlinească o săptămână primi două 
scrisori, una de la ea şi una de la Ilinca. „Liberalii tăi, îi scria 
ea, ai avut dreptate, nu e zi să nu vină pe la taică-tău şi să 
mă ia şi pe mine martoră, dar şi cu drept de judecător, a 
discuţiilor pe care le duc şi care mi se par pasionante... E 
unul Cocoşilă care te înjură pe-o chestie cu un topor, că ţi- 
ar fi dat adică odată o astfel de unealtă şi tu ai pierdut-o, în 
orice caz nu i-ai mai dat-o îndărăt. Am crezut că e glumă, pe 
urmă mi-am dat seama că nu glumeşte deloc. «Nu mai eşti 
zdravăn la minte, mă?» i-a spus taică-tău când l-a auzit 
repetând a nu ştiu câta oară aceeaşi istorie. «De ce, mă 
prostule?» i-a zis ăla. «Când i-ai dat tu băiatului meu un 
topor?» «Păi, erea în anul când căzură averescanii şi veniră 
ţărăniştii.» «Când asta?» «Prin 1930.» «Păi pe vremea aia 
băiatul meu se pişa în ţărână, nu puteai tu să-i dai lui un 
topor! O să trăieşti mult, mă, dar o să-ţi pierzi şi puţina 
minte pe care o mai ai. De auzit, văd că auzi, dar de mirosit 
mai miroşi?» «Nu, zice, demult, pot să mănânc şi c... t şi tot 
nu simt nimic.» La început m-a şocat limbajul lor, mai ales al 
acestui Cocoşilă, aşa vorbeşte el când vrea să arate că unul 
dintre interlocutori minte cu bună-ştiinţă (şi în general cam 


aşa crede despre toţi), le răspunde prompt: mănânci c... t! 
Am observat la tatăl tău o iritare abia reţinută împotriva lui, 
şi Ilinca mi-a povestit că au fost prieteni buni pe vremuri şi 
că odată, într-o vară, nimeni nu ştie din ce s-au luat şi s-a 
stricat prietenia. «Şi dumneata ce faci acolo?» m-a întrebat 
într-o zi Cocoşilă. Şi tatăl tău nu m-a lăsat să-i răspund. «Nu 
te duce pe tine creierul din cap, i-a spus el, să înţelegi ce 
face ea acolo.» Ceilalţi patru însă ţin foarte tare la tatăl tău, 
şi Cârstache... Am citit la un moment dat în privirile lor ceva 
zguduitor. Se uitau la prietenul lor mai bătrân cu o tristeţe 
tăcută şi grea, că îl văd cum la puterea minţii lui nu mai 
răspunde puterea trupului. Ziceau că veniseră să-l ia 
devale, era duminică, şi atunci a sărit maică-ta, foarte rea şi 
arţăgoasă, că unde să-l ia? Şi tatăl tău a ascultat aceste 
cuvinte fără să tresară, dar şi fără să le infirme, şi pe urmă 
şi-a plecat fruntea... Da, aşa era, câmpul vieţii lui se 
îngustase pentru el... Şi atunci i-am văzut pe ceilalţi cum îl 
privesc... Foarte curios, ideile lor, în discuţii, îmi sunt foarte 
familiare. Parcă te-aud pe tine vorbind. Cu deosebirea că ei 
sunt mai radicali, lucru pe care îl înţeleg. În lumea noastră 
ei mai au puţin de trăit. Am fost pe la ei pe-acasă şi le-am 
văzut curţile, mari, cu grajduri şi pătuluri, simboluri fără 
sens, pustii de vite şi de unelte cum sunt... Am început să 
lucrez. Dar mi-e dor de tine. De ce n-ai venit sâmbătă şi să fi 
plecat îndărăt duminică seara?” 

„Într-adevăr, gândi Niculae surprins, nu mi-a prin cap 
acest lucru. Cât o să stea acolo, aşa trebuie să fac”, şi 
deschise scrisoarea soră-sii. „Niculae, îi scria Ilinca, vino 
sâmbătă şi vezi ce e cu fata asta. Ori ia-o de-aici, ori vezi ce 
faci, că lucrează de dimineaţă de la răsăritul soarelui, până 
se întunericeşte, şi nu mănâncă nimic. Nu-i place mâncarea, 
se poate, dar îi fac pui fripţi, care orişice-ai zice, poţi să-i 
mănânci cu oase cu tot, aşa de buni sunt, că sunt mici şi am 
şi ouă proaspete şi brânză... Ce să nu-i placă? «Maică, mai 
lasă jos treaba şi te mai odihneşte!» îi spune şi mama, dar 
crezi că aude?... Şi încă ceva... A auzit mama Marioarei cu 


cine ai venit şi a trecut săraca pe-aici, să vadă şi ea cu ochii 
ei că lumea nu vorbeşte degeaba. Mi-a fost milă de ea şi am 
luat-o deoparte şi i-am spus că între tine şi Simina nue 
Nimic, să-şi vadă de treabă, dacă o fi ca Niculae să se 
însoare vreodată, pe Marioara o ia. Iu să nu te superi de 
vorbele mele, fiindcă ai făcut greşeala de-ai trimis-o pe 
Marioara acum câteva săptămâni cu Iliuţă pe la noi. A venit 
şi era şi ea fericită, de, că ai trimis-o tu cu gura ta. Altădată 
să nu mai faci, că iese încurcătură. la pe cine îţi place sau 
iubeşte pe cine crezi, nu mă amestic, dar e lume care 
vorbeşte şi trebuie să ţii seama? 

„Are dreptate, gândi Niculae, dar ce puteam să fac? De 
unde să-mi închipui ce-avea să se întâmple, când eu 
hotărâsem odată clar că pentru moment pe Simina n-o iau 
cu mine la ţară?” 

Şi câteva zile, până se făcu sâmbătă, se gândi la această 
greşeală ireparabilă faţă de Marioara mai mult decât la 
ceea ce îi scrisese Ilinca despre Simina. Într-adevăr, niciun 
gest pe care îl facem nu e nevinovat, chiar dusul la ea, o 
dată pe lună, înseamnă ceva. E copilul, care îl lega de ea 
astfel. Numai măritişul ei sau însurătoarea lui ar limpezi 
pentru cei dinafară viitorul relaţiilor dintre ei doi. În 
privinţa asta e totuşi mai bine că lucrurile au luat această 
întorsătură, deşi ea a fost pe nedrept lovită. Uneori însă, 
până nu suntem loviți, nu înţelegem bine care e partea care 
ni se cuvine nouă pe această lume... 


IV 


— De ce nu mănânci? Se plânge soră-mea de tine că nu- 
ţi place mâncarea. E adevărat? 


Ea începu să râdă, foarte veselă. 

— Nu pot să mănânc, Niculae, îi spuse, acuma îmi torc 
firul, sunt aşa de fericită... 

— Văd, arăţi schimbată, dar ai cam slăbit... Dar nu-ţi stă 
Tău... 

O ţinea în braţe, întinşi amândoi pe iarbă, sub un copac 
din mijlocul viei care le mai rămăsese Moromeţilor, şi de 
unde se vedea, ca de la o înălţime mult mai mare decât cea 
adevărată, în stânga cimitirul ferit parcă de invazia 
întinderilor nesfârşite ale câmpiei de salcâmi înalţi şi 
stufoşi, în dreapta măgura şi în fund satul care dormea sub 
lumina blândă a soarelui de august. Venise de la gară acum 
câteva ceasuri, luaseră amândoi masa, când Simina 
mâncase totuşi flămândă ca un lup, spre uimirea tuturor, 
apoi ieşiseră la plimbare la vie şi urcaseră dealul domol 
până dăduseră de acel copac. 

— Şi pe urmă, nu crezi că firul ăsta îl torci prea repede? 
reluă Niculae. 

— Nu, fiindcă pe urmă, în toamnă, s-ar putea să nu mai 
am lumină bună... Să înceapă ploile... N-ai nicio grijă, soră- 
ta exagerează, ca orice rudă la care vii... Ce poate şi ea să-ţi 
ofere? Mâncare! Şi dacă n-o mănânci toată, i se pare că n-ai 
mâncat deloc. 

— Formidabil ce-ai putut picta în zece zile, spuse el. 

— Pentru că mi-am ales spuma subiectelor care m-au 
pasionat dinainte de-a veni aici şi care când am venit am 
rămas înmărmurită că le-am găsit aşa cum le-am dorit, şi 
oamenii, şi casele lor, şi peisajele, şi mai ales lumina... De 
dimineaţa şi până seara lucrez parcă orbită... Ai avut tu 
dreptate, e aproape ca la mare... Îţi recunoşti lumea, 
apusurile tale de soare?... 

Niculae se ridică în capul oaselor. 

— Da şi nu, zise el cu blândeţe, aşa sunt, dar nu le 
recunosc... 

— Ştiu eu, lipseşte căruţa şi familia, am să fac toate astea 
din imaginaţie, la Bucureşti... 


— Nu mi-ar plăcea, zise Niculae, asta a fost demult, acest 
demult nu se poate reda... Şi dacă l-ai reda, cum s-ar putea 
înţelege că e demult? 

— Ai dreptate, am să mă gândesc la asta... 

— Dar într-adevăr, reluă Niculae, ce-ai pictat tu înainte 
nu se poate compara cu ce mi-ai arătat azi, îmi place foarte 
mult, adăugă el cu o emoție în glas. Nu-ţi vine să-ţi mai iai 
ochii de la un tablou de-al tău de-acuma. 

— Nu-i aşa, Niculae? Nici nu ştii ce bine îmi pare că ceea 
ce am simţit eu, când ne-am întors la Bucureşti şi am 
început să pictez, arată şi pentru tine acuma marea 
schimbare. 

— Un lucru explică-mi. Tablourile tale de-aici au 
dimensiunile mai reduse decât cele pe care ţi le ştiu eu. 

— N-aşi putea să-ţi spun de ce, zise ea, cu toate că unii 
zic că cu cât un tablou e mai mic, cu atât e mai greu de 
pictat. Totuşi, mie mi-e mai uşor. Şi poate mai e altceva. Un 
tablou mare e bun în muzeu, într-o casă înăbuşă odaia. Ori 
eu vreau să pictez pentru oameni, nu pentru muzee. 

— Sunt foarte frumoase tablourile tale, Simina, zise 
Niculae cu o bruscă şi intensă melancolie. Nu mă pricep să- 
ţi spun de ce, dar culorile tale sunt o încântare, parcă nici 
n-ai fi ştiut până acum să le foloseşti... Îmi dau şi eu seama, 
pictura nu e asemănarea cu lucrurile, ci cu culorile lor, 
culoare aşa cum mi-ai şi zis văzuta de tine. Acum înţeleg. 

Ea tăcea pe gânduri, dar şi oprită de năvala simţirii să 
vorbească. Văzuţi de un străin s-ar fi zis că şi-au spus unul 
altuia lucruri dureroase. 

— De ce eşti trist? zise ea în cele din urmă. 

— Nu ştiu. Aşi vrea să stau cu tine, să nu mai plec, dar am 
grădina, şi pe urmă poate că te-aşi stingheri... 

— De ce vrei să stai cu mine? 

— N-aşi putea să-ţi spun de ce. O să-mi dau seama mai 
târziu şi atunci o să-ţi spun... Ah, gura ta e iar dulce-amară, 
exclamă el după ce o sărută şi o lăsă întinsă şi pierdută, pe 
stratul verde de iarbă de sub copac. Mai ţi-aduci aminte? În 


acele clipe, când noi ne iubeam, un om omora alături alt 
om... 

— Nu-ţi fie teamă, şopti ea, ia-mă în braţe aici în vie, la 
lumina zilei... La lumina asta nu se fac crime... La lumina 
asta poţi doar să mori de dorul cuiva... 

Într-adevăr, părea că-şi dă duhul, şi când Niculae o luă în 
braţe, simţi că nu numai răsuflarea, dar şi fruntea şi corpul 
ei ardeau ca focul... Sărutarea ei era mistuitoare... 


V 


În primele zece zile Simina dormi în odaie, dar într-o 
seară îi spuse lui Moromete: 

— Bunicule, mă laşi şi pe mine să dorm în pridvor? 

— De ce să nu te las? zise Moromete. E loc pentru zece 
inşi, nu numai pentru mine. 

— Să nu te mănânce gângăniile, zise Ilinca. Nu te lua 
după el, care are pielea groasă. Şi pe mine şi pe bărbatu- 
meu ne muşcă... Nu că ar fi pureci, dar mai vin ţânţarii... 

— Da, dar e aşa de frumos afară, zise Simina. De-aici de 
la margine, se vede cerul cu stele... Uite aici am să dorm! 

Tocmai la celălalt capăt, tot la margine, era căpătâiul lui 
Moromete. Încă din primele minute de când o văzuse, 
bătrânul începuse să ţină la ea cu acea intuiţie fără greş a 
părinţilor care ghicesc că fata pe care fiul lor le-a adus-o s-o 
vadă nu e numai fiinţa care le va face să nu se stingă 
neamul, dar îl face pe băiat să fie fericit peste ceea ce lee 
dat în mod obişnuit oamenilor... Dacă o să fie bine sau rău, 
cine poate să ştie? Dar nu poţi să-l judeci nici pe copil, nici 
pe ea, nu poţi decât să taci şi să înţelegi că pentru a te lua 
cu cineva pentru tot restul vieţii nu e atât de greu, ci mai 


greu e ca acest luat să nu devină o povară de care sânute 
mai poţi lepăda niciodată şi care să te apese cu anii ca o 
piatră de moară de care să nu scapi decât în moarte... Ori, 
Niculae arăta parcă mai liber în viaţa lui, alături de această 
fată, decât arăta înainte, când era singur... Şi sunt băieţi 
care le citeşti pe faţă, alături de fata pe care şi-au ales-o sau 
au fost aleşi de ea, că toată bărbâăţia şi libertatea lor se află 
în mâna ei, proştii, şi nici măcar nu-şi mai dau seama de 
ceea ce li se întâmplă şi nici nu-şi vor da vreodată... 
Bătrânul stătea întins cu faţa în sus pe pridvor şi asculta 
ore întregi respiraţia uşoară a tinerei femei care dormea 
dusă, după truda ei ciudată din timpul zilei... De când se 
mutase ea din casă, bătrânului nu-i mai venea somnul decât 
târziu, când se revărsau zorile, dar nu se gândea nicio clipă 
să-i spună, dimpotrivă, se temea să nu-i vină într-o zi să se 
întoarcă îndărăt, speriată de ţânţarii care într-adevăr o 
pişcau de labele picioarelor, de i se umpluse pielea de pete 
roşii... Încetul cu încetul, aceste nopţi începuseră să se 
umple pentru el de amintiri care îl ţineau într-o încordare 
asemănătoare cu revenirea puterilor, mâna i se strângea şi 
făcea să trosnească uşor lemnul marginii pridvorului... Se 
scula în capul oaselor, se dădea jos, cobora scările şi o lua 
spre grădină, fără să se mai folosească de ciomag... Aşa era, 
nu era nicio îndoială, puterile i se întorceau... „Ce-ar fi? se 
întrebă el într-o seară. O iau pe-aici pe măgură, ies prin 
Pământuri, şi de-acolo până la Râca ce mai e? O vale şi intri 
în sat... Şi nu mai plec de-acolo... Să vie pe urmă asta 
bătrână după mine... Îi rup spinarea cu un ciomag... Aşa am 
să fac, mă culc îmbrăcat şi pe la miezul nopţii plec... Dacă o 
să ostenesc şi o să văd eu că nu mai pot, ei şi? Mă odihnesc, 
şi pe urmă plec mai departe... Sau, şi mai bine, dimineaţa, 
când se duce fata asta prin Pământuri, să merg şi eu cu ea, 
să-i povestesc că nu mai pot trăi cu... şi să... Nu, nu era 
bine. Bătrâna, cu ochii ei înverziţi de răutate, ar fi putut 
ghici ce-are el de gând şi să-l oprească, cum se mai 
întâmplase... Putea, era mai tânără cu zece ani, mânca-o-ar 


pământul, şi avea toate puterile în ea, cu toate că născuse 
de cinci ori şi nu fusese zi de la Dumnezeu, afară de 
duminică, în care să nu-i fi mers de dimineaţa până seara 
picioarele prin bătătură... Ar fi în stare cine ştie ce să-i 
facă... Oricum, trebuie să-i povestească acestei fete, să se 
sfătuiască şi cu ea... Să-i spună pe urmă ea lui Niculae, cum 
o şti, şi Niculae... 

Dar cum să-i povesteşti? Asta îţi stă bine când eşti tânăr 
sau când eşti în complete puteri chiar dacă ai şaizeci de 
ani... ca acum zece, unsprezece ani, când a fost părăsit 
bolnav în casă şi lăsat să moară... Norocul lui a fost că boala 
i-a trecut repede şi a putut pe urmă, prefăcându-se că e pe 
moarte, să sară din pat la ea şi cu ciomagul în mână s-o 
fugărească pe după casă şi prin toată curtea... Că era ea 
smintită şi nu putea să-l ierte că a vrut să-şi aducă pe cei 
băieţi, fugiţi, înapoi acasă? Când? Înainte de război!... 

„„„Cerul parcă se răsturna, cu stele cu tot, într-o parte. 
Tânăra femeie dormea nemişcată. Somnul ei nu era lung, se 
scula devreme, dar era de plumb... Bătrânul stătea întins cu 
tot trupul încordat, cu privirea întoarsă spre cer şi cu 
gândul la ea, care stătea departe, despărțită de el, acolo în 
Râca ei, în care făcuse copii cu altul, care murise, copiii se 
făcuseră mari, trăise o viaţă, şi ea tot mai sperase să fie al 
ei. Speranţa ei se împlinise. „Mâine noapte mă duc la ea, 
gândea bătrânul de fiecare dată când Găina, apărând pe 
cer şi anunțând zorile, simţea cum pacea şi somnul se lasă 
asupra lui potolindu-i încetul cu încetul gândurile şi dorul 
de ducă. 

Curând începu să meargă mai bine şi ziua şi fără ciomag, 
spre uimirea Ilinchii şi a bătrânei, care nu mai avură ce să 
mai spună când el le zise că vrea să se ducă cu fata şi să se 
uite şi el cum lucrează ea cu culorile. Acasă Simina spunea 
că bunicul se ţinuse foarte bine. Bătrânul se aşeza pe iarbă 
şi îi povestea tot felul de istorii, cele mai multe despre 
Niculae, care o făceau nu o dată pe Simina să izbucnească 
în hohote... Că era mic şi îl strigau din grădină: „Măi 


Niculae, cu cine te însori tu, mă?” „Cu ale iapă”, răspundea 
el din iarbă de unde nu i se vedea decât moţul. Ale iapă 
erau cele două fete ale vecinului, pe care îl chema Ilie Iapă. 
Alţii îi spuneau armăsarul. Sau că altă dată, pe mirişte... sau 
că la şcoală... 

— "Ţi-a povestit ceva de una de la Râca? o întrebă Ilinca la 
un moment dat pe Simina. 

— Nu, răspunse Simina. 

Bătrâna nu era acasă, şi Ilinca îi povesti ea, nu fără 
mândrie, cum trăise tatăl ei, la şaizeci de ani, mai rău ca un 
flăcău, marea lui dragoste cu sora primei lui neveste, 
femeie subţirică şi tânără, cu dinţii mai albi şi mai frumoşi 
ca ai unei fete, cu toate că avea şi ea acum peste cincizeci 
de ani... 

— Mama a fost de vină, încheie ea, a crezut că el nu mai 
era decât un moşneag. E drept că arăta, dar o făcuse expre, 
îşi lăsase barba nerasă şi avea aşa, un glas miorlăit, de, ca 
unul care nu mai poate... Şi mama şi-a dat arama pe faţă. 
Avea şi ea într-un fel dreptate. Prea a ţinut-o o viaţă 
întreagă spaima de ăia ai lui, trei, făcuţi cu prima nevastă, 
şi nu i-a trecut şi ei casa, s-o scape de frică să nu rămână pe 
drumuri. Tata se înfuria: însemna că ea se gândea că el ar 
putea să moară, om în putere. Dar se înfuria degeaba. Omul 
moare şi când nu se-aşteaptă, nu numai când crede elcă e 
cazul... Dacă e s-o iai aşa, el nu crede niciodată... 


VI 


— Acuma pot să-ţi explic de ce ţi s-a părut data trecută 
că sunt trist şi eu ţi-am răspuns că aşi vrea să stau cu tine, îi 
spuse Niculae apoi Siminei, în duminica următoare, când se 


revăzură. Lucrezi prea mult. Şi nu mănânci bine decât cu 
mine. 

— Asta e adevărat, strigă ea parcă în culmea unui 
entuziasm bizar, aproape infantil, în timp ce ridica în mână 
un picior de pasăre, din care muşcase demonstrativ şi 
privirea îi era în mod ipocrit, în timp ce mesteca, acoperită 
de pleoape. 

Semn că nu atribuia nicio valoare acelei tristeţi a lui 
protectoare. Ideea de a-l avea cu ea în fiecare zi nu-i era pe 
plac, dar nu putea să i-o spună pe faţă. Dar era adevărat că 
ea mânca foarte flămândă şi era cert că numai în prezenţa 
lui o apuca această foame salvatoare. Stăteau singuri în 
odaie, Ilinca le pusese masa şi plecase. 

— Azi, zise ea, mergi cu mine să-mi povesteşti şi tu, în 
timp ce eu am să pictez, despre stejarul din Pământuri, 
unde taică-tău a cunoscut-o pe prima lui nevastă. De la 
Ilinca ştiu, voi toţi povestiţi formidabil, dar numai tu poţi 
povesti oricând, în timp ce ea numai când are chef. Mi-a 
spus că a făcut o nuntă care a mirat pe toată lumea, nu 
toamna, cum e obiceiul, ci de Sâmpetru, şi a băgat mireasa 
în grâu. Asta e ceva, aşa, fantastic, ca un basm... Asta aşi 
vrea să pictez negreşit. Mireasa cică era moartă după el, nu 
era ea prea frumoasă, dar îi plăcuse lui. Pe vremea aceea i 
se spunea Mutul. Nu vorbea. Nu bea ţuică. La nunta lui cică 
a ţinut o ceaşcă în mână câteva ceasuri şi fiindcă l-au luat 
muierile la rost, a dat-o peste cap; dar s-a strâmbat de 
scârbă: „Cum puteţi, cică ar fi zis, să beţi o porcărie ca 
asta?” „Ei taci, au strigat muierile, ai vorbit, părinţele? Nu 
mai spune?!” 

— E adevărat, zise Niculae. Aşa mut cum era, i-a făcut 
trei copii unul după altul şi a băgat-o în mormânt. Se spune 
că ea ar fi ştiut înainte să se mărite că o să moară... Soră-sa 
mai mică a povestit... Istoria cu cocorii... 

— N-ai aflat de ce a murit de fapt? 

— Hemoragie la naştere, cu al treilea, care avea un cap 
cât dovleacul. Frati-meu Achim... Dar cică hemoragia asta i- 


a început la câteva săptămâni după naştere, nu imediat. 
Ceva foarte ciudat, numai ei doi ştiu ce-o fi fost... 

— Cum să pictez eu, spuse ea parcă hămesită de dorinţă, 
tablouri din care să se înţeleagă toate astea? 

— Foarte simplu, zise el, caută prin vecini o fată frumoasă 
şi pune-o să facă şi ea ce ţi-a povestit soră-mea cu cocorii. 
De altfel ele cunosc şi astăzi vraja asta. 

— O fi adevărat? exclamă ea naivă. 

