Marin Preda — Cel mai iubit dintre pamanteni Vol.3

Marin Preda 


Marin Preda 


Cel mai iubit dintre 
pământeni 


vol.3 


PARTEA A OPIA. 

I. 

Rămăsei o clipă parcă suspendat, trecând în revistă toate 
femeile care lucrau cu mine la Oraca: nişte grăsane 
vorbăreţe şi simpatice, încă tinere, dar departe de a-mi fi 
aruncat vreodată una din acele priviri care sugerează 
disponibilitatea afectivă chiar fără intenţie de finalizare 
într-o aventură sau măcar simpla prietenie colegială, puţină 
curte, acea multitudine de gesturi şi cuvinte care nu au altă 
menire decât să potenţeze afecțiunea fundamentală pe care 
o avem pentru alţii, de care suntem cu adevărat legaţi şi îi 
iubim... verificări dacă mai plăcem şi altora... siguranţa că 
nu ne-a pălit farmecul, seducţia... verva pe care ne-o inspiră 
această certitudine, pe care o transmitem acasă celor care 
se simt prea siguri de noi... puţină nelinişte, puţină gelozie, 
pentru a ni se preţui apoi dulcea supunere, abandonul de 
sub plapumă... Nu citisem în privirile lor nici măcar atât, 
avem cu cine cocheta, pe tine nu te cunoaştem, parcă îmi 
spuneau, şi nici nu avem chef s-o facem, să te invităm la 
petrecerile noastre unde vin inşi chiar mai puţin cunoscuţi 
decât tine, şi nici nu încerca să ne inviţi tu pe noi, fiindcă o 
să te refuzăm politicos... Una era subalterna mea, alta era 
calculatoarea, alta (o tinerică frumoasă şi balaoacheşă, 
pesemne ţigancă, totdeauna bine îmbrăcată şi coafată, 
stârnind invidia pentru bluzele ei un colorit care arăta că 


nu le cumpăra din magazinele noastre, ca şi fustele cu 
croială străină, cismuliţele elegante, jerseurile fine) 
secretara directorului, un ins totdeauna ursuz, care avea de 
îndurat gelozia nevestei pentru această secretară cu care 
cam semăna... dar cine suportă alături de bărbatul ei pe o 
alta, chiar dacă la birou şi chiar dacă ştie că îi e 
credincios?... Credincios, credincios, dar asta nu-l poate 
împiedica să... Directorul chiar îşi persecuta subalterna, 
doar-doar se va găsi cineva să-i spună nevestei că între el şi 
secretară, vezi, nu e nimic... Nu se găsea nimeni şi, chiar 
dacă s-ar fi găsit, nu asta dorea geloasa, ci „s-o dea afară pe 
târfa aia”... Om corect, şeful nostru făcea să i se audă 
răcnetele prin uşă când soţia îi intra valvârtej în birou şi îi 
făcea scandal... „.da' ce crezi tu, că asta e instituţia mea 
personală să dau afară pe cineva numai fiindcă eşti tu 
smintită? Dar nu am dreptul, atâta timp cât îşi vede de 
treaba €ei...!” Secretara însă chiar ţinea la el şi, dându-şi 
seama că omul n-avea linişte în casă din pricina ei, vrusese 
să plece, cu toate că îi părea rău. „Un şef aşa de bun nu 
găseşti oriunde”, dar se vede treaba că răul ştia el ceva, în 
locul ei ar fi venit alta, şi numai dacă ar fi fost o babă ştirbă 
istoria n-ar mai fi continuat... „deşi... mormăise el furios, am 
avut odată şi o astfel de babă, nu chiar ştirbă, dar cică mi-ar 
fi plăcut de ea că făcea pe mămica cu mine” şi i-a aruncat 
tava cu sandviciuri şi cafele în faţă, când a văzut-o că intră 
în birou... Ce nevoie, cică, am eu să mănânc sandviciuri şi 
să beau eu cafea făcută mâinile acestei... să mănânc şi să 
beau acasă şi să nu mă las lins pe gât ca un vițel de această 
vacă răscrăcărată... ce, adică, vreau să spun că acasă n-are 
nimeni grijă de mine şi trebuie s-o las pe cotoroanţa aia să- 
mi pună unt pe pâine... şi o feliuţă de şuncă... şi o feliuţă de 
roşie... şi o cafeluţă... şi o franzeluţă... (şi aici directorul îşi 
subţiase vocea şi îşi imita nevasta scos din pepeni). „Îţi arăt 
eu ţie, zice, cafeluţă. O să-ţi fac una de-o să-ţi stea în gât, să 
te frigi cu ea, să te îneci cu caimacul...” „Aşa că nu pleci 
nicăieri, dacă din pricina asta vrei să pleci”, îi mai spusese 


el fetei... „Iovarăşe director, cică se smiorcăise ea, măcar 
dacă am fi vinovaţi de ceva...” „Ei, da, asta ar mai lipsi, se 
înfuriase el, ia nu mai da aici apă la şoareci şi ieşi afară... 
Auzi, măcar dacă... Asta îmi scoate sufletul şi pentru laptele 
supt de la mama, dar să mai fim şi vinovaţi de ceva... Mil-a 
şi scos, sufletul adică, şi mi l-a băgat pe-al ei în loc şi ăsta m- 
ar vinde înainte chiar să încerc eu să fiu vinovat de ceva. M- 
ar pune să-i mărturisesc totul dinainte.” „Da, ştiu, 
continuase însă fata să se smiorcăie, e geloasă, şi e gelos şi 
prietenul meu cu care o să mă căsătoresc, vine câteodată 
pe-aici şi stă pe capul meu să vă vadă, şi după ce vă vede se 
cară, şi ce-mi face pe urmă... De-aia vreau să plec, deşi n- 
aşi vrea...” „Atunci cară-te, ori spune-i individului că dacă îl 
mai prind pe-aici chem şoferul şi îl pun să-l dea afară cu 
paisprezece lovituri de pompă în cur...” povestise fata, însă 
de astă dată pufnind în râs. Noroc că directorul străbătea 
aproape tot timpul regiunea în căutare de carne... Nu mai 
ştiam în ce stadiu se afla istoria... 

Cine mai era deci, la noi, femeie? A, da, casieriţa... 
Doamna Munteanu... Care doamnă Munteanu?! Plecase... 
Predase casa şi... Mă ridicai, deschisei uşa de alături, unde 
se afla casieria, şi mă uitai îndelung la noua casieră, o 
figură învăluită în nedefinit, cu trăsături ascunse de părul 
care îi acoperea curgând pe umeri obrazul... din pricina 
părului astfel pieptănat, adică mai degrabă nepieptănat, 
părea să aibă un chip alungit... Stătea la birou şi lucra... 
Venise la noi de vreo două săptămâni, dar luminozitatea 
lumii în care trăiam după moartea mamei făcea parcă să 
dispară umbrele când mă uitam în jurul meu şi vedeam 
lucruri şi oameni, animale şi străzi forfotind de mişcarea 
neîncetată a vieţii... Schimbasem cuvinte de serviciu cu 
noua casieră, dar nu mă uitasem la ea, adică mă uitasem 
fără s-o văd, sau o văzusem fără să mă uit, vreau să spun că 
nimic din ea nu-mi atrăsese atenţia, nu era nici frumoasă, 
nici urâtă, nu era nici diformă, nici statuară, mâinile ei, care 
îmi întindeau pe masă hârtii la control, nu erau nici 


butucănoase, nici diafane, vocea, nici timbrată, nici 
şoptită... debitul doar îmi păruse vag excesiv („de ce o fi 
vorbind asta prea mult?” gândisem fără să fiu prea sigur că 
nu mă înşelam). Nu părea nici doamnă, nici domnişoară, 
oricum, nu purta verighetă, dar asta nu însemna că nu 
fusese divorțată sau nu era văduvă. Silueta ei avea formă, 
mai mult de ghicit decât de văzut, fiindcă rochia pe ea era 
prea largă, parcă şi-ar fi croit-o singură, tăiată rău în talie şi 
cu umflături la subsuori... fără decolteu... Picioarele... da, 
picioarele erau frumoase, cel puţin atât cât lăsau să se vadă 
poalele prea lungi, ale rochiei... Ochi negri, parcă prea 
mari, gură care, vorbindu-mi de cifre, încasări şi plăţi, 
rămânea adesea întredeschisă, ca şi când privindu-mă s-ar 
fi simţit o secundă în prada unei amnezii, a unei curioase 
perplexităţi... „înţelegeţi?”, zicea revenindu-şi, şi vocea îmi 
părea că vine tot din lumea nedefinitului, era aproape şi 
totuşi departe, mi se adresa, şi totuşi nu simţeam impulsul 
natural de a-i răspunde, având în mod bizar senzaţia unei 
halucinaţii auditive... Mă uitam pe geam, ea continua cu 
explicaţiile, reveneam, iscăleam documentele, hârtiile 
foşneau, stiloul scârţâia... Apoi linişte... apoi în această 
linişte începea să toace zgomotul rece, abstract, al maşinii 
de calculat... 

„Dumneavoastră, zisei, mi-aţi pus pe birou o floare?” Ea 
tresări. Se ridică în picioare. „Vai de mine, zise, v-am 
deranjat?” Mă posomorâi. Timbrul vocii ei nu mai era 
incolor. Nu-mi dădui seama în acea clipă cum era de fapt, 
nu era însă verosimil şi nici cu putinţă să fie aşa cum era. 
Nu se putea să-mi răspundă cu o astfel de alarmă supusă în 
glas, încât sării, ca să spun aşa, înapoi în mine însumi. Nu 
prea departe însă, doar atât cât tresărim când, neatenţi, ne 
izbim de cineva şi spunem pardon, fără să ne uităm măcar 
la persoana cu care ne-am atins. „Nu, doamnă, mormăii 
parcă visător, dimpotrivă, vă mulţumesc pentru atenţie.” 
„Îmi plac foarte mult florile, explică ea (într-adevăr avea pe 
biroul ei o vază plină) şi îmi imaginez că la toată lumea 


plac...” „În orice caz, adăugai şi eu, nu displac. E greu de 
conceput!” 

Şi mă retrasei în biroul meu. (Nu mai am timp să 
povestesc ce s-a mai petrecut cu mine în săptămânile 
următoare, Ciceo mi-a făcut o vizită şi m-a anunţat că nu 
mai poate amâna procesul meu decât o dată; o lună, două, 
nu mai mult, îmi spuse el.) Atâta doar că pacea plină de 
lumină cobora parcă şi mai adânc în fiinţa mea şi în 
plimbările mele nesfârşite prin oraş şi pe dealurile lui 
trăiam contemplând parcă în mine însumi un gând larg şi 
senin: „Sunt fericit, sunt liber... Sunt fericit, sunt absolut 
liber...” Am citit toate cărţile, şi nu sunt trist, şi nu trebuie 
să spun ca Faust: „clipă, opreşte-te!”. Dimpotrivă, fericirea 
nu poate veni decât din scurgerea neîncetată a clipelor 
liniştite şi senine, fiindcă ce altceva e suferinţa decât o 
oprire a fiinţei noastre, o uriaşă inerție care face să apese 
asupra ei tot ce există? 

Când într-o zi avui un surâs, un surâs interior în jurul 
căruia clipele mele roiră asemeni albinelor şi îl alungară 
victorioase, purtându-mă apoi din nou prin poieni, unde 
adesea mă culcam cu faţa în sus şi adormeam contemplând 
cerul, norii, „minunaţii nori”, şi mă trezea asfinţitul. „la uite, 
gândeam, de ce m-oi mai fi trezit? Ar fi fost aşa de bine 
dacă din somnul meu fericit aşi fi trecut în celălalt marele 
somn, cel etern...” Nu era un gând de moarte, nu simţeam 
că mă sorb „chemării de dispariţie”; ci un dulce regret că, 
învingând în spirit marile spaime pe care ni le declanşează 
gândul nefiinţei, corpul meu nu vrusese să mă urmeze, 
acum când era tânăr, când moartea lui ar fi fost frumoasă şi 
când eu m-aş fi contopit cu marele Tot fără să mă strâmb şi 
fără să horcăi... O luam apoi spre casă şi îmi părea totuşi 
bine că nu murisem, îmi aminteam de Silvia, de cărţile mele 
scrise sau de cele pe care vroiam să le mai scriu, 
bucurându-mă că le-am scris şi o să mai scriu altele, că am 
văzut-o săptămâna trecută pe Silvia şi o s-o mai văd ani 
nesfârşiţi, fără să uit însă voluptuoasa apropiere de Marea 


taină, gândind că o voi păstra cu mine mereu şi mă va ajuta 
să văd justa măsură a lucrurilor, zădărnicia pasiunilor, 
sminteala conflictelor în care trăim încleştaţi, iluzia că am 
putea fi fericiţi prin cineva. 

Şi toată viaţa mea se va schimba La un cuvânt al tău... 

Auzi! Nu! Aveam „lentilele mele” ca şi Spinoza (mai puţin 
praful din şlefuirea lor care îi adusese moartea în plină 
maturitate), cifrele şi registrele de contabilitate care n- 
aveau în ele nimic nociv, aveam, ca şi Rousseau, notele mele 
muzicale de copiat, rău plătite, ca şi ale aceluia, dar nu mai 
puţin decât erau plătiţi alţi umanoizi. Şi aveam oraşul meu, 
cu frumoasele lui dealuri şi ameţitoarele păduri... Simţeam, 
realmente, rătăcind pe potecile lor, o ameţeală... mirosurile 
de răşină, de urme de jivine, susurul pâraielor, tăcerea 
copacilor, înalta lor semeţie, foşnetul paşilor mei călcând 
peste straturi de frunze şi crengi moarte, îmi pricinuiau o 
intensă beţie lucidă. Fiorul era de singurătate absolută, 
fiindcă nu împrumutam pădurii simboluri şi nici nu mă 
simţeam văzut de ea cu priviri familiare. Nici o 
„corespondenţă”, deşi îi simţeam ecourile care de departe 
se amestecau cu mirosurile, culorile şi sunetele... qui 
chantent les transports de l'esprit et des sens... Mă 
străduisem câtva timp să obţin această corespondenţă, 
puneam mâna cu afecţiune pe scoarţa aspră a unui gorun, îi 
vorbeam, turburam tăcerea printr-un strigăt, chemam 
pădurea, dar descoperii curând că nici gorunul nu simţea 
mâna mea vie şi caldă pe trunchiul lui şi nici sufletul 
pădurii, pentru că, inexistent, nu-mi va răspunde la 
chemare... Marea taină era prezentă în mine şi prin ea 
înţelesei că natura nu e plină de sufletul nostru, deşi ne 
naştem cu acest miraculos sentiment, trăim veşnic cu el 
credem cu putere în realitatea lui şi în clipe de disperare ne 
adresăm munţilor, care nu ne-au făcut nimic, norilor şi 
apelor şi pădurilor, să ne redea ceea ce le-am dăruit 
(investiţie naivă!), sufletul nostru intact şi pur, ca să scăpăm 
de cel murdărit de oameni şi de noi înşine. Strigi, dar 


pădurea tace. Ecoul îţi întoarce doar propriu-ţi glas, 
propria-ţi desnădejde... 

De aici venea libertatea mea: descoperind moartea şi 
trăind cu intensitate scurgerea armonioasă a clipelor lor, 
mă eliberam de iluzia vreunei fraternităţi cu natura, 
refugiul sufletelor rănite... Nu, natura nu putea fi pentru 
noi, cei care nu lucram în mijlocul ei, decât un frumos 
mormânt. (De aceea, desigur, Socrate se ferea de ea, nu 
văzuse marea decât o dată, ca soldat...) Ce mă atrăgea 
atunci? Viaţa spiritului, dar şi a trupului (îmi dădeam bine 
seama), devenea intangibilă, cum intangibil era copacul pe 
care puneam mâna, cum intangibilă era şi tenebroasa 
pădure, chiar dacă nu mâna aşi fi pus-o pe copac, ci 
securea, şi chiar dacă mii de securi ar fi doborât şi întreaga 
pădure... le simţi, nici vorbă, copac, cum se simte călăreţul 
cal sau cum ne simţim stea, dacă privim cu intensitate una 
din ele pe bolta cerească... Altă iluzie! Socrate însă privise 
doar în el însuşi şi s-a simţit intangibil chiar şi atunci când a 
fost silit să bea cucută... Ce îi trebuia lui să privească 
marea? Noi însă ne temem de ceea ce am putea descoperi 
dacă am privi insistent în noi înşine... Golim paharul, nu de 
cucută, ci de vin, ne ferim privirea şi începem să urlăm, 
încredinţaţi că asta e viaţa, şi nu urlete scoatem, ci cântece 
de triumf... lar pentru divertisment năvălim şi prin păduri... 

II. 

Într-o zi, pe la prânz, telefonul de pe biroul meu sună 
prelung, aşa cum îl auzim în ureche când suntem chemaţi 
de către operatoare chiar şi după ce am ridicat receptorul: 
vocea centralistei îmi repetă numărul. „Da”, zisei. „Vorbiţi 
cu Mangalia!” „Alo, domnul Petrini?” auzii din mari 
depărtări vocea parcă pe cale să se stingă a unei femei. 
„Da.” „Vă urez la mulţi ani!” „Dar cine e acolo?” zisei, nici 
mirat, dar nici nepăsător. (Îmi amintii în clipa aceea că azi 
era ziua mea de naştere, pesemne vreo rudă, vreo mătuşă 
sau verişoară, se gândise la mine să-mi ureze la mulţi ani, 
deşi niciodată...) „. Ştiţi, continuă vocea, am reuşit să obţin 


o repartiție la mare. Peste o săptămână mă întorc...” „Da' 
cine e?” repetai, de astă dată curios, mai ales că mi se 
dădeau cu un glas nu lipsit de o vagă afecţiune detalii 
asupra întoarcerii, ca şi când asta m-ar fi privit cât de cât... 
Îşi spuse numele. Era casiera. „Mulţumesc, domnişoară, 
zisei, vă urez şi eu vacanţă plăcută.” 

Şi mă pregătii să închid. Dar ea continuă: „Parcă sunteţi 
supărat de ziua dumneavoastră.” „Da, zisei, sunt cam 
supărat...” „S-a întâmplat ceva?” „Asta n-are treabă”, 
gândii, totuşi îi spusei ceea ce n-aşi fi vrut să spun, din 
inerție, oricum ca un răspuns la un semn colegial, că se 
gândise să mă felicite. „Da, mi s-a întâmplat, azi-dimineaţă 
am vrut să golesc vaza de flori de pe biroul meu (în care ea 
continuase din ziua aceea să-mi pună din când în când câte- 
un fir), ştiţi, se uscase... adică, după ce aţi plecat... şi când 
am golit-o, s-a spart în mâinile mele în opt bucățele, fără să 
fi lovit-o de ceva...” „Ei şi?” „Semn rău, strigai fără 
nelinişte, dacă se spărgea în două n-avea nici o importanţă, 
dar în opt...!” „Ei, ce e cu opt? Ce importanţă are?” „Ştiţi, 
opt culcat e semnul infinitului... moarte, doamnă!” „Aveţi pe 
cineva bolnav?” „Nu, dar bunicul e foarte bătrân!” „Da, zise 
ea, dar fiţi liniştit, n-o să se întâmple nimic, câte semne de- 
astea n-am avut eu şi niciunul nu s-a adeverit...” „Oricum, 
vă mulţumesc de urare...” „Vă spun, n-o să i se întâmple 
nimic bunicului...” Şi repetă apoi, înainte de a-mi spune la 
revedere, data întoarcerii, cu aceeaşi vagă sugestie de 
afecţiune ca şi când eu aşi fi aşteptat-o dacă nu cu 
nerăbdare, oricum cu acelaşi interes cu care ea se gândise 
la mine şi îmi telefonase. 

Şi atunci avui acel surâs interior. Se interesase, deci, de 
data naşterii mele sau o aflase din întâmplare... O reţinuse, 
însă... Plecase, aşadar, de pe plajă sau de la hotelul 
respectiv, se dusese la Telefoane, făcuse comanda... 
Aşteptase până i se dăduse... Atâta timp cu ghidul la cineva 
care îi era complet străin? Dar eu? Ce rost avusese să-i 
spun istoria cu vaza? Cu adevărat rămăsesem surprins 


când, răsturnând-o în chiuvetă s-o golesc de apa stătută, mă 
pomenisem cu ea bucățele în mâinile mele... Şi era 
adevărat că mă gândisem la bunicu... Dar de ce să-i fac 
tocmai ei astfel de confidenţe? Fiindcă din dimineaţa aceea 
nu mai schimbasem nici un cuvânt cu ea. În afară de cele 
referitoare la sumele încasate şi plătite de Oraca, iar în 
ceea ce priveşte repetarea gestului cu floarea... hm! 
observam doar când nu mai era, când se veştejea în vază şi 
o aruncam pe geam cu apă cu tot... şi stătea goală câteva 
zile până să reapară, proaspătă şi strălucind parcă de 
încântare în culorile ei, fără să mă incinte însă şi pe mine... 
dar, după cum îi spusesem, fără să-mi displacă... Ar fi fost 
într-adevăr greu de conceput... 

Dar cui îi displace o reacţie de supunere? Avusese, vorbind 
la telefon, aceeaşi voce ca în dimineaţa când o întrebasem 
dacă ea îmi pusese floarea pe birou şi înaintea oricărei 
reflecţii se ridicase în picioare... O fi fost persecutată acolo 
de unde se transferase de vreun contabil grobian? Nu era 
exclus! Zâmbii iarăşi, şi amintirea ei se topi în lumina care 
mă inundă şi dinafară, contemplând îndelung prin fereastră 
bogata zi de august... Îmi strânsei hârtiile mele contabile 
fără să mai aştept ora trei, cu gândul să mă duc totuşi să-l 
văd pe bunicul, fiindcă istoria cu vaza îmi reamintise că nu-l 
văzusem de aproape o lună şi putea fi totuşi bolnav. La 
vârsta lui şi un guturai poate fi... Îi cumpărai un pachet de 
ţigări şi ziare. De la moartea mamei începusem să-l vizitez 
mai des, mai ales după ce observai într-o zi, privindu-l cu 
atenţie, că ochii şi sprâncenele lui semănau aievea cu ale ei, 
restul chipului fiind desfigurat de bătrâneţe ca să mai pot 
descoperi şi alte asemănări. Nu uitam cum reuşise el s-o 
intimideze pe Matilda, în acea seară când sărbătorisem cu 
întârziere naşterea şi botezul Silviei. Ghicisem atunci în el 
bărbatul de modă veche, care nu putea concepe să acorde 
în sinea lui femeii un locşor cât de mic, oricâte viclenii, ură 
sau iubire i-ar fi asaltat din partea vreuneia cât fusese 
tânăr, sau din partea bunicii, după ce se însurase şi îi făcuse 


atâtea fete. Şi asta în mod firesc, natural. Ar fi trebuit de pe 
atunci sau poate chiar încă de mic să aflu de la el secretul 
acestei inocente trufii masculine, care nu însemna nici 
nepăsare, ca la tata, şi nici lipsă de afecţiune, fiindcă ţinuse 
totdeauna la bunica şi nu călcase, cum se zice, niciodată pe 
de lături. Îl aflase mama acest secret, îl moştenise... 

În ultima vreme se simţea umilit că îi căzuseră toţi dinţii 
din faţă şi cei de jos nu mai întâlneau nimic sus, decât 
gingiile. Asta îi deforma gura, pe lângă faptul că nu mai 
putea muşca pâinea... „Bunicule, îi spusesem, pune-ţi o 
placă. Toată lumea, unii chiar foarte tineri, păţesc chestia 
asta.” „Da, îmi răspunsese, am ajuns să trimitem sateliți în 
jurul pământului, dar ca să găsim ceva să nu ne cadă chiar 
toţi dinţii din gură, la asta nu ne pricepem.” „Ba cum să nu, 
am auzit că americanii ţi-i scot pe toţi din gură, chiar de 
Mic, şi îţi pun alţii în falcă, cu holşuruburi. Cică mai buni, nu 
se cariază. Actriţele astea ale lor cu dantură frumoasă, 
crezi că e dantura lor naturală?” „Îi bag în mă-sa cu 
holşuruburile lor, mie îmi trebuie măselele mele de pe 
vremuri, când spărgeam cu ele şi sâmburi de măsline”, 
răspunsese el furios. Totuşi acceptase să-l duc la un dentist, 
dar se plângea pe urmă că nu putea mânca liniştit cu 
porcăria aia din gură, îi sângerau gingiile... Până la urmă se 
învățase... 

Îmi plăcea să beau cu el o sticlă de vin (şi adusei şi acum 
una) fiindcă o chema şi pe bunica, şi îi sticleau ochii de 
plăcere când o vedea cum se chercheleşte după o jumătate 
de pahar şi începe să îndruge verzi şi uscate...”Ce-i fi mai 
aşteptând tu de la viaţă?!” îi spunea ea încercând să se 
răzbune prea târziu că îl servise atâta amar de vreme, că 
nu ştia nici acum să-şi ia un pahar singur, iar el îi răspundea 
cu veşnica istorie cu dulapurile de care era casa plină, 
cerute de ea înadins ca nimeni să nu se poată descurca în 
ele (un pahar e într-un dulap, dar în care dracu dintre 
ele?!). Vechi ranchiune uscate de sevă, că nu i-a făcut şi el 
niciodată în viaţă un cadou. „Păi dacă ţi-l făceai singură?! 


răspundea bunicul în prada unei mari veselii, bucuros că îşi 
amintea şi el tot atât de bine cum devenea chestia, vream 
eu să-ţi cumpăr o rochie, te găseam cu ea acasă luată de 
tine! Atunci de ce să-ţi mai fi cumpărat eu alta?” „Aşa, de 
schepsis”, zicea şi bunica. „De schepsis o luasei tu, să nu zic 
eu că ţi-am făcut un cadou, să spui acum, când nu mai ai şi 
tu ce spune, că nu ţi-am făcut şi nu ţi-am dres. Ce-ai mai fi 
avut tu acum de zis dacă îţi luam...?” „Aşi mai fi avut!” „Ei, 
ce-ai mai fi avut?” „Să pui şi tu mâna şi să ai grijă de fetele 
alea.” „Şi tu ce treabă aveai? (Bunicul îmi făcea cu ochiul!) 
Sau credeai că de-aia te-am luat eu, să stai, să tai frunză la 
câini?” „Iaci că te-ai momorât tu cu treaba!” (Bunica 
începea să se cherchelească, stâlcea cuvintele.) „Aşa cum 
m-am «momorât» eu, am cumpărat casa asta din leafa mea, 
şi tu ce-ai făcut?” „N-am făcut nimic... hâc!” „Mai bea ce 
mai ai în pahar, ne mai distrăm şi noi pe-aici...” „Nu mai 
bau, că nu sunt beţivă ca tine, mă duc să mă culc, că eu m- 
am sculat de dimineaţă, nu ca tine care stai şi gogeşti în pat 
şi tragi la băşini de s-aude până în vecini...” „Şi ce vezi tu 
rău în asta?... Nemţii, de pildă, nu poţi să zici că nu suntun 
popor civilizat, dar când îi vine unuia să tragă o...” „Mai taci 
din gură, îţi merge gura tranca-fleanca...” „mere acre!” 
râdea bunicul. 

Nu era adevărat că gogea în pat. Îl găsii trebăluind prin 
mica lui grădină, unde avea câţiva stupi. Era puţin agitat şi 
îmi spuse că am căzut la ţanc, de dimineaţă a descoperit în 
salcâmul din spatele casei un roi de albine sălbatice, şi că 
să-l ajut să-l prindă... A încercat el, dar de, nu-l mai ţin 
picioarele să stea pe scară. Începui să râd. „Dar de ce 
roiurile astea cad tocmai la dumneata, bunicule? După câte 
ştiu, te-ai apucat de albinărit fiindcă ţi-a nimerit într-o zi, tot 
aşa, un roi ca ăsta în salcâm...” „Cum nu? zise bunicul. Nu 
costă nimic! Doar stupul cu fagurii, o nimica toată. Trebuie 
să fii prost când ai o grădină şi poieni în jur şi să nu te ocupi 
de albinărit. Ce e mai bun ca mierea?” „Aşa e, bunicule, 
vechii greci o băgau şi în vin...” „În vin? se miră el. Şi nu-i 


apuca cufureala?” „Cine ştie, poate că tocmai de-aia îl 
amestecau aşa, să poată pe urmă să mănânce iar. Le plăcea 
să stea mult la masă şi să discute, stăteau aşa într-o rână, la 
o masă sub formă de potcoavă.” „Şi ce discutau?” mai zise 
bunicul bâjbâind în noul stup, pregătindu-l să primească 
roiul sălbatic, vârând în el faguri cu miere, să aibă noile- 
venite, pentru început, ce să mănânce. „Discutau despre tot 
ce există”, zisei. „N-aveau treabă!” mormăi el cu afectare, 
el care avea şi ai fi zis că găsea în asta un mare rost, uitând 
că în viaţa lui, în afară de faptul că de la ghişeul lui elibera 
atât noilor-născuţi, cât şi morţilor, unora certificate de 
venire pe lume, altora de plecare, altceva nu mai făcuse. 
Nu-şi mai aducea pesemne aminte că pierduse atâţia amari 
de ani uitându-se la alţii cum jucau biliard şi table. El nici 
măcar nu juca, se uita doar... - e drept, era un chibiţ de 
prima clasă, nu exista să piardă cineva dacă îl avea pe el 
alături (exclama el ridicând un deget în sus cu mândrie, ca 
şi când a chibiţa era şi ăsta un secret, nu orice nătărău avea 
darul să influenţeze astfel hazardul). Câştigătorul făcea 
apoi cinste... Aşa se explica, poate, cum reuşise el să-şi 
cumpere o casă? Nu cheltuia bani pe băuturi! Bunica ştia 
bine, leafa i-o dădea ei întreagă şi nu-i mai cerea apoi nici 
un leu îndărăt până la următoarea. lar bunica îi punea bine! 
Desigur, o socoteală cu creionul în mână putea fi, în acest 
sens, revelatoare, ca şi în cazul acelor fumători care nu 
cumpără ţigări: au alţii, şi cine te poate refuza când, cu 
candoare sau în treacăt, sau prietenos, sau necăjit, zici: 
„dă-mi o ţigare” '? Sunt atâtea feluri de a-ţi păstra intacţi 
banii din buzunar, după cum nu mai puţine de a te pomeni 
fără ei... ca să te miri apoi după ani cum dracu au reuşit 
unii să-şi facă şi să-şi dreagă un rost mai bun decât al tău, şi 
asta uneori, ba chiar adesea, cu o leafă mai mică decât a 
ta... „Bravo, bunicule! zisei cu glas tare, e o chestie!” „Ce 
chestie?!” se miră el. „Să faci rost de ceva fără să te coste 
nimic! Acum o să ai un nou stup.” „Păi cum! Nu albinele 
costă, se înmulţesc repede, regina... Am auzit de unul care 


a comandat pe vremuri o regină tocmai din Italia şi i-au 
trimis-o cu avionul, aşa într-o cutiuţă specială... Stătea şi ea, 
săraca, în cutiuţa aceea. Noi o să prindem acum una din 
salcâm...” 

Şi bunicul îmi spuse ce aveam de făcut. Aprinse un mototol 
de cârpe pe care îl agită să scoată fum, îl legă de vârful unei 
prăjini care avea ceva mai jos un fel de căciulă mare din sită 
şi îmi dădu toată chestia asta să mă urc cu ea pe scară. 
Văzui roiul. Se prinsese foarte sus, într-un loc în care se 
întâlneau trei crăci groase ale salcâmului, şi albinele sburau 
în jurul lui în largi spirale... În lumina soarelui păreau ele 
însele parcă rupturi de raze materializate... cam nervoase, 
chiar agresive... cântecul pe care ţi-l sugera acest zumzăit 
al lor părea mai puţin paşnic şi monoton decât al celor de 
jos ale bunicului, şi nimic, parcă, nu te asigura că nu vor 
năvăli peste tine dacă vei încerca să le turburi sau să te 
apropii prea mult. „Bunicule, strigai, astea sunt mai rele, 
dacă mă înţeapă?” „Nu fi bleg, zise el, ai să vezi cum or să 
pice toate una câte una în căciulă, ca nişte proaste...” „Şi 
regina?” „Cu regină cu tot, cât e ea de regină!” 

Ridicai prăjina încet până plasai căciula de sită sub roi şi 
începui să aştept, curios să văd şi eu ce-o să se întâmple. 
Fumul însă se ridica în sus şi roiul nu reacţiona. 

„Bunicule, strigai, cât trebuie să stau aşa?” „Stai acolo, că 
nu te doare mâna”, răspunse el supărat... Parcă ar fi 
sancţionat un copil care nu înţelegea aşteptarea. O boare 
de vânt făcu să freamăte salcâmul. Se lăsă o tăcere! „Dă-te 
jos!” strigă bunicul neglijent şi dispreţuitor. Coborâi, totuşi, 
cu grijă, şi nu mă mirai, cum nu se miră nici el, când văzui 
căciula de sită plină de albine. Erau numeroase şi cuminţi 
(şi văzui şi regina de trei, patru ori mai mare decât o 
albină), ca şi când ar fi ştiut că fuseseră găsite tocmai de cei 
pe care îi aşteptau, aceşti uriaşi care ştiau mai multe 
despre vânt, ploaie, zăpezi şi înghețuri (decât mica şi 
captiva lor regină) şi le pregăteau ei aşa nişte căsuțe unde 
să petreacă iarna, iar vara să-şi caute florile şi să-şi depună 


mierea, în timp ce regina, după ce avea să sboare în azur cu 
trântorii după ea, să umple apoi stupul cu albiniţe. „Vezi, 
zise bunicul după ce le vâri înăuntru, albina face miere 
pentru ea, dar ne rămâne şi nouă. Omul face aşa? Face 
pentru el, şi tot nu se satură, nu-i mai ajunge... Astea au 
legea lor, când trântorii se înmulţesc prea tare, îi mai 
omoară, în timp ce noi...” „Păi cum să afli, bunicule, care 
dintre noi e trântor? La ele e simplu, trântorul nu face 
miere, e clar, la noi, hm! încearcă să afli... Şi pe urmă să-ţi 
spun drept, ar fi cam trist să fim ca albinele!” „De ce?” „Păi 
gândeşte-te! Sunt nişte sclave! Alte gâze se zbenguiesc, se 
înmulţesc singure, la albine numai regina are acest 
drept...” „Aşa le-a făcut pe ele natura! filosofă bunicul. Du- 
te mai bine şi adu nişte pahare să bem sticla aia aici...” „S-o 
chem şi pe bunica?” „Cheam-o! zise. Mai râdem p-acilea, hi- 
hi!” 

Dar nu apucarăm să râdem de ceea ce aşteptam, o 
ciudăţenie! bunica ţinu la băutură cu noi, nu se chercheli 
nicidecum, ba chiar, după ce terminarăm vinul, o auzii că 
zice: „Şi tu de ce ai adus numai o sticlă? (Şi arătă sticla 
goală cu degetul.) Nu ne-a ajuns nici pe-o măsea.” Pe mine 
mă apucă un râs care nu se mai termina, în schimb bunicul 
se enervă: „Încearcă tu, îi zise, să te ridici de pe scăunelul 
ăla. O să vezi cum o să te pomeneşti cu nasu drept în stupu 
ăla, să te mănânce albinele...” „Hi-hi, făcu bunica, şi se 
ridică şi o luă spre casă călcând nu foarte drept, ci absolut 
normal. Încearcă tu să te ridici, zise, dar pregăteşte-te să te 
sprijini de Victor... Mă duc să aduc eu o sticlă... Am eu una 
pe care am pus-o bine...” „Ce-o fi cu ea?”, zisei izbucnind 
iar în râs. Dar bunicul n-avea destul humor să înţeleagă că 
se poate întâmpla şi asta, cine ştie, o fi mâncat bunica bine, 
o fi dormit straşnic, o fi băut vreo cafea... 

Se întoarse cu gustări, sardele sărate (o fi mâncat 
sardele?!), friptură rece de vacă, măsline, brânză, 
castraveți muraţi... Numai sărături. Puse tava jos în iarbă, 
cu tacâmuri pe ea, şi se întoarse să aducă sticla aceea... „E 


vin negru, zise ea, puterea ursului...” îmi trecu prin cap, 
auzind cât de firesc pronunţase ea calificativul acesta din 
jargonul băutorilor, că de fapt până atunci se prefăcuse 
doar că se cherchelea, anume pentru ca într-o bună zi să-şi 
bată joc de bunicul. Mă stăpânii din răsputeri să-mi reprim 
veselia. Bătrânul ar fi putut să se irite foarte tare şi 
petrecerea noastră să se strice. „Bunico, zisei, fii atentă, 
vinul e înşelător, îţi lasă impresia că poţi să-l bei fără grijă şi 
pe urmă odată te pomeneşti că se învârteşte pământul cu 
tine!” „Ei şi! zise. 'Te duci şi te culci, şi când te scoli nu mai 
ai absolut nimic...” 

Adică făcuse chestia asta de nenumărate ori?! „Aha, zise 
bunicul sarcastic, eşti versată! Bei în secret!” „Da, că mi-e 
frică de tine. Hai noroc, Victore, lasă-l pe asta, care în viaţa 
lui n-a ciocnit şi el un pahar acasă!” 

Abia destupasem sticla, îi turnasem ei, şi parcă ar fi vrut să 
nu-i torn şi lui. Ciocnirăm noi doi, bunicul, furios nu se 
atinse de pahar. „Să fie pentru odihna bietei Silvia, maică- 
ta, că s-a dus, săraca! O să ne ducem şi noi, nu tu, care eşti 
tânăr şi ai viaţa înainte, uite, ăsta, care face degeaba umbră 
pământului, crede că a realizat scofală mare în tinereţe...” 
„Bunico, dar ce-ai fi vrut să realizeze?” zisei prins de un 
interes extraordinar să aflu deodată de la ea ce e tinereţea, 
ce e viaţa şi ce-ar trebui să realizăm ca să avem dreptul să 
facem până târziu umbră pământului. Atacase sardelele, 
deci nu mâncase. O lăsai să înghită, apoi, în timp ce 
înfulecam eu însumi: „Ce se poate realiza? Serios! (Nu prea 
merg sardelele cu vin roşu!).” „Astea sunt prostii, zise ea, 
am auzit că japonezii mănâncă dulcele înainte de masă, 
încep cu prăjiturile şi pe urmă mănâncă orezul ăla al lor cu 
beţigaşele alea (cum or fi putând!). Unii mănâncă pisici, 
câini, dracu să-i pieptene!” „Nu mi-ai răspuns la 
întrebare',,, zisei. „Ce întrebare?” „Ce-ar trebui să realizăm 
ca să avem dreptul să facem umbră pământului?” „Ce-ar 
trebui?!” „Ei da!” 

III. 


Şi aşteptai să aud răspunsul, chintesenţa unei vieţi trăită 
de o femeie care născuse de trei ori şi care venise în 
întâmpinarea bărbatului fericită că scapă dintr-o familie în 
care sărăcia era parcă o zeiţă protectoare: era invocată cu 
mândrie! Noi, ăştia săracii... Eşti sărac, nu fi şi fudul... 
Sărăcia? Munciţi dacă vreţi s-aveţi! Şi săraci şi proşti, cum 
e mai rău! Filosoful ăsta, care şi când punea un copil să-i 
tragă pantalonii avea aerul unui rege asistat de intimii săi la 
toaleta de seară („şi când îşi scotea pantalonii lui rupţi în 
fund se uita la noi ca un împărat”, povestise bunica odată), 
era un instalator care ar fi putut trăi bine dacă străbunica, 
mama bunicii, ar fi ştiut să răspundă străbunicului ce-a 
făcut ea cu banii. Arăta atât de zăpăcită, încât el se 
resemna în faţa acestui mister după atâţia ani de încercări 
să afle ce era cu banii... Banii obişnuiţi, banii pe care 
instalatorul i-i dădea să facă piaţa şi să hrănească o 
numeroasă familie... Şi dacă străbunicul ar fi fost în stare 
sau dacă ar fi vrut s-o ia din scurt şi s-o întrebe, ar fi aflat, 
desigur, când îşi cumpărase ea scurteica aceea de catifea 
sau rochia aceea mov care o întinerea şi o făcea atât de 
frumoasă... „Păi dar! spunea bunica, închidea ochii şi pe noi 
ne ţinea cu curul gol... Lăuda sărăcia, că toţi oamenii mari 
s-au născut în sărăcie, dar nu spunea că oamenii ăştia mari, 
părinţii lor adică, au pus mână de la mână să-şi dea copiii la 
carte, în timp ce pe noi...” Fugiseră toţi de-acasă, aproape 
de mici. Unul ajunsese frizer la Bucureşti, altul subofițer în 
armată, o soră se măritase cu un mecanic de locomotivă... 
Ce mai, toţi oameni mari, atât de mari că uitaseră de unde 
au plecat, nici când le-au murit părinţii n-au dat pe-acasă, 
dar s-au trezit pe urmă că au dreptul la o curte pustie, la un 
acoperiş dărăpănat, la nişte ţăruşi care sprijineau o 
nenorocită de vie care ajunsese să facă doar un fel de 
aguridă cu bobul pe jumătate uscat... lar ea, bunica, reuşise 
să ajungă dactilografă la aceeaşi primărie unde bunicul era 
funcţionar la starea civilă. Ce reuşiseră împreună? Să ţină 
mulţi ani piept, în casa părinţilor ei, frizerului, subofiţerului 


şi mecanicului de locomotivă, până ce „lichidaseră” 
moştenirea şi cumpăraseră mai întâi un teren şi îşi făcuseră 
apoi casa lor. „Cum, bunico, dar ai făcut-o pe mama!”, 
gândii în timp ce îi aşteptam răspunsul care ştiam dinainte 
că nu va fi, adică nu mai era demult în mintea ei chintesenţa 
unei vieţi. 

Crescându-şi fetele ei, spălându-le la fund, ţipând tot 
timpul la ele, devenise roabă, o involuţie, devenise 
analfabetă, fiindcă anii de şcoală ai fetelor nu însemnaseră 
pentru ea decât tot rufe spălate, veşnice rufe murdare, 
veşnice bluze pătate de cerneală, cazanul, veşnicul cazan 
de fiert apă, în timp ce într-altul fierbea în bucătărie 
veşnicul borş cu carne care strâmba veşnic nasul 
domnişoarelor: „Iot borş, mamă?”. Şi nici o revelaţie: ceva, 
aşa, deosebit, aşa, un semn că una dintre ele o să ajungă 
împărăteasă... „Nişte natantoale”, se înseninase bunica 
întru târziu... „Făăă, le spunea după ce se făcuseră mari, cu 
acel limbaj popular şi crud care i se impusese fiindcă un 
altul se îndepărtase de ea tot mai mult, o să vedeţi voi căcat 
de bărbat în curtea voastră când o să-mi crească mie floare 
în ureche. Şi nici atunci!” Adică nici după moartea ei! Nu se 
adeverise, fetele se măritaseră bine. Nu mai avea de mult 
nimic cu ele, avea cu bunicul. Şi fiindcă descoperisem că 
bunicul semăna cu mama, încercam să-l protejez, intuind că 
ranchiuna bătrânilor, prilej de vesel divertisment pentru 
nepoți, nu e mai puţin otrăvită pentru cel care e, dintre ei, 
mai bătrân. 

„Să nu faci iconomie!”, zise bunica semeaţă. Bunicul se 
uită la mine. Eu la el. Apoi amândoi la ea. „Adică cum?” zise 
el cu o condescendenţă stupefiată. „Aşa, în viaţă!” „În viaţă, 
ce, fă?”, reluă el ca şi când ar fi fost scos din pepeni, dar 
vorbea totuşi cu grijă, cum vorbim cu cei arieraţi mintal, să 
nu păţim ceva. „Aşa, să nu faci iconomie!” „Adică?!” insistă 
el răbdător, dar la marginea răbdării. „Am înţeles, bunicule, 
intervenii cu gravitate (puteam să înţeleg mai repede, era 
normal! eram mai tânăr!). În viaţă adică, aşa, cât trăieşti, să 


LLA 


LIA 


nu faci economie!” „Economie la ce?” „La una, la alta, la 
bani, la orice. Nu aşa, bunico?” „Şi la minte!” adăugă ea. 
Asta chiar n-o înţelesei nici eu, ori era prea subtil, ori era o 
înţelepciune populară insondabilă. Nici bunicul nu vedea 
cum ar putea cineva să facă economie cu propria-i minte. 
„Să nu te menajezi, adică, zise el, să-ţi pui mintea la 
contribuţie? Asta vrei să spui, fă?”' Ea negă cu degetul 
foarte energic: „Am spus eu bine aşa cum am spus”, zise ea 
cu o trufie cam neroadă, pe care o au toţi cei cărora le 
scapă din gură ceva ambiguu, care dă de furcă celor de 
faţă. „Să lăsăm deocamdată mintea la o parte, zise atunci 
bunicul cu un humor filosofic, şi să ne rezumăm la bani. Ai 
zis şi de bani, nu?” „N-am zis nimic de bani. Victor a spus, 
eu n-am spus.” Vroia să rămână cât mai mult în domeniul 
indefinitului, să nu cadă în cursă, dar bunicul o mirosi: „Ba 
ai spus, degeaba îţi iei vorba îndărăt, la bani te-ai gândit, că 
aşi fi făcut eu prea multă «iconomie» (o ironiză el), nu te-am 
lăsat să-ţi umpli dulapurile cu bulendre, ca taică-tu pe 
maică-ta. Asta e ceva nou, până acum ai zis că rău au 
făcut...” 

Foarte blând era bunicul, dar ironia lui era foarte eficace: 
bunica se enervă: „Poţi să zici orice! N-am spus nimic de 
bani!” „Aha! reluă el, au fost buni!” Niciodată, pesemne, nu 
reuşise ea să-i dea replica în acest punct, deşi ideea ei cu 
„iconomia” ar fi putut fi mortală: să faci o viaţă întreagă pe 
chibiţul şi pe urmă să îmbătrâneşti, chiar că nu mai avea 
rost să faci umbră pământului, dar bunicul era atât de plin 
de sine încât această suliță svârlită în el nimerea într-o 
platoşă groasă. Nu făcuse şi ea „iconomie”? Degeaba 
insinua că regreta că nu trăise şi ea ca maică-sa, o cochetă, 
care stârnise invidia cartierului, păstrase dragostea şi 
supunerea bărbatului, iar căsătoria şi copiii n-o 
împiedicaseră multă vreme să se ducă şi să danseze mai 
departe pe la baluri şi serate, ca şi când (şi fără să-i stea 
rău) ar fi rămas tot domnişoară. Până târziu, dimineaţa întâi 


se dregea şi se sulemenea şi apoi se apuca de treabă. Ce 
treabă?! 

Femeia care iubeşte Spală noapte şi cârpeşte Se scoală de 
dimineaţă Şi-şi dă buza la roşeaţă Sprâncenele la albeaţă. 

De unde! Le punea tot pe ele, pe fete, să spele şi să 
gătească, încât mâinile lor erau veşnic înroşite, în timp ce 
pe ale ei şi le păstra albe şi catifelate. Iar „impăratul” cu 
pantalonii rupţi în fund le făcea teoria sărăciei. „Trăieşte-ţi 
viaţa, Victore, şi nu te lua după ăsta, rupse ea tăcerea. 
Copiii?! Ce sunt copiii? Numai ponoase!” „Da, bunico, zisei, 
asta când îi ai! Daria să nu-i ai?” „Păi parcă ea ştie ce 
spune? zise bunicul. Ascultă-mă pe mine, asta dacă ar fi 
niţel mai tânără ar fi în stare să se mărite. Ar avea-o de 
model pe madam Letiţia, soţia farmacistului, bunică şi ea, 
dar ştii ce-a făcut?” „Nu ştiu!” „Ştii, sau nu ştii? A luat 
Gerovital, da' a luat, nu glumă, bărbatu-său i l-a adus, şi ăla 
nerod, şi au apucat-o pandaliile, s-a amorezat de unul şi a 
fugit dracului de-acasă, s-a dus după el, pe undeva pe la 
Craiova, un tehnician de la Electroputere, dar originar de- 
aici de la noi din cartier (venise în concediu). Un spelb cam 
jigărit, dar mult mai tânăr decât ea... Nu vrei, i se adresă el 
bunicii, să iei şi tu Gerovital? Ce mi-e şaptezeci de ani? O 
nimica toată, te face de cincizeci şi te-ai aranjat...” Bunica 
chicoti: „Hi-hi! De ce nu iei tu!” „Ne primiţi şi pe noi?” se 
auzi atunci, de după gardul care despărţea cele două 
grădini, glasul vecinului. „Da, cu plăcere, dom' Chiriţă 
poftiţi”, răspunse bunicul. „În cazul ăsta, permiteţi să venim 
şi noi cu o sticlă”, zice dom' Chiriţă şi se întoarse şi intră 
apoi prin curte. Împreună cu madam Chiriţă, o doamnă încă 
tânără, cu chipul arămiu, puţin empâte, şi din pricina asta 
fără riduri, dar cu părul albit complet, însă bine coafat, o 
distinsă cucoană... Bărbatul, maistru electrician, avea şi el 
tâmplele brumate, dar nici un pic de distincţie, arăta alături 
de ea ca un căruţaş, fără acea tentă de asprime virilă a 
celor care, pe drumuri, se călesc sub ploi şi vânturi reci... 
Bunica spunea că pe vremuri, când era şi el mai tânăr, 


fusese odată „bicarbonizat” pe un stâlp cu secerile acelea la 
picioare... Zăcuse prin spital... „Trăim încă bine, noi ăştia de 
la marginea oraşului, zise dom' Chiriţă aşezându-se voios 
pe pământ, ca un ţăran, în timp ce eu ofeream taburetul 
meu doamnei. Până or să ajungă la noi blocurile (că aşa am 
auzit, că or să ne dărâme) mai durează, nu e chiar pentru 
mine, mai putem şi noi să bem un pahar la iarbă verde.” 
„Unde n-ar veni mai repede, zise bunica, să am şi eu apă 
caldă şi baie.' „Da, zise dom' Chiriţă, e un avantaj, numai că 
în momentul când o să faci baie, aude şi vecinul şi îţi bate cu 
ceva în calorifer. Trebuie să faci baie la oră fixă!” „De ce?” 
„Madam Văsăliu, se adresă el bunicii, chiar dacă dai radioul 
încet, tot se aude. Fiica noastră ne întreabă dacă nu poate 
să se întoarcă acasă cu bărbatu-său, s-au săturat.” „Gustaţi 
puţină miere!' zise bunica. „Nu, sărut mâna, poate nevastă- 
mea.” „Da, zise madam Chiriţă, dar nu vă deranjaţi...” 

Şi se ridică şi se duse cu ea în casă, s-o ajute... Nu era 
miere simplă, ci bucăţi de faguri, o minune, îţi venea să 
înghiţi şi ceara lor parfumată odată cu mierea, care păstra 
în ea, proaspete, miresmele florilor prin care cutreieraseră 
albinele bunicului. Din când în când câte una, întârziată, ne 
dădea târcoale înainte de a se întoarce în stup (soarele 
coborâse printre aceste grădini mărginaşe, se apropia 
înserarea) şi eu ştiam, mă învăţasem să nu mă feresc de ele 
chiar dacă mi s-ar fi aşezat pe nas. Cineva strigă la noi, un 
alt vecin al bunicului, a cărui casă însă era cam prăpădită, 
în orice caz, asemeni unor oameni, avea în ea ceva care te 
făcea să n-o observi, ceva şters, învăluită parcă într-un aer 
de umilinţă: „Ce faceţi acolo?”. Parcă ne lua la rost, nu 
semăna cu casa, părea neprietenos şi agresiv. „Vino, 
Toadere, să bem un pahar de vin”, zise însă bunicul 
protector. „Nu vin, că mă înţeapă albinele”, zise acela 
venind. „Păi dacă umbli la ele, să le furi fagurii?!” Era, 
pesemne, ori o glumă, ori adevărat, fiindcă zbanghiul ăsta 
nu răspunse nimic, se aşeză şi el jos, ca şi când n-ar fi auzit, 
şi puse mâna pe sticlă. „Hai noroc”, spuse el deodată cu o 


intensă tandreţe bărbătească, şi numaidecât îl ascultarăm 
şi puserăm toţi mâna pe pahare şi ciocnirăm... Noroc, 
sănătate, viaţă lungă, succes, domnule Petrini, să ne îngropi 
pe toţi, bunicule... să te văd bunic, bolândule, asta ar fi o 
performanţă pentru tine, care te-ai însurat târziu şi ai făcut 
o fetiţă la spartul târgului... Se zice că copiii făcuţi târziu ies 
mai deştepţi dacă sunt făcuţi cu o muiere tânără... da, dar 
ce faci pe urmă... Depinde de vârstă... Nu contează vârsta, 
dacă nu eşti rece... Aşa e, degeaba eşti tânăr, dacă... Dar şi 
dacă... Hai noroc... Ce faci tu acolo, dragă, te-ai dus cu 
mâna goală să bei vinul oamenilor... 

Tânăra nevastă se apropie cu două sticle în mână şi parcă 
tot grupul nostru se lumină de prezenţa ei... Era blondă, 
plină de viaţă şi de faţă cu noi zbanghiul o luă în braţe, o 
trase lângă el şi îi lipi capul de obrazul lui atât de strâns şi 
rămase astfel recules atât de multă vreme şi nemişcat, încât 
bunicul continuă conversaţia arătându-l cu capul...  „Nue 
rece, dar e prost, nu ştie că muierea atât aşteaptă...” 
„Domnule Văsăliu, zise râzând arămia şi distinsa doamnă 
Chiriţă, eşti demodat, dar nu pentru că eşti bunic...” „Sunt 
străbunic, nu bunic...” „Aşa eşti de când te ştiu...” „N-am 
avut probleme!”, zise bunicul. „N-ai avut fiindcă ai avut 
noroc cu doamna Văsăliu... la să fii acuma tânăr, să vezi ce 
te-ar mai pune pe jăratic...” „De ce? Aşi lua alta!” „Şi alta ţi- 
ar face la fel!” „Ba mie îmi place bunicul, zise blonda 
nevastă, care se vede că nu se pierduse cu firea sub 
îmbrăţişarea zbanghiului. Când un bărbat moare după tine, 
înseamnă că o să moară şi după alta. Aşa, nu moare după 
mine, dar ştiu că nici alta n-o să-i sucească capul.” „Şi 
dacă?!” zise doamna Chiriţă. „Ăla nu e bărbat, zise atunci 
blonda, e un muieratic... Îl miroşi dinainte...” „Şi dacă îl 
miroşi?” „Nu-liei!” „Eu mă duc să mă întind, niţel”, zise 
bunica şi se ridică sprintenă şi nu ştiu de ce vru să ia şi 
taburetul cu ea, dar în loc să-l ia se aşeză încet lângă el şi se 
întinse moale în iarbă. Păru însă mulţumită că găsise 
această soluţie mai comodă şi îşi trase picioarele sub 


poalele halatului, îşi puse tâmpla pe braţ şi adormi 
instantaneu. O cascadă de armonii înalte ale unui acordeon 
îndepărtat salută parcă acest inocent abandon al bătrânei. 
„Cum, ce e?”' mai tresări ea ridicând capul, apoi înţelese şi 
îl lăsă la loc: „A, Fărcăşan!... Dă-l înghiraţilor... Hi-hi... Ce- 
am mai râs la nunta lu Ionelu...” 

Deci degeaba încercase să ne sugereze că n-a petrecut în 
viaţa ei: a râs la nunta lui lonelu, iată! Numai că acest 
Fărcăşan n-avea nici o legătură cu acea nuntă, era un băiat 
de vreo douăzeci de ani, poate nici nu se născuse pe atunci. 
Se apropie de noi cântând năpraznic, chinuind acordeonul 
spre tonalități paroxistice, ca să-l coboare prăpăstios spre 
başi, în care sufla ai fi zis cu foalele scoase. Nu înţelegea ce- 
i spunea bunicul, să nu mai cânte, fiindcă sperie albinele, îi 
dădea înainte cu ochii pierduţi, în transă, ca toţi maniacii 
acestui instrument de clămpănit, de ţipat şi de horcăit, 
crezând că, aşa cum se simţea el, vrăjit, ne vrăjea şi pe 
n0i... Până la urmă se opri, trezit parcă din somn, cu mâna 
bunicului încleştată pe braţul lui: „Mai încet, mai bine 
cântă-ne ceva din gură, lasă dracului burduful ăla!” Da, dar 
nu înainte să bea şi el un pahar, şi nu se deshămă de 
burduf, din care apoi scotea doar dulci suspine stinse, 
acompaniindu-se în şoaptă... Cânta cu o voce patetică şi 
fără introduceri mulţime de şlagăre vechi, care-l făceau pe 
bunicul să ridice o mână spre cer... Sub razele asfinţitului 
mâna lui arăta ca o cracă încremenită în timp... Mâna, 
mâna umană, mâna care poate, înaintea cuvântului, pipăise 
lucrurile, le adusese sub ochi, minunaţii ochi care le 
contemplaseră şi care, violentaţi, le trimiseseră sub nas, 
nasul le mirosise, apoi le lăsase mai jos gurii, care le linsese, 
formidabila mână, instrumentul spiritului şi... „câţi au 
muuurit pentru tine, frumoasă Zaaaraaaza, şi câţi te-aaau 
iubit...” Începurăm să cântăm toţi (timp în care blonda 
nevastă dispăruse şi se întorsese cu noi sticle) la Yafa şi la 
Beyrut, mai sunt femei arabe... Je me suis en-gage, pour 
l'amour de ma blonde... urlai şi eu cu o melancolie 


sfâşietoare, având lângă mine o blondă şi o arămie care 
luară ca atare simulatul meu lamento, doamna Chiriţă îmi 
puse mâna pe braţ şi mă chestiona cu o simpatie severă şi 
trează: „De ce nu te însori? Ce-ai de gând?” „Foaie verde 
mere-pere, nu te mai-nsura, măi vereee, atacă Fărcăşan, că 
muierea multe-ţi cere, cere rochie de mătase, ce la mă-sa 
nu purtaaase...” 

Lumina zilei bogată în umbre se stingea, înlocuită pe 
nesimţite de cea a unei luni pline, care curând umplu 
grădinile cu razele ei albe şi reci. „Fecioara” însă potoli 
curând apetitul nostru pentru beţie, ne chiorârăm la ea şi 
uitarăm un timp de pahare. „Cum dracu să ajungă cineva 
până acolo? zise zbanghiul furios, care, deşi era doar 
mecanic auto, se culturalizase şi el în acei ani (nu scăpase!) 
şi avea noţiunea distanțelor astronomice, dar nu şi pe aceea 
a expansiunii noastre tehnice. Că, cică, americanii lucrează 
la chestia asta! O tâmpenie! Păi acolo pe lună nu e aer! Ori 
motoarele nu lucrează fără aer!” Şi se foi dând din umeri şi 
se agită atât de sigur pe sine, că nu putea fi contrazis, încât 
blonda lui nevastă râse şi strigă la el: „Ho, nu te mai 
zbuciuma aşa, să nu se rupă ceva în tine”. „Dă-i în... mă-sii! 
mai zise el totuşi, indignat, se vede, că puteau să-l 
prostească ei pe el cu asemenea gogoşi. Da, alte realizări, 
nimic de zis, cu toate că am auzit că acolo mâncarea n-are 
gust, n-are miros, un fel de material plastic! Oul n-are 
gălbenuş, pasărea n-are grăsime, porcul mănâncă praf de 
peşte, vita mănâncă pesticide, şi atunci ce valoare au alte 
realizări? Aleargă cu maşinile încoace şi-ncolo? Ei şi?” „Mă, 
tete, zise bunicul, dacă ai auzi că alţii spun de noi tot felul 
de prăpăstii, ce-ai zice? Ai fost acolo să vezi? Tu citeşti tot 
felul de prostii prin ziare şi le crezi!' „Nu, bunicule, sunt 
oameni care au fost şi povestesc!” „Şi crezi că nu mint?” „S- 
ar putea să mintă, dracu să-i pieptene... Hai mai bine să 
bem!” 

Băurăm. Dar unde dispăruse bunica? Şi mai era un loc gol: 
dispăruse şi domnul Chiriţă, parcă îmi aminteam că îi 


zărisem umbra tăcută îndepărtându-se undeva de unde nu 
mai revenise. Era târziu şi Fărcăşan mai încercă să 
trezească clapele acordeonului, dar renunţă aproape 
imediat şi se deshămă. Fără să spună ceva, bună seara sau 
la revedere, bunicul se ridică şi plecă cu aerul că se va 
întoarce; dar nu se mai întoarse, şi blonda mi se adresă:”. 
Hai să strângem paharele şi tacâmurile şi să le ducem în 
casă. Gata, zise, cu o voce ascuţită, imitând ceva, o 
chelneriţă sau o bucătăreasă, nu se mai serveşte nimic, s-a 
închis tot, şi bucătăria şi bufetul.” 

Dar mai era vin, păstrarăm câteva pahare şi revenirăm. 
Doamna Chiriţă nu se lăsă dusă nici după ce zbanghiul şi 
soţia lui plecară şi ei, dând bună seara foarte ceremonioşi. 
„Însoară-te, domnule Petrini, reveni arămia, care acum, sub 
lumina lunii, arăta în mod curios mai bătrână decât la 
lumina zilei. Ce aştepţi? Vremea trece! şi nu se mai 
întoarce.” „Da, desigur, zisei, şi cine se scoală de dimineaţă 
departe ajunge! (Observând că deşi îmi vorbise mie stătea 
foarte vizibil întoarsă spre băiat, parcă lui i se adresase, 
înţelesei că ei doi mă goneau, vroiau să rămână singuri; să 
rămână!) Doamna Chiriţă, luaţi dumneavoastră paharele şi i 
le daţi bunicii mâine dimineaţă, eu vă urez noapte bună!” 
„Noapte bună, domnule Petrini”, răspunse ea cu un glas 
afectuos. 

EI, băiatul, nu spuse nimic. Era, desigur, fascinat de acea 
oră albă a nopţii, de acea tăcere a grădinilor adormite, de 
acel minut de încremenire a propriei lui fiinţe, încordat ca 
un arc, încordare care îi luase glasul... Desigur, abia aştepta 
să se arunce asupra femeii ca un lup sau să tremure de 
năvala dorinţei ca un adolescent şi să-i cerşească graţia, pe 
care şi ea abia aştepta să i-o acorde... Mă îndepărtai ca un 
bătrân înţelept aflat pe alte hotare. Senzaţie minunată de 
echilibru... să te ştii tânăr şi în acelaşi timp să simţi că 
trăieşti de o mie de ani! 

Păstrez vie în amintire această improvizată şi modestă 
petrecere şi mai ales acest final în care am trăit atât de 


intens înţelepciunea, sentiment care nu mă părăsi după 
aceea multă vreme. Mă culcai mulţumit că în timpul 
mersului pe jos până acasă nu cedasem ispitei de a deveni 
incoerent. Mă trezii liniştit, mă ocrotii în orele contabile 
operând o separație (o uitare!) şi, liber în lungile mele 
plimbări pe la poalele pădurilor, gândii: „Bătrâne, îi spusei 
într-o zi aceluiaşi gorun pe care îl interogasem odată, 
Socrate nu te-a cunoscut să se însenineze că din trupul tău i 
se va face într-o zi sicriul. Înseninarea lui îi venea din altă 
parte, pesemne că îl plictiseai, cum îl plictisea şi marea şi 
cum îl plictisea, desigur, şi Xantipa, ale cărei ocări l-au silit 
să-şi petreacă zilele în cetate şi să cultive înţelepciunea... 
Ei, ce zici de asta, gorunule la margine de codru...?!” 

IV. 

Singurătatea, liniştirea, tăcerea din noi înşine (a nu 
comunica nimănui ceea ce gândim şi simţim) duce la 
inadaptare, la formarea altei imagini despre noi în ochii 
altora? Oricum, nu a uneia enigmatice şi în nici un caz 
neutre, cum am dori? Într-o zi ea intră în biroul meu şi îmi 
spuse că economista noastră îşi serba ziua de naştere şi ne 
invita sus să bem un pahar. O auzii, dar mă uitai la ea fără 
să-i răspund. Se bronzase la mare. Sosirea ei nu fusese un 
eveniment, după cum parcă îmi sugerase că va fi 
repetându-mi la telefon data întoarcerii. Nici n-avea cum să 
fie, dar îmi rămăsese în amintire, ca o scamă, această 
ciudăţenie: de ce mă felicitase şi de ce ţinuse să ştiu ziua 
când... lar floarea din vază nu mai apăru. Bronzul nu-i 
stătea bine, îi dădea un aer întunecat de... „Hm! murmurai 
când se prezentă la mine cu hârtii, la Jaffa şi Beyrut mai 
sunt femei arabe...” Nu se miră de această remarcă, ca şi 
când ar fi găsit-o firească, îşi amestecă în tăcere mâinile cu 
ale mele, mâini, şi ele, bronzate, cu unghii date cu sidef şi 
singurul eveniment (cred că da, parcă aducea a 
eveniment!) care se produse fu retragerea ei cu paşi parcă 
încetiniţi de o curioasă melancolie, ducând cu ea mapa 
parcă ar fi avut între coperţile acesteia o sentinţă, nu 


neapărat gravă, dar care sporea în fiinţa ei o incertitudine, 
o şovăială, o vagă nehotărâre... 

„Veniţi. Îmi spuse, ne-a invitat pe toţi... Dacă nu veniţi o să 
creadă că aveţi ceva cu ea...” Ia uite! Mă proteja! Îmi dădea 
sfaturi! Nu-i răspunsei, dar după o jumătate de oră, când 
era gata să uit, urcai şi eu sus. Se şi abţiguiseră, picai pe o 
veselie generală. Dădui pe gât infectul coniac, care în loc să 
mi se urce la cap îmi răscoli stomacul, unde se instală, fără 
să mai plece, sub o formă de greață persistentă, şi începui 
să mă uit enervat şi involuntar spre uşă: vroiam să mă car 
cât mai repede, fiindcă veselia era ea generală, dar nu mi 
se comunica nicidecum şi nu trecea nici între ei, de la unul 
la altul, disarmonie care te incita mai degrabă să le spui 
ceva neplăcut decât să participi. Da, parcă şi ei aveau chef 
să-şi spună nişte adevăruri nu prea agreabile, dar se 
stăpâneau aşteptând s-o facă unul din ei, mimând 
deocamdată voioşia. 

Astfel, mă pomenii înconjurat de trei dintre ele, după ce fui 
întrebat cu un fel de simpatie mieroasă (întrebare 
preexistentă, care nu mi s-ar fi pus fără ajutorul coniacului) 
de ce nu mă recăsătoresc... Cu aceeaşi filosofie ascunsă în 
glas ca şi a distinsei doamne Chiriţă şi cu exclamaţii de 
ironie simulat afectuoasă, ei, ce aşteptam, adică, ei, ia să 
vedem, ei, nu zău (sugestie de sfidare, nu mai cred în 
femei?), chiar aşa, de la prima încercare, alţii sunt la a treia 
şi tot nu renunţă... Asta aduce, aşa, pe undeva, cumva, a 
laşitate... Taci, dragă, dacă o iubeşte omul şi acum, ce vrei 
tu să-i bagi pe gât... Ei şi? Parcă eu când m-am despărţit de 
primul meu bărbat nu-l iubeam? Şi el mă iubea pe mine, 
dar dacă nu se mai poate n-o să stai şi să... Când am ieşit de 
la tribunal eram veseli amândoi, râdeam, mi-a sărutat 
mâna... Şi acuma mă iubeşte, dar s-a însurat omul, o duce 
bine şi nici eu... Atunci de ce v-aţi mai despărţit, dacă... N-a 
văzut nimic în femeie! Cum n-a văzut, dacă zici că te 
iubea... Aşa, n-a văzut, ca şi domnul Petrini... Poţi să iubeşti 
şi să nu vezi nimic în femeie... De unde ştii tu că nu vede?... 


Începui să răspund în acelaşi ton; dacă e sa mă iau după 
exemplarele aici de faţă, chiar că nu văd... Râsete 
generale... Chiar aşa, domnule Petrini? După toate?... Nu, 
media statistică... Ei, aşa mai merge... Şi continuând astfel, 
simţii că eram pe punctul de a fi considerat un tip care 
eşuase pentru totdeauna în căsnicie şi că în ceea ce le 
privea pe ele, dacă toate ar fi fost libere, nu la mine şi-ar fi 
ridicat ochii şi în orice caz bărbaţii lor erau mai presus 
decât inşi de genul meu, care au fost odată ceva şi au eşuat 
şi în direcţia asta (un fel de mândrie, de priviri de sus, îmi 
sugerau gândirea lor neexprimată), când auzii o şoaptă 
lângă umăr: „Nu le mai răspundeţi”. Şi ea tăcu mai departe, 
fiindcă ea era, tăcuta, acum, casieră şi o văzui cum se 
îndreaptă încet spre uşă, cu aceiaşi paşi ciudaţi care 
reeditau „evenimentul” întoarcerii ei de la mare, când se 
retrăsese de la mine din birou cu mapa pe care o ţinea 
strâns la subsuoară... 

Plăcută şoaptă, gândii după ce ea ieşi, caldă complicitate, 
discretă detaşare... Cine era fata asta? Nu părea să fie ceea 
ce arăta... Nu părea, oricum, să fie casieriţă de meserie... 
S-ar fi amestecat cu ele, chiar dacă nu le-ar fi ţinut isonul. 
Şi nu părea deloc să fi fost o persecutată acolo de unde 
venise, s-ar fi ferit, de pildă, aici, să plece când veselia era 
în toi, când prudenţa i-ar fi cerut să simuleze măcar 
adaptarea: dacă era o inadaptabilă păţită... Nu-mi spusese 
ea însăşi că trebuie să mă duc, să nu se creadă că aşi avea 
ceva cu economista? Şi totuşi se retrăsese apoi prea 
devreme, înfruntând acest risc... Curios, întârziai, să văd, o 
bârfea cineva, ştia cineva cine e? Nu; n-o luase în seamă 
nimeni, nu-i auzii numele pronunţat de vreuna din aceste 
cucoane care aveau acum limbile destul de deslegate ca s-o 
facă, în bine sau în rău, sau în treacăt... Pesemne că nu 
ştiau deloc cine e, adică nici măcar atât cât era necesar 
trezirii simplei curiozităţi... 

Coborâi şi eu în biroul meu şi deschisei uşa spre alei, să 
văd dacă plecase. Tocmai vroia să plece, stătea în picioare şi 


încuia Fichetul. Vâri cheile în geantă. Dar vocea cu care mi 
se adresă era alta decât cea şoptită sus, ca şi când nu ea îmi 
sugerase acea discretă complicitate, care, ca să zic aşa, era 
al doilea „eveniment” după întoarcerea ei de la mare. „S-a 
terminat?” zise. „Nu... Credeaţi, zisei cu ironie, câ...” „A! 
Nu, mă întrerupse, dar n-aţi observat că săriseră toate ca 
nişte gaiţe?... Eu am o sensibilitate la indiscreţie, prefer să 
bat «în retragere», nu pot să suport, chiar dacă nu sunt 
vizată direct...” „Aşa, deci!” „Ştiu că aşa se trăieşte, 
continuă, dar în mine au alt ecou...” 

Începui să mă plimb prin birou, cu sentimentul că rătăcesc 
pe potecile mele, la care mă ducea gândul îndată ce 
terminam orele contabile... „Ecoul ăsta e natural sau e 
câştigat?” zisei oprindu-mă o clipă şi contemplând prin 
geam dealurile îndepărtate care se zăreau din această 
parte a clădirii. „E câştigat”, zise încuindu-şi acuma fără 
zgomot sertarele. „În cazul ăsta aţi putea scăpa de el...” 
„Mă străduiesc...” „Cu succes?” „Hm! (şi făcu un gest cu 
palma) aşa şi-aşa! Ştiu, de pildă, cum v-am spus, că e mai 
bine să mă retrag.” „Nu e o laşitate, cum spunea una din 
gaiţe?” „Ba da, dar dacă aşi fi «vitează» înfrângerea ar fi 
mai dureroasă decât gândul că sunt laşă. Ştiu că nu sunt... 
Fiindcă, deşi nu sunt slabă, nu pot să rezist coaliţiei... Nu 
rezistă nimeni...” „Ba da, zisei, de pildă să intri în ea. 
Coaliţiile astea sunt întâmplătoare şi fără o coerenţă de 
durată. E suficient să te împrieteneşti cu indiferent care 
dintre ei şi ceea ce ţi se părea tragic şi insolubil devine 
deodată comic şi neglijabil...” „Ştiu şi asta şi chiar aşa şi 
fac... De aceea v-am şi spus că e bine să...” 

Se întrerupse. Adică să se ducă sus şi să mă duc şi eu?... 
Aceste ultime cuvinte neexprimate mă făcură să tresar. Mă 
răsucii de la geam şi mă uitai la ea. Îmi displăcu: nu-i 
puteam vedea chipul întreg din pricina părului care îi 
acoperea de o parte şi de alta tâmplele şi jumătate din 
obraji. Părea anonimă şi insignifiantă. Pesemne de aceea nu 
stârnise încă interesul celor de sus? (Jos, în afara 


contabilităţii şi casieriei, mai era doar cabinetul directorului 
şi al secretarei acestuia.) „Da, zisei, mi-aţi spus, dar în cazul 
de faţă, de pildă, coaliția nici măcar nu există. Suntem prea 
puţini aici ca să poată vreunul dintre noi să pună la cale un 
spectacol caracteristic...” Se holbă literalmente la mine cu 
ochii ei mari, care mi se părură în clipa aceea masculini, 
străini de restul chipului şi mai ales de gură, care rămase 
uşor deschisă într-o bizară perplexitate: „. Credeţi”, zise. 
„Vă temeţi?” replicai. Se înstrăină, aşi zice, fulgerător, îşi 
reveni, apoi cu un efort la fel de implicat în avans şi 
retragere, asemănător celui al racului, care înaintând, dă 
îndărăt: „Da... Nu...” murmură luând-o spre uşă. 

Apoi după un timp, în stradă, foarte hotărâtă în îndoială: ,. 
Nu ştiu!” „Mai pozitiv ar fi să nu vă temeţi, adică să ziceţi 
nu, cu hotărârea cu care aţi zis nu ştiu...” „Credeţi?” „Da, 
zisei, un nu adresat temerilor de orice fel e totdeauna 
pozitiv... Modifică ceva în noi, chiar dacă nu ne dăm imediat 
seama...” 

Păru să nu fi auzit precizarea mea. Avea un mers ciudat, 
care parcă se armoniza cu un vag recul interior, pe care 
abia îl sesizasem: paşii îi înaintau, dar mi se părea că o să 
rămână în urmă, deşi nu rămânea. „Mergeţi în direcţia 
asta? o întrebai. „Da, merg spre centru!” „Vă însoțesc până 
în centru.” „Numai dacă nu vă deranjează... Ştiţi, reluă 
apoi, după părerea mea nimic nu e totdeauna pozitiv... 
Spuneţi că suntem aici prea puţini, la organizaţia asta 
comercială, ca să poată vreunul din noi să pună la cale un 
spectacol caracteristic... Cum să nu? Un soţ şi o soţie sunt 
doi (nu douăzeci câţi suntem la Oraca asta) şi putem afirma 
că nu-şi pot pune la cale un spectacol caracteristic?” „Adică 
cei doi soţi?”, zisei zâmbind. „Bineînţeles!” (O fi fost 
măritată? mă întrebai sau poate se gândea la cei doi părinţi 
ai ei?... uneori unii copii, chiar mari, ajung prizonierii 
părinţilor lor, cum fusese bietul Petrică.) „Aveţi dreptate, 
zisei, ca să-i fac plăcere, păstrând însă în rezervă 
adevăratul răspuns pe care aveam să i-l dau după aceea. 


Da, repetai, şi încă de ce anvergură! (Mă bucuram că 
gândea, demult nu mai vorbisem cu cineva care să aibă 
acest dar, nu dreptatea interesează într-o conversaţie, ci 
delicata plăcere a comunicării.) însă lucrurile sunt 
deosebite, continuai, spectacolul pe care şi-l pun la cale doi 
soţi este, ca sa zic aşa, etern, în timp ce cel pe care şi-l 
montează oamenii care sunt siliţi să muncească împreună, 
de aceea i-am spus că e caracteristic, fiindcă e variabil, şi 
mai ales e de natură efemeră, se schimbă odată cu 
împrejurările sociale care l-au determinat...” „Până să se 
schimbe, zise, murim noi!” „De ce? Am impresia că e în 
scădere.” 

lar mi se păru că n-a înregistrat răspunsul meu. Se opri să 
se uite la o casă şi începu să-mi explice aproape volubil sau 
aproape cu entuziasm, dar un entuziasm rece, cam 
abstract, de ce era atât de frumoasă casa aceea, care era 
într-adevăr frumoasă, cum erau în oraşul nostru la tot 
pasul, şi de ce i-ar plăcea să locuiască în ea şi în ce cameră. 
(O fi având o locuinţă rea?) O întrebai. Nu, zise, stăteau 
destul de bine, ea şi cei doi părinţi, dar... aşa, îi plăceau ei 
în mod deosebit casele frumoase... casele care par învăluite 
într-o poezie misterioasă... casele tăcute („vedeţi cât de 
tăcută e? pare uitată aici de demult!”), casele lugubre... a, 
nu, astea nu-i plăceau... casele care aveau sus de toto 
odaie izolată, ca o hulubărie... „Hai să ne oprim puţin, nu vă 
stricaţi programul?”' „Nu...” „Unde luaţi masa...?” 
„Depinde, uneori la o braserie în care mă duceam eu cu un 
bun prieten când eram asistent... O vreme, cât a trăit 
mama, acasă, acum îmi pregătesc singur ceva 
necomplicat... Vă invit la braseria asta...” 

Vorbăria îi slăbea atenţia? Simula neatenţia? Literalmente 
parcă nici nu auzi că o invitam la masă. Urcasem un dâmb 
plin de brazi, ca să se uite ea mai aproape la acea casă care 
avea cocoţată sus acea odaie ca o hulubărie. „Cine o fi 
acolo? Se rezemă de gard şi rămase minute lungi cu ochii ei 
mari zgâiţi în sus. Te pomeneşti că nu stă nimeni! Şi, vedeţi 


geamurile cum veghează ele aşa mititele... Cum s-o fi 
urcând în ea, prin ce parte? Ah, uitaţi, are o scară 
exterioară, vedeţi? în stânga, în fund...” 

Nişte câini flocoşi ţâşniră de undeva din acea curte şi luară 
cu asalt gardul de care ea se rezemase, lătrând cu glasuri 
furioase, răguşite, ca la stână. Dacă n-aşi fi fost atent ar fi 
muşcat-o de mâini; o trăsei cam brutal şi mă uimi inerția 
greoaie a corpului ei, deloc imponderabil, cum îţi lasă 
adesea această senzaţie unele fete (Căprioara era astfel). 
Plecarăm, dar ea cu regret vizibil, însă tot aşa, parcă 
abstract, mai întoarse capul de vreo două ori până ne 
îndepărtarăm. 

Mă înşelasem, mi se păruse că gândea. Plăcerea ei pentru 
case, prea insistentă şi neconvingătoare, nu numai că nu mi 
se comunicase deloc, dar spulberase cu totul timida vrajă 
pe care ea mi-o inspirase gândind câteva minute împreună 
cu mine. 

În centru mă oprii. Mă uitai în dreapta şi stânga, eu o 
luam, adică într-o parte, şi ea în alta. Abia atunci parcă se 
trezi şi deveni conştientă de o inconsistenţă provocată de ea 
însăşi şi se uită la mine cu buzele uşor întredeschise 
(perplexitate pe care începusem s-o cunosc) şi zise cu un 
stins regret „Şi cum, nu putem şi noi să ne plimbăm 
puţin?!” 

Ca şi cum nu ne-am fi plimbat! Ca şi când n-aşi fi invitat-o 
să luăm masa împreună! Era îmbrăcată într-un taior de 
toamnă, maron, dar amestecat cu mult verde şi care îi 
preciza o oarecare siluetă... O contemplai cum se 
îndepărta, fără să se uite înapoi, cu paşi fermi, dar totuşi 
parcă în acelaşi timp ezitanţi, după ce la întrebarea ei care 
mă lua fără veste (şi întrebarea şi stinsul regret) îi 
răspunsesem printr-o tăcere care se prelungise... O pală 
puternică de vânt făcu să freamăte castanii şi apoi să 
sboare din ei în vârtej frunze smulse care căzură după 
aceea la pământ, se îngrămădiră unele în altele şi o luară 
într-o goană smintită parcă chiar după ea, după ciudata 


casieriţă cu goluri de memorie în conversaţie şi cu pasiuni 
subite şi incolore, anoste, pentru clădirile oraşului ei... Nici 
nu ştiam bine cum o cheamă, semnătura pe care i-o vedeam 
pe documente era aproape indescifrabilă... S. Calala, sau 
Culala, Elala... 

Tresării, parcă alarmat... Da, avui brusc un sentiment de 
alarmă... E toamnă, frunze împrăştiate... Nu era pe deplin 
toamnă, dar paşii ei şi palele încă verzi... Da, încă verzi, dar 
curând vor fi galbene şi... fructe maronii vor pica 
rostogolindu-se cu un pocnet pe largile trotuare... cădere şi 
în aceeaşi clipă desghiocare, eliberare pentru o nouă viaţă, 
vin nou ciclu... Monotoni, nesiguri, parcă fără convingere, 
paşii ei se îndepărtau tot mai mult... Aveam o halucinație? 
Cineva parcă reînvia în această siluetă ezitantă, într-o scenă 
trăită demult... De cine mai mă despărţisem astfel?... Cine 
îmi mai vorbise cu un astfel de stins regret?... „Trandafirii 
tăi, cântă o voce în mine (a cui era?) s-au ruginit în glastră, 
vremea a trecut, tu m-ai uitat de mult...” Cine mă mai 
făcuse să simt o astfel de vagă, nedureroasă, nedefinită şi 
aproape dulce sfâşiere? Nimeni, poate în altă viaţă? 

Mă urnii brusc din loc şi o luai spre Braseria... Da, puteam 
zice braseria prieteniei mele cu Ion Micu. Nu, lon Micu nu 
era bine zis ci Braseria prieteniei pur şi simplu... Se 
stinsese prin voinţa amândurora şi această prietenie, nici el 
nu-mi mai dăduse nici un semn, nici eu, prin vreo scrisoare, 
nu-l mai bătusem pe umăr să-i reamintesc ceea ce îmi 
promisese... Nici nu-l mai urmărisem să-i citesc articolele 
prin presa literară... 

V. 

Nici chelnerii nu mai erau aceiaşi (unde-o fi cel care ne 
servea în acei ani, chelnerul filosof?), şi cu toate că nici 
atunci lumea care venea acolo nu-mi era direct cunoscută, 
cei de acum mi se păreau total necunoscuţi, oricum străini 
de mine, neinteresanţi, insignifianţi şi fără biografie... Inşi 
din a căror alcătuire a fiinţei lor ascunse ai fi zis că fusese 
smuls ceva sau se adăugase ceva care îi făcea să arate loviți 


parcă de o amnezie... Avuseseră ei un trecut? Aveau un 
viitor? Nu puteam să mai citesc pe chipurile lor un răspuns. 
Pierdusem eu cheia, uitasem eu codul descifrării expresiilor 
umane? Mă părăsise oare pe mine acel sentiment minunat 
care la douăzeci de ani mă făcea să-i ştiu pe oameni ca pe 
mine însumi, să ştiu cine sunt fără să stau de vorbă cu ei, 
ultima mea amintire, şi cea mai puternică, fiind marea 
manifestaţie pe care o privisem dinafară şi când toate 
expresiile lor îmi erau spontan şi firesc familiare şi 
descifrabile? (La a doua, când eram şi eu printre rânduri, 
acest sentiment era deja mai turbure, din pricina acelui 
coleg care fusese luat brutal dintre noi şi îl văzusem cum se 
proptise cu picioarele în bordura trotuarului, cu pistolul în 
coaste şi începuse să vomite... sau poate din pricina 
Matildei, care îmi acaparase sufletul? Prea marea iubire 
pentru o singură fiinţă ne înstrăinează de prezenţa 
restului?) Aşa se explica atracţia mea pentru Vintilă, pentru 
strelitul Pantelimonescu, şi chiar şi pentru grasul şi stupidul 
Calistrat, ca şi pentru rizibilul Bacaloglu? Încercam să-i 
readuc pe oameni în mine unul câte unul, chiar şi pe 
abjecţi? Nu-mi plăcuse mie şi Olaru, cel de la cadre, cu 
exclamaţia lui indescriptibilă de superioritate scârbită 
(aaâaaa!) şi nu fusesem eu emoţionat de directorul Bularca 
(patern şi suferind în faţa mea de o cumplită migrenă)? 

„Ce serviţi?” mă trezi un chelner, şi când mă uitai la el 
făcui ochii mari. Era cel de pe atunci, domnu Jenică, cel 
care cu argumente filosofice nu credea într-un nou război, 
argumente pe care şi le însuşise Ion Micu, dându-le 
anvergura unei teorii universale asupra echilibrului 
planetar bazat pe consensul secret de natură divină al 
popoarelor. Nu se face război când vrea Stalin sau Truman. 
„Ce e cu dumneata? zisei. Nu te-am mai văzut pe-aici.” „Păi 
n-am făcut prostia?” „Ce prostie?” „Am acceptat să fiu 
director al direcţiei alimentaţiei publice...” „Şi?” „Am dat 
Chix!” „Nu te pricepeai?” „Ba mă pricepeam, că nu era 
mare lucru, dar...” Şi îşi frecă degetul gros cu buricele 


celorlalte. „Adică?” „Adică nu câştigam nimic, ar fi trebuit 
să închid ochii la furturi şi să-mi încasez şi eu partea mea, 
dar atunci se punea chestiunea: de-aia am intrat eu în 
partid în ilegalitate şi am făcut puşcărie?” „În timp ce 
aici...” îl completai... „Sigur, zise, e plăcerea clientului, nu-i 
vâr mâna în buzunar, dă el şi suntem amândoi mulţumiţi...” 
„Şi ai fost multă vreme director?” „Am fost, fiindcă m-am 
înfuriat, am vrut eu să fac ordine în sectorul ăsta!” „Şi?” „V- 
am spus, am dat chix!” „Le-au dat afară?” „Nu, că eram tare 
la dosar, dar eram sabotat... Chiar de...” Şi arătă cu degetul 
în sus. „Adică de ştabi mai mari?” „Exact! Nu eram de 
acord să... Ce serviţi?” Şi nu aşteptă să-i spun eu, îmi făcu 
el meniul. „Ce-o mai fi făcând, zise apoi, domnul Micu, cu 
simpatica lui soţie? V-aţi reîntors la universitate?” „Nu”, 
zisei. „O să vă reîntoarceţi”, zise el cu optimismul său 
filosofic. 

