[RD] Ludmila Ulitkaia_Al Dumneavoastra Sincer Surik

.'Mwv* 


roman 


II L MAX1TAS 














LUDMILA ULIŢKAIA 

Al dumneavoastră sincer, Şurik 

Traducere din rusă şi note de GABRIELA RUSSO 


hu(m ANITAS 

iWîi 


2 


Cu mulţumiri, Nataşei Cervinskaia — lector, consilier, 
medic. 


3 



1 

Tatăl copilului, Aleksandr Sighismundovici Levandovski, cu 
înfăţişarea unui demon cam şifonat, cu nasul încovoiat şi cu 
buclele înfoiate pe care încetase să şi le mai vopsească după ce 
împlinise cincizeci de ani, promitea din fragedă copilărie să 
devină un geniu al muzicii. L-au tot cărat pe la concerte de la 
opt ani ca pe Mozart, dar lucrurile s-au împotmolit când a ajuns 
aproape de şaisprezece ani, ca şi cum steaua gloriei i-arfi apus 
undeva în ceruri. Pianiştii tineri îndeajuns de înzestraţi, dar fără 
să fie străluciţi, au început să-l ocolească, iar după ce a 
terminat cu brio conservatorul din Kiev, a ajuns treptat-treptat 
un simplu acompaniator. Era un acompaniator cu multă 
sensibilitate, scrupulos, s-ar putea spune că era unic în felul lui, 
se producea în public alături de violonişti şi violoncelişti de 
prima mână care se băteau chiar pentru el. Dar apărea al 
doilea pe afiş. în cel mai bun caz scria „partidă pian", în cel mai 
rău erau două litere „ac". „Ac-ul" ăsta era nefericirea vieţii lui, îi 
dădea mereu junghiuri la ficat. în concepţia anticilor tocmai 
ficatul s-ar părea că se îmbolnăveşte cel mai tare din cauza 
invidiei. Bineînţeles că nimeni nu credea în prostiile lui 
Hipocrat, în schimb ficatul lui Aleksandr Sighismundovici era 
într-adevăr cel mai expus agresiunilor. Ţinea regim, din când în 
când se îngălbenea, pica bolnav şi se chinuia groaznic. 

A cunoscut-o pe Verocika Korn în cel mai fericit an din viaţa 
ei. Abia intrase la studioul de teatru al lui Tairov, nu ajunsese 
încă să aibă reputaţia de cea mai slabă studentă, era încântată 
de cursurile atât de diverse şi de interesante şi visa la rolul cel 
mare. Erau ultimii ani înainte de apusul teatrului de cameră. Cel 
mai de seamă teatrolog al ţării nu apucase încă să îşi exprime 


4 



punctul de vedere sacrosanct cu privire la teatru, numindu-l 
„burghez la propriu", asta avea s-o facă peste câţiva ani. Alisa 
Koonen era la apogeul carierei, iarTairovîşi permitea într-adevăr 
asemenea nebunii „burgheze la propriu" cum era spectacolul 
Nopţi egiptene. 

Au sărbătorit la teatru, conform tradiţiei, vechiul An 
1X10^1935 şi printre multele distracţii cu care s-au amuzat 
actorii inventivi în noaptea aceea lungă a fost şi concursul 
pentru cel mai frumos picior. Actriţele s-au retras în spatele 
cortinei şi fiecare dintre ele, ridicând-o puţin, şi-a expus în văzul 
tuturor picioruşul fără nume de la genunchi până în vârful 
degetelor. 

Verocika, tânăra de optsprezece ani, şi-a sucit şi răsucit 
glezna în aşa fel încât să nu se vadă ciorapul cârpit cu grijă şi a 
fost cât pe ce să leşine din cauza emoţiilor gata să dea în clocot 
când au tras-o cu putere de după cortină şi i-au pus un şorţ pe 
care scria cu litere argintii: „Am cel mai minunat picioruş din 
lume", l-au înmânat şi un pantofior de carton meşterit în 
atelierul teatrului, plin ochi cu bomboane de ciocolată. Toate 
acestea, inclusiv bomboanele ca piatra de tari, au fost păstrate 
mult timp în sertarul de jos al scrinului mamei ei, Elizaveta 
Ivanovna, care devenise neaşteptat de sensibilă la succesul 
fetei într-un domeniu pe care şi-l imagina ca depăşind limita 
decenţei. 

Chiar Tairov l-a invitat la petrecere pe Aleksandr 
Sighismundovici, venit în turneu de la Piter. Toată seara 
oaspetele de vază nu s-a dezlipit de Verocika şi a produs asupra 
ei o impresie dintre cele mai adânci, iar spre dimineaţă, când 
balul s-a terminat, i-a pus cu mâna lui în piciorul premiat 
ghetuţa albă de fetru, variaţie curajoasă pe tema pâslarilor 
ruseşti, dar având tocurile înalte, şi a condus-o acasă pe 
străduţa Kamergherski. Era încă întuneric, zăpada cădea domol 
ca într-un decor de teatru, felinarele dădeau o lumină galbenă 
tot ca la teatru, iar ea se credea actriţă în rolul principal pe 
scena cea mare. într-o mână ţinea strâns pantofii eleganţi, 
numărul treizeci şi patru, înveliţi în ziar, cealaltă mână i se 
odihnea fericită pe mâneca lui, iar el îi recita versurile perimate 
ale unui poet căzut în dizgraţie. 

El a plecat în aceeaşi zi la Leningradul lui lăsând-o total 
dezorientată. A promis că va veni în curând. Dar au trecut 


lSărbătorit de ruşi după calendarul iulian. (N. tr.) 


5 



săptămânile una după alta, iar de la atâta aşteptare şi atâtea 
speranţe Verocikăi nu i-a rămas decât un gust amar. 

Succesele Verocikăi în meserie nu erau prea mari, la asta se 
adăuga faptul că profesoara de balet, care le învăţa dansul 
modern inspirată fiind de Isadora Duncan, îi purta o pică 
grozavă, nu îi spunea decât „picioruş minunat" şi nu îi ierta nici 
cea mai mică greşeală. Sărmana Vera îşi ştergea ochii cu colţul 
hitonului din stambă de la Ivanovo şi nu reuşea să nimerească 
ritmul muzicii extatice a lui Skriabin după care exersau 
studentele azvârlindu-şi energic în faţă pumnişorii şi genunchii 
ca să prefacă în imagini vizuale spiritul rebel, greu de prins, al 
melodiilor. 

într-una dintre zilele cele mai urâte din primăvara aceea, 
Aleksandr Sighismundovici s-a întâlnit cu Vera la intrarea 
artiştilor. Venise la Moscova pentru două săptămâni să 
înregistreze câteva concerte ale unui violonist remarcabil, o 
celebritate mondială. într-un anume sens, aceasta a fost clipa 
lui norocoasă: violonistul, educat după moda veche, s-a purtat 
cu Aleksandr Sighismundovici cu un respect deosebit şi, după 
cum a reieşit până la urmă, şi-a amintit de gloria acestuia din 
copilărie. înregistrarea a decurs minunat. Pentru prima oară 
după mulţi ani, vanitatea pianistului a avut un moment de 
respira, s-a înmuiat şi s-a îmblânzit. Simpla lui prezenţă a făcut- 
o să se înfioare pe fata cu ochii albaştri bătând în cenuşiu, o 
splendoare de fată — entuziasmul unuia s-a hrănit din 
entuziasmul celuilalt... 

în ceea ce o priveşte pe tinerica Vera, care îşi dăduse toată 
silinţa de-a lungul întregului an şcolar să studieze „formele cu 
mare încărcătură emoţională" promovate de Tairov, taman în 
primăvara aceea şi-a pierdut o dată pentru totdeauna 
capacitatea de a sesiza că există totuşi o graniţă între teatru şi 
viaţă, „al patrulea zid" s-a prăbuşit, iar de atunci încolo ea a 
jucat în spectacolul propriei sale vieţi. în acord cu ideile adânc 
stimatului profesor care cerea de la actorii lui universalitate — 
de la mistere la operetă după cum spunea chiar el, Verocika a 
jucat în primăvara aceea rolul de ingenuă dramatică în faţa lui 
Aleksandr Sighismundovici, emoţionat la culme. 

Graţie strădaniei comune a naturii şi artei, povestea lor de 
dragoste a fost minunată — cu plimbări noaptea, cu cine intime 
în separeurile din cele mai renumite restaurante, cu mângâieri 
fierbinţi care le-au procurat amândurora o plăcere mai mare, 
poate, decât aceea pe care au încercat-o în ultima noapte de 


6 



dinaintea plecării din Moscova a lui Aleksandr Sighismundovici, 
atunci când Verocika a capitulat definitiv în faţa forţei vădit 
superioare a adversarului. 

Fericitul învingător a plecat, lăsând-o în ceaţa dulce a 
amintirilor proaspete din care s-a conturat încetul cu încetul 
tabloul adevărat al viitorului ei. El a avut timp să îi facă 
mărturisiri despre cât de nefericită e viaţa lui de familie: că are 
o nevastă bolnavă psihic, o fetiţă cu un traumatism provocat la 
naştere, o soacră autoritară cu apucături de plutonier-major. Şi 
că n-o să poată niciodată, dar niciodată, să îşi lase familia 
asta... Verocika a fost cât pe ce să leşine de admiraţie: cât de 
mărinimos este! A vrut numaidecât să îşi jertfească viaţa 
pentru el. Nu-i nimic dacă vor fi perioade lungi de despărţire şi 
scurte întâlniri, treacă de la ea, nu-i nimic dacă ei îi va aparţine 
numai o cotă-parte din sentimentele lui, din timpul lui, din 
personalitatea lui, fie şi aşa — o să accepte partea pe care el 
binevoieşte să i-o consacre. 

Dar rolul acesta era deja un alt fel de rol, nu mai era 
Cenuşăreasa care îşi schimbă înfăţişarea şi ciocăne noaptea cu 
tocurile pantofiorilor de sticlă pe caldarâm, în decorul luminat 
de felinare, acum era amanta secretă, ascunsă în umbra 
adâncă. I s-a părut la început că va putea juca rolul acesta până 
la sfârşitul vieţii, a ei sau a lui: câteva întâlniri îndelung 
aşteptate, câteva momente de prăbuşire fără mare tam-tam şi 
mereu aceleaşi scrisori pline de dor. Aşa au lungit-o trei ani. 
Vera a început să simtă ca orice femeie gustul amar al unei 
vieţi serbede şi fără noroc în dragoste. 

Nici nu a început bine cariera ei de artistă, că s-a şi 
terminat: i-au sugerat să plece. A părăsit trupa, dar a rămas la 
teatru să lucreze ca secretară. 

Tot atunci, în 1938, a făcut prima încercare să scape din 
relaţia asta care o sleia de puteri. Aleksandr Sighismundovici s- 
a supus voinţei ei şi, sărutându-i mâna, a plecat la Leningrad. 
Verocika însă n-a rezistat nici măcar două luni; ea a fost aceea 
care l-a chemat, şi au luat-o de la capăt. 

Ea slăbise şi, după cum spuneau prietenele ei, se urâţise. 
Au apărut primele semne ale bolii nediagnosticate încă: ochii 
aveau o strălucire de metal, din când în când i se punea un nod 
în gât, avea crize de nervi, chiar şi pe Elizaveta Ivanovna au 
început s-o sperie întru câtva isteriile care o apucau pe Verocika 
acasă. 


7 



Au mai trecut încă trei ani. în parte la presiunea Elizavetei 
Ivanovna, în parte din dorinţa de a-şi schimba viaţa ratată, 
după părerea ei, Verocika a rupt-o iarăşi cu Aleksandr 
Sighismundovici. Chiar şi pe el îl chinuia povestea asta 
complicată, dar nu se încumeta să fie el cel care să provoace 
ruptura: de câte ori venea la Moscova o iubea pe Verocika 
profund exaltat. Dragostea ei tandră şi înflăcărată îi hrănea 
vanitatea bolnavă, mizerabilă. De data aceasta au reuşit, pare- 
se, s-o rupă de tot: războiul care începuse i-a despărţit pentru 
mult timp. 

La vremea aceea Verocika rămăsese fără slujbă, o slujbă de 
secretară deloc de invidiat, şi s-a apucat să înveţe modesta 
meserie de contabilă, dar a alergat în acelaşi timp şi la repetiţii, 
a încercat departe de ochii lumii să vadă dacă i se potrivesc 
câteva roluri: avea o mare slăbiciune pentru rolul doamnei 
Bovary. Ah! Dacă ar fi Alisa Koonen! I s-a părut atunci că timpul 
se mai poate întoarce, că va apărea din nou pe scenă în rochia 
de muselină împodobită cu trei bucheţele de trandafiri cu ceva 
fire de verdeaţă şi va dansa cadril pe domeniul Vaubyessard, cu 
un viconte necunoscut... Aceasta e o boală molipsitoare pe care 
o cunosc numai aceia care au suferit de ea şi s-au lecuit. Fără 
să abandoneze teatrul, Vera a încercat să nu mai fie atât de 
dependentă de el, şi-a procurat chiar şi un admirator „din 
public", cum se spune, un evreu care lucra la aprovizionare, un 
om extraordinar de serios şi un prost tot atât de extraordinar. I- 
a cerut mâna. Ea, după ce a plâns cu sughiţuri o noapte 
întreagă, l-a respins comunicându-i cu mândrie că iubeşte pe 
altul. Ori că Vera avea un cusur, ori că nu era deloc în pas cu 
vremea, delicateţea ei fragilă, faptul că era gata oricând să se 
entuziasmeze şi să recurgă la stratageme subtile şi 
sentimentalisme la modă, să zicem, în vremea lui Cehov, toate 
acestea nu mai aveau niciun haz pentru nimeni în vremurile 
eroice ale războiului şi ale desăvârşirii socialismului, începute 
imediat după aceea... Ei bine, dacă-i aşa, atunci nimeni... în 
niciun caz individul de la aprovizionare... 

A urmat evacuarea la Taşkent. Elizaveta Ivanovna, 
conferenţiar la un institut pedagogic, a stăruit ca fiica ei să 
demisioneze de la teatru şi să plece cu ea. 

Aleksandr Sighismundovici s-a pomenit evacuat la Kuibîşev, 
nefericita lui familie n-a apucat să fie evacuată şi a pierit în 
timpul blocadei. El s-a îmbolnăvit grav la Kuibîşev, cele trei 
pneumonii făcute una după alta erau cât pe ce să-l bage în 


8 



groapă. L-a pus pe picioare o soră medicală, o tătăroaică 
zdravănă din partea locului. A luat-o de nevastă pentru că era 
singur şi slab de înger. 

Când s-au întâlnit după război, Verocika şi Aleksandr 
Sighismundovici au luat totul de la capăt, dar în decoruri uşor 
schimbate. Ea lucra la Teatrul Dramatic, unde îşi găsise un post 
de contabilă. Acum se dădea în vânt după Maria Ivanovna 
Babanova în locui Alisei Koonen, mergea la spectacolele ei, îşi 
zâmbeau chiar când se întâlneau pe culoare. Aleksandr 
Sighismundovici se întâlnea cu ea tot la intrarea artiştilor şi o 
porneau pe bulevardul Tverski până la străduţa Kamergherski. 
Era din nou nefericit în căsnicie, avea din nou o fată bolnavă, 
îmbătrânise, se împuţinase la trup, era şi mai îndrăgostit, şi mai 
tragic. Povestea de dragoste a lovit din nou cu forţa oceanului 
în furtună, valurile iubirii i-au purtat pe culmi de neatins şi i-au 
lăsat să cadă în adâncurile cele mai adânci. Poate că exact asta 
îşi dorea Verocika în sufletul ei nemângâiat. în toţi anii aceia i 
se întâmpla des să viseze unul şi acelaşi vis: în timp ce avea o 
ocupaţie absolut anodină, în timp ce îşi bea ceaiul, de exemplu, 
cu mama la măsuţa lor ovală, vedea deodată că unul dintre 
pereţi dispare, iar în locul lui apare o sală de spectacole în 
beznă, care se întinde la nesfârşit, plină cu spectatori nemişcaţi 
şi muţi... 

Ca şi altădată, Aleksandr Sighismundovici venea şi acum la 
Moscova de două-trei ori pe an, se oprea de obicei la hotelul 
Moscova, Verocika alerga să îl întâlnească. Se împăcase cu 
soarta ei, şi numai sarcina venită atât de târziu i-a schimbat 
cursul vieţii. 

Povestea ei de dragoste a durat mult, „până la moarte", aşa 
cum îşi prorocise singură în tinereţe... 

2 

Vera arăta aşa cum arată femeile însărcinate cu fete: cu 
burta ca un măr, şi nu ca o pară, cu faţa un pic umflată, cu 
pielea de la ochi zgrunţuroasă şi maronie, iar fătul avea mişcări 
line, nu bruşte. Aşteptau bineînţeles o fetiţă. Elizaveta 
Ivanovna, străină de orice fel de superstiţie, s-a pregătit din 
timp pentru naşterea nepoatei şi, deşi nu ţinea morţiş la 
culoarea roz, întâmplarea a făcut să adune aproape pe 
negândite tot trusoul de culoare roz: pieptăraşe, scutece, chiar 
şi o bluziţă de lână. 


9 



Copilul era din flori. Vera nu mai era tânără, avea treizeci şi 
opt de ani. Dar situaţia asta nu o împiedica deloc pe Elizaveta 
Ivanovna să se bucure de evenimentul care era pe cale să se 
producă. Ea însăşi se căsătorise târziu, o născuse pe unica ei 
fiică aproape de treizeci de ani şi rămăsese văduvă cu trei copii 
în braţe: cu Verocika de şapte luni şi cu două fete vitrege 
adolescente. Rămăsese singură, singură îşi crescuse fetele. De 
altfel, fata vitregă cea mare plecase din Rusia în 1924 şi nu se 
mai întorsese. Fata vitregă cea mică o cotise cu inima deschisă 
spre noua putere, întrerupsese relaţiile cu Elizaveta Ivanovna 
pentru că era din vechiul regim şi era un om periculos de 
înapoiat, se măritase cu un şef sovietic de rangul doi, a cincea 
roată la căruţă, şi se prăpădise înainte de război în lagărele 
staliniste. 

Toată experienţa de viaţă a Elizavetei Ivanovna o îndemna 
să fie răbdătoare şi curajoasă, să o aştepte cu inimă deschisă 
pe fetiţa care îi mărea în mod neaşteptat familia. Fiică-membru 
al familiei, fiică-prietenă şi sprijin, pe aşa ceva se construise şi 
viaţa ei. 

Când în loc de fetiţa aşteptată s-a născut un băiat, 
amândouă, şi mama, şi bunica, s-au pierdut cu firea: li s-au 
năruit toate planurile dragi lor, n-a mai rămas nici urmă din 
imaginea despre familie pe care şi-o făuriseră: Elizaveta 
Ivanovna stânci în picioare, cu minunata lor sobă olandeză în 
fundal, Verocika stând jos în aşa fel încât mâinile mamei să-i fie 
aşezate pe umeri, iar pe genunchii Verocikăi minunea de fetiţă 
cu părul cârlionţat. Ca într-o ghicitoare pentru copii: două 
mame, două fiice, bunica şi nepoţica... 

Verocika examinase cu atenţie feţişoara copilului încă din 
maternitate, dar de desfăşat l-a desfăşat prima dată acasă şi a 
fost impresionată neplăcut de scrotul de un roşu aprins, imens 
în comparaţie cu tălpile micuţe, şi de flecuşteţul acela înviorat 
brusc, într-un mod tare nedelicat. Tocmai în clipa în care se uita 
buimăcită la acest fenomen îndeobşte cunoscut, un jet cald i-a 
udat faţa. 

— la te uită ce ghiduş! a zâmbit bunica şi a pipăit scutecul 
care era complet uscat. Să ştii, Verusia, că ăsta o să iasă 
întotdeauna uscat din apă... 

Pruncul îşi juca feţişoara schimbându-şi mimica de la o 
secundă la alta: fruntea i se încrunta şi i se încreţea, buzele îi 
zâmbeau. Nu plângea, dar nu îţi puteai da seama dacă îi e bine 
sau rău. Mai degrabă era uimit de tot ce se întâmplă... 


io 



— Ca bunicul, e leit bunicul. O să fie un adevărat bărbat, 
frumos, solid, a decretat mulţumită bunica. 

— Unele părţi ale corpului sunt prea din cale afară, a 
punctat cu subînţeles Verocika. E leit taică-său... 

Elizaveta Ivanovna a făcut un gest plin de dispreţ: 

—Nu, Verusia, nu ai de unde săştii... Asta a fost 
dintotdeauna specialitatea bărbaţilor din familia Korn. 

Cu asta au epuizat definitiv experienţa lor personală în 
această problemă şi au trecut la următoarea: cum o să crească 
două femei slabe un bărbat puternic. Din nenumărate motive 
familiale şi sentimentale copilul a fost condamnat să poarte 
numele de Aleksandr. 

Chiar din prima zi şi-au împărţit sarcinile în aşa fel încât să 
rămână în seama Verocikăi numai alăptatul, iar toate celelalte 
să le ia asupra ei Elizaveta Ivanovna. 

Sport, distracţii pentru bărbaţi şi niciun fel de cocoloşeli, şi- 
a fixat Elizaveta Ivanovna primele obiective. Zis şi făcut. Din 
ziua când i s-a vindecat buricul, s-a ocupat de educaţia fizică a 
copilului: a chemat o maseuză şi l-a stropit zilnic cu apă 
recişoară, dar fiartă înainte. Ca să îi asigure copilului distracţiile 
demne de un bărbat, a făcut rost din timp de la Lumea copiilor 
de o puşcă de lemn, de soldăţei şi de un căluţ de lemn cu roţi. 
Cu obiectele astea deloc complicate Elizaveta Ivanovna şi-a pus 
în minte să-l ferească pe băiat de gustul amar al traiului în 
absenţa unui tată, absenţă ale cărei dimensiuni adevărate 
aveau să se contureze în scurt timp. Bunica avea de gând să 
facă din el un bărbat adevărat, un bărbat responsabil, sigur de 
el, capabil să ia decizii de unul singur, adică să fie exact cum 
fusese răposatul ei soţ. 

—Trebuie să te obişnuieşti să te ţii departe de el, să 
valorifici principiul distanţei maxime. 

Aşa a învăţat-o Elizaveta Ivanovna pe fiica ei de cum a ieşit 
de la maternitate, plănuind prea departe în viitor şi spunând-o 
pe un ton care suna a dăscăleală. 

— Când băiatul se va face mare, când va ieşi în sfârşit de 
sub tutela ta şi va face primul pas într-o direcţie anume, tu va 
trebui să faci un pas în direcţia opusă. Asta-i primejdia 
îngrozitoare care le paşte pe mamele singure, se leagă zdravăn 
de copil şi alcătuiesc împreună un singur organism, i-a spus-o 
răspicat, fără urmă de milă, Elizaveta Ivanovna. 


11 



— Cum poţi să spui una ca asta, mămico? a replicat jignită 
Vera. La urma urmei copilul are un tată care va pune umărul la 
educaţia lui... 

— N-o să iasă nimic din asta, că nu-i nimic de capul lui, e 
bun de lapte ca iepurele, ascultă la mine, a spus apăsat 
Elizaveta Ivanovna. 

A fost cu atât mai supărător pentru Vera, cu cât hotărâseră 
de comun acord ca peste câteva zile să vină fericitul tată ca să 
se unească în sfârşit cu iubita lui. Fiica şi mama, care altfel se 
adorau, nu se înţelegeau în această privinţă: Elizaveta Ivanovna 
îl dispreţuia pe iubitul Verocikăi, sperase ani la rând că fiica ei 
va întâlni un om mult mai vrednic de ea decât artistul ăsta 
nevricos şi fără noroc. Dar ştia tot atât de bine din propria 
experienţă cât de greu îi este unei femei singure, mai ales unei 
femei ca fiica ei, Vera, care are fire de artist şi e neînvăţată cu 
bărbaţii mitocani din ziua de azi. Dar, mă rog, bine că are pe 
unul... Şi a mormăit ceva nu tocmai la locul lui: 

— Oricât de cucoană ai fi, tot te mănâncă undeva... 

Adora proverbele şi zicătorile, ştia multe, chiar şi latineşti. 
Deşi era extrem de riguroasă în felul cum vorbea, folosea 
uneori expresii peste măsură de necuviincioase, dacă erau 
menţionate în dicţionarul frazeologic... 

—Să ştii, mamă, că... eşti prea de tot..., a spus uimită Vera. 

Elizaveta Ivanovna şi-a dat brusc seama: 

— Ei, iartă-mă şi tu, în niciun caz n-am vrut să te jignesc. 

Cu toată nedelicateţea mamei, Vera a avut aerul că se 
scuză: 

— Mamocika, ştii şi tu că el e în turneu... 

Văzând figura întristată a fetei, Elizaveta Ivanovna a dat 
înapoi: 

— Să-l lăsăm în plata Domnului, Verocika. Putem să creştem 
băiatul şi singure. 

A avut gura pocită... Aleksandr Sighismundovici a murit la o 
lună şi jumătate după ce s-a născut Şurik. A nimerit sub o 
maşină pe strada Vostanie, aproape de gara Moscova, când s-a 
întors la Leningrad după ce l-a văzut pentru prima oară pe fiul 
lui abia născut. Tatăl bătrân de-a binelea se hotărâse în sfârşit 
să îi comunice ferm zmeoaicei de Sonia că se desparte de ea, 
că îi lasă ei şi fetei apartamentul din Leningrad şi se mută la 
Moscova. Primele două puncte au fost îndeplinite. Doar de 
mutat nu a mai apucat să se mute... 


12 



Vera a aflat de moartea lui Aleksandr Sighismundovici după 
o săptămână de la înmormântare. în absenţa oricăror veşti a 
sunat neliniştită la un prieten al lui care ştia de relaţia lor, dar 
nu a dat de el pentru că era plecat într-o călătorie. Şi-a luat 
inima în dinţi şi a sunat la apartamentul lui Aleksandr 
Sighismundovici. Sonia i-a comunicat că a murit. 

Tânăra mămică, din categoria „primiparelor vârstnice", cum 
o numiseră la maternitate, şi totodată amanta bătrână — la 
vremea aceea se adunaseră douăzeci de ani de când dura 
relaţia lor — a devenit proaspătă văduvă fără să apuce să se 
mărite. 

Băieţelul cu părul negru îşi băga pumnişorul în gură, sugea 
cu convingere, plângea, murdărea scutecele, se găsea într-o 
stare de mulţumire senină şi nepăsătoare, fără urmă de griji. Nu 
se sinchisea de durerea mamei lui. în locul laptelui albăstrui 
care secase îi dădeau acum lapte de vacă în biberon, diluat şi 
îndulcit, şi îi mergea foarte bine. 

3 

La mijlocul veacului douăzeci a apărut din senin o modă 
care i-a molipsit pe toţi fără excepţie făcându-i să brodeze tot 
soiul de legende în legătură cu familiile lor. Au avut motive 
multe şi diverse, dintre care cel mai important a fost, fără 
îndoială, dorinţa ascunsă de a umple cu ceva locul gol rămas în 
urma fiecăruia. 

Cu vremea, sociologii, psihologii şi istoricii s-au pus pe 
treabă şi au studiat mobilurile care i-au împins pe mulţi oameni 
în acelaşi timp să scotocească în genealogii. Nu toţi au reuşit să 
dea de urma strămoşilor nobili, dar chiar şi ciudăţeniile de tot 
felul, unele de-a dreptul nostime, cum a fost cazul bunicii din 
Republica Ciuvaşă, prima femeie medic, o menonită 
descendentă a unor nemţi olandezi, sau, şi mai şi, cazul 
călăului de la camera de tortură din vremea lui Petru, toate 
acestea au avut şi ele valoarea lor în ce priveşte istoria familiei. 

în cazul lui Şurik nu a fost nevoie să se apeleze la 
imaginaţie. Istoria familiei lui a fost documentată convingător 
cu câteva tăieturi din ziarele din 1916, cu o hârtie minunată 
făcută sul, o hârtie japoneză groasă, şi nu subţire cum şi-o 
închipuie ageamii, un carton fibros de un cenuşiu spălăcit pe 
care era lipită o fotografie de o calitate ce nu a putut fi atinsă 
nici până astăzi. în fotografia asta, bunicul lui, Aleksandr 


13 



Nikolaevici Korn, un bărbat masiv, cu bărbia mare, fermă, 
sprijinită pe gulerul înalt al cămăşii de gală, stă alături de vărul 
primar al împăratului Japoniei, prinţul Kotohito Kanin, care a 
făcut o lungă călătorie de la Tokio la Petersburg, din care cea 
mai mare parte pe magistrala transsiberiană. Aleksandr 
Nikolaevici, director tehnic la căile ferate, om cu şcoală 
europeană şi educaţie ireproşabilă, era şeful acestui trenul 
special. 

Fotografia a fost făcută la 29 septembrie 1916 în atelierul 
fotografic al domnului Johansson de pe Nevski Prospekt, fapt 
atestat de ştampila albastră de pe spate, executată cu mare 
măiestrie. Din păcate, prinţul nu arăta prea bine: nici tu haine 
japoneze, nici tu sabie de samurai. Avea haine europeneşti 
obişnuite, faţă rotundă cu ochii înguşti, picioare scurte, arăta ca 
un chinez oarecare dintr-o spălătorie,^ dintre cei care 
împânziseră la vremea aceea Petersburgul. între altele fie spus, 
prinţul se deosebea mult de chinezul de la spălătorie cu 
zâmbetul lui perpetuu care nu iese la spălat cu niciun chip şi îl 
însoţeşte până la moarte. Se deosebea printr-o aroganţă 
impenetrabilă pe care n-o puteau înmuia nici măcar buzele la 
fel de lăţite în ambele părţi. 

Partea de legendă transmisă prin viu grai cuprindea 
amintirile bunicului relatate de bunică în variantă proprie: 
şedinţe de ceai prelungite în vagonul special Pullman, pe 
fundalul taigalei care de zile întregi nu se mai sfârşea, cu 
pădurile ei de foioase şi conifere, ale căror tonuri roşietice şi vii 
de toamnă sau verzi şi posomorâte străluceau dincolo de 
ferestre. 

Răposatul bunic avea o deosebită consideraţie pentru 
prinţul japonez, un snob cu studiile făcute la Sorbona, om 
inteligent şi liber-cugetător. S-a văzut că gândea de capul lui 
mai cu seamă când şi-a permis libertatea să aibă o relaţie 
personală, bazată pe încredere — fapt inadmisibil pentru un 
aristocrat japonez — cu domnul Korn, care făcea parte din 
personalul de serviciu, chit că era o funcţie de rang superior. 

Prinţul Kotohito, care trăise opt ani la Paris, era mare 
admirator al noii picturi franceze, îl admira în special pe Matisse 
şi a găsit în Aleksandr Nikolaevici un interlocutor binevoitor. 
Asemenea oameni nu găsea el în Japonia. Aleksandr Nikolaevici 
nu cunoştea tabloul Peşti roşii , dar a fost gata să îi dea crezare 
prinţului că tocmai în această capodoperă Matisse a dovedit că 
studiase atent arta japoneză. 


14 



Aleksandr Nikolaevici fusese ultima oară la Paris în 1911, 
până să vină războiul, atunci când Peştii roşii nu erau decât în 
stadiul de icre, în schimb exact în anul acela Matisse 
prezentase la expoziţia de toamnă o altă capodoperă a lui, 
Dansul... Mai departe, poveştile bunicii despre amintirile 
bunicului se pierdeau încetul cu încetul, încurcându-se cu 
amintirile ei despre ultima lor călătorie în străinătate, iar Şurik, 
căruia îi era uşor să înţeleagă că răposatul bunic îl cunoscuse 
pe prinţul japonez, se încăpăţâna să nu admită că bunica 
fusese în carne şi oase la Paris, oraş a cărui existenţă ţinea mai 
degrabă de literatură decât de realitate. 

Bunicii îi făcea mare plăcere să povestească şi poate că 
uneori forţa prea mult nota. Şurik o asculta cu smerenie 
mutându-se de pe un picior pe altul, aşteptând cu nerăbdare să 
se termine povestea al cărei sfârşit îl ştia deja de mult timp. Nu 
punea întrebări în plus, iar bunica nici nu avea nevoie de ele. Pe 
măsură ce treceau anii, poveştile minunate mureau şi se 
aşezau parcă în mănunchiuri nevăzute într-un raft din scrinul ei, 
la un loc cu fotografiile şi sulul de hârtie. Cât despre sulul de 
hârtie, acesta era documentul care atesta că domnului Korn i se 
acordase ordinul Soarele Răsare, cea mai înaltă distincţie de 
stat a Japoniei. 

în 1969 s-a produs marea schimbare, familia s-a mutat din 
străduţa Kamergherski, adică străduţa kammerjunkerilor — 
Elizaveta Ivanovna se încăpăţâna să folosească în mod profetic 
vechile denumiri —, la bariera Brest, pe o stradă care, judecând 
după numele ei, se întinsese cândva până la pădurea de lângă 
oraş. Imediat după ce s-au mutat aici, în Novolesnaia, pe o 
mică ramificaţie a străzii care cobora abrupt spre terasamentul 
căii ferate secundare care lega Belorusia de Riga — care, 
preciza bunica, lega Brest de Vindau—, deci aici, în minunatul 
apartament de trei camere neverosimil de spaţios, bunica i-a 
arătat pentru prima oară nepotului ei de cincisprezece ani 
inima însăşi a legendei: ea se afla în trei cutii care se scoteau 
una din alta, dintre care prima nu era autentică — o casetă din 
mesteacăn de Karelia, fără niciun fel de incrustaţii, cu capacul 
bombat în schimb celelalte două dinăuntru erau cutii japoneze 
autentice, una din jad, cealaltă din mătase în nuanţe de 
cenuşiu şi verde aşa cum e apa mării iarna. înăuntrul ei zăcea 
el, ordinal Soarele Răsare. Comoara asta era moartă de tot, iar 
faima ei se veştejise, nu rămăsese din ea decât scheletul de 
metal preţios, iar mulţimea de briliante care o ţinuseră în viaţă 


15 



şi care, strict vorbind, îi dăduseră valoarea materială, 
străluceau prin absenţă, numai găurile goale mai aminteau de 
ele. 

— Pietrele preţioase le-am mâncat. Ultimele s-au dus pe 
apartamentul ăsta, l-a informat Elizaveta Ivanovna pe nepotul 
ei de cincisprezece ani. 

La vremea aceea Şurik semăna cu un pui de ciobănesc 
german de un an, cu talia şi labele mari de adult, dar cu 
toracele încă îngust şi fără aerul acela impunător de bărbat în 
toată puterea cuvântului. 

— Cum le-ai scos de acolo? s-a interesat tânărul de partea 
tehnică a problemei. 

Elizaveta Ivanovna şi-a scos acul de păr din coada prinsă în 
vârful capului, a înţepat aerul cu el şi l-a lămurit: 

— Cu acul, Şurik, cu acul! S-au desprins excelent din 
scobitură. Comme des escargots 2 . 

Şurik nu mâncase în viaţa lui melci, dar a sunat 
convingător. A întors pe o parte şi pe alta ce mai rămăsese din 
decoraţie şi a înapoiat-o. 

— Au trecut cincizeci de ani de când a murit bunicul tău. Şi 
în toţi anii ăştia el şi-a ajutat familia să supravieţuiască. 
Apartamentul ăsta, Şurik, e ultimul cadou pe care ni l-a făcut. 

Acestea fiind zise, a aşezat decoraţia în prima cutie, pe 
urmă în a doua şi abia pe urmă în cutia de lemn. A închis cutia 
cu o cheiţă atârnată pe o panglică verde decolorată, iar cheiţa a 
pus-o într-o cutie de tablă pentru ceai. 

— Cum ne-a ajutat el, dacă era mort? a încercat Şurik să se 
lămurească. Şi-a holbat ochii galben-căprui şi sprâncenele i s- 
au făcut rotunde. 

— Zău că ai minte de ţânc de cinci ani, s-a necăjit Elizaveta 
Ivanovna. De pe lumea ailaltă! Am vândut piatră cu piatră, asta 
se înţelege de la sine. 

Şi-a înfipt acul de păr cu mişcarea obişnuită, înţepându-l 
sub coc, şi a împins sertarul scrinului. 

Şurik s-a dus în camera lui cu care nu se obişnuise încă şi a 
dat drumul magnetofonului. A început să urle muzica. Trebuia 
să mai rumege spusele bunicii, ele erau în acelaşi timp şi 
importante, şi complet absurde, iar cu muzică putea 
întotdeauna să gândească mai bine. 


2Ca la melci (fr.). (N. tr.) 


16 



Ca mărime, camera lui aproape că nu se deosebea de 
coteţul în care locuise înainte şi în care erau înghesuite două 
dulapuri cu cărţi şi o etajeră cu partituri muzicale. Numai că aici 
uşa avea o bilă în broască, se închidea bine şi se putea bloca 
uşor cu zăvorul. îi plăcea grozav lucrul ăsta şi ca să amplifice 
efectul produs atârnase un bilet: „Nu intraţi fără să bateţi la 
uşă". Dar nimeni nu avea de gând să intre. Şi mama, şi bunica 
i-au respectat încă de la naştere viaţa intimă de bărbat. Viaţa 
unui bărbat era pentru ele o mare enigmă, era chiar o taină 
sfântă, şi amândouă aşteptau cu nerăbdare să vină ziua aceea 
minunată când Şurik al lor va deveni brusc un Korn adult — om 
serios, bărbat de nădejde, cu bărbia fermă şi cu putere asupra 
lumii neroade din jurul lor, în care totul se distruge, se dărâmă 
şi se deteriorează continuu, nemaifiind bun de nimic şi 
nemaiputând fi reparat, îndreptat şi chiar recreat decât de o 
mână de bărbat. 


4 

Elizaveta Ivanovna provenea dintr-o familie de negustori 
bogaţi, familia Mukoseevilor, nu atât de faimoasă ca familiile 
Eliseevilor, Filippovilor sau Morozovilor, dar foarte prosperă şi 
cunoscută în toate oraşele din sudul Rusiei. 

Tatăl Elizavetei Ivanovna, Ivan Polikarpovici, făcea negoţ cu 
cereale; aproape jumătate din comerţul cu ridicata din sud era 
în mâinile lui. Elizaveta Ivanovna era cea mai mare dintre cele 
cinci surori, cea mai inteligentă dintre toate şi cea mai urâtă: 
dinţii îi ieşeau în afară ca la iepuri, încât gura nu îi stătea 
închisă de tot, bărbia era tare mică, iar fruntea înaltă, bombată, 
îi domina ameninţătoare faţa. Viitorul îi fusese croit din fragedă 
copilărie — să aibă grijă de nepoţi. Asta era soarta fetelor 
bătrâne. Ivan Polikarpovici, tatăl ei, o iubea, o compătimea 
pentru urâţenia ei şi îi preţuia mintea ageră şi perspicacitatea. 

Pe măsură ce numărul fetelor creştea, iar moştenitorul se 
încăpăţâna să nu apară, tatăl era tot mai mult cu ochii pe ea, şi, 
cu toate că avea idei cum nu se poate mai conservatoare 
privind educaţia femeilor, a trimis-o la liceu. Numai pe ea. în 
timp ce fetele mai mici sporeau în frumuseţe, fata cea mare 
acumula cunoştinţe. 

După ce a născut a cincea fată, mama a zăcut bolnavă de 
tot soiul de boli şi a isprăvit-o cu naşterile. Din momentul acela, 
tatăl a fost din ce în ce mai atent la Elizaveta. După ce a 


17 



terminat liceul, a înscris-o la şcoala de comerţ din Nijnii 
Novgorod, singura care primea fete. Deşi la vremea aceea 
Mukoseevii ajunseseră moscoviţi, păstrau amintirea 
întemeietorului familiei, un negustor de grâne cu ridicata care 
venise la Moscova taman din Nijnii Novgorod. 

Elizaveta a plecat cuminte la noua şcoală, dar s-a întors 
urgent acasă şi i-a explicat tatălui cu multă putere de 
convingere că învăţătura de acolo nu are niciun Dumnezeu, că 
lecţiile sunt inepte, că se învaţă ce ştiu toţi proştii, iar dacă el 
vrea într-adevăr ca ea să îi fie un ajutor destoinic, atunci s- 
otrimită să studieze la Zurich sau la Hamburg unde se învaţă 
lucruri practice şi nu după metode răsuflate, ci după metodele 
economiei moderne. 

Dunia, a doua fiică a lui Ivan Polikarpovici, se măritase deja. 
A treia, Nataşa, se logodise, iar în privinţa celor două fete mai 
mici erau speranţe să nu rămână mult timp nemăritate: zestrea 
lor era bunicică, iar ele erau plăcute la vedere. Dunia se 
apucase deja de făcut copii, dar primul născut a fost fată, spre 
disperarea tatălui. Toate s-au potrivit în aşa fel încât a reieşit 
clar că, atâta timp cât fetele nu vor aduce pe lume un 
moştenitor, Elizaveta trebuia să ţină cu mână de fier frâiele 
afacerilor. în concluzie, tatăl şi-a trimis fata să înveţe în 
străinătate. Ea a plecat în Elveţia ca într-o călătorie de nuntă — 
cu toate lucrurile noi-nouţe, cu două cufere mirosind a piele, cu 
dicţionare şi cu binecuvântări. 

La Zurich a făcut o pasiune pentru profesia care era la 
modă atunci şi, în pofida binecuvântărilor părinteşti care 
atârnau ca o piatră de moară, a pierdut credinţa strămoşilor pe 
neobservate, ca pe o umbrelă uitată în tramvai după ce a 
încetat ploaia. Şi uite-aşa, ieşind din lumea de acasă, a ieşit şi 
din religia neîndurătoare a familiei, aspră ca pâinea uscată, în 
care ca nu mai vedea nimic altceva decât flori de hârtie, odăjdii 
de aur şi superstiţii atotstăpânitoare. Ca mulţi tineri din 
generaţia ei, nu mai răi, dar nici mai buni decât ea, s-a 
îndreptat spre o altă religie care propovăduia credinţa într-o 
nouă sfântă treime: materialismul sărăciei, teoria evoluţiei şi 
marxismul „curat" care nu intrase în cârdăşie cu utopiile 
sociale. Aşadar a înghiţit concepţiile considerate progresiste 
fără să intre însă în niciuna dintre mişcările revoluţionare, aşa 
cum era moda printre tinerii din generaţia ei. 

După ce a terminat un an la Zurich, Elizaveta Ivanovna nu a 
plecat acasă în vacanţă, ci a luat-o în sens opus, pornind la 


18 



drum prin Franţa. Călătoria nu a durat mult: Parisul a fermecat- 
o într-atât, încât nu a ajuns nici măcar până la Coasta de Azur. I- 
a scris tatălui că nu se mai întoarce la Zurich, că — rămâne la 
Paris să studieze limba şi literatura franceză. Tatăl s-a înfuriat şi 
nu prea. La vremea aceea îi apăruse nepotul mult aşteptat, a 
luat „bâzdâcul" Lizei ca pe o dovadă a faptului că femeia e o 
fiinţă inferioară şi a rămas în adâncul sufletului convins că a 
făcut degeaba o excepţie pentru fata lui cea mare. 

„Nu, dacă femeia e urâtă, asta nu înseamnă că o să ajungă 
bărbat", a hotărât el. Şi-a spus că nu trebuie să mai pună la 
inimă toate astea şi i-a cerut să se întoarcă acasă. Nu a mai 
ajutat-o cu bani. Elizaveta Ivanovna nu s-a grăbit să se 
întoarcă. Studia, muncea. Lucra, oricât ar părea de ciudat, în 
contabilitate, la o bancă nu prea mare. Tot ce învăţase în 
Elveţia s-a dovedit a fi aici extrem de folositor. 

S-a întors în Rusia abia peste trei ani, la sfârşitul lui 1908, a 
sosit ferm hotărâtă să nu depindă de familie, să îşi câştige banii 
din munca ei. La vremea aceea devenise o femeie emancipată, 
educată după modelul european, îşi luase chiar libertatea să 
fumeze. Dar pentru că şarmul franţuzesc nu se prinsese neam 
de ea, iar de educată era oricum bine educată, libertăţile pe 
care şi le lua nu băteau la ochi. A vrut să predea literatura 
franceză, dar nu au primit-o într-o slujbă la stat, iar ea nu s-a 
dus să facă pe guvernanta. Tot căutând profund dezamăgită 
slujba potrivită, a primit în cele din urmă o propunere 
neaşteptată: soţul unei prietene din liceu a angajat-o la 
departamentul de statistică din Ministerul Transporturilor. 

Erau anii când porţiuni din căile ferate aflate în proprietate 
privată treceau în administrarea statului, iar Aleksandr 
Nikolaevici Kom conducea proiectul acesta de importanţă 
naţională, care se întindea pe mai mulţi ani. Elizaveta Ivanovna 
a nimerit sub şefia lui, ocupând funcţia cea mai modestă, aceea 
de statistician. Hârtiile întocmite de ea cu acurateţe ajungeau 
pe scară ierarhică la el pe birou, iar peste jumătate de an a 
început să îi încredinţeze numai ei toate problemele complicate 
privind cheltuielile de exploatare, traficul de călătorie, socotitul 
verstelor şi stâlpilor care marchează verstele, transportul de 
mărfuri. Nimeni nu se descurca aşa de bine ca ea cu verstele şi 
cu rublele. 

Bătrânul Mukoseev nu greşise în privinţa fetei lui, calităţile 
ei de contabil priceput erau într-adevăr excepţionale. Aleksandr 
Nikolaevici, bărbat văduv de patruzeci şi cinci de ani, om serios, 


19 



o privea cu simpatie crescândă şi cu respect pe colega lui 
agreabilă, plină de bunăvoinţă, şi, în al treilea an de când se 
cunoşteau, a cerut-o în căsătorie. Aici trebuie să fie pus semnul 
exclamării. Niciuna dintre surorile ei drăgălaşe nu ar fi putut 
nici măcar să viseze la o asemenea căsătorie. Luându-I de soţ 
pe Aleksandr Nikolaevici, Elizaveta a renunţat definitiv la tot 
soiul de filozofii cu care se hrănise în tinereţe, a terminat 
Institutul Pedagogic şi s-a apucat cu succes de pedagogie. Nu 
se poate spune că au dezamăgit-o ideile în care crezuse, dar a 
început să i se pară că acestea depăşesc limitele bunei- 
cuviinţe, şi din anii aceia s-a ales nu cu mari principii, ci cu 
reguli simple de viaţă: să muncească, să îşi facă treaba cu 
bună-credinţă şi cu abnegaţie, să nu săvârşească fapte rele, să 
decidă ce e rău şi ce e bine numai după cum îi dictează 
conştiinţa, să fie dreaptă cu cei din jur. Ultima regulă însemna 
pentru ea să ţină seama în tot ce face nu numai de interesele 
ei, ci să aibă în vedere şi interesele celorlalţi. Toate acestea ar fi 
fost plictisitoare la culme, dacă nu le-ar fi însufleţit cu 
francheţea şi naturaleţea ei. Fiicele lui Aleksandr Nikolaevici o 
îndrăgeau, se purtau cu ea firesc, nu se simţea nimic artificial 
în dragostea lor. Iar pe Verocika, surioara lor, născută din 
acelaşi tată, o adorau. 

A murit Aleksandr Nikolaevici pe nepusă masă în vara lui 
1917, iar cântarul cu care măsura Elizaveta Ivanovna bucuriile 
şi necazurile vieţii s-a oprit tocmai când arăta că e fericită în cel 
mai înalt grad. Momentele fericite din căsnicia lor au rămas cu 
ea pentru totdeauna. Ani de-a rândul a pus pe seama absenţei 
soţului toate nenorocirile, supărările şi lipsurile care s-au 
năpustit asupra ei după moartea lui. A crezut că până şi 
revoluţia care a izbucnit imediat este una dintre urmările 
nefericite ale morţii lui Aleksandr Nikolaevici. Nu degeaba râdea 
el mereu, pe bună dreptate, de inocenţa şi de simplitatea 
nevestei lui. Şi, cât a trăit, nu şi-a pierdut calităţile astea. Şi a 
trăit mult. 

Nu prea avea simţul umorului, dar cum ştia prea bine ce 
înseamnă cusurul ăsta, folosea mereu câteva jocuri de cuvinte 
şi vorbe de duh învăţate pe de rost. Se întâmpla adesea ca 
micul Şurik să audă cum bunica îi spunea cochetând cu 
cuvintele: 

— Sunt o limbută... Dau lecţii de limbi. 

Era o profesoară minunată. Avea o metodă de predare 
foarte specială, atractivă pentru copii şi extraordinar de 


20 



eficientă pentru adulţi. Prefera să facă lecţii cu copiii, deşi toată 
viaţa predase la institut şi scrisese manuale anoste şi 
neinteresante. 

Obişnuia să ţină lecţiile acasă cu o grupă de doi-trei copii, 
de cele mai multe ori de vârste diferite, aducându-şi aminte cât 
de plăcut era când fraţii şi surorile învăţau împreună. Exact aşa 
se întâmplase cândva acasă la părinţii ei. Ca să facă economie 
aduceau un singur profesor pentru toţi copiii. 

începea prima lecţie arătându-le copiilor cum se spune în 
franceză „a face pipi", „a face caca" şi „a voma", adică exact 
cuvintele de ruşine care nu erau acceptate în casele bune. 
Limba franceză se transforma încă din prima zi într-un fel de 
limbaj secret, accesibil numai celor iniţiaţi. Cel mai potrivit să îi 
strângă pe elevi la un loc era spectacolul în limba franceză 
organizat cu ocazia Crăciunului pe care Elizaveta Ivanovna îl 
pregătea cu ei în tot cursul anului. Sărbătoarea nu era genul de 
petrecere cuminte în sânul familiei, era mai degrabă un 
spectacol clandestin: puterea rusă, care se băgase întotdeauna 
în sufletul oamenilor ajungând până în măruntaiele lor, voia să 
lichideze definitiv creştinismul acum, după război, aşa cum 
altădată îl sădise şi îl ajutase să prindă rădăcini şi cum avea să 
îl resădească mai târziu. Organizând în felul ei spectacolele de 
Crăciun, Elizaveta Ivanovna îşi manifesta astfel independenţa 
înnăscută şi respectul pentru tradiţiile culturale. 

în spectacolele astea Şurik a trecut prin toate rolurile. 
Primul rol care i-a fost încredinţat când avea trei luni a fost 
acela al pruncului Hristos, care de obicei era o păpuşă înfăşată 
într-o păturică veche, maronie. în ultimul spectacol, jucat cu o 
jumătate de an înainte de moartea bunicii, Şurik l-a jucat pe 
bătrânul losif şi a pocit rolul într-un mod tare caraghios spre 
încântarea magilor, păstorilor şi măgarilor. 

Lecţiile se desfăşurau întotdeauna în apartamentul 
Elizavetei Ivanovna, iar Şurik, chiar dacă nu ar fi avut aptitudini 
deosebite, ar fi fost oricum condamnat să înveţe limba: camera 
din strada Kamergherski, deşi era foarte mare, era totuşi una 
singură. Nu avea încotro, asculta la nesfârşit aceleaşi şi 
aceleaşi lecţii pentru primul, al doilea şi al treilea an de studiu. 
La şapte ani vorbea bine franceza, iar când s-a făcut mai mare, 
nici măcar nu s-a mai întrebat cum şi când a putut să înveţe 
limba asta. Noel, Noel... era mai aproape de inima lui decât S-a 
născut în codru un brăduţ... 


21 



Când a început să meargă la şcoală, bunica s-a apucat să îl 
înveţe germana, pe care, spre deosebire de franceză, el a 
simţit-o ca pe o limbă străină, dar lecţiile au mers cum nu se 
poate mai bine. La şcoală învăţa bine, după şcoală juca fotbal 
în curte, făcea şi puţin sport, se ducea chiar şi la box, spre 
disperarea mamei, dar nu manifesta un interes special pentru 
ceva anume. Până la paisprezece ani aproape i-a plăcut să i se 
citească cu glas tare seara, acasă, ca să îşi treacă timpul. Citea 
bineînţeles bunica. Citea minunat, simplu şi expresiv. Stând 
tolănit pe divan lângă ea şi simţindu-se ocrotit ştiind-o aproape, 
aţipea când îi citea din Gogol, Cehov şi din dragul ei Tolstoi. 
Dormita şi la Victor Hugo, Balzac şi Flaubert. Ce să-i faci, cam 
astea erau gusturile Elizavetei Ivanovna. 

Mama contribuia şi ea la educaţia băiatului: îl ducea la 
toate spectacolele şi concertele bune, chiar şi la acelea care 
veneau rar în turneu. Aşa l-a văzut, când era doar un băieţaş, 
pe marele Paul Scofield în rolul lui Hamlet, pe care l-ar fi uitat 
cu siguranţă, dacă Vera nu i-ar fi adus aminte de el din când în 
când. A văzut, se putea să nu vadă băiatul ei, şi cei mai frumoşi 
brazi din capitală — la Casa actorului, la Asociaţia oamenilor de 
teatru, la Casa filmului. într-un cuvânt, o copilărie fericită... 

5 

Mama şi bunica, cei doi îngeri păzitori, stăteau cu aripile 
desfăcute larg de-a stânga şi de-a dreapta băiatului. Nu erau 
nişte îngeri fără trup şi fără sex, dimpotrivă, feminitatea lor era 
evidentă, putea fi atinsă cu mâna, iar Şurik simţea, fără să 
înţeleagă de ce, şi asta se întâmplase de la vârsta cea mai 
fragedă, că binele însuşi izvorăşte din femeie, că există în afara 
lui, că-l înconjoară şi-l copleşeşte pe el, cel aflat în centrul 
atenţiei. Chiar din momentul când venise pe lume, cele două 
femei îl protejaseră cu trupurile lor, îi atinseseră uneori fruntea 
cu palmele să vadă dacă nu cumva e fierbinte. îşi ascunsese 
faţa în poalele lor netede şi moi de mătase când făcuse o 
boacănă şi fusese cuprins de ruşine, se lipise de pieptul lor 
înainte să adoarmă, de pieptul moale şi elastic al bunicii, de cel 
al mamei, mic şi tare. Dragostea femeilor nu ştia ce-i gelozia, 
ce-i supărarea: amândouă îl iubeau ca pe ochii din cap, îi 
purtau care mai de care de grijă, chit că o făcea fiecare în felul 
său, şi nu trăgeau de ei în toate părţile, ci îşi uneau forţele ca 
să-l întărească pe cel care avea nevoie să prindă putere şi să se 


22 



afirme în lume. Se aliau când era vorba să-l laude şi o făceau cu 
inima deschisă, îl încurajau, se mândreau cu el, se bucurau de 
succesele lui. Şurik le răsplătea cu aceeaşi dragoste fără 
margini. Niciodată însă nu le trecuse prin minte să-l întrebe 
prosteşte pe cine iubeşte mai mult. 

Umbra tatălui absent, de care se temuseră cândva 
amândouă, nu şi-a făcut apariţia niciodată. Când a învăţat să 
spună „mama" şi „buni", i-au arătat fotografia din care 
răposatul Levandovski trimitea un zâmbet vag şi i-au spus că e 
„tati". Asta l-a mulţumit pe deplin timp de şapte ani de zile, şi 
numai la şcoală a remarcat că familiei lui îi lipseşte ceva. A 
întrebat „unde e?" şi a primit un răspuns demn de crezare — „a 
murit". Ştia că tati fusese pianist şi s-a deprins cu gândul că 
pianina veche din casă este chiar dovada că el existase cândva. 

Dacă era nevoie într-adevăr de puterea a doi oameni, 
bărbat şi femeie, ca să educe copilul şi să îi asigure o 
dezvoltare armonioasă, atunci, mai mult ca sigur că, pe lângă 
pianină, Elizaveta Ivanovna, cu firea ei puternică şi cu liniştea 
lăuntrică, era potrivită să asigure echilibrul ăsta. 

Căzute în admiraţie pentru băiatul lor voinic şi chipeş, 
amândouă aşteptau cu interes să vină vremea când o să apară 
în viaţa lui o a treia femeie şi cea mai importantă. Din cine ştie 
ce motive se încăpăţânau să creadă că băiatul lor se va 
căsători devreme, că familia se va întregi, că va da mlădiţe noi. 
Le examinau fremătând de curiozitate pe colegele de clasă ale 
lui Şurik venite la ziua lui de naştere, în timp ce acestea dansau 
twist, un dans nervos şi asexuat, încercând să ghicească: nu 
cumva o fi aceea... 

în clasă erau mult mai multe fete decât băieţi. Şurik avea 
trecere la şcoală printre colegi şi pe 6 septembrie, de ziua lui de 
naştere, a invitat aproape toată clasa. Vacanţa de vară luase 
sfârşit şi toţi aveau chef să se vadă şi să stea de vorbă. Cu atât 
mai mult cu cât începea ultimul an de şcoală. 

Fetele bronzate ciripeau vesele, râdeau cam tare şi scoteau 
sunete stridente, băieţii nu prea dansau, mai mult fumau pe 
balcon. Elizaveta Ivanovna sau Vera Aleksandrovna intrau din 
când în când cu sfială în cea mai mare dintre camere, care era, 
de fapt, camera bunicii, aduceau următorul fel de mâncare şi se 
zgâiau pe furiş la fete. Apoi făceau imediat schimb de impresii 
în bucătărie. Erau amândouă de acord că fetele sunt teribil de 
prost-crescute. 


23 



— Scot nişte chiote aşa cum fac alea deochiate la gară, dar 
par fete dezgheţate, a oftat Elizaveta Ivanovna. 

Pe urmă a tăcut, s-a jucat puţin cu vârfurile degetelor pline 
de zbârcituri şi a recunoscut în silă: 

— Da' ce minune de fete totuşi... drăguţe... 

— Ce-ţi veni mămico? Sunt groaznic de vulgare. Nu ştiu ce- 
oi fi găsit la ele aşa drăguţ, a contrazis-o Vera înfierbântându-se 
puţin. 

— Blonduţa în rochie albastră e foarte drăguţă. Tania 
Ivanova, mi se pare. Şi frumuseţea aia orientală, cu sprâncene 
persane, e subţirică, o minune, după părerea mea... 

— Mamă, ce-i cu tine? Blonduţa nu e Tania Ivanova, ci 
Gureeva, fata Anastasiei Vasilievna, profesoara de istorie. Uite 
cum i-au crescut dinţii, aia da minune, iar frumoasa ta 
orientală, nu ştiu zău, chiar nu-mi dau seama de ce-i aşa 
frumoasă, are mustăţi ca primăriţa... Ira Grigorian. Ce-i, nu ţi-o 
aminteşti? 

— Bine, fie. Tu, Verocika, parcă ai alege caii dintr-o 
herghelie. Da' Nataşa, Nataşa Ostrovskaia, ce nu-ţi place la ea? 

— Nataşa ta, între altele, e prietenă din clasa a opta cu 
Ghiia Kiknadze, a punctat oarecum ofensată Vera. 

— Ghiia? s-a minunat Elizaveta Ivanovna. Bufleiul ăla 
caraghios? 

—Se vede treaba că Nataşa Ostrovskaia nu gândeşte aşa... 

Elizaveta Ivanovna nu ştia ceva ce ştia numai Vera. Şurik 
fusese îndrăgostit lulea de Nataşa din clasa a cincea, în schimb 
ea îl preferase pe caraghiosul şi adormitul de Ghiia, care era 
tăcut pe atunci, dar care pe urmă, când îşi dădea drumul la 
gură, toţi se tăvăleau pe jos de râs: nu-l întrecea nimeni la 
glume şi şotii. 

într-un cuvânt, bunicii nu-i plăceau fetele luate la un loc, în 
schimb fiecare dintre ele i se părea atrăgătoare. Vera, 
dimpotrivă, era convinsă că şcoala lui Şurik e aproape cea mai 
bună din oraş, clasa e minunată, copiii au numai părinţi 
inteligenţi, adică îi plăceau toţi luaţi la un loc, în schimb, flecare 
fată luată-n parte avea defecte care o făceau antipatică... 

Lui Şurik însă îi plăcea totul, şi luat totul la grămadă, şi luat 
fiecare în parte. învăţase twist încă de anul trecut, tare-i mai 
plăcea dansul ăsta caraghios: se simţea ca şi cum şi-ar fi smuls 
hainele ude lipite de el. îi plăcea şi Gureeva, şi Grigorian, chiar 
şi Nataşei îi iertase că l-a trădat, cu atât mai mult cu cât Ghiia îi 
era prieten. îi plăcea şi tortul de fructe cu frişcă bătută pe care 


24 



îl pregătea bunica. Şi magnetofonul nou pe care i-l făcuseră 
cadou când împlinise şaptesprezece ani. 

în clasa a zecea s-a lămurit definitiv: s-a hotărât să se 
înscrie la Facultatea de Filologie, la secţia de limbi romanice şi 
germanice. Unde altundeva? 


6 

Chiar la începutul ultimului an de şcoală, Şurik s-a înscris la 
cursul de literatură ţinut de cei mai buni profesori universitari, 
în fiecare duminică alerga la universitate pe Mohovaia, se aşeza 
în primul rând în amfiteatrul Kommunisticeski, fost Tihomirov, şi 
îşi lua notiţe la cursul extraordinar de interesant al unui bătrân 
evreu de-o şchioapă, specialist în literatura rusă. Pe cât de 
minunate erau cursurile lui, pe atât erau de inutile. 
Conferenţiarul era în stare să vorbească o oră întreagă despre 
duelul în literatura rusă: despre regulile duelului, despre 
mecanismul pistoletelor cu ţevile lustruite, cu gloanţele care 
atârnau greu şi care erau introduse pe ţeava cu vergeaua şi 
ciocanul, despre tragerea la sorţi cu moneda de argint, despre 
cascheta plină ochi cu cireşe galbene-trandafirii, mâncate 
înainte de duel, despre sâmburii de cireaşă scuipaţi care 
amânau o vreme duelul şi anticipau traiectoria glonţului ..., 
despre cum poetul avusese o inspiraţie subita, încălecase pe 
Pegas şi crease lumea după chipul şi asemănarea himerelor lui, 
într-un cuvânt, vorbea despre lucruri care nu aveau nici în clin, 
nici în mânecă cu teme precum „Tolstoi, oglindă a revoluţiei 
ruse" sau „Puşkin, acuzatorul absolutismului ţarist"... 

La dreapta lui Şurik stătea Vădim Polinkovski, la stânga, 
Lilia Laskina. Făcuse cunoştinţă cu amândoi chiar din prima zi 
de curs. 

Micuţă de statură, Lilia îţi sărea în ochi cu cizmuliţele ei albe 
cu vârf ascuţit, cu minijupa de piele care le asasina fără 
deosebire pe babele cumsecade care ţineau la morală, pe 
studentele căzute în păcat şi pe trecătorii care de obicei nu 
aveau ochi pentru ce se întâmpla în jurul lor. îşi sucea şi 
răsucea ca o jucărie capul cu părul tăiat scurt, moale ca pluşul, 
şi trăncănea ca o moară stricată. Vârful nasului lung i se mişca 
abia perceptibil în sus şi-n jos, pleoapele clipeau des, genele îi 
fremătau, iar degetele micuţe, când nu foiau batista sau 
caietul, despicau aerul greu din jurul ei. Şi, în plus, se scobea în 


25 



nas cu mişcări iuţi şi abile, nu renunţase încă la obiceiul ăsta de 
copil mic. 

Avea farmec fata cât cuprinde, iar Şurik s-a îndrăgostit de 
ea atât de tare, încât sentimentul ăsta nou a lăsat în umbră 
toate pasiunile lui din trecut, multe şi neînsemnate. Senzaţia că 
totul vibrează în el, că toate beculeţele sunt încinse la roşu, îi 
era cunoscută încă din copilărie. Prinsese drag de toţi pe rând: 
de elevii bunicii, fete şi băieţi deopotrivă, de prietenele mamei, 
de colegele de şcoală şi de profesoare, dar în momentul de faţă 
strălucirea şi voioşia Liliei transformau tot trecutul în nişte vagi 
umbre... 

Şurik credea că Polinkovski îi e rival, până când odată, la 
începutul orei de curs, acesta, arătând cu ochii spre locul gol 
unde stătea de obicei Lilia, a spus ca să se audă: 

— Maimuţica noastră nu-i azi... 

Şurik a rămas surprins: 

— Maimuţică? 

— Da' ce să fie? O maimuţă. Bucăţică ruptă. Mai are şi 
picioarele strâmbe... 

O oră şi jumătate şi-a frământat Şurik mintea cu ce poate 
să însemne frumuseţea femeii, lăsând să-i treacă pe lângă 
ureche ideile subtile ale profesorului despre personajele 
secundare din romanele lui Lev Nikolaevici — profesorul ăsta 
sucit făcea ce făcea şi găsea întotdeauna calea să se 
îndepărteze cât mai mult de programa şcolară, încremenită ca 
o carieră de piatră, care cuprindea domeniul controversat al 
teoriei literaturii... 

De data asta nu avea pe cine să conducă acasă şi a făcut 
câţiva paşi împreună cu Polinkovski din Mohovaia până la gara 
Belorusskaia. Şurik mai mult a tăcut din cauza lui Polinkovski, 
care-l tulburase vorbindu-i dispreţuitor despre minunea de Lilia. 
Cât despre Polinkovski, acesta îşi scutura din când în când fulgii 
de zăpadă din părul cârlionţat şi încerca să găsească soluţia la 
o problemă care-l privea numai pe el: nu era încă hotărât cum 
să facă mai bine, să dea la Institutul Poligrafic, unde preda tatăl 
lui, sau la universitate, sau, poate, să lase totul baltă şi s-o ia 
din loc, să lucreze pe teren ca geolog-prospector... La gara 
Belorusskaia Şurik l-a invitat pe Polinkovski la el şi au cotit-o 
spre bariera Butîrski. Trecând pe lângă podul de cale ferată 
aruncat peste terasamentul lăsat în paragină, Polinkovski a 
observat că, dacă ar lua-o pe drumul ăsta peste pod, ar putea 
ieşi la atelierul tatălui lui, şi i-a propus lui Şurik să meargă să-l 


26 



vadă. Dar Şurik se grăbea acasă şi au hotărât s-o lase pe a 
doua zi. Polinkovski i-a scris adresa pe un petic de hârtie, pe 
urmă au umblat fără rost o vreme şi au intrat la Şurik. Elizaveta 
Ivanovna le-a dat să mănânce de seară şi s-au apucat să 
asculte în camera lui Şurik muzică imprimată pe o mulţime de 
benzi maronii de magnetofon. Polinkovski a fumat o ţigară 
străină şi a plecat. 

în timpul cât îi mai rămăsese din seară, Şurik a fiert în suc 
propriu neştiind ce să facă, să-i dea telefon Liliei, să nu-i dea... 
îşi notase numărul ei de telefon, dar până acum n-o sunase 
niciodată, se mulţumise doar s-o însoţească cuminte până la 
intrarea în casa veche de pe strada Cistaia. 

Nici în ziua următoare, luni, Lilia nu i-a ieşit din minte, dar 
de sunat nu s-a hotărât s-o sune, deşi numărul de telefon îi 
sărea mereu în ochi şi-i dădea ghes... Spre seară, obosit de 
atâta chin, şi-a adus aminte că-l invitase ieri Polinkovski să 
treacă, dacă vrea, pe la atelierul tatălui lui şi a ieşit din casă să 
se plimbe — aşa i-a spus mamei. 

Pierduse bucăţica de hârtie cu adresa, dar o ţinea minte, 
avea numai trei cifre. 

S-a lămurit că atelierele astea nu se aflau chiar aşa de 
aproape după pod, a căutat destul de mult casa cu ferestre 
mari descrisă de Vădim. A dat în sfârşit de ea, a găsit şi 
atelierul cu numărul respectiv, a bătut în uşa întredeschisă. A 
intrat şi a rămas înmărmurit. Chiar în faţa lui, pe un podium 
scund, şedea o femeie complet goală. Unele părţi din trupul 
femeii nu puteau fi văzute, în schimb pieptul alb-roz, cu 
vinişoare albastre, cu toate detaliile lui uluitoare, lumina ca un 
proiector, în jurul femeii erau aşezaţi vreo douăzeci de pictori. 

—Uşa! închide uşa! Trage! s-a auzit un glas răstit de femeie. 
De ce ai întârziat? la loc şi apucă-te de treabă. 

O femeie frumoasă într-o cămaşă neagră bărbătească, cu 
bretonul negru strălucitor atârnându-i peste ochi, a arătat cu 
mâna undeva în spatele ei. Şurik s-a dus supus în direcţia 
arătată şi s-a aşezat departe, într-un colţ al încăperii, pe treapta 
de jos a unei scări mobile. Toţi desenau, se auzea tare scârţâind 
creioanelor pe hârtia aspră. Şurik nu pricepea nimic. Credea că 
pe undeva pe aici se află Vadik, noua lui cunoştinţă, dar nu-şi 
putea lua ochii de la sfârcul maroniu, imens, înfipt în ochii lui ca 
şi cum femeia l-ar fi arătat cu degetul. Şurik s-a înspăimântat la 
gândul că femeia goală îşi va înălţa capul şi îşi va da seama ce 
se petrece cu el. Iar cu el se petreceau multe... Ştia că trebuie 


27 



să plece. Dar nu se îndura. A întins mâna şi a luat de pe jos un 
top de coli cenuşii, le-a pus în faţă ca o baricadă şi s-a izolat de 
toţi. Prezenţa lui aici era aproape o crimă, se aştepta să fie 
descoperit dintr-un moment în altul şi dat pe uşă afară. Dar nu 
era în stare să se mişte din loc. Gura îi era când uscată, când i 
se umplea cu o cantitate uriaşă de salivă, iar el şi-o înghiţea 
tremurând tot ca la dentist. Şi-a imaginat că se apropie de 
femeia care poza aşezată, că o ridică de pe podium şi că ajunge 
cu mâna în locul unde umbra era deasă de tot... Coşmarul ăsta 
dulce a durat la nesfârşit, după cum i s-a părut lui Şurik. în 
sfârşit, modelul s-a ridicat în picioare, şi-a pus un halat de 
molton galben cu roşu-aprins. Nici măcar nu părea prea tânără, 
avea picioare scurte, obrajii umflaţi ca la hârciog. Nu avea pic 
de farmec, nimic să-ţi încânte ochii. Arăta ca oricare din fostele 
lui vecine din apartamentul comun. Poate că ăsta era lucrul cel 
mai surprinzător. Ce însemna oare asta? Că fiecare dintre 
femeile acelea în halate de molton care se învârteau prin 
bucătăria comună cu ceainicele afumate avea sub halat 
asemenea sfârcuri uriaşe, asemenea pliuri ademenitoare, 
asemenea locuri rămase în umbră? 

Bărbaţii, tineri şi bătrâni, au început să-şi strângă planşele 
şi să plece cu un aer preocupat care-ncotro. Vădim nu se afla 
printre ei. Femeia frumoasă în bluza neagră i-a făcut semn de 
departe lui Şurik şi i-a spus: 

— Rămâi, ajută-mă să strâng. 

Şurik a rămas. A mutat scaunele unde i-a arătat ea, o parte 
dintre ele le-a scos pe coridor, a mutat din loc podiumul, iar 
când a terminat, femeia l-a plantat lângă o măsuţă şchioapă şi 
i-a întins o ceaşcă de ceai. 

— Cum se mai simte Dmitri Ivanovici? a întrebat ea. 

Şurik s-a fâstâcit şi a mormăit ceva. 

— Igor, nu-i aşa? 

— Aleksandr, a scos cu greu Şurik din el. 

— Asta-i culmea, eram convinsă că eşti Igor, băiatul lui 
Dmitri Ivanovici, a izbucnit ea în râs. De unde ai mai apărut şi 
tu? 

— Din întâmplare... îl căutam pe Polinkovski... a bălmăjit 
Şurik făcându-se roşu ca racul. 

Cât pe-aci să-i dea lacrimile. „Crede, probabil, că am venit 
să casc gura la femeia aia goală..." 

Femeia râdea. Buzele îi tremurau, deasupra celei de sus ba 
se lăţea, ba se strângea o dungă întunecată de firişoare de păr, 


28 



ochii înguşti i se închideau ajungând cât nişte crăpături mici. 
Lui Şurik îi venea să intre în pământ de ruşine. 

Pe urmă ea a încetat să mai râdă, a pus ceaşca pe masă, s- 
a apropiat de el, l-a luat de umeri şi l-a tras spre ea strângându- 
I tare la piept: 

— Ah, prostuţule... 

Şi prin stofa de lână grosolană a scurtei Şurik a simţit cum i 
se înfige în coaste sfârcul întărit, apoi i-a simţit trupul până în 
adâncimile lui întunecate. Şi abia dacă a simţit un uşor miros de 
pisică, uşor ca o boare... 

Culmea e că Şurik nu l-a mai întâlnit niciodată pe 
Polinkovski. N-a mai apărut nici măcar o singură dată la cursuri. 
Se vede treaba că în scenariul vieţii lui Şurik el n-a fost decât 
un personaj secundar, fără vreo valoare în sine. Mulţi ani mai 
târziu, amintindu-şi de acest impromptu extravagant, Matilda 
Pavlovna i-a spus lui Şurik cam aşa: 

— N-a fost niciun Polinkovski, a fost demonul meu, ai 
priceput? 

Hm, da' nu-s deloc supărat pe el, Matiuşa, a făcut Şurik. Pe 
atunci nu mai eram un băieţandru roşu în obraji, ci ditamai 
bărbatul de şaptesprezece ani, cam palid la faţă şi plinuţ, şi 
poftim, poate că arătam chiar mai bătrân... 

7 

Trecuseră mai bine de două luni de când începuse povestea 
cu Matilda şi cât de mult se schimbaseră toate! Pe de o parte, 
părea că Şurik rămăsese acelaşi: îşi privea în oglindă ovalul 
feţei rozalii, cu umbra neagră de fire dese şi zbârlite care se 
vedeau cel mai bine seara, îşi vedea nasul drept şi lătăreţ cu 
porii dilataţi ca nişte pâlnii, sprâncenele rotunde, gura roşie. 
Umerii îi erau laţi şi subţirei. Braţele mai aveau până să devină 
musculoase, în schimb avea pulpe de luptător de categorie 
grea. Pieptul îi era neted, fără fir de păr. Făcea puţin box şi ştia 
cum se încordează tot înainte de lovitură, cum i se adună toată 
forţa în umeri, în mâini, în pumni, cum se strâng picioarele 
înainte de săritură şi cum tot corpul, până la cel mai mic 
muşchi, participă la fiecare mişcare având o ţintă precisă — 
lovitură, elan, săritură... Dar, pe de altă parte, toate erau nişte 
prostii mari cât roata carului, pentru că, după cum s-a văzut, 
trupul său îi putea produce o asemenea plăcere, încât niciun 
sport nu se mai putea compara cu asta. îşi privea cu veneraţie 


29 



în oglinda aburită din baie pieptul fără păr şi pântecul neted pe 
mijlocul căruia pornea în jos, de sub buric, o dungă subţire de 
păr şi îşi punea solemn mâna pe comoara lui tainică de care 
asculta tot corpul până la ultima celulă. 

Nu încape nicio îndoială că Matilda Ivanovna fusese aceea 
care pusese în funcţiune mecanismul ăsta minunat, dar el 
presimţea că, odată pornită, maşinăria nu se va mai opri, că nu 
există pe lume ceva mai bun. Şi privea fetele şi femeile cu un 
ochi mai atent. în principiu, fiecare dintre ele ar fi putut să-i 
pună în mişcare instrumentul preţios, şi, la gândul ăsta, simţea 
în mână cum bucata de carne creşte şi sporeşte în greutate şi 
se încrunta pentru că abia ieri fusese luni şi până la următoarea 
luni trebuia să mai aştepte cinci zile... 

în schimb, până la întâlnirea cu Lilia mai rămâneau cu totul 
doar patru zile. Emoţiile astea nu se încurcau între ele. Adică de 
ce să se încurce, ce motiv ar avea să se încurce fragila şi vesela 
Lilia, pe care o însoţea duminică de duminică după cursuri — 
stătea cu ea ore întregi la intrarea în casa aceea veche, îi 
încălzea în palmele înfierbântate degetele micuţe de copil şi nu 
îndrăznea s-o sărute —, cu falnica Matilda Pavlovna, 
planturoasă şi placidă, ca o vacă de Holmogor, în care el se 
afunda tot, fără să lase nimic pe dinafară, în fiecare zi de luni. 
Sosea la ea la atelier în fiecare luni, exact după ce se termina 
ora de pictură, o ajuta să strângă scaunele, pe urmă o 
conducea până aproape, la ea acasă, în camera de femeie 
nemăritată, unde o aştepta o familie de pisici — trei pisici mari 
şi negre, înrudite între ele prin legături incestuoase. Matilda le 
dădea peşte, se spăla pe mâini şi, în timp ce pisicile îşi făceau 
de lucru cu mâncarea, mestecând ritmic, fără grabă, dar cu 
poftă, proceda şi ea la fel, se înfrupta pe îndelete şi cu poftă ca 
să prindă puteri, ajutată fiind de tânărul ăsta dotat şi dresat 
care se învăţase cu ea ca mâţa cu laptele. 

Băiatul apăruse din întâmplare, era un capriciu de o clipă, 
nici prin cap nu-i trecuse Matildei că se va distra cu el mai mult 
decât o singură dată, şi asta venită pe nepusă masă. Dar uite 
că treaba se cam lungea. Matilda nu era nici desfrânată, nici 
cinică, şi cu au atât mai puţin ahtiată după sex, nu era ea 
femeia care să umble cu limba scoasă după îmbrăţişările 
nepricepute ale unui ţânc. Bunul-simţ, mintea sănătoasă şi 
pofta de muncă o împiedicaseră din tinereţe să fie fericită. 
Fusese cândva căsătorită, dar, pierzându-şi copilul, primul 
născut, şi fiind ea însăşi cât pe ce să se ducă pe lumea cealaltă, 


30 



îi dăduse drumul fără mare tam-tam beţivanului de bărbatu- 
său, care nimerise o dată, din cine ştie ce motive, la prietena 
ei. Şi, fără să-şi plângă amarul prea tare, Matilda se vindecase 
şi începuse să-şi câştige traiul trudind ca un meşteşugar 
vrednic: lipea, încleia, modela, lucra şi în piatră, şi în bronz, şi în 
lemn. Cu timpul pătrunsese în tagma sculptorilor care făceau 
muncă de ocnaş şi primeau bani frumoşi pentru comenzile de 
stat. Sculptase ea însăşi un regiment întreg de eroi din timpul 
războiului şi de eroi ai muncii. Trudea din zori şi până-n noapte 
aşa cum trudise şi mama ei, ţărancă din Vîşnii Volociok, şi n-o 
făcea din constrângere, ci pentru că simţea că are nevoie de 
asta ca de aer. Se căpătuia din când în când cu câte un amant 
dintre sculptorii sau meşterii care executau lucrările. Erau 
cioplitori în piatră, turnători în bronz. Din cine ştie ce motive, 
bărbaţii ajungeau întotdeauna la ea beţi, iar relaţia sexuală se 
transforma imediat într-o zbatere chinuită. Se jura să nu mai 
aibă de-a face cu ei, apoi se lega din nou la cap. Ştia dinainte 
ce hram poartă neamul ăsta de oameni simpli care-i dau mereu 
târcoale, aşa că în ultimul timp ajunsese să-şi ofere serviciile 
până şi cu mâna, trimiţându-i la plimbare înainte ca ei să-i 
ceară în zorii zilei să alerge după o sticlă ca să se dreagă. 

Băiatul ăsta venea la ea lunea, de parcă ar fi căzut amândoi 
la învoială, deşi nu fusese nicio înţelegere între ei. Ea simţea de 
fiecare dată că ar trebui să nu-şi mai permită un asemenea 
răsfăţ, că e ultima oară când îşi îngăduie aşa ceva. Dar Şurik 
venea şi iar venea. 

Cu puţin timp înainte de Anul Nou, Matilda Ivanovna s-a 
îmbolnăvit de o gripă cumplită. Două zile a zăcut cu mintea pe 
jumătate pierdută, înconjurată de pisicile agitate. Negăsind-o la 
atelier, Şurik a sunat la uşa garsonierei ei. Bineînţeles că era 
luni, era ora nouă. 

A alergat la farmacia de serviciu, a cumpărat o mixtură care 
nu era bună de nimic şi nişte analgin, a şters după pisici, a dus 
gunoiul. A spălat pe urmă podeaua în bucătărie şi la closet. Cât 
timp a fost bolnavă Matilda, pisicile şi-au făcut de cap în lege. 
S-a simţit atât de rău, încât aproape că n-a observat cum s-a 
agitat Şurik trebăluind prin casă. A doua zi a venit din nou, a 
adus pâine, lapte şi peşte pentru pisici. A făcut totul cu 
zâmbetul pe buze, fără s-o plictisească prea tare cu vorba. 

Vineri Matildei i-a scăzut temperatura, iar sâmbătă Şurik a 
căzut la pat, se molipsise şi el. Lunea următoare nu s-a arătat. 


31 



„Ce-i prea mult nu-i sănătos", şi-a spus Matilda tare pe 
poziţie, fiind oarecum mulţumită în sinea ei. Dar a început să se 
cam plictisească. Aşa că, atunci când el a venit peste o 
săptămână, întâlnirea a fost din cale afară de pasională şi s-au 
înţeles la pat fără să scoată o vorbă. Trei vorbe spuse în şoaptă 
de Matilda au rupt tăcerea: 

— Puişorul meu drag. 


8 

După Anul Nou Şurik s-a apucat să se pregătească serios 
pentru universitate. Ieşită la pensie, Elizaveta Ivanovna se 
ocupa intens de franceza lui. Relua acum cu nepotul ei tot ce îi 
plăcuse încă din tinereţe. Era teribil de mulţumită de progresele 
lui Şurik. Ştia mai bine limba decât mulţi dintre absolvenţii 
institutului pedagogic unde lucrase. îi cerea, de ce, nu se ştie, 
să înveţe pe de rost poeziile lui Hugo şi să citească poezie 
franceză veche. El se lăsa antrenat, găsea că e chiar plăcut. 

Când a cunoscut la Olimpiadă, după ce a terminat institutul, 
o franţuzoaică tinerică din Bordeaux, prima străină în carne şi 
oase din viaţa lui, aceasta a fost cuprinsă de frenezie auzindu-l 
cum vorbeşte limba asta căzută în desuetudine. La început a 
râs cu hohote, aproape să-i dea lacrimile, apoi l-a acoperit cu 
sărutări. După cât se pare, limba lui suna ca limba lui 
Lomonosov din discursul ţinut în 1770 la Academia de Ştiinţe. 
Şurik, la rândul lui, abia dacă a înţeleslimba din sud vorbită de 
franţuzoaică cu „r" graseiat şi cu multe abrevieri, aşa cum fac 
studenţii, şi a întrebat-o mereu ce vrea să spună. 

în pofida vârstei înaintate, Elizaveta Ivanovna mai dădea 
încă lecţii particulare, dar nu mai avea aşa de mulţi elevi ca 
altădată. Nu renunţase însă la serbarea de Crăciun. La 
începutul lui ianuarie a fost atât de rece, încât serbarea s-a tot 
amânat până în ultima zi a vacanţei şcolare. 

Nu era loc pentru brad în mijlocul camerei mari, acolo erau 
îngrămădite o mulţime de scaune şi taburete, bradul stătea 
într-un colţ, parcă era pedepsit. Era însă un brad adevărat, 
împodobit cu jucării de pe vremuri, păstrate cu grijă de 
Elizaveta Ivanovna: o trăsură cu cai, o balerină toată în paiete, 
o libelulă de sticlă strălucitoare, rămasă întreagă printr-o 
minune, primită în dar de Elizaveta Ivanovna de la iubita ei 
mătuşă la Crăciunul din 1894. Sub brad, lângă un Moş Gerilă 
puhav şi gălbejit de bătrân ce era, se afla peştera în care 


32 



stăteau Fecioara Maria într-o rochie roşie de mătase, losif 
îmbrăcat într-un zăbun şi multe alte minunăţii de mucava... 

Pregătiseră mâncare specială pentru Crăciun. în tot 
apartamentul, chiar şi pe scară, mirosea a brad şi a turtă dulce: 
pe o tavă imensă, sub un şervet alb, se odihneau figurine 
delicate de turtă dulce, fiecare învelită separat. Elizaveta 
Ivanovna le pregătise dintr-un aluat special cu miere, erau 
uscate, pişcau la limbă şi erau glazurate cu cremă albă de 
fondante. Fiecare steluţă, brăduţ, îngeraş şi iepuraş de turtă 
dulce aveau câte un bileţel pe care era scrisă caligrafic în 
franceză câte o prostioară drăguţă. Ceva în genul: „Anul acesta 
vă aşteaptă un mare succes", „Călătoria din vară vă va aduce o 
bucurie neaşteptată", „Păziţi-vă de oamenii cu părul roşu". 
Toate acestea se numeau oracole de Crăciun. 

Turtele dulci erau prea frumoase ca să fie înfulecate una- 
douăfără nimic altceva, aşa că la ceaiul care se pregătea după 
spectacol urmau să fie servite plăcinte obişnuite şi biscuiţi... 
Fiecare participant avea voie să îşi aducă un singur invitat şi de 
obicei îşi aduceau surorile, fraţii şi uneori colegii de clasă. 

Vera, după ce a şuşotit ceva cu Elizaveta Ivanovna, i-a 
propus lui Şurik s-o aducă la serbare pe fata de la universitate 
pe care o conducea cu orele în fiecare duminică. Cu mama 
relaţiile erau bazate pe încredere, atât cât să îi dea raportul că 
există o fată Lilia, dar să nu sufle o vorbă despre Matilda 
Pavlovna. 

O săptămână întreagă a găsit tot felul de pretexte să se 

eschiveze. Nu avea chef să o invite pe Lilia la o serbare pentru 

copii, mai degrabă i-ar fi făcut plăcere să meargă cu ea la 
cafeneaua Molodiojnoe sau la vreo petrecere cu colegii de 
clasă. Totuşi, la insistenţele mamei, i-a bălmăjit ceva Liliei 
despre serbarea pentru copii pe care o organiza bunica, iar ea 
s-a pornit să strige înflăcărându-se într-un mod cu totul 
neaşteptat: 

— Ah, vreau, sigur că vreau! 

Astfel i-a fost retezată scurt dorinţa lui de a bate în 

retragere. S-au înţeles ca Şurik să nu iasă s-o aştepte fiindcă 

avea o mulţime de treburi de făcut. 

De dimineaţă, aproape cu noaptea-n cap, s-a ocupat de 
prichindei, a pus la loc aripa ruptă a îngerului nesigur pe 
mişcările lui şi l-a consolat pe Timoşa, care plângea pentru că 
descoperise brusc ce rol umilitor avea în spectacol şi refuza 
categoric să îşi pună urechile de măgar croite de Elizaveta 


33 



Ivanovna din nişte ciorapi gri de lână. Toţi „puţoii borţoşi", cum 
îi numea Şurik pe elevii bunicii, îi adorau. Când Elizavetei 
Ivanovna îi creştea uneori tensiunea şi o durea tare în ceafă, el 
îi ţinea locul la lecţii, spre marea lor bucurie. 

Lilia a venit singură la adresa indicată, l-a deschis Vera 
Aleksandrovna, care a rămas înmărmurită: în faţa ei stătea o 
creatură mititică având pe cap o cuşmă albă imensă, iar prin 
laţele de blană neîngrijită care îi ajungeau aproape până la 
bărbie o priveau insistent nişte ochişori ca ai unui animal mititel 
de pluş, pictaţi cu un strat gros de fard negru. S-au salutat. Fata 
şi-a scos cuşma imensă. Vera nu s-a putut abţine: 

— Arăţi ca Filipok 3 , leit el! 

Fata isteaţă şi-a desfăcut gura într-un zâmbet larg: 

— Ăsta nu-i cel mai înspăimântător personaj din literatura 
rusă! 

Şi-a deschis fermoarul roşu cu pretenţii de eleganţă de la 
scurta subţire, nepotrivită pentru sezonul acela, şi a rămas într- 
o rochie neagră micuţă, plină de fire albe de la căciulă. Prin 
despicătura mare de la spate, care îi ajungea aproape până la 
brâu, i se zărea spinarea albă, slabă, acoperită şi ea cu un 
pufuşor fin, de data asta era pufuşorul ei. La vederea spinării de 
copil, învineţite de frig, Verei i s-a strâns inima de milă şi de 
silă. 

— Aşază-te, uite acolo, în colţişorul ăla, o să te simţi bine, e 
un loc plăcut. Nu-ţi scoate eşarfa, trage de la fereastră, a 
prevenit-o grijulie Vera Aleksandrovna. 

Lilia însă şi-a îndesat eşarfa în mâneca scurtei. 

— Şurik vine îndată, are treabă cu copiii ... 

Amestecându-se în mulţimea de copii împreună cu mama 
ei, Vera i-a şoptit acesteia la ureche: 

—Asta-i fata lui Şurik, i-ar şedea bine în rolul Irodiadei... 

Elizaveta Ivanovna, care o examinase insistent pe fată, a 
corectat-o pe Vera: 

—Mai degrabă în rolul Salomeei... Da' să ştii Verocika... e 
foarte graţioasă, e foarte... 

— Fugi de-acolo, ce tot spui mămico! s-a înfuriat Vera. O 
obrăznicătură, asta e şi nimic mai mult... Dumnezeu ştie din ce 
familie vine... 

Şi Vera a simţit că i se urcă sângele la cap din cauza 
gâsculiţei ăsteia, care mai era şi tunsă pe deasupra... 


3 Personaj din povestirea eponimă a lui L. N. Tolstoi. (N. tr.) 


34 



în schimb, Lilia nu era deloc furioasă, dimpotrivă, de acolo 
din colţişorul ei îi plăcea totul teribil de mult: şi mirosul 
amestecat de brad cu scorţişoară, şi serbarea cu un uşor iz 
aristocratic cunoscut din literatura rusă, i-au plăcut până şi cele 
două „bunicuţe caraghioase", cum le-a numit în sinea ei pe cele 
două mame ale lui Şurik: Vera Aleksandrovna, femeia aceea 
delicată, cu gâtul lung şi plin de zbârcituri, înconjurat de 
danteluţe mototolite, cu părul cărunt pe ici, pe colo, prins într- 
un coc demodat, şi cealaltă, Elizaveta Ivanovna, mult mai 
masivă, tot cu danteluţe în jurul gâtului, dar aranjate altfel, cu 
părul alb, uşor ondulat, prins tot într-un coc demodat. 

Vera a bătut cu putere în clapele tari ale pianinei, aşa încât 
printre sunetele cântecelelor franţuzeşti s-a auzit ţăcănitul sec 
al unghiilor. Copiii însă au cântat înduioşător, serbarea s-a 
desfăşurat cum nu se putea mai bine, nimeni nu a uitat nimic, 
nu a căzut şi nu a luat costumul altuia, chiar şi sfântul losif a 
strălucit improvizând rolul pe loc: când a venit momentul să 
fugă în Egipt, losif l-a apucat zdravăn de o mână pe măgăruşul 
cu urechile făcute din ciorapi, a înhăţat-o şi pe Fecioara Maria, 
care încălecase cu teamă pe puiul de animal, a mai înşfăcat şi 
plăpumioara maronie veche care îl înfăţişa pe pruncul Hristos. 
Toţi au început să strige, să râdă în hohote şi să ţopăie. Şurik şi- 
a scos în sfârşit pelerina şi chelia din capron — era singurul 
costum de spectacol adevărat împrumutat de la atelierul 
teatrului de Vera Aleksandrovna special pentru evenimentul 
ăsta —, a strâns grămadă restul costumelor şi le-a scos din 
cameră. în program urma ceaiul, au băut ceai din samovarul 
electric, au mâncat fără prea mare entuziasm plăcintele de 
casă şi au aşteptat să vină în sfârşit momentul oracolelor 
promise. 

Elizaveta Ivanovna, îmbujorată şi transpirată toată ca după 
baie, a întins mâna sub şervet şi a scos de acolo turta dulce cu 
bileţelul aşa cum i-a venit la mână. Cei mari s-au aşezat şi ei la 
coadă. A întins şi Lilia mâna. „Bunicuţa" a privit-o cu 
bunăvoinţă, a bolborosit ceva în franceză şi a extras pacheţelul 
cel mai mare. Lilia l-a desfăcut. în el era un berbecuţ învelit tot 
în spirale de cremă albă de fondante. Iar pe bileţel scria: „îţi 
schimbi locuinţa, îţi schimbi viaţa, îţi schimbi soarta", l-a arătat 
lui Şurik bileţelul: 

— Uite, vezi... 


9 


35 



Părinţii Liliei erau nişte matematicieni evrei de treizeci şi 
opt de ani, aveau caiac, schiuri şi chitare. Mama înjura la tot 
pasul amuzată, iar tatăl era mort după băutură. Dar de băut nu 
putea bea pentru că nu îl ţineau puterile. în schimb, nu era în 
stare să îşi ia gândul de la această plăcere gustată de un popor 
întreg, iar din când în când mama îl scotea târâş de la vecini şi 
îl căra ca pe un sac. Era galben ca o lămâie stoarsă, mirosea a 
vomă, îl băga în baie, îl ocăra amuzându-se de cât de caraghios 
e, îl certa fără răutate, pe urmă se opintea cu el târându-l până 
în cameră gol-puşcă, înfofolit în prosop, îl culca în pat, îl 
acoperea, îi dădea să bea ceai cu lămâie şi aspirină şi declara 
sentenţios: 

— Ce pe rus îl înzdrăveneşte, pe evreu îl prăpădeşte... 

Era curat plagiat. Şi Leskov găsise pe undeva proverbul 
ăsta şi îl folosise. Era oricum amuzant. 

Şi, ca să pună capac la toate astea, înaintaseră deja cererea 
de plecare, îşi dăduseră amândoi demisia de la slujbă şi de 
câteva luni bune toată familia trăia într-un entuziasm isteric: şi 
bucurie, şi veselie, şi spaimă... Nu era prea clar, se auzea ba că 
îi vor lăsa să plece, ba că le vor respinge cererea, ba că îi vor 
băga la puşcărie. Tatăl avea unele păcate: publicase ceva 
undeva, semnase ceva, îşi spusese părerea în legătură cu ceva. 
Se împlinise deja un an de când se tot amâna despărţirea de 
Rusia şi de prietenii dragi. într-o zi o luaseră din loc pe 
neaşteptate la Leningrad, în alta o luaseră de la cursuri pe Lilia 
şi o căraseră cu ei la Samarkand, la un moment dat îşi găsiseră 
nişte rude necunoscute în Ucraina, le invitaseră să îşi ia rămas- 
bun şi o săptămână întreagă tropăiseră prin apartamentul lor 
două evreice bătrâne şi grase cu un aer provincial greu de 
imaginat, erau un fel de Şalom Alehem corcit cu nişte caricaturi 
de antisemiţi. 

Lilia nu se putea decide dacă merită să încerce să se înscrie 
la universitate. Că nu o vor primi, asta se înţelegea de la sine, 
totuşi merita să facă o încercare, să vadă cam ce poate. Şi, 
dacă va fi admisă, atunci iese şi mai prost... Mama o îndemna 
să se răzgândească: 

— Las-o baltă... Apucă-te să înveţi limba, e mai important 
pentru tine. 

Bineînţeles că mama se referea la ivrit. Tatăl era de părere 
că trebuie să se înscrie la universitate şi îi spunea mamei în 
liniştea nopţii, ca să nu audă Lilia: 


36 



— Las-o să încerce, să aibă şi ea o experienţă, că prea ia 
lucrurile uşor. Las-o să i se înfunde, că aşa se căleşte conştiinţa 
de sine a evreului... 

După Anul Nou Lilia s-a simţit extenuată, a lăsat baltă 
pregătirea pentru examene, nu a mai dat pe la şcoală şi a prins 
gustul plimbărilor fără rost şi fără ţintă prin Moscova la orele 
dimineţii. Şurik, în schimb, şi-a îndreptat notele pe care era 
gata-gata să le primească la algebră şi matematică, şi-a făcut 
ordine în cunoştinţe şi şi-a reîmprospătat materia la obiectele la 
care urma să fie examinat. 

în primăvară Vera Aleksandrovna şi-a luat concediu ca să se 
ocupe mai serios de băiat. Era de-a dreptul inutil: Şurik 
manifesta un neaşteptat spirit de organizare, studia mult şi o 
asculta din ce în ce mai puţin pe Ella Fitzgerald. Venea la el 
acasă profesoara de limba şi literatura rusă, iar la profesorul de 
istorie se ducea el de două ori pe săptămână. Examenul de 
maturitate l-a trecut aproape cu brio, uimindu-i chiar pe 
profesorii de matematică şi fizică. A isprăvit cu şcoala, mai 
rămânea ultimul hop, dar, spre nemulţumirea Verei, pleca în 
fiecare seară de acasă şi se întorcea Dumnezeu ştie la ce oră. 
Serile şi le petrecea în mare parte în compania Liliei. Şi în 
compania Matildei Pavlovna într-o oarecare măsură. Dar despre 
asta nu sufla o vorbă. 

Câteodată, Lilia venea din proprie iniţiativă la Şurik. După 
unele indicii total învăluite în mister se putea trage concluzia că 
familia Laskinilor va primi aprobarea de plecare şi lucrul ăsta 
imprima legăturii lor o intensitate specială: era clar ca bună 
ziua că se despart pentru totdeauna. Vera se mai înmuiase în 
privinţa Liliei, deşi credea ca şi înainte că e o zănatică şi o 
neserioasă. Dar cu mult farmec. 

Aproape în fiecare seară se plimbau prin Moscova. 
Nimereau câteodată în vreo zonă necunoscută, cum ar fi 
Lefortovo sau Marinaia Roşcia, şi Lilia, sensibilă, cu ochiul 
călătorului pregătit să o ia din loc, îl învăţa pe Şurik să vadă ce 
nici ea nu ştiuse să vadă până atunci: o casă care se surpa lent 
aşezată ca un dulău bătrân pe labele dinapoi, strada care se 
îngusta văzând cu ochii şi o cotea brusc fără să ducă undeva 
anume, copacul bătrân cu mâna întinsă la cerşit... Se pierdeau 
prin curţile din Zamoskvorecie, se trezeau deodată pe cheiul 
pustiu sau dădeau peste o bisericuţă minunată, cu o fereastră 
luminată la nivelul solului, aşezată între două case posomorâte, 
iar Lilia plângea din cauza unor vagi presimţiri şi a unei 


37 



inexplicabile spaime în legătură cu plecarea mult aşteptată. Şi 
se sărutau dulce şi primejdios, sprijiniţi de vreun gard 
dărăpănat sau aşezaţi comod pe o bancă. Lilia era mult mai 
îndrăzneaţă decât Şurik. Se apropiau fără să se mai poată opri, 
ajungând dacă nu la ţintă, în orice caz aproape de ea. Şurik 
căpătase de ceva timp destulă experienţă ca să evite punctul 
culminant, numai că mângâierile fetei îi provocau plăceri noi şi 
cu totul altfel decât acelea pe care le aflase de la Matilda 
Pavlovna. De fapt, şi unele, şi altele erau minunate, nu se 
împiedicau una de cealaltă şi nici nu se băteau cap în cap. 
Delicată şi fără sâni, Lilia nu era câtuşi de puţin o slăbănoagă, 
ci era îndesată şi cu destulă carne şi muşchi pe acolo pe unde 
ajungeau mâinile lui. Şurik găsea pe pipăite locul acela umed 
unde tot ce era la suprafaţă se desfăcea transformându-se într- 
o plăcere venită dinăuntru şi, când îl atingea, Lilia scheuna uşor 
ca un căţeluş... 

Târziu după miezul nopţii o conducea până la intrarea în 
casă. De obicei lumina mai ardea încă la etajul doi, Lilia mai 
trăgea un scheunat pentru ultima oară, îşi ştergea mâinile 
umede, îşi îndrepta fusta şi o pornea repede în sus ca să 
înfrunte privirea plină de reproş a mamei şi bombănelile tatălui. 
Acasă mai găsea de obicei ultimii musafiri rămaşi, al căror 
număr nu scădea deloc până dimineaţă. 

în iulie au început examenele. Lilia nu s-a înscris — i se 
părea deja că vede ţărmuri noi: al Dunării, al Tibrului, al 
Iordanului... Şurik a scris o compunere de nota patru 4 , iar la 
istorie a luat cinci. Era un rezultat foarte bun, pentru că nu se 
prea dădea nota cinci pentru compunere. Acum totul depindea 
de limbă. Ar promova dacă ar lua „foarte bine" la franceză. 

în ziua examenului s-a pomenit că nu e pe lista celor 
înscrişi. S-a dus la comisia de înscriere, unde a dat peste o 
mulţime de oameni nervoşi care se îndesau unul în altul şi 
asediau o secretară furioasă şi rea. S-a descoperit că îl 
trecuseră pe lista celor care urmau să dea examen la germană, 
pentru că pe diploma de maturitate figura germana. Şurik s-a 
zăpăcit, s-a lansat în tot soiul de explicaţii că atunci când s-a 
înscris a cerut să fie trecut la grupa celor care dau examen la 
franceză şi a obţinut aprobarea, că a făcut exact cum a scris în 
cerere, s-a pregătit pentru franceză... Dar secretara bătrână, 


4 în sistemul de notare din învăţământul rusesc cinci este nou maximă. 
(N. tr.) 


38 



clănţănind din fălci din cauza protezei noi care se încăpăţâna să 
nu stea la locul ei, a scos câteva sunete din fundul gâtului ca şi 
cum ar fi făcut nişte exerciţii de gimnastică cu limba şi nici nu a 
vrut să îl asculte. Era sătulă până-n gât de câte treburi avea, îşi 
simţea gura strânsă în chingi, era chinuită de durere şi, fără să 
dea atenţie explicaţiilor şi aşa încurcate ale lui Şurik, i-a spus 
răstit să se ducă să îşi dea examenele acolo unde e înscris pe 
listă şi să nu îi mai împuie capul cu prostii. 

Aşa ceva nu s-ar fi întâmplat, de bună seamă, dacă l-ar fi 
însoţit mama sau bunica. Ele ar fi convins-o pe secretară să îi 
treacă numele de familie pe cealaltă listă sau ar fi făcut 
presiuni şi l-ar fi obligat să dea examen la germană. Ce să mai 
facă acum, nu se pregătise în mod special pentru germană! Se 
vede treaba că nu degeaba îl pusese Elizaveta Ivanovna să 
înveţe temeinic verbele nemţeşti... Şurik însă le-a spus apăsat 
să nu vină cu el şi nimeni nu l-a însoţit pentru că îi respectau 
deciziile de bărbat. 

A ieşit din clădirea minunată de pe Mohovaia fiind ferm 
hotărât să nu mai pună niciodată piciorul aici. Era o zi de iulie 
minunată, aerul era plin de mirosul florilor şi de praful care 
dansa în soare. O albină de oraş ieşită din minţi i se învârtea în 
jurul capului; Şurik, necăjit, a gonit-o cu mâna şi şi-a lovit 
dureros nasul cu unghia. îi era tare ciudă, toate îl călcau pe 
nervi. A luat-o în jos pe Volhonka, a trecut pe lângă Muzeul 
Puşkin, la fântâna arteziană a cotit-o spre chei şi de acolo a 
făcut un ocol scurt şi a ajuns acasă la Lilia. Laskinii primiseră în 
ajun mult aşteptata aprobare de plecare. Şurik aflase vestea la 
telefon cu o zi în urmă. A urcat la apartamentul Liliei. Era 
singură acasă, dacă nu puneai la socoteală mormanul de vase 
nespălate rămase după ditamai cheful. Părinţii alergau cu 
sufletul scos pe la tot soiul de instituţii: trebuiau să adune 
milioane de hârtii şi hârtiuţe în cel mai scurt timp. Şi bătaia de 
joc intra în demersurile făcute în vederea plecării: să tărăgănezi 
aprobarea cererii cât mai mult, uneori ani de-a rândul, pe urmă 
să dai un termen de o săptămână pentru pregătirea plecării. 

De cum a intrat pe uşă, fără să îi lase timp Liliei să îl întrebe 
ceva, Şurik i-a povestit despre eşecul neaşteptat. Ea a început 
să dea din mâini, să turuie ca o moară stricată, i-a aruncat o 
avalanşă de cuvinte întrerupându-se mereu: 

— Hai repede, să mergem, trebuie să facem ceva, sun-o 
degrabă pe mama ta, las-o pe bunica ta să meargă imediat la 


39 



comisia de înscriere... Ce prostie, mare prostie, de ce nu te-ai 
dus să dai la germană? 

—Nu m-am pregătit pentru germană, a ridicat din umeri 
Şurik. 

A îmbrăţişat-o. Torentul de cuvinte s-a oprit şi ea a început 
să plângă. Şurik şi-a dat brusc seama că pierde ceva mult mai 
important decât universitatea, că o pierde pe fata asta, pe Lilia, 
că pierde totul... Ea pleacă peste o săptămâna, pleacă pentru 
totdeauna, iar acum nu mai are nicio importanţă dacă intră sau 
nu la universitate. 

— Nu telefonez nimănui, nu mă duc nicăieri, i-a spus la 
urechea ei micuţă. 

Urechea era umedă de la lacrimile care se prelinseseră 
până acolo. Lacrimile curgeau din plin, faţa i s-a umezit şi ea. 
Motivul pentru care îi curgeau lacrimile o copleşea, cuvintele nu 
mai erau de ajuns. Mai bine zis motive erau multe, iar 
examenul pe care Şurik nu îl va susţine era ultima picătură din 
paharul care stătea să se reverse... 

—Nu pleca, Lasocika, bolborosea el, o să ne căsătorim, o să 
rămâi. La ce bun să pleci... 

Lui îi mai lipseau trei luni până la optsprezece ani, ei — o 
jumătate de an. 

— Ah, Doamne, ar fi trebuit să se întâmple mai devreme, 
acum e prea târziu, plângea Lilia vârându-şi trupul mic în 
pieptul şi pântecul lui. 

Nasturii, care abia se ţineau pe hălăţelul alb, cusut din două 
broboade, s-au împrăştiat peste tot. El i-a simţit sub degete 
muşchii subţiri pe spinarea îngustă. Ea l-a tras cu hotărâre spre 
divan în timp ce nu contenea să turuie: 

—Trebuie s-o suni pe Vera Aleksandrovna, trebuie mers la 
comisia de înscriere, nu e totul pierdut încă... 

— Totul epierdut, Lasocika! 

Şurik i-a strâns tare mâinile micuţe, zgâriate de pisică, cu 
unghiile roase şi cu nişte crăpături mici pe care făcuse ce 
făcuse şi reuşise să le păstreze din iarnă. Şi nu ştia ce să spună 
că simte când îi strânge mâinile, picioruşele slabe şi strâmbe, 
urechea clăpăugă ieşită prin părul aspru, tuns scurt. Şi a 
bâiguit: 

— Eşti aşa de... Eşti aşa de neobişnuită. Ce ai tu cel mai 
frumos? Mânuţele, picioruşele, urechiuşele ... 

Ea a râs ştergându-şi lacrimile: 


40 



—Şurik! Astea sunt defectele mele cele mai mari, picioarele 
strâmbe şi urechile clăpăuge. îl urăsc pe tata pentru asta, de la 
el m-am căpătuit cu ele, iar tu spui că e tot ce am mai frumos. 

Fără să asculte ce spune, Şurik îi mângâia picioarele, îi lua 
tălpile micuţe în palmele făcute căuş, i le strângea la piept: 

— O să-mi fie dor de fiecare în parte, de mânuţele tale, de 
picioruşe, de urechiuşe. 

Şi uite aşa a descoperit Şurik din întâmplare cea mai 
importantă şi cea mai secretă lege a iubirii: dacă e să aleagă, 
inima alege defectele pentru că sunt mai seducătoare decât 
calităţile şi spun mai multe despre un individ anume. între 
altele fie spus, el nici măcar nu îşi dădea seama ce descoperire 
a făcut, cât despre Lilia, ea avea toată viaţa în faţă să 
înţeleagă... 

Lilia şi-a strâns picioarele sub ea, s-a întors şi s-a sprijinit cu 
spinarea de pieptul lui Şurik, iar el şi-a pus palmele pe gâtul ei 
şi a simţit cum i se zbat venele la dreapta şi la stânga, repede- 
repede ca un pârâiaş mititel. 

— Nu pleca, Lilecika, nu pleca... 

Venită de la muncă, vecina i-a bătut Liliei în uşă şi i-a 
strigat: 

— Lilia! Lilia! Ce-i cu tine, ai adormit? Ceainicul tău a luat 

foc! 

Să spui că a luat foc ceainicul, că arde, ce caraghios sună! 
Viaţa lor toată luase foc... De examen nu au mai pomenit... 

Evenimentele ce au urmat s-au petrecut atât de repede, 
încât Şurik a trebuit mai târziu să facă un efort să reconstituie 
întâmplările în succesiunea lor. 

Elizaveta Ivanovna, care trecuse în viaţa ei prin atâtea 
încercări şi suportase bărbăteşte moartea soţului, a fiicei 
vitrege, preferata ei, dispariţia surorilor, evacuarea şi 
privaţiunile de tot felul, nu a suportat eşecul minor cu 
examenul lui Şurik. în aceeaşi seară au dus-o la spital cu un 
atac de cord sever. Atacul de cord s-a transformat într-un infarct 
masiv. 

Vera, obişnuită toată viaţa să se răsfeţe cu emoţii de toate 
felurile, emoţii mai mici, mai mari, dar oricum uşurele, a trecut 
de data asta printr-o emoţie foarte puternică. Totul îi scăpa din 
mână, nu îi reuşea nimic, l-a fiert mamei o supă, stând tot 
timpul aplecată deasupra cratiţei care bolborosea şi aşteptând 
sfârşitul operaţiunii, iar înainte să plece la spital şi-a adus 
aminte că a uitat să cumpere apă de colonie. A plecat în centru 


41 



după o apă de colonie bună, a întârziat să ajungă la spital în 
orele de vizită şi a trebuit să-i dea bani frumoşi garderobierei 
încăpăţânate ca să o lase să intre. Şi aşa s-au petrecut lucrurile 
în fiecare zi, zi de zi... 

Elizaveta Ivanovna zăcea cu perfuzie, era palidă, tăcută şi 
nu voia să moară. Mai bine spus, îşi dădea seama că nu are 
dreptul să o lase pe scumpa ei fiică atât de neajutorată (îşi 
arunca din când în când privirea la supa tulbure căreia Vera nu 
îi pusese nici măcar sare) şi pe Şurik, care o luase razna din 
cauza ghinionului ăstuia stupid. în privinţa asta Elizaveta 
Ivanovna evalua total greşit situaţia, credea că băiatul căzuse 
în depresie. Nu avea cum să îşi explice altfel faptul de 
neconceput că el nu venise nici măcar o dată la spital să o 
vadă. 

Or, Şurik a fost ocupat toată săptămâna cu pregătirile de 
plecare, cu luările de rămas-bun, cu condusul la aeroport. 
Ultimele douăzeci şi patru de ore şi le-a petrecut la 
Şeremetievo ca să ajute la înregistrarea nu ştiu cărui bagaj. A 
sosit pe urmă şi clipa când Lilia a urcat pe scara care ducea la 
sala unde el nu mai avea acces, aşa că i-a făcut cu mâna de la 
distanţă, din golul unei ferestre de la etajul doi, acolo unde era 
graniţa. Lilia şi-a luat zborul luând cu ea şi picioruşele strâmbe, 
şi urechiuşele clăpăuge. 

Când a sosit pe seară acasă, a auzit în sfârşit tot ce nu 
ajunsese la urechile lui o săptămână întreagă, că bunica a făcut 
infarct şi că e într-o stare foarte gravă. S-a îngrozit ce inimă de 
piatră poate să aibă: cum de nu a putut să îşi facă timp într-o 
săptămână întreagă să se ducă să o vadă? Dar era seară deja, 
la spital programul de vizită se terminase. Noaptea a dormit 
buştean, lipsa somnului din ultimele zile se făcea simţită. La opt 
dimineaţa au sunat de la spital şi au comunicat că Elizaveta 
Ivanovna a murit. în somn. 

în mintea lui, plecarea Liliei şi moartea bunicii erau totuna, 
aşa încât, stând lângă groapă, a trebuit să facă un efort să-şi 
alunge din cap talmeş-balmeşul ăsta straniu: tot timpul i s-a 
părut că o îngroapă pe Lilia. 


10 

Şi iată că soseşte dimineaţa de după înmormântare, când 
parastasul s-a încheiat, când toată vesela a fost spălată de 
vecinele venite în ajutor, scaunele împrumutate au fost duse 


42 



înapoi la apartamentele de unde fuseseră luate şi casa a rămas 
curată, casa care fusese până de curând plină până la refuz de 
prezenţa aceleia care acum nu mai era. 

Sub scaunul din vestibul, Vera Aleksandrovna găseşte 
sacoşa adusă de cineva de la spital. în ea se află ceaşca, 
lingura, hârtia igienică şi tot felul de alte mărunţişuri atât de 
impersonale. Şi ochelarii. Fuseseră comandaţi într-un loc 
anume, pare-se, acum aproape două luni. Atât de bine se 
potriveau pe ochii mamei, a căror lumină începuse să se stingă 
din cauza bătrâneţii. Nu existau pe lume ochi cărora să le vină 
atât de bine lentilele astea bombate cu ramă gri, care îi dădeau 
un aer tineresc. Cu ochelarii în mână, Vera stă locului 
încremenită: ce să facă cu ei... Lenjeria de corp şi lucrurile de 
purtat din dulap — şalul pufos, halatul, sutienul mare făcut la 
comandă, toate pline de mirosul mamei, căciula tricotată în 
formă de turban pe dosul căreia se rătăciseră laolaltă cu 
mirosul mamei câteva fire albe şi subţiri de păr —, unde să le 
pună pe toate?îi vine să le strângă şi să le ducă undeva să nu îi 
mai rănească mereu privirea, să nu o mai doară inima, dar în 
acelaşi timp nu poate să lase din mână lucrurile astea cu 
urmele calde încă ale mamei ascunse în ele. 

Peste tot în cameră, prin toate ungherele, în aer, trupul ei a 
lăsat urme. Aici se aşeza ea. Aici, pe braţul fotoliului, îşi punea 
cotul. Picioarele umflate în papucii vechi cu tocuri făcuseră de 
multă vreme, de la atâta frecat, o rosătură în covorul roşu: 
jumătate de secol bătuse din picior în timp ce îi învăţa pe elevi 
cum să pronunţe corect. Dar de curând, de când se mutaseră, 
schimbaseră poziţia covorului şi în locul nou, lângă masă, unde 
bătea tactul cu picioarele grele, ţesătura nu mai apucase să se 
roadă. 

O întrebare îi trece Verei prin minte şi o îngrozeşte: ea 
fusese tratată întotdeauna ca un copil. Mama o apărase de 
toate necazurile vieţii, o îndrumase, o pilotase, îi crescuse fiul. 
Aşa se face că propriul ei copil îi spune Verocika, şi nu mama. 
Are cincizeci şi patru de ani. Dar cât are de fapt? 

E doar o fetiţă. O fetiţă care nu ştie ce e viaţa de adult... 
Câţi bani îi trebuie ca să trăiască o lună? Cum şi unde se 
plăteşte întreţinerea pentru apartament? Unde e notat numărul 
de telefon al dentistului cu care mama se înţelegea asupra orei 
de consultaţie? Şi mai ales cum rămâne acum cu Şurik, cu 
intrarea lui la institut? După eşecul scandalos, mama avea de 
gând să îi aranjeze intrarea la ea, la Institutul Pedagogic... 


43 



Vera a învârtit maşinal ochelarii mamei în mâna. Un munte 
de telegrame zăcea în faţa ei. Condoleanţe. De la elevi, de la 
colegi. Unde să le pună? De aruncat nu poate să le arunce, să 
le păstreze e o prostie. Trebuie să o întreb pe mama, i-a trecut 
prin minte aşa cum se întâmpla de obicei. A simţit cum se 
înfurie de supărare şi de ciudă: de ce tocmai acum când e atât 
de necesar ca ea să fie aici... Azi-mâine încep examenele. 
Trebuie să sun pe careva de la catedră, pe Anna Mefodievna 
sau pe Galia... Elevele mamei... Şi Şurik ăsta, cât e de ciudat, s- 
a închis în camera lui şi a dat drumul la muzică jignitor de 
tare... 

Oricât de tare ar fi pus muzica, Şurik simţea că nu poate să 
îşi înăbuşe vina uriaşă care atârna mai greu în sufletul lui decât 
pierderea bunicii. Stătea încremenit cum stă încremenită 
crisalida şi înăuntrul ei se zbate ceva până să iasă de acolo o 
fiinţă pe deplin dezvoltată, aşa cum îi e dat de la natură. 

La unsprezece dimineaţa Vera a plecat la teatru, iar Şurik a 
rămas în camera lui cu un Elvis Presley melancolic şi cu el 
însuşi într-o stare groaznică din care nu mai avea cum să iasă: 
el, Şurik Korn, nu îşi dăduse examenul pentru că se fâstâcise şi 
îşi pierduse curajul, umblase cu limba scoasă după Lilia, nu le 
prevenise pe femeile astea care înnebuniseră neştiind nimic de 
el, în fond el era cel care o adusese pe bunica în pragul 
infarctului, nici măcar nu o vizitase la spital pentru că era un 
fluşturatic, un idiot chiar, şi uite că ea a murit, iar el poartă vina 
morţii ei. Răbufnirile morale ţineau cumva de o reacţie 
biochimică, se schimbase ceva înăuntrul lui, fie compoziţia 
sângelui, fie metabolismul. A stat aşa până seara tot sucindu-l 
pe Elvis pe faţă şi pe dos, şi seara târziu Love me, tender i s-a 
înfipt în minte atât de tare şi de adânc, încât i-a zburat din cap 
viaţa toată cu tot cu amintirile despre bunica şi despre copilăria 
fericită, luminată de prezenţa ei. 

Şurik era nepotul şi elevul drag al Elizavetei Ivanovna, dar 
era în acelaşi timp şi victima directă a educaţiei ei: de mic copil 
se obişnuise cu ideea că el, Şurik, este un băiat bun, că face 
fapte bune, că nu face fapte rele şi că, dacă totuşi se întâmplă 
să facă o faptă rea, trebuie să şi-o recunoască imediat, să îşi 
ceară iertare şi să devină iarăşi băiat bun... Dar nu mai avea cui 
să ceară iertare.... 

Spre seară a sosit Vera de la teatru, au îmbucat ceva din ce 
rămăsese de la pomană şi Şurik i-a spus: 

— Mă duc să fac câţiva paşi. 


44 



Era duminică. Vera era cât pe ce să îl roage să rămână. Se 
simţea atât de nefericită. Dar ca să fie nefericită până la capăt 
trebuia ca Şurik să plece şi s-o lase singură. Prin urmare, nu i-a 
cerut să rămână. 

