Hortensia Papadat Bengescu — Concert de muzica de Bach

Hortensia Papadat- 
Bengescu 


Hortensia Papadat- 
Bengescu 


CONCERI DIN MUZICA DE 
BACH 


Acest roman s-a citit pe măsură ce a fost scris, şi a fost 
lucrat pe măsură ce s-a citit în şedinţele literare ale 
cercului „Sburătorul” din anii 1923 


Î, 

Se auzi soneria la uşa din faţă. Ursuză ca de obicei, Sia se 
întoarse greoi pe scaun spre Lina Rim, care, cu ochelarii pe 
nas, cârpea pledul agăţat cine ştie cum. 

— Tanti! Sună! zise leneş Sia. 

Lina, care băga în ac, nu răspunse îndată. Sia se uită la 
profesor. Doctorul Rim, nemişcat pe fotoliu! do la birou, nu 
spuse nimic, surâse numai gardianei, cu intenţia de a fi 
grațios şi, fireşte, mai slut când surâdea. 

Rim aştepta cu nerăbdare să i se întoarcă pledul pe 
picioare. Nu era frig în miez de septembrie - poate chiar se 
făcuse un foc prematur în soba de porțelan nouă şi 
majestoasă - nu-l durea pentru moment nimic, dar lua 
precauţiuni. Era un biet bolnav care avea nevoie de cele 
mai mari îngrijiri, care avea o infirmieră înadins pentru el, 
care îşi întreținea sănătatea şi egoismul din ideea că l-a 
durut cândva, că poate îl va mai durea, şi între aceste două 
planuri ale suferinţii, se menținea într-un confort plăcut. 
Această beatitudine nu era contrariată de sonerie. 
Intervenirea unei vizite, ca distracţie suplimentară, nu-l 
supăra. 

Sia, în schimb, se gândi că o să vie ea şi ziua când n-o să 
mai sune unii şi alţii la orice moment, că o să vie ea ziua 


când n-o să mai ceară la orice lucru voia cucoanei Lina. Cu 
gândurile astea frumoase, repetă mai aspru: 

— Tanti, sună! 

În adevăr, se auzise a doua oară, timidă, tremurătoare, 
soneria. 

— Deschide, fată, deschide! Ce laşi să aştepte! zise Lina 
tihnit. 

La uşă era Mini, care plecase de acasă nedumerită bine 
asupra adresei celei noi a prietenilor Rim şi căutase puţin 
până să descopere tăbliţa strălucitoare a Linei: „Dr. Lina 
Rim - Mamoş”. Mini atinsese cu precauţiuni portiţa 
grilajului vopsit proaspăt şi urcase scara necunoscută cu 
acea emoție pe care o poate da o scară urcată pentru întâia 
oară. Se oprise în faţa uşei mari cu geamuri galbene, creţe 
ca o foaie de celuloid gofrat, şi care nu-i plăceau, apoi 
sunase cu acea sfiiciune pe care o ai în faţa unei uşi cu 
geamuri galbene, îndărătul căreia se găsesc oameni abia 
strămutați. Aştepta acum cu o uşoară spaimă ce vibra în ea 
ca şi soneria. Dar doctorul Rim nu cunoştea vibraţiile decât 
la vioară. Doctoriţa Lina, bondoaca lui soţie, era afonă şi 
Sia, infirmiera, era un bloc impermeabil, care slujea de 
adăpost unor gânduri puţine, dosnice, încăpăţânate. 
Negreşit că nu sunt indiferente raporturile unui vizitator cu 
o casă neîncercată încă; nici raporturile dintre un domiciliu 
şi locatarii lui noi, mai ales când e chiar vorba de o casă 
proprie, unde şi locuinţa şi locatarii îşi dezvoltă reciproc 
toate defectele posesiei. 

Agitaţia lui Mini nu se linişti când se găsi în faţa unei 
necunoscute ursuze, cu un şorţ mare, alb, de şcoală sau de 
spital, şi care o întrebă fără bunăvoință: 

— Ce poftiţi? 

Noroc că buna Lina, precedată de un mosor mare ce se 
rostogolea, sosea, mai astmatică ca totdeauna şi, ca 
totdeauna, primitoare: 

— Dumneaei. nu ştie. Tu, Mini! Ce plăcere! E nouă în casă. 
Îmi ajută să îngrijesc de Rim. N-ai idee ce rău a fost bolnav! 


Ce bine îmi pare că te văd! E nepoata mea, adaogă abia la 
urmă, şi poate numai fiindcă nepoata luase un aer dârz. 

„Ce fel ele nepoată!” gândi Mini, nu încă îndestul de 
liniştită. Intră apoi în primul vestibul, perfect ordonat ca 
vestiar. Antreul ocazional, mobilat din nou, strălucea de 
curăţenie. Uşi înalte, uleiate cu roz şi cu dungi aurii 
supărătoare, stau închise, afară de aceea a biroului unde 
intrară. 

În birou erau mobilele cunoscute de Mini, dar înstrăinate 
şi ele de planul schimbat al camerei noi. Rim, la prima 
vedere, păru lui Mini acelaşi, din fericire pentru adaptarea 
ei şi din nefericire pentru eventualul lor portretist. 

După exclamările primului moment ale omului amabil, 
Mini nu ştiu unde să se aşeze, moment muzical ce se poate 
însemna cu semnul suspensiunii. Lina târi mai aproape de 
al ei fotoliul pe care un moment înainte stase Sia. Fără să 
ştie amănuntul, Mini se uită fricos spre infirmieră. Cu cel 
mai candid aer, pe care îi putea lua figura ei placidă, Sia sta 
acum în picioare, rezemată de zid, la spatele fotoliului lui 
Rim. Ca să stabilească legătura, doctorul zise grațios: 

— L'Ange gardien! 

Cum străina nu-i plăcea, Mini adoptă numai o jumătate din 
calificativ. 

„Nu pleacă gardista asta!” îşi zise Sia, făcând tocmai o 
mişcare mai vioaie ca de obicei, care cutremură scaunul lui 
Rim, şi cerând voie profesorului: 

— Pot lipsi puţin? - ieşi grăbită cu ochii pe fereastră. Mini 
se uită maşinal prin geam şi văzu pe trotuarul din faţă un 
tânăr cu pălărie de paie, care se înălța în vârful picioarelor. 

„A!” îşi zise. Apoi, cu o mică sforţare de memorie, 
recunoscu pe vărul Lică, pe Lică Trubadurul. Încetă de a 
mai înţelege. Pricepu numai o uşoară fluierătură şi distinse 
că Lică făcea semne cu ochii, sfărâmân-du-şi degetele în 
formă de castaniete. Lică era aceiaşi şi semnalele lui erau 
neîndoios pentru infirmieră. Mini se uită lung la Lina, apoi 
întoarse o privire de profil spre Rim, care surâdea 


LLA 


satisfăcut - surâs palid întins pe buze pârlite. Lina ridică de 
jos mosorul imnenitent, roşie-vânătă, şi explică foarte 
inexplicit: 

— E Lică! 

Era Lică fără de greş! Acum trecea sprinten strada, 
aruncând ochii împrejur. Se auzi apoi lângă zid un murmur 
vag de voci, şi pe urmă nimic. 

Mai protocolar, doctorul Rim făcu prezentările în lipsă: 

— Domnişoara Sia Petrescu - zise, mângâind cuvintele - 
nepoata noastră! fiica unică a simpaticului văr Lică! 

Mini rămase uimită. Cunoscuse pe acel Lică, totodată umil 
şi obraznic, în formă de rudă inferioară. Un Lică pe care îl 
zăreai dispărând discret pe după vreo uşă şi care ţinea în 
salon ghetele aliniate şi sucea pălăria moale în mâini, când 
se afla în prezenţa severă a doctorului Rim. Era, totuşi, 
după toate datele, acelaşi Lică, căruia Rim îi dăruia acum 
epitetul de simpatic. 

Negreşit Lică nu era deloc antipatic, dar schimbările 
apăreau mari pe la prietenii Rim. Mini nu comentă deloc 
acele noutăţi, tocmai fiindcă era prea mult mirată de ele. 
Lică Trubadurul, tatăl acelei fete greoaie! Lică avea un 
copii! Acel băieţandru care fluiera a rendez-vous, făcea, 
aşadar, o vizită paternă. Erau noţiuni neacceptabile, chiar 
dacă nu se puteau contesta. Rim începu a-şi povesti 
amănunţit suferinţele trecute, apoi puse lui Mini întrebări 
asupra petrecerii ei de vacanţă. Mini îl felicită pentru casă, 
şi se interesă de prietenii lor comuni, ca şi cum ar fi cerut 
acelora concurs pentru a regăsi intimitatea. 

— Duduia Nory, apriga noastră feministă, s-a făcut de un 
timp tare prețioasă! spuse doctorul. 

— Are şi ea necazuri! o scuză Lina. Ştii, Mini, cât iubeşte 
Nory pe sora ei a mare. Dia e cam suferindă şi, când e 
vorba de ea, Nory lasă tot deoparte. Ba chiar îşi neglijează 
dispensariul. I-am trimis nişte dolofani de copii, trecuţi prin 
mâinile mele, şi aud că s-au perpelit acolo, la dumnealor. 
Am să mă cert zdravăn cu ea. Bieţii mititeii mamei! 


Doctorul Rim sughiţă un râs indulgent. Lui Mini, care nu-l 
mai auzise parcă râzând alteori, râsul i se păru straniu. 

— Lina e o cloşcă! zise Rim, îngăduitor pentru întâia oară 
cu slăbiciunile bunei Lina. O cloşcă! Strânge sub aripi toţi 
puii altora. Cum, de exemplu, şi pe domnişoara Sia. 

Reamintirea fetei ursuze rupse iar lui Mini firul bunei 
înţelegeri. Şi de ce oare Rim o tot chema cu gura plină: 
„domnişoara!”. 

— Cât despre Drăgăneşti - trecu Lina mai departe - sunt 
veşnic ocupați cu îmbunătăţiri la ţară, la oraş, cu fabricile 
lor! Elena e cu inovațiile. Drăgănescu singur nu ar fi 
cutezat aşa întreprinderi mari şi curajoase. Şi toate le 
reuşesc. Îi văd rar: ei sunt mereu pe drumuri sau primesc 
lume multă. şi eu nu sunt bună de aşa ceva. 

Mini îşi aminti de Elena, fata calmă cu părul negru dat în 
sus, apoi de stăpâna de casă, cu frumuseţea mai 
accentuată, ca şi caracterul. 

Acum Rim părea, deodată, mai puţin vesel. Poate obosise. 
Era un convalescent, deşi lui Mini i se părea perfect 
sănătos. 

— Nu vrei să te aşez pe chaise-longue? 

Profesorul făcu un gest de refuz. 

— Atunci, când s-o întoarce Sia! Mă duc să arăt lui Mini 
casa. Nu ţi-e urât singur? încercă Lina. 

— Nu purta grija mea! Doamnă Mini, să-ţi dai părerea 
sincer! 

Hotărât, lui Rim îi folosise boala. Era cu mult mai 
conciliant. Dar nu mai era bolnav. 

Lina porni, ghemuită cum era, bucuroasă să-şi arate 
palatul. Se mai îngrăşase încă şi gâtul scurt avea două cute 
mari de carne. Mini admiră un salonaş zugrăvit şi decorat 
cam convenţional, cu mobile cam presărate dar frumoase, 
cumpărate se vede de la o casă bună, dar fără adaosul nici 
unui obiect mai personal. Odăile de culcare, acum separate, 
erau de o parte şi de alta a camerei de baie. Cabinetul de 
consultaţie, foarte spaţios, era prevăzut cu tot confortul. Se 


opriră aci mai mult. Cristalul meselor şi dulapurilor, 
uneltele variate străluceau; erau acolo canapele felurite cu 
resorturi complicate. Lina manevră una din ele, care se 
înălţă şi se întinse tocmai ca masa operatorie. Mini avu o 
mişcare de spaimă în faţa acestui laborator al celor mai 
intime dureri. Lina, dimpotrivă, se guşă de mândrie: 

— Asta plăteşte tot necazul meu! Mai toată clientela vine 
acum aici. Nu mai am nevoie să alerg atăt. 

Vorbea de acele suferinţi cu mulţumire. Mini admiră luxul 
şi ordinea. 

— Fac şi analize prime şi prime clişee radiologice. Am şi o 
mică farmacie Am vărsat aci 600.000, dar nu-mi pare rău. 
Clientela parcă s-a înmulţit odată cu instalaţia mea. Cam 
puţine sunt femeile care nu trec pe la noi! Mă temeam ca 
mutarea să nu le risipească. Aş! Când ai nevoie! Mai ales 
astfel de nevoi! 

— Mai fericite, totuşi, cele care nu trec pe la tine, râse 
Mini, cu frica şi curajul unei sănătăţi perfecte. 

Pe o scurtă cotitură a casei, mai era o cameră unde Mini 
recunoscu mobilierul iatacului prim. 

— De musafiri! - explică Lina. Dar acum stă Sia. 

Aşadar, locuia chiar la ei! Apoi venea bucătăria, micuță dar 
cu acea strălucire de laborator nou-nouţ. Lina cumpărase 
bateria cratiţelor de aluminiu cu aceeaşi îngrijire ca 
forcepsele. 

— Baba mea nu se poate deprinde. Cere mereu cuptor de 
cărămidă şi hrubă boltită. Răcitorul şi cămara în perete 
sunt duşmanii ei. Se cam ia în furcă cu fata asta cam 
îndrăcită. Mă fac că nu bag de seamă. Am nevoie de ea. Mi- 
ar mai trebui chiar o ajutoare. Casa nouă cere întreţinere. 
M-am dat gata muncind. Mă scol la 5 ca să pot pleca la 8 la 
spital şi după dejun nu mă aşez jos până la consultaţii. 
Acum, pe seară, doar niţel. 

Mini deschise gura să întrebe dacă nu o ajută nepoata, dar 
Lina o preveni: 

— Bine cel puţin că grija doctorului o are Sia! 


— Îi rămâne, cred, timp. Doctorul pare destul de bine! 
opină Mini. 

— Acuma da, e mai bine. Dar ce accese de gută a avut! Nu 
mai era de trăit! De-o săptămână parcă i-a luat cu mâna. 
Norocul Siei! Are mai puţin de lucru. 

— E de mult nepoata la voi? 

— Numai de vreo cincisprezece zile. 

Se opriră în salonaş. Mini se aşeză pe o margine de 
canapea, fără să-şi găsească bine locul. Lina trase un scaun 
de fantezie, mult prea fragil pentru ea, şi păru dispusă la 
confidenţe, dar intimitatea lipsea încă. 

— Aşa cum vezi casa asta, mi-a scos sufletul şi m-a sărăcit. 
A fost ideea lui Rim, care vrea cu orice preţ să fie 
proprietar. Eu una aveam groază de mutare. Fireşte că nu 
ne-am bătut capul cu planuri şi meşteri. Ne-a vândut-o un 
arhitect, care o făcuse pentru el şi i-a părut prea mică. Opt 
sute de mii de roşu, şi nici nu mai spui cât, până s-o 
termine. Tot ce am agonisit o viaţă, plus o moştenire a lui 
Rim şi datorii cât vrei! Drăgănescu ne-a înlesnit bani cu 
dobânzi cuviincioase. 

— Şi casa. a cuie? 

— Pe numele amândoura indiviz. şi poliţele tot aşa! râse 
Lina. Nu mai e primejdie să ne despărţim acum, la 
bătrâneţe. Rim s-a făcut mai de înţeles. N-ai idee! N-aş fi 
crezut niciodată să primească aşa de lesne pe Sia. 

Şi Lina, după afirmaţia asta, se opri brusc ca şi cum se 
împiedicase de un obstacol. 

— Nu te-am auzit niciodată vorbind de fata asta! 

— Da! N-o prea vedeam. Era pe la Mogoşoaia, pe-acolo! E 
fata lui Lică, cum ţi-am spus. De mult mă ruga el să-i găsesc 
un loc. Era greu, fiindcă e cam stângace. Ştiu eu ce învaţă 
ele acolo, pe la şcoala lor? Sau aşa e felul ei! Tot lui Lică i-a 
venit ideea să o iau pentru Rim. S-a gândit bietul băiat şi la 
mine. mă oboseam prea mult. Dar Rim! Rim a fost cuminte 
şi a primit. Are pe cineva lângă el când lipsesc. Când e 


vorba de îngrijiri mai serioase, tot eu duc, fireşte, greul. 
Dar e mai bine acum, mult mai bine! 

— Aşa de bine, încât eu credeam că-şi reia ocupațiile. Se 
deschide facultatea! 

— Nu-i pomeni de asta. Tocmai a cerut un concediu de 
boală de trei luni şi a pus locţiitor. Vrea să lucreze. Are o 
carte. 

— Totuşi, chiar în concediu s-ar putea scula, ar putea ieşi. 
I-ar folosi. Se anemiază stând permanent pe un scaun de 
bolnav! 

— Lasă! Lasă! E bine aşa! E mulţumit! Lasă-l cum vrea el. 
Nu-i spune nimic! 

Caracterul urâcios al doctorului Rim putea scuza oricât 
acel egoism al bunei Lina, care, în dauna preceptelor 
sanitare, vrea linişte. Acel Rim însă, ce se complăcea în rolul 
de bolnav, părea ciudat. Mini credea că recunoaşte la el 
simptomele „bolnavului închipuit”, ce se amăgeşte şi pe sine 
şi pe alţii. Îşi prelungea parcă boala cu un supliment de 
pseudoîngrijiri şi cu o infirmieră nefolositoare. 

Mini credea că această manie de pacient nu trebuie 
întreţinută de cei din jur! I se părea că e acolo un caz de 
conştiinţă! Cine ştie la ce forme supărătoare ajunge Rim, 
făcând pe bolnavul cu dinadinsul! Totuşi, nu ar fi cutezat să 
insiste pentru a nu turbura liniştea Linei. 

Era numai o impresie, e drept, pe când mulţumirea bunei 
Lina era un fapt. Cum putea alarma pe Lina pe motivul 
subtil, nesigur, al unei boli imaginare, care poate era numai 
o imaginaţie a ei! Se auzi parcă scârţâind poarta. 

— Se întoarce Sia, zise Lina. 

— Plec şi eu! declară Mini şi trecu din nou în birou, unde 
Rim, tot singur, fără să doarmă, ţinea ochii strânşi, ca 
cineva care vrea să consume un timp inutil. Nu păru a le 
remarca întoarcerea. 

— Se întoarce Sia! Ce vorbă lungă şi fata asta! zise Lina cu 
intenţie de mustrare. 


— Nu-i spune nimic! Copila a stat cu tatăl ei! Numai 
optsprezece ani! 

O nespusă indulgență către acele sentimente filiale unse 
glasul de obicei strepezit al doctorului. 

Fu un moment de pauză, în care probabil ar fi trebuit să 
intre Sia, pentru că Linei i se păruse că vine; ar fi trebuit să 
intre, pentru că Lina ar fi dorit să audă Sia şi mustrarea ei 
şi bunăvoința lui Rim; sau pentru că vorbele schimbate 
acolo păreau a-i fi făcut loc să intre; pentru că bolnavul îşi 
alimentase şi răbdarea şi indulgenţa din nădejdea acelei 
întoarceri, pentru că absenţa ei durase destul, dacă nu prea 
mult. Dar nu veni şi minutul rămase suspendat. 

— Şi dacă vezi pe Nory - repetă Lina fără legătură - 
spune-i că sunt supărată. Am să mă răfuiese cu ea. Nu-mi 
îngrijeşte copiii! 

— Sugacii! Sugacii noştri! supse silabele Rim. 

Hotărât, era foarte conciliant. Cum putea fi mai bine ca 
aşa? 

În fund, undeva, o uşă nouă se trânti masiv. Era prilejul ca 
Mini să plece. Dete mâna cam în grabă profesorului şi ieşi 
urmată de Lina. Tot grăbită, greşi uşile. Era încă 
neorientată în domiciliul nou al Rimilor şi câtă diferenţă de 
trecut, când Lina nu o lăsa să plece! O întorcea de trei ori 
de la uşă şi ea rămânea bucuros. Mini primea deosebirea 
fără regret. Reciproc nu mai aveau nevoie una de alta. Era 
tot un fel de acord. 

În verandă buna Lina deveni mai vorbăreaţă: 

— Ştii! Verişoara Lenora s-a cununat cu Walter şi o duc 
foarte bine. Sunt foarte drăguţi! Au venit să vadă pe Rim. Şi 
Lina arătă o glastră cu flori ce se vestejeau: De casă nouă! 
Walterii ţin cu ei pe Coca-Aimee. Parcă de când lumea 
numai atâta copil a avut Lenora, pe Coca. N-ai văzut-o? E 
cea mai frumoasă fată din Bucureştii - şi Lina aduse un 
carton imens cu fotografia lui Coca-Aimee. Era o adevărată 
„poză”: ochii mari, probabil albaştri, ochi de păpuşă: o gură 


mică, prea mică; părul blond, buclat, răsfirat scurt până la 
umeri, ca la copii. 

— Are 16. ba 17. ba 18 ani, hotări Lina. Dar pare abia [de] 
14, cum vezi. Walter se poartă perfect cu amândouă. Nu 
uita, Mini, când vezi pe Nory, spune-i că no. 14, un dolofan 
de băiat, a murit şi o bombonică de fetiţă, pe care am 
trimis-o cu mă-sa ca să nu schimbe laptele, piere de 
enterită. Şi băiatul Elenei Drăgănescu e tot cam gălbegit. 
Bietu Doru - eu tot văr îl socotesc - s-a înfundat la moşia lui 
socru-su al doilea. A luat-o de-a capu! Bine că n-are şi alţi 
copii. Cu gemenii, ce-i trage sufletul! 

Înăbuşite, încurcate, îngrămădite, noutăţile de familie 
năpădeau abia acum glasul întretăiat de suflul astmatic al 
Linei. Cu familia, buna Lina rămăsese aceeaşi. Adăogase 
numai pe domnişoara Sia, despre care însă vorbea puţin. 

— Vezi! Trepte de marmoră afară. Arhitecţii ăştia! Risipă! 
Să mai vii, Mini! Ai văzut ce bine i-a părut lui Rim. 

Plăcerea Linei pentru vizitele ei era condiţionată acum de 
dispoziţia doctorului. Înainte cerea prezenţa prietenelor 
anume pentru a se văita de necazurile conjugale. Acum 
subordona tot confortului ei cel nou. Cu atât mai bine dacă 
era mulţumită! Mini, subt impresia dezorientării, pe care i-o 
pricinuise casa străină cu oamenii cunoscuţi şi oamenii 
schimbaţi în decorurile noi, plecă fără gânduri de revenire 
apropiată. De la început se simţise acolo pe planuri parcă 
inverse şi mobile, care o ameţeau ca un trotuar rulant. Un 
uşor mal de mer stăruia încă în vidul pieptului. În stradă se 
legănă un minut, ca cel coborât abia de pe o punte de vas, 
până când ia contact cu statornicia solului. De altfel, strada 
nu o lămuri îndată. În sus sau în jos era bulevardul dincotro 
venise? Recunoştea clădirile pe lângă care trecuse ca într-o 
fotografie obtuză. Un tramvai la distanţă o descurcă. Se 
duse de-a dreptul într-acolo şi ieşi la liman. Se opri puţin în 
loc ca să lase aiurelei timp să se astâmpere. Ceva, ca vinul 
turburat într-o cupă, se clătină în ea, apoi se linişti. 

II. 


Când Lică îi dase semnal, Sia fericită - atât cât ştia să fie - 
luase din fugă un şal şi alergase la poartă. Se aşezase întâi 
amândoi în dreptul ferestrelor, apoi se trăsese mai la o 
parte, lângă perete. Şi unul şi altul se simțeau mai bine 
afară. Lică era un plein-airist nărăvit. Nu putea suferi 
adăpostul. I se părea că în casă e prizonier, spionat. 

De pe când de mic fugea de-acasă, îi rămăsese ca tuturor 
vagabonzilor dragostea de a trăi pe drumuri. Mai târziu, 
meseriile variate pe care le cercase le alesese tot drumeţe. 
Dar mai de preferința stase totdeauna în vacanţă de orice 
ocupaţie: hai-hui şi rentier, deoarece nu se lăsa niciodată 
fără 5 lei în buzunarul pantalonilor, ca fond inalienabil 
Putea astfel cheltui tot prisosul. Viaţa asta histenică îi punea 
în obraz acea culoare roză pe sub pârleala pieliţei, totuşi 
neînăsprite. 'Toate întâlnirile de afaceri sau de amor, Lică şi 
le avea în plin aer, ca şi cele de familie. Sia apucase doar de 
copilă a cunoaşte cu el toate barierele. 

Se simțeau amândoi la îndemână, aşa rezemaţi într-un 
şold de perete, vorbind încet dintr-un obicei de a se feri, cu 
ochii în lături de pândă, având totdeauna multe a-şi spune şi 
râzând din nimicuri, pe înfundate. Nu semănau totuşi defel, 
Sia cu părul mai castaniu, strâns într-un conci mare la 
ceafă, cu faţa lată, cu obraji graşi, plini de o pastă fără 
culoare, căci dacă recreaţiile le avusese în plin aer, apoi 
restul timpului stase închisă prin locuinţe insalubre, până 
când să ajungă în casa nouă a Rimilor. Sia avea ochi negri, 
mici, dar nu vioi ca ai lui Lică, gura lăsată puţin în jos la 
colţuri ca pentru o silă permanentă. Înaltă cât şi el, 
trunchioasă, oblă de la umeri la şolduri, cu mâni şi picioare 
mari de care se jena, nici nu părea tânără, deşi avea numai 
19 ani. 

Alături de ea, Lică, subţirel, sprinten, cu figura plăcută, cu 
ochii vioi de veveriţă, părul negru din care se lăsa o buclă 
mare pe frunte, cu mâinile şi picioarele mici şi subţiri şi 
dinţii albi mărunți, avea aerul unui ţângău. 


Venea pe la Sia în fiecare seară cam pe la aceeaşi oră, 
când ştia că e mai liberă. De altfel, fata luase de la început 
bunul obicei să nu ajute pe Lina la menaj. Leneşă de felul ei, 
hotărâse pe Lică că „tanti” nu trebuia învățată rău. De 
lucrat nu lucra, ţinea în mână aceeaşi cârpă de olandă 
înnegrită, în care înfigea acul când Lina se cam încrunta. Se 
plictisea acolo cu patronii. Aştepta toată ziua vizita lui Lică. 
La început făcuse chiar mofturi ca să primească, dar, când 
văzuse că Lică vrea cu dinadinsul, nu mai suflase. După ce 
totul se aranjase, Lică îi spuse abia „cum stau lucrurile”. 
Prinsese îndată situaţia. Nu era vioaie, dar avea ceva 
şiretenie. Îndărătnică în rolul de infirmieră, lucra însă cu 
pricepere la meseria cealaltă, de a înfiinţa o bancă co- 
acționată Rim-Lică, care să-l scutească pe Trubadur de 
orice altă profesiune. Lică era, de altfel, băiat bun. Primea 
şi cele mai mici dobânzi. Când trebuia să plece, intra cu Sia 
în bucătărie unde baba era încă stăpână. Sia aducea din 
odaia ei un pachet învelit frumos şi legat cu panglicuţă. 

— E pachetul meu, madam! spunea Sia obraznic babei. Te- 
aş ruga să serveşti ceva de băut domnului Lică. 

Baba se uita la ea lung pe subt ochi şi aducea un pahar 
mare de vin rece. Lică gusta întâi, apoi da drumul. Sia sta 
atentă, până când Lică lua paharul de la gură şi răsufla 
şoptind: „Mişto”, cu coada ochiului spre baba, cam de felul 
ei ţigancă. 

Sia, mulţumită. ÎI întreba: „Încă unul?” şi Lică refuza. Era 
temperat şi nimeni nu-l văzuse vreodată beat, necum fata. 
Apoi Sia îi spunea ce conţine pachetul. 

Erau laolaltă răcituri, fructe, dulceţuri, ţigări. Tot ce 
putuse fura. Din trebile casei îşi alesese numai strânsul 
mesei cu cheia de la bufet. Baba o prinsese deseori 
colectând, dar nu spusese Linei nimic. Tot ea se răstise: 

— Nu te duci să pârăşti? Vinul e pe mâna dumitale! - ca şi 
cum baba era cea care da de băut domnişorului, nu satana 
de fată. 


Baba tăcea, şi de ce tăcea nu ştia singură. Numai doamna 
Vera - odăi cu pelargonii la fereastră şi brise-bise cu 
dantelă cu igliţă, model greu - doamna Vera, soacra 
băcanului - casă corp cu „Coloniale-delicatese-băuturi”, 
peste drum de casa Rim - doamna Vera, necunoscând 
genealogia vecinilor, judeca după aparenţe înşelătoare. 

— Uite-i iar! Uite-i subt geamul boierilor şi subt ochii 
noştri! Se pupă în stradă! Ptiiu! şi, efectiv, doamna Vera, 
azvârlea pe scânduri, nu pe scoarță, dezgustul ei astfel 
coagulat într-o spută amăruie, care, desigur, îi uşura 
organismul de prisosurile unui dispreţ care, neconcretizat, 
i-ar fi putut face, Doamne fereşte, vreun rău. Totuşi, 
disprețul doamnei Vera se refăcea tot mai veninos. Nu ar fi 
fost de mirare să aibă ceva din partea ficatului. 

În urma lui Mini, Lina rămăsese pe loc fixând treptele de 
marmoră cu un aer prostănac. Acolo, în acele trepte, i se 
părea ei închisă toată problema acelei case noi, cu 
mulţumirile şi necazurile ei. 

Rim, ameninţat dincolo de un proces de evacuare şi în 
veşnice discuţii cu proprietarul, îşi manifesta supărarea în 
formă de descărcări nervoase din ce în ce mai dese. 
Dezarmat faţă de lege şi de proprietar nu găsise altă 
soluţiune decât cumpărarea unei case. Astfel se născuse 
ideea. Avea însă rădăcini mai adânci. În clădirea fiinţei sunt 
multe etaje şi subsoluri ale conştiinţei. Acolo, în profunzimi, 
acea idee se altoise pe alta mai esenţială: Lina avea o 
mulţime de bani câştigaţi, pe care îi ţinea neplasaţi. 
Negilijentă şi risipitoare cum era, nu avea să se aleagă de 
acei bani nimic. Pe când, întrebuinţaţi la cumpărarea unui 
imobil. 

Scoborând mai adânc în gândurile ascunse, doctorul Rim 
credea că acei bani ai femeii ar fi trebuit să-i aparţină lui. O 
luase de nevastă, ceea ce era o mare cinste. Îi suporta de 
atâţia ani prezenţa. Avea s-o aibă pe cap toată viaţa. Toate 
astea degeaba. Ar fi trebuit ca ea singură să aibă bunul- 
simţ să încredinţeze acei bani bărbatului ei! Şi nici nu 


puteai şti ce gânduri îi puteau veni. cu mania ei pentru 
„familie!”. 'Toţi acei veri şi verişoare, pentru care era în 
stare să se dea peste cap. Unii mai pricopsiţi, e drept, alţii 
calici, cum era acel Lică aşa de desconsiderat de Rim pe 
timpul când nu-i cunoştea meritul de a fi tatăl Siei. O 
haimana acel Lică, pentru care Lina avea slăbiciune! 
Doctorul Rim credea chiar că pe vremuri urâta de Lina o fi 
făcut ochi dulci verişorului care, desigur, nu-şi bătuse capul 
cu ea, dar o găsea şi acum bună de jumulit. 

— O serenată! O serenată! rânjea Rim batjocoritor, în 
lăcaşuri adăpostite din el. 

O serenată, pe care însă şi el, Rim, o persoană aşa de 
importantă, consimţise să o cânte, fie cât de strident, luând 
pe Lina în căsătorie. Pe cucoana Lina! - îi spuneau glasuri 
mai intime încă - care, lipsită de tact, găsise de cuviinţă 
înainte de logodnă să bâlbâie o mărturisire necerută de 
nimeni. „Ştii! La facultate. cu băieţii!” 

Ce importa pe Rim virginitatea bunei Lina! Cu demnitate 
se făcuse a nu fi auzit, necerându-i nici o explicaţie. Ce-i 
păsa lui de acea greşală! Dar o înregistrase şi o speculase la 
ocazie. Secretul acela, „imprudent mărturisit”, recunoştea 
Rim, făcând haz cu bunul său amic, „el însuşi”, făcuse din 
Lina roaba lui benevolă. Cu acel secret o ţinea subt teroare 
fără osteneală. La ce bun să-l aprofundeze! Totuşi femeia 
asta nu avea recunoştinţa să recompenseze pe soţul 
generos şi discret. Era în dreptul lui să ia singur ceea cei 
se cuvenea. Mai anevoie era de găsit formula. Achiziţia unei 
case era o bună ocazie. Rim era, deci, sârguitor la acea 
idee. Zăpăcise pe Lina cu tirania lui de bolnav, o şicanase în 
afecțiunea ei pentru Lenora Hallipa, ce se zbătea într-o 
mare criză conjugală, şi strigase împotriva lichelei de Lică, 
ce trăia pe spinarea lor şi pe care-l ameninţa că-l va da 
afară ca pe un cerşetor, fiindcă nu se putea şti dacă într-o zi 
nu va fura! Lina, asurzită de refrenul permanent al „casei”, 
zbătută între pretenţiile lui Rim şi între pretenţiile lui Lică, 
deprins să fie alimentat, adoptase, în sfârşit, proiectul 


cumpărării. În fond ea se temea de acea achiziţie; 
econoamă şi fricoasă, nu cuteza să rişte tot ce avea, dar 
consimţise pentru a da lui Rim satisfacţie. Doctorul 
colecţiona anunţuri de la mica publicitate şi avusese chiar 
corespondenţă cu un arhitect, iniţiative foarte mari pentru 
felui lui de a fi. De îndată ce Lina consimţise, grăbise 
tratativele, lăsându-le totuşi pe seama Linei, cu privilegiul 
lui de bolnav. Avea să se risipească astfel ceva bani, dar nu-i 
părea oneros, erau banii femeiei şi-l cruţau pe el de corvezi, 
mai ales că nu ştia încă cum va putea face ca acea casă să-i 
aparţină. 

În adevăr, Lina fusese intimidată de arhitect şi convenise 
pe un preţ cam mare. Nu sfârşise însă nimic înainte ca Rim 
să vadă imobilul. Lui Rim îi plăcuse mult stilul pretenţios al 
exteriorului. Trecuse peste unele lipsuri şi defecte de 
amenajare cu atât mai lesne, cu cât, din adânc, un sfetnic 
vigilent îl îndemna să profite de împrejurare aşa cum venea. 
Păstrase ultimul argument pentru sfârşit. Modestul vameş 
din Ungheni, tatăl lui, lăsase o moştenire de 200.000 lei, 
cifră medie între corectitudinea profesională şi beneficiile 
meseriei. La început Rim declarase că va lăsa aceşti bani 
mamei sărace şi văduve. Era o revanşă, pe care vrea să o 
dea Linei pentru incorigibilul ei sentimentalism familial, 
deşi, în afară de ciupiturile lui Lică, acea predilecție era 
gratuită. 

Rim însă, care nu profesa, deci nu producea în afară de 
leafă, avea multă aviditate pentru câştigul Linei. Credea că, 
dacă ar fi fost mai destoinică, ar fi putut stoarce ceva de la 
acele rude bogate, în loc să facă pe generoasa în dauna lui, 
cu toate că el, Rim, era o victimă permanentă a acelei 
căsătorii. O făcuse numai în vedere de profituri: în adevăr, 
aşa cum calculase, căpătase catedra, dar pentru sacrificiul 
lui înţelegea să aibă încă alte beneficii. Era vorba de el 
„adică de o fiinţă prin excelenţă demnă” de tot binele, în 
propria lui opinie. 


Pentru femeia prin care îşi putuse satisface unele 
prevederi avea, din demnitate, o mică ură, un dispreţ 
pentru acea unealtă, de care era silit să se servească! Din 
astfel de sentimente decurgea acea rea voinţă ce stăruia în 
traiul lui cu Lina. O agravau şi alte pricini: după stadiul 
ambiţiei, care-i înlocuise tinereţea absentă, doctorul Rim 
trecuse la epoca erotică ce-i turmenta maturitatea. Un alt 
sacrificiu al cărui erou şi victimă se socotea: lumea era plină 
de femei plăcute şi el nu avea decât pe ghemuita de Lina, 
care-i inspira o nepăsare ascetică, dar a cărei existenţă îl 
lipsea de plăceri. Făcea studentelor teoria insidioasă a 
amorului fizic. Încerca glume echivoce cu feminista Nary, 
fată cu replica îndrăzneață. Erau numai luxuri de cuvinte. 
Un simţ prevzător îl făcea prudent. Aceeaşi prudenţă îl silea 
să ia aere de om serios cu alte femei. Frumoasa verişoară 
Lenora era modelul perfect ce convenea gustului ilustrului 
doctor. Amorul ei nesăţios pentru primul ei bărbat îi păruse 
forma ideală a fericirii la domiciliu. Adulmecase în jurul 
acelei Lenore cu admiraţie şi invidie. 

Şi alte femei drăguţe aparţineau pe rând altor bărbaţi, la 
care Rim se gândea cu respectuoasă complezenţă pentru 
acele beneficii intime. Toate acele plăceri străine îl ofensau 
şi îl lipseau pe el, care nu avea decât pe Lina. Ştia că buna 
Lina nu-i aduce nici un obstacol; mai ştia că acele bunuri şi 
fără de ea nu ar fi fost ale lui; în adâncul adâncului va fi fost 
chiar şi conştiinţa că Rimul deşirat şi spălăcit, cu gesturi de 
manechin şi vorba pedantă, prin persoana lui însuşi era un 
obstacol acelor aspirații. Era mizeria omului cu sine, pe 
care o cunoaşte şi n-o recunoaşte. Ioate celelalte caturi ale 
conştiinţei lucrau însă pentru reabilitarea acelui scump 
dezmoştenit. Lina era deci de vină şi mica lui ură, hrănită 
de revendicări pasionale, creştea. Vrea despăgubiri. Ba 
bine că nu, era să fie a lui casa! Totuşi, la suprafaţă, 
cuviinţa, solemnitatea, masca aderentă a tuturor virtuţiilor 
nu putea părăsi pe doctorul Rim. De aceea, cu o ţinută de 
zile mari, anunţase pe Lina că „tot el” a găsit o soluţie 


financiară a casei. Oferea acum 200.000 de lei. Mama 
bătrână era sacrificată. Va trăi din mica pensie şi o vor 
ajuta. Poliţele le va semna şi el şi casa va fi a lor 
amândorura, ca şi traiul! Nu cutezase mai mult deodată. În 
laboratoare tainice se pregăteau alte proiecte în vedere - a 
testamentului reciproc între soţi, fără descendenţi direcţi. 

Acel discurs generos pronunţat de Rim nu putuse face 
bunei Lina altă impresie decât aceea că ilustrul ei soţ îi 
făcea o favoare neaşteptată. Aportul moştenirii, acel „noi”, 
aluzia la viaţa comună, erau probele unui devotament 
nebănuit, ce o copleşea pe buna Lina, înecată de 
recunoştinţă. Aşadar, acel trai nesuferit era numai 
manifestarea unui caracter dificil. 

Lipsită de mândrie, în genere, faţă de mărinimia lui Rim, 
Lina devenise un otrep. Ajutorul bătrânei soacre şi 
lichidarea datoriilor îi reveneau de la sine. Ordonat în toate, 
Rim, rupând foaia calendarului, îi spunea: 

— Azi e „întâi” a lunei, trimitem mandatul pentru mama! 

Mandatul sta pregătit de însăşi caligrafia lui Rim şi Lina 
întindea grăibit mâini slujitoare şi trimetea banii. 

— Azi avem o scadenţă! - şi din sertare ticluite, apărea o 
prelungă foaie timbrată. 

— Putem preschimba! - hotăra doctorul cu sagacitate, sau: 

— Trebuie achitat! - emitea corect. 

Lina apuca poliţa cu mâini ceva cam febrile, încreţea 
fruntea îngustă sub părul cărunt, dezordonat, şi se trudea, 
căutând mijloace de a plăti. Alerga la Drăgănescu, reclama 
vreun onorariu întârziat, cunoştea câteva ore de grijă şi 
plătea. Aceste crize cu termene fixe, care aveau la origină 
gestul nobil al lui Rim, intrau în uzul vieţei ei robotnice. Nu- 
i da în minte să revizuiască acea stare de lucruri, nici să se 
irite împotriva nimănui. Dimpotrivă, despre toate astea 
obişnuia a spune respectuos: 

— Rim se ocupă de-aproape de afacerile noastre! 

Dar năduful ei de femeie grasă şi scurtă în gât evolua spre 
o emfizemă clasică. 


Erau acum proprietari şi greutăţile băneşti erau 
compensate de schimbările fericite pe care acest eveniment 
le adusese în caracterul lui Rim. Lina avea acum remuşcări 
că se plânsese cândva de el. Sta subt noul regim, temătoare 
ca de o minune şi cu un fel de jenă, efectul nou al 
mulţumirii. Prezenţa Siei era pentru Lina un motiv 
permanent de stupoare şi satisfacţie. Bunăvoinţa lui Rim 
pentru vărul Lică era un fenomen, ce răspândea în toate 
simţurile un fel de paralizie similară cu ceea ce ar fi pentru 
alţii fericirea. 

Un fel de mister lăuntric aşternea pe faţa ei urâtă un surâs 
de rebus, ce-i făcea un cap de sfinx hilar şi comic, a cărui 
enigmă era, desigur, mulţumirea. Era natural ca între grijile 
băneşti şi bucuria casnică Lina să nu mai aibă mult loc 
pentru prietene. Profesorul îi infiltra şi el orgoliul de 
proprietar. Această satisfacţie împreună cu desfătările 
boalei fără dureri predominau acuma în casa. Rim. El 
prospera între cele două achiziţii: casa şi infirmiera. 

„S-a întors şi Mini! O să petrecem frumos la iarnă!” se 
gândi buna Lină, care încă mai avea altruism. Se mai uită o 
dată la treptele de marmoră din cap. Era îngâmfată de 
marmora aceea şi convinsă că acolo stau toate încurcăturile 
ei băneşti. Plecă spre bucătărie să supravegheze regimul 
alimentar al lui Rim, care îşi făcea din „menu” o distracţie 
adesea schimbată în tragedie. O tragedie mută în prezenţa 
domnişoarei Sia, dar care costa pe Lina, sârguitoare să fie 
pe placul unui bărbat aşa de bun ca alei. 

Sia se întorsese şi sta acum afundată greoi în fotoliul ei 
obicinuit, gândindu-se la Lică. Rim rămăsese tot la birou, cu 
picioarele împleticite în pledul lunecat. La oarecari 
întrebări Sia îi răspunsese monosilabic. Întrebări care 
meritau o menţiune specială pentru progresele doctorului. 

Dacă vărul Lică era sănătos? Ge mai spunea vărul Lică? De 
ce nu intrase vărul Lică să-i vadă? 

Da, Lică era sănătos. Vorbise de-ale lor. Nu intrase fiindcă 
era grăbit! Pretesxt invariabil. Lică de când avea ambasador, 


se lipsea bucuros să vadă pe Rim, deşi când se hotăra să 
apară era sărbătorit. 

După acele scurte informaţii, Sia tăcuse odihnindu-se de o 
oboseală nemotivată şi permanentă. Cu picioarele ei 
groase, rău încălţate, proptite cam răsfirat în covor şi 
formând astfel un leagăn larg în poala şorţului de pânză 
albă, cu mâinile boccii - asprite de ceea ce va fi lucrat pe- 
acolo de unde venise - prinse zdravăn de mânerele 
fotoliului - domnişoara Sia nu era deloc graţioasă în repaos. 
Totuşi, doctorul era mişcat de ceea ce numea: „sacrificiul 
acelei fete tinere şi frumoase, care în loc de plăcerile 
vârstei ei se devota pentru el”. Sacrificiul Siei consta în 
schimbarea odăiţei murdare a internatului şcoalei de 
infirmiere, cu casa luxoasă a Rimilor. E drept că acel confort 
nu era pentru ea o necesitate şi casa Rim îi părea o 
puşcărie. Distracţiile, la care renunţase, erau vorbăria 
vulgară a camaradelor, bolnavii care formau clientela, 
evenimentele uliţei văzute peste poarta şi plimbările cu 
Lică. 

Nesimţitoare către ticăloşia boalelor de prin spitale şi 
aziluri, Sia avea repulsie pentru puţinele îngrijiri ce da lui 
Rim. 

Rim, totuşi, îi suprima cât mai mult corvezile şi căuta să fie 
un convalescent plăcut; ceea ce Lina numea: „a-i ţine 
doctorului de urât” era numai prezenţa lenevoasă a 
infirmierei. 

Cum însă tăcerea celor doi era plină de calcule şi de 
proiecte, nu se mai putea chema tăcere, şi, pe drept, buna 
Lina, când intră năduşită şi cu ceva abur de friptură pe ea, 
găsi că totul e în cea mai bună ordine. 

— Tanti miroase bine! spuse Rim domnişoarei Sia. 

— N-ai vrea să mănânci în sufragerie? întrebă Lina, 
însufleţită de spusele lui Mini. 

— E o idee! admise Rim, calculând că Sia, care îi servea 
masa în birou, va fi astfel cruţată. E drept că acele prânzuri 


pe tavă fusese unul din deliciile boalei, dar bucuria 
evoluează şi Rim întrevedea alte inovări plăcute. 

— Să mâncăm toţi trei în sufragerie, fiindcă zici! spuse 
Linei ascultător. Se sculă apoi singur, oprind cu un gest pe 
Lina, care vrea să-l ajute. Sia, la început bosumflată că nu 
mai mănâncă singură la voia ei, se însenină la gândui 
progreselor ce va avea de povestit lui Lică. În mai puţin de- 
o lună, era aşezată la masa de familie! Zise cât ştia ea mai 
plăcut: 

— Tanti! Ce frumos umblă domnul profesor! 

Rim surâse măgulit, cu un mic gol în coaste, neprevăzut de 
anatomie. Se gândi la ziua întâi, când el decretase ca noua- 
venită să zică Linei în loc de doamnă „tanti”, după cum erau 
legăturile de rudenie. El însă evitase să fie „unchiu” din 
cochetărie. În surdină Sia îl chema „neamţu” şi „moşu”. 

La uşă Rim, amintindu-şi că e încă bolnav şi pentru a doza 
progresele, se rezemă de braţul infirmierei. Liiaa dase fuga 
să completeze tacâmurile. Nu se aşteptase la acel succes 
imediat. Şi cum cuvintele, bietele, fac toate slujbele: „S-a 
făcut un înger Rim! Un înger!” îşi zise. Intrarea în 
sufragerie, cu Rim de braţ, aduse probabil în mintea Siei 
imagini vesele: Dacă i-ar fi văzut Lică! Pufni în râs fără rost. 
Lina se încruntă şi gândi: „Ce oaie! ce oaie! 

Aşezându-se cu ezitări, cu mici balansări, ca un om care îşi 
face primii paşi, Rim explică cum râsul fără de motiv are de 
cauză un impuls al energiilor, dintre care cea mai cunoscută 
e „explozia tinereţei”; Sia, care se astupase la gură şi era 
gata să blesteme masa în comun, înţelese că moşul nu s-a 
supărat şi dete drumul altui sughiţ de râs. 

La acei prânz Lina găsi momentul potrivit să comunice lui 
Rim că Elena Drăgănescu va da în toamnă o mare serbare 
muzicală, care se pregătea din timp. Elena spera că Rim va 
fi destul de restabilit pentru a-şi da concursul. Trimisese 
anume pentru acest scop o scrisoare de chiar mâna ei. În 
adevăr, Elena întrebuința mai obişnuit telegraful, telefonul 
sau secretara. 


— Dumnealui cântă? întrebă Sia, din fericire fără poftă de 
râs, mai mult uimită de acel talent. 

— Să vedem! Să vedem! spuse Rim Linei, cu aere 
pretenţioase. Până atunci ce nu se poate întâmpla! E drept 
că doamna Elena e încântătoare şi audițiile ei preţioase. 
absolut preţioase. Făcând să sclipească în faţa Siei 
strălucirea propriilor sale merite cât şi a doamnelor de care 
era căutat, Rim întrerupse curățirea unui măr, pentru a 
ridica paharul cu vin: 

— Prosit! Azi e zi de sărbătoare! declară sorbind. 

Cele două femei rămase nedumerite. Sia se gândi 
prosteşte la calendar şi Lina îşi repetă: „Un înger Rim!”, 
fără să înţeleagă. Profesorul Rim voise să consacre, astfel, 
acel prim prânz de însănătoşire şi de concordie familială. 

Rămasă singură în faţa cafelei negre, doctoriţa Lina piroti 
puţin, pe drept somnoroasă după ziua de robotă. De când 
îşi aducea aminte nu fusese mai mulţumită ca acum. Cine ar 
fi priceput! Rim. Sia. Lică. Un înger Rim! 

III. 

După plecarea lui Lică, doamna Vera se ostenise în zadar 
de după perdele să vadă dacă întorc capul unul după altul. 
Lică nu întorsese capul şi doamna Vera trăsese concluzia 
banală că bărbaţii îşi bat joc de femei şi că fetele sunt nişte 
ahtiate. Sia nu întorsese capul, fiindcă îi atârna greu, dar 
rămăsese un timp în poartă. Îi părea rău că a plecat Lică şi 
îi era silă să se întoarcă în casă. Lică venea destul de des să 
o vadă, dar plimbările erau acum mult mai rare ca înainte. 
Mândria de a fi de folos şi rangul nou la care o ridica funcţia 
de infirmieră în casa Rim se luptau, în mintea ei înceată, cu 
regretul vieţii bune de altădată. Lică nu întorsese capul, 
fiindcă, odată plecat de la un loc, nu se mai gândea înapoi. 
La vizita de azi constatase numai, cu mulţumire, că lucrurile 
merg strună. Nu-i trecuse prin gând să măsoare timpul 
parcurs sau să-şi proiecteze filmul trecutului. 

În adevăr, cum oare îi căzuse pe cap acea fată trunchioasă 
lui Lică, un băiat atât de subţirel, de talie mijlocie, cu o 


mustață mică, neagră, pe un botişor simpatic, fluierând 
mereu între dinţii mărunți albi, tari, pe care îi strângea de 
obicei şi la plăcere şi la necaz. Acea jăvruţă de fată îi căzuse 
lesne pe braţe şi nu i le încurcase prea tare. Tocmai o 
proastă şi o urâtă îi făcuse acei dar. Când i se întâmplase 
buclucul, urâta şi proasta se văitase şi bocise. Cum nu putea 
suferi să vadă strâmbându-se o urâtă, într-un moment de 
iritare, Lică spusese: „Ad-o atunci încoace!”. Era grozav de 
tânăr, dar chiar gesturile necugetate nu reuşeau rău lui 
Lică. Fusese un incident ce nu-i împiedicase existenţa să se 
desfăşoare liberă şi Lică era mulţumit de existenţa lui. 
Lăsase pe sluta în patul gazdei, aruncase copilul într-o birjă 
şi-l dusese la o moşică, pe care o cunoştea el bine. Duduia 
Mari hrănise câteva zile fetiţa cu un biberon de cârpă muiat 
în lapte cu apă şi cu zahăr, apoi găsise la bariera Filipeşti o 
femeie căreia îi murise copilul de trei zile numai. Moşica îi 
întorsese laptele şi îi cumpărare o mătură nouă ca să ţie 
curat. Cum din cele două odăiţe pe care le avea, una era 
liberă, duduia Mari găzduise un timp pe Lică la ea. Îl 
scăpase, astfel de plictiseli cu altă gazdă a lui, care 
începuse să fie sâcâitoare şi să vorbească de divorţ şi de 
căsătorie. 

Duduia Mari era frumuşică şi delicată la trup ca o păsărică 
şi n-avea habar de ce poate însemna căsătoria. Când, după 
un timp, duduia Mari spusese lui Lică că a găsit pentru 
odaie un chiriaş serios, el tocmai se gândea să-şi caute loc 
aiurea, cam lihnit de regimul lactat pe care îl ducea. 
Deprinsă să mănânce la cliente, moşica nu putea suferi să 
gătească bucate şi, când era liberă la ea acasă, lingea 
numai o ceaşcă de lapte, ca o pisicuţă. Lică, deoarece avea 
mare predilecție pentru duduia Mari, venea încă des pe 
acolo, primit mereu cu triluri de plăcere. Moşica nu 
încetase să supravegheze fetiţa şi se duceau amândoi s-o 
vadă ca o pereche drăguță. 

La botez, duduia Mari, care fusese naşă, întrebase râzând 
pe Lică cum o chema pe mama fetei, pentru a-i da numele 


ei. Lică, din respect pentru ceremonie, mestecase în gât 
înjurătura destinată mamei misterioase. Cum era ziua 
Sfântului Athanasie, preotul îi zise Anastasia. 

Cum apucase a vorbi, fata zise duduiei Mari: „Mămico”, 
fără să lege de acel cuvânt nici o idee precisă. Pentru a-i 
încâlci noţiunile, mai era pe lume şi „mă-ta doica” - cam 
bruscă dar de treabă, femeie de dulgher —apoi mai erau 
vecinele, care după toane o chemau: „Vino la mama” sau o 
goneau cu ocări pentru o mumă necunoscută. 

Pe doică, duduia Mari o speria la nevoie cu Lică, pufnind la 
ideea cât de puţin „teribil” era Lică. Ea îl cunoştea numai ca 
pe un fluturaş uşor, care iubeşte drăguţ. Lică, zvânturatul, 
se zbârlea totuşi la nevoie la doică, ce se temea de dânsul. 
Lică avea şi un alt fel de a fi, neobservat de duduia Mari. 
Totuşi moşica avea dreptate. Ar fi fost greu să găseşti în 
toată armata un plutonier mai fin ca Lică. Nu bătea soldaţii; 
o singură dată pălmuise o femeie, ce nu-şi luase palma 
degeaba, şi tot numai o dată sucise cam nervos gâtul unuia 
ce se amestecase unde nu-i era locul. Cum însă Lică plecase 
repede de acolo, aflase în urmă că victima şi-a regăsit 
răsuflarea. Lică avea oroare de brutalitate, dar era cam 
iute. Deşi nu era cazarmagiu, îi plăceau tunica, galoanele şi 
slujba lui. El nu vroise să fie sublocotenent. Ar fi trebuit să 
treacă un examen şi, cu toate asigurările şefilor ce-l 
împingeau, avea groază de tipăritură şi scriitură. Condicele 
chiar îl impresionau rău şi le lăsa în seama furierului. 
Dinaintea unui registru era mai strâmtorat ca într-o odaie 
cu o singură uşă, pe care nu poţi şti ce om periculos poate 
intra. Apoi, pentru concepţia şi mediul lui, „sublocotenent” 
era mai puţin ca plutonier-major. Era un post fără „situaţie!. 
La Hanul-cu-lei, când intra vreunul, de era necunoscut, 
circula o singură ochire bănuitoare, şi, de era cunoscut, era 
primit cu nepăsare. Chiar Lică îl saluta cu neglijenţă. Nici 
crâşmaru! nici nevasta, nici domnişoara crâşmarului nu ar 
fi stat de vorbă cu un astfel de pitpalac. Aşadar, nici amor, 
nici afaceri de furaj, nici onoruri. Când avea vreo plictiseală 


cu armata, Lică se gândea mai lesne la civilitate. De ar fi 
fost vorba să nu mai poarte vreodată tunică, i-ar fi plăcut 
mult cravatele roşii. 

După ce plecase de la duduia Mari, Lică se întorsese la 
gazda veche, ce se dase iar pe brazdă. Cu bărbatul ei chiar 
tratase atunci o mică afacere. Cu câştigul Lică era cam 
nepăsător când avea ţigări, totuşi nimic nu-i plăcea mai 
mult ca banul dobândit lesne şi prin şiretlic. Pensiunea 
doicei fusese pentru Lică o surpriză neplăcută, dar o 
rezolvase repede prin ceva mai mult zel în tranzacţiile pe 
care le obişnuia. Nu făcea niciodată încercări prea mari. Nu 
putea suferi riscurile, nici abuzurile desluşite, dar nimic nu 
l-ar fi împiedicat, când avea nevoie de parale, să şi le 
procure. Afacerile lui erau mai adesea farse vesele, jucate 
furnizorilor în beneficiul armatei şi din care îi pica şi lui 
ceva în buzunar, sau constau dintr-un concurs inteligent dat 
şefilor, fără răspundere directă. O singură dată încercase o 
lovitură mai mare; nu fusese supărat de nimic, dar se 
speriase de el singur. Era şi îndrăzneţ şi fricos. Gândul că 
afacerile lui erau scrise acolo în registru îl neliniştea, şi 
ceea ce cunoştea din formalităţile justiţiei militare îi da o 
spaimă nesuferită. Consiliul de război îl făcea să se 
gândească cu jind la cravatele roşii pe care le poartă civilii. 
La timpul acela, chiar se concediase, dar se reangajase 
curând iarăşi. Fata o strămutase de la doică abia când era 
de şase ani. O ţinea acum o precupeaţă. Lică nu putea s-o ia 
cu el. Nu ştia niciodată bine unde se culcă şi unde mânâncă. 

Cu începere de la precupeaţă, Sia cunoscuse viaţa 
nomadă: strămutată din gazdă în gazdă, după împrejurări, 
sau încredinţată numeroaselor prietene ale lui Lică, când 
Trubadurul nu mai avea bani. Acele prietene admirau o 
dată mai mult pe Lică în formă de tată. Îl găseau şi mai 
drăguţ pe ştrengarul tânăr, aşa de bun cu un copil pe care 
i-l făcuse o nemernică - fiindcă Lică avea totdeauna gata la 
ocazie un cuvânt de ocară pentru mama Siei. 


Unele, mai puţin deştepte, crezând că îi plac odraslele, îşi 
arătau dorinţa de a-i dărui şi ele, dar Lică strângea dinţii cu 
răutate şi îşi pricepeau greşeala. Cele mai multe îl 
înțelegeau mai bine şi Sia avea colecţie de cămăşuţe 
naţionale do toate mărimile, lucrate de frumuşelele lui Lică. 

Numărul mamelor benevole creştea mereu. De cealaltă, 
de cea adevărată, nu se pomenea. Lică nu era confidenţial 
şi, de altfel, lucrul nu i se părea de un interes deosebit. 
Întorsese spatele urâtei şi atâta tot. De cum umblase fata 
bine în picioare, Lică se distrase târând-o de mână după el. 
Aşa cum zbura el peste lot, era totuşi singuratec. Deşi 
apropiat, nu era prietenos. Cu bărbaţii făcea afaceri şi nu se 
putea lega prea mult. Femeile îi erau devotate, dar el nu le 
lua în serios şi nu avea încredere în ele decât pentru 
treburile femeieşti: pentru cârpit, cusut, spălat, călcat şi 
pentru dădăcit fata. Discret şi prudent din fire şi prin 
ocupaţii, avea şi un fel de sfială pentru traiul lui 
mahalagesc. Lică era oarecum ambițios şi foarte curat. 
Totdeauna spălat, pomădat, spilcuit, îşi curăța şi moralul de 
oarecare mici murdării inevitabile. Avea, e drept, o situaţie 
aparte. Certat cu familia fiindcă nu învățase carte, avea 
neamuri pricopsite, de pildă soră-sa Lenora, care, de când 
se măritase cu moşierul Hallipa, îl trata ca pe câinii 
bărbatului ei. Aşa fiind, fata aceea, picată din întâmplare în 
traiul lui, devenise un mic pivot al traiului lui. 

Lică şi-ar fi bătut joc, pe drept, de cine i-ar fi spus căe un 
tată bun. Acelaşi capriciu dicta toate apucăturile lui lipsite 
de orice precepte. Târa cu el fata de mână, fiindcă băgase 
de seamă la prima încercare că trecătorii de ambele sexe se 
uită după el şi că „gradele”, aşa de numeroase în armată, 
nu-l mai opresc pe fiece motiv; sau pentru că fata îi servea 
de pretext ca să scape de o întâlnire ce nu-i convenea; sau 
fiindcă nu avea în ziua aceea nimic mai bun de făcut. 

