Marin Preda — Cel Mai Iubit Dintre Pamanteni V2

Marin Preda 


Marin Preda 


Cel mai iubit dintre 
paământeni 
Vol.2 


PARTEA A CINCEA. 

Î, 

Mă trezii fără să fi deschis ochii simțind că am adormit cu 
capul pe biroul meu cu lumina aprinsă. „Da, gândii, iată, am 
adormit lucrând, nu e bine, trebuie să fac ca Matilda, să mă 
culc seara la ora nouă şi să mă scol la cinci, şi până să plec 
la facultate pot lucra mai bine odihnit. E chinuitor să te 
prindă astfel somnul. Precis că iar am dormit patru, cinci 
ore în poziţia asta.” Mă întinsei şi fui mirat că eram totuşi 
lungit şi nu simţii atingerea familiară a cristalului de pe 
birou şi a scaunului de sub mine. Deschisei ochii şi atunci 
sării brusc în picioare. 

Nu la birou, ci pe o masă ruginită de fier adormisem. Un 
bec aprins spânzura în tavan. O uşă de metal, nişte pereţi 
negri şi o ferăstruică înaltă, zăbrelită, îmi amintiră că eram 
prizonier, că fusesem ridicat de-acasă şi că fusesem implicat 
în afacerea Sumanelor negre. Mă uitai la ceas: erau orele 
patru. Începui să mă plimb. Celula n-avea pat, ci doar 
această masă de un roşu murdar, pe care mă întinsesem cu 
paltonul pe mine. Mi-l scosei, mi-era cald, aruncai şi căciula. 
Mă întinsei iar, îmi trosniră oasele. Da, oasele trosnesc, ele 
nu ştiu nimic, fac parte dintr-un întreg, căruia i se supun. 
Tot astfel şi noi, spunea Pascal, facem parte dintr-un întreg 
mai mare şi vrem totuşi să ne credem unici... acţiune 
smintită, asemănătoare aceleia, să zicem, a unui picior, care 


n-ar vrea să mai asculte de corp şi ar lua-o rasna, ar începe 
să bâţâie, să se agite, nu fiindcă ar fi bolnav, ci fiindcă ar 
începe să creadă că sângele care îl hrăneşte ar fi numai al 
lui... Aşadar, să dărâmăm cu gândul această celulă în care 
n-am ce să caut şi din care trebuie să ies cât mai curând, 
fiindcă sunt nevinovat, şi să practic un exerciţiu preventiv 
care să mă ferească de surprize şi să pot accepta ce e mai 
rău. Deci să accept. Să-mi feresc de uzură forţele sufleteşti, 
care nu trebuiesc scoase în luptă: sensibilitatea trebuie 
reprimată, credinţele şi convingerile trimise în adâncul 
sufletului, loviturile fizice pe care le voi primi trebuie să 
întâlnească un corp inert, mă vor bate să spun ceea ce nu 
ştiu (auzisem de asta), numai să nu mă deterioreze 
iremediabil, încolo n-aveau decât! Eu nu eram ca Ion Micu, 
să văd în ei expresia unei lumi pentru care am luptat şi am 
fost torturat şi convingerile mele să nu reziste. Nu erau ai 
mei. Aşadar, ce mi s-ar putea întâmpla? 

Mă reaşezai pe masa aceea ruginită şi închisei ochii. Codul 
existent în „document”, „ordonanţe” în loc de „ordine”, nu 
poate să turbure o fiinţă normală. În caz contrariu se 
interpune un alt cod, care ghidează pe cei care m-au adus 
aici şi care mă vor scoate nu pentru a mă trimite acasă, ci în 
direcţii surprinzătoare şi necunoscute. În acest sens 
căpitanul care m-a arestat ştie mai multe decât colonelul 
care a încercat cu mine un interogatoriu zadarnic. După el, 
după căpitan, trebuia să fiu trimis imediat acolo unde arăta 
codul, fiindcă o cifră m-a indicat, pe care eu o voi nega 
oricum. „Ordonanţe” sau „ordine” e acelaşi lucru, din 
moment ce teroristul fugit îmi scrisese. Era suficient. Tot ce 
era mai jos n-avea nici o însemnătate. Punct! Ar mai rămâne 
ca orbul căpitan să fie desminţit. Pentru asta voi lupta din 
toate puterile. Nu sunt nici Buharin, nici Zinoviev sau 
Kamenev, implicat în lupta pentru putere, s-ar putea să fiu 
condamnat la un an, la doi sau la cinci. Nu va dori nimeni să 
mă ucidă, nu sunt în mişcare astfel de forţe, nu e război 
civil, lumea petrece, iese la manifestații, localurile sunt 


pline, eu însumi am petrecut cu prietenii mei în mod paşnic, 
aşi putea doar muri eu, de disperarea pierderii libertăţii. 
Nu simt această disperare. O să scap!... Sunt absolut 
nevinovat, rudele şi părinţii mei nu sunt nici Pop, nici 
Bujoiu, nici Malaxa, foşti mari industriaşi, ci oameni simpli... 
Aceşti domni au fost acuzaţi că au trimis în Elveţia valori 
stoarse din bunuri naţionale, e foarte posibil să fi trimis, e 
chiar neverosimil să nu fi trimis, oricum, nu gândul meu 
putea fi solidar cu ei care, chiar dacă nu erau vinovaţi de 
aceste crime, erau vinovaţi de altele (de pildă, de mizeria 
materială a muncitorilor care au lucrat în industriile lor), 
solidari cu un regim nu atât de liberal ca să îngăduie o 
puternică mişcare sindicală, existentă în lumea civilizată, 
care să-i împiedice să fie stăpâni absoluţi ai efortului uman. 
Astfel de lucruri se plătesc, mai devreme sau mai târziu, sau 
chiar pe neaşteptate, cum s-a întâmplat la noi... Au ştiut cu 
abilitate să sugereze oamenilor că sărăcia şi chiar mizeria e 
o stare naturală cu care trebuie să te obişnuieşti, deşi 
timpurile se schimbaseră... Au speculat geniul oamenilor 
simpli de a putea trăi din salarii mici, de a se descurca, 
numai ei ştiau cum, de la o lună la alta, veşnic îndatoraţi şi 
traversând o viaţă fără speranţa unei uşurări de greutatea 
ei care le apăsa umerii. Mai bine plătit, tatăl meu nu se 
întorcea niciodată mai vesel acasă cu plicul în buzunar. Îl 
arunca mamei, tăcut şi posomorât, şi ea totuşi ştiuse chiar 
din puţin să facă economii şi să mă tină la liceu. Asta fiindcă 
eram unul, dar dacă am fi fost doi sau trei? Ce-o să zică el 
acum, tatăl meu, şi mai ales mama, mă pomenii întrebându- 
mă, când or să audă că am fost arestat? Asta oferea lumea 
nouă părinţilor şi bunicilor noştri? Şi îmi amintii de 
expresiile lor, la manifestaţia pe care o privisem cu doi ani 
în urmă de pe trotuar şi mă simţisem solidar cu speranţa 
care li se citea pe chipuri, cu ardoarea credinţei într-o lume 
mai bună. 

Deodată simţii un sentiment de primejdie. Alarmă! Aceşti 
securişti nu erau expresia aspiraţiei acelor manifestanți 


într-o lume mai dreaptă, apăruseră ca o anomalie stranie, 
ca un virus nociv într-o societate fără experienţa 
revoluțiilor, ci mai mult cu aceea a revoltelor repede 
reprimate în sânge. Şi ce era mai curios erau recrutaţi 
chiar dintre ei, dintre oamenii simpli, şi se amestecau cu ei 
prin tramvaie şi autobuze, pe stradă şi în restaurante, cu 
aerul cel mai firesc, cu capelele şi uniformele lor cu 
însemne albastre, ca şi când numai lucruri inocente ar fi 
făcut ei prin acele clădiri cu celule jos în beciuri. 

Din nou simţii un sentiment de alarmă. Îmi propusesem să- 
mi retrag sensibilitatea, să nu raţionez în faţa anomaliei, să- 
mi păstrez intacte forţele sufleteşti. Făcui un efort suprem 
şi încetai să mă gândesc. Atunci, în tăcerea celulei, auzii un 
zgomot ciudat. Mă uitai în jur. Zgomotul se stinsese. Dar 
imediat reapăru. Îmi încordai atenţia să-l descopăr. Da, îl 
descoperii, venea de alături, din umărul meu stâng, şi îmi 
dădui seama că era bătaia propriei mele inimi şi nu venea 
din umăr, ci din ureche. Mă înspăimântai. Inima mă trăda. 
„Ce-o să fac? mă întrebai. Dacă mă condamnă, n-o să 
rezist.” Una e forţa gândului şi alta a viscerelor. Acolo, în 
maţe, zăcea teama şi inima o prelua. Niciodată nu-mi 
bătuse cu o astfel de putere. Bătaia însă nu era nici 
precipitată, nici desordonată, şi curând pulsaţia ei înaltă se 
mai potoli. Înţelesei că, fără să fi ştiut vreodată (o surpriză 
greu de suportat), suprimarea libertăţii mele nu avea 
urmări de conştiinţă, ci în instincte, ca la sticleţi, care îşi 
bagă gheara în gât dacă îi închizi în colivie. Într-adevăr, deşi 
reuşii să mă liniştesc în gândurile mele, îmi dădui seama că 
mă simt rău în fiinţa mea. Mă ridicai, mă apropiai de uşă şi 
începui să bat în ea cu pumnul. Curând auzii paşi rari 
apropiindu-se. Broasca scrâşni şi gardianul intră în celulă. 
„De ce baţi?” zise. „Vreau apă!” „Uite-o acolo, n-o vezi sau 
eşti chior?” Într-adevăr, jos pe ciment, într-un colţ, lângă o 
căldare, se vedea ceva care semăna cu o cană. „Dar, zic, 
celulele astea n-au paturi?” Şi-i arătai masa de tablă 
ruginită pe care dormisem. „Or să te mute de-aici, n-am 


avut alta în noaptea asta.” Şi-mi întoarse spatele şi ieşi cu o 
expresie atât de abstrasă, încât ai fi zis că nu vorbise cu un 
om, ci cu el însuşi. 

Răul pieri aşa cum apăruse şi fără să lase urme. Respirai 
uşurat. Mă uitai la ceas. Era ora cinci. Au fost clipele de 
care m-am speriat cel mai tare pe care le-am trăit în celule. 
Dacă nu mă părăseau? Ce s-ar fi ales de mine? Am înţeles 
atunci de ce se sinucid unii în închisori. Cred că împinşi 
până la paroxism de acest rău mai puternic decât biata 
conştiinţă agresionată de revolta generalizată a viscerelor. 
Răul acela insuportabil nu s-a mai repetat... 

II. 

Drumul spre o închisoare şi o noapte petrecută în celulă te 
îndepărtează de viaţa anterioară tot atât de mult ca şi o 
călătorie de mii de kilometri. Toţi ai mei erau acum departe 
şi mai neverosimilă mi se părea după-amiaza de ieri şi mai 
ales orele petrecute de mine cu Matilda şi rudele după 
plecarea musafirilor. Viitorul meu apropiat nu se turburase, 
clar acum, în această celulă, mi se lumina deşi raza lui se 
îndepărta considerabil. Dar anticipez asupra stării mele de 
spirit. Aceste gânduri şi sentimente şi mai ales această 
lumină îndepărtată care era viitorul meu îmi apărură abia 
după ce, aşa cum dorisem şi nu sperasem să se întâmple, un 
ofiţer superior, nu ştiu dacă era general sau chiar 
Generalul, şeful Securităţii regionale, mă chemă la el la 
orele opt. Uniforma şi galoanele sale puteau fi de general, 
dar înfăţişarea era de plutonier. Poate chiar că asta fusese 
şi fusese înălţat în grad vertiginos? Oricum, ofiţerii mei 
superiori, ca să nu mai vorbesc de general, din şcoala 
militară, arătau altfel. 

„Ai vrut sa vezi un ofiţer român, zise el, nici după ce ai fost 
arestat n-ai renunţat la şovinismul tău? Crezi că noi facem 
aici discriminări rasiale?” Relele presimţiri, văzându-i figura 
şi auzindu-i cuvintele, mi se confirmară. 

„Aţi pus în pericol Transilvania cu acţiunile voastre 
smintite, continuă el ridicând vocea. Şi continuaţi să 


complotaţi, primiţi şi daţi ordine de peste hotare, împotriva 
regimului, în timp ce ocupați posturi în universităţi, crezând 
că n-o să fiţi demascaţi”... 

Se înfuriase, se făcuse roşu, dar ochii săi orbi, holbaţi 
asupra mea, îmi făcură în mod straniu impresia că, pentru o 
clipă, implorau dintr-ai mei, care îl măsurau neclintiţi şi cu 
aviditate, adevărul acestei lumi, care îl urcase atât de sus, 
sugerându-i în acelaşi timp temerea, din practica lucrurilor 
pe care fusese pus să le comită, că ar putea ajunge şi el la 
fel de vertiginos, în locul meu. „Le văd, eşti om ca şi mine, 
spunea acest fulger de privire, dar eu trebuie să te 
condamn: ştii tu de ce? Eu nu ştiu.” Dar asta numai pentru 
o clipă, în timp ce furia reveni sporind în intensitate. Deşi 
îmi dădeam seama că n-aveam nimic de sperat din judecata 
unui om care făcea confuzie între şovinism şi discriminare 
rasială, mă agăţai totuşi de acea luminiţă de o clipă care 
lucise în privirea sa înecată în întunericul furiei şi prinsei 
curaj să-l înfrunt şi să mă salvez. „.de-aia ne-a trimis aici 
partidul şi poporul, să apărăm cuceririle politice ale clasei 
muncitoare, încheie el izbind cu pumnul în birou... 
intelectuali, oameni cu carte, uneltesc să se întoarcă 
vremurile apuse...” 

Eram concentrat cum să-mi conduc atacul şi nu mai 
auzisem clar ce spusese mai înainte. În furia lui veni 
întrebarea mea, care opri valul de fraze moarte în a căror 
magie vroia să se învăluie; „Acuzatul are dreptul la apărare 
sau e condamnat dinainte?” „Ce apărare, urlă el scos din 
sărite, şi mă înjură de mamă şi mâna i se crispa pe tampon, 
simțind primejdia confruntării cu un om viu şi nu cu nişte 
idei care îi turmentau judecata lui laşă. Aici scrie clar, dai 
ordine şi primeşti, trebuie să mărturiseşti ce fel de ordine, 
dacă nu, te aşteaptă plutonul de execuţie! Ai auzit? 
Condamnarea la moarte.' „Iotuşi, e un drept absolut al 
acuzatului să se apere când viaţa lui e în joc, spusei deloc 
speriat, aproape zâmbind, dar fără sfidare, ci cu 
certitudinea că voi fi ascultat. Numai în caz de dezertare în 


faţa inamicului soldatul e executat fără judecată, fiindcă nu 
mai e timp... Or în ţară e linişte, nu e război civil, nu putem 
împuşca oameni fără să-i ascultăm...” „Noi nu suntem 
judecători, spuse el, noi stabilim fapte şi trimitem dosarul în 
instanţă. Acolo poţi să te aperi, ai dreptul la ultimul 
cuvânt...” 

Asta suna sinistru. Ai dreptul la ultimul cuvânt după 
pronunţarea sentinţei, când nu mai puteai schimba nimic. 
Or, el minţea! Am aflat mai târziu că procesul era o simplă 
formalitate, dacă proces exista, sentinţa era dată de ei, în 
aceste birouri, procurorul o prelua, instanţa, surdă, 
ameninţa că ea însăşi dacă nu se conforma, o pronunţa. Din 
instinct am simţit însă atunci că aici se decidea totul, că 
prada nu era ascultată odată ajunsă în ghearele leului, dacă 
leu putea fi numit individul din faţa mea. 

„Puteţi accepta ideea că un om arestat de dumneavoastră 
s-ar putea să fie nevinovat şi că nu e cazul să fie trimis în 
instanţă? Dumneavoastră decideţi, sunteţi primul judecător 
şi vă rog să mă ascultați...” „Nu arestăm pe nimeni 
degeaba!” zise el, dar se mai potoli. „Nu spun că n-aţi avut 
motive, dar nu apar la dumneavoastră şi motive de a pune 
un om în libertate după ce l-aţi interogat?! 

Asta era, şi nu ştiam atunci că îndată după arestare nu se 
căutau motive de a elibera prizonierul, ci de a-l condamna, 
chiar dacă acesta îşi proba nevinovăția. Telefonul sună. 
Generalul ridică receptorul şi ascultă. Apoi după câtva timp 
spuse: „Da, arestaţi-l pe porcu-ăsta imediat şi să se ocupe 
de el Stănescu. Ceilalţi, dacă v-au scăpat, daţi alarma la 
Timişoara că trei indivizi vor să treacă Dunărea... Da, da, el 
să plece... Şi închise. Cum să nu, mi se adresă, îi punem şi 
în libertate, dar uite ce fac... Şi avui impresia, privindu-l, că 
face cu mine o excepţie că mă mai ascultă: vorbeşte, zise. 
Ce e cu chestia asta, cu ordinele astea care se aşteaptă de 
la tine?” 

Dar cum să vorbeşti cu un om care, deşi se află în faţa ta, 
un spaţiu dens (viziunea sa globală asupra delictelor) s-a 


interpus între tine şi el? Apropierea, confuzia fonetică între 
„ordine” şi „ordonanţe”! era o subtilitate derizorie pentru 
un om care urmărea fugari periculoşi, bandiți porci, cum 
era cel care trebuia chiar acum arestat, şi cine ştie ce alte 
cazuri de spioni şi sabotori care alimentau şi justificau 
existenţa acestei clădiri şi a lucrătorilor din ea. Nu-mi folosi 
la nimic suprema mea încordare când începui să-i povestesc 
ce era cu acea scrisoare şi acele cuvinte. Luminiţa aceea 
din privire nu mai apăru în ochii lui, deşi mă ascultă 
uitându-se ţintă la mine, fără să mă întrerupă. Gândul îi 
sbura pesemne la cei trei care s-ar fi putut să-i scape şi la 
alţii, desigur, care erau urmăriţi... Se debarasă de mine: 
„Trebuie să spui tot ce ştii în legătură cu acest Iustin 
Comănescu, cu care ai fost prieten, şi, dacă se va dovedi că 
eşti nevinovat, eşti liber”. Ridicai glasul: „Nu am mai multe 
de spus decât ceea ce aţi auzit şi alte dovezi nu pot aduce.” 
„Mai gândeşte-te”, îmi răspunse. „N-am la ce să mă 
gândesc. Daţi-mi drumul acasă, sunt nevinovat.” „O să ţi se 
dea drumul, murmură el absent şi întunecat, dacă se va 
dovedi că n-ai nici o legătură cu Sumanele negre, şi o să 
explici detailat ce este cu aceste ordine... Am văzut noi alţii 
care se declarau şi mai nevinovaţi decât tine şi în 
realitate...” 

Ei, ce erau în realitate? Nu mai zise nimic. O tăcere rea se 
aşternu pentru mine. Înţelesei deci că alţii fuseseră şi mai 
elocvenţi în apărarea lor decât eram eu, înşelându-l însă, şi 
că discernământul lui era atrofiat. Nu mă dădui însă bătut 
în faţa acestui om care nu avea forţa necesară a inteligenţei 
şi a instinctului de a tresări înaintea unui om acuzat numai 
pentru că într-o scrisoare i s-a spus o propoziţie ridiculă. 
Începui din nou să-i explic, dar el mă întrerupse brutal: 
„Lasă vorbele! Eşti prieten cu un criminal. Asta urmează să 
explici. De aceea ai fost arestat.” „Dar nu l-am mai văzut din 
45. Cum adică, arestaţi un om pentru că a fost prieten cu 
cineva pe care nu l-a mai văzut de cinci ani şi care a fugit 
de-atunci? Asta înseamnă că o să-i arestaţi şi familia şi pe 


VW 


toţi care au fost prieteni cu el?” „Depinde!” „Dar vă declar 
că eu n-am părăsit oraşul atunci când el a plecat în satul lui 
departe şi am martori profesori şi pe toţi care mă cunosc.” 
„O să-i ascultăm pe aceşti martori şi ai dreptul să-i citezi şi 
la proces în apărarea ta.” Aşadar, gândii, proces totuşi! 
Rămăsei tăcut şi încordat."Apărarea mea? strigai. Dar care 
e acuzaţia? Care ar fi obiectul acestui proces? Să dovedesc 
eu că sunt nevinovat? Cine vă dă dreptul, ce lege, să puneţi 
un om într-o astfel de situaţie? Pentru a aresta pe cineva, 
trebuie o dovadă de vinovăţie - în cazul meu, că am făcut 
parte din organizaţia Sumanele negre. Or, dumneavoastră 
n-aveţi nici o dovadă, atunci de ce m-aţi arestat? Credeţi că 
e o glumă să arestezi un om liber? Singur aţi spus că acea 
scrisoare nu e o dovadă. Ce rămâne atunci? Faptul că am 
fost prieten cu un terorist. Dar mai întâi că pe atunci nu era 
terorist, a devenit pe urmă, şi de ce aşi fi eu vinovat că a 
devenit? Am luat eu parte la acţiunile lui?”; „Asta urmează 
să ne dovedeşti, că n-ai luat!” „Eu să vă dovedesc?”- strigai 
indignat. 

Nu mai aveam nici o reţinere. Aveam intuiţia că nu stătea 
în puterea acestui om să micşoreze răul care se abătuse 
asupra mea, era şi incapabil şi orb, nu cunoştea legile care 
guvernează viaţa oamenilor, nici cele făcute de ei, nici cele 
divine, dar, credeam eu, nici mai mult rău nu putea să-mi 
facă decât cel pe care vroia să mi-l facă, adică cel mai mare, 
să mă arunce în mecanismul unei anchete care nu trebuia 
să dea greş şi al unui proces pe care ei nu-şi puteau îngădui 
şi nu îngăduiau să-l piardă... Trebuie să spun că acest 
adevăr aveam să-l aflăm noi toţi mai târziu, ca adevăr clar şi 
distinct, dar arestarea noastră pune sub stare de alarmă 
toate instinctele, şi numai cei neavertizaţi, cei naivi, cei care 
puteau fi uluiţi când erau arestaţi şi strigau „dar n-am făcut 
nimic. Ce-aveţi cu mine?” puteau aştepta liniştiţi în celule să 
fie eliberaţi cu zâmbete şi scuze. Eu fusesem prevenit nu 
numai o dată de Ion Micu, şi abia acum, în faţa acestui om, 
îi înţelegeam spaima: nu auzisem de oameni arestaţi cărora 


apoi li se dădea drumul, ci numai de: a fost arestat şi atât, 
adică s-a terminat cu el, a fost condamnat şi a dispărut. 
Astfel dispăruse Cubleş la acea manifestaţie şi nu mai 
revenise în facultate, dar nu măsurase nimeni gravitatea şi 
semnificaţia faptului. Cine ştie ce-o fi făcut, gândeam, 
degeaba, nu l-au condamnat ei... Tot astfel avea să mi se 
întâmple şi mie... În clipa aceea însă mi s-a trezit cu putere 
dorinţa de a-l smulge pe acest om din mecanismul al cărui 
instrument era şi a-l face să înţeleagă că poate şi altfel să-şi 
folosească puterea, şi anume, să judece singur şi pur şi 
simplu să-mi dea drumul. 

„Şi dacă nu pot să vă dovedesc? am reluat. Dacă toţi cei 
care mă cunosc, din frică să nu fie ei înşişi arestaţi arbitrar, 
aşa cum arbitrară e şi arestarea mea, vor spune: da, l-am 
văzut că e în oraş, dar n-am stat cu ochii pe el, am avut alte 
griji, nu ştim exact dacă a lipsit sau nu, dacă a stat tot 
timpul în oraş. Or, veţi decide dumneavoastră în faţa 
acestor declaraţii evazive, pentru a lua parte la o crimă 
ajung patruzeci şi opt de ore. Şi cum prietenia mea cu acest 
Iustin e dovedită de o scrisoare în care e vorba de «ordine» 
sau «ordonanţe» date şi primite (cine mai stă să distingă că 
ordine cu ordonanţe nu e acelaşi lucru), veţi ajunge la 
concluzia că sunt vinovat. Dar fără dovezi! strigai. Nu 
credeţi totuşi că trebuie să-mi dovediţi vinovăţia?”' „Se va 
vedea în cursul anchetei”, îmi răspunse implacabil. „O să vie 
O zi, îi spusei atunci cu o încredere aproape sălbatică în 
viziunea pe care o avusei în clipa aceea, când o să fiţi în 
locul meu, dar nu nevinovat, şi voi depune mărturie 
împotriva dumneavoastră. Cunosc istoria revoluțiilor şi vă 
asigur că totdeauna (şi nici revoluţia proletară n-a făcut 
excepţie) cei care s-au aflat în situaţia dumneavoastră au 
avut soarta victimelor lor.” 

III. 

Nu mai pot continua relatarea acestor amintiri, această 
parte a lor. O greață insuportabilă mi se urcă în gât, şi ca o 
amintire a anilor când, după ce am fost iar liber, am 


aşteptat să se îndeplinească această prezicere. Nu s-a 
îndeplinit nimic... Această greață mă apuca îndată ce 
vedeam uniformele pe stradă şi chipurile care afectau că 
sunt şi ele ale unor oameni obişnuiţi... cu neveste şi copii şi 
bucurii simple ca oricare dintre noi... Dar iar anticipez o 
experienţă pe care abia ar urma s-o evoc aici... O voi scurta, 
deşi e o verigă groasă în destinul meu. Ar trebui să scriu 
despre asta o nouă carte, cea de faţă născându-se numai 
pentru a putea să ajung în aceste zile care mi-au mai 
rămas, la o scenă, una singură, când într-o dimineaţă m-am 
pomenit cu o floare pe biroul meu... Această scenă mă 
obsedează şi nu perversităţile acelor timpuri al căror mit 
primitiv ai barbar deşi s-a prăbuşit semenii mei încă nu se 
desmeticesc, sunt încă neîncrezători, ca şi când s-ar teme 
să nu-i reînvie cadavrul; vor să-l lase să putrezească total şi 
abia după aceea să-i arunce cenuşa în vânt. 

„Mă ameninţi? rânji el cu o cruzime care abia atunci i se 
desvălui. N-o să mai ai ocazia! N-o să te mai întorci de-acolo 
de unde o să te trimit, contrarevoluţionarule!” „Nu se ştie! 
îi răspunsei îndârjit. Vreau să vă pun o întrebare: ce v-au 
făcut dumneavoastră oamenii de îi arestaţi? Ce suferinţe v- 
au provocat? Aţi trecut prin vreun război civil în care 
contrarevoluţionarii v-au ucis familia, prietenii, copiii? Aţi 
fost torturat la poliţie ca vechi ilegalist? Aţi avea o 
justificare. Nu, nimic din toate astea nu vi s-a întâmplat, vă 
Cunosc, cei care au trecut pe-acolo arată altfel... Atunci ce- 
aveţi dumneavoastră cu oamenii de-i arestaţi? N-aţi citit 
puţină istorie? Nu ştiţi că istoria nu stă pe loc, că după ce 
apare un val, se sparge, şi un altul vine din urmă?” „Nu, 
zise el, nu sunt aşa de mare filosof ca tine, eu îndeplinesc 
sarcina pe care mi-a încredinţat-o partidul, de a stârpi pe 
toţi duşmanii poporului, indiferent sub ce mască s-ar 
ascunde, şi degeaba îmi vii tu cu teorii, chestii istorice şi 
alte baliverne, n-avem noi acuma timp de asemenea 
parascovenii. După tine ar trebui să lăsăm burghezia să-şi 
facă toate mendrele şi noi să ne uităm şi să filosofăm, c-o fi, 


c-o păţi, până ne-am trezi toţi omorâţi de legionari şi 
criminali de război care au format bande teroriste prin 
munţi şi atacă satele în haite, ca lupii... Lucrătorii noştri îşi 
dau viaţa urmărindu-i prin coclauri şi mă mai ameninţi şi tu 
ca un inconştient, chiar aici în biroul meu...' „Da, zisei şi eu 
cu ironie, am şi poziţia cea mai potrivită ca să vă ameninţ!” 
„Da, dar ia să ai un pistol-mitralieră în mână şi să mă prinzi 
în munţi, te-aşi vedea eu că n-ai mai face cu mine teorii 
istorice şi m-ai ciurui fără discuţie, ca un duşman de clasă 
înrăit ce eşti!” „De ce aşi fi eu duşman de clasă? Faceţi 
ipoteze cu pistoale-mitralieră şi munţi şi asupra 
sentimentelor mele de clasă (deşi ştiţi din dosar că tata e 
muncitor), numai ca să mă puteţi înfunda. Ce nevoie aveţi? 
Nu vă ajung duşmanii din munţi?” 

Strania luminiţă de la început reapăru în privirea lui odată 
cu răcnetele care urmară şi, spre fascinația mea, nu se mai 
stinse tot timpul cât urlă: „Ştiu eu de ce fac astfel de 
ipoteze când rămăşiţele bandelor Sumanelor negre care n- 
au fost încă stârpite s-au unit cu legionarii şi criminalii de 
război care asasinează activişti de partid de la sate, 
crezând că n-o să punem noi mâna pe ei şi o să vină anglo- 
americanii să-i aducă iar la putere! Am spus: ancheta va 
lămuri ce e cu scrisoarea asta şi cu ordinele care se 
aşleaptă de la tine şi, dacă se va dovedi că eşti nevinovat, ţi 
se va da drumul. Dacă nu, la canal, să puneţi acolo umărul 
la o construcţie măreaţă şi să nu mai aveţi cum să primiţi 
sau să daţi tot felul de ordine sau ordonanţe teroriştilor 
fugiţi în Occident. Poate vă învăţaţi minte!” O mână mă bătu 
pe umeri şi mă ridicai. Apăruse un securist care mă duse în 
celulă. 

Ar fi trebuit totuşi ca luminiţa aceea să mă salveze. Sau 
poate m-a salvat doar pe jumătate? Sau poate chiar mi-a 
salvat viaţa? Fiindcă după un proces care n-a durat mai 
mult de cincisprezece minute nu m-au trimis la canal, unde 
pe urmă am auzit că mulţi au murit, ci m-au condamnat la 
trei ani de închisoare, practic la muncă forţată în minele de 


plumb de la Baia-Sprie. Mai bine a fost acolo decât cele trei 
luni petrecute în beciurile Securităţii, unde am fost torturat 
aproape tot timpul, nu fizic, ci prin agresiune şi violenţă 
asupra intimităţii simţirii şi gândirii mele fireşti, până la 
halucinație, să spun ce era cu ordinele acelea, ce fel de 
ordine aşteaptă acel Iustin să-i dau eu de-aici din ţară? 
Eram smuls din somn în miez de noapte, dus într-un birou 
unde un ofiţer, totdeauna altul, începea întâi prin a-mi oferi 
o ţigare chiar din tabacherea lui, pe urmă: numele, 
prenumele, profesia, părinţii, rudele, prietenii şi povestirea 
detailată a tot ce-am făcut după 23 August şi până în 
prezent. Aceeaşi povestire, de zeci de ori, uneori doar 
relatată, alteori scrisă. Apoi începea interogatoriul. Când |- 
am cunoscut pe lustin? Ce fel de om era? Ce discutam 
împreună? Ce prieteni comuni mai aveam? Uneori ţinându- 
mă în picioare, alteori pe un scaun fără spetează, ore în şir, 
şi silit să povestesc neîncetat. Uneori cu lampa de birou în 
ochi, cu un bec orbitor, alteori silindu-mă să-l urmăresc, ca 
să-i pot auzi întrebările, plimbarea odihnită de-a lungul şi 
de-a latul biroului. Ajunsesem să mă gândesc cu nostalgie la 
primirea şi interogatoriul colonelului ungur în biroul căruia 
nimerisem parcă din întâmplare în seara când fusesem 
arestat. Când am ieşit după trei ani l-am întâlnit odată pe 
stradă şi l-am oprit. Nu mai era colonel şi l-am întrebat dacă 
îşi mai aduce aminte, aşa şi pe dincolo, de un universitar, 
într-o seară, la el în birou... „Nu, dragă, mă confunzi, eu 
sunt ober chelner la restaurantul «Făgetul», de şapte ani 
lucrez acolo”, şi s-a îndepărtat repede, stârnindu-mi 
îndoieli. Totuşi, nu mă înşelam, avea aceeaşi mustăcioară 
blondă şi acelaşi păr uşor patinat şi pieptănat lins. Acelaşi 
glas, dar bineînţeles nu aceeaşi bună dispoziţie jovială de 
atunci. Mi-a rămas din acele trei luni petrecute la 
Securitate, pe lângă un sentiment insuportabil de mare 
nelinişte, pe care numai munca istovitoare din mină l-a mai 
atenuat, şi o nedumerire. De unde învăţaseră acei băieţi, 
care mai toţi erau cam de aceeaşi vârstă cu mine şi păreau 


toţi ori de pe la ţară, ori fii de muncitori, tortura rafinată cu 
ajutorul unui interogatoriu? Cine le desvăluise astfel de 
secrete, care nu se coc decât prin practică veche în această 
meserie şi bineînţeles în servicii la fel de vechi şi cu 
tradiţie? Nu ştiu cine îi învățase, dar n-am surprins la 
niciunul nici cel mai mic semn că ar fi vorba de o tehnică 
învățată. Nu, era una însuşită şi care făcea în întregime 
parte din chiar gândirea lor intimă. Nu erau automate, cum 
s-ar putea crede. Simţeau că trăiesc în mod firesc 
torturându-mă pe mine şi aveau surâsuri fine, când de 
fiecare dată protestam: dar am mai făcut aceste declaraţii 
de sute de ori. Sau: vă cred, şi eu dacă aşi fi în locul 
dumneavoastră aşi fi nedumerit de această scrisoare şi aşi 
pune aceleaşi întrebări. Dar vă declar totuşi că nu se 
ascunde nimic în acele cuvinte că a fost o glumă absurdă, 
neverosimilă, stupidă, de studenţi. Nici o fibră nu se mişca 
pe obrazul anchetatorului. Şi continua, plesnind de 
sănătate, de satisfacţie că era tânăr, ras proaspăt şi 
pieptănat, cu guler bine călcat de nevastă-sa, care îl primea 
la întoarcere cu îmbrăţişări şi sărutări, misteriosul plan de 
demolare a voinţei mele, a rezistenţei mele sufleteşti, până 
ce - mi se sugera - voi renunţa la o apărare zadarnică şi voi 
face declaraţii complete. Nu le păsa şi nu intra în calculele 
lor că un om care n-are ce declara seamănă tot atât de mult 
cu unul care are. Când deci să opreşti această tortură şi 
când să continui? Când? Nicicând! Până declari sau până 
când îţi pierzi controlul şi începi să delirezi. Atunci urma o 
pauză de o zi şi o noapte şi erai dus din nou sus, cu forţe 
proaspete, câte îţi mai rămăseseră. Nici o grijă, e destul 
timp să le pierzi aceste forţe şi să spui pe urmă şi ce lapte ai 
supt de la mă-ta. Aveau, desigur, experienţă şi probabil că 
între ei le scăpau scurte cuvinte numai de ei înţelese. Cum 
stai? Merge, n-o s-o ducă mult. Tu? A mărturisit, mare 
pehlivan... Fiindcă mărturisirea, deşi suficientă în sine, 
antrena apoi producerea probelor, noi arestări de inşi 
implicaţi, noi declaraţii şi apoi sentinţa. Cum să scape 


cineva care n-avea nimic de declarat de acest asalt continuu 
al mai multor voințe asupra ta, care n-aveai decât una? 
Scopul justifica smulgerea în acel fel a probelor, după aceea 
totul intra în legalitate, băieţii erau satisfăcuţi, îşi făceau 
datoria, uneori erau înaintați în grad. Totul era să nu intri în 
această maşină de produs dovezi, care din punct de vedere 
moral trăia, bineînţeles, pe realităţi, adică pe cazurile de 
culpabilitate adevărată, spionii, teroriştii, fugarii prinşi la 
graniţă, care desigur se apărau şi rezistau ca şi un 
nevinovat. Ce făceau totuşi cu un nevinovat? Nu-l iertau nici 
pe acesta, nu-l declarau nevinovat şi să-i dea drumul, dar 
sentinţa era mai blândă, cum a fost în cazul meu. Când se 
oprea maşina? Când nu mai puteai colabora cu ea. Fiindcă 
mult timp trăiai cu sentimentul că trebuie să răspunzi la 
întrebări, că unica ta şansă, să povesteşti, să explici. 
Anchetatorul era altul, el poate că nu ştia, sau poate era 
mai inteligent decât ceilalţi şi s-ar putea ca, auzindu-te, să 
înţeleagă şi să fie ultimul interogatoriu care ţi se mai ia. 

Într-o zi însă am încetat să mai vorbesc, nici nu mai 
auzeam întrebările, devenisem apatic, absent, nepăsător. 
Faceţi ce credeţi, spuneam, condamnaţi-mă, împuşcaţi-mă, 
dar nu mai am nimic de declarat. Nu era o tactică, ci cu 
adevărat cel mai adânc instinct al meu intrase în alarmă: 
dacă mai continuam să le răspund puteam muri cu adevărat 
sau să-mi pierd minţile. Imediat a urmat procesul, pe baza 
unui articol pe care nu-l cunoşteam, şi am fost condamnat 
după o simplă formulă pe care nici n-am auzit-o bine, a 
procurorului, care colabora cu instanţa. „Recunoşti că... a 
zis judecătorul şi a repetat ininteligibila formulă. „Nu 
recunosc!” am răspuns. „Nu recunoşti, dar probele sunt la 
dosar.” Apărarea? Un individ care cerea, grăbit, 
circumstanţe atenuante. Martori? Nu fusesem anunţat că îi 
pot cita. Doar acest individ pe care nu-l cunoşteam şi care a 
zis: „Onorată instanţă, dat fiind cazul în speţă, cer 
circumstanţe atenuante”. Sala? Câteva capete necunoscute, 
nimeni dintr-ai mei. „Irei ani închisoare”, a rostit 


judecătorul şi am respirat adânc, căci tot atât de bine aşi îi 
putut auzi cinci, şapte sau, cine ştie, şi mai rău, cum am 
auzit apoi la Baia-Sprie că li s-a întâmplat altora, pentru 
aparenţe de vinovăţie mai anodine decât a mea. 

Aici însă trebuie făcută o precizare: e vorba de cinismul 
care se instalează în închisori, cinism menit să-i facă pe toţi 
egali, să poată trăi fără să-şi piardă sarcasmul, humorul 
devenit negru şi toată gama de sentimente umane, care îţi 
dau certitudinea că, deşi închis, nu ţi-ai pierdut judecata şi 
nu te poate duce nimeni de nas. Îl vezi pe-ăla? O să-ţi spună 
că e nevinovat. A fost prins după stabilizarea din 47 cu un 
sac de cocoşei, a stat la pârnaie câteva luni, a fost iertat, i- 
au dat drumul imediat, l-au prins iar cu un sac de cocoşei, 
plus dolari. Dar pe-ăla de colo, care pare deşelat, care se 
preface că abia poate să împingă vagonetul? E generalul 
cutare, care era cât pe-aci să zădărnicească planul regelui 
de a întoarce armele şi a-l aresta pe Antonescu, jandarm 
mare peste Capitală! Dacă îl întrebi o să-ţi spună că 
datorită lui s-a făcut 23 August şi că acum iată răsplata. Mai 
multe adevăruri, mi s-a şoptit, planează asupra fiecăruia pe 
care îl vezi aici. Unul e cel pe care îl spune el, altul e cel pe 
care îl ştie doar el şi nu-l spune, altul pe care îl ştiu alţii 
despre el, altul pe care îl ştie Securitatea şi mai e un adevăr 
pe care nu-l ştie nimeni, dar care va apărea prea târziu, 
când n-o să mai intereseze pe nimeni. A fost desvăluirea 
care m-a surprins cel mai tare şi care mi-a rămas. Fiindcă, 
gândindu-mă la mine, ştiam şi eu un adevăr pe care nu l-a 
descoperit nimeni, nici Securitatea: caietele mele, asupra 
cărora anchetatorii nu m-au interogat, deşi erau la ei şi 
constituiau o dovadă zdrobitoare a ereziei gândirii mele 
filosofice. Mai târziu am aflat că numai pentru că ar fi citit 
cineva astfel de lucruri şi nu scris, şi a luat ani grei de 
închisoare. N-am fost judecat după ele, probabil că n-au 
avut un expert să le studieze, sau poate că expertul nu era 
un idiot şi n-a făcut un referat care să mă acuze. Şi mai era 
adevărul gândirii mele intime, pe care o cunoştea doar lon 


Micu, adevăr pe care îl formulasem în acea memorabilă 
discuţie de la braserie, cu care el nu fusese de acord: că o 
revoluţie trebuie întâi pregătită şi apoi declanşată, ca să 
poată cu adevărat să ne dea tuturor sentimentul jubilator al 
unei profunde eliberări... 

IV. 

Înainte de a fi trimis în Baia-Sprie am stat câteva luni într- 
o închisoare unde toată lumea de deţinuţi mi s-a părut 
născută dintr-un coşmar al comicului. Ce este un individ 
care a fost odinioară o fiinţă a cărei simplă semnătură putea 
determina fericirea sau nenorocirea altora? O epavă fără 
dinţi, cu pungi la ochi, hămesit după un castron cu ceva 
murdar în el, dar care îl făcea hulpav, cum poate nu fusese 
el niciodată la recepţiile cu icre negre şi cine ştie ce rarităţi, 
păstrugă, cegă, peşti, nisetri... Mulţi dintre ei au scăpat şi 
redevenind liberi au putut să se dedice cu strălucire 
profesiunilor lor iniţiale, de ingineri, chimişti, medici sau 
matematicieni. Numai foamea şi pierderea libertăţii pot 
degrada o fiinţă umană. Foşti miniştri, subsecretari de stat, 
patroni de uzine, bancheri puternici ai altor vremuri, corpul 
lor semăna acum cu un sac de cartofi... Fuseseră smulşi din 
familiile lor unde ar fi putut duce o viaţă demnă, oferindu-şi 
serviciile noii societăţi, căci Marx nu scrie nicăieri că 
trebuiesc urmăriţi oamenii, ci desfiinţat doar sistemul, 
regimul capitalist... Ba chiar el scrie undeva că fostul 
proprietar de uzină are dreptul la o despăgubire, fiindcă nu 
e vinovat el ca individ, că a acţionat în unicul cadru al unui 
sistem de producţie considerat atâtea secole drept natural: 
era un produs istoric al dezvoltării, şi nu al unei conspirații 
individuale împotriva poporului, ca să poată fi apoi judecat 
şi pedepsit. Lenin a fost mai abil, a folosit aceste cadre, de 
ale căror însuşiri nu se îndoia. Numai la noi scriitori viciaţi 
de un entuziasm frenetic au putut să adopte ideea că un 
individ pierzând privilegiile clasei sale, care fusese odată la 
putere, îşi pierde şi calităţile sale proprii, pe care de fapt 
nici nu le-a avut, ba chiar decade biologic. Se vorbea în 


închisoare de unul mai abil, ale cărui cărţi erau echivoce: 
aşa căzuţi cum sunt aceşti foşti şi fără puterea de odinioară, 
scria el, ei sunt superiori proletarilor... Asta după ce mai 
întâi încercase să le scrie acestor proletari „biografiile”, 
salivând de pofta de a parveni... Dar „biografiile”' n-au 
plăcut şi atunci a fugit în Occident „să depună mărturie”. Se 
povestea acolo în închisoare că fusese trimis de Scânteia să 
scrie un reportaj de la un proces al unor terorişti care se 
judeca la Timişoara, oraşul său natal. Şi l-a scris, deşi ştia că 
acelaşi tribunal avea şi pe rol şi jos în beci pe tatăl său, 
căruia trebuia să-i vie rândul. Desigur, nevinovat. 
Coincidenţa nu i-a provocat acestui scriitor vreo dramă 
corneliană între dragostea sa pentru taică-său şi datoria lui 
de reporter al Scânteii. 

Era acolo generalul Macici, militar celebru în... Dar de ce 
să mai spun cine mai era dacă ajunseseră toţi nimic? Cine 
vroia să se poarte ca şi când ar mai fi însemnat ceva era 
luat în derâdere, şi degeaba ascultam şoaptele unui poet 
care îi cunoştea pe toţi, rangurile, meritele, mărimile mi se 
învălmăşeau în minte şi nu reuşeam să le rețin numele, mai 
ales că n-am stat mult printre ei. „Linere, se apropia de 
mine câte unul umil, n-ai cumva o ţigare?” „Păi de unde, 
dom' general?!” îi spuneam cu regret, dar pe urmă îl 
căutam pe poet, care se întâmpla să mai facă rost, îi ceream 
una şi mă duceam la general sau ministru ce fusese, şi i-o 
dădeam. Tresărea, uitase că îmi ceruse, o primea cu mâini 
care nu erau tremurânde, dar nici liniştite, o aprindea şi îmi 
spunea: „Îţi mulţumesc, generosul meu tânăr, dar ce cauţi 
tu aici, băiat în floarea vârstei? Ce-ai făcut?' Nu spuneam 
unul din cele patru adevăruri posibile, ci unul inventat, cel 
mai simplu şi mai comod: „Cocoşei, dom' general!” „A! 
Cocoşei! O să-ţi dea drumul să mai declari alţii, aşa că fii 
atent...” „Da, dom' general, cunosc trucul, dar nu mai am 
alţii.” „Da, dar o să faci tu rost de alţii, or să te prindă iar 
şi... Aurul e ochiul dracului. Nu rezişti când îi vezi culoarea 
aia frumoasă, parcă îţi spune: Ascunde-mă, nu fi prost, n-o 


LIA 


să afle nimeni!” „Aşa e, dom' general, auri sacra fames.” „Pe 
unul l-a prins că mai avea, în felul următor. Cât aţi spus că 
aţi predat? Douăzeci de cocoşei. Îi predase de bunăvoie, 
atunci în 47, imediat după stabilizare, când, dacă îi predai, 
nu-ţi făceau nimic. Nu vă supăraţi, i s-a spus, am numărat 
de două ori, lipseşte un cocoşel, sunt numai nouăsprezece, 
mergeţi dumneavoastră acasă, căutaţi-l, o fi căzut pe jos, şi 
aduceţi-l. Ala s-a dus şi s-a întors cu cocoşelul şi atunci 
funcţionarul, un poliţist, a rânjit. Nu lipseşte nici un cocoşel, 
înseamnă că mai aveţi. Şi l-a arestat, i-a făcut percheziţie şi 
a mai găsit... La zdup cu el!” „Aţi ascuns şi 
dumneavoastră?” „Nu, o rudă de-a mea!” „Şi a prins-o?” 
„Cum să n-o prindă?!” „Şi de ce sunteţi aici?” „Mai sunt şi 
alte delicte, de pildă omisiunea de denunţ... Evident, era 
adevărul pe care îl spunea el... „Şi cât v-au dat, dom' 
general?” „Opt ani!” Nu era de mirare. Se începea de la trei 
până spre zece, şaisprezece... 

Poetul, un ins înalt ca o prăjină, semănând cu o barză, 
bucureştean, avea parcă tot timpul un surâs sarcastic pe 
buze, dar un sarcasm bonom sau mai bine zis boem, ca şi 
când nu putea uita cafenelele şi viaţa literară din care 
fusese smuls fiindcă fusese prieten cu doi critici ţărănişti 
care îl cultivau. „Aiurea! îmi spuse el, ei sunt liberi şi pe 
mine m-au închis. Fiindcă eu, ca un prost, am preluat 
bancurile lor; le-am spus şi altora şi m-au înhăţat. Marele 
Ion Barbu i-a înfipt bine în furculiţă şi eu nu l-am luat în 
seamă. Covrigarii de la Găeşti! Da, sunt nişte covrigari! Dar 
ce importanţă mai are, eu tot mă curăâţ, sunt atacat. Dacă 
aşi ieşi imediat, aşi scăpa, a apărut penicilina şi un 
medicament numit Pas, care vindecă, dar nu ca să mi se 
facă penicilină şi să mi se dea Pas sunt eu aici! Ce căcat. O 
să mor şi o să mi se vadă, întins în celulă, un nasca o 
trompă, o să vă uitaţi toţi la nasul meu şi o să râdeţi!” 
Bineînţeles că nu-l credeam, foarte rapid mi se impusese 
cinismul de care am pomenit, să nu crezi ce ţi se spune şi să 


nu te miri dacă ceea ce ţi se spune se adevereşte într-o zi că 
n-a fost minciună sau prefăcătorie. 

Toată ziua făceam papuci (papuci care îl treziseră şi pe 
împăratul Chinei la o nouă conştiinţă), până într-o zi, când 
se formă o nouă echipă în care intrai şi eu şi ne pomenirăm 
cu un civil cu un instrument în mână şi cu un maldăr de 
nuiele alături. „Domnilor, începu el, cu ajutorul acestui 
instrument ingenios, numit cosor, o să învăţăm împreună să 
facem lucruri foarte utile oamenilor, ţăranilor în special, dar 
şi altor categorii, şi anume: coşuri! Ce este un coş? Este un 
obiect de nuiele, cu o capacitate anumită de încărcare, de 
pildă, coşuri pentru porumb, cu care se încarcă o căruţă 
direct de pe ogor şi a cărui capacitate, în porumb brut, 
coincide, după curăţare, cu un dublu-decalitru. În 
ingeniozitatea sa, fără să măsoare cu nimic, ţăranul îşi 
împleteşte un coş care îi permite să-şi evalueze fără alte 
măsurători recolta sa de porumb pe un pogon, adică 
număra câte coşuri a adus acasă şi ştie câte duble a făcut, 
calcul care îi permite să-şi dea seama cât poate să vândă pe 
piaţă şi cât să-i rămână pentru hrana sa zilnică, pentru 
însămânţat şi pentru orătăniile pe care le are el în curtea 
sa...” 

Gâtul miniştrilor, matematicienilor, inginerilor se întinse la 
auzul acestui început de prelegere, asemeni şcolarilor 
cuminţi care încă nu înţeleg ceea ce li se spune dar al căror 
instinct îi ţine în bancă holbaţi, să se străduiască şi să înveţe 
totuşi. „Pentru aceasta, continuă individul, cineva s-a gândit 
să vină în ajutorul ţăranilor şi a inventat acest instrument 
mai ingenios decât bricegele lor. Astfel a apărut cosorul zis 
al lui Moceanu, fiindcă aşa îl chema pe inventator. Ele 
compus din două părţi, partea lemnoasă (şi ne-o arătă) şi 
partea fieroasă! Deci, să recapitulăm pe scurt: Cosorul lui 
Moceanu a fost inventat de Moceanu. El se compune...” 
„„din două părţi”, se auziră deodată vocile ascultătorilor. 
Încântat şi surprins, individul surâse în sine. „Partea 
lemn...” zise el... „.oasă”, îl completă auditoriul... şi partea 


fier...” „.oasă”, se ridicară vocile noastre. „Domnilor, 
exclamă individul (şi îşi propti o clipă bărbia în piept de 
satisfacţie), e o adevărată plăcere să ai de-a face cu 
intelectuali.” 

Apoi trecu la demonstraţia practică, folosirea acelui cosor 
la împletirea unui coş. E îndoielnic că împăratul Chinei a 
avut de-a face cu un mai ingenios maistru care să-i 
desvăluie mai repede secretul producerii revelaţiei unei noi 
conştiinţe, fiindcă, după câte am înţeles eu, drumul lui a fost 
lung... Ai noştri au avut revelaţia în chiar cursul prelegerii 
teoretice, dar şi în trecerea la practică. Totuşi, maistrul a 
privit cu neîncredere fenomenul şi a doua zi s-a înfiinţat din 
nou. „Să-mi spună cineva, a început el, cine a inventat 
cosorul lui Moceanu”. „Cosorul lui Moceanu a fost inventat 
de Moceanu,” a răspuns imediat în cor echipa noastră. „El 
se compune din două părţi, a reluat individul. Partea...” 
„„lemn-oasă”, am silabisit noi... „Şi partea...” „fie-roasă”, am 
cântat mai departe. „Domnilor, constat cu bucurie că 
intelectualul de-aia poartă această denumire, că te scuteşte 
de explicaţii inutile...” 

Bizar personaj! Îşi bătea cumva joc de noi, fiind stupid el 
însuşi? Cred că era mai degrabă în întregime stupid, fără 
să-i lipsească o vagă, dar tot tâmpă maliţie. Nu o dată, după 
ce am redevenit liber, citindu-i, de pildă, pe Samuel Butler 
sau pe Heidegger, auzeam foarte distinct o voce interioară 
care mă făcea să întrerup lectura: „Cosorul lui Moceanu a 
fost inventat de Moceanu!” Da, îmi spuneam, de ce să-i dai 
unei maimuțe un sonet de Shakespeare să-l bată la maşină 
ca să demonstrezi că îl va bate la infinit? Să-i dăm mai 
degrabă această clară şi indiscutabilă axiomă: Cosorul lui 
Moceanu a fost inventat de Moceanu. Maimuţa nu va 
reuşi... 

Nu păstrez astfel de amintiri din minele de la Baia-Sprie, 
unde am fost trimis cu poetul, care a murit acolo... Se 
perpelea în dormitorul comun şi cerea mereu ţigări, din 
care sugea disperat ca dintr-o ultimă plăcere pe care i-o 


mai putea oferi viaţa. Dar surâdea mereu sarcastic şi ne 
spunea, rânjind, că o să crăpăm cu toţii, fiindcă în urma lui 
n-o să mai rămână nimic. O ţară care nu ştie să-şi apere 
poeţii va fi învinsă sau va supravieţui lamentabil la coada 
altor naţiuni, fiindcă poezia e sângele unui popor care 
curge subteran prin veacuri şi îl face nepieritor. Sudoarea, 
deocamdată, era tot ceea ce vedeam cum curge din pieptul 
lui scofâlcit... îl ştergeam, îl întorceam pe o parte şi pe alta, 
în timp ce el ţinea ţigarea în gură şi ne înjura. Eram toţi 
doborâţi de munca dură din mine ca să mai tresărim la 
spusele lui. Într-o seară totuşi ne uimi, ai fi zis că ne 
păcălea, se ridicase în capul oaselor şi arăta odihnit şi plin 
de vervă. „Nici măcar nu puteţi să-mi daţi un pahar de vin? 
Atunci căraţi-vă! Ce aşteptaţi voi de la viaţă, de vă 
încăpăţânaţi atâta să n-o pierdeţi? Ei, ce mare brânză aţi 
face dacă v-ar da drumul? Viermi ai pământului, şi tu, 
patrie, nu vei avea oasele mele, fiindcă eu am asta la mine 
(şi ne arătă o fiolă, pe care o agită în aer), o înghit, mă 
dizolv în cosmos şi de-acolo scuip pe voi...” Cu plumb în 
picioare, istoviţi, îl părăsirăm şi ne prăbuşirăm în paturile 
noastre reci şi murdare. „Petrini, îl auzii, hei, Petrini!... Am 
un mesaj pe care vreau să ţi-l încredinţez, pentru iubita 
mea”, îmi spuse când revenii şi mă aşezai alături. Şi îmi 
dădu o adresă, pe care n-o ascultai... Memorează răcni el: 
„lubito, mă gândesc la tine Ca un borfaş la ceasul unui lord 
Şi se ciocnesc în carnea mea drezine Şi caii au atac de 
cord!” îl avu, acel atac de cord, precedat de un val de sânge 
careîi ţâşni pe gură şi care nici măcar nu mă înspăimântă. 
Ceilalţi adormiseră. leşii afară şi anunţai gardianul că unul 
din noi a murit. „Bine, zise el, du-te şi te culcă, acum e 
târziu, o să-l luăm mâine dimineaţă.” Şi îşi plecă fruntea şi 
se îndepărtă astfel cu pistolul la şold... 

V, 

Mă întorsei acasă după o absenţă de trei ani şi trei luni, 
căci cele trei de prevenţie nu mi se scăzuseră, şi spre 
bucuria mea o găsii pe Matilda tot în casa ei, nu păţise în 


acest sens nimic. Avea musafiri când sosii, pipernicitul şi 
fatala Tamara. 

„Victor”, strigă ea când mă văzu în prag, plimbându-şi întâi 
privirea asupra chipului meu, ca şi când nu i-ar fi venit să-şi 
creadă ochilor. Sufletul însă îmi era inert, ascuns şi tăcut, 
încât mă ferii de această privire, mă uitai într-o parte, 
închisei uşa pe care o băteau rafalele viscolului şi uitai că 
sosisem acasă, deşi sosisem aievea şi într-o fracțiune de 
secundă văzusem ochii ei încărcaţi de iubirea de altădată. 
Dar Matilda nu mă luă în seamă, mă îmbrăţişa, îşi vâri 
chipul între obrazul şi gâtul meu şi rămase astfel ca o 
statuie care mă strângea să mă sufoce: „Victor... Victoraş, 
şoptea. Iubitul meu... Ai scăpat?” „Da, îi răspunsei, am 
scăpat.” „De tot?” „Da, de tot!” Vrusei să urc scările, să 
intru în casă, dar ea mă împiedică agăţându-se de mine, îmi 
aţinu calea, mă înlănţui din nou şi începu să mă sărute. îi 
pusei mâna pe gură, îmi sărută palma... Apoi se desprinse, 
mi-o luă repede înainte şi strigă: „Artimon, Tamara, a venit 
Victor! Victor, a venit Victor!” şi îmi deschise larg uşile 
înainte. 

Intrai călcând rar, clătinându-mă de oboseală, dar şi de 
nepăsare. Da, vedeam, mă aşteptase, dar eu nu mă 
gândisem la ea, încercasem de câteva ori, dar gândul nu 
putuse ajunge prea departe în adâncul sufletului, unde tot 
ceea ce trăisem mai înainte se ascunsese. Deplasarea 
gândirii şi amintirilor mele fusese aproape totală, ca să pot 
să trăiesc mai departe, să râd, să gândesc la ceea ce 
vedeam, să pot să mănânc, să mă culc şi să dorm. Erau şi 
inşi care nu putuseră face acest lucru şi se stingeau ca o 
lumânare în a cărei flacără, odată ajunşi acolo, nu ştiuseră 
să sufle, sau nu mai avuseseră în ei forţa vitală de a se 
adapta schimbării. Eu mă pregătisem atât de bine încât, 
dacă la expirarea termenului, în loc să mi se dea drumul, mi 
s-ar fi spus că mi-a sosit o nouă condamnare (şi acest lucru 
nu era absurd, li se întâmplase unora), n-aşi fi fost nici prea 
surprins, nici prea disperat... Tot astfel, părăsind 


închisoarea, nu avui decât în primele clipe o bătaie, e drept, 
violentă de inimă, dar apoi o nelinişte stranie mi se insinua 
în suflet şi redevenii sumbru. Ce-o să se întâmple acum cu 
mine? mă întrebai. O să fiu reprimit la facultate? Şi dacă nu, 
ce-o să fac? Dar cu Matilda cum o să trăiesc? Şi sosi 
imediat, în amintire, cu o prospeţime extraordinară, scena 
din după-amiaza aceea a botezului, când trăisem profund şi 
iremediabil despărţirea de ea, din clipa când vasul proiectil 
îmi zburase pe lângă tâmplă, şi apoi timp de un ceas sub 
avalanşa defulării spectaculoase a unui sentiment al ei de 
violenţă şi de înstrăinare totală... A te mai gândi la cea mai 
mică urmă de iubire ar fi fost o prostie şi o orbire: n-ajunge 
că iubeşti tu, iubeşte, aici e totul, căci ea înţelegea să 
rămână activă în viaţa cu tine, până când. Ei, până când? 
Până când n-o s-o mai iubeşti nici tu! Şi pe urmă? Pe urmă 
vom mai vedea... Ei bine, aveam de gând să parcurg 
întreagă această etapă, la sfârşitul căreia nu mă aştepta 
nimic bun? Il faut couper net, îi spusesem eu Matildei, care 
ezita să rupă cu Petrică. Ei bine, ce-aveam să fac? Voi urma 
ceea ce o sfătuisem pe ea, acest il faut couper net? 

Or, toate acestea nu scoseseră capul în închisoare, se 
retrăseseră în adânc din clipa când fusesem arestat, până 
în clipa când văzusem iar cerul şi paşii mei ezitanţi 
simţiseră sub tălpi pământul liber... Liber, preferai până în 
pragul casei şi chiar şi după ce intrai în ea, starea de spirit 
din închisoare, când toate aceste întrebări dilematice nu mi 
se puneau. Luam cunoştinţă în mod lucid de această 
amorţire a sufletului şi nu vroiam s-o alung... „Vreau să văd 
fetiţa, spusei, ignorându-l şi pe pipernicit şi pe Tamara lui, 
care se uitau la mine cu acea umbră în privire pe care o 
aşterne timpul şi care ne face să uităm orice jignire sau 
resentiment: se uitau la mine cu o prietenie afectuoasă de 
rude. Vreau să văd fetiţa”, repetai după ce dădui absent 
mâna cu el. Amintirea fetiţei fusese singura care îmi 
însoțea, ca o luminiţă, clipele de dinainte de a cădea într-un 
somn de plumb. Totdeauna. Nimeni altcineva. Nici mama, 


căci gândul la ea mi-ar fi stârnit durere. Cu fetiţa trăiam în 
gând şi în timpul istovitoarei munci subterane, dar o 
feream, nu era un gând total, ci doar un gând că aveam un 
gând, şi anume, că înainte de a adormi se va aprinde sub 
pleoapele mele o luminiţă, căreia îi surâdeam: „.câte luni ai 
tu acum .? cinci?... şapte?... zece?... paisprezece?... Un an, 
trei... Şi cu cine semeni? Cu tata?... Cu mama?... Cu 
amândoi?... Cu vreun bunic?... Din partea cui...? 

„Scoate-ţi paltonul şi căciula, zise Matilda, se poate 
speria.” Cum să scot paltonul? Sub el costumul meu era 
rupt, cârpit şi murdar. Pipernicitul şi Tamara înţeleseră şi se 
grăbiră să plece. Mă desbrăcai şi vrusei să intru în 
dormitorul copilului. „Eşti nebărbierit şi nu ai o figură prea 
blândă, zise Matilda. Bărbiereşte-te, fă o baie... ai timp s-o 
vezi... ustensilele tale au rămas acolo aşa cum le-ai lăsat...” 
„Nu, zisei, las-o să se sperie, vreau s-o văd...” Şi intrai în 
dormitorul ei călcând greu cu bocancii mei scorojiţi de ani, 
numai a bocanci nu mai arătau. Mă întâmpină o tăcere 
ferită, de sanctuar. Matilda aprinse totuşi hotărâtă lumina. 
O văzui pe fetiţă în patul ei, cu fundul în sus, pe brânci, într- 
o poziţie chinuită, dar cu chipul senin, vârât în pernă. 
Dormea. „De ce stă aşa?” şoptii. „Nu ştiu! zise Matilda. 
Degeaba o întorc eu şi o pun să doarmă întinsă, o găsesc 
cum 0 vezi.” 

Mă aplecai şi o luai în braţe aşa cum era, ea deschise ochii, 
şi în prima clipă simţii corpul ei micuţ într-o svârcolire de 
retragere, dar apoi se uită la mine fără să clipească, în 
expectativă. „Silvia, e tata”, şopti Matilda, şi atunci copilul 
se încredința glasului cunoscut, îşi deturna privirea şi 
îngână interogativ: „lata?! Tata?” „Iata, mamă, a venit 
acasă să se joace cu tine... Sărută-l pe tata...” Fetiţa se 
relaxă, corpul ei micuţ se făcu moale, se aplecă, dar n-o 
lăsai să mă sărute, o sărutai eu, cu grijă să n-o sperii, o 
mângâiai pe părul ei blond, îi sărutai mânuţele. Era 
ameţitor cum mă privea, se uita în lături, într-o parte, apoi 
în cealaltă, apoi iar la mine, calmă, puţin uimită, cu o 


ezitare a mişcării de întoarcere a gâtului ca şi când între 
timp i-ar fi mers mintea, s-ar fi gândit, fără gesturi 
necontrolate, fără grimase de dorinţe de copil care nu 
poate sta locului mai mult de câteva clipe, cum erau alţii. 
Căldura dulce a corpului ce mi se transmise şi mă turbură şi 
o pace adâncă se lăsă asupra mea, o încordare ascunsă se 
despleti în mine, neliniştea, privind această minune care nu 
sperasem să arate astfel, mă părăsi. „Fetiţa asta nu e 
proastă”, murmurai răguşit de o emoție copleşitoare, 
nemaiştiind ce spun, căci nu ăsta era gândul meu din acea 
clipă, ci un altul, pe care nu vroiam să-l exprim, de 
recunoştinţă pentru cea care o făcuse şi o învățase în lipsa 
mea să spună tată, pentru Matilda... „E frumoasă, 
murmurai mai departe, e atât de frumoasă... Şi e blondă...” 
„N-o să rămână aşa, zise Matilda, dar s-ar putea să 
rămână...” „Dar cu cine seamănă, fiindcă nu seamănă nici 
cu tine, nici cu mine." Nu ştiu, zise Matilda, încă nu se ştie, 
cu toate că unii copii se desvăluiesc din primele 
săptămâni... Uneori seamănă cu tine... S-ar putea să fie 
cine ştie ce străbunici... Sau poate o fiinţă cu totul nouă, 
sau cu prea puţin în ea din ce-a fost înainte...” Privirea 
fetiţei deveni intensă. „Barba!” zise ea uimită, dar ca pentru 
sine. „Da, mamă, barba, zise Matilda. Tata are barbă, dar o 
să şi-o radă, să nu te zgârie...” 

Şi mi-o luă din braţe, şi o puse jos, şi îndată micuța făptură 
începu să meargă, dar cu o direcţie sigură. Matilda se luă 
după ea, „Hai, zise, aruncă şi tu zdrenţele alea, fă o baie şi 
să ne aşezăm la masă. Vezi că avem acum un boyler. Am 
tras gaze, am scăpat de lemne, avem apă caldă când vrem. 
Am făcut şi eu ceva cât ai lipsit, surâse ea, n-am stat 
degeaba. Vin îndată să-ţi aduc pijamaua şi halatul...” 

Veni să mă întrebe dacă o las să mă spele pe cap. „Irebuie 
să te tunzi, îmi spuse în timp ce mă săpunea, păduchi ai?” 
„Probabil!” „Am aruncat tot, şi palton, şi bocanci...” „Rău ai 
făcut, vroiam să le păstrez ca amintire.” „Ba trebuie să uiţi 
tot... O să-ţi povestesc de ce ai luat trei ani...” „lrebuia să 


iau mai mult?” „Cel puţin şapte, căci aşa am aflat, pentru 
nimic se dă trei ani, să aibă ei timp să-ţi răscolească viaţa, şi 
dacă găsesc ceva, îţi mai dau...” „De caietele mele ai aflat 
ceva?...” „Sunt ascunse bine. Nu mi-a fost uşor să pun mâna 
pe ele, ştiam ce conţin şi ai avut noroc că fratele unei colege 
de-a mea, care ţine foarte mult la mine, e profesor de 
marxism la Universitatea de partid, şi ea mi-a spus: 
«Matilda, nu e bine, frate-meu mi-a spus că i s-au dat la 
referat nişte caiete ale bărbatului tău. Poate să ia ani grei 
de puşcărie, dacă el face un referat şi spune ce e în ele». 
«Păi să nu facă», i-am spus cu acestei colege. «Da, zice, dar 
îi e frică şi lui. Dacă securitatea dă caietele la un 
contrareferat?» Aşa s-a şi întâmplat, dar am avut toţi noroc, 
i le-au dat lui Vaintrub... Mi-a telefonat într-o zi că vrea să 
mă vadă. «Doamnă, zice, nu e bine cu Petrini. Cum a putut 
să facă imprudenţa să scrie astfel de lucruri şi să le mai ţină 
şi în casă? Acuma eu ce să fac? Nu pot să mint, fiindcă»...” 
Şi mi-a repetat exact ceea ce gândise şi fratele colegei 
mele: că Securitatea nu se va mulţumi cu un referat şi va 
cere altul, şi dacă al doilea va face un referat aşa şi pe 
dincolo... În ce situaţie o să se trezească el, Vaintrub, că a 
acoperit pe cineva care se făcea vinovat de idealism şi 
fondator al unei noi religii? «Domnule Vaintrub, i-am spus, 
mai există un referat, nu vă spun al cui, dar există.» «Şi ce 
spune în el?» «În concluzie se spune că sunt prelegeri de 
istoria filosofiei, rezumate de cărţi filosofice materialiste.» 
«A riscat aşa ceva?» «Da, a riscat!» «Bine, atunci voi risca şi 
eu. În orice caz, vom fi doi, poate că nu va maifiun al 
treilea»... Poate că ar mai fi fost, cine ştie, mai târziu, poate 
că ar fi fost trimise chiar la Bucureşti, dar am intervenit şi 
eu şi mi le-au trimis acasă, mai spuse Matilda în timp ce mă 
spăla pe spinare. În orice caz, ori trebuie să le piteşti bine, 
ori să le arzi...” 

VI 

„Bine că n-ai păţit nimic cu casa”, îi spusei apoi Matildei la 
masă. „Crezi tu?! zise ea. A treia zi după arestarea ta au 


venit să mă evacueze. Chiar căpitanul acela care te-a ridicat 
venise gata pregătit, cu două camioane, unul deja încărcat 
cu nişte mobile şi altul gol, să le încarce pe-ale mele. îi 
spusesem Anei să nu deschidă la nimeni şi dacă totuşi 
cineva încearcă să spargă uşa, să-mi telefoneze imediat. Aşa 
s-a şi întâmplat şi am telefonat şi eu lui Mircea, primul- 
secretar al judeţenei. Ce se întâmplase? începu Matilda să 
povestească. Mircea e un fost ilegalist, bucureştean, pe 
care îl auzisem odată când venise pe la noi, pe la arhitecţi, 
salvându-l cu o singură frază pe Gociman, care tocmai 
fusese dat afară de la catedră şi era ameninţat să fie dat 
afară în general şi din Arhitectură. «Dar Gociman unde e?» 
m-a întrebat el gata să iasă din birou. Cum, nu ştia? ne-am 
mirat noi. De unde am înţeles că ministerul îl dăduse afară 
direct, trecând peste organele locale, în orice caz el, 
Mircea, nu fusese informat. Şi a început să ne asculte... Că 
aşa şi pe dincolo, că a păstrat un minut de reculegere cu 
studenţii când a fost alungat Mihai [... Atunci el a spus ceva 
extraordinar, ceva foarte popular, foarte simplu şi am 
izbucnit cu toţii în râs: «Şi ce dacă? s-a mirat el. Or fi fost 
prieteni!» Adică Gociman cu Mihai |. Am rămas uluiţi! Aşa 
era! Gociman lucrase ceva pentru Mihai I, da, da, aşa era, 
în timpul războiului... Mircea a continuat: «Lui Marxi-a 
făcut un prieten o figură, mi se pare că Lassale, i-a tipărit 
Manifestul cu modificări făcute de el, de Lassale, şi Marx s-a 
luat cu mâinile de cap. Auzi, să-i modifice ăla Manifestul! Şi- 
i scria lui Engels, mi se pare: Ar trebui să public un articol 
şi să-l înjur, dar nu pot s-o fac, fiindcă mi-e prieten. Vedeţi, 
prietenia înseamnă şi ea ceva, uneori mai mult decât o idee. 
Şi Lenin a avut un prieten care l-a trădat, ceva grav, dar tot 
nu s-a supărat pe el... Aşa şi Gociman! Să-i spuneţi să vină 
la mine.» Bineînţeles că la loc la catedră nu l-a mai pus, 
fiindcă n-a păstrat minutu-ăla de reculegere singur la el 
acasă, ci le-a făcut semn şi studenţilor să se ridice... în orice 
caz l-a apărat unde trebuie, să lucreze mai departe. Asta e 
un om, am gândit eu despre Mircea, nu ştiu dacă a învăţat 


el marxismul în toată litera lui, dar uite că i-au rămas în 
minte şi alte lucruri pe care le şi aplică. Numai să nu-l 
schimbe, să-l facă mai mic sau mai mare şi să plece de la 
noi. Nu, am aflat că Gheorghiu-Dej ţine foarte mult la el, de- 
aia l-a şi trimis aici, fiindcă are tact şi ştie să ţină în 
echilibru anumite tendinţe contrarii. Nu le rezolvă prin 
datul afară... Mă duceam la el cu diferite probleme, nu 
totdeauna la nivelul funcţiei lui, dar... aşa! Şi cu timpul a 
început şi el să mă primească mai aşa, mai apropiat, şi 
uneori cerea cafele şi stătea mai mult de vorbă cu mine. 
Odată m-a chemat el sub pretextul unor chestiuni de 
construcţii. Când am născut mi-a dat un telefon la 
maternitate, mi-a trimis flori. Să nu fii gelos pe el, e un om 
în vârstă, are copii cât noi!... Şi hop! după o lună te 
arestează pe tine. Chiar a doua zi i-am cerut audienţă. l-am 
povestit totul, i-am spus că dacă mai e posibil să credem în 
oameni, atunci eu l-aşi ruga să mă creadă şi pe mine: 
bărbatul meu e nevinovat! El s-a posomorât: «Trebuie văzut 
de ce l-au arestat! O fi făcut vreo prostie!» Ce puteam să-i 
mai spun? «Înţelegi, tovarăşă Matilda? O să mă interesez şi 
ei o să-mi spună. Şi dacă e nevinovat, şi eu te cred că 
dumneata crezi, dar totuşi trebuiesc văzute motivele lor, 
atunci îţi promit eu că n-o să păţească nimic...» «N-o să mă 
uitaţi?» «Cum o să uit?! Osă mă interesez chiar azi, şi 
mâine dă-mi un telefon!» Atunci i-am spus cu casa, despre 
amenințările acelui căpitan. Aici s-a luminat: la faţă: «Pe 
ăsta trebuie să-l prindem» a zis el, şi mi-a spus ce trebuie să 
fac. «Tovarăşe Mircea, o să vină înarmat cu un ordin de 
repartiție, adică legal.» «Să vedem pentru cine, că dacă 
vine pentru el, a păţit-o, îl trimit la canal. Mai degrabă vine 
pentru un şef de-al lui, şi atunci n-am ce să-i fac...» «Adică 
nu e nimic de făcut, pierd casa?» am spus eu desnădăjduită. 
«Nu, casa n-o pierzi, dar n-am ce să-i fac ăluia, colonelul 
sau chiar generalul care l-o fi trimis. O să spună că elnu 
ştie nimic, că a cerut demult o casă şi că i s-a dat. De unde 
să ştie el că acea casă e ocupată? Cel mult să-l pedepsesc 


pe cel care a semnat ordinul de repartiție, dar ce să-i fac şi 
nenorocitului ăla care a semnat şi el cu spaima în suflet? Au 
început să-şi facă de cap, am mai auzit şi de alte cazuri, de- 
aia vreau să-l prind pe ăsta!» L-a prins şi a păţit-o, l-au dat 
afară, ordinul de repartiție era pe numele lui. Nu ştiu dacă 
l-au trimis sau nu la canal, mai spuse Matilda. În orice caz 
arăta foarte băţos şi indignat când omul trimis imediat de 
Mircea i-a cerut ordinul de repartiție. Că nu vrea să-l arate 
şi că numai prin proces poate fi anulat. «Sunt trimis să văd 
dacă îl aveţi, altfel telefonez imediat chiar la Securitate să 
vină să vă aresteze pentru... «lelefonaţi!» a răspuns 
căpitanul rânjind. «Bine!» a făcut activistul calm şi i-am 
deschis şi a telefonat, dar nu unde spusese, ci chiar lui 
Mircea personal. «Vine tovarăşul Mircea», mi-a şoptit el, şi 
am ieşit afară, dar între timp căpitanul se răzgândise şi a 
scos repartiţia. Activistul a băgat-o în buzunar şi a telefonat 
din nou: nu mai era nevoie să vină primul secretar. Şi în 
stradă i-a spus ofițerului: «Vă prezentaţi dumneavoastră la 
tovarăşul Mircea şi o să vedeţi ce faceţi cu repartiţia». Ăla a 
dat din umeri: «N-am iscălit-o eu! Aici mi s-a repartizat, aici 
am venit...” Era cam nedumerit! Cum, bărbatu-său arestat 
şi o mai apără cineva? Nu-i venea să creadă! Din prudenţă, 
el şi oamenii lui veniseră în civil. S-au urcat în maşini şi au 
întins-o.” 

Matilda arăta foarte încântată de această ispravă, în timp 
ce sărise în povestirea ei peste acel „a doua zi” când trebuia 
să afle dacă acest minunat Mircea se interesase de 
arestarea mea. Înţelesei din această omisiune şi din tăcerea 
ei care urmă că nu, sau că intrase şi el la îndoieli după ce se 
informase. Or, cu tocmai în acea „a doua zi” începusem să 
fiu interogat. Totuşi, o întrebai, ştiind dinainte ce avea săi 
se răspundă. „De arestarea mea ce ţi-a spus «a doua zi»?”, 
adăugai cu o amorţită ironie... „«Iovarăşă Matilda, mi-a 
spus (eram la el în birou, el m-a chemat după ce i-am dat 
telefon), e ceva, că ăştia nu arestează ei un om degeaba, e 
vorba de o scrisoare suspectă pe care a primit-o soţul 


dumitale de la un fost membru al Sumanelor negre fugit la 
Paris.» «Dar n-a primit o astfel de scrisoare!» am protestat 
eu. «N-a primit-o, dar i-a fost trimisă, înţelegi, nu trebuie 
să-ţi mai precizez, mi-a spus el părinteşte. L-am chemat 
imediat la mine pe şeful Securităţii cu dosarul şi ăsta s-a 
cam codit, că ancheta e în curs, că să-i dau răgaz până a 
doua zi... Nu vreau deocamdată să vorbim de anchetă, i-am 
spus, vreau să văd dosarul, să-mi dau seama de motivul 
pentru care a fost arestat. Sper că nu l-aţi arestat fără 
motiv? Nu, zise. Ei, vreau să văd şi eu motivul! Ştiţi, noi 
trebuie să colaborăm, dar ei primesc ordine de la Bucureşti 
şi răspund pentru ceea ce fac numai faţă de Ministerul de 
Interne. Dar nici dacă raportăm noi că nu-şi fac datoria nu e 
bine. Mai depinde şi cine raportează. Adevărul e că practic 
au prea multă putere, ar trebui, după părerea mea, 
subordonați total forurilor de partid. Dar ei spun că şi în 
partid se strecoară duşmani de clasă. Ei, şi? E treaba 
noastră, a partidului, să-i demascam, ei ar trebui doar să 
sesizeze şi hotărârea în ceea ce priveşte vinovăția unui 
membru de partid s-o judecăm noi întâi. Soţul dumitale nu e 
membru de partid!» «Nu.» «De ce?» «A vrut să fie, am 
minţit eu imediat, dar tocmai atunci, ştiţi, s-au închis porţile 
şi au început verificările.» «Aşa este, zice, dar de ce nu l-ai 
atras mai dinainte?» «Nu-l cunoşteam, abia de curând ne- 
am căsătorit.» A dat din cap cu reproş. Nu mă credea că nu 
te cunoşteam cu mult mai înainte, ba chiar e sigur că ştia 
totul despre mine, nu se împrietenesc ei cu cineva fără să 
se informeze. Am roşit. «Din fericire, a continuat el, singura 
piesă la dosar e doar această scrisoare. Are acolo la sfârşit 
o frază curioasă: Aştept ordonanţele dumneavoastră. Ce e 
cu asta? l-am întrebat pe acest şef. Şi mi-a explicat. 
Individul, un oarecare Iustin Comănescu, e un fel de 
terorist din fosta bandă zisă a Sumanelor negre. Şi ce e cu 
aceste ordonanţe? Asta vrem să aflăm şi noi, mi-a răspuns 
generalul. Păi trebuie întâi să aflaţi şi pe urmă să-l arestaţi. 
Bine, am zis eu văzând că tace (avea aerul să-mi sugereze 


că în acest sens instrucţiunile primite de el sună altfel). 
Bine, zic, şi ce spune bănuitul, ce răspuns v-a dat când l-aţi 
interogat? Tovarăşe prim, zice, ei totdeauna neagă. Şi ce-aţi 
vrea dumneavoastră să facă dacă unul e nevinovat? 
Înseamnă că am greşit noi? Şi de ce nu? Sunteţi sfinţi? Nu 
porniţi şi de la premiza că ar putea fi nevinovat? Ba da, 
doar dacă el neagă nu dă nici o explicaţie, nu-l putem 
considera nevinovat. Ascultaţi, i-am spus, fraza asta trebuie 
să aibă o explicaţie. Ce spune bănuitul? Că nu ştie nimic! 
Recunoaşte că a fost şi mai este şi acum prieten cu 
teroristul, au fost prieteni buni chiar atunci, în 45, dar că... 
mai multe nu ştie... a răspuns generalul.»,, 

În acest punct tresării. Făcui Matildei un semn să se 
oprească. „Da, spusei cu greață, şi secretarul 1-a crezut...” 
Şi mă ridicai de la masă, intrai în dormitor cu paşi nesiguri 
şi mă întinsei pe pat. Matilda veni după mine. „Auzi... că 
mai multe nu ştiu... Am fost interogat imediat, seara... Şi pe 
urmă dimineaţa... chiar generalul... le-am spus ce era... cu 
ordonanţele... le-am explicat... N-a vrut să spună adevărul, 
generalul... înseamnă că s-a temut ca secretarul să nu 
gândească la fel ca mine... S-a temut să nu le scap... Şi pe 
urmă?... Ei, zi-i, şi ce... Dar ce importanţă are...?” 

Şi după câteva clipe de intensă luciditate, când credeam 
că o s-o pot asculta pe Matilda ore întregi, mă trezii a doua 
zi pe la orele şase tot cu ea lângă mine şi cu o ceaşcă de 
bulion de pasăre în mână, zicându-mi că trebuie să-l 
înghit... Ea, îmi spuse, dimineaţa mă lăsase să dorm (cică 
dormeam fără respiraţie), dar că mi se mişcau ochii în cap 
(şi imită mişcarea ochilor mei, ceva holbat), se dusese la 
serviciu, se întorsese, pregătise masa. „Scularea, zise, 
ajung douăzeci şi patru de ore de somn...” Mă uitai la ea 
fără s-o văd... Gândul mi se întoarse înapoi, în mod obscur, 
spre locul de unde ieşisem, văzusem cu ochii minţii siluete 
încovoiate asupra vagonetelor, bătrâni deşelaţi opintindu-se 
să le încarce, întuneric subteran opac, pe care lumina vie a 
felinarelor de carbid îl împrăştia ici-colo... Oameni liberi, 


zeități ale acelor adâncuri, cu căşti pe cap, îşi înfigeau 
pistoalele în zidurile de minereu şi strigau ceva, 
nedesluşit... răcnete de oameni victorioşi, stăpâni unici... 
„Da, da, murmurai, libertatea e un triumf uman chiar în 
adâncuri. sunt adâncuri acceptate... pentru semenii lor... în 
timp ce noi, tot semeni ai noştri, fără să ne întrebe dacă 
acceptăm...” 

Şi mă svârcolii în pat, dădui la o parte ceaşca Matildei şi 
adormii iar. Mă trezii târziu noaptea în întuneric. Aprinsei 
veioza. Ea dormea. Uşa dormitorului era deschisă, ieşii în 
hol, uşa dormitorului fetiţei era şi ea deschisă, pesemne să 
audă maică-sa tot ce i s-ar putea întâmpla copilului în 
timpul nopţii. Intrai în bucătărie, mâncai brânză şi unt, 
friptură rece, băui două pahare de vin, care mă ameţiră 
imediat, şi revenii în hol, unde din nou vrui să dorm, dar nu 
mai aveam somn. Fumai o ţigare în tăcerea deplină a casei. 
Intrai în bibliotecă. Cărţile îmi defilară prin faţa ochilor de 
la un raft la altul. Mă aşezai la birou. „Cui mă adresez? mă 
întrebai. Ce fac studenţii mei?” Făcui un gest de amânare... 
leşii din bibliotecă şi intrai în dormitorul copilului. Nu 
aprinsei plafoniera, cea din hol lumina de ajuns patul fetiţei. 
O văzui cum stătea şi, fascinat, mă aplecai peste pătuţul ei. 
Întoarsă în mod nefiresc, fetiţa mea îşi căutase iarăşi poziţia 
chinuită în care o găsisem. În genunchi, cu micul ei corp în 
poziţie de rugăciune absolută şi totală, îşi pusese căpşorul 
pe pernă şi dormea cum dorm toţi copiii, dar nu întinsă şi 
pradă somnului cu toată fiinţa ei, ci parcă trudită şi 
pedepsită să nu aibă parte de odihnă, încă de pe acum... 
Genunchii îi veneau la gură, fruntea se întâlnea cu ei, 
spinarea cu fundişorul îi erau parcă în stare de veghe. „Ce e 
cu tine? am gândit, ce nu-ţi place ţie, copilul meu. De stai 
aşa de încordată? Cine te ameninţă pe tine? Prostuţo, nu 
cumva eşti speriată? Nu cumva asta e poziţia pe care o 
aveai în burta maică-tii? Nu cumva n-ai vrut să te naşti?” 
Am luat-o în braţe, am ridicat-o şi am pus-o iar la loc pe 
minuscula ei saltea şi am învelit-o. 


Îi apăsam uşor fragila ei făptură. „Stai cuminte, îi 
spuneam, dormi aşa cum te-am pus, nu sta pe brânci şi în 
genunchi. Nu abandona din faşă! Nu te lăsa de pe acum 
pedepsită...” 

VII. 

Bineînţeles că şeful Securităţii l-a dus de nas mai departe 
pe primul-secretar Mircea, totuşi s-a temut de el şi mi-a dat 
doar trei ani. Cel mai firesc ar fi fost să ceară, nu să mă 
vadă, n-aşi fi avut pretenţia asta, dar să ceară pur şi simplu 
o declaraţie scrisă din partea bănuitului şi s-o citească, 
această declaraţie o fi cerut-o, dar de unde să i-o dea? În 
fiecare zi am scris câte una, uneori şi câte două, care erau 
rupte în faţa mea. Altfel de declaraţie trebuia să dau, în 
care să recunosc că am făcut parte din numita bandă şi să 
dau numele celor pe care i-am cunoscut acolo în nordul 
Ardealului, unde am luat parte la acte teroriste. Totuşi, 
caietele el le-a cerut şi nu le-a mai restituit, le-a ţinut câteva 
luni şi apoi le-a înapoiat Matildei, după condamnarea mea. 
Şi-a dat seama ce e cu ele, căci i-a spus că dacă mă judecau 
după ele nu luam numai trei ani. „Îţi dai seama, tovarăşă 
Matilda, că după ce iese nu mai poate să reintre în 
Universitate? Cel puţin nu acum. Mai târziu, dacă îşi 
schimbă şi el concepţiile, mai vedem.” „Dar într-un liceu se 
poate, nu-i aşa?” a zis Matilda. „Nu nicăieri în învăţământ. 
Nu e un băiat cuminte, nu e prudent, şi spre binele lui e 
necesar să stea deocamdată departe de învăţământ...” „Dar 
a fost prudent, vă spun”, a încercat Matilda să salveze ceva. 
„Cum a fost prudent când le-a spus studenţilor că poate 
întemeia o nouă religie? A spus, scrie în caiete, n-are rost să 
mai insişti.” „Dar acum a înţeles şi el...” „Cine poate să ştie 
dacă a înţeles sau nu? S-ar putea ca nici el să nu ştie dacă l- 
ai întreba.” 

Şi eu eram curios să aflu cum a fost el dus de nas de către 
general, în afara faptului că vroiam să-l rog să-mi aprobe să 
lucrez de pildă la vreo bibliotecă, aşa cum se procedase cu 
marele poet şi filosof. Dar avea el să mă primească? Matilda 


mă asigură că da şi telefonai la cabinetul lui şi cerui o 
audienţă. „Cine sunteţi?”, mă întrebă secretara. Cine mai 
eram? mă întrebai şi eu. „Unde lucraţi?”, reluă secretara. 
„Am fost asistent universitar”, răspunsei eu atunci. 
„Telefonul?” Îi dădui numărul de telefon şi îmi spuse că voi 
fi anunţat când să mă prezint în audienţă. 

Mă anunţă după vreo oră şi îmi spuse că era pentru a doua 
zi dimineaţa. Nu mă primi însă cu bunăvoința la care mă 
aşteptam şi mă ţinu puţin. Era un om care nu-şi arăta 
vârsta, părea mult mai tânăr, nici un fir de păr alb, voinic, 
figură de ins experimentat, cunoscător de oameni, cu 
gesturi puţine, fizionomie care semăna cu a tatălui meu, 
reflexiv însă şi greu de presupus că se putea înfuria 
vreodată. Am început eu. „lovarăşe prim-secretar, ştiţi că 
am fost condamnat pe nedrept?”, „Nu chiar, răspunse el cu 
o vagă ostilitate. Nu chiar pe nedrept.” „V-aş ruga să-mi 
acordaţi două minute să vă explic ce era cu fraza aceea din 
scrisoare, pentru care am fost anchetat timp de trei luni şi 
apoi trimis la Baia-Sprie.” „Lasă scrisoarea, caietele, dacă 
era numai scrisoarea, n-aşi fi fost de acord cu învinuirea.” 
„Şi totuşi pe baza scrisorii...” „Lasă scrisoarea, mă 
întrerupse el sever. Nu sunt specialist în istoria filosofiei, 
dar am putut să-mi dau seama că sub masca studierii altor 
filosofi ai încercat să abaţi studenţii de la marxism şi să le 
vorbeşti de o nouă religie. Ştii ce intenţie aveau? Să trimită 
caietele la Bucureşti, deşi aveau două referate care te 
absolveau. Le-am cerut să le citesc şi eu, şi i-am lăsat să te 
judece pentru scrisoare.” „Vă mulţumesc, dar ştiţi care era 
adevărul cu acea frază?” „Nu mă interesează acum, gata, 
lasă, eşti liber, gândeşte-te la viitor. Ce era cu fraza aceea?” 

Îi povestii, pândindu-i reacţia. „O tâmpenie, spuse el 
scârbit. Dar dacă insistam să ţi se dea drumul, se agăţau de 
caiete şi mi-ar fi putut spune că le-au şi trimis la Bucureşti 
şi chiar le-ar fi şi trimis şi pe urmă le coroborau, aceste 
două probe şi caietele şi scrisoarea, şi te-ar fi expediat şi pe 
tine la Bucureşti. N-ai mai fi fost acum aici. Le-ai ars, acele 


caiete?” „Bineînţeles”, minţii eu dând din umeri că mi se 
punea o astfel de întrebare. „Sper că ai renunţat sau vei 
renunţa cât mai curând la concepţia dumitale reacționară?! 
E o condiţie ca să poţi fi, cândva, reintegrat în învăţământ, 
dacă o să mai fiu eu pe-aici, bineînţeles”, spuse el fumând 
liniştit, dar pe gânduri, iar eu înţelesei: un altul nu va face 
în acest sens nimic pentru mine... „Dar la o bibliotecă pot 
lucra până atunci?” „Cum să nu, numai să găsim loc.” Şi 
apăsă pe un buton. Intră secretara: „Spune-i lui Vătămanu 
să se intereseze acum imediat dacă există vreun loc liber de 
bibliotecar în acest oraş. Să vină pe urmă la mine.” 

Telefonul sună. Vrusei să mă ridic şi să aştept dincolo, dar 
îmi făcu un semn să rămân. Vorbea cu un director, probabil 
de uzină, pe care îl chemă la el şi apoi închise. „N-o să-ţi 
spun, zise, că religia e opiul popoarelor, dar trebuie lăsate 
popoarele libere să decidă ele singure dacă vor să mai 
creadă în Dumnezeu sau nu. De aceea noi am interzis 
propaganda religioasă, am scos-o din şcoli şi am despărţit 
biserica de stat.” „Totuşi, a ţinut omenirea în frâu două mii 
de ani, zisei. Morala creştină nu ne învaţă nimic rău.” „De 
acord, dar în mod liber, zise el. De ce să sileşti copilul s-o 
înveţe de mic, e o chestiune de conştiinţă, să decidă singur 
la maturitate dacă îi e sau nu de folos.” Prudent, mă oprii 
aici. Totuşi, reluai după câteva clipe: „În caietele mele mă 
refer la o religie pe bază de ştiinţă”. „Da, dar orice religie, 
chiar deghizată în ştiinţă, e dăunătoare. De ce să nu fie 
omul liber de orice sentiment religios? Dumneata spui în 
caiete că totul e spirit. De aici şi până la Sfântul Duh nu mai 
e decât un singur pas, iar al doilea ne-ar întoarce iar la 
biserică. Şi orice biserică are nevoie de preoţi etc, tot 
alaiul...” 

De astă dată tăcui definitiv... Curând intră acel Vătămanu, 
care spuse că nu există nici un loc liber la nici o bibliotecă. 
„Nici în perspectivă?”, zise secretarul. „Deocamdată nici în 
perspectivă, dar ştiţi, poate să apară...” „lovarăşe secretar, 


spusei eu atunci, dar să predau, de pildă, abecedarul în 
vreo şcoală?” „Nu, zise el hotărât. Mai târziu.” 

Îi spuse acelui Vătămanu să-mi rezolve pe parcurs situaţia 
mea, adică să-mi găsească totuşi un loc la o bibliotecă şi 
înţelesei că trebuie să mă ridic şi să plec. „Îmi telefonaţi mie 
din când în când, îmi spuse Vătămanu ăsta, şi îndată ce se 
iveşte un astfel de post...” şi făcu din mâini gesturi de 
liniştire, adică totul se va aranja, pot să mă bizui pe el, când 
ordinul venea de la tovarăşul prim, personal. „Bine, vă 
mulţumesc!” 

Şi ieşii nu fără să observ că nici secretarul şi nici activistul 
nu schiţaseră vreun gest din care să înţeleg că, dacă nu-mi 
întindeau ei mâna, aşi fi putut s-o întind eu. 

Şi totuşi acest om mă salvase de la ceva mult mai rău, dar 
de ce era parcă supărat pe mine? Chiar mă considera 
vinovat în forul său interior? De ce oare? Pentru acele 
caiete? Îmi spusese că omul trebuie să fie liber de orice 
religie, dar era el liber de altele, când experienţa îi spunea 
că nu, de pildă să se poată apăra când era arestat arbitrar 
şi pus să se învinuiască singur ca să poată fi condamnat? 
Sau nu ştia ce se petrece? Nu era posibil să nu ştie, sau 
dacă era totuşi posibil, credinţa pe care o avea nu era la fel 
de înceţoşată ca şi a unui credincios care nu-şi pune 
întrebări? Desigur, el era unul dintre cei buni, dar nu era 
nici el bun până la capăt... Şi trebuie să recunosc, spre 
justificarea lui deplină, că nici nu putea fi... 

VIII. 

Încetul cu încetul mă obişnuii cu gândul că sunt liber şi 
amintirile şi sentimentul acela bizar de complicitate cu 
minele în care lucrasem şi cu oamenii de-acolo începură să 
se retragă şi în acelaşi timp şi apropierea de Matilda, de 
astă dată sub semnul unei profunde melancolii, începu să- 
mi reînvie sentimente retrase, speranţe închise. 

Îmi povesti cum, chiar îndată după arestarea mea, canalii 
al căror nume n-avea să-l afle începuseră pregătiri de 
judecarea ei în şedinţă publică şi excluderea din partid. 


Şedinţa avu loc după ce deveni fapt cert condamnarea mea 
şi cei ce o pândeau începură să-i pună întrebări. Să ne 
spună tovarăşa Petrini dacă a avut sau nu cunoştinţă de 
acţiunile duşmănoase ale soţului ei, arestat de organele 
noastre de securitate şi condamnat. Şi când se spunea 
„organele noastre de securitate”, vocea avea parcă accente 
lirice, erau „ale noastre”, aceste organe, ca şi când ar fi fost 
rude apropiate, copiii noştri dragi, sânge din sângele 
nostru. A te îndoi de justeţea acţiunilor lor era ca şi când te- 
ai fi îndoit de tine însuţi. Să ne spună doamna Petrini, 
fiindcă eu personal n-o mai pot considera tovarăşă, dacă 
văzând orientarea reacționară a soţului ei, a adus acest fapt 
la cunoştinţa organizaţiei de partid din care face parte. Asta 
nu mai era întrebare, avansând, înainte de a aştepta 
răspunsul, judecata că el n-o mai putea considera tovarăşă, 
sugera adunării că el ştie că ea n-a făcut acest lucru, adică 
să-şi denunțe soţul şi deci nu va avea ce să răspundă; era 
vinovată. Eu, a spus altul, pun întrebarea dacă e 
întâmplător faptul că şi-a ales un astfel de soţ! Căsătoria a 
avut loc în 48, când de pe atunci era certă orientarea 
contrarevoluţionară a acestui domn, care reuşise să se 
strecoare până în învăţământul superior. 

Numai unul din aceşti trei era arhitect. Cel dintâii, al cărui 
glas tremurase de încredere pronunţând numele instituţiei 
care aresta oameni, era un funcţionar şters şi servil, de la 
contabilitate, abia de-o cunoştea pe Matilda, sau aşa credea 
ea. În realitate, cum avea să i se spună după aceea, era un 
ins de care toată lumea se ferea, fiindcă îi pândea pe toţi şi 
fusese dovedit că era în slujba instituţiei de care pomenise 
cu atâta lirism. Numai Matilda nu ştia, deşi îl vedea adesea 
colindând birourile, totdeauna în mână cu o fiţuică de 
sarcini, încredințate de organizaţie; se încleia la vorbă, 
insista, revenea, însă cu o mască de umilinţă pe chip, 
înşelându-i doar pe naivi sau imprudenţi. Al doilea, care se 
şi grăbise să n-o mai considere tovarăşă, o vedea adică deja 
exclusă, era un muncitor care ai fi zis că e inocent, dar iată 


ce ieşea din el; pe-ăsta Matilda îl cunoştea bine, credea ea, 
totdeauna vesel, zâmbăreţ, adică „optimist”, ducea o viaţă 
de familie infernală, îl bătea nevastă-sa, exasperată de 
optimismul lui stupid, când ea se chinuia cu cinci copii încă 
mici şi muncea ca o roabă spălând rufele altora, singura 
sursă de câştig care se mai adăuga la salariul lui de zidar, 
nu mai mic decât al altora, clar insuficient să-şi hrănească şi 
să-şi îmbrace atâţia copii. „De ce-ai făcut şi dumneata cinci, 
doi nu ţi-ajungeau?” îi spusese odată Matilda, plictisită de 
văicărelile şi de gura lui zâmbăreaţă, care nu înceta să 
afişeze în mod enervant „sănătoasa” lui orientare politică 
chiar când se văita. Al treilea era un arhitect, de o urâţenie 
care nu ascundea decât tot urâţenie; urât era, urât gândea 
şi urât acţiona. Era promoţie proaspătă şi nici măcar 
meserie nu ştia, ca să compenseze cu ceva urâtele-i calităţi. 
Spusese despre mine că mă „strecurasem” în învăţământul 
superior când toată lumea, îmi povesti Matilda, se întreba 
cum se strecurase el în arhitectură. 

Pe urmă, surpriză, secretarul organizaţiei, un betonist, 
anunţă o pauză, deşi şedinţa abia începuse. Matilda nu era 
speriată, înţelesese că o vor exclude şi era hotărâtă să nu 
facă nici o concesie, să declare că soţul ei e nevinovat şi că 
timpul va dovedi că s-a greşit cu arestarea şi condamnarea 
lui, deci n-avea ce să fi anunţat în organizaţie, nu era nici 
reacţionar, nici contrarevoluţionar şi a ştiut bine cu cine s-a 
căsătorit. Dacă cineva nu vrea s-o mai considere tovarăşă, îl 
priveşte. Se pomeni, în acea pauză în care toată lumea 
afecta că nu se întâmplă nimic în afară de faptul că se 
prefăceau toţi că nu vor s-o evite, deşi o evitau în mod 
discret, lăsând-o singură pe scaunul ei, de unde nu se ridică 
decât să se uite liniştită pe geam, chemată în camera 
biroului organizaţiei, unde se retrăseseră doar betonistul şi 
activistul de la sector, care lua de obicei parte la şedinţe. 
„lovarăşă Petrini, îi spuse acest activist, păstraţi-vă 
calmul...” „Dar sunt foarte calmă, ştiu ce mă aşteaptă, zise 
Matilda cu desinvoltură, aşa câ...” „Noi vă sfătuim să luaţi 


cuvântul, o să vi-l dăm imediat şi o să curmăm orice alte 
întrebări şi, fără să bravaţi, răspundeţi liniştit şi ponderat. 
Spuneţi că n-aţi ştiut nici dumneavoastră nimic şi... n-o să vi 
se întâmple nimic.' „Ba nicidecum, a zis Matilda, am ştiut, 
de ce să-mi acuz bărbatul sugerând că, deşi n-am ştiut, ela 
putut totuşi să se ascundă de mine. Nu s-a ascuns, e 
nevinovat, îl cunosc.” „Şi atunci cum explicaţi 
dumneavoastră că totuşi...” „Nu-mi explic, asta e! Nu-mi 
explic şi nu cred...” „Băgaţi de scamă, ne puneţi într-o 
situaţie fără ieşire, reluase activistul. Dacă întrebările vor 
continua, şi după răspunsul dumneavoastră vor începe 
acuzaţiile, se va cere excluderea. Unul din ăştia trei pe care 
i-aţi auzit o va face, şi dacă adunarea votează pentru 
excludere?” Hm! Asta se întâmpla când vroiau ei! Şi acum 
vroiau să nu se întâmple, dar nici Matilda să nu braveze. 
„Ce pot să fac?!” le-a spus ea totuşi. „Vă spunem noi, şi vă 
asigurăm că nu e numai părerea noastră, alţi tovarăşi au 
studiat cazul şi s-a ajuns la formula asta. Altfel, să ştiţi, sunt 
posibile şi surprize şi anume să fiţi analizată şi profesional şi 
să nu mai puteţi fi arhitectă, cel puţin aici în oraşul nostru!” 
„Ei şi? N-o să mor de foame, dreptul la muncă ne e asigurat 
la toţi. Găsesc eu unde să câştig o pâine!” „Dar nu e păcat, 
tovarăşă Matilda? a zis betonistul. Aveţi un copil, o să vă fie 
foarte greu să ajungeţi din arhitectă cine ştie pe unde, 
funcţionară la poştă sau şi mai rău, femeie de serviciu, să 
spălaţi coridoarele! Gândiţi-vă bine, astea nu sunt glume! 
„Şi ce, a zis Matilda, o femeie de serviciu nu e un om? Dacă 
ţara nu mai are nevoie de arhitecţi, spălăm şi coridoarele şi 


closetele...” „Vedeţi, a reluat activistul, spuneţi că sunteţi 
calmă, dar nu sunteţi deloc. Eu zic să vă calmaţi şi să vă 
gândiţi.” 


Avea dreptate. Oricât ai crede tu că eşti calm, de fapt nu 
eşti, mi-a spus Matilda. „Dacă vroiaţi să mă apăraţi, a 
ridicat ea glasul, atunci de ce aţi mai pus chestiunea asta pe 
ordinea de zi?” A urmat o tăcere, cei doi nu i-au răspuns 
îndată la această întrebare logică. „Principalul acum e că 


vrem să vă ajutăm, i-a răspuns în cele din urmă betonistul. 
Am primit propuneri scrise din partea unor membri ai 
organizaţiei, a minţit el apoi, trebuia să vă punem pe 
ordinea de zi.” Or, astfel de propuneri se fac de obicei în 
plen, cu o dată înainte, şi punctul respectiv se discută şi el 
dacă să fie pus sau nu pe ordinea de zi. Or, Matilda şi 
organizaţia se treziseră pe neaşteptate cu acest punct pe 
ordinea de zi... Matilda s-a gândit... Cine intervenise pentru 
ea? Era clar, nu aceiaşi care iniţial vruseseră s-o excludă, ci 
în mod sigur primul-secretar Mircea. Dar asta însemna că 
tot el decisese ca ea să nu braveze şi să nu se solidarizeze 
ostentativ cu soţul condamnat. Ce ciudat, soarta ei 
depindea de trei cuvinte: n-am ştiut nimic, doar atât să 
spună şi totul se aranja. Da, dar asta echivala cu o 
acceptare a insinuărilor şi acuzațiilor celor trei că soţul ei e 
un reacţionar, un contrarevoluţionar, care reuşise să se 
„strecoare”' în învăţământul superior. Ce putea să facă? Să 
acorde ticăloşiei celor trei ceea ce li se cuvenea şi să 
salveze restul? S-a gândit că dacă refuza acest compromis, 
pierdea totul şi pierdea pentru totdeauna şi protecţia 
primului-secretar, care îi apărase casa şi avea să-l apere şi 
pe soţul ei după ce el avea să iasă. Altfel cum aveau să mai 
trăiască ei doi, amândoi loviți? Fiindcă ştia, el nu va mai fi 
reintegrat în învăţământ, iar ea... dacă va fi primită la 
poştă, cum bine zisese betonistul. Îşi iubea meseria şi mai 
ales îşi iubea copilul, cum avea să-l crească spălând 
culoarele? Avea să fie întrebată la şcoală: ce sunt părinţii 
tăi? Mama e femeie de serviciu şi tata, ei, ce putea fi şi tata, 
dacă ea, deşi nu era vinovată de nimic, ajunsese pe treapta 
cea mai de jos? Tatăl, probabil, avea să ajungă şi mai rău. 
Se hotărâse. Cuvintele nu mai aveau valoare, nu mai 
însemnau nimic, iar ticăloşii, dacă omenirea nu e 
condamnată, nu vor fi uitaţi. „Bine, se adresase ea celor doi, 
accept, doar două cuvinte tot o să-i spun colegului meu, 
acest incapabil care şi-a permis să afirme că soţul meu «s-a 
strecurat» în Universitate...” Cei doi s-au uitat unul la altul. 


„Puteţi să-i spuneţi şi trei cuvinte, a zis betonistul zâmbind 
greu, ăsta ar merita să fie trimis la ţară să construiască şi el 
coteţe, nu să facă aici pe arhitectul şi să strige la muncitori 
ca un patron de pe vremuri.” 

Şedinţa s-a reluat după această lungă pauză şi i s-a dat 
cuvântul Matildei, fără să mai fie întrebată adunarea dacă 
mai sunt întrebări şi mai ales fără să se mai treacă la 
discuţii, ca într-un fel de încheiere. „Iovarăşi, a început 
Matilda, la întrebările puse, declar aici că n-am ştiut nimic 
de acuzaţiile care i s-au adus soţului meu.” Asta a fost toată 
fraza. Nu era tocmai ceea ce i se ceruse, dar exista 
afirmaţia că n-a ştiut nimic. Numai atât a fost şi apoi şi-a 
îndreptat şi ea atacul împotriva arhitectului. „Soţul meu, a 
spus ea, şi-a luat examenele cu strălucire, nu s-a strecurat 
nicăieri peste meritele lui, cum s-a afirmat aici. Alţii poate s- 
au strecurat printre arhitecţi, încasând salariul degeaba ca 
să vină aici şi să acuze pe alţii, când mai bine ar fi să pună 
mâna şi să înveţe meseria, să nu se facă de râsul 
muncitorilor, la care îşi permit să strige. Şi eu pun 
întrebarea dacă e întâmplător că tocmai un astfel de 
arhitect incapabil îşi permite să facă pe patronul pe 
şantier.” 

Şi s-a aşezat cu obrajii în flăcări. Betonistul a luat însă 
imediat cuvântul, pe deoparte ca să evite continuarea 
discuţiei la acest punct pe ordinea de zi, dar să şi 
completeze el ceea ce Matilda se ferise să spună mai 
răspicat: „Iovarăşi, e clar, din cuvântul tovarăşei Petrini 
reiese că ea n-a ştiut nimic de concepţiile reacţioncire ale 
soţului ei. Aceste concepţii erau de natură filosofică, şi soţia 
lui e arhitectă, nu specialistă în filosofie. Pentru greşelile lui 
el îşi va ispăşi pedeapsa şi va trage concluziile respective. 
Cred că e inutil să mai insistăm asupra acestui caz. Propun 
să trecem la punctul următor de pe ordinea de zi.” 

Reîntâlnirea cu părinţii mă turbură însă şi amorţirea mi se 
accentuă ca o stranie reacţie de apărare. Mama nu se 
întrebase dacă sunt sau nu vinovat (copilul ei rămânea 


nevinovat orice-ar fi făcut), rea era doar nenorocirea, cum 
ar fi boala şi moartea sau infirmitatea pe viaţă. Or, ea mă 
vedea întreg şi, uitându-se la mine cu mâna la gură (gestul 
ei) şi uitând de lacrimile care îi curgeau pe obraji, mă 
întrebă.: „Eşti sănătos, mamă?” Îi răspunsei, afectând o 
veselie, că sunt pe deplin sănătos. Dacă a fost rău acolo 
unde m-au trimis. „A fost rău, îi răspunsei hotărât, dar a 
trecut.', Tata însă nu se putu stăpâni să nu mă lovească. 
Ştia că n-o să mai fiu profesor (probabil de la Matilda). „Ce- 
o să faci tu acuma? mă întrebă aproape indignat. Am trudit 
cu tine să înveţi carte şi acuma or să te trimită pe vreun 
şantier, să dai cu lopata.” Părea sigur de ceea ce spunea, de 
unde înţelesei că alţii avuseseră grijă să-i smulgă orice 
iluzie, cu brutalitatea oamenilor simpli, care consideră că 
prezentul e dat pentru totdeauna şi că, odată căzut, nu te 
mai ridici, inconştienţi, ca animalele, se cred la adăpost, 
gândind: cine vrea să fie mare ajunge tot mic (admițând în 
sinea lor că numai din lumea celor mari ies şi rămân oameni 
mari, deşi trăiau acum nişte vremuri când tocmai ei, cei 
mici şi obscuri, erau chemaţi să se considere „conducători”, 
clasa conducătoare; nu credeau deci în această lozincă, pe 
care o citeau zilnic pe pereţii uzinelor în care munceau?). 
„Tată, îi spusei, mă aşteptam să-mi spui că a munci cu 
lopata nu e o ruşine şi că tot ce există s-a făcut cu lopata şi 
târnăcopul şi că nu e vina mea că învățând carte n-o să-i 
mai pot învăţa la rândul meu pe alţii.” Nu-l înduioşai. „Mie 
să-mi spui ce prostie ai făcut, fiindcă degeaba nu te-au 
arestat ei”, zise cu un glas aproape de furie, nu împotriva 
mea, dar nici împotriva celor care mă arestaseră, nici el nu 
ştia împotriva cui, nici măcar împotriva soartei, fiindcă asta 
ar fi însemnat să aibă o idee despre soartă, cum avea 
mama, şi să gândeaseă simplu, bine că a trecut şi n-a fost 
mai rău. Nu, era rău, şi cel mai aproape de învinuit era tot 
cel care fusese lovit. Amorţii, gura mi se încleştă, nu-i 
răspunsei, o sărutai pe mama şi plecai. 


Starea lui de spirit se strecură însă în sufletul meu ca o 
realitate inexorabilă de care nimeni n-avea de gând să mă 
elibereze, căci înţelesei că oamenii cu care muncea el acolo 
în uzină, chiar şi prietenii, gândeau astfel, şi el, tatăl meu, 
nu era deosebit de ei, deşi în cauză era propriul său fiu. Ion 
Micu avu însă o reacţie atât de spontan stranie, încât o uitai 
repede pe-a tatălui meu. Îi dădui un telefon, şi nu 
schimbarăm decât câteva cuvinte. „Alo, loane?”, spusei. 
„Cine e?”, zise el. „Petrini!', îi răspunsei. „Petrini?! se miră. 
Care Petrini?” „Victor Petrini!” Urmă o tăcere. Repetai că 
sunt eu, Petrini, prietenul lui, ce, m-a uitat, acest nume nu-i 
mai spune nimic? „Ba da”, zise şi tăcu iar. „Ei, zisei, ce-ţi 
spune?” Şi avui eu însumi o reacţie pe care începusem să 
mi-o cunosc, un fel de euforie bruscă, de veselie, când 
aveam revelaţia instantanee a unui adevăr. lon Micu era 
mirat... Nu surprins, nu bucuros că îmi auzea glasul, ci 
mirat... că eram liber. După această mirare a lui ar fi trebuit 
să fiu încă acolo. Da, încă... în orice caz pentru multă 
vreme. Cât de multă? Ehe, cine ştie cât... „Ei, repetai, ce-ţi 
spune în auz numele de Petrini?” „Multe!”, zise, de astă 
dată cu un glas care se prefăcea că nu e rece şi străin. „Aşa, 
va să zică, râsei eu din nou, multe?! Bravo, mă Ioane, bine, 
Ioane, repetai, ca şi când aşi fi vrut să-l consolez eu pe el, în 
orice caz să-i confirm, sau mai degrabă să-i spulber 
temerea că aşi vrea cumva să-l văd şi să mai mergem ca 
odinioară la braserie. Adio braserie, eu sunt mai departe la 
închisoare, bine, bine”, şi închisei eu telefonul, tot aşa, cu 
grijă pentru el să nu se simtă prost că nu mai vroia să se 
vadă cu mine şi nici telefon să nu-i mai dau... 

Vaintrub însă îşi arătă şi surpriza, şi bucuria. „Petrini?! 
exclamă el. Ai scăpat?” „Da, zisei, am scăpat.” „Şi ce faci 
acum?” „Ce să fac, stau.” „Vino pe la mine!” „Când”? „Cum 
când, acum, imediat...!” Mă bătu pe umăr, pe spinare, gata 
să mă îmbrăţişeze. Eu însă nu-l încurajai, dar ei îşi întârzie 
mâna pe braţul meu, pe care mi-l strângea, contemplându- 
mă să vadă parcă dacă sunt întreg... Avui un surâs... „Ce 


faceţi, dom' profesor? Cum e cu reforma învăţământului?” 
spusei ironic, aşezându-mă într-un fotoliu, ca şi când am fi 
continuat simplu acea discuţie de la botez când fusesem 
atât de neliniştit. Ironia mi-era adresată mie însumi, care 
ştiam că nu voi mai fi printre ei la facultate să mai am astfel 
de temeri. Gata, adio facultate! „A fost un svon care nu s-a 
confirmat, zise el, s-au făcut totuşi unele schimbări în sensul 
în care discutam atunci, referitor la învăţământul elementar 
şi la licee. În Universitate, aproape nimic, adică nimic 
esenţial, doar schimbarea unor denumiri de titluri... 
Doctorat, aspirant, cinci ani în loc de patru, lucruri de acest 
gen. Şi s-au mai desfiinţat câteva catedre, de pildă, la noi, 
estetica, logica şi psihologia.” „Logica era mai demult 
scoasă”, zisei. „A, da? Aşa e!”. 

De unde dedusei că în mintea lui eu lipsisem de foarte 
multă vreme, parcă de-un deceniu. Intensitate grozavă în 
trăirea timpului, de unde senzaţia că trei ani făceau cât 
zece. „Deci Ben Alexandru nu mai e?” „Ben Alexandru?! A 
da, nu mai e, a plecat...” „Şi istoria filosofiei?” „S-a mai 
micşorat, dar catedra a rămas... Şi ce faci tu acuma, unde 
lucrezi?” „O să lucrez la o bibliotecă...” „Foarte bine, sper 
să nu abandonezi filosofia. Cândva, mai târziu, o să fii 
reintegrat, e părerea mea, când se va termina acest proces 
numit luptă de clasă, aţâţată artificial. Eşti băiat tânăr, ai 
timp să aştepţi... Dar fii prudent, abandonează acum 
scrisul, fiindcă ai văzut, caietele acelea... Ai risca, oricând te 
poţi pomeni cu o percheziţie, şi atunci va fi foarte râu... [i-a 
spus soţia că eu am făcut un referat pozitiv; totuşi n-au 
ţinut seama de el.” Îi spusei că nu din pricina caietelor 
fusesem în fond condamnat... „Aveţi dreptate”, zisei, şi 
întâlnirea se încheie astfel. „Mai dă-mi un telefon, zise 
Vaintrub, mai stăm de vorbă...” 

IX. 

Nu scăpăm însă ele o stranie melancolie, deşi Matilda mă 
iubea acum ca altădată. Din sentimentul că sunt în plină 
înflorire rămăsese doar o pură idee: ştiam că sunt tânăr, 


dar mă simţeam bătrân, asemeni bunicului, pe care îl vizitai 
şi îl găsii plictisit şi furios... Nu mă întrebă nimic, nu-l 
interesa ceea ce mi se întâmplase, nu-l interesa decât ceea 
ce i se întâmpla lui. „Ce e, bunicule, ce ai? Eşti cumva 
bolnav?” „Nu, zise el, n-am nimic, da' mă Victore, ce rost o fi 
având viaţa asta pe pământ?” „Îţi spun eu, bunicule, rostul 
vieţii e să te bucuri că trăieşti.” „Ei, uite, eu trăiesc, dar nu 
mai am nici o bucurie.” „De ce, zic, ai trăit, ai crescut atâtea 
fete, le-ai măritat, ai nepoți şi chiar şi o strănepoată, pe 
Silvia mea. Ţi-nchipui cum se simt cei care n-au pe nimeni şi 
i-a prins bătrâneţea singuri.” „Iu-le muma în cur, zise el 
enervat, nu-mi pasă mie de ei, îmi pasă de mine...” 

