Lev Nicolaevici Tolstoi — Anna Karenina V3

Lev Nicolaevici Tolstoi 


Lev Nicolaevici lolstoi 


ANNA KARENINA 


Volumul 3 


PARTEA A CINCEA. 

[. 

Bătrâna prinţesă Şcerbaţkaia era de părere că nunta nu 
se putea face până-n postul mare. Până atunci rămâneau 
numai cinci săptămâni şi abia ar fi ajuns timp ca să fie gata 
jumătate din trusou. Pe de alta parte, îi dădea dreptate lui 
Levin, care spunea că după post ar putea fi prea târziu, 
fiindcă o mătuşă bătrână a prinţului Şcerbaţki era grav 
bolnavă şi s-ar putea să se prăpădească, şi atunci doliul ar 
mai întârzia mult nunta. De aceea prinţesa hotări să 
împartă zestrea în două: trusoul mare şi cel mic, şi să facă 
nunta până-n post. Deocamdată să-l pregătească pe cel de- 
al doilea, rămânând să trimită mai târziu trusoul mare, şi se 
supără foc pe Levin, fiindcă acesta nu-i răspundea cu 
destulă seriozitate dacă primeşte ori nu. Această soluţie era 
cu atât mai potrivită cu cât tinerii căsătoriţi urmau să plece 
îndată după nuntă la ţara, unde nu aveau nevoie de trusoul 
mare. 

Levin se afla în aceeaşi stare de surescitaţie, convins că el 
şi fericirea sa sunt unicul şi principalul ţel al universului... 
că n-avea nevoie să se gândească la nimic sau să se 
îngrijească de ceva, fiindcă totul se făcea pentru dânsul de 
către alţii. N-avea nici un plan şi nici un scop în legătură cu 
viaţa lui în viilor. Lăsa dezlegarea acestei probleme pe 
seama altora, ştiind că totul se va face cât se poate de bine. 
Fratele său, Serghei Ivanovici, Stepan Arkadici şi bătrâna 
prinţesă îl conduceau în tot ceea ce avea de îndeplinit. Iar 
el se învoia la tot ce i se propunea. Serghei Ivanovici luă 


pentru dânsul bani cu împrumut, prinţesa îl sfătui să 
părăsească Moscova după nuntă, iar Stepan Arkadici îi 
povăţui să plece în străinătate. Levin primea totul. „Faceţi 
tot ce vreţi, dacă asta vă bucură. Sunt în al nouălea cer şi 
fericirea mea nu poate fi nici mai mare, nici mai mică, orice 
aţi face voi”, îşi zicea el. Când îi împărtăşi lui Kitty sfatul 
primit de la Stepan Arkadici de a pleca în străinătate, Levin 
se miră foarte mult văzând că ea era de altă părere şi că 
avea unele dorinţe bine hotărâte în privinţa viitorului. Kitty 
ştia că Levin avea la ţară o îndeletnicire care-i plăcea; şi 
deşi nu-i cunoştea treburile şi nici nu căuta să le afle - lucru 
de care Levin îşi dădea seama - asta n-o împiedica să le 
socotească foarte importante; de aceea, ştiind că va locui la 
ţară, unde se afla casa lor, ea nu ţinea de loc să plece peste 
graniţă, ci dorea să se instaleze cât mai repede acolo unde 
aveau să locuiască. Acest gând exprimat cu hotărâre îl miră 
pe Levin; dar, cum lui îi era totuna, îl rugă numaidecât pe 
Stepan Arkadici să se ducă la ţară, ca şi cum acest lucru ar 
fi intrat în îndatoririle acestuia şi, cu bunul lui gust 
cunoscut, să orânduiască acolo totul cum va crede de 
cuviinţă. 

— Ascultă, îl întrebă o dată Stepan Arkadici pe Levin, după 
ce se întoarse de la ţară, unde pregătise totul pentru 
sosirea tinerilor căsătoriţi, ai adeverinţă că te-ai spovedit? 

— N-am. Dar de ce mă întrebi? 

— Fără asta nu te poţi cununa. 

— Vai de mine! Izbucni Levin. Nu m-am mai spovedit de 
vreo nouă ani. Nici nu m-am gândit la aşa ceva. 