Renunţai deci să mai încerc să descifrez chipurile, ca să 
zic aşa, ale cobraserienilor mei de pe la mese şi rămăsei cu 
privirea pierdută spre geamurile localului. Erau uriaşe şi 
ţineau, din două părţi, loc de ziduri. Grele draperii, roşii, le 
acopereau pe jumătate. Trecătorii pe care îi zăream pe aici 
nu erau niciodată grăbiţi... loc de plimbare pe acest 
bulevard larg cu numeroase vitrine în care altădată erau 
expuse în multicolore lumini orbitoare blănuri scumpe, 
mătăsuri, galanterii luxoase, ceasornicării şi bijuterii 
scânteietoare la preţuri atât de mari, încât te linişteai pe 
deplin contemplându-le: e perfect, îţi spuneai, n-o să ai 
niciodată atâţia bani ca să cumperi ceva din aceste vitrine, 
şi chiar dacă nu gândeai ca Socrate („ce de lucruri de care 
n-am nici o trebuinţă”) sentimentul de detaşare era 
acelaşi... Ia te uită cum seamănă fata aceea cu casiera 
noastră... La primul colţ... Reapăru în faţă... Hm! Cum să 
semene, e chiar ea, taiorul ei verde... Nu se dusese deci 
acasă?... Dispăru... Uşa batantă a braseriei se puse apoi în 
mişcare... o mişcare lentă, parcă a unui copil care n-avea 
destulă putere s-o împingă mai energic... Era ea... Se opri 


lângă uşă şi ceea ce gândii eu se citea şi pe chipul ei: ce-o fi 
căutând?... Ce-oi fi căutând?!... O luă încet printre rânduri 
şi în mijlocul braseriei se opri... Se uita nicăieri şi se vedea 
că încă două trei clipe şi, cu aceeaşi şovăială cu care 
intrase, va pleca... Atunci mă ridicai şi pornii spre ea... Dar 
nu mă apropiai bine şi nu apucai să-i adresez un cuvânt, că 
se feri parcă de ceva ridicând uşor palmele: „Nu, nu... Vă 
rog!... Nu, nu..." 

Şi se întoarse şi ieşi, dar fără grabă, mişcându-şi uşor 
pletele într-o uitătură circulară şi timidă înainte de a se 
angaja iar în uşa batantă. O urmai. „Ar fi pentru mine o 
mare bucurie dacă aţi accepta să luăm masa împreună”, îi 
spusei în şoaptă în lumina deasă de afară Şi atunci ea, 
ferindu-se să mă privească, uitându-se alături în trotuar, 
rosti de astă dată foarte decisă: „Bine!” 

Şi o condusei spre colţul pluşat, unde altădată se rostiseră 
atâtea cuvinte mari în beţia anilor moi foarte tineri, unde un 
prieten băuse atâtea filtre, un număr impresionant de sticle 
de bere şi înghiţise atâtea hălci de carne crudă, cum îi 
plăcuse lui Chateaubriand... 

„Cel mai interesant tip din oraşul nostru, un fel de copil 
teribil al Ardealului”, continuai eu, tuşind din când în când, 
să-mi reprim emoția care îmi altera respiraţia... Emoţie 
nedorită, străină de voinţa mea, dar nu şi de bătăile înalte 
ale inimii... Deci nu vrusese să se ducă acasă, îşi amintise pe 
drum că o invitasem, şi ea, prinsă de o vorbărie agitată 
despre case, nici nu auzise? Dar nu-i spusesem care 
braserie, totuşi nimerise... Vrusese doar să ne plimbăm şi 
noi doi puţin? 

Dar nici acum nu mă auzea bine, era prinsă şi ea deo 
emoție? „Unde vreţi să staţi?” o întrebasem. Se aşezase 
fără să-mi răspundă, cu spatele la geamuri, îşi trăsese 
scaunul cu o mişcare fermă şi pusese mâna pe listă fără 
timiditate, ca o familiară a localului. Chelnerul apăru, şi ea 
se uită la el în sus şi îi spuse că nu vrea decât păstrăvi 
prăjiţi şi spaghete milaneze. „Nu vă recomand păstrăvi, zise 


el, sunt prea mici şi n-au nici un gust... Nu rămân din ei 
decât câteva oscioare şi capul...” „locmai oscioarele alea 
îmi plac mie.” „Bine, domniţă”, zise chelnerul desfăcând 
berea şi turnând în pahare. Eu cerusem brânză albă şi roşii 
natur pe care mi le şi adusese, şi felul doi un genie du 
christianisme, dar nu sângerând, ci bine pătruns. Ea se uită 
ţintă la roşiile mele, spuse „ce roşii mari şi frumoase”, şi luă 
una şi o tăie în farfuria ei... Pulpa era brumată, vedeam şi 
eu, ştiusem ce cerusem... „Vreţi şi puţină brânză?” zisei. 
„Daa, zise foarte bucuroasă, mulţumesc.” Avea un apetit 
curat, dar mânca prea rapid, asemeni tuturor celor care 
uită că mâncarea e o plăcere şi o descoperă totdeauna după 
primele înghiţituri. „Domnişoară, zisei, punând mâna pe 
pahar, sant!” Ea nu înţelese în prima clipă, apoi tresări, 
ciocnirăm, sante, zise şi ea. Se vedea că nu-i place, îşi 
înmuie doar buzele, o întrebai dacă preferă un vin, 
protestă, nu, nu... Şi începui, după ce mi se aduse 
chateaubriand-ul să-i vorbesc despre fostul meu prieten... 

„De ce nu mă ascultă?”, mă întrebai. „Da, mă întrerupse 
deodată, aşi zice cu brutalitate, îl cunosc, mi-a fost 
profesor... Vă cunosc şi pe dumneavoastră, domnule Petrini, 
şi cunosc şi braseria asta, unde vă întâlneaţi şi discutaţi... 
Eram foarte geloasă pe dumneavoastră doi şi mai ales pe 
micuța cadână de porțelan care avea privilegiul nu numai 
să asiste, dar să fie şi admirată de dumneavoastră... O 
admiraţi, nu?... V-am văzut... Da, o admiraţi, n-o iubeaţi, se 
vedea clar... Dar o admiraţi foarte tare...” 

Simţii cum trecutul îndepărtat năvălea cu putere în clipele 
mele prezente şi dădea parcă la o parte tot ceea ce trăisem 
după ce fusesem rupt de universitate. „Pe cine, zisei, eraţi 
mai geloasă, pe Ion Micu, care era soţul cadânei, sau pe 
mine, care eram liber?” „Nu eraţi liber! Erau cunoscute 
telefoanele dumneavoastră, pe care le primeaţi şi le daţi 
unei arhitecte şi pe care nu le-aţi mai primit şi nu le-aţi mai 
dat după ce v-aţi căsătorit.” „l-auzi! Şi ce mai era 
cunoscut?”' „Iotul!” „Adică?!” Nu-mi răspunse tot aşa, 


parcă n-ar fi auzit. Dar nu numai atât, avea o expresie de o 
singurătate totală, ca şi când n-aşi fi fost de faţă şi nu mi-ar 
fi spus nimic, după ce îmi făcuse o declaraţie de şoc. „Să 
înţeleg că îl admiraţi pe Ion Micu?” zisei întru târziu. Tăcu 
mai departe, grăbită să termine ce avea în farfurie, dar fără 
sugestia că după aceea desvăluirile vor urma. Paşii care o 
aduseseră aici erau anulaţi (nu ea venise, nu eu o invitasem 
şi erau anulate şi „evenimentele” de la Oraca). Trecutul 
îndepărtat care năvălise câteva minute în clipele mele de 
faţă se retrase de asemeni aşa cum năvălise. Îşi puse 
tacâmurile pe farfurie şi începu să se uite în sine, dar nu cu 
o privire întoarsă, micşorată, ci dimpotrivă răsucită spre 
tavan. „O cafea, un filtru, un tort Richard, un meringue 
glace, fructe ceva, dom' profesor?” mă întrebă chelnerul. 
„Da, zisei, fructe, un filtru.” „Domnița nu ia nimic?” Vroia să 
plece? O privii insistent şi nu-i pusei întrebarea. Nu, nu 
vroia să plece, dar nici aşa, stând şi tăcând, n-aşi fi putut 
zice că se simţea în apele ei. „Ba, da, zise, o oranjadă...” Şi 
supse apoi din ea cu paiul cu vădită plăcere. Apoi deodată 
mi-o întinse: „E foarte bună!”, zise cu o mare convingere. 
Îmi dădea deci să sug cu paiul ei! „Ce, zise surâzând 
deodată cu un farmec neaşteptat, ca şi când ar fi fost 
surprinsă sau jignită de ceva, nu e bună?” „E foarte bună, 
mulţumesc!” Şi îi retrimisei paharul pe care îl luă în 
stăpânire cu o încântare de fetiţă pe care nişte părinţi 
săraci, dar generoşi, o scoseseră la cofetărie. „Pe urmă, 
zise, ne plimbăm şi noi puţin?” Era ceva cu plimbatul ăsta! 
Pesemne că vroia să-mi arate noi case?! 

Chiar aşa se şi întâmplă, dar nu-mi arătă decât una 
singură. Nu ştiam unde mă duce, dar îmi dădeam seama că 
avea o ţintă; după ce tăcuse atâta timp asupra a ceea ce aşi 
fi vrut să aflu, acum sporovăia. Între ce ani fusese studentă? 
Terminase oare facultatea? Cum ajunsese casieriţă, aşa, în 
general, şi la Oraca îndeosebi? Cine erau părinţii ei? Fusese 
măritată? (Nu, nu purta verighetă, dar...) Care fusese 
anturajul ei în acei ani când eu şi Ion Micu frecventam 


braseria? Venise şi ea acolo des? Cu cine? Şi în ce sens era 
geloasă pe noi doi? Îmi reteza, ca să zic aşa, din faşă 
dorinţa de a-i pune aceste întrebări şi o făcea cu o 
capacitate de a vorbi şi a nu spune nimic enormă prin 
cumul de cuvinte, care ascundeau un humor secret... Ce? 
parcă spunea, nu e amuzant că ştiu că nu e amuzant ceea 
ce povestesc? Ba da, era! Întâmplări de la mare... O istorie 
cu un tip caraghios, care se îndrăgostise de ea şi abia 
putuse să se debaraseze de el, dură atât de mult încât 
devenii curios să văd cât o să ţină şi mă uitai fără discreţie 
la ceas...întâmplări din tren, întâmplări de acasă, incolore şi 
idilice, cu caracter universal (cât de mult ţineau părinţii la 
ea! da, desigur, Cuore, de Edmondo de Amicis, De la 
Apenini la Anzi... de-aia avea ea aşa, pentru ei, lăudându-i, 
o tandreţe înfofolită şi interminabilă...) 

VI. 

Abia devenii atent când o văzui că se opreşte în faţa unei 
porţi şi apasă pe o sonerie... Aha! te pomeneşti că mă şi 
duce să-i cunosc pe aceşti înduioşători părinţi... Chiar aşa, 
locuiau într-o astfel de casă? Ne aflam jos, sub un deal plin 
de brazi, printre care văzui şerpuind o alee lată cu pietriş, 
pornind chiar de aici din dreptul porţii mari (de intrare a 
maşinilor?), alee care se oprea undeva în faţa unei case ale 
cărei ferestre mari reflectau soarele acelei ore a zilei ca 
nişte oglinzi astronomice. Apăru o femeie şi ne deschise. 
„Se poate? zise casiera. E cineva?” „Da, poftiţi, spuse 
femeia cu un fel de nepăsare care nu ne era adresată numai 
nouă, ci aşa, în general, oricui, chiar şi naturii 
înconjurătoare. Poftiţi, repetă, nu e nimeni.” Şi parcă 
adăugă: şi chiar dacă ar fi, n-ar fi mare scofală! Şi o luă 
înainte şi merserăm îndelung uneori urcând până 
ajunserăm la intrare. Aici casa îşi mări considerabil 
proporţiile, începând cu peronul din care aleea cu pietriş îşi 
continua şerpuitul undeva printre brazi, în spate, trecând 
pe lângă o piscină naturală... „Sunt peşti, păstrăvi, zise 
casiera, vreţi să vedeţi?” (În timp ce femeia care ne primise 


dispăruse undeva, zise ea, să aducă cheile.) Da, erau peşti, 
se vedeau înotând în adâncurile limpezi ale apei. Dinspre 
deal cobora susurând printre micuţe stânci un pârâu, intra 
pe sub un pod alb de lemn de frasin şi dispărea în piscină, 
ca să iasă douăzeci de metri mai încolo, pe partea cealaltă, 
pe sub un pod de astă dată de beton, ţâşnind de sub elcu o 
oarecare furie de cascadă mică prin care auzul îţi putea 
imagina una mare. Piscina avea bordură naturală, din mari 
pietre albite în afară şi înverzite în adâncurile apei. „Da! 
Frumos acvariu!”, zisei, contemplând păstrăvii care ţâşneau 
încoace şi încolo pe fundul bazinului. „Nu e acvariu, zise ea, 
se fac mari, se pescuiesc şi îi arunci direct pe jăratec, aşa 
vii...” „Da, zisei, ce rafinament, am auzit, le prinzi în ei chiar 
svâcnirea vieţii şi o mănânci...” 

Ea chicoti şi ca într-o fulgerare apăru şi pieri surâsul ei 
fermecător, detaşat parcă de restul chipului, ca să-i rămână 
apoi gura uşor întredeschisă, într-o perplexitate la fel de 
părelnică, protestând cu o brutalitate spontană, repede şi 
ea reprimată: „Da' de ce să nu-i mănânci, dacă bagi cuțitul 
în ei e o cruzime mai mică? Am mai văzut eu ipocriţi care 
mănâncă miei tăiaţi şi îşi ling degetele. Mielul e un animal 
sfinţit de Isus în iesle, în timp ce peştii i-a înmulţit chiar el 
să dea de mâncare mulţimii. Apostolii nu şi i-a ales dintre 
pescari?!” „Rafinaţi?!” zisei fără ironie. Surâsul reapăru, de 
astă dată însoţit de acelaşi secret humor: „Ştiu, zise, că nu 
pot justifica prăjirea peştilor vii direct pe jăratec... dar mie 
îmi place să-i mănânc aşa şi sunt foarte buni...” 

Femeia reapăru, dar nu ne chemă prin cuvinte, ci prin 
aceeaşi nepăsare, stând pe peron şi contemplând valea, 
oraşul care se întindea în depărtare la picioarele noastre. 
Nu ştiu, vedea ceva, fiindcă nu se mişcă de îndată când ne 
oprirăm lângă ea... Deschise apoi uşa, mică în comparaţie 
cu zidurile şi coloanele intrării, cu capiteluri şi incrustaţii, 
dar frumoasă, din lemn galben, ce-o fi fost, stejar bine 
lustruit, miez de trandafir... Dădurăm într-un antreu cu 
dalii roşietice şi intrarăm apoi într-o încăpere fără ferestre 


şi fără ziduri, ai fi zis un uriaş dulap din acelaşi lemn de 
lămâi sau de trandafir, şi ne oprirăm lângă altă uşă, adică 
femeia se opri, şi în semiintuneric dibui cu mâna într-un loc 
ştiut de ea. Auzii pocnetul unor comutatoare de două, de 
trei, de patru ori. Apoi deschise uşa şi dădurăm într-un 
hol... Hol să fi fost...?! Era imens şi puternic luminat. 
Rămăsei câteva clipe lângă uşă să mă uit... Nu se putea 
bănui de afară această întindere, acest plafon în care 
fuseseră înfipte în mici lăcaşuri hexagonale, de o armonie 
geometrică simplă şi delicată, zeci de becuri albe mate şi 
uşor turtite, o multitudine... Feerie de lumină... Abia aici 
văzui cât de mari erau şi ferestrele, pe jumătate acoperite 
de draperii albastre, şi cât de întinsă era casa, fiindcă în 
fund, ridicată mai sus cu câteva trepte, se vedea în 
prelungire o altă încăpere, cu un uriaş geam îndepărtat, 
prin care brazii intrau parcă înăuntru. Peste parchetul 
strălucitor (galben cu infiltraţii negre), un covor care făcea 
ape albastre şi violete acoperea doar centrul holului, totuşi 
mare şi covorul, numai un sfert din el ar fi putut să încapă 
în apartamentul Matildei... Fotoliile şi masa din mijlocul lui 
mi se părură prea mici pentru această enormă încăpere 
care, observai, şi la dreapta ei se mai prelungea, tot aşa, 
prin câteva scări, una, mai intimă însă, cu nişe şi canapele şi 
lămpi cu picior... Apoi, în scurte reprize, care lăsau pe 
plafon încrucişări stelare de lumini, femeia stinse în urma 
noastră becurile, închise uşa şi rămaserăm singuri. Sala 
căzu sub razele apusului care intrau prin toate geamurile 
frânte de umbrele brazilor. „N-am înţeles până acum, zisei 
în timp ce ne îndreptam spre încăperea din fund cu uriaşul 
geam prin care se zăreau crestele împădurite ale dealurilor, 
n-am înţeles exact cum se poate simţi cineva bine într-un 
palat.” „Dar nu e un palat, zise ea, e o simplă casă de locuit 
ceva mai spațioasă.” „Să zicem, deşi nu văd cum poate fi 
mai frumos un palat...” „Asta da, un palat are prea multe 
coridoare, cotloane, noaptea şi mie mi-ar fi frică să dorm în 
el.” 


Prelungirea holului era de fapt o sufragerie, în mijloc avea 
o masă dreptunghiulară cu colţurile larg rotunjite, cu 
scaune înalte de piele, puteau sta la ea peste douăzeci de 
persoane. În dreapta ea îmi arătă un ghişeu şi alături un 
ascensor care, zise, aducea felurile de undeva de jos, din 
bucătărie. „Ăsta era scaunul meu, mă punea tata în capul 
mesei, duminica, să mă vadă toţi musafirii. În celălalt capăt 
stătea el cu mama. Dar numai duminica. În timpul 
săptămânii mâncam în altă sufragerie, numai noi trei (0 
sufragerie mai mică, o s-o v-o arăt)...” 

Coborârăm şi ea o luă înainte. Aprinse în salonul cu nişe o 
lumină şi începurăm să urcăm treptele unei scări interioare, 
care ne duse într-un coridor larg, cu aceleaşi dalii roşietice 
ca la intrare. Intrarăm într-un fel de budoar, dacă budoar 
era, sau garderobă, era plină până sus de dulapuri şi de 
oglinzi, cu scaune albe de toaletă, iar pereţii, pe unde erau 
liberi, erau tapisaţi în gri, ca şi tavanul. De aici ea deschise 
o uşă şi dădurăm într-un dormitor somptuos, cu un singur 
geam, dar şi mai mare decât cel din sufragerie. Ea deschise 
o uşă din stânga şi, fără să se oprească, văzui în treacăt 
baia (nu mă mai mirai cât era de mare, abia observai 
chiuvetele, oglinzile, faianţa de un verde-stins) apoi ieşirăm 
pe un alt coridor... Ea chicoti... „Camera mea e ceva mai 
încolo şi în dreapta aveam şi baie, dar când eram mică mă 
făceam că uit şi intram în a părinţilor şi o prindeam pe 
mama stând pe veceu. Scotea un ţipat şi o lua la fugă spre 
dormitor, încercând disperată să-şi tragă mai repede 
pantalonul pijamalei... Mă amuza că în loc să mă dea afară 
fugea ea... «Suzy, afurisita!», striga, şi în dormitor se 
plângea tatei că iar a intrat neruşinata aia mică peste ea. 
Tata râdea: «De ce nu închizi uşa în partea aia?» Nici ea nu 
ştia de ce, uita, sau se gândea poate că dacă mi se face frică 
noaptea, să pot să intru la ei, să nu ocolesc prin întuneric pe 
partea ailaltă, prin budoar...” „Şi două la fund nu-ţi dădea?” 
zisei. „Cine, se miră ea, mama?! Niciodată...!”. Trecurăm pe 
lângă scara principală de coborâre (spirală din dalii albe şi 


fier negru cu fine înflorituri) şi ea intră într-o nouă 
încăpere, cu un mic coridor al ei, tapisat în roz, cu frumoase 
oglinzi... 

Această încăpere nu era cu mult mai mare decât a mea... 
Există însă într-o odaie detalii, în fond neînsemnate, care îi 
schimbă înfăţişarea obişnuită şi îi dau o aură de lux, de 
frumuseţe deosebită, care farmecă şi odihneşte gândul şi 
visul sboară liniştit, mărind, dilatând clipele, sporind adică 
în noi valoarea timpului: aici, îţi spui, aşi putea trăi ani 
nesfârşiţi fără să mai doresc nimic, aşi putea munci fericit zi 
de zi şi aşi putea muri pe deplin împăcat şi departe de... 
Întâi acel coridor lateral, acele oglinzi discrete şi acel pluş 
gri de pe jos, apoi a doua uşă care da în odaie, ei da, o 
simplă uşă, dar clanţa de aramă strălucitoare cu 
ornamentul în care intra cheia, cu o figurină cizelată în cap, 
schimba uşa (culoarea osului), era altă uşă decât orice uşă, 
culoarea purității, a ceea ce e imaculat... Patul era acoperit 
cu o pătură tot albă, de cămilă, cu țesătură densă, 
cearşafurile de olandă, de albeaţa zăpezii, perna, bogată, 
din aceeaşi pânză, rezemată de speteaza palului, spetează 
simplă însă, de culoarea minunată a paltinului lustruit... 
Plafoniera, un buchet de petale şi lacrimi de cristal, 
fereastra lată dintr-o singură bucată şi care se deschidea în 
afară prin răsucire, şi prin fereastră vârfuri de brazi, şi în 
odaie un pătrunzător miros de răşină, care îţi insinua în 
simţuri, asemeni unui drog, o parcă uitată euforie de bien 
6tre, de tinereţe şi putere, de revenire la idealuri pe care le 
credeai îmbătrânite, naivităţi al căror farmec îl uitaseşi, 
naivităţi de care eşti conştient şi n-ai vrea să le schimbi cu 
înţelepciuni dure şi ruginite, ca şi când de întâmplare, de 
surpriză şi de miracol trebuie să... „Splendid, zisei cu 
accent şi flegmă englezească, splendid, repetai, şi mă 
aşezai în unicul scaun fotoliu de lângă un mic birou din faţa 
geamului, în timp ce ea îşi scotea pantofii şi se urca în pat, 
unde se întinse şi se făcu covrig. Splendid, reluai, asta e 
deci camera dumneavoastră de fată?” „Da, asta e! 


răspunse. În fundul coridorului e un apartament cu tot 
dichisul, dormitor, salonaş, birou, cameră de serviciu, 
bucătărie, baie... Dă spre dealuri... Dar n-am vrut să stau în 
el, am apucat să spun că acolo o să stau când o să mă 
mărit... Dar n-am mai apucat...” „Ce, să te măriţi?” „Nici, 
nici!” „Adică?” „Nici să mă mărit şi nici să stau. S-a 
naționalizat casa.” „Şi acum cine stă aici?” „E casa de 
oaspeţi a partidului. Dar nu e primit oricine, numai cei mari 
de tot de la Bucureşti...” „Şi vă mai dă voie să veniţi aici?! 
„Nu, nici vorbă, dar îngrijitoarea are o fată care a fost 
colegă cu mine şi mă lasă din când în când, chiar şi peste 
noapte. Zice că sunt o nepoată de-a ei, care o ajută!” „Cui 
zice?” „Ar zice dacă ar întreba-o cineva.” „Splendidă casă, 
reluai iarăşi, ca şi când aşi fi avut o pipă englezească în 
gură. Splendid hol! Ai copilărit în el?” „Da, am copilărit...” 
„Deci părinţii erau bogaţi înainte de a vă fi născut...” „Da, 
înainte!” „Ce erau?” „Hm! Ce scria pe creioanele 
dumneavoastră când eraţi elev? Ce nume?” „Ce nume? 
Culala et companie.” „Ei, el era Culala, tatăl meu. Cea mai 
mare fabrică de stilouri, tocuri, peniţe, creioane, gume, 
ascuţitori şi alte echere şi compasuri din ţară.” „Hm! 
exclamai şi eu gutural, splendid!... Dar Culala e un nume 
ţarănesc. A fost ţăran?” „Nu, bunicul a avut un tată Culala, 
ţăran... Bunicul a avut un mare magazin Culala în centru, 
tata l-a moştenit, l-a lichidat şi a construit o fabrică, mică la 
început, pe urmă a extins-o, fiindcă a făcut concurenţă lui 
Hardmuth şi lui Castel, producând mult mai ieftin, pentru 
elevii săraci, dar mai numeroşi...” „Da! mormăii, secretul 
producţiei autohtone moderne, splendid! Clienţi săraci, dar 
mulţi!” „Da, confirmă ea, copii pentru ai căror părinţi 
cincizeci de bani sau doi lei mai mult nu era o glumă, 
însemna o pâine mai puţin, pe care dacă n-aveai cu ce s-o 
cumperi trebuia să rabzi, că nu-ţi dădea nimeni.” 
„Absolutamente exact, zisei, s-ar putea spune că 
moştenindu-l pe tatăl dumneavoastră aţi fi ştiut să 
conduceţi fabrica în cunoştinţă de cauză.” „Da, confirmă, 


eram perfectamente moştenitoarea duioşiei lui pentru micii 
clienţi.” 

Izbucnii în râs. „De ce râdeţi? zise şi surâse iarăşi 
fermecător, ştiind de ce râd. Imaginea patronului care îşi 
exploatează crâncen clienţii este infirmată, cum bine aţi 
spus, în producţia modernă. Grija lui e să producă cât mai 
ieftin, şi dacă n-ar şti cât de mică e punga săracului, ar da 
repede faliment, fiindcă un altul, care ar şti mai multe 
despre bugetele celor mulţi, l-ar elimina cât ai zice peşte...” 

Şi pronunţând ultimele cuvinte surâse iarăşi, dar ca 
pentru sine, dar şi parcă ar fi intuit că o să râd din nou, 
ceea ce se şi întâmplă. Ea însă nu râse. „Patronul îşi iubeşte 
clienţii, reluă, şi îşi iubeşte şi muncitorii cu care produce 
pentru ei, şi clienţii iubesc şi ei pe producătorul care 
produce ieftin, firma aia pe care ei o cunosc şi au încredere 
că nu-i înşeală. Şi muncitorii îşi iubesc patronul, să ştiţi!” 
„Normal! exclamai cu un patetism în deriziune, ca în faţa 
unei evidențe pe care numai scrânteala timpurilor o 
contestă. Încă puţin şi patronii ar fi făcut să curgă lapte şi 
miere.” „Să ştiţi că da! zise ea de astă dată cu jumătate de 
surâs ironic. Ce?! mă interogă cu o catifelată şi neconvinsă 
brutalitate, credeţi că pentru munca şi nopţile lui nedormite 
tata nu avea dreptul să-şi facă şi el o casă frumoasă?” 

Tăcui, dar puterea ei de a abstractiza şi generaliza părea 
epuizată, fiindcă nu mai zise după aceea nimic şi nici nu 
părea că ar mai avea ce să zică. În mod straniu mi se păru 
nu ştiu de ce ea era adaptată prin ignoranță tuturor 
fatalităţilor. Îşi iubea părinţii, mai mult parcă nu ştia. Dar 
era puţin lucru în aceste timpuri când multe „progenituri”, 
cum li se spunea fiilor fostelor clase posedante, şi-i 
renegaseră prin şedinţe purificatoare de mentalitate 
burgheză şi mic burgheză! şi reuşiseră să-şi croiască un 
drum în noua societate. Cât timp? căci erau mereu 
demascaţi! Sau te pomeneşti că şi-i renegase şi ea (cine 
putea să ştie?) şi nu reuşise, ajungând în cele din urmă, ca 
şi mine, la Oraca? Unii cică făceau acest lucru în deplin 


acord cu părinţii, să poată să se menţină prin facultăţi, să 
înveţe şi să-şi facă un rost... „Au fost închişi?” o întrebai. 
„Bineînţeles!” zise. „Amândoi?” „Da!” „Pentru cocoşei!”. 
„Da, zise, de unde ştiţi?” 

Tăcui. Era, pentru mine, uşor de presupus... Îşi dădu cu un 
gest hotărât la o parte pletele castanii şi-i văzui pentru 
întâia oară chipul întreg, urechile şi ceafa însingurate de 
fată tânără, pe care anii nu le îngălbeniseră şi nu-i năpârlise 
puful de sub păr... Tâmplele desgolite desvăluiau totodată o 
maiestate a chipului până atunci ascunsă, aşi zice chiar 
trucată, ca şi când o convenţie, sau o interdicţie bizară i-ar 
fi impus să poarte în afara casei un voal de insignifianţă sub 
forma unei pieptănături neglijente. „Am o bănuială!” şoptii 
şi mă uitai pe fereastră, stăpânit cu putere de o clipă 
imperioasă. „Ce bănuială?” zise. Mă ridicai încet, mă 
apropiai de pat şi mă aşezai alături. „Vreau să văd!”, 
murmurai. „Ce anume?” Mut, parcă ignorând-o, îi pusei 
mâna pe şold şi i-l mângâiai îndelung, fără s-o privesc. Apoi 
mâna mi se opri şi îi desfăcui unul după altul, cu un 
sentiment parcă de tristeţe, de mâhnire, cei doi nasturi ai 
jachetei şi apoi ai fustei. „Ce bănuială? repetă ea cu o vagă 
nelinişte. Ce vreţi să vedeţi?” Vroia să fie înştiinţată, era 
surprinsă, vroia să ştie ce trebuia să facă, cunoştea riscul, 
dar vroia să şi-l asume, cu sentimentul fatalităţii tragice sau 
al ridicolului. Niciunul nici altul n-aveau importanţă, numai 
să nu se întâmple ceva ireparabil!... Dacă (cine poate să 
ştie?) eram un bizar, un maniac cu obsesii morbide, un satir, 
un masochist care pentru început mimează normalul, 
firescul, înainte de a supune victima unei insuportabile 
presiuni psihologice? „O să-ţi spun, şoptii accentuând acea 
tristeţe şi mâhnire care erau reale, în timp ce o ridicam în 
capul oaselor şi îi scoteam de pe umeri jacheta ei maron cu 
mult verde; zâmbii chipului ei speriat şi privirii ei în care 
licărea acum o vagă alarmă: stai liniştită, continuai, am o 
bănuială că ascunzi un corp minunat... cum ţi-ai ascuns 
până acum şi maiestuosul tău profil... Vreau să-l văd...” 


Iar ea ghici (şoaptele mele îi sugerară că doar asta 
doream, că ştiam că nu voi putea obţine mai mult decât s-o 
admir, şi nici n-aşi fi îndrăznit, şi nici nu se putea decât atât) 
şi se lăsă dezbrăcată cu un surâs inocent într-o pândă vag 
ironică, parcă şi-ar fi spus că e şi ăsta un truc să dezbraci o 
fată, afişând o mare tristeţe şi mâhnire... O contemplai mut 
câteva clipe... „Da, murmurai, am bănuit eu... Aşa este... N- 
am văzut niciodată un trup mai frumos...!” şi mă aplecai 
asupra chipului ei, foarte aproape, şi rămăsei iarăşi 
nemişcat, fascinat de expresia acestui chip care îmi sugera 
că avea în capul ei, în mod uimitor, spiritul, ca să zic aşa, al 
picioarelor ci, bogate în forme, al pântecului pe care 
goliciunea îl făcea misterios, al sânilor mici şi chiar al gurii 
ei acum întredeschise într-o perplexitate de astă dată 
părăsită, respirând uşor şi regulat, cu bărbia ridicată, cu 
ochii care mă priveau parcă fără să mă vadă... Sărutai 
această gură cu un gând diafan, dar sărutul se încleştă 
brusc şi mă trezi pe mine din tristeţe şi mâhnire şi pe ea din 
perplexitate, sărut fierbinte, de zvârcolire, de agresiune 
imprevizibilă, de abandon uluit şi total... 

VII. 

Farmecul unei fiinţe străine pe care o iubim întâia oară e 
farmecul primordial la care ar trebui să ne oprim. E cel pur, 
numai el ne redă o libertate despre care nu ştiam că e 
prizoniera unei melancolii adânci, a cărei euforie ne poate 
chiar face să ne credem fericiţi... Găsisem nu numai fireşti 
şi proprii fiinţei mele bucuriile apropierii de moarte, dar 
începusem chiar să cred că această apropiere e singura 
care avea valoare şi durată, singura care scoate fiinţa 
noastră din intemporal, sporind, prin refuzul corpului 
nostru de a muri, plenitudinea vieţii din noi şi a scurgerii 
armonioase a clipelor... Ar fi trebuit deci să plec, să 
părăsesc acel trup asemeni omului de odinioară, care, 
zărind în pădure o femelă, o fugăreşte, o prinde, o posedă 
flămând, apoi, fără gândul că o părăseşte, o părăseşte 
totuşi, cum părăsim fără gând ceea ce nu ne aparţine... 


Întâlnirea în mijlocul naturii sălbatice e voinţa divinității şi 
ceea ce ne aparţine e doar libertatea noastră, un sentiment 
atât de firesc şi de total, încât nici gândul, nici impulsul 
inconştient nu ne vin de a o stingheri pe-a altora... Suntem 
toţi zeități ale acestui pământ... 

Dar cum să părăseşti o astfel de creatură când simţi în 
tine, după ce ţi-a dăruit o oră plină de farmec din viaţa ei, 
certitudinea unei depline detaşări? lată capcana. Desigur, 
încă o oră, apoi ne vom despărţi şi, cum se spune, după 
aceea fiecare va merge pe drumul său. Ora trecu însă şi nu 
plecai. Iar ora următoare era deja prizoniera încărcăturii 
celor două, în timp ce sentimentul detaşării, în loc să se 
diminueze, sporea, se lărgea, diminuându-se însă pe 
nesimţite impulsul iniţial, de a o părăsi, căruia omul din 
pădure îi dădea curs fără şovăire, fiindcă el nu gândea; ce e 
rău dacă rămân? Totul e interesant, de ce n-aşi cunoaşte o 
fiinţă umană ale cărei secrete sunt pasionante, ba chiar 
găsesc în tine un ecou nebănuit care te fac să simţi că nu 
eşti singurul care ai parcurs o odisee şi ceea ce auzi face să 
scadă în tine sentimentul tragicului, prin trezirea 
copleşitoare a unei solidarităţi uitate? Dacă o căutaseşi 
chiar şi printre indivizi degradaţi, de ce ai fugi când o 
găseşti, în forma ei cea mai nealterată, la o minunată 
făptură? 

Zice femeia din pădure, după ce întâlnirea s-a produs, 
rămâi lângă mine? Ea însă îmi şopti fără umilinţă, dar vrând 
parcă să împiedice revenirea la sine, s-o iau în braţe şi să 
dormim astfel o oră... Şi se răsuci cu spatele ducându-şi 
genunchii la gură. Nu credeam că am să pot dormi (vroiam 
să plec! ce rost mai avea să întârzii? putea să doarmă şi 
singură!), totuşi corpul ei îmi transmise parcă bogate 
emanaţii hipnotice, şi aşi zice şi fantastice viziuni 
hipnagogice, căci adormii, şi înainte de a nu mai gândi că 
nu dorm, sub pleoapele închise, văzui stele multicolore 
explodând în cascade de lumini, văi ameţitoare cu ape 
uriaşe, valuri oceanice încremenite într-un îngheţ cosmic, 


îmi apăru apoi silueta mamei scuturând şi întinzând rufe pe 
sârmă, viziune familiară şi dulce, liniştită, eternizată parcă 
într-o lume în care nimeni nu moaie... Dar deja visam de 
mult şi mă chinuia o sfâşietoare, totuşi senină dorinţă, nu-i 
puteam vedea chipul şi ea nu vroia să se întoarcă. O 
strigam: mamă! mamă! strigăt fără glas, aşa cum se 
petrece totdeauna în vis, dar sentimentul realităţii era atât 
de puternic, încât suferinţa mea o trăiam aievea şi o trăii şi 
după ce brusc mă trezii din somn... 

Patul era gol, dar lumina era aprinsă şi hainele ei erau 
acolo. O văzui revenind pe o uşă de lângă fereastră, pe care 
n-o observasem, pesemne o toaletă. „Bună seara, domnule! 
zise cu un glas imitând o mică domnişoară care a fost 
trimisă să facă o reverență ceremonioasă celor mari. Apoi 
se vâri sub pătura albă, care, încărcată de electricitate, o 
făcu să se înfioare. Vrei să vezi ceva?” zise şi stinse lumina. 
Ca să-mi arate în întuneric scânteile minuscule, ca nişte 
păreri, pe care le făcea corpul ei gol în contact cu 
cearceaful. Reaprinse. „Ştii cât e ceasul?”, zise prevenindu- 
mă astfel că o să am o surpriză. „Opt, nouă?” „Ba e miezul 
nopţii! Am dormit şase ore... Ne-ajunge, plecăm de-aici 
direct la serviciu...” „Foame nu mi-e, zisei, dar aşi bea un 
pahar de vin...” „Chiar, zise, stai aşa! Mă duc până jos şi o 
întreb pe Minodora, îngrijitoarea... Trebuie să aibă ea ceva 
de băut...” 

Şi sări jos şi se îmbrăcă. Mă îmbrăcai şi eu, gândind că 
după aceea voi pleca totuşi... Eram încă sub stăpânirea 
visului şi vroiam să rămân singur. Mama era încă 
neîmpăcată, aşa cum murise? Mi se mai întâmplase s-o 
visez astfel, dar niciodată cu sentimentul că nu vroia să-şi 
arate faţa şi nu fiindcă ar fi avut ceva cu mine, ci pentru că 
în singurătatea ei nu mă auzea, în singurătatea ei nu mai 
putea intra nimeni! Şi dacă şi în viaţă trăise la fel de 
singură? Dacă niciodată nici eu nu fusesem în sufletul ei, şi 
mărturisirea de pe patul de moarte fusese adevărată, adică 
expresia unei singurătăţi totale şi absolute în care, cât 


trăise, nimeni nu ştiuse să intre? Nici măcar eu şi nici 
măcar când eram copil? Ce e un copil? Un copile un vis 
despre noi înşine, foarte limpede şi foarte pur în primii ani, 
dar care începe apoi să se turbure tot mai mult, până 
ajunge la înstrăinarea definitivă. La mine se produsese de 
timpuriu, din clipa când o lovisem peste mâna care mă 
închina. Apoi, desigur, după căderea mea cu Nineta şi apoi, 
fără speranţe, după căsătoria cu Matilda... „Doamne 
Dumnezeule, gândii, de ce numai prin moarte ajungem la 
înţelegere, când e iremediabil târziu? N-ar fi făcut mai bine 
mama dacă, de mic, m-ar fi biciuit? Atunci când am lovit-o 
peste mână! Să fi pus mâna pe bici...” 

N-o auzii când se întoarse, dar îi simţii prezenţa şi mă uitai 
la ea. Stăteam în pat, cu coatele sub ceafă, şi o privii. Avea o 
tavă în mână şi pe chip o expresie de îngrijorare intensivă. 
Lăsă tava chiar jos, pe mochetă, tavă încărcată desigur, pe 
lângă sticla de vin, şi cu alte bunătăţi, şi îmi spuse cu acelaşi 
glas pe care îl avusese când o întrebasem dacă ca îmi 
pusese pe birou o floare: (nouă era doar apropierea orelor 
de iubire şi de somn pe care le trăiserăm împreună). „Vrei 
să pleci, înţeleg, te-am reţinut, iartă-mă!” (Mai târziu mi-a 
povestit că aveam o privire verde, rea, de gheaţă, care o 
speriase.) „Da, i-am răspuns, trebuie să plec, dar mai stau.” 
VIII. 

Ne aşezarăm la masă (adusese salam de Sibiu, unt şi 
caşcaval) şi starea mea de spirit se schimbă după primul 
pahar de vin negru. Ei însă îi era chiar foame şi mâncă într- 
o uitare de sine asemănătoare unui animal care se dedă 
acestei îndeletniciri parcă cu singura conştiinţă pe care o 
are, dar care e foarte curată, nu e „animalică”, aşa cum se 
zice, fiindcă nu bulimia îl face să înghită, ci instinctul pur. 
„Bine, domnişoară, îi spusei când pofta ei se potoli, aşadar 
afişezi cea mai inocentă sinceritate spunându-mi o 
minciună. Uiţi că eu am fost la puşcărie şi ştiu perfect câte 
adevăruri se pot spune despre un om care a fost 
condamnat.” Auzindu-mă, aproape se înecă când vroia să 


înghită. „Eu minciună?! zise mimând uluirea (dar deja un 
mic surâs echivoc îi apăruse în colţul gurii), ce minciună? 
„Un adevăr”... continuai, şi îi spusei câte adevăruri însoțesc 
un om care e condamnat. „Cel mai frecvent invocat de 
oameni, ca părinţii tăi, sunt cocoşeii! De, aurul! Cui nu-i 
place?! Nu e o ruşine că ai vrut să-l păstrezi, fie că ai fost 
bogat sau, şi cu atât mai mult, dacă eşti sărac. Auri sacra 
fames! Spune-mi adevărul pe care îl ştiu părinţii tăi.” „Nici 
ei nu-l ştiu”, zise. „Atunci spune-mi-l pe cel care s-a invocat 
când s-a dat sentinţa.” „Au fost mai multe. Întâi sabotaj, dar 
s-a încercat pe urmă să-l scoată criminal de război.” „Deci 
nu cocoşei?!” „Nu!” „Dar aţi avut!” „Da, am avut, dar i-am 
predat la stabilizarea din 47.” „Pe toţi?” „Bineînţeles!” „Şi 
n-au fost nici sabotori, nici criminali de război?” „Cine, 
părinţii mei?!” „De! făcui, exclamaţia asta poate să fie doar 
expresia adevărului pe care îl ştii tu!” „E purul adevăr, zise, 
adevărul cel adevărat, părinţii mei n-au făcut nimic.” „Şi 
câţi ani li s-a dat?” „Irei ani!” „Corect, zisei, într-adevăr 
pentru nimic se dă trei ani... Totuşi...” „Vrei să-ţi 
povestesc?”, îmi ghici ea gândul. „Da, aşa, câteva fraze... 
Bănuiesc, zisei, că ai mai povestit asta de nenumărate ori, 
prin autobiografii sau şi mai rău, sub anchete, şi că nu-ţi 
face nici o plăcere să-ţi reaminteşti.” „Ai dreptate, zise, aşa 
s-a întâmplat... Am fost pusă să povestesc şi să 
repovestesc... Din pricina inflaţiei, cu mult înainte de 
naţionalizare, tata a cerut un credit de la Banca Naţională, 
nu ştiu câte sute de miliarde, ştiu însă că un salariu mediu 
ajunsese un milion de lei lunar... Avea nevoie pentru 
materia primă care se scumpise, aur pentru stilouri, 
substanţe chimice pentru cerneluri, creioane... I s-a acordat 
împrumutul, girat de instalaţiile fabricii, care erau în bună 
stare de funcţionare, şi a băgat toată materia primă în 
magazii. E de la sine înţeles că după această achiziţionare 
tata n-a riscat să-şi epuizeze stocurile livrând papetăriilor 
produsul finit la un preţ care chiar a doua zi ar fi şi crescut, 
risca falimentul, a aşteptat o reglementare a situaţiei, 


LLA 
! 


fiindcă între timp un salariu mediu ajunsese patru milioane 
lei lunar. Drumul între produs şi papetării era drumul spre 
lichidarea fabricii. Ar fi cerut un nou împrumut, să-şi 
plătească măcar salariaţii, dar se gândea dacă în ritmul 
ăsta ar mai fi putut să-l acopere prin producţie. Sigur, putea 
să lichideze, dar atunci ar fi rămas doar cu nişte hârtii în 
mână, hârtii pe care scria un milion, dar ce valoare avea 
acel milion? Ce să facă cu astfel de miliarde? Pe de altă 
parte. În presă se vorbea mereu de sabotaj şi ţin minte că a 
apărut în acest sens şi o lege care încerca să facă ordine în 
producţie. Legea era bună, dar l-a speriat pe tata. Un 
cocoşel ajunsese cincizeci de milioane de lei. Pe de altă 
parte, cine să cumpere în această situaţie o fabrică şi, cum 
ţi-am spus, cine s-o vândă pe astfel de hârtii? Vânzările şi 
cumpărările pe bază de aur erau ilicite, cu toate că Banca 
Naţională lansase din fondurile ei, care nu erau mici, 
cocoşeii pe piaţă, în mod oficial, bineînţeles. Dar asta o 
făcuse imediat după război, şi era în favoarea celor bogaţi, 
fiindcă numai ei puteau să-i cumpere şi să se pună astfel la 
adăpost de inflaţia care se anunţa. Acum tranzacţiile pe 
bază de aur erau interzise prin lege. În această situaţie, 
cum ţi-am spus, foarte grea în care se găsea tata, a venit 
într-o zi la el în birou un individ care i-a pus sub nas un 
document de închidere a fabricii. Tata l-a semnat, aşi zice, 
uşurat, cu toate că nu s-a făcut nici un inventar şi nici nu i s- 
a dat voie să mai ia ceva de-acolo, iar aurul a trebuit să-l 
predea. Nu se spunea în hârtia aceea nimic care să 
reglementeze viitorul relaţiei patronului cu fabrica lui, nici 
confiscare, nici rechiziţionare, nici donaţie, doar atât: 
închidere. Peste un an a venit decretul general de 
naţionalizare. Deci asta era, a înţeles tata, şi s-a liniştit pe 
deplin. Statul preluase treptat unele întreprinderi cu mult 
înainte de decret, pentru a-i împiedica pe patroni să 
înstrăineze unele valori, acţiuni, valută străină, până ce 
condiţiile politice vor fi coapte pentru actul oficial al 
naţionalizării. Mai târziu am aflat cu toţii, din procesul 


Malaxa-Pop-Bujoiu, că unele mari întreprinderi metalurgice 
şi siderurgice reuşiseră totuşi să înstrăineze astfel de 
valori... Tata îi înjura, fiindcă pe lângă aceşti magnați el era 
un biet fabricant de mărunţişuri. Nu fiindcă ar fi considerat 
bună naţionalizarea în general şi mai ales a micilor 
întreprinderi în special (din contră, pretindea că Marx nu 
preconiza chiar naţionalizarea a tot ce există, ci doar a 
acelor întreprinderi de interes naţional, mine, petrol, 
siderurgii, dar nu şi a unei biete făbricuţe de creioane sau 
de nasturi, unde iniţiativa particulară ar fi eficientă, 
bineînţeles, zicea el, tot sub controlul statului, cum a rămas, 
de pildă, Guban din Timişoara - dar de ce numai Guban?), 
nu, el îi înjura pentru că realmente aceşti magnați 
realizaseră veniturile lor cu capital uman de-aici din ţară, şi 
nu aveau dreptul să scoată din ţară aceste venituri şi mai 
ales aceste acţiuni, valoarea adică a înseşi întreprinderilor, 
pe care, zicea tata, statul român va trebui într-o zi să le 
răscumpere, fiindcă legea naţionalizării nu era valabilă şi 
pentru posesorii acestor acţiuni înstrăinate, iar comerţul 
nostru cu lumea capitalistă va deveni curând obligatoriu, 
comerţul are legile lui, da, îţi cumpăr, dar îţi plătesc cu 
valori româneşti aflate în posesia mea... Că nu vezi, am 
naționalizat... Ai naționalizat dumneata, să fii sănătos, dar 
datoriile externe anterioare sunt obligatorii, dacă vrei să 
fac afaceri cu dumneata. Zicea tata! Atunci asta părea o 
erezie, dar uite că acum am auzit că plătim din greu... El 
ştia dinainte şi considera că nimeni n-avea dreptul să se 
sustragă legilor ţării sale, chiar dacă nu era de acord cu ele. 
Nu era el de acord, dar marea majoritate a conaţionalilor 
lui era, Dura lex, sed lex... Că el considera drept o gravă 
greşeală că nu l-au lăsat să conducă mai departe fabrica, nu 
neapărat ca director-general, şi bineînţeles nici ca om de 
serviciu, ci ca specialist în producţia respectivă, asta era o 
naivitate a lui... Înlăturarea definitivă a patronului el n-o 
înţelegea ca o înlăturare a unui mit (trebuia să se realizeze 
lozinca: producem fără patroni, mai bine decât ei şi 


împotriva lor - adică împotriva mitului eficienţei 
particulare) şi mai ales nu înţelegea că înlăturarea lui, chiar 
fizică, însemna înlăturarea unui simbol, cel al exploatării 
omului de către om: patronul, el era acel simbol! Asta 
înseamnă, zicea el, continuarea în politică şi economie a 
utopiei filosofice. Marxismul e o utopie ca oricare alta, 
socialismul însă e un vis vechi al oamenilor, care e, dacă 
stăm să ne gândim bine, un vis al concordiei... Lupta de 
clasă trebuie să înceteze, şi nu cum zice Stalin, că trebuie 
să fie «ascuţită». Avea dreptate, aşa gândeam şi eu şi nu 
numai eu - asta pe atunci, fiindcă ce s-a întâmplat pe 
urmă... Fiindcă nu numai că i s-a oferit un post de om de 
serviciu (şi bineînţeles că nu la el în fabrică, ci aiurea), 
dar... 'le interesează, se opri ca însufleţită, ceea ce aşi vrea 
să-ţi spun acuma n-am mai spus-o la nimeni...” 

Se ridică, strânse masa, ciocnirăm, apoi după ce bău se 
duse în pat şi îşi continuă povestirea cu genunchii la gură 
cu bărbia pe ei, privindu-mă intens, cu acea încredințare 
eternă a oricărui povestitor că o desvăluire modifică 
totdeauna ceva, în sine sau în celălalt... „Iata nu rămase 
senin şi nici atât de idilic în idei şi generos în aprecieri cum 
ţi-ai putut da seama din cele ce ţi-am spus până acum. Era 
la început... Dar a început atmosfera de aţâţare. 
Întâmplător el era un om deosebit, cum am încercat să-ţi 
sugerez, absolvise Academia de studii comerciale, nu-şi 
petrecuse adolescenţa ca un fils ă papa, cum nu m-a lăsat 
nici pe mine să mi-o petrec. Spun asta ca să-l detaşez de 
fauna marilor rechini îmbogăţiţi fără muncă, sau chiar şi 
prin muncă, dar a căror comportare era sfidătoare şi nu o 
dată neruşinată... Lux, petreceri, etalarea bogăției, lipsa de 
grijă faţă de cei pe care îi angajau în uzinele şi fabricile lor, 
şi pe care într-adevăr îi exploatau, profitând de lipsa unei 
legislații democratice a dreptului la grevă şi mai ales 
profitând din plin de relativa noastră înapoiere care se 
exprima prin realitatea unui surplus de braţe de muncă - 
nu-ţi convine acest salariu, slavă Domnului, aşteaptă la 


poarta uzinei o grămadă ca tine să se repeadă, flămânzi, să- 
ţi ia locul... Era senin, da, era un cap, dar nu era un filosof, 
ci un om dotat cu sensibilitate şi din ce în ce mai des se irita 
sub presiunea atmosferei încărcată de fulgere artificiale şi 
ridicole, de care râdeam, dar care, începând să facă 
victime, nu le mai consideră nimeni artificiale, deşi 
continuau să rămână în ochii lor tot ridicole: victimele îşi 
păstrau la anchete ţinuta, erau superior ironici, fără să 
înţeleagă că totul era fără ecou, fiindcă, povestind acasă, 
soţia, mama, bunica, copiii îl priveau înstrăinaţi şi neliniştiţi: 
făcuse rău, nu se purtase bine... Şi aveau dreptate?! Aveau 
şi nu aveau. De fapt nu aveau, căci astfel nu făceau decât 
să-l desarmeze, chiar dacă ceea ce urmă părea să confirme 
teama lor iraţională de animale care simțeau că aveau să fie 
hăituite... Aşa era, ca o nouă temă beethoveniană a 
destinului, bubuiturile în uşă ale securiştilor făcură în 
curând ca râsul să înceteze şi ironia să îngheţe. Scuză-mă, 
sunt patetică, dar am pentru întâia oară sentimentul că pot 
comunica din plin cu cineva... Ţi s-a părut că nu te aud 
fiindcă nu ţi-am răspuns, nu m-am angajat în adâncime în 
ideea că suntem prea puţini ca să aibă loc la noi la Oraca un 
spectacol caracteristic... Când ai spus că astfel de 
spectacole sunt în scădere... Atenţie! Experienţa noastră 
proprie, epuizată, nu înseamnă epuizarea Experienţei, cu e 
mare. Aşa a crezut şi tata. Nu mai era patron demult, trăia, 
ca şi alţii, din ceea ce reuşise să păstreze; închiderea 
fabricii fusese pentru el un avertisment că în curând îi vor 
lua şi casa, şi o golise din timp de valori, cum ar fi tablouri, 
bijuterii, argintării, covoare, mobilă stil (nu-i fusese dibuit 
încă garajul, unde păstra Aubusson-uri, candelabre de 
Murano, Grigoreşti, Luchieni), pe care nu le vindea ieftin, 
cu frenezia smintită a unora care credeau că în curând vor 
veni anglo-americanii şi vor recupera ei pe urmă totul cu 
vârf şi îndesat... Eram totdeauna alături de el când se 
înfiinţa un nou îmbogăţit, dramaturg de succes fiindcă 
stigmatiza idilic birocraţia, compozitor care satiriza melodic 


pe Marinică zis codaşul, emisar al ştabului care, prin 
insinuări că putea să-ţi confişte totul, îţi oferea generos un 
preţ... derizoriu... Înainte să-şi desvăluie preţiosul garaj, 
tata, sfătuit de mine, îl primea pe cumpărător nu acolo, ci 
acasă, în modestul nostru apartament, unde eu, figură 
ştearsă, asistam la discuţie, răsfoind absentă un album... 
Când eram foarte atentă, tata înţelegea că individul trebuia 
expediat. Astfel am primit un mare compozitor care timp de 
doi ani a fost cumpărătorul foarte tăcut, nu prea bogat, dar 
perseverent al acestor obiecte de valoare pe care le-a 
achiziţionat treptat... Un om influent, prieten cu regele 
Greciei (el însuşi victima, la un moment dat, a cupidităţii 
soţiei, prinsă că făcea trafic de valută, a scăpat datorită 
hazardului, tocmai atunci regele Greciei făcea o vizită în 
România şi a vrut să-l vadă pe marele compozitor şi pe 
simpatica lui soţie; «simpatica» însă era la beci, bineînţeles 
că a fost scoasă imediat şi s-a trecut cu buretele peste...).” 
„N-a murit, zisei, acest mare compozitor... şi dirijor...?” „Ba 
da, tresări ea, ca şi când moartea, un incident oarecare, 
abia putea fi pomenită, soţia lui însă duce mai departe viaţa 
în care el o iniţiase, printre beţivi adică, fără ca ea să bea, 
mai ales printre cei tineri, al căror limbaj deşucheat, en 
jetant merde distrând-o, îi dă iluzia că n-a îmbătrânit şi e şi 
ea nonconformistă, la cot cu elementele nonconformiste ale 
tinerei generaţii.” „Aşa trece grasul Calistrat, drept 
neconformist?” o întrerupsei iar. (Dacă îl cunoaşte, gândii 
cu răceală, înseamnă că s-a culcat cu el.) „Da, zise, aşa 
trece. N-a făcut el puşcărie?!” „Îl cunoşti?” zisei fără 
mirare. „Da, mi-a fost prezentat odată la o colegă unde 
eram invitată. Un împuţit!” („Nu s-a culcat cu el”, gândii.) 
„Ştii de ce a făcut puşcărie?” „Nu, dar pesemne că la vreo 
beţie o fi spus ceva şi o fi fost turnat”, zise ea naivă. „Nu, 
spusei cu melancolie, a violat o curvă.” „Cum?!” „Da, 
repetai, a violat o curvă şi a fost condamnat la şapte ani, dar 
avocatul a făcut recurs şi s-a redus pedeapsa la un an. Pe 
urmă, după ce a ieşit, acelaşi avocat a reuşit să redeschidă 


procesul, sau cam aşa ceva, şi i s-a şters complet din dosar 
orice condamnare. Anul trecut a luat Premiul de Stat...” 

Se uita la mine stupefiată şi se vedea cum patetismul o 
părăseşte şi i se anunţă pe chip râsul, până ce izbucni, întâi 
înalt, apoi repetat, pe trepte mai joase, fermecător ca şi 
surâsul indescriptibil. Apoi brusc redeveni stupefiată, ca să 
izbucnească iar. Avea un râs cu o coloratură bogată, e tot ce 
pot spune. Era o surpriză, ca şi surâsul, ceva profund 
ataşant, de o tandreţe turburătoare. „De ce râzi? o întrebai 
cu aceeaşi melancolie. Ce ţi se pare caraghios, faptul că a 
violat o curvă?! Mie, dimpotrivă, mi se pare tragic!” „Nu! 
izbucni ea din nou. Glasul tău! Poţi să mai spui o dată?” Mă 
arătai mâhnit. „Eu îţi vorbesc serios şi tu râzi!” Sări din pat 
şi îngenunche lângă fotoliul meu, uitându-se în sus la mine 
cu o gravitate cercetătoare şi pasionată: „Ion humour est 
merveilleusement irresistible, îmi şopti. Seamănă cu al 
tatei! Câţi ani ai?” „Câţi am? Patruzeci?!” o întrebai tot pe 
ea. „Imposibil. Când erai asistent n-aveai mai mult de 
douăzeci şi cinci. Acum trebuie să ai vârsta lui Dante când a 
intrat în infern, nel mezzo del cămin pe vremea aceea asta 
însemna nu cu mult peste treizeci...” „Da, confirmai, şi 
chipul ei mă atrase irezistibil, privirea mea părăsi geamul. 
Asta e vârsta pe care o am, dar de la Dante încoace acest 
nel mezzo del cămin s-a mutat spre patruzeci...” „Înţeleg, 
zise, e vârsta pe care o simţi... Şi eu mă simt de treizeci...” 
„Dar ai douăzeci şi cinci!” „Cam aşa!” şi surâse cu o vagă 
ironie enigmatică. Avea mai mult? Sau mai puţin...? 

IX. 

O temere obscură mă făcuse să mă uit pe geam, dar foarte 
persistentă. Ce mi se întâmpla? Eram unde trebuie? O 
senzaţie stranie îmi cutreiera întreaga fiinţă; fata asta, în 
ciuda impresiei de supunere pe care mi-o inspira, era mai 
puternică şi mai liberă decât mine. Se desvăluia şi părea 
slabă şi umilă, dar era? Multe ştiam despre mine, dar nu că 
mon humour est merveilleusement irresistible! Cine 
descoperă mai multe decât ştii tu însuţi despre tine îţi e 


superior... Sau nu?! Sau ce? Îmi revenii însă. Întrucât nu 
eram eu total liber? Nu acest gând era expresia temerii, se 
substituia sensului ei adevărat, care îmi scăpa. lar mai 
puternică nu era, ci doar mai tânără... Se retrăsese în pat şi 
mă întreba din priviri dacă ştiu unde pierduse firul şi dacă 
mai doream, ca şi înainte, să-mi povestească. „Spuneai de 
tatăl tău, zisei, că începuse să se irite...” „Da, reluă, îşi 
pierdea seninătatea şi gândirea fermă şi liniştită. Se simţea 
din ce în ce mai jignit de aceste aţâţări la ură, mai ales când 
auzea la radio şi citea şi în presă că această ură ar fi fost 
sfântă... «Bine, mă întreba cu ochii lărgiţi de indignare, dar 
se poate crea o lume nouă pe o astfel de morală?» «Iată, 
încercam să-l liniştesc, astea sunt vorbe, lumea nu se 
creează pe ceea ce e nefiresc, se creează prin voinţa 
noastră a tuturor şi urmând numai legile pe care ea le ştie 
din instinct că nu-i pun în primejdie viitorul. E o perioadă de 
tranziţie, cum dealtfel se şi spune foarte bine.» «Da, înţeleg, 
dar Stalin a murit, de ce atunci parcă e şi mai rău ca acum 
trei ani, când el se ocupa foarte încântat de sine de 
chestiuni paşnice, cum ar fi limba, limbajul şi îi învăţa pe 
proşti că limba nu are caracter de clasă...?» Îl pasionau pe 
tata astfel de probleme, le lua în serios, când pentru mine 
ele erau futilităţi, să nu dai pe ele nici o ceapă degerată. Nu 
credeam că Stalin singur era responsabil de astfel de 
idioţenii, ci imbecilitatea umană care îşi trăia şi ea o scurtă 
domnie. A o înfrunta era inutil şi chiar primejdios, îmi 
dădeam seama. El nu-şi dădea! Vroia să înţeleagă cum de 
se produce acest abandon total al vechilor valori, care, 
credea el, se prăbuşeau, fără să-şi dea seama că de fapt 
doar se retrăgeau lăsând pitecantropul să ocupe şi el scena 
o dată, să-l vedem dansând cu frenezie şi să învăţăm, să ne 
pierdem adică iluziile şi complexele de vinovăţie că nu i s-a 
acordat şi lui şansa de a evolua... Nu mă miram de 
înţelepciunea mea. Platon ne arată că până şi un sclav ştia 
ceea ce nu se credea că poate şti, era de-ajuns să i se pună 
întrebări. Mie mi le punea tata... Până în ziua când ni se 


bătu în uşă şi fu arestat. E nevinovat, mi-am spus eu, n-au 
ce să-i facă. Urmă un proces în care fu acuzat că a luat, ca 
patron, un împrumut de la Banca Naţională, pe care şi l-a 
însuşit şi fu condamnat cu blândeţe să-l restituie în rate 
lunare de câte cinci sute de lei. Avocatul, un nemernic, 
fostul lui avocat de pe vremuri, trecu de partea acuzării, 
cerând doar circumstanţe atenuante pentru clientul său, 
care sabotase fără să cunoască legile, când el avea la dosar 
probele că acel împrumut fusese folosit pentru 
achiziţionarea de materie primă, care în momentul 
închiderii fabricii se afla în magazie. «Care magazie?», a 
întrebat sarcastic procurorul. Avocatul, în loc să fi citat 
martorii, muncitorii care ştiau toţi de felul cum se închisese 
fabrica şi de existenţa acelei materii prime, care fusese 
folosită în continuare, fiindcă în realitate fabrica nu se 
închisese, s-a bâlbâit ca un idiot, dar cu o bâlbâială 
ticăloasă, intenţionată, împiedicându-l pe tata să vorbească, 
luându-l prin surprindere. A venit pe urmă la noi transpirat, 
cu o stupidă satisfacţie pe figură, că «domnule Culala, a 
ieşit bine, extraordinar de satisfăcător, dacă vorbeaţi i-aţi fi 
îndârjit şi acum n-aţi mai fi fost în libertate, credeţi-mă pe 
mine, care ştiu multe, martorii n-ar fi depus în favoarea 
dumneavoastră, am stat de vorbă cu ei, n-am vrut să vă 
avertizez, ca să nu faceţi vreo prostie la proces, să le 
spuneţi vreun cuvânt urât. Asta ar mai fi lipsit, să insultaţi 
dumneavoastră, fostul patron, pe muncitori...» «N-aveam 
de gând să-i insult şi nu cred că oameni pe care eu îi cunosc 
bine ar fi putut să mintă, i-a răspuns tata, ieşi afară, 
netrebnicule, nu te-am angajat să gândeşti pentru mine, ci 
să-ţi faci datoria şi să prezinţi justiţiei probele de la dosar. 
Fă recurs, dacă vrei să-mi dovedeşti că nu eşti un laş.» 
Atunci avocatul şi-a venit parcă în fire şi a început să ne 
spună să nu facem recurs. «Vă rog eu, ascultaţi-mă, cinci 
sute de lei pe lună îi achit eu fără să ştiţi, câştig destul, un 
recurs poate avea consecinţe imprevizibile, nici nu băânuiţi, 
nu sunt la primul recurs de acest gen şi cunosc urmarea...” 


M-am gândit atunci la mine, eram studentă în anul trei... 
Un recurs ar fi putut avea ecou la cadrele facultăţii, care 
stătuseră până atunci relativ liniştite, dar începuse să 
circule un svon că se vor redeschide toate dosarele şi eram 
vag neliniştită... «Aveţi dreptate, i-am spus avocatului, nu 
vom face recurs.» «Înţelegeţi, domniţă, a gâfâit el 
ştergându-şi necontenit gâtul de sudoare, în faţa probelor 
se va da câştig de cauză, adică nu se va da, se va trece 
peste, dar se va deschide un alt dosar, pe baza unei 
„sesizări” a unui fost portar sau a unui fost om de serviciu 
frustrat, care la întrebarea dacă aţi fost văzut stând de 
vorbă cu un neamţ în timpul războiului, o să răspundă: cum 
să nu, erau legaţi, domnul Culala lucra direct cu 1. G. 
Farben, atâta lucru ştia şi el de pe plicurile cu vopsele pe 
care le folosea muierea înainte să-i croşeteze flanelele din 
lână de oiţurcană, cu toate că asta n-avea nici o legătură cu 
creioanele chimice, mă scuzaţi, domniţă, sărut mâna, văd că 
dumneavoastră sunteţi foarte realistă... foarte... foarte 
realistă...» Vorbea ca şi când ar fi şi cunoscut unul care 
putea să declare o astfel de inepţie, şi la întrebarea mea 
răspunse gâfâind că nu numai că îl cunoaşte, dar sesizarea 
exista în dosarul domnului Culala... «Cine e lepădătura 
asta?» zise tata scârbit şi obosit. «V-am spus, un fost om de 
serviciu sau portar, pe care l-aţi dat afară pentru beţie.» 
«Da, confirmă tata, ştiu cine e, dovadă că am avut dreptate 
e că tot portar a rămas, n-a ajuns nimic.» «Aveţi grijă, a mai 
zis avocatul, dacă vi se întâmplă ceva din pricina acestei 
sesizări, dumneavoastră vă puteţi apăra (eu nu!) spunând 
că l-aţi dat afară fiindcă făcea agitaţie legionară în fabrică. 
Citaţi-l pe maistrul Berlogea, care vă e favorabil şi ştie mai 
multe despre acest...» Apoi se ridică şi plecă. Peste câteva 
săptămâni îmi dădu un telefon şi îmi fixă o întâlnire. Avea 
ceva să-mi spună... Mă gândii: ce vroia să-mi spună? Nu 
cumva vroia să-i devin amantă, cum i se întâmplase unei 
cunoştinţe, fata fostului proprietar al fabricii Tricotajul, pe 
care o şantajase un avocat ameninţând-o că numai el putea 


să-l apere pe taică-său de puşcărie şi că, dacă nu-i 
cedează... Îi cedase, dar nu-l putuse salva pe taică-său, şi 
după ce fusese închis toanta tot n-o rupsese cu el, o ducea 
de nas că o să facă el recurs extraordinar şi alte baliverne. 
Nu, omul meu se purtă corect, dar mă avertiză să nu mă 
sperii de ce-o să-mi spună. Pe căi pe care numai avocaţii, tot 
întâlnindu-se între ei prin culoarele justiţiei, le cunosc (îşi 
fac servicii reciproce, şoptindu-şi în treacăt informaţii 
preţioase), a aflat că dosarul tatei a fost ridicat de 
Securitate şi că el ştie bine ce înseamnă asta: un nou proces 
şi, înainte de asta, arestarea iminentă. «Nu e nevoie, zise el, 
să vă fac atentă că dacă spuneţi cuiva că eu v-am prevenit, 
risc puşcăria. Domniţă, zise, tatăl dumneavoastră trebuie să 
dispară de-acasă astăzi, pe lumină, fiindcă s-ar putea ca 
chiar la noapte să vie să-l ridice. Să dispară în regat, unde 
nu-l cunoaşte nimeni, să se ducă undeva pe un şantier ca 
simplu muncitor. Pe şantierele astea cu mii de oameni 
cadrele sunt mai puţin active, în sensul că un dosar cu 
numele de Culala nu le spune nimic, afară de faptul dacă 
tatăl dumneavoastră, dintr-un anumit exces, n-o să se apuce 
să declare că a fost patron. Asta da, atrage atenţia, dar 
practic nu poţi bănui mii de oameni că au dat autobiografii 
false. În genere, sunt verificate cadrele de conducere, un 
simplu muncitor e lăsat în pace, doar dacă nu face prostia 
să se laude primului venit cu ce-a fost el altădată. Pe urmă 
mai vedem. Dacă domnul Culala nu este căutat acasă timp 
de câteva luni, înseamnă că pericolul a trecut, poate să se 
întoarcă...» Astfel grăit-a avocatul şi spusele lui se 
adeveriră, nu chiar în noaptea aceea, dar după vreo zece 
zile veniră să-l ridice pe tata. Numai că pasărea nu mai era 
în cuib. Nu-mi fusese greu să-l conving să plece, deşi, zise 
el, «dacă o fi să fie, tot mă găsesc ei...» «Poate nu te găsesc, 
ai o şansă, zisei, în timp ce altfel...» Mă bucuram de un 
singur lucru, că aceste evenimente, procesul şi acum fuga 
făcuseră să-i dispară iritarea aceea care îi tocea nervii. Se 
liniştise, nu-l mai obseda gândul că asta sau aia veneau în 


contradicţie cu nu ştiu ce valori absolute la care, vezi dragă 
Doamne, nu trebuie să renunţăm. Acum avea, ca să zic aşa, 
alte pisici de biciuit... Îşi recăpătase şi humorul şi părea 
chiar amuzat că la cincizeci şi cinci de ani lua viaţa de la 
cap, se va specializa într-o nouă meserie. Era încă voinic, 
îmi spuneam că o să se descurce. Ne-am înţeles să nu ne 
scrie scrisori, să nu telefoneze, să nu ne spună unde e... «şi 
să nu te însori p-acolo, glumi şi mama. Eşti la vârsta 
periculoasă!»,, 

X 

„Asta se întâmplase într-o duminică. Vinerea următoare, 
tocmai când vroiam să mă întorc acasă, o colegă (plecam 
totdeauna împreună) îmi strânse braţul şi îmi şopti 
speriată: «Suzy, ia uite ce scrie acolo!» Mă uitai. Pe perete, 
lângă afişier, văzui o lozincă cu litere de-o şchioapă scrise 
cu tuş pe o bandă de hârtie de-un metru, lipită la capete, 
citii: Culala S. la cadre. Din prima reacţie mă opri această 
colegă: «Ce faci?» «Ce să fac, mă duc acasă.» «Dar te-a 
chemat, du-te acum şi vezi ce e.» «Şi mâine nu pot să mă 
duc?» «Du-te imediat, Mâţă ăsta cine ştie ce poate să-ţi 
facă.» «Cine e Mâţă?» «Chiar nu ştii? E noul şef de cadre, 
cât a fost numit a şi anunţat că o să reactualizeze toate 
dosarele.» «Da, zic, şi ce e sistemul ăsta să mă anunţe 
astfel, ca şi când n-aşi fi într-o universitate, ci într-o 
instituţie de delincvenţi minori... Şi chiar şi acolo...» Şi, 
înfuriată, rupsei afişul şi îl călcai în picioare. «Da, zise şi 
colega mea, l-a pus aici să-l citească toţi, ca şi când te 
cheamă la el la interogatoriu... Vrea să bage groaza în 
n0i...» Mă dusei... Mă întâmpină un individ galben ca o 
molie, şi cât mă văzu aprinse lampa de pe birou şi mi-o puse 
în ochi: «De ce n-ai declarat, ticăloaso, că tatăl tău e un 
criminal de război...?!» Astfel mă izbi, fără nici-o 
introducere, crezând că o să-mi ia piuitul. «Iata nu e 
criminal de război», îi răspunsei cu un dispreţ sec. «Daaa?! 
ţipă molia isterică. Atunci de ce a fugit de-acasă?!» «S-a 
despărţit de mama, răspunsei, vrea să divorţeze» (tot astfel 


răspunsesem şi securiştilor când fusesem întrebate unde e). 
«Spune unde e, ţipă molia. Aşează-te şi dă o declaraţie.» 
«Nu ştiu unde e, nu ne-a spus», zisei. «Dacă nu spui, mă 
ameninţă molia cu un glas de molie (dacă poţi să-ţi 
imaginezi aşa ceva!), te exmatriculăm! Mai gândeşte-te! Şi 
n-o să te exmatriculăm cum crezi tu, ci îţi pregătim un 
tacâm. O să te îneci cu el! o să vezi. Mai bine spune!» «Nu 
vă permit să mă ameninţaţi. Nu ştiu unde e tatăl meu, şi 
chiar dacă aşi şti, faptul că e acuzat că ar fi criminal de 
război m-ar împiedica să-i divulg adresa. Vă repet, tata a 
fost patron, dar n-a făcut niciodată politică.» «Deci ştii unde 
se ascunde şi nu vrei să spui, zise el fără să se mire 
(singurul semn că molia, în felul ei lânos, gândea, înţelegea, 
aşadar, că era firesc ca o fată să-şi apere tatăl). Nici nu ştii 
ce te aşteaptă, continuă, o să vrei să spui şi n-o să-ţi mai 
folosească la nimic. Mai bine spune de pe-acuma.»>» «Nu ştiu 
unde e, repetai. Şi nu mi-e frică de amenințările 
dumitale...» Chiar nu-mi era. O să mă exmatriculeze, ei şi? 
O să văd eu ce-o să fac. Nu-i spusei nimic mamei, aveam 
timp s-o fac atunci când exmatricularea se va produce, n- 
avea nici un rost să-i dau şi ei un aconto. Vinerea următoare 
afişul reapăru la fel de lăbărţat şi obraznic şi scena cu molia 
se repetă: «Intri, declari sau nu, ticăloaso, că tatăl tău e 
criminal de război? Apoi doi: spui sau nu spui unde se 
ascunde?» Şi cu aceeaşi lampă pusă în ochi. Iar eu îi dădui 
aceleaşi răspunsuri. Şi tot aşa, din vineri în vineri, afişul 
reapărea, dar observai că miercuri şi joi Adriana S. şi 
Virginia D. (alte colege de facultate) erau chemate şi ele la 
molia care purta nume de pisică. Erau mai mici ca mine, 
amândouă din anul întâi, fete de şaptesprezece ani, cum 
aveam să-mi dau seama mai târziu, nişte bănăţene... Una 
blondă cu ochi albaştri, cealaltă o şatenă orgolioasă, dacă 
pot s-o caracterizez astfel, fiindcă să vezi ce s-a întâmplat... 
Nu te superi dacă te rog să-mi mai torni şi mie puţin vin?” 
zise cu alt glas, în felul ei exterior, ca şi când ne-am fi aflat 


la noi la Oraca în timpul orelor mele contabile şi mi-ar fi 
vorbit cu extrema ei politeţe puţin precipitată şi umilă. 

Mă ridicai şi îi întinsei paharul gol şi apoi îi turnai. Îl bău 
fără întrerupere cu o lăcomie crescândă, apoi mi-l înapoie 
exclamând: „Ah ce bun e, mi-a fost sete, nu ştiam de ce mi 
s-a uscat gura!”. „Mai vrei?” „Nu, fiindcă mie vinul negru 
îmi dă somn şi vreau să termin povestea începută, ştiu că 
te-am făcut curios şi mâine, poate, n-aşi mai putea spune 
nimic... sau cine ştie când... Nu sunt imprevizibilă, cred eu, 
aşa cred mereu, dar mă cunosc, sunt născută în zodia 
Racului, dau îndărăt... Şi asta e ceva imprevizibil chiar şi 
pentru mine însămi... Dar îmi revin, însă ştii cum e asta, 
totdeauna pierd ceva... adică nu ştiu...” „Hm! făcui. N-aşi fi 
crezut! Am gândit şi eu asta despre tine!”' „Chiar?!” „Da, e 
ceva în felul tău de a fi care sugerează darea înapoi. Asta 
nu înseamnă că e din pricina zodiei!” „Ba da, protestă cu o 
imensă convingere. Aşa este! E din pricina zodiei.” „Neti, 
neti! râsei eu. Ar însemna ca multitudinea de fiinţe umane 
care s-au născut în această zodie, milioane, să-şi semene. 
Ceea ce e absurd!” „Ce înseamnă neti, neti?' „Nu este aşa! 
nu este aşa! În sanscrită!” „Cunoşti sanscrita?!” „Nu, dar 
cadâna pe care zici că erai geloasă ştia!” Se uită iar la mine 
să-i reamintesc unde rămăsese... „Nu te mai chema numai 
pe tine la cadre”, zisei. „Nu, nu acolo... se întrerupse. Ba 
da, de fapt acolo, dar vroiam să mă întorc puţin înapoi, să-ţi 
explic cât erau de naive aceste două bănăţene şi nu ştiau 
ceea ce toată facultatea ştia. Din comitetul U. [. M. făceau 
parte doi inşi, mari specialişti în reuniuni tovărăşeşti... Cine 
nu se duce acolo unde poate auzi muzică şi poate dansa? 
Cei de o vârstă. Nu-ţi pasă dacă la un moment dat observi 
că un oarecare Ghiţă sau Costică devin onctuoşi şi 
insistenţi, arătându-ţi foarte mândri dinţii lor laţi de 
mămăligă. Organizatorii... Asta ar fi prea de tot, ei şi-au dat 
osteneala, au organizat totul, şi chiar pe ei să-i refuzi când 
te invită la dans? Mai ales că dincolo de înfăţişarea lor 
şoldie erau perfect politicoşi. Unul din el a încercat discret 


să mă apropie de el mai mult decât se cuvine şi la fel de 
discret m-am făcut că nu înţeleg... M-am oprit: «Dansăm?», 
i-am spus foarte fermă. Şi-a dezvelit frumuseţea de 
dantură, s-a înclinat cu capul într-o parte şi s-a retras. 
Aiurea! parcă nu erau acolo o mulţime de fete drăguţe care 
să le accepte stilul, părea el să-mi spună ironic. «Mă 
scuzaţi, alteţă!» Ceea ce şi făceau amândoi, adică le 
alegeau, şi într-o zi le dădeau de ştire: «Ileana B. şi Victoria 
N. duminică după masă sunt convocate la tovarăşul Ghiţă, 
acţiune U. 1. M.» «Acţiunea» se petrecea la ei acasă, înţelegi 
în ce sens. Fetele cedau, dintr-o temere care începuse să se 
insinueze că nu era bine să te pui rău cu ăştia. Puteau fi 
acuzate, chiar dacă originea lor era sănătoasă, de pildă, de 
cosmopolitism! Una a fost exmatriculată fiindcă purta 
ciorapi Capron (ungureşti!), se ruja şi purta haine de la 
Consignaţia. Cineva i-a luat apărarea şi a fost şi el 
exmatriculat pe loc... Dar cele două băânăţene nu numai că 
nu s-au lăsat prinse în acest joc, dar chiar s-au plâns 
rectorului, şi nu numai oral, ci şi în scris. Ai crede din asta 
că erau curajoase. Naive oricum erau, fiindcă ele habar n- 
aveau cine conducea de fapt în universitate: tipii ăştia care 
au băgat chiar la puşcărie pe ultimul universitar de modă 
veche care ne mai rămăsese, un profesor admirabil (ca 
profesor, fiindcă şi ăsta era un fustangiu, cam păgubos însă; 
nu ştiu dacă chiar a fost închis şi cât timp, cred că puţin, pe 
urmă s-a pomenit repartizat la un strung... după vreun an a 
fost reprimit...). Bineînţeles că Ghiţă şi Costică n-au păţit 
nimic, în schimb s-au înfuriat cumplit şi, desigur, nu îndată, 
ci ceva mai târziu, s-au răzbunat. Ce se află în legătură cu 
chematul la cadre al celor două bânăţene? Chemare care a 
coincis cu instalarea moliei pe acest post şi cu acţiunea de 
reactualizare a dosarelor în universităţi. Că Adriana S., 
blonda cu ochii albaştri, ascunsese că tatăl ei avusese pe 
vremuri un joagăr, iar Virginia D., şatena orgolioasă, că 
tatăl ei avusese o moară. Ce puteam să mai zic eu, cu tata, 
care lucrase mână în mână cu 1. G. Farben?! Dar chemările 


astea încetară şi nimeni nu fu exmatriculat. Hm! Gata, a 
trecut... Într-o zi se anunţă o adunare generală a tuturor 
studenţilor şi studentelor universităţii, în sala mare de 
festivități. Ce-o fi? ne întrebam. Era într-o după-amiază de 
mai. Aproape o mie de băieţi şi fete stam pe scaune şi 
aşteptam, prezidiul era gol, timpul trecea şi nu apărea 
nimeni. Unii vroiau să plece, dar fură opriţi de studenţii de 
ordine, nişte găligani care păzeau intrarea - noi credeam că 
erau puşi acolo să pândească doar sosirea celor care ne 
convocaseră. Pe urmă se află: se aştepta sosirea primului- 
secretar orăşenesc, un oarecare Şuta. Tensiunea crescu: ce 
căuta ştabul ăsta la noi? În sfârşit sosiră, ocupară podiumul, 
şi un alt tip de la orăşenesc ne anunţă că vigilenţa faţă de 
influenţele burgheze a slăbit atât de mult în universitatea 
noastră, încât discutarea unor aspecte reprobabile care au 
fost depistate printre studenţi a devenit inevitabilă. «Are 
cuvântul tovarăşul Ghiţă N., care va vorbi despre aceste 
chestiuni, după care vor urma discuţii.» Mă aşezasem chiar 
în faţă, din întâmplare sau din curiozitate, să văd mai bine. 
Ghiţă se ridică şi începu întâi să-şi debiteze lozincile 
introductive. Glasul îi era deocamdată moderat. Vorbea 
liber şi mi se păru chiar că are de gând să se dea de partea 
studenţilor, ale căror succese în învăţătură şi în activitatea 
politică sunt din ce în ce mai marcante, datorită unei bune 
îndrumări a organizaţiei U. T. M. şi a conducerii de partid, a 
tovarăşului Mircea personal şi a altor tovarăşi (îi enumeră). 
«Din păcate, aceste succese ar fi riscat să fie umbrite, dacă 
am fi lăsat mai departe să se lăfăie în voie printre noi 
concepţiile şi comportările străine de universitatea noastră 
şi pe care noi, aici, trebuie să le curmăm din rădăcină.» 
Vocea se înăspri, deveni metalică, tonul începu să urce. 
Tovarăşul Şuta fuma gânditor, chiar posomorât, cu tâmplele 
în palme. Desigur, gândeam, prezenţa în mijlocul nostru a 
acestui ins liniştit, despre care auzisem că ar fi un om 
drept, nu va admite să se producă aici cine ştie ce excese. 
Eram sigură, adică ştiam (adică am ghicit din felul în care 


vorbitorul se transforma treptat în procuror) că nu pentru a 
se face acelor elemente pomenite de el o critică blândă, «cu 
floricele», cum se spune când cineva e menajat, fusese 
provocată această adunare. Da, am gândit la un moment 
dat, suntem vizate, eu în mod sigur, şi cele două bănăţene 
mai mult ca sigur. Şi m-am liniştit, din clipa aceea acuzaţiile 
care începuseră să ia în discursul vorbitorului proporţii de 
crime de război au început să treacă pe undeva pe 
deasupra capului meu, iar tipul a început să mi se pară o 
paiaţă, o marionetă fără simţire şi fără nimic de om în el. 
Da, o să fiu exmatriculată, n-o să pot termina facultatea, dar 
bine că am absolvit trei ani, o s-o termin eu cândva... Dacă o 
fi să fie! Încât nu tresării când îmi auzii numele, urmat de al 
celor două băânăţene, calificat, al meu, de «duşman 
strecurat» în universitate, care îşi ascunde tatăl, nu vrea să 
declare pe unde îşi continuă el acum uneltirile de duşman 
de clasă inveterat...» Dar parcă asupra mea se opri mai 
puţin, nu fusese preluată acuzaţia moliei că tatăl meu e 
căutat pentm crime de război. Era poate pentru faptul că 
eram o studentă strălucită?! N-aşi putea să spun. Meritele 
astea nu cântăreau prea greu în astfel de situaţii. Mai 
degrabă poate pentru că nu fusesem niciodată convocată în 
vreo duminică la o «acţiune U. [. M.», la care bineînţeles că 
nici nu m-aşi fi dus, nu eram atât de naivă precum cele două 
bănăţene, să nu ştiu pe înseamnă o acţiune U. I. M. de acest 
gen. În schimb, joagărul şi moara celor două, adică 
nedeclararea lor, căpătară în spusele vorbitorului 
proporţiile a ceva în genul spionajului în slujba unei puteri 
imperialiste! Şi acum mă felicit că mi-am reprimat râsul 
auzind această inepţie. Dar dacă toţi ar fi făcut acelaşi 
lucru, şi în loc să asculte într-o tăcere încremenită, 
adunarea ar fi izbucnit în hohote? Eu oricum aveam motive 
să mă stăpânesc, dar ceilalţi? Nu puteau să-i exmatriculeze 
pe toţi. Totuşi au tăcut. Întâi că sentimentele mele nu erau 
unanime, acuzaţii fuseseră numiţi, deci fiecare student luat 
în parte (afară de trei dintre ei!) se simţea în siguranţă, în 


al doilea rând eram deja divizați, jumătate dintre noi, dacă 
nu chiar mai mulţi, aveau aşa-zisa «origine sănătoasă» şi 
jumătate dintre aceştia erau nuli ca studenţi şi îşi treceau 
examenele fără să ştie nimic. Mulţi dintre ei se plasaseră 
undeva în fund, masă compactă, ai să vezi de ce. Ei dădură 
tonul ropotului de aplauze care urmară după ce vorbitorul, 
triumfător, se aşeză. Aici avui o tresărire, o grea presimţire. 
Aceste aplauze (care, desigur, nu erau chiar unanime, dar 
ce mai contau câteva zeci de abţineri?) erau rele, 
nejustificate şi în mod sinistru premature. Nu trebuiau întâi 
ascultate cele trei fete? Ce se aplauda? Iarăşi mă felicit şi 
astăzi că după ce ele încetară îmi frânai cu putere impulsul 
de a sări imediat în picioare să le spun: «Nu înţeleg aceste 
aplauze! Ele seamănă a verdict care se dă înainte să se 
aştepte răspunsul celor trei colege ale noastre învinuite.» 
Eram şi eu naivă, nu înţelegeam că verdictul era ca şi dat şi 
că scopul celor de la prezidiu nu era să ne facă să auzim 
desvinuiri care ar fi putut influenţa adunarea, ba chiar 
impresiona pe mulţi (or asta trebuia cu orice preţ evitat). 
Ce vroiau atunci? Ai să vezi! Am spus cu orice preţ! Ei bine! 
Acest preţ s-a plătit fără clipire, ba chiar aşi putea spune că 
pe nimeni din prezidiu nu interesa în acele ore la cât s-ar 
ridica eventual acest preţ! Sau dacă se gândea, ăsta era un 
gând excitant şi nu inhibitoriu. De ce era aşa, nu ştiu, eo 
enigmă pe care n-am putut-o descifra nici până azi. Poate 
de aceea îţi povestesc, să-mi spui tu, care ştii multe...?! 
După aplauze, aproape îndată un nou şoc. Cei plasați în 
fund, masa compactă, au început să scandeze: «Jos 
chiaburii, duşmanii poporului». Şi abia atunci am avut 
revelaţia că eram toate trei fără scăpare. Iarăşi mi-am 
stăpânit un impuls. Bine, am gândit furioasă, jos, atunci ce 
rost mai are să mai stau? Fiindcă am gândit imediat că 
putea fi şi mai rău decât o exmatriculare, plecarea mea fără 
doar şi poate ar fi însemnat o sfidare, ba poate pentru unii 
naivi chiar o recunoaştere a învinuirilor aduse, din moment 
ce nu avusesem curajul să mă ridic şi să mă apăr... Şi poate 


totuşi nu mă exmatriculau dacă mă apăram corect şi 
hotărât, fără să sfidez pe nimeni? «Ia s-o vedem noi acum la 
faţă pe Adriana S.», a zis după aceea tipul de la orăşenesc 
cu o voce sarcastică. Ce sens avea acest sarcasm? Adică 
după ce o s-o vedem, o să ne lămurim mai bine în ceea ce o 
privea, să contemplăm adică în carne şi oase făptura hâdă a 
unei fiice de chiabur sabotor? Extraordinar, chiar aşa a 
adăugat acest tip după ce fata, trecând cu chin printre 
scaune şi bănci, s-a apropiat de masa prezidiului. «Întoarce- 
te, zise, să te vadă toată lumea.» Fata, ca şi mine la început, 
credea că o să se poată desvinovâăţi, fiindcă arăta destul de 
liniştită şi încrezătoare. Se uita peste sală direct, cu ochii 
mari, parcă ar fi vrut să spună: ştiu că am duşmani şi că unii 
nu mă vor înţelege, dar voi, ceilalţi, o să mă apăraţi, fiindcă 
n-am făcut nimic rău. Na numai că nu arăta hâdă, ci 
semăna cu o mică cosânzeană cu părul ei blond şi ochii 
albaştri şi cu expresia ei de certitudine că nu se poate ca 
Făt-Frumos să nu fie pe undeva pe-aproape şi s-o scape din 
ghearele acelor căpcăuni din fund, care începură iar să 
scandeze: «chiaburul, ochiul dracului, duşman al 
poporului», jalnice epitete, stupidă imaginaţie de şcolari 
arieraţi! Bun, chiaburul e ochiul dracului, dar fragila 
făptură din faţa lor nu vedeau că n-are mai mult de 
şaptesprezece ani? Bine, nu vedeau ei, dar cei de la 
prezidiu, bărbaţi, ai fi zis, cu simţul răspunderii faţă de 
bărbăţia lor? Şuta ăsta, poate că avea chiar o fată de vârsta 
ei? Sau credea că a lui era născută undeva în ceruri, nu era 
tot fată şi nu era tot eltatăl ei, cum era şi chiaburul al fetei 
din faţa lui? Fiindcă ea spuse foarte clar şi cu uimire: «Iata 
nu e duşman al poporului, e ţăran din Banat». Declaraţia 
asta naivă stârni rumoare şi ilaritate, dar nu de simpatie, se 
veseleau ca şi când a te simţi atât de departe de ceea ce ţi 
se spune că e tatăl tău înseamnă că vrei să prosteşti pe alţii 
cu perfidia ta care simulează inocenţa. «la spune tu, puişor 
de chiabur, cum ai ticluit să ne ascunzi că taică-tău avea un 
joagăr, cu care exploataţi pe ţărani cerând preţuri 


neruşinate? a reluat tipul de la orăşenesc. Ia vino încoace... 
Aşa... Mai aproape! Mai, mai! la arată mâna cu care ţi-ai 
scris autobiografia... Aşa, asta e, deci cu mâna asta ai scris 
ca să te strecori în facultate. Mâna de năpârcă! Ia arat-o şi 
adunării... Aşa, ai curajul, mai ai şi curajul... la răspunde-ne 
aici, a zis Şuta, tu te-ai gândit că prin viclenia ta ai reuşit să 
ocupi locul altuia, element sănătos, care în trecut n-a avut 
acces la învăţământ datorită condiţiilor grele de 
exploatare? Tot voi veniţi acum, cei înstăriți, care aţi făcut 
averi pe căi necinstite? - orice avere e necinstită, e un furt, 
filosofă ştabul fără să se uite însă la nimeni, foarte 
posomorât, ba chiar îndâărijit, furios - şi noi suntem hotărâți 
să curmăm fără cruţare aceste consecinţe nefaste ale 
trecutului. Cum învaţă?» mai întrebă el. «Foarte prost», 
strigă cineva din sală «Poftim!» mai reflectă Şuta, ca şi când 
întrebarea s-ar fi pus, dacă nu s-ar fi cunoscut dinainte 
acest răspuns. Despre mine n-o să întrebe, gândii. Şuta ăsta 
vorbea însă acum zadarnic, fiindcă fata, pe el, nu-l mai 
auzise. Se făcuse brusc albă la faţă în clipa când individul 
de la orăşenesc, după ce o manipulase în fel şi chip punând- 
O să se sucească şi să se răsucească încoace şi încolo cu 
mâna ridicată, îi spusese năpârcă. Masa compactă a celor 
din fund începu iar să scandeze, nu mai mi-aduc aminte ce 
fel de lozincă. Somnambulă parcă, fata o luă încet spre uşă. 
Bineînţeles că fu oprită cu râsete sarcastice. Şuta îşi scoase 
haina şi îşi slăbi gulerul şi cravata. Se încălzise? Îi plăcea? 
Savura execuţia asta publică? Fiindcă asta era, nu discuţie 
şi nici condamnare, îmi dădeam seama (cum ţi-am spus, 
condamnarea fusese hotărâtă dinainte), asta vroiau, 
execuţie publică şi ea abia începuse. Se dădu cuvântul celor 
care începură să ridice mâna, şi cei din fund o copleşiră cu 
întrebări provocatoare, care conţineau în ele şi răspunsul, 
care nu putea fi, după ei, altul când o vor lăsa să vorbească. 
N-o vor lăsa să dea alt răspuns, decât că a uneltit, a 
răspândit în facultate, printre colegi şi colege, idei 
chiabureşti, afirmând că la ea în sat cei săraci erau drojdia 


satului, fiindcă nu le plăcea să muncească, şi ajungeau 
beţivi şi hoţi... Murmure de indignare, strigăte pline de ură 
şi ranchiună, ai spus sau n-ai spus, mironosiţă cu gheare 
chiabureşti. Mă întrebam şi eu, o fi spus sau n-o fi spus 
bleaga asta astfel de cuvinte care îi aduceau acum 
pieirea?... Da, pentru că după ce adunarea s-a amânat, 
urmând să fie reluată a doua zi când avea să-mi vină rândul 
şi mie şi şatenei orgolioase, blonda bănăţeană s-a dus la 
cămin, s-a închis în baie şi s-a spânzurat cu cordonul de la 
capot. Şatena n-a mai aşteptat nici ea ziua următoare, a 
părăsit căminul şi a dispărut din oraş. Nu mai ştiu ce s-a 
ales de ea... Astfel am scăpat eu... Nu mai vroiau să se 
plătească un nou preţ? Descoperiseră ceva ce nu 
prevăzuseră? Cuvintele pot ucide? Chiar?! Fapt e că şedinţa 
nu s-a mai reluat, iar molia cu nume de pisică n-a mai pus 
să se lipească afişe care anunțau chemarea la cadre a 
Culala S. sau a altcuiva. Asta până în toamnă, când am fost 
totuşi exmatriculată. Dar fără şedinţă. Tovarăşul Mâţă mi-a 
dat o speranţă. Fiindcă eram un element dotat, puteam fi 
reprimită după un an dacă mă duceam undeva pe şantier să 
lucrez acolo ca simplă zidăriţă. Bineînţeles că m-am dus, 
dar între timp ambii mei părinţi au fost arestaţi... Tata s-a 
întors acasă sperând că dacă nu scăpa astfel de învinuirea 
că nu vreau să declar unde e ascuns voi fi reprimită în 
facultate. Abia că n-am fost reprimită, deşi am lucrat un an 
întreg pe un şantier de construcţii de locuinţe. Atunci am 
părăsit şantierul şi am turnat, ca şi tine, nişte cursuri de 
contabilitate simplă unde am fost primită datorită 
muzicianului care a intervenit şi a spus că garantează 
pentru mine. Fiindcă ştii bine, în chestiuni de bani şi 
contabilitate, cadrele resping pe cei care au un dosar şi o 


origine socială ca a mea...” „Eu am un dosar chiar încărcat, 
zisei, dar am fost totuşi primit.” „Da, dar tatăl tău n-a fost 
patron!” 