Şurik a găsit-o pe Matilda Pavlovna îngrijorată: primise de 
dimineaţă o telegramă că murise mătuşa ei de la ţară şi se 
pregătea să plece a doua zi la Vîşnii Volociok. încă din copilărie 
relaţiile ei cu mătuşa fuseseră destul de proaste, iar acum nu 
se simţea în largul ei pentru că nu o prea iubise şi nu o regreta. 
Tot ce putea face pentru ea era să aranjeze un parastas 
îmbelşugat. A alergat de dimineaţă pe la magazinele din 
preajmă, a făcut provizii serioase de salam şi de maioneză, de 
votcă, scrumbie şi de portocale cubaneze — o delicatesă iubită 
de toată lumea. Şurik i-a spus de cum a intrat pe uşă că i-a 
murit bunica. Ea şi-a lovit uimită palmele: 

— Cum se poate! O nenorocire nu vine niciodată singură! 

Văzând chipul lui Şurik atât de îndurerat, a apucat-o plânsul 
după mătuşa ei, o femeie nenorocită, pizmaşă, cu o fire greu de 
suportat. Şurik s-a pus şi el pe plâns. Matilda Pavlovna, fire 
simplă, fără fasoane, a smuls într-o clipită dopul de metal de la 
sticla căldicică şi a turnat în păhărele. 

Lacrimile, votca, scrumbia tăiată grosolan, necurăţată ca 
lumea, la vederea căreia Elizaveta Ivanovna ar fi fost cuprinsă 
de indignare, toate astea mergeau bine împreună. Au băut câte 
un păhărel cu un aer preocupat ca nişte oameni puşi pe treabă, 
iar Şurik şi-a făcut conştiincios şi înfocat datoria de bărbat. 
Treaba asta le-a adus uşurare, nu se ştie de ce, şi lui, şi 
Matildei, iar el a avut chiar senzaţia vagă că e băiatul bun care 
face o faptă bună — ciudat lucru... 

Matilda, care a vărsat jumătate de duzină de lacrimi pentru 
ceva care nu o privea defel, s-a simţit eliberată şi cu păcatul 
iertat. Mai avea acum o problemă cu pisicile: cui să le lase... 
Vecina ei, inginera amabilă cu o droaie de plozi, care avea grijă 
câteodată de pisici, era plecată la o pensiune cu copiii, 
pictoriţa, altă prietenă, făcea imediat o criză de astm de la 
mirosul de pisică. Dintr-un motiv sau altul au căzut şi celelalte 
variante: unul era bolnav, altul locuia departe. Nu s-a gândit 
nicio clipă la Şurik, dar acesta s-a oferit singur să îngrijească de 
pisici. 

Pisicile astea negre, Dusia, Konstantin şi Morkovka, care îi 
venea mamei ei în acelaşi timp şi fiică, şi nepoată, nu puteau 
să sufere oamenii, dar cu Şurik au făcut, naiba ştie de ce, o 


45 



excepţie, s-au arătat binevoitoare şi chiar şi-au retras ghearele, 
aşezându-i-se pe genunchi. Matilda i-a dat imediat cheile şi l-a 
învăţat câteva lucruri deloc complicate. 

A doua zi dimineaţa, Şurik, la rugămintea Matildei, a 
condus-o la tren, pe urmă s-a dus la universitate să îşi ia actele. 
Avea de gând să le ducă la Institutul Pedagogic, unde înscrierea 
nu se terminase încă, dar, când s-a văzut cu hârtiile în mână, şi- 
a dat seama că nu vrea să-i vadă pe niciunul dintre foştii colegi 
ai bunicii şi, în general, nu vrea să mai audă de niciun fel de 
institut pedagogic. Pentru nimic în lume. S-a înscris la primul 
institut care i-a ieşit în cale şi care se afla foarte aproape de 
casă. Era institutul Mendeleev, la cinci minute de mers pe jos. 

A trecut apoi pe la magazinul de peşte, a cumpărat două 
kilograme de bucăţele mici de batog. Pisicile deştepte, trei 
statuete egiptene, aşteptau în vestibul ţepene ca nişte stâlpi 
negri, lucioşi. Konstantin s-a apropiat de el, şi-a înclinat capul 
lucios şi şi-a frecat uşor fruntea de piciorul lui. 

11 

Dezinteresul total al lui Şurik pentru rezultatele de la 
examene a dat roade minunate. Fără să se pregătească în mod 
special, a trecut destul de bine examenele la matematică, fizică 
şi chimie. Norocul lui a fost mai mult decât unul obişnuit: i-au 
picat exact problemele pe care tocmai le revăzuse în ajun. La 
20 august s-a văzut pe lista candidaţilor admişi. 

Institutului i se spunea fără niciun pic de respect 
Mendelavka. Era considerat a fi mai prost decât institutul de 
petrol şi decât cel de tehnologie chimică, şi chiar mai prost 
decât institutul de mecanică chimică. Avea în schimb faima de 
instituţie de învăţământ liberală: administraţia era blândă, 
organizaţia de comsomol nu avea nicio putere, Catedra de 
ştiinţe sociale, care avea mare autoritate la universitate, aici 
ocupa un loc modest, iar şefii de partid conduceau bineînţeles 
treburile, dar nu le stăteau oamenilor pe cap toată ziua, bună 
ziua. 

Pentru că nu avea experienţă, Şurik nu era capabil să 
preţuiască meritele liberalismului, mergea la cursuri cu toţi 
ceilalţi la grămadă, făcea conspecte şi îşi răsucea capul în toate 
părţile examinându-şi cu atenţie colegii, familiarizându-se cu 
modul de predare atât de diferit de ceea ce ştia din şcoală. 


46 



A început cursul principal de chimie anorganică cu lecţii, 
seminarii şi lucrări de laborator. îi plăceau grozav orele de 
laborator. La început au învăţat lucruri simple. Cum să 
manevreze eprubetele, cum să curbeze la arzătorul de gaz 
retorta de sticlă, cum să pritocească soluţia şi să separe prin 
filtrare sedimentele. Era o vrăjitorie sui generis. Eprubeta se 
încălzea în momentul când se amestecau două soluţii reci, 
soluţiile îşi schimbau culoarea, lichidul străveziu se transforma 
pe neaşteptate într-o masă gelatinoasă ca o piftie albastră. 
Toate aceste mici evenimente aveau explicaţia lor ştiinţifică 
absolut riguroasă, dar lui Şurik i se părea că în spatele fiecărei 
explicaţii, oricare ar fi fost aceea, rămâne misterul nedezlegat 
al legăturilor intime dintre substanţe. Mai era puţin şi 
descoperea piatra filozofală sau cine ştie ce altă himeră a 
alchimiştilor din Evul Mediu. 

La lucrările de laborator se număra printre cei mai 
nepricepuţi în schimb nimeni nu făcea ochii mari şi nu se 
bucura ca el de micile miracole ale chimiei care se petreceau 
mai tot timpul chiar în mâinile lui. 

Cei mai mulţi dintre studenţi nu veniseră să înveţe chimie 
pentru că institutul se afla aproape de casa lor. Erau 
îndrăgostiţi de mult timp de chimie, erau înscrişi la cercuri de 
chimie, participau la olimpiade. Pe lângă cei pasionaţi mai erau 
şi destui evrei care abia apucaseră să dea cu nasul de 
universitate că fuseseră imediat respinşi, mai erau fizicieni şi 
matematicieni cu minte multă şi cu ambiţii nesatisfăcute care 
nu intraseră la universitate. Liberalismul din Mendeleevka se 
făcea simţit, printre altele, şi prin faptul că aici erau primiţi 
evreii. Mulţi îl luau drept evreu şi pe Şurik pentru că nu se 
lămureau ce e cu numele lui de familie, dar el era obişnuit din 
şcoală cu asta şi nici măcar nu încerca să protesteze. 

La orele de laborator studenţii erau împărţiţi în grupe şi 
subgrupe, pentru unele lucrări de laborator subgrupele erau 
alcătuite din câte patru studenţi. în subgrupa lui Şurik cea mai 
bună la chimie era Alia Togusova, o kazahă cu nişte picioruşe 
subţiri, uşor nedezvoltate, care se întâlneau într-un singur 
punct, la glezne. în schimb, cu mânuţele ei mici şi dibace, făcea 
lucrările în joacă şi atât de repede, încât îşi isprăvea prima 
treaba, în timp ce restul colegilor nu reuşeau nici măcar să 
termine de citit indicaţiile de metodică. Aici îşi spunea cuvântul 
faptul că, până să intre la institut, muncise doi ani la laboratorul 
unei uzine chimice. Alia era o studentă „specială": uzina 


47 



chimică din Akmolinsk îi acordase o bursă. Era o studentă 
isteaţă, prindea totul din zbor. Profesorul de lucrări practice o 
remarcase printre ceilalţi studenţi aşa cum se vede de la o 
poştă soldatul experimentat printre recruţi. 

A doua fată se numea Lena Stovba. Numele de familie suna 
aspru, potrivindu-se de minune cu înfăţişarea ei. Avea chipul 
frumos, dar lipsit de fineţe, bretonul castaniu-deschis îi 
acoperea fruntea îngustă, corpul avea formă aerodinamică 
precum la delfin şi stătea pe picioare solide şi drepte, cu 
gleznele groase. Tăcută şi neprietenoasă, îşi petrecea toate 
pauzele sub scară fumând una după alta ţigările scumpe 
Femina. Se ştia că e din Siberia, că tatăl ei e mare şef la partid. 
Amândouă erau nişte provinciale, Alia era o provincială 
entuziastă, Lena, o provincială tăcută şi suspicioasă. îi bănuia 
pe moscoviţi de păcate ascunse, făcea eforturi să le descopere 
şi să le dea în vileag. Amândouă locuiau la cămin. 

Al treilea din subgrupa lor era un băiat din Moscova, Jenia 
Rosenzweig, cu care Şurik s-a împrietenit imediat. Noul lui 
prieten era un wunderkind care nu reuşise să ajungă la 
Facultatea de Mecanică-Matematică din pricina handicapului 
datorat naţionalităţii. Era roşcovan, pistruiat, nu era dezvoltat 
fizic pe de-a-ntregul şi era foarte simpatic. Speranţa tuturor 
stătea în el în ceea ce priveşte matematica. Analiza 
matematică atât de logică şi clară era văzută de toţi ca fiind 
materia de examen cea mai grea din prima sesiune şi 
nicidecum chimia arbitrară şi capricioasă. 

Cursul de analiză matematică îl ţinea un individ mic şi 
fioros, cu chica zburlită şi cu ochelarii care stăteau să îi cadă de 
pe nasul noduros. Se ştia că la examen e mai bine să nu 
nimereşti la el, că dă numai note de trei şi nu de prima data. 
Rosenzweig, care se credea mare specialist la matematică, s-a 
angajat să îi pregătească pe toţi. Se înghesuiau toţi patru în 
cămăruţa lui Şurik, iar Jenia se străduia să îi facă să înţeleagă 
subtilităţile matematicii. 

Vera Aleksandrovna venea din când în când să arunce o 
privire şi să îi întrebe încet şi drăgăstos dacă nu cumva vor 
ceai... Pe urmă le aducea ceaiul în patru ceşti pe o tavă, fiecare 
cu farfurioara ei. Pe o farfurie mică, pictată cu frunze şi flori în 
relief, se odihneau pesmeţii, iar zaharniţa înnegrită era, 
evident, de argint — ar fi trebuit s-o cureţe cu pastă de dinţi, ar 
fi strălucit ca nouă... 


48 



12 


Alia Togusova era fiica unei rusoaice deportate şi a unui 
kazah văduv. Mama ei, Galina Ivanovna Lopatnikova, nimerise 
înainte de război în Kazahstan la numai patru ani. în afacerea 
cu uciderea lui Kirov fusese amestecat indirect şi tatăl Galinei, 
un activist de partid de rang inferior. Tatăl pierise în închisoare, 
mama se prăpădise şi ea la puţin timp după aceea. Galina nu îşi 
mai aducea aminte de părinţi, la şapte ani o plasaseră la o casă 
de copii cu regim special. Toată viaţa ei a fost o caznă 
neîntreruptă şi o luptă blazată pentru supravieţuire. Cât a fost 
copil a fost mereu bolnavă. Dar ca să vezi ce lucru ciudat, copiii 
voinici mureau, iar ea, fără pic de putere, reuşea să rămână în 
viaţă. Ca şi cum bolile, odată instalate în fiinţa asta prăpădită, 
nu aveau de unde să îşi tragă seva şi mureau, iar ea scăpa cu 
viaţă. De la casa de copii au trimis-o la o şcoală de meserii, la 
tencuitori. Aici a făcut imediat tuberculoză şi a început din nou 
să moară încetul cu încetul, dar se vede treaba că morţii i s-a 
făcut aşa o silă de oscioarele ei slabe, că boala s-a oprit şi 
caverna s-a cicatrizat. A ieşit din spital şi s-a angajat femeie de 
serviciu la gară. Dormea la cămin într-un pat cu o altă fată tot 
dintr-o familie de deportaţi. 

Când Togus Togusov, bărbatul de patruzeci de ani, 
manipulant de vagoane la depoul din Akmolinsk, a luat-o acasă 
la el, situaţia ei s-a îmbunătăţit într-o oarecare măsură: i-au dat 
viză permanentă de şedere. în rest toate au rămas la fel: 
foamete, frig, ba pe deasupra şi muncă multă. Rusoaica lui 
Togus s-a dovedit a fi nepricepută şi neînvăţată cu treburile 
casnice, nu ştia să facă nici măcar o supă. Copilăria petrecută 
la casa de copii o învăţase să se mulţumească doar cu raţia 
mizeră de pâine, să fie supusă din cauza fricii şi răbdătoare. 
Galina se pricepea doar să dea cu cârpa pe duşumeaua plină 
de scuipat din gară. Iar cu copiii adolescenţi ai lui Togus nu se 
descurca deloc, aşa că a trebuit să îi trimită la tatăl lui Togus, 
departe, în raionul Mugodjarski. 

Rudele kazahe din partea lui Togus spuneau despre el că e 
un om de nimic, iar căsătoria cu rusoaica le-a întărit definitiv 
convingerea asta. Chiar şi Togus a fost întru câtva dezamăgit: 
noua lui nevastă nu născuse o fetiţă bălaie cum ar fi vrut el, ci 


49 



una neagră, cu ochii înguşti, o kazahă în toată puterea 
cuvântului, l-au pus numele Alia. Togus a avut noroc în altă 
parte. Imediat după ce s-a născut Alia, l-au angajat însoţitor de 
vagon. Se dădeau bani grei ca să obţii un loc ca ăsta. De cum s- 
a dat drumul la calea ferată Turkestan-Siberia, kazahii au fost 
atraşi de meseria asta nouă care era modalitatea ideală de 
trecere de la viaţa nomadă la cea sedentară. 

Călătorind fericit pe calea ferată, îmbogăţindu-se din 
specula cu votcă, alimente, articole de manufactură, lucru 
obişnuit într-o meserie ca asta, Togus şi-a făcut rost de o nouă 
familie la Taşkent şi de câteva prietene vremelnice pe toate 
rutele pe unde trecea. Venea din când în când la Akmolinsk, 
lăsa ba o jumătate de berbec, ba o bucată de mătase scumpă, 
ba nişte bomboane nemaipomenite pentru fată şi dispărea cu 
lunile. S-ar putea spune chiar că a părăsit-o pe Galina, dacă 
aceasta ar fi fost în stare să se gândească la aşa ceva. Dar de 
gândit nu putea să se gândească. Ar fi trebuit ca sufletul să îi 
fie puternic, or, ea abia dacă avea putere să se gândească la 
lucrurile mărunte, la mâncare, la pantofii scâlciaţi, la ce avea să 
pună pe foc. Nu avea putere să se gândească la niciun fel de 
iubire, nu avusese pe nimeni aproape de ea, pe nimeni care să 
îi trezească iubirea. Alia, fiica ei, nu îi trezea decât vagi 
palpitaţii. Fetiţa nu îi semăna deloc, era o agitată, nu o lăsa în 
pace pe mama ei obosită de toate, îi lua toată vlaga, se agăţa 
încăpăţânată de ea cu mânuţele şi îşi căpăta ademenind-o 
dramul de iubire. 

Ultimele două veri când Togus a mai venit pe la Akmolinsk 
cât de cât regulat, au trimis-o pe Alia la bunicul kazah care 
toată viaţa lui nu făcuse altceva decât să se mute dintr-un loc 
în altul hoinărind prin stepă de la munţii Mugodjar până la Arai, 
pe străvechiul drum tainic, potrivindu-şi paşii după anotimp, 
direcţia vântului şi înălţimea ierbii călcate în picioare de 
turmele de oi. Despre durerea ascuţită din burtă, despre rufele 
scorojite de la diareea cu sânge, despre duhoarea din iurtă, 
fumul înecăcios şi copiii mai mari decât ea — răi şi urâţi — care 
o necăjeau şi o băteau din te miri ce, despre toate astea Alia nu 
povestea nimănui niciodată. Aşa făcea şi mama ei, Galina 
Ivanovna, nu îi povestea despre copilăria ei petrecută la casa 
de copii... 

După moartea lui Stalin au început să mai slăbească 
chingile în privinţa deportaţilor. Galina Ivanovna ar fi putut să 
se ducă la Leningrad, dar acolo nu avea pe nimeni. Sau chiar 


50 



dacă era cineva, ea nu avea cum să ştie. Şi încotro s-o apuce? 
Cât de pregătită era oare să se mute într-un loc nou? Cu anii se 
aranjase binişor aici: o cameră de unsprezece metri la 
marginea Akmolinskului, lângă bariera de cale ferată, un pat, 
masa, covorul — toată averea de la bărbatul ei, unde mai pui 
că avea şi de lucru, era femeie de serviciu la gară, acolo mai 
avea parte şi de un ajutor preţios —, sticlele goale lăsate de 
pasagerii mărinimoşi. 

Până să se ducă la şcoală, pe Alia o lua cu ea la gară, şi 
acolo, în sala de aşteptare, fetiţa se aşeza pe vine şi îi examina 
cu atenţie, mâncându-i din ochi, pe cei care veneau în valuri şi 
dispăreau pe urmă nu se ştie unde. La început se holbase la ei 
prosteşte şi văzuse doar o turmă fără chip, haotică, aşa cum 
erau turmele de oi din stepa kazahă, pe urmă începuse să 
deosebească figurile între ele. O fermecau mai ales ruşii, feţele 
lor aveau altă expresie, erau altfel îmbrăcaţi, nu ţineau în mâini 
boccele şi traiste, ci serviete şi geamantane, iar pantofii erau 
de piele şi străluceau aşa cum strălucesc galoşii spălaţi. Mai 
zărea uneori câteva femei prin mulţimea de bărbaţi, nu purtau 
pufoaice şi broboade, ci pălării şi pardesie cu gulere de blană, 
cu pantofi cu toc. Erau rusoaice, dar altfel de rusoaice, nu ca 
mama ei. 

Multe ceasuri a petrecut micuţa Alia la gară cu gândul 
aiurea, ca un budist care contemplă cerul întrebându-se de 
unde vine înţelepciunea sau apa care curge veşnic. Nu era în 
stare să îşi pună întrebări şi să răspundă la ele, îşi făurea doar 
visuri, ghemuită lângă coşul de gunoi: odată şi odată se va 
încălţa şi ea cu pantofi cu toc, va lua în mână un geamantan şi 
va pleca de aici altundeva, nu ştia nici ea unde... la o altă viaţă 
pe care avea îndrăzneala să şi-o dorească. Poate că în ea 
vorbea chiar sângele tatălui ei, sângele ăsta care îl mânase pe 
liniile încurcate de cale ferată, în mijlocul magmei umane, în 
mirosul greu de fier încins amestecat cu mirosul de cărbune ud 
şi cu duhoarea closetelor spurcate din vagoane, acolo unde 
totul i se potrivea ca o mănuşă, acolo unde viaţa îi oferea ocazii 
de toate felurile — să bea un coniac bun cu soldaţii, să 
cotonogească o femeie pe care o prinsese fără bilet, să câştige 
uşor un purcoi de bani, să promită câte în lună şi în stele, să 
mintă de să îngheţe apele şi câteodată să facă pe grozavul în 
faţa vreunui pasager lipsit de apărare... Zece ani a dus-o Togus 
Togusov tot într-o petrecere, sărbătorind norocul de a fi ajuns la 
căile ferate, iar în al unsprezecelea l-au îmbătat, l-au jefuit şi I- 


51 



au aruncat din tren doi nelegiuiţi pe care îi primise noaptea să 
stea în compartimentul rezervat lui, în timp ce trenul mergea 
pe ruta Urghenci-Koz-Sîrt. De la vârsta de zece ani Alia nu a mai 
avut parte de bomboane scumpe. Mama a dus-o la şcoală şi în 
primii ani nu a prea reuşit să facă vreo legătură între oamenii 
aceia fericiţi, sosiţi pe peronul gării din Akmolinsk şi beţişoarele 
strâmbe pe care le desena în silă în caiet, dar la sfârşitul clasei 
a doua ceva a încolţit în mintea ei: a început să înveţe cu 
pasiune, cu înverşunare, şi-a încordat puterile continuu — 
multe, puţine, nu conta —, până la limita maximă, limita asta 
tot creştea şi cu fiecare an ce trecea învăţa din ce în ce mai 
bine. S-a înscris la şcoala de zece ani, deşi majoritatea fetelor, 
după ce terminau clasa a şaptea, îşi găseau de lucru, intrau 
ucenice la fabrică sau se duceau la şcoala profesională. 

A terminat şcoala cu medalie de argint. Profesoara de 
chimie, Evghenia Lazarevna, diriginta clasei, deportată din 
Moscova, stabilită şi ea în Kazahstan, a îndemnat-o să plece la 
Moscova şi să se înscrie la universitate, la Facultatea de Chimie. 

— Ai talent cum rar se întâlneşte, crede-mă, asemenea unui 
pianist sau unui matematician. Simţi structura, s-a entuziasmat 
Evghenia Lazarevna. 

Alia ştia şi singură că mintea ei a prins putere, că memoria 
vizuală, care îi permitea bunicului ca dintr-o privire să 
descopere dispariţia unei singure oi din turma în continuă 
mişcare, înregistra corect tiparul formulelor chimice, structura 
lor ramificată, circulară, radicalii liberi... 

— Nu merg acum, mă duc peste doi ani, a spus Alia şi nu a 
mai catadicsit să îi dea explicaţii. 

Evghenia Lazarevna a dat din umeri: 

— în doi ani se pierde totul, dispare în bătaia vântului... 

La vremea aceea Galina Ivanovna ajunsese o invalidă: un 
picior nu şi-l putea îndoi de la genunchi, pe celălalt abia şi-l 
ţâra. Alia s-a dus să muncească în fabrică, e adevărat, nu în 
atelier, ci la laborator. Evghenia Lazarevna a plasat-o pe lângă 
o fostă elevă a ei. Doi ani a tras Alia ca un rob, lua câte un 
salariu şi jumătate, muncea douăsprezece ore pe zi. A strâns 
bani pentru biletul de tren, şi-a cumpărat o bluză albastră de 
lână, fustă neagră şi pantofi cu toc. A mai pus deoparte o sută 
de ruble să aibă de rezervă. Dar nu ăsta era cel mai important 
lucru: pe lângă faptul că muncise doi ani şi căpătase ceva 
experienţă, fabrica din ţara natală a trimis-o la studii, e 
adevărat, nu la universitate, ci la Institutul Mendeleev, la 


52 



Facultatea de Tehnologie. Era acum un „cadru naţional". Mama, 
care tocmai atunci îşi făcuse formele pentru „grupa a doua de 
invaliditate" pentru tuberculoză osoasă, a rugat-o să rămână, 
să se înscrie aici la Akmolinsk, la Institutul Pedagogic, dacă tot 
a prins drag de învăţătură. Se pregătea să moară şi i-a promis 
că nu o va deranja mult timp cu boala ei. Dar Alia nici nu a vrut 
să audă. 

Cu pantofii cu toc pe piciorul gol, cu geamantanul burduşit 
cu cărţi, a luat loc în trenul care tocmai trecea. Pe drumul până 
la gară şi-a făcut praf călcâiele frecându-le până la sânge de 
ştaifurile tari ca piatra. Dar nu îi păsa: era mai necruţătoare cu 
ea însăşi decât fusese cu mama ei. 

în tren a luat hotărârea fermă să nu se mai întoarcă 
niciodată în Kazahstan. Nu văzuse încă Moscova, dar ştia că 
acolo va rămâne pentru totdeauna. 

Nici în vis nu îşi imaginase strălucirea extraordinară a 
capitalei văzută pe viu. Gara Kazansk, concentratul ăsta de 
harababură, de vacarm şi de mizerie, cloacă a oraşului 
dispreţuită de moscoviţi, i s-a părut Aliei că e anticamera 
paradisului. A ieşit în piaţă — măreţia oraşului a uluit-o. A 
coborât la metrou şi a înlemnit: paraclisul nu era în ceruri, ci 
sub pământ. A ajuns la Novoslobodsk şi, la vederea bucăţelelor 
de sticlă colorată ale vitraliilor jalnice din staţia de sub pământ, 
i s-a părut că trăieşte cea mai adâncă emoţie artistică. O 
jumătate de ceas a stat înmărmurită cu lacrimile curgându-i 
şiroaie în faţa panoului strălucitor înainte să iasă la lumina zilei. 
Dar ieşind la suprafaţă, a fost la început dezamăgită: de o parte 
şi de alta a palatului de marmură erau împrăştiate căsuţe 
micuţe şi fără niciun Dumnezeu, nu mai răsărite decât la 
Akmolinsk. Şi, în timp ce privea răscrucea de drumuri prizărită 
şi ea, brusc a venit de undeva un miros plăcut de pâine, la fel 
de fabulos şi de desfătător ca sticla colorată a vitraliilor. 

Brutăria era vizavi, puţin în diagonală faţă de metrou. A 
pornit pe urmele mirosului care plutea în aer. Era o clădire 
veche cu un etaj. înăuntru străluceau plăcile de faianţă alb- 
albăstruie. Şi asta i s-a părut o minune. Brutăria era într-adevăr 
foarte frumoasă, fusese cândva a lui Filippov, păstraseră la 
subsol brutăria veche, mai lucra aici bătrânul brutar care 
trebăluise de mic copil pe lângă cuptoare înainte de revoluţie... 

în brutărie aerul era încărcat de un miros atât de plăcut, 
încât îţi venea să muşti din aerul ăsta şi să îl mesteci. Şi era 
atâta pâine, că îţi venea s-o mănânci din ochi. Alia nu mai 


53 



pomenise aşa minune de pâine. La început a crezut că e 
scumpă, că nu e de buzunarul ei. Dar costa ca orice altă pâine, 
ca pâinea de la Akmolinsk. A cumpărat un colac, o franzelă cu 
multe calorii şi o turtiţă de secară, pe toate deodată. A muşcat 
puţin, deşi îi era milă să îi vatăme frumuseţea. Colacul era 
presărat cu făină, era atât de fină şi de albă cum nu mai văzuse 
la ea în Kazahstan. Nu credea să existe ceva mai gustos pe 
lume decât pâinea asta... 

Şi-a târât geamantanul burduşit zdravăn până la institut, 
oprindu-se la fiecare zece paşi. l-au primit imediat hârtiile şi i- 
au dat un loc la cămin. A găsit cu greu căminul în raionul 
Krasnaia Presnia, destul de departe de metrou. După ce şi-a 
rezolvat problema cu căminul şi a obţinut un loc într-o cameră 
cu patru paturi, şi-a vârât geamantanul urâcios sub patul de fier 
şi a pornit-o val-vârtej spre Piaţa Roşie ca să vadă Kremlinul şi 
mausoleul lui Lenin, Mecca şi Kaaba din partea asta a lumii. 

A fost cea mai însemnată zi din viaţa ei: descoperise dintr- 
odată cele trei minuni ale lumii. Sufletul a avut parte de sfânta 
artă înfăţişată sub forma bucăţelelor de sticlă colorată 
meşterite de nişte lucrători beţi după schiţele unor cârpaci şi 
ciubucari neruşinaţi, corpul a avut parte de lucrul cel mai de 
preţ — gustul de neuitat al pâinii (cei care desţeleniseră 
pământurile virgine, ţăranii transmutaţi, veneticii din rândul 
deportaţilor şi al comsomoliştilor chemaţi să săvârşească fapte 
de vitejie făcuseră să rodească pâinea cenuşie, umedă ca 
pământul), iar duhul nemuririi a cocoţat-o pe Alia sus de tot, la 
Dumnezeu, în slava cerului, atunci când s-a apropiat de zidul 
crenelat al sfântului lăcaş. Aleluia! 

Cine ar fi îndrăznit să îi deschidă ochii în ziua aceea? Cine 
ar fi putut să îi ofere mai mult? Colegele de cameră nu i-ar fi 
împărtăşit probabil entuziasmul, dacă ea le-ar fi destăinuit 
emoţiile prin care trecuse. Dar ea şi-a păstrat exaltarea în 
adâncul sufletului. 

Tot ce şi-a propus s-a înfăptuit. Şi-a luat examenele mult 
mai bine decât era nevoie ca să fie admisă. La cămin i-au dat 
un pat şi o noptieră într-o cameră cu patru locuri, closetul şi 
duşul la capătul culoarului, bucătăria comună şi plita cu gaz. 
Avea dreptul la toate astea. Se uita pe deasupra eprubetelor şi 
retortelor la colegii ei. Toţi erau minunaţi, arătau ca nişte străini 
— frumoşi, eleganţi, bine hrăniţi. Şurik Korn arăta mai bine 
decât toţi. A ajuns pe urmă la el acasă. Era ultimul etaj al 


54 



paradisului. Alia era sigură acum că poate obţine totul. Trebuia 
doar să acţioneze. Şi a acţionat. Era pregătită pentru toate. 

13 

După moartea mamei, Vera a îmbătrânit brusc. Se simţea 
ca o orfană şi, cum starea asta ţine prin excelenţă de copilărie, 
a început să se comporte ca şi cum ar fi făcut schimb de locuri 
cu fiul ei student, cedându-i întâietatea după vârstă. Toate 
problemele vieţii de zi cu zi, rezolvate înainte fără mare tam- 
tam de Elizaveta Ivanovna, au căzut acum pe capul lui Şurik, iar 
el le-a luat supus asupra lui. 

Mama se uita acum la el de jos în sus şi, atingându-i umărul 
cu mâna străvezie de slabă ce era, îi spunea distrată: 

— Şurik, ar trebui ceva pentru prânz... Şurik, factura de 
lumină...? Era pe aici pe undeva...? Şurik, n-ai dat cumva peste 
şalul meu...? 

Totul era cu semn de întrebare, suna a ceva spus în doi peri 
şi nedus până la capăt. 

îşi punea ca şi înainte salariul de contabilă în cutiuţa 
îmbrăcată în mătase, aşezată pe măsuţa Elizavetei Ivanovna. 
Şurik a fost primul care şi-a dat seama că banii nu le ajung şi 
chiar de la jumătatea lui septembrie s-a apucat să dea lecţii 
foştilor elevi ai bunicii. în plus era şi bursa. 

Când se întorcea de la institut, trecea pe la magazinul cel 
mai apropiat şi aducea acasă colţunaşi cu carne, cartofi, mere 
fără de care mama nu putea trăi, plătea gazul şi lumina, căuta 
până găsea şalul care alunecase între perete şi dulapul de 
pantofi... 

O dată pe săptămână cumpăra batog mărunţit, pe care i-l 
ducea Matildei... Aştepta o scrisoare de la Lilia. Nu primise încă 
niciuna. 

Se apropia Anul Nou, primul fără Elizaveta Ivanovna, fără 
serbarea de Crăciun, fără ghicitul în turtă dulce, fără darurile 
generoase şi neaşteptate ale bunicii, şi, pare-se, fără brad... în 
orice caz Vera habar nu avea de unde se cumpăra bradul ăsta, 
cine îl aducea acasă şi cum de ajungea ditamai copacul ţepos 
în trepiedul vechi de când lumea, păstrat de Elizaveta 
Ivanovna, fixat cu pene de lemn păstrate şi ele într-o cutie 
specială. 

Pe măsură ce treceau săptămânile şi lunile, absenţa 
Elizavetei Ivanovna se făcea simţită din ce în ce mai acut, în 


55 



special în săptămâna din ajunul Anului Nou, care în anii trecuţi 
era săptămâna bucuriei abia ţinute în frâu şi a pregătirilor 
febrile: aproape în fiecare zi veneau elevii să dea ultimul lustru 
poezioarelor şi cântecelelor franţuzeşti, iar seara, când Vera 
ajungea acasă de la lucru, se aşeza la pian şi îi acompania 
gândindu-se la Aleksandr Sighismundovici, pe care nu şi-l putea 
scoate din minte, îşi scutura maşinal capul la sfârşitul fiecărei 
fraze muzicale, aşa cum făcea el odinioară. Copiii cântau tare şi 
fals, Elizaveta Ivanovna, ţinându-şi strânsă buza de sus din 
cauza protezei care i se mişca, bătea cu vârful pantofului în 
covor, în cuptorul încins se uscau cojile de portocale şi de mere, 
casa se umplea de mirosul plăcut de scorţişoară şi portocale 
combinat cu mirosul de ceară de parchet... 

— Apropo, Şurik, unde e notat telefonul lui Aleksei 
Sidorovici? 

Aleksei Sidorovici era parchetarul pe care Elizaveta 
Ivanovna îl chema din vremuri apuse de mult de două ori pe an, 
în ajun de Crăciun şi de Paşte. El însă nu avea telefon, locuia la 
Tomilino, ea îi trimitea o carte poştală cu data la care să vină. 
Avea adresa în cap, nu o trecuse în agendă... 

încă din copilărie Vera suporta greu luna decembrie, o lună 
mohorâtă care nu se lăsa dusă cu una, cu două: era 
întotdeauna răcită, tuşea, cădea în depresie, numită pe vremea 
aceea melancolie. Elizaveta Ivanovna începea de obicei din 
noiembrie să se îngrijească mai serios de fiica ei, îi dădea să 
înghită o poşircă făcută din frunze de aloe amestecate cu 
miere, făcea o infuzie de pătlagină sau de iarbă-mare, îi aducea 
dimineaţa la nas un păhărel de vin roşu, dulce... 

Decembrie ăsta, primul fără mama, a fost o lună deosebit 
de grea pentru Vera. Plângea mult şi, fapt de-a dreptul uimitor, 
plângea chiar şi în somn. Se trezea şi abia dacă avea putere să 
lupte cu lacrimile care o podideau împotriva voinţei ei. O apuca 
plânsul şi la birou, lacrimile începeau să îi curgă din nimic, i se 
punea un nod în gât că abia mai putea să respire. Slăbea 
văzând cu ochii, fustele i se învârteau în jurul şoldurilor slabe. 
Artistele tinere o asaltau cu întrebările ca să afle dacă ţine 
cumva vreun regim. Nu era vorba, bineînţeles, de niciun fel de 
regim alimentar, ci de glanda tiroidă hipertrofiată încă din 
copilărie, care acum împrăştia în sânge cantităţi mari de 
hormoni. Din cauza ei Vera se simţea slăbită, plângea şi nu îşi 
găsea locul. Şi pentru că simptomele bolii se potriveau perfect 
cu simptomele care ţineau de firea ei — plânsul din orice, 


56 



ipohondria, surmenajul —,mult timp nu au putut să îi dea de 
capăt răului de care suferea. Prietenele îi dădeau mereu de 
înţeles că nu prea arată bine, că are un aer obosit... 

Şurik era poate singurul care se simţea înduioşat că 
frumuseţea ei se ofileşte văzând cu ochii, că arată ca vai de 
capul ei, că seamănă cu o ceaşcă veche de porţelan sau cu un 
fluture care şi-a trăit traiul... 

O diviniza pe Vera. Crescuse cu convingerea fermă, 
inoculată preventiv de Elizaveta Ivanovna, că mama lui e un om 
deosebit, un artist, că lâncezeşte într-o slujbă mizerabilă care 
nu corespunde deloc nivelului ei şi asta pentru că munca de 
creaţie cere ca artistul să i se dedice întru totul, or, Verusia şi-a 
luat asupra ei o cu totul altă sarcină, să îl crească pe el. Pentru 
el şi-a sacrificat cariera artistică. El trebuia să aprecieze 
sacrificiul ăsta la justa lui valoare. Ceea ce şi făcea. 

Acum, după povestea tristă cu bunica, intra mereu în 
panică, temându-se pentru mama lui. Şi-au schimbat definitiv 
rolurile: Vera l-a pus pe Şurik în locul răposatei ei mame, iar el a 
intrat cu uşurinţă în rolul ăsta, asumându-şi răspunderea nu ca 
un tată pentru copilul lui, ci ca un frate mai mare pentru sora 
lui mai mică. Grija pentru ea nu avea nimic abstract, nu îşi 
bătea el capul cu speculaţii dintr-astea, îl preocupau lucrurile 
practice, grijile zilnice care îi luau mult timp. 

Şurik trecea printr-o perioadă grea. Chiar dacă intrase uşor 
la institut, mesteca cu greu cursurile. Avea fără doar şi poate 
aptitudini pentru ştiinţele umaniste, iar uşurinţa cu care 
învăţase limbile străine nu avea nici în clin, nici în mânecă cu 
materiile de aici. La sfârşitul primului semestru, s-a trezit că 
avea o grămadă de lacune la toate ştiinţele exacte, a luat cu 
greu note de trecere, recurgând mereu la ajutorul Aliei şi al lui 
Jenia. îl mânau de la spate să înveţe, ba îi făceau şi lecţiile. 
Chiar dacă până acum nu fusese trântit la examene, avea 
totuşi presimţiri rele în privinţa lor. Singura materie la care 
lucrurile mergeau strună era engleza. încurcătura care 
provocase indirect moartea Elizavetei Ivanovna se repeta, pare- 
se, pentru a doua oară: îl înscriseseră din greşeală la altă 
grupă. Când şi-a văzut numele la grupa de „engleză-avansaţi", 
nici măcar nu s-a dus la decanat să explice situaţia. A început 
să meargă la cursuri, iar abia la sfârşitul semestrului profesoara 
a observat că dintr-o greşeală unul din studenţii ei a reuşit în 
trei luni să înveţe toată materia şi să se descurce foarte bine cu 
volumul mare de cunoştinţe noi pentru avansaţi. 


57 



Pe vremuri Vera se ducea conştiincios la cele mai bune 
premiere de teatru şi concerte în compania lui Şurik. Acum, 
când îi propunea să iasă cu ea undeva, se întâmpla ca el s-o 
refuze uneori pentru că nu îi mai ajungea timpul. Avea mult de 
învăţat. Chimia îi provoca cele mai mari necazuri, o găsea 
sucită, stufoasă şi fără pic de logică... 

Se schimbase totul în viaţa lui şi dintr-odată, atât în 
lucrurile importante cât şi în fleacuri. Un singur lucru rămăsese 
neschimbat de anul trecut — Matilda, femeia din zilele de luni. 
De altminteri, zilele de luni luau uneori locul şi altor zile din 
săptămână. Pentru că Vera simţea mai ales seara că o apasă 
povara singurătăţii, Şurik moţăia pe manuale aşteptând să se 
facă unsprezece, când mama îşi lua somniferul, şi, pe urmă, 
lăsând în camera lui o luminiţă mică şi muzica dată încet, 
numai în ciorapi, cu ghetele în mâini, deschidea uşa de la 
intrare ferindu-se să nu scârţâie balamalele unse special şi să 
nu facă zgomot încuietoarea, îşi încălţa ghetele pe palier şi o 
lua la fugă pe scări, apoi străbătea curtea în goană, o lua peste 
podul de cale ferată şi drept la Matilda... 

Deschidea uşa cu cheia lui, dată nu ca un semn al legăturii 
lor amoroase, ci ca o dovadă a prieteniei pe care i-o arătase 
Matilda din ziua în care îi lăsase în grijă pisicile pentru prima 
oară. Prin deschizătura uşii el zărea patul alb, lat, pe Matilda 
culcată pe pernele imense, într-o cămaşă albă, largă, cu coada 
împletită pentru noapte căzându-i moale pe umăr, cu o 
cărticică groasă învelită în ziar, înconjurată de cele trei pisici 
dormind în cele mai ciudate poziţii pe corpul ei care ocupa 
mare parte din suprafaţa patului. Matilda trimitea un zâmbet 
imaginii din uşă — flăcăiandrului roşu în obraji, într-o scurtă de 
sportiv, cu fulgi de zăpadă în părul des. Ştia că alergase tot 
drumul cu sufletul la gură ca animalul gonind să se adape, şi 
mai ştia că ar alerga nu douăzeci de minute, ci o noapte 
întreagă, poate chiar o săptămână ca să ajungă mai repede s-o 
strângă în braţe, pentru că foamea lui era foame de animal 
tânăr şi ea simţea că e gata să i se dea cu totul. 

îi trecea uneori prin minte că ar trebui să îl facă să se 
dezmeticească şi să îl instruiască pe puştan pentru că şi în pat 
îşi continua fuga, nu avea timp de mângâieri pe îndelete, de 
voluptăţi şi rafinamente. Imediat ce îşi încheia cursa, se 
smulgea din braţele ei, scotea un „ah!" uitându-se la ceas, se 
îmbrăca iute şi o lua iar la fugă. Ea se ducea la fereastră şi îl 


58 



vedea cum zboară din curte în stradă, apoi îl zărea apărând o 
clipă în spaţiul dintre două case... 

„Se grăbeşte la maică-sa", zâmbea Matilda indulgenta. 
„Numai de nu m-aş lega prea tare, toanta şi hoaşca de mine.. ." 
Se temea de ataşamente, ştia că asta înseamnă un preţ de 
plătit. Era obişnuită să dea socoteală pentru toate. 

14 

Anul Nou va fi un an trist, aşa îşi propusese Vera 
Aleksandrovna. A decis să îi interpreteze în notă minoră, a găsit 
un album cu Mendelssohn şi a descifrat din timp Sonata nr. 2. 
Nu avea o părere prea bună despre nivelul la care ajunsese s-o 
interpreteze, dar unicul spectator pe care conta în seara de 
Anul Nou era spectatorul cel mai îngăduitor cu putinţă. 

Sufletul ei de artistă nu murise. Vechiul spectacol al vieţii ei 
se dusese pe apa sâmbetei, gata cu scenele vechi, acum monta 
un spectacol nou cu recuzită nouă, la îndemână, un fel de 
potpuriu cum se spune în teatru. La Mendelssohn se potriveşte 
o rochie neagră, închisă până sus, dar cu mâneci transparente, 
ceva decent pentru o interpretă. Iar negrul îi vine bine. Cât 
despre tradiţia mic-burgheză conform căreia nu e bine să 
întâmpini Anul Nou în negru, de asta nu se sinchiseşte deloc. 
Mâncarea va fi fără pretenţii: niciun fel de plăcinte în formă de 
purceluş cum le făcea mama cu mâna ei, perfect identice cu 
cele făcute la maşină, să nu audă de salata de fructe făcută în 
casă în castronul de argint stil â la russe... Apropo, pe unde s-o 
fi rătăcit castronul, trebuie neapărat să îl întrebe pe Şurik... 
Sendvişuri micuţe... Da, ei da, trebuie cumpărate nişte tarte de 
la bufetul Societăţii oamenilor de teatru. Portocale. Şi o sticlă 
de şampanie. Asta-i tot. Pentru noi doi. 

O să pun şalul mamei pe spinarea fotoliului, şi pe Stendhal 
lasă-l să stea deschis exact acolo unde l-a lăsat atunci când au 
dus-o la spital. Şi ochelarii... O să punem masa pentru trei. Da, 
pentru noi trei. 

Nici prin cap nu îi trecea Verei că Şurik ar putea să aibă alte 
planuri. Ca întotdeauna lui îi erau rezervate câteva roluri pentru 
sărbătoarea care se apropia: de paj, de interlocutor şi de 
mulţime entuziastă. Şi, bineînţeles, să joace rolul bărbatului în 
sensul înalt al cuvântului. în sensul cel mai înalt. 

Iar lui Şurik numai de serbare nu-i ardea. Pe 31, dimineaţa 
devreme, s-a dus la colocviul de chimic anorganică. S-a 


59 



întâmplat să bată la uşa asistentului Xabarov tocmai când 
acesta ciocnea cu laborantul un păhărel gradat de o sută de 
grame cu alcool folosit în laborator, diluat atât cât trebuie. Şurik 
încerca pentru a treia oară să treacă la colocviu, căci, dacă nu îl 
lua azi, nu îl primeau la sesiunea de examene. Stătea nehotărât 
în pragul uşii. Alia, mentorul şi suporterul lui Şurik, aştepta 
curioasă în spatele lui. 

— Ce-i cu tine, Togusova? a întrebat Xabarov, care o 
promovase demult pentru rezultatele ei bune. 

— Stau şi eu aşa, s-a fâstâcit Alia. 

— Of, ce să mă fac cu voi copii! a oftat cu blândeţe 
Xabarov. 

Votculiţa tocmai îi pătrunsese în organism şi totul pe 
dinăuntru şi pe dinafară se încălzise şi se înmuiase. Xabarov 
era un alcoolic începător, iar Şurik picase la ţanc, când totul 
începea să i se învârtească în jur. Şurik a rezolvat problema la 
plesneală. Lui Xabarov i s-a părut de-a dreptul comic, a izbucnit 
în râs, i-a dat alta şi s-a dus în camera alăturată să mai bea un 
rând cu laborantul lui devotat. Peste cincisprezece minute s-a 
întors, l-a găsit pe Şurik, de care uitase, cu problema rezolvată 
de Alia, i-a dat notă de trecere şi i-a făcut cu ochiul, agitându-şi 
degetul: 

— Nu ştii nimic, Korn! 

Pe coridor Şurik a îmbrăţişat-o pe Alia şi a învârtit-o, 
ciufulindu-i părul aranjat cu migală: 

— Ura! L-am luat! 

Alia s-a simţit în al nouălea cer. Coridorul era plin de lume, 
au văzut toţi cum a îmbrăţişat-o. Era cea mai clară dovadă că 
eforturile pe care le făcea să îl cucerească au dat primele 
roade. Bucuria pe care i-a arătat-o şi părul ciufulit au 
demonstrat tuturor că între ei se întâmplă ceva. Apropierea s-a 
produs, iar ea era pregătită să trudească atât cât va fi nevoie, 
să cucerească marele premiu. 

Şi-a îndreptat smocul de păr alunecat într-o parte cu mâna 
osoasă şi şi-a trecut-o agitată pe gulerul bluzei albastre, pe 
poalele fustei, şi-a aranjat ciorapul ciupindu-l prin fustă în 
dreptul pulpei şi l-a tras în sus. 

— Te felicit! s-a fandosit ea mişcând din umeri. 

în clipa asta era aproape drăguţă, aducea de departe cu 
japoneza din calendarul pe hârtie lucioasă, unul dintre 
mulţimea de lucruri care ajunseseră în anul acela în Rusia. 


60 



— îţi mulţumesc foarte mult, a spus Şurik radiind încă de 
bucuria succesului. 

„Sună a invitaţie", şi-a spus ea. 

îi intrase în cap, nu se ştie de ce, că, dacă el o să ia 
colocviul, o s-o invite neapărat acasă de Anul Nou. De câteva 
zile toată lumea era agitată, se înţeleseseră să facă o colectă şi 
să suporte cheltuielile împreună, cumpăraseră de mâncare, 
discutaseră unde să se ducă. Lucrul ăsta era deosebit de 
important mai ales pentru cei de la cămin: administraţia 
intransigentă era cu ochii pe ei, îi vâna să nu se ţină de beţii şi 
de alte scandaluri de tot felul care aveau loc de regulă într-o zi 
ca asta. în ziua asta cei din provincie voiau să-şi petreacă seara 
într-o familie de moscoviţi adevăraţi. 

Şurik îşi muta hârtiile mâzgălite din buzunare în servietă, 
iar ea stătea alături de el şi îşi frământa înfrigurată mintea 
doar-doar i-o veni să spună ceva pe loc, la cald, ca să 
exploateze clipa asta favorabilă şi s-o facă să lucreze în folosul 
ei. Dar nu a găsit nimic mai bun să spună decât ceva banal: 

— Da' tu unde o să-l petreci? 

— Acasă. 

Şi discuţia s-a oprit aici, mai departe nu a mai putut să 
stoarcă nimic de la el. Alia nu voia să i se vâre pe gât. 

— Mai am de cumpărat bradul, i-am promis mamei, i-a 
mărturisit Şurik, adăugând simplu şi lăsând-o fără replică: 
Mulţumesc, Alka. Fără tine n-aş fi reuşit. Şi acum am plecat... 

— Da, e timpul să plec şi eu. 

L-a salutat trufaşă şi a plecat scuturându-şi ritmic părul 
negru şi des, prost tapat, abia stăpânindu-şi lacrimile, înciudată 
că nu i-a ieşit stratagema. 

La cămin pregătirile erau în toi: colegele Aliei călcau, 
coseau, se fardau cu cosmetice nemţeşti cumpărate în comun, 
îşi curăţau faţa şi îşi puneau din nou fond de ten şi roşu de 
obraz. Aveau de gând să se ducă la institutul Patrice Lumumba, 
dar nu i-au propus Aliei să le însoţească. Ea s-a întins în pat, s-a 
învelit cu pătura până peste cap. 

— Ce-i cu tine, eşti bolnavă? a întrebat-o Lena Stovba, 
surprinzându-şi în oglindă ochii ca oul de rotunzi. 

— Mă doare rău burta. Aveam de gând să mă duc la Korn, 
dar, după cum se vede, n-o să mă duc, s-a crispat Alia. Dacă ai 
pune urechea la burtă, ai avea într-adevăr ce să auzi, s-a 
întâmplat ceva acolo. 


61 



— A-a, a răspuns Lena scuipând din când în când în tuş şi 
întinzându-l cu periuţa, şi pe mine m-a chemat, dar nu vreau să 
mă duc. 

Alia a ciulit urechile la ce se petrecea în burtă, într-adevăr o 
durea. Cu atât mai bine. Interesant, de ce minte? Dar cine ştie, 
poate că nu minte... 

Stovba, într-un furou despicat în faţă, cu piciorul frumos şi 
plinuţ răsucit în jurul piciorului de la scaun, se chinuia să îşi ţină 
ochii holbaţi ca să nu îi cadă rimelul. Era fată bogată, îi 
trimiteau de acasă pachete, mama venea de două ori pe lună, îi 
aducea lucruri care la Moscova nu erau de găsit... 

Pe la zece au plecat toate lăsând în urma lor dezordine, 
rochii scoase din dulap, un fier de călcat în priză, bigudiuri şi 
bucăţi de vată cu urme de negru şi de carmin. în momentul 
acela Alia a început să plângă. 

După ce a plâns puţin, s-a consolat alintându-se de una 
singură aşa cum făcea întotdeauna. Are sânii micuţi, tari ca 
perele necoapte. Burta suptă altădată, cu pubisul şi cu oasele 
femurului ieşite în afară, e acum rotunjoară graţie pâinii de la 
brutăria Filippov. Talia e subţirică, iar restul nu e mai rău decât 
la altele: piele fină de antilopă pe dinafară, pe dinăuntru 
mătase alunecoasă. 

S-a sculat, s-a privit în oglinda plină de praf: fiecare detaliu 
al feţei nu are nimic care să îi atragă atenţia, dar luate la un loc 
arată neglijent, nu au pe vino-ncoa': ochişorii înguşti, alungiţi, 
ar trebui lungiţi şi mai mult şi stau un pic prea aproape unul de 
celălalt. Nasul e cârn ca al tatălui ei, îi plouă în nas, dar nu e 
ceva de care să te sperii. Uite că distanţa dintre vârful nasului 
şi buza de sus e foarte mică. A tras de buza de sus scoţându-şi 
limba — aşa ar fi mai bine... Fardurile nemţeşti rămăseseră 
nestrânse şi, fără să îi pese că nu sunt ale ei, a luat din ele la 
discreţie, şi-a desenat sprâncenele oblic, şi-a înconjurat ochii cu 
chenar negru... S-a şters şi s-a fardat din nou. Şi cu toate astea, 
nu aducea cu japoneza durdulie din calendar, ci cu tatăl ei, 
samuraiul... 

S-a apucat apoi să probeze rochiile care nu erau ale ei. Aici 
toată lumea avea obiceiul să facă schimb de haine, 
îmbrăcămintea era la comun. Avutul fetelor era destul de jalnic, 
dar pentru Alia era mai mult decât suficient. Chiar dacă hainele 
Lenei Stovba nu îi veneau deloc nici în lungime, nici în lăţime. A 
luat la mână şi a examinat de mai multe ori bluzele şi rochiţele 
cu un ochi rece, fără invidie. Uite-o pe asta, aşa o să-şi cumpere 


62 



şi ea una: vişinie, de mătase, dar nu largă să fluture şi nu cu 
dungi, pentru nimic în lume, aşa poartă uzbecele care stau în 
piaţă. îşi va cumpăra şi cizme. Unele înalte, l-au promis un loc 
de femeie de serviciu la catedră după Anul Nou. Va câştiga şi îşi 
va cumpăra... 

Din oglindă nu o privea o frumuseţe de fată, dar nici Alia 
Togusova. Era un alt chip, unul nou. Abia dacă s-a recunoscut. 
Monedele de telefon se aflau în noptieră într-un colţ... A dat în 
sfârşit de flaconaşul cu parfum. L-a agitat, s-a parfumat. 
Parfumul se numea „Poate că". A luat două monede şi a 
coborât să dea telefon... 


15 

Pe la ora unsprezece Vera Aleksandrovna a terminat de 
aranjat masa sobră, de ascet. A împăturit şervetele scrobite de 
mama încă de anul trecut, potrivindu-le îndelung pliurile în 
forma complicată de „coadă de pasăre", a fixat la baza 
lumânărilor ghirlande mici, împletite la repezeală din hârtie 
neagră şi aurie. Arăta cam sumbru, în schimb era solemn. A pus 
sub bradul procurat cu greu de Şurik şi care nu apucase încă să 
se dezgheţe cadoul de Anul Nou pentru el — un pulover subţire 
de lână cu glugă, pe care îl va spăla şi cârpi mulţi ani de acum 
încolo. Pe urmă s-a răzgândit şi l-a chemat pe Şurik: 

— la-ţi cadoul acum! E bine să ai ceva nou pe tine de Anul 
Nou! 

Şurik a desfăcut pachetul: 

— E de milioane! Clasa-ntâi, marca lux! 

Şi-a îmbrăţişat mama şi s-a dezbrăcat de puloverul vechi 
albastru-deschis. Cel nou era de culoare închisă cu reflexe 
argintii, o culoare minunată, i-a plăcut foarte mult. Avea şi el 
pregătit un cadou pentru mama — o cămaşă de noapte 
splendidă, o minune roz de nailon, care fâşâia, pentru care îşi 
cheltuise toţi banii din ultima bursă: femeile dăduseră lupte 
grele la coadă în faţa magazinului, aşa că a cumpărat şi el una. 
în anii aceia începuse deja să iasă la iveală talentul lui foarte 
special de a alege cadouri scumpe şi ridicole, total nepotrivite, 
care lăsau impresia că dăruieşte lucruri rătăcite din întâmplare 
prin casă numai ca să scape... Vera însă nu avea timp să se 
amărască, a pus deoparte cadoul până o să vină vremea lui... 

După ce a terminat de aranjat masa, Vera s-a închis în baie 
pentru câteva manevre care chiar dacă nu o întinereau, măcar 


63 



îi dădeau un sentiment de siguranţă că a făcut tot ce a putut să 
nu se neglijeze. în timpul ăsta a sunat telefonul. A răspuns 
Şurik. Pe mama o căuta şefa ei, Faina Ivanovna. Aflând că 
mama e acasă şi că sărbătoresc în doi Anul Nou, a spus pe un 
ton care nu lăsa loc de împotrivire: 

— Grozav! Grozav! Sun mai târziu. 

A sunat însă peste o oră la uşă. Enormă, cu faţa roşie, într-o 
şubă de oaie şi cu o căciulă la fel, a intrat ca un Moş Gerilă fără 
barbă care îşi mutase darurile din sacul roşu în două sacoşe de 
piaţă burduşite, grele ca piatra. 

Vera Aleksandrovna a exclamat surprinsă: 

— Faina Ivanovna! Ce surpriză! 

Faina Ivanovna îşi scosese deja şuba grea şi i-o trântise lui 
Şurik în braţe, îşi scosese labele imense din cizmele care 
stăteau să plesnească şi acum îşi aranja părul lipicios din cauza 
fixativului : 

—Uite ce surpriză v-am făcut! Aveţi un musafir neaşteptat! 
Era aşa de mulţumită de surpriza pusă la cale, încât nu a 
observat nici privirea uimită a lui Şurik, nici gestul discret al 
Verei în direcţia lui Şurik — ce vrei, n-avem încotro... Nici prin 
cap nu i-a trecut că Vera, colaboratoarea ei, nu e deloc 
încântată de surpriza asta. S-a aplecat, a scormonit cu mâna în 
sacoşa imensă şi a cloncănit: 

— Ei drăcia dracului! S-ar părea că mi-am uitat pantofii! 
Pantofii nou-nouţi, de gală, cu care voiam să mă fălesc... 

— Şurik, adu-i te rog papucii ăia mari, a spus Vera 
Aleksandrovna. 

— Care, Verusia? 

îmbrăcat în puloverul nou, înalt, frumos, proaspăt bărbierit, 
Şurik acoperea cu corpul lui cadrul uşii... 

Ah, dacă şi-ar pune nişte epoleţi şi ar fi cu zece ani mai 
mare... 

Faina Ivanovna avea şi ea slăbiciunea ei, simţea o atracţie 
inexplicabilă pentru militari. Dar nu găsea pe unul care să fie 
numai al ei pentru mult timp, să se mărite cu el, nu avea parte 
decât de unii care veneau şi plecau, bărbaţi provizorii pe care 
nu se putea bizui. Ori care e farmecul unui militar?îţi dă un 
sentiment de siguranţă. Cât despre siguranţa pe care ţi-o dă 
amantul? Uite-I pe ăsta pe care îl avea acum: Faina avansase 
până la gradul de colonel, avea amant un adevărat papaşa cu 
căciulă caucaziană, cât despre el, ce să zică?, un şmecher şi 
jumătate, vine la ea de două ori pe săptămână ca la serviciu, 


64 



dar nu se lasă prins în cursă. De pildă azi: o anunţase din timp 
că îşi trimite nevasta cu copiii la părinţi, la Smolensk, să 
petreacă acolo toate sărbătorile, iar la opt o sunase şi îi 
spusese sec că fata s-a îmbolnăvit, că totul se 
contramandează... Că nu vine... 

Faina Ivanovna izbise cu farfuria de podea, lăsase să îi 
curgă patru lacrimi de ciudă şi o sunase pe Vera Aleksandrovna. 
Apoi strânsese în sacoşe tot ce pregătise pentru Anul Nou, 
feluri de mâncare minunate, provizii pentru un adevărat festin, 
făcuse chiar şi plăcinte, nu ca recuzita asta de teatru a Verei, 
aranjată artistic cu o jumătate de măslină şi cu o frunzuliţă de 
pătrunjel, nişte fleacuri, nu alta, şi uite-o că îşi făcuse apariţia. 
Ca să nu stea singură acasă şi ca să îi facă o surpriză sărmanei 
Vera. Pentru Faina Ivanovna surpriza a fost Şurik: până nu de 
mult îl duceau la teatru în cămăşuţă de mătase cu o fundă 
făcută papion, uneori venea de mână cu bunica, o femeie 
distinsă, iar acum nu mai era nimic din toate astea: bunica 
murise, iar în locul băieţelului sfios apăruse un tăuraş tânăr. 
Miroase încă a lapte, dar arată ca un bărbat, uite-i talia, 
umerii... Şi în acest domeniu Faina avusese ghinion: era înaltă, 
bine făcută, în schimb avusese parte toată viaţa de bărbaţi cu 
gabarit mic, chiar dacă aveau grad de colonel... 

Faina a scos din sacoşe borcanele şi pachetele, le-a înşirat 
pe masa îngustă din bucătărie şi s-a apucat să turuie: 

— Vedeţi ce idee bună am avut! M-am gândit, voi singuri, 
eu singură. Pe Vitka l-am expediat azi la Ruza în tabără! De cine 
să mai avem nevoie? Unde aveţi o tavă mare? 

Şurik s-a dus plin de entuziasm să ia tava din bufet. Totul îl 
încânta: şi ideea mamei să petreacă Anul Nou înecat în amintiri 
triste, să fie o sărbătoare sobră şi distinsă, şi intenţia Fainei să 
organizeze o petrecere grandioasă cu bucate din belşug... 

N-au apucat bine să aşeze plăcintele şi salatele că a sunat 
iarăşi telefonul. Era Alia Togusova: 

— Şurik! Sunt lângă institut. închipuie-ţi că fetele au plecat, 
au luat cu ele cheile de la cameră, iar administratorul ia-l de 
unde nu-i. Acasă la mine nu pot să ajung... E ceva dacă trec pe 
la tine? a ciripit ea fără prea multă convingere. 

— Bineînţeles, Alia, mai încape vorbă? Să ies înaintea ta? 

— Drept cine mă iei? Crezi că nu ştiu drumul? Vin singură... 

Alia sunase nu de lângă institut, ci de la metrou. Peste zece 
minute se afla la uşă. De data asta Vera Aleksandrovna a scos 
un strigăt. în prima clipă i s-a părut că e Lilia Laskina: o fetiţă 


65 



micuţă, boită zdravăn, cu ochii vopsiţi gros până aproape de 
urechi... Şurik a râs ca prostul: 

—Ce de tencuială ţi-ai pus pe faţa, mai să nu te recunosc... 
Ea şi-a scos într-o clipă paltonul vechi şi a apărut în rochia 
vişinie împrumutată, strânsă cu un cordon lat pe care se vedea 
o gaură în plus făcută în grabă, şi-a aranjat părul des, strâns în 
coc. 

— Arăţi chiar ca o japoneză, şi... 

Ceva mai bun nici nu putea să găsească Şurik, chiar dacă ar 
fi spus-o într-adins. Asta şi voia Alia Togusova, să semene cu o 
japoneză. 

în timp ce ei stăteau de vorbă pe coridor, Vera 
Aleksandrovna a apucat să îi şoptească Fainei Ivanovna: 

— E colega de an a lui Şurik. învaţă împreună. E studentă 
fruntaşă, e din Kazahstan. Vine la noi acasă, se pregătesc 
pentru sesiune. 

—E şi normal! Ce mândreţe de băiat! O să se ţină scai de el 
fetele. Pentru Dumnezeu, Vera Aleksandrovna, trebuie să-l ţii 
din scurt încă vreo zece ani, să nu-i dai voie să se însoare 
devreme. Şi al meu are treisprezece ani şi e înalt de un metru 
şaptezeci. La optsprezece ani o să ajungă de doi metri. îl sună 
deja fetiţele. în fine, eu cred aşa: lasă-i să se distreze cât sunt 
tineri... 

Faina Ivanovna era o femeie deşteaptă, chiar talentată în 
felul ei. Lucrase la început pe post de casieră, a ajuns pe urmă 
contabil-şef. Avea mare autoritate în teatru, şi directorul, şi 
administratorul-şef se cam temeau de ea. Fuseseră nişte 
maşinaţiuni în care Vera Aleksandrovna nu se amestecase din 
cauza statutului ei modest şi a dezgustului pe care îl provocau 
asemenea treburi unui om cinstit ca ea, dar bănuise că acolo se 
fură... Şi cu toate astea Vera avea pentru şefă un fel de respect. 
E adevărat, e vulgară, prost-crescută, dar îi merge mintea brici, 
ca un calculator. E deşteaptă, ăsta-i adevărul. Uite că şi acum 
are perfectă dreptate: e clar că o căsătorie făcută devreme 
poate să schilodească viaţa unui om. Slavă Domnului că fetiţa 
de anul trecut, Lilia Laskina, a plecat, dacă nu pleca, s-ar fi 
însurat prostuţul ăsta... 

— Pe băieţi trebuie să-i păzeşti mai ceva decât pe fete, a 
plescăit din limbă Faina Ivanovna. 

Vera a fost de acord cu ea în adâncul sufletului... 

Şi-au luat rămas-bun de la anul vechi în mod ceremonios, 
cu şampanie. 


66 



— Da' televizoru'? Să dăm drumul la televizor! 

Faina a început să se agite şi a căutat din ochi televizorul. 

Nici urmă de televizor. 

— Cum adică? în vremurile noastre şi fără televizor?! a spus 
uimită Faina Ivanovna. 

A trebuit să se descurce fără televizor, a trebuit să se 
lipsească de Brejnev, de Mica flacără albastră , de Noaptea de 
carnaval. La ora douăsprezece a sunat ceasul de perete al 
bunicii, au ciocnit paharele. A venit rândul proviziilor imense 
aduse de Faina Ivanovna. Vera abia dacă a ciugulit cu furculiţa, 
seara aşa cum o plănuise era dată peste cap. Lumânările 
ardeau prosteşte, beculeţele din brad şi-au pierdut strălucirea 
pentru că Faina Ivanovna a declarat sus şi tare că îi e groază de 
întuneric şi a aprins lustra ca să lumineze tare. S-a trântit în 
fotoliul Elizavetei cu toată greutatea, strivind şalul vechi cu 
spinarea solidă. A dat la o parte tacâmul nefolosit care 
simboliza prezenţa bunicii atât de puţin evidentă de altfel. 
Mânca Faina zdravăn, ronţăia cu poftă oscioarele de pui: 

— Puii de găină îmi ies întotdeauna molişori, mai întâi de 
toate îi marinez... 

„Seamănă cu o leoaică", a observat Vera Aleksandrovna 
pentru prima oară în cei douăzeci de ani de când o cunoştea. 
„Cum de nu mi-am dat seama mai devreme? Fruntea îi e 
brăzdată de-a curmezişul de două cute, ochii îi sunt tare 
depărtaţi, nasul e mare şi teşit... şi părul e pieptănat spre 
spate, îi acoperă ceafa de animal..." 

— la de mănâncă, fetiţo, haide. 

Numai grija asta nu o avea Faina Ivanovna, să reţină 
numele pocitaniei ăsteia mici. Mai era încă înfuriată pe colonel, 
pe măsură ce timpul trecea devenea şi mai furioasă, dar şi mai 
binedispusă. 

— Unde-i telefonul vostru? 

A ieşit pe culoar, a format un număr de telefon. Nu îl suna 
niciodată acasă, el habar nu avea că are numărul lui. A răspuns 
o femeie. 

— Alo? Casa colonelului Korobov? Aveţi o telegramă de la 
Ministerul Apărării... 

— Tolia! Tolia! a chiţăit în receptor un glas de femeie. O 
telegramă de la minister! O clipă! 

Dar Faina Ivanovna a continuat fără să ia în seamă emoţia 
din glasul interlocutoarei care se îndepărta: 


67 



— Comandamentul îl felicită pe colonelul Korobov cu ocazia 
Anului Nou şi cu prilejul avansării. începând cu data de 15 
ianuarie, anul acesta, este numit comandantul regiunii militare 
Magadan. Secretar Podmahaeva. 

Şi a trântit cu zgomot receptorul. Şi acum ce facem? Doar 
viaţa e teatru! Arăta mult mai destinsă. 

— Ce aveţi de nu mâncaţi? 

Faina Ivanovna a simţit şi ea brusc că are un gol în stomac, 
i-a pus lui Şurikîn farfurie nişte salată şi o bucată de peşte. 

=Vera Aleksandrovna! Ce ai de nu mănânci nimic? Farfuria 
e goală! Şurik, toarnă! 

Şurik s-a apucat să desfacă a doua sticlă de şampanie. 

— Nu, nu, coniac. 

Ea adusese de toate: şi coniac, şi bomboane. 

„Dacă ar pleca mai repede, şi-a spus Vera nemaiputând să 
rabde. Am rămâne noi doi, ne-am aduce aminte de mama. E 
totul dat peste cap, totul. Ce neobrăzare, e de necrezut, n-am 
mai pomenit aşa ceva, să cazi aşa tam-nisam pe capul omului 
fără să fii invitat, cu mâncarea asta pentru uriaşi de la care pe 
urmă ai arsuri, îţi vine să râgâi, dacă nu cumva te strici la 
stomac..." 

Alia ciocnea cu toţi şi bea. Cum se mai umfla în pene! S-o 
vadă prietenele ei din Akmolinsk! La Moscova, într-o casă ca 
asta... în rochie de mătase... Să-l vadă pe Şurik Korn, pianina, 
şampania... 

Până acum nu băuse niciodată. Când era invitată să bea, 
refuza. La fabrică se bea pe rupte. îi era mereu frică de beţivi, 
ştia ce urmează: îţi pun mâinile la spate de nu mai poţi face 
nicio mişcare, fusta peste cap şi hop! ţi-o strecoară... Şi fraţii 
vitregi o încolţiseră când era mică, şi băieţii din baracă o 
încolţiseră de câteva ori. Şi la laborator la fel, anul trecut de 1 
Mai organizaseră un fel de chef, pe urmă administratorul şi 
Zotkin, şeful laboratorului, năvăliseră în vestiar... Acum însă se 
simţea aşa de bine, era atât de mulţumită... 

„Uite de ce mă durea pe mine burta, s-a lămurit ea. lată de 
ce beau toţi", a tras ea concluzia greşită în parte. „Fetele 
spuneau că e bine. Poate că nu minţeau... Ce zi! O să obţin eu 
ce vreau...",a hotărât ea ferm aţintindu-şi ochii asupra lui Şurik. 

Iar Şurik mânca netulburat. Fiecare îşi făcea planuri. Avea şi 
el planurile lui. Se înţelesese cu Matilda să treacă pe la ea 
mâine, adică azi. De dimineaţă ea avea de gând să se ducă la 
nişte prietene, iar spre seară trebuia să se întoarcă acasă. Din 


68 



cauza pisicilor, bineînţeles. Şurik avea şi el de gând să treacă 
pe la ea după ce petrecea cu mama Anul Nou, înecat în tristeţe 
şi în fast. 

=Se poate să dansăm? a propus Alia încetişor. 

— Magnetofonul e la mine în cameră. Să-l aduc? 

Pe cât de astupat la minte era Şurik, pe atât era Alia de 
stângace. 

— Să mergem noi acolo, a roşit Alia la privirea ironică a 
Fainei Ivanovna. 

— Hai, a fost de acord Şurik şi şi-a şters gura cu şervetul 
scrobit de care Alia nu îndrăznise să se atingă. 

— Lasă-i să danseze! a spus ticăloasa de Faina Ivanovna, 
dar nimeni nu i-a dat atenţie. 

Tinerii au plecat, iar Faina Ivanovna s-a apucat să îi facă 
Verei confidenţe şi să îi povestească cum se încheie contractele 
cu artiştii, cum contabilizează cheltuielile, trecându-le în contul 
lor, lucruri pe care Vera nu ardea deloc să le afle. 

în camera lui Şurik nu era loc pentru dans: se aflau acolo un 
divan, biroul, două dulapuri, şi rămânea un loc de trecere 
îngust, în care Alia îşi lipea corpul ei uscat de Şurik în sunetele 
sfâşietoare ale bluesului. Şurik s-a mirat cât de mult seamănă 
la pipăit cu Lilia: coaste delicate, sânii tari... Numai că Lilia 
dansa îndrăcit ca o ţigancă, iar asta tropăia bătând pasul pe loc 
şi încurcându-se în propriile picioare. Dacă o strângea mai tare, 
descoperea un lucru absolut uluitor: picioruşele subţiri îi erau 
înfipte undeva sus şi stăteau alături fără să se unească, iar 
între ele era un loc gol, un drum deschis larg şi bucăţica aceea, 
pubisul, se simţea de parcă ar atârna în aer ieşind chiar puţin în 
afară, l-a apucat poala rochiei şi i-a ridicat-o, i-a vârât mâna 
sub fustă, era pur şi simplu curios, voia să vadă cum de se 
poate aşa ceva şi a rămas surprins: a dat uşor la o parte chiloţii 
şi a nimerit cu degetul drept în scobitura caldă. Şi uite aşa, 
uşurel, uşurel, ea s-a săltat puţin şi s-a împins zdravăn în el. Era 
uşoară ca Lilia, nu atârna la cântar. El a început să geamă: 
Lilia... Nici urmă de coaste, de carne inutilă. Numai atât cât 
trebuie... Era cu totul altfel decât Matilda, cu totul altfel... Şi 
bluesul nu îi încurca deloc, doar o notă la saxofon continua să 
se audă. Şi în clipa în care Şurik proptea de dulap fiinţa asta 
imponderabilă şi îşi descheia anevoie nasturii prinşi zdravăn, 
când totul mergea de la sine, s-a auzit de pe culoar o voce tare 
poruncind: 

— Şurik, vino o clipă! 


69 



Nu mama era aceea care îl striga, ci Faina Ivanovna. 

— Da, da, imediat, a răspuns Şurik. 

A ieşit din strânsoare, şi-a scos degetul şi a dat-o la o parte 
pe fata asta străină. Mătasea închisă la culoare a rochiei s-a 
electrizat şi a rămas lipită de pieptul ei, şi pentru prima oară el 
s-a minunat câţ de ingenios e construit totul: în lumina slabă a 
lămpii de birou întoarsă spre perete îl priveau petalele roşii ale 
unei flori în relief... 

— Mă întorc imediat, a şoptit răguşit Şurik. 

A început să îşi încheie nasturii împingându-i în butonierele 
strâmte ale pantalonilor noi. 

Faina Ivanovna se îmbrăca în vestibul. îşi îndesase deja 
picioarele în cizme. Sacoşele goale zăceau pe podea precum 
căţeii la picioarele stăpânilor. 

— Şurik, sui-o pe Faina Ivanovna într-un taxi, l-a rugat 
mama. 

— Mmm! a dat din cap Şurik. 

Nu avea cum să scape. 

— E atât de întuneric la noi în curte. Lasă-I să mă ducă până 
la intrare şi să vină înapoi cu aceeaşi maşină. 

— Sigur că da, sigur că da, s-a bucurat Vera că scapă. 

Se făcuse deja ora trei, oamenii erau în toiul petrecerii. 

Au găsit imediat maşină. Ca să vezi coincidenţă, casa Fainei 
Ivanovna se afla chiar vizavi de căminul Aliei. Faina Ivanovna a 
achitat şi a lăsat maşina să plece, spre nedumerirea lui Şurik, 
aflat încă sub efectul magnetic al flecuşteţului aceluia pe care îl 
descoperise sub poala vişinie. 

Nici urmă de curte întunecoasă aşa cum îl anunţase Faina, 
dar Şurik nu a dat nicio atenţie acestui lucru. Cu o mână ducea 
sacoşele uşoare, pe cealaltă se sprijinea mâneca grea din blană 
de astrahan. Au urcat cu liftul. Faina Ivanovna a deschis uşa, l-a 
lăsat pe Şurik să treacă înainte şi a răsucit cheia. Avea în plan 
două lucruri. Primul — să dea un telefon. 

— Dezbracă-te o clipă şi fă-mi un serviciu... 

Şi-a scos şuba la iuţeală şi, în timp ce el îşi frământa 
picioarele neînţelegând ce se întâmplă, a format un număr de 
telefon şi i-a dat receptorul. 

—Sună-I pe Anatolii Petrovici şi spune-i aşa: Faina Ivanovna 
m-a rugat să vă transmit că a reţinut două bilete la spectacolul 
Mult zgomot pentru nimic... Ai înţeles?Mu/t zgomot pentru 
nimic. Două locuri! 

Un glas de bărbat a spus în receptor: 


70 



— Ascult. 

— Anatolii Petrovici? Faina Ivanovna m-a rugat să vă 
transmit că aveţi reţinute două bilete la spectacolul Mult 
zgomot pentru nimic. 

— Ce? a răcnit vocea. 

— Două bilete... 

Cu o mişcare uşoară a degetului arătător, Faina Ivanovna a 
apăsat furca receptorului. Bip-bip-bip. A zâmbit enigmatic. 

— Iar acum... Era al doilea punct al programului de Anul 
Nou. Acum o să-ţi arăt un mic joc... 

l-a luat mâna, i-a apucat zdravăn degetul mare şi, scoţând 
limba tare printre buzele în formă de ţevuşcă, i-a lins vârful 
degetului. 

— Nu te speria... o să-ţi placă... 

Leoaica avea ceva talente speciale pe care Şurik, înarmat 
cu experienţele lui de luni, nu i le-a ghicit. Şi nu i-a venit în 
minte să asocieze una cu alta: habar n-avea de asemenea 
jocuri. După o jumătate de oră, pierzându-şi complet orientarea 
în spaţiu şi nemaifiind deloc stăpân pe senzaţiile lui, a fost 
cuprins de o plăcere pârjolitoare, de un fior care i-a trecut ca un 
curent electric pe şira spinării. Deasupra lui atârna ceva 
exagerat de mare care nu avea nimic în comun, în afară de 
miros, cu floricica aceea uscată spre care se repezise cu puţin 
timp înainte. Era mirosul nespus de ademenitor venit din locul 
acela aflat în adâncul femeii. A descoperit că mirosul ăsta are şi 
gust. Instrumentul lui drag, cu care era deprins, nu îl mai 
asculta defel, căzuse pradă mângâierilor umede şi înflăcărate 
— era muşcat, mestecat, supt... Dezorientat, s-a oprit o clipă ca 
un înotător înspăimântat înainte să sară în apa necunoscută. 
Când era îmbrâncit, el se dădea înapoi. Părea că nu vrea să se 
arunce. Nu ştia nici el de ce îi era frică. S-a auzit un răcnet 
catifelat, prelung... La celălalt capăt al universului se petrecea 
ceva extraordinar. De nu s-ar termina în veci! Nu mai avea 
încotro s-o apuce, s-a aruncat în vâltoare, chiar în mijloc... L-a 
fript la limbă: gustul era în acelaşi timp înţepător şi acid ca 
laptele acru, delicat şi total nevinovat... 

Abia acum şi-a dat seama cu ce au legătură toate astea— 
cu desenul complicat şi complet neverosimil pe care îl studiase 
îndelung acum patru ani pe peretele closetului public de pe 
strada Puşkin, colţ cu intrarea Stoleşnikov, în timp ce bunica îl 
aşteptase mult şi bine să îşi facă nevoile. 


71 



Şurik s-a întors acasă dimineaţa. Murind de scârbă, a tras o 
minciună bine ticluită cum că, pe drumul de întoarcere de la 
Faina Ivanovna, taximetristul care îl ducea s-a ciocnit cu o altă 
maşină şi a trebuit să rămână trei ore la secţia de miliţie ca 
martor, iar miliţienii nu l-au lăsat să sune de la secţie... 

— Ai fi sunat în zadar, toată noaptea te-am căutat pe la 
morgă şi pe la spitale, a răspuns, fără să insiste, Vera epuizată, 
îşi închipuise că l-a pierdut. 

L-au crezut orbeşte. 

Vera Aleksandrovna era foarte mulţumită că şi-a regăsit fiul 
dispărut. Abia mai târziu, Faina, experimentă în tot felul de 
subterfugii, a atins în treacăt subiectul sesizând isteaţă 
scenariul şi asigurându-şi propriul alibi. A spus că i se stricase 
telefonul. 

Lacrimile vărsate împreună şi agitaţia mare din noaptea de 
Anul nou au apropiat-o pe Vera Aleksandrovna de studenta 
fruntaşă la chimie. S-a împăcat cu fizicul ingrat şi cu limbajul 
provincial al Aliei. 

„Inimoasă fată", a dat Vera verdictul. „Slavă Domnului că 
totul s-a sfârşit cu bine." 

S-a privit în treacăt în oglindă — chiar şi aici, în vestibul, 
unde era cam întuneric, chipul ei nu mai făcea nici două parale: 
pleoape umflate... cearcăne negre sub ochi... umflăturile mici 
de lângă gură care îl tulburaseră atât de mult pe Aleksandr 
Sighismundovici se transformaseră în zbârcituri fleşcăite. 

— Condu-o pe Alia şi întoarce-te repede acasă, a spus Vera. 

O durea burta după ospăţul Fainei, voia să doarmă, dar voia 
şi mai mult să rămână în sfârşit cu fiul ei, doar ei doi, fără 
străini, fără oameni în plus. 

Iar Şurik s-a târât anevoie până la strada Anul 1905, de 
unde tocmai se întorsese. Cheia de la camera Aliei atârna în 
dulapul cu zăbrele de la poartă. Portăreasa nu era acolo. Era o 
ocazie unică. Acum ori niciodată. 

— Urcăm? a propus Alia cu un aer jalnic de răzgâiată. 

— Da' fetele? a încercat Şurik să scape. 

Alia a roşit: mai era puţin şi se dădea de gol. Uitase de 
minciuna cu colegele care luaseră cheia cu ele. Nici cutremurul, 
nici inundaţia sau incendiul nu ar fi făcut-o să renunţe la 
intenţia ei... A luat cheia şi l-a prins pe Şurik de braţ. El nu s-a 
mai putut împotrivi. Au urcat la etajul trei. Colegele de cameră 
îşi împărţeau viaţa intimă cu studenţii africani de la Institutul 
Patrice Lumumba chiar pe teritoriul lor, aşa că Şurik, constrâns 


72 



de împrejurări, a fost nevoit să se predea. Floricica uscată 
kazahă s-a desfăcut în faţa lui pentru câteva minute şi amândoi 
au fost mulţumiţi: el, pentru că nu îi înşelase aşteptările, ea, 
pentru că a crezut în mod greşit că repurtase o mare victorie. 

Matilda a fost singura pe care nu a trebuit s-o mintă. 
Adormise în pat în faţa televizorului în noaptea de Anul Nou şi 
numai dimineaţă şi-a amintit că Şurik nu apăruse... Şi pentru că 
el a venit două zile mai târziu, uşor jenat că nu îşi ţinuse 
promisiunea, ea s-a mulţumit doar să râdă: 

— Nu trebuie să-mi spui nimic puişorule, se înţelege de la 
sine! 


16 

După Anul Nou s-a abătut un ger şi mai aprig. Mai rar aşa 
iarnă fără zăpadă. Vântul aduna grămadă măzărichea lângă 
ziduri şi garduri, peste tot se vedeau răzoarele şi maidanele ca 
nişte pete negre, pleşuve, fără urmă de vegetaţie. Vera 
Aleksandrovna, căreia îi plăcea iarna pentru albul şi puritatea ei 
înşelătoare, suferea de întunericul şi frigul neîmblânzit, de 
bucuria zăpezii căzute din belşug, a troienelor, a copacilor 
acoperiţi de nea. în iarna asta, prima după moartea mamei, 
Vera a ţinut-o numai într-o boală: răcelile şi anginele veneau 
una după alta. Elizaveta Ivanovna ştia să cadă la înţelegere cu 
bolile, le alunga cu leacuri băbeşti — cu lapte cu miere, cu lapte 
cu iod, cu coada şoricelului şi cu ţintaură. într-un cuvânt, cu 
sfaturile practice tipărite pe ultima pagină a revistei Sănătatea. 
Acum însă, pe lângă bolile obişnuite, pe Vera o apucau nişte 
bătăi de inimă ciudate, avea transpiraţii abundente care o 
inundau aşa cum îl trec sudorile pe fierarul care bate cu 
ciocanul toată ziua lângă forja care stă să ia foc, avea fluxuri şi 
refluxuri misterioase a căror vreme părea că trecuse de mult. Şi 
pe deasupra mai erau tot soiul de boli care i se plimbau de ici 
colo prin tot corpul: ba la tâmple, ba la stomac, ba la degetele 
mari de la picioare... Tot organismul era dat peste cap, avea 
toane şi ţipa: mama! mama! 

Cercul cunoştinţelor de toate felurile şi relaţiile Elizavetei 
Ivanovna cu lumea întreagă erau încă valabile, şi Şurik, 
răsfirând la rugămintea mamei foile dezlipite din agenda 
voluminoasă a bunicii, a găsit-o la litera A — Analize pe Marina 
Efimovna, şefa laboratorului de biochimie. Aceasta ştia de 
moartea Elizavetei Ivanovna de la fiica ei, o fostă studentă a 


73 



bunicii, iar pe Şurik şi pe Vera Aleksandrovna e puţin spus că i-a 
tratat cordial, i-a tratat ca pe nişte rude şi asta pentru că 
făceau, pare-se, mare cinste laboratorului alegându-l şi 
alegând-o pe ea pentru analize... Când au intrat a doua zi în 
laboratorul imens, plin de lumină şi de ferestre, Marina 
Efimovna, micuţă, cu chipul demodat al unei stele de cinema 
dintr-un film mut, a chestionat-o îndelung pe Vera 
Aleksandrovna despre cum se simte dimineaţa, la prânz şi 
seara ajungând până la cele mai mici detalii, i s-a uitat sub 
pleoape, i-a atins uşor vârfurile degetelor. Apoi a examinat la 
lumină eprubeta cu sângele luat din venă, a agitat-o uşor ca un 
degustător de vinuri şi a dat din cap în semn că e bine. 

La câteva zile după ce i-a luat sânge, a sunat şi i-a 
comunicat că nu găsise nimic rău, numai că unul dintre 
indicatori e la limita maximă admisă şi că, judecând în mare 
tabloul analizelor, e nevoie de o consultaţie la Institutul de 
Endocrinologie... 

Şi nici una, nici două, Marina Efimovna s-a apucat să dea 
telefoane, să aranjeze, să alerge încoace şi încolo, să intervină. 
Ca şi Elizaveta Ivanovna, ea era genul acela de oameni 
serviabili, îndatoritori, iar cercul ei de relaţii era foarte larg. 
Doctoriţa endocrinolog la care Marina Efimovna a trimis-o pe 
Vera făcea parte din aceeaşi specie de oameni, iar Şurik, care 
îşi însoţea mama în toate peregrinările pe la medici, avea să se 
minuneze câţi prieteni şi prieteni ai prietenilor avusese 
răposata lui bunică. Se putea spune că e vorba de o societate 
secretă sau de un ordin monahal al celor care se recunoşteau 
între ei de la primele cuvinte şi se ajutau unul pe altul... Erau 
toţi „de-ai ei", aveau nişte însuşiri greu de definit. Toţi oamenii 
aceştia aveau dreptul la un rând în agenda bunicii şi nu erau 
înscrişi după alfabet, ci complet arbitrar: uneori după prima 
literă a profesiei — farmacistă, coafeză, proprietăreasa vilei, 
alteori, după prima literă a numelui de familie sau a 
prenumelui, iar câteodată, ca în cazul dactilografei Tatiana 
Ivanovna, după numele străzii unde locuia... Poate că Elizaveta 
Ivanovna avea un cod anume după care se orienta în alegerea 
literei, dar Şurik nu reuşea să îl descopere... Toţi cei trecuţi în 
agendă de mâna bunicii aveau, pesemne, şi ei o agendă 
asemănătoare şi dădeau telefon, şi nu erau refuzaţi, şi 
alcătuiau o întreagă lume de oameni care se ajutau între ei... 

Marea majoritate a numerelor de telefon începeau cu litere, 
era sistemul de numerotare dinainte de război care fusese 


74 



schimbat în anii '50. Şurik a sunat la numerele astea vechi şi a 
găsit de regulă persoane necunoscute, misterioase, dar dispuse 
să îşi ofere serviciile. Şi uite aşa o anume „Lenocika de la 
farmacie", după ce s-a tânguit îndelung şi a plâns cu sughiţuri 
în modul cel mai natural cu putinţă, i-a explicat lui Şurik ce 
femeie deosebită era bunica lui, apoi le-a adus acasă 
medicamentele necesare, i-a arătat lui Şurik cum se face corect 
infuzia de sunătoare, iar Verei Aleksandrovna i-a făcut cadou 
nişte mărgele de chihlimbar care trebuiau să aibă o influenţă 
binefăcătoare asupra tiroidei bolnave... 

Cu toate acestea, doctoriţa endocrinolog Brumstein, pe care 
o sunase laboranta Marina Efimovna, de data asta din agenda 
proprie, nu a fost la fel de amabilă ca restul personajelor 
înşirate în ordine alfabetică. Uscăţivă şi aproape cheală, 
maiestuoasa Brumstein a primit-o oricum peste rând pe Vera 
Aleksandrovna, a examinat cu atenţie hârtia cu rezultatele 
analizelor, i-a auscultat inima, i-a luat pulsul, i-a frământat 
gâtul, a rămas foarte nemulţumită şi i-a cerut să mai facă o 
analiză foarte rară care se făcea numai la ei în institut. 

înainte să plece Vera Aleksandrovna, când aceasta era cu 
mâna pe clanţa uşii, i-a spus cu un aer încruntat: 

— Gâtul e umflat şi tare, ganglionii sunt mari... mai ales cel 
din stânga... în orice caz nu scăpaţi de operaţie. Problema e să 
ştim cât e de urgentă... 

De data asta Vera s-a ţinut neaşteptat de tare şi a refuzat 
să se opereze. S-a hotărât ca, înainte de toate, să încerce să se 
trateze la un homeopat. Homeopatia nu era chiar interzisă, dar 
era considerată dubioasă ca arta abstractă, muzica de 
avangardă sau originea evreiască. Au găsit un homeopat în 
aceeaşi agendă a bunicii, au ajuns la naiba în praznic, la 
periferia oraşului, în cartierul Izmailov, şi au găsit, într-o vilă din 
bârne care stătea să cadă, un doctor bărbos, ursuz, care a 
devenit dintr-odată de o politeţe desuetă când au pomenit 
numele Elizavetei Ivanovna. A desenat pe un sfert de hârtie 
îngălbenită nişte cuvinte magice şi nişte cruci, a luat o sută de 
ruble onorariu, o sumă exorbitantă!, şi la despărţire i-a sărutat 
mâna Verei. 

A doua zi Şurik i-a adus mamei de la o farmacie specială 
prima tranşă completă de pliculeţe mici şi albe. La scurt timp a 
apărut pe chipul Verei o expresie nouă de atenţie concentrată 
— dădea pe gât bobiţele mici şi rugoase ţuguindu-şi buzele şi 
închizând ochii. Pliculeţele albe erau împrăştiate peste tot prin 


75 



casă — tuia, anason, beladonă... Lua cu două degete pliculeţul 
împăturit, confecţionat de mână, îl făcea să fâşâie uşor când 
apăsa bobiţele lipite puţin, pe urmă le deşerta în palma îngustă: 
unu, doi, trei... Avea mâinile ca în portretele spaniole cu 
degetele mai subţiri la vârf, brăzdate de cute delicate, întinse 
pe falangele lungi. Şi două inele dragi — cu un briliant mic şi cu 
o perlă mare... 

încetul cu încetul Vera se instala pe locul ocupat altădată de 
micul Şurik, iar Şurik, bărbat matur, dar rumen în obraji ca un 
copil, o înlocuia pe Elizaveta Ivanovna cum se pricepea şi el. 
Stângăcia cu care Şurik se ocupa de ea îi plăcea mai mult decât 
grija cu care o veghease mama: el era bărbat. Nu semăna la 
chip cu Aleksandr Sighismundovici, semăna mai degrabă cu 
bunicul Korn, dar avea părul buclat şi des ca al tatălui şi mâinile 
mari cu unghii frumoase. îi cuprindea umerii cu atâta duioşie... 
Se vede treaba că era mai captivant să fie nefericită alături de 
Şurik decât alături de mama... 

Elizaveta Ivanovna nu ştiuse deloc să fie nefericită, poate 
pentru că energia ei de om întreprinzător nu îi dăduse răgazul 
să se gândească la lucruri nepractice şi abstracte precum 
fericirea, dar îşi iubise fata cu ardoare şi tratase cu băgare de 
seamă tristeţea ei melancolică de om ofensat pe nedrept, 
socotind-o expresia naturii ei sensibile şi a talentului nepus în 
valoare. Aleksandr Sighismundovici suferise şi el de prea multă 
sensibilitate. Zbuciumul sufletesc era un privilegiu în concepţia 
Verei. Şi trebuie recunoscut faptul că în anii cei mai grei ai 
evacuării, în mizeria şi frigul iernilor petrecute la Taşkent, ea 
suportase destul de uşor greutăţile vieţii de zi cu zi, punând pe 
primul loc emoţiile legate de sfârşitul carierei artistice şi de 
pierderea —despărţirea temporară, dar care atunci i se păruse 
definitivă — adoratului ei Aleksandr Sighismundovici... 

Nimeni în afară de Elizaveta Ivanovna nu a fost în stare să 
aprecieze la justa valoare sacrificiul pe care îl făcuse Vera 
irosindu-şi jumătate din viaţă cu munca măruntă de contabil. 
Pentru cine şi de ce se sacrifică, întrebarea asta nu a fost pusă 
niciodată — s-a înţeles de la sine. Bunica îi amintea despre asta 
lui Şurik cu reproş, când se ivea prilejul, mustrându-l drăgăstos 
ca să îi stimuleze iubirea pentru Vera. Acum, după moartea 
bunicii, Şurik exagera şi mai tare dimensiunea sacrificiului. O 
aură nevăzută şi-a făcut apariţia deasupra capului cu părul 
încărunţit, de om bătrân, strâns cu grijă într-un coc pe jumătate 
grecesc. 


76 



La ceasurile serii, Vera îşi făcea întotdeauna timp să 
zăbovească puţin în camera mare. Cuibărindu-se în fotoliul 
încăpător, strivit de corpul mamei, deschidea sertarele măsuţei 
de scris, răsfira scrisorile vechi orânduite pe ani, chitanţele de 
plată misterioase, fotografiile fără număr dintre care cele mai 
multe erau ale ei. Cel mai reuşite dintre ele atârnau deasupra 
mesei în rame nesigure care nu suportau să fie atinse: Verocika 
în costume de teatru. Cea mai frumoasă perioadă din viaţa ei, 
dar atât de scurtă... 

Când Şurik o găsea în starea asta de melancolie, se 
scufunda pur şi simplu într-o compasiune duioasă şi dureroasă: 
ştia că a stat în calea carierei ei artistice excepţionale... îi 
cuprindea năvalnic umerii feciorelnici şi şoptea: 

— Vai, Verusia, vai, mamocika... 

Şi Vera îi ţinea isonul: 

— Mamocika , mamocika, tu şi cu mine singuri pe lume... 

17 

Şurik era convins că bunica a murit din cauză că memoria îi 
jucase o festă monstruoasă atunci când uitase prosteşte de ea, 
ajutând-o pe Lilia să se pregătească pentru plecarea în Israel. 
Viaţa lui de adult a început cu crize de angoasă tenebroase 
care îl trezeau în miez de noapte. Duşmanul dinăuntru, 
conştiinţa lui rănită, îi trimitea din când în când vise 
insuportabile, cu întâmplări din viaţă, a căror temă principală 
era incapacitatea lui — sau imposibilitatea — de a-şi ajuta 
mama care avea atâta nevoie de el. 

Uneori se întâmpla ca visele astea să fie atât de trase de 
păr, încât trebuiau să fie descifrate. Aşa i-a apărut în somn Alia 
Togusova goală, întinsă pe patul de fier din camera de la cămin, 
încălţată, nu se ştie de ce, cu ghetuţele albe cu vârful ascuţit 
pe care le purtase anul trecut Lilia Laskina, numai că ghetuţele 
sunt tare ponosite şi brăzdate de crăpături negre. El stă tot gol 
la picioarele patului, ştie că urmează s-o pătrundă, că imediat 
ce o va face, ea se va preschimba în Lilia, ştie că Alia doreşte 
asta, că de el depinde ca metamorfoza să se desfăşoare exact 
aşa cum trebuie. Martorii numeroşi — fetele care locuiesc în 
cameră, printre care se află şi Stovba, profesorul de 
matematică Israilevici, Jenia Rosenzweig — stau în picioare în 
jurul patului aşteptând metamorfoza Aliei în Lilia. Şi mai mult 
decât atât, ştie cu certitudine că, dacă se întâmplă asta, atunci 


77 



Israilevici îl trece la matematică. Toate astea nu miră absolut pe 
nimeni. Un singur lucru e ciudat — prezenţa pisicilor negre ale 
Matildei pe noptieră, lângă patul Aliei... Şi Alia aşteaptă 
privindu-l cu ochii vopsiţi de japoneză, şi el e pregătit, e 
complet pregătit să se apuce de treabă, s-o extragă din 
învelişul nu cine ştie ce al Aliei pe încântătoarea Lilia. Dar în 
clipa asta începe să sune telefonul, nu în cameră, ci undeva 
alături, poate pe coridor, şi el ştie că e chemat la mama la 
spital, şi nu are voie să întârzie nicio secundă pentru că altfel se 
va întâmpla cu Vera ce s-a întâmplat cu bunica... 

Alia îşi agită ghetuţele cu vârful ascuţit, spectatorii îşi arată 
nemulţumirea văzând nehotărârea lui, iar el îşi dă seama că 
trebuie să plece numaidecât, ca telefonul să nu mai sune încă o 
dată... 

Realitatea a fost ecoul visului: Şurik a scos din cutia poştală 
o scrisoare de la Lilia. Din Israel. Pentru Şurik era singura 
scrisoare primită, pentru Lilia era ultima din cele câteva trimise, 
îi scria că el a ajutat-o grozav să înţeleagă ce se întâmplă cu ea 
însăşi. Se lămurise de multă vreme că scrisorile ei nu ajung la 
destinaţie şi că în general aici, în Israel, nimeni nu ştie după ce 
fel de legi circulă ele, de ce la unii scrisorile ajung regulat, iar 
alţii nu primesc nici măcar una, dar că ea, Lilia, îi scrie mereu 
şi că scrisorile sunt jurnalul emigrării ei. 

„După catastrofa petrecută în familia noastră am început să 
îi iubesc mult mai mult pe amândoi. Tata îmi scrie mereu şi mă 
sună. Mama se amărăşte ca întreţin relaţia cu el, dar eu nu simt 
că tata e vinovat faţă de mine. Şi nu înţeleg de ce trebuie să 
mă aliez cu mama aşa cum fac femeile. îmi pare foarte rău 
pentru ea, iar pentru tata mă bucur. Are o voce atât de 
fericită... Ce prostii sunt toate astea! Limba e extraordinară. 
Engleza e groaznic de aridă în comparaţie cu ivritul. Pe urmă o 
să învăţ araba. Obligatoriu. Sunt cea mai bună elevă din ulpan. 
Pocită mai e şi viaţa asta, ce groaznic că nu eşti aici! E o 
tâmpenie că nu eşti evreu. Arie se supără pe mine, spune că 
mă culc cu el şi te iubesc pe tine. Ceea ce-i adevărat." 

Şurik a citit scrisoarea chiar lângă cutia poştală. Venea 
parcă din altă lume. Şi în orice caz nu îi era adresată lui, ci 
unuia care trăise într-un alt secol. Şi tot din secolul acela 
rămăsese farmecul plimbărilor noaptea prin oraş, cursul de 
literatură — prea fuseseră frumoase ca să devină întâmplări 
cotidiene. în viaţa de zi cu zi e chimia care îţi mută nasul din 
loc... Tot în trecut rămăsese şi bunica lui, care nu încetase să 


78 



crească de când ieşise în afara timpului, cât despre umbra ei, 
acolo nu e nici cald, nici frig, ci pace eternă. Şi aici, între parter 
şi primul etaj, lângă şirul verde al cutiilor poştale, a simţit că îl 
cuprinde o imensă scârbă, că îi trece ca fulgerul prin inimă şi îl 
arde cu fierul roşu: în primul rând i s-a făcut scârbă de el, pe 
urmă de institut, de mesele din laboratoare şi de coridoare, de 
closetele puţind a urină şi a clor, de toate cursurile şi de toţi 
profesorii, de Alia cu părul ei des şi gras care miroase a acru. A 
simţit brusc cum mirosul ăsta îi mută nasul din loc... S-a 
înfiorat, a simţit că îl trec toate năduşelile, dar s-a liniştit 
imediat. 

A vârât scrisoarea în buzunar şi a alergat la institut: se 
apropia sesiunea, primăvara se apropia şi ea, şi din nou 
neglijase chimia anorganică şi lucrările de laborator, şi nu 
închinase încă vila pe care bunica o închiria an de an, în parte 
pentru că nu găsise în agenda bunicii numărul de telefon al 
proprietăresei, în parte pentru că nu avusese timp: se ştia că 
vilele se închiriază din februarie, iar că din martie nu mai 
rămâne nimic acceptabil de închiriat. 

A alergat la institut. Scrisoarea Liliei i-a rămas în suflet aşa 
cum rămâne în stomac mâncarea înghiţită dimineaţa — ceva 
ireversibil aflat undeva în străfunduri. Cele două evenimente 
comunicate de Lilia, faptul că părinţii ei s-au despărţit şi că 
lângă ea şi-a făcut apariţia un tânăr pe nume Arie, nu l-au 
impresionat deloc. L-a răscolit scrisoarea ca atare, a simţit-o 
aproape fizic: iată hârtia pe care e scris ceva de mâna ei, asta 
înseamnă că ea există, că nu a dispărut fără urmă ca bunica. 
Fiindcă până acum simţise cumva că amândouă o porniseră în 
aceeaşi direcţie. Şi uite că scrisoarea e în buzunar — cât de 
mult ne place să ne înşelăm pe noi înşine — de parcă ar da de 
înţeles că şi bunica poate să trimită o scrisoare din locul acela 
unde se află acum. 

Şurik nu şi-a dus gândul până la capăt, pentru sentimentul 
ăsta plăcut nu avea la îndemână cuvinte în care să îl îmbrace şi 
prin care să îl explice altcuiva. Oare mama va înţelege cât de 
tulburat şi de încântat e? Ea va crede că e bucuros de scrisoare 
şi atât... 

Şi a continuat să trăiască împăcat cu viaţa, dând la o parte 
toate lucrurile neclare şi impalpabile, a continuat să alerge la 
institut, a trecut la câteva colocvii, a reuşit să câştige un ban de 
pe urma lecţiilor de franceză lăsate de bunica în seama lui. 
Banii, despre care nu se aducea niciodată vorba în prezenţa 


79 



bunicii, dispăreau acum cu o viteză de necrezut şi îl puneau pe 
gânduri. Ştia foarte bine că el trebuie să se îngrijească de lucrul 
ăsta, şi nu mama care e firavă şi străvezie de vezi prin ea. 

„La anul o să-mi iau mai mulţi elevi", a hotărât el. îi făcea 
mai multă plăcere să îi înveţe pe copii franceză decât să înveţe 
el chimie. Reuşea cu chiu cu vai să se ducă la cursuri, îşi făcea 
lucrările de laborator, dar cu toate acestea se bizuia din ce în 
ce mai mult pe Alia Togusova, iar ea îşi dădea toată osteneala, 
făcea pe dracu-n patru să îl ajute, ajunsese până acolo încât îi 
copia cursurile la care lipsea des. 

Alia, care îl momise pe Şurik în dimineaţa memorabilă de 
Anul Nou şi care din lipsă de experienţă luase ca pe o mare 
victorie gestul lui de bărbat constrâns să fie amabil, a înţeles 
destul de repede că succesul ei nu e aşa de mare. Că nu 
trebuie să lase norocul să vină de la sine, ci, dimpotrivă, trebuie 
să se străduiască în continuare ca mugurul să încolţească şi să 
crească. Ideea nu era nouă pentru ea, îi venise încă din 
copilărie, când, fetiţă fiind, aflase pentru prima oară că sunt pe 
lume femei care merg în pantofi, iar cele mai multe, aici intra şi 
mama ei, merg iarna în pâslari, iar vara în cizme de cauciuc... 
într-un cuvânt, viaţa e luptă, şi să te lupţi nu înseamnă numai 
să studiezi. îi plăcea Şurik, nu-i vorbă, poate că era chiar 
îndrăgostită de el, dar toate sentimentele astea romantice nu 
se puteau compara cu intensitatea emoţiilor izvorâte din suma 
problemelor pe care le avea de rezolvat: studiile superioare 
combinate cu Şurik şi cu capitala care îi aparţinea lui de drept. 
Alia se simţea în acelaşi timp şi în pielea fiarei care îşi 
urmăreşte prada, şi în pielea vânătorului care a dat de un 
exemplar rar ce îţi pică în mână o singură dată în viaţă, dacă ai 
noroc... 

Viaţa emoţională intensă a Aliei a luat şi mai tare foc, 
stârnită şi de un alt eveniment: în noaptea aceea de Anul Nou, 
Lena Stovba şi-a găsit şi ea fericirea. L-a cunoscut pe cubanezul 
Enrique, o mândreţe de băiat cu pielea negricioasă, student la 
Universitatea Patrice Lumumba. A invitat-o la dans şi, în 
acordurile melodiei Besa me mucho, o ceată de prunci durdulii, 
de amoraşi, cupidoni şi alte fiinţe înaripate au tras cu arcul şi şi- 
au descărcat tolba cu săgeţi în perechea frumoasă de 
dansatori. Lena Stovba, apatică din fire, a simţit că trupul alb i 
s-a trezit din amorţire, s-a lansat palpitând în întâmpinarea 
cubanezului care dansa mişcându-şi toate organele, a trecut 
rapid peste perioada de pregătire a acţiunii pentru care e 


80 



uneori necesar un timp foarte lung, a făcut în graba mare ce 
trebuia să facă începând chiar din ora rămasă până la miezul 
nopţii de Anul Nou şi încheind la ora două dimineaţa din prima 
zi a noului an în braţele puternice, de culoare ciocolatie, ale 
cubanezului. 

Deşi tânărul de douăzeci şi doi de ani era cubanez şi, prin 
urmare, nu era deloc novice în ale amorului, a rămas şi el uluit 
de minunea blondă care îi căzuse în braţe. Prietenia între 
popoare a repurtat o victorie deplină. Când s-a apropiat luna 
martie, Stovba a ştiut precis că e însărcinată, iar cubanezul 
îndrăgostit a început să se informeze cum să facă formele 
legale de căsătorie cu o cetăţeancă rusoaică. 

Acum studenţii din cele două cămine — din Presnia şi din 
Beliaevo — erau preocupaţi să le asigure îndrăgostiţilor un loc 
în care ei să treacă de la sentimente la fapte şi s-o facă în mod 
regulat. Treaba asta nu era dintre cele mai simple: cu cerberii 
de la Mendeleev, cu portăresele bătrâne şi şefele câinoase de 
la administraţie nu te puteai înţelege, erau în general de 
neînduplecat, iar culoarea pielii lui Enrique se deosebea în mod 
vizibil de culoarea roz-congelat a celorlalţi vizitatori. La 
unsprezece seara se auzea un ciocănit puternic în uşă şi 
administratoarea cu un înalt simţ al moralei cerea pe un ton 
poruncitor ca persoanele străine să plece din căminul de fete... 
Lena îşi arunca pe ea şuba de astrahan, un obiect ciudat, total 
nepotrivit cu sărăcia studentelor, dăruit din lipsă de tact de 
mama ei, şefă de partid la un comitet regional, şi îşi conducea 
iubitul la staţia de metrou Krasnopresnenskaia, unde se 
despărţeau cu amarul în suflet şi în trup... Paza la căminele 
Lumumba era mult mai corectă, dar cereau să prezinţi 
buletinul, fapt care avea oricum urmări neplăcute, inclusiv 
neplăceri cu poliţia. 

Alia, încălzită zi de zi de povestea asta fierbinte de 
dragoste, nu putea să nu se neliniştească în privinţa lui Şurik, 
care nu îşi manifesta dorinţa să treacă la fapte şi să ducă până 
la capăt relaţia lor cordială. Cu atât mai mult cu cât avea la 
îndemână şi o locuinţă. Cu toate acestea, nu o invitase 
niciodată acasă. în viaţa Aliei nu se întrevedea nimic care să 
semene cu dragostea pătimaşă a Lenei şi a lui Enrique,care o 
ţineau întruna, ziua şi noaptea. Păcat. Alia avea parte ca şi 
până acum doar de lucrările de laborator făcute împreună, de 
prânzul luat la aceeaşi masă la cantina studenţilor, de 
pregătirea pentru colocvii şi de locul ocupat de ea în aulă la 


81 



dreapta lui Şurik. De obicei stătea singură pe locul ăsta. O mai 
contraria şi dezinteresul lui Şurik pentru studiu. Ea progresa în 
studiul chimiei prin forţe proprii şi pe deasupra reuşea să facă 
ciubucuri: a fost la început femeie de serviciu cu jumătate de 
salariu, la asta s-a adăugat apoi jumătatea de normă plătită ca 
laborantă, aşa că nici măcar de un film nu a avut vreme. Dar 
nici Şurik nu a invitat-o: obişnuia să îşi petreacă serile cu mama 
lui. Alia îi amintea din când în când că există şi ea pe lume 
sunându-l seara la telefon, dar, ca să ajungă la el acasă, trebuia 
să inventeze ceva care să cântărească greu: să ia, de exemplu, 
o carte de metodică sau un alt manual. O dată a sunat seara de 
la institut spunându-i că şi-a pierdut portofelul: a vrut să treacă 
pe la el, dar Şurik a venit în fugă şi i-a adus nişte bani. 

Pe urmă flacăra amorului a început cu chiu cu vai să 
pâlpâie: Alia l-a rugat o dată să o ajute să care de la institut la 
cămin un borcan de trei litri cu vopsea furată. S-a întâmplat 
ziua,când se nimerise să nu fie nicio colegă acasă. Alia i-a 
cuprins gâtul cu mâinile ei negricioase, a închis ochii şi a 
întredeschis gura. Şurik a sărutat-o şi a făcut tot ce trebuia să 
facă. A făcut-o cu plăcere. 

Altă dată Alia a venit acasă la Şurik, când Vera 
Aleksandrovna era la tratament, şi a avut încă o dată dovada 
temeinică şi argumentată că relaţia lor e o relaţie de iubire, şi 
nu una pur tovărăşească, comsomolistă... 

Nu avea cum să nu observe deosebirea între povestea ei de 
dragoste cu ţârâita şi dragostea cu vâlvătăi care îi cuprinsese 
pe Lena cea placidă până la un moment dat şi pe Enrique cu 
pielea de culoarea castanei. Cât despre Şurik, cu toate că nu 
era un negru din Cuba, era totuşi un alb de pe strada 
Novolesnaia. Or, Alia credea că şi Cuba seamănă puţin cu 
Kazahstanul, deşi e o ţară străină... E adevărat că studentul 
cubanez avea de gând să se însoare, iar Şurik nici măcar nu 
aducea vorba despre asta. Pe de altă parte, Stovba era 
însărcinată... Doar că ce să vezi, şi Alia ar putea fi... Şi în 
momentul ăsta se zăpăcea cu totul: ce era mai important, 
învăţătura sau căsătoria? 

La începutul lui aprilie Stovba le-a comunicat că au depus 
cererea de înregistrare a căsătoriei la Palatul căsătoriilor... 

Fetele erau entuziasmate: se temuseră până acum că 
Enrique o va părăsi pe Stovba, o îndemnaseră să facă avort, 
dar ea făcuse ochii mari şi îşi fluturase pletele blonde. Avea 
încredere în el. Atâta încredere, încât avea de gând să le scrie 


82 



celor de acasă despre apropiata căsătorie. Un singur lucru le 
neliniştea pe fete: copilul va fi negru. Dar Lena le-a consolat: 
mama lui Enrique e aproape albă, fratele lui mai mare de la alt 
soţ, un polonez american, e în mod categoric blond, numai tatăl 
e negru. în schimb, tatăl negru e prietenul apropiat al lui Fidel 
Castro, a luptat împreună cu el în acelaşi detaşament... Aşa că 
pruncul poate să se nască şi alb de tot, fiindcă va fi doar pe 
sfert negru. Fetele au clătinat din cap, în suflet însă i-au plâns 
de milă: mai bine ar fi fost rus... Deşi îl îndrăgiseră toate pe 
Enrique fiindcă era băiat vesel, deşi provenea ca şi Stovba 
dintr-o familie de comunişti de rang înalt. Dar nu făcea pe 
grozavul ca iubita lui, mergea dansând în ritm săltăreţ, dansa 
fredonând. Iar veşnic adormita Stovba, pe care toţi prinseseră 
pică aproape din prima zi de curs, a început să fie pe placul 
tuturor pentru că încetase să mai facă pe grozava datorită 
poveştii ei de dragoste atât de dubioase din punct de vedere 
rasial. 

Iar peste încă o lună, cu puţin timp înainte de proiectata 
căsătorie, a avut loc un eveniment care a tulburat-o mult pe 
Stovba: l-au chemat pe Enrique la ambasadă şi i-au pus în 
vedere să se întoarcă urgent acasă. Era ultimul lui an de studii, 
lunile până la diplomă erau numărate. A încercat să îşi amâne 
plecarea, cu atât mai mult, cu cât logodnica lui era 
însărcinată... A încercat să se vadă cu ambasadorul care 
cunoştea bine funcţia înaltă a tatălui: îl invitau mereu la 
recepţiile de la ambasadă, iar ambasadorul se apropia uneori 
de el şi îl lovea în glumă în plex cu o mişcare scurtă de boxer... 
De data asta însă ambasadorul nu l-a primit. 

La sfârşitul lui aprilie Enrique a zburat la Havana. Avea de 
gând să se întoarcă peste o săptămână. Dar nu s-a întors nici 
peste o lună, nici peste două. Brusc şi-au dat seama toţi că el a 
înşelat-o pur şi simplu pe fătuca asta naivă, au compătimit-o, 
iar ea s-a înfuriat pe bocitoarele astea: era convinsă că el nu e 
în stare să o părăsească şi că numai nişte împrejurări deosebite 
îl puteau obliga să rămână. Mila oamenilor era umilitoare, 
tăcerea lui era ciudată. Pe de altă parte, se ştia prea bine că 
scrisorile din Cuba ajung după reguli arbitrare: uneori după 
cinci zile de la expediere, alteori după o lună şi jumătate. 

Părinţii Lenei Stovba abia se obişnuiseră cu gândul că vor 
trebui să dădăcească nişte nepoţi negri. Mamei îi căzuse greu 
vestea asta, în schimb pe tatăl fetei îl liniştea într-o oarecare 
măsură funcţia înaltă în partid a viitorului ginere. Acum 


83 



sărmana logodnică urma să îşi anunţe părinţii severi că 
logodnicul s-a făcut nevăzut. 

Studenţii din an tremurau de indignare. Stovba trăia cu 
nădejdea în suflet. Chiar înainte de sărbătorile din mai a căutat- 
o la institut un tânăr cubanez antipatic, cam chel, prieten cu 
Enrique. Era doctorand la universitate, un pic zoolog, un pic 
hidrobiolog. Chelul a ieşit cu ea pe stradă şi pe o bancă din 
scuarul Miusk, unde vântul te lua pe sus, i-a spus că fratele mai 
mare al lui Enrique fugise la Miami, că tatăl lui fusese arestat. 
Cât despre Enrique, nimeni nu ştie unde e, acasă nu e de găsit. 
Probabil că l-au înhăţat de pe stradă... 

Lenei Stovba, fată orgolioasă, i-ar fi plăcut mai mult să fie 
victima colaterală a unui proces politic decât să ajungă o 
logodnică părăsită. Probabil că părinţii ei ar fi preferat varianta 
cealaltă... Dar, oricum ar fi stat lucrurile, urmaşul unuia dintre 
conducătorii politici ai poporului cubanez, situaţie cu care te-ai 
mai fi putut cumva împăca, a devenit acum un bastard... 

Părerile studenţilor de la Chimie erau împărţite: liberalii 
erau dispuşi să strângă bani pentru trusoul micuţului şi să îl 
declare fiul regimentului, conservatorii erau de părere că 
Stovba trebuie dată afară din institut, din comsomol şi, în 
general, de peste tot, iar radicalii socoteau că un avort cinstit e 
cea mai bună soluţie ca să n-o mai lungească atât... 

Alia, copil din sânge amestecat, pe jumătate orfan, o 
compătimea din toată inima pe Stovba care până mai ieri 
fusese atât de fericită şi de răsfăţată de soartă. S-a împrietenit 
cu colega de cameră care făcuse atâta timp pe grozava, s-a 
transformat în confidentă, iar Stovba i-a încredinţat secretele şi 
speranţele ei. Datorită Aliei, Şurik a fost pus la curent cu toate 
peripeţiile legate de povestea asta dramatică. îi era şi lui milă 
de Stovba... 


18 

în ciuda tratamentului homeopatic, tiroida Verei se mărea 
vertiginos, a început să se sufoce. A venit iarăşi vorba de 
operaţie. Ea s-a împotrivit cu ultimele puteri. într-o zi, când a 
început criza obişnuită, au fost nevoiţi să cheme salvarea, l-au 
făcut o injecţie, sufocarea i-a trecut pe loc. Şi-a făcut singură 
curaj: 

— Vezi, Şurik, că injecţiile ajută? De ce una-două la cuţit? 


84 



îi era groaznic de frică de operaţie, adică nu de operaţia în 
sine, cât de anestezia generală. Credea că nu se va mai trezi. 

S-a întâmplat ca următoarea criză de sufocare să se 
producă, din nefericire, la ora când Şurik se strecurase afară şi 
zburase peste pod la Matilda. 

La două noaptea Vera a bătut uşurel la uşa camerei lui 
Şurik. De vorbit aproape că nu mai putea să vorbească. Şurik 
nu a răspuns. A deschis uşa: aşternutul nu era nici măcar atins. 

„Unde o fi dispărut?", s-a întrebat nedumerită Vera, a ieşit 
pe balcon să vadă dacă nu cumva fumează acolo. Ştia că băieţii 
mai fumează din când în când... Au mai trecut zece minute, 
tabletele şi leacurile nu o mai ajutau, erau ca frecţia la piciorul 
de lemn. Criza de sufocare nu s-a potolit. Situaţia era 
îngrozitoare. A chemat salvarea rostind nedesluşit adresa cu 
vocea gâtuită... 

Salvarea a venit în douăzeci de minute şi s-a nimerit să fie 
aceeaşi echipă de data trecută. Doctoriţa bătrână şi 
mustăcioasă, care insistase şi data trecută ca Vera 
Aleksandrovna să fie internată de urgenţă, s-a apucat să urle la 
ea, i-a spus poruncitor să se pregătească urgent de spital. 
Absenţa lui Şurik a scos-o complet pe Vera din făgaşul obişnuit, 
plângea încet mişcându-şi capul în semn că se împotriveşte. 

— Dacă-i aşa, atunci scrieţi că refuzaţi internarea. îmi declin 
orice responsabilitate! 

Şurik era cât pe ce să moară când a văzut salvarea la 
intrare. A ajuns cât ai clipi din ochi la etajul cinci. Uşa era 
crăpată puţin... 

„S-a sfârşit! Mama nu mai e în viaţă", şi-a spus îngrozit. 
„Uite ce-am făcut!" 

în camera mare se auzeau glasuri pe ton ridicat. Verusia era 
vie, stătea într-o rână în fotoliul bunicii. Respira deja 
satisfăcător, l-au curs lacrimi noi când l-a văzut pe Şurik. îi era 
cam ruşine de doctoriţă, dar lacrimilor nu avea ce să le facă, 
veneau de la glanda tiroidă... 

Şurik a făcut un salt uriaş de fiară de-a lungul camerei şi, 
fără să îi pese de doctoriţă şi de bărbatul îmbrăcat doar pe 
jumătate în ţinută de spital, şi-a îmbrăţişat mama şi a acoperit- 
o cu sărutări pe păr, pe obraji, pe urechi... 

— Verusia, iartă-mă! N-am să mai fac! Idiotul de mine! 
lartă-mă, măicuţă... 