— Bineînţeles, zise el fără ezitare. Asta nu înseamnă că 
oricărei fete îi şi reuşeşte, trebuie să aibă inimă de 
vrăjitoare. De ce crezi că a putut tata să ia una urâtă, cum 
era prima lui nevastă!? L-a vrăjit! 

Ei i se urcase sângele în obraji, îi sticleau ochii. Lăsă 
masa la o parte. 

— Nu, zise el hotărât, mănâncă întâi şi pe urmă mergem 
să căutăm o vrăjitoare de optsprezece ani. Cu condiţia asta! 

— Niculae, dar nu mai pot, te rog... 

— Nu, zise el. 

Şi o tăcere se aşternu între ei. Dar ea tot nu se mai putu 
atinge de nimic de pe masă şi se uita într-o parte cu o 
vizibilă şi bruscă deprimare aşternută pe trăsături. Niculae 
se îngrijoră: 

— Ce e cu tine? Ce ai? 

Ea se uită la el în sus cu acea credinţă oarbă în priviri 
care învinge orice şi pe care n-o au decât cei care lasă ca 
iubirea lor pentru celălalt să se reverse fără obstacol şi îi 
şopti: 

— E o vreme atât de frumoasă, ajută-mă să pictez! Am 
mâncat, nu mai mi-e foame! Îţi promit că peste două ceasuri 
o să mănânc din nou, uite, luăm ceva cu noi, şi dacă te mint, 
să-mi faci ce vrei! 

— Ce-aşi putea să-ţi fac! exclamă el, şi cedă. Bine, îi 
spuse, hai să mergem. 

— Mergem întâi în Pământuri, zise ea, să văd locul unde a 
fost bătrânul stejar. Cică e în jur şi acum o poiană foarte 
frumoasă. Pe urmă, în chestia cu cocorii, mă descurc cu 


Ilinca... Ştii, continuă Simina pe drum, Tolstoi l-a întrebat 
odată pe Repin, care pictase cam rece o ceremonie 
religioasă în care dominau prapurii şi icoanele, sunt bune 
sau sunt rele aceste ceremonii? Pe mine nu mă interesează, 
i-a răspuns pictorul, dacă sunt bune sau sunt rele, eu pictez 
ce există. Părerea mea, continuă Simina, e că nici 
întrebarea, nici răspunsul nu sunt acceptabile pentru un 
artist. Întâi că mă interesează în artă binele şi răul, în ceea 
ce există, al doilea nu asta e întrebarea care să mi se pună, 
ci dacă din ceea ce e bine sau rău pe pământ am reuşit să 
fac ceva frumos. În ce mă priveşte, pentru a nu-mi lua pe 
umeri sarcini care să mă strivească, caut să nu atac 
problema frontal, ci indirect... E mai profitabil pentru mine! 
Îmi caut adică subiecte frumoase, ca să reuşesc să răspund 
la prima întrebare pe care privitorul mi-o poate pune: E 
frumos sau urât ceea ce ai văzut dumneata? Ori toată 
această lume pe care tu mi-ai descoperit-o, în care stafia 
aceea care îi apare unei femei din măgura aflată sub 
domnia nopţii şi a demonilor ei, e la locul ei, e pentru mine 
în primul rând frumoasă, ca orice civilizaţie care şi-a creat 
de-a lungul secolelor valorile şi miturile ei în cântece, 
obiceiuri, rituri sau vrăjitorii... Şi când eu pictez un tablou 
care în subiectul lui e bizar (o femeie în curte, spălând 
picioarele unor băieţi şi fete, în timp ce din casă se văd 
aurind geamurile lumânări aprinse), privitorul trebuie să 
exclame înainte chiar de a i se explica despre ce e vorba: ce 
frumos! Şi să devină pentru el o pasiune să descifreze pe 
urmă sensul. Această lume, cine ştie, va supravieţui ea oare 
presiunii timpului nostru? Şi ce mitologie o va înlocui? 
Fiindcă pentru moment lumea noastră e prea utilitaristă, şi 
pe drept cuvânt, cât timp omul mai suferă încă de foame şi 
de frig, iar copiii mor înainte de a deschide bine ochii 
asupra lumii... Aici într-adevăr sarcina artistului se opreşte: 
el nu poate picta viitorul încercând să facă frumoasă o lume 
care încă şi-l caută, acest viitor. De aceea majoritatea 
artiştilor, mai ales scriitorii au descris cu mai mare succes 


lumile deja formate, chiar dacă primitive... La noi, 
Eminescu, Creangă, Sadoveanu sunt astfel de mari artişti, 
atinşi de tremurarea magică a unei lumi ale cărei vestigii le- 
au incendiat inspiraţia... Aşa sunt eu acum... Şi trebuie să 
mă înţelegi, iubitul meu, nu să mă bruftuluieşti... 

— Asta e ceva colosal! exclamă el indignat. Cine te-a 
bruftuluit? 

— Tu, îl acuză ea. 

— Ţi-arăt eu ţie!... Mai bine spune-mi cum răspunzi tu la 
întrebarea de ce ceea ce vezi tu urât pe pământ nu pictezi. 

— M-ai înţeles greşit, răspunse ea. În primul rând toată 
această lume care prin tine mă pasionează atât de tare, 
judecată la rece, şi după datele pe care le deţin eu, a fost o 
lume a sărăciei, chiar a mizeriei. Viaţa ta, chiar, nu e ea 
marcată de drama ţăranului care nu a putut dispune de 
resursele necesare, pe vremea când tu erai elev, nu numai 
să te ţină până la sfârşit la şcoală, dar şi atât cât te-a ţinut 
să fi fost în stare să-ţi cumpere un pantof şi să nu fii silit, 
vara, să te piteşti de prietenii tăi, fiindcă erai desculţ? Şi pe 
urmă chiar această primă căsătorie a tatălui tău... În zilele 
noastre tu mi-ai povestit că un rural a sculat noaptea la ora 
trei medicul din pat fiindcă, vezi, îl durea pe el capul... În 
timp ce, cu patruzeci de ani în urmă, o fată credea în 
moarte fiindcă cocorul ei nu i-a căzut la picioare. Asta e un 
Mit... În realitate îţi dai seama că astăzi ea n-ar mai fi 
murit... Ce vrei tu să pictez din toate astea? Pe acel rural cu 
durerea lui de cap? Nu mă interesează! 

— Ai dreptate, zise el. Acuma am să te întreb ceva... 
Suporţi orice? 

— De la tine, da. 

— Şi dacă în lumea voastră pictura ta va fi înjurată? Să 
zicem. Din neînțelegere, din invidie, eu ştiu? Se poate 
întâmpla? 

— Se poate, zise ea. La urma urmei, nu intenţia contează 
în artă, ci forţa de expresie. Un mare subiect poate părea o 
simplă ilustrație  neindemânatică. S-ar putea ca, 


nefamiliarizaţi cu subiectele mele, unii, amatori de 
anecdote ilustrate, să nu-mi aprecieze vibrația luminii şi 
culorilor mele. Da, adăugă ea, e foarte posibil, deşi avem 
bătrâni maeştri foarte apreciaţi care au pus deja publicul în 
contact cu universul țărănesc. Fără să mai vorbim de 
Grigorescu... 

— Nu asta am vrut să spun, zise Niculae. 

— Nu, dar s-ar putea să-ţi vină să te întrebi mai târziu 
dacă în artă pasiunea e suficientă. Vezi, Niculae, aici sunt 
liniştită, nu mai mă interesează ce-o să zică pictorul acela 
care mă urmărea cu înjurăturile lui... Puşkin, reluă ea după 
un timp, are un poem adresat poetului în general, dar care 
e valabil şi pentru un pictor... Artist exigent, zice el, 
lucrurile pe care tu le îndrăgeşti şi le faci, eşti mulţumit de 
arta pe care o pui în ele? Atunci lasă mulţimea s-o insulte. 
Las-o să-ţi dărâme altarul tău... Tu eşti rege, trăieşte 
singuratic... Numai că eu te am pe tine, murmură ea parcă 
stupefiată. N-o să fugi de mine dacă o să fiu înjurată, 
insultată? 

— Nu, zise el, n-o să fug. Nu de-o pictoriţă m-am 
îndrăgostit eu... 

Ea râse pe câmpia întinsă pe care ajunseseră, la auzul 
răspunsului lui... 


VII 


Pe tot timpul săptămânii următoare, plouă. Simina fii 
silită să stea în casă... Dar, părăsind culorile, începu să 
deseneze. Stătea în pridvor, în timp ce în jurul ei ploaia 
făcea parcă să murmure pământul, şi desena din 
imaginaţie... Nu erau simple schiţe, sau, cum se spunea în 


limbajul lor, crochiuri, ci scene, compoziţii complete, pe 
care avea să le reia apoi în ulei la Bucureşti, în noiembrie, 
când vremea se strică complet şi trebui să plece. 

Niculae sosi duminica, pe ploaie, şi o găsi mai întremată. 
Ilinca spuse că ploaia îi priise, mâncase şi ea mai bine şi 
dormise mai mult. Apoi vremea frumoasă reveni, şi Simina 
începu iarăşi să-şi ducă pe umeri trepiedul ei, care nu se 
deosebea de cel al geologilor, pe umeri, în cele mai diferite 
locuri ale satului. Fu invitată la nunţi, care nu-i plăcură... Şi 
nu râse deloc când îi povesti lui Niculae ceea ce i se 
povestise şi ei, de una, care avusese loc anul trecut... Fata, 
mireasa adică, se măritase fără voia ei, presată de părinţi, 
cu un altul decât cel pe care îl iubea ea. Poveste veche... 
dar cu deznodământ nou... Fiindcă totuşi se măritase fără 
să opuie o prea mare rezistenţă, asta era chestia... Şi la 
nuntă, făcuse în aşa fel ca darurile, adică banii pe care 
trebuia să-i dea cu strigare fiecare invitat, să-i primească 
ea... Pe la ora unu după miezul nopţii, când trebuia, 
conform obiceiului, însoţită de cântecul lăutarilor, să se 
retragă cu mirele şi acesta să constate că e fată mare, se 
dusese pentru moment până în grădină, şi fugise cu iubitul 
ei, care o aştepta, dar şi cu banii de dar, vreo zece mii de 
lei... 

Niculae izbucni în hohote. 

— Asta nu e nuntă, zise Simina scârbită, e un soi de 
afacere... Am auzit că, aşa în general, mirele şi mireasa 
câştigă bani de la invitaţi, nu numai că îşi scot cheltuielile... 
Pe vremea lui taică-tău nu era aşa! 

— Nu, nu era, confirmă Niculae. 

Nu toate obiceiurile însă se stricau. Simina îi spuse că 
nici nu ştia cum să-i spună ce mult îi plăcea că duminica 
după-masă oamenii se îmbrăcau cu ce aveau ei mai bun, nu 
numai cei tineri, şi se duceau devale, de fapt în centrul 
satului, şi stăteau acolo de vorbă în picioare, în grupuri, 
ceasuri întregi, ca într-o agora de pe vremea Greciei 
antice... Era adevărat că în restul săptămânii satul era cam 


pustiu de bărbaţi, şi nu pentru că ar fi fost duşi la munca de 
câmp, ci, aşa cum află, plecaţi pe şantierele pe unde erau 
angajaţi, sau chiar prin Bucureşti. Ce fel de ţărani sunt de 
fapt ăştia? îl întrebă ea pe Niculae. 

— N-aşi putea să-ţi spun, răspunse el. 

— Au şi televizoare! exclamă ea. 

— Bineînţeles, exclamă şi Niculae. Şi din ce câştigă o 
scuteşte pe muiere să mai iasă la câmp. Şi chiar pe copii. 
Mie, la opt-nouă ani, mi s-a pus secerea în mână. Acuma 
stau, în timp ce porumbul zace necules pe câmp. Dacă ne 
gândim bine, viaţa acestei categorii de ţărani e foarte 
curioasă. Şase zile muncesc pe schele şi dorm în barăci, 
într-a şaptea se întorc în vilele lor de la ţară... Cam aşa ar 
veni, dacă te uiţi la casele unora din ei, construite pompos, 
cu două sau chiar trei coloane la intrare... 

— Am văzut, zise Simina. Şi de murit, tot aici mor... Am 
mers prin ţărână, după doi, şi am văzut cum se aruncă 
pământul cu lopata peste ei. Gata! parcă îţi spune bocănitul 
bulgărilor care răsună peste sicriele lor... Ai trăit destul, s-a 
terminat cu tine. Ai murit prin greşelile tale, ai băut prea 
mult sau nu te-ai îngrijit, sau te-a ales soarta şi te-a lovit, pe 
tine dintre alţii, dar nimeni nu scapă, consolează-te!... În 
schimb, continuă Simina, când li se nasc copiii, uită şi ei că 
sunt muritori, sunt foarte veseli şi petrecerea care urmează 
e foarte frumoasă şi curată, nimeni nu mai urmăreşte 
scopuri materiale... 

Din pricină că văzuse cum Simina se întremase în timpul 
zilelor de ploaie, Niculae nu mai observă în săptămânile 
următoare că ea slăbise din nou şi că făcuse parcă ochii mai 
mari. Când se întoarse acasă mama ei se sperie: 

— Ce e cu tine?! Şi cu tine ce e, Niculae? Eşti orb?! Nu 
vezi că fata asta e numai piele şi os? 

Aşa spun toate mamele. lar noi ne lăsăm conduşi de 
fatalitatea celui pe care îl iubim şi care sub ochii noştri i se 
supune, el însuşi crezând odată cu el că nu e nimic. Puterea 
credinţei fiinţei iubite e aproape hipnotică. Niculae vedea şi 


el că Simina slăbise prea mult şi că continua, pregătindu-şi 
febrilă expoziţia, care şi avu loc şi se bucură de un succes 
cu mult mai mare decât sperase ea, că tot nu mânca atât 
cât ar fi trebuit ca să-şi revină la starea ei dinainte, dar 
privirea ei îi sugera lui Niculae o siguranţă de sine care îl 
fascina: ce sunt prostiile astea, parcă îi spunea, iubeşte-mă 
şi lasă-mă să mă bucur de succesul meu. Totuşi, încercă să 
mănânce mai bine şi începu chiar să-şi revie... 

Dar într-o noapte, pe la ora două, făcu temperatură, 
patruzeci de grade. Niculae şi părinţii ei se posomorâră. Ce 
era asta? Avea gripă? Era adevărat, vremea era urâtă 
afară, era frig şi ploua mărunt, fără oprire. Nu umblase ea 
mult ziua prin oraş, totuşi umblase, fusese cu Niculae, cu 
nişte prieteni de-ai ei, pictori, la un restaurant, unde o 
sărbătoriseră, şi la plecare umblaseră pe jos, fiindcă 
întârziaseră până peste ora unu, tramvaiele şi autobuzele 
nu mai circulau, şi cum între timp începuse să plouă, nu 
găsiseră îndată un taxi. Cât să fi mers astfel prin ploaie? 
Totuşi, nu prea mult, zece minute, un sfert de oră? Şi era 
bine îmbrăcată. 

Doctorul chemat imediat (un prieten al mamei) confirmă 
că era o răceală, şi fără să mai dea alte amănunte, chemă la 
rândul lui pe un alt doctor, care o şi luă chiar atunci şi o 
internă în spitalul de lângă Statuia Aviatorilor... 

— Nu e grav, zise medicul după ce rămase singur cu 
părinţii, o să i se facă antibiotice. Asta e cu vremea, mai ales 
ea, care a muncit cam mult... 


VIII 


Dar medicul pe care îl întrebă Niculae a doua zi, când 
reveni să vadă care era starea Siminei, nu confirmă nici ce 
credea el, nici ce spusese medicul casei. 

— Nu e răceală, e foarte grav, e o erupție pulmonară 
t.b.c. de o extremă violenţă, declară el fără milă. Şi strigă la 
Niculae: Dumneata n-ai observat până acum că are 
temperatură? 

— Ba da, zise Niculae, de doi ani de când o ştiu totdeauna 
am observat că are momente când i se ridică temperatura 
şi corpul îi arde. Am întrebat-o dacă şi-a controlat plămânii 
şi mi-a spus că da. N-am crezut-o şi i-am cerut să-mi arate 
rezultatul. Mi l-a arătat... Nimic pulmonar... 

Medicul nu mai zicea nimic. Scrise ceva pe o hârtie, puse 
o ştampilă şi i-o întinse lui Niculae. Era un permis de 
intrare pentru toate orele. 

— Să sperăm că o să jugulăm acest atac acut, să-l 
cronicizăm, şi pe parcurs, cu mijloacele moderne de care 
dispunem în prezent contra acestei boli, care continuă să 
ne mai lovească, să vindecăm complet bolnava. 

Dar nu reuşiră să cronicizeze nimic, în ciuda 
contraatacului masiv cu medicamente. Simptomele nu 
cedau absolut deloc, decât subiectiv, bolnava simțindu-se 
mai bine dimineaţa... Niculae stătea tot timpul lângă ea pe 
un scaun şi vorbea cu ea. 

Se străduia să-i ascundă că el ştie de la medic mai 
multe... Gândul că ea e în primejdie de moarte îi intrase 
adânc în suflet, şi după câtva timp şi bolnava înţelese, poate 
de la el, de pe chipul lui, poate din faptul că zilele treceau şi 
seara pe ea continua s-o înăbuşe tuşea... Totuşi, nu se 
sperie. 

— Nu-ţi pierde firea, Niculae, zise ea într-o zi. 

Întrebat de Niculae de cauza acestei fulgerătoare 
agresiuni din interior, care ameninţa viaţa iubitei lui, 
medicul răspunse laconic: a avut loc pe un fond de 
epuizare. 


Asta era! Munca ei o doborâse, dar nu pe căile de care au 
noroc alţi oameni, ale oboselii care te sileşte să te bagi în 
pat şi vrând-nevrând să nu mai poţi lucra, ci pe căi 
nevăzute, adică nesimţite... Pentru că ea se simţise bine, se 
simţise fericită... Şi acum, iată, moartea îi dădea târcoale. 
Era ca un trăsnet. Niculae trăia clipe când nu-şi venea în 
fire... 

— Nu pictam bine înainte fiindcă nu mă iubea nimeni, 
Niculae, îi spuse ea într-o zi când el era cel mai neliniştit 
dintre ei doi. 

Se străduia deci să răspundă ea unor întrebări la care el, 
cel sănătos, nu putea? 

— Şi m-am gândit, cât mă iubeşti tu, să pictez tot... Asta 
mi-a fost mie soarta... Fără iubire, n-am avut puterea 
creaţiei... Dacă mor, să ştii că nu-mi pare rău... 

— Nu trebuia să te grăbeşti, zise Niculae. 

— Ba da, zise Simina. În ziua aia, când ţi-am spus, pe 
plajă, gata, Niculae, plecăm, am simţit că trebuie să-mi 
urmez inspiraţia, care în sfârşit se îndurase să vină şi peste 
mine, după atâţia ani de trudă de când o aşteptam... Nu 
trebuia să mai pierd o zi, iată secretul pe care nu puteam să 
ţi-l dezvălui în clipa aceea. Dacă ai şti cum a crescut atunci 
în mine dorinţa de a picta... Eu n-am trăit niciodată un 
astfel de lucru, am pictat totdeauna doar cu plăcerea pe 
care ţi-o dă gândul că ai şi tu un rost... Dar inspiraţia... Ah, 
asta e ceva deosebit... Ştii, dorinţa de a picta a pus atunci 
stăpânire pe mine atât de tare, încât n-am putut să nu fac 
legătura că asta a fost din pricină că mă iubeai tu... 

— E adevărat că te iubeam, zise Niculae. Şi acum te 
iubesc ca şi atunci, la mare... Tot atât de mult... Dar trebuia 
să fii convinsă că te voi iubi totdeauna. 

— Da, ştiu, dorinţa ta, zise ea. Dar nu da şi tu cuvintelor 
numai sensul lor obişnuit. A fost o coincidenţă... Fericirea e 
atât de rară pe pământ, Niculae! Iar inspiraţia poate să nu 
vină decât o dată şi cu durată, hm, cine ştie? Scurtă de tot! 


Ce vrei de la mine? Aşa eram eu fericită, să pictez mult şi să 
mă iubeşti, chiar dacă mor... 

— N-ai să mori, ai să te faci bine, zise Niculae. Dar ai să 
suferi! 

— N-ar fi rău să mă fac bine, răspunse Simina. M-aşi 
odihni, pe urmă m-aşi despărţi de tine. 

— De ce? 

— Ca să nu mor iar. Dar nu din pricina ta, se grăbi ea să 
adauge. Din pricina picturii. Am fost totdeauna şi sunt şi 
acum indignată pe acei artişti atât de talentaţi, dar atât de 
rău ispitiţi de abisurile ratării... Au gustul nimicniciei şi îl 
întreţin punând la bătaie toată puterea geniului şi farmecul 
personalităţii lor... Îi cunosc, şi un ceas petrecut cu ei e atât 
de descurajam! Şi au o putere de atracţie asupra celor mai 
slabi, pe care îi împing în mod sigur la ratare, în timp ce ei 
au momente de inspiraţie, pe care n-o realizează decât pe 
jumătate... Cei mai slabi, din care însă cu mai multă voinţă 
ar ieşi totuşi buni artişti, se distrug... Ei îi distrug... Nu 
cunosc niciunul care să fi renunţat la vin şi la femei (nu la 
dragoste, la muieri!) pentru pictură... Cu toate că poate 
vinul... Poate muierile... nu mai ştiu... fără ele abia că s-ar 
rata definitiv... Nu mai ştiu, Niculae... Acuma nu mai ştiu... 
Poate că aşa trebuie să fie... Poate că asceza nu i-ar duce 
mai departe, dimpotrivă, poate că pânzele lor n-ar mai avea 
niciun haz... acel grăunte de nebunie de o clipă care face 
mai mult decât truda ascetică de ani de zile a unui altul... 
Aşa o fi legea lor? Eu nu cred... Se poate şi fără să te 
degradezi, mai bine chiar... Faptul că m-au părăsit puterile 
n-are nicio importanţă... Abuzul meu nu e vinovat, trebuia 
să mă supun inspiraţiei, să lucrez, nu să mă îmbăt de 
fericire că a venit, şi până să mă trezesc, inspiraţia, adio!... 
Mulţi dintre ei, care au cefele groase... Cefe de taur... 
Pătraşcu, de pildă... Ar ajunge, cum spunea scriitorul acela, 
să reuşească în lume, dacă... Hm!... Dacă nu le-ar fi frică să 
nu orbească frecând prea mult culorile pe paletă... 


Şi o lumină jucăuşă îi apăru pe chip odată cu zâmbetul 
care însoţise aceste cuvinte. O năpădise parcă simpatia 
pentru aceşti artişti atât de grijulii cu ochii lor... 

— Niculae, continuă ea în ziua următoare, tu eşti ţăran, 
ascultă acum liniştit ce-am să-ţi spun... 

Gândul la arta ei era mereu treaz şi îi ţinea pe chipul ei 
foarte tras un surâs superior ca o lumină care nu putea fi 
stinsă de nimic, dar se vedea că între timp se gândise şi la 
ei doi, ce mai aveau ei de făcut... Mai ales el, fiindcă în ceea 
ce o privea pe ea, ceea ce avea ea, adică, să trăiască, aici 
era ceva cu totul aparte, care nu putea fi înţeles de nimeni, 
decât de cei care au înviat vreodată... Există şi din aceştia, 
cum să nu, a cunoscut şi ea câţiva, nu sunt deloc bucuroşi 
că deţin astfel de secrete, pe care aparent le deţin mulţi, 
mai ales când se vaită, când îşi închipuie că au ajuns la 
capătul vieţii şi s-au săturat de trăit... 