XI 


„Bine, zisei, şi ce nu înţelegi din toate astea? Care e 
enigma?” „Păi, pentru că am fost foarte atentă şi multă 
vreme am crezut că «toate acestea» nu angajează pe 
nimeni, nici cei care fac pe procurorii în aceste adunări, nici 
cei care sunt puşi la zid nu se simt câtuşi de puţin implicaţi, 
fiindcă adevărul e în altă parte şi toată lumea îl cunoaşte, 
nu moare nimeni din nişte cuvinte, cel mult e dat afara şi 
trebuie să meargă pe un şantier. Bun! Şi pe şantier 
lucrează tot oameni! Ei şi?! Nu strică nimănui să înveţe să 
pună o cărămidă, înveţi, cu această ocazie, să preţuieşti mai 
bine clădirile şi te desveţi pentru totdeauna să te mai 
plictiseşti în ele. Dacă aşi avea bani mi-aşi face eu una 
singură cu mâinile mele, un vis! Nu aşa mare ca asta, nu se 
vor mai face multă vreme astfel de case, dar aşi şti eu cum 
s-o concep în aşa fel încât să stau eu în ea aşa singurică şi 
fericită...” 

Şi prinsă de lirism se uită iar la mine: Ei?! Ce ziceam? 
Cerea prea mult de la oameni şi de la viaţă? Nu, dar cine nu 
doreşte acelaşi lucru, mai puţin singurătatea? „Ştiu eu, 
surâse iar cu tandra ei ironie, asta nu se va mai întâmpla 
niciodată!” Adică i se întâmplase odată, la părinţii ei, dar cu 
asta gata, şansa ei trecuse. „Să nu crezi, continuă, că mă 
simt ca un înger căzut, pe şantier râdeam, glumeam cu alte 
zidăriţe, îmi plăcea nepăsarea lor veselă, robusteţea lor 
îndoielnică (nu toate erau prea sănătoase cum păreau, dar 
am învăţat de la ele să nu mă plâng, să nu-mi fie adică milă 
de mine). Noaptea dormeam buştean, iar mâncarea de la 
cantină mi se părea excelentă... Am plecat de-acolo fiindcă 
mi se făcuse dor de cărţi, înţelegi, de oboseală nu mai 
puteam citi nimic...” „Şi facultatea?” zisei. „Ce facultate?” 
„Ai spus că molia ţi-a promis că după un an de şantier te 
reprimeşte să-ţi termini studiile!” „A, da! Dar crezi că o să 
mă reprimească? Am auzit că termenul e de doi ani, nu un 
an, cum mi-a spus Mâţă ăsta.” „Ar trebui să încerci! Şi la 
rigoare să recurgi iar la muzicianu acela, prieten cu regele 
Greciei!” Ea izbucni în râs: „Credeam că numai eu sunt 


uitucă! Cum să recurg dacă a murit?!” „A!” făcui şi începui 
şi eu să râd de acest lucru într-adevăr vesel, că poţi muri, şi 
cei care trăiesc să uite sau să nu uite, când da, când ba, 
dacă mai eşti sau nu în viaţă, chiar dacă nu eşti un om de 
rând... 

„Dar unde am rămas?” Nu vrusei să-i mai spun, mă 
apropiai şi îi luai capul în mâini. Ea se uită la mine 
surprinsă: de ce o ţineam astfel? Tresări: da, da, te 
pomeneşti că o plăceam! Şi ca un fulger surâsul ei minunat 
apăru şi se stinse, cu un secret humor. „De ce râzi?” zise. 
Nu râsesem, ştia şi ea. „Mi-eşti dragă”, îi şoptii. Ea acceptă: 
„Aşa!” zise şi mă dădu la o parte cu un gest în egală măsură 
ezitant şi ferm, asemeni copiilor, care nu prea înţeleg 
afecțiunea care li se arată. Mă ridicai şi mă oprii lângă 
geam. Se făcuse dimineaţă. Raze oblice de aur săgetau 
printre brazi împrejurimile, iar în depărtare acoperişurile 
roşietice ale oraşului. Nu mai aveam nici o temere, eram 
chiar mirat că o avusesem. Şi deodată mă pomenii retrâind 
cu ea ceea ce îmi povestise şi enigma propusă care îmi 
apăruse simplă se turbură, şi tot ceea ce ştiam eu despre 
oameni şi despre mine însumi, din câte trăisem, se înceţoşă. 
Eu avusesem despre „toate acestea” idei clare şi distincte, 
dar cât erau ele de clare şi mai ales cât de distincte? O fată, 
o fiinţă umană, îşi luase viaţa fiindcă nu suportase nişte 
cuvinte... De ce nu le suportase? Ce univers de idei şi 
sentimente se prăbuşise în ea? „Şi nu e aşa cum spui?” zisei 
fără să mă întorc. „Nu înţeleg!” „Nu e aşa cum spui, că 
nimeni nu se simte implicat?” „Aşa mi se părea mie, iar în 
şedinţa aceea o vreme am fost încredinţată că vorbitorul 
era vinovat, fiindcă se răzbuna că fusese respins. Dar 
lovitura n-o dăduse el. Acuzaţiile lui, oricât de inepte, intrau 
în acest consens: eu spun nişte aiureli, tu o să pleci din 
facultate, din care şi-aşa n-ai fi ieşit cine ştie ce, o 
profesoară ca oricare alta, ba chiar cam văcuţă, iar eu o să 
fac carieră, dar cu un semn de întrebare dacă o să ajung 
prea departe, fiindcă au apărut mulţi ca mine şi nu se ştie 


dacă n-o să ajung şi eu tot un profesor pe undeva, un mic 
cinic supus în intimitate unei zgripţuroaice, care, fără să-mi 
ştie bine trecutul, mi-ar pune copiii în braţe şi m-ar înlănţui 
să-i împărtăşesc soarta, robia gineceului. Nu individul de la 
orăşenesc cu regia şi isteria lui plină de imaginaţie 
provocase dezastrul. El nici nu ne cunoştea! De ce ne ura? 
Poţi uri ceea ce nu cunoşti? Da, poţi uri o categorie de 
oameni, în abstracto, datorită unor acumulări 
imponderabile şi îndelungate, dar şi ura ta va fi abstractă şi 
plată cum a fost a lui Hitler contra evreilor... Numai 
executanţii, vezi, au fost ingenioşi şi imaginativi... Am citit 
că unii nu dormeau nopţi întregi ca să caute soluţiile cele 
mai eficace de ucidere... Gazările să fie rapide, victimele să 
n-aibă bănuieli... Sigur, mergem la baie, uite duşurile în 
plafon... Înţeleg, tipul ăsta de la orăşenesc o fi fost umilit 
vreodată de chiaburi, dar el nu era deloc abstract când s-a 
aflat în faţa unei fetiţe concrete, vinovată doar că nu 
declarase că tatăl ei avusese un joagăr...” „Înţeleg ce vrei 
să spui, o întrerupsei, consensul a fost încălcat...” „Da, zise, 
şi s-au supus toţi. De ce?!” „Hm! exclamai. Din lipsă de 
imaginaţie, cum bine ai spus, avea el destulă pentru toţi 
„Scuză-mă, zise, nu te pot urmări! Puternicul Şuta, cu 
tâmplele în mâini, nu se sfia să arate că era inspiratorul 
subalternului lui de la orăşenesc. Dar era?” „Cine dracului 
poate să ştie?!” murmurai. „Vezi? zise cerând parcă 
protecţie. Vezi?” repetă şi întrebarea ei se formulă ca un 
timid şi fermecător reproş, ca şi când eu aşi fi susţinut 
contrariul, că aceste enigme puteau fi descifrate, vârâte 
într-o simplă formulă, cum ar fi lipsa de imaginaţie a unor 
creiere joase în stare să se lase târâte de primul isteric care 
i-ar biciui să devină sadici. Rămânea cazul lui Suta! „Oare 
Mircea, zise ea, primul-secretar al regiunii, un om despre 
care şi noi ştiam că este un drept, aprobase această acţiune 
în universitate?!” „Ei, zisei, o aprobase?” „Mă întreb şi eu... 
unii naivi spun că o aprobase, dar nu în stilul în care a fost 
făcută, că s-a înfuriat când i s-a raportat rezultatul. Bun, s-a 


LIA 


înfuriat şi furia lui a mai putut învia o moartă?! Mai bine ar 
fi făcut dacă venea la adunare, să împiedice...” 

Îi spusei că îl cunosc pe Mircea şi îi povestii ce rol jucase în 
viaţa mea. Probabil, încheiai, că nu prevăzuse nici el 
urmările, dar mai mult ca sigur că el era acela care dăduse 
ordin să se organizeze în universitate o asemenea şedinţă. 
Dar n-a fost ideea lui. „Chiar vrei să spui că n-a fost ideea 
lui?” mă întrebă ea uluită. „Da! îi răspunsei ferm. N-a fost 
ideea lui!” „Atunci a fost a tipului de la orăşenesc?” „Cu atât 
mai puţin! Asta era mai mic decât el!' „Atunci a fost ideea 
lui Ghiţă N. sau Costică S.?” „Nu, zisei, în nici un caz.” 
„Atunci a cui? le pomeneşti, exclamă ea cu adevărat 
stupefiată, că ideea a venit din aer!” „Da, desigur, 
bineînţeles, îi răspunsei, tu nu ştii că ideile plutesc în aer? 
Ar fi prea comod să urcăm sus, pe ierarhie, şi să i le 
atribuim lui ics, mics, drics... De-acolo nu vin decât, cum 
spui tu, abstracţiuni, formule lipsite de viaţă, literă moartă! 
care pot suna cam aşa (în cazul nostru): «reactualizaţi 
dosarele în universităţi, curăţiţi facultăţile de elementele 
chiabureşti şi ale fostelor clase dominante». E drept, 
cuvântul «curăţiţi» nu e chiar întru totul abstract, dar 
implică şi el o multitudine de sensuri, în cazul vostru 
curățirea a fost totală! În alte părţi lucrurile se vor fi 
petrecut într-un fel mai uman. S-or fi petrecut?! Cine ştie? 
„Da, aproape că strigă ea, ai dreptate, abia jos prind viaţă 
aceste directive abstracte, deci am dreptate eu, toţi care au 
organizat şi condus acea şedinţă sunt vinovaţi, inclusiv 
masa de studenţi care n-a reacţionat sau s-a lăsat 
manevrată! Până la urmă ajungem inevitabil tot la 
adevărurile simple, la oameni vii, şi nu la idei.” „Da, aşa 
este, dar ce poţi să le faci? Se pare că a fost voinţa voastră, 
a tuturor, mărturisită sau pasivă, să împingeţi o colegă de-a 
voastră la sinucidere. Cu tine cred că n-ar fi reuşit nimic, 
deşi tipul de la orăşenesc ar fi inventat formule şi mai rele 
decât «năpârcă chiaburească».” „Sunt convinsă, dar eram 
prevenită, răspunse ea cu o siguranţă de sine supusă totuşi 


LLA 


îndoielii. Auzisem deja, mă puteau face depravată, curvă, 
element descompus, îmi puteau cere să îngenunchez, să mă 
târăsc... Nu mă puteau însă face decât să leşin şi nu pot 
spune că aşi fi fost atât de tare încât să rezist să nu fiu 
împinsă până la marginea disperării... şi că n-aşi fi zăcut 
după aia zile în şir... Am imaginaţie... Am simţit cât e de 
cumplit să-ţi facă oamenii astfel de lucruri. Eşti ameninţat 
să se rupă ceva în tine să nu mai poţi după aceea să mai 
crezi în ei, să ajungi adică să te simţi alungat chiar din 
carapacea în care ţi s-a refugiat spiritul, conştiinţa în care 
te retrăgeai să rămâi liber. Nu era posibil! Fiindcă tot acolo 
e cuibărită şi ideea că nu poţi trăi singur, şi atunci cum i-ai 
mai fi putut privi pe stradă fără să-ţi spui că sunt (şi EU 
făcut şi din tine) nişte handicapaţi şi că, oricât te-ai fi 
străduit, ai fi revenit printre ei şi ai fi ajuns, printr-o ciudată 
mişcare psihică a aceloraşi oameni, să fii iarăşi simpatizată 
şi, printr-un consens tacit, oblojită de căldura laşităţii lor 
generale şi comune?! Puteai râde din nou cu aceiaşi, pleca 
în excursii, te veseleai, puteai fi chiar fericită, acea fericire 
strâmbă şi neverosimilă a tuturor handicapaţilor, care îşi 
beau cafeaua eu piciorul sau se deplasează în cârje sau în 
cărucior, sau în patru labe... Ciuntirile, mutilările nu se 
vedeau, erau ale conştiinţei, puteai să te hlizeşti fără să te 
sperii că chipurile tuturor căpătau în acele clipe înfăţişarea 
tragi-comică şi fantastă a unei măşti, prin fixitatea 
interioară a infirmităţii care răzbătea, neştiută, în afară, ca 
un straniu reflex... Aşa mi-au părut că arătau toţi colegii, 
chiar şi cei mai buni, în săptămânile care au urmat după 
acea sinistră şedinţa... Nu mă ocoleau, dimpotrivă (fireşte, 
unii mă ocoleau), dar eram foarte neliniştită la gândul că 
dacă şedinţa s-ar relua (cu mine sau cu alţii) ei tot n-ar ieşi 
din pasivitate, de teama riscului că puteau fi la rigoare 
exmatriculaţi toţi şi viaţa lor ar fi luat un cu totul alt curs 
decât cel dorit de ei... Îi speria atât de tare acest alt drum? 
Între a fi profesor undeva şi a fi zidar se căsca chiar aşa un 
hău înspăimântător încât a fi de partea cealaltă însemna 


chiar cea mai mare dintre nenorociri, mai rea decât aceea 
de a-ţi pierde sufletul? Fiindcă e o iluzie să te mai consideri 
acelaşi de mai înainte după ce cu acordul tău s-a comis o 
mi-şelie. Te ascunzi în masă, ei şi? Crezi că dacă stai acolo 
pitulat şi ridici doar mâna, această jalnică mână nu-ţi 
aparţine? Şi la ce îţi mai foloseşte? Să mângâi cu ea părul 
iubitei? Adio! Eşti condamnat de-aici înainte să te abţii de la 
acest gest, n-o mai ai această mână, fiindcă singura fiinţă 
umană care te putea ierta şi să fii izbăvit, acea blondă 
bănăţeancă, nu mai era... Era moartă... Eu n-am ridicat 
mâna să aprob fiindcă eram implicată, dar dacă n-aşi fi fost? 
Mă şi sperii să mă gândesc. M-aşi fi abținut să aplaud, de- 
asta sunt sigură, dar când, după ce tipul de la orăşenesc a 
încetat s-o mai tortureze pe fată cu întrebările şi insultele 
lui şi a spus: «e clar, punem la vot propunerea care s-a făcut 
din sală (se făcuse o astfel de propunere), cine e pentru 
exmatricularea Adrianei S. din facultate?», şi când în 
tăcerea apăsătoare care s-a lăsat mâinile tuturor au foşnit 
în sus, am avut un fior simțind că numai eu şi cele două 
bănăţene n-am ridicat mâna. Atunci m-a cuprins un fel de 
panică la gândul că dacă n-aşi fi fost implicată, o forţă 
nevăzută şi iraţională mi-ar fi violentat poate conştiinţa şi 
aşi fi făcut ca şi ceilalţi, gândind fără să vreau că nu e chiar 
aşa o mare tragedie dacă n-o să mai fie o oarecare Adriana 
S. profesoară undeva într-un sat. O să fie o bună soţie, 
mamă de copii şi gospodină, şi cu asta basta! Un point c'est 
tout... Şi aşi fi ajuns şi eu iremediabil o infirmă... N-am 
ajuns fiindcă a plătit ea... Uite, vezi, gândul ăsta mi-e 
insuportabil!”. 

Şi se opri şi se uită la mine cu o expresie de astă dată de 
derută totală, ca şi când acea fată i-ar fi fost soră şi nu 
făcuse nimic pentru ea s-o împiedice de la funestul gest... Şi 
până să scot eu un cuvânt, din ochii ei mari şi brusc 
înstrăinaţi de tot ce există, un potop de lacrimi îi curse pe 
faţă. Abia după aceea izbucni în hohote, şi prin torentul de 
lacrimi se amestecă torentul de cuvinte: „...cum s-o fi dus 


ea săraca în baie singurică şi părăsită de toţi şi şi-o fi pus 
şnurul de la halat de gât. când au spart uşa au găsit-o, 
ziceau ei, în picioare, aşa credeau, fiindcă numai un 
centimetru mai era între degetele ei şi fundul căzii... Îţi dai 
seama cât de tare a vrut să moară dacă nu s-a apucat ea cu 
mâinile de duş sau să-şi proptească tălpile de marginea 
căzii şi să scape... Fiindcă aşa se spune, în clipa când 
sinucigaşul îşi dă seama că chiar o să moară, ceea ce l-a 
împins la acest gest îi apare neînsemnat faţă de pierderea 
vieţii şi încearcă să scape, dă înapoi, dacă mai are cum... Ea 
mai avea, dar n-a vrut... Cum să ştie ea ce e aceea viaţă, ca 
s-o preţuiască şi să nu renunţe la ea numai fiindcă fusese 
umilită? Săraca, nici măcar nu bănuia că de fapt nici nu 
fusese umilită... A fost făcută năpârcă, ei şi? Ea nu ştia că 
nu e năpârcă?! Năpârcă era individul care îi vorbise astfel! 
O fi fost vreo sfioasă, crescută cu blândeţe şi iubire de o 
mamă la fel de sfioasă, care nu ştiuse să-i spună că printre 
oameni sunt şi năpârci?... Poate dacă ieşeam în ziua aceea 
împreună nu s-ar fi întâmplat nimic?! Dar nu eram prietene 
şi mai ales mi-am pierdut şi eu capul, mă gândeam la mine, 
la ceea ce mă aştepta a doua zi, aceeaşi execuţie publică...” 

Se dădu jos din pat şi intră în mica toaletă de lângă 
fereastră. Se întoarse senină şi cu lacrimile şterse. „N-am 
plâns atunci, când am auzit cum a murit, am plâns acum, 
zise. Pe mine m-a impresionat unicul protest care i-a scăpat, 
adică pe care au lăsat-o să-l rostească: «Părinţii mei, a zis, 
nu sunt duşmani ai poporului, sunt ţărani din Banat» Vezi? 
mă interogă urcându-se iarăşi la locul ei, regiune şi 
indicație precisă, ţărani din Banat! titlu de nobleţe, duşmani 
ai poporului, dacă sunt, sunt în altă parte, nu pot fi ţărani ca 
tatăl ei!” „Da, zisei, am întâlnit şi eu ţărani pe canal care 
mureau, dar se ţineau foarte bine, nu se degradau ca alţii 
pentru un polonic în plus...” 

Dar ea, vădit, nu auzi acest răspuns al meu. Tăcu şi nu-şi 
mai îndreptă ca până atunci privirea spre mine, să mă 
întrebe unde pierduse şirul. Nu mai era nici un şir, începu 


să se uite preocupată pe pereţi. Preocupată şi, aşi zice, 
distrată. Ca într-un proces misterios, nici gândirea şi nici 
sentimentele ei nu puteau merge mai departe. Ai fi zis că 
dăruise doar ceea ce nu-i aparţinea cu adevărat. O povară 
adică. Chiar i se decoloră şi chipul, pe care apăruseră pete 
galbene şi vinete. Acum arăta că avea nu douăzeci şi cinci, 
ci treizeci şi cinci de ani. Se uita într-o parte, înstrăinată. 
Nu ştiu de ce, mă ridicai în picioare. Ea mă prinse atunci în 
tot focarul ochilor ei mari şi deodată rosti: „Domnule 
Petrini, poţi să mă învoieşti astăzi să nu vin la serviciu?”. 

Aceste cuvinte, deşi îmi părură nefireşti (redevenise brusc 
casieriţă?), fuseseră rostite cu un timbru afectuos... Da, 
gândii, are dreptate, numele meu, Victor, poate că îi 
rămăsese străin, după cum nici mie nu mi-ar fi fost la 
îndemână să-i spun Suzy... „Da, doamnă Culala, îi 
răspunsei, bineînţeles că puteţi lipsi... Nu e un cap de ţară”, 
mai adăugai, acceptând dinainte o posibilă sugestie de 
retragere care se putea ascunde în cuvintele ei. Şi o luai 
spre uşă. Mă conduse şi, înainte să ies, deodată mă 
îmbrăţişă. Asta nu spune nimic! Mă înlănţui de-a binelea, 
mă strânse, îşi înfipse bărbia în omoplatul meu şi mi se păru 
că nu mai vroia să mă lase să plec. Deloc! Braţe voinice 
(chiar de zidăriţă), reconfortante, liniştitoare şi dulci, 
acaparatoare şi sigure, mă reţinură îndelung... Avui timp 
să-i simt prin ele puternica voinţă de a decide în deplină 
libertate, de a... dar anticipez asupra firii ei, în clipele 
acelea în realitate aşi fi vrut să mai rămân, după ce la 
început vrusesem să plec... Dar îmbrăţişarea ei era şi o 
promisiune şi îmi smulgea şi un acord mut: „ne vom mai 
întâlni, parcă îmi spunea, nu uita această noapte”... 

XII. 

Ce i se întâmplase în timpul destăinuirii, de renunţase să 
plecăm împreună, cum spusese după ce ne treziserăm din 
somn? Era limpede, se înstrăinase şi luase hotărârea să 
oprească aici aventura, ori pur şi simplu forţele ei sufleteşti 
obosiseră foarte tare şi simţise nevoia să rămână singură... 


mai degrabă prima presupunere era adevărată, fiindcă felul 
cum mi se adresase (domnule Petrini putea fi evitat, iar 
dorinţa de a nu veni la serviciu putea fi formulată altfel) 
arăta clar că decisese să redevenim ceea ce fusesem mai 
înainte. Dar îmbrăţişarea finală? Gândisem eu că ar fi putut 
fi o promisiune, dar dacă era altceva? Un fel de scuză 
pentru brutalitatea cu care revenise la sine, uitând de omul 
care o mângâiase şi îi spusese că îi era dragă. Da, spusesem 
eu! dar ea se arătase mirată... 

Îmi ridicai privirea peste bolta imensă şi, rece în gândire, 
începui să cobor aleea cu pietriş printre brazii inundaţi de 
soarele dimineţii... Nu bănuiam, în acele clipe, că se lua în 
mine o anume hotărâre, să zicem aceea de a rămâne 
suveran, în fapt de a nu mai dori să cunosc nici un fel de 
adevăr despre nici un fel de femeie. Ştiam destule, mi- 
ajungeau... Că trăisem o minunată aventură, sau că nu 
fusese doar atât, ci ceva mult mai mult, mi-era egal... da, 
roata se poate mişca, dar osia, deşi dusă tot acolo unde 
gonesc spiţele, nu rămâne ea nemişcată? Soarta lor nu e 
chiar comună, şi de ce ar fi? Spiţele mele fuseseră odată 
sfărâmate şi cu greu făcusem rost de altele. Nu vor alerga 
la voinţa acestei fete şi a nici uneia alteia, asta nu înseamnă 
că nu poate să-mi rămână dragă, că nu poale să se nască 
între noi o tandră prietenie... 

Totuşi în după-amiaza aceea, după orele mele contabile, 
pierdui gustul plimbărilor mele solitare prin pădure, îmi 
adusei aminte că nu mai citisem de mult nimic fundamental 
şi mi se insinuă o acută senzaţie de vacuitate a gândirii, 
acum când simţirea mea (îmi dădeam bine seama) nu mai 
era sub vraja vecinătăţii morţii, pe care marile tăceri 
vegetale ale pădurii mi-o sugerau (vegetalul nu e el 
perisabil, chiar dacă un copac trăieşte mai mult decât un 
om? în timp ce iată, chiar această gândire, nu este ea 
eternă?). 

Era încă timp frumos şi mă gândii să-mi iau concediul meu 
legal şi să mi-l petrec printre filosofi, din rândul cărora mi 


se păru că dezertasem. Ceea ce şi făcui, descoperind cu 
uimire că trebuie să gândeşti şi să scrii mult ca să poţi lăsa 
în urmă dâra unei lumini. Ceea ce făcusem eu era extrem 
de puţin. O gândire e o lume completă; dacă se bizuie doar 
pe ceea ce se ştie în timpul în care ai trăit, şi din acel timp 
nu există alte mărturii, te îneci în conul de umbră al 
umanităţii din acea parte a pământului în care ai trăit... 
Dacă vrei s-o luminezi, trebuie să faci un efort suprem, 
aproape inuman... „Da, îl voi face, gândeam, pentru asta m- 
am născut... Restul e nerozie...” 

Dar săptămânile trecură vertiginos... Şi întâmplarea mă 
luă prin surprindere. Tocmai când, pierdut în reverie, 
meditam asupra afirmației fizicianului L. H. Domash, care, 
plecând de la tradiţia orientală, dar sprijinindu-se pe 
revelaţiile fizicii modeme, gândise: conştiinţa pură este 
acum considerată ca ultima esenţă a universului, chiar şi a 
universului fizic, mă pomenii cu intruziunea ei nedorită şi 
fatală. Seara adormisem cu un gând care mi se formulă cu 
simplitatea sentimentului care mă stăpânea: suntem în 
univers aceiaşi şi de totdeauna şi vom fi pentru totdeauna, 
fiindcă universul nu e orb... totul e perisabil, afară de 
această gândire... Mă trezii ca şi când n-aşi fi dormit şi mă 
uitai la ceas. Nu-l pusesem să sune? Ba da, arcul era moale. 
Nu-l întorsesem? Ba da, dar nu-l auzisem, dormisem 
unsprezece ore. Sării din pat şi ridicai storurile. Vremea se 
stricase, ploua mărunt, aburi fabuloşi, de o albeaţă 
strălucitoare, coborâseră prin depresiunile dealurilor. „Nu 
mă duc nici eu la Oraca, îmi spusei, deşi concediul meu 
expira tocmai atunci, e prea târziu, pot foarte bine să fiu ş 
eu bolnav o dată, merg lucrurile o zi şi fără mine... Vorba lui 
Sadoveanu: merg lucrurile şi mai încet...” 

Mă întorsei în pat, aşi fi vrut să mai dorm, când o bătaie în 
uşă mă trezi din somnolenţă. „Da, doamnă, intraţi”, zisei şi 
într-adevăr intră gazda mea, titulara apartamentului. Deşi 
niciodată nu luasem în seamă minuţioasele ei socoteli (un 
bec de 60 w. În antreu, 20 de w. partea dumneavoastră, 


0,50 lei, un bec idem în baie, 0,50, curăţenie Maria, 20 lei 
săptămânal, partea dv. 6,80 lei, gaze lei... curăţenie pe 
scări, lei... căldură, telefon, apă, curăţatul zăpezii în faţa 
blocului, partea dv. 0,25 lei, ieri s-a, stricat arzătorul din 
bucătărie, reparaţie lei 5 partea dv... 1,25 lei, spălat rufe 
Maria, lei 20 pe zi, două zile şi călcat, lei 40 total, vă revine 
în exclusivitate - deşi Maria mi s-a plâns că în acest timp 
doamna o punea la treburi murdare, de pildă să-i facă 
clisme lui Foxy, un sârmos care se constipa chiar în ziua 
când trebuia să spele pentru mine - bacşiş lei 25 Costică - 
veşnic ne lasă în frig şi fără apă caldă - îmi scria în 
paranteze această femeie care nu era o timidă ca fiică-sa, 
să nu-mi poată spune toate acestea prin viu grai, dacă nu-i 
dăm toţi câte ceva să se îmbete, continua ea, n-avem nici o 
şansă să-l convingem să se ţină de treabă, partea dv. 2 lei, 
cu toate că ar fi trebuit demult dat afară acest Costică, 
gândeam eu, fiindcă bacşişul nu ajuta la nimic, ba mai rău, 
abia atunci ne lăsa în frig şi fără apă caldă), ea continua să 
mi le bage pe sub uşă, aceste socoteli, uneori bătute chiar 
la maşină, alteori scrise cu mâna şi cu largi paranteze, cu 
detalii de cronică umoristică, dar involuntară (căci ei numai 
de humor nu-i ardea) a vieţii noastre zilnice într-un bloc mic 
de trei nivele. „Ce am de plătit?” o întrebai marcându-mi 
buna dispoziţie printr-o simpatie directă faţă de ea (oricum, 
avea grijă de mine, mai ales după moartea mamei). „Nimic, 
deocamdată, zise fără humor, dar te caută o simpatică 
persoană, poate să intre? Mi-a spus, adăugă ea tocmai în 
clipa când eu vrusei să-i răspund (avea acest tic, care 
adesea mă irita, de a pune întrebări şi de a te împiedica să-i 
răspunzi), mi-a spus că o cheamă Suzy Culala...” „Da, 
doamnă, spuneţi-i să...” „E chiar din familia Culala?” mă 
întrerupse ea apăsat. „Da! ridicai şi eu vocea, s-o împiedic 
să mai pună noi întrebări. Spuneţi-i să poftească!” Dar ea şi 
intrase şi aşteptă mută ca bătrâna doamnă să închidă uşa 
(nu numai că n-o luă în seamă, dar avea aerul că o astfel de 
persoană indiscretă nici nu există)... Până atunci nu se uită 


nici la mine. Era îmbrăcată cu o mantilă neagră cu capuşon, 
de sub care abia i se vedea chipul. Nu se deslipi de lângă 
uşă decât după ce gazda mea dispăru, „ca vous derange, 
zise cu timiditate, de recevoir une petite franciscaine?” Mă 
ridicai în pat în capul oaselor şi mă posomorâi. „Vous n'6tes 
pas ni petite, ni franciscaine”, mormâăii şi sării apoi şi o 
întâmpinai. Capuşonul şi umerii îi erau uzi de ploaie. Fără 
să mă înseninez, ca în faţa fetiţei mele care ar fi făcut o 
poznă, îi descheiai şiretul şi nasturii; aici ea îşi ridică bărbia 
cu eternul gest reflex de tandreţe şi abandon al tuturor 
copiilor care se ştiu protejaţi, şi îşi puse mâna pe umărul 
meu când îşi scoase unul după altul pantofii, şi ei uzi... „Aşa 
de tare a plouat?! o luai la rost (adică de ce iese afară când 
e vremea rea! în subtext pentru mine: dacă ploua aşa de 
tare de ce tocmai pe o astfel de vreme ţi-ai găsit să vii la 
mine?), gândind, în timp ce, fără să mă uit, îi vedeam chipul 
pătat de culori roşii-galbene şi vineţii, buzele uşor 
întredeschise, şiragul dinţilor, ochii mari, străini parcă de 
ea, de inocenţa întregului ei chip: adorabilă creatură! Apoi 
tare, scoţându-şi mantila: Nici vorbă că nu eşti o mică 
cerşetoare franciscană. Sauf le bourdonnement fatal...” 
„Quel bourdonnement?!” se miră ea senină, după care, cu 
aceeaşi seninătate, se desbrăcă de tot, alunecă sub pled şi 
îşi trase cearceaful peste cap... O luai în braţe, dar nu se 
destinse, rămase întoarsă cu spatele şi repetă, în şoaptă: 
„Quel bourdonnement fatal?!”, şi abia apoi, tresărind cu 
putere, se răsuci şi îmi arătă o expresie uluită. Îi şoptii: „Am 
gândit: adorabilă creatură!”. 

Răsuflarea ei, auzind aceste cuvinte, se înteţi şi văzui pe 
chipul ei cum înţelegerea îi urca încet spre gândire, dar nu 
micşorându-i, ci sporindu-i perplexitatea. „Da, repetai, 
desvelindu-i tâmplele cu amândouă mâinile şi apropiindu-mi 
foarte tare chipul de-al ei, adorabilă făptură, ne cunoaştem 
de totdeauna şi ne vom întâlni mereu...” „Da, tresări ea din 
nou, te-am întâlnit la Ninive!” şi surâse fulgerător şi tot aşa 


surâsul îi pieri, ca un miracol care nu trebuia contemplat 
mai mult de o milionime de clipă. 

Şi i se stinse şi atenţia şi parcă i se micşoră şi prezenţa, şi 
rămase parcă inertă cu tâmplele în palmele mele, care îi 
desveleau un chip temător şi însingurat, cu privirea 
răsucită în sus, ca şi când în aşteptare ar fi fugit de sine. 
Dar se svârcoli scurt şi mă acapară în clipa când îi atinsei 
buzele... Sărutul îi era prezent şi flămând, acelaşi ca întâia 
oară, când nu dorisem decât o atingere diafană... Nici acum 
nu dorisem mai mult, prins, contemplând-o, de 
beatitudine... Fulgerul surâsului ei mă arsese, de acest 
surâs mi-era dor şi aşi fi vrut să reapară şi să rămână. Dar 
nu reapăru... Îi şoptii: „Te iubesc!”. „Da, zise, cu ochii acum 
închişi, te aud...” Dar nu mai putui repeta: te iubesc! Nu 
mai putui să invoc nimic din ceea ce îmi răscolea întreaga 
fiinţă, că nu aterizase în odaia mea o femeie, ci o minunată 
floare, că nu se gândise la mine te miri cine, ci o 
întruchipare a unei enigme a pământului pe care odinioară 
şi zeii o râvniseră... 

„Da, îmi spusei apoi după ce ea, ca şi prima oară, adormi şi 
îi priveam chipul destins şi trupul care, fără ştirea ei, 
tindea, ca să zic aşa, instinctiv, spre al meu, după ce abia se 
desprinsese de el (şi asta mă bucură, jubilam chiar), da, nu 
trebuie spus ceea ce n-ai gândit mai înainte că poţi face. O 
iubesc? Bineînţeles că nu... Sau mai bine zis, nu încă?... Da, 
poate!” Şi un gând îmi flutură parcă dinainte ca o fantasmă, 
o bănuială, dar care nu-mi turbură senzaţia de plenitudine 
care mă stăpânea; o întrebare: dar dacă aceste zile la care 
adăugăm şi pe aceea de început, când găsisem pe biroul 
meu o floare, şi pe aceea când îmi telefonase de la mare şi 
„evenimentele” care urmaseră după întoarcerea ei, dacă 
toate aceste zile vor rămâne în amintirea mea cele mai 
frumoase, tocmai fiindcă n-o iubeam şi nici ea pe mine? Da, 
se poate, îmi spusei, de aceea aceste zile trebuiesc 
prelungite şi dacă o să stea în puterile mele să determin 
acest încă fatidic să dureze indefinit... Simţeam teama, 


apropierea primejdiei? Da, trecutul reînvia şi mă întrebam 
dacă un om poate fi în viaţa lui de două ori fericit... Vreau 
să spun dacă se poate lăsa de două sau de mai multe ori dus 
de puterea iluziei. Spinoza ar răspunde că numai dacă noua 
fiinţă care ne repune în mişcare forţele sufleteşti e 
contrarie celei precedente şi mai puternică decât ea, şi 
desigur şi noile puteri ale sufletului reînvie din alte surse 
neatinse încă ale fiinţei noastre. Desigur, fiindcă s-a dovedit 
că forţa unui om da a îndura suferinţa e imensă şi n-ar fi 
dacă noi resurse de speranţă, care nasc în sufletul uman ca 
un val îndată ce valurile precedente s-au sfărâmat de țărm, 
n-ar ţâşni din adâncuri şi nu ne-ar face iarăşi puternici. Ar 
rămâne de ştiut dacă experienţa fericirii nu e mai 
nimicitoare decât a suferinţei. Fiindcă adesea, aici, eşuarea 
poate să semene cu un naufragiu, urmat nu de suferinţă, 
din care s-ar naşte o nouă speranţă, ci de singurătate pustie 
şi moarte... 

„La ce te gândeşti?” Tresării. Parcă era glasul Silviei. 
Pesemne că deschisese ochii şi, rămânând nemişcată, se 
uitase la mine cine ştie cât. „Bună ziua, domnule! reluă. 
Vous revez? Vous avez, donc, oublie voire petite 
franciscaine?!” „Nu se uită ceea ce e prezent”, îi răspunsei. 
Ea râse cu ironie şi sări din pat, începu să se îmbrace. „Asta 
înseamnă, zise ea, că o consideri pe Solveig incredibilă?! 
„Ba nu, zisei, e o emanaţie a poeziei nordului... Noi 
considerăm că ochii care nu se văd se uită...” „Mie îmi place 
Solveig, zise. Să aştepţi pe cineva patruzeci de ani, exclamă 
ea cu o admiraţie care însă se diminua în chiar cursul 
exprimării ei, e frumos!” „Da, convenii şi eu, cu un 
scepticism obtuz, e o performanţă!” Se uită la mine 
simulând o încremenire: „Performanţă! Aşa numeşti tu 
acest simbol al iubirii răbdătoare şi statornice?!” 

Printre cuvinte îi apăru minunatul ei surâs, cu tandra lui 
ironie. „Aşa o fi cu toată lumea?” mă întrebai, în timp ce mă 
îmbrăcam cu însumi, gândindu-mă desigur la cei care îi 
sunt apropiaţi, părinţi, rude, prieteni... Şi mi se aprinse un 


gând să aflu asta neîntârziat. Nu mă mai uitai la ea şi mă 
posomorâi, să nu-mi ghicească intensa bucurie pe care o 
simţeam observându-i cu priviri piezişe mişcările rapide şi 
feline... şi tăcui să nu-i mai aud glasul, în care, oricât aşi fi 
fost de rece, nu descopeream nici o stridenţă care să mă 
ajute să rămân detaşat... „Unde mergem?” zise. „Vedem 
noi!” îi răspunsei cu un glas gros şi sec, ţinându-i mantila ei 
neagră. 

XIII. 

Dar nu se grăbi să plece, începu să-mi examineze odaia cu 
priviri circulare. „Ce frumos e la tine! zise. Şi cum ai aranjat 
tu radioul, daaa, şi bancheta asta... şi biroul cu planşetă de 
arhitect... De ce ţi-ai ales un birou aşa mic şi aipuspeelo 
astfel de planşetă?” îi răspunsei că aşa am găsit odaia, a 
stat aici o fată, o arhitectă, fiica gazdei, care s-a măritat, şi 
că eu am cumpărat tot ce se vede, fiindcă mi-a plăcut... O 
luă spre geam, pe care îl deschise, şi rămase nemişcată, 
contemplând panorama oraşului... „Daaa, continuă, şi doi 
plooopi cu vârfurile sub fereastră! Cum stau ei aici aşa, ca 
doi fraţi (imita parcă gândirea plopilor) şi cresc împreună, 
şi unul nu e mai mare decât altul... daaa, exclamă auzindu- 
le, în chiar acea clipă, frunzele prin care trecuse o adiere, 
foşnesc, freamătă... şi primesc vizitele vrăbiilor...” 

Mă apropiai şi rămăsei la distanţă. Dar era ca şi când fiinţa 
ei ar fi fost eu însumi, atât de puternic şi în acelaşi timp atât 
de delicat şi diafan era transferul acesta misterios către 
mine al identificării simţirii ei cu sufletul plopilor, cu 
tresărirea frunzelor lor şi cu zborul cârdului de vrăbii care 
tocmai ţâşnise auzindu-i glasul... Îi apucai mâna şi degetele 
noastre se strânseră. „Daaa, şi acolo jos e o cârciumioară (şi 
continuă acum imitând cârciumioara), unde puteţi veni să 
mâncaţi, avem grătar şi salată din aia mare şi fragedă cu 
oţet şi untdelemn şi un petit vin blanc, din care puteţi să 
beţi şi o sticlă întreagă, fără să vă ameţiţi... Şi pe urmă 
ploaia o să stea şi o să apară iar soarele peste oraş şi vă 
invit la o plimbare pe străzile mele ude, o întoarse ea 


vorbind acum în numele oraşului, pe care o să rătăciţi până 
ce o să vă intre picioarele în gât, iar seara o să vedeţi un 
film care o să vă amuze oricum, oricât de tâmpit ar fi... 
Mergem?” tresări cu un entuziasm ai fi zis frenetic, ca şi 
când viziunea orelor care vor urma i-ar fi apărut mirifică şi 
nimic pe lume n-o să ne împiedice s-o trăim... 

Da, nimic pe lume! afară de pasiunea ei pentru case şi 
conversaţia despre ele, care punea parcă între noi un 
perete. Crezusem prima dată că e o simplă toană. Excursia 
în sufletul unei femei, de care vorbeşte un scriitor român 
zicând că e mai pasionantă decât un voiaj, de pildă, la 
Istanbul, se dovedea în cazul ei inoperantă. Da, excursia e 
posibilă şi poate fi pasionantă, dar numai dacă şi ea doreşte 
să-i intri pe cărările sufletului, dacă nu te împiedică chiar s- 
o faci, în cazul în care ai încerca să-i forţezi barierele ei 
naturale. Matilda se expunea fără grijă unor astfel de 
excursii... Suzy pălăvrăgea necontenit despre case, iar în 
cârciumioară despre tot ceea ce vedea în jur, despre cei doi 
cârciumari, doi fraţi care, îmi spunea ea, ca şi când asta ar 
fi fost negreşit interesant, nu semănau deloc cu cârciumarii 
de altădată, erau nişte domni, dacă i-ai fi întâlnit pe stradă 
ai fi zis că sunt nişte gentlemeni, nici tu mustăcioşii 
tradiţionali şi nici burtoşii de pe vremuri, cu mânecile 
suflecate în spatele tejghelii, ci doi tipi eleganţi, politicoşi, 
plini de curtenie, da, domniţă, vă putem servi pentru 
început nişte ficăţei de pasăre cu ciuperci, sau melci, 
specialitatea casei, sau pui de baltă pane (adică broaşte), 
păstrăvi şi apoi, ce fripturi bune, ce vin excelent, nu? Nu-i 
aşa?! Da, o grozăvie, ce să mai vorbim! Aşa e? „Uite, aici să 
venim mereu, la Braserie e prea scump...” Şi ochii îi jucau 
în cap să nu-i pot întâlni... 

Falsa fervoare continuă apoi şi după ce ieşirăm, la început 
pe tema schimbării timpului („ai văzut?! ai văzut că a ieşit 
iar soarele?”), apoi pe aceea a caselor, e drept, de astă dată 
reuşind să mă antreneze şi pe mine, fiindcă într-adevăr 
ceea ce spunea ea despre ele nu era lipsit de interes şi nu 


străin de un gând mai adânc, care putea să însemne o 
retragere, o intenţie de a feri de cuvinte ceea ce începuse 
să trăiască în noi: o prietenie frumoasă, o tandreţe încă 
fragilă, care trebuia protejată... Dacă era să fie mai mult, să 
nu grăbim nimic, ba chiar să încetinim cât putem creşterea 
simţirii noastre, care altfel ar putea deveni turbure (nu 
avusesem eu un prim gând de gelozie când mă întrebasem 
dacă surâsul ei îmi era numai mie adresat?) şi am începe, 
astfel, iubindu-ne, să suferim... 

Fără suferinţă! Deloc! Nici măcar o adiere... lar dacă nu 
va fi nimic, cu atât mai bine, despărţindu-ne, tot ceea cea 
fost va rămâne curat, pur, o amintire de neşters. Da, de 
acord, îmi spusei, mai ales că această intuiţie a stării ei de 
spirit coincidea în mod ciudat cu ceea ce gândisem eu 
însumi mai înainte. 

Ce doream eu de fapt de la ea? Bineînţeles, să ne 
cunoaştem, adică să începem împreună fascinanta excursie 
pe care apoi s-o transformăm în ceva mai grav. În expediţie, 
în căutarea... O, da, în eterna căutare a ceea ce e ascuns în 
noi înşine, acel lucru miraculos care ne face să visăm, spre 
care aspirăm încă de mici, mereu cu speranţa că îl vom 
dobândi: la început o mare împlinire pe acest pământ, o 
mare descoperire, o mare victorie care să uimească această 
lume, apoi un vis de iubire care să învingă în noi ceea ce 
este greoi şi efemer... Nu, parcă îmi spunea ea, acaparând 
clipa prezentă şi scufundând-o în insignifiant, fără excursii 
şi fără expediţii. Atunci ce? gândeam încercând să înlătur 
un sentiment care mi se insinua, că fata asta începea să mă 
plictisească cu vorbăria ei. Nimic! Uită-te la mine şi atâta 
tot. Nu ajunge? Nu! gândeam Şi atunci îmi oferea cu acel 
secret şi tandru humor, ca şi când mi-ar fi ghicit gândurile, 
un fulger din acel surâs al ei fascinant, repede însă retras, 
şi care pierea în inepuizabila ei vervă incoloră şi fastidioasă. 

„Nu sunt interesantă? se întrerupse de astă dată şi nu mă 
lăsă să-i răspund, ştiu că nu sunt, am aflat asta demult, 
când m-am îndrăgostit de primul băiat, care m-a părăsit 


repede. Am fost curioasă să aflu de ce şi am rugat o 
prietenă să-l tragă de limbă.” 

Ei, asta da, putea fi pasionant! Dar aici se opri în dreptul 
unei vitrine de galanterie, şi după ce se uită câtva timp la 
ceva, intră înăuntru şi ceru să vadă nişte pulovere foarte viu 
colorate. „Da, zise, nu sunt urâte, dar credeam că sunt de 
lână”. Şi ieşirăm. „Sunt din nylon”, zise. „Iotuşi, zisei, lumea 
moare după ţesăturile astea.” „Păi pentru că sunt ieftine şi 
păstrează aparenţa că ar fi naturale, fiindcă nimeni nu te 
pipăie să vadă din ce sunt făcute.” „Bine, zisei, şi ce plăcere 
secretă simţi tu dacă sunt de lână?” „Nu ştiu, zise, lâna e 
lână, mi-ajunge să ştiu eu că e de pe oile alea pe care le 
păzesc ciobanii pe munte!” „Bun, şi nylonul e din nisipu-ăla 
pe care îl topesc muncitorii sau din petrolul pe care îl scot 
sondorii din adâncul pământului şi alţi specialişti îl fac fire, 
nu văd de ce aceeaşi simpatie adresată ciobanilor trebuie 
retrasă celorlalţi...” „Dacă ai vrea să-mi faci vreodată cadou 
nişte perle artificiale să nu te gândeşti cumva că nu e nici o 
deosebire între ele şi cele pe care le face apa mării din 
trupul acelor fructe ale ei, acele cochilii!... N-am să le 
primesc!” Şi se uită la mine cu expresia ei de uitucă, în timp 
ce privirea ei mă întreba: vrusesem să-ţi spun ceva mai 
înainte... Unde am rămas? Ce-ar fi să nu-i spun? gândii. E 
chiar uitucă sau ideile îi zboară din cap fiindcă nu le acordă 
nici un interes? la să vedem ce e pentru ea demn de 
memorat? Eu, de pildă, însemn ceva pentru ea în clipa de 
faţă? Eram hotărât să întrerup plimbarea dacă nu şi-ar fi 
amintit ce vrusese să-mi spună când pomenise de prima ei 
dragoste. Se lăsă o tăcere care se prelungi şi pe care n-o 
rupsei. „De ce eşti indiferent?” zise ea indiferentă. „Nu sunt 
indiferent! 'le ascult!”, zisei cu o enervare mascată. „Aşa, 
zise, şi surâse pentru sine, un alt surâs, de satisfacţie că 
eram iritat (asta părea chiar s-o înveselească) şi am aflat. 
«Ce s-a întâmplat, dragă, de te-ai supărat pe Suzy? Ce ţi-a 
făcut?» l-a întrebat prietena asta a mea. «Nu mi-a făcut 
nimic, zice, dar vorbeşte prea mult!» 


Şi aici izbucni în râs, luând o notă foarte înaltă şi juvenilă, 
semn că tot astfel râsese şi atunci când aflase că primul 
băiat de care se îndrăgostise ea o părăsise fiindcă vorbea 
prea mult! Îmi reprimai răspunsul care îmi veni: chiar de pe 
atunci sufereai de limbariţă? Mi-l intui însă şi, privindu-mă 
dintr-o parte, râse din nou, de astă dată de mine: „Da, zise, 
aşa era, îmi mergea gura fiindcă el era un mutălău, prost şi 
drăguţ, care nu mai ştia ce să mai facă dacă eu tăceam...” 
„Poate că îl intimidai?! zisei. Ai o puternică personalitate, o 
nenorocire pentru o femeie.” Se opri din mers şi îmi oferi o 
privire care cerea de la mine o desminţire: nu e aşa că nu? 
Nu e aşa că sunt o femeie ca oricare alta? „Ce drăguță eşti, 
zisei, mi-eşti foarte dragă, aşa vorbăreaţă cum eşti!” 

O încurajam deci să persiste în ceea ce îmi displăcea? Da, 
îi sugeram că putea fi cu mine pe deplin liberă, şi asta nu 
pentru a o amăgi, pentru ca apoi, când va fi prinsă în laţ, s-o 
închid într-o colivie. Pe deplin liberă? Da, absolut, era o 
garanţie a propriei mele libertăţi. Nu există în nimeni virtuţi 
în stare pură şi nici farmec fără revers. Tot ceea ce face un 
om îi aparţine şi nu putem să-l punem, ca Arhimede, în apă, 
ca să aflăm prin calcul cât bine şi cât rău e în fiinţa lui, care 
sunt, în el, amestecate indestructibil de Marele Făurar. Nu 
putem decât să ne bucurăm de partea de aur şi să nu ne 
chinuim să alungăm partea de argint. Coroana e făcută şi 
suntem condamnaţi să fim nişte regi care ştiu că ceea ce 
pun pe cap nu e clin aur pur. Surâsul ei? Cum aşi fi putut 
gândi dacă aflam că îl va avea cu toată lumea? De ce aşi 
dori să cred că mi-era adresat numai mie? Şi dacă nu, mi-ar 
fi fost mai puţin dragă? Bineînţeles că nu, clar înainte să-mi 
dau pe deplin seama de cât de dragă mi-era, ar fi apărut 
decepţia, primul fior de suferinţă. „Lasă asta, zise ea (adică 
declaraţia mea că îmi era dragă), răspunde la întrebare!” 
„Probabil, zisei, eşti o femeie ca oricare alta, din moment ce 
doreşti atât de tare acest lucru. Îţi ajunge că eşti conştientă 
de asta, cum spune un personaj din Dostoievski, ca să te 
fereşti să nu fii. Asta nu înseamnă că nu-l intimidai pe 


băiatu-acela, care sunt sigur că nu era, cum zici, un 
mutălău.” „Ba era, ba era, se împotrivi. Să nu crezi că nu 
cunoaştem şi valoarea tăcerii. Am şi tăcut, dar n-a folosit la 
nimic, şi râse iar, ai fi zis cu încântare. Dacă aşi fi tăcut 
mereu, reluă, ar fi zis el despre mine că nu ştiu să leg două 
vorbe.” „Da, convenii, chestiune insolubilă la vârsta aceea, 
când dialogul e încă un secret apăsător.” „Iotuşi mi-ai creat 
două complexe, spuse ea, cu o voce şoptită şi cu o ironie de 
astă dată de tandru alint. Puternică personalitate, o 
nenorocire pentru o femeie, contemplă ea pentru sine 
aceste cuvinte. Vorbăreaţă! Eu nu sunt vorbăreaţă! Şi nu 
mi-a spus nimeni până acum că aşi avea o puternică 
personalitate! Mi-ai creat două complexe!”', repetă cu un 
reproş de întristată înstrăinare. „Aşa de repede? zisei 
râzând la rândul meu de subtilul ei humor. Înseamnă că la 
fel de repede pot să ţi le şi alung!” „Nu mai poţi, gata!” îmi 
răspunse ea intratabilă. (Abia mai târziu aveam să aflu că 
era chiar intratabilă şi că speculaţiile pe seama caracterului 
ei nu-i păreau superflue, oricât de neînsemnate şi oricât de 
fireşti apăreau ele într-o conversaţie lipsită de orice 
gravitate; în acest punct semăna cu Matilda, fără însă să le 
memoreze, aceste speculaţii, pentru totdeauna, şi să le 
acorde o importanţă atât de catastrofică, totuşi pe loc o 
şocau şi nu mai vroia să audă nici un fel de explicaţii.) 

Veselia ei se stinse, chiar şi vorbăria încetă. Îi luai mâna şi 
i-o sărutai. Ea se uită la mine cu un infinit reproş şi deodată 
îmi surâse. „Mergem la cinema”, zise. „Mergem!” Iar în sală 
trecu multă vreme până să bag de seamă cum stătea ea în 
scaun: genunchii îi erau îndreptaţi spre mine şi îi ţinu astfel 
până ce se termină filmul (o peliculă senzaţională despre 
felul cum fusese asasinat Kirov, „marele cetăţean”; 
palpitant, patetic, bine jucat şi mascat; ficțional, Kirov se 
numea Şatov şi cădea sub gloanţele asasinului nu la sediul 
comitetului de partid din Leningrad, cum ştiam, ci într-o 
sală de festivități...) 


În partea a doua, în care se instală plictisitor o istorie cu 
un şantier şi cu un fiu de chiabur care fusese însărcinat de 
conspiratori să-l ucidă pe erou la o vânătoare, cu un glonţ 
de urs, fiu de chiabur care trece de partea eroului şi îi 
mărturiseşte totul, erou care nu se alarmează pentru atât, 
dat fiind optimismul său debordant, mă relaxai şi mă mişcai 
în scaun cu intenţia să schimb poziţia genunchilor 
partenerei mele. „Îţi place?” o întrebai la ureche. „Fiul ăsta 
de chiabur e cam neverosimil, zise, dacă ar fi spus că îl 
apucase frica să omoare un astfel de ştab ar fi fost mult mai 
bine”, şi îşi plecă faţa şi îi văzui ochii mari lângă fruntea 
mea aplecată, în timp ce îşi reaşeza genunchii şi mai 
aproape de ai mei. Trăgeam cu ochii spre ea în clipele când 
lumina pe care pelicula puternică o arunca din când în când 
asupra sălii şi îi vedeam aceşti genunchi tot acolo, rotunzi şi 
frumoşi, strâns alăturaţi, fideli şi frăţeşti, îndreptaţi spre 
mine, în timp ce expresia chipului ei părea alterată şi 
absentă, parcă adormită de istoria de pe pânză, al cărei 
sens îi scăpa, deşi vroia să-l descifreze, intimidată de 
tăcerea sălii arhipline şi de vitalitatea încrezătoare, 
energică, tumultuoasă, a eroului... Părea buimăcită, avea 
gura uşor întredeschisă, şi ochii ei mari, cu gene negre, 
clipeau rar, somnolenţi, împotrivindu-se parcă unei hipnoze 
pe care o respingea instinctiv, fiindcă nu accepta un truc 
atât de copleşitor, cu atâtea necunoscute. Ce era acolo? Ce 
vroia să i se spună? Din ce planetă îi venea o astfel de 
istorie? 

„Istoria e reală şi s-a petrecut aievea, îi spusei afară, ca un 
erou shakespearian (Hamlet, care pune în scenă o crimă 
imaginară ca să descopere o alta, adevărată, printre 
spectatori), abia existam noi când s-au întâmplat toate 
acestea... Se găsesc totdeauna amatori care să dea un sens 
superior, chiar metafizic, crimelor demenţiale, numai 
pentru că sunt comise de personalităţi istorice. Marii autori, 
ca Shakespeare, n-o fac... În timp ce la noi se susţine că 
plăcerea patologică a lui Vlad Ţepeş de a trage în ţeapă se 


baza pe o luciditate politică de domnitor care vroia sa 
stârpească răul din ţară, furturile, cerşetoria, lenea chiar (a 
tras în ţeapă o muiere al cărei bărbat purta o cămaşă 
murdară). Până şi Eminescu îl invoca: unde eşti tu, [epeş 
Doamne... Numai că pretexte pentru a ucide se găsesc la 
tot pasul şi e riscant să atribui unui domnitor idealuri de 
bine pe care nu le-a avut. Nu omori o femeie care poate nu 
era leneşă (legenda spune că într-adevăr ar fi tras în ţeapă 
o muiere al cărei bărbat nu avea cămaşa spălată, adică 
pentru lenevie), ci poate că era doar bolnavă, şi chiar dacă 
ar fi fost leneşă, nu era şi nu va fi niciodată singura şi e 
stupid să glosezi pe tema îndreptării acestui viciu prin 
violenţă; ar trebui atunci să tragi în ţeapă cel puţin un sfert 
dintre femei, şi chiar dacă, să zicem, ai arăta la televizor un 
spectacol ca ăsta, n-ai putea îndrepta natura umană, fiindcă 
la originea lenei, la femei ca şi la bărbaţi, stă plăcerea 
contemplaţiei, un sentiment superior, pe care numai cei 
bogaţi îşi pot permite să-l aibă în voie: ceilalţi trebuie să 
trudească din greu... Şi dacă unii dintre ei se satură de 
trudit? Aşa! Se satură şi nu le mai pasă de nimic. Soluţia 
pentru ei ar fi revolta, pe care însă domnitorii o îneacă în 
sânge... Legenda cu adunarea unei mari mulţimi de 
cerşetori într-o magazie, unde li s-a dat o masă şi apoi li s-a 
dat foc, nu poate decât să ilustreze şi mai bine cruzimea 
demenţială a domnitorului, altfel viteaz în luptă, încercarea 
lui de a pătrunde numai cu o mână de oameni spre cortul 
sultanului spre a-l ucide, şi puţin a lipsit să-i reuşească, 
arată pe lângă un curaj sublim şi o admirabilă consecvență 
de gândire antiotomană, despre care avem şi alte dovezi. 
Fiindcă cerşetoria, ca şi lenea, dealtfel, nu e un viciu în sine, 
care poate fi stârpit prin exterminarea celor care îl 
practică. Aici Marx are dreptate, condiţia materială 
determină conştiinţa...” 

Se lăsa, desigur, condusă spre casa ei, fiindcă se înserase 
şi părăsisem demult centrul oraşului. Avea, de astă dată, 
pasul decis şi părea obosită, fiindcă tăcea, nu părea să fi 


ascultat peroraţia mea. Mă aşteptam să mă întrebe ce 
legătură aveau toate acestea cu filmul pe care tocmai îl 
văzusem, semn că discuţia pe astfel de teme o interesa. Dar 
nu mă întrebă. Se opri la poarta unui bloc mic, de două 
etaje (poarta era alături şi dincolo de ea o închipuire de 
curte). Scoase nişte chei şi, fără să se întoarcă, mă invită să 
intru, să bem un ceai. „Nu deranjez pe nimeni?” zisei. „Nu, 
dimpotrivă, părinţii mei se culcă târziu, o să le facă plăcere 
să te cunoască.” Din curte urcarăm nişte scări de ciment 
negru foarte curate şi intrarăm într-un hol care avea 
lăţimea casei, destul de mare, gândii, când ea aprinse 
lumina. În dreapta, o masă de sufragerie, stil nu ştiu care, 
frumoasă, cu motive intarsiate, scaune de piele cu spetează 
curbată, asemănătoare cu cele pe care le văzusem în 
spaţioasa vilă, fotolii joase şi masă de hol spre fereastra 
care da în stradă, iar alături, în stânga, o dormeză cu 
noptieră mare, plină de cărţi. Plafoniera era aceeaşi din 
camera ei de fată, lacrimi şi frunze de cristal, iar parchetul, 
denivelat, era totuşi galben ca lămâia. Mă mirai, în timp ce 
ea dispăruse pe o mică uşă de lângă dormeză, că în acest 
spaţiu mai avea loc în stânga o pianină pe care fusese 
aşezată o fotografie cu suport de carton. 

Era ea, cu o expresie nostalgică, ca şi când ar fi murit la 
acea vârstă timpurie, şaisprezece ani, inocentă, dar cu 
decolteul larg, privire languroasă şi opacă spre viaţa pe 
care trebuise în mod tragic s-o părăsească... Moartă 
fotografie retuşată care încerca să facă dintr-o fetiţă o 
femeie... O lăsai din mână când ea reapăru. „De ce ţii 
chestia asta aici?” o întrebai. „Da, ştiu, e oribilă, dar îi place 
mamei, am făcut-o când mi-am luat bacalaureatul...” „E 
funebră, zisei, arunc-o pe foc, aşa arată tot ceea ce e 
excesiv şi falsificat...! 

Se posomori auzind această judecată ea însăşi excesivă 
(chiar aşa, mama ei era atât de străină de înfăţişarea 
adevărată a fiicei?), dar nu mai avu timp să-mi răspundă, 
părinţii ei apărură şi repetă ceea ce le spusese, pesemne, în 


odaia lor: „...am fost la cinema, mamă, cu un coleg, putem şi 
noi să bem un ceai?” Şi se uită la ea cu o falsă interogaţie, 
dar fără surâsul care ar fi trebuit s-o însoţească. Mă înclinai 
şi îi sărutai doamnei încheietura dosului palmei, răspunsei 
cu aceeaşi vigoare strângerii de mână a soţului ei”. Victor 
Petrini, Culala, şeful meu, mamă, fost asistent universitar la 
filosofie.” „Încântaţi. Suzy ne-a vorbit despre 
dumneavoastră, luaţi loc...' 

XIV. 

Fata semăna cu tatăl ei (un ardelean spătos) şi deloc cu 
mama. „Şi ce film aţi văzut?”, zise ea. Avea un glas de o 
blândeţe extremă şi mi se adresă ca şi când m-ar fi 
cunoscut de totdeauna. „A, da, exclamă Suzy, Marele 
cetăţean, spune-i tatei, domnule Petrini, discută cu el...” Şi 
se ridică, pesemne să se ducă la bucătărie, să prepare 
ceaiul. „Suzy, zise doamna Culala, puteai să dai un telefon, 
avem icre proaspete de crap, le făceam dacă aşi fi ştiut...” 
„Nu e nimic, mamă, zise Suzy din uşă, le prepar eu.” 
Doamna Culala se uită la mine cu o expresie de 
complicitate, invitându-mă parcă să simt şi eu aceeaşi 
duioşie faţă de ceea ce spusese fiica ei. „Le prepară ea! 
exclamă surâzând. Da, întări, straşnic!” şi se ridică, 
chipurile, cu gândul să se ducă după ea, să vadă minunea şi 
s-o admire. „Aţi văzut filmul?” îl întrebai pe domnul Culala. 
„Da, zise, de două ori!” „Chiar?! Aşa de mult v-a plăcut?” 
„Nu chiar. După ce l-am văzut prima oară am discutat cu un 
prieten subiectul şi de la el am aflat unele detalii despre 
asasinarea lui Kirov. Nicolaev, mi-a spus el, a intrat prima 
dată în sediul comitetului regional din Leningrad cu un 
pistol asupra lui. La percheziţie, la poartă, a fost prins cu el. 
În mod normal ar fi trebuit arestat şi împuşcat. Nu, n-a fost 
nici măcar arestat, i-au dat drumul, şi când a venit a doua 
oară, peste câteva săptămâni, nimeni de la poartă nu l-a 
mai oprit, şi în sediu toţi gardienii dispăruseră, chiar şi cel 
însărcinat cu paza directă a lui Kirov. Nicolaev a pândit 
liniştit pe culoar ieşirea acestuia din birou şi a tras. O 


enigmă! Complotiştii, după cum vedeţi, reuşiseră să 
anihileze nu numai paza sediului, dar îşi aveau oamenii lor 
şi în sânul securităţii regiunii, fiindcă e imposibil să nu se fi 
ştiut de prima tentativă a lui Nicolaev, când fusese prins cu 
o armă asupra lui. O asemenea chestie ar fi trebuit să se 
soldeze cu anihilarea individului. Prietenul ăsta al meu, care 
citise cândva o carte despre această senzaţională crimă 
politică a secolului, a emis ipoteza că atentatorul a fost lăsat 
liber să se poată depista întreaga reţea de complotişti, 
manevră clasică în astfel de istorii... Dar nu mai înţelegea 
nici el de ce a doua oară i se netezise perfect drumul ca să 
nu mai dea greş. M-am dus să revăd filmul. Nici o fisură, 
totul era clar, limpede, ba chiar înainte de asasinat este 
prins şi arestat adjunctul lui Kirov, agent al lui Troțki, 
desigur, strecurat atât de sus. Luat ca atare, ca o ficţiune, 
filmul e bun. Privit ca document de epocă, n-are nici o 
valoare, fiindcă nu e credibil ca N. K. V D.-ul, care cunoştea 
nominal grupul opoziţionist din Leningrad, cu toate 
ramificaţiile lui, să nu fi putut pune mâna pe complotişti. În 
dorinţa lui de a dovedi prea mult, regizorul n-a dovedit 
nimic. De pildă, în ce scop trebuia eliminat Kirov? După 
cum se ştie, ca urmare a acestui asasinat, un val de 
represiune s-a abătut asupra Rusiei. Sunt enigme politice 
de nepătruns ale unei revoluţii, şi aşa încărcată de atâtea 
enigme. Dumneata, care eşti un om tânăr, poate că o să 
asişti cândva la desvăluirea lor.” „Eu tocmai îi spuneam 
fiicei dumneavoastră că lui Stalin i-o fi plăcut mult acest 
film, din moment ce i-a dat drumul.” 

Domnul Culala parcă nici nu auzi aceste cuvinte şi 
recunoscui în tăcerea lui absentă pe cea a fiicei lui când 
părea prinsă de o bruscă amnezie asupra unei chestiuni 
care tocmai se discuta. Nu-l interesau acest gen de 
supoziţii? „Nu cred, zise, că filmul a fost realizat pe vremea 
când trăia Stalin.” „Adevărat, nu m-am gândit la asta”, 
spusei mai mult pentru mine, fiindcă domnul Culala avusese 
în glas aceeaşi absenţă, care ar fi continuat chiar dacă eu i- 


aşi fi infirmat ipoteza că filmul ar fi fost realizat recent. O 
tăcere se instală, căzu parcă jos, ca şi când universul ne-ar 
fi apăsat, apoi presiunea slăbi şi domnul Culala mă privi 
întrebându-mă mut dacă prezenţa mea însemna ceva în 
această clipă pentru fata lui. Nu mai mult decât însemna 
existenţa ei pentru mine, îi răspunsei tot fără cuvinte, 
ridicându-mă şi uitându-mă distrat pe pereţii încărcaţi de 
tablouri întunecate şi desigur de valoare, fiindcă, gândii, nu 
era verosimil ca el şi fata lui să fi vândut din garajul lui 
secret Luchieni şi Grigoreşti şi să fi păstrat acasă vulgare 
pânze de gang cu nuduri de ţigănci pietroase, sau 
strălucitoare compoziţii pompieristice cu cerbi pe fond de 
pădure înzăpezită, cu mesteceni... Domnul Culala se sculă 
şi aprinse luminile aplicelor şi îmi spuse că mai păstrau, 
iată, un nud pe iarbă... e o schiţă de Tonitza, se văd, prin 
ulei, trăsăturile desenului... Paladi, da... iată un Pe-traşcu... 
ăsta e un Ghiaţă, un bun cunoscător al ţăranilor ardeleni... 
modest, foarte modest, părea să-mi spună domnul Culala, 
deşi eu ştiam că numai o singură pânză de pe pereţii lui 
valora cât salariul fiicei lui pe un an... 

Ne aşezarăm la masă şi Suzy servi ceaiul. Părinţii ne 
asistară. „Auzi, mamă, zise ea, şi domnul Petrini spune că 
fotografia mea de pe pianină e oribilă. Mai rău, cică e 
funebră!” „Vai de mine, cum se poate!” exclamă doamna 
Culala, surprinsă şi derutată, şi se uită la mine aşteptând cu 
nelinişte o desminţire. „Nu, zisei cu tărie, am spus că tot 
ceea ce e falsificat nu are viaţă, fotografia a fost prea 
retuşată, la vârsta aceea fata dumneavoastră sunt sigur că 
arăta mult mai frumoasă...” „Ba nu arăta deloc”, zise 
doamna Culala deîndată supărată, realistă şi practică, şi se 
ridică, zise să-mi aducă un album şi să mă conving... Nu mai 
spuse ca să mă conving de contrariu, dar înţelesei că dintre 
toate fotografiile de pe atunci ale fetei, cea de pe pianină 
era cea mai... Suzy avu o jumătate din surâsul ei minunat, 
aşteptând să văd şi eu albumul. Îşi mânca sandviciurile cu 
icre cu acest surâs şi îşi bău ceaiul accentuându-l cu secreta 


LIA 


ei ironie... „Ai să vezi, zise, ai să te convingi...” Să mă 
conving în ce sens? Că aveam eu dreptate, sau maică-sa? Ei 
ce i-ar fi convenit? Stătea lângă mine şi mă uitai îndelung şi 
posomorât spre peretele din faţă: genunchii îi erau, ca şi în 
sala de cinematograf, lipiţi unul de altul şi îndreptaţi spre 
mine. „Uitaţi-vă”, zise doamna Culala cu un glas parcă 
îndurerat vindicativ, desfăcând albumul. 

Şi capetele noastre, al ei peste masă, al fiicei de alături şi 
al meu peste serviciul de ceai, se întâlniră să vadă o fată 
care nu-mi lăsa nici o nădejde că în paginile următoare ale 
albumului ar fi putut fi alta. Urâţenia ce este? Greu de 
descris, ca şi frumuseţea. Ai fi zis că era rău pieptănată aici, 
fiindcă avea un nas borcănat, o gură hilară, vrând să arate 
veselă, şi o mişcare a picioarelor rău prinsă, vrând să arate 
graţioasă? În poza următoare acelaşi chip apărea din alte 
unghiuri... precocitate de fetiţă neînzestrată cu inocenţa 
vârstei, focar plin şi din faţă, fără putinţă de iluzie: 
sprâncene groase, frunte incertă (dar nu incertitudinea 
miraculoasă a îmbobocirii), oval asimetric, dar care nu te 
asigura că acest oval n-ar putea deveni pătrat, sau cabalin, 
pentru ca apoi în paginile următoare ale albumului să apară 
surpriza, dar nu era cea aşteptată: ovalul devenea hexagon, 
strâmb însă într-o parte, cu un zadarnic surâs care nu se 
vroia, dar nici... nu era serafic. Adolescenta avea fie o 
paletă de tenis în mână pe un teren de tenis în costumul 
respectiv, fie beţe de schi pe o pârtie de zăpadă cu o 
ridiculă căciuliţă pe cap, fie rame de barcă, pe fond de lac 
cu putrezi copaci împrăştiaţi ici-colo pe suprafaţa apei. 
„Ăsta e Lacul roşu, strigai, Ghilcoşul, nu?!”, ca şi când dacă 
era aşa, parcă vroiam eu să spun, mama fetei avea 
dreptate, dar îi scăpa totuşi ceva... „Da, zise, e Ghilcoşul!” 
„Păi vedeţi?!” strigai triumfător. „Da, mă îngână, sărăcuţa, 
ce s-a supărat ea atunci!” 

Şi mama şi fiica se priviră. „Spune!”, zise Suzy. „laică-său 
a vrut să schimbe filmul şi nu ştiu cum a făcut că i-a căzut 
aparatul în apă.” „Şi pe urmă?”, zise fata cu un glas care o 


invita pe maică-sa să povestească totul cu tot dinadinsul. 
„S-a aplecat să-l prindă şi era să ne înecăm toţi.” „Da, şi?” 
„Nu ne-am înecat!” „Da, şi ce-am mai făcut?”, continuă 
Suzy ca şi când ar fi ascultat o placă. 

Urmă o tăcere care parcă o ghemui pe doamna Culala în 
scaun: înţelesei din acel „era să ne înecăm toţi' că mai era 
cineva de faţă, un al patrulea, care îi ajutase desigur să nu 
se înece. În mod sigur: în poza de pe lac apăreau toţi trei, 
tatăl, mama şi fiica. Nu apărea cel ce o făcuse. „Noapte 
bună”, zise doamna Culala cu o afectuoasă privire rătăcită, 
de la mine la fiica ei, şi se ridică, iar soţul ei făcu la fel. 
„Noapte bună, mamă, te sărut”, zise Suzy, dar fără să se 
uite la ea, întorcând distrată paginile albumului, în timp ce 
genunchii i se răsuciseră cu totul spre mine. „Aici ce e?” o 
oprii. Se uită şi ea curioasă. Fotografie de grup pe fond de 
mare cu plajă... o fată singură în centru cu şapte, opt 
bărbaţi împrejur, toţi cu capetele îndreptate spre ea. „Cine 
e?”, zisei, scrutând atent un chip necunoscut cu păr ridicat 
într-o claie miţoasă. „Eu”, zise. Mă uitai mai aproape. Nu 
era ea. „Şi cine sunt ceilalţi?” „De la şantier, zise. Eram într- 
o excursie”, şi, firesc, întoarse fila. Firesc?! 

Mă ridicai şi tot atât de firesc îmi ridicai braţele în sus şi 
îmi întinsei oasele înţepenite de atâta şedere. O luai apoi, 
adică nu, mă repezii, dar fără grabă, spre ieşire. Mă însoţi 
până jos la poartă. „Sărut mâna”, îi spusei, însă nu putui să- 
i ating degetele, mă agăţai instinctiv de grilaj, căutând un 
adăpost. Dar ca şi când prin fierul porţii ar fi trecut un 
curent electric de înaltă tensiune, mă zgribulii. „Ah! strigai, 
străbătut de un fior rece care venea din chiar adâncul 
fiinţei mele, dincolo de care nu mai avem scăpare, de unde 
nu mai putem da înapoi să găsim căldura secretă care ne 
ţine în viaţă. Mi-e frig!” „Victor, îi auzii glasul, ce e cu tine, 
nu e frig deloc!” Şi îi văzui în întuneric privirea extrem de 
neliniştită şi chipul, sub al meu, cercetător, părăsit, predat, 
şi gura şoptindu-mi ca unei singure fiinţe umane de care ar 
fi dorit să fie crezută. „Victor, dragul meu, ce ţi se 


LLA 


întâmplă?” „Nimic, zisei, clănţănind, nimic!”, şi fugii, o luai 
literalmente la goană, să scap de frigul interior care urca 
tot mai mult din adâncuri şi ameninţa să mă îngheţe, 
spunându-mi liniştit că dacă fugeam, căldura nu pierise din 
mine... Mă oprii apoi gâfâind, dar mă îndoii ca sub crivăţ, 
tremuram din toate mădularele. Desigur, îmi spuneam, 
acolo lângă geam unde stătusem mă trăsese tot timpul un 
curent şi cu nu-l simţisem... Găsii un taxi şi acasă mă vârâi 
îmbrăcat sub două pături. Apoi, frigul, treptat, mă părăsi. 
Mă ridicai să mă desbrac clănţănind, când gazda mea intră 
cu telefonul în mână. „Sunteţi căutat, îmi spuse aluziv, cu o 
gelozie epurată. Primiţi?” „Da”, strigai. „Victor, ţi-e bine? 
auzii glasul ei în receptor. Te rog să mă ierţi, m-am zăpăcit, 
nu trebuia să te las să pleci, cred că ai prins o gripă, trebuia 
să te întorci să mai bei un ceai şi să-ţi dau o aspirină! Ai 
acolo o aspirină? Cere-i gazdei aceleia indiscrete şi pune-o 
să-ţi facă un ceai de tei!” „Nu, zisei, acum mă simt bine. 
Cred că m-a tras un curent acolo lângă geamul acela al 
vostru.” „Da, acolo totdeauna e frig, chiar şi vara, e prea 
răcoare, şi tata a prins odată un guturai... Probabil că după 
ploaia rece de azi... trebuia să-mi fi dat seama...” „Da, zisei, 
am stat eu la carcere, iarna, afară şi numai în cămaşă, nopţi 
întregi, dar n-am simţit vreodată că mă zgâlţâie o asemenea 
drăcovenie... Te pomeneşti că am îmbătrânit, râsei, iată un 
semnal...” „Asta e o prostie, te rog să bei imediat un ceai de 
tei şi să iei o aspirină. Ai un termometru acolo?” „N-am!” 
„Cere-i stafiditei aceleia, ea trebuie să aibă...!” „Bine, bine, 
noapte bună!” 

După care mă vârâi în pat cu o stranie şi plăcută senzaţie 
de convalescenţă. Adormii imediat... 

XV 

„Ce mă interesa pe mine atât de tare o simplă fotografie a 
unei necunoscute? mă întrebai a doua zi dimineaţa în faţa 
oglinzii în timp ce mă bărbieream. Că se culcase cu toţi cei 
opt, în mijlocul cărora pozase? Ei şi?” Mă oprii din bărbierit 
şi mă apropiai de oglindă, să-mi văd de foarte aproape 


ochii. „Chiar? mă întrebai. Ai putut crede o clipă în această 
vedenie?” Da, gândul că o fată nu se poate poza singură în 
mijlocul unor hăndrălăi, toţi veseli şi în costum de plajă, fără 
ca între ei şi acea fată să nu fi fost nimic, se repezise 
vertiginos înaintea celui firesc, că nu era obligatoriu să 
primeşti de la o astfel de fotografie o singură sugestie. 
Treaba ei! Ce-mi răspunsese? Că erau de la şantier, într-o 
excursie. „Foarte bine! Desigur, erau de undeva, nu erau 
nişte necunoscuţi, răspuns irelevant, excursie sau concediu, 
acelaşi lucru.” Îmi retrăsei faţa şi continuai să mă rad. 
„Oricum, reflectai, păstrarea unei asemenea fotografii, 
chiar în albumul intim al familiei, arată din partea acestei 
fete, dar şi din a părinţilor, o... Numai dacă toţi cei opt i-ar fi 
fost rude apropiate, veri, cumnaţi, veri de-al doilea sau 
colegi de facultate (hm!) se putea justifica păstrarea ei în 
album, putea adică goni primul gând al privitorului străin, 
cum eram eu, gând care ne vine în minte cu aceeaşi 
precizie şi rapiditate cu care ne vine cuvântul roşu într-un 
test asupra culorilor. Roşu aici era s-a culcat cu opt bărbaţi, 
mai departe gândul devenea greoi, galben, albastru, violet, 
că erau nişte colegi, foarte buni prieteni... camarazi de 
şantier care... da, putea fi adevărat, totul putea fi inocent în 
realitate, dar nu acolo, în fotografie, şi în nici un caz pentru 
mine... 

Dar ce se întâmpla? O iubeam? Nu, era ceva mai rău, dar 
nu-mi dădeam seama ce anume. Un instinct adânc îmi 
spunea că ar trebui să mă opresc aici, că nu puteam trece 
peste această istorie cu fotografia, că adică totul trebuia 
retras, şi tandreţea şi prietenia. Cum să treci peste o 
asemenea imagine? Să te fotografiezi cu opt bărbaţi... Nu, 
deloc, cu nici un chip, nici o fată nu putea să justifice cum 
ajunsese ea într-o asemenea postură, de obicei ele sunt cel 
puţin două, de regulă un grup întreg, cu alt grup de 
bărbaţi... Dar una singură cu opt... 

Încremenii cu aparatul de ras în mână. Cum o fi fost? Au 
plecat împreună într-o excursie şi ei au invitat-o... Şieaa 


acceptat... Aşadar au mers în acelaşi tren, de-aici din 
Transilvania până pe litoral... Deci au fost împreună un 
număr de zile, şi nu numai o clipă, când au pozat... Şi 
deodată înţelesei: unul din ei îi era prieten, se iubeau, cum 
de n-am înţeles dintr-odată un lucru atât de simplu? 

Dar şi aici era ceva care nu rima... nu era deloc atât de 
simplu... De obicei cei ce se iubesc evită grupurile... 
Bineînţeles, vor să rămână singuri... Îmi amintii excursia lor 
comună din fotografie, toţi aveau privirile întoarse spre 
ea... şi niciunul nu avea pe chip o expresie de îndrăgostit, o 
expresie cât de cât de intimitate mai mare (şi dealtfel nici 
ea nu avea), adică aveau toţi o expresie, ca să zic aşa, de 
inexpresivitale străină celor ce se iubesc, şi ipoteza că iubea 
pe unul dintre ei şi era iubită de acela mi se păru 
inconsistentă, şi fotografia rămase mai departe în mintea 
mea la fel de enigmatică şi şocantă, imposibilă şi 
neverosimilă, stupidă, inacceptabilă... La urma urmei, o 
privea personal, îmi spusei, şi mă grăbii să termin cu rasul. 
Nu e treaba mea! Şi această gândire făcu să scadă şi apoi 
să se topească în mintea mea intensitatea acestei bizare 
reprezentări. O pusese în albumul de familie, s-o păstreze 
acolo în eternitate. Era, desigur, ceva de preţ şi ţinuse să n- 
o uite... Să-şi amintească de ea atât timp cât va avea 
memorie, ea şi urmaşii ei... cât timp va ţine albumul, cât 
timp cineva va mai recunoaşte în chipurile din el o mamă, o 
bunică sau o străbunică... Până când hârtia se va îngălbeni, 
se va scoroji şi toate acele chipuri care au fost odată oameni 
vii vor deveni fantomatice, vor speria copiii, şi cineva, o 
mână din alt secol, va arunca totul în foc... 