Bineînţeles că habar nu avea de ce îi venise să spună „n-am 
să mai fac". Asta era reacţia lui de copil dintotdeauna: n-am să 


85 



mai fac nimic rău, voi face numai fapte bune, voi fi băiat 
cuminte ca să nu le necăjesc pe mama şi pe bunica... 

Doctoriţa mustăcioasă, care avea de gând să zbiere cât va 
fi nevoie, s-a înmuiat toată şi s-a înduioşat. Aşa ceva vezi mai 
rar. la te uită! O sărută, nu se jenează... o mângâie pe căpşor... 
Ce boacănă o fi făcut de se dă de ceasul morţii? 

— Trebuie s-o internăm pe mama dumitale. Dacă ai vrea s-o 
convingi. 

—Verusia! a implorat-o Şurik. Dacă trebuie într-adevăr... 

Vera a acceptat toate condiţiile. în sfârşit, nu chiar toate... 

— Bine, bine, de acord! Dar atunci merg la doctoriţa 
Brumstein... 

— Dar să n-o mai lungiţi. Injecţia are efect numai câteva 
ore, criza poate să înceapă iar, i s-a adresat doctoriţa lui Şurik 
cu gura de miere. 

„Medicina" a luat-o din loc. Şurik nu putea scăpa fără să 
dea o explicaţie. Până să apuce Vera să îl întrebe, Şurik şi-a dat 
seama că nu poate să îi spună nimic: nu, nu şi iarăşi nu. Nu 
poate să îi spună că a fost la o femeie. Pentru nimic în lume. 

— M-am plimbat, a anunţat-o pe maică-sa ferm pe poziţie. 

— Cum aşa? în toiul nopţii? Singur? a întrebat Vera 
nevenindu-i să creadă. 

— Am avut chef să fac câţiva paşi. Am ieşit să mă plimb 
puţin. 

— Unde? 

— într-acolo, a arătat cu mâna direcţia în care plecase. Spre 
Timiriazevka, peste pod. 

— Da, bine, s-a dat bătută Vera. 

A simţit că îi vine inima la loc, deşi ceva nu era în regulă cu 
plecarea ciudată în miez de noapte. Era învăţată să nu o mintă. 

— Hai să bem un ceai şi să încercăm să mai tragem un pui 
de somn. 

Şurik s-a dus să pună ceainicul. Deja se lumina de ziuă, 
vrăbiuţele ciripeau... 

—Data viitoare să mă anunţi din timp când pleci de acasă... 

Dar s-a întâmplat ca viitoarea dată să nu vină prea curând. 
Brumstein, doctoriţa cheală, era în concediu de odihnă, îi ţinea 
locul Liubov Ivanovna, mâna ei dreaptă. 

Operaţia, având în vedere urgenţa ei, urma deci să nu o 
facă somitatea în medicină, doctoriţa Brumstein, ci Liubov 
Ivanovna. Era o blondă între două vârste, avea un uşor defect 


86 



de vorbire, era plăcută la vedere, în ciuda cicatricei mici cusute 
îngrijit pe buza de iepure. 

— Unde mergeţi de obicei la control? a întrebat discret 
Liubov Ivanovna palpându-i gâtul umflat şi flasc. 

— La policlinica Asociaţiei oamenilor de teatru, a răspuns cu 
mândrie Vera. 

— E clar. Aveţi acolo traumatologi şi foniatri buni, i-a 
retezat-o cu dispreţ doctoriţa. 

— Credeţi că operaţia nu poate fi evitată? a întrebat timid 
Vera. 

Liubov Ivanovna s-a înroşit la faţă atât de tare, încât 
cicatricea de la buză i s-a colorat cu un sânge închis la culoare: 

— Operaţia trebuie făcută grabnic. E o urgenţă... 

Vera a simţit că o ia cu ameţeală şi a întrebat cu vocestinsă: 

— Am cancer? 

Liubov Ivanovna şi-a spălat mâinile fără să îşi ridice ochii 
din chiuvetă, apoi şi le-a şters îndelung cu prosopul şi a 
continuat să tacă. 

— De ce neapărat cancer? Aveţi un sânge acceptabil. O 
glandă tiroidă difuză, mărită serios. în plus aveţi guşă toxică, 
mai e şi o tumoare la lobul stâng. Pare că e benignă. N-o să 
facem biopsie. Nu-i timp de aşa ceva. V-aţi neglijat boala în 
mod criminal. Brumstein v-a recomandat pe loc operaţia. Uitaţi 
ce scrie. Se recomandă... 

— Dar m-am tratat la un homeopat... 

Cicatricea, altfel puţin vizibilă, i s-a colorat şi i-a zvâcnit: 

— Dacă ar fi după mine l-aş da pe mâna justiţiei pe 
homeopatul ăsta al dumitale... 

Din cauza cuvintelor atât de necruţătoare, Vera a simţit 
ceva în gât de parcă acesta i s-ar fi umflat şi îngustat. 

„Dacă ar fi trăit mama, totul ar fi fost altfel... Şi în general 
nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea... " s-a gândit ea. 

Liubov Ivanovna l-a invitat apoi pe Şurikîn cabinet) Vera s-a 
aşezat pe scaunul lipicios de pe culoar, pe locul încălzit de 
Şurik. 

Doctoriţa i-a spus lui Şurik tot ce-i spusese şi Verei 
Aleksandrovna, a adăugat în plus că operaţia e destul de grea, 
dar că o îngrijorează mai mult perioada de după operaţie, 
îngrijirea bolnavilor în spital e de proastă calitate, ar fi bine să 
caute o infirmieră cum trebuie. Mai ales pentru primele zile. 

„Dacă ar fi trăit bunica, totul ar fi fost altfel..." — mama şi 
fiul se gândeau adesea la unul şi acelaşi lucru... 


87 



Operaţia i-au făcut-o peste trei zile. S-a dovedit că Vera 
avusese în parte dreptate când se gândise la ce e mai rău. Deşi 
operaţia reuşise foarte bine, aşa cum aveau să se lămurească 
lucrurile mai târziu, a suportat foarte greu anestezia. La 
patruzeci de minute de la începutul operaţiei i s-a oprit inima. 
Şi anestezistului tânăr aproape că i s-a oprit inima de spaimă. I- 
au făcut injecţie cu adrenalină. Pe toţi i-au trecut toate 
năduşelile. Au operat-o mai bine de trei ceasuri, iar pe urmă 
Vera nu şi-a revenit două zile la rând. 

Se afla la reanimare. Erau de părere că starea ei e gravă, 
dar nu disperată. Şurik, care aştepta pe scări lângă intrarea în 
secţia de reanimare, unde în general nu lăsau pe nimeni să 
intre, nu auzea nimic din ceea ce i se spunea. A aşteptat pe 
scări două zile şi două nopţi, cufundat într-o tristeţe adâncă, 
simţindu-se tare vinovat. 

Absorbit de gânduri, îşi imagina că e legat în permanenţă 
de mama. Făcea eforturi să se concentreze ca să o aibă mereu 
în mintea lui în toate detaliile, cu toate micile ei nimicuri: părul 
— îşi amintea de vremea când era încă des, cum şi-l pieptăna şi 
îl usca stând aşezată pe băncuţa scundă lângă radiator... pe 
urmă părul i s-a rărit, cocul de la ceafă s-a făcut mai mic, 
culoarea lui întunecată, de alună, s-a degradat la început la 
tâmple, pe urmă tot capul s-a acoperit cu şuviţe de un gri- 
murdar, parcă era capul altcuiva... Şi sprâncenele minunate, 
lungi, începeau cu un triunghi stufos, apoi ajungeau nişte 
firicele... Şi aluniţa de pe obraz, rotundă, maronie, aşa cum are 
cuiul floarea... 

Făcea un efort disperat, aproape fizic, să o reţină în toate 
amănuntele: mâinile dragi, vârfurile degetelor întoarse, 
picioruşele delicate cu osciorul ieşit în afară la degetul mare, 
urât oscior... Să n-o lase să plece, să se concentreze, să n-o 
lase să se depărteze...S-a apropiat sora medicală, l-a întrebat 
dacă nu vrea un ceai. 

Nu, nu — a clătinat numai din cap. I se părea că, dacă ar 
înceta să se gândească intens şi stăruitor la ea, ea va muri... 

La capătul celor două zile — uitase de timp, nu mâncase, 
nu băuse, pare-se că nici la closet nu se dusese, stătuse ţintuit 
locului pe palier, pe scaunul adus de mila lui din secţie — a 
venit la el Liubov Ivanovna şi i-a dat un halat alb. 

în primul moment n-a recunoscut-o, nu a înţeles ce trebuie 
să facă cu halatul. A intrat în pânza jilavă cu mâneci lipicioase. 


88 



— Tamara, sacii de pus în picioare, a dat ordin Liubov 
Ivanovna. 

Sora i-a pus în mână doi săculeţi nu prea mari, albi-cenuşii, 
în care şi-a vârât ghetele cu tot cu picioarele amorţite. 

—Doar un minut, a spus doctoriţa, pe urmă te duci acasă. 
Nu-i nevoie să stai aici. Să dormi, să cumperi apă minerală de 
Borjom şi lămâi... Vii mâine iar. 

El n-a auzit-o. A zărit-o pe mama prin uşa deschisă a 
salonului. Din nas îi ieşeau nişte tubuleţe care se încolăceau pe 
piept, mai erau nişte tubuleţe care porneau de la mână şi 
ajungeau la un stativ. Mâna galbenă-albăstruie zăcea deasupra 
aşternutului. Chiar şi de la gâtul pe care era lipit ceva alb 
pornea un tub de cauciuc subţire şi roşu. Avea ochii deschişi. L- 
a văzut pe Şurik şi a zâmbit. 

Lui Şurik i s-a tăiat respiraţia exact în locul unde o 
operaseră pe mama: da, e vinovat, e vinovat de toate! în timp 
ce bunica se stingea în spital, tâmpitul de el alerga cu Lilia prin 
magazine să cumpere cârnaţi afumaţi, ajunşi pe urmă în 
mâinile vameşilor, şi matrioşti, abandonate cu siguranţă în 
hotelul din orăşelul Ostia de lângă Roma... 

în timp ce bunica se stingea în spital — îşi aţâţa el focul 
inimii stârnit de păcatele lui de neiertat —, o înghesuia şi o 
giugiulea pe Lilia pe la garduri şi prin colţuri întunecoase... 
Biata măicuţă, micuţă, slăbuţă, mai mult moartă decât vie, iar 
el, uită-te la el, sănătos tun, ditamai porcul, să ţi se facă greaţă, 
nu alta, un dobitoc. Ea murea asfixiată, iar el i-o trăgea 
Matildei... Şi scârba mare faţă de el însuşi a aruncat o umbră 
dezagreabilă asupra Liliei şi Matildei, care, în linii mari, nu erau 
complice la fărădelegea asta... 

„Oh! Nu mai fac niciodată", s-a jurat el. „Nu mai fac 
niciodată..." 

S-a aşezat în genunchi în faţa patului, i-a sărutat degetele 
uscate, pergamentoase. 

— Ei, cum îţi e, Verusia? 

— Bine, a răspuns ea abia auzit: de vorbit nu putea încă să 
vorbească. 

Chiar îi era bine: era sub anestezie, operaţia rămăsese în 
urmă, în faţa ei zâmbea Şurik scăldat în lacrimi, băiatul ei drag. 
Nici măcar nu bănuia ce victorie măreaţă tocmai repurtase. 
Idealistă şi artistă în sufletul ei, meditase la feluritele soiuri de 
iubire încă din tinereţe, întorcându-le pe toate feţele, şi era de 
părere că forma superioară de iubire e iubirea platonică, făcând 


89 



greşeala să înţeleagă prin iubire platonică orice fel de iubire 
care nu se petrece în aşternuturi. Şurik, credul, căruia îi fusese 
prezentată această concepţie când era la o vârstă foarte crudă, 
se conformase şi îi urmase în toate pe adulţii cu scaun la cap, 
care nu erau alţii decât bunica şi mama lui. Deci se înţelegea 
de la sine că în familia lor atât de excepţională, unde iubirea e 
la cote înalte şi cu uitare de sine, tocmai aici înfloreşte iubirea 
platonică. 

Şurik s-a îngrozit fiindu-i clar ca bună ziua că a trădat 
iubirea „superioară" de dragul unei iubiri „inferioare". Spre 
deosebire însă de majoritatea oamenilor, în special a bărbaţilor 
tineri care au trecut printr-o situaţie asemănătoare, el nici 
măcar nu era pregătit psihologic să se apere, să îşi spună 
măcar la ureche că s-ar putea să fie vinovat într-o oarecare 
măsură, dar că, în acelaşi timp, s-ar putea să fie şi nevinovat. 
Dimpotrivă, el a făcut de-a-ndoaselea, a aranjat jocul în 
defavoarea lui, punându-şi cenuşă în cap, ca vina să fie 
convingătoare şi să nu fie pusă la îndoială. 

Pe drumul spre casă, Şurik şi-a venit în fire, a ieşit din 
starea morbidă în care se zbătuse ca peştele pe uscat, stare în 
care se aflase în ultimele două zile. A constatat că în timpul 
ăsta se potolise arşiţa de nesuportat, acum cădea o ploicică 
anostă, era miezul unei zile obişnuite, se simţea în aer că biata 
natură, în goliciunea ei mizerabilă, e mulţumită aşa cum este. 
Venea un miros de proaspăt şi de putregai dinspre mormanele 
de gunoaie şi de crengi care zăceau de anul trecut ca o pătură 
aspră, întinsă la marginea micului scuar lăsat în paragină. Şurik 
a tras în piept aerul amestecat din oraşul murdar: puţin miros 
înţepător de iarbă, puţin miros de frunze moarte, puţin miros 
jilav de blană udă... 

„Da' Dumnezeu o fi acum pe aici, pe undeva?" i-a venit în 
minte şi în aceeaşi clipă i-a răsărit în faţă ca din pământ o 
bisericuţă scundă. Oare să se fi ivit ea mai întâi şi pe urmă să 
se fi gândit el exact la asta? S-a oprit în loc. Să intre oare? S-a 
deschis o uşă laterală micuţă şi o bătrână de la ţară cu un aer 
preocupat şi cu un castron în mână a traversat curticica în fugă, 
îndreptându-se spre o anexă. 

„Nu, nu, oriunde, numai aici nu", s-a decis Şurik. „Dacă 
bunica ar fi fost aici, ar fi ştiut." 

Şi a grăbit pasul, aproape că a luat-o la goană. A simţit că îi 
creşte inima de fericire, aşa ceva nu mai încercase până acum. 
Se bucura pentru că se simţea recunoscător cuiva, nu ştia nici 


90 



el precis cui — măicuţa trăia, era în viaţă, draga lui măicuţă, îţi 
urez cu ocazia zilei de naştere, cu ocazia zilei de 8 Martie, ziua 
internaţională a femeii, cu ocazia zilei solidarităţii celor ce 
muncesc, cu ocazia zilei de 7 Noiembrie, îţi urez, îţi urez, te 
felicit, te felicit, complimente, complimente ... o ilustrată cu 
roşu pe fond albastru, alta galbenă pe fond verde, una cu stele 
rubinii pe fond albastru-închis, mii de ilustrate scrisese mamei 
şi bunicii începând de la patru ani. Viaţa e minunată! Felicitări! 

Şurik a intrat sub duş, apa caldă nu curgea din cine ştie ce 
motive, iar apa venită din adâncuri, pe care pământul nu o 
încălzise încă bine, l-a fript de îngheţată ce era. S-a spălat, a 
îngheţat, a ieşit zgribulit din baie. A sunat telefonul. 

— Şurik! a tunat o voce în receptor. în sfârşit! Nimeni nu 
ştie nimic. De trei zile sun. Ce s-a întâmplat? Când? La ce 
spital? 

Era Faina Ivanovna. A lămurit-o cum s-a priceput, 
poticnindu-se în cuvinte. 

— Poate fi vizitată? Ce-i trebuie? 

— Apă de Borjom, aşa au spus. 

— Bine. Borjom, îi duc numaidecât. Sunt la teatru, îndată 
vine maşina şi o iau din loc. 

Şi poc! receptorul. Imediat telefonul a sunat iarăşi. Era Alia. 
A pus aceleaşi întrebări, cu deosebirea că nu avea apă de 
Borjom, în schimb avea ore cu seraliştii — orele de laborator 
plătite cu jumătate de leafă — şi era liberă de la zece şi 
jumătate. 

— Sunt la tine imediat după ore, a promis bucuroasă. 

Şurik nici măcar nu a apucat să îi spună: n-ar fi mai bine 
mâine? 

Faina a sosit după o oră. El abia apucase să îşi bea ceaiul cu 
pâine uscată şi cu conserva de carne după care scotocise în 
fundul bufetului. Faina a pus lângă uşă cutia minunată din 
străinătate cu patru sticle de Borjom. 

— Hai să stăm puţin de vorbă noi doi, a spus ea moale, 
apropiindu-şi de el gura frumoasă, obişnuită cu păcatul. 

„Nu, nu şi nu", şi-a spus Şurik, ferm pe poziţie. 

Gura s-a apropiat, i-a apucat buzele, limba dulceagă, care 
avea ceva din consistenţa săpunului, i-a pătruns în gură şi s-a 
plimbat cu mişcări energice. 

Şurik nu era în stare să întreprindă nimic — totul s-a răscolit 
în el şi s-a sculat cu repeziciune ca s-o sature pe femeia asta 
desfrânată. 


91 



Aproape de ora unsprezece a zbârnâit soneria o data, apoi 
încă o dată. Ceva mai târziu a sunat telefonul, au urmat din nou 
bătăi timide în uşă. Dar din locul acela unde se afla Şurik era 
puţin probabil că îl poate scoate cineva, nici măcar trâmbiţele 
lerihonului. 

l-a spus Aliei a doua zi ceva care se apropia de adevăr: 

— N-am pus capul jos două zile şi două nopţi. Când am 
ajuns în sfârşit în pat, m-a furat imediat somnul. 

Rar poţi să întâlneşti oameni care să urască atât de tare 
minciuna ca Şurik. 


19 

în săptămânile de vară care au urmat — şase în spital şi 
următoarele — Şurik a parcurs în viteză şi în formă prescurtată 
toată lista cunoştinţelor practice referitoare la o ştiinţă foarte 
apropiată de ştiinţa îngrijirii nou-născutului: de la lăptişor, 
grişuleţ cu lapte, brânzică făcută în casă până la uleiul de 
floarea-soarelui fiert care să înmoaie pielea în locul cicatricei, la 
comprese şi spălături. Lucrul cel mai important în ştiinţa asta 
era să nu îi scape nimic din vedere, să intre în pielea unei 
mame care a născut primul ei copil. Doar scutecele îi mai 
lipseau. 

Dormea foarte uşor: dacă Vera îşi cobora piciorul din pat pe 
podea, zbura spre camera ei întrebând-o ce s-a întâmplat. 
Auzea cum scârţâie arcurile când corpul ei uşor ca fulgul se 
răsucea de pe o parte pe alta, auzea când zăngăne cu paharul, 
când expectorează. Aceasta era legătura specială — legătura 
dintre mamă şi pruncul ei — pe care Vera, la drept vorbind, o 
ignorase întotdeauna întrucât Elizaveta Ivanovna, ca să îşi 
ocrotească fiica epuizată de naştere şi de tragedia prin care 
trecuse, luase asupra ei tocmai partea aceasta a legăturii 
apropiate cu copilul, lăsând în sarcina Verei doar alăptatul. 
Bineînţeles că nici alăptatul nu fusese floare la ureche: Verocika 
avea sfârcurile mici, cu orificii strâmte, laptele ieşea greu, se 
mulgea ore şi ore, sânii o dureau... Dar oricum Elizaveta 
Ivanovna era aceea care dormea în aceeaşi cameră cu copilul, 
se scula la fiecare ţipăt al lui, îl înfăşa, îi făcea baie şi, când 
sosea vremea de alăptat, aducea la pieptul Verei mogâldeaţa 
înfăşată în scutece curate. 


92 



Şurik nu avea cum să ştie nimic din toate acestea, dar 
vocea lui a căpătat o intonaţie aparte, aceea cu care femeile se 
adresează pruncilor. A reapărut chiar şi numele cu care i se 
adresase la doi ani: neputând să pronunţe Verusia, cum îi 
spunea bunica, o chema Usia, Usenka... 

în privinţa banilor trăiau într-o totală incertitudine. Mai 
precis, banii se terminaseră. Şurik nu mai primea bursă, 
sesiunea din primăvară o luase cu chiu, cu vai, dar cu o 
restanţă la matematică, pe care urma să o dea din nou la 
toamnă. E adevărat că Vera Aleksandrovna primise salariul 
aproape întreg pe baza certificatului medical — avea vechime 
mare... Grosul venitului lui Şurik din lecţii secase: vara nu avea 
elevi, toţi se împrăştiau pe la vilele de vacanţă. Cât dura 
perioada asta bunica aduna o altă grupă de elevi — absolvenţi 
de liceu... 

Venise într-o zi, în lipsa lui Şurik, Faina, adusese ceva bani 
de la sindicatul teatrului. în ziua în care banii de la sindicat s-au 
terminat, Vera a găsit sub hârtia aşezată pe fundul scrinului 
două librete de economii. Suma depusă ajungea pentru un 
automobil — bani frumoşi pe vremea aceea. Pe un libret era 
înscris numele nepotului, pe celălalt numele fiicei. 

Vera i-a spus smiorcăindu-se lui Şurik cu vocea stinsă, care 
nu îi revenise încă după operaţie, aproape aceleaşi cuvinte pe 
care el le auzise cândva din gura bunicii: 

— De pe lumea ailaltă bunica ne ajută să supravieţuim... 

Moştenirea neaşteptată anula complet trista perspectivă a 
familiei scăpătate. Şurik şi-a amintit numaidecât povestea de 
demult a bunicii despre carcasa mică de metal în care se afla 
ordinul japonez al bunicului, cu găurile minuscule din care 
dispăruseră briliantele. Se potrivea perfect cu firea ei. 

Socotea că nu se cuvine să discuţi despre bani şi schimba 
dezgustată subiectul când prietenele calculau cine şi cât salariu 
câştigă, spunea că sunt vorbe de clacă pe care ele tare le mai 
au la inimă. Şi bunicii i se scurseseră întotdeauna banii printre 
degete, însă printr-o metodă specială numai de ea ştiută se 
pricepuse să despartă ce e trebuincios de ce prisoseşte, ce e 
necesar pentru viaţa de zi cu zi de ce e trai pe picior mare şi 
făcuse ce făcuse şi reuşise să le lase copiilor o sumă de bani 
atât de importantă... Trecuseră trei ani cu totul de când 
intraseră în casa asta. Ba nu, aproape patru... Dar când 
cumpăraseră apartamentul puseseră desigur la bătaie tot ce 


93 



aveau până la ultimul sfanţ, altfel nu ar fi vândut ea pietricelele 
alea, ultimele... Greu să le înţelegi pe toate. Să le dai de capăt. 

A doua zi de dimineaţă, Şurik şi-a luat buletinul, s-a dus la 
Casa de Economii şi a ridicat prima sută de ruble. Era hotărât 
să cumpere de toate. Şi chiar aşa a făcut, a cumpărat la piaţa 
Tişin o groază de produse, a cheltuit toţi banii până la ultima 
copeică... Vera a râs de apucăturile lui de boier şi a mâncat o 
jumătate de pară. 

în general era într-o dispoziţie excelentă. Crizele, care îi 
făcuseră viaţa o povară în ultimii ani, se pare că proveneau de 
la nişte molecule otrăvite eliminate în exces de tiroida care o 
luase razna. Acum, prima dată după moartea mamei, şi-a 
recăpătat curajul şi i-au venit în minte anii fericiţi ai tinereţii, 
când lua lecţii la studioul de teatru al lui Tairov. Se simţea de 
parcă i-ar fi fost extirpată oboseala veche de douăzeci de ani 
odată cu bucata tăiată din tiroida crescută peste măsură. A 
început numaidecât să facă exerciţii cu degetele aşa cum o 
învăţase demult de tot Aleksandr Sighismundovici — îşi îndoia 
ultima falangă, aşa cum ar lua brusc capacul de pe cratiţă, îşi 
răsucea fiecare deget încoace şi încolo, apoi îşi sucea palmele, 
tălpile şi la sfârşit le scutura. 

La două săptămâni după ce ieşise din spital l-a rugat pe 
Şurik să ia din vestibul geamantanul cel vechi cu eticheta de 
hârtie scrisă de mâna Elizavetei Ivanovna lipită pe o parte — 
erau înşirate acolo lucrurile aflate înăuntru. Vera a scos din 
geamantan tunica albastră decolorată şi bentiţa de pus pe cap 
şi s-a apucat dimineţile să facă, acompaniată de muzica lui 
Debussy şi Skriabin, nişte mişcări sacadate după sistemul hibrid 
al lui Jaques-Dalcroze, amestecat cu stilul Isadorei Duncan. Aşa 
se preda disciplina asta revoluţionară prin anul 1910... Ajungea 
în nişte poziţii bizare, rămânea aşa o vreme şi se bucura că 
trupul ascultă de muzica modernă de la începutul secolului. 

Şurik arunca uneori câte o privire prin canaturile uşii 
deschise larg şi o admira: mâinile subţiri şi picioarele ieşeau 
afară din tunica largă ca nişte ramuri albe, iar părul nestrâns în 
coc — şi-l tunsese foarte scurt când fusese bolnavă, atât cât să 
îi stea prins la spate — îi zbura la fiecare mişcare, fie ea lentă 
sau bruscă. 

Vera nu fusese grasă niciodată, dar în ultimii ani hormonii 
răi ciuguliseră destul din ea şi cântărea acum patruzeci şi patru 
de kilograme, cât un copil, avea piele multă care îi atârna 
zbârcită pe ici, pe colo. Cu toate că făcea gimnastică, începuse 


94 



acum să ia în greutate, câte un kilogram pe săptămână. S-a 
neliniştit când a ajuns la cincizeci de kilograme. 

Grijile ei l-au absorbit cu totul pe Şurik. îi pregătea micul 
dejun, o însoţea la plimbare, se ducea la bibliotecă după cărţi 
pentru ea, trecea uneori să ia cărţi de la biblioteca de literatură 
universală unde mai era încă înscrisă bunica. îşi petreceau mult 
timp împreună. Vera s-a apucat iarăşi de muzică. Cânta la pian 
în camera mare a bunicii, iar el stătea întins pe divan cu o carte 
franţuzească în mâini, citind după obiceiul lui vechi din ceva ce 
îi plăcuse bunicii în mod deosebit: Merimee, Flaubert... Se ridica 
uneori şi aducea din bucătărie ceva gustos — căpşuni timpurii 
de la piaţa Tişin, cacao pe care a reînceput s-o bea exact ca în 
copilărie... 

Pe Vera nu o preocupau grijile lui Şurik şi nu o interesa 
faptul că alături de cartea lui Merimee zace manualul de 
gramatică franceză ... Nu o interesa că studenţii, colegii de 
clasă ai lui Şurik, fac practică în producţie, iar el stă acasă 
împărţind cu ea fericirea convalescenţei. 

Şurik obţinuse o scutire de la practica în producţie ca să îşi 
îngrijească mama, fusese repartizat la unul din laboratoarele 
institutului unde nimeni nu avea nevoie de el, se ducea acolo la 
două-trei zile, întreba dacă aveau să îi dea ceva de făcut şi 
pleca la ale lui. Alia făcea şi ea practică, dar nu la uzina 
chimică, ci la decanat. Chiar acolo la decanat a găsit un 
moment prielnic să scoată din dulap dosarul lui Şurik, iar el, 
fără să îi spună o vorbă mamei, a depus o cerere de înscriere la 
seral la institutul destul de mediocru al bunicii. La limbi străine. 
Nu mai putea să vadă în ochi chimia, nu mai voia să audă de ea 
şi nici să o miroasă. Cât despre corijenţa la matematică, nu mai 
avea de gând să o treacă... 


20 

între timp s-au adeverit cele mai negre presupuneri ale 
cubanezului chel: Enrique fusese într-adevăr arestat şi nu spera 
nimeni să se întoarcă prea curând. 

La mijlocul verii a sosit din Siberia mama Lenei Stovba. l-a 
adus fetei un purcoi de bani, i-a explicat că reputaţia tatălui e 


95 



mai presus de orice şi că nu poate veni acasă în starea asta. Că 
sunt mulţi cei care îi vor tatei răul, şi chiar şi aşa circulă prin 
oraş zvonuri murdare... Ce mai încolo şi încoace, trebuie să 
nască aici, la Moscova, şi drumul ei acasă cu copilul nelegitim e 
închis. Să facă bine şi să îşi închirieze un apartament sau o 
cameră, cu banii o vor ajuta ei. Dar cel mai bine ar fi să îşi dea 
copilul din flori la Casa copilului... 

De multă vreme nu mai umbla Stovba cu capul în nori, dar 
la o asemenea lovitură nu s-a aşteptat. S-a ţinut însă tare: a 
luat banii, a mulţumit şi nu i-a dat mamei niciun fel de 
explicaţii. 

l-a venit în minte o idee îndrăzneaţă pe care i-a împărtăşit-o 
Aliei: în anii de şcoală se întâmplase cu ea o poveste de spaimă 
despre care se vorbise mult în oraş. Pe atunci era în clasa a 
şaptea, mulţi băieţi se zgâiau la ea, iar unul din a zecea, 
Ghenka Rîjov, se îndrăgostise de ea până la moarte. Aproape 
până la moarte. Umbla după ea, era umbra ei, dar ea avea în 
vremea aceea un alt curtezan mult mai simpatic şi îl refuzase 
pe Ghenka. Despre ce refuz fusese vorba? Nu îl mai lăsase să o 
conducă de la şcoală acasă... Şi bietul îndrăgostit s-a spânzurat, 
dar nu i-a reuşit până la capăt. Era în general un ghinionist... îl 
scoseseră din ştreang, îl readuseseră la viaţă, îl mutaseră la 
altă şcoală, dar iubirea nu îi trecuse. îi scria scrisori, iar după ce 
terminase şcoala, plecase la Leningrad, unde intrase la 
Academia de marină militară. Se împlinise al patrulea an de 
când îi tot scria, îi trimitea fotografii în care marinăraşul era ba 
cu beretă, ba cu părul lins, pieptănat spre spate, cu o expresie 
de băiat fudul şi nătărău... îi scria că e convins că ea se va 
căsători cândva cu el şi că el se va strădui din toate puterile s-o 
facă fericită. îi dădea de înţeles că în privinţa carierei treburile 
merg strună şi că, dacă ea mai aşteaptă un pic, n-o să-i pară 
rău... „Din cauza ta am vrut să mor, iar acum trăiesc numai 
pentru tine..." 

Şi Stovba a cântărit totul, a măsurat de şapte ori şi s-a 
decis: ei bine, fie! l-a scris o scrisoare în care i-a povestit despre 
căsătoria care nu a avut loc, despre copilul care trebuie să se 
nască la începutul lui octombrie. 

Ghenka a venit la sfârşitul săptămânii următoare. 
Dimineaţa devreme. Alia nu plecase încă la comisia de 
admitere, aşa că a apucat să îl studieze cât timp şi-au băut 
ceaiul. 


96 



Purta o uniformă frumoasă de student la marină, nu arăta 
rău deloc, era înalt, dar costeliv şi cu umerii înguşti. Ochii verzi, 
să zicem, ca valul mării... Morfolea întruna batista şi tăcea, din 
când în când căsca. Alia şi-a băut ceaiul în grabă şi i-a lăsat 
întete â tete, deşi îşi începea treaba abia la zece şi mai erau 
două ceasuri până atunci. 

După ce Alia a plecat, Ghenka a mai tăcut o vreme, Stovba 
a tăcut şi ea. Ce a fost de spus i-a spus în scrisoare, iar ce nu i- 
a spus putea să vadă acum: ea se îngrăşase mult, se umflase, 
petele roşii-ruginii de pe frunte, din jurul ochilor şi de deasupra 
buzei de sus îi urâţeau faţa albă ca laptele. Numai părul 
cenuşiu, care îi atârna de-a lungul obrajilor, rămăsese acelaşi. 
Era tulburat. 

— Aşa stau lucrurile, Ghenocika, a spus ea zâmbind. 

Şi în clipa aceea a recunoscut-o în sfârşit, i-a trecut 
tulburarea, în locul ei a apărut certitudinea victoriei, iar victoria 
asta, deşi cam şifonată, era totuşi victoria pe care şi-o dorise, 
era victoria binevenită şi căzută din cer. 

— Da, bine, de acord Lena. Câte nu se-ntâmplă în viaţă. Să 
nu îţi pară rău că ai avut încredere în mine şi mi-ai spus ce ai 
pe suflet. Pe tine te voi iubi întotdeauna şi îl voi iubi şi pe 
copilul tău. Numai să îţi dai cuvântul că nu mai vrei să auzi 
niciodată de bărbatul ăla care te-a părăsit. în situaţia în care 
mă aflu, vei socoti că sunt un imbecil care spune prostii, dar 
sunt grozav de gelos. Mă cunosc bine, a recunoscut el. 

Lena s-a frământat alarmată. Nu îi dăduse multe amănunte 
în scrisoare şi îşi dădea acum seama că mai bine ar fi spus o 
minciună banală: că i-a promis să o ia de nevastă şi că a 
înşelat-o... Dar nu era în stare. 

— Ghenia, povestea nu-i aşa de simplă. Logodnicul meu e 
cubanez, ne-am iubit mult, n-a fost un simplu joc. L-au 
rechemat în patrie şi l-au băgat la închisoare din cauza fratelui. 
Fratele lui a făcut ceva rău acolo. Toţi spun că acum nu-i vor 
mai da drumul aici. 

— Şi dacă îi dau drumul? 

—- Nu ştiu ce să zic, a recunoscut Lena. 

Şi atunci marinăraşul a tras-o spre el — îl împiedica burta, îl 
împiedica faţa plină de pete, şi ce dacă? Ea era oricum Lena 
Stovba, soarele, steaua, unica femeie din viaţa lui. A început să 
o sărute, să o ciugulească cu buzele uscate pe unde a nimerit. 
Hălăţelul de vară, deschis la culoare, s-a desfăcut atât de uşor, 
acolo sub el se aflau nişte sâni pe cinste şi o burtă plină ochi. El 


97 



s-a repezit desfăcându-şi copcile din părţi de la nădragii negri 
fără şliţ, tâmpiţi nădragi, şi a ajuns la visul lui. Iar „visul", după 
ce l-a întors într-o poziţie acceptabilă pentru o femeie 
însărcinată, s-a culcat supus pe o rână şi şi-a spus: nu-i nimic, 
nu-i nimic, altă soluţie n-avem... 

Apoi s-au dus în Piaţa Roşie, au luat autobuzul până la 
Leninskie Gorî ca să vadă universitatea: el se afla pentru prima 
oară la Moscova şi voia să meargă la Expoziţia realizărilor 
economiei naţionale, dar Lena era obosită, aşa că s-au întors la 
cămin. 

A plecat la Leningrad la miezul nopţii cu Săgeata Roşie. 
Lena l-a condus la gară. Au ajuns mai devreme. El a tot gonit-o 
acasă, era îngrijorat — se făcuse târziu. Dar ea nu a plecat. 

— Ai grijă de tine şi de copil, i-a spus la despărţire. 

Şi ea şi-a adus aminte că uitase să îi spună un singur 
amănunt: 

— Ghenka, copilul o să fie bruneţel. Poate chiar negrişor. 

— în ce sens? nu a priceput proaspătul logodnic. 

Ei bine, să zicem negru într-o oarecare măsură, l-a lămurit 
Stovba. 

Ştia ea prea bine ce frumos o să fie copilaşul ei... 

Şi în clipa aceea s-a auzit un fluierat, trenul s-a pus în 
mişcare, l-a luat cu el pe Ghenka Rîjov, uluit, cu tot cu chipul 
lui, privind peste umărul însoţitorului de vagon. 

Ghenka s-a dovedit un om corect în felul lui. S-a frământat 
mult, a tot încercat să îi scrie, dar nu a fost în stare, în cele din 
urmă i-a scris: sunt un om slab, pe deasupra şi militar, iar în 
armată oamenii sunt intransigenţi, te judecă aspru, n-aş putea 
suporta vorbele spuse în zeflemea şi jignirile din cauza copilului 
negru... lartă-mă... 

Stovba înţelesese cum stă treaba încă din gară. l-a povestit 
Aliei totul pe rând. Chiar şi despre lucrul acela dezgustător: nu 
l-a respins, i s-a dat... Şi au bocit amândouă umilite. Dar lucrul 
cel mai nesuferit era că nimeni nu era vinovat de nimic... Aşa a 
fost să fie. 


21 

Soluţia asta era varianta de rezervă a Elizavetei Ivanovna. 
De fapt fusese varianta principală la început. Era convinsă că, 
în cazul eşecului la universitate, va găsi o modalitate să îl 
aranjeze pe Şurik la ea la institut. Era sigură că el nu avea cum 


98 



să ia note proaste la niciuna dintre materii, iar o notă proastă 
luată la Facultatea de Filologie făcea cât o diplomă de onoare la 
institutul ei prăpădit... După un an petrecut la institutul 
Mendeleev, Şurik şi-a dat singur seama că s-a băgat unde nu-i 
fierbe oala. 

S-a înscris la secţia serală. A stat la coadă cu fetele care nu 
intraseră la filologie, cu băieţii care purtau ochelari cu lentile 
groase — unul fără ochelari umbla în baston, se vedea cât de 
colo că e şchiop. Candidaţii de anul trecut de la universitate nu 
se comparau cu ăştia de categoria a treia. 

Domnişoara de acolo, pătată toată ca de ciumă din pricina 
arşiţei şi a cozii nesfârşite, a primit actele lui Şurik şi a trecut 
indiferentă peste numele lui de familie, nume cunoscut aici în 
facultate. Şurik a răsuflat uşurat: îi plăcea să nu depindă de 
nimeni. Se înfuriase mai devreme închipuindu-şi cum vor coborî 
în fugă fostele colege ale bunicii — Anna Mefodievna, Maria 
Nikolaevna şi Galina Konstantinovna — şi vor începe să îl pupe 
şi să îl mângâie pe cap... 

Profesoara care examina candidaţii la limba franceză era o 
doamnă în vârstă cu părul vopsit galben, prins într-un coc mare 
care îi stătea strâmb. Toţi se fereau de ea ca de dracu' la 
examen: era şefa comisiei şi făcea ravagii printre candidaţi. 
Şurik nu avea de unde să ştie că doamna era una şi aceeaşi 
persoană cu Irina Petrovna Kruglikova, care timp de zece ani 
făcuse cerere peste cerere ca să obţină locul ocupat de 
Elizaveta Ivanovna. Aceasta a aruncat în fugă o privire peste 
fişa lui de examen şi a întrebat în franceză: 

— Eşti rudă cu Elizaveta Ivanovna Korn? 

—E bunica. A murit anul trecut. 

Doamna era la curent, se informase în privinţa asta... 

— Da, da... Ne lipseşte foarte... A fost o femeie minunată... 

Apoi l-a întrebat de ce vrea să intre la seral. El i-a explicat: 
mama e după o operaţie grea, el vrea să lucreze ca mama să 
poată ieşi la pensie. Vorbea în franceză din politeţe. 

— Am înţeles, a mormăit doamna şi l-a întrebat ceva în 
legătură cu o problemă de gramatică destul de complicată. 

— Bunica era de părere că această formă a ieşit din uz de 
pe vremea lui Maupassant, a spus Şurik vesel, cu un zâmbet 
total nepotrivit în momentul acela, după care a dat un răspuns 
bine închegat. 

Gânduri de toate felurile o frământau pe Irina Petrovna. Şi-a 
vârât creionul în cuibul de păr şi s-a scărpinat în cap. Elizaveta 


99 



Ivanovna fusese duşmanul ei. Dar asta se întâmplase demult, 
iar acum duşmanul era şi mort pe deasupra. Pusese umărul 
serios ca Elizaveta Ivanovna să iasă la pensie, dar după ce îi 
luase locul, constatase cu surprindere că mulţi dintre 
colaboratorii de la catedră o iubiseră nu pentru că le era şefă, ci 
din alte motive, şi lucrul ăsta nu îi plăcuse deloc... 

Băiatul ştia franceza la perfecţie, dar ea era în stare să 
înfunde pe oricine. Nu reuşea nicicum să ia o hotărâre corectă. 

— Ce să zic, bunica te-a învăţat limba... după ce termini cu 
examenele, să treci pe la mine la catedră, sunt până în data de 
15. Să vedem, să îţi găsim ceva de lucru. 

A luat fişa de examen, a scris „foarte bine" cu stiloul cu 
peniţă de aur. Şi a descoperit că a procedat nu numai corect, 
dar şi genial. A suflat pe hârtie ca o şcolăriţă şi l-a privit pe 
Şurik drept în ochi: 

—Bunica dumitale a fost un om foarte cumsecade. Şi un 
specialist foarte bun... 

Peste două săptămâni Irina Petrovna Kruglikova i-a găsit o 
slujbă lui Şurik la biblioteca Lenin. Să ajungi acolo era mult mai 
complicat decât să intri la facultatea de filologie.în plus, Irina 
Petrovna l-a chemat la ea înaintea orelor de curs şi i-a spus că I- 
a mutat la grupa de engleză: 

— în ce priveşte franceza, n-ai nevoie de cunoştinţele de 
bază. Dacă vrei, poţi să vii la cursurile noastre speciale. 

Şi l-au înscris la engleză, deşi acolo studenţii se călcau în 
picioare. 

Numai după ce lucrurile s-au aranjat, el i-a comunicat 
mamei că a schimbat institutul şi că a găsit de lucru. Vera a 
oftat mâhnită, s-a lamentat, dar s-a şi bucurat. 

— Vai, Şurka, nu mă aşteptam de la tine să faci una ca asta! 
Misterios mai eşti, se vede treaba că... 

Şi-a înfundat degetele în părul lui cârlionţat, i l-a ciufulit, 
apoi brusc s-a neliniştit: 

— Ascultă, ţi s-a rărit părul! Uite aici, în vârful capului. 
Trebuie să urmărim, să vedem ce se întâmplă... 

Şi imediat s-a urcat să ajungă la raftul bunicii cu destinaţie 
specială unde erau păstrate tot soiul de idei legate de 
medicină, reţete izvorâte din înţelepciunea poporului şi tăieturi 
din revista Muncitoarea... Acolo scria cum să te speli pe cap, să 
îţi freci scalpul cu pâine neagră, cu gălbenuş de ou crud şi cu 
rădăcină de brusture. 


100 



Tot în aceeaşi zi, Şurik a făcut un gest total neaşteptat de 
bărbat energic care ştie ce vrea: 

— Am hotărât că a venit timpul să ieşi la pensie. îţi ajunge 
cât ai tras. Avem banii puşi deoparte de bunica, iar eu pot să te 
întreţin, pe cuvânt de onoare. 

Vera şi-a înghiţit nodul din gât, care nu îi mai apăruse de 
mult timp. 

— Crezi? atât a reuşit să spună. 

— Sunt absolut sigur, a spus Şurik cu o asemenea voce, 
încât Verocika a început să se smiorcăie. 

Asta era fericirea venită în al doisprezecelea ceas: alături 
de ea se afla un bărbat răspunzător de soarta ei. 

Şurik se simţea şi el fericit: mama, pe care era cât pe ce s-o 
piardă în cele două zile şi două nopţi cât stătuse pe palierul 
scării, s-a pus pe picioare, iar chimia nu avea decât să prospere 
în viitor şi fără el... 

în seara acelei zile memorabile a sunat Alia să-l invite la 
cămin: 

— E ziua de naştere a Lenei. I s-au înecat corăbiile, stă ca o 
curcă plouată. Au plecat toţi care-ncotro. Vino, am făcut 
plăcintă. Mi-e milă de Lena... 

Era ora opt. Şurik i-a spus mamei că se duce la cămin la 
ziua de naştere a Lenei Stovba. Nu prea îl trăgea aţa, dar îi era 
de-a dreptul milă de Lenka. 


22 

Lena Stovba împlinea nouăsprezece ani şi, după atâtea zile 
de naştere fericite, ziua asta era oribilă. Era sora iubită şi 
frumoasă a doi fraţi mai mari. Tatăl, la fel ca toţi grangurii, nu 
cunoştea limbajul egalităţii: unora le poruncea, era mereu cu 
gura pe ei hărţuindu-i şi umilindu-i, în faţa altora era gata 
oricând să se umilească, să stea în patru labe şi să o facă de 
bunăvoie şi aproape cu entuziasm. Lena, deşi era copilul lui, 
făcea parte dintre fiinţele cocoţate sus de tot. O aşezase pe o 
treaptă atât de înaltă, încât nu suporta nici măcar ideea că ea 
se va căsători. Nu că ar fi pregătit-o pentru călugărie, asta în 
niciun caz! Dar în adâncul neexplorat al sufletului de mare şef 
comunist stăruia prejudecata din popor — sau poate că era 
ecoul învăţăturii apostolului Pavel — cum că oamenii superiori 
nu fac copii, că ei se ocupă de lucruri mult mai înalte, de chimie 
în cazul de faţă... 


101 



Când nevasta i-a comunicat timid şi cu mari precauţii că 
fata lui e pe cale să se mărite, acesta s-a întristat. Când la asta 
s-a mai adăugat şi faptul că alesul fetei este un om diferit, că 
aparţine rasei negre, s-a simţit lovit de două ori: în sufletul 
bărbatului alb care nu a avut de-a face în niciun fel cu rasa 
neagră există o spaimă ascunsă că într-un bărbat negru se află 
o forţă cumplită de mascul feroce care întrece cu mult forţa 
unuia alb... Gelozia lui era de un gen aparte: era inconştientă, 
nemărturisită, mută. Cum adică, Lenocika lui adorată, albă, 
curată se va... aşa e, exact aşa, secretarul comitetului regional 
de partid nu era în stare să aleagă cuvântul potrivit. El, care se 
învăţase să fie şef şi să comande, el, care cunoştea la perfecţie 
toate cuvintele de la A la Z cu care putea să strivească o biată 
musculiţă..., nu era în stare să găsească un cuvânt potrivit cu 
care s-o plaseze pe fata lui alături de bărbatul negru în spaţiul 
intim al căsniciei, şi numai la gândul că negrul o va atinge doar, 
simţea cum încep să îi zvâcnească tâmplele cu un sunet grav 
ca dangătul de clopot. 

Nevasta, care îi spusese cu multe menajamente despre 
proiectata căsătorie, a fost nevoită după un timp să îi 
vorbească şi despre anularea ei. Şi să îi spună cu această 
ocazie şi de copilul care se va naşte în curând. Şi a făcut-o. 
Efectul pe care l-a avut a întrecut cu mult toate aşteptările. A 
început să mormăie ca ursul, apoi a sfărâmat masa cu pumnul 
puternic. Nici mâinii nu i-a fost prea bine — două oase 
fracturate —, i-au pus-o în ghips. Dar până să ajungă la ghips, 
le-a poruncit celor din casă să nu mai pomenească numele 
Lenei, să n-o mai vadă, nu mai vrea să ştie nimic de ea... 
Nevasta şefului comitetului regional ştia că el se va înmuia 
după un timp, o va ierta, dar nu ştia dacă Lenka îi va ierta că a 
renegat-o într-un moment atât de dificil... 

într-un cuvânt, ziua de naştere a Lenei Stovba era cum nu 
se poate mai tristă. Pe scaunul şubred stătea sărbătorita 
rotundă bine, cu picioarele umflate, plăcinta cu mere coaptă de 
Alia arăta ca vai de lume, mai erau felii tăiate din sulul de 
brânză umedă şi ouă umplute tot cu ouă, dar făcute maioneză. 

Erau şi doi musafiri — Şurik şi Jenia Rosenzweig, venit de la 
vila de vacanţă ca să o felicite pe Stovba părăsită de toţi. 
Venise cu un coşuleţ pregătit de mama lui evreică, bolnavă de 
inimă, care fusese informată despre situaţia Lenei. Conţinutul 
coşuleţului semăna perfect cu lista alimentelor aduse de Scufiţa 
Roşie bunicii bolnave: o sticlă de doi litri de lapte de la ţară, 


102 



plăcintă cu fructe de pădure şi unt făcut în casă, cumpărat la 
piaţa de lângă gară de la localnici...Fundul coşului era acoperit 
cu mere verzi, un soi de mere zemoase din unicul pom care 
rodise pe peticul de grădină al familiei Rosenzweig. în plusjenia 
compusese o poezie comico-patetică în care „nouăsprezece 
ani" rima cu „naţiuni" ca în poezia de avangardă şi însuşi 
evenimentul care avea să se producă în urma faptei 
regretabile, a pripelii nesocotite a eroului şi a ignoranţei eroinei 
a fost interpretat de poet aproape ca o schimbare radicală, ca o 
transformare revoluţionară a lumii. 

Şi, cu toate acestea, Lena s-a bucurat şi s-a luminat la faţă 
— îi era recunoscătoare Aliei că îşi adusese aminte de ziua ei de 
naştere tocmai în momentul în care îşi blestema ziua în care s-a 
născut, îi era recunoscătoare şi lui Şurik care venise într-un 
suflet să o felicite cu o sticlă de şampanie şi cu una de vin roşu, 
cu o cutie de ciocolată asortată, care fusese ţinută în dulăpiorul 
mamei şi care căpătase un uşor miros de parfum folosit cândva 
de bunica şi înstăpânit acolo pe vecie... 

S-au apucat să mănânce şi să bea: şi amândouă plăcintele, 
şi sulul de brânză umedă, şi ouăle. Se vedea că erau toţi 
flămânzi ca nişte căţei hămesiţi, au topit totul într-o secundă, 
iar Alia, fată isteaţă, a înţeles imediat ce trebuie să facă, s-a 
dus la bucătăria comună şi a mai fiert nişte macaroane pe care 
le-au mâncat după plăcinte... Se simţeau toţi bine, chiar şi Lena 
se simţea grozav. Pentru prima oară după câteva luni bune a 
ajuns la concluzia că, dacă nu ar fi fost nenorocirea asta, nu ar 
fi avut parte de prietenii ăştia adevăraţi care să o susţină în 
momentele grele din viaţa ei. De dragul adevărului trebuie spus 
că prietenii cubanezi ai lui Enrique, biologul chel şi cel de-al 
doilea, Jose Maria, nu o abandonaseră, dar nu au venit la ziua ei 
pentru că nu au ştiut... 

Oricum ar fi stat lucrurile, ei au băut restul vinului în cinstea 
prietenilor şi, după ce au dat gata şi macaroanele, au mutat 
discuţia pe un alt făgaş, trecând de la lucrurile înălţătoare la 
problemele arzătoare din viaţa de zi cu zi. Cel care a schimbat 
macazul a fost Jenia, omul cel mai lipsit de simţ practic dintre 
toţi. 

—- Toate bune şi frumoase, da' ţi-ai închiriat o locuinţă? 

întrebare care să te îmbolnăvească, nu alta. Lena trebuiasă 
elibereze locul din cămin până la 1 septembrie, era deja în 
vacanţă, dar nu reuşise să îşi închirieze o locuinţă. Mai întâi a 
acţionat Alia ca un grup de sprijin, a mers cu ea în pasajul 


103 



Bannîi, unde funcţiona piaţa neagră a locuinţelor, dar s-a 
dovedit că prezenţa ei asiatică a blocat treaba — una dintre 
femeile care închiriau case a spus-o de-a dreptul: nu închiriem 
la neruşi. 

Lena a mers aproape în fiecare zi în pasajul Bannîi, dar 
nimeni nu voia să dea casa cu chirie uneia însărcinate şi fără 
soţ. O singură proprietăreasă a bătut palma, o beţivancă 
bătrână din Lianozov. Proprietăresele ceva mai onorabile au 
refuzat: nu voiau să închirieze unei femei cu copil. Una s-ar fi 
învoit, dar i-a cerut buletinul, l-a studiat îndelung, a căutat 
ştampila cu numărul de înregistrare a căsătoriei şi, negăsind-o, 
a refuzat... 

întrebarea lui Jenia despre locuinţă a făcut-o pe Lena să se 
întoarcă cu gândul la situaţia ei de plâns. Şi au podidit-o 
lacrimile pentru prima oară în ultimele două luni: 

— Dacă ar fi fost ştampila aia afurisită, poate că aş fi plecat 
acasă. Aş fi născut aici şi... iată-mă-s, am sosit. S-ar fi obişnuit 
tata... Dar aşa rămâne cu ruşinea... în situaţia lui... 

Şurik îi împărtăşea suferinţa. îşi holba ochii, care oricum 
erau mari şi rotunzi. Căuta o soluţie. Şi a găsit-o: 

— Lena, uite cum facem, mergem şi înregistrăm căsătoria. 
Şi isprăvim treaba! 

în primul moment, Stovba nu a înţeles prea bine ce e cu 
propunerea asta generoasă, în schimb Alia a simţit că o arde cu 
fierul roşu: îl pregătise pe Şurik pentru ea, îl păstorise ca pe un 
mieluşel pentru uzul ei personal, cu ea trebuie să se 
căsătorească, el trebuie să înregistreze căsătoria cu ea... 

Numai că Stovba a mestecat şi a înghiţit propunerea. Totul 
se putea aranja foarte bine. Aşa deci, da... i-a răsunat în capul 
bălai. 

— Da' mama ta ce-o să spună, Şurik? 

—Ea nu trebuie să afle nimic. La ce bun? înregistrăm 
căsătoria, îţi închiriem o cameră, o să naşti, te trimitem, poate, 
acasă. Şi când totul va fi bine, divorţăm... Gândeşte-te... 

„A naibii treabă", s-a gândit Stovba. „Ghenia Rîjov, 
îndrăgostit până la moarte, a şters-o de frică, în schimb 
moscovitul ăsta, intelectualul ăsta păduchios, băiatul mamii, e 
gata să mă ajute hodoronc-tronc..." 

Lena s-a uitat cu interes la Alia — aceasta se făcuse catran, 
ochii i se alungiseră şi mai tare şi se uitau pieziş mai mult ca de 
obicei. Lena a zâmbit în sinea ei: dintre toţi câţi erau de faţă 
numai ea ştia ce se petrece în sufletul Aliei. în suflet i s-a 


104 



strecurat o urmă de bucurie răutăcioasă: nu avea de gând să se 
ia la întrecere cu flecuşteţul ăsta de kazahă moartă după 
muncă. Aşa a fost să fie. A învins fără să ridice măcar un 
deget... 

într-o clipă ochii i s-au uscat de lacrimi, viaţa ei prăpădită a 
pornit pe făgaşul cel bun. 

— Mergi şi pe Bannîi cu mine? 

— De ce nu? Sigur că merg. 

Jenia a început în culmea fericirii: 

— Ura! Eşti un adevărat prieten, Şurik! 

Iar Şurik chiar se simţea un prieten adevărat şi un băiat 
bun. îi făcea întotdeauna plăcere să fie băiat bun. S-au înţeles 
ca a doua zi să depună actele la Starea Civilă. Jenia şi Alia 
urmau să fie martori. Alia îşi blestema zilele că a făcut plăcintă, 
că a avut ideea să-i sărbătorească ziua de naştere, dar nu era 
în stare deocamdată să inventeze ceva ca să îşi salveze 
viitorul... 

S-au dus a doua zi nu la Palatul căsătoriilor, ci la ofiţerul 
Stării Civile de data asta, la unul fără pretenţii din cartier. Au 
depus cererea. Văzând burta umflată care spunea totul, cei de 
la registratură i-au programat peste o săptămână. Şurik era cât 
pe ce să uite, dar exact peste o săptămână a sunat Stovba şi i- 
a spus că îl aşteaptă peste o oră în faţa ofiţerului Stării Civile. 
Şurik a alergat şi a ajuns la timp. A înregistrat căsătoria cu 
Elena Ghenadievna Stovba, i-a salvat pentru un timp reputaţia. 
Acum ea se putea duce acasă în situaţia onorabilă de femeie 
căsătorită... 


23 

Chiar la începutul lui mai Matilda a plecat cu pisicile la ţară. 
Avea de gând să stea acolo două săptămâni, să vândă casa 
primită moştenire şi să se întoarcă nu mai târziu de începutul 
lui iunie. Totul a luat însă o întorsătură neaşteptată: casa s-a 
dovedit a fi un loc primitor şi reconfortant, iar ea s-a simţit 
acolo atât de bine încât a hotărât să n-o vândă, ci să şi-o 
aranjeze ca să aibă o locuinţă în afara oraşului. îi lipsea doar 
atelierul, şi Matilda s-a apucat să şi-l amenajeze. Nu trebuia să- 
şi construiască ceva special — curtea era mare, grajdul 
acoperit, în care de mult timp nu mai erau vite, era locul ideal 
pentru un atelier de sculptură. Trebuia consolidat, trebuiau 
croite nişte ferestre. Un singur lucru îi dădea bătaie de cap — 


105 



bărbaţii din partea locului o duceau tot într-o beţie, nu părea că 
îi va fi uşor să găsească nişte dulgheri. Şi-a adus aminte de 
Şurik: ce bine i-ar prinde să fie Şurik aici. Nu să se ocupe de 
dulgherit, ci mai degrabă cu treburile de zi cu zi. A alergat la 
poştă de câteva ori, la opt kilometri de casă, a sunat la 
Moscova, dar n-a răspuns nimeni la el. Pe la jumătatea lunii s-a 
ivit o ocazie — un vecin de la ţară a plecat la Moscova şi i-a 
propus Matildei s-o ducă şi pe ea cu pisici cu tot. Ea s-a pregătit 
şi iat-o ajunsă. 

Se adunaseră o sumedenie de lucruri de rezolvat în oraş, 
dar după două luni de absenţă treburile din Moscova nu mai 
însemnau nimic pentru ea, în schimb cele de la ţară îi ocupau 
serios mintea. Totuşi cât a durat drumul — cinci-şase ore dacă 
avea noroc — lucrurile s-au schimbat oarecum: şi-a adus 
aminte că nu plătise chiria pentru atelier, că fata prietenei ei 
Nina născuse probabil, iar ea nu dăduse nici măcar un telefon... 
Şi-a adus aminte şi de Şurik, a zâmbit ca întotdeauna, dar s-a şi 
emoţionat puţin. Cum a ajuns, a ridicat receptorul şi a format 
numărul lui Şurik. La telefon a venit mama lui Şurik, a spus un 
„alo" abia auzit, dar Matilda nu s-a apucat să facă conversaţie 
cu ea... Era deja ora unsprezece când Matilda a sunat a doua 
oară, a ridicat receptorul Şurik, ea i-a spus că a sosit, el n-a 
scos o vorbă mult timp, apoi a spus: 

— Aa.... asta-i bine... 

Matildei i s-a făcut imediat ciudă că a sunat şi, abilă, a 
scurtat conversaţia. A pus receptorul în furcă şi s-a aşezat în 
fotoliu. Konstantin, cotoiul patriarh, întemeietorul şi capul de 
familie, i s-a lungit la picioare, iar Dusia şi Morkovka s-au împins 
una pe alta ca să se aşeze cât mai comod pe genunchii ei. 
Matildei nu-i plăcea să piardă timpul ca să dezgroape morţii, 
aşa cum obişnuiesc femeile: a alungat supărarea care o rodea 
puţin din cauza telefonului penibil dat băieţaşului cu care 
avusese o legătură întâmplătoare şi care, uite, îi dădea acum 
de înţeles că nu prea avea nevoie de ea. Şi-a gonit deci focul 
din inimă cu o seamă de griji care o copleşeau şi care trebuiau 
rezolvate a doua zi: cuie, medicamente, zahăr, seminţe... Ce i-a 
venit acum cu seminţele, care seminţe, vara e pe sfârşite... 

La televizor apăreau şi plecau imagini colorate, n-a închis 
sonorul pentru că n-o împiedica să rumege ideea care o 
preocupa în primul rând: se săturase de Moscova, iar satul ăsta 
de lângă Vîşnii Volociok, locul de baştină al răposatei mame, 
pădurile, câmpiile, colinele i se potriveau ca o mănuşă— la fix, 


106 



în acord cu inima ei, comod. A cercetat mai îndeaproape viaţa 
la ţară nedistrusă încă de tot şi a simţit, poate pentru prima 
oară de-a lungul atâtor amar de ani, că şi ea e femeie de la 
ţară, că vecinele bătrâne, foste mulgătoare şi grădinărese, sunt 
mult mai plăcute, mai naturale şi mai uşor de descifrat decât 
vecinele din Moscova, preocupate să-şi cumpere covoare sau să 
facă pe dracu-n patru să ocupe camera lăsată liberă dintr-o 
locuinţă comună. Până şi răposata mătuşă i-a apărut acum într- 
o lumină nouă: de multă vreme vecinul se ţinuse scai de ea să-i 
vândă casa sau să i-o lase moştenire prin testament. Era una 
dintre cele mai bune izbe din sat, ridicată la sfârşitul secolului 
al nouăsprezecelea de o brigadă de meşteri constructori din 
Arhanghelsk. Dar mătuşa, care îi fusese Matildei atât de 
nesuferită, refuzase categoric: e bine să ajungă casa la 
Matriona. Dacă o las cu testament unuia străin, neamul nostru 
o să dispară cu totul. Iar Matriona e de la oraş, e bogată, nu-i 
proastă, o să păstreze casa... Acolo în sat oamenii îi spuneau pe 
numele adevărat de care îi fusese ruşine încă din copilărie. 
După ce se mutase la oraş, îşi luase numele de Matilda... 

Şi Motia-Matilda a zâmbit amintindu-şi de mătuşa care nu 
fusese nici ea o proastă, iar socoteala ei fusese bună. Mai mult 
decât bună: dacă Matilda s-a lipit fără să stea pe gânduri de 
casa asta, înseamnă că e deja gata să-şi schimbe şi viaţa... 

La unsprezece şi jumătate, când Matilda îşi gonise din suflet 
senzaţia neplăcută provocată de convorbirea cu Şurik şi stătea 
întinsă în pat, s-a auzit soneria. 

îşi luase gândul de la iubitul ei necopt la minte, în schimb el 
alergase în fugă mâncând pământul aşa cum făcuse şi altădată, 
sufla greu pentru că urcase într-un suflet la etajul şase. S-a 
repezit în braţele Matildei, abia a apucat să spună: 

— Ai sunat, dar n-am putut să-ţi vorbesc pentru că mama 
era lângă telefon... 

Şi în clipa aceea Matilda şi-a dat seama cât de tare îi 
dusese dorul: trupul nu ţi-l poţi amăgi, mi se pare că e aproape 
prima oară în viaţă, dacă nu chiar prima, când descopăr că 
niciunul din noi nu îi cere nimic celuilalt decât un simplu 
contact trupesc. Astea sunt relaţiile cele mai curate şi mai 
adevărate: nici eu nu câştig de pe urma lui, nici el nu câştigă de 
pe urma mea, e vorba numai de bucuria trupului. Aşa s-a gândit 
Matilda, şi bucuria gata să dea pe dinafară a rupt zăgazurile. 

Şurik nu se gândea la nimic, gâfâia, gonea, ajungea la 
capăt, o pornea din nou în goană, zbura, plutea, cădea şi din 


107 



nou se ridica... Şi toată fericirea asta ar fi fost imposibilă fără 
miracolul făurit de natură — femeia cu ochii ei, cu buzele ei, cu 
sânii ei şi cu prăpastia asta strâmtă în care cazi ca să-ţi iei din 
nou zborul... 


24 

în toamnă viaţa li s-a schimbat cu totul: Şurik se ducea la 
primul lui serviciu adevărat şi la cursurile serale ale unui 
institut, de data asta, acceptabil, în timp ce Vera renunţase la 
serviciu şi începuse şi ea o viaţă nouă. Se simţea mult mai bine 
după operaţie şi, cu toate că starea ei permanentă de 
slăbiciune n-o părăsise, renăscuse: părea că s-a reîntors la Vera 
aceea din tinereţe. Avea acum mult timp liber, se delecta 
recitind cărţi vechi citite demult, o pasionau memoriile. Ieşea 
uneori să se plimbe, mergea ca melcul până la scuarul din 
apropiere şi stătea pur şi simplu pe bancă fără să facă nimic, 
ţinându-se cât mai departe de mămicile tinere cu plozii lor 
zburdalnici şi cât mai aproape de plopii tineri şi de măslinii 
argintii sădiţi în jurul casei şi prezentaţi ca un experiment 
reuşit. Făcea şi gimnastică, şi conversaţie la telefon cu Nila, una 
din cele două prietene de-o viaţă, văduva fără copii a unui 
faimos pictor. Văduva era dispusă oricând să poarte discuţii 
interminabile la telefon pe marginea scrisorilor lui Anton 
Pavlovici sau a jurnalelor Sofiei Andreevna Tolstoi... Lucru de 
mirare — tot ce avea legătură cu viaţa de atunci era mai uşor 
de înţeles şi mai interesant decât tot ce privea viaţa de acum. 
Cu Kira, cea de-a doua prietenă a Verei, nu se putea discuta la 
nesfârşit, pentru că avea întotdeauna ceva pe plită care dădea 
în foc... 

Cu ocazia ieşirii mamei la pensie, Şurik a adus acasă un 
televizor enorm. Vera s-a arătat puţin contrariată, dar în curând 
a ajuns săpreţuiască noua achiziţie: de cele mai multe ori erau 
prezentate spectacole vechi şi, în scurt timp, făcând rabat la 
stângăcia artei ăsteia, s-a obişnuit să se uite „la dulap". 

Şurik nu avea aproape deloc timp liber, cu mama se vedea 
mai puţin decât îşi dorea ea: Vera se trezea târziu, când de 
obicei el era deja plecat, lăsând în bucătărie, acoperită cu o 
pânză zdrenţuită, budinca de ovăz, felul de mâncare introdus în 
meniul familiei de bunicul Korn, care suferise în tinereţea lui de 
anglomanie. 


108 



în schimb, în dimineţile de duminică luau micul dejun 
împreună, apoi la amiază Şurik dădea două lecţii de franceză, 
două „rămăşiţe", cum le numea Vera, iar seara şi-o petreceau 
împreună. Pentru că Vera se ferea deocamdată să iasă din casă 
singură, în serile de duminică se duceau la concerte, la 
spectacole, se duceau în vizită la Kira sau la Nila. Găsea oare 
Şurik că e amuzantă viaţa asta mondenă? Voia, poate, băiatul 
ăsta tânăr să-şi aleagă pentru duminică vreo altă distracţie? 
Astfel de întrebări nu-i treceau prin minte Verei. Şi nici lui Şurik. 
Pe lângă dragoste, grijă şi devotament, în felul cum se purta cu 
mama lui, era şi multă docilitate, şi smerenie biblică venită de 
la sine, fără niciun fel de constrângere. 

Vera nu pretindea niciun fel de sacrificiu — acesta era 
subînţeles. Şurik era dispus mereu s-o ajute să-şi pună ghetele 
şi paltonul, să-şi scoată ghetele şi paltonul, s-o ajute să urce în 
tramvai, s-o aşeze pe locul cel mai comod. O făcea atât de 
natural, de simplu, de binevoitor... 

Vera îi împărtăşea gândurile şi observaţiile, îi povestea 
conţinutul cărţilor citite, îl informa cum se simt prietenele ei cu 
sufletul şi cu trupul. Apăreau câteodată în discuţiile lor chiar şi 
teme politice, deşi, în general, Vera era mult mai timorată 
decât răposata ei mamă şi nu prea intra în dispute aprinse, 
preferând să declare sus şi tare că politica n-o interesează, că 
pe ea o interesează numai şi numai cultura. Vedea cu ochi buni 
slujba lui Şurik de la bibliotecă numai pentru că era „culturală", 
deşi găsea că nu e întru totul potrivită pentru un bărbat. 

Dar lui Şurik îi era pe plac. îi plăcea totul: staţia de metrou 
Leninskaia biblioteka, clădirea veche a bibliotecii Rumianţev, 
mirosurile de tot felul ale cărţilor — ale celor de azi, ale celor 
vechi şi foarte vechi, pe care un nas fin le deosebea prin miile 
de feluri de piele, de percal, de clei, de pânză pusă înăuntrul 
cotorului, de cerneluri tipografice —, îi plăceau şi femeile 
drăguţe de acolo,toate din aceeaşi specie deosebită de 
bibliotecare, discrete, amabile, arătând toate, chiar şi cele 
tinere, de vârstă medie delicios de incertă. Când se aşezau în 
pauza de masă să-şi bea ceaiul, îl tratau cu sendvişuri cu 
brânză şi salam, toate identice... 

Dintre toate, doar şefa lor, Valeria Adamovna Koneţkaia, 
făcea notă aparte. E adevărat că se deosebea şi de şefii de 
secţie. Toate celelalte secţii erau conduse de persoane cu 
vârste venerabile printre care se numărau şi puţinii bărbaţi din 
bibliotecă. Era cea mai tânără, cea mai energică, se îmbrăca 


109 



mai bine decât toţi, purta chiar şi cercei cu briliante care 
trimiteau scântei albastre stridente în momentul când apăreau 
câteodată de sub părul foarte des, cât să ajungă pentru cel 
puţin trei femei, legat la repezeală, ba cu o fundă de catifea în 
jurul capului, ba la spate cu o panglică neagră, lată. Mirosul 
ameţitor de parfum şi zgomotul cârjei îi anunţau dinainte 
prezenţa. Mândreţea asta de femeie şchiopăta de un picior, se 
vedea că face o mişcare în forţă, de profunzime, că la fiecare 
pas pare că se scufundă uşurel, după care iese la suprafaţă 
ridicându-şi în acelaşi timp genele albastre... Ar fi trebuit s-o 
deteste toţi pentru că distrugea monotonia generală, distrugere 
a cărei pildă vie era chiar ea. Cu toate acestea, o iubeau toţi: 
pentru frumuseţea ei, pentru ghinionul pe care îl înfrunta 
curajoasă, o iubeau chiar şi pentru maşina Zaporojeţ destinată 
invalizilor, pe care o conducea singură, lăsându-i cu gura 
căscată pe şoferi şi pe pietoni din cauza comportamentului ei 
imprevizibil, o iubeau pentru firea ei veselă şi îi iertau — ah, 
aveau multe să-i ierte — bârfele, amestecul în treburile altora, 
cochetăria nepotolită, aventurile amoroase cu obişnuiţii 
bibliotecii. 

Şurik a avut posibilitatea să-i măsoare iubirea de oameni, 
când a venit la ea să-i ceară o învoire de trei zile în toiul 
epidemiei de gripă, când jumătate dintre colaboratori erau 
bolnavi, iar cealaltă jumătate munceau de două ori mai mult. 

— Ce ţi-a venit, ţi-ai pierdut minţile? Datoria mea e să-ţi 
dau liber doar pentru examene. Tocmai când aici ţara arde, 
dumneata mai vrei liber şi pe cont propriu! Nici să n-aud! Şi aşa 
n-am pe nimeni să pun la treabă! 

—Valeria Adamovna! a rugat-o fierbinte Şurik. E o situaţie ... 
e de aprobat doar o cerere de plecare, o nimica toată! 

—Dumneata abia ai început munca şi vrei să pleci! Du-te! 
Aici se aşteaptă la coadă! Să te duci să lucrezi la biblioteca 
Lenin! Oamenii nu pleacă de la noi! Numai la pensie! s-a 
înfierbântat sincer şefa. 

— E musai să plec pentru trei zile în Siberia. Dacă nu mă 
duc, înseamnă că trag pe sfoară o femeie... 

în privirea albastră a Valeriei s-a aprins curiozitatea: 

— Cum aşa? 

—Uitaţi cum vine treaba, e timpul să nască, mă-nţelegeţi? 
Eu sunt un fel de soţ, ceva în genul ăsta... 

— Cum se poate! Ţi se naşte un copil şi dumneata eşti un 
fel de soţ? s-a arătat exagerat de uimită Valeria. 


110 



Şurik, stând pe muchia scaunului, i-a povestit pe scurt, dar 
cuprinzător, toată istoria sărmanei Lena Stovba, o istorie care 
nu avea încă un final pentru că, după ce au înregistrat 
căsătoria, ea a plecat la părinţi în Siberia, acum i-a venit ceasul 
să nască, ea l-a sunat şi l-a rugat să vină imediat pentru că, 
dacă se naşte un copil aşa şi aşa, adică negricios şi atât, mai 
treacă meargă. Dar dacă o să fie negru de tot, o să se lase 
sigur cu scandal în familie pentru că tatăl ei e o stană de piatră 
cu funcţie mare în partid şi o s-o dea afară din casă cu 
siguranţă... Aşa că el trebuie să joace rolul tatălui fericit al 
copilului cubanez... 

— Scrie cererea, a spus Valeria Adamovna şi şi-a pus 
frumoasa ei semnătură zburlită chiar sub rândurile lui scrise 
timid. 


25 

Şurik a început să se pregătească de drum. Stovba îl rugase 
să cumpere, dacă reuşeşte, două costumaşe de lână. El s-a dus 
conştiincios la Lumea copiilor, la acelaşi magazin de unde 
bunica Elizaveta Ivanovna cumpărase la naşterea lui aceleaşi 
costumaşe. A stat ca tot omul la coada lungă şi a cumpărat 
două costumaşe, unul galben şi unul roz. O doamnă în vârstă 
cu simţ practic, care era înaintea lui la coadă, l-a sfătuit să ia 
unul pentru vârsta de un an şi unul pentru doi ani. De ce două 
costumaşe de aceeaşi mărime? Asta era de la sine înţeles. 

Nu a găsit biberoane importate pentru că în ziua respectivă 
nu „băgaseră” aşa ceva la vânzare la Lumea copiilor. Alia 
Togusova a făcut rost de obiectul ăsta rar, fabricat în 
Cehoslovacia. Nu-şi revenise încă în urma traumei provocate 
fără să vrea de Şurik. Continua să se prefacă de ochii lumii că 
are o legătură amoroasă cu el. Dar, după borcanul cu vopseaua 
de ulei care slujise drept pretext să se apropie de el şi după 
câteva incursiuni aşa-zis neprevăzute pe strada Novolesnaia, 
Şurik nu se arătase prea insistent. La drept vorbind, nu 
insistase deloc. N-o sunase nici măcar o dată. 

Lucrul ăsta era dureros, dar pentru Alia însemna doar un 
obstacol nou şi atât: pe toate celelalte le biruise încetul cu 
încetul. Intuia că are mult de lucrat cu împrejurările, că trebuie 
să se ostenească, să stăruie, să le schimbe în folosul ei. 

La institut treaba mergea ca pe roate: i se mărise bursa în 
urma rezultatelor de la ultima sesiune. De fapt, a fost ultima 


111 



pentru Şurik, pentru Alia a fost pur şi simplu sesiunea de 
primăvară din primul an. Avea două jumătăţi de normă, una la 
catedră, ca laborantă, a doua la decanat, ca secretară la secţia 
serală. Ştia să bată la maşină de când lucrase la uzina chimică 
din Akmolinsk. Dar partea aceea din viaţă fusese amputată, nu- 
şi mai amintea de ea, chiar şi mamei îi scrisese doar două 
scrisori: prima compusă pe negândite când intrase la facultate, 
povestise acolo şi despre Piaţa Roşie, şi despre cămin, pe a 
doua o scrisese în primăvară când o anunţase că nu poate veni 
în vacanţă pentru că are la început practică, pe urmă trebuie să 
muncească, să câştige bani, iar bani de bilet nu are. Mama nu 
pricepuse nimic din scrisoare şi dedusese că fata ei se 
pregăteşte să vină şi că trebuie să muncească să-şi câştige 
banii de bilet. 

Chiar aşa era, Alia muncea şi agonisea: şi bani, şi o nouă 
biografie. Toţi se purtau bine cu ea — şi colegii de facultate, şi 
colegii de serviciu. Ştiau că e un om de nădejde, că e zeloasă în 
toate, că nu se dă în lături să lucreze în plus. Numai că iată, nu 
reuşea să-şi facă prieteni. N-o chemau în vizită. De altfel, nici 
nu avea timp să se ducă. Dar de dureros era foarte dureros că 
n-o invitau. 

Făcea ce făcea şi nu reuşea să înnoade o relaţie ca lumea 
cu oamenii de care avea nevoie. Chimie învăţase, dar ar fi vrut 
să deprindă şi alte lucruri. Şi iată că s-a nimerit să fie primită 
într-o singură casă din Moscova, în casa lui Şurik. Şi singura 
femeie pe care o numea în sinea ei cu respect „doamnă" era 
Vera Aleksandrovna. O examinase cu atenţie, îi plăcuse totul la 
ea: ţinuta, felul simplu de a vorbi, dar care avea ceva deosebit, 
şi felul cum îşi ţinea bluza pe umeri fără să lase mânecile să 
atârne, şi unghiile date cu lac roz, îi plăcuse cum mânca şi bea, 
părea că e distrată, dar mânca atât de încet şi de frumos... Era 
un model bun de urmat — dar cum rămâne cu mânecile? Alia 
nu putea să trăiască aşa, ce să facă ea cu mânecile, arîncurca- 
o şi în laborator, şi în anticamera decanatului... 

Dar ceva-ceva tot a găsit că e potrivit pentru ea, de pildă, 
ceaiul cu lapte. După moda englezească. Dintr-un vas mic de 
argint special pentru lapte şi nu din cutia de carton turna Vera 
Aleksandrovna firicelul subţire în ceaşca de ceai, de acolo 
ieşeau dantele râurate de aburi, iar ea le împrăştia amestecând 
cu linguriţa în sensul acelor de ceasornic... 

Remarcând privirea atentă a Aliei, Vera Aleksandrovna îi 
spusese: 


112 



—Când Şurik era mic, credea că ceaiul se face dulce pentru 
că-l amesteci, şi nu pentru că-i pui zahăr. Şi cu cât îl amesteci 
mai mult, cu atât se îndulceşte mai tare. Nostim, nu-i aşa? 

Şi tocmai acest „nu-i aşa?" era absolut încântător. 

în seara dinaintea plecării, Alia nu-l prevenise pe Şurik că 
va trece pe la el după ce termină lucrul şi acum îl aştepta bând 
pe îndelete ceai cu Vera Aleksandrovna, aşa cum fac englezii. 
Era salutul de bun-venit din partea bunicului Korn, anglofil 
înrăit. Au aşteptat destul de mult până să apară Şurik. 

— Am adus biberonul pentru Stovba, a spus Alia zâmbind 
conspirativ. Ţi-arfi cu putinţă să-l iei, nu-i aşa? 

— Cum să nu, a mormăit Şurik fără să ia în seamă eleganţa 
nelalocul ei din vorba Aliei. 

Vera Aleksandrovna a pus să încălzească pe plită nişte 
carne de porumbel cumpărată din oraş. 

— Alia, sper să nu mă refuzi. 

Alia a refuzat-o. Voia să mănânce, dar se temea că nu e în 
stare să taie bucăţelele cum trebuie, că nu ştie să le aducă la 
furculiţă fără să le înţepe cu partea lată a cuţitului. La cantina 
institutului se pricepea grozav să mănânce bucăţele dintr-astea 
cu lingura, nu erau furculiţe destule la vremea prânzului... 

Şurik mânca exact ca mama lui, fără să se grăbească şi cu 
mişcări precise. Cum vine treaba asta? La laborator nu-i în stare 
să amestece două soluţii într-o eprubetă, nici măcar să 
cântărească substanţele ca lumea, s-a minunat Alia. 

Vera Aleksandrovna a plecat la ea în cameră să se uite la 
televizor, era Tania lui Arbuzov într-o nouă regie şi nu putea s-o 
piardă. 

—Ei, cum e, mâine pleci la nevastă? a întrebat Alia, vezi 
Doamne, în glumă. 

— Mai încet, ce-ai, ai înnebunit? Mama nu ştie, s-a speriat 
Şurik. 

— Nu ştie că pleci? s-a mirat Alia. 

— l-am spus că plec în delegaţie. Că s-a nimerit, sau cam 
aşa ceva, să mă duc în oraşul în care locuieşte Stovba. Nu ştie 
că m-am căsătorit cu ea. Habar n-ai unde am ascuns buletinul 
ca să nu dea cu ochii de el din întâmplare. 

— Da' costumaşe ai cumpărat? 

Şurik a dat din cap că da. 

— Unul pentru un an şi unul pentru doi. 

— Arată-mi-le. 


113 



Şurik, credul, a condus-o în camera lui unde se afla 
geamantanul nr.l al bunicii aproape plin, era cei mai mic din 
colecţia ei, avea colţurile de metal. Mai existau şi 
geamantanele nr.2 şi nr.4. Dar Alia nu ştia de ele. 

Şurik s-a aşezat pe geamantanul aflat pe podea lângă biroul 
lui. Stând în spatele lui, Alia i-a cuprins umerii. El s-a uitat la 
ceas, era zece jumătate. Mai trebuia s-o şi conducă, nu avea 
încotro. Mâine urma să se scoale la şase, avionul pleca 
devreme. 

— Bine, dar repede, a avertizat-o. 

Nu erau chiar cuvintele pe care şi le-ar fi dorit Alia. Dar la 
urma urmei, treaba nu stătea în cuvinte, ci în modul cum se 
purta în general. Alia se obişnuise din copilărie cu ideea că 
toată lumea ştie ce vor bărbaţii de la femei. Asta era teoria ei 
destul de simpluţă, căreia i se conforma fără să simtă nevoia 
să-l întrebe pe Şurik dacă în momentul ăsta doreşte aşa ceva. 
Lui nici prin cap nu-i trecea să-i refuze fetei un fleac ca ăsta. Şi, 
cu pofta care-i venise mâncând, Şurik a făcut operaţiunea pe 
care era musai s-o facă provocându-i plăcere Aliei cu vârf şi 
îndesat: deci se iubeau, era a cincea oară după celelalte deja 
consumate începând cu Anul ăla Nou, asta însemna că totul 
merge în direcţia cea bună, şi, dacă Stovba n-o să pună jugul 
pe el, atunci el o să-i revină ei, Aliei, dar cu răbdare şi 
devotament. Cât despre Stovba, având în vedere sarcina 
avansată, ea nu prezenta niciun pericol. Mai mult decât atât, 
toţi ştiau cât e de îndrăgostită de negrul ei, Enrique, şi, la urma 
urmei, cărui bărbat i-ar plăcea una ca asta... 

Poate că schema generală era corectă, dar era valabilă 
pentru alte regiuni aflate departe şi pentru alt gen de oameni. 

Până acum Alia nu ţinuse seama de lucrul ăsta, dar mai 
avea destul timp înaintea ei să înveţe. 

Cinci ore a zburat Şurik cu costumaşele şi biberoanele. A 
mai stat şi patru ore în aeroport aşteptând decolarea avionului 
care se amâna de la o oră la alta. în afară de geamantanul 
bunicii, mai avea la el două romane vechi din biblioteca ei. Pe 
unul din ele, unul franţuzesc, plictisitor la culme, îl citise 
conştiincios până să se urce în avion, pe celălalt, un volumaş 
jerpelit din care zburau foile, l-a început în avion. A fost chiar 
interesant. Pe la jumătatea cărţii s-a poticnit brusc, dându-şi 
seama că nu citeşte în franceză, ci în engleză. S-a uitat pe 


114 



copertă — era un roman de Agatha Christie. Era prima oară 
când citea fără să ştie o carte în engleză. 

La aeroport l-a întâmpinat aşa-zisa soacră, pe care o vedea 
pentru prima oară în viaţa lui. Arăta ca un om de zăpadă cu o 
găleată de fetru pe cap şi cu buzele strânse. Şurik era mai înalt 
ca ea, dar alături de ea s-a simţit ca un copil mic lângă 
educatoarea lui supărată, gata să-i sară ţandăra. Ceva de-a 
dreptul surprinzător i-a trecut prin minte: de ce o fi venit el 
oare? Ar fi putut să renunţe, nu-i aşa? Doar nu din cauza 
costumaşelor... 

— Faina Ivanovna, şi-a propulsat soacra mâna groasă. 

Şurik a sesizat imediat asemănarea cu cealaltă Faina 
Ivanovna, fosta şefă a mamei, şi nu s-a prea simţit în apele lui. 

— Şurik, a răspuns la strângerea de mână. 

— Iar după tată? a întrebat severă soacra. 

— Aleksandrovici... 

— Aleksandr Aleksandrovici, pare-mi-se. 

Numele de familie îi rămăsese întipărit în minte când 
studiase buletinul Lenei. Era un nume suspect, iar prenumele şi 
numele tatălui — astea mai mergeau, nu erau rele... 

A luat-o înainte, el după ea. La ieşire aştepta o Volgă 
neagră, maşina de serviciu. 

„A tatălui", a ghicit Şurik. Când şi-a zărit şefa, şoferul a ieşit 
din maşină, a dat să deschidă portbagajul, dar când a văzut 
geamantanul modest al lui Şurik, s-a mulţumit să deschidă doar 
portiera. 

— Ginerele nostru, Aleksandr Aleksandrovici, l-a prezentat 
soacra pe Şurik. 

Şoferul a întins mâna: 

— Bine aţi venit, San Sanîci! a zâmbit larg făcând să apară 
dinţii sclipitori de metal. Pe mine mă cheamă Volodia. 

Şurik şi soacra s-au aşezat pe bancheta din spate. Au 
pornit. 

—Cum se simte mama? a întrebat pe neaşteptate Faina 
Ivanovna plină de duioşie. 

— Mulţumesc bine, după operaţie i-a fost mult mai bine. 

S-a întrebat imediat cum se face că ştie de mama. 

— Da, Lena spunea că a fost o operaţie grea. Ei, slavă 
Domnului! Slavă Domnului! A stat mult în spital? 

— Trei săptămâni, a răspuns Şurik. 

— Ghenadii Nikolaevici a stat şi el trei săptămâni acolo la 
voi, la spitalul de la Kremlin. L-au operat la vezica biliară. Buni 


115 



doctori, a comentat aprobator Faina Ivanovna. Dacă o să mai fie 
altă dată nevoie de internare, e mai bine la Kremlin. Aranjează 
Ghenadii Nikolaevici. Doar suntem în familie ... 

în clipa asta, Şurik a priceput, în sfârşit, că discuţia e pentru 
urechile şoferului şi a început să se lămurească în privinţa 
rolului pe care o să-l joace el... 

— Iar Lenka te-a tot aşteptat. Arde de nerăbdare. Azi, 
mâine, zilele astea, o să naştem... 

— Ei da, a mormăit Şurik fără convingere. 

Soacra părea că s-a hotărât să tacă, nu cumva să facă vreo 
gafă. 

—Tu, Volodia, să nu bagi maşina în garaj, să fii gata, s-o ţii 
cu tine, că nu se ştie... o dată te pomeneşti că..., a dat ordin 
şoferului Faina Ivanovna când au ajuns acasă. 

— Am înţeles. Sunt câteva zile bune de când o ţin cu mine, 
a răspuns şoferul dând din cap. 

A ieşit din maşină şi a deschis portiera. 

Clădirea construită în stil stalinist era una obişnuită. în lift 
era scris ceva de origine străină, un cuvânt care prinsese 
rădăcini în sfânta Rusie încă din vremea invaziilor tătare, în 
schimb, pe etaj era o singură uşă aşezată la mijlocul palierului. 
Şi deschisă larg. în uşă stătea un munte de bărbat cu o coamă 
deasă de păr alb şi cu gura lăţită într-un zâmbet. 

— Hai ginerică, intră! Pofteşte, te rog! 

în spatele lui stătea Stovba, rotundă ca un pepene, cu părul 
aranjat altfel, cu un şal de Orenburg pus peste rochia largă, de 
un roşu-închis. Zâmbetul îi lumina tot chipul, era plină de 
recunoştinţă. Şurik a rămas surprins de cât de mult se 
schimbase. 

Socrul i-a strâns mâna lui Şurik, apoi l-a îmbrăţişat de trei 
ori. Mirosea a votcă şi a apă de colonie. Lena şi-a apropiat capul 
cu părul de culoare deschisă, pieptănat cu cărare la mijloc. 
Şurik nu stătuse niciodată atât de aproape de o femeie 
însărcinată şi s-a emoţionat brusc văzându-i pântecul şi 
candoarea neobişnuită a chipului. Nu avusese expresia asta 
înainte. A sărutat-o mai întâi pe păr, apoi pe buze, tremurând 
fără să se lămurească din ce parte a corpului îi vine tremurul 
ăsta. Lenei i s-a înroşit faţa pătată. încetase să fie frumoasă, în 
schimb era adorabilă... 

—Vai, Lena, ce burtă ai! Pur şi simplu nu ştiu cum să fac, pe 
ce parte să mă apropii ca să te ajung, a spus Şurik zâmbind. 

Socrul i-a aruncat o privire aprobatoare şi a hohotit: 


116 



— Hai îndrăzneşte, nu te sfii! O să înveţi! Uite, Faina 
Ivanovna a avut trei sarcini şi niciuna n-a vătămat-o! 

Coridorul cotea de două ori. Şurik şi-a făcut socoteala că 
apartamentul e prins într-o reţea de coridoare şi cotituri. L-au 
dus într-o cameră mare unde masa era pusă şi arăta uşor 
devastată. 

Ghenadii Nikolaevici a răcnit ceva şi pe cele trei uşi au 
început să intre oamenii toţi deodată, ca şi cum aşteptaseră în 
spatele uşii semnalul de intrare. Şurik s-a trezit la masă cu 
nouă persoane: un bătrân înalt, uscat şi o bătrână adusă de 
spate, părinţii lui Ghenadii Nikolaevici, sora Fainei Ivanovna, cu 
un chip bizar, slabă de minte cum a reieşit mai târziu, fratele 
Lenei Stovba, Anatolii, cu nevasta, părinţii Lenei şi Lena în 
persoană. 

Mâncarea de pe masă arată ca mulajele de la teatru, i-a 
trecut prin minte lui Şurik: un peşte imens, pulpa unui animal 
sălbatic uriaş, plăcinte cât o găină fiecare, castraveţi muraţi 
care priveau chiorâş de lângă dovlecei... Cartofi fierţi într-o oală 
cât o găleată, iar icrele într-o ditamai salatiera... 

Stovba era cea mai înaltă între colegii din an, dar aici, în 
mijlocul familiei de uriaşi, părea de statură potrivită cu toată 
burta ei. 

— Luaţi loc, luaţi loc, haideţi mai repede! a spus solemn 
Ghenadii Nikolaevici. 

Toţi s-au grăbit să mişte scaunele şi să se aşeze. Pe urmă 
totul s-a desfăşurat exact ca la şedinţă. Ghenadii prezida în 
calitate de preşedinte, nevastă-sa făcea pe secretara, sora ei 
slabă de minte se ducea la bucătărie şi aducea carafele pline... 

— Umpleţi-vă paharele! Tolik, toarnă-le lui tata-mare şi 
mama-mare! Maşa, ce-i cu tine? Parcă n-ai fi de-ai casei. Ridică 
paharul! a dat ordin socrul. 

A umplut paharele celor care se aflau în rând cu el. Adică 
Fainei Ivanovna, Lenei şi lui Şurik. S-au înarmat, în sfârşit, toţi 
cu paharele, iar Ghenadii Nikolaevici a ridicat paharul lui 
special: 

— lată draga mea familie! Primim un nou membru, pe 
Aleksandr Aleksandrovici Korn. N-a fost să fie aşa bine cum am 
fi vrut, n-am jucat la nuntă aşa cum ar fi trebuit, dar ce să mai 
zicem acum. Las' să ne fie bine mai departe, să ne înţelegem 
ca oamenii. în sănătatea tinerilor! 

Au ridicat toţi paharele să ciocnească. Şurik s-a sculat şi s-a 
întins să ajungă la bunici. Deşi erau bătrâni bine, erau morţi 


117 



după băutură. Toată lumea a dat pe gât votca şi a luat la 
repezeală ceva în gură. 

Au urmat bucatele cele mari. Lui Şurik îi era foame, dar 
mânca aşa cum făcea de obicei, fără grabă, cum îl învăţase 
bunica. Toţi ceilalţi mestecau plescăind tare, s-ar putea spune 
chiar că înfulecau cu un aer belicos. îşi turnau mereu în pahare 
şi îşi umpleau farfuriile. Pulpa s-a dovedit a fi de urs, peştele 
era de prin părţile locului, iar băutura era votca naţională. Şurik 
a băut din ea peste măsură. 

Petrecerea s-a terminat neaşteptat de repede. Au mâncat, 
au băut şi s-au împrăştiat care-ncotro prin cele trei uşi. 

Lena i-a arătat lui Şurik pe unde s-o ia: coridorul o cotea de 
două ori. Au ajuns în camera Lenei. Până nu demult fusese 
camera ei de copil. Crescuse atât de repede, încât ursuleţii şi 
maimuţelele nu apucaseră să dispară sau să devină cantitate 
neglijabilă, aşa cum se întâmplă de obicei cu fetele ajunse la 
adolescenţă. Pe pereţi atârnau ilustraţii: o pisică cu pisoiaşi, 
nişte chinezi bând ceai în ceşcuţe de porţelan la umbra unui 
prun în floare de cine ştie când, doi clovni. Un pătuţ lipit de 
perete nedemontat. Ca şi cum copilul crescuse mare şi cedase 
locul altui copil, unuia nou... Mai erau în cameră un divan cam 
îngust cu două perne şi două pături. 

— Baia şi closetul sunt la capătul coridorului, pe dreapta. 
Am pus prosopul verde pentru tine, a spus Lena fără să se uite 
la Şurik. 

El a pornit-o pe coridor să ajungă acolo unde voia de mult 
să ajungă. 

Când s-a întors, Lena era lungită în pat, într-o cămaşă de 
noapte roz, cu burta cât un munte înălţat în faţa ei. Şurik s-a 
întins alături. Ea a scos un oftat. 

— De ce oftezi? Toate s-au aranjat aşa cum trebuie, a spus 
Şurik fără convingere. 

— îţi mulţumesc că ai venit. Tata o să te ducă să-ţi arate 
totul, o să-ţi arate uzina de ţevi, terenurile de vânătoare, 
fabrica de ciment, poate că o să te ducă la Sugleika, să te 
fiarbă înăbuşit la baia de aburi... 

— De ce toate astea? s-a mirat Şurik. 

— Chiar n-ai înţeles? Ca să vadă lumea... 

Şi-a înghiţit plânsul, şi-a pus mâinile pe burtă pe deasupra 
păturii. Lui Şurik i s-a părut că burta i se mişcă uşor. l-a atins 
umărul cu mâna: 


118 



— Lena, să zicem că dau o raită pe la fabrică... Ce 
importanţă are... gândeşte-te că... 

Ea s-a întors cu spatele, a început să plângă încet, cu amar. 

— Ce ai, Stovba? Ce te-a apucat de boceşti? Hai să-ţi aduc 
o votculiţă, vrei? Hai, nu fi amărâtă! a consolat-o Şurik. 

Ea a plâns şi a tot plâns, apoi a spus printre lacrimi: 

— Enrique mi-a trimis o scrisoare, l-au dat trei ani pentru o 
încăierare pe stradă, dar de închis l-au închis din cauza 
fratelui... Scrie că vine, dacă rămâne în viaţă. Dacă nu vine, 
înseamnă că l-au omorât. Că alt scop n-are decât să iasă din 
puşcărie şi să vină încoace... 

— Asta-i bine, s-a bucurat Şurik. 

— Ah, nimic nu pricepi. Aici n-o să rezist de una singură. 
Dacă ai şti cine-i taică-miu. E un tiran înfiorător. Nu suportă să i 
te pui de-a curmezişul, să i te împotriveşti. Toţi de aici se tem 
de el. Chiar şi tu. Poftim, a vrut să vii aici, şi ai venit... 

— Lena, ce-i cu tine, ai înnebunit? Am venit pentru că mi-ai 
cerut tu. Ce are a face tatăl tău cu asta? 

—A stat lângă mine cu pumnul pe masă... Aşa ţi-am cerut... 

O milă intensă l-a cuprins pe Şurik, ca atunci, în vestibul, 
când se înmuiase văzând-o pieptănată pentru prima oară altfel 
şi cu burtă. A început chiar să simtă că-l pişcă ochii. Şi mila asta 
pentru tot ce înseamnă nefericirea femeiască a făcut să i se 
întărească vârtos ceva în adâncul fiinţei lui. Trecuse deja mult 
timp de când se lămurise că tocmai mila e sentimentul esenţial 
pe care-l încearcă bărbatul în faţa femeii. 

l-a mângâiat părul care nu-i mai stătea adunat în vârful 
capului, prins cu bareta roşie, grosolană, ci se revărsa greu, 
molatic... A sărutat-o pe creştet: 

— Sărăcuţa... 

Ea s-a întors spre el răsucindu-şi cu greutate trupul masiv, 
el i-a simţit prin pătură pieptul şi burta, l-a luat mâinile şi i le-a 
strâns la piept. A mângâiat-o încetişor în timp ce ea plângea cu 
voluptate, împăcată. îşi plângea de milă, plângea de mila 
huidumei ăsteia blonde care-şi pierduse logodnicul iubit şi care 
acum, colac peste pupăză, se trezea cu un copil şi nu ştia dacă 
el o să-şi vadă vreodată tatăl... 

— Şurik, ca să înţelegi bine, scrisoarea mi-a adus-o 
prietenul lui. A spus că e puţin probabil ca lucrurile să se 
aranjeze în privinţa lui Enrique. Fidel e răzbunător ca diavolul, 
se răfuieşte întotdeauna cu duşmanii, îi scoate din pământ, din 
iarbă verde... 


119 



Abia acum a priceput Şurik că e vorba nici mai mult, nici 
mai puţin decât de Fidel Castro. 

— Şi toate astea i s-au întâmplat din cauza fratelui mai 
mare. A fugit la Miami cu o barcă. E fratele vitreg al lui Enrique, 
de la alt tată, mama lui l-a născut înainte de revoluţie, îl 
cheamă Jan. Iar Fidel l-a arestat pe taică-său pentru că fiul lui 
vitreg a şters-o. Enrique stă închis degeaba, Dumnezeu ştie cât 
mai are de stat, iar viaţa trece şi nu se ştie dacă o să mai poată 
veni... O să-l aştept toată viaţa... fiindcă nu mai am nevoie de 
nimeni pe lumea asta, de nimeni... 

Toate astea le bâiguia Stovba printre lacrimi, în timp ce 
mâinile lor erau ocupate. Cuvintele spuse cu foc şi jale, gata să 
rupă băierile inimii, nu-i mai împiedicau de la treburile 
importante: se mângâiau pe faţă, pe gât, pe piept să se 
consoleze, erau buimăciţi, mila le luase pur şi simplu minţile. 
Lui Şurik îi era milă de Lena, Lenei îi era milă de ea însăşi... 

A doua pătură căzuse de mult pe podea, stăteau lungiţi sub 
pătura Lenei, strâns lipiţi unul de altul, chiloţii negri din satin 
subţire erau singurul obstacol, mâna ei strângea deja ca într-un 
cleşte obiectul iubirii şi al milei... 

— ...fiindcă n-am nevoie de nimeni pe lumea asta, de 
nimeni n-am nevoie... ah, eşti exact ca Enrique... precis, 
precis... şi poate că n-am să-l mai văd niciodată... ah, Enrique, 
te rog... 

Şurik stătea acum întins pe spate suflând greu. Simţea că 
mult timp n-o să se mai poată abţine. S-a ţinut ce s-a ţinut pană 
când, în numele lui Enrique băgat la răcoare pe ţărmul torid al 
Cubei, s-a năpustit descărnând în satinul negru salve serioase 
de milă bărbătească. 

— Aaah! a făcut Şurik. 

— Aaah! a făcut Stovba. 

Toate câte au urmat, Şurik le-a făcut numai şi numai în 
numele lui Enrique. Cu multă băgare de seamă, pe ocolite, 
aproape alegoric... Puţin de tot... încetişor... mai degrabă în 
stilul celeilalte Faina Ivanovna, decât în stilul simplu şi direct al 
Matildei Pavlovna... 

Iar a doua zi dimineaţă, Ghenadii Nikolaevici a preluat 
comanda. în primul rând a amânat data plecării. Pe urmă l-a 
dus la uzină... Apoi, conform programului pronosticat de Lena, I- 
a plimbat de la ciment la ţevi... 

încă două nopţi la rând s-au compătimit teribil unul pe 
celălalt. Lena încetase să mai plângă. îi spunea din când în 


120 



când Enrique. Dar Şurik nu se formaliza, îi făcea mai degrabă 
plăcere. El îşi îndeplinea un fel de datorie obştească, nu era 
egoist, n-o făcea în numele lui, ci în numele altcuiva, cu 
procură... 

Toţi îi spuneau San Sanîci. Aşa îl prezenta socrul celor pe 
care-i păstorea în regiunea lui egală ca suprafaţă cu Belgia, 
Olanda şi alte câteva state europene de mărime medie... 

A treia noapte Lena, despărţindu-se de înlocuitorul 
provizoriu al lui Enrique, a fost dusă să nască. A născut repede 
şi fără niciun fel de probleme o fetiţă oacheşă cu ten auriu. 
Dacă tot personalul medical n-ar fi fost din vreme informat 
despre apropiata venire pe lume a unui puiuţ de negru — zvon 
strecurat chiar de Faina Ivanovna, care le spusese câtorva 
prieteni apropiaţi că e posibil să devină ruda lui Fidel Castro, 
moment în care tot oraşul începuse să aştepte cu bucurie 
răutăcioasă, savurând dinainte scandalul — deci, dacă nu i s-ar 
fi dat de înţeles, personalul medical nu ar fi remarcat semnele 
impure ale rasei străine. 

Ghenadii Nikolaevici a insistat ca soţul să-şi scoată nevasta 
de la maternitate şi numai după aceea să plece la Moscova. 
Şurik era nervos. în fiecare zi îi dădea mamei telefon, suna la 
serviciu... Bâiguia ceva şi aici, şi acolo... Până la urmă a ieşit 
cum a vrut socrul: Şurik a luat-o pe Lena cu pachetul roz de la 
maternitate şi a zburat acasă în aceeaşi zi. A doua zi a fost 
publicată în ziarul local o fotografie: fiica întâiului om din 
regiune cu soţul şi cu fata lor, Maria, la ieşirea din maternitate... 

26 

în cele zece zile cât timp Şurik şi-a rezolvat problemele în 
Siberia, la Moscova s-a instalat gerul năprasnic cu mult mai 
devreme decât scria în calendar. în casă era frig, trăgea 
groaznic de la ferestre, iar Vera, cu broboada răposatei 
Elizaveta Ivanovna pusă peste bluză, îl aştepta cu nerăbdare: 
trebuiau astupate degrabă ferestrele. Şurik nu le astupase 
niciodată, dar ştia că în agenda bunicii e telefonul Feniei, 
portăreasa din strada Kamergherski, care era meşteră în treaba 
asta. De când se mutaseră pe Belorusskaia, venea de două ori 
pe an, toamna să astupe ferestrele, primăvara să le destupe 
scoţând vata înfundată cu cuţitul din crăpături, şi să spele 
geamurile. Fără să apuce măcar să-şi deschidă geamantanul şi 
lada cu alimente pe care i-o predase la aeroport şoferul Volodia 


121 



— Faina Ivanovna nu venise să îl conducă —, a sunat-o imediat 
pe Fenia, dar aceasta era internată în spital cu pneumonie. 

Vera a început să se agite: cine o să astupe acum 
ferestrele? 

Şurik a liniştit-o asigurând-o că se descurcă singur, a poftit- 
o să stea în bucătărie să nu răcească şi s-a apucat imediat de 
fereastra din dormitorul mamei. A găsit că e mai bine ca la 
început să astupe crăpăturile, iar a doua zi, după ce o să ştie 
cum să prepare cleiul, o să lipească fâşiile de hârtie ca să 
împiedice frigul venit prea devreme. în plus, nu prea era 
pregătit să-i răspundă mamei când îl va întreba ce treburi 
importante l-au reţinut atâta timp în Urali şi, meşterind cu folos 
pentru casă, evita minciuna pentru că treaba asta îl îmbolnăvea 
pur şi simplu... 

A îndesat în crăpături toată vata din casă şi, în felul acesta, 
a încetat să mai tragă de la ferestre. Când a intrat în bucătărie, 
a dat cu ochii de un musafir. Vera bea ceai cu vecinul de la 
etajul cinci, un activist pe tărâm obştesc, bine-cunoscut în bloc, 
care strângea bani pentru nevoile asociaţiei de locatari şi 
împânzea pereţii de la intrare cu anunţuri stupide: „A se păstra 
curăţenia", „A nu se fuma pe palier" şi „A nu se arunca pe 
fereastră obiectele de uz casnic inutile". Toate anunţurile erau 
scrise de obicei cu cerneală violetă ieşită de mult din uz, pe 
hârtie grosolană de împachetat, care păstra la margini urme de 
cuţit folosit la nervi. 

De câte ori Jenia, fostul coleg de la Mendeleevka, venea pe 
la Şurik, dezlipea anunţurile. Adunase în felul ăsta o întreagă 
colecţie de directive care începeau invariabil cu „A nu se". Şi 
uite că acum Vera se apucase să-i ofere ceai idiotului ăstuia 
bătrân, iar el, holbându-şi ochii de vultur jumulit şi împungând 
aerul cu degetul, se arăta indignat că nu s-au plătit cotizaţiile la 
partid. Şurik şi-a turnat ceaiul fără să scoată o vorbă, iar Vera i- 
a aruncat fiului ei o privire de martiră. N-o interesa câtuşi de 
puţin neplata cotizaţiilor la partid. A reieşit mai târziu din 
discuţie că vecinul era secretarul asociaţiei de pensionari din 
bloc şi venise să stea de vorbă ca între vecini, cu intenţia, pe 
care şi-o ascundea cu greu, s-o coopteze pe Vera 
Aleksandrovna în activitatea obştească. Pe chelia secretarului 
de partid stătea lăbărţată ca o pleaşcă o tichie orientală care 
fusese cândva roşie, iar din nări şi din urechi îi ieşeau smocuri 
zbârlite de păr crescut de curând. 


122 



Când a apărut Şurik, şi-a curmat discursul energic, a tăcut 
un moment, iar pe urmă, tot atât de tare pe poziţie, sfredelind 
aerul cu degetul îndreptat de data asta spre el, a spus 
necruţător: 

—Iar dumneata, tinere, trânteşti de fiecare dată uşa liftului.. 

— Vă rog să mă scuzaţi, n-am să mai fac, a răspuns Şurik 
foarte serios. 

Vera a zâmbit cu înţeles. 

Bătrânul s-a ridicat voiniceşte, s-a clătinat uşor şi a întins 
mâna ţeapănă ca o bucată de carton: 

— Vă las cu bine. Gândiţi-vă, Vera Aleksandrovna, la 
propunerea mea. Şi dumneata să nu mai trânteşti uşa liftului... 

— Noapte bună, Mihail Abramovici, a spus Vera sculându-se 
să-l conducă. 

Când uşa s-a închis, au izbucnit amândoi în râs. 

— Ha-ha, ce-i ieşea din urechi! Ce-i ieşea din urechi! a spus 
Vera înecându-se de râs. 

— Ha-ha, ce tichiuţă! i-a ţinut Şurik isonul. 

— Uşa liftului... uşa liftului... a hohotit Vera. Să n-o mai 
trânteşti! 

Şi potolindu-şi râsul, şi-au amintit de Elizaveta Ivanovna. 
lată cine s-ar fi amuzat copios... 

Şurik şi-a adus pe urmă aminte de lădiţă: 

— M-au umplut acolo de cadouri! 

A scos capacul de carton şi s-a apucat să extragă de acolo 
tot soiul de alimente rare, adevărate comori pregătite cu 
migală în depozitul de produse alimentare din Siberia pentru 
ruda unui secretar de partid adevărat, şi nu a unei caricaturi de 
secretar cum era Mihail Abramovici... Despre asta Şurik nu a 
suflat o vorbă, a spus doar atât: 

— E un premiu pentru munca mea... 

Dar nu mai avea cine să facă haz de gluma asta. 

27 

Valeria Adamovna turba de furie: ochii ei fardaţi din gros cu 
albastru se micşoraseră, iar buzele date cu ruj, cărnoase de 
obicei, într-atât se strânseseră şi se subţiaseră, încât îi 
apăruseră sub ele două gropiţe drăgălaşe. 

—Şi, mă rog frumos, ce mă sfătuieşti să fac cu dumneata 
acum, Aleksandr Aleksandrovici? 


123 



A bătut în masă cu degetul mic îndoit. 

Şurik stătea în picioare în faţa ei cu capul plecat, cu o mutră 
supusă. Avea aerul că se simte vinovat, dar în adâncul 
sufletului puţin îi păsa de soarta lui. Se aştepta să fie dat afară 
pentru absenţe, dar ştia prea bine că n-o să rămână fără 
serviciu şi fără salariu. în plus, nu-i era frică deloc de Valeria şi, 
cu toate că nu-i plăcea să le pricinuiască oamenilor necazuri şi 
se simţea chiar stingherit în faţa şefei că îşi încălcase cuvântul 
dat, nu avea de gând să se apere. Şi tocmai de aceea a spus 
smerit: 

— Las la aprecierea dumneavoastră, Valeria Adamovna. 

Ori o înmuiase smerenia lui, ori o biruise curiozitatea, fapt e 
că Valeria Adamovna şi-a temperat glasul aspru, a mai bătut 
puţin cu degetele în masă într-un ritm mai puţin agresiv şi a 
spus pe un ton potolit, şi nu pe tonul autoritar de şefă: 

— Bine, fie, povesteşte ce ţi s-a întâmplat acolo. 

Şurik a povestit cu bună-credinţă cum a fost fără 
săpomenească de îmbrăţişările umede din nopţile acelea: că a 
jucat rolul soţului legitim, că a fost prezentat tuturor ca un 
trofeu, iar de plecat la timp nu a putut pleca pentru că socrul a 
avut ideea, care nu i-a fost adusă la cunoştinţă din vreme, că 
trebuie să-şi întâmpine copilul când iese din maternitate. 

—Şi cum e copilaşul? a întrebat curioasă Valeria Adamovna. 

— Nu m-am uitat atent la ea. Am întâmpinat-o când a ieşit 
din maternitate şi repede la avion. Oricum, fetiţa nu-i neagră, 
are o culoare cu totul şi cu totul obişnuită. 

— Şi ce nume i-au pus? s-a interesat însufleţită Valeria. 

— Maria. 

— Adică Maria Korn, a rostit cu plăcere Valeria Adamovna. 
Sună bine. Nu e vulgar. 

Maria Korn... Pentru prima oară a auzit Şurik numele ăsta şi 
s-a minunat: ia uite, fetiţa lui Stovba, nepoata lui Ghenadii 
Nikolaevici, o să poarte numele de familie al bunicului, al 
bunicii... în hârtii o să fie trecută tot aşa... Şi nu s-a prea simţit 
în largul lui, i-a venit să intre în pământ de ruşine faţă de 
bunica... Nu-i trecuse prin minte una ca asta... Fusese cam 
iresponsabil... 

Confuzia i s-a citit pe faţă şi nu a trecut neobservată. 

— Da, Aleksandr Aleksandrovici, există şi căsătorii fictive, 
copilaşi fictivi însă nu, a surâs Valeria Adamovna şi obrajii i s-au 
făcut rotunzi. 


124 



O idee curioasă i-a venit în minte lui Şurik exact în 
momentul ăsta: conform înţelegerii, căsătoria lor era fictivă, 
asta fără doar şi poate. O ştia şi el, şi Lena, şi Faina Ivanovna. 
Dar oare n-or fi încălcat învoiala cele două nopţi şi jumătate 
petrecute pe divanul Lenei, când el jucase cu succes rolul 
iubitului dispărut?... 

Momentul ăsta a fost şi pentru Valeria Adamovna un 
moment de inspiraţie subită trimisă de instinct: băiatul ăsta 
tânăr, atât de curat la suflet, de bun, şi cu o înfăţişare atât de 
atrăgătoare, ar putea tocmai ei să-i ofere ce nu putuse obţine 
nici din cele două căsnicii oribile, nici din multele aventuri 
amoroase pe care-i fusese dat să le trăiască... 

Stătea în fotoliu în cabinetul minuscul, în faţa ei stătea în 
picioare Şurik, puştanul care ocupa un post neînsemnat, 
bărbatul tânăr şi frumos care nu aştepta nimic de la ea, băiatul 
bine-crescut, dintr-o familie bună, care ştia limbi străine — a 
zâmbit în sinea ei —, toate astea îi erau scrise pe frunte cu 
litere mari... Şi l-a blagoslovit cu zâmbetul ei de zile mari, 
zâmbetul acela irezistibil şi eficace, pe care bărbaţii maturi îl 
interpretează fără greş ca pe o invitaţie sinceră... 

—la loc, Şurik, a spus pe un ton neoficial şi i-a arătat 
scaunul. 

Şurik a mutat revistele de pe scaun pe marginea biroului şi 
s-a aşezat în aşteptarea ordinelor. înţelesese deja că n-o să fie 
dat afară din serviciu. 

— Să nu mai faci niciodată aşa ceva. 

Ar fi vrut să se ridice uşoară ca fulgul de la birou, să 
alunece până la el, să se lipească de pieptul lui... Dar tocmai 
asta nu era în stare să facă — se ridica anevoie sprijinindu-se 
cu o mână în cârjă, cu cealaltă de birou... 

Numai în pat se simţea complet liberă, acolo nu mai avea 
nevoie de cârjele blestemate. Ştia că acolo nu mai e infirmă, că 
devine femeie întreagă — Ah! Mai mult decât întreagă! —, 
acolo îşi lua zborul, plutea, se înălţa în slava cerului. 

— Să nu mai faci aşa ceva niciodată... Ştii cât te apreciez. 
Bineînţeles că n-o să te dau afară, dar, dragul meu, sunt reguli 
de care trebuie să ţii seama... 

Vorbea pisicindu-se şi, în general, când stătea jos, semăna 
grozav cu o pisică mare şi frumoasă. în momentul când se 
ridica în picioare şi plonja scufundându-se, dispărea orice urmă 
de asemănare. Tonul cu care vorbea nu se potrivea defel cu 


125 



conţinutul cuvintelor. Şurik a simţit lucrul ăsta şi l-a luat ca pe 
ceva de neînţeles. 

— Du-te, lucrează... 

El a plecat foarte mulţumit că nu a fost dat afară, în pofida 
a tot ce se întâmplase. 

Valeria a devenit melancolică: să fi avut măcar cu zece ani 
mai puţin, aş fi început cu el o poveste de dragoste. Ar fi tare 
bine dacă aş avea un copilaş cu un băiat ca ăsta. Nu mi-ar 
trebui nimic altceva. Of, proastă bătrână... 


28 

O viaţă scurtă în perspectiva timpului, dar bogată în 
evenimente, îi despărţea pe Şurik şi pe Lilia de iarna aceea 
când el o condusese pe drumul de la bătrâna universitate, 
mergând pe Mohovaia până la ea acasă, pe străduţa Cistaia — 
o plimbare de zece minute care se lungise până la miezul 
nopţii, când, după sărutări exagerat de amănunţite la intrarea 
în casă, pierduse ultimul metrou şi o luase pe jos la gara 
Belorusskaia. Şurik nu se mutase în altă zonă geografică, dar 
trecuse de bariera cunoscută care separa brutal viaţa fără griji 
a copilului în sânul familiei de viaţa adultului răspunzător de 
buna funcţionare a mecanismului familial în care erau incluse, 
pe lângă micile preocupări domestice, şi distracţiile mamei, ca, 
de pildă, spectacolele de teatru sau concertele. 

în ce-o priveşte pe Lilia, deplasările prin Europa de la o 
zonă geografică la alta — la Viena, apoi în micul orăşel Ostia de 
lângă Roma, unde stătuse mai mult de trei luni, cât timp tatăl ei 
aşteptase ca pe o minune invitaţia unei universităţi americane, 
şi, în sfârşit, în Israel —, toate astea îi goniseră amintirile. Din 
tot ce lăsase acasă numai Şurik era prezent în mod ciudat în 
viaţa ei. îi scria scrisori, aşa cum se ţin jurnalele, ca să 
marcheze întâmplările prin care trece şi să le pătrundă sensul 
din mers, cu condeiul în mână. Fără scrisorile astea toate, 
imaginile care se schimbau cu repeziciune ameninţau să se 
aglomereze şi să dispară într-o masă compactă. La un moment 
dat însă, încetase să le mai expedieze... 

în tot acest timp primise o singură scrisoare de la Şurik, o 
scrisoare plictisitoare la culme, şi doar o singură frază din toată 


126 



scrisoarea o convinsese că el nu era doar o plăsmuire a minţii 
ei. 

„Două evenimente mi-au schimbat viaţa, scria el, moartea 
bunicii şi plecarea ta. După ce am primit scrisoarea ta, am 
înţeles că, în ceea ce mă priveşte, s-a schimbat macazul ca la 
calea ferată şi trenul meu s-a îndreptat într-o altă direcţie. Dacă 
ar fi trăit bunica, aş fi rămas nepotul ei, aş fi terminat 
universitatea, m-aş fi înscris la doctorat şi pe la treizeci de ani 
aş fi fost asistent la vreo catedră sau un cercetător ştiinţific 
oarecare şi tot aşa până la sfârşitul vieţii. Dacă ai fi fost aici, ne¬ 
am fi căsătorit şi aş fi trăit toată viaţa cum ai fi crezut tu de 
cuviinţă. Doar îmi ştii firea, mie în general îmi place să fiu 
condus. Dar n-a fost nici una, nici alta, şi mă simt ca un tren 
ataşat la o locomotivă străină care zboară cu viteză turbată, 
dar nu ştie încotro. Aproape că nu sunt în stare să fac o alegere, 
poate doar în privinţa mâncării, aleg ce să cumpăr pentru prânz 
— carne tocată sau antricot dat prin pesmet. Tot timpul fac 
numai ce e necesar pentru clipa de faţă şi de ales, n-am din 
ce..." 

Ce om minunat şi delicat, se gândise ea şi pusese deoparte 
scrisoarea. 

Nevoia o împingea să ia decizii de una singură aproape în 
fiecare zi. Simţea că, vrând-nevrând, trebuie să-şi construiască 
singură viaţa. Părinţii se despărţiseră imediat după ce 
ajunseseră în Israel. Tatăl locuia deocamdată la Rehovot, era 
fericit că se ocupă cu ştiinţa, se pregătea să plece din nou în 
America — noua lui soţie era americancă — şi era preocupat să- 
şi facă o carieră în Occident. Era amuzant să-l vadă cum în doi 
ani şi jumătate se transformase dintr-un intelectual mototol 
într-un om pragmatic, plin de energie. 

Mama îşi pierduse complet capul, devenise depresivă. 
Starea ei o enerva pe Lilia. O dăduse peste cap divorţul venit 
pe neaşteptate — cât timp fuseseră împreună, îl ţinuse pe tata 
de mână ca pe un copil, cum se spune, fiind convinsă că fără ea 
n-ar mânca, nu s-ar închide la pantaloni, ar uita să plece la 
serviciu. Lilia se luptase cu mama după puterile ei şi, în cele din 
urmă, terminând ulpanul la Tel-Aviv, se înscrisese la Institutul 
Politehnic. Până şi ăsta fusese un pas decisiv: renunţase la 
intenţiile de odinioară — să-şi facă studiile la Facultatea de 
Filologie —, se apucase să înveţe să facă programare pe 
calculator în ideea că-şi va câştiga rapid independenţa cu 
profesia asta. Asupra ei se năpustiseră gata s-o dărâme o 


127 



avalanşă de probleme de matematică pentru care nu avusese 
niciodată nici cea mai mică înclinaţie. Fusese nevoită să se 
pună cu burta pe carte, să-şi disciplineze mintea — activitate 
care se dovedise extrem de anevoioasă. 