Sia era o prezenţă inofensivă ce-i convenea. Îşi putea face 
gustul să pălăvrăgească ca şi singur, fără de precauţiunile 
ce trebuie să iei cu oamenii. Când începuse a vorbi şi 


înţelege, îi da câte o replică monosilabică şi Lică trecuse tot 
nesupărat de la forma de monolog la cea de dialog. Cam 
grea, ce e drept, de limbă ca şi de picioare, alături de Lică, 
aşa de sprinten, Sia se târa ca să nu rămână înapoi. Mâinile 
subţiri ale lui Lică îi zdrobeau fără voie pumnul trăgând-o. 
De la pumnul lui nervos, încleştat pe al ei, învățase 
sentimentul de comandă, mai mult decât din bătăile pe care 
le lua de la crescătoarele ei. Tot de la Lică învățase şi 
spaima. Nu-i era teamă nici în întunericul odăilor sau 
ogrăzilor, nici noaptea în magazii sau beciuri. Pe stradă 
însă, cu trăsuri şi oameni, când Lică îi scăpa mâna şi se 
pierdea de el, sau când o lăsa la vreun colţ uitată ca să 
vorbească cu cineva, cunoscuse frica şi totodată 
sentimentul protecţiei întrupat în Lică. El se juca cu 
spaimele ei după dispoziţia în care era. Sau se ascundea 
înadins ca să facă haz văzând-o buimăcită, sau se bucura 
răutăcios de frica ei, sau îi apărea brusc dinainte, jucându- 
se de-a „bau”, sau îi da o palmă usturoasă pentru că avea 
un aer idiot şi nu ştia să se descurce. Lică era mereu acelaşi 
băiat vesel şi puţin cam crud şi cu o pedagogie sumară. Tot 
sumar, Sia învăţa că el e stăpânul binelui şi al răului. 

Aspectele superioare ale lumii tot de la el le învățase. Lică 
era guraliv, comenta tot ce vedea în jur: oameni, privelişti. 
Prea leneşă pentru a se osteni singură cu acele descoperiri, 
Sia îşi lua astfel toate noţiunile de-a gata şi le refuza de 
aiurea. Noţiunile morale tot de la Lică le avea. El povestea 
liber tot ce-i trecea prin minte, pe o parte convins că nu 
înţelege, pe alta mulţumit că are cine să-laudă. Era destul 
de delicat de felul lui, dar avea totuşi un vocabular picant şi 
istorioare la fel. Îşi aducea uneori aminte să se abţină, dar 
alteori ecoul ce pornea din Sia îl distra. Dacă însă la vreo 
vorbă prea slobodă izbucnea în vreun râs gros şi stupid, o 
palmă o aducea la cuviinţă. 

Lică era şi marele dispensator de bucurii felurite. Îi 
plăceau grădinile, aşa că duminica toate umbrarele şi 
bolile îl cunoşteau. Deprinse să vadă atâtea feluri de 


perechi, priveau totuşi cu mirare pe tânărul acela zvânturat 
cu copila aceea stângace şi, mai apoi, fata aceea 
trunchioasă cu tovarăşul acela sprinţar bând o singură 
halbă la o fleică unică, fiindcă Licâ era sobru şi econom pe 
punga lui. Ducea adesea pe Sia pe la prietenele lui. Erau 
petrecerile de iarnă. Când fata era mică de tot, acele 
îndrăgostite care mai de care o răsfăţau, în hatârul lui Lică. 
Posacă cum era, copila simţea totuşi pentru dezmierdările 
lor un fel de tors ca al pisicii când umflă gâtul subt alintări 
şi-şi ascunde ghearele. Mai măricică, înţelesese de gustul 
mâncărilor bune şi al cadourilor. Apoi venise vremea să fie 
trimisă afară să se joace; devenise curioasă şi urâse femeile 
pentru care era depărtată. Se întâmpla însă s-o uite acolo, 
la petrecerea lor, şi atunci femeile ce râdeau în hohot şi 
pentru care Lică n-o mai băga în seamă i se păreau 
nesuferite şi fericite. Când încerca să-şi arate 
încăpăţânarea, Lică, arzându-i o cravaşă, zicea dispreţuitor: 
„E cam toantă!” Dar, în genere, trăiau bine. Afacerile, Lică 
le făcea de preferinţă cu bărbaţii femeilor drăguţe, care 
interveneau în favoarea Trubadurului. Bani de la femei nu 
lua, nici nu le da. Uneori uneia o floare pe care i-o dase 
cealaltă. O singură dată, o altă proastă îi strecurase bani în 
buzunarul hainei. Întorsese buzunarul pe dos cu o îmbinare 
din sprâncene, care nu era a bine. Femeia adunase banii de 
pe jos şi zisese cu umilinţă: „Ce atâta supărare!” cu o justă 
mirare pentru astfel de principii. Lică nu avea principii, 
avea gusturi. Nu-i plăcuse procedarea. 

Le obicei însă femeile se purtau cu el aşa cum îi plăcea 
lui... Dacă îi trebuia un mic împrumut, îl găsea, şi totdeauna 
găsea un ospăț fin, fără de care amorul nu ar fi fost 
complet. Lică nu avea numai tacâmul pus, ci şi patul 
aşternut pretutindeni, fie ca oaspe, fie ca amant. Din toate 
aceste peregrinări, rezultă că anume stradă era legată 
pentru el de un anume fel de ospătare şi culcuş. Acest trai 
aventuros căpătase totuşi, prin repetare, un fel de ordine. 


Sia avea vreo zece ani când Lică, într-o zi, văzuse pe o 
casă o firmă ce-i adusese din nou dinainte pe verişoara Lina 
din Tecuci. Descoperirea îi făcuse să scrâşnească dinţii 
mărunți. Băgase de seamă duminica trecută că Sia, prost 
îmbrăcată, îl făcea de râs... Era gata să nu maiiasă cu ea 
nicăieri. Acum găsise un alt leac. Hotărâse că Lina va îngriji 
de aci înainte de trusoul fetei. Cu toată decizia lui, avusese 
şovăiri asupra procedării. Ştia pe Lina măritată cu un 
doctor neamţ, şi îi era pe dos să intre. Luase întâi 
informaţii. Neamţul era profesor la Iaşi şi Lina era mai tot 
timpul singură. Alesese ora când primea vizitele medicale. 
Acest client neaşteptat făcuse Linei mare efect. Rămăsese 
lipită de dulapul cu medicamente, în impresie era multă 
mirare, destulă grijă şi ceva mulţumire. Lică, din primul 
moment, apucase să fie cu ea brusc şi tăios la vorbă. Nu-şi 
pregătise atitudinea: o găsise în sentimentele lui. Acea 
bruscheţă haină avea s-o păstreze mereu şi Lina mereu 
avea să simtă la vizitele lui aceeaşi spaimă amestecată cu 
ceva plăcere. Lina nu opusese nici o rezistenţă cererilor lui 
Lică. Nu avea haine de copil, dar şi le va procura. Nu uitase 
însă existenţa lui Rim şi, de la prima revedere, prezintase 
lui Lică pe doctor subt un aspect de teroare, datorat 
propriei ei îngrijorări. Lică îşi făcuse socoteala că doctorul 
era deocamdată departe şi rămăsese la ideea că verişoara 
Lina trebuia să dea. Cum nu-şi discuta opiniile, îşi spusese 
lămurit punctul de vedere. Fără energie, fără pavăza 
efectivă a lui Rim, buna Lina luase calea servitudinii. 
Nemulțumirea ei se răsfrângea asupra fetei, pretextul 
neobosit al pretențiilor lui Lică. La fiecare vizită se întreba 
cu ciudă ce nevoi mai are, ce s-a mai întâmplat copilei. Ea, 
care iubea toţi copiii, tocmai pentru Sia avea respingere. 
Nu dorea, nu cerea să o vadă, întreba numai de ea ca o 
datorie, ca o prevenire a necazurilor. Îi satisfăcea 
pretenţiile, cu atât mai iute cu cât ar fi sperat ca Lică să 
treacă la alt subiect de vorbă. Interesul pe care Lică îl purta 
fetei o satisfăcea, dar ar fi dorit ca numele Siei să lipsească 


măcar o dată de la dijmuială, deşi Sia era motivul dijmei. 
Lică, dimpotrivă, uita pe Sia orişicând, dar îşi aducea 
regulat aminte de ea când avea nevoie să viziteze pe 
„cucoana Lina”. 

Cu toate că descoperise sursa asta de subsidii, Lică avea şi 
oarecari ocupaţii. Primise o propunere de agent-voiajor 
pentru stofe. Poseda calităţile cerute: era prezentabil, 
insinuant, glumeţ, abil să laude marfa, şi, după o noapte 
trecută în tren, era tot firesc şi bine dispus. Îşi mărise astfel 
câmpul de activitate cu provincia, dar nu era capabil să 
persevereze. Lucra numai pe poftă şi la răstimpuri. Un 
cunoscut îl insinuase apoi pe la Poliţia Capitalei. Era un bun 
detectiv civil pentru anume treburi subţiri, cari cereau mai 
multă şiretenie decât intervenţie. Un spionaj fin, o capcană 
chiar bine întinsă, unde în ultimul moment lăsa loc altora 
mai temeinici la pumn. Căci Lică era totuşi un „delicat”. Nu- 
i lipsea forţa, dar erau la el mai mult impulsii repezi decât 
adevărată rezistenţă. La, dresaj, chiar în cazarmă, era 
căutat pentru îndrăzneala şi „maniera” lui mai mult decât 
pentru muncă. La producţii el era artistul, fiindcă avea 
tupeu, siluetă, îndemânare şi, la nevoie, o tensiune de 
voinţă ce susţinea muşchii, dar nu ducea la greu. 

Ceea ce îl determinase să lase de-a binelea milităria 
fusese, în afară de noile rente procurate de Lina, în afară de 
beneficiile ce picau de ici şi de colo, în afară de dragostea 
pentru cravate roşii, un alt motiv mai subtil: domnişoara 
directoare de la şcoala primară, unde dase destul de târziu 
pe Sia, îi spusese cu glas foarte drăguţ, ce-i făcuse 
impresie: „Ce păcat că eşti militar!”. Ce-o fi vrut să zică?! 
Domnişoara nu era, desigur, antimilitaristă, dar avea 
prejudecăţi împotriva gradelor inferioare, pesemne. 
Directoarea avea 30 de ani, ochi verzi, bustul frumos şi 
purta două coade mari pe cap, ceea ce-i da un aer de 
icoană. Fără să se gândească prea departe, lui Lică i se 
făcuse urât de cazarmă. În seria lungă a afacerilor lui 
sentimentale, domnişoara directoare ocupa un loc platonic 


unic. Lista de cărţi, notele trimestriale, lenea Siei erau 
ocaziuni de care Lică profita şi domnişoara - mai ales de 
când era civil - nu găsea că vizitele o deranjează deloc de la 
treburi. Domnişoara era naivă şi avea probabil unele 
gânduri serioase în privinţa lui Lică, de care poate 
fluşturaticul Lică nu s-ar fi lepădat. Dar intervenise 
războiul. Lică, chemat la regiment, reluase tunica şi se 
risipise cu treburi zorite de aprovizionări prin Ilfov. În felul 
ăsta ajunsese la Prundeni, la moşia cumnatului Hallipa. 

În timpuri normale Lică ocolea familia ce-l ocolea. 
Vagabondajul lui îi lăsase faţă de ei o inferioritate 
supărătoare. Dar pe timpurile acelea de agitaţie, lucrurile 
se schimbase: Hallipa se arătase politicos şi „şerpoaica 
frumoasă” - cum o chema Lică pe soră-sa - nu-l putuse 
goni, învestit cu misiuni militare oficiale. 

La Prundeni, Lică găsise pe buna Lina instalată şi îi pusese 
chestiunea Siei, cu care nu ştia ce să facă. Lina însă 
trebuise să apeleze la Lenora Hallipa, ce refuzase net. 
Mânia lui Lică, fireşte, căzuse asupra Linei, care, 
neputincioasă, îşi vârâse capul între umeri. Lică îşi spusese 
atunci păsul domnişoarei directoare, care propusese să 
oprească pe Sia pe lângă ea. Cum timpurile se anunțau 
grele, fata îi va ţine de urât şi o va ajuta. Oferta era făcută 
delicat şi avea ceva romantic. Lică primise cu sărutări de 
mâini repetate şi domnişoara, de rândul ăsta, îi admirase 
uniforma. 

La Prundeni, Lică spusese Linei răstit: 

— Am găsit pentru fată! O domnişoară frumoasă şi 
învățată şi care mă iubeşte! 

Numai urâta de Lina putea provoca un astfel de sumar 
brutal al sentimentelor alese dintre el şi directoare. 

— Să trimiţi acolo de toate! adăogase Lică. 

Asta da! Asta era în putinţa Linei să facă. Ideea că trebuise 
să-l refuze, că „bietul Lică” pleacă pe front, dase Linei o 
strâmbătură sentimentală comică. Ai fi zis că vrea să 
plângă. Totuşi Lică nu pleca încă. Rămăsese printre cei din 


urmă. Aşa orânduiseră şefii şi el le sprijinea bucuros 
dispoziţiile. Pe la Prundeni venea din ce îin ce mai des, dar 
nu la conacul boieresc, unde femeile vorbeau prea mult de 
război, ci la cel logofeţesc. Pe Hallipa însă îl vedea şi-i era 
mereu binevoitor. Hallipa era foarte îngrijorat de plecarea 
succesivă a tuturor oamenilor de serviciu. Fireşte, se 
duceau la datoria lor, iar Lică întârzia, fiindcă asta îi era 
datoria. Dar Hallipa se întreba ce va face el singur şi i se 
părea că prezenţa lui Lică ar putea dura la infinit. Cam 
acelaşi gând avea şi tânărul, că va rămâne mereu pe loc, 
gând absurd, dar stăruitor. Poate că era numai o presimţire, 
o anticipație asupra faptelor sau o sugestie, cumva! 

Lică nu era laş, dar nu simţea necesitatea patriotică a 
plecării lui. Totuşi avea să plece, când îi va veni rândul, cu 
ultimele coloane de arriere-train! Hallipa era şi el, din tot 
sufletul pentru acţiune şi victorie, dar răspunderile, pe care 
i le crea acest entuziasm către averea şi familia lui, îi 
îngândurau, iar eroismul nu-l asocia defel cu tunica 
cumnatului Lică. În acele drumuri prin sate, ce depăşeau 
obiceiurile lui de muncă, Lică se îmbolnăvise de o febră 
puternică. Fusese internat într-un spilal. Doctorii ezitau 
între o tifoidă şi o recurentă. Evacuarea avusese loc când 
intra abia pe calea vindecării, dar fără de el. N-ar fi putut 
spune cum se făcuse că n-a plecat cu trenurile sanitare. Îşi 
terminase deci convalescenţa subt nemți şi ieşise din spital 
cu o mulţime de hârtiuţe doveditoare, pe care le păstrase 
cu grije. Urâte timpuri! Era la dispoziţia inamicului şi, lucru 
curios, inamicul îl întrebuința tot pe lângă serviciul de 
aprovizionare. Lică nu putea suferi capitala subt ocupaţie şi 
credea că e mai bine să nu fie zărit pe acolo. Plecase fără să 
vadă pe Sia. l-ar fi fost greu să dea ochi cu domnişoara 
directoare. Nu-şi cercetase nici celelalte prietene. Femeile, 
deşi nu se înțelegeau rău cu nemţii, de nevoie, aveau însă, 
când era vorba de bătălie, un fel de ţicneală pentru eroi, şi 
pentru ele românii nu erau decât cei de dincolo. Lică nu se 
înţelegea cu nemţii decât tot de nevoie. Naţiile străine îi 


fuseseră totdeauna urâte, cu atât mai mult cele asupritoare. 
Aprovizionarea forţată îl adusese iar la Prundeni. Lică se 
arătase desperat după regimentul lui şi pentru că Hallipa îl 
întrebase cum de a rămas, cu oarecare severitate, Lică, 
iritat de bănuială, îşi făcuse dovezile. Pe la conac însă nu se 
ducea decât rar. Frumoasa moşiereasă ţipa că-i trădător şi 
dezertor, şi Lică îngălbenea la gândul pedepselor ce-i 
pândesc pe dezertori. Acolo, la logofeţie însă, Lică ţinea 
bine locul lui Ştefan, primul vechil. Hallipa făcuse cu 
conştiinţa lui o tranzacţie: „De-i vinovat, se va răfui la timp 
cu cei în drept”. Până atunci obținuse de la comandament 
să-i fie lăsat la dispoziţie. Lică fusese deci nevoit să 
descopere farmecul satelor. Printre săteni nu se prea ştiau 
bine rosturile lui, dar, de vreme ce era ocrotit de „boierii”, 
nimeni nu-l bănuia. 

Când totul se sfârşise, odată cu întoarcerea celor dintâi, 
Lică părăsise Prundenii fără ziua bună. Se dusese întâi la 
domnişoara să cerceteze pe Sia. Întrevedere fără simpatie. 
Lică se temea de întrebări şi domnişoara era rău dispusă 
din cauză că fusese nemulțumită de purtatea Siei. Fata nici 
ea nu ierta protectoarei că a pus-o să muncească. Când în 
aceeaşi seară Lică venise să ia pe Sia de-a binelea, 
domnişoara nu era acasă, aşa că plecarea semănase a fugă. 

Despărțirea asta punea sfârşit romanului platonic dintre 
Lică şi directoare. Pe Sia, Lică o regăsise cu mirare: 
crescută mult, dar urâtă şi stângace. Târa parcă un picior. O 
arătase unui doctor ce-i spusese că n-are nimc alt decât că 
stângul e mai leneş. Lică o zguduise cu atâta dispreţ, că fata 
începuse a călca mai vioi. Din toate gazdele de mai înainte, 
Lică se gândise la duduia Mari. Moşica, în adevăr, nu 
plecase în Moldova şi o dusese destul de bine cu mosafirii, 
cum zicea ea, şi chiar făcuse afaceri bune. Primise pe Lică şi 
pe Sia cu plăcere şi se arătase aşa de drăguță, încât numai 
ei singure Lică îi povestise toată pătimirea lui, fără ca 
duduia Mari să arate vreo mirare sau nemulţumire. 


La înapoierea regimentului, Lică, deşi era neliniştit, se 
dusese la sediu şi ceruse reangajarea provizorie. Frica îl 
trimetea în chiar vizuina lupului, dar şi prudenţa. Acolo, în 
preajma pericolului, se putea ocroti mai bine. În dezordinea 
fericită a reîntoarcerii, când se făceau liberări, se dau 
concedii şi se simțeau viduri mari, cererea lui fusese 
binevenită. Pe camarazi Lică îi evita. Amintirile lor 
proaspete de eroism îl supărau. Conversaţiile care nu aveau 
alt subiect îl puteau atrage în cursa unor detalii asupra 
propriei lui petreceri. Şefilor însă ştia să le fie iar folositor. 
Trimis din nou cu misiuni de aprovizionare şi cuarteruire, 
indulgenţa acelor vremuri de binefacere şi destindere îl 
ferea de suspiciuni. Era totodată în plină lumină şi la 
adăpost, cum bine socotise. La cea dintâi alarmă, nici vorbă, 
ar fi fugit. Era un sentiment ce nu suferea analiză. Lică nu 
putea înfrunta greutăţi. Era, de altfel, vinovat sau nu era? 
Fusese bolnav! Nu atâta cât să nu poată pleca! De ce nu 
plecase? Tot timpul acela avusese regrete şi un fel de grijă 
ce se putea chema remuşcare. Urâse duşmanul cu dinţii 
strânşi, dar neputincioşi. Fireşte că din alte mobile ca cei de 
dincolo, din acţiune, şi o altfel de ură ca cea de pe câmpul 
de luptă! Nimeni nu dorise mai mult ca el pacea şi victoria. 
Pentru că ele aveau să-i asigure din nou liniştea ce-l 
mulțumea! Dar cine poate căuta într-o aspirație virtuoasă 
toate micile ei viţii! Acum simţea o gelozie mare pe cei ce se 
bătuseră. Îşi închipuia că ar fi putut şi el face isprăvi. De ce 
nu? Era impulsiv şi prudent, şiret şi nepăsător. Avea 
atribute de erou. Fluierând, ar fi putut comite cine ştie ce 
fapte mari! - afară de aceea de a muri! l-ar fi plăcut să aibe 
decoraţii. cu panglică roşie. Cu nemţii nu avusese alte 
raporturi decât cele nevoite. Prin bunele lui tratative, moşia 
cumnatului fusese cruţată. Din fericire, coloanele nemţeşti 
nesuferite erau acum departe. Lică se credea bun patriot, 
dar nu avea destulă încredere în hârtiuţele nemţeşti. 

De aceea, după un timp, când regimentul trebuise să plece 
în Ardeal, Lică, deşi nesupărat de nimeni, se decisese să 


treacă pentru totdeauna la viaţa civilă. O împrejurare îl 
făcuse să plece pe un timp din Bucureşti. Duduia Mari se 
măritase cu negustorul îmbogăţit, ea, care nu crezuse 
niciodată în necesitatea căsătoriei şi tocmai atunci, când 
comunismul amorului era în toi! O simplă întâmplare! 
Negustorul îşi făcuse socoteală să deschidă un depou la 
Galaţi: se temea, poate, de ceva cercetări asupra originii 
averilor, sau credea, poate, Galaţii un loc mai bun pentru 
noi traficuri! Acolo îi sta mai bine să fie familist şi, cum tot 
lua cu el pe duduia Mari, hotărâse să treacă pe la biserică şi 
primărie. Fusese o nuntă frumoasă, la care Lică petrecuse 
minunat. Moşica, tot drăguță şi delicată, părea o fetiţă în 
rochie albă şi voal. Ea propusese lui Lică să-l asocieze ca 
voiajor pentru afacerile de vinuri. Pe Sia, care nu era bună 
de nimic în şcoala profesională unde o înscrisese Lina, şi 
care fugise din orfelinatul unde era internată, o dusese tot 
la Galaţi, în şcoala de infirmiere. Lică nu găsise deloc 
nepotrivit să schimbe puţin aerul. De altfel, se ducea, 
venea! Pe Lina din nou o vizita regulat. Nu se mai ostenea 
să pomenească de Sia, şi Lina era mulţumită că o ştia 
departe. Nu se putuse deprinde niciodată cu existenţa ei. 
Mai ales acum când se întorsese Rim! 

La prima întâlnire cu vărul Lică, doctorul se arătase demn, 
dar politicos. Mutarea lui la Bucureşti, prin stăruința Linei, 
era încă lucru proaspăt. Primise prima cerere de împrumut 
destul de bine. Apoi, treptat, se arătase mai anevoios; luase 
obiceiul nesuferit al predicilor, apoi ajunsese la refuz şi la 
mojicie. Rim maltrata pe Lina din cauza lui Lică, care tot pe 
Lina o maltrata; ea nu se putea apăra, de nici unul. 
Dezgustat repede de orice ocupaţie, Lică neglijase curând 
comisionul de la Galaţi. Cum nu se putuse deprinde cu 
regimul conjugal, duduia Mari se întorsese la clientelă, şi 
şcoala de infirmiere se strămutase la Mogoşoaia. Pentru 
Lina vecinătatea Siei - deşi n-o vedea - se dovedea 
apăsătoare. Era timpul când menajul Rim ajunsese la 
mizeria unor certuri acute. Viaţa pentru buna Lina devenise 


nesuferită. Profesorul se răzbuna de dureri reale şi 
imaginare, persecutând-o. Lică, tratat cu dispreţ de doctor, 
îşi fierbea necazul scrâşnind dinţii mici şi fluierând a rău. 
Rim îl făcea „escroc” - cuvânt impropriu, ca şi cel de 
dezertor. 

Mini avea despre dânsul o impresie mai justă, deşi cam cu 
prea multă imaginaţie. Când îl vedea, apărând şi dispărând 
de după o uşă, la Rimi, îi da o tresărire, ca şi cum se 
strecura acolo un apaş, ce avea în buzunarul vestonului 
scurt chei pentru orice sertare, dar nu se servea de ele, ci 
invita gazda să le deschidă singură. Când îl intâlnea 
neaşteptat la colţ de stradă, îi părea un haiduc modern a 
cărui pădure e oraşul. Lică se încadra destul de bine într-o 
astfel de concepţie. Prietenele devotate, răspândite 
pretutindeni, reprezentau bine organizarea simplă a unor 
gazde de hoţi; silueta zveltă, juvenilă, simpatică şi suspectă 
a lui Lică nu dezminţea aceleaşi asemănări. Vagabondul 
inofensiv, cu mâinile veşnic în buzunar, le-ar fi putut ţine 
acolo strânse pe un revolver sau pe teaca unui cuţit. Arme 
care n-au nevoie să slujească cât timp îşi dezarma victima 
cu surâsul ascuţit şi crud, sub mustaţa mică, cu privirea din 
coada ochiului, cu cererea precisă, iar, după ispravă, cu 
mişcarea dispreţuitoare a umerilor întorşi spre o mişcare 
nepăsătoare. Totuşi Lică avea bilanţul foarte zdruncinat şi 
din pricina asta o cruzime haină, pe care Lina mai ales o 
simţea. Erau timpuri în care se câştigau uşor bani mulţi, 
dar Lică nu prinsese încă mecanismul vieţii noi. Căuta să 
reia firul întrerupt al vechilor deprinderi şi nu se mai 
înnoda. Felul lui nepăsător îl făcea să simtă, desigur, mai 
puţin schimbările mari din jur, dar şi mai puţin putea profita 
de ele. De altfel, mai toate afacerile noi se făceau în 
amestec cu străinii şi Lică nu putea suferi „liftele”. Prin 
toată apucătura lui - bună ca şi rea - era un indigen. Cam 
flămând, strâmtorat, îşi ascuţea dinţii fără să cuteze să 
muşte. 


Sia se dezvoltase acum ca o femeie. Era tot aşa de 
amorţită însă şi de ursuză. Când se lega vreunul de ea, nu 
se alegea cu nimic. Fata nici nu se speria, nici nu cocheta. 
Era tembelă şi se temea de Lică - asta îi era toată virtutea 
şi apărarea. Din mâinile unui intendent grobian scăpase în 
ultimul moment, cu pumni şi cu ameninţarea numelui lui 
Lică. Încă din căsuţa doicei era deprinsă să vadă bărbaţii la 
un loc cu femeile. Dar ei nu-i plăceau oamenii, nici bărbaţi, 
nici femei; pentru lenea ei erau obositori. Trebuia să te 
ocupi de dânşii, să le vorbeşti! Apoi era fata lui Lică, nu se 
putea potrivi cu oricine. Toate camaradele cunoşteau pe 
Lică: în mijlocul a treizeci de şorţuri albe, el glumea cu 
fetele, laolaltă cu a lui, tot aşa de nepăsător ca de obicei. 

Lipsită de imaginaţie, Sia avea totuşi acea nevoie 
poporană de a mări şi denatura lucrurile. Aventurile lui 
Lică, ocupațiile lui, nobleţa familiei erau povestite de Sia, nu 
conform adevărului strict, ci conform importanţei pe care o 
avea pentru ea tot ce privea pe Lică. Sia era o făptură 
supusă orbeşte unui bărbat căruia se deprinsese a-i zice 
tată. Către afaceri fata arătase totdeauna aplecare. 
Pertractările băneşti ale lui Lică o interesau de mică. Când 
se în-tâmpla să fie de faţă, deschidea ochii şi urechile, ceva 
mai vioaie ca altă dată, şi urmărea aprig tranzacţia, dorind 
cu îndârjire câştigul pentru Lică. El îi da uneori câte o 
monedă din acel dever, dar, spre marea lui mirare, i-o 
înapoia. 

— 'Ţine-o tu! Ca să fie mai multe! 

Mai târziu, arătase aceeaşi aviditate pentru bani şi aceeaşi 
dezinteresare. Când Lică, ajuns la sfârşitul răbdării, găsise 
ideea bună de a instala pe Sia la Lina, nici el chiar nu-şi 
închipuise ce bune rezultate are să dea. 

Sia era mândră şi bucuroasă că e întrebuințată la o 
combinaţie financiară. Leafa ei, fireşte, mergea la Lică, ca 
un drept allui. Ea era acolo numai o interpusă pentru a-şi 
scoate dobânzile unui capital de ură veche şi de datorii 


neiertate, pe care le avea de socotit cu vara Lina şi cu 
neamţul. 

Până atunci Sia cunoscuse pe Lina, aşa cum cunoştea, din 
spusele lui Lică, toată galeria lui de rude şi prieteni. O 
cunoscuse în forma silnică şi batjocoritoare în care i-o 
prezintase. Când însă Sia trebuise să ocupe acel post de 
încredere, Lică îi dase toate fişele necesare. Amândoi acum, 
vorbind de Lina, pronunţau cu un haz complice acel „tanti”. 
Sia se arătase dibace în noua ei meserie, şi Lică socotea 
acum plasarea ei ca o glumă bună şi rentabilă. Nu era 
serios decât în ziua când avea de cerut sau de primit bani. 
Cu Lina era acum mânios numai din obicei. Doctorul se 
arăta mult îmblânzit de când Lică era învestit ca tată al 
infirmierei. Lică, şi el, semăna din ce în ce mai puţin [a] 
haiduc şi îşi schimba obiceiurile. Programul Siei era şi el 
schimbat. Nu mai avea atâta libertate, iar plimbările cu Lică 
erau acum la cofetărie şi cinematograf. Culmea distracţiilor 
selecte în tovărăşia acelui cavaler fercheş! Totuşi ea regreta 
lucrurile de mai înainte, dar Lică hotărâse că nu se mai 
poate merge acolo. În schimb, îi povestea amănunţit tot ce 
făcea, ca unui camarad. Sia nu purta necaz femeilor pe care 
Lică i le vindea în detaliu şi pricepea pasiunea lor pentru 
dânsul. Viaţa nu avea pentru ea nici mister, nici sfială. 

Lică era în timpul din urmă primul intim la un căpitan de 
intendenţă demisionat, însurat cu o femeie drăguță de tot, 
care cânta din gură şi la pian, şi era, fireşte, nebună după 
Lică. Dar Lică devenise acum mai circumspect în alegere de 
prieteni. Nu vrea ca Rimii să fie amestecați cu oricine; îi 
ţinea la adăpost de curioşi şi de cine ştie ce contact 
periculos cu fostele lui relaţii mahalageşti. În traiul lui erau 
unele lipsuri atunci când întâlnise pe prinţesa Ada. 

IV. 

Plecând în ziua aceea de la Sia, Lică tăia cu bastonaşul 
vârful crăcilor de castan fluierând uşor ca un om care n-are 
nimic de lucru. Traversând cu pas zvelt bulevardul Lascăr 
Catargiu, larg şi pustiu, se gândea încotro să apuce. Nu era, 


totuşi, distrat şi văzuse bine un dog-cart frumos şi înhămat 
cu un murg minunat, ce venea în trap mare. Caii erau 
marea lui dragoste, mai mare poate ca femeile, sau 
deopotrivă. Deci, nu din vina lui era cât p-aci să se întâmple 
un accident. Lică calculase foarte bine direcţia dog-cart- 
ului, dar calul, rău condus, deviase mersul şi roatele rosese 
de-aproape genunchii lui Lică. 

— Prends garde, imbecile! strigă un glas ascuţit de femeie. 

Trubadurul ridică obraznic mustaţa în sus, spre capra 
înaltă, strângându-şi ochii strălucitori subt pleoape, pe când 
mâna lui mică, ca de femeie, se propti viguros în grumazul 
murgului ce cabră, oprit brusc. 

Lică nu înţelesese apostrofa. Limbile străine îl uimeau şi îi 
erau nesuferite. Nici n-avea cum să le înţeleagă, deoarece 
se învățau în cărţi tot nesuferite. De la unguroaicele, 
nemţoaicele cu care uneori avusese legături, nu deprinsese 
nimic; mai lesne prindeau ele vorbe de la dânsul. Ca limbi 
străine, Lică ştia numai câteva cuvinte ţigăneşti, pe care le 
spunea femeilor, dar care pe buzele lui subţiri şi flecare îşi 
pierdeau grosimea şi deveneau glumeţe. Le mestecă acum 
între dinţi, fără glumă. 

— Prends donc garde! se oţări a doua oară cuconiţa, de 
rândul ăsta către domnul de lângă ea, care conducea. 

Se uită la Lică drept în ochi, cu ochii ei neruşinaţi. Lică îi 
întoarse privirea, apoi cătă cu milă spre cellalt. Era, în 
adevăr, un biet coconaş galben ca de ceară, cu gene roşii şi 
cu ochii pătaţi. Purta o bărbiţă blondă, ascuţită, cu fire 
veştede. Ea era o ţigăncuşă uscată ca un drac, cu buze roşii 
ca sângele închegat şi cu o pereche de ochi aprinşi subt 
boneta de piele ce o împodobea, ascuţindu-i mai tare bărbia 
ascuţită. Pe mâini negre, cu degete fuiorate, avea inele cu 
pietre cât un nasture de tunică. 

După ce o privi bine în faţă, Lică lăsă mâna să lunece pe 
pulpa murgului. Calul, care tremura în zăbală, se domoli 
subt dezmierdare. Sărind uşor în lături, Lică fluieră subt 
bărbiţa domnului cel galben, puse un deget la pălărie ca la 


chipiu şi, zvelt, trecu strada. Dog-cart-ul, slobozit, porni 
dezordonat. Lică se gândi la mâinile slăbănoage ale 
domnului ce ţinea hăţurile, apoi la cuconiţa oacheşă, uscată 
ca un ţipar, ce-şi avea toată carnea în ochi. Cu aşa cal 
zvăpăiat, cu aşa bărbat lingav, dog-cart-ul se putea lesne 
trezi într-un şanţ, numai că o femeiuşcă pipărată ca aceea 
chiar de se răsturna nu era primejdie să-şi facă vreun rău. 
„Ce gaşperiţă!” îşi zise Lică, oprit pe trotuar, uitându-se 
după dog-cart. Ridică apoi ochii în sus şi băgă de seamă că 
cerul e albastru, văzu un castan prăfuit, ce i se păru totuşi 
verde şi frumos, şi, trăgând în jos o cracă, apucă a castană 
sălbatecă şi, aplecându-se ca la proaşcă, o azvârli departe 
cu o traiectorie sigură. Nu trecea nimeni. Lică fluieră iar. 
Un alt fel de fluierat. Exprima astfel o gamă întreagă de 
sentimente. Nu degeaba feminista Nory îl botezase 
„mierloiu”. Înălţă apoi din umeri cu o mişcare pe care o 
avea uneori şi trase pe corp vestonul ajustat şi prea subţire 
pentru sezon. Atunci când Lică dezmierda un pom, băga de 
seamă că cerul e albastru şi se păunea în vestonul său 
subţire, resimțea invariabil una din acele porniri amoroase 
pe care obicinuia a le rezolva repede şi care, astfel, nu 
turburau cu nimic buna lui stare fizică şi morală. Azi totuşi 
Lică nu putea urmări dog-cart-ul cu ţigăncuşă. Acest lucru 
adusese oarecari perturbări în igiena lui. Vru să pornească 
spre duduia Mari, dar după câţiva paşi se întoarse. Soluţia 
asta foarte bună nu-l satisfăcea. Erau semne îngrijorătoare 
ale unei predispoziţii spre complicaţii sentimentale. Cea 
dintâi complicaţie era că tânărul, ce nu-şi obosea de obicei 
gândul, acum se ocupa de femeia din dog-cart câteva 
minute după ce trecuse. Apoi, de rândul acesta, îi păruse că 
o femeie nu poate înlocui pe alta - un semn de stimă, fie 
pentru cuconiţa oacheşă, fie pentru duduia Mari - dar un 
semn nou, mai complicat încă. Lică încercă să se mintă pe 
sine, el, care nu practica decât minciuna din principiu, către 
alţii: îşi zise că duduia Mari locuieşte prea departe - ceea ce 
era numai un pretext, Lică fiind un mare hoinar. Trase 


concluzia, totuşi justă, că se făcuse mare schimbare în 
domiciliul tuturor cunoscuţilor lui. Era procesul nou de 
locaţiune ce azvârlea epave, dizloca blocuri, primenea 
nisipul mărunt al chiriaşilor, pornea melcii cu scoica lor în 
spinare, în aparenţă la voia unor valuri capricioase, în 
realitate după legi noi ale aluviunilor. În felul acesta toţi 
intimii lui Lică, mahalagii din trupul oraşului, fusese izgoniți 
spre periferie. Lică se simţi stingherit în obiceiurile lui şi 
neocupat. S-ar fi întors la Sia să-i povestească întâmplarea, 
dar abia plecase de acolo. Simţi foarte limpede un gol în 
traiul lui bine însăilat. Făcu câţiva paşi pe bulevard, apoi cu 
o voltă pe călcâie, ca pe timpul când avea pinteni, se 
întoarse. Volta aceea era o cotitură mare în existenţa lui: 
ţinând ochiul stâng aproape de tot închis, ca şi cum clipea 
unui gând mulţumitor, Lică acum surâdea. Porni spre „Cafe 
de la Paix”. La ora aceea va găsi acolo un băiat pe care-l 
cunoscuse în timpul din urmă pe la berărie. Era un agent 
de bursă ce ştia o mulţime de lucruri interesante despre 
cum fac banii pui, deşi explicaţiile lui erau cam neînţelese. 
În materie de finanţe încă era tradiţionalist, nu avea 
încredere decât în sistemul pe care apucase să-l practice: 
acela de a cheltui banii pe care îi avea, apoi de a căuta alţii. 
Banii de cheltuială nu înţelegea să-i lipsească, dar de prisos 
nu dorise până atunci, totuşi priceperea acelui tânăr, ce-ţi 
dovedea alb pe negru câştigul ca şi paguba şi se lăuda că 
lucrează numai cu metode sigure şi prudente, făcuse lui 
Lică impresie. Nu-l prea ispitise jocul acela necunoscut 
fiindcă cerea unele osteneli contrarii preceptelor de igienă 
ale lui Lică. Mai ştia că la Bursă e mare înghesuială şi 
zgomot şi citise în jurnale despre sinucideri. El nu putea 
suferi scandalul şi nici aglomeraţia în loc închis. Îi trebuia 
aer şi libertate, aer de oraş, dar din belşug. Dar azi îi venise 
gust să stea de vorbă cu agentul curtier. 

— Pe seară mă găseşti în orice caz la „Cafe de la Paix” 
pentru afaceri, spusese tipul. 


Trubadurul avea o poftă mare să înzecească leafa Siei, pe 
care o purta în buzunar, mai ales dacă operaţia era 
lesnicioasă. Lică nu s-ar fi putut, de altfel, lipsi de pofte în 
aceeaşi zi, de aceea, uitându-se la praful pe care-l stârnise 
dog-cart-ul, pentru bani şi amor, sau pentru amândouă la 
un loc, apucă spre Calea Victoriei. 

Mişcarea bruscă cu care murgul azvârlise echipajul lui 
Maxenţiu înainte zguduise pe debilul prinţ, tras şi el înainte 
de hăţuri. 

— Ce?! Nu eşti în stare să ţii un cal! se ascuţise Ada şi-i 
luase din mâini curelele lustruite fin şi prinse în cătărămi 
nichelate. 

— Am să schimb calul ăsta! N-are trap bun! poticneşte! 

— N-ai să schimbi nimic! zise cu dispreţ Ada şi se uită la el. 
„S-a ramolit de tot! gândi. Ce sunt ochii ăia galbeni? 
Stârpitură de viţă mare. Nobil am vrut, nobil am.” 

Ea, aşa costelivă, era foarte trainică. Campioană la tenis, 
braţul slab azvârlea mingea neobosit, campioană la dans, 
piciorul celebru de subţire, un os cu piele oacheşă şi 
păroasă, manevra până în ziuă pasul sacadat al chimmy- 
ului. Faţa negricioasă şi ochii aprinşi nu arătau, după nopţi 
nedormite, nici o oboseală. Acum, mâinile slabe, negre, cu 
inele mari, printre care acel safir uriaş, pe care Lică îşi 
oprise ochii, ţineau hăţurile ferm. Prinţesa Maxenţiu 
conducea admirabil. Strunit, murgul îşi reluă pasul lung, 
elegant. 

— Să schimbi un astfel de cal! pufni Ada. Te-ai putea 
schimba pe dumneata. arăţi râu! Ar trebui să vezi un 
doctor. Poate ai gălbinare. 

Îşi aduse aminte de privirea de compătimire a tânărului 
îndrăzneţ. Se uitase la ea cu înţeles. O prevenise să nu lase 
atelajul pe mâinile bietului Maxenţiu. Cum de o fi avut acel 
tânăr zvelt atâta forţă! Ce ciudat botişor avea subt urma 
aceea de mustață neagră. Botişorul lui scuza portul 
mustăţii. Adei nu i-ar fi displăcut mustăţile, dar snobismul o 
silea să nu admită decât oameni raşi. E drept că snobismul 


ei era cam înapoiat, deoarece ultima noutate importată din 
Franţa era reluarea unei mici mustăţi, pe care tinerii 
reacţionari ai modei, obosiţi să semene între dânşii şi cu 
toată lumea, o găsiseră pe portretele bunicilor. Mai e drept 
că snobismul venea pentru Ada în al doilea rang după bunul 
ei gust. 

Lui Maxenţiu nu putuse să-i taie bărbuţa. Un prinţ se 
poate purta cum îi place şi nici nu avea poftă să plimbe cu 
ea un spectru. Căci de plimbat, plimba încă cu dânsa pe 
soţul ei de bună familie. 1 se părea mai decorativ să-l aibă 
alături. Din toate obiectele de preţ pe care le putuse 
achiziţiona era singurul pe care-l putea transporta cu ea 
pretutindeni. 

Cu ce pumn domolise tânărul acela pe murg! Ada era 
destul de cunoscătoare la cai ca să înţeleagă că Lică avea 
multă pricepere. Dar cum şi ce fel? Nu părea „om de lume”. 
dar Adei îi era peste cap de oamenii de lume. Şi cu ce 
meşteşug dezmierdase calul! Ce mână pricepută îi plimbase 
pe crupă! Ada era senzuală şi capricioasă. Ar fi vrut să aibă 
un amant, dar nu vroia să se compromită. Reputația ei era 
prea proaspătă. Un necunoscut ca acela ar fi fost poate mai 
comod. Dar unde Dumnezeu mai văzuse mutra asta? 
Desigur că nu la dancing! Izbucni în râs la ideea lui Lică la 
dancing! Maxenţiu strepezi buzele galbene pe dinţii slabi. 
Nu putea să sufere râsul. El era trist şi zgomotul râsului îi 
scrijelea nervii stridenţi. Nici la tennis nu-l văzuse. Unde 
oare? La curse. Pe stradă? Vrea să-şi aducă aminte şi nu 
reuşi. Un Cadillac atinse cu botul motorului aripile lăcuite 
ale dog-cart-ului. Ada era gata să scape o ocară în „argot”, 
dar se întrerupse. În auto era frumoasa doamnă Elena 
Hallipa-Drăgănescu, ex-logodnica lui Maxenţiu. 

— Nostimă femeie! Ce noroc a avut că a scăpat de 
dumneata! zise bărbatului ei, amabil. Nu-ţi mai aduci 
aminte? Când s-au licitat Plăieşele. a concurat şi Hallipa, 
tatăl Drăgăneascăi. Parcă era acolo şi tânărul de adineaoră. 

— Care tânăr? 


— Auzi! Care tânăr! Prea multă apatie! Bărbatul ăsta 
nostim pe care erai să-l omori cu dog-cart-ul. 

— Să-l omor! Ce exagerată eşti, ma chere amie! 

— Bine, bine! Fireşte că-ţi vine greu să recunoşti! Când 
cineva e aşa de stângaci ca dumneata! 

— Eram prea preocupat la licitarea Plăieşelor ca să 
remarc orice individ. 

— Preocupat? Aş putea auzi de ce? Ştiai doar bine că 
răscumperi hodoroaga de palat şi moşia lucie cu făina mea! 
— Era totuşi un patrimoniu de familie scos într-o vânzare 

publică. Lucru dureros pentru un om ca mine. 

— Credeam că mama dumitale tot la licitaţie a luat 
Plâieşele! 

Maxenţiu se roşi violent. Peste paloarea lui culorile 
combinară un fel de violet, tot livid. Mama, la care făcea 
aluzie fără cruţare Ada, era o binecunoscută cântăreaţă 
franceză de variete, vestita Zaza, ce avea domeniul ca dar 
de la un prinţ bătrân şi decavat, dar destul de autentic şi 
tată prezumtiv al lui Maxenţiu, pe care, de altfel, îl 
recunoscuse în extremis, deşi nu avusese timp să se cunune 
cu Zaza, cum dorea. 

Această neregularitate în forme costa pe Maxenţiu, cu 
toate că pe nedrept. Dacă un ofiţer al stării civile şi un 
arhiereu ar fi consacrat acea combinaţie, Maxenţiu negreşit 
că n-ar fi fost mai puţin slăbănog, mai puţin fiul frumoasei 
Zaza, nici n-ar fi fost mai mult fiul prinţului decavat şi nici 
Plăieşele mai puţin sau mai mult ipotecate. E drept însă că 
ceea ce asigurase răscumpărarea Plăieşelor fusese tocmai 
intervenirea episcopului şi primarului între Maxenţiu şi 
bruna Ada Razu, unica moştenitoare a celei mai mari fabrici 
de făină. Dacă după doi ani de căsătorie Adu plimba încă pe 
Maxenţiu, era fiindcă nu credea societatea destul de 
deprinsă cu noul său rang; de nu înlătura figurantul de pe 
înălţimea unor echipagii de formă excentrică, era fiindcă, 
automobilul fiind banalizat, nu se putea face remarcată. Îşi 
alesese pasiunea mai rară a cailor de rasă. Călărea 


admirabil, dar nu putea obliga la cavalcade prea dese pe 
Maxenţiu, bolnăvicios, de aceea prefera să conducă. 
Proiecta să organizeze un grajd de curse. Era marea ei 
ambiţie. Niciodată însă dorinţa asta nu-i păru mai vie ca în 
ziua aceea. Ada uni la moment, într-unul singur, cele două 
capricii: caii şi pe Lică. 

Renunţă să-şi mai amintească unde l-a mai văzut, dar fu 
sigură că-l va regăsi. Va face cercetări în direcţia în care 
credea că are indicii şi hazardul o va servi şi el. Cam pe 
unde putea umbla Lică? Se decise să iasă mai des singură. 

La prima întâlnire îl va opri de-a dreptul. Deocamdată 
spuse lui Maxenţiu: 

— Ai face bine să mă pui în raporturi cu doamna Hallipa- 
Drăgănescu. Nu vreau când o întâlnesc să avem aerul 
stupid de a ne evita; sunt mutre bune pentru femei 
sentimentale. Nici ea, nici eu nu suntem de aşa fel. E foarte 
probabil că ne vom înţelege. Dumneata vei servi de trait- 
d'union, găsesc chiar chic să ne împrietenim. Să faci aşa ca 
să fiu invitată la recepţiile lor. 

Maxenţiu voi să-i spună ceva dezagreabil, dar îl înecă 
puţin tusea. Dete numai din umeri. Ştia că dacă Ada îşi 
pusese în cap cu dinadinsul, nu va putea scăpa de corvadă. 
Femeile? Sau dau bătălii de întrecere între ele, sau caută să 
se asocieze cu rivalele. Ce-l interesa pe el duelurile lor! 
Avea sub coastă o durere încăpăţânată şi nu cuteza să facă 
dovada ei. Când se rupsese mariajul cu acea Elenă cuminte, 
care îl iubea, pare-se, pe când el căuta numai căsătoria de 
rezon, îi păruse rău. Apoi, în viaţa de certuri pe care o 
ducea cu Ada, îşi închipuise că ar fi fost mai fericit cu 
cealaltă. Dar era măgulit că Ada îl cumpărase cu bani mulţi 
şi că acea Elenă îl iubise, măgulit în ambiția lui anemică. El 
avea o situaţie solidă cu făinăreasa, Elena Drăgănescu o 
situaţie admirabilă. Totuşi era bine, dar nu vrea să o mai 
întâlnească. Acum Elena sau Ada, femeile îi erau duşmane. 
Mai mult chiar decât zilele de toamnă, vecinătatea lor îl 
obosea. Conversaţia Adei îi aduse aminte de fetiţa aceea 


perversă, sora fostei lui logodnice, care fusese pricina 
rupturii căsătoriei. Se trudi puţin să-şi amintească numele 
ei ciudat: Mika-Le. Îi plăcu răul pe care-l pricinuise surorii 
ei numai din viţiu sufletesc, fără amor pentru el. Răutatea 
era singura simţire ce-l mai bucura. Nu putea suferi să fie 
iubit. Îi părea că e tentativă de asasinat. Amintirea fetei îi 
străbătu creierul cu o mică voluptate. Avea un flacon cu 
picături tonice acre şi amare, ce-i da aceeaşi cutremurare şi 
un minut de căldură la cap. Numai la cap circula parcă încă 
sângele, sleit. Când Ada va reuşi să pătrundă la Hallipii- 
Drăgăneşti, va afla poate ce a devenit acea cantaridă. Cu 
capul plecat pe umărul stâng, Maxenţiu se uită pe sub 
viziera de lac la Ada, care urmărea atent pasul elastic al 
murgului, se uită cu o privire louche, ca şi cum se dedase la 
un viţiu ascuns. Părea o mască sarbădă de carnaval, pe care 
un beţiv nocturn şi-a atârnat ironic cascheta şi care, la 
lumina caldă a zilei, semăna sinistru cu un om. 

În traiul totdeauna sobru al prinţului Maxenţiu, căsătoria 
cu bruna Ada Razu adusese o scurtă criză de senzualitate. 
Criză funestă pentru organismul lui până acum econom din 
prudenţă şi din sărăcie. Sănătatea lui Maxenţiu fusese 
totdeauna delicată, dar precauţiunile pe care le lua îi 
îngăduise să se creadă numai debil, fără să-şi ducă gândul 
mai departe. După şase luni de regim conjugal însă, pe 
terenul slab, boala prosperase. Dintr-un sarbăd exemplar 
monden, Maxenţiu devenise un specimen bun de studiat în 
ce priveşte ravagiile repezi ale tuberculozei. De acel studiu 
se ocupa el însuşi cu aviditate. 

Ada, în schimb, cunoscuse sportul căsătoriei ca şi pe 
celelalte sporturi, fără să obosească. Descoperise însă 
curând că-i convine moda aristocratică a camerelor 
separate, din saţiu, desigur, mai mult decât din snobism. 

Singur în patul său, Maxenţiu, cu egoismul de bolnav, era 
mulţumit - dar cu acelaşi egoism îi era frică de singurătate. 
Frică de un spectru pe care oglinda i-l desprindea în fiecare 
zi mai desluşit din propria lui imagină. 


De câtva timp, noaptea avea febră şi somnul îi era 
sufocant. Palmele arzătoare şi le răcorea pe cearceafurile 
proaspete de olandă fină, îndantelate bogat şi uneori uşor 
pătate de buzele fierbinţi. Când descoperise întâi urmele 
acelor sărutări rozate, Maxenţiu trăise cele mai intense ore 
de desperare ale amorului cel mai mare, amorul de sine. În 
insomniile lungi simţea în palmele calde o cadență care 
treptat creştea, îl invada tot până când îi umplea urechile 
cu un vâjâit asemenea unei cascade. 

Între perine înalte, cu inițiala brodată fin subt o coroană 
mică, şedea, ascultând spre uşă ca nu cumva să vie Ada, şi 
totodată asculta încordat cu speranţa ca cineva să vie să-i 
curme spaima. 

Femeia aceea, care avea dreptul să intre oricând la el să-i 
vadă nemernicia şi, astfel, să i-o mărească, îi era duşmană - 
dar pentru că nu venea, pentru că poate îi ghicise boala şi 
se temea, îi era mai duşmană încă. 

Aşa era tortura nopţilor febrile. Dimineaţa întreagă era 
consacrată unei toalete minuţioase, ce reconstituia pe 
prinţul Maxenţiu aşa cum fusese mai înainte. Acelaşi tip 
borgian, în care otrava era difuzată însă de un bacil mic, de 
o virgulă sinistră văzută adesea de Maxenţiu în vis, 
proiectată pe un ciudat fond albastru, ca safirul uriaş, 
geamăn cu al Adei pe care-l purta pe index, safirul de 
logodnă. În aceleaşi visuri, vedea pe aşternutul imaculat 
desenul roşu al unor frunze de palm cu fibre dureroase, ce- 
şi mutau locul pe măsură ce-şi mişca mâinile agitate. 

După ce-şi termina o toaletă complicată cu grima unui 
actor, începea să joace comedia tragică a vieţii de toate 
zilele, cu un program barbar de osteneli mărunte şi 
zadarnice. 

Era dejunul cu oaspeţi sau ca oaspe, la ore târzii şi cu 
meniuri ucigătoare. Dar nemulţumirea lui n-avea voie să se 
manifeste în afară, ci se resorbea mereu în aceeaşi cupă 
mizeră a fiinţei lui. Ada îl târa la toate şedinţele sportive de 
antrenament, găsind că e mai chic decât să asiste la 


meciurile oficiale. De altfel, ei îi plăceau busturile goale 
asudate, muşchii întinşi, viaţa brutală şi în plin aer. Pe când 
ceilalţi îşi cheltuiau acolo energiile sau îşi consumau lenea, 
Maxenţiu trăia ceasurile unui efort tragic pentru ca 
resorturile lui, toate, să stea la postul lor de funcţionare; ca 
nu cumva sărmanul corp, tot mai deznodat, să se desfacă 
din toate niturile aşa cum avea senzaţia permanentă. 
Prinţul Maxenţiu se plimba pe pistă corect sau sta pe 
sprint rigid, cu ochii dilataţi, cu privirea ştearsă, manechin 
îmbrăcat în ţinuta de sportsman, fără o greşală de eleganţă, 
pe când toată atenţia lui sta întoarsă înăuntru, cu grija ca 
nu cumva genunchiul să se încovoaie brusc din neglijenţa 
unui ligament, ca nu cumva umerii să scapete şi toată 
păpuşa de panoptic să se prăvale undeva pe loc de repaos, 
pe care sensibilitatea lui istovită ar fi dorit, totuşi, să se 
poată întinde în căutarea odihnei. Maxenţiu călărea cu o 
tensiune halucinantă ca nu cumva să se rupă armonia 
dintre el şi cal şi, astfel, prin cea mai mică zvâcnire, să se 
rupă şi înăuntru ceva, într-un plămân vecinie ulcerat pe 
care-l simţea în toracele lui pretutindeni, parcă, şi la orice 
mişcare. Se uită cu ură la Ada, alături de el, şi la ceilalţi 
călăreţi lipsiţi fără altă grijă decât de a încăleca frumos, aşa 
cum o avusese şi el odinioară. Fără acea femeie nu ar fi 
călărit un superb cal englezesc şi fără de ea n-ar fi fost o 
biată păpuşă nemernică, înţepenită pe spatele unui cal de 
rasă. În fiecare zi prinţul conducea dog-cart-ul înhămat cu 
un demi-sang, acel murg faimos. Conducea la aceeaşi oră, 
când începeau afară răcoarea şi seara şi în el începea o 
uşoară încropeală premergătoare febrei. Sta sus pe capra 
înaltă, arcuit de mijlocul dureros, în care junghiul îşi avea 
bătut un cui permanent de rezonanţă. Sta trudit de 
sforţarea ce-i punea de-a lungul braţelor alice mici, mobile, 
care păreau a exploda în vârful degetelor. Era ameţit de 
trăsuri, de pietoni, de tot ce mişuna în jur, printre care se 
strecura ca prin mijlocul unui carrousel infernal, din cauza 
unei migrene permanente, ce-i punea sub ţeastă o reţea 


subţire metalică, difuzând lumina şi aiurind în sunete. 
Strângea atunci din maxile, pe care le simţea putrede, dinţii 
ce căpătau între ei tot mai multe spaţii. Comesenii, 
prietenii, Ada, toţi cei de aproape erau ca nişte bolide de 
care se loveau fibrele lui apte durerii, aşa cum e nervul unei 
măsele bolnave. 

Oamenii aceia, Ada mai ales, cereau să asculţi şi să înţelegi 
o mulţime de lucruri, care pentru dânsul n-aveau nici o 
importanţă, fiindcă priveau pe cei sănătoşi. Oamenii aceia 
puneau întrebări şi cereau răspunsuri. La el, fenomenul 
vorbirii se forma undeva într-un loc usturos şi, după un 
parcurs sufocant ca cel al unui cheag embolic, vorbele 
gâlgâiau în gâtlej într-o salivă sărată, aşa că permanent 
cuvintele îi păreau coagule scăpate de pe buze. 

Ada, în adevăr, aşa cum bine socotise, întâlnise pe Lică 
Trubadurul. Fusese destul să se coboare din automobil şi să 
se amestece la anumite ore în viaţa uliţei. Era aproape cu 
neputinţă să treci câteva zile în şir pe faimoasa Calea 
Victoriei fără să întâlneşti pe oricine ai fi vrut sau n-ai fi 
vrut. Bucureştiul rezolvă problema de a fi oraş mare şi mic 
deodată, provincie şi capitală. Atribute duble, combinate în 
proporţii dozate machiavelic, ce-i compun caracterul 
distinctiv. Progresul chiar al oraşului respectă aceeaşi lege, 
se desfăşoară pe orice distanţă şi în orice direcţie, fără a-şi 
pierde mişcarea în jurul nucleului. Firele, cât de lungi, se 
deapănă în jurul acelui miez viu, care, astfel, nu se 
deplasează din nici o schimbare. Tot ce e nou se 
intercalează în spaţiile libere, sau se substituie fără a rupe 
ritmul special al urbei, şi oamenii, asemeni prin toate 
prefacerile lor, vin de pretutindeni acolo, în inima strâmtă a 
oraşului, ca şi cum viaţa le-ar fi o permanentă recreare. 
Când Ada zărise şi Lică, traversase drept spre el, sigură că 
o va recunoaşte, cum şi ea îl recunoscuse. Fără a căuta 
atitudini zadarnice pentru amândoi şi fără să-şi caute nici 
cuvintele, în zgomot şi înghesuială, îi spusese, cât mai 
sumar şi mai clar, să vie în dimineaţa următoare la locuinţa 


lor, a cărei adresă i-o notase pe o foaie de carnet; avea să 
fie vorba de un post în vederea grajdurilor de curse pe care 
le proiectau. Lică pusese hârtiuţa în buzunar fluierând şi se 
uitase de aproape cu ochii lui de trubadur de mahala în 
ochii tot aprinşi ai negricioasei. 

Înţelesese de ce „post” anume era vorba şi era dispus să-l 
ocupe. Atât! Bruna Ada intrase apoi într-un magazin de 
covoare. De ar fi stat împreună un minut mai mult, poate s- 
ar fi înţeles mai puţin. Lică hotărâse că se va duce a doua zi, 
aşa cum îi spusese drăcoaica. Era antrenat. 

În dimineaţa aceea, pe la unsprezece, feciorul veni cu paşi 
uşori să spună lui Maxenţiu că doamna prinţesă doreşte să-i 
vorbească. Maxenţiu se gândi din nou cât e de obositor 
traiul lui parazitar. Ce va fi vrut Ada de la el? Vreo nouă 
şedinţă sportivă? Vreo vizită nouă? Dacă Maxenţiu azvârlea 
la tennis o minge, mişcarea era dublată de cea care trebuia 
să amortizeze efortul şi tot aşa mereu. Apoi orice 
conversaţie, orice gând se suprapunea gândurilor ce avea 
despre boala lui, monologului nesfârşit cu sine. De i se 
vorbea pe când el recapitula ceea ce simte în acel moment, 
îi trebuia o dublă încordare; de i se cerea să privească ceva, 
atunci când el supraveghea mişcări lăuntrice, era turburat. 
Acel lăuntric îi da mereu de lucru, prin nesfârşite senzaţii 
ce se înmulţeau pe măsură ce boala progresa. Maxenţiu era 
un bolnav prea adevărat, dar, cu grija de a-şi ascunde 
boala, adăoga suferinţei şi ipocondria. Avea, negreşit, de ce 
se teme, dar teama preceda mereu şi înmulţea răul. 

Azi, ca şi în toate zilele, Maxenţiu rupsese fila de calendar 
cu regularitatea unui om de afaceri înainte de a începe 
munca sa laborioasă. Întâi igiena exterioară: baia, masajul. 
toate cu precauţiuni şi dozate după zile şi anotimpuri, până 
când îşi recompunea chipul descompus cu care se scula. 
Apoi cealaltă igienă în interiorul aceluiaşi trup. Pentru el 
interiorul era accesibil. Nu-l vedea aşa cum vede chirurgul 
un trup deschis, îl vedea cu un fel de facultate tactilă, ca şi 
cum pe fiecare parte a trupului sensibilitatea îi dezvolta mii 


de ochi întorşi înăuntru. Chiar în somn urmărea ceea ce se 
petrece acolo ca o veghe răzbind prin întuneric. Doctorul, 
credea Maxenţiu, ştia puţin lucru, nu cunoştea decât 
procesele mari, evidente, ale boalei. El însă ştia orice 
tremurare de fibră, ştia legătura prin care acea fibră va 
duce rezonanţa spre alte centre şi de acolo la sfânta 
sfintelor - plămânul - acolo unde totul converge pentru rău 
şi pentru bine. Orice vibraţie avea acolo ecouri mici, iar 
uneori gâlgâieli de ape ce puteau deveni cataracte. Erau 
acolo aluviuni şi diguri, tot felul de chinuri pe care doctorul 
le reducea sumar la: 

— Azi avem în stânga un suflu cam cavernos! 