Dar nu acelaşi lucru îl spusei când ne văzurăm apoi la 
birou. Intră fără indecizia pe care i-o cunoşteam, dar 
rămase câteva clipe lângă uşă ca s-o văd. Tresării. 
Pieptănătura îi desvăluia maiestatea chipului aşa cum îmi 
apăruse prima oară în fosta ei odaie de fată. Îmbrăcase o 
rochie de o culoare pe care n-o ghicii bine, bleu fonce, 
dungată cu largi spirale în formă de flăcări verzi. Se 


apropie de mine cu aceiaşi paşi care înainte mi se păreau că 
nu vor mai sosi, lentoare însă care acum o făcea să semene 
cu o tânără regină... Mă ridicai în picioare... Dar tânăra 
regină nu se opri, şi în clipele următoare îi simţii braţele ei 
de zidăriţă într-o îmbrăţişare totală şi ameţitoare. Se 
parfumase şi sărutul ei parcă şi l-ar fi dat în mijlocul unei 
grădini înmiresmate. Se uită apoi la mine şi abia atunci o 
recunoscui: mă privea fix cu ştiuta dar şi simulata ei 
perplexitate şi cu o desarmantă şi timidă îngrijorare. „Ai 
văzut? parcă îmi şoptea părăsită. Ai văzut?!” Şi avea aerul 
că o să se clatine. Da, vedeam... Vedeam pentru întâia oară 
un astfel de spectacol divin şi nicicând nu mi-aşi fi închipuit 
că într-o femeie puteau să stea ascunse astfel de comori, de 
o atât de umilă şi în acelaşi timp de suverană tandreţe... i 
trăsei un scaun şi ea se aşeză, şoptind pentru sine, că aşa! 
adică se bucură că am văzut şi am ameţit şi am ghicit chiar 
că se va clătina şi a fost din partea mea un gest... că i-am 
tras la timp acel scaun... Apoi expresia i se schimbă: parcă 
ar fi vrut să spună că nu putem trăi tot timpul clătinându-ne 
amândoi. „Ţi-a trecut, zise, ai luat aseară o aspirină şi ai 
băut un ceai de tei?” „Nu, îi răspunsei, demonul care m-a 
zgâlţâit atât de tare a plecat singur...” 

Dar nu mă auzi, şi atunci reluai fără echivoc, dar parcă în 
treacăt: „Fotografia aceea trebuie s-o scoţi şi pe ea din 
album şi s-o pui pe foc”. „Am şi scos-o, zise, n-am pus-o eu 
acolo, a primit-o mama prin poştă, mi-a arătat-o, şi i-am 
spus s-o arunce la coş, dar n-a aruncat-o, nu ştiu de ce, 
mama e tare naivă, aseară m-am mirat şi eu când am văzut- 
o acolo. După ce ai plecat tu ne-am şi certat... Ăştia erau un 
grup de ingineri care vroiau să înveţe limbi străine şi le-am 
predat engleza la club vreo şase luni, lecţii intensive, fiindcă 
trei dintre ei au fost pe urmă trimişi în străinătate. Am 
acceptat fiindcă mi-au spus că mă plătesc bine. Tocmai 
părăsisem şantierul şi m-au rugat să merg cu ei în excursie 
pe litoral...” „Da?! spusei amorţit. Cu opt...” „Da, ce-ţi 
închipui, erau cu soțiile...” „Care nu apar în fotografie”, 


spusei visător. „Nu apar, au insistat să aibă o «amintire» de 
la «profesoara» lor... Hai să nu mai vorbim despre asta, eo 
prostie... Mama îmi face tot felul de figuri la care nu te 
aştepţi, vorbeşte, spune tot, nu se poate abţine. Aseară se 
apucase să povestească fără nici un rost istoria cu aparatul 
de fotografiat căzut în apă... Şi asta totdeauna când avem 
musafiri... Ştiu asta de mult, dar de fiecare dată uit... Sunt 
sigură că în lipsa mea, când m-am dus să prepar icrele, ţi-a 
făcut cu ochiul că nu ştiu să gătesc. Uneori mă amuză, dar 
alteori mă enervează. Culmea e că ştiu să gătesc, dar odată 
am ars eu un crap, şi de-atunci... E drept că era un crap 
mare adus de tata cu mari sacrificii, nu ştiu de unde, şi era 
seară şi nu mai aveam nimic în cămară, am rămas 
nemâncaţi... Ce istorie, cum s-a supărat, parcă ar fi fost 
Cănuţă om sucit, care se desparte de nevastă-sa din pricina 
unui crap ars, în timp ce înghiţise mai înainte de la ea 
chestii mult mai... Aşa e şi mama, câte nu-i fac eu, rabdă de 
mă face să am remuşcări, şi când colo e şi mirată că îi cer 
scuze. Şi pe urmă deodată i se năzare din te miri ce, şi 
degeaba fac mea culpa, nu uită, şi abia aşteaptă un musafir 
să mă ponegrească...” Mă înveselii. „Nu?! zise. Nu e aşa că 
ţi-a făcut cu ochiul?” Izbucnii în râs. „Nu chiar!” zisei. „Ba 
da, ba da, ca dovadă că a venit peste mine în bucătărie să 
se uite... Mi-e foarte dragă, e o mamă ideală, dar... Când 
am fost dată afară din facultate s-a purtat extraordinar. 
«Lasă, Suzy, mi-a zis, o să spăl şi rufe pentru tine, dacă o să 
fie nevoie...», „Nu, zisei, aseară nu mi s-a părut nimic 
nefiresc.” 

Se uită în altă parte şi tăcu, dând din cap, adică nu e aşa, 
ştie ea ce spune... „Puțin a lipsit în istoria cu aparatul să nu 
înceapă să povestească cu lux de amănunte că eram, acolo 
pe lac, cu logodnicul meu, reluă. Bun! Eram! Şi ce rost avea 
să-ţi spună ţie un asemenea lucru care nu mă privea decât 
pe mine? Ai să vezi, te previn, că o să-ţi dea un telefon...” 
„Chiar?” „Daaa, mă iubeşte, o să te roage să mă protejezi, 
sau cine ştie ce parascovenie... E foarte ataşantă, după ce- 


ai plecat şi s-a terminat cearta, ce crezi că mi-a spus, 
chipurile, ca să mă împace? Te-a vorbit de bine, «mă şi mir, 
zice, că se uită la tine un om aşa de serios»! Ca şi când cine 
s-a uitat până acum la mine ar fi fost neserios! Asta ca să 
mă flateze, îţi dai seama. Şi mi-a mai spus ceva (şi se uită la 
mine cu o intensă ironie în luminile ochilor), ştii ce?” „Nu, 
zisei, nu bănuiesc!” „Că eşti chipeş!” „A! exclamai, frumos! 
Şi serios, şi chipeş! Combinaţie rară!” „Dar tot aşa, ca şi 
când fostul meu logodnic ar fi fost o stârpitură!” „Şi 
bineînţeles că nu era! Nici nu e de imaginat că te-ai fi putut 
logodi cu un strâmb!” „Soţia ta cum era?” răsuci ea 
deodată, vertiginos, dialogul, iar eu acceptai manevra 
fiindcă expresia chipului ei era de o extraordinară 
intensitate stăpânită. „Normală!” „Lasă tu asta, cum era, 
blondă, brunetă?” „Şatenă!” „Înaltă sau scundă?” „Foarte 
voinică.” „Bun, şi era frumoasă sau urâtă?” „Şi una şi alta!” 
„Am înţeles, şi când era frumoasă cum era?” „Hm! Se vedea 
la rădăcina nasului o distanţă lată între ochi, semn al unei 
voinţi încăpăţânate şi indestructibile.' „ca te mettais ă 
l'epreuve... Bun, şi ce ciorapi purta?” Mă pufni râsul. „Purta 
ciorapi cu dungă sau fără?” preciză ea. „Fără! Ce 
semnificaţie au ciorapii?” Nu-mi răspunse, se uită într-o 
parte în felul ei, ca şi când n-ar fi auzit întrebarea. 

Expresia i se schimbă, părea mulţumită de sumarul 
interogatoriu. „După-masă, zise, ne plimbăm şi noi doi 
puţin?” „Da, zisei, e vreme frumoasă, am putea ieşi prin 
pădure. Te invit la cârciumioara din cartierul meu. Îţi 
convine? Sau ai vrea să mănânci acasă?” „Daaa, zise, la 
cârciumioara! Îmi convine perfectamente. Plecăm împreună 
de-aici, nu?” „Bineînţeles, dacă nu te deranjează că o să fim 
văzuţi de gaiţele de sus!” „Daaa, se nelinişti deodată, dar 
mai mult simulând, nu e bine să fim văzuţi, chiar plec în 
biroul meu (şi se ridică), aşteptăm mai bine un sfert de oră 
să se care ele şi pe urmă plecăm şi noi.” 

PARTEA A NOUA 
L; 


Începu astfel să-mi placă foarte tare de ea, deşi când 
rămâneam singur aveam foarte net sentimentul că de-ar fi 
să nu ne mai vedem m-ar fi cuprins o melancolie pe care în 
clipa aceea chiar o doream. Câtva timp mă iritai de ceva, 
până aflai despre ce era vorba şi cedai. Nu de faptul că era 
vorbăreaţă, dimpotrivă, asta începu chiar să mă încânte, 
fiindcă foarte adesea ţâşnea din vorbăria ei o astfel de 
surpriză încât stârnea în spiritul meu o mare veselie, aşa 
cum se întâmplase în dimineaţa aceea în birou când se 
interesase de ce fel de ciorapi purta Matilda. Aveam 
senzaţia că mă împiedica să-i spun ceva esenţial. Asta mă 
irita. Chiar şi atunci când tăcea (şi cu timpul impresia că 
era vorbăreaţă într-un fel calculat mi se confirmă) mă 
trezeam cu gândirea blocată. 

Încercam să-i vorbesc, dar fie că nu mă asculta, fie că mă 
urmărea doar până la un punct şi deodată... (mă făcea să 
schimb vorba...), fie că mă apuca de braţ şi mimând 
uimirea, îmi spunea că asta e ceva extraordinar, 
contrariindu-mă, fiindcă nu găseam nimic deosebit în ceea 
ce îi spusesem. Singurătatea mea lângă ea mă făcu să ies 
de sub farmecul iniţial al primei noastre zile în care parcă 
prea repede... şi îmi păruse o adorabilă creatură. Da' era, 
mă întrebai, era în realitate? Ce se întâmplase cu minunatul 
ei surâs? Se stinsese pentru totdeauna? Începui, în timpul 
interminabilelor ei sporovăieli, în timpul meselor la 
„cârciumioară”, în timpul îmbrăţişărilor la mine în odaie sau 
al plimbărilor prin pădure, să mă uit la ea cu atenţie. Unde 
îi sboară gândul? mă întrebam. Chiar credea că mi se 
păreau pasionante desvăluirile ei?... Amintirile ei din 
copilărie. când fugise uite pe colo tocmai pe deal să se dea 
cu săniuţa şi o prinsese rapida coborâre a serii şi se 
rătăcise în oraş, şi ce păţise acasă... El da, se rătăcise, şi ce 
era cu asta?! Bun! Şi ce păţise? Că o certaseră... Mă uitam 
pe cer, să-mi sboare gândul, să iau martori norii că nu 
pricepeam absolut deloc ce plăcere îi făcea să vorbească 
singură. Îl înţelegeam în schimb pe primul ei iubit, de ce o 


părăsise. le pomeneşti, îmi spuneam, că o fi crezând şi 
despre mine că sunt un mutălău. Da, stai să vezi, şi mă 
apuca o clipă de mână, să stau, ca şi când, cine ştie, mi-ar fi 
trecut prin cap s-o iau la fugă - (surâdea ironic de această 
intenţie a mea) ce mai păţise odată când nu se ştie de unde 
făcuseră ei rost (care ei? copiii cu care se juca!) de o 
seringă da, da, o seringă adevărată, şi ea le făcea injecții în 
braţ, cu cerneală roşie... stăteau la rând cu braţele 
suflecate şi ea cu seringa în mână potrivea acul în piele şi 
hârşti! râsete generale, râdea fetiţa de-atunci, râdea fata 
de lângă mine, râdeam eu fals, dar nu râdeau şi copiii? 
Nuuu! Cum o să râdă, plângeau! (şi iar râsete generale) 
plângeau, săracii, dar niciunul nu fugea, hi, hi, era la 
injecție, cum o să fugă, toată lumea trebuia să stea la rând, 
până într-o zi când unul din ei făcu o bubă la braţ şi se află 
cine era cu isprava şi treci încoace, Suzy, afurisito (a luat-o 
mama s-o pedepsească, dar i s-a făcut milă şi a fugit din hol, 
dar a rămas tata), ei, atunci a mâncat şi ea bătaie, a 
desvelit-o la fund şi jaaap... hi, hi!... Nu (pe acest hi-hi 
apărea, ia uite, de astă dată prelungit, uitatul surâs), nu, nu 
se stinsese pentru totdeauna acest surâs complice supus, 
stăpânit şi tăcut al fiinţei ei lăuntrice... Cum, nu ne sărutăm 
şi noi doi puţin?! Daaa, nici vorbă... 


„Lasă-mă să vorbesc, parcă îmi sugera (dar uneori îi 
scăpau şi frânturi de idei), tu nu eşti o problemă, ştiu că eşti 
superior, cu mine e ce €... ştiu că ţii la mine, nu prea mult, 
nu poţi încă să mă iubeşti, acum mai degrabă iubeşti 
iubirea, ai vrea să iubeşti, chiar foarte tare, dar eşti încă 
prea independent... şi aşa e foarte bine, rămâi aşa... cu 
mine lucrurile sunt mai complicate, nu căuta să afli mai 
mult dincolo decât ceea ce par, aşa sunt chiar, o 
aparenţă...”, totul sugerat sau exprimat printr-un joc de 
expresie care o făcea mereu prezentă, din ton, priviri, 
modulaţia glasului, sărutări, dulci şi lacome, încremeniri 
uluite uitându-se ţintă la mine, neliniştită că descoperea un 
necunoscut, „şi ce-o să se întâmple cu noi doi, chiar o să ne 
îndrăgostim unul de altul? Hai să nu ne mai gândim la 
asta!” 

Să nu ne mai gândim! Începui să surâd, bine, să nu ne mai 
gândim!... să nu ne mai gândim chiar deloc, să renunţăm la 
acest obicei prost, care nu ne aduce decât ponoase. Astfel 
cedai, nu mai gândeam, senzaţie bizară de pierdere a 
identităţii (asta exprimat pretenţios), popular prostire. 
Chipul ei, astfel privit, adică în tăcere (se ştie că atunci când 
taci, priveşti mai mult... nu cumva asta era şi intenţia ei 
secretă?), începu să mă obsedeze. Avea gura nespus de 
frumoasă (niciodată nu se ruja), conturul buzelor delicat şi 
pur, fără nici o sugestie de senzualitate, râsul inocent şi 
cristalin, ovalul obrajilor fără cusur aparent, urâta 
adolescentă de altădată se topise cu totul în maturitatea 
care venise (tot nu ştiam câţi ani are, douăzeci şi cinci, 
douăzeci şi şapte?) Urechile îi erau puţin mai libere decât 
ar fi trebuit, dar foarte puţin, aşi zice atât cât era necesar, 
printr-o bizarerie a naturii, ca să-i accentueze 
expresivitatea deosebită a chipului ei alb, de 
transilvăneancă (există un alb al chipului de Transilvania, 
păstrat de puritatea aerului de pădure, spre deosebire de 
cel de câmpie, din Bărăgan, mai închis, mai amestecat, ars 
de verile lui toridă). 


Nu simţeam, dar îmi dădeam seama că, nici vorbă, mă 
îndrăgostisem de ea, dar într-un mod incredibil, adică nu 
aşa cum ştiam eu că mi se poate întâmpla, ci parcă aşa cum 
i s-ar putea întâmpla ei. Mă îndrăgostisem în locul ei... Eu 
(fiinţa mea lăuntrică) aşi fi zis că rămăsesem rece, insensibil 
şi pe deplin independent... Straniu transfer! 

Îi spusei acest lucru şi râse cu neîncredere, cu ironie, în 
cascade (roşind însă, cum să creadă aşa ceva?). „Şi cum e? 
zise cu maliţie, să mă simt flatată sau jignită?” Dar oricum 
sentimentul ei era în altă parte, vroia totuşi să-i explic ca să 
se distreze. Bună ocazie să-i vorbesc, să-i spun ceea ce mi 
se întâmplă după ce ne despărţim, şi-i spusei cum aprind 
adesea veioza smuls din primele clipe din somn de o şoaptă 
misterioasă, glasul ei care mă chema. „M-ai chemat?!” 
„Bineînţeles”, îmi răspunse scandalizată că aveam, în acest 
sens, îndoieli. Cum tresar cu putere pe străzi văzând-o 
întruchipată în alte făpturi, ubicuitate care se poate 
produce prin trimiterea în lume a fiinţei noastre de către o 
forţă misterioasă şi pe care cei care ne-au văzut simultan în 
două locuri diferite pot s-o confirme... Dar nu mă lăsă nici 
măcar să-i răspund la întrebare. „Sigur, zise, toată lumea 
vrea să se îndrăgostească celălalt, uite ce i se pare lui 
straniu! Zi mai bine că nu mă iubeşti şi lasă tu teoria 
transferurilor misterioase.” „Oare?! reflectai. Stai să mă 
gândesc!” „Gândeşte-te!” spuse cu o astfel de intonaţie 
încât înţelesei că nu-mi acorda pentru asta prea mult timp. 

Stăteam pe un dâmb lângă un mic afluent al râului care 
înconjura oraşul. Pădurea, în zare, pe marele deal veşnic 
prezent, îşi arăta strălucirea de aramă, de galben şi de 
verde, uriaş covor care cădea prin văi adânci şi se ridica pe 
creste sub un soare încă blând, în acea toamnă de vis (cum 
mi-a rămas în amintire). 'Tăcui. Gândurile mele îmi părură 
Mici... Avea dreptate, pentru a fi siguri dorim totdeauna să 
se îndrăgostească întâi celălalt. Pe urmă mai vedem noi ce-o 
să fie. Dacă se îndrăgosteşte şi dacă ne place (fiindcă s-ar 
putea abia atunci să nu ne mai placă) venim şi noi din urmă 


LLA 


cu aerul că suntem la unison - şi dacă nu, bine am făcut că 
nu ne-am înşelat. „Şi totuşi, îi spusei, am această 
certitudine bizară că m-am îndrăgostit în locul tău!” „Bine, 
şi tu, tu ce simţi? Lasă-mă pe mine! Un semn bun, continuă 
ea precipitat, ar fi că ai început să spui lucruri ridicole şi 
sofisticate. Eu ţin foarte tare la tine, mi-eşti foarte drag, dar 
nu în locul tău, ci al meu! şi râse de-a dreptul batjocoritor, 
fără nici o precauţie. Mi-ai plăcut mai mult în prima noastră 
zi, când mi-ai spus tu, primul, acest lucru, ţi-aminteşti, ţi- 
aminteşti?” „Daaa”, ezitai, sau mai degrabă o imitai, lăsând 
să apară în glasul meu intonaţia glasului ei când exprima 
ceea ce gândesc lucrurile... „Păi vezi? mă blocă. Păi vezi?!” 
repetă de astă dată ca şi când m-ar fi pus faţă în faţă cu 
mine însumi, cu un reproş că de fapt mă ascundeam de ea, 
când mult mai simplu ar fi fost să... 

II. 

Cât de rare şi de puţine erau aceste scene directe când 
vorbeam despre noi! Dacă ar fi fost mai dese cred că mi-aşi 
fi pierdut repede capul. Se vroia simplă, dar farmecul fiinţei 
ei era atât de ferit, încât orice destăinuire smulsă mă făcea 
să simt un straniu regret. Vroiam să-i descopăr repetirile, 
fiindcă orice se repetă, începând cu răsăritul şi apusul 
soarelui, cu alte cuvinte să-mi pot reprezenta punctele 
cardinale ale caracterului ei. Simţeam că, fără s-o iubesc, 
mă subjugă. Frumuseţea unei flori e cifrată în sămânță, dar 
adesea sămânţa asta poate fi halucinogenă... Nu era 
ascunsă, dar ceea ce arăta nu era revelator, şi aveam 
senzaţia că chiar dacă, dotat cu o putere supranaturală, aşi 
fi putut să văd lumea cu ochii ei, până la sursa gândirii şi a 
sentimentelor, n-aşi fi descoperit nimic peste ceea ce 
exprima ea prin cuvinte şi gesturi, surâs şi ocheade, tăceri 
sau cascade de veselie. Vălurile care acopăr sufletul şi pe 
care, dându-le la o parte (cum spune 'Iolstoi că procedează 
artiştii), am descoperi chiar sufletul, ea nu le avea. Însemna 
cumva acest lucru că era vulnerabilă? Vălurile protejează. 
Din povestirea ei de fostă studentă reieşea că nu, 


dimpotrivă, era bine apărată. Aveam copleşitoarea impresie 
că alchimia fiinţei ei era permanent dată pe faţă, că nu se 
cenzurează nimic din ceea ce e acolo şi că în fiecare clipă 
spectacolul interior se proiectează în afară şi timpul trăirii 
ei curge asemeni unui râu. Râul are însă o albie, cu maluri 
râpoase sau pline de ierburi şi un cadru uriaş, o câmpie sau 
nişte dealuri împădurite. Sufletul ei însă parcă nu avea 
hotarele obişnuite, sau nu le vedeam eu conturul, cum ar fi 
calitatea inteligenţei (ai fi zis că era dincolo sau dincoace de 
ceea ce numim noi astfel), fermitatea, de pildă, a 
prejudecăţilor (cine nu le are şi cine nu ştie cât sunt de 
rele?), gândul, dacă nu chiar obsesia viitorului ei de fată (ce 
fată nu se gândeşte la măritişul ei, la întemeierea unei 
familii, la un loc bun în societate şi în profesiune?). Ei bine, 
Suzy nu părea să aibă aceste obsesii, ci mai degrabă un 
fatalism senin: „dacă o să mă mărit, bine, dacă nu, trăiesc 
şi-aşa, îmi răspunsese o dată cu o seninătate agresivă, ba 
Chiar cu un ton mai ridicat, de ce neapărat să mă mărit, să 
dau peste un prost care o să vrea - e bărbat, nu? - să-i spăl 
ciorapii, sau şi mai rău, să vrea să mi-i spele el pe ai mei” 
(râs batjocoritor şi vesel, ca în faţa unei mari comicării). 
Caracterul, această albie peste care apele sentimentelor 
noastre nu pot trece decât rar, când îlinundă (sau poate 
niciodată), şi care ne defineşte şi ne urmăreşte până la 
contopirea finală cu marele Tot, la ea era în mod uimitor 
inexistent. Mi-era imposibil să cred că era atât de ascuns 
încât nu-l descifram eu, sau că nu era încă format. Când se 
zice despre cineva că n-are caracter se subînţelege că e 
liber pentru toate relele. Nu cumva...?! Cine poate să ştie? 
Caracterul fiind daimonul nostru, cum spuneau cei vechi, la 
unii poate fi absent, lăsând conturul unui caracter... Dar cel 
adevărat poate într-o zi să apară pe neaşteptate şi să... Nu, 
Suzy ştia tot ce trebuie să ştie o fiinţă umană, nu avea, să 
zicem, ezitări în faţa unui fapt care se petrece sau în care 
se pomenea implicată, era adică o fată matură şi cu un ferm 
cod moral, cum se dovedise în timpul tragicului eveniment 


din facultate, adică putea să descifreze fără ezitări binele şi 
răul, şi fără să fie laşă, să simtă frica, să se sperie chiar şi 
retrospectiv, încercând să înţeleagă ceea ce e nefiresc. 
Înainte s-o cunosc devenisem meloman, ca mulţi alţii în 
acei ani. Melodia fără cuvinte nu are un sens depistabil. 
Muzica religioasă a lui Bach era de fapt laică, se spunea. 
Da? S-o ascultăm deci. Reconsiderările marilor valori ale 
trecutului n-o atingeau, deşi ici, colo, în pauzele dintre 
concerte şi înaintea lor, voci foarte docte afirmau la 
microfon că exprimă, „zugrăveşte”, e în opoziţie cu... Să fie! 
Bine că putem s-o auzim... Astfel, Palestrina, Corelli, Vivaldi, 
Bach, Haendel, Haydn, Mozart, Beethoven reînviară pentru 
publicul nostru, care crezuse o vreme că toţi aceştia vor fi... 
Îmi cumpărai şi eu un picup şi plăci. Luni întregi 
ascultasem de pildă Matheus passion de câteva ori pe zi. 
Într-o seară îmi pusei un nou disc, cu Dans macabru de 
Saint Saens. Mă apucă groaza. Mi se părea că şi văd aievea 
scheletele rânjind, dansând şi oasele lovindu-se frenetic 
unele de altele. Oprii discul. Mania muzicii îmi sensibilizase 
atât de tare auzul, încât am putut avea o astfel de 
reprezentare paroxistică. Era un simptom: ajunsesem la 
saturație. Căutai atunci discuri străine de muzică uşoară şi 
renunţai o vreme la Bach şi Haendel. Încântată să-mi facă 
un serviciu, gazda mea, răscolind în discoteca ei veche, îmi 
aduse un teanc de discuri cu cântăreţi de altădată. Într-o zi 
mă şocă unul cu o frază muzicală fără cuvinte, o melodie 
care îndată ce o auzii mi se păru atât de curioasă în 
înlănţuirea ei sonoră, încât o pusei de zece ori, să-i pot 
descifra secretul melodiei. Era însă imposibil. Îndată ce se 
termina nu-mi mai rămânea în urechi decât o chemare, un 
extaz, un strigăt parcă din junglă al unui negru, în care se 
amestecau iubirea, împlinirea, temerea obscură, adoraţia şi 
superstiţia. Totul concentrat într-o armonie atât de strânsă. 
Încât arunca parcă în aer ca o dinamită geometria 
cântecelor noastre europene atât de leneşe. O puneam din 
nou: nimic, o melodie diamant, strălucitoare şi cu neputinţă 


de memorat. O pusei atunci pe o turație lentă de 45. Vocea 
însă se îngroşă şi nu se mai auzi decât un behăit, un fel de 
muget de bivol bolnav. Luai placa şi într-o vizită la Ciceo i-o 
pusei şi lui. „Formidabil, zise, mai pune-o o dată. Nu înţeleg 
nimic, dar e extraordinar! Lasă-mi-o până sâmbăta 
următoare.” lar când ne revăzurăm îmi spuse că a pus-o la 
mai mulţi inşi, printre care şi un profesionist, şi că a fost 
distracţie mare. Nimeni nu reuşea, încercând s-o redea, 
decât să emită un soi de răcnete caraghioase şi atât de 
groteşti încât îi apuca pe toţi un râs nebun. Nu poţi prinde 
secretul unei rase necunoscute chiar dacă îl ai la îndemână 
zgâriat cu fidelitate pe o placă. 

Tot astfel era şi ea. O vedeam zilnic, prezenţa ei îmi 
încânta sufletul, dar vorba lui Hamlet, dacă nu poţi cânta la 
un simplu instrument fără să te fi străduit dinainte să-i 
descoperi secretul, cu atât mai puţin vei reuşi să descoperi 
sufletul cuiva care nu doreşte (sau nu poate) să ţi-l 
desvăluie. În mod naiv crezusem că m-am îndrăgostit de ea 
în locul ei. Degeaba, îndată ce rămâneam singur, mi se 
făcea iar dor s-o văd, prins de iluzia că a doua zi voi întâlni 
acest dor al meu investit. De obicei chiar aşa li se întâmplă 
aproape tuturor. A doua zi întâlneam o fiinţă aproape 
necunoscută, pe care n-o puteam memora, cum nu putusem 
memora fraza aceea comprimată şi indescifrabilă. 
Nerăâbdarea cu care aşteptam să treacă orele, să treacă 
noaptea, să mă trezesc dimineaţa, să-i văd iar chipul şi 
poate şi surâsul, să-i ascult vocea ei voalată, ai cărei debit 
altădată mă iritase iar acum îmi suna ca o melodie plină de 
vrajă, toate acestea erau ale unui îndrăgostit, dar... 

Dar nimic din ce simţeam eu şi trimeteam spre ea nu se 
întorcea înapoi spre mine, cu o încărcătură îmbogăţită, 
după încredințarea tuturor îndrăgostiţilor, care simt, şi li se 
confirmă când se revăd, că amândoi au aşteptat cu aceeaşi 
febrilitate trecerea timpului, pentru ca apoi toate acestea, 
dor, visări, şoapte spuse în intimitate, minunata plutire în 
mers, senzaţia de zbor, sentimentul indescriptibil de 


împlinire, de ataşament şi părăsire, o îmbrăţişare 
pasionată, să se transforme într-o curgere acum comună, 
continuă şi amplificată de încredere, entuziasm, golire a 
întregii noastre fiinţe de sentimentul ascuns al tragicului, 
contopire pe care o numim fericire... Dar nu puteam să 
spun nici că eram contrariat. Da, aşi fi spus fără vreun 
sentiment abisal că eu o iubesc şi ea nu, şi aşi fi aşteptat 
liniştit ca totul să-mi treacă şi ruptura să vină într-o zi de la 
sine. Mi se întâmpla chiar să contemplu senin această 
perspectivă. Dar... Iarăşi dar! Era suficient doar să gândesc 
acest lucru în prezenţa ei, ca să tresară cu putere şi o 
suferinţă acută, însoţită de panică, să i se aştearnă pe chip. 
„Ce e cu tine, zicea, cu o îngrijorare care nu mai disimula 
nimic, cu privirea rătăcind fără sprijin în ochii mei, 
repetând cu o şoaptă gravă, plină, ca o lovitură de gong: mă 
auzi, ce e cu tine?!” Şi atunci tresăream eu însumi ca trezit 
dintr-un somn şi alungam gândul despărțirii ca pe o 
fantasmă... 

Într-o zi însă nu-l mai alungai, fiindcă nu mai era în 
puterea voinţei mele... 

III. 

Eram la mine acasă, pe o vreme atât de urâtă încât nici 
cele două mari geamuri, care totdeauna îmi aduceau mult 
aer în odaie, nu mai reuşeau să mă facă să simt că pe lume 
există lumină: ploaia deasă, cerul parcă prăbuşit şi pierdut 
în negură sugerau sfârşitul lumii, care ar fi putut semăna cu 
această pâclă geologică, reapărută după cine ştie câte 
milioane de ani de când soarele o alungase de pe pământ. 
„Vreme infectă, zisei, parcă niciodată iarna nu şi-a anunţat 
astfel sosirea...” „Lasă tu vremea, îmi spuse, nu vremea e 
de vină că arăţi tu aşa de independent.” I-auzi! gândii. Deci 
a fi independent e o culpă. Tăcui însă mai departe, căci 
tonul ei spunea mai mult decât sensul vulnerabil al 
cuvintelor, iar eu învăţasem (sau mă învățase) să n-o judec 
după cuvinte. Părea totdeauna vulnerabilă. Cum să rezist? 
„Niciodată, continuă, n-ai fost tu afectat de vremea rea sau 


bună. Dimpotrivă, prima oară când am venit la tine erai 
fericit că eram udă de ploaie.” 

Nu ştiu de ce mă pufni râsul. Adevărurile ei erau 
totdeauna însoţite de un evantai de sugestii, protest infantil 
(să nu devii brutal şi să jigneşti o fetiţă!), reproş voit 
exagerat şi în acelaşi timp parcă imediat retras, să nu-ţi 
închipui că chiar îţi fac această favoare, dar totuşi să ştii că 
eşti vinovat... „De ce râzi?”, zise surâzând ea însăşi cu 
ironie, a cărui tandreţe întoarsă în interior, spre siguranţa 
de sine că se ştia iubită, mă oprea totdeauna să duc cu ea 
până la capăt o discuţie mai gravă. De astă dată însă 
rezistai, rămăsei mai departe ţeapăn întins în pat lângă ea, 
cu mâinile sub ceafă şi cu adevărat turburat de întunericul 
care începuse să se lase peste o zi aşa de întunecată. 

Aprinsei veioza şi urmă o tăcere lungă. Nu mă uitai la ea s- 
o văd cum arată. Vroiam să se uite ea la mine şi să mă vadă. 
„Ah! strigă deodată cuprinsă de o spaimă practică. Trebuie 
să fie târziu, plec!” Şi sări sprintenă peste mine şi începu să 
se îmbrace. Aşa deci! îmi spusei, pleacă, e de acord să ne 
despărţim, gândul meu neexprimat n-o mai turbură, îi e 
frică însă ca nu cumva să-l formulez, n-ar suporta. Nici nu 
ştiam dacă chiar aveam s-o fac, dar mi-era clar că prezenţa 
ei nu-mi mai apărea încărcată de vrajă. Aşa era, a simţit că 
vreau să-i spun ceva şi, cu toate că sâmbetele şi duminicile 
le petreceam la mine, acum vroia să plece. Oare? Da, de-a 
binelea, îşi trăsese botinele şi acum îşi căuta mantoul, dacă 
nu cumva vroia s-o opresc. „Stai, zisei, unde vrei să pleci?”, 
fără să adaug că nu înţelegeam de ce se abătea de la... 
„Bine, mai stau, zise cu vocea ei voalată şi impersonală 
(când voia să-şi păstreze deplina ei voinţă de a decide), dar 
trebuie să plec!” Nu-i spusei că nu mă anunţase dinainte că 
voi petrece acest week-end singur... Mă ridicai şi mă 
îmbrăcai şi eu în tăcere. Bine, gândii aşezându-mă în fotoliu 
în faţa ei, nu vroia să mai stea, nu vroia să mă asculte. 
Foarte bine! „Vreau să-ţi spun ceva”, zisei totuşi. „Da, te 
ascult!”, răspunse ea docilă. Îmi luai capul în mani. Cum să-i 


spun? Cu ce să încep? Se adunaseră prea multe şi cum aşi fi 
putut să-i vorbesc aşa cum stătea, fără să pară, pe picior de 
plecare? „Cred, zisei, că ar fi bine să ne despărţim!” Se uită 
la mine cu chipul, dar nu cu ochii, şi îmi spuse fără umbră 
de îndoială că ceea ce auzise ar fi posibil: „Nu vorbi aşa, 
zise, mâine o să-ţi pară rău de ceea ce ai spus!”. Bine, 
gândii, o ruptură numai prin cuvinte nu poate fi credibilă. 
Trebuie făcută în fapt. Dacă pleacă, mă hotărâi, am să 
încetez s-o mai văd, fără declaraţii de despărţire, care nu 
sunt crezute: ştia ea mai bine că pe urmă o să regret... „Dar 
nu asta ai vrut să-mi spui, zise. Nu?” Era clar: mă avea în 
mână. Îmi ghicea, fără greş, gândurile. În curând, din lipsă 
de mister, aceste gânduri ale mele or să înceapă s-o 
plictisească. „Dealtfel nici nu ştiu ce vrei să-mi spui, de te 
porţi cu mine aşa de brutal”, reluă de astă dată cu o 
intonaţie necunoscută, oricum pentru întâia oară fără vreun 
evantai interior de sugestii contrarii şi pline de farmec: 
direct, sigură pe sine, cu o brutalitate rece pe care tocmai 
mi-o atribuise. (Deci nu fi tu brutal, ca să fiu eu!) „Am 
plecat”, zise, şi se ridică şi o luă spre uşă. Îi privii paşii ei 
şovăielnici, care ai fi zis că mergeau înapoi (demult nu-i mai 
avusese: racule! gândii, zodie bizară, chiar o să pleci?). 
Aşteptai să pună mâna pe clanţă şi să se întoarcă spre 
mine... Aşa şi făcu: „La revedere”, spuse umilă ca la început 
când intrase după concediu, în biroul meu şi ieşise cu mapa 
sub braţ, în care ai fi zis că nu ducea hârtii contabile, ci 
stranii documente în care erau înscrise cu semne 
cabalistice rele prevestiri care îi apăsau soarta. Sării şi într- 
o clipă fui lângă ea şi îi desfăcui mâna de pe clanţă. Nu se 
opuse, dar rămase decisă: „Irebuie să plec!”, zise ferindu- 
se să mă privească. „Nu!”, zisei. „Ba da, te rog să mă laşi să 
plec!”. „Nu!”, repetai şi îi pusei pe braţ mâna pe care mi-o 
retrăsei în clipa următoare, simțind din uşoara ei tresărire 
că era, fizic, intangibilă. Se resemnă şi începu să se uite pe 
fereastră. „Ie rog să mă laşi să plec”, spuse iar şi în aceeaşi 
clipă două lacrimi mari i se rostogoliră pe obraji. „Nu, 


răspunsei, nu înţeleg de ce trebuie să pleci, şi dacă te las, 
pleci pentru totdeauna!”. 

Nu auzea şi deodată izbucni în hohote. Îşi împreună 
mâinile şi se uită la mine în sus cu chipul înecat de 
neverosimile lacrimi: „Ile rog, lasă-mă să plec!”. Era o 
halucinație? Se repeta o scenă cu Matilda? în care însă nu 
mie mi se spunea să plec... Dar nu avui timp să-mi viu în 
fire. Mă ocoli cu o dibăcie de felină şi n-o mai văzui. Plecă. 
Sau, mai bine zis, pieri, fiindcă nu auzii nici paşi precipitaţi 
şi nici uşi deschise sau trântite. Mă întorsei însă imediat pe 
urmele ei, ieşii pe palierul pustiu, coborâi în goană în stradă 
să-i văd măcar silueta îndepărtându-se. Nu era, dispăruse, 
ai fi zis că zeii întunericului şi ai ceţii o răpiseră îndată ce 
ieşise. Revenii în odaie, stinsei lumina şi mă aşezai liniştit la 
geam. Ei, mă întrebai. Ce-ai aflat? E în disproporţie mare 
ceea ce s-a întâmplat cu puţinul lucru care ţi s-a desvăluit 
despre ea. Ce ţi s-a desvăluit? Da, o surpriză, e o fată slabă, 
nu suportă ceva, dar ce anume? Ceea ce unuia i se pare 
firesc, pe celălalt îl sperie. Da, foarte tare... Nu e rău, 
gândii. Nu s-a terminat rău. Dacă pentru nimic (fiindcă nu-i 
făcusem chiar nimic, absolut, nici măcar nu-mi 
descopeream o intenţie cât de vagă şi obscură de a-i 
pricinui vreun rău), dacă deci numai pentru atât, că 
dorisem să nu plece, se îngrozise atât de tare, ce s-ar 
întâmpla dacă răul s-ar abate cu adevărat pentru o clipă 
asupra mea? Şi nimeni nu e invulnerabil toată viaţa în faţa 
pornirilor iraționale, a stărilor în care ispita maleficului 
învinge, a bănuielii că nu suntem iubiţi, că suntem trădaţi, 
înşelaţi sau pur şi simplu duşi de nas - cine suportă să fie 
dus de nas? Nu, nu se terminase rău, dar păcat, îmi 
spuneam, mi-era aşa de dragă, o să-mi fie greu să-mi iau 
gândul de la ea. Să-mi iau gândul! Dar cine mă silea? 
Nimeni, putea să-mi rămână dragă chiar dacă s-ar fi 
măritat şi aşi fi întâlnit-o pe stradă cu bărbatul de braţ. Nu 
era nici o îndoială, cum fusese cu mine nu mai putea să fie 
cu nimeni altul (sau chiar dacă ar fi fost, acel altul nu putea 


să fie ca mine, deci ca să-i placă, şi ea trebuia să fie alta... 
niciodată un adevăr nu putea fi mai evident!). Şi atunci de 
ce mi-ar păsa? Chiar! lată, ne despărţiserăm şi mă simţeam 
perfect liniştit şi detaşat... 

IV. 

Ca şi când n-aşi fi ştiut că nu liniştea şi detaşarea sunt 
semnul despărțirii. Ba nu! Ăsta era semnul, astfel se 
petrecuse cu Nineta şi Căprioara. Dar nu cu Matilda! 
Oricum, adormii cu sentimentul că nu se întâmplase nimic. 
Da, se speriase de ceva, asemeni copiilor care încep să urle 
din senin (aşa ni se pare nouă!), o să aflu eu, dacă ofisă 
aflu, dacă nu cumva această reacţie nu era chiar semnul că 
evoluam pe orbite foarte îndepărtate, că ne apropiasem 
unul de altul o perioadă oarecare de timp pentru ca apoi să 
ne detaşăm pe imensa elipsă pe care fuseserăm proiectaţi 
la naştere, pentru a nu ne mai întâlni niciodată. 

Bineînţeles că nu se întâmplase nimic! Uitasem că a doua 
zi după astfel de însingurări din partea mea (e drept că asta 
fusese cea mai neagră şi mai lungă), avea totdeauna acest 
aer, această expresie de reproş sfios... Că a fost bruscată, 
ea care... Ei! Ea care, ce?! „Cum, şoptea, aşa? Nu mă mai 
iubeşti? Am ştiut eu...!” Şi într-adevăr coala cu semne 
complicate şi indescifrabile a acestei iubiri se făcea iarăşi 
albă şi sentimentul că ieri nu s-a întâmplat nimic copleşea, 
în faţa unui nou azi, ranchiunele mele, stările de iritare care 
se acumulaseră, îndoielile adânci care îmi dăduseră 
târcoale. 

Intră în biroul meu şi se opri lângă uşă: era, ai fi zis, 
întruchiparea smeritei lui Dostoievski, dar fără nimic din 
aversiunea ascunsă şi fatală a acelei eroine pentru 
cămătarul cu care fusese silită să se mărite (eşuase în 
strădania ei încăpăţânată de a-i dovedi fostului ofiţer că 
refuzase să se bată în duel fiindcă era un laş şi un ticălos; 
smerita, care de fapt nu era smerită deloc, se aruncase pe 
fereastră). Bineînţeles, nici eu nu eram acel cămătar! „E 
voie?!” îmi şopti ea dintr-o parte, cu aerul că eu aşi putea să 


zic nu (şi cu tandra ei ironie că asta n-o să se întâmple 
decât dacă aşi putea să rezist ochilor ei mari şi frumoşi, 
glasului ei catifelat şi colorat, de o dulce uimire, gurii care 
în astfel de clipe se frăgezea şi se făcea mai pură decât a 
unei inocente fetiţe) sub imperiul unei intense dorinţi ca 
fiinţa ei să fie protejată, să fie iubită, să fie lăsată, în voia ei, 
ea care... Ei, ea care ce? Ce anume din fiinţa ei putea fi 
prins şi să zici: este?! Chiar nu se întâmplase nimic ieri şi în 
general chiar nu-mi făcuse niciodată nici un rău...? 

Surâse, ghicindu-mi aceste întrebări şi acest surâs şterse 
ca un suflu de generozitate năvalnica hotărâre de a mă 
despărţi de fiinţa aceasta care îmi aştepta, umilă, 
învăluindu-mă cu privirea, răspunsul de care era sigură. Mă 
ridicai de la birou şi mă apropiai de ea. „Ie iubesc!” îi şoptii. 
„Da?! îmi şopti la rândul ei. Atunci cere-ţi iertare pentru 
purtarea ta de ieri!” 

Ei, aia e! Izbucnii în râs. „Da, strigai plimbându-mă cu paşi 
mari de la un capăt la altul al biroului, foarte vesel, 
realmente înveselit, bineînţeles că îmi cer, dar nu ştiu 
pentru ce, ce dracu, Doamne iartă-mă, ţi-am făcut?! Ar fi o 
mare victorie pentru mine dacă aşi afla!” Ea avu de astă 
dată un surâs interior: „Lasă că ştii tu! zise. Ai fost brutal!” 
Fui gata să-i răspund că oricât s-ar părea de ciudat, brutală 
a fost ea, nu eu, dar mă întrerupse repede, cu un glas 
practic şi hotărât: „Hai să nu mai vorbim despre asta! 
Spune mai bine ce facem azi! Ai dreptate, continuă volubilă, 
e o vreme infectă, mergem la tine şi-i spui tu lui nenea ăla 
de la cârciumioară să ne aducă totul sus şi o sticlă din vinu- 
acela alb, ştii care... Aşi putea să beau, din el, ăhă, chiar şi-o 
sticlă întreagă, numai eu singură!” Părea încântată că e în 
stare de o asemenea ispravă. Mă oprii lângă uşă, pusei 
mâna pe clanţă să simt din vreme dacă cineva, vreun 
funcţionar, ar vrea să intre şi îi spusei: „Bine, acum du-te în 
biroul tău, te aştept la mine acasă.” Dar nu-i deschisei uşa. 
„Suzy, îi şoptii, te iubesc!” Îşi apropie chipul de-al meu şi îi 
văzui o expresie gravă, voit rătăcită. Îmi repetă spusele ca 


şi când era întâia oară când le auzea: „Mă iubeşti? Victoraş, 
mă iubeşti?”. „O, tresării auzind din gura ei diminutivul, te 
iubesc atât de tare, că vor să sune la salvare!” „Asta ce mai 
e?” „Un poet, acolo unde-am fost, mi le-a spus înainte de a 
muri să i le transmit iubitei lui; ascultă: 

Iubito, mă gândesc la tine Ca un borfaş la ceasul unui lord 
Şi se ciocnesc în carnea mea drezine Şi caii au atac de 
cord.” „Cum?! strigă, îndepărtându-se de uşă (nu vroia să 
plece!), mai spune o dată' (şi se uită vrând parcă să ia 
martori nişte inşi că n-a mai auzit până acum o astfel de 
gravă năzdrăvănie). Lăsai clanţa şi începui iarăşi să mă 
plimb... „Frumoase versuri zisei, şi abia acum îmi dau 
seama că nu i-am îndeplinit poetului dorinţa şi n-am căutat- 
o pe iubita lui să i le transmit.” „De ce?” „Pentru că nu 
credeam că o să moară şi n-am memorat adresa ei pe care 
el totuşi mi-o dăduse... Credeam, pe atunci, că e un farseur, 
îşi bătea joc de noi, şi numai la iubita lui nu ne era nouă 
gândul... Depărtarea şi moartea umplu acum de viaţă, în 
amintirea mea, caricatura fiinţei lui... Ascultă iar cum 
sună...” Şi repetai strofa. Ea fluieră şi ieşind avu un gest 
pornind de la tâmplă în aer, spre nedefinit, spre îndoială, 
admiraţie? Formidabil, sau... Da, formidabil, sau... Ei? 

I se părea că mă descoperă? Mi se părea că nu ştie nimic 
despre mine şi vrea să ştie?... Eram un necunoscut 
interesant. În posesia unor astfel de lucruri tragice şi 
fascinante? Niciodată nu renunţase la verdictul ei pe care îi 
dăduse la prima noastră întâlnire la Braserie: „Ştiu, 
domnule Petnni! Totul se ştie.” 

O vreme gândisem că avea dreptate: ce să facem cu 
trecutul cuiva? Într-o iubire, trecutul e o imagine favorabilă 
pe care o oferim celuilalt spre a-l înşela? E imposibil, 
vorbind despre noi, să nu minţim? Plecând de la zero numai 
trecutul care se creează împreună cu celălalt are valoare. 
Totuşi, gândisem mai târziu, confesiunea ei din prima 
noastră noapte de dragoste mă apropiase de ea atât de 
mult, încât fără asta nu ştiu dacă mi-ar fi fost chiar atunci 


atât de dragă, şi mi-era greu să-mi imaginez cum mi-ar fi 
putut deveni pe urmă fără acea patetică desvăluire. Îi părea 
rău că o făcuse? Vroia s-o retragă, ca pe-o greşeală? Posibil, 
chiar sigur, fiindcă îmi spusese: „Nu ştiu dacă mâine sau 
mai târziu aşi mai putea să-ţi povestesc!” Ar fi trebuit să 
adauge: nu conta pe impresia pe care o să ţi-o fac, fiindcă 
într-adevăr începusem apoi să mă îndoiesc că ar mai fi 
aceeaşi din acea noapte. Începusem s-o bănuiesc că nu 
fusese total sinceră, cel puţin în rest, ceea ce îmi relatase 
ea, mai păţise şi după ce fusese dată afară din facultate 
(istoria cu albumul îmi revenea adesea în minte, deşi 
explicaţiile ei mi se păruseră absolut sincere). Fata asta 
ascunde ceva inavuabil, gândeam, şi un fior rece îmi 
încremenea o clipă în suflet, când rămâneam singur. Gândul 
impur mă ducea la garajul lui Vintilă şi trăiam pentru întâia 
oară o adâncă nelinişte. Dacă, îmi spuneam, întâmplarea, 
care nu încetează să joace adesea un rol catastrofic în viaţa 
noastră, m-ar face să aflu ceva în acest sens? M-aşi putea 
oare despărţi de ea? Şi atunci descopeream cât de tare o 
iubesc, fiindcă nu găseam în forul meu interior un răspuns 
net: da sau nu? Nu, mă scuturam, e imposibil ca această 
adorabilă făptură să ascundă... Hotărât, nu, mai sigur e că 
de fapt nu mă iubeşte... Sau mă iubeşte într-un fel atât de 
ciudat, încât eu nu înţeleg, fiindcă altfel de ce ar trăi cu 
mine? Şi de ce şi-ar da atât de total pe faţă întregul ei 
arsenal de seducţie? Nu cumva se credea urâtă? Nu cumva 
nu numai prima ei iubire fusese un eşec? Nu tresărise ea cu 
putere când îi spusesem că femeile superioare sunt ocolite 
de bărbaţi şi ţinuse s-o asigur că ea era o femeie obişnuită? 
Că fusese ocolită şi că trăise eşecuri, cum ar fi putut să mi 
le povestească? Şi bineînţeles că nici ale mele n-o 
interesau... 

Astfel mă linişteam singur, dar apoi alte întrebări apăreau. 
De ce, de pildă, despre noi înşine (care eram prezentul) se 
ferea cu atâta dibăcie să vorbească şi să se angajeze într-o 
comunicare mai gravă? le pomeneşti că... 


Dar iat-o că vine spre mine... Ba nu, m-a văzut şi nu vine, 
aleargă... Şi ne îmbrăţişam în plină stradă şi îi simţeam, lipit 
de al meu, obrazul dulce, ud de ploaie, şi mă îmbăta mirosul 
părului ei, şi îmi părea fierbinte răceala urechilor şi 
freamătul întregii ei fiinţe... o imensă tăcere voluptuoasă... 
O pace adâncă îmi inunda sufletul... 

V, 

Abia în preajma Anului nou ploile şi vântul se transformară 
în viscol şi oraşul fu acoperit de zăpadă. Şi ca şi când 
dorinţele noastre atât de diferite, devenite dorinţă unică, ar 
fi putut determina prin unda spiritului condensări fantastice 
în norii care parcă nu mai vroiau să părăsească regiunea 
noastră, în chiar ajunul Anului nou viscolul încetă şi apăru 
pe cer soarele, parcă râzând de noi că îi uitasem existenţa 
şi strălucirea... Vreţi să petreceţi, parcă ne spunea, să uitaţi 
anul care a trecut... da, iată-mă, eu nu sunt simbolul 
speranţei, sunt chiar speranţa, cât timp mergeţi pe două 
picioare şi mă vedeţi pe bolta albastră, nimic încă nu e 
pierdut pentru voi... Haide, lăsaţi zăpada, amânaţi 
curăţatul, troienele au farmecul lor, daţi-i drumul prin 
magazine, lăsaţi telefoanele să zbârnăie, cumpăraţi vin 
dacă încă n-aţi făcut-o până acum, schimbaţi-vă programul 
dacă vremea rea v-a făcut apatici şi combinaţiile voastre au 
fost aranjate fără entuziasm. 

Astfel îmi spusese şi Suzy câteva zile mai înainte: „Pe o 
vreme ca asta n-am chef de nici un Revelion, îl facem în doi, 
la tine, unde să mergem?” (îi propusesem Braseria, care de 
Anul nou se unea cu restaurantul şi organizau în ambele 
săli revelioane la care nu oricine putea obţine un loc: mie 
îmi putea reţine o masă domnul Jenică). Dar ea nu-şi 
schimbă starea de spirit, care în ultima vreme era curioasă, 
devenise foarte tăcută, fără să fie melancolică sau 
preocupată de ceva, sau cât de cât neliniştită, cum ea 
oricărui om care tace zile întregi. Nu era apatică şi nici 
neatentă, pur şi simplu tăcea, şi aşi putea spune că o făcea 
cu mare poftă (dacă mă pot pronunţa astfel!), tot aşa cum 


mai înainte îi plăcuse să sporovăiască, şi această tăcere era 
la fel de obstruantă pentru a comunica cu ea... Cred că nu 
sunt exact afirmând că nu era preocupată, se vedea că avea 
un gând care era prezent în tăceri, dar impenetrabil. Ai fi 
zis însă că acest bizar gând era copilăresc, ca şi gesturile. 
Lua, de pildă, un pahar gol în mână şi mi-l întindea. „Ce să- 
ţi aduc în el? o întrebam. Vrei apă sau vin?” Şi vocea mea 
era puţin ridicată, ca şi când iubita mea ar fi fost mută, şi îi 
cercetam atent şi amuzat chipul, ca să-i descifrez dorinţa, 
fiindcă părea şi surdă. Făcea cu degetele răschirate un 
gest, insistent şi nedefinit, în timp ce se răsucea în pat, se 
întorcea cu spatele la mine şi îşi trăgea pledul pe cap. Îi 
aduceam apă şi o băteam pe umăr. Se ridica în capul 
oaselor, apuca paharul cu o expresie puerilă de satisfacţie, 
îl bea pe jumătate, parcă foarte grijulie cu setea ei, dar şi cu 
apa, apoi deodată se îndoia ca pisica, deschizând simplu 
ochii şi la fel de simplu readormea. Se schimbase la faţă, 
frumoasa ei gură se subţiase şi căpătase o vagă culoare 
vineţie. Părea foarte mulţumită că mă învârteam cu grijă în 
jurul ei şi îi respectam tăcerea. 

Într-o zi mă aşezai la birou şi începui să-mi răsfoiesc 
hârtiile. Era mare linişte în odaie în timp ce afară plopii mei 
adolescenţi, lipsiţi acum de frunze, se aplecau uneori foarte 
tare, chinuiţi de rafalele vântului. Îmi simţeam sufletul plin 
de această linişte şi de prezenţa ei în patul meu. Din când în 
când mă întorceam să văd ce face şi privirea mi se oprea 
îndelung pe lucrurile ei, ceasul aşezat pe lunga noptieră 
încărcată cu cărţi, cişmele lăsate alături, cu căputele îndoite 
şi cu vârfurile îndreptate cuminte spre pat, blana întinsă în 
fotoliu... şi gândeam: „De ce n-ar rămâne această fată la 
mine pentru totdeauna? E atât de dulce prezenţa ei! Aşi 
putea lucra chiar dacă ar fi trează şi ar roboti ca orice soţie 
în micul ei cuib.” La un moment dat simţii că mă privea. Mă 
răsucii şi o văzui cum stătea liniştită rezemată în perne şi îşi 
smulgea gânditoare, cu mişcări încetinite ca şi când ar fi 
depănat ceva, fire de păr din creştetul capului (îi 


descoperisem acest obicei asemănător cu al celor care îşi 
rod unghiile). „Ai să rămâi cheală”, îi spusesem. „Nu, îmi 
răspunsese, creşte la loc.” Înainte de a-l arunca, trecea firul 
prin dinţi şi îl crănţănea. Era în astfel de clipe într-o stare 
de absenţă, ca să zic aşa, lucidă, stare de vid, pe care îl 
contempla fără gânduri şi aşi fi zis fără vreun sentiment. 

Mă ridicai de la birou şi mă aşezai lângă picioarele ei, pe 
care începui să i le mângâi. „Ie iubesc, Suzy! îi şoptii. Nu e 
aşa, continuai, că te simţi bine la mine? Eu n-aşi vrea să mai 
pleci. Rămâi la mine, şi dacă tu vrei, ne căsătorim. lată, te 
cer de nevastă!” Mă privi cu intensitate în timp ce, ca şi 
când ar fi avut ceva în gură, înghiţi şi apoi îşi linse buzele cu 
vârful limbii foarte satisfăcută, dar nu de cererea mea în 
căsătorie, ci parcă de o senzaţie unică de confort, de un 
bien-tre pe care i-l aducea clipa de faţă, lungimea ei şi 
conştiinţa că până la sfârşitul vieţii era atât de mult timp 
încât se putea spune că, practic, suntem de fapt nemuritori: 
iată ce noapte lungă o să urmeze, şi nu e decât una din 
nenumăratele care vor veni... va trece şi iarna asta, va veni 
primăvara, apoi vara, apoi toamna... ehe! şi asta doar într- 
un an... Îşi duse mâna la gură şi căscă îndelung, într-adevăr 
cu mare poftă de a se vâri iar sub pled şi să doarmă mai 
departe. Mă ridicai şi izbucnii în hohote. „Eu o cer în 
căsătorie, zisei, şi ea îmi răspunde printr-un imens căscat! 
Bravo, Suzy, aşa ceva n-am mai auzit să i se fi întâmplat 
vreunui pretendent!” 

Dar nu se culcă, se dădu jos din pat cu un gest foarte 
decis, intră în baie, auzii robinetul şuroind, apoi se întoarse 
cu şervetul în mână ştergându-se pe faţă foarte aplicat, cu 
gesturi grăbite de şcolăriţă înainte de a pleca la şcoală, îl 
aruncă pe aparatul de radio, se vâri la loc în pat şi luă o 
carte pe care o începuse şi se întoarse, ca de obicei în 
ultima vreme, cu spatele la mine. (Întorsul acesta al lor cu 
spatele se pare că e universal, cel puţin pe bietul Petrică îl 
arunca pe cele mai înalte culmi ale indignării 


neputincioase.) Mă apropiai, stinsei plafoniera şi îi aprinsei 
veioza. 

Nu era bolnavă, venea la birou ca de obicei şi la întrebarea 
mea îngrijorată îmi răspunsese printr-o tăcere pe care o 
făcu elocventă de astă dată cu o mişcare definită a 
degetelor, de respingere a unei asemenea ipoteze. Totuşi, 
într-o zi refuză să mai ia masa cu mine, adică mă asistă, dar 
nu ceru nimic. Nu mă alarmai, dar se alarmară părinţii, 
mama ei îmi dădu un telefon. „Ba da, zise ea, e bolnavă...” şi 
ezită să-mi dea lămuriri, dar repetă că să am grijă de ea, s-o 
protejez, să n-o necăjesc... O să-i treacă... Peste o 
săptămână o să văd că o să-i treacă, o să-şi revină. Totuşi nu 
slăbi prea tare şi când îi spusei că ar fi bine s-o duc la un 
doctor făcu un gest curios cu palma: da, dar nu acum, şi 
apoi unul aproape nedefinit care putea să însemne că să 
părăsesc acest subiect... pentru moment, o să-mi spună ea 
când. Chiar zise, ieşind foarte firesc din tăcere: „te anunţ 
eu!”. Şi într-adevăr peste o săptămână îmi spuse că are 
puţină treabă undeva, dacă vroiam s-o însoțesc... 

Era la un spital. Intrarăm într-o sală de aşteptare plină 
numai de fete, multe ţărănci tinere, unele chiar în jurul a 
şaisprezece ani. Suzy plăti la un ghişeu o taxă de 30 de lei şi 
apoi ne aşezarăm pe bănci. Nu aşteptarăm mult, la un 
moment dat ieşi dintr-o încăpere de alături un tânăr şi 
păros medic (cu favoriţi până la falcă) şi rosti: „Cine e la 
rând?”, dar o văzu pe Suzy şi o chemă: „Poftiţi, doamnă 
Culala! Poftiţi şi dumneavoastră, mi se adresă, să-i daţi 
puţin curaj.” (Într-adevăr, o văzui pe Suzy şovăind cu 
privirea agăţată de cea a medicului, implorându-l parcă 
tocmai pe el, la care venise, să-i alunge spaima). Intrarăm 
în cabinet şi medicul sparse o fiolă şi îi supse conţinutul cu o 
seringă. Cu ea în sus se întoarse spre Suzy şi îi spuse să-şi 
desvelească fesa. „Haide nu vă speriaţi de-o înţepătură. 
Restul, n-o să mai simţiţi nimic!” Şi se apropie şi o împinse 
cu blândeţe să se aşeze cu faţa în sus pe canapeaua de 
piele. Suzy se supuse, aproape pierdută, şi medicul o 


dezveli şi mă şi mirai că îndată se şi îndepărtă, atât de rapid 
îi înfipsese seringa, sau atât de nedumerit eram încât 
clipele se comprimaseră pentru percepţia mea. „Gata, zise 
părosul, acum puteţi să ieşiţi. Dumneavoastră, mi se adresă, 
doamna mai rămâne un sfert de oră.” 

Nu chiar un sfert de oră, poate chiar o oră întreagă, atât 
de lungă mi se păru aşteptarea. Fetele, deşi nu se 
cunoşteau între ele, aveau o expresie comună: ştiau ce se 
petrece înăuntru (vor intra şi ele), şi nu se temeau 
nicidecum. „le adoarme?”, zise una. „Da' de unde!”, i se 
răspunse. „Şi nu zaci pe urmă?” „Da' ce, crezi că doctorul e 
babă, să-ţi bage fusul? Îţi face o injecție şi nu simţi nimic...” 
În sfârşit uşa sa deschise. Suzy ieşi. Era, nu palidă, ci albă 
ca creta. „Cine e la rând?”, întrebă medicul, şi o altă fată se 
ridică şi dispăru în cabinet. „Suzy, îi şoptii, ţi-e rău?” „Nu, 
murmură, mi-e foame! Caută un taxi şi du-mă la 
cârciumioară. Vezi că se găsesc la ieşirea din spital, să tragă 
aici.” 

Până la cârciumă n-o mai întrebai nimic (fiindcă 
înţelesesem) şi nici acolo, unde începu să mănânce tot ce 
putu să i se aducă până ce i se pregăti mititei şi un muşchi 
de vacă („să fie mare, zise ea, şi multă salată verde”). În 
schimb, eu nu mâncai nimic. După friptură, mai ceru un 
Mic. „Unul singur?”, întrebă cârciumarul mirat: „Da, numai 
unul şi încă un ardei iute”. Îl mâncă foarte aferată şi se uita 
la mine într-un fel care se vroia elocvent, asemeni unui copil 
care s-ar fi lăudat altuia că iată ce mănâncă el şi celălalt n- 
are. „La urmă de tot, îmi explică, se simte gustul micului!” 
Şi încântarea ei puerilă mă convinse că era ferm 
încredinţată. Oricum, culorile îi reveniră şi îmi spuse în 
treacăt, după ce bău pe nerăsuflate un pahar întreg de vin 
roşu, că a făcut o întrerupere de sarcină, care la eae 
totdeauna atât de toxică, încât până n-o scoate nu poate 
mânca nimic. „Ştii, zise cu o uimire pe care o contemplă ea 
însăşi cu o mare curiozitate, eu n-o să pot să fiu niciodată 


mamă, sau cel puţin până nu se descoperă un medicament 
care să...” 

Aşadar părosul o sfârtecase acolo în cabinet, unde lucra 
oficial şi pe bandă rulantă, în schimbul taxei de 30 de lei. 
Atât cerea statul pentru a suprima o viaţă în embrion. „Şi 
fetele acelea, zisei, tot pentru asta veniseră?” „Da”. „Aşa 
deci! exclamai indignat. Şi probabil că asta se petrece 


zilnic?!” „Probabil, sau poate o dată pe săptămână...” „Şi 
tărăncile acelea...” „Da, şi ţărăncile, zise Suzy. Unele stau la 
zeci de kilometri de spital, se întorc acasă pe jos...” „Şi 


acasă o iau de la cap”, spusei posomorât, descoperind 
deodată în mine o îngrijorare sumbră în faţa speciei care se 
mutila cu bună-ştiinţă şi chiar cu veselie (acum mi se părea 
că toate fetele acelea, aşteptând să le vie rândul, erau de 
fapt foarte vesele, deşi nu erau). „Bineînţeles că acolo în 
satul lor o iau de la cap, zise Suzy. Nu costă mult!” „Da, am 
văzut!... şi te pomeneşti, reluai cu ironie, că sarcina toxică 
îţi ia şi graiul?!” „Nu, zise, n-are nici o legătură.” „Dar, după 
câte ştiu eu, sarcinile toxice se pot trata. Ai încercat?” „Nu, 
nici n-avea rost...” „De ce nu mi-ai spus?” (Mai târziu am 
aflat că într-adevăr se putea trata cu şanse de succes, „dacă 
femeia are o mare dorinţă de a naşte”, mi se precizase.) Îmi 
amintii de Căprioara: nici ea nu vrusese să păstreze 
sarcina, decât dacă spintecătorul de dovleci cu care 
concepuse s-ar fi întors la ea. lar Matilda mă părăsise în 
sinea ei chiar îndată ce se asigurase că nu era o femeie 
stearpă: nu vroia să trăiască cu mine. „Sarcina ta toxică e 
un pretext”, îi spusei. „Ai ţigări la tine? răspunse Suzy cu o 
bună-dispoziţie de zile mari. Te rog frumos să-mi dai o 
ţigare!” Îi întinsei pachetul, care stătea în buzunarul meu 
zile întregi, nu fumam decât în scurte şi rare clipe; îndată 
ce trăgeam câteva fumuri o aruncam, ameţeala pe care o 
simţeam nu-mi făcea nici o plăcere. Îi aprinsei bricheta, şi în 
timp ce îşi vâra ţigarea în flacără, îmi apucă mâna, 
simţindu-i strânsoarea ei dulce şi fierbinte. Turburat, tăcui. 
Deşi proaspătă, imaginea chipului ei alb ca creta, când 


ieşise din cabinetul medicului şi mă căutase cu privirea, mă 
turbură adânc, ca la o amintire dureroasă şi îndepărtată. 
Oricât aşi fi dorit să ocolesc brutalitatea gândului că 
dragostea mea pentru ea nu avea viitor, nu mă putui 
stăpâni să nu-i spun în clipa aceea chiar acest lucru: „Suzy, 
ce-ai făcut? Cum ai putut să te laşi astfel măcelărită? O, 
Dumnezeule, şoptii, cine îţi spune ţie că n-ai omorât, poate, 
unicul tău copil?” 

Dar ea nu se turbură în prima clipă, şi abia după ce se lăsă 
între noi o tăcere grea ţigarea îi căzu dintre degete. „Mă 
scuzi un moment?” zise. 

Şi se ridică şi porni undeva cu paşii ei care mergeau parcă 
îndărăt (acum mai mult ca oricând), lăsându-mă parcă cu 
bună-ştiinţă să-i contemplu mersul, s-o înţeleg fie şi numai 
dintr-atât, că nici o întrebare n-are rost, că gestul de faţă, 
clipa prezentă, sentimentul trăit de ea dăruit mie erau tot 
ceea ce e mai de preţ pe această lume. Restul nu e nerozie, 
dar nu găsea în ea nici un ecou. „Cum, dar ţi-am spus!”, zise 
după ce se întoarse. O contemplasem venind, ca pe o 
străină. Era voinică, o redescoperisem, bine clădită, 
imaginea însăşi a fertilităţii, rănită acum de implacabile 
instrumente care curăţiseră cu hotărâre din alcătuirea ei 
intimă reţeaua fină de sânge matern... „Da, îmi spusese: 
sarcină toxică.” Da, auzisem de astfel de sarcini. Îmi turnai 
şi băui cu sete două pahare de vin, unul după altul. Brusc, 
devenii vesel. „Ai un şasiu formidabil”, îi spusei. Numai o 
clipă îi trebui ca să înţeleagă. Şasiul era corpul, scheletul ei 
bine alcătuit. „De ce vorbeşti aşa? se rugă. le rog, nu-mi 
vorbi aşa!” „De acord, dar aşi vrea să ştiu care şofer 
porneşte la un drum lung cu un şasiu despre care ştie că e 
grav fisurat...” Nu mă puteam stăpâni să nu revin asupra 
subiectului. „Nu ştiu ce vrei să spui, zise, dar te rog frumos 
să te porţi bine cu mine.” Ca şi când până atunci nu m-aşi fi 
purtat bine cu ea! Într-adevăr, nu era momentul, dar fusese 
vreodată? „Nu, zisei, ai rămas însărcinată cu mine şi te-ai 
dus şi ai scos copilul. Sarcină toxică. Nu cred în sarcinile 


toxice! De ce nu mi-ai spus?” „Nu ţi-a spus mama?” „Nu! 
Maică-ta ţi-e complice, de ce nu mi-ai spus tu?!” „Pentru că 
tu niciodată...” „Eu, niciodată, ce?” Luă martori, cu o privire 
circulară, tot ceea ce se vedea în jur: mesele cu puţini 
clienţi, bârnele negre ale încăperii, lumina agonizantă a 
acelui decembrie care se stingea în ferestre, dar nu 
mărturisi nimic, ca şi când în cele din urmă ar fi vrut să 
spună că era zadarnic... „Ei! o îndemnai, te ascult!” „Iubitul 
meu, îmi spuse cu simplitate, ai văzut singur că nu puteam 
să mai mănânc!” „De ce nu mi-ai spus?” „Pentru că ştiam ce 
gândeşti, iar eu ştiam că nu se poate!” „Ai încercat?!” 
„Bineînţeles!” „Trebuie să încerci de fiecare dată, îi spusei 
îmblânzit, fiindcă natura ta e bună din moment ce prinzi 
copilul, dar ceva din tine îl respinge, ar putea să fie 
gândirea ta, voinţa inconştientă de a nu dori să naşti. 
Această reacţie, adusă în conştiinţă, poate fi învinsă, fiindcă 
nu e firesc ca o femeie să rămână însărcinată şi să nu poată 
reţine sarcina. Formula sarcină toxică nu răspunde la 
întrebarea de unde vine această aşa-zisă toxicitate... 
Bănuiesc că trebuie să fie o reacţie imunologică, de 
respingere, dar foarte nenaturală, şi deci remediabilă, 
fiindcă embrionul nu ţi-e străin, e din fiinţa ta, şi n-am auzit 
de pildă că un om se poate otrăvi (ba am auzit!) cu propriile 
lui secreţii interne.” 

Ea râse sesizând din zbor cum singur îmi dărâmam toată 
schelăria argumentaţiei. Râsei cu însumi. „Suzy, îi spusei cu 
o seninătate turbure, de ce nu vrei să te măriţi cu mine?” 
Înţelese că nu va scăpa ca de obicei. Singurul truc pe care îl 
folosi hotărându-se să gândească împreună cu mine fu să 
mă facă tot pe mine responsabil de răspunsul pe care îl va 
da... Rămase cu gura uşor întredeschisă, uitându-se în 
pământ... Se vedea că face un efort considerabil să exprime 
exact ceea ce era în ea, fără să mă înşele pe mine şi nici pe 
sine... „Să ne căsătorim, murmură... Cum, pentru toată 
viaţa?!” 


Şi brusc se uită la mine cu o candoare derutată, să-i 
confirm eu adevărul sentimentului care o stăpânea. „Nuuu! 
exclamai sarcastic, cum să fie pentru toată viaţa? Facem o 
căsătorie pe termen redus, îi spunem oficiantului de la 
starea civilă... Pe cât? o să ne întrebe. Ei! ce zici, Suzy? Un 
an? cinci?” Atunci ea răspunse cu o obidă căreia nu-i mai 
rezistai: „...pune, domne, trei ani!” Şi ne înjură apoi aşa 
global (învățase de la mine!) „...vă... muma în... la toţi!” 

Nu era prima oară când eram expediaţi astfel, eu şi cei 
care îi mai avea ea în cap, nenumiţi. Fu efortul cel mai 
insistent pe care îl făcui să-i captez gândirea, reuşind să 
aflu ce? Că îi era imposibil să se vadă clar rămmând toată 
viaţa cu mine... Cu mine sau cu oricare altul? Cum puteam 
să ştiu când cu adevărat nici ea nu ştia? Şi înţelesei, şi din 
clipa aceea renunţai, se produse adică în obiceiul meu de a 
gândi, pornind de la cauză la efect, o deplasare silită... 
Sufletul acestei fete îmi apărea ca o „corolă de minuni a 
egoismului”, pe care încercând s-o descifrezi, ai fi scos bine 
la iveală acest egoism, dar ai fi sfărâmat în acelaşi timp cu 
însuşi instrumentul cercetării, grosolan prin definiţie, şi 
farmecul cu care se învăluia inextricabil. Ce era de 
preferat? Să insişti în dorinţa (cum am spus, grosolană prin 
definiţie) de a obţine certitudine în iubire şi în durata ei, 
sau să renunţi? Cum, pentru toată viaţa? Chiar? Cu acelaşi 
om?! Hm! adevărat, era neliniştitor, cum să zici da? 

VI 

„Uite, îi spusei deci în ajunul Anului nou, s-a făcut frumos, 
nu vrei totuşi să facem Revelionul la Braserie? Avem masă 
reţinută, am şi plătit-o, dar n-are importanţă. Domnul Jenică 
mi-a spus că dacă nu venim, îmi dă banii îndărăt.” „Nu, zise, 
facem Revelionul la noi.” 

Tăcui. La noi, adică unde? La părinţii ei? De la 
întreruperea sarcinii nu se mai întorsese acasă, fără să-mi 
spună însă că rămânea definitiv cu mine. Nu mă bucuram 
totuşi mai puţin, deşi aveam o bănuială, sau mai bine zis o 
explicaţie. În ziua aceea se simţise bine, mâncase iarăşi 


seara cu acelaşi apetit, dormise neîntrerupt până a doua zi 
(îl anunţasem eu pe director de ce lipsea - casiera noastră 
era bolnavă), o găsii la ora trei şi jumătate în pat, căscând 
ca de obicei cu mare poftă şi... flămândă, o ghicii după ochi, 
după privirea insistentă şi elocventă cu care mă primi. „|i-e 
foame!” zisei. Confirmă cu o bătaie a pleoapelor. (Continua 
să fie mută, nu total, dar se pare că descoperise farmecul 
comunicării prin semne şi mai ales farmecul tăcerii în doi; 
numai de-ar ţine-o aşa şi să nu-şi mai revie, gândisem, 
parcă mi-era mai aproape sufletul ei fără perdeaua de 
cuvinte pe care o pusese înainte între noi.) „Mergem jos la 
cârciumioară, îi spusei, îmbracă-te.” Mă privi fix, fără să 
clipească. Se întoarse în pat şi continuă să se uite la mine în 
tăcere. Înţelesesem greşit bătaia pleoapelor? Nu-i era 
foame? Se răsuci şi îmi întoarse spatele. „Eşti obosită? Nu 
poţi să cobori?” Nu-mi răspunse. „Să-ţi aduc ceva din oraş? 
N-avem nimic în casă!” Tăcere. Nu-i ghiceam gândul. 
„Oricum, îi zisei, să-mi răspunzi numai prin tăcere e 
imposibil să aflu ce doreşti, pe lângă faptul că ar putea să- 
mi fie greu să acord acestui gen original de a conversa o 
înaltă semnificaţie.” Urmă o agitaţie scurtă de nemulţumire 
a degetelor. „Bine, zisei, s-o luăm de la cap: ţi-e foame, asta 
e clar!” Confirmă cu o vagă mişcare a capului. „Nu vrei să 
cobori!” Ea confirmă, „În casă n-avem nimic de mâncare 
Era clar. „Să-ţi aduc ceva din oraş, nu vrei!” Aşa era! Mă 
uitai halucinat la ea şi deodată zărind chipul mamei mele pe 
birou, mă întrebai ce ar fi zis ea dacă m-ar fi surprins în 
această postură. Nu apucai să-mi răspund, ca un fulger 
gândul meu trecu la Suzy, care brusc svârli pledul de pe ea, 
se ridică în capul oaselor, se uită la mine cu o privire 
rătăcită, apoi îşi lăsă picioarele în jos şi îşi luă obrajii în 
palme. 

Alarmat sării din fotoliu şi mă aplecai lângă chipul ei: „Ce e 
cu tine? Ce s-a întâmplat? Te doare ceva?”. Se uită la mine, 
apoi începu să dea din cap în semn de desnădejde, în semn 
că da, i s-a întâmplat şi nu mai e nimic de făcut... „Ei, ce 


LIA 


este, dar te rog să vorbeşti, lasă acuma glumele, te simţi 
rău, să chem un medic?” „Victoraş... Victoraş... murmură ea 
încercând deja să se resemneze, vorbindu-mi nu mie, ci 
parcă ferestrelor, prin care se vedea viscolul chinuind 
neîncetat vârfurile celor doi plopi... Victoraş, ne-am 
procopsit...” Şi în clipa când contemplă inevitabilul care s-a 
produs, care nu trebuia să se producă, şi acuma ce să-i mai 
faci decât să cauţi în tine însuţi compătimire şi să încerci să 
nu te dispreţuieşti: „Aoleo!”, exclamă cu humor. Mă liniştii, 
dar nu ieşii din uimire. „De ce aoleo? zisei. În ce sens ne-am 
procopsit?” „Ne-am procopsit, repetă de astă dată mai 
ferm, dând mereu din cap. le iubesc! Aoleo!” 

Mă ridicai şi începui să dau şi eu din cap. Da, ce să zic, 
aoleo! O astfel de declaraţie de dragoste mi-ar fi fost cu 
neputinţă să mi-o imaginez vreodată. Era prima oară când o 
făcea. Era însă pentru mine cu atât mai convingătoare cu 
cât ea o însoţise cu acel văietat popular, care însemna 
detaşare, luciditate, că adică chiar ne-am procopsit... Se 
ferise cât putuse, ba chiar crezuse până mai ieri că încă nu 
era nimic, putuse chiar să-şi întrerupă o sarcină... Şi 
deodată... Deodată ce? 1 se întâmplase ceva de ieri până 
azi? Ce anume? Dar întrebările acestea mi le pusei ceva mai 
târziu. În clipele acelea mă simţeam fericit, aşa cum ni se 
întâmplă când trăim fără veste o imensă eliberare... „De ce 
râzi?”, zise ea cu acel humor care îmi sugera totdeauna că 
ştie de ce râd (sau de ce nu râd sau de ce sunt trist, sau de 
ce sunt înstrăinat...). „Crezi că n-am de ce râde? zisei. Când 
m-am îndrăgostit eu de tine şi tu ştiai şi ţi s-a părut firesc să 
sufăr pentru tine, nici prin cap nu ţi-a trecut să mă 
compătimeşti, şi acuma...” „la lasă tu teoriile, mă întrerupse 
cu brutalitatea ei catifelată, du-te jos la cârciumioară şi 
spune-i lui nenea ăla să ne-aducă aici fripturile şi ce mai au 
ei acolo bun...” „Le simţi obosită?” „Da, te rog frumos! 
Scuză-mă!” „Să nu se răcească pe viscolul ăsta până urcă.” 
„Nu-i învăţa tu pe ei cum să facă, îşi cunosc meseria...” 


Fraţii Berea (aşa îi chema pe cei doi mici cârciumari), când 
auziră, imediat se puseră în mişcare, ba chiar s-a fi putut 
spune că tocmai astfel de comenzi le lipseau ca să li se 
confirme menirea lor pe această lume. „Da, da, dom' 
profesor, avem ficăţei de pasăre, sau un ficat de gâscă (la 
grătar!) o minune, măduvioare, ceva proaspăt: fudulii (des 
choses şi precieuses), momiţe cu ţelină, extraordinar...” Se 
citea pe faţa mea că n-aşi fi fost în stare să frânez ceea ce 
insinua această exuberanţă: că adică tipul care venise de- 
atâtea ori în această cârciumă nu arătase niciodată atât de 
sigur de sine? Să-l servim deci cu ce avem mai bun, să 
arătăm că nici noi nu suntem simpli cârciumari, ştim şi ceva 
franţuzeşte, dacă nu cumva suntem băieţi de familie bună, 
siliţi de împrejurări să... Nici nu mai aşteptară să le 
răspund ce anume doream să aleg din atâtea lucruri atât de 
preţioase. 

Le aduse un băiat pe o tavă mare în vase acoperite, băgate 
în alte vase... „Mmm!”, făcu Suzy, când văzu ţelina, 
gogonelele, morcovii muraţi, pepenele roşu, tot murat, în 
care îşi înfipse dinţii înainte de orice... În lipsa mea îşi 
făcuse părul cozi. Se vroia iarăşi fată, după ce în mod 
deliberat refuzase să fie mamă? Ca o fantasmă trecu pe 
lângă mine acest gând, în timp ce parcă n-aşi fi zis că 
mânca din tot ceea ce îi etalasem pe pat, ci păştea ca o 
viţică: de ici, din ficatul de gâscă, de colo, din macaroanele 
groase (măduvioarele), de dincoace, muşcând din păstăile 
lungi, pe care le sugea îndelung... Avu apoi o atenţie la 
pândă, după ce termină. Frumoşii ei ochi rămăseseră 
nemişcaţi într-o parte:”. Şi acum, zise, vă...” Şi ne înjură iar 
pe toţi, de astă dată cu blândeţe şi ranchiună şi îşi împinse 
picioarele răsturnând totul pe jos şi se refugie repede sub 
pled, pe care îl trase peste cap... „Hei strigai, ce faci, acum 
se bea un pahar de vin!' Îmi părea rău, aşi zice, că nu avea 
ca mine, în clipa aceea, dorinţa de a goli în întregime o 
sticlă de vin, chiar mă miram că după atâtea bunătăţi... O 
golii singur şi ameţii... 


Se trezi după două ore şi începu să se uite prin odaie ca şi 
când n-ar fi ştiut unde se află. Apoi deodată îşi dădu seama, 
descoperi unde se afia acel lucru neliniştitor; dădu pledul la 
o parte, îşi duse palmele sub pântec şi încremeni astfel la 
pândă: da, acolo, era! Dar se linişti: „Lu ai mâncat?”, zise. 
„Da!” „Ioarnă-mi un pahar, te rog frumos.” Dar nu putu să-l 
bea, îşi muşcă buzele, puse paharul pe noptieră şi se 
zvârcoli, se făcu covrig. În clipa următoare însă se desdoi şi 
pe chip îi apăru o expresie de chin pe care îl suporta încă în 
tăcere, cu încrederea pe care o avem totdeauna că o 
suferinţă atât de brutală şi neaşteptată nu va dura şi nu va 
fi mai mare decât atât. Mă aşezai lângă ea şi îi ştersei 
fruntea plină de broboane mari de sudoare. „Victoraş” zise, 
nu sunt fricoasă, dar am dureri înspăimântătoare.” „Ce ţi se 
întâmplă?” „Sarcina, zise, imbecilul ăla păros nu ştiu ce mi- 
a făcut, dar cred că o să mor!” Spusese aceste cuvinte 
parcă ar fi avut o revelaţie: astfel, deci, se moare? 

Se agăţă cu amândouă mâinile de marginea de fier a 
somierei şi începu să geamă în timp ce acum şi gâtul şi 
pieptul şi subsuorile i se umpluseră de transpiraţie rece. 
„Victoraş, iartă-mă, mai bine aşi fi născut, n-aşi fi suferit mai 
mult... sunt pedepsită...” Gura i se învineţise, sdrobită de 
muşcătura dinţilor, iar degetele i se albiseră încleştate de 
pat. Ce putea să aibă? mă întrebai. Desigur, fusese rănită, 
putea să aibă o inflamație, chiar o infecţie... Într-adevăr, 
viaţa îi era în pericol. „Ai numărul de telefon al acelui 
medic?”, o întrebai. „Da, zise, caută în poşetă agenda mea, 
doctorul Mazăre.” „Şi un medic mai de Doamne-ajută n-ai 
găsit, decât pe acest doctor Fasole? spusei posomorât. 
Bineînţeles, pentru 30 de lei, pe care nici măcar nu-i ia 
el...”, „L-am dat cinci sute, zise, şi nu l-am ales la 
întâmplare!” 

leşii şi mă întorsei cu telefonul. Îl vârâi în priză şi făcui 
numărul. Medicul era acasă şi îi relatai că domnişoara 
Culala, operată ieri, are dureri mari. „Are hemoragie?”, mă 
întrebă el cu calmul clinicianului care ştie ce poate fi mai 


rău. „Nu, adică nu ştiu...” „Daţi-mi-o la telefon.” Ridicai 
aparatul de pe birou şi îi întinsei iubitei mele receptorul. 
„Nu, zise ea, gâfâind, n-am hemoragie, dar mă simt ca 
înjunghiată... Bine, vă aştept...” Şi îi dădu medicului adresa. 

Care se scuză când veni după două ore, „din pricina vremii 
n-am putut găsi un taxi... Am venit pe jos... V-am spus să 
veniţi cu penicilină, acum n-aţi mai fi avut aceste 
neplăceri... Pentru 30 de lei spitalul nu ne dă şi 
penicilină...” „N-am găsit”!, zise ea fără convingere. „Nici n- 
aţi căutat! Eu cum am găsit chiar acum în prima farmacie în 
care am intrat...?” „M-am ghidat după faptul că...”, începu 
Suzy, dar nu mai spuse după ce anume se ghidase, dar eu 
înţelesei: nu era la prima întrerupere de sarcină şi 
totdeauna totul trecuse cu bine. „Nu vă speriaţi, zise el 
pregătindu-şi seringa, se aranjează... Dacă n-aţi avut până 
acum hemoragie (şi nici atunci să nu intraţi în panică, îmi 
telefonaţi) s-ar putea ca o zi sau două să mai aveţi ceva 
dureri, care însă or să treacă”, mai spuse el după ce îi făcu 
injecţia. 

Ceva dureri era însă un fel de a vorbi, le avu, la fel de rele 
ca la început, toată noaptea. A doua zi însă îi trecură cu 
totul. Ea rămase însă mai departe la mine şi nu ştiam dacă 
din pricina stării ei, sau fiindcă... Bineînţeles că nu încercai 
s-o determin să-mi confirme ceea ce îi scăpase în timpul 
durerilor, că mai bine ar fi născut, n-ar fi suferit mai mult... 
Ştiam dinainte! Mă bucuram că nu toxicitatea sarcinii o 
determinase să se ducă la medic, că adică „şasiul” ei era 
fertil, chiar dacă nu într-un fel prea normal... Că nu vroise 
cu mine, asta mi se părea neînsemnat... Nu vroise 
deocamdată... 