— .„..Tataie povestea că străbunicul meu a stat mult de 
vorbă cu el înainte să moară, vezi, zice, băiete, fânul ala să-l 
cosiţi aşa şi pe dincolo şi tarlaua aia pe care am lăsat-o anul 
trecut trifoişte, mai lăsaţi-o şi anul ăsta, şi pe urmă puneţi 
cânepă, o să se facă mare... Chestii de-astea... Şi altele, 
care la ei se respectau, nu ca la noi... lu să respecţi ce-o să- 
ţi spun eu... că nu te îndeamnă nimeni să dai cu ochii pe 
foc... (de la maică-ta am auzit chestia asta, înţelegi ce 
înseamnă, că adică nu te îndemn la rău). Întâi, pânzele 
mele, probabil că or să se vândă toate... Am păstrat câteva 
din cele mai frumoase, pentru noi... Le iei tu... în chestia 
asta fa ce spune tata, nu le refuza... În general nu refuza 
nimic din ceea ce am dorit eu să-ţi rămână, fiindcă expoziţia 
asta mi-a adus o grămadă de bani... Cine ştie, poate vrei 
totuşi să-ţi faci o colibă acolo unde e locul acela care te-a 
zăpăcit şi pe tine cum l-a zăpăcit pe ucenicul Petru când s-a 
schimbat lisus la faţă... [i-am promis, ţi-aduci aminte, tata 
n-are ce face cu atâţia bani... Şi acum, a doua chestie! Am 
fost într-o zi pe la Marioara asta, căreia i-ai făcut din 
întâmplare un copil... Să nu cumva să te însori cu ea! Ie 


iubeşte, dar la ea iubirea e compusă din obicei şi 
încăpățânare... Obiceiul de a ţine la cineva, vezi, nu e rău, e 
ca o datorie, în spatele obiceiului se află ascunsă, foarte 
adânc, conştiinţa eternității noastre... Cu cât e mai ascunsă, 
cu atât e mai durabilă, fiindcă îndreaptă fără greş şi paşii 
prostului spre împlinirea unui rost mare şi îndepărtat... 
Cine n-are această conştiinţă, piere! Dar pe deasupra 
Marioara mai e şi încăpăţânată... Asta nu-mi spune nimic 
bun... Închipuie-ţi! E cam mult! Tu ai avut un instinct sigur 
fugind de ea. Dragostea acestei femei e frumoasă de la 
distanţă şi absentă de aproape... Absentă pentru tine, nu 
pentru oricare altul, care, ca şi ea, ar trăi din obicei şi din 
încăpățânare. Cât timp rămâi ceea ce eşti, nu te încurca cu 
ea... în general, cu nimeni alta! E cazul, Niculae, să trăieşti 
cu mine în gând... Tu ai puterea asta... Foloseşte-o... Traiul 
cu altă femeie întâi ar stârni-o împotriva mea, pe urmă şi 
împotriva ta direct, fără scăpare pentru tine, şi atunci vei 
ajunge să te simţi singur şi cu puterea de a trăi cu mine în 
gând smulsă. Cu adevărat singur, adică fără speranţă!... 
Adică, înţelegi, cu speranţa că o să ne revedem cândva, în 
ceruri... Da, Niculae, să-ţi cânte sufletul pe o partitură 
celestă... Cât despre posibilitatea apariţiei unei păsări rare, 
care ar putea să ţină la tine şi să te lase în pace, ei! sunt 
femeie şi îţi spun că aşa ceva nu vei întâlni... încât ia-ţi 
gândul când vei fi ispitit... Sau, în orice caz, fugi imediat de 
această pasăre care te-ar amăgi, îndată ce şi-ar da în 
petic... În tot cazul, dacă ajungi să îmbătrâneşti, tot mai 
bună poate fi ţăranca aceea încăpăţânată... Cu ea, cel puţin, 
vei putea fi, cred, măcar sigur că nu-ţi va reproşa viaţa ta 
trecută... Aşa s-ar părea! Eu, una, nu cred... 


IX 


Niculae o asculta şi ar fi vrut ca ea să continue astfel să-i 


vorbească ore întregi... Ar fi fost singurul semn că tot ceea 
ce presimte ea nu se va întâmpla, că avea în ea puterea să 
reziste atacului asupra vieţii ei şi să trăiască. Dar ea se 
oprea istovită, îl scotea din mica rezervă numai cu privirea 
şi cu gestul de îndepărtare de la ea al mâinii (semn că dacă 
ar fi deschis gura el ar fi trebuit să-i vadă sângele) şi abia a 
doua zi când o revedea putea din nou să-şi continue firul 
gândirii ei, care era totuşi atât de viu şi îşi păstra intactă 
puterea ironiei, semn de echilibru... 

— Să revenim, Niculae, asupra speranţei care te mai 
poate ţine pe tine pe picioare şi care se împlinise atât de 
fericit prin apariţia mea în cumpăna în care se afla viaţa 
ta... Rămân la părerea mea... Voltaire nu mai e de 
actualitate şi nici Goethe... Grădinăreşte-l pe om, seacă-i 
mlaştinile din el, nu din afară, străduieşte-te... E pasiunea 
ta secretă, dă-i curs... Nu mai ai ce pierde. Şi nu asculta 
spusele mele cu expresia asta, cum m-a ascultat odată 
tataie, după ce m-a întrebat cum o să fie fără pământ, fără 
vite... Am început să-i explic, aşa cum mi se părea mie că e 
logic şi evident... M-a ascultat tăcut şi foarte atent, dar abia 
la urmă mi-am dat seama că atenţia lui adevărată era tot la 
mersul gândirii lui în timp ce o urmărea pe a mea doar de 
formă, deşi mă lăsa să vorbesc... L-am văzut că a dat aşa 
din cap ca şi când spusele mele ar fi sporit şi n-ar fi 
micşorat enigma la care mă pusese să-i răspund, şi mi-a 
spus ridicând mult din sprâncene, parcă doborât: 
„Domnule, nu ştiu!” Asta după ce mă lăsase să vorbesc un 
ceas! Aşa şi tu! Cu cât îţi vorbesc, cu atât expresia ta devine 
mai impenetrabilă, şi eşti gata să-mi răspunzi ca tataie! 
Păstrezi pentru tine secretul gândirii tale paralele?! 

El surâse: 

— "Te înşeli. Sunt îngrijorat de tratamentul tău. Ar trebui 
schimbat... 


— Se ocupă mama, nu te mai gândi la asta! Se pricepe, 
are şi bani... las-o pe ea... 

— Bine, dar nu te mai gândi nici tu la mine, vreau să 
spun, nu în felul ăsta! 

— De ce nu? Fii atent, dacă mă fac bine, tot ne despărţim, 
aşa că ia aminte! 

— Glumeşti... 

Sigur că glumea. Dar când spusese „dacă mă fac bine”, 
parcă o stranie tristeţe îi apăruse în glas, ca şi când 
întoarcerea ei de pe drumul pe care apucase venind în 
acest spital ar fi fost insuportabilă, ca un lucru îndepărtat şi 
străin, care ne-ar nelinişti şi ne-ar speria. Aşa de repede se 
învățase cu ideea morţii sau cu aceea a unei zăceri 
îndelungate, sub ameninţarea ei... Acest refugiu pe care 
parcă îl dorea arăta cât de total erau epuizate forţele ei 
vitale. Niculae nu se putu stăpâni şi izbucni în plâns. 

— Tu de ce plângi? se supără ea. Nu glumesc deloc... Ne 
despărţim pentru un timp, fiindcă cu tine iar mă apucă 
dorul de a picta, şi pe urmă ne căsătorim. Facem şi copii... 
De ce nu? Dar uite, chiar acum simt o dorinţă foarte vie să 
pictez, vezi? Şi o să te rog mâine să-mi aduci tot ce trebuie, 
şi o oglindă... Vreau să-mi fac autoportretul, ca Luchian... 
Revenind la credinţa ta veche din copilărie, Niculae, să ştii 
că în zilele noastre e mult să te afli în posesia unor astfel de 
amintiri... Acţionează acoperit de ele... Dar într-adevăr nu 
le scoate la lumina zilei. 

Ultimele cuvinte îi aduse aminte de ceva şi fruntea i se 
încreţi: 

— Spune, Niculae, zise. 

EI tăcea, cu acea expresie pe care o avem când ascultând 
pe cineva ştim ce-o să urmeze şi aşteptăm liniştiţi să auzim 
acel lucru... 

— Ia spune-mi, zise ea, mai spune-mi o dată ce simţeai tu 
când vedeai că soarele se apropie de asfinţit? Când familia 
oprea lucrul. Povesteşte! 


El începu, ca altădată, să-i povestească. Simina avu o 
expresie de suferinţă care îi schimonosi faţa. Niculae se 
ridică de pe scaun şi se aşeză lângă ea, o luă în braţe. 
Accesul îi trecu foarte greu, urmat de hemoptizie. Se 
sufoca... În cele din urmă, parcă uşurată, se linişti... 

— Povesteşte, îşi aminti ea. 

— Simţeam că soarele e al meu, şopti Niculae. Pentru 
totdeauna... Dar nu numai soarele, ci tot, norii, care 
năvăleau paşnici din urmă şi soarele parcă le dădea foc, 
câmpia care îşi închidea încet geana ei uriaşă odată cu 
stingerea apusului... Atunci mi se părea că... 

El se opri şi se uită într-o parte, aşa cum facem când 
închipuirea ne scoate cu totul din clipa trăită: ochii minţii 
văd ceva care ne face orbi pentru viaţa prezentului. Simina 
se uita la el cu o expresie de jubilaţiune pe chipul ei pe care 
boala nu reuşea să stingă nicio clipă lumina gândirii ei care 
parcă ardea: 

— De ce te-ai oprit? se miră ea. Atunci ţi se părea că eşti 
nemuritor, de ce nu spui?! 

— Da, dar de fapt nu mi se părea! Chiar eram! îşi reveni 
el din visare. 

— Aşa este. De unde o fi venind asta?! murmură ea. Am şi 
eu în mine acest sentiment, e nealterat, deşi ştiu că totuşi 
voi muri, acum, mâine, sau altădată... La mine a apărut într- 
o zi când mă uitam la mâna mea care picta, prin urmare în 
timp ce lucram. 

Se lăsă între ei o tăcere. Ea îşi găsi apoi gândul care o 
îndemnase să-i ceară lui să-i povestească despre asfinţit... 

— Niculae, zise ea, acuma tu trebuie să pleci... Uită-te la 
soare când coboară şi adu-ţi aminte de mine... Voi asfinţi şi 
eu... Ne despărţim... Totdeauna m-am gândit că omul nu 
trebuie să se întoarcă în pământul din care a ieşit, nu e de 
niciun folos nici pentru pământ, nici pentru om, iarba care 
creşte peste mormintele noastre n-are niciun sens... Ar 
trebui să dispărem pur şi simplu de acasă şi să nu mai fim 
găsiţi nicăieri, ar fi aşa de frumos... Se pare că există prin 


India oameni care posedă acest secret... Dispar în văzduh şi 
nu se mai întorc niciodată... îmi promiţi că ne despărţim 
acum de tot? 
— Nu zise Niculae. Aşi vrea să-ţi fac pe plac, dar nu pot. 
— Ai dreptate! Nici eu n-aşi putea. Ce-ţi spun eu sunt 
pure idei... De altfel mă simt mai bine, poate că vom mai 
avea mulţi ani de petrecut împreună... 


Dar nu fură ani, ci doar săptămâni. Şi dacă Simina nu avu 
norocul să-şi învingă boala, în schimb muri fără să ştie, în 
braţele lui Niculae. În ultimele clipe când mai simţi din plin 
că trăieşte nu se simţi rău şi nu suferi, se uita la el, care 
stătea aplecat asupra ei, şi nu părea că acel sentiment 
despre care vorbise înainte că e nealterat în ea se clintise 
cu ceva... Nici nu se gândea că o să moară... îi şoptea: „Du- 
te, până mă fac eu bine, şi dormi în atelierul meu în fiecare 
seară... Acolo am fost eu atât de fericită... Mai ţi-aduci 
aminte, mi-era frică să ies pe balcon... Dar de când ai venit 
tu orice tentaţie a abisului m-a părăsit... Acuma eu sunt 
foarte lucidă şi parcă aşi vrea să beau ceva tare, dar te am 
pe tine, şi mi-ajunge să-ţi văd chipul, ca să fiu liniştită că nu 
se poate să mi se întâmple nimic rău...” 

Dar i se întâmplă ce era mai rău. 

— Niculae, zise ea deodată cu un mic strigăt de uimire. 
Nu te mai văd! 

Şi se ridică în capul oaselor, incredulă. Mâna ei căuta 
ceva în jur, ca şi când în aceleaşi clipe simţul pipăitului se şi 
grăbise să ia locul văzului. 

— Nu te mai văd, Niculae, repetă ea, unde eşti? Ah, 
Doamne, asta mi-ar mai lipsi, strigă ea, pictoriţă fără văz... 

Niculae se apropie şi avu gestul lui: îi puse mâna pe faţă, 
apoi pe ochii ei care nu mai vedeau... În clipele următoare 
el simţi cum fruntea ei parcă frigea: îi crescu brusc 
temperatura şi îşi pierdu cunoştinţa, din care nu-şi mai 
reveni. Niculae văzu însă chinurile corpului ei, pe care cu o 
revoltă care îi răscolea adânc întreaga fiinţă începu să nu-l 


mai recunoască. Deşi ştia că medicii nu vor mai putea 
altceva decât s-o trezească şi s-o facă să-şi trăiască moartea 
cu ochii deschişi, ieşi şi îi chemă. 

Dar ei n-o treziră... 

Când o văzu palidă ca ceara şi nemişcată, Niculae o 
recunoscu iarăşi şi îl copleşi deodată o insensibilitate 
teribilă, care îl îngrozi şi care trăgea parcă de el în jos, ca şi 
când sufletul i s-ar fi făcut de plumb. 'lăcerea se aşternu în 
auzul lui amorţindu-l, şi nu mai simţea nimic, moartea 
intrase şi în el, şi îl stăpânea cu atâta putere, încât durerea 
nu mai exista, după cum nu mai exista în clipele acelea, pe 
lume, nimic pentru el... Părăsi spitalul şi ieşi afară în oraşul 
străin... 


PARTEA A CINCEA. 
EPILOG 


Niculae se închise iar în casă... Nu mai ieşea decât prin 
sere, în orele de serviciu, palid la faţă şi tăcut, pe urmă nu-l 
mai vedea nimeni. Câţiva care încercară să aibă grijă de el 
fură repeziţi, încât îl lăsară în pace, aproape că îl uitară. Şi, 
când într-o zi, spre primăvară, îl căută cineva de la el din 
sat, unul Gheorghe al lui Paţac, şi întrebă unde putea fi 
găsit Niculae Moromete, un muncitor de la grădină care 
umbla de obicei pe două cărări (singur spunea că nu se mai 
trezise din beţie de douăzeci şi cinci de ani) îi răspunse, 
întâi printr-un gest care la aceşti cheflii cronici are 
totdeauna o semnificaţie mai mare decât viul grai, făcând 
insistent cu palma în aer un semn de nimicire, de dispariţie, 
că, gata... „A murit, strigă el, s-a terminat...” Asta vrusese 
să însemne în mintea lui, care nu mai cunoscuse de atâta 
amar de vreme trezia, că mai trăieşte el Moromete ăsta, 
dar e pe ducă, e ca şi mort, nu mai are mult... Gheorghe al 
lui Paţac, care nu era singur, ci venise de la „Carul cu bere” 
cu încă un siliştean (era duminică), înţelese cu cine are de-a 
face şi nu-l luă în seamă, dar ducându-se şi bătând la uşa 
consăteanului său şi primind de la el următorul răspuns, 


înainte de a li se închide uşa în nas: „N-am timp să stau la 
taclale cu voi”, se enervă şi răspândi la el în sat cuvintele 
beţivului, că adică băiatul lui Moromete ar fi murit. Era şi el 
afumat când le spusese... Când se întâlni la „Carul cu bere”, 
în altă duminică, cu Din Vasilescu şi Marmoroşblanc, nu le 
mai repetă... Dar spuse altă minciună, că Niculae ar fi 
simplu muncitor cu lopata la grădină. În realitate, el ştia 
mai demult că consăteanul său ajunsese inginer... 

„„În ziua de Paşti, Niculae fu văzut plimbându-se 
îngândurat pe aleea principală a castelului. Se îmbrăcase 
de sărbătoare şi arăta îngrijit şi mai puţin palid ca de 
obicei... Arăta mai decis, pasul lui era mai ferm... 

Nu după mult timp el părăsi aleea şi ieşi din incinta 
castelului, o luă prin sat şi în curând ajunse la centura 
Capitalei. Acolo el rămase o vreme şovăind, apoi se întoarse 
înapoi, dar nu de unde venise, ci intră pe-o anumită uliţă, 
care îl duse la marginea satului, îi venise un gând... Bătu 
într-o poartă. 

— Nu e acasă, domnule inginer, îi spuse o femeie care ieşi 
la poartă. E plecată... S-a sculat de dimineaţă şi s-a dus la 
fermă să controleze, de, acolo... Treaba care o are ea... 

— Şi încotro e ferma asta? 

— Păi uitaţi, acolo, în deal, lângă geace... 

— Bine, zise Niculae, mulţumesc... 

— Dacă nu mai e acolo, ce să-i spun când o veni? 

— Nimic, răspunse Niculae. 

Şi se îndepărtă, luând-o fără grabă spre acele clădiri care 
de la distanţă păreau foarte impunătoare. 


II 


Dimineaţa, inginera  zootehnistă, fata pe care o 
cunoscuse şi o vizitase Niculae cu un an în urmă şi pe care 
o chema Păceşilă Nicoleta, se dusese într-adevăr la fermă 
să controleze dacă muncitorii ei aveau grijă de vite, care nu 
ştiau că azi e Paştele şi trebuiau hrănite ca de obicei, cu tot 
tainul, şi la aceleaşi ore. N-avusese o presimţire, dar când îl 
văzu pe brigadier aşteptând-o proptit în bâtă în curtea 
gospodăriei şi atât de cătrănit, înainte de a afla despre ce e 
vorba, o pufni râsul: 

— Ce e, nea Checiule? 

— Am brodit-o, domnişoară! Paştele şi mama lor de 
îngrijitori, dacă n-o să-i spânzur pe toţi mâine dimineaţă 
când s-or prezenta la lucru! 

— Da ce s-a întâmplat? 

— Au lăsat vitele în părăsire! 

Zootehnistă tot mai râdea, dar curând gândul la cele 
câteva sute de tăuraşi şi câteva zeci de viței cruzi „de la 
zero la şase luni”, vreo patruzeci de vaci reformate, care nu 
mai erau bune nici de lapte, nici de reproducere şi care 
trebuiau toate hrănite de îndată, îi luă veselia cu mâna. 
Şeful brigăzii, acest nea Checiu, era un om ciudat, venit de 
prin Moldova cu nişte oi şi stabilit aici nu fără dificultăţi. Se 
spunea că făcuse cadou o sută de oi cooperativei, care abia 
aşa îl angajase, şi că era foarte bogat, avea două sute de mii 
de lei la C.E.C. 

— Stai, nea Checiule, zise fata, trei i-am învoit eu! 
Moldoveni ca şi dumneata, mi-au spus că vor şi ei să 
petreacă o zi în sânul familiei, de Paşti. 

— Da, dar ăilalţi nu sunt moldoveni, zise brigadierul ca şi 
când ar fi fost indignat dinainte că în felul ăsta ea avea să le 
găsească şi celorlalţi o scuză. 

— Stai puţin, moş Anghel n-a venit? 

Ăsta era un om singur, de aproape şaizeci de ani, care 
spunea că el a fost odată aviator şi că i s-a făcut o mare 
nedreptate. Prin apropiere se afla un cantonament cu o 


sentinelă şi doisprezece soldaţi, sub comanda unui caporal, 
nu se ştie ce păzeau. Moş Anghel făcea ce făcea, şi se 
trezea pe-acolo, le spunea, acestor ostaşi, povestea vieţii lui, 
bând împreună un fel de spirt adus nu se ştie de pe unde. 
Brigadierul ridică din umeri. 

— Stai, zise iar fata, am mai învoit unul. 

— Pe Franghiol! zise brigadierul cu un glas de parcă ar fi 
spus: Poftim, te-ai găsit şi dumneata pe cine să învoieşti, 
tocmai pe cel mai bun! Acuma ce dracu o să facem? 

Franghiol însă nu era numai cel mai bun zootehnist, dar 
la peste cincizeci de ani ai lui, cu nevastă şi doi copii mari şi 
țigan cum era, se ţinea cu una de prin cartierul 
bucureştean din apropiere, tânără de vreo treizeci şi cinci 
de ani, măritată şi cu copii, şi, culmea, şi frumoasă! Fusese 
angajată în brigadă, şi bărbatu-său venea adesea şi o 
pândea când Franghiol era plecat şi o târnuia pe-acolo prin 
grajd, spre bucuria celorlalţi, fiindcă era puturoasă, se ţinea 
mai mult de vorbă decât de treabă. 

— Cum, zise inginera, nu ştii de ce l-am învoit? I-a murit 
frati-său! S-a culcat cu ţigarea în gură, lângă sobă, şi au 
luat foc paiele, şi până să se trezească el, a ars acolo. Ţi- 
nchipui cât era de beat! 

Dar brigadierul parcă nici nu auzea! Ce-i păsa lui de 
fratele lui Franghiol, şi de cât fusese acela de beat în clipa 
când murise. 

— Ivan n-a venit? 

Ăsta era alt ţigan, dar alt soi decât Franghiol, mai 
modern, când apăruse aici zootehnistă chiar din prima zi el 
o tutuise şi îi spusese pe nume, spre indignarea fetei, care 
imediat îl pusese la punct. „Ce, ai păzit porcii cu mine? Eu 
sunt pentru dumneata tovarăşa ingineră!” „De ce, 
răspunsese el, sunt mai mare ca tine cu doi ani, am făcut 
armata!” „Nu ţi-e ruşine, crezi că eşti în ţigănie? Piei din 
faţa mea!” N-o mai tutuise, dar într-o zi venise la ea şi o 
anunţase cu un aer foarte grav că pompa de apă de la 
fermă s-a defectat. Tânăra zootehnistă ieşise din clădire, 


dar nu făcuse prea mulţi paşi şi se întoarse pe partea 
cealaltă prinsă de o bănuială, într-adevăr, îl surprinse pe 
Ivan cu mâinile vârâte până la subsuori în putina cu brânză: 
de-aia se defectase pompa de apă. „Ce faci, Ivane?” El îşi 
ridicase privirea lui ochioasă şi, întocmai ca într-o anecdotă 
răspunsese fără codire: „lau brânză.” „leşi afară!” strigase 
zootehnista. 

— Cică s-a dus la denie toată noaptea, cu frati-său şi cu 
nevasta lui frati-său, zise brigadierul, acum or să doarmă 
toată ziua. Îmi spuse paznicul că i-a văzut pe şosea într-un 
grup, cu lumânările în mână, venind dinspre Mogoşoaia. 

— Şi ceilalţi cinci? 

— De unde să ştiu eu, domnişoară? 

— Bine, nea Checiule, ia hai să vedem ce putem face. 

Intrară în grajduri şi, ca la un semnal, toate bovinele 
începură să mugească. Era ora mesei. Adică nu mugeau, 
zbierau! Mai ales tăuraşii, îşi ridicau capetele în aer, 
deschideau gurile şi îţi spărgeau urechile. Se învârtiră 
amândoi pe acolo cărând sacii cu tărâţe, şi după vreo două 
ceasuri, când terminară distribuirea raţiei, câte-un 
kilogram şi jumătate de cap, apărură şi inginerul zootehnist 
mai bătrân cu inginerul agronom. Relativ încântat, acesta 
din urmă, care era şi secretarul organizaţiei de partid, 
spuse că nici la el la grădină nu venise nimeni, deşi se 
hotărâse starea de urgenţă datorită anunţului unei secete 
extinse: trebuiau să facă irigaţii. 