Erau, în adevăr, acolo caverne şi abisuri, şi precipitări de 
ape roşii şi scocuri şi vaduri, pe care Maxenţiu, ca un turist 
tragic, le vizita cu de-amănuntul, în fiecare zi pe alte 
climate. Pe acalmii înşelătoare sau pe tempeste înăbuşite, le 
străbătea cu precauţiune, păşind uşor, vâslind cu rame noi, 
pentru a-şi cârmi printre ele viaţa. 

Dar grija mare era ca totul să rămână acolo, în subsoluri, 
ca nimic să nu evadeze. Febra ar fi vroit s-o împiedice de a 
trece la termometru; un acces de tuse mai tare putea fi o 
primejdie vădită oricui. Mai ales să nu i se urce în gâtlej 
gustul acela de sânge: un firicel sau un coagul mic, pe care 
să trebuiască să-l înapoieze penibil la surse, sau să-l 
păstreze chinuitor în valvula silnică a gurei, sau, mai teribil 
încă, să-l strecoare în batista fină de olandă, cumplit de 
albă, cu o coroană brodată în colţ. Acel firicel, acel coagul 
puteau aduce după ele marea surpare, năruirea apelor şi 
rostogolirea rocelor de sânge, primejdie ce se aţinea gata şi 
pe care Maxenţiu o purta eroic în el. 

Doctorii! Ce ştiau! Ce puteau! La început nu vroise să 
întrebe pe nici unul, apoi mersese la ei ca un client 
oarecare necunoscut şi i se spusese cu indiferenţă adevărul. 
Acum consulta profesorii mari, ce-i respectau dorinţa de 
discreţie, îi spuneau adevărul cu precauţiuni, îi dau sfaturile 
cu menajamente; nu-l puteau nici vindeca, nici sili. Îl 


mențineau în minciuna lui către alţii, la care ţinea aşa de 
mult. Nimic nu-l putea hotări să accepte sanatoriul, 
însemna pentru el a-şi pune eticheta infamiei. Îi era o 
ruşine nespusă să se încorporeze mizeriei, să o accepte 
făţiş. Ştia că Ada îl cumpărase pentru prestigiul social pe 
care-l avea, mult-puţin, şi nu vrea să abdice de la el. Nu 
vrea să fie un obiect de milă, un declasat, o medalie 
demonetizată. 

Cât era el de ocupat în dimineaţa aceea când Ada îl 
deranja? De cum fu gata, totuşi, trecu în biroul mare, unde i 
se părea totdeauna cam frig, oricare ar fi fost temperatura. 
Pendula - un mapamond nobil ţinut de o statuă înaripată de 
bronz - ocupa mijlocul bibliotecei ce cuprindea aproape tot 
peretele. Se apropia unsprezece şi el începea să simtă 
acum apropierea unei mici crize. loate semnalele erau 
date: fiorii cunoscuţi porniseră din mâini, din picioare, din 
coaste spre piept şi acum Maxenţiu aştepta să vadă pe unde 
vor apuca, cum se vor strecura, ce vor dărâma în drum. Îşi 
făcea calculul pentru a da fiorilor o direcţie cât mai blajină, 
şi, iacă, Ada trebuia din minut în minut să vie! O ura! Ce 
vrea vrăjitoarea aceea, al cărei filtru amoros îi grăbise 
ruina sănătăţii şi al cărei filtru amoros nu-i mai putea da 
nici o înviorare?! Vrăjitoarea pe care îi era urât să o vadă 
alături şi lângă care era silit să trăiască mereu, fără nici o 
scăpare! Din pricina ei devenise un rob, ce nu putea fugi să 
se ascundă acolo, în acele sanatorii, pe ale cărora nume 
magice doctorii i le plimbau pe dinainte ca pe nişte lanterne 
fabuloase! El era bărbatul prinţesei Ada şi nu putea lipsi de 
la postul lui! Era o firmă pe care femeia o cumpărase scump 
şi nu-şi putea mărturisi falimentul! La gândurile acestea, un 
fior nou i se strecură din ceafă în sus, un fior ce se târa 
acum ca o reptilă spre munţii focoşi ai creierului şi îl 
înturna de la baza bazinului sacru al plămânului. Era 
tocmai pe cale să obţie acea imobilitate perfectă, capabilă 
să stăvilească junghiul, când Ada intră zgomotos, urmată de 
Lică, pentru a face propunerea plănuită. Maxenţiu 


cumpărase de la desfacerea grajdului Simonian cei mai 
buni cai. Le trebuia un maitre-dresseur, un fel de 
chambellan d'ecuries. Ada îl aducea. La vederea lor, 
Maxenţiu simţi o durere ascuţită prin occipital, pe când o 
greutate îl apăsa pe splină; o greutate mobilă, care un 
minut se aşeza mai bine şi îi lăsa respiraţia liberă, şi alt 
minut împiedica aerul să treacă prin sifoanele parcă 
îngustate ale pieptului, încât respiraţia nu-şi putea ridica 
supapele. Aşadar, femeia alergase încălzită prin tot oraşul 
şi-şi găsise în uliţă amantul ales tot de pe uliţi! Văzându-i 
înaintând spre el, i se turbură sângele. N-o iubea pe Ada; 
nu era gelos! Era, pesemne, urma acelei mişcări atavice de 
indignare masculină în astfel de împrejurări; era apoi mânia 
de a se fi turburat şi grija de a-şi opri turburarea. 

Lăţi pe dinţii rari buzele violete, şi ochii cu pete galbene îi 
închise ca să se apere de vederea lor supărătoare. 
Mizerabila! De ce nu-l păstrase ascuns ca să nu-l vadă, ca 
să se poată face că nu ştie! Poate că vrea înadins să-l 
omoare şi să rămână cu celălalt, de aceea da lovituri de 
teatru! Intra aşa, deodată, la el cu ţângăul, ca să provoace 
vreo catastrofă! 

Ada, în taior clasic ca un costum de călărie, de n-ar fi lipsit 
culoţii şi jupa n-ar fi fost scurtă până la genunchi, cu 
gambele subţiri încălţate cu cei mai fini ciorapi, prin care 
părul se vedea ca şi pe piciorul gol, cu un feutru alb pe 
părul negru, tuns scurt, băieţeşte, cu ceafa rasă şi cercei 
lungi de perle, ce jucau suspect pe gulerul bărbătesc de 
pichet alb, înainta cu un pas agil, ce suna distinct cum sună 
castanietele, pe parchet, un pas sigur, ce exaspera pe 
Maxenţiu, ale cărui tălpi în pantofi albi fără tocuri - pantofi 
de sport - păreau tălpile unor patine ce se înfundau şi 
lunecau totodată pe nisipul fierbinte şi mobil al covorului. 

Zvelt, în spatele Adei, şi aşa de aproape că umărul lui 
atingea ceafa ei vânătă de tunsoare, Lică surâdea, cu pliscul 
deschis, gata de fluierat. 


Văzându-i aşa de aproape, Maxenţiu avu un imbold să 
ridice mâna şi să lovească obrazul arămiu al femeiei, 
obrazul proaspăt al haimanalei. 

Rezemă atunci pe lemnul rece, lucios, al biroului, o palmă 
fierbinte, care parcă se lipea. Lică se uita mereu la 
Maxenţiu cu ochi strânşi, cel stâng mai mult. Nu-l sfida, dar 
îşi reamintea scena întâlnirii pe bulevard. Lui Maxenţiu i se 
păru că Lică gândeşte: „lată-mă! Eu sunt locţiitorul, 
amantul şi vin să mă aşez confortabil în culcuşul tău de 
cadavru viu, căruia îi vom face în curând un sicriu.” „Cine e 
nemernicul ăsta şi ce voiţi aci?” spuse în minte, cu glas 
violent, Adei. 

— Ce doreşti, Ada? articulă cât mai moale ca să nu se 
zdruncine. 

Ada făcu scurt prezintarea. 

— Îmi pare bine, domnule! zise Maxenţiu cu precauţiune, 
întinzându-i o mână transparentă. 

„E. dus pe copcă! gândea sumar Lică. 

Ada băgă de seamă ce rău arăta bărbatu-su. 

„Ce Dumnezeu are?” se întrebă. Dar n-avea timp de 
pierdut. Profită chiar de acea indispoziţie şi spuse dintr-o 
dată tot ce avea de spus, cu glasul ei strident, în fraze 
scurte şi repezi, ce se prindeau una într-alta ca inele de oţel 
şi făceau un lanţ ce gâtuia pe Maxenţiu. 

Minciunile, nepregătite dinainte şi pe care nu se sfia să le 
improvizeze în faţa lui Lică, se succedau precise. Lică le 
prindea din treacăt cu îndemânare pentru a fi puse la punct 
şi admira ca un cunoscător talentul cuconiţei. 

— Lina, care ştia că avem nevoie pentru grajdurile noi de o 
persoană de încredre, ne-a recomandat pe domnul 
Petrescu. Domnul Petrescu e mare cunoscător de cai şi fost 
ofiţer de cavalerie. Domnul Petrescu consimte să ia direcţia, 
dar îşi rezervă alegerea orelor de antrenament. De altfel, 
deocamdată, e vorba numai de, instalat şi de organizat. 
Lina a fost foarte drăguță că n-a uitat, înainte de a pleca la 
Paris. şi domnul Petrescu a fost foarte amabil că n-a uitat 


nici el. De altfel, pe domnul Petrescu nu-l cunoaştem acum 
întâia oară. Ţi-aduci aminte? În ce priveşte caii, n-are 
nevoie de nici o recomandaţie! 

Aşadar, neruşinata pomenea de acel incident; Maxenţiu se 
simţi cuprins de furie. Vestigiu al demnităţii, dar mai ales 
ofensă dureroasă adusă slăbiciunii lui fizice. Cum braţul 
liber şi-l simţea greu, îl crezu puternic. Ar fi vrut să ridice 
cu el un obiect masiv şi să-l arunce în cei doi. Întinse braţul 
şi lovi capacul călimării imense, ce ţăcăni. Ruşinat de 
stângăcia gestului, pipăi cu o mână tremurătoare de orb 
biroul, şi se rezemă şi cu palma aceasta. Cealaltă, pe care o 
ţinuse până atunci prea apăsată, îi furnica. Avea astfel o 
atitudine ce-i păru lui Lică foarte distinsă. 

Ada vorbea încă! Ce mai vrea? Maxenţiu nu mai auzea şi 
ar fi trebuit să audă. O pânză subţire ca de păianjen i se 
aşezase pe urechi şi ar fi vrut s-o ridice de acolo delicat, ca 
pe o portieră diafană. Prin țesutul ei transparent sunetele 
se difuzase şi rar câte un cuvânt se prindea în mreaja 
auzului. Trebuia să-şi strângă vinele subt frunte, să le 
întindă apoi. vinele sinilii, ce stau acolo la suprafaţă, vizibile, 
aşa de rău apărate de epidermă. Nu răspunse nimic. Păru 
tăcerea afirmativă a unui personagiu sobru şi corect, 
extrem de corect în pijamaua de duvetină marron, încheiată 
sus peste cămaşa de mătase, cu gâtul înfăşurat artistic în 
fularul de mătase alb, cu încălţămintea şi pantalonii de tenis 
- o jumătate de toaletă elegantă de dimineaţă. Peste umărul 
Adei, Lică îl privea cu un fel de respect. Acea stimă a 
bărbaţilor pentru omul pe care-l vor înşela. Ciudată simţire 
masculină, care face ca la un anume moment necazul lor în 
loc să cadă pe soţ, pe rival, pe tiran, loveşte femeia ce riscă 
şi se expune pentru ei. Fie că Ada băgă de seamă unda de 
furie a lui Maxenţiu, fie că simţi laşitatea celuilalt, fie că-şi 
văzu numai de meşteşugul ei femeiesc, avu o bruscă 
întoarcere: 

— De altfel, domnul Petrescu nu va face nimic fără să te 
consulte, zise. 


Maxenţiu se înclină. Audienţa era terminată. Cu mişcarea 
lui obicinuită, Lică se întoarse pe călcâie pentru a ieşi 
înapoia Adei. Deşi întrevederea fusese scurtă, era bucuros 
că s-a sfârşit. Negreşit, şi Ada şi el erau hotărâți ca 
raporturile cu prinţul să fie cât mai rare. Pe Maxenţiu însă îl 
amăgise cuvintele Adei: „Le va consulta!”. Maxenţiu avea şi 
el singura dorinţă să nu mai aibă în faţa ochilor pe acel 
țângău sprinten, sănătos, şi era trudit acum de ideea că va 
avea mereu de-a face cu el. Un nou canon se isca în biata lui 
viaţă. Dar nu avu timp să-şi mestece amărăciunea. Răul lui 
acum nu mai era acolo unde-l putea urmări şi păzi. Tot 
trupul îi era amorţit: o anestezie anume pe care o cunoştea, 
de altfel. Numai fruntea îl durea ca o bubă. Ştia ce 
urmează: durerea cea mare, cea ca junghiul unui furuncul 
copt, subt coastă, în stânga, la bazinul vieţii, care pentru el 
nu era inima, ci plămânul. Prin plămâni omul era sau nu era 
fericit. Şi doctorul ce spunea: „Nimic nou! Avem acelaşi 
suflu cavernos sus în stânga şi opacitate la vârf. Precauţiuni 
mari! Aer. Sobrietate. supraalimentaţie şi. Leysins. 
Leysins!” 

Atâta spunea doctorul despre chinul lui cel mare. 
Maxenţiu se propti şi mai tare în mâini. Picioarele păreau a 
patina pe nisipul lunecos al covorului şi biblioteca, în faţa 
lui, era un orizont nestabil. Ameţea. Se lăsă uşor într-un 
fotoliu. Nu se mai gândea nici la Ada, nici la Lică. Aştepta să 
vadă dacă prinţul Maxenţiu va mai fi a doua zi în viaţă. 
Prinţul Maxenţiu, pe care Maxenţiu ofticosul îl iubea mult. 
Maxenţiu bolnavul, singura fiinţă pe care-o iubea prinţul! 

De va mai trăi, sau de-l va îneca un val mare, ce-i va umple 
pieptul, gâtul, gura şi-l va sufoca, pe când pete ruşinoase 
vor necinsti covorul scump, parchetul strălucit, ori pantofii 
imaculaţi şi pantalonul ca un crin. 

De ce oare subordonase Ada, brusc, pe noul ei favorit 
soţului uricios?! Văzuse un minut ridicându-se răzbunătorul 
înapoia snobului bolnav şi corect. Ada nu era fricoasă, totuşi 
stafia proiectată de fiinţa lui Maxenţiu era aşa de urâtă că 


se putuse speria. Nu! Ada lucrase simplu, după 
temperamentul ei. După ce obținuse toate avantagiile 
pentru Lică, înfruntând pe Maxenţiu, vroise să corecteze 
acel afront, nu pentru el, ci pentru propria ei îngâmfare. Ca 
nu cumva tânărul aspirant să uite că e servul ei şi săia un 
prea mare avânt. Vrea să-l predomine aşa cum vrea să 
predomine tot, să-l aibă ca unealtă mlădioasă, să poată la 
nevoie speria pe Lică cu prinţul, cum sfida pe Maxenţiu cu 
cellalt. Avea nevoie de bărbaţi, dar nu putea suferi 
stăpânirea lor. Se vedea stând la mijloc pe scândura unei 
„bascule”, la capetele căreia se ridicau şi se lăsau cei doi 
după voia ei. Se mai gândea şi la leafa ce trebuia fixată lui 
Lică. Nu o vrea prea mare ca să nu scandalizeze pe 
Maxenţiu, ca să nu dea prea mare independenţă lui Lică, şi 
pentru că făinăreasa era avară. Se mai gândea la caii ce vor 
costa foarte scump, la premiile pe care le va câştiga grajdul 
ei, la cursele pe care le va alerga ea singură; aşa că mergea 
foarte încet de-a lungul hall-ului alături de Lică, fără să-i 
vorbească. Ada nu era defel lirică. Gândurile ei practice 
erau totuşi, în felul lor, gânduri amoroase pentru Lică. 

În dreptul scării se opriră: 

— Nu pot primi postul! spuse Lică scurt, cu piciorul pus pe 
întâia treaptă. 

Îi sărută mâna grăbit şi cu pasul lui sprinten cobori scara 
în fugă. 

Ce însemna refuzul lui? Ada se roşi de mânie şi de părere 
de rău. Abia prins, mierloiul scăpa. De ce? 

În adevăr, de ce? Simţise Lică că e vorba de robie, ceea ce 
nu putea suferi? Avusese cumva vreun scrupul? Nu! Băgase 
de seamă că nu e vorba de un chilipir fără osteneală, aşa 
cum dorea el? Sau poate mediul acela nou, înainte de a-l 
cuceri, îl speria? 

Acolo, în faţa omului galben, femeia negricioasă nu-l mai 
aprinsese cu ochii ei ca deunăzi şi toată parada aceea de 
vorbe late: organizare, grajduri. Îl plictisea. Îi plăceau 
lucrurile de-a gata. Nu calculase nimic, dar avusese intuiţia 


unor piedici. Cum însă era bine făcut pentru slujba vieţii şi 
avea mişcările spontane bine adaptate, gestul lui îl slujise. 
Ada nu era femeia să se lase bătută. Văzuse că trebuiesc 
slăbite frânele cu Lică. Astfel chilipirul dorit i se pregătea 
Trubadurului. Deocamdată Lică fugise numai pentru că era 
capricios şi pentru că-i era grabă să se vadă în aer liber. 
Nu-i plăceau încă palatele. Ce avea să mai fie, avea să se 
vadă. Ajuns pe trotuar şuieră lung, înviorat. Se uită în sus 
unde era albastru, în jos unde se aplecă să ridice o 
crizantemă pierdută de cineva. Îşi aminti cu plăcere de 
norocul ce dase peste el, ca şi cum n-ar fi stricat totul cu 
refuzul lui. Cu sfârleze mici potrivi firele lâncede ale 
crizantemei şi porni să povestească Siei aventura şi să-i dea 
floarea. „Biata fată!” îşi zicea în gând, ca şi cum i-ar fi făcut 
vreun neajuns, de care vrea s-o consoleze. „Biata fată!”, şi, 
înfundându-şi pe ochi feutrul, dezmierdă cu umărul 
vestonul unei cuconiţe nostime, care aderă! 

VI. 

Mini nu uitase comisionul pe care Lina i-l dase pentru 
amica Nory în ce privea pe micii sugari. Ba chiar ideea 
acelui comision o urmărea şi vroia să-l îndeplinească. Ceea 
ce mai ales vroia era să întrebe pe Nory ce crede despre 
Rimi şi despre casa lor cea nouă; despre viaţa şi nepoata lor 
cea nouă. 

Să-i vorbească şi despre simptomele de bolnav închipuit, 
pe care le atribuia doctorului Rim. N-ar fi putut spune de ce 
boala asta imaginară părea primejdioasă pentru menajul 
Rimilor mai mult decât o boală efectivă şi nici n-ar fi putut 
spune de ce nepoata cea nouă i se părea atâta de 
nesuferită. Nu purta deocamdată Rimilor un interes prea 
viu. Erau numai impresii. Un fel de sonerie de alarmă auzită 
într-un pericol ce nu te ameninţă direct, dar îţi crează 
datorii către ceilalţi sinistraţi. Nu putea face dovada 
temerii, dar nici nu putea sta nepăsătoare. N-o mira grațiile 
pe care le făcea Rim infirmierei - năravuri vechi, năravurile 
cele noi, adică armonia conjugală, erau desigur 


satisfăcătoare. Totuşi. Ar fi vrut să vadă pe Nory şi, subt 
pretextul comisionului Linei, să-i dea alt comision: acela de 
a preveni pe Lina. Despre ce? Nu avea nici o idee precisă. 
Presimţire? Ridicol argument! Cine se conduce după 
presimţiri, deşi sunt semnale superioare? Nu era rolul ei să 
se amestece în treburile casnice ale Rimilor pentru a le 
turbura liniştea, care pentru moment era o realitate 
precisă. Totuşi Mini nu se putea astâmpăra. Fu bine servită 
de împrejurări. La coafor, într-o dimineaţă, auzi un glas 
strident care o striga: pentru a curma zgomotul acelei voci, 
Mini se grăbi într-acolo. Prin oglinzi, Nory, ce-şi potrivea 
tunsoarea, o zărise. O boxă de coafor era un loc puţin 
potrivit pentru confidenţe. Totuşi, printre exclamările de 
bună revedere ale lui Nory, îi strecură că Lina Rim vrea să o 
vadă cât mai curând. Găsise formula. În loc de a spune ea 
însăşi lui Nory mesagiul Linei, o trimitea la faţa locului. Nu 
însă fără oarecare informaţii şi întrebări tendenţioase. 

— Ai văzut cum s-a îngrăşat doctorul Rim de când e 
bolnav? Ai văzut casa lor cea nouă? şi pe nepoata care zic 
că e fata lui Lică? 

Nory râse cu o gură până la urechi. Îi intrară pe nas şi gât 
fire de păr, se înecă, strănută şi porni ocări asupra 
nemţişorului ce se ocupa de frezura ei băieţească. 

— Văzut! '[i se pare curios ca mierloiul să fi făcut aşa 
văcuţă! Văzut! Bună casă! Proastă nepoată! Şi Rimii noştri 
în luna de miere! Acum e timpul lor! Adam şi Eva în rai! 
Nepoata e mărul şi Lică şarpele! 

Râse iar, apoi, fără tranziţie, întrebă pe Mini ce auzise 
vorbindu-se la Rimi despre festivalul muzical pregătit de 
Elena Drăgănescu. Cum Mini nu ştia nimic despre asta, 
Nory se enervă. 

— Mă duc! Mă duc la ei cât de curând! Mult o să se mai 
dea în laţ domnul doctor cu boala lui? Cu boala asta se 
poate ţine omul în sus! O mai poartă şi alţii pe picioare! 

Mini nu înţelegea bine ce vrea să spună Nory. Ce măr? Ce 
şarpe? Ce paradis? Prezintarea biblică a lucrurilor o 


încurca mai tare. 'Totuşi obținea rezultatul dorit. Pusese pe 
Nory în mişcare. 

— Chiar mâine mă duc la Lina şi domnul doctor are să 
cânte Bach, vrea nu vrea. Amorul nu ologeşte. Îi rămâne 
destul timp ca să joace tontoroiul, după cum cântă 
hoţomanul de Lică năstăşica lui de fată! 

Aşadar, asta era ceea ce vrea Nory să spună. 

Pentru ca să poată sta cu Mini de vorbă, Nory bruscă pe 
nemţişor, care, cunoscând clientela, nu se grăbi măcar cu o 
foarfecă. Nici nu era nevoie de grabă. Mini intrase ea însăşi 
subt îngrijirile domnişoarei Lia, manichiuristă 
îndemânatică, ce-i vorbea cu competenţă de legea chiriilor, 
pe când mâinile îi zburau în jurul degetelor ca porumbeii pe 
o floare. Nory şi Mini plecară amândouă la magazinul 
Stuart. Amica Nory povesti perfecţionările aduse de Elena 
salonului de muzică. Îşi aduse aminte de pianul din hall-ul 
casei de la Prundeni, pe vremuri. Elena, ca un fiu prim- 
născut, răscumpărase moşia vândută de tatăl ei. Moşia era 
subt gubernia mătuşei Gramatula, ce fusese pentru Elena a 
doua mamă. Rămăsese pentru agricultură cât permisese 
exproprierea, şi pe restul proprietăţii, achiziţionat de 
ţărani, se ridicase un colan de fabrici clădite cu banii lui 
Drăgănescu. Fireşte, el era acţionarul principal şi directorul 
general, aşa că se putea socoti stăpân pe întregul domeniu. 
Realizase un centru de prosperitate şi îşi asigurase o 
situaţie politică. El însă era om de treabă ce asculta de 
dânsa şi recunoştea că e al doilea în rang fără să se supere. 
Avea calităţi şi caracter. 

În fundul magazinului de muzică, patronul însuşi lua cu 
mare atenţie ultimele instrucţii ale lui Nory din partea 
doamnei Drăgănescu-Hallipa. 

Elena era o clientă deosebită şi casa Stuart avea un compt 
curent la Banca Drăgănescu. Serviciile aduse erau felurite: 
comandă de note sau tratative cu artiştii; furnituri de 
instrumente sau vreun acordor vienez special. Doamna 
Drăgănescu-Hallipa nu punea semnătura ei pe invitaţiile 


amabile ce le făcea artiştilor de profesie decât după ce totul 
fusese convenit în amănunt prin agenţia Stuart; dacă diva X 
ştia dinainte ce bucată va cânta şi la ce parte a programului 
se va retrage, primirea ce i se făcea nu avea nici o greşală; 
de era informată că va fi reţinută la o gustare, toaleta cu 
care se prezintă era corectă. Producțiile, aparent aşa de 
spontane, erau riguros organizate, de aceea chiar reuşeau 
aşa de bine şi decurgeau aşa de agreabil, în casa Hallipa. 

Magazinul de muzică, umbros şi răcoros acolo, în fund, 
subt scara ce urca la etaj, era aglomerat şi zgomotos spre 
intrare şi la ghişeuri. În toamna aceea opera ţinea recordul 
cererilor, aşa cum altădată simfonicele. 

— Nu s-a văzut în Bucureşti concert ca al Elenei, zise 
Nory. Tu spui, Mini, că Rim nu e bolnav şi că se face! 
Perfect! Olog nu l-am fi putut aduce, dar mofturi cu Elena 
nu se trec. Avem nevoie de el. Elena era chiar îngrijorată că 
nu vine răspunsul Linei. Vrea să trimită pe moaca cea mică. 

— Pe cine? 

— Pe Mika-Le! Cine vrei să fie moaca mică? 

— Să trimită Elena. pe. Mika-Le? 

— Da' de unde vii? Nu ştii că Elena a pripăşit de astă-vară 
la ea pe soră-sa? 

În adevăr, Mini venea de departe. Ştia că între Elena şi 
soră-sa era o vrajbă mare. Că surorile nu se puteau suferi 
de când Mika-Le stricase logodna Elenei cu Maxenţiu. 

— Dar. de ce a luat-o la ea? întrebă Mini stângaci. 

Ar fi pus o întrebare mai bine formulată şi ar fi arătat o 
mirare încă mai mare dacă un trombon, o pianolă şi un 
gramofon nu s-ar fi produs deodată din trei puncte ale 
magazinului. Nory îşi astupă urechile şi începu a ţipa în 
neştire: 

— Ştii că Mika-Le trăia cu unul! Tipul s-a însurat şi ea a 
vrut să-l omoare. Purta un briceag în poşetă, dar nu l-a ucis. 
În schimb, a chelălăit, a făcut scandal. Atelierul lui Greg era 
teatrul. Greg, cum ştii, avea slăbiciune pentru mumia mică 
şi tolera tot în speranţă că va lua succesiunea actoraşului, 


care nu i se părea umilitoare. Bărbaţii n-au ambiţie! Aber 
ich auch, cum zicea von M. Ce, nu ştii? 

Şi Nory se rătăci în anecdota generalului von M., Aber ich 
auch! 

— Sublim, ma chere! Socoteala bărbaţilor care închid 
ochii; a celorlalţi cari ciup de pe unde găsesc! Cine a vorbit 
de demnitatea bărbaţilor? Calomnie! Cine i-a ponegrit? 
Care demnitate? Drăguţii de ei! Ce s-ar face fără de 
greşelile femeilor? Ar rămâne păcăliţi. Şi nici ifos n-ar mai 
avea: „Dă, Doamne, să greşească, ca să am ce ierta!”. 
Generoşi ca bunul Dumnezeu. 

Mini, pe care mania feministă a lui Nory o plictisea, căută 
să o întoarcă la subiectul ce o interesa: 

— Aşadar, crezi, Nory că doctorul Rim va cânta? Ar fi o 
ocazie bună ca să se scuture de dureri închipuite şi să mai 
schimbe mediul. 

— De cântat cântă! Îţi spui eu! Cât despre mediu, vezi-ţi 
de treabă, draga mea! Lasă oamenii să trăiască! Aber ich 
auch! Casă au! Bine se simt! Cât a trebuit să sufere Lina 
până să-şi afle liniştea şi nepoata! Şi Rim? cum s-ar fi putut 
procopsi mai bine ca aşa? Doar nu era să-l giugiulim tu şi 
eu! Ţi-am spus de mult că lui Rim îi trebuie o fată. Linei, 
pesemne, tot asta îi trebuia! Le-a picat din cer. Cu ea la 
mijloc se înţeleg de minune. Bată-l norocul pe Lică cu fata 
lui! De unde o fi luat-o? N-a găsit-o să-i semene, dar a găsit- 
o lată şi proastă cum se cuvenea pentru aşa ispravă. 

— Cum? Nu e fata lui Lică? 

Mini era aiurită. Nory râse: 

— O fi! N-o fi! Iotuna e! Lică e băiat destul de vrednic ca 
să fi făcut una, cât şi s-o fi găsit gata pe piaţă. Dacă Lina 
noastră zice că e a lui, a luie! O ştii pe Lina. cu familia, are 
slăbiciune! 

Zgomotul instrumentelor tăcuse şi acum era stânjenită de 
ţimbalele răsunătoare ale vocii lui Nory. Prezenţa lui Mika- 
Le la Elena rămăsese încă neexplicată, când Nory exclamă: 

— Uite-i! 


La uşa magazinului se opri o trăsură de casă. Statura 
masivă a lui Drăgănescu masca o doamnă mică şi slabă, cu 
rochie de culoare închisă. 

— S-o vezi cu rochiile Elenei! râse Nory. Le scurtează 
jumătate şi tot îi bat gleznele. Mai bine decât cu genunchii 
goi ca înainte! 

În adevăr, era chiar Mika-Le, în formă de soră-secretară 
cu aere pose şi cu o mapă mare pe genunchi. 

Nory porni spre ei. 

Despărţindu-se de dânsa, Mini se întrebă un moment 
asupra acelei schimbări, apoi îşi întoarse iar gândul la Rimi. 
Nory decisese că Rim va fi sănătos şi va cânta. Aşadar, 
intuiţia ei despre o boală imaginară devenea un fapt. Dar 
primejdia? Cele ce se vedeau nu păreau chiar primejdioase, 
şi Nory formulase bine situaţia. Totuşi impresia subzista. În 
jurul acelui pericol închipuit, Mini se simţea chiar devenind 
activă, ceea ce era o abatere de la firea ei. Până atunci, Mini 
se mulţumise cu un maximum de armonii personale, şi 
acum iat-o chemată să dea tribut cine ştie căror treburi, 
pentru cine ştie ce socoteli! Deoarece nu se putea sustrage 
comandei, vrea s-o execute cât mai curând. Concertul din 
Bach o va ajuta. La ce lucru? Mini era un agent secret al 
unei uneltiri pe care n-o cunoştea. Singură cu gândul ei, 
coti pe strada Doamnei. Nory avea dreptate când spunea că 
Drăgănescu sta tupilat şi mulţumit în umbra nevestei lui. Pe 
când însă tovărăşia lor prospera, soţul scădea mereu şi 
scădea din propria lui voinţă. Elena nu avea prilej să se 
acuze că nu-şi iubeşte bărbatul, nici să-şi impună datoria de 
a-l iubi, deoarece Drăgănescu se da singur la o parte. 
Prestigiul lui social creştea mereu, dar în intimitate 
rămânea timid şi îşi ascundea sentimentul sub forma unui 
devotament tăcut. Sfiiciunea lui devenise o pudoare în care 
se complăcea. Se mulțumea să iubească pe Elena ca pe o 
divinitate inviolabilă şi contrariul l-ar fi stânjenit. Cum Elena 
nu ducea nici o lipsă din acea rezervă, traiul lor era firesc şi 


satisfăcut. Acestea erau resorturile vieţii intime, altfel ca 
aspecte. 

Drăgănescu se prezenta ca un domn serios, corect, ce nu 
vorbea nici prea mult, nici prea puţin, ce nu făcea gesturi, 
sobru, plin de bun-simţ şi destul de inteligent, dar cu 
scrupulul lăudabil că nu e destul. Preşedinte în numeroase 
consilii de administraţie, director al unei bănci solide, 
politicienii îl căutau. Renunţase la un scaun de deputat în 
favoarea unui protejat al guvernului şi dobândise, astfel, 
recunoştinţa şefului de partid, care, la prima ocazie, îi 
oferise loc în Cameră. În ultimul timp, la fiecare criză de 
cabinet, numele lui era pronunţat pentru remaniere, ceea 
ce făcea pe nemulţumiţi să se împace, dar candidatura lui, 
care nu era un zvon tendenţios, îl făcea ministeriabil în chip 
serios. În politică, de altfel, ca şi în afaceri, îşi consulta 
nevasta, ce se interesa activ de tot ce-l privea. Avea, astfel, 
impresia că e iubit. În orice caz, realizau formula bună a 
unei asociaţii cinstite. Unirea lor decurgea aşa cum fusese 
contractată, fără abateri de la punctul ei iniţial. Prin uz, 
negreşit că Drăgănescu ar fi putut lua ceva precădere şi 
Elena ar fi putut pierde din prestigiu. El însă pornise de la 
început cu ideea că nu e iubit, ci numai acceptat; Elena se 
măritase cu abdicarea amorului după o primă logodnă 
nefericită. Cu un altul, care după mariaj ar fi căutat să-şi 
afirme privilegiile, Elena ar fi ajuns, desigur, la o dramă a 
nepotrivirii. Drăgănescu însă ar fi fost nenorocit dacă 
cineva l-ar fi împins la revendicări; de acea trăiau în 
armonie. Era în amândoi un instinct ce menținea distanţele. 
Ei totuşi se socoteau fericiţi. Renunţarea lui Drăgănescu nu 
era însoţită de nici o gelozie: ştia că nimeni nu are ceea ce-i 
aparţine, ştia că ceea ce nu e al lui nu e al nimănui. Stare 
de lucruri limpede, fără nici unul din acele accidente ce 
aduc răscoală în sentimente şi le amestecă, urcă la cap pe 
cele de la inimă, coboară la inimă pe cele din minte şi 
dezlănţuie peste tot simţurile turburate. Elena, obişnuită de 
foarte tânără să ţie loc de gazdă în casa părintească, îşi 


alcătuise lesne relaţiile mondene. Snobismul ei o făcea să 
aleagă ce era mai bun şi primea pe toţi cu aceeaşi rezervă 
firească. Cum nu aveau pentru ea decât singura calitate de 
oaspeţi, îi supunea unui regim egal şi predomina fără nici o 
sforţare. Drăgănescu, prin căsătorie, făcuse un salt social. 
Ştia că lumea în care intrase era mai presus de educaţia şi 
de neamul lui, dar avea conştiinţa că-i este egal prin muncă 
şi cinste. '[inuta lui era modestă, dar fără umilinţă, cordială, 
deşi fără supleţe; îşi păstra prestigiul şi Elena i-l susţinea; 
formau astfel o pereche unită şi constituiau o forţă socială. 
De altfel, la recepţiile ei nu se vorbea nici politică, nici 
afaceri. Era salonul-tip, unde fiecare căuta să aducă sub 
forma cea mai distinsă ultimul reportaj. O emulaţie de 
limbaj şi idei, în conformitate cu calitatea superioară a 
mobilierului şi cu ţinuta perfectă a gazdelor. Pasiunea nu 
era admisă decât asupra unui singur subiect: muzica. 
Predilecţia de elevă silitoare, pe care Elena o avusese 
pentru sonate, se transformase într-un snobism artistic - 
snobism care, concentrat asupra unui astfel de obiect, 
devenise repede profesie de credinţă. Nory nu exagera 
vorbind de confortul sălii de muzică: un Bechestein demi- 
queue, un Bosendorfer grande-queue glorificau pianul, în 
afară de un Erard mic, bijuterie oferită de Drăgănescu 
Elenei, ce se afla în salonașşul ei intim. O vioară de valoare, 
violoncelul de fabricaţie superioară, harpă, flaute şi alte 
instrumente complimentare asigurau ansamblurile. Fireşte, 
executanţii veneau, de obicei, cu instrumentele şi partiţiile 
lor, dar la nevoie nu se putea invoca nici o lipsă. Biblioteca 
muzicală era orânduită şi ea pe compozitori şi instrumente 
şi era completă de la clasici la moderni. Cele mai îngrijite 
preocupări erau acordate acusticei şi sala de muzică îşi 
avea arhitecţii ei asidui ca şi executanţii. 

Încercările de muzică de cameră reuşise aşa de bine încât 
Elena fusese împinsă către manifestări mai mari şi decisese 
două concerte anuale. Joile muzicale urmau regulat, mai 
intime. Elena ţinea adesea, ea singură, acompaniamentul la 


pian, dar niciodată atunci când putea fi înlocuită mai bine. 
Acest bun-simţ îi crease o mică reputaţie de virtuoză. De 
obicei, o vedetă muzicală se producea în fiecare joi, dând 
relief programului. Şedinţa fixă, de o oră şi jumătate, era 
dedicată muzicii ca liturghia bisericii: nici o şoaptă, nici o 
întrerupere. După program urma o destindere. Elena, 
protocolară şi rigidă de felul ei, ştia însă să se facă 
primitoare. Nu-şi consuma nici spiritul, nici grațiile, dar 
obliga pe musafiri să fie spirituali şi graţiosi. Aceiaşi oameni 
nu mai erau aiurea deopotrivă de plăcuţi, în cadrul acela 
simțeau nevoia să-şi cânte cea mai bună partitură, nu 
numai muzicală, ci şi omenească. Ca şi sextetele, 
conversațiile mergeau în tactul şi tonul cerut. Elena avea 
negreşit mult merit pentru aceste armonizări, dar pe 
drumul lui adevărat e lesne ca omul să meargă bine şi 
Elena avea norocul de a trăi după înclinările ei. 


VII. 

Prinţul Maxenţiu făcuse o congestie pulmonară, dar nu din 
răceală; era o izbucnire mai violentă a boalei lui cronice. 
Doctorul Raut chemat, cunoscând însă consemnul de 
mister, vorbise Adei de o congestie accidentală, şi ea 
acceptase versiunea, deşi nu se mai îndoia acum asupra 
adevărului. Maxenţiu ar fi vroit să nu mai fie mister, să 
strige Adei ca o sfidare: 

— Sunt ofticos! 

Vroia să distrugă acum pactul de disimulare, să zacă, în 
sfârşit, în voie. Dura însă mai departe minciuna, minciuna a 
toţi trei; dar acum îi era cel puţin îngăduit să zacă în voie. 
Patul îl trăgea la o lene mare, plăcută. Era o binefacere 
nouă, care atâta timp îi fusese refuzată. Niciodată nu 
cunoscuse îndestul de bine odihna patului. De s-ar fi putut 
repauza mai mult în copilărie, nu s-ar fi înfundat acum, 
acolo, în somierele moi, aşa de des. Mama lui nu băga 
niciodată de seamă când era mai palid sau uşor prins de 
răceală, ca să-l odihnească. Îl scula pentru joc, pentru 


gimnastică, pentru plimbare, aşa cum îl scula acum Ada 
pentru a figura alături de ea pretutindeni. Cruzimea 
femeilor îl urmărea. 

Cum şi-ar fi închipuit mama lui că nu e sănătos, ea, care 
era aşa de voinică, cu trupul ei voluptos, cu acel sân 
celebru. Sânul, mai mult decât talentul şi decât vocea 
subţiratecă, o făcuse stea de variete. Antreprenorii o 
plăteau scump. Zadarnic defilau pe scenă câte trei, şase sau 
douăsprezece femei aproape goale. Când apărea Zaza, cu 
rochia ei perlată, aproape decentă ca o rochie de bal, dar 
decoltată jos, lăsând sânii afară, publicul avea un singur 
ochi concentrat acolo, ochiul lacom al ruşinii, şi nimeni nu 
ştia cupletul cântat, nici nu băga de seamă că Zaza nu e 
frumoasă şi că are piciorul chiar urât. Sânului îi datora 
Zaza în subsolul Alcazarului porecla de prinţesă şi pasiunea 
durabilă a bătrânului prinţ, pasiune ce sfârşise aproape 
legitim, cu pactul paternităţii şi al unui testament. 
Testamentul urmărit de moştenitorii frustraţi prin procese 
nesfârşite, în timpul cărora mama lui Maxenţiu îndatorase 
tot ce avea ca să câştige printr-o sentinţă târzie. 

Nu! Mama lui nu-i îngăduise odihnă, deşi el fusese un copil 
pornit spre jocuri paşnice. Îl purtase din vreme cu ea la 
curse, la teatru, la supeuri, în voiajuri, pretutindeni unde o 
ducea situaţia ei semioficială de metresă. E drept că 
deprinsese astfel acea ţinută mondenă, e drept că 
dobândise oarecare educaţie de la guvernanta engleză, o 
puritană care, probabil, credea că, devotându-se copilului 
curtezanei, face operă de răscumpărare. Dar de ce nu-l lăsa 
liniştit cu un album de poze, cu câinii, cu jocurile de fise 
colorate, lângă bătrâna Miss, şi-l târa după ea fără milă, din 
dragoste, din obicei - copil, adolescent, mereu? Poate că 
trebuia ţinut prezent ca un argument sub ochii prinţului 
bătrân, apoi ca o dovadă sub cei ai moştenitorilor, iar 
pentru străini era, desigur, ceva mai de seamă de purtat cu 
sine decât un câine de rasă, ceva mai excitant ca o damă de 
companie. Totuşi pe mama lui o iubise mult. Dar ea, ca şi 


Ada, îl avusese numai drept măsură bancară. Jucaseră 
amândouă, pe capul lui palid, o avere. Femeile nu-l iubeau, 
dar nu-l lăsau să doarmă. Frumoasei Zaza i-ar fi fost ruşine 
de un copil bolnăvicios. Ea lua debilitatea lui drept 
distincţiune. 

Bătrânul prinţ, cunoscut pentru robusteţa lui, murise de 
un atac de paralizie. Ea, Zaza, murise glorios de un cancer 
superb, dezvoltat în larg pe sânul odinioară celebru, acum 
voluminos. Pe aceste îngrăşăminte ciupercile maligne 
crescuse prospere. Zaza nu mai trăise după ce mamelele cu 
răsad rău fusese extirpate. Nu mai putuse trăi tocmai 
pentru că nu vroise la timp să le sacrifice. Ori pe ce loc îşi 
aşază omul cultul, e respectabil să moară apărându-l. Sânul 
pentru Zaza era o patrie. O patrie cu care te alinţi şi pe 
care îşi fac cuib ciupercile rele! Dar tăindu-le, mori deodată 
cu ele. 

Respectuos, recules, Maxenţiu văzuse trecând într-un 
lighean sângerat acele simboluri şi rămăsese orfan. 
Probabil că Maxenţiu făcuse pe picioare multe pleurite 
infantile până când ajunsese la congestia de acum. De 
aceea simţea atâta fericire să zacă. Îi era numai grijă ca 
acel confort să nu înceteze cumva; îi părea suspectă atâta 
odihnă. De câte ori înainte, chinuit de indispoziţie şi 
trebuind să stea mult în picioare sau să umble, nu simţise 
nevoia unei scufundări într-un neant şi nu zisese: „Aş vrea 
să dorm”, aşa cum zici: „Aş vrea să mor!”. Acum, avea acea 
amorţire şi se temea ca somnul să nu fie moartea dar totuşi 
era fericit să doarmă. N-avusese temperaturi prea mari, 
nici crize acute, doar o stare morbidă ce făcea pe doctor şi 
pe Ada să se uite unul la altul cu grijă. Congestia se 
desfăşura normal şi fără riscul unui deznodământ rău, dar, 
orişicând, plămânul putea lua iniţiativa uneia din acele 
hemoptizii aşa de obsedante altădată pentru Maxenţiu. De 
aceea, fără declarări formale, adevărul se punea din ce în 
ce mai desluşit asupra bolii. Ada şi doctorul nu mai simulau 
unul către altul; cel mult, Ada dorea ca boala lui Maxenţiu 


să nu devie publică, dar acolo, în casă, o denunța. 
Apartamentul fusese transformat, trei camere în şir, fără 
perdele, cu geamuri mobile, permanent deschise, cu 
mobilier puţin şi lăcuit, cu prea mult porțelan, la fel cu sălile 
de sanatoriu; înlocuise draperiile obscure, fotoliurile moi, 
adăpostul înapoia căruia mai înainte se ascundea prinţul 
Maxenţiu, când isprăvea corvezile mondene. 

Când Maxenţiu ieşise din toropeala primelor zile de boală, 
găsise şi primise situaţia asta nouă. Aer şi lumină în loc de 
umbră şi taină, şi în locul toaletei lui minuţioase, acum 
neisprăvitele experimente medicale. Totul era exteriorizat; 
totul era oferit indiscreţiei analizelor şi razelor. Înainte trăia 
un mister trist cu un tovarăş scump - cu el; acum doctorul, 
infirmiera, servitorii, Ada, toţi erau dovezi ale mizeriei 
mărturisite. Nici el nu mai avea nici o întoarcere spre 
interior. Nimic acum din misterele subtile, din tragediile 
subterane nu-l mai interesa. Cu toată atenţia, cu toţi ochii 
îşi examina ligheanul, batista, şi sta în patul maculat cu un 
fel de voluptate a nesimţirii. După atâta constrângere era o 
orgie de tuse, de expectorări, de toate mizeriile concrete 
ale boalei. Îşi descărca cu bucurie ticăloşia, şi trupul lui, 
acum material nesecat de coptură, de murdărie, îi era drag 
aşa; îi părea că-l simte viu tocmai pentru că era, astfel, 
rodnic. Aşa cum îşi periclita altădată viaţa prin efortul de a 
nu tuşi, aşa acum se complăcea în tuse până la înec, nu se 
ajuta cu nimic, i se părea că face bine să zdruncine bieţii 
muşchi, să tragă din bietele fibre, să-şi zdrobească plămânii 
putrezi ca să ducă la maximum acea convulsie. Credea că 
va curăța astfel locul unde stau zgârieturile şi sputele, dar 
avea nădejdea că tusea va reîncepe pentru ca prin dovada 
ei să i se manifeste iarăşi o viaţă, care, în pauze, părea că-l 
lasă vid, prea uscat, burete iescos, oase sunând a gol. Îi 
trebuia suc. 

Doctorul era nevoit să intervină cu severitate, Ada cu 
bruscheţe, pentru a-l opri de a-şi agrava şi provoca cu 
încăpățânare tusea, pe care vrea să şi-o tuşească, cum 


zicea, „până la sfârşit”. Şi toate lucrurile exterioare îl 
preocupau: săpunul, chiuveta, sticlele cu doctorii, lingurile 
în pahare repective, kefirul pe care-l bea din ceas în ceas, 
gălbenuşurile pe care le înghiţea lacom, pătându-şi cămaşa 
fiindcă mâna îi tremura. Ceea ce-i plăcea mult era 
năduşeala. Ascundea momentul transpiraţiei înadins ca să 
rămână în izul ei; numai când începea tremurul cerea 
speriat să fie primenit, dar nu lăsa să-i ia cămaşa de tot. O 
mai ţinea pe pat aşa udă, probabil aberaţii ale febrilitaţii, 
deoarece şi gargara, limonada le ţinea în gură mult, ceea 
ce-i umfla obrajii şi-l făcea hidos; le ţinea acolo mult „până 
se încălzesc”, zicea, şi uneori cobora fără voie din pat, aşa, 
în cămaşă, aproape gol, oribil, uitându-se în oglindă, 
plăcându-i vedenia trupului nemernic. Îşi iubea mizeria, aşa 
cum alţii îşi iubesc viţiul, cu voluptate şi cu ruşine. 

Epoca de criză trecuse. Urma convalescenţa foarte lungă 
şi serioasă din cauza accidentelor mereu posibile. Maxenţiu 
nu mai avea acum micile voluptăţi vulgare ale boalei şi 
căuta alte distracţii, tot exterioare. Părăsise de tot 
călătoriile în interior. În acel interior nu mai erau peisagiile 
turmentate de altădată cărora, în nesiguranţă, să le 
cerceteze parcursul tragic. Boala se statornicise în forma ei 
clasică şi harta plămânilor fotografiată sta precisă subt 
ochii lui Maxenţiu, resemnat. Căuta acum ocupaţii mărunte 
şi răutăcioase, îngrijirile infirmierei îl plictiseau fiindcă 
subliniau prezenţa ftiziei. Era arţăgos cu ea ca şi cum ar fi 
şicanat, astfel, boala aceea odioasă. Totuşi îi primea 
îngrijirile cu aviditate. În timpul bolii, Ada venea foarte des 
în camera lui. Conferenţia cu doctorul şi supraveghea totul. 
O apucase teama ca nu cumva prinţul să moară, ceea ce nu 
socotea oportun. De aceea, nu se opusese cu nimic 
revoluţiei pe care boala o făcuse în casă. 

La început, lui Maxenţiu îi era frică să nu moară pentru a 
nu face bucuria Adei, dar pe urmă înţelesese că ea nu-i 
dorea moartea şi-i părea râu că nu i-a făcut farsa sinistră. 
Fireşte că nu-i da morţii înţelesul adevărat; nu credea nici 


un moment în chip sincer că el, Maxenţiu, ar putea muri. 
Nu era conştient de gravitate. Era un ofticos, dar un ofticos 
destinat să trăiască, cu ruşinea lui, interminabil! 

Şicanând personalul cu răutăţi despre lucruri concrete, 
înrăirea lui morală avea de obiect numai pe Ada. Îi imputa 
acum ostentaţia mizeriei lui fizice, aşa cum altădată îi 
reproşa taina nevoită a aceleiaşi mizerii. loată preocuparea 
lui era s-o plictisească şi, de-a lungul zilelor lungi, gândul se 
ostenea cu planuri de persecuție. Găsise două sisteme pe 
care le specula: boala lui şi pe Lică, ce-i revenise în minte 
cu dorinţe de revanşă. Răutăţile erau picături ce-i puneau 
sângele în mişcare, ce-i umpleau cavernele seci. Ca şi copiii 
răi, lovea pe ascuns, cu teama de a fi lovit. Cum Ada îşi 
rărise acum vizitele, trimitea să o cheme, spunând că se 
simte rău. Alerga alarmată spre marea lui mulţumire că a 
putut să o sperie şi, de la uşă, îi punea vreo întrebare 
despre cai şi grajduri - vreo întrebare ce se răsfrângea 
asupra lui Lică. Plictiseala sau încurcătura femeii erau 
pentru el o desfătare. Le pândea, se bucura de încurcătură, 
inventa dificultăţi; emitea pretenţii, cuteza ameninţări 
deghizate, înainta în strategia lui, perfid şi fricos totodată, 
şi visul lui era să poată într-o zi pune Adei o astfel de 
întrebare încât s-o turbure cumplit, s-o. omoare! Căuta 
febril care ar putea fi acea întrebare, apoi se temea: ea 
odată moartă, ce devenea el? Şi tot porţelanul din jur, 
sanatoriul acela improvizat îl emoţionau ca şi cum ar fi 
trebuit să le părăsească pentru un scop crud şi măreț. 
Profita de faptul că Ada, luată prin surprindere, nu-l 
înfruntase de la început. Nu-l înfruntase din precauţiune 
pentru sănătatea lui de care avea interes şi, mai ales, 
pentru că nu era încă cu Lică într-un acord destul de clar. 
De aceea ea, deşi ar fi putut dejuca aşa de lesne 
manoperele copilăreşti ale lui Maxenţiu, nu lua o atitudine 
precisă. Pe Trubadur şi-l regăsise şi primise postul de 
şambelan al grajdurilor princiare, dar era nesigur, cu toane, 
nu era complicele cu care să faci front inamicului comun. 


Capricios şi instabil, vrea şi nu vrea, părea că-şi ia rolul în 
serios, apoi deodată vorbea iar de plecare. În amor aveau 
aceleaşi raporturi. Un fel de tachinărie ambițioasă. 
Trecerea lui Lică de la un mediu la altul se făcea cu 
oarecare zbateri. Cu toată favoarea făţişă a prinţesei, i se 
mai părea că e prins într-un laţ şi independenţa femeiei îl 
plictisea. Era deprins cu prietene mai servile. Dacă Ada ar fi 
fost prea departe prin fire de acele femei, nici nu s-ar fi 
apropiat de dânsa. N-avea aspirații rafinate; văzuse însă 
bine că ţigăncuşa era de înţeles. Între dânsa şi celelalte 
amante nu era o deosebire de castă, ci numai de clasă. De 
la înălţimea dog-cart-ului cu toate safirele de pe degete, cu 
tot luxul, o recunoscuse ca fiind „d-a lui”. Până la urmă şi el 
era băiat de perceptor şi avea rude bune. Pe Lică îl 
stânjeneau la Ada numai lucrurile concrete ce făceau 
diferenţa de mediu: casa, trăsurile, rochiile elegante, deşi 
cam ştia ce acopăr. Ada pricepea obstacolele şi le-ar fi 
înlăturat dintr-o dată, de nu s-ar fi complicat cu capriciile 
de bolnav ale lui Maxenţiu. Duelându-se acum cu Lică, şi 
Maxenţiu amestecându-se, Ada trebuia să facă diplomaţie 
pentru ca ordinele prinţului să nu irite la grajduri pe 
domnul maestru de călărie. Toată intriga asta plăcea, de 
altfel, Adei. Odată ce lucrurile nu se desfăşurase cu 
repeziciune şi simplicitate, şiretlicurile o distrau. Fantoşa 
prinţului n-avea nici o putere efectivă, dar putea muri, şi 
dincolo, cel viu era mereu reticent şi dubios. Ceea ce însă 
convenea minunat Adei era că putea să mintă în voie. Toate 
întrebările lui Maxenţiu cereau şi dobândeau minciuni. El 
ştia, dar îi plăcea că e silită să-l mintă, că se teme şi că se 
fereşte. Era o victorie asupra atâtor înfruntări din trecut, şi 
era singura lui ocupaţie. În timpul acesta se apropiau 
ultimele curse de toamnă şi Ada voia să-şi lanseze caii. Să 
facă cel puţin un început în aşteptarea loviturilor mai mari, 
pregătite abia pentru primăvara viitoare. Era destul de 
neliniştită în privinţa asta, din pricina lui Lică. Avea şi 
ambiția şi nevoia să-l prezinte bine în public. 


Lică simţea şi el unele accese noi de ambiţie, urmate de 
nepăsarea lui obicinuită. „Ei ş-apoi! Să iasă ce o ieşi!” şi 
fluiera a ducă, punându-şi mâinile în buzunare, tocmai când 
Ada era mai în fierbere. 

Dacă Lică, la grajduri, nu era de mare folos, nici nu era de 
prisos. Caii erau, e drept, de mâna întâia, achiziţionaţi cu 
jocheii lor cu tot, dar Lică avea calitatea de a fi simpatic 
personalului. Nu venise cu nici o pretenţie, din contra, se 
interesa cu o sinceră şi naivă curiozitate de la neamţ, 
jocheul-şef, ca de la cineva mai competent; în schimb, când 
pusese mâna pe cai, o pusese bine şi neamţul văzuse că 
domnişorul cunoaşte afacerea, aşa încât se înțelegeau 
împreună şi tot aşa şi cu cei mai mici. 

Lică era destul de aproape de ei ca să le ştie vorbi în plac: 

— Dă-o dracului de treabă! zicea când ceva nu mergea. 
Dar vedea defectul; avea pentru cai „ochiul”. Hotărât să „n- 
o ia în serios”, nu se surmena şi nici nu înteţea pe alţii cu 
lucrul; dar prinţesa se ţinea după el, ceea ce silea pe toată 
lumea - afară de dânsul - să muncească. 

Neamţul, cu nume de englez, fireşte, mister Whip, nu 
putea suferi pe Ada, fiindcă ţipa când vorbea. Aşa că Lică 
slujea de amortisment între ei, ţinând făţiş partea jocheului, 
fiindcă de femeie era mai sigur şi o putea împăca. Mister 
Whip era uimit de curajul lui Lică de a contrazice pe 
patroană fără să provoace ţipete. În schimb, când veneau 
ordine de la Maxenţiu, Lică se trăgea la o parte, ca unul 
care se spală pe mâini. Mister Whip atunci, ca revanşă, îi 
lua apărarea. Aşa cum era situaţia, Lică se simţea mulţumit 
să trăiască între cai şi grăjdari; se gândea, negreşit, la Ada, 
cu oarecare nerăbdare, dar dovedea că a început să fie şi 
răbdător. În aşteptare făcuse unele demersuri pentru un 
raglan cald în rate la croitorul lui mister Whip, deci un 
raglan cu croială englezească. 

Maxenţiu părăsise patul, circula prin cele trei camere, 
deocamdată, dezorientat de noutatea însănătoşirii. Cu 
apucăturile ei brusce, Ada decisese că era timpul să se 


considere restabilit. Recunoscând un tratament conjugal 
îndelung practicat, Maxenţiu uitase că e un mare inchizitor 
şi se supusese. Ada nu admitea ca cursele de toamnă să 
aibă loc fără ca prinţul să o însoţească. Lică pe pistă şi 
Maxenţiu în tribună: asta îi era deocamdată socoteala. 
Intrase într-o dimineaţă la vizita doctorului, cu zgomotul 
acela de uşi trântite care răscolea mânia lui Maxenţiu şi 
spusese profesorului Raut, cu nesinchiseala ei, că, stând 
mereu în casă, are să slăbească prea mult. Va avea mină rea 
la curse când toţi ochii vor fi pe el. Trebuia, deci, să se 
deprindă cu aerul. Doctorul elaborase atunci un mare 
program. 

Se întâmplase între timp o schimbare ce permitea o astfel 
de politică. Între Ada şi Lică Trubadurul exista acum o 
complicitate efectivă. Era decisă, deci, să apară cu 
Maxenţiu în public, în cei mai armonioşi termeni conjugali, 
mai „prinţesă Maxenţiu” ca oricând, mai ales în ziua aceea 
de paradă sportivă, când va oferi publicului prezenţa nouă 
a lui Lică, pe care societatea trebuia să-l înghită lin. Prinţul 
vedea bine atitudinea ei, dar nu-i era la înde-mână să 
reacționeze. Contactul cu aerul, cu lumea, îl zăpăceau ca 
vaporul pe un pasager novice. Nu ştia deloc de se simte rău 
sau bine; nu ştia dacă trupul lui rezistă sau riscă ceva din 
regimul acela nou. Astfel că Ada îşi reluase repede 
supremaţia şi profita de ea în tot felul. Cu prima ocazie 
intrase la el dimineaţa, cu zgomot, ţinând în mâini 
registrele albastre ale intendenţei casei, care erau pentru 
Maxenţiu chinuitoare ca nişte lipitori şi îi spusese fără nici 
un scrupul: 

— S-a cheltuit enorm cu boala! Ar fi bine să fii mai 
sănătos! 

Urare, desigur, plăcută, dar ameninţare pozitivă. Cum! În 
loc să se teamă ca mai deunăzi - credea el - să se teamă că 
prinţul Maxenţiu o va lăsa, va divorța într-un proces de 
scandal ce-i va lua titlul şi o va acoperi de ruşine; în loc să 
se teamă mereu că Maxenţiu bolnav ar putea muri - 


tragedie negreşit grozavă! - în loc de asta avea îndrăzneala 
să-i spună că pe dânsul, pe bărbatul ei, nobil şi bolnav, îl va 
lipsi de îngrijirile cuvenite! Un Maxenţiu părăsit. fără bani.! 
Mizerabila! Îl teroriza perspectiva tristă că în viitor - un 
viitor pe care-l purta prezent în el - i s-ar putea lua patul, 
doctoriile, mirosul acetic al camerelor aseptizate şi tot ce s- 
ar mai fi cerut pentru ca scumpul bolnav Maxenţiu, ce 
simţea că va mai zace, să fie iar vindecat, vindecat mereu. 
mereu! Smuls de la năravurile boalei, de la tovărăşia 
fiolelor şi chiuvetelor, Maxenţiu se vedea acum fără 
ocupaţii, zadarnic, pustiu. lar la moral, epopeea aceea de 
persecuții mărunte, gândurile perfide şi ucigaşe, existenţa 
aceea savuroasă, de om râu, de tiran, măreţia crudă a 
bietului creier, se risipise la întâia poruncă a femeiei, ca 
baloanele de săpun pe care câte o jumătate de oră le făcea 
la spălat. 

Raglanul englezesc hotărâse noua stare de lucruri. 
Croitorul, pe garanţia lui Whip, liberase haina pe un simplu 
acompt şi Lică o înnoise în prima zi mai zbârlită. Îi şedea 
şnapanului foarte bine şi primise complimente de la tot 
personalul inferior, la care răspunsese făcând cu ochiul şi 
căutându-se de formă în buzunare cu un gest de bune 
intenţii. 