Avea dreptate, şi eu trăiam şi eram tânăr, nu ca el, dar 
acea vrană, acel cep din care ţâşneau înainte din fiinţa mea, 
ca dintr-un butoi cu vin, bucuriile, ori fuseseră astupate, ori 
butoiul era gol. Ar fi trebuit atunci să fiu insensibil şi 
nepăsător, dar nu eram. Dimineaţa mă sculam cu o senzaţie 
de chin fără nume, care stârnea în mine o furie dureroasă, 
aproape insuportabilă (mă culcam târziu, să-mi ţin cât mai 
mult spiritul treaz, să evit aceste rele dimineţi). Cum 
deschideam ochii, suferinţa era şi ea prezentă undeva în 
maţe, nedorită de mine şi a cărei cauză scăpa gândirii mele. 
Era regretul adânc că nu mă voi mai urca niciodată la 
catedră şi să văd aţintiţi asupra mea ochii studenţilor 
încărcaţi de o superbă curiozitate şi simpatie pentru mine? 
Nu! îmi părea stinsă această bucurie... Că nu voi mai 
ajunge în ţara mea să gândesc liber fără să risc din nou 
închisoarea? Nu, fiindcă în adâncurile conştiinţei mele eram 
convins că această anomalie nu va fi acceptată pentru multă 
vreme de către poporul din care făceam parte. Viaţa mea cu 
Matilda fusese cumva atât de greu fisurată încât în ciuda 
faptului că acum ea mă iubea ca la început când ne 
cunoscuserăm, fisura nu se lipea şi îmi dădea această 
durere adâncă pe care eu vroiam s-o ignor, dar nu mă 
ignora ea pe mine? Neîncrederea ascunsă, care se 
insinuase în sufletul meu, că sentimentele ei pentru mine se 


pot retrage brusc după o acumulare absurdă de aversiune, 
şi ura să reapară cu violenţă? Da, mă gândeam la acest 
lucru, dar eram pregătit, sau mai bine zis resemnat că va fi 
inevitabil, asta îmi e soarta, şi aveam speranţa că această 
acumulare să dureze cât mai mult, şi poate, cu anii, să ducă 
la izbucniri din ce în ce mai rare. lar dacă nu, despărţirea. 
Nu eram nici primul şi nici ultimul care eşua în întemeierea 
unei familii. Poate toate acestea la un loc iradiau în adâncul 
fiinţei mele şi, înlăturate prin gândire, se refugiau în maţe şi 
sileau gândul să trăiască suferinţa? Desigur... Parcă eram 
un leu pe care vânătorul îl împuşcase şi el ştia acest lucru 
pentru că simţea în fiinţa lui puternică o inexorabilă 
sfâşiere. Se punea cu botul pe labe, îşi întindea burta la 
pământ şi îl pândea cu privirea crăpată pe vânătorul care 
trăsese în el (şi care îl credea mort), pentru ultimul salt, 
când îl va ucide înainte de a muri el însuşi. Astfel stăteam 
eu dimineţile în pat, cu ura la pândă, dar vânătorii mei nu 
se apropiau şi nici nu ştiam cine sunt şi nici nu mă simţeam 
atins de moarte. În minele de plumb de la Baia-Sprie 
omorâsem pe unul, fiindcă îl văzusem la faţă, îi suportasem 
ura, ne priviserăm ochi în ochi şi gândul uciderii se născuse 
în mine cu o forţă copleşitoare; când se împlinise, nicicând 
nu simţisem un sentiment atât de puternic de libertate, deşi 
ştiam bine că eram închis într-un lagăr şi silit să cobor în 
mină şi să muncesc din greu câte şaisprezece ore pe zi. 
Munca devenise infinit mai uşoară şi marii bolovani de 
minereu pe care trebuia să-i împing spre gura prin care 
cădeau în vagoneţi mi se părea că sunt nu din plumb, ci din 
pâslă. Chiar moartea în preajma căreia munceam clipă de 
clipă (căci oricând se puteau desprinde din bolta minei şi să 
te strivească, cum se şi desprinseseră şi striviseră pe unii 
dintre noi, bucăţi mari de pământ dislocate de pârâitul 
perforatoarelor) dădea clipelor o tensiune de înfrățire cu 
această boltă, cum probabil se întâmplă în război, când se 
naşte un sentiment straniu de simpatie între bătaia inimii 
care aude şuieratul bombei şi bomba însăşi: că n-a căzut pe 


tine şi poate n-o să cadă niciodată. Tremuram de o laşitate 
desgustătoare, dar după ce îl omorâi pe călăul meu, începui 
să privesc întunecata boltă cu sfidare. În fiecare zi, 
înaintând în galerii după ce artificierii îşi puneau dinamita, 
scormoneam bolta cu lopeţile până dădeam de rocă dură, 
dar uneori înaintând în aceste galerii părăsite de pe vremea 
lui Franz Iosif dădeam de bolte înalte, la care nu puteam 
ajunge. Erau cele periculoase. Dar nu-mi mai păsa de ele... 
Uneori gândul la felul cum îmi lichidasem eu torţionarul 
venea ca un balsam peste suferinţa mea fără nume care îmi 
chinuia dimineţile. Îmi aminteam scene, cele mai multe 
comice, de genul celor cu cosorul lui Moceanu, care fusese 
inventat de Moceanu. La intrarea în galerie, treceam prin 
faţa unei gherete, în care stătea la căldură, în timp ce noi 
tremuram de frig, un gardian, căruia trebuia să-i spunem 
ce număr suntem (fiindcă nu mai aveam nume, eram 
numere). Şi nu ştiam ce îl apuca pe gardian când i se 
spuneau numere care treceau de o mie, de pildă 1.003, cum 
era al meu, începea să urle, ieşea afară şi începea să ne 
care la pumni în figură şi lovituri cu bocancul în fluierele 
picioarelor, cu înjurături de o mare inventivitate. Am înţeles 
repede, însă, că individul nu ştia să scrie astfel de numere, 
şi unul dintre noi ne scăpă de furia turbată a acestui 
semianalfabet, pronunţând nu o mie trei, ci zece, zero trei. 
„Păi aşa, futu-vă mama voastră de reacţionari”, zise 
gardianul, şi de-atunci încetară şi accesele lui de violenţă. 
Deţinutul, după ce începe să-ţi cunoască bine paznicii, se 
descurcă pe urmă bine cu ei... Nu mi-ar fi trecut prin cap să 
ghicesc din ce pricină îşi ieşea ăsta din pepeni... Dar unul 
din noi, mai vechi, avusese inspiraţia... Intrând în lagărul 
din apropierea minelor avui surpriza să constat că înăuntru 
era cald, că la masă pâinea era la discreţie şi că în fiecare zi 
aveam carne şi lapte, iar paturile aveau saltele şi pături (e 
drept, păturile erau scorţoase şi vechi, puţeau a sudoare de 
cal, dar erau totuşi pături). În cel în care fusesem băgat eu 
şi poetul eram câteva sute. În altele, mai mulţi. Mi se luase 


costumul meu civil şi mi se dăduse unul vărgat, şi în locul 
căciulii, o bonetă. Deşi fusesem prevenit (vezi, mi se 
spusese, că liftul ăla nu seamănă cu cel dintr-un bloc, e 
puţin mai rapid), totuşi crezui că leşin când deodată se 
smulse din nemişcare şi mă pomenii în întuneric. Ala fusese 
un glumeţ când se exprimase zicând că „e puţin mai rapid”. 
Pur şi simplu se prăbuşi în adâncuri cu o viteză de cădere ai 
fi zis liberă, dar nu era departe de aşa ceva, şi când se opri, 
buf! dacă n-am fi fost înghesuiți ca sardelele, aşi fi căzut şi 
eu lat pe jos şi mi-aşi fi spart capul. Astfel de lifturi lăsase 
moştenire Franz Iosif şi nimeni nu le înlocuise de-atunci. 
Munca, jos, în subterană, mi se păru suportabilă, numai 
praful negru începu să mă supere. Îţi intra în ochi, în 
urechi, îl trăgeai pe nas, îţi năclăia capul ras, îţi intra în 
haine şi în piele, printre picioare, în găoază... Ca în orice 
lagăr, din zece deţinuţi unul era turnător... Mi se spuse 
acest lucru tot aşa, cât sosii... lar peste ei un şef, care era 
tot atât de puternic ca şi comandantul lagărului, dacă nu 
chiar mai puternic, căci într-o zi, când veni în inspecţie un 
colonel de la Bucureşti, cu el stătu de vorbă, în văzul nostru 
(fu însoţit de el peste tot), şi nu cu comandantul oficial. Ca 
să-l distreze pe colonel şi să ne arate nouă cât e el de bine 
văzut, se legă de un deţinut care de la Auschwitz nimerise 
la Baia-Sprie. „Mă, Grunfeld, ia spune, ce cauţi tu, mă, aici? 
Cum, tu, care ai fost la Auschwitz, să nimereşti printre 
reacţionarii ăştia, aceşti duşmani înrăiţi ai poporului? Cum, 
mă, printre criminali de război, tocmai tu, care ai fost 
victima lor?” Grunfeld tăcea, dar ăsta continua să-l ia peste 
picior în acelaşi stil. „Oliver Grunfeld, mare pacoste a căzut 
peste tine, în timp ce alţii au pensii şi funcţii de conducere, 
tu ai aterizat aici, să-ţi rămână ciolanele prin galerii. Ce-ai 
făcut, Grunfeld, spune-ne şi nouă, uite, domnul colonel e 
chiar curios...” Şi deodată Grunfeld izbucni piţigăiat, cu un 
puternic accent: „Ce-am făcut? Mă întrebi ce-am făcut? Am 
făcut, acolo la Auschwitz, ce faci tu acuma aici! Asta am 
făcut!... Tot aşa, am fost şef, capo, turnător ca şi tine şio să 


ai soarta mea într-o zi şi tu care îl iei pe Grunfeld peste 
picior când or veni americanii să te judece...” Senzaţie, 
mare eveniment printre deţinuţi, cineva, chiar dacă 
Grunfeld, dăduse glas gândurilor lor secrete, că or să vină 
ei americanii... Colonelul se cără repede, însoţit de umbra 
lui, care nu mai avu chef să-i mai spună ceva lui Grunfeld. 

Într-o zi se întâmplă însă în lagăr ceva, şi situaţia noastră 
de-acum deveni, în amintire, idilică faţă de cea care urmă. 
Tocmai aceşti turnători, datorită poziţiei lor privilegiate în 
lagăr, organizară o evadare care le reuşi: făcură rost de 
alimente, de arme şi muniţie, de haine civile şi, cu 
complicitatea unui gardian, fugiră într-o noapte. Se dădu 
însă imediat alarma şi din dormitoarele noastre începu să 
se audă un puternic duduit de motoare. Ne uitam pe 
fereastră să ghicim ce-o fi. Cineva, un fost ministru naiv şi 
cu imaginaţia bântuită de fantasmele speranţei, lansă 
presupunerea care apoi deveni la alţii certitudine, că sunt 
americanii care au venit să ne elibereze... în recluziune 
luciditatea şi simţul realităţii pot slăbi în aşa măsură, încât 
cel mai mic eveniment neobişnuit capătă proporţii 
nemăsurate... Dar numaidecât surveni desamăgirea: nu 
erau americanii, ci maşinile lagărului. Evadaţii fură prinşi 
chiar în noaptea aceea, numai unul scăpă şi ajunse până la 
Bucureşti, dar fu prins acolo... A doua zi toţi fură încărcaţi 
într-un camion şi dispărură din lagăr. Unde îi trimitea? 
Gardenii lansară svonul că au fost toţi împuşcaţi, în 
realitate, cum aflarăm mai târziu, au fost împrăştiaţi prin 
alte închisori şi lagăre, unde au devenit cumpliţi torţionari, 
înaintați deci în grad sub ameninţarea reală că dacă nu vor 
dori să execute ceea ce li se cerea, vor fi executaţi pentru 
evadarea de la Baia-Sprie. 

Iar la noi, regimul se înrăutăţi, nu ni se mai dădu pâine la 
discreţie, ci doar un kilogram pe zi, laptele fu suprimat cu 
totul, iar carnea, doar de două ori pe lună. Gardienii 
deveniră brutali, începură să ne scoale noaptea din somn şi 
să ne culce prin curtea lagărului ore întregi. Culcat! Sculat! 


Culcat, sculat, şi tot astfel până venea ora coborârii în mină, 
unde urma să munceşti zece şi uneori şaisprezece ore. 
Pentru cel mai mic murmur, carcera, desculţ şi fără manta. 
Câţiva mai bătrâni făcură pneumonii şi muriră. Credeam că 
e vorba doar de un val de represiune, ca să ne înveţe minte 
să nu mai evadăm, dar brutalităţile continuau şi chinuit de 
nesomn şi de aceste culcări care mă trimiteau istovit în 
mină, într-o noapte rămăsei în picioare, refuzai să mă mai 
culc... Câţiva mă imitară. Gardianul se apropie de mine, mi 
se uită în ochi şi rânji: „Culcat!”. Rămăsei în picioare. 
„Culcat!”, urlă, dar nu mă culcai. Era un individ diform, 
strâmb, urât şi mic de statură. Numai ochii, sub lumina 
galbenă a becurilor din stâlpi, exprimau parcă o bucurie 
prin care ai fi putut crede că te poţi întâlni cu un om şi să-i 
reaminteşti că şi tu eşti unul, chiar dacă, vinovat sau nu, te 
aflai acolo să ispăşeşti o pedeapsă. El chiar surâse: „La 
carceră!” 

În carceră fiecare gândea în felul său. Unii îşi spuneau (cei 
mai mulţi) că trebuie să se mişte, să nu îngheţe şi să moară. 
Eu, dimpotrivă, îmi spusei că mişcarea degajă energie şi că 
după un anumit timp oboseşti tot mişcânduc-te şi abia după 
aceea organismul nu se mai poate apăra împotriva frigului. 
Mă făcui deci covrig, îmi strânsei braţele la piept, îmi pusei 
capul pe genunchi şi adormii lipit de scândura, care mi se 
păru caldă, a acestei invenţii menite să elimine pe cei care 
odată închişi mai vroiau să rămână oameni şi să reacționeze 
ca fiinţe umane. Instinctiv îmi lipeam pe rând de scândura 
carcerei acea parte a corpului care simţea mai tare frigul, 
când umerii, când coastele, când şalele, dar mai mult 
spinarea, unde ştiam că sunt plămânii. restul putea să mai 
îngheţe... picioarele, de pildă, tălpile goale, simţeam că ard 
după ce mai întâi deveniseră reci ca un sioi. Noroc că nu 
bătea vântul, era un sfârşit de februarie cu zăpadă care se 
topea, era umed, dar frigul iernii se mai domolise. 

Mă trezii având senzaţia că o dihanie deschisese uşa şi se 
uita la mine. În curte era linişte, culcările încetaseră. Cât să 


fi dormit? Câteva minute sau câteva ore? Eram amorţit de 
frig, dar nu mă simţeam rău, eram rece, dar numai pe 
dinafară, şi câteva clipe mă stăpâni acea stare de frăgezime 
pe care ţi-o dă odihna după o trudă grea. Mă ridicai în 
picioare şi atunci distinsei prin întuneric figura gardianului 
care mă băgase la carceră. Vocea cu care mi se adresă mi 
se păru duioasă: „Cum e, o mie trei? Ei, e bine la carceră?” 
„Nu e bine”, îi răspunsei, cu speranţa pe care glasul său mă 
făcea s-o întrevăd, că de-aia venise la mine, să-mi dea 
drumul şi să mă duc în dormitor. El ridică atunci ceva negru 
pe care îl ţinuse ascuns la spate şi îl apropie încet de tâmpla 
mea. Era un vătrai. „Uite, mă, o mie trei, aici, uite aici ar 
trebui să te lovesc (cu aceeaşi voce dulce, cu acea bucurie 
curată cu care vrei să dăruieşti ceva unei persoane pe care 
o iubeşti, şi mă lovi de câteva ori în tâmplă, dar uşurel, cu 
gingăşie, să nu mă doară). Ei, înţelegi? continuă el vârându- 
mi de astă dată vâtraiul sub nas, pe care mi-l puse apoi pe 
gură. Cu partea lui îndoită, cu ciocul cu care răscolea jarul 
în sobă şi îmi împinse capul tot uşurel, dar ferm, de 
scândura carcerei. „Aici, uite aici, ar trebui să te lovesc”, 
repetă el, şi repetă şi figura, ciocănindu-mi iarăşi tâmpla. 
După care închise uşa, trase zăvorul şi îi auzii paşii 
îndepărtându-se. 

Nu mai putui dormi. Mă copleşi întâi o mare mâhnire. Ce- 
avea ăsta cu mine? Nu dormise, în loc să se culce stătuse 
probabil la gura sobei şi cugetase. La ce oare? La familia 
lui? La muiere şi la copii, la fraţi şi la surori? Nu, stând cu 
vătraiul în mână şi răscolind focul, se gândise la mine. 
Fumase probabil mai multe ţigări, până ce gândul i se 
distilase şi se făcuse esenţă de gând, rupt, detaşat de vreo 
pornire turbure, până ce descoperise exact ceea ce îl 
deosebea şi în acelaşi timp ceea ce îl lega de mine, până la 
simpatia umană trezită de limpedea lui revelaţie: Capul! Da, 
iată ceea ce ne deosebea. Eu aveam alt cap deci nu al lui şi 
atunci luase vătraiul în mână şi venise să-mi spună. Nu în 
corpul meu trebuia să mă lovească, avem toţi aceleaşi 


corpuri, mâna e mână, piciorul picior, stomacul face aceeaşi 
digestie, pe cur ies aceleaşi excremente. Capetele sunt 
diferite! Şi de ce să fie?! Îi trezisem simpatia pentru această 
profundă descoperire pe care existenţa mea i-o pricinuise? 
Eu nu eram bătrân, să presupună că am fost fie general, fie 
ministru sau alt fost mare stăpân al acestei lumi. Eram deci 
o enigmă contemporană, nu cu mult mai tânăr decât el. Şi 
lăcaşul acestei enigme era capul. Enigmă?! Ce enigmă? 
într-al său nu era niciuna şi nici într-al altora şi, slavă 
Domnului, cunoscuse şi el destulă lume. Şi aversiunea lui 
turbure se limpezise, aversiunea lui ancestrală pentru astfel 
de capete devenise clară şi distinctă. Şi glasul lui suav îmi 
stăruia în auz: „Uite, mă, o mie trei, aici, uite-aici ar trebui 
să te lovesc!”. Mâhnirea mi se îngrămădi în gât. Omul ăsta 
putea fi prieten cu tatăl meu, putea fi unul dintre cei pe 
care îi văzusem prima oară la o manifestaţie şi care îmi 
trezise cu putere sentimentul de solidaritate cu speranţa de 
pe chipurile lor într-o lume mai bună. Pe urmă unul din 
acea mulţime fusese făcut gardian, şi o incredibilă ştiinţă de 
a pedepsi se născuse în el. Altul securist... îmi aminteam 
acolo în carceră cu câtă abilitate încercau anchetatorii să 
mă facă să recunosc ceea ce nu făcusem, cum îşi alternau 
rolurile, unul era blând şi cinic („bine, îmi spunea, nu 
recunoşti acum, şi se uita la ceas, o să recunoşti mâine 
dimineaţă la patru, n-o să recunoşti la patru, o să recunoşti 
la zece, n-o să recunoşti la zece, o să recunoşti peste trei 
zile, sau peste trei luni, sau peste zece ani, e timp, nu ne 
grăbim...”), altul mă înjura în mod ordinar de mamă, mă 
ţinea în picioare opt ore, în timp ce el mânca sandviciuri, 
bea cafele, fuma, după ce în prealabil avusese grijă să nu mi 
se dea să mănânc în ziua aceea, şi râgâia, se scobea în 
măsele şi mă asigura că singura mea şansă e să recunosc, 
să fiu condamnat, să ispăşesc pedeapsa şi să scap... sămă 
orientez în direcţia asta, fiindcă nu exista alta, şi atunci 
toate acestea, celulă, interogatoriu, nopţi nedormite, or să 
înceteze. Altul mi-a spus la un moment dat cu sinceritate: 


„Mă Petrini, tu oi fi crezând că noi suntem nişte tâmpiţi, că 
nu ştim că tu de fapt n-ai făcut nimic, dar ce nu înţelegi tu e 
faptul că ne eşti mai necesar aici decât afară”. De unde 
reieşea că ăsta avea sentimentul net că ei stăpâneau lumea 
şi că ei decideau cine era necesar afară şi cine înăuntru, o 
împărţiseră, această lume şi domneau peste ea în toată 
voia... Ăsta însă, cu vătraiul lui şi tonalităţile lui gingaşe, nu 
ştiu de ce, mă prinsese descoperit. El nu trăia într-un joc 
complicat de smulgere a unei recunoaşteri, ca aceia care 
mă trimiseseră aici, şi în faţa cărora spiritul meu se putea 
mobiliza, el era un om simplu, şi iată ce vroia să-mi facă el 
mie... să mă lovească în cap, da, descoperise locul... Nu, nu 
pentru că era gardian avusese el această revelaţie... Aşa, ca 
om, trăind pe acest pământ şi având timp să coboare în el 
însuşi, se descoperise pe sine prin alţii... Cum mă chircisem 
iar, vrând să adorm cu fruntea pe genunchi, mâhnirea 
împrăştiată în toată fiinţa mea deveni deodată agresivă şi 
izbucnii în hohote de plâns simțind că mă înec, în timp ce 
gândirea îşi torcea mai departe firul, străină parcă de 
suferinţa mea. Da, avusese dreptate Ion Micu, aveam şi eu 
ce pierde în închisoare, aveam de ce mă teme. Nu 
convingeri politice, ca el, ci convingeri mai adânci, că lumea 
mi-e prietenă şi că floarea gândirii mele ar putea fi de folos 
cuiva. Ceea ce spusese el în acea mare discuţie de la 
braserie îmi sunase atunci prea abstract, dar el ştiuse ce 
spune şi de aceea acceptase o clipă de umilinţă, numai să 
nu mai trăiască încă o dată ceea ce trăiam şi eu acum... 
Zguduirea, şocul mâhnirii încetă apoi după asalturi 
repetate, în care suferinţa atingea creasta înaltă a 
eliberării, eliminând, ca pe-un microb periculos, duioşia 
abjectă a stârpiturii umane, gardianul care crezusem o 
clipă că venise să-mi dea drumul să mă duc în dormitor şi să 
dorm cu ceilalţi. Printre crăpăturile scândurii zării lumina 
răsăritului şi curând auzii goarna care suna deşteptarea. 
Un gardian veni şi îmi dădu drumul, alergai să mă îmbrac şi 
să mănânc, apoi coborârăm în întunericul minei. Seara, mă 


desbrăcai şi căzui într-un somn asemănător plumbului pe 
care îl dislocam din galerii, dar o mână mă zgâlţii şi mă 
smulse din el: la carceră! Era acelaşi gardian din seara 
trecută. Încercai să-mi arunc pe umeri mantaua şi să-mi vâr 
picioarele în bocanci: nu, fără manta şi bocanci! În cămaşă 
şi desculţ. 

În carceră simţii primejdia: ăsta spusese ieri, ciocănindu- 
mi tâmpla cu vătraiul, că acolo ar trebui să mă lovească. Ar 
trebui, asta însemna că nu putea, dar mă putea lichida 
vârându-mă seară de seară între cele patru scânduri ale 
carcerii, obţinând acelaşi rezultat. „Ei bine, îmi spusei, cu o 
hotărâre mai rece decât frigul care mă învălui, n-o să mor, 
dar în schimb o să te omor eu pe tine. Dacă nu cumva mi-e 
scris să mor totuşi eu şi tu să trăieşti şi să înfloreşti mai 
departe. Să vedem!” 

Dimineaţa îmi vârâi capul în ghişeul bucătăriei şi şoptii: 
„Boca, vreau să-ţi spun ceva!” Boca ăsta îmi aruncase de 
câteva ori priviri de simpatie, scurte, ca nişte fulgerări. 
„Boca, îi spusei, dă-mi puloverul tău.” „De ce?” „Un gardian 
vrea să mă omoare, mă bagă la carceră noaptea 
desbrăcat.” „Bine”, zise. Şi îmi aruncă puloverul de pe el. Îl 
trăsei pe piele, îmi închisei la gât cămaşa de puşcăriaş să nu 
se vadă şi seara nu mă mai culcai. Gardianul veni şi timp de 
cinci zile petrecui nopţile în carceră. Ar fi trebuit să mă 
curâţ şi m-aşi fi curăţat dacă gardianului i-ar fi trecut prin 
cap să-mi descheie cămaşa. În a şasea zi îl zării în galerii cu 
lampa de carbid în mână. Înţelesei: intra cu noi într-o tură 
de şapte zile. Îmi fu uşor să-l urmăresc după mersul său 
crăcănat şi mai ales după coincidenţa stranie dintre 
intenţiile mele şi mişcările paşilor săi: se plasa unde nu 
trebuie, în apropierea fântânilor prin care rostogoleam jos 
minereul: sigur, el trebuia să supravegheze eficienţa 
muncii, să aibă satisfacția trudei noastre crezând în acelaşi 
timp că prin acea gaură ţinea contactul cu cei de jos, 
oameni liberi ca şi el, care duceau mai departe vagoneţii. O 
pauză. Dispărui dintre sutele de umbre, pe care nimeni nu 


le mai putea urmări şi rătăcii spre ţinta mea, o lampă de 
carbid plasată undeva în stânga, care mă aştepta. O 
lăsasem pe-a mea în urmă, pitită într-un colţ... Trecui prin 
întuneric şi brusc zării poziţia şoldie de stăpân a omului 
meu. [inea un picior ridicat pe un bolovan de minereu şi 
mâna cu lampa în sus, să vadă ce se întâmpla de survenise 
această pauză, această tăcere de adâncuri în care el nu mai 
era nimic. Trecui pe lângă această umbră şi trebăluii dând 
scândurile la o parte; se puneau totdeauna deasupra peste 
gaură după o rostogolire de minereu, să nu nimerească 
vreunul din noi în ea, cum nimerise unul şi se făcuse jos 
zob. Mă retrăsei prin spatele lui şi deodată, cu o lovitură de 
picior, îi stinsei lampa. „Să nu-ţi fie frică de gardieni, mi se 
spusese încă de la început, dacă ai vreunul care te 
ameninţă, pândeşte-l în mină, stinge-i lampa!” „Ei, ce mai 
faci? îi şoptii apucându-l de gât şi astupându-i gura cu 
palma. Duiosule, o să mori! Ai ceva de spus care poate fi 
reţinut?” Şi îi eliberai gura şi îl lăsai să respire. Dar nu 
câteva clipe, ci până îşi veni în fire. „Ştii cine sunt, îi şoptii 
mai departe, ai pus tu ochii pe unul pe care n-ai avut 
curajul să-l omori cu vătraiul, ai ales calea legală (ţie îţi plac 
legile!), carcera, ei, ce vină ai tu? Tu nu i-ai făcut nimic, câţi 
nu stau la carcere? Că pe urmă unii mor, parcă tu ai 
inventat pedeapsa asta? Nu mă dezamăgi, spune-mi ceva 
care să mă facă să-mi pară rău că te omor!” Şi el îmi spuse 
gâfâind, gata să mă dezarmeze, cu un glas de o halucinantă 
omenie: „Dom' şef, iartă-mă, n-am vrut să-ţi fac nimic...” „Ei 
da, te cred, îi şoptii şi eu înfiorat, o să am remuşcări”, şi îl 
aruncai cu o violenţă şi un instinct sigur în dreapta mea, 
unde ştiam că se rostogolesc bolovanii de plumb împinşi de 
braţele noastre. 

Sigur, el nu vrusese să-mi facă nimic, totul fusese un joc al 
spiritului, nici el nu dormise în seara aceea şi venise să 
comunice cu mine, să-mi destăinuie un mare secret: şi el 
gândea, şi pe el îl vizitase ideea, şi el simţise izolarea celor 
care se trezesc singuri în univers, aici, acum... gândesc în 


lume, cine mă poate asculta? Cum, dar e unul acolo, hai la 
el... şi venise cu vătraiul în mână. Acest vătrai îi era străin, 
ce însemna un vătrai? Nimic, un obiect, un instrument cu 
care intensifici focul, cu care răscoleşti lemnele să ardă mai 
bine... 

Nici măcar nu mă grăbii să-mi caut felinarul uitat într-un 
colţ: ştiam că o să-l găsesc şi îl şi găsii după bâjbâieli care 
nu mirară pe nimeni. Doar întru târziu cineva drăcui că nu 
s-au pus la loc scândurile după ultima rostogolire de 
minereu, un maistru civil, ai cărui ochi se holbară de câteva 
ori spre noi auzind jos răcnete... Dar aceste jumătăţi de 
priviri, prinse în fulgerări scurte de propria-i lampă, erau 
dinainte resemnate: le pomeneşti că a căzut cineva... mai 
bine ar fi fost să se îngroape în ea Franz Iosif, decât să-l 
trimită pe el dracu să exploateze o asemenea porcărie... Bă, 
ce e acolo? Dar abia seara aflarăm: căzuse un gardian între 
vagoneţi... A murit? Tăcere. Nu ni se spuse că n-a murit... 

Numai Boca se aşeză cu coatele pe ghişeul bucătăriei şi 
mototoli în mână puloverul pe care i-l înapoiai. „Nu mai ai 
nevoie de el?” „Nu”, îi spusei. „Cum a fost în mină?” Şi se 
holbă la mine ca şi maistrul civil pe marginea puţului, dar 
nemişcat, cu mult alb în privire, gânditor, odihnit şi gras. 
Însă o clipă neliniştit... el făcea şi dădea de mâncare, dar 
oamenii se omorau aici unii pe alţii. Când mă întorsei să mă 
uit în urmă, în aceeaşi clipă el îşi retrase capul şi ghişeul 
rămase gol... 

X. 

Făceam lungi plimbări cu fetiţa în braţe în timp ce Matilda 
lipsea, şi numai micuțul ei corp fragil lipit de inima mea îmi 
împrăştia bizara melancolie cu stările ei agresive care îmi 
sfâşiau maţele. Cărţile pe care le iubisem nu mă mai 
atrăgeau. Abia aveam puterea să nu-i învinuiesc pe cei care 
le scriseseră de insignifianţa spiritului şi a filosofiei în faţa 
istoriei brutale şi nepăsătoare a oamenilor. O nostalgie 
ascuţită după adâncurile din care mă întorsesem începu să 
revie în amintirile mele din mină. Acolo spiritul meu nu 


fusese chinuit decât o dată, de acel gardian, acum, în 
libertate, simţeam acest chin zilnic şi, ce era mai rău, nu 
vedeam ce ar trebui să fac să scap de gheara care îmi sfâşia 
fiinţa. În carceră putusem să plâng, eliberându-mi sufletul 
de tandreţea umană, ca să pot desigur, să-mi apăr apoi 
viaţa cu sânge rece. Acum inima mi-era îngheţată. 

Într-o zi Matilda se întoarse acasă târziu, pe la ora cinci, şi 
cu un chip întunecat. Rămăsei nepăsător, mă aşteptam să se 
întâmple curând şi acest lucru. La masă îmi spuse fără 
cruţare: „lu de ce staitoată ziua şi nu faci nimic? Ce e cu 
postul tău de bibliotecar?” Tăcui. Cu postul de bibliotecar 
nu făcusem nimic. Din cinci în cinci zile îi telefonam 
activistului Vătămanu şi de fiecare dată el îmi răspundea 
extrem de binevoitor şi prietenos: „Încă n-am nimic, 
tovarăşul Victor (aşa îmi spunea, pe numele meu mic). 
Trebuie să mai aşteptăm. Mai caută-mă!” Trecuseră astfel 
trei luni, venise primăvara şi nu se găsise nicăieri un astfel 
de post liber. „lrebuia să presezi, zise Matilda, dacă nu la o 
bibliotecă, în altă parte. Acum e prea târziu!” „De ce?” 
„Mircea a plecat, a fost numit secretar al CC. Azi am aflat, l- 
am căutat la lelefon eu, să-l rog să-ţi găsească un post, nu 
neapărat bibliotecar, parcă aşi fi avut o presimţire că 
trebuie să intervin... «Tovarăşul Mircea nu mai lucrează la 
noi, n-aţi citit ziarele? mi-a răspuns secretara lui, care mă 
cunoştea. Nu mai e, tovarăşă Matilda...» Am închis şi mi-am 
aruncat ochii pe Scânteia. Acuma cine să ne mai sprijine? Ia 
dă-i un telefon acestui Vătămatul!” 

Mă ridicai de la masă şi formai numărul. Activistul era la 
postul lui. „Nimic, tovarăşul Victor”, spuse el cu un glas plin 
de entuziasm, parcă ar fi zis: am găsit! Îi spusei că în acest 
caz l-aşi ruga să-mi găsească altceva şi, când va apărea un 
post liber la vreo bibliotecă... Urmă o tăcere... „Cam ce aţi 
dori dumneavoastră?” „Un post de profesor sau de 
învăţător”, riscai eu, crezând cu naivitate că odată Mircea 
plecat s-ar putea trece peste interdicţia... „Nu, tovarăşe 
Victor, nu se poate”, spuse el tărăgănat, cu regret. „Păi de 


ce? continuai eu. Un fost asistent universitar nu poate 
preda şi el fizica şi matematicile, sau o limbă străină în 
vreun liceu? Sau cel puţin abecedarul?” „Nu”, zise el şi 
tăcu. Apoi deodată îmi spuse cu un glas de parcă îi părea 
rău că nu se gândise mai devreme, un glas plin de optimism 
pentru mine, o soluţie excelentă: „Iovarăşe Victor, de ce nu 
vă duceţi dumneavoastră la Braţele de muncă? Acolo ei au 
tot felul de posturi, pentru toate profesiunile, au o schemă 
exactă de necesităţi şi vă pot soluţiona foarte rapid. Eu sunt 
secretar cu propaganda. Am alte sarcini şi nu pot să ştiu 
bine ce au ei...” Înţelesei că se debarasa de mine şi mi se 
păru firesc. Nemaiexistând şeful care îi încredinţase cazul 
meu, nici el nu mai era obligat să-l rezolve. La Braţele de 
muncă, gata, o soluţie plină de perspective. „Faceţi aşa, 
tovarăşe Victor, mai spuse el, şi daţi-mi pe urmă un telefon 
să-mi spuneţi cum aţi rezolvat.' „Bine, tovarăşe Vătămanu, 
vă mulţumesc că aţi avut toată bunăvoința!” „N-aveţi 
pentru ce! Vă urez succes!” „Ah, strigă Matilda când auzi, 
trebuia să insişti şi să nu te încăpăţânezi la o bibliotecă, 
trebuia să te fi dus iar ia Mircea şi să-i spui că dacă nu sunt 
locuri de bibliotecar, să-ţi dea altceva. Acum ce-o să faci? La 
Braţele de muncă! Aia or să te trimită să dai cu târnăcopul 
şi cum tu n-o să primeşti, ce-o să faci toată viaţa? „De unde 
ştii tu că n-o să primesc? Ba o să primesc bucuros, n-o să fie 
mai rău ca în mină! îi răspunsei cu un glas brutal. Dacă o să 
fie pentru toată viaţa, mai vedem. Am alte păreri despre 
viaţă!” „Ce păreri? Ce valoare au părerile tale?”, zise ea la 
fel de brutal. „Am părerea că viaţa mai oferă şi surprize, nu 
curge numai pe gustul unora, mai curge şi pe-al altora, se 
mai schimbă...” „Vezi să nu se schimbe! În rău se schimbă, 
nu în bine!” „Să zicem, dar mie tot n-o să-mi pese! Mai rău 
decât un târnăcop ce-o să fie? Am făcut muşchi de oţel în 
mină. Chiar mi-e dor să-i pun în mişcare!” 

Astfel de cuvinte erau intolerabile pentru o femeie. Izbi cu 
şervetul în masă, îşi strânse pumnii îndârijiţi şi rosti: „Carte 
ai învăţat, din carte să trăieşti, indiferent cum. Cere, 


protestează, fă ceva, nu te lăuda cu muşchii tăi de oţel, 
descurcă-te! Bine, ai fost unde ai fost, înţeleg. Ţi-au trebuit 
câteva luni să te odihneşti, dar acum e timpul să ieşi din 
letargie. Nici măcar nu mai citeşti, nu mai scrii nimic, mi-a 
plăcut mai mult atunci când mi-ai tras una că am umblat în 
caietele tale. Scrie o carte marxistă! Studiază, lucrează... O 
să zici că n-o să ţi-o publice nimeni, scri-o tu întâi şi să fie 
foarte bună şi o să vezi atunci dacă ţi-o publică sau nu. Dacă 
ai încredere că viaţa e aşa cum zici că e, trebuie să fii 
pregătit, nu cu o carte, cu mai multe! Nu abia atunci, după 
ce-o să îmbătrâneşti, să te-apuci să le scrii. Atunci n-o să 
mai scrii nimic, or să vină alţii mai tineri care or să fie luaţi 
în seamă. Uite, marele poet şi filosof am auzit că lucrează, 
traduce, îşi scrie memoriile...” „N-am nici un chef, zisei, să 
scriu o carte marxistă, încât schelăria construită de tine 
cade. Marxist a fost, ca să zic aşa, tot Marx şi el a spus tot, 
şi un adevărat gânditor nu poate accepta să culeagă 
fărâmiturile de la masa altuia...” „Nici măcar nu e adevărat! 
zise Matilda furioasă. Nu mă pricep la filosofie, dar atâta 
lucru ştiu şi eu, că au fost grupuri de filosofi care au tratat 
cam aceleaşi idei. Spune tu singur un mare filosof şi dacă 
eşti sincer o să-mi numeri o grămadă care l-au urmat. 
Poftim, Socrate!” „Da, aşa este, zisei, putem numi socratici 
o grămadă de filosofi, aşa în general, dar fiecare a întemeiat 
şcoli proprii de filosofie, nu s-au mulţumit să reia 
papagaliceşte conceptele lui. Aşa a fost şcoala megarică, 
şcoala cirenaică, şcoala cinică, fără să mai vorbim de 
giganţi ai gândirii filosofice ca Xenofon şi Aristotel. Dar 
Euclide? Da, socratici, dar, ăhă! gândirea lor nu se târa pe 
burtă în faţa gândirii lui, cu toate că Euclide, de pildă, în 
timpul tensiunii dintre Megara şi Atena, părăsea Megara în 
haine femeieşti şi se furişa în Atena să-l asculte pe Socrate. 
Ei şi? La rândul lor au avut şi ei discipoli, care nici ei nu pot 
fi confundați cu maestrul.” „Deci am dreptate, zise Matilda, 
poţi foarte bine să fii marxist! Da, în sensul pe care îl propui 
tu, n-o să zică nimeni că eşti antimarxist, dacă porneşti de 


LIA 


la el.” „Ce naivă eşti!”, zisei. „Lasă să fiu eu naivă şitu să 
scrii! Mai târziu o să-mi dai dreptate. Ştiu, tu ai altceva în 
cap, ţi-am citit caietele, dar ideea ta că totul e spirit şi 
materia o aparenţă, un înveliş pe care spiritul şi-l creează, 
întâi că nu e nouă şi al doilea că (şi aici Matilda râse) asta 
vine în totala contradicţie cu marxismul, şi chiar că n-o să-ţi 
publice nimeni niciodată vreo carte bazată pe ideea asta.” 
„Ba da, e nouă, fiindcă are în vedere ceea ce a descoperit 
ştiinţa în acest veac, şi nu ştiau idealiştii secolelor trecute. 
Ce este asta, materie? Masa asta la care stăm e un vid 
insondabil, în care zbârmie cu viteze halucinante electronii 
în jurul nucleelor. Şi crezi că asta e tot? Şi crezi că asta e 
materie?” „Este, râse Matilda, până nu se face putregai. Pe 
urmă nu mai ştiu ce este, dar nu pot să cred că paharul ăsta 
din care beau apă e spirit...” „O să scriu totuşi cartea mea şi 
o să-ţi dovedesc că da, dar n-o să fie aşa de simplu de 
înţeles...” „În schimb o să fie destul de simplu să fii trimis 
iar de unde-ai venit, zise Matilda cu humor. Unde-ai dus 
caietele?” „La bunicul, într-un dulap din pivniţă.” 

XI. 

Mă dusei totuşi chiar a doua zi dimineaţa la Braţele de 
muncă, deşi chipul posomorât al Matildei nu-mi prevestea 
nimic bun. Mă aşteptam să găsesc acolo, în preajma clădirii, 
o mulţime de oameni, cum văzusem în filmele străine. Nu 
era nimeni, eram singurul solicitant. Fui îndrumat într-un 
birou, unde mi se dădu să completez un formular şi un 
individ îmi puse câteva întrebări suplimentare, printre care 
şi aceea dacă am suferit condamnări. La rubrica 
„profesiunea',, scrisei fost asistent universitar, iar la aceea 
„unde aş dori să lucrez” spusei, deşi ştiam că e zadarnic, că 
la un liceu, şcoală normală, tehnică etc, numai şcoală să fie. 
„Mai adăugaţi ceva, zise funcţionarul, repartizările în 
învăţământ ţin de alte organe, secţia de învăţământ a 
sfatului popular, sau cu aprobarea ministerului.” Adăugai: 
sau la o bibliotecă, la o casă de cultură, la un muzeu sau 


chiar funcţionar în vreo instituţie... „Veţi primi răspunsul 
acasă, în scris...” 

Îl primii după trei zile. Începând de la data... deveneam 
salariat al Sfatului popular orăşenesc, să mă prezint imediat 
la serviciul numărul... tovarăşul Istrate, pentru perfectarea 
formelor de angajare. Mă prezentai de îndată. Istrate ăsta 
era un tinerel cu o înfăţişare plăcută şi meditativă, dar se 
uită la mine cu o privire parcă uluită când auzi cine am fost 
şi ce studii am. „Ăştia sunt nebuni, zise el. Am posturi libere 
la echipa de deratizare a oraşului. Primiţi un asemenea 
post?! mă întrebă el uluit. Probabil că e o greşeală, ia să 
vedem...” 

Şi puse mâna pe telefon. Nu, nu era nici o greşeală. Şi 
începu să formuleze aceleaşi întrebări pe care aşi fi vrut să 
le formulez eu. Altceva nu mai găsiseră? E vorba de un 
profesor universitar... Da, a fost, dar oricum. Şi ce dacă a 
suferit condamnări... Nu i se poate găsi... într-o uzină, 
dispecer, sau funcţionar, undeva la poştă, la telefoane, la 
electricitate... Bine, deocamdată nu, dar în perspectivă... 
Nici în perspectivă?! Mai bine îl trimiteaţi pe un şantier, să 
se facă zidar, sau într-o uzină, să se califice la un strung...! 

Apoi închise, şi pe simpatica lui figură meditativă se 
aşternu o tăcere străină de mine. Apoi mă privi cu răceală şi 
îmi spuse: „Primiţi acest post? Mi s-a spus să vă comunic că, 
dacă refuzaţi, degeaba vă mai duceţi pe la ei. Cine refuză să 
primească un post nu mai are dreptul să se adreseze 
Braţelor de muncă, să se descurce singur...” „Bine, zic, şi ce 
e asta, concret, deratizare, ce trebuie să fac?” „Mergeţi şi 
deratizaţi la diferite adrese pe care o să vi le comunicăm 
noi...” Era plictisit. Dacă tot nu primeam (şi cum aveam să 
primesc?), ce rost mai avea întrebarea? „Pot să viu mâine 
eu răspunsul?” „Bineînţeles!” 

leşii afară rătăcind spre casă, întârziai ici-colo să privesc 
un cuplu de îndrăgostiţi, sau bătrâni cu fălcile tremurând 
vegetând prin scuaruri. Aşadar, gândii, la deratizare! Şi 
eram stăpânit de o euforie ciudată, parcă jubilatoare. 


Surâdeam în sinea mea. Bietul Petrică, de care râsesem 
când îmi vorbise cu atâta patimă despre l'Avenir de 
l'intelligence! Viziunea lui şi a lui Maurras era idilică, nu la 
„coadă” aveam să fim puşi, ci jos de tot, la deratizare. 
Simţeam un fel de bucurie, era a orgoliului de a dispreţui 
până în adâncul fiinţei mele. Deratizare! O muncă utilă şi 
care promitea să fie amuzantă. Sau dacă nu munca în sine, 
oamenii cu care aveam să lucrez! Erau totuşi oameni. 
Aveam să-i cunosc, simţeam o vie curiozitate. Oricum era 
mai puţin rău decât ceea ce i se întâmplase celebrului 
doctor Athanasie Proca, de a cărui soartă nu mă înfiorasem 
când mi se relatase cu ani în urmă. Antonescian, după 23 
August fusese arestat şi închis. I se dăduse drumul prin 48. 
Pasionat de meserie (fusese şef al unui spital construit cu 
banii lui), ceruse cu umilinţă să fie reprimit în el ca simplu 
sanitar, dar nu i se admisese. Se spunea că în închisoare 
salvase de la moarte un gardian cu un simplu cuţit de 
bucătărie şi cu sfoară ordinară, operându-l de ceva infecțios 
şi acut, până să vină salvarea, care ar fi ajuns prea târziu. 
„Domnilor, măcar felcer, lăsaţi-mă, n-o să fac nici un rău, o 
să fac numai bine!” Nici vorbă! Îl făcuseră lănţar. Adică? Îl 
trimiseseră, şi el primise, să nu moară de foame, sau poate 
din aceeaşi trufie jubilatoare pe care o simţeam şi eu acum, 
să tragă cu lanţul căldări de căcat din haznalele oraşului. 
Oricum, aşa ceva n-aşi fi primit, chit că ar fi trebuit să mor. 
Să ucid şobolani! Şobolanul e un animal urât de Dumnezeu 
fiindcă e trufaş. Cică ar fi mâncat anafura din biserică. 
Ştiam acest lucru de la mama. Da, era trufaş, mă atacase 
odată unul, când eram copil, şi nu uitasem îndrăzneala lui, 
chiţcăitul insolent cu o sugestie de gândire umană (căci 
numai oamenii pot fi insolenţi), ochii vii, inteligenţi şi 
bestiali. 

Mama îi omora, nu cu otravă, miroseau otrava, deşi era 
lipită de pâine, cu untură, ci cu făină uscată pusă într-o 
farfurie, amestecată cu gips. Pe-asta o mâncau şi gipsul se 
usca în ei şi crăpau, îi vedeam pe la colţurile casei morţi, cu 


burţile în sus. Odată stăteam în verandă şi citeam, când 
zărisem vreo cinci îndreptându-se spre fântână. Înaintau în 
ordine, în flanc câte unul. Ajunseseră lângă puț şi începură 
să bea apă dintr-un vas mare pe care totdeauna mama avea 
grijă să-l umple pentru orătănii, apoi reveniră în acelaşi şir 
indian şi dispărură fără grabă; n-aveau frică, se pare că 
moartea nu-i speria. 

Ce-ar fi totuşi să scriu o carte şi să nu cad atât de jos? Dar 
ce carte puteam scrie în starea de spirit în care mă aflam? 
Doar o carte care s-o exprime, această stare de spirit. 
Schopenhauer se întreabă în Aforisme: ce reprezintă 
cineva? (un om!) Ce reprezentam eu, dacă acceptam să mă 
duc la deratizare...? 

Există în limba rusă două cuvinte care au căpătat, după 
mine, semnificaţii noi: nicevo (nimic) şi sil (putere). 
Dostoievski a meditat primul asupra lor, şi în Demonii s-a 
înspăimântat de ceea ce puteau ele să însemne pentru 
oameni, dacă Piotr Ştefanovici Verhovenski ar fi ajuns la 
putere şi Stavroghin (prinţul Harry), stăpânul Rusiei. 
Nihilism! 

Toţi oamenii, nu numai ruşii, se nasc cu puţin nihilism în ei: 
este partea de revoltă iraţională a fiinţei umane împotriva 
puterii condiţiilor care o înlănţuie încă din faşă şi nu o 
eliberează decât în moarte. La ce bun atunci totul? Priviţi 
chipul unui prunc înfăşat, şi o să vedeţi cum apare pe el 
suferinţa că i se paralizează astfel mişcările lui libere: 
trăsăturile lui inocente se crispează de revoltă şi neputinţă. 
Şi el încă nu ştie nimic, dar mai târziu va fi silit să afle, 
începând din şcoală, trecând prin căsătorie, prin robia 
zilnică a luptei pentru existenţă, că totul îl înlănţuie, 
ierarhia socială, nedreptăţile oricărei orânduiri, imperfecte 
de la natură, legile desvoltării economice, condiţiile de 
existenţă ale ţării sale în relaţie cu alte ţări, care adesea 
dau naştere la războaie, unde e trimis, el sau copiii lui, să 
lupte şi să moară. De aceea ia parte adesea cu frenezie la 
revolte, răscoale şi revoluţii, când vrea să nimicească toate 


acestea. Caracteristica sufletului uman e aspiraţia spre 
libertate, dar sensul vieţii tot nu-i apare cu limpezime: da, 
libertate totală, dar ce să faci cu ea, dacă într-o zi tot 
trebuie să mori? Scriitorii ruşi au numit asta „blestemata 
chestiune insolubilă”. Şi pe această incertitudine, pe 
această ispită a lui nicevo, apare sil şi îl prinde în arcane. Şi 
atunci se supune şi, ca să-şi ascundă înfrângerea, îl acceptă 
pe sil cu fanatism, lăsându-se umilit şi martirizat, umilind şi 
martirizând la rândul lui pe alţii şi, dacă s-ar putea, 
întreaga lume. Gogol preconiza, spre sfâr-şitul vieţii, cnutul 
pentru ţărani şi îndepărtarea de cultură. Da, spiritul i se 
turburase, era adevărat, se speriase de ceea ce 
descoperise, dar de ce spaima lui luase chiar această 
direcţie? Aşi scrie într-adevăr cu mare fervoare o carte în 
acest sens, simţeam că o pot face... Dar, gândii, poate la 
bătrâneţe s-o scriu, când n-o să-mi mai pese de nimic şi s-o 
las moştenire Silviei, s-o publice ea sau copiii ei dacă o să 
mai intereseze atunci pe cineva un astfel de subiect. 
Deocamdată fusesem împins de sil spre nicevo, fusesem mai 
necesar înăuntru decât afară. Acum eram afară şi eram mai 
„necesar” la deratizare decât în oricare altă parte, şi în nici 
un caz în învăţământul de orice grad. 

lată aşadar cum deveneam liber prin necesitatea 
înţeleasă! Desigur, Matilda, care deşi era membră de 
partid, avea un nivel teoretic foarte scăzut, n-avea să 
înţeleagă această „necesitate”. Nu era, adică, atât de liberă. 
Bineînţeles că nu-i voi spune nimic, iar dacă avea să afle, o 
să vedem atunci ce mai e de făcut. 

Şi a doua zi dimineaţa mă prezentai să-mi iau serviciul în 
primire. 

XII. 

Investirea fu simplă, fiindcă tinerelul, care dealtfel era mai 
bătrân ca mine cu zece ani, după ce mă prezentă celorlalţi 
mă investi şef, simplă formulă, nu avea pe schemă post de 
şef. Vrusese astfel să-şi arate simpatia pentru mine? 
Desigur! „Bă, le zise, atenţie aicea, v-am angajat un şef, să 


nu mai lucraţi aşa alandala, voi faceţi treaba şi el vă 
supraveghează să nu ardeţi gazul, cum mi s-a mai 
raportat...” „Cine v-a mai raportat, dom'şef?”', protestă cu 
tristeţe şi cu reproş un zbanghiu de ţigan, al cărui glas era, 
ai fi zis, topit de desamăgire faţă de aceste învinuiri 
nedrepte. „Da' alaltăieri unde-ai fost de-ai lipsit?”, zise 
„tinerelul”' rece şi indiferent. „Păi cum, domşef, nu v-am 
raportat că mi s-a îmbolnăvit nevasta?” „S-a îmbolnăvit 
nevasta, nu te-ai îmbolnăvit tu, care te-ai dus pe urmă la 
bufetul «Tâmpa».' „M-aţi văzut dumneavoastră?!”', zise 
țiganul cu o simulată voce jalnică. „Hai, bă, ia taci, i-o reteză 
tinerelul distrat. Ai fi în stare s-o ţii aşa până mâine 
dimineaţă, dă-te dracului, parcă ai fi regele Angliei, aşa te 
ofensezi.” 

Unul din ei, care avusese la început un aer flegmatic şi 
vesel, păstră, auzind toate acestea, doar flegma, dar veselia 
îi pieri. „Ce-avem noi nevoie de şef, dom'şef? Urăsc şefii”, 
zise el cu burta înainte şi cu aerul că ela fost şi vrea să 
rămână liber. Semăna cu un paing, aşa cum arăta, cu burta 
proeminentă şi cu picioarele care i se ghiceau subţiri prin 
acel joc prea liber al pantalonilor. „Urăşti şefii? zise 
tinerelul, şi îşi înfipse privirea în ochii celuilalt. Păi şi eu 
sunt şef! Mă urăşti şi pe mine?” „Ei, nu pe 
dumneavoastră...', bolborosi paingul deodată înfuriat. „Păi 
aşa ai zis: şefii. Unde ţi-e logica? Vrei şi tu să spui ceva, dar 
nici tu nu ştii ce spui, continuă tinerelul, şi-şi flutură 
degetele la tâmplă: trebuie să fie aşa, în capul tău, o 
completă bulibăşeală! Nu degeaba te cheamă Bacaloglu: 
eşti turc, nu înţelegi un ordin? Echipa are acum un şef, 
gata, ce mai e de discutat în chestia asta? Sau vrei să dai tu 
ordine la sfatul popular?” 

Stăteam în curte, eram vreo şapte inşi. „Vedeţi, zise 
tinerelul, şi spuse un nume de stradă şi un nume de 
instituţie, iar au apărut acolo şobolani, deşi nu e multă 
vreme de când s-a deratizat. Ori n-aţi deratizat bine, ori e 
vreo colonie ascunsă, chiar în clădire sau poate prin 


apropiere, vedeţi ce e şi lichidaţi-i. Se sperie funcţionarele, 
ţipă pe-a-colo, înseamnă că trebuie să fie de-ăia marii, care 
atacă.' „Gata, dom' şef, mergem acolo”, zise ţiganul cu un 
sârg simulat, în spatele căruia se ghicea nepăsarea lui 
ancestrală pentru orice activitate care nu era în folosul lui 
direct. „Daţi-i drumul! Începeţi cu clădirea asta, şi dacă 
terminaţi vă întoarceţi şi o să plecaţi cu o maşină la uzina 
de tractoare, s-a semnalat acolo o colonie într-o secţie 
veche”. „Mâine dimineaţă, dom' şef, zise ţiganul. Nu 
rezistăm.” „Bine, daţi-i drumul!” 

Pornirăm. Închisoarea mă învățase să cunosc repede soiul 
de oameni dintr-un grup. Bacaloglu călca infatuat, cu capul 
pe spate, legănându-şi corpul, parcă într-adevăr ar fi fost 
regele, nu al Angliei, fiindcă englezii n-au o morgă de acest 
gen, şoldie, ci al vreunei ţări din acestea noi, bananiere, 
care trece în revistă o gardă de onoare străină. Nu se uita 
şi nu vorbea cu niciunul din ceilalţi, deşi avea un prieten, un 
uriaş care mergea alături de el şi îi spunea necontenit ceva. 
Uriaşul, povestind, avea o expresie parcă explozivă, în orice 
caz ai fi zis că fiinţa lui obscenă, cu un fund ca de muiere, 
care s-a îngrăşat peste măsură, părea tot timpul sub 
presiunea unei mari nevoi de a vorbi. Parcă ar fi mâncat 
zilnic, dimineaţa, înainte de a pleca, nu alimente, ci cuvinte, 
un butoi întreg, şi acum le dădea drumul râgâind, din când 
în când behăind... Nu ştiu ce-i spunea paingului, în orice 
caz acela îşi permitea să surâdă cu gura lui ca o tăietură de 
buzunar şi din timp în timp să-l ia peste picior cu o voce 
cântată, afectând avertismente neduse până la capăt... 
„„domnuuu Calistrat... Vezi, domne, cum e cu chestia asta... 
Fii atent, domne, că e cu bubă în cap...” „Aiurea! făcea 
uriaşul, bâl bab în bâzda mă-sii”, şi în loc de cuvinte ţâşneau 
câteva clipe gâjâieli de râs care parcă îndată ce-i ieşeau 
afară din gâtlej, jjj, hi, jjj, el le aspira înapoi şi se îneca... 

lar de mine se lipi un individ care părea să fie un famen, 
cu un ten de adolescent şi păr albit la tâmple, ai fi zis 
simpatic şi inocent, dacă gura şi ochii nu te-ar fi izbit prin 


ceva indefinibil murdar şi care, de îndată şi fără 
introducere, ca şi când ne-am fi cunoscut de mulţi ani, 
începu să-mi facă, vorbind tare, şi cu o pasiune rece şi 
indiferentă, teoria şobolanului. Aflai astfel în timpul 
drumului (după ce mai întâi ne oprirăm şi intrarăm într-un 
fel de garaj şi un ins ne deschise şi ne încărcarăm fiecare cu 
aparate numite vermorele, cu material de lipit crăpăturile şi 
încheieturile uşilor şi ferestrelor şi câteva scări) că 
şobolănimea nu trăieşte în desordine, că se organizează 
acolo unde sunt condiţii, adică apă şi mâncare, în colonii şi 
pe clanuri, fiecare cu familia lui, soţ, soţie şi copii, şi că la 
maturizarea fetelor (aşa le numea famenul, fete) şeful de 
clan îşi omoară nevasta şi alege dintre tinerele copile pe 
cea mai drăguță şi mai aptă în înmulţire şi reîncepe ciclul 
de reproducere. Pe urmă, după vreo zece-doisprezece ani 
şeful albeşte şi este şi el omorât de unul mai tânăr. Au 
camere de dormit, chiar şi anticamere, şi în stânga (nu în 
dreapta) fiecărei camere un culoar şi loc unde îşi fac 
nevoile, şi alt loc, un fel de cămară, unde îşi ţin alimentele. 
Fetele dorm într-o parte, băieţii în alta. „Atacă, dom! şef. 
Sar la piept sau la coaie. Au coadă puternică. Nevasta 
alăptează, stă aşa întinsă, ca o scroafă. Şi un porumb ştiţi 
cum îl cară? Se pune unul pe spate, ţine ştiuletele pe burtă 
cu lăbuţele şi alţii îl trag de coadă. Am găsit odată, dom' şef, 
unul cu dinţii aşa de mari, că ne-am speriat toţi. Mari de tot, 
uite aşa îşi ţinea gura (şi famenul îşi rânji nişte dinţi laţi şi 
galbeni, dintre care unul era cenuşiu, şi îşi deschise astfel 
gura, şi avui strania senzaţie că şi el semăna în clipa aceea 
cu un şobolan, în orice caz avea în el ceva şobolănesc), n-o 
mai putea închide din pricina dinţilor, l-am visat noaptea... 
Aşa sunt ei daţi de la Dumnezeu, să le crească dinţii şi să nu 
mai poată mânca şi să moară de foame dacă nu rod tot 
timpul lemn! Dacă nu găsesc lemn de ros, e jale! Nici noi nu 
putem câteodată să scăpăm oamenii de ei. Acum vreo trei 
săptămâni a trebuit să dărâmăm o măcelărie. Se aciuaseră 
în pivniţă şi n-am reuşit să le dibuim galeriile. Clădire 


veche, ce mai! Am închis măcelăria de trei ori, am 
pulverizat peste tot, am lăsat înăuntru trei căldări cu toxice, 
nimic. Şi atunci s-a chemat un tanc şi am ras tot... Dracu i-a 
luat, că altfel nu puteam scăpa de ei. Sunt şi basme, 
continuă famenul, că îi poţi goni dintr-un loc dacă prinzi 
unul, îi dai foc cu benzină sau îl jupoi de viu şi îi dai drumul 
şi ăsta fuge în colonie, şi îi sperie pe toţi şi fug. Dar ce-ai 
făcut? Îi goneşti dintr-un loc şi se aciuiază în altul, or noi, 
dom' şef, trebuie să-i stârpim, nu să-i gonim...” „Da, gândii, 
iată un om cu conştiinţa lărgită. Nu gonirea, ci stârpirea!” 
Am uitat să spun că în timpul povestirii famenul avea un tic 
bizar. Făcea din când în când pauze, se uita în jur, cu 
atenţie, apoi se apleca aproape de urechea mea şi continua 
câteva clipe în şoaptă, ca şi când mi-ar fi destăinuit mari 
secrete. De acord, erau secrete, dar după ce se convingea 
că nu-l aude nimeni, atunci de ce se mai apleca şi îmi 
vorbea în şoaptă? 

Ceilalţi membri ai echipei nu-mi spuneau nimic. 
Vermorelul pe care îl duceau în spate sau scările erau parcă 
semnul etern al destinului, care îi apăsa să ducă tot timpul 
ceva în spate. Doar scările care puteau simboliza un urcuş 
dădeau chipurilor lor o nobleţe: suntem oameni, mergem la 
muncă, oricare ar fi ea, e necesară, şi după ce o facem, 
suntem liberi, avem muieri, copii, îi hrănim, pe urmă 
mergem cu prietenii la un pahar... bem, ne distrăm... Fără 
să mai punem la socoteală că şi în timp ce muncim putem să 
ne distrăm... 

Ceea ce mi se întâmplă şi mie însumi în prima mea zi de 
vânătoare după şobolani şi apoi şi după aceea, adică după 
ce terminarăm şi intrarăm într-o cârciumă. Oamenii sunt 
inventivi şi îşi sărbătoresc adesea clipele de viaţă jucând o 
comedie. Pesemne că în cinstea mea ţinură toţi să-mi arate 
că munca noastră avea mai mult haz decât a altora, care se 
credeau, adică nu se credeau, chiar erau mari şefi, dar în 
fond se plictiseau, fiindcă erau prizonieri într-un aer 
rarefiat de răspunderi în care viaţa se golea de concret. 


După o plimbare pe străzile oraşului (căci aşa îmi păru, 
plimbare, nu se grăbea nimeni... lată secretul longevităţii 
românilor; nimeni nu se grăbeşte: „merg lucrurile şi mai 
încet”', spune un erou al lui Sadoveanu; şi are perfectă 
dreptate, nu suntem noi cel mai vechi popor din Europa? 
Noi, tracii! Dacă ne-am fi grăbit, am fi pierit în ceața 
veacurilor), găsirăm strada noastră şi intrarăm în clădirea 
care trebuia deratizată. Coborârăm la subsol. „Vedeţi dom- 
şef, îmi şopti la ureche famenul, după ce se uită grijuliu în 
dreapta şi stânga, în timp ce Bacaloglu şi prietenul său 
Calistrat loveau în ţevi şi se vârau pe după instalalia de 
încălzire şi pompare a apei, uitaţi-vă acolo jos, e apă, din 
neglijenţa instalatorului sau proasta funcţionare a pompei, 
dacă n-ar fi apa-aia, n-ar fi nici şobolani! Muncim degeaba, 
după câteva luni, ne întoarcem... Fără apă în apropiere, 
şobolanii, ca şi oamenii, nu pot trăi”... Asta mă plictisea cu 
explicaţiile lui teoretice şi îl evitai. Mă împiedica să-i cunosc 
pe ceilalţi. Urcarăm şi începu, de sus în jos, operaţia de 
lipire a uşilor şi ferestrelor. 

Părăsindu-l pe famen, un altul se dădu pe lângă mine, 
care, ăsta, începu să-mi spună cine sunt ceilalţi. Era un ins 
de vreo patruzeci de ani, scurt şi îndesat, cu simţ al 
humorului şi, cum aveam să aflu chiar în ziua aceea, cu o 
ştiinţă despre oameni care făcea din el un filosof agreabil şi 
inteligent. Nu înţelegeam cum de nu învățase în viaţa lui o 
meserie şi se mulțumea cu acest serviciu care cerea o atât 
de puţină calificare. Îmi spuse tot el: ţinuse o tutungerie şi îi 
fusese luată de curând, să se dea prioritate invalizilor de 
război. În tinereţe se ocupase cu micul negoţ alimentar, 
până la stabilizare, când fusese prins că face speculă şi 
închis câteva luni: nu-i mai trebuia, ăsta, comerţul de stat, 
nu mai era comerţ alimentar, ci falimentar. Condamnarea îl 
împiedica să intre şi el gestionar pe undeva, cum făcuseră 
mulţi. Îl chema Vintilă. Îmi făcu un semn tăcut din cap spre 
Bacaloglu, care, cu vermorelul în spinare, căuta ceva. „Îl 
vedeţi pe-ăla? zise el cu dispreţ. Pe-ăsta a vrut tat-său să-l 


scape de front, să-l facă ofiţer de jandarmi, şi l-a băgat în 
liceul militar. Era gata să iasă şi l-au dat afară în 44 după 23 
August, nu înainte. Ei, de ce credeţi că l-au dat?!” mă 
întrebă Vintilă cu superioritatea celui care, deşi nu ţi-a 
oferit nici o cifră a ecuaţiei, pretinde să vadă de la tine că 
eşti la fel de deştept ca el şi o să ghiceşti... 

Stăteam alături, eu ungeam canaturile cu lipici, el, foarte 
dibaci, cu câteva mişcări, aplica fâşiile de hârtie. 
„Dumneavoastră sunteţi mai inteligent decât mine, până să 
veniţi, şeful ăsta de la sfat, Istrate, ne-a spus că aţi fost 
profesor la facultate, de ce nu mai sunteţi, asta vă priveşte 
pe dumneavoastră, n-am eu treabă, o fi vreo nedreptate, 
vreo râcă - şi se opri şi îşi frecă două degete unele de altele 
şi făcu: e? parcă dumneavoastră o să lăsaţi situaţia aşa? Vă 
vine bine într-o zi şi o să-l vedem pe-ăla aici, şi cu un deget 
energic arătă podeaua. Şi acum să-mi spuneţi: de ce credeţi 
că l-au dat afară? Nu era elev bun? Ba era, că ajunsese pe 
ultimul an, atât mai avea, un an şi ieşea sublocotenent. Şi ar 
fi ajuns mare, fiindcă el pe front nu fusese, legionar n- 
apucase să fie (îl ţinuse tat-său de rău - să vă spun eu după 
aia cum s-a purtat cu tat-său, care şi-a jertfit viaţa pentru 
el). Nu ghiciţi?” „De ce l-au dat afară?” dibuii eu. „Ei, da, de 
ce? la să vedem aşa, după comportările lui - şi cu un dispreţ 
scârbit cum nu se mai poate: l-aţi văzut cum s-a legat de 
dumneavoastră, chiar de la început, nu vă cunoştea, nu 
nimic, ei, aşa...!', „De prost!”, zisei la întâmplare. „Asta e, 
dom' profesor! exclamă Vintilă cu o grasă satisfacţie. Aşa 
este, de prost! Ce-i făcuserăţi dumneavoastră lui?!” 
„Nimic!”, zisei. „Nimic, dom' profesor! se speti el de silă şi 
de o scârbă universală. Aşa i-a făcut şi lui tat-său... Dar să 
vă spun ce-a fost cu datul lui afară din şcoală. Stăteau şi ei 
de vorbă despre evenimente, colegi între ei... 23 August, 
Antonescu câh (şi Vintilă îşi tăie gâtul cu palma), dom' 
profesor! ce le păsa lor de soarta lui Antonescu?! Ei? Ai fost, 
ai făcut şi tu ce-ai putut, ai pierdut războiul, ai dus ţara la 
dezastru, trebuia să ştii de la început şi să nu te vâri ca 


prostul până în inima Rusiei. Franco s-a vârât, dom' 
profesor?” „Nu s-a vârât!” „Regele Boris al Bulgariei (sau 
cum îl cheamă) s-a vârât?” „Nu s-a vârât!” „Ungurul s-a 
vârât?” „S-a cam vârât!” „Aşa de tare?!” „Nu aşa tare.” 
„Sârbu s-a vârât?” „Nu!” „Nici măcar Mussolini, dom' 
profesor, nu s-a vârât. Cine ştie ce-o să iasă? Atunci ce te 
bagi tu ca un nărod în stepele-alea calmuce să omori 
soldaţii de pomană? Acum or să te împuşte pentru greşelile 
pe care le-ai făcut şi pentru alea pe care nu le-ai făcut... 
Cum o să te ierte rusul că ai intrat peste el, şi încă cu cine? 
Cu smintitu-ăla cu mustață ca un rahat de muşte, să mă 
iertaţi, care a comis crime împotriva umanităţii? Păi te bagă 
şi pe tine la crimele lui, chit că tu o să zici că nu le-ai făcut... 
Nu le-ai făcut? Câh, le-ai făcut! gata cu tine! Cam lucruri 
de-astea discutau şi elevii ăia între ei, unii spunând că totuşi 
el a intrat în război pentru Basarabia, alţii că trebuia să se 
oprească la Nistru, cum a făcut Manenheim. Parcă Finlanda 
nu pierduse din teritoriu? Şi acum Manenheim are statuie 
în mijlocul Capitalei. Erou naţional! A luptat cu ei, a încheiat 
pace, gata, asta e istoria, rusul avea nevoie de teren să nu 
stea Leningradul prea aproape de graniţă... nedreptăţi 
istorice! Finlanda făcuse parte din imperiul țarist... Şi când 
veni Lenin, gata, le-a zis, sunteţi liberi... Şi cu noi ar fi vrut 
să reglementeze chestiunea Basarabiei, dar noi, îngâmfaţi 
şi proşti, n-am vrut să ne ducem la masa de tratative, ne-am 
dus la Paris, că noi eram prieteni cu francezii, cârnaţi! Îi 
credeam mari şi tari, şi boul ăla de Take Ionescu a scăpat 
ocazia să-şi pună Lenin semnătura că Basarabia e pământ 
românesc! Asta e, dom' profesor! Prostiile se plătesc!... Şi 
să revin la elevii ăia... Ce credeţi că zice Bacaloglu în toiul 
discuţiei? Futu-l în cur pe mă-sa pe Mihail că l-a dat jos pe 
Antonescu, prieten cu marele Hitler! Asta a găsit el de 
cuviinţă să spună despre actul de la 23 August, care ne-a 
salvat ţara de la dezastru total. Şi unul din colegi l-a 
raportat! Afară din şcoală! Şi s-a terminat! El nici n-a ştiut 
de ce, dar s-a dus tat-său pe la Ministerul de Interne şi s-a 


plâns. Şi acolo l-au liniştit, i-au arătat dosarul: Uite ce 
gândeşte fiul dumitale, acum când noi am întors armele 
contra lui Hitler şi luptăm alături de Naţiunile Unite! Nu ne 
trebuiesc astfel de elemente...!” 

XIII. 

Coborârăm la etajul următor după ce pulverizarăm toxicul 
peste tot şi închiserăm uşa principală şi o lipirăm la toate 
încheieturile cu hârtie. Vintilă îmi şopti în timp ce 
reîncepurăm lucrul: „Credeţi dumneavoastră că era el aşa 
mare hitlerist cum spusese? Şi adăugă cu milă nesfârşită 
clătinând din cap filosofic: nu era, dom' profesor! Cum aţi 
spus dumneavoastră: din prostie, de-aia a spus vorbelea- 
alea, cum a spus şi azi-dimineaţă, că el urăşte şefii! N-aţi 
auzit ce i-a răspuns Istrate: Bă, şi eu sunt şef, şi pe mine mă 
urăşti? Şi el ce-a zis: ă, că nu pe dumneavoastră. Cârnaţi! 
Atunci pe cine? Pe-un om pe care nici nu-l cunoşti!” 
Bleandă! Ce ţi-a făcut ţie omu-ăsta? E, nimic, aşa! (Şi aici 
Vintilă mă împunse cu degetul în burtă, să contemplu adică 
bine specimenul.) Să vedeţi cum s-a purtat cu tat-său! De la 
mine la ei sunt o sută de metri, tat-său, om bogat, avea cinci 
prăvălii în oraş şi se ocupa cu comerţul cu cherestea. A 
pierdut tot cu naţionalizarea şi de inimă rea bătrânul a 
paralizat. Asta, Costaichie, că aşa îl cheamă pe numele lui 
Mic, după ce trăise ca un fecior de bani gata şi chefuise cu 
şapte curve pe-un picior fără să facă nimic, acuma, la 
ananghie, îl lasă pe tat-său la mila trecătorilor... Primea de 
pomană la poartă târându-se cum putea cu picioarele lui 
rablagite. Lumea îi da, muierile, fiindcă din averea lui 
făcuse o biserică în cartier... Săracul... toţi o să ajungem la 
fel... Costaichie, adică Bacaloglul tânăr, făcuse el ce făcuse 
şi ajunsese inspector financiar. Raglan pe el, cămaşă 
scrobită, pantofi cu talpă dublă, pleca de-acasă şi se 
întorcea cine ştie când. Şi într-o zi de sărbătoarea morţilor, 
îl vede pe tat-său la poartă... Costaichie, zice, Costaichie, 
dă-mi şi mie ceva să mănânc, că mor de foame (se sclintise 
şi ăsta, treceau muierile de la praznic şi avea poala plină cu 


colaci, dar vorbea şi el aşa, cum se sperie un om bătrân că o 
să moară de foame, cad în mania asta). Ce să-ţi dau, zice 
ăsta, ce-ai făcut în viaţă şi ce-ai dres? N-ai fost în stare de 
nimic... Cum, zice bătrânul, Costaichie, am făcut o biserică. 
Ei şi? zice ăsta, dacă ai făcut-o, de ce nu ţi-a ajutat 
Dumnezeu? Şi se duce în casă, se întoarce cu pâine (că 
altceva nu putea să-i dea, pâine avea ăla destulă) şi i-o 
aruncă acolo în braţe. Costaichie, zice tat-său cu glasul lui 
prăpădit, molfăind din dinţii lui puţini care îi mai 
rămăseseră, bodaproste, Costaichie. Cum ai spus? zice ăsta. 
Bodaproste, Costaicuie! Bodaproste, zice Costaichie 
sarcastic, să fie în c... morţilor... Auziţi şi dumneavoastră 
ce-i zice fiul tatălui său bătrân! Auziţi, dom' profesor! Fiul 
să-i spună tatălui bătrân măscări! Să profaneze morţii! 
Moartă era şi mama lui! Uitaţi-vă acuma la el cum pândeşte 
şobolanii!” „N-a mai fost, zic, inspector financiar?” „Păi nu l- 
au prins că n-a spus în autobiografie câtă avere a avut tat- 
său?” „Şi?” „Şi l-au dat afară, a intrat într-o uzină de 
strungărie. Acolo, dom' profesor, ca să vedeţi că se află, 
lumea află! Cine e, mă, ăsta? se răsti Vintilă imitând flegma 
unui muncitor intrigat şi dispreţuitor. Cârnaţi! Cutare! Da? 
Păi ia să-l aranjăm! Şi şi-a primit pedeapsa pe care o merita 
pentru felul cum s-a purtat cu tat-său, i-a băgat cineva un 
ştecher în buzunarul fulgarinului, şi la poarta, o, stai, 
controlul! Şi l-au dat pe mâna miliției, furt din avutul 
obştesc! Un an! A făcut un an şi acum uite-l aici...” „Ce 
pândeşte el acolo?”, îl întrebai. „Şobolanii! zise Vintilă, ce să 
pândească! Le cunoaşte toate găurile, a ajuns specialist. 
Bine, măi Costaichie, îi zic într-o zi, tu, băiat cu carte, e? 
altceva n-ai mai găsit? Lasă, zice, e mai bine aşa, la 
primăvară vin anglo-americanii şi o să le spun: uite ce-au 
făcut din mine! Şi, Costaichie, zic, crezi că or să te facă ei 
şef mare? (Vintilă se ciocăni uşor cu degetul în piept şi 
susură insinuant): ei pe mine? eu mă fac şef! zice. Pe toţi o 
să vă belesc! Vedeţi!” mai zise cu o amară ironie în glas, dar 


şi ca un fel de încheiere asupra acestei hazlii istorii. „Hazlii 
ziceţi? Ehe, dom' profesor! o să auziţi multe”, promise el. 

Adică în cazul în care ar veni anglo-americanii să le 
povestească Bacaloglu suferinţele lui! „Dom' Bacaloglu, 
lasă-i dracului că mor şi singuri, zise ţiganul, hai să 
terminăm repede, să mergem şi noi să bem un şpriţ, face 
cinste dom' profesor de facultate...” Cunoşteam ironia 
mieroasă a acestei rase, devenii atent. „E şeful nostru, 
continuă ţiganul, bagă de seamă, dom' Bacaloglu, gata cu 
distracţia, acuma trebuie să lipeşti şi dumneata cu noi. Nu 
şi-a lăsat el facultatea fără vreo misiune! Nu e aşa, dom' 
şef? Puneţi-l pe dom' Bacaloglu la treabă!” Umil şi acoperit, 
ţiganul îşi strecura batjocura în auzul celorlalţi, care 
rânjeau. Vintilă se răsuci să-i răspundă, dar îl oprii: „Lasă-l 
în pace!”. 

În aceeaşi clipă auzii un zgomot ciudat, o plescăitură 
înfundată, apoi alte două şi îl văzui pe Bacaloglu agitându- 
se în colţul lui, unde stătea lângă o coloană de scurgere, 
alături de W. C. El şpriţui în jur şi sări într-o parte. Era 
asaltat de şobolani, care fugeau de sus, unde era mediu 
toxic, şi săriseră prin vreo gaură din plafon. Trei intrară în 
biroul spaţios unde eram noi şi începură să alerge care 
încotro. Bacaloglu încolţise unul mare şi gras cât o pisică şi 
îl şpriţuia acolo unde se plasase. Scosese limba într-o parte 
cu 0 expresie de beatitudine pe chipul său parcă bubos, 
deşi nu avea nici o bubă pe faţă. Îndrăsneţ, şobolanul îl 
înfruntă, făcu un salt şi ţâşni în sus şi puţin lipsi să nu-l 
apuce pe Bacaloglu de nas. Revenind pe mozaic, se aţinti 
din nou, cu râtul lui mic ridicat în sus, şi avui, timp de 
câteva secunde, impresia că un dialog, o înţelegere urma să 
aibă loc între cei doi, căci Bacaloglu îi spuse cu o detaşare 
ironică: „Ei, dom' Nae, ai vrut, domne, să mă muşti? Păi nu- 
ţi merge cu mine, domne, ascultă, băiete, puştiule, ia 
înghite tu”, şi-i trimise, strâmbându-se bestial, un snop de 
substanţe din vermorelul pe care îl ducea în spinare. 
Înțelegerea însă nu se realiză, şobolanul ţâşni pe lângă el şi 


ieşi peste noi. Corpul îi tremura ca o piftie, era gras şi nu 
fugea prea tare, şoldurile scabroase i se mişcau leneş. 
Alerga de la un capăt la altul în încăperea plină de birouri. 

În acelaşi timp, grasul Calistrat ţopăia de repulsie ferindu- 
se de ceilalţi şobolani, care, căutând prin toate părţile vreo 
gaură de scăpare, se urcau pe pereţi, reveneau peste 
mesele goale, săreau chiţcăind şi într-adevăr unul îl atacă şi 
el scoase un țipăt şi smuci din fundul lui mare cu o mişcare 
abjectă, urlând către Bacaloglu: „Du-te, mă, în bida mă-tii şi 
omoară-i odată!” Vintilă se apropie şi el şi îi trase cu sete un 
şut în fundul lui trivial (şi în clipa aceea avui un surâs de 
destindere, căci era uimitor cum piciorul scundului Vintilă 
ajunse atât de sus şi se înfipse adânc în acel fund lăbărţat şi 
obscen şi îi despică bucile). „„Belitule, îi spuse, pune mâna şi 
omoară-i, munceşte, f... pe mă-ta de puturos, câştigă-ţi 
pâinea, laşule! găinarule!” Asta se înfurie brusc şi năvăli cu 
pumnii asupra lui Vintilă, care se feri şi puse mâna pe-un 
scaun pe care îl ridică în aer. „Îţi crăp capul dacă te-apropii, 
îi spuse Vintilă, beţiv ordinar!” Era însă un joc, căci toţi erau 
prieteni unii cu alţii, cum aflai mai târziu. 

În acest timp Bacaloglu urmărea cu o înverşunare calmă 
şobolanul cu care încercase el un dialog: pe ceilalţi îi 
ignora. „Copilule, îi spunea cu o ironie tărăgănată şi 
semeaţă, ai vrut să mă muşti, te-ai dat la mine, a? Pâi nu-ţi 
merge, băiatule! Cine se dă la mine nu se iartă, Gică. Îţi 
plâng de milă, te las aşa să alergi, dar o să oboseşti! 
Consideraţia, mă băâiatule! Ai vrut să mă muşti... Eşti 
pierdut! Singura speranţă a celor învinşi ştii care e? Nici o 
scăpare!... Naică, auzi, Năiţă? Fă maratonul pe dinaintea 
noastră, să se bucure şi spectatorii... Lasă-i să se bucure şi 
ei, sunt oameni, panem et circenses, ai auzit tu de lozinca 
asta? Învață şi tu, cultivă-te înainte să te prind, dom' Nae, 
ridică-mi nivelul, că pe urmă o să ţi-l ridic eu...” 

Şi i-l ridică în clipa următoare când şobolanul, exasperat, 
se opri o secundă în mijlocul încăperii şi vru iar să atace: 
Bacaloglu îl trimise cu un şut în perete, de unde căzu apoi 


jos cu ochii lui negri şi îndrăsneţi şi cu dinţii rânjiţi înfloriţi 
de stropi de sânge. „Bravo, Bacaloglu, strigă Vintilă, vecine, 
ai dat o lovitură formidabilă!” Grasul Calistrat urlă, gâjâind: 
„Patroane, o să te încoronăm împărat al şobolanilor, adică 
nu, jjj, râse el, o să te denumim Costaichie Bacaloglu 
Şobolanicus! N-am ce să-ţi fac, eşti genial, te pup în... azi o 
să mă îmbăt, o să-mi regulez nevasta, o să-mi bat copiii...” 
Bacaloglu rânji cu capul pe spate şi burta înainte: ha, he! 
Asculta elogiile cu un scepticism pe jumătate scârbit: erau 
elogii, îi plăceau, dar ştia el câte parale fac... 

Famenul arăta o figură tristă, părea deprimat, complexat 
de ceva. Poate fiindcă toţi ăştia erau plini de vitalitate şi se 
distrau, în timp ce el părea golit de sânge? Arăta palid şi nu 
mai avea obraz de adolescent, îmbătrânise parcă brusc, 
semăna cu un manechin. „Vă uitaţi la ăsta grasu, Calistrat? 
reveni Vintilă lângă mine după ce coborârăm la parter. Un 
besmetic! L.a trimis şi pe el instituţia în delegaţie la 
Bucureşti. Şi acolo a violat o curvă!” Şi Vintilă tăcu 
mohorât, deodată lipsit de chef, nu-mi mai dădu alte detalii, 
să-mi explice, de pildă, cum poate fi violată o curvă. „Ce era 
de meseria lui?” îl întrebai. „lehnician.” „Şi a păţit ceva?” 
„Cum?! un an de puşcărie!” „Pentru o curvă?” „Asta trebuie 
să dovedeşti! Până atunci e femeie cinstită! Şi l-au dat afară 
şi din serviciu!” „Şi de-aia e el aşa de vesel?” Vintilă se uită 
la mine supărat: „Credeţi că e treaz? Ăsta umblă cu băutura 
în el de la cinci ani!” „Îl cunoşti?” „Păi nu-i dădeam eu 
alimente pe datorie nevesti-sii, mai ales în timpul inflaţiei? 
Credeţi că a mai plătit-o? - făcu un semn cu mâna a 
lehamite - atâta pagubă să fi avut eu în viaţă...” 

Pe la unu terminarăm, ne întoarserăm cu materialul la 
magazia de unde îl luaserăm şi tot grupul se îndreptă apoi 
spre un anumit local ştiut de ei. Era o fostă cârciumă, cea 
de care pomenise şeful nostru de la sfat, numită „lâmpa”, 
Bufetierul, ca să ne unească două mese, goni cu brutalitate 
un bătrân, care după cât se părea stătea şi el acolo degeaba 
şi nu consuma nimic. Arăta tare nefericit şi părăsit, venise şi 


el să vadă oameni. Palton jerpelit, o pălărie soioasă şi în loc 
de fular un fel de zdreanţă. Gândul mă duse la tatăl lui 
Bacaloglu, şi îi spusei lui Vintilă, în timp ce bufetierul 
pusese pe masă sticle de vin negru şi pahare: „Aşa arăta?... 
Dar el nu înţelese cine anume, uitase ce-mi povestise... „Zic 
de bătrânul ăsta prăpădit...” „Vreo gustare ceva?”, ne 
întrebă bufetierul. „Ce luăm, dom' şef?” zise ţiganul. „Ia ce 
vrei, îi spusei, nu fac cinste cu mâncare, numai cu vin.” „Da' 
zgârcit mai eşti, dom! şef! se vaită el, păi să am eu banii tăi 
de la facultate...” 

Mă făcui că n-am auzit că mă tutuise şi-i spusei 
bufetierului că eu vreau brânză, unt şi salam de Sibiu. 
Ţiganul fluieră a pagubă şi se holbă la mine, dar fără 
respect, parcă ar fi vrut să spună că dacă am chiar atâţia 
bani să comand salam de Sibiu, atunci ce dracu mai căutam 
acolo printre ei? Şi se mai aşezase şi lângă mine şi mă jena 
cu cotul, ba chiar îmi ocupa cu labele locul din faţa ochilor, 
silindu-mă să mă dau mereu pe spate pe scaun. Mă gândii 
să schimb locul cu Vintilă, care stătea în stângă mea, dar 
ţiganul parcă ghici şi îşi retrase cazmalele. Toţi comandară 
acelaşi lucru, dar parcă nu le era foame. Începură cu vinul. 
„Hai noroc, dom' şef”, hârâi ţiganul înghesuindu-se iar în 
mine, gata să-mi verse paharul, „noroc, domne”, zise şi 
Bacaloglu, „hai noroc”, ziseră şi ceilalţi şi ciocnirăm. 

Vintilă se trezi că de fapt îi era o foame de lup şi începu să 
mănânce hulpav cu pâine multă, în timp ce chipul începea 
să i se lumineze ca la început şi deodată îşi aminti că 
trebuia să-mi răspundă la o întrebare. „Prăpădit, spuneţi 
dumneavoastră? ăla, bătrânu-ăla?” „Da”, zisei. „Ce vorbiţi, 
dom' profesor! Ala prăpădit? Păi v-arăt eu prăpădit!” Şi se 
ridică mestecând zgomotos şi începu să meargă mărunt, ca 
melcul, imitând pe unul care până ar face doi-trei metri ar 
trece un ceas. „Ăsta prăpădit, strigă el la mine, şi când 
ajungi aşa, dom' profesor, câh, mai bine laţul de gât” (şi îşi 
încercui grumazul cu un gest de ştrangulare). „Chiar şi-aşa, 
zisei, trăieşte, are copii, se bucură că îi vede...” „Se 


bucură?! (şi făcu gestul său de lehamite şi se reaşeză). Şi ce 
rezultă de-aici? Când vă povestesc eu ce rezultă, mi se 
usucă gâtul”. „Adică?”, zisei. „Când spuneţi (şi vocea îi 
cobori şi i se rări insinuând aceeaşi amară ironie de mai 
înainte, când îmi povestise despre ceilalţi, ironie la adresa 
întregii umanităţi, dar şi la a mea, care putusem să afirm...) 
că se bucură că îşi vede copiii!” I se părea ceva jalnic să fie 
cineva atât de naiv... „Era o mamă (noroc, dom' profesor! şi 
ciocni cu mine şi bău tot paharul) cu o mulţime de copii, s- 
au dus toţi care încotro, a rămas cu o fată pe care o iubea 
ea cel mai mult, cea mai bună fată. Şi când au rămas 
singure fata asta începu s-o pună să vândă tot ce-avea prin 
casă, să-i fie ei bine, şi n-a mai rămas maică-sa cu nimic! 
Inimă de mamă, dom' profesor! Cum să rezişti când te ia 
aşa mieros?! Când a văzut că maică-sa nu mai avea nimic de 
vândut, s-a terminat! Mamă ai fost, acum eşti o gadină, care 
mai mult încurci drumul... Şi într-o seară, fata asta, care 
între timp se măritase, avea musafiri... Şi cu râsul aşa în 
gâtlej, pesemne că cineva spusese o glumă, o vorbă aşa mai 
în doi peri, hi, hi, hi, se apropie de uşă, şi hi, hi, hi, deschise, 
sunase cineva. Şi hi, hi, când o vede, era mă-sa, tu erai, 
sărăcie? zice. Ce vrei? Pâi, maică, uite, am luat şi eu un 
medicament şi am venit să beau un pahar cu apă, a zis mă- 
sa. Du-te la bucătărie, zice. Se duce la bucătărie, că ea 
acolo îşi petrecea viaţa. Îşi amenajase ea, aşa, două scaune 
fără spetează, două taburete, punea două scânduri peste 
ele şi îşi întindea oasele, se simţea ea acolo bine, fiindcă îşi 
crescuse copiii în două camere, patru copii, şi acum cu o 
singură fată nu-şi mai găsea loc în casă... nu vrea să 
deranjeze pe nimeni... Şi-acolo dă peste ea gineri-său, care 
venise după sifoane, să facă şpriţuri, şi ăsta când o vede, ce 
este, ce mai vrei şi tu? Păi, maică, zice bătrâna, nu mi-a fost 
bine de la stomac şi m-am dus până la farmacie şi am luat 
un medicament... Şi parcă tot mai râu mi-a făcut 
medicamentu-ăsta... între timp intrase şi fi-sa în bucătărie, 
şi ginerele, nu că i-ar fi fost lui ceva în inimă pentru ea, dar 


s-o fi gândit că tot i-o mai fi rămas nevesti-sii o secvenţă de 
milă în suflet pentru mă-sa, zice: dă-i, dragă, o ceaşcă de 
supă, să-i treacă răul care-l simte. Nu, maică, zise bătrâna, 
că dacă mănânc, iar m-apucă ameţelile, şi fata: unde nu te- 
ar apuca!... Şi în altă zi trecea pe drum prin faţa Liceului 
Andrei Şaguna un maior în maşină. Şi ce i se pare lui că 
vede el pe treptele liceului, o bătrână, şi-i zice şoferului, ia 
opreşte! Se dă jos, se uită, tu eşti, mătuşă? zice. Eu sunt, 
maică! Da' ce cauţi aici? Păi, maică, zice bătrâna (care era 
sora mamei acestui maior), m-am dus până la farmacie şi 
am luat un medicament şi m-au apucat ameţelile şi m-am 
aşezat niţel aici să mă odihniesc. Păi bine, tanti, zice 
maiorul, tocmai din cartierul Fetescului ai venit aici să iei 
medicamentul şi să te odihneşti? De ce nu te-ai dus acasă? 
Vedeţi, ea avea istoria ei cu medicamentul, care îi da 
amețeli, da' tot îl lua! Şi maiorul a înţeles că bătrâna 
rătăcea şi ea aşa pe unde o duceau paşii, că acasă ce-o 
aştepta? Şi o urcă în maşină şi o ia cu el... Acolo, bună ziua, 
tanti, bună ziua, maică, bucuroşi de oaspeţi, zice nevasta 
maiorului... O zi, două, trei... Pe urmă, alo, zice bărbatului 
(şi aici Vintilă îmi vâri iar un deget în coastă!), eu am 
propriile mele necazuri, nu pot s-o ţiu pe-asta mai mult aici, 
că mie nu-mi miroase bine locul pe unde trece!... Şiau 
trimis-o îndărăt la fata cea bună, să doarmă în bucătărie... 
Au găsit-o într-o dimineaţă moartă pe scândurile-alea... 
Asta e, dom' profesor!... Că ziceţi că te bucuri că îţi vezi 
Copiii!... Aşa ziceaţi, nu? Fi, uite, aşa se scrie istoria...!” 

XIV 

„Tu eşti un mare povestitor, măi Vintilă, zise Bacaloglu cu 
un glas care afecta semeţia ironică şi detaşată, în aceste 
timpuri, dacă ai fi avut mai multă ambiţie şi nici o 
condamnare, ajungeai scriitor, fiindcă ai un patetism bine 
controlat şi mergi direct la esenţă, nu te încurci în descripţii 
inutile şi biografii fastidioase. Te băgau la şcoala de scriitori 
să înveţi ortografia şi acum erai mare, Vintilă, ne scuipai 
nouă în cap!” Vintilă râse, gâdilat de acest elogiu, şi întinse 


paharul spre Bacaloglu: „Costaichie, zise el, crezi că nu mai 
mi-a spus cineva? La puşcărie, pe un viscol mare, stăm în 
celulă cu nişte oameni mari, unul fusese general, altul 
subsecretar de stat, altul ziarist, altul mă-sa pe gheaţă, da' 
era mai deştept decât toţi ăilalţi... Şi zice ăsta: domnilor, ne 
plictisim, orizontul de ceară care ne învăluie îmi face 
impresia că mă goleşte pe dinăuntru de eul meu. Şi cu toate 
astea, purtăm în noi o lume. Hai să ţinem fiecare câte-o 
prelegere. Aşa e, bravo? Şi începe el să ne povestească 
războaiele lui Iulius Cezar şi mai ales moartea lui, care mi-a 
plăcut mie cel mai mult... Cum l-a anunţat şi nevastă-sa, şi 
un om care a vrut să-l oprească din drum să-i spună să nu 
se ducă în senat şi el, nimic! Ce să mai discutăm, era în 
ielele din marte şi astea îţi iau minţile, ce mai, l-au măcelărit 
cu săbiile, şi el, săracu, şi-a acoperit capul cu toga! Nişte 
bezmetici, au păţit-o pe urmă şi ei, mai ales Brutus ăla, că s- 
a răsculat populaţia. Au încercat pe urmă şi ceilalţi să 
povestească, generalul despre bătălia de la Kursk, 
subsecretarul şi ziaristul bâm-bâm, cârnaţi! la spune, bă şi 
tu, ceva, îmi zice mie. Şi-mi aduc eu aminte de-un necaz, 
cum am pierdut eu odată, şi pe urmă l-am găsit, un portofel. 
Nu vă spun, dom' profesor, mi se adresă el mie, cum m-au 
ascultat! Tăcuţi, serioşi nu m-a întrerupt niciunul! Şi zice 
ziaristul: dacă aşi fi în libertate, mă Vintilă, aşi face din tine 
un povestitor balcanic - şi a pomenit un nume, adică ca ăla 
aşi fi ajuns...” „Panait Istrati, Vintilă”, zise grasul Calistrat, 
dar Vintilă nu confirmă. „Păi spune-ne şi nouă, Vintilă, zise 
Bacaloglu, cu semeţia sa flegmatică, şi rânji cu gura lui de 
babă, în timp ce peste ochi îi coborâră, ca nişte obloane, 
pleoapele, cum ai pierdut tu şi ai găsit un portofel!” 

Naiv, Vintilă râse iar şi dădu din umeri cu ceva din orgoliul 
artiştilor, cărora orice li se întâmplă trebuie să fie 
interesant: „Păi nu mai ştiu!” „Atunci nu eşti scriitor Vintilă, 
susură iarăşi Bacaloglu, scriitorul are memorie, domne, ţine 
minte tot, altfel de unde-ar şti să scrie atâtea cărţi? Tu eşti 
un simplu om din popor, care ai limba deslegată, nu te 


îngâmfa, Vintilă, că şi tăcerea e de aur! Uite, aşa-zisul 
nostru şef tace, dar şi când o vorbi! Aşa că ia aminte, învaţă 
să şi taci, fiindcă unii te pot asculta în batjocură, Vintilă, nu 
cum crezi tu!” 

Adică eu eram acela! Vroia să-l îndepărteze pe Vintilă de 
mine, abia apărusem printre ei, şi Bacologlu, care era de 
fapt şeful lor neînvestit, vroia să mă anuleze din capul 
locului. Mă lăsai anulat! Dar el nu credea acest lucru, lipsa 
mea de replică, pe care o dorea, îl irită şi spuse mai 
departe: „Lu eşti victima uşoară a unui om periculos, 
Vintilă. Eşti un încrezător şi mă mir că la vârsta ta 
apreciabilă te-arunci cu capul înainte şi nu vezi ce te 
paşte!” „Mă Costaichie, zise Vintilă şi râse iar în prada unei 
mari veselii, eu de când te cunosc, numai prăpăstii spui! 
Eşti om cu liceu, dar uită-te la mine; uită-te! Şi în clipa 
aceea mâna lui Vintilă ţâşni ca o săgeată spre Bacaloglu şi 
se întoarse îndărăt spre pieptul său: eu nu mă dau pe tine! 
Eu o să plec de-aici, am şi vorbit cu cine trebuie şi intru în 
comerţul de stat. Dar tu n-o să pleci, o să stai ani în şir, să te 
găsească americanii la deratizare şi... şi Vintilă îşi izbi 
fruntea cu palma şi se vâită cu o compătimire copleşită: a! 
a! Ce om de valoare! Ce minte! Câte calităţi într-un singur 
om! Cum au putut bolşevicii să-l înjosească în felul ăsta!” 

Calistrat făcu „jij. jjj! Batroane, se bâlbâi el, văd agum o 
băsărică de Joi-mari, gu miros de tămâie de la sărbătoarea 
morţilor cum se băinăţează be capul tău înfumurat ca un 
bivol în eleşteu...” „Păi nu e aşa, Calistrate?!” strigă Vintilă 
triumfător. „Alo, domnu Calistrat, susură Bacaloglu 
subliniindu-şi printr-o nepăsare parcă adormită înfrângerea 
(nu reuşise să-l intimideze pe Vintilă, dimpotrivă, îi stârnise 
şi mai mult verva sarcastică), domnul Calistrat, fii atent, 
domne, nu te lansa, fiindcă s-ar putea să rămâi foarte uşor, 
deşi eşti aşa de gras...” 

Adică?! Ce putea să-i facă? Rămăsei nedumerit asupra 
acestei enigme, dar nu pentru multă vreme. Bacaloglu 
continuă:”. Eu am fişe, domnu Calistrat, şi deocamdată fişa 


dumitale e albă. (Şi se legănă imperceptibil şi se uită în zare 
visător.) E albă, domne, dar te observ! Fii atent...!” „]]j, făcu 
grasu, du-te-n bida mă-tii cu fişele tale... Mă-ctii nu i-ai făcut 
fişă?” „A murit demult biata doamnă Bacaloglu!”, zise 
Vintilă, deodată atins de amintirea acelei doamne. „Domnu 
Calistrat, tu eşti băiat bun, dar ai un cusur! Te lansezi! 
Lansează-te, domne, continuă Bacaloglu, parcă 
încurajându-l, că pe urmă te lansez eu şi o să regreţi... Dar 
o să fie prea târziu! O să-ţi aduci aminte de dictonul latin 
vae victis. Dar aducerile-aminte n-or să mai conteze, nu te 
baza, domnul Calistrat, pe faptul că ai băut cu mine un 
pahar de vin la aceeaşi masă...” „Da, ştiu, se bâlbâi grasul 
rânjind, eşti bapabil de orice ordinărie, dar eu sunt mai 
bapabil decât tine şi o să ţi-o iau înainte, jjj, jij, şi o să te fag 
să baţi din bopită ga un gal răbgiugos înainte să fie belit şi 
să i se bună pielea bă băț... lar eu o să mă biş pe stârvul 
tău...' „Eşti inconştient, domnul Calistrat, nu observi că aşa- 
zisul nostru şef râde de noi, răspunse Bacaloglu cu o 
grimasă care arăta că nu mai avea replică şi vroia să abată 
discuţia spre mine. Râde, domne (nu râdeam nicidecum!), 
faci pe clovnul, vrei să-l distrezi... Distrează-l, distrează-l!”, 
„Gine grede că îl distrez să mă bube în gur”, răspunse 
Calistrat turnându-şi furios un pahar şi dându-l peste cap. 
„EI crede, continuă Bacaloglu din ce în ce mai iritat de 
tăcerea mea, nu mai vezi bine, domnul Calistrat. Ar trebui 
să vezi, să observi...” „Nu mă inde-resează”, zise grasul cu 
o expresie subită de ură, care îi desfigură chipul său buhăit, 
ură, pesemne, la adresa mea, care aşi fi putut crede (şi 
dacă n-aşi fi crezut puţin îi păsa) că el făcea pe clovnul să 
mă distreze pe mine. Orgoliul pe care Bacaloglu, cu o 
manevră grosolană, i-l stârnise făcuse să se aştearnă pe 
chipul său o expresie de o tâmpenie fără margini. Şi 
continuă: „Eu gând vreau să distrez pe gineva, distrez be 
tata, be mama gare m-a născut, nu be orice ordinar... îl bag 
în bida mă-sii! Că eu sunt mai ordinar degăt toţi, jjj, reveni 


el la veselia de mai înainte, asta mă briveşte numai be 
mine... Nu bermit, jjj, nimănui să se lege de salariul meu...!” 

Bacaloglu avu iar o grimasă, care se vroia surâs fin. Nu 
era chiar bine, dar era oricum destul de bine. Ar fi fost cu 
totul reuşit dacă aceste injurii acoperite mi-ar fi fost 
adresate direct şi grosolan, cum îi fuseseră adresate lui. 
Dar cu timpul se va ajunge şi aici. „Mă, Gică, strigă Vintilă 
adresându-i-se lui Calistrat cu un fel de încântare de sine 
jubilatoare, te-am urmărit până aici şi te-am înţeles. Dar 
chestia asta cu salariul, strigă el cu o voce casantă în 
siguranţa de sine a judecății lui, n-am înţeles-o! Fii bun şi 
explică-mi! Cine s-a legat de salariul tău?” Ura reapăru pe 
chipul grasului. Îmi aruncă o privire turbure, apoi se feri cu 
o jenă culpabilă, pe care însă o alungă imediat: „Aşa, 
bolborosi, să nu se lege nimeni de salariul meu.” „Nu m-ai 
înţeles, strigă Vintilă. De acord, să nu se lege nimeni, dar 
cine s-a legat?” „Vintilă, strigă în clipa aceea famenul, care 
se înviorase brusc, sunt glasuri, Vintilă, sunt glasuri!” „Ce 
glasuri, mă gălbejitule, râse Vintilă cu o satisfacţie egală cu 
aceea pe care i-o dăduse gustarea, care glasuri? Sau tu 
auzi glasuri deasupra capului, ca apostolul Pavel în drum 
spre Emaus?! Strelitule!” 

Mai târziu avea să-mi spună că famenul făcea parte dintr-o 
sectă numită streliţi şi că din pricina asta trecuse şi el 
câteva luni pe la puşcărie. Ce era însă cu streliţii ăştia nu 
ştia nici el şi nici dacă asta le era denumirea, în istoria 
domniei lui Petru cel Mare, streliţii, un fel de soldaţi din 
garda imperială, se răsculaseră şi fuseseră toţi spânzurați... 
Pesemne că altfel se numea secta famenului... Chestia cu 
salariul rămase nelămurită fiindcă interveni şi ţiganul: 
„Hare dreptate domnul Calistrat, cine se leagă de leafa 
altuia merită să-l scuipi în gură... Nu e aşa, dom' şef? Tu de 
ce ai venit la noi? Tot pentru o leafă... că acum nu mai sunt 
boieri să stea cu burta în sus şi haitii să-i pună lui pe masă 
să mănânce... Noroc, dom! şef, şi fără şefi nu se poate, până 
şi ţiganii-ăia corturari sau slătari au un bulibaşă al lor...” 


Şi ciocni cu paharul meu, căci nu-l ridicai, dar ciocni prea 
tare şi mi-l vărsă pe pantaloni. Vrui să mă retrag, dar în 
aceeaşi clipă ţiganul mă apucă de gât: „Pupa-ţi-aşi creierul- 
ăla cu facultate, dom' şef”, zise el, şi mă pupă pe tâmplă şi 
pe urechi în timp ce vinul roşu juruia de pe masă pe 
pantalonii mei. Mă smulsei din îmbrăţişarea lui băloasă şi îl 
izbii fulgerător în falcă; se răsturnă pe spate cu scaun cu tot 
şi se prăbuşi cât era de gros pe podea. Îl văzui cum se 
ridică holbat de furie şi îmi dădui seama într-o clipă că o să 
sară la mine, şi atunci nu-i lăsai timp, îl mai izbii o dată în 
aceeaşi falcă. De astă dată nu mai căzu, dar deschise gura 
ca un peşte şi răcni cuprins de o groază bizară, rămânând 
mereu cu gura căscată. Vintilă îi aruncă o privire rapidă şi 
sări de la locul lui. „Stai aşa, strigă el, nu te mişca, ţi-a 
mutat fălcile! trage-ţi limba în gură... Trage-ţi, bă, limba în 
gură, besmeticule”, şi îi puse o mână în cap şi cu cealaltă, 
cu podul palmei, fără veste, îl izbi sub bărbie de jos în sus 
de-i clănţăniră dinţii. „Ei?! îi strigă triumfător, e în regulă? 
Şi se întoarse la locul lui râzând înfundat. Nu ţi-a plăcut, ai? 
îi zise mai departe. Tu de la început ţi-ai căutat-o! Păi cum 
vorbeşti tu, mă, cu dom' profesor? Îi spui tu, parcă ai fi 
păzit porcii cu el? Uite că te-a caftit, să-ţi bagi minţile în 
cap. Şi să-mi zici mersi mie că am văzut imediat ce-ai păţit, 
altfel te duceai la spital să-ţi pună fălcile la loc. Şi râse iar şi 
se aplecă, spre mine: Dom' profesor, ia să văd şi eu ce mâini 
aveţi? Şi îmi luă o palmă în mână, o pipăi şi iar râse: 
târnăcop?” Făcui un semn vag, atent la ţigan, fiindcă ştiam 
că ei se prefac blânzi şi supuşi după ce îi loveşti, până ce 
deodată pun mâna pe-o sticlă şi te pocnesc în cap pe 
neaşteptate. „Ce-ai havut cu mine, dom! şef, zise el însă 
paşnic, fără ranchiună, ce ţi-am făcut eu dumitale?” „Mi-ai 
vărsat paharul pe pantaloni, îi răspunsei, şi vinul roşu 
pătează. Eu îţi fac cinste şi tu îmi strici un costum!” „N-am 
vrut, dom! şef!” „N-oi fi vrut, dar te-ai apucat să mă şi pupi 
şi m-ai împiedicat să mă feresc şi tot vinul s-a scurs pe 
mine.' „N-am vrut.” „Ba ai făcut-o expre! Dă-te la o parte 


LIA 


de-aici, mută-te pe alt scaun!” 'Ţiganul se mută şi începu să 
înjure la un mod impersonal, că ela vrut să arate că ţine la 
un om şi omu-ăla dă în el să-l omoare... Dacă îl loveam peste 
ochi, nu-i crăpau ochii? 

Bacaloglu mirosea parcă o idee prin aer şi după câteva 
clipe de tăcere îi dădu glas cu o indignare distilată, 
simulând o îngrijorare: „Domne, ăsta loveşte oamenii...” 
„Da, bolborosi şi Calistrat cu privirea turbure, în timp ce îşi 
umplea paharul gânditor, a venit aici să ne terorizeze...” 
„Ba a venit să facă cinste, strigă Vintilă, căruia i se făcuse 
iar foame şi mesteca pâine goală. Şi voi doi aţi început să-l 
înjuraţi. Ei! Ce v-a făcut vouă omu-ăsta?! Întreb de 
curiozitate, fiindcă eu am fost foarte atent, nici n-a răspuns 
la prăpăstiile voastre, şi acuma...” „E un om, domne, susură 
iar vocea parcă visătoare a lui Bacaloglu, cum să dai în el? 
Acuma nu mai e permis, domne, să-ţi faci de cap! Caz de 
miliţie, de condamnare!” „lrece-l pe fişă, zise grasul ironic, 
Î]j, şi-mi aruncă o privire de simpatie, repede reprimată. Du- 
te, mă Bacaloglule, şi cheamă un miliţian, da' să-i plăteşti 
înainte bantalonii bătaţi, altfel n-are valoare... Vezi că 
universitarul nostru are balmă grea şi dacă mai zici multe 
să n-o încasezi şi tu! Eu voi depune mărturie că tu te-ai 
legat de el brimul şi m-ai îndemnat ji be mine. Îmi ger 
scuze, jij... Asta nu înseamnă că treg de partea lui, nu-l 
cunosc, nu mă interesează... Fiegare cu masa lui... Dar n-o 
să merg bână acolo cu ordinăria să-l mai înjur când el face 
ginste... Mai dârziu văd eu, dagă se mai leagă de leafa mea 
îi dau gu vermorelul în gap...” Vintilă râse şi îmi şuşoti: ,... 
vedeţi, are el ce-are cu ideea asta, că v-aţi legat de leafa lui! 
Încolo, dacă nu l-ar trăsni aşa câte-o chestie de-asta 
complet aiurită, cu care prinde ură pe tine ani de zile, ar fi 
băiat bun...” Astfel se încheie prima mea zi de lucru la 
deratizare, o zi bogată, care se repetă nu chiar zilnic şi 
desigur fără să mă mai stingherească ţiganul, dar totuşi 
destul de des, în care domina Vintilă, inepuizabil... Dacă n- 
ar fi fost el, n-aşi mai fi mers cu ei la acel bufet... Nu era 


cum mă avertizase Ion Micu, atunci la braserie, că voi 
întâlni jos forţele obscure de autoritate şi dominație a 
maselor, dar ceva tot era, deşi aceşti deratizori nu 
reprezentau chiar masele: dădusem de forţele târâtoare şi 
într-adevăr obscure care viermuiesc în adâncurile lor şi 
care nici la un pahar de vin nu-şi puteau ascunde ura, 
ranchiuna şi abjecţia (gândul mă ducea şi la desvăluirile lui 
Vintilă, nu numai la ceea ce auzisem în acel bufet...). 

XV. 

Chemai chelnerul, plătii toată consumaţia şi plecai. Acasă 
Malilda strâmbă din nas când mă apropiai de ea. „Miroşi 
urât, zise, unde-ai fost? De unde ai luat mirosu-ăsta? Apoi, 
cu o privire bănuitoare: şi pantalonii unde i-ai pătat?” „La 
serviciu”, îi răspunsei. „Ce serviciu?” „La deratizare!” „Cum 
la deratizare?”, şopti ea nedumerită. „Nu ştii ce eo 
deratizare? o întrebai la rândul meu cu un glas voit 
abrutizat, intri într-o clădire în care sunt şobolani şi, cu 
vermorelul în spinare, îi omori!” 

Ea se uită la mine cu o privire apăsătoare şi neclintită. În 
sfârşit, înţelegea. Aşadar, acolo ajunsesem. O apăsai şi eu cu 
privirea: da, acolo! Aşadar, arhitecta Matilda era soţia unui 
individ numit Petrini, care lucra la serviciul de deratizare al 
oraşului? Da! Putea intra şi în blocul dumitale să-l vezi cu 
vermorelul în spate?... Da, ăsta era soţul tău, tatăl fetiţei 
tale, puteai să te trezeşti cu el în apartamentul unei 
prietene care să-l contemple îndelung, să povestească apoi 
şi altora cum arată. Şi mai vrei să trăieşti cu mine, să te mai 
culci în patul meu şi să mai stai să mănânci cu mine la 
masă? Nu, nu neapărat, n-o să mă agăţ de nimeni... 

Acest dialog mut fu mai greu de îndurat decât crezusem. 
Amorţeala mea mă învăluia, dar (o surpriză), inima îmi 
bătea. Aşadar, nu suportase ştirea, cum undeva, în adâncul 
fiinţei mele, descoperii că sperasem s-o suporte. Simţii cum 
urcă în mine ura şi în acea clipă ceva asemănător apăru şi 
în ochii ei. Stăteam în picioare în hol unul în faţa celuilalt, 
nemişcaţi şi tăcuţi. Privirile rupseră apoi brusc contactul şi 


ea dispăru în bucătărie, iar eu în baie, unde îmi lepădai 
costumul şi făcui un duş. „Aşadar, iată, gândii, cum se 
produce o despărţire! În câteva clipe, în care nu se rosteşte 
nici un cuvânt. Da, nu poţi niciodată să-ţi imaginezi un astfel 
de eveniment; nu e cum cred şi nu vine când ţi se pare 
inevitabil! Seamănă cu moartea, când simţi că apropierea ei 
este neîndoielnică şi de astă dată nu te va cruța: e foarte 
rău. Nu seamănă cu morţile care până atunci îţi 
reamintiseră doar că ea există şi că trăind nu trebuie să uiţi 
sfârşitul. Numai în carceră mai simţisem un astfel de frig 
interior şi o astfel de singurătate fără scăpare. lot astfel era 
când îţi legai viaţa de cineva. Te desparţi de mai multe ori 
până te desparţi (cum mi se întâmplase mie până atunci), 
iar când e să fie de-adevăratelea simţi cum moare pentru 
tine speranţa fericirii, despre care nu bănuiseşi ce întindere 
are în fiinţa ta şi cât de adânc este ea împletită cu bucuria 
de a trăi, bucurie care până atunci crezuseşi că e autonomă 
şi nu poate fi alungată de nimic. Nu e o suferinţă, ci o 
cădere într-un abis insondabil. Cuvintele des rostite de 
Nimeni: „viaţa nu mai avea pentru mine nici un rost”, şi 
care până atunci ţi se păruseră incredibile (cum să nu mai 
aibă viaţa nici un rost? e suficient să priveşti cerul! Îţi spui 
fără să bănuieşti în clipa aceea că cerul e invadat de 
speranţele tale secrete, de visurile tale fără nume) devin 
pentru tine o realitate brutală, în care ai vrea, ca şi înainte, 
să nu crezi, dar îţi dai seama că nu mai sunt gândite şi 
rostite de alţii, ci de tine, şi că tot ceea ce vezi (chiar şi 
corul!) e străin de tine, cum tot ceea ce credeai tu că 
reprezinţi îţi este străin. lată boarea primăvăratecă şi 
altădată dulce care pătrundea peste mine prin fereastra 
deschisă de la baie, nu-mi mai umfla pieptul şi nu-mi mai 
invada inima şi nu-mi mai făcea gândul să zboare fără hotar. 
Pasăre rănită, care spera să se vindece, inima mea agoniza 
cu aripile tăiate şi gândul „ar fi mai bine să mor” veni ca o 
liniştită salvare. Dar atunci descoperii că mai există o 
speranţă şi o bucurie care mi-au mai rămas: fetiţa. O să 


trăiesc pentru ca, îmi spusei, nimeni nu mi-o poate lua. Sunt 
tatăl ei şi altul nu-i poate fi dat. E o realitate tot atât de 
indestructibilă pe cât de inexorabilă e despărţirea mea de 
maică-sa. 

leşii în hol şi mă aşezai într-un fotoliu. Ziarele şi revistele 
de pe măsuţă mi se părură o stupidă vanitate a oamenilor, 
care credeau că pot comunica între ei prin scris. Le răsfoii 
câteva minute fără să citesc nimic, apoi le aruncai. Mă 
ridicai şi intrai în bibliotecă. Vederea cărţilor îmi aminti de 
ceva parcă uitat, demult părăsit, cum ar fi copilăria, dar 
fără nostalgia ei. Mă întinsei pe canapea şi rămăsei cu 
privirea împrăştiată. Atunci observai mirat cum doza 
electrică din perete se dublează chiar sub ochii mei, 
detaşându-se încet şi lateral şi se fixează apoi la o distanţă 
de o palmă una de alta şi amândouă rămânând nemişcate. 
Clipii, dozele se uniră, dar apoi începură iar să se despartă. 
În acelaşi timp tavanul începu şi el să se clatine. Mă ridicai 
nedumerit. Chiar atât de mult băusem? Nicidecum, două 
pahare, asta nu însemna a bea. Mă întinsei la loc. 
Fenomenul se repetă eu plafoniera, care aşa mare cum era 
începu şi ea să se dubleze. Dar nu atât de mult ca doza, însă 
perceptibil. Cine ştie, gândii, şi închisei ochii fără să-mi 
pese... Cine ştie ce porcărie o fi pus bufetierul acela în vin, 
ca să poată turna apă, metabisulfit de dracul să-l pieptene, 
deşi se zicea că vinul roşu nu poate fi dres, fiindcă i se 
schimbă culoarea... încă un gând mă întări prin revelaţia pe 
care mi-o produse. Sfâşierea pe care o simţisem atâta timp 
în maţe era premonitorie, căci, iată, acum n-o mai 
concepeam, dimpotrivă, simţeam un fel de eliberare: era 
despărţirea, pe care fiinţa mea o percepea cum se apropie, 
în timp ce gândirea n-o descoperea, fiindcă n-o accepta. 
Bine că se terminase. Şi pieptul mi se ridică şi respirai 
adânc, şi o bucurie stranie, un fel de abandon în voia 
forţelor divine, mă cuprinse. Cine poate să ştie? Poate că nu 
totul se terminase pentru mine! Ba era chiar sigur. Şi îmi 
amintii vorbele bunicului, spuse de el în ziua botezului, 


după marea scenă de violenţă a Matildei: „băiatul e tânăr şi 
fete sunt destule, vă despărțiți, şi gata!” Cine n-are bunici 
să şi-i cumpere! Pentru ei nimic nu e ireparabil, în afară de 
bolile care aduc moartea. Istoriile astea dintre inşi care s-au 
iubit, apoi nu se mai iubesc, apoi se urăsc şi apoi se despart 
n-au în ele nimic catastrofic, cu condiţia, desigur, să fii tânăr 
şi s-o poţi lua de la capăt, bineînţeles cu mai multă minte, şi 
să găseşti una mai bună, să nu cazi, adică, din lac în puț. 
Fiindcă uneori poţi să ajungi să regreţi răul în care ai trăit 
cu precedenta decât binele cu cea de-a doua. Decât aşa, 
mai bine rămâi burlac! Ei şi? Burlăcia are şi ea hazul ei, mai 
ales dacă ai apucat să faci un copil! Şi astfel, în mai puţin de 
o oră, trecui de la o gravă cădere, care mi se părea că nu se 
va mai opri niciodată, la o euforie bizară, pe care mi-o 
dăduse tocmai abandonul meu total în suferinţă acceptând 
acum fără să mă mai zbat eşecul meu cu Matilda. De aceea 
când ea intră peste mine în bibliotecă şi, arătându-mi un 
chip vesel, expresie parcă a aceleiaşi euforii, şi mă invită la 
masă, mă pufni râsul. „De ce râzi?” mă întrebă fără 

mirare.” Ştii tu!” răspunsei. Ea îşi cobori privirea, semn că 
ştia, nu zise nimic şi eu mă ridicai şi ne aşezarăm la masă. 
„A fost o glumă, nu e aşa?” mă întrebă în timp ce se ocupa 
de fetiţă, care mânca acuma cu noi. „Ce glumă?” „Istoria ta 
cu deratizarea.” „Ba nicidecum! E foarte interesant! Nici nu 
ştii ce m-am distrat! Cred că oamenii care trăiesc în aerul 
rarefiat şi abstract al puterii, ba chiar şi cei care trăiesc în 
cel ideal, al spiritului, invidiază nu o dată pe cei care trăiesc 
şi se distrează în concretul fascinant al abjecţiei.” „Aşa o fi, 
dar sper că ţi-ajunge, ai să pleci de-acolo!” „Nici nu mă 
gândesc”, spusei, şi izbucnii din nou în râs. „Dar ştii, zise şi 
ca veselă, că în acest caz trebuie să ne despărţim...” „O, da, 
bineînţeles, îi răspunsei cu mare tandreţe în glas, desigur, 
despărţirea e inevitabilă...” „Iu ai vrut-o!' zise. „Dacă îţi 
face plăcere, răspunsei, poţi să crezi şi acest lucru. Pentru 
mine n-are nici o importanţă care dintre noi a vrut-o, sau 
dacă am vrut-o împreună.” 