VII 

„Bine, zisei, îl facem la noi, şi ca să fiu sincer, îmi pare bine 
că nu te-apucă şi pe tine, ca pe toată lumea, o mare 
excitație în preajma Revelionului. Bine, o să am eu totuşi 
grijă să nu ne rămână în amintire, ca o decepţie, primul 
nostru Revelion.” „Ei da! zise. Ca şi când asta s-ar putea 


aranja dinainte! O decepţie reuşită e mai bună decât o 
petrecere simulată. Îţi trebuie multă vreme ca s-o uiţi!” „Ai 
dreptate, zisei, ce-ar fi să ajunăm?” Ea nu râse. „Şi ce, crezi 
c-ar fi rău?” Dar avea un glas senin, o stare de spirit 
echilibrată, retrasă în sine, era adevărat, dar fără nimic 
împotriva cuiva sau a mea. O mare curiozitate, mai intensă 
ca oricând, mă încerca: să vedem, ce-o să facă Suzy de 
Revelion, într-adevăr o să ajuneze? Chiar? Aveam, cum se 
zice, retragerea acoperită: fraţii Berea, adică ei doi, cu 
familiile şi rubedeniile lor, făceau Revelionul în propria lor 
cârciumioară, bineînţeles cu obloanele trase. „Dacă doriţi, 
dom' profesor, poftiţi cu doamna, sunteţi invitaţii noştri, o să 
ne facă plăcere”, îmi spuseseră la o întrebare de-a mea, 
dacă închideau de ajunul Anului nou. „Pesemne e mai 
comod...” „Nu e vorba că ar fi mai comod, dom' profesor, 
dar cum să petreci şi să te distrezi într-o odaie de patru pe 
trei?” „Cum, doar atâta aveţi?!” „Da, aveţi dreptate, am 
avut noi casele noastre de la părinţi, dar într-una s-a făcut 
acum un dispensar pentru copii şi în alta s-a instalat un post 
de miliţie. Nici măcar mobila n-am putut să ne-o 
recuperăm: s-au naționalizat aşa cum erau cu veselă cu tot. 
Era necesar, adăugă unul din ei fără ironie, într-a mea s-au 
instalat paturi suprapuse şi au fost aduşi la început ucenici 
care au folosito, vesela adică, farfurii de Limoges, până au 
spart-o complet, şi li s-a adus pe urmă farfurii de tablă, 
rezistente, strigă el de astă dată cu humor, puteau să-şi dea 
şi în cap cu ele, ţineau la tăvăleală...” „Şi mobila?”, îl 
întrebasem. „Mobila nu conta, nu era de valoare, urma să 
ne comandăm, bine că nu ne-am grăbit... În casa 
părintească s-au instalat nişte fete, studente de-ale 
dumneavoastră, când le-au scos după câţiva ani să le bage 
într-un cămin nou construit a fost un tărăboi, nu vroiau să 
plece, fete, fete, dar au adus colegi şi au distrus tot ce se 
putea vinde, clanţele de la uşi (erau frumoase, de!), 
feroneria de la ferestre, galeriile din lemn de nuc, ha, ha, ba 
chiar şi uşi întregi, au fost scoase din ţâţâni şi au fost 


declarate inexistente, cică «n-au fost de la început». Pe 
dosul celor de la şifoniere sau ale dulapurilor în perete îşi 
înscriseseră fetele programul de la cursuri, cu creion 
chimic, pe furnirul alb de paltin. Luni: de la opt la zece, 
economie politică şi marxism, marţi, de la cinci la opt, teoria 
literaturii, miercuri, teoria chibritului... Ştiu asta de la 
bătrânul, care a fost chemat să spună el ce stricăciuni s-au 
mai făcut, să se dreagă casa şi grădina din jur, cu havuzul 
astupat, cu dependinţele de vară în paragină, pline de 
murdării. S-a reparat tot, a stat acolo o vreme un ştab, unul 
Mircea, pe urmă ăsta a plecat şi în locul lui s-a instalat 
Miliția, care ăştia au schimbat-o după necesităţi: 
dependinţele le-au transformat în camere obscure, pentru 
amprente digitale şi alte fotografii, beciul în beci, şi la 
poartă au construit şi ei o chichineaţă cu ghişeu, pe unde 
scotea capul un miliţian, dacă vroiai să intri să-ţi schimbi 
buletinul sau să dai cine ştie ce declaraţie... Ni s-a 
repartizat şi nouă câte-o odaie, vă ajunge, zice, sunteţi 
necăsătoriți, dar pe urmă ne-am căsătorit, avem şi copii, 
dar tot în ele am rămas... Aşa că, vedeţi, de-aia ne-am 
hotărât să facem Revelionul aici... poftiţi şi dumneavoastră 
dom' profesor, suntem vecini, nu? Cum să nu, cu plăcere”, 
mai adăugă el puţin absent şi cu un entuziasm mai moderat 
ca şi când eu aşi fi cerut să viu, nu ei m-ar fi invitat... 
„Oricum, zise Suzy, trebuie să trecem şi pe la ai mei. 
Trecem acuma, luăm masa împreună, ciocnim un pahar şi 
pe urmă ne întoarcem acasă.” Acasă deci, tresării, casa mea 
o consideră aşadar şi a ei. „Şi n-or să se supere că îi laşi 
singuri diseară?” „Nu, nu vor fi singuri, zise Suzy, ba chiar 
s-ar putea supăra că n-o să petrecem Revelionul cu cei de 
vârsta noastră, dacă rămânem cu ei... l-am putea jena cu 
lipsa mea de chef, dacă s-ar întâmpla ca lipsa mea de apetit 
să persiste. Pe tine n-o să te deranjeze, nu-i aşa, iubitul 
meu?!” Şi îmi aruncă o privire pe sub gulerul blănii şi un 
surâs de un farmec ucigător, în timp ce pleoapele ei mari 
bătură cu o veselă viclenie, aluzie nedefinită la tot ceea ce 


gândeam şi simţeam eu; cum adică să mă deranjeze pe 
mine vreodată orice-ar veni de la ea? 

leşiserăm de la birou mai devreme, ca toată lumea. 
Soarele strălucea orbitor peste bulevardele înzăpezite care 
forfoteau de oameni. Era o binefacere că nu mai treceau pe 
ele în viteză, zăngănind din toată fierăria grelele camioane. 
Ici, colo doar se vedeau oprite în faţa magazinelor 
alimentare dube mai mici din care se descărcau cârnaţi, 
jumătăţi roşii de porci, lăzi cu băuturi specialităţi de vită, 
ficat, fructe, portocale, mandarine, banane... Alături, pe 
patru rânduri, cozi lungi în aşteptare. „Stăm şi noi?”, zisei. 
„Ce vrei să luăm?” „Fructe zisei. Banane! Dacă o fi să ne 
treacă cheful de a mai ajuna, cu nişte vin şi banane ne 
descurcăm.” „Bine, hai să stăm! Dar să alegem o coadă mai 
mică.” 

Nu găsirăm! Ne întoarserăm înapoi la primul magazin 
unde însă între timp coada sporise. Suzy se aşeză fără 
ezitări. O expresie ciudată i se aşternu pe chip, care, însă, 
observai, nu era numai a ei. Dacă omul este, cel mai adesea, 
în manifestările lui, expresia trufiei, la o coadă lungă se 
poate spune că este întruchiparea însăşi a răbdării şi 
supunerii. Nici măcar nu mai gândeşte, îţi face impresia că 
totul se retrage în fiinţa lui şi nu mai rămâne decât 
aşteptarea, pânda, să vadă dacă se înaintează, dacă 
individul acela cu căciula, din faţă, care stă ca un imbecil de 
o jumătate de oră şi nu se mişcă deloc, o să se decidă în 
sfârşit să facă un pas, sau baba aceea care nu se mai 
clinteşte de lângă cântar şi tot încarcă (o să ia toate fructele 
în imensele ei sacoşe!) o să termine vreodată şi o să se care 
în cele din urmă? În acest timp vânzătorii mai dispar, ba 
unul, ba altul, chemaţi înăuntru nu se ştie de cine şi nu se 
întorc chiar cu una, cu două... „Nu suntem un popor rău 
guvernabil”, îi spusei iubitei mele la ureche după vreun 
ceas de aşteptare, timp în care tăcuserăm amândoi, prinşi 
de tăcerea tuturor. Ea se uită la mine cu o expresie în care 
răbdarea se decolorase şi drept răspuns se sgribuli. „[i-e 


frig, zisei, hai să renunţăm!” „Nu, zise, de ce să renunţăm 
după ce am aşteptat atâta?!” Avea dreptate: totdeauna ne 
reţine regretul timpului pierdut. „Ai putea să răceşti, 
insistai, şi la urma urmei nu e nevoie să stăm amândoi la 
coadă, du-te acasă şi viu şi eu pe urmă”. „Bine, zise şi 
deschise poşeta şi scoase din ea o părere de plasă (pe care 
toate femeile aveau grijă s-o poarte cu ele împreună cu 
rujul, pudriera şi creionul, nu se ştie unde „se dă” ceva şi 
erau totdeauna pregătite.) Să ştii că se întinde, nu te uita la 
ea că e aşa minusculă, adăugă. Şi e foarte rezistentă, ţine şi 
trei kilograme!” „Nu mai spune”, zisei, şi abia atunci se 
trezi, înţelese că nu amorţisem, că o iubeam şi că 
aşteptarea nu mă îndobitocise; râse discret, hi, hi, „te sărut, 
îmi şopti, te aştept la mama, nu întârzia mult...” „Auzi ce mi- 
a spus Victor când stăm la coadă, că nu suntem un popor 
rău guvernabil”, zise Suzy la masă, adresându-se, desigur, 
tatălui ei, fiindcă doamna Culala, ca orice soţie de modă 
veche, avea interesul tocit pentru discuţiile zise de idei şi nu 
se înviora decât când era vorba de mici întâmplări din 
universul ei casnic, în general legat de bucătărie (cum i-a 
reuşit, sau nu i-a reuşit un anumit fel de mâncare sau 
prăjitură, fiindcă a avut, sau n-a avut, cutare condiment, 
sau a uitat că trebuia întâi să treacă zarzavaturile prin sită, 
sau să bată întâi foarte insistent albuşul şi abia după aceea 
să adauge gălbenuşul). „Şi ce e cu asta?”, zise domnul 
Culala. „Cum?! făcu Suzy. Păi îmi spunea chestia asta la 
ureche! În prima clipă am crezut că îmi face o declaraţie.” 
„Aveai nevoie?”, zise domnul Culala fără mirare. „Aveam, 
începusem să îngheţ.” „ Nu e aşa frig afară!”, se miră el 
ştiind totuşi că... „Chiar şi când nu e frig, tot îngheţi, stând 
ore întregi nemişcat”... zise doamna Culala ghicindu-i 
comodul gând de bărbat pe care soţia îl scutea de cozi. 
„Numai la asta nu mi-era mie gândul, dacă suntem sau nu 
suntem rău guvernabili”, reluă Suzy uitându-se la mine 
dintr-o parte („totuşi am simţit că mă iubeşti, parcă îmi 
spunea, dar în loc să mi-o spui ţi-ai permis să te gândeşti la 


altceva: crezi că ţi-ai câştigat acest drept, să mă iubeşti şi 
să nu mi-o mai spui?”). Domnul Culala mă apără: „Nu există 
grad de inteligenţă la femei când e vorba să-l împiedice pe 
un bărbat să gândească”. „Zău!” făcu Suzy. „Da, afirmă 
hotărât domnul Culala, şi dacă vreuna reuşeşte să-l 
împiedice începe să-l admire pe un altul, care a rezistat.” 
Suzy râse; aşa ceva! „Dar dacă ne gândim că la ora actuală 
nu lipsa alimentelor sau obiectelor stă la originea cozilor, 
aşi zice că suntem un popor prea uşor guvernabil. Înainte, 
continuă domnul Culala, când intrai într-un magazin, erai, 
cel puţin câteva minute, singurul cumpărător. Acum stai la 
coadă şi la pantofi, cu toate că producţia de pantofi e mai 
mare ca în vechiul regim. Nimeni nu se gândeşte că a 
cumpăra ceva este, pentru orice om, un eveniment, oricum 
pentru cei cu pungile mici, o mare plăcere. Acum a devenit 
doar o necesitate, trebuie să cumperi,- n-ai încotro, dar 
parcă ţi se face silă să vezi iar mutra unul vânzător care îşi 
iese repede din pepeni dacă îi ceri să mai vezi şi alte 
modele: are dreptate, cred că visează şi el noaptea mutrele 
iritate ale clienţilor, prea numeroşi şi pretenţioşi ca să-l 
determine să mai fie şi agreabil şi serviabil...” 

Nu eram atent la el, ci la fiica lui: nu stătea drept la masă, 
ci cu genunchii întorşi spre mine. Îmi amintii cum la început 
vrusesem să verific dacă făcea la fel cu oricine îi era 
familiar. Uitasem acest gând, dar acum eram sigur că nu, şi 
nu mă putui stăpâni şi îi mângâiai uşor frumoasa ei tâmplă, 
în timp ce îi răspundeam domnului Culala. „Aveţi dreptate, 
nu ne dăm seama că viaţa noastră tinde să se sărăcească de 
astfel de evenimente, care nu sunt deloc atât de 
neînsemnate, cum par la prima vedere, şi cum cred unii. De 
pildă această invenţie, radioul, făcut să ne transmită ştiri, 
muzică şi alte lucruri agreabile. Dar ce înseamnă o ştire? 
Oricum nu ceva care ştim deja, sau presupunem. Ştiu, sau 
presupun că peste tot se munceşte. Or, ştirile pe care le 
auzim la radio le ştim sau le presupunem: că la ţară oamenii 
se pregătesc să însămânţeze sau să culeagă recolta, că la 


furnalul cutare norma a fost (sau n-a fost!) depăşită, şi aşa 
mai departe. Cine ascultă toate astea? Sau că în lume au loc 
tot felul de cutremure, inundaţii, avalanşe, secetă, 
uragane... Dar, adaugă reporterul (am auzit cu însumi 
chestia asta), cică la Praga liliacul a înflorit a doua oară.” 
„Bineînţeles, zise domnul Culala, la noi e o linişte de 
paradis, unui regim drept, până şi natura îi face ochi dulci.” 
„N-aveţi dreptate, îl întrerupse doamna Culala, uite la radio 
Erevan se transmit totdeauna lucruri interesante!” „Da, 
mamă, zise Suzy, ia spune-ne tu ultima!” „Cică s-a pus o 
întrebare: e adevărat că în comunism fiecare om o să aibă 
avionul lui? Răspuns: e adevărat! Întrebare: şi ce-o să facă 
cu el? Răspuns: cum, de pildă, află că se dă brânză la 
Kamciatka, se urcă repede în avion şi zboară acolo!” Nu 
râse nimeni. Eu pentru că eram încă turburat de reacţia ei 
(când o mângâiasem îşi întorsese chipul spre mine şi mă 
învăluise cu o privire lungă, tăcută, supusă şi gravă pe care 
nu i-o cunoşteam), domnul Culala pentru că era un 
ardelean serios care reacţiona greu la o anecdotă. „Vedeţi, 
reflectă el după un timp, în comerţ expresia se dă, dacă ar 
analiza-o un marxist, ar descoperi cu ajutorul ei o gravă 
anomalie: nu se vinde ci se dă (se dă brânză la Kamciatka!). 
În ce situaţie se află atunci cumpărătorul? De cerşetor, nu? 
din moment ce nu i se vinde, cii se dă! Asta înseamnă că 
oricând se poate să nu i se mai dea. Tu mi-ai spus, se adresă 
el soţiei, că la o coadă a izbucnit un scandal şi vânzătoarea 
(era o vânzătoare după câte mi-aduc aminte) a spus: face 
rău că v-aduce! lată, după ea, comerţul se amestecă cu 
morala (face bine, face râu), dar mai ales se identifică total 
cu puterea, care poate decide după caz dacă să se aducă 
sau să nu se aducă. Or, după câte ştiu eu, interesul de a se 
vinde mărfuri n-a dispărut în socialism, pentru simplul fapt 
că activitatea oamenilor în producţie ar deveni fără sens. 
De fapt pentru cine producem dacă nu pentru noi înşine? 
Atunci ce caută în acest proces cuvintele se dă?” 


Domnul Culala era vizibil indignat. Dar fiica lui râse: „Iată, 
cuvintele acestea sunt o născocire a oamenilor, aşa gândesc 
ei, dar nu reiese de-aici că tot aşa gândesc şi şefii 
comerţului”. „Iot ce gândesc oamenii reflectă o realitate”, 
zise domnul Culala mai puţin indignat. „Da, admise Suzy, 
sigur că reflectă o realitate, dar nu pe-aceea argumentată 
de tine.” „Dar care?” „Ei, asta nu ştiu!”, dădu ea din umeri 
şi parcă mă luă pe mine drept dovadă, îşi înfipse mâna în 
umărul meu şi începu să mi-l strângă prin dulci spasme, ca 
şi când ar fi vrut să-mi sugereze o semnificaţie, înţelesei: să 
nu-i mai răspund tatălui ei, să schimb subiectul. „Spuneţi- 
mi, îl întrebai, dacă vi s-ar încredința astăzi o mică fabrică 
aţi mai putea s-o conduceţi?” (Eram chiar curios să aflu.) 
„Cred că nu, răspunse domnul Culala, şi pot să spun şi de 
ce: pentru că nu mi s-ar da voie să am liberă iniţiativă, într- 
o economie atât de centralizată.” Suzy îmi strânse iar 
umărul şi atunci mă uitai la ea şi îmi dădui seama că nu asta 
vroia: se lipi de mine şi începu să-mi mângâie ceafa. „Eşti 
obosită, ţi-e somn! zisei ca să maschez acest abandon alei 
care îmi strecura în inimă o intensă bucurie. Mergem?” 
„Da”, zise, dar nu se grăbi să se ridice, ar fi vrut parcă să 
adoarmă acolo, în faţa părinţilor, cu capul pe umărul meu. 
„Credeţi atunci, zisei, că experienţa iugoslavă se află pe un 
drum mai bun?” „Nu, mai rău, zise domnul Culala. O 
economie ori e liberă total, ori e centralizată. Mai degrabă 
cred că auto-conducerea ar folosi într-o economie 
capitalistă, unde ar micşora în bine, pentru producţie, 
voinţa negativă a patronului. Un patron slab ar putea, 
astfel, prin participarea salariaţilor la treburile 
întreprinderii, să evite de pildă falimentul, care nu-l 
ameninţă numai pe el, ci şi pe salariaţi, care devin şomeri. 
Cointeresarea e o forţă care încă nu şi-a spus cuvântul.” 
„Bine, şi atunci de ce nu s-ar potrivi şi economiei 
socialiste?” „Pentru că nu poţi avea o economie liberă sau 
liberală într-un stat centralizat.” „Nu înţeleg!”, zisei. „Săvă 
dau un exemplu”, zise domnul Culala turnând în pahare. 


Ciocnirăm. Doamna Culala ne ură, mie şi fetei ei, numai 
bine şi realizarea tuturor dorințelor în noul an, Suzy să 
reintre la facultate, domnul Petrini să se întoarcă şi el acolo 
ca profesor şi soţului ei sănătate şi să intre şi el într-un 
serviciu. „Degeaba zice el că nu, dar dacă i s-ar încredința 
nu 0 uzină, ci chiar un simplu magazin, ce bine i-ar părea! 
Să ştiţi că e la curent cu totul şi suferă şi el că stă şi nu face 
nimic...” Doamna Culala se ameţise puţin de paharul băut 
înainte de aceste urări şi divulga acum, despre soţul ei, cum 
divulgase în prima mea vizită despre Suzy, secrete pe care 
nu le putea păstra numai pentru ea. lar eu îi urai să rămână 
mereu veselă şi optimistă, în timp ce mama şi fiica se 
îmbrăţişau şi se sărutau. Pentru domnul Culala nu găsii nici 
o urare, dar nici el pentru mine. Aşteptam amândoi să se 
termine efuziunile femeilor şi să continuăm discuţia. 
Ciocnirăm totuşi a doua oară, şi înainte de a goli paharele 
ne adresarăm un sobru „la mulţi ani”. „Mai jos, spre Sibiu, 
continuă el, crescătorii de vite din satele muntoase 
nesocializate au oferit statului, oficial, spre vânzare, de nu 
ştiu câte ori mai multe vite decât ceea ce se contractase. La 
început toată lumea era încântată, dar pe urmă, ia stai! Ce 
e asta? Ce e cu casele astea noi şi somptuoase, ce e cu 
ţăranii ăştia care îşi cumpără automobile şi au sute de mii 
de lei la C. E. C.? Asta e o inegalitate socială, o sfidare, un 
cumul de capital. Nu! Chestia asta trebuie să înceteze! 
Bine, nu, dar ce să le facem? Ce să le facem altceva decât să 
le interzicem să mai crească atâtea vite. Ceea ce s-a şi 
făcut! Li s-a interzis. În timp ce producţia de carne e la 
ordinea zilei, într-o Europă care a descoperit că nu carnea 
de porc sau de pasăre e cea mai gustoasă, ci cea de vită, 
steak-ul, muşchiul la grătar... Poate nu ştii că înainte de 
război carnea de porc era mai scumpă la piaţă decât carnea 
de vită... Care ar fi situaţia unei uzine dacă transferăm 
cazul în industrie? Fie datorită unor condiţii mai bune, fie 
mai ales datorită calităţii oamenilor (oamenii nu sunt toţi şi 
mai ales peste tot la fel!), cutare întreprindere câştigă mai 


mult decât altele de acelaşi profil, şi atunci ce faci? Le laşi 
câştigurile? Nu ar apărea grave perturbări în psihologia 
salariaţilor, plecări, părăsiri ale locului de muncă, o 
fluctuaţie nesănătoasă a forţei de muncă în sectoare chiar 
vitale?... Nu, e mai bine cum e acum, când poţi acoperi cu 
realizările dintr-un sector pierderile din altul, unde statul 
centralizat nu e interesat să dea cineva faliment. Nu ştiu 
cum se descurcă sârbii, n-am datele necesare să-mi dau 
seama ce înseamnă la ei, practic, autogestiunea. Am auzit, 
de pildă, că o firmă contractează să cumpere, să zicem, 
cupru, sau altceva, de undeva, de pe o piaţă străină, unde 
plăteşte cu valută forte, în timp ce o altă firmă din ţară are 
aceeaşi materie primă în stoc, la un preţ plătibil în monedă 
naţională. Nu văd aici unde ar fi câştigul! Ce iei pe mere dai 
pe pere. Cel puţin la noi apare acest avantaj, care e foarte 
sigur, şi ne dă un sentiment de stabilitate absolut 
incontestabil: merge sau nu merge uzina, avem salariul 
asigurat. Creşte sau nu creşte productivitatea muncii, noi, 
şefii, ne încasăm primele noastre regulat...” „Glumiţi”, zisei. 
(Toate acestea nu mă pasionau câtuşi de puţin, deşi eu îl 
incitasem pe domnul Culala să-şi expună teoriile despre 
comerţ şi economie, care nu puteau fi decât amuzante şi 
uşor ridicole, ca ale oricărui ins care priveşte fenomenele 
neimplicat în ele ca să le descopere cu adevărat legea care 
le guverna; fusese patron şi presupuneam că alt subiect de 
discuţie ar fi fost pentru el plicticos.) „Nu glumesc deloc! 
exclamă însă domnul Culala cu o ironie împrăştiată. Nici el 
nu ştia dacă era cazul să-şi adâncească sau nu ironia. Un 
salariu sigur şi nişte prime nemeritate nu sunt ele nişte 
stimulente asemănătoare cu avantajele autoconducerii? 
continuă el. Hai bă, zice românul, care în general e un om 
cu simţul datoriei, în sensul că îi displace să rămână dator, 
are, în acest sens, o veche nobleţe, puneţi mâna şi munciţi, 
că de-aia vă plăteşte statul. Şi muncesc, ba chiar, în 
momente grele, fac acte de eroism la care numai conştiinţa 
îi obligă. Popor admirabil şi, cum bine ai spus dumneata, 


uşor de guvernat... Ne încurcă regăţenii, exclamă deodată 
domnul Culala dându-se pe spate, forțând la limită 
echilibrul dintre el şi scaun, picior peste picior, şi cu o 
privire dură de şef ardelean care nu ştie de glumă. Dădu 
paharul pe gât. Cum a putut un cărturar aşa de mare ca 
Iorga să spună că vrem Ardealul fără ardeleni?!” „Nu cred 
să fi spus Iorga un astfel de lucru! Poate altcineva!” zisei. 
„Tată, murmură Suzy somnolentă, cu capul pe umărul meu, 
asta e o istorie veche!” „Nu atât de veche, ne-au lăsat până 
acum câţiva ani pe seama ungurilor, au creat chiar o 
regiune «Mureş-autonomă maghiară». Aici, unde e leagănul 
românismului... Ne-au adus moldoveni... ne murdăresc 
parcurile, îşi fac nevoile pe lângă zidurile Bisericii negre, 
veche zidire care...” „Da, tată, îl întrerupse Suzy, şi tu nu 
ştii cine e Eminescu, care era moldovean şi a mers pe jos 
prin Ardealul nostru, ca un sfânt pe un pământ minunat. De 
ce nu recunoşti că n-ai citit niciodată un vers de-al lui?” 
„Mie îmi place Goga...” „Da, ţie îţi place Goga, de ce m-aţi 
dus de lângă boi, de ce m-aţi dus de-acasă, deşi eşti la a 
treia generaţie care a părăsit boul, tot la coarnele lui te 
gândeşti, ca la o zeitate, boul Apis, şi cucuruzul, în care n-ai 
intrat niciodată, hai, tată, pa, te sărut, eu am plecat”, zise 
ea obidită, şi se ridică şi îşi îmbrăţişă iar mama, parcă 
ostentativ, adică ea, mama, n-avea idei (şi în general ce bine 
e să nu ai idei), dar îl îmbrăţişă şi pe el, pauvre papa, care 
ţinea atât de mult la Ardealul lui, încât... Eeee! Nimeni nu 
se gândea că e şi ea o fetiţă care... ei da! se simţea fericită 
şi atât tatălui, cât şi iubitului ei le ardea să... 

VIII. 

Aşi fi zis că pica de somn şi luarăm un taxi. Dar acasă îşi 
reveni şi mai ales reveni la tăcerile ei care se pare că după 
întreruperea sarcinii îi intraseră în fire, alungind cu totul pe 
vorbăreaţa dinainte. Se desbrăcă şi se aruncă în pat cu o 
săritură elastică (rămânând chiar o clipă în patru labe, şi cu 
capul în jos) savurând parcă bucuria jocului pur al unei 
căpriţe, care nu cunoştea vidul sufletesc al oamenilor, clipa 


lipsită de sens, pe care trebuie s-o alunge cu plăceri 
grosolane, împerecheri în afara sorocului sau băutură şi 
mâncare dincolo de saţietate. Continuă jocul dispărând 
precipitat sub pled şi sugerându-mi cu o privire de 
interdicţie să nu cumva să mă apropii de ea. Apoi întinse 
mâna şi dădu drumul la radio, însă încet, şi nu se deslipi de 
el aproape o jumătate de oră, tot căutând, încercând toate 
posturile. Nu-i plăcea însă nimic şi îl stinse, îmi întoarse 
apoi spatele şi îşi trase repede pledul peste cap, ca şi când 
ar fi văzut ceva şi nu mai vroia să-l vadă; totuşi aproape în 
aceeaşi clipă pledul svâcni şi se uită la mine peste umăr: „Ai 
înţeles?” zise. „Am înţeles!” 

Se lăsă tăcerea. Mă aşezai la birou cu o mare poftă de 
lucru şi după o vreme, timp în care mă oprii îndelung la un 
pasaj din caietele mele, începui să scriu. Nepreţuite caiete 
în care zăceau ca nişte iceberguri reflexiile mele din 
mirifica perioadă a cursurilor universitare! Numai eu ştiam 
ce ascund dedesubt, inspiraţia înaripată a unei stări de 
spirit în expansiune, inspiraţie bogată, fertilă, în timp ce, 
paralel, Matilda dărâma ceea ce credeam eu că este 
împlinire în viaţa vie, iubire şi armonie... iar paralel cu ca o 
mare prietenie, cu un om din generaţia mea, puternică 
personalitate obsedată de puţină putere pe această lume, 
plătind un preţ... Da, reuşise, mă uitase, nici ăsta nu-mi mai 
dăduse nici un semn din ziua când râzând pe culoarele 
spitalului de cei „arşi” (Giordano Bruno) ne despărţisem... 
Ce-o fi făcând? mă întrebai oprindu-mă o clipă din scris. Ce 
local şi-o fi ales unde să poată comanda un genie du 
christianisme însângerat pe care să-l stropească cu bere şi 
să-şi destupe apoi cămăşuiala de pe creier cu nenumărate 
filtre? Mi-era dor de el! Mă duc, îmi spusei, să-l văd! O să-i 
dau să citească cele două cărţi ale mele. Trebuie neapărat 
să i le dau. În fond, în afară de Ciceo, nimeni nu le-a citit, iar 
Ciceo... entuziast ca orice prieten... Da, imediat după Anul 
nou, după ce trec s-o văd pe Silvia, îi dau un telefon şi îi fac 
o vizită... 


O bătaie discretă în uşă îmi întrerupse firul... „Da, 
doamnă”, îi şoptii, să n-o trezesc pe Suzy. Gazda mea 
înţelese şi îmi făcu semn să ies. Mă întrebă apoi dacă ne 
ducem undeva în seara asta. „Cred că nu”, îi răspunsei. 
„Dacă totuşi nu vă duceţi nicăieri, vă invităm la noi. Vin şi 
copiii şi o să ne facă plăcere să...” „Domnule Petrini, spuse 
inginerul din cealaltă încăpere, poftiţi câteva clipe... Luaţi 
loc... Realmente, adăugă el, ne-ar face mare plăcere să... 
Dacă bineînţeles n-aveţi altă combinaţie! O să ascultăm 
muzică bună, bem un pahar de şampanie şi la rigoare se 
poate şi dansa... Ce mai faceţi?” „Bine, răspunsei, ca să nu 
zic excelent...” „V-a căutat o doamnă la telefon.” „Cine era?” 
„A spus că o să revină!” „Din Bucureşti?” „Nu, n-am avut 
impresia... A propos de telefon. Puteţi să-l luaţi în cameră o 
oră, două şi să felicitaţi pe cine doriţi.” „Nu, zisei... ba da, 
aşi vrea să dau un telefon unui prieten din Bucureşti...” 
„Poftiţi, zise, şi când nu mai aveţi nevoie mi-l înapoiaţi.” Şi 
se ridică, trase aparatul din priză şi mi-l puse în braţe. 
Bineînţeles, gândii, pe urmă, doamna inginer, când o veni 
nota de plată, o să-mi adauge într-o scrisoare bătută la 
maşină, cu multe detalii, costul convorbirii. Normal! 

Revenii în odaie şi o găsii pe Suzy la biroul meu. Îmi umbla 
prin sertare. Cu un instinct sigur dăduse peste cele două 
lucrări ale mele, dactilografiate, şi le pusese alături, ţinea 
cotul pe ele. Acum îmi răsfoia caietele. „Ce faci tu aici?”, o 
întrebai. Îmi răspunse cu degetele: fac ce-mi place. „Sunt 
lucrări de specialitate, continuai vârând telefonul în priză. 
Ai de felicitat pe cineva?” Respinse cu palma întrebarea. 
Apoi se ridică, mai cercetă o dată sertarele trase, dacă mai 
era ceva pe-acolo (nu mai era!), îmi aruncă o privire care 
parcă nu mă vedea, luă cele două lucrări bine capsate de 
mine (aveau şi coperţi) şi făcu iar o săritură în pat, de astă 
dată însă mai sobră, cu o expresie preocupată: „acum, 
parcă îmi spunea, am găsit două jucării...”, adică s-o las în 
pace să-şi vâre şi ea nasul în ele; n-o să le strice, de asta 
puteam fi sigur... Aprinse veioza, întârzie învârtind 


butoanele radioului, le opri pe o emisiune străină cu 
văitături îndepărtate din cine ştie ce ţară arabă sau 
bananieră, apoi deschise una din lucrări şi se înfundă în 
lectură. Mă uitai la ea cu atenţie: chiar citea, nu răsfoia. 
După o vreme observai cum mâna ei dreaptă începe să 
întârzie în creştetul capului, să smulgă rar, în neştire, câte- 
un fir... 

Cerui Bucureştiul. Nu ştiam numărul lui Micu, dar îi ştiam 
adresa, primisem odată de la el trei rânduri pe o ilustrată în 
care îmi spunea unde stă şi unde puteam să-i scriu. 
Operatoarea mă anunţă, după ce îmi găsi numărul, că linia 
cu Bucureştiul e aglomerată şi că va trebui să aştept. „Cât?” 
„O oră, două...” „Da, aştept!” îi răspunsei. 

Mă întorsei la planşeta mea albă şi lucrai, cât să fi trecut? 
O oră jumătate? În acest timp auzeam din spate foşnetul 
filei întoarse, îmi aduceam aminte că Suzy citea, mă 
răsuceam mirat, da, chiar citea, cu cotul înfipt în perne, cu 
o expresie bizară pe chip, impenetrabilă, străină de clipa de 
faţă, puţin decolorată, de fetiţă care se joacă, puţin 
îmbătrânită, în timp ce mâna liberă arunca firul de păr rupt 
între dinţi şi întorcea cu o mişcare vie fila manuscrisului. 
Telefonul sună: „Aveţi legătura cu Bucureştiul'. Suna 
ocupat. „Aşteptaţi, nu închideţi.” „Ioane, strigai, apoi 
recunoscând glasul prietenului meu la telefon, aici e Petrini! 
La mulţi ani!” „Dragă, zise el prompt cu astfel de surprize, 
ca şi când ne-am fi văzut ieri, cu anii ăştia e o chestie!... 
Sunt ani care durează de ţi se face lehamite şi sunt ani care 
nici nu ştii când dracu ţi-au fugit pe sub nas. Anul ăsta care 
s-a scurs m-a scos din sărite, cred că mi-a stricat şi pe cel 
care vine.” Vrui să-l întreb de ce, dar mă întrerupse râsul 
său sincopat şi prelungit dincolo de semnificaţia care ai fi 
crezut că ţi-e la îndemână. Îl aşteptai să termine. „De ce?”, 
zisei. „E complicat să-ţi spun la telefon, vino şi tu odată pe 
la mine, să mai stăm de vorbă!' „Negregşit, zisei, şi eu am 
multe să-ţi spun!' „Dă-mi un telefon înainte, să-mi fac timp, 
să mă debarasez de treburi...” „Bine, Ioane, e în regulă... 


Pot să-ţi aduc ceva să citeşti?” Urmă o tăcere. Nu lungă, dar 
nici scurtă. „Adu, zise el, şi dacă e ceva bun, putem să şi 
publicăm. A mai citit cineva? Ce-ai scris? E lucrarea despre 
Giordano Bruno?” „Nu, altceva!”' „Adu! Ştii că mă 
interesează tot ce gândeşti tu.” „Iransmite-i Clarei cele mai 
bune urări.” „Transmite-i-le tu, uite-o, e aici lângă mine.” 
„Petrini, ce e, dragă, cu tine?” zise Clara în receptor, tot 
aşa, imitându-şi soţul prin sugestia că nu era deloc 
surprinsă de gândul că nu ne-am mai văzut de trei ani şi că 
le venea acum de la mine un semn. Ei şi? Ar fi putut tot atât 
de bine să fie şi zece! Viaţa e scurtă, nu şi prietenia! În 
sanscrită se pot găsi texte în care se spune că nici după 
moarte nu se stinge o prietenie, o intemporală, ne puteam 
regăsi în cine ştie ce parte a lumii şi după reîncarnare... 
„Ziceai că te muţi şi tu la Bucureşti...” „De! exclamai. Multe 
zice omul!” (şi ei doi ziseseră). „Nu mai sta acolo, am auzit 
că faci pe contabilul! Serios, nu te da la fund, vino la 
Bucuregşti.”' „Nu fac pe contabilul, chiar sunt...” „Eşti, dar 
vezi să nu împrumuţi spiritul contabilului...” „Ei şi? Poate că 
într-o viaţă anterioară oi fi fost un mare risipitor şi a trebuit 
să mă reîncarnez într-un contabil, ca să adun cifre şi să le 
cunosc ordinea! Asta după interpretarea lui Platon, care 
pretinde că spiritul lui Agamemnon, scârbit de ucigaşa 
Clitemnestra, s-ar fi reîncarnat într-o lebădă, sau ceva de 
genul ăsta...” „Da, zise Clara, dar după Bardo Todol 
reîncarnarea spiritelor superioare urmează o scară 
ascendentă şi numai brutele, care nu suportă starea de 
bardo, se reped în primul animal pe care îl zăresc... Or, tu, 
încă din viaţă, ai trecut, ca să zic aşa, prin starea de bardo 
şi ai suportat-o bine. Aşi fi mirată să eşuezi într-un 
contabil... Serios, vino la Bucureşti. Ai fi şi mai aproape de 
fetiţă, continuă ea (era deci informată!) şi ai avea cu totul 
altfel de perspective şi în chestia catedrei...” (O groază, mai 
mult de-o grămadă!) „Bine, Clara, o să mă gândesc, văd eu 
ce fac...!', 


Astfel se încheie convorbirea, ca şi când nici n-ar fi avut 
loc, din pricina fostului meu prieten, care lăsase să se 
aştearnă o tăcere lungă între noi când auzise că vreau să-i 
aduc ceva să citească. Dacă nu i-aşi fi cunoscut bine aceste 
tăceri, m-aşi fi bănuit de suspiciune. Bună era pentru el o 
lucrare dacă era şi publicabilă. Or, eu ştiam că ale mele nu 
erau. Lectura lui, în acest caz, ar mai fi fost pentru mine 
folositoare? Ar putea el risca o opinie hotărâtă, plin de 
atâtea frâne, cum îl ştiam că este? O astfel de frână ar fi fost 
aceea că ar fi descoperit în lucrările mele ideile din caiete 
pentru care, vorba nevesti-sii, intrasem în starea de bardo; 
ar fi fost el încântat să-mi spună că aveau valoare? Dacă 
eram din nou arestat şi s-ar fi descoperit că el le citise? (fii 
fără grijă, loane, o să trec să te văd, dar fără lucrări!) „În 
nici un caz!” exclamă Suzy în clipa aceea. Tresării. Ce era 
asta? Gândurile se aud? „În nici un caz ce?” o întrebai. 
Parcă nici nu mă auzi. Îmi răspunse totuşi cu o mişcare a 
mâinii, cu degetele fluturând a respingere, să-mi văd adică 
de treabă, iar dacă n-am una, să-mi caut. Ceea ce şi făcui, 
intrai în baie spunându-i că vom merge, spre ora 
Revelionului, ori la gazdele noastre, ori la fraţii Berea, şi 
trebuia să fiu ras proaspăt... Începui deci să mă bărbieresc, 
operaţie pe care o făcui în stil joyceian, adică întârziind 
îndelung şi gândind... Oare sunt eu pe deplin conştient în 
clipa de faţă? mă întrebai, apropiindu-mi chipul de oglindă. 
Sunt bucuros, iubita mea mă citeşte, şi e clar că îi place, 
altfel n-ar fi stat ea aplecată asupra manuscrisului de mai 
bine de patru ore. Dealtfel mai are puţin... Începuse cu 
Era... care n-avea decât două sute de pagini. Ce vrusese să 
spună prin acel în nici un caz? Era clar, ascultase 
convorbirea şi avea părerea că în nici un caz să nu-i dau lui 
Ion Micu să-mi citească lucrările. De ce? O să discutăm, 
gândii, deşi puteam ghici:...ceea ce citea ea nu era bine să 
mai citească şi alţii... Chiar dacă e vorba de un prieten? 
Parcă o vedeam fluturând degetele: chiar! Totuşi, îmi 
spusei, cineva trebuie să le citească, vreau să spun un om 


specializat în filosofie, fiindcă nici Ciceo şi nici ea, Suzy... Ba 
nu!... Ba da... Reacţia ei nu va fi de complezenţă, s-ar putea 
să fie chiar brutală... O să aflu chiar în seara asta şi s-ar 
putea să am surpriza ca... Ei, ce putea fi altceva decât... şi 
dacă opinia ei ar fi... Da, clar, net, puteam avea surpriza 
unei reacţii catastrofice... Nu pentru că n-aşi avea 
încredere în ceea ce am făcut, ci pentru că asta ar veni nu 
de la Ion Micu, pe care l-aşi fi înţeles, sau să zicem de la 
Vaintrub, care era un marxist cu vederi largi, dar locuind pe 
o altă planetă (e adevărat, o planetă foarte apropiată de a 
mea, dar totuşi alta) sau de la marele poet şi filosof 
(presupunând că ar accepta să mă citească, lucru puţin 
probabil, auzisem că devenise extrem de mefient) care 
desigur că demult se învăluise în propriul său sistem 
filosofic şi ar fi strâmbat din nas în faţa incursiunii mele, 
spunându-mi de pildă că... ei, ce? că viziunea mea despre 
lume seamănă cu a unui Procopius din Cezareea (fără 
grasele desvăluiri ale aceluia din Istoria secretă), un fel de 
pamflet negru şi irelevant din punct de vedere filosofic... În 
clipele mele de îndoială gândisem eu însumi astfel... Dar n- 
aşi fi surprins, fiindcă odată aceste clipe trecând, îmi 
reciteam lucrarea şi n-o găseam străină de mine însumi, 
dimpotrivă, redescopeream identificarea mea cu ceea ce 
scrisesem şi retrăisem aproape total jubilaţiunea interioară 
care mă stăpânise după terminarea ei. lar Ciceo era un 
naiv, lui putuse să-i placă, mi se păruse chiar că era de la 
sine înţeles... Dar Suzy! nu era! Ea era, desigur, cititorul, 
un cititor dintre cei care, deşi se puteau lăsa atraşi, în 
curiozitatea lor avidă, asta nu însemna că odată terminată 
ultima filă, nu s-ar fi trezit şi nu ţi-ar fi aruncat o privire 
neîncrezătoare şi ironică: ei, ce-ai vrut să spui? Pe cine ai 
vrut să păcăleşti? Fără ca neapărat să-ţi exprime toate 
acestea şi cu voce tare, cu alte cuvinte să-ţi opună propria 
lui viziune despre lume, diferită şi mai ales incompatibilă, 
antagonică cu a ta, ceea ce pe terenul ideilor n-ar însemna 
propriu-zis o judecată care să te nege. Nu, ţi-ar răspunde 


evaziv, sau prin tăcere, fiindcă cititorul îşi trăieşte concepţia 
despre lume, dar nu şi-o poate exprima sintetic, ci 
fragmentar, prin chiar actele existenţei lui. lar la Suzy, pe 
deasupra, asta s-ar agrava atât de mult, încât opinia ei n-ar 
fi departe de a Matildei, adică expresia unei neîncrederi 
înainte chiar de a citi, atâta timp cât lucrarea nu e publicată 
şi alţii n-ar veni să-i ateste valoarea. Era însă o deosebire: 
Suzy, vedeam bine, mă citea cu pasiune... Şi dacă, după 
ultimele rânduri, din pasiunea ei ar rămâne ceva? Hm! O să 
vedem! Ar fi într-adevăr o catastrofă să nu-i rămână chiar 
nimic... Interesant totuşi! Ar fi de descoperit cu ce ochi m- 
ar vedea după. Ce-ar mai simţi îndată ce această excursie în 
fiinţa mea ascunsă s-ar termina. Aşa deci eram eu? Era o 
surpriză? Şi de ce natură? Poate că, îmi spusei, cu un 
întârziat scepticism, n-ar fi trebuit s-o las să citească. 
Fiindcă o surpriză rea n-ar fi avut numai ea, ci şi eu. Platon, 
care gândea şi simţea ca un poet, avea totuşi aversiune 
pentru poeţi. 'Tolstoi, un mare spirit, nu-şi înţelegea soţia, 
un spirit comun, care îl iubea şi era foarte geloasă pe toată 
existenţa lui, deşi în joc nu fusese niciodată o altă femeie şi 
ea fusese aceea care îi copiase o viaţă întreagă 
manuscrisele, ba chiar i le şi corectase, şi nu numai stilistic. 
Joyceianul meu bărbierit se apropia de sfârşit, dădui 
drumul robinetului şi mă privii iar de aproape în oglindă. Ei, 
mă întrebai iar, la ce concluzie ai ajuns? Eşti pe deplin 
conştient în clipa de faţă? Dădui din umeri... Nu, îmi 
răspunsei, sunt doar prevenit, ceea ce, recunosc, nu e mare 
lucru... orice-aşi gândi, am o încredere senină că Suzy n-o 
să-mi facă o surpriză rea. Şi dacă totuşi? O să vedem, 
fiindcă o surpriză totală şi rea, adică tăcerea, nu pot să 
concep. Mă spălai îndelung şi apa fierbinte (iată, cine 
spunea că de Revelion caloriferistul nostru o să se îmbete şi 
o să ne lase fără căldură şi apă caldă? trebuie să-i dăm şi lui 
un bacşiş mai gras!), apa fierbinte, ca să zic aşa, mă răcori, 
simțind că alături de seninătatea mea încrezătoare apăruse 
şi o nepăsare senină. Important e, gândii, că îmi place mie 


(ce-am scris) şi de această gândire sunt pe deplin conştient 
că nu mă iluzionez, restul e aventura ei (a lucrării), care 
urmează, şi nu a mea... 

IX. 

Deodată auzii dincolo un hohot de râs. Ce era asta? 
Cititoarea mea râdea. Exista oare în eseul meu vreun pasaj 
comic? Râsul încetă. Mă ştersei bine şi apăsat cu prosopul, 
ca şi când aşi fi vrut să-mi şterg şi din mine vreo rea 
prevestire, apoi intrai în odaie. „De ce râzi?” o întrebai cu 
blândeţe (să-i zicem, în realitate cu o dorinţă vie să-şi 
justifice bine veselia). Dădu o filă înapoi şi reciti un pasaj. 
Izbucni în râs. „[i-am spus de la început, zise că ton 
humour est merveilleusement irresistible.” Da, aşa era, 
dăduse peste un text încărcat de un sumbru sarcasm. Hm! 
Se putea şi râde! Dacă ceea ce a citit până acum ar fi făcut- 
o să acumuleze un complex de impresii defavorabile, gândii, 
pasajul acesta nu s-ar fi putut rupe din context ca s-o 
înveselească atât de tare. „Mai ai mult?”, o întrebai cu grijă 
(să-i zicem, în realitate cu îngrijorare sa nu întrerupă chiar 
acum lectura, când îi mai rămăseseră de citit doar câteva 
file). Făcu un semn liniştitor din degete. Întoarse ultima filă, 
puse manuscrisul deoparte şi apoi se destinse, se răsuci în 
pat de câteva ori, în prada, aşi fi zis, a unei pline încântări. 
Îşi întinse braţele şi iar se răsuci şi izbucni iar în râs. 
„lubitul meu, zise, ai scris o carte pasionantă, ai găsit ceva 
care o salvează; înjuri omenirea cu un humor furios... da, 
aşa este, oamenii sunt...” Şi aici se opri deodată, îşi dădu 
parcă seama că era pe punctul să spună cum sunt oamenii, 
lucru care n-o mai încânta, sau n-avea chef, sau spusesem 
eu în ceea ce citise şi ar fi însemnat să mă rezume, ceea ce 
iarăşi i-ar fi stricat plăcerea pe care o resimţise... „Ajunge, 
zisei, văzând cum întinde mâna spre celălalt manuscris, e 
ora unsprezece, o minţii, era abia zece, ai citit destul... 
Avem două invitaţii: una aici, la gazdele noastre, şi alta jos, 
la fraţii Berea... Unde ţi-ar plăcea?” Se ridică în genunchi 
şi rămase câteva clipe cu capul în jos, reflectând, apoi se 


uită la mine îndelung cu un joc de expresie indescriptibil: 
admiraţie ironică, protecţie maternă (sau filială?!), nelinişte 
(era chiar bună cartea mea?!), ar fi vrut să dea înapoi, 
dar... apoi deodată o fermă detaşare (probabil că era bună, 
altfel...). Sări jos şi reveni la realitate: „Ce să căutăm noi la 
fraţii Berea?”, zise. „Atunci rămânem aici? o întrebai, 
fiindcă nu precizase dacă mergem alături... Ştiu că nu-ţi 
place de gazda noastră, e cam pisăloagă!” „Şi ce dacă e 
pisăloagă? îi venim noi de hac!” Şi spuse asta cu mare chef 
de a-i veni de hac „indiscretei” doamne care, de când Suzy 
se mutase la mine, încetase să mai fie indiscretă (doar o 
singură dată mă întrebase când mă căsătoresc, conform 
observaţiei lui Goethe, care spune că oamenii când îşi dau 
seama că doi inşi s-au îndrăgostit, ar dori să-i vadă 
căsătoriţi, iar după aceea îi pândesc să vadă când se 
despart; noi, românii, insistăm doar asupra primului 
fenomen: maică, spun babele, când văd că o pereche 
întârzie prea mult să se ducă la primărie, dacă vă iubiţi de 
ce nu vă luaţi? Şi odată luaţi: dacă nu se înţeleg, niciodată 
nu-i îndeamnă să se despartă, fie din dorinţa secretă de a-i 
vedea îndurând şi ei, ca toată lumea, jugul în doi, fie pentru 
că spectacolul suferinţei altora li se pare mai atractiv decât 
cel al căutării fericirii). 

Gazda mea, domnul inginer Cucu, afectă o surpriză când 
ne văzu, ca şi când n-ar fi ştiut că Suzy locuia cu mine, deşi, 
când făcu prezentările, zise: „...şi domnişoara Culala, dacă 
numele vă spune ceva, e chiar cel cunoscut de noi toţi...” 
Nu veniseră la ei numai „copiii”, casa era plină de lume, toţi 
de vârsta domnului şi doamnei Cucu. Ni se dădu câte-un 
pahar de vermut, şi cu el în mână căutarăm unde să 
şedem... Nu aveam unde, toate scaunele erau ocupate, şi 
inginerul Cucu ori se prefăcea că nu observă, ori chiar era 
cam mitocan şi uitase ce-mi spusese mie mai înainte, că i-ar 
face o reală plăcere să... 

Oricum, se putea deduce că nu prea fuseserăm aşteptaţi. 
Mă gândii să simulez că de fapt nu venisem să rămânem, 


plecăm în altă parte, dorisem doar să le urăm în trecere la 
mulţi ani şi... Mă uitai la Suzy să-i sugerez retragerea, dar 
observai pe chipul ei că nici n-avea de gând, dimpotrivă, o 
ţintuia cu o privire ucigaşă, aşi zice carnasieră, pe doamna 
Cucu, care clămpănea din gură şi avea aerul că nici nu ne 
cunoştea... Niciodată n-o surprinsesem pe Suzy stăpânită 
de o astfel de furie rece şi orgolioasă... 

Atunci văzui cum timida şi micuța fiică a doamnei Cucu, 
care mă luase drept muncitor-filozof (şi care între timp 
născuse un băieţel, trebuia să aibă acum trei ani), îi 
şopteşte ceva soţului ei. Acesta dădu din cap, se ridică, intră 
în odaia tampon dintre a mea şi cea a gazdei şi se întoarse 
cu două taburete, pe care ne invită să luăm loc. Absent şi în 
acelaşi timp atent, de fapt nici absent dar nici atent, domnul 
Cucu spărgea alune, mesteca necontenit şi părea că 
ascultă, mai degrabă că suportă clămpăneala soţiei lui fără 
să se irite, conversaţia era generală, nu?! deşi nu era! că 
totul era agreabil şi că în curând... În curând se va produce 
ceva iminent, îi va spune într-un mod foarte grosolan soţiei 
lui că... „Nu, zise însă foarte prevenitor, când doamna Cucu 
se opri o clipă, asta nu s-a întâmplat atunci, ci prin 1938, 
când Carol al doilea, venind de la Londra, de la o ceremonie 
funebră, s-a oprit la Berlin şi a încercat o înţelegere cu 
Hitler... Armand Călinescu...” „Nu mai vorbi prostii, îl 
întrerupse doamna Cucu, ştiu precis de la doctorul 
Stănescu, care era prietenul lui... Prin 35, nu prin 38 şi-a 
zdrobit el cariera. Deşi, dacă mă gândesc, tot rău ar fi fost 
dacă s-ar fi hotărât să devină ginerele lui 1. G. Farben... 
Cine ştie ce-ar fi păţit după război...” „Dacă zici că ai auzit 
c-a fost arestat...”, îi acoperi el cu falsă blândeţe glasul ei 
casant. „Nimeni nu l-a îndemnat, îi acoperi şi ea glasul, să 
se apuce tocmai acum, după cincisprezece ani de la război, 
să dea bani la legionari...” „Asta înseamnă că a fost silit, 
zise un domn scund, vârtos, chel şi cu groşi ochelari pe nas, 
care îl făceau să semene cu un dur chirurg. Îl aveau cu ceva 
la mână!” 


În acest timp observai cum chipul micuţei doamne începea 
să capete o expresie vie de suferinţă. Soţul ei se îngrijoră şi 
începură să-şi şoptească unul altuia ceva la ureche. „Da”, 
zise ea şi se mai însenină şi începu să se uite la noi cu capul 
uşor plecat, cu un fel de interogaţie chinuită şi resemnată: 
nu eaşacăo să fiţi de acord? parcă ni se adresa. El se 
ridică, se apropie de mine şi îmi şopti: „Poate să se 
odihnească puţin soţia mea în camera dumneavoastră?” 
„Bineînţeles!” „Avem o propunere, continuă el, să ne 
retragem pe urmă şi noi acolo...” „De acord, Suzy, eşti de 
acord?” Ea îşi plecă urechea şi dădu din cap şi se şi ridică, 
chiar ostentativ, fapt care n-o împiedică însă pe doamna 
Cucu să taie mai departe aerul cu cuvintele ei. Se pare că 
Suzy îşi dăduse seama că, dacă ar fi rămas, i-ar fi fost 
imposibil să-i vie de hac bătrânei pisăloage. „Ooo! făcu ea 
apoi în odaie uitându-se la mine cu ochii dilataţi, pe-asta 
nici dacă o omori nu-i închizi gura... „ „[i-am spus eu, râsei, 
cu mine e mai ponderată, dar ai văzut, pe fata ei o duce la 
exasperare... de-aia bănuiesc că după ce s-a măritat a 
părăsit casa părintească.” „Hi, hi, făcu Suzy, dar ce 
mâncăm, mi-e foame...” „Parcă ziceai că vrei să ajunezi.” 
„Ştii ce, zise, coborâm toţi patru la fraţii Berea...” 

Dar intră tânăra pereche şi el ne spuse că a vorbit cu 
bucătăreasa să ne aducă mâncarea aici... Nu scăparăm însă 
aşa de uşor, intră după noi doamna Cucu şi ne spuse cu 
„înţelegere” că ar fi trebuit să se gândească, tinerilor le 
place să petreacă între ei... Titi e de vină (adică soţul ei), o 
scoate din pepeni cu iniţiativele lui, pe care le ţine secrete 
până în ultimul moment,...a fost vorba să vină numai 
„Copiii”, şi el, fără să-i spună, a invitat o grămadă de lume... 
Noroc că a găsit un purcel de lapte, şia avut parcă o 
presimţire şi a pus-o pe Sultana să cumpere destul vin şi 
cozonac de la o cofetărie, „unde se face foarte bine...”. 
„Bine, mamă, bine”, o întrerupse fiică-sa, pentru că doamna 
Cucu ameninţa să nu se mai oprească şi nici să plece. „O să 
vă aduc eu totul aici, insistă ea fără să se sinchisească, 


numai şampania cred că n-o să ajungă, beţi şi voi vin, 
fiindcă decât aşa şampanie, mai bine lipsă, e un fel de sirop 
greţos care n-are decât meritul că face spumă...” „Mamă, n- 
avem nevoie de şampanie, şi nu ne aduce nimic, ne 
descurcăm noi”, zise iar fiica ei de astă dată cu buzele 
tremurânde. „Eşti nervoasă”, constată doamna Cucu sec şi 
cu glas parcă abstract, cum pot oamenii fi atât de nervoşi, 
parcă spunea, şi se cără în sfârşit, însă cu o încetineală care 
nu spunea nimic bun, se putea întoarce oricând. 

Petrecerea noastră fu reţinută din pricina micuţei şi 
suferindei doamne Valer (aşa îl chema pe ginerele doamnei 
Cucu), care nu se linişti nici după ce se convinse că mama ei 
n-o să mai revină (chiar nu mai reveni!), nu putu să 
mănânce nimic şi numai din politeţe pentru noi nu ceru 
soţului ei s-o ducă acasă. Soţul ei însă mâncă vârtos. Când 
afară începură să se audă împuşcăturile de rachete care 
îngropau anul care trecuse şi ale căror artificii strălucitoare 
ne inundară odaia, stinsei lumina şi deschisei amândouă 
ferestrele. 

Suzy veni lângă mine şi contemplarăm în tăcere oraşul 
iluminat şi sfâşiat de zgomotul petardelor, care parcă 
spuneau anului care trecuse, bun sau rău, pleacă, bătrâne, 
o să te ţinem minte, sau o să te uităm, adio oricum, lasă loc 
unor noi sforţări şi speranţe... Ceea ce s-a împlinit cu tine 
să continue, ceea ce a fost eşec să iei cu tine în neant, şi o 
nouă rotaţie în jurul soarelui, a pământului nostru plin de 
albastre şi imense întinderi de ape, să fie benefică 
oceanului uman în totalitatea lui şi fiecăruia dintre noi în 
parte... Să nu moară nimeni în anul care vine (se poate, 
nu?) şi să nu nască decât mamele fericite! Nu-ţi port pică, 
gândii eu însumi pentru mine, am fost fericit în aproape 
toate lunile tale, mi-ai adus în viaţă o fiinţă pe care o iubesc 
şi mi-ai confirmat că truda gândirii mele a fost fructuoasă: 
Spune-i micuţului an nou, care ne întâmpină, să ne ajute, 
înainte de a îmbătrâni şi el, să ne îndeplinim măcar o parte 
din dorinţele noastre nemăsurate... Simţii în euforia acelor 


clipe o mână care mă apucă de ceafă şi începu să mă 
mângâie insistent şi dulce... Un îndemn, o sugestie, o 
trezise din tăcerea mea însingurată... Ochii ni se întâlniră în 
întunericul în care scăpărau scântei albastre şi roşii, 
alungate violent de orbitoare explozii albe şi verzi. Un chip 
îngrijorat mi se alătură: „Ce faci tu, sufletul meu?! La ce te 
gândeşti?” Ne îmbrăţişarăm, ne chinuirăm obrajii, urechile, 
gurile într-o mută contopire. Ea mă strângea foarte tare, ca 
atunci la despărţire în frumoasa casă unde ea copilărise şi 
ne apucaseră zorile după prima noastră noapte de 
dragoste... Braţele ei dulci, puternice, de zidăriţă, care 
ştiau să apuce... „Suzy, te iubesc...” „Da, Victoraş, ne-am 
procopsit...” „Dacă ai şti ce bine îmi pare că ţi-a plăcut 
cartea mea...” „Da, hi, hi, ce păcat că nu poate să apară 
acum... Dar o să apară ea cândva... Să nu i-o dai lui lon 
Micu s-o citească...” „Bineînţeles...” „Cealaltă cum e?” „Nu 
cred că o să-ţi mai placă. E filosofie pură, n-o să mai găseşti 
în ea nimic care să te facă să râzi...” „Crezi? Hi, hi...” „Da, 
nu mai e o imprecaţie, ci o carte liniştită şi foarte 
abstractă...” „Când ai avut timp să le scrii?” Din glasul ei 
înţelesei însă că nu era vorba de timpul fizic, de durată, ci 
de disponibilitatea mea afectivă... după ce trecusem printr- 
atâtea... şi încă mai treceam... „locmai, spusei, n-aşi fi avut 
timp dacă n-aşi fi scris-o pe prima...” „Mai vorbim, hai să 
aprindem.” 

Revenii în odaie şi răsucii comutatorul. Musafirii noştri 
stătuseră ca şi noi la cealaltă fereastră, şoptindu-şi desigur 
lucruri tot atât de... Se întoarseră şi închiserăm geamurile. 
Suferinda doamnă părea mai liniştită, dar când umplurăm 
paharele, nu se atinse de al ei. „Stimată doamnă, ridicai eu 
glasul, lăsaţi, beţi un pahar şi o să vedeţi că totul o să vi se 
pară altfel... Daaa, continuai, dându-l pe-al meu cu sete 
peste cap şi cuprins îndată de o stranie exuberanţă, sunt 
lucruri mult mai importante, beţi paharul şi o să le 
descoperiţi... Paharul trebuie băut, filosofai eu mai departe 
surprinzând o uimire pe chipul iubitei mele şi o posomorâtă 


neîncredere pe cel al soţului prea sensibilei doamne (da, 
parcă spunea el, eu îl beau, am dat peste o fiinţă pe care o 
iubesc foarte tare, dar am început să am bănuieli, şi asta 
mă întristează, că iubirea mea nu-i ajută la nimic). Nu 
foloseşte la nimic, reluai eu ca un ecou al propriei mele 
gândiri, dacă eviţi paharul. Socrate s-a gândit el bine când 
a acceptat cucuta...” „În schimb tu ai băut unul în plus”, 
zise Suzy, şi toţi patru izbucnirăm atunci în hohote, chiar şi 
plăpânda. Prinsei momentul şi îi întinsei paharul cu mâinile 
mele: „Beţi, doamnă! Vă rog să beţi, n-o să vi se întâmple 
nimic desagreabil!” 

Bău, dar nici ceva agreabil nu i se întâmplă. Doar o 
curioasă schimbare de expresie: „sunt rezistentă, parcă 
spunea, nu sunt atât de plăpândă pe cât par...”. Dar 
rezistentă la ce? Probabil la orice i-ar fi putut face plăcere 
ei, şi prin ricoşeu şi bărbatului... Era şi ăsta un fel instinctiv 
de a-l ţine... „Hi, hi, făcu Suzy după ce închise uşa în urma 
lor... Daaa, ţi-a plăcut prăpădita asta! Ai fi vrut s-o 
protejezi... Ei da, lasă că te-am văzut eu... Oiţă! exclamă cu 
o voce înaltă, imitându-mă în strigăte, ai vrut să faci pe 
berbecul!” Sări în pat, unde se aşeză turceşte şi netezi 
cuvertura în faţa ei, ca şi când m-ar fi invitat să jucăm 
împreună pietre sau să-şi dea în cărţi, să-mi ghicească 
norocul... „Hi hi, bem şi noi acuma ceva, iubitul meu?... Şi 
parcă auzisem şi eu de fructe, banane, «smochine», puse 
ea, nu ştiu de ce, acest cuvânt între ghilimele, daaa, şi alte 
minunate fructe ale pământului...” 

X. 

Astfel se încheie anul şi ne trezirăm în cel nou ca o 
grosolană surpriză, pe care ne-o făcu domnul inginer Cucu 
a doua zi spre prânz. Prin somn auzii o bătaie grăbită în 
uşă, o bătaie mai mult de formă, fiindcă uşa se deschise în 
acelaşi timp şi cineva intră în odaie (senzaţia mea fu mai 
degrabă că „năvăli”, prin siguranţa paşilor şi parcă a unui 
fel de gălăgie pe care o fac cei care ne sunt familiari şi nu 
se sinchisesc dacă ne surprind, să zicem, goi în pat, sau 


chiar în baie). „Eeei, nu se doarme de Anul nou, trezeşte-te, 
domnule, o să ai destul timp să leneveşti până la celălalt... 
Aşa îţi primeşti tu musafirii?... Ei, haide, acuma nu te jena, 
dă-te jos şi aprinde lumina... Unde o fi comutatorul ăsta?” 
Era Matilda, veselă nevoie mare, îi recunoscusem din 
prima clipă, şi venind parcă dintr-un vis îndepărtat, glasul 
ei de altădată, din clipele de euforie exaltată... Lumina se 
aprinse. Sării în capul oaselor, buimăcit. Matilda nu era 
singură... „Silvia, murmurai răguşit de o furie năvalnică. Ce 
cauţi tu aici, fără să te anunţi? mă adresai Matildei, trăim 
într-o lume civilizată, avem telefoane, adrese, poştă şi 
telegraf, copii şi prieteni pe care trebuie să evităm să-i 


punem în situaţii delicate...”' „Ei ho! că nu s-a întâmplat 
nimic, râse Matilda, nu e o catastrofă că te-am surprins în 
pijama...” 


Nu vedea că nu eram singur, se aşeză într-un fotoliu pusă 
parcă pe taclale şi continuă:”. Ce e asta, ţi-am telefonat ieri 
şi am vorbit cu gazda ta, inginerul Cucu, nu erai acasă, şi i- 
am spus că trec astăzi pe la prânz să ţi-o aduc pe Silvia... Şi 
acum când am sunat mi-a deschis acelaşi domn Cucu şi 
«poftiţi!», mi-a zis, cu aerul cel mai natural din lume - aşa, 
ca între oameni «civilizaţi», adăugă cu o nuanţă sarcastică 
în glas, observând în sfârşit că în patul meu era o femeie... 
Am crezut că ne aştepţi, şuieră de astă dată furioasă, dar 
mereu stăpânită de aceeaşi euforie exaltată, deşi te înţeleg, 
adăugă cu înţelegere, dar trebuia să ne spui...” „Ce să 
spun, strigai, nu m-a anunţat nimeni că ai să vii!” „Nu ţi-a 
spus gazda ta?” „Mi-a spus că m-a căutat o doamnă care o 
să revie.” „Nu ţi-a spus că o să trec azi cu Silvia să te văd?” 
„Nu! Şi de ce n-ai revenit cu telefonul?” „Fiindcă domnul 
Cucu m-a avertizat că nu eşti acasă la această oră şi că 
probabil n-o să fii nici mai târziu, faci Revelionul cine ştie 
unde, fiindcă i-a spus nevastă-sa că n-ai pregătit nimic 
acasă...” „Futu-l în cur pe mă-sa pe domnul Cucu altău, te- 
ai apucat să pălăvrăgeşti cu el despre lucruri care nu-l 


privesc, când puteai foarte bine să revii cu un telefon... Te 
costa mult dacă...” 

În clipa aceea Suzy se ridică şi ea în capul oaselor, îşi 
drese cu o mişcare fermă părul şi mă întrerupse: „De ce 
strigi, zise cu un mic reproş senin, nu vezică eo 
neînțelegere? Treceţi în odaia cealaltă şi discutaţi.” În care 
odaie? Acolo stătea mama inginerului, bătrâna doamnă 
Cucu. „A! nu ştii, zise Suzy, e plecată de sărbători, mi-a spus 
mie...” Mă dădui jos din pat, deschisei şifonierul, trăsei 
halatul pe mine şi trecurăm dincolo. „Dealtfel, după o astfel 
de primire, nici n-avem ce să discutăm”, zise Matilda după 
ce ne aşezarăm pe scaune. Dacă vrei să mai stai cu Silvia...” 
„O clipă”, o oprii şi mă ridicai şi trântii cu putere uşa 
întredeschisă care da în odaia grobianului farseur, domnul 
inginer Cucu, şi a nevesti-sii, pentru care simţii în secunda 
aceea simpatie, bine făcea că îi toca cu clămpănitul ei 
casant nervii lui prea groşi... era ea pisăloagă, dar, vorba lui 
Caragiale, nu era groabă, ca bărbatu-său. 

Silvia simţi pesemne că uşa trântită şi expresia mea 
furioasă nu îi erau adresate ei, ci maică-sii, şi avu un surâs 
divin: tata o înveselea. „Ah, zisei, ia vino tu încoace!” Şi o 
luai în braţe şi clipe lungi durară până mă desprinsei de 
roua ochilor ei inocenți. „Ilataaa, îmi şopti, nu prea copleşită 
de mângâierile mele, vreau să-ţi spun ceva.” Aoleo, gândii, 
ce-o fi vrând să-mi spună? Nu mai ştiam bine când mă iubea 
şi când nu, acel ci de altădată, semnul tandreţei ei infantile 
şi totale, se topise din pronunția ei pentru mine? Dar nu, 
surpriza veni... „Ci, ci, o auzii spunând, la mulţi ani, ta- 
taaa!” „De ce nu-i răspunzi fetiţei?”, zise Matilda 
observându-mă cu un ochi cercetător care sticlea de 
supoziţii şi presupoziţii alergându-i foarte sprintene şi 
viclene prin minte (desigur, n-o mai iubeam pe Silvia, acum 
când iubeam pe altcineva, a ştiut ea totdeauna că...). „Dacă 
i-aşi răspunde, zisei, tu de ce ai mai avea să te miri?” „Nu 
mă miră, îmi răspunse foarte rece (euforia îi pierise), în 
orice caz, dacă vrei să mai stai de vorbă cu ea (şi simţii că 


nu din proprie voinţă mai concepea un asemenea lucru, mai 
avea şi Silvia ceva de spus), în casa asta n-o las, ne găseşti 
la Tasia, unde o să stăm vreo săptămână. „De ce, mamă”?”, 
zise Silvia, cu un glas în care ea sugera că replica mamei nu 
va fi auzită. Nu era o întrebare, de ce, mamă, ci o afirmaţie, 
ba da, mamă. „În nici un caz, îi spuse Matilda crâncenă, tu 
n-ai văzut că tata nu e singur?” „Ci, ci ce dacă? zise Silvia. 
Nici tu nu eşti, ci singură, ci când tata vine pe la noi!” 

O tăcere ca după o sentinţă se lăsă în urma acestor 
cuvinte neaşteptate. „Trebuie să recunoşti, mă adresai în 
sfârşit Matildei, că Silvia gândeşte logic. O să stea cu mine 
până plecaţi.” O bătaie discretă în uşă o împiedică pe 
Matilda să răspundă. „Da”, zisei, şi Suzy intră. Se vedea că 
luase o hotărâre, se îmbrăcase, îşi pusese blana, vroia, 
desigur, să plece. Dar nu se grăbea, se aşeză cuminte pe un 
scaun. Se pieptănase lins şi îşi strânsese părul la ceafă în 
coadă de cal, cum era moda printre fete. „De ce nu mi-o 
prezinţi pe soţia ta?”, zise Matilda. „Suzy Culala mă 
cheamă, doamnă! răspunse ea prompt. Aveţi o fetiţă 
extraordinară”, continuă cu un surâs ca un brici şi cu un 
glas în care răzbătea un orgoliu retras şi rece, îndepărtat 
de noi toţi şi de clipa de faţă: „aveţi” adică eu şi Matilda, ea 
n-avea ce căuta acolo. Surâsul ei mă îngheţă. Nu negase că 
n-ar fi soţia mea, totuşi îşi spusese numele de fată. „Îmi daţi 
voie, doamnă, să-i spun ceva fetiţei dumneavoastră?” Şi 
surâsul glacial se accentuă atât de tare. Încât deveni parcă 
de gips, însă un gips viu, ca al tinerei necunoscute care se 
înecase în Sena, mai frumos şi mai misterios ca al 
Giocondei, fiindcă undele care o învăluiseră nu-i alteraseră 
expresia de beatitudine şi încredere cu care se încredinţase 
apelor. Matilda tăcu, ştiind parcă dinainte că Silvia n-o să-i 
aştepte răspunsul, ceea ce fetiţa şi făcu, se apropie de 
necunoscută şi îşi lipi urechea şi ascultă fără să se mire de 
şoaptele care urmară. Îmi încordai auzul, dar şuşoteala era 
ininteligibilă. Ce-i spunea Suzy, ce secret atât de rapid i se 
născuse în minte? „Da? se detaşă ea, ai înţeles? Vino 


LLA 


încoace!” Şi iar îi şopti ceva, pesemne îi repetă, fiindcă 
după aceea (a înţeles sau nu, fetiţa) se ridică în picioare: 
„Am plecat, mi se adresă, vorbim la telefon...” 

Numai cei încleiaţi în propriul lor trecut au, adesea, 
senzaţia că prezentul e vertiginos. Nu reacţionează la el. 
Rămăsei inert. Da, gândii, o să vorbim la telefon. Aici erau 
nişte socoteli de reglat. „Cam isterică soţia ta”, zise Matilda. 
„Mai puţin isterică decât tine”, îi replicai. „Da, reluă 
Matilda, o să vorbesc cu ea şi o să-i spun că o s-o 
nenoroceşti ca şi pe mine.” „Nu mai spune! Eşti 
nenorocită?”, o întrebai cu o prospeţime jubilatoare în glas. 
„Ai vrea tu!” „Eu nu vreau de la tine nimic, las-o pe Silvia 
aici şi...” 

Mă redresai, simțind că trebuie să mă smulg imediat din 
capcana imenselor noastre ciocniri de odinioară. La ce bun? 
Tot ceea ce mai aveam să ne spunem nu mai rima cu nimic. 
Prezentul devenea vertiginos. Intrai în odaia mea şi 
deschisei liniştit şifonierul. Se golise, nu mai atârnau în el 
decât costumele mele. Intrai în baie, dar nu mai regăsii sub 
oglindă obiectele ei de toaletă. Revenii: cercetai mai atent 
odaia, să descopăr un semn. Dar ştiam că nu va fi. Da, nu 
mai aveam ce să mai văd, operase, fata asta, cu o rapiditate 
uimitoare. Îşi luase tot ce era al ei, nu mai lăsase nimic în 
urmă... Ba nu: „Vorbim la telefon”... Asta putea să nu mai 
însemne mare lucru... Mă lungii în pat, cu mâinile sub 
ceafă. În timp ce auzeam uşa de la intrare trântindu-se. Nu 
tresării, ştiam că Matilda plecase şi o luase şi pe Silvia cu 
ea... 

Astfel începu pentru mine noul an, da, chiar anul de-acum, 
când scriu toate acestea; cel fatal... 

PARTEA A ZECEA 
[. 

Închisei cu o mişcare furioasă şifonierul căscat, din care 
Suzy „sburase ca o laşă” (cum s-ar fi exprimat despre noi 
Caragiale, luându-ne peste picior), şi îi trăsei cu însumi 
dulapului o lovitură zdravănă, fiindcă aşa era, Suzy părăsise 


vertiginos cuibul nostru ca şi când ar fi simţit apropierea 
hultanului. N-aşi fi putut zice însă că fugise speriată, 
dimpotrivă, ultima ei expresie, vorbindu-i Silviei la ureche, 
arătase mai degrabă siguranţă de sine şi parcă o stranie 
jubilaţiune. Acum vedeam clar ce era: bucuria unei 
înstrăinări rapide şi bine întemeiate, asemeni celor care 
descoperă brusc cum întâmplarea îi serveşte miraculos, de 
o mie de ori mai eficace decât oricare alt efort al unei 
hotărâri deliberate. „Ei! zisei, întinzându-mă pe pat cu 
mâinile sub ceafă, unde e melancolia care credeai că o să... 
În clipa când... Nici vorbă despre o asemenea poetică 
învăluire, asta se simte doar gândind la despărţire, şi nu 
când ea se produce.” În clipa aceea uşile şifonierului 
scârţâiră parcă ironic. Mă ridicai să le închid bine, dar fără 
voia mea mâinile le deschiseră larg şi contemplai 
îndelung... hm! da, golul! 

Asta îmi aminti de întâmplarea unui grec, dintre cei pe 
care înfrângerea generalului Marcos în 43 îi aduseseră pe 
meleagurile noastre. Era un scriitor şi gazetar cu relaţii, 
călătorea des în Occident şi se întorcea totdeauna cu 
geamantanele pline cu cadouri pentru gagicele lui 
nestatornice (parca le alegea anume din specia celor care 
părăsesc partenerul repede şi fără motiv aparent). „Cobor 
la gară, cică ar fi relatat grecul însuşi, şi mă repej la telefon 
s-o anunci pe iubita mea că am şoşit. Telefonul cârrr, cârrr. 
nu răspunde! Mă urc ia taeşi... Aduşeşem pentru ea ciorapi 
de mătasea, rochice, pantofi cu tocul ascuţit, ruj Christian 
Dior, şi alte lucruri drăguce... Şun la uşa... Nimic... Scot 
cheia, intru în apartament, nu era, şi atunci am avut un 
preşentiment şi am deschis şifonierul: golul! Beştia fugise!” 

Surâsei în forul meu interior şi închisei, de astă dată cu 
blândeţe uşile. Trebuie să desprindem o filosofie tonică din 
întâmplările celor părăsiţi şi îmi veni atunci în minte şi felul 
cum îl cucerise şi apoi îl părăsise dumnezeita (cu paharul 
de şampanie în taxi, la ora zece în seara Revelionului, tur- 
retur) pe Bacaloglu, care de-atunci preconiza să punem un 


T cu fierul înroşit pe spinarea tuturor trădătoarelor. Asta 
era sinistru, grecul avea mai mult humor. 

Mă îmbrăcai şi plecai la 'Tasia, s-o aduc pe Silvia la mine. 
Găsii petrecere generală, ca odinioară când îi vizitasem 
pentru întâia oară, a doua zi după căsătoria mea cu 
Matilda. Dar nu ca atunci mă întâmpină fosta mea soţie, ca 
şi când n-ar fi ştiut cine era bărbatul care intrase pe uşă, ci 
ca şi când acum eu eram bărbatul ei de totdeauna şi nimic 
nu se întâmplase vreodată între noi... „Aaa! Victor, făcu ea 
îndată ce mă văzu (şi se ridică în picioare), hai, dragă, la 
mulţi ani şi nu mai umbla şi tu cu o falcă în cer şi una în 
pământ, o singură viaţă are omul şi...” Se ridicară toţi, 
pricăjitul se grăbi cu un aer aplicat să-mi umple un pahar, 
ca şi când ar fi descoperit şi el în clipa aceea că o singură 
viaţă are omul, şi asta l-ar fi entuziasmat, şi ciocnirăm cu 
expresii semnificative: dacă o singură viaţă avem, atunci ce 
mai andarbrambura, să bem şi să chefuim. „Aşa este, strigă 
marele Vasile, şeful clanului, neschimbat se pare, cu 
regimul lui alternat între carne şi vitamine, o viaţă are omul 
şi un trai nenorocit.” 

Nu s-ar fi zis. În ceea ce îl privea, sau cine ştie? Dintre ei 
toţi numai Tasia îmbătrânise. Tamara îşi pierduse orice 
fatalitate amândouă, nu se ştie de ce, aveau trăsăturile 
adâncite, sumbre, sau mi se părea mie, cum le priveam cu 
un ochi străin? Desigur, fiindcă veselia Matildei nu alunga 
de pe chipul ei o strălucire pe stinse, dar fără bogăţia de 
culori a unui amurg fastuos. Îmi aruncai privirea circular, să 
redescopăr subalternii marelui Vasile. Erau alţii şi nu avui 
nici o curiozitate să-i cunosc. În acelaşi timp, la vederea 
acestor fiinţe care obosiseră se pare, în ritualul vieţii lor 
anonime, ştiam că dacă am să rămân să beau cu ei 
depresiunea mea s-ar fi retras şi i-aşi fi văzut cine ştie, 
poate în culori de epopee. În care nu triumfam decât eu şi 
Silvia, zeitate care se uita la mine cu o expresie 
turburătoare de singurătate şi nepăsare: ştiu multe, parcă 
voia să spună, dar eu nu vreau să ştiu nimic, deşi m-aţi silit 


să aflu, viaţa mea nu este atinsă de zgomotul, cuvintele, 
rumoarea şi paharele voastre. Uite-l colo pe tata, nu ştiu 
cine e, nici măcar nu mai ţin minte că ne-am plimbat de- 
atâtea ori împreună, că am pus într-o zi flori pentru 
mireasă, că m-am dat în căluşei, şi el mă pândea pe de 
lături să nu mă piardă, că m-a ţinut în braţe şi mi-a arătat 
oraşul, m-a dus la cişmar... 

Nu aşteptai să reînceapă conversaţia înnoitoare. Dădui 
paharul pe gât şi o chemai pe Silvia. Ea ezită, iar eu ştiam 
că o să ezite. „Silvia, zise Matilda cu o falsă uimire, te 
cheamă tata.” Atunci ea se ridică şi veni la mine, floare vie 
care nu ştie cine o rupe şi o duce la nas, dar care ştie că 
asta o poate face însă şi tata şi mama şi toţi cei legaţi de 
naşterea şi de mica ei existenţă. O acută durere mă 
înstrăină câteva clipe de ignoranţa vieţii ei crude, după care 
îmi revenii, şoptindu-i zadarnic: „Vrei să vii cu mine? Nu te 
uita la mama, continuai, deşi nu se uita la maică-sa, ei, ce 
zici?” „Iataaa, zise, ci tu nu mănânci nimic?” „ Sigur, îi 
răspunsei, intri şi tu în concretul clipei şi eviţi să răspunzi. 
Tata a mâncat, îţi spun la revedere, trebuie să plec”. 
„Tataaa, zise, ci nu rămâi cu noi?” În loc să zică „merg şi eu 
cu tine”. Depresiunea mea i se transmisese. Dacă aşi fi fost 
vesel şi hotărât bineînţeles că ar fi venit. Îi spusei că astăzi 
şi mâine o mai las, să se bucure şi tanti Tasia de sosirea ei, 
iar poimâine mă întorc. O să trecem pe la nenea ăla care îi 
făcuse odată o săritoare din piele. Mai ţinea minte? Nu! „La 
cişmar”, zisei. Surâse o clipă, ca o străluminare. În ochii mei 
nu se schimbase mult, avusese pe atunci o mică precocitate, 
care din fericire dispăruse, urmată de o încetinire, se 
îndepărtase lent de la patru spre nouă ani şi sufleteşte 
înflorise parcă doar în adâncime, fizic era tot atât de suavă 
şi fragilă ca o crenguţă. „Bine, zisei, dacă tu vrei să mănânc, 
gata domne, s-a aranjat, acum du-te la locul tău.” „Da, zise 
Tasia. Îţi face hatârul, pe noi nu ne onorează.” Când cineva 
îţi vorbeşte urât fără să se jeneze înseamnă că în realitate 
zace în el o mare furie, abia stăpânită. Nu mai era aceeaşi 


Tasia, plină de atenţie faţă de mine şi ţinându-mi partea. 
Cum mi-era foame, mă hotărâi să mănânc şi devenii curios 
să aflu şi ce avea cu mine. „Mi s-a părut că v-am deranjat”, 
zisei simulând o nepăsătoare absenţă. „De deranjat ne-ai 
deranjat, îmi răspunse punându-mi în farfurie nişte cârnaţi 
şi o strachină cu varză murată, dar ce să facem, vă primim, 
măria-voastră, că aţi ajuns mare şi poate puneţi şi pentru 
noi, undeva, o vorbă bună.” „Cu mare plăcere, zisei, 
oricând...” „Da, şi acum ia spune, de ce ai fugit tu de-acasă 
şi ţi-ai lăsat fetiţa pe mâini străine?” 

Aşa deci! Asta era furia ascunsă! Înţelesei că asta se 
discutase mai înainte, sau în orice caz, doar între ea şi 
Matilda, între patru ochi. Dar vedeam că nu se jena să-mi 
aducă învinuirea şi în auzul celorlalţi şi mai ales al Silviei. 
Cu ce sens? Nu cumva încă de la început le sugerase 
Matilda versiunea aceasta a fugii mele, ca s-o ascundă pe-a 
ei? 'Toţi credeau acest lucru? Desigur, cine îşi asumă deschis 
ruptura unei familii? Sau era ceva nou? Mi-ar fi plăcut să 
aud ce zice Matilda, dar mi se păru că totul ar fi fost 
indecent în faţa Silviei. „A fost odată un botez, pe vremuri. 
Ai uitat, Tasia?” mormăii înghițind cu mare poftă din 
cârnaţii pipăraţi. „Ne întoarcem acuma la botez!”, exclamă 
ea sarcastică. „Da, zisei, de ce nu?” „Şi ce-a fost la botez?” 
„Mmmm! făcui cu gura plină. A fost o mare distracţie! La 
care ai luat parte! Şi încă la altele!” „Ce vrei să spui? Când 
v-aţi luat, n-aţi deschis ochii? Şi mai ales când v-aţi hotărât 
să aduceţi pe lume un copil? Ce e ea vinovată...?” Vrusese 
să spună fetiţa asta... 

Dar o oprii izbind cu violenţă tacâmurile în farfurie. 
„Amnezie? spusei, însă cu blândeţe. Nu mai avem 
memorie?”' „Hai, Tasia, zise Matilda, lasă, are dreptate 
Victor.” „Şi tu de colo, zise Tasia cu dispreţ, are dreptate, 
vai de capul vostru!” Nu, gândii, nu e ceva vechi, e ceva 
proaspăt, microbii urii sunt vioi sub lumina microscopului, 
cei de-atunci, de la botez, au murit demult. O să aflu ce e, 
dar nu acum! „Hai să conchidem discuţia asta, zise atunci 


LIA 


pricăjitul tranşant, hai să bem!” „Am spus eu, mugi şi 
marele Vasile, o viaţă are omul, şi un trai neno...” „Banue 
deloc, zise Matilda cu o urmă din exaltarea de altădată, 
omul are o singură viaţă şi trebuie să şi-o trăiască aşa cum 
e! lubeşte, urăşte, iar iubeşte, iar urăşte, ce rost au tot felul 
de... de...” „De ostreţe!”, o ajutai laconic. „Ba nu, se 
înverşuna, nu e vorba de ostreţe! Se lăsă o tăcere, dar 
Matilda nu reuşi să-şi materializeze gândirea. 'Tot despre 
ostreţe era vorba!... „Hă, hă, hă... făcu marele Vasile. Şi iar, 
hă, hă, hă...” 

Mă întorsei acasă reconfortat. 

Zăpada îngheţase şi trosnea sub picioare. O lună de o 
albeaţă halucinantă lumina dinspre dealuri străzile oraşului 
tăcut. Aerul rece şi proaspăt mă îmbăta ca de o bucurie 
rară şi secretă, iar eu ştiam ce e: deliciul vicios al 
singurătăţii! Aveam să ajung în odaia mea, să mă aşez la 
planşeta albă şi să lucrez relaxat până în zori. Eram liber, 
bogat, fără datorii, cu hambarele pline, iar marile scadenţe, 
suferinţa fără speranţă, moartea violentă, cum o sufereau în 
chiar acele clipe populaţii haotice de pe pământ, erau 
departe de mine. Iată, îmi spuneam ascultând visător ecoul 
paşilor mei în noapte, bucuria sau durerea nu sunt 
totdeauna fructul determinat al unor cauze determinante. 
Libertatea face să trăiască cu plenitudine totul, şi atunci 
suferinţa în dragoste aduce din adâncuri bucurii stranii şi 
necunoscute, iar fericirea se colorează violent cu luminile 
infernului. Îndoiala ne trezeşte cugetul, producând în 
spiritul nostru certitudinea că existăm, gândire suverană şi 
divină care ne supraveghează urâtul, ne alungă ranchiuna, 
lasă altora izbânzile şi acceptă pentru sine înfrângerea. 

Frumoasă noapte! Frumos oraş curat zăcând liniştit între 
uriaşele troiene şi păduri verzi care îl înconjurau... 

Frumoasă fetiţă! dulce Silvia! Ce-ai făcut? Ai turburat 
cumva pe mama ta? Desigur, tu eşti cauza, enigma 
ignorată, inocenţa neglijată, dar mai puternică decât 
pasiunile mature şi neînfrânate. Dar n-o să-ţi aduc niciodată 


în conştiinţă marile noastre vinovaţii, să-ţi împovărez viaţa 
cu un destin grav, presimţit de tine încă de pe vremea când 
te-am găsit dormind prosternată, ca şi când ai fi vrut să ne 
spui că n-ai fi vrut să vii pe această lume. Cine dintre noi a 
fost întrebat? iar mari fiind, care dintre noi ar dori să nu 
mai existe? 

Acasă mă aşezai bine la planşeta mea, când intră doamna 
Cucu cu telefonul în mână. „Sunteţi căutat, zise fără grabă. 
E aceeaşi persoană care a mai sunat acum vreo oră... Vreau 
să vă spun ceva, continuă fără să-mi dea aparatul, ca şi 
când după aceea ştia şi ea că n-ar mai fi avut timp să mă 
piseze cu cine ştie ce istorie, bărbatul meu vă cere scuze, 
zice că nu şi-a mai adus aminte dacă fosta dumneavoastră 
soţie n-a luat totuşi contact cu dumneavoastră şi aţi ajuns la 
un aranjament pentru vizita de a doua zi... Şi atunci a lăsat- 
o să intre... Îi pare rău dacă s-a petrecut vreo încurcătură... 
Oricum, adăugă tot ea, acum e prea târziu să mai dreagă 
ceva, însă...” Îi luai eu însumi aparatul din mână şi abia 
atunci se retrase, nu după ce îmi mai adresă politicoasă 
noapte bună, cu un glas fără vreo aluzie la ceva concret, 
dar cu o aluzie la lipsa de aluzii... 