Pe când fuma o ţigară de foi oferită de saftea de mister 
Whip, deşi strict interzisă în incinta grajdurilor, se trezise, 
pe la spate, cu Ada, prin surprindere. De la poarta mare, 
Ada văzuse un străin „bine” şi, cum avea obsesii de 
proprietară de cai, se temuse de vreo vizită clandestină, de 
vreun spion de curse. Se apropiase nesimţită şi gata pe 
scandal. Abia ajunsă în spatele lui, recunoscuse că e Lică al 
domniei-sale, în contravenţie de fumat, dar foarte nostim. |] 
se învârtise în trup un fel de violenţă, pe care nu o mai 
simţise în ultimul timp. Impresiile contradictorii combinate 
îi dau o stare mânioasă de un anume fel. Când Lică, 
surprins, se întoarse, aruncase fumul de havană în ochii 
foarte aprinşi ai doamnei prințese. Prins în delict de către 


stăpână, se iritase, gata pe arţag. Ada propusese scurt o 
inspecţie la grajduri şi pornise cu Lică, urmată la distanţă 
respectuoasă şi prudentă de mister Whip, ce credea că de 
rândul ăsta n-are să-i meargă bine nici lui Lică. 

Ada se uita pieziş la tânărul domn ce fuma comod havana 
cu riscul să dea foc la câteva milioane instalaţie şi înnoia 
haine de modă înainte de a-şi fi îndeplinit datoriile 
amoroase. Cu aroganţa ei cea mai de soi dete cu un deget 
jos ţigara ţinută de Lică încă slab în colţul gurii. Se făcu că 
nu aude vorba pe care Lică o mestecase pe buze fără 
înconjur. O vorbă pe şleau, pe care Ada o auzise bine şi şi-o 
prelingea pe buzele ei roşii. Şi unul şi altul s-ar fi pălmuit 
bucuros. 

„Ce canalie!” gândi Ada ca un compliment. 

Mereu i se părea că e un tip străin şi nostim, din cauza 
raglanului, şi mereu îl regăsea cu acelaşi necaz: huzureşte 
şi n-a „plătit”. 

În grajd luă caii la rând. Whip sta deoparte. La fiecare 
boxă Ada se oprea hotărâtă să găsească un cusur, orişicare, 
chiar împotriva evidenţei, numai ca să facă celuilalt în 
necaz. Cu coada biciuştei, păstrată încă în mână - venise în 
dog-cart - lovea o crupă sau o coamă, adresându-se lui Lică 
cu mojicie. Whip, băgând de seamă că inspecția nu-l privea, 
se eclipsă, plin de presimţiri rele. Cu tot raglanul neplătit, 
Lică simţea că furia i se urcă; accese pe care uşuraticul 
Trubadur le avea uneori. Pricinile căutate de Ada erau tot 
mai absurde, mai provocatoare. Lică se conţinea abia, furios 
şi decis: „O las să isprăvească şi ies pe uşă fără să mă uit la 
ea, şi pentru totdeauna”. 

Un fel de bucurie îi venea la gândul libertăţii de altădată, 
regăsită. Era ultimul cal. Strălucea! Acel pe care trebuia să- 
l alerge chiar Lică în cursă de stăpân. Ada avu un râs 
ascuţit, isteric: 

— Ăsta e cal de regiment, nu de curse. 

Nu isprăvi cuvântul şi ţipă cu toată gura. Printr-o mişcare 
brutală, neprecugetată, Lică o plesnise peste mâini cu 


cravaşa. Dunga albă lăsată de curea se desena pe braţul 
înroşit. 

„Tot era să plec aşa şi aşa!” se gândi Lică sumar. Dar de ce 
tăcea muierea? 

Muşcându-şi buzele înroşite, Ada de usturime abia îşi ţinea 
lacrimile. Dunga loviturii, acum învineţită, bobotea, şi mâna 
avea un tremur tetanic. 

— Ceva. să nu mai usture. zise Ada cu un gemet, cu 
gemetul unui câine biciuit. 

Lică îşi aminti de mica farmacie instalată în odăiţa de 
lângă grajd, care slujea de cancelarie. Cu dinţii de sus 
înfipţi în buza de jos nu-i spuse nimic, nici n-ar fi ştiut ce să 
spună, şi o apucă tocmai de braţul dureros, ca să o ducă 
acolo. Ada deschise gura să ţipe iar, dar nu ţipă. Impingând 
uşa cu piciorul, Lică intră în odăiţa de cancelarie, trăgând 
pe Ada după el. Aruncă raglanul pe un scaun şi se uită 
nepriceput la dulapul cu borcănaşe şi sticluţe. Ada se 
apropie şi-i arătă un borcan cu vaselină. Stângaci, Lică 
înfipse degetele în unsoare şi le plimbă pe braţul păros şi 
bobotit. Femeia sta pasivă. apoi deodată îl muşcă pe gură. 

Lică, cu mâinile subţiri şi tari o apucă până ce braţele 
slabe şi falangele îi pârâiră pe oase. Muşca, lupoaica! Apoi 
simţi muchea mesei de lemn că-i taie şalele. o împinse de 
perete. Ada auzi hârşâitul bluzei de zidul văros, şi tencuiala, 
glodind-o, intra prin haine şi carne cu fiecare bobiţă de 
grunz. 

„Ţigancă”. gândi Lică. „[igancă”, mestecă iar în gura care 
apucă arţăgos ca a unui câine tânăr. „pe scânduri. ţigancă!” 
Apoi se gândi că uşa grajdului a rămas deschisă. grija ca 
să nu scape cumva un cal îi reveni limpede. De ezitări, de 

toane, de furie, de amor, Trubadurul se descărcase. 

— Nu e aici nici o oglindă! şuieră melodic, ca un şarpe 
dresat, Ada. 

În odăiţă era o masă şi un scaun de lemn, dulapul, o 
etajeră cu registre şi hăţuri în cui. Sumar! Lucruri concrete 
ce nu puteau stânjeni pe Lică! 


Whip rămăsese afară, la o distanţă nici mare, nici mică de 
grajduri, ca un strateg - şi grav, gândea că trebuie să se 
petreacă acolo lucruri rele! 

Ceea ce era discutabil. 

VIII. 

Ada nu mai avea deci nevoie de ocoluri pentru a întâlni pe 
Lică, aşa cum se petrecuse la început, când îl găsise şi-l 
rătăcise din nou în mijlocul oraşului. Strada i-l redase 
definitiv. Lucruri la care nu se gândea din punctul de 
vedere al destinului, încă mai puţin din cel poetic, şi nici nu 
i se părea ciudat să se lege cu un om întâlnit pe uliţă, cum 
nici lui Lică nu i se părea nici ciudată, nici romantică 
aventura lui de pieton cu boierii de dog-cart. Unul ca şi altul 
când se gândeau la acel moment predestinat erau numai 
mulţumiţi şi preocupaţi de consecinţele lui practice. Ada nu 
mai avea deci nevoie ca deunăzi de frumoasa doamnă Elena 
Drăgănescu-Hallipa pentru a descoperi pe Lică, dar avea 
încă mare nevoie de ea pentru a-i da altă situaţie decât 
aceea de haimana, cum îl chema Maxenţiu, cu un ultim act 
de autoritate. Cercetând pe Lică, Ada aflase cu bucurie că 
era unchiul înfumuratei doamne Hallipa-Drăgănescu. 
Comunicase noutatea lui Maxenţiu, ce opinase că fiecare 
familie are haimanaua ei. Dacă Lică ar fi avut însă raporturi 
de familie cu Drăgăneştii, lucrul s-ar fi schimbat. Ada ştia că 
în curând lumea va vorbi de ea şi de stahlmaistrul ei. Mai 
ştia că o prinţesă autentică ar fi putut să-şi permită şoferul 
sau jocheul, dar că ei, care era prinţesă numai prin alianţă 
şi încă de mâna stângă, nu i s-ar fi trecut cu vederea. Abia 
strecurată în societatea înaltă, ar fi fost pusă la index. Avea 
deci două păreri precise: ţinea la opinia publică, pentru că 
era ambițioasă, dar, când era vorba să-şi facă gustul, n-avea 
habar ce vor zice oamenii. Soluţia era clară: să silească 
lumea să accepte pe Lică. O mai bună recomandaţie ca 
înrudirea cu doamna Drăgănescu-Hallipa nici nu se putea. 
Dar cum să o proclame? Pe Elena n-o frecventa, aproape 
nici nu se recunoşteau, deşi camarade de şcoală. Lică, la 


primul cuvânt spus în privinţa asta, refuzase net, luându-şi 
cu gestul lui obicinuit pălăria, gata să plece. 

— Eu pe-acolo nu calc! zisese cu încăpățânare. 

Ar fi trebuit ca numele lui Lică şi al Drăgăneştilor să fie 
alăturate fără ştirea şi fără voia lor. Pentru asta era destul 
ca Ada să pătrundă la recepţiile Elenei. Pe Maxenţiu însă, 
înrăit cum era, nu se putea bizui şi nici nu era lesne ca 
tocmai Maxenţiu să reia raporturile cu Elena, fără vreo 
împrejurare. Ada nu găsea încă mijlocul, dar căuta stăruitor 
şi, în aşteptare, făcea o propagandă activă pentru concertul 
Elenei. Pe oricine-l întâlnea, îl întâmpina cu vestea audiţiei 
din Bach: 

— Eu nu ies nicăieri în iarna asta, spunea; am pe bărbatul 
meu bolnav, dar ce minunată iniţiativă! Ideea de a lărgi 
corul e admirabilă. Sunt partizana fanatică a lui Bach! 

Şi Ada, cu ajutorul primului dicţionar muzical, vorbea cu 
competenţă despre Bach. Nici chiar Elena nu lucra mai 
mult la răspândirea evenimentului artistic ca prinţesa Ada. 
Dacă doamna Elena Drăgănescu ar fi ştiut de acea reclamă 
gratuită, care risca să-i complice lista invitaţiilor, s-ar fi 
nemulţumit. Prin concursul inopinat al Adei, concertul ei 
devenea un fel de mare premieră de la care ar fi fost ruşine 
să lipseşti. Ada spera, nu fără dreptate, că acest panegiric 
va ajunge la urechile Elenei, ce va fi probabil mirată, dar şi 
măgulită. Totuşi de-acolo până la o invitaţie mai era încă 
drum. Dacă nimic nou nu survenea în apropierea 
concertului, ce trebuia să aibă loc la finele lui noiembrie, 
Ada era decisă să caute pe Nory Baldovin şi să-i ceară 
categoric obţinerea unei invitaţii. Se bizuia pe surprinderea 
produsă de o aşa cerere pentru care refuzul să fie greu. 

Ca scuză avea pe Bach. Pasiunea ei pentru Bach îi 
îngăduia procedări absurde. Ada nu avea nici o urmă de fire 
de artist şi nici informaţii suficiente asupra acestui fel de 
temperament, dar ştia că arta are legi aparte şi că în 
numele ei se comit multe lucruri pe de lăturea uzului 
comun. Sub pretextul că nu poate ieşi din casă din cauza 


boalei lui Maxenţiu, prinţesa Ada primea acum mult. Luase 
din acea boală prilej bun pentru a-şi organiza recepţiile, 
până atunci cam şovăielnice. Pe motivul sănătăţii, vizitarea 
casei Maxenţiu devenea o datorie, şi biletele de scuză, cam 
numeroase înainte, erau din ce în ce mai rare. Tot din cauza 
bolii, recepţiile erau simple, mai adesea prânzuri în număr 
redus, dar la care Ada reuşea să strecoare cât mai mult lux, 
fără să se bage de seamă, dar în aşa fel ca oaspeţii să-i 
simtă mulţumirea. Subiectul principal al conversaţiei era, 
fireşte, prinţul şi sănătatea lui delicată. Subiect asupra 
căruia Ada era aşa de abundentă, că trecea drept foarte 
devotată. Unii din musafiri pătrundeau până la Maxenţiu, 
care nu lua parte, dimpotrivă, se ascundea, oamenii fiindu-i 
acum urâţi. Cu prilejul vizitării apartamentului sanitar al lui 
Maxenţiu, se vizita tot palatul minunat orânduit. Se 
producea acea cordialitate pe care o stabileşte averea. 
Chiar cei mai rezervaţi până atunci faţă de Ada emiteau 
acum proiecte mari, pentru timpul când prinţul va fi 
însănătoşit. 

Printre multe alte se vorbea des şi de concertul din muzică 
de Bach. Unii din musafiri erau chiar din cercul Elenei, alţii 
aflau abia atunci, dar pe toţi, profani sau diletanţi, îi 
impresiona solemnitatea acelui nume de muzicant, izolat 
astfel în gloria lui printr-o ceremonie pioasă. Titlul de 
audiție exclusivă din muzică de Bach avea efect asupra 
tuturor. Astfel stau lucrurile când Ada citi în ziarele, pe care 
le parcurgea regulat ca un politician, c-a sosit în ţară Victor 
Marcian. Fu o revelaţie. 

Îşi găsise calea şi omul. Marcian era văr bun cu Maxenţiu. 
Era fiul unei surori a frumoasei Zaza, soră venită ca 
guvernantă într-un pension şi măritată regulat cu un onest 
funcţionar. Marcian, deşi artist, era foarte ordonat în 
sentimentele lui familiale. Devotamentul lui pentru tatăl său 
era legendar. Chiar pe mătuşica Zaza o tratase ca pe o rudă 
respectabilă. Copilărise cu Maxenţiu, căruia îi trimetea 
regulat cărţi poştale ilustrate de pe parcursul lui de voiajor 


glorios. Nimic, deci, mai probabil ca vizita lui Marcian. Era 
destul să fie informat că prinţul e la Bucureşti şi încă bolnav. 

În adevăr, într-o zi, pe la patru - oră burgheză - Marcian 
veni cu o birjă oarecare la casa de marmoră. Ordinile erau 
precise: domnul Marcian să fie primit oricând. Spre norocul 
ei, Ada era acasă. În interior nu prea era elegantă şi 
Marcian o găsi cu o rochiţă de casă foarte simplă. Era un 
bun debut, deoarece verişorul celebru avea idei şi 
apucături modeste, pe care gloria nu i le schimbase. 

Boala lui Maxenţiu pusese de la început conversaţia pe un 
ton familiar. Ada nu ascunsese lui Marcian grija ce-i da 
prinţul. Ştia să fie cordială; era, de altfel, uimită sincer do 
renumele vărului şi, mai ales, avea nevoie de el. Bunul-simţ 
îi dicta să nu fie nici cochetă, nici linguşitoare, artistul 
având spaimă de amândouă procedeele. Îi arătă şi lui, fără 
pretenţii, din treacăt, casa, cu aerul de a cere o apreciere 
şi, ca din întâmplare, îi mai arătă într-o casetă şi cărţile lui 
poştale, colectate cu grijă şi prevedere. Marcian se simţi 
mulţumit de mariajul vărului Maxenţiu. Apei Ada conduse 
prinţului oaspele, ca pe o surpriză de preţ. 

Maxenţiu avea multă afecţiune pentru Marcian. Fu 
bucuros că-l revede. Rămaşi singuri, muzicantul făcu însă 
elogiul Adei. Atunci prinţul nu mai cuteză să-şi arate 
doleanţele casnice. 

De-acolo înainte totul decurse bine. Marcian îşi avea 
tacâmul pus, întrucât, între mesele la birt şi dineurile 
mondene, îi convenea să se poată repauza cu bucătărie de 
familie. Maxenţiu lua parte numai ca spectator. Mesele lui 
speciale, din trei în trei ore, permiteau serviciul separat şi 
izolarea. Deşi cam nepăsătoare cu microbii, Ada avea totuşi 
oarecari temeri şi se ferea. Maxenţiu însă era stânjenit mult 
de el singur. Fără a fi chemată pe nume, boala lui era ştiută 
de toţi oaspeţii. 

Unul din cei mai zeloşi propagatori era acum însuşi 
doctorul Raut. Nu i se putea reproşa că nu ţinuse secretul 
la timp. Acum credea că e vremea să-şi publice succesele în 


boala aceea tăinuită, să-şi prepare drum spre un sanatoriu 
propriu, ceea ce era visul lui. Unui astfel de luptător contra 
tuberculozei şi cu un exemplu aşa de patent pentru reclamă 
ca Maxenţiu, nu i se puteau refuza fondurile. Vedea în 
închipuire clădirea albă într-un parc vast de brazi. 
Deocamdată, palatul Razu îi părea a avea minunate calităţi 
de sanatoriu, începând de la marmora albă a exteriorului. 
Credea că ar fi fost păcat să rămână un imobil particular. 
Fără iluzii asupra vindecării prinţului, iluziile lui prevedeau 
vreun testament sau vreo donaţie. Într-o meserie de 
realităţi, era utopist şi nici nu avea destulă informaţie: nu 
cunoştea pe Lică Trubadurul. 

Din reclama asta Maxenţiu nu ştia nimic, dar o simţea sub 
forma unei separaţii tot mai mari între el şi lume. Îi era tot 
mai ruşine de trupul lui slăbănog şi de respiraţia lui 
primejdioasă. Simţirea asta îi stânjenea toate apucăturile. 
Tăcerea lui penibilă, lipsa de cordialitate erau puse pe 
seama bolii şi scuzate. Era mulţumit când se putea sustrage 
de lume, ceea ce nu-i era posibil decât cu voia Adei. Izolat 
de toţi, aveau totuşi o mare ocupaţie: revolta împotriva 
Adei, care refuza să-l trimită la Leysins, care, deci, îl 
asasina. Avea acum o cauză sacră, nu de răutăţi, nici de ură, 
şi în pustiul din el şi din jurul lui îşi dezvolta în voie 
indignarea. În loc de cuvinte ingenioase, care să omoare pe 
Ada, acuma, de sus, de la înălţimea unei revendicări uriaşe, 
de pe munţii piscoşi care adăposteau Leysins, Maxenţiu 
privea cu durere şi revoltă procese felurite, toate variantele 
morţii lui proprii, pricinuită de femeia avară, adulteră şi 
criminală. Prin mintea lui, abandonată vedeniilor, treceau 
suferinţele, solemne ca şi ritul îngropăciunii lui, orânduită 
de el singur. Era o durere nobilă, o revoltă măreaţă, care, 
deodată obosită, se umilea din nou. Maxenţiu, cu o gură 
scâlciată de plâns, aşa cum sta urât, netrebnic, acolo pe o 
margine de canapea, scobora mereu mai mult în mizerie. 
Scobora aşa de mult în umilinţă până la gândul de a întâlni 
pe Lică şi a-l face aliatul plecării lui la Leysins. Pe Lică, nu 


pe Marcian. De vărul lui se jena: cu Lică nu mai avea acum 
Nici O ruşine. 

Prin ocaziile frecvente de a se vedea, prin obligaţiile pe 
care Marcian le contractase astfel către ea, Ada parvenise 
cu răbdare şi cu diplomaţie să atragă atenţia muzicantului 
asupra concertului din Bach. Nici un agent electoral nu ar fi 
putut face mai bine elogiul candidatului decât făcea Ada pe 
al Elenei. Scopul urmărit o silea să lase deoparte orice 
invidie. Era o impresurare abilă, o adevărată operă de 
sugestie. Marcian aflase, astfel, că Elena Hallipa- 
Drăgănescu era o mare admiratoare a lui, dar nu era dintre 
femeile care caută să acapareze un artist. Aflase că acolo 
era singura casă din Bucureşti care merită să fie 
frecventată de un muzicant de talia lui. Între Ada şi Elena, 
deşi erau camarade de şcoală, situaţia fusese un moment 
delicată prin faptul că existase un proiect de logodnă cu 
Maxenţiu. Dar ce însemna asta? Destinul oamenilor nu se 
statorniceşte totdeauna dintr-o dată, şi cea mai bună probă 
erau cele două perechi aşa de bine potrivite acum. Prin 
astfel de mărturisiri, Marcian era convins că există 
raporturi cordiale între cele două familii şi întrevedea 
putinţa de a lua el însuşi contact cu acel adăpost de seamă 
al muzicii. Marcian era deci sufleteşte pregătit. Cu toate că 
Ada aşezase admirabil pionii jocului ei, rămânea de dat o 
lovitură anevoioasă şi decisivă. În ziua când Marcian va 
consimţi formal, cum avea Ada să-l introducă în casa 
Drăgăneştilor şi pe ea deodată cu el? Era încă nesigură. 

Prinţesa lucra astfel harnic pentru Lică Trubadurul, care 
avea capricii din ce în ce mai rare şi era mulţumit de 
amorul ţigăncuşei, deşi era un amor cu obstacole. 
Recepţiile, prezenţa lui Marcian, nevoia de a menaja pe 
Maxenţiu, tot planul de campanie dus de Ada aducea 
incomodităţi noului amor. Era o iubire mereu pe apucate, 
pe furiş, o iubire de lachei prin colţuri, care Adei îi era 
plăcută, dar şi displăcută şi o îndruma spre dorinţa unei 
libertăţi mai prielnice. Uneori, în vreun acces de pasiune 


pentru Lică, gândea despre prinţ: „De ce Dumnezeu n-a 
murit mai bine!” dar se întorcea repede la socoteli mai 
cuminţi. Îl ştia încă necesar; avea nevoie de el viu şi, de ar fi 
fost posibil, chiar şi sănătos. Maxenţiu avea însă mereu un 
aer sinistru, care uneori o impresiona. Câteodată lupta 
dintre ei devenea mai acută. În toamna aceea doctorul 
socotise de datoria lui să insiste mai mult asupra plecării la 
Leysins. Când Raut vorbise prinţesei, nu-i răspunsese. Aşa 
că Maxenţiu avea ideea fixă a plecării şi Ada rezista în 
tăcere. Într-o zi, la dejun, când prinţul îşi exprimase dorinţa 
mai direct şi tăcerea ei fusese deci mai îndărătnică, 
Maxenţiu pierduse răbdarea şi pusese chestiunea formal. 
Ada lăsase şervetul şi ieşise din sala de mâncare. Maxenţiu, 
furios, avusese un acces de tuse urmat de sufocări. Ce vroia 
nemernica? De ce-l ţinea lângă ea? Nu prefera să fie liberă? 
Ce însemna rezistenţa ei? Poate că nu vrea să audă vorbind 
de o localitate ponosită. Îi era ruşine că el e nevoit să 
meargă la Leysins! Se temea de comentariul lumii! Cum şi 
lui îi era ruşine de acea localitate, detesta pe Ada pentru 
aceleaşi simţăminte. Ştia doar acuma bine că era 
tuberculos. Vroia să aibă încă aerul că nu ştie şi, pentru că 
nimic nu-i era mai dureros şi ofensator decât cunoaşterea 
mizeriei lui, o ura pentru prefăcătoria ei. Pierduse tot: 
avantajele disimulării, mângâierile zăcerii, n-avea nici cel 
puţin bucuria de a vorbi cuiva de suferinţa lui. Vrea să se 
vindece. De fapt, Ada era avară. Nu vrea cheltuieli noi şi, 
nai ales, nu vrea să rămână singură în situaţia vulgară a 
unei femei oarecari cu un amant neînsemnat. Nu se gândea 
intenţionat să-i facă rău sau să-l lipsească de îngrijiri, dar 
nu înţelegea necesitatea absolută a plecării. Îşi dădea ei 
singure argumente potrivite cu interesul ei: Pe drum 
singur! Între străini? Când acasă avea la îndemână tot 
confortul! 

Maxenţiu însă, care se credea asasinat cu premeditare, 
trecuse acum la lupta făţişă. Nu mai avea prudenţă, nici 
stăpânire de sine. Pusese chestiunea din nou cu violenţă; 


rostise injurii pentru Lică, amestecându-l în chip periculos 
discuţiei. Ada, înrăită de acuzaţii desluşite, refuzase 
hotărât, aşa cum Maxenţiu nu credea că va avea curajul. Îşi 
închisese deci singur drumul. Acum, când îi era interzis, 
Leysins îi părea tot mai mult singura lui salvare. Nu mai era 
locul necesar dar ponosit, ci un paradis pierdut. Era însă 
neputincios. 

Ada, orfană şi majoră, se măritase cu avere proprie şi, din 
delicateţă, Maxenţiu nu ceruse act dotal. Fără delicateţă, 
Ada deschisese la început credit larg prinţului, ştiind că l-a 
luat ca să-l plătească. Averea o administra însă ea, cu 
străşnicie. Atât timp cât fusese trecut la rubrica luxului 
necesar, totul mersese bine, dar la primul conflict Maxenţiu 
se vedea constrâns. Cunoscu acum noi tragedii: avu 
gânduri de furt, proiecte absurde de a-şi procura bani. Un 
Maxenţiu imaginar, escroc şi tâlhar, se zbătu cu cel nevolnic 
şi cinstit. Sfârşi prin a demasca doctorului Raut mizeriile lui 
de soţ-consorte. Doctorul, prudent, socoti că, deoarece 
bolnavul nu poate pleca, cel mai bun lucru e să dureze cât 
mai mult pe loc. Cercă deci să-l convingă că Leysins se 
putea amâna fără riscuri. Căută să temporizeze. Îşi aplică 
tratamentul mai intensiv, transformă încă mai mult 
apartamentul în laborator. Adesea, scoborând scara de 
marmoră, făcea planuri de amenajare a întregului palat, se 
lăsa târât spre anticipări. Nu i se părea exclus ca frumoasa 
casă Razu să devie cu adevărat un sanatoriu, şi 
dimensiunile mici ale grădinii îl supărau. Maxenţiu, în acea 
temniţă, trăia vegetativ şi monoton, pe când în minte, pe 
rând, erou şi criminal, acuzator şi vinovat, se zbuciuma fără 
spor. 

Lică, plictisit de odăiţa lui proastă şi prea depărtată, şi 
nemaigăzduind pe la prieteni din prudenţă, dormea foarte 
adesea în camera lui mister Whip, ce i se părea culmea 
confortului. Palatul de marmoră cu omul cadaveric îi era 
urât, îi amintea capelele funerare cu criptă, văzute în unele 
duminici din trecut, când se plimba în Bellu pe vremea 


liliacului, pe atunci când duduia Mari locuia prin partea 
locului. Ada, în schimb, cunoştea bine camera, adesea 
complezentă fără ştirea lui, a lui mister Whip. Uitase de 
vreo două ori acolo batiste fine şi, cum era foarte ordonată, 
le ceruse lui Lică, care n-avea habar. În schimb, mister 

W hip găsise acel corp delict, ce-l făcuse să creadă că totul e 
cu putinţă de la o femeie nesuferită, care ţipă. Socotea însă 
că nu e de demnitatea unui jocheu-şef să se amestece în 
astfel de bănuieli supărătoare. 

Pentru Victor Marțian menajul lui Maxenţiu era foarte 
satisfăcător, îşi freca cu mulţumire mâinile bine îngrijite şi 
frumoase, zicându-şi că bietul Maxenţiu avusese bună 
prevedere cu acea căsătorie. Femeia se arăta simpatică şi 
plină de bun-simţ şi sănătatea lui avea nevoie de bani. Cât 
despre ideea concertului Bach, cu încetul se strecurase şi 
se aşezase la loc bun în mintea lui Marcian. 

— Frumos! Minunat! Lucru rar să vezi la noi în ţară o 
astfel de iniţiativă. 

Marcian trăia în aerul de sus al fumului de tămâie şi, în 
atmosfera ideală a muzicii, cunoştea din oameni ceea ce 
venea până la dânsul, ceea ce îi aduceau din ei. Lui, pentru 
arta lui minunată, îi aduceau numai ceea ce - mult, puţin - 
aveau mai bun. Acţiunea mizeriei trezea ecourile muzicale 
ale traiului. Crea ce ştia din realităţile mai josnice omeneşti 
forma pentru el ceva separat, ca două straturi distincte 
despărțite de atmosfera de filtrare a muzicii. Bine îndrumat 
de Ada, Marcian se întreba de nu era de datoria lui să-şi 
manifeste aprobarea pentru concertul Bacii, poate chiar să- 
şi ofere concursul efectiv. Timid însă, nu vedea modalitatea. 
Bine pregătit pentru a servi scopurile Adei, nu lipsea decât 
ocazia. Aprobarea lui rămânea încă tacită. Vorbea puţin, în 
genere, şi pălăvrăgeala neobosită a Adei ajuta mult 
cordialitatea dejunurilor de familie. Foarte deşteaptă, cu 
oarecare instrucţie, Ada, care nu cunoştea meditarca şi 
reculegerea, conversa permanent. Conversa banal, fără 
pretenţii, aşa că nu era obositoare. Puteai răspunde sumar 


sau puteai să nu-i răspunzi. Era ca un ziar cotidian din cele 
bune pentru lector: fără opinii şi fără stil, dar informat şi 
lesne de parcurs. Într-una din zile, pe când Ada, bine 
informată de la Fedor, povestea în ce stadiu se găseau 
pregătirile, Marcian se exprimă în termeni atât de 
călduroşi, că prinţesa, care nu lăsa să-i scape momentul, îl 
rugă pe loc să-i dea voie să comunice doamnei Hailipa 
vestea glorioasă că maestrul va asista, dacă nu chiar va 
participa la audiție. Astfel provocat, Marcian îngăimă că era 
pentru el o mare bucurie să cinstească un festival Bach, dar 
că. Ada nu-i permisese să se rătăcească în dificultăţi şi 
reticenţe. Îi mulţumise cu entuziasm pentru ea, pentru 
amica ei Elena, pentru muzică. Din partea lui Bach chiar! 
Expansivitate care intimidase pe Marcian, dar îl implicase 
fără de scăpare. 

Odată obţinut ca Marcian să cânte la faimoasa audiție, 
Ada, înarmată cu un aşa de preţios passe-partout, trebuia, 
orice s-ar fi întâmplat şi prin orice mijloace, să pătrundă 
deodată cu Marcian la Hallipii-Drăgăneşti. În tot acel timp, 
tocmai fiindcă lucra aşa de mult la amorul ei pentru Lică şi 
la cariera lui socială, era nevoită să-l neglijeze, evitând 
întâlnirile riscante, mai ales că raporturile cu Maxenţiu 
erau tot încordate. Pe Trubadur Ada nu-l putea pune la 
curent cu politica pe care o ducea, fiindcă ştia că nu vrea să 
audă cu nici un chip de Drăgăneşti şi ar fi fost în stare să 
strice tot. Lică nu avea intenţii, nici prevederi şi era 
nedumerit de răceala ei. Gesturile de fugă nu le mai avea 
acum decât din obicei, nu din convingere. Trecuse pragul 
despărțitor al celor două medii sociale şi prinsese gust să 
rămână dincoace, unde îi condusese destinul lui de 
parvenitism, de care destin începea să aibă conştiinţă. 
Pentru norocul lui, nu putuse trata pe Ada altfel decât trata 
pe mahalagioaicele lui; felul ăsta avea pentru ea savoare, 
un gust uşor de usturoi, ce-i plăcea făinăresei. El se purta 
cu ea aşa pentru că avea firea prea formată ca să şi-o 
schimbe şi pentru că temperamentul lui îl slujea bine acum 


ca şi totdeauna: nu fusese niciodată refuzat de femei pentru 
a avea îndoieli. Acum însă ţinea la „postul” lui de lângă Ada, 
nu numai pentru că era o drăcoaică oacheşă, ci pentru 
toate acele profiluri de situaţie şi confort cc-l prindeau 
treptat în mreaja lor, îl converteau de la haiducie, îl ispiteau 
cu o aventură mult mai valoroasă ca cele din trecut. 
Fluierând, dar fluierând acum cu o nuanţă schimbată, 
rămânea tot uşuratec şi indiferent, mai avea capricii şi 
salturi de cal nărăvaş, dar se dase la coardă. De aceea sta 
uneori în drumul Adei dinadins şi se întreba ce înseamnă 
răceala ei. Băgase de seamă că numai în public era aşa 
ţanţoşă şi-l liniştea atitudinea ei atunci când se întâlneau 
singuri. Era tot aprinsă şi tot decisă să ducă planurile la 
căpătâi bun. Lică se gândea că trebuie să fie vreo chichiţă, 
dar nu se obosea în cercetări. Bine construit pentru plutire, 
se lăsa purtat de apă, în firul ei. Lăsa să lupte pentru el cine 
trebuia şi cariera lui se făcea fără osteneală. 

Ca să se distreze, Lică făcea vizite croitorului lui Whip. Se 
încurcase acum cu două rânduri de haine: „Neplătite n-o să 
rămână ele!” îşi zicea cu o înjurătură. Ocupaţia asta era 
foarte bine inspirată. Lucra pentru scopurile prinţesei Ada. 
Îşi lucra viitoarea siluetă socială, care siluetă, de cea mai 
mare importanţă pentru o carieră de acest fel, nu se putea 
obţine decât din frecventarea familiară a unui croitor bun. 
Lică sta adesea la cafea şi ţigară ca un musafir, în atelierul 
domnului Paul, pe pragul dintre calitatea de client şi cea de 
prieten. Lipsa lui de grandomanie îl slujea bine. Asista în 
mod familiar la confecţia acelor „cap de opere”; lua parte în 
intimitate la acele elegante; văzute astfel în stare de 
geneză, hainele de lux îi păreau accesibile, nu-l mai speriau. 
Băieți buni şi simpli în cămaşă de zefir, domnul Paul însuşi 
în vestă, confecţionau acel chic aşa de impunător. Astfel 
privit din atelier, prin uşa de comunicare, însuşi snobul 
nesuferit Trubadurului, care trebuia să poarte acel veston 
perfect, înceta de a pare arogant cum era pe pistă, la curse, 
sau pe scara de marmoră a palatului Maxenţiu. 


Po-acolo, prin dos, Lică intrase la început cu mister Whip. 
Domnul Paul lucra croitorie cu două intrări separate, 
pentru două feluri de clienţi: jocheul cu punga groasă şi 
sportsman-ul care îi făcea reclamă. Acelaşi preţ era şoptit 
stăpânului, ca o graţie, şi jocheului ca o concesie amicală. 
Mai îmbrăca cu preţuri mai mari pe oricine putea plăti bine 
firma, dar marea diplomaţie a domnului Paul era că ştia să 
refuze. „Nu pot nici cu 10.000. Am clientela mea!” Victimele 
refuzului erau selectate uneori după aspect şi alteori după 
toanele domnului Paul şi ale premierului iniţiat. Printr-o 
întâmplare, premierul era tecucean. Duioasă concetăţenie 
cu Lică. Cunoştea pe Braim croitorul, cafeneaua Jigal şi 
grădina publică. Uneori Lică îşi scotea vestonul şi încerca 
vreunul abia terminat, croit după ultima modă. Băiat bine 
făcut, îi sta bine, deşi îl schimba mult. Deprins cu aspectul 
lui sprinten, desenul nou al trupului i se părea curios acolo, 
în oglinzile mobile. Ca şi Ada deunăzi, admira acolo pe 
domnul acela grav, care din profil îi părea străin şi îşi 
recunoştea cu plăcere, din faţă, capul cu mica freză pe 
frunte. Făcea astfel repetiţii folositoare, dar nu cuteza încă 
să-şi înlocuiască vestonul secret ce-i făcea crupă, cu 
buzunarele puse sus ca să-şi afunde în ele mâinile fără 
lucru. Se lăsase însă ispitit să comande un rând de călărie şi 
unul de oraş, tot sportiv, la fel cu al lui mister Whip, cu 
diferenţa că jocheul era urât ca o maimuţă şi Lică era băiat 
nostim. Nu grăbea lucrul, ceea ce era explicabil, dar făcea 
vizite dese şi se deprinsese cu magazinul de lux. Atunci 
când, mai târziu, avea să intre prin uşa principală în 
laboratoriul eleganţelor domnului Paul, atitudinea lui 
familiară avea să pară celorlalţi clienţi distinsă şi băieţii 
aveau să fie recunoscători unuia care, cu toate că a ajuns 
aşa de bine, a rămas tot drăguţ cu ei. 

Pentru ziua curselor Lică inaugurase costumul de călărie. 
Domnul Paul, informat de Whip asupra stării de lucruri, 
făcea mereu credit. Inaugurarea avusese succes. Whip 
câştigase o cursă importantă, şi în alergare proprie Lică 


sosise al doilea. Mai pariase cu câştig pe un cal necotat, 
după recomandaţia lui Whip, şi încasase bani frumuşei, 
apoi, ceea ce nu era de lepădat, fusese remarcat de publicul 
feminin. Surprinsese vreo câteva cuconiţe care cercetau pe 
Ada despre ei. Ada, dintr-un dublu interes, nu-l 
recomandase nimănui. Nu vroia să-l împartă cu altele şi nici 
nu se mai mulțumea pentru el cu situaţia actuală. Odată ce 
Lică putea fi unchiul oficial al doamnei Hallipa, la ce să se 
mai bârfească că prinţesa Ada trăieşte cu un dresor. În ziua 
curselor era rece şi vânt, Lică, totuşi, ingrat cu raglanul, îşi 
arătase până la sfârşit hainele noi, care aveau factura 
perfectă a lui Paul, în plus acel ceva mai lălâu, cu care 
Trubadurul, prin felul de a purta, corecta răceala 
englezească a croielii. Tocmai fiindcă era rece şi vânt, 
prinţul Maxenţiu cu demi-palton şi cache-nez de lână era 
foarte indispus. Ada, în aşteptarea rezultatului, era aşa de 
nervoasă, încât succesul îi calmase numai grija, dar nu-i 
dase toată plăcerea aşteptată. Aşa că perechea Maxenţiu, 
deşi triumfătoare, primise fără destul entuziasm felicitările. 
Pentru Ada, scopul de a lansa acolo pe Lică fiind părăsit, 
acel succes nu mai avea rolul de căpetenie. Maxenţiu, 
felicitat mult şi asupra bunei lui înfăţişări - era îmbuibat de 
arsenic - se enervase; aşadar, era tratat în public ca un 
bolnav care merită complimente când arată mai bine! Acei 
imbecili dau astfel argument nou Adei pentru avariţia ei! 
Tot necazui lui, fireşte, cădea pe Ada. 

Ce nevoie de cai de curse! Ca să aibă maitre d'ecuries? Ca 
să-şi scoată la lumină haimanaua? Risipă de bani din 
vanitate şi desfrâu, pe când el era nevoit să înghită praf şi 
vânt şi să asculte cum se miră lumea că nu e încă mort. 

Din atâtea pricini menajul nu era bine dispus. Ada nu 
putuse face lui Lică elogii publice, nici particulare. Cam 
descumpănit, Lică vârâse pumnii adânc în buzunarele 
stilizate, cu gândul la toanele femeii şi la contul lui Paul. 
Cum ziua curselor, cu tot succesul, nu fusese reuşită în ce 
privea amorul, în loc de chef cu mister Whip şi în lipsă de 


altă petrecere cu Ada, pe care o va fi sperat, Lică hotărâse 
să se ducă la Sia, amintindu-şi brusc de ea după o uitare 
cam lungă. 

Dincolo, Ada, care îşi închipuise şi ea altfel urmările acelei 
zile, era arţăgoasă. Din întâmplare nu aveau pe nimeni în 
seara aceea la masă. Marcian se scuzase, ceea ce făcea pe 
Ada să se gândească la cine ştie ce plecare bruscă a 
artistului cu vreun angajament neprevăzut, tocmai acum 
când îi era aşa de necesar. Starea asta de spirit nourată 
adusese o furtună. Abia ajunşi acasă, cu pălăria încă pe cap, 
Maxenţiu reîncepuse atacul împotriva haimanalei şi pentru 
Leysins. N-avea pulsul momentului. Ada, care ştia să-şi 
lucreze afacerile cu atâta răbdare, avea însă şi mânii 
repezi. Dete lui Maxenţiu replica pe un ton ridicat şi curmă 
brusc discuţia cu una din acele hotărâri imediate: 

— Ca să se isprăvească, zise, domnul Petrescu va fi 
concediat. De mult insista să plece. Nu-i convine postul, e 
prea mic. Vrea să lucreze pe seama lui ca profesor de 
echitație. Şi leafa pe care o avea domnul Petrescu desigur 
că îţi va fi de ajuns ca să pleci unde vrei şi când vrei. 

În timpul din urmă Maxenţiu trecea cu boala lui printr-o 
fază de stagnare pe care o putea confunda cu binele. 
Artificiile medicale îi dădeau o potolire. În faţa acelor 
declaraţii neaşteptate şi obraznice fu atâta de surprins, 
încât îşi uită egoismul salutar şi se simţi gata să se repeadă, 
gata însă să cadă. Se lipi de perete, proptindu-se pe 
picioare anevoie. Simţea în piept un gol mare ca o bolboacă 
deschisă în el. Fu numai un moment, îşi reveni, se miră de a 
se simţi teafăr ca de un rău nou şi neliniştitor. 

Ada trântise uşa şi ieşise. Aşadar, duşmanul asupra căruia 
îşi exercita persecuția, subiectul revoltei lui, obiectul 
ocupaţiei lui dispărea. Haimanaua n-avea nevoie de slujba 
prinţului Maxenţiu, nu era destul de înaltă pentru domnia- 
sa. Nu el, Maxenţiu, era cel care, demn, indignat, îl gonise, 
ci domnişorul întorcea spatele când îi plăcea! Lăsa caii, 
periclita totul, îşi bătea joc! 


Un interes subit pentru serviciile lui Lică cuprinsese pe 
Maxenţiu. Se credea ofensat direct de această demitere, se 
credea păgubit. Era păgubit numai de acele răutăţi ce-l 
ţineau încordat, cu care îmbuiba necazul şi părăsirea lui. Pe 
cine să mai spioneze? De ce să se mai plângă? Şi ce folos, 
avea acum? Dar ce putea însemna acea comedie? Se 
săturase femeia şi-l zvârlea? Era să-i aducă acum pe altul! 
Să aibă alte încercări, alte turburări! Se deprinsese cu 
starea de lucruri. Sau poate căutau să scape complet de 
sub supravegherea lui? Poate că femeia, ca şi banii ei, vor 
merge tot acolo, dar fără de controlul lui, răpindu-i 
voluptatea şi alimentul curiozităţii. Vroiau să-l prade şi să-l 
lase pustiu între chiuvete şi fiole! Şi obrăznicia mitocancei! 
Îi oferise leafa grăjdarului. Cei cinci mii de lei nemeritaţi, 
neaşteptaţi pentru acea haimana de uliţă, lui, prinţului 
Maxenţiu, pentru sănătatea lui scumpă, pentru plămânii lui 
preţioşi! Profesor de echitație? Suna bine, şi elevii, desigur, 
şi-i va procura servindu-se de numele şi de prestigiul lui 
Maxenţiu, iar banii pentru Leysins, banii cei mulţi, dacă 
elevii nu plătesc bine, vor merge la profesorul de echitație. 

Văzuse hainele noi ale haimanalei. Se învârtise doar ca o 
sfârlează sub ochii lui şi ai lumii, în talie, zvelt şi sănătos. Se 
învârtise fără ruşine pe dinaintea ochilor lui galbeni şi nu 
mai părea un vagabond. Maxenţiu băgase de seamă că avea 
aerul unui domn, aproape a unui om de lume! Canalia! Să 
plece după ce se înţolise. şi pe el să-l omoare. Chiar 
adinioarea era să moară! Ada nu-l mai reţinea. Îl gonise 
chiar: să plece când şi unde vrea! Nu-i mai trebuia alături 
de ea o fantoşă. Nici de asta măcar nu mai era bun! Nu mai 
era bun de nimic. 

Maxenţiu învins, fără apărare, ar fi vrut o protecţie, fuste 
de femeie lângă care să se adăpostească. Nu se gândi la 
mama lui, la frumoasa Zaza, cu sânii ca două globuri. O 
iubise prea mult, dar o cunoscuse prea bine ca s-o 
deranjeze fie chiar în amintire. Se gândi la Elena, acea 
logodnică severă care-l alesese şi-l respinsese. 1 se păru că 


alături de ea ar fi fost apărat, sănătos, fericit. Se scuză că n- 
a ştiut să-şi cultive norocul. Îşi închipui că viaţa de acum a 
frumoasei doamne Hallipa-Drăgănescu ar fi fost a lui: casa 
măreaţă de pe bulevardul Catargiu, averea trainică, 
reputaţia acelei familii, totul al lui! El ar fi prezidat 
concertele din Bach, deoarece lui altădată fata modestă a 
moşierului Hallipa îi cânta la pian în serile de toamnă. Astfel 
întoarse, gândurile prinţului slujeau de minune planurile 
Adei, planurile care, prin concertul Bach, trebuiau să 
asigure viitorul lui Lică. 

Cu vârful ghetelor roşii, voite mai strâmte totuşi decât 
cerea moda - lui Lică îl plăcuse totdeauna gheata strânsă 
pe picior - Lică împrăştia în drum spre casa Rimilor 
mormane de foi uscate; unele cântau ca o ghitară când le 
zdrobea, altele putrede ca un covor de Smirna şi toate 
vopsite la fel cu rochiile femeilor, care nu mai vroiau să 
poarte decât culori de aur textil, proaspăt ori vechi, şi culori 
de rugină. 

IX. 

Când doamna Vera, de după brise-bise, pândise câteva zile 
în şir la toate orele şi mereu zadarnic venirea lui Lică, 
trecuse prin numeroase faze ale curiozităţii şi decepţiei. „N- 
a venit azi! Nici azi n-a venit! Ce-o fi având de nu vine? 
Lipseşte, pesemne!. Să ştii că s-au certat! Se vede că l-a luat 
dracu!” 

Cam acestea erau etapele nerăbdării pe care le petrecuse 
doamna Vera. Băgând însă de seamă că brise-bise-le, tot 
săltându-le, făcuseră dungi, le potrivise cu grijă la loc, şi se 
retrăsese în mijlocul odăiei la masa de nuc, unde făcea 
pasienţe. În interesul cucoanei Vera, Lică ocupa un loc 
însemnat. Era viaţa privită din observatorul fix al unei 
camere bine scuturate, fără de oaspeţi, fără de întâmplări, 
şi cu lumina primită pe o singură fereastră. Doamna Vera, 
în urma unui atac, trăgea un picior şi nu ieşea niciodată din 
casă. 


„Fata ceea, infirmeriţa de la doctor, ieşise şi ea mereu la 
poartă, dar degeaba. Parcă un bărbat ca el avea să-şi bată 
capul mult cu una ca ea! Se cunoştea de atunci! Îl îndopa ea 
cu bunătăţi în pachete!” 

Dar cucoana Vera văzuse cum o dată aruncase porţia pe 
maidan, îi trebuia lui cadouri de la ea! Nu găsea oriunde! 
Era drept că de la Dănuleţ din Piaţa Mare până la moşica 
Mari, de la căpitanul de intendenţă cu nevasta uşurică, 
până la casa de marmoră a făinarului Razu, Lică nu ducea 
lipsă de aprovizionare. 

Sia văzuse ultima oară pe Lică în ziua când venise să-i 
povestească întâlnirea lui cu domnul gălbejit, care 
conducea un dog-cart, înhămat cu un murg straşnic şi, 
alături de demnul galben, şedea o cuconiţă oacheşă ce-l 
mâncase cu ochii ei aprinşi. Sia ascultase întâmplarea cu un 
fel de pică pentru cunoştinţe şi aventuri aşa de însemnate şi 
care păreau a ispiti aşa de mult pe Lică. Aşteptase însă cu 
nerăbdare vizita următoare ca să afle ce-a mai fost. Zilele 
treceau şi Lică nu mai venea. Pe măsură ce întârzia, Siei îi 
creştea paraponul asupra acelor străini, ca şi cum numai ei 
puteau pricinui lipsa lui Lică. Se pregătea să-l primească cu 
bosumflări şi cu răutăţi despre acei „boieri mari”. Chiar pe 
ploaie Sia, de altfel impermeabilă, ieşise din nou în poartă 
până târziu. Îşi zisese cu părere de rău: „Uite că nu vine!” 
apoi cu vulgaritate: „Să-l aştepte cine l-a mai aşteptat”. Dar 
tot ea îl mai aşteptase, şi tot zadarnic. Conchisese la fel cu 
doamna Vera: „Să-l ia dracu!” Nu se gândea la lipsa lui cu 
vreo altă îngrijorare. Nu-i atribuia alte motive. Credea că 
numai o aventură l-a putut reţine: se întreba care şi de ce 
lipseşte mai mult ca altă dată. Necazul ei venea din 
dragoste pentru Lică şi se exprima prin înrăire şi prin 
mojicie. Lina era prima ei victimă. Sia, care era cu Lina de 
obicei îndărătnică, acum făcea dinadins tot ce putea ca s-o 
supere. Lina avea un suflet miezos şi puhav ca pâinea 
moale, dar avea şi micile ei manii inofensive: un ghem de 
lână pe care nu-l suferea să i-l deşire nimeni; cabinetul 


medical ce sticlea şi unde nu vrea să se amestece nimeni; o 
boccea unde aduna resturi şi era bănuitoare când îi lipsea 
un şiret sau o panglică şi, mai ales, şifonierul unde nu 
umbla decât ea. 

Sia umbla acum vraişte prin camera de consultaţie, 
răvăşise bocceaua, şi de aci porniseră mari conflicte cu 
Lina. Nu se purta mai bine însă nici cu doctorul Rim; uşi 
trântite, nici o vorbă de omenie, nici o îngrijire preţioasei 
sănătăţi, de când lipsa lui Lică îi da toane. 

Doctorul Rim, suferitor, cânta înainte, pe diferite tonuri 
acel: Oyra! care dezlănţuise ironia amicei Nory. Melodia îşi 
avea indexul ei pe buzele uscate şi ilustre ale lui Rim, era o 
cheie instrumentală, un diapazon al stărilor lui sufleteşti. În 
ce priveşte originile acelui Oyra! în obsesia doctorului Rim, 
ele erau mai depărtate. Pe timpuri, Rim obişnuia să facă 
muzică de cameră o dată pe săptămână la familia Schmidt. 
Era un quartet valoros, unde domnul Schmidt, farmacist, 
ţinea contrabasul, profesorul Rim vioara sau flautul, domnul 
Tuchte de la Kunstverein din Viena - acum patronul unei 
lăptării model - profesa violoncelul, şi doamna Schmidt 
pianul. Adunare virtuoasă şi virtuoză! Colţ de lume tihnit şi 
nebănuit în zgomotul oraşului. 

Într-una din acele zile blânde, în pauza danturilor de 
Brahms, doamna Schmidt, ca glumă, pusese o placă la 
gramofonul nou al tânărului Schmidt, o haimana de licean, 
francofil aprig, şi care proclama că neamţul Schmidt e pur 
alsacian. Placa era vestitul Oyra! melodie purtată prin toată 
Europa de turneul revistei Tour du Monde. Oyra! nu era 
numai o canţonetă care a prins, era însuşi afişul muzical al 
acelei reviste, afiş ce-şi înfigea persuasiunea în mintea 
spectatorului, pe calea auzului. Canţoneta conţinea toate 
duhurile rele care circulau printre cei cinci sute de 
figuranţi; conţinea atmosfera încărcată de pudră, fard şi 
parfum, de decolteuri, de poleială, de lac nou, de pijamale 
închise, de fuste învoalate, de maiouri lipite, de dans şi 
contorsiune. Oyra! era un fel de sugestie de la scenă la sală. 


Deştepta în spectator multiple senzaţii care zăceau în el 
latent. Orchestra făcea să tresalte tot jazz-ul pe care-l 
poartă oamenii în muşchii şalelor şi, astfel, melodia le da, 
complezent, înapoi ceea ce anume împrumutase de la ei. 

La auzul lui Oyra! quartetul Schmidt fusese cuprins de o 
veselie frenetică. Singură, imună, doamna Schmidt privea 
cu indulgență cum aceşti oameni serioşi erau deodată cam 
„Şui”, cum ar fi zis Lina în moldoveneasca ei singuratică. 
Acces trecător, de altfel, cum bine credea doamna Schmidt. 
Şi iată că, după atâta timp, când quartetul Schmidt era de 
mult dizolvat, Oyra! reapărea pentru a consemna starea 
lirică a doctorului Rim, care, desigur, şi uitase când şi cum 
căpătase în el acel ritm dezordonat. 

Oyra! Oyra! Aşa primise într-o zi Rim pe Nory, plin de bună 
dispoziţie. Şi acum încă fredona Oyra! Fire delicată, Rim îşi 
da seama de motivele filiale care enervau pe Sia şi căuta cu 
discreţie şi răbdare s-o împace. Dar răbdarea lui ca şi lipsa 
lui Lică, ca şi ursuzlucul fetei erau cam de mult. Cum Sia 
lipsea acum des de la postul ei, Rim se văzuse nevoit să 
renunţe la bucuriile convalescenţei, să se ţie singur pe 
picioare şi să se gândească cu înduioşare la cursul lui de 
anatomie, făcând în secretul cugetării aprecieri asupra 
„fecioarelor înăsprite” şi cerând cu ifos şi enervare bunei 
Lina, „linişte”, pentru a putea relua studiul vioarei, probabil 
în raport cu concertul Elenei Drăgănescu. Linişte nu prea 
era, deoarece Lina, cu toată bunătatea ei, nu putea îndura 
obrăzniciile Siei. Într-o zi, scoasă probabil din fire, dase 
fetei o palmă. Scandalul totuşi nu ajunsese până la Rim, fie 
că nu auzise, fie că nu vrea să facă dreptate între femei, fie 
că voia să lase pedepsită puţin pe fecioara învrăjbită. 

Sia suportase palma mai bine decât era de aşteptat. Nu 
raportase, nu protestase, dar nici nu se corectase. 
Împinsese cutezanţa până la şifonierul sacru. Acolo, Lina, în 
afară de rufe şi bani, ţinea o casetă din trusoul ei de fată, 
încuiată şi interzisă ca şi camera nevestelor din Barbe- 
Bleue. Într-o zi, Lina, întoarsă din oraş pe neaşteptate, 


găsise pe Sia la şifonier cu caseta în mâini, neviolată încă. 
Lina nu se asfixiase complet, dar trebuise ca însuşi doctorul 
Rim, cuprins de panica unei văduvii neaşteptate, să ajute 
babei s-o aducă în fire. 

Sia dispăruse şi se întorsese abia seara, târziu, pe furiş iar. 
Când a doua zi Lina cercase să zbiere la ea, nu avusese 
putere şi nici nu vrea să moară pentru o „strigoaică”, cum îi 
zicea acum. Îi spusese numai să plece din casa ei, uitând 
chiar pe Lică. Intervenise însă Rim ca pacificator, cu demne 
cuvinte de milă pentru fata orfană, „părăsită de un tată 
vagabond şi de o mamă necunoscută”. Argumente care 
făcuse Linei impresie. Cum Sia, faţă de riscul de a fi 
izgonită, părea mai cuminţită, o linişte cuprinsese casa 
ispăşitoare a Rimilor, când, într-o zi - ar fi fost poate 
imprudent să i se zică bună - Trubadurul Lică reapăru, 
schimbat, ca un om întors dintr-o lungă călătorie. Nici 
doamna Vera, ce-şi luase cu totul nădejdea, nu-l văzuse 
sosind şi nici Sia, care tot mai pândea din când în când 
strada. Era, e drept, ora cam întârziată; după terminarea 
curselor, Lică nu putuse rezista ispitei de a-şi arăta hainele 
noi, de a vorbi sub nasul profesorului de mister Whip, de 
Bell I şi Bell II, câştigătorii zilei, şi de noile lui funcțiuni, ce-i 
păreau deopotrivă cu orice onoruri universitare. Lică 
sunase deci de-a dreptul din faţă şi îi deschisese cu ceva 
întârziere chiar Sia. 

— Ei aş! zisese în primul moment de surprindere. 

— Sunt acasă? întrebase Lică indispus de primirea 
necioplită. 

— Cine. acasă? Da, sunt! 

— Cu atât mai bine! răspusese Lică uluind-o şi mai mult. 

EI, de fapt, venise ca totdeauna să pălăvrească cu Sia, dar 
dorea să fie văzut şi de boierii Rim; Sia însă, cu mutra ei 
ursuză şi cu vorba ei mojică, de care se dezvăţase, îi 
stricase cheful şi-l jignise în ceva proaspăt lustruit şi subţiat 
din persoana şi manierele lui. Intră deci la Rimi primit de 
Lina cu ovaţii ca fiul risipitor. „Biata Lina!” gândi Lică 


condescendent. Rim fu vădit impresionat de hainele 
domnului Paul şi de termenii tehnici ai curselor. Trata pe 
Lică ca pe un musafir de elită. Lică, cu gestul rotund şi 
fraza şlefuită, fără să-şi dea seama, imita pe cei de-acolo din 
tribune, îşi repeta rolul verbal, aşa cum îşi repeta „ţinuta” 
în atelierul lui Paul. Buimăcită, Sia rămăsese într-un colţ. 
Ghicea că Lică e acum un tată pe care l-a pierdut şi 
mâhnirea străbătea crupul ei masiv ca un fel de crampă. Nu 
intervenea cu nici un cuvânt ca să curme aiurările lui Lică. 
Zăpăcită, nu putea nici să audă bine, necum să înţeleagă 
acea limbă nouă şi acele grozăvii pe care le povestea. De 
prin toate locurile pe unde, fără alegere, o purtase Lică, 
prinții şi poveştile de cai îi păreau „murdării”. Lina, 
încântată, îşi supsese parcă guşa şi comandase fetei să 
aducă bomboane şi apă. Nebăgată în seamă nici chiar de 
dobitocul de moş, Sia adusese tava. Bomboanele nu avea să 
le uite, nici să le ierte niciodată nici unuia. Sta acum ca o 
stâncă care se străduie să cadă ucigător peste alţii şi, în 
truda ei, se sfărâmă. Abia spre nouă, ca unul care ştie la ce 
oră se prânzeşte în lumea bună, Lică plecă, lăsând o 
impresie excelentă soţilor Rim, care schimbaseră între ei 
priviri şi cuvinte aprobative. Lina nu mai putea acum fi 
ruşinată de vărul ei de-aproape şi Rim ar fi dorit să ştie 
adresa croitorului şi gândea că revenirea lui Lică însemna şi 
revenirea bunei dispoziţii a Siei. Menajul Rim condusese pe 
Lică până la uşă, pe când Sia rămăsese încă pe loc 
înmărmurită. Apoi se urnise brusc şi, izbind cu coatele pe 
cei doi, ajunsese pe Lică la poartă. 

— Ai fi putut să-ţi mai schimbi apucăturile, stând cu 
oamenii ăştia distinşi, unde am avut grija să te aşez! îi 
spusese Lică cu vocea rece şi modestă a unei mustrări 
cuviincioase. 

Sia deschisese la el ochii prostiţi. 

Ce, era nebun? Erau 19 ani de când îl auzea vorbind şi 
acum nu-l mai recunoştea. În zidirea ei compactă, 
clătinarea ideilor puţine, înfipte adânc, făcea să se cearnă 


un moloz ce-i zăpăcea orice înţelegere. leşise după el 
pentru ca, în sfârşit, să-l vadă, căci acolo în birou nu-l 
văzuse, să-l audă, căci nu-l auzise, şi să-i vorbească, cum 
aveau ei deprinderea să vorbească. Vrea să-i facă mutre şi 
el s-o izbească, şi pe urmă iar, învoiţi, să i se plângă, să-i 
spună cum a fost bătută de cucoana Lina, pe când el, musiu 
Lică, se plimba cu prinții. Să-şi răsufle tot necazul cu 
drepturile câştigate şi să-l anunţe că ea acolo nu mai stă, 
sperând că Lică acum nu mai are nevoie de leafa ei şi 
dorind iar viaţa de altădată. Şi Lică o trimitea să înveţe 
purtare de la Rim şi Lina. şi cum? vorbindu-i ca la teatru! 
Sia, când se întâmpla să cadă, se scula de jos anevoie, când 
şedea pe o parte, greu se întorcea pe cealaltă. Nu găsise 
nici un răspuns. Lică pusese mâinile în buzunar, le scosese 
cu grabă şi dusese un deget la pălărie. 

Pleca! 

Sia se trezi alergând pe trotuar după el şi spunându-i - 
nici ea nu ştia cum îi veneau cuvintele aşa de la locul lor: 

— Nu mai ştii de fie-ta. Mă laşi ăstora. le-ai dat cu 
prinţesele! Să ştii că am să mă iubesc cu moşul! 

Ca să n-o plesnească în stradă, într-o zi de derby, Lică, cu o 
stăpânire admirabilă, şuierase între dinţi: „Moaşă-ta!” deşi 
modica Mari nu avea nici o vină. 

Totul lucra pentru idealul lui Rim! Doctorul Rim era pe 
cale să-şi ajungă idealul! 

Sia înţelesese bine adevărul; adevărul, adică pe Ada, cum 
şi tot ce o lovea pe ea în măruntaiele iubirii pentru tată-său. 
De aceea chiar spusese cuvinte de ruptoare. Căci era 
ruptoare între Lică şi fata lui, până atunci aşa de legaţi în 
felul lor. Lică nu avusese talente paterne şi nici nu auzise 
cumva vocea sângelui. O luase copilăreşte într-un moment 
de necaz şi o păstrase aşa cum ştiuse el, pentru că lucrul se 
arătase a nu fi prea greu şi pentru că era băiat bun şi 
nepăsător. De câte ori nu plecase şi altă dată, lăsând-o 
speriată şi ursuză. Drumul lui însă atunci se întorcea mereu 
pe acelaşi circuit. Acum apucase înainte pe un câmp de 


alergare cu obstacole, cu şanţuri, cu garduri duble, cu 
handicap şi potou de sosire. Poate că hainele domnului Paul 
îi travestise firea ca şi înfăţişarea. 