Operația de a hrăni câteva sute de vite o istovise pe fată. 
Se ştergea de sudoare pe frunte şi, auzindu-l pe agronom 
cu câtă resemnare relatase că şi pe la el era pustiu, deodată 
privirea i se făcu imobilă şi din ea îi ţâşniră parcă scântei. 

— Ce înseamnă asta, tovarăşe inginer, credeţi că de-aia 
am fost eu angajată aici, să ţin locul îngrijitorilor? Mie să-mi 
aduceţi oameni, nu mă interesează, n-am tremurat la 
examene cinci ani de zile ca să devin văcăriţă auxiliară! 
Înţeleg să muncesc în munca pentru care am fost pregătită, 
să ştiţi! 


Ce frumos îi stă unei fete în orice, chiar când ridică glasul 
şi te ameninţă! Cei doi bărbaţi se uitau la ea şi tăceau, 
parcă ar fi vrut s-o încurajeze, să-i dea înainte în acelaşi fel. 
Inginerul agronom era gras şi burtos, zootehnistul de vreo 
cincizeci de ani şchiopăta de-un picior, care îi rămăsese mai 
scurt în urma unui accident de motocicletă. La spital, unde 
stătuse până se fiersese osul, se îndrăgostise de sora care îl 
îngrijise şi de care se legă şi nu se mai despărţi, deşi soţia 
înşelată îl prinsese cu ea la un restaurant. 

— Să faci munca pentru care te-ai pregătit, bun! făcu 
inginerul agronom. Nu e aşa o mare chestie! Mult mai 
interesant e s-o faci pe-aia pentru care nu te-ai pregătit! 
Noi suntem în problemă, vaci, vite, legume, zootehnie, 
agronomie, dar am auzit că unii îşi iau diploma, de pildă, în 
istorie, şi la liceu predau chimia alimentară. Frati-meu are 
un coleg! Interesant! La urma urmei, Magellan, când a 
făcut înconjurul lumii, ştia numai geografie? Numai în zilele 
noastre oamenii au pretenţia să se limiteze doar la un 
anumit sector de activitate. 

— Foarte bine, tovarăşe inginer, zise atunci fata, să vă 
văd cum o să ne daţi acuma o mână de ajutor să tocăm 
paiele la maşină pentru patru sute de vite. Paiele ca paiele, 
dar amestecul de melasă cu uree să vă văd cum îl preparaţi 
şi îl căraţi. 

— Asta trebuie făcut? 

— Dar ce credeţi? 

— Când? 

— Chiar acum! 

— Poate vin, zise agronomul, şi din glasul lui se înţelegea 
că îşi dădea şi el seama că nu era cu putinţă să care ei 
coşurile cu paiele ude de îngrăşământ la botul a câtorva 
sute de vite. Să mai aşteptăm, adăugă. 

Şi se uită la ceas. Cei doi ingineri lăsară din mână 
servietele şi se aşezară pe prispa casei în care inginera îl 
prinsese pe Ivan cu mâinile în putina cu brânză. Începură 
să-i pună fetei întrebări. Tărâţe mai erau? Mai erau. Şi 


dacă, la ora mesei, li se dădea din nou tăuraşilor aceeaşi 
hrană? Pe chipul tânăr al fetei apăru o cută de împotrivire: 
se putea, parcă spunea această împotrivire, puteau fi lăsaţi 
şi nemâncaţi, şi duşi chiar cu toţii la tăiere, parcă asta era 
problema? 

Dar care era? Cum, zise fata, se prefăceau că nu ştiau de 
decretul apărut recent, care răscolise şi scosese afară pe 
toţi inginerii şi tehnicienii cuibăriţi prin birouri şi îi 
trimiseseră pe la ferme şi geaceuri. Cum să nu ştie, 
răspunseră ei. Ştiau foarte bine, dar ei nu erau? De ce le-ar 
fi fost teamă? 

— Da, tovarăşe inginer, zise fata, dar nu uitaţi că suntem 
invidiaţi. Capitala e la doi paşi, zilnic vă puteţi întoarce 
acasă în mai puţin de-o oră. Asta se plăteşte, puneţi mâna şi 
preparaţi melasa... 

— Stai puţin, zise agronomul reflectând. Am eu o soluţie. 
Nu e mai bună iarba? Am eu o tarla mare cu secară care nu 
prea s-a făcut şi trebuie întoarsă şi pus porumb. Le scoatem 
pe tarlaua asta, şi gata. 

— Tarlaua aia de lângă iaz? întrebă Checiu. Da, e cam 
rară... 

— Perfect, zise fata, atunci puneţi mâna pe câte-o bâtă şi 
să-i dăm drumul. Uite, aici, bâtele îngrijitorilor... 

Ceea ce cei doi şefi şi făcură fără codeală, semn că erau 
obişnuiţi în munca lor cu tot felul de surprize. Cui îi stătea 
mai bine cu bâta? Inginerului agronom, bineînţeles, el era şi 
cel mai bine dispus, avea răspundere, ca secretar al 
organizaţiei de partid. Dar nici inginerului zootehnist mai în 
vârstă nu-i stătea rău, deşi piciorul lui mai scurt îl împiedica 
să se ţină de cârd. Se ţinea ea pentru el, colega lui mai 
tânără, alerga când într-o parte, când în alta, nu era deloc 
cuminte acest tineret, nu prea era învăţat să meargă în 
cârd, o lua razna peste culturi, mugind... Venise ora mesei 
şi nu li se dăduse ceea ce ştiau ei că e atât de dulce şi le 
amintea de laptele pe care îl supseseră odată... paiele 
tocate, amestecate cu melasă... Ile trăgeau, enervaţi, la 


răspundere... Păceşilă Nicoleta îl pocni pe unul cu bâta, 
care voia să se întoarcă îndărăt, îndemnându-i parcă şi pe 
ceilalţi colegi să facă la fel, şi strigă: 

— Ce faci, nea Checiule, mă laşi numai pe mine să alerg? 
Hai, tovarăşe inginer!... 

Era foarte supărată, dar veselia îi reveni brusc când, 
traversând drumul pietruit pe care treceau maşini, unul 
încetini şi strigă: 

— la uite, mă, ce văcăriţă drăguță! 

— Vezi-ţi de drum, escrocule, îi răspunse fata. 

De ce escroc? Aşa, de unde avea el maşina aia? Din 
salariu? Tocmai de aceea, când vitele ajunseră pe locul de 
păscut şi se mai liniştiră, evitară toţi să se aşeze în 
apropierea drumului: oricum, se cunoştea că nici ei nu erau 
simpli văcari şi se duseră mai încolo sub un pom să nu-i 
vadă lumea. În fond, părea să spună inginerul agronom 
aşezându-se jos, ideile sunt acelea care îi stânjenesc pe 
oameni. Îţi faci o anumită idee despre tine, şi nu te mai poţi 
abate de la ea. A fi văcar sau a fi inginer, care e deosebirea? 
Ideea! Fiindcă după un număr de ani uiţi completamente 
ceea ce ai învăţat, şi uneori, practic vorbind, mai multe ştie 
lucrătorul respectiv, grădinarul sau  văcarul, decât 
zootehnistul. 

— Când eram elev la liceu, continuă el stăpânit de o 
veselie pe care i-o stârnea amintirea şi asociaţia cu situaţia 
pe care o trăia în prezent, aveam un profesor care nu mai 
ştia nimic din istorie, sau istoria nu-l mai interesa, nici 
acuma nu-mi dau seama ce era exact în mintea lui. De fapt 
ce e istoria? Un trecut mort, numai tinerii sau bătrânii sunt 
curioşi să ştie ce-a fost sau ce va fi pentru simplul motiv că 
unii vor s-o facă, istoria, şi alţii să afle cum s-a făcut. Mama 
a fost o ţărancă analfabetă, dar la bătrâneţe se uita prin 
manualele mele de istorie şi punea degetul pe chipul lui 
Vlad Ţepeş: Ăsta cine e, maică? Era curioasă şi a început să 
înveţe să citească după ce îşi trăise ciclul... Profesorul meu, 
om cu studii universitare, redevenea analfabet, citind: 


Ştefan cel Mare se întoarse la Suceava după ce înfrânse 
oştirile turceşti... înfrângerea oştirilor turceşti! Asta nu-l 
mai interesa. Care din voi, măgăroilor, a fost la Suceava? 
întreba. Sau la Iaşi, sau la Cetatea Neamţului, după cum 
venea vorba în istorie. Se ridica unul sau altul. Eu, dorn 
profesor. Ei, zicea, ia spune colegilor tăi, ce-ai văzut? Şi ăla 
spunea nişte baliverne pe care după câtva timp, fără să le 
audă, profesorul le întrerupea: Ei, bravo, măgăroiule, stai 
jos, şi continua apoi să citească din manual. Citea ca un 
şcolar, nu mai ştia nici el, profesor, propria materie pe care 
o preda, avea doar ticuri. Sultanul se întoarse la Istanbul... 
Care ai fost la Istanbul? Şi într-o zi se ridică în picioare 
aproape toată clasa. Toţi, adică, fuseseră la Istanbul! El 
văzu sau nu batjocura, mârâi: Hi, staţi jos, măgăroilor, şi-şi 
continuă imperturbabil lectura, fără să se supere, dar şi 
fără să se înveselească de propria-i cretinie. Totuşi, 
continuă încheind inginerul agronom, nu este el omul cel 
mai rău. 

— Dar care e, tovarăşe inginer? întrebă fata. 

Agronomul îşi plecă privirea şi, rămânând binedispus, 
stătu aşa cu ochii în jos vreme îndelungată. Nu răspunse, 
dar parcă deodată se trezi. În realitate, nici concluziile lui, 
oricare ar fi fost ele, nu trebuiau să-l abată de la ceea ce se 
impunea imperios, indiferent de situaţia în care te-ar 
arunca viaţa. 

— Ai? Ce zici? se adresă el zootehnistului, cu mâna pe 
servietă, pe care o şi deschise. Mâncăm şi noi ceva? 

Asta era. Nici ei nu avuseseră vreo presimţire, dar cum 
experienţa le spunea că se puteau aştepta la orice, îşi 
aduseseră de-acasă mâncare. 


III 


În acel moment un necunoscut cu o statură aproape 
mică şi subţire se abătu de pe şosea şi o luă spre ei cu 
hotărârea celui care cunoştea dacă nu pe toţi cei care se 
aşezaseră acolo la umbra copacului, cel puţin pe unul dintre 
ei... Era Niculae. 

— Bună ziua, spuse el aproape în şoaptă, şi nu mai 
adăugă nimic, rămase în picioare, şi nici măcar nu se uită la 
fată, spre care îl îndreptase de la sediul geaceului unde o 
căutase, un paznic. 

— Vai de mine! strigă fata ridicându-se în picioare. 
Dumneata erai?... le pomeneşti că ai venit pe la mine... Ţi- 
ai adus aminte... Faceţi cunoştinţă... Inginerul Moromete, 
de la castel. 

— Luaţi loc, zise agronomul bonom, uitându-se la el în sus 
cu privirile mijind de un umor secret. Tocmai eram pe 
punctul de a ne lua micul dejun la iarbă verde, ca în ziua de 
Paşti... Staţii... Şi poftiţi! 

Niculae se aşeză. 

— N-o să vă fiu un însoțitor prea vorbăreţ, zise el. O să 
mă scuzaţi... 

— Nu-i nimic, zise agronomul, suntem între colegi. Mai 
mult, simţiţi-vă ca între prieteni, mai adăugă el cu acea 
intuiţie extraordinară pe care o au oamenii când văd chipul 
cuiva: al lui Niculae era tras şi parcă pecetluit de o tăcere 
definitivă. 

Nu voinţa conştientă de a trăi părea să-l mai ţină în viaţă, 
ci puterea instinctului, care, în bine sau în rău, este, adesea, 
superioară dramelor sufletului. Altfel, se întrebau cei doi 
bărbaţi, ce căuta el acolo? Era clar, nu pe ei îi căuta, ci pe 
fată... 

— Sigur, adăugă şi zootehnistul, păcat că n-avem şi o 
sticlă de vin. 

— Am eu una, zise agronomul, scoţând-o modest din 
servietă. 


Adică ce păcat că n-aveau decât una. Agronomul, deşi nu 
trăia o iubire ca şeful fetei, arăta mai vesel decât acesta. 
Semăna cu un vechi ţăran care s-a aşezat pe o brazdă 
reavănă pe care tocmai a tras-o şi în timp ce prietenii săi, 
vitele, cu care smulgea de veacuri pământului roadele care 
îi hrăneau pe toţi, păşteau, el îşi mânca prânzul său frugal 
şi îşi odihnea ciolanele late. Prânzul însă nu era deloc 
frugal, amândoi inginerii aveau ouă roşii, fripturi şi 
cozonac, iar brigadierul Checiu o jumătate de miel, ăsta 
mânca, nu glumă. Numai fata n-avea nimic, gândise că se va 
întoarce la prânz acasă, dar aveau toţi ceilalţi destul. 
Ciocniră ouă, îi dădură şi lui Niculae, dar nu ziseră Cristos a 
înviat, deşi culoarea lor roşie şi ciocnitul nu mai aveau 
niciun sens neînsoţite de cuvintele care exprimaseră 
odinioară, pentru oameni, revelaţia unei minuni. 

— Ce suntem noi, când roşim ouă şi le ciocnim, creştini 
sau păgâni? întrebă brigadierul Checiu, care pesemne că ar 
fi vrut să spună acele cuvinte, dar nu le spusese văzând că 
şefii săi se abţin. 

— Păgânismul a fost înainte de Cristos, zise agronomul. 

— Şi acuma ce e? zise zootehnistul. 

Tăcere. Dar privirea limpede a agronomului nu arăta 
nicio turburare. El dădu din cap şi, cu un gest care exprima 
evidenta, zise: 

— Acuma e păgânismul de după Cristos! În fond ne plac 
obiceiurile, care sunt frumoase, dar nu mai credem în 
minunea învierii. Ce să facem, asta e situaţia! Eu personal 
nu mai cred. Dar dumneata, domnişoară? 

— Bineînţeles! 

— Ce bineînţeles? 

— Că cred. 

— Şi atunci de ce nu zici Cristos a înviat? 

— Păi cu cine? Ştiam că nu credeţi. 

— Cum, crezi că e posibil să învieze un om? 

— Nici nu n-am gândit... 

— Atunci? 


— Aşa! 

— Păi dumneata nu cunoşti doctrina, domnişoară! Se 
bazează pe câteva idei, oferirea şi a obrazului celuilalt când 
îţi cârpeşte cineva o palmă, să răspunzi la ură prin iubire, 
învierea, înălţarea la cer, eţetera, n-ai citit Biblia? 

— Nu! De unde s-o iau? 

— Atunci în ce crezi? 

— .„..Mai bine spuneţi-mi, tovarăşe inginer, zise fata cu o 
mare vioiciune, care e omul cel mai rău de care pomeneaţi 
adineauri? 

Se vedea după felul cum îi sticleau ei ochii că ştia la cine 
se gândise agronomul, şi i se părea oricum mai vesel sau 
mai la îndemână să discute despre asta decât să-şi dea 
seama dacă era sau nu credincioasă conform doctrinei. 
Preşedintele. La el se gândise agronomul. Nu se ştie cum şi 
de ce acest om fusese ales de către colectivişti în această 
funcţie. Era un ins trecut de mult de cincizeci de ani, mic de 
statură, chel şi bâlbâit. 

N-avea niciun fel de calităţi. Îşi crease el însă ulterior 
renumele că ar fi bun organizator. Ce fel de organizator era 
se vedea din situaţia în care erau puşi ei astăzi, cei trei 
ingineri, şi brigadierul. Dar secretară ştiuse să-şi angajeze, 
o fată adusă de el cine ştie de pe unde şi din pricina căreia 
îi făcuse lui, inginerului agronom, o hârtie la minister. Scria 
în ea negru pe alb (i se dăduse agronomului s-o vadă) că 
sectorul horticol, legumicol şi sectorul „mare” (câmp) 
mergeau prost datorită inginerului agronom, care 
constituia o frână în calea dezvoltării lor... Cerea să fie 
îndepărtat. Om bătrân, cu familie şi copii mari, îşi pierduse 
capul datorită acelei fete, persecutând dacă nu pe mai toţi 
tinerii care stăteau întâmplător de vorbă cu ea, pe-acolo 
prin biroul ei, dar chiar şi pe el, inginerul agronom, familist 
cunoscut şi secretar al organizaţiei... Judeca pe ceilalţi 
după el, fără nicio glumă! Şi nici n-aveai ce să-i faci, cu 
renumele lui de bun organizator. Cine să-l judece, femeile ai 
căror bărbaţi lucrau pe şantiere prin Bucureşti sau aiurea 


şi nu veneau nici ele decât rar pe la grădină sau la câmp, 
sau tineretul flotant venit de prin părţile mai neproductive 
ale Moldovei, atraşi de cei treizeci de lei care li se plăteau 
aici? (Trebuiseră să adopte această formă de organizare cu 
plata în bani şi nu în produse, altfel le rămâneau sectoarele 
descoperite; ăsta să fi fost motivul că era considerat acest 
preşedinte bun organizator?) Cui să-i pese că el îşi angajase 
o secretară şi că îi ardea, i se creaseră adică condiţiile 
sociale, să-şi trăiască drama bătrâneţii ca un chinez de 
odinioară, sau ca un oriental de totdeauna, luându-şi o a 
doua nevastă, pe care însă o întreținea din veniturile 
cooperativei? Cine să se mire (şi să-şi exprime această 
mirare într-o adunare) că acest fost biet plugar de altădată 
a ajuns acum să-şi angajeze, pe munca altuia, o secretară? 
Mare drăcovenie, gândea inginerul agronom, mergând la 
treburile lui şi lăsându-şi pleoapele în jos, asemeni tuturor 
înţelepţilor, care simt de timpuriu, fără spaimă, chemarea 
ultimă şi judecă, sub această perspectivă, fără indignare, 
dar nu fără luciditate, toate faptele al căror martor este. 

— Omul cel mai rău e o oglindă a celor care se cred mai 
buni, domnişoară, răspunse el. 

— Asta chiar că n-o mai cred, zise fata. 

— De ce? zise inginerul ferindu-se şi spunând ceea ce nici 
el nu credea. N-a fost el considerat cel mai bun şi ales? 

— Da, tovarăşe inginer, dar trebuie să fim înţelegători, 
zise fata. Am auzit că şi ea îl iubeşte, zău, ţine la el, ce poţi 
să faci? Nu înţeleg cum, dar aşa e... 

— Nu, zise zootehnistul, schimbând vorba, fiindcă 
intraseră pe un teren alunecos unde şi el era vizat, eu am 
altă teorie. Se lucrează prin rotaţie: acum îşi face casă 
preşedintele, după ce şi-o termină colectiviştii îl dau jos, 
vine altul, îşi face şi el casă, îl dau şi pe el jos şi tot aşa prin 
rotaţie ajung toţi să-şi facă case. Nu e un sistem ingenios? 
Ce-ar ieşi dacă ar vrea toţi să-şi ridice case deodată? 

— Aşa e, zise agronomul, la asta nu m-am gândit... Da de 
ce fug vacile astea, Checiule? 


Zootehnistul, mestecând, se uită atent spre iaz. Se auzi în 
acelaşi timp un muget dintr-acolo. Era ca o chemare blândă 
şi jalnică, aşa cum mugesc vitele bolnave în preajma morţii. 
De obicei ele îndură în deplină tăcere suferinţa, şi numai 
când simt că mor scot acest muget, ca o sfioasă chemare în 
ajutor, înainte de a-şi da sufletul. 

— Ce-o fi acolo? exclamă inginerul zootehnist, şi se ridică 
în picioare. 

Mugetul venea dinspre iaz, unde se vedea o vacă, acum 
părăsită de celelalte, luptându-se parcă să nu se 
prăbuşească la pământ. Se duseră cu toţii spre ea şi 
rămaseră la douăzeci de metri distanţă. Se lămuriseră: 
acolo era mlaştina înşelătoare, cu pământul uscat pe 
deasupra de secetă, chiar încreţit, dar cu ciorbă moale 
dedesubt, din care însă vaca nu-şi mai putea trage 
picioarele dinainte, şi i se încleiau sub ochii lor şi cele 
dinapoi. 

— O să-şi rupă picioarele, zise brigadierul, ce-i facem? 

— Du-te aproape, zise zootehnistul, şi calmează vita. 

— Şi dacă mă scufund şi eu, cine mă calmează pe mine? 

— Lasă, că te calmăm noi! zise inginerul agronom. 

Brigadierul înaintă zece metri şi se opri. Începutul de 
secetă micşorase malurile iazului şi vita nu băgase de 
seamă că sub pojghiţa cenuşie era smărc. 

— Ce dracu o fi căutat aici? se miră brigadierul. 

— Apă, ce să caute? zise fata. Mă mir că nu s-au 
împotmolit şi altele. 

— Au fugit, au auzit-o mugind, zise agronomul. Dacă erau 
oi se înecau toate. 

— Ne pune s-o plătim Gârboviceanu, murmură ca pentru 
sine zootehnistul. 

Gârboviceanu îl chema pe preşedinte. 

— De ce, crezi că moare? zise agronomul. 

— Poate să şi moară, dacă o lăsăm aici. 

— Uite că i s-au scufundat şi picioarele dinapoi, zise fata. 
Ce-i facem, tovarăşe inginer? 


Rămaseră toţi tăcuţi şi gânditori. Brigadierul se mai 
apropie de vită, dar se oprise totuşi la distanţă, încerca 
prudent smârcul cu bâta. Vita mugi iarăşi, zbătându-se în 
nămol. Se înfundă şi mai tare până aproape de burtă. 

— Numai cu tractorul putem s-o tragem de-aici, zise 
inginerul agronom, dar unde dracu găsim noi acuma un 
tractorist! 

Tractoare se găseau, staţia era prin apropiere, la câţiva 
kilometri, dar tractoristul era problema. 

— “Te duci, domnişoară? zise zootehnistul. M-aşi duce eu, 
dar când te-or vedea pe dumneata, n-o să te refuze nimeni, 
în timp ce pe mine precis nici n-or să mă asculte. 

Fata spuse că se duce, ce era să facă? Inginerii se 
îndepărtară şi ei de locul unde vita se împotmolise, şi cu 
bâtele în mâini o luară după celelalte bovine, să le întoarcă 
înapoi pe tarlaua cu secară. 

Niculae o însoţi pe fată. 

— Ce e cu dumneata? zise ea când se îndepărtară. Ce ţi 
s-a întâmplat? 

— Nu mă întreba, răspunse el. Eşti primul om cu care 
stau de vorbă după şase luni... Am fost în doliu, şi n-am mai 
vrut să ies din el... 

— Înţeleg, zise ea, ţi-a murit cineva drag! 

Distanţa dintre ei era de un metru. Ea o scurtă brusc şi îl 
apucă de braţ. 

— Şi ai venit să vezi o prietenă pe care n-ai uitat-o... Ai 
încredere în mine! M-am gândit într-o vreme, adăugă ea 
refăcând la fel de brusc distanţa, dacă mai eşti la castel, şi 
cu toate că am avut şi eu la un moment dat nevoie de un 
prieten, m-am jenat să te caut. Am aflat că te vei căsători cu 
o pictoriţă... le pomeneşti... făcu ea cu o voce pierită, parcă 
i-ar fi murit mătuşă-sa, ducând cu un gest de ţărancă mâna 
la gură. 