Băurăm cafeaua în hol şi petrecurăm cu fetiţa printre noi 
câteva ceasuri plăcute, care se repetară apoi timp de 
câteva săptămâni. Iubirea parcă renăscu, ne mângâiam 
unul pe altul, ne îmbrăţişam cu patimă, ca la începutul 
începutului, ba chiar aşi fi zis că în sfârşit descopeream 
armonia şi fericirea care ar fi trebuit să domnească tot 
timpul între noi. Dar eu ştiam că puterea acestor 
sentimente şi îmbrăţişări pasionate era ultima şi că numai 
astfel puteam accepta să ne despărţim: nu noi eram 
vinovaţi, nu noi o doream, iată, ne iubeam, fericirea ar fi 
fost posibilă... Da, ar fi fost, dar... 

XVI. 

A doua zi echipa noastră se deplasă la uzina de tractoare. 
Aici şobolanii îşi făceau de cap, circulau nestingheriţi prin 
secţii, mâncau sendviciurile muncitorilor, se urcau pe 
maşini, speriau dactilografele prin birourile administraţiei. 
Ni se povesti că o funcţionară îşi scosese pantofii noi care o 
cam strângeau şi îşi văzuse de lucrul ei şi când la un 
moment dat îşi căută cu picioarele pantofii sub birou găsi 
numai unul bun, celălalt fusese ros chiar acolo lângă ea de 
un şobolan. Alta avea un borcan cu dulceaţă în dulap, i se 
făcuse poftă şi vrusese să ia o linguriţă, deschisese uşa mică 
a dulapului şi vârâse mâna. În clipa aceea fusese muşcată 
de unul care îi sări şi în piept; leşină şi în câteva minute i se 
roşi şi i se umflă braţul până sus. „Aici nu merge cu 
vermorelul, zise Bacaloglu specialist. Aici e colonie mare, 
domnule, trebuie s-o descoperim şi s-o distrugem.” Dar nu 
căutarăm mult, ne-o arătară muncitorii, era lângă secţia de 
sculărie, secţie veche, lângă care se afla şi o pompă cu apă. 
Ni se dădură târnăcoape şi lopeţi şi începurăm săpăturile, 
după ce astuparăm în prealabil găurile prin care muncitorii 
îi vedeau intrând şi ieşind (le astupaseră şi ei, dar şobolanii 
le perforau şi după câteva zile ieşeau din nou). Muncirăm 
zadarnic câteva zile. Nu găseam nimic. În cele din urmă, 
dădurăm de un culoar şi săparăm cu grijă urmând direcţia 
lui, care ne duse într-adevăr spre colonie. 


Bacaloglu aruncă târnăcopul şi puse mâna pe-o lopată. 
Primul şobolan care scoase râtul se retrase ca o vedenie, 
spre dezamăgirea lui Bacaloglu, care se pregătea să-l ardă 
la mir cu lopata. „Se duce să dea alarma, spuse famenul 
care le studiase obiceiurile şi comportamentul. Dacă au 
culoar de salvare, n-o să mai găsim decât puii, bătrânii şi 
bolnavii.” „Mă strelitule, zise Vintilă, care e viaţa, cât de 
lungă a unui şobolan?” „Merge şi până pe la zece, 
doisprezece ani, dacă are ce roade”, răspunse famenul. „Şi 
când te gândeşti gă o albină trăieşte doar trei luni şi aduge 
numai foloase, ce bida mă-sii s-o fi gândit Dumnezeu să le 
dea la ăştia viaţă lungă?! zise grasul Calistrat şi râse în felul 
său gâjâit, parcă ar fi vrut să spună că Dumnezeu îşi bătea 
joc de noi. Zdrelitule, se adresă el famenului, ge foloase 
aduc ăştia?”, „Dar noi ce foloase aducem?” zise famenul, 
după o gândire. „Du-te, bă, în bida mă-ctii, nu face pe 
filozoful', zise Calistrat vesel. „Mă Gică, strigă Vintilă 
minunându-se, el ţi-a dat un răspuns, adresânduc-ţi totodată 
şi o întrebare. Fii bun şi răspunde la ea. Aşa e: ce foloase 
aducem noi?” Şi se propti în târnăcop cu o expresie de 
mare încântare pe chipul său mare şi fălcos şi aşteptă. „Eu 
mi-adug foloase mie, zise grasul deodată furios şi agresiv. 
Restul nu mă interesează.” „Păi aşa zice şi şobolanul”, 
strigă Vintilă cu un fel de entuziasm pentru sine, pentru 
inteligenţa sa. „Îl priveşte, zise Calistrat, numai gă dagă eu 
îl prind, îl omor. Eu nu sunt indian să mă uit cu doleranţă la 
toate vieţuitoarele şi să le las să-mi mănânge din draistă. 
Nişte gretini!” Vintilă clătină din cap, având aerul că 
înţelege multe, se minunează şi în acelaşi timp parcă 
regretă că nu poate da glas la tot ceea ce îi vine în cap. 
Puse din nou mâna pe târnăcop, lovi pământul scoțând 
bolovani mari, mişcările i se încetiniră şi apoi se opriră: „Mă 
Gică, da' am auzit că indienii ăştia sunt oameni foarte culţi, 
degeaba îi înjuri tu. Concepţia lor e să trăiască tot ce există 
ca vieţuitoare pe pământ în modul cel mai paşnic cu 
putinţă. Stai la masă şi mănânci brânză, ca să-ţi dau un 


exemplu. Vine o cioară, se apropie, se aşează pe marginea 
străchinii şi ciuguleşte şi ea din brânză. Cetăţeanul nu zice 
nimic! Pe urmă vine o păsărică, i se aşează pe mână şi 
ciuguleşte şi ea chiar din dumicatul pe care vrei tu să-l duci 
la gură. Eu găsesc asta foarte minunat!” „Găseşti tu, dar eu 
nu găsesc”, zise grasul. „Noi suntem nişte sălbatici faţă de 
concepţia lor, nişte besmetici, strigă mai departe Vintilă. 
Asta aşa, din punct de vedere ca idee. Fiindcă aşa a gândit 
Dumnezeu când a făcut lumea, aşa era raiul. Şi ştii de ce n- 
a rămas a,a?” „Ei, de ce?” „Păi ia gândeşte-te!” „La ora asta 
nu pot să mă gândesc la nimic.” „Din pricina femeii, mă 
Gică, strigă Vintilă, ea strică tot, ea e capul la toate rolele 
de pe această lume...” „Şi vrei să spui gă în India nu mai 
sunt femei?” zise grasul, şi la această replică Vintilă se 
poticni, deşi râdea: „Nu vreau să spun, dar poate n-or fi aşa 
de rele ca în alte părţi...” 

Trei şobolani care ţâşniră rapid unul după altul şi se 
îndreptară în goană în trei direcţii diferite, ca şi când ar fi 
meditat înăuntru cum să procedeze ca să scape, 
întrerupseră această discuţie care promitea multe. Într- 
adevăr lopata lui Bacaloglu ezitase o clipă în care dintre ei 
să lovească şi nu mai prinse niciunul. „Lăsaţi, domne, 
discuţiile, zise el supărat şi cu un fel de regret că din 
pricina celor doi ratase lovitura. Nu vedeţi, domne, 
continuă el parcă trist, că şobolanii ăştia s-au sfătuit cum 
să-şi bată joc de noi? Eu suport orice, numai când mă trage 
cineva pe sfoară îmi ies din pepeni!” Alţi trei şobolani 
ţâşniră şi procedară la fel, şi de astă dată Bacaloglu îi scăpă 
din pricina propriei lui tristeţi de care se lăsase dus, ridică 
iar prea târziu lopata. „Cu ăştia trebuie să fii atent, domne, 
filosofă el, însă îndârjit, şi într-adevăr a treia serie de trei 
care ţâşniră curând îl găsi treaz şi terciui doi dintre ei, care 
chiţcâiră disperaţi la prima lovitură de lopată. 

După această victorie însă trecu mult timp şi, nu mai ieşi 
nici un şobolan. „Ăştia au plan fin de evadare, domne, zise 
Bacaloglu, trebuie să ne aşteptăm la cine ştie ce altă 


metodă ingenioasă, deşi nu văd.” „Chiţcăitul ălora loviți, 
zise famenul, era şi-un semnal pentru cei dinăuntru. Adică 
nu mai merge cu metoda asta, aplicaţi alta.” „Ei, s-o 
vedem!” Urmarea fu că timpul trecea, noi săpam mereu, şi 
nimic. „Ăştia aplică războiul nervilor, domne, zise Bacaloglu 
deconcertat. Vor să arate că nu mai e nimeni acolo, ca noi 
să nu-i mai pândim şi să ne ia iar prin surprindere.” Şi îl şi 
luă, ieşi unul, şi exact în clipa când lopata îl strivea, ieşi altul 
şi scăpă, apoi ieşi încă unul şi fu terciuit, şi apoi iar altul, 
care scăpă, şi astfel ieşiră o mulţime timp de aproape un 
minut. În acelaşi ritm în care se sacrifica unul ca să scape 
următorul, până ce puse mâna pe lopată şi Vintilă, dar, 
atunci, după ce începură să fie omorâţi toţi, scurgerea 
încetă. „Ar trebui să învăţăm, domne, de la ăştia, cum se 
scapă dintr-o încercuire”, zise Bacaloglu, ştergându-se pe 
frunte de sudoare. „Mă Gică, râse Vintilă, fiecare 
vieţuitoare luptă să-şi scape viaţa. Ai văzut? Mori tu şi scap 
eu! Unde fac oamenii aşa, unde admit ei teoria asta? Eu să 
mor?! strigă el indignat. De ce să nu mori tu! Şi se ceartă 
între ei şi mor toţi!” 

Reluarăm săpatul şi curând dădurăm de colonie, pe care o 
nimicirăm. Rămăseseră în ea puţini şobolani, dar era plină 
de sute de pui mici şi scârboşi, parcă jupuiţi de piele; la 
vederea lor grasul Calistrat se dădu mai încolo şi începu să 
vomite. Teoriile famenului despre felul cum trăiau şobolanii 
se verificară din plin; ba chiar aflai ceva pe deasupra, că 
şobolanii, pe lângă organizarea lor de-acasă, socialmente se 
organizau pe bresle, zise famenul. „Cum pe bresle, mă 
strelitule!” zise Vintilă râzând. „Da, pe bresle, repetă 
famenul. Cum era la noi pe vremuri: breasla măcelarilor, 
breasla cismarilor...' „Au rămas în urmă, reflectă Vintilă. Ar 
trebui să se organizeze pe sindicate!” „Asta ar însemna să- 
şi invendeze ji lupta de glasă, zise Calistrat, şi să iasă la 
manifesdaţie...” „Şi cine ar fi duşmanul de clasă?” râse 
Vintilă. „lreaba lor, zise Calistrat. Exploadatorii dintre ei...” 


După ce terminarăm, ne urcarăm în autobuz şi ne 
întoarserăm în oraş, dar nu acasă, ci direcţia bufetul 
„Tâmpa”. Toţi eram însă îngreţoşaţi şi nimeni nu mâncă, se 
bău doar ţuică şi în curând ne ridicarăm şi plecarăm. 

După amiază tata îmi dădu un telefon să trec pe la el. „E 
adevărat, zise, că lucrezi la deratizare?” mă întrebă îndată 
ce sosii (nici nu mă lăsă să mă aşez bine pe pat). A, da, 
parcă uitasem, chiar la uzina lui fusesem să distrugem 
colonia. „Da, e adevărat”, zisei. „Şi în altă parte nu puteai 
să te angajezi?” „Nu, acolo am fost repartizat.” „Şi chiar ai 
întrebat dacă nu se putea în altă parte?” „Chiar am fost 
avertizat că dacă nu primesc, n-am decât să mă descurc 
singur. Braţele de muncă nu se vor mai ocupa de soarta 
mea.” „Şi aşa, nişte meditații, nu puteai să găseşti? Sunt 
atâtea familii cu copii care au nevoie de meditatori!” Se 
vedea că se gândise între timp, din clipa când aflase, la o 
soluţie mai bună pentru mine. „Iu nu-ţi dai seama, continuă 
el, că te faci de ruşine?” „Nu eu mă fac de ruşine, zisei, ci 
cei care nu vor ca închisoarea mea să se termine. Sunt 
liber, dar de fapt sunt tot închis.” „Când mi-a spus unul care 
te cunoaşte, un prieten de-al meu care s-a dus şi el să se 
uite, Petrini, zice, fi-tău aşa şi pe dincolo, fugi de-aici, zic, l- 
ai confundat tu, du-te, zice, să-l vezi, dacă nu mă crezi...” 
„Şi te-ai dus!” „Da”, făcu tatăl meu stupefiat. „Cu 
meditaţiile e acelaşi lucru, zisei, află familia că am fost 
puşcăriaş şi n-am chef să risc să mi se spună cine ştie ce 
grosolănie acoperită...” „Da, aşa e”, zise el şi începu să 
înjure, dar fără adresă, aşa, impersonal, doar le, acest le 
putând fi toţi sau doar cei de la Braţele de muncă, nu-i 
scăpa vreo precizare. „Ce să faci tu acuma! Că nici pe capul 
nevesti-tii nu poţi să stai şi să nu faci nimic, ai fi putut sta un 
oarecare timp dacă ai fi luat şi tu o fată cu scaun la cap, să 
înţeleagă că acuma ţi-e şi ţie greu, până trece greul, că n-o 
să ţină aşa cu metodele astea în vecii vecilor, dar muierea 
ta, ce să mai vorbim, e femeie trufaşă şi, nu te supăra că ţi-o 
spun, cam nesăbuită, te înţeleg şi pe tine că nu poţi să 


mănânci liniştit din ciorba aia pe care o să ţi-o pună pe 
masă fără să-ţi scoată ochii, dar nici acolo, să omori 
şobolani, nu poţi să rămâi... Du-te şi tu pe la ţară, la ferma 
lui Vasile ăla!' „Crezi că o să-i convină să afle toţi pe-acolo 
cine e cumnatu-său? Crezi că nu m-am gândit?” „Aşa el... 
Ştii ce? Eu le!... Sunt atâtea posturi la noi de dispeceri, de 
controlori tehnici, la administraţie... Am să vorbesc eu cu 
inginerul-şef să te angajeze. Trebuie să te angajeze! Nu se 
poate ca un om învăţat care şi-a tocit atâţia ani coatele de 
băncile facultăţii să fie trimis la şobolani. Uite, uzina are o 
bibliotecă, să te angajeze acolo, să te ocupi de ridicarea 
nivelului cultural al maselor (adăugă el cu ironie), 
organizezi serbări, recitaluri, poezii, chestii de-astea... 
ziarul de perete, material sportiv, meciuri, excursii... Tocmai 
au dat afară pe unul care, la o serbare cu dans şi bufet, a 
ridicat al dracului preţul la mititei, la sendviciuri, la 
şpriţuri... Diferenţa o băga în buzunar. Ce zici?” „Ce să zic, 
nimic, încearcă! Numai că n-or să angajeze ei la ridicarea 
nivelului cultural al maselor un duşman de clasă. Şi chiar 
dacă din întâmplare mă angajează - vine altul mai vigilent şi 
o să mă dea repede afară zicând că «m-am strecurat» în 
sânul clasei muncitoare, să fac şi să dreg.” „Ce să dregi?” 
„Acţiuni duşmănoase, chestii de-astea!” „Vorbim cu 
directorul, e un om cu bun-simţ.' „Vorbeşte! mai zisei, dar 
nu uita să-i spui că am fost la ocnă. Altfel vin cadrele şi or 
să-i dea peste nas. Cunoşti mai bine decât mine ce sarcini 
au ăştia de la cadre! Pot să te dea şi pe mâna Securităţii, 
inventând cine ştie ce porcărie! Asta mi-ar mai lipsi! Nu, 
tată, mai bine stai liniştit, să nu păţeşti şi tu ceva. Nu există 
post în care să nu sabotezi, să nu unelteşti... Doar la 
şobolani! râsei eu. Acolo n-ai cum desfăşura o activitate 
contrarevoluţionară! Ce face mama?” „Măcta e cam 
bolnavă, spuse el, apoi adăugă, acum e plecată pe la 
bunicu-tău... şi-ăla nu-şi! ce are...” Adică toţi aveam câte 
ceva, eu că lucram unde lucram, novastă-mea că era aşa 
cum era, mama că era cam bolnavă, bunicul ştiam şi eu că 


nu mai simţea nici o bucurie de viaţă, iar el, tata, ce să facă 
el acuma, să mai încerce sau să nu mai încerce să mă aducă 
la el în uzină? „Eu vorbesc, spuse deodată, îndârjit. Ai fost 
condamnat pe nedrept. Aia nu e muncă pentru tine!” 

XVII. 

Vorbi însă zadarnic, inginerul-şef căruia i se adresă 
răspunse că asta e o chestiune de cadre, să se adreseze 
deci şefului acestui important serviciu, fără avizul căruia 
nimeni nu putea fi angajat. Ăsta însă era un individ pe care 
toată lumea îl detesta, cu nesfârşitele lui formulare, în care 
trebuia să treci şi străbunicii, şi de când te-ai născut, şi 
laptele pe care l-ai supt când erai copil de ţâţă: ei, da, 
laptele ăla, depinde de la cine l-ai supt, ce fel de mamă, ce 
avere a avut, înainte de 23 August, după 23 August, din ce 
partide politice a făcut parte, dar părinţii ei, dar surorile, 
dar fraţii, dar soțiile sau soţii lor şi ce condamnări au suferit 
şi ce rude au în străinătate... Şi cu toate că sarcina lui era 
doar asta, să stea ca un câine călare pe dosarele a mii de 
oameni, se amesteca şi în viaţa prezentă a tuturor, el apăra 
şi morala proletarii, şi interesele uzinei, era un personaj 
activ în şedinţele sindicale şi de partid, conducea tot felul 
de anchete, unele pe fală, altele în mare secret, şi când erai 
chemat la el, să zicem pentru a doua zi la ora cutare, 
noaptea aceea nu dormeai bine, fiindcă îţi spuneai, nu te 
chema el degeaba şi în nici un caz ca să-ţi dea o veste bună. 
„Nu m-am dus eu la ăsta, continuă tata furios, m-am dus la 
directorul general. La urma urmei, nu era el şeful întregii 
uzine? Cum adică, un cuvânt al lui nu putea trece peste 
capul pătrat al acestui individ? Am făcut bine. Bularca, 
înainte să ajungă director general, fusese muncitor ca şi 
noi, aşi fi vrut să-laud că nu mă ascultă, că mă trimite la 
ăsta, că refuză să-şi exercite drepturile lui de şef şi se spală 
pe mâini de răspunderea de a judeca şi singur şi a angaja 
un băiat tânăr, care a suferit o condamnare pe nedrept. Un 
băiat cu carte, fost profesor universitar. M-a primit într-o 
joi. Un om tăcut, dar sincer, se uita la tine drept şi îţi 


spunea exact care era situaţia, fără pălăvrăgeli, cum făcea 
directorul adjunct, care te zăpăcea la cap şi nu mai ştiai nici 
tu de ce ai venit. M-a ascultat cu mâna la tâmplă, pe 
gânduri. Nici eu nu m-am întins la vorbă, ştiam că are şi 
alte treburi, îl mai aşteptau şi alţii dincolo, la o şedinţă de 
conducere, şi alţii dincoace, în biroul secretarei, care mă 
rugase să nu-l ţin mult. «Tovarăşe Petrini, mi-a spus, pentru 
mine un om care a ispăşit o pedeapsă pe drept sau pe 
nedrept e un om absolvit. După mine, ar fi trebuit ca fiul 
dumirale să fi fost reprimit imediat la postul de la 
Universitate, fiindcă instanţa nu l-a condamnat şi la 
pedeapsă privativă de dreptul de a-şi exercita profesiunea 
pentru care s-a pregătit. Sau măcar să-l fi angajat într-un 
post compatibil cu însuşirile lui. La noi, de pildă, avem 
angajată la biblioteca uzinei o fostă curvă, care se ocupă şi 
cu aspectele culturale, dar se ocupă din păcate şi cu 
turnătoriile la adresa oamenilor pe care şeful cadrelor le 
studiază cu grijă, fiindcă el a angajat-o şi eu mi-am dat 
acordul fără să ştiu ce poamă e. Vezi? Aşi fi putut foarte 
uşor să-l angajez în locul ei pe fiul dumitale, pe garanţia 
dumitale, bineînţeles, care eşti muncitor vechi şi pe care te 
poţi baza. Suntem de aceeaşi vârstă şi ştim amândoi că n- 
am luat puterea ca să instaurăm între noi astfel de 
moravuri. Aşteaptă s-o dau afară pe femeia asta, şi chiar şi 
pe acest şef de cadre pe care îl urăşte toată lumea (am şi eu 
legăturile mele cu tovarăşi cu răspundere, care orsămă 
asculte), şi atunci să vină fiul dumitale la mine să stăm de 
vorbă cu el şi îl angajez. La cantină, să servească 
muncitorii, acolo e locul acestei bibliotecare isterice, nu la 
bibliotecă, unde vorbeşte urât cu tineretul avid de carte. 
Acolo trebuie să domnească o atmosferă aşa spirituală şi 
caldă, nu de intrigi şi turnătorii. Aşa o să facem!»,, 

Tata era, povestind, impresionat de directorul său general, 
eu mai puţin, ba chiar deloc. Dar nu zisei nimic, să nu-l 
jignesc. Să aştepţi ca un şef de cadre să fie dat afară, asta 
putea dura mult şi bine. Nu era exclus să fie dat afară el, 


acest Bularca sincer şi drept. Dacă tata era atât de naiv şi 
nu ştia cine e un şef de cadre, cine anume îl susţine, ce 
instituţie, era greu de crezut că directorul său general nu 
ştia. În ce mă priveşte, hm! ştiam destul de bine. Practic, nu 
s-ar fi putut face nimic pentru mine chiar, şi în cazul în care 
acest Bularca ar fi reuşit să se debaraseze de acel individ. 
Nu trebuia să vină altul? Iar cel nou ar fi semănat cu cel 
plecat. 

După vreo lună euforia în care trăiam eu cu Matilda 
începu să se stingă. Vedeam reapărând pe chipul ei 
întrebarea: ei bine, cât o să mai dureze? Şi într-o zi mă 
întrebă fără ocol: „Iot nu te-ai săturat?” „Nu”, îi răspunsei 
sumbru. „Nu te supăra, domnule, zise ea atunci, nu mai eşti 
acelaşi om şi nu cred că din pricină că ai fost la închisoare. 
Au mai fost şi alţii şi n-au abandonat găsind o plăcere 
secretă în căderea lor. S-au ridicat! Nu pot să-ţi înţeleg 
căderea şi nici pe cine vrei să sfidezi nedându-mi măcar 
speranţa că asta se va termina într-o zi. Trebuie să ne 
despărţim! Nu voi divorța imediat, păstrez eu speranţa că 
în singurătatea ta o să te gândeşti şi o să te întorci lângă 
mine. Poţi să stai în casă, nu te goneşte nimeni, dar între noi 
nu mai poate fi nimic.” „N-am la ce să mă gândesc, îi spusei, 
nu uita că înainte chiar să fiu arestat te-ai despărţit de 
bărbatul tău în clipa în care ai îndrăznit să ridici mâna 
asupra lui. Din clipa aceea, continuai eu dând curs unor 
meditații care nu erau proaspete, mi-ai oferit perspectiva 
unei vieţi în ticăloşie, după ce îndată ce ne-am căsătorit mi- 
ai oferit una a unei vieţi moarte, adică fără iubire. Nu pot să 
accept să renunţ la fericire pe acest pământ, chiar dacă o 
să mă complac, cum spui tu, multă vreme în plăcerea 
secretă a căderii. Nici închisoarea grea nu m-a făcut să uit 
sau să se micşoreze în sufletul meu proporţiile eşecului 
nostru. Îţi dai deci seama, sper, din cele ce-ţi spun, cât de 
mult te-am iubit. Poate că dacă te iubeam mai puţin, mai 
spusei, cine ştie, trufia ta nu m-ar fi rănit atât de tare şi 
viaţa mea cu tine ar fi fost, poate, tolerabilă, dacă 


bineînţeles n-ar fi survenit trădarea de o parte şi de alta. 
Deşi nu e sigur că n-a şi survenit. Nu pot să-ţi uit 
telefoanele şi cât de fericită arătai când te-am surprins. Ura 
pe care mi-ai arătat-o după aceea era o dovadă în plus că 
nu gelozia mea (un sentiment care mi-e complet străin) a 
făcut să nască în tine ura pe care ţi-o citeam în ochi. Sunt 
lucruri care nu pot înşela un om care iubeşte şi care, repet, 
nu e gelos, cum sunt eu, cel puţin cu tine. Când iubeşti 
foarte tare, apare încrederea absolută şi gelozia n-are loc. 
Dar nici nu poţi ierta când încrederea e înşelată”. „Nu te-a 
înşelat nimeni”, zise Matilda cu un glas ciudat. 

Tresării. O lungă tăcere se aşternu între noi. Eram 
pregătit pentru această scenă, dar nu mă gândisem 
niciodată că ea m-ar fi înşelat. Totuşi, de ce acum, pe 
neaşteptate, exprimasem în acest sens o îndoială? 
Răspunsul ei, negând, în cuvinte, era afirmativ în modulaţia 
glasului: „Nu te-a înşelat nimeni” sună „te-am înşelat, ei 
şi?!” Nu eram pregătit pentru această revelaţie, încât tăcui 
mai departe. Ea se sculă din fotoliu şi se îndreptă liniştită 
spre dormitor. „Bineînţeles că nu m-a înşelat, gândii, dar ce 
putea să-mi răspundă?” Totuşi, enigma comportării ei din 
acele clipe rămânea întreagă. lată, despărţirea de care 
fusese vorba atunci şi în care eu nu crezusem se dovedise o 
repetiţie a despărțirii de acum, care era chiar reală, de 
neînlăturat. De ce m-aşi fi înşelat, aşadar, în rest: 
încercarea ei de a fugi de-acasă pentru a mă sili pe mine să 
plec, aversiunea făţişă, izbucnirile de ură iraționale... de ce 
iraționale? Poate chiar mă înşelase, sau vroia să mă înşele, 
şi o împiedica naivitatea ridicolă a încrederii mele în ea, 
veşnica mea speranţă a unei reîntoarceri la anii de dinainte 
de căsătorie. 

Reveni în hol cu un pachet de ţigări în mână, se reaşeză şi 
îşi aprinse una. „Asta e, zise foarte liniştită, nu corespund 
visului tău de fericire. Ce să fac? Să mă prefac că n-am cinci 
ani mai mult decât tine? Aşi fi ridicolă! Sunt bătrână, dragă, 
am trecut de treizeci de ani, şi adio, Matilda, cochetăria cu 


un bărbat mai tânăr... încă puţin şi mi-ai fi spus-o în faţă: 
sângele meu bate altfel decât al tău, ce te miri că m-am 
îndrăgostit de alta? Ce-aşi fi putut face auzind asta? Aşi fi 
înghiţit sau ar fi trebuii să tac, să nu te întreb niciodată 
unde te duci de îţi pui cel mai frumos costum şi cea mai 
frumoasă cravată la cea mai frumoasă cămaşă, spălată şi 
apretată de mine, şi unde întârzii sau îţi petreci nopţile, în 
timp ce eu te-aşi aştepta încercând zadarnic să dorm...?” 

Ai fi zis, auzind-o, că îşi desvăluie în sfârşit secretul 
comportării ei, dar nu mă lăsai înşelat: „Atunci, îi spusei, de 
ce te-ai mai măritat cu mine şi mai ales de ce ai păstrat 
copilul?” „De ce? Ăsta e alt secret, pe care însă nu ţi-l spun 
şi n-o să-l afli niciodată. Şi încă un lucru: nu te înşela pe tine 
însuţi crezând că m-ai iubit foarte tare. Nu m-ai iubit nici 
măcar atât cât poţi tu să iubeşti, adică aşa, cu toată fiinţa 
ta, cum s-a întâmplat pe vremea când eu îţi dădeam 
telefoane la facultate... probabil că o s-o faci de-aici înainte, 
dar nu eu voi fi aia care se va bucura de această iubire. 
Atunci, da, în anul acela m-ai iubit, când ţi-era frică să nu 
mă pierzi, nu ştiai sigur dacă într-o zi n-o să-ţi spun că 
renunţ la divorţ şi mă întorc la Petrică, după ce te-ai convins 
că nu (şi Matilda făcu cu degetele în aer o mişcare de 
împrăştiere), adio, iubire!” 

Vorbea ca să nu spună nimic sau să-mi turbure sufletul cu 
false desvăluiri. „Şi încă un lucru, continuă, nu uita că tu ai 
fost primul care ai îndrăznit să loveşti femeia pe care zici că 
o iubeai atât de tare. Pe loc, atunci, am crezut şi eu, ca şi 
tine, că eram vinovată, pe urmă mi-am revenit: Ia uite, mi- 
am spus, el nu mă iubeşte, altfel cum s-ar fi putut să uite că 
eram eu, Matilda, care sta în faţa lui şi care venisem să-i 
spun că îmi pare rău că i-am spart biroul... N-am mai avut 
timp să-i spun, m-am pomenit pe jos, năucită. le miri acum 
că am îndrăsnit şi eu? În orice caz, n-ai dreptul să-mi spui 
că ţi-am deschis perspectiva unei vieţi ticăloase. Perspectiva 
asta ai deschis-o tu! În ce priveşte prima perspectivă pe 
care ţi-aşi fi oferit-o, a unei vieţi moarte, adică fără iubire, 


pardon, şi eu am avut aceeaşi revelaţie; aceeaşi perspectivă 
mi-o ofereai şi tu.” „Mai demult, zisei, sau începând din a 
doua zi după ce m-am mutat la tine?” „Ehe, făcu ca, chiar 
din clipa când te-am cunoscut!” „Da, şi mai ţii minte clipa 
aceea?” „Cum să nu, asta nu se uită!', „Oare coincid 
clipele?! zisei eu cu falsă nostalgie. la să vedem, şi eu 
păstrez în amintire clipa fatală.” „Pe stradă, domnule, zise 
ea cu un glas ca şi când ar fi mărturisit o infamie. Ningea, şi 
tu erai cu Petrică, care pesemne îţi povestea ceva despre 
mine, mă ponegrea, şi tu ascultai rânjind, drama lui era 
pentru tine un spectacol vesel, pe care elţi-i dădea 
căutând, ca un naiv, înţelegerea unui om pe care nu-l ghicea 
cât e de brutal şi insensibil. De departe v-am văzut... Pe 
urmă am ajuns în dreptul vostru, eu cu Petrică nu ne-am 
oprit, nici nu ne-am salutat, era furios pe mine şi eu am 
zâmbit, mi-era milă de el, şi atunci m-ai văzut, te-ai uitat la 
mine ca la o vampă, ca să nu zic ca la o curvă, şi te-ai întors 
şi am simţit cum ceva îmi arde parcă picioarele... Era 
privirea ta! Asta e zodia în care ne-am cunoscut dacă ai 
ţinut să afli. Ti-am dat un termen al ecuaţiei. N-ai decât să 
ghiceşti restul.” „Da, confirmai, asta a fost clipa. l-am zis 
bine fatală!” „Da, i-ai zis bine. Şi m-ai ţinut înlănţuită, cum 
bine ai observat tu însuţi, până a doua zi după căsătorie, 
când ai intrat în casa lui Vasia străin şi rece şi nici nu te-ai 
uitat la mine şi te-ai uitat la toţi ca un împărat care a 
coborât din palatul lui printre muritorii de rând şi ţi-ai şi 
ales una, pe care, eventual, ai fi dorit să ţi-o ducă slujitorii, 
într-un anume loc secret, şi să te desfrânezi cu ea. Era 
Tamara. Îţi luceau ochii de preacurvie, cum spune Biblia, că 
dacă le uiţi la o femeie şi o doreşti în gândul tău ai şi 
preacurvit cu ea. Dacă Tamara te-ar fi plăcut, sau mai bine 
zis dacă n-ai fi fost grosolan cu ea, aţi fi şi trecut amândoi la 
fapte, fiindcă Tamara o fi ea... dar nu e desmăţată...” „le 
pomeneşti că o fi sentimentală?!” murmurai. „Da, zise 
Matilda cu un glas sfidător, e o femeie demnă. Îmi imaginez 
cât de murdară a fost prima ta iubire cu acea Ninetă de-ai 


putut s-o jigneşti astfel chiar pe-o rudă de-a mea apropiată. 
Nu mă mir că acum te simţi bine acolo unde lucrezi. Spui că 
sunt nişte indivizi abjecţi. Dar îţi plac...!” „Nu părăsi, zisei, 
firul primei clipe... E fascinant ceea ce aud.” „Fascinant? 
Faptul că încă de la început ai văzut în mine o a doua 
Nineta (nu ştiu cum o fi fost studenta pe care ai omorât-o) 
găseşti că e fascinant?” 

În realitate nu era deloc fascinant, ci dezastruos. 
Dragostea mea pentru ea se reflectase deci într-o oglindă 
strâmbă, în care apăream cu chipul sluţit astfel? Ce-o 
atrăsese atunci? Poate chiar acest chip, cum spusese, 
brutal, insensibil, dornic de preacurvie şi în cele din urmă 
abject? Mă uitai la ea, de astă dată într-adevăr fascinat. 
Cine era? Nu mai vorbea ca la botez, cum crezusem sub 
imperiul unei gelozii derezonabile şi disproporţionate, era 
liniştită, şi nu mai puteam, ca atunci, să n-o cred. Aveam 
câteva fire groase în mână, de fapt grosolane, ale gândirii ei 
ascunse, care îmi scăpaseră timp de atâţia ani, le simţeam, 
uluit, realitatea. Aşadar, o atrăsese un individ total străin de 
firea ei, dacă ar fi să admit că, fără să ştiu eu, astfel arătam, 
asta era imaginea pe care i-o oferisem? Insensibilitate, 
cinism în sentimente, brutalitate în manifestările zilnice ale 
vieţii mele cu o femeie, trădare în dragoste, preacurvie, 
plăcere pentru abjecţie... 

„Deci, nu te-am iubit?” zisei cu o sfâşietoare şi în acelaşi 
timp simulată părere de rău. „Ai iubit, ţi-am spus, ceea ceai 
crezut că sunt eu!” „Şi tu la fel? Sunt extrem de curios să 
ştiu ce-ai iubit tu, de-ai mers atât de departe!” „[i-am spus, 
n-o să afli niciodată!” 

Se lăsă o tăcere. Fetiţa deschise uşa şi fără ezitare o luă 
încet spre maică-sa. Matilda se ridică şi dispăru în 
bucătărie. Copilul veni atunci la mine şi se aşeză, cuminte, 
în fotoliu. Prezicerile lui Ben Alexandru nu se adeveri-seră, 
cu toate că Matilda se predase cu totul fetiţei. Silvia îşi 
vedea cuminte de mica ei viaţă şi era aproape în mod egal 
ataşată de maică-sa şi de mine, deşi Matilda nu se bucura 


câtuşi de puţin când o vedea că mi se urca veselă în braţe: 
se predase, dar şi pusese stăpânire pe ea şi nu-şi ascundea 
iritarea că Silvia descoperise o a doua fiinţă în viaţa ei, 
căreia îi spunea „tata” şi care o lua aproape zilnic la 
plimbare în oraş. Încerca s-o oprească, „acum trebuie să te 
culci”, sau „afară e frig n-am chef să te văd că începi să 
tuşeşti”. O lăsam să meargă pe jos, până o auzeam că-mi 
spune foarte curând că o dor picioarele şi atunci o luam în 
braţe. Era o şmecherie, nu vedea nimic de jos, n-o dureau 
picioarele, vroia în braţe, sus, şi atunci ghiceam că era 
stăpânită de o curiozitate avidă şi tăcută. Când luminile 
unui automobil apăreau în depărtare îl lua în primire şi 
când trecea de noi micuțul trup avea o svâcnire şi se 
răsucea înapoi cu ochii mari deschişi şi cu pupilele imens 
dilatate urmărind dihania până nu se mai vedea. Vitrinele 
strălucitoare o atrăgeau ca un magnet şi vigoarea bruscă 
de opoziţie pe care mi-o transmitea trupul ei când vroiam 
să plec mă făcea să înţeleg că de fapt o vrăjeau şi ar fi vrut 
să stăm acolo şi să ne uităm un timp nedefinit. Îi spuneam 
că o să găsim alta şi mai şi, şi abia atunci renunţa şi trupuli 
se înmuia făcând din voinţa mea, în mine însumi, o forţă 
supusă acestor dulci mişcări, care îmi topeau amorţeala 
sufletului şi îmi goneau adânca singurătate de al cărei rău 
mă eliberam. Curând însă toate acestea, maşinile cu 
farurile şi claxonatul lor, care o înveseleau, tu, tu, 
puternicele camioane, al căror duduit o făceau să se 
lipească foarte tare de mine, baia mişcătoare de lumini 
multicolore din marea piaţă, unde vedea ţâşnind spre cer 
săgeți albastre, care brusc se răsuceau spre pământ, 
devenind verzi sau roşii, într-un viu şi neîncetat joc de figuri 
misterioase, o aruncau în vis şi curând descopeream că 
adormise. O luam atunci înapoi spre casă şi, ducând în 
braţe minunata povară, aveam sentimentul că în realitate 
sunt un om fericit şi că suferinţa mea e o iluzie, o himeră pe 
care ar trebui s-o alung; puteam trăi astfel o mie de ani şi 
muri liniştit. Altceva, o bucurie mai mare nu există pe 


pământ, restul e nerozie. Acasă, însă, ne întâmpina mama 
ei, care mi-o smulgea literalmente din braţe şi punea 
stăpânire pe ea: că n-am văzut că fetiţa a obosit? Ce, am de 
gând s-o omor, aşa cum i-am spus când am auzitcă e 
însărcinată cu ea? Cred eu că a uitat sau că o să uite 
vreodată aceste cuvinte? O să i le spună fetiţei când s-o face 
mare, să ştie şi ea ce fel de tată a avut şi cât de multa dorit 
el să vie ea pe lume. Aveam atunci sentimentul net că ea 
ghicea că sunt fericit şi vroia să nu fiu şi avea şi puterea s-o 
facă. De ce? mă întrebam. Ce rău îi făcusem? Totul se 
întuneca, nimic nu mai avea înţeles şi valul de singurătate 
urca iarăşi în mine cu o putere parcă mai mare. 

Da, gândii, trăgând-o alături de mine în fotoliu, acum 
înţeleg de ce dormi tu pe brânci; după cum am auzit că 
începeţi să visaţi încă din burta mamei (aveţi visuri, ce 
frumos! cum or fi ele, când voi nu ştiţi nimic? de unde vă 
vin, din ce amintiri insondabile şi ale cui? Poate chiar ale 
mamei, care visează şi ea şi vi le transmite prin sufletul ei? 
Sau poate ale tatei, prin ceea ce ai tu de la mine? Sau de 
undeva din îndepărtări imemoriale?), tot aşa, la aproape 
patru ani aveţi rele presentimente? O mângăiai pe părul ei 
blond; şi aceeaşi pace, ca în ziua când venisem de la ocnă şi 
care apărea dc-atunci totdeauna când o luam în braţe, 
cobori peste sufletul meu şi îl încălzi ca o flacără dulce. Da, 
gândii mai departe, fetiţa mea, ai ghicit, nu e bine între tata 
şi mama, n-o să mă mai vezi de-aici înainte prin casă şi n-o 
să mai mergem în fiecare zi la plimbare. Iar tata o să 
trăiască singur şi tu n-o să înţelegi de ce. „Hai, vino încoace 
să-ţi dau să mănânci”, zise Matilda, şi o privii cum se 
îndepărta încet spre bucătărie şi avui o stranie senzaţie că 
revelaţiile ei îi înconjurau capul ca un nimb al minciunii, cu 
secretul ei care ar fi vrut să-mi pară indescifrabil. Îmi 
aprinsei o ţigară şi începui să mă plimb pe gânduri prin 
vastul apartament... 

XVIII. 


Nu e nici un secret, îmi spusei oprindu-mă în dreptul 
vitraliului spart de vaza proiectil care trecuse prin el. 
(Matilda chemase un meşter şi îl dresese, nici nu se mai 
cunoştea, în centrul lui, unde fusese găurit, meşterul 
pusese un geam alb şi tăiat oval care părea firesc cui nu ştia 
cum fusese înainte, mie însă nu-mi părea, acest oval alb, 
insignifiant, prin care nu se vedea nimic şi străin de 
frumoasele culori în mijlocul cărora fusese pus, mi se părea 
a fi intruziunea nimicului în creaţie, simbol al urii oarbe şi al 
violenţei.) Ce secret? Ce zodie? Dacă ea spune că astfel a 
fost primită privirea mea în clipa când ne-am întâlnit, ce 
secret mai poate fi? Poate fi luată drept zodie gândirea 
detracată, în orice caz strâmbă, a minunatei trecătoare? 
Dar era limpede, dacă ar fi luat-o drept ceea ce era, astăzi 
n-am mai fi fost împreună. Dacă ar fi înţeles că în acea clipă 
am fost atins de bagheta magică a tot ceea ce poate să ne 
uimească pe această lume, speranţa, visul, bucuria că 
aspiraţiile noastre nu sunt deşarte şi că se împlinesc undeva 
chiar dacă nu cu noi, adică nu încă? şi că privirea mea nu 
era dotat expresia unei adânci turburări, a unui cutremurat 
regret, a unei dureroase melancolii că n-o s-o mai întâlnesc 
niciodată, ar fi dat din umeri cu nepăsare şi nu s-ar fi 
îndrăgostit de mine, căci astfel de sentimente i le dăruise 
din plin Petrică? Nu, ea a simţit doar că privirea mea îi arde 
picioarele, şi era adevărat că mă uitasem o clipă şi la 
picioarele ei, cât erau vizibile între haina de blană şi negrul 
elegantelor ei cisme, şi ca ameţisem privindu-le. Dar cum 
putuse ea simţi acea arsură, când în realitate această a 
doua privire a mea ea nici măcar n-o văzuse? Cu atât mai 
puţin s-o interpreteze că fusese aşa cum îmi spunea astăzi? 
Nu, ea exprima de fapt şi extindea acum asupra întregului 
nostru trecut idei care nu erau decât ale degradării care 
urmase, ale degradării rapide a iubirii ei pentru mine şi pe 
care eu o urmărisem fără s-o înţeleg şi n-o înţelegeam nici 
astăzi, deşi avusesem destul timp să mă opun, să sufăr 
pentru ea, să sper că se va opri în cădere şi să meditez 


îndelung asupra faptului dacă nu cumva eu eram cel 
vinovat. Pentru că nu era cu putinţă să armonizeze în ea 
însăşi cei doi ani în care trăise cu mine într-un extaz 
aproape zilnic (şi în care cuvântul „înlănţuită” n-avea nici 
un sens) cu ideea că văzusem încă din prima clipă în ea oa 
doua Nineta. Dacă fusese cineva înlănţuit în acel timp, eu 
eram acela, şi nu ea, şi continuasem să fiu şi după aceea, 
adică după căsătorie. Având din prima clipă revelaţia că văd 
în ea o vampă, o curvă, se putuse îndrăgosti atât de tare de 
un astfel de om şi această dragoste să dureze doi ani şi să 
se căsătorească cu el? Aici era secretul?! Nici un secret, 
singurul care persista era cel al coborâşului şi al degradării 
brutale, şi anume, până acolo, încât să ajungă să nege 
totul... 


Ceea ce se şi întâmplă, fiindcă, atras cu putere de fiinţa ei 
şi împins de o curiozitate irezistibilă, începui să pun sub 
focul negru în care ard cel mai adesea cei care se despart 
tot ceea ce altădată mă făcuse fericit. Astfel, îmi spuse într- 
O zi, când eu încercai, sau mai bine zis simulai că am uitat 
că totul se sfârşise între noi (ştiam şi eu bine acest lucru) şi 
încercai s-o îmbrăţişez, că se supunea totdeauna cu silă 
îmbrăţişărilor mele... că simţise de fiecare dată că o violez 
şi că înfăţişarea mea în acele clipe i se părea bestială, dar 
nu în sensul cel bun, care poate înfiora, ci în acel rău, de 
animal, ca şi când s-ar fi iubit cu un măgar, sau cu un... (aici 
îşi puse frâu, ezită). Şi că chiar şi miroseam urât, a paie şi 
sudoare de cal. „Da, exclamă scârbită, a armăsar, dar nu 
armăsarul ăla care îţi place ţie să crezi că e şi el spirit, cu 
trei coordonate în conştiinţa lui, trecut, prezent şi viitor, în 
timp ce eu şi alţii ca mine care nu trăim decât în prezent, 
semănăm cu unul jugănit. Nu, a urină şi sudoare împuţită, 
reziduurile spiritului de armăsar, dacă vrei să adopt şi eu 
limbajul tău pretenţios. Fiindcă nici măcar n-aveai bunul- 
simţ să faci o baie înainte sau să alergi imediat la baie după. 
Vezi tu, o femeie acordă importanţă acestor lucruri, dar ţie 
cum să-ţi pese?” 

Râsei în hohote, dându-mi capul pe spate şi încălecând 
braţul fotoliului cu picioarele, în stil american. Păstram în 
amintire cuvintele ei din prima noastră noapte de dragoste, 
când mă întrebase cu uimire cu ce fel de parfum dădusem 
pe mine, sau cu ce fel de săpun mă spălasem? „De ce?”, o 
întrebasem. „Fiindcă trupul tău miroase, iubitul meu, a 
micşunele de primăvară.” Râsesem şi atunci, flatat de iluzia 
ei olfactivă, fiindcă nu-mi dădusem cu nici un fel de parfum 
şi nu folosisem decât săpun ordinar, care mirosea a 
grăsimea din care fusese el făcut, „Nu, nu, insistase, miroşi 
a micşunele”, începuse să-şi plimbe nasul peste corpul meu. 
Acum aflam că micşunelele se degradaseră în altceva şi 
râsei iar. Nu-i spusei de ce, lucru care n-o derută deloc. Cât 
priveşte băile, o vreme, după căsătorie, în clipele calme ale 


vieţii noastre zilnice, mă spăla adesea pe spinare şi se 
minuna de netezimea pielii mele, şi că i-ar plăcea să fie şi a 
ei la fel, adică săpunul să facă şi pe ea de la început un 
clăbuc atât de abundent şi curat. În rest, era adevărat că 
aproape totdeauna îmi crea şi mie impresia că o violez, dar 
după ce aşa-zisul viol se producea, trăia a doua zi ca în 
transă, cu amintirea lui. l-auzi! la să vedem ce mai spune! 
„Poate că ai fost totdeauna o frigidă! zisei. Frigidele, când 
au şi ele parte de-un bărbat, păstrează din îmbrăţişările cu 
el senzațiile cele mai scabroase.” 

Tresări sub brutala lovitură. Expresia chipului ei, altădată 
atât de frumos, se alteră, din triumfătoare privirea ei deveni 
o clipă umilă, parcă ar fi dorit să nu-i fi spus un astfel de 
lucru, sau să-l neg de îndată. Nu-l negai, ca să înţeleagă şi 
ea ce înseamnă să aluneci în zone care trebuie să rămână 
intangibile. În acelaşi timp îmi spusei: Ea nu e frigidă şi 
totuşi e şi frigidă sau mai bine zis o frigidă în gândire, în 
timp ce viaţa corpului ei mocneşte reprimată. În alte 
condiţii, de fanatism religios, ar fi ajuns maică stareță, dar 
dintre cele care l-ar fi trădat pe Cristos ca să se chinuiască 
apoi în remuşcări. în această lumină putea fi adevărată 
afirmaţia ei că o privisem atunci pe stradă ca pe o curvă. Îşi 
reveni şi se uită la mine cu ură. „Nu există, zise, femei 
frigide, ci bărbaţi odioşi, care pot scârbi o femeie pentru 
toată viaţa. Întreabă un medic şi ai să vezi ce-ţi povesteşte 
„Da, zisei posomorât, chiar mâine mă duc să mă interesez!” 

Devenisem visător sub privirile ei încărcate de ură. 
Simţeam această ură ca pe-un drog care mă făcea 
melancolic, melancolie detaşată, liniştită, asemănătoare 
celei care ne cuprinde când ne gândim îndelung la moartea 
noastră. Ei, da! Va fi şi asta, aşa suntem făcuţi, să nu trăim 
la infinit, să nu devenim stupizi în exuberanţele noastre. O 
despărţire e o astfel de repetiţie a morţii cu avantajul 
enorm că totuşi continuăm să trăim şi să avem parte de 
multe bucurii simple, cum ar fi faptul uimitor de a merge pe 
jos, de a simţi seara un fel de uitare de sine şi de a ne părăsi 


LIA 


lumii somnului, de a bea un pahar de vin şi mai ales dea ne 
surprinde că mai putem să râdem, să mâncăm cu poftă şi 
chiar să ne culcăm cu o femeie. Unii spun că asta înseamnă 
a supravieţui, că adică de fapt ai murit o dată şi eşti bun 
mort şi acum faci doar umbră pământului. E adevărat, dar 
nu întru totul. „E adevărat, îi strigai Matildei, dar mulţi uită 
că românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă!” Ea se uită 
la mine cu dispreţ: „Ai băut ceva?” zise. „Nu, dar e o idee, 
tresării eu. Ai ceva în dulap?” „Am! Dar se vede după ochii 
tăi că ai mai băut şi înainte.” „Nu mai mult decât tine!” 
zisei. „Le înşeli! Eu n-am băut nimic. Dar tu ai băut cu 
omorâtorii de şobolani, altfel n-ai fi putut să-mi spui atâtea 
murdării.” „Da, strigai, mi le asum, deşi nu le-am spus eu. 
Sunt omul care îşi asumă totul, poţi să te bizui pe mine. Un 
om ideal, n-o să mai găseşti altul. O să mă regreţi...!” 

Şi mă ridicai, intrai în oficiu şi mă întorsei cu o sticlă de vin 
Toşu, pe care o destupai cu un sentiment sărbătoresc. 
Posomorâtă, Matilda se duse şi ea în sufragerie şi aduse din 
vitrină două cupe de cristal violet de Boemia, pe care le 
umplui de îndată. Ciocnirăm şi băurăm, eu cu sete, Matilda 
parcă în scârbă, dar nu pentru vin, ci pentru mine. „Iu, 
omul ideal?” îmi spuse. „Da, strigai, sunt bărbatul ideal, 
bine înzestrat, fără cusur, cu singurul defect că nu pot fi 
isteric, într-o lume atinsă de isteria supunerii şi a 
fanatismului corupt. Toţi sunteţi corupți în agresivitatea 
voastră masochistă, care v-a făcut să uitaţi valorile absolute, 
credinţa într-un ideal, devotamentul şi prietenia, iubirea şi 
curajul, gândirea liberă, creaţia.” „Aha! făcu Matilda, şi tu 
le-ai păstrat...!” „Da, le-am păstrat...” „Şi de-aia mi-ai spus 
tu mie, când ai auzit că sunt însărcinată, că o să-mi pui 
copilul pe-un băț şi o să-l arunci într-o prăpastie!” „Nu, n- 
am spus acest lucru, dar văd cu uluire că nu e vorba deo 
gândire exprimată de tine, atunci la botez, într-un moment 
de furie, ci chiar crezi că e adevărat că am spus acest lucru! 
Asta înseamnă că în capul tău zace mecanismul imbecilităţii 
umane, care, pornind de la datele unei idei care are un 


singur înţeles, transformă sensul iniţial în cu totul altceva, 
după dorinţă. Ai vrut să înţelegi astfel spusele mele, şi ele 
au şi devenit pentru tine certitudine.” „Aha, deci n-ai spus!” 
„Ştiu foarte bine ce-am spus, dar ar fi zadarnic să-ţi explic!' 
„Încearcă.” „Era o declaraţie inocentă de iubire, că venirea 
copilului nu trebuie să ne scindeze viaţa şi că n-o să fac ca 
Laios, tatăl lui Oedip, care într-o interpretare modernă ar fi 
fost gelos pe noul-venit şi l-ar fi aruncat într-o prăpastie. 
Mitologia spune altfel, dar Freud a interpretat mitul în 
sensul atracției copilului pentru mamă, care persistă şi la 
maturitate, complexul oedipian.”' „Se poate, zise Matilda, şi 
ca dovadă că nu sunt imbecilă, te cred. Dar că o să-l dai la 
leagăn, la copiii găsiţi, n-o să zici că n-ai spus. Ai zis aşa, n-o 
să fac ca tatăl lui Oedip, dar o să fac ca Rousseau.” 
„Glumeam!” zisei, simțind că pierd terenul. „Aha, glumeai!” 
„Da, exageram, ca să înţelegi ideea.” „Exagerai ca să 
înţeleg ideea, zise deodată Matilda cu un glas răguşit şi 
gros. După ce mă loviseşi şi mă aruncaseşi pe podea, acum 
glumeai, exagerai... Ce, ar fi mai bine dacă ai muri? Ţi-aşi 
pune şi eu pe piept o floricică!” „În orice caz, zisei, 
sănătoasă la cap nu eşti dacă ai ajuns să-mi doreşti moartea 
pentru nişte cuvinte al căror sens ţi-a scăpat.” „De ce? zise. 
Glumesc, exagerez, ca să înţelegi mai bine ideea!” „Ce 
idee?” „Că eşti un ticălos şi că te urăsc...” „Bine înţeleg că 
mă urăşti, asta o ştiu demult, îi răspunsei senin, turnând în 
pahare. Dar eu ticălos nu sunt şi n-are rost să încerci să dai 
urii tale o justificare. Ura poate fi şi curată! Aşa, în sine, ca 
şi iubirea. Las-o aşa, fiindcă îţi purifică sufletul mai bine 
decât dacă o terfeleşti în acuzaţii abjecte. Gândeşte-te mai 
bine la posibilitatea de a înţelege că nu puteam să gândesc 
că chiar o să-ţi iau copilul şi să-l dau la leagăn. În ce mă 
priveşte, o să încerc şi eu să înţeleg, ba chiar înţeleg de pe 
acum, şi îmi dau seama că după ce un om e lovit, eo pură 
sminteală să mai crezi că după aceea cuvintele pe care i le 
mai spui or să-i mai pară inocente şi cu atât mai puţin o 
expresie a iubirii (deşi după marea ta scenă de la botez, 


când am rămas singuri, te-a pufnit râsul şi mi-ai spus că 
nebună mai eşti şi tu şi dacă nu m-ai fi iubit, n-ai fi făcut ce- 
ai făcut, adică să arunci cu vasul în mine şi să-mi sfâşii 
obrazul, fără să mai vorbesc de cuvintele care ţi-au ieşit din 
gură, şi eu te-am crezut, ţi-am spus doar că am căzut 
amândoi în ticăloşie, ca vecinul părinţilor mei, Acojocăriţei; 
şi îţi spun acum că dacă n-aşi fi fost arestat chiar atunci, ne- 
am fi iubit şi noi în noaptea aceea exact ca acela!). Tu, 
dimpotrivă, deşi apoi am îngenuncheat lângă tine, ai 
continuat să simţi acele nenorocite de cuvinte drept o 
continuare a violenţei fizice, ai căzut şi tu în genunchi, şi 
deşi îţi evocasem trecutul nostru şi speranţa mea într-o 
întoarcere la acel trecut, care nici nu era aşa departe de 
noi, doar câteva luni, mi-ai spus, cu o disperare care m-a 
uimit, să plec chiar în clipa aceea şi, cum nu te înţelegeam, 
dar nici nu-mi dădeai răgaz să încerc s-o fac, ai strigat 
împreunându-ţi mâinile: Mă rog de tine să pleci! Ah, ai să 
mi-o plăteşti! Compară înţelegerea mea, după ce am plătit 
cu vârf şi îndesat, cu a ta, care nici acum nu uiţi acea scenă 
de tristă amintire...” „Nici tu nu uiţi, zise Matilda deloc 
clintită de spusele mele, deloc convinsă că ura poate fi şi 
curată. Nimic nu se uită”, mai zise aruncându-mi o privire 
turbure ca o dovadă, ai fi zis, palpabilă, umană, că ideea 
mea despre ura aşa-zis curată e o pură speculație, că aşa 
ceva nu există. 

Eu însă simţeam pentru ea o astfel de ură. Nu eram ispitit 
s-o învinuiesc de nimic, nici s-o înjosesc în sinea mea, deşi 
mi-ar fi fost atât de uşor s-o fac. Materialul era bogat, de 
pildă cel mai recent acapararea fetiţei, ferocitatea cu care 
pusese stăpânire pe mica ei viaţă şi surpriza ei neagră că 
mă simţeam fericit cu Silvia când ieşeam cu ea la plimbare: 
nu trebuia să fiu fericit, era un fals, o ipocrizie, o înşelătorie 
cu care vroiam să turbur sufletul copilului, în realitate nu 
puteam fi capabil de a mă apropia şi înţelege şi mai ales iubi 
un copil. Parcă mi-ar fi spus că eram un fel de monstru... 
Asta ar fi fost de ajuns să nască în mine o ură sălbatică, 


ucigaşă, pentru sufletul ei, care îmi părea diform. Dar îmi 
aminteam că în cei trei ani cât stătusem închis, totuşi 
învățase copilul să-mi spună tati şi nu totdeauna fericirea 
mea de a-mi iubi fetiţa îi turbura astfel mintea. Nu, o uram 
(fără s-o învinuiesc) că se supunea orbeşte răului care 
lovise încă de la început casa noastră. Nu era chiar o 
fatalitate pentru mine, dar pentru ea era, şi nu ridica un 
deget să lupte împotriva acestei fatalităţi. Parcă îi auzeam 
vocea trufaşă repetând până la saţietate: Aşa e el! Sau: aşa 
e ea! Sau: dar e firească! Cine ne dă nouă dreptul să 
cerem... Atunci, în meditaţiile mele, auzind aievea această 
voce, o uram foarte tare. Ură curată, însă, fiindcă îmi 
dădeam seama că ea era o jucărie a forţei nestăpânite a 
daimonului ei, care la vechii greci era şi caracterul cuiva... 
Simţind că iubirea ei pentru mine slăbeşte, o făcuse să 
slăbească şi mai tare, de parcă astfel ar fi triumfat. Simţise 
că eu continuam s-o iubesc ca la început, îmi întorsese 
spatele la uşă, foarte mândră că putea s-o facă. Mă prinsese 
că îi arsesem una chiar în ziua când vroia să-mi spună că a 
rămas însărcinată, ce jubilaţie! Căzuse în genunchi! Pleacă! 
Nu vroisem să plec? Ia să-i arătăm noi că altul o putea face 
fericită şi să vorbim cu acest altul la telefon fără nici o jenă, 
cu soţul în casă, care stă cu nasul în cărţi şi habar n-are! Nu 
crede că am găsit pe altcineva? Ia să-i dovedim că pot să 
plec imediat chiar cu copilul în burtă şi să încep să-mi fac 
bagajele! Credea că e sigur de mine fiindcă ne leagă un 
copil? Ia să-i spunem că nu va fi tatăl acestui copil, ba chiar 
că nu e copilul lui! Îşi dăduse seama că aveam un prieten, 
he! Ia să-l invităm noi şi să-l jignim. la să vedem din ce stofă 
e făcut? Se simţea bărbatul ei bine cu acest cuplu, eee, ia să 
vedem şi noi la faţă pe bleaga aia, căruia îi plăceau 
ciupercile, dar nu ştia să le gătească! Se credea bărbatul ei 
stăpân pe ea, ia să le arăt eu la toţi că nu eram supusa 
nimănui, maică-sii, bunicilor, lui Vasile, Tamarei, lui Petea, 
lui Artimon, care fusese jignit, Tasiei... Apăruse pericolul 
unei despărţiri? la să simulăm că totul se întâmplase fiindcă 


îl iubeam prea mult!... Şi iat-o deodată vârâtă în coşmar: 
arestarea bărbatului, ameninţarea că îi va fi luată casa şi 
mai târziu va fi exclusă din partid. Dar casa nu i s-a luat, s-a 
zbătut pentru asta, a avut mai dinainte marea intuiţie de a 
se împrieteni cu cel mai mare ştab al judeţului, om apreciat 
în mod deosebit de Gheorghiu-Dej, şi casa nu i s-a luat, şi 
nici din partid n-a fost exclusă, ba chiar a rămas mai 
departe şefă acolo printre arhitecţi. Coşmarul trecuse, 
bărbatul se întorsese, dar se pomenise repede soţia unui ins 
al cărui viitor era barat... Nu avusese ea tot timpul 
dreptate? Iată-l acceptând cu mare deliciu căderea, cu 
toate că s-a purtat bine cu el după ce s-a întors de-acolo, ca 
să descopere că n-are nici o voinţă şi vrea el să ne judece pe 
toţi, că nu mai credem în valorile absolute... 

„Din fericire, strigai, totul se uită. Şi dând pe gât paharul 
de vin roşu, care mi se păru că avea un gust insuportabil de 
motorinolaringologie cum spunea Vintilă, începui să urlu, 
cântând: 

Mă vei uita, căci şi uitarea E-nscrisă în legile omeneşti...”. 

Şi mă aplecai spre ea foarte aproape şi îi văzui într-o clipă, 
cu nedumerire, chipul lipsit de farmec, pe care îl iubisem 
atât de mult şi care nu-mi mai spunea nimic... Ea surâse 
deodată la această apropiere, şi deodată farmecul îi reveni 
şi începu şi ea să cânte. Nu mai era însă ridicolă, ca atunci 
când îşi fredona acel tibia al ei, dimpotrivă, îmi părea iar 
minunată, ca odinioară... o dilemă tărăgănată, o indecizie 
veselă şi în acelaşi timp nostalgică, de o mare puritate şi 
hrănită de o credinţă că oricum ea tot va fi fericită, chiar 
dacă, aşa cum spunea cântecul, nu ştia pe cine să aleagă; se 
adresa unei păsări: 

Spune-mi, puiule de cuc, măi, Duuupă care să mă duc... 

M-aşi duce după cel nu ştiu cum, îmi scăpau cuvintele, 
atins, ba nu, chiar doborât de vraja simplă a melodiei, care 
mi se părea cea mai frumoasă din câte auzisem. Simţeam 
însă în acelaşi timp cu nelinişte că atracţia urii e la fel de 
mare, dacă nu chiar mai puternică şi mai răscolitoare decât 


iubirea. Căci ne uram în acele clipe amândoi, nu mai exista 
nici o speranţă, dar această legătură pe care o 
descopeream cu uimire că exista mi se părea groasă ca 
otgonul... 

XIX. 

Protectorul meu de la sfat, Istrate, mă reţinu într-o 
dimineaţă şi mă „detaşă” la altă muncă. „Alege-ţi, zise, un 
om din echipă, pe cine vrei dumneata, şi luaţi-vă în primire 
sarcina.” Ce fel de sarcină? Să dăm cu var, adică să facem 
un brâu de var la toţi arborii oraşului. Chestie de igienă sau 
de estetică? Şi una şi alta, ceea ce e necesar e şi estetic. „Pe 
Vintilă!” zisei. „Auzi, Vintilă! zise Istrate. Eşti de acord?” 
Mare democrat şi ăsta, el nu dădea ordine, cerea acordul 
salariatului. „Sunt de acord, dom' şef”, zise Vintilă parcă i- 
ar fi părut rău că trebuia să părăsească echipa. Şi mie 
parcă îmi părea rău fiindcă mă temeam că, lipsit de oamenii 
lui, care îi incitau verva, adică de Bacaloglu şi grasul 
Calistrat, dar şi de strelitul Pantelimonescu (famenul avea 
acest nume bizar), Vintilă se va plictisi, şi eu cu el. Dar, 
gândii, nimeni nu ne putea împiedica să-i găsim, în jurul 
orelor prânzului, adunaţi la bufetul „Tâmpa”. 

Luarăm cu noi din aceeaşi magazie un sac cu var, două 
găleți şi bidinele (sacul, bineînţeles, Vintilă, şi eu cele două 
găleți şi bidinelele) şi pornirăm. „Faceţi întâi centrul, ne 
spusese Istrate, pe urmă, treptat, restul oraşului. Da' vedeţi 
să nu vă apuce iarna!” Nici vorbă, oraşul nu era mic, dar nu 
toate străzile şi bulevardele aveau arbori. „Dom' profesor, 
zise Vintilă, aţi auzit, să nu ne-apuce iarna! Dar toamna 
poate să ne apuce! Pentru mine n-are nici o importanţă, dar 
pentru dumneavoastră... mai bună munca asta de feşteleală 
a copacilor decât să trageţi toxic pe nas... Este, dom' 
profesor? E mai curat!” Aşa că s-o luăm mai încet. Cine 
poate să ne controleze? E, vii tu după mine, Istrate, să vezi 
câţi copaci... şi să-i numeri? Îi numeri, ei şi?! Cârnaţi!...” 

Şi ca să pună şi în practică această teorie, dispăru într-o 
curte cu găleţile şi se întoarse după vreo oră cu ele pline cu 


apă. Ce dracu făcu el acolo atâta timp? „le pomeneşti, îi 
spusei râzând, că ai tras şi un pui de somn!” „Eu somn?! se 
miră el. Cum să las aşa o fată simpatică singură acasă?”,. le 
pomeneşti, zisei, că...” „Nu, dom' profesor, râse şi el, întâi o 
cafeluţă, un pahar cu vin, şi (şi-mi atinse delicat coasta cu 
degetul), ce drăguță eşti mata, ce înfăţişare frumoasă ai, pe 
urmă, alo! (şi iar mă împunse cu degetul lui gros), da' 
bărbatul unde lucrează? N-am bărbat, zice, şi eu, când am 
auzit aşa (şi se vaită ducându-şi palma la cap), aaau! N-are 
bărbat... Şi, zic, ai camera ta aici? Am! Aaau! Domnişoară, 
şi pot să viu şi eu diseară aşa pe la orice oră să mă onoraţi 
cu prezenţa dumneavoastră?! (Aceste cuvinte mi le adresa 
mie, ca şi când eu aşi fi fost acea domnişoară.) Ea că să 
vedeţi că să nu afle stăpânii, e? Parcă ştie ei, tam-bleam, pe 
cine primeşti tu în vizită? Da' rude n-ai? Un cumnat, un 
frate...?!” „Şi?” zisei văzând că se oprise. „Cum şi? Diseară 
mă bărbieresc, îmi pun discret un costum de vizită şi, dragă 
nevastă, nu ţi-am povestit eu de dom' profesor cu care m- 
am împrietenit? Ba mi-ai vorbit. Ei, are o sărbătoare în 
familie. Sunt invitat. Eşti invitat? se văită iar Vintilă, aaau, 
pune-ţi şi tu o cravată mai frumoasă... |ineţi şi 
dumneavoastră minte, dom' profesor, ce mi-a spus şi mie un 
avocat, unul Buzdugă, buun avocat, dar pe toate clientele 
le... Dom Buzdugă, zic, dar cu doamna ce faceţi? Cu cine, 
cu nevastă-mea? Mă Vintilă, zice, nevasta nu se părăseşte, 
nevasta se înşeală şi se păstrează!” „Deci, zisei, diseară...” 
„Păi cum, se indignă el. Credeţi că o iert? Nu trebuiesc 
iertate, dom' profesor, sunteţi băiat tânăr, ia să am eu anii 
dumneavoastră, n-aşi ierta niciuna!” 

Desfăcu sacul şi începu să pună var nestins în căldări. Şi în 
timp ce apa începu să bolborosească: „Dom' profesor, eu, la 
vârsta dumneavoastră, nici pe soacră-mea n-am iertat-o! N- 
aveam eu ştiinţa de-acuma, da' nici prost nu eram. Să 
vedeţi! Până să-mi facă un copil, mierea lui Dumnezeu. 
După aia, observ eu la ea tot felul de tendinţe: să-mi 
numere banii din buzunar, ba chiar să-mi şterpelească aşa, 


două-trei sute, cinci sute, o mie... Mi-ai luat tu... Eu”! 
Ascultă, fă, te smintesc dacă te mai prind. Am convenit ca 
leafa ta să faci ce vrei cu ea (era vânzătoare la «Dermata», 
acum e la un chioşc de pâine), banii mei au o socoteală, 
comerţul are legile lui, nu te băga. Se făcea că n-aude! Da' 
unde să pun portofelul? Pe urmă mă-sa! Toată ziua-bună 
ziua se invita la noi la masă! Alo! Eu dacă o mai văd pe-asta 
pe-aici, te trimit la ea. Eu nu m-am angajat să-ţi întreţin ţie 
familia! Cum, dar e mama, începe să strige la mine... Da? Şi 
îi ard una! Atunci o văd că îmi bagă ghearele în gât, uite-aşa 
nişte dungi mi-a făcut pe grumaz. Atunci m-am desfăcut şi 
eu la curea şi trage-i pe buci... Ce vorbiţi, dom' profesor?! 
Păi loviturile astea de curea îi plăceau, scotea nişte ţipete 
nu de durere, ci de veselie, chiuia, dom'profesor, ca la 
nuntă, adăugă el cu duioşie şi regret... Arunc eu cureaua şi 
îi trag un svung de dreapta, nimic! pe urmă altul de stânga, 
aiurea! pe urmă un upercut! E, aici a căzut jos leşinată. 
Făcea pe moarta, nu mai mişca! Da? Stai că te trezesc eu, şi 
mă duc în bucătărie, mă întorc cu o găleată de apă şi hârşti, 
o arunc peste ea. A sărit în sus ţipând că de ce am inundat- 
o! Tu-ţi gura mă-tii, i-am spus şi am luat-o iar la bătaie. N-a 
mai leşinat şi nici nu mai ţipa, îşi ferea faţa cu coatele şi 
încasa, şi atunci am lăsat-o şi am luat-o la...” (şi Vintilă 
spuse numele popular al organului, râzând şi acum de acea 
amintire). „Bine, zisei, şi ce-a ieşit de-aici? S-a potolit?” 
„Nooo, s-a plâns maică-sii, că am violat-o în timp ce era 
leşinată. Ascultă, fă, i-am spus acestei soacre (eram numai 
noi doi în casă), dacă te mai amesteci în chestia asta, te...” 
„Şi soacra ce-a zis?” „Cu atât mai bine, am auzit-o că zice. 
Atunci am răsturnat-o în pat!” „Era tânără?” „lânără, râse 
Vintilă, patruzeci şi cinci de ani, aşa grasă, o sută de 
kilograme, dar...” Şi începu să-mi dea detalii despre 
şarmurile ei, mai picante, după cum mă asigură el, decât 
ale unei fete de douăzeci. „Şi în felul ăsta, dom' profesor, le- 
am pus cu botul pe labe pe-amândouă.” „Şi, zic, nu te-a 
ameninţat că pleacă de-acasă cu copilul?” „Cu copilul? Ba 


da, mi-a spus că nu e copilul meu şi că se duce cu ella ăla 
cu care l-a făcut. Da?! zic. Tu-ţ' gura mă-tii, fă-ţi bagajele şi 
pleacă!” „Şi a plecat?” „Cum să plece? Păi asta e tactica lor, 
dom' profesor... Dacă eşti impresionabil, zici: stai, dragă, nu 
pleca, te iubesc, nu pot trăi fără tine, bâm-bâm, chestii de- 
astea, şi te-a încălicat! Şi încălicat rămâi!...” 

În acest timp varul se stinsese şi Vintilă dispăru iar în 
curte şi se întoarse cu o coadă de mătură veche cu care, 
meşterind în găleți, făcu un fel de ciorbă albă. „Gata, dom' 
profesor, putem începe. Luaţi dumneavoastră sacul cu var, 
că e mai uşor, şi eu duc găleţile.” Ne oprirăm la primul 
copac, puserăm mâna pe bidinele şi îl feştelirăm cam la o 
înălţime de un metru şi ceva. „Plăcut, nu? zise Vintilă. 
Agreabil!” „Da, răspunsei. Foarte agreabil!” „Muncă în aer 
liber, nu ca toxicul ăla. Periculos, dom' profesor!” „Vorbeai 
de toamnă, zisei, dar până atunci nu intri în comerţul de 
stat?” „Aţi reţinut ideea, zise, dar până la realizare mai 
durează. le iau, mi-a spus, dar nu imediat, să treacă un 
oarecare timp de la condamnarea ta, şapte-opt luni.” 

Pornirăm spre copacul următor. „Deci, aşa e cu muierile”, 
zisei înmuind bidineaua şi albind cu ea scoarţa bătrână, 
crăpată şi înnegrită a castanului. „Da, dom' profesor, aşa 
este: bătaie şi... altă cale nu există.” „Şi de ce-or îi având ele 
tendinţele astea? îl întrebai folosindu-i vocabularul. De ce, 
de pildă, n-ar dori ele să fie egale cu bărbatul? N-ar fi mai 
bine?” „Păi credeţi dumneavoastră, dom' profesor, că pot 
ele renunţa la plăcerea asta, care li se oferă, să te înhaţe în 
gheare?” Vintilă râse şi, aşa râzând cu găleţile în mână, o 
luă înainte şi ne oprirăm la alt castan. „Unele au alt 
procedeu, observă ele că bărbatul e aşa, mai slab, n-are 
proprie iniţiativă decât când vor ele. Ei, ce poţi să-i faci? S-o 
iei cu sila? Şi chiar dacă o iei, stă ca un lemn, şi atunci şi tu, 
bâm, bâm, te-ai dat jos şi îţi rămâne aşa în suflet o tristeţe. 
Ei, dar când începe ea să te sărute şi să te mângâie şi să-ţi 
zică puiul meu, Georgică al meu, iubitule, devine Georgică 
armăsar?!” „Devine!” „Păi devine, dom' profesor, dar s-a zis 


LLA 


cu el. Vine o chestiune când ea are interes să fie ca ea, şi nu 
ca el, credeţi că ţipă la el sau îi spune vreun cuvânt urât? 
Nici vorbă. Se uită doar aşa o dată, într-un anumit fel, îşi 
schimbă faţa, zice chiar bine, dar el a văzut, dom' profesor, 
exclamă Vintilă cu imensă milă şi înţelegere, şi s-a terminat: 
e pe-a ei! N-aţi auzit dumneavoastră când se povesteşte 
câte-o chestie mai grea... Că el n-a vrut, nu era în interesul 
lui, e, i-a pus aia atunci p... pe gură şi gata, a tăcut!” Şi era 
atâta jale şi tristeţe în felul cum spuse Vintilă aceste 
cuvinte, încât pentru întâia oară uitai cu totul de mine şi 
izbucnii într-un râs înalt şi fără reţinere. Căci imaginaţia 
mea vedea aievea un bărbat vorbind, povestind, dând din 
mâini, declarând indignat că asta nu se poate, amenințând 
chiar... şi deodată îl vedeam cu chestia-aia pe gură: gata, 
nu mai putea scoate un cuvânt! „Ri-deţi, ai?! zise Vintilă 
râzând el însuşi, dar mai potolit, pe sub mustață. Păi nu-i 
aşa, dom' profesor? Ce poţi să le faci? Ăsta e darul lor, pe 
care îl au ele de la natură, cum să le convină egalitatea? 
Credeţi că eu sunt stăpân pe deplin la mine acasă?” „Nu?!” 
„Nu e posibil, dom' profesor! Păi numai când o văd cum îi 
sticlesc ochii şi face anumite gesturi, şi, aaau, gata, zic, 
acum o să înceapă... Te roade cu anii, dom' profesor, şi 
începe să ţi se facă lehamite! Dai totul de pe tine, şi cămaşa, 
numai să n-o mai vezi că-ţi face întuneric în casă. Olteanca 
mea (fiindcă nevasta mea e de prin Strehaia, judeţul Dolj, 
sau Gorj, mă-sii, că le încurc mereu judeţele astea) a fost şi 
e şi acum o persoană care îţi face plăcere să te uiţi la ea 
când e ea bine dispusă. O să-mi permit să vă invit odată pe 
la noi, să bem un pahar şi s-o cunoaşteţi. Văd că vă place să 
ascultați, sunteţi atent cu mine, nu vreau să vă flatez, dar 
mă bucur aşa în inima mea. Sunteţi un om de calitate. Ei, 
dom' profesor, într-o zi pe stradă am văzut un african. Era 
un om, nu un animal, bine, dar de ce capul lui, aşa, pe unde 
trecea, făcea un fel de întunecime? Ei, uite, aşa face 
olteanca mea când i se năzare ei cine ştie ce. Parcă se face 
întuneric în casă! Şi mie nu-mi place. Trebuie să cedez? 


Cedez, dom' profesor, înaintea muierii, voinţa mea e 
anihilată.” „Bine, zic, dar cum i-ai câştigat încrederea de îţi 
înnoadă ea singură cravata la gât ca să te duci s-o înşeli? 
Nu te simte?” „Ba mă simte, dar şi eu ştiu s-o desmint. 
Numai o dată, reluă el visător, era s-o păţesc...” Nici acuma 
nu uită olteanca şi mă întreabă câteodată, aşa posomorâtă, 
ştiţi când?” „Ei, când?” „Când o iubesc eu, aşa, ataşat. (Nici 
asta nu e bine, dom' profesor, că o faci să-şi aducă aminte 
de te miri ce; mai bine e s-o ţii la distanţă!) Mă, zice, ce-a 
fost cu chestiaia în garaj! Şi chestia aia s-a petrecut acum 
cincisprezece ani şi ea te întreabă taman când o ţii, ca o 
bleandă îndrăgostită, în braţe! Uiţi ce i-ai spus atunci şi te 
ia de proaspăt, începi să te bâlbâi! Da' ea n-a uitat şi te 
surprinde când te-aştepţi cel mai puţin. Femeia nu uită 
nimic, dom' profesor, ea doar se preface că uită, din veselă 
ce e, fie că eşti acasă, fie că eşti cu ea în vizită la rude sau la 
un prieten, odată o trăsneşte gândul care a stat pitit în 
mintea ei şi îţi strică toată distracţia, îţi scoate pe nas toate 
clipele fericite pe care ea ţi le-a dăruit...” 

Cuvintele din urmă sunară patetic în gura lui Vântilă şi 
începând să ghicesc în el mai limpede acest amestec de 
afecţiune şi cinism priapic faţă de femei şi care îmi stârnea 
o mare veselie şi în acelaşi timp o împăcare neaşteptată cu 
lumea, izbucnii iar în hohote şi punându-i mâna pe umăr îl 
împinsei mai încolo cu o neascunsă simpatie. „Râdeţi, ai? 
zise, tot aşa, râzând el însuşi pe sub mustață. Ce vă 
înveseleşte aşa, dom' profesor?” mă întrebă curios. „Cum, 
răspunsei, veselia ta!” „Deci mă găsiţi un om vesel?” „Da, 
foarte vesel, cunoşti femeile.” „Cum să nu le cunosc, zice, 
dacă am avut de-a face cu ele. Şi de fapt tot nu le cunosc...” 

Gospodar, puse mâna pe găleți şi o luarăm agale spre alt 
copac. Centrul oraşului nostru parcă aţipea sub soarele de 
iunie. Era atât de liniştit şi somnolent, încât vrăbiile îţi 
păreau că fac o gălăgie asurzitoare. Sau poate totul era în 
mine somnolent şi numai prezenţa şi istorisirile lui Vintilă 
mă ţineau treaz şi mă făceau, în mod straniu, să simt că 


oraşul, deşi era dimineaţă şi locuitorii lui demult împrăştiaţi 
în uzine şi fabrici, prin şcoli şi instituţii, se înţeleseseră între 
ei să rămână toţi în paturi? Da, iată universitatea! Pare 
pustie! Solemn, ceasul din turnul verde al primăriei începu 
să bată: erau orele unsprezece. 

„Şi cum a fost cu chestia-aia în garaj? îl întrebai pe Vintilă. 
Când ziseşi că era s-o păţeşti?” „Aveam un prieten, un şofer, 
începu Vintilă. Era o întrecere mai veche între noi să-l fac 
eu pe el, sau el pe mine, să crape când mă vede sau când îl 
văd cu una mai grozavă! Şi într-o zi mă pomenesc cu elcă 
îmi zice: Vintilă, vino diseară pe la restaurantul «Hailaif», pe 
la ora zece, fac eu cinste. Nu e prea târziu? zic. Eu mâine 
dimineaţă la ora cinci trebuie să fiu în piaţă. Nu, zice, că n-o 
să stai mult. M-am mirat eu de vorba asta, că n-o să stau 
mult, dar fără să înţeleg semnificaţia, staţi să vedeţi. Îi spun 
nevestei, mă Tanţo, mă invită şi pe mine Petrache să bem o 
bere la «Hailaif» (de unde bere, că ăsta era un restaurant 
de lux, nu servea la masă decât vinuri), du-te, zice nevastă- 
mea, dar nu sta mult, că mâine dimineaţă... Iocmai, zic, n-o 
să stau mult! Nici n-am stat, dom' profesor. Intru eu acolo şi 
dau de Petrache, într-un separeu. Mă îmbrăcasem eu 
elegant, dar ăsta şi mai şi, era aşa (că acum nu mai e, s-a 
îngrăşat şi a chelit, nu mai dai pe el nici o ceapă degerată) 
suplu, costum negru cu batistă în buzunarul din stânga, 
care ieşea uşor afară, aşa discret, cu vârful ei triunghiular, 
cravată în culori, şi blond cum era, şi cu ochii albaştri, ziceai 
că e actoru-ăla Rudolf Valentino, şi cum sta cu ţigarea în 
colţul gurii! Şi în faţa lui, cu o blană pe umeri dar cu coatele 
goale şi cu jumătate din sâni desgoliţi, o domnişoară... dar 
ce domnişoară! Aaaau! Cu păru-ăla lung, brunetă, cu ochii- 
ăia mari şi cu gura aia fragedă şi cu dinţii ăia ca nişte perle 
de mărgăritare, am crezut că leşin...!” „Era frumoasă?” 
zisei. „Frumoasă, dom' profesor! exclamă Vintilă cu o 
admiraţie rămasă, după atâţia ani, proaspătă. Asta, 
Petrache, se uita la mine cu ţigarea în colţul gurii şi nici nu 
vroia să mă prezinte, simţea ce e în mine. Pardon, 


domnişoară, zic, n-am venit să stau, eram în trecere pe-aici 
şi l-am văzut pe prietenul meu, sărut mâna, petrecere 
frumoasă... La bleanda aia de Petrache nici nu m-am uitat şi 
m-am cărat scos din sărite! Avusese dreptate că n-o să stau 
mult.” „De ce n-ai stat mult?” „Cum să stau? Eram furios, 
dom' profesor, aşa fată nu mai văzusem în viaţa mea. Vă 
amintiţi întrecerea: îl făcusem şi eu de vreo două ori să 
crape, ei, acum crăpăm eu, dar ştiţi cum? Nici nu mai 
vedeam pe unde calc...” „Era vreo vampă!” zisei. „Ce 
vampă, cu gura-aia drăgălaşă şi cum sta ea cu blana pe 
umeri, prinţesă, dom' profesor, cu mâini fine, cu unghiile 
tăiate scurt şi nedate cu roşu, cunosc eu vampele astea cu 
unghiile lungi şi ai zice date cu sânge şi pe buze ruj de două 
degete...” „Astea sunt vampele vulgare, zisei, există şi 
vampe de înaltă calitate, care arată altfel.” „Se poate, nu vă 
contrazic, dar astea care ziceţi dumneavoastră caută 
oameni mari, dom' profesor, care le dau bani, le cumpără 
garsoniere, apartamente, bijuterii... Or, ăsta ce să-i dea ei, 
Petrache? Un şofer! O masă, două la „Hailaif” şi pe urmă, 
cân, uită-te în portofel, că nu mai ai nici un chior. Or, ela 
trăit cu ea câteva luni... Era profesoară de pian, nu cum aţi 
putea crede, vreo fluşturatică, vreo besmetică... După 
câteva luni, Petrache nu prea mai arăta el aşa de mândru. 
Râdeam. S-a terminat, mi-am spus, i-a dat paşaportul... 
Într-o după-masă trece pe la mine şi, Vintilă, zice, am o 
stricăciune la motor, trebuie să umblu la el, vii să mă ajuţi? 
Îmi făcea plăcere, nu era prima oară când îl ajutam, fiindcă 
pe vremea aia vroiam să mă calific mecanic auto. Plecăm 
noi, ajungem la garaj, ne punem salopetele şi începem să 
lucrăm. Era duminică, a doua zi lui îi trebuia să fie Fordul 
gata. Mă, zice, nu pleci până nu terminăm... Gata, domne, 
sunt om de cuvânt, n-o să te las în pană dacă am promis. 
Cât să fi lucrat noi? Vreun ceas, două? Şi cine intră pe uşa 
deschisă a garajului? Fata, pianista, dom' profesor! Că nu 
vă deranjez, zice, stau şi eu şi mă uit... Vă daţi seama, ea 
venise din proprie iniţiativă, n-avea întâlnire cu Petrache. Şi 


se aşează pe o bancă de lemn de lângă perete şi începe să 
schimbe picioarele. Credeţi că mai ţineam eu minte 
şuruburile şi mai nimeream bine cu patentul şi cu cheile? 
Asta, Petrache, începe să se enerveze. Cum eu stăm întins 
pe spate sub motor, de-acolo de jos beleam ochii pe 
dedesubt şi când vedeam că iar îşi ridică un picior şi-l pune 
peste celălalt, aaau... Nu s-a mai putut face nimic, s-a dus 
dracu lucru la motor, l-am lăsat aşa cum era, cu piesele 
brambura şi, rugând-o pe domnişoara să iasă puţin afară, 
ne-am îmbrăcat... Petrache îmi şopteşte: Vrei să rămâi cu 
ea aici? Uite, îţi las cheile, încui garajul şi ne vedem mâine 
după masă, să continuăm cu motorul. Eu mă uitla el: 
vorbeşti serios? Foarte serios! zice, şi fără alte vorbe ieşim 
şi Petrache îi spune fetei, dar adresându-se mie: dragă 
Vintilă, eşti atât de bun să ţii puţină companie domnişoarei, 
până mă întorc eu să aduc o piesă? Cu plăcere, zic, dacă şi 
domnişoara binevoieşte să stea în compania mea, care mă 
voi strădui să fie cât mai plăcută. Da, zice ea, de ce nu, dacă 
zici că nu întârzi mult... Nuuu, face Rudolf Valentino fără să 
fie ironic, acuma mă întorc şi te iau şi mergem la plimbare. 
Rămân eu singur cu fata, îşi cobori Vintilă vocea făcându- 
mă atent cu degetul în coastă, să-l urmăresc bine. 
Domnişoară, zic, prietenul dumneavoastră v-a trădat. De 
ce? zice. Fiindcă nu se mai întoarce, aşa că dacă prezenţa 
mea vă cauzează o neplăcere, eu vă conduc până unde 
doriţi, sau dacă vreţi nu vă conduc şi puteţi să plecaţi. Păi 
unde să mă duc, zice, abia am plecat de-acasă! Am înţeles, 
dom' profesor! Am încuiat garajul pe dinăuntru. Credeţi că 
i-am zis eu ceva? Singură şi-a aruncat pantofii din picioare 
şi rochia de pe ea. Aaaau! Pe unde n-am fugărit-o şi n-am 
prins-o! Unde nu şi-a pus fundul! Pe capota maşinii, în spate 
pe portbagaj, înăuntru pe banchetă, pe scândura unde îşi 
schimba mereu picioarele şi eu simţeam că îmi cade 
motorul pe mine. Ne-am hârjonit noi aşa până spre seară şi 
odată o aud că îmi spune! Mi-e frică! să nu dea cineva peste 
noi. Gata! Eu plec. Nu mă conduce, e mai bine! Şi a rămas 


să-i dau un telefon şi să ne vedem iar. Dom' profesor, ce 
instinct au femeile, ea c-a plecat când a simţit că trebuie să 
plece, nevastă-mea că trebuie să vie după mine. În privinţa 
asta noi suntem orbi şi surzi, n-auzim şi nu vedem nimic. 
Nici n-a trecut aşa un sfert de oră până m-am îmbrăcat eu 
şi m-am pieptănat, şi hop olteanca! Ce faci tu aici singur! 
zice. Cum singur, zic, am lucrat până acuma cu Petrache, el 
s-a dus până colea să ia o litră de ţuică să bem şi noiun 
păhărel şi ne întoarcem acasă. Ia cară-te, ce ţi-a venit? Ba 
nu mă car deloc, hai acasă. Bine, zic, merg şi-acasă... Şi mă 
îndrept spre comutator să sting lumina şi să ieşim. Ia stai 
aşa, o aud că zice. Ce e chestia-aia acolo pe perete? Ce 
chestie? Vino încoace şi te uită. Mă apropii eu, mă uit, şi ce 
văd? În dreptul scândurii, pe perete, două urme foarte bine 
imprimate de tălpi de picioare de femeie, aşa, cam 
îndepărtate una de alta, şi îngheţ... Am înţeles imediat. 
Când o pusesem pe scândura aia, fata se proptise cu 
picioarele în perete şi cum alergase de colo până colo prin 
garaj, luase ulei pe tălpi şi tălpile ei se desenaseră perfect 
pe zidul: cu călcâie, secul piciorului, degetele, ce mai, dom' 
profesor, se vedea clar ce se petrecuse acolo! Noroc că nici 
femeile nu-şi duc simţul lor până la capăt, altfel n-am mai 
avea scăpare. Şi ce mă întrebi pe mine ce năzbâtii face 
Petrache: în garajul lui, i-am spus, şi am început s-o înjur şi 
am ieşit repede să plecăm. Ce, e garajul meu, treaba lui ce 
desenează pe pereţi. Aşa sunt şoferii şi marinarii, îşi fac 
muieri goale pe burtă, pe mâini, dracu să-i pieptene! Asta 
îşi face pe pereţii garajului! Bine că nu-şi face pe nas! Două 
lucruri puteau să mă dea de gol, dar olteanca nu le-a 
exploatat. Să vadă dacă Petrache se întoarce, cum am spus 
cu o litră de ţuică şi al doilea să se uite mai aproape la 
tălpile alea şi să le studieze mai cu atenţie amplasamentu! 
şi vechimea. Amplasamentul arăta că nu de fantezie erau 
ele aşa de îndepărtate una de alta, şi dacă te uitai mai 
aproape puteai, dom' profesor, ca la poliţie, când se 
studiază amprentele, să constaţi că sunt proaspete, n-aveai 


decât să le încerci cu degetul. Ea a simţit că am scos-o 
repede de-acolo, şi cum vă spusei, au trecut anii şi tot n-a 
uitat... Că ce-a fost cu chestia aia din garaj! E! cârnaţi! 
Prinde acuma orbul după cincisprezece ani şi scoate-i ochii! 
Dar tot nu uită!” „Şi ce-ai făcut pe urmă cu pianista?” 
„Pianista? M-a secat, dom' profesor! După trei-patru luni 
mă făcusem galben ca turta de ceară. Şi eram şi eu băiat 
tânăr, nici nu împlinisem treizeci de ani. Ce simţiţi 
dumneavoastră după ce beţi un pahar de apă? strigă 
deodată Vintilă la mine (întrebare retorică, încât nu-i 
răspunsei). Că v-a fost sete, nu? Şi că nu vă maie! Ei, fata 
asta te făcea să simţi că setea era şi mai mare. le duce la 
cimitir, dom' profesor. Da' ţineam la ea, mi-era foarte dragă 
şi i-am găsit eu un oltean (şi aici Vintilă râse unui gând pe 
care îl ştia numai el), un inginer urât ca dracul, client de-al 
meu, care când aflase că şi nevastă-mea e olteancă, venea 
numai la mine şi cumpăra... însurat, dom' inginer? Nu! Păi 
de ce, bărbat în toată puterea... Nu mă plac femeile, mă 
Vintilă, adică alea care îmi plac mie nu mă plac ele, şi 
viceversa, alea care mă plac nu-mi plac mie. Vă prezint eu, 
Zic, o persoană doritoare, serioasă, bine situată, ştiţi, dom' 
inginer, privirea ei e aşa de sfioasă, că ţi-o milă să-i spui şi 
un cuvânt, să n-o jigneşti fără să vrei. E o clientă de-a mea, 
profesoară de pian. Nu vă spun, încheie Vintilă foarte vesel, 
că s-au luat?” „Chiar?” „Pe cuvânt de onoare!” „Şi s-au 
înţeles bine?” „Perfect! Au şi-un copil, urât şi el, ca şi tat- 
său... După ce s-a măritat, venea la piaţă şi, alo! îi şopteam. 
Aşa, într-o zi, noi doi... Fiindcă mă ardea iar gândul la ea. 
Aţi văzut vreodată cum răspunde un surd? Cum să 
răspundă dacă el n-aude! Gata, mi-am zis, ce-a fost, a fost 
nimic! Sărut mâna doamnă, salutări domnului inginer, mai 
poftiţi! Asta e viaţa noastră, dom' profesor. Aşa se scrie 
istoria!” 

Ca şi la început, la deratizare, această primă zi în noua 
mea muncă fu bogată. Tocmai mă gândeam în tăcere şi 
pentru întâia oară, ce făcuse Matilda înainte de a se 


căsători? Evreul ei o luase de fată mare? Când o voce 
familiară mă strigă: „Petrini! Noroc! Ce e cu tine, n-ai mai 
dat nici un semn de viaţă!” 

Recunoscui glasul, era al lui Ion Micu, dar îmi văzui de 
copac şi nici nu-i răspunsei, nici nu-mi întorsei privirea. „Am 
vorbit cu nevastă-ta la telefon şi am întrebat-o, eşti supărat 
pe mine? continuă el. N-am înţeles! Tocmai vroiam să te 
invit să mergem într-o zi la braserie şi să mai stăm de 
vorbă: sunt totuşi aproape patru ani de când nu ne-am 
văzut, şi ea mi-a spus că eşti foarte ocupat. Ocupaţi suntem 
toţi, totuşi o prietenie trebuie şi ea alimentată, nu sunt alte 
valori mai mari ca s-o sacrificăm...” Fără să-l iau în seamă, 
apucai sacul cu var şi mă îndepărtai fără grabă cu Vintilă 
după mine. Ion Micu ne însoţi. În raza vederii mele îmi 
dădui seama că fostul meu prieten se îngrăşase foarte tare 
şi că, deşi noi mergeam încet, el răsufla greu. Ne oprirăm şi 
Vintilă puse găleţile jos. Eu înmuiai bidineaua în laptele de 
var şi începui să albesc cu mişcări calme scoarţa copacului. 
„Eu nu-mi aduc aminte, reluă Ion Micu reflexiv şi simulând 
o candoare senină, să te fi supărat cu ceva. Sper că eşti 
informat că Vaintrub a făcut un anumit referat sub 
presiunea mea. l-am demonstrat de ce era necesar să rişte. 
Şi cred că n-a fost lipsit de consecinţe favorabile...” 

La fiecare idee a sa, în mintea mea se formula un răspuns: 
hai sictir! Fără vreo ranchiună, fără mare resentiment! 
Absent şi liniştit, în timp ce mâna mi se mişca cu grijă, să 
pătrundă bine varul prin scoarţa castanului. „Ştii că am 
plecat şi eu din Universitate... sunt redactor-şef la 
Luceafărul literar. Nu e o problemă să intri şi tu în presa 
literară, n-ai vrea să ne întâlnim şi să discutăm chestia asta? 
(Nu, hai sictir!) Eu zic să te gândeşti, dă-mi un telefon... 
Dar nu întârzia, fiindcă n-are rost... Lucrez cu tot felul de 
cretini în timp ce valorile se complac în aventuri care nu 
sunt neapărat obligatorii... Mai sunt oameni care ştiu să 
înfrunte...' Cuvintele lui aveau în ele ceva prea trivial, prin 
nefirescul şi lipsa lor de sinceritate, ca să vină din inimă. 


Era adevărat, însă, că nici eu n-aveam chef să tresar la 
auzul cuvântului prietenie şi să-l ajut să fie mai convingător. 
Dimpotrivă, mâna mi se opri deodată şi mă auzii 
întrerupându-l cu dispreţ: „Vinitilă, tu îl cunoşti pe acest 
domn?” Vintilă ghici intenţia mea şi răspunse: „Nu-l cunosc, 
dom' profesor!” „Păi nici eu nu-l cunosc, exclamai, deşi el 
are pretenţia că m-ar cunoaşte!” „E o copilărie, zise Micu, 
de astă dată cu un glas în care o vagă urmă de umilinţă ar fi 
trebuit să mă facă să tresar. Dar nu tresării. „Îmi menţin 
propunerea”, mai spuse şi se îndepărtă. 

O lungă tăcere se aşternu apoi între mine şi Vintilă, timp în 
care feştelirăm vreo zece-cincisprezece copaci. „E o 
propunere serioasă?” zise el în cele din urmă. „În intenţie”, 
îi spusei. „Adică?” „Nici el nu ştie ce spune şi ce poate.” 
„Aşa e, dom' profesor! Şi mie mi s-a părut că e un fel de 
terchea-berchea! Ar vrea el să facă ceva, dar nici elnu e 
convins că o să reuşească. Dar îi place să credeţi 
dumneavoastră că nu mai poate de prietenia pe care vi-o 
poartă. Că vrea să vă invite la braserie! Cârnaţi! V-a 
invitat?!” „Nu!” „Ei, păi vedeţi? l-aţi răspuns bine: îl cunoşti 
pe individu-ăsta? Nu-l cunosc! Ei! Nici eu! Bravo, dom! 
profesor!” „Mergem şi noi acasă?” zisei uitându-mă la ceas. 
Vintilă se uită şi el în căldările goale. „Mergem!” zise. Şi 
râzând, apucând sacul de var şi căldările în care aruncarăm 
bidinelele, adăugă cu un regret visător şi melancolic: „mai 
dă-i în'... Şi ne despărţirăm... 

XX 

„Deci nevasta se înşeală şi se păstrează”, gândii deodată 
pe drum, surprins. Era o chestie aici, o soluţie a blestematei 
chestiuni insolubile: ce faci când nu te mai iubeşte nevasta, 
nici tu n-o mai iubeşti şi e la mijloc un copil? Al dracului 
Buzdugă! E mai mult ca sigur că la el chestiunea se punea 
astfel chiar dacă nevasta îi iubea! Ca şi la Vintilă! Ei, da, dar 
ce te faci dacă nevasta te urăâşte! E un sentiment activ, ce 
Zic eu, destructiv, nu mai ai tu margini de manevră prin 
garaje cu nimfomane cu chipuri drăgălaşe de prinţesă, sau 


cu cliente care îţi intră în cabinet cu un proces. Fiindcă 
odată sentimentul de ură instalat între mine şi Matilda, 
însoţit de certitudinea despărțirii, care mă purtea de 
această ură şi să mă simt împăcat, mă pomenisem că 
uitasem tot timpul ele fetiţa mea. Da, plecăm, dar Matilda 
avea să se remărite (cine o putea împiedica?). Şi mai ales 
cine putea pretinde că n-avea dreptul s-o facă? Şi în casă 
avea să vină un individ care nu era tata şi avea să stea la 
masă cu Silvia; individul, ca s-o câştige, o să-i spună 
ghiocelule, sau îngeraşule, sau Silviuţa, mama ei avea să-l 
iubească pe acest individ, şi seara, după ce avea s-o culce 
pe Silvia în pătuţul ei, să se retragă apoi cu ei în dormitor şi 
să adoarmă unul în braţele celuilalt, încleştaţi. Bineînţeles 
că individul o să dorească şi el un copil al lui, Matilda avea 
să i-l facă, iar Silvia va fi cea oropsită, fiindcă mama ei va 
iubi şi pe acest... 

Mintea mi se întuneca şi o ură năpraznică se svârcolea în 
sufletul meu amorţit împotriva Matildei, a cărei imaginaţie 
stearpă nu vedea nimic din toate astea şi da busna cu capul 
înainte fără să presimtă, să-i adie câtuşi de puţin aerul 
otrăvit al unei asemenea vieţi viitoare. Pentru mine începea 
să fie clar: Silvia avea s-o iubească pe mama ei (cu sufletul 
împărţit între ea şi bărbat), cu o gelozie care avea să-i 
rănească de timpuriu mica ei inimă. Desigur, eu aveam s-o 
văd, dar cât de des? Şi ea nu va întârzia sa mă întrebe: de 
ce nu vin acasă? De ce altul trebuia să stea mereu acolo şi 
să se plimbe prin faţa ei în pijama? Sau şi mai rău, Silvia să 
aibă un suflet prea fragil şi să înceapă să ţină la acel individ 
şi, deşi n-avea să uite că are un tată, cei mai curaţi ani ai ei 
să şi-i trăiască totuşi mai mult cu el, şi nu cu mine? 
Imaginaţia mea o vedea jucându-se şi râzând cu acel intrus, 
care o putea ispiti cu frumoase cadouri, cu mângâieri şi 
cuvinte sincere de dragoste şi de ocrotire, în care ea să nu 
vadă nimic rău. Şi, într-adevăr, ce rău putea fi în toate 
acestea? Era cu atât mai rău cu cât Silvia îmi semăna total, 
adică leit, n-avea nimic dinspre partea maică-sii, şi asta în 


loc să-mi dea certitudinea că orice-ar fi, copilul va rămâne 
al meu, dimpotrivă, mă neliniştea adânc. Cum adică, mă 
întrebam, această parte din mine, acest copil care eram eu 
însumi, să nu trăiască împreună cu mine, să-şi înghită în 
fiecare zi supa cu ochii la un străin care stătea în faţă pe 
scaunul tatălui ei, alături de maică-sa, cu expresia ei de 
triumf pe chip, care n-ar fi simţit nimic din nedumeririle 
fetiţei, nimic din sciziunea clipelor în gândirea ei inocentă, 
sciziune însă care cu timpul avea să devină traumă, umbră 
peste copilărie şi adolescenţă, scepticism în viaţă, când ea 
însăşi vrea să se mărite? Există ceva curat în iubire? De ce 
se mai iubesc oamenii dacă trebuie să se despartă? De ce 
mai fac copii dacă pe urmă îi părăsesc? 

Mă hotărâi să rămân în oraş, să mă plimb, să văd cerul, să 
văd poate oameni fericiţi, să scap de tristeţea care când 
rămmeam singur începea să se infiltreze din adâncuri în 
ritmul totuşi liniştit al inimii mele... 

XXI. 

Da, gândii mai departe, iată deci că despărţindu-mă de 
Matilda nu rămâneam deloc liber. Crezusem că puteam 
opera prin reducere la o idee: că n-am cunoscut-o niciodată 
pe Matilda, că n-am iubit-o, că n-am avut nici un copil, că n- 
am fost închis, ba chiar că nici nu m-am despărţit de ea! Să- 
mi imaginez, îmi ziceam, că timp de cinci-şase ani am 
suferit de o amnezie şi am dormit tot timpul, şi poate doar 
în vis mi s-a părut că am fost profesor la şcoala normală şi 
am cunoscut pe un oarecare Petrică Nicolau şi pe o anume 
Matilda, soţia lui, cu care am trăit o istorie turbure. Ei? Ce 
era rău aici? Era chiar totul? Această ură pe care tinerii mei 
ani mi-o făcuseră cadou trebuia aruncată peste bord! 
Trebuia, de îndată ce mi-am dat seama că Matilda nu mai e 
Matilda, să încetez să mai sper în reîntoarcerea ei, chiar din 
prima zi, din clipa când intrând la rudele ei, la acea 
faimoasă petrecere, când se făcuse că nu mă cunoaşte, să 
părăsesc casa ei blestemată şi să plec imediat. Revelația 
mea fusese atunci profundă, dar n-o urmasem. Suntem 


uimiţi când auzim cum doi inşi se despart îndată ce au 
început să trăiască împreună, fără să ne dăm seama că unul 
din ei a auzit la celălalt o notă nebănuită, o notă profundă şi 
rău prevestitoare, care turbura deodată marele cântec care 
până atunci îl vrăjise. Nu mai pierduse vremea cu speranţa 
că această notă discordantă era întâmplătoare şi că putea fi 
făcută să tacă, fugise. Ba chiar fugise şi din acel oraş, ale 
cărei străzi îi aminteau de ea, în ale cărui parcuri se 
plimbaseră împreună, al cărui soare avusese o anumită 
lumină care le scăldase chipurile într-un anumit fel, printre 
copaci, colţuri de clădiri, poetice treceri prin linişte şi 
fermecătoare grădini, poteci de dealuri printre 
turburătoare păduri! În altă parte! Departe, unde totul e 
nou şi goneşte amintirea şi aduce uitarea. Revelația mea 
însă nu mă îndemnase la fugă. Deşi adânc turburat, sufletul 
meu fusese greoi, robit unei puternice reprezentări, cu 
toate că iubirea mea pentru ea nu era totală, sau poate 
tocmai de-aceea... încă de la începutul trezirii mele la viaţa 
afectivă o pornisem greşit, gata să mă căsătoresc cu Nineta, 
şi apoi reprimind-o pe trădătoarea Căprioară, care cel puţin 
îşi plătise cu viaţa deruta... N-aveam însă de ce sămă 
plâng, fiindcă avusesem totuşi la timp revelaţia disarmoniei 
vieţii în care eram atras. Putea fi şi mai rău, ba chiar răul 
total, adică să nu am nici o revelaţie, să trăiesc într-o 
perpetuă nedumerire şi suferinţă şi să mă trezesc prea 
târziu, când n-aşi mai fi avut douăzeci şi şapte de ani, ci 
patruzeci sau şaizeci. Se poate oare muri cu gândul că viaţa 
ta a fost un lung şir de eşecuri? Numai dacă ai compensat-o 
printr-un cinism priapic, ca Vintilă, nexertind nici o femeie 
care ţi-ar fi ieşit în cale, plus concepţia despre căsătorie a 
numitului Buzdugă. Poţi atunci arunca în urmă un lung 
hohot de râs, viaţa e o comedie! Da, dar pentru asta trebuie 
să fii un comedian, s-o trăieşti adică doar în suprafaţa ei, 
care, desigur, e plană, lăsând să ricoşeze pe deasupra ei 
orice fel de lovitură: nu te atinge şi la bătrâneţe poţi râde şi 
să faci cu ochiul... Ce-ar fi să părăsesc şi eu oraşul? mă 


întrebai. Dar nu descoperii în mine nici un ecou care să mă 
facă să tresar şi gândul să prindă aripi. Am fost, în el, fericit 
cu Matilda, apoi nefericit. Ce vină au frumoasele lui case 
tencuite cu medievalele lui nuanţe de roşu stins, de galben- 
vernil, cu streaşinile lui de ţiglă şi cu turlele lui cu 
acoperişurile din plăcuţe verzi amestecate cu altele, 
culoarea aurului? Micile şi întortocheatele lui străzi, 
totdeauna bine pietruite şi niciodată murdare, pe lângă 
trotuarele cărora, când ploua, apa susura curată la vale ca 
nişte mici pârâiaşe de munte? Minusculele lui prăvălii cu 
vitrine cu cadre de neon de toate culorile în care găseai 
doar câteva lucruri de vânzare, dar de a căror calitate nu se 
îndoia nimeni? Cu liceul în care mi-am petrecut... cu 
Universitatea... Da, iat-o, frumoasă clădire... Un doctorat, 
luat aici, nu era mai prejos, dacă nu mai presus decât... (Ah, 
da, şi treeerea mea prin Universitate fusese un vis?) Ce vină 
avea oraşul meu că nimerise în el o femeie turbulentă, 
străină de tradiţiile lui vechi, în care familiile se desfăceau 
greu şi cultul copiilor trăia pe deasupra oricăror căderi? Şi 
ca tocmai cu această străină vrusesem eu să întemeiez una? 

Neîndoielnic. Universitatea existase, fusesem în ea, 
student, apoi asistent la Filosofie, în ea cunoscusem şi mă 
împrietenisem cu un coleg numit Ion Micu. Dar acea 
braserie existase oare? la să verificăm... Da, ce bizar, a 
existat, iat-o... Ia să intrăm, poate chiar o să găsesc în colţul 
ştiut pe acest fost prieten la care ţinusem atât de mult şi pe 
micuța lui damă, sa petile femme, cu trăsături de statuetă 
veche, care învăţa sanscrita. O fi învăţat-o? O fi făcut 
progrese? 

Intrai şi dintr-o ochire îi zării acolo, în stânga, aşezaţi pe 
bancheta roşie, care făcea un colţ cu peretele sub două 
aplice cu patru lumânări galbene şi văzul de departe pe 
masa albă sticle de bere şi filtrul lui Ion Micu. Însemna că 
îşi mâncase halca sa sângerândă de carne, le genie du 
christianisme, şi ajunsese la filtru. La al câtelea? Fără 
ezitare, dar fără vreun interes, o luai într-acolo printre 


mese şi mă apropiai: „Deranjez? îl întrebai. Tresăriră 
amândoi cu putere, de surpriză, chipul mat al Clarei deveni 
stacojiu, Ion Micu se zbătu să se ridice în picioare, cât pe- 
aci să răstoarne filtrul, se ridică, îmi întinse mâna: „Petrini, 
cum să deranjezi, ia loc, de când te aşteptăm... Am venit 
special de la prânz şi tocmai discutam şi cu Clara, vine sau 
nu vine? Nu mai ştiam sigur dacă ţi-am spus să vii chiar azi, 
mi s-a părut că ţi-am spus, dar fiindcă m-ai luat tare, m-am 
zăpăcit şi”... 

Mă aşezai şi rămăsei tăcut. Fără s-o privesc direct, Clara 
mi se păru insignifiantă, iar mintea, gândurile ei, în care 
desigur se amestecau cuvinte din sanscrită, fără noimă. 
Doar zăpăceala fostului meu prieten, când ridicase privirea 
şi mă văzu, stârni în mine un vag interes, o îndepărtată 
întrebare: chiar se bucură că mă vede? S-a întâmplat ceva 
cu el după acea convorbire telefonică în care surpriza îl 
făcuse lamentabil? Când se arătase mirat că sunt liber? 
Mirat, adică, fiindcă îmi auzea glasul, ca şi cum ar fi auzit 
cum o fantomă a cuiva demult dispărut îi vorbea în 
receptor? Curiozitatea e cea din urmă care ne părăseşte, 
ba chiar nu ne părăseşte deloc, ne însoţeşte până în 
ultimele clipe ale vieţii, când suntem curioşi să vedem: ei, 
cum murim...?! Ce ni se întâmplă, ei, ia să vedem, chiar e 
adevărat, murim?! Da, văzusem acest lucru, înţepeneala, 
nemişcarea, forma fără viaţă, gura tăcută a poetului care 
încetase să ne înjure, având doar viziunea nasului său mare 
de care noi aveam să râdem după moartea sa şi iubita la 
care se gândea ca un borfaş la ceasul unui lord, şi cum se 
ciocneau în carnea lui drezine şi caii aveau atac de cord... 
„Mai ţi-aduci aminte? zise lon Micu prins de o intensă 
dorinţă de a reînvia întâlnirile noastre. Berea cămăşuieşte! 
Şi ce face atunci filtrul?” „Destupă, zise Clara, şi mi se păru 
că disting în glasul ei ceva nou, o nădejde proaspătă că 
apariţia mea, încărcată de grele experienţe, va schimba, 
poate, viaţa monotonă a bărbatului ei, prinsă între această 
cămăşuială şi destupare de care nu se săturase, dar ar fi 


vrut, dacă se putea, s-o schimbe, cu toate că legea ei, 
dibuită în vechile rostiri sanscrite, îi spunea că schimbările 
nu sunt în bine. Hai, zise ea, să-l ascultăm pe Victor.” 

Micuța statuetă, care chiar îmi plăcuse odată, vroia acum 
să-l asculte pe Victor! Destupă! Eu spusesem asta pe-atunci, 
şi iată, în mod naiv vroia să redevin vesel, să potenţez adică 
iarăşi prin prezenţa mea afecțiunea ei bleagă pentru 
bărbatu-său, care, desigur, îi spusese că sunt liber şi totuşi 
nu-i trecuse prin minte că ar fi putut să-mi dea un telefon... 
Avusese dreptate Matilda! Era doar o aparenţă a ceva care 
putea fi idealizat, nimic mai mult, fiindcă nu găsise în ea nici 
măcar o cât de vagă putere care s-o îndemne să facă un 
gest şi să ridice un receptor... Desigur, discutaseră între ei 
şi probabil că el îi dăduse un consemn, pe care ea nu 
îndrăznise să-l calce. Ei, ce consemn? Să evite, adică, un ins 
care la un moment dat dispăruse. Dispărut să rămână! 
Biată aparenţă, vrei acum să-l asculţi pe Victor! S-a 
întâmplat ceva între timp? Mă uitai la ea direct şi mă mirai 
că avusesem cândva visul diafan s-o ţin vreodată în braţe. 
Ce să ţii în braţe? Mă ispitise gândul că întreaga ei fiinţă e 
numai spirit şi că dacă aşi fi iubit-o m-aşi fi spiritualizat şi 
eu... Izbucnii în râs la acest gând şi ei se uitară la mine 
alarmaţi, derutaţi chiar, chipul bucălat şi alb al lui lon Micu 
se făcu liliachiu. De ce râdeam?! 

„Râde, zise Clara, cu farmecul ei discret de altădată, cu 
liniştită autoironie, probabil că am spus ceva ridicol!” „Nu 
poţi aşa, stanţe pede, să-i ceri unui om să-ţi vorbească 
despre un lucru a cărui oroare el vrea, poate, s-o uite”, 
confirmă Ion Micu. „Îmi cer scuze, se bâlbâi Clara (şi roşi la 
rândul ei), sunt o proastă, dar eu totdeauna am văzut în 
Victor un om puternic, care ştie să-şi apere ceea ce e mai de 
preţ în el în faţa torţionarului...”, „Epoca noastră, o 
întrerupse Ion Micu, cu un glas liniştit şi protector, să n-o 
jignească, a dovedit că perfidia torţionarului e diferită de a 
brutei de altădată, care, hă: punea aşa mâna pe gârbaci şi 
dă-i! Acum el gândeşte şi asta îi vine dintr-o prise de 


conscience că reprezintă şi el ceva, nu numai tu, ba chiar 
crede că îţi e superior, fiindcă el e cu masele, care nu l-au 
pus acolo de florile mărului, ci tocmai ca să te stârpească pe 
tine... (Domnu Jenică, ceru el chelnerului care se apropiase, 
mai adu un filtru, o ceaşcă şi bere...) Napoleon a ziscă nu 
există idei care să reziste în faţa tunurilor. lar eu spun că nu 
există idei care să reziste în faţa unui torţionar conştient. 
Mie nu mi s-a întâmplat, dar s-a întâmplat altora, ai citit... 
Ai o mamă pe care o iubeşti, sau un copil. Tu rezişti. Dar 
când te ameninţă că o să-ţi împuşte mama sau copilul (şi tu 
ştii că sunt în stare s-o facă!), ei, ce idee mai poate rezista 
în faţa unei asemenea viziuni coşmareşti! Tunul poate să 
strivească o mulţime în agitaţie revoluţionară (cum a făcut 
Napoleon aşezându-le, aceste tunuri, pe acoperişuri), dar 
nu mor toţi, şi ideea rezistă, e amânată pentru mai târziu. 
Dar când tu, marele Buharin, îţi recunoşti singur o vină 
imaginară în faţa tribunalului, ce se mai alege de ideile 
tale? Nimic, neantul, mori fără idei...” Şi zicând acestea se 
zbătu să-şi tragă picioarele de sub masă, se ridică greoi şi 
cu o expresie crispată, clipind des, stăpânit de o iritare 
plictisită, ca totdeauna când nu înţelegea sau se prefăcea că 
nu înţelege ceva, şi o luă încet spre perdeaua roşie din 
fundul braseriei. „Are dreptate, zise Clara după ce 
ramaserăm singuri, totuşi... Vreau să spun, reluă ea fără să 
mă privească, văzând că tac, nu toţi oamenii sunt nişte 
buharini... în sensul că nu sunt toţi mari personalităţi 
politice şi...” 

Şi mai ce? Vroia să spună că oamenii de rând erau cruţaţi, 
că în orice caz lor nu li se aplicau astfel de metode radicale? 
De pildă, mie; mi se aplicaseră?! Tăcui mai departe. „Şi ce 
mai faci? zise ea, şi privirile ni se întâlniră o clipă, apoia ei 
se deturnă. De ce nu ne-ai dat şi nouă un telefon?” „V-am 
dat”, zisei. „Da, ştiu, zise precipitată, dar lon mi-a spus că i- 
ai vorbit într-un mod straniu. E explicabil, a zis el, să-l lăsăm 
să se reînveţe cu ideea că e liber...”, „Da, da”, îngânai eu, 
gândind: statueta a învăţat să mintă. „Irebuie să-ţi fie 


foarte greu că nu mai poţi preda la Universitate!” „Da, 
foarte greu!”, „Dar probabil că te compensezi lucrând 
acasă!” (Deci lon nu-i spusese unde mă văzuse lucrând? 
Sau îi spusese şi statueta trecea discret peste asta? Sau 
credea că după aceea mă înfundam în vechile mele studii? 
Desigur, eram un om puternic, care ştia să-şi apere ce avea 
mai de preţ...) „Da, da, mă compensez acasă”, îngânai mai 
departe. „Ai glasul schimbat”, zise, de astă dată cu o umbră 
de afecţiune. „Nu, zisei, ţi se pare”. „Ba nu, insistă, îţi 
cunosc glasul, e ceva schimbat.” „Ce este?” zise Micu, 
revenind şi zbătându-se iarăşi să se aşeze. Era curios de ce 
îi trebuiau lui atâtea mişcări până intra pe banchetă. Nu 
ştiu ce tot făcea cu picioarele, parcă ar fi găsit sub masă 
câini, sau miei, sau purcei, care i se svârcoleau sub tălpi, şi 
el ridica genunchii, îi lovea, şi trupul şi mâinile participau 
svâcnind şi trecea mult până ce totul se liniştea... „Zic că 
Victor are glasul schimbat, îi răspunse Clara. Ţie nu ţi se 
pare?” „Să mori simțind că odată cu tine îţi mor şi ideile, 
iată o ruptură între existenţă şi esenţă pe care martirii 
celor două milenii ale erei noastre n-au cunoscut-o”, zise 
Micu în sfârşit instalat înaintea filtrului şi a scrumierei sale 
pline de mucuri şi cenuşă. 

XXII. 