Locuia la cămin, împărţea camera cu o fată din Ungaria, în 
camera de alături stăteau o româncă şi o marocancă. 
Bineînţeles că toate erau evreice, iar singura limbă în care 
comunicau era ivrit, pe care tocmai o învăţau. Simţeau pe 
pielea lor emoţia evreităţii renăscute şi învăţau cu disperare: 
pentru ele, pentru părinţi, pentru ţara lor. 

Arie, prietenul Liliei — el o determinase să se înscrie la 
Institutul Politehnic —, învăţa tot aici, dar era cu trei ani 
înaintea ei. Era om în toată firea, făcuse de tânăr armata, era 
îndrăgostit de ea până peste urechi. O ajuta mult la lecţii, era 
un băiat de nădejde, ştia bineînţeles ceva sabră, adică era o 
specie de evreu necunoscută Liliei. Nu prea înalt, masiv, cu 
picioare puternice şi pumni zdraveni, mai greu de cap, 
încăpăţânat, dar în acelaşi timp romantic şi sionist, era urmaşul 
primilor colonişti veniţi din Rusia la începutul secolului 
douăzeci. 

Lilia îl juca pe degete cum voia, fiind conştientă de puterea 
şi mărginirea lui. Aveau de gând ca anul viitor să închirieze 
împreună un apartament, ceea ce pentru Arie însemna să se 
căsătorească. Lilia era cam speriată de perspectiva asta. îi 
plăcea mult băiatul, obţinea acum cu vârf şi îndesat de la Arie 
tot ce nu obţinuse atunci de la Şurik. Numai că Şurik era de-al 
ei, pe când Arie, nu. Dar cine spune că trebuie să găseşti un 
bărbat care e de-al tău? Uite la părinţii Liliei — mai potriviţi nici 
că se putea, gândeau la unison, dar s-au despărţit... 

Lilia nu-şi făcea planuri de viitor, iar de planuri pentru 
prezentul imediat nu ducea lipsă. Totuşi lui Şurik îi scria — o 
răzbea nevoia teribilă, care avea să slăbească cu timpul, să 
comunice cu cineva din Rusia ca de la suflet la suflet. 

29 

Se apropia iarăşi Anul Nou şi sentimentul că sunt singuri pe 
lume a pus din nou stăpânire pe Şurik şi pe Vera: absenţa 
bunicii le strica plăcerea Crăciunului, a petrecerii nevinovate în 
jurul bradului, a cântecelelor franţuzeşti şi a ghicitului în turtă 
dulce. Devenise limpede că pierderea e ireparabilă şi că 
absenţa Elizavetei Ivanovna va fi de acum încolo tema 


128 



sărbătorilor de iarnă. Vera se lăsase pradă melancoliei. Şurik îşi 
făcea timp seara şi se aşeza o clipă lângă mama lui. Ea 
deschidea uneori pianina, cânta trist şi moleşit o bucată din 
Schubert, care-i ieşea din ce în ce mai prost... 

De altfel, Şurik avea preocupări şi obligaţii multe şi de tot 
felul, care nu-l lăsau să cadă pradă melancoliei. Se apropia 
iarăşi sesiunea. Un singur examen nu-l lăsa să doarmă liniştit — 
examenul de istorie a PCUS. Era un curs sucit şi indigest care 
băga în sperieţi melancolia infernală. Se mai adăuga şi altceva, 
care-l neliniştea şi mai tare. Nu avusese răbdare să stea până la 
capăt decât la trei cursuri într-un trimestru întreg, iar profesorul 
dădea mare atenţie prezenţei harnice la curs şi, înainte să 
asculte răspunsurile la subiectele de examen, studia îndelung 
lista cu absenţii. Poate că Şurik s-ar fi dus la cursurile astea 
sforăitoare, dar, conform orarului, se ţineau lunea la sfârşitul 
zilei, iar el o ştergea de obicei după primele ore de literatură 
engleză. Cursul îl ţinea prietena apropiată a Elizavetei 
Ivanovna, Ana Mefodievna, o femeie bătrână, care la înfăţişare 
nu arăta deloc a englezoaică, ba dimpotrivă, era un amestec de 
Korobocika şi Pulheria Ivanovna 5 , o anglofilă atinsă de 
anglomanie, pe care o ştia aproape de când venise pe lume şi îi 
ştia tot atât de bine checurile şi puddingurile de nemâncat pe 
care le pregătea după o reţetă din cartea veche de bucătărie 
englezească Cooking by gas, care îi marcase copilăria. 

O ştergea la Matilda. Poate că i se crease un reflex 
condiţionat tocmai în această zi a săptămânii: rar se întâmpla 
să treacă o zi de luni fără ca el să nu ajungă pe strada 
Maslovka. Dădea o fugă pe la magazinul Eliseevski, se pare că 
era singurul magazin care ţinea deschis până târziu, şi cumpăra 
două kilograme de peşte mărunt pentru pisici. Peştii ajunseseră 
singurul aliment într-adevăr necesar pentru Matilda, restul era 
un fel de garnitură la mâncarea de bază... 

Apoi pleca în mare grabă acasă. Nu uitase de întâmplarea 
teribilă, când la mama venise salvarea în timp ce el se aprindea 
şi se răcorea dând de gustul voluptăţii sub pătura Matildei. 
Sărea din patul ei noaptea la unu fix ca să apuce ultimul metrou 
şi la unu şi un sfert, trecând în goană peste podeţul de cale 
ferată, deschidea încetişor uşa să n-o trezească pe mama în 


5 Personaje din romanul Suflete moarte, respectiv din 
povestirea Mirgorod de N.V.Gogol. (N. tr.) 


129 



caz că dormea. Era şi meritul Matildei, îi dădea zor şi termina în 
doi timpi şi trei mişcări pentru că ţinea la onoarea familiei. 

30 

Nici prin cap nu-i trecea lui Şurik ce ofensivă i se 
pregăteşte. Nici măcar Valeria Adamovna, care pusese ochii ei 
frumoşi arzând de dorinţă pe puştan, nu era în stare să 
găsească strategia potrivită şi, cu cât o lăsa mai moale, cu atât 
se aprindea mai tare. La un moment dat, a acceptat ideea că şi- 
I va face amant pe viţeluşul ăsta rozaliu şi că va naşte un 
copilaş, dacă Dumnezeu e milostiv, şi s-a lăsat dusă de val 
râvnind la ceva ce nici în vis nu visase. Fire pătimaşă şi 
nechibzuită, ea s-a lăsat atrasă în hăţişul sentimentelor 
demodate, uitate de cine ştie când, şi, copleşită de preaplinul 
lor, a dat pe dinafară, a apucat-o delirul dragostei. Când se 
trezea sau când era gata să adoarmă, se gândea numai la ce să 
inventeze ca să aranjeze lucrurile în cel mai frumos mod cu 
putinţă. 

Şi se ruga. Era aproape un obicei. Sentimentul religios 
devenea acut când o încercau emoţiile iubirii. Reuşise să-l 
amestece pe Domnul Dumnezeu — în versiunea lui catolică — 
în toate legăturile ei amoroase. La început îşi imagina că fiecare 
nou iubit e trimis din ceruri în chip de dar şi îi mulţumea 
fierbinte lui Dumnezeu pentru bucuria neaşteptată. Şi-L 
imagina ca fiind un al treilea participant la iubirea ei, nu un 
martor sau observator, ci un participant care-şi dă 
binecuvântarea pentru bucuria celor ce se petreceau. Bucuria 
se prefăcea destul de repede în suferinţă, atunci ea schimba 
scenariul şi ajungea la concluzia că nu i-a fost trimis un dar, ci o 
ispită... Episodul final al poveştii de dragoste o aducea de obicei 
în faţa duhovnicului, un bătrân preot catolic care locuia lângă 
Vilnius. în faţa lui îşi deschidea inima în suferinţă, îşi mărturisea 
păcatele în poloneză, plângea, avea remuşcări, era povăţuită 
cu compasiune, apoi se întorcea la Moscova, împăcată cu 
lumea până la următoarea aventură. 

întrucât dragostele ei năvalnice se desfăşurau într-o ordine 
stabilită o dată pentru totdeauna — îi intimida imediat pe 
bărbaţi cu generozitatea ei disproporţionat de mare, care 
reclama din partea lor un răspuns la fel de generos, iar bărbaţii 
îşi luau tălpăşiţa destul de repede —, devenise cu trecerea 


130 



anilor mult mai reţinută în manifestările pătimaşe de iubire. De 
altfel nu mai avea parte de dragoste atât de des... 

La cei patruzeci de ani o apuca un fel de râs amar, se lua în 
zeflemea şi tocmai ea, care avea atâta nevoie de încurajarea 
protectoare a cerului, a ajuns în cele din urmă la ideea că 
Domnul îi trimisese boala înadins ca să-şi domolească pornirile 
năvalnice. 

Se îmbolnăvise de hepatită la cinci ani, imediat după 
moartea mamei. Boala se manifestase la început într-o formă 
atât de uşoară, încât aproape nimeni nu-i dăduse atenţie. 
Familia ei — la vremea aceea tatăl se căsătorise cu Beata, 
văduva prietenului lui, fostă actriţă, fostă frumuseţe, fostă 
baroneasă — tocmai se mutase la Moscova, unde tatăl primise 
un post important într-un minister. Era specialist în prelucrarea 
lemnului, provenea din familia unui negustor de cherestea 
bogat de origine polonezo-lituaniană şi studiase în Suedia. în 
vremea Lituaniei burgheze reuşise să ajungă profesor la 
Institutul de Silvicultură, se pricepea nu numai la tehnologia 
prelucrării lemnului, ci şi la amenajarea şi întreţinerea pădurilor. 

Preocupaţi să-şi organizeze meticulos noua viaţă în oraşul 
nou, o lăsaseră la urmă pe Valeria. Starea piciorului se 
agravase ireversibil. A fost operată, apoi au trimis-o într-un 
sanatoriu pentru copii şi a rămas acolo mult timp, imobilizată în 
ghips. Şchiopăta din ce în ce mai tare şi la zece ani şi-a dat 
seama că niciodată n-o să mai poată să alerge, să sară şi să 
meargă aşa cum merg toţi oamenii normali. 

Dorinţele pătimaşe i-au mâncat sufletul încă din copilărie. 
Era atât de frumoasă, atât de senzuală şi atât de nefericită. 

Bărbaţii întorceau capul după ea. Cel mai mult se temea de 
clipa în care trebuia să se ridice în picioare de la masă şi 
bărbatul, care-şi manifestase un interes cu totul şi cu totul ieşit 
din comun, se retrăgea plin de compătimire. Chiar aşa 
decurgeau uneori lucrurile. încă din adolescenţă, când se 
descurca fără să se sprijine de nimic, îşi procurase primul ei 
baston — negru, cu mâner de chihlimbar, care-ţi sărea în ochi. 
îl împingea preventiv în faţa ei. învăţase să nu-şi ascundă 
defectul, ci să şi-l arate intenţionat de la bun început. 

Generaţia nenorocită a sovieticilor, a mutilaţilor de război — 
toţi fără excepţie o generaţie de ciungi şi pociţi fără mâini şi 
picioare, care trăiau printre muncitorii şi ţărăncile de ghips şi de 
bronz cu mâinile uriaşe şi cu picioarele solide — dispreţuia 
neputinţa sub toate formele ei. Valeria simţea acut cât de 


131 



necuviincioasă e neputinţa ei şi o seca la inimă. Odată cu 
infirmitatea îi dispreţuia şi pe infirmi. 

Petrecând prin spitale şi sanatorii nu mai puţin de trei ani cu 
mici întreruperi, îşi construise de foarte devreme o teorie a 
infirmităţii fizice, care mutilează sufletul încetul cu încetul. 
Studiase îndeaproape oamenii nenorociţi, suferinzi, înrăiţi, 
invidioşi pe cei din jurul lor şi nu putea să sufere urâciunea asta 
a sufletului. Tânjea să fie un om întreg. 

După ce a terminat şcoala, a plecat într-un oraş îndepărtat 
din Siberia unde îşi făcuse apariţia un chirurg care lungea 
oasele cu un aparat ingenios inventat de el. A petrecut acolo un 
an cumplit, a suferit un şir întreg de operaţii, după care i-au 
fixat aparatul să-i lungească ţesutul osos. Beata venea, stătea 
lângă ea în cele mai grele zile după operaţie, apoi pleca şi 
venea din nou. Era de părere că Valeria se chinuieşte în zadar, 
în zadar a şi fost. Unora le-a folosit aparatul, după cât se pare, 
în schimb starea Valeriei s-a înrăutăţit de-a binelea după un an 
de chin. Osul bazinului n-a suportat elongaţia, pivotul de metal 
a distrus articulaţia şi piciorul ei mai scurt înainte cu şapte 
centimetri, dar viu, era acum doar un decor jalnic. Nu mai 
mergea cu bastonul elegant, ci cu o cârjă grosolană. 

Tatăl Valeriei a murit la puţin timp după ce ea s-a întors, 
rămăseseră acum doar ele două, ea şi Beata, care pusese capăt 
carierei de artistă încă înainte de război şi nu mai lucrase 
niciodată de atunci. Situaţia lor s-a schimbat foarte mult. Beata 
a vrut să se întoarcă în Lituania, dar Valeria a oprit-o să plece. 
Lucru neaşteptat pentru Beata, Valeria şi-a luat cumva viaţa în 
mâini, părea că a luat o nouă hotărâre. 

N-a mai încercat să îndrepte lucrurile cu ajutorul medicinei. 
Şi-a făcut formele pentru grupa a doua de invaliditate, a primit 
primul ei cărucior de invalid cu comandă manuală şi, circulând 
peste tot cu jucăria asta caraghioasă care behăia tare, a 
terminat institutul, iar pe urmă doctoratul. Beata era cu 
finanţele — vindea câte ceva, cumpăra câte ceva. Unora le 
dădea sfaturi, altora le cerea părerea. Avea un gust desăvârşit 
şi mult simţ practic. în anii aceia treaba asta se numea speculă. 
Valeria o susţinea cu energia omului tânăr, cu bunătatea ei fără 
margini şi cu recunoştinţa ei. 

Pe măsură ce anii au trecut, Valeria s-a obişnuit cu 
ghinionul ei, s-a învăţat să-l ignore. Cel mai mult se bucura 
când putea să ajute pe careva. Pentru ea asta însemna să fie 
un om întreg. Aşa şi era în cazul ei. în casa care în momentul 


132 



acela nu era încă disputată între cei doi soţi ai Valeriei, care au 
urmat unul după altul, se adunau o grămadă de tineri, iar Beata 
nu făcea decât să se minuneze cum de putea sărmana Valeria 
să adune în jurul ei atâta veselie gălăgioasă. Prietenii uitau 
complet defectul ei fizic. Străinii bine educaţi se prefăceau că 
totul e în regulă, oamenii ceva mai simpli o compătimeau. 
Tocmai combinaţia asta de frumuseţe şi de imperfecţiune o 
făcea mai vizibilă. 

Se întâmpla adesea să treacă prin minute, ore şi zile grele. 
Ştia să lupte cu ceea ce se numeşte proastă dispoziţie. De când 
era fetiţă stătuse imobilizată, întinsă pe spate cu lunile, chinuită 
neîntrerupt de mâncărime sub carapacea de ghips, şi învăţase 
să se roage. Rugăciunea a ajuns cu timpul să fie un zgomot de 
fond uniform şi invariabil: orice făcea, nu se putea rupe de 
conversaţia permanentă, unilaterală prin excelenţă, pe care o 
avea cu Domnul despre lucruri care nu puteau în niciun caz să- 
L intereseze. Şi tocmai din această cauză adăuga întotdeauna: 
iartă-mă că mă adresez Ţie cu toate fleacurile astea. Dar cui să- 
i spun, dacă nu Ţie? 

Culmea e că rugăciunile o ajutau. Cine ştie din ce motive. 

în anul doi de facultate s-a măritat cu un coleg de an, un 
tânăr din provincie, student la Arte Plastice, la secţia de grafică. 
Era un carierist notoriu. Odată ajuns în casa bogată a Valeriei, 
s-a instalat fără nicio jenă şi a obligat-o pe Beata să plece la 
vila din Kratovo. După ce a stat patru ani cu Valeria, ani foarte 
fericiţi pentru ea, şi după ce a terminat facultatea, s-a despărţit 
de ea şi a obţinut prin hotărâre judecătorească o treime din 
casă. Mama vitregă şi-a ieşit din fire, a vândut vila din Kratovo 
şi a scăpat de fostul ginere dându-i o căsuţă la Zagorsk, unde el 
s-a mutat imediat, lăsându-le lor treimea de spaţiu din 
Moscova, pe care le-o extorcase cu patalama de la judecătorie. 
Şi-a făcut formele de ieşire din cartea de imobil. Victoria asta a 
costat-o foarte scump pe Beata. 

Lui i-a prins bine traiul la Zagorsk, cu timpul a ajuns să se 
bucure de mult respect şi faimă, prezentând grafic antichităţile 
ortodoxe de la mănăstirile Serghiev Posad şi Radonej. Valeria îi 
urmărea, mândră de el, cariera şi nu scăpa niciun prilej să 
pomenească de primul ei soţ... 

Pe cel de-al doilea soţ, unul tot din provincie, fără viză de 
domiciliu în Moscova, Valeria l-a agăţat după câţiva ani de la 
prima căsătorie nereuşită la un seminar cu bibliotecarii. Era un 
bărbat voinic, originar din Ijevsk, care ajunsese la bibliotecă 


133 



dezertând de la fabrica de anvelope unde era cât pe ce să fie 
judecat pentru hoţia altuia, după cum pretindea el. Nici Nikolai 
ăsta n-a fost un om la locul lui: s-a însurat cu Valeria, s-a înscris 
în cartea de imobil în ciuda scandalului declanşat în familie din 
acest motiv. Beata, femeie perspicace, a judecat lucrurile la 
rece şi s-a pus de-a curmezişul, apărând până-n pânzele albe 
interesele fetei ei vitrege şi proaste şi neacceptând să fie înscris 
în cartea de imobil. Se plăceau, deşi nu se potriveau nici la 
caracter şi nici la temperament — frumoasa baroneasă 
şchioapă care fugea de trecutul ei era gata să dea totul pentru 
iubire. 

O să mori terfelită în mizerie şi murdărie, îi prezicea 
maştera. 

Valeria îi săruta obrazul uscat şi râdea... 

Au împărţit spaţiul care-i revenea fiecăreia. Valeria s-a 
pomenit proprietara a două camere din trei şi a redevenit 
femeie măritată. 

A doua căsătorie a costat-o încă o cameră. Ticăloşia în toată 
istoria asta a fost că, exact după un an, Nikolai din Ijevsk şi-a 
adus fosta soţie şi copilul, să-l trateze, chipurile, la spitalul 
Filatov, i-a instalat în apartament, a făcut o vreme naveta dintr- 
o cameră în alta spre marea nedumerire a Valeriei, nevasta lui 
legitimă, care n-a înţeles nimic decât în momentul când 
povestea s-a sfârşit în chip ruşinos. în cele din urmă, Nikolai i-a 
comunicat că iubirea cea veche îl subjugă din nou, că mai e şi 
copilul la mijloc şi că, oricât s-ar strădui Valeria, copil nu poate 
să-i facă. A divorţat de ea ca să se însoare cu fosta lui 
nevestică. 

Maştera isteaţă nu a mai putut s-o ajute pe Valeria în niciun 
fel. La vremea celui de-al doilea divorţ îşi găsise deja odihna în 
cimitirul din Vilnius, aproape de primul ei soţ, după viaţa 
detestabilă pe care o dusese la Moscova. Tot atunci camera ei a 
fost ocupată de chiriaşi străini — doar îşi împărţiseră averea 
personală înaintea celei de-a doua căsătorii a Valeriei. 

Şi uite-aşa, apartamentul a devenit locuinţă comună. 
Valeria a moştenit de la mama vitregă o cutie de lemn prizărită, 
cu briliante. 

Aşadar, în momentul când l-a cunoscut pe Şurik, Valeria era 
posesoarea nu numai a cutiei, ci şi a camerei mari din locuinţa 
comună, încărcată până la refuz cu mobilă franţuzească de 
muzeu, adunată de Beata în parte din plictiseală, în parte din 
motive practice: numai în vremuri de război şi revoluţie 


134 



valoraseră atât de puţin obiectele astea preţioase. Bufetul era 
plin cu obiecte de porţelan pe care toată viaţa Beata nu făcuse 
altceva decât să le cumpere sau să le vândă. Până în clipa 
morţii nu reuşise încă să se decidă ce ar merita să cumpere: 
porţelanuri ruseşti sau nemţeşti... 

Porţelanul rusesc, nu se ştie de ce, avea preţ mai bun, dar 
Beatei îi plăcea mai degrabă cel nemţesc. Valeria îl prefera în 
schimb pe cel rusesc. 

Valeria, cu bărbia rezemată în mâinile ostenite de la cârje, 
stătea la masa ovală garnisită cu doi cupidoni obezi într-un 
chenar în care erau amestecate de-a valma fructe şi legume.în 
faţa ei se aflau o ceaşcă preoţească, mare, de ceai, cu 
marginea aurită aproape ştearsă, nişte biscuiţi ieftini într-un 
bol, o lumânare într-un sfeşnic şi o cărticică făcută ferfeniţă, 
care să-i fie sprijin în conversaţie. în apartament era cald şi 
umed — în baie şi în bucătărie erau mereu puse la uscat rufele 
vecinilor. Se făcea foc în draci. Până şi părul i se umezise. 
Rimelul albastru, cumpărat de la o speculantă, i se întinsese 
puţintel sub ochi din cauza importanţei umede a momentului. 

— Uite ce e! i s-a adresat Valeria Interlocutorului ei celui 
mai de seamă, îţi mărturisesc Ţie că-l doresc cu patimă. Ca 
pisica în călduri. Cu ce sunt eu mai prejos? Pisica iese, miaună 
cât o ţine gura şi e totdeauna un cotoi pregătit să vină la ea, un 
cotoi neînsurat, toţi sunt celibatari... Şi nici vorbă de păcat... Cu 
ce sunt eu mai prejos decât pisica? Tu însuţi le-ai aranjat aşa pe 
toate, Tu însuţi mi-ai făcut trupul ăsta, şi schilod pe deasupra. 
Ce să fac? Ce-ai vrea? Ai vrea să fiu o sfântă, nu-i aşa? Atunci fă 
din mine o sfântă! E drept că m-aş face sfântă dacă aş naşte un 
copil, o fetiţă micuţă, fie chiar şi un băieţel. Dacă faci asta, 
atunci mă opresc şi eu. îţi făgăduiesc, nu mai fac niciodată, la 
spune-mi, de ce le-ai aranjat aşa pe toate? 

Făgăduise de multe ori că n-o să mai facă aşa. Plânsese şi 
se jurase în faţa părintelui duhovnic. Ultima oară se întâmplase 
anul trecut, după povestea nefericită de dragoste cu profesorul 
bătrân, unul din stâlpii bibliotecii. Totul s-a terminat foarte trist, 
l-au văzut împreună undeva, i-au spus nevestei şi, de spaimă, 
profesorul a făcut congestie cerebrală. Ea l-a mai văzut o 
singură dată după toate cele întâmplate — o ruină, un infirm... 
Acum însă era altceva. Nu putea fi nimic rău în asta. 

— Eu nu vreau nimic rău. Doar un copilaş. Şi numai o dată, 
a încercat ea să ajungă la o înţelegere. 


135 



Neauzind niciun fel de încuviinţare, a ţinut morţiş să insiste, 
s-a milogit până i s-a făcut ruşine. Atunci a băut tot ceaiul, care 
se răcise, şi a hotărât fără să stea pe gânduri să se spele pe 
cap. Şi-a atins uşor părul de câteva ori... Da, era o idee bună! S- 
a dus la baia comună, unde erau întinse la uscat scutece şi tot 
soiul de lucruri mărunte pentru nou-născuţi — fostul ei soţ şi 
nevasta lui îngrozitoare aduseseră pe lume al doilea copil, aşa 
că în biroul tatălui locuia acum o familie care mai aştepta şi un 
al treilea copil ca să fie siguri că o să obţină o locuinţă 
separată. în cadă era un lighean, Valeria l-a dat la o parte şi a 
pus un taburet. De mult timp făcea numai duşuri, fiindu-i silă de 
cada folosită în comun. 

Pentru a doua zi totul fusese stabilit de comun acord: Şurik 
se duce cu mama la conservator, pe urmă o trimite acasă cu 
taxiul. A promis că ajunge la ea pe la ora zece. De la strada 
Herzen până la strada Kacialov e o nimica toată. De ce vine? Ca 
să dea jos cărţile din raftul de sus, să le facă teancuri, să le lege 
şi să le transporte la maşină. De mult timp îşi pusese în gând 
Valeria Adamovna să predea cărţile în limba suedeză ale tatălui 
ei secţiei de cărţi străine. 


31 

Totul a decurs cum nu se poate mai bine. Concertul a fost 
minunat. A cântat Dmitri Başkirov. A fost acelaşi program pe 
care-l interpretase cândva Levandovski, iar Vera a fost cuprinsă 
de o minunată stare de bine: muzica reunea amintirile despre 
iubitul ei răposat şi pe fiul lor, care stătea alături. Apucase să-i 
şoptească înaintea concertului că tatăl lui interpreta admirabil 
toate bucăţile astea, că era pur şi simplu incomparabil. Şi 
Başkirov se descurcase destul de bine. Nu mai rău decât 
Levandovski. Publicul din seara asta era un public de elită — 
cunoscători şi amatori pricepuţi la muzică, toţi fără excepţie, ba 
şi mulţi muzicieni. 

— Dacă ar fi trăit tatăl tău, concertul de azi ar fi fost pentru 
el o sărbătoare, a spus Vera la garderobă 

Şurik a rămas puţin surprins. Mama pomenea foarte rar de 
tatăl lui. „Am impresia că a început să vorbească mai des 
despre el după moartea bunicii", şi-a spus el. Intuiţia i se 
ascuţea când era vorba de mama. 

Au pierdut mult timp până să găsească un taxi: publicul era 
ilustru, nimeni, se pare, nu voia să meargă cu troleibuzul. Au 


136 



pornit-o pe bulevardul Tverski. Aproape de teatrul Puşkin, Vera 
a oftat. Şurik ştia prea bine ce urmează acum. 

— Blestemat loc, a spus solemn Vera. 

Şurik se bucura că ştia dinainte ce avea să urmeze. Dar de 
data asta ea nu a pomenit de Alisa Koonen. O ţinea de braţ, era 
de aceeaşi statură cu Levandovski, cu care Vera bătuse 
trotuarul ăsta de multe ori. Acum o conducea fiul ei cu aceeaşi 
fermitate respectuoasă ca şi tatăl lui. 

„Ce fericire!" s-a gândit Vera. 

Au ieşit în strada Gorki. La colţ, lângă farmacie, Şurik a oprit 
un taxi. Vera Aleksandrovna părea mulţumită să se ducă 
singură acasă, avea chef să rămână cu gândurile ei. 

=Nu vii foarte târziu, nu-i aşa? l-a întrebat din maşină. 

— Bineînţeles că târziu, Verusia, e deja unsprezece acum. 
Valeria Adamovna spunea că sunt acolo optzeci de cărţi, 
trebuie date jos, legate în pachete, încărcate în maşină... 

Vera s-a lăsat păgubaşă. Ştia ce va face când ajunge acasă. 
O să ia scrisorile lui Levandovski şi o le citească... 

Valeria l-a întâmpinat pe Şurik într-un chimonou albastru cu 
berze albe, care aveau loc destul să zboare în voie de la apus la 
răsărit pe trupul ei masiv, l-l făcuse cadou Beata cândva, de 
mult. Părul spălat — de culoarea alunii de pădure, o nuanţă 
rară, tipic slavă — îi cădea pe umeri cu vârfurile uşor întoarse. 

— Ei, puişorule, îţi mulţumesc, s-a bucurat Valeria. 

în timpul ăsta el se învârtea în loc în vestibul. 

— Nu, nu te dezbrăca aici! în cameră, în cameră! 

Bocănind cu cârja, a pornit-o şchiopătând spre cameră. El a 
urmat-o. Şi-a scos scurta, şi-a rotit privirea prin cameră. O 
baricadă de mobile împărţea camera în două, la fel ca în casa 
lor din Kamergherski. Dulapuri cu cărţi. O lustră de bronz cu 
ornamente din sticlă albastră... 

— La fel ca în locuinţa noastră veche din Kamergherski, a 
spus Şurik. Acolo m-am născut. 

— Eu m-am născut la Wilno, la Vilnius, cum îi spune acum. 
Dar am învăţat la Moscova, la şcoala rusească. N-am vorbit 
ruseşte până la şapte ani. Limba mea maternă e poloneza. Şi 
lituaniana. Treaba e că mama mea vitregă vorbea foarte prost 
ruseşte, deşi în ultimii douăzeci de ani a trăit aici. Cu tata 
vorbeam în poloneză, iar cu Beata în lituaniană. De unde reiese 
că rusa e a treia mea limbă. 


137 



— la te uită! s-a mirat Şurik. Cu mine bunica a început de 
foarte devreme să vorbească franţuzeşte... Pe urmă m-a învăţat 
germana... 

— E clar... Şi eu, şi dumneata suntem racilele 
capitalismului ... 

— Cum adică? s-a mirat Şurik. 

Valeria a început să râdă: 

— înainte aşa se spunea despre toţi foştii... Ceai, cafea? 

Măsuţa ovală cu un singur picior, ca a bunicii, fusese 

aranjată din timp. Şurik s-a aşezat şi a văzut că pantofii lui lasă 
urme de apă. 

— Ah, scuzaţi-mă... Pot să-mi scot pantofii? 

— Cum îţi e mai comod... Sigur că da. 

El s-a dus la uşă, şi-a dezlegat şireturile şi s-a descălţat. A 
scos din buzunarul scurtei batista, şi-a suflat nasul, şi-a trecut 
mâna prin păr... 

în general ea îi spunea când „tu", când „dumneata", uneori 
la birou i se adresa apăsat cu Aleksandr Aleksandrovici, iar 
alteori îi spunea pur şi simplu Şurik. Acum era descumpănită, 
mai ales după ce îşi scosese pantofii. Nu, e clar că trebuie 
micşorată distanţa. 

— Ei, cum îţi merg treburile în Siberia? Ce veşti ai de la 
fiică? a făcut Valeria primul pas în spaţiul vieţii intime. 

— N-am nicio veste, a răspuns candid Şurik. Nu m-au mai 
sunat. 

— Dar tu? a zâmbit Valeria. 

— Noi n-am stabilit nimic. Păi am ajutat-o doar... cum să zic, 
să iasă din încurcătura asta. Şi nimic mai mult... 

Manevra nu ducea nicăieri. 

„Ori m-am prostit, ori mi-am pierdut intuiţia feminină", şi-a 
spus Valeria. Adevărul e că dorea cu ardoare ca tânărul să fie 
interesat de ea ca bărbat, or, el era amabil, plin de bunăvoinţă 
şi total indiferent. 

— Ah! şi-a agitat Valeria pletele. Am un coniac minunat. 
Deschide, te rog, uşiţa de la dulăpiorul acela mic... Nu, nu, 
celălalt, pictat. E în maniera lui Fragonard, nu-i aşa? Mama 
vitregă îl adora... Uite şi două pahare de coniac. Ce plăcut e să 
te servească cineva... Mă tot străduiesc să le aranjez pe toate 
în aşa fel încât să intru cât mai puţin în bucătărie, a spus 
arătând spre ceainicul aşezat pe spirtieră. Iar acum toarnă, 
Şurik. Văd că-ţi place să fii condus. 

— Se pare că da. E un lucru la care m-am gândit deja. 


138 



Şurik a turnat coniacul până aproape de buza paharului. 

— Dumneata ai turnat frumos, dar incorect, a început să 
râdă Valeria. O să-ţi dau câteva sfaturi. Află că pot să te învăţ 
nu numai lucruri în legătură cu biblioteca. Mai sunt o grămadă 
la care se pare că mă pricep mai bine decât dumneata. 

A făcut o pauză. Fraza ultimă îi reuşise bine. 

—De exemplu, în legătură cu coniacul. Se umple o treime 
din pahar... Asta în cazul în care e o recepţie. în cazul nostru e 
bine să fie umplut până sus. 

Valeria a ridicat paharul, l-a îndreptat către paharul lui 
Şurik, a ciocnit prudentă. A sorbit încet o singură dată. Şurik a 
băut tot pe nerăsuflate. 

— Am un cunoscut gruzin, specialist în vinuri. M-a învăţat 
cum să beau vin şi coniac. Spunea că băutul e un act senzual. 
Cere să ai simţurile aţâţate. Mai întâi paharul cu coniac trebuie 
încălzit mult timp. Uite aşa. 

A cuprins cu amândouă palmele fundul paharului rotund ca 
becul, l-a mângâiat, şi-a plimbat degetele cu mişcări circulare, 
delicate, pe pereţii paharului, iar coniacul a tremurat uşor 
înăuntru. Şi-a dus încet paharul la buze, l-a atins cu gura, l-a 
lipit de buze. 

— Trebuie făcut foarte delicat, ca o mângâiere... 

Nu mai ţinea paharul în mână, încerca acum să se apropie 
de el. Canapeaua pe care stătea Valeria era de fapt o 
canapeluţă de două locuri. 

„Aşază-te aici!", i-a ordonat în gând Valeria. „Te rog..." 

El nu s-a aşezat. Dar exact în clipa asta a înţeles ce 
aşteaptă Valeria de la el. Şi a mai înţeles că ea a intrat în 
panică şi că-i cere ajutorul. E aşa de frumoasă, aşa de 
feminină... de matură, de inteligentă. Şi vrea de la el atât de 
puţin, o nimica toată... Dar pentru Dumnezeu! Mai încape 
vorbă? „Doamne, ce vrednice de milă sunt femeile, toate...", i-a 
trecut prin minte lui Şurik. 

Ea a mai luat o înghiţitură mică şi s-a mutat chiar la 
marginea canapelei. Şurik s-a aşezat alături. Ea şi-a lăsat 
paharul jos şi şi-a pus mâna fierbinte pe dosul palmei lui. Mai 
departe totul a fost foarte simplu. Şi destul de banal. Singurul 
lucru care l-a uimit pe Şurik a fost temperatura. Era foarte 
mare. Acolo, înăuntrul femeii ăsteia, era foc şi pârjol. Pârjol 
umed. Avea sânii mari şi frumoşi cu sfârcuri tari, mirosea 
minunat, a pătruns-o uşor, a mers ca uns: o mică sforţare şi... 
ca pe munte... Numai că nu la vale, ci în sus... Abrupt, încât i s- 


139 



a cam tăiat răsuflarea. Totul a mers atât de bine. Ea tremura 
puţin înfiorată, el încerca s-o liniştească puţin, încât să nu se 
piardă cu firea.^ Acolo unde Matilda termina, tocmai acolo 
Valeria începea. îşi lua avânt zburând din ce în ce mai sus. Şurik 
îşi dădea seama după expresia feţei că zboară tot mai departe 
de el şi că nu poate să ţină pasul cu ea. înţelegea, de 
asemenea, că mişcările lui simple, banale, fără să le caute cu 
dinadinsul, trezesc în locul acela complicat dinăuntru 
răspunsuri de toate felurile, că pulsează acolo ceva, că se 
deschide şi se închide, că se revarsă ca apoi să sece din nou. 
Ea se oprea încremenită, îl strângea cu putere, îi dădea iarăşi 
drumul, iar el se lăsa în voia ritmului ei ca să fie cât mai în 
acord cu ea şi se încurca în socoteli, pierdea şirul mişcărilor tot 
numărând decolările. 

Simţea că trebuie să se abţină cât mai mult timp, iar 
pauzele ei de leşin îi ofereau şansa asta. 

La unu noaptea Şurik i-a dat telefon mamei şi i-a spus că e 
reţinut, că au avut mult de muncit. într-adevăr, au terminat de 
muncit abia pe la ora trei. 

Stăteau întinşi în aşternutul umed. Ea arăta mai slabă şi 
foarte tânără. Şurik a dat să se scoale, dar ea l-a oprit: 

— Nu se poate aşa, imediat. 

Şurik s-a lungit din nou. A sărutat-o pe ureche. 

Ea a izbucnit în râs: 

— Mi-ai astupat urechea, am surzit. Uite cum se face. 

Şi i-a vârât limba mare în ureche. El a simţit că-l gâdilă şi că 
e umedă. 

—- Aşa ceva nu mi s-a întâmplat niciodată, i-a spus Valeria 
în şoaptă, ieşind anevoie din urechea lui... 

Nici mie, a admis Şurik cu uşurinţă. 

Avea nouăsprezece ani şi erau într-adevăr o groază de 
lucruri care nu i se întâmplaseră încă. 

32 

Vera a recitit scrisorile lui Aleksandr Sighismundovici, două 
pachete cu scrisori de dinainte de război şi de după. Le ştia pe 
de rost şi, odată cu scrisorile, şi-a amintit momentul, locul şi 
împrejurările în care le primise. Şi ce simţise atunci. 

„Aş putea să scriu un roman", i-a venit Verei în minte. Le-a 
aşezat în teancuri, le-a legat cu panglica şi le-a pus la loc. Pe 
măsură ce anii treceau, tinereţea ei îi apărea strălucitoare şi 


140 



plină de sens. Lângă cutia în care erau păstrate scrisorile, Vera 
a dat peste încă una, a mamei. Mama făcuse pur şi simplu o 
pasiune pentru tot felul de cutii, cutiuţe, pachete, ambalaje, 
bomboniere. Păstrase şi cutiile de tablă, şi cutiile de dinainte de 
revoluţie, cutiile de ceai şi dropsuri, cutiile pentru zahăr candel, 
cutiile elveţiene, cutiile franţuzeşti... 

„Ce-o fi acolo?", s-a întrebat Vera, dând la o parte cutia 
rotundă de carton pentru pălării, ca să-şi pună la loc cutia cu 
amintiri. 

A deschis. A rămas uimită. Erau provizii de cârpe pentru 
şters praful, cusute de Elizaveta Ivanovna din ciorapi cu firele 
deşirate, care nu mai aveau nicio întrebuinţare. Şi-a amintit 
cum tăia mama bucăţi din ciorapii vechi, le aşeza în patru 
straturi şi le cosea cu punct în cruce şi în formă de „v". Aşa 
cosea şi cârpele de şters peniţele, numai că le făcea din postav 
vechi. Cât de multe lucruri nu mai aveau nicio întrebuinţare ... 
săculeţele... puişorii de pernă... drotul... inelele pentru şervetele 
de masă... ba chiar şi şervetele de masă... 

Vera a luat două cârpe roz-albe — nimeni nu mai purta 
acum ciorapi de culoarea asta — şi a străbătut camera 
ştergând praful de pe puzderia de obiecte mici şi neînsemnate 
care alcătuiau peisajul obişnuit al vieţii ei. 

„Mama ştergea oglinda, nu ştiu de ce, cu amoniac", şi-a 
amintit Vera uitându-se în oglindă. „Şi nimeni nu-mi mai spune 
că sunt frumoasă. Poate doar Şurik", s-a gândit zâmbind 
chipului drăgălaş. 

Şi-a întors capul la stânga, la dreapta. Arăt destul de bine. 
Chiar aşa. Uite că numai bărbia s-a scofâlcit un pic, atârnă din 
cauza gâtului curbat. Şi, dacă ar fi să dau la o parte gulerul, 
iese la iveală cicatricea roz şi un pic încreţită. Frumoasă 
cicatrice, la alţii a ieşit mai îngroşată, mai grosolană. Ei i-au 
făcut-o artistic, ca la cosmetică... Şi-a atins uşor bărbia 
fleşcăită. Sunt nişte exerciţii anume... A făcut o mişcare 
circulară cu capul şi i-a trosnit ceva la ceafă. Asta-i bună, 
depunere de uraţi. Trebuie să am grijă, să fac gimnastică... 

Trecuseră deja câteva zile de când fusese cu Şurik la 
conservator. în ajun se dusese fără el la muzeul Skriabin. El 
avusese treabă la institut. Se cântase Poemul extazului, pe care 
îl avea în minte de la prima până la ultima notă. Nu încercase 
niciodată să-l cânte, era prea complicat, dar şi-a amintit 
înduioşată cum, în anii tinereţii ei, elevii şcolii de balet executau 
cu meticulozitate exerciţiile coregrafice şi de gimnastică 


141 



sportivă pe muzica asta energică şi smucită. Şi-a amintit şi de 
versurile lui Pasternak, care mergeau foarte bine cu muzica lui 
şi cu Skriabin însuşi, idolul ei din vremea aceea. Ce cultură 
viguroasă, modernă... Totul a dispărut nu se ştie unde, s-a 
spulberat nelăsând, se pare, nicio urmă... Şi la teatru, în afară 
de clasici, n-ai ce să vezi... Se spune că Liubimov... Dar şi acolo 
totul e lăsat pe seama energiei lui Brecht. A biomecanicii... Ce 
vremuri în care nu se întâmplă nimic... Ah da, a apărut Efros. 
Trebuie văzut... Vera stătea cu cârpa de praf în mână şi cu 
gândul în sfere înalte, când deodată s-a auzit soneria, 
neaşteptată şi la o oră atât de târzie. Era vecinul Mihail 
Abramovici... 

— Mă întorceam de la adunare şi am văzut că la dumneata 
arde lumina, a explicat el. 

— Intraţi, vă rog, numai să mă clătesc pe mâini... 

Vera a intrat în baie şi a lăsat să-i curgă un jet de apă pe 
mâini. Abandonase cârpa de praf în chiuvetă. O s-o spele pe 
urmă. 

El stătea în picioare pe covor cu un aer foarte preocupat: 

— Vera Aleksandrovna, aţi reflectat cumva la propunerea 
mea? Subsolul e gol! 

Ea chiar uitase că o scosese de două ori din sărite, sâcâind- 
o să organizeze nu ştiu ce fel de cerc pentru copii în timpul lor 
liber, ca să-i distreze. 

— Nu, nu, nici vorbă, e adevărat că am fost actriţă, e mult 
de atunci, dar nu am dat niciodată lecţii copiilor. Nici nu poate fi 
vorba, a refuzat ferm Vera. 

— Bine, bine... Atunci poate că veniţi la noi contabilă? Avem 
nevoie de un contabil la cooperativă. Bătrâna asta pleacă. V-ar 
şedea bine acolo la noi... S-a gândit puţin şi a adăugat: V-ar sta 
bine oriunde, nu-i aşa? Asta pe de altă parte. Aşa-i? Nu refuzaţi, 
nu refuzaţi! Mai întâi gândiţi-vă! Pur şi simplu nu mai pot, îmi 
ies din pepeni, cum adică, o femeie atât de tânără şi frumoasă, 
să mă scuzaţi, chiar să nu dea dovadă de iniţiativă pe tărâm 
obştesc? 

A plecat în grabă refuzând ceaiul pe care Vera i-l oferise cu 
amabilitate. 

Vera i-a povestit lui Şurik şi ce gândeşte ea despre cultura 
ajunsă o ruină, şi despre vizita lui Mihail Abramovici, care i-a 
propus să facă ceva util pe tărâm obştesc. A râs în bătaie de 
joc. Şurik i-a spus pe neaşteptate: 


142 



— Ştii ce-i, Verusia, ţi s-ar potrivi de minune lecţiile cu 
copiii. Spui lucruri aşa de interesante despre teatru, despre 
muzică. Nu ştiu, zău, poate că ăsta ar fi un lucru bun... 

Mihail Abramovici a venit din nou după câteva zile cu o 
cutie de carton pe care scria cu nişte litere maro, odioase, 
„Marmeladă învelită în ciocolată". Au băut ceai. A ademenit-o 
cu promisiuni în numele comitetului de partid din bloc. Ea a 
zâmbit şi a glumit pe seama propunerii. Ştia de mult că e pe 
gustul bărbaţilor evrei. Mihail Abramovici semăna într-un fel cu 
evreul de la aprovizionare care se îndrăgostise odinioară de 
ea... Dar un asemenea curtezan, asta-i prea de tot... Din ziua 
aceea lui Mihail Abramovici i-a rămas porecla „Marmeladă". 

Vera zâmbea, starea ei sufletească se înviorase, îi revenise 
cât de cât buna dispoziţie, lucru de necrezut pentru luna 
decembrie, l-a propus chiar lui Şurik să organizeze pentru elevii 
lui, dacă nu o serbare de Crăciun adevărată, măcar o întâlnire 
la un ceai. 

— Cu turtă dulce? 

— Bine, poţi să cumperi, să pui şi răvaşe... 

Şurik însă a respins categoric propunerea, ca fiind o 
profanare a tradiţiilor familiei. Oricum cumpărase bradul mai 
demult, îl nimerise foarte frumos de data asta, îl pusese pe 
balcon să aştepte... 

După ce a găsit cârpele de praf ale mamei, Vera a observat 
imediat că, de când murise Elizaveta Ivanovna, casa se 
degradase şi îşi pierduse strălucirea, deşi venise parchetarul, 
lustruise cu două perii şi lăsase în urma lui mirosul de ceară de 
pe vremuri şi luciul plăcut, care dădea parchetului o notă de 
eleganţă. Se mai plimbase şi Vera Aleksandrovna prin 
apartament cu cârpele de praf din ciorapi deşiraţi şi strânsese 
praful în cutele lor roz. Şi totuşi lipsea ceva... l-a vorbit despre 
asta lui Şurik în felul ei melancolic... 

S-a întâmplat într-o seară după cină când stăteau la masă 
— nu la masa din bucătărie aşa cum făceau dimineaţa în grabă, 
ci la masa ovală din camera bunicii. Se auzeau ultimele 
acorduri din Brahms. Şurik ascultase de multe ori discul şi 
aştepta partea finală... 

— Cred, Verusia, că n-are nicio legătură cu casa. în casă 
totu-i în regulă, bunica ar fi foarte mulţumită. De fapt mă 
gândesc şi eu la asta, mă-nţelegi, cred că petreci prea mult 
timp în casă... 


143 



— Zici tu aşa? a întrebat Vera, surprinsă de o asemenea 
trădare curioasă. 

Doar Şurik fusese acela care insistase să iasă la pensie, să 
obţină pensie de invaliditate, nu-i aşa? Şi dintr-odată să-i facă 
una ca asta... 

— Crezi că trebuie să-mi caut de lucru? 

— Nu, nici vorbă. Altceva. Nu un serviciu, ci o ocupaţie. 
Sunt convins că ai putea să scrii recenzii. întotdeauna vorbeşti 
atât de interesant despre teatru, despre muzică. Ştii atât de 
multe... Ai putea să predai... Nu ştiu ce, dar ai putea să faci 
multe... Bunica spunea mereu că ţi-ai risipit talentul, totuşi nu-i 
încă târziu să mai faci ceva... 

— Care talent, Şurik? Am văzut actriţe într-adevăr talentate, 
am cunoscut-o pe Alisa Koonen, pe Babanova... 

După cum se vede, nimeni nu-i vorbise niciodată până 
acum cu atâta stimă şi consideraţie despre personalitatea ei 
artistică aşa cum o făcuse Şurik. Şi asta i-a făcut plăcere. 

33 

Alia nu avea deloc timp pentru stări sufleteşti, oricare ar fi 
acelea — bună dispoziţie, proastă dispoziţie, melancolie. 

Era prea ocupată. Primise totuşi înainte de Anul Nou o 
scrisoare semioficială din Akmolinsk, de la fabrică. Şefa 
laboratorului o felicita în numele foştilor colegi cu prilejul Anului 
Nou, îi scria că au angajat în locul ei două laborante care se 
descurcă mai rău decât ea de una singură. Asta era partea 
plăcută din scrisoare. Mai departe scria că tot laboratorul o 
aşteaptă să vină înapoi ca un adevărat specialist şi că ar fi 
foarte bine să înveţe aşa cum trebuie metodele de analiză 
calitativă şi cantitativă a produselor rezultate din cracarea 
petrolului, pentru că va lucra în direcţia asta. Şi încă ceva: la 
vară, când o să înceapă practica în producţie, fabrica o să 
solicite ca ea să lucreze acasă, iar serviciul de cadre confirmase 
deja că o să-i achite drumul şi o să-i dea salariu pe timpul 
practicii. 

Abia în momentul acela, Alia a început să aibă o anume 
stare sufletească. Proastă dispoziţie. Şi chiar foarte proastă. 
Obişnuită cu gândul că va rămâne la Moscova după ce termină 
Institutul Mendeleev, Alia a înţeles ce greu îi va veni să scape 
de Akmolinsk, de care era agăţată, după cât se pare, pentru 
toată viaţa. 


144 



Singura soluţie era căsătoria şi singurul candidat era Şurik, 
deja căsătorit, chiar dacă era soţ fictiv. Credea, nu ştia nici ea 
de ce, că făcându-i un asemenea serviciu Lenei Stovba, cu care 
nici măcar nu fusese în relaţii de prietenie, el trebuia neapărat 
să se însoare cu ea. Şi nu fictiv de data asta. Număra în gând 
pe degete: se iubiseră de şase ori până acum. Nu o dată, nu de 
două ori. Era totuşi ceva serios. Adevărul e că Şurik nu se arăta 
prea interesat. Era ocupat până peste cap, şi mamă bolnavă, şi 
învăţătură, şi serviciu. Nu avea timp pentru toate, încerca ea să 
se convingă. 

Nu avea de gând să se dea bătută şi îşi imagina că Anul 
Nou era momentul potrivit pentru următoarea 
ofensivă.începând de la jumătatea lui decembrie, s-a plimbat 
de câteva ori pe Novolesnaia ca şi cum ar fi în trecere pe acolo, 
a dat o fugă pe la el acasă, dar nu a avut norocul să-l găsească. 
Vera Aleksandrovna i-a dat să bea ceai cu lapte, s-a purtat 
amabil, dar a fost tot timpul cu gândul aiurea. Alia n-a putut 
trage niciun folos din vizitele astea. Voia să fie invitată de Anul 
Nou aşa cum se întâmplase cu un an în urmă. Faptul că anul 
trecut n-o invitase nimeni îi dispăruse din minte. 

în cele din urmă l-a sunat pe Şurik şi i-a spus că trebuie 
urgent să-i vorbească. Fără să fie deloc curios, Şurik a dat fuga 
la Mendeleevka la unsprezece noaptea, l-a făcut chiar plăcere 
fuga asta scurtă, i-a plăcut şi cum arătau intrarea principală şi 
vestibulul, s-a simţit ca puşcăriaşul care îşi ispăşise pedeapsa şi 
fusese eliberat, iar acum intra în fosta lui celulă ca un om liber. 

Alia l-a întâmpinat pe scări în aceeaşi bluză albastră, cu o 
claie de păr adunată în vârful capului. L-a luat de braţ. Şurik s-a 
uitat în jur. Ciudat, nicio faţă cunoscută şi totuşi învăţase aici un 
an de zile... 

S-au dus la fumoar sub scară. Alia a scos din geantă un 
pachet de ţigări Femina. 

— Fumezi? s-a mirat Şurik. 

— Ei, mă răsfăţ şi eu, a răspuns Alia, jucându-se cu ţigara 
cu filtrul auriu. 

Şurik se simţea totdeauna stingherit în prezenţa ei. 

— Care-i treaba? 

—Am vrut să mă sfătuiesc cu tine în legătură cu Anul Nou. 

Oricât îşi storsese mintea, nu găsise ceva mai abil să spună. 

— Să fac poate o plăcintă sau nişte salată? 

A privit-o nedumerit crezând că vrea să-l invite la cămin. 


145 



— Da' eu rămân acasă cu mama, aşa fac mereu. N-am de 
gând să mă duc nicăieri... 

Era adevărat, dar nu de tot. Avea de gând ca după ora unu 
noaptea, după ce bea paharul obişnuit de şampanie cu mama, 
să se ducă la Ghiia Kiknadze, unde urmau să vină foştii colegi 
de şcoală. 

— Aş vrea să vin şi eu la voi, dar ar trebui să pregătesc 
ceva... 

—Bine, s-o întreb pe mama... a răspuns nehotărât Şurik. 

Alia a lăsat să-i iasă un fir de fum din gura deschisă. Nu mai 
aveace să spună şi totuşi trebuia să spună ceva... 

— N-ai nicio veste de la Stovba? 

— Nu. 

— Eu am primit o scrisoare. 

-Şi? 

— Nimic deosebit. Scrie că după anul ăsta universitar se 
întoarce, că pe fată o s-o lase probabil la maică-sa. 

—Asta-i bine, a fost de acord Şurik. 

— Ai auzit că se căsătoreşte Kalinkina cu Demcenko? 

— Cine-i Kalinkina asta? 

— Voleibalista din Dnepropetrovsk. Cu părul scurt... 

— N-o ţin minte. De la cine să aud, dacă din grupa aia nu 
m-am mai văzut cu nimeni în afară de tine? Doar cu Jenka 
vorbesc uneori la telefon... 

— Da' până şi Jenka are o idilă! aproape că a strigat 
disperată Alia. 

Şi n-a mai avut nimic altceva ce să spună. Şurik n-a dat nici 
cea mai mică atenţie noutăţilor despre foştii colegi. 

— Ah, uitam să-ţi spun. îl ţii minte pe Izrailevici? Ei bine, a 
avut un atac de cord, l-au dus la spital. Şi n-o să poată veni la 
sesiunea din iarnă; pe urmă poate că iese la pensie. 

Şurik îşi amintea prea bine de matematicianul maniac care 
intrase până şi în visele lui. Din cauza lui fugise de la 
Mendeleevka, reexaminarea din toamnă la matematică 
hotărâse totul... 

— Aşa-i trebuie, a mormăit el printre dinţi. Da' tu ce-ai vrut 
să-mi spui? E ceva urgent? a pus Şurik punctul pe i revenind la 
tema întâlnirii. 

— Despre Anul Nou, să ne punem de acord... a spus Alia 
dezorientată. 

— Ah, da, am înţeles, a spus el nehotărât. Asta-i tot? 

— Da. Ar trebui din timp să... 


146 



Şurik a condus-o galant până la staţia de metrou 
Novoslobodskaia şi a alergat acasă uitând imediat şi de ea, şi 
de noutăţile ei puţin interesante. Şi a uitat atât de bine, încât 
nu şi-a amintit de discuţia asta decât la unsprezece noaptea în 
data de 31 decembrie, când împreună cu Vera stăteau amândoi 
în camera bunicii, lângă bradul aprins. Totul era aşa cum îşi 
propuseseră să facă încă de anul trecut: fotoliul bunicii, şalul ei 
aruncat pe speteaza lui, semiîntuneric, muzică şi daruri de Anul 
Nou sub brad... 

— Cine ar putea să fie? s-a uitat neliniştită Vera 
Aleksandrovna la Şurik, auzind soneria. 

— Oh, Doamne! E Alia Togusova! 

— Iarăşi. 

Vera a oftat înclinându-şi tristă capul. 

— De ce ai invitat-o? 

— Mamă! Nici prin cap nu mi-a trecut! Cum de te-ai gândit 
la aşa ceva? 

Stăteau fără să scoată o vorbă, în faţa lor pe masă se aflau 
trei tacâmuri. Vera Aleksandrovna a bătut cu degetele delicate 
în masă: 

— Ştii ce spunea bunica într-o situaţie ca asta? Musafirul e 
trimisul Domnului... 

Şurik s-a ridicat şi s-a dus să deschidă. Era furios şi pe el, şi 
pe Alia. în uşă era chiar ea, cu salata şi plăcinta. Se uita la el cu 
o privire imploratoare, zâmbindu-i fără ruşine. I s-a făcut tare 
milă de ea. 

Anul Nou era dat peste cap, şi asta nu era tot. Nu avea de 
unde să ştie până unde se poate ajunge. 

Masa era frumos aranjată, dar sărăcăcioasă. Plăcinta Aliei 
era arsă deasupra şi necoaptă înăuntru. Şurik a mâncat două 
bucăţi fără să bage de seamă. Nici Vera Aleksandrovna n-a 
remarcat, pentru că nu s-a atins de plăcintă. Vera nici măcar n- 
a încercat să se ducă la pian. Şurik suferea văzându-i chipul 
bosumflat. întâmplarea grotescă de anul trecut, cu intruziunea 
scandaloasă a Fainei Ivanovna, avusese cel puţin ceva teatral. 
Nici Alia nu era în apele ei: a obţinut ce-a vrut, era împreună cu 
Şurik şi cu mama lui la masa de Anul Nou, dar nu simţea că a 
repurtat o victorie. Era clar că, într-o asemenea formaţie, a treia 
persoană e de prisos. La douăsprezece au ciocnit paharele. 
Apoi Şurik a adus ceaiul şi patru prăjituri pentru care fusese de 
dimineaţă pe Arbat. După cincisprezece minute Vera s-a ridicat 
şi a plecat să se culce pretextând că o doare capul. 


147 



Şurik a dus farfuriile şi le-a aşezat în ordine în chiuvetă. Alia 
le-a spălat imediat fără să scoată un cuvânt. Aşa cum se spală 
eprubetele la laborator — se înlătură complet grăsimea şi se 
clătesc de douăzeci de ori să nu rămână nicio urmă. 

=Te conduc până la metrou. Merge încă, i-a propus Şurik. 

Alia i-a aruncat o privire de copil pedepsit şi i-a spus 
disperată: 

=Asta-i tot? 

Şurik voia să scape cât mai repede de ea şi să alerge la 
Ghiia: 

— Altceva ce mai vrei? Vrei un ceai? 

în momentul ăsta ea s-a îndreptat spre colţul de lângă uşa 
bucătăriei, şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a început să plângă 
cu lacrimi amare. Mai întâi încet, pe urmă mai tare. Umerii, care 
la început îi tresăltaseră uşor, acum i se scuturau de-a binelea, 
s-au auzit hohote de plâns în cascadă şi un zgomot ciudat care 
l-a uimit pe Şurik: Alia îşi lovea încetişor capul de tocul uşii. 

— Ce-i cu tine, Alia, ce ai? 

Şurik a luat-o de umeri, a vrut s-o întoarcă spre el, dar 
corpul ei era ca un trunchi de copac împlântat în podea. N-a 
putut să-l clintească. 

Scotea nişte sunete hârâite, ritmice, nişte sughiţuri 
sacadate, scoţând aerul afară ca şi cum s-ar sufoca vlăguită. 

„Parcă umflă cu pompa o cameră spartă", i-a trecut prin 
minte lui Şurik. 

A vârât mâna între ea şi uşă, dar zgomotul de cameră 
umflată cu pompa nu s-a întrerupt. Sunetele au devenit şi mai 
puternice. Şurik se temea că aude mama. Era convins că nu 
doarme, că stă culcată cu cartea şi cu mărul... Opintindu-se şi 
mirându-se cum se împotriveşte trupul ei plăpând, a smuls-o 
din podea, a dus-o la el în cameră şi a închis uşa cu piciorul. A 
vrut s-o aşeze pe canapea, dar ea se agăţa de el cu mâinile 
îngheţate, se contorsiona, îşi mişca dezordonat capul şi umerii. 
Când a reuşit s-o aşeze, a făcut un pas înapoi, îngrozit: îşi 
dădea ochii peste cap, gura i se strâmba spasmodic, mâinile îi 
erau crispate, era limpede că-şi pierduse cunoştinţa... 

„Salvarea! Trebuie să chem salvarea!" Şurik s-a repezit la 
telefon, dar s-a oprit cu receptorul în mână. Verusia se va 
speria groaznic... A lăsat jos receptorul, a turnat apă într-o 
ceaşcă de ceai şi s-a întors la Alia. Ea se zbătea spasmodic cu 
mâinile crispate, în schimb, nu mai scotea sunetele acelea de 
cameră de bicicletă, l-a ridicat puţin capul, a încercat să-i dea 


148 



apă, dar buzele îi erau strânse zdravăn. A pus ceaşca deoparte, 
s-a aşezat la picioarele ei. A observat că-i tremură şi ele în 
acelaşi ritm. Fustiţa ridicată arăta jalnic, i se zăreau picioarele 
subţirele sub ciorapii lăbărţaţi din tricot, de trei ori mai mari 
decât măsura ei. Şurik a încuiat uşa, i-a scos ciorapii şi a 
început să execute procedura de resuscitare. Nu avea în 
arsenalul lui alte mijloace de acţiune, în schimb, acesta pe 
care-l avea şi care îi era la îndemână şi-a făcut efectul. 

Ea şi-a venit în fire peste o jumătate de oră. Şi-a amintit că 
a spălat vasele, că a ajuns pe urmă pe canapeaua lui Şurik şi a 
notat în gând cu adâncă satisfacţie: „E a şaptea oară!"în timp 
ce se încheia la pantaloni, Şurik s-a interesat galant cum se 
simte. Ea simţea ceva ciudat: capul îi vuia, şi-l simţea greu. A 
ajuns la concluzia că era din cauza şampaniei. 

Metroul nu mai circula. Şurik a dus-o cu taxiul la cămin, a 
sărutat-o pe obraz şi cu acelaşi taxi a plecat la Ghiia, fericit că a 
ieşit din încurcătură şi că totul s-a terminat cu bine. Şi-a luat de 
pe suflet păţania asta neplăcută. 

La Ghiia petrecerea era în toi. Părinţii lui plecaseră la Tbilisi, 
lăsându-i în grijă casa şi pe sora lui mai mare, o grăsană scundă 
care arăta a mongolă şi vorbea nedesluşit. De obicei o luau cu 
ei, dar de data asta n-au putut: era răcită şi se ştia că răcelile ei 
erau urmate de complicaţii grave. Pe lângă foştii colegi de 
şcoală, Ghiia mai invitase şi câţiva colegi de la institut şi, cum 
se întâmplă adesea, erau fete din belşug, iar de dansat, dansau 
mai degrabă în grup. Şurik a nimerit tam-nisam în hora asta şi a 
dansat cu entuziasm un rock-and-roll sau ceva ce el numea 
aşa, întrerupându-se doar pentru băutura care curgea în valuri. 
Bea, dansa şi simţea că tocmai de aşa ceva are nevoie ca să 
scape de spaima asta care nu-l mai încercase până acum şi 
care i se cuibărise undeva în fundul sufletului, la aşa o 
adâncime, încât nici măcar nu bănuise că există. Ca şi cum în 
casa în care trăia şi pe care o ştia până la ultima cărămidă mai 
ieşise la iveală o pivniţă tainică... 

O parte din coniacul gruzin adus în cisterne de la Tbilisi la 
Moscova pentru chiolhanuri locale era consumată de prietenii 
gruzini ai directorului fabricii de coniac. Canistra de douăzeci de 
litri primită în dar se afla în bucătărie. Coniacul nu era chiar 
prost, deşi era departe de a fi bun, dar cantitatea era atât de 
mare, încât calitatea nu mai avea nicio importanţă. Era acelaşi 
coniac cu care-l tratase Valeria Adamovna, provenea din 
aceeaşi sursă. Şurik bea coniacul cu stacana, şi nu cu paharul 


149 



de coniac umplut pe sfert, chinuindu-se să scape cât mai 
repede de obsesia Aliei cu ochii daţi peste cap şi cu picioruşele 
chircite zbătându-i-se spasmodic. 

într-un ceas a atins culmea beţiei, iar timp de patruzeci de 
minute s-a aflat în starea aceea fericită de dragul căreia 
milioane de oameni toarnă în ei de mii de ani apa de foc care 
preface în cenuşă trecutul umbrit de eşecuri fără număr şi 
viitorul ameninţător. Stare fericită, dar de scurtă durată, din 
care Şurik a păstrat câteva amintiri: sora grăsună a lui Ghiia cu 
feţişoara lată şi radioasă, care ţopăia în jurul lui fără să ţină 
seama de ritmul muzicii, fata înaltă cu părul lung, îmbrăcată în 
albastru, cu o plăcintă muşcată puţin, pe care i-o îndesa în 
gură, colega lui de clasă, Nataşa Ostrovskaia, care se îngrăşase 
şi care-l tot sâcâia arătându-i inelul de logodnă, şi din nou 
grăsuna scundă trăgându-l stăruitor de mână undeva. 

Şi-a mai amintit că vomitase la closet şi se bucurase că 
nimereşte fix în mijlocul vasului fără să greşească ţinta nici 
măcar cu un milimetru. Din momentul acela nu şi-a mai amintit 
nimic până în clipa când s-a trezit pe patul îngust dintr-o 
cameră necunoscută. Era o cameră de copil, judecând după 
numărul jucăriilor de pluş. Picioarele îi erau strivite de ceva, era 
sora lui Ghiia, care dormea pe ele cu un urs mare de pluş în 
braţe. 

Şi-a tras cu grijă picioarele de sub perechea înduioşătoare 
de-a dreptul. Grăsuna a deschis ochii, i-a zâmbit vag şi a 
adormit din nou. O bănuială tulbure i s-a strecurat o clipă în 
suflet, dar a alungat-o imediat fără vreun efort S-a ridicat din 
pat. I se învârtea capul. îi era sete. Picioarele îl dureau tare, 
naiba ştie de ce. S-a dus la bucătărie. Aici era peste tot o 
murdărie de nedescris: podeaua lipicioasă, farfurii şi pahare 
sparte, mucuri de ţigară şi resturi de mâncare... Pe covorul din 
sufragerie, înveliţi cu paltoane şi cu cearşafuri de plapumă de 
un alb sfidător, dormeau un număr imprecis de musafiri. 

Şurik şi-a înhăţat scurta, care, spre norocul lui, zăcea în 
mijlocul vestibulului, şi a şters-o. Cât mai repede, acasă la 
mama. 

Alia era mulţumită de victoria repurtată de Anul Nou. S-a 
sculat târziu, s-a trezit că e singură în cameră. Colegele 
plecaseră care-ncotro. 

Şurik nu s-a mai arătat. L-a sunat din nou, l-a invitat o dată 
la teatru, altădată l-a rugat să-i care un frigider la cămin: o 


150 



funcţionară de la catedră îi dăduse frigiderul ei vechi. Şurik s-a 
prezentat, a ajutat-o. A plecat în graba mare... Alia era necăjită: 
nu ieşea nimic din legătura asta amoroasă. începea sesiunea, 
avea de gând să-l sune, dar se temea să nu strice totul 
definitiv. 

Au luat-o pe urmă să lucreze la comisia de înscriere. Chiar 
ea primea actele de la absolvenţii de liceu, îi examina cu un 
ochi priceput, le scria repartiţia pentru cămin şi îşi amintea de 
fiecare dată că nu mai departe de acum doi ani abia se târâse 
până aici cu geamantanul acela groaznic, cu tălpile roase până 
la sânge. O încerca un sentiment de mândrie că acum se află 
departe de timpul şi locul acela, aşa cum e departe cerul de 
pământ. 

Cantina de la institut nu era deschisă vara, aşa că Alia se 
ducea la brutărie şi cumpăra covrigi pentru toată comisia. 
Odată a traversat strada pe roşu şi a fost lovită de o maşină. 
Nu-şi amintea deloc cum s-a întâmplat. Când şi-a revenit, în 
jurul ei era multă lume adunată. Şoferul care o lovise se suise 
valvârtej în prima maşină care-i ieşise în cale. 

Coastele îi erau toate întregi, dar o durea şoldul, iar piciorul 
stâng îi era julit. Doi miliţieni au încheiat procesul-verbal. Ea era 
şi victimă, şi contravenientă. A rugat să nu fie chemată 
salvarea, a spus că nu i s-a întâmplat nimic grav. Unul dintre 
miliţieni, cu părul blond decolorat şi prăpădit ca vai de el, s-a 
aplecat spre ea şi i-a spus: 

— E mai bine pentru tine dacă vine salvarea. 

Dar Alia s-a temut c-o vor ţine mult timp în spital şi îşi va 
pierde slujba, l-a spus miliţianului că lucrează ca secretară la 
comisia de înscriere şi că nu vrea nici în ruptul capului să piardă 
vremea în spital. Pe albinos îl chema Nikolai Ivanovici Krutikov, 
a dus-o cu maşina miliţiei la cămin. Era plutonier, dar nu 
sectorist, cum crezuse ea, ci agent de circulaţie. 

Pe urmă, după ce s-au cunoscut îndeaproape, i-a explicat 
de ce era mai bine să vină salvarea. Nikolai Krutikov era şi el 
venetic, dar nu din ţinuturi îndepărtate, ci din aceeaşi regiune, 
şi locuia la căminul pentru miliţieni. După armată intrase în 
miliţia moscovită şi se socotea un om norocos. Urma să 
primească în curând o cameră, iar dacă se căsătorea, se făcea 
cu o garsonieră. 

Lucrurile n-au mers chiar atât de repede. Au primit 
garsoniera abia peste doi ani. Un an au mers la cinematograf, 
iar Alia nu i-a permis niciun fel de intimitate: se făcuse fată 


151 



deşteaptă. Numai după ce s-au căsătorit, a iubit-o aşa cum 
trebuie, ca Enrique pe Lenka Stovba. Au locuit cu chirie un an 
pe străduţa Pîhov, s-au mutat pe urmă într-o garsonieră în 
spatele gării Saviolovsk. Totul a mers ca pe roate, nici că putea 
visa la ceva mai bun: când a venit momentul să se întoarcă la 
Akmolinsk, Alia era deja măritată, înregistrată la miliţie cu drept 
de rezidenţă, însărcinată şi înscrisă la doctorat. 

Doar o singură dată a ajuns Alia la Akmolinsk, la 
înmormântarea mamei. De Şurik nu-şi mai amintea, la ce bun 
să-şi aducă aminte de eşecuri?! Din toată povestea asta a 
rămas doar ceaiul englezesc. A cumpărat un vas pentru lapte, 
bea ceai cu lapte, iar biscuiţii i-a mutat din pachet într-un vas 
mic. Are de gând să-şi înscrie fetiţa, când va mai creşte, la 
şcoala de muzică. O fetiţă tare bună! 

34 

Sezonul estival a fost unul foarte reuşit pentru Vera 
Aleksandrovna. Au închiriat casa de vacanţă de la aceeaşi 
proprietăreasă, Olga Ivanovna Vlasocikina. Aici îşi petrecuseră 
toate verile de când se născuse Şurik, cu excepţia unei 
perioade foarte scurte. Nu ocupau acum corpul de camere în 
care locuiseră înainte — cele două camere din faţă cu verandă 
ci o parte a casei mult mai modestă care dădea în spate, unde 
se aflau o cameră cu terasă şi o bucătărie separată. Deşi 
spaţiul era mai mic, noul loc era mai comod. în ajunul instalării 
lor, Şurik cărase din magazia unde familia îşi păstra lucrurile 
trebuincioase pentru vacanţă mobila transportată aici în 
vremea marii mutări din străduţa Kamergherski pe strada 
Novolesnaia. Mare nebunie să te muţi dintr-o singură cameră, 
împărţită şi ea în compartimente, într-o locuinţă cu trei camere 
şi să-ţi rămână un surplus de mobilă. Mobila de prisos consta în 
câteva scaune vieneze, o pereche de etajere, o masă pliantă 
care-şi pierduse calitatea de masă pentru musafiri... Toată 
averea asta mutată de două ori, păstrată intactă de 
proprietăreasă, a fost aşezată acum în noua cameră. Mobila le- 
a amintit lui Şurik şi Verei Aleksandrovna de Elizaveta Ivanovna: 
obiectele astea nu ştiau de moartea ei, părea că o aşteaptă 
scaunul cu albăstrele ca petele de cerneală, brodate pe 
tapiţeria de pe spetează. Cu toate că acum, după doi ani, 
durerea pierderii se mai veştejise, ca de altfel şi albăstrelele... 


152 



Acum pe scaunul ăsta stătea Irina Vladimirovna, vechea 
prietenă a Verei, care îi era rudă de departe. Fiică de negustor, 
femeie singură, ascunzându-şi toată viaţa originea, Irina se 
stabilise departe de Saratovul natal, într-o suburbie a Moscovei, 
la Maloiaroslaveţ, lucrase, ca Şurik, la o bibliotecă, iar acum, 
ieşind la pensie, acceptase cu bucurie propunerea Verei să 
locuiască cu ea în casa de vacanţă. Irinei i se părea că Vera e o 
fiinţă superioară încă de pe vremea când aceasta era tânără 
artistă. Eşecurile din viaţa prietenei nu reuşiseră în niciun fel 
să-i clatine respectul pentru ea, în care se afla şi o umbră de 
umilinţă. 

Şurik s-a bucurat şi el: prezenţa unei prietene care să-i ţină 
mamei companie era o mare uşurare. Călătoria zilnică cu trenul 
arhiplin îi răpea mult timp, iar acum, datorită Irinei 
Vladimirovna, putea să nu înnopteze la casa de vacanţă în 
fiecare zi. Venea cu alimente o dată la două zile, uneori şi la 
trei-patru zile. Irina, care trăise toată viaţa, dacă nu în sărăcie 
lucie, oricum la mare strâmtoare îndurând lipsuri de toate 
felurile, se ocupa cu pasiune de gătit în stil mare: alimente erau 
după pofta inimii, chiar prea multe, iar ea cocea, fierbea şi 
prăjea înăbuşit cu mare entuziasm, întocmai ca Elizaveta 
Ivanovna. Vera Aleksandrovna, obişnuită să mănânce puţin şi 
cu gândul aiurea, o smulgea cu greu pe Irina Vladimirovna din 
bucătărie ca să se plimbe cu ea până la lac sau până la 
pădurea de mesteceni... De obicei ea se împotrivea, iar Vera se 
plimba singură, făcea gimnastică pentru respiraţie într-o poiană 
ascunsă, alternând inspiraţiile lungi, ca să golească plămânii 
încărcaţi la refuz, cu expiraţii scurte şi energice. Simţea afluxul 
de sănătate în tot corpul şi îndeosebi în gâtul vătămat de 
operaţie. în timpul ăsta, Irina curăţa cu frenezie, amesteca şi 
freca de să iasă untul din toate. înainte să vină Şurik aşeza 
masa, plăcinta caldă se fleşcăia de umezeală sub două şervete, 
în pivniţa adâncă se închega piftia pusă pe gheaţă, compotul se 
odihnea acoperit bine cu un capac. 

Şurik sosea la apusul soarelui, se spăla pe mâini într-un vas 
rudimentar pentru spălat şi scotea din magazie bicicleta veche 
primită în dar de la bunica la treisprezece ani: îi venea mereu 
cheful să dea o tură în jurul lacului şi să facă o baie. Umfla 
şerpii de cauciuc, ştergea aripile murdare cu o pijama de copil 
aruncată de mult timp la cârpe, savurând dinainte plăcerea 
trepidaţiilor când va trece peste rădăcinile care brăzdează 
poteca roşiatică, bucurându-se la gândul că va prinde viteză 


153 



când o va lua la vale, că va simţi din plin aerul care îi atinge 
fruntea şi îl face să se înfioare... Irina însă îl ruga aproape cu 
umilinţă să mănânce mai întâi pentru că totul e cald, că se 
răceşte, iar el se lăsa înduplecat şi se aşeza la masă. Iar ea 
încremenea în spatele lui având aerul unei găini gata să se 
apuce de ciugulit grăunţe, îi vâra iute sub nas ba o ridiche, ba 
solniţa, ba încă o bucată de plăcintă, iar el se îndopa ca o pisică 
flămândă cât pe ce să aţipească la masă cu burta plină. 

— Mulţumesc, tuşică, mormăia Şurik. 

Simţindu-se vinovat faţă de bicicletă, o ducea neplimbată 
înapoi în magazie, le săruta pe băbuţe şi cădea lat pe divanul 
plin de gloduri, cufundându-se într-un somn adânc. 

Irina punea apă caldă într-un lighenaş, spăla îndelung 
vesela bolborosind ceva abia auzit. Vorba îi era timidă: nefiind 
obişnuită în singurătatea ei cu interlocutori, bolborosea 
lansându-se într-un nesfârşit monolog. 

Nu deschidea bine ochii că şi începea litania de dimineaţă, 
că e vreme bună, că laptele e minunat, că a dat cafeaua în foc, 
că s-a rătăcit cine ştie unde cârpa de praf, că nu e bine spălată 
ceaşca şi ce model drăguţ are farfurioara. Spre seară vorba îi 
era mai înceată din cauza oboselii şi, cu toate acestea, vorbea 
şi iar vorbea — că soarele a apus, că s-a întunecat şi se ridică 
umezeala din pământ, că miroase tutunul de lângă fereastră, 
da, da, miroase... Şi dându-şi brusc seama întreba: 

— Nu-i aşa, Vera? 

De mult nu mai simţea nevoia să aibă un interlocutor şi nu 
aştepta răspunsul. 

Vera era foarte mulţumită de compania ei. Deşi Irina era 
mai tânără cu doi ani, în viaţa de toate zilele lucrurile se 
aranjaseră într-un mod care Verei îi era familiar: ca şi cum 
Elizaveta Ivanovna îi trimisese la timp un înlocuitor să facă de 
mâncare, să facă curat, să aibă grijă... Numai cu Şurik nu putea 
să stea de vorbă. Apărea fulgerător şi adormea la fel, aşa încât 
Vera nu reuşea să discute nenumăratele noutăţi culturale din 
anul acela: că l-au tradus pe Scott Fitzgerald, că Robert 
Stouroua a pus în scenă Cercul de cretă caucazian, că urmează 
să vină la Moscova celebrul teatru de păpuşi din Milano... Deşi 
lucrase la bibliotecă, Irina Vladimirovna era atât de buimăcită 
de avalanşa de produse alimentare, încât nu avea cum să se 
ridice la înălţimea preocupărilor culturale ale rudei sale. 

Dimineaţa Şurik sărea din pat la auzul ceasului deşteptător, 
mânca micul dejun, lung cât o zi de post, pregătit de harnica 


154 



Irina, şi alerga la tren. Seara îl aştepta Valeria cu berzele 
zburându-i pe spate şi pe piept, iar el îşi ţinea făgăduiala — 
onest, sârguincios, conştiincios, aşa cum îl învăţase bunica lui, 
să îşi achite toate obligaţiile. 

La vremea aceea Valeria îi mărturisise deja că nu şi-ar fi 
îngăduit niciodată o legătură amoroasă cu un puştan, dacă nu 
ar fi dorit de mult timp să nască un copil. Şurik se fâstâcise: 
avea deja un copil la activ. 

— E ultima mea şansă. E cu putinţă să-mi refuzi ceea ce 
natura însăşi reclamă? şoptise înfocată Valeria. 

Şurik nu s-a împotrivit la ceea ce voia natura. Toată vara a 
trudit fără pic de odihnă pentru binele naturii, iar la sfârşitul lui 
august Valeria i-a spus că truda lui a fost încununată de succes 
— e însărcinată. Când medicul ginecolog a consultat-o şi a 
confirmat sarcina de şapte săptămâni, şi-a amintit de 
legământul făcut şi a hotărât ca de data aceasta să-şi ţină 
cuvântul dat în faţa lui Dumnezeu. A plâns toată noaptea: 
recunoştinţa, amărăciunea că renunţă de tot la iubirea 
bărbaţilor — aşa vedea ea lucrurile atunci visul să aibă o fetiţă 
şi spaima să aducă pe lume un copil a cărui concepere şi 
naştere îi erau interzise cu desăvârşire, dată fiind infirmitatea 
ei, toate acestea s-au topit într-un talmeş-balmeş lacrimogen. 
Dar erau mai degrabă lacrimi de fericire... 

La sfârşitul vacanţei de vară, Valeria i-a comunicat lui Şurik 
că nu se vor mai întâlni şi i-a făcut cadou ca amintire o gravură 
din colecţia tatălui ei: întoarcerea fiului rătăcitor de Durer. Şurik 
nu a înţeles aluzia, a primit cu smerenie vestea despărţirii şi 
cadoul fără să se amărască prea tare. Valeria nu l-a mai invitat 
acasă la ea. 

La serviciu o vedea destul de rar pe şefa lui: ea îşi petrecea 
mare parte din timp în biroul ei, iar Şurik lucra acum la fişier... 
Când se întâlneau pe coridor, Valeriei Adamovna îi străluceau 
ochii albaştri în timp ce îi arunca priviri pline de înţeles şi îi 
zâmbea în fugă ca şi cum nu ar fi fost nimic între ei. Iar pe el îl 
cuprindea o căldură plăcută, simţindu-se mulţumit că îşi făcuse 
bine treaba: ştia că îi e recunoscătoare... 

35 

Apartamentul din Moscova era neîngrijit şi plin de praf, 
arăta de parcă nu ar fi fost locuit. Irina Vladimirovna, care se 
întorsese împreună cu Vera de la casa de vacanţă, s-a apucat 


155 



imediat de curăţenie cu cârpa umedă. Trei zile întregi s-a târât 
pe brânci cu cârpa bolborosindu-şi litania fără sfârşit: 
ghemotocul de praf s-a pitit chiar în colţ, acum o să-l scoatem 
de-acolo... parchetul e bun, de stejar, da' are o crăpătură sub 
plintă... e timpul să spălăm cârpa, e de-a dreptul neagră... şi de 
unde să se fi adunat atâta murdărie... 

Vera a coborât afară cu o carte, s-a aşezat pe bancă. Nu 
avea chef de citit. Se topea la căldura soarelui cu gâtul acoperit 
cu eşarfa de voal care o ferea de razele ucigătoare interzise de 
medici. 

„Păcat că am plecat aşa devreme de la casa de vacanţă”, s- 
a gândit toropită de căldură. „Mama stabilise o data pentru 
totdeauna ordinea lucrurilor — să plecăm în ultima duminică 
din august ca să ne pregătim de începerea anului şcolar. 
Trebuia să stăm până se strică timpul...” 

— Bine aţi venit! Bine aţi venit acasă, Vera Aleksandrovna! 

în faţa ei stătea semeţ Mihail Abramovici, cu palma întinsă 
pentru o strângere de mână sinceră, tovărăşească. Vera 
Aleksandrovna s-a dezmeticit după baia de soare, şi-a văzut 
vecinul în pantaloni de doc, cu o cazacă ucraineană decolorată 
şi cu nelipsita tichie roşie. 

„Parcă e un personaj dintr-un film comic de dinainte de 
război", s-a gândit Vera. 

— Permiteţi-mi să mă aşez lângă dumneavoastră. 

Şi-a găsit în sfârşit locul la marginea băncii şi s-a aşezatcu o 
mişcare precaută, de om suferind de hemoroizi. 

— Totul e în regulă! i s-a adresat mulţumit. O minune de 
local! A murit Varvara Danilovna de la etajul şapte, iar fata ei a 
făcut cadou comitetului de bloc un pian minunat. Trebuie doar 
acordat puţin şi cu asta, gata! E deja gata şi orarul: luni e 
adunarea consiliului de administraţie, miercuri e comisia 
noastră de revizie, vineri doctorul Bruk dă consultaţii gratuite 
pentru locatarii din imobil. Iar dumneata să alegi ce zi doreşti şi 
va fi ziua dumitale! Poţi să organizezi un cerc pentru copii, 
poate un cerc de teatru sau unul de muzică! Cum vrei 
dumneata. Cum rămâne, deci? 

Avea un aer triumfător. 

— O să mă gândesc, a spus Vera Aleksandrovna. 

— Ce-i de gândit aici? Marţi e a dumitale. Sau poate joi, sau 
sâmbătă? 

Era plin de entuziasm văduvul ăsta, iar zelul cu care se 
punea în slujba comunităţii era amplificat de înfăţişarea plăcută 


156 



a doamnei acesteia drăguţe şi cultivate, care avea un aer atât 
de tineresc. 

„O comoară, o adevărată comoară", s-a gândit Mihail 
Abramovici, „dacă aş fi întâlnit o asemenea femeie în 
tinereţe..." 

Seara târziu, la cină, Vera i-a povestit lui Şurik de întâlnirea 
cu Mihail Abramovici. Nu îi scăpase admiraţia de bătrân 
îndrăgostit, dar i se părea că e atât de comic în cazaca lui 
cusută cu punct în cruce cu floricele şi cu tichia unsuroasă după 
atâţia ani în care îl slujise stându-i pe chelie... 

De data asta Şurik nu a turnat gaz peste foc, neavând chef 
să întreţină conversaţia purtată de obicei în zeflemea. A 
terminat dus pe gânduri pârjoala pregătită de Irina 
Vladimirovna din trei feluri de carne, aşa cum scrie la carte, s-a 
şters la gură şi a spus neaşteptat de serios: 

— Da' ideea nu-i aşa de rea, Verusia! 

Irina, care timp de trei luni fusese doamnă de companie şi 
nu avusese măcar o dată o părere personală, a lăsat brusc pata 
de pe plită, invizibilă pentru restul lumii, pe care o ştergea 
atentă cu o cârpă albă: 

— Şi copiii, copiii, Verocika! Ce bucurie ar fi pentru ei! Cu 
cultura ta! Cu talentul tău! 

Pe obraji i-au apărut nişte pete roşii. 

— Ai putea să ţii cursuri şi la institut, şi la academie! Atâtea 
lucruri ştii şi despre artă, şi despre muzică, nu mai spun despre 
teatru! Uită-te ce pedagog a fost răposata Elizaveta Ivanovna, 
câţi oameni a învăţat, iar tu degeaba eşti talentată. Nu serveşte 
la nimic! E păcat să nu dai lecţii! 

Vera a izbucnit în râs. Nu o văzuse niciodată pe Irina atât de 
pasionată. 

— Ce tot spui, Irişa? Ce ţi-a venit să mă compari cu mama? 
Mama a fost un adevărat pedagog, iar eu sunt o actriţă ratată. 
O muziciană care nu şi-a terminat studiile. O contabilă 
mediocră. Şi infirmă pe deasupra! 

Ultimele cuvinte le-a pronunţat chiar cu oarecare sfidare. 

Irina şi-a lovit palmele uimită, scăpând din mâini cele două 
cârpe: 

— Cum aşa? Câte lucruri interesante am auzit vara asta de 
latine! Eşti o comoară de înţelepciune! Spune-i tu, Şurik! Eşti 
tobă de învăţătură! Cine îşi mai aminteşte azi de dansul antic? 
Tu povesteşti de parcă l-ai văzut cu ochii tăi! Cât priveşte 
cunoştinţele tale despre filozofia dansului... 


157 



— Euritmia, i-a şoptit Vera Aleksandrovna. 

Chiar aşa! Şi toate câte le povesteşti despre dansurile 
sacre! Ai pur şi simplu o bibliotecă în cap! Şi despre Isadora 
Duncan! 

Irina a luat cârpele scăpate pe podea şi a închis subiectul: 

— E de datoria ta! Eu aşa cred, că pur şi simplu e de datoria 
ta să dai lecţii. 

A doua zi, la intrarea în imobil şi afară, atârna un anunţ 
scris cu cerneală violet pe hârtie de ambalaj: „Cercul de cultură 
teatrală îşi începe activitatea în localul administraţiei, marţea 
de la ora 7 seara. Cursurile le ţine Vera Aleksandrovna Korn. 
Sunt invitaţi copiii de vârstă şcolară. Se recomandă!" 

Mihail Abramovici nu s-a putut abţine să nu scrie ultima 
exclamaţie care a înlocuit anunţul lui preferat „Se interzice!", 
dar tonul ameninţător a rămas. 

Cu ideea asta de-a dreptul ridicolă — cercul subteran de 
cultură teatrală ţinut în subsolul imobilului —, viaţa Verei a luat 
un curs nou. La drept vorbind, viaţa ei a început să se schimbe 
din momentul când i-au scos tiroida hipertrofiată care îi otrăvea 
corpul şi îi submina moralul. Iar cercul ăsta, care se născuse 
numai şi numai la presiunea de esenţă comunistă a lui Mihail 
Abramovici şi din cauza prostiei lui bine intenţionate, a obligat- 
o pe Vera să se întoarcă la lucrurile care o interesaseră în 
tinereţea ei. Era ca şi cum s-ar fi întors în patria ei dragă după o 
lungă absenţă. 

Acum, după ce îşi făcea gimnastica de dimineaţă fără să se 
grăbească, după ce îşi lua fără să dea zor micul dejun, îşi pudra 
nasul, se îmbrăca gândindu-se îndelung cu ce anume şi pleca la 
bibliotecă. Nu aşa devreme ca Şurik şi nu la Biblioteca Lenin, ci 
la biblioteca teatrului, şi nu în fiecare zi, ci de trei ori pe 
săptămână. De mult timp era înscrisă acolo, avea multe 
cunoştinţe, dar acum şi-a ales un loc în sala de lectură la a 
doua masă de la fereastră, unde să stea mereu şi unde nu era 
curent. Era locul ei personal, se simţea bine acolo. Numai în 
timpul sesiunilor locul era ocupat de alţii. Evita să vină în cele 
trei sau patru săptămâni când studenţii la teatru citeau cărţi în 
draci. în cazul ăsta împrumuta cărţi pe permis. Nu putea lua pe 
permis revistele vechi care o interesau, le primea numai în sala 
de lectură. 

Uneori Şurik trecea s-o ia de la bibliotecă şi se duceau 
împreună la magazinul Eliseev, cumpărau una dintre 


158 



delicatesele pe care altădată le aducea acasă Elizaveta 
Ivanovna. După ce umblau o vreme fără rost unul lângă altul, 
plecau acasă cu două troleibuze: la început de-a lungul străzii 
Gorki, apoi trei staţii până la Butîrski Val. Vera Aleksandrovna 
nu suporta metroul — se sufoca şi devenea nervoasă. 

— Când intru în metrou, mă apucă imediat tiroida, îi explica 
lui Şurik. 

El însă nu avea nimic contra călătoriei extrem de lungi. Nu 
se plictisea niciodată cu mama lui. Ea îi povestea pe drum ce 
citise în legătură cu istoria teatrului, iar el o asculta cu toată 
înţelegerea unui fiu iubitor. 

Vera îşi lua notiţe într-un caiet şi îşi pregătea lecţiile cu 
elevele ei micuţe. La cercul de teatru veneau numai fete. Cei 
doi băieţi care veniseră la lecţii în momente diferite nu 
rezistaseră în poiata asta numai cu fete. Singurul tânăr care 
venea la lecţii era Şurik. La început a venit să o sprijine moral şi 
să aranjeze scaunele. Pe urmă i-a intrat în obicei: seara de luni, 
după terminarea cursurilor, aparţinea Matildei, iar marţi era 
exact ziua când nu avea cursuri şi şi-o consacra cercului de 
teatru. 

Serile de sâmbătă şi duminică erau consacrate cu bună- 
ştiinţă mamei, un fapt hotărât o dată pentru totdeauna. Fără 
niciun fel de discuţie. Spre mulţumirea lor reciprocă. Se 
întâmpla uneori ca Şurik să o anunţe că se duce la o zi de 
naştere sau în vizită la unul dintre cei doi prieteni — Jenia sau 
Ghiia. O anunţa scuzându-se cu un aer vinovat şi Vera, 
mărinimoasă, îl lăsa să plece. Dar se întâmpla să facă unele 
ajustări deprogram: îl ruga să o conducă mai întâi la teatru sau, 
dimpotrivă, să o aştepte după spectacol... Era dreptul ei 
incontestabil, nici prin cap nu îi trecea lui Şurik să se 
împotrivească. 

Vera Aleksandrovna a afirmat la cerc chiar de la prima 
lecţie că teatrul e o artă superioară celorlalte arte pentru că în 
ea e totul: literatura, poezia, muzica, dansul şi artele plastice. 
Şi preda conform acestei concepţii: făcea exerciţii de 
gimnastică cu elevele, le învăţa să se mişte în ritmul muzicii, să 
respire, să recite cu voce tare. Elevele interpretau pantomimă, 
jucau mici piese hazlii — o întâlnire după o lungă despărţire, o 
ceartă, o mâncare groaznică ce trebuia neapărat mâncată... 

Se jucau, se amuzau, se bucurau. 


159 



Elevele o adorau pe Vera Aleksandrovna şi pe Şurik în 
acelaşi timp. Una dintre ele, Katia Piskariova, o fată de 
paisprezece ani posomorâtă, urâtă, adusă de spate, cu ochii 
holbaţi şi cu gura strâmbă, fiica preşedintelui cooperativei care 
se ocupa cu fondul de locuinţe, se îndrăgostise de el, nu glumă. 
Până şi Vera Aleksandrovna, ocupată până peste cap cu lecţiile, 
observase privirea tristă a fetei îndreptată fix în direcţia lui 
Şurik. Din fericire, fata era atât de sfioasă, încât nu reprezenta 
un pericol real pentru Şurik. 

Poate că era prima oară când Vera îşi trăia viaţa după pofta 
inimii: lângă ea se afla bărbatul devotat ei cu totul, iubitor şi 
atent, iar ea se ocupa exact cu ceea ce nu îi fusese dat să se 
ocupe în tinereţe. Acum totul se aranjase atât de bine fără să 
facă nici cel mai mic efort, iar starea ei de sănătate întotdeauna 
precară se îmbunătăţise tocmai la anii când celelalte femei de 
vârsta ei trec printr-o seamă de modificări hormonale neplăcute 
în urma cărora le pică părul din locurile unde ar fi normal să 
rămână şi le cresc în dezordine smocuri albe răzleţe pe bărbia 
fleşcăită. 

Şi pe lângă toate acestea, răspunderea pentru studiile lui 
Şurik, care căzuse în sarcina ei după moartea Elizavetei 
Ivanovna, îşi găsise singură rezolvarea: băiatul învăţa la seral şi 
în plus scăpase de armată fără eforturi notabile, pentru că 
întreţinea o mamă infirmă. Lucrurile mergeau ca pe roate. 
Pentru prima oară în viaţă totul se aranjase cum nu se poate 
mai bine... 


36 

Tragedia cea mai mare era cu pantofii. îmbrăcăminte se mai 
putea cumpăra, puteai să ţi-o coşi, să ţi-o împleteşti, să îi 
schimbi faţa întorcând-o pe dos, s-o faci la urma urmei din ceva 
vechi, dar pantofii erau o mare problemă pentru toţi şi mai ales 
pentru Valeria. Avea piciorul stâng mai scurt şi, în plus, era cu 
un număr şi jumătate mai mic decât dreptul şi făcut ferfeniţă 
de atâtea operaţii. La fluierul piciorului purta un fel de aparat — 
un mecanism complicat din piele tare, metal şi nişte curele 
împletite. Piciorul era plin de la talpă până la şold de cicatrice 
mai adânci, mai la suprafaţă, mai vechi, mai noi — cronică a 
bolii şi a luptei împotriva ei. Piciorul drept nu era mutilat, dar, 
purtând pe el toată greutatea corpului, era plin de o reţea de 
vene albăstrui şi arăta mult mai scofâlcit decât trupul alb şi 


160 



neted. De altfel Valeria nu îşi arăta nimănui picioarele în nicio 
împrejurare. Cu pantofii era altă treabă. Din momentul când se 
mutase la Moscova, îşi făcuse pantofi la un cizmar renumit, îl 
chema Aram Kikoian. îi găsise răposata mamă vitregă. 

„Profesorul să fie neamţ, doctorul — evreu, bucătarul — 
franţuz, cizmarul — armean, amanta — poloneză", glumea tatăl 
Valeriei şi se străduise să se conformeze acestor principii când 
împrejurările nu îi fuseseră potrivnice. Aram, cizmarul armean, 
nu executa încălţăminte ortopedică, la el veneau soţiile înalţilor 
demnitari şi actriţele celebre, dar făcea o excepţie pentru 
micuţa Valeria. îi meşterea două perechi pe an din cel mai bun 
material, îi construia fiecare pereche cape o corabie: cu planuri, 
cu schiţe, de fiecare dată gândind îndelung la construcţia în 
ansamblu şi modificând vechiul calapod, dându-şi silinţa, dacă 
nu să facă nişte pantofi perfecţi, măcar să se perfecţioneze el 
însuşi. îi meşterea o mică tanchetă, pentru pantoful stâng 
întindea pielea — un centimetru şi jumătate pe dinăuntru, un 
centimetru şi jumătate la talpă. Şi pingeaua pe care o punea la 
talpă era ceva special. Treabă de bijutier, ce mai... 

Era o persoană ciudată: locuia în comun la podul Kuzneţk, 
avea o cameră la demisol, o cocină de porci mirosind a clei şi a 
piele, era bogat, umbla îmbrăcat ca un cerşetor, mânca în 
fiecare zi la restaurantul Ararat, nu dădea niciodată bacşiş, în 
schimb îi făcea uneori cadouri scumpe şefului de sală. Câştiga 
mult la cărţi, dar mai şi pierdea. Nu fusese căsătorit niciodată, 
întreţinea două familii ale surorilor lui de la Erevan, dar el 
personal nu fusese niciodată acolo, iar pe surorile şi nepoţii lui 
nu îi lăsase să îi calce pragul. Era de statură potrivită, iar 
înfăţişarea lui era una oarecare: un bătrân armean costeliv, cu 
nas mare şi cu sprâncene stufoase. îi plăceau femeile slave, 
blonde, planturoase, cu ochii albaştri, iar dacă le vedea cu 
coada împletită înfăşurată în jurul capului, înnebunea de-a 
dreptul. Se zvonea că se culcă cu clientele lui, se vorbea chiar 
de nume cunoscute în toată Uniunea Sovietică. Dar dovezi în 
legătură cu subiectul ăsta nu existau. Tinerele prostituate 
veneau la el fără să se ascundă, era prieten cu ele, le dădea 
bani, iar ce se întâmpla pe covorul tocit care acoperea 
canapeaua nu ştia nimeni... Lumea vorbea... vorbea... 

Aram o adora pe Valeria. Ea îi spunea nenea Aramcik, el îi 
spunea Adamovna. Era foarte pe gustul lui chiar dacă nu avea 
nimic de-a face cu genul de blondă preferat de el. Ca un 
adevărat oriental, avea mare respect pentru virginitate şi, abia 


161 



după ce Valeria s-a măritat, şi-a manifestat interesul pentru ea 
ca bărbat. 

Odată, punându-i pantofii noi în picioarele schiloade, a 
rugat-o: 

— Sunt bătrân, Adamovna, n-o să-ţi fac nimic, da' fă-mi un 
pustiu de bine şi arată-mi ce ai acolo. 

îl interesau sânii ei. Valeria a făcut ochii mari, a izbucnit în 
râs, iar pe urmă şi-a descheiat bluza şi, ducându-şi mâinile la 
spate, şi-a scos sutienul. 

Ai, ai, ai, ce frumuseţe! s-a entuziasmat nenea Aramcik. 

La vremea aceea era bătrân şi nu prea, avea doar cincizeci 
de ani. 

— Să nu mă atingi. Mă gâdil groaznic, a spus Valeria şi şi-a 
pus sutienul şi bluza. 

Din clipa aceea a început s-o preţuiască mai mult şi nu a 
mai avut niciodată o asemenea dorinţă. Odată i-a spus vecinei, 
tuşa Katia Tolstova, atunci când aceasta se ţinea scai de el, 
cuprinsă de gelozie fără să existe vreun temei (îşi făcea ea 
nişte planuri în privinţa lui şi avea impresia că sunt destul de 
întemeiate): 

— M-aş fi însurat cu o singură fată. Da' e şchioapă, iar cu o 
şchioapă nu pot. S-ar uita oamenii la mine şi m-ar arăta cu 
degetul. Uite-I pe Aram cu şchioapa lui. Nu pot, am şi eu 
mândria mea. 

Chiar la sfârşitul toamnei, Aram i-a meşterit Valeriei o 
pereche de ghete pentru iarnă, unele maro, din piele fină, cu 
cataramă pe căpută, cu o dublură subţire sub cataramă, ca să 
nu îi chinuie piciorul. Dar în sezonul care a urmat, deşi iarna era 
în toi, Valeria nu a mai purtat ghetele noi. Din luna a treia de 
sarcină au internat-o într-un spital clinic ca să îşi păstreze 
sarcina şi cu ocazia asta i-au făcut capul calendar că nu are 
voie să aducă pe lume un copil, că nu poate naşte pe cale 
naturală, că trebuie să facă cezariană. Şi, lucrul cel mai 
important, că în timpul sarcinii copilaşul mănâncă aşa de mult 
calciu din corpul mamei, că bietele ei oase se decalcifiază, 
articulaţiile şoldurilor cedează şi ea rămâne oloagă pe viaţă. Şi, 
în plus, nu e aşa de sigur că vor putea salva copilul. 

Valeria a zâmbit doar şi a rămas fermă pe poziţie. O ţinea 
una şi bună că se înţelesese cu Dumnezeu şi îi promisese că, 
dacă are parte de copil, nu va mai păcătui pe viitor, că ea şi-a 
ţinut cuvântul, a încetat imediat să se mai vadă cu iubitul ei 
tânăr, iar acum e ferm convinsă că Dumnezeu va fi corect şi se 


162 



va purta aşa cum trebuie. Aşa că nici nu voia să audă de avort. 
Oricât o speriau doctorii cu consecinţele grave, ea era mereu 
cu zâmbetul pe buze, când radioasă, când amuzată, când cu un 
aer de-a dreptul tâmp. 

A stat în spital două luni, pe urmă au lăsat-o să plece acasă, 
dar i-au recomandat să stea în pat. Burta i-a crescut foarte 
repede. La unele femei însărcinate în cinci luni nu se observă 
nimic, în schimb Valeria avea o moviliţă care îi crescuse chiar 
de sub sâni. Tare mai voia să iasă la plimbare. A sunat-o pe 
prietena ei, aceasta a venit de îndată şi a scos-o pe Valeria la 
plimbare. Era o iarnă cumplit de geroasă, a reuşit cu chiu, cu 
vai să se încalţe cu ghetele noi, iar picioarele umflate i-au 
îngheţat pe loc. Valeria l-a sunat pe Aram, i-a spus că ghetele 
de anul trecut o strâng şi l-a întrebat dacă poate să le lărgească 
puţin. 

— Cum de nu? Pentru tine fac orice. Vino! 

A venit cu prietena ei, i-a spus să o aştepte în taxi. A intrat 
în cămăruţa lui Aram, îmbrăcată într-o şubă enormă, cu burta 
înainte. Nu a apucat să îşi scoată şuba că el a şi observat. A 
izbucnit în hohote de râs, s-a apucat să se tânguie. l-a cerut să 
îl lase să îi atingă burta. 

— Ai! Ai! Ai! Bravo, Adamovna! Iar te-ai măritat! Şi nu cu 
mine! 

Valeria nu a stat să îi explice ca să nu îl amărască, lasă-l să 
creadă că s-a măritat... 

A desfăcut pachetul în care se aflau ghetele noi şi le-a pus 
pe masă. 

— Ce-mi arăţi ghetele, ce, nu le-am mai văzut? Să văd 
picioarele! 

Ea s-a aşezat pe băncuţă, el s-a aplecat, i-a desfăcut 
şireturile de la ghetele vechi, a scos din ele branţurile umede, a 
pipăit cu degetul căputa umflată aşa cum face doctorul. Pe 
urmă s-a apucat să examineze ghetele noi pe toate părţile —le- 
a apăsat, a tras de ele, şi-a frământat mintea cum să le 
lărgească. 

— Uite ce-i, Adamovna! Le mai întind, mai iau din blană 
puţin, uite de aici, de deasupra. O să vezi că ţin cald. îţi trebuie 
ghete călduroase să plimbi copilul. Călduroase o să rămână. 
Sună-mă săptămâna viitoare şi vino. Hai să te sărut. 

Şi s-au despărţit. Dar nu pentru o săptămână, ci pentru mai 
mult. Valeria a făcut angină, poate că nu una adevărată, dar a 
durut-o gâtul şi s-a ferit să iasă afară. Prietenele s-au înghesuit 


163 



care mai de care la patul ei somptuos făcând de gardă cu 
rândul. Valeria stătea culcată pe perne, gătită frumos ca de 
sărbătoare. Şi chiar era sărbătoare pentru ea. Ajunsese cu 
sarcina în luna a şasea, fetiţa i se mişca în burtă, o simţea vie 
acolo, simţea cum îi bate inima, şi lucrul ăsta o făcea pe Valeria 
atât de fericită şi de mulţumită, încât de bucurie se trezea 
noaptea, se aşeza pe pat, aprindea lumânarea din sfeşnicul 
frumos pus în faţa crucifixului de fildeş al Beatei, se ruga până 
obosea şi adormea la loc. 

Până în Anul Nou gerul s-a domolit şi vremea s-a făcut 
frumoasă, cea mai frumoasă vreme de iarnă: senină, uscată, cu 
zăpada strălucitoare care scârţâie, cu aerul care miroase ca un 
castravete crud. Valeria s-a sculat de dimineaţă, s-a uitat pe 
fereastră şi, propunându-şi să facă o plimbare, şi-a amintit de 
ghete. L-a sunat pe Aram. Se simţea în vorba lui că e supărat: 

— Sunt gata de mult. De ce n-ai venit? 

— Vin acum, nene Aram! 

— Nu acum. Vino la cinci, te invit să mâncăm la Ararat. Eşti 
invitata mea, de acord? 

Valeria nu ieşea din casă neînsoţită, dar de data asta a 
hotărât să se ducă singură: îi era nu ştiu cum să o roage pe 
prietena ei să o însoţească la cizmar, iar pe urmă să o 
abandoneze şi să meargă la restaurant. Apoi să mai stea să îi şi 
explice de ce se duce la restaurantul de lux cu bătrânul armean 
jerpelit. Nu avea cum să explice asta nimănui... 

S-a gătit cu bluza nouă, de culoarea liliacului, cu nasturi de 
argint, abia terminase ieri să o tricoteze. Şi-a pus cerceii de 
ametist — stropi violeţi în urechile roz. Dăruiţi de Beata naiba 
ştie când. S-a privit în oglindă: şi dacă nu-i fată, dacă e băiat? 
Se spune că dacă e fată, faţa se urâţeşte, apar pete. Iar ea are 
pielea albă, prea albă chiar. 

„Fie şi băiat. O să îi spun Şurik", s-a gândit ea. 

S-a pregătit îndelung ferindu-şi cu dragoste duioasă corpul. 
Şi-a mângâiat burta. 

Şi-a pus haina de blană. A coborât cu liftul. Un taxi a oprit 
imediat, nici nu a apucat Valeria să îi facă cu mâna. Şoferul a 
deschis uşa. Era un bărbat în vârstă, îi zâmbea: 

—- Unde să te duc, mamocika ? 

Aram a întâmpinat-o ca şi cum nimic nu se întâmplase, nu 
era supărat. Era proaspăt ras, avea pe el un sacou. Vera nu îl 
mai văzuse îmbrăcat aşa niciodată, prin casă trebăluia de 


164 



obicei într-o vestă soioasă. A ajutat-o să îşi scoată haina, i-a 
scos ghetele vechi din picioare. I le-a pus pe cele noi. 

— Cum e? 

Era minunat. îi stăteau fix pe picior, dar nu i-l strângeau 
prea tare, de aşa ceva avea nevoie Valeria. 

— Uite ce material mi-au adus, lux, nu alta! Bej! O să-l 
păstrez ca să-ţi fac o pereche la vară. 

Au ieşit pe Kuzneţki Most. Ziua de muncă se terminase, 
erau deja mulţi trecători, toţi îi remarcau, îi ocoleau, iar ei se 
mişcau încet printre oamenii care treceau în goană aşa cum 
pluteşte o navă greoaie printre bărcuţele sprintene, mici cât 
coaja de nucă. Aram avea un palton vechi, uzat, dar căciula de 
castor era nouă, mare cât o pernă. Valeria se sprijinea în cârjă, 
acum avea mai multă nevoie de ea decât înainte. 

îi venea să râdă la gândul că oamenii întâlniţi în cale cred 
desigur că e măritată cu moşulică ăsta, cu armeanul ăsta sfrijit, 
că probabil şi Aram e mândru că merge la braţ cu o femeie aşa 
de frumoasă, ba încă şi însărcinată, şi se gândeşte că toţi cred 
că e nevasta lui. Cu atât mai mult cu cât îl salutau toţi la fiecare 
pas — locuia de mult în cartierul ăsta, se stabilise aici în 
vremea Nep-ului, lucrase pe urmă tot aici în apropiere, într-un 
atelier clandestin, făcuse tot războiul mobilizat la locul de 
muncă, meşterind cizmele enkavediştilor şi pantofii nevestelor 
lor. 

Au dat colţul, au ajuns la Ararat. 

— Cum e, te strâng? a întrebat Aram satisfăcut. 

Valeria a râs amuzată, era binedispusă. Au urcat două 
trepte, ea şi-a scos imediat de pe cap şalul alb de Orenburg, 
cerceii de ametist de pe vremuri au prins să strălucească. Aram 
i-a văzut numaidecât şi a întrebat-o cu aerul că nu îi scapă 
nimic: 

— Cerceii sunt de la Beata? Minunaţi! 

Valeria şi-a mişcat cu mâna lobul urechii în aşa fel încât să 
strălucească mai tare pulberea de diamant din jurul pietrei 
mari. 

— Mi i-a făcut cadou mama vitregă când am împlinit 
şaisprezece ani. Odihnească-i-se sufletul în împărăţia Cerurilor! 

— Câţi ani aveai când te-a adus prima oară la mine? 

—Opt ani, nene Aramcik, opt ani, a zâmbit Vera; buza de 
sus i s-a ridicat puţin şi i-a dezvelit dinţii de un alb mat spre 
albăstrui, făcuţi parca la comandă. 


165 



Au intrat pe uşa deschisă de portarul politicos. Aram a 
rămas discret doi paşi în urmă, în parte din cauza cârjei pe care 
Valeria se sprijinea cu tot corpul ca să coboare scările. Ea a 
făcut un pas plonjând ca de obicei şi s-a prăvălit pe scări cu un 
bubuit ca de tunet. 

„Nu cumva am uitat să îi lipesc cauciucul?" s-a întrebat 
îngrozit Aram. Şi imediat şi-a amintit că a lipit o lamelă subţire 
de cauciuc pe talpa de piele ca să nu alunece. 

S-au repezit să o ridice pe Valeria şi portarul, şi Aram, şi 
şeful restaurantului, care venise într-un suflet dinspre culoar. 
Era cumplit de grea, aproape imposibil de ridicat, iar ochii i se 
făcuseră negri de spaimă. A priceput ce i se întâmplase chiar 
înainte ca ei să încerce să o ridice: căzuse pentru că i se 
rupsese piciorul, şi nu invers, adică să cadă şi să i se rupă 
piciorul din căzătură... Nu avea încă dureri pentru că senzaţia 
că a venit sfârşitul lumii era mai puternică decât orice durere. 

Au întins-o pe canapeaua îmbrăcată în catifea bordo, i-au 
dat să bea o jumătate de pahar de coniac, au chemat salvarea. 
A început să ţipe mai târziu, când au aşezat targa în maşină şi 
au dus-o la Institutul Sklifosovski. 

l-au făcut radiografie. Fractură de col femural şi hemoragie 
mare. l-au făcut o injecţie. Doctorii s-au adunat grămadă în 
jurul ei, nu se putea plânge că nu i se dă atenţie. îl aşteptau pe 
un anume Lifschitz, ginecolog, dar în locul lui a venit Salnikov, 
care, împreună cu chirurgul Rumianţev, trebuia să decidă ce să 
facă în cazul ăsta complicat. 

„Profesorul să fie neamţ, doctorul — evreu, cizmarul — 
armean...", şi-a amintit neliniştită preceptul răposatului ei tată. 
Dar starea Valeriei era atât de gravă, că nici evreii nu puteau 
să-i fie de vreun ajutor. 

Ginecologul insista să i se declanşeze imediat naşterea, 
chirurgul opina că e necesar să fie operată de urgenţă la şold. 
Hemoragia nu se oprea, i-au făcut transfuzie. Au trecut 
douăsprezece ore până să ajungă pe masa de operaţie. Două 
echipe de medici chirurgi — traumatologi şi ginecologi — s-au 
îngrămădit în jurul Valeriei adormite, salvând în primul rând 
viaţa mamei, după o regulă nescrisă, dar însuşită tacit, iar apoi 
viaţa copilului. 

Nu au reuşit să o salveze pe fetiţă. Placenta se desprinsese 
probabil în momentul căderii, fătul nu a mai avut oxigen şi a 
murit asfixiat. Nu i-au pus broşa metalică la colul femural 


166 



fracturat — osul era atât de fragil, încât nu au îndrăznit să îl 
atingă cu instrumentele lor. 

Şurik a petrecut Anul Nou singur cu mama. Irina avusese de 
gând să vină de la Maloiaroslaveţ, dar Vera nu se purtase cu 
mănuşi aşa cum se purta cu alţii şi îi spusese că s-ar bucura 
dacă ar veni pe întâi ianuarie. Mama şi fiul au întâmpinat în 
sfârşit Anul Nou aşa cum plănuiseră cândva: numai ei doi, cu 
trei rânduri de tacâmuri, cu şalul bunicii pe speteaza fotoliului, 
cu Schubert în interpretare proprie şi cu plăcinţele de la 
Asociaţia Teatrelor. Şurik i-a dăruit mamei un disc cu Bach, un 
concert de orgă interpretat de Harry Grodberg, pe care l-au 
ascultat imediat, iar ea i-a dăruit un fular de mohair cu albastru 
şi roşu, pe care îl va purta în următorii zece ani. 

Şurik nu a ştiut de accidentul nefericit decât peste o 
săptămână, când colegii de serviciu strângeau bani pentru 
Valeria, care în zilele acelea se afla încă între viaţă şi moarte. 

„Asta-i din cauza mea. Toate sunt din cauza mea", s-a 
gândit Şurik înspăimântat. Sentimentul că e vinovat nu era nou, 
era acelaşi vechi sentiment de vinovăţie care îl încercase 
odinioară faţă de bunica şi mama lui. Nu spunea cu voce tare 
lucrul ăsta, dar îl ştia prea bine: purtarea lui rea se pedepseşte 
cu moartea. Nu cu moartea lui, a celui care poartă vina, ci cu 
moartea oamenilor pe care îi iubeşte. 

„Sărmana Valeria!", plângea el în cabina de toaletă 
rezervată salariaţilor, lipindu-şi obrazul de faianţa rece de pe 
perete. „Sunt un monstru! De ce se întâmplă atâtea rele din 
cauza mea? Eu n-am vrut niciodată să fac rău!" 

A plâns mult timp, a plâns pentru moartea bunicii, pentru 
boala mamei, pentru nenorocirea care i se întâmplase Valeriei 
numai din vina lui, a plâns chiar şi pentru copilul cu care nu 
avea nici în clin, nici în mânecă, se credea însă vinovat că 
acesta murise înainte să apuce să trăiască. 

Cineva de afară a apăsat de două ori clanţa uşii, dar el nu a 
ieşit până când nu i-au curs toate lacrimile. Numai atunci şi-a 
şters obrajii cu mâneca aspră şi a hotărât că, dacă Valeria va 
rămâne în viaţă, nu o va părăsi niciodată şi o va ajuta cât va 
trăi el. Simţea înăuntrul lui cum creşte şi îl gâtuie mila, gata să 
dea pe dinafară aşa cum aerul comprimat umflă şi face să 
plesnească pereţii subţiri ai balonului de cauciuc. 

A plecat acasă fiind ferm hotărât să îi spună mamei tot, dar 
pe măsură ce se apropia de casă a început să aibă îndoieli 


167 



serioase, întrebându-se dacă are dreptul să o încarce din nou cu 
frământările lui, ea care e atât de fragilă şi de sensibilă... 

37 

în primăvară Valeria a fost adusă acasă cu targa, iar Şurik a 
reînceput să o viziteze. în fiecare miercuri. Ziua de luni 
rămânea pentru Matilda, marţea avea cercul de teatru, joia şi 
vinerea seara era ocupat cu şcoala. Sâmbăta şi duminica 
aparţineau Verusiei. 

Valeriei îi aducea provizii de mâncare, reviste, ea avea însă 
nevoie de el în special ca să o scoată din gândurile triste. După 
operaţie devenise invalidă fără drept de muncă. Dar se 
săturase să stea degeaba şi găsise destul de repede să facă 
rost de ceva bani în plus la o revistă de referate şi recenzii. 
Făcea traduceri pe numele lui Şurik, treptat-treptat s-a lăsat şi 
el prins în joc. Munceau amândoi pentru publicaţia asta ciudată, 
destinată cercetătorilor care nu cunoşteau nicio limbă străină. 

Valeria şi-a păstrat relaţiile nenumărate şi, deşi nu ieşea din 
casă, nu ducea lipsă de activitate. Pe lângă revistă mai avea şi 
altele de făcut. Traducea din poloneza ei dragă şi dintr-o 
jumătate de duzină de alte limbi slave învăţate din mers. Şurik 
avea şi el partea lui — traducea din limbile europene. Făcea de 
asemenea pe curierul — îi aducea Valeriei de lucru acasă. 
Valeria dactilografia orb cu aşa o viteză, că bătăile în taste se 
amestecau transformându-se într-un ţăcănit continuu. 

Cu timpul pe Valeria au început să o doară mâinile, poate 
din cauza solicitării prea mari, poate pentru că nu era obişnuită. 
Şurik i-a făcut mai întâi o instalaţie ca să lucreze comod, i-a 
meşterit un fel de măsuţă cu picioare scurte, pe care a aşezat-o 
pe pat, pe ea a pus maşina de scris, ca Valeria să poată 
dactilografia stând pe jumătate culcată cu trei perne îndesate 
la spate. A început să îi fie greu să stea în poziţia asta. încetul 
cu încetul, Şurik a luat asupra lui treaba cu dactilografia. 

Pe vremea când învăţa la institut terminase nişte cursuri 
cam ridicole despre brevete şi acum traducea brevete din 
franceză, engleză şi germană, nişte texte complet lipsite de 
logică, pe care nici măcar el nu le înţelegea şi cu atât mai mult 
nu le-ar fi înţeles, credea el, cititorii care şi-ar fi aruncat ochii 
peste ele. Banii însă erau plătiţi corect până la ultima centimă 
şi nu i se pretindea mai mult. 


168 



Postul de profesor de limbi străine pentru care optaseră 
majoritatea colegilor lui înscrişi la cursurile serale mizerabile 
era mult mai rău din toate punctele de vedere decât ce îi oferea 
Valeria: şi bani mai mulţi, şi libertate. Pentru Şurik libertatea 
însemna să poată da o fugă la piaţă să îi aducă mamei zarzavat 
pentru supă fără să îl împiedice nimeni, să meargă în celălalt 
colţ al Moscovei să caute medicamentul de negăsit altundeva, 
despre care ea aflase din calendarul cu foi detaşabile atârnat 
pe perete sau din revista Sănătatea —, să meargă la poştă, la 
redacţie sau la bibliotecă, nu la ora nouă dimineaţa, ci la două 
şi să se apuce de traducerile plictisitoare de moarte nu când 
sună clopoţelul, ci la amiază, după un mic dejun întârziat... 

Discuţiile despre o altfel de libertate, purtate în casa lui 
Jenia Rosenzweig, unul dintre prietenii lui, care erau 
periculoase, având iz politic, i se păreau lui Şurik specifice 
familiilor evreieşti, unde se acopereau unii pe alţii cu sărutări şi 
îmbrăţişări, se bucurau zgomotos, mâncau peşte umplut, carne 
cu gust dulce-acrişor şi ştrudel, vorbeau mult prea tare şi îşi 
luau vorba din gură unul altuia. Bunica Elizaveta Ivanovna nu ar 
fi îngăduit aşa ceva nici în ruptul capului. 