Niculae confirmă. 

— Vai de mine! şopti sincer îngrozită, deşi niciodată n-o 
văzuse pe Simina, dar cu imaginaţia brusc prinsă de şoc, 


cum li se întâmplă oamenilor înzestrați nu cu puterea de a 
se emoţiona, foarte frecventă, ci aceea mai rară de a fi 
sensibili la nenorocirile altora, chiar dacă, pentru ei, fără 
nume... Nu trebuie să te laşi, adăugă apoi după un timp. 

— De ce nu? o întrebă el. Şi repetă foarte mirat şi foarte 
senin: De ce nu?! 

— Eu ştiu? zise fata, şi ea parcă uluită nu de neştiinţă, ci 
de seninătatea lui mai rea decât un țipăt. [i-aminteşti, 
reluă, şi eu era să mor odată, când am băut oţet, dar după 
ce am scăpat mi-a părut bine că n-am murit, cu toate că 
uneori mă gândesc de ce nu ne ia într-o zi Dumnezeu pe 
toţi... Ştii, schimbă ea discuţia cu acea abilitate naivă, dar 
atât de eficace, a celor care prin sinceritate îşi câştigă 
dreptul de a vorbi şi despre viaţa lor după ce au vorbit 
despre a altora, ţi-am povestit atunci când ai fost pe la mine 
despre geaceul ăsta şi preşedinte... tot aşa e, nu s-a 
schimbat nimic... Adică ce să-ţi mai spun eu, vezi şi singur 
cum ne €... Nu ştiu, reveni ea la întrebarea lui, nu ştiu de ce 
nu trebuie să ne lăsăm, dar ştiu că nu trebuie... 

— Când moartea intră în tine, îţi scoate de-acolo fiinţa 
iubită şi se instalează ea, ce rost mai are să trăieşti? zise 
Niculae. 

— Are rost! Trebuie scoasă de-acolo moartea şi lăsată să 
vină la loc fiinţa iubită, chiar dacă ea nu mai este în viaţă, 
răspunse fata. 

— Da, zise Niculae, aşa este. Pesemne de-aceea n-am 
murit până acum, deşi am vrut... 

Şi izbucni într-un hohot neaşteptat, pe care îl sugrumă 
imediat, şi lacrimi mari se rostogoliră peste chipul lui palid 
şi împietrit. 

Fata îl luă de braţ şi îi şopti: 

— Să fii sigur că aşa este, de-aceea n-ai murit şi nu 
trebuie să mori... Ca să te gândeşti la ea, s-o aduci înapoi în 
inimă, de unde ţi-a scos-o moartea... 

Făcură restul drumului în tăcere. În jur strălucea lumina 
primăverii şi prin copaci cântau păsările. Pe şosea treceau 


neîncetat automobile. 

După un ceas Păceşilă Nicoleta şi Niculae se întoarseră 
cu un tractor şi cu un băiat care îl conducea. Era aproape 
un puşti, în salopetă largă şi cu o bască minusculă pe 
creştet. Nu se ştie de ce nu mai purtau aceşti băieţi pălării, 
ca altădată, şi umblau cu prostiile acelea pe cap, pe care le 
păstrau şi când schimbau salopeta cu hainele lor bune! El 
manevră tractorul cât mai aproape de vacă, se dădu jos cu 
o frânghie, se descălţă şi se apropie de vita scufundată. 
Foarte priceput şi fără să se sperie de mlaştină, legă celălalt 
capăt al frânghiei de picioarele dinainte ale vacii, se 
întoarse la tractor şi se urcă pe scaun luând volanul în 
braţe. Ai fi zis, după felul foarte sigur cu care băga în viteză 
şi începu, imperceptibil, să dezambreieze, că tot asta făcuse 
până acum şi în asta se specializase, scoaterea vacilor 
împotmolite de prin iazuri. 

Dar şi vaca dădu dovadă de instinct. Simţindu-se ajutată, 
începu să mişte din picioare exact în sensul în care o chema 
frânghia, fără să se agite inutil. Tractoristul însă se opri, 
numai motorul îl lăsă să meargă, se dădu jos şi se apropie 
din nou de vită. 

— Ce este? îl întrebă zootehnistul. 

— Se desface nodul, zise băiatul. 

A! Se desface nodul frânghiei! Să nu se desfacă vaca! Ia 
uite-o cum mugeşte acuma, o fi durând-o! Cum dracu să 
tragă cineva de tine cu tractorul şi să nu te desfaci în 
părţile componente!? Or s-o ducă aşa în bucăţi la sediul 
cooperativei şi s-o predea lui Gârboviceanu, precis c-o să 
facă un raport şi împotriva lui, a zootehnistului, la minister, 
fiindcă şi el, înainte de a se fi accidentat cu motocicleta şi a 
fi cunoscut-o pe prietena sa de acum, sora din spital, 
stătuse de câteva ori de vorbă cu această secretară. Ducă- 
se dracului! O să se lase de meserie şi o să intre funcţionar 
undeva şi să-l scutească de distracţia de a păzi vitele 
colectiviştilor ca un caraghios, şi să le mai şi scoată din 
mlaştină cu tractorul şi să le plătească pe urmă ca pe cele 


bune. Dar unde să găsească postul acela de funcţionar, asta 
e problema! 

Era linişte peste câmpie, în depărtare se vedea 
Bucureştiul, înapoi bolta fără obstacol. Băiatul înteţi 
zgomotele tractorului şi frânghia se întinse şi se făcu dură. 
EI se uită înapoi o clipă, ca şi când ar fi fost la arat şi voia să 
ştie ce fel de brazdă făcea în urma sa, acceleră şi deodată 
vaca ieşi cu picioarele dinainte, se răsuci gata să cadă pe 
spate şi scăpă din smârc. 

— Perfect, zise inginerul agronom, eu zic să ne cărăm 
acuma cu ele la fermă cât mai e timp, altfel cine ştie ce mai 
păţim, dă trenul peste vreuna, sau o să ne pomenim cu toţii 
în vreo groapă. 

Inginerul agronom tocmai ocolea o astfel de groapă 
foarte adâncă în timp ce se uita în zare urmărind cu o 
privire parcă bănuitoare un tren de persoane care tăia 
câmpia cu un vuiet îndepărtat. 


IV 


— Îată că vine spre noi acuma un mesager, zise el fără să 
arate unde văzuse aşa ceva. Pe cine o fi căutând? 

Un alt om părăsise într-adevăr ca şi Niculae drumul 
pavat care lega Capitala de şoseaua Bucureşti-Târgovişte, şi 
pe care treceau fără oprire automobile, dar şi oameni pe 
jos, şi o luase repede spre ei. Păceşilă Nicole ta se uită şi ea 
într-acolo şi când văzu, o expresie vie de încântare trecu 
peste chipul ei, urmată însă imediat de una de îngrijorare, 
cum ni se întâmplă când ne amintim deodată că am făcut 
cuiva un pocinog. 


— Ia ţine, nea Checiule, zise predându-i brigadierului 
bâta. 

Şi  ferindu-se de bolovani pomi în întâmpinarea 
necunoscutului. 

Era logodnicul despre care îi povestise anul trecut lui 
Niculae, medicul veterinar Hâncu... Îi dăduse întâlnire 
pentru azi la prânz la mătuşa ei acasă... 

— Trebuia să-mi spui că nu vrei să te întâlneşti cu mine, 
nu să mă faci să viu degeaba să te caut acasă, o întimpină el 
cu o expresie brutală şi întunecată. 

Păceşilă Nicoleta nu se supără însă, ştia că aşa arăta el 
de obicei. Când bagi mâna până la umăr în născătoarea 
unei vite e greu să-ţi păstrezi o înfăţişare suavă. 

— N-am ştiut, răspunse fata, credeam că mă întorc la 
prânz acasă... 

— Şi ce, fără tine nu puteau văcarii să vadă de vite? 

Se vedea că el îşi şi făcuse o părere: ea fugise de el, nu 
voise să petreacă împreună Paştele. 

— Nu sunt văcari, răspunse ea. 

Şi deodată nu-i mai dădu nicio explicaţie. Dacă venise cu 
părerea asta, atunci de ce mai venise? 

— Nici măcar nu spui că ai uitat, rupse el tăcerea. 

Adică nici măcar nu vrea să-şi ascundă intenţiile printr-o 
minciună civilizată, de formă, ca să atenueze fondul pe care 
nu era atât de prost să nu-l înţeleagă. 

— Ba nu, zise fata, şi din protestul ei se înţelegea că ba 
da, dar n-am putut veni, n-a avut cine... 

Şi îi explică ce se întâmplase. 

— Ei şi? zise medicul veterinar, o vită poate să stea şi o 
săptămână fără să mănânce şi nu i se întâmplă nimic. Se 
vede că ţii mai mult la vite decât la mine. 

— Ţin la meseria mea, să fie clar. Cum puteam să le las 
toată ziua nemâncate? Răspund de ele! 

— Zi mai bine că ai uitat. 

— Dacă ţii aşa de mult... 


— Eu nu ţin, dar mi-a spus mătuşă-ta că nu mi-ai lăsat 
nicio vorbă. Puteai să trimiţi pe cineva sau să vii chiar tu, şi 
la nevoie să te întorci, şi veneam şi eu cu tine. Dacă asta era 
problema, n-aveam ce face, păzeam amândoi vitele, dar 
eram împreună. Aşa, ai preferat să te duci cu alţii, mai 
adăugă el uitându-se duşmănos spre cei patru bărbaţi. 

Uite că era gelos! Fata izbucni într-un râs care îi angaja 
spontan întreaga fiinţă, un râs subţire şi gâlgâitor, cu note 
adânci prin care ţâşnea, nestingherită de nimic, marea 
bucurie şi nepăsare a vârstei, amestecate cu plăcerea că o 
altă fiinţă suferea pentru ea. E singurul moment când o fată 
nu poate fi nici dispreţuită, nici părăsită, căci râsul ei 
cristalin te-ar urmări şi în somn şi n-ai şti nici ce să-i faci şi 
nici cum să-l alungi... 

— Mai bine bea un kilogram de gaz, zise el. 

— Un kilogram de gaz? De ce? 

— Aşa, când ajungi acasă spune-i mătuşi-tii să-ţi dea 
duba, toarnă într-o sticlă şi bea. 

— Şi eu care credeam că ai venit ca să mă vezi! 

Era tot veselă, dar privirea îi sticlea: aşadar el n-avea s-o 
însoţească acasă. Venise deci numai ca s-o insulte şi să 
plece. Nu cumva nu mai voia să se vadă împreună? 

— Mai bine să ne despărţim, zise ea. Şi adăugă: Din clipa 
asta nu mai exişti pentru mine. 

El o scrută cu duşmănie, îndelung, intens. Ce avea cu ea? 
Ce-i făcuse? Oricum, ea îi tăiase puntea şi chiar dacă mai 
avea ceva să-i plătească nu mai avea cum. Cine poate însă 
să calculeze dinainte ce efect pot avea asupra noastră 
cuvinte care ni se spun chiar dacă noi ne-am gândit la ele 
primii? Medicul veterinar Hâncu venise într-adevăr cu 
aceste cuvinte, „să ne despărţim”, în sine, şi le spusese 
singur lui însuşi, dar auzite de la ea parcă nu mai aveau 
acelaşi înţeles. Chiar aşa, era adevărat că din clipa aceea el 
nu mai exista pentru ea? Mângâierile, îmbrăţişările, 
strângerile de mână, şoaptele? Puteau fi şterse? 


— Să-mi spui mie să beau un kilogram de gaz. Nu ţi-e 
ruşine? zise fata. Ce, eşti ţigan să vorbeşti aşa cu mine? Ce, 
crezi că am ajuns să mi se vorbească aşa? Dacă ai fi un 
băiat oarecare, aşi mai zice, dar ai aproape treizeci de ani, 
nu m-am aşteptat din partea ta, să fiu sinceră. 

Între timp duşmănia bărbatului se stinsese şi acum parcă 
îi sorbea fiecare cuvânt de pe buze. Când eşti moralizat, 
eşti pe jumătate iertat. De ce era el furios? Ce speranţe îşi 
pusese în această zi şi fiindu-i înşelate se gândise la 
despărţire? 

— Iartă-mă, îi zise, dar azi, nu ştiu de ce, am crezut eu că 
o să-mi spui că ne căsătorim. Mă aşteptam la un răspuns şi 
mama mi-a spus să te aduc seara acasă şi să vină şi mătuşă- 
ta cu unchiu-tău, pregătisem o masă. De fapt ne şi 
aşteaptă... Am stat la mătuşă-ta trei ore, crezând că te 
întorci, şi mi-am ieşit din pepeni când am văzut că nu vii. Pe 
urmă am luat-o spre ferma voastră şi acolo mi-a spus un 
paznic că ai plecat pe câmp, în direcţia asta. Cu cine a 
plecat, l-am întrebat, şi el a rânjit aşa, ca un tâmpit, he, 
zice, s-a dus şi ea... Acum îmi dau seama că era beat. 

— Deci maică-ta a pregătit o masă? 

— Ai uitat? Te-am întrebat cu trei săptămâni în urmă 
când îmi dai răspunsul şi mi-ai spus că de Paşti, în ziua de 
Paşti. 

— Am spus eu asta? se miră fata. Doamne păzeşte! De 
unde ai mai scos-o? 

— Eram în parc la Mogoşoaia, şi eu te-am întrebat dacă 
n-ar fi bine să nu ne apuce concediul de vară necăsătoriți, 
ca să putem să plecăm împreună la mare. 

— Da, am zis, acum îmi aduc aminte, dar gândul mi-era la 
tine şi la maică-ta, nu mi-era clar ceva şi de-aia am uitat ce 
ţi-am spus. Acum mi-e clar: Nu-mi place maică-ta şi n-o să 
mă mut niciodată la tine. 

— De ce nu-ţi place mama? 

— Trebuie să-mi placă? 


Stăteau unul în faţa celuilalt, sub soarele de mai, care 
coborâse demult în mijlocul boitei. Erau amândoi bronzaţi şi 
tensiunea la care îi supunea ciocnirea îi făcea şi mai tineri şi 
mai frumoşi decât erau. Fata avea parcă şi părul ars de 
soare, arămiu cum era, piciorul cu genunchiul mic şi delicat 
(nu băuse ea oţet să şi-l păstreze astfel?), iar talia fragilă, ai 
fi zis că îi tremura vorbind. Medicul, în haine negre, cu 
guler alb şi cravată de mătase de culoarea mercurului, era 
înalt şi, fără să-şi dea seama, când îi vorbea încerca parcă 
să se facă mai mic aducându-şi braţele în faţă şi îndoindu-şi 
umerii. 

— Hai să mergem, spuse ea văzând că vitele trec pe 
lângă ei, şi se adresă zootehnistului, colegului ei mai în 
vârstă, care se apropia: Ce fac eu cu brigada noastră, 
tovarăşe inginer? Mâine? Ce facem? 

— Cu cine, cu ăia? O să aprob orice măsură o să crezi de 
cuviinţă că trebuie să iei, răspunse el şi adăugă: Faci ce vrei 
cu ei, domnişoară! 

— Trebuie să-mi placă mama ta? şopti fata, când ajunseră 
la drumul pietruit şi o luară încet spre Mogoşoaia. 

— Nu zic să-ţi placă neapărat şi dintr-odată, dar de ce să- 
i declari de la început război? răspunse bărbatul. Ce rău ţi- 
a făcut? 

— De fapt nu mama ta nu-mi place, ci supunerea ta faţă 
de ea. Trebuie să alegi, ori eu, ori maică-ta. De ce a fost ea 
atât de sigură că eu o să viu în seara asta la voi şi o să 
rămân pentru totdeauna? 

— Nu ea a fost, răspunse bărbatul, ci eu. 

— Şi tu de ce ai fost? 

— Fiindcă te iubesc. 

— Cum mă iubeşti, când zici că să beau un kilogram de 
gaz? 

El vru să răspundă, dar instinctul îl îndemnă că e mai 
bine să tacă. O jignise şi numai o tăcere vinovată a luio 
putea împăca. Dar iată că tăcu şi ea, cu o expresie 
posomorâtă, în care se ghicea o îndârjire alimentată de 


gânduri a căror sursă nu mai putea fi ghicită. Era adevărat, 
nu-i plăcea mama lui şi existau puţine şanse să-l scoată de- 
acolo din casa părintească şi să-şi facă ei doi casa lor. Cu ce 
bani? Şi pe urmă el n-ar fi vrut, avea acolo trei camere ale 
lui, n-ar fi înţeles de ce trebuia să plece din ele când atâta 
lume ducea lipsă de locuinţă. Să se apuce să stea în altă 
parte cu chirie, când toată casa avea să le rămână lor, până 
la urmă, moştenire, cum s-o facă să înţeleagă aşa ceva? „Se 
poate sta şi într-o colibă, gândi fata din ce în ce mai 
posomorâtă, asta e, pot foarte bine să dorm şi să încep viaţa 
într-o coşmelie cu bărbatul pe care îl iubesc...” 

— Mai bine ai fi sincer şi mi-ai spune că nici nu v-a trecut 
prin cap, ţie şi maică-tii, că n-o să viu eu diseară la voi. De 
soră-ta nu vorbesc, n-am nimic cu ea, deşi, ca să-ţi spun 
drept, tu o s-o ţii mai departe la facultate chiar după ce ne 
căsătorim... Rupe cu familia şi sunt a ta... Când îmi răspunzi 
la chestia asta, îţi spun şi eu cum e cu căsătoria. Până 
atunci, nu uita: pentru mine nici nu mai eşti. Adio! 

Şi fata se îndepărtă, luând-o spre fermă, chicotind în 
sinea ei: „Să se termine odată, îşi spunea, până când o să vă 
mai bateţi joc de noi!?”... 

Adică, aşa în general, bărbaţii... Se apropie de Niculae şi 
făcu drumul până la fermă cu el, care îi spuse că rămâne cu 
ea până o duce acasă... 


V 


La fermă Păceşilă Nicoleta nu-şi încheie însă la fel de 
victorios ziua. Nu ajunse bine, şi Checiu îi spuse că moş 
Anghel, în loc să fi venit la lucru, cumpărase cu suta aceea 
avans, pe care o obținuse ea pentru el în ajun, de băut, şi se 


îmbătase lângă ghereta santinelei, unde îşi povestea 
răcnind isprăvile de aviator şi nedreptăţile pe care le 
suferise. Fata, împreună cu Niculae, o luă într-acolo şi îl 
găsi într-adevăr întins pe jos la picioarele soldatului. Toată 
veselia ei pieri în faţa acestui spectacol. 

— Scoal' în sus, moş Anghel, nu ţi-e ruşine să te îmbeţi în 
halul ăsta, în loc să vii la fermă şi să-ţi vezi de treabă, mă 
laşi pe mine şi pe brigadier singuri! Alerg eu să-i fac rost de 
avans să aibă şi el de Paşti un ban în buzunar, şi el... 

— Da, domnişoară, aşa e, sunt un beţiv, bolborosea moş 
Anghel, dar să ştii că am pilotat avioane, eu nu spun 
minciuni, să ştii de la mine. Ştii dumneata cine a fost 
Sadoveanu?... Eu cu Sadoveanu am mâncat la masă... 

— Oi fi mâncat, să-ţi fie de bine, acum ridică-te, hai! 

Şi fata nu-l lăsă până nu-l luă de acolo şi îl duse în 
dormitorul fermei. Bătrânul abia se ţinea pe picioare, şi nu 
înceta cu istoriile lui cu Sadoveanu şi Peneş Curcanul, 
întrebând-o pe protectoarea lui dacă ştie cine sunt ăştia... 
Când ajunseră în dormitor, fetei îi pieri şi ultimul strop de 
veselie cu care se ţinuse în picioare tot timpul zilei. Pe pat, 
sforăiau cu gurile deschise, ca nişte găuri urâte, cei cinci 
îngrijitori despre care nici Checiu nu ştiuse dimineaţa ce e 
cu ei. Zootehnista îşi aminti că şi pentru ăştia alergase să le 
obţină în ajun câte o sută de lei avans, deşi nu mai aveau 
dreptul. Erau băieţi cam de vârsta ei, n-aveau, ca moş 
Anghel, scuza unei vieţi scurse Dumnezeu ştie cum, ăştia le 
aveau pe-ale lor înainte, şi iată-i cum dormeau cu labele în 
sus, după o noapte petrecută prin paturile cine ştie căror 
femei fără căpătâi... întoarse capul să nu-i vadă şi părăsi 
ferma. 

Păceşilă Nicoleta ajunse acasă şi îşi luă la revedere de la 
Niculae, care o însoţise tăcut peste tot... Nu mâncă nimic şi 
vru să se culce. Nu se simţea obosită, ci împinsă de dorinţa 
de a dormi, voia să uite. Lucrurile au importanţa pe care le- 
o dai. Nu e mare nenorocire că au lipsit nişte îngrijitori de 
la lucru, într-o zi de sărbătoare. Dacă ar fi altfel de oameni, 


n-ar fi îngrijitori, ce poţi să le faci? Era adevărat că avea 
mereu cu ăştia cinci tot felul de neplăceri, se legau de 
soldaţii din cantonamentul din apropiere, îi înjurau şi erau 
nu o dată prinşi şi bătuţi măr, trebuia să intervină ea să li se 
dea drumul... îi spunea caporalului care îi făcea curte şi 
ăsta se înfuria, îşi strângea trupa şi minute întregi i se 
auzeau comenzile pe acolo prin cantonament. Culcaţi, 
drepţi, culcaţi, drepţi!... 

Înainte de a adormi, mătuşa intră peste ea în odaie şi îi 
dădu amănunte despre vizita medicului veterinar, 
logodnicul ei... Venise cu flori în braţe şi la plecare era 
supărat, aşteptase, de, aşa cam de pe la douăsprezece până 
pe la trei! În văzul vecinilor le-a aruncat la gunoi! 

— Ce? întrebă fata. 

— Florile, de! răspunse mătuşa. 

— Bine, tanti, lasă-mă acuma să dorm! Îmi povesteşti 
mâine! Şi stinse lumina şi crezu că a şi început să viseze. 

Când nu dormim căutăm un gând plăcut care să ne facă 
nevinovaţi, chiar dacă nu suntem. Dar când ne simţim 
jigniţi? Ce gând putem căuta? „Cum să arunce florile la 
gunoi?” se întrebă fata, şi în aceeaşi clipă simţi cum i se 
strecoară în inimă ca un sloi de gheaţă o adâncă jignire. 
„Cum a mai avut după aceea curajul să vină în faţa mea şi 
să spună că mă iubeşte? Ce nemernic!” Şi Păceşilă Nicoleta 
făcu un efort de voinţă, îl şterse pe acest om din minte 
(„dacă mai vine, i-arăt eu lui”) şi rămase liniştită în 
întuneric, aşteptând somnul. Şi deodată îşi spuse: „Ei nu s- 
au gândit deloc la mine când au lipsit. Da, au plecat, m-au 
lăsat singură şi m-or fi înjurat între ei!” La acest gând, care 
i se păru în mod sigur adevărat, reapăru sloiul de gheaţă. 
„Adică de ce să mă înjure ei pe mine? Ce le-am făcut? Bine, 
acuma n-are rost să-mi mai sparg capul cu ei, trebuie să 
dorm. O să văd mâine. O să-i dau afară. Chiar aşa mi-a şi 
spus colegul meu: «Faci ce vrei cu ei, domnişoară, o să 
aprob orice măsură o să iei...» Da, aşa o fi, dar cee un 
îngrijitor? El face parte dintr-o categorie, angajezi alţii, nu 


sunt la fel? Şi atunci ce faci, îi dai pe urmă şi pe ăştia afară? 
Ce-o să zică Gârboviceanu? «Ce faci dumneata acolo, 
domnişoară, nu ştii să lucrezi cu oamenii? Nu eşti bună la 
noi, du-te dumneata în altă parte.» Unde în altă parte? 
Trebuie să mă acomodez...” 