— Frumos îţi şade! Spuse râzând Stepan Arkadici. Şi mai 
spui că eu sunt nihilist. Totuşi, fără asta nu se poate. 
Trebuie să te spovedeşti. 

— Când? Nu mai avem decât patru zile. 

Stepan Arkadici avu grijă şi de asta. Levin trebui să se 
ducă la spovedit. Pentru dânsul, om necredincios, care 
respecta însă credinţa altora, obligaţia de a participa la 
orice fel de ceremonie religioasă îl stânjenea îndeajuns. 


În starea sufletească, duioasă şi blândă, în care se găsea, 
constrângerea de a se preface i se părea nu numai grea, ci 
de neîndurat. Acum, fiind în plin triumf şi înflorire, nu se 
simţea în stare să mintă ori să ia în glumă cele sfinte; şi una 
şi alta erau cu neputinţă. Oricât îl iscodea pe Oblonski dacă 
n-ar fi rost să capete adeverinţă fără să se spovedească, 
Stepan Arkadici îi răspundea că aşa ceva nu se poate. 

— Ce pierzi cu asta? E o treabă de două zile, şi gata. O să 
ai de-a face cu un bătrânel atât de simpatic şi de deştept! 
Nici n-ai să simţi, ca şi cum ţi-ar scoate o măsea fără 
durere. 

Stând în biserică, la întâia slujbă, Levin încercă să 
retrăiască în amintire acel tânăr şi puternic sentiment 
religios pe care-l avusese între şaisprezece şi şaptesprezece 
ani, dar îşi dădu sema numaidecât că era cu neputinţă. 
Încercă să privească toate acestea ca pe nişte obiceiuri 
neînsemnate şi deşarte, ca da pildă vizitele de rigoare, dar 
simţi că nu izbutea nici asta. Ca şi cea mai mare parte a 
contemporanilor săi, Levin avea faţă de religie o atitudine 
foarte nelămurită. Nu putea crede; totuşi, în acelaşi timp, 
nu era un ateu convins. De aceea, neputând să creadă în 
însemnătatea celor ce făcea şi nici să le privească 
nepăsător, ca o simplă formalitate, Konstantin Dmitrici 
încercă în tot timpul spovedaniei un sentiment de 
stinghereală şi de ruşine, îndeplinind ceva ce nu înţelegea 
şi săvârşind, prin urmare, după cum îi spunea un glas 
lăuntric, ceva fals şi urât. 

În timpul slujbei Levin ba asculta moliftele, căutând să le 
dea un înţeles care să nu fie împotriva vederilor sale, ba, 
când vedea că nu le putea pricepe şi se simţea pornit să le 
critice, se străduia să nu le asculte. Se lăsa dus pe gânduri 
de observaţiile sale şi de amintirile ce i se perindau în minte 
cu o deosebită vioiciune, în timp ce lâncezea în biserică. 

Ascultă liturghia, vecernia şi celelalte rugăciuni de seară: 
iar a doua zi, sculându-se mai devreme decât de obicei, se 


duse la biserică pe la ora opt, fără să fi băut ceaiul, ca să 
asculte utrenia şi să se spovedească. 

În biserică nu se aflau decât un soldat cerşetor, două 
bătrâioare şi slujitorii altarului. 

Un diacon tânăr - muşchii spinării lungi i se desenau 
puternici sub anteriul subţire - îl întâmpină şi, apropiindu- 
se de o măsuţă, la perete, începu să-i citească pravilele. Pe 
măsură ce diaconul citea, repetând mai cu seamă des şi 
repede aceleaşi cuvinte: „Doamne miluieşte”, care sunau ca 
„mileşte, mileşte”, Levin îşi simţea mintea zăvorită şi 
pecetluită... Nu trebuia să te atingi de ea şi s-o zgândăreşti, 
ca nu cumva să iasă vreo încurcătură. De aceea, stând în 
spatele diaconului, Konstantin Dmitrici se gândea mai 
departe la socotelile sale, fără să asculte şi să pătrundă 
înţelesul cuvintelor. „Are o mână straşnic de expresivă”, se 
gândi el, amintindu-şi cum şezuse în ajun, împreună cu 
Kitty, la o masă din colţul salonului. N-aveau ce-şi spune, ca 
mai totdeauna în acest timp; iar Kitty, cu mâna pe masă, îşi 
strângea şi îşi desfăcea degetele. Urmărindu-şi mişcarea 
mâinii, ea izbucnise singură în râs. Levin îşi aminti cum îi 
sărutase mâna aceea şi cum îi cercetase cu privirea liniile 
convergente din palma-i trandafirie. „Iarăşi miluieşte”, îşi 
zise Konstantin închinându-se şi urmărind plecăciunile 
spinării diaconului, care se închina şi el „Mi-a luat pe urmă 
mâna şi s-a uitat la liniile din palmă”. „Ai mână simpatică!” îi 
spuse Kitty. Levin îşi privea mâna, apoi se uită şi la mâna 
scurta a diaconului. „Da, se isprăveşte în curând, se gândi 
Konstantin. Ba nu. A luat-o parcă de la capăt, îşi zise el 
ascultând moliftele. Nu, se sfârşeşte. lacătă-l că face 
mătănii până-n pământ. Aşa-i totdeauna la sfârşit.” 