Gândirea aceasta îi venise pesemne după ce, sau poate în 
timp ce scăpa de presiunea vezicii urinare, căci acum era 
foarte calm, crisparea îi dispăruse, ca şi iritarea plictisită. 
Arăta aşa cum îmi plăcuse odinioară, când avusese un 
ascendent asupra mea, pe care îl pierduse apoi o dată 
conferenţiind despre „unele aspecte ale prelucrării 
folclorului în opera poetică a lui Ion Amăicăiiţului” şi apoi 
pierduse şi ce mai rămăsese din el când se arătase „mirat” 
că ieşisem din închisoare. Gravitatea responsabilă cu care 
vorbea ca şi la început nu-mi mai spunea însă astăzi nimic, 
nu mă mai fascina. Fiindcă cel mai uşor pentru un om care 
are obişnuinţa gândirii este să aibă dreptate, şi cel mai greu 
să te facă să simţi că are şi o acoperire sau măcar o 


nelinişte sau rezervă interioară dictată în cazul lui de 
conştiinţa fisurării fiinţei sale. Fără să parcurgă cu el o atât 
de lungă experienţă cum parcursesem eu cu el, Matilda îl 
intuise de la prima întâlnire, şi provocările ei de atunci, 
care mi se păruseră şi chiar erau grosolane, nu fuseseră 
mai puţin eficace, deşi în acele clipe Ion Micu păruse că el o 
studiază pe Matilda, şi Matilda pe el. lar Clara fusese pradă 
uşoară. Mă gândeam acum cât de fericit aşi îi fost azi să-i 
pot spune că avusese dreptate, să-i mărturisesc adică un 
lucru de preţ, că nu numai că o iubeam, dar ea îmi 
rămăsese şi singurul prieten adevărat. Cât de departe 
mergea nostalgia mea! Matilda nu-mi fusese niciodată 
prietenă şi nu-mi va fi, deşi se arătase atunci geloasă că 
ţineam încă atât de tare la Ion Micu. „Ie înşeli, îi spusei, 
astfel de rupturi între existenţă şi esenţă au existat în toate 
timpurile şi vor mai exista. Suntem doar ceva mai mult 
decât alţii victimele credinţei că există progres în conştiinţe, 
pentru ca realitatea brutală să ne trezească şi să filosofăm 
în mod naiv că ceea ce ni se întâmplă nouă nu s-a mai 
întâmplat niciodată.” „Da, cred acest lucru, zise Micu 
neclintit, fiindcă nimeni nu murea până acum simțind în 
conştiinţa lui care se stingea o ridicare din umeri, 
nepăsătoare, a neantului. Aşa-zisa vrăjitoare pe care 
Inchiziția o ardea pe rug îl avea totuşi pe Dumnezeu în 
gând în timp ce o învăluiau flăcările...” „Sau pe Diavol”, zise 
Clara. „E acelaşi lucru, zise Ion Micu, Dumnezeu şi Diavolul 
sunt în eternitate fraţi.” Clara spuse că marele poet şi 
filosof punea un „şi dacă” dubitativ înaintea acestei idei: „Şi 
dacă în eternitate Dumnezeu şi Lucifer sunt fraţi?” Atunci 
eu spusei că bogomilismul e mai aproape de adevăr în ceea 
ce priveşte relaţiile dintre Dumnezeu şi Lucifer şi că în 
lumea de azi ar fi mai bine dacă oamenii din această parte a 
pământului unde trăim noi, bulgarii şi alţi vecini, ar 
recunoaşte în mod raţional adevărul acestei vechi erezii. 
Dumnezeu a avut doi copii, nu unul, pe Satanail şi Mihail. 
Satanail, revoltându-se contra tatălui, a creat pământul şi 


pe om, adică trupul lui, şi nu Dumnezeu, căruia îi datorăm 
doar sufletul. Suntem un fel de compromis între răsculatul 
Satanail şi tatăl său. Cel de-al doilea fiu, Mihail (Cristos) n-a 
reuşit să-l facă pe om să se lepede de partea sa satanică. Ar 
fi mai bine să ne recunoaştem satanismul, poate l-am 
practica mai puţin. „Adică o erezie, din erezie, zise Micu. 
Nu putem. Compromisul e inextricabil, chiar dacă Cristos a 
eşuat. Nici Dumnezeu n-a murit, nici Satanail n-a fost 
aruncat în tartar. Numai Crist a murit de-a binelea. Nu bei 
o bere?” zise Micu turnându-mi în pahar. Băui şi avui 
sentimentul că totul putea fi ca altădată, dar această iluzie 
nu dură mai mult de câteva clipe. „Deci, zisei, acum eşti 
redactor-şef la Luceafărul literar! Şi l-ai distrus pe 
Amăicăliţului?” N-o spusei cu ironie, ci cu o împăcată 
nepăsare şi începui să mă uit peste mesele pline ale 
frumoasei braserii, cu gândul la discuţia de neuitat pe care 
o avusesem cu el în acea zi, când vrusesem să plec de la 
facultate şi el cheltuise o multitudine de argumente să mă 
împiedice s-o fac. Avusese dreptate, nu din partea aceea mă 
pândea hazardul. Indiferent ce-aşi fi făcut, scrisoarea din 
Paris tot n-aşi fi putut s-o împiedic să vie. E drept că rupând 
contactul cu studenţii mei poate n-ar fi apărut „caietele”, 
dacă ar fi să cred că aceste caiete l-au împiedicat pe primul- 
secretar Mircea să mă apere până la capăt. Astăzi nu mai 
credeam acest lucru dacă mă gândeam bine, dată fiind 
puterea pe care acest om dovedise că o avea, iar el ştia că o 
are. Da, dar vroise să şi-o păstreze intactă; gândul că 
generalul ar fi putut trimite caietele la Bucureşti dacă ar fi 
continuat presiunea asupra lui îl turburase. 

„Lucrurile sunt mai complicate, zise Ion Micu reflectând. 
Ai văzut, grupul deviatorilor a fost lichidat, dar 1. C. şi 
adjunctul lui au reuşit să scape. Totuşi, îi are acum în coastă 
pe LV. şi soţia lui, care a ajuns şefă de secţie în CC. la 
Direcţia propagandei şi agitaţiei, la litere şi arte. Se pare că 
scriitorii au prins curaj, ea li-l inspiră, şi tensiunea e în 
creştere. Se vorbeşte de o mare şedinţă care trebuie să 


aibă loc la nivelul înalt cu conducerea Uniunii Scriitorilor şi 
pe care I. C. n-o poate evita: va fi atacat secretarul general 
al Uniunii, omul pus acolo de I. C, un demagog ordinar, o 
nulitate notorie. Voi participa şi eu, şi acolo o să-l distrug pe 
Amăicăliţului prin ricoşeu, lovind tare în acest secretar 
general, care îl susţine.” „Şi cum de a scăpat I. C.? îl 
întrebai. (Eram curios să aflu, fiindcă 1. C. se ocupa în Biroul 
Politic de cultură şi învăţământ şi, desigur, de la el veneau 
toate ordinele, inclusiv interdicţia împotriva celor ca mine 
de a mai putea preda la vreo catedră.) „Cred că a scăpat 
trădându-i la timp pe ceilalţi!” „Făcea şi el parte din grup?” 
„Desigur, zise Ion Micu. În acel grup el avea grupul lui... Au 
scăpat toţi, dar părerea mea e că nu pentru multă vreme 
fiindcă interesul majorităţii din CC. e să nu se vadă că 
deviatorii au fost numeroşi.” „Şi au fost?” „Au cam fost, zise 
Micu, şi râse sincopat şi în lung, cu privirea sticlind de o 
bizară satisfacţie, ca şi cum ar fi fost bine că acei deviatori 
fuseseră mai mulţi decât se credea. Lichidarea lor, continuă 
Micu, se va face un pic mai târziu şi sub altă denumire, de 
pildă, de cosmopoliţi, sau şi mai bine, de împăciuitorişti, 
depinde ce boală va fi atunci la modă.” „Atunci, zisei, tot 
fără ironie, e bine, vei reuşi să-l distrugi pe Amăicăliţului”. 
„Nu prea, zise Ion Micu reflectând, fiindcă acest pic de care 
vorbeam în politică are o dimensiune în timp variabilă. 
Poate să fie la anu, dar poate să fie şi peste cinci sau şapte 
ani.” „Important e, reluai, că va fi! Contele de Monte Cristo 
a aşteptat douăzeci de ani.” „Da, râse el iar, dar în acest 
timp îţi iese părul prin căciulă.” „Oricum, insistai, este 
exclus ca indivizii în cauză să nu ştie ce-i aşteaptă şi ca 
atare nu mai ţi-e frică de ei.” „Asta e adevărat, conveni el, 
pot pentru ca să spun că unii din subalternii lui 1. C. chiar 
îmi fac curte, şi însuşi I. C. m-a numit mintenaş, după 
deviere, redactor-şef, ceea ce ar fi de natură să mă 
determine să uit ce mi-a făcut. Aşi uita, dar nu pot...” „De 
ce?” „Ştii tu de ce, zise el. Sunt lucruri care nu se uită.” 
„Adică?” stăruii. „Sunt două lucruri pe care mi le-a făcut, nu 


atât mie, sau nu numai mie, ţi le-am spus atunci, dar nu le- 
ai reţinut gravitatea ireparabilă. Acum o să le înţelegi mai 
bine.” „Ba am reţinut gravitatea lor ireparabilă”, răspunsei. 
„Nu, ai reţinut doar că eu am căzut, că sunt un laş şiai 
încetat să mai ţii la mine ca altădată.” 

Trecuse la atac, ca şi când s-ar fi dovedit între timp cu 
prisosinţă că n-a fost un laş şi avea acum resentimente 
împotriva tuturor celor care îl blamaseră. Îl lăsai să creadă 
ce vrea, înțelegând în acelaşi timp de ce nu-i mai era acum 
frică să stea cu mine de vorbă într-o braserie: situaţia se 
schimbase, puternicul personaj pe care îl înfruntase odată 
în aula Universităţii şi care îi făcuse „două lucruri” (eu 
ştiam numai unul) fusese zgâăiţâit, şi destinul său de lider, 
pecetluit, chiar dacă poza lui va mai continua o vreme să 
apară purtată de mulţime la manifestații şi numele lui să nu 
lipsească din lista marilor protocoale. Dar n-ar fi fost mai 
bine, îmi trecu prin minte, ca Ion Micu să-l fi înfruntat în 
continuare, în loc să se sperie? Nu-i pusei întrebarea, eram 
curios să aud mai întâi acel „al doilea” lucru pe care i-l 
făcuse 1. C. 

Dar lon Micu tăcea, iritat şi vindicativ. Nu rupsei tăcerea, 
îmi dădui seama că încă mai ţineam la el, dacă, în ciuda 
antipatiei pe care mi-o inspira starea lui de spirit, 
continuam să beau bere acolo în loc să mă ridic şi să plec. 
Se ridică el, repetând însă cu mai puţine mişcări zbaterea 
ieşirii şi apoi a întoarcerii la masă, timp în care între mine şi 
Clara nu se rosti nici un cuvânt: era limpede, ţinea la el, 
pentru ea Ion nu fusese un laş, ai fi zis chiar, văzându-i 
chipul, că şi ca purta ranchiună celor care îl judecaseră fără 
cruţare, printre care mă numărasem şi eu, deşi îi eram 
prieten şi ar fi trebuit să-l înţeleg. Iată, gândeam, 
sentimente care ne marchează pentru totdeauna, prietenia 
mea cu ei se rupsese de fapt de-atunci şi mai supravieţuise 
datorită obişnuinţei... De aceea, poate, arestarea mea nu- 
i... Aşa se explica „mirarea”? În fond era acelaşi lucru, o 


laşitate reînnoită sub masca unei prietenii de a cărei 
pierdere tot eu eram vinovat... 

„Primul lucru pe care mi l-a făcut, de neiertat, începu 
Micu, a fost să lovească în idealul meu, care nu e numai al 
meu, că trebuie să schimbăm în adânc natura umană şi să 
trecem de la relaţiile pe bază de conflict, de luptă între 
indivizi, la relaţii de colaborare, visul umanităţii. Asta nu 
înseamnă că vom putea să suprimăm inegalitatea dintre 
indivizi, unul, de pildă, e idiot din naştere şi dacă spune o 
prostie care are consecinţe sociale, noi trebuie să ne 
astupăm urechile. A fost cazul lui 1. C., a cărui prostie spusă 
în aula Universităţii nu era o prostie inocentă, dată fiind 
funcţia lui înaltă. În loc să înghită şi să se corecteze, uită că 
avem idealuri comune şi abuzează de puterea pe care o 
deţine în numele lor, şi mă ameninţă cu închisoarea... Or, eu 
nu pot să suport să fiu închis de către ai mei dacă n-am 
călcat legile...” „Da, zisei, văzându-l că se oprise, mi-aduc 
aminte de acest punct de vedere al tău, ţi-ai pierde credinţa 
pentru care ţi-ai riscat viaţa, dar nu ştiu dacă ţi-am pus o 
întrebare: chiar te-a ameninţat? Era adică reală pentru tine 
această primejdie?” „O, da! În închisoare am primit vestea 
că am fost exclus din partid, în timp ce torţionarul mă croia 
cu gâibaciul. Am suportat, zicându-mi că se făcuse o 
greşeală şi nu eram liber să mă apăr. Era o dramă a 
noastră. Înainte de a fi arestat, legătura mea superioară mi- 
a cerut să-i dau nişte adrese. Asta încălca legile 
conspirativităţii şi am refuzat. După 23 August am fost 
reprimit, nu fără să mi se reproşeze că n-am respectat 
disciplina de partid. Şi a fost rău sau bine că n-am 
respectat-o? am întrebat. Nu mi s-a răspuns, dar mi s-a dat 
totuşi carnetul. Când se va scrie istoria, o să aflăm multe, 
nu există prin definiţie istorie fără întâmplări sublime sau 
tragice. Da, dar asta e altceva, eram închişi, se puteau 
comite eroii, după luarea puterii erorile trebuiesc însă 
îndreptate de urgenţă, fiindcă ele au consecinţe pentru 
întregul popor, nu numai pentru un pumn de oameni, câţi 


eram noi în ilegalitate. Şi nu prin ameninţări împotriva 
celor care le semnalează. Vorbeşte stricat limba acestui 
popor şi ne îndeamnă pe noi să învăţăm limba rusă. Ne 
îndeamnă nu e cuvântul potrivit, dar să zicem că faptul în 
sine era rezonabil, nu strică să înveţi limba lui Dostoievski, 
a lui Tolstoi şi a lui Lenin. Da, de acord, dar nu tu trebuie s-o 
spui. Aşa? Ei, lasă, că te ţin eu minte, şi-a zis, şi m-a ţinut 
minte.” „lotuşi, nu mi-ai răspuns clar din ce ai dedus că te-a 
ameninţat cu închisoarea?” 

Ion Micu nu-mi răspunse. Pe chipul lui ghicii o gândire a 
ceva de neînțeles, care se vroia elocventă: ştia el din ce a 
dedus şi trebuia crezut fără să i se pună întrebări. Sunt şi 
lucruri care nu se spun şi, dacă am formula totul numai prin 
cuvinte, valoarea cuvintelor ar scădea. „Putea să mă scoată 
din Universitate şi din cultură, continuă Ion Micu ca şi când 
întrebarea mea nici n-ar fi fost pusă, ar fi fost un abuz de 
putere, m-aşi fi descurcat. Ela preferat să facă o crimă. A 
trecut de la ameninţare la fapte: dacă nu execuţii ordinul să 
ţii o anumită conferinţă, vei fi dat afară din partid pentru 
indisciplină (ai mai fost dat afară pentrw asta, greşeala n-a 
fost ştearsă din dosarul tău) şi se va cerceta apoi de alte 
organe dacă e întâmplător faptul că ataci cu violenţă şi iei 
în deriziune şi cu cinism poezia şi poeţii angajaţi în slujba 
construirii socialismului. Ţine conferinţa ca să dovedeşti 
contrariul.” 

Îi spuseseră spuse toate acestea sau le gândise doar el? 
Era cert că luase în deriziune poezia lui Amăicăliţtului, că 
acela se plânsese direct lui 1. C. şi că acesta din urmă îi 
ceruse să ţină o astfel de conferinţă, dar restul? Putea fi 
adevărată şi extensiunea de la un caz particular, un anumit 
poet, la „poeţii” şi de la o anumită poezie a cuiva la poezia 
tuturor care... Dar i se formulaseră chiar amenințările? 
Putea fi adevărat că nu chiar, dar i se sugeraseră? Ei, şi? 
Avea să afle el vreodată, de-aici înainte, dacă aceste 
ameninţări ar fi fost traduse în fapte, în cazul în care nu s- 
ar fi supus? „Cunoşti vreun precedent?” îl întrebai. „Da, 


răspunse. Mai multe! O mulţime! Adică mulţimea!” Nu 
înţelesei această deturnare de sensuri. Vreun paradox? 
„Spune-mi şi mie unul cunoscut.” „Nu e niciunul, zise. Dacă 
ar fi fost unul singur, eu aşi fi riscat şi aşi fi acceptat să fiu al 
doilea, fireşte nu alături de un reacţionar. Ar fi urmat al 
treilea, al patrulea...” „Nu înţeleg!” zisei. „Faptul că nu 
există niciunul ţine de intuiţia colectivă, care îţi şopteşte că 
dacă vei fi primul, nu va urma al doilea, al treilea, eţetera, şi 
vei rămâne singurul. Singur nu se acceptă, fără să mai spun 
că în cazul meu ar fi apărut şi coloratura tragică despre 
care ţi-am vorbit. Poate că aşi fi acceptat şi acest risc, pe 
care înfruntându-l ori aşi fi ieşit învingător (puţin probabil, 
ţi-am explicat data trecută de ce), ori m-aşi fi sinucis. Dar 
singur? În timp ce «afară» aşi fi fost «demascat»? Nu! Iată 
deci în ce constă crima lui I. C. Pe un climat de adeziune a 
maselor la un ideal social revoluţionar, el introduce 
ameninţarea, care face (plasat între aceste două realităţi, 
adeziune şi represiune) imposibilă gândirea ta liberă şi 
opoziţia faţă de abuzuri.” 

Rămăsei stupefiat pomenindu-mă că îi dădeam dreptate, 
deşi simţeam în forul meu interior că nu avea. „Exces de 
presupoziţii, spusei în cele din urmă şi amintindu-mi de 
discuţia lui cu Matilda adăugai: ostreţe! Nu pot să presupun 
că adeziunea maselor e totală, asta ar fi imposibil, şi nu pot 
să presupun că eşti singurul care n-ai fi acceptat să fii 
umilit.” „Ascultă, Petrini, schimbă el, parcă deodată şi cu 
energie, unghiul de atac. Să-ţi povestesc ceva. Când ai fost 
arestat tu, nu s-au cumulat în conştiinţa mea fapte care să- 
mi dovedească mie însumi că ai fi nevinovat, ci dimpotrivă, 
că eşti în mod obiectiv vinovat, adică fără voia ta, în sensul 
că nu în mod conştient ai fi săvârşit vreo acţiune 
contrarevoluţionară, fiindcă te cunoşteam că eşti un om 
cinstit. Dar tu ai un temperament care te domină şi o 
gândire formată la şcoala liberalismului burghez, care ne 
dădea iluzia libertăţii totale de gândire prin faptul că 
această orânduire burgheză ne sugera, încă de la apariţia 


conştiinţei de sine, că e o orânduire naturală şi mai ales 
eternă. Dacă ai fi aflat, de pildă, în anii studenţiei că un 
comunist a fost arestat, nu te-ai fi mirat, ţi s-ar fi părut 
natural. Ei bine, noului-născut de astăzi o săi se pară şi lui 
natural când va auzi în viitor că un anticomunist a fost 
arestat. Ba chiar anticomunismul lui i se va părea absurd, 
de neînțeles şi se va întreba dacă nu cumva e nebun. În 
această perioadă de tranziţie, liberalismul tău, deşi 
subiectiv, nu a făcut din tine un anticomunist (sunt eu 
martor în acest sens!), în mod obiectiv te-a plasat în 
categoria reacţionarilor, fie că ai vrut, fie că n-ai vrut, şi eu 
ştiu că n-ai vrut, şi dacă aşi fi fost chemat la procesul tău aşi 
fi depus mărturie, de care, dealtfel, nu s-ar fi ţinut seama, 
că eşti nevinovat: am şi depus, am fost chemat să dau o 
declaraţie şi am dat-o exact în acest sens, fiindcă fără să 
ştiu ce e în dosarul tău eram convins că n-ai făcut nimic. 
Acest concept, a fi un mod obiectiv vinovat, e o aberaţie, n- 
are nici o legătură cu legile justiţiei, dar tu ştii că în 
perioadele de criză toate vechile concepte ori se clatină, ori 
sunt înlocuite cu altele care exprimă necesităţile de 
moment ale revoluţiei. În viitor se va renunţa la ele. Am fost 
foarte afectat, am discutat şi cu Vaintrub, care mi-a spus ce 
se cerea de la el în legătură cu caietele tale. L-am convins 
să rişte şi să facă un referat care să nu ţină seama de ce 
concepţie despre lume reiese din ele. El zice că aşa a făcut 
şi n-am dubii, e un om îndrăzneţ şi sincer. Totuşi, 
condamnarea ta m-a pus pe gânduri (nu văd de ce să-ţi 
ascund acest lucru!). Trei ani! Pctrini o fi făcut totuşi vreo 
prostie. (Şi aici Ion Micu ridică din umeri vrând parcă să 
spună: cum putem şti, dacă omul a dispărut, care e 
adevărul?) Sunt sigur că la fel ai fi gândit şi tu, ca toată 
lumea, că o fi făcut el ceva, degeaba nu l-au arestat. lată 
deci ce se gândeşte afară, în timp ce tu eşti înăuntru. Şi 
deşi tu ai fost acolo şi afli acum ce se gândea afară, continui 
să faci supoziţia că dacă l-aşi fi înfruntat mai departe pe 1. 
C. acţiunea aceasta a mea ar fi avut vreun ecou. lar 1. C. ştia 


şi el acest lucru şi ştia că voi accepta umilirea. lată încă o 
dată în ce constă crima lui...” „Cel puţin tu, Victor, deşi ai 
suferit (şi poate ai trăit chiar un coşmar!), nu ai fost umilit 
în tine însuţi”, zise Clara. 

Reieşea că fusese mai bine de mine decât de el. Dar nu la 
acest lucru mă gândeam, ci la conceptul de a fi în mod 
obiectiv vinovat, ceva nou, în care Ion Micu, deşi nu credea, 
găsea că e o lege a perioadei de tranziţie. „Eu cunosc altă 
lege, pe baza căreia am fost condamnat, zisei, şi anume, 
aceea de a fi mai necesar înăuntru decât afară. De ce 
tocmai tu, asta nu e aşa de important, poţi fi tu sau altul, 
oricine, şi nu neapărat pe baza unei vinovăţii reale poţi 
nimeri acolo, sau pe baza unei nevinovăţii să rămâi liber. 
Degeaba sunteţi voi precauţi, dacă va fi să-ţi iasă un număr 
câştigător, nici măcar nu se va ţine seama că eşti vinovat. 
Caietele mele n-au jucat nici un rol în ce rea priveşte, mi-au 
fost înapoiate. Eu am făcut parte din banda Sumanelor 
negre, şi nu pentru cine ştie ce mâzgăleli în nişte caiete 
filosofice am fost condamnat, ci pentru terorism săvârşit în 
numita bandă. Voi o să picaţi (dacă o să picaşi!) în cu totul 
altceva, ce-o fi atunci nu se poate prevedea, surpriza va fi, 
când te vei trezi acolo, totală. Sunteţi nişte nevinovaţi 
închipuiţi, adică...” 

Dar mă oprii citind pe chipul lui Ion Micu iritarea lui 
obişnuită când nu sesiza un sens şi înţelesei că spusele mele 
îi păreau a fi ale unuia care crede că dacă a păţit el ceva or 
să păţească şi ceilalţi, deci o simplă obsesie de om marcat 
de o anumită experienţă prin care trecuse şi îi ameninţa şi 
pe alţii că vor păţi la fel. În mod paradoxal nu putea admite 
în sinea lui o astfel de viziune, deşi întregul eşafodaj pe care 
şi-l construise în apărarea sa de învinuirea că fusese un laş 
nu era străin de ceea ce îi spuneam eu. Credea sincer că, 
dacă ar fi fost arestat, ar fi fost condamnat exact pentru 
ceea ce făcuse, adică pentru luarea în deriziune a poeziei şi 
poeţilor care... în timp ce eu eram convins că s-ar fi trezit 
acuzat de cu totul altceva... „Ceea ce nu înţeleg unii, zise el 


ca şi când n-ar fi auzit ce-i spusesem, e că în epoca noastră 
tragicul nu mai e cu putinţă şi că, astfel, tragedia e mai 
mare, pentru că s-a degradat şi, odată cu ea, noi înşine. 
Tragicul e sublim prin definiţie, dar în zilele noastre 
sublimul e eliminat. Tragedia mai mare care rezultă nu 
înseamnă însă că aduce un sublim mai mare, ci, în mod 
straniu, dispare, deşi există.” 

Tresării. De unde ştia? Pentru această intuiţie 
extraordinară, care mie îmi amintea de ceva, încetai să-l 
mai consider vinovat de laşitate, intuind şi eu că suferea 
pentru căderea lui, de care, judecându-l după aceste 
cuvinte, era pe deplin conştient. „Ai dreptate, îi spusei, 
puţini acceptă să se întoarcă la gradul zero al conştiinţei 
noastre şi acceptând brutalitatea existenţei să nu renunţe 
la idealurile lor, dar să fie totuşi preveniţi că aceste idealuri 
sunt irealizabile... Să vă povestesc un fapt, continuai eu 
căutând în amintire. Dar hai să bem...” 

Clara se învioră, lon Micu, cu chipul alterat de neaşteptata 
mea renunțare de a mai vedea în faţa ochilor un om 
culpabil, turnă bere şi se pregăti să mă asculte. „Dispare, 
deşi există, reflectai. Prin asta eu înţeleg că, neîncetând să 
existe, totuşi dispare, nu mai e de găsit, adică nu mai e 
trăit... Dar cu nici o antenă a sufletului nostru nu-l mai 
putem readuce, pentru că realmente nu mai există... 
Formidabil! Într-o zi se îmbolnăveşte printre noi un 
legionar. Foarte grav, dizenterie, dar una rea... Eram într-o 
închisoare de tranzit, din mine ne trimiteau la canal, dar 
plecarea întârzia. Nu se uita nimeni la el că trăgea să 
moară, un aşa-zis medic dădu din umeri, nu avea paturi de 
spital să-l scoată din celulă, îl părăsi acolo, să moară sau să 
trăiască, - un legionar mai puţin întrucât putea asta să 
intereseze pe cineva? Bolnavul zăcea cu ochii închişi şi cu 
fălcile încleştate de inaniţie, fiindcă nu mai putea mânca 
singur, nu mai putea să ţină lingura în mână, nu mai putea 
vorbi. Şi atunci se aşeză lângă el pe pat un comunist, 
implicat în grupul Pătrăşcanu, evreu pasionat de folclorul 


românesc, un om de cultură rafinat, care se străduia 
aproape zilnic să ne convingă de marile valori ale 
cântecelor noastre populare. Ştia bocete de o frumuseţe 
care te înfiora, cântece tragice de despărţire, de dor, de 
nuntă, unele sublime, altele brutale şi groteşti, cum nu 
auzise nimeni niciodată. Visul lui era să fie eliberat şi să fie 
numit şef la un institut pe care el l-ar crea şi l-ar îmbogăţi 
cu aceste comori imprimându-le pe plăci, căci suferea că o 
să treacă timpul (clătina mereu din cap şi ofta), nimeni, 
spunea, n-avea să le imprime şi se vor pierde. Şi puse mâna 
pe lingură şi pe castron şi începu să-i descleşteze 
muribundului fălcile şi să-i dea să mănânce. Da, îi dădea, 
dar ăla pe urmă făcea pe el şi împuţea celula. Folcloristul, 
ca să nu-i mai împiedicăm să se mai ocupe de el, îl 
desbrăca, îl spăla, îl ştergea la cur... îi dădea ceaiuri, îi 
dădea din propria lui raţie, îi ştergea gura, care nu reţinea 
toată mâncarea, îi spăla singur pantalonii, care în 
permanenţă erau murdăriţi de diaree... Şi într-o zi 
muribundul deschise ochii, revenind la viaţă. Dar tot nu 
putea mânca singur şi nu putea vorbi. Încetul cu încetul, 
însă, se mai însdrăveni şi la un moment dat înţeleserăm că 
bolnavul se străduia să mişte buzele, să spună ceva. Ne 
apropiarăm de patul lui. Folcloristul îi pândea chipul, să-l 
audă vorbind, fiindcă asta ar fi însemnat că omul lui scăpase 
din ghearele morţii, că, adică, mergea hotărât spre 
vindecare şi că stăruinţele lui nu fuseseră zadarnice. Şi noi, 
curioşi ce-o să zică. Ei, ce-o să zică? Chipul salvatorului 
iradia de bucurie, căci bolnavul îşi holbase ochii spre el şi 
numai la el se uita. Nu el îl salvase? Şi reuşi să bâiguie şi 
avu un rictus care îi strâmbă buzele palide: du-te în p... mă- 
tii de jidan! Asta îi spuse şi cu forţa pe care o mai avu 
scrâşni şi din dinţi. Ne retra-serăm imediat îngreţoşaţi şi îl 
luarăm de-acolo şi pe bietul folclorist, care se întristă din 
ziua aceea şi deveni tăcut. Nu ne mai cântă, încetă să mai 
sufere de soarta frumoaselor cântece pe care le ştia, ceva 
plumburiu i se aşternuse pe chip ca o mască urâtă. Îl 


încurajarăm: dă-l în mă-sa de stârpitură, nu-l mai îngriji, 
lasă-l să moară. Însă el continuă să-i dea să mănânce cu 
lingura, însă cu o silă pe chip, aşi putea zice cu o 
desnădejde scârbită, o tristeţe întunecată, fără lumină, 
parcă ar fi gândit: omul este iremediabil. Parcă ar fi 
raţionat: omul e pierdut şi cum şi eu sunt om, nici eu n-am 
scăpare.” „Foarte interesant, zise Clara în tăcerea care se 
lăsă. Aceste şocuri, presupun, pot fi mai mari decât oricare 
altele, vreau să spun, cu consecinţe foarte adânci în 
conştiinţă, dacă cel implicat nu poate, cum am înţeles, trece 
peste ele. Chiar n-a trecut? Ce s-a mai întâmplat cu 
folcloristul?” „Nu mai ştiu nimic nici de el, nici de cel pe 
care îl salvase, fiindcă ne-am împrăştiat la canal.” „Sunt 
anumite lucruri peste care nu poţi trece, zise Ion Micu pe 
gânduri, după cum sunt altele care văzute dinafară par mai 
rele, dar nu ne ating.” 

Tăcui mai departe, apoi îmi ridicai privirea, le spusei să mă 
scuze, dar trebuia să plec, şi mă ridicai. „Victor, zise lon 
Micu ridicându-se şi el (şi de astă dată nu mi se mai păru 
grotescă zbaterea lui de a ieşi de la masă), te conduc 
puţin...” Şi mă conduse câteva sute de metri pe bulevard, 
vorbindu-mi simplu şi cu afecțiunea de odinioară de 
necesitatea de a ne revedea de-aici înainte regulat... „E 
necesar, zise, o să-ţi explic... Sunt lucruri care se petrec, nu 
dintre cele mai bune, şi care pot fi prevenite... Părerea mea 
e că putem acţiona, dar pentru asta trebuie să le 
cunoaştem...” „Bine, îi spusei, ca să-l împiedic să fie din ce 
în ce mai afectuos, cum simţeam, bine, Ioane, am acuma 
nişte treburi, după ce termin cu ele, o să-ţi dau un telefon”, 
gândind că n-o s-o fac curând, sau poate, cine ştie, chiar am 
s-o fac... 

XXIII. 

Deci totul a existat, gândii continuându-mi plimbarea, a 
existat şi Matilda, şi mai ales există o fetiţă numită Silvia, pe 
care va trebui s-o părăsesc, să n-o mai văd decât din când în 
când, şi încă asta va depinde de Matilda, care dacă ea va 


socoti că „am eşuat” n-o voi mai vedea-o deloc şi numele 
meu nu se va mai pronunţa în faţa ei. Abandonez! Cum să 
abandonez?! Dar ce pot face? Da, mi se sugerase o soluţie 
pentru mine: n-ar fi mai bine dacă aşi muri? zisese Matilda, 
adăugând că mi-ar pune şi ea pe piept o floricică. Simţii 
cum tristeţea pe care o alungasem în întâlnirea cu Ion Micu 
revine şi cum cedează apoi unui nou sentiment necunoscut 
mie şi pe care nu-l înţelesesem niciodată, dar înţelesei acum 
că asta trebuie să fie: să nu poţi găsi o soluţie, să te simţi 
încolţit, să nu poţi accepta (sau mai bine zis să fii împins cu 
o putere inexorabilă să nu poţi accepta), să abandonezi 
(purtam în fiinţa mea căldura, tandreţea, braţele încolăcite 
pe gâtul meu ale unei făpturi minunate, Silvia), dar nici să 
trăieşti văzând chipul urii, silindu-mă să-l îndur în veşnicie 
şi fără scăpare, ca şi când aşi fi fost împins pe poarta pe 
care scrie lasciati ogni speranza, voi ch'entrate... Starea 
mea avea un nume: disperare! Mă aşezai pe o bancă şi îmi 
luai capul în mâini. Chiar totul e pierdut? mă întrebai. De 
unde pornisem? Da, îmi aminteam, din ziua când 
acceptasem să lucrez la deratizare, sub imperiul unei 
adânci căderi, al unui straniu gând de sfidare, al unei 
satisfacţii asemănătoare celei pe care ţi-o dă răzbunarea, al 
unei certitudini că pedepseşti, condamni pe cineva, fiind 
vizitat de gândul că toţi vor plăti şi nu se vor putea spăla de 
disprețul meu, chiar dacă acum trăiesc ca vitele în păşune 
şi pasc şi li se pare că sunt liberi şi fericiţi... totul se plăteşte 
şi vina colectivă nu va face mai uşoară suferinţa individului, 
care va urma. lată deci semnificaţia amorţirii sufletului 
meu, în care zăcuse speranţa că ea, Matilda, va fi alături de 
mine. Cum să fie dacă eu însumi descoperisem abia acum 
înţelesul acestei stranii amorţiri? 

Mă ridicai şi pornii spre casă. Simţeam pentru întâia oară 
suflul rece al singurătăţii iremediabile şi aveam revelaţia că 
eram departe de a semăna, Matilda şi cu mine, cu 
Acojocăriţei şi muierea lui, la aceia spectacolul pe care şi-l 
dădeau lor înşile şi vecinilor era o comedie cu care poate se 


distrau, în timp ce peste noi, dincolo de cuvintele care se 
spuneau, oricât de grele, se deschidea tot mai mult, ca în 
basme, borta vânturilor negre ale nenorocirii. Dacă n-aşi fi 
iubit copilul, totul ar fi fost chiar firesc, nu eram nici primii 
şi nici ultimii care nu se înțelegeau şi trebuiau să se 
despartă. „Văd, îi spusei Matildei, că nu iubeşti acest copil, 
nu te gândeşti că va suferi, Silvia e un copil deosebit şi cel 
puţin până se face mare ar trebui ferit de blestemul 
părinţilor.” „Blestemul eşti tu, care ai dorit încă dinainte de 
a se fi născut s-o arunci într-o prăpastie”, repetă ea această 
obsesie care în aceste clipe mi se păru înspăimântătoare. 
„Blestemul e în capul tău, îi răspunsei, dacă eşti în stare, 
după atâta timp, să-mi atribui sentimente pe care nu le-am 
avut.” „locmai de aceea, ca să te uite, trebuie să-ţi iei 
gândul de la noi. Sper că n-o să-l imiţi pe Petrică şi să te 
agăţi de mine doi ani. Te avertizez că nu vei reuşi.” „Ba da! 
strigai. Nu abandonez nimic „ „Divorțul se va termina în 
două săptămâni, te avertizez. Sunt pregătită, am şi vorbit 
cu cine trebuie!” „Ei, şi? Nu există lege care să mă 
împiedice să-mi văd copilul!” „Ai să vezi că există!” 

Mă oprii, mirat de seninătatea cu care, actor şi implicarea 
în acelaşi timp în rol, alimentam şi urmăream ca spectator 
această ireală dramă. Ce-i făcuse el acestei femei? mă 
întrebai din sală, în timp ce pe scenă ştiam perfect de bine 
ce-i făcusem. Cuvintele? Da, din ele venise obsesia 
neverosimilă. Cuvintele, ele loviseră şi făcuseră o rană care 
nu se mai vindeca. Îmi amintii de o istorie cu un leu bolnav 
şi un pădurar. Acesta din urmă îi spusese: „Ei, ce-ai ajuns, 
prăpăditule? Aşa arată regele animalelor? Leul îi spusese: 
„Ai o secure în mână! Loveşte-mă cu ea după ceafă.” 
Pădurarul îl lovise. După un timp se întâlnesc din nou, leul 
vindecat. „Pune mâna, îi zise el pădurarului, aici la mine 
după ceafă.' Pădurarul puse mâna şi dădu de o coajă 
groasă. „Dă-o jos”, zise leul. Pădurarul o dădu jos; „Ai 
văzut? reluă regele animalelor. Rana pe care mi-ai făcut-o 
tu cu securea s-a vindecat. Dar rana pe care mi-ai făcut-o 


LIA 


cu vorba nu, şi nici n-o să se vindece!” Şi l-a cruțat pe om, 
pierzându-se în adâncul pădurii. Matilda se simţise lovită în 
trufia ei ca o leoaică, şi cu toate că dorise să uite, nu putuse. 
Nu avea şi superbia leului de a cruța, şi vroia să lovească 
tocmai acum când îşi dăduse seama că sunt slab. Chiar se 
grăbea (divorţul va dura două săptămâni!), nu cumva să-mi 
revin şi să devin primejdios! Şi totuşi timp de trei ani mă 
aşteptase. Da, dar puterea unui gând poate ţine în cleşte 
sufletul cuiva şi o viaţă întreagă şi nu-l slăbeşte decât în 
moarte sau odată cu nimicirea celui care i-a prins astfel 
sufletul. Cuvintele, devenite stranie obsesie: vroia să mă 
identific cu înţelesul pe care li-l dădea ea, nu era nici o 
îndoială, înţelesul lor ar fi izbucnit indiferent de ce soartă 
aşi fi avut parte; spiritul ei destructiv s-ar fi pus în mişcare 
oricum, chiar dacă aşi fi urcat pe spirala celei mai strălucite 
cariere. Da, totul era pierdut, trebuia să plătesc. 

A doua zi după prânz mă pomenii cu asia în casă, care îmi 
spuse că Matilda a plecat pentru câteva zile la Bucureşti şi 
a rugat-o să aibă grijă de Silvia. „La Bucureşti?! mă mirai. 
Ce să caute acolo?” „Nu ştiu, zise Tasia în timp ce îmbrăca 
fetiţa, nu mi-a spus. Şi continuă să vâre într-o plasă lucruri 
de-ale copilului. „Dar ce faci acolo?! zisei. „Aşa mi-a spus 
Matilda, s-o iau pe Silvia la noi cât lipseşte ea.” „Nici vorbă, 
lasă copilul aici, sau crezi că eu şi Ana nu suntem în stare să 
avem grijă de ea?” „Am crezut că aşa v-aţi înţeles”, zise 
Tasia mirată. „Cum să ne fi înţeles dacă nici nu mi-a spus că 
pleacă!”' „Bine, treaba voastră.” „Ia-taaa, zise atunci Silvia, 
ci mergem la plimbare?” „Mergem, dar întâi du-te şi te 
culcă.” 

Intrai în bibliotecă, închisei uşa şi mă aşezai la birou cu 
capul pe braţe. Glasul Silviei mă picnise, când spusese ta- 
taaa, căci astfel îi ieşea ei acest cuvânt din gură, nu scurt, 
tata, nici inexpresiv, nici alintat, nici râzgâiat ci ca o mică 
notă muzicală, pură ca un izvor în care chemarea era 
cântată şi legănată şi învăluită într-o tandreţe celestă. Şi 
parcă ar fi fost pe deplin conştientă de magia cuvântului- 


melodie, fiindcă întâi îl lăsa să fie auzit, făcea o pauză şi 
abia apoi spunea ce vroia de la tata. Uneori nu vroia nimic! 
Nu mai urmau alte cuvinte. Cu neputinţă de evitat 
certitudinea că această melodie nu era doar a glasului ei, ci 
a fragilei ei simţiri, a micului ei suflet, căci mai auzisem 
copii spunând mamă şi tată, dar niciunul ca ea, şi aşi fi 
putut să i-l disting chiar în înaltul cosmos, dintr-o 
multitudine de alte glasuri ale tuturor copiilor care s-ar 
urca în vastul univers. Ce ne ţine în viaţă, altceva? Nu 
facem totul ca această melodie să nu piară de pe pământ şi 
să rămână mereu în noi ca o armă supremă împotriva 
soartei? 

Valul trecu, intrai în baie, mă uitai în oglindă, îmi spălai cu 
apă rece trăsăturile strâmbate şi ochii turburi şi revenii 
lângă Tasia. Dar ea ghici ceva şi o lungă tăcere se aşternu. 
Într-un târziu zise: „De, Victore! Bine-ar fi să vă împăcaţi! 
Zic şi eu aşa, dar cine poate să ştie ce se întâmplă între doi 
inşi când rămân singuri?” 

Şi se ridică şi plecă. 

XXIV. 

Iar eu începui să mă plimb încet prin frumosul 
apartament. Ce-o fi făcând ea la Bucureşti? mă întrebai. Şi 
ce fac eu singur până se întoarce? Aveam nevoie de ea, să 
apucăm amândoi mai departe de otgonul de ură care ne 
lega şi să tragem de el cu toate puterile până îl vom rupe. 
Fiindcă simţeam că altfel n-o pot părăsi, deşi ieri mi se 
păruse că eram liber. Plecând, rămâneam înlănţuiţi, iar ea, 
cu fetiţa alături, ar fi jubilat de ura mea neputincioasă, mai 
liberă decât mine. Iar dincolo de toate acestea ar fi stăruit 
în mine, devenind obsesie, întrebarea încăpăţânată: ce era 
de fapt în inima acestei femei? Fiindcă nu puteam admite - 
şi întrebarea aceasta mi se punea nealterată, totdeauna 
când rămâneam singur, chiar şi ascultând istorisirile vesele 
ale lui Vintilă, chiar şi când, crezând că uit, mi se întâmpla 
să râd în hohote - niciuna din cauzele pe care le 
întrezăream stând de vorbă cu ea. Era fascinant: într-o zi 


mi-a spus: „eşti pe jumătate mort”. Asta mă limpezea, 
atunci chiar totul devenea simplu şi firesc, şi viaţa mea 
împreună cu ea, imposibilă. Repede însă, chiar a doua zi 
când n-o mai vedeam, certitudinea aceasta se spulbera. De 
ce? Nu mai înţelegeam cine îi alimenta ura. Eu?! Prin ce? 
Ştiam ce înseamnă să nu mai iubeşti, asta mi se păruse 
totdeauna simplu şi firesc, să-i spui cuiva sau să ţi se spună: 
nu te mai iubesc. În clipa aceea înstrăinarea celuilalt ţi se 
transmitea, cum mi se întâmplase mie atunci, în faţa 
Universităţii, cu Căprioara. Ce dracu poţi să mai faci cu 
cineva care nu te mai iubeşte! la uite! Se şi vede, nu maie 
acelaşi chip pe care îl ştiai, care se lumina când te vedea, ai 
cărui ochi străluceau întâlnindu-i pe-ai tăi, a cărui gură 
avea un contur dulce, un surâs... Nu mai sunt toate acestea. 
S-a dus! A murit! Ceea ce ştiai tu îţi rămânea în inimă 
nealterat; ce poţi face când cineva nu mai e? Melancolia 
care năvăleşte asupra ta e blândă şi învăluitoare, puterea ta 
de a iubi rămâne neatinsă, întrebările care vin ulterior nu 
au mare putere, chiar dacă afli că ai fost trădat. Ce 
înseamnă trădarea? E o formă urâtă de a ţi se spune că nu 
mai eşti iubit. Ura, desigur, te poate ispiti să te răzbuni, e 
frumoasă, s-o iubeşti mai departe, chiar dacă ştii că nu va 
mai fi nimic. Uite însă vine oricum, şi acest lucru îl simţi cu 
certitudine şi simţi chiar o bucurie că eşti liber de cineva 
care, desigur, nu te-a iubit prea tare din moment ce a putut 
să te părăsească. Mai bine! Adio!... Balayer mes amours, 
avec, leur tremolo, balayer pour toujours, je repars ă zero! 
Da, dar ura? Poţi cânta la fel de patetic şi jubilator: Balayer 
le haine? Cum?! Încercaţi! Essayez donc repartir ă zero”!... 
Deschisei încet uşa camerei unde dormea Silvia, s-o 
trezesc şi să ieşim. „Ce e cu tine, îi spusei, tu n-ai dormit 
deloc!” „Ba am dormit, dar nu mult”, mărturisi ea, ca să 
împace şi minciuna şi adevărul: vrusese să doarmă, dar nu 
putuse. Mă aşezai pe marginea patului şi, prefăcându-mă că 
n-o privesc direct, o contemplai în tăcere, cu pleoapele pe 
jumătate închise. „Ia-taaa!” zise. Era o chemare, de astă 


dată am simţit că vrea să spună ceva."Da tată!” murmurai. 
„Ta-taa, reluă, eu când te văd că vii la mine şi te aşezi pe 
pat, mă uit la tine... şi... şi nu ştiu ce să-ţi mai spun...” De 
câtva timp nu mai dormea pe brânci, se făcuse mai vioaie şi 
abia aştepta să mă întorc acasă şi s-o iau la plimbare. Nu 
era prea voinică, curând o dureau „piscioalele” (o dureau 
sau îi plăcea în braţe?), şi îi plăcea mai ales, când se 
întâmpla să am şi treabă în oraş, să intru în marea librărie 
din centru, sau să cumpăr ceva din vreun magazin. „Şi ce-ai 
vrea tu să-mi spui şi nu mai ştii ce?” o întrebai. „Ia-taa, zise, 
mergem la cişmar? Scânteia gândirii ei ţâşnise câteva clipe, 
dar apoi uitase, poate că nici nu ştiuse că exprimase atât de 
limpede neputinţa ei de a da glas la ceea ce simţea când mă 
vedea lângă patul ei. „Mergem, tată, zisei. Bine că mi-ai 
adus aminte!” Asta se întâmplase acum câteva zile, dar nu 
observasem, că i-ar fi plăcut mica dugheană a „cişmarului”. 
Uite că îi plăcuse şi, ca odinioară copilului Creangă, îi 
plăcea şi ei să-l vadă iar pe acest nou Ciorpec” aşezat pe 
scăunelul lui, chel ca şi acela, mustăcios şi înconjurat de 
calapoade şi de rafturi de încălţăminte dată la reparat. 
„Sus! o îndemnai. Hai să ne îmbrăcăm!” Se ridică şi 
legănându-se ca o răţuşcă mi se lăsă în braţe. Avea şi ea 
pijama! Dulapul ei, cu rochiţele, şosetele, încălţămintea, 
toate minuscule, aşezate în ordine pe rafturi. Mă lăsai în 
genunchi s-a ajut, să se îmbrace, îi scosei aşa-zişii pantaloni 
ai pijamalei, din care ea îşi trase picioarele, sprijinindu-se 
cu o mână de umărul meu, apoi o îmbrăcai cu o rochiţă albă 
cu buline albastre care îmi plăcea mie şi în care părul ei 
încă blond se încurcă şi i se încurcară şi braţele încercând 
să nimerească singură mânecile (nimerea pe alături şi nu-şi 
corecta mişcarea până nu vedea că braţul îi ieşea tot gol 
prin aer şi ni se amestecau la amândoi mâinile din pricina 
impulsurilor ei foarte neprecise, dar svâcnite, care o făceau 
ca nici când îi îndreptam eu mâna spre golul mlnecii să 
nimerească iar anapoda), îi încheiai cataramele de la 
sandale şi crezut că era gata. Nu, că s-o pieptăn! „Unde ţi-e 


LLA 


pieptenele?!” „Nu ştiu”, zise."Cum nu ştii, fată mare şi nu 
ştii unde îţi sunt obiectele tale de toaletă?” „Ba da, zise şi se 
duse şi trase foarte sigură un sertar şi luă de-acolo 
pieptenele. „Păi vezi? Ziceai că nu ştii? la te rog sănute 
răsfeţi!” O întorsei cu spatele şi începui s-o pieptăn. „Adu- 
mi o fundă să-ţi leg părul!” „Nu, că să-i fac codițe! „E prea 
complicat, îi spusei, uite ce bine îţi stă aşa cu părul legat la 
ceafă, te face şi pe tine mai mare.” 

Îi privii chipul şi pentru întâia oară, văzând-o din profil, 
văzui profilul meu, dar un profil de vis... Rămăsei tăcut, 
stăpânit de un sentiment de triumf. Dacă seamănă cu mine 
întru totul, şi în temperamentul ei, va trage spre mine orice 
s-ar întâmpla, îmi spusei. Am pentru ce trăi şi alţi copii nu 
voi mai face! Nu va fi o fată isterică şi voi veghea să nu-mi 
repete eşecurile. Va plăcea şi o voi învăţa să aştepte şi să 
aleagă, chiar dacă va fi să i se întâmple să fie izolată în 
adolescenţa ei, cum mi s-a întâmplat mie. O s-o văd zilnic 
dimineaţa, fie şi doar câteva minute, când o să înceapă să 
meargă la şcoală. Da, voi face parte dintre acei care, 
despărțiți ca şi mine de... „Ia-taaa! La ce te gândeşti?” 
Tresării şi mă ridicai. „Mă gândeam că nu mai ai mult şi te 
duci şi tu la şcoală”, îi spusei. „Cât mai am?”,”Hm! Vreo trei 
ani!” „Mi-arăţi şi mie şcoala?” „Cam devreme, reflectai, mai 
e până atunci!” „Păi ziseşi că nu mai e mult!” Izbucnii în 
râs! Aşa era! Iat-o sesizând o contradicţie! Îi răspunsei că 
nu mai are mult dacă te gândeşti că avusese şi ea odată 
două săptămâni, pe urmă o lună, când o botezam, pe 
urmă... Şi tăcui... Pe urmă tatăl ei fusese trimis în minele de 
plumb... 

„Ta-ta, când împlinesc eu patru ani?” mă întrebă apoi după 
ce ieşirăm din casă. „Peste vreo două luni - aşa!” „Şi ce-mi 
cumperi?” „Nu-ţi cumpăr nimic, îi răspunsei eu supărat, 
gândind: ia te uită, de pe acum ştie că trebuie să i se 
cumpere... Îţi cumpăr o minge!” îi spusei. „Păi minge am!” 
„O păpuşă mare!” „Păi am şi păpuşă!... Ta-taaa, ci să-mi 
cumperi o trotinetă.” Surâsei. Când punea un ci înaintea 


LIA 


cuvintelor era la ea semn de mare tandreţe. „Bine, ci să-ţi 
cumpăr, îi spusei. Dar unde ai văzut tu o trotinetă?” „În 
parc, la copii!” Ai fi crezut, auzindu-i felul cum rostise „la 
copii”, că îi vedea pe aceştia cu detaşare, ca şi când ea, în 
orice caz, nu mai era copil. 

În mod ciudat, singurătatea mea cu ea se accentua, dar 
era senină şi dulce. Gândul la maică-sa de asemenea se 
lumina, brutalitatea răului a cărui apăsare îmi amorţea 
sufletul se detaşa de Matilda. Acest rău nu mi se mai părea 
o emanaţie a voinţei ei deliberate - de a trăi în el şi dea mi-l 
transmite, ci ceva străin, cu care ea nu putea să lupte. 
Împreună, mi se părea că se confunda cu natura ei intimă şi 
jubila trăindu-l, aşa cum jubilează cei ce iubesc, cu Silvia mi 
se părea că maică-sa e nefericită şi că suferea urându-şi 
bărbatul. Asta mă făcea să uit, ca să tresar totdeauna la 
întoarcere, când descopeream că nici vorbă de suferinţă la 
Matilda, şi nici un caz nefericire. Clipe grele, fiindcă 
descopeream mereu cum de fiecare dată mi se furişa în 
inimă, nedorită, speranţa unei apropieri. Cu atât mai 
violentă şi mai urâtă era ciocnirea care urma. Luam fetiţa în 
braţe şi o copleşea cu duioşii insistente şi ostentative, o 
ţinea tot timpul pe lângă ea, o chema în bucătărie... Eu nu 
mai existam, încerca, adică, s-o facă să uite cu cine a fost la 
plimbare, să-i arate deci că numai ea, mama ei, o iubea cu 
adevărat, ceea ce se şi întâmpla (cel puţin în aparenţă), 
fiindcă greu mai prindeam după aceea privirea copilului şi 
până a doua zi nu mai auzeam decât rar mica ei melodie, şi 
atunci doar în şoaptă şi numai când maică-sa o mai slăbea... 
O iubea pe maică-sa? Neîndoielnic, şi Silvia mă uita cu 
adevărat în prezenţa ei, dar eu ştiam (fiindcă începusem să 
observ) că atunci când o luam la plimbare puternica forţă 
de atracţie a Matildei înceta, nu-i pomenea niciodată 
numele, nu zicea „vreau la mama”, sau să dorească, fără s-o 
spună, să se întoarcă mai repede acasă şi s-o vadă, şi mica 
melodie pe care Silvia o ţinea pentru mine ascunsă în suflet 
reînvia. Mă purtam însă cu ea fără efuziune, pentru a nu-i 


scinda de pe acum fragila ei simţire. Mi se strângea însă 
inima şi mă întrebam dacă nu se şi scindase când vedeam, 
la întoarcere, cum privirea ei atrasă de prezenţa mamei nu 
mă mai vedea. Ce se va întâmpla, îmi spuneam, când nu voi 
mai fi zilnic în casă şi când (nu mai aveam nici o îndoială) 
Matilda îi va spune fără urmă de ezitare: tatăl tău te-a 
părăsit? Copilul va afla ce e minciuna fiindcă eu îi voi spune 
că n-am părăsit-o şi n-o voi părăsi niciodată... pusă între 
tată şi mamă, pe cine va crede? Desigur, întâi pe ea, fiindcă 
avea dovada, da' şi eu eram una... Atât de mică, silită să 
înţeleagă ceea ce nu putea fi încă înţeles! 

O dusei de astă dată direct în parc, „la copii”, spunându-i 
că pe la „cişmar” o să trecem la întoarcere. Ne aşezarăm pe 
scaune şi deschisei o revistă de filosofie pe care o 
cumpărasem în trecere, de la un chioşc. O simţii însă de 
îndată că se ridică şi o văzui îndreptându-se spre un băiat 
care fără s-o cunoască o chema, dar nu-l auzisem rostind 
vreun cuvânt. Parcul era plin de cărucioare, bunici, părinţi 
tineri, îngrijitoare plictisite că la această oră nici un soldat 
nu-şi făcuse apariţia. Se opri la mică distanţă de el şi se 
uitară unul la altul, ca şi când s-ar fi pomenit fiecare în faţa 
unei oglinzi. Un timp tăcură încremeniţi, cercetându-se fără 
să înţeleagă nimic, dar el veni apoi mai aproape şi îi spuse 
ceva. Ce anume? Ea îi răspunse şi îl părăsi, băiatul se răsuci 
într-un picior şi dispăru. Ce mesaj îi transmisese? Secret 
mare, Silvia se aşeză cuminte lângă mine şi nu zise câtva 
timp nimic. Redeschisei revista. Nu era nici un fel de 
filosofie în ea, articole despre imperialism, care a ajuns în 
faza sa ultimă, când a început să putrezească, despre 
primul nostru cincinal şi altele de acest gen... „la-taaa, zise 
Silvia, în partea ailaltă a parcului au dat drumul la căluşei.” 
Aha! Deci ăsta era mesajul! „Bine, tată, mergem”, şi mă 
ridicai şi lăsai revista pe bancă. 

Erau amestecați cu trăsuri cu patru locuri, iar ceva mai 
încolo scaune sburătoare, învârtite de un motor vechi care 
pufăia şi trosnea parcă ar fi tăiat lemne. Numai căluşeii, ca 


pe vremuri, erau puşi în mişcare de un cal, care alerga şi el 
pe lângă cei din lemn, dând foarte des din cap şi sfornăind 
vesel, ca şi când şi-ar fi dat seama că omuleţii pe care îi 
plimba în cerc nu ştiau ce e un cal adevărat şi vroia să le 
arate. Când cursa se opri, o ridicai pe Silvia în braţe şi o 
pusei într-o trăsură. Avui de îndată strania senzaţie că o s-o 
pierd când o văzui amestecată cu încă alţi trei, şi calul, 
punându-şi capul în piept şi făcând o închipuire de săritură, 
îşi reluă cursa, şi chipul Silviei începu să treacă pe lângă 
mine ca o părere. Gata, nu mai era a mea, intrase şi ea în 
această lume care îţi dădea senzaţia că zbori şi te va duce 
departe într-o călătorie miraculoasă şi fără sfârşit, când de 
fapt ea te întorcea în fiecare clipă înapoi în cerc, mereu 
înapoi în jurul axei lui, stătea pe loc, deşi punea totul în 
mişcare şi în curând se va opri! Călătoria s-a terminat, gata, 
jos, e rândul altora! Credeam că o să strige de bucurie ca 
alţii, dar ea stătea tăcută, atât de mică, desigur nu speriată, 
dar nici veselă că zbura. Şi dacă lanţul trăsurii se rupe? mă 
pomenii întrebându-mă, şi dacă nu se ţine bine şi o să cadă? 
Şi o strigai, dar nu mă auzi, fiindcă văzusem că chiar nu se 
ţinea: „Silvia, apucă-te cu mâna de trăsură!”' Mi se părea 
că nu se mai termină şi că goana calului se înteţeşte, îi 
auzeam clopoţeii de la gât clinchetind şi sforăitul lui de 
încântare, căci era bine hrănit, gras, deşi cam bătrân, însă 
mişcarea îi plăcea şi lui. Uneori se prefăcea că vrea să-i 
muşte pe copii şi îşi pleca lungul lui cap într-o parte, prins 
în inima lui de cal de o ciudată efuziune pentru mogâldeţele 
acelea din jur, care de când trăia el nu mai creşteau deloc... 
Altădată, în timp ce alerga, cânta o goarnă, acum goarna 
încetase, dar lui îi cânta însă pesemne în urechi de era atât 
de exuberant... Fără să i se spună ceva, începu să-şi 
înmoaie elanul şi apoi se opri singur. Timpul cursei se 
înscrisese demult în memoria lui şi ştia, desigur, când se 
termina. Copiii se dădură jos unii încă veseli, alţii fără prea 
mare chef, în timp ce cei ce aşteptau, înghesuindu-se de 
nerăbdare, umplură trăsurile şi încălecară căluşeii de lemn. 


„Ţi-a plăcut, tată?” o întrebai pe Silvia luând-o în braţe. 
„Da!”, „Mai vrei o dată?” Avu o ezitare... „Mai târziu!” zise, 
înţelesei că nu se omorâse de plăcere şi că doar 
curiozitatea fusese mare. 

În mijlocul parcului era un havuz, aproape un lac, plin de 
lebede, iar alături, ridicat puţin pe o coastă de deal, un local 
care servea bere, gustări, cafele, îngheţată, prăjituri. Mă 
aşezai cu fiica mea la o masă. „O bere pentru mine, îi cerui 
chelnerului şi... „Şi pentru domnişoara o îngheţată”, mă 
completă el. „Poate vrei o prăjitură?” o întrebai. Dădu din 
cap: nu! „Ia-taaa, zise ea, după ce chelnerul se îndepărtă, 
tu eşti răguşit!” Tresării. Şi mie mi se păruse când dădusem 
comanda, îmi auzisem glasul, ceva străin, puţin spre bas, o 
clipă. Tugşii. „Şi acum mai sunt răguşit?” „Da...” Tuşii din 
nou. „Dar acum?” „La fel...” „Cine ştie ce-o fi, zisei, oi fi 
răcit şi eu nu simt... Mănâncă încet îngheţata, să nu răceşti 
şi tu...” 

Îmi aprinsei o ţigare cu berea înainte, în timp ce Silvia îşi 
sorbea parcă îngheţata, făcea elipse mari cu braţele, scotea 
limba, răsucea linguriţa în aer... Bine, gândii, dacă într-o zi 
o să mă întrebe unde lucrez, ce-o să-i spun? Într-o zi, când o 
să înceapă să se ducă la şcoală... Aşa mici, copiii încep să se 
laude cu părinţii lor. Tata e doctor, tata e inginer, maistru, 
mama e arhitectă... Dar tatăl? Tatăl tău ce e? Ei? Ce e...7! 
Ar putea Ion Micu, la el în redacţie?... „Ia-taaa, la ce te 
gândeşti iar?” „Ascultă, mă înfuriai, ce faci tu cu îngheţata 
aia?” „O mănânc!” „Nu s-ar zice! Ia vino încoace!” Vroiam s- 
o strâng în braţe, s-o sărut, să-mi lipesc obrazul de al ei, s-o 
mângâi... O pusei pe genunchi, înmuiai un şerveţel de 
hârtie în paharul cu apă, îi ştersei mânuţele şi bărbia, îi 
desfăcui părul care n-avea nimic şi îl legai la loc şi abia 
după aceea îi ţinui micul ei chip aproape de al meu. „Silvia, 
fetiţa, îi spusei, codiţa, tata te iubeşte...” 

Avea aerul că ştie, fiindcă nici o schimbare de expresie nu 
se produsese pe chipul ei. Pe drum, la întoarcere, ne 
întâlnirăm cu un câine şi ea vru să se apropie de el. Era un 


câine vagabond şi o oprii, explicându-i că s-ar putea s-o 
muşte din prostie... Se vedea că e un dulău nerod, care nu 
reuşise să se lipească şi el de-un stăpân, pesemne nimeni 
nu-i găsise vreo calitate şi toată lumea îl gonise, şi atunci se 
resemnase să trăiască pe străzi, dar având aerul că dacă nu 
e al nimănui e al tuturor... Era un mister cine îi dădea să 
mănânce, fiindcă nu era ogârijit. la să vedem, mă oprii şi îl 
chemai. El îşi îndoi trupul spre o formă de covrig, chiar a 
îndoială, şi lăsă capul în jos parcă spunând: „Nu e sigur că 
dacă vin nu-mi dai un picior, aşa că mai bine aştept, dacă 
vrei vino tu la mine, deşi nici atunci nu ştiu dacă sunt ferit 
de cine ştie ce surpriză”. Încât, apropiindu-ne de el, se 
îndepărtă, păstră o distanţă şi umilit de propria-i laşitate ne 
aşteptă, pentru ca din nou să se retragă. Altfel avea o 
curbură frumoasă a burţii şi picioare înalte de ogar, botul 
lung... L-aşi fi luat cu mine dacă ar fi intuit că apăruse 
pentru el o ocazie să se aciuiască pe lângă o casă. „Crezi că 
are cineva timp să-ţi descifreze soarta ta de câine! îi spusei. 
Ai rasă în tine, dar cine ştie ce apucături! Eşti, oricum, slab 
sufleteşte, ţi-ai pierdut încrederea în oameni, o să mori 
călcat de o maşină, ori or să te prindă cei de la ecarisaj şi or 
să-ţi ia pielea, iar din carnea ta să facă cel mai bun clei!” 
Intrarăm în marea librărie centrală în care nu răsfoii nici o 
carte, mă uitam doar pe deasupra, în timp ce Silvia, care nu 
ajungea nici cu capul până la ele, se agăţase cu mâinile de 
marginea mesei, curioasă să vadă ce era acolo sus pe 
mesele lungi. Ce putea să fie? Cărţi, după formă! Îi 
cumpărai una care promitea ceva bun, Familia Roademult, 
şi de la papetărie nişte abţibilduri. Cuvântul îi plăcu şi îl 
repetă pe drum insistând să i le arăt. „[i le arăt acasă, când 
o să le învăţ cum să le tai şi să le lipeşti...” Trecurăm apoi pe 
la „cişmar”. Silvia era răpită, nu ştiu ce-i plăcuse ei aici: 
ciocanul meşterului, sula pe care o înfigea în talpă, faptul că 
nu se grăbea după ce intrai la el şi abia după ce termina de 
bătut cuiele de lemn pe care le ţinea în gură îşi ridica 
privirea şi se uita o clipă la tine? Faptul că avea lângă elun 


mic aparat de ebonită care se alimenta dintr-o priză 
ascunsă printre rafturi şi cânta în surdină? Îmi dădu 
pantofii, îi plătii şi ieşirăm, dar apoi îmi veni un gând şi 
revenii. "Domnu Suciu, îi spusei, ai putea să-mi faci o curea 
pentru fetiţă?” „Ce fel de curea?” „Una subţire, pentru 
sărit...” „Aşa pentru joacă?” zise cismarul. „Da, cu o buclă la 
capete, s-o poată ţine şi s-o întoarcă peste cap.” „Da' e prea 
mică ea pentru jocu-ăsta:', zise cismarul. „Nu sunt mică”, 
zise Silvia. „Bine, fata tatii, conveni cismarul, ia să-ţi iau eu 
măsura. O să-ţi fac una aşa frumoasă împletită în trei.” „Să 
nu fie prea groasă”, observai. „Nu, că am eu grijă, zise 
cismarul măsurând-o pe fetiţă cu o sfoară. Mâine e gata!” 

lar acasă ne apucarăm să tăiem abţihilduri. Îi lipii eu 
primul un iepuraş pe tăblia albă a patului. „Vezi?! îi spusei. 
E foarte frumos!” Apoi o lăsai să văd ce face cu foarfecă. 
„Acuma să pui alături de el un ursuleţ.” Dar îl strică, îi tăie 
capul. Forfecuţa n-o asculta. Migălirăm însă amândoi vreme 
îndelungată până ce în dormitor începu să se lase 
întunericul. ”Ta-taaa, zise ea deodată, văzându-mă absorbit 
cu micile figuri. Nu trebuie să terminăm toate accibidlurile 
într-o singură zi!” Eu sării. O luai în braţe şi de astă dată 
începui s-o sărut fără nici o reţinere. „Aşa este! îi şoptii, nu 
trebuie totul consumat într-o singură zi! Nici măcar într-o 
singură viaţă! gândii. Şi ce dacă o viaţă nu se împlineşte? 
Se va împlini alta, după tine.” 

Şi gândul îmi zbură în clipa aceea la uitatele mele caiete. 
În întuneric stăteau în beciul bunicului, dar şi mai în 
întuneric stăteau parcă în amintirea mea. Le voi mai scoate 
vreodată de-acolo? mă întrebai. Vor mai reînvia retezatele 
mele elanuri? Dar gândul, țintuit parcă, nu zbură şi inima 
nu mi se încălzi. 

XXV. 

A doua zi se prezentă iar cavalerul ei şi îi spuse nu ştiu ce 
nou secret. Că, mi-l desvălui Silvia de îndată, s-o las şi pe ea 
să se ducă şi să se joace cu copiii. Cum s-o las? Dacă se 
pierdea? „Nu mă pierd, tată!” îmi răspunse cu atâta 


siguranţă de sine, încât şovăii. „Bine, îi spusei, merg şi eu 
cu tine. Unde sunt copiii?” Băiatul îmi arătă direcţia 
havuzului. De astă dată cumpărasem de la un chioşc 
Luceafărul literar, curios să văd şi eu ce publica Ion Micu. 
Începui să-l răsfoiesc ridicând din când în când privirea 
neliniştit spre fetiţă când n-o zăream de îndată în droaia de 
copii care se zbenguiau printre copaci. 

Revista condusă de Ion Micu, în afara unor traduceri din 
lirica germană semnate de marele poet şi filosof şi de note 
polemice al căror sens îmi scăpa fiindcă autorii şi cărţile la 
care se refereau îmi erau necunoscuţi, era aproape ilizibilă. 
Totuşi, mă hotărâi să citesc până la capăt o nuvelă, să văd şi 
eu ce se scrie... Autorul descria un conflict interior al unui 
ţăran care tocmai se înscrisese în gospodăria agricolă 
colectivă. Ce se întâmplase? Se înscrisese el, dar în 
prealabil îşi vânduse boii şi acum avea mustrări de 
conştiinţă. Nu putea să doarmă: auzi, ei îl primiseră cu 
braţele deschise şi el îi înşelase! Dar ce era de făcut? Banii 
primiţi pe boi îl frigeau, cum să înceapă el o viaţă nouă cu o 
astfel de amintire? Şi după mai multe zile de frământări îi 
veni un gând; autorul însă nu-l desvălui, ca să-i urmărim 
eroul cu răsuflarea tăiată şi să-i urmărim şi gândurile 
(monolog interior!), ce-o să zică preşedintele când o să 
audă, ce-or să zică ceilalţi, care negreşit se vor adund buluc 
în curtea gospodăriei când o să-i dea drumul... Cui, la ce? 
Ei, suspense, oricum va fi mare turbureală şi el va putea 
apoi să umble cu fruntea sus şi să doarmă liniştit. Până la 
urmă aflăm în sfârşit că vroia să cumpere un motor şi să-l 
predea, gratis, bineînţeles, gospodăriei. Ce fel de motor? 
Nu se spunea, de tăiat lemne, de scos apa, cumpărat de la 
cine, de la un magazin de stat sau de la un particular. 
Începe apoi o mică odisee a transportului, ba într-o căruţă 
de ocazie, ba în spinare, gâfâind şi asudând. Şi iată-l cu el în 
curtea gospodăriei. Şi aici autorul deveni deodată foarte 
realist şi în acelaşi timp foarte modern, eroul nu triumfă 
(eroii moderni acţionează riscând şi încheind printr-un 


eşec), numai că prin curtea gospodăriei erau doar câţiva 
oameni, preşedintele lipsea, iar motorul, ca să stârnească 
turbureală, trebuia întâi de toate să meargă. Ei, nu mergea, 
pufăia îngrozitor, tuşea, exploda învăluindu-l pe erou într- 
un fum negru şi înecăcios. Da, viaţa e un fum, dar merită să 
lupţi cu ea şi să învingi şi mai ales să rămâi în această luptă 
cu conştiinţa curată. Asta era sensul pe care îl sugera acest 
final neaşteptat. Prinsei gust să mai citesc o nuvelă, 
inventivitatea falsului e şi ea atrăgătoare, şi de astă dată 
autorul chiar reuşi să-mi descreţească fruntea. Eroul, un 
ardelean dintr-o bucată, tot un ţăran, intră în biroul 
preşedintelui sfatului popular, îşi ia căciula din cap, o 
izbeşte de podea şi strigă: No, preşedinte! Apăcă eu fac 
reclamaţie la Comitetul Central! No, ce e! zice şi acela 
alarmat. No, zice ţăranul, eu vreau să dau mai mult, şi ăla 
de la baza de recepţie nu vrea să primească. Eu fac 
reclamaţie, merg până sus! No, ce să dai, mă Toadere? Că 
nu înţeleg! Apoi, no, cote, mă! zice ţăranul. Cotele aferente? 
întreabă preşedintele. No, lasă-le pe-alea, zice ţăranul 
neaoş cu o mândrie vânjoasă, peste alea eu vreau să dau 
mai mult, mă! Şi începe conflictul între eroul cu înalta sa 
conştiinţă patriotică (fiindcă predarea cotelor către stat era 
o datorie patriotică, iar el vroia să predea mai mult!) şi 
inerția eternă a birocraţilor, conflict care se rezolvă în 
favoarea celui dintâi. Era, cumva, în publicarea acestor 
nuvele, ascunsă, ironia sarcastică a lui lon Micu? Desigur, 
fiindcă nu puteam să-mi închipui că i-ar fi plăcut aceşti ilari 
continuatori ai lui Slavici şi Rebreanu, dar asta numai 
pentru că eu îl cunoşteam, ce trebuiau să creadă însă 
cititorii care nu ştiau că redactorul şef al acestei publicaţii e 
un om atât de subtil încât publica aceste texte ca să-i 
înveselească? Ce-ar fi trebuit să fac eu acolo dacă m-ar fi 
angajat în redacţie, cum îmi dăduse de înţeles? Dacă astfel 
se scria, sau dacă, oricum, numai lucruri din astea puteau 
apărea, care ar fi fost rolul meu? Să caut, adică, să aleg 
texte mai bune? Nu mă simţeam calificat şi nici adaptabil, 


nu aveam „ironia” de a face pe micul diavol, să acţionez 
adică într-un fel şi în acelaşi timp să fac cu ochiul că trebuie 
să se înţeleagă altfel. Cum să se înţeleagă? Cititorul e un om 
serios, şi era, practic, imposibil să-l iniţiezi într-o parodie 
care nu purta acest titlu... Nu era „om de litere”! pe care 
să-l inviţi la braserie şi să-i explici că... el era doar cititor, 
adică un ins care dacă deschidea o revistă căuta în ea 
contactul cu marile probleme ale lumii în care trăia şi al 
căror înţeles adânc fie că îi scăpa (lupta lui grea pentru 
existenţă îi închidea adesea orizontul), fie că, dimpotrivă, 
intuia acest înţeles şi dorea să-i fie confirmat de spiritele 
alese care puteau scrie şi publica. Ion Micu, cu sarcasmul şi 
umorul său denaturat, era, ăhă, departe de determinările 
eterne ale cititorului de totdeauna, care căuta în artă atât 
uitarea (căci ficţiunea artistică este, pe un plan desigur 
superior, un drog), cât şi iniţierea într-un univers superior, 
care să-i reamintească verticalitatea noastră în spirit, cum 
spune Kierkegaard, când viaţa ne pune adesea în 
genunchi... Nu, nu voi lucra într-o astfel de redacţie... Erau 
mai interesanţi Vintilă, Bacaloglu, Calistrat... chiar şi 
famenul de Pantelimonescu, prin plictisul inexplicabil pe 
care ţi-l inspira de îndată ce deschidea gura... Nu, n-aveam 
chef să învăţ formele de simulare şi disimulare a gândirii ca 
să-mi creez iluzia că rămâneam liber când hotăram 
publicarea unor texte de a căror stupiditate eram conştient. 
Cel puţin când albeam cu var trunchiul unui copac puteam 
gândi că sunt grădinar. Dar acolo ce puteam gândi că sunt? 
Cel mult un regizor de circ care dădea spectacole într-o 
arenă goală... 

„la-taaa”, mă trezi Silvia din aceste reflecţii. Mă uitai la ea 
cum se aşează pe scaun alături de mine cu aerul că n-are 
nimic de spus, deşi nu numai glasul, ci şi mişcările ei, 
mimând o discretă nepăsare afectată, arătau că părăsise 
joaca cu un anumit gând... „Ei, ia zi-i!” „Ia-taaa, hai să 
căutăm ci nişte flori...” Acest ci era la ea, pe lângă expresia 
extremei tandreţi, şi a dominaţiei unei idei pe care o dorea 


negreşit să fie împlinită. „Da? zic. Bine, hai să vedem pe 
unde le putem găsi!” Pornirăm în căutarea lor, dar nu se 
vedeau decât prin ronduri, şi de-acolo n-aveam voie să le 
culegem. Silvia însă nu era de aceeaşi părere şi nu se arătă 
deloc convinsă când îi spusei că aceste flori nu erau puse să 
fie rupte. Îmi răspunse printr-o tăcere care avea viziunea 
unui alt adevăr. „Da' ce vrei tu să faci cu florile?” Se uită la 
mine cu ochii mari şi îmi şopti:”Ci sunt flori pentru 
mireasă!” „Mireasă?! Care mireasă?” o întrebai, ghicind că 
pesemne o făcuseră pe vreo fetiţă mireasă şi porniseră toţi 
să caute flori. „Ci vin să-ţi arăt”, zise, şi îmi apucă mâna, şi 
mă duse undeva alături de cârdul de copii, printre care însă 
nu zării nici o mireasă. „Uite, ta-taaa”, îmi spuse. Lângă un 
copac văzui un buchet mare de garoafe, dar care nu mai 
erau foarte proaspete, iar prin preajmă flori de rând 
împrăştiate, petunii, trandafiri, cârciumărese, astea însă 
rupte de curând. „Da, tată, zisei, văd, dar unde e mireasa?” 
„Vine”, zise. „Dar unde e? Care dintre voi?” „Nu e dintre 
noi!” „A, nu e dintre voi? Dar unde aţi văzut-o?” „Ci, n-am 
văzut-o!” „Atunci de unde ştiţi că vine?” Nu-mi răspunse. 
„Şi cine v-a spus vouă că sunt pentru mireasă? Cine le-a 
adus aici?” Dădu imperceptibil din umerii ei mici. „Ci le-am 
găsit aici, zise, şi copiii au cules altele, şi eu n-am cules, că 
mi-a spus un om că nu e voie...” „Păi sigur că nu e voie...” 
„Da' vreau să pun şi eu, ta-taaa”, spuse cu un regret 
neaşteptat, care îmi aminti că ritualurile pe care le cere un 
eveniment care se produce în lumea copiilor nu mai sunt 
simplă joacă, ci reprezintă participarea totală a simţirii lor 
la misterele existenţei. Ce era o mireasă? Hm! Un fel de 
zână care putea fi văzută... „Bine, îi spusei, luăm de la noi 
din curte trandafiri şi...” 

Credeam că are să uite, dar a doua zi îmi reaminti şi trebui 
să-i fac un buchet. Îi străluceau ochii şi se duse direct la 
copac, se aplecă şi le aşeză cu mişcări reculese lângă 
garoafele veştejite. Apoi se ridică şi se uită vrăjită la 
grămada aceea de flori care între timp mai crescuse... „Şi 


cine a spus, tată, că sunt flori pentru mireasă?” o întrebai. 
Nu ştia! Bineînţeles unul dintre ei, pe care dacă l-ai fi 
întrebat s-ar fi arătat şi el nedumerit şi n-ar fi confirmat că 
el spusese. Mitul miresei care trebuia să vină ţinu câteva 
zile şi se stinse în propriile lui flori iniţiale, care se veştejiră 
atât de tare, încât întreţinerea lor îşi pierdu înţelesul: 
mireasa aşteptată nu venea... Rămânea însă o enigmă 
nedeslegată: cine aruncase acolo garoafele...? 

XXVI. 

Din mitul inocent al copiilor mă smulse Matilda cu o 
violenţă neînfrânată. Se întorsese parcă de la Bucureşti cu 
o falcă în cer şi una în pământ. Ce era cu ea? Nu-i 
merseseră bine treburile pe-acolo? Că de ce n-am lăsat 
fetiţa să se ducă la Tasia? Tot nu m-am învăţat cu gândul că 
acest copil nu mai e al meu? „Nu, îi spusei cu simplitate, cu 
atât mai liniştit cu cât era ea mai deslănţuită, nimeni nu se 
poate învăţa cu gândul că un copilaltău nu maiealtău. Şi 
adăugai: tot nu te-ai învăţat cu acest adevăr indestructibil?! 

Se uită la mine şi avui sentimentul că tot ceea ce e într-o 
fiinţă umană nedeterminat şi insondabil se urcase la 
suprafaţă şi fierbea. Mi se transmise net o senzaţie de 
nelinişte, ca în faţa unei primejdii nedefinite, dar iminente. 
Nu eram pregătit să-i fac faţă, fusesem fericit în această 
săptămână cât lipsise, îmi aminteam că totuşi gândul la 
caietele mele, chiar dacă nu resuscitase în conştiinţa mea 
stinsele elanuri de altădată, o mişcare a inerţiei tot 
produsese, o vagă curiozitate de a le răsfoi, deşi 
presimţeam că în clipa când aşi face-o o greutate ca de 
plumb îmi va apăsa mâinile. Ceva îmi spunea însă că a doua 
oară s-ar putea ca această greutate să fie mai mică. Vroiam 
să-mi protejez această licărire de speranţă şi evitai 
ciocnirea cu Matilda. „Nu pleca nicăieri, ridică însă ea 
glasul, cu o tonalitate parcă de tuci. Stai şi ascultă: fă-ţi 
toate socotelile, în două săptămâni divorţăm şi eu am 
părăsit acest oraş. Mircea mă aşteaptă la Bucureşti...” 
„Care Mircea?” tresării eu după o lungă tăcere. „Mircea, 


căruia îi duceţi voi pancartele cu portretul lui la 1 Mai şi la 
23 August.” „Aha! Ţi-a găsit el la Bucureşti un post mai 
bun...” „Nu, dragă, mă mărit cu el!” preciza ea cu un glas 
sarcastic. „Aha! Deci la el ai fost săptămâna asta cât ai 
lipsit?” „Bineînţeles!” Dar parcă era o ironie, ca atunci când 
sugerezi unui naiv exact contrariul a ceea ce afirmi: o 
absurditate, cum să se mărite cu acel Mircea şi ce să fi 
căutat la el? Astfel primim ştiri despre noi, drept 
incredibile, ca să le diminuăm forţa de şoc. „Mda, zisei, deci 
e chestie veche!” „Aha, zise, destul de veche!” „Şi de ce aţi 
întârziat atâta?' „Mă priveşte!”, „Mda! Cam de când?” „Vrei 
să ştii?!” 

Şi se uită la mine cu aerul că nu mă sfătuia să fiu atât de 
curios. Puteam să am o surpriză. Mă uitai într-o parte şi o 
lungă tăcere se aşternu între noi. Ştirea nu mă lovi din 
pricina revelaţiei care îmi cutreieră amintirea ca un şarpe 
de foc: aşadar, acel telefon când o surprinsesem vorbind cu 
o expresie atât de fericită era exact ceea ce intuisem, cu un 
bărbat vorbea ea, cu mine în casă, şi nimic nu era înscenat, 
nici încercarea de a fugi, când îşi făcuse bagajele, dacă aşi fi 
lăsat-o chiar s-ar fi dus. Da, ar fi plecat să nască în casa 
altuia copilul făcut cu mine. Îl iubea deci de pe atunci pe 
acest Mircea. Şi atât de străin îi devenisem eu şi atât de 
repede, în mai puţin de un an de viaţă în doi? Dacă Silvia nu 
mi-ar fi semănat, astăzi aşi fi crezut că fetiţa nu e a mea. 
Încercai să-mi amintesc chipul acestui om şi descoperii un 
gând care îmi venise atunci când intrasem în biroul lui şi 
care pierise în aceeaşi clipă din lipsă de interes pentru 
vârsta sa reală; nu arăta atât de bătrân pe cât îmi spusese 
Matilda („nu fi gelos, are copii cât noi”). „Cum o să aibă? 
gândisem. Doar dacă i-a făcut la douăzeci de ani.” Da, 
gândii acum, iată secrete ale celor de aceeaşi vârstă. 
Mircea ăsta trebuie să aibă patruzeci, patruzeci şi cinci de 
ani, mai aproape de Matilda decât mine, mai protector 
decât nepăsătoarea mea tinereţe. lar copiii lui, dacă există, 
nu mai au mamă, trebuie să fi murit şi nu pot avea mai mult 


de cincisprezece ani. Se îndrăgostise deci de Matilda cu 
toată puterea vârstei lui mature, sentiment care, amplificat 
şi de puterea reală pe care o avea în această lume (şi cine 
ştie dacă nu şi de conştiinţa unui mare destin), plăcuse atât 
de tare Matildei? Deci de atunci? „Ştiu de când, îi spusei, 
deci arestarea mea v-a prins bine!” „Să nu îndrăzneşti să 
insinuezi că de aceea nu te-a salvat, fiindcă ar fi avut 
interes să scape de tine! strigă ea amenințătoare. Crezi că 
ar fi avut nevoie un om ca el? Dimpotrivă, a făcut totul să te 
scape de aceste caiete, a riscat mari bănuieli şi cred că 
şeful Securităţii n-a întârziat să-i trimită un raport la 
Bucureşti, care s-a pus la dosarul lui.” 

Abia acum resimţii lovitura şi mă copleşi dorinţa 
înspăimântătoare de a i-o înapoia. „Şi tu cum ai îndrăsnit 
să-l pui pe amantul tău să mă salveze? îi şoptii. Aşi fi 
preferat să fac zece ani puşcărie decât să păstrez în minte o 
asemenea amintire. Cum ai îndrăsnit? repetai. Cum ai 
îndrăsnit să gândeşti despre mine că pot fi salvat cu acest 
preţ? Cum ai îndrăsnit să mai trăieşti cu mine în timp cemă 
trădai cu copilul în burtă?!” Mă ridicai alene, cu o nesfârşită 
lentoare, să n-o sperii şi în acelaşi timp să-mi domin furia 
care mă zguduia. Mă simţeam bucuros de forţa urii care mă 
zgâlţâia. Da, iată, sufletul meu nu era inert, şi odată cu focul 
urii care se mişca în adâncuri îmi simţeam toate puterile 
revenind, simţeam în mine forţa de a-mi reface viaţa, de ao 
relua de-acolo de unde fusese întreruptă... Şi o voi face, îmi 
spusei, şi viziunea unei singurătăţi fertile, trăind într-o 
odaie în mijlocul cărţilor şi caietelor mele, îmbogăţit de 
experienţa totală a timpului în care trăiam, aproape că mă 
ameţi şi începui să mă plimb visător şi paşnic prin hol. În 
sfârşit, muntele de inerție care mă strivise şi de sub 
greutatea căruia ea credea că n-o să mă mai eliberez 
niciodată mă părăsise, se dădea la o parte şi inima îmi bătea 
iarăşi cu puterea de altădată. În acelaşi timp murmuram ca 
într-un vis cu o stranie duioşie: „Cum ai îndrăsnit, 
Matilda?... Cum ai putut îndrăsni?” Aşteptam să-mi 


răspundă: Am îndrăsnit fiindcă pe atunci nu era nimic între 
mine şi Mircea. Dar ştiam că n-o să răspundă, fiindcă aşa 
cum îi cunoştea ea pe oameni ştia că eu n-o voi crede. 
Totuşi, aşi fi crezut-o! Aici e aici! Aşi fi crezut-o, aşi fi crezut 
cel puţin în dorinţa ei de a se împăca cu mine, de a scăpa de 
ură şi pentru acest lucru aşi fi iertat-o. Pentru ea însă, după 
cum credea ea, asta ar fi însemnat să se umilească, şi de ce 
ar fi făcut-o? 

Paşii mă duseră ca din întâmplare lângă fotoliul ei. 
Repetai: „Matilda, îi şoptii, nu mai ai gură? Răspunde, cum 
ai îndrăsnit?... Ai îndrăsnit să-mi faci un bine în timp ce mă 
trădai! Nu te-ai gândit? Măcar dacă nu mi-ai fi spus-o când 
am revenit de-acolo, dacă nu mi-ai fi povestit totul cu atâta 
satisfacţie, cu atâta lux de amănunte, n-aşi fi aflat-o 
niciodată, n-aveam de unde. E genul de adevăruri care nu 
folosesc la nimic şi cu care nu te poţi împăca. Şi m-ai pus şi 
sub protecţia lui la ieşire, da, fiindcă eu aveam nevoie să fiu 
protejat! Şi încă ce protecţie, bine că a simţit el ceva şi nu 
mi-a «aranjat» nimic. Pentru asta îl respect! Dar pe tine nu! 
Până şi cea mai umilă femeie ar fi spus lasă, măi omule, o să 
trăim şi noi cum o să putem, nu durează el binele pe lumea 
asta, dar nici răul! în timp ce tu mă trimiteai la amantul tău 
să mă ajute! Fiindcă era amantul tău, ai trăit cu el în lipsa 
mea, ştiu totul, Matilda...”. 

Ar fi trebuit să strige: nu e adevărat! Dar nu strigă. Era 
adevărat? Bineînţeles! Sau nu era adevărat şi accepta riscul 
urii mele, ca să-şi justifice propria-i ură? Da, aşa era, 
totdeauna urmărise să-mi întreţină ura, iubirea mea o 
deruta. Dar asta putea să însemne că mă ura fiindcă era 
culpabilă? Poate de aceea în cei trei ani cât lipsisem 
crescuse fetiţa în cultul tatălui? Nu îndrăsnise să-mi facă un 
rău atât de mare şi să mă dea mort, dispărut şi s-o regăsesc 
divorțată şi recăsătorită, cum li se întâmpla adesea în acei 
ani celor închişi? Şovăise? lar căderea mea la întoarcere i 
se păruse insuportabilă? 


Tăcea cu o expresie care îmi amintea o scenă veche, când 
tot astfel se aflase sub tirul acuzațiilor lui Petrică şi asculta 
cu surâsul celui care nu vrea să spună ce gândeşte, 
sugerând unui al treilea, adică mie, adevăratul mobil al 
comportării ei, pe care dacă l-ar fi exprimat ar fi riscat să 
fie ucisă. Acum acest al treilea nu era prezent, totuşi îi 
surâdea. Eu înţelesesem atunci că Petrică n-o domina pe 
această femelă ca bărbat, nu sufleteşte, ci când se culcau 
împreună. Tirul lui era departe de ţintă. Mă înşelam. Cum 
era al meu? La fel de departe, secretul îl deţinea acum acel 
Mircea şi ea îi surâdea complice, deşi el nu era de faţă! 
Aha! Care o fi? Poate o virilitate mai potolită, cu care să-şi 
poată amesteca ea elucubraţiile cu tentă teozofică şi să fie 
admirată şi în casă, şi în pat, şi nu numai la serviciu şi în 
societate? Avea şi această expresie, puţin îndârjită: cel care 
e absent mă ascultă şi mă respectă pentru ceea ce sunt eu, 
aşa cum sunt, parcă îmi spunea. Acela e un bărbat, şi nu... 

„Dacă ştii totul, atunci trebuie să ştii şi cum am îndrăsnit”, 
rupse ea tăcerea. „Nu, Matilda, zisei, văzând că s-a oprit (şi 
în clipa aceea simţii o intensă dorinţă să-i pun mâna pe cap 
s-o mângâi şi apoi s-o strâng de gât), îţi cunosc faptele, dar 
înţelesul lor îmi scapă. N-o să spui, Matilda, că nu mă 
cunoşti, sau mai bine zis m-ai cunoscut, dar ai refuzat apoi 
în sinea ta să crezi că pot fi aşa cum eram. În cei doi ani de 
dinainte de căsătorie ai avut timp să mă cunoşti... Ce-ai 
făcut după aceea e un secret al tău, care îmi scapă. Dă-ţi pe 
faţă secretul tău, Matilda, e ora marilor destăinuiri...!” 

Şi mă lăsai jos pe vine la poalele ei şi o privii fascinat. „A 
fost o mare dragoste, Matilda, pe care după căsătorie, aşi 
putea spune că chiar din primele zile când am venit la tine 
în casă, ai început s-o sapi cu îndârjire la rădăcină şi s-o 
distrugi. Ce s-a întâmplat, Matilda?” Mă ridicai foarte vesel, 
atât de vesel, încât izbii ca din întâmplare cu piciorul şi 
dădui peste cap măsuţa rotundă dintre fotolii, martoră a 
atâtor încercări ale mele de a smulge secretul care o făcuse 
pe această femeie să se căsătorească cu mine, deşi 


dragostea ei tocmai se stinsese. Acum însă nu mă mai 
interesa, şi nepăsarea îmi dădea o astfel de jubilaţie, încât 
răsturnai cu o altă lovitură de picior şi fotoliul în care mă 
aşezasem atâţia ani, martor şi el al atâtor scene din care 
ieşisem totdeauna micşorat în propriii mei ochi, şi 
acceptând mereu şi mereu această micşorare, tot sperând 
că visul meu de fericire poate fi apărat. Îi surprinsei 
privirea urmă-rindu-mă cutreierată de o multitudine de 
sugestii ale dispreţului şi ale unei jubilaţii proprii, pe care 
surâsul complice cu cel absent îl accentua. Privire vie, 
ascuţită, victorioasă, plină de viaţă şi de sfidare, care 
răscolea în mine vechi tandreţi reprimate, vechi elanuri 
respinse, zile de fericire neîmplinite... „Bine, Matilda, 
continuai, văd că nu vrei să vorbeşti, călătorie sprâncenată 
(şi mă apropiai din nou de ea, îi luai mâna şi i-o sărutai, ea 
şi-o retrase ca şi când i-ar fi atins-o o viperă, căci o bruscă 
repulsie îi apăruse pe chip), ai grijă de fetiţă şi vezi să nu 
ajungă acolo în noua ta familie o biată făptură vitregită, 
fiindcă n-o să fie bine, te avertizez, oricât de mare e ştabul 
cu care ne-ai trădat, pe mine şi pe ea, încă înainte ca ea să 
se fi născut...” 

Şi o luai încet spre biroul meu, deschisei uşa, o închisei la 
loc şi rămăsei singur. Vroiam să verific dacă siguranţa mea 
de sine, reînvierea mea neaşteptată nu erau o simplă 
excitație, o simplă reacţie de apărare împotriva loviturii pe 
care o primisem, căci ştiam că foarte adesea singurătatea 
spulberă certitudini adânci, născute de prezenţa altora, în 
faţa cărora suntem siliţi să bravăm, stăpâniţi de o dorinţă 
obscură de a stârni în ei îndoiala, deşi ştim bine că asta nu 
mai foloseşte la nimic... Mă aşezai la birou şi-mi pusei 
picioarele pe cristalul lui, altădată plin de cărţi şi caiete, şi 
el martor al visului meu de a răsturna filosofia modernă 
atacând aşa-zisa conştiinţă tragică pe care ar avea-o omul 
despre viaţă, născută din boala mortală a dualității ei. Da, 
voi face acest lucru, da, îl voi face, şi repetând această 
gândire. Îl voi face, da, acest lucru trebuie să-l împlinesc, 


îmi dădui seama că nu mă încurajam pe mine însumi, ci 
eram încurajat de mine însumi, împotriva suferinţei care 
trebuia cu adânc dispreţ alungată. Suferisem destul! 
Distanţa incomensurabilă care se crease, cu anii, între noi 
era atât de mare, încât reproducea parcă în mic fuga spre 
roşu a galaxiilor, dovadă a expansiunii uriaşe a universului, 
îndepărtarea lor cu o viteză fantastică de big-bang-ul iniţial. 
Nu cumva, mă întrebai, asta e şi legea universului nostru 
sufletesc, a apariţiei şi apoi a îndepărtării unui sentiment, a 
fugii lui ţicnite spre roşu de locul şi de omul care i-au dat 
naştere? Mai degrabă sminteala e în adâncuri, în micul şi 
nu în marele cosmos, acolo unde nu mai există cauză şi 
efect, unde se crede că nu mai există nimic şi totuşi există, 
unde gândul încetează ca gând îndată ce s-a manifestat şi 
se transformă în stare... Fiindcă Matilda nu era un animal 
inferior care să nu-şi dea seama că nu are împotriva mea 
nici o probă de vinovăţie (istoria cu Căprioara nu putea fi o 
astfel de dovadă), totuşi că avea o stare din care ţâşnise 
gândul că, oho! şi încă cum eram vinovat... Strâns cu uşa, 
acest gând poate că s-ar îndepărta în sinea ei de persoana 
mea, dar ar reveni asupra omului în general. Şi aici cum ai 
putea să nu-i dai dreptate? Rămânea doar că eu ajunsesem 
pentru ea un om în general, şi nu eu, Victor, bărbatul cu 
care făcuse un copil, şi Petrini, care fusesem asistent 
universitar, nume care devenise şi al ei... Bine, sunt un om 
în general, capabil de toate crimele pe care el le-ar putea 
săvârşi şi pe care le şi săvârşise în acest sinistru secol. Nu 
omorâsem eu un om în mină? E adevărat că mă apărasem, 
ei şi? Că mă apărasem o spuneam eu, dar care era 
adevărul? Nu cumva folosisem doar pretextul care se lipea 
perfect pe... Cine îmi spusese mie că gardianul chiar 
vrusese să mă omoare? Faptul că alţii muriseră? Erau 
bătrâni, slabi, în timp ce eu eram tânăr şi rezistent şi 
găsisem şi trucul cu puloverul pe sub cămaşă. Era chiar 
atât de sigur că după încă trei-patru zile gardianul n-ar fi 
renunţat? Ar fi trebuit să risc să-i acord o şansă, or eu, din 


dorinţa mea obscură de a ucide, riscasem cu adevărat să fiu 
prins şi să fiu la rândul meu omorât. Nu-i auzisem eu glasul 
limpede de nevinovăție în clipa când îi astupasem gura şi îi 
şoptisem: duiosule, o să mori! Ai ceva de spus care poate fi 
reţinut?... Spune-mi ceva care să mă facă să-mi pară râu că 
te omor! Dom! şef, şoptise şi el (deci nu strigase ca un 
animal prins în capcană!), îmi şoptise cu simplitate şi 
omenie (adică suntem oameni, nu mă omori): dom' şef, n- 
am vrut să-ţi fac nimic! Care fusese răspunsul meu? Ei, da, 
te cred! Mă înduioşezi, o să am remuşcări! Şi îl aruncasem 
în tunelul răsturnat şi negru al morţii. (Cele mai rele 
supoziţii asupra comportamentului nostru se fac totdeauna 
când suntem smulşi din universul în care alte determinări 
decât cele fireşti ne-au împins să acţionăm într-un anumit 
fel şi suntem judecaţi după cele normale, opunânduni-se un 
cod moral şi chiar juridic care acolo unde am săvârşit o 
anumită faptă nu mai există; fiindcă în nici un regulament al 
detenţiilor nu scrie că un gardian are dreptul să bage pe un 
condamnat la carceră, iarna, desculţ şi în cămaşă; cât 
despre codul moral, să nu mai vorbim, încât mă trezii 
râzând sălbatic la gândul că destinul vrusese ca fapta mea 
să nu fie descoperită; iată codul moral care mă apărase: 
călăii îşi merită pedeapsa; cât despre o aşa-zisă dorinţă a 
mea obscură de a ucide, trebuie să spun că în fiecare seară 
trăiam clipe de groază când eram smuls din aşternut şi 
trimis între cele patru scânduri, în acel sicriu în picioare 
printre crăpăturile căruia şuiera adesea vântul: dacă mă 
prinde că am un pulover pe dedesubt şi mi-l ia? dacă cineva 
m-a turnat? s-a zis cu mine! Cât despre ultimele lui cuvinte, 
atât de umane, bineînţeles că ştiam că în acele clipe erau 
sincere, da, în acele clipe, desigur, îşi adusese aminte că e 
om, dar pe urmă, dacă l-aşi fi cruțat, ar fi uitat de această 
fulgerătoare iluminare a conştiinţei lui nici măcar 
abrutizate, ci rele din naştere, din firea lui infamă, şi nu m- 
ar fi cruțat el pe mine, cu atât mai mult cu cât n-o făcuse 
înainte, când eu, ca om, nu-i făcusem nici un rău, darel 


avusese revelaţia lui acolo, la gura sobei, cu vătraiul în 
mână, că tocmai ca om nu trebuie să fiu curăţat...) 

De câte ori nu încercasem s-o determin pe Matilda să nu 
mai vadă în mine un om în general, ci omul ei, care o iubise 
atât de tare şi de soarta căruia nu trebuia să se despartă. 
Dar şi-o legase vreodată? Nu, era răspunsul ei, nimeni nu-şi 
poate lega soarta de-a altuia. Ştiinţa despre soartă, despre 
care gânditori români au afirmat că o avem mai mult decât 
alţii, nu se confirma în comportarea Matildci. Da... Ar fi şi 
plictisitor să trăieşti cu o astfel de ştiinţă, când numai 
dezordinea te pune în armonie cu murmurul surd, înfundat 
a ceea ce ne scapă. Fusese mai puternică decât mine, 
acţionase ca o forţă a naturii, nici un gând n-o speriase. Mă 
văzuse rău, n-avusese îndoieli că se putea înşela. Mă iubise 
doi ani, nu se dăduse îndărăt. Sentimentul începuse să-i 
fugă: nu numai că nu-l oprise, îl biciuise să fugă mai repede. 
Fusesem închis, mă aşteptase, deşi trădându-mă, deşi poate 
că nu! dar căzusem, mă părăsea... Şi totuşi, despărţirea 
aceasta era împotriva mea, o luptă pe care Matilda vroia s-o 
câştige. Să câştige ce? Nu înţelegeam, când eu abandonam 
totul... 

Ce e o despărţire? O simplă separare de corpuri. Interese 
superioare însă ar trebui să ne împiedice să transformăm 
un lucru atât de simplu (şi ce e mai simplu şi mai firesc 
decât să te desparţi de cineva dacă înţelegerea nu mai e 
posibilă?) într-o ruptură totală şi definitivă luând în 
stăpânire o a treia fiinţă, un copil, care s-a născut într-o 
lume în care acest copil trebuia să aibă în preajma lui pe cei 
care l-au făcut. Eşecurile noastre în ideea pe care ne-am 
făcut-o despre fericire trebuie să cadă pe planul doi... Ce 
zicea însă Matilda? Şi ca şi când ar fi auzit de dincolo 
această întrebare, uşa biroului meu se deschise şi ea intră... 

XXVII 

„Ei, zise, ai reuşit să deslegi «enigma» comportării mele?” 
Pusese cu sarcasm cuvântul enigma în ghilimele, vrând 
parcă să spună că nu există nici o enigmă şi nu dădea, după 


cum nu dăduse nici până atunci, nici un ban pe gândirea 
mea, incapabilă să înţeleagă în mod firesc ceea ce e atât de 
firesc... Firescul ăsta era ea, vocea ei sfidătoare, ochii ei 
care străluceau ca un diamant verde, surâsul ei adresat 
altuia... Se aşeză pe canapea şi îşi acoperi bine genunchii 
cu rochia ca pentru a-i feri, ca o pudică fată, de nişte priviri 
concupiscente. Acei genunchi nu mai erau ai mei, altcineva 
va avea de-aici înainte dseptul să se uite la ei şi să-i 
mângâie. Îşi puse bărbia în palmă şi cotul pe picior. „Te-ai 
gândit vreodată, continuă fără să mă slăbească din ochi şi 
fără să clipească, să te uiţi la tine, aşa, ca dinafară, şi să te 
vezi aşa cum eşti?” 

Înţelesei că tirul blând şi totodată primejdios al 
întrebărilor mele dinainte se oprise, sau că nu le mai 
puteam relua, şi acum începea al ei. Nu trebuia s-o 
întrerup, încât tăcui, întins cum eram în spatele biroului şi 
cu picioarele pe cristal, hotărât să rezist ispitei de a-i 
răspunde. l-auzi! O să spună ea cum sunt, văzut dinafară, 
ochiul ei fiind al adevărului, eram ferm convinsă. Auzisem? 
Că în prima clipă a întâlnirii noastre, atunci pe stradă, pe 
ninsoare, ochii mei i se lipiseră de ceea ce i se mai putea 
zări din picior sub haina de blana şi deasupra cismei. Că mă 
uitasem la ea ca la o curvă... Purtarea mea faţă de Petrică, 
pe care îl făcusem să urle prin copaci, Căprioara pe care o 
omorâsem, lamara... şi aşa mai departe... 

„Ai ştiut că mi-a fost scârbă de tine de la început? Te-ai 
văzut vreodată cu ochii ăştia? Îţi amintesc eu nişte fapte, 
continuă Matilda, nimeriseşi odată la noi peste o ceartă de- 
a mea cu Petrică. Eram insultată şi înjurată. Ce-ai făcut tu? 
În loc să pleci, cum ar fi făcut orice om normal şi civilizat, 
te-ai aşezat în fotoliu şi ai început să asculţi cu o plăcere 
sadică. Şi după ce Petrică m-a umplut bine cu noroi (şi asta 
a făcut-o la îndemnurile tale diabolice, el singur mi-a 
povestit mai pe urmă) v-aţi ridicat amândoi şi m-aţi lăsat 
singură ca pe-o cârpă murdară de care ţi-ai şters picioarele. 
Şi mai pretindeai ulterior şi pretinzi şi acuma că mă iubeai 


în clipele acelea. Ei! Ce zici de asta? Chiar şi un om care nu 
iubea n-ar fi tolerat să fiu terfelită, ar fi încercat într-un fel 
sau altul să-l potolească pe Petrică, să-i împace pe soţi, nu 
să se bucure de spectacolul degradant pe care îl dădea un 
om deja atins de o boală gravă. Zadarnic ţi-am aruncat 
priviri să intervii, ţi-am zâmbit, crezând că eşti un om 
întreg, un bărbat nobil, un intelectual cultivat care trebuie 
să reziste ispitei grosolane de a se delecta de înjosirea 
altora. Nici bună-ziua nu mi-ai dat la plecare! Ce ticălos! Mă 
întreb cum am putut trece vreodată peste asta!” „Şi eu mă 
întreb, gândii, cu atât mai mult cu cât nu numai că ai trecut, 
dar te-ai şi îndrăgostit de mine. 

„Ţi-am spus atunci că Petrică a dat de scrisorile tale, ca să 
te determin să nu-mi mai scrii, continuă ea, mai ţi-aduci 
aminte? Că a venit acasă în lipsa mea, a scotocit peste tot şi 
le-a găsit. Ei, află că nu le-a găsit el, eu i le-am dat, dacă 
vrei să ştii, să le citească şi să vadă ce fel de om eşti, ce fel 
de prieten avea, că murea după tine de admiraţie. Atunci a 
deschis şi el ochii. Ce canalie, a spus. Ce tip ignobil, 
grosolan şi primitiv! I s-a făcut scârbă şi află că ai pierdut în 
el pe singurul om din lume care îţi putea purta o afecţiune 
sinceră şi să te preţuiască cum nu meriţi toată viaţa. De silă 
i s-a făcut rău, s-a dus la baie şi a vomitat, iar scrisorile, 
afară de una, le-a rupt şi le-a aruncat la coş...” „Disgraziata, 
gândii, înveselit, ai vrut să complici intriga tu însăţi şi să 
asişti cu voluptate la spectacolul înfruntării dintre mine şi 
Petrică, spectacol care n-ar fi avut loc dacă nu-i dădeai 
scrisorile. L-ai găsit pe Petrică într-una din fazele lui 
hiperumaniste şi ai ameţit de dorinţa de a-l chinui cu 
revelaţiile din scrisorile mele. Da, mi-aduc aminte, el a venit 
de-acasă în excursia aceea cu scrisoarea în buzunarul 
vindiacului şi te-ai delectat ascultând lectura ei cu mine de 
faţă. Arbitrai! Adică ai încercat s-o faci şi ai fi vrut să ne vezi 
pe amândoi ridicându-te în slăvi şi noi doi îmbrăţişându-ne 
şi umilindu-ne în faţa măreției sufletului tău, pe care nu-l 
meritam niciunul.” „M-a întrebat: îl iubeşti? continuă 


Matilda. Cum o să-l iubesc, i-am spus, dacă l-aşi fi iubit nu-ţi 
arătam scrisorile. Dacă ne despărţim, Petrică, nu ne 
despărţim din pricina lui. Şi totuşi îl iubeşti, mi-a răspuns el 
cu o mare tristeţe, te atrage, nu-ţi dai seama, omul ăsta are 
în el atracţia abjecţiei, chiar şi acum după ce am văzut la ce 
se reduce un om, tot nu pot să-l detest... Da, da, aşa este, 
dacă ar depinde numai de mine, aşi trece peste istoria asta 
şi i-aşi rămâne mai departe prieten... Şi asta mi se întâmplă 
mie, că sunt bărbat, dar ce i se poate întâmplă unei femei 
cu un suflet atât de pur ca altău...” „I-auzi! gândii, te 
pomeneşti că asta e greşeala mea, că nu i-am spus niciodată 
cât e de pură. N-am fost atât de ridicol ca Petrică, ar fi 
trebuit să încerc. Pesemne de aceea o exaspera primul ei 
bărbat, care când o auzea vorbind astfel îi spunea du-te- 
n...” „Şi acum mă întreb cum am putut suporta atâtea 
josnicii, continuă ea cu o expresie iluminată (se vedea că 
nu-şi încăpea în piele de mândrie că în sfârşit redevenise ea 
însăşi), ar fi trebuit să-ţi dau paşaportul chiar de-atunci, 
când în faţa lui Petrică sfâşiat de durere ai încercat să te 
urci pe mine! Ce mârşăvie! Te-ai gândit vreodată cât eşti de 
abject?” „Da, îi răspunsei în sinea mea, chiar de-atunci şi ţi- 
am şi spus că nu vreau să te mai văd şi o să te dau uitării. le 
şi dădusem, dar în aceeaşi seară când m-am întors acasă te- 
am găsit plimbându-te rătăcită prin faţa porţii mele! Nu-ţi 
era ţie gândul la paşapoarte!” Contemplam, în timp ce ea 
vorbea, zilele şi anii de singurătate cate mă aşteptau în 
mijlocul cărţilor şi caietelor mele, într-o simplă odaie în 
care, îmi spuneam, nu va mai intra nici o muiere, pură sau 
impură! O să găsesc eu până la urmă să intru undeva, poate 
chiar în uzina unde lucrează tatăl meu, cu acel director 
inteligent care gândea că o ispăşire încetează de îndată ce 
omul a redevenit liber... Cartea pe care o voi scrie va fi 
scurtă, cât Manualul lui Epictet, dar viaţa ei va fi lungă şi va 
deveni de actualitate în chiar timpul vieţii mele. Silvia o va 
descoperi şi va putea să vadă, ea cea dintâi, cine este tatăl 
ei... Elanul pe care îl simţeam cum creşte în mine mă 


smulse parcă din casa asta în care nu mai aveam ce căuta şi 
închisei ochii..." Nu pot spune, gândii, că n-am trăit destul 
pentru a-mi dedica tot restul vieţii numai muncii mele. 
Cunosc şi faţa şi reversul lucrurilor şi nici o surpriză nu mă 
mai poate clinti... Doar melancolia poate, boarea tristeţii, 
mâhnirea (duşmanul meu!), dar voi rezista şi voi găsi eu un 
drog împotriva lor...” „. Aha! exclamă Matilda, nu răspunzi, 
nu-ţi mai convine, nu eşti capabil să-ţi vezi abjecţia în faţă. 
Păi cum s-o vezi când te contopeşti cu ea? Sigur, în mintea 
ta are altă denumire, ceva nobil, frumos, filosofic, spirit, 
ehe, ceva cosmic, cum o să crezi tu despre tine că eşti un 
zero? Nici nu e uşor, trebuie să recunosc că şi mie mi-au 
trebuit ani de zile până să descopăr până unde am căzut 
trăind cu tine...” „De ce m-o fi insultând femeia asta? 
exclamai şi eu, de astă dată tare şi uitându-mă absent pe 
deasupra capului ei pe fereastră, care se albăstrea sub 
înserare. Ce dracu ţi-am făcut, ce-ai cu mine, cotoroanţă 
isterică? Nu te mai osteni, ştiu totul, nu m-ai iubit, m-ai 
pândit, vrei să spui că şi cei doi ani când m-ai făcut s-o cred 
au fost o minciună, că te-am sedus, tânără fecioară!” „Da, 
strigă ea, au fost doi ani de coşmar, toată lumea era uimită, 
Matilda, ce e cu tine, trezeşte-te, nu te recunosc, Matilda, 
nu mai eşti tu! Abia când am rămas însărcinată m-am 
îngrozit: ce mi se întâmplă? De cine m-am legat eu pentru 
toată viaţa? Ştii ce s-a întâmplat atunci, noaptea târziu când 
te-am aşteptat să-ţi spun ce mi-ai făcut şi ce mi-ai zis! Am 
vrut să mă duc să întrerup sarcina. Ăsta e bărbat, care îmi 
spune că o să-mi pună copilul pe băț chiar în clipa când 
soţia lui îl anunţă că va fi tată şi o să-l arunce într-o 
prăpastie? Trei zile şi trei nopţi am auzit în urechi vorbele 
astea. Dar m-au oprit toţi, şi Iasia şi Petea şi Vasia şi chiar 
Tamara, de care ţi-ai bătut joc... Da, da, Ilamara, căreia i te 
crezi superior, s-a dovedit că e cu un cap mai presus decât 
tine. Ce vină are copilul, a zis ea, că tatăl lui nu e zdravăn la 
cap? De ce să-l scoţi? Ai destul timp pe urmă să te desparţi 
de el!” 


Va să zică povestise totul alor ei! Şi eu care crezusem că 
viaţa noastră în doi e un secret! 'Te pomeneşti că ştie tot 
oraşul, poate chiar şi lon Micu... „Singură spuică n-osămă 
apuc eu acuma să cred despre mine ceea ce îmi spui tu. 
Încât, continuai eu paşnic, e zadarnic să mai insişti! Nici eu 
n-o să mă apuc să-ţi spun că între mintea ta şia unei 
măgăriţe nu e nici o deosebire. Una că nu te-aş putea 
convinge, al doilea că nu sunt nici eu de fapt convins, deşi 
am avut multă vreme senzaţia asta netă, care separă un om 
de un animal, când ne aflăm în preajma lui: vezi că are ochi, 
are gură, cu care mănâncă ca şi un om cu care te înţelegi, 
se dă la o parte când îi spui să se dea, munceşte când îl pui 
la ham şi totuşi simţi tot timpul că între tine şi ele un zid, 
un gol de netrecut, în ciuda comuniunii cu ela unui 
sentiment care nu se desminte, că suntem amândoi fiinţe 
vii, care ne ajutăm unul pe altul în această viaţă şi într-o zi 
vom avea aceeaşi soartă, adică vom muri. Da, am avut de 
multe ori această stranie senzaţie că acest gol, acest zid 
invizibil există şi între noi doi, dar n-am încercat niciodată 
să te insult şi să-ti spun, ba chiar pot să afirm că acest gol şi 
acest zid m-au fascinat totdeauna, mi-au mobilizat toate 
forţele sufleteşti să trec prin acest neant şi uneori mi-a 
reuşit, sau cel puţin aşa mi s-a părut. Ai avut tu grijă să-mi 
sugerezi că totul e zadarnic... Şi totuşi nu sunt convins că ai 
o gândire de măgăriţă. Eşti o măgăriţă biblică, vorbeşti... 
Vezi cât de puţin sigur sunt chiar în judecăţile mele rele 
despre tine, în schimb tu plesneşti de convingere în ale tale. 
Îţi faci bărbatul nemernic, abject, ticălos, canalie... Pe ce te 
vei fi bizuind? Îţi spun drept, te invidiez! Joci tare!” „Pe ce 
mă bizui? ridică ea vocea. Pe ce mă bizui? Ajunge să mă uit 
la tine şi să-mi apară convingerea că nu mă înşel. Numai 
felul cum rânjeşti, dacă te-ai vedea... (Nu rânjeam 
niciodată!) Nu ştiu cum o să scap de greaţa pe care o simt 
la gândul că m-am culcat atâţia ani cu tine, că te-am lăsat să 
te apropii de mine!” 


Izbucnii în hohote. „Totuşi ai o minte de măgăriţă, deşi 
vorbeşti, îi spusei schimbându-mi cu o mare satisfacţie 
picioarele pe birou, altfel n-ai proiecta acest sentiment 
asupra trecutului. Când nu mai iubeşti, poate să apară şi 
această repulsie, această greață pentru un om care nu-ţi 
mai place, dar asta nu înseamnă că a existat totdeauna. 
Există acum, asta da, şi un om curat, un ins care face 
bravadă de puritate sufletească, nu aruncă ceea ce simte 
acum peste ceea ce a simţit altă dată. Fiindcă se naşte o 
îndoială: cum ai putut suporta această repulsie atâţia ani? 
Cine se înşală atât de grosolan atâta vreme n-are şanse să-i 
apară convingerea că nu va cădea într-o murdărie şi mai 
mare. Vrei să-ţi exemplific cu ceva, dacă e vorba să ne luăm 
după ceea ce ne apare că ar arăta celălalt? Mai înainte, în 
hol, în timp ce eu îţi puneam o întrebare, cum ai îndrăsnit 
să te duci la amantul tău să mă salveze el pe mine 
(întrebare la care n-ai răspuns, ţi-o pun şi acuma), ai avut 
tot timpul pe chip un surâs murdar. Nu-ţi spun ce-aşi fi 
putut gândi eu în clipele acelea, ce-mi sugera acel surâs, pe 
care îl mai văzusem odată, pe vremuri, fiindcă eu nu mai mă 
iau după semne de-astea, care ne pot înşela, cum s-a 
întâmplat atunci, în acea noapte nefericită, când te-am 
lovit... Nu vreau să-mi aduc aminte, dar de-atunci m-am 
hotărât să nu mai interpretez rânjete, surâsuri, clipiri din 
ochi, care pot avea cu totul alte mobiluri decât ceea ce îmi 
pare mie. Tu vroiai să-mi spui că eşti însărcinată şi mie mi s- 
a părut că exprimai opinia tâmpă a unei soţii care nu crede 
că e ceva de capul bărbatului ei! Rânjeai spunându-mi că nu 
mi-ai distrus „opera” apropos de spartul biroului şi 
răsfoirea caietelor mele. Înţelepciunea, Matilda, e un drum 
pe care tu nu l-ai străbătut şi nici n-o să-l străbaţi vreodată 
şi în asta constă tăria ta... Te-ai măritat de trei ori, te mai 
măriţi a patra oară! Ei şi? Poţi să te măriţi şi a cincea oară şi 
de ce nu şi a şasea? Bine că ai făcut un copil care te 
salvează de la derută!” „Aha, exclamă ea sarcastică, va să 
zică pe-asta te-ai bazat tu când te purtai cu mine mai rău 


decât cu o vită (ai şi spus adineauri că simţeai că sunt o 
vită) că n-o să mai mă despart de tine fiindcă mă mai 
despărţisem înainte de doi bărbaţi! Te-ai înşelat amarnic!” 
„Bine, zic, m-am înşelat, se mai întâmplă, îmi pare rău, sunt 
chiar mâhnit, şi ce mă-ta ai vrea să fac? Ai aerul că ar trebui 
să fac ceva!” „Să te spânzuri, şuieră ea cu o intensă ură (şi 
un alt sentiment îi ţâşni, orbind-o, pe sub acest şuierat), ţi- 
am spus, zise, să nu mă mai înjuri. Îţi crap capul”, şi într-o 
clipă fu în picioare, se apropie de birou, puse mâna pe 
singurul obiect de pe el, un presse-papiers mare de cristal 
şi îl ridică în aer: avu doar o clipă de ezitare, apoi mi-l 
aruncă de-aproape drept în cap. Mă avertizase într-o zi şi 
se ţinu de cuvânt. Avusei şi eu o secundă de ezitare: să mă 
feresc sau s-o sfidez? Nu mă ferii decât când bolidul ţâşni; 
izbi în braţele mele care se ridicaseră fulgerător şi îmi 
acoperiseră fruntea. Totuşi un colţ al presse-papiers-ului 
pătrunsese printre degete fiindcă de îndată simţii ceva cald 
cum mi se prelinge pe obraz şi îmi văzui şi dosul palmelor şi 
apoi parchetul stropit de picături groase de sânge. Foarte 
groase, roşii şi late, şi cu stropi. Citii pe chipul ei cum arăta 
al meu, desigur o mască însângerată care îi inspira groază, 
dar nicidecum regretul pentru ceea ce făcuse. Dacă aşi fi 
zărit cea mai mică urmă că s-a trezit din rătăcire, furia mea 
s-ar fi retras. Atunci sării şi îi tăiai zadarnic drumul spre 
uşă, fiindcă nici nu se gândise să fugă. „Să nu te-apropii, 
zise, fiindcă îţi scot ochii şi n-o să mai vezi lumina zilei.” Şi 
fiindcă mă apropiam, în timp ce se retrăgea încet spre 
fereastră: „Atenţie, strigă, unul din noi doi nu va mai ieşi viu 
din această odaie.” De ce? mă întrebam... A, da, îmi trecu 
prin faţa ochilor ca o fantasmă, revelaţia, ceea ce îi 
spusesem, da, toate cuvintele mele o loviseră adânc şi nu 
înjurătura. Aha! Nu suportă, în timp ce eu trebuie să 
suport... Eu trebuie să fiu blând... Da, aşi fi fost, dar ea 
vroia să şi fugă la viitorul ei bărbat, să-mi ia şi copilul şi să 
mă şi spânzur. Şi de ce toate acestea? Desigur, fiindcă am 
iubit-o foarte tare, de ce altceva? Holbată la chipul meu, nu 


observase că în acest timp îmi desfăcusem pe nesimţite 
cureaua de la pantaloni, avui chiar timp să ţin catarama în 
mână, nu vroiam să desfigurez halucinantul ei chip, care şi 
acum când o priveam îmi era drag... Reacţia ei fu târzie 
când o croii totuşi peste faţă cu atâta violenţă încât în 
aceeaşi clipă mi se făcu întuneric în cap. Se repezi spre 
mine şi mă trezii cu ghearele ei în gât; le desfăcui cu greu şi 
înţelesei că dacă n-o lovesc, o mare incertitudine ar fi 
planat asupra sfârşitului acestei încăierări, eu încercând s-o 
cruţ, ea nedând înapoi de la orice-ar fi... „Ah”, strigai cu 
disperare, cu greață şi cu mânie, şi îi dădui peste acelaşi 
obraz una după alta trei palme care o culcară la pământ. 
Fuseseră chiar atât de năprasnice? Căzuse cu faţa în sus, 
cu braţele în lături şi cu un picior în desordine care îi 
ridicase rochia. Mă ustura gâtul, mă ştersei cu un gest 
mecanic. Dosul palmei mi se retrase plin de sânge proaspăt. 
Respirai adânc: bine că se sfârşise. „Ridică-te, îi spusei, am 
ajuns departe, un final demn de timpurile moderne.” Dar ea 
nu se trezi, nu dădu nici cel mai mic semn de viaţă. Mă 
apropiai, mă lungii alături de ea şi îi şoptii în ureche: 
„Irezeşte-te, Matilda, ei, haide, o să scapi de mine, adio! Ile 
aşteaptă noua ta viaţă, sus, iubito, coşmarul tău a luat 
sfârşit! Vei fi regina Angliei, supuşii unui imperiu, deşi 
emancipaţi, vor privi chipul tău pe bancnote şi în hohotele 
lor de râs respectuoase, te vor iubi... Păstorii din Australia, 
popoarele primitive din deserturi, care trăiesc mâncând 
viermi şi lăcuste prăjite, se vor închina reginei mame... Ce 
idioţenie... Matilda, trezeşte-te!” Şi îmi apropiai gura de a 
ei şi începui s-o sărut, s-o mângâi netezindu-i tâmplele. 
Sărutam o gură întredeschisă, fierbinte, dar străină şi fără 
respiraţie. Şi o mare tăcere mă înconjura. „Matilda, îi şoptii, 
iar, luând-o în braţe, iubita mea, hai, trezeşte-te (şi în 
clipele următoare o iubii ca totdeauna pregătit să-i aud 
răcnetul de împotrivire, dar nu fu nici un răcnet). Sunt eu, 
bărbatul tău, asta n-a însemnat nimic niciodată pentru tine? 
O, tu, pe care te-am adorat, nefericită fiinţă pe care lumina 


soarelui te va mai lumina încă, nu mă vezi, nu mă auzi? 
Matilda! Pe tine te chem! Trezeşte-te...!” 