Da, asta era clar, dar somnul nu venea şi atunci îşi aminti 
că ori de câte ori i se întâmpla să se gândească la ceva 
plăcut... adormea de îndată. „Adică cum să mă acomodez? 
se pomeni întrebându-se indignată. Aşa cum am făcut azi? 
Ba nu, îi dau afară, n-am nevoie de oameni care îşi bat joc! 
Le-arăt eu mâine!” 

Păceşilă Nicoleta nu-şi dădea seama că această hotărâre 
ea o lua fiindcă îşi simţea retragerea acoperită. Era un 
gând care nu ţinea seama de ceea ce i se întâmplase azi cu 
logodnicul ei, căsătoria i se părea încă probabilă şi ideea 
acomodării care o lua totdeauna înaintea intenţiilor ei, ca o 
călăuză, n-o mai împiedica să gândească natural. „Îi învăţ 
eu minte pe cei cinci zdrahoni nenorociţi, să mă lase să fac 
eu ce trebuia să facă ei!” Şi atunci avu sentimentul că mai e 
cineva care i-a vrut răul azi şi o împiedica să doarmă. Era 
chiar el, logodnicul ei, care venise după ea pe câmp s-o 
insulte. Şi deodată gândi: „Bine, dar el a venit să se 
despartă de mine şi eu nici nu mi-am dat seama! Eteee! 
Aşa, vasăzică!” Dădu la o parte pătura de pe ea, aprinse 
veioza şi se ridică în capul oaselor. „Ce proastă pot să fiu, îşi 
spuse. la să vedem, de ce a vrut el asta? Fiindcă nu m-a 
găsit acasă şi a simţit că eu am uitat întrebarea lui. Ce 
importanţă are o întrebare? Nu trebuie şi ea pusă la timpul 
potrivit? Ce să fac? Am şi eu necazurile mele, cum o să mă 
duc la el şi să mă predau pachet pe mâna maică-sii şi a 
soră-sii? Măcar dacă el ar fi de partea mea, dar uite că nu 
înţelege şi vor fi trei şi eu una singură. Unde am auzit că îşi 
va lăsa bărbatul pe mama şi pe tatăl său şi se va uni cu 
femeia lui făcând un singur trup? El tată nu are de vreo 
câţiva ani, dar în schimb maică-sa face cât doi bărbaţi. 
Unde mă duc eu dacă nu ne înţelegem? Mă întorc aici la 


mătuşa mea? A, nu, mai bine pier în fundul Maramureşului. 
Una e să fii fată la rudele tale, şi alta fugită de la bărbat. De 
ce te-ai mai dus la el dacă n-ai ştiut cine e?! Dar ce fac eu 
aici, la ce mă gândesc, caut o împăcare? Nu mă iubeşte, e 
clar! Şi totuşi, parcă se înmuiase pe drum, când am început 
să-l beştelesc. E băiat bun şi te uiţi la el cum încearcă să se 
facă parcă mai mic când vorbeşte cu mine. Dar cum să 
arunce el florile pe care mi le-a adus, ce vină aveam eu că 
n-am putut să-l aştept acasă? Am uitat, eram necăjită că m- 
au lăsat nenorociţii ăia singură, în praful ridicat pe câmp de 
trei sute de vite, de mă dor picioarele de nu le mai simt. Da, 
asta e, eram necăjită, foarte necăjită, cu toate că râdeam, 
foarte necâjită, şi-au bătut joc de mine, m-au pus să mă cert 
pentru ei, pe la contabilitate, să le obţin un avans, şi a doua 
zi m-au părăsit. Iar el nici nu s-a gândit, nici n-a băgat de 
seamă. Mă, ce e cu fata asta, săraca, în ziua de Paşti, pe 
câmp cu bâta în mână, şi fugi, aleargă pe la S.M.I. să 
scoatem vaca cu tractorul din nămol. Nu, el aruncă florile şi 
vine la mine şi-mi spune să beau un kilogram de gaz. Ba, 
kilogram de gaz să beai tu şi să nu te mai văd în viaţa mea. 
Ţi-am spus că nu mai exişti pentru mine, chiar dacă o să vii 
şi o să-mi spui iar că eu sunt fata care îţi place... Cum o să 
te cred, când tu nu eşti în stare măcar să întrebi: Nineta, ce 
e cu tine, de ce eşti aşa de tristă? Un bărbat care nu e în 
stare să pună unei fete o întrebare ca asta, când ea e încă 
liberă, ce-o să facă după ce o s-o ia? Adio, Nineta!” 

Era foarte clar şi se culcă la loc şi stinse lumina. Dar 
somnul tot nu-i venea. Una e ce gândeşti când ai lângă tine 
un bărbat, despre care îţi spui, privindu-l, că nu prea îl 
iubeşti, şi alta e când nu-l mai ai deloc, şi rămâi singură. Ce 
să faci, să stai singură, dar liberă, sau să-ţi pierzi libertatea, 
dar... A, nu, libertatea nu trebuie s-o pierzi decât dacă eşti 
fericită! „Da, aşi fi fericită să văd că fac ceva şi să nu mă 
necâăjească nimeni, să ştiu că pot să dorm fără grijă şi 
dimineaţa să fiu veselă, să nu-mi pese! Dacă el mi-ar fi spus 
azi când a venit după mine: <«Vezi-ţi de treabă, dă-i 


dracului», m-aşi fi măritat cu el şi n-aşi fi uitat niciodată 
cuvintele lui. Multe mizerii ale vieţii aşi fi îndurat şi mulţi 
copii aşi fi făcut numai cu gândul că el e alături de mine şi 
mă înţelege. Aşa, totul s-a sfârşit, iar acuma trebuie să 
dorm...” 

Şi, fără să-l caute, îi veni un gând plăcut. Ce petrecere 
făcuseră cu toţii când îşi luaseră diplomele... Promoţia ei... 
Nu dormise trei zile şi trei nopţi, parcă fusese un vis... Se 
vedea dansând şi cântând fără încetare, fericită şi fără 
gândul la băieţi... Avea douăzeci şi unu de ani... Acum avea 
douăzeci şi trei. Era ingineră... Şi mâine avea să-i dea afară 
pe nenorociţii âia care... 


VI 


lar a doua zi dimineaţa, când o luă spre fermă, nici nu se 
gândi să renunţe la această hotărâre, cu toate că îşi dădea 
seama că numai o dată sau cel mult de două ori putea 
proceda aşa. „Am renunţat eu la un bărbat care mă iubea şi 
n-o să renunţ la nişte derbedei care îşi închipuie că pot să 
facă ce vor?” îşi spuse. 

Îi găsi pe toţi pe lângă vite. Băieţii nici nu se uitară la ea, 
ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Începu să-i strige pe 
nume, cinci din treisprezece. 

— Afară! le strigă. Mergeţi şi câştigaţi-vă pâine în altă 
parte, unde o să găsiţi oamenii care or să înghită să vă 
bateţi joc de ei. Nea Checiule, scoate-i de-aici! 

Şi Păceşilă Nicoleta se duse să-i aducă la cunoştinţă şi 
preşedintelui cele întâmplate la brigada zootehnică. Intră în 
birou, dădu bună dimineaţa secretarei, şi vru să intre la 
preşedinte. Secretara însă îi tăie drumul: 


— Ce cauţi? zise ea. 

— Vreau să intru la tovarăşul Gârboviceanu. Am o 
problemă. 

— Ce problemă? 

— Vreau să-i spun să-mi angajeze cinci îngrijitori la ferma 
zootehnică. 

— Fă o cerere şi las-o aici la mine. 

Şi nu-şi feri deloc privirile. 

„Nu e nicio glumă, de mine nu treci, parcă îi spunea, 
crezi că eu nu văd cum arăţi? Numai pe mine trebuie să mă 
vadă el, nu şi pe tine? „Uite că îl iubeşte, gândi şi inginera. 
Şi uite ce-i trece prin cap să facă!” 

— Uite, îi zise, eu cerere nu fac, eu plec şi o să spun acolo 
unde o să mă duc să mă repartizeze şi din ce pricină am 
plecat. 

Secretara s-ar fi zis că nici nu auzise, n-o speria câtuşi de 
puţin ameninţarea. „Riscul ăsta e mai mic decât cel pe care 
ar trebui să-l înfrunt dacă te-aşi lăsa să intri înăuntru”, 
parcă îi spunea ea. Nu era urâtă, dar te întrebai de unde o 
fi venit şi ce fusese pe-acolo pe unde o cunoscuse 
preşedintele înainte de a o ridica în rang, fată de serviciu, 
chelneriţă, mică vânzătoare? 

„Ce să fac? se întrebă inginera zootehnistă ieşind din 
sediul cooperativei, să plec sau să stau? Nu, nu plec, o să-i 
cer colegului meu agronom, care e şi secretarul 
organizaţiei, să mă ajute şi să-mi aducă alţi îngrijitori. La 
urma urmei, lui i-a făcut odată hârtie la minister tovarăşul 
Gârboviceanu, a doua nu mai contează, dacă nu l-a dat 
afară până acum înseamnă că are el pe cineva acolo care îl 
susţine!” 

Şi această gândire, ca o mică şotie, o înveseli atât de tare 
pe fată, încât se pomeni, ca într-o recreaţie, sărind de două 
ori la rând într-un picior. Vru să sară şi a treia oară, dar 
brusc îi ţâşniră lacrimile şi lumina soarelui care inunda 
câmpia i se împăienjeni înaintea ochilor... 


În aceeaşi dimineaţă Niculae se sculă şi se duse la 
comitetul regional de partid, care îşi avea sediul în Capitală, 
şi ceru o audienţă primului secretar. Acesta îl primi, nu fără 
uimire. 

— Dacă poţi să mă sprijini să activez iar, aproape de tine, 
să ştii că e pentru mine momentul, zise Niculae. Nu-mi 
cere, adăugă el, uitându-se drept în ochii fostului notar din 
Siliştea, explicaţii amănunțite, îţi dau una singură... La noie 
încă multă dezordine şi sunt oameni pe umerii cărora apasă 
poveri prea mari şi nimeni nu-i ajută... 

— Ai dreptate, spuse fostul notar după ce îl cercetă pe 
Niculae foarte atent. Ai dreptate, aşa este, repetă el. Merită 
să te angajezi să-i ajuţi... Poate o să-mi povesteşti, când o să 
vrei tu, cum ai ajuns la concluzia asta pozitivă... în orice 
caz, simt, după indignarea ta stăpânită, că ceva recent, 
proaspăt, ţi-a trezit vechea credinţă... Eşti foarte hotărât... 
Mă bucur... Bine, încheie el, sper, adică nu, sunt convins că 
vei fi ales în activul comitetului regional, o să te susţin... Pe 
lângă faptul că ai mai fost activist şi te-ai înscris în partid 
încă din primele zile ale ieşirii noastre din ilegalitate, mai 
eşti şi specialist în probleme agricole... 

După care fostul notar tăcu. Se vedea că chiar dacă nu 
ştia bine ce i se întâmplase prietenului său acum, ceva 
dinainte tot aflase... îi puse mâna pe umăr şi îl încurajă cu o 
strângere mută... Apoi îl invită la el acasă, la prânz, în 
familia sa, să ia masa împreună, lucru care aduse în privirea 
lui Niculae o licărire intensă din vechea lor prietenie... 


Sfârşit 


Prefață 


Dacă urmărim biografia operei lui Marin Preda, 
observăm că există câteva momente (cicluri) de creaţie în 
funcţie de temele prioritare. Este, mai întâi, momentul 
Moromeţii, care începe în 1948 cu apariţia volumului 
Întâlnirea din pământuri şi se încheie, provizoriu, în 1955, 
când publică primul volum al romanului cu acelaşi titlu. 
Tema lumii rurale într-o istorie care nu mai are răbdare 
acoperă, aici, întregul spaţiu al prozei. Talentul epic al lui 
Preda se revelează în toată plenitudinea şi originalitatea lui. 
După apariţia romanului (pe care criticii buni ai 
momentului nu ezită să-l considere o capodoperă, cu 
îndreptăţire, de altfel), prozatorul încearcă să evadeze din 
lumea ţărănească, voind să devină ceea ce el numeşte, cu 
gândul la Balzac, un scriitor profesionist. Un scriitor, altfel 
zis, care să scrie despre orice, nu numai despre lumea din 
care a ieşit. Scrie cu mari dificultăţi Risipitorii (1962), 
roman cu temă urbană şi, numai în subsidiar şi sub forme 
inesenţiale, romanul continuă tema rurală. Urmează, după 
o lungă pauză, Moromeţii II (1967), precedat de Figuri 
(1966), unde e vorba tot de ţărani - e drept, de pe alt 
continent -, dar cu aceleaşi mentalități. lema lumii urbane 
revine în Intrusul (1968), roman superior estetic 
Risipitorilor. 

Aici se încheie al doilea moment de creaţie din viaţa 
acestui prozator care citeşte cu atenţie pe marii ruşi 
(Tolstoi şi Dostoievski), pe Balzac şi Victor Hugo 


(Mizerabilii), pe americani (Faulkner şi Hemingway) şi, cu o 
sensibilitate specială, pe Camus. Intrusul este, până la un 
punct, un roman camusian sau, mai exact, tema lui se 
apropie de ceea ce criticii francezi numesc „umanismul 
social” al autorului Ciumei şi Străinului... O fază, aşadar, 
urbană, o încercare de a schimba tipul de conflict în proză 
şi de a sincroniza, astfel, ceea ce Preda numeşte într-un loc 
tema povestitorului. În termenii naratologiei, aceasta se 
cheamă tema naratorului. Reuşeşte estetic? Un subiect 
lung de discuţie în critica literară, dominată de prejudecăţi, 
ieri ca şi azi. O prejudecată ţeapănă, persistentă în lumea 
literară este că nu se poate face proză modernă cu subiecte 
ţărăneşti (Camil Petrescu şi, în genere, „proustienii”), ceea 
ce este fals (vezi marii prozatori sud-americani). A doua, 
proprie culturilor mici, marginalizate, este că între rural şi 
urban ar fi o graniţă de netrecut şi un prozator este în chip 
fatal ori rural, ori urban, niciodată nu poate acoperi ambele 
spaţii de existenţă. Ambiţia lui Marin Preda este să 
dovedească faptul că se poate face un realism psihologic 
modern cu teme rurale şi că un prozator talentat poate să 
prindă în creaţia lui subtilităţile lumii intelectuale, încă o 
dată, a reuşit? Las răspunsul la final, după ce vom urmări, 
în continuare, evoluţia tematică a epicii sale. 

După Intrusul (roman de succes), autorul Moromeţilor 
revine, în chip neaşteptat, la tema lui (tema lumii ţărăneşti) 
cu trei scrieri: a) Imposibila întoarcere (1971), b) Marele 
singuratic (1972) şi, în bună măsură, c) Convorbiri cu 
Florin Mugur (1973). Un spaţiu restrâns şi, la ritmurile 
scriiturii lui Preda, o producţie literară record. De ce se 
întoarce autorul Moromeţilor la lumea ţărănească pe care 
n-o abandonase, s-a văzut, de tot, dar toate preocupările lui 
- epice şi estetice - erau orientate în altă direcţie?! Dacă 
citim reflecţiile din Imposibila întoarcere (apărute, mai 
întâi, în revista Luceafărul, sub forma unor dialoguri cu 
Adrian Păunescu) vedem de ce. Să mergem mai departe şi 
să remarcăm faptul că, după apariţia Marelui singuratic şi 


în timp ce se confesa poetului Florin Mugur, Preda pregătea 
Delirul (volumul 1), o carte pe care voia s-o scrie de mult. Cu 
el începe alt ciclu al creaţiei prediste: ciclul prozei confesive 
şi, i-am putea zice, ciclul epic în care prozatorul îşi asumă 
programatic tragediile generaţiei sale şi, fatal, ale istoriei 
moderne. Confesiunea se vede, mai bine, în Viața ca o 
prada (1976), roman autobiografic şi memorialistic. Tema 
istoriei delirante şi tragice începe, în chip evident, cu 
Delirul 1 (1975) şi ar fi trebuit să continue cu volumul al II- 
lea (din care n-au rămas decât câteva însemnări şi un 
scenariu al evoluţiei personajelor). Prozatorul a început 
însă alt roman (Cel mai iubit dintre pământeni), pe care îl 
încheie în 1980. Proză urbană, proză rurală, roman obiectiv, 
roman confesiv, roman istoric, roman intelectual? Când 
citeşti Cel mai iubit dintre pământeni, vezi că lucrurile se 
amestecă. Personajul principal de aici este profesor de 
filosofie, citeşte pe Nietzsche şi judecă necruţător lumea 
prin care trece. Viaţa ca o pradă vorbeşte de apariţia 
vocației epice şi despre lupta unui tânăr ieşit din lumea 
satului românesc pentru a pătrunde în mediile artistice 
bucureştene. În final, Delirul vrea să sugereze că istoria 
este contagioasă şi, contrar teoriei lui 'Tolstoi, în spatele ei 
nu stă o forţă misterioasă, divină, ci cruzimea şi demenţa 
unor indivizi. Delirul istoriei, pornit în cancelariile marilor 
imperii, ajunge chiar şi într-un sat prăpădit din Câmpia 
Dunării. Romanul se deschide cu o splendidă scenă de 
dragoste în peisaj rural, iar în episoadele următoare ale 
romanului, satul continuă să-i trimită semne eroului (Paul 
Ştefan). Temele şi stilurile prozei lui Preda se amestecă, 
vreau să spun, în această fază de creaţie, ca un mare 
concert care, spre finalul lui, antrenează toate 
instrumentele orchestrei... 


Recitesc după mai mult de 30 de ani de la apariţie Marele 
singuratic şi ce constat? Că lectura merge, întâi, greu şi că, 
atunci când vine vorba de lumea satului, verva naratorului 
creşte subit şi stilul epic capătă fluenţă. Stilul redevine 
meticulos, puţin împiedicat îndată ce prozatorul face 
analiza unui sentiment complex: iubirea dintre un 
însingurat încăpățânat şi bănuitor (horticultorul Niculae 
Moromete) şi o pictoriţă inteligentă şi puţin sofisticată 
(Simina Golea), trecută printr-o căsnicie nefericită (cu 
brutalul Victor Pătraşcu), obsedată de talentul ei nesigur. În 
Convorbirile cu Florin Mugur, purtate chiar în anul în care 
apare romanul pe care îl prezint aici, Marin Preda se apără 
vehement de ideea de a face proză de analiză („infirm 
această caracterizare a prozei mele drept proză de analiză 
[...]; rareori [...] fac o investigaţie directă în gândirea unui 
personaj, ca să indic sursa acţiunilor sale; prefer să prezint 
omul în mişcare, iar mişcarea o văd când din afară, când din 
perspectiva eroului [...] analiza ucide mişcarea”)... Citindu-i 
cu atenţie romanele cu teme intelectuale şi urbane (Cel mai 
iubit dintre pământeni, Delirul, Risipitorii), constat că 
prozatorul are şi, în acelaşi timp, nu are dreptate în privinţa 
analizei. Este, adevărat, un prozator comportamentist, dacă 
acceptăm împărţirea făcută de G. Ibrăileanu în Creaţie şi 
analiză, îi place, altfel spus, să prezinte omul în mişcare, 
alternând perspectiva asupra lui, ca în cinematografie, 
dar... Dar nu de puţine ori prozatorul prezintă stările 
intime ale personajului, notează vocea lui secreta, în toate 
tonalităţile, ezitările, complicităţile ei, cu priceperea şi 
bucuria unui analist care l-a citit atent pe Proust şi, în 
genere, i-a citit pe prozatorii moderni, inclusiv pe Hortensia 
Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu... 

Preda a găsit o formulă proprie pentru a trece, în acelaşi 
scenariu epic, de la un tip de proză comportamentistă la 
proza de analiză: dublează discursul epic sau, mai exact, 
introduce un discurs paralel în pagină. Simina stă de vorbă 
cu Niculae şi, ca totdeauna, discuţia lor are un caracter, 


dacă nu de-a dreptul polemic, oricum contrariat, explozibil 
şi, prin aceasta, imprevizibil. Două orgolii, doi oameni răniţi 
sufleteşte, două suspiciuni aproape patologice, sceptici şi, în 
acelaşi timp, dornici de afecţiune... Când Niculae, urmând 
un gând straniu al său, începe să râdă în timpul 
conversaţiei amoroase, Simina începe alt discurs (un 
monolog interior, în fapt, lung şi complicat) în care taie firul 
în patru, analizează faptele, caută dedesubturile unei idei, 
ajungând, de regulă, la concluzii catastrofale în privinţa 
tânărului de care este, în mod vădit, îndrăgostită fără 
scăpare. La fel procedează Niculae, eroul acesta bănuitor, 
de o sinceritate uneori brutală, alteori tăcut şi duşmâănos, 
închis într-o singurătate agresivă... În cadrul acestui 
discurs paralel prozatorul foloseşte eseul românesc şi, în 
genere, mijloacele analizei, iar la acest proces participă mai 
mulţi actori: personajul ca atare (care comentează ceea cei 
se spune, întoarce vorbele pe dos şi, în acelaşi timp, se 
autoanalizează) şi naratorul care este în preajmă, pune în 
scenă totul şi, în plus, urmăreşte mişcarea personajelor şi 
comentează pe larg reacţiile lor şi chiar gândurile lor... 
Combină, cu alte cuvinte, mijloacele epice, trece de la stilul 
comportamentist, direct, obiectiv (cinematografic) la stilul 
analitic, cu un accent special pe latura morală a 
individului... 

Marele singuratic este, dar, în bună măsură (romanul de 
dragoste din interior) un roman de analiză cu o tipologie 
notabilă. Simina face parte din tipologia feminităţii prediste 
în varianta intelectuală (Luchi, Matilda, Constanţa): femei 
inteligente şi orgolioase, naturi dilematice, cu reacţii 
imprevizibile şi vehemente. Rănite în sentimentele şi 
orgoliul lor, se retrag în singurătate şi se îmbolnăvesc la 
propriu (ca eroina din Risipitorii) sau iau decizii la limita 
compromisului moral, cum face Matilda din Cel mai iubit 
dintre pământeni, personaj exponențial al feminităţii 
prediste: amestec de pasiuni copleşitoare şi de cruzimi 
misterioase, devastatoare în momente de criză... 


Eroina din Marele singuratic aduce un element inedit în 
această tipologie care vrea să evite cele două tipuri 
tradiţionale de femei din proza românească: a) femeia 
voluntară şi rea (femeia-bărbat, ambițioasă, dominatoare şi 
crudă - modelul Vidra); b) femeia-păpuşă, sentimentală, 
slabă, victimă a bărbatului - modelul eroinei lui Duiliu 
Zamfirescu. Preda era supărat pe Rebreanu pentru faptul 
că, în Ion, a creat un personaj neverosimil: femeia umilă, 
inertă, animal de muncă (Ana) şi, în replică, a creat un alt 
personaj feminin (Polina), pasională şi mândră, de o mare 
forţă interioară şi, totodată, gata să se retragă în spatele 
bărbatului, în rolul ei tradiţional. Simina, cu alte date 
biografice, face parte din aceeaşi familie morală. Ce-i nou, 
în destinul acestei femei prediste, este dimensiunea 
creaţiei. Printr-o dragoste puternică, venită după o decepţie 
totală (conjugalitatea cu Pătraşcu, pictor talentat, individ cu 
porniri bestiale, beţiv şi infidel), ea îşi descoperă talentul 
plastic şi, când talentul se consumă, moare. Nici Niculae nu- 
i un individ fără complexităţi interioare, este - şi el - un 
mare orgolios, un om cu destin, mai exact un personaj care 
vrea să-şi transforme viaţa într-un destin. Citeşte Biblia şi 
este îngrozit de violenţa acestei cărţi sacre. Vrea, atunci, să 
creeze o nouă religie. O religie realizată prin politică şi, 
când eşuează, se retrage în ogorul său (devine horticultor), 
ca eroul lui Voltaire, voind să ocolească istoria... Ce 
urmează nu mai este interesant în romanul politic din 
Marele singuratic şi este de mirare că marele prozator 
acceptă un număr de clişee ideologice şi introduce soluţii 
epice (cum este aceea din Epilog) fără substanţă. 