După ce luă pe nesimţite hârtia de trei ruble, pe care i-o 
strecură Levin sub mâneca de catifea, diaconul îi spuse că-l 
va înscrie la spovedanie şi, călcând ţanţoş cu ghetele noi, 
care scârţâiau pe lespezile bisericii goale, el intră în altar. 
Peste câteva clipe, scoase capul afară şi-i făcu semn să se 
apropie. Gândul, zăvorit până atunci în capul lui Levin, 


începu să se frământe; dar el se grăbi să-l alunge. „O să se 
sfârşească şi asta până la urmă”, se gândi Levin şi se 
îndreptă spre altar. Urcă treptele şi, luând-o la dreapta, îl 
văzu pe preot. Era un bătrânel cu barba rară, pe jumătate 
cărunt, cu ochii osteniţi şi buni, care stătea în faţa 
tetrapodului răsfoind un molitvenic. După ce se înclină uşor 
înaintea lui Levin, preotul începu numaidecât să citească 
molifte cu glasul său obişnuit. Când isprăvi, bătrânul făcu o 
mătanie până-n pământ şi se întoarse cu faţa către Levin. 

— Christos se află de faţă, nevăzut, la spovedania ta, zise 
preotul şi arătând spre crucea răstignirii. Crezi în tot ceea 
ce ne învaţă sfânta biserică apostolicească? Adăugă el, 
luându-şi ochii de la Levin şi împreunându-şi mâinile sub 
patrafir. 

— M-am îndoit şi mă îndoiesc de toate, rosti Levin cu un 
glas care nu-i suna nici lui bine şi tăcu. 

Preotul aşteptă câteva clipe ca Levin să mai spună ceva; 
iar după aceea, închizând ochii, urmă, accentuând litera o 
ca băştinaşii din gubernia Vladimir: 

— Îndoielile sunt legate de slăbiciunea omenească, însă 
trebuie să ne rugăm ca milostivul Dumnezeu să dea tărie 
cugetului nostru. Ce păcate mai deosebite ai? Adăugă 
preotul, fără cea mai mică pauză, vrând parcă să nu piardă 
vremea. 

— Păcatul meu cel mai mare este îndoiala. Ma îndoiesc de 
toate şi mă aflu mai totdeauna în stare de nesiguranţă. 

— Îndoielile sunt legate de slăbiciunea omenească, repetă 
preotul cu aceleaşi cuvinte. De ce anume te îndoieşti mai cu 
deosebire? 

— Mă îndoiesc de toate. Mă îndoiesc uneori chiar şi de 
existenţa lui Dumnezeu, zise Konstantin Dmitrici fără voie şi 
se îngrozi singur de necuviinţa celor rostite. 

Preotul însă nu păru impresionat de cuvintele lui Levin. 

— Dar care pot fi îndoielile în privinţa existenţei lui 
Dumnezeu? Întrebă preotul, cu un zâmbet abia prins de 
Levin. 


Levin tăcea. 

— Cum te poţi îndoi de existenţa ziditorului, când te uiţi la 
cele clădite de el? Urmă preotul repede, cu felul său 
obişnuit de a vorbi. Cine a împodobit cu stele bolta 
cerească? Cine a îmbrăcat pământul cu haină frumoasă? 
Cine altul, dacă nu ziditorul? Rosti bătrânul, privindu-l 
întrebător. 