Sia se întorsese în casă, după plecarea lui, cu gândul să-şi 
păstreze, de nevoie cel puţin, locul la Rimi. Nu ştia încă ce 
va face. Sta tupilată în ea însăşi. Buna Lina o credea însă 
pocâită şi, cum Lică fusese sever, se simţi dispusă spre 
indulgență. Avea înduioşări: Biata fată! Crescută prin 
străini! Lică făcuse tot ce putuse, dar el avea acum alte 
obligaţii. Noroc că Rim era de zahăr, şi Sia se putea fără 
grijă ocroti la ei! Cine ştie cum vine timpul! Poate găseşte s- 
o mărite, şi Rim consimte să-i dea acolo o mică zestre. 

Seara, în birou, pe când Rim tălmăcea încet deoparte cine 
ştie ce vorbe cu fata, Lina făcea astfel de visuri, blânde ca 
lâna de pe ghem. 

Rim studia acum regulat vioara şi părea din nou satisfăcut 
de preludiile interioare. Reîncepuse facultatea şi survenise 
vizita foarte interesantă a gemenilor Hallipa, întorşi de 
curând din Germania, cu diplome curioase chiar pentru 
doctorul Rim, admirator al şcoalelor de-acolo. 

Băieţii, plecaţi din clasa VII-a, fiindcă nu puteau scoate 
liceul la căpătâi, aveau, după cinci ani numai, diplome de 
farmacişti, în care se vorbea şi de bacteriologie. Ei se 
chemau de-a binelea doctori şi bacterologi. O foarte variată 
repartizare pe specialităţi şi o organizare foarte diversă a 
studiilor cuprindea, probabil, astfel de diplome. Liberate 
foarte cinstit, erau anevoie de echivalat în ţară şi erau 
speculate de ei necinstit. 

— Trebuie să fi spălat scândurile la vreun laborator! 
spunea Nory necruțătoare despre cei doi tâmpiţi. 

Gemenii Hallipa, fără să fie deloc tâmpiţi, consecvent însă 
cu naşterea lor în dublu exemplar, trebuiau să se 
mulţumească cu jumătate din orice fel de valoare. Se 
completau însă de minune într-un singur individ, care nu 
era deloc banal. Scunzi de tot, slăbănogi, cu urechi largi, 
transparente, cu frunţi înguste şi ochi mici, şireţi, erau 


urâţi, dar aşa de îndatoritori şi vorbăreţi, că erai nevoit să-i 
primeşti de buni. Abia sosiți, întreprinsese împotriva lui 
Doru Hallipa, tatăl lor, un proces mare pentru deturnare de 
avere, proces în care aveau o atitudine solidară, aşa de 
repulsivă, că erau infam cotaţi la Palatul de Justiţie, unde 
totuşi exista deprinderea de a privi infamia. Îşi urmăreau 
procesul şi în viaţa particulară printr-o propagandă activă 
de calomnii; împânzeau cu doleanţele lor pe toţi cunoscuţii 
şi rudele. La auzul calomniei lor, Nory sărise, gata să-i bată, 
şi Mini se recuzase indignată. Acum devenise asidui în casa 
Rim şi prosternându-se în faţa profesorului şi linguşind pe 
buna Lina, către care calomniile se schimbau în lamentări 
de victime. Cum păreau aşa de îndatoritori şi cum nu se 
atingeau de Lenora, Lina zicea de ei: „Bieţii băieţi” şi îi 
poftea la masă. 

Rim era acum din nou maleabil şi bine dispus, şi traiul 
familial iarăşi plăcut. Linei îi venise ideea că poate unul din 
cei doi gemeni ar putea lua în căsătorie pe Sia. Doctorul - 
mai ştii? - îi luase poate dinadins sub protecţia lui. Totul 
părea a merge bine. Buna Lina se înşela, în orice caz, 
asupra unui punct; zicea: „Unul din băieţii ăştia” - însă ei 
erau inseparabili în orice fel. În adevăr, nu erau numai 
gemeni, erau chiar - caz mai rar - doi prunci aderenţi, 
astfel conformaţi, că separarea lor fusese lesne de operat. 
Păstrase însă o comunitate de funcţionare morală şi chiar 
fizică. De-o asemănare perfectă, pronunţau cuvinte laolaltă, 
aveau gesturi simultane şi idei similare. Uimitori atunci 
când erau la un loc, de-i întâlneai separat, gândurile şi 
reacţiile lor erau comune, chiar fără înţelegere. Sau te 
găseai în faţa unei duble eprubete, în care circula acelaşi 
lichid toxic, sau ţineai unul din cei doi poli ai unui aceluiaşi 
fir. Nory spunea că degeaba ocărăşte pe câte unul, unde îl 
vede, simte că jumătatea i-a scăpat, şi lui Mini i se părea, 
când unul îi sta în faţă, că celălalt o pândeşte dinapoi. Îi era 
frică de ei. Pe lângă Rim se pripăşiseră temeinic. Părea că 
doctorului îi lipsise înainte de ei elementul plăcut al 


linguşirii. Băieți de încredere, care ghiceau lesne şi erau 
discreţi. Aveau o curioasă inteligenţă: mediocră şi 
perseverentă, obtuză şi sfredelitoare. Rim făcuse demersuri 
şi obținuse ca cei doi să funcţioneze ca laboranţi provizorii 
pe lângă cursul lui, până la crearea unui laborator analitic. 
Cu toate că nu era vorba tocmai de treburile din diplome, 
gemenii se încumetau să iasă din încurcătură, iar Rim 
credea că la facultate, ca şi la el acasă, doi ucenici de felul 
acela îi puteau fi de folos. 

Ei se mulţumeau deocamdată, drept laborator, cu o odaie 
din subsolul facultăţii, de unde intendentul fusese deplasat. 
Viermuşi subterani, se simțeau bine la întuneric. De altfel, 
aveau comunicaţie liberă cu sălile suverane unde trona 
Rim. Acest „liber parcurs” le dobândise curând influenţă 
printre studenţi, care făceau apel la ei pentru cereri de 
favoruri la profesor. Refuzau ostentativ orice intervenţie, 
dar serveau lăturalnic pe cine le convenea. 

Buna Lina ceruse un mic concediu de la spital şi dimineaţa 
îşi îngăduia bucuriile gospodăriei. Baba îmbătrânea şi se 
impunea o revizie. Luase în primire casa, din pod până în 
pivniţă. Crezuse ocazia bună pentru a forma pe Sia. De 
nevoie, fata deocamdată se supuse, muncind însă cât mai 
puţin şi mai prost, aşa că Lina pierduse nădejdea să scoată 
ceva din ea. După-amiezile, fosta infirmieră sta tot în birou, 
unde acum era poreclită secretară. E drept că deschidea cu 
scrupuluozitate corespondenţa, din nărav rău şi din 
speranţa de a găsi ceva de la Lică. Rim părea mereu radios 
şi tainic şi fredona mereu pe alt ton: Oyra! leşise din faza 
autointoxicaţiei şi a nostalgiei sentimentale şi apucase calea 
îndatoririlor. Sia, plictisită de „cocoana Lina”, haină pe Lică 
trădătorul, fără nuanţe în firea ei primitivă, neglijând 
tranziţia, tocmai se arătase accesibilă. Rim, mai rafinat, 
savura aceste promisiuni, totuşi nu până la măsura unor 
întârzieri exagerate. Nu mai era acum sclavul fericit sau 
chinuit; era stăpânul unei situaţii. Avea totuşi cu sine încă 
unele probleme de rezolvat: nu-şi închipuia care va fi 


procedarea. Cum nu era vorba de elanuri irezistibile, 
cerceta metoda. Vulcanic în imaginaţie - credea el - avea un 
temperament precaut şi împodmolit. Faptele cereau mai 
mult o pregătire matematică decât se puteau bizui pe o 
desfăşurare neprevăzută. Rim nu găsise încă formula. Dar, 
stăruitor se gândea la ea, şi cu o rafinată răbdare. Într-una 
din seri, o discuţie mai poetică ca de obicei îl făcuse să 
caute în bibliotecă un tom al lui Don Juan, pe care-l 
cumpărase pentru preţioase ilustraţii vechi. De data asta 
însă făcea apel la text şi, cu ochelarii frumos aşezaţi, pe 
când „doamnele” - cum zicea - lucrau în ordinea familială a 
biroului, Rim cu un surâs protector, rugând pe Sia să dea 
trei lumini, parcursese pe Don Juan fără să fi găsit însă 
informaţia dorită. Îşi zicea că lucrarea nu e îndeajuns de 
bine dezvoltată şi cam lipsită de precizi-unile cuvenite. Avea 
negreşit şi impresia că circumstanţele - oarecât - diferă; că 
Don Juan, care totuşi era „prototipul' şi deci şi patronul lui, 
ar fi avut o personalitate întrucâtva deosebită. Cu papuci şi 
pijama de flanelă scoțiană maron, doctorul Rim repusese cu 
grijă textul la locul lui, nedumerit şi conchizând foarte 
judicios că în cadrele vieţii de acum impulsiile se văd 
împiedecate de curenţi contrarii şi mişcările inimii sunt 
oprite de obstacole mărunte. Dimpotrivă, socotea că 
breviarul lui Don Juan îşi desfăşura faptele în decorul, chiar 
pentru acel timp, unor posibilităţi numai imaginare şi al 
unor obstacole închipuite! Se cerea deci plan, metodă şi 
chibzuinţă proprie. În aceeaşi inspirată seară, Rim luase 
vioara şi, neschimbând tema, cântase Don Juan-ul lui 
Mozart. Cum de mult nu se auzea decât severul Bach, 
doamnele fusese plăcut surprinse şi desfătate de 
neaşteptata melodie ce se răsfira din degetele crenelate ale 
profesorului Rim. Circula un fluid - greoi, dar circula; se 
făcuse aproape douăsprezece - adevărată orgie pentru 
casa Rim. Sia căsca indecent şi Lina nu se mai putea urni 
din fotoliu. 


— Ai băgat de seamă, Lina, pasajul în sol, zise Rim, făcând 
pe buna Lina părtaşă emoţiilor artistice. 

Îi venise o idee! „Tot eu singur”, îşi zicea cu ingratitudine 
însă, deoarece, indirect, tonul lui Don Juan îl îndrumase 
spre sugestia muzicei şi ideea tot pe calea aceea o găsise. 
Nu era deloc o idee melodică, dar era o idee practică: aceea 
de a renunţa la orice metodă; de a intra direct în materie la 
prima ocazie potrivită. Ideea lui găsise o încurajare 
imediată. La ieşirea din birou, Sia, care bloca uşa, nu se 
ferise pentru a face loc lui Rim. Fusese o ciocnire. Un surâs 
satisfăcut pe buzele uscate însoţise pe Rim la culcare. 

Avea iluzia şi remuşcarea că a fost brutal, ceea ce se 
transforma în: „a fi brută”, deci un element invincibil al 
naturii victorioase. În noaptea aceea doctorul Rim veghease 
târziu. Ca un hoţ, pe vârful şosetelor de lână - din cauza 
gutei - se dusese din nou în birou şi scosese dintr-un sertar 
un preţios şi autentic exemplar de Cordova, cu gravuri 
prohibite chiar sub regență. Doctorul Rim, muzicant şi 
colecţionar, era răsplătit de pasiunea lui pentru artă. 

O aventură amoroasă, urmată de încercare de sinucidere, 
dusese pe Mika-Le într-un spital. Acolo descoperise că 
infirmiera Sia era vara ei bună şi profitase de împrejurare. 
Ursuza de Sia se arătase bucuroasă de verişoara 
linguşitoare care vorbea de „frumosul nenea Lică”! Sia 
rugase pe Lică să ajute pe nepoata nevoiaşă, şi Lică, din 
cine ştie ce toane bune, intervenise la doctoriţa Lina, biroul 
lui obişnuit de binefacere. 

— Spune soră-si s-o ajute! decisese Lică, apucat de interes 
pentru nepoata vagaboandă şi prinzând ocazia să facă un 
„pont” nepoatei celei înfumurate. 

La porunca lui Lică, buna Lina se pusese în mişcare, nu 
fără năduf, ştiind că Elena în chestie de familie are idei 
hotărâte, mai ales că lucrul era aşa de delicat între Elena şi 
Mika-Le. Nu îndrăznise, de altfel, să ceară nimic; expusese 
numai Elenei care era situaţia gângăniei mici. 


Elena primise ştirea cu gravitate, ca o castelană 
medievală, care are puteri judiciare şi executive asupra 
feudalităţii familiale în lipsă de şef bărbătesc. Ceruse Linei 
să-i dea timp de gândit, mulţumindu-i pentru un demers pe 
care-l credea salutar pentru onoarea Hallipilor. Bine 
aşezată în scaunul stăpânirii, Elena privea acum lucrurile 
altfel ca atunci când refuzase net intervenirea bărbatului ei 
în favoarea aceleiaşi Mika-Le. Nu vroise să primească 
atunci aproape de ea acel element rău. Acum însă nimic nu- 
| mai putea atinge dictatura; sta numai să cumpănească 
argumentele. Era vorba de salvarea unei rude apropiate. 
Nici un element sentimental nu intra în judecata ei. 

Elena telefonase deci Linei Rim că a decis să ia pe Mika-Le 
la ea, în condiţii însă pe care numai ea le va decide. Mika-Le 
trebuia prevenită că va fi pusă subt o tutelă severă. Despre 
Lică, buna Lina, pentru atâtea motive, nu pomenise. Mika- 
Le, care nu avea de ales, primise orice condiţii. Pentru 
moment nimic n-o interesa decât bunăstare materială. 
Temperată în sentimente amoroase de gustul încă recent al 
otrăvii, cunoscuse câteva zile de mizerie aşa de mare că nu 
râvnea decât să mănânce şi să doarmă fără grijă. 

Adusă de însăşi buna Lina, care avea specialitatea 
corvezilor, sosirea fetei nu făcuse nici o senzaţie. Elena 
sunase şi servitoarea condusese pe Mika-Le într-o cameră 
dinainte hotărâtă. Cameră modestă şi comodă totodată, aşa 
cum cerea rangul hărăzit fetei de binefăcătoare. Elena 
rămăsese de vorbă cu Lina despre proiectele ei muzicale, 
despre sănătatea doctorului şi grijile de proprietari ale 
Rimilor. Nimeni nu ştia să vorbească lucruri serioase cu mai 
mult interes ca Elena. 

Mika-Le, în primul moment, neştiind ce să facă, rămăsese 
în cameră. Era tocmai ceea ce trebuia şi acel prim moment 
era hotărâtor. Scoborâse când fusese chemată, adică după 
plecarea Linei. 

— Am să-ţi zic Norica, de la numele dumitale de botez, 
Lenora. Mika-Le sună cam ridicol şi pare o poreclă 


neserioasă. Toată lumea, deci, aci te va chema Norica. 
Doresc ca odată cu numele să-ţi schimbi şi felul de purtare. 

Mika-Le primise botezul Elenei fără obiecţie. 

— Cum trebuie să munceşiti, ai să fii secretara noastră 
pentru anumite lucrări. Orele am să ţi le spun mâine. Vei 
avea o mică leafă ca bani de buzunar. Pentru tot restul, 
fireşte, n-ai de purtat nici o grijă. Vei lucra în biroul de jos al 
bărbatului meu, la o masă deosebită de ceilalţi secretari. 
Aci vii numai când eşti chemată. 

Era limpede şi suprima stânjenirea instalării. Mika-Le 
ascultă instrucţiile cu atenţie. Perspectiva lefei şi a bunului 
trai îi părea o pomană, şi pomenile îi plăceau. 

Se gândi la muncă - era leneşă - dar nu putea fi cine ştie 
ce greutate. 

Cu toate că n-o văzuse de atâta timp, Elena abia înainte de 
a o concedia examina scrutător pe domnişoara Norica. 

leşită de curând din spital, Mika-Le era cam jigărită, purta 
un breton lăsat jos pe ochii galbeni, vestiți pentru enigma 
lor suspectă. Acum ochii Noricăi, cam blegi, nu exprimau 
decât o mare atenţie către comenzile scurte ale Elenei. 
Vâlvoiul părului arăbesc era strâns la spate cu două ace, 
lăsat probabil să crească din desperare, domolit astfel în 
vederea confruntării cu sora ei. Clipi puţin sub privirea 
riguroasă. La un gest al Elenei spre frunte - gest vag, de 
altfel - îşi dete părul puţin la o parte de pe ochi. 

— Când doreşti ceva, ceri să mă vezi! spuse Elena ca 
încheiere. 

De copilă Mika-Le urâse pe Elena pentru că era mândră şi 
frumoasă şi acum simţea o aplecare să o admire pentru că 
era frumoasă şi mândră. Fiind strunită, Norica uita 
perversităţile lui Mika-Le. Deocamdată, nevindecată bine de 
usturimile amorului şi ale „apei tari”. Mika-Le nu era 
vătămătoare şi tot deocamdată sora ei era invulnerabilă. 

Mika-Le alături de sora ei apărea cam degenerată, cu cap 
mare pe umerii pătraţi şi unui corp mic, dar nemodelat. 


Lipsită de relief se pierdea în umbră. Stângace în maniere 
şi rustică la croială, decorul de lux o punea în inferioritate. 

Prezentarea ei stânjenise puţin pe Elena! „Ma demi-soeur, 
spunea când era nevoie. Mai adesea o trecea subit tăcere, 
ca pe o prezenţă neînsemnată. 

Participarea sau lipsa ei de la plimbări şi recepții era 
orânduită la fel cu tot restul şi nu da loc la tulburări. 

Cu o memorie matematică, Elena îşi amintea de ea la 
intervale proporţionate. Trimitea să întrebe dacă 
domnişoara Norica vrea să iasă cu guvernanta şi copilul, 
sau trimitea să o anunţe pe domnişoara Norica că trebuie 
să iasă. O prevenea de ora când avea să însoţească, pentru 
comisioane, pe Elena însăşi sau pe Drăgănescu, sau îi indica 
rochia cu care avea să ia parte la vreo reuniune de mai 
mică importanţă. 

La recepții, Mika-Le sta cu un suflet de copil sărac admis 
între boieri şi cu aspect de mică parvenită în rochia de 
mătase. 

Nu se putea corecta de apucături naive şi plebeiene. Avea 
un gest al ei cu care îşi punea mâna peste gură. 

Când Elena spusese lui Drăgănescu că Mika-Le va fi 
oaspetele lor, se roşise încă mai mult peste faţa lui cam 
congestionată de blond sanguin. Îşi amintise că altădată 
cutezase el să facă propunerea asta, şi chiar se supărase că 
a fost refuzat. Supunerea lui făcuse progrese şi îşi simţea 
acum greşeala de atunci. lată dar că Elena singură iertase 
pe Mika-Le, când crezuse ea de cuviinţă. Nu era căderea lui 
ci a ei, ea fusese cea ofensată. Elena, aşa de mândră, îşi 
cunoştea datoria către bărbatul ei şi către fostul logodnic 
vinovat. Elena era infailibilă, şi el, Drăgănescu, ruşinat 
acum de mişcarea de gelozie ce-şi permisese atunci. 

Cum era un om de treabă, primea anevoie dovezile răului. 
Ca o fată pipernicită şi sfiicioasă cum părea Mika-Le să fi 
comis faptele ce se spuneau despre ea, era lucru ce se 
înregistra cu regret şi nu putea convinge deplin buna lui 
credinţă. O primise milostiv şi se pregătea s-o ocrotească. O 


credea dezmoştenită: ochii ei miraţi, părul arăbesc, păpuşa 
de lemn a trupului nu puteau încape în gustul lui onest. Îi 
făcea plăcere că Elena e frumoasă prin diferenţă şi era 
mândru că e soţul surorii celei regale. Către Mika-Le se 
simţea superior, nu-l paraliza admiraţia şi era totuşi o soră, 
o parcelă care nu-l înmărmurea din marmura superbă a 
acelei soţii. Simţindu-se în largul lui către Mika-Le, i se 
părea poate că nu e strâmtorat nici cu Elena. 

Fu cel dintâi care îi spuse Norica, şi se deprinse să o vadă 
în birou, de unde Mika-Le nu lipsea de teamă să nu vie vreo 
listă de furnizori sau de invitaţi trimisă de Elena. De altfel, 
aşa cum bine îşi închipuise, nu era prea mult de muncă. 
Adăpostul şi hrana odată asigurate, poate că avea răgazuri 
acum pentru alte măiestrii, dar nu era prilej. Secretarii nu 
erau „esteţi” şi cumnatul nu da „ecou”' decât la numele 
Elenei. Totuşi domnişoara Norica se acomodase. În afară de 
Adolf, ea niciodată nu lucrase erotica decât în vedere de 
beneficii. Se putea deci lipsi de ea. Nu i se ura încă, şi în ce 
privea beneficiile, metoda îi era indiferentă. Peste confortul 
programului, era rost de mici avantagii suplimentare, 
cultivând pasiunea conjugală a lui Drăgănescu. O cultiva! 
Nu o costa nimic. N-avea nici scrupule, nici ambiţii de 
prisos. Drăgănescu putea comenta toate faptele mari ale 
Elenei; putea descrie un diner la care Norica nu asistase şi 
unde Elena strălucise între oameni de înalt merit; putea 
arăta temeri pentru succesul planurilor ei muzicale şi 
admiraţia pentru reuşita lor, putea chiar risca o timidă 
dezaprobare pentru severitatea cu care era crescut 
băieţelul. Mika-Le era un ecou fidel. Faţă de ea putea emite 
păreri şi da ordine, pe care să le revoace, când veneau 
sentinţele Elenei, deoarece Mika-Le nu reacţiona faţă de 
acele contradicții. Drăgănescu, care în lume avea o ţinută 
neschimbată, cordială, corectă în permanenta lui redingotă 
cu rozeta de ofiţer al coroanei, putea faţă de cumnata 
Norica arăta fără grijă omul fără redingotă. 


Olimpica Elena cunoştea şi ea unele emoţiuni. ] le da 
singura ei pasiune: muzica. Pentru tot ce privea audițiile 
avea ezitări, timidităţi, temeri, griji, nerăbdări, toată gama. 
Chiar după ce totul era pus pe rost, nu lipseau necazurile: 
dacă virtuozul X, în trecere prin Bucureşti, va accepta să 
cânte la ea, înainte de concertul lui public; dacă muzica lui 
St. Saens va fi executată mai bine ca la Ateneu; dacă 
partiţia procurată din Debussy era chiar cea executată în 
sala Erard; dacă flautistul care trebuia să înlocuiască pe 
Rim, bolnav, va putea fi pus la punct. Rim, chiar pe un 
instrument de rangul al doilea, era un element important. 

Pentru marele concert Bach, grijile Elenei erau încă mai 
mari. Avea nevoie de Rim, şi Rim făcea pe bolnavul. După 
un autograf al Elenei, domnişoara Norica trăsese la maşină 
câteva anteproiecte de program, din care se trimesese unul 
lui Rim, ca argument convingător. Lina telefonase că Rim 
vrea, că Rim e foarte drăguţ, că speră, dar că încă nu poate 
ieşi din casă. La Elena se făcea totuşi un început de 
repetiţii, incomplete, laborioase, în liniştea sălii de muzică. 
Doctorul Rim era aşa de bun cunoscător, aşa de familiarizat 
cu partiţiile, încât întârzierea lui era un rău mai mic decât 
refuzul lui. Bach cerea o solemnitate pe care Rim o poseda. 
Prezenţa doctorului părea Elenei din ce în ce mai necesară. 
Excelent tehnician, poate fără prea multă expresie, era 
întotdeauna la înălţimea unei bune execuţii. Apoi, trebuia 
cineva care să dea tonul, să facă atmosferă pentru „stilul 
Bach”, să nu lase să se piardă nici un moment ritmul acela, 
asprimea meticuloasă, dar şi seninătatea olimpică a 
geniului muzical bachist. Aşadar, Rim va veni. Nu se va 
periclita din cauza lui un concert încă depărtat, e drept, dar 
pentru care se luase atâtea osteneli de pe acum. 

Tot aşa de bun violonist, Rim era şi organist rutinat; urma 
să se arate capricios şi nesuferit, dar va fi lăsat să vie chiar 
şi mai târziu, când totul va începe a se înfiripa. În schimb, 
după concertul Bach, Elena îl va înlocui cu discreţie pentru 


dârzenia lui nepoliticoasă. Ea însăşi de o corectitudine 
minuțioasă, nu admitea ca Rim să se alinte în bunul lui plac. 

Elena, care nu putea suferi abaterile de la un program 
serios de lucru, se văzuse nevoită să trimită după un timp 
pe Nory să vadă ce este cu doctorul Rim, ce lipsea de la 
convocări. Era mirată de inexactitatea doctorului, pe care-l 
socotea totuşi om serios. Nu avea altă informaţie decât un 
telefon mai demult al Linei, anunțând că Rim studiază pe 
Bach. Nory zdruncinase şi ea întâi de câteva ori telefonul 
pentru a se informa şi primise, la toate orele, numai 
răspunsul ursuz al domnişoarei de companie, că domnul 
doctor lipseşte şi doamna doctoriţă lipseşte. Bănuise că Sia 
din ursuzluc minte şi se hotărâse să pice într-o zi la ora 
dejunului. Sosirea el făcuse efect. De multă surprindere, 
probabil, nimeni nu-şi manifesta bucuria. Lui Nory i se păru 
că Lina e grozav de vânătă la faţă, poate fiindcă n-o văzuse 
de mult. Rim sta ţeapăn, şi cei doi gemeni, prezenţi, când o 
văzuseră, făcuseră laolaltă o singură grimasă. Nory observă 
că Sia se uită saşiu. Înainte aproape de a da bună ziua, 
întrebă: 

— Dar ce a păâţit dumneaei la ochi? 

Rim puse ochii lui miopi şi admirativi asupra ochilor mici şi 
cafenii ai fetei, care, în adevăr, momentan avea privirea 
niţel încrucişată, din sforţarea de a se ascunde şi preface în 
faţa musafirei nedorite. Rim, fireşte, constată că ochii erau 
frumoşi şi Nory invidioasă. Baba aduse un tacâm şi Nory se 
aşezase între Rim şi Lina. 

La masă erau perişoare cu smântână. Lina şi baba păstrau 
în menu-ul lor mâncări tradiţionale. 

„De ce se încrucişează azi fata asta?” se întreba Nory, care 
totdeauna se lega de câte un amănunt. În sforţarea de a-şi 
repune acum privirea la loc, ochii Siei se mişcau, în adevăr, 
tot pieziş. 

Nory îşi descărcă sufletul de la început de comisionul 
Elenei: 

— Ce e cu ilustrul profesor de a dezertat? 


— O! nimic! Foarte ocupat! 

Şi gemenii în cor: 

— Foarte ocupat! 

— Trebuia să spui de la început că eşti ocupat! tăie Nory 
după obiceiul ei. Toată lumea e ocupată, dar îşi cunoaşte şi 
timpul liber. N-a fost înţeles că vii când pofteşti, ci când 
trebuie. Crezi dumneata că muzica de Bach se face după 
capricii? 

Rim surâse fin, deşi cam acid. 

— Domnişoara Nory uită că şi noi avem ceva idee de 
muzica iui Bach! Să mă scuzi, te rog, către doamna Elena. 
Voi veni joi exact. sper, şi Rim se uită spre domnişoara Sia. 

Apoi jubilând fără motiv aparent, surâse ironic către Nory, 
pentru a sfârşi printr-un mic râs între fălci, adresat 
gemenilor, care, cu o jumătate de surâs de fiecare, 
completau unul singur de complicitate prudentă. 

— Foarte ocupat! ziseră din nou, pe când Rim tamburina 
pe faţa de masă: Oyra! Oyra! 

— Mi se pare că de când cânţi Oyra! te-ai stricat cu Bach! 
declară Nory. Dar de ce nu sunteţi acasă la nici o oră? V-am 
chemat de o sută de ori la telefon degeaba! 


Rim ridică sprâncenele cu mirare şi Lina deschise gura să 
spună ceva, dar cum Sia se încruntă, doctorul Rim se uită 
fulgerător la Lina care tăcu. Văzând pe Nory enervată, Lina 
o mai reţinu s-o îmbuneze. Bunei Lina îi plăcea nespus de 
mult pacea şi concordia. Nory îşi răsuflă indignarea: 

— De ce nu dai pe uşă afară pe fata asta acum când s-a 
făcut Rim sănătos? N-am să mai viu pe la tine dacă îmi iese 
mereu ursuza asta înainte. 

— Sssst! îi făcu Lina semn şi o duse la ea în odaie. 

Acolo scoase din şifonier caseta misterioasă şi-i arătă 
conţinutul: cărţi poştale cu Vergissemeinnicht de la Rim, o 
şuviţă de păr legată cu o panglică într-o ramă de carton, de 
unde fotografia fusese scoasă. Era bucla lui Lică ştrengarul, 
care de-atunci crescuse la loc. Îi arătă la urmă o hârtie 
galbenă cu ştampile. Actul de naştere ai unui „prunc de sex 
feminin din mamă: Domnişoara Elena Gugiu şi tată 
necunoscut”. Cum Nory se uită la ea tâmpită: 

— Asta e fata mea şi a lui Lică! 

Şi îi explică cum Lică ţinuse fata pe la gazde şi şcoli şi 
acum i-o adusese, plocon, aşa mare cum se vedea. 

Vorbea de Sia ca de cineva în afară de interesul ei. Se 
bucura însă că Rim a consimţit s-o primească şi că Lică e 
aşa de mulţumit. Recomandă lui Nory secretul: 

— Nimeni nu ştie, nici nu băânuieşte, şi mai ales Rim! 

XI. 

În biroul de pe dependinţele casei unde Drăgănescu 
primea oamenii lui de afaceri, Mika-Le se ocupa de 
corespondenţa destul de numeroasă a invitaţiilor, 
mulţumirilor, scuzelor, felicitărilor etc. 

Admiraţia ei pentru Elena dura mai departe. Elena 
binefăcătoarea găsise în Mika-Le o umilă slujitoare. Luxul, 
mândria, succesul, toate atributele acelea de „damă mare” 
ale Elenei uimeau pe domnişoara Norica, care, necutezând 
să-şi exprime laudele în faţa sorei ei, împreuna mâini 
extatice către Drăgănescu, profitând, fireşte, cât mai mult 
de buna dispoziţie a cumnatului, măgulit în idolatria lui 


neclintită. Elena, conform programului fixat, nu-şi amintea 
prezenţa fetei decât atunci când avea să-i dea vreun ordin 
personal, când avea să-i facă un dar sau când vreo 
împrejurare nouă cerea să ia vreo decizie de protocol cu 
privire la ea. La repetițiile audiţiei Mika-Le nu asista, dar 
concertul avea ecouri mari în birou şi Mika-Le cădea în 
extaz când se vorbea de muzică, cu atât mai transportată 
cu cât nu înţelegea nimic. Tot ce ieşea din putinţele ei o 
prosterna în admiraţie. Drăgănescu era şi el în nesiguranța 
dacă trebuie sau nu să fie prezent la repetiţii. Elena nu-i 
precizase nimic în privinţa asta şi asista uneori de teamă ca 
nu cumva contrariul să fie o greşală, dar, odată acolo, era 
chinuit de ideea că poate n-ar fi trebuit să vie. Se prezenta 
cu simplicitatea cu care se adapta oricărei situaţii; nu 
încerca să se amestece cu oameni şi lucruri ce nu i se 
potriveau, dar li se alătura fără stângacie. Toată stângăcia 
lui era sufletească. Pe când sta acolo cordial şi discret, era 
turburat de grija de a nu fi displăcut Elenei, prea 
atenţionată către el pentru a-l lăsa să ghicească dacă a 
nemulţumit-o. Elena îl primea cu o mişcare din cap de bună- 
venire şi Drăgănescu se aşeza deoparte, ca o gazdă care 
vrea să lase oaspeţilor libertate deplină, pe când cu mare 
greutate i se potoleau palpitaţiile precipitate. Averea, 
cinstea, mulţumirea îi dau o încredere exterioară; un suflet 
debil se strivea mereu de pereţii trupului robust. Când 
intra, la fiecare dată, avea acelaşi gol în piept, totuşi n-ar fi 
întrebat pe Elena despre un lucru pe care ea îl credea 
desigur de la sine înţeles, într-un fel sau altul. Elena, în 
adevăr, nu avea nici o obiecţie şi prezenţa lui ca şi absenţa îi 
păreau fireşti. Domnişoara Norica pândea pe coridoare, 
lipită de pereţi ca un mic ţânţar negru, cu aerul de a nu 
vrea să fie văzută, dar cu nădejdea că va fi; sperând 
zadarnic că Drăgănescu o va invita să intre. Într-o zi totuşi 
când lăsase din mâinile lui nervoase şi nesigure uşa puţin 
întredeschisă, Elena intervenise încă pe când era în prag, 
mărindu-i palpitaţia cu vocea ei neaşteptată: 


— Eşti bun! Spune Noricăi să intre să ia ceaiul cu noi. 

Drăgănescu făcuse semn fetei, ce se strecurase în spatele 
lui, ascunzându-se stupid şi dispărând îndată după o 
canapea, pe când Elena, cu o uşoară încruntare de 
sprâncene, aşteptă pentru a redeveni olimpică să se 
termine cu intrarea ridicolă a acelei mici imbecile, 
incapabilă să se deprindă cu manierele de lume. În ziua 
aceea Drăgănescu simţise mai puternice acele lovituri în 
piept, cu o amorţeală în braţe şi o îngreunare a respirației, 
pe care se silea să o potolească, cu buze strânse, din cauza 
muzicii pe care i se părea că ar putea-o turbura cu 
răsuflarea lui agitată. Elena fusese vădit nemulțumită de 
prezenţa sorei ei şi credea, desigur, că ela adus-o acolo pe 
mica nesocotită. De atunci înainte fu conştient de emoția 
lui, ceea ce nu putea decât contribui să o întreţină şi să o 
mărească. Acum nu numai la repetiţii, ci în orice fel, 
prezenţa Elenei îi da bătăi de inimă în chip absolut, dar 
printr-un resort logic şi succesiv de zguduiri nervoase. Îşi 
zicea glumeţ că e amorezat de Elena, idee ce-l mulțumea 
naiv, idee de altfel închisă ermetic în gânduri timide, ca şi 
corpul strâns cu nasturii stricţi ai redingotei. Tocmai în ziua 
aceea, după ce muzica se terminase şi când ceaiul era pe 
sfârşite, Nory intră ca un vârtej. Era singura căreia îi era 
permis să calce protocolul şi care aducea o notă de 
înviorare în atmosfera cam rece a casei. Pentru Nory chiar 
şi Elena se dezgheţa. 

— S-a făcut! declară din prag, gata să dea drumul unei 
veşti de ordin intim. 

Râse apoi cu hohot de greşeala pe care n-o făcuse, 
revoluţionă biscuiţii, căutând pe cei care-i plăceau, vroi 
ceai, apoi nu mai vroi. apoi vroi iar. şi cum domnişoara 
Norica se grăbea s-o servească, Nory se uită lung la ea, 
comandă un ceai tare, apoi făcu în spatele fetei o 
strâmbătură, aşa ca s-o vadă Elena, dar neobservată de 
ceilalţi. 


Elena râse indulgentă. Tachina pe Nory, pentru antipatia 
ei fără grațiere faţă de lăcustă. 

Cum Nory nu avea motive proaspete şi cum cele vechi 
erau epuizate, declară că nu poate suferi pe Mika-Le 
îmbrăcată cu rochiile Elenei, ce stau pe ea ca pe o mătură şi 
că e furioasă că i-a furat numele. 

— Auzi! „Norica”! Avea destul de bun nume înainte, şi nu 
avea nume destul de bun ca să ia pe al meu! 

Nory pornea aprecieri fără cruţare, chiar când Mika-Le 
era pe-aproape. Fata nu auzea ce nu trebuia să audă şi 
surâdea îndatoritor la Nory, a cărei antipatie o simţea, 
antipatie ce era însă singurul vestigiu din toată faima ei de 
altădată. 

Cum executanţii tocmai se retrăgeau, Nory, ocupată cu 
ceaiul cu gura plină de un eclair, le făcu gesturi de adio, 
opri însă pe Mini cu semne desperate. 

— Tu rămâi! zise. 

Gând fură singure ele trei: 

— Acum să povestesc ce am păţit cu tâmpiţii. 

— Nory a întâlnit deunăzi pe fraţii mei, explică Elena. Eu 
nu i-am văzut încă şi nici nu vreau. E lucru trist când ţii aşa 
de mult la familie să fii astfel lovit de pretutindeni de ai tăi. 
Băieţii au spus lui Nory că vor să vie să mă vadă şi eu i-am 
dat comisionul delicat să-i facă să renunţe la ideea asta. Să 
vedem ce a făcut cu ambasada ei. 

Elena rezuma, astfel, atenuând-o, acea tragedie de familie, 
pe care o suporta cu demnitate. Familia, care fusese idolul 
ei, i se sfărâmase în jur. Catastrofa nu atingea figura ei 
corneliană, dar suferea totuşi sub stoicism. Nory fabrica 
tacticos un sandwich cu anchois, întinse apoi tava lui Mika- 
Le, căreia Elena îi făcu un semn de concediere. 

— Să vezi! Să vedeţi! M-am dus drept la Facultatea de 
medicină după cei doi neghiobi. frumos prin partea locului. 
Ce casă! Ce grădină! Tenis. Acolo să avem noi dispensarul! 

— De ce nu la Cotroceni, Nory! o tachină Mini. 


— Băieţii erau singuri cu spiţereala lor. [ara lui Papuc! 
Auzi! preparatori pe lângă cursul de anatomie! M-au primit 
cu ovaţiuni. „A! O! A! Ce onoare! Ce plăcere!” Amândoi 
deodată, fireşte. Numai ei ştiu care e Dorin şi care Codin! 
Tot colectiv le-am vorbit şi eu! Avusesem treabă la 
secretariat şi am intrat să-i văd: „A! O!” într-un ison. Mi-au 
înlesnit singuri comisionul. Nu doar că mi-era greu! „Ce 
face Elena?” m-au întrebat într-un glas. „Elena face numai 
bine şi chiar am din partea ei un răspuns să vă aduc. Se 
bucură că doriţi s-o vedeţi; dar cum e supărată cu tatăl 
vostru şi cum voi sunteţi măgari cu tatăl vostru, nu vă poate 
primi. S-ar face părtaşă la mişelia voastră. Regretă şi vă 
doreşte multă minte.” „. A! O!” mi-au rânjit amândoi, ca să 
nu aibă aerul că vor să mă muşte. Am adus-o bine? 

— Cum să nu fie bine! râse Elena. 

— Să mai vedeţi: mai e ceva! „Domnişoara Sia nu e aici. I- 
ar fi făcut plăcere să vă vadă”, mi-au spus din senin. „Păcat 
mare! Da' de ce să fie aici?!” zic eu. Ce aflu? Că neruşinatul 
de Rim a corcolit-o şi pe aia pe-acolo. „Mătură, am zis. parol 
c-am zis! Ori fierbe oalele la vrăjitorie?” Fierbea, zău, vă 
spun, măruntaie de om în nişte castroane, şi în alte drăcii 
de sticle adunau zeamă de oase de mort. Supa lui 
Belzebuth pentru prânzul lui Rim. „Da!” mi-au zâmbit sluţii 
la un loc. „Da! ne dă concurs la preparaţii. Nu e azi la post, 
pentru că a chemat-o tatăl dumneaei şi domnul profesor a 
permis.” „Aşadar, nu e profesorul Rim tatăl domnişoarei 
Sia?” le torn eu, aşa de gust. „O! A! 0!” 

— Nory! Nory! o mustră Elena. 

— Profesorul e protectorul dumisale şi al nostru”, mi-au 
răspuns cu ifos. „Să vă trăiască, şi să-i trăiţi!” „. Tanti Lina e 
bolnavă în pat! N-o vizitaţi?” au spus, abia la urmă, 
croncănit. Lina e bolnavă, fetelor! Ca să se aşeze ea în pat, 
trebuie să fie pe moarte. Să mergem s-o vedem. Biata 
femeie, singură, cu conspiratorii! O fi otrăvit-o Rim cu 
duloaica şi cu gemenii. 


— Poate că e mâhnită de ce vede prin casă! spuse serioasă 
Elena. 

— Nu, nu cred eu să se sinchisească de sughiţurile 
sentimentale ale lui Rim, şi, de mâhnire, Lina noastră nu se 
bolnăveşte. Mini, tu eşti întâia căreia i-a mirosit pe-acolo a 
şofran. Meriţi să ştii şi tu secretul. Vezi să nu cazi jos! Te 
ştiu sensibilă şi delicată. Află, Mini, că buna noastră Lina. e 
o fecioară despletită! 

Şi Nory râse în cascade. 

— Nu holba aşa ochii că mă intimidezi! Da! Lina şi cu Lică, 
îţi spui pe departe, să nu fii choquee, au făcut pe Sia! Se 
zici? Frumoasă treabă! Dar ce putea ieşi din aşa pereche! 

Nory râse iar zgomotos. 

— De altfel, Lică are scuza că avea pe atunci vreo 19 ani şi 
era de vreo cinci în clasa patra de gimnaziu. lar Lina 
noastră era studentină. Halal, Lică. Halal, Lina! 

Dacă Mini căscase cu adevărat ochii, apoi gura i se 
încleştase. Vroia totuşi să scoată exclamări, dar nu treceau 
prin gâtlej. 

— Da' nu ne dai afară. Elena? Ce-o să zică soră-mea, Dia! 
lar viu ca o haimana după 9 la masă. Aide, Mini, că te 
dezmeticeşti tu pe drum. Nostimă afacere. să te tăvăleşti! 
Când să găsească Rim o fecioară! Ha! ha! ha! 

— Ştie? articulă Mini, regăsind, pe stradă abia, un fir de 
glas. 

— Cine? 

— Rim. ştie? 

— Fugi de-acolo! Nu ştie. adică, aşa cred. Ce, n-a avut altă 
grijă Lina, decât să-i spuie? Prost de n-a ghicit! Atâta 
slăbiciune a Linei pentru Lică! şi nepoata! Sărea în ochi! 
Adică sar în ochi după ce ştii! De ce ar fi ghicit Rim ce nu 
ne-a dat la nimeni în cap? Mare şmecher Rim! şi dobitocii 
ăştia de gemeni! Nu se mai mişcă Rim fără de ei! Nu m-aş 
mira să facă o dată una bună. Unul din ei zicea că a făcut o 
descoperire. „Nu! i-am spus, nu! Singur nu descoperi nimic. 
În loc, faceţi parale.” Au râs şi ei. 


Dar Mini era nervoasă, nu avea poftă nici nimic. 

— Cum? Crezi că. Rim ar fi putut ghici? De ce glumeşti, 
Nory, cu lucruri care nu sunt de glumă? Tu singură ai fost 
acolo deunăzi. 

— Că-mi venea să-i plesnesc pe toţi! şi Norv se înfurie 
brusc la amintirea acelui dejun. 

— Vezi. Ai fi putut atunci, şi chiar mai demult, să împiedici. 

— Eu! Asta e bună! Mă scoţi acum pe mine vinovată că 
Rim sufere pe fată. Ce să fi făcut eu? Ştii cât era de 
mulţumită Lina ceea. 

— O sufere! O prea sufere! Lina, de teama unei primejdii, 
nu vedea pe cealaltă. Dar tu puteai. 

— Iar eu! Am aflat abia în urmă, mă înţelegi? Nici Elena nu 
ştia. Biata Lina, când e vorba de Lică, a rămas cam 
caraghioasă. Nu zic, Doamne fereşte, altceva. Doamne 
fereşte şi fereşte, Doamne! Dar e cam caraghioasă! 

— Da, Lina se bucură că Rim a primit pe Sia şi ascunde de 
el secretul, şi tocmai asta încurcă tot. Puteai insinua tu, 
dacă la Rimi ai fi avut mai multă grijă şi indignare, numai 
prin atitudine ai fi putut schimba unele lucruri. Tu te ţii de 
glume! 

— Mai încet acum cu vinovăția mea! Dacă crezi că mutra 
mea i-ar fi împiedicat! Şi pe urmă eu nu ştiu să mă indignez 
în tăcere. Eu ştiu numai să torn vorbele reci sau fierte. Mi 
se părea aşa de amuzant Rimul cu „fecioara” lui! Şi Nory, 
un moment serioasă, râse iar. „Fecioara” încoace, „fecioara” 
încolo! „Fecioara din Orleans”, îi spuneam eu. Când 
povesteam vreo anecdotă mai uşoară, Rimul meu îmi făcea 
cu ochiul semn spre duloaică; şi mă învita la aparte: „Urechi 
de fecioară!” zicea. „Adică, pardon! mă ofensam eu de 
formă. La urechi de fecioară, vorbe de fecioară. Ost Kif Kif!” 
Sau când infirmiera se obrăznicea cu Lina şi eu eram de 
faţă: „Fecioară tare!” zicea doctorul pătruns. Chiar că tare! 
Când te loveai de ea parcă era un bolovan. O distracţie, zău, 
cu ei! 

Nory deveni, deodată, serioasă: 


— Lua-l-ar dracu cu fecioara lui. Nu-mi dau seama dacă 
ştie ori nu ştie! Dar de ce dai tu, Mini, lucrului ăsta atâta 
importanţă? Nu e tot acolo! Ce e, dacă ştie?! 

Mini se revoltă. 

— E mult! Zici că nici Linei nu-i vine a crede că e fata ei, 
dar fiindcă ştie nu are încotro şi îşi face datoria! Ideea, nu 
sentimentul îi dictează purtarea. Crima lui Rim. 

— Ei, şi tu cu crimele! 

— Crima lui Rim începe mai ales de-acolo de unde 
cunoaşte adevărul. De unde a început şi pentru noi revolta, 
începe pentru el morala. Dacă Rim ştia şi era onest, şi-ar fi 
putut schimba atitudinea. Ar fi renunţat la schimonoselile 
lui din ideea că e fata nevestei. Gândul că e un fel de tată l- 
ar fi dezgustat de el sau de ea. 

— Numai să nu-l excite tocmai ideea asta. 

— Atunci e un Rim monstru. 

— O mostră tot e el! şi un maimuţoi! O gorilă care 
fredonează Oyra! Fatalitate, dragă! Să pice cu pacostea 
tocmai pe dolofancă. Uite, vezi! Dacă aş fi vrut să-l iubesc 
eu! 

Râzând, Nory se despărţi de Mini. Rămasă singură, nu mai 
fu atât de veselă. I se cam înnoura. Bătea dinspre casa Rim 
- vedea şi ea - vânt rău. „Îşi face Mini spaimă!” se gândea, 
dar nu era liniştită. Făcu socoteala: „Miercuri nu pot. nici 
joi. abia vineri mă duc să văd pe Lina şi ce tontoroi se mai 
joacă pe acolo!”'. 

Mini, acum când aflase ce aflase, se deprindea cu ideea 
aşa cum te desprinzi cu orice. Nu-şi zicea triumfător că 
teama ei a fost justificată, deoarece avea încă aceeaşi frică. 
O altă frică. de altceva, în jurul aceloraşi lucruri. Impresia ei 
era inexplicabilă şi nerezolvată. 

Buna Lina căzuse pe scara beciului şi avea o luxaţie la 
piciorul stâng. 

— Am căzut cu stângul, glumea cu gura ei lată, crispată de 
durere. 


Era singură în fundul patului, când venise Elena 
Drăgănescu s-o vadă. Declarase că ar fi mulţumită de 
puţină odihnă de n-ar fi junghiurile. Altfel, zicea că e bine 
îngrijită. Venea zilnic secundul de la Filantropia, simpaticul 
Romulus. Venea şi maseuza tot de-acolo. Apoi baba cu 
leacurile ei, de care buna Lina se slujea fără scrupule. Mai 
era şi fata aceea. şi Rim zicea că nu e nimic grav. Parcă ce 
putea fi o luxaţie! 

Tocmai în ziua aceea baba era iar cu toane, de aceea Elena 
o găsise singură. De un timp baba era de nesuferit. Vrea 
chiar să plece, şi până la urmă mai bine să se lipsească de 
ea decât să o vadă aşa ursuză. Chiar din pricina ei şi 
căzuse; ca să o lase în pace coborâse singură după vin. 
Dacă Elena ştia vreo femeie bună, să i-o trimită. 

Elena, fireşte, se puse la dispoziţia Linei. Credea că face 
foarte bine să ia femeie nouă în serviciu, dar era de părere 
să păstreze şi pe babă într-un colţ ca pe cineva de 
încredere. 

Lina repetase că baba s-a făcut nesuferită. Îi abătuse, aşa 
fără nici un Dumnezeu, şi nu putea deloc trăi cu Sia. ba se 
burzulise şi la Rim. Nu mai mergea! Dacă ar fi fost vorba 
numai de ea, du-te-vino! 

Elena fusese de părere că Sia ar fi trebuit să fie mai 
conciliantă; cât despre doctor, era un om prea serios ca să 
se supere pe unele libertăţi luate de o servitoare aşa de 
veche. Baba nu trebuia să plece. 

Fata aceea - explicase Lina ca s-o scuze - e şi ea, de câteva 
zile, răcită. Aşa mare cum se vede, e totuşi lingavă. Tot ea 
trebuie să-i facă ceaiuri, deoarece baba refuză. din gelozie, 
pesemne. 

I se părea că i s-a luat din drepturi de când a venit. Rim, 
după atâta concediu, e nevoit să lipsească mult de acasă. 
Are comisii, cursuri şi cercetează nişte lucrări, pare-se 
interesante, ale băieţilor Hallipa. 

Elena nu se oprise deloc asupra meritelor fraţilor ei, nici 
nu vorbise Linei de ceea ce aflase de la Nory că se petrece 


pe la facultate. 

După o vizită destul de lungă, plecase promițând o 
aprovizionare de Bordeaux. La ieşire, pentru a deschide 
vorba babei, întrebase la întâmplare dacă doctorul s-a 
întors. 

— Întors. Devreme, ca în toate zilele. da' în vârful 
picioarelor ca să nu intre la duduca. să-şi facă numai plăcu' 
dumnealui. 

Elena se simţise stânjenită, totuşi adăugase că dacă baba 
iubea pe duduia, trebuia să iubească şi pe cei din jurul 
dumneaei. 

— lacătă. că. nu-i aşa! răcnise bătrâna ţigancă, ridicând 
mâinile în sus. 

Sia, în adevăr, se aşezase în pat ca să nu fie nevoită să 
îngrijească pe Lina. Cât despre afacerile sentimentale ale 
lui Rim, ele nu erau în acel moment chiar pe placul lui, cum 
zicea baba. Rim cunoştea o fază nouă de necazuri şi 
nedumeriri. Docilitatea domnişoarei Sia se transformase iar 
brusc în toane rele. O enigmă erau „fecioarele”! De poezie 
nici nu fusese vorba, ceea ce oricât dezamăgise pe Rim, de 
metode, nici o nevoie, aşa că aproape se descumpănise el. 
„Dumneata să fii sănătos!” spuse Sia când vroise. să opună 
pe cale. 

Apucase, de altfel, calea răzbunării pe care o promisese lui 
Lică: „Am să mă iubesc cu moşul”, când un bileţel al 
Trubadurului perturbase acest program frumos şi, de bine, 
de rău, destul de înaintat. 

Trubadurul, care se instalase la el acasă, poftea pe Sia să 
vie să-l vadă. E drept că un post-scriptum îi spunea să-l 
aştepte să vină el s-o ia. Sia înţelesese că Lică acum se 
aşezase, că se lăsase de prinți şi de prințese şi că o lua cu 
el. 

Îl aştepta; îşi făcuse chiar într-ascuns bagajul, mărit cu 
ceea ce adunase de la Lina. Nu o luase Lică altădată tot aşa, 
pe furiş, de la directoare? 1 se părea că a ajuns culmea 
norocului. Sta închisă în odaie, dospindu-şi mulţumirea. Din 


greoaie ce era, devenise acum inertă în aşteptare. Cum se 
vor fi făcut visele în mintea ei strâmtă, dar era sigur că, de 
pe când Lică o târa de mână pe uliţi, trebuie să fi avut visul 
ăsta. Tocmelile necurate cu Rim, ca şi cum n-ar fi fost! Parcă 
ştia Lică! Gândurile ei se îngustau mai tare în jurul acelei 
veşti. Aşteptând pe Lică, devenise mai grosolană, ţipa la 
babă, se răstea la Lina şi cu Rim nu vorbea. Era felul ei de a 
se dezbăra de tot şi de toţi. Rim trecea prin acel purgatoriu 
şi se consola, foiletând în birou pe Dante, ediţie florentină 
rară. „Fecioară ciudată!” îşi zicea. Cum nu cunoştea 
existenţa scrisorii lui Lică, nu bănuia ce primejdie îl 
ameninţă. Dacă ar fi citit-o, ar fi explicat Siei că el o invită 
pentru o simplă vizită, ca să se facă admirat în noua lui 
prosperitate de Trubadur întreţinut de doamne nobile. Rim 
era, la nevoie, maliţios. Lică avea, de fapt, un mic 
apartament compus dintr-o cameră, o baie şi un vestibul 
într-o casă nouă de raport pe bulevardul Pake. Mobilierul 
era nou şi modern şi putea acum învârti în oglinzi proprii şi 
într-adevăr bune vestoanele domnului Paul. O tăbliță de 
bronz anunţa cu litere discrete lecţiile de echitație ale 
domnului L. Petrescu. Acele lecţii nu erau chiar numai o 
etichetă de formă pe uşa unei camere de rendez-vous. Lică 
avea doi-trei elevi recrutaţi la curse printre tinerii ce se 
pregăteau pentru viaţa elegantă, studiind puţină carte, dar 
ocupându-se de sporturi. Lică, de altfel, nu-şi părăsise nici 
leafa, nici ocupațiile la grajdurile Maxenţiu. Fusese numai o 
formulă găsită de Ada. 

După ce, într-un moment de entuziasm, Lică trimisese Siei 
bileţelul, se răzgândise. Odată fata adusă acolo, va vroi să 
mai vie... O va opri, dar uneori avea încăpăţânări şi nu se 
ştia ce farsă îi putea face. Lică, de un timp, era preocupat în 
privinţa Siei. Nu pentru devenirile ei, pe care credea că le-a 
rezolvit, instalând-o la Rimi, ci pentru rolul ei în viaţa lui 
nouă. Problemele traiului civilizat începeau să turbure pe 
Trubadur. 


Într-o zi Ada îl zărise pe stradă de vorbă cu Sia. El lăsase 
pe fată în drum, furioasă, fireşte. Abia după câteva zile Ada 
îi spusese: 

— Vorbeai deunăzi cu o femeie urâtă şi de rând. 

Atât! Ce va fi crezut Ada despre Sia? Nu părea geloasă, 
dar îl dispreţuia. 

O femeie urâtă şi de rând! Şi dacă l-ar mai fi întâlnit a 
doua sau a treia oară ce şi-ar fi putut închipui?! Să-i spună 
că e o rudă! Poate că nu admite rude. Să-i spună adevărul? 
Mai nepotrivit. 

În oglinda domnului Paul, Lică avea un ochi excelent ca să 
vadă defectul unei haine. Domnul Paul îi spunea încântat: 

— De n-aţi fi profesor, aţi fi un minunat premier! 

Lică intra, în urmă, prin uşa din faţă în atelier şi făcându-i 
încă complimente familiare. Domnul Paul, care avea tupeu, 
îi zicea acum: „aţi” şi „domnule profesor”. 

Lică urca parcursul parvenitismului, şi pe acest parcurs 
simţea că nu e de bun-gust, că nu se ajustează bine să aibă 
o fată ca Sia. 

Totuşi mai făcuse o încercare în favoarea ei. Într-o zi 
întrebase cam din senin pe prinţesă ce-ar zice dacă aceea 
cu care l-a întâlnit o dată ar fi fata lui. Ada răspunsese 
râzând nepăsătoare: 

— Era o fată. săraca! Şi după o pauză: Nu vorbi prostii! 
Acel „săraca” nimicise pe Sia. Aşdar, nu era cu putinţă să 
aibă o fată ca ea, era o „prostie”. O prostie din cele care nu 

plăceau prinţesei. Fusese supremul gest de paternitate al 
lui Lică. Tot trecutul, chiar pe moşica Mari, îl lichida acum 
fără ezitare; de aceea Sia nu mai primise nici o veste. Lică, 
după scrisoarea lui de chemare, avea de gând să se ducă el 
singur o dată, pe-acolo dar amâna din zi în zi. 

Norocul surâdea din nou profesorului Rim. 

XII. 

Elena Drăgănescu rămase deprimată de atmosfera tristă 
în care găsise pe Lina Rim şi uitase să-i spună evenimentul 
recent al vizitei prinţesei Maxenţiu. Plecase totuşi de acasă 


cu ideea de a-i povesti acel incident neaşteptat. Vlădici, 
colportorul monden, fusese acel care la una din repetiţii 
sosise cu mesagiul senzaţional. Conform datinelor casei, 
aşteptase ca repetiţia să fie terminată, ceea ce era o virtute, 
când purta în portofoliu un astfel de curier diplomatic. 
Vlădici avea răbdare tocmai pentru că afecta în tot ţinuta 
unui diplomat. 

Era chiar cariera căreia i se destina, dar până la 35 de ani 
nu putuse încă fi nici ataşat de legaţie, din cauza ortografiei 
franceze ce-i rămânea ostilă, lucru pe care-l explica prin 
persecuții politice. Scrisoarea Adei către Elena, al căreia 
purtător era, avea stil clar şi concis şi ortografie bună. 

„Chere Madame, je n'ai pas pu refuser de prendre sur moi 
ce message. Notre cousin Victor Marcian, son nova n'a pas 
besoin d'autre presentation, enthousiasme de votre culte 
pour Bach et de l'audition projetee, se metrait volontiers ă 
votre disposition pour honorer ce grand maitre. J'ai cru qu- 
il Etait de mon devoir de vous transmettre son offre. 

]'y €tais d'ailleurs encouragee par les sentiments 
d'admiration que mon mari vous porte de longue date, aînsi 
que par notre bonne camaraderie. 

Ada Razu, princesse Maxenţiu” 

Nici un cuvânt de prisos. Un cerc închis din care nu puteai 
scăpa. Toată obrăznicia prinţesei Maxenţiu, pentru a vorbi 
făţiş de raporturile Elenei cu Maxenţiu, şi tot şiretlicul Adei 
Razu pentru a invoca camaraderia de pension. În plus, 
norocul să aibă un atout ca Marcian. Cine ar fi putut refuza 
pe Marcian? Elena avea un caracter perfect echilibrat: 
totuşi, cu scrisoarea în mână, se uitase ca cineva orbit de- 
un fulger spre Vlădici, surâzător şi mândru. 

— Prinţesa Maxenţiu a binevoit să-mi comunice în două 
cuvinte conţinutul scrisorii, altfel mi-ar fi fost penibil să 
aduc un mesagiu necontrolat. 

— Prinţesa Maxenţiu şi-a ales foarte bine ambasadorul şi. 
ambasada. e foarte. foarte. Era o excepţie ca Elena să nu 
găsească cuvântul: e o ambasadă foarte strălucită. Şi cum 


ceilalţi stau deoparte: Vă anunţ un eveniment mare pentru 
audiţia noastră. Victor Marcian va lua parte! 

Fusese o mică revoluţie în grupul muzicanţilor. 'Toţi venise 
împrejurul Elenei şi a lui Vlădici: 

— Marcian? Când? Cum? Ia parte activă? Asistă? Cântă? 
Vioară? Pian? Poate conduce? 

Entuziasmul şi grija erau la culme. Liniştea în care 
decurgeau repetițiile era cu totul turburată. 

— Nu ştiu mai mult decât atât; doreşte să ia parte şi, 
negreşit, va lua, aşa fel cum va vroi. Asta o să ne aducă mari 
avantaje, dar şi mari schimbări. 

Abia atunci Elena, pe care numele lui Marcian o 
hipnotizase, văzu că-i rămân de rezolvat chestii destul de 
grele: Ce era de făcut cu prinţul şi prinţesa Maxenţiu? În 
primul moment, socotise problema anevoioasă. Ada însă îi 
uşurase situaţia. Era cu neputinţă să nu-i răspundă şi era 
cu neputinţă să n-o invite, când graţie ei dobândise pe 
Marcian pentru concert. Consultase ca de obicei pe 
Drăgănescu şi bărbatul ei aprobase cu atât mai mult zel, cu 
cât avea ocazie să repare unele rezerve pe care le arătase 
cândva asupra lui Maxenţiu. Elena, cu o etichetă cordială, 
adresase Adei mulţumirile lui Bach pentru participarea 
maestrului Marcian şi invitase pe camarada ei, împreună cu 
prinţul Maxenţiu, la joile muzicale. Era un bilet de intrare 
care încă nu purta viza, dar care depăşea speranţele Adei. 
Pe de altă parte, printr-o cartă oficioasă, doamna şi domnul 
Drăgănescu făceau un demers grațios pe lângă maestrul 
Marcian, în numele lui Bach, cerându-i prezenţa şi 
concursul. Astfel amorul-propriu al lui Marcian, care făcuse 
primul pas, era satisfăcut. Fapt era că Maxenţiu, negreşit 
inofensiv, reintra în viaţa Elenei şi cu el odată făinăreasa, 
care n-ar fi putut în nici un alt fel viola rezerva frumoasei 
Elene. Toate aceste resorturi erau puse în mişcare pentru 
Trubadurul Lică la care nimeni, afară de Ada, nu se gândea 
şi care nu se gândea deloc la concertul din Bach. 