„Alo”, auzii apoi o voce lungă şi voalată, foarte ezitantă, 
undeva în tainica noapte electromagnetică. „Da”, zisei. „Ce 
mai faci tu, cel mai iubit dintre pământeni?!” Mi se păru că 
visez! Mie îmi era adresată, şi cu un astfel de patetism 
parcă mistic, care mă copleşi, această supremă declaraţie? 
„Suzy, tu eşti?!” strigai. „Da, eu sunt! Ai fost la fetiţa ta? Sau 
ai oprit-o cu tine?” „Da, am fost, poimâine o iau la mine!” 
„Foarte bine, spuse ea nostalgică, e o fetiţă deosebită, dacă 
eşti de acord o să viu s-o văd şi eu.” „Cum să nu fiu, dar de 
ce-ai plecat?” „Ei lasă, e mai bine aşa.” Nu ştiam de ce era 
mai bine aşa, dar mă invada o convingere absolută că ea 
gândise bine, deşi întrebarea dacă se va mai întoarce la 
mine stătea alături de sentimentul copleşitor pe care mi-l 
stârnise declaraţia ei. „Şi cine zici că e cel mai iubit dintre 


V 


pământeni?” „Iu!” „De cine?” „Cum de cine! De mine, de 
fetiţa ta... N-ajunge?!” 

Rămăsei tăcut şi o vreme nu ni se mai auzi decât 
răsuflarea amestecată cu şoaptele de pe fir ale umanoizilor 
care descoperiseră, pornind din grotele lor în care trăiseră 
cu un milion de ani în urmă, secretul propagării şi 
recepţionării misterioaselor unde. „Vorbim mâine la telefon, 
reluă ea deodată, cu o voce fermă. Ce făceai, lucrai?” „Da, 
mă pregăteam!', „Bine, noapte bună. Şi nu te culca târziu... 
Am eu însă o idee, reluă, ca şi când mi-ar fi făcut o 
promisiune. Nu-mi iese din cap... O să te întreb, fiindcă, ştii, 
ca com-mence ă me taper sur le systeme.” „Ce idee?!” „O să 
afli, dacă n-o să descopăr şi singură... Bine, acuma hai să ne 
culcăm, mâine îţi dau eu un telefon.” Îmi ură noapte bună şi 
închise, ca şi când ar fi vrut să evite întrebarea mea care 
plutea în aer: Când se va întoarce? 

Dar nu mai putui lucra, vraja singurătăţii mele se 
împrăştiase. Avui net sentimentul că ratasem o pagină 
inspirată, pe care niciodată n-o voi mai scrie... Voi scrie 
altele, dar niciodată, poate, una atât de... În schimb 
căpătam certitudinea ameţitoare că Suzy mă iubea foarte 
tare şi simţeam că nimic nu mai avea importanţă în afara 
acestui lucru. Şi întrebarea dacă se va mai întoarce sau nu 
să trăim împreună mi se păru mică: la mine sau nu, în alt 
oraş sau în lună, toate acestea mi se păreau acum 
neînsemnate. 

II. 

A doua zi mă vizita Tasia dar fără Silvia, şi îmi povesti o 
istorie incredibilă. „Ai crezut ieri că vorbesc în vânt”, începu 
ea, într-adevăr cu acelaşi ton de ieri, care mă enervă din 
capul locului, amintindu-mi cum mă învinuise pe mine de 
distrugerea acestei familii, că adică eu aşi fi fost cel care a 
fugit, şi nu Matilda. „Bineînţeles că vorbeşti în vânt, când 
ştii bine cum s-au petrecut lucrurile şi oricum nu înţeleg ce 
rost mai are acum să desgropăm morţii.” „Cum adică, nu te 
interesează ce se petrece cu fetiţa ta, o consideri moartă?” 


„Nu-mi place să mă răstălmăceşti, zisei, vorbeşti în vânt, 
vorbeşti aiurea... Ce e cu fetiţa, treci la subiect!” 

Dar ea nu consideră că aveam dreptul să n-o ascult. „lu 
eşti vinovat”, zise. Mă hotărâi să nu-i mai răspund, adică s-o 
aprob. „Bine, zisei relaxându-mă în fotoliu, sunt, şi pe 
urmă?” „Nu trebuia s-o laşi să divorţeze, trebuia să te 
opui!” „Da, aşa ar fi trebuit...” „Era un copil la mijloc, nu te- 
ai gândit ce-o să se întâmple cu Silvia dacă voi vă 
despărțiți? Alergaţi, dracului, toţi, după fericire şi călcaţi în 
picioare sufletele copiilor, care n-au nici o vină că voi nu vă 
înţelegeţi. Cine vă dă dreptul? După fericire alergi până te 
căsătoreşti şi faci copii. Pe urmă eşti sau nu fericit, aşa 
mori, fiindcă ce e mai de preţ pe lume decât un copil? Ce, 
că suferi? N-ai decât! Asta ţi-e soarta! Nu toată lumea poate 
să fie fericită. Duci jugul, şi după ce se face copilul mare, n- 
ai decât să începi să alergi iar cu limba scoasă după ceea ce 
crezi tu că e fericire. Dar nici atunci nu te desparţi, fiindcă 
oricât ar fi de mari copiii, spectacolul ăsta tot trist rămâne. 
Căsătoria e de la Dumnezeu, n-ai ştiut asta dinainte?!” „Am 
ştiut, mormăii, dar n-a ştiut-o şi Grivei.” „Care Grivei? Îţi 
vine să râzi.” „Nu râd deloc, am învăţat încă din şcoala 
primară că un adevăr considerat evident pentru toată 
lumea nu e evident şi pentru cineva din altă planetă. Noi 
zicem de un câine care latră că nu te muşcă niciodată, dar 
zicala asta umană nu e sigur că o ştiu chiar toţi câinii.” „Vrei 
să spui că e vinovată Matilda că e din altă planetă! Tu nu 
eşti vinovat!”, reflectă ea cu o bucurie sarcastică şi 
anticipată, ghicindu-mi răspunsul. „Ba da, zisei, sunt 
vinovat că n-am putut să fiu omul care să-i placă ei.” „Atunci 
de ce dracului v-aţi mai luat?” „Ce să-ţi spun, Iasia, 
murmurai cu blândeţe, să-ţi spun ceva simplu ca să 
terminăm cu învinuirile. Mie mi-a plăcut Matilda, dar după 
căsătorie ei nu i-a mai plăcut de mine. Acuma nici cu forţa 
nu poţi să ţii să trăiască între patru ziduri doi oameni care, 
vorba ţăranilor, unul trage hăis şi altul trage cea. E frumos 
să crezi că o căsătorie vine de la Dumnezeu şi că şi jugul 


vine tot de la el şi trebuie să-l înduri, dar cum ţi-am spus, 
măcar în acest punct cei doi ar trebui să gândească la fel, 
nu unul să dea bir cu fugiţii şi celălalt să încerce să-l 
oprească, umilindu-se zadarnic...” „Daaa, făcu asia, cum să 
vă umiliţi voi, bărbaţii... Vă cade coroana.” „Da, zisei, şi 
coroana asta vine tot de la Dumnezeu! Fără ea nici o femeie 
n-ar mai da pe noi nici cinci bani găuriţi, cum spunea 
mama. Şi totuşi eu am lăsat să-mi pice coroana, tocmai 
pentru că m-am gândit la soarta Silviei. N-a folosit la 
nimic...” „Ei, dacă e aşa şi zici că nu ţii la această coroană, 
du-te la Matilda, vorbeşte cu ea, îndeamn-o să divorţeze şi 
întorceţi-vă acasă.” 

Mă ridicai alene din fotoliu, liniştit ca un lac încremenit, şi 
ieşii să-i cer domnului Cucu o sticlă de vin, dacă mai avea. 
„Cum să nu, cu plăcere, zise el vag încântat că nu-i purtam 
pică pentru stupidele lui farse. Şi două dacă doriţi. Mai 
avem, ne-au rămas...” „Ce s-a întâmplat, 'Tasia, povesteşte, 
zisei apoi în odaie, turnând în pahare. La mulţi ani! E o 
părere a ta, sau vorbeşti ca o ambasadoare a Matildei?” 
„Nu e vorba de nici o ambasadoare, e vorba de Silvia”, zise 
Tasia fără să se atingă de pahar. „Ce e cu Silvia?” „Le 
mănâncă sufletul, şi ei şi lui Mircea.” „Adică!” „Adică! adică! 
Nu pricepi? Că nu vorbesc turceşte. Nu se mai pot înţelege 
cu ea, stă tot timpul strâmb, Matilda îi spune să se culce, ea 
nu se culcă, îi spune să-şi facă lecţiile, nu şi le face, e 
chemată la masă, la masă sparge, cică din greşeală, ba un 
pahar, ba o farfurie, ba o ceaşcă de ceai, iar Matildei îi e 
frică s-o mai pedepsească, e şi mai rea după ceo 
pedepseşte. 1 se face ordine în odaie, peste o oră umple 
odaia cu hârtii rupte, pătează totul cu cerneală, mese, 
cearceafuri, până şi pereţii... Rupe creioanele, strică 
stilourile (un stilou ţine la ea o singură zi...!). „Dar ce e cu 
ea, e agitată? De ce nu cheamă un medic?”, zisei 
nedumerit. „Nu e agitată deloc, au chemat şi un pediatru 
care a examinat-o şi le-a spus că e perfect sănătoasă. Ea 
face lucrurile astea Dumnezeu ştie de ce, fiindcă ea nu ştie. 


Matilda plânge, o ia în braţe, doarme cu ea, o întreabă. Pur 
şi simplu nu răspunde, nu ştie ce face.” „Fleacuri, zisei, 
copiii trec prin crize de-aatea, unii fac mai rău, se trântesc 
pe jos, ţipă şi dau din picioare, se urcă pe casă şi în general 
fac exact ceea ce li se spune să nu facă. Cineva mi-a povestit 
că şi-a prins copilul cerşind, cu toate că părinţii îi cumpărau 
tot ce dorea. Înţeleg perfect ce e cu Silvia, Matilda a crezut 
că un copil e un instrument al voinţei ei şi e scandalizată că 
Silvia are de pe acum o voinţă a ei proprie. Chiar mă bucur! 
E un copil cu personalitate puternică.” „Să stai şi tu cu 
personalitatea asta puternică, să te vedem! zise asia 
crezând că o să mă sperii. E uşor să zici în teorie vorbe 
goale... Sau poate că te vrea pe tine, reflectă ea ca şi când 
ideea i-ar fi venit spontan. Matilda zice că s-a săturat!” „Am 
înţeles, zisei, a venit să mi-o lase.” „Să nu crezi, mă preveni 
Tasia, că Silvia te iubeşte. Dacă vrei să ştii, habar n-are de 
tine. A îndemnat-o maică-sa să-ţi dea telefon! Crezi că a 
vrut? «Nu vrei la tata!», i-a spus. Nu, s-a strâmbat, a dat din 
umeri. La început a crezut că tu o pui la cale, dar în ultima 
vreme, cam de prin toamnă, dacă ai văzut-o o dată sau de 
două ori.” „N-am maşină la scară, zisei, şi nici indemnizaţie 
specială, salariul meu abia îmi ajunge să mă descurc, patru 
drumuri pe lună, asta se simte, ştii şi tu bine!” „Va să zică 
nu vrei”, reveni ea la atac. „Ce să vreau? zisei. Crezi că aici 
e vorba de voinţă? Nu-i mai merge Matildei cu ştabul ei şi 
acum vrea s-o dreagă! Ai auzit ce-a spus ieri: iubeşti, urăşti, 
iar iubeşti, iar urăşti! Mersi! Nu sunt genul! Şi nici nu sunt 
bătrân să mă resemnez!” „Cauţi fericirea!”, mă ironiză 
Tasia, ca şi când căutatul ăsta ar fi fost ceva de râs. „Da, 
zisei, de ce nu?” „Vezi să n-o găseşti!” „Oricum, n-o să fiu 
ultimul care o face, şi nici primul care a eşuat. Altfel, vorba 
ta, de ce dracu mai trăim.” „Fă-o pentru fetiţă, dacă pretinzi 
că ai suferit pentru ea şi o iubeşti.” „Aşi face-o, Tasia, dacă 
nu mi-aşi da seama că un nou eşec ar distruge nu numai o 
familie, fapt care s-a şi întâmplat şi sunt puţine speranţe că 
s-ar mai putea drege ceva, ci ne-ar distruge şi pe noi, pe 


LLA 


fiecare în parte, iar Silvia ar rămâne chiar orfană! Aşa, 
chiar despărțiți, ştie că are o mamă, un tată... acolo. Tu nu 
ştii ce s-a petrecut la noi în casă înainte ca eu să mă 
internez, şi ce vizită mi-a făcut ea la spital când nu se ştia 
dacă am sau nu cancer.” „Da, văd că ţi-e foarte milă de tine, 
de câte ai pătimit! Află că Matilda a vorbii înainte cu 
doctorul şi dacă ar fi fost ceva grav, doctorul i-ar fi spus. Nu 
spun bolnavului, dar familiei sunt chiar datori să-i spună. 
«N-are nimic grav, doamnă», aşa i-a spus.” „Da, ridicai 
glasul, dar eu nu ştiam şi presupuneam şi eu că doctorul nu 
mi-ar fi spus, iar Matilda ştia că eu trăiesc cu temerea asta 
în mine. A venit să-mi ceară cheile, ca şi când aşi fi fost un 
om despre care ştii că n-o să iasă din spital decât cu 
picioarele înainte, şi nu mai are nevoie de ele. Chiar aşa mi- 
a şi spus: «tu nu mai ai nevoie de chei pe acest pământ». 
„Ştia că nu-i nimic grav, protestă Tasia ridicând ca şi mine 
vocea, a vrut şi ea să se răzbune pe tine pentru că n-ai 
iubit-o şi ai silit-o să se despartă.” „Vezi, coborâi eu tonul, 
cât e de complicat?! Ar trebui să ne iubim iar foarte tare ca 
să putem crede că toate astea n-au importanţă. Dar... Hm! 
Doi inşi, tot aşa, se despărţeau şi bărbatul se duce la rivalul 
său şi-i spune să-i dea nevasta înapoi. Ce crezi că i-a 
răspuns tipul? Ei, tu ce crezi?” Dar asia n-avea chef de 
istoriile altora. „Să-ţi spun răspunsul, care a fost scurt şi 
retezat: nu pot să-mi comand sentimentelor! Aşa a zis! Ei! 
reluai filosofic. Putem să ne comandăm sentimentelor?!” „Ei 
na! pufni Tasia. De ce să nu putem? Sunt sigură că tipul tău 
n-a dus-o el prea bine furând nevasta altuia, când ăla o 
iubea. Chestiile astea se plătesc! Ai plătit tu că ai despărţit- 
o pe Matilda de Petrică, a plătit şi Mircea, cât e el de ştab, şi 
tu o să mai plăteşti o dată dacă nu-i întinzi Matildei mâna, s- 
o ajuţi să-şi repare greşeala. Să ştii de la mine, să dea 
Dumnezeu să nu fie aşa, că nu-ţi doresc răul, suntem rude 
oricum ar fi, şi m-aşi simţi nu ştiu cum să... dar tare mă tem 
că... Mi-ar fi lesne să spun «treaba voastră!», dar uite că nu 
pot nici eu să-mi comand sentimentelor!” „Dar eu să pot, 


nu? asia!” „Da! e o datorie! zise Tasia cu o sentenţiozitate 
fără emfază şi fără vreo prostie bigotă în credinţa ei fermă. 
În cazul tău, ţi-am mai spus, ai fi putut face ce vrei, dacă n- 
aţi fi avut un copil.” „Bine, am înţeles ce vrei să spui, o să 
mă gândesc, zisei, gândind că n-am la ce să mă gândesc. 
Acuma spune-mi ce a putut plăti domnul Mircea, în cazul 
său? Ce, nu se mai înţeleg?” „Nu!” „Adică?” „Adică-adică! 
Asta e! Trăiesc rău!” 

Mă interesa în ce sens, dar nu mai insistai. Probabil că nici 
Tasia nu ştia prea multe. Trai rău, în limbajul ei popular (şi 
tonul cu care o spusese mă ajuta să înţeleg), însemna rău 
pe toate planurile şi desigur iremediabil, fiindcă traiul 
amestecat e suportabil şi n-are parte de el toată lumea. 
Soneria zbârnâi. Şi în clipele următoare uşa se deschise şi 
intră Suzy. Tasia se ridică şi ieşi afară fără să dea bună ziua. 
III 

„Mi-a fost dor de tine şi nu ţi-am mai dat telefon, zise Suzy 
şi mă îmbrăţişă şi nu se deslipi, continuând să-mi murmure 
la ureche: cum ai dormit fără mine? le-ai şi redresat! 
Vezi?... vezi?... m-ai primit foarte rece... da, ştiam eu... 
primeşti femei în lipsa mea... cine era?... o rudă de-a ei... 
eram sigură, am înţeles după felul cum a intrat ea ieri că 
vrea ceva de la tine... A intrat ca la ea acasă şitu ai 
acceptat să mă dea pe mine afară... ce e, dragă, nu-i merge 
bine?” zise cu o voce schimbată, cam brutală şi fără urmă 
de tandreţe, părăsindu-mă şi deschizând fereastra, unde 
uită că îmi pusese atâtea întrebări şi rostise atâtea 
neadevăruri: se învioră trecând la altă stare, fiindcă nu mă 
ascultă când încercai să-i răspund, „hai să nu mai vorbim 
despre asta, zise, deşi ah! nu-mi vine să cred că... Nu! mă 
enervez, vroiam să te întreb aseară, dar o să aflu şi 
singură... Mai bine îmbracă-te şi hai să ne plimbăm şi noi 
doi puţin!”. 

leşirăm în pădure, dar trecu mult până ce alungă din gând 
ideea aceea a ei despre care zisese că o tapa sur le 
systeme. Nu eram curios s-o aflu, fiindcă bănuiam despre ce 


putea fi vorba, ba chiar eram hotărât s-o împiedic s-o 
formuleze. Cum ar trebui să fie soţia de care te-ai despărţit 
ca să placă viitoarei? Oricum ar fi, vederea ei displace în 
mod falal şi asta ia forma rea a înstrăinării, fiindcă dacă e 
frumoasă stârneşte gelozia, iar dacă e urâtă disprețul: cum 
ai putut să trăieşti cu ea? Ca şi când logodnicul ei o fi fost 
vreo lumină. Atunci de ce nu s-a măritat cu el? „Da, văd eu, 
zise rupând tăcerea care se lăsase între noi, a fost suficient 
să-ţi apară în faţă ca să te turbure în halul ăsta...” 

Nu eram turburat în nici un hal, dar nu încercai s-o 
conving, fiindcă afirmaţiile ei nu cereau niciodată 
desminţiri. E drept că nici ea nu credea în ele, încât o lăsai 
să vorbească mai departe. Dialogul nu era cel mai reuşit 
lucru dintre noi. „A venit să ducă tratative? Vorbeşte, dragă, 
sau ţi-e frică să spui? Aoleo, Victoraş! Am ştiut eu...!” În 
clipa aceea alunecă şi căzu în zăpadă. O apucai de braţ s-o 
ajut. „le rog să nu mă atingi! zise. Du-te şi ridic-o pe ea,că 
o fi având nevoie de tine. Cum se poate, dragă, aproape că 
strigă, ridicându-se cu o furie controlată, ascultându-se 
parcă pe sine dintr-o parte, cum e cu putinţă să te domine 
şi acum, după atâţia ani de când v-aţi despărţit? Are un 
tupeu formidabil! Adică ea să facă ce vrea, să se mărite cu 
altul, să-ţi ia copilul şi tu să stai pe margine, să te învârteşti 
în jurul ei ca un titirez. Crezi că vorbesc aiurea? Am 
ascultat la uşă şi am auzit cum îţi vorbea! Sunt sigură că în 
alte vieţi această Matilda a fost bărbat şi a avut un harem. 
Nu e aşa că ţi-a spus mereu când trăiaţi împreună că îi 
regretă pe cei doi cu care a fost măritată înainte?” Aici se 
opri şi râse triumfător. N-avea nevoie de răspunsul meu. 
Ajunsesem într-o poiană de unde se vedea uriaşa elipsă de 
brazi care înconjura de pe înălţimi oraşul nostru. Mă aşezai 
jos pe un copac doborât. Soarele strălucea pe cer, 
îndepărtat de pe traiectul lui de vară. Încălzea totuşi 
zăpada care îngreuia crengile arborilor; se auzea din când 
în când, ca şi când ar fi plouat, cum cade în jurul nostru, cu 
zgomot de puf. Feeria îmi ascuţi o senzaţie vie de irealitate, 


de fericire şi suferinţă amestecate şi care repede deveni 
nelinişte. O căutai cu privirea. Se întinsese în zăpadă cu 
faţa în sus şi deodată simțind că o caut se răsuci şi strigă la 
mine: „De ce mă laşi să spun atâtea prostii?” Începui să râd. 
„Pentru că sunt adevărate! Ai intuit exact!” „Chiar?”, sări ea 
în genunchi. „Nu chiar, doar unele dintre ele. Cele despre 
mine bineînţeles că sunt ca întotdeauna alăturea cu drumul, 
femeile sunt încântate să creadă că ne cunosc toate 
reacţiile. Da, aşa este, trăieşte rău cu bărbatu-său, se pare 
din pricina Silviei, care le face zile fripte. Vor să mi-o lase pe 
durata vacanței, în speranţa, probabil că fetiţa tocmai asta 
doreşte, şi se va potoli.” „Şi cotoroanţa aia ce căuta la tine?” 
„Să-mi spună exact ce ai intuit tu, să ducă tratative să ne 
împăcăm. N-a spus, fiindcă nu e atât de inteligentă să 
ghicească semnificaţia pornirii inconştiente spre rău a 
Silviei, dar am înţeles eu că, în egoismul ei sublim, fetiţa 
vrea ca mama şi tata să trăiască împreună. Până acum a 
fost prea mică să dea urmare acestui instinct, dar pe urmă 
o fi descoperit că poate, dacă nu să ne împace, cel puţin să 
ne pedepsească. Nu numai pe maică-sa, şi pe mine. Această 
Tasia spune că Silvia nu mă iubeşte, şi cred că are dreptate, 
sunt aproape sigur că dacă o opresc o să am nişte 
surprize...” „Şi soluţia?”, zise Suzy. „Soluţia? Soluţia e 
suferinţa şi eu mi-o asum. N-o s-o pasez altuia. Matilda să 
şi-o asume pe-a €i...' „Aşa deci, consideri că împăcarea nu e 
posibilă!”, zise Suzy cu chipul decolorat parcă de o secretă 
şi stranie contrarietate (sau poate de aerul tare al pădurii, 
gândii nevroind să accept prima impresie). „lot atât de 
imposibilă, zisei, ca şi vindecarea traumei pe care a suferit- 
o fetiţa. Cum poate ea să uite că a fost smulsă de lângă tatăl 
ei şi a văzut-o pe maică-sa cum în fiecare seară o lăsa 
singură şi se ducea să se culce în altă cameră cu un străin? 
Împăcarea ar fi o nouă traumă, un fel de murdărie în care s- 
ar complăcea de astă dată tatăl ei.” „Ai dreptate, zise Suzy, 
dacă instalezi copilul pe un soclu al inocenţei. Dar pot fi ei, 
copiii, atât de inocenți de la natură şi atât de implicaţi în 


viaţa părinţilor?”! „Da, părinţii sunt cele două zeități 
protectoare, şi le pot determina destinul mai mult decât 
conjuraţia astrelor când se nasc.” „Da, dar uneori vinovăția 
părinţilor potenţează puternice personalităţi, care altfel ar 
fi rămas şterse. Fetiţa ta nu pare un copil slab...” „Nu pare! 
Dar cine poate să ştie? Compensaţia unei personalităţi de 
mică anvergură e fericirea la care are dreptul pe acest 
pământ. Ceilalţi se pot lipsi de ea. Părinţi vinovaţi aduc pe 
lume fiinţe pe care le aruncă în... Nu, nici nu vreau să mă 
gândesc, o să fac tot ce-o să pot ca Silvia să uite, să 
înţeleagă măcar pe unul din noi doi, cu desnădejdea că n-o 
s-o pot împiedica totuşi să intre în viaţă cu gândul crud că 
înţelegerea între două fiinţe umane e o iluzie. Poate are 
noroc, şi altcineva decât părinţii o s-o facă să... O mare 
iubire... Un puternic devotament...” „Sigur, zise Suzy. De ce 
să fii atât de pesimist! 'Ţine-o pe fetiţă la tine şi ai să vezi că 
n-o să-ţi facă nici o surpriză rea.” 

Îmi făcu însă chiar de la început, dar n-o descoperii decât 
a doua zi dimineaţa, când vrui să-mi întorc ceasul: avea 
arcul rupt, remontorul mergea în gol. Dacă asia nu m-ar fi 
prevenit aşi fi putut crede că s-a stricat de la sine. Mă 
gândii mult cum să procedez, să aflu dacă o făcuse din 
greşeală, din răutate, adică cu intenţie, sau din obiceiul pe 
care îl căpătase. Putea să nege. 

Dormea încă şi o contemplai îndelung, turburat de 
trăsăturile chipului ei, care cu anii se accentuaseră şi 
semănau chiar prea mult cu ale mele, amenințând să capete 
o insesizabilă boare, nu chiar de urâţenie, ci de ceva tern, 
fiindcă era mereu frumoasă, însă nu mai avea parcă pe chip 
toată acea dulce lumină de odinioară, când ne plimbam noi 
doi singuri prin oraş şi îmi adormea în braţe. Mă dusei la 
bucătărie, pregătii un ceai cu brânză albă şi unt, dădui la o 
parte de pe planşetă hârtii şi cărţi şi o trezii. „Sus, 
domnişoară, tata are treabă, se duce la birou, treci la 
masă.” Se duse la baie, îşi făcu toaleta şi se întoarse. 
Bineînţeles eram supărat că nu găseam nici un truc s-o 


determin să-mi mărturisească şi mai ales să regrete şi să 
promită că n-o să-mi facă şi mie ceea ce îi făcea maică-sii; 
nu-i arătai nici o tandreţe. 

„Fă-te că nu observi, îmi spuse Suzy la birou. Arată-te doar 
supărat.” „Ce să arăt, chiar sunt, se confirmă că nu ţine la 
mine.” „Las-o în pace, nu-i acorda atenţie. Prefă-te că nu 
observi nimic. Şi eu îi făceam mamei tot felul de figuri 
fiindcă îmi plăcea s-o văd cum îşi iese din pepeni. Asta nu 
însemna că nu ţineam la ea. În schimb nu-i făceam nimic 
tatei fiindcă nu mă băga în seamă.” 

Dar eu nu putui. Când mă întorsei acasă găsii alba mea 
planşetă pătată cu cerneală, dar nu aşa, o pată neglijabilă, 
ci toată planşeta era murdărită. Ceasul îl puteam da la 
reparat, dar cerneala din lemn nu se mai putea scoate. „Ai 
făcut-o cu intenţie, îi spusei. Dacă nu-ţi place să stai la mine, 
atunci de ce ai mai venit?” Intră tot atunci doamna Cucu şi 
îmi spuse că fetiţa a stricat arzătorul de la sobă. Mă răsucii 
şi văzui consternat cioburi de şamotă împrăştiate pe covor. 
Doamna Cucu îmi dăduse o mică sobă care mergea cu gaze 
(să suplinesc caloriferele când erau reci), flăcările se urcau 
printr-un soi de fluiere cu găuri mari, aşezate deasupra 
arzătorului. Încălzeau soba, dar şi aerul, fiindcă instalaţia 
era făcută nu înăuntru, ci pe dinafară, ca un soi de şemineu. 
„Necazul e că astfel de flutes nu se găsesc nicăieri, zise 
doamna Cucu mângâind-o rece pe Silvia. Puteai să te joci cu 
ele fără să le spargi. De planşetă să nu vă faceţi sânge rău, 
mi se adresă, se poate găsi alta, sau pur şi simplu să vă 
cumpăraţi un birou mai mare. Sau să vă cumpăraţi o faţă de 
masă şi s-o puneţi pe deasupra, dacă ţineţi cu tot dinadinsul 
la planşeta asta, dacă n-aveţi pentru moment destui bani 
pentru un birou mai spaţios... Hai, iart-o acuma, ca văd că îi 
pare rău, continuă ea să mă piseze, deşi nu se vedea deloc 
că Silviei i-ar fi părut rău. Aşa sunt copiii, e preferabil să 
strice decât să fie molateci, nepoţelul nostru stă ca un bleg 
ceasuri întregi acolo unde îl pui, şi ce bucuroşi ar fi părinţii 
să-l vadă că sparge şi el o farfurie sau un pahar... Şi acuma, 


la trei ani, face caca pe el, dar cu timpul revin toţi la 
normal... fiica mea e de vină. Îi trece totul prin sită, carne, 
zarzavaturi, chiar şi cartofii, să nu se ostenească, săracul, 
să mestece şi să digere şi el ca toată lumea.” 

De astă dată pisălogeala ei îmi făcea bine, îmi alunga 
supărarea şi decepţia şi mai ales mă împiedica să iau 
lucrurile în grav. Tasia îmi adusese un curcan şi servitoarea 
doamnei Cucu ne servi o supă cu tăieţei şi friptură cu piure 
de cartofi. Apoi o îmbrăcai pe Silvia şi o scosei ca altădată la 
plimbare. Ca şi pe-atunci, nu merse mult şi îmi spuse că o 
dor picioarele. O luai în braţe şi toată mâhnirea mi se topi 
când îi simţii braţul încolăcit pe după gâtul meu. 
„Bineînţeles că mă iubeşte, gândii, acum nu mai e mică s-o 
doară atât de repede picioarele. A vrut s-o iau în braţe ca 
pe vremuri, deşi copiii nu au amintiri.” 

Până se termină vacanţa Silvia nu-mi mai făcu nici o 
stricăciune, semn că fusese sensibilă la mâhnirea mea sau 
că mă găsea în sinea ei oarecum mai puţin vinovat decât 
maică-sa. Era liniştită, stătea alături lângă mine la birou şi 
capacitatea ei de a răbda era uimitoare. În timp ce eu 
lucram ea colora desene şi mă făcu şi pe mine în diverse 
variante, aplecat asupra hârtiei, uitându-mă pe fereastră 
sau stând întins pe pat cu mâinile sub ceafă. „Am auzit că o 
necăjeşti pe mama', îi spusei într-o zi, în treacăt, văzându- 
mi de manuscris. Nu-mi răspunse. „Să iau tăcerea ta drept 
o confirmare? continuai monologând. Ce plăcere îţi face s-o 
chinuieşti? N-are grijă de tine?! Te lasă singură? Am auzit 
că nu, şi nici nu te pedepseşte pentru câte îi faci. Trebuie să 
te gândeşti că nu poţi avea altă mamă, şi nici alt tată, ăştia 
sunt, gata, nu-i alegem de la târg, şi nici noi nu te-am luat 
pe tine de la magazin... nici noi nu putem avea altă fiică...” 
„Ci tu dacă te însori, ci o să ai altă fiică!”, îmi răspunse pe 
neaşteptate. „Cine ţi-a spus prostia asta? Mama?!” „Cinue 
o prostie!”, zise foarte fermă, în timp ce îşi înmuia 
preocupată pensula în culori. „În general, nu e o prostie, se 


întâmplă, dar în cazul de faţă este, tata nu se mai însoară.” 
„Ci te întorci acasă, ci la noi?” 

Rămăsei tăcut. Conversaţia cu un copil nu e lipsită de 
riscuri. „Da, zisei pe gânduri, preocupat şi eu de 
manuscrisele mele, de ce nu? Se prea poate! Se întâmplă şi 
chestii de-astea! Dar se întâmplă şi să nu se poată!” „Ia- 
taaa, ci ceasul ţi l-am stricat, ci ca să văd cum te superi pe 
mine. Ci de când te ştiu, nu te-am văzut niciodată ci 
supărat...” „Ar fi trebuit să-ţi dau vreo două ci la fund, o 
imitai. Puțin a lipsit!” „Ci de ce nu mi-ai dat?” „Maifătuo 
dată şi ai să vezi! Dacă vrei să ştii m-am supărat foarte 
tare.” „Ci nu s-a văzut!” „Da?! Ia vino tu încoace, vino- 
vino...” Nu prea veni, se uita la mine cu un mic surâs 
viclean şi în privire cu un fel de zeflemea, vrând parcă să-mi 
sugereze că ştie că n-o să-i fac nimic, deşi... „Cine, îi spusei 
lăsând-o să se aplece peste planşetă şi să se zgâiască în 
hârtii, uitând sau prefăcându-se că nu ia în seamă de ceo 
chemasem, ar trebui să cred că îţi merge mintea, dar mă 
întreb dacă maică-ta n-a greşit că nu ţi-a croit la timp şi 
câteva la spate cu o cureluşă...” „Păi, mi-a croit!”, zise cu 
simplitate. „Da?! Vrei să spui că eşti soi rău?” „Ci ce e soi?” 
„Cel care nu învaţă nimic şi face numai rele, chiar dacă îl 
pedepseşti. N-are ruşine!' „Ci nu înţeleg!” „Să zicem că mi- 
ai stricat ceasul ca să mă vezi cum mă supăr, ştiind că n-o să 
păţeşti nimic. Asta s-ar numi o mică perversitate infantilă, 
care dacă ar persista ar fi un semn că n-o să le fie prea 
agreabil celor care or să te iubească mai târziu, când o să 
te faci mare. Treaba lor! Dar ce-ai făcut pe urmă, de mi-ai 
murdărit şi mi-ai spart ţevile de la arzător, ce mai €...?”.,„Ci 
ta-taaa, cântă ea cu o dulce afectare, ci n-o să mai fac.” 
„Mai încearcă, mormăii, şi-ai să vezi!” 

Se aşteptase, când o chemasem, că am s-o iau în braţe şi 
am s-o mângâi. Văzând că n-o fac, se uită la mine pe sub cot 
cu o privire în care se vedea că ştie că inocenţa e o 
irezistibilă seducţie. Îi arsei una la fund destul de tare. „Au, 
ta-taaa!”, mă imploră deodată uluită de durere şi surpriză şi 


se redresă şi lacrimile începură să-i curgă în şiroaie pe 
obraji, în timp ce chipul i se schimonosi de o decepţie mare. 
Foarte bine gândii, şi eu am fost decepţionat, dar n-am avut 
cui să strig, cum ai tu acuma, şi nici să vărs lacrimi, în 
aşteptarea unei mângâieri. „Cum ai putut să te porţi atât de 
urât cu tata? o întrebai cu o blândeţe împrăştiată. Tu nu ştii 
cât ţin eu la tine? Poţi să-mi răspunzi?” „Ci ştiu!” „Şi 
atunci?” N-o întrebam ca să-mi răspundă, ştiam că nu 
poate, la urma urmei îmi semăna la fire. Eu n-o chinuisem 
pe mama? Şi nu la vârsta ei, ci adolescent fiind, când simţul 
moral, ruşinea de care îi pomenisem acum Silviei ar fi 
trebuit să fie prezente. „Te-ai plictisit? o întrebai absent. 
Îmbracă-te, azi mergem la cinema.” 

IV. 

Totuşi nu înţelegeam, sau mai bine zis continuai să mi se 
pară nelalocul lui demersul Tasiei. Şi mai ales pornirea, 
chiar furia ei împotriva mea. De unde şi până unde această 
reactualizare, această punere pe tapet foarte brutală a 
vinovăţiei mele faţă de Matilda? Asta avea haz! Că de ce n- 
am oprit-o! Ca şi când nu asta aşi fi făcut atâta vreme, aşi 
putea chiar zice încă din primele zile după ce ne 
căsătoriserăm şi apoi aproape până la extrema limită a 
răbdării după ce ieşisem iarăşi afară. Îmi aminteam foarte 
bine că o făcusem părtaşă a tuturor etapelor pe care le 
trăisem până ce Matilda divorțase. Nu-mi aminteam însă să 
fi auzit-o pe asia că ar fi încercat vreodată s-o domolească 
pe cumnata ei. Era fatal: în ultimă instanţă rudele se apără 
între ele, chiar dacă o vreme încearcă (cu părtinire însă) să 
împiedice destrămarea unei familii. Parcă ai mei nu mă 
sfătuiseră atunci, când cu botezul Silviei, s-o las pe 
„Smintita aia”? 

Adică ce, era acum furioasă asia că Matilda trăia rău cu 
Mircea al ei? Ei na! Mare lucru! Nu era de treabă Mircea? 
Şi ce, aşa era el, era firesc... Matilda nu se mai considera şi 
ea „firească”? Şi eu fusesem firesc, îmi plăcuse mie la 
deratizare, şi ce era cu asta? Era, ca să zic aşa, o probă 


supremă de fireştenie, ce spun, ultra! Fără ostreţe! Şi acum 
scoteau copilul în faţă. 

Spre sfârşitul vacanței primii un telefon de la Matilda, 
„Sunt acasă, zise, adu-mi-o pe Silvia.” „Plecaţi?”, o întrebai 
ca să zic ceva (fireşte că plecau!). Urmă însă o tăcere, 
înainte să-mi răspundă: „Da, plecăm!” Mă reţinu la o cafea. 
„Nu plecăm”, zise când ne regăsirăm iarăşi faţă în faţă, ca 
odinioară, în holul care mi se păruse pe atunci imens. Acum 
mi se părea, după ani, că e un hol ca oricare altul, ceva mai 
mare (când revedem locurile unde am trăit găsim 
totdeauna spaţiul micşorat, probabil din pricină că în 
amintire dimensiunile cresc). Nu înţelesei bine, spusese „nu 
plecăm” cu un glas ciudat. „Da, dragă, preciză, nu mai 
plecăm deloc.” „Cum adică?” „Nu ţi-a spus Iasia?” „asia 
mi-a spus nişte baliverne, zisei, sper că nu tu ai pus-o?” 
„Bineînţeles că nu, dar nu poţi împiedica pe cineva să 
vorbească”, zise ea cu o vioiciune şi o veselie tristă, aşa cum 
par unii oameni care vor să afecteze că nu li s-a întâmplat 
nimic ieşit din comun, deşi li s-a întâmplat ceva foarte grav. 
Rămăsei tăcut. O fi picat Mircea şi acum se întorc în oraşul 
nostru? La acest gând simţii o simpatie bizară pentru el şi 
chiar şi pentru Matilda. „lasia mi-a spus că trăiţi rău, e 
adevărat?” „Da, adică am trăit rău, acum nu mai trăim, 
fiindcă ne-am despărţit. Da, dragă, preciză ea iarăşi, am 
divorţat...” „De ce?!” „Ei, aia e, de ce! De ce, de nece, asta e 
situaţia.” „Iasia mi-a spus şi acum înţeleg că trebuie să fie 
din pricina Silviei.” „Nu, spuse ea cu fermitate. E adevărat 
că Silvia, reluă cu alt glas, e încăpăţânată şi stricătoare, dar 
care copil n-are un cusur? O s-o desvăţăm, te rog sămă 
ajuţi. Cu tine cum s-a purtat?” „La început rău (şi îi 
povestii), dar pe urmă a fost foarte cuminte, foarte dulce. 
Nu-mi place că e cam şmecheră, altfel credeam eu că o să 
evolueze.” „Are destul timp să ajungă şi cum ai doritu.E un 
copil educabil.” „Deci nu din pricina ei trăiaţi rău.” „Nici 
vorbă!... Silvia, se adresă fetiţei care se apropiase şi vroia 
să stea cu noi, ia du-te tu în biroul lui tata şi citeşte sau 


desenează ceva acolo.” „Deci voi aţi venit de tot acasă, ţi-ai 
adus şi lucrurile...” „Da, mi-au fost expediate...într-o 
singură zi, odată cu certificatul de divorţ... Am plecat din 
Londra la ora zece cu avionul şi când am ajuns acasă un tip 
mi-a spus din poartă: «Nu mai locuiţi aici, întoarceţi-vă la 
casa dumneavoastră din Ardeal». Înseamnă că el dăduse 
ordin încă din timpul nopţii, imediat ce drama se 
consumase. Ca să vezi, rapid, curat, eficient şi fără explicaţii 
zadarnice. Fiindcă trebuie să ştii că nu mi-a spus nimic. 
Doar atât, dimineaţa: «Trebuie să te întorci în ţară! O să ţi 
se aducă biletul de avion.» Avea aerul să-mi spună, cum se 
mai întâmplase şi în alte ocazii, că nu ela hotărât, a primit 
un ordin. Cât sunt ei de mari, din când în când primesc 
astfel de ordine, care trebuiesc executate fără codeală... 
Ştiu că îţi plăcea să bei ceva când stăteam de vorbă. Bei un 
pahar?” „Cred că am să beau toată sticla, spusei, încă sub 
imperiul surprizei, Formidabil! Şi de mult trăiaţi rău?” 
„Hm! Destul de demult!”, zise ea cu un glas care nu mai 
afecta nimic, liniştit şi detaşat, aşa cum vorbisem despre 
lucruri care nu ne privesc direct. 

Se ridică şi se întoarse din oficiu cu o sticlă de vin roşu şi 
două pahare. „Şi fetiţa asta, zisei, a ştiut şi a fost în stare 
atâtea zile să nu-mi spună nimic?! exclamai uluit. I-ai 
interzis tu?” „Nu, dar a învăţat să nu se bage. Adică nu ştiu 
dacă «a învăţat», fapt e că n-o interesează... Atât ar mai fi 
lipsit, să sufere şi ea de ce-am suferit noi! Sunt lucruri care 
nu pătrund în lumea lor, dramele celor mari, suferinţa sau 
moartea...” „Aşa vezi tu lucrurile?” „Da, aşa le văd!” „Ar 
însemna că nici fericirea celor din jur nu-i atinge?” „Nu cine 
ştie ce.” „Mie mi-a pus o întrebare ciudată, dacă mă întorc 
acasă, dar nu eram prea atent...” „Da, conveni Matilda, din 
când în când pun astfel de întrebări, dar vezi după ochii lor 
că nu aşteaptă să le răspunzi, sau dacă le răspunzi nu 
înţeleg mare lucru. E şi firesc să fie aşa.” „Da, zisei, şi e şi 
firesc ca şi noi, cei vinovaţi, să ne găsim astfel de scuze.” 
„Pot să te asigur, zise atunci Matilda foarte sigură pe ea, că 


eu aşi fi ultima mamă din lume care ar căuta o astfel de 
scuză, după cum nu sunt nici prima şi nici ultima care a 
făcut ce-am făcut.” „Suntem foarte vicleni în astfel de 
consideraţii, continuai fără să am sentimentul că eu m-aşi 
crede mai puţin vinovat decât ca. Avem o singură şansă, ca 
Silvia să fie la maturitate o personalitate puternică, să 
poată, adică, să nu considere în amintire copilăria ei drept 
tristă. lar dacă nu, repetai eu această gândire a mea, am 
mai avea o şansă, s-o facă altcineva fericită. Altfel nu ne va 
ierta!” „Exagerezi, zise Matilda. Copilul ne iubeşte.” „Da, 
fiindcă n-are încotro!... Să nu fii sigură de această iubire 
când o să înceapă să se desprindă de noi şi să ne judece.” 
„O să aibă nevoie de noi şi la treizeci de ani! exclamă 
Matilda cu un râs care sfida cu o inconştienţă răvăşită orice 
ameninţare pe care încercam să i-o sugerez. Tu eşti filosof, 
ai o gândire speculativă, care operează cu concepte ideale 
şi abstracte! Eu sunt o mamă concretă, de care Silvia o să 
aibă nevoie oricum, că o să fie puternică sau slabă, fericită 
sau nefericită. Viaţa e grea şi nesigură, nimeni nu-şi mai 
poate permite luxul de a învinui pe altul de lucruri pe care 
şi el le face. Dacă îmi permiţi să fiu şi eu filosoafă: când 
timpurile sunt aşa cum sunt, conflictele eterne se 
atenuează, oamenii încheie între ei un armistițiu, devin mai 
toleranţi.” Da, gândii, în felul acesta ţi-ai permis tu să-mi 
faci mie cel mai mare rău, crezând că e un rău atenuat... 
„Vrei să spui, zisei, că oamenii cad de acord să trăiască într- 
un fel de promiscuitate?!” „Da, confirmă ea, nimeni nu mai 
e atât de independent ca altădată, adică iluzia asta se 
destramă printre cele dinţii... Mă uitam la Mircea... 
Oamenii îşi închipuiesc că un astfel de şef duce o viaţă 
grandioasă, are maşină la scară, vilă somptuoasă, nu stă la 
coadă la carne, face ce vrea... Da, e adevărat, nu trăieşte în 
lipsuri, dar nu face ce vrea, e mai puţin liber decât unul 
care, după ce iese de la muncă şi după ce stă la coadă, ia un 
chil de vin şi se distrează în voie cu câţiva prieteni, pe urmă 
se culcă şi doarme zdravăân. Nu-l smulge nimeni dintre 


prieteni când îi e lumea mai dragă (primeşte un telefon!) şi 
nici din pat când e somnul mai dulce.” „Săracul! exclamai, 
trebuie să fie tare chinuit!” „Nu e chinuit, zise Matilda 
mohorâtă, simţul datoriei împlinite îl răsplăteşte din plin, 
dar câţi or fi în stare să se înhame ca el şi să nu-şi dea în 
petic?” „Aşa este, zisei cu ironie, fiecare cu soarta lui. Am 
însă îndoieli în ceea ce priveşte îndeplinirea datoriei. Ei s-a 
pregătit pentru asta şi îşi exercită profesiunea cu toate 
riscurile inerente... Hm! exclamai indignat, între altele 
datoria lui constă să-i împiedice pe alţii să facă la fel, adică 
să-şi exercite profesiunea pentru care s-au pregătit... El da, 
alţii nu!” „Nu depinde de el”, zise şi Matilda posomorâtă. 
„Şi mă rog, de cine depinde?” Nu-mi răspunse. Dar îmi 
plăcea că îl apăra. Însemna că despărţirea lor nu fusese 
urâtă. Mă întinsei în fotoliu cu vagă ironie adresată mie 
însumi că, iată, aşa contabil cum eram eu (şi nu 
universitar), tot eram mai liber şi mai fericit decât bietul 
Mircea. „Şi mă rog, zisei, ce s-a întâmplat la Londra, dacă 
nu sunt indiscret?” „Nu, nu e nici o indiscreţie, pot să-ţi 
spun, zise Matilda cu simplitate. Acolo eu am fost de vină... 
Până acolo, hm! Mi-e greu să-ţi povestesc... Aşa şi aşa! Mă 
punea să mă îmbrac urât la recepţiile oficiale... Nu 
înţelegeam de ce mă scotea din sărite cu muţenia lui, nu 
vroia să-mi explice. «Bine, dragă, atunci nu mai merg,» 
strigam, «nu, că trebuie să mergi», ridica şi el glasul, nu era 
după mine... Nici măcar să mă pieptăn după gustul meu nu 
mă lăsa, mai rău, acasă începea să urle... «Ce e cu tine, îl 
întrebam, ai înnebunit? Ce-am mai făcut?» Îşi lăsa capul în 
jos şi tăcea zile în şir. A trebuit să treacă multă vreme până 
să înţeleg: îmi atrăgeam, cică, prea multe simpatii cu felul 
meu de a fi, cu toate că nu făceam nimic deosebit, îmi 
dădeam şi eu seama că o recepţie cu protocol înalt nu e o 
petrecere ca acasă, unde nu te vede nimeni. M-am hotărât 
atunci să-mi reprim voioşia mea din fire şi să plec imediat 
dintr-un grup prea numeros care se făcea în jurul meu. Tot 
nu era mulţumit... «Faci tot timpul numai gafe», îmi spunea 


şi arăta atât de turburat încât am căzut la bănuieli. «Uite ce 
e, i-am spus, eu la astfel de ceremonii nu mai merg. Spui că 
sunt bolnavă, sau că Silvia e bolnavă şi cu asta să încheiem. 
M-am săturat de misterele astea cu care mă umileşti, n-are 
nici un rost...» Între timp m-am interesat şi eu de ce putea 
fi, dar mi s-a răspuns printr-o tăcere jenată. M-am înfuriat, 
adică cum, faptul de a fi aşa cum eşti...” 

Matilda se opri şi începu să-şi dreagă rochia pe genunchi, 
care n-avea nimic, şi să respire greu, ca sub imperiul unei 
mari furii. Degetele îi tremurau vizibil. Îmi dădeam seama 
că nu vroia să-mi spună totul. Era clar: cu „firescul” ei 
pesemne că producea la aceste recepții cine ştie ce 
încălcări nescrise de protocol şi că asta nu era o glumă 
pentru bărbatul ei. Se calmă şi începu să-mi spună că încă 
de la început a trebuit să accepte un lucru... În sfârşit a 
înţeles... nu putea să strice acel „colţ roşu” din cabinetul lui, 
unde stătea pe o măsuţă specială fotografia fostei soţii, care 
murise de cancer cu mulţi ani în urmă. Bun, i-a zis, şi dacă 
aduce şi ea fotografia fostului ei soţ care a murit, cel de-al 
doilea... Îi convine să facă din casa lor un fel de mauzoleu? 
„Dacă l-ai iubit atât de tare, de ce nu?”, a zis el. Declaraţie 
rece, indirectă, solemnă, că el o iubise pe fosta lui soţie 
foarte tare şi de pierderea ei nu se ferea să sugereze că era 
neconsolat. Pe loc, dar şi mai târziu, ea s-a simţit 
emoţionată, şi atunci el, încetul cu încetul, a început să-i 
povestească despre Stela. Cum s-au cunoscut ca studenţi 
(deci nu era adevărat că el nu avea studii), cum a intrat 
apoi în mişcarea ilegală, ca membru în P C. R., cum a atras- 
o şi pe ea, închisorile lor, suferinţele îndurate şi apoi 23 
August, care i-a prins cu doi copii mari, pe care ea îi 
născuse înainte de a fi arestaţi... Multă vreme nu Matilda a 
fost prezentă în casă, ci amintirea Stelei. În fotografie ea 
arăta în floarea vârstei, femeie frumoasă cu privirea dură şi 
gură senzuală, dar el îi arătase un album unde ca avea un 
spendid păr albit de ani, privirea mai puţin dură şi gura cu 
un surâs încărcat de maliţie, dacă nu chiar de dispreţ 


superior. Se pare că după 23 August ea devenise cunoscută 
pentru durităţile ei, dar de limbaj, altfel era afectuoasă, 
bună prietenă şi înzestrată cu un cinism politic salutar, în 
acei ani când fanatismul începea să devină ameninţător. Pe 
ea însă cei fanatici o incitau nu numai la durități de limbaj, 
ci şi la cruzimi, când prindea câte unul în casa lor „îl făcea 
terci”, oricine ar fi fost. Sufletul ei încercat şi afectuos o 
făcea să nu fie temută, era însă (încă!) invulnerabilă sau 
mai bine spus ţinută puţin deoparte în funcţii de anvergură 
mijlocie, unde putea fi ea însăşi fără prejudicii pentru marii 
lideri... Ei?! Cum s-o înlocuiască Matilda pe această femeie 
deosebită? Îi devenise şi ei dragă şi simţea că dacă ar fi 
trăit şi ar fi cunoscut-o, i-ar fi fost prietenă devotată. Bine, 
dar asta nu se mai termina!... Idila cu dispăruta începu să 
se estompeze în sufletul Matildei, apoi începu s-o irite. 
Mircea nu era un bărbat comun, să facă comparații 
deplasate între ea şi Matilda, totuşi Matilda simţea că astfel 
de comparații i se impuneau în forul lui interior, prin tăceri 
prea lungi când ea îl îmbrăţişa, prin visări învăluite în 
tristeţe când se plimbau sau călătoreau împreună. Veselia, 
„firescul” ei parcă îl violentau, îi aminteau parcă prea brutal 
că ea, Matilda, exista, era vie şi cu un mare apetit 
existenţial, în timp ce Stela, o, da, nu mai era decât o simplă 
fotografie... Şi atunci a început să se retragă din ce în ce 
mai mult în sine. E, heee! Ce era de făcut? Păi nu era bine! 
Avea dreptate, îşi iubise foarte tare soţia, nu mai avea loc 
alta în inima lui, bine, dar atunci de ce ţinuse să se 
recăsătorească? Nu există fiinţă care să ţină loc altei fiinţe 
fără să se anuleze pe sine. Chiar dacă ar vrea, ar fi 
imposibil... La început, da, cât timp şi ea, Matilda, o iubise 
pe Stela alături de el, fuseseră fericiţi. „Dar era oare 
firească această fericire?' mă întrebă. 

„De ce nu? zisei turnând în pahare. Nu te costa nimic.” 
Matilda se indignă. „Nu e vorba aci de costat. Nu facem 
negustorie, mă costă sau nu mă costă.” „A, izbucnii eu în 
râs, tu ai crezut că e un flăcău la prima lui dragoste! Tu nu 


ştiai că a fost însurat şi a făcut şi doi copii?” „Ei şi? Doi 
oameni care suferă se pot înţelege între ei...” „Da, da, 
murmurai, doi oameni care... Aşa este, ai dreptate... Şi?! El 
ce zicea?” „Ce să zică, tăcea!” „Aha! Şi tu ce ziceai?” „Cc 
ziceam! ce puteam să mai zic?! Şi se uită la mine cu o 
privire albită de furie, ca altădată de fascinaţie, şi mă 
reprimă, simțind ironia mea ascunsă: Dacă mă asculţi ca să- 
ţi baţi joc, chiar că n-am să-ţi mai spun.” „Scuză-mă, îi 
spusei cu simpatie sinceră, povesteşti prea încet pentru 
curiozitatea mea mare. Dacă vrei, nu-mi mai spune acum 
nimic, am înţeles... Spune-mi numai ce s-a întâmplat la 
Londra. Ce-aţi căutat acolo?” „El a fost trimis în fruntea 
unei delegaţii comerciale şi m-a luat şi pe mine. Nu s-a 
întâmplat ceva deosebit de ceea ce era acasă, numai eu mi- 
am ieşit din pepeni. El mai fusese în străinătate, eu nu, şi 
eram şi eu dornică să văd oraşul, îţi dai seama... Fiindcă îmi 
interzisese tot timpul să părăsesc hotelul singură... Nu era 
prudent, cică. Să mergi pentru întâia oară la Londra sau la 
Paris şi să stai închis într-un hotel, asta poate să scoată din 
sărite pe cel mai răbdător... «Azi putem merge? l-am 
întrebat. Mi-ai spus că tratativele s-au terminat.» «Azi nu!», 
mi-a răspuns. Eram la micul dejun. Stătea foarte 
posomorât, nu mânca nimic. La prânz n-a coborât, s-a 
sculat, s-a bărbierit, s-a îmbrăcat ceremonios, apoi s-a 
aşezat într-un fotoliu şi a rămas acolo ca o stană, ore 
întregi. «Nu înţeleg, i-am spus, de ce azi nu? Ce e azi?» S-a 
uitat la mine fix şi nu mi-a răspuns. Ce-o fi azi? m-am 
întrebat. E o aniversare, e clar, dar ce fel, de trebuie să nu 
iasă din casă şi să postească? Şi deodată mi-am dat seama: 
Stela! Ea murise cu zece ani în urmă, ştiam anul, asta 
trebuia să fie! M-am stăpânit să nu-i mai spun nimic, dar 
spre seară am început să-i vorbesc. «Crezi, i-am zis, că tu ai 
putea trăi cu mine dacă şi eu ţi-aşi face la fel? Ştiu ce 
aniversezi şi am pretenţia să nu fi uitat că încă de la început 
am fost alături de tine şi ţi-am respectat sentimentele. Mai 
mult, mi-a fost dragă (Stela), cum nu mi-a fost atât de drag 


frati-meu mai mare. Dar nu crezi că abuzezi? Cine are 
sensibilitate pentru cineva are şi pentru altcineva... Dacă ai 
iubit-o pe ea, nu văd de ce nu m-ai putea iubi cum m-ai lăsat 
să cred la început... Nu există sensibilitate cu sens unic, sau 
dacă există e suspectă de nesimţire. Ce e asta? De ce taci? 
De ce măcar nu mi-ai spus?! Nu cumva crezi că nici nu mai 
merit să fiu alături de tine într-o astfel de împrejurare, după 
ce atâta vreme ţi-am respectat totul şi n-am avut parte 
decât de jigniri? Ce sunt eu aici, manta de vreme rea? Dacă 
aşi fi bănuit că poţi fi atât de mic încât să intri în panică 
fiindcă anumitor persoane nu le plăcea prezenţa mea la 
anumite recepții fii sigur că nu mi-aşi fi lăsat bărbatul ca să 
vin după tine. Săraca Stela! a murit la timp, altfel ar fi avut 
parte de mari surprize cu recepţiile tale. Vrei să faci acum 
mare paradă de fidelitate dincolo de mormânt, cu toate că 
lângă tine stă o femeie vie, care nu e o pocită. Află că Stela 
(cel puţin aşa mi s-a povestit!) avea ideea ei proprie despre 
fidelitate. Bătută, cu spinarea numai răni, a îngrijit-o un 
gardian de treabă, a mângâiat-o, a uns-o cu alifii, şi... aia e! 
Înţelegi ce vreau să-ţi spun!» «Înţeleg că de-aici înainte ai 
să mănânci paie prăjite», îl aud atunci că îmi zice. «Nu mai 
spune?! i-am zis şi eu, crezi că mi-e fiică de amenințările 
tale? Ai fi în stare, pedepsiţi şi voi pe cei mai mici, în timp 
ce...» „Ai să mănânci paie prăjite”, mă întrerupse el sec. 
«Vezi să nu mănânci tu înaintea mea, ca director la o 
gospodărie de stat, i-am spus. Să nu crezi că nu am 
informaţiile mele. Află că nu stai prea bine, ai şovăit în 52 
când au fost înlăturați deviatorii. Asta nu se uită. Faptul că 
ai rămas tot supleant nu-ţi spune nimic? E pe-aproape 
căderea ta şi a lui... (şi aici Matilda pronunţă numele lui 1. 
C.). Eşti prieten cu el, nu? Nu mă bucur, fiindcă nu cu un 
ştab m-am recăsătorit eu, ci cu un bărbat, şi poţi să fii sigur 
că dacă se va întâmpla să nu mai fii ceea ce eşti, o să ţin mai 
mult la tine... Ţi-o spun numai ca să-ţi dai seama câ nu e 
cazul să mă ameninţi... Eu paie prăjite n-am mâncat şi nici 
n-o să mănânc, am o meserie... E drept că era s-o pierd şi- 


am avut noroc că erai tu acolo şi ai putut să-i împiedici să 
comită... dar erau alte timpuri!» Asta e!” 

Matilda tăcu perfect detaşată de ceea ce povestise. Nu 
eram sigur că scena se petrecuse întocmai, mai ales 
recriminările ei nu mi se păreau întru totul verosimile, 
parcă nu justificau gestul hotărât al celuilalt de a o 
retrimite imediat în ţară, unde o aştepta un ins care nu-i 
mai dăduse voie să intre în casă. Fusese mai violentă? Cred 
că da şi nu atât de îndrăzneață în limbaj, deşi... „Când s-au 
petrecut toate astea?”, o mai întrebai. „Acum două 
săptămâni!” „Şi de-atunci tu stai în oraş?” „Da, de cete 
miri?!”, se miră ea. „Nu mă mir! mă mirai şi eu. Şi cum stai 
cu paiele prăjite?” „Asta a spus-o şi el la furie. I-a părut rău, 
mi-a telefonat... şi-a cerut scuze şi m-a asigurat că o să 
primesc vechiul meu post. Cât despre divorţ, m-a întrebat 
dacă sunt de acord... Dacă nu sunt şi eu de părere că ne-am 
înşelat amândoi şi că nu mai are rost să ducem împreună o 
viaţă grea... «Aşa este», i-am răspuns şi i-am cerut şi eu să 
mă ierte pentru ieşirea mea... «Da, bineînţeles», mi-a spus, 
şi că oricând, dacă o să am vreo problemă, cu sau ai mei, 
rude sau prieteni, să nu ezit şi să-l caut... Suntem oameni şi 
nu putem trece cu buretele peste anii când am trăit clipe de 
fericire simplă”, mai spuse Matilda şi nu înţelesei dacă 
aceste ultime cuvinte fuseseră rostite de el atunci, sau 
acum de ea, încercând o nobilă consolare aureolată. 

Se lăsă apoi o tăcere, ca să zic aşa, plină de vid, pe care 
nici eu, nici străina din faţa mea nu ne grăbirăm s-o 
umplem. În practicile yoghine se spune că starea de vid e 
superioară sentimentelor (chiar de fericire) care agită fiinţa 
umanoizilor. O fi la ei, la asiatici, care consideră fericirea 
drept cauză a suferinţei, dar nu la noi, la europeni, care nu 
putem trăi fără să iubim şi prin iubire să fim fericiţi. 
Suferinţa care urmează n-o considerăm obligatorie şi cu 
atât mai puţin drept consecinţă a fericirii. Vidul din mine 
începu să se umple cu un sfâşietor sentiment, amintindu-mi 
că Suzy mă iubeşte. Mă ridicai şi Matilda mă conduse. 


„Înţelegi acum, îmi spuse ea la uşă, că poţi s-o vezi pe Silvia 
când vrei, la tine sau aici, unde îţi convine şi oricând. Şi nu 
lua în seamă ce ţi-a spus Iasia, care între noi fie vorba, râse 
ea, e cam neroadă. Aşa crede ea că trebuie să se întâmple 
acum între noi, şi e convinsă că tot aşa gândesc şi eu. 
Chipurile ne vrea binele, ca şi când binele ăsta, mai spuse 
Matilda cu o voioşie amară, ar depinde de voinţa unuia sau 
altuia...” 

V, 

Suzy se întoarse la mine, dar ar fi putut să nu se întoarcă, 
adică faptul mi s-ar fi părut, cum am spus, neînsemnat, faţă 
de sentimentul înalt şi statornic că nimic şi nimeni nu ne 
mai putea despărţi, sentiment care se instalase în fiinţa mea 
la începutul acestui nou an. Nu ştiu dacă eram cel mai iubit 
dintre pământeni, dar eram unul dintre ei, simţeam că 
plutesc... 

Se întoarse la fel de simplu cum plecase, sună la uşă 
rebegită, nu ca să-i deschid, fiindcă avea cheile, ci ca să-i 
iau din mână geamantanul pe care însă nu mi-l dădu şi 
încercai să-i descleştez cu sila degetele de pe mâner 
învineţite de frig. „Nu, zise, nu!” Atunci ce? Şi înţelesei că 
nu ăsta era primul gest pe care îl aştepta de la mine. O 
îmbrăţişai şi abia atunci dădu drumul geamantanului. Avea 
obrazul fierbinte şi gura rece, iar ninsoarea îi jilăvise părul 
al cărui parfum mă îmbăta. „Nu, nu!”, protestă iarăşi când 
simţi că vreau să mă desprind din strânsoarea braţelor ei şi 
să ridic geamantanul. Îmi arătă uşa cu privirea; era neagră, 
căscată. „Ce ne aşteaptă dincolo? zise. Nu, reluă apoi 
ridicând geamantanul, m-am obişnuit să-mi duc singură 
poverile. Se pare că în altă viaţă am fost regină şi oi fi 
împovărat cu capriciile mele un întreg popor. Ce faci tu, 
iubitul meu?”, zise apoi în odaie descălţându-şi cişmele şi 
aruncându-le, după obiceiul ei, nu totdeauna în acelaşi loc. 
Aruncatul însă era acelaşi. Se desbrăcă şi se vâri sub pled, 
lăsând geamantanul în mijlocul casei. Spusele ei, că s-a 
obişnuit să-şi ducă singură poverile, erau o pură idee: îl 


deschisei şi îi vârâi eu conţinutul în dulap. Mă urmărea cu 
privirea imobilă, cu pledul tras până sub bărbie. „Ei, zisei, 
ce mai este?” „Ninge”, murmură. „Da, am văzut...” „Da, dar 
ninge foarte tare!” „Bine, şi ce e cu asta?” „Dacă nu se mai 
opreşte? Mamă, mamă, cântă ea deodată, o stranie melodie, 
care venea în vocea ei parcă de la depărtări 
incomensurabile, cresc nămeţii şi pierim... Fără ţară, fără 
glie, velerim...” 

Mă cuprinse un fior, dar Suzy se opri. „Numai atâta ştii? 
Ce e cu melodia asta?” „E cântecul luptătorului căzut 
prizonier, zise; tata îl ştie, a fost compus acolo în 
prizonierat...” „Mai cântă-l...” „Nu pot, trebuie să-l auzi pe 
el... A avut un văr care nu s-a mai întors... A venit într-o 
seară la noi cineva care a scăpat, un învăţător. Ştii, se cântă 
cu o voce puternică de bărbat, care poate sugera forţa unui 
cor, în timp ce textul spune că a trecut un înger peste 
fruntea rece a luptătorului. Unul dintre ei murise tocmai în 
ajunul Naşterii, şi şi-au adus aminte de patria pierdută...” 
„Sau de libertatea pierdută”, zisei... „Înţeleg, zise Suzy, îţi 
aduce şi ţie aminte de ceva.” „Da, nu vrei să mai repeţi? 
zisei pe deplin liniştit, deşi simţeam cum creşte în mine un 
tumult... Încearcă, insistai, ai o voce plăcută de recitativ şi 
se aude foarte distinct melodia.” Ea repetă şi continuă tot 
textul. În acest timp, prudent, mă aşezai la birou şi îmi 
ascunsei faţa între braţe. Nu fiindcă m-aşi fi temut să fiu 
văzut plângând, ci pentru că presimţeam o rupere 
catastrofică de zăgaz, urmată de o pustiire... Când suntem 
singuri, cum eram eu în acele nopţi de carcere, înecul fiinţei 
noastre lăuntrice are drept martor divinitatea, marele 
cosmos căruia i ne încredinţăm, dar când îl invoci în faţa 
iubitei (şi cine se poate înşela asupra disperării de care 
suntem cuprinşi?), ea poate deveni în mod sublim geloasă 
că nu din pricina ei plângi, dar poate fi cuprinsă şi de un 
nedorit sentiment de bicisnicie: forţe prea puternice ne 
copleşesc, nu suntem nimic, statura noastră nu e măreaţă, 
ne-am înjosit, noi înşine, pe noi şi nu mai avem scăpare. 


Rareori o femeie evită extremele, deşi se zice că ea 
seamănă cu natura, care este totdeauna în echilibru chiar 
când e bântuită de furtuni... Suzy reluă refrenul: 

Mamă, mamă, cresc nămeţii şi pierim Fără ţară, fără glie, 
velerim, velerim... 

Sub braţele mele ude de lacrimi văzui un teritoriu de 
lumină în care mă scufundai uitând deodată totul: trecutul 
meu, fetiţa, gândirea mea impetuoasă de la douăzeci şi cinci 
de ani, care vroia să se afirme, eşecul în căsătorie, minele 
de plumb, mama mea care mă părăsise încă tânără... şi 
chiar iubita de acum, care rămânea undeva foarte departe 
şi foarte în urmă. Toate acestea îşi micşorau dimensiunile, 
se topeau în act astă mare a destinului nostru tragic, care 
ne înghiţise şi pesic care crescuseră apoi nămeţii... În 
acelaşi timp o mână fermă şi dulce îmi mângăâia ceafa... Mă 
smulsei de sub hăul închipuirii şi sării în picioare. „Vii şi tu 
cu cântece din astea...” bolborosii. „Victoraş, iartă-mă, m- 
am speriat de ce e afară... Uite, cad fulgi cât pumnul meu 
de mari. Mama zice: „stai, Suzy, cum pleci aşa singură pe 
vremea asta? Am zis şi eu ca tine: ce poate să fie? Şi am 
ieşit. Cum îmi venea zăpada până la şold, mi-am spus şi eu: 
nu le opri, Suzy, că nu e timp de oprit...” 

Imita pe cineva ridicând imperios tonul şi eu îl recunoscui: 
era al meu. „Un taxi cu lanţuri m-a adus până aproape şi 
zice «doamnă! mai departe eu nu merg! (şi îl imită pe 
taximetrisl cu o veselie extremă, retezând cu mâinile orice 
posibilitate de contrazicere), chiar dacă vă daţi jos şi nu-mi 
plătiţi cursa!» Înainte, Suzy, mi-am zis, nu te opri, că nu e 
timp de oprit...” O vorbărie în stilul ei de odinioară, dar era 
bucuroasă şi concretul cuvintelor ei anodine nu putea 
ascunde că mă iubea în clipele acestea foarte tare şi că nu 
mai putuse trăi fără mine... „Şi de ce, zisei, nu mi-ai spus la 
birou că ai intenţia să le întorci?” „Hi, hi! Fiindcă n-aveam 
intenţia.” „E de groază, zisei. Puteai să-mi dai de-acasă un 
telefon...' „Un telefon?! se miră, Da, uite, nu m-am 
gândit...” 


Astfel se scurse toată luna ianuarie, care în amintirea mea 
se dilată incomensurabil: ani parcă am trăit cu ea nu 
săptămâni. Da, e adevărat, fericirea n-are istorie, fiindcă 
istorie nu poate ieşi din veşnica surpriză pe care ţi-o face 
fiinţa iubită prin însăşi existenţa ei... Am încercat să descriu 
scena reîntoarcerii ei... Sub alte înfăţişări şi pretexte decât 
neliniştea gândului că puteam pieri sub nămeţi, se repeta 
zilnic... Nimeni n-a scris vreodată un caiet al fericirii! De ce 
ar face-o? Prin caiet nu înţeleg Război şi pace, ci jurnalul lui 
Tolstoi. Totdeauna caietele astea relatează o istorie care se 
sfârşeşte rău. A mea nu face excepţie, ar trebui să se 
termine aici... Ar trebui doar suprimate pasagiile presărate 
prin ea prin care încerc să aflu în ce punct al existenţei 
mele ordinea clipelor mi-a devenit fatală şi să dispar lăsând 
în urmă imaginea unei vieţi de fapt împlinite. Singură 
această dispariţie ar rămâne misterioasă. Ei şi? Moartea nu 
e un mister? Nu văd întrucât degradarea treptată merită 
truda. Într-o grandioasă peliculă, numită La dolce vita, a lui 
Fellini, un tip care cânta la orgă Marea fugă a lui Bach 
(semn că individul avea graniţă cu măreţia creaţiei) trăia în 
mijlocul unei familii exemplare într-o lume libertină, cu toţii 
sub ameninţarea nonumită a bombei cu hidrogen. Ei, acest 
om se sinucide la un moment dat după ce îşi omoară întâi 
copiii. Un schizofrenic, mi-a spus Ciceo sigur de sine, chiar 
dispreţuitor faţă de alte interpretări. Dar putem fi chiar 
atât de siguri?... Da, mă ispiteşte gândul să-mi închei aici 
povestirea, fiindcă încep să cred că n-a existat ruptură în 
viaţa mea, totul s-a înlănţuit încă din adolescenţă, şi până 
aici n-a fost rău. Nu eu am fost cel mai lovit din epoca mea, 
dacă am avut timp să fiu şi fericit şi să-mi realizez (sau cel 
puţin să cred cu putere în acest lucru) orgolioase proiecte... 
Cert este că viaţa mea cu Suzy era, ca a oricărui om fericit, 
plină, ca să zic aşa, de lipsă de spectaculoase evenimente 
exterioare... Nu când vroiam eu era gravă şi patetică, nu 
când eram eu trist avea ea disponibilităţi pentru 
ecleziastice reflecţii, nu când o doream înţelegea ea că e 


dorită, nu când eram eu obosit era şi ea pradă lasitudinii, 
singurătatea în doi nu era şi pentru ea totdeauna un 
balsam, bucuria lecturii care adesea mă devora nu era în 
acelaşi timp şi pentru ea o vibraţie a spiritului („Lasă cititul, 
Victoraş, că nu e timp de citit...” N-o întrebam de ce n-ar fi, 
mi-ajungea s-o privesc şi să-i văd surâsul... „Mai lasă de citit 
şi generaţiilor viitoare”, adăuga cu ironia şi tandreţea ei 
ucigătoare). 

VI. 

Pe la sfârşitul lui ianuarie într-o zi se indignă. „Cum adică, 
mi se adresă, trece iarna şi nu ne ducem şi noi doi la Sinaia 
să schiem puţin?... Da, la Sinaia, aici e plicticos, până urci îţi 
iese sufletul, acolo e teleferic, iar la cota 2 000 sunt 
telescaune care te urcă cu schiuri cu tot în vârful pârtiei. o 
minune, poţi să schiezi ore întregi... Pregăteşte-te, mergem 
să-ţi cumperi schiuri, un costum, o flanelă groasă, bocanci şi 
să nu te prind că îţi cumperi şi o ridiculă căciuliţa cu moţ, ai 
frizura deasă, n-o să răceşti, bizuie-te pe mine... Gata, 
sâmbătă la prânz plecăm...” 

Am spus mai înainte că sunt ispitit să-mi închid caietul. 

Nu! De ce? Îl voi continua până la consumarea nenorocirii 
pe care am întâlnit-o în timpul acestei excursii; apoi mă voi 
opri când, odată cu condeiul, va cădea, cum spune poetul, şi 
mâna care a scris. 

Învăţasem să schiez încă de la zece ani, dar mai târziu 
sportul ăsta începuse să mă plictisească, aveam, mai ales 
când trebuia să urc, vaga senzaţie că îmi pierd timpul. Cum 
am mai spus la începutul acestor caiete, la acea vârstă 
gălăgia grupurilor mă enerva, fiindcă, asemeni oricărui roi, 
grupurile astea aveau un şef, şi nu eu eram acela. Nu că aş 
fi dorit să fiu eu, dar şeful acesta era mai totdeauna un tip 
atât de comun şi de nesărat în ifosele lui, încât oricât aş fi 
dorit eu să mă adaptez, era peste puterile mele să-i aud 
necontenit, timp de o zi întreagă, trăncăneala infatuată şi 
glumele nesărate care făceau fetele să izbucnească în 
stupide hohote sincere, cu gurile până la urechi... „Da, îi 


spusei iubitei mele, când mă informă că vom merge cu un 
grup, mergem, dar numai noi doi, dacă e vorba să intrăm în 
vreun grup, du-te singură. Sincer, adăugai văzându-i 
contrarierea, nu pot să suport grupurile”. Şi în clipa aceea 
mă trăsni gândul că ei îi plăceau, se şi fotografiase cu unul 
la mare, pe plajă... „Dar de ce? zise. Când mai sunt şi alţii 
poţi să te ajuţi cu ei, ţi se întâmplă ceva, faci o entorsă, sau 
şi mai rău, să-ţi rupi un picior, poţi să mă aduci tu singur 
până jos de la 2 000 de metri înălţime?... Şi pe urmă când 
eşti în grup nu se leagă nimeni de tine, în timp ce numai noi 
doi, poţi tu avea curajul să pui la punct un grup de 
derbedei?... fiindcă ăştia sunt şi ei peste tot... O pereche a 
păţit-o o dată, lui i-au tras cu un alpănştoc în cap şi pe ea au 
violat-o în faţa lui. Tu peux supporter ca? Mă posomorâi: 
avea dreptate. Cine ar putea suporta aşa ceva? Malheur! Ar 
urma despărţirea şi suferinţa iremediabilă, pentru toată 
viaţa. „Şi pe urmă, continuă ea cu însufleţire, nimeni nu ne 
obligă să stăm cu ei la taclale şi să ne pilim în cabană 
râzând de orice prostie debitată de unul din €ei..., dar să 
ştim că suntem împreună şi că putem să-i chemăm dacă e 
cazul...” „Deci cunoşti tu un astfel de grup? zisei. Inşi pe 
care îi cunoşti bine?” „Bineînţeles!... Oameni serioşi, cu 
soțiile sau prietenele lor... Victoraş, râse ea, trebuie să 
ieşim şi noi doi puţin, n-o să trăim toată viaţa nas în nas, 
până la urmă o să ajungi la concluzia că nasul meu nu mai e 
chiar atât de frumos şi o să începi, cu mine la braţ, să 
întorci capul după alte nasuri...” 

Avea dreptate, dar nu puteam să-i răspund că... Ei bine, ce 
anume? Ieşirea în lume pentru doi îndrăgostiţi poate să nu 
însemne nimic, dar alteori... Ei, alteori ce? Alteori faptul că 
unul vrea s-o ia pe o stradă şi celălalt pe alta poate să 
însemne pentru cel care e legat mai mult că îşi dă singur 
foc la valiză, cum îmi spusese odinioară Nineta când mă 
părăsise. Mai vie îmi venea în clipele acelea în amintire 
prima mea ieşire „în lume” cu Matilda, a doua zi după 
căsătorie, şi încă nu într-o lume total străină, rudele ei: pur 


şi simplu Maiilda se uitase la mine ca la un străin! Cum avea 
să reacționeze Suzy? lată temerea! Dar la urma urmei, îmi 
spusei, asta tot trebuie să se întâmple odată, şi dacă e să nu 
fie bine, ce poţi face? Dacă tot trebuie să faci ceva, atunci 
fă-l cu seninătate, de ce să iei aconto? (Mama răspunsese 
cândva în acest sens unei vecine, care se mira că după atâta 
muncă ea tot odihnită şi senină arăta; dacă tot trebuie să 
munceşti, zisese ea, fă-o cu plăcere). Aşadar, mi-am spus, să 
fim nu numai senini, ci chiar veseli. 

Ieşirea mea în lume cu Suzy era inevitabilă. Deşi ştiam, nu 
eram adică naiv să cred că acel grup era format din oameni 
oareşicare. Era ca şi când aşi fi pretins ca un grup al meu, 
în care aşi fi invitat-o pe Nineta, pe Căprioara post-mortem 
(existau martori care o cunoscuseră, spintecătorul de 
dovleci de pildă, care nimerind întâmplător în grupul meu i- 
ar fi putut povesti din perversitate totul iubitei mele), pe 
fatala Tamara care i-ar fi insinuat alte perversităţi, de astă 
dată imaginare şi imposibile, să fie deci acest grup 
considerat de Suzy cu totul anodin, adică toţi să se poarte 
cu ea foarte delicat şi prevenitor, vai, dumneavoastră 
sunteţi prietena marelui Petrini, un om deosebit, o! un mare 
om, despre care se va vorbi cândva. Ela fost, da, ei! 
nedreptăţit! dar are viitorul înainte! mulţi au fost reprimiţi 
în vechile lor funcţii! Va fi şi el reprimit la Universitate... Nu 
eram naiv, dar îmi spuneam că adesea grupurile sunt 
amorfe şi într-adevăr nu urmăresc decât să se distreze, să 
danseze dacă zăpada şi schiul nu le-au stors toate forţele, şi 
apoi să se culce în cabană şi să se acupleze în neştire într- 
un dormitor comun şi sordid; iar a doua zi, cu forţe 
proaspete, să asalteze trenurile cu schiurile lor incomode în 
spate şi să se întoarcă la timp în oraşele lor, să atace o nouă 
săptămână de existenţă şi de muncă. Da, înainte ca şocul să 
se fi dus, eu îl presimţeam, alegând, pentru seninătatea 
mea, varianta obişnuitului. 

VII. 


Nu-mi cumpărai schiuri noi fiindcă n-aveam bani, şi nici 
bocanci, îi făcui o vizită tatei şi mă urcai în pod să văd în ce 
stare erau cele vechi. Erau destul de bune, nu se 
strâmbaseră prea tare, bocancii la fel, avusesem prudenţa 
săracului: când îi cumpărasem cu cincisprezece ani în 
urmă, îi luasem mai mari. O flanelă, ciorapi groşi şi un 
hanorac mi le aduse Suzy, n-o întrebai de unde, doar 
pantalonii şi mănuşile trebuii să le cumpăr de la un magazin 
sportiv. 

Grupul nu era amorf, dar nici nu se străduia vreunul din ei 
să-i înveselească pe ceilalţi cu orice preţ. Vezi? parcă îmi 
spunea Suzy urmărindu-mă cu privirea, în timp ce trenul 
cobora cu viteză podişul nostru transilvan, sunt oameni 
serioşi, ce-ai crezut? Aşa era! Când unul vroia să spună o 
anecdotă, nu întrerupea pe un altul, iar dacă cineva era 
vesel, nu ţinea cu tot dinadinsul să-şi exprime gălăgios 
starea aceasta de spirit, era atent să vadă dacă lumea e 
dispusă să-l asculte, în lipsa unuia mai inteligent. Şi era o 
plăcere să descoperi apoi că era realmente vesel şi avea un 
humor modest (care face totdeauna plăcere) şi o gândire 
curgătoare, fără paraziţii care apar adesea chiar la oamenii 
superiori: vulgaritate şi libertinaj în vocabular, subînţelesuri 
triviale, erudiție de anecdote politice de o penibilă lipsă de 
gust... Eram vreo opt, însă vreo trei mai în vârstă, fără 
neveste, care, desigur, nu-şi mai puteau însoţi în astfel de 
excursii grizonanţii dar sportivii lor bărbaţi... 

Există o ştiinţă de a fi prezent şi cu ceilalţi şi cu fiinţa 
iubită. Nu toată lumea o are. Matilda n-o avea. În general se 
trece de partea celorlalţi, ca şi când ai vrea să dovedeşti, 
fără să ţi se poată reproşa ceva, că nu-l iubeşti cine ştie ce 
pe cel cu care eşti, şi, la rigoare... Această disponibilitate 
reală, adică inconştientă sau intenţionată, a căpătat 
denumirea aproape scuzabilă de cochetărie... (la bărbaţi n- 
are un singur nume). Ce drăguță era Suzy! Când spunea 
câte ceva avea aerul că o spune împreună cu mine şi de 
aceea când se întâmpla ca unul dintre ei să i se adreseze, 


parcă ni se adresa la amândoi, fără acele încercări ale celor 
prost-crescuţi de a comunica cu iubita sau cu soţia ta prin 
fir, să zic aşa, direct, tentativă care a căpătat denumirea de 
flirt. Era oare grupul acesta format numai din oameni bine- 
crescuţi sau foarte prieteni? Nici vorbă, greu de crezul, 
dar... Bineînţeles că Suzy era la fel de departe de a sugera 
grupului calitatea şi adâncimea sentimentelor care ne 
ţineau împreuna (cealaltă extremă, a neştiinţei de a fi cu 
ceilalţi, să arăţi cât de mult eşti iubit!). Asta nu privea pe 
nimeni. 

Cu vremea aveam noroc, cerul era total senin. „Să vedem, 
zise unul dintre ei, dacă o să avem noroc şi cu celelalte”... 
„Să sperăm, i se răspunse, dacă nu, urcăm la cabană.” „Şi 
dacă nici la cabană nu găsim locuri?” reluă altul ridicând 
din sprâncene, parcă ar fi vrut să adauge: ei, să te vad, ce-o 
să facem atunci? Şi ne privi circular, surâzând cu ironie 
subţire, cu siguranţa celui care ştie că astfel toate soluţiile 
sunt epuizate şi numai el mai posedă una, foarte sigură. Toţi 
surâdeau: cunoşteau acea soluţie; numai acela n-o 
cunoştea... „Imposibil să nu găsim, zise el, nu putem avea 
ghinion în ambele părţi.” „Am văzut eu ghinioane din en 
părţi”, îi răspunse deţinătorul secretului cu un astfel de glas 
încât toată lumea deveni veselă, dar cu discreţie, să nu i se 
dea aceluia de bănuit că grupul nu-i comunicase şi lui 
programul. 

Se făcu din asta un inocent şi spontan complot, cum se 
întâmplă adesea în toate grupurile: trebuie să te distrezi pe 
seama cuiva, bineînţeles fără să-l jigneşti prea tare; asta 
depinde de calitatea grupului, ai cărui membri, după astfel 
de farse, se destramă certaţi, dar riscul trebuie asumat, 
altfel ce să faci cu mintea? Te plictiseşti şi în grup! 

Într-adevăr, nu găsirăm locuri la nici un hotel, fiindcă 
plecaserăm din oraşul nostru sâmbăta după-amiază, în timp 
ce descurcăreţii plecaseră dimineaţa, dacă nu chiar de 
vineri după-amiază, obţinând învoiri de la şefi îngăduitori. 
„Ei!”, făcu şeful grupului nostru (care devenise şef în mod 


natural, în virtutea faptului că era posesorul soluţiei)... 
„Mergem la cabană”, spuserăm noi ieşind din holul 
ultimului hotel în care intraserăm. Unul dintre noi însă, 
care întârziase înăuntru (întârziere premeditată), „ca să 
mergem, zise, am stat de vorbă cu schiori care tocmai s-au 
întors de-acolo: peste tot e plin până la refuz” (aiurea, nu 
vorbise cu nimeni!). „Chiar şi la Poiana Stânei?”, se miră 
atunci victima noastră, un inginer mai mititel decât 
schiurile pe care le purta în spinare, cu obrazul ridat în 
avantajul său, ai fi zis că tot timpul îl stăpânea un râs 
molipsitor de ghinionist; inspira simpatie. „La Poiana Stânei 
e plin în permanenţă, darmite sâmbăta şi duminica”, i se 
răspunse. „Ce e de făcut?”, zise altcineva. „Ce să facem, 
reflectă şeful resemnat. Ne întoarcem acasă!” „Eu nu sunt 
convins că nu găsim locuri la cabană, răspunse atunci micul 
domn cu o expresie rea, o să încerc singur, vă urez 
întoarcere sprâncenată.” Şi se rupse din grup şi o luă la 
vale spre teleferic. Între noi se lăsă o tăcere. „Ie pomeneşti 
că găseşte, zise şeful, şi ne întâlnim mâine pe pârtie. O să 
creadă că am vrut să scăpăm de el... Fir-ar să fie, nu mi-am 
dat seama, domnule Petrini, eşti bun să-l aduci înapoi?” „Şi 
ce să-i spun?” „Că am găsit locuri la Postăvaru.” 

Era să se termine prost gluma noastră, în realitate şeful 
(era chiar şef al celui mai mare spital din oraşul nostru) 
obținea locuri prin telefon. Pentru plăcerea farsei însă ne 
târâse pe toţi pe la toate hotelurile, ultimul fiind Postăvarul, 
cel mai luxos, unde continuase să joace cu recepţionerul 
bonoma lui glumă. După o săptămână petrecută printre 
bolnavi, vindecând sau iscălind certificate de deces, marele 
diagnostician (căci era vestit prin asta, veneau la el bolnavi 
şi de prin ţările vecine) se distra în felul acesta inocent, 
care ar fi părut, desigur, „neserios” neliniştiţilor lui pacienţi. 
Era prieten vechi cu domnul Culala. Micul inginer fusese 
protectorul de pe şantier al iubitei mele, ea îl invitase. 
Ceilalţi erau toţi medici la spitalul pe care îl conducea 
internisul. lată deci grupul de care mă temusem! 