Levin îşi dădu seama că ar fi fost o necuviinţă să înceapă 
cu preotul o discuţie filosofică şi de aceea răspunse simplu 
la întrebare: 

— Nu ştiu. 

— Nu ştii? Atunci, cum te poţi îndoi că Dumnezeu a zidit 
totul? Îl întrebă preotul cu o veselă nedumerire. 

— Nu înţeleg nimic, încheie Levin, îmbujorat la faţă, 
simțind că vorbele sale erau stupide, dar singurele potrivite 
într-o asemenea situaţie. 

— Închină-te şi roagă-te lui Dumnezeu. Până şi sfinţii 
părinţi au avut îndoieli şi s-au rugat Domnului să le 
întărească credinţa. Diavolul are mare putere. Nu trebuie 
să ne supunem lui. Închină-te şi roagă-te lui Dumnezeu. 
Roagă-te lui Dumnezeu, repetă repede preotul; apoi tăcu 
vreo câteva clipe, căzând parcă pe gânduri. Din câte am 
auzit, eşti pe cale să te însori cu fata prinţului Şcerbaţki, 
enoriaşul şi fiul meu sufletesc, adăugă preotul surâzând. E 
o domnişoară foarte cumsecade! 

— Da, răspunse Levin, roşind din pricina preotului. „De ce 
trebuia să mă întrebe asta la spovedanie?” îşi zise el. 

Răspunzând parcă gândului său, preotul urmă: 

— Ai de gând să te însori. Poate că Dumnezeu are să te 
dăruiască cu urmaşi. Nu-i aşa? Ce creştere ai putea da 
copiilor dumitale, dacă n-ai birui ispita diavolului care te 
ademeneşte la necredinţă? Rosti preotul cu o blândă 
mustrare. Dacă-ţi iubeşti odrasla, atunci - ca bun părinte - 
n-ai să doreşti copilului numai bogăţie, lux şi măriri. Ai să-i 
doreşti şi mântuire, şi lumânarea minţii cu flacăra 
adevărului. Nu-i aşa? Ce-ai să răspunzi când mititelul 


nevinovat te va întreba: „lătuţă, cine a făcut toate lucrurile 
care mă încântă pe lumea asta: pământul, apa, soarele 
„florile şi ierburile?,. Oare ai să-i răspunzi: „Nu ştiu?, Cum 
poţi să nu ştii, dacă Dumnezeu, în marea mila sa, ţi-a 
dezvăluit totul? Sau te va întreba copilul: „Ce mă aşteaptă 
în viaţa de dincolo de mormânt?” Ce-ai să-i spui dacă nu ştii 
nimic? Ce-ai să-i răspunzi? II vei lăsa să-l vânture 
ademenirile lumii şi ale diavolului? Nu-i bine! Zise preotul şi 
se opri aplecându-şi capul într-o parte şi privindu-l pe Levin 
cu nişte ochi buni şi blânzi. 

Levin nu-i răspunse nimic; şi nu fiindcă n-ar fi vrut să intre 
în discuţie cu preotul, ci fiindcă nimeni nu-i pusese încă 
astfel de întrebări. lar până când micuţii îi vor pune astfel 
de întrebări, el mai avea timp să se gândească la răspuns. 

— Intri în acea perioadă a vieţii, încheie preotul, când 
trebuie să-ţi alegi o cale şi să te ţii de ea. Roagă-te lui 
Dumnezeu ca în marea mila sa să te ajute şi să te miluiască. 
Domnul-Dumnezeul nostru lisus Cristos, cu harul şi cu 
îndurările iubirii lui, să ierte păcatele robului său... 

Isprăvind rugăciunea de dezlegare, preotul îl binecuvântă 
şi-l lăsă să plece. 

În ziua aceea, întorcându-se acasă, Levin avu un sentiment 
de bucurie, punând capăt unei situaţii delicate fără să fi fost 
nevoie a minţi. 

Afară de aceasta, Levin rămăsese cu impresia nedesluşită 
că ceea ce spusese bătrânelul acela bun şi cumsecade nu 
erau chiar prostii, cum i se păruse la început, şi că în 
cuvintele sale se afla ceva care trebuia lămurit. 