Ada, fireşte, profitase fără întârziere şi depusese 
deocamdată cărţi de vizită la casa Drăgănescu, ce-i fusese 
întoarse în termen. 

Victor Marcian, deşi deprins să intre orişiunde cu 
prerogativele lui, era stânjenit de felul cum decursese 
lucrurile şi consultase pe Ada asupra primului demers pe 
care trebuia să-l facă. 

Practică, Ada propusese să dea chiar atunci un coup de 
telephone Elenei, cu aerul acela de intimitate pe care-l lua 
către doamna Hallipa, faţă de Marcian. Odată chemată 
Elena la telefon, trecuse receptorul lui Marcian, nevoit să-şi 
decline prezenţa şi să întrebe când era binevenit. 

Emoţionată, Elena nu băgase de seamă emoția lui Marcian 
şi, cu glas puţin alterat, îi spusese că era dorit în orice joie 
cu nerăbdare. 

Modestia doamnei Drăgănescu, a cărei reputaţie de 
mândrie îl speria, încântase pe Marcian. Se putea deci 
devota lui Bach, fără neplăceri. 

Prima vizită, pentru care şi Elena şi Marcian aveau temeri, 
se petrecuse foarte bine. Preocupată de muzică şi măgulită 
în pasiunea ei, Elena nu pusese nici o rezervă în primirea 
făcută artistului. Mândria şi răceala ei abdicase. Ca şi la 
telefon, fusese simplă şi emoţionată. 

Găsindu-se în atmosferă prielnică şi obişnuită, Marcian 
luase şi el atitudinea lui obişnuită: predominase. 
Raporturile se desenaseră limpede şi plăcut de la început. 
Cu ceilalţi participanţi ai concertului, Marcian se arătase 
cordial ca om, iar, în ce priveşte muzica, cu acea autoritate 
pe care o lua fără voie, profesional. În grupul ce înconjura 
pe Elena, snobii îl primiseră cu solicitudine, muzicanţii cu 
respect şi toţi cu disciplina care emana de la Elena. 

Deşi impresionată de prezenţa lui Marcian, Elena păstrase 
felul ei metodic de procedare şi începuse revizuirea chiar 
de la programul concertului. Cu patru-cinci linii de creion şi 
câteva însemnări pe margine, Marcian adusese 
programului modificările necesare. Se simţea la îndemână 


şi proceda liber. Cu aceeaşi libertate îşi determinase locul 
de dirijor. Dar cum muzica de cameră nu comportă dirijare 
propriu-zisă, Marcian îşi rezervase vioara, orga sau chiar 
pianul, după partiţii, aşa cum mai bine putea îndruma 
ansamblul. După un astfel de criteriu nu puteau exista 
vexaţii şi audiții cu un relief enorm. 

Acolo unde pianul ar fi trebuit să fie făcut de ea, Elena îşi 
substituise pe Franco, care, după un semn imperios al 
stăpânei, nu mai încercase luptă de galanterie. Intimidată 
de Marcian, Elena renunţă la o participare muzicală 
efectivă. Franco, deşi diletant, avea studii solide şi talent 
recunoscut. 

Profesorul Rim fusese înlocuit în lipsă printr-un solo de 
vioară, şi la orgă, într-un recital, de însuşi Marcian. 

Elena îşi făcuse socoteala că va avea poate o mică 
dificultate de aplanat cu Rim, dar o tranşase fără şovăire în 
defavoarea doctorului, care, după ce se lăsase atât de mult 
rugat, lipsea mereu. La nevoie îl va sacrifica complet. 
Prezenţa lui nu mai era o necesitate. 

În afară de imperativul muzical, Marcian era un oaspe 
afabil şi plin de bună dispoziţie. Elena n-avea pe nimeni, în 
relaţiile ei, cu care să simtă o aşa de simplă legătură de la 
egal la egal. În salonaşul unde se lua ceaiul, maestrul îşi 
găsise un loc favorit pe canapeluţă lângă micul Erard şi se 
familiarizase lesne. În ce privea muzica, la prima repetiţie 
aprobase tot pentru ca la a doua să schimbe tot. Elena îl 
ajuta, lua adesea înaintea dorințelor lui şi, cum recunoscuse 
că totul trebuie reînceput, decisese animarea concertului. 
Deşi data era fixată numai în principiu, orice modificare 
cerea demersuri numeroase, resimţite de la agenţia Stuart 
până la secretara Norica ce bombănea pe noul-venit. Fără 
voie, Marcian revoluţionase tot mecanismul. 

Drăgănescu, convocat de Elena anume, nu lipsise de la 
prima vizită a maestrului. Ca de obicei, venise cam spre 
sfârşit. Cei doi timizi, ce se temeau reciproc de momentul 
întâlnirii, se simţiseră de îndată plini de simpatie şi 


înţelegere. În afară de transfigurarea pe care arta o da 
chiar exteriorului, erau între Marcian şi Drăgănescu multe 
puncte de asemănare: originea salubră şi obscură, firea 
paşnică şi sfioasă, gusturile simple şi oneste. Chiar la fizic 
aveau aceeaşi croială. Pe Marcian însă îl prelucrase muzica, 
adăugându-i ceva mai rafinat în înfăţişare şi în caracterul 
categoric, imperativ, ce lipsea voinţii sobre a lui 
Drăgănescu. Pe un acelaşi model prim existau, astfel, şi 
contraste mari între ei. 

Răbdătoare, prinţesa Ada abia după un număr de şedinţe 
şi după ce Elena se crezuse obligată să reamintească de 
două ori lui Marcian despre vara lui, însoţise o dată, 
singură, pe artist, scuzând pe Maxenţiu bolnav. Se 
prezentase ca o cunoştinţă veche, discretă şi emisese fără 
pretenţie unele idei cuminţi în legătură cu audiţia. De-acolo 
înainte putea veni oricând credea de folos. Despre Lică, 
fireşte, nici un cuvânt. Din acele raporturi situaţia lui se 
aşeza de la sine. 

XIII. 

Repetiţiile urmau harnic şi spornic, Rim însuşi venea acum 
regulat. La început, prezenţa iui Marcian i se păruse 
neplăcută. Probabil că se socotise până atunci factor 
principal şi era contrariat de intervenirea unui superior. 
Totuşi Marcian era un şef de care nu te puteai atinge şi, 
cum Rim respecta pe cei de care nu se putea atinge, nu 
stărui în gelozia lui. 

Marcian, care aflase de la Elena cine era Rim şi ce 
aderenţe personale şi muzicale avea cu audiţia, se arătase 
foarte prevenitor. 

Într-una din joi, repetiţia fusese mai deosebită prin câţiva 
asistenţi suplimentari: prinţul şi prinţesa Maxenţiu 
însoţiseră pe Marcian. De mai multe ori Elena, ca 
recunoştinţă pentru cei cărora le datora pe maestru, 
insistase ca Maxenţiu să ia parte. Ghicea că e nevoie de 
stăruinţă pentru a-i decide la acea vizită. 


Maxenţiu era acum o biată făptură străvezie, un steag 
palid cu blazon, ce se clătina la orice suflu. 

Marele eveniment, pentru care se pregătea de atâta timp, 
cu atâta spaimă, se petrecuse: hemoptizia. Se petrecuse 
într-o dimineaţă, cu simplicitate şi fără nici un simptom 
precursor. Era singur cu feciorul. Simţise valul abia când 
era ajuns în gură. Făcuse un semn spre apartamentul Adei 
şi se aplecase în cuvetă. Alb ca pânza, privise fără oroare 
sângele. Se culcase încet pe pat, nemişcat. Când Ada 
intrase, îl găsise cu o batistă pe gură. Ridicase un deget 
subţire şi-i arătase ligheanul. Nu mai ura pe nimeni, nu se 
mai iubea pe sine. Totul era acum încetinit, palid, fără 
sânge. Avusese apoi mici aiureli de care doctorul spunea 
„Că nu e nimic” şi că provin din anemie. Se credea un înger 
şi vorbea numai de zbor. Îşi revenea îndată şi sta mut, 
neclătinat, cu faţa în sus. În faţa sângelui, Ada se 
încruntase. Nu mai era de glumă cu bietul om. Bruscă în 
decizii, ca de obicei, propuse doctorului plecarea imediată a 
prinţului la Leysins. Dar bolnavul cerea acum îngăduire. Nu 
avea curajul să se depărteze de patul pe care se afla întins, 
diafan, înaripat, cu somnul lin, cu o mare uşurare în braţe, 
în picioare, cu un vid în tot pieptul, ce-i lăsa o respiraţie 
uşoară. 

Doctorul, sora, toţi erau acolo în apropiere şi Ada da uşile 
de perete de zece ori pe zi, vorbindu-i mereu de Leysins, 
ceea ce îi făcea plăcere, deşi nu vrea încă să plece. 

Se simţea bine între cele două apărări: cea de aici şi cea 
din sanatoriul acum îngăduit, între două legănări, fiindcă 
totul i se legăna acuma dinainte, între odihna de-acasă şi 
minunea de-acolo, de departe. Nu se putea totuşi decide. 
Ideea distanţei îl speria; ideea mişcării îl speria. Erau mai 
tari ca ideea vindecării. Doctorul zadarnic îi spunea că 
hemoptizia e un accident prevăzut, care nu cere imobilitate 
permanentă. Maxenţiu continua să se creadă un înger 
plutitor pe norul imaculat al patului. Unele viziuni îi 
rămăsese în memorie ca realităţi; avea acum un surâs 


misterios, ce-l separa de ceilalţi, se arăta însă generos cu 
neînţelegerea lor. După un timp, Ada, sfătuită de doctor, 
forţase pe Maxenţiu să se îmbrace, să umble, să fie iar un 
om, nu un înger. Nu cutezase să-l expedieze încă cu sila la 
Leysins, amintindu-şi cu multă scârbă, dar şi cu multă milă, 
de ligheanul cu sânge. Rugase pe Marcian să intervină. 
Marcian nu vorbise niciodată limpede cu doctorul lui de 
boală, nici chiar în faza când Maxenţiu făcea cu ostentaţie 
pe ofticosul. 

Se jucaseră de copii împreună, erau rude de aproape, şi 
lui Marcian îi tremura ceva în pieptul sănătos, pentru 
sărmanul băiat. În afecțiunea lui era şi egoism. Nu se temea 
de ceva consanguin, dar îşi zicea: dacă, din doi, ar fi fost el 
bolnavul! Totuşi, împreună cu Ada, preaslăvise confortul şi 
poziţia frumoasă de la Leysins unde - zicea el - concertase 
cândva. Maxenţiu, blând, umil, îi privea pe amândoi cu 
implorare şi răspundea: 

— Am să merg şi eu la primăvară. 

Nu vrea să plece. Se deprinsese acum din nou să fie om cu 
haine negre, nu un înger alb de flanelă. Îi plăcea din nou, ca 
un fel de sport, să stea în sus, să umble. Se bucura de 
mişcările lui uşoare, de acel vid căscat sub plastronul 
cămăşii, care îi ventila aşa de bine răsuflarea. 

La invitările lui Marcian de a merge ia repetiţii, nu 
obiectase nimic, nici nu acceptase. 

Îi era teamă să nemulţumească pe Elena sau pe Ada. Se 
simţea acum conciliant cu acele duşmane. femeile! Surâdea 
serafic. O slăbiciune fără apărare îl dezarma total. Nici 
urmă de răutate sau de pasiune. Pe atunci, un cheag roşu 
mocnea în el răul care acum se rupsese. Văzuse în sângele 
propriu, din lighean, şi mici coagule negricioase. Era 
stricăciunea ce se eliminase pentru binele lui, credea. 
Şovăirea în privinţa vizitei luase sfârşit în ziua când Ada 
socotise că e timpul ca Maxenţiu să se prezinte la 
Drăgăneşti. Prelungise termenul pentru ca prinţul să 
prindă ceva faţă. Avea ambiția de a nu duce Elenei o umbră, 


dar ar fi trebuit să aştepte prea mult. Nu era vinovată că e 
ofticos, era mai mult victimă. Căută să-şi speculeze în minte 
avantagiile stării de lucruri. Un astfel de bărbat era o scuză, 
pleda în favoarea legăturii ei cu Lică, mai ales acum când 
Lică nu mai avea nici o inferioritate. În ce privea familia, 
Elena, fără de voia şi ştirea ei, răspundea pentru unchiul 
Lică faţă de cele câteva sute de persoane care o admirau şi 
stimau. Dacă Ada se ferise a pronunţa numele lui faţă de 
Elena, apoi în afară de casa Drăgănescu nu pierdea prilejul 
de a proclama rudenia: 

— Unchiul doamnei Hallipa mi-a spus! 

Şi fiecare întreba cine e acel unchi. Lică nu mai avea nici o 
inferioritate de situaţie de când era profesor. Bătrânul 
Vardali, aristocrat autentic şi fost ministru, un moşulică, de 
altfel, ce se ţinea după femei şi era galvanizat de ochii 
brunei Ada, spusese prinţesei: 

— Dar e un tânăr charmant şi tout ă fait du monde, 
domnul Petresco. 

— Fără îndoială! răspunse arogant Ada. 

În fond era încântată de brevetul dat lui Lică de Vardali. 

— Scumpă doamnă, eu l-am apreciat totdeauna. Nu mă 
împăcăm cu ocupaţia lui, deşi armele şi caii au fost 
totdeauna profesii nobile. 

— Domnul Petrescu a fost căpitan de cavalerie! Ada îl 
înainta în fiecare lună. 

— Cela explique tout! Cela explique tout! declarase 
căzătura, prelingân-du-şi buzele muiate pe braţul Adei. 

În camera mereu mai confortabilă a lui Lică, întâlnirile 
urmau liniştite. După voluptatea furioasă şi pe apucate, 
fusese voluptatea scabroasă a camerei discrete şi sigure, 
apoi senzualitatea lacomă şi lâncedă, şi acum intrase în faza 
obiceiului tiranic. 

Era încă „marele amor”, pe înţelesul lor. Lică avea ore fixe 
când primea elevii. Tot restul timpului era liber şi fără griji, 
grajdurile erau în sezon mort, şi Trubadurul îşi plimba 
hainele frumoase când Ada îl lăsa liber. Se ferea însă de 


cartierele de altădată şi de legăturile vechi ca şi de aventuri 
noi. Lică nu fusese niciodată cheltuitor de sine, numai 
risipitor. Se risipeşte prisosul şi se cheltuieşte fondul. Acum 
prisosul trecuse la capitalul plasat într-o afacere solidă şi 
activă. În ce priveşte pe Sia, nici nu-şi putea închipui cum 
avusese gândul s-o aducă la el. Se temea acum ca nu cumva 
nebuna de fată să-i afle adresa şi să-i cadă plocon într-o zi. 
Ar fi dat-o de-a dura pe scară, dar prefera să nu fie nevoie. 
Sia îi cunoştea şi indulgenţa şi cravaşa. De s-ar fi agăţat de 
el, ar fi trebuit s-o bruscheze, şi nu vroia. Să-i scrie îi era 
lene. Slova îi era încă nesuferită şi suspectă. Nu-i plăceau 
documentele. Se bizuia pe împrejurări. Lică avea mare 
încredere în regia norocului. Prevenise însă pe gazdă, 
dându-i semnalmentul Siei şi ordin să n-o primească. Cât 
despre împrejurări, doctorul Rim lucra pentru a cruța pe 
Lică de neplăceri. Lucra astfel încât niciodată Sia nu avea 
să mai revadă pe tatăl fără de care nu concepea viaţa. 

În ziua repetiţiei, la care trebuia să ia parte şi Maxenţiu, 
Ada şi Marcian crezuseră că e bine ca ei trei să meargă mai 
devreme. Puteau astfel conversa înainte de sosirea 
muzicanţilor. În realitate se gândise la intrarea penibilă a 
prinţului într-un public străin proa numeros. 

Elena îi primise cordial. Nu arătase nimic din uimirea ei 
pentru schimbarea nenorocitului Maxenţiu. În afară de 
impresia pe care i-o făcuse decrepitudinea, prezenţa lui nu- 
i pricinuise nici o emoție. leşise cu totul din ciclul de 
existenţă care cuprindea pe Maxenţiu; intrase în ciclul 
muzicei de Bach. Maxenţiu, dimpotrivă, fusese de îndată 
năpădit într-o formă poetică de trecut. Episodul fostei 
logodne proiectat prin transparenţa lui actuală şi purificat 
de elemente ostile se confunda cu dulceaţa ce se 
desprindea din vecinătatea Elenei. Casa frumoasă, luxul 
domol, ordinea odihnitoare şi profilul neted al Elenei - toate 
i se păreau destinate lui. Era un rai regăsit. Cum nu mai 
avea emoţii fizice - odată cu hemoptizia îşi pierduse ultimul 
vestigiu de umanitate - se simţea acum un amant mistic. Cu 


ascultare socotea chiar şi boala lui binevenită pentru acest 
rol. | se părea că nu se poate ca Elena să nu aibă şi ea 
pentru dânsul un astfel de sentiment ideal, fără nici un 
regret pentru trecut. Elenei îi era milă, mila oamenilor 
sănătoşi şi fericiţi. Nu era poate aceeaşi milă austeră pe 
care ar fi avut-o cu o lună înainte, tot aşa cum nu mai avea 
nici aceeaşi noţiune de viaţă şi bucurie. O noţiune acum mai 
puţin aspră, mai fragedă. Ada, cu autoritatea ei, curmase 
visul lui Maxenţiu, plecând înainte de începutul execuţiei. Îi 
era teamă ca o vizită prelungită să nu aducă vreo criză 
tocmai acolo. Maxenţiu presupusese că Ada e geloasă. Nu 
protestase, se supusese cu un surâs enigmatic. Se simţea 
legănat între datorie şi plăcere. Se încărca cu remuşcări ce- 
i îngăduiau să se complacă în ceea ce chema „zbuciumul 
Adei” şi totodată se delecta din simpatia lui pentru Elena. 
Crea probleme în afară de realitate şi le trăia cu ascultare. 

De Mika-Le nu-şi amintise. Era de pe vremea când prinţul 
Maxenţiu, lipsit de muşchi, mai avea încă nervi ce vibrau 
uneori pervers. Acum Maxenţiu era diafan şi avea eclipse 
de memorie. 

Tocmai în ziua aceea, la sfârşitul repetiţiei, în umbra 
jachetei lui Drăgănescu, Mika-Le se strecurase într-un colţ. 

Se ascundea mai mult însă ca altă dată de frica Elenei, 
fiindcă îşi schimbase pieptănătura. Se tunsese iar, dar 
printr-o greşală a coaforului stuful cârlionţilor fusese 
masacrat. Mika-Le ceruse singură, e drept, ă la gargonne, 
fără să-şi dea seama că-i rămâne un; fel de puf creţ, negru 
pe un cap băieţesc, ca după tifos. Lipsa acelei umbre pe 
frunte lua ochilor galbeni orice lumină. Stau mari, goi, 
căscaţi spre Elena pentru a-i putea vedea impresia în caz 
de primejdie. Totuşi intrase pentru că vrea cu orice preţ să 
vadă pe Marcian, de care îi vorbise Drăgănescu cu 
admiraţie. Marcian, ce se dusese spre bibliotecă să caute o 
partitură, dase peste acea arătare ascunsă acolo de o 
ruşine necunoscută. Mika-Le, surprinsă, pusese mâna peste 
gură cu gestul ei prostesc. Mirarea lui Marcian fu aşa de 


mare că Elena, care probabil îl urmase cu privirea, 
descoperise pe vinovată. Deşi se uitase la Mika-Le încordat 
şi cu expresia feţei înăsprită, Elena nu băgase de seamă 
schimbarea de coafură. Marcian ridicase capul întrebător 
cu un surâs. Apariţia îi păruse nespus de comică. Spre a 
preveni aprecierile, Elena venise spre el şi făcuse cu grabă 
prezentările - în absenţă, de altfel - Mika-Le fiind nimicită, 
ca şi dispărută, după mobila elegantă de acajou a 
bibliotecei. 

— Un fel de soră a mea! zisese absurd. 

Surâsul lui Marcian devenise un râs, bun, sincer, exploziv: 

— Un fel”?! 

— Ma demi-soeur, corectase Elena, râzând şi ea. Apoi 
păruse că aşteaptă. 

Marcian băgase de seamă că-i cere opinia critică. Avea în 
fire o francheţă ce ar fi fost brutală de n-ar fi corectat-o 
voioşia. De altfel, Marcian nu credea că familia „angajează”: 
vedea lumea în exemplare şi în simfonii, dar nu 
conglomerate. 

— Antimuzicală, zisese, transpunându-şi cu fineţă 
aprecierea în domeniul armoniei. 

— Cu totul! confirmase Elena, referindu-se la inepţia 
gângăniei pentru orice fel de melodie sau instrument, dar 
cu o satisfacţie inexplicabilă pentru sentinţa lui Marcian. 

Apoi o roşeaţă subită îi invadase faţa şi gâtul de obicei 
mate: din jena că Mika-Le era dezarmonică în cadrul pus 
acolo sub ochii lui Marcian? sau din satisfacția inconştientă 
că el o găsise nearmonioasă? Era întâia oară, de mult timp, 
că atentatul de-odinioară al lui Mika-Le la fericirea Elenei 
revenea sub altă formă în sensibilitatea ei. 

Marcian băgase numai de seamă că rumeneala prindea 
foarte bine pe Elena. O privea cu surâsul din ce în ce mai 
plăcut. Se depărtase de bibliotecă neglijând cu totul pe 
Mika-Le, el vorbind de partitură, din buze numai, ea 
ascultându-l distrat, dar amândoi simțind o neobişnuită 
mulţumire. Abia peste câteva zile, Elena povestise lui 


Drăgănescu impresia lui Marcian despre Mika-Le şi cum nu 
era cu putinţă ca fata ceea să fie la locul ei. 

— O s-o trecem dincolo, la biurouri! zisese Drăgănescu, 
luând iniţiativa exilării domnişoarei Norica. 

Elena nu obiectase. Biurourile celelalte, din Dealul Spirei, 
erau o instalaţie mare a Centralei de spirtoase, unde 
locuiau surorile lui Drăgănescu. Mika-Le primise decizia de 
strămutare cu supunere. Îşi făcuse totuşi o socoteală că 
pierde astfel unele distracţii şi cadouri. Nu mai iubise pe 
Elena, dar nici nu o urâse. Exilul era plin de confort. Erau şi 
acolo trăsuri şi automobile şi era mai multă libertate. 
Virtutea începuse a o cam plictisi şi întrevedea putinţa de a- 
şi revedea actoraşul, pe care se simţea dispusă să-l ierte. La 
cea din urmă masă de seară, Mika-Le fusese singură cu 
Drăgănescu. Feciorul venise să anunţe că doamna nu 
prânzeşte. Era o zi de repetiţie. Domnul Drăgănescu, 
neliniştit de ideea că Elena nu se simte bine sau că prânzul 
a fost servit prea grăbit, pusese întrebări servitorului. 

— Doamna e bine şi nu a rămas în salonaş decât domnul 
Marcian, explicase feciorul. 

Mika-Le dusese mâna la gură dintr-un rău obicei, apoi 
crezuse de cuviinţă să-şi exprime bunele sentimente: 

— Ce păcat că doamna Elena lipseşte! 

Adesea chema pe sora ei „doamna Elena”, aşa cum o 
numeau secretarii. 

— Dumneata nu te amesteca! îi zisese răstit Drăgănescu, 
aşa de moderat totdeauna. 

Cumnata Norica tăcuse, luând aerul inert de păpuşă oblă. 

Plin de instinct ca un dog, Drăgănescu nu îngăduise 
solicitudinea maliţioasă a fetei. Pentru lipsa Elenei nu avea 
nici o obiecţie. Foarte adesea se întâmpla să decidă că ea va 
mânca singură, înainte sau pe urmă, pentru un scop sau 
altul. Alteori îi indica lui că are a dejuna din vreme pentru 
cine ştie ce interes. Acele dispoziţii îl mulţumeau ca nişte 
dezmierdări. Dovedeau atenţia vigilentă a Elenei pentru 
interesele lor, ceea ce era echivalent cu sentimentele lor. 


Absența ei din seara aceea era, desigur, tot atât de 
justificată. Îl mâhnise puţin numai fiindcă era neprevăzută 
şi nu-i cunoştea cauza. Despărţiţi mai tot timpul prin 
programul lor de viaţă, îi plăcea cu deosebire ora meselor 
în serile fără oaspeţi, singur cu Elena şi Norica, cum şi 
dejunurile intime cu Elena, guvernanta şi copilul. Se simţea 
atunci posesorul femeiei şi al bâieţelului. 

Lipsa Elenei din seara aceea venea din împrejurarea că 
Marcian, rămas cel din urmă, uitase ceasul discutând 
muzică. Elena, de când cunoscuse pe Marcian, renunţase 
cu totul la pian. Era un sacrificiu care arăta progresul 
gustului ei muzical, nu se mai mulțumea acum cu acea 
executare mediocră. În schimb, Marcian stăruise pe lângă 
ea să studieze acompaniamentul, care, zicea el, e o artă 
aparte, şi pentru care o asigura că are destulă pregătire 
tehnică şi aptitudini. 

Într-o joi, când muzicanţii, reţinuţi de un concert în oraş, 
întârziau, cum în aşteptare stau singuri şi cam fără subiect 
de vorbă, ceea ce da loc la pauze şi suspensiuni - muzicale, 
de altfel - Marcian, cu una din acele mişcări spontane pe 
care le avea uneori, se repezise la vraful de note şi, 
deschizând pianina, aşezase zorit pe Elena, apoi alergase în 
hall după faimoasa lui vioară, de care era nedespărţit, şi o 
silise să-l acompanieze. Pentru a o recompensa, îi acordase 
la urmă Papillon, acea jucărie minunată din Grieg, asupra 
căreia se exercită şi virtuozii şi diletanţii, şi pentru care 
Elena avea predilecție. Sub mâinile lui Marcian, melodia 
dispărea, se reconstituia însuşi zborul fin de aripi; erau 
fluturi de vară fără trup, numai cu azur pe fibre de mătasă; 
apoi se dizolvau şi plutea numai ideea abstractă. O minune, 
în adevăr! Marcian dase apoi Elenei mai serios de lucru. Se 
arăta un profesor râăbdător, dar şi autoritar, cum era 
totdeauna când era vorba de muzică. Astfel readusese pe 
Elena în cadrele active ale muzicii, dar la un loc unde nu 
putea fi jignită de nici o imperfecţie. Un mic incident 
însemnase una din acele şedinţe. Cum Elena la un St. Saens 


buclucaş nu prindea deloc o pauză - cam grea, ce e drept - 
o pauză de semiton pentru a intra deodată cu acordul, 
Marcian, accentuând ritmul cu arcuşul, o lovise peste umăr 
din greşală. 

Elena, palidă, crezuse că a făcut acolo la pian o greşală 
care merită enervarea, şi Marcian se socotise - deşi 
nevinovat - cel mai mare bădăran. Scurt moment dramatic, 
soluţionat de gestul lui Marcian de a săruta acolo, pe clape, 
mâinele Elenei, cerând grațiere. 

În seara aceea Marcian uitase ceasul şi Elena nu i-l 
adusese aminte. Ar fi servit un aperitiv, dar se temea să nu-l 
facă atent asupra întârzierii indiscrete. L-ar fi oprit la 
prânz, dar un rest de snobism o îndemna încă faţă de ella 
aparatul fastuos al dineurilor de gală. Spre zece, tot distrat, 
tot inocent, dar flămând, plecase. Abia la şedinţa următoare 
se scuzase şi făcuse haz de incurabila distracţie artistică, 
cerând să i se spună ceasul sau să i se dea de mâncare la o 
viitoare ocazie. 

Primul zvon public anunţase concertul din Bach pentru 
noiembrie. Amânat pentru decembrie, intervenirea lui 
Marcian trimisese data mai departe. Lăsând să treacă 
epoca neserioasă a sărbătorilor, rămăsese pentru ianuarie. 
Un adevărat eveniment de plin sezon. Acum se discuta din 
prudenţă chiar ziua în comitet intim, dar nu se preciza. 
Trebuia respectată cifra neprevăzutului. Neprevăzutul se 
arătă grăbit să intervină. Muri subit ţaţa Gramatula, acea 
mătuşă, soră mai mare a lui Doru Hallipa, tatăl Elenei, care 
fusese pentru Elena un fel de mamă adoptivă. 

Moartea ţaţei Gramatula nu era un incident de ordin 
secundar. Poate că în alte familii, fie din lipsă de mijloace, 
fie din antipatie pentru tristeţi suplimentare, ar fi fost 
trecută cu vederea; aci însă în casa Drăgănescu, doliul îşi 
desfăşura toată pompa. Gramatula lăsase, de altfel, un 
testament, important chiar pentru o avere ca a 
Drăgăneştilor. Instituise pe Elena unica moştenitoare şi 
executoare a unor dispoziţiuni cu privire la uvrieri. 


Era firesc ca festivalul să fie amânat din nou şi nu numai 
pentru timpul strict al demersurilor, dar pentru un doliu 
protocolar. Din pricina concertului, Elena reduse protocolul 
la minimum. Totuşi trei luni de doliu strict, deci trei luni de 
amânare. Audiţia era astfel azvârlită în primăvară. 

Elena fusese sincer îndurerată de moartea Gramatulei. 
Plecase de îndată la Prundeni cu bărbatul ei şi cu Mika-Le, 
de care avea nevoie pentru secretariatul doliului. În schimb, 
Mika-Le căpătase o întreagă zestre de pe urma acelei 
mătuşi, care totuşi, în viaţă, nu putuse suferi pe fata din 
flori. Faţă de acea pricopseală, domnişoara Norica, cu 
sufletul ei de mică cerşetoare, îşi amânase fără termen ura 
împotriva Elenei. 

Locuinţa Gramatulei nu era la conacul frumos din 
Prundeni, unde copilărise Elena, ci era aşezată între coşuri 
de fabrici, în miez de uzine. Cu sânge grecesc curat, mătuşa 
iubea mai mult negoţul decât pământul, şi zgomotul o 
încânta. Trebuiseră câteva săptămâni pentru ca totul să fie 
terminat acolo la ţară. Monumentul binefăcătoarei se 
ridicase repede, solid şi simplu. Moştenirea, care creştea cu 
mult averea personală a Elenei şi îi mărea independenţa 
materială, o mulțumea mult mai mult acum decât ar fi 
mulţumit-o altădată. Până deunăzi era absorbită cu totul în 
comunitate. Rece, metodic, lucra numai pentru binele 
general al familiei. I se dezvoltase acum în urmă un 
sentiment de personalitate. O stare mai mult sufletească, 
probabil, deoarece averea lui Drăgănescu era cu totul la 
dispoziţia ei. Pe acea avere n-o confunda însă cu moştenirea 
de acum, căreia, fără să ştie de ce, îi făcea loc aparte. 

Pe când Mika-Le scria nenumărate adrese îndoliate şi 
convocări de advocaţi, Elena găsea timp să trimită pe 
elegantele ei cărţi de corespondenţă un cuvânt de amintire 
tuturor interpreţilor, începând, fireşte, cu Marcian, care, 
prin câteva telegrame călduroase, se arătase tot atât de 
bun amic, cât de mare artist. Elena rămăsese în ultimul 


timp cam singură acolo, deoarece expediase pe Mika-Le, iar 
bărbatul ei, cerut de afaceri, lipsea des la Bucureşti. 

Într-unul din acele drumuri, Drăgănescu, la întoarcere, 
scoborâse din automobil pe Marcian ca pe o surpriză de 
preţ. 

Artistul, cam dezorientat de această răpire, nu putea 
totuşi refuza invitarea stăruitoare a lui Drăgănescu, care 
gândea că Elenei trebuie să-i lipsească mult cercul ei 
muzical şi, în dorinţa de a-i face plăcere, găsise curajul 
acelei iniţiative. Elena, e drept, nu se aşteptase defel la 
vizita lui, aşa încât fusese un prim moment de şovăire, 
urmat de mulţumire reciprocă. 

Curiozitatea lui Marcian fusese curând deşteptată de 
atâtea lucruri noi. Elena ar fi voit să împiedice şuieratul 
sirenelor şi vâjâitul maşinelor, dar Marcian găsea în ele nu 
numai amuzamentul unui copil mare pentru o mare jucărie, 
dar şi anume armonii noi, foarte interesante pentru 
urechea lui de compozitor. 

Nu simfonia motorului, speculată îndestul de muzica 
modernă, ci unele elemente de sonorități, unele combinaţii 
de sunete, unele ecouri şi rezonanţe ce-l pasionau în chip 
particular. 

Trecând în revizie întreaga instalaţie pentru a o arăta 
oaspeţilor, ziua aceea fusese o adevărată luare în posesie 
pentru Elena. Ţaţa Gramatula, bătrâna fecioară 
bărbătească, îşi aducea astfel contribuţia concertului din 
Bach. Vizita lui Marcian, tot prin îngrijirea simpatică a lui 
Drăgănescu, se reînnoise de două-trei ori. 

La Bucureşti, joile fusese reluate pentru primire de 
condoleanţe întâi, apoi pentru reunirea muzicanţilor risipiţi. 
La început, fără absolut nici un fel de muzică. 

Curând însă instrumentele mute păruseră Elenei triste şi 
ea cea dintâi deschisese o pagină de acompaniament într- 
un ceas când era singură cu Marcian. De atunci, înapoia 
storurilor dese şi uşilor ermetice, în umbra îndoliată care 


făcea apartamentul mai tainic, se auzeau sunete de orgă 
sau plângeri de arcuş discrete, reculese. 

Acele ecouri surprinseseră plăcut pe Drăgănescu, care nu 
vroia monotonie şi mâhnire în jurul Elenei şi ar fi dorit 
bucuros ca şi negrul mat al hainelor ei să fie suprimat, dacă 
eticheta ar fi îngăduit-o. Marcian era mereu preocupat de 
sonorităţile auzite la Prundeni. Făcea Elenei lungi dizertări 
asupra misterelor armonice. Era obsedat de un ritm nou. 
Scria adesea pe margine de caiete muzicale micile semne 
cabalistice ale unei „bucolice”. Firul melodic agrest trebuia 
să răzbată prin țesutul complex al unor multiple filoane de 
ansamblu, după altă concepţie însă, ca cea reconstitutivă a 
lui Strauss. O evocare măestrită. Căuta să arate Elenei care 
e elementul sentimental şi care cel mecanic în acelaşi sunet, 
apoi care sunt sunetele pur materiale şi care cele emotive 
ale aceluiaşi acord. Le denunța succesiunea sau le disocia 
prezenţa simultană. Exemplificând din Strauss şi din 
propriile lui compoziţii, semnala diferenţa între muzica 
reconstitutivă şi cea evocativă, ce-l preocupa. Elena asculta 
fără să înţeleagă tot, dar cu o atenţie ce-i stimula verva şi 
cercetarea. Îi mai arăta apoi gradaţiile infinite cuprinse de 
o singură notă muzicală, cum şi ecourile desprinse din ea şi 
valorificarea lor pentru sunetele următoare. Surprinderea 
ei pentru acele minuni îl încânta. Era o şcoală muzicală cu 
totul diferită de lecţiile banale de pian luate de Elena prin 
pensioane. Era şi o recompensă de un gen nou a pasiunei ei 
pentru muzică. Prezenţa lui Nory şi Mini era acolo asemeni 
corului antic, simpatică şi necesară. 

Ada şi Maxenţiu se arătau şi ei foarte mâhniţi cu prilejul 
doliului. Se socoteau ca un fel de rude, e drept că în numele 
unor argumente foarte delicate: ex-logodna lui Maxenţiu şi 
veria lui Marcian. Rezulta însă o nuanţă foarte cuviincioasă 
de raporturi. Elena primise chiar o misiune de caritate, pe 
care o împlinea cu zel în amintirea Gramatulei, căreia, de 
altfel, nu-i lipsea nici grâul fiert de pe moşie, nici azima 
morilor, nici un fel de datini. După rugămintea Adei, Elena 


îşi luase asupră-şi să decidă pe Maxenţiu pentru plecarea la 
Leysins. Prinţul însă refuza cu îndărătnicie blândă. 

Marcian era şi el mişcat de starea lui Maxenţiu care se 
stingea pe fiecare zi. Elena şi Marcian inventaseră pentru 
acel scop existenţa unei prietene, ce s-ar fi aflat la Leysins şi 
trimitea de-acolo referinţe încântătoare, începând de la 
călătoria lesnicioasă, la orice alte detalii de peisaj şi 
tratament. Povestea era alimentată cu date precise luate de 
Ada la sanatoriul din localitate, aşa încât numai învelişul era 
romantic. 

Povestea fictivă era acum o bună camaradă a Elenei şi a lui 
Marcian, care combinau împreună ultimele ei noutăţi în 
forme cât mai poetice, deoarece Maxenţiu era mereu în 
faza lui serafică. Ada susţinea complotul din toate puterile, 
speriată de scăderea prinţului şi nemaiavând nevoie de 
prezenţa lui acum, când Elena şi Marcian erau o platformă 
solidă de onorabilitate. Marcian urma să creadă pe Ada o 
femeie foarte de treabă. N-o putea vedea decât parţial şi 
aşa cum voise ea să i se înfăţişeze. Partea vulgară şi viţioasă 
a firii ei scăpa de sub observaţia lui naivă şi optimistă. 

Elena nu ştia nici ea nimic pozitiv rău de Ada, dar în 
şcoală, ca şi în societate, o socotise până atunci ca fiind de 
altă speţă cu ea. Acum se simţea dispusă spre concesii. O 
găsea, de altfel, foarte corectă în ţinută şi foarte sinceră în 
solicitudinea ei pentru Maxenţiu. 

La propaganda de plecare Maxenţiu opusese la început 
Elenei o tăcere misterioasă sau replicase misterios că se 
simte foarte bine. Avea convingerea suavă că Elena numai 
din interes sentimental dorea plecarea lui, credinţă pe care 
o purta ca pe un talisman în sensibilitatea lui maladivă şi 
care-l întărea în decizia de a rămâne aproape de ea. În 
afară de teama hemoptiziei, teamă acum resemnată, nu-şi 
da seama de starea lui. Febra la ore fixe era acum înlocuită 
cu un fel de morfinizare a organismului, care la termometru 
corespundea cu două-trei linii permanente de temperatură. 
Sfârşi însă prin a se convinge că „ea” cu dinadinsul vrea ca 


„el” să plece. Decise eroic că o va asculta, dar trebuia 
prudenţă pentru a nu pune în evidenţă sentimentele şi 
pentru a evita comentariile. De aceea, prinţul lua un aer din 
ce în ce mai secret şi mai exaltat. După multe ezitări şi 
calcule, într-una din zile, luptând cu scrupule şi obstacole 
imaginare, Maxenţiu combinase timpul şi spaţiul şi găsise 
momentul de a fi singur cu Elena. Elena, ce nu-şi da seama 
de acel calcul, se bucurase că Maxenţiu are să-i spună ceva, 
probabil tocmai în chestia Leysins. Aşa de aproape însă de 
fantoma ce se apleca spre ea şi de pe buzele căreia ieşea o 
răsuflare slabă şi deasă, Elena simţise că ameţeşte. 
Marcian, atent, se săltase spre dânsa, oprit însă cu un mic 
semn de Elena. În aiurarea lui, Maxenţiu interpretase 
emoția Elenei favorabil, iar intervenţia lui Marcian drept 
indiscreţie. Spusese Elenei grăbit şi confidenţial că a decis 
să plece, ca pe o replică la dorinţa ei secretă şi, subt un 
pretext stângaci, se sculase de lângă dânsa ca să n-o 
compromită. Faţă de rezultatul bun, Elena, prin aprobare, 
se făcuse complice cu dulcele secret şi cu drama imaginară 
a prinţului. 

Maxenţiu plecase apoi pe loc, luând arbitrar pe Ada 
nedumerită şi refuzând întrebările lui Marcian. Era 
turburat de o închipuită mare scenă, agitat de tot felul de 
simţiri exaltate şi diafane totuşi şi mereu misterios. În felul 
acesta poetic se decisese plecarea, aşa de vulgar disputată 
cândva, a lui Maxenţiu. Fusese însoţit până la frontieră de 
Ada, care convinsese pe Lică să facă un turneu în Ardeal 
subt cuvânt că la Timişoara vor găsi cai frumoşi ungureşti; 
mai departe, Maxenţiu era însoţit de doctorandul ce-l 
îngrijise şi acasă, cu misiune de a-l instala. Un bolnav fragil, 
un client întârziat, acel blond livid ce pornea la Leysins, de 
unde, fireşte, amica fictivă a Elenei plecase de curând 
vindecată. Sperau oare cei ce-l trimeteau în vindecarea lui? 
Sau un egoism inconştient îi îndruma să înlăture din 
decorul lor acea efigie melancolică, care, fără nici o 
rezonanţă acum către înconjur, se putea mai lesne dizolva 


în izolare? Moartea fiind operaţie repugnantă, era salutar 
gestul lor de a transporta pe condamnat într-un azil anume 
pregătit. 

Elena comentase cu Marcian ciudăţenia procedărilor lui 
Maxenţiu. Marcian surâsese indulgent şi semnificativ, şi 
Elena înţelesese abia atunci aluzia absurdă a bietului exilat. 
Incidentul lăsase în urma lui un parfum frumos de amor şi 
de spaimă. Îl respirau reculeşi. Aşa cum parfumul florilor 
acumulate proaspăt pe un mormânt străin face pe cei 
sensibili să se simtă cu o plăcere dureroasă încă mai vii. 
XIV. 

Pe măsură ce repetițiile se înmulţeau şi răspunderea se 
desemna, Marcian devenea mai autocrat, şi executanţii mai 
subjugaţi. Se întâmpla acum ca observaţii destul de severe 
să pornească de la maestru către unul sau altul. Mai nervos, 
cu cât era mai interesat de buna reuşită, Marcian trecea 
peste convențiile mondene, aşa cum ar fi făcut-o pentru un 
concert public. Elena îl susţinea tacit. În marele public 
participarea lui Marcian făcuse impresie, propagată pe 
două căi: agenţia Stuart şi colportajul de salon, Invitaţiile, 
foarte căutate şi înainte, acum îşi urcau valoarea vertiginos. 
Se emisese chiar ideea să se facă invitaţii plătite cu 
beneficiul destinat unor societăţi de binefacere, şi 
propunerile abundau. Versiunea asta nemulţumise pe 
Elena, care ar fi curmat-o, dar nu ştia dacă Marcian nu era 
cumva partizanul, dacă nu chiar promotorul ei. Cu multă 
precauţiune îşi manifestase dorinţa ca audiţia să rămână o 
recepţie particulară. 

Marcian se arătase cam susceptibil şi se apărase ca un 
culpabil de o vină, pe care în realitate n-o avea. Se isca 
între ei un mic malentendu aşa cum se întâmpla în faza 
dintâi a celor mai bune raporturi. Plutea o melancolie, deşi 
nimic nu se schimbase. Cum şi Elena şi Marcian se simțeau 
vinovaţi, deşi fără de vină, era un prilej pentru o abordare 
deplină, care nu întârziase. Totul fusese curând luminat şi 
proiectul absurd era acum subiect de glumă. Iocmai putinţa 


asta de limpezime era una din calităţile cele mai simpatice 
ale muzicantului. Prin lipsa de „funduri suprapuse” ai fi zis 
că nu e artist, aşa cum prin firea dubioasă permanent şi 
chiar sieşi, Greg, pictorul, era şi artist şi clerical. În schimb, 
Elena era tot mai iritată împotriva doctorului Rim. Lipsea 
mereu, şi Marcian, foarte nemulţumit, nu protesta din 
politeţă. Franco suplinea pe Rim cum putea, dar atrăsese 
atenţia Elenei că era tot timpul ca titularul să fie prezent. 
Elena, prea ocupată, nu se putea duce la Rim şi prefera 
chiar să nu meargă pentru a nu mâhni pe Lina, dând 
doctorului lecţia meritată. 

Decisese să trimită un ultimatum, dar amâna din grijă 
pentru Lina. Comisionul căzu asupra lui Mini, care tocmai 
avea intenţia să se ducă pe acolo. De altfel, mesajul Elenei 
avea forma unei scrisori categorice, pe al cărei conţinut 
Mini nu era obligată să-l cunoască. 

Rim lipsea de la repetiţii ocupat cu chestii grave. Avea şi el 
drama lui. Mâhniri şi bucurii succesive îl opriseră de la 
muzică. Alte vibraţiuni puneau în mişcare pe domnul 
profesor. Atunci când Sia crezuse că e chemată de Lică, în 
aşteptarea ei nerăbdătoare, se arătase tirană şi maltratase 
pe Rim cu vorbe necugetate şi cu atitudini dispreţuitoare. 
Rim înălţase psalmi de pătimire. În dreapta lui cuminţie 
socotea pe Sia drept oaie rătăcită. Avea însă lungi socotinţe 
cu sine despre ce era de făcut. Aflase despre scrisoarea 
trimisă de Lică fetei. Era, oare, bine să încerce un demers 
pe lângă acel tată aşa de scump pentru a-l readuce sau 
trebuia să caute a slăbi dragostea filială a Siei, acum, mai 
ales, când el îi oferea o altă dragoste, ce putea înlocui cu 
atât avantaj pe cealaltă? În pantomime interioare, fără de 
oglinzi inoportune şi cu o gustoasă cercetare de sine, Rim 
se desfăta la ideea bucuriilor pe care le putea da Siei. 

Scoborând astfel în subteranele conştiinţei, găsise gândul 
mântuitor de a se sluji de minciună. Cu mâini lungi, întinse 
ca o suplică spre Sia, Rim îi povestise că a întâlnit pe Lică, 
ce l-a însărcinat să-i spună că nu o mai poate chema la 


dânsul nici chiar pentru o vizită din „anumite pricini”. Lică 
l-a împuternicit pe el, Rim, să aibă grijă de odorul de care-l 
despărţeau acum „unele împrejurări”. 

Rim predica astfel fetei într-un stil care nu era deloc celal 
lui Lică, riscând minciuni foarte bine înrudite însă cu 
adevărul. Sia nu ştia să facă distincţii. Aşteptase pe Lică şi 
nu venise. De la nădejde trecuse, brusc, la parapon. Nu se 
îndoise de cele spuse de Rim. Înţelesese bine două lucruri: 
că Lică avea acum alte socoteli şi că pe ea o lăsa moşului. 
Mâhnirea şi necazul cotrobăiau prin sufletul ei opac. O 
mare iluzie se sfărâma în blocul acela. Ura acum deopotrivă 
şi pe Lică şi pe Rim. Ura pe toată lumea. Drept exprimare 
acelor simţiri fruste, la discursul călduros al lui Rim, îi 
răspunsese numai: 

— Marş! 

Rim se retrăsese cu demnitate şi cu speranţă. Avea un 
surâs enigmatic de maliţie şi indulgență. Sia, cam îngrijată 
că a ocărit pe cel de care avea nevoie, nu avusese totuşi nici 
un cuvânt de revenire. „Fecioară tare!” suspinase Rim, dar 
cu încredere în viitor. Se simţea înţelept ca un Solomon- 
rege, pe care l-ar fi sfidat o sclavă favorită. Chiar făptura lui 
şi-o simţea cu înfăţişarea solemnă şi biblică şi, retrăgându- 
se prudent după apostrofa Siei, paşii lui îi păreau a suna 
august pe mozaicul coridorului ca pe lespezi de porfiră. Rim 
era un luxurios al închipuirii. Palma fecioarei pe obrazul lui 
slab ar fi luat apucături de voluptate brutală. Rimul cu dinţii 
galbeni, lungi şi rari, miop şi prognatic, era numai o mască 
pusă în glumă „scumpului eu” al lui Rim „frumosului”. 
Domnişoara Sia nu se putea să nu-l vadă până la urmă aşa 
cum el se închipuia. „Fecioară capricioasă!” se biciuia Rim 
cu delectare. Minciuna lui îl mulțumea însă aşa de mult, 
atât era de convins că Sia se va întoarce spre el, încât îşi 
amintise de repetițiile audiţiei Bach cu oarecare remuşcare. 

Mini se pregătea să-şi îndeplinească dubla ei misiune: 
aceea de a da Linei alarma pe care nu i-o dau ceilalţi şi de a 
duce lui Rim scrisoarea Elenei cu privire la concert. La 


dezordinea de idei pe care i-o pricinuise marele secret de 

familie: Lică-tată, Lina-mamă, Sia, fiica lor, se adăoga ceea 
ce Mini numea incestul lui Rim. Predomina însă spaima ei 

nelămurită. 

Circumstanţa că Rim şi Sia nu cunoscusetă secretul Linei îi 
părea în adevăr atenuantă. Ce va fi însă atunci când vor 
afla, afară numai dacă Lina, mereu sclavă, nu va avea gestul 
biblic de a-şi conduce fata în cortul patriarhului! Altfel, jocul 
celor doi era primejdios! Mini îşi zicea că poate vede ea 
lucrurile prea tragic şi totodată se simţea zorită spre 
sfârşitul tragediei. Era neastâmpărul furtunii pe care o 
simţi că vine, care te apasă şi pe care ai vrea s-o vezi 
trecută, fie chiar cu ravagiile ei. 

Pe drum spre Rimi, Mini se bucură că are pretextul 
scrisorii şi totodată luase decizia că nu va vorbi nimic 
imprudent. Cel mult va lua atitudinea pe care o sfătuia lui 
Nory, atitudinea care pune întrebări, deschide paranteze, 
naşte indicii şi dă bănuieli. Se bizuia pe cuvintele ce vor 
cădea fără voie. Avea dorinţa de a fi Linei de ajutor, dar cu 
speranţa că o vor ajuta împrejurările. La început concursul 
de împrejurări păru a fi puţin amabil şi gata să o întoarcă 
de la uşă. La soneria ei timidă întâi, apoi întărită, nu 
răspundea nimeni. Stărui prin partea bucătăriei, dar şi 
acolo era pustiu. Pe la ferestre nu se ivea nici un cap. 
Lipseau, oare, toţi, la trei abia după dejun? Ideea de a pleca 
fără să-i vadă păru deodată a-i conveni. Va lăsa scrisoarea 
în cutia de poştă. Demersul ei i se părea acum suficient. Îşi 
mări în minte dimensiunile bunelor ei intenţiuni 
neîndeplinite. Vestitul shampooing al lui Pilat îi liberă 
conştiinţa. Se spălă deci pe mâini de toate misiunile. Totuşi, 
tocmai pentru că era decisă să plece, mai întârzie un minut. 
Era în curte, în dreptul culoarului odăilor din fund, legat cu 
sala mică a bucătăriei. Parcă desluşea pe cineva prin 
perdele. Storurile, trase pe inele, lăsau între ele spaţii mici. 
I se păru că e baba, dar care, în loc să vie spre ea, se 
îndrepta spre odăi. Poate vroia să-i deschidă prin faţă! Vru 


să pornească şi ea într-acolo, dar umbra mişca acum din 
nou înapoi. Tot pe la bucătărie venea! Nu se arăta însă 
nimeni şi aceeaşi umbră se agita neorânduit, când oprită pe 
loc, când pitulată, când lunecând repede. Cine ştie ce luptă 
a babei cu vreun şoricel sau păianjen. În orice caz, nu părea 
a se ocupa de ea. Mini avea acolo, în plină zi, o ciudată 
impresie de mister: jocul acela de umbre era încă mai bizar 
în plină lumină. 

Prin storuri, umbra se vedea acum nemişcată. Mini se 
duse şi sună iar, din faţă, apoi imediat trecu şi bătu la uşa 
din dos. Erau ultimele demersuri făcute în pripă, înainte de 
plecare. În sfârşit, umbra mişcă spre uşa de serviciu. Tot 
baba fusese; Mini o zări desluşit prin ultimul geam. 

O altă umbră însă se strecura repede pe coridor spre 
interiorul casei. Acum apăreau toţi deodată! Se auzi din 
faţă şi glasul bunei Lina, dar silueta proiectată pe umbra 
perdelelor, după plecarea babei, nu fusese a ei. 

Buna Lina rezemată într-un baston se căina din prag. O 
durea mereu piciorul şi aţipise puţin. Dar necazul cela de 
babă, ce păzea! 

Baba ieşise şi ea în uşa din dos cu un cap holbat. Bine 
zicea Lina că nu mai era în firea ei. Lina pofti pe Mini în 
odaia de culcare. Când intrară în vestibul ieşi din biroul lui 
însuşi doctorul Rim. Aşadar, toată lumea era acasă! 

— Am o scrisoare pentru dumneata! îi spuse Mini scurt. 

Acea afacere i-l făcea nesuferit. Avea unele scrupule. Fie 
că Rim nu era consanguinul Siei, erau însă în judecata lui 
Mini unele căi, grozav de intime, pe care soţul şi fiica Linei 
se întâlneau în vinovăția lor. O dezgustase. 

Desigur era destul de deprinsă cu astfel de cazuri din 
zvonul public: X e amantul cumnatei, Y trăieşte cu fata 
nevestei etc. Fapte diverse destul de frecvente şi banalizate 
de scepticismul public. Când eşti însă confruntat cu ele îţi 
fac altă impresie şi scepticismul public nu împiedică ca X, Y, 
Z, să trăiască într-o tragedie. 


Rimii, ce e drept, nu erau din aluat tragic. Pe buna Lina o 
puteai lesne închipui tolerantă, Sia cea rudimentară nu-ţi 
dezvolta indignări, iar Rim îţi da nemulţumire mai mult prin 
persoana lui. Animal de o speţă intermediară între genul 
feroce şi cel domestic, având dinţii unora şi esofagul 
celorlalte dobitoace, fără un instinct pronunţat al viţiului, 
fără curaj în imoralitate, dar repulsiv şi răutăcios. 

Totuşi doctorul Rim nu cunoştea secretul Linei. Nory 
asigurase pe Mini de acest lucru. Doctorul Rim nu ştia, deci 
continua. Şi dacă ar fi ştiut? Lui Mini îi era mereu frică, o 
frică, lucidă ca şi misterul umbrelor chinezeşti la lumina 
zilei. 

Buna Lina povesti lui Mini de la capăt păţania ei cu 
piciorul. Confuză în vorbă, ca de obicei, amesteca durerile 
fizice cu necazurile celelalte, toate răzbătute de plângeri 
împotriva babei care se ramolise de tot. Trebuise ca ea, din 
somn, să audă soneria înainte ca baba să se urnească. Mini 
lăsa să-i scape ocazia asta bună de a face oarecari insinuări. 

Apoi Lina amestecă darea de seamă a unor depuneri de 
familie, la care luase parte şi gemenii Hallipa, cu alte 
doleanţe. Acest amalgam era chiar starea de spirit a bunei 
Lina, care primea toate lucrurile fără a le coordona şi 
povestea laolaltă proiectele ei materne de a mărita pe Sia 
cu unul din gemeni, cu mizeriile îndurate de la obraznica 
ceea de fată, pe care Rim o încuraja. Deşi foarte 
suferitoare, se vedea că Lina era obosită de necazuri. Mini o 
privea cum suflă greu şi îşi zicea că toată viaţa va sufla aşa 
din ce în ce mai greu. şi atât! Renunţarea Linei o cuprindea 
şi pe ea; faptul că Lina o să moară într-o zi de astmă n-o 
speria. Mai teamă i-ar fi fost acum să vorbească. 

— Nebuna asta de fată stă bufnoasă fiindcă Lică nu se 
poate ţine de ea! Îi e destul de bine aici. Rim o menajează 
chiar peste măsură. Dar dumneaei îi tună şi toţi suntem 
întorşi pe dos. Abia s-a aşezat şi Lică. Acum e profesor şi 
prieten bun cu familia prinţului Maxenţiu. 


Lina avea astfel de expresii fericite şi un fel de a înfăţişa 
totul care curma orice comentariu. Mini se simţea 
dezarmată. Orice intervenţie apărea de prisos. Se interesă 
de profesoratul lui Lică. Nu şi-l putea închipui. Dar Lina 
declară că Lică era tot băiat bun şi drăguţ ca înainte, cu 
toată situaţia lui aşa de frumoasă. Cam ridicolă buna Lină, 
în adevăr! Aşadar, Lică se schimbase fără să se schimbe. 
Era acelaşi care fluiera de mult pe lângă garduri, care 
deunăzi fluiera pe Sia subt fereastra Rimilor, care fluiera 
uşor pe buze în atelierul domnului Paul şi între dinţi în 
urechea prinţesei Ada. Cât despre pasiunea fetei greoaie 
pentru tatăl sprinţar, ea era o stare de fapt fără 
comentariu. Cu ideea lui Lică profesor, Mini nu părea a se 
identifica; nu mai puse însă nici o întrebare. Îi era deodată 
foarte lene şi uitase aproape preocupările cu care venise. 
Tocmai atunci baba, fără ca să i se fi auzit paşii în meşii de 
postav, vâri capul prin uşă şi răguşită şopti: 

— Să pofteşti din faţă că a venit intendentul. 

Mini fu de părere ca Lina să cheme pe intendent, ca să nu 
se mai ostenească, dar Lina se şi sculase. Baba rămăsese 
după uşă. I se vedea laba zbârcită şi neagră a mâinii şi 
vârful broboadei. Ai fi zis că stă acolo gata să lovească pe 
Lina cu ceva în cap. Cu ce s-o lovească? În ce fel era Lina 
vinovată faţă de babă? Impresii! sau unele idei neînchegate 
bine, leneşe încă, dinapoia gândului. Acum papucii babei se 
auzeau târâş pe coridor. Plecase. Ba nu! lar se întorsese. 
Mini, ridicând ochii, o văzu grebănată şi uitându-se la ea 
lung. Ce vrea? Ştia că a văzut-o adineaurea prin geamuri şi 
vroia s-o ucidă pentru că dovedise crimele din casa lor 
blestemată. 

Baba înfăţişa acum tot basmul rău întrevăzut de Mini. 
Stând în mijlocul odăii, baba se uita mereu ţintă la ea. Apoi 
se apropie de masă şi luă călimara, pe care o duse Linei în 
vestibul. Atât! O aduse însă la loc şi se opri în faţa scaunului 
lui Mini, uitându-se acum la ea de-aproape. Nu spunea 


nimica, aştepta! Mini se trezi că-i spune ea, din senin, 
babei: 

— Dumneata ai slujit pe cucoana Lina şi acum îngrijeşti şi 
de domnişoara Sia, fata dumneaei. 

Nu se gândise cu răutate la astfel de cuvinte. Le 
pronunţase maşinal. pentru că baba aştepta acolo în faţa ei, 
fără rost. sau pentru că venise pregătită să vorbească şi nu 
cutezase să spună Linei nimic. sau pentru ca să afle dacă 
baba ştie. sau numai răspunsese întrebării mute pe care i-o 
făcea baba! 

Baba întâi rămăsese tâmpă. Apoi îşi plesnise tare palma 
aspră peste obrazul zbârcit şi ieşise în brânci ca o turbată, 
mică, cocoşată; cu un petic de şal zdrenţuit, cu rochia târâş, 
alerga pe coridor. Mini se sculase şi din uşă se uita după ea. 
Părea că patinează: un picior luneca mult înainte şi cellalt 
sărea după el. Ca o vrăjitoare pe o mătură sau o mumie pe 
un schi şchiop. 

Aşadar, baba nu ştia! Rămăsese turlacă! Dar baba ştia 
altceva. şi cele două lucruri la un loc o făcuse să fie apucată 
de rele. Ce va face acum baba? Va amuţi din spaimă. sau va 
vorbi? Socoteli mintale repezi deoarece Lina se întorcea. 

— Te-am făcut să aştepţi! se scuză, picând pe un fotoliu, 
apoi se sculă iar să închidă uşa, mereu robotnică. 

Mini se uită după ea cu ochi pe care îi simţea cum sclipesc 
vii de forme, culori şi lumini, ca un buchet de artificii. Apoi 
tot de iute privirea i se stinse. Auzi pe Lina cum îi spune: 

— Acolo pe coridor e odaia fetei ceea! 

„Da! gândi Mini. Tocmai unde pândise baba.” Placid, Mini 
reconstituia faptele. 

— Pe babă o ai de mult. de la Tecuci? 

— Nu! Mai dincoace! Dar tot mi-e destul! 

— Are să intereseze pe Nory noutatea că domnul Lică dă 
lecţii, zise Mini la întâmplare. 