Pentru libertatea lui de-o şchioapă, strict personală, era 
mult mai important să dea lecţii particulare, care îi aduceau 
bani puţini, dar îl antrenau în preocupări cu sens cât de cât 
cultural, îi dădeau iluzia, poate deşartă, că perpetuează tradiţia 
familiei şi îi provocau o satisfacţie încărcată de nostalgie care îl 
ungea pe suflet. îi plăcea să atingă manualele vechi şi cărţile 
pentru copii de la începutul secolului, după care continua să 
dea lecţii elevilor lui. Nu trebuia să îşi pună deloc mintea la 
contribuţie: lecţiile se desfăşurau după tipicul stabilit o dată 
pentru totdeauna de Elizaveta Ivanovna, care îşi dăduse 
măsura de pedagog atâtea decenii de-a rândul. Şurik făcea ce 
făcuse şi bunica lui, îi învăţa pe copii să poată citi liber în 
franceză fragmente lungi cât o zi de post din Război şi pace, în 
schimb ei nu erau în stare să priceapă o iotă dintr-un ziar 
francez din zilele acelea... Şi, la urma urmei, de unde să facă 
rost de ziarul ăsta? 

în general nu ducea lipsă de activitate, numai că muncea în 
salturi. Se învăţase cu suişurile şi coborâşurile astea: în 
noiembrie şi decembrie avea treabă până peste cap, în ianuarie 
urma o perioadă de acalmie, apoi avântul din primăvară şi 
sezonul mort sau pe jumătate mort din vară. 


169 



în vara lui 1980 lui Şurik i-a surâs norocul: Olimpiada l-a 
propulsat într-o activitate nouă pe care nu o mai încercase până 
acum: aceea de interpret. Era o muncă bine plătită, dar asta 
însemna să aibă contact direct cu străinii, or, numai cei care 
aveau într-un fel sau altul legături cu KGB-ul primeau astfel de 
însărcinări. La Olimpiadă venise însă atâta amar de vizitatori 
străini, încât nu le-au ajuns interpreţii năimiţi de KGB, aşa că 
Inturist a angajat oameni din afară. L-au instruit prin viu grai, 
iar el s-a angajat să facă rapoarte despre cum se poartă 
franţujii pe care trebuia să îi însoţească. Fiecare oaspete străin 
era considerat un potenţial spion, aşa că examina cu atenţie 
grupul de turişti cu care îşi petrecea timpul de dimineaţa până 
seara, cântărind din ochi care dintre ei ar putea să fie într- 
adevăr agent secret. 

Prima întâlnire cu nişte franţuji în carne şi oase i-a produs o 
puternică impresie, pentru că şi-a dat seama că franceza lui e 
în urmă cu cincizeci de ani faţă de franceza de azi şi a decis să 
umple neapărat golul ăsta. Munca obositoare de ghid s-a 
transformat pentru el într-un curs de perfecţionare. S-a nimerit 
să apară şi „franţuzul din Bordeaux" 6 , al cărui rol l-a jucat Joelle, 
o fată simpatică din Bordeaux, studentă la limbi slave, prima 
care i-a atras atenţia că vorbeşte o limbă la fel de moartă ca 
latina. Francezii de acum vorbeau cu totul altfel, se schimbase 
şi lexicul, şi pronunţia. Graseiau toţi până la unul, fapt care în 
opinia răposatei Elizaveta Ivanovna era o particularitate a limbii 
vorbite de prostimea din Paris. Se vede treaba că şi onorabila 
lui bunică, Elizaveta Ivanovna, care avusese numai certitudini, 
se mai înşela uneori. 

Lui Şurik nu i-a căzut bine descoperirea asta. îşi dădea 
toată silinţa să exerseze cât mai mult ca să îşi aducă la zi limba 
franceză. îşi petrecea în compania lui Joelle singura seară din 
săptămână rămasă liberă. îl neliniştea însă faptul că nu putea 
rupe măcar o zi din săptămână să dea o fugă la casa de 
vacanţă. 

Acolo treaba era bine organizată. Şurik îşi făcea totuşi griji: 
Irina Vladimirovna era un ajutor de nădejde, în schimb era cam 
împiedicată. Dacă intervine ceva pe nepusă masă? 

38 


6Aluzie la un personaj al lui A.S. Griboedov. (N. tr.) 


170 



în tot acest du-te vino neîntrerupt Şurik a avut parte în 
sfârşit de câteva ceasuri libere şi s-a gândit să rezolve câteva 
treburi amânate de mult timp: să trimită la revistă câteva 
recenzii traduse încă de luna trecută, să treacă să ia o scrisoare 
din America, aşa cum îi promisese Valeriei. Scrisoarea aştepta 
de mult timp la o femeie necunoscută de pe strada Vorovski. Ar 
fi trebuit să îi trimită scrisoarea Valeriei la sanatoriu, dar nu mai 
avea rost, pentru că ea se întorcea săptămâna următoare. 

Profitând de pauza de două ore — francezii o lungeau la 
nesfârşit cu masa de prânz la o oră neobişnuită pentru ei, la ora 
două în loc de ora şapte, iar după masă îşi acordau un ceas de 
odihnă, ca seara să digere cu forţe proaspete Lacul lebedelor la 
Teatrul Bolşoi —, Şurik a pornit în goana mare să ia scrisoarea şi 
să trimită plicul cu recenziile. 

A sunat de la o cabină telefonică. Femeia, care avusese tot 
timpul să uite de scrisoare, a căutat-o mult şi bine până să îi 
spună că poate să treacă să o ia. l-a explicat la care dintre cele 
cinci sonerii de la uşa ei trebuie să sune şi de câte ori. Când în 
sfârşit Şurik a găsit soneria cu pricina şi a sunat, mult timp nu i- 
a deschis nimeni, apoi o mână mare şi groasă i-a întins un plic 
alb, lung pe sub lănţişorul de siguranţă de la uşă. 

— Nu vă supăraţi, spuneţi-mi, unde e o poştă prin 
apropiere? a apucat să întrebe Şurik prin crăpătura întunecată. 

— Chiar la parterul blocului nostru, s-a auzit vocea gravă a 
femeii, însoţită de un mârâit timid. Din întuneric a apărut botul 
alb al unui căţel flocos, s-a auzit un hămăit oribil şi uşa s-a 
trântit. 

Poşta se afla într-adevăr la parter, Şurik s-a minunat cum de 
nu o văzuse. Era deschis un singur ghişeu din toate şi era o 
singură clientă, înaltă, cu spinarea slăbănoagă şi cu părul lung, 
care se certa cu funcţionara. Aceasta întreba de ce domnişoara 
nu a venit atâta timp să îşi ridice coletul, spunea că i-a trimis 
trei avize... Spinarea slăbănoagă respingea atacul cu vocea 
tremurată scuturându-se de plâns. Şurik aştepta resemnat să 
se sfârşească scena. în cele din urmă funcţionara a spus pe un 
ton arţăgos: 

— Vino de-l ia singură. Nu sunt plătită să-ţi car pachetul... 

Spinarea a intrat pe uşa de serviciu şi schimbul de cuvinte 
tari a continuat, dar Şurik nu a mai stat să asculte. Aştepta cu 
plicul în mână. în sfârşit slăbănoagă a ieşit — nu cu spatele, ci 
cu faţa, avea o înfăţişare puţin atrăgătoare şi o faţă albă 
prelungă — cu un colet greu, care nu era pe puterile ei. Ţinea 


171 



cu amândouă mâinile o ladă de lemn nu prea mare, îşi pusese 
geanta sub braţ şi căuta din ochi un loc unde să aşeze povara. 

Funcţionara a apărut din nou la ghişeu transferând arţagul 
ei cel de toate zilele asupra următorului client. 

— Şi vin, şi tot vin, şi nu se mai termină. 

Ea bombănea în timp ce domnişoara încerca în spatele lui 
Şurik să apuce mai bine lada. Şurik a dat plicul şi banii, a luat 
chitanţa. Domnişoara stătea aplecată făcându-şi de lucru cu 
lada. Chipul ei avea o expresie de copil disperat Faţa palidă i se 
umpluse de pete rozalii, era gata să o podidească plânsul. 

— Lăsaţi-mă să vă ajut, i-a propus Şurik. 

L-a privit cu neîncredere. Apoi a spus aproape strigând: 

— Vă plătesc. 

Şurik a izbucnit în râs: 

— Ce v-a venit, nici vorbă de bani, nici nu se pune problema 
... Unde s-o duc? 

A apucat lada, era neobişnuit de grea având în vedere că 
era destul de mică. 

— La intrarea de alături, a mormăit îmbufnată şi a luat-o 
înainte vădit nemulţumită. 

Şurik a urcat cu ea în lift până la etajul trei. Ea a scormonit 
cu cheia în broască. Au intrat într-un vestibul mare cu multe uşi. 
Din spatele uşii celei mai apropiate s-a auzit o voce groasă de 
bărbat: 

— Tu eşti, Svetlana? 

Domnişoara nu a răspuns. A luat-o înainte pe culoar. Şurik 
după ea. A auzit în spatele lui scârţâitul unei uşi: ieşise vecinul 
să vadă cine a venit... 

Domnişoara cu numele Svetlana a trecut pe lângă telefonul 
atârnat pe perete şi a deschis ultima uşă chiar acolo unde cotea 
culoarul. Două chei, fiecare învârtită de două ori. 

— Intraţi, a spus severă. 

Şurik a intrat cu lada şi s-a oprit. în cameră era un miros 
plăcut de clei. Domnişoara şi-a scos pantofii şi i-a pus pe o 
băncuţă acoperită cu un covor. 

— Descălţaţi-vă! a poruncit ea. 

Şurik a pus lada jos lângă uşă. 

— Nu, plec imediat. 

— Vă rog să o desfaceţi, e bătută în cuie. 

— Bine, fie, a acceptat Şurik. 

Chiar era ciudată Svetlana asta. Şurik şi-a scos sandalele. 
Le-a pus pe băncuţă alături de pantofii gazdei. 


172 



— Nu, nu, a spus speriată. Puneţi-le pe podea. 

— Şi coletul, unde? 

Ea îşi frământa mintea unde să îl pună. Masa enormă faţă 
de dimensiunea camerei era plină cu hârtii colorate şi cu bucăţi 
de pânză. Şurik era gata să pună lada pe masă, dar ea l-a oprit 
cu un gest şi a adus un taburet. Şurik a pus lada pe el. 

—Am o rudă complet nebună în Crimeea. E văr primar cu 
bunicul îmi trimite câteodată fructe. Sunt sigură că s-au stricat. 
Femeia asta de la poştă zbiera aşa de tare la mine. Groaznic. 

A scos de sub pat o cutie mică de lemn, a cotrobăit înăuntru 
şi i-a întins lui Şurik un ciocan de pe vremuri cu un dispozitiv de 
scos cuie. 

— Uitaţi un ciocan. 

Şurik a smuls cuiele uşor şi a scos capacul. Nici pomeneală 
de miros de fructe, fie ele şi putrede. Era ceva învelit în hârtie, 
un fel de bloc monolit. 

— Scoateţi-I, a spus nerăbdătoare domnişoara. 

Şurik a scos monolitul şi l-a despachetat. Era o piatră sau 
ceva pietrificat de mult timp, avea forma destul de regulată şi 
suprafaţa ondulată. 

—Nu-i nicio scrisoare? a arătat ea spre ladă. 

Şurik a scotocit înăuntru şi a scos un bilet. Domnişoara l-a 
luat, l-a citit îndelung, l-a întors, l-a examinat pe toate părţile şi 
i l-a întins lui Şurik. 

„Dragă Svetocika! Tanti Larisa şi cu mine te felicităm cu 
ocazia zilei de naştere şi-ţi trimitem o raritate paleontologică — 
un dinte de mamut. Stătea înainte la muzeul regional, dar acum 
au închis muzeul şi duc exponatele la Kerci, iar acolo numai 
bine n-o să le fie. îţi dorim să fii la fel de sănătoasă şi rezistentă 
ca mamutul ăsta. Şi te aşteptăm la noi în vizită. Nenea Mişa." 

în timp ce Şurik citea, ea a luat de pe masă comoara 
paleontologică ridicând-o neîndemânatică şi a scăpat-o din 
mâini direct pe piciorul lui Şurik. Acesta a urlat de durere şi a 
sărit în lături. Niciuna dintre bolile de care avusese parte până 
în momentul ăsta — îl duruseră urechile, dinţii, se rănise în 
urma bătăilor cu băieţii, făcuse abces când se înţepase cu un 
cui ruginit sau când i se înfipsese cârligul de peşte în degetul 
mare —, deci niciuna dintre suferinţele astea nu semăna cu 
durerea surdă din locul acela sensibil de unde porneşte unghia. 
A fost orbit de o lumină puternică. Lumina s-a stins imediat. I s- 
a tăiat respiraţia. într-o clipă l-au podidit fără să vrea lacrimile. 


173 



S-a lăsat să cadă pe marginea divanului. Avea senzaţia că i-au 
fost tăiate degetele. 

Svetlana a scos un strigăt, s-a repezit la dulăpiorul de 
farmacie sculptat, a scos toate câte se aflau acolo şi le-a aşezat 
pe masă cu mâinile tremurânde. Căpăcelul de metal subţire cu 
care era astupată sticla cu amoniac s-a încăpăţânat un timp să 
nu se deschidă. L-a deşurubat nesigură, vărsând jumătate din 
conţinut. S-a răspândit un miros puternic şi ameţitor ca un 
sedativ. Şurik a respirat adânc. Pe urmă Svetlana şi-a turnat 
într-un păhărel picăturile mirositoare şi calmante şi le-a băut pe 
nerăsuflate. 

— Numai să nu vă pierdeţi cu firea, să nu vă pierdeţi cu 
firea... Ce coşmar, ce coşmar! E de ajuns să se apropie omul de 
mine şi una-două se întâmplă ceva... a bâiguit ea. Numai eu 
sunt de vină, numai eu... Afurisitul ăsta de mamut... Numai 
proasta de tanti Larisa... 

S-a aşezat pe vine în faţa lui Şurik şi i-a scos şoseta din 
picior. El stătea încremenit. Durerea i s-a răspândit în tot corpul, 
dându-i cuţite în cap. Degetul îşi schimba culoarea văzând cu 
ochii, din rozaliu s-a făcut roşu-vânăt. 

— Să nu mă atingeţi, a avertizat-o Şurik, plutind în nori de 
durere. 

— Să punem iod? a întrebat domnişoara timid. 

— Nu, nu! a răspuns. 

—Ştiu ce trebuie, raze, asta-i, a spus domnişoara cu aerul 
ca ştie ea prea bine ce ştie. 

—Nu vă agitaţi, mai stau puţin şi plec.... a liniştit-o Şurik. 

— Gheaţă! Gheaţă! a exclamat ea şi s-a repezit la frigiderul 
mic de lângă uşă. 

A răzuit acolo ceva, a zdrăngănit, a scăpat ceva pe jos şi 
peste câteva minute a pus pe degetul nenorocit un cubuleţ de 
gheaţă. Durerea a izbucnit cu forţe proaspete. 

Svetlana s-a aşezat pe podea lângă picioarele lui şi a 
început să plângă pe înfundate. 

— De ce una ca asta, de ce, de ce? s-a tânguit ea. De ce 
ghinionul ăsta? E de ajuns să se apropie un bărbat de mine, şi 
imediat se întâmplă ceva groaznic. 

l-a cuprins piciorul sănătos cu braţele şi şi-a înfundat faţa în 
ciorapul de lână grosolană. 

Durerea era foarte puternică, dar nu mai era aşa de 
ascuţită. Şuviţele blonde, lungi şi uscate, în vârtejuri, se 


174 



legănau şi îl gâdilau. Cuprins de milă, Şurik şi-a trecut mâna 
prin părul ca puful. Umerii ei mici tremurau uşor. 

— Iertaţi-mă vă rog, pentru Dumnezeu, iertaţi-mă! a spus 
ea printre sughiţuri. 

Pe Şurik l-a apucat jalea şi un fel de milă neobişnuită pentru 
părul uscat şi rar, pentru umerii osoşi care tremurau ieşind prin 
bluza albă şi subţire... 

„O vrăbiuţă jumulită", a găsit el comparaţia potrivită, asta 
în caz că domnişoara ar fi semănat într-adevărcu o pasăre. 

Semăna mai degrabă cu un cocostârc împiedicat decât cu 
vrăbiuţa sprinţară şi harnică... 

— De ce, de ce mi se întâmplă întotdeauna aşa? şi-a ridicat 
faţa plânsă spre el şi şi-a tras nasul cu zgomot. 

Şurik a simţit cum mila i se lasă în jos, cum treptat-treptat 
se transformă subtil în altceva, atrăgându-l în cursă, şi 
sfârşeşte prin a lua chipul dorinţei fără echivoc. îi era clar ca 
bună ziua că dorinţa e în legătură cu lacrimile ei străvezii, cu 
părul subţire şi uscat la atingere şi cu durerea de la deget. Şurik 
a rămas nemişcat cugetând adânc la legătura pe cât de 
ciudată, pe atât de evidentă dintre durerea năprasnică şi 
dorinţa la fel de năprasnică. 

— Răul vine de la mine! Fac rău tuturor! a hohotit isteric 
fata, lovind aerul cu mâinile încleştate. 

— Taci, taci, linişteşte-te, te rog! a implorat-o Şurik. 

Ea însă a început să îşi clatine capul în cu totul alt ritm 
decât mâinile, iar Şurik şi-a dat seama că fata are o criză de 
isterie. A strâns-o în braţe. Se zbătea în mâinile lui ca pasărea. 

„La fel ca Alia Togusova", s-a gândit Şurik. 

— De ce, de ce mi se întâmplă întotdeauna aşa? plângea 
sărăcuţa. 

S-a potolit încet-încet şi s-a lipit de el mai tare. Se simţea 
consolată în braţele lui, dar intuia ce urmează să se întâmple şi 
se pregătea să dea riposta cuvenită, întrucât ştia foarte bine că 
o capitulare va avea urmări groaznice pentru ea. Aşa i se 
întâmplase întotdeauna. Deja de trei ori... Cât despre Şurik, el 
doar o mângâia pe cap, îi era milă, îşi dădea seama că fata e 
foarte bolnavă şi nici prin gând nu îi trecea să îşi ia nasul la 
purtare. Ba mai mult, când ea s-a oprit din tremurat, a 
îndepărtat-o, încercând să scape. în schimb ea era ca pe arcuri, 
aştepta să fie violată încă o dată. Atunci se va împotrivi, o va 
face pe tăcute ca să nu audă vecinii, va protesta şi îşi va 
strânge genunchii... 


175 



— Să vă dau apă? a întrebat tânărul rănit de mamut. 

Ea s-a îngrozit că se termină totul, a început să îşi clatine 
capul, şi-a smuls de pe ea bluza albă mototolită şi fusta 
nenorocită de bumbac şi a făcut tot ce trebuie ca să spună 
„nu!" în ultima clipă... Dar el nu şi-a permis să facă niciun gest 
deplasat, a rămas ca o stană de piatră, iar ea nu a avut ocazia 
să spună mândră „nu", ba dimpotrivă, ea a fost aceea care a 
trebuit să ia lucrurile în mână... 

Bineînţeles că ar fi trebuit să facă raze şi, poate, să îşi pună 
degetul în ghips. îl durea foarte tare piciorul, dar un analgezic 
obişnuit i-a redus durerea până la un nivel suportabil. Şchiopăta 
vizibil, aşa că Vera a observat imediat atunci când Şurik a ajuns 
în sfârşit la casa de vacanţă. 

l-a spus mamei povestea doar pe jumătate, adică toată 
istoria cu dintele de mamut, au făcut haz şi nu au mai revenit la 
subiectul ăsta. 

El a mâncat o cină îmbelşugată pregătită de Irina 
săptămâna trecută şi păstrată în frigider în cinstea venirii lui, 
abia a apucat să pună capul pe pernă că a şi adormit, iar 
dimineaţa a pornit-o din nou la Moscova. 

Olimpiada se apropia de sfârşit, mai rămâneau câteva zile 
de alergătură nebună. Ultima zi a coincis cu întoarcerea Valeriei 
de la sanatoriu. 

A fost una din zilele acelea tâmpite când treburile care nu 
suferă amânare se adună grămadă, iar pe lângă ele au loc 
parcă înadins mici întâmplări care te fac să intri într-o seamă de 
încurcături. Şurik s-a agitat să le facă pe toate, şi pe cele 
programate, şi pe cele neprogramate... S-au înghesuit toate în 
ziua întoarcerii Valeriei de la sanatoriu. Ca să o poată 
întâmpina, a convenit cu agenţia Inturist să îi schimbe 
programul: urma ca la nouă şi jumătate dimineaţa grupul lui să 
plece într-o excursie prin Moscova cu un alt ghid care ştia limba 
franceză, iar el trebuia să îi întâlnească la unu şi jumătate la 
restaurant. Turiştii din grupa lui erau tare cusurgii. în privinţa 
culturii nu erau pretenţioşi, contemplau la fel de docili şi 
panorama bătăliei de la Borodino, şi Leninskie Gorî, în schimb la 
restaurant îi tracasau pe chelneri, îi puneau să alerge încoace şi 
încolo, chiar şi pe Şurik îl trimiteau într-un loc de mai multe ori 
şi o făceau în chipul cel mai ticălos cu putinţă: schimbau 
meniurile comandate, spuneau că vinul nu e bun şi îl refuzau, 


176 



comandau ba brânzeturi, ba fructe de care nu auzise nimeni la 
Moscova. 

Şurik a scăpat de turişti abia pe la zece, îi mai rămânea 
doar un lucru de făcut: să îi ducă nişte alimente lui Marmeladă, 
care era bolnav. 

Mihail Abramovici îşi sfârşea zilele acasă, bolnav de cancer. 
Nu acceptase să fie internat la spital. Bătrânul bolşevic avea 
dreptul la asistenţă medicală specială, dar cândva, de mult, 
refuzase o dată pentru totdeauna privilegiile acordate de 
partid, pe care le considera nedemne pentru un comunist. Şi 
uite aşa, dinozaurul ăsta numai piele şi oase, ultimul probabil 
din specia lui, clătinându-se pe picioare de slăbiciune, înfofolit 
într-o manta soldăţească, îşi trăia ultimele zile în camera lui 
puţind a urină cu cărticica lui Lenin în mână... 

Cărţi acoperite de praf, aşezate pe două rânduri pe rafturile 
fără geamuri, dosare de carton legate cu şireturi grosolane, 
maldăre de hârtii mâzgălite şi mototolite... Operele complete 
ale lui Marx — Engels — Lenin —Stalin şi, colac peste pupăză, 
operele lui Mao Zedong... Casă de ascet şi de nebun. 

Şurik se împăcase de mult cu ideea că trebuie să îi aducă 
medicamente şi alimente, în schimb nu putea să suporte 
şedinţele de educaţie politică, pâinea lui cea de toate zilele, pe 
care le ţinea bătrânul ăsta cu un picior în groapă. îl detesta şi îl 
dispreţuia pe Brejnev. îi trimisese scrisori cu observaţii privind 
economia politică, pline de citate din clasici, dar reprezenta în 
lumea asta o cantitate atât de neglijabilă, încât nu îi făcuseră 
marea onoare măcar să îi răspundă, darmite să îl 
pedepsească... Era amărât din pricina asta, se plângea tot 
timpul şi prezicea o nouă revoluţie... 

Şurik a aşezat pe masă alimentele de la bufetul Olimpiadei 
— brânză topită străină, nişte brioşe ciudate cu o formă 
complicată, suc de fructe în cutii de carton şi o bucată de 
marmeladă... 

— De ce dai bani pe fleacuri? Mie îmi plac lucrurile simple... 

— Drept să vă spun, Mihail Abramovici, am cumpărat totul 
de la bufet. Pur şi simplu nu am timp să mă duc la magazin. 

— Bine, bine, l-a iertat Mihail Abramovici. Dacă vii data 
viitoare şi nu dai de mine, e una din două: ori am murit, ori m- 
am dus la spital. Am hotărât să mă duc la spitalul raional aşa 
cum fac toţi sovieticii... Să îi transmiţi Verei Aleksandrovna 
salutul meu călduros. Ca să fiu cinstit, mi-e dor de ea. 


177 



Marmeladă suferea de insomnie, nu l-a lăsat pe Şurik să 
plece cu una, cu două şi numai pe la unu şi jumătate noaptea 
acesta s-a prăbuşit frânt de oboseală pe patul lui. 

39 

Totul fusese luat în calcul şi stabilit punct cu punct, numai 
că noaptea Şurik a primit un telefon: Matilda Petrovna suna de 
la Vîşnii Volociok. Pentru o treabă urgentă. Acum locuia la ţară o 
jumătate din an fără să părăsească localitatea. O trăsese aţa să 
stea la ţară, răzoarele cu legume şi grădina ajunseseră să o 
încânte mai mult decât vechea ei muncă de artist. Se uita din 
ce în ce mai des la câte un păr bătrân sau la bolovanul neted şi 
rotund aşezat la intrarea în sat şi simţea ceva care aducea a 
remuşcare: în numele a ce şi cu ce drept a risipit atâta amar de 
lemn şi de piatră frumoasă pe exerciţiile ei de sculptură? Acum 
o pasiona din ce în ce mai mult viaţa simplă şi frumoasă de la 
ţară, fapt pentru care se apucase să planteze nalbe de grădină 
şi să crească găini. Se uita cu invidie la capra vecinilor, gri-roz 
cu coarne fumurii. O mândreţe de capră, se gândea că ar trebui 
să cumpere unul dintre iezii ei... A tocmit oameni harnici să îi 
repare fântâna veche. 

Umbla desculţă, într-o fustă lungă, veche, cum de mult nu 
mai umblau femeile la ţară. O luau câteodată în râs: ce-i cu 
tine, Motia, de umbli ca o sărăntoacă? 

Cei din sat nu îi spuneau Matilda Pavlovna, ci Motia, aşa 
cum îi spunea mama ei. 

Şi uite că în anul acela colhozul s-a apucat să se judece cu 
ea: casa o moştenise după lege, în schimb pământul de sub 
casă era al colhozului şi voiau acum să îi ia din grădini, l-au 
făcut proces, s-a sfătuit cu nişte oameni destupaţi la minte, 
care i-au spus că are dreptul să cumpere terenul. îi trebuia 
urgent o adeverinţă că e membră a Uniunii Artiştilor Plastici şi 
că are dreptul, spre deosebire de cetăţenii obişnuiţi, să 
cumpere pământ. întreaga afacere era o prostie cât toate zilele, 
dar era prostia statului acceptată de toţi, şi nu puteai să îţi 
atingi ţinta decât tot cu o prostie, cum era, de pildă, adeverinţa 
asta. Matilda a sunat la Uniunea Artiştilor Plastici, au fost de 
acord să îi elibereze adeverinţa, dar secretara la care era 
adeverinţa pleca în concediu de odihnă în sud. Matilda a 
aşteptat noaptea la poşta din sat să fie reparat cablul rupt şi să 
îi dea legătura la Moscova. îl ruga acum pe Şurik să treacă 


178 



urgent până seara, cel mai târziu, pe la secretară, ori la 
serviciu, ori acasă, şi să ia adeverinţa... Procesul urma să 
înceapă peste două zile, aşa că adeverinţa trebuia să ajungă 
cum-necum la Vîşnii Volociok. 

— O să mă ocup, o să mă ocup, fii liniştită, Matilda, a 
promis Şurik. 

Matilda se liniştise deja: obţinuse legătura telefonică, 
reuşise să dea de el, doar era micuţul ei prieten, unul adevărat, 
nu îi înşirase gogoşi niciodată. Matilda l-a întrebat ce face 
mama, ce face Valeria, dar calitatea sunetului era prea proastă 
ca să poată fi auzite întrebările ei politicoase... 

—Vino, Şurik! Şi să stai mai mult! a urlat ea în receptor. E 
plin de ciuperci după ploile astea! Ah da! Să nu uiţi 
medicamentul meu! 

— Vin! Vin! Nu uit! 

Ciupercile nu îl interesau deloc. Cumpărase deja 
medicamentul pe care îl lua Matilda pentru hipertensiune. Cele 
două cutii erau în frigider. A verificat încă o dată soneria de la 
ceas. Trebuia să se trezească la timp, să nu cumva să o scape 
pe Valeria. 

Trenul sosea la zece şi patruzeci dimineaţa, dar Şurik 
trebuia mai întâi să treacă pe la garajul din curtea Valeriei să ia 
Zaporojeţul, maşina ei de invalid, şi să aşeze înăuntru 
căruciorul mobil. Trecuse ceva timp de când îşi luase permis de 
conducere pentru maşina ei. 

încă de dimineaţă toate i-au mers pe dos: mai întâi i s-au 
rupt doi nasturi de la singura lui cămaşă curată şi a trebuit să îi 
coasă, pe urmă a căzut singură de pe chiuvetă ceaşca bunicii şi 
s-a spart, după care a sunat cineva la uşă: Mihail Abramovici 
stătea în pragul uşii cu o sticluţă plină în mână, umedă pe 
dinafară. îl ruga pe Şurik să i-o ducă la laboratorul din pasajul 
Blagovescenski înainte să meargă la serviciu... Arăta aşa de 
slab, de palid şi nefericit, încât Şurik a dat din cap şi, fără să 
scoată o vorbă, a învelit sticla într-un ziar. 

Din fericire nu era coadă la laborator; în zece minute a 
ajuns în curtea Valeriei, a deschis garajul. Maşina, care zăcea 
ruginită în garaj trei sute şaizeci de zile din an, nu a vrut să 
pornească. A urcat până la apartamentul ei, l-a rugat pe 
proaspătul vecin al Valeriei, care se instalase acolo după 
plecarea fostului ei soţ, să îi dea o mână de ajutor, şi acesta a 
coborât bombănind. Era îndemânatic, făcea de toate miliţianul 


179 




ăsta în vârstă, îi plăcea mult Valeria şi îl trata pe Şurik cu un 
uşor dispreţ. 

Vecinul a ridicat capota, a făcut câteva mişcări numai de el 
ştiute şi maşina a pornit. Şurik a plecat, dar de bucurie a uitat 
să ia căruciorul mobil. A trebuit să se întoarcă de la jumătatea 
drumului. De unde la început avea timp berechet, acum nu îi 
mai ajungea. Contrar obiceiului, trenul nu a întârziat, a ajuns 
mai devreme cu zece minute, iar Valeria aştepta sprijinită în 
două bastoane pe peron, dezorientată şi necăjită: nu putea să 
facă nici măcar un pas cu geamantanul şi cu geanta... 

Gonind cu căruciorul pe peron, Şurik era la fel de 
dezorientat ca prietena lui... 

Au ajuns acasă fără alte păţanii. A făcut trei drumuri cu 
liftul să o ducă pe Valeria, geamantanul şi căruciorul. A cărat 
totul în cameră şi a plecat în goană la turiştii lui. A intrat în 
restaurant fix la unu jumătate, când franţujii în efectiv complet 
se buluceau incapabili să se aşeze fiecare la locul lui. Apoi s-au 
repezit la masă hămesiţi. Şurik nu avea voie să ia masa cu ei. 
După restaurant, Şurik i-a dus la magazinul universal pe cei 
care voiau să cumpere ultimele suveniruri înainte de plecare. 
Pe urmă un medic bătrân din Lyon l-a rugat să viziteze o 
farmacie, iar o grăsană din Marseille a avut chef să vadă 
planetariul. în program era însă Lacul lebedelor, aşa că au 
renunţat la planetariu. Cât timp balerinii au ţopăit pe scena 
plină de praf, Şurik a apucat să dea o fugă la magazinul 
Eliseevski: Valeria nu avea nimic de mâncare. Era clar de tot că 
nu mai avea cum să ajungă la secretară după adeverinţă, l-a 
telefonat şi i-a spus că vine a doua zi dimineaţă devreme. Ea 
urma să iasă din casă la opt şi jumătate dimineaţa, nu se ducea 
la serviciu, ci la policlinică. 

După spectacol urma cina de adio. A doua zi franţujii urmau 
să zboare la Paris. Şurik şi-a lăsat servieta cu mâncare sub 
biroul administratorului hotelului... la mila Domnului. Lihnit de 
foame, şi-a pus pofta-n cui şi a tradus meniul. Nu avea dreptul 
la cină şi tot încerca să se strecoare pentru un minut să 
ciupească din salamul lui iubit, lăsat în servieta de sub birou. Pe 
urmă a venit preşedintele Inturistului însoţit de o colaboratoare 
cu mutră de curvă şi a trebuit să traducă în franceză discursul 
ţinut într-o păsărească de adormit copiii despre prietenia între 
olimpici. După care doctorul din Lyon, abţiguit bine, l-a căutat, 
târând după el două prostituate, ca să facă, chipurile, 


180 



conversaţie, dar, dând cu ochii de oficialităţi, acestea au făcut o 
mutră încurcată şi s-au topit... 

Pe la două noaptea Şurik a ajuns în sfârşit la Valeria. Stătea 
în fotoliu roză şi rotundă. Avea bretonul coafat tinereşte, iar 
restul părului des, un adevărat hăţiş, îi atârna pe umeri 
unduindu-se în valuri regulate, pline de neastâmpăr. Şi 
chimonoul era nou, fără berzele acelea decolorate, avea acum 
unul cu nişte crizanteme presărate ici şi colo pe un fond roşu ca 
miezul de pepene... Masa era pusă: porţelanul rusesc îl concura 
pe cel nemţesc. în mijlocul mesei trona o bucată de molton 
cusută în formă de găină sub care se păstra caldă o cratiţă cu 
terci de hrişcă. Valeria nu găsise în casă altceva de mâncat în 
afară de crupe şi macaroane. îl aştepta nerăbdătoare la cină cu 
o cărticică în mână. 

El şi-a lăsat servieta lângă uşă, s-a apropiat de Valeria, i-a 
dat un pupic pe frunte şi s-a prăvălit pe scaun: 

— Ce zi dementă! înghit ceva repede şi o şterg... 

„N-o s-o ştergi", şi-a spus Valeria. 

El a sărit iute în picioare, a scos din servietă nişte pachete, 
le-a aşezat pe măsuţa de lângă ea. îşi organizase atât de 
comod şi de confortabil viaţa tocmai ca să nu se urnească din 
fotoliu... A desfăcut grăbită pachetele, a mirosit, a zâmbit. 
Buzele îi străluceau de la rujul roz, mătasea îi lumina chipul cu 
reflexele ei roşietice. Şurik vedea prea bine cât e de frumoasă, 
ştia că ea vrea să îi placă şi să îl încânte, ştia că de dragul lui îşi 
răsucise părul pe bigudiurile mari şi reuşise să îşi facă 
manichiura. Lacul roz dat în straturi groase strălucea încă 
umed, nu prea se potrivea cu mâinile brăzdate de vene 
albăstrii, mâini ostenite din cauza cârjelor. 

— Se mănâncă destul de bine acolo, una peste alta e 
acceptabil. Dar e acelaşi lucru în fiecare zi... Bravo că ai 
cumpărat nisetru... la nişte caşă... 

Valeria a tăiat brânza pe platoul mic de porţelan, a pus 
peştele pe farfurie. S-a răsucit în fotoliu, a deschis uşiţa 
dulăpiorului delicat, a scos de acolo paleta mică şi furculiţa 
plată pentru peşte... 

— Să-mi spăl mâinile, şi-a amintit Şurik şi a ieşit. 

„Nu-I las să plece nicăieri", şi-a zis hotărâtă. S-a corectat 
imediat şi a întrebat smerită Instanţa Supremă: „Să rămână. De 
acord? Doar nu cer mare lucru..." 


181 



După ce îi murise copilul şi îşi pierduse definitiv picioarele, 
Valeria nu îl mai vizitase pe bătrânul preot din Lituania, se 
mulţumise doar să îi scrie din când în când. Se obişnuise să se 
înţeleagă cu Dumnezeu fără intermediari. Când avea parte de o 
bucurie, îi mulţumea Lui, dacă intra în păcat, îşi punea cenuşă 
în cap, plângea şi îşi cerea iertare. Din proprie iniţiativă 
ştersese cu buretele legământul făcut în faţa Lui în schimbul 
copilaşului. El nu îşi ţinuse cuvântul, iar ei, femeie slabă, ce îi 
rămânea de făcut, să şi-l ţină pe al ei? Tocmai acesta era 
motivul pentru care, atunci când îşi revenise după povestea 
aceea cumplită, îl ademenise din nou şi îl făcuse să se întoarcă 
în patul ei. Iar el ce să facă, putea să o refuze? 

Din momentul acela o prietenie trainică se legase între ei. 
Ceilalţi bărbaţi din viaţa Valeriei capitulaseră şi o părăsiseră 
speriaţi şi cuprinşi de milă. Şurik era construit altfel: ea ghicise 
de mult că la el mila şi dorinţa sexuală ocupă unul şi acelaşi loc. 

Urmându-şi instinctul şi fiind deprinsă să cocheteze, ca 
orice femeie, se străduia să fie cât mai frumoasă şi să arate cât 
de binedispusă e, afişând o veselie aproape scandaloasă, 
mergând până acolo încât scotea chiote de bucurie şi râdea 
tare de i se mişcau gropiţele din obraji. în schimb el îşi făcuse 
un obicei, sărea ca ars la unu şi jumătate, când îşi aducea 
aminte de măicuţa lui, care nu doarme şi îl aşteaptă. Când 
Valeria nu putea ţine piept de una singură crizelor de durere, 
când era într-o dispoziţie proastă sau o apuca mila de ea însăşi, 
Şurik nu o lăsa niciodată singură. îi dădea telefon mamei, o 
întreba cum se simte şi dacă poate să nu înnopteze acasă. 
Rămânea la Valeria şi o făcea atât de fericită, încât nu o mai 
apuca mila de ea însăşi, ba dimpotrivă, era mândră de 
frumuseţea şi feminitatea ei şi îl compătimea pe el, cel care era 
atât de copilăros şi îi înduioşa inima atingând-o în punctul cel 
mai sensibil... De ce era aşa de înduioşată? Nici ea nu ştia de 
ce... 

— Deschide vinul, i-a întins Valeria tirbuşonul. Vecinii au 
plecat azi cu toţii. Nu-mi place să fiu singură în casă... 

Minţea. îi plăcea să stea singură, se simţea bine, era 
liniştită. 

— Nu pot să rămân azi, Lerocika. Trebuie să plec mâine- 
dimineaţă la Vîşnii Volociok, Matilda are nevoie de o adeverinţă, 
are un proces acolo. 

— Deci pleci, a zâmbit Valeria. 


182 



Găsea că e simpatică prietenia asta între Şurik şi Matilda: 
Matilda era o babă, mai mare cu zece ani decât Valeria... 

— Mâine-dimineaţă devreme trebuie să trec să iau 
adeverinţa, n-o am la mine... 

S-a apucat să îi povestească în amănunt că medicamentul e 
în frigider, că de dimineaţă trebuie să îi conducă pe franţuji la 
Şeremetievo... Valeria părea că nu ascultă. Se uita într-o parte 
cu buza lăsată în jos, gata-gata să plângă... 

Şurik a ridicat-o din fotoliu, a aşezat-o pe pat. Terciul scos 
de sub cârpa croită în formă de găină se sleise în farfurie. 
Lacrimile nu au mai avut timp să curgă... 

Şi-a consolat prietena, cam în fugă, ce-i drept, dar a făcut-o 
din tot sufletul... 

Pe urmă a mâncat repede terciul şi a plecat. Trebuia să 
recupereze timpul pierdut. La şase şi jumătate a sosit acasă, a 
înşfăcat medicamentul şi a plecat după adeverinţă în cartierul 
Certanovo, aflat la capătul pământului, de acolo la Hotelul 
Naţional, de la Naţional la Şeremetievo şi de acolo la gara 
Leningrad. A prins trenul din mers, s-a învoit cu „naşul" şi a 
ajuns la Vîşnii Volociok. A pierdut ultimul autobuz, a vorbit cu 
un şofer care l-a dus în sat, aşa că a ajuns mai repede decât 
autobuzul. Nici nu a apucat Matilda să îşi facă griji că de data 
asta Şurik ar putea să o tragă pe sfoară... 

Cu părul cărunt, arsă de soare, slabă bine, Matilda l-a 
întâmpinat cu o sticlă de votcă şi cu masa pusă. S-au îmbrăţişat 
de mai multe ori. Primul lucru pe care l-a făcut Şurik a fost să 
pună pe masă adeverinţa şi medicamentul. Când ea s-a întors, 
aducând tigaia cu cartofi prăjiţi din tinda unde avea lampa de 
gătit, l-a găsit pe Şurik dormind ca un şcolar, cu capul sprijinit 
pe mâinile puse cruciş. 

Bun băiat... 


40 

Şurik a primit un telefon cu puţin timp înainte de Noul An 
1981. Telefonista a strigat o vreme: „Un apel din Rostov pe 
Don", dar s-a întâmplat ceva cu legătura telefonică, vocea 
furioasă nu s-a mai auzit şi, până să îi explice Verei că, probabil, 
a fost o greşeală, a sunat din nou. De data asta legătura s-a 
făcut imediat şi a auzit o voce de femeie, calmă şi tărăgănată, 
plăcută la auz: 


183 



— Bună, Şurik! Lena Stovba te deranjează. Am o problemă 
urgentă, aş vrea să te văd. Voi fi la Moscova la sfârşitul lui 
decembrie. Putem să ne vedem? 

în timp ce Şurik, surprins, punea întrebări cât se poate de 
stupide, Stovba a făcut o pauză lungă, după care a trecut direct 
la obiect cu tonul omului care are o problemă de rezolvat: 

— O să mi se rezerve o cameră la hotel, aşa că să nu-ţi faci 
griji. Nu vreau acum să-ţi dau amănunte, cred că ştii şi tu de ce 
am nevoie... E vorba de o treabă formală. 

— Da, da, bineînţeles, a bănuit Şurik. 

Nu a vrut să vorbească în plus pentru că Vera era lângă el. 

— Da, da, vino. Mă bucur că ne vom vedea... Cum o duci în 
general? 

— Despre asta o să vorbim când vin. Deocamdată n-am 
bilete. Te sun cum ajung. La revedere. Complimente mamei tale 
din partea mea, dacă îşi mai aduce aminte de mine, a adăugat 
nesigură Stovba. 

Pe Şurik nu îl mai preocupase aproape de loc soarta familiei 
lui fictive din clipa în care Lena Stovba i-o pusese în braţe pe 
Maria, fetiţa ei abia născută, în faţa aparatului de fotografiat al 
reporterului de la un ziar siberian. 

Vera s-a uitat întrebătoare la băiatul ei. Şurik cântărea 
situaţia: Vera nu ştie de căsătoria lui şi ar fi o prostie să îi spună 
tocmai acum, când, judecând la rece lucrurile, Lena avea 
intenţia să divorţeze. 

—Ce s-a întâmplat? a observat Vera tulburarea lui Şurik. 

— Era Lena Stovba de la Mendeleevka, ţi-o aminteşti? 

— Da, blondina, fata aia masivă, venea la noi să înveţe. A 
avut o legătură amoroasă cu un cubanez, a ieşit, pare-mi-se, cu 
scandal... Nu mai ţin minte, au dat-o afară de la institut? Alia, 
fata din Kazahstan, mi-a povestit. Numai că nu-mi amintesc 
cum s-a terminat, a spus înviorată Vera. Totuşi ce ciudat, mi-a 
ieşit complet din minte episodul ăla al tău de la Institutul 
Mendeleev, ca şi cum nu ar fi fost.... Ce idee năstruşnică ţi-a 
venit atunci! Ce vară cumplită a fost! a spus Vera fără 
entuziasm, amintindu-şi de moartea Elizavetei Ivanovna. 

Şurik i-a cuprins umerii firavi şi a sărutat-o pe frunte. 

—Nu te mai gândi, te rog. Uite despre ce e vorba: a sunat 
Stovba că vine la sfârşitul lui decembrie la Moscova. Vrea să ne 
vedem. 

—Minunat, să vină. Nu-i aşa că nu s-a măritat cu cubanezul 
ei? Nu mai ţin minte cum s-a terminat toată istoria asta... 


184 



Şurik şi-a dat seama imediat că a făcut o gafă. Acum nu va 
mai putea să se întâlnească undeva pe stradă cu Stovba, să o 
ducă la cafenea şi să discute cu ea afară, şi nu acasă. 

— Sigur că o să vină, Verusia. Iar povestea ei s-a terminat în 
coadă de peşte. A născut o fetiţă, a rămas în Siberia, acum, 
după cât se pare, locuieşte la Rostov pe Don. N-am ştiut nimic 
despre ea în toţi anii ăştia. 

— Ce drăguţ totuşi că te-a sunat... 

Şurik a dat din cap. 

Stovba şi-a făcut apariţia peste câteva zile, după ce dăduse 
înainte un telefon, cu un buchet de trandafiri galbeni pentru 
Vera Aleksandrovna şi cu copilul înfofolit peste şubă cu o 
broboadă mare, ţărănească. Când i-au desfăcut broboada şi i- 
au scos şuba au descoperit o fetiţă de o frumuseţe 
nemaivăzută. Faţa şi părul aveau culoarea mierii, iar pielea 
avea reflexe aurii ca para bine coaptă, care păreau că vin 
dinăuntru. Ochii miraţi, de forma sâmburilor de fruct, cu 
pleoapele făcând o curbă aproape imperceptibilă la colţuri, 
scânteiau ca oglinda, cu luciri cafenii-brune. 

— Doamne, ce minune! a exclamat Vera. 

Minunea şi-a scos pâslarii şi, văzând privirea severă a 
mamei, a spus bună ziua supusă şi a început să strige: 

— E ca-n poveşti, ce mai! Ce de zăpadă e aici, şi brazii cu 
jucării chiar pe stradă! Era în tren un suport de pahar! Auriu de 
tot! 

Fetiţa radia de bucurie ca un cuptoraş încins, zâmbetul îi 
dezvelea locul cu doi dinţişori lipsă, iar pe gingie abia se 
vedeau două fâşii subţiri şi albe. 

„Cât de fragedă e, cu dinţişorii ăştia nouţi. Venită de pe altă 
planetă...'', şi-a spus Vera în sinea ei. 

— Hai să ne cunoaştem, s-a aplecat ea spre fetiţă. Pe mine 
mă cheamă Vera Aleksandrovna, pe tine cum te cheamă? 

— Maria, numai să nu-mi spuneţi Maşa, nu pot să sufăr. 

— Te înţeleg. Maria e un nume aşa de frumos. 

— Aş fi vrut Gloria. Când o să fiu mare o să mă cheme 
Gloria, a declarat fetiţa. 

Şurik a privit-o ţintă pe Lena. Era de nerecunoscut, apăruse 
ceva nou în ea, ceva dintr-un film de aventuri. în anii ce 
trecuseră după naşterea fetiţei, Stovba nu numai că se 
schimbase, se transformase pur şi simplu, nu mai rămăsese nici 
urmă din frumuseţea molatică şi indolentă de altădată. Slăbise, 


185 



se asprise, era plină de vioiciune. îşi tunsese scurt părul deschis 
la culoare, părul acela care altădată îi cădea greu pe spate, 
sucindu-i minţile lui Enrique şi făcându-l să suspine după ea. Nu 
îşi mai mijea ochii, acum purta ochelari. 

—Ai recunoscut-o? l-a întrebat în şoaptă Stovba arătând cu 
ochii spre fetiţă. 

Şurik a tresărit şi i-a făcut semn să o prevină; nicio vorbă 
despre... 

Stovba a priceput imediat şi s-a corectat: 

— Am crezut că n-o să mă recunoşti... 

Dar Vera nu era atentă la vorbele lor spuse pe ocolite. 

înfăţişarea fetiţei, alura ei — de năzdrăvană, cum i-a spus 
ea—, mimica ei care se schimba rapid de la o clipă la alta, 
farmecul de animal rar, toate acestea au făcut să vibreze 
coarda sensibilă care comanda în organismul Verei simţul 
frumosului atât de dezvoltat la ea. 

—Să mergem să bem un ceai. Am cumpărat un tort care se 
numeşte Praga, a propus Şurik şi a deschis uşa bucătăriei. 

Au băut ceaiul în bucătărie fără niciun fel de ceremonie. 
Ceai englezesc cu biscuiţi cu vanilie — un adevărat five o'clock. 
A mâncat Maria cu entuziasm, ajutându-se cu degetele şi dând 
din cap în semn că îi place. A lins glazura de ciocolată, şi-a 
şters buzele savurând cu desfătare gustul, ca o pisică, şi-a 
întors capul aşezat pe gâtul lung cu o mişcare elegantă, făcând 
o pauză şi ridicându-şi bărbia uşor, apoi i-a spus tristă Verei: 

— Noi nu avem aşa ceva. Tare gustos! Păcat că nu pot mai 
mult. 

A clătinat din cap amărâtă. Vera a repetat automat 
mişcarea ei, s-a surprins făcând-o şi a zâmbit: cât de 
contagioasă e mimica fetiţei. 

— Hai să mergem să-ţi arăt bradul, a propus Vera şi a dus-o 
pe Maria în camera mare. 

Rămaşi singuri, Şurik şi Stovba s-au apucat să fumeze. 
Ţigări Femina nu mai erau, în schimb Şurik i-a oferit nevestei lui 
oficiale ţigări străine Lord. între două fumuri trase adânc în 
piept, Lena i-a spus că locuieşte de mult timp la Rostov pe Don, 
că are o slujbă bună şi că totul e în regulă. Numai că trebuie să 
divorţeze cât mai repede pentru că s-a ivit posibilitatea să îl 
întâlnească pe Enrique: el a găsit un american care e dispus să 
vină în Rusia, să facă formele legale de căsătorie şi să o scoată 
din ţară. 


186 



— Un american? Ca să ajungi în Cuba? şi-a exprimat Şurik 
îndoiala cu toată naivitatea lui politică. 

Stovba l-a ţintuit cu o privire grea, la fel cum făcea 
comunistul de taică-său şi i-a spus: 

— Ah da... Nu ţi-am spus ce e mai important. Fidel e un 
monstru. 

—Care Fidel? Vorbeai de Enrique. 

Stovba şi-a scos ochelarii, s-a uitat la Şurik, şi-a apropiat 
faţa de el, apoi şi-a pus din nou ochelarii: 

— Cum care? Ăla cu barbă. Castro! Tatăl lui Enrique a fost 
de la bun început cu el, de când cu Playa Giron! îţi dai seama 
cine-s oamenii ăştia?îţi dai seama? 

Şurik a dat din cap. 

— Aşa că ascultă! Enrique are un frate mai mare de la alt 
tată, un polonez. Mama lui e o frumuseţe de femeie, e din 
insulele Caiman. Fratele polonez a şters-o din Cuba, iar Fidel, al 
dracului de răzbunător, l-a băgat la puşcărie pe tatăl lui 
Enrique, deşi n-avea nicio treabă cu polonezul. Adică avuseseră 
nişte divergenţe de opinii politice. Iar când l-a închis pe tatăl lui 
Enrique, treaba l-a atins şi pe el, l-au chemat de la Moscova şi I- 
au închis. Enrique a ieşit din puşcărie, a stat acolo trei ani în 
cap. Taică-său n-a ieşit. Se spune că a murit în celulă, a făcut 
stop cardiac. înţelegi? 

Şurik a dat din cap plin de respect: istoria asta merita toată 
stima... 

— Pe urmă Enrique a fugit din Cuba. A plecat cu o barcă, 
aşa cum făcuseră mulţi alţi cubanezi. Mă urmăreşti? E un an de 
când e la Miami. Ne scriem foarte rar. Enrique are statut de 
refugiat, dar i-au promis că îi dau green cârd. Până atunci nu 
poate pleca nicăieri. Munceşte de se speteşte, în plus îşi dă 
examenele la universitate, vrea să-şi termine studiile de 
medicină. A găsit un american care vrea să pună pe roate 
treaba cu căsătoria. Acum înţelegi de ce trebuie aşa de repede 
să divorţez?în ce mă priveşte, ştampila asta nu-mi ţine nici 
cald, nici rece... 

Mirosea iar a aventură ca în filme. 

Lenei Stovba i se schimbase nu numai înfăţişarea, i se 
schimbase şi felul de a vorbi — cândva vorba îi era moale şi 
tonul arogant, acum vorbea sacadat şi la obiect. 

— înţelegi acum de ce am nevoie urgent de divorţ? 


187 



—Cum să nu. Numai să nu uiţi că mama nu ştie că suntem 
căsătoriţi cu acte-n regulă. Aş vrea ca ea să nu afle... Mă- 
nţelegi, da? 

—Sigur că da, sigur că da. Am făcut doar o glumă proastă! 

Stovba a schimbat tema discuţiei: 

— îţi aminteşti ce urâţică era când s-a născut? Şi uite ce 
frumoasă s-a făcut, a spus Lena umflându-se în pene. 

—Fetiţa e uluitor de frumoasă, dar nu-mi amintesc cum 
arăta atunci, era ceva ca un ghemotoc galben şi zbârcit. 

— Seamănă cu mama lui Enrique, dar e mult mai frumoasă, 
a oftat Lena. 

în timp ce în bucătărie se duceau tratative, Maria examina 
cu atenţie jucăriile, trecând prin toate stările deodată: 
încântare, exaltare, uimire, bucurie mută şi extaz religios. Vera 
era numai ochi, contempla cu veneraţie curcubeul ăsta de 
emoţii: Ce comoară! Ce bogăţie de sentimente! 

A luat din brad libelula de sticlă, una dintre cele mai 
frumoase jucării ale bunicii, şi a împăturit-o într-o foiţă subţire 
de hârtie. Maria stătea în picioare în faţa ei cu mâinile 
încrucişate şi cu genele lungi coborâte umbrindu-i obrajii. Vera 
a pus pacheţelul într-una din cutiuţele japoneze în care se 
aflase cândva decoraţia răposatului ei tată. Maria a luat 
pacheţelul cu amândouă mâinile şi l-a strâns la piept. 

— Oo... a scos ea un geamăt. E pentru mine? 

— Bineînţeles că e pentru tine. 

Fetiţa şi-a acoperit faţa cu palmele şi a început să se legene 
ritmic. Vera s-a speriat. Maria şi-a îndepărtat mâinile de la ochi 
şi a spus cu voce tragică: 

— Mi-e frică să n-o sparg. 

Vera i-a mângâiat părul alunecos şi plăcut la atingere. 

— Oricine o poate sparge. 

— Mi se întâmplă des, a oftat Maria. 

— Şi mie mi se întâmplă des, a liniştit-o Vera. Vrei să-ţi cânt 
ceva? 

Când intraseră în cameră, atenţia îi fusese imediat atrasă 
de brad şi abia acum a zărit pianul. 

— Ce gol arată pianul fără un şervet pus pe el, a spus fetiţa 
mângâind lemnul lăcuit. 

— Ce vrei să spui? a întrebat-o mirată Vera. 

— Marina Nikolaevna, profesoara mea de pian, pune un 
şervet brodat, a lămurit-o Maria. 


188 



Vera a aşezat-o pe Maria în fotoliul Elizavetei Ivanovna şi a 
început să cânte. Din Schubert. La început fetiţa a ascultat 
foarte atentă. Apoi brusc a alergat la pian şi a izbit clapele cu 
pumnişorul. Başii au scos un urlet prelung, Maria a început să 
se învârtească în loc ca titirezul şi să ţipe: 

— Nu aşa! Nu trebuie aşa! Aşa nu-i voie! 

Vera a rămas uluită: ce reacţie ciudată! 

— Ce-i cu tine, drăguţa mea? 

Maria a sărit pe fotoliu, s-a ghemuit în el şi a încremenit 
acolo. Vera i-a atins prudentă umărul, l-a mângâiat câteva 
minute spatele îngust. Cum stătea făcută covrig, fetiţa şi-a scos 
încet capul ca şarpele. Ochii negri erau imenşi. Două pupile fără 
iris şi pe deasupra pline de lacrimi. 

— lartă-mă. M-am înfuriat pentru că mie nu-mi iese 
niciodată. Iar ţie îţi iese... 

— Ce nu-ţi iese, fetiţa mea? a întrebat surprinsă Vera. 

— Să cânt. 

Vera a luat-o de mâini, s-a aşezat în fotoliu şi a aşezat-o şi 
pe ea alături: în fotoliul primitor al Elizavetei Ivanovna încăpeau 
amândouă şi mai rămânea loc. 

„Ce soartă complicată pentru mamă, pentru fetiţă! Câtă 
sensibilitate, câtă delicateţe, câtă graţie fermecătoare, şi tenul 
ăsta extraordinar — ieşită parcă direct dintr-un roman colonial ! 
Ce copil extraordinar, excepţional!", a intuit Vera mai mult 
decât a gândit. 

— Foarte multe nu-mi ies nici mie. Să ştii că trebuie să 
lucrezi mult ca să iasă ceva, a consolat-o Vera. 

— Da' de un an mă duc la Marina Nikolaevna şi cu toate 
astea nu-mi iese nimic. 

— Haide să-ţi alegi încă o jucărie din brad! i-a propus Vera. 

Maria a sărit pe podea, a început să ţopăie, să se învârtă, 
părea că are mai multe mâini şi picioare, şi din nou Vera s-a 
entuziasmat văzând câte emoţii se pot aduna în trupuşorul 
fetiţei. 

Şurik şi Stovba au intrat în cameră. 

— Hai să plecăm, Maria! îmbracă-te! i s-a adresat Stovba 
fetiţei. 

Apoi a adăugat: 

— Hotelul nostru e pe undeva pe la Vladîkino, avem mult de 
mers până acolo. 

Vera Aleksandrovna le-a propus imediat să rămână la ei: de 
ce să care copilul prin tot oraşul până la hotelul ăla răpănos, 


189 



când pot să înnopteze foarte bine în camera Elizavetei 
Ivanovna? 

— Cu bradul? s-a bucurat Maria. 

— Bineînţeles. Aici o să vă instalăm... 

A doua zi dimineaţă, la propunerea Verei, Stovba a lăsat-o 
pe fetiţă la familia Korn şi a plecat singură la hotel să vadă de 
bagaje şi a alergat până la sfârşitul săptămânii de la o instituţie 
la alta: pe lângă problemele legate de divorţ, mai avea altele în 
legătură cu slujba ei. 

Vera s-a plimbat cu Maria. Mânată de nu ştiu ce pornire 
interioară, a dus-o la Muzeul Culturilor Orientale şi i-a arătat 
Piaţa Roşie. Au uns-o la inimă plimbările astea, a rămas chiar 
surprinsă: s-a bucurat împreună cu Maria şi a privit cu ochi de 
copil, încântată şi curioasă, oraşul care, după câte îşi amintea, 
se făcuse din ce în ce mai urât. 

în timpul ăsta Şurik şi Lena au fost la ofiţerul Stării Civile. 
Au descoperit că le lipseşte actul de naştere al Măriei. Stovba îl 
lăsase acasă când plecase de la părinţi împreună cu fetiţa de 
patru luni. Ca să ajungă actul la ea trebuia fie să o roage pe 
bunica ei, cu care coresponda în secret, fie să trimită o cerere 
în Siberia. Oricum, treaba asta lua ceva timp, aşa că Stovba a 
plecat urmând să se întoarcă imediat ce obţine certificatul. 

Vera Aleksandrovna le-a propus să rămână măcar de Anul 
Nou, dar Stovba a plecat pe 31 decembrie fără să ia în seamă 
lacrimile disperate ale fetiţei... 

Tare s-a mai amărât Vera: îşi făcuse planuri mari. Ce 
grozavă sărbătoare ar fi putut pune la cale pentru minunea asta 
de fetiţă... 


41 

Unghia lui Şurik îi provocase mai întâi dureri groaznice, se 
făcuse vânătă şi se bombase nemăsurat de mult, apoi încetase 
să îl doară, iar de ceva vreme începuse să îi crească lângă 
alveolă o unghie nouă, rozalie, de câţiva milimetri. Pe urmă 
unghia nouă continuase să crească, având în mijloc o 
adâncitură ciudată. Metatarsul fisurat se refăcuse singur fără 
niciun fel de urmări. Şurik uitase complet de aventura asta 
stupidă. 

Probabil că odată cu scurgerea timpului posesoarea rarităţii 
paleontologice ar fi uitat şi ea, dacă nu ar fi găsit din întâmplare 
chitanţa de la poştă cu adresa şi numele expeditorului scrise de 


190 



mântuială. Numele era ceva cu „Kor"— poate Kornilov? 
Korneev?înarmată cu o lupă, Svetlana a cercetat cu luare- 
aminte adresa ilizibilă — era clar că strada se numea 
Novolesnaia, 7 semăna cu 1, iar cârligul putea să fie la fel de 
bine şi 2, şi 5... Incertitudinea îi provoca însă emoţii foarte 
plăcute: doar nu lăsase din întâmplare chitanţa cu adresa, nu-i 
aşa? Şi chiar dacă era o întâmplare, nu-i oare un semn al 
destinului, nu-i oare săgeata indicatoare a providenţei? 

A trăit Svetlana câteva zile în aşteptarea fericirii. Avea 
impresia că el trebuie neapărat să vină— dacă nu azi, atunci 
mâine — şi tot făcea repetiţii pentru întâlnirea lor: cât de mirată 
o să fie ea, cât de fâstâcit o să fie el, ce o să spună el şi ce o să 
spună ea... Dar el nu vine, şi pace. Nu se hotărăşte... se 
ruşinează... împrejurările îl împiedică... 

După o săptămână i-a trecut prin cap că el ar putea să 
dispară pentru totdeauna. Şi cu cât erau mai puţine şanse ca el 
să se întoarcă, cu atât mai tare se supăra pe el. Vorbea în gând 
cu el, cu timpul conversaţiile au început să se poarte pe un ton 
iritat, iar cel mai neplăcut era faptul că ţineau la nesfârşit. 

Adormea noaptea târziu după ce lua un somnifer uşor, 
dormea douăzeci de minute, însă conversaţia cu Şurik se fofila 
în somnul ei şi i-l tulbura. Discuta cu el îndelung în starea de 
somnolenţă dată de medicamente: ba o ruga să îl ierte, ba se 
certau ca apoi să se împace. Toate discuţiile erau manevrate cu 
abilitate, pentru că ea inventa scenariul, care apoi se dezvolta 
într-o direcţie precisă... Se chinuia, se răsucea de pe o parte pe 
alta,, apoi se trezea... 

în cele din urmă s-a ales praful de somnul ei, care oricum 
era neliniştit şi anxios. Acum se scula noaptea, bea apă 
fierbinte cu lămâie, se aşeza la masă şi întorcea pe o parte şi 
pe alta florile de mătase albe şi roşii destinate cooperativei care 
executa coroane pentru înmormântări. Era o muncitoare foarte 
bună, dar nu câştiga mare lucru pentru că era înceată, în 
schimb trandafirii, pe care îi făcea răsucind pe lingura rotundă 
fâşii subţiri de mătase lipite cu clei, aveau un aer de tristeţe 
lunguiaţă care nu le reuşea defel celorlalte muncitoare. 

Stătea până în zori în faţa mătăsii lunecoase, cuprinsă de o 
stare de prostraţie, adormea douăzeci de minute şi se aşeza din 
nou la masă. Aproape că nu mai ieşea din casă: se temea să nu 
rateze venirea lui Şurik. 

îşi dădea seama că şi-a pierdut complet echilibrul sufletesc, 
întreţinut pe jumătate cu medicamente, pe care reuşise să i-l 


191 



menţină aproape un an renumitul doctor Jucilin, un bărbat 
rotofei şi blând ca o pisică bătrână castrată. 

Svetlana a dus-o aşa o lună, după care i-a făcut o vizită lui 
Jucilin. De mult timp îl vizita acasă, şi nu la spital. Locuia pe 
Malaia Bronnaia, nu departe de ea. 

Era genul acela de masochişti oneşti cu inimă mare care 
plâng pe umărul bolnavilor, ducând în spate cât trăiesc povara 
crucii lor. Banii îl puneau în încurcătură, evita cu dibăcie să îi 
primească, accepta în schimb cadouri sub formă de cărţi şi 
coniac. Svetlana cosea pentru fata lui păpuşele cu rochiţe 
albastre şi roşii, cu feţişoare albe desenate pe mătase... 

Problema sinuciderii îl fascinase pe doctor încă din anii 
studenţiei, o considera o pornire fascinantă şi de neînţeles a 
unei categorii aparte de oameni, iar motivul pentru care îşi 
alesese psihiatria ca specialitate era unul mai degrabă 
umanitar decât medical. Svetlana făcea parte exact din această 
categorie de oameni înclinaţi spre sinucidere. O cunoscuse 
după a treia tentativă de sinucidere, ratată, din fericire. 

Jucilin ştia că, potrivit statisticii medicale, a treia tentativă 
de sinucidere are cele mai mari şanse de reuşită. Având în 
vedere reflecţiile lui destul de vagi care, aşezate în ordine, erau 
pe punctul să se cristalizeze într-o teorie proprie, în cazul 
Svetlanei riscul ar trebui să scadă cu timpul, iar în viitor, dacă i 
se aplică un tratament corect, va fi ameninţată doar de 
îmbătrânirea naturală şi de bolile legate de ea. Adică va face un 
salt şi va ieşi cum-necum din zona cu risc crescut, dacă se 
poate spune aşa. Astfel că Svetlana se număra printre 
pacientele care îi provocau cele mai mari emoţii, fiind unul 
dintre cazurile teribil de interesante. 

Discuta ore întregi cu asemenea pacienţi. Considera că e 
important să ajungă până în străfunduri, chiar până la locul 
unde se produsese ruptura, acolo unde ideea sinuciderii 
prinsese rădăcini. Nu îi era străină nici psihanaliza lui Freud, 
intra cu îndrăzneală în sufletul omului, sperând să-l repare 
orbecăind în bezna de nepătruns... 

Nina Ivanovna, soţia lui Jucilin, s-a dus să se culce, iar ei au 
rămas în bucătărie să descâlcească ramificaţiile maladive 
încurcate ale gândurilor şi frământărilor Svetlanei. l-a povestit 
cele întâmplate. Amuzant a fost că i-a povestit tocmai partea 
aceea pe care Şurik o omisese în expunerea făcută mamei. în 
felul acesta episodul cu dintele de mamut îi fusese servit Verei 
în întregime, în timp ce episodul amoros, apărut în relatarea 


192 



Svetlanei pe un loc gol, adică fără să fie pomenit dintele de 
mamut, i-a fost servit în întregime doctorului. Văduvită de 
punctul de plecare al relatării, toată istoria a luat aspectul unei 
scene de viol sălbatic. Lui Jucilin nu i-a reuşit nimic, deşi i-a pus 
întrebări provocatoare, încercând să apropie tabloul zugrăvit de 
ea de ceva mult mai plauzibil. Un viol dorit — aşa a definit în 
sinea lui situaţia ce-i fusese relatată. 

El continua să îşi bea ceaiul tare, turnând apă clocotită în 
bolul de dulceaţă al Svetlanei, în care ea îşi afunda din când în 
când buzele. Se gândea că, în fond, omul bolnav se deosebeşte 
de cel sănătos numai prin modul în care îşi controlează 
ghimpele înfipt în psihicul lui. Ar putea să pună ghimpele ăsta 
într-o capsulă, ar putea să construiască în jurul lui un zid 
protector ca să împiedice răspândirea bolii, dar nu ar fi în stare 
să îl smulgă de acolo cu forţa. A ascultat cum bate câmpii 
sărmana când vorbeşte despre iubire, remarcând cât de 
contradictorii sunt dorinţele ei: tânjea după o iubire fericită şi 
liber consimţită, continuând în acelaşi timp să se simtă victima 
bărbaţilor rău intenţionaţi, a împrejurărilor şi, ceea ce în cazul 
de faţa era deosebit de important, a însuşi alesului inimii ei. Să 
fie ultragiată pe nedrept, în chip monstruos şi neobişnuit, ca 
nimeni alta pe lume, asta era dorinţa ei profundă. 

Doctorul Jucilin a înţeles, de asemenea, că, dacă i-ar spune 
Svetlanei că ea îşi doreşte în chip bolnăvicios să fie ofensată, 
riscă să ofenseze din nou şi să distrugă încrederea fără de care 
va fi incapabil să o menţină în limitele unei sănătăţi relative... 

Majoritatea colegilor lui ar fi considerat că starea ei e 
manifestarea unei psihoze maniacale şi i-ar fi prescris cele mai 
puternice medicamente psihotrope, care să-i inhibe toate 
facultăţile, inclusiv facultatea de a suferi nemăsurat. 

— Draga mea Svetocika! a spus Jucilin la ora trei noaptea, 
să pornim de la faptul că suntem în stare să apreciem ce ni se 
întâmplă şi să reacţionăm adecvat. Nu-i aşa? 

Preludiul ăsta o îmbărbăta întotdeauna pe Svetlana. Asta şi 
voia, ca totul să fie adecvat... Avea impresia că ea însăşi se 
poartă adecvat, dar cum rămâne cu Şurik? El e cel care se 
poartă neadecvat — nu vine atunci când Svetlana doreşte atât 
de mult să îl vadă... 

Ea a dat din cap. Tare mai voia să doarmă, dar ştia că nu va 
reuşi şi trăgea de timp. 

— Nu trebuie să te bagi într-o situaţie fără ieşire, care să îţi 
mănânce nervii. N-o să stăm acum să analizăm purtarea 


193 



tânărului. Cine este el? Un seducător oarecare sau unul care a 
picat pur şi simplu într-o situaţie la care nu se aştepta. îţi 
aminteşti de Lovitura soarelui a lui Bunin? Explozia aceea de 
sentimente neaşteptată şi neprevăzută? Să zicem că asta a fost 
o lovitură a soarelui şi că un om, care prin firea lui nu e deloc 
predispus la viol, comite pe neaşteptate unul... Şi dispare. Chiar 
dacă am vrea să îl găsim şi să îi cerem explicaţii pentru 
purtarea lui de-a dreptul revoltătoare, nu avem cum... în 
Moscova sunt nouă milioane de locuitori, dintre ăştia sunt o 
sută de mii de Şuriki! E o prostie să... Nu vom reuşi niciodată să 
explicăm de ce a săvârşit fapta asta. în schimb trebuie 
neapărat să îţi reglezi somnul. Asta stă în puterile noastre. Cred 
că ar fi bine să stai o vreme într-un sanatoriu. Am putea face 
demersurile necesare. Ai slăbit. în cazul dumitale pierderea în 
greutate nu e indicată. Am impresia că ar trebui să îţi mai 
controlezi o dată tiroida. Zilele astea mă voi gândi la un plan 
nou şi o s-o luăm de la capăt după un program nou. Problema 
nu mi se pare foarte gravă şi cred că o vom putea rezolva 
împreună... 

Doctorul Jucilin nu credea o iotă din ce spunea: situaţia i se 
părea extrem de gravă, dar conta pe o ultimă încercare de-a o 
scoate pe Svetlana cu minimum de mijloace din criza care se 
apropia. 

în ceea ce o priveşte pe Svetlana, luase şi ea o hotărâre: în 
geantă era chitanţa despre existenţa căreia nu suflase un 
cuvânt doctorului şi, după toate câte fuseseră spuse şi iar 
spuse, era pregătită să se ducă la adresa indicată pe chitanţă. 

Expresia „lovitura soarelui" o inspirase şi îi trezise 
entuziasmul. 

Amândoi, şi doctorul, şi pacientul, erau mulţumiţi în sinea 
lor: fiecare reuşise să îl tragă pe sfoară pe celălalt... 

Svetlana nu s-a mai culcat în noaptea aceea. A ajuns acasă 
spre ziuă. Vecinii dormeau, a intrat în baia comună, a spălat 
îndelung cada cu pasta de curăţat cu miros înţepător care îţi 
tăia respiraţia, a umplut cada cu apă până sus şi s-a lungit în 
ea. De obicei i se făcea scârbă de cada asta folosită în comun, 
crăpată ca pielea de elefant, dar acum şi-a spus că e baia ei, că 
răposata ei bunică locuise în apartamentul ăsta începând chiar 
din anul 1911, că şi bunicul ei locuise aici, că tatăl ei se 
născuse aici şi că tot apartamentul îi aparţine de drept pentru 
că şi ea se născuse aici, iar vecinii de acum sunt nişte 
invadatori, nişte paraziţi, nişte ţărănoi de la coada vacii, 


194 



niciunul nu bănuieşte că ea e adevărata proprietară... Şi s-a 
simţit cuprinsă de o dulce amărăciune, a avut sentimentul căe 
ultragiată, un sentiment atât de drag ei... 

Toate erau din cale-afară de albe: şi chiloţii, şi sutienul, şi 
bluza. Perla deformată atârna pe lănţişorul de argint: lănţişorul 
de aur fusese vândut de mult timp. Perla nu era chiar albă, mai 
degrabă bătea în cenuşiu. Era însă din alte vremuri, era perlă 
adevărată, deşi moartă. Svetlanei i s-a părut că e în stare să 
mănânce. Şi-a fiert un ou. A mâncat jumătate din el. Şi-a făcut 
cafea. A băut jumătate de ceaşcă. Simţea cât de decisivă era 
ziua aceea. 

„Vom reacţiona la evenimente într-un mod adecvat", a 
repetat în sinea ei şi la şapte şi jumătate a ieşit din casă. A 
mers pe jos până la staţia de metrou Krasnopresenskaia, a 
ajuns repede la staţia Belorusskaia, pe urmă a căutat mult timp 
strada Novolesnaia, a căutat casa şi mai mult timp. în sfârşit, 7 
era totuşi 1, nu erau multe case pe stradă şi numerele nu 
ajungeau până la 70... La nouă fără un sfert stătea pe bancă 
ţinând sub observaţie singura intrare a blocului modern din 
cărămidă. 

A stat aşa trei ore. Era ferm convinsă că nu greşeşte, era 
sigură că tânărul locuieşte în casa asta. După trei ore de stat, a 
intrat în holul blocului şi s-a oprit în faţa şirului de cutii poştale 
aşezate între parter şi etajul întâi. Pe unele erau lipite hârtiuţe 
cu numele locatarilor, pe altele numele de familie erau scrise 
direct pe cutiile poştale din tablă, vopsite în verde. Pe câteva 
erau doar numerele apartamentelor. A căutat numele Kornilov 
sau Korneev. Sub numărul 52 era lipită o hârtiuţă pe care scria 
Korn cu un scris frumos, din alte timpuri. Era chiar mai bine 
decât Kornilov... 

Svetlana s-a întors acasă pe deplin mulţumită. Simţea că 
aproape îl are pe tânăr în mâinile ei. 

Svetlana nu avea pregătită o strategie. Până la începutul lui 
septembrie, o dată la două zile, ajungea la opt dimineaţa în 
faţa blocului, rămânea pe bancă exact trei ore şi pleca la 
unsprezece. Era convinsă că, mai devreme sau mai târziu, Şurik 
îşi va face apariţia şi aştepta cu răbdare, concentrată şi 
nemişcată, ca vânătorul la pândă, nelăsând să îi scape din 
vedere nici unul dintre locatarii care ieşeau. Unora le 
recunoştea feţele. Erau câţiva care i-au plăcut, pe alţii a avut 
timp să prindă pică. Cel mai simpatic era ochelaristul cu 
servieta şi ziarele abia scoase din cutia poştală: întotdeauna îi 


195 



scăpa unul la intrare. O dezgusta în special domnişoara grasă 
cu picioarele ca nişte butuci, pe care o aştepta uneori o maşină. 

Odată, ajunsă acasă după ce îşi terminase orele de veghe 
stând în ploaie, Svetlana a căzut bolnavă. I s-a declanşat o 
angină severă, cum nu mai avusese până atunci. Boala a venit 
la ţanc, i-a dat un răgaz să respire după toată hăituiala asta 
obositoare. Svetlana s-a apucat să se trateze cu mult zel: a 
făcut gargară cu tot soiul de soluţii, şi-a badijonat faringele 
inflamat cu soluţie de iod diluat în glicerină şi a înghiţit nişte 
pastile inofensive — nu voia să audă de antibiotice, dar în 
general îi plăcea grozav să se trateze. A ţinut-o angina aproape 
două săptămâni şi s-a terminat când a venit vremea bună. 

Chiar în prima zi când a socotit că e sănătoasă, a strâns în 
două cutii florile cărora le dăduseră boboci cât timp fusese 
bolnavă şi le-a dus la cooperativă, la naiba în praznic, tocmai la 
piaţa Koptevskaia. A primit banii pe luna trecută şi i-a venit în 
minte că trebuie neapărat să îşi cumpere o pelerină de ploaie: 
nu se mai putea duce la niciun fel de întâlnire cu pelerina 
veche, albastră. 

Să cumperi o pelerină nu era un lucru uşor, din toate 
punctele de vedere. De altfel aşa se întâmpla cu toate 
cumpărăturile, oricare ar fi fost acelea. Svetlana era genul de 
om care ştia întotdeauna exact ce anume îi trebuie. Pelerina 
care prinsese contur în imaginaţia ei — bej cu glugă, cu 
buzunare croite şi, colac peste pupăză, cu nasturi de os — o 
putea căuta mult şi bine până la sfârşitul vieţii. 

Svetlana umbla acum prin magazine în loc să se ducă la 
staţia Belorusskaia. Fată pedantă şi tenace, nu s-a lăsat cu una, 
cu două şi a căutat încăpăţânată peste tot, dar la sfârşitul celei 
de-a doua săptămâni s-a convins că nu îi rămâne altceva de 
făcut decât să îşi coasă singură pelerina născocită de ea. Şi s-a 
hotărât să şi-o coasă. Lucrul ăsta i-a schimbat complet câmpul 
investigaţiilor — acum trebuia să exploreze magazinele de 
textile. A avut noroc. Chiar în primul magazin, aflat exact la doi 
paşi de casa ei, a cumpărat un material de pelerină minunat din 
Cehoslovacia. Problemele legate de pelerină au crescut ca 
bulgărele de zăpadă: ce fel de căptuşeală? Dar nasturii? Ce fel 
de tiv? Dificultăţile astea erau toate bine-venite. Cu cât îi era 
mai greu să o scoată la capăt, cu atât îi era mai bine. Şurik 
trecuse pe planul doi, fierbea undeva departe, la foc mic. Ţinta 
principală era pelerina... 


196 



Jucilin a sunat-o de câteva ori, era neliniştit: după socoteala 
lui, Svetlana ar fi trebuit să aibă nevoie de el în momentul ăsta, 
să se cramponeze de el aşa cum se întâmplase mereu în 
perioadele critice. Dar, oricât ar părea de curios, lucrul ăsta nu 
s-a întâmplat. A fost chiar destul de nepăsătoare când a vorbit 
cu el la telefon, l-a spus că e foarte ocupată acum să îşi coasă o 
pelerină... Şi că şi-a reglat somnul... 

„Ca să vezi, domnule, ce înseamnă cârpele asta, ce 
puternic stimulent terapeutic pentru femei! Trebuie să mă 
gândesc mai serios la asta...", şi-a spus Jucilin. Avea multe idei 
şi una dintre ele se referea la faptul că bărbaţii şi femeile au 
manifestări profund diferite, deşi atât unii, cât şi alţii au 
aceleaşi boli psihice. S-a gândit ce s-a gândit şi a ajuns la 
concluzia că e puţin probabilă o nouă tentativă de sinucidere... 

în timp ce Svetlana înlătura piedicile în fabricarea pelerinei, 
un fel de prototip al unei mantale celebre, a venit iarna. 
Pelerina era gata, a fost atârnată în dulap pe un umeraş de 
lemn şi acoperită cu un cearşaf vechi. Afară era zăpadă, nici 
vorbă să îşi poată cumpăra acum un palton nou, toate resursele 
financiare se epuizaseră. Problema cu Şurik a ajuns din nou pe 
primul plan. 

A plecat la mătuşa ei, la Preobrajenka. în urmă cu doi ani 
mătuşa îi oferise o haină veche de astrahan, pe care Svetlana o 
refuzase: blana era frumoasă, dar trebuia recondiţionată serios. 
Mătuşa era supărată pe ea, dar Svetlana a cumpărat un tort 
scump şi a ales dintre bucheţelele de flori cusute de ea pentru 
pălării unul cu florile cele mai roz: aluzie la obsesia senilă a 
mătuşii ei să arate mai tânără decât este. 

S-a împăcat cu mătuşa, a încercat chiar să îi intre sub piele. 
I s-a plâns că îi e frig, i-a amintit de haina de blană. Mătuşa a 
clătinat din cap: 

—Trebuia s-o iei atunci pe loc, i-am făcut-o cadou nevestei 
lui Vitia. 

Dar o umbră de mister i s-a strecurat imediat pe faţa cu 
nasul lung cât o zi de post... Nu a apucat Svetlana să se 
amărască, a înţeles imediat că mătuşa îi va oferi altceva. Şi 
chiar i-a oferit Dumnezeule! Ce mai era şi asta!? O ditamai 
blana de ren. De culoarea nucii, o minune de culoare. Cu miros 
tulburător de animal. Svetlana a scos un strigăt şi şi-a 
îmbrăţişat mătuşa. 

— l-au adus-o lui Nikolai Ivanovici din nord. la-o, ţi-o dau. 
Nu te bucura prea tare. Blana e de vară, uite, îi pică părul... N-o 


197 



s-o porţi mult timp. Am vrut s-o pun pe divan, dar, cum te 
aşezi, te umpli pe fund de fire păr. Hai, ia-o, nu-mi pare rău că 
ţi-o dau... 

Ca să nu îl piardă definitiv din ochi pe Şurik, Svetlana a 
făcut câteva incursiuni de recunoaştere. A avut în sfârşit noroc, 
l-a văzut într-o zi ieşind la braţ cu o doamnă mică de statură, 
cu o beretă gri, pe care o ducea la plimbare în jurul casei, dar 
nu pe aleea principală. După un minut de aşteptare, când 
Svetlana şi-a venit în fire şi a pornit după ei, aceştia 
dispăruseră fără urmă. Şurik o însoţea pe Vera la cercul de 
teatru, aşa că se făcuseră nevăzuţi în spatele uşii mici care 
ducea la subsol. 

Altă dată Svetlana a asistat la scena despărţirii locatarilor 
din bloc de comisarul lor politic: murise Mihail Abramovici şi 
ieşiseră toţi să ia autobuzul care îl ducea pe lividul cavaler al 
marxismului pe ultimul lui drum, la crematoriul de lângă 
mănăstirea Donskoi. Şurik a dus sicriul împreună cu portarul şi 
cu doi tovarăşi de partid cu şepci. Apoi s-a întors să o ia pe 
aceeaşi doamnă drăguţă, care de data asta purta o beretă 
neagră şi avea în mână un buchet de crizanteme albe. A 
aşezat-o politicos în autobuz, pe urmă i-a instalat pe ceilalţi 
bătrâni care însoţeau sicriul. Apoi s-a urcat şi el în autobuzul de 
la pompe funebre. 

în aceeaşi zi Svetlana a aflat de la portăreasă numărul de 
telefon al celor de la administraţie, a sunat spunând că e, 
chipurile, de la poştă şi i-a tras de limbă, obţinând telefonul de 
la apartamentul 52. 

Numai la a treia încercare Svetlana a reuşit să îi ia urma. 
într-o zi spre seară — renunţase la gărzile matinale —, Şurik a 
ieşit grăbit; era singur, cu o mapă sub braţ, a luat-o la fugă spre 
staţia de troleibuz. Troleibuzul abia plecase, iar el, rămânând 
locului un moment şi dându-i răgaz Svetlanei să îşi învingă 
emoţia şi să îşi adune gândurile, a pornit pe jos spre staţia de 
metrou Belorusskaia. Mergea chiar în spatele lui, dar n-a 
observat-o. Era momentul prielnic să îi vorbească, dar brusc a 
intrat în panică, au trecut-o toate sudorile, şi-a dat seama că nu 
e încă pregătită. A înţeles, de asemenea, că greul acum începe, 
că trebuie să îl abordeze în aşa fel încât să nu îşi compromită 
demnitatea de femeie. Doar nu e dintre alea care aleargă după 
bărbaţi... Nu se gândise până acum ce îi va spune când îl va 


198 



reîntâlni în sfârşit. A repetat în gând câteva fraze care nu 
spuneau nimic concret, dar niciuna nu i s-a părut potrivită. 

A rămas câţiva paşi în urma lui fără să îl scape din ochi. A 
coborât la metrou. A reuşit să se urce în acelaşi vagon cu el, să 
coboare cu el la staţia Puşkin şi să nu îl piardă din ochi în 
înghesuiala din staţie... 

Nici cei mai versaţi agenţi din serviciile secrete nu reuşesc 
întotdeauna să fileze pe cineva atât de bine cum îi reuşise 
Svetlanei de prima dată. L-a urmărit până la sfârşit, adică până 
la intrarea în maiestuoasa clădire stalinistă de lângă Nikitskie 
Vorota, la colţul străzii Kacialov, unde se află magazinul Textile 
şi unde îşi cumpărase materialul acela minunat pentru pelerină. 
Cine şi-ar fi putut închipui una ca asta! Era aşa de emoţionată, 
încât nu l-a mai aşteptat să iasă, a luat-o la fugă spre casă. 
Erau cel mult zece minute de mers pe jos până la ea. 

A băut un ceai fierbinte, s-a încălzit şi s-a apucat să îşi 
aranjeze blana. Nu se putea prezenta în faţa lui în paltonul 
vechi... Lucrul avansa foarte încet. Partea dinăuntru, 
netăbăcită, a blănii era groasă şi prelucrată prost. După ce a 
tăiat blana, a unit bucăţile croite cu fâşii de pânză tare care să 
ţină. Era lucru de mână, migălos şi dificil, pe deasupra. Dar, ca 
orice lucru de mână, îi lăsa timp să mediteze. Şi luând-o cu 
gândul înaintea timpului, construia palate închipuite în visurile 
ei de fată tânără... De fapt, lucrul la haina de blană o făcea să 
îşi stăpânească nerăbdarea, dar şi spaimele nemărturisite: dacă 
nu va ieşi nimic din asta? 

în seara în care blana a fost gata, s-a hotărât să îl sune pe 
Şurik. Era mai simplu decât să îl urmărească pe stradă. A luat în 
calcul toate variantele, fără să o excludă nici pe cea mai rea: că 
nu îşi va aminti de ea... A cântărit totul, a prevăzut totul. L-a 
sunat la zece seara. La telefon a răspuns o femeie. Probabil 
doamna aceea drăguţă, mama lui... Svetlana a închis telefonul 
şi a hotărât să îl sune în fiecare zi la aceeaşi oră. 

Peste câteva zile, când a răspuns Şurik, i-a spus dezinvoltă 
şi veselă, ca şi cum nu ar fi ea, ci altă fată: 

— Bună seara, Şurik! Ai salutări de la mamutul al cărui 
dinte ţi-a pricinuit atâtea neplăceri! 

Şurik şi-a amintit imediat de nenorocitul ăla de mamut. 
Unghiei de la degetul mare îi trebuiseră mai bine de trei luni să 
crească la loc, îi era greu să uite ce păţise. A început să râdă, 
nici măcar nu a întrebat-o de unde a luat numărul de telefon. S- 
a bucurat, a zâmbit în receptor. 


199 



— Cum de nu, cum de nu! îmi amintesc de mamutul 
dumitale! 

— Nici el nu te-a uitat! Mi-a amintit de curând de dumneata. 
Ştergeam praful pe pian, acolo mi-a amintit el de... Vă invită să 
îi faceţi o vizită! 

Extraordinar, ce vesel şi degajat a decurs convorbirea! L-a 
invitat fără să îşi compromită demnitatea de femeie, iar el a 
acceptat imediat. Atâta doar că a lungit-o mult până să aleagă 
ziua — nu sâmbătă, nu duminică, nu luni. Miercuri. E bine? 
Numai să îmi dai adresa, ţin minte că e lângă poştă, am uitat 
însă numărul apartamentului... 

Era aproape de Valeria. Avea de gând să treacă marţi pe la 
redacţie să ia lucrările pentru ea şi miercuri să i le ducă. La 
şapte a ajuns la Svetlana, aşa cum se înţeleseseră. 

în mijlocul mesei trona dintele mamutului, înconjurat de 
flori artificiale, mai erau gustări de tot felul înotând în oţet, pe 
care Şurik nu îl putea suferi şi pe care Svetlana, dimpotrivă, îl 
turna peste orice fel de mâncare fadă. Mai era o sticlă de votcă, 
pe care Svetlana o detesta, iar Şurik, dimpotrivă... Au 
pălăvrăgit veseli ca şi cum s-ar fi cunoscut de când lumea, în 
chipul cel mai nevinovat cu putinţă. Nu s-a întâmplat nimic 
între ei, nicio criză de isterie, niciun fel de sex tumultuos pe 
divanul îngust. îmbrăcată cu o bluză albă, cu vinişoare albăstrii 
la tâmple şi pe gâtul lung, Svetlana arăta ca o veche colegă de 
şcoală, atâta doar că vorbea despre lucruri înălţătoare, despre 
destin şi despre altele asemenea, cam prea înălţătoare. Pe de 
altă parte însă, lucrurile astea îi erau foarte cunoscute: şi 
Verusiei îi plăceau subiectele înălţătoare. 

La nouă şi jumătate Şurik s-a uitat la ceas, a scos un ah! şi 
s-a pregătit de plecare: 

— Trebuie să trec pe la o prietenă. Stă aici aproape. Să-i duc 
de lucru. 

Şi a plecat repede. Svetlana s-a prăbuşit pe divan şi a 
izbucnit în hohote de plâns din cauza nervilor încordaţi la 
maximum. Totul se petrecuse aşa cum trebuie. Ce bine că nu îl 
acostase atunci pe stradă! Ce să-i fi spus? Totul a ieşit grozav 
de bine. Atâta doar că nu fusese o întâlnire de dragoste. E bine, 
pe de o parte, că o respectă, pe de altă parte, e un pic jignitor... 
Şi ce urmează acum? Nici măcar numărul de telefon nu i-l 
luase... 

După ce a plâns bine, i-au venit de-a valma idei noi: ar 
putea, de exemplu, să cumpere bilete la conservator sau să-l 


200 



invite la teatru, dar nu era cel mai bun lucru. Bărbatul face 
invitaţia. Cel mai bine ar fi să îi ceară ceva... Ceva ce poate 
face numai un bărbat — să repare ceva sau să mute mobila... 
Dar dacă nu se pricepe şi refuză? Trebuie ceva simplu, să-i fie 
ruşine să refuze... S-a bucurat, nu se ştie de ce, că ştie despre 
el ceea ce lui nici măcar nu îi trece prin minte: adresa, casa, 
mama, chiar şi intrarea în casa unde merge acum să ducă de 
lucru... 

Blana de ren era gata de mult. A reieşit însă că ea nu poate 
rezolva nimic. A stat un pic să chibzuiască şi i-a venit o idee. A 
desfăcut căciula bleu şi şi-a tricotat un fular de lână. îi stătea 
bine. Toată săptămâna a făcut curăţenie în cameră, a schimbat 
perdelele, le-a pus pe cele vechi care atârnaseră la ferestre cât 
trăise bunica. Erau mai plăcute. A spălat bine în apă rece o 
vechitură de pânză din Asia căreia bunica îi spunea în glumă 
„suzanne" şi a atârnat-o în faţa uşii în chip de perdea, ca să o 
ferească de ochii vecinilor. Odată casa aranjată frumos, s-a 
culcat seara în patul ei şi şi-a spus: Mâine mă va apuca din nou 
angina. Şi a apucat-o. 

De dimineaţă s-a spălat, s-a îmbrăcat cu puloverul alb, şi-a 
pus în jurul gâtului fularul bleu cel nou. Pe urmă i-a telefonat lui 
Şurik şi l-a întrebat moale dacă o poate ajuta: s-a îmbolnăvit de 
angină şi nu are cine să îi cumpere medicamente. Şi s-a întins 
în pat. 

Idee mai bună nici că i-ar fi putut veni: medicamentele erau 
lucru sfânt. Medicamente mamei, medicamente Matildei, 
medicamente Valeriei... Rugămintea i s-a părut lui Şurik atât de 
firească, încât de dimineaţă, imediat după ce a mâncat, a ajuns 
în viteză la Svetlana să îşi îndeplinească datoria, lucru foarte 
obişnuit pentru el. Pe drum a cumpărat calciu. 

Svetocika era atât de firavă, inspira atâta milă, în cameră 
mirosea a ceva care te făcea să plângi, aducea cu mirosul de 
lămâiţă amestecat cu puţin miros de oţet, iar fularul de lână 
bleu i-a intrat în gură când i-a strâns la pieptul ei plăpând capul 
cu părul cârlionţat, ceva mai rar în creştet. Iar el a simţit cu tot 
corpul că e alcătuită numai din oscioare subţiri şi strâmbe, din 
cartilaje ca zgârciurile de la găină, şi mila viguroasă a fiinţei 
puternice faţă de o creatură atât de slabă s-a pus în mişcare şi 
a acţionat aşa cum acţionează cel mai bun afrodiziac. Cu atât 
mai mult cu cât el a înţeles imediat ce fel de medicament îi 
trebuie Svetlanei. Odată scoase puloveraşul, fulăraşul şi bluziţa, 
ea i s-a înfăţişat mult mai vrednică de milă, cu pielea albăstruie 


201 



de gâscă tăiată, cu pieptul înduioşător de plat, cu fulgii 
albicioşi, de găină, între picioare... 

Cu toate astea, Şurik nu a uitat să lase calciul pe masă. 
După ce i-a aplicat tratamentul, a mai dat o fugă la farmacie 
după soluţia pentru gargară şi i-a adus trei lămâi de la 
minunatul magazin Gastronom din piaţa Vosstanie. Nu a uitat 
să cumpere tot de acolo, de la raionul Gospodina, şi un pateu 
de ficat pentru mama. Verei îi plăcea grozav pateul de ficat. Şi 
tot în dimineaţa asta a aflat că Svetlana mănâncă lămâia cu 
coajă cu tot, că îi place ceaiul din Ceylon bine opărit, că în 
general nu ia antibiotice şi că pentru angină ia numai calciu... 

„El e cu totul altfel, nu-i un ticălos ca Seriojka Gnezdovski şi 
nici trădător ca Aslamazian, nu mă va duce de nas ca el... 

E altfel...'', s-a gândit şi a şoptit: „E altfel, altfel..." 

Pe seară a venit Jucilin să o vadă. A trecut pe la ea din 
prietenie. Svetlana i-a făcut o infuzie tare de ceai din Ceylon — 
din care ea nu bea niciodată —, a pus pe masă o farfurioară cu 
dulceaţă, biscuiţi şi o lămâie tăiată în felii subţiri. Avea gâtul 
înfăşurat în fular. 

— Ah, s-a plâns Svetlana. E a doua angină. 

Era liniştită, nici urmă de încordare. Ochii îi străluceau... 

— Cum e cu somnul? a întrebat-o doctorul. 

— S-a reglat, a răspuns Svetlana. 

„Mare putere mai au şi medicamentele astea placebo", s-a 
bucurat Jucilin. Ultima oară îi dăduse Svetlanei tablete de 
gluconat de calciu în loc de somnifere. Pe care Svetlana nu le 
luase. 

Poate că anginele jucaseră şi ele un rol în toată povestea 
asta. Oricum, curios lucru! E aproape o regulă: bolile somatice 
fac viaţa mai uşoară psihicului într-o oarecare măsură. Doctorul 
şi-a amintit de un caz recent când unul dintre pacienţii lui, 
făcând o gripă urâtă, a ieşit bine merci dintr-o depresie gravă... 

în seara aceea toată lumea era satisfăcută: Svetlana 
găsise, credea ea, bărbatul cu care era de o mie de ori mai 
câştigată decât cu potlogarii pe care îi întâlnise până acum, 
doctorul Jucilin era ferm convins că îşi scosese încă o dată 
pacienta dintr-o situaţie periculoasă, iar Şurik era mulţumit că îi 
făcuse mamei o bucurie cu pateul de ficat. între altele fie spus, 
îi adusese medicamente şi fetiţei ăsteia, Svetlana, faţă de care 
îşi manifestase stima sexuală, pe care i-o cerşise înduioşându-l 
până la lacrimi... 


202 



Şurik nu era în stare să îşi facă planuri mai departe de ziua 
în curs. Presimţirile şi prognozele erau apanajul Verei. Bunica 
lui, mai perspicace decât toţi, nu mai era pe lumea asta de mult 
timp, iar nenorocitul de el nici măcar nu îşi imagina ce cruce 
urma să ducă în spate pentru că o consolase într-un mod atât 
de primitiv pe fata asta prizărită şi pe deasupra bolnavă de 
nervi. 


42 

Cum a ieşit de la Svetlana, Şurik şi-a scos imediat din cap 
aventura asta minoră. Sfâşietor de dureroasă asimetrie a 
relaţiilor umane: în timp ce Svetlana repeta la nesfârşit toată 
scena vizitei lui Şurik din primul moment până la ultimul de 
parcă voia să îşi întipărească în minte pe vecie toate mişcările 
lui, să dea diferite interpretări fiecărui cuvânt rostit de el, să 
conserve în formol pentru totdeauna întâlnirea asta, Şurik 
continua să trăiască în lumea din care ea lipsea cu desăvârşire. 

Svetlana nu a ieşit patru zile din casă. Aştepta să o sune 
Şurik, cu toate că îşi amintea perfect că el nu îi luase numărul 
de telefon. în a cincea zi a ieşit din casă. Spaima că ar putea să 
rateze telefonul lui a făcut-o să alerge într-un suflet la magazin 
şi la farmacie. 

— M-a sunat cineva? l-a întrebat pe vecinul burtos. 

Porcul ăsta bătrân i-a răspuns sarcastic: 

— Cum de nu, au sunat. Dar legătura s-a întrerupt... 

Pe măsură ce săptămâna se apropia de sfârşit, certitudinea 
că Şurik va telefona neapărat a fost înlocuită cu convingerea la 
fel de fermă că nu va mai telefona niciodată. Pe umeraşele din 
dulap atârnau, acoperite cu cearşafuri vechi, pelerina model cu 
glugă şi căptuşeală în carouri şi blana nouă de ren, mai bine 
spus jacheta lungă. Svetlana se înarmase până în dinţi cu tot ce 
trebuie: primele cuvinte pe care le spusese fuseseră atât de 
reuşite, întâlnirea de dragoste avusese loc — pe prima, pe 
aceea consumată sub semnul dintelui, nu o punea la socoteală. 
Şi uite că acum totul a rămas în suspensie şi nu a folosit la 
nimic, întocmai ca lucrurile frumoase din dulap... 

O săptămână întreagă a format zi de zi numărul lui Şurik. O 
dată a auzit vocea bătrânei doamne şi a închis telefonul. Ziua 
următoare a venit Şurik la telefon. I s-a pus un nod în gât şi nu 
a mai putut scoate niciun cuvânt. Şi ce să fi spus? Nu a dormit 


203 



două zile, nu a mâncat, a zăcut noaptea pe florile de mătase. A 
înţeles că trebuie să se ducă la Jucilin, dar tot amâna vizita. 

A treia zi spre seară şi-a pus blana şi a plecat la Jucilin. Dar 
s-a trezit pe Belorusskaia. S-a apropiat de casa lui Şurik. 

A rămas puţin în faţa intrării. Nu l-a aşteptat. A rămas doar 
puţin pe loc. Pe urmă s-a întors acasă. Se pregătea în fiecare zi 
să se ducă la Jucilin, dar de fiecare dată se trezea în faţa casei 
ăsteia. L-a văzut în sfârşit cum a ieşit. L-a urmărit. Se mişca 
agil. L-a condus până la Krasnîie Vorota. S-a simţit obosită la 
culme şi s-a întors acasă. A patra zi l-a condus fără ca el să ştie 
până la staţia Sokol. El a coborât din metrou şi a luat-o în 
direcţia străzilor din preajma gării Baltiskaia. 

Două săptămâni urmărise cum îşi petrece Şurik timpul: nu 
ieşea din casă înainte de ora patru după-masă. îl condusese o 
dată la teatru, unde o însoţise pe mama lui. îi ştia acum 
traseele — Sokol, strada Kacialov. Ştia în ce biblioteci studiază. 
Descoperise numărul apartamentului de pe strada Kacialov 
unde Şurik rămăsese până târziu de două ori în astea două 
săptămâni, aşa că ea plecase fără să mai aştepte... 

Nici măcar o dată nu fusese prinsă asupra faptului. Dăduse 
în patima spionajului, îi ştia toate locurile conspirative în afară 
de locul de întâlnire cu Matilda, care locuia la vremea aceea la 
Vîşnii Volociok. Exact atunci îşi făcuse un carnet în care nota 
toate deplasările lui Şurik. 

La Jucilin nu ajunsese încă, deşi îşi dădea seama vag 
undeva, în bezna minţii, într-un loc ascuns şi ţinut sub obroc, că 
a sosit momentul să îi facă o vizită. Pe urmă o întâlnise din 
întâmplare pe soţia lui. Nina Ivanovna a întors-o din drum şi a 
adus-o acasă la ei. Jucilin a vorbit cu ea cinci minute şi i-a 
propus s-o interneze imediat. Contrar tuturor aşteptărilor, ea a 
acceptat: era obosită de atâta filaj. 

Jucilin avea în secţia lui un salon de femei cu şase paturi 
unde îşi instala, în măsura în care era posibil, pacientele 
preferate. Acolo ajungeau de obicei intelectualele maniaco- 
depresive care nu erau în stare foarte gravă. Uneori Jucilin 
organiza aici şedinţe de terapie în grup. Exact în salonul ăsta 
stătuse Svetlana ultima oară şi acum îi găsise un loc tot aici 
printre răsfăţatele lui. Aici a cunoscut-o Svetlana pe Slava, o 
cercetătoare în orientalistică de patruzeci de ani, sinucigaşă 
experimentată, cu opt tentative la activ, reuşite din punct de 
vedere medical. 


204 



S-au împrietenit. Slava îi citea traducerile ei din poeţii 
persani, în timp ce Svetlana broda un buchet de flori de liliac pe 
o bucată de pânză de mărimea unei cutii de chibrituri, făcând 
nişte tighele în relief atât de bombate, încât minusculele flori 
păreau că stau să cadă de pe pânză. O entuziasmau şi poemele 
persane. 

— încă puţin şi încep să miroasă, spunea Slava încântată la 
rândul ei de cât de talentată la lucrul de mână era noua ei 
prietenă. 

în a doua săptămână de prietenie au început să se 
confeseze una alteia. Slava a descoperit că Făt-Frumos din 
povestea de dragoste a Svetlanei, traducătorul Şurik, care 
locuieşte cu mama lui pe strada Novolesnaia, e fiul Verei 
Aleksandrovna Korn, vechea prietenă a mamei ei. S-au bucurat 
amândouă de ce întorsătură neobişnuită luaseră lucrurile. 

Slava îl cunoştea pe Şurik de când era copil, şi-a amintit de 
bunica lui care o învăţase limba franceză şi i-a povestit 
Svetlanei tot ce ştia despre familia asta minunată. Vera nutrea 
o afecţiune specială pentru Kira, mama Slavei. Spunea că e 
singura persoană care îşi aminteşte de tatăl lui Şurik, nefericitul 
Levandovski. 

Jucilin a ţinut-o pe Svetlana în spital şase săptămâni. A 
scos-o din criză. Slava se externase cu o săptămână înainte: o 
lăsaseră în pace vocile sinistre care o chinuiau şi o îndemnau să 
se sinucidă. 

Pacientele doctorului Jucilin, devenite aproape prietene 
intime, se întâlneau la cafeneaua Praga, beau cafea şi mâncau 
prăjituri cu cremă de ciocolată. Svetlana i-a dăruit Slavei florile 
de liliac puse în ramă, Slava i-a dăruit o culegere de poezii 
persane, dintre care patru erau traduse de ea. Slava i-a mai 
făcut însă noii sale prietene un cadou de-a dreptul fabulos: a 
invitat-o la ziua de naştere a mamei ei. Erau puţini invitaţi: 
fratele mamei, ofiţer în rezervă cu nevasta, o nepoată şi două 
prietene. Una din prietene era chiar Vera Korn. De obicei Vera 
venea însoţită de Şurik. Era exact ceea ce îşi dorea Svetlana: să 
nu-l întâlnească pe Şurik pe stradă, chipurile, din întâmplare, ci 
să fie poftită la o sindrofie într-o casă respectabilă şi să vină pe 
nepusă masă... Se săturase să-i dea telefon numai aşa, ca să se 
afle în treabă: avea mândria ei de femeie. Dacă îl întâlneşte 
însă într-o casă de oameni cumsecade, atunci poate să-i arunce 
o momeală convenabilă. 


205 



A întors pe o parte şi pe alta zeci de variante până să 
născocească o momeală care s-o mulţumească: a găsit printr-o 
cunoştinţă care lucra la farmacie prospectul unui medicament 
franţuzesc. Exact ce-i trebuia. Acum ştia de ce îl cheamă acasă 
— să traducă indicaţiile... 

S-au întâlnit la masă la Kira Vasilievna. Şurik a recunoscut-o 
imediat, deşi trecuse aproape jumătate de an de la ultima lor 
întâlnire, când cu angina. l-a făcut cunoştinţă cu mama lui, 
amintindu-i de dintele de mamut pe care Svetlana, fata asta 
simpatică, i-l scăpase pe picior... Au stat la masă unul lângă 
altul, Şurik s-a ocupat de amândouă... Le-a turnat vin, le-a dat 
platoul cu peşte... 

Prima lor întâlnire cu afurisitul ăla de dinte nu fusese ce 
trebuie, ca şi cum porniseră cu stângul. Fusese o întâlnire 
stupidă, întâmplătoare, o cunoştinţă făcută pe stradă şi cu asta, 
basta. întâlnirea cu prilejul anginei rămăsese suspendată în aer 
nu se ştie din ce motive. Acum însă o luau de la capăt cu un 
scenariu reinventat: într-o casă onorabilă, la o masă 
respectabilă, în prezenţa mamei... Acum lucrurile trebuiau să 
decurgă cu totul altfel. Svetlana făcea parte din cercul lor: se 
împrietenise cu fiica prietenei mamei lui. între altele, şi bunica 
Svetlanei terminase gimnaziul, la fel ca bunica lui Şurik. în 
oraşul Kiev. Şi bunicul. Şi mama lucrase în domeniul culturii, 
condusese un club. Şi tata fusese militar... 

Svetlana îşi ura mama pentru că îşi părăsise familia şi 
plecase după şeful tatălui ei, mai mare în grad, lăsând-o în grija 
tatălui şi luându-l cu ea pe fratele mai mic. După câţiva ani 
tatăl ei se împuşcase, iar ea încăpuse pe mâna bunicii, cu care 
nu se înţelesese deloc: se încurcau una pe alta, dar nici nu se 
puteau descurca una fără cealaltă. Şi uite că acum răposata 
bunică, femeie periculos de rea şi de zgârcită, îi inspira 
Svetlanei un sentiment de recunoştinţă: îi făcuse un serviciu, o 
introdusese în societatea oamenilor onorabili... Svetlana credea 
că a produs asupra tuturor o impresie plăcută, le zâmbea 
amabilă tuturor. Lui Şurik i-a spus următoarele: 

—- Am fost bolnavă destul de mult timp şi nu am putut 
telefona să-ţi mulţumesc pentru medicament. Acum însă am iar 
nevoie de ceva... Uite ce vreau de la dumneata, mi-au trimis 
din Franţa un medicament cu prospectul în franceză. Ai putea 
oare să mi-l traduci? 

— Cum să nu, Svetlana. Am tradus şi texte de farmacologie. 
Sper să mă descurc. 


206 



Svetlana a scos imediat din geantă bucăţica de hârtie cu 
numărul de telefon pregătită dinainte: 

— Sună-mă şi stabilim... 

Strategia cu medicamentul, nu o dată folosită, funcţionase 
bine şi acum. Şurik a sunat. A venit. A tradus. A băut ceai. Şi 
din nou a trebuit ca ea să-l stimuleze un pic... 

„E groaznic de timid, asta-i problema", a tras concluzia 
Svetlana. După ce a înţeles lucrul ăsta i-a venit mai uşor să-l 
sune. îl suna, iar el venea. O refuza rar şi întotdeauna din 
motive întemeiate: că are o treabă urgentă sau că mamei nu-i e 
bine... Iar Vera Aleksandrovna îi trimitea întotdeauna salutări. 

43 

Iarna lui 1981 i-a rămas Verei întipărită în memorie din 
pricina durerilor provocate de montul de la picior şi a 
corespondenţei înduioşătoare purtate cu Maria. Fetiţa scria cu 
litere de tipar destul de mici şi făcea uimitor de puţine greşeli. 
Şi mai uimitor era conţinutul filozofic al scrisorilor: „Bună ziua 
Vera Aleksandrovna de ce eu te întreb iar tu îmi răspunzi şi 
nimeni altcineva nu răspunde niciodată de ce iarna e rece şi de 
ce în ou e galben gălbenuşul eu te iubesc şi pe Şurik la fel toţi 
ceilalţi oameni nu sunt la fel spune sunt proastă sau 
deşteaptă?" 

Se încurca la numele tatălui, uita literele şi pe urmă le 
adăuga, iar în cele din urma o scotea la capăt. Cuvintele 
„proastă sau deşteaptă" erau mai mari decât toate celelalte, 
lipseau semnele de punctuaţie în afară de semnul întrebării de 
la sfârşit, care era mare, curbat zdravăn şi desenat cu creioane 
colorate. 

Vera analiza atent fiecare scrisoare şi scria răspunsurile pe 
spatele unor ilustrate frumoase. Nu cu pisicuţe şi flori, ci cu 
reproduceri după tablourile celebre ale marilor pictori. Pregătea 
pachete cu jucării şi cărţi. îl trimitea pe Şurik cu ele la poştă. 

Toată iarna Şurik a însoţit-o pe mama la fizioterapie unde 
urma un tratament pentru montul care crescuse îngrijorător.în 
fiecare seară îi ungea piciorul cu opodeldoc, o alifie 
homeopatică, şi cu un unguent procurat de la un naturist 
celebru, găsit în agenda bunicii. 

Montul n-o împiedica totuşi pe Vera să ţină lecţiile cu 
fetiţele: o durea numai seara şi noaptea. Se trezea uneori de 
durere — durerea nu era aşa de ascuţită, o sâcâia însă şi-i 


207 



gonea somnul. Cu toate astea, viaţa Verei începea să se 
schimbe într-o direcţie neaşteptată, o lua în sus cum se spune, 
spre deosebire de majoritatea oamenilor în vârstă, care o iau în 
jos, trăiesc din inerţie şi nu mai au chef de nimic. Datorită ideii 
ridicole a răposatului Marmeladă, energia ei creatoare, 
stimulată cândva de contactul cu arta altora şi fiind mai 
degrabă ecoul unor aptitudini cărora le pusese cruce, îşi găsea 
acum adevăratul rost. A reieşit că talentul de pedagog mămos, 
copleşit altădată de mulţimea talentelor din jurul ei, moţăise 
până acum şi că, abia spre sfârşitul vieţii, modestele capacităţi i 
se deşteptau în prezenţa câtorva fetiţe care nu ştiau pe ce lume 
sunt şi făceau ascultătoare exerciţii de respiraţie sub 
îndrumarea ei. 

Noaptea, când durerea surdă pricinuită de mont o împiedica 
să doarmă, stătea lungită în pat şi visa cu ochii deschişi că 
vine vara, că Stovba o va aduce pe Maria şi că se vor instala cu 
toţii la casa de vacanţă... Şi să nu uite să-i spună lui Şurik să se 
ducă la Olga Ivanovna, proprietara casei de vacanţă, la 
începutul lui martie şi să închirieze aceleaşi camere pe care le 
ocupaseră când trăia Elizaveta Ivanovna. Gândurile o luau 
grăbite în direcţia treburilor gospodăreşti atât de străine ei: ce 
bine ar fi ca vara viitoare să facă o aprovizionare pentru iarnă 
aşa cum făcea mama — dulceaţă de fragi, afine frecate cu 
zahăr, dulceaţă de caise. Trebuie s-o întrebe pe Irina dacă ştie 
să facă dulceaţă de caise cu sâmburi aşa cum o făcea mama... 
Cântărea în fel şi chip propunerea pe care trebuie să i-o facă 
Lenei Stovba, în aşa fel încât aceasta să n-o poată refuza. Şi 
bineînţeles, principalul e ca Şurik s-o ajute, să fie mână forte... 
De altfel, era sigură de Şurik: în planurile ei îi rezervase un rol 
foarte important. 

Discuta mereu cu el despre scrisorile Măriei. Se stabilise o 
relaţie foarte apropiată între fetiţa de şase ani şi bătrâna 
doamnă. Relaţia lor exista independent de Şurik şi de Lena. 
Treburile Lenei Stovba nu mergeau prea strălucit, fapt pe care 
Vera Aleksandrovna nu avea de unde să-l ştie. La vremea când 
Stovba reuşise să obţină certificatul atât de necesar pentru 
divorţ, nu se mai punea problema urgenţei: Stovba aflase că nu 
va mai avea loc căsătoria fictivă, pentru că ticălosul de 
american destinat să joace rolul soţului dispăruse exact în 
momentul în care Enrique îi dăduse o sumă oarecare de bani. 
Acum nu mai era urgent să divorţeze, aşa că s-a înţeles cu 


208 



Şurik ca ea să trimită actele necesare, el să le depună în 
vederea divorţului, iar ea să vină direct în ziua fixată. 

Pregătită fiind pentru discuţia hotărâtoare, dar în acelaşi 
timp neavând nici cea mai mică îndoială că Şurik va fi de acord, 
Vera i-a spus că vrea s-o invite pe Maria să stea la vară cu ei la 
casa de vacanţă. Şurik s-a arătat destul de indiferent şi a 
dezamăgit-o chiar, purtându-se ca şi cum pentru el n-ar conta 
eventuala venire a încântătoarei fetiţe. 

— Nu sunt împotrivă, Verusia, dar mi se pare că va fi 
obositor pentru tine. Fă cum crezi. Anul ăsta n-o să pot veni 
prea des pe acolo. Va fi o povară grea pentru tine... 

Vera Aleksandrovna a schimbat câteva scrisori cu Lena 
Stovba şi aceasta şi-a dat vag acordul. 

Avea de gând să vină oricum la Moscova pentru divorţ, deşi 
nu mai era nicio urgenţă. îşi dădea seama însă că, mai devreme 
sau mai târziu, trebuie să scape de situaţia asta absurdă de 
femeie căsătorită. Nu se despărţise niciodată de fetiţă, 
propunerea i s-a părut ciudată, în schimb Maria a sărit în sus de 
bucurie. Lena nu se aşteptase la aşa ceva. Era ultima vară 
înainte de şcoală, Rostovul era un oraş industrial cu mult praf, 
deşi se afla în sud şi avea un fluviu mare. Stovba nu avea 
niciodată concediu vara, aşa că a hotărât s-o lase pe fată. Nu 
toată vara, ci numai o lună. 

A adus-o pe Maria la sfârşitul lui mai când Şurik pregătise 
aproape tot în vederea plecării la casa de vacanţă, adică 
adunase în cufere proviziile şi lucrurile trebuincioase — de la 
zahărul pudră până la oala de noapte —, conform listei lungi cât 
o zi de post întocmite cândva de Elizaveta Ivanovna. Sosise şi 
Irina Vladimirovna, aşa că Şurik le-a condus pe toate cu mare 
pompă la casa de vacanţă. Cererea de divorţ fusese depusă, iar 
ziua divorţului fusese fixată la sfârşitul lunii august. Stovba 
simţea că mai făcuse un pas în direcţia lui Enrique. 

A petrecut două zile cu fetiţa la casa de vacanţă, l-au plăcut 
grozav natura, liniştea şi buna creştere a celor din casa în care 
nimerise. „Adevărat cuib de nobili", se gândea ea tristă. 

Şi Măriei îi plăcea aici, n-o slăbea deloc pe Vera 
Aleksandrovna, iar Stovba, care îşi crescuse copilul fără niciun 
fel de ajutor sau asistenţa, a suferit puţin că fetiţa ei o soarbe 
din ochi pe Vera Aleksandrovna, dar şi-a explicat atracţia asta 
prin faptul că fetiţa nu avusese parte de o bunică adevărată. 


209 



Ea, la fel ca Şurik, fusese crescută de bunica pe care o iubea 
mai mult decât pe toţi ceilalţi din familie... 

Se întorcea acasă cu sentimente amestecate: i s-a părea că 
Maria o lăsase cam prea uşor să plece. Se înţelesese cu Vera 
Aleksandrovna că vine peste o lună şi vor hotărî atunci 
împreună dacă o ia pe Maria la Rostov sau o lasă acolo până la 
sfârşitul verii. Ea, care până acum nu se despărţise de fetiţă 
mai mult de câteva ore, s-a hotărât brusc să se despartă de ea 
pe o perioadă aşa de lungă. Era neliniştită, dar în acelaşi timp 
se simţea oarecum eliberată, avea răgazul vremelnic să scape 
de maternitatea asta pe care o purtase ca pe o povară, de una 
singură, în permanenţă, n-o împărţise cu nimeni şi n-o 
împărtăşise nimănui aproape şapte ani de zile. Avea 
sentimentul unei libertăţi nepermise... 

La trei zile după ce se mutaseră la casa de vacanţă, când 
Şurik a venit încărcat cu două genţi burduşite cu provizii, a 
observat că mama şi fetiţa deveniseră una pentru alta Verusia 
şi Murzik, şi asta pentru totdeauna. 

Maria l-a întâmpinat radioasă, ţopăind nerăbdătoare în jurul 
lui, sărea ca o minge şi se încăpăţâna să stea agăţată de gâtul 
lui. El a lăsat genţile jos şi, întorcându-se brusc, a apucat-o de 
talie şi a trântit-o pe divan. Ea a scos un ţipăt ascuţit de bucurie 
şi a sărit ca un arc. A început o zbenguială veselă. Şurik a luat-o 
în cârcă, ea a început să dea din mâini şi din picioare în toate 
părţile. Se învârtea cu ea în cârcă având sentimentul că i se 
mai întâmplase în viaţa lui ceva asemănător... Lilia! Pe Lilia o 
învârtea şi o arunca aşa, ei îi plăcea să atârne de gâtul lui 
agitându-şi picioarele încălţate în cizmuliţele cu vârf ascuţit... 

— Ah, mica mea Murzik! a scos un strigăt Şurik şi a aruncat- 
o pe divan. 

Fetiţa a sărit pe podea, s-a repezit la geantă şi a început să 
scormonească în măruntaiele ei. A găsit o cutie mică de carton 
cu suc de vişine, procurată de Valeria de la nişte intermediari 
misterioşi. Şurik a dezlipit paiul lipit pe o latură a cutiei şi l-a 
vârât înăuntru: 

— Bea! 

Maria a supt cu paiul sucul sintetic finlandez, iar când sucul 
s-a terminat cu un ultim gâlgâit, a ridicat ochii în sus şi a spus 
cu un aer visător: 

— Când o să cresc mare n-o să pun nimic altceva în gură, 
jur! 


210 



Şi a început să studieze atentă cutia ca pe viitor să nu 
cumva s-o încurce cu alta. 