Şi dacă moare? îmi trecu prin cap. Mă ridicai şi rătăcii prin 
birou asaltat de gândul că astfel se petrec nenorochile, şi 
ucigaş e cel care a lovit cel mai tare, chiar dacă... Da, în faţa 
morţii orice justificare sporeşte vinovăția... Şi ce dacă... 
Trebuia pentru asta... Dar dacă... Aha! Şi dacă aplic 
varianta Vintilă? Cum, dar o şi aplicasem... Trebuia dusă 
până la capăt... 

leşii şi intrai în bucătărie, smulsei de lângă chiuvetă o 
găleată, o umplui cu apă şi revenii în birou. Fleoşc! o 
aruncai peste ea. Sări în sus cu un țipăt înalt şi putui 
aprecia cu satisfacţie eficienţa metodei. Era vie, rezistase 
declaraţiilor mele patetice de dragoste, sărutărilor şi mân- 
gâierilor mele, neliniştii paşilor mei... Dar cum? Apa e 
elementul în care s-a produs şocul primordial al naşterii 
vieţii, un trăsnet şi lanţul de amino-acizi a început să 
palpite... „Niciodată n-o să-ţi iert asta. M-ai violat în timp ce 
eram leşinată!” Şi se ridică împleticindu-se, în timp ce apa îi 
curgea şiroaie din creştet până în tălpi. „De unde ştii, îi 
zisei, că te-am violat, dacă erai leşinată?” „Nemernicule, o 
să mi-o plăteşti.” „Ba te rog să păstrezi o amintire de 
neşters a acestor clipe, niciodată nu te-am iubit mai mult...” 
„O să sap în faţa casei mele o groapă şi o să arunc cu 
mâinile mele pământul peste cosciugul tău.” „O să dau cu 
usturoi pe la pragurile casei mele şi n-o să mai poţi intra 
niciodată înăuntru...” 

Era o combinaţie între metoda Vintilă şi varianta 
Acojocăriţei. La care se adăuga ceea ce între cei doi nu se 
petrecuse: despărţirea. O aşteptam. Între mine şi Matilda 
cuvintele îşi pierduseră înţelesul. Eram amândoi muţi, totul 
fusese spus, tot ceea ce vedeam îmi era străin, urechea ei, 
da, urechea care îmi fusese atât de dragă îmi părea a fia 
unei vampiriţe, paşii pe care îi iubeam în mişcarea lor îmi 
păreau acum diformi, mâinile mari de care mă ataşasem, 
dar care ridicaseră asupra mea presse-papiers-ul greu de 


cristal, labe simieşti bune pentru copaci... Pe această 
catastrofă nici ea nu îndrăzni să aibă chiar de îndată vreo 
iniţiativă. Ai fi zis că nimic n-avea să se schimbe... 

XXVIII. 

Dacă omul ar acorda morţii măcar un minut pe zi de 
meditaţie, conflictele în care ar fi implicat şi-ar micşora 
importanţa şi soluţiile cele mai rele l-ar speria mai puţin, ar 
fi oricum mai îndrăzneţ şi s-ar bucura mai mult că există. 
Suntem însă făcuţi să nu putem concepe în noi înşine că am 
putea muri, să simţim adică, nu doar să gândim, că murim 
în minutul acela, că totul s-a sfârşit, fiindcă altfel ştim prea 
bine că într-o bună zi va trebui să pierim. Ei, da, gândim, 
dar această bună zi o să fie cândva, nu acum, până atunci, 
ehe, mai e! şi continuăm, prizonieri ai forţei noastre vitale, 
să mărim nemăsurat, cu secretă şi puternică lupă, gesturi şi 
cuvinte care ne chircesc sufletul. 

Astfel gândeam în timp ce medicul se uita zadarnic şi 
îndelung în gâtul meu, să vadă ce am. Curând după 
întoarcerea Matildei de la Bucureşti şi scena de violentă 
desgolire care urmase, răguşisem cu totul, abia mai puteam 
rosti cuvinte. „Nu e răceală, mormăi specialistul, totul e 
curat, amigdalele, faringele, laringele... Trebuie să fie o 
infecţie, să facem nişte analize şi atunci, dacă va fi cazul, îi 
tragem cu penicilină.” „Infecţie de la ce?” zisei. „De la 
nimic, răspunse el dând din umeri. Chiar când nu detectăm 
un proces inflamator, infecția poate fi prezentă.” Sau 
cancer, gândii. El apare astfel, fără dureri şi fără procese 
inflamatorii. „Aţi avut vreun sifilis?” zise medicul. „Nu!” 
„Lucraţi în mediul toxic?” „Da, am lucrat.” „Unde?” „La 
Baia Sprie, în minele de plumb, zisei, dar sunt doi ani de- 
atunci... În ultima vreme am lucrat câteva luni la 
deratizare.” „N-are importanţă că a fost acum doi ani, zise 
el trecând peste precizarea ultimă, iritările astea pot 
apărea şi după zece ani, de pildă în împrejurarea de care 
vorbiţi, o reintrare într-un mediu toxic... Cât aţi lucrat în 
mină?” „Un an...” „N-ar fi o cauză obligatorie, fiindcă ar 


însemna că majoritatea minerilor, sau în orice caz un 
procent mare, să... deşi... în sfârşit, n-am auzit de 
îmbolnăviri alarmante în astfel de mediu... Vi se dădea 
lapte?” „La început, da, pe urmă a fost mai rău, dar am 
plecat...” „Unde?” „La canal...” „În copilărie aţi suferit de 
gât?” „Da, de amigdale, dar treceau singure...” „Altfel vă 
simţiţi bine?” „Nu prea, dacă mă uit fix într-un singur 
punct, când stau culcat, obiectul se dublează, îl văd cu ochii 
mei cum...” „Ar putea fi diplopie, dar mai sigur e o 
oboseală, o avitaminoză... Câte ore stăteaţi în mină?” „Şi 
unsprezece!” „Nu mă pronunţ, o să vă vadă un specialist... 
Trebuie să vă internaţi...” 

lată ce simplu e, gândii apoi ieşind în stradă. O să mă 
internez şi o să ies cu picioarele înainte. Nu, nu e bine! mă 
revoltai. Or să mă ducă la morgă şi cum să stau eu acolo, 
singur, în întuneric? Cine m-a părăsit? Unde e natura 
mamă? Extincţia vieţii (căci moartea nu există) trebuie să se 
petreacă simplu, undeva într-o pădure, la marginea unei 
ape, într-un ultim somn care să te facă să visezi, în timp ce 
auzi încă foşnetul etern al copacilor şi susurul undelor, şi să 
doreşti că trebuie să te trezeşti, da, de îndată, să te îmbraci 
şi... fiindcă te aşteaptă... minunata ei tâmplă desvelită sub 
pieptănătură, surâsul ei care...despre ce tâmplă şi despre 
ce surâs era vorba?... A, nu, nu ale Matildei, ale fetei care 
trecea. Da, iată, sunt în pericol şi fiinţa mea tot nu crede că 
aşi putea muri, mă uit după fete, chiar întorsesem capul... 
„Une passante...” 

Dar nu dădui urmare acestor impulsuri, nu părăsii casa şi 
nu fugii într-o pădure, cu puţinul glas care îmi mai 
rămăsese îi spusei Matildei: „Mă internez! Am cancer.” Ea 
ascultă fără să tresară această declaraţie, cu o răceală 
directă şi totală, exprimată printr-o uitătură dintr-o parte, 
cu pleoapele pe jumătate închise şi eu gura strâmbă, sub un 
rictus de infinit dispreţ, a cărui urâţenie mă făcu să mă 
întreb dacă mai văzusem vreodată în viaţa mea o femeie 
atât de pocită. 


„De ce într-o pădure şi la marginea unei ape? mă mirai 
apoi după câteva zile în spital. Trebuie să murim aşa cum 
trăim. Ne naştem în spital şi murim în spital, cum bine s-a 
zis.” Era spre seară, orele de vizită se terminaseră şi nu 
simţeam nici o melancolie că pe mine nu mă vizitase nimeni. 
Deşi trăiam în acelaşi oraş, părinţii mei erau departe şi mai 
departe era Matilda, cu care trăiam în aceeaşi casă. Dar 
repede mă familiarizasem cu salonul de muribunzi în care 
fusesem internat. În stânga mea era un individ palid şi mai 
lung decât patul în care zăcea şi care mereu se plângea că 
nu poate să-şi întindă şi el picioarele măcar acum când. 
„Când o să mor ce-o să-mi faci, o să-mi atârne labele peste 
pat... Mai bine stăteam acasă...” Sora îi răspundea 
surâzând că n-au alte paturi şi el mereu se văita, nu de 
ulcerul de care fusese operat, ci de acest inconvenient cu 
patu-acela. Şi sora de ce surâdea?... În dreapta un ins urât, 
cu o vie privire, căutând de la mine o confirmare că nu va 
muri, deşi corpul lui era plin de ceva vopsit, pe burtă, pe 
braţe, pe picioare... Numai ochii îi erau curaţi. Pe rândul 
celălalt era unul care în timpul nopţii băuse apa din 
rezervorul de la closet, fiindcă apa din robinete se oprise: 
un diabetic care intra mereu în comă... lar eu eram unul 
care n-avea glas. Nu-mi făcea rău nicidecum faptul că mi se 
dăduse aci un pat printre aceşti condamnaţi: eram şi eu 
unul, deşi mi se spusese că era „provizoriu”, până se va 
elibera un pat la secţia... Şi pronunţând cuvântul 
„provizoriu” sora avusese o clipire veselă din pleoape, 
parcă ar fi vrut să spună că totul e aşa, în general, 
provizoriu, şi binele şi răul, şi sănătatea şi boala, până 
murim, când totul devine definitiv. „Aşa mi-a spus şi mie, îmi 
şopti vopsitul, şi stau aici de trei luni de zile. Mă ţin pentru 
experienţe, vin cu studenţii şi discută pe pielea mea... îi 
interesează... într-o zi m-au şi fotografiat. De ce suferiţi?” îi 
făcusem un semn la gât şi gâjâisem: „n-am 'las...” „A, n- 
aveţi glas! Asta trece, văd că încolo vă simţiţi bine... Se 
poate trăi şi fără glas, îmi spuse el cu o intensă privire 


desnădăjdurtă, eu mi-aşi da şi urechile numai să scap de 
râia asta care îmi mănâncă pielea.” Şi îşi desveli pijamaua 
să văd că nu era vopsit numai pe faţă. Îl întrebai cu o 
mişcare energică a capului: ce e? El înţelese imediat: 
„Nimeni nu ştie ce e, zise cu o bizară mândrie, ca şi când 
asta constituia oricum un soi de compensație, nici un 
doctor...” 

Sosirea unuia nou, am observat adesea, stârneşte în cei 
care stau mai demult la un loc un fel de euforie generală. 
Tot astfel se petrecu în primele ore de la internare, prima 
mea zi de internare în spital. „Cum să nu ştie? zise palidul 
izbind furios cu piciorul în tăblia patului. Aşa cum eu ştiu că 
am fost operat de cancer la stomac şi nu de ulcer, şi că n-o 
s-o mai duc mult, aşa ştii şi tu ce ai: boală de piele şi că într- 
o zi o să ţi se urce la ficaţi şi o să te cărăbăneşti de-aici gata 
mort. De câţi ani suferi? Ei?” „De vreo şapte ani!” zise 
vopsitul umil, sperând parcă într-o revelaţie în favoarea sa 
din partea celuilalt, deşi furia aceluia nu-i promitea nimic 
bun. „Şi ce i-ai spus profesorului când le-a întrebat?” „Că 
mă ustură aici”, răspunse acela arătând cu mâna în dreptul 
corpului. „Ei, acolo sunt ficaţii. Înseamnă că boala a intrat 
înăuntru. Degeaba te vopsesc ei pe dinafară.” 

Dar de ce era el furios? Şi din pricina patului, în care din 
când în când izbea cu piciorul, dar şi din altceva, cum aflai 
de îndată. „Şi tu care credeai că o să te faci bine, că o să 
ieşi de aici şi o să te bucuri de ceasul meu!” 

Palidul mi se uită în ochi şi îmi povesti cu un glas ca de 
avertisment, să mă feresc de vopsitu-ăla: „Cu o zi înainte să 
fiu operat a venit la mine şi mi-a cerut ceasul.” Şi trase 
cutia noptierei şi îmi arătă un fel de ceapă şi la formă şi la 
culoare, cu un lanţ mare de alamă sau de argint. „Ceasul 
meu, pe care îl am de la bunicul, merge cu o precizie fixă, 
nu-l dau eu pe unul de-astea, extraplate, care merg după 
fabrica de iaurt şi nu durează mai mult de trei ani şi încep 
s-o ia razna. Ei, şi vine el la mine şi-mi zice: dă-mi mie 
ceasul să ţi-l ţiu! Să mi-l ţină, aşa a zis, dar s-a gândit că 


dacă muream sub cuţit să şi-l păstreze pentru el! Mă 
vopsitule, eu am să mor peste trei zile, dar nici tu nu apuci 
toamna.” 

Între timp se aşezase lângă mine pe pat un ţigan sau mai 
bine zis un om care se vedea că îşi petrecuse începutul verii 
undeva la mare, fiindcă era foarte frumos bronzat, nu avea 
trăsături de ţigan. „Şi tu, de ce râzi? îl luă şi pe el în primire 
palidul. Tu o să te faci de la ozila alta şi mai negru şi... tu o 
să mori în trei săptămâni! îi prooroci el. Ai venit prea târziu, 
boala ta e înaintată.” „Ba o să se vindece, la început era şi 
mai bronzat ca acum şi nici nu putea să umble”, „zise 
vopsitul. „Şi dacă scapă ce viaţă e aia, să-ţi facă câte trei 
injecții pe zi? se răsti cancerosul. O să moară în somn, o să 
vedeţi.” Ăsta ce i-o fi făcut? mă întrebai. „Dumneata, zise 
vopsitul cu obidă, fiindcă situaţia în care te afli e destul de 
gravă, ai vrea să murim noi toţi şi singur să te faci bine!” 
„Nu se face nimeni bine, răspunse palidul mai potolit. Uite, 
ăla de colo, care bea la apă cu căldarea, într-o zi n-o să mai 
iasă din comă şi adio viaţă!” „Ba se echilibrează, răspunse 
acela cu un glas ştiinţific, ca al lui Vaintrub, ca şi când ar fi 
fost vorba de altul. Am mai avut eu dereglări de-astea şi le- 
am stopat.” „Da?! se miră palidul cu dispreţ. Şi atunci de ce 
te-au adus aci?” „Provizoriu, din lipsă de paturi!” „O să 
vedeţi voi provizoriu! continuă operatul cu humor. Singurul 
care o să scape e domnul care a venit acum. E voinic, e 
tunar, moartea nu recoltează victime printre tineri decât în 
mod excepţional. Voi toţi credeţi că sunteţi bolnavi! Trebuie 
să muriţi, asta e, sunteţi bătrâni, aţi trăit destul, şi nu că... 
El n-are glas! Ei, n-are, o să înveţe alfabetul-ăla cu degetele 
şi o să se descurce. O să gândească mai mult şi o să fie mai 
inteligent decât alţii neavând posibilitatea să spună 
prostii...',, Toţi începură să râdă, privirile li se eliberară 
parcă de acea nelinişte care fără ştirea lor le licărea în 
fracțiuni de secundă în ochi în timpul peroraţiei palidului. 
Da, vorbe, glume, moartea e un mister, nimeni nu ştie când 


vine şi asupra cui. Uneori scapă cel mai grav atins şi 
dimpotrivă este luat unul care... Câte nu s-au văzut... 

Şi totuşi, în ceea ce îl privea pe el cel puţin, palidul 
avusese o stranie previziune. Se făcuse linişte după ce orele 
de vizită se terminaseră. Bolnavii îşi ronţăiau biscuiţii, aduşi 
de rude, fursecurile, toate acele preparate permise de 
direcţia spitalului, în afară de mâncarea gătită. Cei 
apropiaţi erau mai împăcaţi, acuma fie ce-o fi, mori tu, dar 
îţi trăiesc copiii, vorba ăluia cu picioarele lungi, ai 
îmbătrânit, e rândul altora... Palidul însă avusese o zi grea, 
veniseră la el nevasta şi feciorul, un băiat de vreo douăzeci 
de ani care nu se apropiase de pat de la început... „Nici n- 
ar fi trebuit să viu”, începuse ea aşezându-se pe pat. Era 
grasă, nici ea prea tânără, dar cu o privire în care pofta de 
viaţă şi bucuria de a trăi aveau ceva animalic şi dur care îţi 
stârneau invidia şi neliniştea: pe ea n-o speria nimic, iar 
propria-i moarte o sfida nu prin vreo gândire, ci printr-un 
impuls vital cinic şi nestăpânit. „Nici nu trebuia să vii, îi 
şopti el cu o silă nemăsurată. Am uitat să spun sorei să te 
oprească la poartă.” „Pe mine să mă opreşti tu la poartă! 
zise ea. Mai poţi tu să opreşti pe cineva? Ia încearcă! Nu ţi- 
a ajuns cât ai trăit, câte ai făcut, credeai că n-o să vie ceasul 
să-ţi iei adio de la curve şi beţii cu care ai tocat tot ce-am 
avut şi m-ai lăsat cu casa goală şi singură cu un copil de 
crescut. Uite-l colo! Nu tu l-ai făcut mare! Nici nu vrea să te 
vadă! cum nici tu n-ai vrut!” „Nici eu nu vreau să-l văd, zise 
palidul. E pe modelul tău!” „A, nu vrei să-l vezi! exclamă ea 
sarcastică. Ia vino încoace, Puiule, îl chemă ea cu un glas 
din care se înţelegea că scena fusese gândită şi bine 
pregătită dinainte şi calculată şi această ipoteză. Nu vrei să- 
| vezi, lasă că vrea să te vadă el pe tine.” 

Tânărul se apropie şi rămase ţeapăn înaintea omului lung 
şi bolnav, care n-avea loc în pat şi se pare nici pe lumea 
aceasta, şi nici măcar gândul că lăsa în urmă un băiat. 
„Uită-te la el, porunci mama. Uită-te tu, că el n-a avut timp! 
N-a ştiut ce înseamnă să aibă un băiat. Uite, ăsta e taică- 


LLA 


tău, care te-a părăsit de la şapte ani!” Vorbea cu o claritate 
din care puteai să-ţi dai seama că gândirea ei n-avea 
şovăieli şi puncte de suspensie, o gândire distilată şi pură ca 
un cristal, fără îndoieli că între un muribund şi un om 
sănătos ar putea exista vreo deosebire şi că vechi adevăruri 
„ar putea fi cumva uitate. „E galben, nu mai are mult de 
trăit, continuă ea ca şi când ar fi spus: e obosit, să-l lăsăm 
să se odihnească, a muncit mult. Uită-te! Uite în ce hala 
ajuns! Blestemul de copil terță. Mamă, mi-a spus (ascultă 
aici! făcu ea o paranteză amenințătoare), care e boala cea 
mai grea pentru un om? Cancerul, mamă! Ei, pe tata să-l 
lovească un cancer! Aşa a zis! Şi uite că aşa s-a şi 
întâmplat!” De unde o fi ştiut? Pesemne se interesase: sunt 
soţia lui cutare, ce boală are bărbatu-meu? Şi medicii i-or fi 
spus, căci familiilor li se spune. 

În clipa aceea palidul îşi duse fulgerător braţul la ochi şi, 
până ce individa plecă, nu şi-l mai luă. Dar putea auzi! „Nu-i 
nimic, reluă ea, nu vrei să-l vezi, te vede el. O! Oi fi crezând 
că îl impresionezi în ultimele clipe? Spune-i, Puiule, să audă 
ce gândeşti tu despre el, să culeagă roadele, poate se face 
bine şi o să-i treacă prin cap să vină să te vadă, să-ţi aducă 
şi el ţie o jucărie de pomul de Crăciun.” „Mamă, zise băiatul 
cu o voce iritată şi cu o expresie străină atât de maică-sa cât 
şi de omul lungit în pat, hai să plecăm!” „Auzi, vrea să 
plece, nu-i pasă de tine, reluă ea fără intenţia de a se ridica 
şi să-l cruţe. Nici n-are de ce să-i pese.” „leşiţi afară că vă 
omor”, şopti palidul. „Tu pe noi! exclamă ea parcă 
reflectând. Adică n-ajunge câte ne-ai făcut, vrei acum să ne 
omori!... Auzi, Puiule!” 

Devenise visătoare. Întinse mâna spre noptieră şi trase 
încet sertarul. Vru să-l închidă la loc, dar se răzgândi, luă 
de-acolo ceasul, îşi desfăcu poşeta şi îl aruncă înăuntru, 
după care o închise cu o puternică trosnitură. Fiindcă în 
clipele acelea nu mă gândeam că Matilda ar fi putut să mă 
viziteze şi scena îmi devenise insuportabilă, mă ridicai de pe 
pat şi ieşii în curte. Când revenii spre seară, după vreo două 


ore, palidul era singur şi continua să-şi ţină braţul la ochi. 
Mă apropiai cu gândul să-i spun ceva. Îi vorbii, dar nu-mi 
răspunse. Îl apucai de braţ şi i-l dădui uşor la o parte. 
Braţul căzu moale cu acea mişcare nefirească din care 
flexibilitatea controlată a unui braţ viu dispăruse. Ochii pe 
jumătate deschişi aveau globul alb şi asimetric, iar pupila 
revulsată. Murise... 

XXIX. 

A doua zi m-au mutat într-o rezervă de trei paturi şi veni şi 
medicul cu rezultatul analizelor. Se aşeză alături de mine 
pe pat şi cu o voce blândă şi protectoare îmi spuse că n-am 
nimic, nici un proces infecțios nu s-a depistat în organism. 
„Chestia aia din gât e o ciudăţenie, poate să treacă în 
câteva săptămâni, dar poate să şi dureze, sunt fenomene 
care ne scapă. Există atrofieri inexplicabile, la un ochi, la o 
ureche! Te pomeneşti că nu mai auzi şi uneori noi aflăm de 
ce. Alteori nu. Şi chiar când aflăm, se întâmplă să nu putem 
face nimic. Nu se mai hrăneşte un ţesut şi se usucă, ca la un 
pom o creangă. Dacă țesutul e o porţiune de muşchi la un 
braţ sau la un picior, faptul n-are nici o importanţă (dacă 
atrofia nu e progresivă). Dacă e la epiglotă, cum e cazul 
dumneavoastră, chestiunea pare dramatică, dar nu trebuie 
s-o luaţi în tragic, s-ar putea să aveţi o carenţă a unor 
vitamine din pricina anilor pe care i-aţi petrecut pe unde aţi 
fost. Încercăm întâi aşa să vă administrăm puternice doze 
de vitamina A şi C şi, dacă observăm cea mai mică 
ameliorare, înseamnă că asta e cauza şi o să vă faceţi bine. 
Şi mai avem noi şi alte mijloace! Ar trebui să mâncaţi 
zdravăn... O să vă permitem să vi se aducă de-acasă, fiindcă 
la noi, din păcate...” („Nici vorbă, gândii, o să anunţ la 
poartă că dacă se va întâmpla să vrea să mă viziteze soţia 
mea, să nu i se dea voie să intre!”) 

Prefăcându-mă somnolent şi apatic îl ascultam pe medic cu 
toate instinctele la pândă: ştia sau nu ştia ce e în gâtul 
meu? Aveam sau nu aveam „boala cea mai grea pentru un 
om!' cum spusese acel băiat care fusese adus de maică-sa 


să vadă că blestemul său se împlinise. Era cea mai grea 
pentru că prognosticul era fatal, fiindcă altfel, după cum se 
ştia, cancerul „nu doare”... Atrofie era singurul cuvânt 
suspect care îi scăpase. Ce putea să ascundă acest termen 
din jargonul medical? Îi observam privirea, această 
fereastră a gândirii neexprimate, dar nu citii în ea nimic 
deosebit. Se uita la mine ferm, liniştit, sigur pe el şi doar, ca 
să zic aşa, vârful acestei priviri parcă îmi sugera: ştiu la ce 
te gândeşti, nu e, poţi să mă întrebi şi am să-ţi dau un 
răspuns neaşteptat. Şi îl şi întrebai rărind cuvintele, ca să 
fiu înţeles: „De unde ştiţi că nu e cancer?” „Are alte 
simptome!” răspunse el firesc. „Care?” „Chiar şi când 
ajunge să se vadă, bolnavul încă poate vorbi normal, în nici 
un caz nu ia vocea în câteva zile, cum vi s-a întâmplat 
dumneavoastră.” 

Se putea şi asta, gândii, nimeni nu putea să ştie dacă până 
să ajungă aici, n-o pornise demult, dar el, desigur, îmi 
spunea că nu, şi eu n-aveam cum să ştiu cum sunt acele 
„alte simptome”. Un bolnav perfid a smuls adevărul unui 
medic venind la el cu o radiografie pulmonară a fratelui 
său. Cancer! a zis medicul. Da, dar radiografia nu era a 
fratelui, ci chiar a aducătorului ei. Unii nu vor să ştie, 
preferă speranţa, alţii, dimpotrivă, preferă certitudinea în 
locul îndoielii, mai chinuitoare pentru ei decât adevărul 
brutal. Eu făceam parte dintre cei care ar fi vrut să ştie, 
neiluzionându-mă; nemiloasa boală tot îşi va insinua cu 
încetul prezenţa şi mă va sili să-i acord drepturile ei. O să 
găsesc eu un truc ca să aflu, îmi spusei, deocamdată să 
vedem ce efect va avea tratamentul cu sus-numitele 
vitamine, ultima modă... „Aţi mai avut cazuri ca al meu?”, 
zisei. „Bineînţeles!”, făcu medicul. „Şi?” „Unul şi-a pierdut 
glasul după un pahar de apă cu gheaţă! Asta e!” ridică el 
din sprâncene, cu humor. „Şi nu şi-a revenit?” Dădu din cap 
cu sensul: cum şi-a revenit el să nu mai vorbim. „Mai rău 
decât vorbiţi dumneavoastră acum... Alţii au gâtul mai slab 
decât poftele şi trage-i pe el, săracu, mahorcă, alcooluri 


tari, nu-i dau o clipă de răgaz să-şi vină în fire. Ţine cât ţine, 
pe urmă... cancer! Nu sunteţi fumător!” „Când şi când”, 
zisei. „Şi nici...” „Nu!” îmi puse mâna pe picior: „Facem aşa, 
începem cu tratamentul şi trebuie să vă treacă!... Dacă 
vreţi să vorbiţi la telefon cu doamna Matilda, mai spuse el 
surâzând cu simpatie, veniţi la mine în birou. Aripa asta 
unde ne aflăm a fost construită de ea acum trei ani, adăugă 
ca şi când aşi fi fost mirat că o cunoştea. O personalitate 
foarte puternică soţia dumneavoastră...” înţelesei cui 
datoram scoaterea mea din salonul de muribunzi şi 
solicitudinea specialistului... 

Da, o personalitate foarte puternică! N-o putea împiedica 
pe ea un portar să vină să mă vadă, deşi lăsasem un bilet la 
poartă cu numele ei scris de mâna mea, să nu i se dea voie! 
Şi bineînţeles nu în zilele de vizită când putea fi aşteptată (0 
aşteptasem!), ci când vroia ea. În mod curios, intră în 
rezervă cu aer umil, însă pe chip cu o expresie de o răceală 
înspăimântătoare. Mă ridicai şi îi făcui loc pe pat, dar ea 
parcă nici nu mă văzu, se opri în dreptul ferestrei şi începu 
să se uite afară. Pe urmă puse mâna pe clanţa uşii- 
fereastră, o răsuci şi ieşi pe terasă. Înţelesei: vroia să-mi 
vorbească şi nu dorea să fie auzită de cei doi bolnavi din 
rezervă. leşii după ea şi ne aşezarăm în şezlonguri. 

Dar mă înşelasem, timpul trecea şi gura ei rămânea mută, 
şi nici nu părea că are de gând s-o deschidă. De ce venise 
totuşi? Se uita fără să clipească peste grădina cu alei 
asfaltate a spitalului şi nu făcea nici un gest, încremenită 
parcă într-o încordare inumană. Mă uitai la mâinile ei, dar 
nu erau încleştate, cum mă aşteptam. Era după-amiază şi 
lumina soarelui care inunda terasa îi inunda şi chipul. Mă 
uitai la acest chip şi îl văzui îmbătrânit cu zece ani, cu 
puzderie de riduri în jurul ochilor, cu gura care începea de 
pe acum să semene cu a unui bărbat, cu bărbia anunțând 
viitoarea babă. Şi totuşi o tandreţe adâncă se urcă în mine 
contemplând acest chip devastat nu atât de ani, cât de 
nefericitul ei temperament şi mai ales de aversiunea pe 


care i-o inspiram. Deodată se uită la mine parcă prinsă de o 
intensă alarmă. Îmi ghicise tandreţea? Îmi văzuse chipul 
care o exprima? „Dă-mi cheile de la casă!”, zise. Nu 
înţelesei, avui o clipă de ezitare, vrusei s-o întreb de ce, dar 
renunţai, mă întorsei în rezervă, luai cheile din sertarul 
noptierei şi i le adusei. Le vâri în poşetă, dar nu plecă, aşa 
cum mă aşteptam. Atunci îi spusei: „De ce îmi iei tu cheile?” 
Tresări parcă uluită: „De ce?! zise. Tu n-o să mai ai nevoie 
de chei pe acest pământ!” 

Şi ochii i se albiră ca odinioară şi încrucişându-se ca un 
fulger cu ai mei nu mai ştiui dacă ură sau iubire ţâşnea din 
privirea ei parcă sălbăticită. Se ridică şi ieşi fără să se uite 
înapoi, deşi o însoţii câtva timp pe lungul culoar cu o mică 
speranţă că s-ar putea opri şi să aflu... Apoi rămăsei în 
urmă. Ce mai puteam afla?! Dădui din umeri: vrusese să mă 
lovească, dar mă simţeam liniştit... Bine, n-o să mai am 
nevoie de chei pe acest pământ! Ei şi? „Chiar te bucuri atât 
de tare? întrebai umbra, fantoma a ceea ce fusese odată 
Matilda. Bucură-te, dacă alte bucurii nu ţi-au mai rămas...!” 

Şi în timp ce eram încă în spital şi fără glas, Matilda 
divorța aşa cum spusese, în două săptămâni, şi părăsi 
oraşul. Citaţia mi-o aduse mama la trei zile după vizita 
Matildei, dar nu mă prezentai în instanţă. „Ţi-a trimis 
lucrurile la noi, zise mama, hainele şi cărţile. Taică-tău s-a 
bucurat că ai scăpat de muierea asta pe care nimeni n-o 
înţelege. Ce-o fi vrut de s-a măritat cu tine, dacă n-a vrut să 
faceţi casă împreună.” Dar eu ştiam şi îi spusei mamei: „E 
bătrână!... A îmbătrânit foarte repede!” „Nu e ea aşa 
bătrână, zise mama, ţi se pare ţie, care eşti mai tânăr, dar la 
treizeci şi ceva de ani nici o femeie nu e bătrână...” Aşi fi 
vrut să-i răspund că Matilda e bătrână în sufletul ci şi că 
foarte curând va îmbătrâni şi la trup şi n-a putut suferi 
gândul că tocmai atunci eu voi fi mult prea tânăr pentru ea, 
dar nu aveam glas să-i pot spune atât de multe cuvinte. „A 
fost 'Tasia pe la noi, continuă mama (să ştii că femeia asta 
ţine la tine), şi ne-a spus un secret. Vrea să nu-ţi pară rău 


după ea, cică în ăi trei ani cât ai lipsit tu, o vizita unul 
Mircea, un şef mare care acuma e şi mai mare şi că după 
divorţ se duce după el la Bucureşti şi se mărită cu el. Că ar 
trebui să-ţi iei un avocat şi să încerci să obţii fetiţa, dar tot 
ea spune că nu poţi să te lupţi cu Mircea ăsta, tot n-ai să 
reuşeşti... Lasă, mamă, adăugă ea ca şi când ştirea m-ar fi 
lovit, o să-ţi faci tu copiii tăi, nu te necâji...” 

Mama se apropie şi mă mângâie ca pe vremuri. „le-ai 
făcut galben, îmi spuse, nu te mai gândi. gândeşte-te mai 
bine să te faci sănătos mai repede... Pe Silvia o să poţi s-o 
vezi când vrei, i-a spus Tasiei că oricând poţi să te duci la 
Bucureşti, s-o iei cu tine şi s-o ţii o săptămână... N-a fost să 
fie, mamă, mută-ţi şi tu gândul în altă parte!” Surâsei şi îi 
sărutai mâna. „Mi l-am mutat demult, îmi pare rău numai 
de fetiţă, care începuse să se lege de mine”, îi spusei, uimit 
că vocea parcă îmi revenise. „Nici o grijă, zise mama, o să 
rămână legată. Nici un copil nu-şi uită părinţii, orice-ar fi...” 
Şi abia acum îşi aduse aminte că venise la mine cu sacoşa 
plină, o puse pe pat şi scoase din ea o mulţime de pachete... 
Pui fripţi, ouă, plăcinte, prăjituri mici făcute de ea, pâine 
caldă tot din cuptorul ei şi o sticlă de vin roşu. În mod curios 
mi se făcu foame şi începui să mănânc flămând, trezit parcă 
la viaţă, şi ca şi când ştirile aduse de ea ar fi trebuit 
sărbătorite; desfăcui şi sticla de vin pe care o băui toată 
simțind că aşi mai fi băut una dacă aşi mai fi avut... Mama 
se uita la mine cu mâna la gură, gest de odinioară când 
suferinţa ei că trebuise să audă cuvintele rele ale băiatului 
care nu ştia ce spune îi rănise sufletul. Îi apucai mâna şi i-o 
dădui la o parte: nu, nu era de suferinţă, mama zâmbea, 
văzuse pesemne ceva pe chipul meu, un lucru pe care îl ştiu 
numai ele şi nu-l spun, un mare secret simplu: copilul e 
liniştit, e curat, e liber... îi e foame, nu e atent la ea, gândul 
îi zboară la ale lui... da, dar e tot alei, pentru totdeauna... 

PARTEA A ŞASEA. 

[. 


Abia după patruzeci de zile de tratament începui să observ 
o ameliorare a bolii de care sufeream. Dispărură, şi falsele 
fenomene de diplopie, efect mai degrabă al unei mari 
oboseli, după cum reconfirmă oculistul, oboseală adâncă, 
acumulată în cei trei ani de muncă forţată. Oricum, nu 
aveam cancer şi bucuria că scăpasem, a doua oară în viaţa 
mea, de moarte (în care crezusem cu întreaga mea fiinţă) 
mă făcu să uit de Matilda. 

În spital mă vizitară într-o zi Ion Micu şi Clara şi îmi 
aduseră flori. Evitând să se uite la mine, dar nu pentru că 
ar fi crezut că sunt bolnav, fără să excludă însă şi această 
ipoteză (în acest sens şi el şi Clara s-ar fi putut pomeni fără 
veste în situaţia mea; ei şi? Puteai face ceva? „Cu-o moarte 
toţi suntem datori”', reflectase odată Ion Micu când doi 
scriitori din Bucureşti muriseră, unul după altul, ba chiar 
râsese: „La cimitir, parodiase el ritualul unei şedinţe, Cezar 
Petrescu”, pe care tocmai îl îngropau, se pregăteşte Al. 
Chiriţescu”, care tocmai agoniza), lon Micu încercă să mă 
distreze povestindu-mi senzaţionala şedinţă care avusese 
loc la Bucureşti între timp şi pe neaşteptate între scriitori şi 
I. C. 

Era curios, în acei ani naşterea şi moartea erau 
evenimente care loveau mai puţin conştiinţa cuiva decât o 
mare şedinţă; spiritul intra mai uşor în criză în astfel de 
înfruntări decât în faţa pământului căscat în care unul 
dintre noi trebuia să dispară. lar o despărţire era un lucru 
lipsit de interes, o chestie personală fără semnificaţii 
adânci... Erau evenimente eterne puţin importante. Nou şi 
pasionant era ceea ce se petrecea într-o şedinţă. Nu vroia 
să mă impresioneze şi nici nu mă impresiona (avea în glas 
un soi de modestie simplă şi nesimulată de om înţelept care 
nu jubila de o mare victorie, deşi se speria în adâncuri de o 
înfrângere) când îmi spuse că la şedinţă luaseră parte 
preşedintele Consiliului de Miniştri şi preşedintele Marii 
Adunări Naţionale, bătrânul zimbru al prozei româneşti... 
Că Gheorghiu-Dej trimisese ca observatoare două soţii de 


lideri, prieteni de-ai lui de totdeauna, cutăriţă şi cutăriţă, să 
observe şi să raporteze... Că văzându-le, el, Ion Micu, 
înţelesese că miza era mare, că soarta lui I. C. era 
pecetluită, prezenţa acestor două observatoare arătând că 
şeful cel mare nu mai avea încredere în sinceritatea lui 1. C, 
în raportul pe care acesta avea să-l dea apoi despre felul 
cum decursese şedinţa cu scriitorii. 

„Nu toţi cei care luau parte la ea sesizaseră prezenţa 
discretă a acestor două tovarăşe şi semnificaţia care se 
degaja de aici, continuă Ion Micu. Bineînţeles, chestia asta îl 
lăsa rece pe primul ministru, sarcina lui în cultură era 
minimă, el avea un loc aparte în conducere, funcţie mare 
dar putere puţină, ca totdeauna, începând de la 6 martie 
45, până astăzi. Cât despre bătrânul zimbru se poate spune 
că ochiul lui vulturesc, «al unei rase necunoscute», nici nu 
le zărise şi chiar dacă privirea sa se oprise o clipă asupra 
lor, nici măcar o clipă nu se întrebase cine sunt, cu toate că 
în timpul unor festivități şi recepții cu protocol restrâns 
desigur că avusese chiar să schimbe câteva cuvinte cu ele. 
Gândul lui zbura prin păduri şi lacuri, prin desişuri unde se 
ascundea vânatul, peste vâlcele prin care oştirile Moldovei 
dăduseră, prin veacuri, atâtea bătălii, unele sfârşite prin 
mari victorii, ele îndoielnice sau sângeroase înfruntându-l 
pe însuşi marele Mahomed Cuceritorul. Nu cuceriseră însă 
nimic şi asta îi dădea, prin secole, bătrânului zimbru, care 
le descrisese prin fabuloasa sa imaginaţie, o mândrie 
secretă, o lespede de tăcere pe chip şi o viziune de 
nimicnicie asupra prezentului. Credeam că n-o să ne ajute, 
nu sperară să vorbească, nici nu vedeam cum ar putea el să 
se amestece în iţele încurcate ale acestor contemporani ai 
scrisului de care el fugise încă din anii de ucenicie. Totuşi a 
spus ceva, o să vezi la urmă, ceva, ca să zic aşa, turcesc, 
care nu era la ordinea zilei, dar constituia după părerea pe 
care şi-o făcuse el despre noi (şi poate în secret, şi în parte 
despre sine) cheia soluționării tuturor conflictelor omului 
de cultură cu emisarii tuturor stăpânirilor. Desigur, lui 1. C. 


şi principalului său adjunct, membru supleant în Biroul 
Politic, prezenţa celor două observatoare le spunea multe... 
De aceea conduseră şedinţa cu o nervozitate şi iritare care 
inhibară pe mulţi fără să-i împiedice totuşi să spună cu o 
îndrăzneală să zicem foarte controlată, că scriitorii nu mai 
puteau scrie din pricina Secretarului general al Uniunii. 
Cum, sări l. C. scos din sările, să nu mai poţi scrie din 
pricina... lar adjunctul său să bruieze aceste voci timide cu 
ironii bine plasate... Da? Chiar aşa, scriitorul nu mai scrie în 
liniştea biroului său fără să fie ajutat de secretarul general 
al Uniunii? Ar trebui atunci să-l pună să semneze şi pe el pe 
copertă, numai că ar fi necesari atunci vreo câteva sute de 
secretari generali, câte unul pentru fiecare scriitor. Şi ha, 
ha, ha, râse singur, crezând, cum se întâmplase 
întotdeauna, că întreaga adunare va râde cu el în hohote. 
Dar nu râse nimeni şi prima serie de vorbitori, intimidaţi 
astfel, îşi continuară totuşi cuvântul repctând toţi unul şi 
acelaşi lucru: să fie scos din funcţia sa secretarul general. |. 
C. se resemnă, nu mai întrerupse pe nimeni, începu să scrie 
în carnetul lui, având aerul că el aşteaptă cu răbdare să se 
termine istoria asta nesărată cu secretarul general care ar 
împiedica, chipurile, pe scriitori să-şi vadă de treabă, şi să 
se intre în ordinea de zi, pe care el o anunţase astfel încă de 
la început: unele probleme de creaţie în lumina sarcinilor 
trasate de partid. Experimentat în şedinţe, având oamenii 
lui printre noi, el ştia că aceştia nu vor întârzia să 
reacționeze, făcuse o greşeală că încercase „să bage 
pumnul în gură” vorbitorilor, când în mod firesc scriitorii 
înşişi îşi vor băga pumnul în gură unii altora. Desbinarea lor 
de totdeauna alimentată de trufia lor firească (fiecare se 
credea un geniu!) era cunoscută. Totuşi din când în când 
ridica fruntea, se întrerupea din scris şi întreba pe câte 
unul cu o curiozitate nesimulată: «Cum te împiedică să 
scrii?» îl simţise după felul cum vorbea că o să-l facă să se 
bâlbâie, şi că acela va da un răspuns ridicul. Că, nu ştiu ce, 
tovarăşul secretar general umblă cu lozinci... Lamentabil! 


Cu lozinci umblau toţi, nici măcar nu-l ironiza, să-i 
reamintească necesitatea lozincilor pe care partidul le lansa 
pentru mobilizarea maselor. Ce era însă cu această formulă. 
Ce ne împiedică să scriem? Păi nu era bine dacă un scriitor 
afirma acest lucru, fiindcă mulţi din vechile generaţii se 
abţineau să publice şi când unul dintre ei era câştigat, 
victoria nu era mică şi aveau grijă de el... Unul (important) 
aderase cu condiţia să i se dea lemne şi să i se asigure un 
kilogram de carne pe lună, ceea ce, desigur, i se asigurase. 
Lua şi el parte la şedinţă. Încât dacă unul din aceştia se 
supăra, din te miri ce, de pildă, din pricina unui critic care 
nu-l lăudase suficient (să aderi şi să te mai şi critice!) sau 
cine ştie din ce altă pricină, şi spunea: nu mai scriu! se 
producea mare panică în rândul activiştilor mărunți, 
responsabili de nemulţumirea scriitorului. Şi atunci începea 
o agitaţie: era chemat criticul şi beştelit, pus să-şi 
retracteze opinia, erau pedepsiţi cei care îi puseseră 
scriitorului bețe în roate, până ce acesta, îmbunat, declara 
că va scrie. Şi atunci ştirea zbura sus transmisă cu 
entuziasm: scrie, scrie! Cată să vezi deci semnificaţia 
acestei poziţii luată în şedinţă faţă de secretarul general al 
Uniunii: ne împiedică să scriem! Nu pe unul, pe o mulţime! 
Foarte grav! Şi încă nu se ştia ce-o să spună prozatorul 
«tradus în cincizeci de limbi» şi numerogşii lui susţinători 
printre care mă număram. Tăcea încă. Ce-o să spună vestita 
poetesă, îndrăgită de I. C., susţinută şi popularizată intens? 
Se va ridica şi ea împotriva secretarului general? Şi 
nenumărați alţii? Întrebări care apăreau la orizontul 
gândirii lui 1. C. şi la care, scriind, desigur că reflecta... Se 
luă o pauză de o jumătate de oră, care se prelungi până la o 
oră, timp în care vorbii cu prozatorul tradus în cincizeci de 
limbi, care mă nelinişti. Îl întrebai dacă a văzut cine asistă 
la şedinţă şi cu ce scop. Am văzut, cum să nu văd, răspunse 
el agresiv, am văzut totul, nimic nu mi-a scăpat, mie nu-mi 
scapă niciodată nimic. Sper că luaţi cuvântul, îi spusei, e 
unica şansă să-l gonim pe... şi să veniţi în fruntea noastră la 


Uniune. Nu e nimic de făcut, îmi răspunse el cu brutalitate, 
da, nimic, nu l-ai văzut? Stă şi surâde, el ştie rezultatul 
dinainte, îşi permite să asculte zbaterea noastră cu un 
surâs ironic... Vorbea de secretarul general, care într- 
adevăr arborase un astfel de surâs, dar care nu era deloc 
ironic, părea mai degrabă afectuos, protector... O să-l 
facem noi, zic, să-i piară acest surâs... Da, da, o să-l facem, 
o să-l dăm jos, zise maestrul cu ironie amară, şi în locul lui o 
să vină Ion Amăicăliţului, pentru el luptăm noi, să vie el în 
fruntea noastră şi să ne omoare pe toţi cu ciomagul, în 
curtea Uniunii, cum bine te-ai exprimat chiar dumneata 
despre el. Nu iau cuvântul! Îl prefer pe acest imbecil care 
surâde. Ce-aşi avea eu împotriva lui? Că e imbecil? E un 
imbecil liniştit şi îi e frică de mine, de ce l-aşi schimba cu un 
imbecil de care să-mi fie mie frică? Lasă, zic, că nu sunteţi 
dumneavoastră atât de fricos! Ba sunt! Ce să fac, zice, nu 
pot eu să lupt cu floreta în mână, cu unul care ţine o 
ghioagă. Uită-te în jurul dumitale! Îl vezi? M-am uitat în jur, 
prin marele hol plin de scriitori, clar nu l-am văzut nicăieri 
pe Amăicăliţului. Nici n-o să-l vezi, zice maestrul sarcastic, e 
acolo, înăuntru, cu preşedintele Consiliului de Miniştri, cu I. 
C. şi cu marele zimbru. L-au chemat acolo! Da, stă nas în 
nas cu marele povestitor! Care n-a fost tradus în cincizeci 
de limbi! Eu am fost tradus! Nu în cincizeci, în cincizeci şi 
una! Dar la ce-mi foloseşte? Spune dumneata, care ai 
mintea ascuţită, n-ar fi ridicol pentru mine ca să mă zbat să- 
| aduc pe acest pitecantropus erectus în fruntea scriitorilor? 
Da, da, te rog să-mi spui, te rog să-mi răspunzi sincer! Ar fi 
prea schematic, i-am răspuns. Totul e schematic, îl aud că 
zice, ţi se pare că răstorni un munte şi când colo răstorni o 
pietricică. Păduchi, domnule Micu, duc mâna după ceafă şi 
găsesc păduchi! Strivesc păduchi... Nu sunt chiar păduchi, 
zisei, omul nostru e un simbol al puterii abuzive, trebuie 
alungat. Da, da, zice, şi după aia vine alt simbol al putorii 
abuzive. Am vrut să-i răspund că individul abuziv va cădea, 
şi el ştie asta, şi nu va îndrăzni să ne sfideze aducându-l în 


fruntea noastră pe Amăicăliţului, dar mi-am dat seama că 
nu era necesar, ştia şi el că trogloditul nu era potrivit într- 
un astfel de post care cerea alte calităţi decât agresivitatea 
şi violenţa. Era doar atins că nu fusese, şi el invitat acolo?! 
Făcea sceptice şi amare presupuneri ca să i le spulber eu, 
să-i alung îndoiala secretă. Nu i-o alungai însă, îl cunoşteam 
şi ştiam că nu va abandona şi că chiar dacă ar fi fost împins 
în fruntea noastră Amăicăliţului, va continua apoi împotriva 
acestuia până la victoria finală... Un activist surveni şi îi 
spuse în şoaptă că era invitat la tovarăşul 1. C. lată deci... O 
abordai atunci pe populara poetesă şi alte personalităţi 
care pe lângă că le elogiasem sistematic în ultimii trei ani în 
revistă, cu mulţi mă şi împrietenisem în desele mele vizite la 
Bucureşti. Poetesa izbucni în râs când îi formulai ipoteza cu 
Amăicăliţului, îmi puse mâna pe braţ şi mă ironiza: Ioane, tu 
ai fi foarte inteligent dacă n-ai fi prea inteligent. Fii atentă 
la ce spui, o avertizai, când o să iei cuvântul. Eşti 
vulnerabilă! Să nu rămâi perplexă! Nu pot, zice. Adică? Nu 
pot să rămân perplexă. De ce? Ai uitat ce-ai spus de mine? 
zice. Am spus multe! Da, zice, dar am reţinut esenţialul. 
Care? Se aplecă şi îmi şopti la ureche cu un cinism lingvistic 
care îi aprinsese faţa: Ai spus că gândesc cu... Şi asta, zic, 
te ajută să nu fii luată prin surprindere? Da, zice, mă 
inspiră... Şi într-adevăr, mă ului când şedinţa reîncepu şi 
ceru prima cuvântul. Trase foarte tare, deşi se ştia că era în 
relaţii prieteneşti cu secretarul general al Uniunii. Da, 
preciza ea, dar una e prietenia şi alta sunt principiile. Ea nu 
poate să susţină că un scriitor poate fi împiedicat de cineva 
să scrie, dar nici să vadă că un secretar general 
promovează nulităţi, umple presa cu numele lor şi ni-i dă şi 
drept exemplu. Înseamnă că nu cunoaşte adevăratele valori 
şi prin urmare nici n-are ce să caute acolo unde s-a cocoţat. 
EI cărţi n-a scris, nu se pricepe la ele şi nici la ale altora. E o 
anomalie care trebuie să înceteze, dacă vrem să nu 
ajungem la o stare de confuzie totală în problemele de 
literatură. Şi se aşeză cu chipul, ai fi zis, în flăcări, dacă 


exaltarea ei n-ar fi fost foarte dură şi lucidă. Se auzi o voce: 
am de pus o întrebare. Şi se ridică şi i-o puse. Într-o 
şedinţă, zise acela, poeta... a fost foarte urât criticată de 
secretarul general al Uniunii pentru că începuse de la o 
vreme să scrie poezie intimistă. Eu am fost foarte indignat 
şi m-am ridicat şi i-am luat apărarea. Şi ce dacă scrie poezie 
intimistă? Poezia e şi intimistă, numai bună să fie. Atunci m- 
a întrerupt chiar poeta şi la fel de indignată şi aprinsă la 
faţă ca acum, m-a întrebat că pe ce drum vreau s-o 
împing... Adică, în subînţeles, că o împing pe drumul 
duşmanului de clasă. Am rămas stupefiat ca şi acum când o 
aud zicând aici că secretarul Uniunii e plin de toate 
păcatele. O întreb, când a fost sinceră, atunci sau acum? Şi 
atunci şi acum, a sărit poetesa bine inspirată de acea parte 
a fiinţei ei de care îmi pomenise, căci a făcut o puternică 
impresie, s-a produs rumoare aprobativă dar şi 
desaprobativă, la adresa celui care vrusese să arunce un 
dubiu asupra sincerităţii ei. Depinde cu cine e sala. În alt 
context răspunsul ei ar fi stârnit rânjete dispreţuitoare 
pentru o astfel de labilitate în principii, care îţi putea 
permite să treci fără să clipeşti din ochi de pe o poziţie pe 
alta. În clipa aceea sugestia ei era că poţi fi un timp naiv, 
sincer şi credul, dar că la un moment dat îţi cad cojile de pe 
ochi şi vezi adevărul. Perfect! Şi atunci a luat cuvântul 
prozatorul. Începu prin a spune că el, ale cărui cărţi au fost 
traduse în cincizeci de limbi (aici l-a întrerupt I. C. spunând 
că zilele astea i s-a raportat că a mai fost tradus într-o limbă 
şi anume în pakistaneză). Da, da, şi eu am auzit, da, mi s-a 
trimis cartea împreună cu o sută de dolari, a continuat 
celebrul prozator, i-am primit în plic şi m-am dus la Banca 
de Stat şi i-am predat... Da, am predat dolarii. Am primit pe 
ei şase sute de lei, da, şase sute, cât să-mi cumpăr o sută de 
pachete de ţigări, da, ştiu, leul e foarte puternic, de zeci de 
ori mai puternic decât dolarul, i-am cheltuit leii în aceeaşi zi 
la Capşa cu prietenul meu Ion Micu, şi am predat dolarii, pe 
toţi i-am predat (şi îmi puse mâna pe umăr şi mi-l strânse ca 


într-un cleşte: era un semn să nu mă neliniştesc de comedia 
pe care o juca?). Puteaţi să-i păstraţi, ha, ha, îi zise 
adjunctul lui I. C. şi să faceţi un voiaj în Pakistan. Am fost în 
Pakistan, răspunse maestrul, şi în Portugalia lui Salazar, am 
fost şi în Spania lui Franco, şi la Paris am fost, am văzut 
raiul capitalist, vă foarte mulţumesc, îmi ajunge... Aţi scris şi 
nişte articole care au fost foarte apreciate, zise maliţiosul 
adjunct, ne întrebăm de ce le-aţi întrerupt... Nu numai 
articolele le-am întrerupt, răspunse scriitorul cu o bruscă 
schimbare de ton din care înţelesei că se va lăsa acum dus 
de marca sa fantezie a recriminării piezişe, pe care doar 
puţini i-o cunoşteau, că nu va mai vorbi cu limbajul raţiunii 
şi al logicii, ştiind bine că în anumite împrejurări nimic nu 
era mai elocvent şi neliniştitor decât s-o iei razna, să devii 
incontrolabil şi imprevizibil, simulând în acelaşi timp 
exasperarea, dealtfel existentă în forul său interior, căci la 
vârsta lui şi atât de celebru, după ce aderase prin 46 la PC. 
R. părăsind Partidul naţional țărănesc şi înjurându-l 
îndelung în presă, se pomenise îndepărtat şi izolat, gata să 
fie exclus din partid, da, nu numai articolele le-am 
întrerupt, ci şi pagina din noul meu roman a rămas albă, 
roman dedicat luptei ilegale a comuniştilor... Da, albă, 
pentru că noi scriitorii nu putem scrie fără o anumită 
sensibilitate şi când suntem loviți tocmai în sensibilitatea 
noastră, punem stiloul jos şi cădem pe gânduri. Da, 
întocmai ca lon Lăscan, pe care dumneavoastră ni-l vârâţi 
sub nas ca erou exemplar din nuvela lon Lăscan s-a pus pe 
gânduri a talentatului Petre Dragoş... Şi eu m-am pus pe 
gânduri... De ce?... De ce?... De ce numai lon Lăscan are 
dreptul să se pună pe gânduri şi noi, scriitorii, n-avem acest 
drept? Adică ce drepturi avem noi? Să rămânem la 
Lisabona?... Nu rămânem... Deşi Lisabona e în ţară latină şi 
se poate lupta şi acolo împotriva regimului fascist al lui 
Salazar, poţi fi mai util acolo partidului decât aici unde sunt 
confruntat cu tovarăşul... (şi aici rări şi mări cuvintele ca 
printr-o fantastică luptă) A-măi-că-li-ţu-lui... Amăicăliţului, 


repetă cu amara sa ironie, care nu mi-a făcut nimic, îl 
respect pe tovarăşul Amăicăliţului, nu i-am citit poeziile, o 
să i le citesc, da, îmi fac autocritica, e o lipsă a mea, când o 
să am timp îl citesc, acum n-am timp, n-am timpul 
socialmente necesar, să mă scuze tovarăşul Amăicăliţului, e 
om tânăr, eu am cincizeci şi patru de ani, el e mai tânăr, să 
vie la mine să stăm de vorbă, n-o să regrete, are multe de 
învăţat... Da, mai are multe... multe de învăţat... Delira? Nu 
chiar. Şi pe acest delir controlat se ridică Amăicăluiţului şi îl 
întrerupse intempestiv. Tovarăşi, eu n-am nimic de învăţat 
de la tovarăşul... şi n-am ce să caut la el, deşi mă invită! Şi 
n-am nevoie de aprecierile lui, bune sau rele asupra 
poeziilor mele. Şi se aşeză. Asta făcu foarte proastă 
impresie. I. C. îşi intensifică truda sa pe carnetul pe care 
scria, marele zimbru îşi ridică şi mai sus privirea, 
preşedintele Consiliului de Miniştri spuse şi el o vorbă: 
dialogul între generaţii e inevitabil şi necesar, trebuie să 
staţi de vorbă, să discutaţi... Eu l-am invitat pe tovarăşul 
Amăicăliţului, reluă celebrul scriitor, l-am invitat şi nu l-am 
întrerupt. Când o să ia aici cuvântul n-o să-i întrerup 
vorbirea, ci dimpotrivă, o să-l ascult cu mare interes, cum 
am mai ascultat şi pe alţii... Nu mi-e ruşine să ascult la 
vârsta mea un tânăr atât de talentat, dar care mai are ce 
învăţat, da, mult mai are, când o să treacă prin ce-am trecut 
eu, când fasciştii mă pândeau cu pistoalele în buzunare să 
mă împuşte (şi din fericire n-o să mai treacă, fiindcă i-am 
învins pe fascişti), dar o să treacă prin altele, fiindcă lupta 
partidului nu s-a încheiat, avem de luptat împotriva 
duşmanului de clasă care unelteşte să întunece victoriile 
noastre, a ideologiei burgheze imperialiste şi a rămăşiţelor 
mic-burgheze, atunci o să-şi aducă aminte de vorbele mele 
şi o să-mi dea dreptate... Acuma, am gândit eu atunci, 
trebuie să pună punct atacului împotriva Amăicăliţului, 
dacă vrea să nu se întoarcă totul împotriva lui. Sugerase 
destul, că individul e nestăpânit şi deci nepotrivit pentru a fi 
împins într-o funcţie unde se cereau calm şi disponibilitate, 


pentru a colabora cu toată lumea şi cu toate generaţiile, că 
era infatuat şi inabil (îi întinsese o cursă şi el căzuse în ea, 
declarând că n-are de învăţat de la nimeni - nu spusese 
chiar nimeni, dar nu precizase că de la alţii da), deşi 
talentat, da, talentat, dar nu foarte talentat, nu-i citise 
poeziile, era o lipsa a lui, dar o să i le citească (voir, n-o săi 
le citească! sugestie: nu poţi să bagi pe gâtul cuiva un poet 
mediocru, chit că îl popularizezi până la exces, dublă 
sugestie, nu poţi pune în fruntea scriitorilor un poet pe care 
generaţiile mai în vârstă nu-l preţuiesc, fără riscul de a-ţi 
îndepărta aceste generaţii). «N-o să-mi aduc aminte de 
vorbele dumneavoastră, zise însă Amăicăliţului, de asta 
dată mai calm, dar minându-şi totuşi poziţia deja şubrezită, 
mă scuzaţi, se adresă el prezidiului, că intervin, dar văd că 
tovarăşul... îşi continuă atacul împotriva mea, deşi declară 
cu ipocrizie că nu i-am făcut nimic. l-am făcut, dar nu vrea 
să spună, eu i-am citit cărţile şi am declarat într-un interviu 
că imaginea pe care o oferă ele în străinătate despre ţara 
noastră nu e prea măgulitoare. E o părere personală pe 
care am exprimat-o cu sinceritate, fără vreun gând ascuns, 
sau cu invidie pe succesul său, care totuşi irită pe mulţi prin 
tapajul pe care îl face. Nu vreau să spun mai multe despre 
chestia asta, nu e locul, declar doar că, în fond, dincolo de 
anumite dedesubturi şi de părerea mea personală, nu e rău 
că un scriitor român e tradus în limbi străine! Foarte bine! 
Şi cu asta nu mai am nimic de adăugat, indiferent ce-ar mai 
spune dânsul aici...» Da, vorbise mai bine, dar tot rău era, 
ba chiar mai rău, fiindcă opera celebrului prozator era 
unanim apreciată şi părerea personală despre ea a 
poetului, chiar sinceră, cum declara el, nu era totuşi mai 
puţin obtuză, în ultima instanţă chiar nesinceră, fiindcă se 
ştia că acest argument al imaginii nefavorabile a ţării 
noastre în opera prozatorului fusese lansat de secretarul 
general al Uniunii, preluat şi de acesta de la I. C. Era unul 
din motivele disgraţiei în care căzuse prozatorul, desigur 
nu cel real, care era de ordin politic, ci invocat, cel politic 


nefiind încă elucidat: trecutul lui în presă, adeziunea sa la 
Partidul naţional țărănesc şi alte compromisuri... Da, da, 
reluă el, am auzit, am auzit şi nu m-am supărat, de cesămă 
supăr, critica e liberă, mai ales dacă e şi sinceră, un scriitor 
care se supără când e criticat dovedeşte că n-are încredere 
în scrisul său, că are dreptate criticul, că opera lui nu are 
valoare, dar una e critica şi alta e calomnia, una e critica 
sinceră, înaripată de dorinţa de a-l ajuta pe scriitor, şi alta e 
denigrarea, chiar sub masca sincerităţii, sub masca 
principialităţii, a demagogiei... Eu mi-am scris cărţile fără 
dedesubturi, iubind acest popor şi mai ales iubindu-mi 
părinţii mei ţărani, bunicii mei tot ţărani, străbunicii mei 
pălmaşi care au suferit jugul exploatării boiereşti, care au 
suferit împilarea jandarmului şi a vătafului şi i-am descris în 
cărţile mele cu dragoste, nu i-am ponegrit, nu puteam să-mi 
ponegresc neamul, cum am auzit că se scrie acum în 
Occident, unde e la modă să-ţi urăşti tatăl castrator şi 
mama freudistă şi să trăieşti în incest cu sora ta bună şi să 
descrii ocnele cu multă, da, foarte multă poezie, cu mult 
talent şi să arăţi că un criminal, un ucigaş e un sfânt, că 
inima lui e o floare, da, o floare neagră, dar tot floare, sunt 
şi flori negre, laleaua neagră, dar nu lalele, negre sau 
galbene sau turcheze descriu aceşti scriitori, ci pederaşti, 
pederaşti activi şi pasivi, colaboraţionişti cu ocupantul 
fascist, trădători de patrie, care au o singură dorinţă, să 
ajungă în ocnă, în raiul lor, şi ca să ajungă în el, ucid fetiţe, 
dar şi oameni bătrâni, şi aceşti scriitori descriu aceste 
crime cu exaltare şi critica îi laudă, scrie despre ei tomuri 
întregi, prefețe, face să curgă râuri de cerneală. Nu sunt un 
astfel de scriitor, deşi unii sugerează că aşi fi, nu chiar 
criminal, deşi a-ţi ponegri neamul e şi asta o crimă, o 
trădare de patrie dintre cele mai ignobile, căci patria e 
mania noastră a tuturor, pe pământul ei am deschis ochii, 
pe miriştile ei am auzit ciocărlia, în ogrăzile ei am văzut 
răsăritul soarelui şi am auzit minunatul fluierat al 
graurului... Nu sunt un scriitor idilic, viaţa noastră a fost 


aspră, da, aspră şi în asprime nu toate virtuțile înfloresc, 
mai înfloresc, născute din sărăcie şi mizerie, violenţa, 
cruzimea, forme ale disperării şi ale revoltei... Le-am 
descris şi pe ele, dar n-am denigrat, nu mi-am înjosit eroii... 
Gata, am gândit iar în clipa aceea, ajunge, s-a înţeles ceea 
ce vrei să spui, nu întinde coarda... Dar el o întinse, sau cel 
puţin aşa mi se părea mie, fiindcă îl cunoşteam de cinci ani, 
o întinse după o teorie a lui că trebuie s-o întinzi chiar până 
plesneşte şi în clipa când plesneşte să-i dai drumul din 
mână şi să-i zboare celui pe care îl vizezi pe lângă urechi, 
să-i vâjâie pe lângă tâmple, şi imediat să-ţi alegi altă coardă, 
să ai mai multe şi s-o iei de la cap... În cazul de faţă celvizat 
era 1. C. care nu putea fi numit, dar care, la rigoare, putea 
fi... Preşedintele Consiliului de Miniştri, care îl simpatiza şi 
nu înţelegea nimic din înverşunarea crescândă a celebrului 
prozator, îl întrerupse mirat şi vesel: maestre, îi zise, nu 
vreau să vă întrerup, dar ca să vă pot urmări v-aşi ruga să 
spuneţi direct la cine vă referiţi. suntem între noi, putem 
vorbi deschis, văd că sunteţi foarte îndurerat, spuneţi pe 
faţă... Da, da, da, zise prozatorul prinzând din zbor o altă 
coardă, da, sunt îndurerat şi cum să nu fiu dacă mi se 
spune, nu pe faţă, nu deschis, nu sincer, că mi-am ponegrit 
ţara în cărţile mele, mi-am ponegrit neamul peste hotare... 
Ei, da, îl opri iar primul ministru, dar cine... Se lăsă o tăcere 
şi se produse o relaxare şi în prezidiu, toţi cu expresii 
vesele, fals nedumerite şi cu ridicări din umeri: ei, cine să fi 
spus, unde, când... Da, da, am să spun, şopti prozatorul 
parcă cu o tristeţe metafizică, n-aşi fi vrut să spun, dar 
trebuie să spun... O să-l numească oare pe I. C.? mă 
întrebam. Ai fi putut crede că vorbitorul, ajuns aici, are de 
gând să-şi taie punţile, să joace totul pe-o carte, nu mai 
putea da înapoi, podurile, în urmă, i se vor prăbuşi... Ce i se 
mai putea face mai mult decât să fie declarat trădător de 
ţară? Să-l spânzure? Să-l belească de piele? N-aveau decât, 
îşi trăise viaţa, se întâmplă, da, se scrie şi în istorie că o 
viaţă glorioasă are adesea un sfârşit tragic... Şi-l asuma, de 


ce să nu şi-l asume?... Da, da, o să-l spun, repetă, de ce să 
nu-l spun, e aici de faţă şi surâde, eu nu surâd, nu pot să 
mai surâd... prietenul meu, fiindcă suntem prieteni, 
tovarăşul Dumitru Dumitrescu-Dolj secretar general al 
Uniunii... scriitorilor (la acest din urmă cuvânt şovăi 
premeditat apoi îl rosti, dar sarcastic, cu intensă ironie, 
vrând parcă să spună că iată ce-au ajuns scriitorii, să li se 
pună în cap un astfel de ridicol personaj, care mai şi 
surâdea; personajul, auzind, surâse şi mai accentuat ca şi 
când i s-ar fi adus un elogiu...). Cineva dinafară ar fi putut 
crede că era prea puţin pentru o punere în scenă atât de 
dramatică, pentru noi însă era foarte mult! comentă Ion 
Micu fără patetism, cu o modestă convingere. Era o breşă 
care doar în aparenţă se plasase la nivelul Uniunii, şi având 
un mobil meschin. Îmi revenea mie sarcina s-o plasez în 
sfera clară şi distinctă a principiilor, dar fără această breşă 
mi-ar fi fost imposibil, fiindcă cine eram eu? Un critic literar 
abia cunoscut, un redactor-şef al unei reviste din provincie, 
în timp ce el era o puternică personalitate, care avea în 
urma lui o operă. Iar breşa nu se putea face decât exact în 
stilul în care o făcuse el. Unii declarară mai târziu că felul 
cum vorbise cunoscutul prozator le pricinuise scârbă. Erau 
privilegiați ai ierarhiei care se formase de la I. C. în jos, 
scriitori minori şi demagogi, care aveau deja maşini la 
scară, dar şi scriitori de valoare care îşi încheiaseră opera şi 
nu-i mai interesa decât o existenţă comodă, după ce în 
vechiul regim duseseră o viaţă grea de lipsuri materiale şi 
plină de compromisuri zadarnice. Când luă cuvântul cel 
care ceruse să-i fie asigurate lemnele şi un kilogram de 
carne pe zi, el îl apără pe secretarul general al Uniunii, 
lucru care mă scârbi pe mine de astă dată, deşi îl preţuiam, 
era şi el un mare scriitor, avea într-adevăr nevoie de lemne 
şi de carne, avea şi doi copii, dar...” 

II. 

Ion Micu tăcu, nu-şi duse ideea până la capăt. Suferea 
vizibil de ceva, o expresie de minus i se aşternuse pe chip. 


Vru să-şi aprindă o nouă ţigare, dar renunţă cu un fel de 
silă... înţelesei: ţigările nu mai aveau gust... „Ascultă 
Victore, zise, în spitalul ăsta nu se poate bea o cafea? Eram 
pe terasă. Mă ridicai, ieşii pe coridor şi mă dusei în oficiu, 
unde întrebai o infirmieră dacă nu putea să-mi aducă o 
cafea. „Are medicul de gardă, zise, dacă vă dă el, vă 
facem...” Şi o luarăm amândoi spre camera de gardă. 
Medicul se uită la mine surprins, dar fata i-o luă înainte, îl 
luă la vale, hai, dom' doctor, nu fiţi zgârcit, doar atât îi 
spuse şi nu-i mai aşteptă răspunsul, îi luă pur şi simplu cutia 
dintr-un sertar şi ieşirăm. Când o aduse, Ion Micu se uită la 
fată clipind des. „Aţi pus zahăr în cafea, zise. „No, zise şi 
fata cu o bruscă ironie, e amară.” „Mulţumesc, sărut mâna, 
de unde aţi ghicit?” „Ei da, mare ghicitoare”, răspunse ea 
cu un dispreţ vesel şi ne întoarse spatele şi îi văzurăm 
corpul suplu sub veşmântul alb care parcă mişcându-se cu 
nepăsare ne spunea că ştia ea multe şi îi cunoştea bine pe 
băutorii ăştia de cafea amară... „Foarte bună, zise Micu 
după ce gustă din ea, şi nici măcar n-am ciupit-o de cur, m-a 
luat la mişto...” Clara avu o umbră de surâs: „Internează-te 
şi tu ca Victor vreo două săptămâni şi o să ai ocazia asta în 
fiecare zi. Serios, ai ajuns dependent de cafea şi de bere, nu 
ţi-ar strica o desintoxicare...” „Un om trebuie să moară de 
ceva”, repetă el acest răspuns invariabil, care, se pare, pe 
el îl împăca cu soarta: n-avea intenţia să se lipsească de 
aceste două droguri fără de care nici al treilea, ţigarea, nu 
mai avea gust şi nici mintea nu-i mai mergea. 

„Nu se poate să acordaţi atâta importanţă unui secretar al 
Uniunii, tocmai dumneavoastră care sunteţi un atât de 
cunoscut scriitor, zise preşedintele Consiliului de Miniştri 
naiv. Sau făcând pe naivul, continuă Ion Micu. Noi nu-i 
acordăm importanţă, răspunse prozatorul, el ne acordă 
nouă. Ne acordă şi ne critică în presă, în toată presa, în 
articole de fond din marile ziare, nu numai literare, ziarele 
care apar în milioane de exemplare, şi cititorii noştri află că 
n-avem nivel ideologic, că nu cunoaştem clasa muncitoare, 


că n-am auzit de ideile marxist-leniniste despre artă şi 
literatură, în timp ce el le cunoaşte, foarte bine le cunoaşte, 
fiindcă s-a născut cu ele din faşă, în timp ce noi sugeam 
doar lapte de la mamele noastre, el odată cu laptele sugea 
şi idei, pe care însă le-a ţinut bine ascunse până la 23 
August şi numai după 23 August 1944 le-a dat la iveală, în 
timp ce noi am avut naivitatea s-o facem şi înainte de 23 
August şi să fim ameninţaţi de legionari cu pistolul, să 
năvălească legionarii în redacţiile de stânga unde lucram şi 
să fim ciomăgiţi, să ni se devasteze birourile, şi să ne 
promită că vor reveni dacă nu renunţăm la atacurile 
noastre împotriva legiunii şi a Căpitanului. Ce făcea pe 
atunci tovarăşul Dumitru Dumitrescu-Dolj? Tovarăşul 
Dumitru Dumitrescu-Dolj, care mi-e prieten, da, foarte bun 
prieten... Iritat la extrem, I. C. îl întrerupse cu brutalitate 
spunându-i că partidul cunoştea activitatea politică de 
dinainte de 23 August a tovarăşului Dumitru Dumitrescu- 
Dolj, asta e o şedinţă în care scriitorii sunt invitaţi să discute 
probleme de creaţie şi nu verificări politice. Sunt strâns 
legate, răspunse prozatorul. Partidul ne-a învăţat că politica 
şi arta se îmbină într-un tot armonios. Şi când suntem 
criticaţi că n-avem nivel politic, trebuie să răspundem şi să 
discutăm chestiuni politice. I. C. tăcu, se făcu că n-a auzit, 
continuă să scrie în carnetul lui cu înverşunare. Scria 
repede, umplea filă după filă. Dar şi prozatorul renunţă la 
atacul său politic împotriva secretarului Uniunii. Se grăbi să 
încheie. Nu vroia să abuzeze, nu atât a avut de spus, are 
multe de spus, dar poate că şi alţi scriitori doresc să-şi 
exprime punctul lor de vedere, dacă va mai fi timp şi dacă 
va fi necesar, o să ceară din nou cuvântul... Atunci m-am 
ridicat eu. I. C. îmi aruncă o scurtă privire... Ei, parcă mă 
întrebă, tu ce-ai de spus? Te-am numit redactor-şef, poftim, 
ai cuvântul. Da, îi răspunsei printr-o lungă tăcere, m-ai 
numit, după ce însă m-ai silit să gândesc că sunt ceea ce 
nici un om nu doreşte să fie, adică un ins manevrabil pe 
fondul general de laşitate umană care zace în noi, când în 


joc e un ideal pe care, chipurile, îl servim împreună. Lenin 
spune (şi în cuvântul meu făcui un abuz ostentativ citându-l 
de nenumărate ori, ca să-i sugerez lui 1. C. şi nu numai lui 
că nu mai putem gândi ca şi când Stalin ar mai trăi încă şi 
ne-ar îndruma mai departe cu mâna lui părintească), Lenin 
ne învaţă că în chestiuni de literatură şi artă nu se decide 
nici prin vot şi cu atât mai puţin prin hotărârea personală a 
cuiva, care ar deţine o funcţie, să zicem chiar pe merit. Se 
pune atunci o întrebare foarte delicată: cine decide? Da? 
sări numaidecât 1. C. foarte brutal. Îţi pui întrebări delicate 
într-o chestiune atât de clară cum e conducerea de către 
partid a literaturii şi artei? Auziţi ce dileme are tovarăşul 
Ion Micu, redactor-şef al unei importante reviste din ţară. 
Înţelesei, deşi de fapt ştiam: eu nu eram marele prozator, să 
mi se permită dizertaţii libere pe ceea ce îmi putea trece 
mie prin cap, să-l învăţ eu pe el sau pe alţii ce zice Lenin. 
Era un avertisment dat şi altora. Nu mă mir, continuă 1. C. 
sarcastic, de ce revista Luceafărul literar a ajuns la un tiraj 
atât de scăzut (care e tirajul, se adresă el adjunctului, 
exact, zise acela prompt, o mie patru sute, I. C. îşi apucă 
nervos carnetul), tirajul ăsta ne pune problema 
reorganizării revistei şi în loc să se gândească la asta 
tovarăşul Ion Micu vine aici la o şedinţă la Comitetul 
Central cu întrebarea cine decide în chestiuni de literatură 
şi artă... Şi după această ameninţare, mă proteja tot el 
clătinând din cap cu infinită răbdare şi simpatie: Nu zic să 
nu reflectăm la scrierile lui Lenin, dar tot Lenin spune că 
până nu smulgem din noi drăcuşorul mic-burghez, avem 
puţine şanse să înţelegem în mod just marile probleme ale 
revoluţiei şi rolul care îi revine literaturii şi artei în victoria 
ei. Şi îmi făcu, patern şi insistent, cu degetul. O clipă mă 
intimidă. Tirajul revistei noastre era într-adevăr scăzut, 
trăgeam trei mii şi jumătate din el ne era returnat, 
chioşcurile refuzau tacit să deschidă pachetele, nu ştiam de 
ce. Revista nu era bună, dar nu din vina noastră, cele mai 
interesante materiale ne erau respinse de direcţia locală a 


presei, cu care aveam zadarnice discuţii, articolele 
polemice cu scriitorii şi criticii din Bucureşti fiind animate 
până ce obiectul polemicii devenea inactual. Totuşi revista 
era mai bună decât altele din capitală şi I. C. ştia acest 
lucru. Evitai însă să mă las atras în explicaţii inutile asupra 
condiţiilor în care era silită să apară revista lunară, în care 
aşi fi eşuat fără să pot să spun i ce aveam de spus. Mă făcui 
de asemenea că n-am auzit stupida lui obsesie referitoare la 
drăcuşorul mic-burghez şi continuai: în conducerea de 
către partid a literaturii şi artei, teză de a cărei justeţe nu 
se îndoieşte nimeni, se pune totuşi chestiunea delicată a 
judecății de valoare, care revine criticii literare. Or, această 
critică se exercită de către critici. În acest sens, tradiţia 
rămâne: nu poate să vină un nechemat şi să decidă care 
poezie e bună, care e roman prost, care e piesă de teatru 
revoluţionară şi care nu e. Pentru a fi revoluţionar orice text 
trebuie să fie întâi realizat artistic, ca să se deosebească de 
un articol de gazetă pe care poate să-l scrie orice jurnalist. 
Nu pledez pentru autonomia esteticului, dar nici pentru 
autonomia urâtului, a inesteticului agresiv, a platitudinii 
violente care se răsfaţă abuziv. Lenin declara că nu-i place 
Maiakovski, că lui îi place Puşkin. Dar asta nu l-a determinat 
să ia măsuri împotriva lui Maiakovski. A lua măsuri 
împotriva unui scriitor era împotriva concepţiilor lui despre 
condiţia artistului. Îşi spunea părerea şi dorea să rămână o 
simplă părere. La noi scriitorul actual netalentat este 
încurajat să desființeze critica, să se plângă de ea, să ceară 
audienţe, să fie ascultat cu bunăvoință şi să obţină să se ia 
măsuri represive împotriva criticului care îl respinge. De 
aici decurg anumite consecinţe. Normele leniniste sunt 
ignorate, deşi critica şi autocritica, spune el, ne sunt 
necesare ca apa. Şi aici ajungem iar la chestiunea delicată a 
viziunii globale pe care o avem despre spiritul critic. Cine 
are dreptul să promoveze false valori, uitând că 
declanşează astfel şi creează un mecanism arbitrar care se 
plachează pe idealuri pentru care am luptat şi care ne 


călăuzesc existenţa? Un poet care a declarat aici că n-are 
de învăţat nimic de la nimeni nu-şi dă seama că a exprimat 
o stare de spirit simptomatică. El nu e interesant în sine, ci 
prin ecoul pe care 1-a stârnit şi sprijinul pe care l-a primit 
din partea conducerii Uniunii Scriitorilor. A vrut şi a obţinut 
să fie lăudat de criticii care îl contestau. Bun, şi ce e cu 
asta? Îi ajunge lui această victorie? Înseamnă că nu e un 
poet, ci cu totul altceva, nu ne interesează ce, într-o 
societate nouă apar psihologii bizare şi atât de neverosimile 
încât generaţiile viitoare vor ridica din umeri dacă se va 
găsi cineva să le descrie. Coşbuc, am continuat destins şi 
decis să-mi dau şi eu foc câtorva punți, urmând tactica 
cunoscutului prozator, Coşbuc are o poezie în care criticul e 
băgat la puşcărie fiindcă nu-i plăceau poeziile împăratului. 
Totuşi împăratul, scriind noi poezii, îl cheamă pe critic din 
celulă şi i le citeşte, sperând într-o apreciere favorabilă. 
Criticul ascultă, apoi răspunde, adresându-se celor care îl 
înconjurau: 

E cheia temniţei la voi Hai duceţi-mă înapoi... 


Coşbuc a prezentat o imagine idilică a criticului, eu n-am 
avut curajul să spun publicului care venise să mă audă la o 
conferinţă pe care am fost somat s-o ţin că versurile 
poetului erau proaste. E drept că nici publicul n-a plecat 
convins că vorbisem despre un poet bun, şi la ieşire unii m- 
au întâmpinat cu căldură şi ironie condescendentă: nu fiţi 
deprimat, mi s-a spus, noi îl citim pe Eminescu şi n-o să 
uităm ce înseamnă poezia. Totuşi am venit cu speranţa să 
auzim noi stihuri... nu le-am auzit, dar or să vină... Şiam 
înţeles că la o a doua sau a treia mea conferinţă o să găsesc 
sala goală. Numele meu, din clipa aceea, şi destinul meu se 
contopiseră cu ale poetului despre care vorbisem. Vom 
parcurge de-aici înainte împreună acelaşi drum. lar noul 
Eminescu nu va mai găsi în mine criticul care să-i anunţe 
apariţia, deşi eram destinat să-i aud primul glasul! Nu, eu 
aveam să rămân criticul care elogiase un fals poet şi care 
nu mai putea să tresară, chiar dacă ar fi tresărit, la auzul 
versului divin al poetului aşteptat... Numai dacă aveam să 
mă întrec pe mine însumi... şi voi încerca, am încheiat, să 
fac acest lucru, cu energia unui revoluţionar de profesie, 
aşa cum ne învaţă partidul... Lamentabil, am gândit 
aşezându-mă pe scaun alături de cunoscutul prozator, care 
îmi strângea braţul încurajându-mă: A fost foarte bine, 
foarte bine, stai liniştit, parcă îmi spunea. Ce bine? Că mi- 
am legat soarta de aceea a lui Amăicăliţului? Şi încă aşa 
cum m-a învăţat partidul? Ca şi când partidul ar fi spus că 
trebuie să... Ştiinţa de a rămâne tu însuţi în împrejurări 
care ne depăşesc se învaţă. Într-o astfel de şedinţă te 
pomenegşti că spui ceea ce n-ai dorit să spui şi, dimpotrivă, 
te apucă o amnezie şi uiţi să vorbeşti despre lucruri care te- 
au indignat atâta vreme şi plănuiai să le dai la iveală. 
Experienţa asta se capătă tot în şedinţe şi anume la un nivel 
cât mai înalt. Or, asta era prima de acest fel la care luam 
parte. Întâi că nu trebuia să-mi desvălui gândirea intimă şi 
să afirm că am fost somat să ţin acea conferinţă. Al doilea, 
nu trebuia să spun eu despre mine că m-am compromis 


acceptând. Al treilea că nimeni n-a înţeles chiar foarte clar 
despre care poet era vorba. Al patrulea ce rost avea să 
spun despre mine însumi că sunt revoluţionar de profesie... 
Fapt e că I. C. arăta destul de mulţumit de avântul meu, 
avea această expresie pe chip şi am simţit că roşesc, îmi 
ardeau urechile. După mine s-a ridicat un cunoscut poet 
care de la început a introdus în fluxul subteran al şedinţei, 
cu voce dramatică de bătrân demagog, o diversiune de o 
violenţă extremă. Nu striga, dar aveai impresia netă că 
urlă. Nu cred că a vrut în mod special să mă atace pe mine, 
fiindcă n-avea motive, totdeauna scrisesem bine despre el, e 
drept nu foarte bine, totuşi bine în raport cu degringolada 
în care ajunsese talentul său după 23 August încoace. 
Sensul diversiunii era următorul. „Mă tovarăşi, ce discutăm 
noi aici despre Dumitru Dumitrescu-Dolj, când duşmanul de 
clasă ne pândeşte şi îşi strecoară ura sa chiar sub ochii 
noştri, în revistele noastre pe el scrie deasupra titlului, 
proletari din toate ţările uniţi-vă! Iată ce putem citi într-o 
revistă de provincie... Şi scoase revista din buzunar (venise 
cu ea de-acasă!) îndoită nu i se vadă numele, deschisă gata 
la acel text. Ce ne citi: că un erou dintr-o proză îşi botezase 
câinele, Căpitanul. Şi numele acesta se repeta de câteva ori, 
iar textul, citi: tendenţios, sugera rânjetul de satisfacţie pe 
care autorul îl adresa, printre rânduri, cititorilor. Suna ca o 
sfidare, părea ceva incredibil, cum putuse să apară aşa 
ceva? lată adevăratele probleme care ni se pun, lipsa de 
vigilenţă, spiritul de gură cască, împăciuitorismul cu 
elementele dubioase, care atâta aşteaptă, să... eţetera, 
oţetera. Rumoare de satisfacţie printre partizanii lui 
Dumitru Dumitrescu-Dolj, reţinere obiectivă în prezidii! 
voci: În ce revistă a apărut, cine e autorul? Poetul strigă: n- 
are importanţă în ce revistă a apărut, putea să apară în 
orice revistă în care lipsa de vigilenţă slăbeşte. Totuşi, se 
insistă, unde? În Luceafărul literar zise 1. C, dar, cum bine a 
spus şi cunoscutul nostru poet, putea să apară şi în altă 
parte. Mă cruța, nu vroia să mă arunce în gura vigilenţilor, 


iată deci că ţinea totuşi la mine, când putea, acum, atât de 
uşor, să mă îndepărteze din presa literară. Totuşi această 
diversiune grosolană nu opri tirul vorbitorilor care urmară 
împotriva secretarului general al Uniunii. Spuneau câteva 
fraze despre sporirea vigilenţei, apoi cu o abilitate de care 
eu nu fusesem în stare, reveneau asupra unor probleme 
care privesc atmosfera care s-a creat în conducerea 
Uniunii. Fără dramatism, fără destăinuiri intime, cu 
detaşare, fără ironii inutile, ca despre un lucru îndeobşte 
cunoscut şi care trebuie remediat. Se povestiră câteva 
lucruri elocvente: că D. D.-Dolj era mereu cu partidul în 
gură şi atribuia greşelile sale partidului. Care erau acele 
greşeli? În primul rând modul dispreţuitor cu care îi trata 
pe scriitori. Felul cum li se inventau concepţii burgheze şi 
nu numai oral şi în şedinţe, ci şi în presa de mare tiraj. Un 
exemplu: un scriitor este întrebat de D. D.-Dolj la ce 
lucrează. Vreau să scriu un roman despre mineri, dar 
merge greu, i s-a răspuns. De ce? Fiindcă s-a documentat în 
Maramureş şi acolo situaţia minerilor nu e tipică pentru a 
putea oferi o adevărată imagine a minerilor din ţara 
noastră şi că el, romancierul, trebuie să se elibereze de 
acea realitate şi să se ducă în altă regiune. Ce face atunci D. 
D.-Dolj? Publică un articol în Scânteia, nesemnat, deci un 
editorial ca din partea ziarului, în care se spune: că printre 
scriitori circulă «teoria» burgheză a eliberării de realitate 
şi... dă-i şi combate această teorie, dăscăleşte-i pe scriitori 
pe trei coloane, pe pagina întâi în organul CC. Alt exemplu: 
într-o şedinţă de partid se ridică un scriitor care vrea să 
pună o întrebare (un scriitor cam naiv, după cum se va 
vedea). Ei, care e întrebarea? Dacă e adevărat, a zis el, că a 
intervenit o pauză în lupta ideologică. Toată lumea a râs! I- 
auzi ce i-a trecut prin cap! Nu, tovarăşe, stai liniştit, n-a 
intervenit nici o pauză, ce te-ai speriat? i s-a spus. Ce face 
însă D. D.-Dolj? Articol de fond în Scânteia de dăscălire a 
tuturor scriitorilor, în acelaşi stil, că ar circula printre ei 
ideca că ar fi intervenit o pauză aşa şi pe dincolo. E clar: 


desigur, Scânteia se interesează de problemele ideologice şi 
de creaţie ale oamenilor de cultură şi îi cere secretarului 
general al Uniunii să scrie despre astfel de probleme, dar 
nivelul politic şi cultural al tovarăşului D. D.-Dolj e atât de 
precar încât el nu ştie ce să scrie, adevăratele probleme de 
creaţie ale scriitorilor îi sunt de fapt străine şi atunci trage 
şi el cu urechea şi nu se sfieşte să informeze greşit 
Scânteia, cititorii şi chiar partidul, prezentând false 
probleme şi oferind despre scriitori o imagine ridicolă, care 
îi discreditează. Când un tânăr scriitor vine la el cu o 
adevărată problemă de creaţie (şi vine fiindcă D. D.-Dolj îl 
cheamă), el ascultă, îl lasă să vorbească şi pe urmă îi spune 
acelui tânăr frământat: iubeşti poporul? Da, bineînţeles, 
răspunde acela. Ei, dacă iubeşti poporul o să ştii să-ţi 
rezolvi toate problemele de creaţie. Asta le spune la toţi: 
iubeşti poporul? lubeşti poporul? Şi nu e de mirare! D. D.- 
Dolj e un simplu ziarist, ce caută el în fruntea Uniunii 
Scriitorilor? Să se ducă la ziarişti! Nu l-a apărat, de fapt, 
decât poetul în diversiunea lui (dar nici el n-a suflat un 
cuvânt direct favorabil), iar Amăicăliţului n-a infirmat 
acuzaţiile, ci doar a subliniat din gros că D. D.-Dolj e un 
comunist devotat şi noi avem nevoie în fruntea Uniunii de 
astfel de oameni. A vorbit bine, în sensul că el a găsit 
totdeauna sprijin la D. D.-Dolj (cred şi eu!), aşa cum a vorbit 
şi prozatorul de ale cărui lemne şi kilogram zilnic de carne 
se îngrijea personal secretarul general al Uniunii. Asta nu 
era rău, măcar dacă ar fi făcut-o şi pentru alţi scriitori de 
seamă, oameni bătrâni, ale căror cărţi nu se reeditau, deşi 
nu aveau în ele nimic contrarevoluţionar şi care toată viaţa 
trăiseră numai din scris. De ei nu se îngrijea nimeni, trăiau 
uitaţi şi chinuiţi de lipsuri. 1 se dădu apoi cuvântul lui D. D.- 
Dolj, din oficiu, pentru că nu ridică mâna, deşi se lăsase o 
tăcere după Amăicăliţului: nimeni nu mai dorea să 
vorbească. Devenise evident că era rândul lui. Dar el, cu 
acel surâs stupid pe buze, surâs de gips, încremenit, care 
vroia să exprime optimism, încredere... în realitate părea 


mai degrabă îndobilocit de loviturile primite, căci abia putu 
articula câteva fraze că, zise el, tot ce s-a spusnu o 
adevărat, nu se poate dovedi... El nu-şi pregătise o apărare, 
fusese luat prin surprindere, nu crezuse posibil să fie 
criticat el chiar de majoritatea celor prezenţi şi într-un mod 
atât de total, să nu i se mai recunoască nici un fel de merite, 
să se ceară plecarea lui şi asta chiar în faţa lui 1. C. şia 
preşedintelui Consiliului de Miniştri. Îngâmfare extremă, 
prostie, psihologie de câine care aştepta să fie apărat de 
stăpânul său şi el să nu zică nimic? Pesemne asta vroia să 
sugereze surâsul lui, că o să vă arate el nenea că aţi 
îndrăznit să vă ridicaţi contra mea... Chiar lamentabil! Abia 
atunci am căpătat certitudinea că va fi înlăturat... în sfârşit 
se ridică bătrânul zimbru. În cuvinte puţine, dar bine 
cumpănite, el se adresă mai mult prezidiului şi spuse că 
toate astea s-ar tempera mult, toate aceste frământări 
adică ar dispărea dacă s-ar îmbunătăţi substanţial legea 
drepturilor de autor... Multe pricini de-aici pornesc, zise el 
domol, să se facă lucru aista şi se va vedea cum conflictele 
se potolesc şi toată obştea scriitoricească va trăi în pace şi 
armonie. Era limpede, el nici nu ascultase ce se spusese 
acolo. Şi se aşeză repetându-i în şoaptă lui 1. C.: multe 
discordii de aici vin... O s-o facem şi pe-asta, zise I. C, sec, 
încetând să mai scrie şi anunţă o pauză. Mă pomenii chemat 
la el şi îi găsii acolo şi pe Amăicăliţului, pe cunoscutul 
prozator şi pe D. D.-Dolj. I. C. îi spunea acestuia, furios: vei 
lua cuvântul din nou şi îţi vei face autocritica. E inadmisibil 
să te comporţi ca un prinţ consort. Cine vrei să te apere? 
Eu? Eu am făcut greşelile care ţi se atribuie? Apără-te dacă 
poţi, dacă nu, fă-ţi o severă autocritică. Pune mâna şi fă-ţi 
un punctaj şi să nu îndrăzneşti să nu te ridici şi să te împaci 
cu scriitorii. Că ai ştiut să le dovedeşti că mai pot avea 
încredere în tine. Nu vreau, zise D. D.-Dolj fără să mai 
surâdă, să-mi pun cenuşă în cap, îmi dau demisia. Nu-ţi dai 
demisia, zise I. C. sardonic. Vei fi dat afară şi cată să 
reflectezi la această nuanţă. Vei fi dat afară oricum, dar tot 


trebuie să-ţi faci o demnă autocritică. N-o să spui că eu te- 
am îndrumat să ne dezinformezi sistematic şi să scrii 
ridicole articole de fond despre false probleme. Începe prin 
a te împăca aici, în faţa mea cu prietenul tău... (şi-i spuse pe 
nume cunoscutului prozator), cu tovarăşul Ion Micu despre 
care de asemenea m-ai dezinformat punându-l în conflict cu 
poetul Amăicăliţului, iar pe tovarăşul Ion Micu îl rog să facă 
acelaşi lucru, să accepte să-i strângă mâna poetului şi să 
colaboreze cu el, acolo la Luceafărul literar, unde sunt 
atâtea de făcut. E intolerabil să ne pierdem în astfel de 
conflicte şi munca să sufere. Bătrânul zimbru, afabil, dădea 
din cap înţelept, că nu e bine, zise el, să ne sfâşiem între 
noi, obştea scriitoricească trebuie să rămână unită... 
Amăicăliţului, foarte vesel, declară că el întotdeauna l-a 
stimat pe tovarăşul Ion Micu şi e gata şi acum să-i întindă 
mâna Şi i-o şi întinse şi tovarăşul Ion Micu i-o strânse cu 
acelaşi optimism afişat ca şi al poetului, nu fără un gând, 
desigur nereciproc, dar poate că reciproc totuşi, că 
împăcarea n-ar fi imposibilă. D. D.-Dolj nu se împacă cu 
tradusul prozator, care era destul de inteligent să nu 
jubileze, dimpotrivă, părea sincer mâhnit şi afectat. 
Interveni preşedintele Consiliului de Miniştri, popular, şi, în 
virtutea vârstei, le zise: mă, eu sunt bătrân, voi sunteţi încă 
tineri, mai aveţi încă timp să vă împăcaţi, că pe urmă n-o să 
mai aveţi şi nu puteţi să muriţi urându-vă unul pe altul. 
Băgaţi de seamă, o să fiţi chemaţi de tovarăşul Gheorghiu- 
Dej şi nu e permis să veniţi aşa în faţa lui. Asta îi impresionă 
pe cei doi şi tradusul prozator zise că în mod sincer el nu 
are pentru D. D.-Dolj decât sentimente de prietenie, da, 
numai prietenie şi nicidecum ură. El vrea bucuros ca între 
ei doi să nu mai fie nimic, ela şi uitat totul... Zadarnic, D. D.- 
Dolj se încăpăţână să nu-i vie în întâmpinare, şi atunci 1. C. 
bătu cu palma în masă: bine, reluăm şedinţa! Şi îl ignoră pe 
D. D.-Dolj ca şi când nici nu l-ar mai fi auzit când acesta se 
ridică în plenul adunării şi îşi făcu apoi o ştearsă autocritică 
formală. Luă cuvântul în încheiere I. C, care vorbi un ceas, 


după notele pe care şi le făcuse în carnet. Foarte prudent, 
deşi foarte aplicat, îşi exprimă nemulţumirea că scriitorii n- 
au vorbit despre problemele lor de creaţie, poate cu altă 
ocazie or s-o facă. Apoi trecu la «chestiunile administrative» 
cum le numi el, legate de conducerea practică a treburilor 
Uniunii. Să înceteze, zise el, aceste conflicte, scriitorii să se 
pregătească în vederea unui congres care să-şi aleagă o 
nouă conducere. Şi vorbi despre asta îndelung, cerându-le 
ca congresul să afirme idealurile comunismului şi 
ataşamentul oamenilor de litere la acest ideal. Să se 
formeze o comisie care să studieze actuala lege a 
drepturilor de autor şi să se facă propuneri de mărirea 
tarifelor actuale, care faţă de efortul pozitiv al creatorilor 
au rămas mult în urmă. Eţetera, eţetera...” 

Ion Micu avea o expresie bizară de candoare când se opri. 
Mă uitai la el cu atenţie. „Mai vrei o cafea?” îl întrebai. 
Dădu din cap:”. Dacă fata aia şmecheră ne mai dă...” Ne 
mai dădu, dar prietenul meu rămase şi după aceea tăcut şi 
mă întrebai ce-o fi cu această expresie de pe chipul lui pe 
care nu i-o cunoşteam. Candoarea se amesteca şi cu o vagă 
tristeţe care îi dădea o înfăţişare de copil pedepsit, dar care 
parcă nu ştia ce-a făcut şi cum de s-au întâmplat toate 
acestea. „Deci nu l-ai distrus pe Amăicăliţului? îi spusei cu o 
intensă simpatie. Te-ai împăcat cu el!” „Da, zise, şi am fost 
amândoi cooptați în conducerea Uniunii. Eu am fost numit 
unul din secretari. Plecăm la Bucureşti.” „Vă mutaţi? strigai 
cu glasul meu răguşit. Părăsiţi oraşul?” „Da”, zise. „Şi 
revista?” „Revista o preia Amăicăliţului.” „Deci tu eşti acum 
mai mare sau mai mic?!” „E mai mare, zise Clara, 
observând tăcerea soţului ei. Parcă ai fi fost insesizabil 
ironică. Sau parcă ar fi spus cu o resemnare care ascundea 
o declaraţie modestă de dragoste: ştiu acuma că elo să 
ajungă şi mai mare, dar chiar dacă ar ajunge mai mic nu |- 
aşi iubi mai puţin. El se va ocupa acum, adăugă ea, de toate 
revistele Uniunii din capitală şi provincie.” „Petrini, zise lon 
Micu, dacă îţi aranjez ceva la Bucureşti, vii şi tu?” De astă 


dată tăcui eu. Dacă nu-mi organizează ea ceva definitiv aici, 
gândii, aşi veni, de ce nu? Altfel îmi va fi imposibil, fiindcă 
aranjamentele ei îţi restrâng foarte tare sfera de activitate, 
între cei patru pereţi de scândură în care te pune. „Da, 
desigur, îi spusei, să mă fac sănătos şi.” Dar cu toate că în 
timpul povestirii avusesem de câteva ori clipe grele simțind 
că între mine şi această lume, pe care el mi-o desvăluia, se 
aşeza foarte des o invizibilă perdea neagră (ei, cei vii, 
dincolo, cu imensele lor vanităţi, iar eu dincoace, cu 
perspectiva morţii) mă pomenii zicând: „loane, acum că |. 
C. este, după cât se pare, gata oricând să-ţi satisfacă orice 
favoare, nu s-ar putea ca adjuncţii lui, care şi ei sunt foarte 
puternici, să mă reintegreze în învăţământul superior? 
Bineînţeles nu chiar acum imediat, ceva mai târziu, să 
zicem la anu? Şi atunci n-aşi mai pleca, fiindcă mie îmi place 
universitatea noastră de-aici.” „Cred mai degrabă că acolo 
ai avea mai multe şanse, aici te cunoaşte prea multă lume. 
Bineînţeles, zise fără şovăire, că o să încerc. Dar ceea ce 
pot să fac în mod sigur e să-i sugerez Amăicăliţului să-ţi 
publice între timp nişte articole sau studii filosofice. Cu ele 
sub braţ ţi-aşi putea pleda mai uşor cauza şi cu mai multe 
şanse de reuşită.” „Despre ce-aşi putea scrie?” zisei 
amintindu-mi despre discuţia mea, pe aceeaşi temă, cu 
Matilda. 

Musafirii mei se ridicaseră să plece. Mă ridicai şi eu să-i 
conduc. „Asta nu e o problemă”, zise el şi începu deodată să 
râdă, acel râs al său sacadat şi insistent, şi care se 
intensifica tocmai când credeai, ca să nu te simţi jignit, că 
trebuie să se oprească. Nu se opri decât târziu, dar de astă 
dată îmi explică tocmai la timp ca să nu-mi iau adio de la ei 
pentru totdeauna: „De pildă, zise, despre Giordano Bruno! 
A fost ars pentru ideile lui!” 

Da, aşa era, se putea scrie despre acest italian care 
combătuse scolastica, dar şi aristotelismul, şi care nu 
putuse abjura până la capăt. Să te târăşti în genunchi la 
propriu şi să-ţi renegi convingerile, cu speranţa că, trăind, 


le mai poţi încă răspândi printre oameni, se putea face o 
dată, dar nu de mai multe ori, fără a risca să ţi le arzi astfel 
tu însuţi. Deşi Galilei o făcuse. Un suflet dramatic acest 
Giordano, ce era de râs aici? „Arşii ăştia, continuă Ion Micu, 
ne ajută, dacă n-ar fi fost ei, forţa cuvântului filosof ar fi 
slăbit prin veacuri. Numai Napoleon, care n-avea cultură 
filosofică, a putut să spună în Egipt (ar fi putut să tacă sau 
să se exprime altfel), când l-au împresurat mamelucii; a dat 
ordin de apărare în formă de aitici, iar la centru, a zis el, să 
fie puşi savanții şi măgarii...” Şi râse iar, dar mai potolit şi 
mai scurt. „Despre Giordano Bruno, mai spuse el, poţi scrie 
şi o carte...” Şi astfel ne despărţirăm... 

III. 

Tot în spital aflai că în acele zile mai părăsea oraşul cineva 
de care fusesem strâns legat, şi anume Petrică Nicolau, dar 
într-un mod zguduitor. Aflai de la medic, care totdeauna 
întârzia puţin la patul meu să-mi spună discrete cuvinte de 
încurajare, dar să şi comenteze evenimente din afara 
spitalului cu un bolnav care era, oricum, un intelectual, 
chiar dacă... Deşi el, ca medic, ştia multe, şocul pe care îl 
resimțea când o fiinţă umană se comporta aidoma 
pronosticului fatal nu era mai mic decât al tuturor. Un 
profesor de la şcoala normală, zise el, s-a aruncat de la 
etajul cinci cu o carte în mână şi era atât de îndârjit încât a 
căzut drept în picioare. I-au intrat bineînţeles picioarele în 
gât şi a murit pe loc. Cartea era Reportaj cu ştreangul de 
gât, de Julius Fucik şi înăuntru o hârtie pe care scrisese 
ceva în acest sens: că se sinucide în semn de protest contra 
nedreptăţilor care există. „Ce similitudine, zise medicul 
nedumerit, apoi se opri. Ştii cine e? mă întrebă. Fostul soţ al 
doamnei Malilda! Nu putuse, cică, trăi cu taică-său, se 
mutase cu soţia într-un bloc. Se spune că această soţie ar fi 
venit apoi la şcoală şi le-ar fi spus profesorilor în cancelarie: 
l-aţi mâncat fript... Da, reflectă medicul blând, nu cred că 
profesorii aveau vreo vină şi nici taică-său... parkinsoniştii 
îşi aleg astfel de sinucideri spectaculoase...” 


E clar, gândii înfiorat, după ce medicul plecă şi rămăsei 
singur în patul meu cu ciudata mea boală care nu da semne 
de ameliorare, o să mor şi eu, am jucat cu Petrică în aceeaşi 
piesă. Eu, el, nefericitul de taică-său şi Matilda. S-ar putea 
să murim toţi patru, adică toţi protagoniştii... Cosaşul 
îndrăcit al lui Van Gogh, gândii mai departe cu ochii pe 
lumina soarelui care îmi inunda patul, nu avea ezitări 
înaintând în lanul de grâu şi făcând să şuiere spicele sub 
lama bine ascuţilă a instrumentului său implacabil... Da, 
viziunea pictorului nu era rodul înfierbântatei lui 
imaginaţii... Ce e umanitatea dacă nu un astfel de lan, 
strălucind în lumina fierbinte a soarelui în culori 
halucinante, sub un cer de un albastru dens, orbitor, şi în 
care, tăcută dar fără slăbire, seceră moartea? 

Mă întrebai dacă n-ar trebui să ies o zi din spital şi să mă 
duc la înmormântarea lui, dar găsii în forul meu interior o 
împotrivire: îi purtam pică pentru refuzul său net şi agresiv 
de a se împăca cu mine, când îi telefonasem, la îndemnul 
Matildei, şi îl întrebasem dacă n-ar vrea să ne întâlnim ca 
odinioară şi să redevenim prieteni. Era adevărat că nu-mi 
era atunci gândul la el şi desigur, nici telefonul meu nu-i 
sugerase cine ştie ce afecţiune, dar poate că această 
afecţiune n-ar fi lipsit dacă aşi fi surprins, în vocea lui o cât 
de vagă tresărire. Da, gândii, dar am petrecut totuşi cu el 
frumoase clipe, ascultându-i cu o stranie delectare la 
începuturile carierei mele în învăţământ înaltele şi 
nesfârşitele lui indignări. Şi nu fusese tot el cel care, printr- 
o intuiţie, ţinuse pe loc doi ani căsătoria mea cu Matilda? 
Astăzi aşi putea spune că vrusese astfel să mă ferească de 
marele eşec care mă aştepta. Judecăm oamenii nu numai 
prin ceea ce ei gândesc şi nici măcar prin sentimentele care 
îi domină (toate acestea se pot dovedi că au fost doar coaja 
care acoperea determinări mult mai adânci), ci şi prin 
interferenţele cu viaţa noastră pe care soarta i-a silit să le 
trăiască. Petrică nu mai putea trăi cu Matilda şi m-a 
cunoscut pe mine ca să-l ajut să se despartă de ea; l-am 


ajutat, dar nu vroia s-o iau eu. Nu cumva ţinea atât de tare 
la mine şi considera o prietenie mai trainică decât o 
efemeră dragoste al cărei final îl prevedea? Desigur, căci 
dragostea pentru o femeie nu ne fortifică, ci, aliată cu 
timpul, ne mănâncă viaţa. Regrete eterne, Petrică! Voi veni 
la înmormântarea ta şi îţi voi depune pe mormânt o coroană 
de flori... 

În ziua când ieşii din spital tăria gândirii mele, care ţâşnise 
cu putere în ultima mea ciocnire cu Matilda (când ne şi 
încăierasem) şi se micşorase iar sub ameninţarea unei boli 
în al cărei prognostic fatal crezusem, reînvie antrenând 
toate forţele sufletului meu retrase atâta vreme în adâncuri. 
Revenii în casa părintească, unde tata mă primi cu toate 
sentimentele de odinioară topite, supărat doar de 
declaraţia mea că nu aveam cancer şi că n-o să mor. Avea 
aerul omului mărginit dar şi sublim, care nu înţelege cum 
cineva, fiindcă a răguşit, crede că n-o să moară, cu toate că 
văzuse cum un om, fiul său, deşi nevinovat, trebuise să 
ispăşească o grea pedeapsă. Dă, dar astea erau socoteli 
care trebuiau reglate cu oamenii... Moartea, ehe, e aşa o 
chestie ce nu se întreabă, ca să nu fii întrebat. Şi dacă 
survine totuşi când eşti departe de ea, aiurea! e aşa un 
lucru rar şi tâmpit încât. Se întâmplă, bineînţeles, altora, 
care nu ne interesează, de ce să te gândeşti tocmai tu, care 
ai o viaţă de trăit şi eşti atât de tânăr... „Mai mor şi tinerii, îi 
spusei în timp ce mama ne aducea cafele în a doua cameră 
«salon», plină acum de cărţile şi lucrurile mele, mor şi copii 
şi adolescenţi, moartea îşi vede de treabă, tată!” El se uită 
la mine şi începu să dea din cap indignat. Nu-mi răspunse 
prin cuvinte, dar avea aerul să-mi spună că nu e zdravăn la 
minte cel care poartă grija altora, ca şi când asta ar putea 
ajuta pe cineva (din altă planetă!) să nu moară dacă 
trebuie, sau să nu fie şchiop dacă aşa s-a născut. Asta mă 
făcu să înţeleg că nu credea în propria-i moarte şi că dacă 
totuşi s-ar fi întâmplat, n-ar fi cerut celor vii să creadă în ea, 
ci să-şi vadă dracului de viaţa lor, în timp ce el şi-ar fi văzut 


de moartea lui, cu care singur avea răfuieli de încheiat... 
Deocamdată avea o muiere cu care trăia şi numai la chestii 
de-astea nu-i era gândul, că mureau şi tineri şi adolescenţi! 
„Nu moare de tânăr decât cine nu trebuia să se nască”, 
zise, şi înţelesei că se credea că face parte dintre cei 
privilegiați, sortiţi dacă nu să nu moară niciodată, în orice 
caz moartea lor să se piardă în timpuri imemoriale şi 
nedeterminate, contopite cu intemporalul, cu veşnicia a tot 
ceea ce există... Mama însă credea în moartea ei, şi abia 
acum îmi mărturisi spaima prin care trecuse. „Bine că ai 
scăpat, zise. Moartea e dată şi nu iartă pe nimeni”. „Şi ce- 
mi pasă mie de chestia asta, murmură tata răsfoind 
Scânteia. M-a întrebat cineva pe mine dacă vreau să vin pe 
lume? De ce m-aşi întreba eu atunci când o să plec. Că, 
aoleo, mor, că, aoleo, ce-o să fac... Ce să faci?! Întoarce 
spatele la lume şi mori dacă e de murit. Au murit ei regi, 
împărați şi tot nu s-a întâmplat nimic. De ce să se întâmple 
atunci dacă moare într-o zi într-un şanţ, beat mort, 
Acojocăriţei? Măcar ăstuia n-o să-i pară rău că n-a trăit 
destul şi nu şi-a făcut de cap. Mai proşti sunt ăia care toată 
viaţa...” 

Dar aici se opri, fiindcă fără voie gândul lui i se dusese la 
mama. Nu-l gonise ea din patul ei în puterea vârstei, 
silindu-l să-şi găsească altă muiere, care, desigur, o fi avut 
ea mai multă viaţă în trupul ei, dar pesemne că el începuse 
să descopere că nu ajungea numai atât?... „Ei, ce-au făcut 
toată viaţa? zise mama mai degrabă veselă decât atinsă de 
aluzie. Proştii-ăia! Ai uitat!” exclamă ea mirată, văzându-l că 
tace. „Ce să uit? îşi ridică el privirea din ziar. Mama surâse. 
Să-i spună sau să nu-i spună? Era pradă uşoară, numai 
gura era de el. „Ce să uit, fă?” se răsti el, dar nu prea sigur 
de sine, mai degrabă ar fi dorit să nu i se amintească. Totuşi 
curiozitatea era mai mare şi mama, cu un glas ca de mare 
comedie, i-o satisfăcu. „Iu ai rămas certat cu băiatu-ăsta ani 
de zile, tocmai fiindcă din neştiinţă el îţi spusese ce ne spui 
tu nouă acuma. Dar el era un copil, în timp ce tu eşti un om 


în toată firea.” „Adică cum?” se holbă tata. „Adică aşa! De 
ce or fi proşti oamenii care trăiesc curat şi deştepţi âia care 
trăiesc în murdărie! Nu văd, continuă mama, de ce porcul 
care se tăvăleşte în noroi trebuie dat model oamenilor care 
înţeleg că desfrâul le pierde sufletul. Un om are o singură 
inimă, nu două!” „Şi? Ce e cu asta?” făcu tata, care n-o 
putea urmări, cu atât mai consternat cu cât ea nu pomenea 
nici de Dumnezeu, nici de rai şi nici de iad. Atunci ar fi fost 
mai clar! Chestia asta cu două inimi îl depăşea. „Hm! făcu 
ea, dacă ar avea două inimi ar zice: nu-i nimic, murdăresc 
una, dar îmi rămâne ailaltă curată, când o să mă satur de 
desfrâu, o arunc pe-aia şi trăiesc cu a bună!... Le vezi cum 
vin la biserică la bătrâneţe şi se mocăie în faţa sfintei 
fecioare să le ierte pentru viaţa lor când nu le păsa că o să 
vină şi ceasul câinţei. Tot e bine, altele nu vin deloc şi pe- 
alea le lauzi tu! „Ei, şi la ce le foloseşte câinţa?” zise tata. 
„Păi nu le mai foloseşte, dar câinţa, dacă vine, cum să scapi 
de ea? Trebuie să te căieşti, că n-ai încotro.” „Şi tu nu te 
căieşti?” o ispiti tata furios. Mama tăcu. Dacă răspundea că 
nu, ar fi dat dovadă de trufie, dacă spunea că da, se căieşte, 
atunci la ce i-a mai folosit o viaţă de smerenie? „Mai mă 
căiesc şi eu că nu sunt sfântă, zise, dar nu ca alea!' Şi nu se 
ştie de ce o pufni râsul. Unde îi zbura gândul? Râdea de 
tata? Sau de babele acelea care se mocăiau în faţa sfintei 
fecioare? Şi de ce nu? N-avea şi ea dreptul la puţină trufie? 
„Atunci am eu dreptate, zise tata, nu în sensul că l-aşi da ca 
model pe ăla care îşi face de cap, ci în sensul că nu trebuie 
să te căieşti, ăsta e tot secretul.” „Da, zise şi mama, câine ai 
fost, câine să mori!” „Ei şi? Dacă lui nu-i pasă, ce-ai tu cu 
el?' „Am”, zise mama şi tăcu. „Ei, ce ai?” „Fiecare să-şi vadă 
de el, că vine la patul lui de moarte dracul şi îl ia în furcă, 
sau vine un înger şi-l duce în rai, pentru el e totuna, de 
murit tot moare, mortul de la groapă nu se mai întoarce 
Răspunsul acesta îmi aminti de al meu de odinioară, când 
îmi venise în minte să gândesc acelaşi lucru după ce citisem 
un text de Platon: dacă moartea ar fi sfârşitul a tot, spunea 


LIA 


el, cei mai în câştig ar ieşi ticăloşii, fiindcă o lespede pe 
mormânt i-ar strivi şi de trup şi de suflet şi desbaterea s-ar 
încheia astfel pentru totdeauna. Între timp însă aflasem, nu 
fără să mă turbur, că marele Karma, spiritul universului, nu 
lasă lucrurile astfel şi că îl sileşte pe ticălos să se 
reîncarneze. Dacă a fost un ticălos mare, spiritul lui reînvie 
de pildă într-un dobitoc, un măgar sau într-un bou şi tot 
astfel prin treceri succesive se purifică, până ce esenţa sa 
se poate contopi cu Marele Spirit care a stat la originea 
vieţii. 