Romanul redevine în schimb memorabil atunci când 
prezintă tinereţea lui Ilie Moromete şi iubirea lui târzie 
pentru sora primei neveste... O temă primejdioasă, ţinând 
seama de vârsta eroilor şi de mentalitatea lumii ţărăneşti, 
puţin tolerantă în asemenea situaţii. lema este tratată 
admirabil de Preda. În biografia personajului său era 
secvenţa care lipsea: tinereţea lui Ilie Moromete. Morometii 


I îl prezintă în plină maturitate, ironic şi autoritar într-o 
familie dezbinată, cu mai multe rânduri de copii, în război 
cu fonciirea şi cu mentalitatea fiilor săi Paraschiv, Achim şi 
Nilă care nu mai vor să fie ţărani şi fug în cele din urmă la 
oraş... în Moromeţii II acest senior de câmpie îşi pierde 
privilegiile şi dispare fără glorie din satul care devenise o 
groapă fără fiind din care ieşeau mereu indivizi 
necunoscuţi. Este moartea simbolică a vechii lumi ţărăneşti 
acaparate, acum, de religia la care aderase fiul lui cel mic, 
Niculae. 

Preda revine în Marele singuratic la biografia 
personajului său, înfăţişându-i tinereţea şi, totodată, 
această iubire târzie şi primejdioasă. Este, până la un 
punct, un roman recuperativ şi sintetic. În el revin, ca într-o 
familie numeroasă, personajele din ficţiunile anterioare şi 
sunt notate alte fapte din existenţa lor. Personajul-narator 
este, aici, Niculae. El povesteşte Siminei despre nopţile 
petrecute pe mirişte şi tot el aprinde imaginaţia pictoriţei, 
descriindu-i un apus de soare în Câmpia Dunării. Moment 
autentic liric în epica acestui autor care respinge, în 
principiu, lirismul în proză şi pe făcătorii de cuvinte (stilul 
înflorat, metaforic). Este chiar de părere că scriitorul 
român se ocupă prea mult de stil şi ignoră relaţiile 
individului cu istoria. Sau - cu gândul la Sadoveanu, 
neîndoios, şi la modul lui asiatic de a privi lumea - 
reproşează scriitorului român că este interesat de soarta 
omului, şi nu - cum ar trebui - de istoria care-i acaparează 
soarta şi i-o determină. lată-l, acum, pe naratorul lui Preda 
povestind un crepuscul mirific şi evocând o lume care, în 
fapt, nu mai există decât în imaginarul său. La fel sunt 
scenele câmpeneşti din copilăria lui Niculae (bătaia de pe 
mirişte, cruzimea adolescentului care omoară, fără motiv, 
un câine, alte momente din viaţa satului tradiţional, modul 
în care se iubesc şi se despart tinerii sau pregătirea de 
moarte a unui ţăran etc.). 


Mai trebuie spus ceva în legătură cu acest roman: există 
dovezi (un fragment din 1961 intitulat Horticola publicat de 
Victor Crăciun în ediţia de Opere fundamentale) că Preda 
voia să prezinte biografia lui Niculae cu mult timp înainte, 
în faza Risipitorilor. Eroul din Horticola se cheamă Mircea 
Micula, iar episodul cu Moromete există, în totalitate, în 
această schiţă abandonată. Nu lipseşte nici Simina... A 
reluat aceste însemnări vechi şi le-a introdus peste un 
deceniu într-un roman care, aşa cum am notat mai sus, 
uneşte stilul  eseistic (analitic) cu stilul povestirii 
senzaţionale. Apar câteva personaje noi. Anghel este un 
gelos patologic, de o laşitate deplorabilă. Se lasă umilit de 
adversarul său (Damian Gheorghe), individ brutal, nu lipsit 
de o anumită complexitate în psihologia lui abisală. Când 
Damian este asasinat, Anghel îşi asumă în chip fraudulos 
crima pentru a se răzbuna. Asasinul este însă cumnatul lui 
Damian Gheorghe, şi justificările lui interioare vin mai 
degrabă din proza lui Dostoievski. Acest episod polițienesc 
este menit, în scenariul predist, să sporească interesul 
cititorului. Este o veche preocupare a prozatorului, de 
aceea în mai toate romanele sale dăm peste asemenea 
istorii adiacente de o mare cruzime. Istoria din Marele 
singuratic (aventurile extraconjugale ale lui Damian 
Gheorghe şi misterul uciderii sale fioroase: moare cu un 
topor înfipt în cap!) este bine construită şi are oarecare 
efect epic. Apare şi un procuror, Spoială - vechi coleg de 
şcoală cu Niculae -, care are un discurs cazuistic desprins, 
parcă, din Crimă şi pedeapsă. Alte istorii din acest scenariu 
încărcat sunt însă mai puţin reuşite. Mă gândesc, de pildă, 
la scena petrecerii artiştilor la Castel, prezentată în culori 
irelevante epic (bârfe groase, vorbe răstite, răgete, beţii 
crâncene, dialoguri primitive, intrigi obscure etc.). 


Roman autobiografic? Întrebat, prozatorul evită să dea 
un răspuns. Un roman, oricum, în care eroii din Morometii 
îşi dau, parcă, o întâlnire de adio într-un epilog în care au 


loc iubiri profunde şi nefericite, gelozii şi crime 
dostoievskiene, comentarii morale acute şi pertinente şi 
analize bune, verosimile, de ordin existenţial. Este domeniul 
şi stilul în care Preda a excelat totdeauna... 


18.01.2010 
Fugen SIMION 


MARIN PREDA DESPRE MARELE 
SINGURAIIC. 
REFERINȚE CRITICE 


Marin Preda despre Marele singuratic 


Fac o referire la proaspătul meu roman Marele singuratic 
şi trimiterea mea nu înseamnă că faptul este autobiografic. 
E vorba de nişte întâmplări pe câmp ale lui Niculae 
Moromete, pe care el i le povesteşte iubitei lui, Simina. 
Niculae arată cum s-au născut în el sentimentul şi dorinţa 
de a întemeia o nouă religie. Mai târziu, când ea îi 
reproşează că de ce stă în grădină şi consideră că pentru 
asta s-a născut, el îi răspunde că îi e foarte plăcut să se 
gândească la acel moment al copilăriei, când a avut pentru 
prima oară acea revelaţie şi că trăieşte cu acea revelaţie tot 
timpul, la masă, pe stradă, la muncă, revelaţia de-atunci 
fiind, ca să spun aşa, unul dintre pilonii vieţii sale interioare. 
Puţin importă dacă acest lucru o să-l pună vreodată în 
practică - s-ar putea să-l pună - el ştie, însă, că există 
această posibilitate, că profetul poate să treacă la profeţii 
(cât timp suntem tineri şi viitorul este în faţa noastră, nu e 
nicio grabă), dar poate trăi şi fără s-o facă, păstrându-şi 
secretul vieţii lui. Eu am imaginat pentru eroul meu această 
taină. Actul de creaţie este rezultatul vieţii interioare 


secrete a scriitorului. Nu se mai ştie - şi nu mai ştie nici el 
exact - dacă ceea ce povesteşte i s-a întâmplat lui cu 
adevărat, dacă şi-a imaginat numai, sau dacă e vorba de un 
amestec de fapte reale cu cele închipuite. Este imposibil de 
făcut o delimitare între viaţa imaginară, creată şi exprimată 
într-o carte, şi cea trăită de scriitor. [...] 

Dacă ne referim la faptul că structurile sociale moderne 
sunt foarte prezente în vieţile indivizilor, aş fi ispitit să spun 
că scriitorul este mai liber faţă de ele decât alţi inşi, cu alte 
profesiuni. Asta e adevărat, dar pe alt plan libertatea îl lasă 
singur în faţa unei mari responsabilităţi. Ce să facă el cu 
această libertate? Cum s-o folosească? În Marele singuratic 
există aceste idei, exprimate de eroina mea, pictorița, care 
spune la un moment dat că o viaţă întreagă a tânjit după 
inspiraţie. Ea a fost o pictoriţă care, deşi n-a încetat să 
picteze, niciodată n-a dat peste ea inspiraţia. În momentul 
în care dă, nu-şi pierde capul, nu se culcă pe urechea 
cealaltă, nici nu face gesturi groteşti de entuziasm, ci, pur şi 
simplu, cu un fel de fanatism, cu un sentiment că nu se 
poate şti cât o să ţină această stare, se apucă de muncă şi 
munceşte atât de mult, încât moare. Personal, nu consider 
că e o idee atât de clară, încât să nemulţumească pe un 
cititor care ar dori ca nu toate misterele să se dezvăluie 
deodată, dar e destul de clară ca să fie înţeleasă şi 
apreciată cu sens polemic la adresa artiştilor care, când au 
inspiraţie, petrec de bucurie că o au, iar când n-o au, petrec 
de tristeţe că n-o au. Deci, scriitorul, artistul e mai liber faţă 
de inspiraţie, pe care trebuie s-o servească şi să fie la 
înălţimea ei. 


Marin PREDA în dialog cu Florin MUGUR, 
în revista Argeş, nr. 7, 1972 


R.: Revine, în alt fel, probabil, tema din Marele 
singuratic. Cum se reflectă epoca în romanul 


dumneavoastră? 

M.P: Epoca este prezentă şi determinată, căci, aşa cum 
am mai spus, romanul realist este legat de istorie, descrie 
oameni implicaţi în evenimentele vieţii social-istorice. Or, 
aceşti oameni sunt chiar eroii romanului. 

R.: Dumneavoastră vorbiţi de eroi în timp ce alţii 
prevestesc „dispariţia” personajului literar. Ce credeţi? 

M.P: Eu cred că personajul nu poate să dispară, câtă 
vreme eroii mei sunt oameni implicaţi în evenimentele vieţii 
sociale şi intime. Personajul literar nu poate să dispară nici 
chiar dacă autorul ar dori, pentru că, în ultimă analiză, el 
însuşi, scriind, este personaj. Însă este probabil vorba 
despre „dispariţia” personajului manevrat de scriitor, ceea 
ce dăunează chiar realismului. În orice caz, acest gen de 
personaj nu mai are ponderea de altădată. Autorul scrie 
dorind să dea maximă autenticitate personajelor, care 
evoluează în ficţiune. A apărut, cu alte cuvinte, o nouă 
convenţie în virtutea căreia eroul, personajul, este mai liber 
în mişcările sale, iar cartea face impresia că este povestită 
la persoana întâi, chiar dacă povesteşte un autor. Aceasta 
este tot o convenţie, dar născută din dorinţa de 
autenticitate: cartea rămâne a unui scriitor care a cules 
mărturiile despre eroul său, despre viaţa lui socială, 
politică, intimă. Nici n-ar fi ceva aşa de nou, întrucât în 
secolele trecute au înflorit, cum ştim, romanele epistolare în 
care eroii vorbesc ei înşişi, singuri, prin scrisorile pe care le 
scriu. În noua convenţie, epistola este înlocuită prin simpla 
şi directa mărturie a eroului, ceea ce măreşte sugestia de 
autenticitate. Pe de altă parte însă, toate acestea nu 
înseamnă că romanul construit obiectiv, balzacian, nu mai 
este de conceput: se pot foarte bine scrie şi s-au scris cărţi 
mari în acest stil, în care scriitorul este omniscient. Doar că 
noua convenţie vine să zgâlţâie puţin această credinţă a 
scriitorului omniscient că, într-adevăr, le ştie el pe toate. În 
aparenţă, noua convenţie pune scriitorul într-o situaţie mai 
modestă, dar, de fapt, şi mai convingătoare, întrucât el 


rămâne cel care a imaginat totul, dar o face cu efecte mai 
nuanţate şi mai credibile. Căci romanul este, cum spuneam, 
expresia acelei presiuni a experienţei sociale şi intime a 
scriitorului, a epocii lui. 


Marin PREDA intervievat de Constantin STĂNESCU, 
în Scânteia, nr. 11660, 1980 


Referinţe critice 


Marele singuratic este, de fapt, o reluare a Moromeților. 
Această reluare, care nu poate să surprindă, cuprinde şi 
puntea spre volumul sau volumele viitoare ale ciclului. Va 
realiza oare romancierul o „comedie umană” a vieţii rurale 
româneşti? Neputând da noi un răspuns la această 
întrebare, ne mulţumim să constatăm că prin talent, prin 
cunoaşterea profundă a satului şi a oamenilor lui, prin 
dragostea acaparatoare care-l ţine legat de această lume, 
Marin Preda este scriitorul român cel mai în măsură să o 
facă. [...] 

Scriitorul mărturiseşte, în mai multe locuri din Imposibila 
întoarcere, cât de mult l-a obsedat lumea primului volum 
din Moromeţii. Din această cauză, timp îndelungat, n-a 
putut lucra la cel de-al doilea volum, incapabil de a se 
debarasa de modul de a gândi al personajelor sale, ceea ce- 
| împiedica să le urmărească destinul în contemporaneitate. 
[...] Depăşirea acestei crize s-a înfăptuit în volumul al doilea 
din Moromeţii, scris după  Risipitorii, şi în Marele 
singuratic. Scriitorul nu va căuta decât o împrospătare a 
viziunii, pentru că tema, în ciuda oricăror previziuni 
sceptice, [...] n-a considerat-o niciodată epuizată. Marin 


Preda găseşte în zona aceasta crepusculară din Moromeţii 
şi din Marele singuratic un inepuizabil material tragic. 
Marele singuratic nu-i numai Niculae Moromete, 
decepţionat şi izolat de o criză politică, deşi ispita de a face 
din această carte un Bildungsroman este greu de înfrânt, ci 
țăranul asupra destinului căruia meditează eroul cărţii, 
care se împărtăşeşte dintr-o experienţă directă, învăluită şi 
apăsată de figura copleşitoare a tatălui. [...] 

Prezentul în care trăieşte Niculae Moromete şi amintirile 
care îl trag mereu spre trecut imprimă romanului o 
compoziţie specială. Marea temă a timpului, pe care o 
descoperă în Moromeţii, curge într-o albie epică în care 
curenţii amintirii provoacă mari întoarceri şi creează noi 
unghiuri de introspecţie. Romanul împleteşte mereu două 
fire: trecutul dominat de imaginile care vin din lumea lui Ilie 
Moromete şi prezentul care înseamnă pentru Niculae în 
primul rând iubirea pentru pictorița Simina Golea. Provocat 
de Simina, el îşi rememorează, treaptă cu treaptă, în 
povestiri mai mult sau mai puţin independente, viaţa. 
Aceste secvenţe retrospective, în care romancierul 
alternează poezia cu pagina realistă şi candoarea cu 
violenţa neştiutoare, ne rețin atenţia în primul rând. [...] 

Celălalt fir epic, care nu mai este al amintirii, ci al vieţii 
prezente a eroului, nu este mai puţin interesant. Romanul 
de dragoste dintre Niculae şi pictorița Simina Golea ne 
introduce într-un mediu cu totul diferit. Scriitorul îl 
imaginează cu intenţia de a lărgi obiectivele polemicii 
sociale şi estetice pe care o întreprinde. Va găsi chiar 
prilejul de a plasa şi un mic roman poliţist, într-o paranteză 
largă a celui de dragoste, cu suspansurile genului, dar mai 
ales cu o foarte ascuţită poziţie critică faţă de abuzurile din 
timpul când funcţiona „mecanismul simplu al represiunilor”, 
care oferea o „tristă comedie” a dreptăţii. Cât priveşte 
romanul de dragoste propriu-zis, pe care nu-l vom urmări 
în peripeţiile sale, ne simţim tentaţi să observăm doar că 


Marin Preda pare preocupat şi aici de apărarea 
independenţei de gândire faţă de asaltul sentimentelor. [...] 

Pe aura unui mit care se destramă, lumea Moromeţilor, 
Marin Preda a imaginat în Marele singuratic un roman cu 
multiple sensuri simbolice, care comunică, cu o evidentă 
participare lirică, lucruri esenţiale despre om, despre iubire 
şi despre adevăr. 


Al. ANDRIESCU, „Destinul unui personaj”, 
în Convorbiri literare, nr. 6,1972 


În universul moromeţian, noua carte a lui Marin Preda se 
reintegrează nu numai ca roman al fiului, ci şi ca roman al 
tatălui, prin reapariţia, neaşteptată şi oarecum postumă, a 
lui Ilie Moromete. După cum se ştie, marele personaj îşi 
încheiase ciclul în volumul al doilea al Morometilor. 
Reluarea lui devine posibilă prin situarea întâmplărilor 
legate de Niculae Moromete într-un interval de timp 
anterior cu puţin momentului extincţiei tatălui, deja narat. 
Prin această devansare a deznodământului în volumul al 
doilea al Moromeţților [...] minunea resurecţiei artistice a 
eroului se produce aici, acum, de-a lungul a câtorva zeci de 
pagini extraordinare, dintre cele mai bune ale scriitorului. 
Ilie Moromete din Marele singuratic nu se suprapune însă 
peste cel din Moromeţii Il]. Repetiţia este exclusă prin 
retrospectivă. Imaginea „moşneagului” este efemeră în 
acest nou roman al lui Marin Preda; se constituie însă, 
fixându-se pentru totdeauna în retina noastră, imaginea, 
mai puţin cunoscută, a „flăcăului”. Un Ilie Moromete de 
douăzeci de ani, foarte deosebit de bărbatul matur de mai 
târziu pe care îl cunoaştem atât de bine, ni se înfăţişează 
învăluit într-o tăcere grea, ce pare tuturor definitivă, 
consfinţită într-o poreclă elocventă: Mutul. Oralitatea 
fascinantă a personajului va ţâşni deci dintr-un strat de 
adâncă tăcere. Ilie Moromete se împărtăşeşte astfel din 


miracolul marilor elocuţii, o vreme încleştate în infirmităţi şi 
muţenii. Trăsături noi vin să se adauge unui portret ce 
părea complet. 'aciturn, solitar, meditativ, tânărul Ilie 
Moromete ni se înfăţişează ca o enigmă. Printr-un paradox 
al adevăratei creaţii, nota de mister luminează însă şi mai 
adânc individualitatea strânsă a marelui personaj. 

Pe cine desemnează atunci cuvintele ce dau titlul noului 
roman? În chip explicit, şi în planul principal al naraţiunii, 
pe Niculae, în chip mai ascuns şi într-un plan episodic (dar 
nu secundar), pe Ilie Moromete. O ereditate decisă urcă din 
tată în fiu. Solitudinea (implicând tăcerea) devine pentru 
„Moromeţi” o vocaţie de familie, cel puţin într-o anumită 
fază a evoluţiei lor spirituale, de iniţiere, de fundamentare a 
principiilor. [...] Singurătatea reprezintă o fază de tranziţie 
în procesul metamorfozelor moromeţiene. Un Moromete 
adevărat a fost sau va fi cel puţin o dată în viaţă un mare 
singuratic. 


Valeriu CRISTEA, „ «Parabolele» lui Niculae Moromete”, 
în Luceafărul, nr. 10, 1972 


„Marele singuratic” este Niculae Moromete, cel care în 
cartea-întâi a vieţii familiei sale alerga după Bisisica, oaia 
afurisită, iar în a doua apărea sub chipul unui tânăr activist 
de partid. [...] Noul roman izolează tocmai un episod din 
anii de singurătate. E un fapt că fostul activist perseverează 
într-o izolare voită, refuză, când i se propune, să revină la o 
existenţă mai dinamică. Dinadins, probabil. Faptele expuse 
în carte sunt lăsate să se consume într-o imprecizie istorică 
paralelă foarte exactei situări geografice. [...] 

Marele singuratic nu continuă, aşadar, volumul al doilea 
din Moromeţii. 1 se intercalează sau, mai curând, e un 
roman independent. Şi Niculae, şi alte personaje care 
provin din cărţile precedente se definesc suficient prin 
comportamentele şi mişcările lor sufleteşti desfăşurate aici. 


[...] Episodul singurătăţii lui Niculae Moromete vine să 
integreze un nou element viziunii unei umanităţi în 
încleştarea cu timpul. [...] 

Roman-biografie, asemenea Intrusului (chiar dacă aici e 
vorba doar de un fragment biografic), Marele singuratic 
devine, ca şi acela, de altfel, un roman-problemă prin 
meditaţia  insinuată în  istorisire. Căutând înţelesul 
spectacolului montat în spaţiul său, distingem două puteri 
antagonice: timpul care macină şi natura, în speţă natura 
umană, care se împotriveşte acestei măcinări. Raportul de 
forţe se află în evidentă favoare a timpului, el dispunând în 
chip absolut de condiţia biologică a fiinţelor şi modelându- 
le, de asemenea, decisiv condiţia istorică - pe când omul 
posedă o unică armă: înţelegerea. [...] 

În general, ceea ce dă gravitate romanului e meditaţia. 
Creaţia de viaţă rămâne sumară, personajele, inclusiv 
autorul principal, nu au pregnanţa celor din volumele 
anterioare ale ciclului. Prin latura sa estetică însă (ce 
absoarbe şi observaţia psihologică), prin caracterul 
problematic, Marele singuratic devine cuceritor. [...] 
Romanul pune întrebări, caută soluţii, stimulează cugetul. 
Problemele lui Niculae Moromete sunt implicit ale lumii 
noastre, ale timpului pe care îl traversăm, sunt într-un fel 
sau altul probleme ce ne angajează pe toţi. De aici, 
actualitatea cărţii. Ca toate scrierile lui Marin Preda, şi noul 
său roman se situează între operele care, aducând în 
dezbatere cu îndrăzneală şi simţ de răspundere preocupări 
majore,  înfăţişând realitatea fără  înfrumuseţări sau 
desfigurări, încorporând pozitivul şi negativul unor viziuni 
dinamice, sporesc valorile realiste şi dimensiunile 
umanismului literaturii române contemporane. 