Şurik s-a pregătit pe urmă să plece cu ea la iaz. Spre 
surprinderea lor a venit şi Vera cu ei. A stat pe mal cât timp s- 
au bălăcit în apa rece. Maria a stat în cârca lui Şurik tot drumul 
până acasă şi l-a mânat de zor: 

— Eşti calul meu! Mai repede! Mai repede! 

Şurik alerga ţopăind. Vera mergea în urma lor mulţumită de 
combinaţia asta neaşteptată: nu mai erau doi, ci trei. Şurik şi 
Maria au ajuns în galop acasă. Vera le-a spus: 

— Spălaţi-vă pe mâini, copii! 

Erau acum pe picior de egalitate. 

Vera a petrecut două săptămâni cu Murzik. Irina 
Vladimirovna se învârtea în jurul lor păstrând o oarecare 
distanţă. I se dăduse voie să spele rufăria copilului. Toate 
celelalte griji — mâncarea, plimbarea, culcarea — le luase 
asupra ei Vera Aleksandrovna. Era exact partea aceea din griji 
care, în copilăria lui Şurik, căzuse în sarcina Elizavetei Ivanovna 
sau a unei femei angajate. 

Vera descoperea cu întârziere bucuriile neglijate ale 
maternităţii: căscatul delicios al copilului trezit pe jumătate, 
explozia de energie în clipa când picioruşele goale ating 
podeaua, mustăţile de lapte după micul dejun, pe care Maria le 
ştergea cu pumnişorul, săriturile ei vijelioase însoţite de 
îmbrăţişări după o despărţire de cincisprezece minute. La cinci 
ani Şurik fusese un copil blând, neîndemânatic şi cam mototol, 
în schimb păsărică asta negricioasă ciripea, ţopăia şi era toată 
numai bucurie de la un capăt la altul al zilei. Vera 
Aleksandrovna o urmărea pas cu pas, temându-se ca nu cumva 
să-i scape vreun zâmbet al fetiţei, vreun cuvânt, vreo mişcare a 
capului. 

O pregătea pe Maria pentru şcoală, se ocupa s-o înveţe ba 
să citească, ba să scrie, ba să facă tot felul de exerciţii de 
gimnastică — să stea în extensie, să se mişte ritmic şi alte 
prostii pe care le învăţase cândva la studioul de teatru... Ba au 
stat pur şi simplu toate trei, ele două şi Irina, şi au curăţat 
vişine: Irina scoţând dibace sâmburii cu acul de păr, Murzik cu 
un instrument special, iar Vera cu o furculiţă mică. Au acoperit- 
o pe Murzik cu prosoape de bucătărie, i-au sărit totuşi stropi de 
zeamă de vişine pe sarafan, pe obrajii negricioşi, în ochi, ea a 
făcut un salt, şi-a scuturat capul, iar Irina a adus apă caldă să-i 
spele ochii aşa cum trebuie. 


211 



O dată Vera a aşezat pe masă o vază cu flori de filimică 
galbene-aurii şi s-au apucat amândouă să le deseneze. Măriei 
nu i-a ieşit cum trebuie desenul, s-a bosumflat şi a mormăit 
ceva. Vera a încercat s-o ajute, desenul arăta acum ceva mai 
bine. Maria a luat imediat un creion roşu şi a scris cu litere 
groase în josul paginii Maria Korn. 

Vera a făcut ochii mari: ce trebuia să înţeleagă din asta? A 
ezitat puţin, pe urmă a luat caietul în care îşi scriau exerciţiile şi 
a rugat-o să se semneze. 

Fetiţa a scris a doua oară Maria Korn. Vera nu s-a apucat 
sădescoasă copilul. A aşteptat nerăbdătoare la culme să vină 
Şurik. O bănuială absurdă i-a trecut prin minte: şi dacă?... 
împotriva oricăror argumente de bun-simţ a început să caute 
asemănări între fiul ei şi Murzik, şi a găsit o sumedenie. 
Dragostea ei stârnită pe nepusă masă căuta dovezi. Era 
convinsă în sufletul ei că nu întâmplător fetiţa poartă numele 
lor de familie. 

Şurik se aştepta de mult să fie dat în vileag, ştia că 
întârziase nepermis de mult să recunoască faptul că se 
căsătorise prosteşte, dar nu găsea în el puterea să pornească 
discuţia. Şi apoi nădăjduia să se pronunţe divorţul de pe o zi pe 
alta, să-şi ia Stovba fetiţa şi s-o ducă la Rostov sau în Cuba, sau 
unde o şti, să se termine odată cu povestea asta ca să n-o mai 
neliniştească peVerusia. 

Cum a venit, Şurik a executat dansul ritual cu Maria în cârcă 
şi, aruncând-o pe divan în ţipetele ei ascuţite, a simţit că se 
întâmplă ceva cu Vera. A rămas tăcut şi a aşteptat. 

Au culcat-o pe Maria, au trimis-o la culcare pe Irina 
Vladimirovna, s-au aşezat pe terasă sub lampa cu abajur. Vera 
a pus întrebarea direct, lucru neobişnuit pentru ea: 

— Spune-mi, Şurik, de ce Maria poartă numele nostru? E 
fiica ta? 

Pe Şurik l-au trecut sudorile ştiindu-se prins cu minciuna. 
Stătea împietrit, roşu la faţă ca la examenul de chimie când nu 
avea nimic ce să spună, şi se întreba cum de îi venise în minte 
Verei o idee ca asta. l-or fi spus totuşi fetiţei cine e tatăl ei! 

— lartă-mă, Verusia, ar fi trebuit să-ţi spun de mult... 

Şi i-a spus adevărul despre căsătoria lui fictivă, i-a mai 
povestit cum s-a dus în Siberia cu ocazia naşterii Măriei. 

Vera a rămas uluită. S-a necăjit. Şi mai ales s-a înduioşat. 
Era şi ea mamă rămasă singură, dar rana singurătăţii fusese 


212 



compensată în mare măsură de Elizaveta Ivanovna, femeie 
inteligentă, autoritară şi cultivată. 

La drept vorbind, Vera nu aflase nimic nou despre viaţa 
Lenei, dar acum, ştiind cât de mărinimos fusese Şurik, o 
compătimea şi mai mult pe Stovba şi dorea într-adevăr din tot 
sufletul ca Maria să fie fiica ei, nepoata ei sau indiferent ce, 
numai să rămână la ei. Şi pentru prima oară în viaţă i-a părut 
rău că are băiat, şi nu fată... Cu toate astea, Şurik e un băiat 
minunat. E atât de cavaler... S-a căsătorit cu Lena când ea se 
afla la ananghie, a trecut copilul pe numele lui şi n-a suflat o 
vorbă să n-o necăjească... Ce bine se potriveau toate astea cu 
firea lui... 

încercând să dea poveştii o formă comică, Şurik a amintit 
de apartamentul imens ca un labirint al şefului Comitetului 
Regional de Partid, în care se rătăcise căutând closetul, a 
povestit despre bunicul şi bunica Lenei, doi moşnegi cu un 
picior în groapă care dădeau pe gât băutura fără să le tremure 
mâna şi devorau ca zmeii plăcintele uriaşe din care fiecare 
exemplar ar fi arătat într-o casă de oameni normali ca o 
coşcogeamite plăcinta... 

— Da' Lena pare că nu-i aşa simpluţă, Şurik! Mi-o 
închipuiam cu totul altfel după spusele Aliei... a remarcat Vera. 

— Aşa-i, Stovba e om, da' să-l vezi pe taică-său! 

Şurik i-a povestit cum l-au cărat pe la giganţii industriali din 
Siberia, nu ca să-i arate uzinele, ci ca să-l arate mai-marilor din 
uzină, că, vezi Doamne, el e dovada vie că familia primului om 
din ţinut respectă convenienţele. 

— Cât despre tatăl ei... Nici prin cap nu-ţi trece ce obiceiuri 
sunt acolo, mamocikal N-ar fi lăsat-o pe Lenka însărcinată să le 
treacă pragul, dacă n-aş fi făcut actele cu ea... 

— Da, da... a dat Vera din cap. Sărmana fetiţă... 

Şi nu s-a înţeles pe cine socoteşte sărmană: pe Lena, sau 
pe fiica ei? Istoria asta a schimbat însă complet tabloul, a 
apărut la orizont umbra unei familii: mamă, tată, copil. Adică 
Lena, Şurik, Maria... A apărut şi figura tatălui nevăzut care nu 
avea ce să caute acolo. Dar era ca şi cum n-ar exista... 

— Spune-mi, ce ştie Mana despre tatăl ei? a întrebat Vera 
urmându-şi gândul şi inima fără să-şi dea prea bine seama. 

— Nu ştiu, a răspuns sincer Şurik. Trebuie s-o întrebăm pe 
Stovba ce i-a spus fetiţei. 

Pe Şurik nu-l interesa chiar deloc ce ştie Maria despre tatăl 
ei. 


213 



în ajunul venirii Lenei Stovba, Maria îi dezvăluise Verei 
Aleksandrovna marea ei taină, că tatăl ei e un cubanez 
adevărat, că e foarte frumos şi bun, dar că nu trebuie să afle 
nimeni lucrul ăsta... Cotrobăise într-o cutiuţă rotundă de tablă 
unde îşi păstra comorile ei de fetiţă şi scosese de acolo 
fotografia unui bărbat frumos de pus în ramă, dar de altă rasă. 
Purta cămaşă albă cu gulerul răsfrânt, capul îi stătea aşezat pe 
un gât lung, dar deloc subţire, ca ciutura în vârful ulucii. îţi 
făcea impresia că se poate răsuci în orice direcţie, chiar şi în 
jurul lui însuşi. Buzele ei erau proeminente, dar fără să fie 
pofticioase. 

Asta însemna că ele două ajunseseră la mari intimităţi. Se 
pare că Lena îi povestise Măriei despre tatăl ei, dar până acum 
fetiţa nu suflase o vorbă şi nu arătase nimănui fotografia... 

La sfârşitul lui iunie a venit Stovba. Şurik a însoţit-o la casa 
de vacanţă. întâlnirea a fost neînchipuit de furtunoasă. Maria a 
dat roată în jurul mamei, s-a căţărat pe ea ca maimuţa, n-a 
lăsat-o o clipă să plece de lângă ea şi, ca să pună capăt la 
toate, a refuzat să se culce fără mama şi a adormit lipită de 
Lena. 

Vera Aleksandrovna urmărea explozia asta de sentimente 
nu cu aerul că o dezaprobă, dar i se părea că trebuie să fie 
înăbuşită puţin o asemenea furtună de emoţii şi în niciun caz nu 
trebuie întreţinută. Din cauza asta a fost reţinută, a vorbit chiar 
mai încet decât în mod obişnuit, iar spre seară s-a simţit cam 
prost şi s-a dus la culcare mai devreme decât de obicei. Maria a 
năvălit în camera ei pentru pupicul de noapte. Dându-i o guriţă 
pe obraz, a întrebat-o ciripind: 

— Mergi mâine cu noi la iaz? 

Prenumele a rănit-o uşor pe Vera: cu noi, cu ele... Uite cum 
sunt dată la o parte... 

— Să vedem, Murzik. Mai avem multe de făcut, de exemplu, 
să-i arătăm mamei cât de bine ai început tu să citeşti şi să scrii! 

Fetiţa a făcut câteva salturi: 

— Am uitat de tot! Acum mă duc să-i arăt! 

A doua zi dimineaţa Şurik s-a dus la traducerile lui, iar 
Stovba a rămas două zile la casa de vacanţă. Vera n-a adus 
vorba despre vacanţa Măriei. Nu era încă hotărâtă. Se temea că 
un cuvânt nelalocul lui o va face pe Stovba să ia fetiţa acasă. îşi 
impunea să-şi ţină gura. A treia zi, la masa de dimineaţă, 
Stovba i-a spus: 


214 



—E tare bine aici la dumneavoastră, Vera Aleksandrovna! 
Mult mai bine decât în Caucaz, pe cuvânt de onoare. N-aş pleca 
nicăieri de aici... Vă mulţumesc mult. Eu şi Maria plecăm mâine. 
Poate că vom mai veni dacă ne invitaţi, a adăugat ea 
sclifosindu-se. 

Nici n-a apucat Vera să-şi rostească fraza pregătită dinainte 
că s-a auzit urletul Măriei: 

— Mamocikal Să stăm încă puţin! Numai puţin! Invită-ne să 
mai stăm puţin, Verusia! 

Sărea de la mama la Vera, de la Vera la mama, le trăgea de 
mânecă, le bătea la cap că vrea să rămână. Vera nu se aştepta 
la o asemenea susţinere. A rămas un minut în expectativă, apoi 
a rugat-o pe Irina să-i mai facă o jumătate de ibric de cafea şi 
şi-a aranjat coafura. Stovba era complet dezorientată. 
Vânzolindu-i-se pe genunchi, Maria i-a şoptit la ureche: 

— Hai te rog, te rog! 

— Dragile mele! Ştiţi bine că aş fi nespus de bucuroasă. E 
adevărat, Lena, că ai putea să mai rămâi aici o vreme? Ar fi 
grozav. Avem nişte vecini de ispravă, nu vin decât sâmbăta şi 
duminica. Sunt sigură că v-ar ceda pentru celelalte zile una din 
camerele lor sau măcar terasa. 

A venit şi momentul când Stovba s-a pregătit de plecare. 
Era ferm hotărâtă s-o ia pe Maria la Rostov. îi promiseseră 
aproape sigur un bilet în august pentru tabăra de pionieri 
minunată de la Alupka. în fond, era poate mai bine s-o lase pe 
Maria aici încă o lună. 

— Hai, mamocikal Să rămânem! Să rămânem pentru 
totdeauna! 

Văzând figura dezorientată a Lenei, Vera Aleksandrovna a 
înţeles că şansele ei începeau să crească. 

— Bine, bine, fie... a cedat Stovba. Trebuie să plec la 
serviciu, pricepi Maria? Sunt obligată să plec. Şi încă ceva, 
probabil că sunteţi obosită din cauza Măriei. Ar trebui poate să 
vă odihniţi. 

— Să ştii, Lena, că m-aş bucura mult dacă aţi putea să 
rămâneţi amândouă. Dar dacă o laşi pe Maria la noi, te asigur 
că nu-i vom face niciun rău! Doar e fetiţa noastră adorată... 

Maria s-a mutat de pe genunchii mamei pe genunchii Verei 
şi înapoi pe ai mamei, şi din nou la Vera. Lucrurile s-au aranjat. 
Lena le-a lăsat-o pe Maria până la sfârşitul verii. 


215 



Vara a fost minunată, făcută parcă la comandă: un iunie 
tandru, un iulie viguros, cu arşiţă şi ploi dese după-amiaza, un 
august molatic care a lăsat căldura să plece fără prea mare 
tragere de inimă. Vera se surprindea uneori gândindu-se că 
seamănă din ce în ce mai mult cu răposata ei mamă. Nu la 
înfăţişare, desigur — Elizaveta Ivanovna fusese întotdeauna o 
femeie masivă, greoaie, cu chipul expresiv, dar mai degrabă 
urât, în timp ce Vera se alesese cu o înfăţişare delicată care la 
bătrâneţe devenea din ce în ce mai distinsă —, ci la suflet, prin 
starea asta de bucurie interioară instalată pentru totdeauna în 
inima Elizavetei Ivanovna. 

Ori că Vera se împăcase cu ghinionul din viaţa ei odată cu 
trecerea anilor, ori că îl biruise, acum se întâmpla din ce în ce 
mai des să-i crească inima de bucurie, stare pe care n-o 
cunoscuse înainte. Se bucura din te miri ce: când vedea o 
pasăre în zbor, o tufă de fragi înflorită şi cu bobiţe verzi în vârf, 
când vedea cum Murzik dă iama în mâncare dimineaţa, 
încercând să fărâmiţeze pe ascuns pâinea, ca s-o dea puilor de 
găină. Irina Vladimirovna nu dădea voie ca păsările să fie 
hrănite cu pâine, ci numai cu boabe... Vera zâmbea în sinea ei 
minunându-se cât de binedispusă e mereu. 

„Asta-i, Murzik mă influenţează", se gândea ea şi imediat îşi 
urma gândul mai departe: „Abia acum înţeleg de ce îi plăcea 
mamei să lucreze cu copiii, de la ei vine o undă de bucurie 
proaspătă..." De mult îi încolţise în minte un plan serios, de fapt 
ea avea totul pregătit, trebuia doar să-l atragă de partea ei pe 
Şurik. Se bizuise întotdeauna pe el. Rămânea doar să 
vorbească neapărat cu el. 

Stăteau amândoi pe terasă. Maria dormea deja. Lampa 
suspendată foarte jos deasupra mesei lumina slab sub abajurul 
lucrat de mână. Deşi fusese arşiţă mare în timpul zilei, seara se 
făcuse frig, şi Vera îşi pusese pe umeri şalul tricotat, în casă 
domnea o atmosferă specială, părea că somnul copilului dădea 
consistenţă mai mare aerului şi aşa dens şi umplea spaţiul cu 
radiaţii invizibile, făcând să se aştearnă o linişte adâncă... 

Şurik nu prea era atent din fire la natură, pierdea din 
vedere detaliile, mai ales dacă acestea nu aveau legătură cu 
mama. îşi rafinase însă metodele în ceea ce priveşte atenţia 
acordată Verei, ajunsese la mari subtilităţi: simţea cele mai mici 
schimbări în starea ei sufletească. El, care era un împrăştiat, 
remarca fiecare amănunt în îmbrăcămintea ei, în culoarea feţei, 


216 



în gesturi, în dorinţele nerostite. De data asta a înţeles că ea 
dorea să-i spună ceva important. 

— Cum merge cu munca? l-a întrebat Vera. 

Era clar însă că nu asta o preocupa pe ea. 

Şurik a simţit că îl întreba fără să fie interesată de fapt de 
amănuntele vieţii lui şi a răspuns în fugă: 

— Bine, mamocika. Traducerea asta e mai complicată decât 
mi-am închipuit. 

La începutul lui mai, prevăzând acalmia de peste vară, el se 
apucase de traducerea unui manual de biochimie pe care o 
începuse altul şi o făcuse harcea-parcea. 

în atitudinea Verei, în felul cum îşi potrivise mâinile simetric 
în faţa ei şi în felul cum se ţinea de dreaptă, Şurik a simţit că e 
momentul solemn care pregăteşte o discuţie importantă. 

— Trebuie să discutăm ceva. 

L-a privit pe Şurik cu un aer misterios. 

— Da? a făcut Şurik uşor intrigat. 

— Cum ţi se pare Murzik? l-a provocat Vera. 

Şurik a avut aerul că n-o înţelege. 

— E o fetiţă minunată, a răspuns moale Şurik. 

Vera l-a corectat. 

— E unică! E o fetiţă unică, Şurik! Trebuie să facem tot ce 
stă în puterea noastră pentru copilul ăsta. 

— Ce ne stă nouă în putere, Verusia? Te ocupi de ea, o 
pregăteşti pentru şcoală, ce altceva mai poţi să faci pentru ea? 

Vera a zâmbit cu zâmbetul ei blând şi l-a bătut uşor pe 
mână. l-a explicat că tocmai acum, când a petrecut atâta timp 
cu fetiţa, s-a convins pe deplin că ea trebuie să locuiască la 
Moscova, să meargă la şcoală aici şi că numai la Moscova poate 
fi ajutată să-şi dezvolte talentele de care nu se îndoieşte 
nimeni. 

Aşadar Vera voia ca la sfârşitul verii fetiţa să se mute 
definitiv la Moscova şi să meargă în clasa întâi la o şcoală din 
capitală. 

Se întâmpla un lucru total de neînţeles pentru Şurik. Era 
limpede că ideea nu-i plăcuse deloc, dar nu avea obiceiul să se 
împotrivească şi, în situaţia asta, a recurs la un argument care 
nu atingea miezul problemei: 

— Lena nu va fi niciodată de acord. Ai vorbit cu ea, sau e 
doar ideea ta? 

— Am un alt fel de argument! a spus Vera cu un aer 
misterios. 


217 



Şurik nu obişnuia s-o contrazică, totuşi a întrebat-o ce 
argument zdrobitor a pregătit pentru Stovba... 

Vera a început să râdă cu un aer triumfător: 

— Limbile, Şurik! Limbile! Murzik trebuie neapărat să 
vorbească limbi străine! Cine s-o înveţe acolo la Rostov pe 
Don? Lena nu-i femeie proastă! Tu o vei învăţa pe Murzik 
engleză şi spaniolă! 

— Mamă! Ce-i cu tine? Dau lecţii numai de franceză! Nu pot 
spaniolă. Una e să faci un rezumat, altceva e să dai lecţii. N-am 
învăţat în viaţa mea spaniolă. 

— Cu atât mai bine! Ai un stimulent. Ştiu ce poţi, a spus 
Vera mândră de el. 

Avea în acelaşi timp aerul că îl măguleşte puţin. 

— Da' nu-s împotrivă, cred doar că Stovba nu va fi de acord 
pentru nimic în lume. 

Vera arăta dezamăgită, o jignise puţin indiferenţa lui, 
crezuse că va sări în sus de bucurie... 

La sfârşitul lui august, chiar în ziua divorţului, Stovba a 
venit direct la ofiţerul Stării Civile. Avea o mină tristă, l-au 
divorţat în cinci minute. Au vrut să plece imediat la casa de 
vacanţă, dar Stovba cumpărase o sticlă de şampanie în cinstea 
evenimentului şi au hotărât s-o bea în apartamentul din 
Moscova. Şurik a mai deschis pe urmă o sticlă de coniac gruzin 
de la furnizorii lui Ghiia. 

Stovba era foarte nervoasă. Nu era nici prea guralivă, nici 
prea dispusă să-şi deschidă inima. Şi-a dat drumul totuşi după 
ce a băut coniac: treaba cu actele americane ale lui Enrique 
bate pasul pe loc, apăruse însă fratele lui mai mare, Jan, 
polonez pe jumătate, se implicase în problema lor şi le 
propusese un plan ingenios: el pleacă în Polonia, se duce şi 
Lena acolo având o invitaţie pregătită dinainte, se căsătoresc şi 
în felul ăsta ea poate să plece în America, fiind soţia lui Jan, iar 
pe urmă se descurcă ei într-un fel... Şi totul trebuie să se 
petreacă în noiembrie. Nu era deloc clar dacă serviciul de 
paşapoarte îi va da viza să plece în Polonia asta prăpădită şi 
ridicolă... 

— Asta-i şi alta nu-i. Toate se amână de pe o zi pe alta, totul 
merge ca melcul, a spus brusc Stovba. Aşa poţi să aştepţi o 
viaţă-ntreagă! 

— Poate că-i spre bine... a încercat Şurik s-o consoleze. 


218 



— Cum adică spre bine? s-a uitat Stovba la Şurik cu un aer 
ameninţător. Cum adică? Trebuie să plec peste o lună, cu Maria 
nu-mi vor da drumul, asta-i sigur. Pricepi câte probleme apar? 

Şurik a turnat restul de coniac în pahare. Băuseră tot fără 
să-şi dea seama şi nu se îmbătaseră chiar aşa de tare. 

— Fiindcă veni vorba, mama vrea să discute cu tine... De 
fapt, cu Maria nu-i nicio problemă. Mama vrea ca Maria să 
meargă la şcoală la Moscova să înveţe limbi străine... Ai putea 
să ne-o laşi, ar sta la noi o jumătate de an, ar merge la şcoală 
aici, iar pe urmă ai lua-o. Ştii doar că mama o adoră. Eu cred 
că... Ce zici? 

Stovba s-a întors cu spatele. Era greu să-ţi dai seama ce 
mutră face peretelui. 

Şurik s-a gândit în sinea lui: „De ce fac asta? Verusia va 
cădea din picioare de oboseală..." A rămas tăcut mirându-se de 
talmeş-balmeşul dezgustător de sentimente în care se 
amestecau mila pe care i-o provoca Stovba, grija pentru mama, 
pentru răspunderea nouă pe care şi-o ia şi dorinţa lui 
prostească să rezolve probleme care nu îl privesc... 

Stovba s-a întors brusc şi s-a repezit la el gata-gata să 
răstoarne paharul nebăut încă, i s-a aruncat de gât înfundându- 
şi ochelarii cu ramă tare în umărul lui. Părul des ca o perie îl 
înţepa în barbă. Plângea. Şurik a rămas interzis: se învăţase cu 
asemenea situaţii, ştia cum să procedeze. Dar de data asta era 
dezorientat. Cu toate astea, acum şapte ani se întâmplase tot 
pe nepusă masă acasă la Stovba — un elan romantic, ceva în 
genul ăsta... 

—Sunt nebună, nu-i aşa? Crezi că sunt nebună? O tâmpită, 
asta sunt! Şapte ani au trecut, o nebunie, nu pot să fac nimic... 

— Da' nici prin cap nu-mi trece să cred una ca asta, Len... a 
bălmăjit el. 

S-a trântit cu zgomot pe patul de holtei al lui Şurik, a 
izbucnit într-un râs enigmatic de femeie beată: 

— Da' să nu ne mai gândim aşa mult. Să sărbătorim 
divorţul nostru! Ai vreo obiecţie? 

Obiecţii serioase n-au fost. De data asta Stovba nu s-a 
purtat deloc romantic, totul a decurs bine, simplu, în orice caz 
fără complicaţiile care se ivesc de obicei în relaţiile cu femeile 
însărcinate. 

De dimineaţă au plecat la casa de vacanţă. Trebuia 
pregătită întoarcerea acasă. Era ritmul obişnuit al anului, cu 


219 



fluxurile şi refluxurile lui: întoarcerea din vacanţă, bradul de 
Anul Nou, Crăciunul bunicii, plecarea în vacanţă... 

Câteva zile mai târziu, pe 30 august, Vera Aleksandrovna s- 
a dus la şcoala unde învăţase Şurik şi a înscris-o pe Maria în 
clasa întâi Cu acelaşi certificat de naştere care le lipsise la 
divorţ. 

IrinaVladimirovna a cusut uniforma noaptea, în ajunul lui 1 
septembrie, întrucât cealaltă maro, cumpărată din timp, 
aştepta atârnată în dulapul din oraşul Rostov pe Don, iar de 
cumpărat una nouă de la magazin era imposibil în ultima zi de 
aglomeraţie nebună. în schimb, ghiozdanul şi celelalte rechizite 
aşteptau frumos în dulapul Verei, exact pe acelaşi raft unde 
Elizaveta Ivanovna îşi ţinea rezerva de cadouri pentru toate 
ocaziile ivite în viaţă. 

Nu se poate descrie bucuria Măriei în timpul cât a stat în 
curtea şcolii în mulţimea fetiţelor cu bentiţe, cu buchete de 
flori, cu şorţuleţe albe. Ţopăia nerăbdătoare ca un mânz, cu 
picioarele slăbuţe în şosetele albe, bentiţa nu stătea cuminte 
pe părul ca mierea, muşca din când în când petalele înfoiate ale 
florilor de ochiul-boului. 

Stovba o ţinea de mână, Vera avea mâna pusă uşor pe 
umărul ei, era aproape la fel de fericită ca Maria. Ca tabloul să 
fie complet, Şurik stătea în spatele lor cu capul uşor aplecat şi 
cu un surâs vag pe buze. 

Cu toată solemnitatea momentului, directoarea a găsit un 
minut să stea cu ei. L-a salutat pe Şurik, a mângâiat-o pe cap 
pe Maria şi a spus: 

— Ah, sălbăticuţo! N-am ştiut că Şurik are o fată aşa de 
simpatică, Vera Aleksandrovna... Are ceva deosebit! 

Maria i-a zâmbit directoarei şi aceasta a rămas surprinsă de 
zâmbetul ei neobişnuit de obraznic: Maria nu-i zâmbise aşa 
cum ar fi trebuit să zâmbească unui adult, ci o făcuse ca de la 
egal la egal, ca un participant la serbare altui participant. 

„Au răsfăţat copilul", i-a trecut vag prin cap directoarei 
pricepute la copii. 

Vera Aleksandrovna a simţit şi ea ceva şi a tresărit pentru 
prima oară: cum o vor primi colegii de clasă pe micuţa mulatră, 
dar profesorii?... S-a uitat îngrijorată la cei din jur. Nimeni nu-i 
dădea vreo atenţie specială Măriei: fiecare venise cu copilul lui, 
elev de clasa întâi cu ghiozdanul în spate şi la fel de emoţionat 
ca Maria. Dar Verei i se părea că fetiţa e diferită, că are ceva 
umilitor pentru ceilalţi copii. 


220 



„O nouă rasă", s-a iluminat brusc Vera, „pur şi simplu o 
nouă rasă de oameni cu sânge amestecat despre care se 
vorbeşte în romanele science-fiction, ei trebuie să-i întreacă pe 
ceilalţi în toate, în frumuseţe, în talent. Asta pentru că au venit 
pe lume ultimii, când toate celelalte popoare ajunse la 
maturitate şi-au uzat genele şi au îmbătrânit, iar cei noi au 
cules tot ce-i mai bun de la cei dinainte. Dacă le mai dai şi 
cultură, vor atinge culmea perfecţiunii. Da, da, e ca Aelita 
marţianca 7 ...'' 

După cină Şurik a dat o fugă la treburile lui, pe Maria au 
dus-o la culcare obosită de emoţiile primei zile de şcoală. A 
adormit pe drumul de la baie până în cameră. 

Vera şi Lena au rămas mult timp în bucătărie. La început 
Lena a stat ca la şedinţă de partid bătând uşor cu unghiile tari 
în marginea mesei. Nu i se putea citi pe faţă ce gândeşte. 

— Să fii liniştită, Lenocika. Murzik o va duce bine la noi. Să 
ştii că prima şcoală, prima învăţătoare... astea sunt lucruri 
foarte importante pentru copil. 

Stovba a continuat să bată în masă. Apoi şi-a scos ochelarii, 
şi-a acoperit ochii cu mâna ca şi cum ar fi pus un paravan în 
faţa lor şi a rămas nemişcată fără să scoată o vorbă. Au început 
să-i curgă încet lacrimi mari. Şi-a scos batista, şi-a şters obrajii: 

— Nu sunt un om de bine, Vera Aleksandrovna. Şi am 
crescut printre oameni răi. Dar proastă nu-s. Aşa e viaţa mea, 
nu mă lasă să fiu proastă. Nu ştiu cum va fi de aici încolo. Poate 
că eu şi Maria vom pleca peste trei luni. Sau poate că o vom 
lungi-o trei ani. Aşa oameni ca dumneavoastră n-am mai 
întâlnit. Şurik m-a ajutat atât de mult în momente de cumpănă, 
şi eu care îl credeam prost. Numai după ce au trecut anii am 
înţeles că sunteţi altfel de oameni, sunteţi oameni generoşi... 

Vera a rămas surprinsă: cum adică, Şurik — prost? Dar n-a 
spus nimic. Stovba şi-a suflat nasul. Avea un aer sever. 

— Pur şi simplu n-am ştiut că există aşa oameni. Familia 
mea e groaznică. Şi tata, şi mama... Doar bunica arată a om. M- 
au gonit cu copilul de patru luni în braţe. Tata m-a gonit. Sunt 
nişte monştri. Aş fi fost şi eu un monstru dacă nu era istoria cu 
Maria. Duc o viaţă mizerabilă. Muncesc... cum să vă explic? E 
un atelier care lucrează la negru. Le ţin contabilitatea. Dacă îi 
descoperă, pot ajunge la închisoare. Nu mi-aş putea duce zilele 


7Eroina romanului science-fiction eponim de A. Tolstoi. (N. tr.) 


221 



altfel. Stau cu chirie într-un apartament. Am avut o femeie 
pentru Maria toţi anii ăştia. 

„Doamne-Dumnezeule! Contabilitate dublă! Toţi şahăr- 
mahării ăştia, pe care îi organizează atât de dibaci Faina 
Ivanovna, fosta mea şefă. Acum îi organizează Lena", s-a 
îngrozit Vera Aleksandrovna. 

— Trebuie să pleci de acolo cât mai repede! Mută-te la 
Moscova, undeva, oriunde, îţi voi găsi cu siguranţă un post de 
contabil, i-a propus imediat Lenei. 

Stovba a dat din mână: 

— Cum adică? Nici măcar nu îndrăznesc să mă gândesc la 
aşa ceva. Sunt legată de mâini şi de picioare, mor cu ei de gât. 
Lena a oftat: încă nu v-am spus tot. Mai trebuie să vă spun 
ceva. Dacă nu vă spun, veţi avea o părere prea bună despre 
mine. în plus, mă culc cu şeful meu. Rar, de ce să nu recunosc. 
Nu pot să-l refuz. Depind prea mult de el. E un om groaznic. Dar 
deştept şi şmecher. Cred că asta e tot. 

„De ce îmi spune mie toate astea?", s-a frământat Vera. Şi 
brusc a înţeles: Lena Stovba e o fată cinstită în felul ei... 
sărmana fată... 

Vera s-a ridicat în picioare şi a mângâiat-o pe Lena pe părul 
deschis la culoare: 

— Totul se va aranja, Lenocika. Vei vedea. 

Stovba şi-a ascuns faţa la pieptul Verei, aceasta a 
mângâiat-o pe cap în timp ce tânăra plângea şi iar plângea. 

S-au despărţit ca două prietene apropiate. Acum cunoşteau 
amândouă acelaşi secret: Vera ştia despre Lena ce nu ştia nicio 
altă persoană, nici măcar Şurik. Simţea că nu mai este chiar o 
Vera întreagă, că are ceva şi din Elizaveta Ivanovna. Pentru un 
minut s-a simţit mult mai în vârstă, mai matură. 

îşi dădea seama că Lena îi cedase copilul pentru un timp şi 
că nu se va amesteca între ele. Şi încă un lucru: nici Elizaveta 
Ivanovna nu va sta între ea şi Murzik, iar ea poate acum să 
simtă din nou, în toată plinătatea, starea aceea de maternitate 
neîmplinită, confiscată în parte de mama ei. Totul s-a aranjat, s- 
a reparat totul. Lucrurile s-au întors la matca lor. 

44 

Odată cu sărbătoarea din noiembrie se apropia şi nunta lui 
Jenia Rosenzweig, consecinţă a vacanţei de vară reuşite 
petrecute la Gurzuf cu Alia Kuşak, o studentă în anul trei la 


222 



Institutul Mendeleev. Şurik o cunoscuse pe logodnica lui Jenia 
cu puţin timp înainte de călătoria lor transformată în voiaj 
prenupţial. I se păruse foarte simpatică. Semăna cu cheia sol: 
capul lui Nefertiti înălţat drept în sus cu smocuri de păr roşu ca 
nişte căiţi, gâtul lung şi talia lungă, tot acest echipament 
delicat fiind instalat pe un fund mare şi rotund din care ieşeau 
două picioruşe curbate. Aşa i-o descrisese Şurik pe logodnica 
lui Jenia mamei, care zâmbise auzind comparaţia asta 
caraghioasă. 

Faptul că tinerii ăştia iau în serios căsătoria nu l-a lăsat rece 
pe Şurik. Totul era cum nu se poate mai adevărat, era un lucru 
serios între oameni maturi şi vaccinaţi, nu aducea nici pe 
departe cu căsătoria lui fictivă cu Stovba. Bucuros, luminat de o 
strălucire nepământeană, Jenka îi comunicase lui Şurik chiar în 
ziua întoarcerii de la Gurzuf, sau aproape, că Alia e însărcinată. 

„Şi, mă rog, de ce or fi aşa de bucuroşi se mirase Şurik 
amintindu-şi de Valeria, care se chinuise atât reuşind, în sfârşit, 
să rămână însărcinată, şi de nefericita de Stovba care 
rămăsese însărcinată de cum o atinsese Enrique... 

Şurik trecuse pe la casa familiei Rosenzweig de câteva ori. 
Logodnica se mutase deja la ei, iar Şurik fusese martorul horei 
vesele evreieşti, dezlănţuite în jurul logodnicei însărcinate. 
Bunica lui Jenia se învârtise şi ea în jurul fetei, făcând câteva 
boacăne cum ştia ea mai bine: intra în cameră la fiecare cinci 
minute, oferindu-i Allocikăi ba prune, ba smântână, ba o bucată 
de plăcintă. Alia refuza, bunica ieşea jignită şi revenea imediat 
cu o nouă propunere. 

—Tot timpul mi-e greaţă, mi-e poftă numai de portocale, se 
plângea Alia cu voce subţire de copil. 

Jenia alergase la bucătărie să vadă dacă sunt cumva 
portocale în casă... nu erau. Pe urmă venise tatăl lui Jenia de la 
serviciu şi adusese două portocale. 

Mama lui Jenia îşi canalizase energia în direcţia medicinii. O 
duseseră pe Alia ba la analize, ba pe la câte o somitate 
medicală să controleze şi să sprijine cum poate sarcina nouă- 
nouţă. 

Plănuiseră un ospăţ de pomină. închiriaseră un restaurant 
aproape de staţia Semionovskaia şi organizaseră o mare 
desfăşurare de forţe să facă toate cumpărăturile cu mult timp 
înainte de eveniment. Şurik participase şi el după puterile lui: 
Valeria îi cedase două borcănaşe de icre roşii din raţia ei de 


223 



invalidă. Şurik cumpărase un cadou de nuntă — un urs imens 
de pluş cu o fundă la gât. 

— Ai înnebunit! E un cadou banal, e groaznic! sărise Vera cu 
gura pe Şurik, şi în felul ăsta Murzik devenise posesoarea 
banalului cadou. 

Şurik cumpărase altul, nu mai era unul banal, ci unul de lux, 
un splendid volum despre Rembrandt. Cu volumul ăsta gros şi-a 
făcut el apariţia la nunta evreiască. Lume era câtă frunză şi 
iarbă: pe listă figurau o sută de persoane, dar fiecare al doilea 
invitat îşi adusese câte o rudă sau un cunoscut. Nu erau scaune 
de ajuns. Nici veselă suficientă. în schimb aveau orchestră şi un 
animator de jocuri şi distracţii de mase cu pseudonimul 
tamada 8 . 

Mâncare era cât pentru un regiment. Restaurantul închiriat 
pusese la bătaie ce avea mai bun: salată de legume, budincă 
de cartofi cu ciuperci, mere în aluat şi, nu se ştie de ce, blinii 
care se dau la parastas pentru pomenirea morţilor. Bucătăria 
evreiască era şi ea prezentă cu ce avea mai bun: peşte umplut, 
forschmack 9 , produse din carne de pasăre sub formă de pateu, 
gâturi umplute şi sferturi de pui cu usturoi. Ca să nu mai vorbim 
de tot felul de ştrudele şi prăjituri cu mac. Salata â la russe, 
carnea de nisetru şi salamul de porc afumat erau componentele 
sovietice ale ospăţului de nuntă. Rezerva de bani, pe care 
familia Rosenzweig o adunase să-şi cumpere un Moskvici, o 
cheltuiseră pe votcă. Vinul era foarte ieftin, un adevărat chilipir, 
aşa că nici nu mai intrase la socoteală... 

Lui Şurik i se întâmpla rar să fie răsfăţat cu atâta amar de 
mâncare... Acasă trăiau modest când lipsea Irina Vladimirovna. 
în faţa mormanelor de mâncare lui Şurik i s-a făcut brusc o 
poftă nemaipomenită şi a mâncat trei ore fără să se oprească, 
întrerupându-se doar să bea. Tamada îndruga verzi şi uscate, 
dar nimeni nu-l asculta. Nici măcar profesionistul ăsta 
experimentat în datul din gură, antrenat să anime marile 
festivităţi, nu reuşea să acopere gălăgia făcută de sutele de 
voci. Nici orchestra, oricât se străduia, nici ea nu putea să 
biruie tărăboiul făcut de nuntaşi. 


8 Nume dat în Georgia celui care stă în capul mesei şi rosteşte toasturi. 
(N. tr.) 

9 Musaca de cartofi sau mâncare de heringi tocaţi cu cartofi. (N. tr.) 


224 



Pe la ora trei, Şurik a minţit că mâncase peste măsură. 
Tocmai atunci a început dansul, iar el nu mai era în stare să 
danseze. 

A trebuit până la urmă. Drăguţa de Allocika, într-o rochie 
lungă foarte reuşită, care îi sublinia talia încă neobişnuit de 
subţire şi-i ascundea perfect burtica abia îmbobocită şi fundul 
uriaş, i-a adus lui Şurik o fetiţă mititică, verişoara ei primară, 
care s-a dovedit a fi o pitică adultă, drăgălaşă şi, la un examen 
mai atent, trecută bine de prima tinereţe. 

— Jannocikăi îi place să danseze, dar se ruşinează, i-a 
prezentat-o Alia lui Şurik pe ruda ei care nu corespundea 
normelor standard. 

Şurik s-a sculat de la masă ca un condamnat la moarte. 

Cu totul, Janna îi ajungea până în dreptul curelei de la 
pantaloni, un pic peste. Precis mai mică decât Maria, care era 
destul de mare pentru o elevă de clasa întâi primară. Dansa 
înfocat. Şurik abia se ţinea după ea, iar când nu reuşea deloc, o 
lua în braţe şi ea chicotea cu glăsciorul de copiliţă. 

Nunta era pe sfârşite. Fuseseră deja strânse de pe mese 
platourile şi castroanele aduse de acasă. Janna se învârtea în 
jurul lui ca o jucărie pe arcuri, în schimb pe Şurik îl apucase o 
nevoie urgentă. A hotărât să se strecoare încetişor afară fără 
să-şi ia rămas-bun de la tinerii însurăţei — trebuia neapărat să 
se ducă la closet. Era clar că ceva nu e în ordine cu burta lui. 

„Acum la garderobă", şi-a dat ordin în gând. Dar Janna îl 
aştepta la ieşirea din closet îmbrăcată în haină de blană şi cu o 
căciulă de păpuşă pe cap. 

— La metrou? l-a întrebat. 

— Da, a răspuns naiv Şurik. 

— Şi eu tot la metrou. Până la Belorusskaia. 

Şurik s-a bucurat prea devreme: era în drumul lui. 

La staţia Belorusskaia a reieşit că Janna se duce cu trenul 
suburban la Nemcinovka. 

—Părinţii locuiesc la Moscova, eu prefer să stau tot anul la 
casa de vacanţă. Se întreabă mereu îngrijoraţi cum mă descurc 
noaptea până acolo. Mă conduceţi? 

De când apăruse la ei în casă Maria, mama nu mai era aşa 
de îngrijorată pentru Şurik. Dar el şi-a adus aminte că n-a 
sunat-o. 

—Până la Nemcinovka sunt cu totul douăzeci de minute, a 
spus cu voce plângăcioasă Janna simţind că Şurik e nehotărât. 


225 



A ciripit tot drumul nervoasă, cu o voce subţirică şi slabă. A 
vorbit ceva despre muzică, iar Şurik a înţeles că e muziciană. 

— La ce instrument cântaţi? l-a interesat în sfârşit ciripitul 
ei. 

— La toate! a început ea să râdă. 

în râsul ei era ceva provocator şi necuviincios. 

Au coborât pe peron. Era frig, pământul era îngheţat de ger, 
zăpada însă nu se aşternuse, deşi de sus cădea o pudră 
măruntă care înţepa. Casa se afla foarte aproape de staţie. 
Şurik s-a oprit la portiţă având de gând să-şi ia rămas-bun şi să 
plece îndărăt. Janna a râs şireată: 

— Următorul tren e la cinci şi jumătate dimineaţa... Nu vă 
rămâne decât să înnoptaţi la mine. 

Şurik a tăcut încruntat. 

— N-o să regretaţi, i-a promis copiliţa privindu-l cu înţeles. 

îl durea burta groaznic, avea nevoie urgentă la closet. 
Tăcea în continuare. îi părea rău de un singur lucru, că nu e la 
el acasă... 

Janna şi-a vârât mâna îmbrăcată în mănuşă să apuce 
cârligul aflat jos de tot şi a pornit-o pe potecă spre tinda casei. 
A vârât cheia în broască. S-a auzit un scrâşnet metalic. Cheia s- 
a răsucit fără să prindă limba broaştei. A răsucit smucind cheia 
în sens invers, dar aceasta nu s-a mişcat. Şurik a încercat şi el, 
dar cheia s-a răsucit în gol cu un scrâşnet caraghios. A tras de 
cheie şi a scos tija îndoită — floarea cheii rămăsese înăuntru. 

— Asta-i bună, a spus dezamăgit. 

—Trebuie să scoatem ferestruica de la verandă. E o nimica 
toată, a decretat Janna. 

L-a tras pe Şurik în stânga tindei. 

— Scuză-mă, Janna, spune-mi, unde e closetul? s-a dat 
bătut Şurik în pofida educaţiei lui alese. 

Janna a arătat cu mâna înspre cabina de lemn. 

— Scuză-mă un minut... 

în cabină era întuneric beznă, Şurik abia a avut timp să se 
aşeze pe colacul de lemn. Mâncarea de la nuntă a ieşit afară 
cât ai zice peşte. A bâjbâit găsind nişte bucăţi de ziar atârnate 
într-un cui. S-a simţit mai uşurat, dar nu de tot. Burta îi ghiorăia 
şi-i bolborosea surd. 

„Doamne ce rău îmi e! Ce bine trebuie să-i fie acum lui 
Jenia cu Alia...", şi-a spus în sinea lui. 


226 



— Trebuie scos ochiul ăsta de sticlă, să îndreptăm mai întâi 
cuişoarele. 

Şurik s-a apucat de treabă în tăcere. Cuişoarele s-au 
îndreptat, dar geamul n-a ieşit. A apăsat mai tare. Geamul a 
trosnit şi mâna dreaptă a străpuns sticla. Un ciob ascuţit i-a 
tăiat mâna între degetul mare şi arătător. Sângele a ţâşnit cu 
putere.... 

— Ah! a exclamat Janna şi a scos din gentuţa de păpuşă o 
batistuţă albă. 

Şurik şi-a scos fularul de mohair cu mâna stângă şi şi-a 
înfăşurat mâna rănită. Janna a scos îndemânatică cioburile. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic, am înăuntru un dulăpior de 
farmacie! l-a consolat ea. Să mă ajutaţi numai să intru. 

Şi-a scos haina de blană şi s-a strecurat prin fereastra fără 
geam. 

— Deschid imediat uşa din spate, acolo uşa nu e închisă cu 
cheia, e numai un cârlig. Ocoliţi casa prin stânga... i-a strigat ea 
dinăuntru. Mai întâi daţi-mi haina de blană. 

Şurik i-a întins blana şi a ocolit casa. Janna i-a deschis uşa 
din spate. A intrat strângându-şi mâna rănită. Ea a aprins 
lumina, Şurik a văzut că tot fularul e plin de sânge... 

— O clipă, vom face tot ce trebuie, a turuit ea ca o moară 
stricată. Nu arăta speriată deloc. Un mic caz de forţă majoră! 
Se întâmplă! începem cu mâna, pe urmă ne ocupăm de sobă, şi 
pe urmă totul va fi bine, bine de tot... 

A dispărut, apoi a apărut cu un sul de tifon şi un prosop. A 
întins prosopul pe masă. L-a aşezat pe Şurik pe scaun şi i-a 
desfăcut fularul. Făcea totul repede şi cu îndemânare, cu 
mâinile ei mititele, şi nu înceta să turuie, l-a bandajat strâns 
degetul mare după ce i-a lipit un tampon gros de vată. Pe urmă 
a bandajat toată mâna cu mult tifon şi i-a ridicat-o. 

— S-o ţineţi aşa până se opreşte sângele. în camera mea 
am o sobă olandeză care se încinge repede, într-o oră va fi cald. 
N-am fost aici de o lună, toate s-au răcit... 

O luase gura pe dinainte, dar Şurik n-a observat. De fapt nu 
locuia la casa de vacanţă, locuia în oraş cu părinţii, aici îşi 
aducea doar iubiţii. Iubitul ei de serviciu lucra într-o trupă de 
circ, ca şi ea de altfel, era gelos şi cam prea sensibil. îi 
propusese de mult s-o ia de nevastă, dar ea nu se dusese după 
el. Natura e neîndurătoare cu liliputanii, nu numai că îi chinuie 
pe nedrept şi îi năpăstuieşte în privinţa dimensiunii lor, dar 
aduce pe lume mai mulţi bărbaţi decât femei, iar concurenţa 


227 



matrimonială în mediul lor e aprigă. Janna avea mare succes, o 
ceruseră mulţi de nevastă, primise propuneri de căsătorie chiar 
şi din străinătate. Dar ea trăgea nădejde să se mărite cu un 
bărbat de dimensiuni normale. Plăcea multora, câţiva îşi 
pierduseră minţile din cauza ei. Dar de măritat nu reuşea să se 
mărite. 

în timp ce ea îşi făcea de lucru bufnind şi trosnind cu 
lemnele de foc, Şurik a dat iarăşi fuga afară. Avea un singur 
gând: să ajungă cât mai repede acasă. 

Când Janna a apărut din nou, a întrebat-o dacă nu cumva 
are în farmacia ei ceva pentru dureri de burtă, l-a adus imediat 
o pastilă. El a înghiţit-o şi acum aştepta rezultatul. Janna i-a 
propus să stea lungit în camera alăturată. Acolo era la fel de 
frig ca afară. E foarte cunoscut efectul ăsta al toamnei târzii 
care îţi dă impresia că îngheţi mai tare la minus trei grade 
decât iarna la minus treizeci. 

Fără să-şi scoată scurta, Şurik s-a întins pe divanul scund. 
Janna i-a pus pe deasupra o pătură de molton rece ca gheaţa. 
Soba duduia, burta îi ghiorăia, frigul îl răzbea până în maţele 
bolnave. Grozav ar mai fi vrut să doarmă. 

„Dacă aş face acum o baie caldă", i-a trecut prin minte. A 
fost nevoit să alerge din nou afară... 

A avut un moment când l-a furat somnul câteva minute şi s- 
a trezit pentru că mai jos de coaste i se sucea şi răsucea ceva 
cald. Ea îşi scosese haina de blană şi se lipise ca o buiotă de 
burta lui. Era plăcut. Ea i-a descheiat cămaşa, s-a fofilat 
înăuntru. Respiraţia i se făcuse fierbinte. 

„Exact ca o pisicuţă", s-a gândit Şurik. Şi s-a trezit că i se 
face milă. Dar mila era cam moale, un firişor de milă. Iar 
lăbuţele fierbinţi de pisicuţă nu-l lăsau în pace, îşi făceau de 
lucru insistent cu firişoruI lui de milă. El şi-a strecurat mâna jos 
şi s-a pomenit că ţine în palmă o fărâmă de picioruş gol şi cald. 
Şi mila a învins... 

La cinci dimineaţa a fugit, lăsând-o pe Janna dormind. La 
cinci şi jumătate se afla deja pe peron în aşteptarea primului 
tren. îl durea şi burta, şi mâna. Pentru prima oară i s-a făcut 
milă de el însuşi... 

Nu trecuse nici măcar o oră, şi el stătea deja lungit în apa 
caldă cu mâna dreaptă ţinută deasupra, bandajată zdravăn cu 
tifon roşiatic, şi savura căldura, liniştea casei adormite, 
libertatea... 


228 



„Azi n-o să ies afară din casă", a hotărât în sinea lui şi a 
adormit chiar în cadă. 

S-a trezit când apa se răcise, a umplut cada până sus cu 
apă fierbinte şi a adormit la loc. A doua oară l-a trezit o bătaie 
în uşă: Verusia şi Murzik se sculaseră şi voiau să se spele. Şurik 
şi-a pus halatul, a încercat să-şi desfacă bandajul ud, dar acesta 
se lipise, şi-a înfăşurat mâna într-un prosop ca mama să nu 
observe rana din război şi s-a îndreptat spre camera lui. 

— Cum a fost nunta? Cum era mireasa? a întrebat Vera, 
căreia Jenia Rosenzweig îi devenise simpatic din vremea când îl 
ajutase pe Şurik la matematică. 

—Nunta a fost minunată, mamocika, în schimb am mâncat 
ca un spart şi cred că am făcut o indigestie. 

— Vai de mine, ce-i cu mâna ta? a observat Vera, care de 
obicei era neatentă. 

Şurik nu mai avea putere să inventeze ceva. 

— Sunt mort de somn, mam, vreau să mă culc. O să-ţi 
povestesc pe urmă totul, acum o să trag un pui de somn. Să nu 
mă chemi la telefon, bine? 

l-a dat o castană în creştet Măriei care se învârtea în jurul 
lui. Pe urmă a strâns-o în braţe. îi venea aproape până la piept. 
Va să zică e mai înaltă decât Janna. 

„Ce poveste aiurită totuşi! Biata Janna!", i-a trecut prin 
minte în timp ce îşi trăgea pătura peste cap. „Fericitul de Jenka! 
Drăguţa de Alia! Are ceva care îmi pare cunoscut, apropiat... Ah 
da, seamănă cu Lilia Laskina. Sigur că da, are ceva şi din alura 
Liliei, dar mai ales din veselia ei, din sinceritatea ei... De unde 
am scos-o că e sinceră? De unde atâta sinceritate? Ba da, în 
gesturi, în mişcări... O să-i scriu Lilkăi. Dragă Lilka! Dragă 
Lasocika! Draga mea dragă..." 

Şi a adormit fără să termine scrisoarea. A dormit buştean, 
aşa că atunci când s-a trezit uitase şi de Lilia, şi de scrisoare... 

45 

A sunat telefonul la fiecare cincisprezece minute, chiar aşa, 
la fiecare cincisprezece minute. Era 8 noiembrie, a doua zi de 
sărbătoare. Fostele colege de serviciu şi-au adus aminte de 
Vera Aleksandrovna. A sunat chiar şi Faina Ivanovna, fosta ei 
şefă. A felicitat-o cu ocazia sărbătorii, a întrebat de Şurik dacă 
nu cumva se însurase... 


229 



„Ce drăguţ din partea ei că nu uită! E ea escroacă, dar are 
şi ceva omenesc", a conchis îngăduitoare Vera. 

A sunat Engelmark Mihailovici, fiul răposatului Marmeladă. 
Să nu-ţi vină să crezi! Individul ăsta nesuferit, care se lepădase 
de taică-său cât timp fusese în viaţă, se arăta foarte interesat 
după moartea lui. Moştenise partea lui din bunurile asociaţiei şi 
cărase dulapurile cu cărţi şi cu arhiva partidului. O suna din 
când în când pe Vera Aleksandrovna s-o întrebe dacă nu ştie pe 
vreunul dintre cei amintiţi în însemnările lui Mihail Abramovici. 
De fiecare dată ea încerca să-i explice că îl cunoscuse pe tatăl 
lui foarte superficial şi numai în ultimul lui an de viaţă, dar 
Engelmark Mihailovici era convins că Vera Aleksandrovna îi 
fusese prietenă sau iubită şi fusese iniţiată în toate secretele de 
partid ale lui Mihail Abramovici. Aşa că din când în când încerca 
să lămurească lucrurile cu ajutorul ei, ba chiar trecea uneori pe 
la ea. 

După atâtea telefoane puţin importante a fost unul care i-a 
făcut plăcere: a sunat prietena ei Kira şi au vorbit mult despre 
copiii lor. Kira despre Slava, Vera despre Murzik. 

Iar de la ora douăsprezece a fost o defilare neîntreruptă de 
doamne care au cerut să vorbească cu Şurik, unele cunoscute 
Verei Aleksandrovna după nume, altele fără nume... 

„Nu mai ştiu să vorbească la telefon, nu se prezintă, nu 
spun bună ziua...", s-a amărât Vera Aleksandrovna. Matilda nu 
s-a prezentat şi n-a spus bună ziua. Numai şi numai pentru că îi 
venea peste mână. Nu avea niciun chef să se prezinte mamei 
lui Şurik, deşi între ea şi Şurik se stabiliseră de multă vreme 
relaţii de tot felul. 

A sunat şi Svetlana. Aproape că şi-a pierdut glasul de 
groaza doamnei severe, care nu era alta decât mama lui Şurik. 
în plus, experienţa ei nefericită în relaţia cu bărbaţii îi întărise 
convingerea că mama soţului e întotdeauna un duşman... între 
altele fie spus, soţ nu avusese niciodată, dar cei care i-ar fi 
putut deveni soţi aveau, nu se ştie de ce, nişte mame 
groaznice. în mintea ei, Vera Aleksandrovna era tot un duşman, 
ea care era atât de plăcută la vedere şi atât de bine educată. 

Valeria a fost singura care i-a vorbit atât de drăguţ, atât de 
plăcut, ca un om civilizat. Se poate spune că Şurik a avut noroc 
cu ea! l-a găsit de lucru, face atâtea pentru el. E adevărat că 
Şurik îi plăteşte cu aceeaşi monedă. Vera i-a dat Valeriei toate 
detaliile: că Şurik fusese cu o zi înainte la nunta unui coleg de 


230 



la institut, că venise târziu şi, culmea, cu dureri de burtă şi tăiat 
la o mână, că acum doarme. 

— Foarte bine, lăsaţi-l să doarmă. Să-mi telefoneze când se 
scoală. Am o problemă în legătură cu o traducere. Mulţumesc, 
Vera Aleksandrovna. 

Şurik s-a trezit la ora cinci. îl durea burta. S-a dus la closet. 
Mama l-a chemat imediat la telefon. Era Matilda. Aproape că 
plângea. îl adusese de la Vîşnii Volociok pe dragul ei Konstantin, 
motanul cel bătrân, pe jumătate mort: 

— îi e rău, nu mănâncă, nu bea, nu-i în regulă cu labele din 
spate, arată de parcă ar fi paralizate... Te implor, Şurik! Du-te 
după Ivan Petrovici, doctorul veterinar! Ai venit cu el o dată, stă 
pe Preobrajenka... M-am înţeles cu el la telefon... 

Nu avea cum să dea bir cu fugiţii: 

— Ies puţin, mam. Am treabă vreo două ore. 

— Şi ora sfântă? s-a pornit pe urlat Maria. 

Aşa numeau ei lecţiile de limbă ţinute seara — într-o zi 
engleza, într-o zi spaniola. 

— Diseară Murzik. Bine? 

— Am sărit deja peste lecţia de ieri... 

Măriei îi plăceau lecţiile astea ţinute seara, când Şurik se 
ocupa numai de ea. Vera veghea ca să nu cumva să sară peste 
lecţii. Dar ce să facă acum, nu aveau încotro, era totuşi 
sărbătoare. 

Vera i-a dat lui Şurik o pastilă cu ceai fierbinte şi dulce, i-a 
pus peste bandajul oribil un nou strat alb de tifon şi i-a cerut să 
vină cat se poate de repede acasă. 

— în sfârşit, fă cum vrei. Murzik şi cu mine mergem să 
vedem un balet. Poţi să nu vii să ne iei, ajungem noi şi singure, 
a încheiat nemulţumită. 

Murzik îl înlocuia din ce în ce mai des pe Şurik în 
preocupările ei culturale. în general, Vera Aleksandrovna avea 
impresia că Şurik îşi iroseşte viaţa numai cu grijile gospodăriei 
şi cu nenumăratele traduceri şi îi părea rău uneori văzând cum 
trece pe lângă el fără să-l atragă viaţa culturală a capitalei atât 
de intensă şi de interesantă. 


46 


231 



Şurik a căutat mult timp până să găsească un taxi, în 
schimb a ajuns cât ai bate din palme la Preobrajenka. Oraşul 
era pustiu, ca în zi de sărbătoare, şi cele două trasee — de 
acasă la Preobrajenka şi de acolo la Maslovka — i-au luat ceva 
mai mult de o oră. Ivan Petrovici era un bătrân doctor de pisici 
şi câini, uşor nebun, aşa cum sunt toţi cei care se pun în slujba 
animalelor. Casa lui era plină de animale schiloade, avea chiar 
şi un câine bătrân care se mişca sprijinindu-se pe picioarele din 
faţă, picioarele din spate fiindu-i fixate pe o teleguţă meşterită 
manual. 

Trata de multă vreme pisicile Matildei, nu-i lua bani, singura 
cheltuială era aceea că trebuia să-l aducă şi să-l ducă înapoi 
acasă cu taxiul. Nu folosea niciodată transportul în comun: ori 
mergea pe jos, ori cu taxiul. Era un singuratic, nu-i plăceau 
oamenii, îi accepta oarecum numai pe aceia care iubeau 
animalele la fel de pătimaş ca el. 

Când au ajuns la Matilda, motanul era pe moarte. Horcăia, 
botul îi era plin de bale. Ivan Petrovici s-a aşezat lângă 
nefericitul animal, a pus mâna pe capul lui negru, umed şi a 
scos un geamăt mic. l-a pipăit uşor burta, a cerut să vadă cârpa 
mânjită de sub el şi a studiat nemulţumit excrementele cafenii- 
negre. 

— Să ieşim, i-a spus încruntat Matildei. 

S-a dus cu ea la bucătărie. 

— Ei bine, trebuie să-ţi iei rămas-bun de motanul dumitale, 
Matilda. Se prăpădeşte. Pot să-i fac o injecţie să nu se chinuie... 
Şi fără asta tot se duce dintr-o clipă în alta... 

Şurik stătea în uşa bucătăriei cuprins de admiraţie pentru 
bătrân: a trecut în altă cameră ca să nu traumatizeze pacientul 
cu sentinţa cumplită? Extraordinar! 

— Oh, aşa mi-am zis şi eu, că l-am adus prea târziu... a 
răspuns Matilda amărâtă. 

— Nu. Aşa-i în firea lucrurilor. Şi mai devreme dacă l-ai fi 
adus, n-aş fi putut să-l ajut cu nimic. Are mai mult de zece ani, 
nu-i aşa? 

— Face doisprezece în ianuarie... 

— Atunci socoteşte că e un bătrân de optzeci de ani, 
scumpa mea. Ca mine. Ce vrei mai mult? Să-i fac o injecţie? 

— Bineînţeles, să nu se chinuie... 

Ivan Petrovici şi-a deschis trusa, a pus pe şervetul alb o 
seringă, un ac, două fiole... S-a apropiat apoi de motan şi a dat 
din cap: 


232 



— Gata, Matilda. Nu mai trebuie injecţia. Motanul a murit. 

Matilda a acoperit motanul cu un prosop alb, a început să 
plângă, l-a luat de umeri pe Şurik: 

— Nu iubea pe nimeni. Numai pe mine. Te accepta şi pe 
tine. Beţi cu noi un păhărel, Ivan Petrovici? Adu votca, Şurik. 

De ce nu... 

Şurik a scos sticla de votcă din frigider. Era cât pe ce s-o 
scape din mâna bandajată. Matilda a observat în sfârşit 
bandajul gros. 

— Ce-i cu mâna ta, Şurik? 

Şurik a dat din umeri. Doctorul de animale n-a catadicsit să 
se uite la mâna lui. S-au aşezat la masă. Ivan Petrovici şi-a 
strâns instrumentele. Matilda părea să nu mai plângă, dar 
lacrimile i se prelingeau încă pe obraji. 

— Mi-am dat seama de acum o jumătate de an că e bolnav. 
Şi el şi-a dat seama. A început să doarmă singur în locuşorul lui. 
îl chemam, venea, se alinta, se freca de mine şi se ducea înapoi 
pe perna lui. l-am pus perna pe o băncuţă, îi era greu să mai 
sară în pat. Şi uite aşa... 

Au băut. Au gustat dintr-o conservă de peşte, altceva de 
mâncare nu era în casă. Nici măcar pâine. 

— E doar un animal, nu-i aşa? Dar îţi vine să-l pomeneşti ca 
pe un om, a spus cu voce scăzută Matilda. 

Ivan Petrovici a tresărit: 

— Cum să spui una ca asta, Matilda?! Ei pleacă înaintea 
noastră în împărăţia Cerurilor! Ştii dumneata ce-a spus 
renumitul filozof rus Nikolai Aleksandrovici Berdiaev, interzis 
bineînţeles, când i-a murit pisica? Ce să fac eu în împărăţia 
Cerurilor, dacă pisica mea, Mura, nu-i acolo? Ce zici de asta? E 
mai deştept decât mine şi decât tine. Să n-ai nicio grijă, 
pisicuţele noastre ne vor ieşi în întâmpinare! Ah, ce motan era 
Marsik al meu, a murit în 1939! Era mare, era motanul 
motanilor! O frumuseţe! Şi deştept foc. Mă simt vinovat, a făcut 
o infecţie. Pe vremea aceea nu erau antibiotice... 

A povestit despre motanul Marsik, despre pisica Xantippa. 
Matilda a povestit despre toate pisicile pe care le avusese, au 
mai băut nişte votcă tot cu peşte şi şi-au mai alinat un pic 
durerea. Când Ivan Petrovici a dat să plece, iar Şurik s-a sculat 
în picioare să se ducă după taxi, cineva a sunat la uşă. Era 
băiatul vecinei. Stătea pe strada Preobrajenka, trecuse pe la 
mama lui să-i dea nişte chei şi, cum n-o găsise acasă, voia să le 
lase Matildei. A căzut foarte bine pentru că Ivan Petrovici locuia 


233 



la doi paşi de el. L-a luat cu el pe bătrânelul abţiguit şi a promis 
să-l ducă până în pragul casei. 

Săracul Konstantin! A plecat şi el înfăşurat în prosop însoţit 
de doctorul veterinar. Avea el un loc secret în parcul Sokolniki 
unde îşi îngropa pisicile... 

Şurik însă n-a plecat. Cum s-o lase neconsolată pe drăguţa 
de Matilda, care, întoarsă pe dos cum era, nu-i cerea nimic 
altceva decât prietenie... 

Ca în vremurile când era încă elev, la unu fix noaptea a 
plecat în grabă de la Matilda şi a alergat într-un suflet acasă 
peste podul de cale ferată până în Novolesnaia. Nu i-a luat mult 
timp: peste douăzeci de minute intra în apartament. A intrat şi 
şi-a adus aminte că nu făcuse lecţiile cu Maria, că n-o sunase 
pe Valeria şi că nu făcuse lucrul cel mai important: uitase 
complet de erborist care îi pregătise Verei un unguent pentru 
picioare... Mai mult ca sigur că sunase Svetlana. O fi avut 
nevoie de ceva... Şurik şi-a pierdut imediat buna dispoziţie... 

47 

Maria era pentru Vera Aleksandrovna o sursă de bucurie 
continuă. Şurik fusese la vremea lui o minune de copil, 
înţelegător, blând din fire, dar pe măsură ce copilul crescuse, 
Vera nu avusese prea multe ocazii să cunoască una dintre 
marile bucurii ale maternităţii: să guste din plăcerea roadelor 
educaţiei. De lucrul ăsta se mândrea Elizaveta Ivanovna atunci 
când la elevii ei şi în special la nepotul ei, Şurik, începeau să 
apară exact acele calităţi pe care ea le cultivase: atenţia 
acordată celorlalţi, bunăvoinţa, generozitatea şi în primul rând 
sentimentul datoriei... Pe vremea când Vera însăşi fusese 
copilul mamei ajuns mare, nu se întrebase niciodată de unde 
apăruseră toate calităţile acelea ale lui Şurik pe care înainte nu 
i le remarcase. Când vecinii sau prietenii îl lăudau pe Şurik, ea 
lua totul în glumă: e o problemă de ereditate... Oare despre 
asta era vorba? Când venea vorba despre ereditate, Elizaveta 
Ivanovna însăşi, femeie materialistă plină de contradicţii şi cu 
suflet nobil, dar în aceeaşi măsură un spirit liber, rostea 
întotdeauna fraza următoare: 

— Cain şi Abel au avut aceiaşi părinţi. De ce unul era blând 
şi bun, iar celălalt era un asasin? Omul e rodul educaţiei, dar 
cel mai bun educator al omului e omul însuşi. Pedagogul 


234 



deschide acele supape ale personalităţii care sunt folositoare, 
iar pe cele nefolositoare le închide. 

Asta era teoria deloc complicată a remarcabilei specialiste 
în pedagogie. Se apucase cu de la sine putere să decidă care 
supape sunt folositoare şi care nu-s folositoare cu adevărat. 
Teoria ei ar fi putut fi contestată, dacă nu ar fi avut reuşite 
ireproşabile în practică. 

Acum, când Maria intrase pe mâna ei, Vera urma întocmai 
teoria mamei. Fire artistică, dar slabă de înger, Vera a observat 
că Maria are un temperament puternic. Plină de o energie gata 
să dea pe dinafară, fetiţa nu putea sta locului o clipă, reuşea cu 
greu să rămână în clasă patruzeci şi cinci de minute. Ca s-o 
ajute să se stăpânească, Vera Aleksandrovna inventase mici 
exerciţii de mişcare, de exemplu, o învăţase să învârtă un ban 
printre degete şi îi dăruise cu ocazia asta o monedă veche de 
argint de cincizeci de copeici. Când, după ceva vreme „moneda 
de învârtit" se pierduse, curseseră multe lacrimi... 

Vera o mai învăţase nişte exerciţii pentru degetele de la 
mâini şi de la picioare, pe care cei din jur să nu le observe şi, 
când Maria nu mai suporta să stea în bancă, executa micile ei 
partituri pentru picioare şi mâini... Chiar din primul an de 
şcoală, Vera o înscrisese pe Murzik la Casa pionierilor la cercul 
de gimnastică acrobatică, făcea cu ea lecţii de muzică, iar în 
ceea ce priveşte disciplinele de cultură generală, se baza în 
întregime pe aptitudinile ei naturale. Fetiţa era printre primii la 
citire, dar nici la aritmetică nu avea vreo problemă. 

„Aplecarea pentru ştiinţele exacte o are de la mama ei", 
hotărâse Vera. „în niciun caz de la Şurik." 

în mintea ei se produsese un straniu scurtcircuit: ştia foarte 
bine că tatăl Măriei e un negru cubanez puţin cam dubios, dar 
în acelaşi timp nu putea să n-o considere fiica lui Şurik. 

Cât despre Şurik, acesta o învăţa pe Maria limbi străine: o 
zi, engleză, o zi, spaniolă. 

Vera Aleksandrovna îşi continua lecţiile la cercul de teatru, 
dar le adapta fără să vrea nevoilor Măriei. în primul an petrecut 
de Maria la Moscova, ea încetase să le înveţe pe eleve arta 
declamaţiei şi improvizaţiei. Se ocupase numai cu exerciţiile de 
mişcare... Tiroida Verei Aleksandrovna se comporta foarte bine, 
din când în când însă o dureau tare picioarele, montul de la 
degetul mare crescuse, vechii pantofi înguşti nu-i mai erau 
comozi. Apăruse o nouă preocupare: cu ce să se încalţe... 


235 



Vera dăduse nişte telefoane, luase legătura cu câţiva 
cunoscuţi de la raionul special din Magazinul universal de stat, 
cu cei de la magazinul Beriozka, iar Şurik o însoţise de câteva 
ori să probeze pantofii... îi cumpărase cizme de la firma 
Salamandre şi pantofi negri, austrieci, marca Dorndorf. 
Calitatea vieţii se ameliorase... 

Cheltuielile familiei crescuseră şi ele. Şurik muncea mult şi 
făcea faţă cum nu se poate mai bine nevoilor crescânde, în 
plus, mai aveau nişte rezerve, moştenirea lăsată de Elizaveta 
Ivanovna nu fusese cheltuită în întregime. 

Stovba a sosit cu puţin timp înainte de Anul Nou. Maria a 
fost în culmea fericirii, deşi nu se poate spune că mama îi 
lipsise foarte mult. Când a văzut-o însă pe Lena, s-a agăţat de 
ea şi nu i-a mai dat drumul. Stovba le-a adus tuturor cadouri 
foarte frumoase, dar era prost-dispusă, fuma şi nu scotea o 
vorbă. Nici cu Şurik nu prea vorbea. Când a întrebat-o dacă 
reuşise să pună pe roate treaba cu Polonia, ea s-a bosumflat, a 
bombănit ceva agasată şi n-a vrut să scoată un cuvânt pe tema 
asta. 

„Probabil că iarăşi a dat greş", a tras concluzia Şurik. De 
data asta Lena nu-i ceruse niciun ajutor prietenesc. Fără 
îndoială că i se destăinuise Verei. 

Şurik a cumpărat bradul ca de obicei, iar Vera 
Aleksandrovna a hotărât pe neaşteptate să reia spectacolul de 
Crăciun pe care nu-l mai jucaseră de când murise Elizaveta 
Ivanovna. Să se bucure Murzik. Şurik a protestat: nu avea decât 
trei elevi şi era deja prea târziu să înceapă acum pregătirea 
spectacolului. 

Dar entuziasmul n-a părăsit-o pe Vera, ci a inspirat-o. A 
propus un spectacol cu păpuşi în rusă, nu în franceză. Au 
început să coasă păpuşile. Au fost scoase bucăţile de stofă, 
panglicile, au pregătit vata s-o îndese în păpuşi, Măriei i-au dat 
sarcina cea mai simplă şi cea mai importantă: să coasă o 
cuvertură mică cu care să fie înfăşată păpuşica de plastic 
înfăţişându-l pe pruncul Hristos. Vera s-a ocupat de fecioara 
Maria, iar Stovba, mută ca pământul, a confecţionat îngeri din 
bucăţele de tifon scrobit... Lui Şurik i s-a dat sarcina ca, pe 
lângă împodobirea bradului, să construiască un paravan pentru 
spectacol... 

Cu toată vânzoleala asta, Anul Nou a fost unul oarecare. N- 
au pregătit niciun fel de mâncare specială de sărbători, iar 
darurile, lăsându-le la o parte pe cele aduse de Stovba şi 


236 



distribuite înainte, n-au fost semnificative: Şurik i-a dăruit 
mamei o pereche de papuci de casă urâţi, Vera i-a dăruit lui 
Şurik un flacon de apă de colonie Chypre pe care nu-l va 
desface în vecii vecilor şi o cravată pe care n-o va purta 
niciodată, Lena a primit un fular de mătase din rezerva 
Elizavetei Ivanovna şi o carte cu versurile Ahmatovei care nu-i 
plăceau, în schimb, Maria a primit o grămadă de păpuşi şi cărţi 
şi şi-a manifestat atât de năvalnic entuziasmul, încât i-a 
molipsit pe toţi cu bucuria de a primi şi a oferi cadouri. 

Bucuria n-a întârziat să fie urmată de o mare supărare, în 
Ajunul Crăciunului, când totul fusese pregătit pentru spectacol, 
când păpuşile fuseseră confecţionate şi rolurile învăţate, Stovba 
a fost chemată de urgenţă la Rostov: le picase pe cap inspecţia 
şi aveau nevoie urgentă de serviciile ei de contabil. Maria 
sperase că mama va rămâne cu ea până la sfârşitul vacanţei. 
Fetiţa a plâns în hohote toată seara şi a adormit lipită de ea. 
Dimineaţa, când Lena a plecat la aeroport, fetiţa a început din 
nou să plângă în hohote. 

Vera a încercat s-o liniştească, a făcut şi ea ce-a putut. Până 
la urmă i-a adus în pat păpuşile confecţionate. Efectul a fost 
neaşteptat: a făcut pur şi simplu ferfeniţă una din păpuşi, le-a 
aruncat pe celelalte în toate părţile urlând ca din gură de şarpe. 
Faţa ei oacheşă a căpătat o nuanţă cenuşie, neplăcută. Sughiţa, 
icnea, tremura. A început să aibă convulsii. Vera Aleksandrovna 
s-a repezit să cheme doctorul. Pediatrul, care îl îngrijise 
altădată pe Şurik, nu putea să vină pentru că era bolnav. în 
schimb a descusut-o pe Vera obţinând toate informaţiile şi a 
cerut să i se dea copilului nişte valeriană. 

Maria s-a mai liniştit în momentul când Şurik, care se 
întorsese de la aeroportul Vnukovo unde o condusese pe 
Stovba, a luat-o în braţe. S-a plimbat prin cameră cu povara 
destul de grea pe braţe, a legănat-o şi a cântat fals My fair 
lady , cântecul de pe discul lui preferat. Maria a început să râdă 
auzind prea bine ce falsuri scoate şi crezând că lui îi arde de 
glumă. Când a vrut s-o aşeze în pat, a început din nou să 
plângă. A purtat-o iarăşi pe braţe până când a simţit că fetiţa 
are febră mare. l-au luat temperatura. Avea treizeci şi nouă de 
grade. 

Vera Aleksandrovna era total dezorientată: de bolile copiilor 
se ocupase întotdeauna Elizaveta Ivanovna. Şurik a chemat 
salvarea. 


237 



Doctoriţa chemată la domiciliu a examinat-o îndelung pe 
Maria. A descoperit la un moment dat o pată mică lângă ureche 
şi a declarat că e mai mult ca sigur varicelă şi că erupţia nu va 
întârzia să apară. în oraş era aproape epidemie de varicelă. A 
prescris un medicament să scadă febra, a cerut să i se dea 
copilului mai multe lichide, să-i fie unse pustulele care apar cu 
mercurocrom şi să nu fie lăsat să se scarpine. 

Complet derutată şi nefiind în stare să-şi asume 
responsabilitatea îngrijirii copilului, Vera a luat cartea de bucate 
şi s-a dus la bucătărie să prepare sucul de răchiţele. 

în câteva ore Maria s-a umplut într-adevăr de pustule mari 
şi roşii din cap până-n picioare. A plâns fără întrerupere când 
încet cu voce micuţă, când zbierând ca un pui de animal 
sălbatic. 

Şurik a ţinut-o în braţe aproape o zi şi o noapte. Când 
aţipea şi încerca s-o culce în pat, ea începea să miorlăie fără să 
se trezească de tot. Până la urmă s-a întins în pat şi a culcat-o 
lângă el. Ea l-a cuprins cu braţele şi s-a liniştit. 

Dimineaţa s-a simţit şi mai rău, a început o mâncărime 
groaznică. Şurik a luat-o din nou în braţe. A încercat să-i ţină 
mâinile să nu se scarpine. 

O observaţie a Verei, care suna a dojană şi a ameninţare, a 
avut un oarece efect: 

— Dacă o să-ţi mai scarpini bubele, o să rămâi cu semne 
toată viaţa. Toată faţa o să-ţi fie plină de ciupituri. 

— Ce-s alea ciupituri? a întrebat Maria uitând de 
mâncărime. 

— O să-ţi rămână faţa plină de cicatrici micuţe, i-a explicat 
Vera Aleksandrovna pe un ton în care nu încăpea mila. 

Maria a început să urle şi mai tare. Apoi s-a oprit brusc din 
plâns şi i-a spus lui Şurik: 

— E groaznic cum mă mai mănâncă. Hai să mă scarpini tu, 
da' uşurel ca să nu rămână ciupituri. 

l-a arătat cu degetul unde o mănâncă mai tare şi Şurik a 
scărpinat-o încetişor la ureche, pe umăr, pe spate... 

—- Şi aici, şi aici, şi aici, l-a rugat Maria frecându-se de mâna 
lui. 

Pe urmă i-a apucat mâna cu degetele fierbinţi şi a început 
să i-o poarte prin locurile unde o mânca mai tare. Şi a încetat în 
sfârşit să mai miorlăie... Spunea doar printre suspine: încă, 
încă... 


238 




Şurik s-a crispat de ruşine şi de frică: oare îşi dă seama, 
sărăcuţa, ce mă îndeamnă să fac? Şi-a retras mâna, ea a 
început să miorlăie, iar el a scărpinat-o din nou după ureche, pe 
mijlocul spatelui... Ea i-a luat mâna şi i-a dus-o sub cămaşa de 
stambă mânjită de mercurocrom ca el să-i atingă cu degetele 
trupuşorul de copil. 

îi era milă de fetiţă, iar blestemata asta de milă era confuză 
şi desfrânată... Nu, nu, numai asta nu, numai asta nu... Probabil 
că şi fetiţa asta atât de mică, un copil ce mai, dar deja femeie, 
aşteaptă de la el s-o consoleze în modul cel mai simplu cu 
putinţă... 

S-a simţit sleit de puteri din pricina bolii Măriei, care îi 
dăduse atâta bătaie de cap zilele astea, şi de la atâta oboseală 
realitatea i s-a arătat puţin modificată. A simţit cum alunecă 
spre locul unde gândurile şi sentimentele îşi schimbă parţial 
înfăţişarea şi şi-a dat seama de nimicnicia vieţii lui: i s-a părut 
că face numai ce aşteaptă alţii de la el... De ce toate femeile 
din jurul lui îi cer numai servicii sexuale, la nesfârşit? E o 
ocupaţie minunată, dar de ce nu reuşeşte măcar o dată să-şi 
aleagă el cu de la sine putere o femeie? Ar vrea şi el să se 
îndrăgostească de o fată ca Alia... ca Lilia Laskina... De ce 
sfrijitul de Jenia Rosenzweig, cu gâtul lui subţire, a fost în stare 
s-o aleagă pe Allocika? De ce el, Şurik, incapabil să aleagă 
vreodată, trebuie să răspundă cu muşchii la orice rugăminte 
insistentă care vine de la nebuna de Svetlana, de la fărâmiţa de 
Janna şi chiar de la micuţa Maria? 

„Poate că nu vreau asta? Prostii, tocmai asta-i nenorocirea, 
că vreau... Ce vreau eu de fapt? Să le consolez pe toate? Numai 
să le consolez? Adică de ce?" 

Şi i s-a năzărit că ele toate se adună în jurul lui 
recunoscătoare, dar cu figurile puţin deformate ca într-o oglindă 
uşor strâmbă: Alia Togusova, cu un smoc de păr unsuros 
atârnându-i într-o parte, Matilda, îndurerată, cu motanul mort în 
braţe, Valeria, cu picioarele schiloade şi curajul ei admirabil, 
plăpânda Svetlana, cu florile ei artificiale, fărâmiţa de Janna, cu 
pălăriuţa de păpuşă, Stovba, cu chipul sever, şi draga lui Maria, 
care trebuie să mai crească, dar care are locul ei rezervat în 
rândul celor care aşteaptă... Şi în spatele tuturor se zăreşte 
leoaica Faina Ivanovna în chip de animal sălbatic autentic, dar 
miorlăind şi tânguindu-se ofensată. Pe Şurik l-a apucat o 
asemenea milă, încât pur şi simplu s-a înecat în ea... Departe în 
zare se foiau şi altele în vârtejuri învolburate, nişte necunoscute 


239 



cu ochii scăldaţi în lacrimi, nefericite, poate chiar nenorocite, 
toate nişte nenorocite... Fiecare cu sărmana ei scoică micuţă, 
nemângâiată, neconsolată... Sărmanele femei... Sărmanele de 
ele... Şi l-a podidit plânsul. 

S-a molipsit bineînţeles de vărsat de vânt, a făcut febră 
foarte mare. Vera a chemat-o pe Irina, iar aceasta a venit 
numaidecât fără să ia în seamă gerul şi pericolul să-i îngheţe 
conductele de apă caldă. 

Două zile mai târziu s-a umplut de spuzeală. La momentul 
acela Maria încetase deja să se mai smiorcăie. Acum era rândul 
ei să-i ungă lui Şurik pustulele şi instinctul de femeie, trezit atât 
de devreme, a îndemnat-o repede pe calea generoasă a 
devotamentului pentru aproapele ei. 

Vera a făcut faţă cu greu dublei varicele. Boala Măriei, în 
pofida gravităţii ei, era o boală obişnuită la copii. în schimb, 
varicela lui Şurik a zguduit-o puternic: era prima lui boală în toţi 
anii ăştia de când trăiau fără bunica. De obicei ea era bolnava, 
iar acum se pomenea cu boala lui Şurik, boală a copilăriei pe 
deasupra, pe care o socotea un fel de nedreptate, o încălcare a 
dreptului ei incontestabil să fie bolnavă. 

Odată sosită, Irina s-a apucat imediat să facă curăţenie 
umedă aşa cum îi plăcea ei şi a pregătit o cantitate mare de 
supă de găină. Acum bolnavii erau îngrijiţi la patru mâini. Vera îi 
dădea Irinei ordine vagi, totul intrase pe făgaşul normal la fel ca 
atunci când trăia Elizaveta Ivanovna. 

48 

Singurul prieten pe care îl păstrase din şcoală, Ghiia 
Kiknadze, şi singurul prieten rămas din institut, Jenia 
Rosenzweig, se cunoşteau de la aniversările zilei de naştere a 
lui Şurik la care erau invariabil invitaţi amândoi. Dar de potrivit 
nu se potriveau deloc unul cu altul. Jenia vedea în Ghiia un 
duşman: exact băieţaşi dintr-ăştia ca el cu pieptul lat, cu pulpe 
groase şi cărnoase, cu un simţ al umorului primitiv şi cu o 
cruzime gata să se dezlănţuie, îi provocaseră în copilărie multe 
neplăceri. Cunoştea prea bine soiul ăsta de oameni, îi 
dispreţuia puţin, îi era cam frică de ei şi în adâncul sufletului îi 
invidia. Era invidios pe ei nu atât pentru că aveau forţă fizică, 
cât pentru că erau mulţumiţi de viaţă şi de ei înşişi în procent 
de sută la sută. 


240 



Se înşela însă în ceea ce-l priveşte pe Ghiia. Acesta nu era 
nici mitocan, nici brutal, avea chiar graţia vestită a celor din 
Caucaz şi farmecul omului căruia îi reuşeşte totul în viaţă. Aici 
se afla sursa încrederii de nezdruncinat în el însuşi. 

Nici Ghiia nu-l avea la suflet pe Jenia. Acesta din urmă nu 
râdea la glumele lui cam primitive, cu aluzii sexuale şi se uita 
de sus la el ca şi cum ar şti ceva ce altora nu le e dat să ştie... 
Mai era însă ceva care scotea în evidenţă deosebirea dintre ei: 
Jenia era exemplul clasic al ghinionistului, pe când Ghiia făcea 
parte din categoria norocoşilor. Dacă Jenia ar fi alunecat, s-ar fi 
prăbuşit cu siguranţă într-o băltoacă, dacă Ghiia ar fi alunecat, 
ar fi găsit cu siguranţă pe jos un portofel străin... 

Fiecare din ei se întreba nedumerit de ce Şurik rămâne 
prieten cu un băiat atât de nepotrivit. în schimb, Şurik îi iubea 
pe amândoi şi nu simţea nevoia nici să joace teatru, nici să 
intre sub pielea vreunuia. Aprecia calităţile fiecăruia şi nu le 
observa deloc defectele. 

Se ducea cu plăcere în casa familiei Rosenzweig unde asista 
mereu la discuţii interesante despre politică, istorie, bomba 
atomică, muzica de avangardă şi pictura clandestină. Aici a 
auzit el pentru prima dată de Soljeniţîn şi a primit Pavilionul 
canceroşilor să-l citească repede şi pe ascuns. între altele, 
cartea nu l-a impresionat prea tare. Fusese hrănit cu literatură 
franceză şi era atras în special de Flaubert. 

Avea impresia că în casa familiei Rosenzweig simte spiritul 
şi stilul bunicii: aici era proslăvit cultul „onestităţii", o religie 
atee care refuză orice fel de mistică şi recunoaşte ca 
fundamentală o garnitură completă de calităţi morale 
plictisitoare şi greu de definit. Numai că în familia Rosenzweig 
toate acestea erau spuse cu patimă, cu mult temperament şi 
într-un mod foarte categoric, în vreme ce buna-creştere a 
Elizavetei Ivanovna nu i-ar fi permis să-şi proclame propriile 
valori în gura mare ca să audă toată lumea. 

Cei din familia Rosenzweig, la fel ca şi Elizaveta Ivanovna, 
împărţeau oamenii nu după naţionalitate, nu după originea 
socială, nici măcar după nivelul de instrucţie, ci după criteriul 
„onestităţii" ăsteia incerte. Dacă, să zicem, pe cei din familia 
Rosenzweig îi preocupa proasta alcătuire a lumii, în special în 
partea ei sovietică, răposata Elizaveta Ivanovna nu-şi făcuse 
niciun fel de iluzii în privinţa lumii mai bune din alte părţi ale 
lumii: în tinereţe fusese în Elveţia şi în Franţa exact în 
momentul când mediile cultivate şi avangarda dăduseră în 


241 



patima ideilor socialiste şi se convinsese că nedreptatea e una 
dintre trăsăturile fundamentale ale vieţii înseşi şi că tot ce se 
poate face e ca fiecare să înfăptuiască dreptatea la locul lui, 
atât cât îi stă în putinţă... Naivii din familia Rosenzweig nu 
ajunseseră încă la ideea asta atât de simplă. 

Când Şurik încerca să-i explice lui Ghiia ce anume îl atrage 
la Jenia şi la tot clanul lui, Ghiia se încrunta, dădea din mână a 
lehamite şi spunea înadins cu accent caucazian: 

—Ascultă, dragule, nu-mi vorbi mie de deştepţii care 
despică firu-n patru, mai bine uită-te la fetiţa care trece! Ce 
zici, vrea să i-o trag, sau nu? 

Şurik izbucnea în râs: 

— Toate zic da când e vorba de tine! 

Ghiia aducea ochii înspre nas, semn că-şi frământă mintea. 

— Ai dreptate, scumpule! Aşa cred şi eu. 

Şi amândoi se tăvăleau pe jos de râs. Jenia nu ştia să râdă 
aşa cum râdea Ghiia. 

Ghiia era un geniu al distracţiilor şi, cu timpul, talentul ăsta 
excepţional se transformase în profesie şi mod de viaţă. Imediat 
după şcoală se înscrisese la o facultate tehnică de mâna a doua 
care avea însă în proprietate un obiect curios, demn de luat în 
consideraţie: o masă de ping-pong clasa întâi. Lângă masa 
asta, Ghiia îşi petrecuse orele de studiu intens şi devenise rapid 
campionul absolut al institutului. îl invitaseră să participe la 
concursurile între facultăţi şi în decurs de un an devenise 
sportiv de prima mână. 

îi spusese atunci lui Şurik: 

— Ştii bine că noi, georgienii, suntem toţi fără excepţie fie 
prinţi, fie maeştri ai sportului. Şi cum bunicul meu taie viţa-de- 
vie în vestul Gruziei de când se ştie şi mi-e greu să spun despre 
el că e un prinţ, e musai să primesc titlul de maestru al 
sportului. 

Primise titlul, îşi agăţase insigna pe sacoul albastru şi se 
transferase la Institutul de educaţie fizică. Era o decizie radicală 
cu atât mai mult cu cât cariera sportivă nu-l interesa deloc. îi 
plăceau distracţiile, şi nu efortul idiot şi monoton recompensat 
în centimetri, kilograme sau secunde. Nu se acomodase deloc 
cu viaţa austeră a sportivilor pe care, dacă îi preocupa ceva, 
asta nu erau în niciun caz distracţiile... 

Ghiia făcuse ce făcuse şi terminase institutul şi, prin 
niscaiva relaţii, mai bine-zis mituind pe cine trebuie cu zece 
sticle de coniac, se aranjase antrenor la Casa pionierilor din 


242 



cartierul lui, unde conducea în acelaşi timp trei cercuri: cercul 
de ping-pong, cel de volei şi cel de baschet. 

Timpul liber şi-l dedica diverselor distracţii nesportive: 
băutura, dansul, muzica şi bineînţeles amorul. Femeile ocupau 
un loc important în practicile lui ludice. Şi nu era un diletant în 
niciuna dintre aceste ocupaţii. Băuturile alcoolice — de la arak 
la lichiorul de ouă, inclusiv băuturile care începeau cu celelalte 
litere ale alfabetului şi în special vinul — ar fi putut deveni o 
altă ocupaţie a lui dacă s-ar fi născut în Franţa, unde 
subtilitatea gustului şi a mirosului, ultrasensibilitatea 
receptorilor gustativi la cele mai mici diferenţe de acru şi dulce 
şi nasul fin aproape că au trecere mai mare decât talentul unui 
muzician. Şurik se înţelegea de minune cu Ghiia pe tărâmul 
băuturii. îi plăcea să meargă cu el chiar şi într-o berărie... 

Ghiia dădea o adevărată reprezentaţie când degusta o 
bere, îi punea pe chelneri să facă mai multe drumuri şi o făcea 
cu un aer pătruns de parcă ar fi fost fiu de mare ştab. Dintr-o 
ieşire la restaurant, Ghiia putea să scoată în acelaşi timp o mie 
şi una de plăceri în care intrau conversaţia cu şeful 
restaurantului, chemarea la ordin a bucătarului şi alte 
giumbuşlucuri amuzante care să capteze atenţia ca de pildă o 
hârtie de o rublă bine înfiptă într-o pârjoală â la Kiev... într-o zi, 
aşteptând să i se aducă cega, a fixat cu o clamă o lămâioară 
proaspătă special adusă de acasă într-un lămâi fără rod, 
acoperit de praf, dar încă viu, ca smochinul din povestea 
cunoscută, plantat într-un hârdău nenorocit. A făcut în aşa fel 
încât să atragă atenţia chelnerului că s-a întâmplat un miracol 
şi tot personalul restaurantului de la femeia de serviciu la 
director a făcut roată în jurul lămâiului miraculos, privind cu 
gura căscată fructul pe care nimeni nu-l observase înainte. La 
plecare Ghiia l-a luat şi l-a băgat în buzunar în ciuda 
rugăminţilor lui Şurik să-l lase în pom. 

— Nu pot să-l las, Şurik, costă treizeci de copeici, şi apoi cu 
ce să-mi beau ceaiul? 

Şurik nu trata niciodată cu dispreţ propunerile şi invitaţiile 
lui ciudate: îl însoţea ba în parc, ba la vreo expoziţie, ba la 
curse... 

într-o sâmbătă, când Şurik tocmai terminase lecţia de 
spaniolă cu Maria, a sunat telefonul: 

— Şurik, spală-ţi urechile, spală-te pe gât şi vino urgent la 
mine. O să fie nişte fete cum nici în filme n-ai văzut, m-ai 
înţeles? 


243 



Şurik a înţeles. Şi-a pus puloverul de gală cu guler întors şi 
jeanşii noi cumpăraţi tot de Ghiia de la consignaţie. Pe drum a 
cumpărat de la Eliseev două sticle de şampanie. Fetele 
frumoase beau întotdeauna şampanie... 

Fetele frumoase erau patru. Trei dintre ele stăteau înşirate 
una lângă alta pe divan, a patra, Rita, prietena lui Ghiia, 
manechin la magazinul universal de stat, pe care Şurik o 
cunoştea, se plimba încolo şi încoace legănându-şi toate părţile 
corpului. 

Ghiia şi-a prezentat prietenul: 

— Şurik, un băiat atât de modest în aparenţă, nu-i aşa? 
Traducător celebru din toate limbile. Din franceză, din germană, 
din engleză, din ce limbă vreţi... Numai gruzină nu ştie. Nu vrea 
ticălosul. Dar ar putea... 

Nici Ghiia, nici Şurik nu ştiau ce caută fetele la Moscova — 
poate că un schimb de experienţă, poate o întâlnire artistica, 
poate o prezentare de modă cu manechine din toate republicile 
—, oricum ar fi fost, alcătuiau un buchet internaţional: uzbeca 
Ania, care se va vedea mai târziu că se numea de fapt Djamila, 
lituanianca Egle şi moldoveanca Angelica. 

— Alege-o pe care vrei, i-a şoptit Ghiia, tovarăşele sunt 
verificate, sunt sigure din punct de vedere politic şi 
consecvente în privinţa moralei... 

—Nu cumva vorbeşti şi lituaniana? a întrebat blondina 
palidă, mişcându-şi genele incredibil de lungi. 

Şurik a ales-o pe ea. Era incapabil să aleagă: toate patru 
erau înalte, mai aveau pe deasupra şi tocuri, erau subţiri în 
talie, aveau toate părul lung şi erau fardate la fel. 
Reprezentantele atâtor seminţii stăteau pe divan etalându-şi 
splendoarea în văzul tuturor, cu piciorul drept peste stângul, 
ţinând ţigara în mâna stângă şi lăsând fumul să iasă în acelaşi 
timp — un adevărat corp de balet în poziţia şezând. Erau toate 
îmbrăcate mai mult sau mai puţin la fel. Privită mai de aproape, 
lituanianca nu mai era aşa de frumoasă ca tovarăşele ei. Avea 
feţişoara lungă, nasul coroiat, se rujase cum îi trăsnise prin cap, 
fără să ţină seama că are buzele subţiri. Dar avea ceva de 
pasăre de pradă, care atrăgea atenţia. Tot ce se poate... 

Pe masă erau fructe şi vin, nici urmă de mâncare serioasă. 
Şurik a pus şampania şi fetele s-au înviorat. în timp ce 
deschidea şampania, Ghiia i-a şoptit: 

— Prostituatelor adevărate le place şampania... 


244 



Şurik le-a examinat pe fete cu mai mult interes: o fi 
adevărat? Frumoasele astea chiar sunt nişte prostituate? Avea 
părerile lui greşite, credea că sunt ca stricatele alea bete care 
îşi făceau veacul lângă gara Belorusskaia... Astea însă... Aici se 
schimbă treaba... 

Au băut şampanie şi au pus muzică. Uzbeca dansa cu Ghiia, 
Rita a ieşit pe coridor să dea un telefon. Şurik a ezitat un 
moment, după care a invitat-o la dans pe lituanianca Egle. Ce 
nume din poveşti! A strâns-o în braţe, era făcută parcă din 
metal. Mirosea a parfum care te ducea cu gândul tot la ceva 
metalic. O piatră de chihlimbar îi strălucea pe gâtul gol. Tocurile 
imense o făceau să arate puţin mai înaltă decât el. Chiar şi ăsta 
era un lucru neobişnuit. La un metru optzeci cât avea el, nu 
stătuse niciodată lângă o fată atât de înaltă. L-a cuprins un soi 
de admiraţie care i-a îngheţat inima... 

— Eşti pur şi simplu o regină, o adevărată regină a zăpezii, 
i-a şoptit Şurik la urechea de care atârna greu un chihlimbar 
lustruit. 

Egle a zâmbit enigmatic. Muzica a tăcut, Ghiia le-a turnat 
fetelor restul de şampanie. Moldoveanca a cerut coniac. Rita a 
intrat în cameră şi i-a spus destul de tare uzbecăi: 

— Djamila, Raşid te caută prin toată Moscova. 

Djamila-Ania a ridicat din umeri: 

— Şi ce dacă? E al doilea an de când mă caută... Altceva 
mai bun să facă n-are... 

Moldoveanca şi-a mai turnat coniac. Avea un mod 
respingător de a bea, dându-şi capul pe spate. S-a auzit 
soneria. 

— Părinţii? a întrebat mirat Şurik. 

—- Nu, sunt la teatru. Vin la unsprezece. E Vădim. 

A intrat Vădim. Era înalt, avea un aer impunător de om cu 
greutate. Atmosfera s-a schimbat imediat, ca şi cum ar fi venit 
noi întăriri în sprijinul bărbaţilor. Djamila şi moldoveanca s-au 
înviorat. Vădim a pus imediat ochii pe moldoveancă. 

— E rândul tău la dans, Angelica, a comandat Ghiia. 

Moldoveanca s-a agăţat de gâtul lui Vădim fără să lase 
paharul din mână... 

La zece şi jumătate au şters-o din loc. Vădim a plecat cu 
Angelica beată turtă. 

— Fetele au un ogeac, i-a şoptit Ghiia lui Şurik. Am aranjat 
totul, e pe bulevardul Mir. Aşa că eşti invitatul meu. E mai bine 
să opreşti un taxi de pe partea cealaltă a străzii. 


245 



Şurik a dat întrebător din cap... Ce vrea să însemne „eşti 
invitatul meu"? Nu cumva... Se vede cât de colo că Djamila e în 
plus, dar asta pare că nu interesează pe nimeni. 

Şurik a luat un taxi, le-a aşezat pe cele două frumuseţi pe 
bancheta din spate. Taximetristul, un bărbat în vârstă, l-a privit 
cu admiraţie. Şurik s-a aşezat lângă el. 

— Nu-mi dai mie una? l-a întrebat încet şoferul. 

— Poftim? a întrebat Şurik fără să înţeleagă. 

Bărbatul şi-a dres vocea: 

— Unde mergem? 

Au ajuns pe bulevardul Mir. Au coborât în faţa unui imobil 
stalinist acceptabil. Au urcat pe jos la etajul doi. După ce s-a 
moşmondit cu cheia în broască un timp, Egle a descuiat uşa. L- 
a condus pe Şurik într-una din camere şi a ieşit. Şurik s-a uitat 
în jurul lui. Apartamentul nu era prea luxos, arăta mai degrabă 
a cameră de familist. Un pat pentru două persoane, un dulap cu 
uşa întredeschisă, înăuntrul lui atârnau nişte rochii pe umeraşe. 
Cinci perechi de pantofi cu toc erau aliniate cu grijă lângă uşă. 
în fundul apartamentului s-a auzit apa curgând. Apoi au ajuns 
până la el frânturi dintr-o discuţie între femei: Djamila parcă se 
plângea de ceva, Egle răspundea monosilabic. A intrat apoi în 
cameră îmbrăcată în ceva bleu transparent, cu hainele 
grămadă în braţe. Şi-a atârnat costumul pe umeraş, întâi fusta, 
pe urmă jacheta. Fără să zâmbească, cu un aer serios. 

„Ce caut eu aici?", şi-a dat brusc seama Şurik, dar în clipa 
aceea Egle i-a spus: 

— Baia şi closetul sunt la capătul culoarului. Prosopul cu 
dungi. 

Şurik a zâmbit. Mama obişnuia să-i spună seara Măriei: du- 
te fă pipi, spală-te şi repede în pat... Şi totul a început să ia o 
întorsătură comică. 

A urmat ascultător instrucţiunile, s-a şters cu prosopul în 
dungi. A văzut-o la un moment dat pe Djamila în bucătărie cu 
ceainicul. S-a întors în dormitor. Egle îşi schimbase pantofii cu 
toc cu nişte papuci cu ciucuri, şi acum îndesa în pantofi hârtie 
de ziar cu un aer serios. Ceva se întâmplase cu faţa ei. S-a uitat 
mai atent, dispăruseră genele bogate... îşi ştersese fardul de pe 
faţă. în schimb rămăsese ceva din sprâncene. 

Şi-a desfăcut larg capotul. 

— Mă ajuţi să mă dezbrac? a întrebat Egle fără urmă de 
cochetărie. 


246 



Şurik şi-a dat seama că nu simte absolut nimic. Nici urmă 
de emoţie, nici urmă de milă. S-a speriat puţin. 

l-a scos ambalajul de nailon. Era strânsă în corset. Şurik a 
priceput acum că rugămintea s-o ajute nu era subterfugiul la 
care recurg de obicei femeile. Duritatea de metal a corpului ei 
venea tocmai de la corsetul ăsta care se închidea la spate cu 
nişte copci mici. Chiar că avea nevoie de cameristă. A desfăcut 
copcile, coaja de plastic s-a desprins, a văzut apărând o spinare 
subţirică plină toată de urme roşii de la copci şi de la cusături. 
Ce spinare prăpădită, biata de ea... Şi deodată l-a cuprins mila, 
n-a mai rămas nici urmă de frică. 

Ea avea unghii lungi şi le plimba pe corpul lui Şurik, îi 
mângâia sfârcurile cu părul despletit şi-l atingea cu buzele 
cărnoase. Lampa de la căpătâiul patului era aprinsă, dar asta n- 
o deranja deloc. Dimpotrivă, îl examina cu un interes pe care nu 
i-l observase în cursul serii. A simţit că dacă va continua să-l 
studieze şi să-l pipăie aşa, mila pentru spinarea acoperită de 
răni se va duce pe apa sâmbetei şi el nu se va mai putea 
bucura de propunerea generoasă pe care i-o făcuse Ghiia. 

A întrerupt rafinamentele astea care îi dădeau mai degrabă 
fiori reci şi a trecut la elementele de bază deloc complicate. Ea 
era destul de beată şi perfect frigidă. După un timp oarecare 
Şurik a observat că adormise. A zâmbit, mila se făcuse 
nevăzută. A întors-o pe o rână, i-a îndreptat cum trebuie perna 
şi a adormit împăcat alături de ea, apucând să mai zâmbească 
o dată auzindu-i fornăiala uşoară, care, cu trecerea anilor, 
ameninţa să se transforme într-un sforăit viguros. 

S-a sculat pe la zece. Egle dormea dusă în aceeaşi poziţie: 
cu mâna sub obraz, cu picioarele subţiri îndoite de la genunchi. 
A observat că are degetele de la picioare neobişnuit de lungi. 
Ah da, bineînţeles, povestea pe care i-o citise lui Murzik se 
numea Egle, regina năpârcilor. 

S-a îmbrăcat fără să facă zgomot şi a ieşit. 

„Mulţumesc lui Ghiia, mi-a adus pe tavă o frumuseţe de 
femeie", a zâmbit Şurik amintindu-şi de Valeria care se bucura 
de dragoste până în adâncul inimii şi al trupului şi tremura la 
fiecare atingere, cu inima bătându-i din ce în ce mai tare şi 
carnea umezindu-i-se recunoscătoare... 

Se îndrepta către arcada de la ieşire continuând să 
zâmbească, când s-a trezit că-l opreşte un vlăjgan de asiatic în 
scurtă de piele: 

— O ştii pe Djamila? 


247 



Lui Şurik i s-a şters zâmbetul, a răspuns politicos, dar cu 
gândul aiurea: 

— Pe Djamila? Da, o cunosc... 

— Bun, a rânjit asiaticul. 

Lui Şurik i-a trecut prin minte că faţa lui seamănă cu a 
unuia din albumul lui Hokusai, o faţă semeaţă de samurai cu 
nasul lat, dar încovoiat. 

— Acum ai să-l cunoşti pe Raşid. 

Şurik a auzit un pârâit de oase care a sunat supărător şi a 
zburat în aer. A urmat a doua lovitură în surdină, a fost dată pe 
înfundate drept în nas. Individul ăsta era stângaci şi din prima 
lovitură de maestru îi spărsese maxilarul în dreapta. Dar despre 
asta Şurik a aflat mai târziu la spitalul Sklifosovski, unde îl 
aduseseră în stare de inconştienţă. Pe lângă fractura de maxilar 
şi nasul spart, i-au găsit şi o comoţie cerebrală destul de gravă. 

49 

Dacă Raşid, mulţumit că s-a răzbunat, ar fi făcut stânga 
împrejur şi ar fi plecat repede, lăsându-l pe Şurik doborât pe 
trotuar într-o baltă de sânge, ar fi rămas din toată povestea 
asta, ca amintire, numai căluşul osos rotund apărut la maxilarul 
eroului învinuit pe nedrept. Dar Raşid, lăsându-şi rivalul 
imaginar într-o baltă de sânge, se repezise la intrarea în casa 
de unde tocmai ieşise binedispus Şurik, urcase valvârtej la 
etajul doi şi sunase la toate cele patru uşi. Informatoarea lui 
Raşid, un manechin care îi făcuse o vizită Djamilei, uitase 
numărul apartamentului, dar ăsta era un amănunt neimportant, 
pentru că oricum la primul apartament nu îi răspunsese nimeni, 
la al doilea un bătrân întrebase cine e şi ce caută, iar la al 
treilea deschisese uşa chiar Djamila. Privirea turbată a fostului 
iubit nu prevestea nimic bun, ea intenţionase să-i închidă uşa în 
nas, dar Raşid îşi înfipsese piciorul în prag. 

înspăimântată c-o omoară pe loc, Djamila se apucase 
imediat să ţipe ca din gură de şarpe: 

— Ajutoor! Mă omoară! 

Nebun de furie, Raşid reuşise să-i tragă o chelfăneală să-l 
ţină minte, înainte să fie imobilizat de patrula de miliţie 
chemată de trecători în ajutorul lui Şurik, rămas nemişcat, şi 
alarmată de nişte urlete de femeie: Egle se trezise, ieşise din 
camera ei şi se repezise la fereastră să dea un sprijin vocal. 


248 



în timpul ăsta, Şurik era transportat cu ambulanţa. Pe 
drumul către spital îşi revenise şi ceruse, abia articulând câteva 
cuvinte, să fie sunată mama şi să i se spună că totul e în 
ordine. Doctorul de lângă el fusese atât de mişcat de cât de 
atent era Şurik cu mama lui, încât, după ce îl predase la 
urgenţă, o sunase pe Vera Aleksandrovna şi îi comunicase cele 
întâmplate. 

Au sunat după-amiază de la spitalul Sklifosovski. Au 
comunicat că Şurik are un traumatism facial, că se află deja în 
operaţie pentru fractura de maxilar, că nu are niciun sens să 
vină cineva azi şi că mâine-dimineaţă se poate afla totul de la 
serviciul de informaţii din spital. 

Vera Aleksandrovna a încercat mai întâi să se lămurească, 
bănuind că e o greşeală, că băiatul ei e acasă şi doarme liniştit. 
Dar Maria, care auzise convorbirea pe jumătate, a împins uşa 
camerei lui Şurik şi a strigat: 

— Verusia! Şurik nu-i! Nu doarme! 

Un amănunt curios: se mai întâmplase ca Şurik să nu vină 
noaptea acasă. Obişnuia însă să dea telefon s-o prevină, deşi 
de câteva ori dispăruse fără să anunţe. 

Vera stătea aşezată lângă telefon să digere veştile noi. 
Maria a tras-o de mânecă: 

— Verusia! Ce s-a întâmplat? Unde e Şurik? 

— A ajuns la spital, i-au făcut operaţie la maxilar, a răspuns 
Vera. 

Şi-a atins cu două degete bărbia şi a simţit că îi amorţeşte. 

— Trebuie să mergem la spital, a declarat hotărâtă Maria. 

— Au spus să venim mâine. 

— Ni-I dau acasă mâine, Verusia? E pe targă, sau merge 
singur? O să-i dăm cu linguriţa să mănânce? Am voie să-i dau 
să mănânce?îi facem suc de fructe? a copleşit-o Maria cu 
întrebările. 

„Cum să cazi şi să-ţi frângi maxilarul?", îşi frământa mintea 
Vera. „O mână, un picior, mai înţeleg, dar maxilarul? Ba nu, n- 
au spus că a căzut. Te pomeneşti că s-a încăierat cu cineva. 
Asta-i, s-a încăierat!" 

în mintea ei a prins contur scena cu Şurik stâlcit în bătaie 
de huligani şi ceva neapărat în legătură cu o femeie care 
trebuie protejată sau, în cel mai rău caz, cu cineva mai slab 
decât el... 

Vera a îmbrăţişat-o pe Maria care clocotea încă de întrebări 
şi, din cine ştie ce motive, s-a mai liniştit. A simţit că amorţeala 


249 



urcă de la bărbie către maxilarul de sus. Şi-a trecut mâna pe 
obraz. Trebuia să se plimbe puţin cu Murzik, să facă lecţiile şi 
să-şi umple cumva timpul până seara. 

— Mâine te duc la şcoală şi mă duc la spital. Iar în seara 
asta pregătim sucul de fructe. 

Vera a sărutat-o pe Maria pe păr, iar aceasta s-a smucit şi a 
lovit-o dureros în bărbie: 

—Te duci fără mine? La spital, fără mine? a strigat Maria. 

Vera a zâmbit frecându-şi bărbia lovită. 

— Bine, fie, mergem împreună, a acceptat ea. 

Vera a avut o noapte albă: durerea i-a cuprins toată faţa, o 
durea bărbia, maxilarul, îi zvâcneau tâmplele. 

„Probabil că e de la lovitura dată de Murzik", a presupus 
Vera. A luat un analgezic pe care l-a căutat o groază de vreme 
în dulapul cu medicamente, unde totul era aranjat după vechiul 
sistem al Elizavetei Ivanovna, cu care Şurik continua să fie 
acord. Tot căutând s-a întristat şi mai tare. l-a venit o clipă în 
minte să-l trimită pe Şurik la farmacie. A fost cât pe ce să 
izbucnească în plâns: Şurik e la spital, se simte rău, iar ea e cu 
moralul la pământ, nu-şi poate aduna puterile, nu are forţa să 
reziste şi să înfrunte greutăţile... Toate astea făceau parte din 
repertoriul Elizavetei Ivanovna. Vera a înţeles că a sosit 
momentul când răspunderea pentru Şurik şi pentru Murzik cade 
pe umerii ei, a înţeles că trebuie să fie stăpână pe ea, să-şi 
adune puterile, să se ţină tare şi să înfrunte... Abia acum au 
podidit-o lacrimile cu adevărat. O jumătate din faţă o durea rău, 
cu un ochi nu mai vedea aproape nimic. 

A găsit analgezicul, a luat două tablete şi a adormit. 

De dimineaţă şi-au pierdut timpul cu preparative fără nicio 
logică. Au făcut un pachet în care au pus periuţa de dinţi şi 
pasta, nişte mere, batiste şi bomboane, lucruri de care Şurik nu 
va avea nevoie în următoarele săptămâni: îi fixaseră pe maxilar 
un aparat să-l imobilizeze până când se sudează la loc. Nu 
putea să deschidă gura decât atât cât să aibă loc tubuleţul 
pentru hrana lichidă. în schimb, au uitat să ia sucul de fructe 
preparat de cu seară şi papucii. De altfel, îi dăduseră unii de la 
spital... 

Maria a vârât în pachet un iepuraş de pluş. 

La informaţii li s-a spus că a fost operat, că se află la 
traumatologie în secţia postoperatorie. Nu au lăsat-o pe Vera în 
secţie. Medicul care îl trata n-a apărut. Au acceptat totuşi să-i 
ducă pachetul. Au aşteptat destul de mult un cuvânt de la 


250 



Şurik. în sfârşit, a sosit. Cerea iertare pentru povestea stupidă 
în care intrase, pentru câtă bătaie de cap le dăduse, glumea 
spunând că acum e pedepsit să postească mult timp şi să nu 
vorbească, întocmai ca un călugăr. Ruga să-i aducă cele două 
cărţi franţuzeşti de pe biroul lui, dosarul cu hârtie de scris şi 
câteva pixuri. 

Au ajuns acasă spre seară obosite moarte. Maria avea 
picioarele ude, pe Vera o durea iarăşi falca, în mod simbolic. 
Maria a venit la masă plânsă şi a spus că i-e dor de mama. Vera 
era şi ea gata-gata să izbucnească în plâns din cauza vieţii 
ăsteia prost alcătuite. îşi tot repeta în gând să fie stăpână pe 
ea, să-şi adune puterile, să se ţină tare şi să înfrunte greutăţile. 

La zece a sunat Svetlana. în loc să-i spună scurt „nu e 
acasă", cum făcea de obicei, Vera Aleksandrovna s-a apucat să- 
i descrie în amănunt peripeţiile zilei, începând cu telefonul de 
dimineaţă. 

—Trebuia să-mi telefonaţi imediat! a exclamat Svetlana, 
prinzând curaj. Am cunoştinţe la Sklifosovski, mă duc mâine 
acolo şi aflu tot. 

— Da, ar fi minunat, s-a bucurat Vera. Numai că uite, am să- 
i trimit nişte cărţi, ceva hârtie. 

— Trec să le iau, nu vă faceţi griji... 

Vera Aleksandrovna i-a dictat Svetlanei adresa şi i-a 
explicat îndelung şi încurcat cum ajunge mai repede la casa lor 
luând-o pe la Butîrski Val. Svetlana s-a mulţumit să zâmbească. 

Svetlana era în al nouălea cer: sosise în sfârşit momentul 
când va putea să le arate lui Şurik şi onorabilei lui mame de ce 
este ea în stare. 

Şi într-adevăr a avut noroc. Deşi nu cunoştea pe nimeni la 
Sklifosovski — de altfel, la ce ar fi folosit cunoştinţele, daci 
operaţia era deja de domeniul trecutului—, în dimineaţa 
următoare, dându-se drept rudă, a stat de vorbă cu chirurgul lui 
Şurik, care i-a arătat radiografia şi i-a explicat ce fel de operaţie 
i-a făcut şi care sunt perspectivele. 

— Pentru fractura asta am putea să-i dăm drumul acasă, iar 
după şase-opt săptămâni să-i facem o a doua operaţie. Nu e 
deloc complicată. Dar mai are şi o comoţie cerebrală, lată de ce 
trebuie să-l mai ţinem, a spus chirurgul. 

Pe urmă Svetlana a intrat în salon, unde l-a recunoscut cu 
greu pe Şurik printre bărbaţii înfăşuraţi în pansamente şi în 
ghips. El stătea întins pe spate, plin de sonde de cauciuc: una îi 


251 



ieşea din gură, două din nas. Avea vânătăi negre la ochi. 
Tabloul era completat de o ploscă aşezată peste pătură. 

— Doamne-Dumnezeule! Cine ţi-a făcut una ca asta? a 
exclamat retoric Svetlana. 

De vorbit, Şurik nu putea însă vorbi. Dădea doar din mâini. 
Svetlana a scos blocnotesul şi stiloul. Mai departe au discutat 
numai în scris. Şurik i-a mulţumit din suflet că a venit. A rugat-o 
să amâne cât mai mult posibil vizita la mama. l-a scris că un 
nebun de kazah sau mongol l-a confundat cu altul şi era cât pe 
ce să-l omoare. 

Svetlana a dus plosca la toaletă, i-a aranjat patul, a găsit-o 
pe sora de gardă şi i-a dat o sumă de bani, atât cât trebuie — 
nici prea mică, nici prea mare —, ca să treacă din când în când 
şi să verifice dacă totul e în ordine. Apoi s-a dus la magazin, a 
cumpărat chefir, două cutii de smântână şi apă minerală şi s-a 
întors în salon. Când dădea să iasă, a intrat în salon un miliţian 
în halat alb peste uniformă. Venise pentru Şurik. Pentru bătaia 
din seara precedentă, l-a pus lui Şurik câteva întrebări 
interesante: dacă o cunoaşte pe Djamila Halilova şi în ce relaţii 
e cu ea... 

Şurik i-a dat răspunsurile în scris, Svetlana n-a apucat să le 
vadă pentru că miliţianul a strâns imediat hârtiile. Totuşi câteva 
întrebări au fost suficiente ca Svetlana să-şi imagineze scena 
foarte asemănătoare cu scenariul care se copsese în mintea lui 
Raşid. în orice caz, miliţianul nu l-a întrebat de Egle şi nici Şurik 
n-a socotit necesar să-i menţioneze numele. 

Svetlana a decis să-şi amâne ancheta proprie pentru mai 
târziu, avea şi ea câteva întrebări să-i pună lui Şurik. Miliţianul, 
fiindcă tot a venit vorba, n-a mai dat ochii cu Şurik. Afacerea cu 
agresiunea, lovirea şi vătămarea comise de Raşid asupra 
Djamilei Halilova şi asupra lui Aleksandr Korn a fost îngropată a 
doua zi, în momentul când a aterizat la Moscova tatăl lui Raşid, 
kaghebistul-şef pe toată republica. Grija miliţienilor moscoviţi 
era cum să iasă ei din încurcătură pentru că îi tăbăciseră pielea 
lui Raşid, pe rând, când unul, când altul... 

A treia zi Ghiia a dat buzna în salon: 

—Şurik! Adineauri am aflat... Ai dat de belea, bătrâne! Am 
avut şi eu parte de... 

Şi i-a povestit cum a păţit-o de câteva ori când i-au mutat 
fălcile din loc. Nu era un lucru care să consoleze pe cineva. Pe 
urmă Ghiia a scos din servietă o sticlă de coniac învelită într-un 


252 



ziar, a deschis-o, a îndoit capătul sondei din gura lui Şurik şi l-a 
introdus în gâtul sticlei. 

— îmi pare că nu-i o idee rea. 