Îi spusei tatei toată chestia asta simulând îngândurarea. 
„Şi de unde ştii că e aşa? zise el cu dispreţ. A văzut cineva 
un om reîncarnat?” „Întâi că s-a văzut, au fost cazuri foarte 
clare, când un copil a început să spună că ela mai trăit în 
satul cutare şi l-au dus acolo savanţi şi oameni de ştiinţă şi 
el a recunoscut tot, case, uliţe, oameni... Ei?” „Fugi, 
domnule, de aici, nu mai vorbi bazaconii, astea-s şarlatanii, 
aşa am văzut eu la bâlci una care mi-a citit buletinul legată 
la ochi, adică buletinul era în mâna altuia şi ăsta a întrebat- 
o: cum îl cheamă pe domnul? Şi ea a spus tot, şi anul 
naşterii şi oraşul... Şi tu vrei să cred...?” „Al doilea, 
continuai eu neturburat, ţie nu ţi s-a întâmplat să te plimbi 
aşa pe stradă şi să vezi un om pe care să ţi se pară că l-ai 
mai cunoscut, ăhă, aşa cândva, în altă viaţă?” „Câte nui se 
par omului, zise tata batjocoritor, dacă s-ar lua după toate 
prostiile ar ajunge să creadă că ăla care e el, nu e el...” 
„Aha, zic, ţi s-a întâmplat?” „Mie? Nici vorbă, unuia, stăm la 
bodegă la un aperitiv şi îi aud că zice chestia asta, că elnu e 
el. Ascultă, mă, îi zic, tu câte aperitive ai băut înainte să 
spui tâmpenia asta?” Şi se întoarse spre mama, de la care 
aşteptase un răspuns. „lot nu m-ai făcut să înţeleg ce ai tu 
cu cutare şi cutare, că trăieşte aşa cum îi place lui?” „Să se 
ducă în pădure, zise mama. Acolo poate să trăiască cum 
vrea.” „Şi ce te deranjează? insistă tata. Nu înţeleg!” „Ce s- 
alege de lumea asta dacă toţi ar trăi ca ei? Într-o zi ar 
scoate fiecare cuțitul şi am începe să ne tăiem toţi unii pe 


alţii...” „Asta cam aşa e, conveni el, da' n-ai nici o grijă, că 
nu tu o să-i împiedici. Vine un război, îi mai mătrăşeşte, pe 
urmă se mai potolesc... Nenorocirea e că în război îi seceră 
şi pe ăi buni şi pe ăi răi, aşa că sămânţa rămâne.” 

Astfel se încheie discuţia şi tata îşi aprinse o ţigare şi 
rămase gânditor. „la spune, îl întrebai, directorul acela de 
la voi, Bularca, l-a dat până la urmă afară pe şefu-ăla de 
cadre?” „Nu l-a dat”, răspunse el posomorât şi tăcu mai 
departe. „Ai înţeles de ce te întreb...” „locmai că mă 
gâdeam, ce-ar fi, Victore, să te duci tu personal să-i ceri o 
audienţă? Una e când vezi omul în faţa ta şi îl asculţi şi alta 
e când îţi vorbeşte altul de el. Ce zici?” „Bineînţeles că mă 
duc, zisei, toată chestia e să-l facă pe şeful Cadrelor să tacă, 
adică să-şi dea avizul. Fiindcă trebuie s-o dea întâi afară pe 
individa aia de care mi-ai vorbit şi care e turnătoarea 
acestui şef de cadre...” Tata se uită în pământ, reflectând. 
„Nu te băga în chestia asta, zise, tu nu ştii nimic, lasă-l pe 
Bularca să se descurce.” „Bine, mai zisei, mă duc chiar 
mâine, dar cum o să pot să intru în uzină şi să ajung la el?” 
„Ţi-aranjez eu cu paza, nu e o chestie...” 

Şi tata se ridică şi plecă. Mă apucă pofta să-mi pun cărţile 
în ordine, deşi nu aveam rafturi, şi să-mi improvizez şi un 
mic birou şi un scaun la fereastră: aveam chef de lucru. Pe 
urmă plecai pe la bunicul să-mi iau caietele din subsol... Le 
recitii apoi febril până noaptea târziu. În micul meu pat din 
adolescenţă, mutat de mama din dormitorul lor unde 
rămăsese tot timpul după plecarea mea de acasă în aşa- 
zisul salon şi adormii cu gândul dacă n-ar fi mai bine să le 
pun pe foc, după ce aşi fi copiat din ele ceea ce nu se putea 
memora şi aşi fi eliminat tot ceea ce putea constitui pentru 
mine o acuzaţie... Nu mă simţeam bine cu ele în casă şi nu 
aveam sentimentul net că reprezentau o valoare în sine, ca 
să-mi pară rău că trebuia să le distrug... 

IV. 

Bularca mă primi de îndată şi spre surpriza mea nu mă 
expedie, mă ţinu la el în birou aproape un ceas. Întâi se 


scuză că are o cumplită durere de cap şi înghiţi trei pastile 
dintr-o dată, aşa de supărat era pe acest rău care se vedea 
că îl vizita din când în când şi că organismul lui robust nu-l 
scăpa de el. „Medicul ce zice?” spusei. Făcu un gest, adică 
medicul nu conta. „Aveţi ori sinuzită, ori spondiloză”, reluai 
văzându-l că tăcea cu tâmplele în mâini: cu coatele pe 
birou. Negă din cap furios şi copleşit. „Atunci aveţi 
hipertensiune arterială. Aşa-zisele migrene de care 
sufereau cucoanele pe vremuri au dispărut...” „Sau au 
trecut la noi”, zise el fixând asupra mea o pereche de ochi 
mari, pe care durerea îi făcea frumoşi, umani, aproape 
frăţeşti. În rest chipul lui părea brutal, dur, fără loc de 
expresie. Se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe rar, 
relaxat, cu mâinile în buzunare. Pasul îi era uşor, elastic. Se 
opri la fereastra, cu spatele la mine şi se uită îndelung 
afară. 

Soneria telefonului zbârnâi. Nu se clinti însă de la geam şi 
atunci intră secretara. „Vă caută ministerul!” îi spuse. 
„Cine?', mormăi el. „lovarăşul ministru!” „Care? zise 
mohorât, că ăia pe-acolo toţi îşi spun miniştri. El e director- 
general şi subalternii îi spun ministru.” „Chiar tovarăşul 
ministru Nasture!”' zise secretara. „Spune-i că sunt în 
uzină, când mă întorc îl caut eu.” 

Secretara ieşi, iar Bularca reveni în spatele biroului şi 
formă un număr. „Vasile, zise, uite, ministerul iar se 
interesează dacă s-a remediat istoria cu rulmenţii ăia 
nenorociţi.” „Ce să facem noi, tovarăşe director-general, se 
auzi o voce puternică în receptorul pe care Bularca îl 
îndepărtă de ureche. Cum îi primim, aşa îi montăm... 
moldovence de la ţară, fete de optsprezece ani... lepădat 
fustele lor mari şi încreţite... şi... să... ele, rulmenţi.” „Ai fost 
tu acolo?” „Bineînţeles!” „Şi ce zic?” „Că de la ei pleacă 
buni... aparate de control mai fine, de import, dar 
ministerul... cică la anul...!” „Bine, Vasile, mai du-te o dată 
şi spune-le că nu toţi rulmenţii scapă, aşa că nu sunt de vină 
aparatele de control, fiindcă ori sunt bune, ori nu sunt 


bune. Nu ne interesează pe noi fustele încreţite ale 
moldovencelor, n-au ce face tractoriştii cu fetele astea când 
le rămân tractoarele împotmolite prin noroaie...” „Chiar 
acum mă duc...” „Au rebuturi mari, mi se adresă apoi 
Bularca şi, în loc să tragă consecinţele care se impun, dau 
drumul produsului pe piaţă. La mine acasă mi s-a stricat 
odată flotorul de la baie, vechi de douăzeci de ani. Am luat 
unul nou: avea orificiul neperforat. Am luat altul. Intra apă 
în vreo trei, până să găsesc unul bun. Şi directorul acelei 
fabrici şi inginerul-şef şi toată lumea încasează prime 
pentru depăşiri de plan, felicitări în presă, promovări, în loc 
să li se returneze toată marfa şi să fie puşi s-o plătească... 
Pe capitalist toate astea îl costă, dă dracului faliment şi intră 
la puşcărie sau îşi trage un glonţ în cap...” 

Înţelesei din aceste confidenţe că acest om mă va angaja, 
fiindcă nu lăsai pe cineva să asiste la durerea ta de cap şi la 
preocupările tale de director al unei mari uzine, ca pe urmă 
să-l laşi să plece aşa cum a venit. „Uite, Petrini, îmi spuse el 
apoi, după ce îşi aprinse o ţigare şi îmi oferi şi mie una (şi 
nu mă supără că mă tutuia, o făcea cu aceeaşi naturaleţe cu 
care vorbise pesemne şi cu tata), în cazul tău o să 
procedăm în felul următor: te angajăm bibliotecar, asta e 
sigur. Dar! E un dar aici peste care o să trecem nu prea 
greu. Nu te angajez direct, ca să evit o anumită complicaţie, 
ci te promovez după ce o să faci o foarte bună impresie în 
uzină. Dar ca să te pot promova, va trebui mai întâi să 
lucrezi într-o secţie, să zicem ca dispecer sau la un strung, 
unde preferi, e la fel de uşor pentru tine să te califici rapid 
şi să te faci remarcat. Cum, o să vezi singur şi pe urmă 
nimeni n-o să se mai mire că ai ajuns bibliotecar. Eu ţi-aşi 
da un sfat, continuă el cu o admirabilă căldură umană care 
făcu să urce în mine pentru el un puternic val de simpatie, 
şi anume sfatul meu e să te angajezi strungar. Face o mai 
bună impresie, poţi mai uşor să-ţi arăţi calităţile şi să fii 
simpatizat şi să ai prieteni şi pe deasupra foarte curând o să 
câştigi şi ceva mai mulţi bani! În plus, şi cred că asta e şi 


mai important pentru viitorul tău decât postul de 
bibliotecar, una e să poţi afirma, în clipa când se va pune 
chestiunea reîntoarcerii tale la Universitate (şi se va pune, 
sunt convins!), am lucrat ca strungar într-o uzină, am trăit 
adică în mijlocul clasei muncitoare, şi alta e să spui am fost 
dispecer. Ce zici?” „Zic că raţionamentul dumneavoastră 
izvorăşte dintr-o foarte bună cunoaştere a lumii în care 
trăim!” „Înţelegi, Petrini? Când o să fiu eu atunci, că o să 
rămân mai departe în această uzină, că o să fiu promovat 
mai sus sau o să mă întorc în secţia de unde am plecat ca 
simplu inginer (fiindcă îmi termin şi eu liceul anul ăsta şi o 
să mă înscriu la Electrotehnică), o să pot oricând să afirm şi 
eu că te-ai integrat perfect în sânul clasei muncitoare, că 
gândeşti ca un muncitor înaintat şi ai fost tot timpul activ şi 
disciplinat şi n-ai avut conflicte cu nimeni. Lasă la secretara 
mea o cerere. O să primeşti pe urmă acasă adresa de 
angajare...” Mă întorsei acasă stăpânit de entuziasm. Tatăl 
meu însă primi ştirea posomorât. Întâi începu să-l înjure pe 
Bularca zicând că e un şmecher cum nu s-a mai văzut (prin 
şmecheria asta a lui a reuşit el să-i ducă şi îi duce şi acum 
pe toţi de nas), nu-ţi rezolvă niciodată nimic şi pe deasupra 
te şi prosteşte şi te face să-l lauzi în loc să-l bagi în aia mă- 
sii! „Până şi pe tine văd că te-a dus cu preşulcă o să te 
promoveze la pastele cailor şi taci că ştie el că o să fii 
reprimit la Universitate. Ce ţi-a făcut?! strigă tata la mine 
furios. Asta putea s-o facă orice maistru, fiindcă tu nu ştii că 
e un ordin că la un strung poate fi angajat orice om din ţara 
asta, orice-ar fi făcut el, are dreptul la muncă, e literă de 
lege în Constituţie.” „Da, zisei şi eu, dar şi la deratizare e 
muncă, litera asta de lege nu prevede alte detalii pe baza ei 
aşi fi putut fi reprimit şi în învăţământ şi uite că nici măcar 
un şef cum a fost acel Mircea n-a vrut s-o interpreteze în 
favoarea mea. Cel puţin Bularca mi-a promis şi nu văd de ce 
ar fi făcut-o, de ce n-a făcut şi el ca alţii, adică să-mi spună 
simplu: la strung! şi să nu-şi mai răcească gura cu 
promisiuni!” „Păi da, fiindcă i s-a dus vestea că ehe! Bularca 


are grijă faţă de om! O lozincă! în realitate o să-ţi spun eu 
câtă grijă are. Tu să stai la strung, om cu carte, şi la 
bibliotecă o curvă turnătoare! Fiindcă n-are el curajul s-o 
dea afară. Mă rog, ce act de eroism ar fi fost dacă făcea 
invers, pe-aia la strung şi pe tine la bibliotecă?” „Nu e aşa 
de simplu, singur mi-ai povestit data trecută cum e cu 
tipesa aia!” Tata începu să dea din cap de la stânga la 
dreapta, cu o adâncă nepăsare, care devenea şi mai adâncă 
şi mai plictisită pe măsură ce capul lui ajungea prin clătinări 
de decepţie de la umărul stâng, la cel drept, şi apoi încolo 
spre lume, în general, în sus spre univers... Se uita chiar în 
zare, nu mai ascultă restul explicaţiilor mele, adică faptul că 
trebuia să trec prin trepte succesive... să trăiesc în sânul 
clasei muncitoare pentru ca... la momentul când... să pot 
spune că... „Ce mai, încheie el, aşa e cum spun eu,nue 
prost, n-ajungea el director-general dacă ar fi fost un 
neghiob. Nu te mira să-l vezi mâine poimâine pe-aproape 
de ăi mari...” Şi îl înjură de mamă fără admiraţie şi poate 
pentru întâia oară cu invidie că nu l-a înzestrat şi pe el 
natura cu astfel de calităţi care smulg simpatia proştilor şi 
te fac mai mare peste ei... 

Oricum, avui sentimentul net că spunându-mi toate 
acestea creştea în propriii lui ochi, iar eu scădeam; desigur, 
deocamdată, pentru că intram în uzină atât de prost 
înarmat, iar mai apoi fiindcă aveam să rămân în ea atât de 
mult timp, poate pentru totdeauna: nici o mirare, după el 
surprizele în această lume nu puteau veni pentru un om 
decât în rău, deşi, aşa în general, toate lozincile de pe 
zidurile uzinei spun că o să mergem spre bine. „Ei, care 
bine? mă întreba el ca şi când eu aşi fi scris acolo lozinci. Eu 
eram înainte maistru monteur de avioane, eram un domn. 
Aviația română a fost în frunte! Acum sunt maistru peste 
zece raboteze, ca să scoatem toţi, cinci mii de oameni, un 
nenorocit de tractor în care intră mai mult fier decât într-un 
tanc, în timp ce străinii scot tractoare mici, de trei ori mai 
ieftine şi mai puternice. Crezi că nu le-am văzut?” Şi încheie 


dând din cap în felul acela al lui care îţi sugera prin fiecare 
mişcare, spre dreapta, tot mai sus, că ştie el mai bine cum 
stau lucrurile şi nu e nimic de făcut, ce mai! o întreagă 
filosofie care comunica în cele din urmă cu cosmosul... 
„Dacă vrei să mergi înainte cu toţi proştii, n-ajungi nicăieri! 
Dacă americanii, îmi aruncă el o privire dispreţuitoare, ca şi 
când eu aşi fi susţinut teza pe care urma el s-o combată, ar 
fi zis stai să-i aşteptăm şi pe ceilalţi de pe glob să 
progreseze odată cu noi, nici ei n-ar fi ajuns unde sunt 
astăzi şi nici globul nu s-ar fi din mizeria în care zace...” 

Vârsta îl făcuse mai agresiv în gândire şi îmi plăcea acum 
mai mult de el decât pe vremea adolescenţei mele, când 
fusese pe punctul de a declina ca bărbat dacă eu (şi îmi 
plăcea să cred acest lucru) nu i-aşi fi biciuit mândria cu 
necruţarea mea de atunci... 

V, 

Bularca avusese însă dreptate, calificarea mea la strung 
nu dură mai mult de-o lună, dar avusese şi tata, fiindcă 
îndată ce mi se dădu un strung în primire descoperii că 
lucrurile nu merg deloc pe roze cu un om care abia a intrat 
în secţie şi are pretenţia să primească un salariu egal cu al 
celor care au trudit mult ca să ajungă aici, ehe, nenică, 
învaţă, înghite! o fi pentru dumneata treabă de câteva ore 
să pricepi ce e o fişă tehnologică şi să faci o piesă, dar ca să 
câştigi şi dreptul de a fi egal cu noi e un secret pe care 
trebuie să-l descifrezi. Or, poate nu vrei să fii chiar 
strungar? Doar aşa, să se cheme că ai trecut pe-aici şi pe 
urmă să poţi să ocupi funcţii mai înalte?... Trebuie să te 
decizi: vrei să fii strungar? Te ajutăm! Nu? E mai bine 
atunci să nu-ţi pierzi vremea... 

Ce se întâmplase? Mi se dădu în primire un strung la care 
trebuia să execut în opt ore douăsprezece bucşe, asta era 
norma. Dacă făceam mai multe, creştea şi câştigul, dacă 
rebutam o piesă eram penalizat. Fixai bucşa (o bucată de 
metal care mai păstra încă urme fine din miezul de pământ 
în care fusese turnat), strânsei bine cuțitul în suportul lui 


(altfel puteam avea surpriza să-mi sară în faţă şi să mă 
accidentez) şi luai apoi fişa tehnologică şi o studiai; în afară 
de faptul că trebuia s-o filetez, bucşa asta pe dinafară şi pe 
dinăuntru, până rămânea de dimensiunea indicată în fişă, la 
sfârşit trebuia s-o subţiez la unul din capete atâţia 
milimetri. Asta era tot. Apăsai pe butonul pornire şi motorul 
începu să cânte. Apăsai pe alt buton şi bucşa începu să se 
învârte. Manevrai dispozitivul de apropierea ei de cuţit, şi 
cuțitul muşcă din suprafaţa brună a metalului. Filetul se 
formă şi şpanul începu să curgă în spirale albastre, şi în 
piesă apăru carnea strălucitoare a metalului. De aici înainte 
n-aveam de făcut decât să înlătur din când în când 
panglicile de şpan care se înfăşurau în jurul cuţitului şi să 
aştept ca toată suprafaţa piesei să fie filetată. Era plăcut şi 
uşor, toată grija venea spre finisare, când trebuia măsurată 
piesa cu atenţie, grosimea ei şi distanţa în interior. Şi 
bineînţeles supravegheat tot timpul strungul, şi lămpile lui 
de semnalizare, să nu apară defecţiuni de ungere, de avans 
sau de avarii pe subansamblurile electrice, toate se aflau pe 
un panou. Mi-aruncai ochii şi rămăsei mirat: panoul era el 
acolo, dar căpăcelele colorate şi beculeţele dinăuntru 
lipseau; maşina era deci chioară, adică nu chioară, oarbă 
de-a binelea. Le ştiam culorile acelea de la strungul la care 
învăţasem, roşu pentru avans, albastru pentru ungere, 
pornire, oprire eţetera... Dădui din umeri nedumerit. Dacă 
avansul se deregla, nu se întâmpla nimic, dar dacă ungerea 
era defectuoasă, strungul se putea gripa. Când prima 
operaţie se termină, îl oprii şi îl anunţai pe maistru, un ins 
neprietenos, cam posomorât şi cocârjat, care veni, se uită, 
începu să înjure şi se îndepărtă fără un cuvânt. Crezui că se 
duce să facă rost de nişte beculeţe; nu! îşi văzu de treabă 
liniştit, apoi dispăru şi reapăru după vreo două ore, dar tot 
fără să-mi acorde vreo atenţie. 

Între timp mă dusesem la strungarul care mă învățase şi îi 
spusei că... „Merge strungul?” mă întrerupse el cu un soi de 
flegmă a la... „Merge”! îi răspunsei. „Păi atunci dacă merge, 


ce stai şi te uiţi?” „Dar, dacă...” îngăimai eu. „I-ai spus 
maistrului?” „I-am spus!” Totuşi îşi opri maşina şi veni la 
mine, se uită şi el şi începu, ca şi acela, să înjure. 
„Beculeţele astea, zise el furios, nu merg la radio, la 
reţeaua normală, sunt de douăzeci şi patru de volţi şi nu se 
fabrică în ţară. Ce p... mă-sii or fi făcând cu ele? Nu merg la 
nimic, nu se potrivesc, doar să-şi facă pom de Crăciun, 
crăciunul mamei lor... Lucrează aşa şi fii atent la zgomotul 
motorului, trage cu urechea şi când auzi ceva suspect, 
cheamă mecanicul...” 

Şi plecă. Uşor de zis, dar de unde să ştiu eu când devine 
suspect zgomotul unui motor? Îi dădui drumul şi câteva 
minute rămăsei lângă el cu urechea la pândă, să-i memorez 
mersul lui normal. Nu se putea însă din pricina murmurului 
general al celorlalte, doar dacă m-aşi fi lăsat pe vine cu 
fruntea lângă el. Nu trebuia însă să lucrez? Reluai filetatul 
bucşei, apoi căutai şublerul pe mica măsuţă de scule de 
alături s-o măsor, dar şublerul dispăruse. Mă dusei iar la 
omul meu, care fără să-mi spună nimic îmi făcu semn din 
cap să-l iau pe-al lui. Ce se întâmplase totuşi cu al meu? Îmi 
fusese furat? Curând uitai că aveam un strung chior, adică 
nu, orb, şi un gând, unul singur se armoniza cu cele cinci 
ore care îmi mai rămăseseră până la trei: să-mi fac norma, 
să termin adică toate bucşele care aşteptau stivuite lângă 
măsuţă. După aceea eram liber, abia atunci puteam să dau 
curs vieţii tuturor gândurilor mele: să mă duc sau să nu mă 
duc la revista Luceafărul literar şi să-i propun lui 
Amăicăliţului o colaborare? Să scriu sau să nu scriu o carte 
despre Giordano Bruno? Mă irita dificultatea de a explica 
cumdin aversiune pentru scolastici, filosoful martir prinsese 
aversiune şi pentru aristotelism, în fapt, mai degrabă, 
lacunele mele în materie de tomism şi scolastică, dar şi 
indecizia propriei mele orientări faţă de teza aristotelică: 
făcea într-adevăr materia un efort gigantic pentru a ajunge 
la gândire şi inteligenţă sau mai degrabă spiritul, ca dat 
primordial al lumii, făcea din materie un înveliş al său? Cum 


să susţin acest lucru, când devenise o dogmă teza că 
spiritul e materia care gândeşte? În clipa aceea mă pomenii 
cum cineva, pe la spate, mă ciocănea în cap cu ceva ascuţit 
şi, înainte ca eu să mă întorc să văd cine e, o mână aruncă 
pe măsuţă un şubler şi nu-i văzui individului decât spatele 
îndepărtându-se: se instală la strungul vecin şi începu 
foarte rapid să-şi înşurubeze în el o nouă piesă: aha: deci 
ăsta mi-l luase, acum aveam două şi nu mă grăbii să duc 
unul înapoi omului meu. 

Şi pe urmă? mă întrebai apoi la ora trei pierdut în valul de 
oameni care ieşeau din schimb, ce urma să demonstreze 
cartea mea despre Giordano Bruno? Lăsai această 
întrebare fără răspuns. Stăpânit de mulţumirea pe care o 
simţeam atunci, în prezent: nu numai că îmi făcusem 
norma, deşi pierdusem aproape două ore aşteptând să vină 
maistrul să-mi spună dacă puteam sau nu să lucrez la o 
maşină oarbă, dar îmi rămăsese chiar liberă o oră, timp pe 
care îl petrecusem lângă strungul celui care mă calificase, 
cu care discutai dacă nu s-ar putea monta în panoul meu 
alte beculeţe decât cele originale de 25 de waţi. „Dacă 
sistemul e montat pe 25 de waţi, cum o să-i pui beculeţe de 
10?” zise el.”Tocmai, să schimbăm sistemul.” „lrebuie 
vorbit cu electricianul, zise el, după ce tăcu multă vreme, 
dus pe gânduri. E un strung cehoslovac, cu o schemă care 
dracu ştie unde e, de pe vremea războiului, şi deşteptu- 
ăsta... mai bine îţi faci reparația singur decât să te duci 
după el...” Se arătase mirat că mi-am terminat lucrul. Mă 
trimise la controlul tehnic să predau piesele. „Sunt sigur, 
zise el, sceptic, că le-ai rebutat pe toate, dar nu te necăji, 
aşa e la început.” 

Nu rebutasem niciuna. 

Cartea despre Giordano Bruno, îmi amintii ea, urma să se 
ducă lon Micu cu ea sub braţ la unul din şefii lui din 
Bucureşti şi să ceară pentru mine să fiu reprimit în 
învăţământul superior. Măcar dacă, sigur că ar obţine! Şi 
apoi o carte nu se scrie pentru astfel de lucruri! Ca să-mi 


placă şi mie şi cititorilor, ar trebui... Ar trebui să fie cu 
adevărat o carte de filosofie, o carte şi despre mine, nu 
numai despre Giordano Bruno! Şi de ce aşi face eu acum 
acest amestec? Îmi simţeam puterile limitate şi îmi amintii 
de frumoasa imagine a lui Litu Maiorescu, care compară 
forţa creatoare a unui popor cu un bloc de marmoră care îi 
e dat, unul singur, dacă faci din el o statuie mediocră altă 
marmură nu ţi se mai dă. De ce mi-aşi risipi eu astfel 
puterea gândului scriind un op care să nu mă reprezinte? 
Şi dacă m-ar reprezenta de ce aşi alege această cale 
deturnată? În ipoteza că n-aşi pierde prea mult timp şi m- 
aşi decide să nu mă abat de la subiect, ce interes ar stârni? 
Niciunul! Poate ar ieşi chiar o carte proastă, care ar fi 
refuzată de editură... 

Mă îngrămădii şi eu spre unul din autobuzele din faţa 
uzinei care erau luate cu asalt de muncitori. Un individ se 
postase la intrare şi striga la noi ţâfnos. Da, chiar acest 
lucru, să nu ne îngrămădim (cine era? cine îl pusese 
acolo?), dar de ce? Că îl călcăm pe bocanci! Şi ni-i arăta 
indignat, erau nou-nouţi şi nu se sfia să-i îmbrâncească pe 
cei care ar fi voit să nu le pese de încălţămintea lui. O luai 
pe jos... Până în oraş erau zece kilometri. Ce oameni 
nedisciplinaţi... şi în acelaşi timp disciplinaţi, gândii... se 
îngrămădeau buluc (se grăbeau, dar de ce aşa tare? mă 
întrebasem eu la început: astăzi chiar primisem un cot în 
ochi şi mâna mi se desfăcuse de pe bară (renunţasem să 
mai urc), dar aveau grijă totuşi să nu-l calce pe acel individ 
pe bocanci. Aflasem apoi pricina grabei tuturor, dacă scăpai 
primele autobuze trebuia să aştepţi o oră până să vină 
altele şi apoi riscai încă o oră dacă îţi permiteai luxul să nu 
înfrunţi busculada. De ce nu protestau ei împotriva celor de 
la transporturi? Ştia Bularca, directorul nostru general, de 
felul cum plecau oamenii acasă, după opt ore de muncă? 
Nu, altfel ar fi intervenit. El avea, desigur, o maşină şi un 
şofer, foarte bine, dar ar fi trebuit totuşi să se ocupe puţin şi 
de autobuzele noastre, gândii eu pe drum când simţii ca 


sunt obosit şi că mi-e foame... N-o să pot să merg pe jos de 
pildă la iarnă şi atunci... Cu sentimentul că astăzi, în prima 
mea zi când produsesem pentru uzină douăsprezece piese, 
sunt egal în drepturi cu orice muncitor, îmi spusei că la 
prima ocazie eu îi voi pune lui Bularca această întrebare: e 
atât de greu să se aducă suficiente autobuze în faţa uzinei 
ca să nu simţim la plecare că ne îndobitocim? Fiindcă asta 
era imaginea care îmi apărea adesea sub ochi seara înainte 
de a adormi, deşi nici o lună nu trecuse de când intrasem în 
uzină: figuri umane care nu mai aveau decât o expresie de 
panică rigidă şi violenţă, să urce sus - şi pentru asta dăm 
frâu unei nepăsări totale, strivim o ureche, aruncăm 
ochelarii unuia de pe nas, smulgem servieta altcuiva, îţi sar 
propriii nasturi de la haină, izbeşti cu cotul în sânii unei 
femei... parcă mai ţine cineva seama că mai există şi femei, 
dă-le dracului, nu sunt egale cu noi? 

„Ei, cum a fost?” mă întrebă tata acasă (sosise înaintea 
mea, simţisem încă de la început, dimineaţa la plecare, că 
nu vrea să facem drumul împreună; nu era prezenţa mea 
alături de el o veşnic nedorită, dar iritantă întrebare: cum 
ajunsesem eu, după ce cheltuise cu mine doisprezece ani, 
din universitar eminent, simplu muncitor?). „Mi-am 
îndeplinit norma perfect, îi răspunsei sec, mâine o să cer să 
mi se dea mai multe piese.” „Vezi să nu-ţi dea”, zise el cu 
acea ironie şi superioritate care se vedea că în ochii lui 
marcau între noi dacă nu o prăpastie, cel puţin un hotar pe 
care eu n-aveam să-l trec: el era maistru, eu... Şi începu să 
dea din cap proiectând căderea mea în cosmos: eu eram 
ceva mai mult decât nimic... Dacă mai face chestia asta o 
dată, gândii, la primul salariu mă mut... Simţeam că nu sunt 
în forul meu interior cu totul invulnerabil. Trebuia să fac un 
efort de cel puţin câteva clipe şi să-mi spun că e normal ca 
el să gândească astfel, că adică, avea dreptate, în lumea 
simplă nu se judecă niciodată cauzele, sau în orice caz nu se 
ţine prea mult timp seama de ele, ci numai efectele, iar 
biciuirea la care eşti supus trebuie s-o accepţi ca pe-un 


stimulent şi nu ca pe-o umilire. Mai târziu, dacă vei reuşi să 
reintri pe spirala pe care n-ai ştiut să te menţii, trebuie să 
mulţumeşti acestei lumi simple că n-ai fost cruțat. Numai că 
eu n-aveam nevoie nici să fiu cruțat şi nici de biciuire. Nu 
erau singurele alternative. Trebuia chiar să constat de 
fiecare dată în astfel de situaţii că tata e un simplu cutare, 
când în realitate era tatăl meu şi nu un simplu străin de 
care ar trebui să nu-mi pese? De ce mă silea să gândesc 
astfel când din entitatea lui şi a mamei mă născusem eu, 
fenomen magic, misterios, care nu se încheiase? Chiar 
judecat dinafară, văzut strict prin schema ierarhiilor 
sociale, cine îi spunea lui că într-o zi, cândva, n-o să ajung 
director-general în uzina la care el lucra? Ei, cine? N-aveam 
cincizeci de ani, ca el, ci doar treizeci şi cine îi spunea lui că 
lumea asta evoluează spre rău? Ei? Cine? Întrebarea asta 
îmi cerea mai mult decât câteva clipe ca s-o alung. Cine să-i 
spună? Dracu! Veşnica reacţie de apărare a unei buruieni 
care n-are altă grijă decât să se înfigă cât mai adânc în 
pământ şi să rămână buruiană, neputând deveni floare. Şi 
de ce să mă silească el să gândesc astfel despre el? 

„Tata, îi spusei, cu o adâncă afecţiune, un om e doar ceea 
ce cred alţii despre el că este. Ba chiar, câteodată, e cu totul 
altceva.” Şi tăcui. Aşi fi vrut să continui spunându-i că de 
pildă el era tatăl meu, adică faţă de cosmosul spre care îşi 
ridica el capul, ceva infinit mai mult decât ceea ce credeau 
alţii că ar fi. Şi dacă şi el ar trăi cu acest gând, puţin i-ar 
păsa dacă fi-său e strungar sau universitar. Dar cum să risc 
să-l aud spunându-mi, în cel mai bun caz, ceva dur, în cel 
mai rău, o stupiditate? Mama sesiză că sub glasul meu 
afectuos se ascundea o hotărâre de a pleca iar din casa 
părintească şi nu-l lăsă să-mi răspundă: „Nu te supăra pe 
el, îmi zise, îi pare şi lui rău că...” Şi se opri şi ea. Era greu 
de spus de ce îi părea lui rău, adică de dat la iveală 
neputinţa lui de a înghiţi astfel de subtilităţi, că poţi fi 
altceva decât ceea ce vede toată lumea că eşti. A fi? Se 
poate ascunde? „Vrei să spui, zise tata dând la o parte 


ceaşca de cafea ca şi când s-ar fi scârbit de conţinutul ei pe 
care îl băuse, că poţi tu, pentru tine, aşa, să te crezi 
altcineva decât eşti? Cine crezi, deveni el deodată agresiv, 
că nu se crede altcineva decât e? Nu cunosc om care să nu 
se creadă mai deştept decât e, oho! după ei fiecare crede că 
dacă ar fi el şeful statului, câte n-ar face şi n-ar drege! 
Daaa! Întâi i-ar pune cu botul pe labe pe toţi care l-au 
înjurat. N-ar scăpa unul...!” 

În agresivitatea lui ghicii că vroia să se apere de lucruri pe 
care le ştia numai el, ironii nedigerate, sarcasme 
usturătoare care i se adresaseră... Vroia să mi le transmită 
şi mie”. De la cine? Cum de la cine? De la oameni ca şi el, de 
la rude, bineînţeles şi de la prieteni, fiindcă de la cei cu care 
n-avem de-a face nu ne pasă. Începui să râd şi sorbind din 
supa de văcuţă cu găluşti îi răspunsei cu un glas care imita 
flegma lui Vintilă: „...mai dă-i în... Dacă şi tu asculţi ce ţi se 
spune!”,"Ce poţi să faci? Să-ţi astupi urechile?” se irită 
tata. „În nici un caz să li le însuşeşti şi să vii să mi le spui şi 
mie. Nu mă interesează! Şi deodată ridicai vocea şi trântii 
lingura pe masă: nu mă interesează! Dacă încă o dată mai 
vii cu chestii de-astea, la primul salariu am plecat! E 
intolerabil ca tatăl meu să se facă ecoul tuturor imbecililor 
cu care are de-a face şi să vie pe urmă să-mi spună mie că 
au dreptate. Am fost profesor universitar! Voi fi iar! Până 
atunci o să ajung director-general în uzină! Vă belesc pe 
toţi. Primul pe care o să-l dau afară o să fii tu, dacă te mai 
văd că dai din cap cu dispreţ când te uiţi la mine. Ai uitat 
din ce pricină nu mai sunt? Laşilor! Nu sunteţi în stare să-i 
spuneţi lui Bularca în ce condiţii plecaţi zilnic de la uzină şi 
mă judecaţi pe mine că am fost arestat, ca şi când eu aşi fi 
dorit să fiu închis şi trimis în ocnă şi nu m-ar fi arestat şi 
închis tot de-ai voştri, muncitori ajunşi securişti. Da, vă 
place, vă bucuraţi că un intelectual a fost belit şi adus la 
strung, fără să ştiţi că mie îmi place strungul şi că chiar mă 
gândesc să rămân toată viaţa strungar, ei şi? E o muncă 
nobilă, unul din cei mai mari filosofi a murit şlefuind la 


strung lentile, iar altul, făcând pe copistul, copia note 
muzicale pentru cinci lei pe oră şi în orele libere scria cărţi 
care au făcut să sară în aer tagma nobililor, o întreagă 
societate cu sânge albastru şi l-au dus pe rege la eşafod...” 

Ştiam că o luasem razna, dar îmi rămăsese în minte stilul 
acelui prozator despre care îmi povestise Ion Micu şi mă 
distra să văd efectul de stupoare al tatălui meu, pe care nu-l 
puteam zdruncina în prejudecățile lui cu argumente 
raţionale sau cât de cât coerente. Trebuia să-l desvăţ să mai 
vină şi să mă turbure cu insignifianţa ideilor lui prea de tot 
terestre şi continuai revenind ilogic la ideea că o să ajung 
director-general şi n-o să uit pe nimeni care a îndrăznit să 
mă... „Vă arăt eu vouă! Adică cum? După ce mă arestaţi, nu 
mă lăsaţi nici să muncesc? Are dreptate partidul să vă ţină 
în mână, fiindcă sunteţi incapabili să distingeţi binele de 
rău, ca nişte căţei orbi care pot fi oricând luaţi de stăpân şi 
aruncaţi în gârlă...” 

Nu era chiar aşa, că imitam pe acel prozator care intra 
într-un delir controlat, în fond nu prea controlat, adică nu 
întru totul. Când îi spusesem Matildei că o să-i iau copilul şi 
o să i-l arunc într-o prăpastie, nu imitam pe nimeni. Nu-i 
spusesem chiar acest lucru, dar ea asta reţinuse, încât mă 
oprii. Jocul acesta, beţia cuvintelor care ascunde în realitate 
o simplă recriminare, ascunde oare doar alât? Tatăl meu 
putea reţine cine ştie ce aberaţie, poate chiar că nu sunt 
sănătos la cap, că vreau să duc pe cine ştie cine la eşafod, 
să arunc în aer dracu ştie ce. Speram să nu aibă o memorie 
bună şi o întrebai pe mama dacă n-avea în casă ceva de 
băut. Vin, prăştină, gaz, oţet, benzină... Nu? Chiar nimic? 
Mama îşi puse mâna la gură şi râse. Mă înţelesese. Tata 
nu:”. Dacă ţi-ai terminat prima ta zi de lucru la o cârciumă 
ai început-o bine, Victore! zise el edificat. O să ajungi tu 
director-general când o să-mi văd eu ceafa fără oglindă. 
Numai că chiar trebuie să te muţi! N-am chef să se spună 
că ai căzut în darul beţiei în casă alături de tac-tău.” 


Era clar! Mă credea chiar pierdut! Dar şi eu gândii că 
acest om, dacă mai stăteam lângă el, ar fi fost o veşnică 
buturugă neagră de care m-aşi fi împiedicat cu surprindere 
- ori de câte ori aşi fi intrat în casă. Fiindcă în platitudinea 
gândirii lor comune, oamenii nu sunt mai puţini 
imprevizibili. Ar fi găsit el tata ce să-mi spună, în zilele grele 
care mă aşteptau, ca să-mi slăbească forţa mea morală. 
„Aşa e că n-ai băut nimic?” zise mama după ce el plecă. 
„Puteam să beau”, îi răspunsei liniştit. „Bine, să-ţi dau acum 
un pahar de vin, te-am văzut, eşti şi tu ostenit... N-ai nici o 
grijă, o să vin eu să-ţi gătesc, ca pe vremuri, şi să stai liniştit 
să citeşti...” 

Şi deodată ridică o mână în sus, care întârzie mult în aer şi 
furia mea că a doua oară tatăl meu mă dădea afară din casă 
se potoli şi apoi se topi ca şi când n-ar fi fost. Şi pentru 
întâia oară mama îmi vorbi şi îşi desvălui pe neaşteptate o 
parte din secretul existenţei ei pe acest pământ. „Aşa sunt 
oamenii, îmi spuse fără şovăire şi fără a-i învinui, dar cu un 
îndemn pentru mine să încerc să nu fiu ca ei, fără a deveni 
trufaş. O să moară mâine-poimâine şi n-o să ştie de cea 
trăit!” Şi mâna îi cobori şi se uni cu cealaltă sub formă de 
cruce şi nedumerire. „Nu te mai chinui să afli de ce sunt aşa 
cum sunt! Vezi-ţi de tinereţea ta! Nu se termină pământul 
cu nimeni, dar e păcat că suferi când te ştii în inima ta 
curat. L-am ghicit de la început... Cu mine în casă se lua de 
păr şi se pupa cu cumnată-sa! Cum mai poţi să ţii la el? 
Trăieşti, îl speli, îi găteşti, îţi faci datoria, vezi că nu e un om 
rău, munceşte, îşi ţine casa, nu bea, nu fură, lumea îl 
vorbeşte de bine, e sănătos, arată voinic, tânăr, prost nu e, 
dar cum se poate ca în faţa ta să pună mâna pe obrazul 
ăleia şi s-o mângâie şi pe-al tău să nu pună niciodată! A vrut 
el pe urmă, dar nu l-am mai lăsat eu! Am ştiut ce-o să facă, 
dar nu mi-a păsat şi nici nu-mi pasă! E pedeapsa lui! Nu ştie 
şi nici n-o să-i spun! Şi nici tu să nu-i spui! Ăsta e păcatul 
meu, că n-am putut să-l iert, că tu ai ghicit că sunt 
nevinovată şi de ce sufăr eu, mă întrebai ce păcat am 


săvârşit, oi fi uitat...” „N-am uitat, mamă, dar te întreb 
acum, atât de tare ai ţinut la el?” strigai eu ca şi când mi-aşi 
fi adus aminte de un vis care peste ani reînvia cu 
putere.”Da, îmi răspunse, am ţinut, am crezut, când a intrat 
la noi în casă, că m-a ales dintre surorile mele pe mine...” 
„Ah, mamă, strigai eu iar, dar surorile tale s-au înţeles între 
ele să te mărite pe tine întâi. Cum de nu ţi-ai dat seama? 
Chiar nu ţi-ai dat?” „Uite că nu mi-am dat! Dar nici el nu şi- 
a dat! M-a plăcut! Ca pe urmă să mă trezesc că îi plăcea 
mai mult de soră-mea mai mică! Dacă i-a plăcut de ce n-a 
divorţat? lar dacă n-a vrut să divorţeze de ce o lăsa să-l 
apuce de păr şi să se pupe cu ea în faţa mea?” „Şitu de ce 
n-ai divorţat când ai văzut că îţi face figura asta?” Mama nu 
răspunse şi îi respectai tăcerea. Ştiam, că totuşi se 
despărţise de el în acea noapte când îl gonise din pat, poate 
mai demult, şi îmi păru rău că o lăsasem să vorbească. 
Tăcui şi eu, bănuind că n-a fost numai atât, că tatăl meu a 
mers mai departe cu trădarea lui neglijentă, cu superbia 
stupidă a masculului tânăr care îşi închipuie că trăieşte încă 
în grotă şi poate să dea fără grijă iama printre femele. N-o 
întrebai: când m-a făcut pe mine, înainte sau după? Să 
rămână acest lucru nelămurit! îmi spusei, deşi nu puteam 
evita gândul că, desigur, trădarea, se petrecuse înainte, 
altfel numai pentru nişte pupături, chiar şi în faţa ei, care 
puteau fi mascate de legătura de rudenie, nu se putuse ea 
hotări să nu-l mai primească în pat în plină tinereţe. Totuşi 
nu se putuse decide să-l părăsească. Era clar: mama mă 
vroia întâi pe mine... Eram rodul înaltei ei simţiri instinctive 
despre rostul femeii pe pământ... Restul nu era decât 
aspirație şi suferinţă. Aspiraţia nu se împlinise, nu fusese 
iubită, nu scrie nicăieri că trebuie negreşit să te iubească 
cineva, dar avea un băiat şi suferinţa şi-o sublimase, îşi 
iubea acest băiat şi trăia pentru el. Celălalt, bărbatul cu 
care îl făcuse, vai de capul lui, n-avea să descopere 
niciodată lumina dragostei şi avea să moară în întuneric, 
fără să ştie că a avut lângă el o femeie prin care s-ar fi putut 


înălța. Îi luai mâna şi i-o sărutai; ne privirăm în ochi. Ce 
tânără era mama! Ce curaţi îi erau ochii! „Bine, zisei, am 
înţeles ce vrei să-mi spui, n-o să mă mai chinuiesc să aflu de 
ce oamenii sunt aşa cum sunt, o să-mi văd de tinereţea mea 
fără să te uit pe tine, măicuţa mea, pe care te-am făcut să 
suferi fără să bănuiesc că nu mai aveai altă speranţă decât 
pe mine.” „Nu fi prost, zise ea ferindu-se cu o tandreţe care 
acum, în celula mea, îmi apasă inima, dacă vrei să ştii, 
atunci te iubeam cel mai mult, fiindcă simţeam că eşti plin 
de viaţă şi simţeam că n-o să sufăr de grijă că n-o să te 
descurci...” Chiar dacă n-o să trăieşti decât pentru cărţile 
tale, ai o fetiţă, n-o uita! (Şi îmi mângâie îndelung tâmplele 
şi cedă, îşi plecă fruntea şi izbucni în plâns.) Îmi place fetiţa 
asta, reluă cu un surâs divin care mă făcu să uit că am o 
fetiţă, atât de minunat era chipul ei din care veştejeala 
anilor pierise, seamănă cu tine, ai grijă de ea, fă tot ce poţi 
să nu uite că are un tată care o iubeşte... O să treci prin 
toate şi o să fii fericit. Dar n-o uita pe Silvia... Oricât de câini 
ar fi oamenii, nu se pot pune între un tată şi fetiţa lui...” 
„Mamă, strigai, îţi promit! Gata!” Şi nu-i promiteam nimic în 
gândul meu. (Cum puteam s-o regăsesc pe Silvia şi s-o fac 
să ştie că o iubesc? când ea avea să-şi petreacă de-aici 
înainte copilăria fără tatăl ei? Dar îmi dădeam seama că, 
orice-ar fi, trebuia să încerc şi s-o aduc din când în când în 
faţa mamei...) 

VI. 

Uzina nu poate deveni catedrală. Într-o catedrală gândul 
ni se îndreaptă spre intemporal, loc de reculegere şi 
meditaţie, în timp ce într-o uzină gândul e țintuit pe filetul 
piesei pe care trebuie s-o execuţi, sau, chiar în viitor, pe 
panourile fluxurilor tehnologice care nu pot rămâne 
nesupravegheate. Şi măcar dacă totul ar merge de la sine 
cu un strung! Nu mi se mări norma sub pretextul că... 
stocurile supranormative... Nu înţelesei ce era cu aceste 
stocuri supranormative, dar nici nu mi se explică de ce, de 
pildă, pentru vecinul meu din spate, care executa aceleaşi 


piese, chestiunea aceasta a stocurilor supranormative nu se 
punea, îl întrebai şi pe el, dar tăcu, parcă nici nu mă auzi. 
Abia mai târziu aflai că s-a râs de mine: ăsta abia a venit şi 
vrea să... Şi când se observă că nu rebutez piesele şi că 
două sau trei ore din cele opt nu mai aveam ce face, 
maistrul deveni foarte prietenos cu mine, dar veni şi cu o 
fişă tehnologică nouă în mână, întrebându-mă dacă o 
înţeleg: şi îmi arătă şi piesa, una singură. Bineînţeles! Şi din 
ziua aceea venea mereu, oprindu-mă de astă dată în plin 
lucru, adică să las bucşele şi să execut urgent... Şi mă 
pomenii într-o zi că tot lucrând la astfel de piese izolate nu- 
mi mai puteam termina norma mea... Îmi spuneam însă că 
faptul n-avea importanţă, tot lucru era, bucşe sau piese de 
tot felul, până ce după vreo două luni aflai că nu eram plătit 
pentru ele... 

Asta mă scoase din sărite! Eu încasam o mie de lei pe lună 
şi vecinul meu din spate de trei ori mai mult! Fără să mai 
adaug că într-o bună zi strungul meu se gripă şi până îl 
reparară nu avui de lucru aproape o săptămână. Tot mai 
târziu aveam să aflu că electricianul şi instalatorul n-aveau 
cum să lucreze în acord şi să câştige şi ei ceva bani peste 
salariul de bază, cum câştigau aproape toţi strungarii, dar îi 
pândeau pe cei fruntaşi care încasau de regulă între patru 
şi opt mii lei, fireşte, cu sprijinul nu atât al secretarului O. B. 
(cum se scria în presă), cât al celor de care depindea 
aprovizionarea, care aveau grijă ca fruntaşului să nu-i 
lipsească nimic, scule, cuțite noi, să nu piardă minute 
preţioase la polizor să le ascută şi la care uneori trebuia să 
stai la coadă, repararea de îndată a defecţiunilor, şi ştiau 
să-i facă să aştepte când era nevoie de ei, dacă nu le ieşea şi 
lor ceva, electricianului şi mecanicului, adică, aşa cum, 
desigur, le ieşea şi celor de la aprovizionare. Era o 
exploatare în comun a producţiei, bine aranjată, toată 
lumea era mulţumită, directorul Bularca, conducerea de 
partid a uzinei şi cea a oraşului, radio-ul şi presa, jurnalele 
de actualități: există întrecere în uzine? Da, exista! Existau 


şi fruntaşi? Oho! Veniţi să-i vedeţi! La un moment dat unul 
dintre ei câştigă într-o lună paisprezece mii de lei; veni un 
reporter de la presa centrală, îl fotografie, îi luă un interviu 
şi poza lui apăru pe prima pagină a acelui mare cotidian din 
Bucureşti. La următoarele alegeri fu propus şi ales deputat 
în Marea Adunare Naţională. 

Eram în acea perioadă de entuziasm zgomotos al 
întrecerilor şi a fruntaşilor, dar când se afla că producţia 
uzinelor în ansamblu lăsa de dorit, se măriră normele şi 
încetul cu încetul acest fenomen iniţiat odinioară de 
Stahanov se domoli şi deveni mai realist şi mai firesc. 
Trebuie să spun că la canal descifrasem enigma acestui 
miner din Donbas care exprima într-adevăr un straniu 
avânt al ambiţiei umane, un fel de beţie a performanţei, 
căreia însă i se dăduse alt nume: eroism în muncă, născut 
dintr-o înaltă conştiinţă revoluţionară. Poale că Alexei 
Stahanov fusese un om animat de astfel de virtuţi. Dar dacă 
semăna cu un ins din echipa noastră de săpători de la 
canal? Iniţial norma noastră era de doi metri cubi săpaţi, 
încărcaţi în roabă şi duşi mai încolo la o distanţă 
apreciabilă. Era o normă suportabilă pentru mine şi pentru 
alţii, pe care însă câţiva imbecili o depăşiră, desigur în 
speranţa că vor fi mai bine trataţi, sau în orice caz mai 
puţin rău trataţi, de pildă dacă te îmbolnăveai să fii primit la 
infirmerie de către medici, ei înşişi deţinuţi, şi care de frică 
să nu fie trimişi şi ei la târnăcop se purtau nu sever, ci 
deosebit de scârbos cu cei care le solicitau asistenţă, sau să 
li se dea un supliment de mâncare, sau să fie feriţi de 
brutalitatea paznicilor. Nu avură parte de aceste favoruri. 
În schimb norma atinsă de ei, trei metri, se generaliză, ni se 
impuse şi nouă. Trei metri? gândi atunci un ins şi începu să 
sape ca un smintit şi în câteva săptămâni ajunse la 
performanţa absurdă, neverosimilă, inexplicabilă în ecuaţia 
ei (energie umană plus gând, imbold al conştiinţei): nu mai 
puţin de treizeci de metri zilnic. În faza ascendentă a 
acestui record fantastic sărirăm pe el şi încercarăm să-i 


explicăm că n-avea nici un rost ceea ce făcea. Drept 
răspuns se duse şi ne turnă şi mă alesei cu grele lovituri de 
baston de cauciuc în cap şi nopţi de carceră (noroc că era 
vară!). În schimb, insul, după ce se menţinu câtva timp pe 
piscul performanţei sale, într-o zi se prăbuşi. Se duse la 
infirmerie, unde, însă, bineînţeles, medicul îl înjură şi îl 
dădu afară. Se plânse şefului nostru, un ofiţer de miliţie, că 
uite aşa şi pe dincolo, eu, care... treizeci de metri cubi pe 
zi... Asta dădu din umeri cu dispreţ şi îi întoarse spatele. 
Individul se topi pe picioare câtva timp, apoi într-o 
dimineaţă îl găsirăm mort... Nu-l căina nimeni, nu era timp 
acolo să-ţi aminteşti că murise un om şi că dacă te abrutizai 
până într-atât încât nu numai că nu-ţi mai păsa când unul 
pierise, dar chiar te bucurai că ai scăpat de el şi de avântul 
lui scabros, nici viaţa ta de om viu nu mai valora mare 
lucru! Nu era chiar aşa! Asta era o idee pur literară, să 
rămâi om printre oameni, numai ca să salvezi în tine însuţi 
ideea de om chiar dacă alţii o calcă în picioare. Nu, desigur 
(asta era adevărat ) n-aveai scăpare dacă supravieţuiai prin 
abjecţie, dar nici nu mai aveai prin cine să-ţi mai transmiţi 
mesajul tău umanist, dacă mureai datorită unui individ 
bizar care proba că se putea munci de zece ori mai mult. 
Timpurile s-au înăsprit, nu merge nimeni cu tine în legendă, 
ca să faci, prin sacrificiul tău pe altarul valorilor absolute, 
să lăcrimeze generaţiile următoare citind demnele tale de 
milă suferinţe. Am decăzut cu toţii un pic? întreaga 
umanitate? Da, şi cine ştie cât de adâncă e depresiunea 
care ne ameninţă, cât ne va trebui şi cât de tare trebuie să 
ne încordăm puterile spiritului spre a atinge iarăşi acele 
culmi în care un simplu ocnaş preferă întunericul minelor 
de sare, adică moartea sa lentă, decât să revină la lumină 
făcând pe călăul. Istoria e adevărată şi o povesteşte 
Kogălniceanu! (Lipsă de călău în Valahia.) Căderea mea o 
povestesc eu aici în umbra acestei celule, în care încerc să 
descifrez întâi pentru mine, şi dacă acest manuscris se va 
păstra şi va apărea şi pentru alţii, un şir nesfârşit de 


determinări şi să aflu, să răspund la întrebarea dacă au 
legătură cu fiinţa mea adâncă, intimă, cu esenţa fiinţei mele 
şi cu viaţa gândirii mele, cât de mult, şi să nu-mi pară rău că 
va trebui să mor... 

Revenind la firul acelor zile când lucram în uzină, trebuie 
să spun că pentru a mă muta iar din casa părintească 
aveam nevoie de bani. Da, şi eu aşi fi putut câştiga patru mii 
de lei, dar mă poticnisem de enigma stocurilor 
supranormative şi apoi căzuse peste mine simpatia 
maistrului care mă punea să execut peste normă, dar fără 
plată, tot felul de drăcovenii necesare cine ştie căror secţii 
sau comenzi din afară. 

Naiv, mă simţeam măgulit, până mă trezii într-o zi, la o 
chenzină, cu trei sute de lei în mână. Să mă plâng? Nu, îmi 
spusei, Bularca îmi recomandase să fac o bună impresie. 
Da, de acord, dar nici nu puteam trăi cu şase sute sau o mie 
de lei pe lună. „Da, îi spusei maistrului în acea zi, execut 
aceste piese, dar numai după ce îmi fac norma, fiindcă 
dumneavoastră nu ştiţi că pentru piesele pe care mi le 
aduceţi nu sunt plătit cu nimic şi fiindcă nu-mi fac norma 
sunt penalizat.” „E urgent!” zise. „Mai daţi şi altora!” Ceea 
ce şi făcu şi, spre uimirea mea, nu-şi retrase simpatia 
pentru mine, o simpatie de astă dată fără piese. 

Gândul câştigului însă, fără de care nu puteam fi, pentru 
mine însumi, mai mult decât un simplu strungar, începu să 
mă obsedeze. Cum să pătrund secretul stocurilor 
supranormative? Fiindcă un om care gândeşte şi care simte 
impulsul de a se exprima are nevoie să fie singur cu sine, 
neînsoţit de realităţi brutale cum ar fi mâncarea pe care o 
mănâncă, veştmintele pe care le poartă şi casa în care stă. 
Nu ştiu ce făcea Diogene într-un butoi, sau Socrate într-o 
aşezare cam mizeră, un fel de sat mai răsărit cum era 
Atena, dacă filosofau desculți şi cu rufăria împuţită pe ei sau 
dacă Xantipa îl spăla sau nu pe soţul ei hulit. Oricum, eu nu 
cunoşteam secretul de a fi liber faţă de cămaşa mea, de 
ciorapii din picioare, de căciula şi paltonul care trebuiau să 


VW 


mă apere de rigorile iernii. Cred că chiar Epictet era mai 
liber decât mine de aceste griji dacă a putut să nu lase 
cugetările lui de stoic, chiar dacă (să credem) n-au fost 
scrise în timp ce era sclav. Cu cine să vorbesc? Cerui o 
audienţă lui Bularca. Fu evaziv. După el eu trebuia să urmez 
drumul schemei în care fusesem încadrat. Toţi ne grăbim să 
devenim incomozi şi e sâcâitoare această presiune pe care 
o facem mereu asupra ierarhicii, vreau cutare, sunt 
nedreptăţit, aşa şi pe dincolo, nu pot trăi cu o mie de lei, 
cutare face aceeaşi muncă şi încasează dublu sau triplu... 
stai dracului acolo şi vezi-ţi de treabă, până îţi vine timpul 
unei promovări. Crezi că eu sunt tac-tău să te protejez ca 
pe fiul meu? Descurcă-te şi n-o să mă opun dacă o să vădcă 
uzina trebuie să-ţi plătească nu o mie de lei, ci douăzeci. Mă 
resemnai, dar acasă, după opt ore de muncă, iritarea că nu 
puteam fi singur se transforma în somnolenţă. 

Desigur, somnolenţa spiritului nu naşte chiar monştri, dar 
îl face abordabil pentru tot soiul de demoni meschini, cum 
mi se întâmplase la deratizare cu Bacaloglu şi grasul 
Calistrat şi n-aşi putea să spun că existenţa lor, care mă 
distra, n-avea nici o legătură cu gândul Matildei că eram 
definitiv pierdut. Avusesem totuşi noroc cu Vintilă, a cărui 
vervă mă ajutase să-i exorcizez, nu întru totul, căci şi acum 
mi-e dor de ei, dar am bănuiala că fără Vintilă peregrinările 
mele prin lumea şobolanilor n-ar fi durat cine ştie cât... Dar 
n-ar fi fost oare mai bine? Cine ştie dacă schimbându-se 
ordinea clipelor destinul meu n-ar fi intrat pe o-altă spirală, 
şi astăzi... Mi se pare cert, fiindcă nu văd cum aşi mai fi 
putut-o întâlni pe ea, şi acea zi fatală, când aveam să 
descopăr pe biroul meu o floare, ar fi fost departe de 
mine... 

Într-o zi fui anunţat să mă prezint la tovarăşul Olaru. Asta 
era vestitul şef de cadre pe care nici directorul Bularca nu 
putea sau nu-i era comod să-l înfrunte. S-a terminat, gândii! 
Ce vroia ăsta de la mine? În nici un caz nu mă chema să mă 
felicite. Vrea să mă dea afară? Totuşi fără avizul lui n-aşi fi 


putut fi angajat. Ei da, ca şi, când asta ar fi avut vreo 
importanţă, parcă nu se putea ca verificând un dosar să 
găseşti în el cine ştie ce chestie,nu prea clară şi... Mă 
îndârjii şi îmi amintii de cuvintele unui strungar care nu ştiu 
ce făcuse sau nu făcuse că se certase foarte brutal atât cu 
maistrul, cât şi cu inginerul-sef al secţiei. Stătea călare pe 
uriaşul lui strung orizontal şi striga la ei cât îl ţinea gura. 
Fusese ameninţat şi atunci el le spusese:”. Da, mi se rupe în 
paişpe! O să mă daţi afară din republică.” Avea dreptate: ce 
putea să-mi facă şi mie acest Olaru? Exista lege (cum îmi 
spusese tata) că aveam dreptul să lucrez într-o uzină, asta 
sau alta, mi-era egal, încât intrai în biroul lui hotărât să mă 
port (desigur fără ostentaţie) ca acel strungar, oricum cu 
nepăsare şi cu fruntea sus. Da, însă când îl zării, fruntea îmi 
rămase ea sus, şi nepăsarea nu se stinse, dar după câteva 
clipe când ne privirăm în ochi simţii cum spinarea, fără voia 
mea şi în ciuda nepăsării, e săgetată de un fulger rece care 
mi-o înţepeni ca odinioară la mine în odaie când mă vizitase 
prima oară Matilda şi mă fascinase. 

Sau mai cumplit, o senzaţie de coşmar... în adolescenţa 
mea toţi cunoşteam o familie umilă din cartierul nostru, doi 
bătrâni (şi dacă vreţi puteţi foarte bine să-i comparaţi, ca în 
basme, cu un împărat şi o împărăteasă, fiindcă bătrâneţea, 
declinul, e acelaşi la cei mari ca şi la cei mici), aveau o 
mândreţe de fată al cărei chip semăna cu luna sau cu 
soarele. Suferinţa lor era că, în ciuda frumuseţii ei, fata nu 
se mărita. Bătrânii ei părinţi lăcrimau exact ca în basme 
fiindcă nu puteau să-i reproşeze fetei nimic. Frumoasă, era! 
Corpul ei ai fi zis că se mlădia după suflarea vântului, după 
curbura luminii, creaţie a marelui cosmos, în care razele de 
lumină, în apropierea astrelor, deviază de la linia dreaptă. 
Privirea ei, un ochi al Sfintei Fecioare, ai fi fost un ticălos 
dacă sufletul nu ţi-era senin în ziua când o întâlneai. Odată 
mi-a surâs, altădată mi-a spus un cuvânt, într-o zi mi-a 
aruncat o privire nostalgică şi neliniştită. Era bătrână 
pentru mine. Aveau o căsuţă şi trăiau din pensia tatălui, 


ofiţer inferior, invalid din primul război mondial. Fata era de 
vârsta mea, dar până la douăzeci de ani fetele de vârsta 
noastră sunt inaccesibile, nu minunata ei făptură mi-a 
turburat adolescenţa, ci Nineta Romulus, prostituata 
sacră... în zilele când cred eu că am conceput-o cu Matilda 
pe Silvia am avut un coşmar. Ara visat un copil, un 
monstru... Senzaţia de coşmar ne aparţine, reprezentarea 
lui în vis nu se poate descrie... Limba scoasă afară, capul 
mare, gâtul subţire, privirea vicleană şi matură pe chipul 
unui copil care nu e copil... te trezeşti, puterea raţiunii 
alungă viziunea tenebroasă şi uiţi în câteva clipe rătăcirile 
gândului neodihnit care nu au nici un sens. În primele mele 
nopţi însă după ce cădeam istovit de munca din minele de 
plumb până să se instaleze gândul şi imaginea miraculoasă 
a Silviei, acest coşmar mi-a revenit de mai multe ori. Acelaşi 
monstru de prunc cu urdori în loc de ochi, cu gură de 
broască în loc de gură de copil, cu sugestii din strâmbături 
cleioase ale unei limbi enorme care ar fi vrut să mă lingă, că 
infamia mi se adresa spunându-mi: nu eşti ce crezi, un 
suflet de om cu aspirații spre ceea ce e sublim, ci un infam 
care zadarnic vrea să scape de ceea ce e etern infam sau 
scabros. E infernul, gândeam în vis şi deschideam apoi ochii 
în întunericul dormitorului nostru de deţinuţi, care mi se 
părea blând şi odihnitor în raționalitatea lui, chiar dacă ne 
ţinea prizonieri în apropierea morţii: eram intangibili, 
puteam fi distruşi, dar nu înspăimântați. 

După ce am ieşit, în zilele când perspectiva vieţii mele cu 
Matilda se întuneca, am întrebat-o la un moment dat pe 
mama: ce era, ce se mai întâmplase cu Sibila, frumoasa fată 
din cartierul nostru, tot nu s-a măritat? „Ba da, mi-a 
răspuns mama, dar cu cine, vai de sufletul ei! Cu un 
nenorocit, şi bătrân şi ticălos. Altul n-a găsit. O bate, o 
umileşte, o înjură, o ţine desbrăcată, nici când mănâncă n-o 
lasă să înghită liniştită. S-a veştejit şi ea, dacă o vezi... Şi de 
câteva luni a mai născut şi un copil...” În clipa aceea am 
văzut cum ne intra pe poartă o arătare cu ceva în braţe. 


„Ea e, a zis mama. N-are pace cu acest copil, vine la mine să 
mă întrebe ce să-i facă.” A intrat în casă şi când m-am uitat 
la ea, n-am recunoscut-o: veştejită, da, şi mama era, dar 
frumuseţea sufletului îi întinerea chipul, în timp ce Sibila... 
luminile ochilor păreau stinse, adusă de spate, cu mâini 
lungi şi labe mari care nu ştiu cum se deformaseră astfel, cu 
o umilă ardoare pe chipul altfel dus de pe această lume 
pentru copilul pe care îl ţinea în braţe... Când m-am uitat la 
copil, senzaţia de realitate, atât de puternică în noi chiar 
când privim un mort şi ne cutremurăm, dar nu ne pierdem 
firea gândind că acel mort e un om şi deci şi noi o să zăcem 
astfel într-o zi fără viaţă, această divină senzaţie că suntem 
vii şi că restul nu se priveşte s-a turburat în mine atât de 
tare, încât înspăimântat am ieşit imediat afară şi am plecat: 
copilul Sibilei era acel monstru de coşmar pe care îl 
credeam o emanaţie a fiinţei mele, a creierului meu rătăcit 
în tenebrele somnului. În realitate eu îl văzusem în vis cu 
mult înainte ca el să se nască. Spun visului realitate fiindcă 
eram în acea zi foarte lucid şi foarte liniştit şi ştiam cu 
certitudine că nu proiectasem un coşmar de mult uitat, 
asupra unui copil real: semăna aievea cu cel din vis... 

VII. 

Tot astfel mă simţeam acum în faţa individului care mă fixa 
de după biroul său cu o puternică privire care nu clipea, 
privire insistentă, batjocoritoare, penetrantă, meschină, dar 
triumfătoare, pe un chip care rânjea, un chip de aceeaşi 
vârstă cu a mea, aşi fi zis mai frumos ca al meu, mai senin şi 
mai vesel, însă cu o infamă expresie: te cunosc, ticălosule, 
parcă îmi spunea, nu eşti ceea ce crezi şi n-o să te poţi 
ascunde de mine cât o să trăieşti, orice-ai încerca tu să faci. 
Ieri ai fost universitar, şi te-am dibuit şi te-am trimis unde 
trebuie, acum eşti aici şi ai vrea să-ţi pierzi urma, ai crezut 
ca tot ceea ce ţi s-a întâmplat a fost un vis urât din care în 
sfârşit te-ai trezit şi un viitor strălucit îţi stă iar în faţă. Un 
viitor strălucit îţi stă. Aaiââaaa. 


Chiar aşa făcu, aşa mă întâmpină în timp ce eu, aşezându- 
mă pe scaun în faţa lui, îmi coborâi privirea: „Aaâââaaa!” 
Crezui că eram descheiat la pantaloni, în orice caz îmi 
dădui seama că gravitatea mea, capul meu pe sus îi stârnise 
pesemne exclamaţia aceasta batjocoritoare. Intensa 
familiaritate persiflantă şi rece a glasului său mă făcu să 
simt o clipă de senzaţie netă că pe acest om l-am cunoscut 
înainte ca atât eu cât şi el să ne fi născut. Senzaţie stranie şi 
violentă de coşmar metafizic, sau mai bine zis de 
metampsihoză, când ai revelaţia, cum o avusesem eu cu 
necunoscutul copil al Sibilei, că sunt urmărit din adâncimi 
imemoriale de timp (care e reversibil da, s-a făcut 
demonstraţia prin calcule matematice!) de puterea malefică 
a universului, nu a celui vizibil, care e minunat, grandios şi 
călăuzit de legi, ci a celui invizibil, ce piere îndată ce-şi 
semnalează prezenţa sau se comportă precum halucinantul 
electron care trece, în aparatul de experienţă, fără să se 
divizeze, prin două orificii deodată... 

Şi individul din faţa mea părea astfel dotat, să treacă, 
adică, în acelaşi timp rămânând întreg, şi prin adevăr şi 
prin neadevăr, şi prin coşmarul meu şi prin realitatea cea 
mai plată. Observai că un ochi părea să-i cadă în gură, iar 
de la mâna dreaptă îi lipseau ultimele două degete. Infamia 
expresiei era însoţită de bunăvoință, când mă luă la 
întrebări: „Ascultă, mă Petrini, începu el, tu ai fost 
universitar, mă?!” „Da”, îi răspunsei. „Şi chiar aşa, continuă 
el degradându-şi bunăvoința printr-o fină batjocură, ai fost 
pe catedră şi ai predat filosofia?” „Da”, răspunsei. „Şi 
studenţii te ascultau?” „Bineînţeles!” „Bineînţeles? repetă 
el tărăgănat şi pleoapele i se închiseră şi din gâtlej îi ieşi 
aceeaşi exclamaţie indescriptibilă: Aâââaaa!” 

Ai fi zis că glumea asemeni golanilor, dacă pleoapele nu i s- 
ar fi ridicat brusc şi nu mi-ar fi aruncat o privire de gheaţă. 
Apoi continuă: „Şi la Baia Sprie ce făceai tu acolo?” 
„Lucram în mină”. „Chiar lucrai?!” Mă gândii să-i răspund 
că nu, mă plimbam, dar îmi spusei că individul nu trebuia 


înfruntat, mai ales că senzaţia mea de coşmar, sub acest 
dialog miştocăresc, se spulberă şi nu mai crezui că eram 
ameninţat să fiu dat afară; poate vroia doar pur şi simplu să 
mă cunoască, să mă vadă la faţă? „Am impresia, îi spusei 
totuşi, că ştiţi foarte bine ce făceam acolo!” „Şi ce-ai zis tu, 
mă Petrini, aşa ca filosof, când te-ai văzut cu roaba în 
mână?” îşi continuă el, ca şi când n-ar fi auzit ce-i 
spusesem, interogatoriul său incredibil (mă tutuia ca şi 
când am fi fost vechi prieteni, sau el ar fi fost un foarte 
mare ştab care nu mai poate concepe că un subaltern atât 
de mititel s-ar putea simţi ofensat şi să-i răspundă). „Un 
universitar la filosofie, îi răspunsei, nu e neapărat un 
filosof.” „Nu e? Dar ce e?” „Un simplu profesor!” „Un 
simplu profesor”, îmi reluă el intonaţia modestă şi asupra 
acestei modestii a mele făcu iar: „aaâââaaa!” Şi se uită 
dracului într-o parte, scârbit parcă de spectacolul 
puţinătăţii umane. Da, nici măcar nu puteai zice că râde de 
tine, atât de sus se simţea. Acrit de lipsa de variaţie a 
comportării oamenilor, îngăduitor că ne credeam şi noi 
cineva şi aveam, trăiam adică învăluiţi în micul abur al 
iluziilor noastre. „Şi cât zici că ai stat acolo, mă Petrini?” 
reluă. „Un an!” „Şi mai ştii ceva filosofie? sau ai uitat tot?” 
„N-am uitat nimic.” „N-ai uitat nimic... Ai... dar se opri, ca şi 
când n-ar fi acumulat, din spusele mele, destul dispreţ... Ei, 
spune-mi şi mie două idei!” „Ce fel de idei?' „Păi zici că ai 
predat filosofia şi n-ai uitat nimic!” „Da!” „Ei, două idei 
filosofice!” Stupefiat, nu-i răspunsei îndată. De ce tocmai 
două şi nu una? Şi cum să-i spun acestui demon meschin de 
care depindea rămânerea mea în uzină două idei filosofice? 
„Cuget, deci exist!” îi răspunsei. „Asta ce e?” mârâi el 
distrat şi mâna cu două degete lipsa i se puse pe maşina 
mică de scris de alături şi execută o arie ca pe o claviatură 
de pian. „E o idee filosofică!” Îşi retrase mâna: „Şi ce 
înseamnă? E o idee a ta sau a altuia?” „Nuea mea!” „Acui 
e?” „A unui mare filosof francez.” „Şi ce înseamnă?” „Că e 
foarte sigur că exist, din moment ce gândesc.” „Şi ce mare 


brânză e asta?” „E un lucru sigur! O idee filosofică!” „Un 
lucru sigur! O idee filosofică! Aaâââaaa! Şi dacă cineva nu 
gândeşte, reluă el cu un ton alb care în mod absurd îmi 
impuse respect, înseamnă că nu există?” Rămăsei siderat şi 
un fulger de simpatie abjectă trecu prin maţele mele faţă de 
el. Avea dreptate. Adică nu dreptate, dar întrebarea lui 
putea fi pusă! Se putea pune! Fusese pusă! Dacă cineva nu 
cugetă înseamnă că nu există? Ce să-i răspund, fără să neg 
în acelaşi timp conceptul cartezian şi să-l fac să nu râdă iar 
atât de mine cât şi de marele filosof? „Spune, mă Petrini, 
reluă el văzând că tac, uite, maşina asta de scris, sau să 
zicem un cal sau un măgar: nu gândesc, înseamnă că nu 
există?” „Nu putem să spunem că nu există, zisei, dar cel 
mai sigur e că exist eu, fiindcă gândesc!” „Hm!” făcu, dar 
puterea lui speculativă se opri aici, având aerul că şi-aşa 
gândise prea mult. Îi plăcea însă jocul: „Ei, zise, mai spune 
una!” Adică încă o idee filosofică, mare drăcovenie. Îi făcui 
pe plac: „Iotul e bine în cea mai bună dintre lumile 
posibile”, zisei. „Asta e lozincă! mârâi el cu dispreţ. Trebuie 
să fie din Marx!” „Poate să fie!” „Şi una de-a ta nu poţi să-mi 
spui?” „Nu!” „De ce?” „Pentru că nu am.” „Dar să te ţii de 
intrigi, ai! Îţi spun eu una, deşi nu sunt mare filosof: Omul e 
un intrigant. Ei? Ce zici?” „Da, sunt şi oameni care se ţin de 
intrigi. Eu îmi văd de treabă!” îi răspunsei posomorât. „Da? 
Şi dacă eu îţi dovedesc că nu te ţii, ce-o să zici? Ce să-ţi fac? 
Vei fi de acord, aşa filosofic vorbind, să te dăm afară? Şi să- 
ţi vârâm o hârtiuţă la dosar, nu de-altceva, dar ca să afle şi 
alţii, dacă o să vrei să te angajezi în altă uzină, ce hram 
porţi?!” Tăcui! Părea foarte sigur de el! Totuşi, gândii, de- 
aia m-a chemat, să mă dea afară! Mă indignai: „Repet că n- 
am făcut altceva decât să-mi văd de treabă. Dacă 
dumneavoastră ştiţi altceva, asta e o intrigă a altora 
împotriva mea. Nu înţeleg să suport eu consecinţele 
„Ascultă, mă Petrini, tu ai tată, mă?” reluă el de astă dată cu 
suficient dispreţ acumulat anterior pentru tatăl meu şi 
desigur şi pentru mine, ca să lase, după ce eu voi confirma 


V 


ca nu sunt orfan, să-i iasă din gând stupida exclamaţie. „Da, 
zisei, am!” Dar nu exclamă nimic, se uită la mine parcă 
sastisit şi continuă: „Şi ţii la el?” „Chiar dacă n-aşi ţine, 
răspunsei eu iritat, nu dumitale o să-ţi fac confidenţe.” „Da' 
cui?” „Mă priveşte!” „Le priveşte?! Aaaaâââaaa.” De astă 
dată parcă zbieră de atâta lehamite. „Află, mă Petrini, că 
dacă tu nu-mi faci confidenţe, în schimb taică-tău le face. 
Nu mie, ce e drept, dar le face pe-acolo, prin secţie. Că fi- 
său, adică tu, n-a venit el să stea la strung, ci doar aşa câtva 
timp până o dă Bularca afară pe curva aia de la bibliotecă. 
Şi mai zici că nu te ţii de intrigi. Că îţi vezi de treabă. Asta 
numeşti tu să-ţi vezi de treabă?! Aaaââa...” Acum parcă era, 
într-un fel al său, scârbit, vesel. Nu părea să ataşeze mare 
importanţă acestei desvăluiri şi n-ai fi zis că chiar vroia să 
mă dea afară. „Mă Petrini, dacă bibliotecara noastră află că, 
faţă cu alţi oameni, taică-tău a făcut-o curvă, poate să-l dea 
în judecată. Spune-i chestia asta din partea mea. Pe urmă 
află şi tu un lucru care poate ar fi trebuit să fie primul lucru 
pe care trebuia să-l afli, deşi eu ştiu că filosofii sunt curioşi 
şi ştiu totul despre lume, altfel de ce dracu s-ar mai lăuda 
că sunt filosofi. Aici la noi, şi nu numai aici, în toată 
republica, directorul, secretarul comitetului de partid şi 
cadrele sunt cei trei pivoţi de conducere şi nu face unul 
ceva care să nu ştie şi să nu fie de acord şi ceilalţi doi. Altfel 
ne schimbă partidul, care e forţa conducătoare, da, da, ne 
schimbă şi ne trimite la munca de jos, nu suntem bătuţi în 
cuie pe scaunele noastre. Suntem noi mari, dar foarte 
repede putem redeveni mici, dacă lucrăm sectar şi de capul 
nostru. Tu bibliotecar nu poţi să fii şi n-o să-mi spui tu mie 
că directorul ţi-a promis chestia asta. Ştiu exact ce ţi-a 
promis, că dacă vei reuşi să faci o bună impresie, o să te 
promovăm, da, dar asta, ehei! mai târziu încolo şi în nici un 
caz la bibliotecă.” „N-am spus că mi s-ar fi promis acest 
post, şi dealtfel nici nu mă interesează, spusei foarte 
hotărât. Tata a vorbit în numele lui, orice tată îşi doreşte ca 
fiul său să ocupe un post mai bun, intenţia mea, şi v-o spun 


fiindcă văd că aţi fost sincer cu mine, este să mă întorc, 
când se va considera că e nevoie de mine, la universitate, 
pentru care am fost pregătit. Şi să vă mai spun ceva, deşi 
poate nu intră în atribuţiile dumneavoastră, singura mea 
dorinţă e să muncesc bine şi să câştig şi eu ceva bani peste 
normă, cum câştigă şi alţii în secţia unde lucrez. Mai rău e 
că mi se refuză depăşirea normei: ba chiar sunt împiedicat 
să mi-o îndeplinesc şi pe aia. Nu sunt plătit pentru tot ceea 
ce muncesc. Am fost la tovarăşul director şi a dat din umeri, 
mi-a spus să mă descurc. Dar cum să mă descurc? Aşa că 
vedeţi că nu putea să-mi promită cine ştie ce, când el nici 
măcar nu intervine să am aceleaşi drepturi ca orice 
muncitor.” „Da?! mârâi el. Şi ce să faci tu cu banii, mă 
Petrini?! Aveţi două salarii în casă. Nu vă ajung?!” „Vreau să 
mă mut de-acasă!” „De ce, nu vă înţelegeţi?”, „Ba da, dar 
vreau să am casa mea!” „Aha, vrei să ai casa ta să poţi să 
aduci dame!” „Nu e vorba de dame!”! zisei eu mirat, având 
senzaţia că această întrebare mi-o punea nu un om tânăr, 
de vârsta mea, ci unul de mult trecut... O fi chiar atât de 
bătrân? gândii scrutându-l cu atenţie şi aici el îşi feri 
privirea. Nu, nici vorbă, părea chiar mai tânăr decât mine. 
„Atunci de ce e vorba?” insistă el. Tăcui. „Sau vrei să spui că 
nu-ţi plac damele? Voi ăştia, filosofii, n-aveţi...” „Ba avem...” 
„Aveţi? Aaaâââaaa...” 

De astă dată însă surprinsei în ochii lui într-adevăr ca la 
lumina unui fulger o stranie invidie, o otrăvită ranchiună; 
exclamaţia lui pe care o vroise ca de obicei anestetizantă nu 
reuşi s-o acopere. Aveam sau n-aveam noi, filosofii, ceea ce 
întrebase el, puteam să avem, unii da, alţii nu, unii mai 
puţin, alţii mai mult, ca toţi oamenii, dar în mod aproape 
sigur el nu se prea putea lăuda că are din plin. Altfel de ce l- 
ar fi dus gândul tocmai acolo, că de aceea vroiam eu să mă 
mut şi să rămân singur şi de aceea aveam atâta nevoie de 
bani, nu ca să chefuiesc cu damele? Adică un lucru pe care 
el nu prea îl putea face? „La un chef, aşa, îl auzii că zice, 
invită-mă şi pe mine, mă Petrini! Serios! Sau crezi că noi 


WI 


ăştia, şefii de cadre, nu ştim să ne distrăm? Nici măcar n-o 
să-ţi cer să faci din chestia asta un secret. Ţi-ar conveni, ai? 
rânji el sarcastic. Ce te-ai mai lăuda tu prin secţie şi m-ai 
şantaja, ba cu una, ba cu alta... Ei şi? De ce nu te-aşi 
proteja? Ei, ce zici?' „Aşi fi bucuros, zisei, dacă m-aţi sprijini 
în drepturile mele.” „În drepturile tale, murmură el cu un 
glas de parcă era mirat că aveam şi eu drepturi, 
aaaâââaaa...” 

În timp ce eu mă şi ridicasem, o luasem spre uşă şi abia 
închizând-o rupsei coada acestei exclamaţii care fusese cea 
mai lungă şi mai batjocoritoare dintre toate, ca şi când 
drepturile mele ar fi fost lucrul cel mai de râs din tot ceea 
ce disprețul lui acumulase de la mine... Totuşi, indefinita şi 
scabroasa simpatie, care ţâşnise o clipă din maţele mele 
pentru el, reveni, în timp ce coboram treptele clădirii, şi nu 
numai pentru o clipă. Dar şi senzaţia de coşmar reveni, că 
ne cunoscusem, noi doi, cu mult înainte de a ne naşte şi că 
el fusese, în acel vis al neantului, omul care mă dominase 
totdeauna. Singurul om, adică nu om, singura entitate. Da, 
mă pomenii gândind, omul ăsta o să mă ajute, iar eu o să-l 
invit la mine să chefuim cu dame (cum o să-l invit?!) şi 
bineînţeles că n-o să divulg nimănui acest secret (care nu va 
fi!) şi nici n-o să-l şantajez. Oricum, reflectai cu o siguranţă 
de sine plină de recriminări la adresa directorului Bularca, 
cinismul acestui bizar individ îmi va fi poate mai util decât 
umanismul ineficient al celuilalt. 

VIII. 

Se dovedi astfel, enigma stocurilor supranormative se 
deplasă spre alţii şi acelaşi maistru care făcea pe surdul 
când îi spuneam că aşi vrea să-mi depăşesc norma, da, zise 
la câteva zile după întrevederea mea cu şeful cadrelor, 
bineînţeles, de ce nu mi-ai spus că... Mă prefăcui şi eu că 
nu-mi exprimasem niciodată această dorinţă şi nu-i reproşai 
nimic. În câteva luni câştigai suficient ca să mă pot muta de- 
acasă şi îmi şi căutai cu grijă două camere liniştite şi nu 
prea departe de casa părintească, să nu-i fie greu mamei să 


vie la mine ca altădată. Le găsii, aceste două camere, îmi 
fură atribuite de Spaţiul locativ, instituţie care demult 
începuse să determine într-un fel decisiv conştiinţa 
oamenilor, după cum spunea Marx (condiţia materială 
determină conştiinţa). Nu poţi trăi într-un subsol fără să 
rişti să capeţi o conştiinţă de subsol. Spiritul nu este 
deteriorat de subsol decât dacă între subsol şi ceea ce e 
deasupra nu e mare deosebire. Când însă un găinar 
locuieşte în vaste apartamente, şi un om productiv, asemeni 
pomilor dintr-o livadă, sau asemeni pământului care asigură 
roadele, nu vede lumina soarelui şi trebuie să stea în 
întuneric, spiritul nu poate ocoli întrebarea: e vorba de 
moartea mea? Nici măcar nu se poate consola cu gândirea 
hegeliană, foarte abstractă, că dacă un filosof nu se poate 
afirma azi, un altul se va afirma mâine şi predispoziția unei 
entităţi naţionale spre filosofie nu va suferi. Bineînţeles că 
va suferi şi anume în durata ei în istorie şi chiar în cosmos: 
existenţa e unică, vreau să spun irepetabilă, eşecul unei 
entităţi nu asigură victoria unei entităţi viitoare, ceea ce 
este pierdut, e pierdut pentru totdeauna. Sunt însă departe 
de a sprijini frenezia afirmării. Nu regretam vastul 
apartament al Matildei, dar nici nu mă împăcăm cu refugiul 
meu într-un subsol. Cele două camere le găsii la o familie 
care se temea să nu fie repartizat în ele cine ştie ce beţiv în 
locul fetei care se mărita. „Sunteţi liber, îmi spuse titularul 
apartamentului, un inginer din vechea generaţie, dar într-o 
zi poate vă căsătoriţi, înţelegem, menaj tânăr.” Şi îşi 
exprimă printr-o mişcare largă a braţelor o veche credinţă 
că în faza aceasta idila e lungă şi vor putea trăi şi ei câtva 
timp sub umbrela aceasta a celor care au iluzii. „După câte 
îmi dau seama, sunteţi un intelectual, zise. Unde lucraţi?” Îi 
spusei unde, fără să precizez ce făceam în uzină, dar omul 
vroia totuşi să ştie cine îi intra în casă. „Credeam că v-a 
spus domnul Vaintrub”, zisei. „Da, mi-a spus: un prieten 
care se află într-o situaţie «foarte grea».” Atunci mă simţii 
obligat să-i spun cine sunt. „Pentru noi contează, zise el 


după ce mă ascultă, că aţi fost universitar. Restul, ca să zic 
aşa, nu ne priveşte, în sensul că nu ne deranjează.” „Vă 
mulţumesc”, spusei. „Un singur pericol există, reluă el, ca 
Spaţiul locativ să ne trimită totuşi pe altcineva. Aşa că 
străduiţi-vă să obţineţi repede repartiţia.” „Nu sunteţi 
proprietarul apartamentului?” „Ba da, dar n-are 
importanţă. Există o dispoziţie care ne dă dreptul să ne 
alegem chiriaşul, dar nu e o lege şi cei de-acolo, când vor ei, 
o încalcă.” „O voi obţine”, zisei. „Atunci facem aşa: rămâneţi 
aici, vă instalaţi, vă aduceţi lucrurile şi n-or să poată să vă 
evacueze, vreau să spun că nu o vor face, deşi legea le dă 
dreptul. Dar şi dumneavoastră aveţi dreptul la o locuinţă şi 
e complicat pentru ei să înfrunte un scandal, au încercat la 
început, dar pe urmă au primit ordin să evite astfel de 
evacuări. Noi o să facem un contract, calculăm chiria legală 
pe care ne-o plătiţi nouă şi, cu timpul, dacă doriţi, 
cumpăraţi mobila pe care a lăsat-o aici fata noastră. Nouă 
ne-ar conveni, fiindcă ar mai veni şi ea pe-aici şi i-ar plăcea 
să-şi vadă odăile mobilate aşa cum le-a lăsat, e un copil care 
se ataşează de lucruri şi ar fi bine să-i satisfacem această 
dorinţă... La acest birou a stat ea ani de zile şi a învăţat 
până a ajuns arhitectă (tresării!) şi în acel pat a dormit de 
pe la vârsta de opt ani... Dacă totul reuşeşte, avem şi noi o 
pretenţie. Camera de alături să ne rămână practic tot nouă, 
oficial o trecem însă în contract pe numele dumneavoastră. 
Dacă vă căsătoriţi, v-o cedăm. Fireşte, aveţi acces la baie şi 
la bucătărie. În privinţa altor detalii, vă înţelegeţi cu soţia 
mea...” „Poate să vină de câteva ori pe săptămână mama să- 
mi gătească?” mai spusei. „Desigur!” mai zise şi inginerul şi 
îmi dădu cheile de la intrare. 

Rămas singur cercetai odaia. Biroul în sine era micuţ, dar 
fata pusese pe el o planşetă albă de lemn şi era foarte 
comod să lucrezi pe planşeta aceea, nu ţi se loveau 
genunchii de nimic. Patul era de fier, asemeni celor din 
spital, de fapt o simplă somieră, dar peste ea avea o saltea 
de lână şi o cuvertură dintr-un material simplu de in, cu 


mari dungi de culoare verde care dădea încăperii un aer 
tineresc, foarte aerisit, parcă sportiv. De-a lungul lui, în loc 
de noptieră avea un fel de bancă din stejar lustruit pe care 
zăceau cărţi şi alături de pernă o veioză şi un aparat de 
radio vechi, marca Phillips, care însă avea o sonoritate mai 
bună decât a unuia nou. Un fotoliu la picioarele patului. Un 
şifonier tot din stejar, mare, încăpător, plasat la peretele în 
colţul căruia era aşezat patul. Un covor gros, culoarea 
grâului, acoperea toată suprafaţa odăii, iar pe pereţii liberi, 
rafturi pline cu cărţi. Şi abia după aceea văzui ferestrele. 
Erau două, imense, cu storuri, practic întreg peretele era 
geam. lar de jos, din stradă, urcau cu vârfurile până în 
dreptul lor doi plopi... Deschisei... Un vis! Se vedea de la 
această înălţime care nu era mai mare de trei etaje, dar 
acest cartier era aşezat pe un mic deal, panorama oraşului, 
cu acoperişurile lui roşii şi cu piaţa lui cu turnuri medievale. 
Ce copilărie şi adolescenţă fericită o fi avut fata asta! 
gândii. De ce o fi plecat de aici? Putea foarte bine să stea cu 
soţul ci în aceste două odăi! Probabil soţul avea o casă mult 
mai mare? Desigur. Dar şi ea ştia ce frumos e aici şi ar fi 
vrut să vie să-şi mai vadă odaia. Bineînţeles că voi cumpăra 
tot ce a lăsat, deşi n-o să-mi fie prea uşor să le plătesc. 
Revenii de la geam parcă ameţit de bucuria că voi locui într- 
o odaie aşa de frumoasă şi începui să-i cercetez biblioteca. 
Ce citea această fericită fată? Literatură. Clasicii francezi, 
dar şi pe moderni, ediţii vechi scoase de Mercure de 
France, pe la sfârşitul secolului, coperţi galbene pentru 
autorii străini, poeţii blestemaţi, Villon, Baudelaire, 
Rimbaud, două volume Nietzsche şi nici un autor român. 
Hm! Dacă domnişoara ar fi fost de meserie om de cultură, 
ar fi fost acuzată de ploconire faţă de Occident, dacă nu 
chiar de cosmopolitism! 

Practic nu-mi adusei în această cameră decât cărţile, cu 
toate că biroul meu era mai bun, dar îmi plăcuse de la 
început tot ce era, inclusiv biroul ei de arhitectă cu planşeta 
aceea mare; o umplui cu cărţi de-ale mele şi cu caietele pe 


care tot nu mă hotărâsem să le distrug, nu atât ceea ce era 
scris în ele mă atrăgea, ci propriul meu scris, care exercita 
asupra gândirii mele o influenţă magică: întreaga mea 
fervoare de odinioară renăştea îndată ce le răsfoiam şi în 
spatele fiecărui rând citeam cu o claritate uimitoare o 
bogăţie de idei pe care îmi aminteam că le avusesem şi pe 
care anii grei prin care trecusem nu mi le şterseseră din 
memorie. Dar numai frazele stângace, vioiciunea lor care 
atingea esenţele, febrilitatea scrisului, spontaneitatea şi 
superbia cu care treceam peste obstacole în favoarea 
reflexiei originale, pasiunea imprimată în scriitură puteau 
să-mi reînvie în spirit forţa de a reînnoda, trecând peste 
abis, îndrăsneala inocentă de atunci cu reflecţia matură de 
acum. Fără ele intuiam că aşi fi avut multă vreme senzaţia 
chinuitoare a unei amnezii. Ce gândisem? Ce vrusesem să 
realizez? Împreună cu gândul că o aveam pe Silvia, aceste 
caiete erau singura dovadă, singura certitudine că viaţa 
mea nu era, până la această vârstă, un eşec. Eşuasem în 
speranţa de a fi fericit cu o femeie, dar nu eşuasem nici în 
spirit; şi nici biologic. Cum să le distrug? Nici măcar nu le 
ascunsei, ci, dimpotrivă, le pusei alături pe alba planşetă, la 
stânga mea, ca pe un ghid, ca pe un talisman miraculos 
care ascundea secretul inspiraţiei liniştite şi de durată şi 
entuziasmul fără de care voinţa nu aduce decât chin. 

Avui, în acest sens, o bizară confirmare. Nu mă gândisem 
niciodată că, în afară de Vaintrub şi celălalt referent al 
Securităţii, nimeni nu citise de fapt caietele mele, Matilda 
care căutase altceva în sertarul biroului spărgându-l, 
desigur, le răsfoise în acea seară rău inspirată. Aflate apoi 
în posesia ei, nu le citise, oricum, nu-mi spusese niciodată 
nimic bun despre conţinutul lor! 

Într-o zi, caietele mele dispărură. Iată, gândii, luându-mi în 
mâini capul, copleşit de un sentiment catastrofic, actele 
veşnicei imprudenţe a omului. Ştie bine că un anumit lucru 
e primejdios pentru el şi totuşi nu ia cea mai elementară 
măsură de apărare, excitat de o trufie smintită, că poate el 


să înfrunte forţe mai puternice şi nu-i pasă de urmări. Da, 
au venit oameni ai Securităţii, au pus mâna pe aceste caiete 
şi acum urmează o nouă acuzare şi alţi ani de ocnă în 
minele de plumb. Avem însă dreptate să nu credem mereu 
în rău, cu toate că uneori vine mereu răul. „Unde sunt 
caietele mele”, spusei intrând în vasta cameră a 
proprietarului meu, inginerul, care stătea în pat în şort şi 
maieu şi răsfoia nu ştiu ce revistă. „Domnule Petrini, zise, 
le-a luat fiica mea, poimâine le aduce, vă roagă s-o scuzaţi, 
a fost curioasă, mai mult, are o impresie pe care vrea să v-o 
comunice personal, când ei vin la noi; vă invităm la masă.” 

Deci, domnişoara, adică nu, doamna cosmopolită, nu ştia 
pe ce lume trăieşte. Fără mari probleme, lua cu ea acasă 
nişte caiete... Cine dracu credea că sunt eu? Nuise 
spusese? „Aşi dori ca de îndată să mi se aducă înapoi 
caietele mele, îi spusei inginerului. Atât eu cât şi fiica 
dumneavoastră suntem demult oameni maturi şi nu elevi 
sau studenţi protejaţi de vârsta noastră tânără, când 
credeam că nimeni n-ar avea curajul să ne pedepsească 
sever pentru rătăcirile noastre. Aceste caiete... dar nu 
vreau să vă spun mai mult, o rog pe fiica dumneavoastră să 
mi le restituie chiar acum.” „Da, se poate, vai, zise 
inginerul, fata mea n-a ştiut ce importanţă ataşaţi acestor 
însemnări. Altfel nu şi-ar fi permis să le ia, îi dau un telefon 
şi într-o jumătate de oră vi le aduce...” 

Îi dădu acel telefon chiar în faţa mea, dar nu schimbă cu 
ea decât câteva cuvinte şi închise. „Nu vrea să vi le dea”, 
spuse el cu humorul jovial şi resemnat al părintelui care 
numai are autoritate asupra fiicei sale, în general al 
bărbatului care trebuie să cedeze în faţa capriciilor femeii. 
Avea aerul să spună că şi eu trebuia să cedez. Ca să mă 
pufnească apoi un râs colosal a treia zi când ne întâlnirăm 
la masă şi aflai despre ce era vorba. 

Ce eram eu? Un Feuerbach modern. Cum? De ce? 
Muncitor ca şi acela, zise ea cu o extremă sfială în glas, 
ajunsesem să-mi formez o concepţie despre lume şi prin 


cultură să parvin spre sferele gândirii filosofice. Rămăsei o 
clipă tăcut, ca să înţeleg. „Doamnă, zisei apoi, Feuerbach n- 
a fost muncitor, îl confundați cu Dietzgen, într-adevăr un 
muncitor filosof, tot german, care a descoperit dialectica 
materialistă, independent de Marx şi Engels şi chiar 
independent de Hegel... Şi nici eu nu sunt...” şimă 
întrerupsei izbucnind în râs. Tatăl ei, cu humorul adesea 
strâmb şi ascuns al intelectualilor specialişti, nu-i spusese 
că am fost universitar, ci un simplu strungar, ceea ce pe fată 
o uluise. Micuţă, delicată şi tăcută, tânăra doamnă se făcu 
liliachie auzind hohotele mele, în timp ce inginerul, 
surâzând cu o satisfacţie ironică, îi spunea abia acum că 
domnul Petrini a predat câtăva vreme la catedra de 
filosofie, alături de marele poet şi filosof, şi că împrejurări 
nefericite, care nu erau legate de pregătirea sa, îl 
determinaseră să ajungă într-o uzină. Soţul tinerei doamne 
observă la soţia lui ceva care nu se observa, se ridică de pe 
scaun, veni lângă ea şi îi şopti la ureche. „Nu fi copil, te rog, 
e o glumă de-a lui, doar îl cunoşti, n-a vrut să te jignească.” 
„Dar nu mă simt jignită”, răspunse ea atât de jignită încât 
se făcu palidă şi o mare tristeţe i se aşternu pe chipul ei 
care exprima o atât de vie sensibilitate încât cerea parcă o 
protecţie perpetuă pe care într-un mod la fel de perpetuu o 
respingea, lucru care îi imprimase nu numai în privire, ci şi 
în mişcări o veşnică suferinţă şi timiditate. Mai curios era că 
părinţii rămaseră indiferenți când ca drept orice răspuns la 
şoaptele soţului (un tânăr domn cu un chip ferm şi 
atrăgător), dădu tacâmurile la o parte din faţa ei, ca şi când 
ar fi împiedicat-o să se ridice, se ridică şi fără un cuvânt 
părăsi încăperea. „Ştii că pe urmă face migrenă care o ţine 
trei zile la rând”, zise doamna inginer, cu un glas uscat, fără 
vreo căldură pentru fiica ei."Trebuie să iasă odată din 
copilărie, zise inginerul înfulecând cu atâta poftă încât 
mereu îi rămânea mâncare pe la colţurile gurii. Peste şase 
luni naşte şi cum poate un copil să crească alt copil? De 
pildă acum, n-a mâncat nimic şi o gravidă trebuie să 


mănânce.” „Da' de ce nu i-ai spus despre ce e vorba, să nu 
se facă ridicolă?” „Ca să înveţe să nu fie”, zise inginerul cu o 
ironie aplicată. 

Reieşea că dată fiind pregătirea mea de fost universitar, 
nu mai eram un Feuerbach modern, ba chiar, dacă fiica lui 
ar fi ştiut, nu i s-ar mai fi părut demne de vreun interes 
însemnările mele şi desigur nici nu le-ar mai fi luat cu ea 
acasă, în orice caz nu şi-ar fi permis, în timp ce fiind vorba 
de un simplu muncitor neglijase bunele maniere. Mă 
înşelam însă. După cafele mă retrasei şi îi găsii pe tinerii 
soţi la mine în odaie. Stăteau de vorbă liniştiţi. „Doamnă, 
zisei, mă scuzaţi că am râs într-un fel atât de stupid, dar am 
avut o desamăgire, îmi făcusem iluzii faţă de interesul 
dumneavoastră pentru caietele mele. Mi s-a părut că v-au 
fascinat, mai ales când aţi refuzat să mi le înapoiaţi de 
îndată.”Realmente m-au fascinat, zise ea gânditoare, şi într- 
adevăr râsul dumneavoastră m-a jignit. E adevărat că şi eu 
am greşit că le-am luat fără să vi le cer.” „În mod sincer îmi 
pare rău. Aşi fi vrut să discut cu dumneavoastră mai pe 
larg. N-am publicat nimic din aceste însemnări şi nu le-am 
dat nimănui până acum să le citească. Acum sunteţi necăjită 
şi n-aşi vrea să abuzez de ocazia pe care mi-aţi oferit-o 
citindu-le, să vă pun câleva întrebări.! 

Soţii se priviră. „Cum, zise el, dar oricând...” Adică nu 
acuma. Şi se ridicară. „Dacă vă jenează planşeta mea, spuse 
sensibila doamnă, am putea s-o luăm...” „Aşi fi bucuros dacă 
mi-aţi lăsa-o, zisei, e atât de plăcut să lucrezi pe ea! E foarte 
comod...” 

Nu mai avusei însă ocazia să discut cu ea despre caietele 
mele. Dar, oricum, aveam o confirmare, e adevărat nu 
întreagă, cu o umbră de incertitudine izvorâtă din chiar 
întâmplarea, dacă cu adevărat i s-ar mai fi părut fascinante 
însemnările mele ştiind că sunt scrise de un fost universitar, 
că universitar sau muncitor autorul tot a captat totuşi 
interesul viu al unei cititoare. 

IX. 


Nu trecu însă mult şi trebui să părăsesc uzina. Spun 
„părăsesc” fiindcă nu fusei concediat, ci pus în situaţia s-o 
fac tocmai pentru a nu fi dat afară. 

Într-o zi, la o adunare generală sindicală a secţiei îl auzii 
pe preşedinte rostind: „Are cuvântul tovarăşul Chelbaşu, se 
pregăteşte tovarăşa Nineta Boiangiu.” Hm! exclamai în 
sinea mea, săraca Nineta Romulus, pe unde-o fi! Întorsei 
totuşi capul când Ninetei de aici i se dădu cuvântul. Mă 
holbai: era chiar ea, numele de Boiangiu fiind desigur al 
bărbatului ei. De la distanţa aceea mi se păru neschimbată 
Nineta, dar lucru incredibil era felul cum vorbea, glasul nu 
mai semăna cu cel de odinioară nici în timbrul lui, nici ca 
mijloc de a exprima vechile ei gânduri, filosofia ei (filosofia 
tubului cu pilule ucigătoare clin geantă, care pot fi luate 
quand l'amour est desservi). Nu, acum Nineta îşi însuşise 
stilul sec al dărilor de seamă, al criticii şi desigur şi al 
autocriticii, vorbea despre realizările care îi stăteau în 
sarcină, biblioteca şi manifestările culturale şi ale echipelor 
artistice (sfinte Dumnezeule, aşadar ea era bibliotecara în 
chestiune?) şi chiar aşa şi făcea, critica într-un fel voalat şi 
abil pe tinerii care îşi neglijează nivelul cultural şi sunt 
absenţi din fişele ei, „dar e şi vina mea că n-am găsit 
suficiente mijloace de convingere, fiindcă nu neg 
importanţa sportului, minte sănătoasă în corp sănătos, cum 
spuneau cei vechi, şi sportul are această menire, dar nici 
fără cultură nu suntem în deplină formă, nu sunt partizana 
zicalei care spune decât filosof ofticos mai bine măgar 
sănătos... Nu e obligatoriu să rămâi doar măgar sănătos...” 
„Trebuie să fii măgar filosof!” zise de la prezidiu 
preşedintele şi se produse rumoare veselă în marea sală de 
şedinţe a clubului uzinei. „Am vrut să spun, reluă Nineta 
fără timiditate, că nu asta e alternativa. Se poate face şi 
sport şi cultură!” 

Bravo, Nineta. Avea, cum se zice, papagal. Şi descoperii 
după aceea, când şedinţa se termină, că nu-i pierise totuşi 
spontaneitatea de altădată. „Nineta!” o strigai. Ea se 


LIA 


întoarse şi făcu ochii mari. „Petrini!” exclamă şi ea şi într-o 
clipă chipul, sub presiunea amintirii şi a surprizei, redeveni 
cel ce fusese atunci, când o cunoscusem eu la „Mama 
răniților”, inocent, neatins de amorurile ei timpurii şi 
frenetice. 

„Cum ai ajuns tu aici, o întrebai, şi încă bibliotecară!” „Dar 
tu aici? Ce eşti?” „Strungar”. „Numai atât? Nu ţi-ai 
terminat studiile? Te pomeneşti că ai fost eliminat din cauza 
mea şi ţi-ai ratat cariera. Vroiai să ajungi filosof, profesor... 
M-ar amuza să fie adevărat!” şi izbucni într-un râs de un 
cinism vesel, ca şi când ar fi fost o glumă reuşită să mai 
adauge la victimele pe care le făcuse în viaţa ei aventuroasă 
încă una, iar pentru mine şi mai distractiv că am putut să-mi 
ratez cariera din pricina unei... „Nu, îi răspunsei, n-am 
ratat nimic, dacă considerăm că ratarea ne vine din 
interior.” „Poţi să ştii?',' zise ea pe gânduri şi ne urcarăm în 
autobuz. Ai fi zis că reflectase şi ea la acest subiect şi nu 
reuşise să afle din ce parte îi venise ratarea. Dar chiar îi 
venise? Ce putuse rata Nineta? O, dacă ar fi să-l credem pe 
filosoful român, numai rața nu ratează, un om, adică, 
oricine ar fi el, are totdeauna ceva de ratat, totdeauna 
descoperă că a vrut ceva, chiar fără să ştie precis ce 
anume, i-o spun alţii la urmă când nu mai e nimic de făcut, 
chiar dacă el ar dori să nu ştie. Au acest obicei scumpii 
noştri semeni, să înregistreze cum arătai tu odinioară, să 
ghicească, să intuiască acel lucru pe care ai dori să-l 
realizezi, să-l ţină minte peste ani şi într-o bună zi să-ţi 
spună cu dispreţ: ratatule! Eşti un ratat! Chiar un ideal cu 
totul mărunt, foarte modest, aprinde pe chipul purtătorului 
lui o mică aură şi când această aură piere, adică o anumită 
licărire a privirii, o anumită tinereţe a chipului, atunci se 
observă (fiindcă la cei ce reuşesc le rămâne parcă veşnic pe 
chip tinereţea când au avut idealuri) şi rataţii sunt pierduţi; 
chiar cei dragi nu se pot abţine să nu spună soţului, fratelui 
sau prietenului: eşti un om de nimic. Îi scapă într-o zi soţiei, 
care a acumulat multe nemulțumiri împotriva ta de-a lungul 


anilor, chiar dacă ai fost an soţ model şi ai muncit din greu 
să-i ţii pe toţi... Sau: n-a fost nimic de capul tău, alţii au 
făcut şi au dres. Aici, în mediile de jos, ratarea se confundă 
adesea cu nereuşita, care poate foarte bine să ţină perfect 
în picioare un om fără noroc, care să nu se considere 
adică,un ratat. Nu-i pasă. Nu e vina lui! Mai apropiată 
cauzei ratării e parabola cu talantul îngropat, când alte 
tentaţii decât acelea de a-ţi fi urmat drumul pe care ţi-era 
dat să-l urmezi te-au învins fără vina nimănui. 

Ce aflai de la Nineta? Că ratase lovitura cu tubul: îl 
aruncase după ce născuse doi copii. Fusese ispitită să 
devină mamă, să fie ca alte femei, să aibă bărbatul şi casa 
ei, să fie bine văzută în oraşul în care se măritase cu acel 
negustor bogat. Dar negustorul începu să afle, deşi nu 
dorea, fiindcă faptele chiar dacă nu venim noi spre ele, vin 
ele spre noi, că trecutul Ninetei, aşa şi pe dincolo, o istorie 
care durează de totdeauna şi va dura, adică lipsa de linie 
dreaptă în viaţa majorităţii oamenilor, cu alte cuvinte 
căderi, erori prelungite, schimbarea bruscă de bară care 
naşte nesiguranța, imprevizibilul, neliniştea... Negustorul 
deveni gelos: dar dacă soţia lui nu s-a schimbat? Şi dacă 
maiorul acela din Bucureşti o gonise pentru rele purtări? El 
şi aşa era mai bătrân decât ea şi în curând va deveni şi mai 
bătrân, în timp ce ea nu dădea deloc semne că o să 
îmbătrânească foarte curând, arăta tot aşa ca înainte, deşi 
îndurase două sarcini. Un bărbat mai bătrân, dar liniştit şi 
înţelept, poate rămâne multă vreme un om care putea fi 
iubit. Dar un bătrân smintit, care cedează ispitei de a fi 
gelos, e desgustător. „Nu ştiu cum se făcea, mărturisi 
Nineta, că în clipele acelea îl vedeam şi eu cât e de bătrân, 
cu toate că nu era, era bine făcut, subţirel şi svelt şi când se 
îmbrăca bine (şi ştia să se îmbrace) chiar întinerea parcă, 
nu-şi arăta vârsta, nu de cincizeci şi ceva cât avea, ci de 
patruzeci”. Am divorţat de comun acord şi mi-am 
abandonat în mod iresponsabil copiii.” „Şi Boiangiu? Te-ai 
recăsătorit?” „Nu, a fost de acord să-i păstrez numele, să 


semene cu al copiilor... Scuza mea de atunci, continuă 
Nineta, era că tatăl lor, om bogat, îi va creşte mai bine 
decât mine... Şi acum mă chinuie dorul de ei, de anii când i- 
am făcut şi alăptat, cei mai frumoşi din viaţa mea...” „Bine, 
îi zisei, dar cine te împiedică să te duci să-i vezi?” Cine o 
împiedica! Nineta avea aerul ca îşi punea ea însăşi această 
întrebare pentru întâia oară. Vorbind despre copii, chipul ei 
îmbătrânise, ca să zic aşa, sub ochii mei, se dăduse jos din 
pat şi începuse să se îmbrace. O invitasem la mine, după ce 
luasem masa împreună la restaurantul care se numea 
înainte „High-Life” (Hailaiful unde se dusese şi Vintilă odată 
să-şi vadă amicul cu o formidabilă tipesă, care avea apoi să- 
şi lase urmele tălpilor pe peretele garajului unde se 
zbenguise apoi şi el cu ea) şi Nineta mă urmă firesc, ca şi 
când invitaţia mea nici nu trebuia făcută, se înţelegea de la 
sine că o să încheiem seara la unul din noi."”Frumoasă 
odaie, zise intrând, dar fără să se uite la mobilă, cum ai 
găsit-o?” „De ce, zisei, nu stai bine? Ce s-a ales de vechea ta 
casă de lângă «Mama răniţilor»?” „S-a dus, zise, s-a 
dărâmat cu întreg cartierul, s-au construit blocuri.” „Şi 
bunica?” „A murit demult!” „Şi «Mama răniţilor»?” 
„Iotul...!Nu stau bine, zise Nineta, mi s-a repartizat o 
cameră tocmai la marginea oraşului, în cartierul acela nou, 
parcă e un orfelinat, când mă apropii de el chiar îmi aduc 
aminte că nu mai am pe nimeni pe lume.” „De, zisei, dacă n- 
ai vrut să te măriţi cu mine? Dar nu e timpul trecut, 
Nineta”, îi şoptii, gândind că dacă o lăsam prea mult pe 
panta lamentărilor, nu se va mai apropia de acel timp de 
odinioară, singurul în care ne puteam refugia şi iubi, ci, 
dimpotrivă, se va îndepărta tot mai mult şi de acel timp şi 
de mine. Da, după, va putea să se lamenteze în voie, mai 
gândii şi începui s-o mângâi pe chipul ei în care privirea îi 
juca rătăcită, ca şi când ar fi fost surprinsă, uluită, că după 
atâţia ani şi după ce eu însumi trecusem prin atâtea, n-o 
uitasem şi mai aveam pentru ea atâta tandreţe, deşi 
experienţa ar fi trebuit să-i spună că semănăm în acele clipe 


cu flăcăul de la ţară care copleşit de dorinţă îi spune fetei 
că o s-o iade nevastă, numai s-o înduplece, sau în orice caz 
s-o ameţească şi să-i înmoaie genunchii prea strânşi. „Prea 
târziu, Petrini, zise ea cu melancolie, tu aşi putea spune că 
ai rămas acelaşi, cu toate că ai suferit şi în viaţă şi ca bărbat 
îndrăgostit şi de mine pe vremuri, şi pe urmă şi de nevastă- 
ta care te-a părăsit, dar nu poţi spune despre mine că sunt 
aceeaşi.” „Pentru mine, zisei în şoaptă înăbuşită, tot Nineta 
de atunci.” „Ai să vezi că nu mai sunt,” surâse ea cu ironie 
senină şi începu foarte încet să se dezbrace. Mişcările ei îmi 
păreau sacre, atât erau de sigure şi de armonioase. Începui 
să fac la fel şi când ritualul se termină, o luai în braţe, o 
dusei în patul meu auster în care dormise atâţia ani o fată 
(prima mea cititoare!) şi, urmărit de scena de odinioară 
când ne iubisem întâia oară noi doi şi întâia oară eu cu o 
fată, o retrăii cu putere această magică iniţiere şi nici o 
clipă nu mă gândii şi nu simţii că Nineta nu mai era aceeaşi. 
Scena se repeta aievea şi pentru ea. Îmi dădeam seama, se 
uita la mine cu mii de sticliri de speranţă nebună în privirea 
ei mistuită realmente de focul ei interior, parcă nestins, 
nestins de vânturile şi furtunile care suflaseră atâta vreme 
în el. De ce nu? gândeam cu o adâncă convingere pe care 
mi-o insufla trupul ei minunat, de ce n-am putea noi doi s-o 
luăm de la capăt? Cine ne-ar putea opri? începui s-o sărut 
cu patimă şi multă vreme continuarăm apoi să rămânem 
înlănţuiţi. „Ei, zise ea într-un târziu, tot mai vrei să mă iei 
de nevasta?” „Da, zisei, ar fi atât de bine! Tu ai copii, am şi 
eu o fetiţă şi viaţa noastră s-ar împlini prin iubirea care ne-a 
lipsit.” „Da, murmură şi ea, ar fi atât de bine... Pentru că, să 
ştii, şi eu te-am iubit pe tine şi te mai iubesc şi acum, nu-mi 
vine să cred că nu te-am putut uita, dar să ştii că te-am 
părăsit tocmai fiindcă simţeam că ne pândeşte o mare 
primejdie dacă nu ne despărţim, ne-am fi legat prea tare şi 
tu n-ai fi putut să-ţi mai termini studiile şi din ce am fi 
trăit?” „Da, zisei, povestea care se repetă, temerea de 
totdeauna care rupe vraja, şi o rupe când el, când ea, cine 


iubeşte mai puţin...” „Nu e adevărat, te iubeam tot atât de 
mult ca şi tine, dar cu toate că nu păream atât de grijulie cu 
mine sau cu alţii, m-a speriat gândul traiului rău, în sărăcie 
şi chiar în mizerie. Adevărurile astea sunt verificate, sărăcia 
roade orice ideal, puţini rezistă.” „Eu aşi fi rezistat!” 
(gândind: şi poate că schimbându-se astfel ordinea clipelor 
mele, nici restul, închisoarea, eşecul cu Matilda, n-ar mai fi 
urmat). „Cum poţi să ştii dinainte? zise Nineta. Sărăcia e un 
cancer. Cât timp te-aşi fi putut iubi spălându-ţi rufele, 
gătindu-ţi, frecând podelele şi îmbrăcând o singură rochie 
pe care aşi fi spălat-o până la izineală? Şi ţie călcându-ţi 
până la luciu acelaşi costum de student sărac?” „Da, zic, şi 
tu cum puteai şti dinainte că va fi chiar aşa?” Ea tăcu o 
vreme, apoi zise: „Busola, Petrini, îţi arată cu acul punctele 
cardinale. "Ţi-ai fixat o direcţie, mergi pe ea şi ştii dinainte 
peste ce obstacole o să treci, prin ce păduri negre sau 
pustiuri fără apă. Ca să treci prin ele şi să-ţi atingi ţinta nu 
trebuie să iei cu tine tot ce-ţi trebuie? Or, noi n-aveam 
nimic. Lupii te mănâncă chiar dacă eşti îndrăgostit lulea, şi 
dacă mai ai cu tine şi copii, îi mănâncă şi pe copii.” „Oricum, 
zisei, n-ar fi fost aşa de rău, fiindcă văd că ai predispoziţie 
spre filosofie. M-ai fi ajutat!” şi râsei. „Da, râse şi ea, te-aşi fi 
ajutat, dar tu pe mine?” Tăcui. „Ei, aia e! spuse eacuun 
senin sarcasm. Până ai fi reuşit tu, te-ai fi trezit lângă tine 
cu o babă şi m-ai fi părăsit. O femeie, de la cea idioată şi 
urâtă, până la cea inteligentă şi frumoasă, se naşte încă din 
burta maică-sii cu ştiinţa asta şi numai o mică parte din ele, 
sufletistele, fac excepţie şi îndură calvarul care urmează 
după ce sunt părăsite, deşi cunosc şi ele adevărul de care îţi 
spuneam. Vai de ele! Decad pe urmă, încep să bea sau se 
mărită cu un ticălos care le supune la un nou calvar, dar 
fără nici o compensație... A propos de băutură, n-ai nimic 
aici?” „N-am, dar pot să mă duc să iau de la restaurant. E 
unul pe-aproape.” „Mai bine nu! zise ea. Mă simt atât de 
bine! Eu beau ceva numai când am gânduri negre...” 


Dar nu cumva le şi avea, aceste gânduri, fără să-i survină 
încă? Tocmai vrusesem s-o întreb, dar mă oprisem la timp, 
întrucât steaua ei fusese mai benefică părăsindu-mă pe 
mine? Pe o cale insesizabilă reflexiile ei ulterioare o duseră 
însă tot spre această întrebare nepusă. În fond orice 
întrebare pui cuiva care se află sub semnul unei întrebări 
unice şi capitale, tot spre ea trage sau se produce o 
turburare întocmai ca în apropierea unei mari mase 
magnetice ascunse, când toate oscilografele tresar în mod 
misterios. Tot aşa parcă tresări Nineta când îi spusei: „Şi tu 
de când te-ai întors în oraşul natal?” Tăcere, ca şi când 
câteva clipe ar fi suferit de o amnezie. Apoi răspunsul: „Nu 
de mult. De anul trecut.” „Şi de unde ai venit?” Alarmă 
bizară: „Ce importanţă are asta pentru tine?” „Niciuna, o 
simplă curiozitate.” Dar ghicise că această curiozitate va 
persista şi alte întrebări vor veni. Totuşi rezistă, nu mai 
adăugă nimic după ce răspunse: „Din Bucureşti.” „Şi ce 
făceai acolo? spusei aproape spontan. Trebuia să se decidă 
dacă vroia sau nu să-mi povestească. De fapt vroiam să ştiu 
dacă era adevărat ceea ce auzisem eu despre ea de la 
teologul Asanache şi ceea ce aflasem eu însumi când o 
căutasem la acea revistă literară, unde fusese angajată să 
„imbunătăţească compoziţia socială a redacţiei”, cum îmi 
răspunsese cu un surâs cinic un tip de-acolo, şi că nu mai 
lucra la acea revistă. Nu-l uitasem pe acel tip. De ce 
surâsese el astfel? Şi îi povestii Ninetei şi o întrebai de ce 
rânjise el astfel, fiindcă surâsul cinic devenise rânjit. „E o 
poveste lungă, zise Nineta. Tipu-acela nu era un jidan? N- 
avea părul roşcat?” „Ba chiar!” „Şi-a bătut joc de mine. 
Întâi el, pe urmă toţi, în frunte cu directorul revistei. Numai 
asta te interesează?” „Mă interesează tot ceea ce poţi tu 
povesti.” 