Intrarăm în hotel şi recepţionerul se scuză că n-a înţeles 
bine cui fuseseră rezervate camerele (instruit să mascheze 
farsa); ne înmână cheile şi urcarăm. „Suzy, Petrini, ne zise 
şeful, faceţi-vă comozi şi coborâţi la masă. Astăzi sunteţi 
invitaţii mei!” „Vă mulţumim, zise Suzy, sunteţi foarte 
drăguţ... Cred şi eu, îmi şopti apoi pe scări, e uşor să fii 
drăguţ când nu mai ştii ce să faci cu banii... Aşa bonom cum 
îl vezi... Îţi spun eu mai târziu...” 

Camerele noastre erau alăturate, dădeau spre munte, acel 
masiv opus parcă lanţului Carpaţilor, de un verde dens, cu 
prăpăstii albe de zăpadă. Când intrai mă întâmpinară, 
venind dintr-un hău, reverberaţiile violente ale trecerii unui 
tren. Deschisei geamul şi tropotul acesta prăpăstios şi 
nesfârşit de fiare lovite mă şocă. Un aer rece mirosind 
puternic a răşină (nu discret, ca la noi) parcă mă drogă şi 
rămăsei minute lungi contemplând crestele acestui masiv 
care îmi sta parcă pe inimă, atât de străin şi neprietenos mi 
se părea. Închisei geamul. În cameră totul era curat, 
mirosea plăcut şi odihnitor a calorifer încălzit şi a rufe 
proaspăt călcate. Mă desbrăcai, făcui un duş şi schimbai 
costumul. 

Mă pregăteam să ies şi să bat la uşa ei, când sună 
telefonul. „Ce faci, vecine? îi auzii glasul. Hi, hi! Te mai 
moşmondeşti mult?” „Cum mult? Eşti gata?” „Păi nu sunt!” 
„Păi ce aştepţi?” „Păi aştept să fii tu gata şi abia pe urmă 
încep eu să mă moşmondesc! Hi, hi! Mă mir că nu ştii până 
acum că asta e una din plăcerile unei femei... Mai ales în 
voiaj! Dar şi în alte ocazii.” „Da?! Şi în ce constă?” „Hm! 
Matilda nu te făcea s-o aştepţi?” „Nu!” „Foarte bine! 
exclamă ea cu o grasă satisfacţie. Nici nu merita s-o aştepţi 
tu pe ea." 

Rămăsei tăcut şi un gând îmi veni în minte cu simplitate 
însoţit de o vagă şi bizară nostalgie: Suzy a fost măritată! 
Tiens! Sau a mai fost în acest hotel cu un individ cu care a 
vorbit la telefon în felul acesta. Normal! „Ei! se alarmă ea. 


Ce e cu tine?” „Nimic!” „De ce-ai tăcut aşa brusc?” „N-am 


tăcut aşa brusc! Am tăcut treptat, adăugai şi izbucnii într- 
un râs scurt şi eliberator. Am tăcut în mod «firesc», 
continuai, cuvântul ăsta are la mine o semnificaţie aparte...” 
„Lasă tu semnificaţiile aparte şi vino încoace, dacă zici că 
eşti gata”, mai spuse cu felul ei inimitabil şi irezistibil de a- 
mi da ordine. Aici avea sensul că nu semnificaţiile mele, fie 
ele şi aparte, aveau vreo importanţă, ci, mai încape vorbă? 
ale ei! 

O găsii însă gata, aşezată cuminte pe pat şi contemplând 
cu tristeţe vizibilă giganticul bolovan verde care îi ameninţa 
parcă fereastra. Avea, şi nu rar, asemeni răsturnări de 
umoare, pe care însă şi le învingea singură, dacă nu 
încercam, chiar cu afecțiunea intensă care mă stăpânea 
când o vedeam astfel, s-o ajut să iasă din ele. „Am fost 
foarte bucuroasă când m-am gândit să venim aici şi să 
schiem, zise după câteva clipe lungi de tăcere (şi privirea ei 
se răsuci şi rămase parcă hipnotizată spre greoiul masiv 
sălbatic care nu sugera prin nimic că ar fi fost vreodată 
călcat de cineva)... dar acum...” Nu zisei, ci gândii: dar 
acum, ce? Nu mai vroia? Ce i se întâmpla? Se îmbrăcase 
modest, aproape mohorât, un pulovăr maron, un pantalon 
albastru-închis, pantofi negri, iar pieptănătura liberă, ca 
altădată, îi acoperea jumătate din obraji, al căror ten parcă 
fără sânge se alterase şi parcă îmbătrânise. I se mai 
întâmpla acest lucru, dar nu totdeauna avea şi o stare de 
spirit care să însoţească sau să determine depresia fizică. În 
aceste clipe dragostea mea pentru ea se făcea dureroasă, 
aproape insuportabilă, şi înţelegeam bine expresia atât de 
comună a celor care iubesc, când spun: aşi fi făcut orice ca 
s-o vad fericită. Îmi şopti: „Du-te tu singur, iubitul meu, nu 
mi-e foame şi n-aşi vrea să te indispun nici pe tine şi nici pe 
ceilalţi cu...” 

Mă întristai eu însumi: mai bine mi-ar fi spus să stau cu ea, 
sau în orice caz să nu mă duc nici eu, sau să coborâm mai 
târziu amândoi. era devreme, orele şapte, până la 
unsprezece, când se închidea restaurantul, putea să-i 


VW 


treacă... „Bine!”, zisei şi mă ridicai. „Stai! tresări, aşa de 
repede eşti gata să mă părăseşti?” „Bine, stau”, îi răspunsei 
şi mă reaşezai pe pat. Se uita la mine lung, dar cu privirea 
într-o parte. Mi-era greu să-mi dau seama dacă era sub 
puterea unei obsesii, dacă gândea cu intensitate, sau pur şi 
simplu nu gândea nimic, ci era doar prizoniera unei apăsate 
inerţii psihice. Mă îngrijorai: nici o stare de spirit nu 
seamănă cu alta în felul de a se manifesta, cum nici o frunză 
dintr-un arbore nu se mişcă la fel sub influenţa vântului, 
care nici ea nu e la fel, de la simpla adiere la furtună. Astfel 
de stagnări ale sufletului mai cunoscusem la Suzy, cea de- 
acum era însă cea mai mare. Parcă împietrise, aşi fi zis 
chiar că nu mai respira: un om viu, dar oprit în adâncurile 
fiinţei... Observasem însă că dacă în astfel de clipe 
mângâierile mele sau dorinţa de a afla CE era cu ea cădeau 
în gol, în schimb un cuvânt sau o iniţiativă mai brutală o 
făceau să tresară ca sub un şoc şi încetul cu încetul îşi 
revenea. Da, dar acel cuvânt sau acea iniţiativă, dacă nu 
erau sincere, adică adevărate, nu aveau nici un efect. Dar 
cum puteai inventa cu uşurinţă aşa ceva? Simulai 
nepăsarea. „Bine, repetai, atunci plec!” (la restaurant) şi 
mă ridicai şi o luai spre uşă. „Stai! tresări iarăşi, şi iarăşi 
repetă: aşa de repede eşti gata să mă părăseşti?” „Bine, 
stau”, îi răspunsei şi mă reaşezai pe pat. Parcă se trezi, 
expresia i se schimbă într-un fel, aşi zice, spectaculos, cu 
buzele întredeschise trase îndelung aer în piept şi expiră 
parcă uluită: cum putuse să stea atâtea minute sub o 
presiune şi nu murise? „Dacă ar fi să mă sinucid, zise, cred 
că aşi putea s-o fac oprindu-mi respiraţia. Ştii, continuă ea 
cu mare însufleţire, negrii care erau vânaţi şi duşi în sclavie 
se sinucideau în felul ăsta în corabie, când îşi dădeau seama 
că niciodată nu vor mai fi oameni liberi. Nu oricine, probabil 
şefii războinici, care nu cunoscuseră până atunci ce 
înseamnă să fii captiv.” Are sau n-are legătură ceea ce 
spune ea acum cu starea din care tocmai a ieşit? „La telefon 
erai veselă”, zisei. „Da, şi tu erai prea vesel şi ţi-ai permis să 


taci, m-ai lăsat suspendată în vid. Ai văzut? Ai văzut, iubitul 
meu?! Nu mai aveam aer!” 

Îi verificasem însă explicaţiile, n-aveau legătură cu mine, 
oricum, cu nimic din clipele anterioare. E drept că nici ea 
nu afirma clar acest lucru, îmi sugera numai, ca să mă 
descurajeze s-o „pisez”, cum îmi reproşase la un moment 
dat, fără însă ca eu să fi făcut-o vreodată. Înseamnă că un 
altul o făcuse înaintea mea, şi atât de tare, încât căpătase 
convingerea că ăsta era un chin la care orice bărbat avea s- 
o supună toată viaţa. Era în firea oricărui bărbat această 
trăsătură, sau ea avea în firea ei ceva care îi determina s-o 
facă? Oricum, faptul că eu nici măcar nu încercasem nu 
însemna că într-o bună zi n-aveam să încep... Un blestem... 
Cert este că, evitând această primejdie, Suzy nu vedea că în 
afară de ceea ce îmi povestise ea în prima noastră noapte 
de dragoste eu nu ştiam aproape nimic din viaţa ei, în timp 
ce a mea îi era cunoscută, destăinuiri, smulse cu simulată 
indiferenţă....este imposibil să-ţi închizi trecutul ca pe-un 
robinet, ţi-l deschide ea distrăgându-ţi atenţia, simulând 
cea mai curată dintre curiozităţi... Ar fi trebuit deci să 
respecte ceea ce îmi impusese mie, dar nu respecta, de 
pildă prinsese o distilată aversiune pentru Matilda. „Da, da, 
îmi spunea adesea cu un net dispreţ, lasă că ştiu eu, şi acum 
o mai iubeşti...” Sau: „...lasă tu asta, Silvia e un pretext, nu 
la fetiţă ţii...” Sau şi mai rău din senin, foarte enervată: 
„Aşa! lasă-mă în pace! du-te la Nineta, securista aia, ar 
putea, cu «relaţiile» ei, să te ajute să te întorci la 
Universitate... Îţi spun din experienţă, prima dragoste nu se 
uită”, îmi lipea cu ocazia asta şi o scamă pe suflet, să cred 
că nici ea n-a încetat să-l iubească pe primul bărbat pe care 
îl iubise... Totdeauna însă, la sfârşit, surâsul ei, ironie şi 
tandreţe, care nu înceta să mă fascineze, anula sarcasmul 
acestor ieşiri şi aproape că începusem să doresc să se 
producă cât mai des... postura ei vulgară era de natură pur 
intelectuală, mima gelozia de acest tip, deşi acest sentiment 


nu era absent, însă pe acela compus din alte elemente nu 
vroia să-l exprime... 

La masă mâncarăm şi băurăm zdravăn. La cafea medicii 
povestiră anecdote, tot despre medici, care se plasau cu un 
an în urmă, când li se desfiinţaseră cabinetele particulare. 
Rațiunea cică ar fi fost următoarea: în zilele noastre nu se 
mai poate pune un diagnostic fără analize prealabile de 
laborator. Or cine avea laboratoare? Spitalele. Deci 
bolnavul era dirijat tot acolo, şi le obținea gratuit. Atunci de 
ce să ia medicul particular bani bolnavului? Să-l îngrijească 
în spital, unde salariatul avea asistenţă gratuită. Reacţia 
medicilor: de furie, dar nu împotriva legiuitorului, ci a 
bolnavilor, ca şi când ei ar fi venit cu decretul. În ce fel? 
expedierea lor rapidă de la consultaţii, în următorul stil: 
urma anecdota... Medicul, grăbit şi nervos: dumneata de ce 
suferi? Pacientul: domnule doctor, eu nu mai pot să urinez... 
Medicul: câţi ani ai? Pacientul: şaptezeci... Medicul: ai 
urinat destul! Următorul! Vine o gravidă: dumneata ce ai? 
Gravida: domnule doctor, copilul meu stă strâmb, ce fac eu 
când o să nasc? Medicul: cum te cheamă? Gravida: 
Leibovici... Medicul (ridicând glasul): Leibovici? Se 
descurcă el! Cine e la rând? Ei, dă-i drumul! Pacientul: 
domnule doctor, eu sufăr de o boală foarte ciudată! Medicul 
(extrem de grăbit): lasă consideraţiile, spune! Pacientul: 
domnule doctor, eu ce mănânc aia fac... Medicul: adică, 
vorbeşte clar... Pacientul: dacă mănânc fasole, fasole fac, 
dacă mănânc varză, tot varză fac... Medicul (dumirit): aha! 
şi ce-ai vrea dumneata? Pacientul (umil): să fac şi eu 
normal. Medicul (expeditiv): mănâncă căcat! Altul la rând... 
Şeful grupului nostru de schiori, vestitul diagnostician, 
pretindea că n-a auzit până acum această anecdotă, 
probabil, zise el, că s-a născut la Bucureşti, dar până a 
ajuns la noi în Ardeal... Râdea literalmente cu gura până la 
urechi şi, încurajați, colegii lui mai tineri îi mai spuseră şi 
altele, chiar mai reuşite, dar lui asta îi plăcuse, repeta 
finalul, şi din senin se dădea cu scaunul pe spate şi hohotea 


cu o poftă formidabilă, paharele băute având şi ele un 
oarecare rol... Spre surpriza mea, Suzy anunţă că ştie şi ea 
una, tot despre medici... Cine nu e îngrijorat când o aude 
pentru prima oară pe iubita lui povestind ceva într-un 
anturaj? Dacă anecdota nu va fi reuşită? Dacă va povesti-o 
rău? „La un medic vin trei pensionari bolnavi, începu ea. 
Medicul era specializat în pensionari, hi, hi dacă există aşa 
ceva”, chicoti Suzy cu un farmec care credeam că numai 
mie mi-era adresat, dar în felul acesta ea îi făcu pe toţi să 
zâmbească, succesul îi era asigurat dinainte... „Există”, zise 
şeful râzând şi el dinainte, probabil însă cu gândul tot la 
acea anecdotă... „Pensionarii, continuă Suzy, vroiau să li se 
prescrie un regim... Intră primul. Da, zice medicul 
cercetându-i fişa, bine, să-ţi prescriu un regim... Ce pensie 
ai dumneata? Cinci mii de lei, zice pensionarul. Perfect, zice 
medicul: carne, fripturi înăbuşite, purcel de lapte, vin fără 
restricţie, ouă umplute, vânat gătit cu sos picant, urmaţi 
regimul ăsta pe răspunderea mea, fără grijă, o să vă simţiţi 
absolutamente în cea mai bună formă. Hi, hi, continuă Suzy, 
vine al doilea pensionar. Medicul: dumneata ce pensie ai? O 
mie cinci sute de lei, îi răspunse pensionarul. Medicul: 
macaroane, griş cu lapte, supe de zarzavat, peşte rasol, 
ceaiuri, multe ceaiuri... Pleacă ăsta, vine al treilea. 
Dumneata ce pensie ai? Şapte sute cincizeci de lei. Medicul: 
plimbări; aer! mult aer!... Aici Suzy ridicase glasul şi 
diagnosticianul o urmă izbucnind într-un behăit înalt, ca şi 
când ar fi vrut să ne sugereze că sincer vorbind se săturase 
de râs, şi anecdota asta îl silea acum să scoată doar ţipete... 
La plecare Suzy îmi făcu o surpriză: nu se mai ţinea drept 
pe picioare şi nici cuvintele nu-i mai erau întregi, deşi erau 
coerente... Erau însă înmuiate de o duioşie, de o delicateţă 
şi de un abandon atât de adormit şi total, încât o luai în 
braţe şi urcai astfel cu ea scările, dar fără să mă grăbesc... 
Era pentru mine o ocazie unică s-o aud spunându-mi ceea 
ce trează nu vroia să desvăluie. „Iubitul meu, îmi şoptea, 
sunt fericită... Prostule... o, cât de prost eşti!... Hercule! O 


să-ţi dau o furcă şi un caier... Eşti mai mare decât Aristotel, 
dar să nu te prind că faci filosofie cu mine... Ai crezut că... 
Suzy a ta... O, cât eşti de drept şi de curat... Ce copil eşti... 
De fapt eşti... De fapt eşti un... Scuză-mă, nu ştiu ce spun, 
m-am troşcăit...” „Da, zisei, destul de tare, ca să mă pui mai 
presus de Aristotel, dar nu atât de tare ca să mă jigneşti, 
deşi un gând te-a ispitit. De fapt ce sunt?” „Hercule, cu tine 
simt că trăiesc...” „Şi fără mine ce simţi?” Ei, fără mine ce 
simţea? Nu-mi răspunse, chiar şi în această stare de 
somnolenţă a spiritului, din care dealtfel se trezi după ce 
deschisei uşa şi o lăsai în pat, nu căzu în cursă. Îi scosei 
pantofii, pulovărul, pantalonii, dulcea bluză de mătase... O 
acoperii cu pledul, îi stinsei veioza şi deschisei uşa să plec. 
„Ei, strigă deodată, foarte trează, unde te duci?”' „Dormi”, 
îi şoptii. „Stai aici, băiete, că nu e timp de dormit...' „Stai 
cuminte, mă întorc îndată.” Intrai la mine, unde nu întârziai 
mai mult de câteva minute, dar când revenii o găsii în capul 
oaselor, reaprinsese veioza şi se uita la mine cu un imens 
reproş, ca şi când aşi fi lipsit ceasuri întregi. O luai în braţe 
şi ea îşi lipi fruntea de a mea, oferindu-mi doi ochi deschişi 
şi nemişcaţi, asemenea unor oglinzi divineîn care marea 
enigmă putea fi contemplată, dar nu desvăluită. „Le iubesc 
atât de tare că vor să cheme la Salvare”, şoptiră buzele ei. 
„O, iubita mea, îi răspunsei, dragostea mea pentru tine arde 
macii pe coline.” „Da? Da?! mă interogă mereu eu fruntea 
lipită de a mea, da, iubitul meu? Da?!” 

Dimineaţa mă trezii primul şi o descoperii îndreptată cu 
tot trupul spre mine, şi cu pumnii încleştaţi. De obicei 
somnul la ea era izolare, retragere... Acum era o prelungire 
a dulcelui abandon din timpul serii, când urcasem scările eu 
ea în braţe. Îi luai pumnii şi începui să-i sărut. Se trezi 
dintr-o dată, cu un surâs viclean, ca şi când ar fi vrut să-mi 
spună că totul era trucat şi nu trebuia s-o cred. Şi drept 
dovadă se răsuci şi îmi întoarse spatele şi îşi trase şi pledul 
peste cap, acompaniind hohotele mele nereţinute de triumf 
cu mişcări furioasă... 


VIII. 

Coborârăm la micul dejun stăpâniţi toţi de acea stare de 
prospeţime a senzaţiilor care parcă singură dă farmec 
tuturor excursiilor: uşoară exaltare, când totul ni se pare 
curat şi sărbătoresc, vagă beţie a spiritului, eliberat de 
orice preocupări practice care îl ţin prizonier. Văzut din 
afară, excursionistul pare ridicol, prin veselia lui puţin 
zgomotoasă şi puerilă, omului care nu cunoaşte sau nu are 
timp să trăiască bucuria gratuită a mişcării... Eu eram unul 
din aceşti oameni... Acum însă descopeream că e minunat 
să laşi totul acasă, să te gândeşti cu o plăcere simplă, 
elementară, că vei urca munţii fără senzaţia obsesivă că îţi 
pierzi timpul căutând o bucurie previzibilă. 

Soarele inunda staţiunea! Iar hăul de sub teleferic pe 
deasupra căruia lunecam suspendaţi îmi dădea o senzaţie 
aproape violentă şi în acelaşi timp diafană de eliberare de 
tirania atracției terestre. Să vezi brazii defilând sub tine, 
brazii pe care atâţia ani îi priviseşi de jos în sus, te făcea să 
simţi că odinioară, cu milioane de ani în urmă, când nu 
existai nici măcar ca specie, existai totuşi ca pasăre, şi 
planai ca acum peste singurătatea văilor adânci, cu 
sentimentul divin că ai fost aici totdeauna şi vei fi... Jos, asta 
e o pură idee. Aici era o idee trăită, sau mai bine zis o 
senzaţie de plenitudine din care ţâşnea ideea, după cum 
altădată prăbuşindu-mă zilnic cu liftul în adâncul 
pământului putusem s-o trăiesc pe aceea a închircirii şi a 
încătuşării... 

Tăcerea domnea asupra întinderilor de zăpadă! Pârtia 
peste care dădurăm la cota 2000 era ameţitoare. De pe 
creasta muntelui cobora tot în munte, într-o vale adâncă 
însoţită mai încolo de un cablu de care erau agăţate 
scaunele de întoarcere, care urcau neîncetat cu o mişcare 
lină şi sigură: în peisajul sălbatic şi pustiu, îţi dădeau 
certitudinea că în nici un fel, orice s-ar întâmpla, nu vei 
rămâne părăsit în aceste singurătăţi. Unul după altul se 
topiră la vale membrii grupului nostru. Suzy şi cu mine 


întârziam: ea mă ajuta să-mi desmorţesc picioarele şi să-mi 
reamintesc cum poţi frâna o alunecare prea vertiginoasă, 
plugul, o oprire, cristiana, echilibrul în viteză mare, 
flexiunea genunchilor, corpul înainte, căderea fără pericol... 
Trepida de nerăbdare, îmi dădea târcoale stârnind 
pulberea fină a zăpezii, cu chipul îmbujorat, cu privirea 
strălucind, stăpânită de o bucurie apropiată de violenţă, 
strigându-mi, din când în când, „aoleo, Victoraş... fricos mai 
eşti... până faci tu o cristiană ne-apucă prânzul.” Până la 
urmă ii spusei: „Nu înţeleg de ce stai tu lângă mine şi mă 
dădăceşti. Ia-o înainte şi până te întorci tu...” 

Asta şi vroia şi rămăsei mirat când o văzui cum îşi dădu 
drumul. Nu aluneca pur şi simplu la vale, în voia schiurilor, 
cum îi văzusem pe ceilalţi, ci îşi sporea viteza în genul 
patinatorilor, folosind în acelaşi timp şi beţele şi lăsând în 
urma ei trâmbe de zăpadă în care se învălui şi pieri ca într- 
un vârtej. „Da, gândii, surâzând, iată, ea care trăieşte cu o 
multitudine de frâne interioare şi contradictorii şi al căror 
farmec neştiut nici de ea m-a făcut s-o iubesc atât de tare, 
acum nu mai are niciuna. 

s-a dus... m-a părăsit...” Adevărul era că pârtia mi se 
părea prăpăstioasă şi n-aşi fi vrut să schiez alături de ea 
făcând prea des plugul. „Asta trebuie s-o fac singur, îmi 
spusei, şi de atâtea ori până o să-mi redescopăr perfect 
echilibrul într-o alunecare nu prea grozavă, dar nici ridiculă 
în comparaţie cu sborul ei...” 

Pornii deci şi schiurile începură să mi-o ia înainte cu o 
viteză cu mult prea mare decât mă aşteptasem. „Cum se 
cade fără pericol?”, mă întrebai. Dar nu mai avui timp să-mi 
amintesc şi mă lăsai într-o parte la voia întâmplării. Nu 
căzui prea bine, ridicai bocancul, mă sprijinii în cot. 
„Trebuia să pornesc direct făcând plugul, îmi spusei, şi nu 
trebuia să cad, ci să mă aplec pe piciorul stâng şi să fac 
cristiana. De acord, îmi spusei cu voce tare, conştient că 
vorbesc singur în mijlocul naturii şi (ceea ce stârni în mine o 
mare veselie) cu certitudinea că învăţasem totuşi ceva, 


V 


înainte, brav soldat...!” Căzui de cel puţin trei ori până ce 
reînvăţai fiecare figură, pe care, ştiind-o în teorie, o uitam 
îndată ce schiurile începeau să-mi trepideze sub tălpi. Dar 
unde dispăruse Suzy? Între timp pârtia începuse să se 
populeze de noi schiori şi observai că nu eram singurul care 
cădea. Mă urcai într-un scaun şi revenii sus. Abia urcând 
îmi dădui seama că pârtia era interminabilă, kilometri 
întregi. Era foarte agreabil să simţi cum după fiecare 
coborâre fiinţa ta fizică învăţa din ce în ce mai bine să stea 
relaxată pe schiuri în timp ce aluneca cu o viteză crescândă 
pe imensa pârtie care devenise orbitoare sub soarele care 
se ridica. O cristiană deveni curând pentru corpul meu o 
mişcare aproape la fel de însuşită ca mişcarea simplă pe 
pământ ferm. Însă obosisem... Înainte de a-mi da iarăşi 
drumul scosei mănuşile şi mă ştersei de sudoare... În 
aceeaşi clipă mâini dulci îmi acoperiră ochii pe la spate. O 
adâncă pace mă invada. O fericire! Lumina care îmi obosise 
ochii reapăru sub pleoape, dar nu aceeaşi, o altă lumină, 
destinată nu privirii, ci fiinţei mele smulsă din temporal, o 
lumină a adâncurilor lumii faţă de care cea mare, a noastră, 
e un amurg cenușiu... Prelungii nedefinit clipa întoarcerii şi 
a recunoaşterii: „Ei! auzii o şoaptă îndepărtată, cine e?” Şi 
mâinile străine se desfăcură de pe ochi şi clipii cu o stranie 
dezamăgire: da, lumina reală era ştearsă şi albicioasă, fără 
intensitate şi fără fiorul cu care mă invadase cealaltă, aurie, 
supranaturală. Avui un surâs strâmb: „Suzy, ce e cu tine, 
unde ai dispărut?”. „N-am dispărut, după cum vezi, am 
venit să te iau, mergem la cabană să mâncăm şi să ne 
odihnim puţin, pe urmă ne întoarcem... Ei, cum a fost? Aşa 
e că nu-ţi pare rău că am venit? După masă schiem 
împreună, te-am văzut cum mergi, e foarte bine!” 

IX. 

Se îmblânzise. Acum îi era foame şi aştepta cu un soi de 
ciudată melancolie să ni se aducă borşul. Era tăcută, se uita 
într-o parte şi surâdea retrasă în sine, destinsă şi vrăjită de 
ambianța cabanei... glasurile schiorilor, râsetele, agitația 


chelnerilor... Părea, ai fi zis, resemnată, dar de ce anume? 
„Nu!”, zise întru târziu. „A, da?”, tresării. Se redresă şi 
deschise ochii mari, care îmi făceau impresia că fără să 
mişte capul vedeau enorm, în trei părţi, panoramic. O 
întrebasem dacă nu se simte obosită. Se aplecă spre mine şi 
începu să-mi şoptească, uitându-se însă în altă parte şi 
surâzând: „...am vrut să-ţi spun aseară de doctorul Sălăjan 
(spre el se uita, şi văzut de departe şeful grupului nostru, 
celebrul diagnostician, arăta roşu ca un rac, îl fripsese 
soarele, şi din pricina asta părea parcă indignat, dar 
desigur alta era pricina, în gălăgia asta nu se mai puteau 
spune anecdote decât urlând), a venit la el în inspecţie un 
şef mare de la Bucureşti. «De ce, zice, ai luat dumneata 
unui bolnav 30 000 de lei?» „Treizeci de mii?», tresării... 
„Da, continuă ea, aşa face, pe unii îi vindecă pe gratis, pe 
alţii îi jupoaie. «Bolnavul dumneavoastră, a zis el, e un ştab. 
Are de unde plăti. L-am prevenit, nu l-am tratat cu sila. De 
ce nu s-a dus la alt medic?» «Ce e asta, a strigat şeful acela 
la el, foarte brutal, faci pe haiducul în spitalul statului?» 
«Da? i-a răspuns Sălăjan, daţi-mă afară! Mă descurc eu, o 
să-mi tratez bolnavii ambulatoriu la domiciliul lor, n-aveţi 
ce-mi face, nu mă puteţi împiedica să merg şi eu în simple 
vizite la prieteni.» «Dumneata, zice, n-ai conştiinţă? Trădezi 
jurământul lui Hipocrate.» «Ba da, zice Sălăjan, ştiu cine 
sunt şi ca să vindec un bolnav, să nu trădez jurământul lui 
Hipocrate, trebuie să fiu sănătos, să pot inspira bolnavului 
optimism, încredere. Ce impresie face bolnavului un medic 
palid, iritat de grijile existenţei? Vrei să-l vindeci pe bolnav 
de ficat şi tu eşti bolnav de ficat.» «Ce-ar fi, a zis atunci 
şeful ăla, dacă toţi medicii ar face ca dumneata? V-ar linşa 
populaţia!» «Mai întăi, i-a răspuns Sălăjan „populaţia” eu o 
tratez pe gratis, conform legislaţiei, al doilea, nu toţi medicii 
pot să mă imite, să vă spun de ce... Dumneavoastră, zice, 
aveţi exact psihologia unui individ de prin preajma Atenei, 
din antichitate, care ieşea la drum, momea câte-un trecător, 
îl invita la masă şi pe urmă îl întindea pe-un pat. Acolo îl 


măsura, patul era făcut pe măsura acestui bizar personaj. 
Dacă individul era mai lung decât patul, mai tăia din el, îi 
mai scurta din picioare, dacă era mai scurt, îl mai întindea. 
Asta era ţâcneala lui, să facă oamenii egali cu el. Aşa 
procedaţi şi dumneavoastră, pretindeţi să faceţi medicii 
egali între ei. Da, dar nu sunt, fiindcă unul poate să omoare 
un bolnav cu zile, altul dimpotrivă, prin talentul lui îl smulge 
din ghearele morţii. Asta se plăteşte. Cum adică, să plece 
ştabul de la mine sănătos şi fluierând şi să se urce în 
Mercedes, iar eu să mă urc într-un autobuz hodorogit şi 
supraîncărcat? Fiţi atent, zice, şi nu vă îmbolnăviţi, că veniţi 
la mine şi...» «N-o să viu la dumneata, zice ăla, mai sunt 
medici buni în ţara asta cu alt nivel de conştiinţă.» «În ce 
priveşte nivelul, da, mai sunt, zice Sălăjan, n-aveţi (hi, hi, 
chicoti Suzy) decât să vă adresaţi cui vreţi... Cu nivelul lor 
înalt pot să vă trimită fără mustrări de conştiinţă pe lumea 
ailaltă...», 

Chelnerul ne adusese între timp ciorbele. Sălăjan abia 
acum ne văzu şi ne făcu semn cu mâna, strigând ceva... 
„Da, da, urlai şi eu, mersi, asemenea.” Ne ura poftă bună... 


Cabana începuse să se golească. Când ieşirăm şi ne 
puserăm din nou schiurile, Suzy se reînsufleţi, dar ghicii 
după expresia ei că era hotărâtă să rămână până la sfârşit 
numai cu mine. „Când plecăm?”, o întrebai. „Când vrem! 
Nu eşti tu şeful meu? Ne învoieşti pe amândoi şi mai 
rămânem o zi.” „Ei pleacă?” „Da, au tren la ora zece!” „N- 
ar fi mai bine să plecăm şi noi? Şi sâmbăta viitoare venim 
din nou!” „Cum crezi, dar sâmbăta viitoare s-ar putea să nu 
mai avem parte de vremea asta splendidă.” 

Vroia să mai rămână! Nu era o problemă, practic la Oraca 
directorul ştia că atunci când era cazul lucram împreună şi 
după-amiezile şi uneori şi duminica. „Ai casa făcută?”, o 
întrebai. „Bineînţeles!” „Plăţi?” „Marţi mă duc la bancă şi 
miercuri lichidez ultimele achiziţii pe luna asta.” „Ascultă, 
Suzy, o întrebai în timp ce schiurile mele începură să 
alunece la vale cu moderație, fiindcă preferam să fac des 
plugul decât să mă pomenesc aiurea cu picioarele răsucite 
în aer (lipsa de performanţă e de preferat ridicolului), era 
vorba ca astă-toamnă să reintri la facultate! O imensă 
eclipsă a conştiinţei m-a făcut să uit lucrul ăsta atât de 
important pentru tine!” Ea râse cu o veselie mare: „Ei! 
eclipsa asta de conştiinţă am avut-o şi eu! Când mi-am adus 
aminte era prea târziu!” „Adică?” „Adică am uitat că molia 
(ştii cine, şeful cadrelor) mi-a lăsat un dosar intact, şi când 
am revenit, am fost sfătuită să fac un memoriu, şi memoriul, 
ehe! până să primesc răspuns la el, adio şi anul ăsta! „Şi l-ai 
făcut acest memoriu?” 

Dar ea îşi luase vânt, sbură la vale câteva sute de metri, 
apoi făcu o cristiană în trombă şi mă aşteptă... O imitai... 
„Nu, zise, am timp, până la toamnă aranjez eu şi chestia 
asta.” Până la vale merse alături de mine, dar tot aşa, luând- 
o adesea înainte şi schiind ca la un concurs, trecând printre 
bețe imaginare şi foarte apropiate unele de altele, ceea ce o 
silea să facă răsuciri bruşte de la dreapta la stânga. Jos ne 
oprirăm să ne odihnim câteva minute, în timp ce valea se 
umplea de schiori. Unii aterizau spectaculos, alţii însă (şi 


aceştia erau cei mai caraghioşi) se pomeneau surprinşi de 
ceva şi se vedea clar ce-o să li se întâmple: schiurile o luau 
vizibil înaintea picioarelor în timp ce schiorul încerca 
disperat să se redreseze; cădea aiurea, alunecând apoi pe 
pârtie până hăt departe. Surpriza era un dâmb care te sălta 
brusc în aer, mă trântise şi pe mine de câteva ori. Cei 
experimentați, ca Suzy îl treceau rămânând câteva clipe în 
sbor de pasăre, cu trupul înaintea schiorilor, care apoi, la 
atingerea pârtâei erau răsucite de schior într-o ameţitoare 
cristiană. Un mic sentiment de admiraţie şi invidie mă 
stăpânea privindu-i cum se adunau în vale unul după altul şi 
se îndreptau apoi spre telescaune, cu acea mişcare de 
eleganța pe care mersul pe schi ţi-o impune chiar dacă pe 
pământ ferm n-o ai (schiorii pasionaţi o capătă cu timpul şi 
în mersul obişnuit). Revenirăm în deal. „Cum era înainte 
fără telescaune?” o întrebai pe Suzy. „Era istovitor, zise. 
Făceai cel puţin o oră până sus. Eu mă opream la jumătatea 
pârtiei, fiindcă urcuşul e mult mai greu în a doua jumătate. 
Alţii însă mergeau până jos, mai hoinăreau pe acolo, se 
întorceau pe urmă gâfâind şi mai coborau o dată, cel mult 
de două ori, mai mult nu făcea nimeni. E adevărat, râse ea, 
că ăla era adevăratul schi, fără întoarceri mecanizate, unii, 
cum ţi-am spus, rătăceau aiurea prin cotloanele muntelui, 
se mai prăbuşeau prin gropi, îşi mai rupeau câte-un picior, 
îi mai mâncau lupii...” „Chiar?” „Daaa! făcu Suzy mereu 
veselă, muntele e mai primejdios decât marea, poţi să te 
rătăceşti, te poate prinde din senin o furtună... Pe mine m-a 
prins o dată una la Poiana Stânei, uite-aşa, dragă, mă 
trăsnea în cap, vedeam cu ochii mei unda fulgerului cum mi 
se încolăcea printre picioare ca un şarpe de foc... Dar nu m- 
am speriat. Gata, Suzy! râdeam, s-a zis cu tine... Un grup, 
continuă ea în timp ce schiurile ne fâşâiau uşor la vale, s-a 
rătăcit tot aşa, din pricina furtunii... l-a atacat o haită 
hămesită (aşa sunt ei, atacă numai în haite şi numai când 
sunt foarte flămânzi)... l-au mâncat, afară de unul, care a 
reuşit să se urce într-un copac... Nevastă-sa era cu el, dar 


rămăsese jos, şi el a văzut şi a auzit de-acolo din copac 
totul. L-au găsit forestierii a doua zi dimineaţa, albit 
complet şi cu ochii holbaţi... Înnebunise! Şi ce era acolo, 
continuă Suzy mirată, un loc obişnuit de munte, o simplă 
potecă, la vreo cincizeci de metri de drumul de coborâre 
normal de care se rătăciseră, şi-i apucase seara bâjbâind 
după el sub ploaie şi ceaţă. Ştii, aicea sus nu e ca la noi, 
când vine furtuna cu viscol sau cu ploaie nu se mai vede 
nimic, fiindcă norii se prăbuşesc... De-aia şi fulgerele ţi se 
încolăcesc pe deasupra capului, hi hi...” 

X. 

Cu acest chicotit vesel în urechi întorsei capul spre cer ca 
să fac brusc descoperirea că poţi trăi adesea instantaneu 
exact ceea ce ţi se povesteşte că li s-a întâmplat altora 
cândva. „Suzy, zisei, ia uită-te!” Eram în vale, în a treia tură, 
şi soarele era orbitor. Dar de dincolo de munţi începuse să 
urce spre el cu viteză, trimițând înainte coloane parcă 
înnebunite de nori albi, o masă neagră, înfricoşătoare. Ai fi 
zis că era chiar muntele împins din adâncuri spre cer de o 
enormă erupție. „O! făcu Suzy cu ochii holbaţi de încântare, 
aşa ceva n-am mai văzut...” 

Palele albicioase acoperiră soarele şi cerul deveni mat. 
Apoi undeva sus se întunecă, lăsând jos parcă prizonieră 
lumina care acoperise toată ziua muntele. „E sus de tot, 
zise Suzy contemplând bivolul geologic care ne uluise şi 
care într-adevăr continua să urce, putem să mai schiem... 
vezi, zise, aşa se strică vremea aici sus, nici nu bagi de 
seamă, dar nu trebuie să te sperii, aşa fac ei pe grozavii, 
norii-ăştia...” 

Avea dreptate, nimeni nu se grăbea să prindă 
telescaunele, iar de sus schiorii continuau să vie în vârtej ca 
şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Urcarăm şi noi printre 
ultimii. Când ajunserăm la cotă cerul era acum aşa cum 
trebuia să fie, plumburiu, de iarnă. Aerul însă cel dinainte, 
liniştit, puţin albicios, reflexul zăpezii... „Victoraş, ultimul 
tur”, zise Suzy. O urmai, dar pe la jumătatea pârtiei simţii 


cum ace fine de gheaţă încep să-mi înţepe obrajii. Suzy 
schia înaintea mea, ca în primele clipe de dimineaţă când o 
văzusem luându-şi viteză împingând schiurile lateral. O 
strigai. „Ei!”, îmi răspunse. „Ne întoarcem, a început să 
bată vântul.” „Ei şi? E plăcut, nu-ţi fie frică, ne întoarcem...” 
Coborând însă în vale, avui net senzaţia că am dat amândoi 
peste borta vântului. Sufla foarte tare şi acele de gheată se 
transformară în fulgi mari, care mă orbeau. Se făcu 
întuneric de seară şi la doi paşi silueta iubitei mele îmi 
părea fantomatică. Auzii un chicotit pe care furtuna mi-l 
aduse în urechi ca o părere. Apoi glasul ei: „Victoraş, 
încotro o iei?” „Spre scaune', strigai. „Nu într-acolo, vino 
mai aproape, ţine-te după mine.” 

Da, dar după părerea mea încotro mergea ea era complet 
anapoda, încât protestai. „Stai pe loc, opreşte-te odată, vrei 
să ne rătăcim?” Ea se opri şi ne apropiarăm chipurile 
biciuite de violenta ninsoare. „Nu ne rătăcim, zise, avem 
timp destul, urcăm mereu şi ajungem sus în mod sigur. Nu 
trebuie să coborâm şi nici să mergem de-a lungul pantei.” 
„Dar nu luăm scaunele?”, zisei. „Bineînţeles, dacă le găsim, 
dar nu mai ştiu nici eu acum încotro sunt, m-ai derutat cu 
strigătele tale. Stai aşa, nu mai vorbi!” Apoi deodată: „[in- 
te după mine, dar în tăcere şi nu mi-o lua înainte, că iar mă 
derutezi”. Aluneca nesigură pe schiuri şi în sinea mea eram 
eu sigur că ne-am rătăcit. Apoi mişcările ei deveniră 
deodată foarte sigure şi în aceeaşi clipă se opri. Se întoarse 
spre mine. „Victoraş, zise, acum pot să-ţi spun: nu mai ştiu 
încotro s-o luăm. Uite ce spun eu. Grupul nostru o să 
observe că nu ne întoarcem şi or să trimită după noi 
Salvamontul. Dacă stăm pe loc, ne vor găsi imediat... Şi 
dacă nu ne vor găsi, nu-i nimic, iubitul meu, murim amândoi 
îmbrăţişaţi... Ei, hi, hi! Ce zici de chestia asta?” „E o idee! 
strigai. Am auzit că e o moarte foarte dulce.” „Nu-ţi pare 
rău?” „Ba îmi pare, dar nu de mine, ci de tine.” „Să nu-ţi 
pară rău, am fost fericită cu tine, şi uneori, ştii, am trăit 
ceea ce se zice...” „Ei, ce se zice?”, o întrebai văzând-o că 


tace. „Că aşa ceva nu poate să dureze.” „Ba poate, dar cei 
care reuşesc nu au poveste decât, ştii tu, în imaginaţia 
populară, în basme. 

În realitate cei fericiţi nu mai sunt băgaţi în seamă.” „Nu, 
iubitul meu, te înşeli, noi vom trăi ca în poveste, ani mulţi şi 
fericiţi, şi asta se va şti... Hai acum să căutăm un loc unde 
să ne scoatem schiurile şi să ne aşezăm. Le punem în formă 
de piramidă şi noi ne culcăm şi ne lăsăm acoperiţi de 
zăpadă. Dacă e ca furtuna să se oprească Salvamontul o să 
observe vârfurile schiurilor şi o să ne desgroape 
corpurile...” 

O ascultai, deşi în capul meu, fără ridicula căciuliţă de 
schior şi biciuit de furtună (ce bună ar fi fost acum acta 
căciuliţă, nu-mi mai simţeam urechile), nu se armonizau 
deloc spusele ei că noi doi vom trăi ca în poveste, cu ideea 
de a renunţa la orice sforţare de a găsi scaunele şi a ne lăsa 
singuri îngropaţi în nămeţi. Ea se aşeză şi se întinse. Mă 
întinsei alături şi ne îmbrăţişarăm. Ea începu să mă sărute, 
şi nu mai înceta, dar sărutările ei nu aveau în ele nimic 
dramatic, erau fierbinţi şi neînfrânate... „Hm! gândii 
hotărât să nu prelungesc mult acest abandon, n-are 
imaginaţie, nu cunoaşte moartea...” În acest timp vântul 
fluiera şi mai întărâtat în văzduh şi fulgii grei de zăpadă ne 
izbeau neîncetat sărutările, topindu-se de buzele noastre, 
care ardeau. Deodată înţelesei, sau, cum se spune, îmi pică 
fisa: Suzy văzuse scaunele, nu era în firea ei să pună în 
scenă pentru noi doi o moarte atât de romantică şi fără 
vlagă. Sării în picioare: „Gata, strigai, hai acum să urcăm!”. 
Şi în clipa aceea zării şi eu, la doi paşi, printre rafalele 
furtunii, umbrele mişcătoare şi impasibile ale telescaunelor. 
Adevărul era că, deşi furtuna nu se potolea, negura nu mai 
era atât de deasă. 

Ea se sculă parcă cu regret... Ne luarăm schiurile în 
spinare şi ne urcarăm nu fără dificultate, fiindcă scaunele 
nu erau chiar impasibile şi sârma care le trăgea se curba, şi 
întregul şir se bălăbănea sub izbiturile brutale ale aripilor 


grele ale furtunii. Abia atunci îmi dădui seama că 
proporţiile aventurii noastre nu fuseseră mici, fiindcă 
respirai adânc, despovărat de o reală dar amorţită nelinişte. 
Urcam de câteva minute şi negura se împrăştia vizibil. 
Dansa în valuri, în salturi, dar se rarefia spectaculos. Avui 
un fior uitându-mă în urmă: întuneric total! Deodată zării 
soarele în amurg, tipsie de aur pe înălţimea cotei 
îndepărtate... Şi tot atunci scaunele se opriră şi în aceeaşi 
clipă şi soarele fu acoperit... Rămăsei nemişcat, așteptând 
ca mecanismul care se oprise să-şi reia mersul. Nu şi-l 
reluă, deşi minutele se scurgeau. Ea mă strigă: „Să ne dăm 
jos şi să ne continuăm drumul, nu mai e mult. Dacă se pun 
din nou în mişcare, ne urcăm iar.” 

Numai că de-a lungul lor zăpada nu era tasată ca pe 
pârtie, intram în ea până la brâu, şi ne îndepărtarăm 
convenind să observăm momentul când defecţiunea va fi 
remediată şi să revenim... dar să nu pierdem timpul în cazul 
în care... „Probabil, zise Suzy, că au oprit telescaunele 
crezând că nu mai e nimeni, şi să nu se rupă cumva cablul 
dacă îl lasă să meargă aiurea pe furtuna asta...” 

Într-adevăr, furtuna era mai rea decât crezusem eu că e în 
apogeul ei. Deşi zăream cota, aveam, cum au toţi 
naufragiaţii, iluzia că ţinta noastră se îndepărtează şi nu se 
apropie de noi. Dacă se lasă întunericul şi n-o mai vedem, 
numai senzaţia că urcăm ne mai poate ghida, gândeam. Dar 
şi atunci ne putem trezi într-o prăpastie... „Iu eşti de vină, 
răcnii după ce într-adevăr nimerii într-o groapă din care 
abia mă smulsei, asemeni baronului Munchausen din 
mlaştină, trăgându-mă de propriile mele schiuri... Dacă n-ai 
fi simulat rătăcirea, acum am fi fost sus...” „Da! strigă şi ea 
furioasă, te pregăteşti sufleteşte să mă mănânci de vie la 
noapte, ca să nu mori tu de foame... Uite, nu mai merg!” şi 
ţipă cuvintele uite nu mai merg fără pauzele misterioase ale 
limbajului: ca şi când ar fi vrut să fie fulgere, nu cuvinte... Şi 
se lăsă moale într-o parte. Avui intuiţia că dacă scăpăm şi 
vom trăi „ani lungi fericiţi” va povesti tuturor şi nepoților, 


cât de fricos am fost eu în această aventură. Adevărul era 
că eram, începuse să se întunece cu adevărat, înserarea 
cosmică şi nu jocul înşelător al elementelor. Natura nu-mi 
era prietenă, deşi mă refugiasem atâta vreme în ea, o 
interogasem prea mult (formă de respingere) şi nu eram 
dispus să pier în sânul ei, chiar dacă o aveam alături pe cea 
mai dragă fiinţă dintre pământene. Îi şoptii la ureche 
alungindu-mă iar lângă ea în zăpadă: „Suntem în siguranţă, 
şi tu ştii asta! Dar există un «imprevizibil în noi şi deasupra 
noastră» pe care eu îl simt şi tu îl ignori. Pentru natură, în 
caz de nenorocire, asta e o surâzătoare mişcare de ironie a 
umerilor: câte nu se întâmplă cu copiii ei iubiţi, pe care 
farmecul ei îi subjugă...” 

Îmi înfundai faţa în troiene. Cred că aţipisem, mă trezii 
zgâlţâit. „Trezeşte-te, Victoraş, nu dormi, că nu e timp de 
dormit!” Foarte energică, Suzy, cu schiurile în spinare, 
înfrunta un amurg iarăşi înroşit de a doua tentativă a 
soarelui de a asfinţi... Pe creastă zării un individ nemişcat, 
cu picioarele desfăcute, care parcă ne aştepta... 

XI. 

Nu parcă, chiar ne aştepta. Silueta lui arogantă, în felul 
cum îşi ţinea picioarele, era elocventă: avea ceva cu noi. 
„Irebuie să fie vreun tip din ăştia de la Salvamont, zise 
Suzy. E printre ei câte unul care, sub pretextul că are 
sarcina să-ţi salveze viaţa, îţi vorbeşte foarte brutal, ba 
chiar te înjură. Trebuie să te faci că nu-l auzi...” „Se vede 
cum ştie el să-ţi salveze viaţa. Mai bine ar fi observat că s- 
au oprit telescaunele şi să se fi dus acolo la staţie, nu să ne 
aştepte proţăpit pe creastă, cu picioarele răscrăcărate, 
zisei. Îi mai lipseşte pistolul de-a curmezişul pieptului, ca să 
semene cu tipii ăia din S. S.” „Ei da, zise Suzy 
batjocoritoare, acuma să nu mai stea nimeni cu picioarele 
îndepărtate că seamănă cu un S. S.-ist!” „Bineînţeles, îi 
răspunsei. Ori imită un S. S.-ist, ori are în firea lui acelaşi 
imbold pe care ţi-l dă conştiinţa că eşti atotputernic. Uite-l, 
stă mereu nemişcat şi ne aşteaptă! Pe ăsta îl ating!” „Ba te 


rog să te stăpâneşti, zise Suzy, sunt mai mulţi şi n-are rost 
să rişti...” 

În sfârşit individul se mişcă, foarte calm, ai fi zis că era un 
curios care acum se săturase să se uite şi o să plece. Dar 
după câţiva paşi reveni, ca să plece din nou. Devenise 
gânditor, nu mai era arogant, îşi ţinea capul în jos, reflecta 
la ceva sau era în prada unei anumite stări de spirit, legată, 
desigur, de noi doi, fiindcă din când în când se oprea şi ne 
contempla îndelung. „Sunteţi de la Salvamont?”, îl întrebai 
când ajunserăm sus şi ne oprirăm să ne odihnim. Abia acum 
tipsia de aur a soarelui muşcă cu partea ei de jos 
îndepărtatele creste şi începu să piară dincolo de hăuri. 
Cerul se luminase şi din furtună nu mai rămăsese nimic, ca 
şi când nici n-ar fi fost. Individul mormăi ceva ininteligibil, 
dar apoi confirmă că era de la Salvamont: „Mai e cineva 
jos?”, zise. „Nu, spusei. Dar de ce s-au oprit scaunele?! 

Nu-mi răspunse. Văzui în treacăt că era un zdrahon. N- 
avea schiuri şi nici costum de munte, nici măcar bocanci (ce 
fel de salvamontist o fi şi ăsta?), purta o canadiană gri cu 
guler alb de oaie, n-avea nimic pe cap şi nici mănuși în 
enormele lui labe, care contrastau violent cu chipul, care, 
deşi era tot mare, era însă bine tăiat, cu trăsături fine, 
şlefuite parcă de o daltă grijulie, ca să-i dea o expresie vie 
de tinereţe şi candoare. Parcă avea ochi de fată, mari şi 
migdalaţi, de un albastru spălăcit, care se întindeau spre 
nişte tâmple blonde asemeni acelor eroi îndrăzneli de 
bandes-dessinees. „Mergem!”, zise Suzy brusc, deşi abia 
acum se vedea cât era de obosită. Nu era palidă, ci 
mohorâtă, decolorată. După ce toată ziua pulsaţiile sângelui 
ei îi ţinuseră obrajii şi întreaga ei fiinţă parcă în flăcări, 
acum aveam impresia că se clatină... „Stai puţin jos, îi zisei, 
şi odihneşte-te.” „Nu, spuse foarte hotărâtă, să mergem!” 
„Dă-mi atunci mie schiurile.” 

I le luai şi o apucai şi de braţ, dar se feri cu o uimire 
bizară, abia stăpânită, ca şi când ar fi vrut să spună: când 
am mai apucat-o eu vreodată de braţ în felul ăsta? Abia 


atunci îmi dădui seama că salvamontistul ne urma la mică 
distanţă. „Ce e cu ăsta? zisei. Îl cunoşti?” Ea nu răspunse. 
Avui o fulgerare de gând: îl cunoaşte şi fuge de el, în acelaşi 
timp nu vrea să fie văzută că o ţin de braţ. Bine! Şimă 
îndepărtai de ea cu o ostentaţie furioasă, care încerca 
zadarnic să alunge din sufletul meu neliniştea bănuielii: 
„lată deci, gândii, că ieşirea noastră în lume a şi adus în 
preajma ei un individ în faţa căruia ea nu are curajul să 
arate că suntem împreună. lată deci că temerile mele se 
arătaseră a fi naive, faţă de acest hop care era cu mult mai 
grav decât îmi putusem închipui că ar avea loc unul. Fiindcă 
nu o precauţie meschină punea la încercare voinţa iubitei 
mele. Nu era la mijloc ceva insignifiat. Nu oboseala îi 
alertase trăsăturile. Nu o convenienţă derizorie o făcea să 
accepte (ba chiar să nici nu observe!) detaşarea mea de ea, 
singurătatea noastră, care îmi cădea în suflet mai grea 
decât norul înfricoşător care ne surprinsese în vale într-o 
aventură în care vrusese să afle dacă, chiar în glumă, 
acceptam să mor cu ea sub nămeţi. Ci prezenţa acestui al 
treilea aducea cu sine o ameninţare mai puternică decât 
teama ei că purtându-se cu mine astfel, risca despărţirea. 
Cine era acest ins? Desigur, o veche legătură care nu se 
rupsese de tot, sau cel puţin nu se rupsese el de ea. Indivizi 
primejdioşi, violenţi şi imprevizibili, care, deşi nu mai 
sperau nimic, nu se puteau îndepărta de fiinţa iubită, 
asemeni acelor morţi care, deşi morţi, nu se pot depărta de 
casă şi hohotesc pe la uşi sau prin cotloane speriind lumea, 
până ce e adus un medium care le explică în ce constă noua 
lor stare. Dar cine să-i explice unui părăsit că n-are nici un 
rost să mai dea târcoale celei care nu-l mai iubea?' 

Uimitor era cum aflase el că ea este aici şi venise s-o 
aştepte pe crestele cotei, cu picioarele îndepărtate, sigur de 
el, şi, desigur, ameninţător. lar ea nu-mi cerea sprijinul, 
venind astfel fără să-şi dea seama în întâmpinarea 
individului. În lungul drum spre cabina telefericului, 
încercai astfel să aflu dacă eram părăsit. Nu de Suzy (nu 


puteam accepta nici eu acest gând), ci de complicitatea 
împrejurărilor. Înţelesei că gândirea mea nu putea merge în 
adâncime, dar îmi dădui seama că instinctele mi se trezeau 
din amorţeala fericirii. Iubita mea era în impas. Înaintam 
toţi trei în tăcere, la distanţă mare unii de alţii, singuri 
acum pe povârnişurile pline de zăpadă. Ea se poticnea şi îşi 
smulgea cu greu picioarele din micile gropi, dar avea 
mişcări chibzuite şi aplicate şi înainta cu o anume siguranţă 
a desorientării, care mă înduioşa. 

Când ajunserăm la cota 1 400, unde era cabina, înserarea 
se terminase. Ea trase uşa telefericului şi intrarăm în 
cabina luminată de un bec puternic. Era goală. Probabil că 
era ultima coborâre. Rezemai schiurile într-un colţ şi îmi 
scuturai bocancii de zăpadă. Nimeni nu-mi imită acest gest 
firesc. Suzy însă rosti deodată, cu un glas nefiresc: „Faceţi 
cunoştinţă: domnul Petrini, domnul Pencea...” Falsul 
salvamontist nu schiţă însă nici un gest care să dea de 
înţeles că trebuie să ne strângem mâinile. „Doamna, zise el 
atunci, a uitat să mai adauge ceva.” „Soţul meu!', zise 
doamna. 

Care soţ?! Pe această clipă cabina se puse în mişcare şi 
şocul plecării nu-mi mai lăsă nici o îndoială: nu eu eram 
soţul. Individul se apropie de Suzy şi o lovi năprasnic; ea 
căzu cu un astfel de strigăt încât înlemnii. Nu era un strigăt 
chiar proaspăt, ci de groază veche şi disperare, sfâşietor, 
zăceau în el nenumărate altele şi fără speranţă, nimeni n-o 
putea salva. O viclenie liniştită stăpâni în clipa aceea 
instinctele mele alarmate încă din timpul mersului. Mă 
repezii cu o lipsă de vlagă simulată, să-i aflu individului 
forţa reală, şi mă angajai într-o încăierare neconvinsă. El 
mă plesni îndesat şi mă aruncă în celălalt colţ al cabinei, în 
care mă prăbuşii şi de unde, gândind că zdrahonul, a cărui 
putere era de temut, trebuia înşelat, nu mă mai ridicai... El 
o ridică în schimb pe Suzy apucând-o de guler şi îi scrâşni: 
„Închină-te, ţi-a sunat ceasul! Dumnezeu e de partea mea, 
am toate semnele...', („E bigot, gândii, vrea s-o omoare cu 


LIA 


aprobarea lui Dumnezeu!”) În acest timp cabina aluneca 
încet peste prăpăstii şi simţeam căderea ei lină în stomac, 
ca un leşin... 

Nici ameninţarea lui nu-mi părea proaspătă, încât 
continuai să rămân întins, să urmăresc scena. El îi explica 
foarte liniştit că totul i-a venit fără să dorească, a fost 
anunţat de plecarea ei la Sinaia cu un tip cu care trăieşte 
de mult („nu ştiam că trăieşti de mult cu un tip, poate dacă 
mi-o spuneai tu singură de la început m-aşi fi resemnat, dar 
când am auzit că o să te duci cu ella cota 2000, unde ai fost 
de-atâtea ori cu mine, şi o să tragi la acelaşi hotel şi o să 
chicoteşti pe pârtie cum ai chicotit şi cu mine”...). Atunci şi- 
a dat seama că astea sunt semne... Nu era sigur, dar asta, 
faptul că ne-a prins pe amândoi în flagrant delict, nu e un 
semn? Şi ne-a prins aici în cabină, fără martori... O să ne 
arunce pe amândoi în prăpastie... În clipa aceea un uruit şi 
o pală de aer îngheţat năvăli în cabină. Ea scoase un țipăt, 
de astă dată adevărat: „Victoraş, vrea să mă omoare.” 
Atunci sării. Suzy era pe marginea deschisă şi trăgea, ai fi 
zis, de sine cu disperarea morţii. Încă puţin şi ar fi fost 
aruncată... Îl lovii la gât, unde orice putere cedează, 
fulgerător, de trei ori la rând şi într-adevăr se înmuie (poate 
şi pentru că mă ignorase, luase drept bună nevolnicia mea) 
şi o lăsă pe Suzy din marile lui labe. Se îneca. Horcăi: „Bine, 
o să te arunc pe tine întâi...” Trecui pe lângă aceleaşi clipe 
rele ca şi Suzy, mă copleşea cu masa grea o corpului şi mă 
aduse şi pe mine până aproape de buza cabinei, unde însă 
întreaga mea fiinţă se revoltă (dacă ar fi reuşit, izbindu-mă 
de stânci şi murind, n-aşi fi simţit nimic, atât de tare 
incendiase această revoltă atomii cei mai leneşi şi mai 
inactivi ai fiinţei mele)...reuşii să mă smulg şi mă repezii eu 
în el. 

Se clălină, dar abia se clinti. Mă repezii iarăşi, dar îl lovii, 
nu-l mai împinsei, tot în gât, în acelaşi loc, şi abia după 
aceea îl rostogolii în noaptea muntelui, cu speranţa care îmi 
licări chiar atunci în conştiinţă că o să se agaţe într-un brad 


şi n-o să moară, sau o să cadă adânc în zăpadă şi să scape 
astfel... Iar dacă o să-l mănânce lupii, cu atât mat bine, pe 
mulţi turişti îi mănâncă din cine ştie ce pricini, lupii, mai 
gândii eu cu stranie veselie, ca de o glumă atât de reuşită, 
încât nu-mi dădui seama cât îmi era de rău... 

Mă întinsei lat pe podea. Gâfâiam foarte tare, inima îmi 
intra parcă în gât, mă sufocam... Dar nu plesnii, cum 
credeam, îmi revenii şi sării în picioare. Era şi timpul, 
cabina ajunsese la staţia ei, jos în oraş... Suzy nu mergea 
prea drept, dar o apucasem strâns de umeri... „Ah! strigai 
după ce ieşirăm din cabină, schiurile... am uitat schiurile...” 
„Lasă-le!”, şopti ea şi fui gata s-o ascult, ca totdeauna când 
ea spunea cu hotărâre ceva. „Nu, zisei, nici vorbă!” Şi mă 
întorsei apoi din drum: „Frumoasă ieşire în lume! Foarte 
sportivă! Da, foarte bine organizată, continuai sarcastic, cu 
un grup care a avut grijă de noi nevoie mare... De ce, 
repetai ca şi când aşi mai fi exprimat această idee, de ce nu 
mi-ai spus că eşti măritată?” „De frică!” „Frică de ce?” „Ai fi 
vrut să afli amănunte, să mă ajuţi, şi el ar fi aflat că suntem 
împreună şi scena care a avut loc aici în cabină s-ar fi 
produs atunci aiurea, cu aceleaşi consecinţe, când mă 
îndrăgostisem de tine şi nu voiam să te pierd...” 

Oraşul mişuna de lume, şi cerul înstelat, fără lună, adusese 
ger puternic, zăpada scârţâia sub tălpi. Mă liniştisem cu 
totul, violenţa întâmplării fatale era încă departe de mine. 
Răspunsul ei era complet şi total, încifrat însă într-o 
enigmă, pe care nu simţeam dorinţa s-o desleg. Romeo, 
după ce ucide, spune doar atât: „Sunt jucăria soartei”... 
„Nu, gândeam cu tărie, nu voi fi jucăria soartei. N-am fost 
ales nominal, o să mă sustrag... Soarta avea înscris de către 
zeiţa ei Statistica pe tăbliţa acestei zile, printre altele, 
naşteri, accidente şi morţi, un omor în munţi şi un om care 
va trebui să-şi piardă libertatea pentru tot restul zilelor. Nu, 
zeiţă, omul tău a fost în legitimă apărare, ameninţat să fie, 
el şi iubita lui, cei din prăpastie, ei bine, ai omul tău în 
prăpastie, pentru pierderea libertăţii alege-ţi mâine un 


altul, el şi-a mai pierdut-o o dată, nu-l face să creadă că eşti 
oarbă, fiindcă, deşi pari, el ştie că nu eşti...!”. 

XII 

„Totuşi, deşi căsătorită, te numeşti Culala”, zisei în timp ce 
ne schimbam costumele la hotel, să coborâm la masă. „Da, 
mi-am păstrat numele de fată”, zise Suzy. „Din trufie!” 
„Poate!” 

Vrusei s-o întreb... vrusei s-o întreb... vrusei s-o întreb... 
Era foarte calmă şi toate întrebările pe care ea mi le 
blocase de la începutul începutului şi pină astăzi năvăliră 
asupra mea... De ce? şi de ce?... Şi atunci de ce!...caun 
răpăit de tobe în clipele când se trage asupra 
condamnatului, care nici atunci nu înţelege de ce trebuie să 
moară. 

Alungai cu o voinţă supremă această imagine violentă de 
care, cu un adânc fior, înţelegeam că nu eram străin... 
Scuturai din cap şi îmi revenii... Nu! Şi nu! Era prea târziu 
să mai pot deslega enigma. I-a fost frică! Aşi fi vrut să aflu 
amănunte, s-o ajut, şi el ar fi aflat că suntem împreună şi 
scena care a avut loc aici în cabină s-ar fi produs atunci 
când ea se îndrăgostise de mine şi nu vroia să mă piardă. 
Ce mai puteam întreba? Stătea pe marginea patului şi 
contempla în sine ceva, cu privirile într-o parte, şi mută şi 
rece şi străină... Blocaj total şi definitiv. Se gândea... 
Contempla ceva în sine, tăcută şi liniştită. „Bine că am 
scăpat cu viaţă!”, zise deodată. „Ar fi trebuit, zisei, dacă 
ştiai de ce e în stare, să nu ne urcăm în cabină.” „A fost 
perfid, îmi răspunse, n-ai observat că în apropierea cabinei 
a dispărut, am crezut că renunţă, că îşi dă seama că n-are 
nici un rost... În realitate s-a dus să ia bilete, a intrat cu ele 
în mână, tu n-ai băgat de seamă că am aşteptat câteva 
minute până a revenit, tu te scuturai de zăpadă, aranjai 
schiurile într-un colţ...'„, „Nu era prea târziu să fugim din 
cabină... M-aşi fi bătut cu el afară, dar nu murea nimeni”. 
„Mă omora pe mine. Nu atunci, altă dată! Mă prindea el 
singură într-o zi!” „Dacă era aşa, de violent, cum de te-ai 


măritat cu el? ce meserie avea?” „Inginer! Ne-am cunoscut 
pe şantier, când eram eu zidăriţă... Dacă îţi aminteşti... 
Fotografia aceea a mea cu un grup, pe plajă... stătea lângă 
mine! Ne căsătorisem şi am făcut o excursie la mare cu 
prietenii lui. Voiaj de nuntă! Nu, nu era violent! Era chiar 
fricos, toţi ştiau, numai eu nu ştiam că era violent din fire şi 
fricos. Ulterior am aflat că odată, prietenii lui, în toiul unei 
petreceri, i-au aranjat acasă în garsonieră un om mort în 
pat... O aiureala, nu era nici un mort, au pus şi ei acolo un 
costum de-al lui în care au băgat o pătură şi în loc de cap o 
mască de carnaval şi o pălărie. Ela venit acasă beat, s-a 
trântit pe pat şi a adormit... Când s-a trezit şi a văzut, s-a 
aruncat pe fereastră... Noroc că era la parter şi n-a păţit 
nimic... Mai bine ar fi murit atunci... N-am divorţat, de frică. 
Mă ameninţa...” „lotuşi, zisei, dacă mi-ai fi spus de la 
început...” „Nu, fiindcă după ce am fugit de la el, s-a mai 
liniştit... Mi-am spus că cu cât trece mai mult timp, e cu atât 
mai bine, se învaţă cu gândul. Nu m-a căutat niciodată. N- 
avea rost să-l zgândăresc...” „De ce natură era violenţa 
lui?” „De natură alcoolică. Era dipsoman! Câteva luni avea 
chiar aversiune pentru băutură şi atunci era fermecător. Pe 
urmă începea deodată să bea într-un mod înspăimântător şi 
devenea violent, dar numai cu mine!” „Astăzi crezi că era 
beat?” „Daaa, şi în faza asta îi dispare complet simţul 
primejdiei, în toate sensurile, şi pe cât de slab şi de blând e 
în faza de repulsie faţă de băutură (slab în adevăratul sens 
al cuvântului, fizic şi moral), pe atât de agresiv şi rezistent 
devine în timpul crizelor alcoolice. Nu e adevărat că era 
violent numai cu mine. Odată s-a bătut pe stradă cu şapte 
inşi (mi s-a povestit) şi i-a stâlcit pe toţi, dar a venit şi el 
acasă cu o ureche lipsă, cu capul umflat ca un butoi şi cu 
toţi dinţii din faţă sfărâmaţi... L-am îngrijit să se facă bine, 
am aşteptat să-i treacă criza şi l-am părăsit aşa cum l-am 
luat, adică în cele trei luni când era şi el om.,” „Şi de când 
sunteţi despărțiți?” „De-un an...!” „Şi câţi ani aţi trăit 
împreună?” „Doi, trei... (şi ghicindu-mi întrebarea Suzy 


continuă): Mă iubea foarte tare şi la început dipsomania lui 
nu era aşa de gravă. Se îmbăta tun şi atâta tot. Pe urmă , 
făcu ea un gest elocvent, se îmbăta tun, dar perioadele erau 
scurte, şi, şi! adică nu-l ţinea mult beţia, dar nici pauza nu 
mai era de luni, ci de săptămâni... Devenea rigid, şi 
distrugea tot, ca un golem al cărui secret nu-l ştiam ca să-l 
potolesc... „Atunci te lovea?!” „De fapt nu mă lovea decât 
foarte rar, dar mă ameninţa şi nu ştiam niciodată dacă într- 
o bună zi n-o să mă desfigureze sau chiar o să mă omoare!” 
„Şi nu există remediu la acest gen de beţie?” „Nu! Până 
acum nu există! Nimic nu-l poate opri pe dipsoman să bea 
când îi vine impulsul... Cel puţin aşa mi-au spus doctorii din 
oraşul nostru...” „Are familie?', o mai întrebai. „Are o soră 
pe la Bucureşti, care e vinovată de tot ce s-a întâmplat. E 
doctoriţă de copii. Ea ştia că fratele ei mai încercase de 
două ori să se însoare, dar respectivele, mai prudente şi 
mai puţin sentimentale decât mine, deschiseseră bine ochii 
înainte de a face pasul... Era el inginer, băiat frumos şi 
blând ca un mieluşel, dar aflaseră ce cusur avea şi nu se 
grăbiseră să se mărite... Eu, pe atunci, eram panicată, îmi 
intrase în cap ideea că, indiferent de părerea sublimă pe 
care o aveam despre mine, o să rămân nemăritată... Şi tu 
mi-ai spus ceva în acest sens: femeile superioare nu sunt 
atractive. Adaugă la asta că perspectiva de a rămâne 
zidăriţă nu putea fi înfruntată chiar de una singură, iar un 
băiat mai de calitate care să nu fie arivist şi să nu-i pese de 
ce fel de soţie îi intra în dosar era o rara avis. Mi s-a părut 
că el era o astfel de pasăre rară, băiat de ceferist, taică-său 
a fost mecanic de locomotivă... Ei bine, sora asta a lui ştia 
că încă de pe la douăzeci de ani, încă de pe când era 
student, că fratele ei bea. Dar n-o pot învinui. Care soră 
vine la iubita fratelui ei (pe care l-a ţinut la facultate din 
modestul ei salariu de puericultoare, ea însăşi mamă a doi 
copii) şi îi spune: nu-l lua, are cusurul cutare, e marcat... 
Mai ales că periodicitatea crizelor alcoolice, numită 
dipsomanie, nu apărea ca o fatalitate la nivelul ei modest de 


doctoriţă de copii. Nu? Nu există printre copii predispoziţii 
la alcoolism! Şi apoi cu forma asta de alcoolism se poate 
trăi, hăt! mulţi ani! fiindcă nu toţi sunt violenţi...” 

Telefonul sbârnâi şi amândoi tresărirăm cu putere. Ea 
ridică receptorul şi auzii şi eu ce i se spunea: „Suzy, nu 
coborâţi? Vedeţi că la zece avem tren.” „Acum cât e 
ceasul?”, zise ea. „E şapte, dar mai bem şi noi câte-un 
pahar!” „Şi ce sărbătoriţi? zise Suzy. Faptul că ne-aţi 
părăsit în furtună şi aţi fugit ca nişte laşi?” „Care furtună? 
Aţi păţit ceva?” „N-am păţit dar puteam să păţim. S-au oprit 
telescaunele şi ne-a prins vijelia în vale, în fundul pârtiei.” 
„Dragă, noi am crezut că aţi luat-o înainte, fiindcă în 
momentul când s-a stricat vremea nu v-am mai văzut pe 
vârful cotei. Toată lumea a plecat când a apărut noru-ăla!” 
„Las-o moartă, dom' doctor, aşa şef mai bine lipsă. Probabil 
că în momentele acelea îţi spunea cineva o anecdotă şi ai 
uitat că porţi răspunderea grupului nostru... Bine... Bine... 
Bine, venim, dar să ştiţi că noi mai rămânem şi mâine...” 

Suzy închise şi reintră, uitându-se alături de sine, în 
postura ei anterioară acestor destăinuiri; zise: „Iu, 
doritorul de comunicare şi de desvăluiri, ce mai poţi zice? 
Ar fi fost mai bine sau mai râu, sau ar fi fost acelaşi lucru 
dacă ai fi ştiut toate acestea înainte? Cel puţin am avut timp 
să fim fericiţi! Nici un nor negru nu ne-a turburat zilele 
noastre minunate. În timp ce, dacă ai fi aflat, cine ştie dacă 
am mai fi putut să ne legăm pe viaţă ca acum! Fiindcă 
suntem legaţi pe viaţă, orice ni s-ar întâmpla.” Se uită iar la 
sine şi această retragere avea în ea aceeaşi vrajă care mă 
îndemna ca totdeauna să nu mai încerc s-o descifrez. 
„lubirea, parcă îmi spunea ea, e lovită după fiecare 
tentativă de a pătrunde în trecutul fiinţei dragi.” „Totuşi, mă 
trezii spunând, ar fi fost mai bine dacă mi-ai fi spus din 
vreme despre această dragoste a ta, zolistă, pentru un 
dipsoman!” Se uită la mine doar cu o mişcare a corpului; 
privirea i se retrăgea şi mai mult într-o parte. „Şi dacă ar fi 
fost mai rău?”, zise. „Mai rău decât să fi omorât un om?”, 


reluai. „Da, o, da... Da, şi deodată izbucni în plâns, se 
rostogoli, se zvârcoli pe o parte şi pe alta şi, ca să se ajute, 
ca să se agaţe de ceva, îşi înfipse mâinile în cuvertura 
patului... O, nu noi l-am omorât, el s-a sinucis, săracul, am 
simţit, când am strigat «Victoraş, vrea să mă omoare», mi-a 
dat drumul, în clipa aceea putea să mă arunce... Şi-a dat 
seama că nu e nici-o speranţă pentru el, iubeam pe altul.” 

Îngheţai! 

„Şi ce speranţă mai era pentru el dacă te arunca în 
prăpastie?”, strigai. „Să moară împreună cu mine. S-ar fi 
aruncat după mine.” 

O lăsai să se chinuie că nu-i îndeplinise această dorinţă. 
Multă vreme. Deschisei fereastra să contemplu întunericul 
şi imensul munte opus înaltelor creste ale Carpaţilor. Aşi fi 
vrut să fiu acolo, să urc pe acea cărare, care se vedea 
săpată în el, numită „drumul câinelui”, cum am aflat că se 
numea şi care era singura care ducea undeva spre o veche 
şi nefrecventată, neprietenoasă cabană. Mă ispiti cu 
adevărat gândul: ce-ar fi să fugim în acest munte? Noi doi, 
şi să nu mai revenim niciodată în această lume plină de 
dipsomani, parchinsonişti şi torţionari. (Nu bolile sunt rele, 
ci ceea ce ele potenţează în om: violenţa neînfrânată de 
care, încercând să ne apărăm, devenim jucăria soartei)... 
Ştiam însă că acum nu mai existau nicăieri pe pământ 
cotloane care să nu fi fost sau să nu fie cercetate. Un 
pustnic ar fi mai puţin singur în peştera sa (ar afla de el toţi 
excursioniştii) decât într-un apartament aşezat pe o stradă 
aglomerată, unde s-ar feri mai bine de cuziozitatea lacomă 
a semenilor lui... 

Revenii în odaie. Suzy era acum din nou liniştită şi nu se 
mai uita în sine, ci direct în ochii mei şi cu o intensă lumină 
care cerea protecţie. Şi atunci ea repetă ceea ce îmi 
spusese mai înainte: „Iubitul meu, suntem legaţi pe viaţă, 
orice ni s-ar întâmpla”... 

Coborârăm la masă şi puturăm fi senini în mijlocul veseliei 
generale. Suzy chiar putu să surâdă de câteva ori, când 


înţelegea, vag, că s-a spus o anecdotă reuşită. Fiindcă nici 
ea, nici eu nu înţelegeam nimic din ceea ce se spunea. 
Auzeam cuvintele, dar sensul aluneca pe lângă noi, 
deveneam, fără să ne dăm seama, intangibili. Gândul la 
fapta noastră începea să formeze în noi marea inerție a 
tuturor culpabililor şi să ne izoleze de ceea ce era real. 
Lumea nu mai era pentru noi firească. Noi săvârşiserăm, cu 
complicitatea ei naivă (ce era altceva fuga grupului decât 
gândirea generoasă că îndrăgostiţii trebuiesc lăsaţi 
singuri?), un act de curăţire, eliminasem un dipsoman 
desagreabil pentru o colectivitate care nu putea trăi cu 
gândul că viciul, maladia incurabilă, agresivitatea o pot 
ameninţa fără consecinţa naturală: moartea într-o 
încăierare a celui marcat, sau într-o căsătorie în care soţia 
fuge şi e omorâtă, şi dipsomanul e închis, sau e omorât 
dipsomanul, şi soţia, cu complicele ei ispăşesc... 

XIII. 

N-a avut puterea să retrăiască decât ceea ce l-a făcut să 
fie fericit... „Ciceo, mi-a spus, povesteşte tu restul... 
Gândirea ta de avocat şi de fost judecător, în acest final, e 
mai potrivită.” 

Într-adevăr, când am aflat în ce dificultate intrase 
prietenul meu mi-am dat imediat seama că îl paşte o mare 
primejdie: cum să dovedeşti, într-o ucidere, că ai fost, fără 
martori, în legitimă apărare? Pentru un avocat (şi cu 
această gândire a mea într-adevăr de avocat orice 
speculație se încheie) individul, deşi s-a născut liber, cum 
spune Rousseau, n-aşi zice că în secolul nostru pretutindeni 
e în lanţuri, dar este permanent în legitimă apărare... Chiar 
şi cel agresiv, aşi zice mai ales... De câte ori nu i-am văzut 
apărându-se cu vehemenţă, învinuind pe celălalt (şi nu 
totdeauna fără îndreptăţire) că i-a determinat să comită 
violenţa?! Cea pedepsită de lege, îndeobşte cea fizică, 
fiindcă violenţa pe care o produce inteligenţa, şi nu 
neapărat doar cea orgolioasă şi care stârneşte ura 
nevindecabilă, nu se pedepseşte de lege. Dar de ce? 


protestează el cu indignare în instanţă şi începe să spună o 
istorie încâlcită, cu detalii pentru el decisive, şi rămâne cu 
gura căscată de uluire când judecătorul i-o taie: bine, bine, 
şi pentru asta trebuia să-i dai cu ciomagul în cap? 
Bineînţeles, gândeşte el, făcui şi dregui, mai bine i-aşi fi 
scos un ochi, să rămână chior... pe mă-sa şi pe tat-său! Nu 
cred că e lipsită de tâlc istorisirea unui mare reporter de pe 
vremuri, care, ros de curiozitate, s-a dus la Galaţi să stea de 
vorbă cu unul Berilă, care omorâse şapte oameni cu un 
sifon, într-o brutărie... „Mă, Berilă, i-a zis el după ce 
gardianul l-a introdus în celula aceluia, eu nu sunt nici de la 
poliţie, nici judecător şi nici ruda vreunuia din cei pe care tu 
i-ai omorât. Eu sunt un ziarist, dar nu pentru ca să scriu îţi 
pun întrebarea... Pentru mine, aşa ca om, vreau să ştiu: ce- 
ai avut cu ei, mă Berilă?! Presa zice că eraţi toţi prieteni, aţi 
venit la brutar, care şi el vă era prieten, a scos omul covrigi 
calzi din cuptor, aţi stat de vorbă, aţi băut şi voi un pahar de 
vin şi pe urmă aţi adormit, că era târziu. Atunci i-ai omorât 
pe toţi cu un sifon, loviturile, zic reporterii, fiind date la cap, 
buf! ca în dovleci, şi fiind toate de «o mare violenţă», afirmă 
reporterii ăştia, mă Berilă, adică lasă să se înţeleagă că ai 
avut cu ei de soluţionat vechi şi crunte răfuieli. E 
adevărat?!” „Nu e adevărat”, a zis Berilă. „Bine, s-a mirat 
reporterul, atunci ce-ai avut cu ei? Poţi să-mi spui? Fiindcă 
în instanţă ai declarat că ei au sărit la tine să te omoare. N- 
ai convins pe nimeni, fiindcă oricât ar fi cineva de puternic 
nu poate omori singur şapte oameni cu un sifon... Cu un şiş 
da, dar cu un sifon, mă Berilă?!” Atunci Berilă şi-a întors 
faţa într-o parte ca şi când n-ar fi vrut să mai vadă acea 
privelişte şi i-a dat reporterului, cu un imens dispreţ, 
următorul răspuns: „Dă-i în p... mă-sii că erau beţi...!” Da, 
or fi fost ei beţi, dar cât de tare şi în ce chip de l-au supărat 
atât de mult pe maiestatea-sa Berilă întâiul? L-au scârbit 
gurile lor căscate, membrele lor în dezordine? L-au 
plictisit?! L-au înfuriat sforăiturile lor, pofta lor animalică de 
somn, pe el care era, poate, un insomniac? Sau se săturase 


Berilă de atâta libertate şi lumină câtă este pe pământ şi 
simţise o mare ispită a ocnei? Asta ar fi o speculație abisală. 
Cel mai sigur o tot răspunsul lui Berilă: erau beţi! şi trebuie 
să traducem asta prin: erau agresivi! Beţia şi somnul lor nu 
erau suportabile, Berilă era şi el în legitimă apărare. 

Un ultim detaliu. N-am ştiut că medicamentul numit 
Nozinan e atât de puternic, încât câteva pastile pot provoca 
moartea, când Petrini mi-a cerut să-i fac rost de un tub, mi 
s-a părut că mi-a spus că el suferă de ficat... Ca să aflu abia 
pe urmă în ce scop avea nevoie să-l aibă asupra lui. „Dacă 
sunt condamnat pe viaţă, mi-a spus el ulterior, îl voi folosi”. 
Cum nici eu nu puteam şti la cât va fi condamnat, cu câteva 
zile înainte de ultima şedinţă, am alarmat pe directorul 
închisorii, care a ordonat imediat o percheziţie şi i-a 
confiscat prietenului meu acel flacon... Am gândit astfel: 
chiar dacă elva fi condamnat pe viaţă, nu pot să accept 
gândul că toate şansele lui de a reveni cândva afară sunt 
chiar total epuizate. De obicei verdictele pe viaţă înseamnă, 
practic, douăzeci de ani, după care apar şi pentru astfel de 
condamnaţi unele amnistii. Or, acum Petrini are treizeci şi 
cinci de ani, la cincizeci şi cinci va fi liber, dacă nu cumva 
mult mai curând. Şi viaţa nu e deloc de disprețuit la această 
vârstă, ca să nu mai spun că nici la optzeci nu e, şi nici chiar 
la nouăzeci. Această puternică personalitate, cum sunt 
convins că este prietenul meu, va rezista, se va întoarce 
sănătos şi se va împlini nu numai ca om, adică să poată să 
fie iarăşi fericit, ci şi socialmente, să-şi scrie adică mai 
departe lucrările lui şi să lupte ca ele să vadă lumina 
tiparului. 

XIV 

„Cam din perioada de când o cunoscuse pe doamna Culala 
nu mai venise Petrini pe la noi, sâmbetele, cum avea 
obiceiul. Şi iată că într-o luni seara mă pomenesc că îmi dă 
un telefon. „Vreau să-ţi spun ceva, zice, eşti ocupat?” „Sunt, 
dar o să las totul pe mâine: presupun că e vorba de ceva 
urgent.” Nu mi-a confirmat că ar fi vorba despre aşa ceva, a 


închis brusc şi peste o oră suna la poartă. „Merg la tine în 
birou', mi-a şoptit fără să mă privească. La mine în birou 
aveam altă stare de spirit decât în hol, în faţa televizorului, 
redeveneam adică avocat. Intram firesc în lumea Justiţiei 
asemeni preotului care intră în altar, unde apoi, împreună 
cu credincioşii, încearcă să ia contact cu Divinitatea. Aici 
pot să fac şi eu o mărturisire. Devenit avocat după ce 
fusesem judecător, un gând m-a călăuzit: puteam foarte 
bine să găsesc un post de jurist la o mare întreprindere, sau 
altceva asemănător, dar nu mi-am dat demisia fiindcă nu 
mi-a mai plăcut să judec şi să aplic legea, dimpotrivă, mi-am 
spus, o voi face mai departe, fără puterea de a mai da 
verdicte, dar de a le determina cu toată forţa gândirii şi 
cunoştinţelor mele şi în toată libertatea. Acest raţionament 
mi-a impus însă ideea, ca o consecinţă, că nu voi prelua 
niciodată un proces în care să apăr pe cei care au încălcat-o 
(legea!). Asta nu înseamnă că aruncam vreun blam asupra 
altor colegi ai mei, care nu făceau această disjuncţie. Era 
doar o hotărâre a mea secretă. O fi fost ea secretă, dar nu 
ştiu cum se făcu că în scurtă vreme începură să intre în 
biroul meu numai clienţi care parcă ştiau că refuzasem încă 
de la început cauzele de încăleare flagrantă a legii. Asta nu 
însemna că toate cauzele mele erau atât de clare şi de 
simple cum suna de clar şi de simplu conceptul care mă 
călăuzea. Şi de asemeni, nu vreau să se înţeleagă că 
porneam spre tribunal din capul locului cu prezumția că 
instanţa ar putea să nu-mi absolve clientul sau să nu-i facă 
dreptate. Instanţa însă e compusă din oameni şi conştiinţa 
unui om are diferite nivele, nu numai de cultură, dar mai 
ales de înţelegere, în sensul cel mai înalt al acestui cuvânt. 
Clasica situaţie: condamni ferm la închisoare un om care a 
furat o sticlă de bere şi scoţi de sub acuzaţie un şnapan 
care a adus mari pagube societăţii, pentru că acest 
şnapan... Şi aici oricare dintre noi putem da din cap 
edificaţi şi neputincioşi: da, aşa e, ştim, şnapanul are mulţi 
bani, şi cu bani câte nu se pot face?! În paranteză fie spus, 


pot să afirm, nu fără mândrie, că pe vremea când eram 
judecător am reuşit să determin legiuitorul să elimine din 
instanţe istoria aceasta a condamnării unui om la pedeapsă 
privativă de libertate pentru o sticlă de bere; merită s-o 
relatez, deoarece în secolul trecut justiţia franceză a 
condamnat astfel un om la ocnă pentru furt prin efracţiune 
şi anume spargerea geamului unei brutării şi însuşirea unei 
pâini... Din această insignifiantă întâmplare, un geniu a dat 
naştere unei epopei grandioase, în care lipsa de înţelegere 
e pusă la zid, iar fanatismul rigid şi implacabil al 
apărătorului legii sancţionat (Javert se sinucide). Ei bine, 
într-o zi un miliţian (un Javert derizoriu) îmi aduce şi mie în 
instanţă un Jean Valjean neînfometat, dar care n-a ştiut ce 
să-i spună când a fost întrebat de unde are pâinea pe care o 
ţinea sub braţ. S-a bâlbâit! Bineînţeles că l-am achitat fără 
măcar să doresc să aflu de unde luase pâinea. „Nu puteai, i- 
am spus, să declari că ţi-a dat-o un prieten la gară?” „Nu, 
fiindcă m-ar fi întrebat cum îl cheamă.” „Pe dracu, un 
prieten din Bucureşti, camarad de arme, i-ai uitat numele.” 
N-avea atâta imaginaţie! „De fapt de unde-ai furat-o?!” „N- 
am furat-o, mi-a dat-o o fată de la cantină. Dacă îi spuneam 
asta, aşi fi băgat-o pe ea la apă.” A doua zi scandal mare 
prin firele telefonice. Am achitat un hoţ, fără să-l judec, voi 
fi destituit imediat dacă nu reiau procesul. Nu vroiam să fiu 
destituit, vroiam să plec eu, şi nu pentru atâta lucru. L-am 
rechemat pe învinuit şi l-am condamnat. Băiatul însă, aşa 
umil cum arăta avea pe la Bucureşti nu ştiu ce fel de rude 
sau prieteni, destul că un zbârnâit violent pe interurban mă 
invita a treia zi să mă prezint imediat la Ministerul Justiţiei, 
chiar la cabinetul titularului. Strigăte: „Cum ai putut să 
condamni la închisoare un om pentru o pâine?”. „Credeţi că 
e primul? i-am răspuns eu liniştit. Şi credeţi că e ultimul? 
Aşa scrie legea. Am încercat să n-o aplic, la prima înfăţişare 
l-am achitat, dar au sărit alţii şi m-au ameninţat cu 
destituirea.” „Legea asta e greşită, a zis atunci titularul, văd 
că sunteţi un judecător experimentat. Unde e greşeala?! 