— Lecţii de echitație. Ştii! El e de la cavalerie! completă 
Lina îngâmfat şi iar se sculă şi se duse alături în cabinetul 


medical, de unde aduse o fotografie a lui Lică în uniformă 
de cavalerie. Dacă o vedea fata ceea, mi-o lua! 

Lina o credea pe Mini la curent cu aventura ei sau nu? Îi 
vorbea ca unei iniţiate, sau cum? 

— Ştii, Lina, că am adus doctorului o scrisoare de la Elena, 
îl roagă să vie la repetiţii sau să o anunţe într-un fel. Acum 
când are pe Marcian va fi un concert strălucit. 

— Rim are de gând să se ducă acum regulat. 

Lina părea oarecum geloasă de precăderea muzicală a lui 
Marcian şi ofensată că Rim era controlat. 

Peste puţin Mini se sculă să plece. În poartă îşi zise: „E o 
prostie să vrei să faci oamenilor bine!” Apoi: „Am nemerit 
oare un flagrant-delict? Mai bine că n-am spus nimic Linei şi 
m-a slujit împrejurarea!” Se gândea că acum baba o va 
înlocui şi Lina va fi informată. „N-am să viu mult timp pe la 
Lina.” 

Trecu apoi la alte gânduri ale ei, ca şi cum interesul 
pentru acele fapte i se topise şi teama i se irosise. 

XV. 

Pe când la Drăgăneşti dura repaosul, melodios, toate 
furiile dezlănţuite bântuiau casa Rim. Baba, care nu murise 
sub spaima blestemului căzut acolo, spusese Linei ceea ce 
ştia şi aşa cum ştia ea să spună. Întâia grijă a Linei fusese: 
ce-o să zică Lică, ce-i încredinţase fata? Abia pe urmă se 
văicărise asupra faptei: cum dusese păcatul pe Rim? 

Indignarea nu-şi făcea loc decât anevoie, din lipsa de 
gelozie şi dragoste, din firea ei pasivă şi din acea vină a ei 
iniţială, păcatul de tinereţe, de care se împiedicase toată 
viaţa, păcat speculat de Rim, dar mai ales întreţinut de ea 
singură. Nici ea nu era basma curată! Ea doar adusese în 
casă pe fata lui Lică! În felul ăsta buna Lina sosea 
dezarmată la locul delictului. 

Dar ce era acum de făcut? Căci ceea ce i se părea desluşit 
era că trebuie făcut ceva. Cum să trimită fata de acolo fără 
ştirea lui Lică? Cum să spună lui Rim să se astâmpere? 


Ici-colo o apucau şi toiuri de indignare! Ce neobrăzare pe 
nemernica de Sia! Ce neruşinare pe păcătosul de Rim! În 
casa lor! O fată ocrotită de ei! a lui Lică! Căci era bine 
înţeles că nici Rim, nici Sia nu ştiau despre maternitatea ei. 

Puţina ei dragoste pentru Sia şi purtarea de totdeauna a 
fetei cu ea făceau ca reacţiile materne să-i lipsească 
conflictului. Drama era astfel mult simplificată, dar totuşi 
exista. Lina avea o noţiune precisă a greşelilor fiecăruia 
separat; amestecate însă la un loc o încurcau. Dacă Lică ar 
fi venit acum să-i spună că Sia e o străină ar fi răsuflat, 
desigur, uşurată, dar nu i s-ar fi schimbat prea mult 
supărarea. 

Prima ei fază, deci, după descoperire fusese de toropeală. 
O îndelungă oboseală o copleşi. Mai apoi abia o apucase un 
fel de necaz cicălitor către cei care stricau toată treaba şi-i 
dau urât de lucru. Când e aşa de greu până să te vezi 
liniştit! Ce le trebuia lor acum un astfel de zdruncin! Şi 
baba aceea nesuferită cu pânda ei! Se amesteca în treburile 
stăpânilor! Acum pândea, desigur, iarăşi să vadă ce are să 
se petreacă! Aştepta cine ştie ce! Parcă Lina ştia singură ce 
are să facă! Fibrele ce simt şi dor, Lina nu le avea, iar cu 
mizeriile omeneşti era deprinsă, apoi era o fire grămădită 
ce se înăbuşea: de aceea imboldul dintâi al mâniei care 
spulberă nu-l avusese. 

Înăbuşindu-se, scotea însă aburi. Întâi turtită de cele ce 
aflase, acum începuse din ce în ce a pufni şi a căuta pricină 
tuturor, chiar şi lui Rim. Atitudinea ei păruse celor doi 
suspectă. Profesorul se uita cu ochii lui de chinez la Sia, 
care căta pe subt pleoape. Era ceva! Dar ce? Nu ştiau! De 
aceea nu cutezau să ia atitudine, aşa că - lucru neobişnuit - 
pufnelile Linei se treceau şi se întreceau în voie. Lina îşi 
răsufla însă necazul fără explicaţii; iar în gândurile ei 
trudite se socotea mereu ce ar fi fost oare bine să facă! N- 
avea încredere - şi pe bună dreptate - în energia ei. 
Furtuna, care face vârtej pe locul necurat, nu se 
dezlănţuise, aşa că răul mocnea pe loc. Nory, chemată 


pentru a fi consultată şi pusă încă de la poartă în curent de 
babă, intrase cu: „Să-ţi trăiască', şi rămăsese la: „Dă-o 
afară!' Refuzase însă să se amestece: „Eu cu mojica aia nu 
vorbesc!” 

Aşa că buna Lina urmase a-şi rumega înainte gândurile 
necăjite, pe când ceilalţi doi se enervau în nesiguranţă. Nu 
se mai auzea vioara doctorului şi distracţiile de orice fel 
erau suspendate. Voia bună fiind singura ei graţie, Lina 
căpătase o mutră încă mai uricioasă: pământie, cu ochii 
tumefiaţi fără de plâns, îmbătrânită. Era circulaţia rea a 
sângelui, autointoxicarea! 

Odată ce apucase să vorbească răstit, părea că aşa-i 
fusese vorba de când lumea; arţagul era hrana pătimirii ei. 
N-o părăsea însă grija că trebuie să facă ceva! Se chibzuise 
să cheme într-o zi fata şi să-i spună marele secret al naşterii 
ei. Atunci va pleca ea singură de-acolo, ceea ce Lina prefera 
din cauza lui Lică. Îi era însă silă de convorbire: „Te 
pomeneşti că plânge, măgăriţa!” La ideea asta Lina ezita. 
Îşi amintea din nou traiul îngeresc de deunăzi, fără a-i 
cerceta pricinile: „Dacă se astâmpăra, măgăriţa, ce bine 
era! Au pe dracu în ele! Să nu lase lumea în pace!' Lina 
arunca toată vina pe Sia. Se gândea la măritişul fetei cu 
unul din gemeni, deşi proiectul era numai în închipuirea ei. 
„O mai vrea acum să o ia? Bine credeam eu s-o mărit mai 
iute.” În acelaşi timp, un fel de indulgență de fată greşită, 
care a trecut pe acolo, se unea cu ciuda ei conjugală şi 
amândouă se încurcau iarăşi de noţiunea maternității. 
Atunci buna Lina nu mai ştia ce vrea: „Numai să nu 
plângă!” îşi zicea la urmă cu o silă mare pentru lacrimi. 

Ar fi vrut mereu ca Rim să nu afle secretul: Pentru ea, ce 
se temea de păcatul pe care-l purta în spinare, şi pentru el, 
păcătosul, ca să nu-i vină greu. Credea că în felul ăsta totul 
s-ar putea încă îndrepta. Nenorocita Lina trebuia să-şi dea 
ei singure toate argumentele conciliante pe care de obicei 
le aduc alţii. Cu baba nu vorbea. Baba intrase după cuptor 
şi acolo făcea în cenuşă tot felul de vrăjitorii pentru 


blestemul cel mare, dar nu era cuptorul cu hrubă, de aceea, 
pesemne, nu prindea vraja. De cum vedea pe Lina, ridica 
mâinile în sus într-un gest de iad şi pieire. Părea că stă 
acolo pe jăratec, sfârâindu-şi pielea neagră pentru că 
fusese martoră la pierzare. 

Baba avea tot tragicul care lipsea bunei Lina, ajunsă, în 
schimb, de o cicăleală nesuferită şi gata să obosească 
prudenţa celor doi şi să provoace vreo scenă din care să 
iasă ea vinovată sau să iasă cel mult o victimă înecată de-a 
binelea în mocirlă. Lina, simțind că Rim e gata s-o provoace, 
se decisese şi chemase fata. Ca să fie vorbă scurtă scosese 
caseta prețioasă: 

— Uite ce vreai să furi! îi zisese cu bruscheţă. Poftim 
citeşte! 

Sia se repezise şi învârtea în mâini cele câteva fotografii 
ale lui Lică, a căror vedere îi răscolea mânia şi dragostea. 

— Citeşte! Tu eşti ceea de acolo! 

Aruncându-şi ochii pe act: „Din tată necunoscut!” Sia 
avusese un țipăt: 

— Nu e Lică tatăl meu?! 

Acest efect, care nu era cel aşteptat, nu fusese pe placul 
Linei. 

— Cine vrei să fie tată-tu? Lică e! E vorba de mamă-ta. Eu 
sunt, neruşinato. eu! Eu care te ţiu, te ocrotesc şi vreau să 
te mărit! 

Cuvinte grele, cu un înţeles lămurit şi care puteau face pe 
Sia să intre subt pământ. 

— Să-ţi fie de bine! Da' asta e poveste veche! zisese 
grosolana fată. 

Lina înţelesese atunci că Lică i-a vorbit Siei de ea 
batjocoritor şi se ofensase de moarte. Nu-şi mai alesese 
cuvintele, pierduse orice cumpătare şi grămădise ocările şi 
pumnii. 

Baba, pe coridor, se aşezase pe vine cu mâinile peste 
urechi, aşteptând să se facă pământul praf, iar Rim, 


prevenit de întrevedere, lipit cu urechea de uşa biroului, nu 
putuse rămâne neutru. 

Intrase în plin pugilat şi, luând partea celei slabe şi fără 
apărare, scosese pe Sia din mâinile materne. 

— Treci în camera dumitale! zisese fetei cu glasul unei 
blânde autorităţi. Am de vorbit cu dumneaei! 

Urmase o scenă care ar fi trebuit să fie culminantă şi care 
nu fusese decât o încâlcire de cuvinte haine, un schimb de 
injurii mult timp mestecate şi acum scuipate în obraz. Rim 
se arătase superior prin calm şi batjocoră. Lina, cu faţa 
umflată ca de brâncă, zvâcnea anevoie vorbele îmbâcsite 
între fălcile contractate. Văzând că pierde teren, Lina dase 
lovitura cea mare, pe care e drept că nici Rim n-o aştepta. 

Era baricada de după care el îşi apărase o viaţă întreagă 
demnitatea şi avantajele. O răsturna acum nebuna de 
femeie cu o singură vorbă. 

Cu o explozie de plâns sau de tuse Lina spusese: 

— Măgăriţa asta e fata mea! şi aşteptase ca din cumpăna 
greşelilor reciproce să iasă izbăvire. Să fie iertare şi uitare 
şi totul să se isprăvească la primărie şi la biserică cu o 
nuntă la care ei să fie naşi. 

Rim, astfel atacat, şovăise, apoi, luându-şi cel mai măreţ 
ifos, zisese sacadat, deci sarcastic: 

— Dumneata, madam, ai crezut că trăieşti cu proştii! apoi 
leşise. 

Nu era decât o atitudine de circumstanţă. De fapt, Rim nu 
ştiuse. Închipuise poate, în râs, o romanţă de juneţă a Linei 
cu Lică, iar dacă cumva se întrebase vreodată a cui e Sia, 
nici un moment nu-i venise în minte că Lina ar fi putut avea 
curajul să o aducă în casă. 

Lui Rim îi trebuia numai o fecioară binevoitoare şi nu ar fi 
ales-o dinadins să-i fie fată vitregă. Acum chiar, când ştia, 
căuta să uite nota asta caracteristică. Nu putea schimba 
împrejurările ce-i procuraseră ocazia fericită şi, ca un om 
cu spirit larg, ştiinţific primea împrejurarea aşa cum venise. 


Cât despre Sia, nu simţea nici o legătură de „cucoana”, şi 
în bărbatul unei mame, pe care n-o identifica bine, nu vedea 
decât pe „moşu” ca unealtă de beneficii şi de răzbunări. 

Flirtul, din care se prelinge elixirul incestuos, tonicul 
pentru organisme degenerate, nu avea aci mare rol şi nici 
iadul cu blestemele lui. Profesorul Rim flirtase la domiciliu, 
glumă îngroşată din imaginaţia lui libertină şi din bădărănia 
Siei. Glumă agravată nu de rafinării şi complicaţii 
psihologice, ci de împrejurări. 

Lina rămăsese însă buimăcită şi cu ideea că Rim şi Sia. 
ştiuseră: aşadar, marele secret nu exista. Era un lucru pe 
care nu şi-l închipuise niciodată, care zăpăcea tot trecutul şi 
făcea în ea întuneric beznă. 

Deocamdată, totuşi, nimic nu se schimba. Ştiau toţi şi totul 
urma înainte. Baba aştepta mereu sfârşitul pământului şi 
Lina aştepta ca Rim să hotărască ceva. Să ia o măsură, 
orişicare. Poate se vor despărţi! Din pricina ei. sau a lui. sau 
a vorbelor. sau poate că totul se va îndrepta încă. Lina 
credea deci totul amânat; în aşteptare se învenina tot mai 
tare. 

Rim, socotind totul lichidat, sta mai mult pe la facultate, 
plictisit că bunul mers al lucrurilor a fost turburat şi plin de 
o prudenţă înţeleaptă. După două. cinci. opt zile. în care 
fiecare ieşea, intra, mânca separat, cu demersuri ascunse, 
Lina apucase pe Sia în sufragerie şi, lovind cu pumnul în 
masă, îi poruncise să plece. Fata dase din umeri şi spusese 
că nu pleacă decât atunci când o va lua de acolo Lică, ce-o 
adusese. Lina, înfuriată, răcnise răguşit, dar cu puteri 
nebănuite: Are s-o azvârle în drum! Ameninţat în interese, 
Rim apăruse în uşă, cerând linişte şi declarând că el 
porunceşte în casă. Alte zile neschimbate urmase. 

Lina acum îşi redusese lupta la un obiect unic: să plece 
Sia! Era gândul ce-i venise încă de la început ca cel mai 
firesc. Atitudinea însă de sfinx a lui Rim şi nesimţirea Siei 
erau obstacole neprevăzute. În mintea Linei rămânea 
înfiptă ideea plecării. Cauzele se ştergeau aproape, era 


acum o ambiţie şi un scop în sine. Lina era supărată şi pe 
Nory că n-a vrut să se amestece; credea, poate, că prin 
intermediar lucrurile s-ar fi aranjat mai bine, de aceea nu 
mai consulta pe nimeni şi, când întâlnea prietenele, se arăta 
cu ele uricioasă, ceea ce le depărta. 

În fiecare zi Lina credea că Rim va zice sau va face ceva şi 
în fiecare seară sta prostită de impasibilitatea lui. Sfârşi 
prin a crede că Rim nu a înţeles destul de bine. Ce n-a 
înţeles n-ar fi putut spune. Dar numai aşa se putea explica. 
Că n-a înţeles secretul naşterii Siei! deşi spus desluşit. Că 
poate n-a înţeles că Lina ştie ce e între el şi fată! Că, în 
sfârşit, e ceva neînțeles! 

Îi mai venea ideea că Rim a fost ofensat, ca soţ, de 
mărturisire şi că o făcea pe ea responsabilă de tot. Idei ale 
slăbiciunii care o dau înapoi şi care, confuze, absurde, i se 
învârteau în capul năuc. 

Cu un fel de teamă, dispusă la scuză, cum şi la iertare, 
confundând cele două vinovăţii, a ei şi a lor, şi atenuându-le 
una din alta, se decisese să vorbească din nou lui Rim, calm 
de rândul ăsta şi serios. Rim, probabil înfruntat de violenţa 
ei, nu se înjosea la nici o procedare. Rim aştepta ca ea să 
vorbească rezonabil, pentru a face apoi cele rezonabile. şi 
Lina, reculeasă, pătrunsă, plină de conştiinţa faptelor, de 
răspunderea lor şi de grija consecinţelor, se dusese în 
biroul lui Rim, care n-o aştepta deloc. Doctorul se ridicase 
de pe scaunul lui văzând-o, surprins, nemulţumit, cu aerul 
unui om turburat în ocupaţii grave, şi, solemn, cu ochii pe 
buvard, aşteptase mut. În prevederile Linei probabil, 
intrase ca Rim să-i pună vreo întrebare. Cum n-o întreba 
nimic, ceva se întorsese în ea pe dos, de la început, dar 
stăruise în aceeaşi cuminţie. 

— Am venit să vorbim! 

Tăcere din partea lui Rim. 

— Să vorbim în chestia asta cu fata. acum când ştim cu 
toţii. toate cum sunt. 

Ochii lui Rim coborau tot mai jos, dar limba era înţelenită. 


— Dumneata să iei hotărârea. şi să-i spui să plece. O să-i 
dăm de veste lui tată-su. 

O mică sugrumare a Linei. 

— O să-i dăm şi de cheltuială. O s-o primească la şcoala de 
mică chirurgie unde am vorbit. 

Un gest din mână, nervos, al lui Rim şi atât! Lina, care 
sfârşise, reîncepu: 

— Noi suntem oameni maturi şi tihniţi. care ţinem la 
reputaţia noastră. 

O strâmbătură sau un surâs pe faţa aplecată a doctorului. 
O strâmbătură, probabil. şi iar tăcere. Lăcere acum la 
amândoi. 

Lina începuse a da înapoi în bunele ei nădejdi. Aşteptase 
vorbe bune sau rele şi acum se întreba ce însemna tăcerea? 
Însemna rău sau bine? Sau poate Rim nu cuteza. sau poate 
nu credea de cuviinţă să răspundă. 

— Dumneata ce zici? 

Aceeaşi tăcere. 

Lina, rămasă de la început lipită de uşă, acum da mereu 
înapoi în sufletul necăjit. 

— Ce zici? Atunci a rămas aşa. Aşa. să plece fata. 

— Nu! 

— Cum. nu? Adică nu-i zici dumneata? Să-i spui tot eu din 
partea dumitale? 

La ocazii mari Lina spunea lui Rim „dumneata”. Acum însă 
„dumneata” se aglomera. 

I se păru că pe desenul înclinat al feţei lui Rim era un 
surâs. Negreşit, părere! 

— Aşa atunci! zise descumpănită, cu ideile împinse încoace 
şi încolo, stângace de trupul ei inutil, acolo lângă uşă. 

— Nu! Nu va pleca! silabisi Rim desluşit. 

Ridicase puţin capul şi Lina văzu bine surâsul. Un surâs 
proiectat dinăuntru în afară, din disprețul lui de ea şi 
dinafară înăuntru, din maliţia planurilor lui, din triumful 
calculat în sine şi cu sine, din nepăsare de altceva şi 
altcineva decât gustul lui. O umbră de surâsuri. Deşi Lina 


auzise vorbele lui clare şi bine conturate, nu o izbi înţelesul 
lor provocator, o izbi surâsul. Îşi bătea joc de ea. râdea. Şi 
el ca şi Lică! 

Fu operaţia inversă a tuturor intenţiilor cu care venise: 
gravitate, pocăință, indulgență, precauţie, bunătate, 
laşitate, toate se întorceau pe dos. 

În demersul ei era, pesemne, cuprins şi ceea ce avea să se 
petreacă între ei. Lucruri serioase şi triste: mustrări, 
iertare, împăcare. poate chiar şi înduioşare, acum că Lică o 
umilise şi era pierdut. Cine ştie dacă nu şi vreun gest de 
tandreţe târzie, stângace, neînvăţată, de tandreţe ridicolă. 

Lina se întorcea deci de foarte departe la tăcerea, la 
refuzul, la surâsul lui Rim. Vinovăţia ei se şterse şi se înfipse 
în ea vinovăția lui, fără gelozie, fără durere, dar îmboldită 
de batjocoră şi de necuviinţă. Îi urî acum deopotrivă pe 
amândoi, fără vorbe, fără să mai desprindă fălcile 
înţepenite, cu ochi stupizi fixaţi pe Rim, cu muşchii 
învrăjbiţi, cu respiraţia făcută cheag, cu limba groasă ca de 
venin. Nu i se făcu rău, după cum nici babei nu-i venise 
damblaua, dar cu trupul mai ghebos încă, cu faţa zbârcită 
de necaz parcă era chiar baba de urâtă. Rim, demn, cu 
ochii ascunşi în lături, cu surâsul acela hidos acum tras 
înapoi, trecu mut pe lângă ea, ieşi şi o lăsă acolo 
caraghioasă. 

Abia după ce auzi zgomotul uşei mari din faţă, Lina se urni 
din loc, trecu şi ea prin uşi rămase toate deschise până în 
vestibul; Rim plecase! Era adevărat că plecase! La treburi, 
la plimbare. plecase! 

Buna Lina, printr-o grozavă surpare de valori, deveni rea. 
Răutatea celor buni, proaspătă, neobosită, nesocotită, 
mereu susceptibilă, mereu agresivă. Ca cineva închis într-o 
casă necunoscută, încercând pe la uşi şi ferestre bănuitor, 
cu ochi de asasin, pândind de după colţuri gata să lovească, 
cu mişcări zăpăcite, necumpătate, dibuind în întuneric şi 
duşmănie - aşa era răutatea Linei. 


Baba, acum pitic, domolită, cu ochii în broboadă, stând pe 
ladă, nu mai zicea că pleacă, nu mai zicea nimic. Aştepta cu 
frica cuiva care a azvârlit cu gaz şi vede că a luat foc. Rim 
aştepta şi el. leşea de zece ori pe zi şi se întorcea repede, 
aşa fel ca să nu fie şi să fie mereu acasă. Deprins cu iobăgia 
nesfârşită a Linei nu se aşteptase să ia lucrurile în felul 
ăsta. Se temea acum de ea. Lina nu se descleşta, nu vorbea, 
nu răspundea, învrăjbită, cu mutra cuiva care vrea să dea o 
lovitură urâtă. 

Lică, fără presimţiri, îşi terminase plimbarea în Ardeal cu 
prinţesa Ada, iar cucoana Vera, dimineaţa, când deschidea 
geamul admira casa din faţă: 

— Halal casă! Asta casă! O dată casă! 

În adevăr, cu arhitectura ei pompoasă, vopsită proaspăt, 
cu ipsosurile intacte, la colţ de două strade, cu porţile de 
fier poleite din belşug, greoaie ca un mausoleu de lux, casa 
iadului aştepta, liniştită, în margine de trotuar, un fulger ce 
nu-i cădea asupra. 

— Oameni cu stare! Oameni de treabă! spunea cucoana 
Vera pentru a se consola că Sia şi Lică nu-i mai procurau 
distracţia de după-amiază. 

XVI. 

La Elena Drăgănescu, într-o zi de moină prin februarie, 
Nory intră cu aerul că e purtătoare de mari noutăţi. Elena 
arăta tocmai lui Mini cărţi poştale cu vederi poetice trimise 
de Maxenţiu. Prinţul luase deprinderea regulată a acelui 
„memento” şi colecţia cu cer albastru şi munţi albi creştea 
mereu. Nici Marcian nu era uitat de vărul generos, al cărui 
suflet se purifica tot mai mult şi care, îngăduitor cu micile 
slăbiciuni omeneşti, trecea peste unele susceptibilităţi, de 
altfel imaginare. Salutul scris al lui Maxenţiu avea cam 
ciudăţenia lui dinainte de plecare. Ecouri masonice parcă 
ale unor stări sufleteşti misterioase. Nory declară că nu 
înţelege nimic dintr-o frază alăturată unui chalet ascuns în 
brazi: „De la un cer la altul! Respectul meu n-are margini! 
Amiciţia mă reînvie! Plutesc! Vă puteţi bucura!” 


Era, ce e drept, un stil cam confuz. Altele erau şi mai 
alegorice şi mai obscure. 

Drăgănescu, căruia amabilul bolnav îi inspira o nespusă 
milă, neputând înţelege, lua de tălmaci pe Marcian, care 
citea proza aiurită a verişorului cu un profil grav şi cu 
celălalt maliţios. Pasiunea bietului Maxenţiu pentru Elena îi 
procura ocazia unei permanente şi inofensive tachinării. 
Interpreta frazele obscure şi se prefăcea a fi un amic, 
desigur mai recent, dar foarte gelos pe acele privilegii. 
Ameninţa cu plecarea şi cerea dreptul de a scrie. Deşi 
cordial şi glumeţ, subiectul tachinării lor era nou şi gingaş, 
de aceea rămâneau adesea şovăitori şi gânditori în 
comentariul lor. Atunci, de comun acord şi cu o reculegere 
sinceră, plângeau pe bietul condamnat. Buletinele pe care 
le primea Ada de la sanatoriu erau tot mai pesimiste: 
„Facem ce se poate! Sperăm într-o prelungire! Starea 
înaintată! Nimic exclus!” 

Un consiliu de familie reunise pe cei trei care se ocupau de 
prinţ: Ada, Elena, Marcian, spre a delibera dacă nu cumva 
era potrivit să fie adus înapoi. Totul pleda însă contra: riscul 
unui nou voiaj, impresia pe care i-ar fi făcut-o întoarcerea 
simptomatică şi exaltarea tot mai mare a prinţului pentru 
localitate şi vindecare. Sentimentele lui pentru Elena nu 
aveau nevoie de imboldul prezenţei. Existenţa efectivă a lui 
şi a Elenei era un obstacol pentru avânturile lui imateriale, 
înlăturate acum de distanţă. De aceea cuvintele lui exaltate 
nu exprimau dorinţa unei revederi imediate. 

„Mă simt un om nou, un copil! Sunt beat de aer curat, voi 
fi în curând sănătos şi fericit!” 

Sau: „Zbor! Sunt o pasăre! Sunt lângă Dumneavoastră, 
dar am răbdare. Totul e luminos.” 

Altă dată scria: „Doctorii sunt tirani, m-au oprit de la 
concursul de schi şi de la raidul aerian. Eu, totuşi, am 
lunecat până la picioarele concertului Bach.” 

Marcian, aducând această cartă, o prosternase întâi la 
pantofii de satin ai Elenei, căreia negrul mat al doliului îi 


făcea faţa mai albă încă. 

Bietul Maxenţiu! Poetic şi inconştient de starea lui! 
Surâsul lor glumeţ devenise o umbră blândă în care 
învăluiau pe sărmanul absent. Maxenţiu îi ţinea, astfel, 
permanent, într-o stare de emoție şi de înfiorare în jurul 
iubirii şi a morţii. 

Ce ar fi câştigat aducându-l? O agonie tristă pentru toţi. 
Prinţul nu mai trăia decât din artificiul medical, din graţia 
climatului generos şi din noua substanţă a misticismului de 
care era cuprins, în adevăr, lui Maxenţiu i se părea acum că 
în el se purifică greşelile Adei şi sacrificiul din trecut al 
Elenei. Era altarul unor sărbători iluzorii. Nemaiputându-se 
agăța de viaţă cu nimic din trupul lui, îşi întorcea desăvârşit 
preocuparea de la acel trup, îl desfiinţa ca să-l păstreze 
încă. În schimb, sufletul îi întindea frânghii diafane, cu care 
să dureze viaţa dincolo de energiile materiei. Pentru a 
înşela boala şi moartea, Maxenţiu inventase izbăvirea şi 
reuşea să mai trăiască timpul necesar ca misticismul să se 
consume şi el. 

Veştile cu care venise Nory erau cu mult mai brutale. 
Elena, de la uşă, îi impusese tăcere cu degetul pe buze. De 
alături, din sala de muzică, se auzea un murmur de pian. 
Marcian lucra la noua sa compoziţie concepută la Prundeni. 
Decorul casei Drăgănescu îi ajuta bine munca. Nory, 
umblând în vârful pantofilor, se aşeză între ele două şi 
şopoti. Venea de la Rimi după ce, de trei ori în şir, nu găsise 
acasă pe nimeni. O dată se plimbase prin toată casa. 
Vraişte! Cine ştie în ce crâşmă era baba, Lina poate la 
clienţi, doctorul la dracu în praznic, şi Sia. 

Azi, în sfârşit, găsise pe Lina complet singură: revizuia 
rufăria. 

— Ei: S-a făcut! Am dat-o în uliţă! Mi-a furat o mulţime de 
lurruri! Îi spusese de la uşă cu giasul bine dres şi cu 
satisfacţie. 

Nu, zău că Lina era nesăbuită! Când prea bleagă, când 
prea rea. Lui Mini aprecierea lui Nory, care era de obicei 


aşa de tăioasă când era vorba de Sia, îi păru curioasă. 

— Bine, dar e firesc ca Lina să fie supărată. 

— Nu e supărată. Îţi spun eu că e rea! 

Buna Lina era acuma rea! Numai Nory putea inventa aşa 
ceva. 

— Cum o să fie bună în aşa împrejurări? susţinu Elena. 

— E rea peste cât are dreptul să fie! E nesuferită! Dacă n- 
ar fi vorba de neprocopsitul de Rim şi matahala de fată a lui 
Lică, i-ar face simpatici, atâta e de rea! Dar ăştia doi sunt 
prea deocheaţi! se încăpăţână Nory. 

Mini nu-şi putea închipui pe Lina cu semnele unei astfel de 
răutăţi. 

— Spune mai bine ce e cu ei! se enervă Elena. 

— Mă rog! Scurt de spus! A păcălit-o că o cheamă Lică, i-a 
pus bagajul în trăsură şi a expediat-o. „Du-o, băiete, de 
unde a venit!” aşa vorbeşte Lina noastră. N-am avut de 
plasat nici sfaturi, nici consolaţii. Nu mai are nimeni nevoie. 
Ei! Vă place cât e de rea? Bine a făcut ce-a făcut! Dar să 
spună cu atâta nesimţire: „Să se ducă de unde a venit!” 
Cam uită cucoana Lina de unde a venit! Şi cu mine, 
doctoriţa noastră s-a arătat foarte rece. Parcă am eu vreo 
vină! Cât despre voi, nici n-a întrebat măcar! 

Nory ar fi vrut, probabil, oarecare zbucium şi i se luase 
acest spectacol. Lina nu respectase uzanţele dramatice. Ar 
fi vrut amica Nory să ofere serviciile ei de consolatoare şi 
găsise toată lumea consolată. Era decepţionată. Deşi 
răutatea Linei era opera celorlalţi, Nory nu concepea 
victima decât înfrântă. Atitudinile celui care are dreptate 
sunt totdeauna anevoioase şi uneori chiar antipatice. Chiar 
pe Mini acea simplă expulzare ca la mahala, cu bocceaua 
peste gard, o decepţiona. Stratagema de vodevil nu era 
conformă cu spaimele ei tragice. 

Lucrurile se petrecuse întocmai cum povestise Nory. Într-o 
zi, pe când Rim era la curs, Lina adusese o birjă, care să ia 
pe Sia ca din partea lui Lică. Aflase întâi unde e cuibarul 
nou al Trubadurului. O jumătate de ceas Sia nu vroise să 


mişte. Nici Lina nu mişcase din cabinetul ei. Baba spusese 
de vreo trei ori fetei că birja pleacă şi pe urmă o lăsase în 
pace. În sfârşit, Sia se urnise. 

De cum o văzuse ieşită în trotuar, baba pusese lanţul pe 
poartă şi-i aruncase pachetul peste grilaj. Sia nu făcuse 
scandal. Fie şi cu astfel de mijloace, primea să se ducă la 
Lică. 

Rim la întoarcere nu întrebase nimic şi Lina nu-i spusese 
NIMIC. 

Sia cunoscuse nu ruşinea de a fi aruncată în stradă cu o 
boccea, cunoscuse calvarul unei vizite la locuinţa lui Lică. 

— Domnul şi doamna prinţesă, spusese un fel de picolo cu 
fes, sunt în străinătate. 

Sia crezuse că-i vorbeşte de altcineva şi se dusese printr- 
un fund de curte la o bucătărie. Acolo aflase în forme mai 
puţin solemne ce era cu profesorul de echitație. 

— Dumneata eşti, se vede, vreuna pe care a înşelat-o? Oi fi 
grea? 

Sia era aşa de informă! Ea, care venise să-şi proclame 
drepturile filiale, nu suflase o vorbă. 

— Nu! Eu sunt croitoreasă! zisese, fiindu-i pentru întâia 
oară ruşine. 

— Ei, atunci vino peste o săptămână! 

Zăpăcită de acea vizită, nu-i venise în minte să se întoarcă 
la Rimi cu acelaşi procedeu de vodevil cu care fusese 
gonită. Demoralizată, uluită, pornise pe singurul drum 
cunoscut, la facultate. Rim nu era acolo, dar găsise pe 
gemenii, ginerii Linei. 

Printre creieri de morţi, pregătiţi pentru analize, printre 
fiole şi castroane sinistre, fusese un conciliabul de sabat. 
Cei doi, vârâţi cu botul unul în altul, se consultau, trecându- 
şi gândurile ascunse, ca prestidigitatorii cărţile. 

Spre seară, încuind cu grijă laboratoriul vrăjitoriilor, cu 
pardesiul pe umeri, prin sălile pustii, fraţii Hallipa 
condusese pe Sia la aceeaşi trăsură. Cu coşul ridicat, birja îi 


dusese pe toţi trei la locuinţa gemenilor din strada 
Minervei. 

Rimii durau amândoi înainte, cu baba la mijloc, acelaşi 
război surd şi mut. Lina nu ştia ce a devenit Sia, nici ce a 
aflat Rim de ea şi ce gânduri are. Aşa cum deunăzi 
aşteptase să fie între ei acuzări şi iertare, aşa acum aştepta 
ca Rim să-i spună că nu mai au ce căuta la un loc şi ea să-i 
răspundă că crede la fel. Era nerăbdătoare să vie momentul 
când va putea pronunţa cuvântul „divorţ”, la care nu s-ar fi 
gândit niciodată. Vrea să desfacă căsnicia de omul care 
surâsese în batjocură. Nu-l iubise, nici nu era geloasă, dar 
acum îl ura. Ideea că Rim ştiuse secretul, care pe ea o 
chinuise toată viaţa, i-l făcea odios. Ani întregi se ferise de 
el ca o vinovată şi îi suferise despotismul numai ca să 
ascundă vina. Şi el ştia! Ştia atunci când îşi bătea joc de 
Lică! Ştia când se împăcase cu Lică şi se legase de Sia! Ştia 
pe vremea când trăiau amândoi în certuri, ca atunci când 
trăise în mulţumire! Gândul ăsta învrăjbea pe Lina, gând 
greşit, dar statornic. 

Rim nu ştiuse propriu-zis şi nu-şi hrănise aventura din 
ideea asta. Nici acum acea maternitate nu conta în 
cumpăna sentimentelor lui. Pentru Lina însă secretul lui 
Lică fusese cimentul unirii cu Rim. Acum puteau să se 
despartă, n-aveau ce mai căuta la un ioc. 

Se preocupa de casă, care era a amândoura şi care se 
cuvenea să fie numai a ei. 

Să-i azvârle cele 200.000 pe care-i pusese la cumpărare şi 
să se ducă unde vrea. 

Ea alergase, ea se trudise, ea plătise şi plătea mereu. 
Acum Lina trecea orele libere în demersuri pe la advocaţi 
pentru a vedea ce era de făcut în privinţa casei. Avea să fie 
proces. Să fie! Îl va purta toată viaţa pentru ca să rămână 
ea stăpână. Ar fi dorit ca Rim să provoace ceartă şi să plece 
de pe acuma. Dar Rim tăcea nepătruns. 

Baba adusese veşti noi. Trecuse într-o zi din întâmplare pe 
Minervei şi văzuse sus, la o fereastră, un obraz cunoscut. 


Femeia se trăsese repede de la geam şi lăsase perdeaua, 
dar putea jura că era Sia. 

Rim se ducea, venea, ca de obicei, la ore aproape 
neschimbate. Gemenii veneau încă mai des ca de-obicei. 
Erau între ei trei conciliabule nesfârşite în biroul lui Rim, de 
unde nu răzbeau afară şoaptele suspecte. 

Lina inspectase strada Minervei şi recunoscuse o casă 
mare, frumoasă, cu etaj, care fusese proprietatea lui Doru 
Hallipa. Casa intactă prezenta o particularitate: pe 
lărgimea unui singur geam, o felie din casă fusese separată 
printr-un grilaj nou de lemn, care astfel izola o cameră de 
antresol, una de etaj şi o mansardă, cu o bucată de curte de 
vreo zece metri lungime şi patru lăţime. Cum în partea 
aceea care avea zidul orb, o uşă fusese deschisă primitiv cu 
trei trepte pentru a da intrare. 

În dreptul străzii mărginea grilajul de fier al proprietăţii, 
care însă pe porţiunea aceea fusese şi el căptuşit cu tăblii 
de lemn. Chiar dacă treceai indiferent, erai izbit de aspectul 
ciudat al locuinţei. 

Lina îşi amintise de procesele neisprăvite ale gemenilor, în 
care fusese vorba şi de o revendicare de imobil. Îi auzise 
lăudându-se că sunt şi ei proprietari. Prin ce ciudăţenie a 
tranzacţiilor se făcuse o astfel de adjudecare? 

A doua zi Lina trimisese pe babă să bată la uşa biuroului, 
spunând că cucoana pofteşte pe domnişori să rămână la 
dejun. 

După ce se consultase asupra invitării suspecte, gemenii 
cu Rim apăruseră în sufragerie cu aere piezişe. La desert 
Lina îi întrebase dacă s-au instalat în strada Minervei şi cum 
şi-au aranjat casa. Surprinşi, cu toată îndemânarea lor, se 
încurcase în explicaţii. 

Acum, Lina, de la vizitele medicale, se întorcea cu înconjur 
pe strada Minervei şi vedea mereu incinta ermetică şi 
pustie, cu transperantele lăsate în jos la cele trei ochiuri 
suprapuse ale geamului parcă unic. Într-o zi oprise şi se 
coborâse încercând să intre. Închis şi nici o sonerie! Un 


căţel mic şi rău se năpustise. 1 se păruse că mişcase sus o 
perdea. După ceva aşteptare trebuise să plece. Ce căuta 
acolo? Gonise pe Sia. Nu o preocupa dacă Rim o vede sau 
nu! Vroia însă ca Rim să plece din casă şi căuta pricini. Era 
o idee a ei îndărătnică. 

Într-o zi de audiție se dusese devreme de tot la Elena şi-i 
vorbise despre citadela din strada Minervei. Elena crezuse 
că exagerează şi-i spusese vorbe împăciuitoare, care nu 
aveau nici un ecou. Poate că Lina aştepta vreo intervenire a 
Elenei pe lângă fraţii ei, dar pentru nimeni şi nimic în lume 
Elena n-ar fi consimţit să aibă de-a face cu gemenii. Iotuşi 
ceea ce aflase de la Lina făcea pe Elena curioasă din cauza 
casei, pe care o locuise în copilărie. Ce putea fi acea 
despărţire bizară? 

Trecând prin apropiere, Elena cotise, într-o zi, 
automobilul. În poarta caselor părinteşti sta o femeie. O 
chemase şi îi spusese numele chiriaşului - un inginer. Acolo, 
în cucurigul acela stau doi tineri stricaţi, care trăiau 
amândoi cu o fată pe care o ţineau închisă. 

Nory întâmpinase vestea cu explozii de haz! Ilacă! S-a 
măritat aşa cum dorea Lina! Dar cu amândoi, fireşte! Ce 
idee pe Lina să-i despartă! 

— Poate că nu era adevărat şi o ţineau acolo de hatârul lui 
Rim! credea Elena. 

— Aşa e! Bine zici! Şi mai şi! Trei, nu doi! 

Mini socotea şi ea la fel cu Elena că Sia era adăpostită de 
gemeni pentru Rim. Să-i mai spună versiunea cu trei crai 
sau nu? Cum era mai bine! Casa Rim devenise urâtă 
prietenelor. Întâmplările de acolo aruncau umbră şi asupra 
victimei. Şti cine era victimă? Cine era călău? 

XVII. 

La Elena repetițiile, mereu mai active, ocupau şi 
preocupau pe toţi. Se apropia acum data definitivă a 
concertului. Mijea a primăvară. Maxenţiu trimitea mereu 
cuvinte tainice şi înflorite, şi doctorii buletine pesimiste. 
Vindecarea era exclusă, fireşte, şi prelungirea chiar 


devenea problematică. Accidentele funeste erau destul de 
previzibile. Caşexia generalizată precipita deznodământul. 
Deşi starea fizică a bolnavului era aparent blajină şi cea 
morală excelentă, familia trebuia să se aştepte la orice. 

Printre unduirile muzicii de Bach tristeţea se strecura. 
Elena era în timpul din urmă cam nervoasă, probabil din 
cauza concertului apropiat; o surmenare sau numai o stare 
de excitare din grija şi plăcerea audiţiei faimoase. 

În chiar ziua când Drăgănescu, ce întâlnise pe Ada, 
adusese ultimele veşti rele de la Leysins, Elena se simţise 
rău. 

Luau gustarea după repetiţie în cerc intim, când feciorul, 
lăsând brusc jos o tavă, avusese numai timpul să se repeadă 
spre stăpână pe care o văzuse pălind şi o susţinuse până la 
canapea, unde Elena avusese o scurtă sincopă. Revenindu- 
şi surâsese lui Drăgănescu care, speriat, îi ţinea mâna şi 
întinsese mâna liberă lui Marcian, foarte alarmat, sub 
aparenţe calme: 

— M-am prostit de tot, declarase Elena. 

Nu vroise însă să consulte un doctor. Drăgănescu, din 
iniţiativă proprie, cercetase un ilustru practician. 

— Cauzele! Fără cauze şi fără pacientă nu pot opina nimic. 

— Presupune, doctore, că pacienta însăşi nu ştie cauzele! 
Ce sfaturi ai putea da? 

Doctorul clătinase din cap şi prescrisese linişte şi 
mulţumire, ceea ce nu lipsea Elenei. 

Drăgănescu, în îngrijorarea lui, se gândea că poate boala 
lui Maxenţiu o impresiona. Considera posibilitatea asta fără 
nici un resentiment, dimpotrivă, ca pe o nouă manifestare a 
virtuţilor sufleteşti ale Elenei. 

Cu aceste mici devieri, concertul îşi urma drumul spre 
realizare. 

Rim lua parte şi el cu mare regularitate la repetiţii. În 
situaţia anormală din menajul lui, Rim se conducea normal. 
Probabil numai fericirea îl făcuse inexact. Negreşit, duelul 


dus cu Lina şi transferarea sentimentelor în strada 
Minervei îi turburau programul fericirii oarecât. 

În schimb, programul Linei era acum mereu acelaşi. Casa 
să fie a ei şi Rim să plece unde ştie! Între ei nici un schimb 
nou de vorbe. Aceeaşi mocnire a răului. 

Într-o după-amiază, când gemenii ieşeau de la Rim, Lina, 
cu trăsura gata la poartă, îi oprise cerând un op medical pe 
care ştia bine că-l au. 

— Merg cu vai pe acasă, să mi-l daţi! 

Cei doi primiseră. Înțelegerea lor piezişă nici nu se 
simţise. Citadela lor era bine organizată şi prevedea 
surprinderile. Coborâseră împreună şi intraseră în camera 
de jos, care era un fel de brăcuială de fiole, de cărţi, 
eprubete: biroul! Lina obținuse volumul cerut. 

În restul casei nu se simţea nimic. 

— Să văd şi eu cucurigu! vostru! zisese Lina şi urcase la 
odaia gemenă de culcare, orânduită curat. 

Nici acolo vreo urmă! O uşă de lemn alb comanda 
scăricica de la mansardă. 

— Acolo avem pod! ziseseră gemenii laolaltă. 

Lina nu ceru să vadă podul, dar avea să aibă curând veşti 
de el şi chiar prea multe. 

Într-o zi, Rim, schimbat la faţă şi cu mâini care tremurau 
nervos, spusese Linei că Sia e grav bolnavă şi are nevoie de 
îngrijirea ei. 

— Eu, nu! Să vadă de ea cine vrea! spusese întunecat Lina. 
A doua zi, Rim, care nu avea încotro, revenise cu cererea 
lui. Pentru a putea convinge pe Lina mărise confidenţa. Era 

vorba de ceva delicat şi primejdios. Fata trebuia dusă la 
spital şi operată. Avea nevoie de un mamoş şi de o mamă! 

Lina îşi ghemuise muşchii feţei şi refuzase. 

— La mine la spital, nu! S-o ducă amantul unde o şti. 

— Ştii. băieţi tineri! opinase Rim smerit, şi la plural, 
despre coi doi gemeni, gazdele Siei. 

Ştia că Lina cunoştea acum ascunzătoarea. 

— Tineri. bătrâni. îi priveşte. 


— Dar n-o s-o lăsăm să moară! milogise Rim a treia zi, tot 
zadarnic. 

— Nu mi se cade mie! răspunse Lina mai violent, cu ochii 
umectaţi de acea sforţare, dacă nu de lacrămi. 

— Dar nu e ce crezi! Nimic care să te ofenseze! declarase 
Rim cu elan. 

Totuşi, nici acele asigurări, nici venirea în toi de noapte a 
gemenilor spăimântaţi nu o putuse întoarce de la formula ei 
de refuz bine împuternicită: 

— Nu mi se cade mie! 

Aşa înţelegea ea lucrul ca mamă şi ca medic, şi de prisos 
ar fi înţeles cineva contrariul. 

Gemenii şi Rim, alarmaţi de starea rea a nenorocitei de 
Sia, trebuiau să lase deoparte prudenţa şi apelase acum 
care încotro. Rim, care în adevăr nu se socotea vinovat, 
întrebase pe Sia asupra cazului supărător, cu atâta reproş 
cât se poate face la 40* temperatură. 

— Să mă slăbeşti! răspunsese grosolan. 

Apoi tot ea ameninţase: 

— Să nu cumva să-ţi vie în gând să spui lui Lică. Să nu afle 
Lică. M-auzi?! Să nu cumva! 

Totuşi, gemenii, care nu ştiau ce să mai facă, telefonaseră 
lui Lică, care nu se arătase, dar care de la distanţă 
soluţionase chestia spitalului. 

Rim, renunțând la discreţie, solicitase şi el pe profesorul 
G., care, ca o datorie colegială, primise să opereze. 
Operația tardivă, deşi artistică, nu putuse salva situaţia 
desperată. Gemenii telefonau Linei mersul boalei, dar ea nu 
se clintea. 

— Al cui o fi fost! se întrebase faţă de babă, ce-şi făcuse 
cruce. 

— S-o îngroape, maică, cine a omorât-o! fusese oraţiunea 
anticipată a babei. 

Sia, după ce băuse zadarnic unele ceaiuri, se dusese din 
capul ei la o moaşă ordinară, pe care nu voise până la urmă 
să o denunțe. Abia după ce infecția se declarase prin febră 


mare şi pete suspecte, aflaseră gemenii. Atunci începuse 
dansul demersurilor aşa de sinistre prin refuzul Linei, prin 
misterul triplu, multiplu, al situaţiei ei şi prin pericol. 

Rim aflase de concurenţa neloială şi fructuoasă odată cu 
febra de 40*. Grija, indignarea, mila, prudenţa se 
precumpăneau. Refuzul Linei îl aruncase pe primul plan, 
silindu-l la demersuri penibile pentru demnitatea lui abia 
ocrotită de paravanul gemenilor, de care era silit să se 
folosească. Sia suferea dureri cumplite fără să se 
îmblânzeaseă, cu dinţii strânşi şi vorbe urâte, gata de 
scrâşnit. Se uita câinos la gemeni, la Rim şi chiar la biata 
duduia Mari. Moşica Mari nu era autoarea avortului funest 
şi servea de familie. O uşă deschisă o făcea să tresară şi 
printre gemete căta într-acolo cu o privire sălbăticită de 
dureri şi de spaimă. 

„Vreau sau nu vreau să vie Lică?” căci asta era ideea ei 
fixă. 

Moşica Mari, cu vocea ei de rândunică, pomenise tuturor 
de Lică şi chiar Siei. 

— Cum să nu fie anunţat? Cum să nu vie? 

Ceilalţi se uitau unul la altul, iar Sia scuturase capul cu 
furie: 

— Nu! Nu! 

Nu-l vroia. Spaima ei era deci să nu vie. 

Probabil însă că teama şi împotrivirea ei vor fi conţinut şi 
speranţa de a-l vedea totuşi. 

Lică avea ştiri la telefon. Nu era chemat şi nici nu dorea să 
vie. Sta deoparte din prudenţă şi din supărare. Nemernica 
aceea avusese purtări proaste, dar cel puţin să nu afle 
prinţesa. Ada, e drept, nu ştia nimic şi Lică nu se gândea la 
vreo catastrofă. De câteva zile nu i se mai comunicase nimic 
şi credea chiar că lucrurile s-au ameliorat. Erau tocmai 
zilele culminante, când cei implicaţi nu mai ştiau încotro să 
apuce. Sia interzicea mereu ca Lică să fie chemat cu tot 
atâta desperare cu cât îl dorea. 


Profesorul G., faţă de cazul grav, nu operase decât cu 
consimţământul lui Rim. Era o încercare, dacă nu chiar un 
experiment. Sia dură încă prin minune trei zile după 
operaţie. Era aşa de robustă! Profesorul era mişcat de cazul 
ei nenorocit şi chinuitor, şi-i era milă de acea fiinţă brută în 
ghearele de brută ale naturii. Se interesase de 
circumstanţe. O fată din serviciul lor, nenorocită, nu se ştia 
de cine, fiindcă nu vrea să spună, explicau gemenii cu frică 
şi cutezanţă. 

E drept că Sia nu scotea un cuvânt despre nimic şi nimeni. 
Moşica Mari, singurul element sentimental acolo, vorbise 
profesorului G. despre Lică. Aşadar, există un tată! Poate, 
totuşi, dorea să-l vadă. Cu blândeţe şi autoritate chirurgul îi 
pusese chiar el întrebarea. Lumina de suferinţă şi refuz din 
ochii muribundei îl impresionase. 

— Nu! Nu! 

— Vedeţi! Nu vrea deloc! sughiţase moşica Mari, pe când 
Sia cu mâini tumefiate ghemuia cearceafurile. 

Cum la Drăgăneşti în ultima săptămână nu se mai aflase 
nimic despre Sia, se credea şi acolo că merge mai bine, mai 
ales că Rim venea regulat, deşi cu un cap mai bizar ca de 
obicei. 

Repetiţia generală trebuia să fie luni, şi joi 16 aprilie 
marele concert. Pentru repetiţie Elena invitase un număr 
de intimi pentru a avea impresia publicului, iar distanţa 
între repetiţie şi concert o voise Marcian ca o experienţă 
rafinată. 

Cu tot spaţiul şi cu toată ordinea, casa Drăgănescu suferea 
o mare perturbare. Telefonul nu înceta, nici furnizorii 
feluriţi. Marcian da Elenei un mare ajutor moral, ba se 
amestecase chiar şi la amenajarea sălii de muzică, căreia îi 
hotărâse un dispozitiv bazat pe acustică, pe care nici Elena, 
nici servanţii ei obişnuiţi nu l-ar fi putut orândui. O mai 
ajuta şi prin aceea că o înturna arbitrar de la ocupaţii şi de 
la preocupare. Lua vioara şi o silea să se aşeze la pian. 


— Şi aşa şi almintrelea tot o să fim gata! glumea. Ne 
pregătim de trei luni pentru trei ceasuri, care au să treacă 
aşa de iute! 

În acea filozofie era mult regret. În aceeaşi ordine de 
gânduri, Elena făcea proiecte de audiții viitoare pentru a nu 
rupe firul. Marcian simţea cu drag intenţia simpatică a 
planurilor; ceea ce nu cunoştea era felul de a fi al Elenei de 
mai înainte, calmul ei pe atunci inalterabil şi aspru către 
oameni şi lucruri, acum turburat. 

Timpul era minunat de frumos. Un aprilie precoce şi 
strălucit. 

— Ne face concurenţă! se plângea Marcian. Jumătate din 
efectul muzical e furat de simfonia primăverii. Cu toată 
dorinţa de a fi atent a publicului, o parte din fiecare auditor 
va scăpa din sugestia muzicii, care va fugi de sub 
stăpânirea arcuşurilor noastre, chemat afară de arcuşurile 
aerului fin. Şi tot aşa va fi şi cu fiecare executant. Aş vrea 
pentru joi o ploaie bună. 

Duminica, în ajunul generalei, fusese cu deosebire de 
obositoare. Marcian voise să desfacă iar din nituri fiecare 
bucată muzicală pentru a controla calitatea şi defectul 
amănuntului. Apoi se trecuse de două ori ansamblul. 

Marcian descoperea abia acum greşeli şi, cu acel 
imperativ al lui, azvârlise nemilos acuzările în dreapta şi în 
stânga. Elena, crezându-l foarte necăjit, era încremenită. 
Se însenină abia când îl văzu strângând mâini în dreapta şi 
în stânga. Îl întrebă aproape cu gingăşie: Ce crede? Ce-a 
fost? 

Mergea admirabil! Observațiile erau de la „bine” înainte 
spre perfecţie. Încântată, ar fi vroit să-i spună cuvinte de 
recunoştinţă, dar îi apăreau banale, nepotrivite. Primise şi 
trebuia parcă să dea mai mult decât atât. Din acele cuvinte 
începute şi întrerupte şi din acea simţire, Elena sta acum 
atârnată, cu buze întredeschise, cu mâini nedumerite. 

Marcian, cu o gravitate care contrasta cu voioşia lui 
obişnuită, aplecase capul spre vioara pe care o ţinea încă în 


mâini. Ca şi cum s-ar fi ridicat anevoie dintr-o 
îngenunchere, Elena căuta să reintre în normal. 

— Şi coralul de care îmi spuneai! Cum o să fie? Fără 
repetiţii? întrebă. 

Marcian regăsi un surâs vesel, aproape şiret. 

— Da! Îl vei auzi mâine, la generală. 

Într-una din şedinţele lor de acompaniament şi 
conversaţie, Elena îşi amintise de un recital minunat din 
Bach auzit pe timpuri la Varşovia. Fireşte că Marcian 
cunoştea bucata. Elenei i se păruse că erau instrumente 
minunate şi noi. Marcian o asigura că erau numai voci, cu 
sau fără orgă, care dau acea impresie. 

Într-o seară, la el acasă, Marcian socotise durata exactă a 
concertului Bach. Se întrebase de era destul de lung pentru 
importanţa de care era înconjurat. Fusese decis ca intrarea 
peste oră în sala de muzică să fie exclusă, ca la concertele 
publice; ca lumea să circule numai în pauze în restul 
apartamentului, şi bufetul somptuos, aşezat în sala mare de 
biliard, care era şi seră de iarnă, să fie deschis numai la 
sfârşit. 

Faţă de astfel de măsuri, programul trebuia să fie foarte 
plin şi Marcian calculase în vid. Îi venise în minte coralul şi 
îndată gândul însufleţit de a face o surpriză plăcută Elenei. 
Cum n-ar fi putut totuşi să nu-i spună defel, intercalase 
coralul, dar fără lămuriri şi nici Elena nu i le ceruse. 

Recrutase el singur vocile şi le pregătise în afara 
repetiţiilor, dându-şi astfel un supliment de osteneală pe 
când oferte felurite de angajamente în străinătate aşteptau 
cam de mult buna plăcere a maestrului. 

Vocile nu le alesese dintre vedetele de operă, ci din corişti 
de muzică religioasă; voci juste şi maleabile, pe care să le 
mânuiască ca pe taste, care să fie sclavele artei lui de 
animator şi cu care să obţină perfecţia. Coralul era un 
omagiu direct adresat Elenei şi cântat parcă de el singur 
pentru ea. 


Anunţând Elenei coralul pentru a doua zi, Marcian se simţi 
mulţumit şi sorbi cu plăcere dintr-un pahar cu Bordeaux. 
Elena nu-l chestionase nici acum. Ea singură întreținea 
astfel secretul plăcut şi îşi pregătea impresiile. 

Se auzi telefonul lângă care Nory veghease pentru ca 
muzica să nu fie turburată. Nory luă receptorul şi făcu 
Elenei un semn de alarmă. Apoi ţipă cu vocea ei ascuţită: 

— Altă zi nu găsea! 

Marcian înţelese că era vorba de ceva important. Iar 
vreun obstacol! Nory explica Elenei că Lina anunţa moartea 
Siei şi înmormântarea pentru miercuri. 

Erau lucruri destul de supărătoare. Pentru cine cunoştea 
tragicomedia, cu sfârşit aşa de tragic, moartea Siei avea 
unele elemente de emoție. Evenimentul mai era şi 
neprevăzut deoarece credeau că boala s-a sfârşit cu bine. 
Apoi înmormântarea în ajun de concert era o stângăcie 
vrednică de Sia. 

Elena, turburată de acea veste, pălise cu mâini moi şi reci 
care tremurau. Cum Drăgănescu tocmai intra, într-un elan 
neobişnuit şi nemotivat, Elena se repezise spre el cu gest de 
braţe întinse. Neînţelegând, descumpănit, Drăgănescu îşi 
închipuise o nenorocire, nu ştiuse care, şi rămăsese cu 
mâinile în jos, sarbăd, pe când îl săgeta o arsură în piept şi 
simţea bătăile inimii îndesite, apoi oprite parcă. 

Elena, fără contenenţă, neştiind ea singură ce a vrut, se 
întorsese lângă pian, de care Marcian sta rezemat, 
urmărind-o din ochi îngrijorat. Marcian era la curent cu 
aderenţele pe care moartea Siei le avea cu concertul Bach, 
ştia că ele sunt neoficiale, laterale. Disproporţia dintre 
cauze şi starea emotivă a Elenei era vădită. Simţise un fel 
de val cald ce-l năpădise plăcut. 

— Bun! zisese, deşi cuvântul nu era de doliu. Bun! Mâine 
facem generala liniştiţi, marţi avem timp pentru 
condoleanţe şi miercuri toţi la înmormântare. iar joi, marele 
concert! 


Orânduia astfel totul cu voioşie, soluţionând 
descumpănirea gazdelor. Vroia, mai ales, să liniştească pe 
Elena, făcând din concert un bloc de apărare în jurul ei. 

— E bine aşa! zisese Elena, regăsindu-şi cumpătul şi cu o 
supunere de copil. 

Rămas în mijlocul odăiei, cu urechi care pocneau, 
Drăgănescu avea un aer rătăcit, neştiind dacă Elena, în 
adevăr, îi întinsese lui mâinile şi dacă ar fi trebuit să le ia. 
Nory se apropie de el şi îi spuse noutatea. Rim plecase 
neobservat. Probabil cunoştea evenimentul dinainte şi 
venise numai pentru a face faţă. În ultimul timp reîncepuse 
a purta enorm de grijă opiniei publice şi demnităţii lui. Nory 
pleca şi ea pentru a seconda pe Lina acum, când problema 
Siei era rezolvată, dar cu intenţia de a se mai reîntoarce cu 
amănunte. 

Mogşica Mari anunţase din primul moment pe Lică; nu mai 
avea cine zice nu. Lică venise la spital îndată, acum când 
Sia nu-l mai putea împiedica şi când el nu mai putea sta la 
îndoială. Lică fusese plutonier în cavalerie şi văzuse multe, 
dar confruntarea cu Sia moartă nu fusese o întrevedere 
lesnicioasă; cadavrul proaspăt al nenorocitei era „teribil”. 
Venise totuşi la timp. După el nimeni nu mai putuse privi 
„hoitul”, cum ziceau oamenii de serviciu, fumând, ca să-şi 
pună inima la loc. Profesorul G. propusese o autopsie 
refuzată de Lică. Se făcuse o injecție cu formol pentru o 
problematică conservare. După vizită, Lică, la 11 noaptea, 
dase Linei un telefon ce-o urnise în sfârşit. Ca şi cum acum 
abia găsise un debuşeu activităţii sale materne, Lina alerga 
pentru ceremonie. Prietenele alarmate şi care o năpădeau 
cu consolări făţişe creau Linei obligaţii, în loc s-o uşureze. 
Solicitudinea tuturor da importanţă înmormântării şi Lina 
se străduia nu numai pentru cele strict necesare, ci ca să fie 
totul „bine”. Cum prietenele veneau s-o asiste în acea 
împrejurare, Lina hotărâse ca Sia să fie transportată la o 
biserică centrală, unde va fi mai lesne tuturor să vie, fără 
obligaţia de a merge la cimitir. 


Rim şi gemenii dispăruseră din scenă şi, după acel 
comunicat probabil energic dat Linei, Lică nu mai da nici el 
semn de viaţă. 

Prinţesa Ada aflase că Lică a avut o copilă care a murit. 
Atât! Aventură de tinereţe. 

— Întâmplare tristă! decisese. Nu-şi amintise de întâlnirea 
cu fata vulgară, nici de vorbele de-atunci ale lui Lică: „Ce-ai 
zice de-ar fi fata mea?” aşa că nu identifică pe Sia. 