Şi Nineta se întoarse înapoi şi obsedată, uită de istoria de 
la acea revistă şi îmbătrâni, cum am spus, sub ochii mei, 
când începu să-mi povestească de copii. „Cine mă împiedică 
să mă duc să-i văd? Nimeni nu mă împiedică, ei şi? La ce îmi 


ajută că îi văd? Mai rău îmi face! Sunt aşa de frumoşi şi m- 
aşi pune în patru labe în faţa tatălui lor să mă întorc acasă 
şi să trăiesc cu ei, să am grijă de ei, şi să fac să se şteargă şi 
din mintea lor şi din a mea anii când i-am părăsit... Dar el 
nu vrea... Nu s-a recăsătorit... Naţionalizarea i-a luat 
magazinul şi abia a putut să ajungă şi el simplu vânzător 
undeva în alt magazin, li s-a luat şi casa, trăiesc greu, el şi o 
soră rămasă nemăritată (ea i-a crescut pe copii), dar nu s-ar 
zice că nu se descurcă sau că se plâng. Copiii nu simt 
sărăcia, se joacă, râd, se bat, se duc la şcoală, iar la mine se 
uită nu ca la o străină, dar nici ca la o mamă. Am ajuns să 
doresc ca tatăl lor să moară, s-o gonesc pe sora lui şi să-i 
aduc aici... Dar n-are de gând să moară, arată bine, deşi are 
acum şaizeci de ani, ba chiar, al dracului, ai zice că a 
întinerit; copiii îi dau forţa asta, îl pun la muncă, aleargă, se 
sbate, se bagă în tot felul de combinaţii să câştige ceva 
bani, fiindcă cu leafa lui de vânzător n-ar putea cum să-i 
ţină.” 

Nineta se îmbrăcase, dar nu pleca, stătea în fotoliu şi 
continua astfel despre copii şi povestirea ei nu mai înainta, 
să aflu şi eu ce făcuse atâţia ani după ce îi părăsise, nu 
puţini ani, poate chiar zece... Şi fără motiv aparent izbucni 
deodată într-un plâns interminabil, asemeni unei Fantine ai 
cărei copii se aflau sub puterea unui Thenardier mizerabil, 
numai că nu era nici bolnavă ca aceea, nu-şi vânduse dinţii 
şi parul ca să le trimită bani, iar tatăl copiilor era departe 
de a fi un Thenardier... Cu atât mai vinovată deci şi fără 
scăpare cu cât, în afară de faptul că îi născuse, nu făcuse 
nimic pentru ei. Acest adevăr brutal o împiedica să 
deschidă un proces şi să câştige pentru ea măcar unul. N-ar 
fi putut îndura să-i audă pe copii în instanţa optând pentru 
tatăl lor. „I-am întrebat eu, zise Nineta înseninându-se ca în 
faţa unei fatalităţi, şi nu mi-au spus chiar nu, a fost mai rău, 
au tăcut, nu mi-au răspuns nimic, semn că pentru ei hotăra 
tatăl, deşi când le-am pus întrebarea el nu era de faţă. 
Numai cel mic, care îmi e cel mai drag, când am rămas 


numai cu el m-a întrebat inocent, semn că fostul meu 
bărbat nu mă ponegrise în faţa lor: mamă, de ce nu vii tu 
acasă? De ce nu viu? Nu ştia nimic, săracul, credea că eu 
aşi putea veni şi nu vroiam...” 

Începui să mă plictisesc, iar dorinţa mea dinainte, de a mă 
căsători cu Nineta, mi se păru ridicolă: chiar dacă, prin 
absurd, şi-ar fi recăpătat copiii, ar fi trăit nu pentru mine, 
ci, ca să zic aşa, pentru câştigarea inimilor lor. În timp ce eu 
nici măcar prin absurd (poate doar moartea Matildei) n-aşi 
fi putut s-o am cu mine pe Silvia. Era clar: Nineta nu 
îndrăsnise să înghită acel tub salvator pe care îl purta 
odinioară în poşetă şi care îi dădea pe atunci atâta 
siguranţă de sine; mai bine n-ar fi avut niciodată această 
idee smintită, care îi împinsese viaţa spre o prea înaltă 
frenezie; acum era silită să sufere, o suferinţă ca o boală 
mortală, dar care nu-şi găsea soluţia nici în moarte. 

Încercarăm în săptămânile următoare să reînviem vechea 
noastră dragoste, dar se dovedi că ea avusese dreptate 
când îmi spusese că nu mai era aceeaşi. Chiar nu mai era, îi 
vedeam privirea absentă, pierdută în trecutul ei vinovat 
care o îmbătrânea, şi înţelesei că trebuie să încetăm. 
Încetarăm, dar într-o zi veni la mine acasă fără veste şi îmi 
spuse că trebuie să plec din uzină. „De ce?” „A aflat”, zise 
cu o expresie turbure. „Cine a aflat?” „Olaru!” „Care Olaru? 
A, da, şeful cadrelor. Ei şi?” „Nu ţi-am spus, zise, e 
îndrăgostit de mine!” „Îndrăgostit sau trăiţi împreună?” 
„Da, trăim împreună! Nu ştie nimic sigur, dar a aflat că am 
fost cu tine în seara aceea la «High-Life»! Dacă vrei să nu te 
dea afară, mai bine pleacă singur. E mai bine?” Aşa deci, 
gândii, deşi ştii că omul e căsătorit, ai acceptat să trăieşti cu 
el! Nu m-ar mira să aflu, Nineta, că şi turnătoriile care ţi se 
pun în cârcă sunt adevărate şi că, dacă Olaru este, prin 
funcţia lui, ca orice şef de cadre, foarte strâns legat de 
serviciul Securităţii statului, eşti şi tu... „Bine, Nineta, îi 
răspunsei, o să plec. Şi acum ieşi afară!” 


Eram furios, îmi dădea a doua lovitură. Şi când aflai că 
Nineta era exact ceea ce gândisem fără să fiu sigur, nu mă 
mirai. Ba chiar, gândii, o fi şi mai mare în grad ca acel 
Olaru, e sigur, altfel individul s-ar fi răzbunat pe mine, m-ar 
fi dat pur şi simplu afară fără menajamente şi încă vârându- 
mi în dosar o piesă bine ticluită. Or, nu fu astfel, plecai cu el 
curat şi cu menţiunea de transfer, adică aveam dreptul să 
nu părăsesc uzina până nu găseam ceva în altă parte. 

Şi găsii destul de repede, mă calificai contabil. Nu atât de 
rapid cum mă calificasem strungar, dar nici nu fui silit să 
urmez cine ştie ce cursuri de durată. Era mai bine! 

PARTEA A ŞAPTEA. 

[. 

Nu era mai bine! Această într-adevăr fatală Nineta (fiindcă 
Tamara avea doar aerul, nu fusese fatală nimănui), această 
securistă care îşi plângea ca o Raşelă copiii pierduţi, mă 
împinse în conul de umbră al unei organizaţii regionale de 
achiziţionare a cărnii (ORACA) din care aveam să eşuez în 
această celulă, ca să sfârşesc în moarte (nu voi şovăi să mi-o 
dau!), Nineta îmi trecuse mie ideea cu tubul, adică ideea pe 
care ea nu avusese curajul s-o pună în practică. Eu o voi 
pune însă, chiar în noaptea de după pronunţarea sentinţei. 
Dacă ea ar fi folosit acel tub n-aşi mai fi reîntâlnit-o şi, 
desigur, n-ar mai fi trebuit şi părăsesc uzina unde 
începusem să mă simt bine şi, era clar, ordinea clipelor 
vieţii mele ar fi fost alta, viaţa mea nu s-ar fi frânt. 

Dar poate că ar trebui să alung această obsesie a ordinei 
clipelor, fiindcă, iată, dacă la Oraca, într-o dimineaţă, aşi fi 
luat din vasul lui inocentul fir de floare care apăruse pe 
biroul meu şi pur şi simplu l-aşi fi aruncat (am avut acest 
impuls, dar mi s-a părut fără sens, de ce să arunc o floare, 
ce rău poate să-mi facă un boboc roşu de trandafir; acum 
îmi spun că puteam să-l păstrez şi să alung doar sugestia lui 
poetică, vinovata intruziune a mâinii care îl pusese acolo), 
atunci însă s-ar mai fi putut schimba ordinea clipelor 
existenţei mele. Într-adevăr, doar atunci! Fiindcă mai 


târziu, zilele, orele, clipele se înlănţuiră strâns, şi nicăieri 
nu mai apăru pentru mine verigă desfăcută sau mai slabă 
care putea fi ruptă şi liberul meu arbitru, libertatea mea să 
reapară şi să ies din jocul hazardului. Aşa simţeam atunci, 
că nu mai era posibil! Dar să vedem... 

Da, aşa este, aceea a fost clipa, fiindcă până atunci, timp 
de câţiva ani n-a mai apărut în viaţa mea nimic decisiv, 
despre care să pot spune că i-ar fi putut schimba cursul. Nu 
am făcut nimic cu Amăicăliţului, deşi am încercat, am scris 
un articol despre Giordano Bruno şi m-am dus la el să mi-l 
publice, mi l-a publicat, dar pe urmă când am vrut să 
continui colaborarea, insul m-a primit rece şi mi-a spus că 
au fost criticaţi pentru el, din pricina viziunii mele sumbre 
asupra filosofului. „Bine, i-am spus, dar a fost ars pe rug, 
cum am putea avea o viziune luminoasă despre un final atât 
de tragic?” „Aţi apăsat prea tare şi într-un fel prea ambiguu 
pe aspectele abjurărilor lui.” „Aşa vi s-a spus?” „Exact!” „E 
adevărat, i-am răspuns, aşa pare, că aşi fi apăsat eu, dar în 
realitate a apăsat Papa; nu i-a suportat denegările care îi 
anulau abjuraţia şi l-a ars pe rug. Am cântărit faptele fără 
să-mi permit vreo ambiguitate.” 

A urmat o tăcere. Amăicăliţului nu arăta chiar aşa cum mi-l 
descrisese Micu, poate doar fizic, dar s-a purtat cu mine 
sincer şi corect, fără vreo agresivitate, deşi fusese criticat 
din pricina mea. „Şi nu pot colabora mai departe?” l-am 
întrebat. „Nu!” Foarte clar! Şi fără urma vreunui regret. 
„Mă scuzaţi că vă mai întreb ceva: nu cumva n-aveam 
dreptul să public, din pricina condamnării mele?” „Nu mi s- 
a spus nimic. De obicei ni se spune dinainte şi atunci, 
bineînţeles, articolul nu mai apare. Or, al dumneavoastră a 
apărut, aşa că...” „Şi nu mai pot colabora, chiar dacă aşi 
trata teme care să nu se preteze la nici un fel de 
ambiguităţi?” „Da. dar ceva mai târziu...” „Adică? Cât de 
târziu?” „Mai târziu! repetă el cu o sugestie în glas, adică 
într-un târziu nedefinibil, mai încolo, când o să se uite 


articolul apărut... Se mai schimbă optica, surâse el, mai 
sunt schimbaţi oamenii...” 

Or, atât oamenii cât şi optica se schimbă greu, sau dacă se 
schimbă mai repede nu e sigur că se schimbă şi pentru 
mine! Şi nu încercai nici să-i reamintesc lui Micu 
promisiunea pe care mi-o făcuse că dacă publicam o carte 
ar fi putut să mă ajute să reintru în învăţământul superior la 
Bucureşti. Abandonai deci pe Giordano Bruno definitiv. 
Aşadar pârtia aceasta pe cursul vieţii mele nu putuse fi 
urmată, chiar dacă m-aşi fi încăpățânat să insist. Şi în nici 
un caz n-aşi fi pucut părăsi Oraca mai curând de câţiva ani. 
Or, tocmai de acolo avea să ţâşnească... 

Dar tocmai în următorii ani veni pentru mine o perioadă în 
care începui să lucrez cu o pasiune liniştită şi adâncă 
asupra temei mele despre o nouă gnoză, pe care o terminai. 
Cum am spus, caietele mă ghidau. Departe însă de a mă 
simţi epuizat, după terminarea acestui studiu, despre care 
prietenul meu, Ciceo, spuse după lectură că l-a citit pe 
nerăsuflate şi că dacă ar putea să apară ar avea un succes- 
bombă, adică ar fi un best-seller filosofic care ar stârni 
mare vâlvă, dorinţa mea de a scrie mai departe crescu cu o 
putere extraordinară. Şi nu trebui să treacă mult şi în 
reveriile plimbărilor mele solitare pe potecile şi drumurile 
înguste din afara oraşului avui la întrebarea ce mi se punea 
cu o dulce beţie, ce să scriu, revelaţia simplă dar nu mai 
puţin copleşitoare: ce altceva decât despre ceea ce îmi 
spunea mie timpul pe care îl trăiam? Bineînţeles, nu un 
roman şi nici o povestire fie ea şi directă a vieţii mele, ci tot 
filosofie, adică esenţă despre viaţa mea şi a semenilor mei, 
aşa cum îmi apăruse ea mie, dar şi altora, viaţă de cobai ai 
divinității, care experimenta pe noi (şi nu se ştia dacă şi 
pentru noi sau doar pentru altă lume, la asta urma să 
răspund) legi bizare, insondabile, ameninţări misterioase, 
transformări rapide care aruncau în aer vechi credinţe şi 
structuri naturale, alături de mituri barbare şi primitive 


care învolburau oceanul uman, ocean până în acest secol 
atât de liniştit. 

Tema intră în mintea mea în ebuliţie şi după câtva timp îmi 
dădui seama că era prea vastă, nu fiindcă n-aşi fi putut-o 
stăpâni, ci pentru că, aşa cum spune Nietzsche, mi-ar fi 
cerut o mare încordare a spiritului, care s-ar fi transmis şi 
cititorului şi l-ar fi obosit. Trebuia să-mi aleg pentru 
început, să extrag adică din ea una mai modestă. După 
aceea aşi fi extras alta, dacă forţa gândirii mele n-ar fi 
slăbit. Mi se păru firesc să consider că oamenii, deşi erau 
oameni care gândeau ca şi mine, nu erau conştienţi că, de 
mii de ori mai mult ca în trecut, sunt cobai... Se cred totuşi 
stăpâni pe destinul lor şi sunt, din această pricină, de o 
trufie fără limite. Au creierul inflamat. Şi poate că pentru 
întâia oară în istoria cantitativă a omenirii, eliberaţi de 
credinţa în Dumnezeu, de chingile unei morale căreia i se 
supuneau fiindcă ştiinţa nu sfâşiase încă vălurile divine care 
le inspirau vina şi teama, ticăloşii se simțeau din ce în ce 
mai în largul lor şi domnia care li se aşternea înainte, care li 
se prepara sub ochii noştri, nu era însoţită de nici un fel de 
ameninţare şi formele de ticăloşie începeau să apară pe 
pământ drept cele mai fascinante spectacole, expresia de 
jubilaţiune a ticăloşiei mai puternică, mai atractivă, mai 
curajoasă faţă de moarte (eterna tragedie!) decât cea a 
conştiinţelor pure, tot mai rarefiate şi cărora li se rânjeşte: 
ei bine, aşa este, recunoaştem, sunteţi puri, aveţi revelaţiile 
voastre sublime, dar rezistă ele gândului că până la urmă o 
să muriţi într-un mod tot atât de scandalos ca şi noi şi 
lespedea mormântului va închide odată cu trupurile voastre 
şi idealurile care v-au animat şi ideile generoase pentru 
care aţi luptat? Nu există dincolo un empireu în care să vă 
regăsiţi. Ha, ha, ha! Dincolo nu mai există nimic! Adio, tont 
est fini, dirlalai, dirladada! în timp ce noi sfidăm moartea, 
ne batem joc de ea... Era ticăloşilor, astfel îmi veni în minte 
titlul noii mele lucrări. Nu secolul, nici mileniul, ci Era, care 
putea fi mult mai mult. 


Sunt eu oare atât de sceptic, sau poate atât de 
înspăimântător? mă întrebai după ce această veche idee ce 
îmi încolţise în minte încă din adolescenţă, citindu-l pe 
Platon, se cristaliza îmbogăţită de propria mea viaţă. 
Fiindcă îmi dădeam seama: ar fi însemnat să sperii pe 
semenii mei cu o astfel de viziune asupra rupturii 
echilibrului nostru interior care ne ajutase să trăim totuşi 
pe planeta noastră cel puţin un milion de ani. Natura 
umană fusese studiată cu mult înaintea mea de toţi marii 
filosofi şi artişti. Se produseseră în ea astfel de mutații 
catastrofale? Ajunsese ea chiar atât de fundamental 
diferită? Nu, dar ceva grav se produsese totuşi. Omenirea 
va sombra în urma acestei ere sau va reînvia? lată 
întrebarea. Neliniştea trebuia să se insinueze în spiritul 
cititorului. Totuşi, cei virtuoşi nu aveau chiar nici o şansă să 
domine, să evite, să scruteze această domnie, această 
frenetică eră a ticăloşilor? Ba da, trebuiau afirmate vechile 
valori... Teama de moarte cred că e cu atât mai mare, 
gândeam, cu cât suntem, de pildă, mai puţin legaţi de viaţă. 
Se zice contrariu despre bătrâni, care, chipurile, „se 
desprind” de ea, se liniştesc. Nu se liniştesc, dorinţele 
rămân, cum mi-am dat seama din starea de spirit a 
bunicului. Nu se desprind. Se desprind ca să vadă ce? 
Dincolo de viaţă e neantul, nimicul, spun ticăloşii. Ce să 
contempli? (Se ia drept contemplare nemişcarea 
bătrânilor.) Adâncimea infinitului mic? Vastitatea infinitului 
mare? Nici vorbă, bătrânul contemplă tot viaţa, a lui şi a 
altora, e mândru că a atins o asemenea vârstă şi şi-a trăit 
bine viaţa, sau e deprimat dacă nu şi-a înţeles-o... Aici e 
aici! Lumină nu e decât pe pământ, universul e de catran. 
Spiritul bâjbâie încercând să pătrundă negrul cosmos, din 
care miliardele de stele nu pot alunga întunericul. Cum am 
putea să nu ne speriem de sfârşitul nostru? Nu ne speriem 
fiindcă ne naştem cu bucuria de a fi, iar această bucurie se 
alimentează din noi înşine şi ne pune în mişcare să ne 
dovedim că suntem. Aţi observat? Cât de înţelepţi devenim 


în orele când muncim! Moartea nu mai există decât ca o 
pură idee. Dacă ne-ar prinde cu ciocanul în mână, sau la 
arat, sau în toiul oricărei alte munci în care ne-am dărui cu 
toată fiinţa şi am muri înainte ca bucuria dăruirii să se 
spulbere, această dăruire ar fi ca un scut, am muri tot atât 
de împăcaţi ca într-un somn, care ne-ar dobori irezistibil şi 
ne-am scufunda euforic, ca şi când am fi drogaţi (şi nu este 
oare somnul minunatul drog pe care natura l-a dăruit încă 
de la începuturi fiinţei monocelulare din care am devenit 
apoi conştiinţe?). Bucuria unei împliniri ne învăluie sufletul 
şi îl apără de groaza morţii. De aceea după o credinţă 
populară mor greu ticăloşii, adică cei care n-au trăit decât 
pentru ei, sau au făcut rău altora (Shakespeare le aduce în 
acele clipe înaintea ochilor fantomele victimelor lor), dar nu 
numai marii sceleraţi au coşmarul sfârşitului, ci şi egoiştii 
de toate nuanțele, de la cei care au trăit pe spinarea altora, 
până la cei care n-au iubit pe nimeni. Cât de apropiată, de 
familiară e moartea, cât de amestecată e ea printre 
treburile noastre şi cu cât humor simplu stăm de vorbă cu 
ea, ca Ivan Turbincă, acest erou care îi trăgea de-atâtea ori 
clapa. N-o să trăiesc cât lumea şi n-o să mor de două ori, se 
mai spune. E un gând de om, legat de viaţa plină, singura 
care există şi care continuă şi după noi, în timp ce ticălosul 
e pedepsit să se sperie necontenit. De aceea îi e atât de 
groază să rămână singur în tăcerea odăii sale. Dacă mor, îi 
vine lui gândul, n-o să mai pot înfuleca şi bea la nesfârşite 
petreceri, n-o să mai pot să ţes intrigi împotriva altora, n-o 
să mai pot să-mi aduc în pat în fiecare noapte altă muiere. 
Ticălosul e legat de viaţă, nu „şi-o trăieşte”, cum e el ferm 
încredinţat, căci viaţa înseamnă şi moarte, or cu moartea el 
nu e în regulă, deşi o sfidează tot timpul gălăgios şi cinic... 
Se mai spune că adesea ticălosul are somnul adânc şi liniştit 
şi că puţin îi pasă de îndrăsneţele lui fărădelegi comise 
peste zi. Cine n-are conştiinţă n-are nici turburările ei. N- 
aşi crede! Conştiinţă are orice om, în sensul propriu al 
ticălosului, zace în întuneric. Ei şi? Nimeni nu-i garantează 


că o mică întâmplare, un fapt neînsemnat, un gând viclean 
care i se şopteşte la ureche de către un alt ticălos (unul mai 
mare!) nu i-o va trezi când îi va fi lumea mai dragă. Hm! dar 
ticălosul se poate şi îndrăgosti şi poate fi şi respins, poate 
avea un copil care să-i moară, poate cădea la pat şi poate fi 
strâns fără milă în cleştele implacabil al suferinţei îndelungi 
cu sfârşit doar în moarte. Ni se poate răspunde că şi 
virtuosul poate avea aceeaşi soartă şi dragostea lui poate fi 
respinsă, şi copilul lui poate muri şi că microbul, virusul sau 
cancerul nu aleg. Da, dar conştiinţa lui nu va fi surprinsă. 
Nu va intra în derută că e respins în dragoste, îşi va iubi 
copilul şi în moarte (nu va fi disperat că nu l-a iubit în viaţă, 
că n-a avut grijă de el, că l-a abandonat mizeriei fizice şi 
morale). 

Cât despre propria lui suferinţă în boală şi în ghearele 
morţii nici atunci nu va fi surprins, căci el îi cunoaşte 
demult pe aceşti inamici implacabili, în timp ce ticălosul se 
crede nemuritor şi îl va apuca în acele clipe groaza cea 
mare. Da, ni se poate răspunde, dar am văzut virtuoşi 
chinuindu-se pe patul morţii şi ticăloşi murind fericiţi în 
braţele unei femei sau în toiul unui chiolhan... E adevărat, 
există şi virtuoşi chinuiţi şi ticăloşi care jubilează o viaţă 
întreagă şi mor fără chinuri în câteva secunde. Dar cine îţi 
garantează că vei avea acest rarisim noroc să fii mereu ferit 
de chinurile conştiinţei şi să închizi ochii pentru totdeauna 
strângând în braţe o muiere? Dimpotrivă, infinit mai multe 
şanse sunt să dai, nepregătit, de belea... Şi pe urmă cine 
spune că a fi virtuos înseamnă să nu strângi în braţe o 
muiere şi să nu iei parte la un chiolhan? Da, dar felul cum o 
face un ticălos are o coloratură aparte... El inspiră o veselie 
de care amintindu-ţi te apucă întâi o vagă nelinişte, apoi o 
insuportabilă greață... 

II. 

Nu e greaţa de a exista şi nici nu e vorba, cum cred unii, 
de un cât de mic deficit al forţei noastre vitale. Nu, greaţa 
survine dintr-o pornire cu care suntem dăruiţi de a 


respinge amestecul în care am fost ispitiţi să intrăm, aşa 
cum un ficat sănătos aruncă bila în sânge când îi trimiţi, 
prin stomacul care primeşte orice, o fleică grasă şi râncedă. 
Pentru că nici măcar nu putem să spunem contemplând o 
ceată de ticăloşi în toiul unui chef, asemeni poetului în faţa 
stârvului asaltat de viermi, că păstrăm totuşi în noi esenţa 
divină a solidarităţii noastre descompuse. (Celor care au 
revelaţia absurdităţii existenţei nu le-ar strica munca dură 
într-o mină de plumb, sau la un canal, şi fără posibilitatea 
de a se retrage şi mai mult în domeniul absurdului printr-o 
condamnare absurdă; nu, să rămână liberi şi să descopere 
foamea şi setea şi bucuria somnului demult pierdute, sau să 
piară, alternativă firească, deloc lipsită de sens!) Nu, 
prieteniile se desfac, interesele superioare devin 
divergente, amintirile comune se colorează în negru, 
sărutul iubitei devine simbolul trădării, idealurile comune 
se retrag şi ura acerbă, ura tenace şi totală, însoţită de 
surorile ei bune, ranchiuna nedomolită şi invidia infernală, 
îşi fac apariţia. Esenţa unei solidarităţi, chiar descompuse, 
se topeşte, şi gândul eliminărilor reciproce, chiar prin 
crimă, încolţeşte, şi chiar dacă rar devine fapt împlinit, 
răcoreşte sufletul devastat. Şi cu toate acestea singurătatea 
care ne face semne de departe, semne prieteneşti, ale unei 
tandreţi infinite, nu ne sperie (pe unii îi sperie, fiindcă 
frumoasa zeiţă nu-ţi promite nimic care nu există în tine 
însuţi)... 

Totuşi, pe lângă impulsul de a începe noua mea carte, 
simţeam nevoia să mă destind, şi nu oricum... Doream eu 
însumi o petrecere, un chiolhan, o distracţie violentă. Dar 
cu cine? Cu Ciceo şi cu nevastă-sa? Nici vorbă! Şi atunci îmi 
amintii de Vintilă şi foştii mei colegi de la deratizare... Da! 
Vintilă, cel cu verva lui inepuizabilă, rubicondul care păstra 
în conştiinţa lui ca un blazon, ca un trofeu, gândul că o 
frumoasă doamnă din oraşul nostru trecuse, înainte de a se 
mărita (şi măritişul îl aranjase tot el!) prin garajul său unde 
se hârjoniseră împreună lă-sându-i pe zid urmele tălpilor ei 


goale. Îmi amintii şi de Bacaloglu, cel care ne ţinea fişe la 
toţi, cu sugestia că, la venirea anglo-americanilor, acele fişe 
îşi vor spune cuvântul... Alo, atenţie, domnul Calistrat... Da 
şi pe Calistrat, grasul jovial cu privirea sa porcină şi cu 
filosofia lui că îi băga în bida mă-sii pe toţi care se legau de 
salariul lui (deşi nimeni nu se lega şi n-avea această 
intenţie), de Pantelimonescu, „strelitul” care mă iniţiase în 
tainele vieţii şobolăneşti... Un surâs interior însoțea 
amintirea petrecerii care urmase în chiar ziua în care 
fusesem angajat... Erau urmele fascinaţiei... Aşi fi vrut ca 
acel chef să se repete... După atâtea abstracţiuni, simţeam 
nevoia unor înjurături birjăreşti. 

Şi într-o zi îi dădui un telefon lui Vintilă şi într-adevăr 
cheful se repetă, dorinţa mea coincisese cu un eveniment 
pe care ei tocmai vroiau să-l sărbătorească. Curiozitatea mi 
se ascuţi. După atâţia ani grasul Calistrat, care fusese 
condamnat la un an închisoare fiindcă violase în deplasare o 
curvă, îmi apărea acum drept un inocent, Bacaloglu un 
ranchiunos mai degrabă comic, iar faptul că îşi lăsase tatăl 
să cerşească afară în faţa porţii, după ce îi mâncase averea, 
îmi apărea drept una din acele istorii pe care le poţi auzi 
într-o anumită lume, ca o parabolă, foarte adesea o invenţie 
populară menită să apere codul moral de dezordinea de 
care se simt adesea ispitite unele vlăstare rele din naştere. 
Istorie veche, maniheistă, fiul cel bun... fiul cel rău... lar 
„strelitul”' Pantelimonescu - un naiv, adept al unei secte ale 
cărei precepte religioase nu puteau fi decât o frână pentru 
firea lui complexată (aflasem că citise mult şi desigur că nu- 
i uşor să învingă în el resentimentul împotriva oamenilor 
care îl dăduseră afară de la o şcoală primară unde era 
învăţător şi îl trimiseseră la închisoare, apoi la deratizare). 
Aveam să aflu mai multe. Vintilă mă pregăti. În drum spre 
cunoscutul „Bufet” intrarăm într-o bodegă. 

„Calistrat, îmi povesti el, care vă amintiţi, dom' profesor, 
fusese tehnician înainte de istoria lui din deplasare, făcuse 
un memoriu şi reuşise să redeschidă procesul lui de viol, 


fiindcă nu luase un an, un an făcuse, dar de condamnat îl 
condamnaseră la şapte. Avocatul făcuse recurs, care se 
respinsese, dar totuşi după un an îi dăduseră drumul. Aşa, 
fără a i se admite oficial probele, înţelegeţi că condamnarea 
îi rămăsese acolo la dosar, şi cum să mai fii primit în 
meseria ta cu o belea ca asta pe cap? Şapte ani! Că te-apuci 
tu să explici că ai fost grațiat, iertat, că nu eşti vinovat, 
cârnaţi: ce scrie aici? Şapte ani? Ei? Cine stă să te-asculte? 
Nimeni, dom' profesor, şi atunci avocatul a făcut recurs 
extraordinar şi a dovedit cu probe că individa era demult 
prietenă a clientului lui, adică gagică, şi a câştigat, i s-a 
anulat sentinţa şi a fost reprimit în uzină. Când aţi fost 
primit şi dumneavoastră în uzină, a fost reprimit şi el, cu 
toate drepturile, ba chiar i s-a plătit din urmă şi ceva din 
salariu. Ei, să vedeţi cum s-a cuminţit Calistrat, a lăsat-o 
mai moale cu beţiile, s-a înscris la studii fără frecvenţă şi şi- 
a luat diploma de sub-inginer, desenator tehnic.” „Ile 
pomeneşti, zisei, că şi Bacaloglu a obţinut cine ştie ce 
succese...” „Daaa, făcu Vintilă fără vreo admiraţie, dar cu o 
sensibilă consideraţie faţă de prietenul său de cartier din 
copilărie. Ce vină avusese el, dom' profesor? Că i se făcuse 
în uzină o figură? Figura cu ştecărul pe care i-l vârâse în 
fulgarin cine ştie ce besmetic, ca să râdă de el? Nu vă spun 
că individul a fost el prins vrând să scoată pe poartă un 
electromotor? A mărturisit, dom' profesor, şi istoria cu 
ştecărul, nu ştiu cum, fiindcă sunt specialişti la anchetă care 
te fac să spui şi ce n-ai făcut, darmite ce-ai făcut. Şi s-a 
revizuit şi condamnarea lui Bacaloglu!” „Şi ce e el acum?” 
„Şef, dom' profesor!” „Mare?” „Ei nu mare, dar e şef! Ştiţi 
unde?” „Ei, unde?” „Iot la deratizare, ştiţi, în locul ăluia 
micu, de la Sfat, care ne trimitea pe noi pe teren... Dar nu 
vă spun, dom' profesor, adevăratul motiv pentru care dă 
Calistrat o masă. A primit Premiul de Stat pentru un strung 
făcut de ei, un colectiv de subingineri din care făcea şi el 
parte!” „Nu mai spune!” „Pe cuvânt de onoare!” „O să-mi 
spui acum că şi Pantelimonescu e director pe undeva, sau 


poate chiar profesor universitar, zisei gândindu-mă că şi eu 
fusesem promovat şef-contabil, iar Vintilă era el însuşi şeful 
unui Aprozar. Şi-o fi luat, te pomeneşti, chiar doctoratul în 
psihologia şobolanilor. Am avut un prieten care şi-a luat 
doctoratul în psihologia peştilor. De ce nu şi în a şobolanilor, 
care sunt mult mai interesanţi decât peştii?” 

Mă uitai la el cu coada ochiului, să văd dacă mai era 
acelaşi, în stare să sesizeze din zbor o ironie şi s-o amplifice. 
Nu chiar! Devenise respectuos pentru alţii, pentru curba pe 
care o parcurseseră şi fireşte şi pentru el însuşi. Nu prea 
mai avea haz! Dacă şi ceilalţi suferiseră aceeaşi 
transformare aveam să mă plictisesc în mod sigur. „Da, zise, 
într-adevăr cu multă consideraţie, şi Pantelimonescu a fost 
reprimit în învăţământ...” „Dar nu e şef!” „Nu e, dare bine, 
dom' profesor!” răspunse el cu o admiraţie care îmi sugera 
că strelitul de care râdeam noi, e! e?! învăţător! e un domn, 
nu un besmetic oarecare! 

Era şi el, Vintilă, un asemenea domn, în costumul său bine 
croit, care dădea prestanţă mersului său de minge pe două 
picioare, căci în aceşti ani Vintilă se îngrăşase considerabil, 
semăna în acest sens cu prietenul meu Ion Micu, parcă nu 
mai avea în mişcările lui aceeaşi vioiciune de altădată. 
„Totuşi, zisei, am impresia că Bacaloglu n-a progresat prea 
mult, chiar dacă e şef, tot printre şobolani a rămas.” Vintilă 
se înduioşa. „Hm! făcu, bietul Bacaloglu, săracul Costaichie, 
a păţit-o cu nevastă-sa!” „Păi parcă nu era însurat!” „S-a 
însurat între timp. A găsit o fată, dom' profesor, 
dumnezeiţă, şi şi fata îl plăcea era măritată şi a desmăritat- 
o bietul Costaichie.” „De ce? De ce îi zici bietul?” „O să 
vedeţi! Până să divorţeze, fata...” „De ce îi zici fată dacă era 
măritată?” „Păi pentru că nu arăta, dom' profesor, avea ea 
aşa o aliură de fetişcană... Ei, şi fetişcana ce-şi zice ea: da, 
îmi las eu bărbatul, asta nu e greu, da' ia să văd dacă mă 
iubeşte tot atât de tare ca şi el, ca să te pun la probe...” 

Şi lui Vintilă deodată îi reveni verva, îşi izbi uluit fruntea cu 
palma şi se vaită indignat.”. Ah, cât de prost poate să 


ajungă un bărbat când îi cade aşa, în mod unilateral, cu 
tronc, după o muieruşcă. Se plimbau aşa pe marginea 
râului. Zici că mă iubeşti? mormăi el cu dispreţ, arătând cu 
capul încolo, spre o albie fictivă de râu. Ei, aruncă-te în apă! 
Că hâr, că mâr, Bacaloglu nu ştia să înoate, dar îi era ruşine 
să spună. Nu te-arunci?” susură el imitând-o pe fetişcană ca 
şi când ar fi avut o limbă de şarpe şi apoi tăcu posomorât. 
„Ei, zisei, şi ce-a făcut Costaichie?” „S-a aruncat, dom' 
profesor, aşa cum era, îmbrăcat şi încălţat, era să se înece. 
Şi aia se uita la el cum se zbate şi hi-hi-hi, ha-ha-ha, râdea, 
închipuiţi-vă, dom' profesor, uite-aşa, ha-ha, cu gura până la 
urechi. (ui gura mă-sii dacă n-o apucam de picior şi o 
ţineam cu capul în apă până începea să scoată bolboci!) A, 
dar n-ajunge!” 

Se opri din povestit şi exclamă cu multă milă pentru noi 
doi, uitându-se la halbele goale dinaintea noastră: „Şi nu 
mai putem să bem şi noi câte una?” „Ba da”, zisei... Apoi: 
„Noroc, dom' profesor!” şi continuă: „Se face iarnă. Mă duc, 
zice fetişcana, să schiez. Nu zice, nu întreabă, mă, bleandă, 
tu ştii să schiezi? Hai cu mine! Dacă ştii e-n regulă, dacă nu, 
cumpără-ţi schiuri şi te învăţ eu. Nu! Şi ăsta, nătărău, gelos 
(dar gelos pe cine?), merg şi eu, zice. Şi pornesc ei spre 
Tâmpa şi gagica îi dă schiurile să i le ducă în spinare. Ajung 
ei sus (era într-o duminică), iau masa la cabană şi după- 
masă începe ea nişte piruete aşa, nişte cristianisme şi el se 
uită şi stă pe-aproape de ea să-i admire silueta sveltă. Ei, şi 
după un timp se satură ea de figurile pe care le făcea şi hai 
să ne întoarcem. Şi a luat-o spre coborâre, pe serpentinele 
alea, dar nu, zice; cobor un pic şi te-aştept, i-a dat drumul 
în viteză, adio, Bacaloglu, adio del passatto. Besmeticul însă 
a luat-o la goană după ea. Cum venea de se încolăceau 
serpentinele alea, ea îl vede, aşa, de jos în sus, i se face milă 
de el şi se oprea să-l aştepte. Mila? Să-l aştepte, credeţi? 
Nici nu apuca ăla să se apropie, să stea şi el puţin şi să-şi 
tragă sufletul şi gagica întorcea schiurile, se proptea în 
beţele alea, i-arăta curul şi hââârşti, valencia! Credeţi că 


Costaichie a tras vreo concluzie negativă de-aici? A luat-o în 
continuare la goană după ea şi-aşa s-a repetat figura până 
jos, zece kilometri. Când au ajuns pe teren neted Bacaloglu 
gâfâia să-şi dea sufletul, cu limba scoasă de-un cot şi fata 
zice, alo, nu aşa înţeleg să-mi arăţi că mă iubeşti, da' cum, 
zice ăsta. Nu ştiu, zice ea şi aici Vintilă râse domol şi 
admirativ, de astă dată ca şi când i s-ar fi impus şi lui 
superioritatea tipesei. Pe urmă l-a răsplătit, dom' profesor. 
Atâta solicitudine din partea lui, merita şi el un gest frumos. 
De Revelion ea îi zice: nu pot să fac Revelionul cu tine, sunt 
încă măritată, dar vom proceda în felul următor: seara, pe 
la ora zece, cumperi o sticlă de şampanie, iei un taxi şi vii la 
mine, aproape de casă, eu urc, pornim, destupăm sticla, 
ciocnim şi o bem pentru un an nou, fericit, când o să ne 
căsătorim şi o să fiu numai a ta. Aşa au făcut, dom' profesor 
şi pe toamnă s-au luat. Numai că repede Costaichie a 
descoperit o discrepanţă între spusele ei şi realitate. A avut 
el vaga bănuială că nu era numai a lui. Certuri, scandal... 
Dar asta era, că de prins n-o prindea. Ai zis că te duci la 
coafor. Nu te-ai dus! Ba m-am dus, dar lipsea coafeza mea şi 
atunci... Şi spunea o minciună oarecare, greu de controlat, 
chiar dacă trebuia să acopere o după-amiază întreagă. 
Trece anul şi vine iar Revelionul. Eram la el, mă invitase. Fix 
la ora zece, individa îi spune lui Costaichie: dragă, ştii că 
pantofu-ăla cu toc înalt s-a rupt cuiul chiar după-masă şi l- 
am rugat pe cismar să facă tot posibilul să mi-l dreagă chiar 
în scara asta. Mă reped să-l iau. Eram lângă Costaichie. Du- 
te, zice, dar ce drac de cismar ţine el deschisă dughiana în 
seara de Revelion? ine, ţine, ciripeşte ea şi o întinde. 
Costaichie se posomorăşte. Amuţeşte. Şi pe urmă odată îi 
cade fisa! Revelion, ora zece, parcă şi lui i se întâmplase la 
un Revelion o chestie exact la ora zece. Vintilă, zice, hai la 
cismar, care dracu cismar, întreb, îl ştiu eu, zice, nu e prea 
departe. Mergem noi la cismar, cârnaţi, cismarul, care avea 
două odăi deasupra dughenei, a dat din umeri, începuseră 
să-i vină şi lui musafiri: doamna n-are nici un pantof la mine, 


zice, e adevărat că o servesc oricând, dar nu mi-a adus 
nimic în ultima vreme. Eheee! îl aud pe Costaichie pe drum. 
Ştiu eu unde e ea acum, într-un taxi, bea şampanie! Şi îmi 
povesteşte tot ce v-am spus eu acum... Şi aşa s-a sfârşit 
iubirea lor, încheie Vintilă mereu vesel. A dat-o afară din 
casă chiar atunci, de faţă cu invitaţii, i-a scos rufele, hainele, 
bulendrele. Gagica, băţoasă, foarte bine, zice, fiindcă 
poimâine tot aşi fi plecat eu! Impotentule!” „Şi? zisei. Ce-a 
mai făcut pe urmă dumnezeiţa, după al doilea divorţ?” „Păi 
s-a măritat chiar cu tipul la care ieşise în taxi să bea 
şampanie, zise Vintilă, un inginer, cam în vârstă, cu păr, aşa, 
grizonat, dar distins ca bărbat, foarte serios, i-am întâlnit 
odată pe stradă şi am stat de vorbă. Au şi-un copil.” „Şi 
Bacaloglu?” „Hm! Bacaloglu, o să-l vedeţi! Nu mai mă însor, 
Vintilă, zice. A căzut în doaga asta!” „Ce doagă?” „Nu vă 
spun! râse el, ca şi când mi-ar fi sugerat că ţinea atât de 
mult la mine, încât nu vroia să mă lipsească de plăcerea de 
a descoperi singur ceva extrem de interesant. O să vedeţi!” 
repetă. 

III 

„Bufetul” însă nu mai exista, fusese dărâmat şi în locul lui 
se construise un hotel, iar la parter un elegant restaurant 
cu braserie. „Veniţi după mine”, zise Vintilă intrând şi trecu 
printre mese şi mă duse într-o încăpere, un separeu, acolo li 
se rezervase masa. Sosiseră toţi, lipsea, bineînţeles, ţiganul, 
ăsta, pesemne, nu progresase deloc. 

Erau îmbrăcaţi bine, costume de comandă, stofă 
englezească, pantofi de 289 lei, craveţi de mătase la gulere 
bine apretate. Erau la ţuici şi nu se aşezaseră încă pe 
scaune. Mai aşteptau pe cineva? Grasul Calistrat ciugulea 
din farfurii câte-o măslină, câte-o felie de salam de Sibiu şi 
arăta atât de mulţumit de sine încât nici nu observă venirea 
mea şi a lui Vintilă, ca şi când ar fi uitat că el mă invitase la 
masă. Şi mai ales era treaz. Îmi plăcu de el, era grav, liniştit, 
chiar modest, faţă de isprava pentru care luase Premiul de 
Stat. Mă aşteptasem să-l găsesc deja afumat şi plesnind de 


veselie. Mă apropiai de el, îl felicitai, dar se făcu sau chiar 
nu auzi ce-i spusei şi mă lăsă cu mâna întinsă continuând 
ciuguleala. Gândii că trebuie să mă car imediat, dar 
interveni Vintilă: „Mă besmeticule, dă mâna cu dom' 
profesor”, şi atunci Calistrat tresări şi îşi fixă privirea sa 
porcină asupra mea şi bolborosi: „Dumneata cine eşti?” Ca 
să-mi dau seama că nu era nici treaz, cum crezusem, şi nici 
afumat, ci beat pulbere, dar cum dracu de se ţinea atât de 
bine pe picioare? „A, zise, dumneata erai? Scuză-mă, n-am 
memorie vizuală şi sunt atâţia ani de când nu ne-am 
văzut...” În schimb Bacaloglu era mult mai semeţ şi mai 
infatuat decât pe vremea când se ocupa cu uciderea directă 
a şobolanilor. Era normal: acum îi ucidea prin interpuşi şi ai 
fi zis că nu era un simplu şef al ecarisajului la Sfatul 
Popular, ci al întregului oraş; el era preşedintele! Îmi întinse 
o mână fleşcăită pe care şi-o retrase în chiar secunda când 
i-o strângeam. Flegmă mare, mă mirai că nu-mi întinse doar 
un deget, cum se spune că făcea Carol 1 cu miniştrii săi. Ca 
şi în prima zi când ne cunoscusem, la deratizare, famenul, 
palidul Pantelimonescu, strelitul, mă acapara vorbindu-mi 
ca şi atunci în şoaptă şi uitându-se din când în când într-o 
parte să vadă dacă nu-l auzea cineva, deşi nu-mi spunea 
nimic secret... Se bucura, în mod sincer, zise, că scăpasem 
de uzină şi ajunsesem şef-contabil, oricum, până la 
reintegrarea mea în învăţământ o soluţie mai bună decât 
să... Aici îşi acoperi chiar gura cu palma, deşi, uitându-se 
într-o parte, se convinsese că nu-l aude nimeni străin şi-mi 
şopti: „Sunt convins că n-o să aştepţi mult, mă ghidez după 
cazul meu, care n-a fost atât de grav ca al dumitale, n-am 
făcut decât vreo şase luni, dar oricum nu mai speram să fiu 
reprimit să-i învăţ iar carte pe copii... Mai ales dacă scăpăm 
de erorile noastre. Eu am fost sub influenţa unei femei, 
grozave din toate punctele de vedere şi din pricina ei am 
făcut şi închisoare şi nici nu m-am putut însura. Dom' 
profesor, toate celelalte mi se păreau nişte oiţe stupide, cu 
glasul lor cristalin care era doar meritul epiglotei, sub el un 


vid absolutamente total, des tetes de linotte, cum spun 
francezii, păsărici vorbăreţe şi zăpăcite. Femeia asta însă 
avea ceva în cap, o idee universală şi formidabilisimă... Pot 
să v-o spun, sunteţi profesor de filosofie, o s-o înţelegeţi şi o 
să mă înţelegeţi şi pe mine.” În acest timp urmăream 
contorsiunile gurii lui, care nu ştiu de ce îmi sugera, ca şi în 
primele clipe când îl cunoscusem, un nedefinit sentiment de 
repulsie, de murdărie, şi o dorinţă de a mă desprinde de el, 
cu toate că insul îmi făcea destăinuiri care ar fi trebuit să 
mă acapareze. Îl întrerupsei: „Dar de ce nu ne aşezăm la 
masă?” Nu auzi. 

Mă îndepărtai, luai de pe masă un sandviş cu icre, îl 
mâncai, dădui peste cap un păhărel de ţuică şi revenii lângă 
streliţ cu un alt sandviş în mână. „Ei, zisei, care era ideea 
aceea universală şi formidabilă?” Strelitul se uită 
neîncrezător şi în dreapta şi în stânga. Dar deodată renunţă 
la orice fel de precauţii şi vorbi liber, ca orice om. „Dom! 
profesor, zise de astă dată parcă prea tare, noi luptăm 
(sublinie acest cuvânt) împotriva unor rele, dar cine ne 
spune că relele acelea nu sunt spre binele nostru şi aşa- 
zisele victorii, în tehnică, în stârpirea gângăniilor, chiar a 
şobolanilor, a ciorilor şi lupilor şi mai ales în medicină 
împotriva microbilor şi viruşilor, aşa-zisele vaccinuri, n-o să 
ne izoleze din ce în ce mai mult de natură şi o să ne 
periclităm propria noastră natură? lată, să luăm de pildă 
vânatul, s-a moleşit nemaiavând lupul pe urma lui, cine ne 
spune că n-o să ne moleşim şi noi distrugându-ne toţi 
duşmanii? Ei, cine? Măsurăm noi bine consecinţele 
acţiunilor noastre?” 

Era clar, strelitul înghiţise şi el câteva ţuici. „Fii mai 
concret, zisei, revino la ideea universală şi formidabilisimă a 
acelei tipese.” „Dom' profesor, v-o spun, orice fiinţă umană 
dacă trebuie să moară, trebuie s-o lăsăm să moară, 
indiferent că e copil, adolescent sau matur. Salvarea ei 
încarcă omenirea cu probleme insolubile prin simpla 
existenţă în plus a unei fiinţe pe care natura a decis s-o 


înlăture, pentru ca marele furnicar uman să nu aibă de 
suferit. Altfel creşte furnicarul şi atunci chiar natura lui 
intrinsecă decide să moară altcineva, sau alţii, dar prin 
mijloace mai abominabile, crime oribile comise de indivizi 
contra altor indivizi, sau crime comise de state împotriva 
altor state! Ce ziceţi?!” „Da, zisei, chiar formidabilisimă 
tipesă. Bănuiesc că era şefa dumitale!” „Exact!” „Ce 
meseria avea?” „Iot învăţătoare. Era directoarea şcolii. A 
refuzat vaccinarea copiilor, le-a spus să nu vie în ziua 
respectivă la şcoală şi atunci ne-a arestat pe amândoi.” „Ar 
fi fost interesant, zisei, dacă i s-ar fi îmbolnăvit propriul ei 
copil, ce-ar fi făcut...” „N-are copii, dar s-a îmbolnăvit ea 
odată, era să moară, a refuzat orice medicamente... Dar eu 
vroiam să vă spun ceva despre părăsirea erorilor. Ştiţi când 
mi-am dat seama că ideea asta e complet greşită?” „Ei, 
când?” „În instanţă! Am avut noroc cu un judecător 
inteligent care i-a pus ei o întrebare. Pe mine m-a dat peste 
cap, pe ea nu. Să admitem, pentru demonstraţie, a zis el, că 
natura se echilibrează singură după legile ei secrete. Că noi 
nu ştim de ce face natura anumite lucruri. Aveţi în faţă un 
copil sănătos şi frumos şi deodată într-o zi rămâne paralitic. 
Nu moare, rămâne schilod. Boala se numeşte poliomielită. 
Putem noi accepta să nu-l vaccinăm? Cui foloseşte un 
infirm? Care ar fi sensul condamnării lui să nu se poată 
juca, să nu poată alerga şi el ca alţi copii şi să stea tot 
timpul în cărucior? Ştiţi ce i-a răspuns ea? El ar întruchipa 
cantitatea de suferinţă pe care oamenii o merită şi de care, 
cu ajutorul medicilor, fug de ea din ce în ce mai mult... 
Natura e perfectă şi n-avem noi ce să ne amestecăm când 
ea decide ceva. Bine, a zis atunci judecătorul, o să vă 
băgăm la închisoare şi o să întruchipaţi personal cantitatea 
de suferinţă de care oamenii fug. Dacă o să constatăm, 
după ce veţi fi liberă, că nu vă ajunge, o să ne mai vedem şi 
în orice caz nu veţi mai putea să-i învăţaţi pe copii, un 
model de prostie cum sunteţi. Poate vă vindecaţi?! Aveţi 
dreptul să mă condamnaţi, a zis ea atunci, dar nu să mă 


insultaţi. Nu v-am insultat, am spus pe nume motivul pentru 
care vă condamnăm. În lege are altă denumire, pentru 
prostie pură legea nu condamnă pe nimeni, dar prostia 
culpabilă cade sub paragraful cutare care pedepseşte 
sectele dăunătoare. O variantă a celei din care faceţi parte 
se ridică împotriva instrucţiunii copiilor, să rămână adică 
analfabeți, am depistat cazuri de astfel de părinţi bigoţi 
care interziceau copiilor să se ducă la şcoală. Şi dumneata? 
mi s-a adresat el mie. Susţii aceleaşi idei ca ale doamnei? 
Oricum, a râs el ironic, eşti bărbat, poate gândeşti, hm! 
conform virtuţilor pentru care purtăm noi pantaloni şi 
căciulă. Aici, în sală, s-a râs, formidabil tip judecătorul ăsta, 
un om de vârsta mea, se vedea că e de treabă şi ar fi vrut să 
nu mă condamne prea tare. Ironia lui era afectuoasă. 
«Dom! judecător, i-am spus, recunosc că am nutrit şi eu 
acele idei...» «Acum, acum în prezent, a zis el, le mai 
nutreşti?» «Nu pot să scap de ele dintr-odată», i-am 
răspuns şi în sală s-a produs iar veselia mare. Judecătorul 
râdea şi el. «Ei, zice, cât îţi trebuie să renunţi la ele? A? 
Şase luni e prea mult? Ei, hai, să-ţi dăm şase luni şi dacă în 
închisoare o să faci o declaraţie că eşti complet restabilit, ţi 
se va da drumul imediat. Nu poţi s-o faci chiar acum, 
această declaraţie? Te duci acasă!» N-am putut s-o fac, 
dacă ea n-ar fi fost de faţă, aşi fi făcut-o. Dar dacă n-ar fi 
fost de faţă n-aşi fi putut să-i aud răspunsul la întrebarea cu 
copilul şi nu mi-aşi fi dat seama de ceea ce înseamnă 
eroare. Cred că era cam ţicnită şi mă ţicnisem şi eu trăind 
cu ea. E curios lucru cum o femeie te poate zăpăci la cap!” 
mai spuse strelitul cu o uimire care sugera că nici acum nu 
era în afara acestei primejdii, adică de a se ţicni din nou. Nu 
neapărat în vechea direcţie, dar în alta, sunt destule idei 
care circulă libere în aer, aşa cum circulă microbii şi 
virusurile. „Şi ce face ea acum?” îl întrebai. „Şi-a terminat 
condamnarea, e funcţionară la un C. E. C.”. „Şitot 
formidabilisimă a rămas?” „Absolutamente, răspunse el, 
înghițind o nouă ţuică, dar nu ne mai putem vedea, să nu ne 


LLA 


condamne din nou.” „Dar tot o iubeşti!” „Da, nu pot s-o uit, 
sau mai bine spus nu găsesc alta care s-o eclipseze!” lată 
deci că ţicneala nu-i trecuse. Sau poate chiar femeia îl 
vrăjise pentru toată viaţa...? 

Ţuicăreala continuase în acest timp şi antreurile 
dispăruseră din farfurii. Nu înţelegeam însă de ce stăteam 
mereu în picioare „Ce facem, domne?” zise Bacaloglu iritat 
şi plictisit, adresându-se gazdei, laureatul Calistrat. „Eu zic 
să ne-aşezăm la masă, le bag în bida mă-sii, nu le mai aştept 
şi dacă mai îndârgie, când vin, le dăm pe ujă afară”, zise 
Calistrat a cărui voce se alterase în sfârşit şi îmi suna în 
urechi cum i-o cunoscusem odinioară. Aşa deci! Aşteptau, 
ceremonioşi, nişte doamne, desigur nu soțiile lor, altfel ar fi 
venit împreună, cine avea, bineînţeles, adică doar Vintilă şi 
laureatul, fiindcă Bacaloglu divorțase şi nu mai vroia să se 
însoare cum îmi spusese Vintilă, iar Pantelimonescu abia îmi 
povestise de ce nu putea s-o mai facă. 

Ne aşezarăm, Bacaloglu alături de Calistrat, eu în faţa lor, 
cu Vintilă şi strelitul la dreapta şi la stânga. Dar uşa se 
deschise şi toţi se ridicară imediat dând scaunele înapoi. Mă 
răsucii şi văzui patru doamne care intrară cu o expresie 
comună de veselie şi siguranţă că mai puteau întârzia un 
ceas şi nimeni din cei de fată n-ar fi îndrăznit să le facă 
vreun reproş. Stăpâne pe situaţie, nu numai aici, ci aşa în 
general şi oriunde. Avui un şoc şi mai rămăsei pe scaun 
câtva timp, uluit de surpriză, nu erau doamne, ci nişte 
târâturi, una mai respingătoare decât alta. Nici măcar 
tinere! Curve în pragul ofilirii şi desfigurării totale, când 
zbârciturile şi vineţeala pleoapelor, rictusul vulgar al gurii, 
odinioară fragedă, obrazul altădată mat şi fără pori abia 
mai puteau fi ascunse sub fardul gros şi rujul sidefiu (nu 
violent roşu, nu mai era la modă). 

Ceremonial... Sărutări de mâini respectuoase (într-adevăr, 
nici un reproş că întârziaseră mai mult de-o oră, deci nici 
scuze), scaune trase, Olimpia, jjj, stai lângă mine, te'n bida 
mă-tii, eram decis să vă dau pe ujă afară, dar te iubesc şi te 


iert, doamnă Laura (Vintilă), faceţi cunoştinţă cu dom' 
profesor Petrini, hai zictir, jjj, a vost be vremuri profesor şi 
atunci din greşeală, tajbă, besmeticule, vezi că eşti gazdă şi 
tu l-ai invitat pe dom' profesor, n-a venit el aici fără invitaţia 
ta specială, gare invitaţie specială, poa'să plece dacă nu-i 
convine, nu mă inderesează, ba aşa mi-ai spus, transmite-i 
filosofului invitaţia mea specială, mi-e dor de el, dar acum 
vrei să faci pe grozavul faţă de doamna Laura, nu ţi-ajunge 
doamna Olimpia... Măgduţa, stai, domne, lângă mine să mai 
mi-alungi melanholia, te-am aşteptat ca pe o amantă, cu 
toate că eu nu mai cred în femei, sunteţi toate nişte curve, 
şi ar fi mai bine, domne, să declaraţi asta deschis, ar fi mai 
simplu, am evita mii de suferinţi, dom' profesor (şoaptă), v- 
am avertizat, chestia cu doaga, urmăriţi cu atenţie! Claudia, 
dă-l în bida mă-sii pe zdrelit, ăsta i-a legat diavoliţa chestia 
şi a devenit imbotent, o tragedie care ne aşteaptă şi pe noi, 
dar jjj, mai târziu, nu foarte târziu, după chilele pe care le 
bagi în butoiul tău, strelitul are un suflet sensibil şi eu o să-l 
salvez de individa aia şi o să mă mărit cu el, o să vedeţi... Ce 
face, domne, chelneru ăsta, stăm cu farfuriile goale, mie mi- 
e foame... 

Şi gura lui ca un buzunar se pleoşti în semn de dispreţ, 
nimic nu era bun, dacă stătea el acolo părăsit şi îi era 
foame. Nici urmă din melanholia declarată, dar parcă şi 
apetitul îi era nesincer, fiindcă începu să mestece şi să 
clefăie fără chef când chelnerul ne aduse păstrăvi la grătar, 
apoi turnedo Rossini... 

IV. 

Cum am mai spus, nu numai somnul raţiunii naşte monştri, 
ci şi o luciditate prea mare. Stropind din belşug cu vin roşu 
acest turnedo care îi plăcuse, sau mai bine zis îl preparase 
cândva Rossini, descoperii că nici Olimpia, nici Laura, nici 
Claudia, şi nici Măgduţa nu erau ceea ce spiritul meu, 
saturat de aerul rarefiat şi abstract al preceptelor filosofice 
în care trăisem cel puţin un an, văzuse în ele, în clipa când 
intraseră în separeu, adică nişte târfe în pragul decăderii. 


Întâi aflai, în timpul conversaţiei care nu lâncezi, că 
Olimpia, care se aşezase lângă grasul Calistrat, era văduva 
unui cunoscut compozitor dirijor din oraşul nostru, dirijor 
care fusese prieten de pahar cu tatăl lui Calistrat, un vestit 
chelner meloman şi amator de artă, avea în casa lui tablouri 
(nu puţine) de mari maeştri români ai penelului şi discuri cu 
interpretări rarisime strânse şi păstrate de decenii din leafa 
şi bacşişurile lui de chelner şi pe care veneau să le asculte 
chiar şi personalităţi străine ale muzicii, în trecere prin 
oraşul nostru, pe care îi aducea soţul doamnei Olimpia, 
acum aci de faţă şi văduvă veselă. Fusese veselă şi când nu 
era văduvă? Se pare că da. În orice caz de băut începuse 
să-i placă dinainte şi anume după ce soţul ei se trudise din 
greu s-o înveţe. Avea oroare de beţiile lui din pricină că 
mare parte din nopţi şi le petrecea singură. Copii n-aveau şi 
totuşi într-o zi, exasperată, îi spuse că vrea să divorţeze. 
Muzicianul căzu pe gânduri. „Bine, îi zise, diseară vii cu 
mine.” Şi o duse la restaurant. Mâncară, el bău cu 
moderație şi pe la unsprezece ei i se făcu somn. „Fănică, îi 
zise, acum mergem acasă.” „Ai văzut, îi spuse şi el, n-am 
băut nimic!” „Ce vrei să spui?” „Păi acum mergem şi noi 
undeva unde e deschis până la trei şi unde sunt amici şi 
bem şi noi cu ei un pahar.” Amici? Era curioasă, deşi îi era 
somn. „Bine”, zise resemnată. Da, amicii ăştia aveau un haz 
nebun, dar pe la orele trei pica de somn. „Fănică, 
mergem...” Nu, cum să meargă, protestară toţi, acuma se 
vor deplasa la gară, acolo e deschis până la şapte. „Până la 
şapte? N-o să stăm până la şapte”, zise ea îngrozită. Nuuu! 
o asigurară ei, nici vorbă, or să bea câte o cafea şi gata... 
Cafea? Da, băură, dar abia după aia veniră nişte sticle 
speciale, pline de păianjeni şi de praf, le păstrase pentru ei 
un chelner care îl cunoştea pe muzician. „Fănică, mi-e 
somn, hai acasă!” „Nu, stai să vezi şi tu cum e, zise Fănică. 
Crezi că e uşor? Să-ţi dai şi tu seama şi să nu te mai 
gândeşti să divorţezi...” „Bine, nu mai divorţez, dar acum 
hai acasă, e şapte...” „E şapte? Cum, zise muzicianul, dar 


acum se deschide peste tot...” Adică tocmai acum să 
meargă acasă? O luau de la cap... 

Povestind, doamna Olimpia era de o veselie tandră şi 
senină, ai fi zis că soţul ei n-a murit şi va pica şi el aici 
curând... „Ce-şi poate dori mai mult un zoţ mort? zise 
Calistrat. O nevastă aşa ga tine! Gred că noaptea vine şi de 
trage de picior să bei un bahar gu el! Era zimpatic! Ca fost 
beţiv de prima clasă, de Dumnezeu va fi ierdat...” „în timp 
ce pe tine Dumnezeu n-o să te ierte, că eşti beţiv de-a doua 
clasă”, zise doamna Olimpia. „De ce gonzideri?” „Fiindcă 
treci repede peste treptele cele mai frumoase când bei, ca 
să ajungi la ultima în care să te complaci.” „Şi gare ar fi 
dreptele alea? Nu gunosc drepte...” „Bărbatu-meu spunea: 
la prima sticlă te simţi ca un înger, la a doua ca un leu, laa 
treia ca un porc. Tu ajungi repede în faza asta, singura care 
îţi place...” „De bag în bida mă-tii gu bărbatu-tău, gu tot, eu 
nu l-am văzut niciodată bă dreapta îndâia j' adoua, gă doar 
de la gine am învăţat, dagă nu de la el şi de la tata... E 
drept, îmi ger scuse, tu nu tregi nigiodată de dreapta 
îndâia, eşti un înger şi de-aia de iubesc, un borc ji un înger, 
Î]j...” Şi aici Calistrat părăsi furculiţa şi cuțitul, se dădu pe 
spate şi râse la noi într-adevăr cu opulenţa unui porc pe 
care vinul l-ar fi transformat prin miracol în om... 

Era bine îmbrăcată văduva muzicianului, călătorea când 
vroia în străinătate, pomenea des nume de personalităţi din 
capitală, oameni de cultură, dar şi din sferele responsabile, 
care îi dădeau toate aprobările să schimbe valută şi să 
plece. Era cam trecută? Nici vorbă. Cum de mi se păruse? 
Numai în Orient şi în Extremul Orient femeile erau 
înlăturate de la treizeci de ani şi bărbatul îşi aducea în casă 
o floare de lotus de şaisprezece, care se ofilea şi ea curând 
şi îi urma oa treia. Dar ce ştie o astfel de floare de lotus 
faţă de o floare de magnolie, cum arăta la patruzeci de ani 
văduva muzicianului? Mi-o fi ghicit acest gând, această 
comparaţie? Învăluită printr-o anumită ştiinţă de a fuma 
într-un nor de rotocoale de fum, se uita la mine cu acel 


surâs şi acea privire care îţi sugerează că deşi cineva te 
vede pentru întâia oară, te cunoaşte de mult şi ce 
bucuroasă ar fi să se afle singură cu tine, la ea acasă sau la 
tine, cu o cafeluţă alături, lângă o veioză potolită, care să te 
facă să n-o vezi că nu mai e, desigur, o fetiţă, dar nici atât 
de bătrână cum ar face-o o luminăţie a giorno sub care 
uneori şi tinerii arată ridaţi, şi să depeni cu ea vechi 
amintiri, dintre cele care sporesc tandreţea sufletului, 
topesc asperităţile, nasc dorinţa unei intensităţi prezente a 
clipei, mai încărcată de voluptăţi decât îmbrăţişările 
tinerilor care nu au un trecut şi nu-i cunosc valoarea... 

Dar în loc să-i răspund la privire începui să mă ocup de 
vecina mea, cea care îşi pusese în gând să-l scape pe streliţ 
de formidabila lui tipesă, din pricina căreia toate femeile 
păleau în ochii lui. Aici însă eşuai total,se uită la mine atât 
de mirată (mirată că un astfel de tip, care nu-i spunea chiar 
nimic, îşi făcea iluzia că ar putea să-i placă), încât mă apucă 
un râs disproporționat în hohotele lui faţă de lipsa unui 
motiv aparent... Era o cioară, dar cu un decolteu care lăsa 
să se vadă nişte sâni ce îţi intrau absolutamente sub nas şi 
din pricina lor revenii la atac... „Cioară, îi şoptii, cioară 
dragă, ai nişte sâni minunaţi, ei, de ce te uiţi aşa urât la 
mine, da, arăţi ca o cioară, nu fiindcă eşti brunetă, că ai fi 
ţigancă, ci fiindcă mie îmi plac ciorile, cum ciugulesc ele un 
bob de porumb nedigerat dintr-o baligă, sau păduchii din 
coama unui cal pe care se aşează. Vezi cât de modeste 
sunt? Şi mai au şi darul premoniţiei. Când cârâie ele într-un 
anumit fel, spun ceva, dacă ştii să le asculţi... Fii cioară 
drăguță şi o să te fac să le simţi porumbiţă... N-ai nici o 
şansă cu strelitul, poţi să-i arăţi şi un autobuz şi el tot pe 
tipesa lui o vede... În timp ce tu îmi placi mie, băiat tânăr, 
de...” „. Alo, alo, filozofule, nu de da la fedele noastre, nu 
zânt de nazul tău, ai destule fede în mahala dagă cu 
nevastă-ta, o distinsă doamnă, n-ai fost bapabil să te 
împaci... Ce te legi tu de el, mă, besmeticule, ca şi când tu 
nu te-ai născut tot în mahala... ha, ha... Exizdă ji o mahala 


aristogratică... Atâda îi spun, să nu se lege de fedele 
noastre... Dar ce, bă, toate sunt ale tale, ha, ha, vezi că... 
dom' profesor, dom' profesor, ce v-am spus... Atenţie! Am 
iubit-o ca nimeni pe lume, am spălat-o pe cap, nu era 
femeie, era un copil şi stătea cu capul aplecat în baie şi i-am 
luat capul şi am dat cu săpun, i-am frecat părul ei mătăsos 
şi i-am simţit în palme năsucul, gura care se deschidea sub 
şuvoiul duşului de mână şi spatele încovoiat cu inelele 
spinării dulci şi fragede, să-ţi dai viaţa pentru ea... 

Hi, hî! Hââî. Clipe nemuritoare... Simţeam şi eu că am 
pentru ce trăi... Şi într-o zi m-a doborât... îmi lăsa bileţele... 
desene caraghioase cu mine şi ea... şi dedesubt, iscălit cu 
scrisul ei lat şi bărbătesc, puteai să pariezi pe orice că nu 
era alei, mititica ta fetiţă... Aşa zicea. Vrea mereu 
surprize... Azi nu mi-ai făcut nici o surpriză, mieuna ea... 
Alergam, căutam... Ce surprize puteam să-i fac?... Mărgele, 
gablonţzuri, perle artificiale... Mă Costaichie, dar aşa o 
surpriză bine sculată, să mă scuze doamnele, îi făceai tu? 
Du-te, mă, în bida mă-tii, tu crezi gă asta e totul? Scuză-mă, 
Costaichie, răspunde la întrebare... Să mă ierte doamnele, 
doamnă Olimpia, nu vă supăraţi, doamnă Măgduţa, stimată 
doamnă Laura, he, he, permiteţi-mi, am avut o şedinţă, nu 
fac vreo aluzie la persoanele de faţă, dar discutam şi noi 
lipsurile şi scăderile noastre în comerţul de stat şi unul că e 
bine, altul că e foarte bine, altul că e satisfăcător cu lipsuri 
şi ia cuvântul un tip din prezidiu şi ne mustră, tovarăşi, zice, 
să nu ne culcăm pe Laura... Doamnă Laura, savuraţi 
confuzia, ha, ha, nu vă supăraţi, a auzit şi el... dar nu asta 
am vrut să spun. Costaichie, tu te plângi că n-aveai ce 
surprize să-i faci... i-am pus o întrebare! Fii bun şi 
răspunde la ea! Spune-mi ce mi-ai spus mie... Alde lucruri 
zânt în fond mai importante degât exberienţa ta de armăzar 
buduros... Ştiţi ce mi-a spus mie, dom' profesor? L-am 
întrebat: mă, 0?... Da, zice, dar se desf... repede! Cum 
repede, mă besmeticule? Repede, zice, imediat... Aoleo, 
Costaichie, i-am spus, grizonantu-ăla cu care te-a schimbat 


avea el secretele lui, nu-ţi rămâne decât să te faci pederast, 
altceva nu ţi-a mai rămas... He, he, he... $şşş! Fiţi atent! 
Acum o să dea iar în plâns... Da, cu lacrimi, să vedeţi cum o 
să-i curgă şiroaie, ca la o babă... Nu pot să spun că nu m-a 
iubit, altfel nu mă chema ea s-o spăl pe cap, mititica mea 
fetiţă... Dar ar trebui, doamne, să ne purtăm cu ele ca în 
evul mediu, să le punem o ştampilă de foc pe spinare, cu 
litera T să vadă şi cel care s-ar mai îndrăgosti de ea cine e şi 
să nu-şi facă iluzii T sau C, curvă, fiindcă trădătoare poa' să 
nu spună mare lucru, flecara credem că l-a trădat pe altul, 
dar pe mine nu... Sadică, domne, chiar aşa, în acelaşi fel, de 
Revelion, într-un taxi, cu o sticlă de şampanie... Domne, dar 
omul mai trăieşte şi sub o dimensiune metafizică... Ho- 
paaa! Mă Costaichie, ascultă aici la mine, n-are valoare 
decât o singură dimensiune. Unde e credinţa, domne, chiar 
aşa, toate sunt curve? Ce poţi să mai faci decât să-ţi iei 
lumea în cap? Dar unde dracu să te duci, fiindcă oriunde te- 
ai afla, tot de ele dai... Şi eu sunt un om bun, domne, la toţi 
am vrut să fac bine şi am fost primit cu pietre, hi, hî. hââi... 
Bă, imbegilule, nu mai plânge aici ca o oaie gufurită, râde 
filosoful de noi, gare nu ştiu gum a bigat aici. Îl invid să se 
care bână nu-mi ies din bepeni... Mă Costaichie, scuză-mă, 
spui că eşti un om bun şi că ai vrut să fac bine la toţi. Nu te 
supăra, dar ce bine i-ai făcut tu propriului părinte care te-a 
adus pe lume şi a muncit pentru tine? I-ai aruncat o buca' 
de pâine când l-ai văzut cerşetor la poarta lui şi în loc să te 
apropii şi tu cu o vorbă bună şi să-i spui tăicuţule, hai în 
casă, nu mai sta tu aici că se uită lumea la noi şi să chemi o 
femeie să-l desbrace şi să spele şi să-i faci şi lui o supă grasă 
şi fierbinte să-şi mai vie în fire, tu i-ai zis, când ela spus, 
bogdaproste, Costaichie, bogdaproste, i-ai răspuns tu, să fie 
în c... morţilor Nu te supăra, cum armonizezi tu fapta asta 
cu ideea pe care ţi-ai făcut-o că eşti un om bun? (Fiţi atent, 
dom' profesor!) Asta aşi vrea să ştiu de la tine şi altceva, pe 
cuvântul meu dacă mai am să-ţi reproşez ceva... 


În clipa aceea, Calistrat puse mâna pe o felie groasă de 
pâine şi i-o trimise lui Vintilă drept în obraz. „Poţi să-i 
reproşezi orice, mârâi el, fără să se mai bâlbâie, cu condiţia 
să-l dai afară pe filosof pe care nu l-a invitat nimeni.” „Ba 
da, strigai, tu m-ai invitat, probabil cu intenţia ca pe urmă 
să mă jigneşti.” Şi în clipa următoare strânsei paharul în 
mână foarte calm şi i-l aruncai în cap. Nu-l nimerii, se 
sparse cu zgomot sec în perete, apucai un altul, care i se 
făcu ţăndări în frunte şi îi deschise imediat o şuviţă de 
sânge ca o râmă roşie şi ezitantă, nu ştia încotro s-o ia, spre 
nas sau spre sprâncene. El nu simţi această gâdilătură, dar 
simţi agresiunea şi sări în picioare. Rămăsei liniştit la locul 
meu, aşi fi vrut s-o încasez, ca pe urmă să pot să-i mut 
fălcile. Ceea ce se şi petrecu, mă pomenii cu o ploaie de 
pumni în cap, nişte măciuci moi, care mă năuciră. Săriră 
toţi şi ne despărţiră, nu înainte să ne apucăm de gulere şi 
să ni le rupem, cu cravate cu tot. Dar în timp ceeumă 
reaşezam gâfâind la masă, individul părea să fi uitat cu totul 
de sine, se vedea că nu mai ştie ce i se întâmplă, atât de 
beat era. „Ce e asta, dragă, zise doamna Olimpia 
scandalizată fără să se mire, l-ai invitat sau nu l-ai invitat?” 
„Du-te în bida mă-ctii, zise Calistrat cu o seninătate 
nefirească, toarnă-mi şi mie un bahar de vin.” „Da' ce sunt 
eu, maică-ta?! Toarnă-ţi singur, iar eu am plecat.” „Da, 
agum îţi blac filosofii, duţ gura mă-tii, toarnă-mi tu un bahar 
de vin, zdrelitule...” „Domnilor, zisei ridicându-mă, vă urez 
în continuare petrecere plăcută, a fost o neînțelegere, n-am 
fost invitat direct, ci prin Vintilă, lucru pe care nu trebuia 
să-l accept, o invitaţie nu se primeşte prin intermediari 
decât între prieteni...” 

În clipa aceea cioara mă apucă de mână şi mă trase jos. 
Avea o mână moale şi fierbinte, care mă convinse mai mult 
decât protestele celorlalţi... Că stai, domne, zicea Bacaloglu 
cu dispreţ că făceam tot eu pe sifonatul, după ce primul 
aruncasem cu pahare, şterge-te, domne, pe obraz, nu simţi 
că eşti plin de sânge? „N-are nimic, numai gine n-are sânge 


nu-i gurge”, zise Calistrat care văzând că nimeni nu vrea 
să-i toarne în pahar pusese mâna pe-o sticlă şi îşi turnă 
singur, aparent sigur pe mişcările lui, dar vărsă paharul şi 
vinul roşu se întinse ca o băltoacă pe faţa albă de masă. „Şi, 
de ce-ai dat tu, mă Calistrat, cu pâine în mine? râdea 
Vintilă. Fiindcă te-am ţinut o vară întreagă cu pâine, pe care 
nu mi-ai plătit-o nici acuma, când ai luat Premiul de Stat! 
Vai de premiul tău, v-aţi apucat şi voi acolo, nişte şmecheri, 
aţi demontat piesă cu piesă un strung nemţesc, l-aţi 
desenat, i-aţi adus ici-colo câteva modificări neesenţiale şi 
după ce l-aţi botezat prototipul M. U.-Universalgenev, 
cârnaţi, ha, gata, mari inventatori... Să nu negi, fiindcă tu 
mi-ai spus, ha ha...” „Aşa se face brogresul, zise Calistrat 
amenințând să toarne iar în pahar, brima roată dinţată s-a 
făcut din lemn şi fiegare a copiat pe aldul bână în zilele 
noastre...” 

În sfârşit reuşi să umple paharul fără să-l verse. „Bine, mă 
Calistrat, aşa e cum spui, dar de ce nu recunoştitu că l-ai 
invitat pe dom' profesor şi erai treaz când mi-ai spus că ţi-e 
dor de el şi te-apuci acuma să-l jigneşti? Asta e purtare la 
tine, de om civilizat?” „Nu ştiu, nu mă inderesează, dar să 
nu se lege de fedele noastre.” „Eşti cam tralala, aşa ţi s-a 
năzărit şi prima dată când am băut noi toţi împreună la 
deratizare, că dom' profesor se leagă de salariul tău... Hi, 
hi! Recunoşti că eşti cam tralala! Să-ţi spun de ce: ăsta e un 
pretext, fiindcă de la început, până să vie fetele, te-ai purtat 
urât... Şi acum e bine? Dacă rămâi cu o stea în frunte? 
Fiindcă rănile în frunte nu se vindecă fără urme şi de câte 
ori o să te bărbiereşti o să-ţi vezi în oglindă semnul de 
bărbat chipeş cum eşti, o să te înfurii şi o să spargi oglinda, 
ha, ha...” 

Începeam să mă plictisesc... Nu petrecerile aranjate sunt 
cele mai reuşite. Bacaloglu, a cărui ranchiună, prin 
ridicarea lui la rangul de şef al ecarisajului, se topise, n- 
avea nici un haz cu desamăgirea lui în amor şi cu dorinţa 
care i-ar fi sărat inima lui bleagă, să ştampilăm femeile cu T 


sau C. Strelitul, nu ştiu de ce, tăcea, şi băutura îi învineţise 
parcă, ai fi zis că vinul alunga viaţa din el, în loc s-o biciuie. 
Iar „fetele” tăcute, foarte atente, stăteau parcă în 
aşteptarea a ceva. Poate eu îi împiedicam pe toţi să intre în 
universul secret al grupului lor? Agresiunea mea contra lui 
Calistrat îi deranjase? Fiindcă el nu făcuse decât să spună 
cuvinte, care în anumite împrejurări nu mai au nici o 
importanţă, mai ales dacă omul e beat, în timp ce eu 
asvârlisem cu paharul şi „fetele” văzuseră sânge... Era 
sigur, se speriaseră, fiindcă ridicându-mă de pe scaun şi 
spunând sec bună-seara, niciuna nu-mi aruncă vreo privire 
şi nici Vintilă nu spuse ceva să mă reţină. Mă conduse însă 
până afară. „Dom' profesor, zise, şi acuma ce faceţi? Vă 
duceţi acasă?” „Da, zisei, o iau pe jos şi mă duc acasă. Nu 
prea m-am distrat.” El râse: „Nu-i nimic, lăsaţi...” 

Parcă mi-ar fi promis el o altă distracţie mai grozavă, de 
care însă nu era sigur ca să se angajeze... Pornii prin 
noaptea răcoroasă de sfârşit de septembrie. De fapt mă 
distram, deşi ciocnirea mea cu Calistrat, lipsită de un fond 
de conflict real, avea în ea ceva gratuit, vag abstract. 
Paharul care i se făcuse ţăndări în frunte era însă foarte 
concret, un ciob i-ar fi putut nimeri într-un ochi şi la gândul 
că s-ar fi putut să rămână individul chior, mă înviorai şi 
nevoia mea de violenţă şi vulgaritate se potoli. 

V, 

Cum se împacă însă ideea armoniei conştiinţei noastre cu 
cosmosul, din prima mea carte, cu ideea apariţiei erei 
ticăloşilor din a doua, în care descriam o mutație 
catastrofică în conştiinţa actuală a omului? Nu se împăcau, 
dar nu mă neliniştii. Îmi spuneam că Gnoza va fi probabil 
actuală în clipa când dominaţia ticăloşilor va determina o 
reacţie a partizanilor vechilor valori şi noua religie sugerată 
de mine, după ce un puternic geniu o va prelua (fiindcă nu 
eram smintit să cred că şi eu aşi fi un astfel de geniu!), se va 
răspândi şi va intra în conflict cu partizanii lui Belial (aşa au 
fost numiţi de un vizionar american cei care au determinat 


odinioară distrugerea Atlantidei; noul Belial ar urma să-şi 
facă apariţia, fiindcă terenul este pregătit)... 

„Cum ai putut, îmi spuse Ciceo uimit după ce termină de 
citit Era, să proiectezi o astfel de viziune minuțioasă şi 
realistă asupra viitorului nostru? Nu e nimic apocaliptic în 
ceea ce spui tu, ba chiar s-ar putea afirma că e o viziune 
practică, gospodărească, însă grea de un presentiment care 
te apasă la urmă ca o piatră de moară. Să ştii că nu eşti 
original, cineva mi-a vorbit de o astfel de carte apărută în 
America Latină, n-am reţinut autorul, dar titlul e Istoria 
universală a infamiei.” „Desigur, zisei, ideile unui timp 
plutesc în acel timp şi mai mulţi oameni pot gândi acelaşi 
lucru fără să se cunoască. Are prioritate numai cel care le-a 
dat o mai mare forţă de expresie şi le-a scris într-o limbă de 
mare circulaţie. Nu m-aşi mira să aud într-o zi că nici Gnoza 
nu e originală. Lacunele mele de informaţie, în ceea ce 
priveşte rezultatul ultimelor cercetări în toate ştiinţele, vor 
fi decisive pentru destinul acestei cărţi. Îmi rămâne orgoliul 
de a fi scris-o totuşi cel dintâi. Istoria aceasta universală a 
infamiei ce este, un tratat?” „Nu, cică, sunt nişte povestiri!” 
„lată, deci, a mea e totuşi altceva, se referă la viitor şi e un 
tratat...” „Ce ciudat, zise Ciceo, ai scris o astfel de carte 
neagră şi totuşi nimic nu îmi pare în tine negru”. „Nu e 
nimic ciudat, s-a spus şi despre Schopenhauer, cu ironie, că 
în viaţa lui intimă nu era deloc pesimist şi că s-a bucurat de 
ea cât a putut...” „Şi ce vrei să scrii acum?” „Acelaşi lucru, 
despre conştiinţă, dar întorcându-mă acum spre infinitul 
mic acauzal, oceanul primordial al haosului din care se 
naşte tot ceea ce prinde formă. Lumea subcuantică, 
pornind de la aceeaşi teză: conştiinţa este esenţa 
universului, nu numai a fiinţei vii, ci şi a lumii fizice. În fond 
e vorba tot despre misterul omului, despre care s-a scris 
timp de două mii de ani până s-a ajuns la eşecul actual al 
filosofiei care a îmbrăţişat disperarea şi absurdul. Fizicienii 
însă şi-au văzut de treabă, ignorând neputinţa filosofilor. 
Vreau să spun că ne aşteaptă o nouă aventură în căutarea 


esenței noastre, deschisă de fizică prin descoperirea 
tranziţiei cuantice, aşa-numitul colaps, fenomen 
fundamental al întregului univers fizic. Nu e un fenomen 
bun pentru logica noastră, fiindcă deşi au trecut aproape 
patruzeci de ani de când se cunoaşte comportarea stranie a 
luminii, numai unda ei există, atâta timp cât n-o priveşti, dar 
îndată ce un aparat de experienţă îi semnalează prezenţa, 
adică o «priveşte», ea dispare şi cum dăm de corpuscul 
(cele două entităţi ale luminii, fiind, după cum ştie orice 
elev, unda şi fotonul, care e o particulă), el nu mai există şi 
apare iarăşi unda, eveniment misterios şi ilogic, care a fost 
numit tranziţie cuantică, sau colaps, pus sub ecuaţie de 
Schrodinger, după atâta timp deci tot nu se ştie mai mult 
despre acest fenomen acauzal. Acauzat? Şi totuşi universul 
mare cauzal, şi călăuzit de legi, se sprijină pe el. Deja de la 
Aristotel, prin Fizica, aflăm că Anaximandru afirma acelaşi 
lucru, pe care instrumentele noastre de experienţă l-au 
descoperit: nici apa şi nici un alt element nu stă la baza 
lucrurilor, ci ceva diferit care e fără margini şi din care 
nasc, spre a exista, şi cerurile şi toate lumile din ele. 
Apeiron-ul ceea ce grecii numeau nelimitatul, acauzal în 
esenţa sa şi spiritual, conştient şi volitiv, reapare după două 
mii de ani lăsându-ne semne bizare în aparatele noastre de 
experienţă. De ce dispare fotonul îndată ce dăm de el şi 
apare unda? Şi apoi reapare fotonul? Ai zice că e o joacă 
de-a v-aţi ascunselea. Putem noi să evităm să gândim, ieşind 
din fizică (pentru că fizicianul nu poate explica ceea ce 
aparatele sale nu arată), şi numai astfel mai putem raţiona, 
că între noi şi evenimentul numit tranziţie cuantică nu s-a 
produs o atingere de care atât experimentatorul cât şi 
fotonul sunt conştienţi? Lumina refuză să se lase „văzută” 
aşa cum există ea în univers, ca realitate complementară 
(undă-foton), formând un singur fenomen. Poţi să ai un 
frison! Noi care considerăm că doar viaţa vie poate avea 
astfel de reacţii, că lucrurile „moarte” sunt moarte de-a 
binelea, poţi să te uiţi la o piatră cât vrei şi nimic nu se 


întâmplă între tine şi ea. Chiar nimic? Asta nu vrea cumva 
să spună, adică acest joc de-a v-aţi ascunselea al luminii, că 
nimic nu se petrece în natură fără ca cineva «să ştie»? Sau 
mai precis, fără intervenţia unei conştiinţe? Până acum am 
considerat lumina drept dulcea undă venită din soare să ne 
încălzească chipurile şi să germineze pământul. Şi deodată 
aflăm... 'Ţi se pare enorm ceea ce îţi spun?” 

Ciceo nu vroia să arate că e aiurit de ceea ce auzea. Părea 
gânditor. „Chiar s-a demonstrat chestia asta?” zise el cu 
acea bănuială a omului obişnuit că multe drăcovenii se pot 
spune, dar niciuna nu rezistă gândirii practice şi obişnuite 
care, ca să înţeleagă ceva, porneşte totdeauna de la cauză 
la efect. „Adică cum să crezi, surâse el, că uitându-te la o 
piatră, piatra ştie şi ea de chestia asta? Auzi, dragă, se 
adresă el nevesti-sii care tocmai ne aducea un platou cu 
sandvişuri, ce zice Petrini, că sandvişurile astea la care ne 
uităm noi acum şi o să le mâncăm ştiu şi ele de noi...” 
Izbucnirăm toţi trei în râs. Ciceo chiar se aiurise, multă 
vreme după aceea, deşi schimbasem subiectul, o lumină de 
stupoare îi stăruia în priviri şi vedeam clar că dacă aşi fi 
continuat pe aceeaşi temă l-ar fi apucat neliniştea... 
Curioasă însă, doamna Pop, care îşi cunoştea bine bărbatul, 
observă, desigur, că soţul ei nu mai gândea cu toată mintea 
şi reveni: „Ce era cu sandvişiirile acelea?” „Să le lăsăm, 
confirmă el supoziţia mea, altfel nu mai dorm la noapte.” 
„Ba vreau să ştiu, zise ea, n-o fi vorba de bau-bau!” „Chiar 
bau-bau, dar nu pentru copii, Lavinia, zise Ciceo, e vorba de 
o nouă dovadă a existenţei lui Dumnezeu, dar demonstrată 
prin comportarea fără logică a elementelor.” „Dumnezeu e 
ilogic acum? zise doamna Lavinia. Nu mai e bunul părinte 
care să ne bage în rai sau în iad după faptele noastre?” 

Soţia lui Ciceo era juristă. Se cunoscuseră ca „adversari”... 
Ea apăra interesele unei uzine faţă de un salariat care 
câştigase în instanţă să i se plătească salariul din urmă pe 
timp de un an cât timp fusese concediat pe nedrept; uzina 
refuza totuşi să execute hotărârea judecătorească; 


salariatul i se adresase personal lui, lui Ciceo, care judecase 
conflictul de muncă, întrebându-l foarte nedumerit ce 
valoare are un verdict în justiţie, dacă practic, totuşi, o 
uzină nu ţine seama de el? Şi atunci se întâlniseră ei doi, 
Ştefan Pop, judecător, şi Lavinia Mureşianu, şefa serviciului 
juridic al acelei uzine. „Consideraţi că hotărârea noastră a 
încălcat legislaţia muncii?” o întrebase el. „Nu tocmai!” 
răspunsese ea. „Aveţi dubii? Atunci de ce n-aţi făcut 
recurs?” „Avem dubii asupra orientării politice a 
salariatului.” „Plătiţi-i salariul din urmă conform hotărârii 
noastre şi lăsaţi alte organe să-l dea în judecată pentru 
orientarea lui politică.” „Ar însemna să-l băgăm la zdup, 
lucru pe care nu-l dorim, răspunsese jurista. E un vestit 
maistru oţelar, dar face pe tiranul la cuptorul S. M., nu ţine 
seama de nimeni, nu formează cadre, păstrează «secretul» 
numai pentru el şi face «grevă» când nu i se plăteşte cât 
cere.”' „Ei, cât cere?” „Mult! De patru-cinci ori salariul 
tarifar.” „Înseamnă că l-aţi mai plătit...” „Da, în speranţa că 
ne va forma cadre noi.” „Iotuşi oţelarii lui au depus 
favorabil.” „Da, dar nu vă întrebaţi de ce a aşteptat un an 
de zile până să ne dea în judecată, după ce l-am concediat?” 
„Nu, de ce?” „A aşteptat să-l chemăm înapoi, să ne 
ploconim în faţa lui, cum se mai întâmplase.” „Deci v-aţi mai 
ploconit?” „N-am avut încotro.” „Şi ce s-a întâmplat de nu l- 
aţi mai rechemat?” „Am cerut Reşiţei să ne detaşeze 
temporar un maistru oţelar şi ne-a trimis unul care nu e 
chiar «regele oţelului», ca maiestatea-sa Truţan Gheorghe, 
dar care a acceptat totuşi să-şi desvăluie secretele băieţilor 
de pe platou şi să ne formeze cadre. E un maistru mai 
tânăr, căruia nu-i umblă gura toată ziua lăudându-şi vechii 
patroni şi partidul socialist în frunte cu Titel Petrescu, pe 
care noi, comuniştii, cică, l-am fi curăţat.” „Aşa deci! Totuşi 
nu pentru acest diferend politic l-aţi dat afară.', „Şi pentru! 
Toate la un loc.” „Facem disjungerea necesară, dintre 
conflictul de muncă şi opiniile publice, îi plătiţi salariul din 
urmă şi în ceea ce priveşte reprimirea lui în uzină faceţi 


recurs şi invocaţi motivele politice, nu atât de grave încât să 
facă obiectul unui proces ca atare, dar incompatibile cu o 
reangajare.” „Aşa deci! exclamase tânăra juristă, credeţi că 
nu ne-am gândit? Dacă invocăm motivele astea, el va fi de 
faţă şi nu numai că nu le va nega, ci şi le va susţine ridicând 
glasul cu vehemenţă. Aşa e el, un astfel de tip! Nu-l 
interesează ce s-a schimbat în jurul lui. Oţelul, altceva nu 
ştie, şi Titel Petrescu! Vă închipuiţi că procurorul nu e pus 
acolo să facă pe filosoful, să-şi dea seama că bătrânul oţelar 
e de fapt un om simpatic şi inocent în iluziile lui social- 
democrate.” „Fir-ar să fie! exclamase şi tânărul judecător. 
Ce e de făcut? Totuşi, ce vă împiedică să-i plătiţi salariul din 
urmă?” „Nu atât salariul vrea el, fiindcă e un om cu stare, 
are casa lui, băieţi profesori care câştigă, şi mai ales (aici e 
buba!) nu ştiu câte iugăre de pământ la ţară, multe, pe care 
le cultivă nevastă-sa; e ameninţat să fie trecut la chiaburi 
dacă se află că nu mai e oţelar. Am vorbit cu el! Ar renunţa 
la salariul din urmă dacă l-am reprimi.” „Reprimiţi-l!” „Nu 
vrea directorul! Nu mai are încredere în el, l-am mai 
reprimit, cum v-am spus, de câteva ori! Are dreptate, 
bătrânul nu-şi mai poate schimba mentalitatea, am avea 
numai necazuri cu el şi până la urmă tot aici am ajunge.” 
„Bine, colega, dar atunci de ce v-aţi prezentat atât de 
nepregătiţi la proces?” Aici tânăra juristă tăcuse un timp, 
apoi exclamase: „Nu vă amintiţi? Martorii noştri au trecut 
de partea lui şi erau aceiaşi băieţi care veneau la direcţie şi 
se plângeau că maistrul Truţan nu-i învaţă şi pe ei nimic, îi 
înjură de mamă şi le trage mereu şuturi...” „Cât e de 
bătrân?” „Cincizeci de ani! Arată mai bătrân, din pricina 
mâncării şi a băuturii, e un fel de John Falstaff, dar pe care 
nu l-a văzut nimeni râzând...” „Aţi văzut piesa? Cum e, 
domnişoară, mă refer la interpreţi, bineînţeles!” „Încă n-am 
văzut-o, dar am recitit-o. Aşa fac totdeauna înaintea unui 
spectacol cu piese mari, nu pot urmări debitul actorilor, 
care au tendinţa să înghită pe nerăsuflate textul, ca să-şi 
pună jocul lor în valoare şi nu sensurile adânci ale piesei. 


Mă şi enervez când îi văd cum nu gândesc deloc la ceea ce 
le iese din gură şi atunci recitesc piesa dinainte, mai ales 
când e vorba de Shakespeare...” „Şi mai aveţi curiozitatea 
desnodământului?” „Bineînţeles! Mă încântă mereu 
surpriza replicilor şi poezia care curge din ele... Dar dacă 
actorii sunt chiar proşti, sau rău distribuiţi în roluri, mi se 
întâmplă să şi ies din sală. Se spune însă că spectacolul ăsta 
ar fi chiar bun.” „Domnişoară, îmi permiteţi să vă invit eu la 
acest spectacol?” 

Domnişoara acceptase şi după un an se căsătoreau. 
Băuseră la nuntă vin trimis de „regele oţelului”, din 
pivnițele lui de la ţară... Până la urmă fusese reprimit la 
cuptoarele S. M., dar fără prerogativele de altădată şi mai 
ales după ce judecătorul îl avertizase că un nou conflict cu 
uzina, justiţia nu-l va mai soluţiona în favoarea lui. 

Îmi povestiseră toate acestea cu mult mai multe amănunte 
şi cu acea undă secretă de emoție în glas cu care învăluim 
adesea tot ceea ce s-a întâmplat cu noi când am întâlnit 
fiinţa iubită. Ceea ce mi se părea însă incredibil mie, care 
eşuasem cu atâtea fiinţe iubite, era faptul că eroii acestei 
reuşite erau aci de faţă şi nici un gest, nici o umbră în 
priviri, nici o pândă a unui gând neexprimat nu sugerau că 
peste această poveste în care un judecător şi o juristă se 
îndrăgostiseră unul de altul, cu chipurile aplecate într-un 
dosar (care conţinea o semnificativă existenţă întârziată 
într-o lume la care nu se putea adapta), nu trecuse nici o 
furtună, nici un nor greu care să le zgâlţâie sau să le 
întunece senina lor iubire (deşi ceva trecuse, când el îşi 
dăduse demisia ca judecător şi începuse să practice 
avocatura: s-ar fi putut să n-o practice, să fie adică respins 
ele barou şi el ştiuse că o astfel de primejdie fusese reală), îi 
pândisem ani în şir în timpul vizitelor mele: era cu putinţă, 
îmi spuneam, să nu se ascundă în spatele acestei armonii le 
bourdonnement sourd du desordre fatal care zace în orice 
fiinţă umană, aşa cum descoperisem eu întâi la Nineta 
Romulus, apoi la Căprioara, după aceea la Petrică, şi total, 


din plin, copleşitor, la Matilda? Până şi mama fusese silită, 
ca să-şi recapete liniştea, să o rupă în floarea vârstei, fără 
să se despartă, cu tatăl meu. (O chinuia gândul că omul de 
care ea se îndrăgostise o mângâia şi o săruta de faţă cu ea 
pe sora ei mai mică şi nimic n-o putea face să creadă că se 
mulţumiseră amândoi doar cu aceste sărutări a căror 
vinovăţie era rău mascată de rudenie; şi pe ea o sărutase 
astfel, cu aceeaşi privire aprinsă, cu aceeaşi jubilaţiune 
oarbă a instinctului triumfător; nu acceptase să i se turbure 
pentru toată viaţa sufletul! mai bine nu! mai bine fără el, 
decât să pună stăpânire pe clipele ei viermele scârbos al 
geloziei... de ce nu putuse redeveni senină acceptându-l aşa 
cum era? pentru că presimţise ce era în ea, murmurul, 
rumoarea din adâncuri a desordinei, o auzise în acele clipe 
de trădare şi, desigur, se speriase...) 

Nimic însă nu răzbătea în afară din viaţa acestui cuplu, în 
afară de o continuă plenitudine în înţelegere. Desigur, 
flacăra nu era spectaculoasă, dar le lumina, cum am spus, 
din plin, micul lor destin. Era frumoasă Lavinia? La început 
mi se păruse că nu, dar nici o femeie nu e în mod absolut 
frumoasă sau urâtă până n-o cunoşti. Căprioara nu fusese 
frumoasă când o întâlnisem? Când mă părăsise însă 
descopeream cât e de urâtă. Există, cum ştim de fapt foarte 
bine toţi, frumuseți ascunse. Dar şi urâţenii la fel de bine 
ascunse, aparențele, cum se zice cu îndreptăţire, sunt 
înşelătoare. O pură anatomie nu ne poate spune mare 
lucru, deşi prima noastră reacţie se produce comiţând o 
dublă eroare, datorită iluziilor pe care le investim brusc 
într-un chip zis frumos, şi repulsiei la fel de instantanee 
întâlnind un chip urât. Dar cine poate nega că un chip poate 
fi frumos pentru că e urât? Şi altul urât tocmai fiindcă e atât 
de frumos? Nu se poate explica astfel de ce, de pildă, o 
urâtă găseşte un superb bărbat şi una frumoasă uimeşte pe 
toată lumea acceptând unul şi bătrân şi idiot şi beţiv şi 
infidel. Frumuseţea şi urâţenia fizică se metamorfozează şi 
se retrag în faţa unor realităţi sufleteşti care spectatorului îi 


scapă. Lavinia, după ce am cunoscut-o mai bine, era 
deosebit de frumoasă. N-o pot descrie, o brunetă gravă şi 
liniştită, fără vreun cusur fizic, cu o expresie izbitoare de 
căldură umană şi devotament care îţi spunea din prima 
clipă, dar fără emfaza bigotă a unor soţii, ci cu prietenie: 
sunt dăruită bărbatului şi copiilor mei; dacă vrei să ţii la noi 
toţi împreună, te vom iubi şi noi. Ceea ce se şi întâmplase. 
Casa lor, orele de sâmbătă seara pe care le petreceam 
împreună erau pentru mine, cum am mai notat aici, locul de 
refugiu, oaza în care reveneam să mă odihnesc şi să uit de 
nisipul deşertului vieţii mele afective. Asta nu însemna că 
nu încercam să-i turbur, cum făcusem acum relatându-i lui 
Ciceo strania comportare a luminii în aparatele de 
experienţă, fără să fiu însă iniţiat, ca un fizician, în acest 
fenomen. Speculaţiile îmi aparţineau. 

VI 

„Da, Lavinia. zisei. Dumnezeu e ilogic şi acauzal. S-a spus 
asta timp de două mii de ani (avem dovezi destule, de pildă, 
aşa-zisa lui dreptate, sau flagrantele lui nedreptăţi; 
Abraham căruia îi cere să-şi jertfească fiul ca să-i 
dovedească credinţa e o istorie naivă, de adormit 
popoarele, în realitate n-a venit nici un înger care să 
oprească mâna fanaticului, copilul a fost înjunghiat şi nu 
numai o dată în timpul erei noastre şi fără ca această jertfă 
să folosească cuiva), dar l-am şi interogat adesea şi aceia 
dintre noi, care se credeau cuprinşi de starea de graţie, ne- 
au răspuns totdeauna că nu putem, cu mintea noastră, să 
pătrundem ceea ce e de nepătruns. Dar acum am început 
să dăm de urmele lui şi ce credeţi că a făcut când i-am 
forţat câteva secrete? A fost silit (ăsta e cuvântul!) să se 
arate. Cum? Să-ţi povestesc, Lavinia...” Şi reluai speculaţia 
fantezistă despre jocul de-a v-aţi ascunselea al luminii. 
Copiii ascultau şi ei curioşi acest basm modern din care nu 
se întruchipa însă nimic care să-i fascineze, că lumina ba 
apărea, ba dispărea, nici o minune, asta puteau face şi ei cu 
o lanternă... Lavinia, ca şi soţul ei, arăta incredulă, dar nu 


anxioasă. La urma urmei, părea ea să spună, totul poate fi 
adevărat, dar întrucât ne-ar schimba chestia asta destinul? 
Tot vom muri! Şi atunci? „Vă amintiţi vâlva pe care a 
produs-o descoperirea radiumului? reluai eu. A fost după 
aceea studiat şi ce s-a aflat în legătură cu radioactivitatea 
sa intensă? Întâi că atomii săi se dezintegrează într-o 
manieră foarte ciudată, deşi nucleele sunt absolut identice, 
unele explodează, altele nu. Conform cărei determinări? Am 
putea fi tentaţi să emitem ipoteza că între cele două nuclee 
ar exista o deosebire pe care noi n-o observăm, dar alte 
cercetări au silit pe fizicieni să admită ipoteza 
indeterminării, manifestată şi în alte fenomene, cum ar fi 
cel al tranziţiei cuantice. Dar nu asta e atât de frapant în 
comportarea radiumului radioactiv. 1 s-a descoperit 
periodicitatea desintegrării, care, după cum o să vedeţi, ne 
dă de gândit. Avem în faţă o astfel de pietricică radioactivă 
să zicem de două grame. S-a calculat atât de exact timpul 
desintegrării ei încât s-a înscris cifra 1590 de ani, când din 
două grame mai rămâne unul, pietricica se reduce adică la 
jumătate. După alţi 1590 de ani, se reduce iar la jumătate. 
Şi aşa mai departe, după fiecare perioadă, din jumătatea 
care a mai rămas, se reduce jumătate. Da, dar asta e 
mereu, până la sfârşitul lumii. Rămâne totdeauna o 
jumătate care se reduce la jumătate, timp de mii de 
miliarde de ani înapoi spre haosul infinitului mic. Cercetaţi, 
cercetaţi, parcă ne-ar spune «cineva» cu ironie, căosăvă 
lămuriţi buştean.” „Adică acest «cineva» cine ar fi?” zise 
Lavinia. „Hm! Cineva care «ştie».” „Mă îndoiesc, zise Ciceo 
deodată decis să nu accepte inacceptabilul. De «ştiut» nu 
ştim decât noi. Astea sunt fenomene din mecanica 
universului, care oricât de misterioase ar fi, tot fenomene 
mecanice rămân. Universul n-a dat până acum ceva mai 
bun decât omul. Restul e un joc orb al energiei, cauzal sau 
acauzal, din care, e adevărat, am ieşit noi. Cum am ieşit, e 
interesant de aflat, recunosc, dar parcă...” Şi tăcu. „Dar 


parcă, ridică el glasul, tot mai mare chef am să beau un 
pahar de vin decât să-mi sparg capul cu... apeironul!” 

Şi îl şi bău, cu sete, acel pahar, demonstrativ. Copiii, care 
ştiu când tatăl are humor, râdeau. „Aşadar, Ciceo, zisei, nu 
vrei să mergi mai departe.” „Nu!” răspunse el cu acelaşi 
glas prin ale cărui modulaţiuni copiii discerneau ceva 
nespus de vesel, încăpățânare infantilă, asemănătoare cu a 
lor, furie instinctivă împotriva agresiunii acestui apeiron. 
„Nu, repetă el, fiindcă şi aşa, în ceea ce mă priveşte, sunt 
furios pe savanţi că m-au silit să aflu că cerul nu e mai înalt 
de două-trei sute de kilometri. Eram mult mai fericit când 
credeam că e fără limite, decât eram când ştiu că e doar o 
pojghiţă şi dincolo de el, vidul, un întuneric încărcat de 
porcării mortale, iradiaţii care ar ucide într-o clipă pe 
oricine ar încerca să intre în el. Ce-am aflat? Că suntem 
prizonieri într-un ocean de gaze. Parcă mă şi sufoc când mă 
gândesc, în timp ce înainte mintea îmi zbura fără hotar şi 
cerul era lăcaşul minunilor.” „Eşti un om de tip medieval, 
zisei, refuzi să accepţi că pământul se mişcă.” „Da, ştiu, 
Galilei, eppur şi muove, până la urmă o să-mi spui, Petrini, 
că vreau să ne retragem prin păduri, să bem lapte de iapă 
şi să ne radem cu o bucată de coasă. Vreau doar să spun un 
lucru simplu, că aflând că cerul care mi-a încântat copilăria 
nu mai e acelaşi, nici eu n-am mai rămas acelaşi, în timp ce 
bunica stătea şi se uita la el ceasuri întregi în şezlongul ei, 
fericită. lar eu gândesc, chiar când e albastru ca 
peruzeaua: e frumos, dar dincolo de el e un întuneric de 
smoală. Iadul!” „De ce, zisei, e firmamentul. Orion, o 
catedrală de lumină, Calea Lactee...” „Da, galaxiile, nişte 
melci, despre care ni se spune acum că fug unele de altele 
cu mare viteză... Încotro dracu fug? Cică universul e în 
expansiune.” „Ai vrea să fie fix?” „Bineînţeles! Adică să fie 
în mişcare fixă, cum e soarele şi planetele. Asta mai merge! 
Sau cum sunt norii, care se mişcă, dar nu dispar, nu sunt în 
«expansiune». Cred că savanții ăştia s-au ţicnit la cap. Am 
auzit de unul care a vrut să pună Totul într-o ecuaţie. Să 


arate că un măr din care tai felii e cât pământul. Un 
polonez! Până la urmă a înnebunit! Ăştia totdeauna au vrut 
să arate că sunt mai grozavi decât alţii, au format o dietă în 
care orice deputat putea avea drept de veto asupra 
majorităţii. Şi atunci inamicul a găsit un trădător care a zis 
veto şi le-a invadat ţara. „Da, zise Lavinia, lui nu-i plac 
chestiile astea! Într-o zi am găsit la Consignaţia un binoclu 
mare de câmp, nu vroiam să-l cumpăr, dar m-am uitat prin 
el şi l-am luat. Îţi aducea o casă de la un kilometru chiar sub 
nas, vedeai prin fereastră ce fac oamenii în ea ca şi când ai 
fi fost cu ei în odaie. Şi într-o seară m-am uitat cu ella lună 
şi l-am strigat: Ştefane, vino să vezi luna de-aproape, e 
extraordinar. Dar el: nu vreau să văd luna de-aproape. Dar 
de ce? Aşa! Las-o acolo, unde €... să stea acolo unde-o ştiu 
eu! Şi n-a vrut, dar copiii mureau de curiozitate...” „Da, 
zisei, a spus adineauri ceva foarte adevărat, că omul nu mai 
e acelaşi după ce descoperă ceva. Asta într-adevăr ne poate 
nelinişti: dacă nu mai e acelaşi, e în bine sau în rău? Înainte 
omul era mai mult un aventurier în căutarea fericirii, astăzi 
a devenit un aventurier în spirit, vrea neapărat să afle, cu 
mijloacele ştiinţei şi nu prin pură speculație filosofică, cine 
e, ca să poată şti ce-o să devină. Dar deja această aventură 
ne costă, - o insecuritate mai mare, pe care nimic n-o 
compensează, fiindcă marile puteri au pus mâna pe acele 
descoperiri ale savanților, cu ajutorul cărora îşi pot nimici 
adversarul în câteva minute. Cu această perspectivă, e clar 
că nu mai putem contempla, fermecaţi, Orionul. Dar nu mai 
putem da înapoi, e prea târziu! Unii spun asta cu exaltare: 
nimeni nu mai poate da înapoi roata istoriei, incluzând în 
asta şi progresul ştiinţelor, o binefacere! Da, dar şi o 
nelinişte mai mare. Cum o să ieşim din această aventură 
fără precedent, chiar în ipoteza că omenirea va şti să 
înlăture ameninţarea bombei cu hidrogen? Vreau să spun, 
în afara pasiunii de a cerceta, ce ne mai place să facem? 
Fiindcă tocmai ascultam astăzi la radio un fel de prelegere, 
pe care individul o ţinea cu aerul cel mai firesc din lume că 


spune ceva util şi raţional: cum să ne organizăm timpul 
liber! Fără să-şi dea seama că farmecul timpului liber 
tocmai în asta constă, să nu-l organizezi, fiindcă din clipa 
aceea a încetat să mai fie liber. Timp liber înseamnă să faci 
ce vrei, adică să dai curs în voie oricărei tentaţii, fără 
sentimentul de culpabilitate că în felul acesta îl pierzi, acel 
timp. Sigur că în timpul tău liber poţi organiza, să zicem, o 
excursie, dar numai dacă ai chef. Ai zice că nici nu merită să 
iei în seamă asemenea prostie, dar sunt şi oameni care 
după orele de muncă nu simt bucuria disponibilităţii, ci un 
fel de vid, cu atracţie spre ceea ce <<«organizează» alţii, 
aranjamente, întâlniri undeva, şi tocmai lor li se adresa 
individul de la radio, în loc să-i lase în pace să descopere 
singuri ceea ce i-ar încânta să facă. Ideea din subtext era, 
desigur, grijulie, nu cumva omul fără timp liber organizat să 
facă vreo prostie, să agaţe vreo fată pe stradă, să se îmbete 
sau să facă scandal. Aici e temerea: perfecta organizare a 
vieţii omului de mâine, cu diminuarea puterii imaginative şi 
dispariţia artelor. De pe acum muzica simfonică a părăsit 
armonia şi excelează în disarmonie, producând asupra 
ascultătorului nu vechea magie, ci o turburare nervoasă 
depistată de medici drept nocivă, iar pictura a căzut în 
decorativ. Chagall, Picasso, Chirico, Dali sunt ultimii mari 
pictori, iar sculptura s-a abstractizat şi ea, în căutarea 
«esenţelor». Desigur, esenţa formelor poate ispiti, dar în 
practică ele se confundă, un cap de femeie reprezentat 
printr-un ou ne duce cu gândul şi la un ou, reprezentat 
printr-o femeie. N-ar fi rău dacă am gândi: femeia e un ou, 
dar o găină e mai degrabă un ou decât o femeie şi încă 
acest arbitrar al esenţelor ne-ar deranja cel mai puţin dacă 
n-am gândi: prostia asta poate s-o facă şi un copil! - ceea ce 
a şi dus la admiraţia mâzgăliturilor copiilor şi a artei 
primitive.” „Ba să spun drept, mie îmi place arta primitivă, 
zise Lavinia. Mă amuză, dimpotrivă, are multă imaginaţie.” 
„Drept să-ţi spun, zisei, nu ştiu ce să-ţi răspund, dar dacă 
mă pui la ambiţie îţi fac şi eu, din lemn, un vrăjitor african 


de care poţi să te şi sperii, nu numai să te amuzi. Dar dacă 
mă pui chiar să imit, cu modelul alături, un Moise de 
Michelangelo, îţi declar că nu pot oricât m-aşi strădui, după 
cum nici o frază mozartiană, în timp ce o simfonie modernă 
m-ar ispiti, fiindcă sunetele ei nu exprimă nici un mister, 
adică nici o coerenţă...” „Poate că n-o sesizăm noi?! zise 
Lavinia. Pe primăvară eram la Bucureşti într-o sâmbătă şi 
ne-a invitat o cunoştinţă la un concert în care se cânta 
pentru întâia oară la noi ceva de Enescu.” „Dixtuorul”, zise 
Ciceo. „Da, ceva cu suflători, dar parcă nu erau nici flaute, 
nici clarinete, un fel de bețe. Dar nu erau nici fluiere, 
fiindcă se sufla în ele dintr-o parte. Dirija Silveştri. Ti-ti, ti, 
fi, fi, fi, su-şu-sum fi, fi, fi, n-am înţeles nimic, da' nu numai 
eu, nici n-a durat câteva minute şi totul s-a terminat. Sala, 
gheaţă! Nici un fel de aplauze, o tăcere neobişnuită la noi, 
unde se aplaudă atât de uşor. N-aveai ce să înţelegi, fiindcă 
îndată ce suflătorii ai fi zis că voiau să închege o melodie, 
cum spui tu, cât de cât coerentă, dirijorul o reteza brusc şi 
iar o luau de la cap cu şi-su-su şi fi-fi-fi! Şi atunci se întoarce 
Silveştri spre sală, era la Ateneu, şi zice: domnilor, e o piesă 
grea, deosebit de bogată şi dificilă, permiteţi-mi s-o mai 
cântăm o dată. Şi a cântat-o! Acelaşi lucru, oricât ai fi fost 
de atent şi tot nu puteai să distingi vreo temă melodică. S-a 
aplaudat ici-colo. În pauză, puţină jenă printre melomani. 
Văd că vine spre noi cunoştinţa care ne invitase, era cu 
nevasta, aveau locuri în altă parte. «Ei, zice el asudat, roşu 
la faţă. V-a plăcut?» «Nu», zic eu. «Nu v-a plăcut, sau n-aţi 
înţeles?» «Am înţeles perfect, zice Ştefan, dar nu ne-a 
plăcut!» «Da?! spune cunoştinţa noastră. Mie şi-acum îmi 
bate inima!» Şi îşi făcea vânt cu batista, atât de turburat 
era. Aşa că vezi!” „Lavinia, am o bănuială, zisei surâzând. 
Nu cumva cunoştinţa voastră era compozitor?” „Nu ştiu, 
era compozitor, Ştefane?” „Da, zise Ciceo, un tânăr 
compozitor.” „E normal! zisei. Între ei, compozitori, pictori 
şi chiar romancieri, se înţeleg perfect. Nu mai fac artă 
pentru marele public, ci numai pentru ei înşişi.” „Iotuşi 


Enescu e mare, zise Lavinia, şi nu numai în Rapsodii. Şi 
poate că într-o zi o să ne placă şi Diztuorul.” „Nu zic că şi 
mie îmi place Pasărea de foc a lui Stravinski, dar n-aşi lua-o 
cu mine într-o insulă, pe un disc, dintre cele zece care m-ar 
constrânge ipoteza unui exil”, răspunsei. 

„Apropos, zise Ciceo, ai mai fost pe la Bucureşti? Şi fiindcă 
nu răspunsei îndată, copii, zise, gata, la culcare.” Nu 
întârziară să se ridice decât atât cât să arate că nu se supun 
ei numai la un singur îndemn. Trebuia să vie un al doilea, 
apoi o ameninţare, apoi întârziatul în sărutări care trebuiau 
să fie atât de tandre şi insistente încât Ciceo, dar mai ales 
Lavinia să-şi iasă uşor din pepeni: haide, dragă, ajunge 
odată, şi le smulgea braţele strâns încolăcite de gâtul ei şi le 
ardea una la fund, chiar scoasă de-a binelea din sărite. 
Fetiţa şi băiatul o ştergeau chicotind... 

VII. 

Erau excedaţi de dragostea copiilor în timp ce eu trebuia 
să îndur în fiecare seară arsura unui gând care mă făcea să- 
mi imaginez până la halucinație o scenă ale cărei detalii îmi 
alungau somnul şi îmi făceau sufletul prizonier fără 
scăpare: Silvia mea stătea la masă cu un străin şi trebuia să 
vadă apoi cum e dusă la culcare şi mama ei se retrăgea în 
dormitor cu acel străin. Astfel, singurică, fetiţa mea trebuia 
să adoarmă de fiecare dată cu o nedumerire în sufletul ei 
inocent: unde e tata? Şi mama, ce face ea acolo cu omul ăla 
şi nu doarme cu mine? Cum se apăra ea de această 
nedumerire? Putea ea apoi, în timpul zilei, să mai fie veselă 
şi încrezătoare? Mai putea ea surâde? Tandreţea ei 
spontană mai putea ţâşni? Şi să se adreseze cui? Tatăl nu 
era aproape şi venea s-o vadă doar duminica, iar pe mama 
trebuia s-o vadă cum îi servea acelui om ceaiul, dimineaţa, 
cum se gătea apoi să plece de-acasă şi pleca împreună cu el 
cu maşina, pentru ca la întoarcere să-i pună supă în 
farfurie, să stea de vorbă cu el, nu mai terminau de vorbit! 
„Da, îmi mărturisea ea, ci vorbesc, ci nu mai termină, ci cu 
atâta vorbă!” şi alteori seara să se gătească „se găteşte 


mama, se uită în oglindă, ci nu mai termină ci, ci cu atâta 
gătit” şi s-o lase singură. să se ducă la „o recepţie”. „Des?” 


„Nu prea des, ta-taaa, dar...” „Dar ce?” Nu mai ştia ce 
vrusese să spună cu acel dar...” „Dar mama te iubeşte, se 
poartă frumos cu tine!” „Da, dar...” „Ei, ce mai e?” „Se 


ceartă cu Mircea...” Va să zică aşa îi spunea ea acelui 
Mircea, pe nume! Adevărat, cum i-ar fi putut spune: tată în 
nici un caz, domnul nu, dar nici nenea! „Ei şi? Se întâmplă 
să se mai şi certe lumea...” „Da, ta-taaa, dar, ci nu mai 
termină cu atâta certat...” „Chiar?” Nu răspundea. Era clar, 
nu se certau des, nu se duceau des la recepții, dar atunci 
când se certau şi se duceau la recepții erau împreună şi pe 
ea o uitau. 

În acele ore, bune sau rele, mama nu mai era a ei. Şi nu 
mai era a ei nici când o duceau la culcare şi ei doi 
rămâneau singuri. „Iata se gândeşte la tine tot timpul, îi 
spuneam, şi când o să te faci mai mare o să poţi veni la mine 
şi să stăm tot timpul împreună.” Atât, nu riscam să-i spun să 
vie de pe acum, s-ar fi putut să n-o mai văd niciodată, căci 
timpul când ea ar fi ajuns la vârsta să opteze era 
incomensurabil, şi ruptă de mine atâţia ani s-ar fi înstrăinat 
de mine şi opţiunea ar fi fost cu totul nesigură. „Să nu-i spui 
mamei ce vorbim noi! E un secret al nostru. Vom fi numai 
noi doi, tata nu se mai însoară.” „Ila-taaa, dar de ce nu vii şi 
tu mai des?” „Eu stau departe, mi-e greu să viu.” „Păi ia 
trenul!” „lau eu trenul, dar am serviciu şi nu pot lipsi decât 
duminica.” 