„Furtul e furt, i-am răspuns, trebuie pedepsit, dar depinde 
de pagubă, de prejudiciul adus societăţii sau individului, nu 
rămâne o cantină fără pâine dacă o fată e drăguță cu un 
băiat şi-i dă pe furiş o franzela.” „Aşa este, ce propuneţi?” 
„Să schimbaţi legea! i-am spus. Nuanţări, dealtfel, există şi 
acum pentru tot soiul de delicte: de la o lună până la un an 
de închisoare. Puneţi amenzi de la o sută până la nu ştiu 
câte mii de lei, sau alte forme care să nu încurajeze furtul, 
dar nici să dea cu uşurinţă prilej unui miliţian ranchiunos 
să-i facă «figura» unui duşman personal şi să-l trimită la 
răcoare pentru astfel de delicte minore.” „Bine!”, mi-a spus 
titularul şi a propus foarte rapid aceste modificări care au 
micşorat apreciabil numărul de „delincvenţi” adevăraţi sau 
„aranjaţi', din societatea noastră. Nu e nevoie de o epopee 
ca Mizerabilii ca să ne atragă atenţia asupra unor 
deficienţe ale legislaţiilor. Dar poetul a vizat mult mai sus, 
cum am încercat să explic; să facă să înflorească în noi 
înţelegerea, fără de care nici o legislaţie, oricât de bună, 
nu-şi atinge în întregime marele ei scop... 

Am povestit toate acestea ca să explic de ce auzindu-l pe 
prietenul meu că doreşte să intrăm la mine în birou am 
înţeles de îndată că nu e bine cu el şi am mai înţeles că dacă 
ar fi fost vinovat, nu la mine ar fi venit, care ştia ce fel de 
cauze apăr. Avea nevoie de înţelegerea mea ca să-l susţin ca 
om şi de priceperea mea de avocat ca să-l apăr de o grea 
lovitură care se săvârşise sau care îi plutea pe deasupra 
capului. Arăta însă palid şi străin atât de sine, cât şi de 
mine. Îmi aruncă o privire intensă, care îmi cerea de 
urgenţă să-l scot din această înstrăinare, de care, deşi era 
conştient, voinţa lui avea nevoie de sprijin înainte chiar ca 
el să se destăinuiască. 

XV. 

Experienţa unui om care vede colectivitatea umană, ca să 
zic aşa, din spate, adică pe cei care rămân în urmă 
împleticindu-se şi aşteaptă să fie „inhăţaţi”, fără să fie atât 
de bogată ca a unui preot care vedea omul şi orăcăind ca 


un broscoi în cristelniţă, la botez, şi agonizant şi dus apoi la 
groapă, e totuşi destul de mare şi îi conferă o anume forţă a 
spiritului, fie chiar şi prin simplul fapt că îi vede pe semenii 
lui în înfrângere, în timp ce el, avocatul, stă în deplină 
siguranţă în fotoliul său (un om în nenorocire ne întăreşte 
pe noi, cei la adăpost, oricât ar părea de neverosimilă 
această afirmaţie, tocmai asta însă ne dă puterea necesară 
să-l ajutăm). „Petrini, îi strigai prietenului meu, îţi dai 
seama că nu mă pot înşela când mă uit la omul care intră în 
acest birou, oricine ar fi el! Cu atât mai mult când omul mi-e 
prieten, mi-e mai uşor să-mi dau seama dacă e vinovat sau 
nu. Nu eşti vinovat!” „Nu, îmi şopti el (dar observai că 
simplele mele cuvinte produseseră asupra stării lui de spirit 
un efect de şoc, parcă s-ar fi trezit dintr-o narcoză), nu, 
repetă, nu sunt vinovat, dar sunt jucăria soartei.” „O putem 
determina să dea drumul prăzii, nu numai noi suntem 
jucăria soartei! Soarta nu e ceva absolut (cum să nu fie? 
gândii paralel), din moment ce şi noi, cei vii, facem parte 
din ea.” (Dialectică naivă, îmi dădeam seama, dar credeam 
în ce spun şi asta avu asupra lui Petrini acelaşi efect de şoc 
ca înainte: sentimentul realităţii simple reveni în el atât de 
concret, încât îl văzui cum surâde, un surâs eliberator!) 
„Eram atât de fericit, murmură el, atât de tare fericit, încât 
devenisem umil, să nu sfidez cine ştie ce zeu sau zeiţă 
geloasă. Şi sunt şi acum, dar cu această coloratură tragică, 
am omorât un om şi voi fi închis iar, deşi am fost în legitimă 
apărare. Şi iubita mea mă va părăsi.' „Convingerea asta 
fatalistă, îi spusei, nu trebuie s-o ai chiar dacă faptele ţi-o 
sugerează. Dimpotrivă, trebuie să gândeşti că nimic nu e 
pierdut, atâta timp cât lucrul fundamental, nevinovăția ta, 
nu ţi se şterge, Doamne fereşte, din memorie şi să doreşti 
să ispăşeşti prin căâinţă. Atunci nimeni nu te mai poate ajuta, 
nici măcar eu, fiindcă o să te apuci să desmânţi ceea ce euo 
să afirm.”' „Nu mă căiesc! zise el cu o voce dură. Dar 
gândul că acest omor o s-o determine pe fiinţa pe care o 
iubesc să mă părăsească îmi sfâşie sufletul.” „Deocamdată, 


îi mai spusei, e doar un gând şi o ipoteză. Nu te mai gândi! 
Dar ia spune, tu ai mâncat ceva? Nu arăţi prea bine, trebuie 
să mănânci orice ar fi... Hai să trecem în hol, să luăm ceva 
şi, de ce nu, să bem şi-un pahar...” 

Nu mă grăbeam să aflu ce se întâmplasc ca să-l determin 
să-şi vină bine în fire: mâncăm, mai vorbim... şi abia pe 
urmă o să vedem ce e şi cât de grave sunt circumstanţele, 
fiindcă cel mai tare sperie pe un om, cât de puternic, abisul 
ce i se cască la picioare. Îi şoptii nevesti-mii în bucătărie să 
ne lase singuri şi nici copiii să nu ne deranjeze... 

Revenirăm apoi în birou şi Petrini începu să-mi 
povestească într-adevăr cu toate puterile speranţei 
reînviate istoria dragostei lui pentru doamna Culala, fără 
detaliile din acest manuscris, esenţa ei, dar şi surpriza pe 
care o avusese când aflase pe munte că ea îi ascunsese 
faptul acesta brutal că era căsătorită şi nici măcar nu se 
afla în proces de divorţ cu bărbatul... Şi cu lux de amănunte 
scena din teleferic şi apoi criza ei după ce reveniseră la 
hotel, care nu s-a mai repetat, a avut chiar puterea să 
zâmbească la masă şi să asculte anecdote. Au dormit bine şi 
a doua zi au plecat. Ea era liniştită, au călătorit o vreme în 
tăcere, până ce la amândoi s-a cristalizat întrebarea: şi 
acum ce era de făcut? „Nimic, a spus el. Nu ne-a văzut 
nimeni. Pe munte a fost o furtună, s-o fi rătăcit şi a murit 
îngheţat - dacă rudele lui se vor alarma şi vor încerca să 
învinuie cine ştie pe cine.” „Victoraş, nu rudele vor încerca 
să învinuiască pe cineva, ci miliția judiciară.” „Numai dacă 
au vreun motiv”, i-a răspuns el. Stăteau la geam şi 
şuşoteau. Pe acest răspuns ea a tăcut multă vreme 
preocupată... Apoi i-a răspuns: „E meseria lor să elucideze 
dispariţia unui om. Crezi că o să le fie greu să afle că a 
plecat la Sinaia? Am citit destulă literatură polițistă bună ca 
să aflu că prima lor mişcare va fi s-o ancheteze pe soţia lui. 
Oficial, eu sunt soţia lui, nu? Ştii cum procedează: unde aţi 
fost în ziua de duminică, data cutare şi cum v-aţi petrecut 
această zi şi noapte care a urmat? Ce pot eu să răspund? 


Că n-am fost la Sinaia, că n-am fost cu tine... Atunci unde 
am fost? Am stat acasă şi n-am ieşit nicăieri? Şi un simplu 
anchetator mărunt îmi poate foarte repede dovedi că mint. 
O să depună părinţii mei mărturie că am stat la ei? Ar 
depune dacă nu şi-ar da şi ei seama că e zadarnic. Dar să 
zicem că ar depune, sunt fata lor, ce li se poate reproşa? 
Dar ştim noi dacă portăreasa blocului unde stă el n-a aflat 
că «domnul inginer» pleacă la Sinaia? Sau oricare din 
anturajul lui? Eu îl cunosc, nu putea trăi singur fără să-i 
facă pe toţi să afle tot ceea ce i se întâmplă. Ai uitat de 
individul din grupul nostru, invitat de mine? Sunt absolut 
convinsă că de la ela aflat fostul meu bărbat că plec la 
Sinaia. Ţinea la noi amândoi, ne-a ajutat şi o inspiraţie 
nefastă m-a împins să-l invit... Un blestem... Nimic nu s-ar fi 
întâmplat dacă o stupidă dorinţă să-i arăt că sunt fericită nu 
m-ar fi determinat să-i telefonez să vie cu noi... Şi cretinul l- 
a anunţat pe el. Sperând să mă găsească singură, el s-a 
decis să vie după mine, fie şi pentru motivul că am fost 
odinioară de nenumărate ori la cota 2.000 şi asta i-a stârnit 
amintiri, sentimente, speranţe smintite...” 

Petrini a înţeles din aceste zise că iubita lui avea în orice 
caz capul limpede şi că trebuie să se predea. Nu numai el, 
amândoi. Şi că dacă n-o fac, tot vor fi prinşi, şi faptul că au 
ascuns crima ar fi o dovadă că sunt vinovaţi. „Nu e cine ştie 
ce, îl întrerupsei eu pe Petrini. E cunoscută frica oamenilor 
de mărturisiri, chiar dacă sunt absolut nevinovaţi. Toate 
instanţele din lume cunosc această reacţie şi nu prea ţin 
seama de ea. Dar continuă!', „Eu acum trebuie să plec de la 
tine, i-a spus la un moment dat doamna Culala în tren. 
Înţelegi de ce! Şi după ce totul va trece, fiindcă nu concep 
să fim condamnaţi că mi-am apărat viaţa, atunci mă întorc 
şi după un timp ne căsătorim.” „Şi cine poate să ne acuze 
dacă noi declarăm un singur lucru, că nu l-am văzut pe 
munte pe fostul tău soţ? Nu l-am văzut şi nu l-am văzut, a 
zis el îndârjit. Să se ducă să-l caute cine poate la cota 2.000 
sau pe traseul telefericului printre prăpăstiile stâncoase, 


pline de nămeţi.” Atunci ea i-a dat un răspuns neliniştitor: 
„Şi dacă n-a murit? Dacă se întoarce şi, chiar grav rănit, 
declară că l-am aruncat din teleferic ca să scăpăm de el?” 
„Da, îi spusei lui Petrini, tentativă de ucidere a soţului de 
către amant, cu complicitatea soţiei. Grav! Şi mai ales 
foarte clar, dacă nu i-o luaţi înainte.” 

XVI. 

Aşi fi vrut să reflectez cel puţin până a doua zi ce sfat să 
dau acestei perechi lovită de nenorocire. Începui să mă 
plimb prin birou, în timp ce Petrini stătea tăcut în fotoliu cu 
capul în muni. Într-adevăr. Învinuirea de tentativă de 
ucidere pentru a elimina un rival ar fi fost imposibil de 
răsturnat dacă nu mărturiseau de îndată ce se întâmplase. 
Acest risc nu trebuia înfruntat. Şi apoi, dacă individul era 
mort, cum se putea dovedi legitima apărare? Fiindcă Petrini 
era naiv, mult mai realistă era prietena lui: avea dreptate, 
aveau să fie prinşi! 

Mă reaşezai la birou şi deschisei un nou dosar: Petrini. Şi îl 
chinuii pe prietenul meu câteva ore ca la o anchetă, ca şi 
când m-aşi fi aflat în instanţă, în roba neagră, dar nu ca 
avocat, ci ca judecător şi în acelaşi timp ca procuror. Totul 
vroiam să ştiu! (Şi astfel aflai, cu detalii, despre moartea 
Căprioarei, istorie pe care o ştiam, dar nu şi făptul că 
individul care o însoţise la medicul asasin era chiar el, 
prietenul meu de azi! Atenţie! pericol! trebuia să fiu 
pregătit să răspund în cazul în care procurorului fi 
desgropat, ca antecedent agravant pentru clientul meu, 
această istorie a lui de studenţie.) Şi tot astfel aflai că 
Matilda se despărţise de bărbatul ei, acel Mircea, dar în 
termeni buni, că adică îi spusese acel şef: „Oricând, dacă tu 
sau ai tăi aveţi nevoie de un sprijin, nu ezita să recurgi. 
suntem oameni, nu?” Perfect! Acest lider va avea ocazia să 
arate că n-a exprimat o simplă gândire circumstanţială şi 
generoasă, menită doar să lase în urmă un bun sentiment 
uman, ci o gândire conştientă şi profundă că pe deasupra 
legilor, care pot strivi, un om plasat sus poate sfărâma 


cătuşe implacabile printr-un singur cuvânt rostit cu 
fermitate. Totul mi-era necesar, simpatia vecinilor, a 
colegilor de birou, a prietenului său acum bucureştean, lon 
Micu, a bizarei prietene din copilărie care născuse un 
monstru, pe care Petrini îl visase astfel înainte ca acest 
monstru să se nască, a Ninetei Romulus, a grasului Vintilă 
(nu şi a abjectului Bacaloglu), şi nu trebuia ignorată nici 
mărturia chelnerului de la Braserie, om ireproşabil şi 
membru de partid... Eliminai, bineînţeles, ca martori ai 
apărării pe fatala Tamara, imprevizibilă, pe universitarul 
Vaintrub, care mai depusese o dată mărturie în favoarea lui 
Petrini, fiindcă, fără să-l ignor în strategia şi tactica mea, 
episodul condamnării clientului este elucidat, el şi-a 
executat pedeapsa şi rog instanţa să nu admită revenirea 
lui cu circumstanţe agravante în speța pe care o judecă, de 
natură pasională etern umană şi nu politică. Ce vroiam să 
demonstrez cu această armată de martori? Că omul judecat 
acum nu putea săvârşi actul de care e acuzat. Era un om 
normal, care a acţionat ca atare. Căci, onorată instanţă, 
cine n-ar sări să-şi apere femeia iubită ameninţată cu 
moartea? Şi cine s-ar lăsa el însuşi omorât de teamă că un 
paragraf din codul penal l-ar acuza de omor cu 
premeditare? Spun asta nu pentru a apăra pe adevărații 
criminali care se ascund în spatele legii invocând aceeaşi 
justificare a legitimei apărări, ci pentru a se evita o eroare 
judiciară, în cazul unui om în a cărui viaţă nu se poate 
descoperi nimic care să ateste îndoiala, dubiul, 
incertitudinea... 

Terminându-mi însemnările, rosteam toate acestea cu glas 
tare, să audă şi Petrini şi să capete certitudinea că nu va fi 
condamnat, dar în acelaşi timp să-şi dea seama că nu putea 
evita un proces. Abia după ce terminai observai că se făcuse 
foarte palid. Cunoşteam şi această reacţie: mai mult câştigă 
teren în conştiinţa unui om care se ştie nevinovat 
certitudinea că va fi condamnat decât în aceea a unui om 
culpabil, care consideră lumea coruptibilă în eternitate, cu 


justiţia, procurorii şi judecătorii ei (aceştia se apără mai 
bine). Petrini credea în reaua soartă, atotputernică chiar şi 
peste un avocat lucid şi bine înarmat şi o instanţa clementă, 
dar nepăsătoare ca şi destinul. O clipă de neatenţie, ca o 
fulguraţie misterioasă a forţelor malefice, şi un detaliu 
neînsemnat apasă inexorabil balanţa... 

„Ascultă, Ciceo, murmură cu un glas foarte turbure. Nu 
mă predau! Nu-l cunosc pe acest individ, nu l-am văzut 
niciodată în viaţa mea, şi nu înţeleg ceea ce mi se spune.” 
„Ascultă, Petrini, ridicai eu glasul, poţi trăi cu gândui că l-ai 
aruncat pe acela în prăpastie?” „Pot trăi până la adânci 
bătrâneţe. Am mai aruncat o dată unul şi în afară de pure 
idei de vinovăţie, născute dintr-un exces de culpabilitate a 
conştiinţei că am omorât un om, niciodată n-am simţit 
remuşcări adevărate. Mi-a rămas în conştiinţă, mai puternic 
decât vinovăția, sentimentul că individul vroia el să mă 
omoare pe mine şi nu aveam nici o îndoială în acest sens...” 

O noutate! Îi cerui să mi-o povestească „Da, îi spusei apoi, 
în ocnă, da, ar fi fost tragic să te autodenunţi, afară ar fi 
tragic să n-o faci „ „De ce?!” „Pentru că acolo deţinuţii n-au 
colaborat cu cei care vă păzeau. Sunt convins (şi ar fi 
neverosimil să nu cred acest lucru) că a avut loc fi acolo o 
anchetă şi că mulţi au ştiut ce-ai făcut, dar nu le-a fost greu 
să dea din umeri. Ce li se putea face mai mult decât ceea ce 
li se făcea? Afară, într-o lume normală, reacţiile nu vor fi 
aceleaşi.” „Nimeni nu ştie nimic!”, mi-a repezit el 
încăpățânat. „Ştie prietena ta, care trebuie întrebată brutal 
dacă poate trăi cu tine fără să fiţi absolviţi de vinovăţie.” „S- 
o întrebăm!” „Bine, dă-i un telefon şi invit-o aici. Semeni cu 
un italian dintr-un film, un cioban care se ascunde cu oile în 
cotloanele munţilor de teamă să nu fie prins şi acuzat de un 
omor pe care nu el îl săvârşise. Era cu un băiat, un frate 
mai mic, care nu înţelegea de ce fugeau din moment ce nu 
erau vinovaţi. Şi ciobanul îi dă, dus pe gânduri, următorul 
răspuns.: «dacă te prinde, îţi face proces!» „Da, strigă 


Petrini, aşa este, semăn cu acest cioban. Proces înseamnă 
condamnare...” 

O gândire disperată! Bineînţeles că nu-i spusei acest lucru 
şi nici că nu pierdusem până atunci nici un proces şi că, 
dimpotrivă, pentru mine proces înseamnă judecare şi 
eliberare de sub acuzaţie, şi numai dacă... Aici până şi 
gândul meu se frânse, fiindcă foarte adesea oamenii spun 
despre cineva: a pierdut procesul! Se referă nu la cei 
vinovaţi! Despre aceştia se spune altfel: a fost înfundat! 
Sau: nu i-a mers, a mierlit-o , 

XVII. 

Când doamna Culala intră, nu avui timp s-o văd bine cum 
arată, asistai la o scenă bizară. „Unde e?”, spuse ea din 
uşă? O luai înainte şi o condusei. Când se întâlniră, iar eu 
mă aşezai la birou, el se ridică în picioare şi un abur 
misterios îi învălui de îndată... Sau poate vederea mea se 
subţiase de tensiunea orelor de interogatoriu? Sau 
culpabilitatea le înscria pe chipuri această aură de iubire 
tragică şi din altă lume? Doamna Culala nu era frumoasă 
decât pe clipe de revelaţie, intermitente şi inexplicabile 
(fiindcă atunci când eu o priveam stătea nemişcată), într-o 
secundă vedeam un chip puţin masculinizat, pentru ca 
imediat să se suprapună pe el un altul, cu tâmple dulci de 
fetiţă de o nobleţe izbitoare şi o gură de o puritate de 
madonă, apoi această viziune să dispară şi ea, şi să 
contemplu un obraz şters cu tenul pătat, arătând o vârstă 
incertă şi o frunte prea bombată. Acest joc de expresie era 
atât de atractiv, încât te făcea de îndată să doreşti să-i fii 
prieten, să-i fii util, fără nici un gând de reciprocitate. Când 
o privii pentru ultima oară, abia atunci îi văzui ochii, 
privirea mare care nu se mai putea desprinde de a lui, 
fascinantă şi fascinată, cerând protecţie şi în acelaşi timp 
dominând... lar Petrini, în faţa ei, posomorât dar parcă 
renăscând, oferindu-i fără şovăială acea protecţie şi în 
acelaşi timp plecându-se în faţa ei umil, nu umilit de ea, ci 
parcă de conştiinţa că, aşa cum îmi spusese mie mai înainte, 


puterile acestei lumi îl pot pedepsi dacă, asemeni 
îndepărtatei Niobea, regina Frigiei, ar jubila că nimeni 
printre pământeni n-a mai fost atât de iubit ca el. 

„Ah, Petrini, gândii în clipa aceea, este sigur că ai jubilat 
totuşi şi ai sfidat, poate nu în dragoste, ci în trufia gândirii, 
şi anume că poţi smulge fericirea chiar dacă nu ţi-e dată. 
Fiindcă, iată, nu pierderea libertăţii ar fi chinul tău, ci 
pierderea acestei fiinţe de care nu te poţi rupe fără să 
sângerezi apoi necontenit... Fiinţă cu care n-am nevoie să 
stau de vorbă ca să aflu că hotărârea ei e luată, nu poate 
trăi cu tine dacă vrei să te ascunzi: trebuie să te predai!” 

Îi lăsai singuri o vreme şi mă întorsei cu o sticlă de vin, 
gustări şi cafele. Nu ştiu dacă lor le era foame, dar mie îmi 
tremurau mâinile. Îi invitai insistent să bea, să-i readuc pe 
pământ, să fac să dispară aburul misterios care îi învăluia 
încă în privirile mele. Nu puteam sta de vorbă cu doi inşi 
paralizaţi parcă de dragostea lor neţărmurită unul pentru 
altul. „Doamnă Culala, îi spusei foarte ferm şi cu 
solemnitate, un mort trebuie dus la groapă creştineşte, 
înconjurat de fiinţele care i-au fost apropiate şi dragi şi ca 
să-l plângă şi să-i păstreze în amintire regrete eterne şi mai 
ales să nu urască şi să nu învinuiască pe nimeni de moartea 
lui. Pentru asta e nevoie ca medicul legist să elibereze 
certificatul că a murit de moarte naturală, în cazul de faţă 
un accident de excursie. Acest certificat, în cazul 
dumneavoastră, este premers de un verdict pe care îl dă o 
instanţă de judecată. Vă întreb: aţi putea fi fericită (ştiţi, 
fericirea aceea zilnică şi calmă) cu soţul dumneavoastră, şi 
prietenul meu de azi, cu care ştiu că o să vă căsătoriţi? 
Bineînţeles asta în ipoteza că nu se întâmplă nimic, că, 
adică, miliția judiciară nu găseşte pe cel dispărut şi ajunge 
la concluzia că a pierit pe munte în timpul furtunii, 
rătăcindu-se. Şi închide dosarul pentru totdeauna.' „Nu, n- 
aşi putea!”, zise doamna Culala. „Şi de ce nu? reluai. 
Sunteţi nevinovaţi!” „Nu ştiu de ce, sunt slabă! Şi mă simt 
vinovată.” „Asta să n-o mai spuneţi niciodată, nici mie şi 


chiar nici să n-o mai gândiţi. E pericol, doamnă. Dacă vreţi 
cumva să ispăşiţi o vină secretă, mergeţi la o mânăstire şi 
faceţi acolo penitenţă, dar să nu mai declaraţi niciodată 
vreunui anchetator că vă simţiţi nu ştiu cum, fiindcă el n-o 
să vadă în asta expresia unei nevoi de destăinuire şi a unei 
remuşcări, ci o probă care vă poate vâri într-un paragraf al 
codului penal. Şi acum să vă mai pun o întrebare: în ipoteza 
că Petrini refuză să se predea, ce faceţi, îl veţi denunța şi vă 
veţi autodenunţa? Sau veţi tăcea?” „Voi tăcea, răspunse ea 
de îndată, semn că îşi pusese şi singură această întrebare, 
dar atunci va trebui să ne despărţim şi nu vom putea să ne 
mai revedem vreodată!” „Nu înţeleg, zisei, puteţi face asta? 
Petrini îşi poate trăi nevinovăția fără cea mai mică 
remuşcare.” „El poate, e mai tare, v-am spus, nu ştiu de ce 
n-aşi mai fi fericită cu el, dar simt că n-aşi mai fi! Sunt 
slabă.” „Şi întrucât un proces care v-ar achita pe amândoi 
v-ar elibera? îmi continuai cu interogatoriul. Doar ştiţi şi 
fără asta că sunteţi nevinovată.” „Pot să vă răspund, 
procesul nu ar fi al meu şi al lui Victor, ci al lui, al fostului 
meu bărbat, care zace acum în nămeţi, pe o stâncă, mort 
sau în agonie, stâncă pe care ar fi vrut să ne arunce el pe 
noi doi. Mort sau viu, are dreptul la un proces. Să nu creadă 
că l-am condamnat noi, să scăpăm de el, ci s-a condamnat 
singur, iar pe noi oamenii nu ne vor învinui... Ar fi trist ca 
vinovat să fie mortul, adăugă ea cu un neaşteptat humor 
tragic, dar asta e! Asta i-a fost soarta. N-o să intru eu la 
mânăstire că aşa a vrut el. În acest sens vreau să spun că 
m-aşi simţi eu vinovată şi n-aşi mai putea fi fericită cu 
Victor.” „E şi convingerea mea, doamnă, îi răspunsei. Petrini 
însă e croit din alt aluat.” „Nu atât că e croit din alt aluat, 
zise ea, dar el are socoteli de încheiat cu oamenii, care l-au 
mai condamnat o dată fără să fie vinovat. Îl înţeleg, a trăit 
în fundul pământului şi a învăţat acolo lucruri care nu se 
pot învăţa în altă parte. Ele puţin înstrăinat de codul nostru 
moral, sau în orice caz pe-al lui, care a semănat iniţial cu al 
nostru, au apărut grave modificări.” „Sunteţi extraordinar 


de elocventă, doamnă, dar vă contraziceţi, nu sunteţi slabă, 
sunteţi doar profund morală, în sensul cel mai înalt al 
acestui cuvânt”, îi spusei. „Nu chiar, domnule avocat, ci 
doar foarte scrupuloasă, îmi cunosc limitele. Nu pot să mă 
adaptez cu ceea ce e nefiresc, deşi am încercat, nu mi-am 
părăsit soţul decât după ce am ajuns la capătul răbdării. 
Extraordinar de moral ar fi fost să nu-l părăsesc niciodată, 
orice s-ar fi întâmplat. Doar îl iubeam şi eram iubită de el, 
nu? Am preferat să fug, ca să-l arunc pe urmă într-o 
prăpastie. O fericire cu acest preţ ar fi otrăvită, dacă nu 
chiar infernală, în timp ce un proces m-ar despovăra. Vedeţi 
cât sunt de scrupuloasă!” „Nu e de mirare, gândii, că voinţa 
acestei femei l-a putut subjuga atât de tare pe Petrini, care 
numai de lipsă de voinţă nu poate fi învinuit. Extraordinară 
coliziune de sentimente, el va ceda, dacă n-a şi cedat”. Mă 
prefăcui că el s-a şi exprimat în acest sens şi îl ignorai, 
continuând cu întrebările, părăsind scest teritoriu al 
determinărilor psihologice şi trecând la practică: „Doamnă 
puteţi, aduce martori ai vieţii dumneavoastră conjugale cu 
fostul soţ?” „În ce sens?” „Era dipsoman!” „Da, era!” „Puteţi 
aduce martori în acest sens?” „Da!” „Şi acum, doamnă: 
puteţi aduce martori că aţi fugit fiindcă v-aţi simţit viaţa în 
pericol? Era doar un dipsoman violent, nu?” „Da, era!” „Fiţi 
atentă, procesul se judecă acum, în acest birou, la această 
oră târzie din noapte. Eu am fost judecător şi voi juca şi 
rolul procurorului. Puteţi deci aduce martori?” „Ce fel de 
martori?” „Că de nenumărate ori viaţa dumneavoastră a 
fost în pericol!” „Nu, nu am asemenea martori, zise, dar 
tresări cu putere simțind primejdia şi repetă: ce fel de 
martori?” „Că nişte vecini, dacă nu interveneau, alarmaţi de 
ţipetele dumneavoastră, v-ar fi tăiat cu cuțitul, sau v-ar fi 
sugrumat...” 

Chipul i se decoloră. Începu să se uite într-o parte fără să- 
şi dea seama că aşteptam un răspuns. „Ireziţi-vă, doamnă, 
îi strigai. Să vă mai aduc o cafea?” „Da, vă rog frumos”, 
spuse ea umilă şi asta mă impresionă, simţii în clipa aceea 


că va trebui să recurg la orice mijloace, chiar repudiabile, 
numai să salvez acest cuplu. N-avea martori că fostul ei soţ 
a vrut s-o strângă de gât sau să-i crape capul cu satirul. Or, 
mie tocmai astfel de martori îmi trebuiau, să depună 
mărturii grosolane şi să forţez astfel achitarea. Dar ea nu 
putea să înjosească în sinea ei memoria fostului ei bărbat cu 
martori mincinoşi. Ar fi însemnat să nege că fusese cu el şi 
fericită şi că acum, ca să scape şi să fie fericită cu un altul 
(după ce, cu chibzuială şi scrupulozitate, îl părăsise şi fără 
să vrea îl omorâse), trecea cu cinism peste cadavrul lui, 
fiindcă eu, ca s-o salvez, şi care cunoşteam bine justiţia, i-o 
ceream implacabil. „Da, doamnă, îi confirmai, revenind cu 
cafelele, aceste gânduri pe care i le presupuneam, să nu vă 
închipuiţi că judecata Inchiziției se mulțumea cu probe mai 
subtile. Vinovata, când nu era făcută vrăjitoare şi arsă pe 
TUug, era închisă într-o celulă fără lumină, uşa era smulsă şi 
apăreau zidarii cu cărămizi şi mortar şi ştergeau de pe zid 
orice urme că acolo a fost închisă vreodată o fiinţă vie...” 
„Nu, repetă sec, n-am astfel de martori”! „Şi nici nu vreţi să 
ştiţi, parafrazai eu aiurea pe fabulist, să diminuez iarăşi 
tensiunea clipei. Nu consideraţi, reluai, că ăsta e adevărul, 
cu martori sau fără, că l-aţi părăsit fiindcă viaţa vă era 
ameninţată? Tu ce zici, Petrini? Martor mincinos e doar cel 
care e pus să debiteze neadevăruri. Nu? Faptul că unul 
spune adevărul, chiar dacă n-a fost de faţă, e suficient să-i 
anuleze, în conştiinţa noastră scrupuloasă, că e un martor 
mincinos. Pentru instanţă depoziţia lui e decisivă. Trebuie 
să mă ajutaţi, doamnă, să colaboraţi cu mine, dacă vreţi să 
nu riscaţi amândoi o condamnare!” „Bine, parcă se rugă, 
strivită de aceste durități fatale care nu îngăduie o apărare 
pură, colaborez, ce trebuie să fac?” „Să găsiţi doi martori 
care să depună că v-au scăpat de la moarte din mâinile lui.” 
„Doi?” „Da, doi, nu trei, ajung doi!” „Bine, profesorul...” şi 
rosti numele unui vestit diagnostician din oraşul nostru... 
„Şi al doilea?” Al doilea era al unui bătrân avocat al familiei 
Culala, acum pensionar uitat de noile cadre ale justiţiei. 


Foarte bine! Tipul ăsta o să ştie să vorbească în faţa 
instanţei, cu obiectivitatea perfect detaşată a unui martor 
imparţial. „Şi circumstanţele, doamnă? reluai. Aveţi puţină 
imaginaţie să le inventaţi?” „Cum să nu? zise ea deodată şi 
se răsuci spre Petrini. Victoraş, îi zise, nu e cazul să auzi ce- 
o să spun!” „Bine!”, zise el şi se ridică şi ieşi în hol. 
„Doctorul, continuă ea, a fost chemat de mine acasă să-mi 
dea îngrijiri după ce fusesem schilodită... În faţa lui fostul 
meu soţ a încercat să mă omoare, urlând că l-am chemat pe 
fostul meu amant să mă apere şi să-l internez pe el la 
spitalul de nebuni...” „Ah, exclamai, extrem de verosimil, 
chiar halucinant de verosimil!” 

În clipa aceea, foarte calm, Petrini reveni, dar ca şi când ar 
fi ascultat la uşă şi ar fi auzit totul, şi începu să se plimbe 
simulând nepăsarea şi întârziind mult la fereastra 
întunecată a biroului meu. „Victoraş, dacă crezi că am ceva 
de ascuns, stai, zise ea. Dar n-am vrut să auzi ceea ce a fost 
foarte urât în viaţa mea înainte să te cunosc.” Şi îi relată 
ceea ce îmi spusese mie mai înainte. Sumbru şi cu o 
mişcare de o lentoare care concura aparatele 
cinematografice de încetinire se reaşeză în fotoliu şi îşi 
reluă capul în mâini. „Şi cu avocatul, doamnă, ce putem 
inventa?” zisei accentuând ultimul cuvânt, ca să-i sugerez 
prietenului meu că şi ceea ce se spusese înainte fusese tot 
invenţie. „Avocatul, zise doamna Culala, a fost chemat de 
mine acasă să-mi facă actul de divorţ, în timp ce stăteam în 
pat cu ochiul umflat şi cu obrazul sfâşiat de o rană adâncă. 
Poate să depună mărturie că a fost el însuşi bătut măr şi 
aruncat pe fereastră, la propriu, nu la figurat, iar 
portăreasa poate să declare ceea ce a văzut, geamurile 
sparte şi sosirea sectoristului şi scandalul care a avut loc... 
Sectoristul a fost chemat do vecini, dar i-a dat dreptate lui, 
care urla că şi ăsta ar fi fost amantul meu... pe vremuri... 
adică avocatul... Judecaţi singur dacă această stupiditate va 
fi considerată ca atare, adică pură stupiditate a unui 
dipsoman care nu mai ştia ce face...” „Extrem de verosimil, 


stimată doamnă, îi răspunsei, totul concură să justifice fuga 
dumneavoastră de acasă, totul arată că scena din teleferic 
v-a pus pe amândoi în legitimă apărare. De urgenţă veţi lua 
mâine dis-de-dimineaţă contact cu aceşti doi martori ai 
dumneavoastră. De urgenţă, apoi aşteptaţi liniştită, şi când 
or să vă cheme la miliţie veţi da următoarea declaraţie... 
Stimată doamnă, strigai, veţi fi interogată, nu vă abateţi de 
la ceea ce mi-aţi declarat acum, fiindcă atunci totul se 
încurcă! Nu ascultați întrebările, nu daţi răspunsurile care 
vi se insinuează, chiar cele mai simple. Nu intraţi în detalii. 
Reveniţi neîncetat la ceea ce este înscris în declaraţia pe 
care o să vi-o dictez. Nu vă desvăluiţi sufletul. V-am atras 
atenţia, asta nu se poate face decât la o mânăstire, şi în 
zilele noastre nici acolo, vă avertizez...”' „Ciceo, zise atunci 
Petrini, nu crezi că eşti şi tu obosit şi nu mai vezi clar 
lucrurile? şi se ridică şi începu iarăşi să se plimbe cu paşi 
foarte rari şi foarte lenți prin birou. Răspunde-mi încă o 
dată la întrebarea mea: ce se întâmplă dacă noi nu 
maărturisim nimic? Nu ne-a văzut nimeni, iar cel dispărut nu 
poate fi găsit. N-o să mă convingi că o să se deplaseze la 
cota 2.000 o divizie de milițieni ca să caute un om care a 
pierit în cine ştie ce văgăună inaccesibilă.” „Acuma nu, îi 
răspunsei, dar când se va topi zăpada da, şi fără să fie 
nevoie de o divizie de milițieni, ci de un simplu cioban, sau 
tăietor de lemne, sau unul din acei excursionişti cărora 
tocmai asta le place, să cotrobăiască prin toate cotloanele 
munţilor. Şi pe urmă, te întreb şi eu: accepţi să...” „Da, ştiu 
ce vrei să întrebi. Doamna Culala are remuşcări şi, zice ca, 
n-ar mai putea fi fericită cu mine. Probabil că tot îl mai 
iubea pe fostul ei bărbat şi are nevoie de un proces ca să-i 
dovedească post-mortem că e nevinovată, chiar şi cu riscul 
de a mă trimite pe mine la închisoare pe viaţă. Nu se 
întreabă că în caz de achitare acest proces mi-ar otrăvi de 
astă dată mie fericirea şi că despărţirea ar avea loc tot atât 
de neînlăturat cum o să aibă loc dacă eu refuz să 
mărturisesc. Deci, oricum ar fi, despărţirea se va produce. 


LLA 


Nu văd atunci de ce m-aşi duce să mă predau!” „Pentru că, 
îi răspunsei, în cazul în care cel dispărut va fi găsit (şi îţi 
repet, rar se întâmplă ca o fiinţă umană care a pierit să nu 
dea peste ea altă fiinţă umană, chiar şi după ce trec ani)... 
doamna va fi învinuită de complicitate, în timp ce altfel nu 
va fi. Şi mai e ceva, trebuie să ţi-o spun cu toată 
brutalitatea. Nu tu vei fi primul anchetat, ci ea, şi deşi 
doamna declară că nu va mărturisi dacă tu nu vrei, am mari 
îndoieli că va rezista presiunilor psihologice şi metodelor, 
care nu dau greş, ale anchetatorilor. Există trucuri 
incredibil de simple cu care se smulg mărturisirile, fiindcă 
mai e nevoie să-ţi spun? bănuitul e singur, iar în faţa lui se 
află o întreagă ştiinţă acumulată de secole la îndemâna unui 
profesionist în materie de descoperirea delictelor, mari sau 
mici. Nu risca să fii prins! şansele că dispărutul nu va fi 
găsit sunt atât de mici încât... Doar dacă fugiţi din ţară! Dar 
cum să fugi? Merită să-ţi spun o întâmplare a unui paznic 
de cimitir.” (Dar renunţai s-o mai spun, ar fi fost 
convingătoare, dar îmi dădui seama că era lugubră şi numai 
de astfel de întâmplări nu aveau ei nevoie... acest paznic 
suferea, cum să-i spun acestei manii? îi plăceau craniile! 
avea la el în casă pe poliţe, de toate soiurile, mai mari, mai 
mici, le aduna când, după ani, se desgropau vechi 
morminte, să facă loc altora... şi într-o zi individul se 
bărbierea în oglindă şi prin oglindă văzu deodată cum un 
craniu începe să se mişte pe poliţa din perete, aşa, de la 
dreapta la stânga... paznicul crezu în prima clipă că 
avusese o halucinație, dar craniul iar se mişcă, aşa ca şi 
când şi-ar fi bătut joc de el, cum rânjea în spatele lui... 
atunci individul s-a întors brusc!... s-a apropiat şi l-a luat în 
mină. De sub el ţâşni un şoricel... Omul reveni să-şi vadă de 
ras, dar se întrebă: pe unde a intrat şoricelul? Se întoarce 
să vadă dacă scândura n-avea vreun nod scos. Nu, n-avea. 
Atunci craniul avea vreo găurică? da, o găsi, era chiar în 
moalele a ceea ce fusese odată un cap, dar nu mare, însă se 
ştie că şoriceii au trupul moale şi pătrund cu uşurinţă prin 


orificii foarte mici; paznicul se întoarse să-şi reia 
bărbieritul, dar se întrebă iar: de ce are craniul ăsta o 
găurică? el ştia: nu era naturală, în pământ nu există 
vietate care să atace astfel un craniu; şi-a terminat 
bărbieritul, s-a îmbrăcat şi s-a dus cu el la poliţie; cum el 
ştia cine şi în ce an fusese îngropat acolo, nici trei zile nu i- 
au trebuit judiciarului să descopere o crimă sătească: un, 
ţăran văduv, foarte bogat şi destul de bătrân, se 
recăsătorise cu o muiere, care, să pună mâna pe averea lui, 
îl omorâse într-o noapte în somn cu o andrea pe care i-o 
înfipse într-un loc bine studiat, unde osul e mai moale, nu 
curge sânge şi semnul se acoperă de la sine; şi trecuseră de 
la isprava ei zece ani)... Asta aşi fi vrut să-i spun lui Petrini, 
că trecerea anilor nu acoperă o crimă, ba chiar se zice că 
sufletul celui mort nu-şi găseşte pace pe lumea ailaltă până 
nu e răzbunat, şi apare în visurile celor care l-au cunoscut 
şi le spune cine i-a luat lui viaţa. Oamenii se trezesc, nu-şi 
mai aduc aminte ce-au visat, dar secretul s-a înscris în 
conştiinţa lor şi acţionează după el, se duc, adică, acolo 
unde s-a comis fapta şi descoperă lucruri ciudate care 
stârnesc bănuiala... Or, bănuiala se transmite şi făptuitorul 
află de ea. Numai viaţă nu se mai poate numi ceea ce are el 
pe urmă de îndurat. De ce să ajungă să trăiască astfel de 
zile prietenul meu, chiar dacă el se credea un dur, afirmând 
că nu i-ar păsa? 

Dar se pare că nu aceste argumente pe care le reluai cu 
glas tare, vorbindu-i de bănuiala oamenilor, care nu i-ar fi 
dat pace, îl convinseră să cedeze, ci faptul că îşi dădea şi el 
seama că prietena lui nu va putea să reziste la anchetă. 
„Da, zise, ai dreptate, Ciceo. E greu să rezişti, sau numai 
atunci poţi să rezişti când nu ai nimic de ascuns. Însă eu ţi-o 
spun dinainte, Ciceo, şi ţi-o spun şi ţie, i se adresă el 
doamnei. Culala, că ne vor condamna. Avocaţii sunt foarte 
naivi, sau mai bine zis le place să creadă, îi incintă să 
creadă în puterea ştiinţei lor de a convinge o instanţă. Eu 
văd foarte clar: noi n-avem dovezi că am fost în legitimă 


apărare, instanţa are dovada că un om a dispărut şi noi 
declarăm că ne asumăm faptul. Armata ta de martori nu 
poate decât să facă instanţa să şovăie în pronunţarea 
verdictului: pe viaţă sau pe zece, cincisprezece ani? Asta în 
ceea ce mă priveşte. Pe ea ar trebui s-o cheme la proces 
doar ea martoră, dar crezi că aşa vor face?” „Irebuie, 
Petrini, mai spusei eu cu toată convingerea, şi nu cum 
spusese el, cu o convingere naivă care îmi plăcea mie, să 
mă încânte, ci una simplă şi gravă. Sunteţi nevinovaţi, 
trebuie să vă scoată de sub orice culpă...” 

XVIII. 

A avut însă dreptate el, armata mea de martori n-a făcut 
într-adevăr decât să sugereze instanţei că legitima apărare 
nu trebuia exclusă. Dar n-a reuşit să înlăture acuzarea, care 
susţinea că aruncarea în prăpastie nu era singura 
alternativă a inculpatului. Din moment ce a reuşit s-o facă, 
înseamnă că era mai puternic decât aşa-zisul agresor. Putea 
să-l ţină la respect într-o încăierare care n-ar fi durat mult, 
deoarece telefericul nu face decât cinci, şase minute până 
ajunge jos. Fără succes a fost obiecţia mea bazată pe 
depoziţia martorilor, că acuzatul nu era mai puternic decât 
victima, care era un zdrahon în stare să doboare şapte inşi, 
cum a făcut-o odată... Da, dar atunci, mi s-a răspuns, dacă 
era aşa de puternic, cum a reuşit acuzatul să-l învingă, şi nu 
într-un simplu schimb de lovituri, ci într-o încleştare pe 
viaţă şi pe moarte? Ce puteam să mai adaug? Că Petrini nu 
a folosit numai forţa, care era mai mică decât a 
zdrahonului, ci şi viclenia, în disperare, simțind că nu era de 
glumit, viaţa sa şi a prietenei lui erau în primejdie? Cum să 
dovedegşti asta? 

Un proces în care m-am zbătut, cheltuind o energie 
considerabilă, să obţin amânări lungi, să aduc noi martori 
(fiindcă nu i-am adus pe toţi deodată), sugerând instanţei că 
graba în justiţie duce la erori judiciare. În acelaşi timp 
scontam pe presiunea de imponderabile. Timpul poate 
înmuia şi şterge convingerea pe care procurorul o inculcase 


instanţei, că cei doi s-au înţeles între ei să scape de un ins 
care îi împiedica să trăiască împreună. Şi s-o accepte, 
încetul cu încetul, pe a mea. Reuşisem, instanţa era 
binevoitoare cu Petrini, lungile amânări îmi erau acordate 
chiar şi când motivele invocate de mine nu erau prea 
convingătoare (de pildă starea sănătăţii acuzatului, când 
reuşii să-l ţin pe Petrini trei luni în spital). Dar nu ştiam că 
reuşisem doar parţial, în sensul că verdictul fusese 
considerat de judecător drept moderat, după cum îmi 
declară ulterior, clientul meu riscând, zise el, să ia douăzeci 
de ani. „Şi nu uitaţi, îmi mai spuse, că antecedentele acestui 
Petrini sunt departe de a înclina balanţa justiţiei în favoarea 
lui, fără ele ar fi putut fi achitat sau să scape cu doi, trei 
ani...” „N-au fost invocate”, i-am răspuns: „N-au fost, dari 
se cunoşteau! Cum vă explicaţi înverşunarea procurorului? 
lar noi a trebuit să ţinem seama de asta.” 

Aşa deci! Reaua soartă îl urmărea pe prietenul meu, de 
aceea fusese el atât de sigur că n-o să scape. Cu un total 
eşec s-a soldat ideea mea că Matilda, fosta soţie a lui 
Petrini, va reuşi să-l convingă pe Mircea, acel mare şef care 
la despărţire o încurajase să nu ezite să-i ceară, la nevoie, 
sprijinul. „Doamnă, îi spusei când o vizitai, e vorba de tatăl 
fiicei dumneavoastră.” „Nu e nevoie să mi-o spuneţi, zise ea. 
Sper să-l salvez, deşi am mari îndoieli, Mircea l-a mai salvat 
o dată.” 

Îmi ascunsei uimirea contemplând această femeie pe care 
o iubise foarte tare Petrini. Ştiam că e mai în vârstă decât 
el, dar nu într-atât: părea să aibă cincizeci de ani... Se 
îngrăşase (prietenul meu nu-mi spusese niciodată că ea 
avea această predispoziţie) şi îi îmbătrâniseră mai ales 
ochii, care aveau imense cearcăne împrejur. Era însă plină 
de viaţă, ceea ce, trebuie s-o spun, nu-i stătea bine deloc... 
Probabil această poftă de viaţă îi rămăsese intactă ca 
odinioară, când o cunoscuse Petrini, dar corpul i-o luase 
înainte şi se ruinase. De aceea, poate, îl părăsise pe Petrini 
pentru un bărbat mai în vârstă, presimţind că o bătrâneţe 


pretimpurie o va face demnă de milă lângă un soţ în plină 
putere şi care în mod sigur o va trăda? Înţelesei apoi, 
văzând-o pe Silvia, de ce Petrini suferise atât de mult când 
această femeie îl părăsise: într-adevăr fetiţa îmi apărea ca o 
mică divinitate, faţă de care nu puteai avea decât un cult, 
cu totul altfel decât cel pe care îl are orice om pentru copiii 
lui. Semăna cu Petrini, dar puţin şi cu maică-sa, cu 
deosebirea că ea avea în plus, peste chipul ei expresiv, 
inocenţa, însă, aşi zice, o inocenţă care ştia, lucru rar, căci 
îţi sugera că micile suferinţi mărunte care rod de obicei 
marile elanuri şi idealuri pe ea n-o vor atinge, orice i s-ar 
întâmpla în viaţă. N-aşi putea să aduc acest elogiu şi 
copiilor mei, deşi sunt şi ei foarte reuşiţi. 

„Mi-a promis, îmi spuse Matilda după ce se întoarse de la 
Bucureşti. «Îl voi feri şi de astă dată, a zis, să nu cadă 
victima unei justiţii excesive. Petrini e un tip tare şi orgolios. 
Foarte adesea cei tari sunt mai puţini fericiţi în viaţă decât 
cei slabi şi mai umili», a mai zis el.” 

L-a ferit? mă întreb eu acum. Eu zic că nu! Sau poate că 
totuşi l-a ferit...?! Şase ani cât i se dădu lui Petrini, iar 
doamnei Culala un an, nu erau o condamnare excesivă... 
XIX. 

Dacă m-a ferit Mircea de o justiţie excesivă?... Da, m-a 
ferit, dar nu direct, ci prin legea de atunci care reglementa 
nu în ani, ci în norme de muncă, durata unei condamnări, 
lege la care poate că o fi contribuit şi el... Dacă făceai două 
norme pe zi, asta însemna o reducere la jumătate a 
pedepsei. Eu am făcut trei, fiindcă aceste norme nu erau 
mai mari decât ale unui muncitor liber, iar eu aveam 
experienţa de la Baia Sprie şi experienţa din uzină şi nu 
spun că mi-a fost uşor, dar nici imposibil să fac un efort 
suprem şi să-mi recâştig libertatea. Mi s-a dat un strung 
într-un atelier mecanic la care lucram de dimineaţă până 
seara târziu. Chestiune de adaptare, un om poate face 
multe dacă reuşeşte să nu uite nici o clipă pentru ce o face, 
dacă merită. Dar eu am pornit-o de la început cu un gând 


foarte clar că merita, două fiinţe pe care le iubeam mă 
aşteptau afară: fetiţa mea şi Suzy... Încât după doi ani 
condamnarea mea lua sfârşit... 

A gândi puţin nu înseamnă totdeauna o deficiență. Alte 
forţe ale sufletului, ţinute până atunci sub obroc de trufia 
gândirii, ies la iveală şi îţi orientează fiinţa spre 
descoperirea adevărului, chiar dacă nu-l doreşti. În cazul 
meu nu vroiam să ştiu de ce Suzy îmi ascunsese că era 
căsătorită şi fugită de la bărbat. Mi se fixase în minte ca în 
bronz răspunsul pe care ea mi-l dăduse la Sinaia când o 
întrebasem... „Mi-a fost frică! Ai fi vrut amănunte, să mă 
ajuţi, şi el ar fi aflat că suntem împreună şi scena care a 
avut loc aici în cabină s-ar fi produs atunci, când eu mă 
îndrăgostisem de tine şi nu vroiam să te pierd.” 

Dar şi bronzul poate fi atacat de acizi puternici. Nu 
gândirea a început deci să topească treptat litera care 
părea neclintită pe această placă. Dimpotrivă, gândirea 
rezista. Da, îmi spuneam, Suzy a greşit, ei şi? Nu asta e 
important, ci ceea ce îmi spusese tot ea, în acele grele clipe: 
„Suntem legaţi pe viaţă, orice s-ar întâmpla”. Da, gândeam, 
iubire vinovată, dar iubire! Nu ura ne-a despărţit pe mine şi 
Matilda, ci faptul că iubirea ei de la început dispăruse total. 
Da, îmi şoptea gândul, iubirea poate să fie oricum, numai să 
fie! Poţi să arăţi ca un chimval răsunător, dar dacă dragoste 
nu €... spune evanghelistul. E vorba, desigur, de dragostea 
divină, dar a noastră, cea profană, are oare vreo limită care 
s-o împiedice să atingă graniţa divinului? Lăcaşul ei nu e tot 
inima umană? Şi îmi apăreau în minte altfel cuvintele 
Matildei, despre iubirea pricăjitului Artimon pentru fatala 
Tamara, cuvinte care îmi păruseră atunci ridicole şi râsese 
de ele toată lumea, că o iubeşte pentru că n-o iubeşte. 
Pentru ce, pentru nece, fapt e că o iubea, restul nu mai avea 
nici o importanţă. Şi nici Acojocăriţei şi muierea lui nu-mi 
mai păreau abjecţi. Ar fi fost dacă n-ar fi ţinut unul la altul, 
dar eu ştiam că ţineau, aveau clipele lor de pace simplă, aşa 
cum îmi aminteam că îi surprinsesem când mă trimisese 


tata să-i cer vecinului nostru o tezlă. Era adevărat că 
spectacolele pe care le dădeau ei în curte, fără să le pese de 
lume, erau abjecte, dar apoi ei se întâlneau pe un teren mai 
curat: Tot ei erau, şi totuşi... 

Aceste gânduri mă ţinură în putere timp de un an de zile, 
care valora, cum am spus, cât trei. Ele nu explorau 
adâncimea fiinţei mele, când însă, intrând în al doilea an, 
adică ultimul, descoperii că într-un fel subteran viaţa mea 
lăuntrică nu stătuse pe loc la punctul pe care eu i-l fixasem. 
Se deplasase spre o direcţie a necunoscutului şi mă apucă 
neliniştea când observai că nu mai ţinea seama (dacă ţinuse 
vreodată) de aforismele mele confortabile. În loc să mă 
bucur că în curând aveam să fiu liber, perspectiva aceasta 
fu primită în fiinţa mea intimă cu o depresiune inexplicabilă 
şi persistentă, care nu avea în gândirea mea nici un sprijin. 
La început îmi spusei că trebuie sa fie din pricina încordării; 
oboseala fizică dincolo de o anumită limită atinge sufletul, 
care se apără astfel, printr-o depresiune, de primejdia unei 
istoviri. Câteva săptămâni mă odihnii realizând doar norma 
obligatorie, dar această stare de spirit pe care o numim 
depresie, adică un amestec de regret dureros, de milă faţă 
de noi înşine şi de reproş nedefinit, adresat întregii lumi, nu 
numai că nu mă părăsi, ci se accentuă, atingând vag fibrele 
tristeţii active şi fără remedii! Şi atunci gândirea mea 
protectoare slăbi, şi placa de bronz începu să fie atacată de 
acizii îndoielii. „Cine îţi spune ţie, mă pomenii gândind, că la 
ieşire o să te aştepte Suzy cu flori? Ea acum trebuie să fie 
liberă, de ce nu ţi-a făcut o vizită? În general eşti oare sigur 
că tot ceea ce ai gândit şi simţit tu până acum, a gândit şi 
simţit şi ea la fel? Scrisorile ei nu răspund la această 
întrebare; are o scuză, o scrisoare de-acolo de unde e ea nu 
poate să exprime sentimente înalte, care ar fi citite, înainte 
să ajungă la mine, şi de alţii... Şi totuşi, cei ce se iubesc 
seamănă cu acei şamani care pot vorbi fără să fie înţeleşi, 
fără ca secretul fiinţei lor să poată fi surprins şi de cei 
neiniţiaţi. Eu îi scrisesem la început astfel de scrisori, dar 


îmi răspunsese la ele ca şi când nu le-ar fi descifrat codul. 
Nici o aluzie măcar! Îmi spusesem pe atunci că nu le-o fi 
primit, dar acum le recitii şi descoperii că îmi scria limpede: 
am primit scrisoarea ta. Atât. Şi vorbea apoi despre 
altceva... Şi apoi pentru întâia oară şi cu o mare virulență 
ţâşni spre gândirea mea întrebarea: de ce o fi fost 
nesinceră femeia asta cu mine? I-a fost frică? suna prima 
inscripţie de pe bronz. Da, dar asta când s-a îndrăgostit, 
adică foarte târziu! De ce nu mi-a spus de la început că era 
căsătorită, sau ceva mai târziu, dar cu mult înainte să 
înceapă să se teamă că, dacă şi-ar destăinui secretul, s-ar 
putea să mă piardă?... Era clar, nu-mi spusese fiindcă nu-i 
păsase de mine, nu credea că legătura noastră va dura prea 
mult - şi atunci ce rost mai aveau complicațiile? Şi cu toate 
acestea nu mă descurajase când văzuse că încep s-o iubesc. 
Dimpotrivă, îmi reproşa că sunt prea independent! Nu 
înţelegeam şi mâhnirea mă purta ca pe-un automat în faţa 
surghiunului asupra căruia mă aplecam acum nu cu lumina 
în suflet, ci cu o adâncă nelinişte că mă grăbeam prea mult 
să ies afară într-o lume cu perspective turburi pentru mine 
şi în care locul meu începea să fie din ce în ce mai, puţin 
precizat. Ce voi face? mă întrebam cu o spaimă pe care n-o 
simţisem niciodată în cursul vieţii mele. Voi redeveni iarăşi 
contabil? Întrebarea asta îmi alungă somnul, fiindcă nu 
perspectiva de a redeveni contabil mă înspăimânta, ci 
singurătatea mea în lume... Îmi dădeam seama că n-o să 
mai pot să comunic cu nimeni, nici prin scris, fiindcă aveam 
sentimentul că, dacă nu mă puteam adresa 
contemporanilor mei, cu speranţa să fiu citit de ei cândva 
(şi această speranţă mă trezeam că n-o mai aveam), gândul 
la o posteritate abstractă la care de fapt nu mă gândisem 
niciodată nu-mi dădea puterea să alung din mine izolarea în 
care mă aflam în mijlocul lumii mele, lume în care mă 
născusem, descoperisem miracolul existenţei, suferisem şi 
fusesem fericit... Numai prin această lume prezentă mă 
puteam adresa posterităţii... Şi nici nu mai vedeam cum o 


să pot ajunge, după această a doua condamnare, spre inima 
fetiţei mele. Această a doua condamnare avea să turbure în 
mod fatal în conştiinţa ei sensurile clare de nevinovăție ale 
cele dintâi; iar despre Suzy descopeream cu un gol imens în 
întreaga mea fiinţă că mi-e de fapt străină. Într-adevăr, mă 
întrebam, cine era de fapt? Şi îmi dădeam seama că nu ştiu 
nimic despre ea. Era o invenţie de-a mea, o inventasem tot 
timpul din chiar clipa când o cunoscusem, iar ea nu numai 
că nu se desvăluise, dar se lăsase inventată, o invenţie 
paradisiacă... Eterna poveste! Iar când împrejurarea o 
silise să se arate aşa cum era, apăruse deodată alături de 
mine o femeie total neinspirată. Neinspirată măritându-se 
cu un dipsoman la care încă mai ţinea (scena din biroul lui 
Ciceo era în acest sens revelatoare), neinspirată 
ascunzându-mi acest măritiş, neinspirată când mă dusese la 
Sinaia pe pârtia unde fusese şi cu dipsomanul ei (ca să nu 
mai vorbim de cât fusese ca de inspirată invitând şi un 
prieten al soţului, care de îndată bătuse toba!). Apărea 
acum mai clar că dipsomanul vrusese s-o omoare tocmai 
pentru că se dusese la Sinaia cu un altul, şi anume tocmai 
prin locurile unde fusese şi cu el. O întâlnire în locuri neutre 
e mai mult ca sigur că nu l-ar fi incitat decât cel mult la o 
încăierare cu mine, pe stradă sau la un restaurant 
oarecare. Dovadă era faptul că de când fugise de-acasă el 
n-o căutase, oricum nu se interesase de existenţa ei şi nici 
n-o urmărise; dacă ar fi făcut-o i-ar fi fost uşor să afle că un 
alt bărbat intrase în viaţa ei. Era suficient s-o pândească la 
Oraca şi să vadă cu cine iese. Mai mult: niciodată nu-i 
surprinsesem, când ne plimbam pe străzi, vreo tresărire, 
vreo temere că ar putea fi urmărită. Deci aserţiunea ei că îi 
fusese frică era şi asta o minciună. Da, şi atunci ea îl 
incitase. Atâta linişte din partea lui, după ce o chinuise atâta 
vreme? Cum, chiar aşa? S-a resemnat atât de uşor? Atât de 
puţin a iubit-o...?! Şi a lansat mesajul: Plec la Sinaia! Astfel 
se confirma vechea mea teorie despre Căprioara că numai 
sufletele terne sunt atrase de o viaţă violentă, desigur o 


atracţie instinctivă, viscerală, nu s-o provoace direct, ca 
Matilda, ci s-o îndure de la altul, cu groază reală, sinceră, 
cu oroare. Da, dar groaza aceea reală şi sinceră, oroarea 
aceea, colorează violent şi fascinant o lumea prea cenuşie şi 
monotonă. Suzy semăna cu Căprioara, cu deosebirea că ea 
avea darul să te incite s-o inventezi pe gustul tău; în acest 
sens nu era ternă, dimpotrivă, era înzestrată eu o 
imaginaţie inepuizabilă în a descoperi noi mijloace de 
seducţie. 

Şi nici măcar nu ceruse divorţul! Ar fi putut s-o facă îndată 
ce descoperise că mă iubea! De ce n-o făcuse? Dar mă 
iubea oare? Nu cumva vroia de fapt să se împace cu 
bărbatul ei, să se întoarcă la el? Ipoteza asta căzu asupra 
mea ca un trăsnet de lumină. Adică nu resimţii nici o 
durere, ci doar o intensă lumină care mă invadă şi şterse, 
aruncând în neant total acest episod fulgurant al existenţei 
mele. Şi atunci mă bucurai că am fost condamnat. Liber, cu 
ea, n-aşi fi avut, poate, niciodată această revelaţie şi n-aşi fi 
putut ieşi niciodată din paradisul meu, din care însă aşi fi 
fost gonit neîncetat prin mici revelații, iar cu m-aşi fi opus 
neîntrerupt şi până la sfârşitul zilelor mele, în lipsa unei 
revelații unice şi totale. Da, îmi spuneam şi simţeam cum 
treptat sentimentul meu de singurătate şi de necomunicare 
cu lumea îşi diminuează prezenţa şi sensul vieţii mele îşi 
recapătă încetul cu încetul echilibrul anterior întâlnirii cu 
Suzy. Într-adevăr, gândeam, să presupunem că dipsomanul 
n-ar fi venit acolo, pe creasta muntelui. Ce s-ar fi întâmplat 
cu noi doi? Până la urmă tot ar fi trebuit să-mi spună că e 
măritată şi atunci aşi fi descoperit de ce refuzase ea să 
poarte sarcina, adică aşi fi înţeles exact cuvintele ei care 
vroiau să-mi sugereze că nu poate concepe să trăiască 
împreună cu un om „toată viaţa” (când o cerusem în 
căsătorie). Pe atunci gândisem că există şi fiinţe umane care 
se sperie la gândul că îşi leagă viaţa pentru totdeauna de 
un singur om. Ulterior aşi fi aflat că ea era legată chiar pe 
toată viaţa şi că ar fi vrut să se întoarcă acolo de unde 


încercase să evadeze. Lovitura pe care aş fi primit-o ar fi 
fost mai greu de suportat decât doi ani de puşcărie... 

Dar să presupunem, îmi spuneam iarăşi şi iarăşi, că 
ipoteza aceasta a damnării ei (neputinţa de a-l părăsi pe 
dipsoman), cu tot corolarul ispititor al oricărei ipoteze de a 
închide o existenţă într-o idee, este falsă în întregime. Şi că 
doar a greşit, iubirea există, restul, dezamăgirea mea că n-a 
fost sinceră, chiar dezvăluirea ulterioară şi directă că încă îl 
mai iubeşte, îndoiala ei dacă mă iubeşte pe mine mai mult 
sau nu, aşteptările chinuitoare ale unui divorţ, stările ei rele 
de catalepsie psihică (aşa cum avusese una în camera de 
hotel de la Sinaia, premoniţie a nenorocirii care avea să ne 
lovească a doua zi, sau poate şi mai verosimil expresie a 
unei vinovăţii paroxistice, tocmai pentru că se gândea la el 
şi descoperea că îl iubeşte) toate acestea n-aveau să aibă, 
să zicem, o importanţă decisivă, le-aşi fi îndurat şi aşi fi ieşit 
învingător. Bun, dar dacă ea n-ar fi fost decât atât? Adică 
numai toate acestea la un loc şi dincolo de ele un vid? Adică 
odată cu dispariţia lor să dispară şi dragostea ei pentru 
mine, care era născută şi legată de totalitatea acestor 
fenomene tensionate? M-aşi fi trezit (mă şi trezeam în 
clipele când gândeam toate acestea) în faţa unei femei 
necunoscute despre care abia urma să aflu cine e, oricum 
alta decât cea pe care o inventasem, şi aşi mai fi putut cu 
oare s-o iubesc pe această alta? Nu trâisem această 
experienţă cu Matilda? Trebuia s-o repet?! 

XX. 

E foarte plăcut acum în biroul meu, fostul dormitor al 
părinţilor... Tata, cu care m-am împăcat, s-a aranjat în aşa- 
zisul salon. Când am ieşit şi s-a trezit cu mine acasă, a făcut 
ochii sferici. „le-au amnistiat? m-a întrebat. Parcă luaseşi 
şase ani!” I-am povestit cum am reuşit să-i reduc la doi, nu 
s-a mirat, dar continua să fie totuşi mirat. „Şi ai muncit tu în 
halul ăsta?” Avea aerul că îl minţeam. „Da, ce te miri?” „Nu 
se vede, zice, parcă ai mai întinerit, în loc să...” Acest 
compliment a fost, ca să zic aşa, baza împăcării noastre. Am 


izbucnit în râs şi l-am bătut pe spinare protector. „Şi tu 
arăţi bine, i-am întors complimentul, te-ai recăsătorit 
cumva? Nu mi-a răspuns, era o întrebare (genul meu de 
întrebări) nelalocul ei... 

Nu se recăsătorise, dar trăia mai departe (şi nu la noi în 
casă) cu muierea aceea a lui pe care nimeni n-o ştia cum 
arată. Menajul, cum se zice, i-l făceau pe rând nişte 
nepoate. Dar adevărata împăcare se stabili între noi abia 
după câteva luni când îi spusei că am fost numit profesor de 
franceză într-o comună apropiată, nu prea departe, zece 
sau cincisprezece kilometri, o navetă suportabilă. Chipul i 
se spălă de obscurele lui temeri. Uite, parcă îmi spunea, că 
totul se aranjează până la urmă. Dar nu-mi sugerase 
această idee, că, adică, totul o să se aranjeze într-o zi, când 
fusesem angajat în uzina unde lucra el. Atunci totul părea 
pierdut pentru mediocra şi comuna lui mândrie. 

Valurile existenţei mele s-au potolit şi zeitatea care 
domneşte acum în viaţa mea este Silvia, care mă vizitează 
aproape în fiecare zi. Spaima care mă chinuise în marea 
mea criză de singurătate din închisoare, când gândisem că 
în conştiinţa fetiţei sensul de nevinovăție al condamnărilor 
mele avea să se turbure, se dovedi neîntemeiată: nici măcar 
o clipă nu-i descoperii pe chip sau în cuvinte că afecțiunea 
ei pentru mine se alterase cu ceva. Desigur, inspirată, 
Matilda o ferise, sau mai bine zis avusese grijă să nu i se 
strecoare în micul ei suflet îndoiala că tata n-ar fi nevinovat. 
Acum încerc să descifrez mai departe şi fără grabă înţelesul 
revelaţiilor mele despre Suzy, pe care n-am încetat să le am 
chiar şi după ce crezusem că şirul lor se sfârşise... 

Parcă ar fi ghicit, acolo unde se afla, că sufletul meu se 
înstrăina de ea (totdeauna cât trăisem împreună ghicea 
asta cu o precizie extraordinară şi lua imediat măsuri 
energice), că mă şi pomenii cu ea la vorbitor, chiar în acea 
perioadă de criză când gândeam că n-o cunosc şi că nu mai 
pot repeta experienţa cu Malilda; că iubesc adică o femeie 
care nu mai există. Cum să nu mai existe? Văzând-o, şocul 


pe care îl resimţii cobori foarte adânc în fiinţa mea şi 
aproape că mă paraliză, ca odinioară când Matilda îmi 
făcuse prima ei vizită. Era veselă, fericită şi avea aerul să 
spună că nu păţiserăm amândoi nimic. Parcă înflorise între 
timp, chipul îi iradia intens de bucuria de a trăi şi mai ales 
de a iubi şi de a se ştiiubită. Mă îmbrăţişă ca în prima 
noastră noapte de dragoste cu braţele ei puternice de 
zidăriţă şi nu-mi dădu drumul atât de mult timp până nu-i 
ghicii şi primii mesajul: „Ai văzut? îmi şoptea. Nu a fost mai 
bine că am făcut cum am spus eu? Eu sunt acum liberă, şi 
sunt aceeaşi, şi te iubesc atât de tare încât pot să te aştept 
nu câteva luni câte mai ai de făcut, ci, ăhă, ani întregi... Nu 
ţi-am spus, iubitul meu?! Suntem legaţi pe viaţă, orice ni s- 
ar întâmpla! Vezi? Vezi?!” 

Dar ea nu putea să-mi vadă faţa mohorâtă! N-avea de 
unde să ştie că gândeam: vremea acestor sugestii 
turburătoare. Suzy, a trecut; trăind numai prin ele am ajuns 
să omorâm un om şi apoi să ispăşim. Trebuie să-ţi desvălui 
sufletul şi să vedem dacă într-adevăr suntem legaţi pe viaţă, 
orice ni s-ar întâmpla! Ei, asta e, nu mai pot accepta pe 
acest „orice s-ar întâmpla”. Cine ştie ce dracu ni se mai 
poate întâmpla dacă în loc de comunicare vom trăi pe 
sugestie, şi în loc să trăim bucuria sincerităţii să trăim pe 
infinite temeri, cu minciuna drept numitor comun... 

„Ce e cu tine? zise ea apoi. Înţeleg, ţi-e greu, dar mi-a spus 
avocatul că în curând o să fii liber. Mai rabdă şi tu, că nu 
mai e mult...” Ne aşezarăm pe banca de lemn. Totuşi, 
Mircea o fi făcut el ceva pentru mine, fiindcă directorul 
penitenciarului mă ferise de aproape tot ceea ce e dur într- 
o detenţie, şi tocmai el fusese acela care mă susţinuse în 
acele comisii care decid dacă trebuie să se reducă 
pedeapsa unui condamnat. Nu e suficientă norma de 
muncă, contează tot atât de mult buna comportare, 
garanţia că, odată liber, fostul deţinut va deveni un cetăţean 
complet reeducat. Acuma, de pildă, dăduse ordin să-mi 
primesc musafira într-o odăiţă goală şi să stau cu ea oricât. 


„Ce uitucă mai sunt şi eu, zise Suzy, ţi-am adus o mulţime 
de bunătăţi!” Şi îmi întinse o plasă în care se vedea ghemuit 
un pachet uriaş. „Nu mi-e foame acum, zisei, doar dacă ai 
adus o sticlă de vin!” „Bineînţeles, cum puteam să uit o 
sticlă de vin?” „Ei, atunci scoate-o şi hai s-o bem. „ „M-am 
gândit la asta, răspunse, am adus şi-un pahar, dar...” Şi se 
uită cu teamă la uşă. 

Îi explicai că puteam sta liniştiţi multe ore, n-o să ne 
deranjeze nimeni. „De cât timp eşti tu liberă?” o întrebai 
apoi cu o bănuială disimulată, în timp ce desfăcusem totuşi 
pachetul şi începusem să înghit cu un apetit de lup din puiul 
rumen. „De vreo cinci-şase luni.” Timpul de când ai ieşit 
dintr-un penitenciar nu e aproximativ, gândii visător. De ce 
o fi minţind? E clar, a ieşit mult mai devreme şi vrea să 
diminueze, printr-o minciună sau prin sugestia unei date 
aproximative a ieşirii, gravitatea faptului că a lăsat să 
treacă atâta timp să se decidă să mă vadă. Să vină să mă 
vadă atât de târziu, asta constituie un non-sens: de ce dracu 
a mai venit? „Ai fost iar zidăriţă trei luni?” o întrebai cu o 
plată bucurie că experienţa ei de şantier îi prinsese bine. 
„Da, zise, şi toată lumea mă simpatiza acolo, vreau să spun 
cei liberi. Datorită mie au câştigat şi ei de trei ori mai mult!” 
„Şi tu te-ai întors acasă!” „Nu-ţi pare bine?!” încercă ea, ca 
altădată, să mă culpabilizeze. „Cum să nu!” „Vai de mine, 
exclamă, am uitat totuşi să aduc un tirbuşon.” „Lasă, zisei, 
că o desfac eu!” „Cu ce? Şi atunci îi spusei cu ce, 
pronunţând absent şi leneş numele popular al organului 
nostru procreativ. „Sper, zise, atunci, foarte decisă să nu se 
abată de la prerogativele pe care armele ei de seducţie le 
cuceriseră pentru ea, că nu ţi-ai însuşit şi nu te complaci 
într-o psihologie şi un vocabular de puşcăriaş ordinar. 
„Speră, zisei. Ştii care e salvarea celor învinşi?” (Parcă 
Vintilă, sau Bacaloglu, sau grasul Calistrat lansaseră 
aforismul pe care îl aveam în cap!) „Nu ştiu, zise Suzy, dar 
bănuiesc că îmi pregăteşti o nouă grosolănie. Nu sunt o 
învinsă, să-ţi fie clar...” 


Apucai sticla, o înfăşurai în fularul meu şi o izbii de câteva 
ori de perete. Dopul ţâşni. „Chiar, zisei, turnând în pahar, 
nu eşti curioasă să afli care e salvarea celor învinşi?” „[i-am 
spus, nu sunt curioasă fiindcă nu sunt învinsă.” „O să mori, 
zisei eu atunci, fără să afli vreodată cate e salvarea celor 
învinşi.” „Bine, zise, nu vreau să mor până nu aflu care ar fi 
rodul reflexiilor tare adânci din închisoare.” 

Se posomorâse. Se uita într-o parte, prinsă parcă brusc de 
acea catalepsie psihică a ei din care nu ştiam niciodată cum 
s-o scot altfel, decât prin mijloace violente şi sincere. 
„Salvarea celor învinşi, zisei: nici o speranţă! Şi continuai 
violent, în timp ce umpleam iarăşi paharul. Şi acolo pe 
şantier ai găsit un nou dipsoman care s-a îndrăgostit de 
tine? Daaa! Şi imitai glasul ei când încerca să vorbească în 
numele plopilor şi al cârciumioarei care populaseră la 
început lumea edenică a iubirii noastre, daaa, frumoasa 
zidăriţă, biata de ea, nu e liberă, au condamnat-o pe 
nedrept, dar iat-o cum munceşte cât trei ca să scape... Şi 
atunci ne vom căsători şi o s-o fac fericită, eu nu sunt 
dipsoman, sunt capsoman, dar asta n-o ştie nimeni. De-aia, 
după ce ai redevenit liberă, continuai cu modulaţiile 
naturale ale vocii mele, au trebuit să treacă cinci-şase luni 
(de fapt nouă!) ca să-ţi aminteşti de mine” „Dacă nu 
încetezi, ieşi ea brusc din catalepsie, plec imediat!” 

E neschimbată, gândii şi în mod sigur intuiţia mea e 
exactă: a găsit pe altcineva, sau, şi mai bine spus, se 
gândeşte la altcineva, chiar dacă acest altcineva nu există. 
Nu există încă! Dacă continui, va pleca, şi desigur definitiv. 
Continuai, fiindcă, îmi spuneam, dacă nici după ce prin 
nesinceritatea ei şi-a trimis iubitul la puşcărie, nu înţelege 
că numai sinceritatea mai poate salva ceea ce a fost frumos 
între noi şi să putem astfel să ne construim un viitor, 
înseamnă că ea va continua să-şi ascundă sufletul în care nu 
vrea să intru şi să dorească să-i inventez eu altul mai 
departe, iar dinspre al ei să-mi vină mereu noi surprize, 
desigur nu atât de catastrofice ca pierderea civică a 


libertăţii, dar pierderea afectivă a libertăţii mele ca bărbat, 
născut nu doar pentru a o inventa pe ea la nesfârşit. 
Continuai deci, şi exprimai şi cu glas tare aceste gânduri, 
într-o formă însă, cum am spus, violentă, adică strigând. 
„Bineînţeles că ai să-mi explici de ce ai venit să mă vezi atât 
de târziu şi o să-mi spui ceva tot atât de verosimil cât a fost 
de verosimilă explicaţia pe care mi-ai dat-o a doua zi la 
Oraca după ce descoperisem cu o seară înainte în albumul 
acela chipul tău înconjurat de şapte hăndrălăi. Te-am crezut 
fiindcă te iubeam foarte tare. Ie iubesc şi acum la fel de 
tare, ba chiar mai mult, fiindcă mi-ai dăruit zile de fericire, 
dar nu te mai cred. Şi nu înţelegi cât de grav e acest lucru 
şi că după cele întâmplate trebuie să ne apropiem atât de 
tare unul de altul încât să devenim transparenţi şi tu să vezi 
prin mine şi eu să văd prin tine. Or, în loc de asta, când cu 
încerc să mă apropii de tine, în chiar clipa aceea tu te 
retragi. Aşa ai făcut tot timpul de când te-am cunoscut şi 
aşa vrei să faci şi de-aici înainte.” Atunci ea rosti ca o 
sentinţă: „Aşa sunt.” 

Dar nu se ridică să plece, cum spusese. 

XXI. 

Rămăsei mut în faţa acestei declaraţii oarbe în care erau 
concentrate ca într-un nucleu indestructibil acceptarea fără 
cenzură a ceea ce suntem, trufia liniştită a unei vechi 
descoperiri că nu putem să fim cum nu suntem şi că nici o 
aventură n-a putut şi nu va putea ispiti acest eu, bun sau 
rău, care constituie singura realitate a celui căruia îi e dat 
să parcurgă o viaţă, să accepte să lupte cu sine. La ce bun? 
Nu de-aia ne-am născut, ca să luptăm cu noi înşine, ci să 
trăim conform propriei noastre firi, bună sau rea. Nu pot să 
scot din mine ceva şi să pun altceva. Transplantul se 
respinge de către imunitatea eului, chiar dacă acea parte 
din el care e bolnavă ar trebui înlăturată. Toţi suntem, prin 
ceva din noi înşine, bolnavi, şi acest ceva nu e un organ care 
poate fi extirpat fără riscuri, ca un apendice. 


Aşa era! „Da, zic, aşa eşti! Nu vrei să bei un pahar ca să nu 
te rătăceşti şi alături de mine în speranţe care nu se pot 
împlini. Atunci de ce dracului ai mai venit? exprimai rânjind 
această gândire anterioară. Omul e o speranţă care nu se 
poate împlini! aşa gândeşti. Crezi că te pot urma în această 
gândire de care nici măcar nu eşti conştientă, dar te 
călăuzeşte?” „Faci ce vrei, zise foarte umilă, nu te înţeleg şi 
cred că n-ai dreptate în nimic din ceea ce îmi spui. Eşti 
surescitat şi înţeleg că îmi porţi pică de ceva (nu,gândii, 
simţi, că te-am judecat în lipsă şi te retragi fără curiozitate 
şi dorinţă să afli de ce te-am judecat şi să te aperi...), în 
timp ce eu m-am pregătit zăpăcită pentru clipa asta când 
aveam să te revăd...” „O, da, exclamai, ce lungi sunt 
pregătirile tale!” „Sunt, îmi răspunse. Ce îţi puteam oferi 
dacă veneam mai devreme?” „Nimic, zisei, chipul tău, fiinţa 
ta, privirea ta, surâsul, glasul tău minunat de altădată, toate 
acestea n-au însemnat niciodată nimic!” 

Se posomori iarăşi, se uită într-o parte. „Da, îmi spuse, n- 
au însemnat nimic! Au însemnat pentru tine! Dar eu, cu cu 
ce m-am ales din partea ta?! Ai contemplat vreodată 
această întrebare?” „E adevărat, nu! strigai. Aiurea, am fost 
obsedat să descifrez enigma ta. Nu mi-ai dat răgaz să-ţi 
ofer comori ale fiinţei mele fabuloase. Comori fabuloase 
aveai numai tu, ce să zic, o căsătorie ascunsă, o dragoste 
indecisă, pe cine să iubeşti mai mult, pe un dipsoman foarte 
apropat de sufletul tău, dar foarte desagreabil prin 
violențele lui, sau pe un individ scos din circulaţie, fost 
universitar şi eşuat la o oarecare Oraca, în funcţia de 
contabil... N-am dreptate în nimic din ceea ce îţi spun? 
continuai să strig. Ce bine ar fi! De ce n-ai cerut divorţul 
după ce ţi-ai dat seama, cum mi-ai spus atunci, că te-ai 
procopsit?” 

Nu-mi răspunse. Se uita iarăşi într-o parte, de astă dată 
senină, însă cu o expresie care sugera că nu mai era acolo, 
adică chiar plecase, aşa cum spusese, şi numai pentru că 
era uitucă nu plecase şi fizic. Avui şi eu net senzaţia că 


vorbisem singur, iar întrebarea mea finală mi se păru de o 
naivitate lamentabilă. Doar stabilisem în mine însumi care 
era adevărul. Aşi fi vrut să nu fie aşa? Desigur, aşteptam de 
la ea o desvăluire, uitând că ea desvăluiri nu făcea decât ca 
să spună o minciună (una singură fusese adevărată, cea din 
studenţia ei, în prima noastră noapte de dragoste, dar asta 
pentru că îi eram străin; generaţie bizară de fete care s-au 
golit de viaţă interioară, n-au secrete faţă de necunoscuţi), 
când i-am devenit apropiat a apucat-o regretul că s-a 
„procopsit”, că, adică s-a pomenit că iubeşte. Dar nu atât de 
tare încât să se desvăluie şi să-mi spună în sfârşit că nu e 
liberă şi să ceară chiar a doua zi divorţul. Dimpotrivă, i-a 
trimis dipsomanului un mesaj, să vină adică s-o ia, de ce 
altceva? 

Deodată întoarse capul şi mă fixă îndelung şi avui net 
senzaţia că îmi ghicise gândurile. „O să-ţi pară rău de tot ce 
mi-ai spus şi gândeşti”, îmi şopti cu vechea ei umilinţă şi în 
aceeaşi clipă un potop de lacrimi îi inundă obrajii, pe care 
şi-i şterse imediat cu o stranie disperare, ai fi zis furioasă că 
prin aceste lacrimi eu aşi fi putut ghici o desvăluire. Chiar şi 
ghicii: nu mă mai iubea, dar nu se aşteptase ca nici eu să n- 
o mai iubesc. Îi apăruse poate în suflet vechea şi secreta ei 
panică de fată că nu va fi iubită, la care se adăugaseră 
eşecul în căsătorie şi apoi o noua iubire care eşuase în 
puşcărie? Acum era liberă şi venise să-şi vadă iubitul şi iată 
cum o primise el! 

„Bineînţeles, zisei, de astă dată aproape în şoaptă şi avui o 
bruscă tandreţe care mă copleşi, o să-mi pară rău. 
Bineînţeles, repetai, te iubesc şi sunt şi eu disperat că...” 
Nu-i spusei de ce sunt disperat, dar gândul mi se formulă 
totuşi în minte... că am devenit străini. Într-o iubire, gândii 
eu mai departe, sufletul se predă. Cine n-are curaj, poate 
înşela o vreme, ba chiar multă vreme, simulând abandonul, 
dar într-o zi se întâmplă cera, nu chiar ceva catastrofic, cum 
ni s-a întâmplat nouă, ci ceva cu totul obişnuit, cum ar fi de 
pildă ca simulantul să se îndrăgostească deodată sincer şi 


total de cineva, şi atunci devine de o necruţare bestială, nu 
mai concepe nici măcar să i se ceară să renunţe, să zicem, 
la maniera în care o face, îşi distruge cu brutalitate familia, 
îşi părăseşte copiii... „Le iubesc, Suzy, dar mă tem că mă vei 
părăsi fără şovăire când din întâmplare te vei îndrăgosti 
simplu, fără efort, spontan şi tumultuos de un ins faţă de 
care nu mai trebuie să joci nici o comedie. Asta e consecinţa 
nesincerităţii: neîncrederea! Şi din neîncredere se naşte 
temerea că nu fericirea te aşteaptă în viitor, ci lovitura: o 
vei primi în mod sigur. Or, eu m-am săturat să primesc 
lovituri.” „Îţi repet, zise ea, faci cum vrei. Dar eu nu cred că 
e bine să iei hotărâri de unul singur.” „Ai dreptate, 
murmurai surprins, şi valul de tandreţe pentru ea reveni. 
Da, repetai, ai dreptate. Nu voi lua hotărâri de unul singur.” 

Se ridică şi se pregăti de plecare. Îi ţinui mantoul şi ea se 
răsuci apoi şi mă îmbrăţişă şi clipe lungi ne chinuirăm 
chipurile, lipite strâns, ca şi când am fi vrut amândoi să 
devenim o singură entitate şi sufletele să ni se contopească, 
cum se întâmplase cu adevărat în acea seară da revelion. 
Dar nu ne sărutarăm. Nu de sărutări duseserăm lipsă cât 
timp trăiserăm împreună. 

XXII. 

Da, avusese dreptate, fusesem necruţător: nu trebuia să 
iau hotărâri de unul singur. Încât, după ce redevenii liber, 
continuarăm să trăim împreună, ca înainte, dar asta nu 
dură mult şi curând ne despărţirăm definitiv. Am spus ca 
înainte, dar nu se mai putu ca înainte, fiindcă nu mai eram 
aceiaşi. Vraja, cum se zice, se spulberase, deşi noi 
încercarăm la început s-o reînviem. Ea însă, dorind să fie 
sinceră, cum înţelesese din învinuirile mele că nu fusese, 
zădărnici acea reînviere şi mă făcu să descopăr că eu 
iubisem pe nesincera aceea, care mă fermeca, şi nu pe 
sincera asta fără vocaţie: nu mai ştia să fie fascinantă. 
Sursa misterului unui suflet e insondabilă. Sinceritatea 
poate ameţi mult mai tare decât falsul mister al minciunii, 
dar exerciţiul seducţiei ei nu se făcuse pe sinceritate şi era 


prea târziu, adică era prea bătrână acum ca să se schimbe. 
Iar să continui eu ca mai înainte nu se mai putea, nu mai 
aveam în faţa mea o ingenuă ca atunci când o cunoscusem, 
ea nu mai putea simula perplexitatea, uimirea... Pe scurt, 
nu mai avea putere asupra mea... Întâlnirile noastre erau 
tot mai scurte, tot mai terne, tot mai rare. 

Într-o zi îmi spuse cu un aer preocupat că a reuşit să 
obţină un paşaport, să plece în Italia, unde au chemat-o 
nişte rude. Rudele, adică, au reuşit să obţină acel paşaport. 
„Te mai întorci?”, o întrebai. „Bineînţeles că mă întorc”, 
protestă ea. Bineînţeles că minţea. Nu se mai întoarse... 

Mi-am recitit acest lung manuscris şi, dincolo de ceea ce el 
conţine, m-a uimit barbaria concretului, pe larg etalat, şi cu 
plăcere vizibilă, şi pe care nu l-am putut ocoli fiind 
încredinţat că astfel m-aşi fi chinuit îndelung, fără să obţin, 
spiritualmente, eliberarea totală a conştiinţei mele de ceea 
ce am trăit. Am fost ispitit, o clipă, să-l arunc pe foc. Şi 
totuşi, mi-am spus, trebuie să-i dau drumul să meargă. 
Mulţi dintre semenii mei au gândit poate la fel, au jubilat ca 
şi mine, au suferit şi au fost fericiţi în acelaşi fel. Mitul 
acesta al fericirii prin iubire, ai acestei iubiri descrise aici şi 
nu al iubirii aproapelui, n-a încetat şi nu va înceta să existe 
pe pământul nostru, să moară adică şi să renască perpetuu. 
Şi atâta timp cât aceste trepte urcate şi coborâte de mine 
vor mai fi urcate şi coborâte de nenumărați alţii, această 
carte va mărturisi oricând:...dacă dragoste nu e, nimic nu 
e...! 


SFÂRŞIT