Când Ada aflase că Drăgăneştii cu suita vor asista la 
înmormântare îşi zise că rudenia lui Lică cu Elena se va 
proclama în mod public. Nesigură de se cuvenea sau nu să 
ia şi ea parte, decisese în ultimul moment, şi cu avizul lui 
Marcian, că va merge, şi oferise lui Lică automobilele 
pentru nevoile doliului şi o jerbă. 

Lică primise în tăcere. Poate că Ada va afla acolo adevărul 
asupra Siei. „Fie!” Se simţea iar rebel şi agresiv cu prinţesa 
şi vizita lui ultimă la Sia îl întorsese spre trecut într-un fel 
nou şi neaşteptat. Sia, dispărând, nu-l despărţea de Ada, 
dar îl emancipa. 

XVIII. 

Sosise ziua repetiţiei generale pusă la cale de atâta timp 
de doamna Elena Drăgănescu-Hallipa cu pasiune şi metodă. 
Îndelung pregătită cu zel sistematic, apoi aşteptată cu 
răbdare şi socotinţă, iar în ultimele zile cu o enervare 
neprevăzută. 

În ajun, Elena simţise o sălbiciune trupească şi sufletească 
de convalescent şi de la acea slăbiciune trecuse lesne la un 
somn adânc. Se sculase în dimineaţa „generalei” odihnită 
de somn liniştit şi rămăsese învăluită de o beatitudine în 
care orice preciziuni se topeau. 

Ideea invitaţilor, a muzicii de după-amiază erau idei blajine 
şi distrate. Vroi să orânduiască câte ceva, dar ezită, lăsă 
mai bine să dispună atunci chiar pe loc, de acord cu 
Marcian. Fie că era lene, fie că neîncredere în sine, 
simptomele, evident, erau noi. 


Dete numai ordinele pentru ultima revizuire a 
apartamentului şi, în loc de a supraveghea singură operaţia 
de la înălţime, cum ar fi făcut altădată, îi veni gustul să se 
plimbe şi comandă automobilul. 

Bărbatul ei, care se deşteptase plin de grijă, rămase 
încântat de dispoziţia în care o vedea. Cu întârziere, Elena 
sosi la dejun când Drăgănescu începuse a se teme de vreun 
accident. Apucase drumul Prundenilor, gata să se ducă 
până acolo, cu dorinţa subită de a vizita mormântul mătuşei 
Gramatula, şi renunţase cu regret numai văzând ora 
înaintată. 

Plinul aer şi plimbarea îi schimbaseră încă mai mult 
direcţia ideilor de la programul zilei, totuşi nu o abătuse de 
la drumul drept al gândurilor ei mai profunde. Pelerinajul 
sentimental spre Gramatula nu era străin de concertul 
Bach. Printr-o filtrare a elementelor care compuneau acel 
concert, se alesese din ele esenţialul şi o îndrumase într- 
acolo. Elena nici acum nu era fără busolă, dar acul de 
direcţie desena un unghi nou. Ceea ce se clarifica din tot 
rostul concertului era prezenţa lui Marcian deunăzi la 
Prundeni, pe proprietatea ei personală, în izolarea unui 
doliu personal; prezenţa lui în intimitatea ei afectivă care 
era o lume nouă. 

După dejun, Elena dormi puţin şi puse un timp mai lung ca 
de obicei pentru toaleta ei totuşi simplă. Sosirea oaspeţilor 
se făcu aproape în afară de controlul ei, prin mişcări 
favorabile, ce-i aşeza prielnic. Printre dânşii Elena sta ca o 
simplă auditoare. Simţi emoția viorilor ce se acordau numai 
ca pregătirea unei desfătări ce se oferă, fără de conştiinţa 
responsabilităţilor. 

Amănuntul material şi ordinea sistematică a lucrurilor îi 
scăpa cu totul. Prezenţa unor figuri noi de femei şi bărbaţi 
profilaţi pe estrada joasă înapoia concertanţilor o făcu să 
plece capul tare în jos, fixând rombul strălucitor al 
parchetului. Erau cântăreții coralului, pe care abia azi avea 
să-l audă întâi: coralul promis şi dăruit de Marcian. 


Elena asista la repetiţia generală a concertului Bach ca o 
elevă silitoare la o distribuţie de premii. Nu-şi dete seama 
de succesiunea precisă a numerelor din program, nici de 
atitudinea asistenţilor în pauze. O rumoare de mătase şi 
delectare o cuprindea în semnificaţia ei satisfăcătoare. Era 
palpitul uşor al doamnelor repercutat de rochiile de taffetas 
şi crâpe de Chine. 

Numai zgomotul aplauzelor, deşi asurzit de morfinizarea 
ei, ca trecut printr-un frunziş de pădure, îi da o nelinişte 
care o făcea să-şi ascundă capul parcă în broboade, pentru 
a-l feri de vuietul uniform, dar iruptiv. Aplauzele îi mai dau 
impresia asemănătoare cu lama unui val de mare, ce se 
formează undeva neaşteptat şi se sparge de umerii tăi 
încovoiaţi sub ameninţarea bucuriei. 

În schimb, îndată ce începea execuţia, muzica o liniştea, îi 
da o certitudine absolută. Era o plutire pe o mare frumoasă, 
cu porturi unde ateriza fericită. 

Sunetele clădeau geometria solidă a unor oraşe albe 
inundate de o lumină egală, ce se difuza repetat. Prin acele 
cetăţi minunate trecea radioasă. Portativul era un 
amfiteatru feeric, pe care se proiecta arhitectura 
marmoreeană a palatelor. 

Pe temelia coardelor notele punctau desenul grădinilor, 
arpegiile curbau colinele şi din cheia de „sol” căderi de apă 
trimiteau un şipot fluid sau numai o pânză de răcoare, un 
păianjen vaporos ca răsfirarea fină a unui jet d'eau. Apoi 
seara cădea în acorduri minore peste cetăţi. 

Ritmul cu frază largă sau şoapta minuțioasă a lui Bach nu 
părăseau nici un moment o idee gravă, o emoție 
concentrată, cu desenul tras sigur printre meandrele 
armonioase. Sunetele scoteau reliefurile unor efigii nobile, 
şi modulaţiile aveau sugestii virtuoase. 

Se înălţau rugăciunile simple ale unor iubiri fără 
duplicitate, cu ascensiune senină; iubiri înălțate de un suflet 
victorios, dar fără fast şi vanitate, trecând peste obstacole 
învinse de măiestria sufletească. 


Şi mereu acea siguranţă care lega cetăţile vizionare ale 
muzicii una de alta cu un țărm neîntrerupt şi lin. Aşa 
asculta azi Elena defilând Preludiul, Fuga, Concertul, 
Oratoriul. 

Nu-şi dete seama de momentul când coralul se substiui 
instrumentelor. Recunoscu bucata auzită cândva la Varşovia 
ca şi cum în alveola urechilor se păstrase memoria 
melodioasă şi acum se deştepta: orga era o pedală şi o 
clapă unică, pe care Marcian netezea unitatea vocilor. 

Cum în auditoriu circula un murmur de admiraţie, Elena 
se uită în jur, mirată că şi ceilalţi se bucură. Ştia că n-a 
răsturnat nimic din cochiliile în care se acumula melodia 
numai pentru ea singură. 

Marcian în ziua aceea nu părăsea nici un moment pe 
executanţi, sta cu ei laolaltă. Deşi nepremeditată, 
procedarea marelui artist crea muzicii o stare de fapt 
excelentă şi una morală la fel muzicanţilor. Solidaritatea cu 
animatorul determina o interpretare desăvârşită. 

În realitate, Marcian se adăpostise acolo dintr-un 
sentiment de teamă pricinuit de coralul pe care i se părea 
acum că-l oferă Elenei ca pe un buchet de flori, rare, e 
drept, dar cu manşetă de hârtie, la o aniversare de familie. 
Sentiment de ridicol şi de emoție destul de caracteristic. 

După ce întreg concertul i se strecurase pe dinainte ca un 
vas fantomă melodios, Elena nu ştiu când şi cum s-a 
terminat şi au trecut cu toţii în confortul hall-ului mare. 
Văzu ca printr-o oglindă grupuri ce se legau şi se dezlegau 
plăcut, pe când Marcian şi Drăgănescu făceau onorurile, 
unul, cele artistice, celălalt, cele de amfitrion. Ea strânse, 
cu mâini moi, mâini amabile de oameni recunoscători, 
recunoscătoare ea singură, ca şi cum ar fi fost oaspele 
fericit şi măgulit al unei sărbători mişcătoare. 

Auzi ca de departe pe Marcian spunându-i aproape 
intimidat că a trecut şi repetiţia. Nu făcu ecou acelui regret. 
Uită chiar să-i mulţumească de coral, aşa de pătrunsă de 
bucurie vădită că n-avea nevoie de cuvinte. Ei nu i se părea 


că repetiţia a trecut. Avea sentimentul unei zile ce a 
încheiat un timp fericit, după care concertul nu va fi nici el 
o culme şi un punct „terminus”, ci un început - ceva ca 
ultimă filă din calendarul unui an bun, pe care o rupi pentru 
a privi ziua dintâi a altuia, de la care aştepţi mai bine încă. 

În seara aceea, după ce Marcian încercase să corecteze 
tăcerile expresive, vorbind cu Drăgănescu, plecase mai 
devreme ca de obicei, lăsând pe Elena tot aşa de molcomă 
şi distrată. Îi da impresia contagioasă a unei fiinţe cuprinsă 
în semisomn de un vis plăcut. Marcian nu se întreba care 
vis. Ea, neobişnuită cu fenomenele sensibilităţii, le suporta 
inocent şi, vizibil, fără de controlul conştiinţei de sine. Iar 
Drăgănescu abia cuteza să creadă că ziua aceea se 
petrecuse aşa de bine. Numai şaizeci de ore despărţeau de 
marele concert din Bach. 

Biserica Amzei părea în sărbătoare. Încă de pe la trei 
lumea începuse a sosi, şi la patru - ora ceremoniei - strada 
era aglomerată de trăsuri şi automobile. Slujea un 
arhimandrit. Aducându-şi aminte că aşa se obişnuia la 
Tecuci pentru fete, Lina angajase muzica militară, sosită din 
vreme, ce se odihnea acum, înapoia bisericei. După 
consultări cu Elena şi Nory, care amândouă opinaseră 
pentru serviciul însoţit de cor, convenise şi cu „Cântarea”, 
ce se alăturase corului permanent al bisericei. Un zel 
postum descleştat de cuvântul, probabil energic, al lui Lică, 
urma îndărătniciei. Era poate şi sentimentul compensaţiei 
după legea de a da cui nu mai are nici un fel de nevoie. 
Vecinii umpleau curtea verde. Mortul nefiind din cartier nu 
se ştia bine de cine e vorba. Unii spuneau că a murit o 
actriţă de la Operă, alţii un deputat. Circula însă stăruitor şi 
versiunea că era o fată mare adusă de la spital, zvon 
răspândit de cei ce din ajun văzuse instalarea catafalcului. 
Unii adăogau că „era de boală molipsitoare”. Sicriul era 
acoperit. Erau aprinse toate candelabrele şi florile se 
grămădeau treptat, aduse de doamne elegante în rochii 
negre. Erau acolo şi mulţi bărbaţi în ţinută corectă de doliu. 


O zi minunată de aprilie, caldă, poleită. Mulţi rămăsese pe 
scară sau în amvon şi, păstrând cuviinţa locului, vorbeau 
discret între ei. Din cauza zilei frumoase, glasul lor şoptit 
era vesel şi feţele toate luminoase. De altfel, era o 
ceremonie indiferentă. Mai toţi erau aduşi acolo de 
consideraţii indirecte. Erau intimii numeroşi ai 
Drăgăneştilor şi tot concertul Bach în fiinţă, printr-o atenţie 
exagerată către Elena, înlesnită de timpul frumos. Era o zi 
când vreai să faci o plimbare, fie şi la o înmormântare. Pe 
un timp ploios poate că lucrurile s-ar fi petrecut altfel. Erau 
venite şi multe cliente ale Linei, informate în ultimele zile de 
pierderea unei rude de-aproape, mai erau colegii de la 
Filantropia, studenţi prea zeloşi sau numai curioşi ai lui 
Rim, şi alte legături ale unuia sau altuia din „rolurile” 
principale. Moşica Mari, cu ceva contingenţe, se aşezase în 
fund de tot subt balconul corului şi tot acolo fostele colege 
ale Siei de la şcoala de infirmiere, care aflaseră şi nu 
lipseau, deşi acum parada neaşteptată le intimida. Aveau 
pălării de culori vii şi unele chiar cu flori roşii, aşa că se 
ascundeau înapoia unui rând des de haine negre. Unele din 
fete recunoşteau câte un „tip”: 

— Vezi ăla de colo, înalt cu păr negru? E cutare! Se ţine 
după mine pe stradă! La stânga, al doilea, unul bine de tot, 
îl cunosc. 

Pictorul Greg, care purta admirabil sortie-ul pe umeri, 
avea succes mare. Lumea acum se îndesa şi se simţea un 
freamăt uşor de oameni ce stau coastă în coastă. Uneori, 
freamătul era străbătut de o unduire de parfum violent al 
zambilelor dintr-o jerbă sau de o revărsare suavă de violete 
coapte dintr-un mănuchi simplu şi aristocratic. 

Rumoarea funebră se simţea şi ea apropiindu-se, dar toată 
acea vibrare era în surdină. Se auzea acum bine, venind din 
fund, glasul de tenor modern al diaconului. Se făcu o 
mişcare de ordonare. Asistenţa se grupă felurit şi cu unele 
spaţii. Un cerc mai larg spre mijlocul bisericii făcea gol în 
jurul catafalcului. Lina, în capul unui rând de străini, era 


cea mai apropiată. Persoanele mai străine se întrebau ce 
rudă e Lina cu fata aceea, fără a se descurca sau 
încurcându-se. Din ceilalţi nimeni nu-şi punea întrebare 
asupra ciudatei etichete de raporturi ce-i reunise acolo. 
Rim, ţeapăn, cu un plastron de cămaşă prea scrobit, sta 
lângă tronul episcopal, s-ar fi zis că se reazămă chiar puţin 
de el, ca un om care nu-şi are destul de bun aplombul pe 
picioare. Aghiotanţi fideli, cei doi gemeni Hallipa stau dosiţi 
înapoia lui cu nişte figuri înmărmurite, ca scoborâţi în 
ultimul moment de pe scaunul electric de execuţie şi 
neputând crede în grațiere. Se întrebaseră mult dacă 
trebuie sau nu să asiste şi sfârşiseră ca criminalii prin a veni 
la locul crimei. Chiar în rândul întâi se afla doamna Eliza 
Hallipa, a doua nevastă a lui Doru Hallipa, grăsuţă, 
frumuşică, cu rochie neagră de mătase. Prezenţa ei era 
explicată prin raporturile amicale pe care şi ea şi Doru le 
păstrase cu Lina. Vederea ei ar fi înveninat pe gemeni în 
orice altă zi. Azi însă stau în faţa catafalcului ca în faţa 
eşafodului. Se mai întrebau, în dubla lor preocupare, dacă 
ei, în adevăr, au omorât pe Sia şi de vor fi traşi la 
răspundere. 

Rim, ce-i simţea înapoia lui supărători, ştia că nu ela 
omorât-o şi gândul acesta îl întuneca ca fiindu-i ofensator. 
Elena, cu chipul ei grav şi senin, sta lângă Lina. Era acolo şi 
Mini pe-aproape, pe care o hipnotiza reflexul vioriu al unui 
vitraliu. Nory, tot neastâmpărată, circula şi aci şi, cum nu 
putea tăcea, şoptea cu internul Romulus de la Filantropia. 
Sia zăcuse la Maternitate, dar Romulus ştia amănunte. 

Un caz greu şi rar! Altfel profesorul G. n-ar fi dat greş. 
Conformaţie falsă. o dublă cale vaginală. Un plasament rău, 
totul complicat cu o infecţie şi tratat târziu. Când o adusese 
la spital, septicemia era avansată. 

— Nu te uiţi ce sicriu! În adevăr, aşa de înalt şi larg că 
părea scurt aproape, deşi destul de mare şi în lungime. Un 
sicriu diform. 

— Creşte mereu, zise Nory sceptic. 


Apoi pufni înăbuşit în mânuşi: „Aşadar, era conformată 
anume pentru dublu emploi. nu pentru trei”. Se uită spre 
Rim. „S-a isprăvit rău!” 

Sia nu-i inspira nici o compătimire, fie chiar postumă. 
Grozav de singură, de altfel, acolo, în acea biserică de gală, 
ursuza de Sia, şi fără nici o afecţiune aproape de ea. Deşi 
era în totul decenţă şi reculegere, lipsea tristeţea. Lina avea 
o figură congestionată de gânduri, ce păreau însă absente 
de la ceremonie, iar Rim, pe măsură ce serviciul devenea 
mai lugubru, căpăta o expresie de neplăcere vădită. Se 
simţea acum nevoie de aer. Vitrajul vioriu al lui Mini se 
deschise şi pătrunseră dungi de lumină şi dâră de răcoare. 
Toţi respirară. Pe Mini acum o hipnotiza colţul acela de cer. 
Prohodul surprinse neplăcut toată asistenţa înturnată de la 
beatitudinea zilei de primăvară. Isonul pomenirii făcuse pe 
Rim să tresară; găsea că Sia fusese rău inspirată, 
procurându-i astfel de sărbătoare. Se strâmbă. 

— Fecioară nefericită, suspină către Drăgănescu, ce se 
ostenea să găsească un cuvânt potrivit de consolare. 

Se auzi un mic sughiţ, dar nu de durere. Frumoasa 
Lenora, mama Elenei, sensibilă ca totdeauna, se enervase. 
Era venită acolo cu bărbatul ei din a doua căsătorie, 
doctorul Walter, fără suava ei fată Coca-Aimee. Inseparabili 
de obicei, se simțeau stânjeniţi de a nu fi în trei şi cam 
izolaţi. Venise pentru că Lina era tot legată cu verişoara 
Lenora. Prinţesa Ada, intrând, schimbase reflecţii cu unul şi 
cu altul despre nenorocire: 

— O copilă! 

Mirată însă în faţa catafalcului, o crescuse în vârstă puţin: 

— Numai 17 ani, zicea. 

Ada se oprise chiar în mijlocul bisericei şi avea lângă ea pe 
Marcian, care se simţea astfel protejat împotriva lui însuşi, 
de a se arăta acolo fără un motiv destul de plauzibil, deşi 
concertul Bach era complet. Artiştii rămăsese grupaţi în 
fund, spre stânga, acolo unde era şi personalul medical 
inferior. Singură moşica Mari storcea batista pe ascuns. 


Cum Lina se aplecase să-i spună ceva, în raport cu 
ceremonia, Elena se strecură încet lângă Drăgănescu, care 
plecă să facă comisionul. Elena rămase lângă Vlădici, ce se 
juca tot timpul cu monoclul, drept contenenţă, singurele 
reuniuni mondene ce-l plictiseau fiind cele funebre. 

Cercul din jurul catafalcului se lărgea din ce în ce, pe când 
aerul se îngreuia cu tot ermetismul cosciugului şi parfumul 
florilor. Două ochiuri prelungi mai fură deschise dintr-o 
dată. Invadă un nou curent cristalin şi un susur uşor de 
păsări. O spirală vânătă de fum şerpui din cădelniţe, se urcă 
şi dispăru pe fereastră, lăsând o risipă plăcută de mirodenii. 

Soarele căzuse probabil mai jos. Mini, care nu mai vedea 
nici reflexul vioriu, nici făşia mătăsoasă de cer, fu trasă de 
aurul ce trăgea contururi capricioase pe icoane în zona de 
umbră a bisericii; contururi care radiau aşa de preţios, că 
lumina venită prin ogive, electricitatea candelabrelor, 
flacăra lumânărilor groase păreau sarbede. Era aici o tiară, 
dincolo numai o bandeletă, o stea undeva, sau curba 
armonioasă, ca un fluviu, care împresura o hlamidă de 
sfânt. La Sia, la tragedia Rimilor, Mini nu se gândea defel. 
Erau pentru ea lucruri izbăvite. 

— Ce frumos e aurul! zise încet lui Nory. 

— Ba bine că nu! 

Tocmai atunci, curmând isonul popesc, se auzi un zvon 
nou. Lui Mini îi păru că vine din catapeteasmă, unde licărea 
cu nobleţe conturul de aur al unor crini. 

Cutremurarea uşoară pornea, în adevăr, de la amvonul din 
fund. Ca şi cum acolo, deasupra corului, se clătinau gonguri 
de aur şi vestmintele de mătase vechi ale icoanelor foşneau. 
Corul intona un fragment de oratoriu. Pe scăriţa în spirală 
unul câte unul bachiştii coralului se adăogase camarazilor. 
Elena îşi simţi ochii deodată umezi şi îi şterse fără sfială cu 
batista fină, tivită cu negru. Ar fi voit să se uite spre locul 
unde văzuse stând pe Marcian, dar nu cuteza să întoarcă 
capul. Nici nu observase că e lângă Ada Maxenţiu, de lângă 
care Marcian dispăruse. 


Vocile păreau a porni o şoaptă, îndată, stinsă în văzduh, un 
fel de suspin cules de cer, pe când acelaşi vuiet slab, pornit 
ca din gonguri de aur, răzbătea cu preludiul lui. 

Fraza asta întreruptă şi repetată şi încercarea vocilor de 
a-şi vorbi durerea lor una alteia trecea fiori prelungi peste 
trupul acum uniform al asistenţei. Sub acel efluviu, toată 
lumea se încovoia ca sub o cădelniţă. De vreo trei-patru ori, 
aripile vocilor împreunate bătură în surdina unui sunet 
unic, combinat în delicateţea lui istovită din atâtea sunete 
suprapuse şi acoperite încă de acompaniamentul ca de un 
zăbranic moale. Apoi porniră încet, de departe, clopote de 
glas ce se apropiau. Crescură până răsunară peste toată 
zidirea, făcând să tremure zimţii candelabrelor. Puterea 
sunetelor era acum uniformă şi cu intensitatea 
crescendului, mereu umflată, dar părea totuşi a trece 
printr-un nor ce-i netezea orice stridenţe. Lui Mini i se păru 
că vede parcă intrând de afară o procesiune numeroasă. 
Erau privirile acelor din amvon acum înclinați spre 
interiorul bisericii şi care îşi pornise într-acolo sufletele. Cu 
un vuiet surd, imens, ascensiunea vocilor fu curmată. se 
auzi o chemare ascuţită ca un tăiş de lamă subţire, un 
sopran special, un glas fără sex, ca de arhanghel, urcând 
zigzagul unei slave, ca serpentina luminoasă a unui trăsnet. 
Apoi se aşeză un ecou permanent, pe care-l slujeau toate 
vocile scoborâte în mezzo. 

Ici-colo o invocare debilă se urca de la tenor sau soprană 
şi printre toţi începu a trece panglica neîntreruptă a unei 
melodii ce părea desfăşurată dintr-un ghem fără capăt, ce- 
şi întorcea volutele de mătase asupra lor înseşi în sute de 
unduiri. Aşa neîntreruptă, melodia îţi da intermitențe de 
puls şi firul ei înnodat ca ochiuri în jurul gâtului îţi făcea o 
împletitură sufocantă prin care respiraţia se strecura ca un 
suspin de plâns. Toţi ochii se muiaseră uşor. Armonia uneori 
se umfla ca de un ferment, creştea cum creşte un aluat, şi 
alteori se destrăma ca un putregai. Voci îngemănate 
succesiv, apoi întreite, începură a aclama osanale. Atunci, 


din gongurile de aur ale acompaniamentului de bas porniră 
acorduri regulate, egale, care se urmăreau unele pe altele 
metodic, mereu mai pline, mai sonore. Erau fraze aprigi, 
care întrebau neantul. Acordurile se înteţeau, goneau unele 
după altele, cohorte sistematice, dar frământate de însuşi 
mersul lor succesiv, aproape simultan. Se repetau mereu 
mai frecvente, deşi în cadență, obsedau, cuprindeau în 
spaţiul lor auzul ca într-un haos prins între munţi. Dure, 
inexorabile, durerile împietrite în marmora acordurilor 
vocale urcau în legiuni grele, pline de jale, pe suişul lor 
neisprăvit spre Eternitate. Părea că pasul lor nu se va mai 
isprăvi niciodată acolo sus, în infinit, pasul lor aci, jos, înfipt 
în camera convulsionată de un acelaşi spasm, în trupul unic 
al celor ce erau vii acolo în biserică. 

Corul tăcuse şi ecoul lui venea încă. Nory apăsă mâinile pe 
urechi ca să şi le desfacă din tremurul rezonanţelor. 

— Ieri! murmură Elena. 

— Admirabil! îi răspunse prinţesa Ada. 

Elena se uită surprinsă de prezenţa ei, acolo unde ea se 
simţea aşa de singură, şi de sigură cu gândul ei, de altfel 
necunoscut Adei. În ajun coralul din Bach emoţionase pe 
Elena până la intimidare şi aiureală. Corul de azi o purtase 
spre un fel de bucurie interioară, fără de energii fizice. Din 
toţi, ea singură îl ascultase ca pe un imn de slavă, nu de 
jale; ea şi cu Mini, căreia i se păruse că aurul cântă. Ceilalţi 
se gândeau, pesemne, la Dumnezeu, fiindcă mâini parcă 
nedezlegate bine încercau semnul crucii cu mănuşi negre 
sau cenugşii. Moşica Mari se închina cu mătănii şi Lenora 
făcea crucea plină. Elena avu şi ea un gest al mâinilor din 
care îşi trăsese mănuşile lungi. Un gest de adorare vagă. Şi 
ea recunoscuse dumnezeirea armoniei. Aşadar, Marcian se 
urcase şi el. În unitatea aceea perfectă se recunoştea 
stăpânirea mâinilor lui de animator. Se urcase acolo, într-un 
amvon de biserică cu nişte corişti. pentru. pentru ea! Elena 
ridică în sus capul pe care iar ar fi vrut să-l întoarcă. Linia 
precisă a nasului şi bărbiei se desena perfectă. Pictorul 


Greg observă că în poza aceea e foarte frumoasă, dar, 
prigonit de melodia sacră, îşi beatifică cugetarea. 

Cum nimeni nu se mişca pentru supremul adio, 
arhimandritul spuse ceva celor mai de-aproape. O ezitare 
ţintuia slujba pe loc. Se făcu o mică mişcare înainte. Lina, în 
pripă, se apropie de catafalc, îşi ridică voalul, îl lăsă iar şi se 
retrase. Rim oscila nehotărât. Trebuia sau nu să se apropie? 
Sta astfel, bălăbănind capul şi braţele ca o pendulă. Preotul, 
plictisit de încetineală, îi făcu un gest de invitare. Livid, Rim 
se apropie şi aplecă de formă capul peste coroane. Printre 
flori picurau încet stropi greoi, ce se prelingeau din sicriul 
asudat. Lui Rim acum îi zbârnâiau picioarele ca nişte 
coarde slabe. Se gândi la gută şi o grimasă mare de 
nemulţumire îl urâţi încă; părea lecuit de sărutări virginale: 
„Fecioară nesocotită!” îşi zise cu severitate. În spatele lui, 
gemenii se adăposteau ca fugăriţi. Muzica le căzuse ca un 
rechizitoriu. Se întrebau mereu laolaltă în gânduri 
suspecte: Ei sunt care au ucis-o? şi la orice mişcare a lui 
Rim se strămutau în umbra lui, complici nedezlipiţi şi 
spectri ai nenorocirii. Aşa ascunşi, scăpară de ceremonia 
rămasului bun de la Sia. De altfel, nimeni acum afară de 
preoţi nu se mai ocupa de salutul de pe urmă. Odată 
hipnoza muzicii risipită, toţi se strecurau lin spre ieşire. Îşi 
reluau cu grabă bucuria zilei minunate. Indiferenţi către 
ceremonie, o uitau repede şi porneau ca o ceată molcomă 
spre primăvară. Automobilele aşteptau lenoase. Nici un 
bufnet de motor, nici o claxonare nu turbura liniştea. Afară 
din biserică asistenții se opreau în curtea verde în grupuri 
domoale, care vorbeau de soare, de căldură, de muzică. 
leşind printre cei din urmă, Mini apucă pe Nory de mână: 

— Cine e domnul acela. de după stâlp? 

Nory, mioapă, strânse ochii înspre acolo: 

— E un domn bine! zise. Un străin. şi parcă totuşi l-aş 
cunoaşte! 

— Bine, rău, dar cine să fie? Poate l-am văzut în vreun 
film! 


— Asta-i acum, au venit şi stelele de cinema la 
înmormântarea Siei! 

— Probabil seamănă cu un artist de filme, altfel n-am de- 
unde-l şti! 

— Ei! De pe stradă, de undeva? Cap de expresie! Dar ce 
expresie? Spune tu că te pricepi mai bine! zise Nory. 

— Banditul gentilom! râse încet Mini, înveselită de aerul 
de-afară. 

Domnul cel bine văzut din profil, acolo după stâlp, avea 
faţa rasă cu efigie mică, dar cu accent în liniile regulate. 
Ochiul ascuns sub pleoapă, o dungă mică săpată în obraz ca 
de o voinţă permanentă un colţ de gură amar şi agresiv şi 
ţinuta perfect nemişcată a unui gentleman în haine negre. 
În urma lui Mini şi Nory, ieşi Rim sinistru, cu suita celor doi 
gemeni, târându-i ca pe nişte aderenţe maligne, fără nici un 
schimb de vorbă sau privire. Nu ştia la ce moment se 
rupsese între ei înţelegerea şi se aşezase duşmănia. Rim se 
opri lângă coloana de afară a bisericii, nedumerit şi izolat. 
Atunci gemenii, ca două omizi desprinse, lunecară undeva 
spre trăsuri, spre salvare. Buna Lina rămăsese înănntru 
singură cu preoţii şi dricarii. Plângând acum în voie, moşica 
Mari se apropie de ea, fără să cuteze a-i vorbi. Lina n-o 
vedea. Cu glas asurzit, dar cârâitor, găsise ceva de cicălit cu 
personalul serviciului mortuar. 

Cosciugul, căruia i se mai pusese o cutie, fu scos, în sfârşit, 
anevoie. Se auziră clopote, dar numai de două-trei ori şi 
amorţit. Se auzi o lovitură de ţimbale. 

Nory, cotind înapoia bisericei, făcu un semn negativ 
muzicei militare, ce vroia să intoneze marşul. Elena o 
aprobă de la distanţă. Fanfară după acel cor! Automobilele 
începură a se urni în bună ordine, încet, unul după altul, 
fără zgomot parcă. La dric se lucra anevoie îmbarcarea 
Siei. Moşica Mari ieşise să plângă lângă carul funebru. 

Lina achitase preoţii şi-i lăsase să plece spre trăsuri. Se 
pregătea să iasă şi ea cea din urmă. Deodată se sperie! 
Inima i se opri în gât. De după un stâlp îi ieşise cineva în 


faţă. Se uita cu ochii bolborosiţi, fără să înţeleagă întâi, fără 
să vadă. Apoi, se făcu vânătă cu gât cu tot, vânătă-neagră, 
ca şi rochia. Era Lică! În obraz îi şuieră, printre dinţi: 

— Câţea! şi ieşi. 

Lina îşi şterse cu voalul obrazul, ca şi cum ar fi fost 
stropită de acel vifor al dispreţului. Faţa crispată i se făcuse 
acum palidă. 

— Aşa! zise. Aşa! 

Era ultima ei bunătate care murea! Când Lina, ajutată 
temeinic ca şi cum un plumb ar fi fost turnat în ea deodată, 
fu urcată în cupeu, moşica Mari îi şopti: 

— 'Ţi-e rău? 

— Nu! sunt sănătoasă! Am să trăiesc o sută de ani! 
răspunse apăsat, răguşit, uitându-se urât la ea, fără s-o 
cunoască, şi lăsând în jos peste faţa urâtă crepul funebru, 
pe care se chibzuise că se cuvine să-l poarte. 

Moşica Mari se dete la o parte. Nu înţelegea. Dar doctorul 
Rim, care sta acolo fără rost, fără să ştie ce are de făcut, 
înţelesese. Cuvintele Linei, pe care le credea că-i sunt 
destinate, picase peste el ca nişte pietre. Unde erau 
bucuriile de proprietar? Unde liniştea casnică? Unde 
muzica, gravura şi amorul? Fu scuturat ca de friguri! 
„Fecioară netrebnică!” îşi zise, pe când un domn îl împingea 
înăuntrul cupeului. Uşa cutiei negre a trăsurii se închise 
peste cei doi ocnaşi: Rim şi Lina. 

În curtea bisericii, Nory dete un cot puternic lui Mini: 

— Uite-l! 

Amândouă priviră într-acolo, apoi una la alta şi, fiecare 
căutând a lăsa pe cealaltă să se pronunţe, murmurară 
laolaltă: 

— Lică! Ras! 

— Bravo, Lică! adaogă Nory, revenindu-şi repede din 
uimire. 

Aşadar, domnul de la cinematograf, domnul cu profil 
interesant, cu rictus în colţul gurii, era Lică! Lică, fără de 
mustață mică, cu desenul gurii liber de umbră, cu gropiţa 


pe care o dezmierda vârful castaniu al mustăţii schimbată 
în dungă. Lică, fără bucla pe frunte, tuns scurt; Lică, 
prelucrat treptat de progres, de frizer, şi de atâta suferinţă 
cât putea încape în el. În biserică, după stâlp, Lică, deşi 
niciodată nu-şi aducea aminte, îşi amintise: copilul luat în 
birjă ca un pachet, doicile la mahala, fata târâtă apoi 
pretutindeni de mână, legată de traiul lui vagabond. Şi mai 
pe urmă acea Sie grosolană, care creştea şi-i ofensa gustul 
de Trubadur mahalagiu şi de plutonier subţire: camarada 
credincioasă şi arţăgoasă ca un câine-lup. Apoi, ruda 
proastă care făcea de râs pe profesorul de echitație, şi fata 
aceea asasinată într-o aventură neomenoasă, care refuzase 
să-l vadă pentru că-l iubea şi-l temea, şi pe care nu vroise s- 
o mai vadă. Şi moarta aceea, aşa cum o văzuse, cinci 
minute, el singur cu ea. abia ieşită din chinurile brutale. 
sluţit şi trist, oribil de trist şi de sluţit. În sfârşit, acum acolo, 
catafalcul, biserica, corul, laolaltă, pe când în el se petrecea 
ceva neobişnuit. Un fel de fermentare şi de dizolvare. Toate 
imaginile - el, Sia, ceilalţi - compuse şi descompuse şi toată 
simţirea amalgamată, întoarsă la un rudiment aşa cum 
fusese a Siei pentru el, fără preciziune: tată, fiică, frate, 
soră, rudă, ce? Iotuna! O legătură prin trup, fără trup, 
indiferent pe ce cale. O legătură prin suflet, fără ca Lică să 
fi ştiut ce e sufletul. O legătură nedesluşită ce se rupea 
acum din unele rădăcini, cu o smulsoare care poate că era 
durere. Ceva care ţinea de el, aşa într-un fel nu prea 
puternic dar care nu mai putea fi întors, nici să nu fi fost, 
nici să mai fie,” nu putea fi ceva inform, ce se umfla şi se 
dezagrega în inconştientul lui mohorât, ca Sia în coşciug. Şi 
pentru prima oară în viaţă” un ceas trecut într-un loc aşa de 
trist, zgomote triste, un mort trist. el trist! Atâta cât viaţa şi 
moartea puteau prelucra la fizic şi la moral pe Lică, îl 
prelucraseră. leşise acel „domn bine” ca la cinematograf. 

Mini se ostenea să facă lui Nory teoria fizionomiei şi a 
sistemului de a stabili „tipul” cuiva. 


— Pentru a te putea identifica în ultimă cercetare asupra 
cuiva, îi schimbi aspectul figurii. Îi pui sau îi razi mustaţa. Îi 
tai sau îi pui barbă de diferite forme, culori şi mărimi. Îi 
schimbi pieptănătura de la plete la zero! Nu se poate să nu 
obţii, astfel, posibilitatea de a-l clasa într-una din marile 
categorii ale „tipului” sau în vreo subdiviziune: asasin, 
bancher, escroc, scamator, aventurier etc. 

Nory, cu obrăznicia ei obişnuită, completă această listă cu 
unele categorii mai îndrăzneţe şi plastic enunțate. 

Băgă de seamă tocmai atunci că familia ei o aşteaptă. 
Lângă un Lincoln minunat, Elena sta nedecisă vorbind cu 
Marcian. Făcu un semn de chemare lui Nory, care, 
desperată, arăta spre al ei, pe care nu-i putea lăsa. De 
departe, Drăgănescu, ce venise împreună cu nevastă-sa, se 
uita acum spre ea, aşteptând să vadă cu cine vrea să plece, 
pentru a şti ce face şi el. 

Mika-Le, cu rochie nouă neagră, mergea lângă el pentru a 
nu rămâne fără loc în trăsuri. Pictorul Greg se apropiase şi 
vorbea lui Drăgănescu de prinţul Maxenţiu! Un adevărat 
studiu, în ivoriu, bietul prinţ, înainte de plecare. Amintea o 
plachetă pe care o văzuse în muzeul din Fribourg: Tete de 
martyr sans nona! De Mika-Le, pictorul nu se ocupa. De 
altfel, niciodată nu se ocupase de ea în plin aer, ci numai în 
penumbra atelierului. Acum se dezinteresase complet, dar 
era din acei ce-şi târăsc după ei resturile, în felul în care 
sfinţii răsfoiesc breviarul unor păcate pocăite pentru a nu 
se înstrăina de prezenţa conştiinţei lor impure. 

Drăgănescu nu asculta bine ce-i spunea pictorul, îngrijorat 
să vadă pe Elena instalată. 1 se păru că se uită spre el, mări 
pasul, deşi se simţea în ziua aceea foarte ostenit, călca 
parcă mai greu şi-l apăsa ceva între umeri. 

Elena, care nu ştia cum să organizeze plecarea, se uitase, 
în adevăr, spre Drăgănescu şi spre însoțitorii lui, apoi 
văzând pe Mini mai aproape o invitase cu vioiciune să 
meargă cu ea şi Marcian. Mini se întorsese spre Nory: 

— Pe buna Lina o lăsăm singură? zisese. 


— Nu-i purta de grijă! Suportă bine. şi numai bună nu”! 

— Cine a fost bun şi se schimbă din răutatea oamenilor e 
tot bun. 

— Amin! tăie Nory. 

Drama Rimilor se rezumă în cuvintele astea aproape 
ostile. Mini se grăbi spre Elena, care aştepta perplexă, şi 
Nory spre sora ei, Dia. 

Drăgănescu, văzând totul orânduit, făcu semne cu mâna 
de concediere, satisfăcut. Îndelete, acum aştepta rândul 
vreunui alt echipaj al casei. 

— Doamna Elena a plecat! zise Mika-Le. 

Drăgănescu se uită la ea neştiind ce vrea. 

— Mergi cu mine? îi spuse, crezând că e ceea ce o 
interesează. 

Vorbind cu Vardali, prinţesa Ada se oprea la fiecare pas, 
nu părea deloc grăbită şi întorcea mereu capul înapoi. 
Pentru întâia oară încurcată, nu ştia de trebuie să se 
apropie de Lică sau nu. Lică nu se gândise la ea în ziua 
aceea. Cu muşchii strânşi, cu nervii întinşi, cu mânia abia 
înfrânată, scobori scara bisericii cu un pas încordat. Nu 
comisese acolo nici o greşeală publică de emoție sau de 
violenţă, dar nu era dispus la nici o concesie. Trecea pe 
lângă toţi, fără să vadă parcă pe nimeni şi toţi se uitau lung 
după domnul acela „bine”. Vardali, simțind pe Ada 
neliniştită, se oferise galant să o servească! 

— şi la princesse avait quelque chose ă dire au pere 
eprouve! 

Ada fu recunoscătoare. Numai moşnegii ştiau să mai facă 
curte aşa de generos. 

— Da! Ar fi vrut să ştie dacă cortegiul are cumva nevoie de 
automobilul ei! 

De fapt, Ada vrea să afle dacă Lică se ducea sau nu la 
cimitir. Lică tocmai îşi punea aceeaşi întrebare, nehotărât. 
Găsea de prisos şi totuşi parcă ar fi vrut să meargă după 
Sia. Amintindu-şi acuma de Ada, se gândea ce ar fi preferat 
ea, deşi era într-o fază de răzvrătire şi emancipare. 


Vardali, emisar fin, aduse Adei pe Lică. 

— Te duci până acolo? îl întrebă încet şi cam timid. Toată 
afacerea asta o descumpănise puţin. 

— Da! răspunse grav, deşi până în secunda aceea nu ştia 
sigur că se va duce. 

— lei automobilul cel mic şi pe urmă vii la palat?! 

Lică aprobă prin tăcere. Ada făcu cu el câţiva paşi şi-i 
spuse că-i stă bine ras şi pieptănat aşa! Lică, ce se temuse 
de vreo gălăgie pe chestia asta, fu mulţumit, dar n-o 
manifestă. 

— Ţi-a trecut eczema aceea? îl întrebă Ada tot cam sfioasă 
impresionată de moda nouă a acelei tăceri. 

— Da! binevoi Lică, mereu preţios la cuvinte, din cauza 
învrăjbirii ce avea. 

Eczema de care vorbea Ada era o bubuliţă ce apăruse 
deasupra buzei, tocmai după vizita făcută la spital Siei, 
moartă. Lică, speriat, întrebase un farmacist, ce-l sfătuise, 
pentru a se putea trata mai bine, să-şi radă mustaţa. 
Coaforul conformase şi pieptănătura. De aici noul aspect 
fizic al lui Lică; combinat cu cel moral, cu acea vrajbă ce-i 
ţinea loc de suferinţă, apăruse un om nou. Lui Lică i se 
pregătea însă şi un nume nou şi o soartă nouă. 

Vardali culesese din nou pe prinţesa Ada, rămasă singură. 
Avea o idee destul de urgentă şi de serioasă pentru ca să i-o 
comunice chiar în acel loc şi împrejurări. Partidul lui - era 
fruntaş al unei fracțiuni conservatoare flotante cu veleităţi 
de modernizare şi refacere - partidul lui îl însărcinase cu 
revizuirea şi completarea cadrelor militante. Căpetenii 
aveau mai multe decât toţi ceilalţi la un loc şi nici masele nu 
le-ar fi lipsit mai ales în caz de venire la putere. Glumea. 
Ceea ce le trebuia era un „leader” al „maselor”, ieşit din 
chiar. lumea nouă. şi în care generaţia să se recunoască. 
Vardali dubla pe s şi rostogolea pe r, cu cel mai pur accent 
francez. De mult studia pe domnul Basile Petresco şi 
decisese că era omul de care avea nevoie. Vardali cerea 
concursul prinţesei pentru a-l converti, cum şi pentru a le 


da ea însăşi sfaturi politice, de care o credea foarte 
capabilă. Apreciase totdeauna calităţile ei de inteligenţă şi 
iniţiativă care. Deocamdată, era vorba şi de o cartelare ce 
le întărea mult situaţia. El avea mână liberă să propună un 
candidat pentru un loc vacant la Bihor. Propus nu înseamnă 
şi ales, dar candidatul avea ocazie superbă să debuteze ca 
elector şi să se facă util. Vardali avea cea mai mare 
încredere că a făcut o achiziţie excelentă în domnul Basile 
Petresco. 

Ada asculta atent, fără să-şi arate surprinderea. 

— Bihor? Ar merge! zise. 

Îşi amintea că Lică cumpărase de la Bihor o pereche de 
cai! 

— Am să propun domnului Petrescu. dar e o fire foarte 
independentă! 

— Perfect! Tocmai ce ne trebuie! afirmă Vardali. 

De fapt, le trebuia un candidat cu parale şi fără trecut. De 
mult pusese ochii pe Lică. Bani avea prinţesa destui, slavă 
Domnului. Lică, slavă Domnului, nici un trecut! 

„Pas de blason sauf l'6cusson d'ecuries!” surâdea în el 
maliţios Vardali, aristocrat ireductibil. 

Ajunsă la palat, deşi poarta mare era, printr-o neglijenţă, 
închisă, Ada cobori pe trotuar fără să observe, fără să facă 
gălăgie. Înainte de a deschide portiţa grilajului luxos, se 
întoarse spre şofer şi-i spuse preocupată: 

— Du-te înapoi după domnul! 

După o secundă de ezitare, înțelegând de cine era vorba, 
obiectă timid că cellalt auto era dus cu domnul. 

— Totuşi, du-te! porunci Ada. 

Rămase niţel în loc gânditoare. Aspectul nou al lui Lică şi 
vorbele lui Vardali i se gravaseră în minte. Figura aceea 
voluntară, gura cu desenul crud îi da o vâlvă nouă de 
senzualitate şi totodată era prinsă de gravitatea proiectelor 
politice. Cariera ei amoroasă şi cariera lui publică îşi 
amestecau preocuparea, dându-i o stare îngrijorată, cu 
care nu era deprinsă. 


LLA 


„Ar putea ajunge ministru!” gândi şi nu ştia de se bucură 
sau îi pare rău. Nu credea că ipoteza era o nebunie, credea 
pe Lică omul în stare de orice şi se gândea serios la noul 
plan de luptă deschis. Ambiţiile ei pentru Lică erau acum 
depăşite. 

Acţiunea şi intriga îi plăceau. Se întreba însă dacă Lică va 
rămâne atunci tot amantul supus de acum. Pe Maxenţiu îl 
suprima total, era ca şi suprimat, de altfel. Oare Lică o va 
lua în căsătorie? Ea, prinţesa Ada, îşi punea o astfel de 
întrebare cu îndoială? Gândurile aspre şi noi ale politicei şi 
amorului o îmbătrâneau. Uită că are 33 de ani şi Lică 39, 
deşi tocmai în ziua aceea vârsta era mai bine gravată pe 
faţa lui accentuată de asprimea expresiei şi lipsită de umbra 
juvenilă a musteţii. 

Ada simţi un fel de desperare anticipată de femeie matură 
şi voluptuoasă. Urcă pe scara a doua a palatului. Un fecior 
era acolo pe săli: 

— De vine domnul să mă anunţi îndată! zise. 

Mai vioi, înţelese repede şi se înclină. Pentru servitori 
acum Maxenţiu, acolo, departe, era ca şi mort, şi Lică 
stăpân. Sus, Ada se opri în biroul apartamentului ei. Cu 
două degete începu să bată un tact pe masa de scris, poate 
că o măsură din De profundis. Observă o boare uşoară de 
praf şi, cu degetul arătător, pe care purta safirul uriaş, 
scrise pe praful subţire: Doamna Ada Basile Petrescu, apoi, 
maşinal, şterse. 

Cum o uşă se deschidea în ecoul palatului de marmoră, se 
duse repede în faţa unei oglinzi să-şi potrivească părul, cu 
urechea întinsă. Nu putea fi Lică. 

Se uita în oglindă atent, fără complezenţă. Abia acum 
observa că s-a îngrăşat simţitor. 'Tot femeie slabă la aspect, 
dar cu braţele mai rotunjite ceva, cu gâtul lung, mai plin, cu 
osul şoldului acoperit. Ridică sus foile strâmte ale taiorului 
negru: avea pulpă, numai fluierul gambei era tot aşa de 
uscat. Carnea aceea trebuia s-o lase acolo sau s-o suprime? 
Îşi potrivi rochia la loc. Decise să lase carnea unde se 


aşezase cu rosturile ei. Surâse. Bărbia era mai puţin 
ascuţită şi pielea întinsă mai puţin neagră. 

— Intră! 

Un fecior îi întindea pe o tavă o telegramă. 

— Bine! Nu uita îndată ce o veni domnul! 

Era de la sanatoriu. Se sfârşise: nu-l va aduce în ţară, cel 
puţin deocamdată. 

„Aşadar, la Bihor?” Surâse iar. „locmai la Bihor! Bună 
noapte în hotelul de la Bihor.” 

Ca goniţi, gemenii plecaseră pe jos, apucând, fără să-şi 
vorbească, aceleaşi străzi, mereu mai laterale, mereu 
schimbate, într-un fel de cursă parcă în care urma să le fie 
pierdută. Ajunşi pe drumul ăsta întortocheat în faţa feliei 
bizare de casă ce le era proprietate, se opriră printr-o 
aceeaşi mişcare, uitându-se în sus spre camera 
sechestratei, apoi unul la altul. 

— Nu mai trebuie femeie! mormăi încet unul sau celălalt, 
pentru amândoi. 

Apoi intrară în cucurigul ciudat al locuinţei să-şi 
plănuiască mai departe riturile bizare ale îngemănării lor 
respingătoare. 

Lică aşteptase plecarea tuturor pentru a porni şi el după 
cortegiu, pe care-l zărise curând de la distanţă, înaintând 
încet pe şosea; era dricul şi trei trăsuri, cea cu preoţii, 
cupeul Rimilor şi o birjă cu moşica Mari, în care se 
încărcase vreo patru colege ale Siei. Atât din tot fastul de 
adinioară. 

Pe măsură ce distanţa dintre automobil şi convoi se 
micşora Lică se întreba mai stăruitor de-i nevoie să meargă 
la cimitir şi ajungea la concluzia că nu e necesar. Porunci 
întâi şoferului să încetinească; astfel spaţiul, pe care treptat 
îl câştigase, creştea din nou, despărţindu-l de cortegiu. 

Ce să fi căutat la cimitir? Ce fusese de făcut se făcuse! Cu 
Sia se isprăvise! Un fel de plumb toipt îi îngreuna încă 
trupul la gândul Siei. Cu Rimii avea să vadă. Ură şi 
ameninţare permanentă! lar cu Ada! Şi cu Ada avea de 


văzut! Nu ştia bine ce! Era o stare a lui agresivă către tot. O 
stare de spirit bună pentru a porni lupta socială pregătită 
de Vardali şi de Ada şi de care n-avea habar. 

Îşi aminti de Maxenţiu. Ca şi mort! Era o uşurare şi o 
pierdere. Prezenţa lui Maxenţiu între el şi Ada fusese 
totdeauna un stimulent. Prinţul îi inspira admiraţie, teamă, 
milă, invidie, necaz, emulaţie, umilinţă, ambiţie. Odată el 
dispărut, toate simţurile astea erau păgubite şi ar fi vroit 
parcă să le ia de aiurea. Prinţul mai fusese pentru el şi un 
parapet de care îşi rezema lenea şi nepăsarea şi acum 
trebuia să se proptească singur, să se repeadă cu capul 
înainte înspre coarnele de taur ale vieţii. 

Da! Cu Ada avea de socotit! Locul prinţului mai întâi, şi lui 
Lică i se părea că şi titlul îi revine deodată cu locul. Apoi 
slugile obraznice şi disciplinate. Casa aceea cu parchet prea 
lunecos şi cu scări în care te încurcai. şi patul prinţului! Lică 
nu credea în microbi! Astfel se isca un zel, un neastâmpăr 
nou Trubadurului, pe când zdruncinul carului funebru 
descompunea ultimele agregări ale trupului Siei. 

Ce fusese Sia? O energie derivată din Lică şi încremenită 
acolo, în fata trupeşă, şi care acum revenea la obârşia ei. 
Un mare amor de sine, derivat de la sine şi imobilizat în 
pasiunea fetei pentru el, şi care acum era restituit 
egoismului lui Lică. 

— La palat! zise, şi cuvântul nu sună ridicol. 

Iar tonul sec, aprig, dete şoferului o mişcare de încovoiere 
supusă peste volanul maşinii. 

După ce depusese în drum pe pictorul Greg, Drăgănescu, 
ajuns acasă, coborâse anevoie, mereu apăsat de acea 
durere în stânga, pe care n-o putea nesocoti, deşi n-ar fi 
vrut să ţină socoteală de ea. Mika-Le coborâse şi ea. Intrară 
în biroul principal al casei. Elena nu se întorsese. Cu gândul 
la sănătatea ei acum aşa de debilă, Drăgănescu fu 
îngrijorat. Se linişti, când feciorul îi spuse că automobilul cu 
doamna şi cu domnul Marcian a trecut pe dinaintea casei. 
Drăgănescu era foarte ostenit şi fata ceea, acolo, îl plictisea 


De ce va fi venit cu el? Se sperie, avu o izbitură la inimă, 
simțind ceva pe mâna lui. Era gheruţa lui Mika-Le. Ce vrea? 
Iar vreo cerere de favoruri sau bani. 

— Elena nu s-a întors. Poate că întârzie mai mult. Vream 
să-ţi spun că aş putea veni din nou să stau aici. dacă crezi şi 
dumneata. ţi-aş ţine de urât! 

Drăgănescu se uită la ea lung. Avea idei moderate, dar 
decise. Nu crezuse niciodată răul tot ce se spunea de dânsa 
şi acum îl credea deplin. Scutură mâna de pe care lăbuţa 
neagră se desprinsese. 

— De nu vrei să mergi cu tramvaiul, pleacă îndată cu 
automobilul, înainte de a fi dus la garaj. 

Tonul, era aspru şi nu lăsa nici o îndoială. Fără să aştepte 
altă invitare, Mika-Le plecă. Feciorul, omul vechi de casă, se 
apropia cu precauţiune de Drăgănescu: 

— O telegramă pentru doamna! 

Cu ochii congestionaţi în ziua aceea, Drăgănescu îl 
fulgeră, apostrofându-l: 

— Nu ştii unde trebuie pusă corespondenţa doamnei? 

— Din Elveţia! cuteză cellalt. 

În adevăr, Maxenţiu îşi declarase la Leysins două domicilii, 
prin una din acele fantezii exaltate, corectată de menţiunea 
tristă şi prevăzătoare „În caz de accident”. La vreun 
accident de bob-sleigh se va fi gândit sărmanul, sau totuşi 
ştia că moare? 

— A! Aşa! se potoli Drăgănescu, dar începură ciocăneli noi 
sub coastă. 

Era acum şi el îndoit. Să-i dea Elenei telegrama tocmai în 
ajun de concert şi după înmormântare! O luă în mână, o 
întoarse, o răsuci. Cumpăni sentimentele şi disciplina lor. 
Vroia să facă ceea ce ar fi fost mai plăcut Elenei. O înapoie 
nedeschisă. 

— Du-o în salonaşul doamnei. De se întoarce cu domnul 
Marcian are s-o găsească! 

În automobil, Elena şedea între Mini şi Marcian, liniştită că 
plecarea, a cărei grijă o turburase un minut, fusese 


orânduită. Frumuseţea zilei şi ecourile plutitoare ale 
muzicii de adineaurea o acopereau cu învelişuri calde, de 
subt care nu simţea nimic din tristeţea convoiului mortuar. 

Moleşită, vorbea puţin şi cu glas tărăgănat despre 
Maxenţiu, fără ca să lege amintirea lui, venită în memorie 
pe alte căi, de ceremonia funebră. Vorbea calm de sfârşitul 
lui apropiat şi de iluzia lui statornică. Vorbele ei erau blajine 
şi cam misterioase, cum era şi starea sufletească a lui 
Maxenţiu către dânsa, deşi nu din aceleaşi pricini. 

Comentă ultima lui cartă, un peisagiu alb de Alpi, însoţită 
de cuvintele: „lată minunea pe care o privesc din camera 
unde mă odihnesc de câteva zile, din prudenţă. Sărut 
mâinile frumoase şi darnice.” 

Buletinul doctorului, sumar şi categoric, de la aceeaşi 
dată, suna: „Stare extremă. În orice moment poate fi 
sfârşitul. Avizaţi.” 

Nu avizase nimeni. Cine ar fi fost destul de stângaci ca să 
turbure cu demersuri omeneşti vulgare o agonie aşa de 
senină în drum spre divinitate? 

Elena acum tăcea. Mini, pe care vocea de azi a doamnei 
Drăgănescu o importuna pentru ceva schimbat, alintat 
parcă, tăcea şi ea cu gândul la vitraliul vioriu şi la ora 
întârziată. Marcian spunea rar câte un cuvânt: 

— Doctorul Rim a fost ieri la repetiţie şi va veni, cred, şi 
mâine! zise la un moment cu un ton între întrebare şi 
afirmare. 

Nu-i răspunse nimeni. 

Automobilul Drăgăneştilor era un Lincoln minunat. Mini 
simţi voluptatea lunecării uşoare şi consimţi să recunoască 
unele privilegii ale averii. În dreptul străzii Regale ceru să 
se coboare. Elena se întoarse spre Marcian, ca şi cum ar fi 
putut avea ceva de obiectat din faptul că rămâneau singuri, 
apoi, prin micul telefon a cărui pâlnie nichelată atârna în 
faţa cristalului pare-brise, dete ordin să oprească. Nesimţit, 
fără ca şoferul să aibă o mişcare, trăsura stopă. 


După ce ajută lui Mini să se coboare, reamintindu-i ora fixă 
a concertului, Marcian rămase puţin lângă scara autoului, 
apoi urcă din nou. Elena comandă: 

— Pe bulevard înainte! şi, toropită, se rezemă cu capul 
lipitele pichetajul moale al perinilor. 

Ţinea ochii închişi pe jumătate. În lunecatul, pe care-l 
combina într-o armonie moale cu lenea ei, i se păru o 
încetinire la ur moment. Întredeschise ochii. Lunecarea era 
iar regulată. Erau pe Lascăr Catargiu, dar trecuţi de casa 
Drăgănescu. În dreptul casei probabil şoferul încetinise, 
apoi, neavând ordin de oprire, reluase pulsul mersului. 
Elena se uită spre Marcian cu o privire precaută. Distrat, 
nu băgase de seamă. La sfârşitul bulevardului ezitarea 
maşinii fu ceva mai simțită. Marcian se uită prin geam, apoi 
la Elena care, iar cu ochii închişi, nu mişca. 

Din iniţiativă proprie şoferul coti pe şosea şi reluă mersul 
ritmic mai neted încă, pentru că era ceva mai accelerat. 
Impresia de scufundare dată de viteză Elena o simţea cu 
corpul ei mereu mai părăsit pe perine. Sub acea lâncezime 
ceva se precipita în ea undeva, într-un adânc. 

Marcian sta drept, rigid, cu capul înainte, cu ochii pe vidul 
distanţei. Elena mişcă puţin picioarele încurcate în pledul 
lunecat. Marcian se aplecă şi i-l ridică maşinal. Fără să-şi 
dea seama, mâna îi rămase peste pled pe genunchiul ei. 
Ochii Elenei luminară calzi la adăpostul pleoapelor. 

Lincolnul, lansat, fugea peste şosea ca purtat prin aer, pe 
drumul fără obstacol, drept, interminabil. În mişcarea 
uşoară a trăsurii Elena se lăsă strămutată nesimţit spre 
Marcian. Pe când un spaţiu gol rămânea pe perinile de 
căprioară, ea era mereu mai alăturată de el. În „capa” de 
blană subţire, aşternută în automobil ca să o acopere la 
nevoie, sta acum refugiată într-un fald călduţ, care apăsa 
umărul lui Marcian, neclintit. 

Pe şosea fu vidul unei văi mici, ca o uncia; apoi respiraţia 
verticală, scurtă, a unei cline. Elena, în voia acelor mişcări, 
fu acum aplecată peste umărul lui Marcian. Involuntar 


mâna lui se strânse prin pled, pe ovalul genunchiului, 
căutând parcă un sprijin. Acum nici vale, nici clină de deal, 
un patinaj uniform! Cu o clipire nouă de lumină în ochi, 
Elena îşi apropie încet capul de al tovarăşului ei: gest acum 
voluntar. Un spaţiu mic, ca şi inexistent, separa obrazul 
palid al femeiei de profilul rigid al muzicantului. Era 
senzaţia nesigură a unei atingeri sau certitudinea ei 
emoţionantă. Marcian crispă cu nervozitate pumnul pe 
genunchiul docil. La murmurul vag al mersului se amestecă 
un mic gemet de durere şi consimţire al Elenei. Atunci 
Marcian, tot nemişcat, dar acum nemişcat printr-o 
încordare desperată, ca să nu i se strămute cumva povara, 
simţindu-şi obrazul fibros din efortul de a nu se dezlipi de 
celălalt, fixă, cu ochi de asasin, umerii lemnoşi ai şoferului. 

Pe tot parcursul, omul acela nu clintise. dacă tocmai atunci 
s-ar fi întors spre dânşii! Cu privirea înfiptă ca un junghi în 
spatele de manechin, Marcian căută a-l pironi pe loc, pe 
când ritmic mâna i se închidea şi deschidea pe 
dezmierdarea genunchiului viu. 

Acum, viteza nu se mai precipita în Elena. Din adâncul ei 
voinţa urca fermă, sigură de ea însăşi. 

În Marcian era un vid, un abis al voinţei, în care se 
azvârlea cu îmboldirea puterilor toate. A doua zi, recules în 
noua armonie a vieţii ce i se pregătea, avea să dirijeze ca un 
stăpânitor concertul din muzică de Bach. 


SFÂRŞIT