Ne plimbam prin oraş, ca mai înainte, dar un alt oraş, cu 
mari bulevarde şi cu o nesfârşită mulţime de oameni pe 
străzi. Trecuse mult timp până să mă liniştesc, până să-mi 
dau seama că nu mai era nimic de făcut, sufletul Silviei era 
deja scindat, tata rămăsese el ta-taaa, dar cu mama se 
întâmplase ceva, n-o iubea numai pe ea, ci şi pe Mircea, 
care şi el se purta frumos cu ea, dar... Ascundea multe 
acest dar, însă am înţeles că mica ei fiinţă se apăra bine, era 
veselă, mânca şi dormea bine şi încetul cu încetul se 


blindase împotriva a ceea ce la început o nedumerise, ca nu 
mai putea să se încreadă în întregime în dragostea mamei, 
se îndepărta de ea, încolţeau în inima ei singurătatea şi 
independenţa, sentimente premature, dar nu apăsătoare, 
ba chiar îi plăceau, începuse să fie obraznică şi 
încăpăţânată, îşi retrăgea şi ea afecțiunea pentru mama 
exact în măsura în care mama şi-o retrăgea pentru a i-o 
dărui lui Mircea, exasperând-o pe Matilda, iar acel minus 
din viaţa ei zilnică, tata, n-o făcea să sufere, dimpotrivă, ai fi 
zis că îi părea bine, iar împrejurarea că erau trei care se 
ocupau de ea îi sporea sentimentul de independenţă şi 
libertate. Totul era în faza inocenţei. Dar ce-o să se întâmple 
mai târziu? Şi iar mi se strângea inima: dacă în sufletul 
acestui copil, silit să afle de timpuriu prea multe, nu va 
apărea ceva dur împotriva oamenilor, cinismul, ironia 
necruțătoare, neîncrederea în fidelitate şi răceala în 
iubire?! Şi mă străduii multă vreme s-o vorbesc de bine pe 
mama ei, s-o asigur că numai pe ea o iubeşte, că şi Mircea e 
un om bun. „Ci, citata, Mircea are doi băieţi mari, ci sunt 
studenţi în Anglia... Ci dacă şi eu o să învăţ bine, ci mă 
trimite şi pe mine în Anglia!” „I-auzi! Mai e până atunci. 
Până atunci ori moare măgarul, ori piere samarul.” „Ci nu 
înţeleg!”' „Ci mi-e greu să-ţi explic!” Vrusesem să-i spun că 
până atunci ori nu va mai fi în situaţia s-o poată trimite şi pe 
ea în Anglia, ori se va despărţi mama ei de el şi-o să fim 
iarăşi împreună. 

Gândisem câtva timp acest lucru, fără să mă bizui la 
început pe vreo certitudine, în afara faptului că 
surprinsesem adesea o nostalgie pe chipul Matildei. Odată 
despărțiți, ura ei împotriva mea se stinsese şi urmase o 
tăcere asemeni unei vetre în câmp care a devenit deodată 
cenuşă şi asupra căruia s-au lăsat, misterioase, dar nu 
moarte, marile tăceri ale haosului, lumea străină de 
efemerele noastre patimi, cerul înstelat, noaptea vie cu 
adierile ei de vânt foşnind prin ierburi, în mijlocul cărora 
numai omul poate fi împăcat, gândind: să uiţi totul, să nu 


uiţi nimic şi să nu-ţi pese. El singur poate purta în suflet 
pacea, conflictul, nepăsarea, liniştea, sbârlirea, pieirea, 
dispariţia cu obrazul lipit de mama lui, pământul, pe 
suprafaţa căruia strângând în mâini bulgării, poate muri 
rânjind cu sfidare sau cu dragoste care să-l facă din ticălos, 
frate al tuturor extincţiilor. Matilda se pomenise silită să se 
gândească singură (adică fără mine) la ceea ce făcuse. 
Chiar la prima mea vizită, după şase luni (fiindcă îmi era 
insuportabil gândul să-i mai văd vreodată chipul), o găsisem 
veselă şi cu priviri care se fixau asupra mea ca odinioară, 
fără să se sinchisească de bărbatul ei care era de faţă, ca 
într-un joc ce reedita parcă în mod straniu situaţia în care 
ne aflam noi doi când ea era măritată cu Petrică. 

Până ce într-o zi îmi dădui seama că nu mă iluzionam. Mă 
primi ca altădată în orele ei de mare expansiune a sufletului 
şi chiar reedita într-un anume fel scena de pe vârful 
dealului cu Petrică. Desigur, soţul ei nu se urcă în vreun 
copac, ci îşi păstra o impenetrabilă şi calmă figură. „Iu ai 
luat masa undeva?” mă întrebă. „Nu”, zisei, deşi mâncasem. 
„Nici noi. Mircea abia a venit” (de unde venise? Era 
duminică, a, da, ştabii ăştia sunt adesea chemaţi nu numai 
duminica, ci şi la miezul nopţii!). Mă invită deci la masă şi 
accepiai. 


Silvia însă avu o comportare neliniştitoare, în timpul mesei 
începu să se joace cu lingura în supă, să se fâţâie pe scaun, 
să clefăie interminabil carnea în gură şi să arate o surzenie 
totală faţă de amenințările mamei. Surprinsă, scoasă din 
sărite, până la urmă, Matilda o plesni, dar Silvia nu se 
turbură câtuşi de puţin, vărsă paharul cu apă pe masă şi 
expresia de impertinenţă de pe chipul ei nu se şterse. „Ce e 
cu fata asta? exclamă Matilda uluită, e din zi în zi mai 
obraznică. Victor, ia urecheaz-o tu niţel, o fi crezând că 
dacă eşti tu cu ea, o să-i iei apărarea.” „Silvia, zisei, ce e 
prostia asta? Ai şase ani, nu mai ai patru, eşti fată mare!” Şi 
o luai în braţe de pe scaun şi o pusei pe genunchi, dar 
corpul ei era ţeapăn, expresia de înstrăinare, nu-şi mai lipi 
cu tandreţe capul de obrazul meu. Da, copilul nu mai era cu 
totul inocent, era clar că simţise nefirescul invitaţiei maică- 
sii şi nu-şi putuse exprima prin cuvinte desacordul: îl 
exprimase însă în felul ei. „Bine atunci, eu am plecat, zisei, 
dacă nu-ţi place să stai cu mine la masă”. Nu era un reproş, 
şi nici nu-i spusesem aceste cuvinte ca să-i sugerez vreo 
mâhnire din parte-mi, scontând un regret din partea ei. 
Încă de la această vârstă apar în noi stări psihice foarte 
coerente şi de mare inerție, nu pot fi deplasate nici prin 
vorbe, nici prin ameninţări şi nici prin pedepse. Mâhnire 
însă simţeam şi într-adevăr trebuia să plec dacă nu vroiam 
să-i fac ei şi mai mare rău. Avea dreptate, locul meu nu era 
acolo, micul ei suflet nu accepta amestecul, ca şi când, 
cunoscând-o bine pe maică-sa cu antenele instinctului, ar fi 
intuit eroarea în care ne-ar fi atras pe toţi într-un joc în 
care ea refuza să intre. 

„Mergi cu mine la plimbare?” o întrebai ridicându-mă. 
Dădu din cap scurt cu privirea imobilă: nu! Nici nu trebuia 
s-o întreb, era clar că nu putea atunci să mă ierte pentru că 
acceptasem să iau masa cu maică-sa şi cu Mircea. „Victor, 
zise Matilda, merg eu la plimbare, am să-ţi spun ceva!” 
Silvia se însenină când auzi şi deodată îmi surâse: „Pa, tata, 


ci când mai vii?” O luai iar în braţe, o sărutai, spusei bună 
ziua lui Mircea şi o aşteptai apoi pe Matilda în stradă. 
Ştiam că n-avea nimic să-mi spună şi dacă avea nu acum 
îmi va spune, vroia doar să-şi dea seama pentru început 
dacă mai puteam comunica. Nu greşeam, ne plimbarăm 
vreo două ore şi într-adevăr nu-mi destăinui nimic. 
Schimbaserăm însă mii de cuvinte, aproape în şoaptă, 
cuvinte incolore, ca nişte etichete pe sticle goale, care nu se 
mai ciocneau între ele, nu mai scoteau scântei ca altădată, 
ci ne picurau doar o mare linişte în inimă, o mare 
destindere şi o vagă, o nedefinită şi lipsită de temei 
speranţă. Dacă o mai iubesc. Desigur, îi spusei. Ca şi la 
început. Da, şi ea simţea acelaşi lucru. Se mira cum de-am 
ajuns noi aici. „O fi vreun blestem”, zisei. „Şi eu m-am 
gândit, zise. Să-ţi spun un secret: nu-l iubesc pe Mircea.” 
„Ştiu că nu-l iubeşti!” „Dar mă iubeşte el ca un nebun!” 
„Da, ştiu că te iubeşte ca un nebun!” „Lucru pe care nul- 
am simţit la tine decât la început.” „Nu l-ai simţit nici la 
început, ţi s-a părut.” „Nu-nu! Altfel nu-l lăsam pe Petrică.” 
„Da, ai greşit că l-ai lăsat! Mi-ai spus-o de atâtea ori.” „Nu, 
vroiam un copil şi am avut bănuiala că Petrică, cu boala lui, 
nu putea să mi-l dea.” „Mai bine, putea ieşi un copil cu 
ereditate încărcată.” „Nu, m-am interesat, boala asta nu e 
ereditară.” „Parcă poate cineva să ştie cu precizie totală ce 
e ereditar şi ce nu e! Deci am dreptate, m-ai iubit cu 
premeditare, ca să faci un copil.” „Şi eu! le-am iubit, dar n- 
a lipsit şi premeditarea.” „Nu, nu m-ai iubit deloc şi asta s-a 
văzut îndată ce ne-am căsătorit.” „Să-ţi spun un secret!” 
„Încă unul?” „Da, eu nu pot să iubesc!” „Ştiu că nu poţi să 
iubeşti. Dar îţi ieşi din fire când celălalt încetează şi el să te 
mai iubească.” „Da, îmi ies din fire, nu pot să trăiesc fără să 
fiu iubită!” „Mare descoperire! Cine poate trăi fără să fie 
iubit?” „Tu, de pildă, n-ai nevoie şi tu ştii asta şi am început 
să te urăsc când am descoperit acest lucru.” „Da, fiindcă am 
rămas la părerea că rolul femeii e să iubească şi să întreţină 
flacăra iubirii, de-aia i-a dat natura frumuseţe şi farmec.” 


„Şi al bărbatului? El ce rol are?” „S-o ocrotească! De-aia e 
înzestrat cu forţă şi echilibru.” „Da, vezi, nu ne-am înţeles!” 
„Nu există înţelegere!” „Nu?” „Nu!” „Atunci ce există?” 
„Există iubire, acolo unde ea se naşte, există şi înţelegere. 
Sunt legate. Desigur, nu lua asta în sens absolut, nu 
totdeauna unde există iubire există şi înţelegere. Spun doar 
că e greu de conceput că doi oameni care nu se iubesc se 
pot înţelege. Tolstoi se întreba: ce-i ţine pe oameni în viaţă? 
Răspunsul cred că e al lui, nu al meu: iubirea. Asta în mod 
absolut şi nu neapărat doar în sens creştinesc şi nu exclusiv 
între sexe. Poţi, de pildă, iubi omenirea, sau natura, sau 
doar copiii, sau animalele, fiindcă fără iubirea de ceva am 
redeveni fiare. Sau şi mai rău, am ajunge să ne iubim doar 
pe noi înşine, devenind monştri. Nu e adevărat că tu nu poţi 
iubi, fiindcă altfel n-ai mai da naştere la iubire în altul. Ar 
însemna că te iubeşti mult pe tine, lucru respingător, care 
nu poate atrage decât tot pe un ins respingător. Or nici 
primul tău bărbat, nici Petrică, nici eu şi nici acest Mircea 
nu suntem inşi respingători.” „Ioţi ceilalţi da, nu sunt, dar 
tu eşti.” „Da, se poate ca tu să nu fi văzut în mine decât 
ceea ce am respingător. 'Toţi avem în noi ceva care 
stârneşte repulsia, dar nu uita că şi virtutea (vorbesc de cea 
adevărată) poate fi respingătoare pentru un ticălos.” „Deci 
eu sunt o ticăloasă!” „Da, cam eşti!” „Şi totuşi mi-ai spus că 
mă iubeşti încă! lubegşti o ticăloasă?” „lubeşti un ins 
respingător?' „Da, cu speranţa să-l schimb!” „Nu s-ar zice 
că ai avut vreodată în suflet speranţa! Sau mai bine zis ai 
vrut să mă schimbi prin distrugere, prin anihilare!” „Ha-ha! 
Ai văzut tu destul în tine un om a cărui trufie nemăsurată 
pretindea să i se ridice în fiecare zi câte o statuie.” „V-aţi 
emancipat şi iată ce iese din voi!” „Da, nu mai vrem să vă 
gâdilăm la tălpi.” „Călătorie sprâncenată spre ţinta voastră, 
visul uitat al matriarhatului. Oamenii de ştiinţă au 
descoperit că sunteţi mai vitale decât noi şi o luaţi în serios. 
Vitale, da, dar nu în spirit, unde produceţi numai 
dezordine.” „Şi voi nu produceţi. Războaiele le facem noi 


LIA 


„Războaiele le face Dumnezeu şi se clocesc şi în ura dintre 
bărbat şi femeie.” 

Matilda căscă îndelung şi cu mare voioşie. „Mă dor 
picioarele, zise, hai să intrăm undeva şi să bem o cafea, 
continuăm acolo!... Orice aşi fi crezut, zise ea apoi după ce 
intrarăm într-un mic bar şi ne aşezarăm, că poţi să ajungi, 
afară de contabil.” „N-am ajuns, zisei, fiindcă n-o să rămân 
contabil jusqu'ă la fin de mes jours.” „lot mai speri?” „Nu 
sper, sunt sigur!” „Dacă ai accepta ca Mircea să se ocupe 
de cazul tău, ar fi atât de simplu şi. n-ai mai sta în acest post 
nici măcar o săptămână. Situaţia nu mai e aceeaşi ca acum 
cinci ani!” „Hai sictir!” „Asta e o prostie! Între oameni 
civilizaţi lucrurile astea se aranjează. Oricât am vrea noi să 
credem că suntem despărțiți, în realitate nu suntem şi nu 
putem fi total despărțiți. Chiar dacă n-ar exista Silvia. Fosta 
soţie îşi ajută fostul soţ, fostul soţ o ajută şi el pe ea, actualul 
soţ îl ajută şi el pe fostul soţ... E normal! Iubesc amândoi 
aceeaşi femeie... (Mi-ai spus că mă iubeşti ca la început!) 
Dar când mai există şi un copil?!” „Aha, de-aia m-ai invitat 
tu la masă! Formăm aceeaşi familie?” „Nu fi prost! Vreau să 
spun că avem interese comune! Nu ţi-ar plăcea ca Silvia să 
ştie că tatăl ei e profesor universitar?” „Ba da, dar Silvia va 
afla şi cui datorez eu această favoare, lucru care mi se pare 
scabros! Prefer să ştie că voi fi iar universitar prin propriile 
mele sforţări!” „Dar Silvia nu va şti niciodată!” „Întâi că va 
şti, fiindcă îţi ghicesc gândul: pace şi armonie între noi trei, 
lucru imposibil, fiindcă nu se poate uita că acest ştab mi-a 
luat copilul, în timp ce ştia că el mai avea doi. Şi pe urmă 
chiar dacă Silvia nu va şti că Mircca m-a ajutat, o să ştiu eu, 
şi asta îmi face scârbă! Mai bine şi-ar fi făcut altă dată 
datoria şi nu m-ar fi lăsat să fiu condamnat. M-a lăsat! Şi în 
timp ce eu eram la ocnă, pregătea terenul să-mi ia copilul.” 
„Nu elţi l-a luat, ci eu!” „Şi asta crezi că se poate uita?” 
„Am să repar această greşeală cum o să pot. O să ţi-o trimit 
pe Silvia în vacanțe de câte ori o să vrei, şi când o să se facă 
mare nu va mai fi problema că fetiţa ţi-a fost luată. Pe urmă 


tu o să te căsătoreşti şi o să ai copiii tăi, eşti în plină 
tinereţe, n-o să-mi spui că o să te resemnezi şi n-o să-ţi 
refaci viaţa!” Aşadar, asta era explicaţia stării ei de spirit, 
totuşi vrusese într-adevăr să-mi spună ceva ieşind cu mine 
la plimbare. Ce nu mergea?! Ce primejdie simţise că o 
ameninţă? Nu era o enigmă, Silvia se îndepărta de ea, fie că 
îşi descoperea tatăl, deşi se spune că asta vine mai târziu, 
fie că o făcea de pe acum să plătească, ghicindu-i în mod 
obscur vinovăția de a fi adus între noi un străin. Deci nici 
întrebările dacă o mai iubesc nu fuseseră atât de goale. O 
ispitii: „Consider viaţa mea refăcută, nu mă interesează să 
mai trăiesc de-aici înainte cu o femeie în aceeaşi casă. Dar 
cu ea? Acest lucru nu-l afirmai. Îşi aprinse o ţigare şi gândii 
că mâinile îi tremurau, dar nu un tremur perceptibil, mai 
degrabă o anume disarmonie în mişcările degetelor. Ce 
bizar, credeam că m-am despărţit de ea definitiv şi iată că a 
fost suficient ca Matilda să se apropie iar de mine, chiar în 
acest fel care nu mă îndreptăţea cu nimic să-mi fac iluzii, ca 
să uit tot ceea ce îmi făcuse şi să-i sugerez, prin declaraţia 
mea, că voi trăi singur, că oricând se poate întoarce. Chiar 
doream această întoarcere? Desigur, însă în condiţii ideale: 
să revină la starea ei de dinaintea căsătoriei noastre, lucru 
care nu mi se părea imposibil, atât de încredinţat eram că 
mă iubise cu adevărat, în cei doi ani, că eu rămăsesem 
acelaşi şi că schimbarea ei ulterioară era inexplicabilă, 
străină de ea, nefirească, asemeni unei maladii misterioase 
de care, după divorţul nostru, se vindecase. 

„Bine, îmi spuse, o să trăieşti singur în casă, deşi eu nu 
cred fiindcă nu te-ai desprins de tot de mine şi nu poţiiubi 
pe cineva cu rămăşiţele alteia în suflet, dar ce te împiedică 
să accepţi propunerea mea? Crezi că e un rău mai mare să 
te laşi ajutat, decât să aduni cifre şi să faci bilanţuri 
contabile opt ore pe zi, tu care arzi de dorinţa de a avea 
iarăşi în faţă studenţi, şi să le vorbeşti despre ceea ce te 
pasionează? Lasă vanitatea deoparte, fă o separație între 
trecut şi viitor şi raţionează: de fapt cine m-a dat pe mine 


afară din Universitate? În ultima instanţă factorul politic, 
reprezentat printr-un anume Mircea, care din laşitate, aşa 
şi pe dincolo, poţi să-i spui cum vrei, a închis ochii când 
trebuia să-i deschidă... Repet, eşti îndreptăţit să-l judeci 
cum vrei, fiindcă oricum ai dreptate!... Ei bine, acum, 
acelaşi om vrea să-şi îndrepte greşeala, atât cât se poate, 
fiindcă anii de puşcărie nu mai poate nimeni să ţi-i dea 
înapoi, înţelegi? Nu te ajută, îndreaptă o greşeală.” „Ai 
vorbit tu cu el!”, „Nu, zise Matilda hotărâtă, dar sunt sigură 
că poate şi vrea s-o facă.” „Deci, zisei, să-i ofer eu lui şi ţie o 
mai liniştită conştiinţă.” „Nu fi naiv, crezi că atât el cât şi 
alţii se perpelesc în somn fiindcă ar avea ceva pe conştiinţă? 
Politica abstractizează faptele şi le înlănţuie de la cauză la 
efect, asta s-a întâmplat pentru că altceva s-a întâmplat mai 
înainte şi o să se mai întâmple cât timp oamenii vor trăi pe 
pământ: toţi suntem vinovaţi, nimeni nu e vinovat. Până va 
apărea acea societate ideală în care fiecare vom plăti 
prompt pentru erorile noastre, o să mai curgă apă pe 
Dunăre, acum nici măcar dacă moare unul nu e oportun să-i 
răscolim erorile, fiindcă asta ar duce la descoperirea altor 
erori şi asta la altele!... Ajungem departe! Şi cine ar 
garanta că nu se vor produce astfel reacţii imprevizibile, 
care ar stârni nenorociri şi mai mari, pe o scară chiar 
catastrofală.” „Aşa gândeşte el?” Da, aşa gândeşte. Şi tu 
reacţionezi ca şi când n-am trăi într-o lume dată (nu cea 
mai bună, acum, dintre lumi, totuşi dată, cu realităţile şi 
legile ei brutale), tu gândeşti mereu că există chiar acum 
posibilitatea unei lumi ideale şi îi judeci pe oameni după 
această viziune a ta utopică.” „Da, aşa este, aşa reacţionez, 
dar instinctiv şi nu raţional, fiindcă aşa simte fiinţa mea că 
poate exista în armonie cu ea însăşi. Raţional ai, adică acest 
Mircea, are dreptate, fiindcă altfel ar trebui să nu mai fie 
ceea ce este, asta e soarta lui, pe care şi-a asumat-o şi chiar 
dacă, să zicem, ar fi judecat şi condamnat, el n-ar 
recunoaşte că a trăit în eroare. Nu erau erorile lui! Sau 
aceste erori s-au născut din altele, mai mari, consecinţe ale 


determinărilor politice, geografice şi istorice, cu rădăcini 
extinse şi adânci şi foarte îndepărtate. Iar aspiraţia lui, a 
acestui Mircea, este să ne însuşim şi noi ca indivizi ceea ce 
şi-a însuşit el şi alţii ca exponenţi. Da, se face, poporul e 
înţelegător în totalitatea lui, el are o filosofie pe care o 
exprimă şi cel mai umil individ anonim: asta e situaţia! 
Filosofia acceptării prin înţelegere. Chiar îl auzi pe câte 
unul: ce era să fac, dragă, asta e situaţia! Aşa gândesc şi eu 
raţional. Şi totuşi nu înţeleg, adică nu pot să-mi asum 
greşelile altuia, deşi le înţeleg sau mai bine zis mi le explic. 
Mi-ar fi uşor s-o fac, dar instinctiv mă dau înapoi, fiindcă ar 
însemna, prin înţelegerea mea, să-mi dau girul pentru noi 
erori. Cine îmi garantează, ce forţă, ce mecanism social 
constituit şi eficace, că odată ce îmi dau girul (odată! într-o 
situaţie grea, excepţională) nu vom face apoi noi abuzuri de 
puterea şi situaţia în care suntem puşi chiar şi fără situaţii 
unice, dificile, date? Nu-mi garantează nimeni, fiindcă legea 
nu e încă zeiţă, în această inevitabilă şi dureroasă perioadă 
de tranziţie. Singură ai spus că nu e oportun să judecăm 
chiar toate erorile. O să-mi răspunzi că asta nu e ceva nou 
în lume, de acord, sunt tot atât de filosof ca şi acest Mircea, 
dar eu îmi asum alt destin şi nu pot fi (nu din virtute, ci din 
neputinţă) complicele lui sau al oricărui altuia!” „Ce să zic, 
exclamă Matilda cu ironie, i-ai pedepsit de i-ai omorât!” 
„Da, ştiu, Petrică m-a învăţat ceva pe vremuri în ale 
profeţiei, nu va trece mult şi victime şi călăi se vor întâlni la 
acelaşi banchet, vor ciocni unii cu alţii paharul, vor petrece 
şi se vor strânge reciproc de umeri cu emoția sinceră în 
suflet că suntem toţi oameni şi erorile, de fapt, nu sunt ale 
noastre, sau sunt ale tuturor. M-aşi alătura şi eu, sincer 
vorbesc, la petrecerea aceasta a uitării generale, dacă, hm! 
Mi-e greu să-ţi spun, o să mă mai gândesc şi dacă vă 
interesează (adică pe tine şi pe Mircea) o să vă spun...” 
„Deci nu vrei!” zise Matilda. „Acum în nici un caz!” „De ce? 
Lasă teoriile şi spune aşa, omeneşte, ce te împiedică!” „A, 
da! exclamai şi eu parcă aducându-mi aminte de ceva ca şi 


când aşi fi fost de acord că până atunci mă ţinusem de 
teorii, străine de fapt de adevăratul motiv al reacției mele. 
În primul rând, continuai, pentru că lucrez, şi lucrez bine, al 
doilea, sunt informat ce se predă acum la Universitate în 
materie de filosofie, nu mă interesează. Am spus acum 
fiindcă sunt convins că lucrurile se vor schimba. Atunci aşi 
putea chiar să accept ca domnul Mircea să îndrepte ceva 
din eroarea pe care n-a putut să n-o comită faţă de mine! 
Vezi ce înţelegător sunt! Nu sunt absurd!” Şi izbucnii în râs! 

Mă credeam, ca altădată, soţul ei, puteam râde şi jubila 
stăpân, aşa-zicând, pe situaţie. Reacţia ei însă fu de o 
brutalitate totală şi absolută. Atunci, pe loc, nu zise nimic, 
urmă o tăcere îngheţată şi străină, ne ridicarăm de la masă 
şi ne despărţirăm. Aparent goală de sens sau dătătoare de 
linişte, pace adâncă între două inimi înstrăinate, dar care s- 
au iubit odată, discuţia mă lăsă cu un sentiment turbure că 
eram ameninţat fără scăpare. Această întâlnire fusese de 
mult pregătită, mi se propusese ceva şi eu respinsesem 
orgolios această propunere. Acum mi se păreau ridicole 
replicile mele, ca şi întrebările ei dacă o mai iubeam. 

Dădui în cele din urmă din umeri. Dar duminica următoare 
găsii uşa închisă. leşi doar, întru târziu, servitoarea, care 
îmi spuse că nu e nimeni acasă, au plecat undeva într-o 
excursie. Şi câteva duminici primii acelaşi răspuns. 
Înţelesei: n-aveam s-o mai pot vedea pe Silvia. Încercai 
zadarnic câteva luni, cei puţin s-o prind la telefon. Cine e 
acolo? auzeam glasul când al Matildei, când al acelui 
Mircea, când al servitoarei. Matilda şi soţul ei îmi închideau 
telefonul fără un cuvânt, iar servitoarea avea placa ei: nu 
sunt acasă, sunt plecaţi. Încercai nu duminica, ci în zilele 
lucrătoare, şi anume dimineaţa, când ştiam că ei sunt chiar 
plecaţi. Dar servitoarea dădea din cap repetând aceeaşi 
placă. Dar fetiţa? Unde e fetiţa? Şi ea era plecată. Unde? 
Nu ştia. 

VIII 


„lot n-ai reuşit s-o vezi? zise Lavinia după ce rămaserăm 
singuri. La urma urmei de ce nu accepţi să te ajute şi să te 
întorci la Universitate? Gândeşte-te la copil, zău aşa, ce poţi 
să faci? Asta e situaţia!” „Şi mie mi s-a întâmplat de multe 
ori în viaţă, zisei, să întâlnesc oameni care erau la un pas de 
izbăvire şi mi se părea de neînțeles de ce nu fac pasul acela. 
Îmi vine în minte o comparaţie sau mai degrabă o 
întrebare: resorturile adânci ale fiinţei noastre pot fi ele 
întoarse la infinit? Învârtim pe-ale ceasului până ce simţim 
că apare o rezistenţă. Atunci ne oprim. Prima mea bătaie 
zdravănă am primit-o când am întors ceasul lui tata până 
am obţinut o mişcare infinită; da, dar ceasul a mai mers 
doar câteva ore şi pe urmă s-a oprit. 

Astfel fac şi unii oameni (sau li se face!), nu simt, nu-şi dau 
seama de clipa când apare în ei o rezistenţă: forţează, mai 
au apoi un timp oarecare iluzia că trăiesc, mănâncă, dorm, 
chiar râd, dar de fapt sunt morţi. N-aşi putea să spun cu 
certitudine că chiar aşi muri sufleteşte dacă aşi accepta să-i 
fac pe plac Matildei şi acestui Mircea, căruia i se pare că a 
întemeiat o dinastie şi n-ar vrea să figureze în arborele ei 
genealogic numele unui oarecare individ, contabil de 
meserie, fost soţ al alteţei-sale Matilda şi tată bun al 
principesei Silvia. Adică cum? Ai divorţat-o pe alteţa-sa 
Matilda de un contabil? Chiar aşa? A fost măritată şi a făcut 
copil cu un contabil de la Oraca? Hm! Hm! Hm! Nu e bine! 
A, profesor universitar?! Da! Uitând că atunci când faptul 
era posibil, când am ieşit afară şi eu am cerut acest lucru, 
m-a dat afară din birou. Nu spun deci că s-ar putea 
întâmpla ca resorturile mele adânci să fie amenințate 
acceptând să colaborez cu aceşti snobi bizari care au şi 
început să se creadă eterni, dar spun că rezistenţa pe care 
o simt e reală şi profundă. De ce să risc eu s-o forţez? O să- 
mi spuneţi că nu sunt concesiv, că nu poate fi vorba de ceva 
grav. Şi eu m-am gândit şi am fost la un moment dat gata să 
le trimit o scrisoare. Da, dar când m-am aşezat la masă s-o 
scriu, m-a apucat furia. Ştii, hârtia pe care trebuie să-ţi 


aşterni gândurile... În fine, problema nici măcar nu mai are 
un caracter acut, fiindcă am reuşit duminica trecută s-o văd 
pe Silvia şi să stau de vorbă cu ea vreo jumătate de ceas,” 
„Ei, tresări Ciceo. Îmi pare bine! Cum ai reuşit?” 

Şi turnă vin în pahare, cu adevărat bucuros că putusem în 
sfârşit să-mi văd copilul. „De acest Mircea nu mă mir, nu e 
copilul lui, continuă el, deşi e de mirare ca un om în toată 
firea să se preteze la un astfel de joc (Ciceo avea aerul că n- 
a reţinut ideea mea cu snobismul acestui şef), dar Matilda, 
cum poate ea să-şi pună problema că Silvia s-ar simţi 
înjosită dacă ar spune la şcoală că tatăl ei este contabil? 
Parcă aşa ne-ai povestit că ţi-ar fi spus!”. „Nu, nu ea direct, 
zisei, servitoarea mi-a relatat din ce-a tras ea cu urechea.” 
„Aha, data trecută n-ai precizat. la hai să bem, Lavinia...” 
„Da”, zise Lavinia, şi se duse să ne pregătească un nou rând 
de cafele. 

„Snobismul acesta e real? vreau să spun e răspândit? şi nu 
ţi se pare neverosimil să fi apărut atât de rapid în...” zise 
totuşi Ciceo, semn că reflectase asupra supoziţiei mele. 
„Răspândit sub forma asta nu e în nici un caz, zisei, dar 
există, suntem aproape toţi snobi sub forme atenuate, 
acceptabile. Avem copii! Crezi că am accepta cu uşurinţă 
să-i vedem căsătoriţi cu persoane mult inferioare lor 
socialmente, chiar dacă dragostea ar fi prezentă?” „Ai 
dreptate, conveni Ciceo, fiindcă nici n-ar fi bine. Un simplu 
muncitor, bărbat admirabil, dar fără cultură, s-ar simţi 
prost în anturajul unei soţii care ar fi o intelectuală. Dar nu 
despre asta e vorba, mă refer la snobismul unei categorii 
prin specificul ei instabilă în ceea ce priveşte soarta fiecărui 
membru al ei luat în parte. Cum să te crezi diferit de 
ceilalţi, când într-un fel nu prea uşor previzibil poţi fi trimis 
oricând la munca de jos? Ce prostie!” „Nu chiar, zisei, 
oamenii au avut totdeauna tendinţa de a se constitui în 
caste. Numai în Statele Uniie o anumită cantitate de dolari, 
indiferent cine eşti şi cum i-ai obţinut, vreau să spun 
indiferent prin ce soi de afacere, te aruncă imediat în casta 


celor bogaţi, care datorită pragmatismului ei e lipsită de 
prejudecăţi stupide. Un băiat destoinic şi plin de calităţi e 
uşor primit în rândul celor bogaţi, fiindcă se ghiceşte în el o 
forţă potenţială, adică un priceput viitor om de afaceri şi 
numai rar asta poate să provoace o tragedie americană, nu 
prea specifică.” „Ie referi la romanul lui Dreiser?” „Cum e 
cartea asta?”, zise Lavinia intrând cu cafelele. „E bună, zice 
Ciceo, americanii au simţul epicului, pe care europenii l-au 
cam fărâmiţat.” „Da, râse Lavinia, ştiu la ce te gândeşti, mi- 
a adus mie o prietenă Ulysse de James Joyce, eu nu l-am 
citit, îl ţin de şase luni pe noptieră şi n-am trecut de pagina 
o sută.” „E foarte interesant, zise Ciceo, dar mi-e mereu 
gândul la titlul pe care i l-a dat, Ulysse, de ce i-a spus el aşa, 
când în cartea lui nu se întâmplă nimic.” „Cică se întâmplă, 
zise Lavinia, cutare scenă din Homer e descrisă şi aici, dar 
altfel!” Ei, altfelul ăsta, zise Ciceo, mă scoate din sărite, 
descrie pe pagini întregi cum eroul ia dimineaţa un 
purgativ, se duce la toaletă şi simte cum se uşurează... La 
ce corespunde asta din Homer?” „De ce te încăpăţânezi s-o 
citeşti?” râse iar Lavinia. „Se spune adesea: vreau să-mi 
dau seama care din noi doi e un idiot, în cazul de faţă eu 
sau irlandezul ăsta?” „Deosebirea ar fi că el e celebru şi tu 
nu eşti”, zise Lavinia.”Da, conveni Ciceo, ştiu, există idioţi 
celebri şi oameni cu bun-simţ anonimi, înseamnă că idioţii 
anonimi au reuşit şi ei să dea un exponent glorios.” „În 
cazul ăsta ar însemna că Ulysse e foarte accesibil idioţilor.” 
„Logica femeilor, răspunse Ciceo sarcastic, se poate învârti 
în gol la infinit... E vorba de un anumit gen de idioţi dintre 
cei capabili să citească şi nu de idioţii care n-au luat 
niciodată o carte în mână: culţii pervertiţi, sătui de vechile 
valori.” „A! făcu Lavinia, dar să ştii că ăştia nu sunt idioţi.” 
„Bine, nu sunt. Cum să le spun atunci?” „Păi ai zis bine, 
sătui de vechile valori. Dar să ştii că nu sunt nici pervertiţi. 
Uite, de pildă, eu sunt sătulă de oraş, mi-ar plăcea să 
trăiesc la ţară, îmi plac animalele şi natura, înseamnă că 
sunt o orăşeancă pervertită?” „Bineînţeles, altfel te-ai fi 


măritat cu un ţăran şi te-ai fi ocupat de găini.” „Nu sunt 
numai găini!” „Da, mai sunt şi curci, gâşte, rațe...” „Bine, 
râse Lavinia, admit simplificarea, să revenim la Ulysse. Cum 
tu n-o să admiţi niciodată că eşti idiot, zi că e el şi întoarce- 
te la Balzac şi Tolstoi.” „l-am citit, zise Ciceo, vreau ceva 
nou, modern.” „Nu eşti consecvent, zise Lavinia, în ştiinţă 
vrei să lăsăm luna acolo unde e, în artă vrei ceva modern. 
Ei, Joyce e cel mai modern, ce-i faci?” „Păi nu mă las până 
nu-l citesc pe pisălogu-ăsta”, zise Ciceo cu o iritare care i-ar 
fi distrat mult pe copiii lui; ştiau ei de ce nu vroiau să se 
ducă la culcare ca de obicei. „Nu e pisălog, intervenii 
(citisem Ulysse încă de pe vremea studenţiei), Joyce 
fărămiţează personajele şi lucrurile şi asta poate să 
enerveze, el nu mai poate să descrie bătălia de la Austerliz 
ca 'Tolstoi, în schimb, să mă scuze Lavinia, prinde, de pildă, 
femeia în timpul ciclului ei lunar şi ne arată alt câmp de 
bătălie, nu mai puţin senzaţional decât ceea ce vede 
savantul când pune materia vie sub microscop. E o altă 
Odisee... aşa că n-o să facă nimic, Ciceo, n-o să-ţi placă 
oricât te-ai strădui. Bărbieritul, de pildă, e o chestie, nu mai 
e un simplu bărbierit... Micul dejun cu rinichi şi alte momite 
durează cât aventura lui Ulisse pe insula Circei, unde 
oamenii lui sunt transformați în porci...” 

Deşi Ciceo era relativ sobru în limbaj, de astă dată auzind 
toate acestea, trase, cu puternic accent ardelenesc, 
înjurătura prin care trimitem noi pe cineva antipatic la 
origine... „la mâne-sa, să se întoarcă de-acolo mai bun...” în 
clipa aceea Lavinia se ridică brusc şi se îndreptă decisă 
spre dormitorul copiilor de unde auzirăm de îndată 
zdupăituri şi chicoteli. „Vă arăt eu vouă”, strigă ea şi într- 
adevăr auzirăm apoi palme date şi ţipete mult exagerate de 
durere nesinceră, fiindcă oricât ar fi fost de îndesate, 
palmele mamei demult nu mai aveau asupra lor vreun 
efect... „Ascultă la uşă, zise Lavinia revenind, du-te tu, 
dragă, şi potoleşte-i...” „Sunt şi ei curioşi, zise Ciceo, ce poţi 
să le faci, aşa eram şi noi...” „Nu, că numai sâmbătă seara îi 


apucă, zise Lavinia, şi numai când vii tu pe la noi, mi se 
adresa, încolo îşi văd de-ale lor, ba chiar fac şi treabă după 
ce îşi termină lecţiile, îi trimit la piaţă, spală vasele...” 
„Silvia nu e încă la şcoală?” zise Ciceo. „locmai, spusei, a 
început şi ea în anu-ăsta şi aşa am reuşit s-o văd...” „Da, te- 
apucasei să spui, - ne luarăm cu vorba...” zise Ciceo 
turnând iar în pahare. „Doi inşi începuseră să mă cunoască 
în vizitele mele, soldatul din gheretă care făcea de pază la 
casa ştabului şi, cum am spus, servitoarea. Soldatul nu era 
totdeauna acelaşi, dar servitoarea da. O fată stilată, cum se 
spunea pe vremuri, foarte tânără însă, ai fi zis că avea 
paisprezece ani. Nu avea chiar paisprezece, ci optsprezece 
neîmpliniţi, mă corectă ea când o întrebai. «Şi aşa 
frumoasă, îi făcui eu curte, şi te-ai hotărât să rămâi la 
meseria asta?» «Parcă eu m-am hotărât?» zise ea mohorâtă. 
Nu se dădea dusă din faţa porţii, de unde înţelesei că într- 
adevăr ei nu erau acasă şi că aşi fi putut s-o fac să mă ajute 
să-mi văd fetiţa, îi mărturisii acest lucru. Ea se uită în cu 
totul altă parte decât la mine, în timp ce îmi şopti să plec şi 
s-o aştept mai încolo, după colţ, să n-o vadă soldatul. Se 
întoarse după o jumătate de oră şi ne îndepărtarăm mult de 
casă până ce începu să vorbească. De ce, o întrebasem, se 
hotărâse să se angajeze aici? A silit-o cineva? «Ba nu m-a 
silit, a venit cineva de la Sfatul Popular şi m-a întrebat dacă 
nu vreau să urmez o şcoală. Ce şcoală? De menaj, mi-a 
spus. Nu prea aveam chef, că nu prea am fost bună la 
şcoală, dar, fetiţo, zice ăla, nu e vorba de carte, dar de ce e 
vorba, menaj, zise, să înveţi să găteşti, ştiu să gătesc, zic, n- 
am nevoie de şcoală specială, m-a învăţat mama, nu ouă 
prăjite, zice, şi nici cum să faci mămăligă, alte chestii mai 
complicate, n-o să-ţi strice, ai să vezi. M-am gândit eu: şi cât 
ţine? Nu mult. Şi pentru ce? Ai să vezi, dacă nu-ţi place, te 
întorci la sapă. Ai mei, zice, du-te, Florico.» Au luat-o cu o 
maşină şi au dus-o la Bucureşti la acea şcoală. Nu era 
singură, erau vreo sută, toate ca şi ea, frumoase de picau şi 
tinerele, toate fecioare, au fost întrebate, examinate 


medical, dacă n-aveau şi vreo boală, ele sau părinţii lor, 
dinţi stricaţi sau auzul şi vederea slăbite din cine ştie ce 
pricini ereditare. După cursuri au fost repartizate pe la 
bufeturi închise, la mari instituţii, trimise la recepții să-i 
ajute pe chelneri, la mare în timpul concediilor prin diferite 
vile şi în cele din urmă pe ea au repartizat-o aici la 
tovarăşul... Nu ştia cum să plece, adică de plecat nu putea, 
ce să facă s-o dea afară... Nu se purtau urât cu ea, de gătit 
gătea doamna, că îi place să gătească, ea doar o ajuta, avea 
grijă de toaleta ei, făcea curăţenie, ajuta la descărcatul 
camionetei care le aducea de toate, avea grijă de Silvia, 
dormea alături de ea într-o odaie şi... că de ce a răcit fetiţa? 
De unde să ştie ea de ce a răcit? Din pricina ta, ai lăsat-o să 
se desvelească noaptea, ai scos-o în frig şi nu i-ai înnodat 
bine fularul la gât... Te bag la puşcărie! Şi uite-aşa, de la o 
vreme, din te miri ce, te bag la puşcărie... Dar de cesămă 
bage ea la puşcărie? Am furat ceva, ce crimă am făcut? 
Vara asta au plecat la mare, pe mine m-au lăsat acasă cu 
fetiţa, care făcuse cu o lună înainte hepatită şi medicii au 
spus că analizele nu sunt încă bune şi Silviuţa n-are voie 
anul ăsta să meargă la mare. Au plecat, cum ar fi, 
dimineaţa, cu maşina. După-masă, aşa, se întoarce şoferul, 
l-a trimis doamna îndărăt să-i aducă nu ştiu ce bijuterie pe 
care o uitase din pricina idioatei ăleia, aşa mi-a zis, pe care 
când s-o întoarce o s-o trimită neapărat drept la puşcărie. 
Adică pe mine! Da' de ce sunt idioată, îi spun şi eu şoferului, 
de bijuterii nu mi-a spus nimic, singură şi le-a ales şi a 
plecat cu ele. Grija ta era să-i aduci aminte, zise şoferul, 
acuma eu trebuie să mă întorc iar la mare, că le vrea 
neapărat în seara asta şi pe urmă iar să fac un drum 
îndărăt, că nu vrea să mă cazeze până mâine dimineaţă, 
asta înseamnă că trebuie să alerg cu viteză o mie de 
kilometri din pricina ta! O să dai de zbenga, ai să vezi!... Da' 
ce sunt eu?! Dacă nu-i place de mine n-are decât să mă 
bage la puşcărie, n-o să stau acolo toată viaţa şi pe urmă 
găsesc eu un restaurant unde să rriă angajez ca picoliţă, eu 


idioată nu sunt şi nu m-a făcut mama să n-am voie să cunosc 
şi eu un băiat şi să mă distrez... Că dacă mă prinde că nu 
mai sunt fecioară, mă trimite înapoi la sapă! Nu mai pot! 
parcă nu m-am născut cu sapa în mână... Fi, na! Cum oi fi 
eu, dar n-o să ajung vreodată să-mi las bărbatul şi să-i iau 
copilul şi să nu-l las să-l mai vadă. Aşa căţea n-aşi fi, să-l las 
să stea la poarta mea, chiar dacă aşi ajunge împărăteasă şi 
el un nenorocit. De ce? Nu l-ai făcut cu el? Când l-ai făcut 
nu ştiai cine e? Acuma nu-ţi mai place, ai ajuns sus? Şi 
fetiţa-aia ce zice? Când s-o face mare crezi că n-o să afle şi 
n-o să-ţi întoarcă curul? La noi, te-ai măritat, ai luat un 
bărbat, ăla e, trebuie să te înţelegi cu el, să-l asculţi, că de- 
aia e bărbat şi să nu dai dosu dacă vine şi el odată acasă cu 
chef şi îţi trage o bătaie, aşa pe degeaba... Dacă ţine la tine 
mai treci eu vederea, mai înghiţi că nici tu nu eşti sfântă... 
Eu în locul dumneavoastră n-aşi mai da pe-aici şi fetiţa, n- 
aveţi grijă, o să-şi aducă ea aminte şi n-o să vă uite... Vă 
spun eu cum puteţi s-o vedeţi, zilele astea a început şcoala, 
o pândiţi la ieşire şi gata. Numai să nu scape vreo vorbă că 
aţi văzut-o! Ei şi dacă scapă, ce? N-o să trimită miliția să vă 
împiedice. Poate mă face vinovată tot pe mine şi mă dă 
afară? Unde n-ar fi! Hai să vă arăt unde e că tovarăşul a 
discutat cu doamna că e mai bine s-o dea la şcoala din raion 
şi nu la şcoala lor specială, e bine să cunoască fetiţa copii 
obişnuiţi fiindcă acolo lui nu-i place, a auzit că nu prea se 
ţin de carte şi au prins fel de fel de fumuri... Ele un om 
care niciodată nu mi-a zis nimic, ba, când mă prinde 
câteodată că nu pot să mă stăpânesc şi răspund, las-o în 
pace, zice, las-o în pace, dacă zici că nu se pricepe... (În 
chestia asta cu şcoala ştabul nu se dovedea că ar fi snob şi 
dacă şi-a trimis copiii la Oxford asta a făcut-o poate pentru 
că într-adevăr acolo se învaţă carte şi chiar şi fiul primului 
ministru al Marii Britanii poate s-o încaseze dacă face pe 
nebunul cu profesorii, cine ar îndrăsni aici să facă astfel? 
care profesor?) Aşa că m-am învoit de la Oraca să lipsesc 
lunea trecută şi pe la ora douăsprezece eram la Bucureşti 


pândind ieşirea copiilor într-un gang-poartă plin de părinţi. 
Florica era şi ea acolo, tăcută, cu braţele la piept, 
posomorâtă. Ai fi zis că după destăinuirea ei se vidase 
interior, sau că îmi dădea de înţeles că nu mai avea nimic 
să-mi spună şi nici să încerc s-o întreb. Zidul pe care pot să- 
lpună aceste fele de la ţară între ele în lume, când lumea 
asta nu e pe placul lor, impune respect, e un zid gros, de 
netrecut, menit să le apere de orice intruziune care ar 
putea să le ia sufletul, având o foarte coerentă conştiinţă de 
sine că acest suflet e singura lor avere, în timp ce alţii îşi 
bat joc de-al lor şi de-al altora, într-un desmăţ neruşinat. 
Stătea absolut nemişcată cu braţele la piept având parcă, 
foarte liniştită, convingerea că pe ea se sprijină lumea, pe 
picioarele ei voinice, pe umerii ei zdraveni, pe ceafa ei de 
cariatidă, pe umerii ei îndoiţi, dar nu încovoiaţi, ca să-şi 
acopere cu braţele sânii (altă avere care nu trebuia 
expusă), în timp ce noi ăştia, neliniştiţi, implicaţi în drame 
care ne desbinau şi care ne plimbam încoace şi încolo sub 
impulsul unor gânduri şi sentimente fără rost, eram cei 
care pieream, care ne destrămam ca fulgii de păpădie pe 
care îi vedea ea pe câmp zburând la cea mai mică suflare a 
vintului. O imitai şi mă oprii şi eu din mers şi rămăsei 
nemişcat şi nu prea aproape de ea, ca şi când, desigur, nici 
n-aşi fi cunoscut-o, în acest timp în curtea şcolii izbucniră 
deodată copiii, dar fără rumoarea de altădată, după cum 
mi-aminteam eu că făceam când goleam clasele, cu strigăte 
şi ţipete ascuţite al căror vacarm se auzea departe în 
cartier. Nu, erau copii liniştiţi aceşti bucureşteni şi aproape 
toţi bine îmbrăcaţi, unii chiar prea bine şi parcă prea 
maturi cu mica lor trufie liniştită pe chipuri, cu acea 
expresie deloc reconfortantă pentru un om mare, că noi nu 
mai contăm şi dacă mai aveam vreun rost acela nu era altul 
decât să-i slujim pe ci, să le cumpărăm aceste costume 
elegante şi bine călcate, aceste rochiţe şi guleraşe bine 
apretate, serviete şi ghiozdane moi de piele... Niciunul 
dintre părinţi nu arăta ca mine atât de smerit şi cu 


neliniştea în mine... clandestin... în neregulă cu propriul 
său copil... Costel, hai, mamă! (treacă-meargă, Costel, deja 
năsos ca maică-sa, nu promitea nimic înălţător), Lenuş (0! 
Lenuş, se vedea cât colo că nimic nu i se refuză). Da, Bobo 
şi cu Irinel sunt prieteni cu Gigel... Vulturaş (ei da!) cum? 
din moment ce părinţii lui erau nişte vulturi şi el era un 
vulturaş! Şi tatăl infatuat, un pitic care amintea mai 
degrabă de un cârciog, o cârtiţă, decât de şoim, îl luă sub 
protecţie să-l ducă repede spre cuibul din care avea să 
zboare mai târziu un nou pretendent la cucerirea lumii... 
Dar unde e Silvia? Silvia nu venea, deşi grosul copiilor care 
se scurgeau pe dinaintea mea prin gang începuse să se 
subţieze... S-o fi rătăcit? O fi aflat ceva Matilda şi o fi venit 
s-o ia mai înainte? Dar deodată o zării în depărtare. Da, ea 
era la coadă... Nimeni nu mai era în urma ei... Venea, ca să 
zic aşa, cu sârg, avea şi ea o ţintă, dar mergea ca o răţuşcă, 
fără spor (când căpătase ea mersul ăsta?) şi parcă nu mai 
crescuse de când maică-sa n-o mai lăsase s-o întâlnesc sau 
poate aceste spaţii mari în care eu n-o văzusem niciodată 
de la distanţă mă făceau să descopăr cât era ea de micuță 
pe această lume în care i se dăduse drumul? Ei, Silvia, 
gândii, ce cavaler o să ştie să preţuiască acest mers al tău 
când o să ajungi domnişoară? O să fii desagreabilă la 
plimbarea în doi, cu acest legănat al tău care mie mi se 
părea atât de dulce şi care cere atâta protecţie! Ei, cine o 
să te protejeze? Aşa era, fularul îi atârna şi el într-o parte, 
ghiozdanul îl ţinea prea aproape de pământ ca într-o 
relaxare după o grea trudă, sau ca şi când ar fi gândit că 
totul îi era egal, o sanda avea cureaua desfăcută, mică lălâie 
care se opri în faţa mea şi strigă cu o tristă oboseală şi 
surpriză nedefinită: «taaa-ta!» Parcă mi-ar fi spus: unde-ai 
fost până acuma, adică ştiu, dar iată-te, şi se lăsă luată în 
braţe în timp ce ea nici nu se lipi de mine, nici nu-şi încolăci 
braţele pe după gâtul meu, închise doar ochii pe jumătate şi 
se făcu moale, o părere, nu un corp, atât era de 
imponderabilă. În acest timp, Florica se apropiase, îi 


încheie sandaua târşâită (se vedea că multă vreme mersese 
cu ea astfel), îi aranja rochiţa la gât al cărei guleraş era şi el 
cam strâmb şi îi drese părul sub panglica bleu care nu-i mai 
trecea chiar pe deasupra capului. «Te-ai bătut, ce-ai făcut? 
» îi zise. «Ci nu m-am bătut!» «Ba te-ai bătut, ai dat cu 
sandala. Iar ţi-a furat Angela creionul.». 

Nu răspunse. Era obosită? Vag înstrăinată? N-am stat mult 
cu ea, să poată Florica să răspundă dacă fetiţa va povesti 
Matildei că m-a văzut, că ea n-avea cum să mă împiedice s-o 
aştept la poarta şcolii. Dar că, bineînţeles, nu i-a dat Silviei 
drumul din mână. Chiar aşa, un tablou sfâşietor, tatăl ei 
mergând alături, nu prea aproape, ba chiar în urmă, fără 
să-i vorbească, fără să mă lase s-o iau în braţe şi s-o sărut. 
„Şi data viitoare! zise Lavinia. Cum ai s-o mai poţi vedea? 
Dacă Florica asta o să facă chiar aşa cum ai spus? Sau cine 
ştie ce-or să inventeze să te împiedice s-o vezi?” „Ceva îmi 
spune că Silvia o să păstreze secretul, zisei. Oricum, o să 
văd eu!” 

IX. 

Bineînţeles că Silvia povesti, dar Matilda reacţiona 
indignată. „Cum, zise ea, eşti nebun? Ţi-a interzis cineva 
vreodată s-o vezi? Cum aşi putea eu să-mi permit să 
împiedic copilul să-şi vadă tatăl?” Şi-mi făcu un semn 
fluturându-şi degetele la tâmplă, adică eram cam tralala! 
Şi-mi întoarse spatele şi intră în casă arătându-mi ca 
odinioară lui Petrică un fund dispreţuitor în care îi 
coborâseră parcă din cap ideile: drept cine o luasem s-o 
cred capabilă de o asemenea infamie? Poate eu aşi fi fost în 
stare să mă port astfel dacă soarta ar fi făcut să-mi fie 
încredinţată fetiţa! Şi mai întârzie câteva clipe cu mâna pe 
clanţă adăugând cu glas tare, dar tot fără să se întoarcă: 
„le pomeneşti că ai de gând s-o răpeşti şi cauţi motive! Dar 
ia-0, dragă, şi du-te cu ea şi pe-acasă, ţine-o cât vrei, nu e şi 
copilul tău? Adică nu cât vrei, că nu poate lipsi mult de la 
şcoală, dar ia-o totuşi într-o vineri şi ad-o îndărăt marţi, îţi 
dau şi o maşină cu un şofer care să vă ducă şi să vină pe 


urmă s-o ia. Îşi aduce aminte de bunică-sa, du-o la ea să 
stea acolo, că la tine nu te pricepi tu să ai grijă de un copil, 
nu poţi s-o laşi singură când te duci la serviciu. Du-o şi pe la 
Vasia... aşi veni şi eu, dar n-am timp...” 

Îşi făcu totuşi timp şi vinerea următoare plecarăm 
împreună cu maşina. „Hai, răţuşcă”, îi spusei şi o luai în 
braţe şi mă aşezai cu ea lângă şofer. „Să ştii, îmi zise după 
vreo oră de mers în tăcere, chestia aia, când te decizi, se 
poate aranja foarte repede.” „Da, zisei, ştiu că se poate 
aranja foarte repede.” Şi tăcerea se aşternu iar peste noi, 
pe care o rupse tot ea, uimindu-se în franţuzeşte, să nu 
înţeleagă şoferul cum de poate să stea Silvia cu mine atât 
de multă vreme liniştită, fără să sporovâăiască tot timpul 
cum face acasă. Ile pomeneşti că îi impuneam respect, pe ea 
n-o mai ascultă. „C'est normal, îi răspunsei cu afectare, te 
judecă în sinea ei şi să nu te aştepţi să fie altfel.” „Da, ştiu, 
dar cu servitoarea de ce e obraznică!” „A, servitoarea, râsei 
eu, păi dacă te aude pe tine că îi zici: te bag la puşcărie?” 
„Ţi-a spus asta? exclamă Matilda sincer surprinsă. Dar ce 
mă mir: e o mitomană. Am mai prins-o acuzându-mă de tot 
felul de tâmpenii. Mircea zice că la toate le lipseşte câte o 
doagă, pe lângă că sunt şi hoaţe şi puturoase, când nu sunt 
şi beţive, mai ales alea mai bătrâne. Ie uiţi la ea, aizicecăe 
normală şi sănătoasă, ca să descoperi pe urmă foarte 
repede că în mintea ei zace o ţicneală. Cum să-i spun eu aşa 
ceva? Doamne iartă-mă! se închină Matilda. Poate o fi auzit 
de la alta, că se întâlnesc între ele şi discută...” „Dar istoria 
cu bijuteriile?” o întrebai. „Ce istorie?!” Îi povestii. 
„Formidabil, zise Matilda, e nebună, o dau afară.” „Păi asta 
şi vrea, zisei, cică n-o lăsaţi!” „N-o lăsăm?! E de-o prezumție 
stupidă, nu ne-a spus niciodată că ar vrea să plece. Acum 
îmi dau seama, fată ca Ana n-o să mai găsesc. Îmi pare rău 
că n-am luat-o cu mine, Mircea n-a vrut. le pomeneşti că 
istoria cu interdicţia mea să n-o mai vezi pe Silvia e tot 
opera ei, altfel nu-mi explic cum ai putut să crezi... Nici tu 
nu eşti zdravăn...” 


Mama era grav bolnavă, aproape pe moarte, dar nu-i 
spusei nimic Matildei, vroiam s-o ţin pe Silvia la mine şi nu 
la Tasia unde ea ar fi putut-o trimite. Îmi spusese că ea se 
întoarce în aceeaşi zi. Se duse cu ea acolo, eu refuzai, dar 
plecă a doua zi dimineaţa. O luai pe Silvia şi trecui pe la 
mama. Nu se îmbolnăvise dintr-odată, începuse prin a se 
înstrăina de mine, în acel fel atât de neliniştitor al inimilor 
simple de retragere din viaţă când nimic din ceea ce au 
iubit nu le mai face să tresară. Într-o zi, când ştiam că 
trebuie să vină la mine, nu venise. Mă dusei eu la ea. N- 
avea nimic, spăla ceva, dar nu-mi răspunse când o întrebai: 
„Ce, e mamă, ce s-a întâmplat?” Nici nu întoarse capul. „Ce 
e cu tine, repetai, te-ai supărat de ceva?” Îşi văzu de treabă 
ca şi când nimeni nu era lângă ea. Stoarse însă cu vigoare 
rufa, o scutură şi o puse alături de altele, apoi îşi vâri iar 
braţele în clăbuci. „Ce e cu mama, ce i-ai făcut?” îl luai la 
rost pe tata. Pentru întâia oară el rămase în faţa mea cu 
ochii larg deschişi, de vinovăţie fără vină şi se sperie de 
duritatea vocii mele. „Ce e cu ea, ce porcărie i-ai făcut, 
repetai, nu cumva ai dat în ea?” El făcu un efort parcă 
neomenesc, să înţeleagă şi îmi răspunse: „Nu vorbeşte! Nu 
i-am făcut nimic!” Şi mă lăsă să înţeleg că aşi putea să-l calc 
în picioare dacă eu, descoperindu-i vreo vină spusă de ea, 
aşi fi ispitit să-l pedepsesc; îşi desfăcu braţele cu sensul că 
era gata să ispăşească. Revenii lângă albia unde ea spăla 
rufe. „Mamă, îi spusei, să ştii că eu mă descurc, dacă eşti 
obosită nu mai veni.” Dar ea veni, însă fără să mă aştepte, 
lucru care mă alarmă. „Hai s-o ducem la doctor, îi spusei 
tatălui meu, are ea ceva.” „Nu, spuse mama, la doctor vă 
duceţi voi, eu îl am pe cel de sus!” Totuşi se umili să vadă 
cum dropicoase şi tinere laborante îi luară sânge şi se 
expuse şi unui examen ginecologic la care nimeni nu se 
gândise. Eu auzii sentinţa: operaţie, îmi spuse avizatul 
medic şi îmi arătă un foarte mic punct pe o neagră hârtie. 
Se supuse şi acestei măcelăriri, se simţi bine o vreme, după 
care însă se făcu covrig şi nu se mai ridică din pat. Avea 


dureri mari, pe care şi le potolea cu morfină, venea o soră şi 
îi făcea injecții. Refuză să se interneze. 

„Mamă, îi spusei, a venit Silvia.” Se întoarse şi se uită la ea 
îndelung. N-o mângâie. Egoismul ei în moarte nu se 
zdruncina nici la vederea unei inocente fetiţe, propria ei 
nepoată. Totuşi spuse ceva, o constatare: „S-a făcut bălană! 
Ştiam că e brunetă!” Era tocmai pe dos. Silvia nu fusese 
brunetă, ci blondă, şi acum era şatenă. „Silvia, zisei, sărut-o 
pe bunica.” Dar copiii simt când nu sunt iubiţi şi fetiţa nu se 
mişcă. „Bunica, Silvia, apropie-te”, insistai. Dar mama ne 
întoarse spatele şi fetiţa ieşi afară înaintea mea şi, când ieşii 
şi eu, îmi apucă mâna şi, redevenind veselă, făcu o săritură 
într-un picior. 

Marţea care urmă, Matilda veni s-o ia, ne găsi acasă şi se 
arătă încântată de camera mea şi nu se miră când îi spusei 
că Silvia a stat tot timpul cu mine, chiar şi la birou, unde a 
stârnit admiraţia funcţionarilor. „N-o răsfăţa, îmi spuse, 
fiindcă o să devină şi mai impertinentă decât e...” „Hai, 
răţuşcă, la revedere... Auzi ce zice mama!” „Ci nu sunt o 
impertinentă!” protestă ea cu atâta forţă şi negaţie încât 
dacă n-aşi fi văzut-o eu însumi cât putea fi de impertinentă, 
aşi fi crezut-o, ba chiar aşi fi fost indignat că iată cum e 
năpăstuit un copil. „Nu ţi-am spus că era să moară...” zise 
Matilda. „Chiar?!” „Acum câteva luni am schimbat becul din 
bucătărie, am pus unul mare de 200, nu ştiam ce mă enerva 
seara când vroiam să prepar ceva, n-aveam destulă lumină. 
Dar a trebuit să schimb şi globul, a venit un electrician cu 
unul mai mare, s-a urcat pe scară, a meşterit acolo şi s-a 
cărat... A doua sau a treia zi găteam ceva şi odată aud pooc! 
şi când mă uit o văd pe Silvia la pământ, leşinată, îi căzuse 
globul drept în frunte... Ţi-nchipui, de la înălţimea aia! Şi-a 
revenit ea, am dus-o la Urgenţă, i s-a făcut o radiografie, 
avea o mică fisură.” Se închide repede, nu vă alarmaţi, zise 
doctorul. Cum să nu te alarmezi? L-am chemat în aceeaşi 
seară pe electrician şi i-am spus: ce-ai făcut, tâmpitule? Îţi 
dai seama că aşi putea să te bag la puşcărie? (ăstuia chiar i- 


am zis-o!) Nu eşti capabil măcar să strângi nişte şuruburi, 
atunci ce fel de electrician eşti? Dacă murea fetiţa? Du-te 
dracului din faţa mea, ieftin n-o să scapi, îţi promit. Uite- 
aşa, mai spuse Matilda, te chinuieşti să creşti un copil şi 
vine un idiot, făcut repede electrician, şi ţi-l omoară! El 
crede că ce importanţă au acolo nişte şuruburi! Le strângi, 
nu le strângi, pentru moment stă el agăţat globul? Ei, dacă 
stă, e în regulă, încasează ciubucul sau leafa şi îşi vede de 
treabă! Întârziat mintal! Dă vina pe obiect, că aşa sunt 
făcute! Dacă aşa sunt făcute de ce nu spui dinainte?... Ei, 
Silvia, gata, mergem! Că şi tu te-ai găsit să treci pe sub bec 
tocmai în clipa când cădea globul. Şi exact peste capul tău! 
adăugă Matilda. [i se pare absurd ce-ţi spun, ai? Află că nu 
e chiar atât de absurd! Nu trebuie să fii acolo unde, o 
cărămidă se pregăteşte să cadă de pe un acoperiş.” „Ci-ci, 
mama, protestă Silvia cu tot sufletul din ea, ci ce vină am 
avut eu?” 

Amândoi, Matilda şi cu mine, ne uitarăm în altă parte, să 
nu se vadă pe chipul nostru surâsul, tandreţea infinită pe 
care ne-o stârnea inocenţa absolută a protestului ei. 

Clipe de fericire! Şi simţii o sfâşiere la gândul că s-ar fi 
putut ca aceste clipe să se repete pentru mine zilnic, dacă 
am fi rămas toţi trei împreună... Desigur, Matilda era astfel 
fericită, fiindcă un copil, până la o anumită vârstă, e o 
veşnică surpriză. lar soarta făcea ca surprizele Silviei să fie 
aproape toate miraculoase, şi doar puţine rele. Matilda intui 
starea mea de spirit. „Dacă te-ai hotări, îmi spuse în 
franţuzeşte, ai fi la Bucureşti şi n-ar fi o problemă s-o vezi 
pe Silvia oricând ai vrea. Dacă n-aşi fi avut-o, îţi spun sincer, 
cred că mă sinucideam. Eu mă plâng de ea numai aşa, de 
fason, dar e un copil extraordinar de bun, o minune. Numai 
la asta mă gândesc când zic să accepţi numirea, să fii 
aproape de ea şi, de ce să nu-ţi mărturisesc, şi ea de tine 
„Mai vedem! spusei, nu pentru că aveam vreo îndoială, ci ca 
să n-o contrazic, să se poată repeta venirea Silviei la mine, 
aceste trei zile... Mai vedem, repetai de astă dată cu mai 


LLA 


multă hotărâre, mai am ceva de scris, să termin şi atunci o 
să iau o hotărâre.” 

X. 

Oraca îmi dădu zece zile din concediul meu pe anul viitor 
s-o veghez pe mama. Egoismul ei în moarte deveni 
înspăimântător şi afirmaţia mea ar putea fi considerată de 
asemeni cumplită. Aşadar, tu stai pe scaun în faţa ei, eşti în 
plină tinereţe şi putere, ochiul tău vede lumea şi percepe în 
adâncurile ei toate miracolele, te scalzi în lumină, pluteşti 
fermecat de armonia zgomotelor, te legeni purtat fără să 
ştii de noi speranţe de fericire şi gândeşti, mai poţi gândi, 
mai există în tine loc să gândeşti că tot ea, mama ta, căreia 
îi datorezi totul şi care va trebui să moară încă tânără (şi nu 
cândva, ci chiar acum sub ochii tăi), ar fi egoistă în singurul 
lucru care îi mai aparţinea, dispariţia ei iminentă? (Şi nu 
învăluită într-o aureolă, aşa cum a fost tot timpul cât a trăit, 
ci chinuită, împiedicată de dureri atroce să se împace cu 
lumea şi cu sine şi să moară aşa cum trăise, ca într-un vis). 
Să-ţi ieşi din fire şi să simţi tot tu desamăgire, ranchiună 
chiar, un încăpățânat sentiment de frustrare? Ranchiună 
împotriva propriei tale mame pe patul morţii? 

Speriat, tata fugi, plecă de-acasă şi mă lăsă singur cu ea, 
după ce toate puterile lui îl părăsiră şi care se dovediră atât 
de mici faţă de cele ale mamei, parcă deslănţuite, ţinute sub 
obroc atâţia ani, sublimate ai fi zis pentru totdeauna într-o 
nesfârşită dragoste pentru băiatul ei. Da, dar acum nu mai 
eram nici eu băiatul ei, după cum încă demult tata încetase 
să-i mai fie soţ. 

Era de-o luciditate inumană. „Nemernicule, îi spuse ea 
într-o zi (şi nu într-o zi oarecare, ci într-una în care i se făcu 
prima injecție cu morfină şi se ridică în capul oaselor 
triumfătoare, ca şi când durerile, care îi ţinuseră sufletul în 
chingi, pierind, credinţă că se va face bine renăştea 
năvalnic), ei, lasă, îi zise, că mă dau eu jos din pat şi o să-ţi 
plătesc pentru toate, de-o să zici, mamă, de ce m-ai făcut.” 
Blând, cu ochii umezi (plânsese mai înainte lângă patul ei, - 


fiindcă şi el ştia adevărul, că ea n-avea scăpare - 
impresionat de gemetele ei, credea poate că chiar atunci îşi 
va da duhul), tata intră în dialog cu ea, întâi generos, apoi 
din ce în ce mai iritat. „Să te faci bine, că n-o să plâng eu de 
ce-o să-mi plăteşti tu!” „Aha, crezi c-o să mai muncesc ca o 
roabă, să-ţi fac de mâncare, să-ţi ţin casa curată şi să-ţi spăl 
rufele tale murdare, murdărite în patul curvei în care te-ai 
bălăcit o viaţă întreagă. Nici măcar atâta simţ n-ai avut în 
tine să nu mi le dai tot mie să ţi le spal”. „De ce le-ai spălat 
dacă ştiai?” îşi retrase tata deodată toată duioşia de mai 
înainte. „De ce le-am spălat? zise mama. Ca să te las să 
înţelegi cât eşti de nemernic! Eşti, ai fost şi o să rămâi. Un 
nemernic, fără scăpare. Un animal de cocină! Şi încă 
animalul ăla îl tai şi îl mănânci, fiindcă aşa a lăsat 
Dumnezeu, tu n-o să fii de folos decât viermilor, fiindcă o să 
mori şi tu, n-o să trăieşti cât lumea!” „Da?! murmură tata 
lovit pentru întâia oară de violenţa unui dispreţ atât de total 
şi neaşteptat. Va să zică n-am fost de folos nimănui!” zise el 
cu milă pentru el însuşi, ca şi când pentru întâia oară ar fi 
avut revelaţia că munca, strădaniile lui de a-şi ţine familia 
ar fi fost în van. Dar nu era acum timpul să i se recunoască 
vreun merit, nu înţelegea că nu despre asta era vorba, ci de 
trădarea lui iniţială, cu propria lui cumnată, a doua trădare 
n-o mai interesase pe mama, nu mai era demult bărbatul ei 
şi de aceea îi spălase rufele cu aceeaşi necesitate cu care 
curăța coteţul păsărilor şi al porcului. Oare el nu ştia că ea 
ştia? „Şi boul munceşte, şuieră mama, şi pentru asta 
ţăranul are grijă de el, îl ţesală, îi râneşte grajdul de băligi 
de sub el şi îi dă să mănânce.” Băligi de sub el, îi dă să 
mănânce! Asta suna pentru tata murdăria de sub el, şi-i 
dăduse să mănânce ca unei vite! Se făcu roşu de adânca 
jignire, dar tăcu copleşit. „Nici măcar cu propriul tău fiu n- 
ai ştiut să te porţi ca un om, continuă mama necruțătoare. 
Nu zic înainte, când era mic şi ela greşit, dar măcar atunci 
când a fost la ananghie. L-ai dat afară din casă, când poate 
simţea şi el nevoia unui sprijin, că n-avea un alt tată la care 


să se ducă. [i s-a părut că nu era de nasultău să-l vezi 
simplu muncitor în uzina în care tu erai mare maistru. Ce să 
zic, foarte mare! mai mare decât un rahat cu moţ!”' 

lată deci ce violenţe ascundea mama în tăcerile ei 
premonitoare bolii. Mă trecu un fior: nu mă va cruța nici pe 
mine, astfel de furii nu mai sunt părtinitoare, fiindcă revolta 
care le susţine e totală şi nu mai lasă loc nici unei 
îngăduinţe. Tata vru să-i răspundă, dar îi pusei o mână grea 
pe umăr, mă ridicai şi ieşii afară. El înţelese şi mă urmă. 
„Las-o să spună, zisei. E bolnavă şi ştii şi tu că o să moară. A 
făcut metastază.” „Da, dar n-auzi ce spune? îmi răspunse el 
aprins la faţă. Înseamnă că aşa a gândit ea despre mine o 
viaţă întreagă!” „N-a gândit sau au fost nişte gânduri pe 
care ea le-a alungat totdeauna, dovadă că nu ţi le-a spus 
niciodată. Şi nu ţi le-a spus fiindcă ştia şi ea că sunt 
nedrepte. Ai să vezi că o să mi le spună şi mie, dar trebuie 
să ne stăpânim. Ea n-o să mai fie”, mai adăugai şi izbucnii în 
hohote. Îmi trecui palma peste faţă şi îmi reprimai plânsul 
care mă turburase în adâncuri, simțind instinctiv în 
măruntaiele fiinţei mele că dacă i-aşi fi dat drumul nu mă 
aştepta o eliberare, ci un chin fără soluţie. Tata însă nu se 
lăsă impresionat: „Degeaba zici tu, aşa a gândit o viaţă 
întreagă! Când mor, oamenii iartă pe toată lumea. Asta n-o 
să mă ierte nici în clipa când o s-o ia Dumnezeu.”' „Nu vorbi 
aşa, îi spusei posomorât. Ştii bine că eşti vinovat!” „Eu? De 
ce?!” „Ai înşelat-o cu mătuşa Cecilia! Şi nici măcar nu v-aţi 
ferit. Vă sărutaţi sub ochii ei.” „Cum, se indignă el, dar era 
soră-sa, cum puteam eu s-o împiedic să-mi sară de gât ca o 
smintită? Când mi-am dat seama i-am spus să-şi vadă de 
treabă.” „Hai, tată, e mult de-atunci, n-are rost să mai 
desgropăm morţii, Cecilia e acum şi ea o babă, mama e pe 
moarte, ai face mai bine să-i ceri iertare...” „Pentru ce?” 
„N-o să te apuci să-i mai spui şi pentru ce, s-o întăriţi şi mai 
mult, îţi ceri iertare că n-ai putut s-o faci fericită, iată, şi nu 
te mai simţi tot tu jignit...” „E o prostie mai mare şi decât 
tine şi decât ea, să credeţi că aşi fi înşelat-o înainte să mă 


părăsească întâi ea pe mine.” „Bine, aşa trebuie să spui, eu 
te cred, dar uite că ea de aceea te-a părăsit... îţi dai seama 
cât a ţinut la tine dacă chiar şi pentru nişte sărutări, cum 
spui tu, cam smintite, a putut să se înstrăineze de tine ca 
femeie. A fost jignită! Şi de tine şi de soră-sa! Nu toţi putem 
să trecem peste astfel de lucruri!” „Şi a trăit cu ideea asta 
în cap atâta amar de vreme?!” exclamă el sincer uluit. „Nu, 
tată, părerea mea e că asta a fost pentru ea un pretext. Aşa 
s-a simţit ea bine, după ce m-a născut, să-şi încheie ciclul... 
Pot să-ţi spun că a ţinut la tine tot timpul, altfel ar fi divorţat 
şi chiar s-ar fi şi recăsătorit... Gândeşte-te!” 

Dar el nu părea dispus să se gândească. Poate era cu 
adevărat vinovat? Poate chiar trăise cu smintita Cecilia, dar 
crezuse că mama nu ştia? Stătea nemişcat, în picioare, 
lângă stâlpul verandei, cu ceva dur pe chip, o îndârjire 
vanitoasă de mascul care nu regreta nimic şi se uita, fără să 
vadă, peste norii de toamnă blândă pe care un vânt 
puternic, care nu se simţea aici, îi alerga din urmă, 
despletindu-i şi făcând să apară şi să dispară soarele care 
îşi deschidea cu putere, printre goluri, ochiul alb, 
incandescent. Să-şi ceară iertare? Nici vorbă! Pentru ce? 
Aşa, degeaba? Nu plânsese el mai înainte, asta nu era un fel 
de a cere iertare? Şi cum îi răspunsese ea? Da, o să moară, 
toţi o să murim şi ce putem face? „Nu te mai gândi, îi 
spusei, că nu te gândeşti bine... du-te şi bea ceva!” Se 
smulse din loc şi cu paşi hotărâți, dar cu capul în pământ: 
da, aşa avea să facă! 

Mă întorsei lângă mama uitând de presentimentul că nici 
pe mine nu mă va cruța, sau poate atras de o curiozitate din 
adâncuri: ce-ar fi putut să-mi spună? Că o jignisem în 
adolescenţă lovind-o peste mâna cu care mă închina seara 
înainte de a adormi? Că trăisem (..."copil curat” cum eram) 
cu o fată care nu avea nume bun? Pentru asta se despărţise 
ea de tata şi îşi oprise ochii numai asupra mea, ca la singura 
divinitate de pe această lume pentru care merita să mai 
trăieşti? Dar mama mă lovi pe neaşteptate în viaţa mea mai 


apropiată şi într-un fel incredibil. Nu pentru că mă 
însurasem cu Matilda şi ieşise rău, ci pentru că suferisem 
pentru ea cum nu suferisem vreodată pentru mama care 
mă făcuse. Şi pe lângă toate o mai lăsasem să-mi ia şi 
copilul. „Ce puteam să fac, zisei, contra hotărârii 
tribunalului?” „Da? spuse ea sarcastică, şi ce putea să facă 
tribunalul contra unui tată care ia cu forţa copilul din 
mâinile unei descreierate? De ce nu te-ai dus la proces cu 
martori că nu e sănătoasă la cap? Pentru că nu e, zise 
mama cu o tonalitate joasă, care mă în-fioră. Şi tu suferi şi 
acum pentru ea, bărbat ca bradul, când te văd că mergi cu 
ceafa aşa, îndoită, îmi vine să te iau la bătaie.” „Întâi că nu 
sufăr, zisei, al doilea nu merg cu ceafa îndoită.” „Nu suferi? 
aproape că strigă mama. Atunci de ce nu te-ai însurat până 
acum? O aştepţi să se întoarcă, aşteaptă, ca un neghiob, 
până o să-ţi treacă tinereţea şi o să iei şi tu pe la cincizeci 
de ani (că n-o să îmbătrâneşti singur ca un câine!) o babă 
ca şi tine, vai de viaţa ta!” 

Rostite fără dispreţ, aceste cuvinte puteau părea tandre! o 
mamă supărată care îşi dăscăleşte, din gelozie, fiul care se 
topeşte după alta. Dar răceala şi disprețul ei fără nuanţe, 
răceală de gheaţă, dispreţ fără speranţă, aşa este cum îmi 
spunea şi altfel nu va fi, îmi păstrai însă firea şi tăcui, cu 
atât mai mult cu cât recunoşteam în sinea mea că dacă 
Matilda s-ar fi întors aşi fi primit-o. Numai pe mine m-aşi fi 
putut convinge că o făceam pentru Silvia. Tăcui. Nu pe 
mama aşi fi convins-o, acum când gândurile ei tăiau ca un 
cuţit. Tăcui, totuşi mă pomenii vorbind. „Ce să fac, mamă, îţi 
semăn: şi tu te-ai despărţit de tata, dar n-ai fugit din casa 
lui, cu toate că mai târziu ai aflat că trăia cu aia.” „Dacă aşi 
fi găsit un bărbat curat, n-ai tu grijă că aşi fi fugit! Măcar 
ăsta a muncit pentru noi, altul...” Dar nu mai spuse ce i-ar fi 
putut face altul. „Ei, exclamai, nici eu n-am găsit o «femeie 
curată», că dacă aşi fi găsit-o n-avea nici tu grijă că aşi fi 
luat-o!” „Pentru că eşti orb, se întoarse ea deodată spre 
mine (până atunci îmi vorbise cu spatele). Ai văzut tu 


vreodată o fată mai frumoasă şi mai bună ca Sibi? (Sibila, 
asta era fata subofiţerului pensionar, care se măritase 
târziu cu un bătrân desfrânat şi adusese pe lume acel copil 
de coşmar care mi se arătase mie în vis cu mult înainte ca el 
să se fi născut.) De ce n-ai luat-o pe ea? „Mamă, dar era cu 
cinci ani mai mare decât mine?” „Şi Matilda nu era?” „Da, 
dar...” „Dar ce? Nu era arhitectă? N-avea vilă în centrul 
oraşului? Te boieriseşi! Ei, unde e acum arhitecta, 
intelectuala, spuse ea cu o intensă ironie, şi unde e vila, 
unde fi-o copilul? (Deci şi mama crezuse ca şi Petrică 
odinioară că pentru a parveni o luasem eu pe Matilda! o 
tristeţe adâncă mă răscoli...) Numai eu ştiu cât a ţinut fata 
asta la tine (şi mai ţine şi acum!) şi cum era să se omoare 
când a auzit că te însori. Uite-aici lângă mine a plâns să-şi 
dea sufletul. Nu mi-a spus nimic, dar am înţeles eu ce era 
cu ea. Şi parcă acuma, dacă ştii, o să înţelegi ce e de făcut? 
Pentru că deşi eşti copilul meu, eşti orb ca şi ăla, trufaş, vai 
de trufia voastră, nu ştiţi pe cine iubiţi, nu ştiţi pe cine luaţi, 
nu ştiţi cine vă mănâncă zilele...” „Cum, mamă, dar am 
văzut-o acum câţiva ani, e o sperietoare şi copilul ăla al ei e 
un monstru...!” „Nu, şi-a venit în fire! A divorţat şi arată iar 
ca la douăzeci de ani. lar copilul a murit! Du-te s-o vezi... Şi 
dacă vrei o să-ţi spun şi de ce a înălţat ea fruntea: a aflat că 
ai divorţat! Atunci a divorţat şi ea. Nu puteam eu să mă 
înşel! Mai întâi ce căuta ea mereu pe la mine? Rude nu 
suntem, cu ai ei nu sunt prietenă, n-am vorbit niciodată... 
Dar n-o să te duci, bine că o să mor, să nu mai văd ce-o să se 
aleagă şi de capul tău! Şi se întoarse iar cu spatele. Acuma 
lasă-mă să dorm şi nu mai veni! dacă e să mor, cu voi sau 
fără voi, tot acolo o să mă duc, de unde nu s-a întors 
nimeni...” 

XI. 

Tata fugi cu adevărat de acasă, atât de tare se speriase, 
sau mai degrabă atât de tare îl stăpânea ranchiuna 
împotriva celei care niciodată nu-i spusese şi nu-i dăduse de 
înţeles că îi era în vreun fel potrivnică. Mă lăsă singur s-o 


văd chinuindu-se şi biciuindu-mă... Sub morfină gemetele ei 
încetau şi mă fixa cu o privire teribilă: „Ai fost, mă întreba, 
s-o vezi pe Sibi?” „Nu.” „De ce? Ce puteam să-i răspund? Că 
nu cred în reînvierea nimănui, că o văzusem bine pe Sibi 
acum câţiva ani, chipul ei odată frumos, ofilit acum şi 
brăzdat de cute adânci şi amare? Se putea îndrepta o 
spinare încovoiată? înflori un obraz decolorat? Prinde 
roşeaţă o gură veştedă? „Nătărăule, du-te şi chiar dacă nu- 
ţi place, ad-o aici, numai pe ea vreau s-o mai văd pe lumea 
asta, tu ia-o pe urmele lui tac-tău şi să nu veniţi la 
înmormântarea mea. O să mă rog tatălui ceresc să vă 
pedepsească pentru vieţile voastre neroade.” „De ce 
neroade, mamă?” „Pentru cine am muncit eu, din zi până în 
noapte! Nu zic de el, care a luat umilinţa mea drept prostie 
şi în loc să înţeleagă, să sufere şi să se întoarcă la mine, a 
aşteptat ce-a aşteptat şi pe urmă s-a înhăitat cu alta. Nu era 
zi de la Dumnezeu să nu mă gândesc ce îl împiedica să-şi 
plece şi el fruntea odată şi să vină lângă patul meu să-mi 
spună doar atât: am greşit, iartă-mă! L-aşi fi iertat, fiindcă 
eram şi eu tânără şi ţinusem la el mulţi ani, dar nu venea 
decât când era beat. Atunci prindea curaj şi credea că o să-l 
iert ca şi când sufletul meu ar fi fost de ceară să se topească 
numai pentru că mi-era şi mie dor de el. Mi-era! dar ca să 
poţi ierta pe cineva trebuie să ai pe cine, să fie alt om, care 
să nu mai facă ce-a făcut, să-şi plece el fruntea! 

Crezi că n-am înţeles că nu putea? Fiindcă un bărbat 
pleacă decât când îl prinde în laţ o afurisită - ei, uite de ce 
îmi pare rău, că n-am putut să fiu şi eu din când în când 
afurisită. N-am putut, nu că n-am vrut! Nici măcar n-am 
încercat, cred că m-ar fi bătut! Eu nu eram ca asta din 
spate, să mă las târnuită, să dau şi eu şi să mai cred că ăsta 
era trai. Da, ştiu că nu putea, dar nici măcar nu i-a trecut 
vreodată prin cap că aşa ar fi trebuit să facă, să-şi plece şi 
el puţin fruntea şi eu să înţeleg că îşi cere iertare, nu să-l 
aud că zice! Ţi-ai găsit! Nu era el împăratul? Aşa că nu de el 
Zic, de tine! Am muncit, am avut grijă să ajungi un om care 


să nu fie slab ca mine, dar nici semeţ ca taică-tău! Semeţ în 
prostie. Cum era mai rău! De mic n-a mai găsit şi el o fată, 
decât o curvă. Care şi aia şi-a bătut joc de el, băiat pe care îl 
credeam mândru şi i-a dat un pantof în fund în plină stradă, 
ca la cel din urmă nenorocit. Nu e nimic, te-am apărat, 
săracu băiat, mi-am spus, cine ştie, nu l-or fi placând fetele 
(cu toate că Sibi se uita lung după tine!), e neştiutor. Altora 
li s-a întâmplat mai rău, să-şi toace averile cu câte-o căţea 
de-asta cu fundul aprins... Bine că nu l-a umplut de boli 
lumeşti... Şi când credeam şi eu...” 

Mama se opri cu o expresie de uimire extremă pe faţa... 
Apoi scoase un țipăt ca şi când ar fi fost înjunghiată, 
înţelesei: morfina n-o mai putea feri de durerile mari, din 
fericire încă de scurtă durată. Fusesem avertizat de 
medic... Îşi trase răsuflarea... „Da, slab ca mine, continuă 
ea, dar nu semeţ ca taică-tău, am greşit când am spus că 
eşti semeţ... Fiindcă el n-ar fi răbdat să-i bage muierea 
mâna în păr şi să-l gheruie pe faţă. Ar fi călcat-o în picioare 
şi valencia, şi-ar fi pus căciula pe-o ureche şi pe-aici ţi-e 
drumul. (Ce bizar suna în gura mamei acest cuvânt din 
jargonul puştesc, valencia!) Ai răbdat, cum am răbdat şi eu. 
Ai înghiţit ca şi mine! O! exclamă ea parcă înspăimântată, 
cât ai mai suferit! 'le pomeneşti că i-ai cerut şi iertare, ţi-oi 
fi plecat şi fruntea lângă patul ei...”, „Nu, mamă, fii liniştită, 
nu mi-am plecat nici o frunte, zisei foarte degajat, aproape 
vesel. Aşi fi făcut-o, dacă ar fi folosit la ceva!” „O! cât ai 
suferit, nătărăule, de câte ori veneai p-aici îţi vedeam ochii 
turburi, care se uitau la mine ca la o străină, nici când 
plecai de-acasă nu erai în stare s-o uiţi, stăteai puţin şi te 
întorceai lângă ea. Până şi tac-tău băga de seamă şi mă 
întreba de ce n-o lasă el pe cotoroanţa-aia? Te apăram: o fi 
ţinând la ea! Bine, zicea, dar atunci de ce nu-i trage o 
bătaie s-o facă să zacă pe-o vangă o lună de zile? Şi la ce-ar 
ajunge? îi spuneam. Ce deosebire ar mai fi între el şi ăştia 
din spate? E profesor universitar, nu gunoier! Ca să-mi dau 
seama, acuma, pe patul morţii, că ai fost, adică nu că ai fost, 


eşti şi acum, fiindcă şi acuma suspini după ea, eşti mai rău 
decât un gunoier, fiindcă tot n-o uiţi...” 

Sării în sus, copleşit de teribila ei înstrăinare de mine, mă 
aşezai lângă ea pe pat, îi apucai mâinile care se smuciră 
într-un violent spasm să se degajeze, îi căutai privirea atât 
de dragă în care lucise totdeauna pentru mine extrema 
devoțiune şi îi şoptii: „Mamă opreşte-te, nimic nu e adevărat 
din tot ce spui, te-am iubit tot atât de mult ca şi tine şi te 
asigur că niciodată sufletul meu n-a suferit cum crezi tu! 
Aşa părea, dar nu era adevărat! Te-ai înşelat, sunt liniştit, 
sunt fericit, nu sunt nici atât de slab ca să semăn cu tine, 
nici atât de orb ca tata ca să nu-mi dau seama de cine mă 
iubeşte şi să fiu trufaş când nu trebuie...” 

Abstract, prea abstract! Ea se zbătea să-şi elibereze 
mâinile şi nu mă auzea. O fiinţă străină, o entitate invizibilă 
şi duşmănoasă încerca, şi reuşea, s-o facă repulsivă, trezind 
în ea o forţă fizică împinsă prea mult dincolo de putinţa unei 
comunicări în gândire. Nu mai puteam s-o fac să mă audă. 
Pierdusem acest drept pentru totdeauna, după ce atâta 
vreme nu-l folosisem. Îi dădui drumul. Aruncă la o parte 
cuvertura, părăsi patul, ieşi în curte şi se întoarse după un 
timp cu mişcări sigure şi se înveli. „Le duci, zise, s-o aduci 
pe Sibi?” „Vrei să mă însori, mamă? spusei cu un glas 
absent, ca şi când aşi fi citit, în acest timp, o carte. Bine, mă 
duc chiar acum...” 

Şi mă ridicai. 

Nici nu mă gândeam, dar simţeam că nu mai am putere s- 
o ascult. Istoria ei cu Sibi mi se părea o simplă invenţie, o 
fixaţie. Desigur, se gândise la acest lucru mai înainte, 
simplu gând fără adâncime, altfel mi l-ar fi spus. Mă 
plimbam prin curte, încercând să înţeleg şi să mă liniştesc. 
De ce vroia ea, cu atâta îndârjire, să sfarme icoana pe care 
i-o purtam în suflet? Ca şi tatei, firul rece al unei bănuieli 
îmi da târcoale: şi dacă gândise aşa despre mine tot timpul? 
Dacă fusese de fapt străină de mine sau aproape şi ceea ce 
arătase ea lumii şi propriului ei fiu era doar o blândă mască 


a devoţiunii, cu care se lupta, se lupta poate zilnic, să se 
identifice? Mă întorceam lângă patul ei cu speranţa că în 
cele din urmă o voi regăsi şi în acelaşi timp ştiind că acest 
lucru nu se va întâmpla, prins însă în acest joc al morţii şi al 
distrugerii, care mă fascina. 

Nesfârşite îi erau recriminările care mă înjoseau în 
propriii mei ochi, golindu-mi sufletul de puterile mele pe 
care mi le ştiam atât de blindate. Ce mai puteam gândi? Era 
adevărat că la căsătoria mea cu Matilda n-o chemasem şi pe 
mama. Cum să-i spun astăzi că nu chemasem pe nimeni, 
când descopeream că ea crezuse tot timpul că am petrecut 
şi am chefuit numai cu rudele ei? Şi la urma urmei de cemă 
ferisem eu să sărbătoresc însurătoarea mea? Pentru că 
ştiam că Matilda o mai făcuse ele două ori în viaţa ei, prima 
dată cu evreul, a doua oară cu Petrică. Nu chemăm pe 
nimeni, îi spusesem Matildei. Nu, n-are nici un rost, 
răspunsese şi ea, fără să-mi dau seama că rudele ei 
sărbătoriseră de două ori evenimentul, în timp ce mama îl 
aşteptase şi n-o chemase nimeni şi nici măcar n-avusesem 
grijă s-o avertizez şi să-i explic. Ce bucurii îi adusesem eu în 
viaţă? Doar atât, că existam şi că mă iubea, fiind atât de 
smintit să gândesc că îi făceam o favoare lăsându-mă iubit 
şi îngrijit. Îi făcusem vreodată un cadou, îi adusesem măcar 
flori de ziua ei? Nici măcar nu ştiam care erau ziua şi anul 
ei de naştere. Considerasem sufletul ei bogat în absolut, 
dincolo de timp şi de spaţiu, unde cadourile şi florile trăiesc 
în spirit iar sufletul e etern, mama era ea însăşi această 
eternitate, ea n-avea zi de naştere şi nici nu va muri 
vreodată... "Da, mamă, da, mamă, murmuram, suntem nişte 
sălbatici, suntem vinovaţi faţă de tine! Dar şi tu eşti, fiindcă 
ne-ai lăsat să credem că nu ai tu nevoie de toate astea!” „N- 
am avut şi nici acum n-am, florile mele o să crească singure 
pe mormânt”, îmi răspunsese ea cu un glas răguşit de astă 
dată de ceva care era şi ură şi disperare neagră şi 
singurătate care n-o consola, în timp ce eu gândeam că 
mica noastră grădină era totdeauna plină de flori şi de 


aceea nu-mi trecuse prin cap vreodată să mă duc la florărie 
şi să-i aduc un buchet de ziua ei... Dar când s-a născut 
Silvia? Ce petrecere am dat? relua ea neobosită în această 
răscolire a vieţii mele. Petrecere de ţigani! Până şi ăştia din 
spate erau „mai va” decât mine şi decât „intelectuala” cu 
care mă înhăitasem! Dacă nu venea nenorocirea să fiu 
arestat şi trimis la ocnă aşi fi ajuns să merg în patru labe în 
faţa ei! Aşa, a dat Dumnezeu şi m-am trezit, greu şi după 
aia, dar mi s-a mai luminat mintea şi m-am despărţit de ea. 
Dar tot n-o uit! „Am uitat-o, am uitat-o, îi răspundeam. Am 
uitat-o, mamă!” „Da?! Atunci de ce nu te duci s-o vezi pe 
Sibi? Ai zis că te duci. De ce nu te duci?!” 

Repeta asta pe toate tonurile, spunând că o chinuiesc şi n- 
o las să moară, fiindcă n-o să moară până nu mă duc, dar 
niciodată cu un glas din care să înţeleg ce rost avea acest 
dus. Era rece, dispreţuitoare, plină de ranchiună (care mi 
se transmitea şi mie), vanitoasă, plină de trufie, toată gama 
de sentimente care pot hărţui pe cineva, fără ieşire, şi pe 
care niciodată cât trăise nu le exprimase ca soţie (să-l facă 
pe bărbat să ridice braţele şi să-şi ia lumea în cap) şi nici ca 
mamă să stârnească în copii aceeaşi reacţie exasperată. O 
făcea acum, ca şi când ar fi vrut să recupereze ceea ce 
reprimase în ea toată viaţa. Corpul îi era bolnav, dar 
puterea, impulsurile vitale şi ale gândului păreau neatinse. 

Mă dusei s-o văd pe Sibi. Ca altădată, întâmplarea făcu s-o 
întâlnesc chiar la cişmea, cu căldarea de apă în mână. Se 
făcu palidă. „Ce s-a întâmplat'?” zise. Îi e rău mamei?” „Da, 
foarte rău!” „Bine, mă întorc îndată!” Şi se îndreptă, 
schimbă din mers găleata în cealaltă mână şi fără să-şi 
arate faţa se corectă, vine îndată, să ia ceva pe ea, s-o 
aştept acasă. întârzie şi când o văzui intrând pe poartă, 
rămăsei uluit: aşa era, cum spusese mama, cu acelaşi mers 
mlădios de odinioară, fără spinare adusă cum mi se păruse 
că avea când o văzusem ultima dată, chipul cu aceeaşi 
melancolie senină de fată visătoare şi liniştită căruia acum 
absenţa speranţei îi dădea parcă o bucurie adâncă a 


eliberării de o povară. Urcă sprintenă scara verandei şi 
trecu pe lângă mine fără să-mi arunce vreo privire. Se 
îmbrăcase într-un taior negru, bine croit, şi îşi făcuse un coc 
sever, care în loc s-o îmbătrânească, dădea chipului ei o atât 
de firească distincţie încât tresării cu putere când o văzui 
de-aproape, ca, totdeauna în faţa unei femei cu coc cu o 
frumoasă figură, venită parcă de pe altă lume. înţelesei: 
monstrul pe care îl născuse vrusese s-o devore. Nu era un 
copil, ci un vârcolac, cu faţa de brumă şi părul mucezit. 
Bine că murise! Dar oare era adevărată şi a doua afirmaţie 
a mamei, că fata asta fusese disperată când eu mă 
căsătorisem? Şi că divorțase când divorţasem şi eu? Nu 
cumva îşi omorâse şi copilul? Nu trebuia pentru asta să-l 
arunce într-o copcă pe un râu îngheţat, ca Margareta din 
Faust, ci era suficient să-i facă o baie şi să-l uite pe nişte 
cârpe ude, cum făcuse una din cartier. A răcit, a făcut 
pneumonie, se întâmplă, mai răcesc copiii, mai mor... 
Bineînţeles că pruncucigaşa nu păţise nimic şi nici nu 
înnebunise... 

Îmi venii în fire şi vrusei să intru înăuntru, dar Sibi tocmai 
ieşea şi îmi şopti: „Mergeţi acasă şi vă culcaţi, mi-a spus că 
n-aţi dormit deloc toată săptămâna. Veniţi mâine!” „Aşa a 
spus?” tresării. „Da, aşa mi-a spus, să veniţi mâine!” „Mă 
goneşte?!” „Nu vă goneşte, dar e bine de-aici înainte să 
stea lângă ea o femeie şi nu un bărbat.” „De ce?” „Plecaţi 
chiar acum”, repetă ea ca o poruncă, fără să-mi explice mai 
mult. 

Credeam că mama mai avea încă de trăit cel puţin luni. 
Muri a treia zi, vegheată de Sibi. O găsii întinsă în patul ei, 
luminată de lumânări. Rubedeniile pe care ea nu vrusese să 
le vadă („plecaţi de-aici, n-am nimic, o să-mi treacă!”) 
umpleau acum odaia şi veranda. Mama nu mai era 
frumoasă fără viaţă, moartea n-o transfigurase, arăta mai 
bătrână cu zece ani, şi aşa-zisa linişte şi împăcare nu 
apăruseră pe chipul ei. 'Iot ceea ce avusese ea în spirit 
pierise, moartea fusese victorioasă asupra ei, silindu-mă şi 


pe mine să contemplu îngrozit un chip chinuit şi întunecat... 
Căzui în genunchi lângă fruntea ei şi izbucnii într-un hohot 
de revoltă disperata care mă zgudui cu o violenţă 
nimicitoare. Mama... Mamaaa... Şi atunci mâini decise şi 
puternice mă smulseră de-acolo şi şoapte care protestau 
energic mă înconjurară. „Ce e asta?... Ţine-ţi firea... Bine că 
nu s-a chinuit mult... Alţii zac ani de zile şi nu se îndură 
Dumnezeu de ei... A ţinut la tine, dar acuma tu trebuie să 
trăieşti şi să-ţi vezi de viaţă... Tac-tău e mai liniştit, cu toată 
că şi ce-o fi în sufletul lui, săracu... Om încă tânăr, a rămas 
singur... Pentru cine o mai muncească şi el... fiindcă tu o să 
ai rostul tău, dar el...” Mă scoaseră afară din fumul 
lumânărilor, dar lumina soarelui viu de octombrie mă sfâşie 
parcă mai rău decât plânsul. Un domn, pe care abia îl 
recunoscui (era medicul din cartier), stătea lângă mine. „Să 
nu vă mai uitaţi la mama dumneavoastră, zise el. I-am văzut 
ultimele analize: avea uremie...” „N-a avut cancer?” „Ba da, 
dar a murit, de uremie...” Vorbea, şi el ca să nu tacă. Dar 
intuise că chipul mamei, care nu mai arăta cum îl ştiam toţi 
şi trebuise să îndure chiar ea această sluţire, mă 
înspăimântase... „De cancer propriu-zis, continuă el, adică 
unele forme, care nu ating decât târziu un organ vital, 
bolnavul se chinuie, mult... Doamna Petrini, mama 
dumneavoastă, a murit de fapt de tristeţe... Cancerul e 
boala tristeţii... Am fost colegi la liceu, pe urmă ea a 
abandonat... Totdeauna a fost ea aşa mai retrasă, i se 
spunea călugăriţa, ştiţi, caracterizări din astea naive ale 
fetelor care le e gândul mai degrabă la dans şi la serate, 
decât la ceva mai înalt... Ce mai faceţi? schimba el vorba 
după o tăcere. Am auzit că o să reintraţi în învăţământul 
superior... V-am citit studiul despre Giordano Bruno, 
probabil e un fragment?!” „Nu, răspunsei, e un accident... 
„Era foarte interesant!” continuă el gânditor, desigur ca să 
mă abată de la clipa de faţă... Mă chinuia mai ales gândul 
că nu fusesem lângă ea în ultimele clipe şi că nu reuşisem 


LIA 


să-i spun cât de mult însemnase ea pentru mine şi că nu se 
trudise zadarnic să facă din băiatul ei un om... 

Şi totuşi, printre chinurile ei îmi trimisese o rază din 
vechea lumină: când venise Sibi îi spusese să mă duc să mă 
culc, fiindcă nu dormisem de-o săptămână. Dormisem, dar 
lângă ea în fotoliu. Şi desigur nu m-ar fi alungat dacă 
pudoarea n-ar fi împiedicat-o să mă ştie alături când 
puterile o părăsiseră şi n-o mai ţineau picioarele să se dea 
jos din pat. În ziua când murise încă mai era lucidă. De la 
birou venisem direct la ea. Arăta neschimbată, ba chiar Sibi 
îmi spuse că se simţea mai bine. Credeam că doarme. Se 
răsucise spre noi şi deschisese larg ochii. „Da, spusese, mult 
mai bine. Ba chiar încep să simt că mi-ar părea rău să mă 
despart de moarte. N-am de ce mai trăi! Ştiu eu, n-o să mor, 
mai am de pătimit! Dar nu de lumea asta mi-e mai dor, ci de 
cealaltă!” 

Mă întorsesem la birou, fiindcă fusesem cu o zi înainte 
căutat acasă şi ameninţat să dau drumul la bilanţul 
întrerupt acum zece zile, dacă nu vroiam să mi se desfacă 
contractul de muncă. Spre seară revenisem, mama însă nu 
mai era. La al doilea praznic, după câteva săptămâni, Sibi 
îmi povesti că îndată după plecarea mea spusese că îi e sete 
de-un pahar de vin, îl băuse, într-adevăr cu mare sete, se 
uitase apoi la el gol, îndelung, i-l înapoiase, apoi se 
întorsese foarte hotărâtă cu spatele şi exclamase tare, 
parcă în glumă, făcând aşa un gest în urmă, dar insistent de 
îndepărtare, adică să nu se ţină nimeni după ea, şi 
îndelung: „Mor! Adio, viaţă!” „Altceva n-a mai spus?” „Nu, 
atât a spus, dar eu am crezut că nu era nimic, ba chiar, 
Doamne iartă-mă, mi-a venit să râd, fiindcă aşa era glasul ei 
atunci, parcă vesel, parcă ne-ar fi spus aşa cu mâna 
fluturând că nu dă pe nimeni nici o ceapă degerată. Spun 
asta fiindcă şi mai înainte cu o zi stăm noi de vorbă şi zice, 
Sibi, bărbaţii nu fac nici cât o ceapă degerată şi cu gestul 
ăsta al mâinii, aşa, ştiţi, de silă. Am ieşit puţin să mă duc 
acasă să-i aduc nişte supă, am venit şi zic, doamnă Petrini, 


hai, luaţi puţină supă (fiindcă până atunci mai luase). Sibi, 
zice, nu mai mănânc nimic. Păi de ce, doamnă Petrini, vă 
face bine. Nu mi-a răspuns! Numai câteva înghiţituri, am 
insistat. Sibi, zice, şi la început n-am ştiut la cine s-a referit, 
ai grijă de băiatu-ăla! Am crezut că se referă la băiatul meu 
mort, că uitase că murise demult... Care băiat, doamnă 
Petrini? Băiatul meu! zice, adică dumneavoastră! M-am 
mirat de vorbele astea, dar i-am spus bine, acum... Acum, o 
aud că zice, lasă-mă să mor liniştită! Ceva m-a speriat din 
glasul ei, m-am zăpăcit, nu ştiam ce să mai fac, pe urmă mi- 
am zis eu să alerg să vină rudele. Au venit imediat, am 
trimis un copil de pe stradă care a luat-o la goană... Eu m- 
am întors acasă şi am aprins o lumânare. Când m-am 
aplecat peste ea i-am văzut ochii deschişi, dar daţi aşa în 
părţi. Am înţeles. Dar ai fi zis că dormea. Chiar aşa murise, 
liniştită...” 

În timp ce povestea, de lângă Sibi se uita la mine un ins 
mai degrabă tânăr cu trăsături aspre, dar cu privirea 
blândă, protectoare, care îmi plăcu şi bănuii că trebuie să 
fie o rudă de-a ei... „A, zise Sibi, nu vă cunoaşteţi, soţul 
meu...” Se căsătoriseră, zise ea, de curând, el era un nou- 
venit în cartier, un învăţător care reuşise să se detaşeze aici 
la noi dintr-un sat din apropiere... Şi abia atunci, la lumina 
crudă a zilei şi dincolo de starea de şoc în care mă aflam 
fără să ştiu veghind-o pe mama, imaginea Sibilei se 
echilibră în ochii mei. Nu mai era aşa cum mi se păruse 
când urcase treptele verandei, dar desigur nici pe departe 
cum arătase ea acum câţiva ani cu hidoşenia ei de copii în 
braţe... 

XII. 

Aşadar, mama suferise tot timpul de eşecul meu cu Matilda 
şi murise cu gândul că crescuse zadarnic un copil care se 
dovedise la fel de slab ca şi ea? Cedase deci ideii comune 
despre slăbiciune şi putere? Cred că nu, mi-ar fi spus-o, 
fusese doar geloasă că o iubisem atât de tare pe Matilda, 
sau mai bine zis, că Matilda mă iubise mai puţin şi mai ales 


că după despărţire întârziam să mă recăsătoresc (de aici 
gândul că nu încetam s-o mai iubesc încă şi nu mă 
despărţeam în sufletul meu de ea, cum nu se despărţise ea 
de tata, dar analogiile, deşi ne ispitesc totdeauna cel mai 
tare şi ne chinuie cel mai mult, sunt şi cele mai false dintre 
toate ispitele care ne fascinează spiritul). Mama cedase 
doar pe patul morţii, când îndoiala e mai puternică decât 
certitudinea care ne-a călăuzit existenţa. La urma urmei nu 
vom şti niciodată dacă Nazarineanul, când a strigat pe 
cruce: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit, a mai avut 
putere să-şi aducă aminte de sensul divin al existenţei şi 
sfârşitului său... fiindcă ultimele lui cuvinte, părinte, în 
mâinile tale îmi dau duhul, sunt mai degrabă expresia unei 
resemnări, decât a unei certitudini. S-ar putea spune însă 
că îndoiala e a trupului care piere şi nu va mai renaşte 
niciodată, spaima, revolta şi regretul lui că n-a fost, cât a 
trăit, decât sclavul spiritului, acest tiran al bucuriilor vitale 
şi frenetice... El, însă, spiritul, nu se îndoieşte de sine şi 
dacă tace în faţa acestei revolte finale a celui în care s-a 
întrupat nu înseamnă că el nu ştie că nu e niciodată mort. E 
luat prin surprindere? Sau a şi părăsit trupul ştiind că în 
curând acest trup se va întoarce în ţărână, această informă 
plămadă a haosului? 

Curând gândurile mele deveniră senine, chipul mamei 
redeveni icoană şi înrămai o fotografie de-a ei şi o pusei pe 
biroul meu. Ploile toamnei care urmară unor lungi şi 
frumoase zile, apoi ninsorile iernii cu vânturile ei reci nu 
reuşiră să mă smulgă parcă din intemporal. În mod straniu 
mă făceau să mă simt etern nu numai în ghidul meu, ci în 
însăşi fiinţa mea vie şi intimă... Această stare era tot atât de 
puternică şi totală, cum e aceea a celor care se simt tot 
timpul muritori, şi nu uită de acest lucru nici când mănâncă, 
nici când beau, nici când petrec şi nici când ţin în braţe 
femeia iubită; contemplă ochii ei minunaţi şi gândesc: aceşti 
ochi într-o zi se vor închide pentru totdeauna. 


Nu mai scriam nimic, citeam foarte puţin şi, fără să am silă 
de cuvântul scris, dorinţa comunicării cu cel care îmi 
vorbea prin aceste semne ale cărţilor se evapora parcă într- 
o lumină celestă... închideam ochii şi uitam totul şi ceea ce 
acumulasem atâţia ani cu pasiune mi se părea atât de puţin 
faţă de copleşitoarea bogăţie a acestei lumini care îmi 
inunda sufletul. Nu atât de neînsemnat, fiindcă nu uitam 
bucuria cu care eu însumi îmi scrisesem cele două cărţi (şi 
ştiam că într-o zi o să revin să scriu altele) şi îmi imaginam, 
intuiam cât de mare trebuie să fi fost a celor ale căror 
semne stăteau pe rafturile bibliotecii mele, semne magice, 
care aveau puterea să reînvie în noi propriile lor iluminări 
ca să comunicăm cu ei prin veacuri, dar acum această 
iluminare venea numai din mine şi mi se părea unică, 
nedeterminată şi eternă. Închideam cartea uitată în mâini 
tresărind cu putere, mă îmbrăcam şi ieşeam afară. (Multe 
dintre ele mă făceau să mă gândesc cum de nu-mi dădusem 
seama până atunci că aceste cărţi nu-mi cereau nici mai 
mult, nici mai puţin decât să le acord zile, ani din viaţa mea; 
le citeam din nevoia imperioasă de acumulare, îngrămădind 
peste sufletul meu viu cunoştinţe; acum le deschideam şi 
după câteva minute mă adresam autorului de pe copertă: tu 
vrei să-ţi dedic zile din viaţa mea; nici nu ştii cât eşti de 
pretenţios; te-ai gândit bine când te-ai aşezat la masă şi ai 
strâns între coperţi atâtea mii de pagini? Te-ai gândit că 
rişti să te pun la loc în raft? ca şi când ai vrea să vorbeşti 
cuiva şi eşti dat pe uşă afară? te-ai gândit cât e de 
desagreabil? Da, ştiu, eşti un mare savant, dar eşti savant 
prin acumulare a ceea ce au gândit sau trăit alţii... tu, de la 
tine, ce aduci? Ce-ai trăit? ce experienţă capitală te-a 
sguduit care m-ar putea cutremura şi pe mine...?). 

Afară descopeream că totul era orbitoare lumină, chiar 
dacă cerul era plumburiu şi pe jos înaintam prin lapoviţă. 
Iar când fulgii de zăpadă spulberaţi de vânt mă prindeau în 
hora lor şi mi se topeau pe obraz îmi aminteam că am 
cunoscut cândva, în altă viaţă parcă, o femeie pe care o 


chema Matilda, pe care o iubisem şi suferisem pentru ea şi 
un gând mititel, vesel şi jucăuş mă întreba de ce nu ne 
putusem noi înţelege, când e atât de uşor şi de simplu să te 
înţelegi cu cineva. Neînţelegerea e ca dansul mirific al 
acestor fulgi, o bucurie şi nu o suferinţă, dacă totul se 
petrece dincolo de spaţiu şi de timp... Aici e eroarea, 
coborâm în temporal... temporalul e infernul... Cine ne 
împiedică să trăim prin intemporalul din noi? mă întrebam 
stăpânit de o totală neputinţă de a înţelege neînţelegerea. 
Neînţelegerea e inexistentul, ceva care nu se poate concepe 
cu atât mai... cu cât tot ceea ce e viu în noi participă... din 
ochi ţâşnesc fulgere, din gură potop de cuvinte a căror 
violenţă smulge şi lucrurile din inerția lor, scaunele se 
prăbuşesc, candelabrul se clatină, obiectele zboară prin 
geamuri, trupurile se încleştează, capetele ating 
pământul... jos... mai în jos... spre el, să se deschidă şi să-i 
înghită pe amândoi... Ce doresc unul de la altul? Ce vrea să 
smulgă unul din celălalt? Nimic altceva decât ceea ce e 
celălalt, ceva indefinit, neclarificabil, dar care îl împiedică 
pe el să fie definit, clarificabil... Dar îl împiedică? O, da, 
tinde chiar să-l reducă în fiece clipă a neant, pe măsură ce 
clipă de clipă celălalt încearcă să se constituie, să ia 
cunoştinţă de propria sa identitate... 

Ceva limitat, fragmentar, temporal... Şi după victorie? 

Reîncep în alt spaţiu epic al luptei pentru fericire, 
încărcaţi de experienţă, nu mai multă viclenie, cu mai multă 
răbdare, şi cu arme mai puţin vizibile şi spectaculoase, dar 
mai otrăvite, mai bine ascuţite şi care rânesc mai adine şi 
mai nevindecabil... Dar nu e oare asta fericirea însăşi? 

Această iluzie după care gonim pe vastitatea unei câmpii 
pe care lăsăm, moarte, bucăţi din sufletul nostru, până când 
ne pierdem, istoviţi, dincolo de orizont?... Săraca mama, ar 
fi vrut să deschid şi eu pentru mine un nou spaţiu epic, 
crezându-mă încătuşat în celălalt, ca şi când astfel aşi fi 
putut chiar găsi fericirea. Da, ea de ce nu-şi deschisese 
pentru sine unul nou? Nu găsise cu cine, dar oare căutase? 


Pentru a găsi, lumea nu e niciodată prea mică, nici măcar 
uliţa în care trăieşti. Sibi îl găsise pe învățătorul ei chiar la 
şcoală, unde reuşise să fie, după cum aflai, numită 
suplinitoare. Preda de un an, până ce veni titularul, care de- 
acolo din satul lui fugise nu de şcoală, ci de o femeie de care 
tocmai divorțase. Era încă proaspăt în suferinţa lui şi spre a 
se elibera îi povesti totul suplinitoarei, a cărei blândă 
renunțare deveni speranţă. (Dar parcă mama n-ar fi putut 
întâlni unul care să aibă ce-i povesti şi ea să înţeleagă că un 
om care a suferit se va feri multă vreme să facă altora ceea 
ce i se făcuse lui cu vârf şi îndesat? Multă vreme, şi de ce nu 
niciodată? şi nu neapărat că ar fi fost mai bun ca alţii, ci din 
inerția ororii în care fusese aruncat mai înainte? să nu 
reînceapă să n-o păţească iar? Dar mama nu-l putuse lăsa 
pe-al ei, ea sperase, crezuse că nu se poate ca un bărbat, 
altfel bun, să nu fie în stare să pronunţe doar un singur 
cuvânt, unul singur care ar fi egat-o de implacabila ei 
hotărâre...) 

Nu-mi dădeam seama atunci (dar acum văd totul dar) că 
neputinţa mea de a înţelege neînţelegerea şi care îmi 
picura în suflet o veselă, luminoasă, stranie şi dulce 
melancolie, deschidea încet şi pe nesimţite uşa secretă în 
care stătea ascunsă întreaga mea putere de a fi fericit în 
singurătate. Încerc astăzi să înţeleg de ce pentru mine răul 
îşi pierduse sensul, de ce atât de total în această euforie 
stăruitoare, deloc efemeră care se instalase în mine parcă 
definitiv şi care mă făcea să văd totul scăldat într-o eternă 
lumină? Era cumva o sublimare a durerii pe care moartea 
mamei mi-o lăsase în suflet? Poate! Fiindcă adesea 
rămâneam ore întregi în faţa chipului ei, cu coatele pe 
masă, contemplând stăruitor trăsăturile dragi, până ce un 
singur amănunt (care îmi amintea gesturile ei rituale) se 
detaşa şi devenea viaţă, privea tăcută şi încărcată de uimită 
dragoste când mă vedea că intru pe poartă, ea şi când nu i- 
ar fi venit să-şi creadă ochilor că existam şi eram al ei, 
mâinile întinse cu sfială de-a lungul rochiei, într-o clipă, la 


fotograf, să-i prindă într-o imagine fiinţa efemeră, dar 
atunci vie, menită să-i supravieţuiască, veşnica ei prezenţă 
în curte, veşnicii ei umeri aplecaţi asupra rufei, veşnicele ei 
braţe ridicate în sus să le întindă pe frânghie, rufe curate 
prin care uitându-mă de lângă coapsa ei vedeam soarele în 
irizări albastre şi aurii... această cută pură a obrazului care 
cu anii se adâncise fără să devie amară, acest păr castaniu 
niciodată coafat, strâns pe lângă tâmple într-un coc savant 
pe care nu-l văzusem niciodată desfăcut (când o 
surprindeam că şi-l spală mă gonea cu o imperioasă voce), 
aceşti ochi mari, negri, de o strălucire opacă, în care parcă 
lumea nu se reflecta, asemeni unei fintâni în care nu se 
zărea cerul răsturnat, ochi care erau şi ai mei, ai fi zis 
duşmănoşi dacă larg deschişi n-ar fi sugerat inocenţa... Şi 
deodată toate acestea mă cutremurau... Acum ea e în 
pământ, gândeam, şi cerul melancoliei mele se sfâşia şi 
izbucneam în hohote şoptindu-i numele, chemând-o, 
întrebând-o unde e ea acum... Şi atunci vedeam parcă 
aievea rana urâtă a mormântului săpat care o aştepta când 
cortegiul a intrat în cimitir... încă la noi în casă, deşi era 
întinsă pe pat şi cu chipul de ceară, era totuşi mama, 
murise dar era aici, casa în care mă crescuse era încă plină 
de prezenţa ei, acum urma să nu mai fie deloc, groapa era 
gata şi alături oameni ca şi ea, însă vii, voinici şi hotărâți, cu 
lopeţile în mâini, şi care n-aveau să ezite s-o îngroape... 
Atunci am simţit pentru întâia oară că pământul e hidos, că 
în nici un fel nu e mama noastră, că e orb şi duşman şi că ne 
hrăneşte nu pentru că vrea el, ci pentru că noi îi smulgem 
roadele... că nu el, ci marele cosmos a făcut apele şi 
soarele, animalele şi oamenii, fără de care el, pământul, ar 
fi rămas singur cu vulcanii lui, sinistru astru negru, mai 
mort decât moartea... O, mamă, cum te-am lăsat noi 
singurică acolo în cimitir şi am venit pe urmă acasă şi am 
mâncat şi am băut?... o întrebam altădată ca şi când tot ea 
trebuia să-mi redea izbăvirea. Şi mi-o dădea... Nu mă mai 
plânge, parcă îmi spunea, eşti bărbat, trăieşte-ţi viaţa şi 


adu-ţi aminte de mine numai când eşti fericit... Atunci voi 
simţi că n-am murit nici eu... Ai uitat ce ţi-am spus când ai 
stat lângă mine bolnavă? Am fost rea ca să nu-ţi topesc 
puterea cu moartea mea, am vrut să vă îndârjesc pe 
amândoi, şi pe tine şi pe taică-tău, şi bine am făcut şi bine 
aţi făcut când v-aţi întors acasă, că aţi putut să mâncaţi şi să 
beţi... Să faceţi la fel şi la şase şi la nouă luni... 

Arătam eu îndurerat când într-o dimineaţă găsii pe biroul 
meu de la Oraca o floare? Nu, dar îmi smulse un surâs. Cine 
mi-o pusese? Poate femeia de serviciu... Ea avusese un gest 
cu mâna la gură (care semăna cu al mamei) în ziua când 
venisem cu semnul de doliu la haină. „Mama 
dumneavoastră? exclamase. Era bătrână?” „Nu, nu era 
bătrână!” „O, săraca, te pomeneşti că o fi chinuit-o vreo 
boală... S-a chinuit mult?” mă întrebase cu acea ştiinţă 
naivă despre viaţă şi moarte care nu consideră rele nici 
viaţa nici moartea (ne sunt date!), ci suferinţa, pe care n-o 
merităm, fiindcă nimeni n-a vrut să se nască şi nimeni nu 
crede că nu trebuie să moară, dar de ce să suferim, oricâte 
rele am fi făcut pe acest pământ?... (Se vedea că deşi în 
vârstă, nu cunoştea şi n-ar fi crezut dacă i s-ar fi spus măcar 
unul dintre marile rele de pe pământ comise de oameni şi 
care ne aduc o suferinţă pe care o merităm.) „Nu, i-am 
răspuns, nu s-a chinuit mult!” „Mama e tot ce avem mai 
scump...”, mai spusese această fiinţă umană care 
răspundea la numele de... Nu, nu ca îmi pusese pe birou 
acea floare! Trecuseră de atunci şapte luni... Cine putea fi? 


SFÂRŞIT