A mai luat o sondă de pe noptieră, a coborât-o în sticlă şi a 
supt din coniac. 

— O găsesc chiar genială. Ca să meargă, ar trebui să îmbuci 
ceva... nu, nu kefir... nişte smântână, bineînţeles. 

Svetlana i-a găsit pe cei doi prieteni prinşi cu treaba asta. A 
simţit că se înăbuşă de indignare: 

— Ce faceţi aici? 

Ghiia nu se lăsa călcat în picioare nici măcar de femei, ştia 
să-şi apere interesele: 

— Bem o duşcă. Se recomandă foarte în comoţia cerebrală. 
Da' dumneata ce cauţi aici? 

Şurik a îngăimat ceva imposibil de înţeles. 

— Bine, bine, am înţeles! a spus Ghiia pe un ton maliţios. 
Are suflet bun fata. Se vede. Da' când bărbaţii beau, femeile 
tac. Bine? 

Pe Svetlana o înfuriase rău felul cum fusese tratată, dar a 
rămas pe loc fără să bată în retragere. Ghiia a plecat lăsând 
sticla sub pătură lângă Şurik şi pe Svetlana enervată la culme. 

Şurik a amânat cât a putut vizita Verei. Vera nu se simţea 
nici ea bine: durerea, declanşată când o anunţaseră la telefon 
despre nenorocirea cu Şurik, ba o apuca, ba o lăsa. A chemat 
doctorul de la policlinica cu plată, acesta a examinat-o îndelung 
şi a fost de părere că e vorba de o inflamaţie a nervului 
trigemen. l-a recomandat să stea în casă la căldură şi i-a 
prescris un medicament care s-o revigoreze. 

Trei săptămâni a mers Svetlana la spitalul Sklifosovski ca la 
serviciu, i-a dat raportul Verei Aleksandrovna în fiecare zi 
despre starea de sănătate a fiului ei. 

Şi mai mult decât atât: a trecut de două ori pe la Valeria la 
rugămintea lui Şurik. Se codise la început s-o roage, dar era 
vorba de o lucrare urgentă şi, cum nu avea maşina de scris la 
el, numai Valeria putea să bată la maşină referatele. Svetlana a 
trecut a doua oară pe la Valeria să ia plicul închis pe care 
trebuia să-l ducă la poştă. 

Valeria i-a lăudat pelerina. Svetlana i-a destăinuit că şi-o 
lucrase singură dintr-un material cumpărat chiar din blocul 
ăsta. A lăudat mobila de consignaţie a Valeriei, declarându-i că 
nu poate suferi mobila modernă. Svetlana i s-a părut Valeriei 
simpatică, dar tare nearătoasă. La rândul ei, Svetlana a 


253 



compătimit-o din tot sufletul pe invalida asta grasă, sulemenită 
din cale-afară. Ca să vezi ce gânduri alarmante îi pricinuise 
Svetlanei mersul ăsta pe urmele lui Şurik... 

„Iar la lumina zilei trebuie că sărmana arată ca o 
matrioşcă", şi-a imaginat Svetlana. 

Niciuna din ele n-a văzut în cealaltă o rivală. 

Vera Aleksandrovna nu s-a dus la spital. Afară ploua, erau 
ploi reci de primăvară, în cizmele de iarnă îi era deja cald, ca 
să-şi pună pantofii era prea devreme. Nu avea încălţăminte 
potrivită pentru vreme umedă. Trebuia rezolvată problema asta 
imediat ce se externează Şurik. Ar fi bine ceva cu crep, dar nu 
cu talpa plată, poate cu nişte flecuri mai înalte puţin... 

Vera îi scria lui Şurik lungi scrisori minunate. Şurik le punea 
în teanc aranjându-le după dată. Maria îi scria şi ea, îi făcea 
desene. Subiectul cel mai important era: Şurik împreună cu ea 
la malul mării. 

Svetlana trecea pe la ele, lua, la rugămintea lui Şurik, ba un 
dicţionar, ba maşina de ras, ba un plic mare sosit cu poşta. 

Vera Aleksandrovna ajunsese s-o preţuiască pe Svetlana: 
era un adevărat prieten şi, deşi nu se putea spune despre ea că 
e drăguţă, arăta a fată îngrijită şi bine educată. Şi, lucru rar, era 
o croitoreasă minunată. Vera Aleksandrovna şi-ar fi dat 
bucuroasă consimţământul... 

Svetlana era amabilă cu Vera Aleksandrovna: de fiecare 
dată când se pregătea să treacă pe la ea, o întreba ce să-i 
cumpere din oraş şi-i aducea de la restaurantul Praga tot felul 
de preparate culinare pentru că Vera Aleksandrovna uitase să-l 
întrebe pe Şurik de unde cumpăra el chifteluţele de cartofi... 

Curând Şurik a ieşit din spital. Vera Aleksandrovna s-a 
speriat: arăta groaznic. Slăbise. Bucăţi de metal îi ieşeau din 
obraji. Abia vorbea, nu mânca nimic, bea numai lichide de tot 
felul printr-un tubuleţ. în schimb, scria cuvinte pline de haz 
însoţite de desene. Maria i-a cerut, imediat cum a venit, să nu 
uite de orele sacrosancte şi chiar i-a spus câte ore îi datorează 
pentru timpul cât fusese bolnav. Le numărase pe toate. El i-a 
promis că îşi va plăti datoria. 

Uimitor lucru, imediat ce Şurik s-a întors de la spital, 
inflamaţia nervului trigemen i-a dispărut Verei ca şi cum n-ar fi 
fost. 

La scurt timp i-au scos lui Şurik harnaşamentul de metal şi, 
în cinstea evenimentului, i-a dus pe toţi, inclusiv pe Svetlana, la 
restaurantul lakor şi i-a ospătat cu mâncăruri delicioase. 


254 



Svetlana a sărbătorit cea mai frumoasă zi din viaţa ei: era o 
masă în familie, toţi cei aflaţi la mesele învecinate credeau că 
Şurik e soţul ei şi că Vera Aleksandrovna îi e, cum s-ar zice, 
soacră. Doar că nu înţelegea a cui e fetiţa. Era în plus. Pe de 
altă parte, Maria a găsit că prânzul e delicios, dar că e cineva în 
plus — Svetlana... 

Un singur lucru o deranja pe Svetlana: ca şi în alte daţi, 
Şurik nu avea chef să vină la ea acasă şi, în general, nu dădea 
semne că ea l-ar interesa ca femeie. Svetlana aştepta cu 
nerăbdare o întâlnire amoroasă. A decis să nu aducă vorba de 
exotica Djamila. Poate altă dată, cine ştie, mai târziu... 

Suna acum în fiecare zi, pălăvrăgea minute în şir cu Vera 
Aleksandrovna despre viaţă în general şi despre Şurik în 
special. La sfârşit o ruga să-i dea receptorul lui Şurik şi, dacă 
acesta nu era acasă, Vera îi dădea neapărat raportul în ce loc 
se află. Dacă era la bibliotecă, Svetlana nu ezita să se ducă să 
verifice. Avea oricum impresia că nu există altă femeie în viaţa 
lui... Uneori Vera îi spunea că Şurik nu vine la noapte acasă, că 
a plecat cu o traducere complicată la Valeria şi că rămâne 
probabil la ea. 

între timp a venit primăvara. Şurik i-a spus într-o zi 
Svetlanei că vor pleca în curând la casa de vacanţă. 

„O situaţie îngrozitoare", s-a înspăimântat Svetlana. Vera şi 
Maria se mută la casa de vacanţă, iar el n-o va mai suna şi se 
va face nevăzut. Şi asta acum, după tot ce făcuse pentru el! Şi- 
a amintit din nou de Djamila, din cauza căreia erau cât pe ce 
să-l omoare. Poate că totuşi se întâlneşte cu cineva... 

Svetlana a devenit şi mai vigilentă. A început din nou să 
stea de veghe aproape de intrarea în blocul lui, urmărindu-l de 
la distanţă mică, dar calculată cu precizie. Fără niciun rezultat. 
Nici urmă de Djamila sau de vreo altă femeie. O tortura gândul 
că nu are nicio certitudine, că are numai îndoieli, a început iar 
să nu doarmă nopţile, să întoarcă pe o parte şi pe alta florile 
albe de mătase şi să şi le aranjeze în gând în jurul capului... Nu, 
el n-o iubeşte, o preţuieşte doar, o respectă, îi e recunoscător... 
Cum să faci un bărbat să te iubească? Nu cumva trebuie să 
mori ca să fii apreciată? Ah, dacă ai putea să asişti mai întâi la 
propria ta înmormântare, să te bucuri văzând cum te jelesc toţi 
că ai plecat, iar apoi să mori de-adevăratelea. Să stai ca Ofelia, 
întinsă în cavoul împodobit cu flori, şi să vezi cum iubitul tău 
suferă lângă mormânt, îşi scoate sabia şi se omoară... Şi să fii 
martoră la toate astea, să te convingi că îţi e credincios şi că te 


255 



va iubi de-a pururea... Nu, Şurik e băiatul mamei, nu e în stare 
de aşa ceva. Poate doar de dragul mamei lui... A zâmbit la 
gândul ăsta pentru că nu se smintise încă în aşa măsură, încât 
nebunia să-i distrugă complet simţul umorului... 

L-a sunat pe Şurik şi i-a spus să vină urgent. El se aştepta 
de mult timp la ceva de genul ăsta. Ştia foarte bine de ce l-a 
chemat. S-a dus simţindu-se ca un condamnat la moarte, fiind 
supărat numai pe el însuşi. 

„Important e să mă abţin să intru în tot felul de explicaţii" , 
a hotărât Şurik. 

Şi imediat ce s-a dat la o parte perdeaua putredă care 
ascundea uşa camerei ei, Şurik a îmbrăţişat-o, intrând cu 
degetele în spuma firavă a părului ei, iar Svetlana a scos un 
piuit slab de bucurie că i-a deranjat coafura şi că i-a mototolit 
bluza. Arăta atât de fericită, încât Şurik a uitat de iritarea lui de 
acum câteva minute şi şi-a făcut temeinic lecţia cu entuziasmul 
normal al bărbatului tânăr, sănătos tun. Ea era în culmea 
fericirii, a murmurat implorându-l „mă iubeşti?" timp de 
douăzeci şi cinci de minute cât Şurik a trudit cu multă 
sârguinţă. 

Pe urmă s-a îmbrăcat repede şi a zbughit-o pretextând că 
are o groază de treburi de făcut. Deşi nu răspunsese clar şi 
răspicat la întrebarea directă a Svetlanei, faptul că fuseseră 
atât de intimi putea fi considerat un răspuns pozitiv. 

Şurik a coborât scările cu conştiinţa împăcată: totul ieşise 
cum nu se poate mai bine, iar acum trebuia efectiv să alerge 
să-şi ia porţia de traduceri de la Institutul de informare şi 
documentare ştiinţifică, apoi la magazinul cu cărţi străine să 
cumpere un manual nou de spaniolă pentru Maria, apoi la 
farmacie pentru medicamentul Matildei şi aşa mai departe... 
Era mulţumit că terminase cu bine prima treabă pe care îşi 
pusese în gând s-o rezolve azi şi şi-a scos-o din cap. 

Complet goală şi liniştită de-a binelea, Svetocika stătea 
întinsă pe divan, învelită cu pătura englezească a bunicii şi nu 
se gândea la nimic. îi fusese dat în sfârşit să guste beatitudinea 
păcii netulburate. îşi mângâia pântecele şi sânii pătrunsă de 
mândrie şi mulţumită de ea însăşi. 

Era foarte fericită şi chiar în plină formă. Pentru câteva 
minute o pojghiţă subţire a acoperit prăpastia de netrecut 
dintre femeia pentru care iubirea ţinea loc de toate în viaţă, era 
singura ei raţiune de a trăi, şi bărbatul pentru care iubirea în 


256 



sensul ăsta nu exista pur şi simplu, iubirea însemnând pentru el 
doar una dintre nenumăratele componente ale vieţii. 

50 

Numărul de telefon al ghidului care condusese grupul 
franţujilor prin Moscova în prima călătorie a lui Joelle în Rusia, în 
timpul Olimpiadei, rămăsese în agenda ei veche. De atunci mai 
fusese în Rusia de două ori, dar de fiecare dată la Leningrad. 
Ultima oară stătuse acolo trei luni pentru un curs practic de 
limba rusă. Venise acum la Moscova pentru o jumătate de an 
să-şi încheie munca de cercetare. Au trecut două săptămâni 
până s-a hotărât să-i telefoneze lui Şurik. îşi amintea de el nu 
atât pentru că era un băiat drăguţ, înalt, rumen în obraji ca un 
copil, tres russe, cum decretaseră în cor toţi cei din grup, cât 
din pricina francezei lui, o franceză fără cusur de la începutul 
secolului douăzeci pe care n-o mai vorbea nimeni, poate doar 
notarii din provincie ajunşi la vârsta de nouăzeci de ani... 

Joelle prinsese gust pentru literatura rusă înainte să 
călătorească în Rusia şi chiar încercase să înveţe de una 
singură limba. Rusia în carne şi oase o fascinase şi, spre marea 
nemulţumire a tatălui ei, singura fiică a unui negustor de vinuri 
bogat, proprietar al unor mari suprafeţe cultivate cu viţă-de-vie 
lângă Bordeaux, se înscrisese la Sorbona şi se retrăsese din 
afacerile familiei. în loc să se ocupe de contabilitate sau de 
relaţiile cu clienţii, Joelle purica textele luiTolstoi. Citind Război 
şi pace, remarcase că franceza lui Tolstoi, dialogurile între 
aristocraţii ruşi întinse pe pagini întregi şi având aceeaşi 
valoare artistică, îi amintesc întru câtva de franceza vorbită de 
Şurik, ghidul rus. Fenomenul ăsta îi stârnise interesul proaspetei 
noastre filoloage. Mai găsise pe urmă un număr impresionant 
de fragmente în franceză rămase de la Puşkin. Era exact tema 
pe care şi-o alesese pentru lucrarea ei: analiza comparativă a 
limbii franceze în operele lui Puşkin şi Tolstoi. La drept vorbind, 
nu îşi alesese o temă dintre cele propuse, ci îi sugerase ea 
însăşi tema profesorului, iar el o încurajase, socotind tema 
interesantă. Fără să ştie nimic, Şurik devenise naşul temei ei de 
cercetare. 

Joelle i-a telefonat fostului ghid. La vremea aceea, 
activitatea de ghid a lui Şurik ajunsese într-un punct mort: el nu 
fusese pe placul şefilor de la Inturist şi nu îl mai invitaseră altă 
dată, aşa că nu mai dăduse ochii cu zecile de grupuri de turişti 


257 



şi cu sutele de călători pe cont propriu. Şi-a amintit perfect de 
franţuzoaica din Bordeaux care îi deschisese ochii în privinţa 
francezei lui groaznic de perimate. S-au întâlnit simbolic lângă 
monumentul lui Puşkin. 

S-au sărutat de două ori aşa cum se obişnuieşte în Franţa, 
dar el s-a repezit s-o sărute a treia oară aşa cum se obişnuieşte 
în Rusia. Au izbucnit în râs ca nişte vechi prieteni şi, luându-se 
de mână, au pornit prin oraş. Au ajuns la vechea universitate, 
au coborât pe chei şi, ca din întâmplare, mânat de vechiul 
obicei, Şurik a dus-o pe Joelle mai întâi la casa Liliei, pe 
străduţa Cistaia, iar pe urmă au făcut un ocol şi au ieşit la 
Biserica Mia prorok din pasajul Obîdenski. Au ezitat la început, 
dar au intrat în biserică, au stat puţin, au ascultat sfârşitul 
vecerniei, apoi au ajuns din nou pe chei, au trecut râul Moscova 
pe podul Bolşoi Kamennîi şi au hoinărit vreme îndelungată prin 
cartierul Zamoskvorecie. Şurik i-a arătat casa de pe Piatniţkaia 
în care locuise cândva Tolstoi. Joelle s-a îndrăgostit şi mai tare 
de oraşul ăsta care i s-a părut acum că e oraşul ei natal. 

Era genul acela de străini ciudaţi, nu puţini la număr în anii 
aceia, pe care Rusia îi vrăjise cu spiritul ei original, deschis şi 
îndrăzneţ, iar pe Şurik îl vedea ca un erou tolstoian — poate un 
Petia Rostov înalt sau poate un Pierre Bezuhov tânăr. 

Cât despre Şurik, acesta, plimbându-se pe străduţele pe 
care hoinărise cândva cu Lilia Laskina — dispărută complet din 
viaţa lui — simţea că nu este el cel de acum, ci elevul de 
atunci, din ajunul examenului de admitere la universitate. Chiar 
s-a surprins că regretă că nu se dusese la examenul acela 
stupid de limba germană: dacă l-ar fi luat, totul ar fi arătat 
altfel, ar fi fost mult mai bine decât acum... Şi poate că bunica 
ar fi trăit mai mult... 

Au pălăvrăgit încântaţi vrute şi nevrute, sărind de la un 
subiect la altul, întrerupându-se unul pe altul, prăpădindu-se de 
râs când făceau greşeli de limbă: treceau mereu de la o limbă 
la alta, pentru că Joelle voia să vorbească ruseşte, dar nu-şi 
găsea cuvintele. Apoi a început ploaia, s-au adăpostit în curtea 
unei biserici părăsite, într-un chioşc distrus pe jumătate şi s-au 
sărutat până a încetat ploaia. Şurik avea senzaţia stranie de 
lucru deja trăit — chiar stătuse pe băncile astea acum zece ani, 
dar nu cu Joelle, ci cu Lilia. Au fost minute când i s-a părut că se 
pomeneşte în vara când absolvise liceul, în vara cu examenele, 
cu plimbările nocturne, cu plecarea Liliei şi cu moartea bunicii. 


258 



Cum a încetat ploaia, au apărut stăpânii de câini, cineva a 
lăsat liber un câine mare, un ciobănesc german. A reieşit cu 
această ocazie că Joelle se teme încă din copilărie de câini şi 
intră în panică, aşa că nu a fost în stare să-şi stăpânească frica 
şi să iasă din chioşc. Au aşteptat până când câinele s-a 
îndepărtat. Şi din nou au râs cu poftă. Şi din nou s-au sărutat. 

Pentru că metroul nu mai circula, Şurik a luat un taxi s-o 
conducă pe Joelle acasă. Locuia într-un cămin de studenţi aflat 
pe colinele Lenin. 

— E o portăreasă groaznic de nesuferită, s-a plâns Joelle 
dând să intre în cămin. 

— Ţi-e la fel de teamă ca de ciobănescul german? 

— Ca să-ţi spun drept, mi-e şi mai teamă. 

— Am putea merge la mine, a propus Şurik. 

Mama şi Maria erau la casa de vacanţă. Joelle a acceptat 
imediat. Au urcat în acelaşi taxi, au traversat centrul în direcţia 
gării Belorusskaia trecând pe lângă statuia lui Puşkin. 

— Chiar ca trebuie să fie un loc special, a spus Joelle 
uitându-se pe fereastră. Oriunde ai merge în Moscova, dai 
neapărat peste statuia lui Puşkin. 

Era adevărul curat. Locul ăsta era inima oraşului: nu 
Kremlinul cu istoria lui, nu Piaţa Roşie, nu universitatea, ci 
tocmai monumentul ăsta, iarna, cu mantia de zăpadă pe umerii 
poetului, sau vara, cu găinaţul porumbeilor, mutat dintr-un loc 
în altul al pieţei, tocmai el era locul cel mai important din 
Moscova. Din ziua aceea, Joelle şi Şurik se întâlneau aici 
aproape zilnic, în afara serilor pe care Şurik şi le petrecea la 
casa de vacanţă. 

Joelle era femeia-pasăre: ştia să-şi ia repede zborul dintr-un 
loc bătând zgomotos din aripi, era mereu flămândă, i se făcea 
una-două foame şi la fiecare jumătate de oră îl trăgea de 
mânecă pe Şurik spunându-i: „Şurik, trebuie să merg pour la 
petite 10 ''. Căutau urgent un closet public. Nu erau prea multe în 
Moscova. Intrau uneori în câte o curte, găseau un loc ascuns, el 
o ferea de ochii lumii în timp ce ea se agita în tufişuri dând din 
aripi. Când ieşea anevoie de acolo, îl întreba imediat pe Şurik 
dacă nu cumva ştie un loc unde să poată bea ceva. Şi se 
topeau de râs. 

Ea râdea când se dezbrăca, râdea când se ridica din pat şi, 
deşi nimic nu e mai păgubitor pentru sex decât râsul, ea reuşea 


10 Pentru treaba mică (fr.). (N. tr.) 


259 



să râdă şi în timp ce Şurik o acoperea cu sărutări. Când râdea 
se urâţea groaznic: gura i se lăţea tare, vârful nasului i se lăsa 
în jos, pleoapele i se strângeau şi, cum ştia toate astea, îşi 
ascundea faţa în mâini râzând. în schimb râsul ei era molipsitor. 
Şurik îi spunea că ar putea fi angajată să înveselească publicul 
în timpul comediilor fără succes: ea ar da drumul râsului ei 
colorat, iar publicul s-ar prăpădi de râs împreună cu ea. 

La capătul a două săptămâni de când erau împreună, 
Svetlana a hotărât să-l urmărească pe Şurik. Chiar în Piaţa 
Puşkin. El a stat zece minute la picioarele statuii cu un buchet 
de flori albastre. De pe partea cealaltă a pieţei, Svetlana nu 
putea să-şi dea seama ce fel de flori erau, deşi pentru ea şi 
lucrul ăsta era important. S-a apropiat o femeie mică de 
statură, se vedea că e o străină, chiar şi de pe partea cealaltă a 
străzii: era tunsă altfel, cu un fel de şuviţe adăugate, umbrela o 
ţinea spre spate aşa cum ţin soldaţii arma şi geanta o purta de- 
a curmezişul pieptului. Una peste alta mirosea a străinătate de 
la o poştă... S-au sărutat şi, luându-se de mână râzând, au 
plecat pe bulevardul Tverski. Râsul lor era jignitor din cale- 
afară, ca şi cum ar fi râs de ea... 

Svetlana ar fi vrut să-i urmărească, dar după cinci minute 
şi-a dat seama că se simte rău. S-a aşezat pe bancă şi a 
aşteptat ca perechea să dispară. A stat aşa o jumătate de oră. 
Pe urmă a plecat acasă abia trăgându-şi picioarele, l-a telefonat 
Slavei, i-a povestit că l-a întâlnit din întâmplare pe Şurik cu o 
femeie şi că nu mai suportă încă o trădare. 

— Vin acum la tine, i-a propus Slava. 

Svetlana a tăcut un moment şi a refuzat: 

— Nu, mulţumesc, Slava. Vreau să fiu singură. 

Slava era o sinucigaşă încercată, nu mai puţin păţită decât 
Svetlana. A venit a doua zi dis-de-dimineaţă. A chemat un 
lăcătuş. Au spart uşa. Svetlana era cufundată într-un somn 
profund din cauza medicamentelor: îşi pregătise de mult timp 
somniferele. Au chemat salvarea, i-au făcut spălături şi au 
transportat-o la spital. 

Când Svetlana şi-a revenit după două zile şi a fost mutată în 
secţia doctorului Jucilin, Slava l-a sunat pe Şurik şi i-a spus ce s- 
a întâmplat. 

— Mulţumesc că ai sunat, a spus Şurik. 

Slava a simţit că ia foc: 

— Pentru nimic! Să-ţi fie de bine! Nu pricepi c-o ai pe 
conştiinţă? Toţi sunteţi o apă şi un pământ, nişte monştri! 


260 



Altceva nu ai de spus? Lepădătură! O lepădătură, asta eşti! 
Canalie ce eşti! 

Şurik a ascultat-o până la capăt şi i-a spus: 

— Ai dreptate, Slava. 

Şi a pus receptorul în furcă. Cum să scape de nebuna asta? 
Unde să se ducă? 

Joelle punea masa. Furculiţa în stânga, cuţitul în dreapta. Un 
pahar pentru apă, unul pentru vin. 

— Spune-mi, Joelle, te-ai mărita cu mine? 

Joelle a izbucnit în râs şi şi-a ascuns faţa: 

— Şurik! Nu m-ai întrebat niciodată până acum. Sunt 
căsătorită, am un băiat. Are cinci ani. Locuieşte lângă Bordeaux 
cu părinţii mei. Ştii că te iubesc foarte mult. Mai am de stat aici 
cinci săptămâni. Să mă mărit cu tine, da? După care să te 
înfiez, nu-i aşa? 

Şi s-a pus din nou pe râs. Lui Şurik i s-a făcut greaţă. Ştia 
deja că a doua zi dimineaţă se va duce la dracu-n praznic, 
tocmai la Kaşcenko, să-i ducă câte ceva nebunei de Svetlana, 
că seara se va duce la Valeria, pentru că Nadia, femeia care o 
ajuta de mulţi ani, plecase pentru o lună la sora ei, la Taganrog, 
iar Valeria nu era în stare să facă nimic singură, nici măcar să 
verse oala de noapte... Iar seara târziu trebuia să ajungă la 
mama la casa de vacanţă, la Maria căreia îi promisese un 
coşuleţ, nişte aţă şi încă ceva, avea el scris undeva... 

51 

Uimitor lucru cum s-a înnădit la loc linia destinului Verei: ca 
şi cum cei treizeci de ani de muncă silnică în contabilitate s-au 
dus pe copcă, iar ea a devenit nu o contabilă la pensie, ci o 
fostă actriţă. Cercul de teatru din subsolul administraţiei 
blocului o purtase înapoi în timp, în vremea studioului de teatru 
al lui Tairov, în timp ce ambiţiile ei de artistă îşi pierduseră de 
mult puterea. Acum se simţea fericită că le predă copiilor din 
vecini noţiunile elementare în legătură cu profesia de actor. 

De când a apărut Maria în casa lor, Vera a înţeles clar în 
numele cărui scop misterios destinul i-l trimisese pe pisălogul 
Marmeladă, care o silise să se apuce de o treabă despre care 
crezuse că a uitat de mult timp. Dacă nu şi-ar fi revenit şi n-ar fi 
fost în formă ocupându-se o dată pe săptămână, joia, de 
elevele ei, n-ar fi fost în stare să primească şi să educe 
comoara neastâmpărată pe care nimeni altcineva decât 


261 



providenţa i-o încredinţase, în mărinimia ei. Sub acoperişul ei 
creştea o viitoare celebritate, în privinţa acestui lucru nu avea 
nici cea mai mică îndoială. 

în cei doi ani cât a mers Maria la şcoala din cartier, între 
Vera şi Lena Stovba s-au stabilit nişte relaţii speciale, care nu 
aveau nicio legătură cu Şurik. Vechea configuraţie a familei, 
atât de simplă şi de evidentă =mamă şi fiu trăind în simbioză 
—, s-a transformat în ceva complicat şi fluctuant. Când erau 
doar ei trei — Vera, Şurik şi Maria — se antrenau pe rând în tot 
soiul de combinaţii. Uneori, când mergeau duminica dimineaţa 
la vreun muzeu sau la vreo expoziţie, Şurik o ţinea pe Vera de 
braţ, Maria ba se agăţa de Şurik, ba o zbughea înainte sau se 
lipea de Vera, iar Vera îşi închipuia că ea e mama Măriei şi că 
Şurik e tatăl ei. La rândul lui, Şurik vedea în Maria pe sora lui 
mai mică, pe care i-o vârâse oarecum pe gât Vera. Cât despre 
Maria, ea nu se deranja să-şi bată capul: Verusia şi Şurik erau 
familia ei. 

Când apărea Lena Stovba, ea devenea pentru câteva zile 
persoana cea mai importantă pentru Maria. 

Vera făcea reajustări subtile în mecanismul familial, de 
exemplu, o aşeza pe Lena lângă Şurik ca formând un cuplu. Dar 
lucrul ăsta era corect doar în parte, întrucât apărea în 
combinaţie un element în plus, care era chiar Vera însăşi, 
rămasă pe dinafară. Mai exista şi varianta în care Stovba era 
privită ca un element de sine stătător, aflat în afara familiei, 
care avea mişcări disperate, avea tot felul de intenţii obsedante 
şi era complet ruptă de realitate. Dar atunci rămânea în aer un 
alt element extrem de important: Maria. Cum şi cu cine s-o 
cuplezi? Totuşi, datorită ideii fixe că trebuie neapărat s-o lege 
de un om pe care, de fapt, abia îl cunoscuse, Maria a fost 
încredinţată provizoriu Verusiei şi lui Şurik spre binele ambelor 
părţi... 

Lena şi Vera şuşoteau în taină între ele: acum Lena îi 
povestea ei, şi nu lui Şurik, cum merg treburile în legătură cu 
Enrique. l-a relatat deznodământul poveştii stupide trăite în 
Polonia. întâlnirea ei cu Jan, fratele lui Enrique, avusese loc la 
Varşovia. Amândoi nimeriseră acolo pentru prima oară, Jan 
avea însă o mulţime de rude pe care nu le văzuse niciodată, iar 
Lena nu avea absolut pe nimeni. Jan fusese foarte ocupat prima 
săptămână, se ţinuse de chiolhanuri cu rubedeniile pe care le 
descoperise acolo. Lena îl aşteptase în hotelul mizerabil de 
dimineaţa până seara până când el reuşise în sfârşit să se 


262 



trezească pentru un moment din beţie şi trecuse s-o ia şi s-o 
ducă la ambasada americană să se însoare cu ea. 

Amândoi erau ferm convinşi că vor urma nişte formalităţi 
simple şi rapide. Aşa s-ar fi întâmplat dacă Stovba ar fi avut 
cetăţenie poloneză. îi propuseseră lui Jan să ceară o viză pentru 
Rusia şi să încheie căsătoria cu o cetăţeancă a Uniunii Sovietice 
după legile sovietice. Asta însemna încă o amânare, dar nu un 
refuz. Stovba plecase, iar Jan rămăsese la Varşovia să aştepte 
viza sovietică. O aşteptase o lună şi jumătate. Enrique îi 
trimisese de două ori bani. Pusese deja ochii pe un apartament 
mai spaţios. în astea şase săptămâni Jan nu pierduse timpul 
degeaba: se îndrăgostise la nebunie de o poloneză splendidă şi 
la data când primise viza sovietică era deja cununat la o 
biserică catolică şi înregistrat la ambasada americană ca soţ al 
unei alte femei şi în niciun caz ca soţ al Lenei Stovba care îl 
aştepta să vină. Enrique se certase cu fratele lui pentru toată 
viaţa, dar asta nu schimba cu nimic situaţia ei. 

Vera a ascultat-o şi, simţitoare cum era, i-a stat inima în loc, 
că doar jucase teatru: totul e prea din cale-afară, cât de 
riscantă e povestea, cât de entuziasmantă... A fost rândul Verei 
să verse lacrimi. Iubirea e ca un disc de patefon pe care soarta 
îl învârte la nesfârşit... Şi cu ea fusese la fel... Câţi ani irosiţi în 
aşteptarea... Săraca fetiţă... Săraca Murzik... 

Vera a făcut o paralelă între biografia ei de femeie fără 
noroc şi cea a Lenei, a încercat să dezvolte câteva idei subtile 
cum că soarta le lipsise pe amândouă de o anumită supleţe, că 
sunt şi alte posibilităţi pentru o femeie tânără, ţinând seama de 
fizicul ei, de caracterul ei, că poate există un alt bărbat pe 
lumea asta care ar putea să ia locul lui... Şi aşa mai departe... 

Stovba s-a încruntat, ochii ei o priveau ţintă pe Vera având 
aerul să spună: mi s-a urât de toate astea, îţi citesc gândurile şi 
prefer nefericirea mea romantică oricărei alte variante. Aşa 
cum făcuse şi Vera altădată... Nu, nu e niciun alt bărbat în viaţa 
ei! 

Vera îi spunea din când în când bărbatului ipotetic la care 
făcuse aluzie în discuţia cu Lena că situaţia lui e incertă, că ea 
îmbătrâneşte, că ar vrea să-l vadă însurat, că trebuie să se 
gândească la fetiţă. 

Cât despre Şurik, fiul ei supus, acestuia i s-a făcut pielea de 
găină şi i-a scăpat o glumă: 

— Am încercat o dată, Verusia, şi a trebuit să divorţez... 

Vera s-a dezmeticit brusc: a mers prea departe. 


263 



De fapt, important era altceva. Din când în când Stovba 
aducea vorba că vrea s-o ia pe Maria la Rostov. Vera nu putea 
admite una ca asta nici în ruptul capului, aşa că s-a apucat 
urgent să-i construiască lui Murzik un destin glorios. 

Nimeni nu-şi poate imagina câte eforturi au costat-o pe 
fosta contabilă, femeie la locul ei, care făcuse parte din 
personalul administrativ al teatrului, să organizeze un adevărat 
asalt, dând o serie de telefoane ca să fie recomandată celor de 
la şcoala de balet şi chiar Golovkinei în persoană. 

A venit în sfârşit şi ziua când, târziu, după cină, singurul 
moment în care Maria nu era de faţă, Vera l-a anunţat 
triumfătoare pe Şurik: 

— Nu ţi-am spus până acum, am socotit că e prea 
devreme... Ei bine, iată: au primit-o pe Murzik la şcoala de balet 
a Teatrului Bolşoi. 

Vera a făcut o pauză aşteptând ca Şurik să sară în sus de 
bucurie, dar el n-a reacţionat aşa cum trebuia. 

— A fost sunată Sofia Nikolaevna Golovkina... Ai priceput? 

— Da, da, a aprobat Şurik dând din cap. 

— Nu, n-ai înţeles! aproape că s-a supărat Vera. E cea mai 
bună şcoală de balet din lume. Acolo e primită o fată dintr-o 
sută. Am dus-o pe Murzik de două ori la nişte verificări 
preliminare şi le-a trecut cu brio. 

— Şi ce-i aşa de uimitor în asta, Verusia? Doar te-ai ocupat 
atâta de ea! 

— E adevărat, pot să spun că am devenit un pedagog cu 
multă experienţă în ultimii ani. N-am nicio îndoială în privinţa 
asta. Am avut mai mult de o sută de eleve. 

Vera exagera puţin. La cercul ei veneau în mod obişnuit opt 
până la zece eleve, iar numărul lor total în toţi anii ăştia nu 
depăşise cifra cincizeci. 

Vera a continuat: 

— N-am avut o elevă mai dotată ca ea. Prinde totul din 
zbor! Din zbor, fără nicio exagerare! Dar ce pot eu să le învăţ? 
Bazele dansului ritmic, ceva plastică, abc-ul teatrului... La 
şcoala de balet vine însă un alt fel de contingent de elevi. De 
regulă, copiii ăştia au făcut studii de balet la alte şcoli înainte 
să vină aici, unii au lucrat deja la bară. Sunt cazuri frecvente de 
copii care au părinţi balerini. Murzik are însă calităţi înnăscute. 
Are o poziţie a picioarelor şi o deschidere remarcabile. Face 
nişte salturi... Are o ureche muzicală perfectă. Şi, bineînţeles, o 


264 



graţie naturală uimitoare. Asta-i pentru mine cât se poate de 
evident. în sfârşit, n-are decât un singur defect: statura. E prea 
înaltă pentru o balerină. E adevărat ca lui Lavrovski, de 
exemplu, îi plăceau fetele înalte... în primul rând, nu ştim însă 
când se va opri din creştere. Asta se poate întâmpla destul de 
devreme. Iar în al doilea rând, solicitarea peste puteri a elevelor 
încetineşte şi ea creşterea. Asta se ştie. Toate balerinele sunt 
atât de mărunte, în parte, din cauză că de mici muncesc mult şi 
le opresc de la mâncare. 

— Murzik are o poftă de mâncare grozavă, a remarcat Şurik. 

Vera s-a făcut foc şi pară: 

—Murzik are un caracter puternic. Exact ca Lena. Dacă a 
moştenit ceva de la ea, atunci să ştii că a moştenit tenacitatea. 
Pe scurt, a fost acceptată. Anul ăsta va trebui dusă acolo în 
fiecare zi, iar la anul o să mai vedem... Au cămin pentru cei 
care nu sunt din oraş... Nu ştiu ce să spun, n-aş vrea să dau 
copilul la internat. Şcoala e pe Frunzenskaia. Sigur, nu-i prea 
aproape. Dar, pe de altă parte, nu-i la capătul lumii. Am făcut 
de acasă până acolo în jur de o oră. Dar dacă n-avem încotro... 

O urmă vagă de ameninţare a răsunat în vocea Verei: 

— Pot s-o duc şi singură la urma urmei. 

Ziua de lucru a lui Şurik se decalase de mult timp către 
seară: avea obiceiul să se scoale destul de târziu, se achita de 
sarcinile privind treburile casei — ducea rufele la spălătorie, 
făcea cumpărăturile, se ducea la piaţă — şi se apuca de lucru în 
a doua parte a zilei, stând treaz până la cinci dimineaţa... Se 
înţelegea de la sine că el va trebui s-o ducă pe Maria la şcoală 
şi lucrul ăsta îi va schimba complet viaţa. 

—Şi Stovba? Ai pus-o la curent? 

Vera s-a întunecat la faţă: 

— Da' ce crezi tu, Şurik? Doar nu-i duşmanul copilului ei. 
Asta-i pentru ea ca şi cum ar câştiga un milion la loterie! 

— Nu, am vrut numai să spun că, dacă ea va pleca pe 
nepusă masă, la ce bun atunci şcoala asta? O să se aleagă 
praful! 

—Murzik poate să ajungă o adevărată stea. Ca Ulanova. Ca 
Pliseţkaia. Ca Alicia Alonso. Crede-mă pe cuvânt. 

Şurik a oftat şi a crezut-o: ce să facă altceva? 

La sfârşitul lui august a venit Stovba. Maria, în culmea 
fericirii, i-a spus de cum a venit că au primit-o la şcoala de balet 
a Teatrului Bolşoi. 


265 



Vera avea de gând s-o pregătească pe Stovba pentru 
vestea asta, dar ea n-a avut nicio obiecţie, ba chiar s-a bucurat. 

Au înscris-o pe Maria direct în clasa întâi fără niciun fel de 
pregătire prealabilă şi au plantat-o imediat în faţa unei bare. în 
primele săptămâni a suferit un adevărat şoc — era mută ca 
pământul, nu scotea un cuvânt nici cu Şurik, nici cu Verusia... 
Se aşteptase la cu totul altceva... 

Cu un an în urmă studiase cu Vera tot repertoriul stelelor 
baletului — şi Lacul lebedelor, şi Macul roşu, şi Cenuşăreasa... 
Şi încercase să danseze părţile solo. Da, da... i se potriveau de 
minune. însemna că e pregătită să danseze în tutu alb pe scena 
Teatrului Bolşoi... Acum însă o puneau să stea cu faţa la perete, 
cu amândouă mâinile pe bară, şi o oră şi jumătate fără pauză, 
numărându-i-se mişcările făcute într-un ritm insuportabil, 
trăgea şi întindea de picioruşe, de călcâie şi încerca să-şi 
întărească şira spinării. 

Numai asta făcea, nimic altceva. Nici vorbă să facă de capul 
ei o piruetă în ritmul muzicii, nici vorbă de mişcări improvizate 
aşa cum îi propusese Vera. 

Abia după o jumătate de an i-au permis să se întoarcă la 
dreapta, la stânga... Şi din nou acelaşi lucru — întinde 
picioarele, călcâiele... Lasă umerii în jos, bărbia sus! Să fie o 
linie dreaptă! Linia să fie dreaptă-dreaptă! 

Cursurile erau ţinute de o fostă balerină plină de zbârcituri, 
grasă, semănând la faţă cu un buldog bătrân. Exista şi o 
educatoare, numită „instructoare". Ea era cea care le aducea 
pe fete la lecţie şi care dirija totul. Se numea Vera 
Aleksandrovna, fapt care nu îi prea plăcea Măriei, ba chiar se 
simţea ofensată: încă o Vera Aleksandrovna, cum adică? Ea o 
avea deja pe draga ei Verusia... Numai că femeia asta era 
tânără, avea însă faţa plină de riduri, mergea ca o balerină în 
prima poziţie de mers, cu vârfurile picioarelor îndreptate în 
lateral, ca o raţă, îşi ţinea capul ca o balerină, cu ceafa împinsă 
în spate. Dar de dansat nu dansa. Fetele spuneau că renunţase 
la balet în urma unui accident şi că din cauza asta e aşa de rea. 
Ştiau toate prea bine că ghinion mai mare pe lume decât să nu 
mai poţi dansa nu există... 

Imitaţia asta de Vera Aleksandrovna le însoţea pe fete 
peste tot, chiar şi la cantină, le zorea să se îmbrace, să se 
dezbrace, avea o voce ascuţită, stridentă. Nu le iubea pe fete, 
pe niciuna. Măriei i se părea însă că are ceva cu ea, că nu poate 
s-o sufere şi îi face observaţie mai des decât celorlalte: că se 


266 



învârte în toate părţile când de fapt ar trebui să stea smirnă, că 
mănâncă prea repede, că nu a făcut cum trebuie reverenţa 
obligatorie. Era ultima regulă rămasă din vremea ţarismului — 
să saluţi profesorii cu o mişcare uşor săltată ca şi cum ai fi pe 
arcuri şi pe urmă să faci o flexiune. 

Maria era stoarsă de puteri. Şi sătulă de balet. Dar nu 
spunea nimic. Nici Verei, nici lui Şurik. Plecau de acasă la şapte 
şi jumătate, se dezmeticea încetul cu încetul pe drum. Doar 
când ajungeau lângă şcoală se sălta să-l îmbrăţişeze pe Şurik, îl 
săruta pe obrazul neras şi o lua la goană. Şurik se ţâra până 
acasă să-şi completeze somnul. 

Maria nu avea prietene la şcoală. Fetele făcuseră un an de 
pregătire înainte şi se împrieteniseră între ele. Ea era nouă în 
clasă, mai înaltă decât toate şi ridica piciorul mai sus decât ele. 
în scurt timp au pus-o pe Maria la bara din mijloc, acolo unde le 
aşezau pe cele mai bune... încă nu aflase că elevele cele mai 
bune nu sunt iubite. în plus, cele mai multe erau mai în vârstă 
decât ea, unele locuiau la internat, se formaseră deja grupuri 
de prietene în care Maria nu era acceptată. 

La sfârşitul primului an li s-a permis să stea pe vârfuri... Şi 
din nou — battement , tendu, plie 11 ... 

Şi a fost din nou cea mai bună... Dar Măriei nu-i plăcea cum 
arată ea însăşi. Era o clasă de fete mărunţele, parcă special 
alese, aveau părul blond-deschis, pielea albă, iar ea suferea că 
nu seamănă cu celelalte şi, mai ales, că are număr mare la 
pantofi — treizeci şi şapte. O dată fetele şi-au bătut joc la 
vestiar de pantofii ei de balet enormi şi au ţinut-o aşa până 
când s-au gândit să joace şi puţin fotbal cu ei. 

A doua zi Maria n-a vrut să meargă la şcoală: 

— Nu mai vreau să fac balet. Vreau să merg la o şcoală 
obişnuită, fără balet. 

Vera a oprit-o acasă. Au mâncat împreună de dimineaţă 
lăsându-l pe Şurik să-şi facă somnul până la capăt. Au pus 
masa în camera bunicii, nu în bucătărie cum făceau de obicei. 
Vera a scos ceştile frumoase şi a pus-o pe cea mai aurită în faţa 
Măriei. 

Cu o săptămână înainte, Vera şi Şurik fuseseră la şedinţă. 
Şurik fusese tratat nu numai ca însoţitor, ci şi ca părinte. Vera 
Aleksandrovna se simţise puţin tulburată, dar îi făcuse plăcere: 


11 Bătaie, întins, îndoit (fr.) (N. tr.) 


267 



ca şi cum Maria ar fi fost copilul lor, al lui şi al ei, şi timp de 
două ore se amuzase de ideea asta. 

Profesoara o lăudase mult pe Maria, profesorii de la 
celelalte discipline se arătaseră şi ei mulţumiţi, doar tiza ei, 
instructoarea, o vorbise de rău: că e un copil retras, că e dură şi 
că e în relaţii proaste cu colegele. 

„O invidiază", şi-a spus Vera stabilind imediat diagnosticul. 
Cunoştea prea bine lumea actorilor. Şi nu s-a apucat s-o 
descoasă despre ce se întâmplase şi de ce nu mai vrea să 
meargă la şcoală. înainte de micul dejun pregătit în condiţii 
speciale, i-a spus câteva lucruri importante, dar numai parţial 
adevărate: 

— Scumpa mea Murzik! Când eram mică, ceva mai mare 
decât tine, mergeam la cursurile de teatru. Dar am plecat, deşi 
îmi plăceau mult lecţiile. Pentru că se purtau urât cu mine. Abia 
acum îmi dau seama că fetele mă invidiau. E un defect urât din 
cale-afară. Şi e foarte des întâlnit. Dacă vrei să devii balerină, 
trebuie să suporţi asta. O să mai treacă ceva timp până vei 
înţelege că nu merită să te amărăşti. Pentru că multe dintre 
fetiţele care acum se poartă rău cu tine nu vor ajunge niciodată 
balerine: vor fi eliminate înainte să termine şcoala. Iar pe tine 
nu te vor elimina pentru că eşti foarte talentată. Tu vei avea 
roluri de prim-balerină, iar ele vor fi în corpul de balet, asta în 
cazul cel mai fericit. Trebuie să te odihneşti câteva zile. Dacă ai 
chef, mergem la patinoar, la muzeu, unde vrei tu! Şi pe urmă 
din nou la şcoală. Nu poţi să te dai bătută pentru un fleac ca 
ăsta. M-ai înţeles? 

Maria s-a căţărat imediat în braţele Verei ca o fetiţă mică şi 
a început să plângă, şi a tot plâns până i-au secat ochii de 
atâtea lacrimi, l-a povestit cum au jucat fotbal cu pantofii ei roz 
de balet şi că acum aceştia sunt groaznic de murdari... Şi că 
poartă numărul treizeci şi şapte, iar fetiţele — treizeci şi trei... 

S-au distrat, şi-au făcut de cap trei zile. Au fost la menajeria 
lui Durov, au văzut corbul vorbitor, pe urmă au fost la repetiţia 
de la teatrul unde lucrase Vera Aleksandrovna şi s-au simţit 
bine şi aici. Au cumpărat pantofi noi de balet la magazinul 
Societăţii de teatru, iar Vera Aleksandrovna i-a făcut cadou o 
bentiţă străină de prins părul dintr-o ţesătură elastică de un roz- 
strălucitor, aşa cum nu există în natură. 

Pe urmă Şurik a dus-o din nou la şcoală. Maria era gata de 
luptă, cu bărbia ridicată în sus şi îndreptată nu numai spre 
bară. Era pregătită de atac. Bentiţa de un roz aprins bătând în 


268 



roşu şi tenul proaspăt, care în plină iarnă avea nuanţa de brun 
meridional, îi accentuau aerul provocator. 

Câteva zile mai târziu s-a încins o încăierare pe cinste în 
vestiarul fetelor. Instructoarea a ajuns în fugă în momentul 
când în mijlocul vestiarului, între dulapuri, o grămadă, din care 
ieşeau de-a valma mâini subţirele şi picioare, se zvârcolea de 
mama focului, toate acestea fiind însoţite de ţipete asurzitoare. 
Instructoarea a scos nişte ţipete şi mai stridente, grămada s-a 
desfăcut, ultima s-a ridicat în picioare Maria cu faţa brună 
bătând în cenuşiu şi cu maioul de balet sfâşiat. în afară de 

maioul de balet, mai avuseseră de suferit un nas şi o mână: 

nasul era spart şi mâna muşcată. De Maria, după cum au spus 
martorii. 

Fetele au declarat într-un singur glas şi aproape în cor că 
Maria s-a năpustit asupra lor ca scoasă din minţi şi că habar nu 
au din ce cauză. Maria n-a suflat o vorbă despre fetele care li 
luaseră cu forţa pantofii noi de balet şi dăduseră cu picioarele 
în ei târându-i prin vestiar. Instructoarea a chemat-o la şcoală 
pe Vera Aleksandrovna şi a făcut-o cu ou şi cu oţet de parcă ea 
era aceea care se încăierase cu fetele în vestiar. Vera a 

ascultat-o cu răbdare, i-a spus la rândul ei că pe fetiţă o 

hărţuiesc colegele de clasă şi că vede în asta o atitudine rasistă 
nedemnă de un cetăţean sovietic. 

— Aş merge până acolo încât aş spune că aici e vorba de o 
lacună a muncii de educaţie, a conchis bunica Vera 
Aleksandrovna pe un ton blând. 

Inspectoarei Vera Aleksandrovna i s-a făcut frică: nici prin 
cap nu îi trecuse ca disputa poate fi tratată într-un mod atât de 
incisiv. 

„Rasism îmi lipsea", s-a gândit speriată şi a răspuns cu un 
zâmbet împăciuitor, dar cam mârşav: 

—- Cum puteţi spune una ca asta! Pur şi simplu nu 
cunoaşteţi contingentul nostru de fete! Fata lui Sukamo, în 
carne şi oase, şi-a făcut studiile la noi, şi fata ambasadorului 
Guineei, şi o fată din Alger, fiica unui milionar, aşa că să nu fiţi 
îngrijorată în privinţa rasismului — nici urmă de rasism la noi. 
Oricum, o să vorbesc eu cu fetele... 

Şi i-a trecut prin minte un gând: la dosar nu e nimic special, 
dacă o fi totuşi nepoata unuia ca Lumumba sau Mobutu? 

Instructoarea era în relaţii complicate cu conducerea, în 
schimb Golovkina se purta bine cu ea, iar colectivul de 
instructori era şi el divizat în două grupuri: unii erau pentru, alţii 


269 



împotrivă. Pentru că instructoarea Vera Aleksandrovna nu era 
singura balerină care îşi ratase cariera, ba mai erau câteva zeci 
de balerine în faliment, cu biografii strâmbe, cu soţi infideli şi 
cu şi mai mulţi amanţi infideli, atmosfera din şcoală era 
explozivă şi numai frica de celebra directoare şi prestigiul şcolii 
ţineau în frâu pasiunile exacerbate. Aici nimeni nu ierta nimic 
nimănui. 

Mai departe lucrurile au mers aşa cum şi-a dorit Vera. Nu au 
făcut niciun fel de raport la conducere, totul s-a rezolvat în cerc 
restrâns, ca în familie. Au dojenit-o pe Maria, la fel şi pe fete. 

Fireşte că Şurik s-a lăsat antrenat şi el în toate peripeţiile 
astea. Şcoala de balet începea să ocupe încetul cu încetul un 
loc central în existenţa lor. 

Când Lena sosea de la Rostov, Şurik îi ceda camera lui, iar 
el se muta în camera bunicii. Pentru Maria instalaseră un pat 
pliant în camera Verei, dar patul rămânea de obicei gol: Maria 
îşi făcea culcuş lângă mama şi gusta din plin fericirea să fie 
aproape de ea. 

Lena o ducea seara pe Maria la spectacolele de balet şi se 
deprindea cu rolul de mamă a unei fetiţe balerine. La 
spectacolul Don Quijote Maria a stat înmărmurită cu mâinile 
crispate şi la sfârşit i-a spus mamei: 

— Kitri a mea o să iasă mai bine, o să vezi. 

Rolul lui Kitri era visul ei cel mare. 

Lena se resemnase: era clar că în mâinile Verei, fiica ei se 
pregătea într-adevăr să ajungă balerină. 

Lena trecea şi ea prin momente de disperare: planurile lui 
Enrique se năruiseră unul după altul. Primise deja cetăţenia 
americană şi o rugase pe Lena să se întâlnească într-o ţară 
socialistă, oricare ar fi aceea, unde ea putea să vină din Rusia 
cu o viză turistică, dar Lena se temea că va fi descoperită şi că 
nu va mai putea ieşi din Rusia niciodată. Enrique voise să vină 
el în Rusia, dar Lena se temea de asta mai mult decât de orice, 
fiind sigură că-l vor aresta: el avea antecedente mizerabile şi 
pe deasupra mai era acum şi american. 

Din când în când, pe nişte căi foarte complicate, îşi 
trimiteau unul altuia scrisori şi fotografii. Enrique examina 
fotografiile fetiţei şi se minuna cât de mult seamănă cu 
răposata lui mamă. Enrique avea o mină de om întărâtat, înrăit 
şi se îngrăşase. Lena slăbise şi nu mai semăna decât de 
departe cu matrioşka blondă de care Enrique se îndrăgostise la 


270 



nebunie cu zece ani în urmă. Dar era ceva în firea lor care 
probabil că îi unise cândva: fără fotografii nu s-ar fi recunoscut 
dacă s-ar fi întâlnit pe stradă, dar obstacolele pe care le 
întâmpinau le aţâţau pasiunea, făcându-i să-şi piardă minţile. 

La ultima ei vizită, Lena i-a vorbit lui Şurik despre o nouă 
posibilitate de plecare foarte complicată care s-ar realiza cu 
multă bătaie de cap. între altele, era vorba de o aşteptare de 
câţiva ani buni şi, în plus, de o escrocherie odioasă. Despre 
escrocheria asta odioasă i-a vorbit Lena lui Şurik noaptea în 
bucătărie, când Maria şi Vera dormeau tun. 

La Rostov pe Don, la Institutul de Agronomie, e în anul trei 
la Viticultură un student spaniol procomunist care aterizase la 
cazacii de pe Don mânat de la spate de vântul rău. E fiul unuia 
dintre copiii aceia spanioli pe care îi educase şi cultivase 
puterea sovietică şi, cum se întâmplă de obicei cu oamenii de 
două ori dezrădăcinaţi, nu ştie pe ce lume se află. Alvarez ăsta 
plecase din Moscova la doisprezece ani şi se întorsese în 
Spania, iar acum revenise în fosta lui patrie să înveţe 
viticultură, meserie pe care în Spania flăcăii de la ţară o învaţă 
în chip natural şi, în plus, fără să-şi părăsească viţa lor de vie. 
Are douăzeci şi cinci de ani, adică e puţin mai tânăr decât Lena, 
e urât foc şi e atât de amorezat de ea, încât atunci când o vede 
îl apucă pântecăraia. Nu e deloc o glumă. De fiecare dată când 
o întâlneşte pe Lena la prietena ei, îl dă gata sfârşeala de la 
burtă. 

— Asta-i tot! i-a explicat Lena lui Şurik pe un ton plin de 
melancolie terminând de fumat tot pachetul de ţigări. E de 
ajuns să ridic un deget şi mă mărit. în doi ani el termină 
institutul. Peste doi ani şi jumătate plec cu el în Spania şi de 
acolo hop-ţop oriunde poftesc. Vine Enrique şi aranjează el 
lucrurile. 

— Da' n-o să te omoare? Sau n-o să se omoare între ei, 
spaniolii ăştia? s-a interesat Şurik care era mai cu picioarele pe 
pământ. 

— Nici vorbă. Eu şi Enrique nu suntem romantici, suntem 
obsedaţi. Ştim una şi bună, că vrem să ne vedem. Ne căsătorim 
şi poate că peste trei zile divorţăm. Nici eu nu mai înţeleg acum 
nimic. 

Pe chip i-a apărut o expresie răutăcioasă, ochii i s-au 
întunecat. 

— Şi cum e cu Alvarez ăsta? nu s-a putut abţine Şurik, 
interesat de subiect. 


271 



— Exact cum ţi-am spus. Mă doare-n cot de el. Ştiu şi eu că 
nu-i bine ce fac. Că e un fel de înşelăciune. Mă rog, nu chiar 
aşa. O să mă culc cu el. Moare să mă culc cu el, doar ţi-am 
spus, umblă după mine cu limba scoasă, când mă vede, îl 
apucă burta. Iar eu, mă-nţelegi, dacă nu mă culc cu Enrique, 
puţin îmi pasă cu cine mă culc. O fac cu tine. Vrei? 

— Da' e deja târziu, trebuie să mă scol devreme s-o duc pe 
Murzik la şcoală, a răspuns Şurik cu candoare. 

— Mare scofală! O duc eu la şcoală. 

Şurik s-a gândit că nu are încotro, că asta-i soarta lui. în 
camera lui dormea Maria. Camera bunicii, unde dormea el, se 
învecina cu camera Verei. 

Lena a aruncat mucurile de ţigară în găleata de gunoi, a 
deschis oberlihtul, a şters masa, s-o lase curată, şi a plecat la 
baie. l-a aruncat o privire peste umăr, iar Şurik a înţeles că îl 
pofteşte să vină. 

De mult timp Lena nu mai juca teatru ca să-i lase impresia 
că îl ia drept Enrique. A deschis robinetul şi, în timp ce cada se 
umplea, s-a dezbrăcat cu o neruşinare dezarmantă: cu mişcări 
leneşe, degajate, cu un zâmbet care nu era deloc al ei... în rest, 
totul a mers straşnic, dar lipsit complet de originalitate. La 
drept vorbind, era prea multă apă, când stăteau întinşi, apa se 
revărsa peste marginile căzii, iar când stăteau în picioare, îi 
apuca pofta să stea întinşi orice s-ar întâmpla. 

Şurik a fost cel care a dus-o la şcoală pe Maria, ca de obicei, 
pentru că Lena dormea buştean şi i-a fost milă s-o trezească. 

Acum, dacă Lenei îi va reuşi noul plan, Şurik urma s-o ducă 
şi, bineînţeles, s-o aducă de la şcoală pe Maria încă trei ani 
bătuţi pe muchie, fără să intre aici, desigur, vacanţele de iarnă, 
de primăvară şi de vară. E adevărat, Vera o lua şi ea câteodată. 

Cu fiecare an care trecea, Maria era din ce în ce mai 
ocupată cu repetiţiile, cu concertele, cu examenele de an 
pentru care se pregăteau s-o susţină, concentrându-şi toate 
forţele, toţi cei din familie. Temperamentul african combinat cu 
disciplina corpului supus unui dresaj necruţător făcuseră din ea 
un caracter puternic. Vera Aleksandrovna ştia că, dacă nu va 
ieşi din Maria o balerină, ea nu se va pierde printre miile de fete 
din generaţia ei şi va obţine de la viaţă tot ce îşi va dori. La 
şcoală îşi puneau mari speranţe în ea, până şi Golovkina o ştia 
şi o saluta dând din cap plină de bunăvoinţă când fetiţa se 
oprea în faţa ei pe coridor făcând o reverenţă. 


272 



Reverenţa de dimineaţă o făcea Maria în faţa Verei înainte 
s-o sărute pe obraz. Şi, de fiecare dată, Verei i se înmuia inima. 

Nu, mama ei nu avusese dreptate: că una sunt băieţii şi cu 
totul altceva fetele. Vera părea că se justifică în faţa răposatei 
ei mame că îl iubise mai puţin pe propriul ei fiu în copilăria lui 
decât pe Maria care nu-i era niciun fel de rudă... 

52 

Cu cât se înstăpânea mai serios neputinţa în trupul Valeriei 
umflat peste măsură, cu atât mai tare se încăpăţâna să-i ţină 
piept, iar curajul ei de femeie luptătoare nu înceta să-i 
sporească. De câţiva ani buni nu mai ieşise din casă, chiar şi în 
cei douăzeci şi patru de metri pătraţi — o cameră imensă, nu-i 
aşa?— îi era din ce în ce mai greu să se mişte. Picioarele o 
trădaseră de multă vreme, dar braţele o mai susţineau încă şi 
reuşea cu chiu cu vai să ajungă până la closetul improvizat, 
înconjurat de un paravan: un fotoliu cu o gaură tăiată în fundul 
lui şi o găleată aşezată sub el. Tot aici îşi găsiseră locul un 
urcior şi un lighean de faianţă pentru spălat, cu flori albastre 
pictate special cu crăpături. Valeria ţinea mult să aibă casa 
aranjată cum trebuie. 

De când cu operaţia, angajase două femei care o ajutau: 
una dimineaţa, Nadia, o femeie în vârstă, fostă portăreasă, îi 
aducea alimentele strict necesare şi o ajuta să-şi facă toaleta, şi 
alta seara, Mărgărită Alekseevna, infirmieră, pe care o chemase 
de nevoie. Totul era orchestrat atât de iscusit, încât Şurik nu se 
întâlnea niciodată cu vreuna din ele: pentru Valeria era 
important ca el să ştie că e independentă... Şi cu toate astea, 
ţinea foarte mult ca el să simtă că are oarecare responsabilitate 
şi să înţeleagă până unde merge dependenţa de el. 

De fapt, nu depindea atât de mult de Şurik. Independenţa o 
dau numai şi numai banii pe care îi câştigi, Valeria era ferm 
convinsă de lucrul ăsta, or, ea muncea mult, repede şi cu multă 
plăcere. în vreme ce Şurik îşi lărgea câmpul de acţiune 
învăţând să traducă texte tehnice, Valeria, care era în stare să 
facă minuni vorbind la telefon şi stabilind relaţii cu oamenii cei 
mai diverşi, de la şefa alimentarei până la redactorul-şef, 
aproape pusese monopol pe revistele pentru femei traducând 
din poloneză articolele despre modă, cosmetică şi altele despre 
viaţa văzută prin ochii femeilor frumoase. 


273 




Inimă largă, dând în dreapta şi-n stânga şi cheltuind fără 
noimă, pierzând într-un fel sau altul tot ce moştenise din 
familie, Valeria şi-a schimbat complet părerea despre bani: 
înainte vreme vedea în bani echivalentul plăcerilor pe care şi le 
putea permite, acum aceştia erau garanţia independenţei ei. Şi 
în primul rând a independenţei faţă de Şurik. El ocupa un loc 
imens în viaţa ei, sau mai bine spus, nu ocupa, ci se substituia 
bărbatului ideal imaginat de ea, pe care îl merita, dar de care 
nu avusese parte. 

Talentul cu care traducea şi intuiţia cu care alegea cuvântul 
potrivit, punându-l la locul potrivit, erau numai o mică parte din 
zestrea ei naturală, aceea de a plasa în jurul ei, fără să dea 
greş, toate elementele vieţii: şi oamenii, şi obiectele... 

De mers, în sensul obişnuit al cuvântului, nu mai mergea de 
mult timp, dar sprijinindu-se de spatele fotoliului şi de cârje, se 
ridica în braţele viguroase târând după ea picioarele insensibile 
şi reuşea în felul ăsta să înfrunte cei câţiva metri care o 
despărţeau de closet. A venit însă şi momentul când mâinile şi- 
au pierdut puterea şi n-a mai putut să-şi smulgă trupul greoi din 
pat. A fost nevoită atunci să-şi reajusteze universul, schimbând 
totul în mod radical. Bineînţeles cu mâinile lui Şurik. 

Acum stătea întinsă, înconjurată de trei mese: la dreapta 
măsuţa de toaletă cu tot soiul de creme, lacuri, comprese şi 
medicamente, la stânga, lipit de pat, biroul cu maşina de scris, 
traducerile şi dicţionarele şi, de asemenea, cu ustensilele de 
tricotat, cu cărţile de dat pasienţe şi cu telefonul, iar chiar în 
pat, deasupra burţii era aşezată o măsuţă pliantă, uşoară, 
inventată de ea şi făcută la comandă de un tâmplar priceput. 
Lângă măsuţa de toaletă se afla etajera lucrată de acelaşi 
tâmplar cu nişte uşiţe lăsate în jos unde îşi aveau locul 
obiectele umilitoare pentru nevoile zilnice. 

în lumea asta închisă între patru pereţi timpul curgea 
amorf, ziua se făcea noapte pe nesimţite, micul dejun se 
transforma în cină, iar Valeria se străduia să întrerupă 
monotonia timpului inform prin mijloacele pe care le avea la 
îndemână: urmând un regim de viaţă impus cu stricteţe, dând 
telefoane la ore fixe, ascultând ştirile la radio, urmărind 
emisiunile de televiziune. Totul era repartizat în funcţie de loc, 
de oră şi de ziua din săptămână. Şi prietenele erau repartizate 
pe zile. Cu o singură excepţie pentru Şurik: el era singurul care 
putea să treacă pe la ea la orice oră din zi sau din noapte, în 
afară de marţi... 


274 



în decursul atâtor ani de boală, ea nu-şi pierduse 
prietenele, ba dimpotrivă, îşi făcuse altele noi. Cum şi de unde 
apăruseră? Fiica unei prietene crescuse mare şi venea acum cu 
o revistă poloneză să-i traducă Valeria ceva despre Salvador 
Dali, necunoscut în Rusia, sau ceva despre un nou model de 
fustă... Venea manichiurista supărată pe viaţă, prietena şi 
admiratoarea Valeriei, şi nu-i mai venea să plece. Veneau să 
găsească afecţiune şi prietenie fostele colege de şcoală şi de 
birou, cele cu care stătuse în cameră la spital, cele pe care le 
cunoscuse din întâmplare pe vremea când încă mai putea 
merge la sanatoriu, şi foştii ei medici, şi foştii ei iubiţi... 

Toate femeile astea cu mersul sprinten, musculoase, 
neastâmpărate, sufereau de singurătate, iar Valeria le fixa 
vizitele în agendă în aşa fel încât să nu dea una peste alta şi să 
n-o invadeze toate deodată... Ce rămânea pentru multe dintre 
ele un secret dureros, pentru Valeria era o enigmă dezlegată de 
mult: trebuia mereu să propună ceva, să ofere, să dăruiască 
sau măcar să promită. Ciocolată, mănuşi, un zâmbet, un 
biscuit, un compliment, un ac de păr, un contact ca între 
prieteni... 

Bunăvoinţa ei era sinceră, dar partea ei de câştig din treaba 
asta era atât de încurcată, încât nici ea nu era în stare s-o 
măsoare: cucerise inimile oamenilor încă din copilărie şi-i 
plăcuse să fie iubită de toţi. Cu anii a înţeles însă că asta 
înseamnă să fie indispensabilă. Şi îşi dădea toată silinţa, trudea 
din greu, asculta confesiuni, ridica moralul, consola, îndemna la 
curaj. Şi făcea mereu cadouri. Undeva, în adâncul sufletului, ea 
triumfa ştiind că e mai ceva decât prietenele ei: aproape toate 
erau femei singure sau mame celibatare sau, dacă erau 
măritate, o duceau neapărat rău, erau nefericite... Valeria avea 
un atu secret cu care nu scotea ochii nimănui, doar din când în 
când dădea de înţeles că el există —, în treacăt, din întâmplare, 
cu jumătate de gură: Şurik. 

El venea s-o vadă. Celelalte vizite erau contramandate. Din 
penumbra camerei îl întâmpina întinsă în pat o femeie buhăită 
şi fardată din cale-afară, cu ochii albaştri machiaţi cu un fard la 
fel de albastru, cu părul des întotdeauna frumos coafat, 
îmbrăcată într-un chimonou de culoarea tutunului cu nişte 
crizanteme roz-liliachii, ultimul care-i mai rămăsese. De peste 
tot venea un miros ameţitor de parfum. Ea zâmbea dintre perne 
şi-i întindea obrazul. îi făcea semn să se aşeze pe canapea. 
Prepara un ceai foarte tare. Punea la o parte pe birou 


275 



traducerile aduse de Şurik. Desfăcea carnea de nisetru afumat 
tăiată de mâna expertă a vânzătoarei de la magazinul Elissev, o 
mirosea : 

—Grozav de proaspătă! 

— Ghici ce ţi-am mai adus? 

— Dulce, sau sărat? întreba ea nerăbdătoare. 

— Sărat, răspundea Şurik, intrând în joc. 

— Cu ce literă începe? continua ea. 

— Cu „m".... 

— Mreană? 

El clătina din cap. 

— Măsline? 

Şurik scotea din servietă încă un pachet învelit în hârtie de 
pergament. 

Era o femeie disciplinată în toate, atâta doar că nu putea 
să-şi învingă pofta pentru mâncarea gustoasă. Recunoştea în 
faţa lui Dumnezeu că e vinovată. Pentru Şurik nu se simţea 
vinovată niciodată. Era bucuroasă că se află acolo şi atât. Gata 
întotdeauna. Era de ajuns să pună o pernuţă mică lângă perna 
ei mare şi să ridice un colţ al păturii... 

Era excesiv de pedantă în privinţa curăţeniei, îi plăcea nu 
numai curăţenia, dar şi procesul însuşi — să se spele, să-şi facă 
toaleta, să-şi spele rufele, să facă curat în casă... Şi, 
bineînţeles, să-şi îngrijească corpul: îşi curăţa cu plăcere 
unghiile, îşi smulgea firele de păr de prisos, îşi făcea măşti 
pentru faţă cu castraveţi sau iaurt... Ar trebui aici amintit cu 
câtă migală se spăla înainte să sosească Şurik. Şi totuşi un 
miros aproape imperceptibil de om bolnav, un miros mai 
degrabă trist decât neplăcut venea din partea de jos a corpului 
plină de răni cicatrizate şi acoperită de jupoane cu dantele de 
care nu se mai despărţea de când căzuse la pat. Şi de la 
mirosul ăsta lui Şurik i se răsucea ceva în inimă, exact în locul 
unde îşi face mila cuib. Şi mila începea să se reverse aşa cum 
se revarsă fierea. Nu mai rămânea nimic altceva în el. Şi, în 
timp ce se încurca în jupoanele care acopereau picioarele reci şi 
fără viaţă, Valeria găsea iute butonul întrerupătorului şi stingea 
laleaua de sticlă de deasupra capului... 

Iar mai departe totul mergea de-a dura pe drumul deja 
bătătorit: de obicei, Şurik nu rămânea până dimineaţa, pe la 
mijlocul nopţii se întorcea acasă la mama. înainte să plece, 
având un ultim puseu de milă şi de duioşie, aşeza sub Valeria 


276 



plosca, o spăla cu dexteritatea unei infirmiere, umezind un 
prosop vechi şi moale în apa din cana înflorată, şi pleca. 

Valeria îşi scotea de pe cap tulpanul de catifea sau 
panglica, sau acul de păr, îşi pieptăna părul lăsat liber, lua de 
pe măsuţa de toaletă oglinda de mână, îşi ştergea pudra şi 
rimelul şterse deja pe jumătate şi îşi întindea crema pe faţă. Ca 
nu cumva să ajungă un morman de carne care pute de te 
trăsneşte... Timp de o oră, cât îşi făcea toaleta, starea ei de 
fericire, când simţea chiar că zboară un pic, scădea în 
intensitate ajungând la nivelul cel mai de jos. în momentul 
acela punea oglinda la locul ei pe măsuţa de toaletă, lua fără să 
se uite crucifixul de fildeş, acelaşi crucifix pe care i-l dăruise 
Beata când era doar o copiliţă. Şi-l lipea de gură, de frunte, 
închidea ochii şi ţinea degetele puse strâns pe picioruşele 
subţiri, de păpuşă, străpunse de un cui. 

Trebuie să fi fost un cui mare să poată străpunge amândouă 
tălpile. Nu mai scurt decât cuiul pe care i-l bătuseră ei în şold 
distrugându-i până la urmă articulaţia. 

„Ce noroc ai avut Tu!", îi vorbea ea Lui pentru a nu ştiu câta 
oară. „Abia ai rezistat trei ore cu cuiul ăla în picioare! Şi gata. 
Să fi avut o cangrenă sau paralizie, sau să Ţi se fi amputat 
ceva, iar pe urmă să fi zăcut încă treizeci de ani pe nişte cârpe 
împuţite... Ce zici, Ţi-ar fi fost mai bine? Şi nici fetiţă nu mai 
am... lartă-mă... Eu Te-am iertat, vezi bine. Lasă-mi-l pe Şurik 
până mor. Bine? Te rog..." 

Ea continua să mângâie picioarele de fildeş ale 
Mântuitorului şi adormea fără să dea drumul crucifixului din 
mână. 


53 

în timp ce Maria progresa în arta baletului şi se remarca la 
şcoală ca o viitoare stea, în timp ce Vera asista la 
reprezentaţiile de la sfârşitul anului şi la cele trimestriale ale 
elevelor, strângând tare mâna lui Şurik şi hrănind cu speranţe 
pofta de glorie îngropată cândva şi renăscută acum, părinţii 
fetei luptau să fie din nou împreună. Enrique a încercat din nou 
să-i trimită Lenei un soţ fictiv şi nu i-a reuşit, iar Lena a făcut 
pasul hotărâtor. L-a luat de bărbat pe agricultorul spaniol după 
ce l-a lăsat doi ani să fiarbă în suc propriu. Pentru un moment i- 
au ascuns Măriei căsătoria mamei. Dar a venit în sfârşit şi 
momentul când soţul spaniol şi-a terminat studiile şi, spre 


277 



marea disperare a Verei, Lena Stovba a început să facă 
pregătirile de plecare. Verei i s-a părut, Dumnezeu ştie de ce, 
că va reuşi s-o convingă pe Lena să le-o lase lor pe Maria până 
când lucrurile se lămuresc definitiv: 

— De ce să traumatizezi fetiţa? Nu se ştie cât va trece până 
vei fi împreună cu Enrique, în plus, nu ştii în ce condiţii va trăi 
Maria acolo. Va putea oare să studieze acolo? Când te vei aşeza 
la locul tău, când îţi vei aranja toate treburile, vii s-o iei pe 
fetiţă... 

Dar de data asta Stovba a fost fermă pe poziţie ca o stană 
de piatră. Şurik, tatăl copilului, şi-a dat acordul pentru plecare. 
Alvarez a plecat înainte, Lena a aşteptat ultimele hârtii ca să 
poată pleca. Au cumpărat biletele de avion pentru Madrid prin 
Paris. Enrique avea de gând să le aştepte la aeroport. Stovba i- 
a comunicat lui Alvarez că a cumpărat biletele, dar pentru o 
săptămână mai târziu, a încurcat oarecum datele, în săptămâna 
asta trebuia totul hotărât, iar Enrique, şi nu ea, era cel care 
trebuia acum să hotărască. 

l-au spus Măriei cu două zile înainte de plecare. Două zile a 
plâns în hohote fără să se oprească. Avea aproape doisprezece 
ani şi fizic arăta ca o adolescentă, pe colege le depăşea nu 
numai cu câţiva centimetri în înălţime, ci cu o întreagă etapă 
din viaţă: avea deja ciclu menstrual, avea sâni mici cu sfârcuri 
mari. 

O aştepta o carieră de balerină care putea acum să se 
năruie în orice clipă. Nu voia să se despartă de balet, de 
Verusia, de Şurik. în plus, nimeni nu-i spunea exact unde 
merge. 

— Mergem să ne întâlnim cu tata, îi spunea Lena. 

Maria dădea din cap şi continua să plângă. în ajunul 
plecării, pe seară, i-au apărut semnele obişnuite de început de 
boală: se smiorcăia, stătea pe scaun îndoită de spate şi îşi 
ştergea ochii înroşiţi. Vera a trimis-o la culcare. înainte să 
adoarmă l-a chemat pe Şurik: 

— Dă-mi ceva dulce, i-a cerut ea. 

Era micul lor secret din ultimii doi ani: Maria era predispusă 
să se îngraşe şi, în pofida energiei pe care o irosea la orele de 
balet, urma permanent un regim strict şi era chiar uşor 
înfometată. Pâinea şi zahărul nu intrau în raţia ei, iar Vera îi 
supraveghea atentă alimentaţia. Din când în când însă îl ruga 
pe Şurik „s-o facă lată”. Atunci se duceau amândoi la 
cafeneaua Şokolatniţa, Şurik îi cumpăra atâtea dulciuri câte 


278 



putea ea să înghită: prăjituri cu cremă, frişcă bătută cu praf de 
ciocolată pe deasupra, ciocolată caldă, dulce şi groasă cum e 
glicerina. Ea devora prăjiturile, răzuia farfurioara şi lingea 
linguriţa sau furculiţa şi-l săruta pe Şurik cu buzele lipicioase. 
Apoi luau metroul la Piaţa Oktiabrskaia şi, înfrântă în lupta cu 
zahărul, adormea îndată sprijinită de regulă de umărul lui Şurik; 
dormea atât de adânc, încât acesta trebuia s-o trezească la 
staţia Belorusskaia. 

— Dă-mi ceva dulce, l-a rugat Maria. 

Şurik s-a bucurat ştiind că are în sertarul de la birou o 
ciocolată greu de găsit în magazine, primită cadou de la mama 
unui elev cu ocazia nu ştiu cărei sărbători. 

A adus ciocolata, a desfăcut-o, a rupt o bucăţică. 

— Pune-mi-o tu în gură, l-a rugat Maria. 

El i-a vârât în gura larg deschisă pătrăţelul de ciocolată. 
Partea dinăuntru a buzelor era de un roz aprins în contrast cu 
buzele închise la culoare. Ea i-a muşcat uşor degetul, faţa i s-a 
încreţit, a început să plângă. 

— Nu boci, a rugat-o el. 

— Sărută-mă. 

Maria s-a aşezat pe pat şi i-a cuprins umerii cu braţele. 
Şurik a sărutat-o pe cap. 

— Te urăsc, a strigat Maria. 

A luat ciocolata şi a aruncat-o cât colo. 

Ce bine că pleacă, altfel ar face ea ce-ar face şi ar ajunge în 
braţele mele până la urmă... Se lămurise de mult că Maria era 
dintre femeile acelea care voiau de la el o porţie de iubire. 
Avusese mult de furcă cu ea, petrecuse multe ore învăţând-o 
limbi străine, plimbându-se cu ea, ducând-o la şcoală. O iubea 
pe fetiţă, dar simţea în adâncul sufletului că, odată ce va 
creşte, îşi va formula drepturile de femeie asupra lui. Plecarea 
ei însemna pentru el nu atât faptul că pierde o fiinţă dragă, cât 
că scapă de o pacoste care se apropia cu paşi repezi. 

Vera şi-a înghiţit lacrimile şi a pus în geamantanul mic patru 
perechi de pantofi de balet numărul treizeci şi nouă, patru 
maiouri de balet, o tunică şi un tutu cusut în atelierele Teatrului 
Bolşoi. 

„Ce fire puternică are femeia asta, a obţinut ce-a vrut." şi-a 
zis Vera în sinea ei. „Eu n-aş fi fost în stare niciodată..." 

Admiraţia ei era amestecată cu iritare şi amărăciune: Lena 
nu avea de gând să sacrifice nimic pentru Maria... aşa cum 
făcuse ea la vremea ei jertfind totul de dragul lui Şurik... 


279 



Ceva se încurcase în mintea Verei; se obişnuise de mult cu 
ideea că ea chiar îşi jertfise cariera artistică de dragul băiatului, 
în schimb, făcuse să dispară excluderea ei ruşinoasă pentru 
incompetenţă de la studioul de teatru al lui Tairov, considerând- 
o un lucru lipsit de importanţă. Acum suferea că nu reuşise s-o 
convingă pe Lena să mai lase fetiţa câţiva ani până când i se 
consolidează talentul şi iese din ea o nouă Ulanova. 

Presimţirea dureroasă că n-o va mai vedea niciodată pe 
Murzik, că episodul fericit din viaţa ei a luat sfârşit, că de acum 
încolo o aşteaptă bătrâneţea plicticoasă şi fără nicio iniţiativă 
creatoare, presimţirea aceasta nu-i dădea pace şi n-o lăsa să 
doarmă. Şi, în plus, era destul de dureros să vadă că Şurik, 
devotat ei trup şi suflet, pare să nu înţeleagă ce pierdere 
înseamnă asta pentru ea: câtă strădanie, câte speranţe, câtă 
muncă investite în copilul ăsta, care acum riscau să se 
năruiască! Să nu ştii unde, cu cine, în ce ţară va ateriza fetiţa şi 
cât timp va trece până va sta din nou la bară! Ce catastrofă! O 
adevărată catastrofă! Iar Şurik se poartă ca şi cum nimic nu s- 
ar fi întâmplat! 

Vera s-a răsucit mult timp în pat de pe o parte pe alta, apoi 
s-a sculat şi s-a dus la Maria care adormise. Dormea făcută 
ghem, părea adusă de spate, gura şi bărbia îi erau acoperite de 
pumnişorii strânşi ca la box. Dormea pe locul Elizavetei 
Ivanovna, alături de ea era instalat patul pliant pentru Lena. 
Dar Lena nu era acolo. 

„Nu cumva?...'', s-a întrebat Vera surprinsă având o 
bănuială. „Poate că nu s-a culcat încă?" 

Şi-a pus halatul şi s-a dus la bucătărie. Acolo era lumina 
aprinsă, dar nu era nimeni. Nimeni nici în baie, nici la closet. 
Totuşi acolo era lumina aprinsă. 

„Fumează la Şurik în cameră", a fost sigură Vera. A stins 
lumina maşinal, s-a apropiat de fereastra din bucătărie şi a 
înmărmurit. Ştia că natura şi anotimpurile părăsiseră de multă 
vreme oraşul, că numai la ţară, la casa de vacanţă plouă, bate 
vântul, se schimbă lumina zilei cu umbrele nopţii. Acum însă îşi 
dădea seama că toate astea sunt şi aici, în oraş, că afară se 
petrece o adevărată dramă: era dezgheţul din martie, vântul 
puternic alunga norii străvezii care se mişcau repede dintr-un 
capăt al cerului într-altul, totul se vedea atât de clar pentru că 
luna strălucea puternic, era aproape lună plină. Vera se simţea 
ca la teatru, în faţa unui spectacol grandios care o captivează 
prin tensiunea intrigii şi frumuseţea decorului... Crengile goale 


280 



ale copacilor, sucindu-se şi răsucindu-se ca nişte balerine, erau 
rupte când într-o parte, când în alta de vântul care, jos de tot, 
aproape de pământ, se zbatea şi se destrăma în rafale, iar sus 
alerga formând un singur curent compact, în timp ce luna 
cobora alene luând-o în direcţie opusă. Doar acoperişul vecin, 
cu cele două coşuri încremenite, era singurul loc calm, singurul 
punct de sprijin în tot tabloul ăsta agitat, în continuu balans... 

„Doamne, ce măreţie!'', şi-a zis Vera în sinea ei şi s-a 
abandonat emoţiilor aşa cum i se întâmpla la concertele bune şi 
la spectacolele reuşite... Cu o urmă de admiraţie pentru ea 
însăşi că e în stare de o asemenea trăire... 

A scârţâit o uşă. Ea s-a întors: în întunericul culoarului a 
apărut o clipă albul unui spate zvelt. Lena se furişa la baie. 

„Cum... cum se poate una ca asta?" Vera s-a sprijinit uluită 
de pervazul ferestrei... „Trebuie să plec urgent de aici, să nu mă 
vadă că am fost martoră la această... această..." 

S-a auzit zgomotul apei care curge. Vera s-a strecurat 
trecând din culoar la ea în cameră şi, fără să-şi scoată halatul, 
s-a întins în pat. A început să tremure. 

Doamne, ce neobrăzare... înseamnă că între ei doi a fost 
ceva! De ce oare nu rămâne cu noi de dragul Măriei? Ce să fie 
asta? Egoism de părinte? Să nu fie în stare deloc să se 
sacrifice? Să viseze atâţia ani la întâlnirea cu bărbatul iubit, şi 
acum, hodoronc-tronc, să facă una ca asta... Se chinuia să 
înţeleagă, dar nu reuşea. Iubirea e ceva tragic, un sentiment 
sublim, în timp ce fofilarea asta pe culoar... Şi cu Şurik ce-i? Ce 
fel de căsătorie fictivă e, dacă... Nu reuşea să ducă niciun gând 
până la capăt, numai frânturi de emoţii se îngrămădeau şi se 
răsuceau în sufletul ei, frânturi de indignare, jignire, dezgust, 
frică şi disperare că pierduse ceva... De plâns n-a putut să 
plângă imediat, s-a căznit puţin şi a reuşit. Şi a plâns până-n 
zori. 

La Şeremetievo nu s-a dus să le conducă. Şi-a luat rămas- 
bun de la Maria la lift. La plecare Maria i-a şoptit la ureche cu 
însufleţire: 

— Nu ţi-am spus ce-i mai important: o să cresc mare şi o să 
mă întorc, tu să ai grijă să nu se însoare Şurik. O să mă mărit cu 
el. 

Şurik era mulţumit că mama lui nu merge la aeroport: 

—Te cred şi eu, Verusia, e mai bine să rămâi acasă. încă o 
despărţire ar însemna pentru Maria o traumă în plus. 


281 



Voia de fapt să-şi protejeze mama. Şi a protejat-o: în drum 
spre Şeremetievo, taxiul a avut o pană, şoferul a scormonit o 
vreme în măruntaiele de fier ale maşinii. Lena, blestemându-şi 
soarta, s-a dat jos şi a făcut cu mâna şirului lung de maşini 
ieşite în cale. Niciunul dintre nemernicii ăian-a catadicsit să 
oprească. Se ducea de râpă totul. Planul urzit de zece ani se 
ducea pe apa sâmbetei din cauza unei bucăţi nenorocite de fier. 
Maria s-a dat jos din maşină, a început să ţopăie gesticulând şi 
strigând: 

— Nu mai plecăm! Nu mai plecăm nicăieri! 

Lena s-a îngălbenit la faţă, a dat de pământ cu căciula 
Măriei şi a început s-o pălmuiască furioasă. Şurik, ieşit din 
starea de prostraţie, a tras-o pe Maria spre maşină. Lena s-a 
repezit în urma lor. Şi-a revărsat furia asupra lui Şurik. îl trăgea 
de guler şi urla: 

— Neisprăvitule! Tolomacule! Odorul mamii ţinut în fuste! Te 
uiţi ca mâţa-n calendar! Fă ceva! 

Maria se agăţase de mâna lui dreaptă, cu stânga Şurik 
riposta moale la atacul Lenei. 

De s-ar termina mai repede nebunia asta! Ca într-un film 
prost... Ce bine că n-a venit mama... E de coşmar muierea 
asta... Nebună de legat, scorpia... Sărăcuţa noastră Murzik... 

S-a oprit o vechitură de maşină. Şoferul taxiului s-a dus la 
conducătorul rablei, au schimbat câteva cuvinte. Lena a înţeles 
că soarta s-a îndurat de ea şi că nu vor întârzia la avion. Şoferul 
a mutat geamantanele dintr-un portbagaj într-altul. Şurik i-a 
şters Măriei nasul mânjit de sânge. 

Au ajuns la aeroport în douăzeci de minute. Fără o vorbă 
Şurik a scos geamantanul Lenei. Maria îşi ducea geamantanul 
mic pregătit de Vera. Din când în când Şurik îi ştergea Măriei 
nasul. Lena mergea înainte fără să întoarcă capul, cu o geantă 
mare de sport. Ce bine că nu va mai fi nevoit s-o consoleze... 

Şurik ţâra după el geamantanul uriaş, Maria se agăţase de 
mâna lui liberă. îmbarcarea fusese deja anunţată, s-au oprit în 
faţa casei de bilete. Lena şi-a desfăcut buzele strânse: 

— lartă-mă. Mi-am ieşit din fire. Mulţumesc pentru tot. 

— Nu-i nimic, a spus Şurik ridicând din umeri. 

Maria şi-a lipit buzele de urechea lui Şurik: 

— Spune-i Verusiei c-o să vin... Aşteaptă-mă, da? 

Ele au intrat pe culoar, Maria a întors capul făcând mult 
timp cu mâna. 


282 



Apoi Şurik s-a întors pe acelaşi drum cu autobuzul. Era 
foarte prost-dispus. Voia să ajungă cât mai repede acasă la 
mama. Se gândea cu plăcere că vor fi iarăşi numai ei doi, că nu 
se va mai trezi la şapte dimineaţa s-o tragă după el pe Maria 
adormită prin troleibuze şi în metrou... Se simţea frânt de 
oboseală şi-i era tare somn. 

„Trebuie s-o trimit pe Verusia la sanatoriu", şi-a spus aţipind 
pe un loc din spatele autobuzului înţesat de lume. 

Maria şi Lena au zburat la Paris. Tot drumul n-au făcut decât 
să stea îmbrăţişate. 

Maria a acceptat să se dezbrace de palton, în schimb, n-a 
vrut să-şi scoată căciula nici în ruptul capului. Hotărâse să se 
despartă de paltonul şi căciula cumpărate la Lumea copiilor 
abia peste cinci ani. Atunci va scrie ultima ei scrisoare la 
Moscova anunţând că a fost primită într-o trupă de balet din 
New-York. Apoi Maria şi părinţii ei îşi vor pierde urma definitiv... 

54 

Absenţa Măriei a avut un efect stereoscopic: a fost resimţită 
şi mai acut împreună cu absenţa Elizavetei Ivanovna, ascunsă 
undeva în spate şi revenită acum în prim-plan. Exact ca în urmă 
cu zece ani, când Vera dăduse peste lucrurile rămase orfane ale 
mamei, a scos acum de prin cotloane ba o agrafă uitată, ba o 
bentiţă sau o şosetă veche de-a Măriei şi a remarcat imediat 
cum călimara mamei (de fapt era a tatălui, Korn) din marmură 
gri şistoasă cu căpăcele de bronz înnegrit, rămăsese tot acolo 
pe birou, în spatele căruia se înălţa altădată silueta ei masivă 
care, după cum îşi amintea, semăna din ce în ce mai mult cu 
Ecaterina cea Mare. Iar fotoliul, în care Măriei îi plăcea să le 
facă culcuş păpuşilor,adăpostise altădată trupul voluminos al 
Elizavetei Ivanovna. Acum nu una, ci două fantome umblau prin 
casă. Tristă şi deprimată, Vera stătea în fotoliu, în faţa 
televizorului deschis, fixând ecranul cu ochii înspăimântător de 
imobili. 

Şurik prevăzuse că mama va suporta greu plecarea Măriei, 
dar nu se aşteptase la o reacţie atât de catastrofală. Se 
schimbase mult şi în ceea ce îl privea pe el: evita întâlnirile lor 
obişnuite întete-â-tete la ceaiul de seară, nu se mai lansa ca de 
obicei în discuţii despre Mihail Cehov sau despre Gordon Craig. 
Nu-I întreba nimic, nu-i cerea nimic. Şurik a bănuit în cele din 
urmă că schimbarea asta e legată nu numai de pierderea 


283 



Măriei, că e şi un alt motiv la mijloc care a făcut să se răcească 
în mod straniu relaţiile dintre ei. 

Motivul exista într-adevăr: Vera nu putea să uite şocul 
pricinuit de episodul nocturn surprins de ea. încerca să 
găsească o explicaţie purtării îngrozitor de necuviincioase, dar 
se zăpăcea şi mai tare: dacă Şurik o iubeşte pe Lena, de ce a 
plecat ea... Dacă n-o iubeşte, ce căuta ea goală în camera lui... 
Dacă ea nu-l iubeşte, de ce în ajunul plecării la bărbatul pe care 
îl iubeşte... Dacă ea îl iubeşte în orice condiţii, de ce au pus la 
cale divorţul şi au lipsit-o pe Maria de un mare viitor... 

întorcându-se acum la programul lui obişnuit de muncă 
după cinci ani de caznă cu şcoala Măriei, Şurik se trezea din 
somn exact la ora când trebuia să se ducă s-o ia pe fată de la 
şcoală. 

îşi pregătea terciul de hrişcă — cinci minute de când începe 
să fiarbă, după reţeta bunicii — când a intrat mama şi s-a 
aşezat pe locul ei obişnuit. Şi-a pus mâinile în faţă cruciş şi a 
spus încet, abia auzit: 

—Trebuie totuşi să-mi explici... 

Şurik n-a priceput la început ce explicaţii vrea Vera de la el. 
Când a priceput în sfârşit, a încremenit cu mâna deasupra 
terciului, cu ochii cât cepele. Avea obiceiul ăsta încă din 
copilărie: îşi holba ochii când nu înţelegea ceva. 

— Ce să-ţi explic? 

—Nu înţeleg ce fel de relaţii ai tu cu Lena. Nu te-aş întreba, 
dacă la mijloc n-ar fi Maria. Spune-mi, ai iubit-o pe Lena? 

Vera l-a privit necruţător. îi cerea socoteală. Lui i-a apărut în 
faţa ochilor clanul comunist al Lenei. S-a strâns în el ca un arici: 
îi venea greu să-i explice mamei. Nu era în stare să-şi explice 
nici măcar lui însuşi. 

— Despre ce fel de relaţii vorbeşti, Verusia? N-a fost nimic 
între noi. Tu ai primit-o în casă pe Maria, iar ea, adică Lena, 
venea s-o vadă. Nu văd nimic altceva, a bălmăjit el. 

— Nu, nu, Şurik. Faci ca şi cum n-ai înţelege. Nu sunt chiar 
aşa de bătrână, am trecut şi eu prin multe... Ştii doar că pe 
mine şi pe tatăl tău ne-au legat douăzeci de ani de... 

A ezitat căutând cuvântul şi găsind unul potrivit şi 
nepretenţios a spus: 

— ...de dragoste. 

— Cum de ţi-a venit comparaţia asta, mamocika ? a făcut el 
uluit. N-a fost nimic între mine şi Lena, sau ceva care să 
semene a ce spui tu, nici măcar pe departe. Doar ştii toată 


284 



istoria. Alia Togusova m-a rugat, Lena era atunci însărcinată, 
Enrique ăsta... N-a fost nimic între noi... 

Verei i s-a făcut ruşine în momentul ăsta pentru fiul ei. A 
lăsat ochii în jos, spre masă, şi a spus încruntată: 

— Nu-i adevărat, Şurik, eu ştiu că între voi a fost ceva... 

— Despre ce vorbeşti, mamă? N-a fost nimic între noi. A 
fost pur şi simplu aşa, asta nu înseamnă nimic. 

Ah, beznă a ignoranţei! Ah, gust amar al dezamăgirii! M-am 
înşelat, ce ruşine! Şurik, băiatul meu drag, apropiat, 
înţelegător, delicat! Tu eşti acela? Vera se suia pe caii cei mari: 

— Cum? Ce spui tu acolo? Marea taină a iubirii nu înseamnă 
nimic? 

— Verusia, n-am vrut să spun asta, altceva am vrut să 
spun... a început să bălmăjească Şurik simţind că se pierde cu 
totul... 

Lena asta, a dracului treabă! Şi el care nici măcar n-a vrut... 
Şi ea... atâta a tremurat de frică înainte de plecare, că a trebuit 
s-o liniştească... 

— Ăsta-i cinism, Şurik! Cinism îngrozitor! 

Vera privea pe deasupra lui Şurik, pe deasupra lumii ăsteia 
netrebnice şi chipul ei era atât de însufleţit, atât de frumos, 
încât lui Şurik i s-a tăiat respiraţia: cum a putut el s-o insulte cu 
vorbele lui tâmpite? Doar se străduise toată viaţa să nu se 
întâmple aşa ceva în casa lor, în preajma Verei... Ce prostie de 
neiertat! 

— Legăturile trupeşti îşi găsesc justificarea într-o relaţie 
spirituală, altfel omul nu s-ar deosebi cu nimic de animal. Nu 
poţi să pricepi asta, Şurik? 

Vera şi-a pus cotul pe masă şi s-a sprijinit în bărbie. 

— înţeleg, mamocika, înţeleg, s-a grăbit să răspundă Şurik. 
Dar înţelege şi tu că relaţiile spirituale, iubirea şi toate astea 
sunt rare, nu sunt pentru toată lumea. Oamenii obişnuiţi sunt 
cu picioarele pe pământ... Ăsta nu-i cinism, asta-i viaţa... şi 
atât. Tu eşti cea foarte specială, iar restul, majoritatea 
oamenilor, trăiesc cu picioarele pe pământ şi n-au nici cea mai 
mică idee despre ce tot spui tu acolo... 

— Ah, ce vorbe aiurea, i-a întors-o Vera mâhnită şi indignată 
în acelaşi timp. 

Dramatismul din vorbele ei a scăzut însă în intensitate şi 
discuţia a luat-o pe un făgaş acceptabil. Iritarea dată de 
sentimentul acut al ofensei s-a înmuiat, a revenit la starea 
normală de echilibru... în adâncul sufletului ei, Vera nu se 


285 



considera un om chiar obişnuit şi a avut confirmarea din partea 
lui Şurik. Dar se vede treaba că nici el nu era un om chiar aşa 
obişnuit din moment ce Vera a ţinut să-l încurajeze: 

— O să înţelegi tot într-o bună zi. O să întâlneşti adevărata 
iubire şi abia atunci o să înţelegi... 

Conflictul era aproape epuizat. Verei îi rămăsese doar o 
urmă vagă de dezamăgire în privinţa lui Şurik, dar, pe de altă 
parte, dovezile lui de slăbiciune o făcuseră să fie mai 
îngăduitoare cu el şi cu cei din generaţia lui nefericită care nu 
are acces la ideile înălţătoare. Cât despre Şurik, acesta îşi 
triplase zelul cu care se străduia să-i facă mamei viaţa mai 
uşoară: i-a cumpărat un televizor nou, un pick-up minunat şi un 
uscător de păr. Simţea că, odată cu plecarea Măriei, plecase şi 
energia specială transmisă de mica mulatră. Simţea că Vera 
cade în melancolie, că îi scade interesul pentru viaţă: se 
întâmpla din ce în ce mai des să lipsească de la premiere, să 
renunţe încetul cu încetul la cercul de teatru. O părăsise 
entuziasmul şi, de la plecarea Măriei până la sfârşitul anului 
şcolar, când cursul înceta pe timpul vacanţei, îşi impusese doar 
de câteva ori să coboare la subsol. în sezonul următor lecţiile 
nu au mai fost reluate şi în felul acesta a luat sfârşit ultima 
acţiune în folosul comunităţii a răposatului Marmeladă. 

55 

Adevărata iubire, pe care i-o prorocise Vera lui Şurik, a 
trecut ca glonţul pe lângă el şi l-a nimerit pejenia, prietenul lui. 
Deşi, pare-se, îl mai vizitase o dată, demult, luând chipul 
Allocikăi. Dar cum să pui bază, într-o asemenea problemă, pe 
raţiunea superioară, pe logica obişnuită sau, cu atât mai puţin, 
pe echitate. Şurik observase de ceva vreme că nu prea se simte 
în apele lui, că atmosfera e încărcată şi plină de tăceri sumbre 
în apartamentul minuscul de două camere al lui Jenia şi al Allei, 
construit cu mari eforturi de cele două familii. Jenia se pregătea 
să-şi susţină disertaţia, rămânea până târziu la serviciu aplecat 
peste centrifugele şi calculele lui, ajungea acasă târziu şi se 
culca urgent, neglijându-şi nu numai soţia şi fiica, dar şi orele 
de masă. Tânăra pereche locuia departe de tot, în raionul 
Otradnoe, nu aveau telefon şi, când Şurik se ducea pe la ei 
sâmbăta sau duminica seara, le găsea tot mai des acasă doar 
pe Alia, tristă, şi pe Katia, veselă. Şi nici urmă de Jenia. 


286 



Jenia a fost cel care a lămurit situaţia: l-a sunat pe Şurik, i-a 
propus să se întâlnească în centru şi, stânci la masă într-o 
cafenea ca vai de ea de pe strada Sretionka, i-a vorbit despre 
adevărata iubire care se năpustise asupra lui chiar la locul de 
muncă. Cu un limbaj oarecum diferit de cel folosit de Vera 
Aleksandrovna, i-a făcut cunoscută cu aproximaţie ideea pe 
care o împărtăşea şi mama lui: despre sentimentul înălţător 
care are la bază apropierea spirituală şi interesele comune. în 
ceea ce priveşte apropierea spirituală, aceasta nu se poate 
povesti în cuvinte. Cât despre interesele comune, acestea se 
aflau în domeniul producţiei de lacuri şi vopsele: aleasa lui Jenia 
era în acelaşi timp şefa lui de laborator şi conducătoarea 
disertaţiei lui. Noua tehnologie de fabricare a coloranţilor acrilici 
i-a demonstrat convingător că prima lui iubire adevărată, 
pentru Allocika, nu fusese îndeajuns de adevărată. 

Şurik şi-a ascultat binevoitor prietenul, dar n-a prea înţeles 
în ce constă esenţa dramei prezentate de acesta: de ce o iubire 
trebuie să stea în calea celeilalte iubiri? Alia e aşa de drăguţă, 
de grijulie, iar micuţa Katia e o minune... Ei şi, ce-i cu asta? 
Dacă a apărut şi chimista, înseamnă că Jenia trebuie să-şi 
organizeze viaţa în aşa fel încât să nu se incomodeze una pe 
cealaltă. Ce rost îşi au văicărelile astea ridicole? 

— Pricepi, Şurik, nu mai e pe gustul meu, a continuat Jenia 
să-şi dezvolte ideea. 

— Cine? a întrebat Şurik neînţelegând. Ce fel de gust? 

— îţi spun că, în general, Alia nu e pe gustul meu. Mi-au 
plăcut întotdeauna fetele voinice, sportive. Aşa, în genul Lenei 
Stovba. Alia cu fundul ei şi cu părul ăla câlţi... 

— Ce tot spui, Jenia? a întrebat nedumerit Şurik. Despre ce 
fel de gen e vorba în general? 

— Fiecăruia îi place un anumit gen de fericire, pricepi? 
Unuia îi plac blondele grase sau, dimpotrivă, brunetele slabe. 
La noi în laborator e unul, prima lui nevastă e buriată şi a doua 
e coreeancă. Trage la asiatice, a explicat Jenia teoria lui deloc 
complicată. 

Şurik, altfel blând din fire, şi-a ieşit din sărite: 

— Jenia! Nu cumva ţi-ai pierdut minţile? Spui numai prostii. 
Când te-ai îndrăgostit de Alka habar n-aveai de niciun gen, nu-i 
aşa? Te-ai îndrăgostit, te-ai însurat, aţi făcut un copil. Şi, 
hodoronc-tronc, vii să-mi spui acum că a apărut nu ştiu ce gen 
de femeie! Te-ai făcut cu altă muiere şi i-o tragi pe ascuns, bun, 
da' cu ce-i vinovată Alka? Te-ai culcat cu una, acum te culci cu 


287 



alta. Bună treabă! Mi se face milă de Alka, ea suferă... Ce vină 
are ea că ai descoperit un alt gen de fantezie? 

Jenia s-a crispat doar şi a dat din cap: 

— Of, Şurik, nimic nu înţelegi. Nu numai că nu-mi vine să 
mă culc cu ea, da' nici să vorbesc nu-mi vine. Numai prostii 
spune. E o nulitate. N-o iubesc şi pace. Iubesc altă femeie. Mă 
despart de Alka orice ar fi. Nu mai vreau să trăiesc cu ea. O să- 
ţi fac cunoştinţă cu Inna Vasilievna şi o să pricepi totul. 

Jenia a turnat restul de vin în pahare. A băut. A băut şi 
Şurik. 

— Să mai comand? a întrebat Jenia. 

Vinul se terminase, discuţia nu. 

— Bine, fie, a acceptat Şurik. 

Chelnerul bătrân cu mutra acră le-a mai adus o sticlă de vin 
roşu. 

— Tu n-ai probleme Şurik, ai iubite cu duiumul şi n-o iubeşti 
pe niciuna. Ţie nu-ţi pasă. Eu nu pot aşa, i-a explicat Jenia în ce 
constă felul lui de a fi foarte special. 

Şurik a făcut o mutră tristă: 

— Şi mama spune că sunt cinic. Sunt cinic mai mult ca 
sigur. Numai că mie mi-e milă de Alka... 

— Foarte bine, n-ai decât să-i plângi de milă, s-a crispat 
Jenia. Asta-i şi trebuie, să-i plângă lumea de milă. Pe faţa ei 
citeşti toată durerea lumii. Boceşte pentru orice fleac... De Inna 
Vasilievna nu ţi se poate face milă, aşa-i omul ăsta. Ei, 
dimpotrivă, i se înmoaie inima de mila oricui. 

Şurik s-a uitat la Jenia: era slab, faţa îi era palidă-albăstruie. 
Cârlionţii roşcaţi i se cam tociseră şi se împuţinaseră, îi apăruse 
deasupra frunţii un început de chelie pufoasă. Bărbia era plină 
de stoluri de bubuliţe, ca la adolescenţi, apărute în locurile 
unde se tăiase cu briciul. Haina şi cravata, aceleaşi pe care le 
purta de obicei, îl făceau să semene cu un mic funcţionar din 
provincie venit în delegaţie în capitală, în plus, pe cravata bleu 
se lăbărţa o pată brun-roşcată de Saperavi... Şurik a vrut să-l 
întrebe: „Şi de tine i s-a făcut milă?", dar s-a abţinut... I se 
făcuse milă de Jenia. 

S-au revăzut două luni mai târziu la ziua de naştere a Katiei. 
împlinea cinci ani. între timp, Jenia se mutase la genul lui de 
femeie şi făcuseră deja toate formele pentru divorţ. în jurul 
mesei desfăcute stăteau în formaţie completă bunicele şi 
bunicii Katiei, uniţi toţi în aceeaşi durere pricinuită de divorţul 
care bătea la uşă, două prietene ale Allei şi Şurik. Alia făcea 


288 



naveta de la bucătărie la masa pusă, în timp cejenia, după ce a 
stat un sfert de oră cu invitaţii, s-a retras să frunzărească nişte 
cărţi. 

Eroina zilei era ameţită de atâtea daruri şi preocupată să le 
ţină pe toate în braţe. Până la urmă, Şurik a luat o faţă de pernă 
de pe divan, a strâns toate jucăriile în ea, i-a dat Katiei sacul şi 
a luat-o în cârcă. Fetiţa scotea ţipete stridente, dădea din 
picioare şi nu voia cu niciun chip să se dea jos. A ţinut-o Şurik în 
cârcă până când a venit vremea de culcare. Katia a început să 
urle că vrea s-o aşeze Şurik în pat, aşa că el n-a avut încotro şi 
s-a aşezat lângă ea pe pat în camera mică. 

După ce şi-a luat o nouă porţie de cărţi, Jenia a plecat 
primul, după el au plecat pe rând şi celelalte rude. Lui Şurik i s- 
a părut de câteva ori că fetiţa doarme, dar de fiecare dată când 
dădea să plece, Katia deschidea ochii şi spunea autoritară: „Nu 
pleca!" 

Alia a intrat de două ori să arunce o privire. îşi condusese 
deja prietenele, spălase vasele şi îşi schimbase hainele, îşi 
scosese pantofii cu toc cui şi bluza roz, îşi pusese papucii de 
casă şi un tricou bleu. Şurik a reuşit s-o şteargă de lângă Katia 
adormită şi a nimerit direct în braţele Allocikăi care îl aştepta. 
Nici vorbă de îmbrăţişări la început, doar văicăreli amarnice şi 
rugăminţi fierbinţi să-i explice ei de ce i se năruise viaţa în aşa 
hal şi ce să facă ea acum. Şurik a tăcut aprobând-o binevoitor, 
dar, după cum se pare, nici nu i se ceruse ceva anume. 
Rugăminţile au fost înlocuite cu tânguieli, ochii s-au umplut de 
lacrimi, lacrimile s-au uscat, apoi au început iar să curgă. Se 
apropia ora unu, asta însemna că nu mai avea cum să plece de 
aici până dimineaţa, pentru că autobuzele se retrăseseră şi, de 
găsit un taxi, avea şanse la fel de mari cu şansa să prindă 
pasărea de foc prin locurile astea uitate de lume. 

în timpul ăsta, Allocika plângea din ce în ce mai amarnic şi 
se dădea tot mai aproape de Şurik trezindu-se în cele din urmă 
în braţele lui de prieten săritor la nevoie. Ea îşi continua 
monologul, iar Şurik nu putea să-şi dea seama ce anume 
aşteaptă de la el femeia asta plânsă toată. N-avea niciun sens 
să se grăbească şi, până una alta, îi mângâia pudic smocul de 
păr moale de la ceafă, lăsându-i libertatea să spună clar şi 
răspicat ce vrea. Ea s-a mai văicărit încă douăzeci de minute, 
dar mult mai dezlânat, şi a sfârşit prin a-i desface nasturele al 
doilea de sus de la cămaşă. Mâinile ei mici frigeau, atingerile 
lor erau convingătoare, avea o gură mare plină de salivă 


289 



dulceagă şi talia subţire ca gâtul urciorului... Ştia Şurik ce ştia. 
Fiecare femeie are ceva special, ceva numai al ei... „E clar că şi 
Allocika are ceva cu totul şi cu totul aparte: nu şi-a întrerupt o 
clipă monologul început aseară." La asta medita Şurik ieşind 
din casa Allocikăi în zorii zilei. 

„Fată drăguţă", continua el să mediteze aşteptând 
autobuzul ... „A fost nedrept Jenia că a părăsit-o, n-avea niciun 
motiv. Şi Katia e aşa de simpatică. Ar trebui să trec pe la ele 
măcar din când în când..." 


56 

Valeria avea, aşa cum avusese şi Elizaveta Ivanovna la 
vremea ei, o agendă strict personală de care se folosea numai 
ea şi în care strânsese la un loc persoanele de care avea nevoie 
în toate împrejurările vieţii. Agendei îi plăcea să se deschidă 
singură la litera „D"— doctori. Erau acolo câteva pagini pline cu 
nume. în ultima vreme, cel mai important s-aîntâmplat să fie 
cardiologul Ghenadi Ivanovici Trofimov, o veche cunoştinţă, de 
care se cramponase Valeria cu douăzeci de ani în urmă când 
inima îi bătea cu putere. Ghenadi Ivanovici venea în vizită o 
dată, de două ori pe an la sărbătorile importante pentru Valeria: 
venea la Crăciunul catolic cu un curcan uriaş ales după 
mărimea cuptorului şi la ziua ei de naştere, pe care Valeria o 
sărbătorea numai cu dulciuri, preparând torturi cu frişcă şi 
fructe proaspete. Atât timp cât au mai ţinut-o picioarele. 

Valeria nu renunţase nici măcar acum la curcan. Ascultând 
îndrumările ei, Şurik îndesa în curcan carne tocată şi 
condimente şi, timp de şase ore, alerga din cameră la bucătărie 
să încingă focul, să acopere sau să descopere diverse părţi din 
corpul curcanului. Cât despre torturi, Valeria începuse să le 
comande la restaurant: după tratative îndelungate cu şefii de la 
administraţie şi bucătarii, i se aduceau acasă adevărate opere 
de artă, iar oaspeţii se mirau de fiecare dată cum de reuşeşte 
să obţină asemenea rezultate excepţionale fără să iasă din 
casă. 

Lui Ghennadi Ivanovici nu-i plăceau torturile pregătite la 
restaurant şi, deşi era mare iubitor de dulciuri şi mânca imediat 
tot ce i se oferea, evoca de fiecare dată torturile de neuitat pe 
care le prepara Valeria cu mâinile ei. 


290 



La ultima aniversare a zilei ei de naştere, Ghenadi Ivanovici 
a venit târziu, n-a gustat din prăjituri, a stat mai mult decât 
ceilalţi musafiri, i-a cerut Valeriei să se dezbrace şi a consultat¬ 
ei cu atenţie, l-a pipăit mâinile, picioarele şi a încruntat din 
sprâncene. Peste două zile a venit cu un ecograf portabil, a 
examinat îndelung panglicile albăstrui scuipate de aparatul de 
metal şi i-a spus Valeriei că o s-o interneze trei săptămâni în 
secţia lui pentru că inima îi funcţionează în condiţii dificile şi 
trebuie ajutată puţin. 

Valeria, care îşi petrecuse jumătate din copilărie prin spitale 
şi suferise un şoc puternic la ultima operaţie, a refuzat 
categoric. Ghenadi Ivanovici a insistat. Spitalul unde lucra era 
mai mult decât vechi, era străvechi, cu scări somptuoase, cu 
tavane foarte înalte şi cu saloane pentru douăzeci de bolnavi. 
Ghenadi Ivanovici i-a promis că îi va găsi un loc într-o rezervă şi 
că îi va aduce o infirmieră special pentru ea. 

—Sviatoslav Richter a stat în rezerva asta, a stat şi Arkadi 
Raikin, iar tu faci mofturi. 

Valeria a acceptat: i s-a promis că va sta în lux, iar ei îi 
plăcea luxul. Şi unde mai pui că Richter şi Raikin nu-s proşti 
deloc, nu se duc ei într-un loc mizerabil... 

Valeria s-a pregătit pentru spital trei zile în cap, aşa cum 
făcea pe vremuri când pleca în staţiune: Nadiuşa, servitoarea, a 
dus chimonoul la spălătorie să fie curăţat de urgenţă, a spălat 
şosetele de lână până le-a albit, a spălat şi a uscat pe o ramă 
specială şalul subţire. Valeria a strâns într-o cutie cosmeticele, 
în alta medicamentele, Şurik a aşezat în teancuri mici cărţile 
conform listei alcătuite îndelung şi minuţios de Valeria. A trebuit 
chiar să se ducă la biblioteca de literatură străină şi să ia de 
acolo nişte romane poliţiste americane în poloneză şi nişte 
poeme poloneze scrise înainte de război, pe care Valeria îşi 
pusese în gând să le traducă încă din tinereţe. 

Tot acum a încercat, ajutat de un angajat plătit de la 
service-ul auto, să pună pe roate Zaporojeţul care ruginea 
cuminte în curte de doi ani şi mai bine, dar rezultatul a fost 
prea puţin satisfăcător: motorul pornea, duduia, dar maşina nu 
se mişca din loc... 

Lunea următoare, Şurik a coborât şi a încărcat într-un taxi 
cele două cutii cu lucrurile trebuincioase pentru confortul şi 
luxul Valeriei, apoi pe Valeria în persoană. Au aşteptat-o la 
camera de primire a bolnavilor, au aşezat-o într-un cărucior şi 
au dus-o în secţie. Şurik a urmat-o, ţinând în mâini cutiile, în 


291 



papucii de spital care îi cădeau din picioare. Toate regulile 
fuseseră atât de flagrant şi chiar ostentativ încălcate, încât 
surorile au început să şuşotească între ele: Cine o fi asta? A cui 
nevastă sau mamă o fi? Nimeni n-a putut răspunde însă la 
întrebare. Se ştia doar că sunase chiar Timofeev şi ceruse să fie 
scutită de formalităţile obişnuite... 

Valeria s-a instalat în patul înalt, după ce îl întorsese în aşa 
fel încât să fie cu faţa la fereastră: afară bătrânul parc începea 
să se trezească după iarnă. 

— la uite, Şurik, ce se vede prin fereastră! Nu mai vreau să 
plec de aici... 

Şurik a mutat noptiera la dreapta Valeriei, a pus cele două 
cutii ca ea să-şi poată aranja sticluţele şi borcănaşele, a 
sărutat-o pe obraz şi i-a promis că vine pe seară, l-au dat 
imediat un permis de intrare permanent. De altfel, numele lui 
Timofeev funcţiona la fel de bine ca permisul. 

— Şi te rog să nu-mi aduci nimic până nu-ţi voi cere eu, a 
strigat Valeria în urma lui Şurik. 

El s-a întors: 

— Poate vrei un suc de fructe sau nişte apă minerală? 

— Bine, apă minerală, a acceptat Valeria. 

Lunea, medicii din secţie se adunau de obicei pentru 
raportul de gardă, iar cum vizitele nu durau mai puţin de o oră 
şi jumătate, abia după ora douăsprezece s-a deschis uşa şi 
rezerva s-a umplut de o mulţime de halate albe. O parte dintre 
medici au rămas pe culoar. 

— Dragi colegi, iat-o pe Valeria Adamovna, o prietenă veche 
de când lumea şi pământul. Valeria Adamovna, faceţi 
cunoştinţă cu colega mea, Tatiana Evghenevna Kolobova, 
lucrăm împreună de douăzeci şi cinci de ani. E medicul care se 
va ocupa de dumneata... Aşa că facem analize, un consult 
general complet... le facem pe toate şi pe urmă vom decide 
cum vă putem ajuta... 

Ghenadi Ivanovici a vorbit pătruns de vorbele lui, iar, la 
sfârşit, s-a aplecat spre ea şi i-a făcut cu ochiul. în acel 
moment, neliniştea şi urâtul, care o copleşiseră pe Valeria 
văzând tot formalismul ăsta medical, s-au risipit cât ai clipi din 
ochi. I s-a părut că până şi Tatiana Evghenevna, la o privire mai 
atentă, e o femeie de treabă, deşi la prima vedere i se păruse 
că seamănă cu un dihor... 

Medicii s-au îngrămădit pe culoar, dar deocamdată nu 
aveau despre ce să discute. Tatiana Evghenevna şi-a notat să-i 


292 



pună o perfuzie. Ghenadi Ivanovici a făcut un semn cu mâna şi 
toţi au pornit după el spre salonul următor... 

Iar Valeria s-a pomenit luată pe sus de vârtejul vieţii de 
spital: a venit o fată de la laborator şi i-a luat sânge din deget şi 
din venă, i-a lăsat o sticluţă pentru urină. Apoi au dus-o în 
cărucior la radiologie, i-au făcut radiografii pentru articulaţiile 
şoldurilor, i-au examinat toate organele acolo unde puteau 
ajunge cu mâna. Pe Valeria o ungea pe suflet atenţia asta 
specială. Luase cu ea cutia plină cu ciocolată străină şi cu tot 
felul de cosmetice primite în dar şi a dăruit la rândul ei toate 
nimicurile astea medicilor şi surorilor. Au fost toţi încântaţi şi i- 
au zâmbit, iar ea s-a felicitat că adunase din timp toată 
grămada de suveniruri şi că acum se simte o persoană 
importantă, şi nu o rudă săracă. Mai mult decât atât, s-a 
întâmplat ceva neobişnuit care i-a făcut plăcere: pe unul din 
cabinete era scris „I.M. Mironaite". A reieşit că doctoriţa cu 
numele ăsta era de fel din Wilno şi, culmea, era rudă de 
departe cu răposata Beata. Au convenit ca Inga Mihailovna 
Mironaite să treacă pe la rezerva ei să schimbe amintiri din 
vremea de demult... Lucrurile s-au aranjat minunat în spital, 
toată lumea era amabilă şi atentă... 

Cina i-au adus-o în cameră: peşte fript şi piure de cartofi. 
Valeria a mâncat peştele, de piure nu s-a atins. Ceaiul era de 
nebăut şi a decis să-l aştepte pe Şurik, el o să fiarbă apa cu 
fierbătorul şi o să-i prepare ceaiul delicios cu elefanţi... 

La scurt timp a venit sora Nonna, şi ea fată tare drăguţă, cu 
părul aranjat frumos. Valeria a decis imediat să-i dea cadou 
acul franţuzesc de prins părul, o minune nu alta. Nonna a adus 
stativul pentru perfuzie. Era soră experimentată, a găsit vena 
cu uşurinţă, a deschis valva perfuzorului şi a ieşit spunând că 
se întoarce repede. Picăturile cădeau rar, Valeria a început să le 
numere, apoi a furat-o somnul. Şurik promisese că vine pe la 
opt, trebuia să apară dintr-un moment în altul. întârziase din 
cauza apei minerale. Valeria bea numai Borjom, dar nu găsise 
la magazinele din staţia Belorusskaia, aşa că a trebuit să 
meargă în centru. La nouă fără un sfert urca pe scările de la 
intrarea în spital cu două sticle de Borjom în mână, sărind peste 
trepte. A ajuns în fugă la uşa rezervei... 

în clipa aceea Valeria s-a trezit din starea plăcută de 
somnolenţă, a deschis larg ochii şi a îngânat nedumerită: 

— Ooo, simt că mă duc... 


293 



Şurik a deschis uşa exact în momentul acela şi i s-a părut 
că Valeria îi spune ceva. 