Dumitru MICU, „Marele singuratic”, 
în Scânteia, nr. 9137, 1972 


Este probabil că Marele singuratic încheie ciclul 
Moromeţților. Fără a aparţine seriei propriu-zise, nu este 
imposibil de gândit că la acest ultim roman se referea 
Marin Preda într-un interviu mai vechi, spunând că 
urmează a scrie o continuare a Moromeţilor. Putem de 
asemenea hazarda: Marele singuratic era o carte necesară 
şi aşteptată în creaţia lui Marin Preda, va trebui să gândim 
toată opera sa din perspectiva ei, ca dintr-un punct 
privilegiat. [...] Drumurile mari ale lumii Moromeţilor au 
fost străbătute până acum, n-a mai rămas netratat niciun 
destin semnificativ. Nu este întâmplător că scriitorul a lăsat 
la urmă pe Niculae, personajul său cel mai drag, figura cea 
mai luminoasă din primul volum. Niculae întruchipa 
aspiraţiile cele mai intime ale povestitorului şi „tema” lui. 
[...] Marele singuratic reprezintă un act de temeritate 
artistică, elaborat cu multă grijă şi acompaniat în 
contrapunct de Imposibila întoarcere, cartea de publicistică 
a autorului. Chiar dacă scriitura nu este, pe alocuri, la fel de 
precisă ca în celelalte cărţi, putem găsi în Marele singuratic 
exemple de rafinament stilistic şi compozițional încă 
neatinse de Marin Preda până acum. [...] Marele singuratic 
a fost o carte îndelung elaborată, chiar dacă nu conştient, 
problematica ei a fost gândită de autor cu un sentiment de 
participare încă neîntânit în opera sa. [...] Importanţa 
acestui roman în întreaga creaţie a lui Marin Preda poate fi 
estimată prin împrejurarea incontestabilă că tot ciclul a 
devenit imposibil de înţeles în afara lui, că aruncă o lumină 
esenţială asupra volumelor din Moromeţii. [...] De 
asemenea, Marele singuratic trebuie parcurs cu toate 
cărţile lui Preda pe masă, ponderea lui şi toată plasa de 
antinomii din conştiinţa lui Niculae, diferitele motive, 
enunțate uneori succint, rămase neexplicate, îşi găsesc 
sensurile numai în contextul întregii opere. Aşa stând 
lucrurile, critica noastră va trebui să se obişnuiască: Marin 
Preda a încetat de a mai fi obiect de cronică literară, cărţile 
lui nu mai pot fi discutate independent. Ca orice autor cu 


univers artistic constituit, el se pretează numai la dezbateri 
mai ample şi mai bogate în consecinţe pentru toată lumea. 
[...] Marele singuratic este romanul „tematic” al autorului 
(folosim termenul în sensul uzitat de Northrop Frye pentru 
tipul liric, pentru relaţia directă dintre public şi autor, 
indiferent de travesti). Este reluat aici motivul umanităţii 
perfecte, al refontei morale, în numele unei noi religii. [...] 

Marin Preda s-a situat cu Marele singuratic în zona 
proximă a marii creaţii. Detaşarea lui de Niculae, de 
personajul cel mai drag al autorului, ascunde un sâmbure 
de extraordinar dramatism, este o rupere de sine 
dureroasă şi care nu va rămâne fără consecinţe. Marin 
Preda a avut puterea de a scrie în plină forţă creatoare o 
carte reprezentativă şi ostilă autorului ei, cartea despre 
care bănuim că însemna în conştiinţa lui un fel de carte a 
„vieţii” sale de artist şi om social. 


Aurel-Dragoş MUNTEANU, Opera şi destinul scriitorului, 
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1972, pp. 197-201 


Marele singuratic este, la prima vedere, ceea ce se 
numeşte îndeobşte un roman de dragoste. Dar el nu este 
numai atât, dacă precizăm că iubitorul de solitudine este 
Niculae Moromete, pe care îl părăsisem la sfârşitul celui de- 
al doilea volum al Moromeţilor într-un moment dificil. În 
tentativa lui de a clădi, alături de fostul notar şi de alţii, o 
„nouă religie”, el întâmpină neaşteptate obstacole. Tânărul 
activist constată că nu totul se desfăşoară la fel de simplu ca 
în discuţia avută de mult cu notarul pe terasa cârciumii lui 
Valache. El înfruntă critica vechilor liberali răspunzându-le 
adesea dispreţuitor, ca şi tatălui său, pe care-l găseşte 
incapabil de a înţelege complicatul mecanism al proiectului 
de fericire pe care-l presupune „noua religie”, dar nu 
întârzie să constate contradicții în chiar cadrul proiectului 
desfăşurat şi pus în aplicare. [...] Prin încrederea 


nemărginită într-un proiect şi prin dezamăgirea inevitabilă, 
Niculae Moromete repetă, la altă scară şi pe un plan de 
intelectualitate mai acut, tipica experienţă sufletească a 
eroului moromeţian. [...] Realităţile contrazic în cele din 
urmă utopiile şi Niculae se interiorizează, intră într-o 
perioadă de muţenie şi de stare vegetativă. Drama pe care 
o trăieşte este o dramă de cunoaştere. [...] Marele 
singuratic e un roman închinat integral abstragerii din lume 
a eroului şi, în acelaşi timp, o demonstraţie că abstragerea 
este imposibilă. [...] 

Marele singuratic are în ciclul moromeţian valoare de 
addenda. Evenimentele din Moromeţii sunt privite 
retrospectiv dintr-un alt unghi decât acolo. Dacă primul 
volum înregistra o optică care era în aceeaşi măsură a 
eroului şi a naratorului, iar în cel de-al doilea exclusiv optica 
naratorului, în Marele singuratic optica e a martorului şi, 
ulterior, a eroului principal al întâmplărilor, adică a lui 
Niculae Moromete. [...] Marele singuratic are rolul unei 
acolade finale, care strânge toate firele şi luminează toate 
înțelesurile. Copilăria lui Niculae nu mai pare atât de lipsită 
de nimbul mitic, cum părea din aspra naraţiune a 
Moromeţților. Amintirile lui Niculae Moromete conservă o 
viziune mitizantă a lumii rurale. Chipul tatălui, al mamei, 
fraţilor şi surorilor sunt înconjurate de aureola apoteotică a 
amintirilor sacre. Înţelegem, apoi, de ce copilul refuză 
violenţa şi se izolează, pentru ce psihologia lui intră pe un 
drum care-l singularizează definitiv. 


Mihai UNGHEANU, Marin Preda - vocație şi aspirație, 
Editura Eminescu, Bucureşti, 1973, pp. 83-86 


În literatura română, Marin Preda se află în aceeaşi 
situaţie cu Tudor Arghezi, opera lui refuzând orice tentativă 
de clasificare şi sustrăgându-se oricărei formule; cel mai 
însemnat dintre scriitorii perioadei postbelice, comparabil 


cu prozatorii de frunte ai veacului, este izolat în peisajul 
literar actual, respectându-se încă o dată una dintre 
ineditele trăsături ale literaturii noastre - apariţia 
intermitentă a unor mari personalităţi creatoare care se 
situează în afara epocii în care trăiesc, pe care o 
subordonează prin impunerea forţată a unor modele 
generatoare numai de epigonism, fiindcă individualitatea 
lor este prea puternică pentru a putea fi urmată; semn de 
adaptare a forţelor spiritualităţii naţionale la ritmul 
sincopat al istoriei, prielnic doar izbucnirilor şi excepțiilor, 
mai puţin mersului continuu. [...] 

Prin Marele singuratic se continuă într-un fel neaşteptat 
ciclul romanului Moromeţii, reluându-se un fir epic acolo 
rămas în suspensie: existenţa lui Niculae în intervalul dintre 
demiterea şi reintegrarea lui în funcţia de activist. 
Moromeţii se încheie cu participarea lui Niculae la 
înmormântarea tatălui său, când fiul poartă din nou 
însemnele puterii; în Marele singuratic sunt descrise 
evenimentele petrecute imediat după excluderea din activul 
raional. Fostul instructor lucrează la o mare grădină, lângă 
Bucureşti, concomitent urmând cursurile Facultăţii de 
horticultură, pe care o absolvă chiar când începe acţiunea 
romanului. Personaj secundar în Moromeţii, Niculae devine 
acum protagonist, dar această modificare poziţională nu 
are consecinţe deosebite: deşi prezenţa bătrânului 
Moromete este episodică, adevăratul „mare singuratic” el 
este. Complexitatea lui Niculae este mai mult atribuită 
decât reală, insistându-se, pentru compensație, asupra 
laturii exterioare, spectaculoasă, a vieţii horticultorului, 
cartea fiind bogată în situaţii ieşite din comun (0 crimă, o 
iubire încheiată tragic, scene din viaţa artistică) care au 
funcţia de a dirija destinul eroului. Însă mai revelatorii 
decât acele întâmplări - rezolvate într-un fel excesiv de 
precis, matematic determinante pentru evoluţia lui Niculae 
- sunt părţile de evocare, unde „stilul amintirii”, 
caracteristic pentru Marin Preda, se eliberează din nou, 


atingând apogeul. Transfigurate de o puternică memorie 
afectivă, copilăria miraculoasă a lui Niculae, luminată de 
conştiinţa singularităţii dată de credinţa într-o vocaţie 
excepţională, şi figura fascinantă a bătrânului Moromete, 
căruia i se dezvăluie marile resurse sufleteşti pe parcursul 
unei iubiri târzii, sunt imagini de o forţă copleşitoare ale 
unui paradis pierdut. Trecute prin amintire, faptele capătă 
o existenţă nouă, se însufleţesc de o viaţă misterioasă al 
cărei izvor este sentimentul atotputerniciei gândirii. [...] 

Fundamental lirică şi idealistă, opera scriitorului are 
caracteristică tocmai absenţa elementelor lirice şi idealiste: 
facultatea esenţială este puterea de a uni observaţia cu 
reflecţia şi de a transfigura afectiv materialul epic, printr- 
un stil al amintirii căruia îi este proprie fuziunea intimă 
dintre confesiune, invenţie şi moralism. Literatura lui Marin 
Preda este expresia unei conştiinţe suverane: prin el, proza 
românească iese definitiv din zona sentimentalismului şi a 
ilustrativismului. 


Mircea IORGULESCU, Rondul de noapte, 
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1974, pp. 230, 253-256 


Marin Preda are darul de a se aşeza mereu într-o relaţie 
de aparentă contradicţie nu numai faţă de literatura de 
ambianţă a unui moment, dar şi faţă de propria sa operă. În 
fond, care e principiul ce ordonează apariţia Risipitorilor 
după Moromeţii 1, a Moromeţilor II după Risipitorii, a 
Intrusului după Moromeţii II, a marelui Singuratic după 
Intrusul? Explicații de ansamblu există, pe unele le-a oferit 
prozatorul însuşi. El intenţionează acoperirea literară 
completă a unei suprafeţe istorice şi a unei mentalități 
sociale ce a suferit mari modificări în ultimele decenii. 
Aşadar o voinţă de epuizare, în succesiune pur cronologică, 
a datelor şi faptelor caracterizând cel mai mobil şi mai 
agitat timp din istoria românească. Pe de altă parte - 


tentativa scriitorului de a-şi depăşi vocaţia imediată şi 
performanţa de succes sigur, prin cucerirea acelei voci 
auctoriale, care crede a avea de spus lucruri mult mai 
importante decât cele dictate de memorizarea perfectă a 
timpului de fericită coincidenţă cu sine şi cu lumea pierdută 
a copilăriei. [...] 

Mereu nou faţă de sine, dar ascultând de imperativele 
secrete şi constante care îl determină să varieze la 
maximum situaţiile pentru a-şi supune la probe esenţiale 
personajul, Marin Preda scrie Marele singuratic într-o 
manieră neobişnuită sie, ca pe un roman ideologic, roman- 
eseu. Dificultăţile şi izbânzile vin tocmai de la formulă. 
Romanul trebuie luat drept ceea ce este şi ceea ce vrea să 
fie. Să-i discutăm aşadar ideile, care, ele, ies aici în prim 
plan. Rămase, printr-o relativă insuficienţă a concretului 
epic, simple şi direct expuse, ele sunt aici mai bine 
subliniate ca oriunde, nu doar formulând o ideologie 
coerentă, dar dezvăluind surprinzători noduli tensionali, 
care altădată fuseseră estompaţi de materialitatea 
triumfătoare a desăvârşitului literar. [...] 

Niculae Moromete ascunde sub o aparenţă modestă şi 
insignifiantă vocaţia unui profet. Dacă el a încercat 
odinioară schimbarea lumii prin intervenţii directe şi şi-a 
asumat viaţa trăită prin iubire, iar acum s-a retras într-o 
expectativă vigilentă, asta nu înseamnă că existenţa sa e 
separată etanş în faze de participare şi abstragere, perfect 
despărțite unele de celelalte. Structura duală a cursului 
existenţei s-a instalat ca  dicotomie simultană, 
caracterizându-i fiecare moment al vieţii. 

Personajul îşi constituie cel mai adesea doar pentru 
exterior o mască a neimplicării, a refuzului dur de 
participare, a necomunicabilităţii. El nu e doar anti-pathic, 
dar vrea să şi pară antipatic. Îndepărtează intolerant de la 
sine orice solicitare de simpatie, venind indiferent de unde. 
Manifestă o adevărată plăcere experimentalistă de a 
observa chinurile celuilalt pe care el însuşi le-a provocat 


poate, maculează chiar impulsurile de tandreţe care îl 
împing silnic spre femeia iubită. [...] Dar dincolo de această 
platoşă impenetrabilă [...] monologul mental al personajului 
păstrează permanent căldura înţelegerii şi promptitudinea 
simpatiei. [...] 

Dar nu e aceasta însăşi condiţia ideală a justiţiarului, a 
profetului, a întemeietorului de noi religii? El refuză de fapt 
să intre în conjuncturi particulare, care îl solicită prin 
imediatul lor, tocmai pentru a păstra integră şi nealterată 
capacitatea de a privi şi a cuprinde într-un înţeles general 
toate cazurile particulare. [...] 

Marele singuratic se oferă spontan comentariului 
fragmentat şi fragmentarist pe care l-am preferat, pentru 
că romanul este în întregime alcătuit din asemenea nuclee 
de meditaţie, dispută şi alegere. Celor pe care le-am 
enumerat li s-ar mai putea adăuga şi altele: forţa cuvântului 
care aici nu mai ascunde, ci vrea permanent să atingă 
esenţele, relaţia dintre amânare şi nemurire, dintre artă şi 
eternitate etc. În fond, cartea e o lungă conversaţie, cu 
exemplificări, argumente, contraargumente, expuse pe 
două voci, care nu reprezintă atât două personaje, cât 
ipostazele semantice ale locutorului şi conlocutorului, 
schimbând între ei rolurile şi atitudinile. Dacă în Morometii 
autorul se vedea substituit şi anulat ca subiectivitate de 
către eroii săi, aici el este cel care li se substituie, vorbind 
de fapt în numele fiecăruia. Niculae şi Simina sunt doar 
formale propoziţii gramaticale ale unui aceluiaşi eu. 


Magdalena POPESCU, Prefaţă la Marin Preda, Marele singuratic, 
Editura Minerva, Bucureşti, 1978, pp. V-VII, XXIII-XXIV, XXXIII-XXXIV 


Marele singuratic (1972) aruncă o lumină retrospectivă 
asupra unui eşec politic; deşi e vorba de un vis spulberat, 
deşi Niculae, însingurat, abandonează cauza, spiritul nu se 
resemnează. Fostul activist nu are psihologie de învins. [...] 


Roman ideologic chiar, Marele singuratic se înscrie în albia 
problematicii umane veritabile, dovedind nu doar interes 
pentru istorie ci, mai cu seamă, grijă pentru transcrierea 
adevărului, aflându-i sensul, alungând forţele oarbe care 
pun stăpânire pe om şi teroarea care vine în valuri. 
Scriitorul, aflat „la capătul viu” al acestui maiestuos fluviu, 
are chiar obligaţii de grefier: „nu eu eram punctul la care 
ajunsese până atunci Istoria?” [...] 

Evident, Marele singuratic, deşi e construit în jurul 
avatarurilor lui Niculae, un fanatic al ideilor, resimte 
subteran prezenţa personajului ordonator al întregii proze 
prediste: Ilie Moromete. În împrejurări dramatice, fiul 
recurge la soluţia de existenţă a tatălui, adevăratul 
singuratic al Operei: abstragerea din lume, intrarea în 
apatie. Forţa contemplaţiei, tipic moromeţiană, reveria, 
fortifică „disciplina singurătăţii” În voita izolare pe care şi-o 
oferă eroul; pentru o existenţă însetată de adevăr căutând 
finalitatea proprie omului politic, nu speculaţia gratuită 
conduce la clarificări. Niculae este un solitar neatins de 
mizantropie, cavaler al unui sentiment; grădina retragerii 
sale nu e „un loc otrăvit”, ci, o etapă, „marele singuratic” 
încercând să comunice prin dragoste. 


Adrian Dinu RACHIERU, Marin Preda - omul utopic, 
Editura Eminescu, Bucureşti, 1996, pp. 94-95 


Cu Marele Singuratic (1972), Marin Preda revine la 
romanescul tradiţional (istoria unui destin, prezentarea 
mediilor sociale, conflict moral, intriga sentimentală etc.) cu 
o experienţă nouă, totuşi, în ce priveşte tehnica epică (eseul 
pătrunde masiv, naraţiunea este din când în când spartă) şi 
cu dorinţa de a trata din unghiul său de vedere o problemă 
dezbătută de toată literatura modernă: raportul dintre 
personalitatea individului şi determinismul istoriei. Tema 
mai intimă a cărţii este încercarea de a ieşi din istorie. 


Angajare, acţiune (cu riscul eşecului) sau retragere, 
solitudine, boicot (o vorbă ce nu place prozatorului!) al 
istoriei? 

Niculae Moromete, eroul de acum al naraţiunii, încearcă, 
silit de circumstanţe, ambele soluţii, în intenţia de a-şi 
apăra independenţa spiritului. Marele singuratic este până 
la un punct, ca şi Risipitorii şi Intrusul, romanul unei ratări, 
cu observaţia că personajul nu are niciun moment o 
psihologie de învins. Literatura română număra mulţi 
resemnaţi, inadaptaţi, înfrânți, şi dintr-o nevoie, poate, de 
echilibru, Marin Preda lasă eroilor săi (dr. Munteanu, 
Constanţa, Călin Surupăceanu, Niculae Moromete) o şansă 
de salvare. Spiritul, în orice caz, nu se resemnează în faţa 
necesităţii oarbe. De altfel, în proza sa accentul nu cade pe 
analiza formelor de înfrângere, ci pe justificarea unor acte 
de existenţă cu prelungiri în sfera conştiinţei. Prin aceasta, 
Marele singuratic depăşeşte motivaţia realistă şi tinde să 
facă dintr-un caz (istoria unui tânăr care eşuează în 
încercarea de a impune semenilor o noua religie!) un 
destin, ceea ce presupune o plasare în istorie şi o atitudine 
conştientă în faţa circumstanțelor. În această linie (linia 
centrală a cărţii), Marele singuratic este un roman 
ideologic, dând termenului din urmă înţelesul originar: un 
roman al soluţiilor de viaţă, al ideii de istorie, societate şi al 
relaţiilor dintre individ şi aceste noţiuni. Nu este însă unicul 
plan al naraţiunii. Lângă cel dintâi se află şi un roman de 
familie, în continuarea Moromeţților o scurtă, apoi, 
povestire polițistă (asasinarea lui Damian Gheorghe), 
înserată în codul naraţiunii realiste, şi, în fine, prin episodul 
Simina, Marele singuratic este şi un roman de dragoste. 

Personajul care uneşte aceste fire este Niculae, fiul cel 
mic al lui Moromete, prezent încă din primul volum al 
ciclului şi înfăţişat pe larg în cel de-al II-lea (Moromeţii I[ 
1967). Cunoaştem de acolo istoria eşecului său politic şi tot 
de acolo ştim că, pentru a scăpa unei represiuni brutale, 
tânărul activist se retrage la o fermă din jurul Capitalei, 


continuându-şi studiile în domeniul horticulturii. Istoria 
acestei retrageri este reluată în Marele singuratic, umplând 
astfel spaţiul alb lăsat în fresca (încă neîncheiată) a 
Moromeţilor prin dispariţia precipitată a personajului. 
Toate aceste reluări, reveniri, arată că Marin Preda vrea să 
ducă până la capăt istoria unei familii şi că biografia 
personajelor sale nu este încheiată. 


Eugen SIMION, Scriitori români de azi, vol. al II-lea, 
Editura Cartea Românească, 1978 


Personajul principal al romanului Marele singuratic este 
Niculae Moromete care, căzut în dizgrație tocmai din cauza 
intransigenţei lui, se refugiază la o fermă horticolă de lângă 
Bucureşti, hotărât să trăiască până la sfârşitul vieţii în afara 
istoriei. Ideea - pe care scriitorul nu are curajul să o ducă 
până la capăt - este că fostul activist de partid nu mai crede 
în „religia” pe care a propovăduit-o şi că înţelege ce 
greşeală ireparabilă a făcut participând la distrugerea 
modului de viaţă reprezentat de tatăl lui. Romanul are un 
happy-end politic. După lunga perioadă de solitudine, în 
care nu face decât să-şi analizeze viaţa anterioară sau să 
contemple lumea, Niculae cere să fie „reintegrat în activul 
de partid”. Până la a ajunge aici, el trăieşte însă o poveste 
de dragoste - cu o pictoriţă, Simina Golea - şi este prins în 
vârtejul unor întâmplări desprinse parcă dintr-un roman 
poliţist. De asemenea, are prilejul să cunoască mai mulţi 
scriitori şi artişti găzduiţi în palatul naționalizat în care 
locuieşte şi el (şi în care recunoaştem Palatul Mogoşoaia, 
„casa de creaţie şi odihnă a scriitorilor”, frecventată cu 
predilecție de Marin Preda). Scriitorii şi artiştii sunt 
portretizaţi în apă tare [...]. Nici romanul de dragoste, nici 
romanul poliţist şi nici romanul satiric nu prezintă însă atât 
de mult interes ca episoadele în care apare din nou lie 
Moromete. Pretextul epic îl constituie călătoria pe care 


Niculae o face în satul lui natal, împreună cu Simina, pentru 
a-i arăta locurile în care a copilărit. Surpriza este cu atât 
mai mare cu cât llie Moromete „murise” la sfârşitul 
volumului II din Moromeţii. Vizita făcută de Niculae în sat 
împreună cu Simina datează însă dintr-o perioadă în care el 
se afla încă în viaţă, astfel încât cititorii au ocazia nesperată 
să-l „vadă” din nou. În plus, printr-un artificiu narativ, este 
adus temporar în prim-plan (drept bonus pentru cititorii 
fideli) şi un Ilie Moromete tânăr, îndrăgostit, de pe vremea 
când Niculae nu exista. 


Alex. ŞTEFĂNESCU, „Marin Preda” 
în România literară, nr. 38, 2002 


Din Convorbirile despre Marin Preda ale lui E. Simion cu 
Aurora Cornu aflăm că scriitorul avea la un moment dat în 
vedere mai multe romane despre familia Moromeţilor, la 
care a renunţat, folosind o parte din material în al doilea 
volum al romanului, în Marele singuratic (1972) şi în Delirul 
(1975). E interesant de constatat că în acestea două din 
urmă, naratorul se referă din capul locului la Ilie Moromete 
şi la familia lui ca şi cum cititorul ar trebui să ştie despre 
cine e vorba. Acest mod de a-şi introduce personajele este, 
probabil, o reminiscență din proiectul iniţial de a alcătui o 
mare Comedie ţărâneasca, după modelul declarat al 
Comediei umane a lui Balzac. [...] În Marele singuratic, 
Niculae o lasă o vreme în sat pe Simina, soţia lui, care e 
pictoriţă. Simina locuieşte la Moromeţi, prilej de a-i revedea 
pe toţi din unghiul unei străine. [...] Protagonistul Marelui 
singuratic, Niculae, este un „om fără însuşiri”, dar la 
propriu, nu ca eroul din romanul lui Musil pe care Preda îl 
citise. Niculae e un ţăran declasat, neadaptat deplin 
mediului orăşenesc în care trăieşte şi încă şi mai puţin 
aceluia artistic din vecinătatea fermei unde munceşte ca 
inginer  horticol. [...] Nimic semnificativ nu explică 


retragerea orgolioasă din politică a lui Niculae, nici, cu atât 
mai puţin, reangajarea lui la sfârşitul romanului. Mediul 
artistic e zugrăvit caricatural. 


Nicolae MANOLESCU, Istoria critică a literaturii române, 
Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 959 


UL „Dar eu nu pot să stau cu o ţigancă!” (f)