— Bună seara, micuţa mea Valeria! a spus el voios. 

Valeria nu i-a răspuns. Se uita în direcţia lui cu ochii dilataţi, 
iar buzele roşii ca zmeura se rotunjiseră formând un „o" mic. 

El nu s-a lămurit niciodată dacă îl văzuse în ultima ei clipă 
de viaţă, sau văzuse altceva mult mai răscolitor... 

57 

Cei trei lituanieni au apărut nu se ştie cum şi de unde: două 
femei fără vârstă, rumene ca ţărancele şi un bătrânel cu pielea 
rozalie, fină şi cu dinţi falşi de plastic. 

Au sosit când Şurik se afla singur în camera Valeriei la două 
zile după ce murise şi se uita prosteşte la măsuţa ei de toaletă 
lipită de pat, încărcată cu flaconaşe cu lac de toate culorile şi 
tubuleţe cu creme. O aştepta pe Sonia, prietena Valeriei 
poreclită Genghis Han, ca să găsească o hârtie oficială fără de 
care înmormântarea s-ar complica şi mai mult: era vorba de o 
hârtie de la administraţia cimitirelor, un certificat de proprietate 
pentru mormântul unde era îngropat tatăl Valeriei. 

Şi uite că în locul Soniei intraseră trei necunoscuţi, aproape 
străini, pentru că ruseşte vorbea numai bătrânelul. Acesta şi-a 
spus numele abia şoptit şi nedesluşit, apoi a arătat înspre 
femei: iată-le pe Filomena şi loanna. 

— Sunteţi prietenul Valeriei, mi-a vorbit de dumneavoastră, 
a spus bătrânelul sugându-şi dinţii puşi prost. 

Abia acum s-a lămurit Şurik, că bătrânelul este preotul 
catolic la care Valeria fusese cândva în Lituania, în adâncul 
pădurilor, într-o zonă uitată de lume unde se stabilise după 
zece ani de lagăr. 

Domenic, şi-a amintit Şurik numele lui. Stătuse în lagăr 
învinuit că e naţionalist lituanian. Valeria îi mai spusese că e om 
cultivat, că studiase la Vatican, că fusese pe urmă misionar 
undeva în Extremul Orient, în Indochina sau cam aşa ceva, că 
vorbeşte chineza şi malaeza şi că se întorsese în Lituania cu 
puţin timp înainte de război... 

— Intraţi vă rog... Cum de aţi aflat? 

Bătrânelul a zâmbit: 

— Cel mai greu de îndurat sunt ultimii doisprezece kilometri 
pe jos până în cătun. Să suni de la Moscova la Vilnius îţi trebuie 
cu totul trei minute. A telefonat cineva de-al nostru, o 


294 



lituaniancă. Cei de acolo au sunat la Şiauliai şi aşa mai 
departe... 

Vorbea molcom, îşi căuta cuvintele. Şi în timp ce vorbea, şi- 
a scos scurta ţărănească, bluza împletită de lână, le-a ajutat pe 
însoţitoarele lui să se dezbrace, a deschis sacul de voiaj şi a 
scos din el ceva alb învelit în celofan. Mişcările îi erau sigure, 
trădau un om care ştie ce vrea, ale lui Şurik erau încete şi 
dezlânate. 

=Am venit să ne luăm rămas-bun de la Valeria. Uşa asta 
are zăvor nu-i aşa? Vom celebra o mesă pentru Valeria. Se 
poate? 

=Se poate face asta într-un apartament? s-a mirat Şurik. 

— Se poate face oriunde. în închisoare, într-o celulă, la 
fabrică, într-un depozit de cherestea, o dată am făcut slujba la 
colţul roşu cu Lenin. 

Preotul a început să râdă, a ridicat mâinile cu palmele în 
sus, a privit spre tavan şi a spus: 

— Cine să ne împiedice? 

A zbârnâit iar soneria instalată cândva de Şurik chiar în 
cameră. 

— E prietena Valeriei, i-a anunţat prevenitor Şurik. 

S-a dus să deschidă. 

Lituaniencele, care până acum nu scoseseră niciun cuvânt, 
i-au şoptit ceva preotului, dar acesta a făcut un gest vag cu 
mâna şi ele au tăcut. Şurik a revenit cu Sonia. 

— Ea e Sonia, prietena Valeriei. Domenic... Şurik s-a 
întrerupt puţin încurcat. 

— Cum e corect, părintele Domenic? 

— Mai corect e frate. Fratele Domenic... a zâmbit cu 
căldură, prieteneşte. 

— Aşa deci, sunteţi fratele Valeriei, a spus bucuroasă Sonia. 

— într-un anumit sens, da. 

Lituaniencele priveau numai în podea, iar când îşi dezlipeau 
privirea din podea, se uitau una la alta şi atât. Şurik şi-a dat 
seama brusc că oamenii ăştia există ca un singur organism, se 
înţeleg unul pe celălalt aşa cum un picior se înţelege cu celălalt 
când e vorba să fugă sau să sară... 

— Valeria a fost sora noastră, ca să spunem aşa. Noi am 
venit aici să ne luăm rămas-bun, să celebrăm aici o mesă. Vă 
sperie lucrul ăsta? Puteţi să nu rămâneţi, după cum puteţi să şi 
rămâneţi. Cum doriţi. Atâta vă rog doar, să nu spuneţi altor 
persoane. 


295 



— Pot să rămân? Dacă nu vă deranjez... numai că nu sunt 
catolică, sunt rusoaică... 

Sonia transpira de emoţie. 

— Nu văd niciun impediment, a spus părintele dând din cap 
a încuviinţare şi a început iar să cotrobăie în sacul de voiaj. 

— Haideţi mai întâi să vă fac un ceai. De mâncare sunt fel 
de fel de... Valeria are întotdeauna frigiderul plin... a propus 
Şurik. 

— Vom mânca după. Mai întâi să facem slujba. 

Preotul a scos din pachet un halat alb cu glugă, s-a încins 
cu o funie subţire şi şi-a pus în jurul gâtului o bucată de pânză 
aurită. Erau veşmintele dominicanilor — sutana şi stola. Femeile 
şi-au pus pe cap un fel de bonetă cu boruri albe. Şi s-au 
transformat cât ai bate din palme din nişte oameni simpli cu 
figuri de ţărani în nişte personaje însemnate şi deosebite, care 
nu se potriveau deloc cu ceilalţi, vorbeau cu un accent care nu 
mai era marca Lituaniei provinciale, ci, dimpotrivă, a lumii 
celeste, iar în rusă vorbeau cumva de foarte sus, coborând spre 
sărmana lume păcătoasă de aici... 

—Măsuţa de toaletă e foarte bună, luaţi tot ce se află pe ea. 

Şurik s-a repezit să adune bibelourile Valeriei şi să le pună 
pe pervazul ferestrei. Părintele a aruncat o privire rapidă, a 
reperat în maldărul de flaconaşe crucifixul de fildeş, l-a luat în 
mână şi l-a îndreptat spre lumina venită de la fereastră: 
crucifixul avea o nuanţă ciudată, rozalie, mai ales picioarele 
Mântuitorului. Nu ştia că e de la rujul de buze... 

Au tras storurile, au închis uşa şi au aprins lumânările. Pe 
măsuţa de toaletă au aşezat crucifixul alături de o cană şi o 
farfurioară de sticlă. 

—Salvator mundi, salva nos! a pronunţat fratele Domenic. 

Asta nu mai era lituaniana, limbă în care era permis să se 
ţină slujba de mai bine de zece ani. Era limba latină. Şurik i-a 
recunoscut imediat rădăcinile puternice şi, în timp ce se bucura 
că o recunoscuse aşa de uşor, având senzaţia ciudată ca e 
suficient să se concentreze puţin ca toate cuvintele până la 
ultimul să-şi dezvăluie sensul, a răsunat un cânt dulce. Nu era 
voce de femeie sau de bărbat, era chiar vocea îngerilor, de asta 
nu avea nicio îndoială. Femeile astea urâte şi bătrâne, cu obrajii 
îmbujoraţi şi cu bonetele şi fustele lor lungi de sub care se 
zăreau picioarele enorme în galoşii grosolani, au început să 
cânte: 

— Libera me, Domine , de morte aeterne... 


296 



Sensul cuvintelor ieşea într-adevăr la lumină: Domnul a 
eliberat de moarte. Nu era clar cum a făcut lucrul ăsta, dar 
Şurik a înţeles în modul cel mai limpede cu putinţă că moartea 
există numai pentru cei vii, iar pentru morţii care au trecut 
pragul acesta ea nu mai există. Nu mai există nici suferinţă, nici 
boală, nici infirmitate. Şi a mai înţeles că oriunde îşi face veacul 
acum partea aceea în care sălăşluia inima Valeriei — aceea 
care era atât de radioasă şi uşuratică ea se mişcă fără cârje, ba 
mai degrabă dansează cu picioarele ei delicate, fără cicatrici, 
fără umflături, poate chiar zboară sau pluteşte, şi chiar ar fi 
bine să fie aşa. Ar putea să nici nu creadă că se întâmplă aşa — 
Şurik nu se gândise niciodată la ce se întâmplă pe urmă, după 
moarte —, dar ascultând cântecul tihnit al celor două 
lituanience bătrâne şi glasul reţinut de bariton al bătrânului 
rumen la faţă şi cu proteza fixată prost, s-a convins că, dacă 
există cântecul ăsta şi cuvintele astea latineşti al căror sens e 
de nepătruns, atunci şi Valeria scapă de cârje, de cuiele de fier 
înfipte în oase, de cicatricele grosolane şi de toată povara 
trupului flasc de care îi fusese ruşine în ultimii ani... 

Ascunsă într-un colţ, între divan şi dulap, Sonia vărsa 
lacrimi în tăcere. 

Ziua următoare a fost înmormântarea. Ceremonia de 
despărţire a avut loc la morga spitalului lauzski. Au venit nu 
mai puţin de o sută de persoane şi în lumea adunată erau mai 
multe femei decât bărbaţi. Erau şi multe flori — flori de 
primăvară timpurie, flori de ciuboţica-cucului albe şi violete, iar 
cineva adusese un coş plin cu zambile. Când Şurik s-a apropiat 
de sicriu, a văzut-o pe moartă în spatele unui munte uriaş 
alcătuit din ghirlande de flori. Una dintre prietene se îngrijise ca 
faţa ei fără viaţă să arate frumos, aşa că o machiase cu multă 
sârguinţă: genele ca nişte săgeţi lungi erau rimelate cu 
albastru, umbrele pe pleoape erau tot albastre aşa cum îi 
plăcea când era în viaţă, buzele străluceau de la stratul de ruj 
care nu se topise nefiind încălzit de respiraţie... îi dispăruse de 
pe buze, nu se ştie unde, micul „o" care se aşezase pe ele ca o 
pecete a ultimei clipe, când Şurik intrase în salonul ei acum 
patru zile. Ce se afla în sicriu, dacă nu se punea la socoteală 
bretonul strălucitor şi vioi care îi acoperea fruntea, era o 
păpuşă frumoasă care semăna teribil cu Valeria, şi atât. A 
rămas puţin lângă ea, i-a atins apoi bretonul şi a simţit supleţea 
vie a părului şi, dincolo de ea, recele materialului acela 


297 



provizoriu încremenit în nefiinţă care devenise Valeria în 
răstimpul ăsta scurt între ce era încă viu şi ce edeja mort. 

A făcut bine fratele Domenic că a venit, pentru că slujba de 
pomenire a fost momentul adevărat al despărţirii, şi nu 
cuvintele emoţionante rostite printre lacrimi de femei deasupra 
mormanului de flori care acoperea sicriul. Şurik nu se implicase 
în organizarea funeraliilor: în spital totul fusese organizat de 
Ghenadi Ivanovici, zdrobit de durere. Autopsia fusese făcută în 
modul cel mai uman cu putinţă, nu îi trepanaseră craniul, se 
convinseseră doar că era vorba de o embolie a arterei 
pulmonare... Nimeni nu era vinovat de moartea Valeriei, poate 
doar Domnul Dumnezeu care, se vede treaba, ştia mai multe 
decât ştia ea însăşi. 

La ordinul lui Ghenadi Ivanovici, prietenele ei fuseseră 
lăsate să intre la morgă, o îmbrăcaseră cu o bluză albă, îi 
puseseră în picioare pantofi de comandă noi, nepurtaţi, de 
culoare bej, cu căputa decupată dinainte. O fardaseră cum 
crezuseră ele de cuviinţă şi îi puseseră în jurul capului un şal 
alb de mătase. Mâinile mari şi gălbui se odihneau peste 
mătasea albă, iar unghiile, impecabil date cu lac, străluceau... 

Tot prietenele închiriaseră autobuzele şi maşinile şi se 
înţeleseseră s-o ducă la cimitirul Vagankovo s-o îngroape în 
mormântul unde era îngropat tatăl ei. Comandaseră până şi o 
cruce provizorie, cumpăraseră de toate pentru parastas, 
preparaseră de toate... 

Deşi le cunoştea pe câteva dintre prietenele Valeriei, Şurik 
nu se despărţea de fratele Domenic şi de cele două surori care 
în lumina soarelui semănau şi mai mult decât înainte cu nişte 
ţărănci, uimindu-l şi mai tare: ştia acum că sunt solii şi martorii 
veniţi din lumea de dincolo şi îi venea să râdă gândindu-se că 
lumea de dincolo se amestecă oarecum cu cătunul uitat de 
lume din pădurea lituaniană uitată şi ea de lume. 

Oamenii ăştia ai pădurii n-au privit numai în pământ, s-au 
uitat ţintă la Şurik de două ori, iar Domenic i-a spus în şoaptă: 

— loanna spune că poţi să vii să ne vezi dacă vrei. 

Şurik a înţeles că i se face o mare cinste şi că, de fapt, nu 
loanna, ci chiar Domenic îl invită. Dar despre o plecare din 
Moscova nici vorbă nu putea fi: 

— Mulţumesc. Acum nu pot să plec nicăieri. înainte nu 
puteam s-o las singură pe Valeria, acum trebuie să stau în 
preajma mamei... 

— Asta-i bine, e bine, a zâmbit bătrânul. 


298 



Chiar nu putea fi nimic bun în faptul că Şurik trăia priponit 
în lanţ de atâta amar de ani... 

Sicriul a fost purtat pe braţe de la poarta cimitirului; au 
găsit cu greu în asistenţă şase bărbaţi: Şurik, vecinul miliţian, 
doi încurcă-lume, soţii unor prietene ale Valeriei şi doi foşti 
iubiţi ai Valeriei. Nu au fost acceptaţi fratele Domenic şi un alt 
domn bătrân, un fost coleg de serviciu, din cauza vârstei lor 
înaintate. Au fost refuzaţi şi beţivii aflaţi pe acolo care îşi 
oferiseră serviciile apucând foarte hotărâţi cu mâinile de sicriu. 

Groapa era deja săpată, totul era pregătit, chiar şi poteca 
era presărată cu nisip. Ploaia măruntă care cădea de ieri a 
primit deodată lumina soarelui care a străpuns pânza de apă. 
Burniţa a încetat într-o clipă. Florile amorţite scânteiau de la 
picăturile de ploaie. Au coborât sicriul în groapă, au aruncat 
câte un pumn de pământ. Groparii şi-au agitat cazmalele, au 
umplut groapa cu pământ galben, au ridicat o moviliţă de 
pământ jilav. Au fixat crucea provizorie pe care era scris Valeria 
Koneţkaia. Prietenele au acoperit imediat toată groapa cu un 
covor de flori, au lucrat repede şi frumos aşa cum nici Valeria 
însăşi n-ar fi putut face mai bine: flori de ciuboţica-cucului albe- 
violete, zambile creţe şi, ici şi colo, câte un ochi roşu de 
garoafă. Mormântul s-a transformat într-un spaţiu rotund cu 
răzoare de flori şi tot ce se putea vedea cu ochii era rotund: 
siluetele femeilor, spinările aplecate, sânii atârnând moi, feţele 
scăldate în lacrimi şi capetele înfăşurate în basmale, cu berete, 
cu şaluri care alunecau. Până şi arbustul, o specie necunoscută, 
cu frunzele mici, încă neformate, pe crengile curbate avea ceva 
din graţia feminină... 

Şurik a văzut, ca şi cum ar fi fost aievea, micuţul „o" care 
pecetluise ultima suflare pe buzele Valeriei, şi s-a gândit că 
moartea are ceva feminin, chiar şi cuvântul moarte în rusă şi în 
franceză e de genul feminin... Ar trebui să vadă cum eîn 
latină... iar în germană „der Tod" e masculin, ce ciudat... ba nu, 
nu-i ciudat deloc, la ei moartea e belicoasă, se moare în luptă: 
suliţe, săgeţi, răni cumplite, carne sfâşiată... Walhalla... E bine 
ca lucrurile să se petreacă uşor şi lin... Valeria... Sărmana 
Valeria... 

Imediat cum au terminat de împodobit mormântul, a 
început iarăşi să plouă; au deschis umbrelele, s-a auzit murmur 
de apă, era zgomotul picăturilor de ploaie căzute pe mătasea 
umbrelelor, pe capete, pe păr, pe umeri şi pe frunze... şi scena 
a devenit de-a dreptul ireală. Fratele Domenic, de care Şurik 


299 



stătea lipit, i-a spus la ureche ridicându-se puţin pe vârful 
picioarelor: 

-N-ai ce-i face, asta e: locul femeii e în preajma morţii... e 
locul femeii... 

„Exact aşa... E cam cu două înţelesuri... Nu, cu multe 
înţelesuri", a aprobat Şurikîn sinea lui. 

Lituanienii s-au grăbit să prindă trenul, Şurik s-a dus să-i 
conducă la gara Belorusskaia. l-a suit în tren, a alergat acasă să 
stea puţin cu Verusia. De dimineaţă, voise să meargă la 
înmormântare: n-o cunoscuse personal pe Valeria, dar vorbea 
din când în când cu ea la telefon... 

Şurik se opusese categoric: 

— Nu, Verusia, nu trebuie... O să te dea peste cap... 

îi făcuse impresia că se simte jignită puţin... Sau poate că 
nu, poate că i se păruse doar? 

Şurik a băut ceaiul cu ea, apoi a coborât la brutărie să 
cumpere nişte plăcinte specifice patiseriei orientale de care ei i 
se făcuse poftă exact în momentul acela, a adus plăcinta acasă 
şi a ajuns la praznic în momentul când partea tristă se 
terminase şi femeile, care băuseră primele trei păhărele, 
povesteau, luându-şi vorba din gură, întâmplările lor cu Valeria: 
cât de bună şi de veselă era, ce prietenă de nădejde şi cât de 
nechibzuită era. Loc nu era destul pentru toţi: toate scaunele, 
fotoliile, canapelele şi taburetele erau ocupate, multe femei 
stăteau în picioare lângă uşă, între masa mare, pliabilă, 
desfăcută acum şi dulap. Pe măsuţa de toaletă, de unde 
părintele Domenic ceruse să fie luate flacoanele multicolore şi 
unde în ajun sfinţise vinul şi pâinea catolică străvezie, puseseră 
acum o farfurie decorată cu flori de nu-mă-uita pe care se aflau 
gustări şi un pahar de votcă acoperit cu o felie de pâine... 

Nu cu mult timp în urmă, mulţi dintre ei o sărbătoriseră pe 
Valeria când împlinise cincizeci de ani. Un buchet imens de 
trandafiri cu bulbii uscaţi cu iscusinţă la întuneric să nu-şi 
piardă culoarea fusese pus de proaspăt într-o vază crăpată, 
potrivită pentru florile uscate... Şurik se muta şi el de pe un 
picior pe altul pe acelaşi loc de trecere dintre masă şi dulap, iar 
vecinul miliţian stătea în picioare lângă uşă şi făcea semne greu 
de înţeles pentru Şurik. Ba voia să bea, ba cerea o ţigară... Au 
adus o farfurie cu aperitivele preparate însă de mâini străine, 
tăiate prost, prea grase şi prea sărate. Şurik bea şi tot bea... Iar 
pe urmă au început să vină la el, una după alta, femeile, unele 
cunoscute oarecum, pe altele, şi erau cele mai multe, le vedea 


300 



însă pentru prima dată, aveau lacrimi în ochi, erau înmuiate de 
alcool şi de atmosfera generală duioasă. Voiau să ciocnească 
un pahar cu el pentru Valeria şi fiecare îi dădea de înţeles că 
ştie despre locul lui tainic în viaţa ei, ba unele depăşeau orice 
măsură a bunei-cuviinţe în timp ce-i prezentau condoleanţele. 
Mai ales Sonia-Genghis Han. Era ameţită bine şi provocatoare. 
După ce a băut un pahar cu Şurik în memoria Valeriei, i-a şoptit: 

— Oricum ai lua-o, eşti vinovat de toate. Fără tine 
Valerocika noastră ar mai fi ţopăit şi acum... 

Şurik a examinat-o atent: sprâncene de orientală, unite la 
rădăcina nasului, nas micuţ, cârn... Ce ştie ea despre Valeria şi 
despre mine? 

Ea s-a aplecat spre Şurik, şi-a trecut mâna pe obrazul lui, i-a 
strecurat un sărut unsuros pe frunte şi a adăugat 
compătimindu-l: 

— Sărăcuţul de tine... 

în ciuda prezenţei lui fantomatice în casa Valeriei, femeile 
de toate culorile aflate aiciîl cunoşteau, iar el nu avea ce face 
decât să ghicească ce anume ştiau despre el... Le-a surprins 
privirile aţintite asupra lui, iar atunci când au vorbit între ele, i 
s-a părut că vorbesc despre el. Nu se simţea deloc în apele lui 
şi s-a hotărât să pornească pe furiş spre ieşire. Pe la mijlocul 
drumului, vecinul l-a tras de mânecă: 

— îţi fac semn şi tu nimic... la seama, mâine-dimineaţă vin 
să pună sigiliu. 

—Ce să sigileze? a întrebat Şurik neînţelegând. 

— Cum ce, cum ce? Tot! Camera trece la stat, ai înţeles? 
Moştenitori nu-s, sigilează tot, ai înţeles? îţi spun asta 
prieteneşte. Dacă îţi trebuie ceva din boarfele de aici, ia-le azi. 

El a început să râdă, buzele i s-au răsfrânt puţin, i s-a văzut 
mucoasa rozalie şi dinţii rari... 

„Dicţionarele", a priceput în sfârşit Şurik. „Am aici un vraf 
de dicţionare, toate ale mele, şi dicţionarele de limbi slave... Şi 
biblioteca..." 

Şi-a amintit brusc că scotociseră după hârtia pentru cimitir 
şi dăduseră peste testamentul Valeriei în care era trecut 
amănunţit pe cinci pagini cui şi ce lasă moştenire, de la 
ceainicele de argint la ciorapii împletiţi... 

— A lăsat un testament... pentru toate lucrurile... A trecut 
tot ce lasă prietenelor... 

— Eşti idiot, pe onoarea mea, de-a dreptul idiot! Eu o să 
primesc camera, mi-au promis deja la miliţie. O bag pe mama 


301 



în spaţiu şi-mi dau camera. Boarfele nu interesează pe nimeni. 
Ce, nu pricepi? Vor să vândă tot. Sau un proces... Mâine vin să 
sigileze. 

Şurik a aruncat o privire la rafturile pline cu cărţi. Era o 
bibliotecă întreagă cu cărţi străine extraordinare: la două 
minute de aici, pe strada Kacialov, se afla singurul anticariat 
din Moscova cu cărţi străine, şi mulţi ani de zile Valeria, trecând 
pe acolo, cumpărase pe o nimica toată cărţi minunate de 
ştiinţele naturii, geografie, medicină şi gravuri valoroase. 

Şurik avea de gând să rămână şi să adune dicţionarele 
după plecarea oaspeţilor. 

Pe la zece seara au plecat toţi, n-au rămas decât Nadia, 
fata în casă, şi Sonia beată care dormea pe divan. Cât timp 
Nadia a spălat şi a şters porţelanurile şi cristalurile, Şurik a 
strâns dicţionarele de pe rafturi. A hotărât să le ia şi pe cele de 
limbi slave — cine să mai aibă nevoie de ele? Cu atât mai mult 
cu cât mare parte erau dicţionarele polono-germane scoase din 
uz ale tatălui ei. A mai luat o istorie a ştiinţelor naturii cu 
gravuri colorate din secolul al XVIII-lea. Caşaloţi şi lemurieni, 
furnicari şi pitoni, desenaţi de un artist care nu văzuse probabil 
în viaţa lui cum arată animalele astea ciudate. Parcă ar fi 
inorogi sau heruvimi... E păcat să lase aici cărţi atât de 
preţioase... 

Acum, că Valeria nu mai era în camera asta, Şurik a 
observat brusc cât de multe lucruri de un prost-gust tipic mic- 
burghez se află aici: trandafiri, amoraşi, pisicuţe, o miniatură de 
Tanagra falsă. Era gustul răposatei Beata, care i se potrivea 
într-un fel şi Valeriei. Acum, în lipsa ei, camera înţesată cu 
mobilă, încărcată cu o mulţime de lucruri inutile şi lipsite de 
sens i s-a părut lui Şurik de-a dreptul dezagreabilă, i-a venit să 
iasă cât mai repede la aer, să plece departe de lucrurile astea 
vulgare, de praful ăsta... Păcat numai de cărţi. 

„Ce bine totuşi că nu mai trebuie să mă întorc aici 
niciodată!" şi-a zis Şurik şi numaidecât a rămas interzis: „Cum 
am putut gândi una ca asta... Sărmana Valeria... Scumpa 
Valeria... Curajoasa Valeria..." 

„Sunt vinovat, sunt vinovat", şi-a spus copleşit de tristeţe. 
„Şi atunci, în ajunul plecării la spital, ar fi vrut — nu-i aşa? —să 
rămân cu ea, dar n-am putut... Mamei îi veneau prietenele în 
vizită, mă rugase să-i cumpăr ceva pentru masă şi să vin 
devreme... Şi uite aşa, nu m-am culcat sub cuvertura ei cu 
colţul ridicat, ea s-a întristat, deşi n-a spus nimic... Dar eu am 


302 



văzut bine că era tristă... Nu aveam timp..." Umbra vinei îl 
apăsa. „Vinovat, vinovat..." 

Nadia, fata în casă, a plecat cu sacoşa burduşită cu vaze şi 
pisicuţe. Afecţiunea pe care i-o purtase Valeria s-a materializat 
în porţelanuri. 

— Atâţia amar de ani am slujit-o. 

Reuşind cu greu să ridice sacoşa, ea a târât spre uşă 
figurinele lucrate la Copenhaga şi imitaţiile lor ruseşti, vazele 
Duliov şi Galle, farfuriile decorative lucrate în tehnica „biscuit" 
şi un pionier cu un ciobănesc german... Peste douăzeci de ani 
rămăşiţele avuţiei ăsteia vor fi părăduite de nepotul ei ros de 
heroină, iar ultima vânzare îi va aduce moartea... 

Lui Şurik nu-i mai rămăsese altceva de făcut decât s-o 
trezească pe Sonia, s-o scoată din cameră şi să închidă uşa. Nu 
ştia cine altcineva ar mai putea să aibă chei. 

Sonia era culcată pe o parte cu palmele acoperindu-i faţa şi 
gemea în somn. Şurik a strigat-o, dar ea n-a reacţionat. A 
zgâlţâit-o un sfert de oră, a încercat s-o ridice, s-o pună să stea 
pe picioare, dar nu se putea ţine dreaptă, stătea agăţată de el, 
îl înjura în somn şi se opunea chiar zbătându-se puţin. Şurik era 
frânt de oboseală şi voia să plece acasă. A sunat-o pe Vera, i-a 
spus că e într-o situaţie dificilă, că o femeie beată doarme şi că 
el nu poate s-o lase aşa... S-a plimbat prin cameră, a observat 
că lucrurile nu prea erau la locul lor, nu stau cum trebuie şi 
unde trebuie, a mutat din loc un scaun, măsuţa de toaletă, pe 
urmă s-a lăsat păgubaş: persoana pentru care lucrurile trebuiau 
să stea „aşa, şi nu aşa" nu mai exista... Unde mai pui că mâine 
sigilează camera care va rămâne închisă o lună sau cine ştie 
cât timp. Şi testamentul ăsta în care scrie ce cană şi cui... 
Prietenele sunt la curent... Cum o să mai primească ele toate 
astea? Ar trebui făcut ceva azi, dar nu se poate să devastezi 
casa imediat după înmormântare... 

Nu procedase cum trebuie lăsând-o pe Nadia să ia tot cei-a 
fost pe plac. Cu siguranţă că unele dintre vazele luate de Nadia 
erau pentru altcineva... 

Sonia, pe care tot nu reuşea s-o trezească, a sărit brusc în 
picioare şi a început să ţipe. 

—- Ajutor! Ajutor! Vor să ne vopsească! 

I se năzărise ei ceva în somnul ameţit de alcool. Şurik s-a 
bucurat însă văzând-o în picioare, l-a adus mantaua de ploaie şi 
i-a spus: 

— Să plecăm repede! Altfel chiar că ne vopsesc! 


303 



l-a pus cu greu mantaua, a dus-o la lift şi s-a întors să ia 
cele două genţi pline cu cărţi. Acum trebuia să găsească un taxi 
şi s-o ducă acasă. 

— Unde locuieşti? a întrebat Şurik. 

— De ce vrei să ştii? a făcut ea bănuitoare închizând ochii 
pe jumătate. 

Nu-şi stăpânea mişcările feţei care îşi schimba expresia 
necontrolat şi fără nicio noimă de la un moment la altul ca la 
nou-născuţi: gura i se lăţea şi-i pleca într-o parte, ochii i se 
făceau rotunzi, i se încreţea fruntea şi toate astea în acelaşi 
timp. 

— Te duc acasă la tine, a lămurit-o Şurik. 

— Bine, a acceptat Sonia. Numai să nu le spui nimic! 

A izbucnit în râs, şi-a astupat gura cu mâna şi, ridicându-se 
pe vârfuri, i-a şoptit: 

— Strada Zaţepa, numărul unsprezece, corpul trei... 

Două genţi şi o femeie beată care abia reuşea să stea în 
picioare erau o povară destul de serioasă, cu atât mai mult cu 
cât Sonia o ţinea una şi bună să plece undeva, nici ea nu ştia 
unde, dar nu putea să facă nici măcar doi paşi, cădea peste 
genţi, iar el o ridica. Şurik a hotărât să rămână aici unde erau, 
la porţile Nikitski, până va trece un taxi. Peste zece minute s-a 
oprit o maşină şi peste încă douăzeci rătăceau printre curţile de 
pe strada Zaţepa căutând corpul de casă trei de la numărul 
unsprezece. între timp Sonia adormise şi era imposibil să fie 
trezită. După cincisprezece minute, timp în care maşina s-a 
învârtit de câteva ori luând nişte curbe strâmbe printre clădiri şi 
maidane, şoferul i-a lăsat pe Şurik şi pe Sonia în faţa casei cu 
numărul unsprezece şi a plecat. Se apropia miezul nopţii. Şurik 
a dus-o la o bancă din curte, ea s-a prăbuşit imediat într-o rână, 
cu un picior întins pe bancă. Şurik a lăsat genţile lângă ea şi a 
plecat să caute blestematul ăsta de corp cu numărul trei. l-a 
ieşit în cale îngerul salvator, un bătrân cu un căţel mare, jigărit. 

— Da, da, aici a fost corpul trei, baraca era aici dinainte de 
război, au dărâmat-o acum opt ani. Chiar aici a fost, unde 
escuarul mic... 

Lucrurile s-au lămurit, dar situaţia nu a devenit mai puţin 
complicată. 

—Sonia, Sonia, a zgâlţâit-o Şurik pe tânăra adormită, din 
Zaţepa unde v-aţi mutat? Ai uitat? Unde v-aţi mutat din 
Zaţepa? 


304 



Fără să deschidă ochii, ea a răspuns cu voce moale, a 
lehamite: 

— La Beliaevo, doar ştii. 

Şurik a aşezat-o uşurel, în aşa fel încât picioarele să-i stea 
amândouă întinse pe bancă, şi i-a potrivit pantoful care îi 
alunecase. Ea îşi ţinea mâna sub obraz ca un prunc, era 
drăgălaşă ca un copilaş... 

Avea două variante: sau s-o ducă pe Sonia înapoi la Valeria, 
sau s-o ducă acasă la el. Dar cum s-o lase singură în camera 
Valeriei? Nu-i dădea mâna să facă una ca asta, cu atât mai mult 
cu cât puteau să vină să sigileze camera după cum promisese 
miliţianul „amabil". Aşa că a trebuit s-o ducă la el acasă. 

Şi-a blestemat zilele cât a cărat din curte până în stradă 
bagajul incomod la culme — două genţi, dintre care uneia i se 
rupsese mânerul, şi pe Sonia care nu era mult diferită de genţi. 

Când taxiul s-a oprit la trei noaptea în faţa casei lui, Şurik s- 
a simţit aproape fericit. A făcut un ultim efort împingând-o pe 
Sonia în vestibul şi sprijinind-o pentru un moment de perete. 
Verusia a ieşit imediat şi a exclamat: 

— Dumnezeule! 

Sonia a alunecat ajungând pe jos lângă uşă. 

—E beată de-a binelea! a exclamat Vera. 

—lartă-mă, Verusia! Cum era s-o las în stradă? 

Pe urmă Sonia a vomitat, au dus-o la baie să-i dea cu apă 
pe faţă. Sonia plângea, aţipea şi se trezea, l-au dat să bea ceai, 
cafea şi valeriană. în cele din urmă a cerut puţină votcă. Şurik i- 
a dat un păhărel. Ea l-a băut şi a adormit. Vera l-a căinat pe 
Şurik că avea parte de o belea ca asta, i-a propus să cheme 
doctorul, dar el n-a găsit că e potrivit: dacă o duc direct la 
punctul sanitar laolaltă cu beţivii? 

Pe urmă Sonia s-a trezit, a plâns din nou după Valeria, a 
cerut din nou să bea puţin... Pe urmă l-a îmbrăţişat pe Şurik, i-a 
sărutat mâinile, l-a rugat să se aşeze lângă ea... A durat 
vânzoleala asta deşănţată aproape două zile, şi numai a treia zi 
a reuşit Şurik s-o ducă pe femeia asta nu trează de tot, dar 
epuizată de băutură, la Beliaevo, la familia ei... 

O femeie frumoasă, în vârstă, într-o rochie de mătase, a 
primit-o rezervată. Din fundul apartamentului imens a apărut 
un tânăr morocănos, cu aceleaşi sprâncene împreunate ca ale 
celorlalţi din familie, fratele ei judecând după înfăţişare, şi a 
împins-o pe Sonia cu brutalitate. Ea a scos un chiţăit. Femeia I- 
a salutat rece pe Şurik dând din cap şi i-a mulţumit pe limba ei: 


305 



— Ce mai aşteptaţi? Aţi avut ce aţi vrut, acum nu mai staţi 

aici. 

Şurik a ieşit, a chemat liftul şi, în timp ce îl aştepta să vină, 
a auzit în spatele uşii un ţipăt ascuţit, zgomot de obiecte căzute 
şi strigăte de femeie: 

— Să nu dai în ea! Să nu îndrăzneşti! 

„Groaznic! Nu cumva o bate?", i-a trecut prin minte lui Şurik 
şi a apăsat pe sonerie. Uşa s-a deschis imediat şi bărbatul 
sprâncenat s-a îndreptat spre Şurik cu pumnii strânşi: 

— Ce mai vrei? Aţi băut, v-aţi f ...t, ce-ţi mai trebuie acum? 
Hai, valea de aici! 

Şurik a pornit-o în jos pe scări nu pentru că era speriat, ci 
pentru că se simţea vinovat... 

A ieşit în fugă şi a alergat la staţia de autobuz. Acesta 
tocmai întorcea la colţul străzii, a sărit în el din mers, s-a trântit 
pe un scaun — i se făcuse scârbă. 

„Bine că toate astea nu vor avea nicio urmare", a încercat 
el să se liniştească. 

Dar ce să vezi, se înşelase. Peste două luni, când a ieşit de 
la centrul de dezintoxicare, unde o plasase fratele ei, Sonia l-a 
sunat, l-a mulţumit pentru tot ce făcuse pentru ea, a plâns 
amintindu-şi de Valeria şi i-a cerut să-l vadă. El ştia prea bine că 
n-ar trebui s-o întâlnească, dar Sonia a insistat... S-au întâlnit. 

Sonia era convinsă, nu se ştie de ce, că Valeria i-l lăsase ei 
moştenire pe Şurik. Pe lângă sprâncenele împreunate şi 
alcoolismul cu care se lupta, cu succes din când în când, ea 
avea mâini mici cu gheruţe, o fire pătimaşă şi un băiat micuţ 
din prima căsătorie. Şi avea nevoie de Şurik. Ca să 
supravieţuiască, aşa credea ea. 

58 

Nu cu mult timp înainte să împlinească treizeci de ani, Şurik 
a făcut o descoperire neplăcută: într-o dimineaţă, pe când se 
bărbierea în baie, a aruncat o privire în oglindă să se asigure că 
briciul rade egal şi nu rămâne niciun firicel de păr. Şi brusc a 
observat că din oglindă îl urmăreşte un bărbat pe care nu-l 
cunoaşte, nu e chiar aşa de tânăr, e cam botos, i se vede deja a 
doua bărbie, are cearcăne şi pielea îi e uşor încreţită sub ochi. 
S-a îngrozit nerecunoscându-se, s-a simţit străin de tot ce se 
întâmpla cu el în mod obişnuit şi a avut senzaţia tâmpită că 
bărbatul din oglindă e o fiinţă care nu depinde de el, iar el, 


306 



Şurik, cel care se bărbiereşte, e imaginea lui reflectată. A gonit 
vrăjitoria asta, dar nu s-a mai regăsit pe el, cel dinainte. 

A suportat aproape ca o femeie descoperirea înfăţişării lui 
celei noi. Treizeci de ani — şi ce face el? Muncă de rutină, 
mereu unul şi acelaşi lucru, traduceri tehnice şi ştiinţifice, griji 
pentru mama şi alte obligaţii, o droaie de alte sarcini pe care nu 
el şi le luase, ci îi fuseseră puse în cârcă de alţii: Matilda... 
Svetlana... Valeria... Maria... Sonia... De altfel, Maria plecase, 
Valeria murise... Ca să fie sincer, le ducea lipsa. Dar era 
convins, şi asta îl plictisea la culme, că o să apară şi alţii care o 
să depindă de el şi că niciodată nu o să aibă viaţa lui proprie 
aşa cum arejenia, cum are Ghiia. 

Dar ce vrea să însemne viaţă proprie?Să vrei ceva, să obţii 
ceva... în ce-l priveşte, dacă ar face o socoteală rotundă, el nu 
obţinuse nimic. Dar a vrut ceva anume? Nu, şi-a răspuns el la 
întrebarea nemiloasă, nu a vrut nimic. Jenka Rosenzweig a vrut 
— şi-a susţinut disertaţia, s-a însurat, a divorţat, s-a mai însurat 
o dată. Are doi copii... Cu toate astea n-a ieşit nimic bun: 
Allocika e nefericită, la şase dimineaţa biberoanele cu lapte, 
muncă în fiecare zi — ceva în legătură cu lacuri şi vopsele — de 
la opt la cinci, toată săptămâna sub comanda Innei Vasilievna, 
iar duminică, vizita la Katia fulgerat de privirile de martiră ale 
Allocikăi abandonate. 

în schimb Ghiia, băiat de ispravă, bravo lui! A ajuns 
antrenor cunoscut aproape în toată lumea, merge prin toată 
Uniunea Sovietică la întrecerile pentru tineret, a fost chiar şi în 
Ungaria. Fetele frumoase roiesc în jurul lui. O ţine într-o veselie 
Ghiia ăsta. Dar s-a îngrăşat şi el, bea mult deşi e antrenor... Are 
însă o viaţă foarte agitată... Şurik şi-a dat seama numaidecât că 
nu îl văzuse de mult pe Ghiia, iar pe Jenia nu-l mai întâlnise de 
aproape un an. Alţi prieteni în afară de ăştia doi nu îşi mai 
făcuse. în schimb avea o mulţime de prietene prin toate 
redacţiile. 

Vine ziua de naştere, împlineşte treizeci de ani, mama îl va 
întreba cum s-o sărbătorească... O să-i cheme acasă pe Jenia şi 
pe Ghiia, o s-o cheme în silă şi pe Svetlana. L-au trecut fiorii la 
gândul ăsta. Dacă vine Sonia, Svetlana o să-i scoată ochii şi o 
să se arunce pe fereastră, iar Sonia o să se îmbete şi o să cadă 
iar în patima beţiei... Cum se întâmplase atunci, la parastasul 
Valeriei... 

Ar fi mai bine să cheme la ziua lui de naştere numai bărbaţi. 
Şi nu acasă, ci la restaurant. La Aragvi de exemplu... Sonia n-o 


307 



să-şi amintească de ziua lui de naştere. Dar cum să scape de 
Svetlana? 

Svetlana era coşmarul vieţii lui. Nu putea ascunde nimic de 
ea. îşi băga nasul peste tot, voia să ştie totul, îi urmărea fiecare 
pas... şi-l ameninţa mereu că se sinucide. De când se 
cunoşteau, avusese trei tentative de sinucidere fără să mai 
pună la socoteală câteva mici încercări mai degrabă decorative 
când o lua înspre fereastră să-l ţină pe Şurik în formă, să nu 
cumva să se moleşească... 

„O să-i spun că-mi sărbătoresc ziua în compania bărbaţilor", 
s-a decis Şurik şi imediat şi-a imaginat cum, ieşind din 
restaurant, o să vadă silueta plăpândă a Svetlanei care se 
plimbă pe trotuar. Nu se apropie, se mulţumeşte doar să-i 
privească atent pe el şi pe prietenii lui, întoarce capul şi trece 
pe lângă ei... 

între timp Vera s-a ocupat să născocească un cadou care să 
fie şi elegant şi vrednic de ţinut minte. A găsit la anticariat un 
minunat album de fotografii cu încuietoare de metal. Era 
îmbrăcat în piele de culoare albastru-închis albumul ăsta mic... 
Dar ceva îi spunea că nu e de ajuns. S-a gândit bine şi a 
comandat croitoresei de la atelierul teatrului o rochie albastru- 
închis. O rochie foarte simplă, nu avea nimic deosebit, în 
schimb manşetele şi gulerul o să aibă o garnitură îngustă, fină, 
din piele de culoare albastră închis. Exact de culoarea 
albumului. Şi clenciul care era? Rochia să fie lucrată fără cusur. 
Fireşte că Vera nu i-a spus nimic lui Şurik despre album. A 
adunat şi a lipit fotografiile lui de când se născuse şi până în 
momentul de faţă. Şi-a făcut-o numai în lipsa lui. în schimb cu 
rochia, Şurik a păţit-o: a condus-o de trei ori la atelierul de 
croitorie şi de două ori la teatrul de pe Taganka unde 
croitoreasa-şefă îi promisese o bucăţică de piele de culoare 
albastru-închis... 

Era clar că, după asemenea pregătiri, Şurik o să fie nevoit 
să-şi serbeze ziua de naştere mai întâi acasă, o să facă asta 
pentru mama: o s-o roage pe Irina Vladimirovna să facă toate 
pregătirile, o să le invite pe cele două prietene ale mamei care 
vin de obicei la ziua ei de naştere, o să invite perechea de 
armeni bătrâni care cumpăraseră apartamentul răposatului 
Marmeladă, înlocuind cu purtarea lor amabilă prietenia de 
altădată. Şi, bineînţeles, o să invite două foste eleve ale Verei 
care continuau să-i dea târcoale. Ar trebui adăugată şi Svetlana 


308 



pentru ca tabloul să fie complet... Iar Sonia n-o să vină, o să 
uite. Iar a doua zi la restaurant cu băieţii... 

Aşa după cum îşi orânduise treburile în ultimii ani, Irina 
Vladimirovna petrecea la Moscova luna septembrie, punea aici 
treaba pe roate în ce priveşte gospodăria şi pleca la ea acasă 
când se lăsa gerul. Acolo avea încălzire cu apă caldă şi, pentru 
că dusese o viaţă plină de lipsuri şi trecuse prin experienţe de 
tot felul, când venea vorba de ţevi, intra în panică şi-i era mai 
tare frică de ele decât de Judecata de Apoi... 

Irina a petrecut săptămâna dinaintea aniversării lui Şurik 
într-o stare euforică: generozitatea ei, strivită de mizeria 
epuizantă a vieţii de zi cu zi, a înflorit acum în toată 
splendoarea. Şurik era cel care administra banii în casă şi-i 
dădea Irinei pentru cumpărături atât cât era nevoie, fără 
restricţii. Dar ce să vezi, nevoile unuia care o scosese greu la 
capăt cu viaţa, numărându-şi fiecare copeică, au crescut acum 
de mii de ori: pleca dimineaţa devreme şi se întorcea când se 
închideau magazinele târând după ea sacoşele burduşite. Nu 
erau ani de belşug, alimentele „se băgau" când şi când la 
vânzare, se făceau cozi uriaşe, dar dacă aveai ceva deprinderi 
de vânător şi stăteai la pândă, te puteai alege cu o groază 
merinde. După moartea Valeriei, comenzile de produse speciale 
luaseră sfârşit. Dar se vede treaba că Irina avea şi ea talent de 
vânător la pândă... Văzând Vera tot dezmăţul ăsta alimentar, a 
întrebat timid de ce aşa de multă mâncare. 

—Treizeci de ani, asta-i o vârstă! a declarat Irina ridicându- 
şi semeaţă capul. 

Nimeni n-a vociferat. Şurik a schimbat o privire cu Vera, au 
înţeles amândoi că e vorba de sărbătoarea ei personală, de 
rolul ei important în această afacere. 

Sărbătoarea modestă şi liniştită în familie ameninţa să se 
transformeîntr-unospăţ de proporţii... Irina se pregătea să-şi 
trăiască momentul ei de glorie. Vera nu se simţea prea bine, îi 
crescuse tensiunea şi, în ajunul sărbătorii, a stat lungită în pat, 
în camera ei, cu uşa închisă. Şurik a aşezat mesele în camera 
mare, Irina a scos vesela de care nu se atinseseră de la 
moartea Elizavetei Ivanovna: teancuri de farfurii de trei 
dimensiuni, salatiere, boluri, sosiere şi un platou imens care era 
destinat, pare-se, unui porc mistreţ... 

Trebuia s-o trimit la ea, la Maloiaroslaveţ", îşi făcea 
reproşuri Şurik cu întârziere. Slab şi influenţabil, era incapabil 


309 



să gestioneze evenimentele domestice. Dar acum nu mai avea 
încotro. S-a pregătit să treacă şi prin încercarea asta. 

S-au adunat mai mulţi oaspeţi decât fuseseră prevăzuţi. în 
chip de surpriză, şi-au făcut apariţia Alia cu Katia. Se pare că 
Alia nutrea în secret gândul să-l întâlnească din întâmplare pe 
Jenia: nu-şi pierduse speranţa că se va întoarce la ea. Totuşi 
asta n-o împiedica să se folosească din când în când de ajutorul 
lui Şurik, oricare era acela... 

Katia grăsună şi neîndemânatică, cu cei doi dinţi de sus 
lipsă, i-a zgândărit Verei amintirile despre Maria. A aşezat-o pe 
fetiţă lângă ea. Fetiţa era simpatică, dar nu putea fi comparată 
cu Maria: nici urmă de veselie luminoasă, nici urmă de graţie 
strălucitoare, nu era decât o mică bucată de carne durdulie. De 
partea cealaltă a Verei stătea Şurik. Lângă Şurik stătea 
Svetlana îmbrăcată într-o bluză albă, cu un aer când smerit, 
când lacom, gata să-şi sfâşie prada. 

De când plecaseră Lena şi Maria, Vera se răsfăţa cu gândul 
să-l vadă pe Şurik însurat. Nu avea nimic împotriva Svetlanei: 
sigur că fata are un fel de a fi original, dar e o fată rezervată, 
educată, o croitoreasă bună. Şi-l iubeşte pe Şurik. 

Ei ar putea avea o fetiţă... Bineînţeles că pe Maria n-o poate 
înlocui nimeni, dar de bine, de rău, ar avea lângă ea o fiinţă 
dragă... Ciudat lucru, de fiecare dată când Vera aducea vorba 
despre asta, Şurik o strângea în braţe, o săruta în creştetul 
capului şi-i şoptea la ureche: 

— Verusia! Nici să nu te gândeşti! M-aş însura numai cu 
tine. Dar o a doua ca tine nu există! 

Masa îţi lua ochii. Mâncarea strălucea de parcă era dată cu 
lac, arăta puţin a recuzită de teatru. Pe un platou întins stătea 
un nisetru nu prea mare care ameninţa să-şi ridice capul. 
Prepeliţele cumpărate la magazinul Darurile naturii aveau 
sclipiri de armă de metal. Straturi peste straturi de salată 
umflate, patru boluri cu icre — doi ochi negri şi doi ochi roşii 
erau aţintiţi asupra oaspeţilor. Şi multe altele... Oaspeţii s-au 
aşezat în tăcere şi au rămas încremeniţi la locul lor. Singură 
Irina Vladimirovna îşi agita mâinile ca un epileptic deasupra 
mesei îndreptând câte ceva şi făcând ultimele retuşuri. S-a 
oprit şi ea în sfârşit şi a rămas încremenită. în acel moment, 
simţind cu flerul lui de caucazian că pauza ameninţă să se 
prelungească la nesfârşit, s-a ridicat Arik, vecinul, cu paharul în 
mână şi a declarat solemn: 

—Să umplem deci paharele! 


310 



La masă erau doi bărbaţi, Arik şi sărbătoritul. 

—Şampanie! Şampanie! a declamat Irina Vladimirovna cu 
glas tânguitor. 

I se păruse că unul dintre invitaţi nu a luat sticla care 
trebuia. Au turnat şampanie în pahare cu picior înalt. Au intrat 
timid cu lingurile în straturile rotunde de salată şi au făcut 
harcea-parcea aranjamentul lor desăvârşit... 

Arik, moale ca un urs de pluş şi pătrat ca un camion cu 
benă, stătea în picioare cu paharul subţirel în mâna acoperită 
de păr până şi pe degete. 

— Dragi tovarăşi! a declamat el cu voce de diacon. Să 
ridicăm paharul în cinstea dragului nostru Şurik care a atins azi 
vârsta de treizeci de ani... 

Şurik a schimbat o privire cu mama, era vorba aici de un 
întreg dialog fără cuvinte: trebuie să trecem şi prin asta... 
nimeni n-are vreo vină... mereu aceeaşi poveste... ce bine ar fi 
fost să petrecem seara în doi... iartă-mă, mamocika, am fost un 
idiot că m-am lăsat târât în horă de Irina Vladimirovna... nici 
vorbă dragule, e greşeala mea, eu trebuia să-i spun, până aici 
cu dezmăţul... acum n-avem încotro, trebuie să suportăm... cine 
l-a chemat pe Arik ăsta... a fost o întâmplare, pur şi simplu o 
întâmplare... iartă-mă, te rog... 

Arik a vorbit mult şi la nimereală, a început cu Şurik şi a 
terminat cu construirea unui viitor luminos... Blestemat mai era 
apartamentul ăsta: la început locuise aici bolşevicul evreu, 
neînfricatul Marmeladă, acum s-a instalat armeanul ăsta... 

Au ciocnit, în sfârşit, paharele, s-au aşezat şi s-au pus pe 
mestecat. 

Toţi făceau mari eforturi: Katia să se poarte frumos, să nu-i 
cadă bucăţelele şi să nu facă zgomot cu furculiţa, Şurik să facă 
în aşa fel ca toată lumea să se simtă bine şi farfuriile să nu 
rămână goale, Svetlana să rămână pe locul ei lângă Şurik şi s-o 
facă atât de evident, încât să înţeleagă toţi că ei doi sunt în 
relaţii foarte apropiate. Şi nu era deloc întâmplător că îşi 
pusese bluza albă: albul dă senzaţia de proaspăt, dar o şi 
scoate în evidenţă, atrage privirile... Vera îşi pusese şervetul pe 
genunchi şi se străduia să nu-şi murdărească rochia cu 
mâncare. De altfel, nici nu se atinsese de mâncare... 

-Să-ţi pun ceva în farfurie? a întrebat-o Şurik în şoaptă 
aplecându-se spre ea. 

— Doamne fereşte! Mi se face greaţă numai când mă uit la 
mâncarea asta, a zâmbit dulce Vera. 


311 



— Eşti prea de tot. Tot ce-i aici e foarte gustos. Poate vrei 
puţină salată? a adăugat Şurik întinzând mâna spre salatieră. 

— Pentru nimic în lume, i-a şoptit Vera. 

A zâmbit în modul cel mai artistic cu putinţă: cu bărbia 
lăsată în jos, cu ochii îndreptaţi în sus, spre cer... 

Irina Vladimirovna era în culmea fericirii: pentru prima oară 
în viaţă a avut ocazia să se desfăşoare în voie. A gătit toate 
felurile de mâncare pe care ştia să le facă, toate câte le visase 
în anii în care nu avea ce mânca sau mânca te miri ce sau mai 
nimic: gâscă umplută cu varză aşa cum o făcea bunica ei, 
plăcinte în patru colţuri, o turtă cu patru ingrediente, pate de 
peşte... Şi i-a ieşit totul ca la carte. în plus, a apucat să 
mănânce unt cu icre negre de care nu avusese voie să se 
atingă în copilărie pentru că era prea mică, iar mai târziu, când 
se făcuse mare, nu mai avusese ocazia să vadă alimentul ăsta 
miraculos... 

Oaspeţii nu se simţeau deloc fericiţi, ba, dimpotrivă, erau 
nemulţumiţi din diverse motive. în special cele două prietene 
de-o viaţă ale Verei, Kira şi Nila. Se certaseră de curând şi 
fiecare din ele a fost sigură că n-o va întâlni pe cealaltă la 
sărbătoare. Dar nu numai atât. Vera, ştiind foarte bine că sunt 
certate, le invitase pe amândouă şi avusese nedelicateţea să le 
aşeze la masă una lângă alta, iar acum stăteau uitându-se 
fiecare în altă parte, neavând nici chef să converseze, nici poftă 
de mâncare. 

Arik şi Zira, vecinii armeni, erau şi ei proaspăt certaţi. Se 
întâmplase chiar înainte să iasă pe uşă: Zira îşi pusese pe ea ce 
avea mai bun, Arik, examinând-o critic, îi spusese că, îmbrăcată 
în rochia aia, locul ei e la bazarul din Erevan, Zira începuse să 
plângă, îşi scosese rochia şi refuzase să mai iasă. Lui Arik îi 
trebuise ceva timp s-o înduplece şi s-o consoleze, ştiind prea 
bine că o să plătească scump o bucată de vreme pentru 
observaţia imprudentă. Cât despre Allocika, ea era dezamăgită 
că Jenia nu venise. Dintre cele trei eleve ale Verei de la cercul 
de teatru, invitate şi ele, una era îndrăgostită de Şurik încă din 
clasa a cincea şi, în prezent, era studentă la institut. Stătea 
vizavi de Şurik, trecând prin toate emoţiile iubirii neîmpărtăşite, 
reînviate acum. A doua, o fată de cincisprezece ani, nu era 
deloc îndrăgostită de Şurik, dimpotrivă, era îndrăgostită de 
Vera Aleksandrovna şi era geloasă pe toată lumea. A treia, una 
dintre cele mai vechi eleve ale Verei, era preocupată că nu 


312 



simte starea aceea de indispoziţie pe care o au femeile la o 
dată fixă din lună şi că treaba asta ar putea avea urmări 
groaznice... îi era greaţă, numai de mâncare nu-i ardea ei 
acum. 

Cât timp Irina Vladimirovna s-a agitat preventiv simţind că 
are aripi şi că zboară, totul a fost în ordine, dar când şi-a dat 
seama ce disproporţie uriaşă e între cantităţile enorme de 
mâncare şi capacitatea mesenilor să le înghită pe toate, a 
plecat la bucătărie să plângă în hohote. Din acel moment, Şurik 
şi Vera au fost nevoiţi să facă cu schimbul ca să încerce să-i 
stăvilească Irinei criza de plâns dezlănţuit. 

între timp, Arik s-a dezlănţuit de parcă mâncase jar. Una- 
două ridica paharul înspre tavan şi ţinea toasturi. S-a băut 
pentru mama, pentru răposatul tata, pentru bunica şi pentru 
toţi moşii şi strămoşii, pentru cerul şi pământul ăsta, pentru 
prietenia între popoare şi, încă o dată, pentru viitorul luminos. 
Prietenele Verei se tăvăleau pe jos de râs şi au căzut la pace cu 
ocazia asta. 

Aperitivele au fost înlocuite cu mâncărurile calde. A venit 
acum rândul Svetlanei, întrucât Irina Vladimirovna abandonase 
lupta şi îşi aduna puterile să fie în formă pentru desert, atunci 
când oaspeţii, buimaci de somn, abia dacă şi-or mai putea 
mişca mâinile şi gura ca într-un film mut prezentat cu 
încetinitorul. Oaspeţii au mâncat prăjiturile, au băut ceaiul şi au 
început să se târască încet spre ieşire, ţinându-se de burtă. 
Svetlana a observat imediat că Şurik dispăruse. Ieşise să le 
conducă pe Alia şi Katia, dar se mulţumise să-i şoptească 
despre asta numai mamei. Pe Svetlana n-o pusese în temă, în 
parte, din cauză că intenţiona să le urce într-un taxi şi să se 
întoarcă imediat, în parte, pentru că, stors de puteri cum era, 
depusese armele şi-i scăzuse vigilenţa: de atâţia ani de când 
exista legătura asta între ei, ştia prea bine ce periculos e să-i 
dea un motiv să-şi facă sânge rău... 

Katia aţipise, aşa că Şurik a dus-o în braţe. Când au reuşit 
să oprească un taxi, Katia dormea dusă, dar când a încercat s-o 
mute în braţele mamei, fetiţa s-a prins cu mâinile de gâtul lui şi 
a început să plângă: 

—Pleci şi ne laşi? Mam, şi el ne lasă... Nu pleca, Şurik... 

Şurik s-a suit în taxi. Katia, ţinându-şi capul pe umărul lui, a 
adormit instantaneu. 

— îţi dai seama ce traumă e asta pentru un copil? a 
murmurat Alia, punându-şi mâna pe celălalt umăr al lui Şurik. 


313 



Şurik îşi dădea prea bine seama. înţelegea de asemenea că 
nu e o singură traumă, ci două... S-a uitat la ceas, era zece şi 
un sfert, avea timp destul să se întoarcă la oaspeţi. Important 
era să-i telefoneze imediat mamei. 

Cum a intrat în fostul cuibuşor conjugal al lui Jenia 
Rosenzweig şi i-a pus-o Allocikăi în braţe pe Katia, s-a repezit la 
telefon: 

— Mamocika, a trebuit să le conduc pe Alia şi pe Katia 
acasă. Nu stau mult, mă întorc repede. 

Vera s-a arătat nemulţumită, l-a spus în şoaptă să vină cât 
mai repede pentru că Irina a făcut o criză de isterie: a rămas 
atât de multă mâncare, încât nu intră în frigider, iar ea face 
acum socoteala cât a cheltuit şi cât a rămas cu totul ca să 
plătească diferenţa în rate... 

— Vino cât poţi de repede, te implor, nu mai rezist! a şoptit 
Vera pe un ton dramatic. 

A apărut Allocika cu părul desfăcut, îmbrăcată în ceva roz, 
transparent. Katia era dezbrăcată şi dormea. Alia i-a 
demonstrat că e pregătită să fie consolată. S-a apropiat de el, 
şi-a pus mâinile pe umerii lui şi l-a privit întrebător: 

— Crezi că el nu mă mai iubeşte deloc? 

Şurik i-a mângâiat părul ondulat. Lucrul ăsta nu avea prea 
mare importanţă pentru el, totuşi i-a provocat o oarecare 
iritare: ea dorea să-şi verse focul. El se grăbea să ajungă acasă. 
S-a ridicat să plece. Allocika a început să plângă. S-a întors 
către ea: 

— Am musafiri acasă. 

— De ce-s aşa de nefericită... s-a smiorcăit ea. 

El a bâjbâit la butonieră, a desfăcut nasturele. Şi-a făcut 
treaba în tăcere, în timp ce Allocika continua să bâiguie: 

— De ce-i aşa? De ce? Eşti de o sută de ori mai bun ca 
bărbat decât el, şi Katia ţine la tine... De ce am nevoie numai 
de Jenia? De ce? 

întrebarea asta nu avea nevoie de răspuns. 

„Năroadă mică, toate aveţi nevoie numai de..." 

Oaspeţii au plecat fără să mănânce nici măcar jumătate din 
mâncarea pregătită. Svetlana îşi pusese şorţul de bucătărie şi 
spăla vasele cu resemnare demnă. Irina Vladimirovna plângea 
în hohote în camera Verei, în timp ce aceasta o consola moale, 
aşteptând să vină Şurik şi să preia el toată suferinţa. 

— Irişa, nu te înţeleg. De ce te omori atât? Mâncarea a fost 
minunată... 


314 



—Da' banii irosiţi? Ştii cât a costat? O groază de bani! Uite, 
am socotit. 

Irina a scotocit cu mâinile tremurânde în buzunarele 
şorţului. 

— Uite! 

A vârât în mâna Verei o listă pe care se aliniau coloane de 
cifre strâmbe. 

— E cât patru pensii de-ale mele! Şi câtă mâncare a rămas! 
Am calculat prost! N-am ştiut niciodată să calculez! Şi a rămas 
mai mult de jumătate... 

— E perfect! Avem ce să mâncăm o săptămână! 

— Vă plătesc pagubele! a spus Irina bocind. O să vă 
plătesc... 

—Linişteşte-te, Irişa! Te rog... Ce importanţă are? Şurik a 
împlinit treizeci de ani şi în niciun restaurant nu ne-ar fi dat 
mâncare mai bună decât aceea pe care ne-ai pregătit-o tu. 

Soneria a întrerupt scena furtunoasă. Irina s-a dus să 
deschidă ştergându-şi faţa cu colţul şorţului. în pragul uşii 
stătea o femeie tânără cu un buchet mare de flori în mână. Era 
Sonia, care găsise în sfârşit adresa lui Şurik. 

— Bună seara, am venit să-l văd pe Şurik. 

—Verocika! E pentru Şurik! a strigat Irina Vladimirovna. 

Prinsese curaj la venirea noii invitate, care ar putea să 
înghită o parte din mâncarea rămasă. 

— Intraţi, intraţi! Imediat o să apară şi el! 

Şi a plecat la bucătărie să vadă din nou ce anume să 
servească. 

— Svetocika! Uite încă un oaspete întârziat, dă-i o farfurie! 
Nişte plăcintă, pateu, nişte sălăţică te rog! la uite cat a mai 
rămas! 

Svetlana a examinat-o pe nou-venită, şi tot tabloul vieţii a 
devenit îngrozitor de clar: deci în viaţa lui Şurik există o femeie 
care ei îi scăpase, şi era genul de femeie de care îi fusese 
întotdeauna teamă, rumenă în obraji, cu sprâncene negre, 
pieptoasă, vulgară de să-ţi vină greaţă... 

Irina Vladimirovna a alergat după Vera să-i spună despre 
nou-venită. Svetlana o examina cu privirea goală sorbindu-i 
toate culorile crude ale feţei — alb, roz, negru... Şi ce rochie 
groaznic de mov... 

„la uite la ea! Vrea să mă fotografieze. Ce putoare!”, şi-a 
spus Sonia şi i-a zâmbit obraznic, în bătaie de joc. 


315 



Svetlana şi-a scos cu mişcări încete şorţul, şi-a şters mâinile 
subţiri cu prosopul de la bucătărie şi a ieşit din apartament fără 
să-şi ia rămas-bun. S-a sfârşit. Asta a pus capac la toate. 
Trebuia să se convingă o dată pentru totdeauna. Ca să nu aibă 
niciun fel de dubii... 

Şurik a sosit la douăsprezece şi jumătate. La ora aceea 
Sonia plecase şi ea. Stătuse în apartamentul lui Şurik 
cincisprezece minute. Scormonise puţin în salată, refuzase 
vinul. Nu numai că nu-l găsise pe Şurik acasă, dar, în plus, i se 
păruse că mama lui Şurik o cunoaşte. Şi ghicise imediat când şi 
în ce împrejurări o văzuse: după înmormântarea Valeriei, când 
se apucase iar de băut. Bineînţeles că Sonia nu-şi amintea nici 
de apartament, nici de Vera Aleksandrovna. Dar bătrâna asta 
uscăţivă, cu părul alb, în rochia de culoare albastru-închis îi 
spusese pe nume... Da, venise degeaba. Vizita surpriză nu-i 
reuşise. 

După ce s-a întors, Şurik a consolat-o puţin pe Irina 
Vladimirovna, pe urmă i-au dat un sedativ şi au trimis-o la 
culcare. 

Mama şi fiul au mai rămas puţin în bucătărie: erau 
mulţumiţi unul de altul, faptul că se înţelegeau aşa de bine le 
încălzea inima. La început Vera l-a mustrat puţin că îşi părăsise 
musafirii, i-a povestit de vizita Soniei, apoi, jucându-se cu 
degetele uşoare prin buclele rărite ale lui Şurik, a oftat: 

— Ah, dragul meu băiat! Gândeşte-te numai, ai treizeci de 
ani. Aproape că nu-mi mai aduc aminte de vremea când nu erai 
pe lumea asta. De mult mă gândesc că ar fi timpul să te însori. 
Aş putea să fiu o bunică bună, nu-i aşa? a încercat ea să facă 
puţină paradă. E adevărat că în curând fac optzeci de ani, dar... 
Mi-ar plăcea să-mi văd nepoţica. Sau nepoţelul... Svetlana e o 
fată de nădejde, vrednică de stimă... De altfel, nu duci lipsă de 
fete, nu-i aşa? 

Şurik a tresărit: e clar, Verusia n-a înţeles nimic din viaţă. 
Bunica Elizaveta Ivanovna şi-ar fi dat seama de mult ce nebună 
e creatura asta de care e obligat să aibă grijă atâţia ani de zile. 
Iar Verusia e o sfântă, nu vede nimic din ce se întâmplă în jurul 
ei în afară de artă, teatru, muzică... L-a cuprins ca de obicei 
duioşia, i-a sărutat mâna, a mângâiat-o pe tâmple. 

— Hai, du-te şi te culcă. Mă culc şi eu... 

Vera i-a dat sărutul de seară. Şurik s-a dus la el în cameră şi 
s-a aşezat la maşina de scris. Trebuia să termine până mâine 
trei referate. 


316 



Soneria telefonului l-a întrerupt de la lucru. 

„E precis Svetlana. Mă controlează", s-a gândit el fără 
niciun fel de emoţie. Era obişnuit. Dar o altă voce, o voce 
sonoră şi clară se auzea strigând printre paraziţi şi alte voci 
străine, înăbuşite: 

— Şurik! Salut! 

A recunoscut imediat vocea. Urechile au recunoscut-o 
înainte să-i ajungă la creier, şi inima a recunoscut-o... Şi a 
explodat de bucurie: 

— Lilka! Tu? Nu m-ai uitat? Ţi-ai adus aminte de mine? 

Ea a izbucnit în râs şi râsul ei era acelaşi: unic, spasmodic 
ca plânsul, întrerupt de câte un gâlgâit şi stingându-se din lipsă 
de aer. 

— Dacă-mi amintesc? Mi-au ieşit din cap toate în afară de 
tine. Pe cuvânt de onoare, nu-mi amintesc nimic, de nicio 
persoană, de tine îmi amintesc ca de cineva mereu viu! 

— Da' chiar sunt viu! 

Şurik a auzit o nouă explozie de râs. 

—Văd bine că eşti viu, am spus o prostie! Ştii de ce te-am 
sunat? 

— Să mă feliciţi pentru ziua mea de naştere? 

— Asta-i bună, nici n-am ştiut! Te felicit! Treizeci de ani, nu-i 
aşa? Da' ce te întreb eu, sigur că treizeci! Mâine voi fi la 
Moscova. închipuie-ţi! 

— Glumeşti? Mâine? 

— Da. Pentru douăzeci şi patru de ore. Zbor de la Paris la 
Tokio cu escală la Moscova. Nu te-am sunat mai devreme, m- 
am gândit că nu-mi dau viză şi că va trebui să stau închisă într- 
un hotel de tranzit, dar mi-au dat viză. Aşa că aşteaptă-mă 
mâine! 

— Mâine sau azi? a întrebat Şurik zăpăcit. 

— Mâine, mâine... 

Ea i-a dictat numărul cursei, ora sosirii, i-a cerut s-o aştepte 
la aeroport şi a închis telefonul. 

59 

Rănită în mândria ei, Svetlana a ieşit din blocul lui Şurik cu 
gândul să se ducă imediat acasă, să facă o baie şi să înghită 
cele patruzeci de tablete pregătite. Dar s-a răzgândit: ar trebui 
mai întâi să afle ce e cu femeia asta sprâncenată. Svetlana s-a 
postat comod la intrarea în blocul de vizavi. N-a aşteptat mult. 


317 



Sonia a ieşit foarte repede, s-a dus la cabina telefonică, a sunat 
pe cineva, a vorbit un minut, a ieşit din cabină şi s-a îndreptat 
pe jos spre staţia Belorusskaia. N-a luat metroul, ci s-a înfundat 
pe nişte străduţe cu Svetlana pe urmele ei, fără să fie văzută. A 
ajuns la străduţa numită Elektriceskaia, la numărul unsprezece. 
A deschis o uşă de la etajul doi, iar Svetlana a plecat acasă 
ştiind că trebuie să se odihnească puţin înainte să ducă la 
îndeplinire actele de mare răspundere. 

A intrat în cameră. S-a aşezat la masă şi a aprins lampa 
micuţă pe dibuite. Sub masă se afla o mică ascunzătoare, un 
sertar cu o sfoară înnodată în loc de mâner. Cândva bunica 
păstra în el cartelele de alimente şi chitanţele strânse de-o 
viaţă. Acum Svetlana a scos de acolo un carneţel lituanian, 
legat într-o piele pestriţă. Nu era deloc un jurnal intim, nici 
vorbă de însemnări lirice, era strict un jurnal de lucru cu toate 
observaţiile ei, nimic altceva decât date, ore exacte, 
evenimente, pagini întregi acoperite cu litere de-o şchioapă, cu 
coduri secrete, naive de-a dreptul, prin care erau marcate cu 
cerculeţe roşii întâlnirile lor de dragoste (în ultimul an fuseseră 
patru), cu cerculeţe albastre întâlnirile de lucru ale lui Şurik, iar 
cu cerculeţe negre întâlnirile suspecte. în ceea ce priveşte 
vizitele la răposata Valeria, ea le marcase instinctiv cu două 
cercuri, unul negru şi unul albastru. 

Svetlana ţinea jurnalul ăsta de aproape opt ani, dar nu i-a 
trecut niciodată prin minte să-l răsfoiască sau să se uite atent 
la însemnări. 

Carneţelul putea prezenta un interes major pentru medicul 
ei curant. Perioadele de activitate intensă de filaj, când ea îşi 
dedicase multe ore pe zi acestei ocupaţii de mare virtuozitate 
în tehnica urmăririi, alternau cu perioade de relativă 
inactivitate: erau locuri goale în carneţel, ca şi cum Svetlana 
uita de Şurik săptămâni întregi. Locurile goale apăreau de 
obicei imediat după un cerculeţ roşu. Ultimul cerculeţ roşu 
fusese notat cu mai bine de două luni în urmă. 

Acum Svetlana a examinat cu atenţie vechile însemnări. A 
calculat ceva, a confruntat: şi-a dat seama că în toţi anii ăştia 
relaţiile lor cunoscuseră patru momente de foc, când Şurik 
venise la ea regulat o dată pe săptămână. Se întâmplase să 
dureze fie trei luni, fie patru. Şi deodată a sărit ca arsă: trecuse 
în carneţel numai evenimentele care îl priveau pe Şurik şi nu 
notase cele patru tentative de sinucidere din anii ăştia. Dacă le 
notează — ea a desenat cu creionul negru patru cruci groase 


318 



—, se vede clar că el venise regulat s-o vadă exact după 
sinuciderile nereuşite. 

Doamne! Cum nu şi-a dat seama mai devreme? El e de o 
sută de ori mai rău decât nemernicul de Gnezdovski sau decât 
trădătorul ăla de Aslamazian! Pentru că ştie foarte bine că 
sănătatea ei şi chiar viaţa ei depind de el! De ce venise s-o 
vadă numai după ce ea încercase să-şi pună capăt zilelor? Ce 
cruzime! Sau poate că pur şi simplu e nebun şi, ca s-o 
iubească, trebuie să simtă că viaţa ei e în pericol? 

Acum vedea limpede, crucile cu creion negru au făcut-o să 
înţeleagă totul: nu-i va mai da ocazia să facă ce vrea cu viaţa 
ei. A aruncat cât colo carneţelul, s-a ridicat în picioare, s-a dus 
la fereastră, a dat la o parte perdeaua groasă. Camera s-a 
umplut de o lumină albă ca argintul viu. Luna plină stătea chiar 
în dreptul ferestrei aşteptând parcă să se dea la o parte 
perdeaua. Obiectele de metal, care în lumina slabă a lămpii nu 
se vedeau deloc, au început să sclipească: lingura de metal pe 
care înfăşură petalele, un ciocan micuţ de lemn cu două 
capete, un cuţitaş curbat şi altul, preferatul ei, cu o lamă 
triunghiulară bine ascuţită cu care se taie pânza scrobită. 

„Bineînţeles, uite-l, ăsta-i semnul”, şi-a spus Svetlana şi a 
pus cuţitul în geantă. Cuţitul s-a aşezat exact pe fund, ca în 
teaca lui. Carneţelul a rămas pe masă. 

Şurik nu ştia de carneţel, în schimb avea în el un fel de 
mecanism sensibil care înregistra nuanţele din vocea Svetlanei. 
Şirul vorbelor începea să fie împiedicat, se moleşea, cuvintele 
rămâneau suspendate în aer... Mirosea a tentativă nouă de 
sinucidere. Mecanismul ăsta îl informa că e momentul să se 
ducă la Svetlana. Trăgea de timp, amâna de azi pe mâine, pe 
urmă ea îl suna să-i facă un serviciu oarecare, glasul ei suna a 
implorare, ameninţare şi avertisment. Atunci alerga la ea într- 
un suflet, îşi făcea prompt datoria de bărbat, care pentru el era 
floare la ureche. Dar în ziua aceea era foarte ocupat. 

în dimineaţa următoare Svetlana s-a instalat în postul ei de 
observaţie. 

Şurik a ieşit din casă la douăsprezece şi jumătate, a părut 
că merge înspre staţia de autobuz, dar n-a aşteptat autobuzul, 
a făcut semn unei maşini care trecea şi s-a urcat în ea. 

„Fără servietă", a notat Svetlana. „Probabil că s-a dus să-şi 
ia de lucru. înseamnă că se întoarce repede." 

Nu avea pregătit în detaliu niciun fel de plan. Avea numai 
impulsuri puternice. Atât. 


319 



Şurik a plecat la Şeremetievo. O oră şi jumătate s-a plimbat 
prin holul imens, s-a uitat la ecranul mare de unde apăreau şi 
dispăreau numele oraşelor despre care îi venea greu să creadă 
că există în realitate: Cairo, Londra, Geneva. în sfârşit, Paris. 
Aceeaşi himeră ca şi toate celelalte, dar ştia că acolo fusese 
cândva bunica lui. Deci el exista cu adevărat. Şi uite că acum 
de acolo urma să vină Lilia. Chiar aşa, de la Paris. De ce de la 
Paris? Un fir nevăzut lega toate astea, dar Şurik n-a stat să 
descurce iţele: era prea emoţionat şi prea plin de vagi 
aşteptări. Apoi au anunţat că avionul de la Paris a aterizat, iar 
după o pauză scurtă au anunţat în care parte trebuiau aşteptaţi 
pasagerii. Şurik s-a îndreptat spre locul de unde, printr-un 
culoar îmbrăcat în sticlă, ieşeau turiştii francezi. Erau 
întâmpinaţi de ghizii de la Inturist. Pe culoar era o învălmăşeală 
care te lua pe sus, voci care strigau tare în franceză, să-ţi 
spargă timpanele, nu alta. Şurik s-a temut că nu va da de Lilia 
în tumultul ăsta. Sau că n-o va recunoaşte. Şi, în timp ce îşi 
întorcea capul în toate părţile, holbându-şi ochii, cineva l-a tras 
de mânecă. El s-a întors, în faţa lui stătea o femeie micuţă, 
necunoscută, foarte bronzată, cu părul lung, creţ şi înfoiat 
aproape ca al unei africane, l-a apărut un zâmbet de maimuţă 
şi de acolo a ieşit zburând Lilka aşa cum iese fluturele din 
crisalidă. într-o clipă femeia necunoscută a încetat să mai 
existe. 

Lilka s-a săltat puţin şi s-a agăţat de gâtul lui. Era femeia 
cea mai uşoară din lume, aceleaşi oscioare subţirele, aceleaşi 
mâini micuţe. Atingerea ei l-a transportat instantaneu într-o altă 
vreme, în ziua aceea când tot aici, la Şeremetievo, îşi luaseră 
rămas-bun, ultimul, ca la morţi, pentru totdeauna, pentru vecie. 

—Doamne-Dumnezeule, în veci nu te-aş fi recunoscut! 

— Eu te-aş fi recunoscut dintr-o mie, a bălmăjit el. 

Şi s-au apucat să strige cuvinte fără nicio legătură cu ce se 
întâmpla în jurul lor, dar umpleau aerul din preajmă, îi 
schimbau compoziţia şi declanşau un val sonor de amintirivii. 

Taximetrişdi îi sâcâiau, îi întrebau dacă au nevoie de o 
maşină, ei nu auzeau şi continuau să strige cuvintele care îi 
legau bucurându-se unul de celălalt. 

Apoi Şurik a apucat geamantanul şi cutia incomodă cu 
mânerele prost lipite cu scotch. Lilia a încercat s-o apuce de o 
parte ciripind ceva despre nebuna de Tusia, vecina ei, care o 
pusese să târască după ea nenorocita asta de cutie de la 
Ierusalim la Paris, de la Paris la Moscova, şi, slavă Domnului, 


320 



bine că nu trebuie s-o care la Tokio, şi ce prostie a făcut că 
acceptase, dar vecinei îi murise băiatul în armată, era singurul 
ei copil, iar ea o cam luase razna, şade, împleteşte şi desface 
ce-a împletit exact ca Penelopa, îţi vine să plângi când te uiţi la 
ea, culmea e că mânerele se rupseseră când era încă la Lod, la 
aeroportul Ben Gurion, încă de acolo avusese de tras cu 
nenorocita asta de cutie. 

S-au suit în maşină, dar cam aiurea — Lilia în spate cu 
cutia, Şurik în faţă lângă şofer —, şi tot drumul s-a întors spre 
ea şi ceva din figura ei l-a deranjat, dar nu i-a fost clar ce 
anume. Era ceva schimbat, ceva care nu se potrivea cu ea. 

Pe drum au hotărât ca, înainte să ajungă la hotelul 
Ţentralnaia, unde Lilia avea o cameră rezervată, să treacă pe la 
Şurik pentru că Vera Aleksandrovna îşi exprimase dorinţa s-o 
vadă pe Lilia Laskina. 

Lilia a dat din cap că acceptă: 

— Da, da, dar să nu stăm prea mult. Ard de nerăbdare să 
văd casa noastră, să intru în curte, să mă plimb prin centru, şi 
am promis că-i duc blestemata asta de cutie mamei lui Tusia. 

Au ajuns în faţa casei lui Şurik, s-au înţeles să nu dea 
drumul maşinii ca să nu se trambaleze cu lucrurile când sus, 
când jos. Au coborât din taxi, s-au îndreptat spre intrare 
ţinându-se de mână. Şurik avea senzaţia ciudată că trebuie să 
se grăbească, să aibă timp să recupereze în astea douăzeci şi 
patru de ore destinate lor toţi cei doisprezece ani pierduţi. 

Svetlana a văzut de la etajul patru din clădirea de vizavi 
cum Şurik şi fata în fustă lungă, cu cap de negresă, au alergat 
spre intrare. Fata fugea sărind ca o balerină. Svetlana a crezut 
întâi că s-a întors Maria, dar şi-a dat imediat seama că Maria 
era mai înaltă decât coţofana asta. Asta înseamnă o nouă 
femeie, încă una. 

Nenorocire, dezastru, catastrofă totală. Şi nu are nicio 
legătură, bineînţeles, cu ţaţa aia vulgară de ieri cu sprâncenele 
boite cu negru. El are o viaţă dublă. Asta e şi nimic altceva. 
Câtă energie consumată pentru el în zadar, ca şi viaţa ei trăită 
degeaba, ce prostie să se cramponeze de o fantomă de bărbat! 

Dar Svetlana nu lăsa lucrurile făcute pe jumătate. A coborât 
pe jos de la etajul patru, s-a apropiat fără grabă de 
taximetristul care mai aştepta încă în faţa intrării: 

— Nu mă duceţi şi pe mine?.. 

Taximetristul a mormăit fără să-şi ridice ochii din ziar: 

— Nu, sunt ocupat. De aici mă duc la Ţentralnaia. 


321 



Nici măcar nu s-a mirat Svetlana că şoferul i-a răspuns la 
întrebarea pe care ea n-o pusese. A rămas o clipă pe loc, s-a 
gândit şi a plecat la hotelul Ţentralnaia. 

60 

Din strada Gorki au coborât spre Manej, au trecut pe lângă 
universitate, dar n-au intrat înăuntru, s-au plimbat puţin însă 
prin curtea ei la umbra plopilor şi a lui Lomonosov, prin 
mulţimea de studenţi. Lilia şi-a ridicat capul, s-a uitat la cer şi a 
spus: 

—Doamne, ce timp frumos! îmi era uneori dor de iarnă, dar 
am uitat complet cât de frumoasă e aici toamna. E cald cât 
trebuie, ca temperatura corpului sau a laptelui cald, abia muls, 
n-o simţi, e tocmai bună. La noi ba e arşiţă, ba e frig, dar aşa o 
temperatură minunată se pare că nu există nicăieri... 

Au trecut prin faţa casei lui Paşkov şi Lilia s-a oprit uimită: 

— Farmacia! Au distrus farmacia! Da' au distrus tot aici! 
Profesoara mea stătea într-o casă cu două etaje exact pe locul 
ăsta... 

O parte din cvartal, aceea din spatele vechilor birouri ale lui 
Kalinin, fusese transformată în scuar. Fusese lărgit drumul care 
pornea de la podul Kamennîi spre Manej. Liliei îi venea să 
plângă, îi părea rău nu atât pentru casele distruse, cât pentru 
ea, pentru amintirile ei, simţea dureros că era frustrată de 
ceva. Tot ce era reţinut o dată pentru totdeauna de memorie 
într-o formă unitară şi se afla undeva, acolo, în amintirile ei 
trebuia acum corectat conform unei realităţi noi şi fixat ca o 
imagine proaspătă. 

De la Muzeul Puşkin până la staţia de metrou 
Kropotkinskaia totul era ca înainte, dar uite că fuseseră smulse 
din rădăcini căsuţele micuţe, neînsemnate, care se înghesuiau 
în spaţiul lor mic, dar intim, între străzile Kropotkinskaia şi 
Metrostroevskaia, şi pe locul lor stătea un erou din fier care se 
potrivea locului ca nuca-n perete. 

— Ăsta cine-i? 

— Engels. 

— Ciudat. Măcar să-l fi pus pe Kropotkin... 

Ţinându-se de mână, au luat-o pe strada Kropotkinskaia pe 
lângă Casa oamenilor de ştiinţă, unde Lilia, copil fiind, 
frecventase pe rând toate cercurile pentru copii, inclusiv cercul 
de teatru, apoi au trecut pe lângă cazarma pompierilor, pe 


322 



lângă casa lui Denis Davîdov... A zâmbit puţin dezorientată. 
Aproape totul rămăsese intact pe măsură ce se apropiau de 
casa ei... Au ajuns la casa de pe colţ, acolo unde străduţa 
Cistaia dă în Kropotkinskaia. S-au oprit în faţa intrării şi ea a 
privit ţintă ferestrele care fuseseră cândva ale ei. 

— în apartamentul nostru locuia o bătrânică minunată, Nina 
Nikolaevna. într-o chichineaţă de cameră aproape de bucătărie. 
Era fosta proprietăreasă a apartamentului, o familie foarte 
bogată înainte de revoluţie. Industriaşi sau oameni de afaceri, 
aşa cred, aveau ceva mare în Ural, o fabrică sau cam aşa 
ceva... Am văzut o dată cum s-a oprit aici patriarhul, mergea cu 
două Volgi, una verde şi una neagră, probabil că într-una erau 
oamenii lui de pază. Maşina neagră se opreşte, el coboară, ea îi 
iese în întâmpinare, îi sărută mâna, iar el o binecuvântează, 
pune uite aşa o labă enormă pe pălărioara ei. Şi pleacă. 
Reşedinţa lui e chiar aici, alături. Mă întorc cu ghiozdanul de la 
şcoală, eram o fetiţă cam obraznică, mă apropii de ea ţopăind 
şi o întreb: de unde îl cunoaşteţi, Nina Nikolaevna? Ea îmi 
spune: când era tânăr preot, patriarhul îşi ţinea slujbele la 
biserica de pe moşia noastră... Era clar că nu minţea. Uită-te la 
perdele, la perdelele din camera ei, sunt aceleaşi. Te pomeneşti 
că trăieşte încă. 

Au intrat: mirosul era acelaşi. Ea s-a sprijinit de perete, 
chiar lângă calorifer. Aici era locul unde se sărutau întotdeauna 
înainte ca ea să urce la etajul doi. Şurik i-a luat capul în mâini, i- 
a ridicat părul des, puţin aspru la pipăit ca pâslă şi i-a atins 
urechile clăpăuge. Părul ăsta era de prisos... 

— Urechiuşele, a bâiguit el. De ce ţi le-ai ascuns? De ce ţi-ai 
lăsat părul să-ţi crească? 

Pavilionul urechii era delicat, abia de se simţeau ridicăturile, 
în spatele urechii era un şănţuleţ îngust. A trecut cu degetul 
peste el uluit că are aceeaşi senzaţie tactilă. Lilia a chicotit şi şi- 
a scuturat înfiorată umărul. 

— Mă gâdili, Şurik! 

A ridicat mâna şi i-a ciufulit părul cu duioşie, ca o mamă. 

—Când eram însărcinată cu băiatul, eram sigură, nu ştiu de 
ce, că va semăna cu tine, că va avea părul ca al tău, şi ochii la 
fel. A ieşit însă roşcovan. 

— Ai un băiat? s-a mirat Şurik. 

— Are patru ani. David. Stă la mama acum. Ştii, am de 
făcut un stagiu în Japonia... Lucrez de dimineaţă până noaptea 
târziu. L-am lăsat cu ea... Hai să mergem... 


323 



— în apartamentul tău? 

— Nu. Ar fi prea de tot. Aveam nişte vecini infecţi, numai 
Nina Nikolaevna era drăguţă. Şi, una peste alta, ar fi prea 
tristuţ. Hai mai bine să ne plimbăm. Aşa, pur şi simplu. Grozav 
îmi mai place! Nici timp n-am prea mult. Mai trebuie să duc şi 
afurisita asta de cutie. Hai la Zamoskvorecie! 

Au ieşit afară din clădire. Pe trotuarul de vizavi se afla 
Svetlana, avea faţa palidă, era foarte concentrată. îi urmărise 
de departe, încă de la hotel, unde ajunsese înaintea lor. 

Şurik i-a întâlnit ochii. Ea s-a întors şi a rămas cu nasul la 
perete ca un copil pedepsit. Ce umilinţă înfiorătoare. Groaznic! 
El a văzut-o, a fost prinsă asupra faptului! 

Şurik a rămas locului încremenit. Ştia de mult că e urmărit, 
dar se făcea că nu observă ca să n-o dea în vileag. Dar acum s- 
a înfuriat: uite ce mârşăvie, ce spionaj dezgustător... S-a întors 
însă imediat, a făcut ca şi cum nu s-a întâmplat nimic şi a tras-o 
pe Lilia de mână: 

— Taxi! Taxi! La Zamoskvorecie! 

Când Svetlana s-a întors, Şurik şi coţofana lui nu mai erau 
acolo. 


61 

Se întunecase. Au umblat haihui câteva ceasuri bune prin 
curţi, s-au strecurat printre case ca vai de ele, cu urme lăsate 
de incendii proaspete sau datând din anul 1912. Chiar au 
dansat într-una dintre curţile dosnice, mici cât nişte cutiuţe: 
printr-o fereastră deschisă curgeau valuri de muzică, Lilia a 
făcut o săritură, l-a apucat pe Şurik de mână şi a început să se 
învârtească printre brusturi, pe cioburi de sticlă. 

Noaptea era plină la refuz de viaţă trăită intens şi în văzul 
lumii: în fundul unei curţi, aproape de zidul unei biserici, trei 
tineri zdrenţăroşi au vrut să-i buzunărească puţin, dar Lilia i-a 
luat peste picior, adăugând şi puţină răutate. Tinerii au vrut să 
se împrietenească şi au scos imediat o sticlă de votcă pe care 
au dat-o gata împreună în aceeaşi curte. Apoi au surprins o 
scenă de dragoste într-un chioşc. Nu era propriu-zis o scenă de 
dragoste, era un act sexual însoţit de ţipetele în aceeaşi 
tonalitate ale femeii: 

— Hai, Serioja, încă o dată, hai! 

Nu a apucat bine Lilka să-şi potolească râsul — un râs 
gâfâit, poticnit, cu chelălăituri stridente —, că au şi văzut un 


324 



tânăr beat bătut crunt de trei miliţieni. Au luat-o tăcuţi în partea 
opusă aceleia în care miliţienii îl târau pe tânăr. Au ieşit în 
străduţa Golikovskaia, au dat de o casă minunată cu două etaje 
datând din anii '30 ai secolului nouăsprezece, cu frontonul 
triunghiular şi cu grădiniţă în faţă. Umbra deasă a doi copaci 
uriaşi, sădiţi, probabil, în timp ce se construia casa, ascundea în 
întregime acoperişul şi, din cauza asta, lustra în stil rococo de la 
etajul doi dădea o lumină şi mai veselă, de sărbătoare. în timp 
ce ei admirau casa, din ea a ieşit un bărbat rotofei cu barbă, cu 
picioarele crăcănate şi cu ditamai câinele ciobănesc. Câinele s- 
a pus pe lătrat, gata-gata să se repeadă la Lilia şi la Şurik, iar 
bărbatul le-a cerut politicos să se îndepărteze pentru că dulăul 
e tânăr şi nu ascultă de comenzi, iar el e atât de beat, că e 
puţin probabil să-l poată stăpâni dacă îi vine cheful să-i facă 
bucăţi. 

Vorbea împleticit ca omul beat, dulăul se zbătea mai să se 
arunce în luptă, iar stăpânul se bălăbănea la capătul lesei ca 
balonul la capătul firului de aţă. 

Şurik şi Lilia au bătut în retragere, în timpul ăsta a apărut în 
uşă o femeie frumoasă cu părul blond care a spus fără să ridice 
vocea: 

— Pamir, vino aici! 

Şi dulăul turbat de furie a uitat într-o clipă de datoria lui de 
paznic, s-a făcut mic şi s-a târât aproape pe burtă până la ea 
schelălăind mieros, în timp ce bărbosul, vădit ofensat, o ocăra 
articulând cu greu cuvintele: 

— Eu trăiesc cu tine Zoika, nu Pamir, aşa-i? De ce toţi 
bărbaţii se cară de la tine, ai? Ce ai găsit la ea aşa de grozav, 
Pamir? Doi ochi, două urechi, o p...ă, un c...r. Ce mi-e muiere, ce 
mi-e căţea! 

— Goşa, dă drumul la zgardă! Hai, treceţi încoa'! 

l-a făcut să intre în casă pe cei doi masculi cu un gest de 
stăpână, iar Lilia s-a prăpădit iarăşi de râs: 

— Şurik! Parcă ar fi un film. Ce să mai facă Fellini aici... 
Ascultă, aşa a fost mereu, sau a început abia acum? 

— Ce să înceapă? a întrebat Şurik neînţelegând. 

— Teatrul absurdului, asta-i! 

„S-a mai întâmplat. Am mai trăit ceva asemănător", s-a 
gândit Şurik, dar nu şi-a amintit de franţuzoaica Joelle. 

Şi au pornit-o din nou prin curţi până ce au dat de un loc 
ciudat: în locul unei case demolate se căscase o gaură imensă 
prin care se vedeau cheiul Moscovei, catedralele Kremlinului şi 


325 



clopotniţa lui Ivan cel Mare. S-au aşezat din nou pe bancă în 
faţa unei mese făcute din scânduri, locul preferat al jucătorilor 
de domino. El o strângea în braţe cuprins de duioşie, dar era o 
duioşie hibridă, alcătuită din tandreţea pe care o simţea pentru 
Verusia şi din aceea pe care Maria i-o provocase când era 
bolnavă, se lipise de el şi-i ceruse ceva despre care nu avea 
cum să ştie încă. Lilia şi-a scos sandalele aurii cu care venise, 
iar el i-a încălzit cu mâna stângă tălpile mititele, în timp ce cu 
dreapta îi mângâia sânii nud pe deasupra tricoului negru. Sânii 
nu erau strânşi în obiectul acela stupid cu copci şi cu nasturi, ci 
palpitau, erau vii. 

— Purtai întotdeauna minijupe, îmi plăcea grozav cum 
mergeai, aveai ceva special... 

— Care minijupe? N-am mai purtat de atunci! Cu picioarele 
mele! E adevărat că în Japonia am uitat de asta, japonezele 
sunt cele mai crăcănate femei din lume. Şi, cu toate astea, sunt 
cele mai frumoase... iţi plac japonezele? 

-N-am văzut în viaţa mea o japoneză, Lilia! 

—Ah da, bineînţeles, a acceptat ea somnoroasă. 

Şi pe neaşteptate s-a întâmplat în aer ceva, a început să 
bată un vânticel care a alungat întunericul, a început să se 
lumineze puţin, copacii negri dimprejur s-au colorat în verde- 
închis, nu mai arătau ca nişte monoliţi cu textură omogenă, se 
vedea acum cât sunt de zgrunţuroşi, iar Kremlinul văzut printre 
case începea să se anime, să-şi schimbe înfăţişarea şi să se 
umple de culori. Lumina venea din stânga şi, odată cu ea, 
apăreau umbrele, totul căpăta relief, iar Şurik, contemplând 
tabloul ăsta, şi-a dat seama brusc că nu răsăritul dă strălucire 
lumii, ci prezenţa Liliei. 

— Doamne cât e de frumos! a spus Lilia. 

A aţipit în braţele lui. Lumina creştea. Se auzea foşnetul 
frunzelor, câteva frunze mici şi galbene au căzut lângă ei pe 
bancă. Şi ei căpătaseră acum relief, ca într-un film stereo. Şi tot 
ce era alb-negru şi cenuşiu a căpătat dintr-odată culoare, ca şi 
cum s-ar fi schimbat pelicula. Şurik stătea pe bancă, iar Lilia era 
cuibărită în braţele lui. 

„Asta-i halucinaţie", şi-a zis el. 

Aşa ceva nu mai trăise niciodată. Totul creştea şi devenea 
mai compact, fiecare clipă era aidoma unui măr mare — greu şi 
copt. 

Nu, nu e halucinaţie. Tot restul e viaţă păguboasă, inutilă, 
un surogat de viaţă: un du-te-vino permanent de la farmacie la 


326 



piaţă, de la spălătorie la redacţie, traducerile astea stupide, tot 
timpul în slujba femeilor singure ca prostul. Să n-o mai las pe 
Lilia să plece, s-o ţin uite aşa, în braţe. Nimic nu-i mai bun şi 
mai inteligent pe lumea asta, şi mai adevărat... 

=0! a făcut Lilia sărind în picioare. Am uitat să ducem 
cutia! Şurik! Cât e ceasul? 

— Nici o oră. Duc eu cutia, numai să-mi dai adresa. 

— Da' i-am promis Tusiei că trec s-o văd pe maică-sa. Fir-ar 
să fie! La douăsprezece trebuie să fiu la aeroport. 

Şurik nu mai avea chef să se grăbească. Se grăbea de mult 
timp, de ani de zile se tot grăbea, iar acum rămâneau doar 
câteva ceasuri cu totul, câteva clipe dintr-un timp special 
petrecut cu Lilia care trăgeau greu la cântar, l-a îndepărtat o 
frunză de pe umăr şi i-a spus: 

— Acum mergem la piaţă la o bodegă ţinută de tătari, mi-a 
arătat-o Ghiia. E deschis din zori. Au nişte plăcinte minunate. 
Fac şi cafea bună. Şi ceai. 

—Piaţă? Tătari? Genial! Nici n-am ştiut că e în Moscova aşa 
ceva. Probabil că seamănă cu piaţa noastră arăbească. 

Lilia s-a ridicat, şi-a pus sandalele aurii în picioarele goale. 
Era gata să înceapă o nouă aventură. 

62 

Era una dintre acele rare dimineţi de septembrie strălucind 
învăluită în ceaţă cu binecuvântarea cerului. Din Ordînka au 
intrat pe Piatniţkaia, au ocolit metroul şi au nimerit aproape de 
piaţă. Vindeau carne de cal, cârnaţi din carne de cal şi tot felul 
de plăcinte din cocă lipicioasă. Bodega era deschisă. Doi tătari 
cu tichii pe cap beau ceai la o masă curată şi vorbeau pe limba 
lor. Mirosea a seu şi a condimente. La tejghea stătea în picioare 
un bărbat în vârstă, ras în cap, cu un aer demn ca al unui rege: 

— Luaţi loc. Vi se aduce îndată ceaiul, pentru plăcinte 
trebuie să mai aşteptaţi. Vin şi ele îndată. 

Lilia stătea la masă, îşi întorcea capul în toate părţile, îi 
spunea lui Şurik cum s-a obişnuit, adică nu, cum aproape s-a 
obişnuit că lumea se schimbă la fiecare jumătate de ceas, adică 
nu, la fiecare jumătate de an. Şi se schimbă radical, în toţi 
parametrii ei, aşa că nu mai rămâne nimic din ce-a fost, totul e 
nou. Reteza aerul cu degetele mici, părea că bucăţile tăiate 
zboară în toate părţile şi numai în ce rămâne trebuie să te 
încrezi fără să cârteşti: 


327 



— Japonia de exemplu. Nimic nu înţelegi, nici relaţiile lor, 
nici ce mănâncă, nici cum gândesc. Ţi-e frică tot timpul să nu 
faci vreo greşeală groaznică. De exemplu, la noi te speli pe 
mâini înainte de masă, la ei — după masă. La noi te jenezi să 
ieşi de la closet şi încerci să te strecori fără să te vadă nimeni, 
la ei e necuviincios să nu zâmbeşti când cineva ţi se adresează. 
Când învăţam limba arabă, aveam un profesor extraordinar, un 
palestinian foarte cult, terminase Sorbona. Nu aveai voie să te 
uiţi la el, darmite să-i zâmbeşti. Nici el nu se uita la noi. în 
grupă eram opt elevi, dintre care şase femei. Când auzea că 
râdem, se îngălbenea. Aşa reguli... 

Apoi li s-au adus plăcintele. Erau aurii, cu băşicuţe maronii, 
ieşeau aburi din ele şi mirosul de carne de oaie prăjită care se 
ridica din farfurie era atât de greu, încât era aproape vizibil. 
Lilia s-a repezit la plăcintă, Şurik a oprit-o: 

— Fii atentă, frige. 

Ea a început să râdă şi a suflat peste plăcintă. Pe uşa din 
spate a intrat o fetiţă de trei ani cu cercei, s-a apropiat de Lilia 
şi s-a uitat ţintă la pantofii ei ca la o minune. Lilia şi-a mişcat 
piciorul. Fetiţa i-a apucat pantofii. Patronul ras în cap a strigat 
ceva în tătară, a venit în fugă o fetiţă de şase ani, a apucat-o 
pe micuţă de mână şi aceasta a început să plângă. Lilia şi-a 
deschis poşeta care se legăna agăţată de curea, a scos din ea 
două agrafe de păr cu nişte fluturi roz şi le-a dat fetiţelor. 

Cea mare şi-a mişcat genele aşa cum fluturele îşi mişcă 
aripile, a spus încet „mulţumesc" şi au dispărut strângând bine 
în mâini cadourile preţioase. Lilia a muşcat din plăcintă 
proiectând un jet gras pe faţa lui Şurik. El şi-a şters grăsimea şi 
a început să râdă. Lilia s-a înecat cu râsul ei de fetiţă mică. 
Plăcintele erau foarte gustoase, iar Şurik şi Lilia erau groaznic 
de înfometaţi. Au mâncat câte două plăcinte şi au băut câte 
două pahare de ceai. Pe urmă patronul le-a adus o farfurioară 
cu două cuburi mici de baclava. 

— O, compliments\ a spus Lilia. 

A izbucnit în râs, a băgat în gură cubuleţul dulce şi, ieşind, i- 
a făcut patronului cu mâna şi i-a spus ceva într-o limbă total 
necunoscută. Acesta a tresărit şi i-a răspuns fără să 
zâmbească. De fapt, faţa lui nu exprima nimic. 

— Ce i-ai spus? a întrebat Şurik. 

— l-am spus în arabă o frază foarte frumoasă de genul „fie 
ca binele ce mi l-aţi făcut să se întoarcă la dumneavoastră". 


328 



Au pornit în direcţia hotelului tot pe jos şi fără să se 
grăbească. Şurik nu dormise de două nopţi. Se simţea ciudat, 
totul în jurul lui era nesigur şi puţin inconsistent. Ca un decor de 
teatru. Şi corpul îi era mai uşor ca de obicei, ca şi cum s-ar fi 
scufundat în apă. 

—Nu te simţi extraordinar de uşoară? a întrebat-o Şurik. 

—Ba bine că nu! Numai să nu uiţi să-i dai cutia, i-a amintit 
Lilia. 

După multe ocoluri şi zigzaguri au ajuns în sfârşit la hotel. 
Şurik nu avea buletinul de identitate la el aşa că nul-au lăsat s- 
o însoţească în cameră. Lilia a urcat, el a aşteptat-o în hol 
destul de mult. A apărut îmbrăcată altfel: acum avea un maiou 
roşu şi nu negru, îşi dăduse cu ruj pe buze. Arăta ca o fetiţă 
care i-a şterpelit mamei cosmeticele. Un hamal i-a adus 
geamantanul şi cutia. A apărut un taxi. Ea i-a dat bacşiş 
hamalului. Până să apuce Şurik să ia geamantanul, Lilia i-a 
făcut şoferului un mic semn cu degetul şi şoferul a pus 
geamantanul şi cutia în portbagaj. 

—Uite cum facem, pe drum ducem cutia la tine. Am scris 
adresa direct pe cutie. 

S-au aşezat alături pe locurile din spate. Părul ei mirosea a 
săpun sau a şampon. Era în mirosul ăsta o urmă din parfumul 
cu care se dădea cândva bunica lui. Parfum franţuzesc cu 
siguranţă. Şurik a tras în piept mirosul încercând să-şi umple cu 
el plămânii şi să nu-l mai lase să iasă. îl frământa gândul — şi în 
acelaşi timp îşi impunea să nu se mai frământe — că acum 
totul o să se sfârşească dintr-un moment într-altul. 

S-au oprit în faţa casei. Lilia l-a întrebat dacă să urce 
împreună cu el să-şi ia rămas-bun de la Vera Aleksandrovna. 
Şurik a dat din cap în semn că nu şi a luat cutia. 

La Şeremetievo şi-au luat rămas-bun a doua oară în viaţa 
lor. înainte să plonjeze peste graniţă, ea s-a ridicat pe vârfuri, el 
s-a aplecat puţin şi s-au sărutat. A fost un sărut lung, unul 
adevărat, unul dintre acelea înainte de care oamenii bat străzile 
împreună în lung şi în lat neîndrăznind niciunul să atingă măcar 
marginea hainei sau vârful degetului celuilalt. A fost la început 
un sărut pios, cu buzele abia atinse, pe urmă a luat forma unei 
pâlnii prin care unul s-a scurs în celălalt. Sărutul ăsta nu era 
promisiunea a ceva îndepărtat şi nemărginit, ci era însuşi actul 
împlinirii, al acceptării, al deschiderii şi ai încununării... Şurik şi- 
a trecut limba peste dinţii Liliei, a simţit într-adevăr cât de 
strălucitor de albi şi de netezi sunt şi şi-a dat seama că ea îşi 


329 



făcuse ceva la dinţii din faţă, care altădată erau puţin ieşiţi şi îi 
dădeau ceva din farmecul unei maimuţele. „îi spunea 
maimuţica", şi-a adus aminte Şurik de Polinkovski. 

S-au privit şi din nou şi-au luat rămas-bun pentru 
totdeauna, ca şi data trecută. 

—Degeaba ţi-ai îndreptat dinţii, a spus Şurik în cele din 
urmă. 

— Dacă ai observat tu, înseamnă că n-a fost degeaba. 

63 

Senzaţia că trăieşte o nouă viaţă nu i-a dispărut lui Şurik. A 
ajuns acasă. Verusia era aşezată la pian şi exersa un studiu de 
Chopin. Odinioară îl interpretase Levandovski, iar acum ţinea 
mult să-l interpreteze şi ea. Degetele n-o prea ascultau, dar 
repeta cu răbdare una şi aceeaşi frază muzicală. Absorbită cu 
totul de această preocupare, Vera n-a auzit zgomotul cheii în 
broască. Şurik a intrat la ea în cameră, a sărutat-o pe capul 
îmbătrânit şi s-a dus cu gândul la mirosul din părul Liliei. 

— Merge aşa de greu, s-a plâns Vera. 

— O să reuşeşti. Toate îţi reuşesc ţie, i-a răspuns Şurik 
ieşind din cameră, şi Verei Aleksandrovna i s-a părut că simte în 
tonul lui o urmă de indulgenţă care nu i-a plăcut, ca şi cum ar fi 
vorbit cu un copil. 

Şurik s-a dus la baie şi a intrat sub duş. Telefonul l-a prins 
sub duş. A trebuit să iasă imediat din cauza telefonului. Era 
Svetlana. 

— Şurik! Am nevoie urgentă să vii la mine. 

El stătea în picioare în mijlocul culoarului înfăşurat în 
prosopul de baie şi nu avea niciun chef să se ducă la Svetlana. 
Trebuia să ducă cutia. 

— Nu pot, Svetocika! Azi sunt ocupat. 

— Chiar nu înţelegi că atunci când îţi cer un lucru, 
înseamnă că e ceva important? a întrebat ferm Svetlana. 

Şurik a vrut să întrebe ce s-a întâmplat de e aşa urgent, dar 
brusc a simţit că asta nu-l interesează deloc. 

— Te sun cum sunt liber. Bine? 

Svetlana a simţit că îi fuge pământul de sub picioare: aşa 
ceva nu i se mai întâmplase. 

— Poate că nu m-ai înţeles, Şurik. E ceva foarte important. 
O să regreţi, dacă nu vii, a rostit foarte încet Svetlana cu o 
voce smerită în care se simţea ameninţarea. 


330 



— Poate că tu nu m-ai înţeles, Svetocika. Sunt ocupat şi te 
sun când mă eliberez, a spus Şurik şi a închis telefonul. 

Ce răspundere îşi luase asupra lui, să fie sensul şi centrul 
vieţii altuia! Şurik crezuse că numai ea depinde de el. A înţeles 
acum că şi el depinde de ea. în aceeaşi măsură. 

Svetlana şi-a deschis poşeta, a scos de acolo cuţitul şi l-a 
azvârlit pe masă. A deschis pe urmă carneţelul şi a notat ceva 
repede. A scos din sertar flaconul cu pastile şi a numărat 
şaizeci. A scos douăzeci şi le-a pus alături. Avea ideile ei: luase 
şaizeci în 1979 şi nu se întâmplase nimic pentru că doza fusese 
prea mare, se intoxicase şi vomitase. Patruzeci, atâtea îi 
trebuiau. E adevărat că în 1981 luase patruzeci... Dar atunci 
ajunseseră la ea foarte repede. 

A pus cu grijă pastilele la loc în flacon. Nu. Altceva. 

Cu o mişcare largă a dat jos de pe masa grea de stejar, 
aflată lângă fereastră, mănunchiul de flori de înmormântare 
ofilite sau pe jumătate ofilite. S-a auzit zăngănitul metalului 
inutil. A mutat masa în mijlocul camerei, a pus pe ea scaunul, s- 
a urcat. Acolo pe tavan era fixat cârligul pentru lustră. De el era 
atârnată nu o lustră, ci un bec mic într-un abajur de sticlă 
ondulată. A tras de cârlig. Era plin de praf, dar era bine fixat în 
tavan. 

„Nimeni nu are nevoie de mine. Nici eu nu am nevoie de 
nimeni", a zâmbit ea, şi mândria de femeie chinuită de 
compromisuri şi-a desfăcut aripile de mătase. „Păcat numai că 
n-o să-ţi văd expresia feţei când vei veni aici, după ce-ţi vei 
termina toate treburile..." 

Doctorul Jucilin, confruntând cerculeţele albastre şi roşii din 
carneţelul Svetlanei cu datele notate acolo, cu crucile desenate 
cu creion negru şi cu indicaţiile de tratament după prescripţiile 
lui cugeta la atotputernica biochimie, care a dat greş trimiţând 
în creierul bietei fete nişte substanţe misterioase şi împingând- 
o spre moarte. 

„Câţi ani am urmărit-o şi mi-a scăpat", şi-a spus îndurerat 
Jucilin. 


64 

Adresa era scrisă pe cutie cu carioca neagră: pasajul 
Şokalski, blocul, scara, apartamentul şi numele destinatarei — 
ŢiIia Solomonovna Şmuk. în ultimele zile cheltuise toţi banii 
până la ultima copeică, nici de taxi nu mai avea, dar s-a gândit 


331 



că nu poate să-i ceară Verusiei. Cutia nu încăpea în nicio 
geantă, aşa că Şurik a legat-o cu o sfoară şi a mers cu 
transportul în comun — cu metroul, schimbându-l o dată, şi cu 
două autobuze. Şi de la autobuz mai avea ceva de mers. Cutia 
era uşoară, dar sfoara era aşa de şubredă, încât s-a rupt, când 
s-a dat jos din autobuz, şi pe ultima sută de metri a cărat-o în 
spinare spre hazul copiilor ieşiţi în cale. 

A urcat la etajul cinci, a sunat la uşă. S-a auzit: „Cine e?" A 
spus că are un pachet de la Ierusalim. După minute bune de 
foială şi zornăit de metal, uşa s-a deschis şi a ieşit o bătrână 
mică şi cocoşată: 

— Intraţi vă rog, mi-a scris Tusia că vine prietena ei, Lilia, 
dar văd că aţi venit dumneavoastră. Chiar n-a putut să vină ea 
în persoană? 

=Ea a plecat deja la Tokio, a explicat Şurik ţinând cutia 
strâns la piept. 

— Exact asta spun şi eu. Chiar n-a putut să vină să mă vadă 
înainte de Tokioul ăsta? Ce staţi aşa, intraţi şi deschideţi cutia. 

Bătrâna arăta amabilă, dar în tonul ei se simţea arţagul. 
Şurik a pus cutia pe taburet. Ţilia Solomonovna i-a întins un 
cuţit: 

— Ce staţi? Deschideţi! 

Şurik a tăiat părţile lipite, iar bătrâna s-a repezit asupra 
cutiei. A început să scoată afară — lui Şurik nu i-a venit să-şi 
creadă ochilor gheme de lână de diferite culori înfăşurată pe 
jurubiţe, aşa cum făcea bunica lui în vremuri imemoriale, când 
desfăcea două bluze tricotate vechi ca să împletească una 
nouă. Asta era bogăţia săracilor visată în culorile curcubeului. 
Bătrâna a răsfirat ghemele cu vădită plăcere. 

— Ah, a croncănit ea, ce vopsele au! Uitaţi-vă la roşul ăsta, 
nici că se poate mai frumos! Şi galbenul ăsta! 

Până la urmă a scos totul din cutie. Mai rămăseseră pe 
fundul cutiei nişte ghemuleţe mici şi fire de lână. 

— Da' unde-i ăsta? l-a întrebat pe Şurik pe un ton sever. 

— Care ăsta? s-a mirat Şurik. 

— Ei care, inventarul. în colet e întotdeauna un inventar, 
nu-i aşa? 

Şurik nu înţelegea, se uita la ea făcând ochii mari. 

— Ce vă uitaţi aşa? La poştă se dă un inventar în care sunt 
toate înşirate. Denumirea mărfii, cantitatea, preţul. Văd că n-aţi 
primit niciodată pachete din străinătate. 


332 



— N-am primit, a recunoscut Şurik. Dar cutia n-a venit cu 
poşta. Lilia Laskina a adus-o cu ea. A zburat de la Ierusalim la 
Paris, pe urmă la Moscova, iar de la Moscova la Tokio. 

— Da' cine e Lilia Laskina asta? De ce trebuie s-o cred că e 
fără inventar? Pe dumneavoastră vă văd, sunteţi cum trebuie. 
Evreu? Dar pe Laskina asta n-am văzut-o niciodată, poate că a 
păstrat pentru ea jumătate. Tusia nu se pricepe deloc la 
oameni, toţi o trag pe sfoară. Bine, să lăsăm asta, văd că nici 
dumneavoastră nu pricepeţi nimic. 

Bătrâna a scotocit într-o cutie, a scos o legătură de chei, a 
deschis o parte a uşii duble de la un imens dulap din alte 
vremuri, a plonjat înăuntru şi a scos un obiect învelit într-o 
bucată de tifon care semăna cu trei cutii de prăjituri legate 
împreună. 

— Uitaţi-vă, a spus triumfătoare. 

S-a apucat să desfacă tifonul prins deasupra într-un nod... 

A scos de acolo trei bluze de lână, toate nou-nouţe, toate în 
dungi. 

— Aşa deci, când se întoarce Lilia asta înapoi? 

— S-a dus acolo să lucreze. Nu ştiu când se întoarce. Şi nu 
cred că se opreşte la Moscova. 

Bătrâna a rămas surprinsă: 

—Cum vine asta? A adus lâna şi nu duce înapoi bluzele? 

Şurik a dat din cap. 

— Tinere! Te-am înţeles bine? Va să zică a adus lâna, bun, 
fie şi aşa, fără inventar, dar a adus-o, iar acum nu duce înapoi 
bluzele? Ce să fac eu cu lâna? Dacă-i aşa, nu-mi trebuie nimic! 
Poţi să-ţi iei înapoi lâna dumitale! 

— Nu, Ţilia Solomonovna, nu pot să iau lâna 
dumneavoastră, a spus Şurik ferm pe poziţie. 

— la-o! a strigat bătrâna înroşindu-se. 

Şurik însă a izbucnit în râs: 

— Bine, o iau! Şi o duc la primul coş de gunoi pe care-l văd. 
N-am nevoie de lâna dumneavoastră. 

Bătrâna a izbucnit în plâns. S-a aşezat pe divan şi a plâns 
cu lacrimi amare. Şurik i-a adus apă, dar n-a vrut să bea. 
Repeta numai printre sughiţuri: 

—Nu vă puteţi pune în locul nostru. Nimeni nu se poate 
pune în locul nostru. Nimeni nu se poate pune în locul nimănui! 

A încetat pe urmă să plângă, s-a oprit brusc, fără nicio 
tranziţie, şi imediat i-a pus o întrebare practică: 

— Spuneţi-mi, vi se întâmplă să mergeţi pe Arbat? 


333 



— Mi se întâmplă. 

— Ştiţi magazinul Totul pentru lucrul de mână? 

— Ca să vă spun drept, nu-l ştiu. 

— E acolo. Duceţi-vă şi cumpăraţi-mi o andrea. Vă arăt ce 
fel de andrea. Vedeţi, a mea s-a rupt. E numărul douăzeci şi 
patru. Douăzeci şi doi nu mi-e bun. M-aţi înţeles? Numărul 
douăzeci şi patru, nici mai mult, nici mai puţin. Şi aduceţi-mi-o 
aici. Eu nu ies din casă, puteţi veni oricând. 

Şurik se îndrepta spre staţia de autobuz mergând pe aleea 
străjuită de copaci subţiratici, îngălbeniţi deja şi zâmbea. Lilka a 
plecat şi mai mult ca sigur că n-o să mai vină niciodată. Dar lui 
îi era bine ca atunci când era copil. Se simţea fericit şi liber. 

65 

Avionul s-a ridicat lin şi maiestuos. Lilia a închis ochii şi a 
aţipit imediat. Pe urmă stewardesa a adus băuturile. Lilia şi-a 
scos carnetul din geantă. L-a deschis. Toate însemnările erau în 
ivrit. A scos un stilou delicat din bucla lui de piele şi şi-a notat în 
rusă: 

„Ideea să trec prin Moscova a fost genială! Oraşul — o 
minune! M-am simţit la mine acasă. Şurik mă înduioşează, e 
nemaipomenit! Mă iubeşte şi acum, e de-a dreptul uimitor. Cred 
că nimeni nu m-a iubit aşa şi poate că nici n-o să mă iubească 
vreodată. E îngrozitor de tandru şi complet asexuat. E cam de 
modă veche. Şi arată groaznic: a îmbătrânit, s-a îngrăşat, e 
greu să-ţi închipui că are numai treizeci de ani. Locuieşte cu 
mama lui, e ceva acolo care miroase a ruină, a praf şi pulbere. 
Cât despre ea, n-arată rău pentru vârsta ei, e chiar elegantă. M- 
au servit cu o mâncare super, dar avea ceva tot de modă 
veche. Să te cruceşti, nu alta, în magazine e sărăcie lucie, iar 
pe masă munţi de mâncare! Interesant ar fi să ştiu dacă Şurik 
are viaţa lui intimă. Nu prea arată. Mi-e greu să mi-l imaginez. 
Are totuşi ceva special, are parcă ceva de sfânt. Dar ce 
găgăuţă! Doamne, s-ar zice că am fost îndrăgostită de el! Cât 
pe ce să rămân pentru el. Ce fericire că am plecat. Când mă 
gândesc că m-aş fi putut mărita cu el. Bietul Şurik. 

Mi s-a urât să mă apuc din nou de muncă. Nu mă îndoiesc 
că-mi vor prelungi stagiul cu încă un an. Ei speră că o să le fac 
un ou de aur în fiecare an. Am impresia însă că scandalul ăsta 
din Anglia în legătură cu spionajul industrial o să ne atingă şi pe 
noi până la urmă. Doar nu sunt aşa de idioţi". 


334 



Lilia a închis carnetul, a fixat stiloul în buclă şi a pus totul în 
geantă. Apoi a înclinat spătarul fotoliului, şi-a pus sub cap 
perna, s-a învelit cu pătura şi a adormit. Călătoria era lungă, 
mâine trebuia să se apuce de treabă, putea acum să se sature 
de somn. 


2004 


335