„Bineînţeles, nu acum, se gândi Levin, ci cândva, mai 
târziu”. În clipa aceea simţi mai mult decât oricând 
existenţa unor părţi tulburi şi întunecate din sufletul său şi 
că în privinţa religiei se găsea în aceeaşi situaţie pe care o 
observase atât de bine la alţii şi-i displăcuse, şi pentru care- 
| mustrase pe prietenul său Sviajski. 

Levin îşi petrecu seara împreună cu logodnica la Dolly şi fu 
foarte vesel. Ca să explice lui Stepan Arkadici starea de 


surescitare în care se afla, îi spuse că e vesel ca un câine 
dresat să sară printr-un cerc şi care - înțelegând în sfârşit 
ce se cere de la dânsul - începe să latre, să dea din coadă şi 
să sară de bucurie pe mese şi pe ferestre. 

II. 

În ziua nunţii, potrivit datinilor (pe care prinţesa şi Daria 
Alexandrovna le păzeau cu străşnicie), Levin nu-şi văzu 
logodnica şi prânzi cu trei burlaci care se întruniseră 
întâmplător la dânsul: Serghei Ivanovici, Katavasov - fost 
coleg de facultate al lui Levin, acum profesor universitar de 
ştiinţe naturale, pe care, întâlnindu-l pe stradă, îl luase 
acasă şi, în sfârşit, Cirikov - judecător de pace la Moscova, 
tovarăşul la vânătorile de urşi şi cavalerul său de onoare. La 
masă petrecură foarte bine. Serghei Ivanovici se găsea într- 
o dispoziţie minunată şi făcea haz de originalitatea lui 
Katavasov care, văzând că toţi îi înțelegeau şi îi preţuiau 
originalitatea, era în mare vervă. Cirikov susţinea vesel şi 
cu inima bună toate discuţiile. 

— Când mă gândesc, glumea Katavasov, tărăgănând 
cuvintele datorită unui obicei dobândit la catedră, ce băiat 
capabil a fost prietenul nostru Konstantin Dmitrici! Vorbesc 
la trecut, fiindcă el nu mai există. Pe atunci, la ieşirea din 
universitate, iubea ştiinţa, se interesa de umanitate. Acum 
însă jumătate din facultăţile sale mintale îi folosesc să se 
amăgească pe sine însuşi, iar cealaltă jumătate, ca să 
justifice această amăgire. 

— N-am văzut un vrăjmaş al căsătoriei mai aprig decât 
dumneata, zise Serghei Ivanovici. 

— Nu. Nu sunt vrăjmaşul căsătoriei, ci partizanul diviziunii 
muncii. Oamenii care nu sunt în stare să facă nimic trebuie 
să perpetueze speța; iar ceilalţi să contribuie la lumânarea 
şi la fericirea umanităţii. Aşa înţeleg eu lucrurile. Sunt o 
groază de amatori care amestecă aceste două meşteşuguri. 
Eu nu fac parte din tagma lor. 

— Ce fericit am să fiu când o să aflu că te-ai îndrăgostit, 
zise Levin. Te rog să nu uiţia mă pofti la nuntă. 


— Chiar sunt îndrăgostit. 

— Da... de o caracatiţă. Ştii, spuse Levin fratelui său, 
Mihail Semionâci scrie o lucrare despre alimentaţie şi... 

— Te rog, nu încurca lucrurile. Nu interesează obiectul 
lucrării mele. E adevărat că-mi plac caracatiţele. 

— Asta nu te-ar împiedica să-ţi iubeşti soţia. 

— Caracatiţele nu m-ar împiedica, dar soţia m-ar 
împiedica. 

— De ce? 

— Vei vedea. Uite, dumitale îţi place agricultura, 
vânătoarea. Ei, vei vedea mai târziu... 

— Ştii, azi a venit Arhip. Spune că la Prudnoe sunt o 
puzderie de elani şi doi urşi, zise Cirikov. 

— Ai să-i vânezi fără mine. 

— Are dreptate, încuviinţă Serghei Ivanovici. De azi 
înainte, adio vânătoare de urşi! N-are să te lase nevasta. 

Levin zâmbi. Gândul că soţia sa nu l-ar lăsa la vânătoare, îl 
bucură atât de mult, încât era gata să se lipsească pentru 
totdeauna de plăcerea de a împuşca urşi. 

— Totuşi îmi pare rău că aceşti doi urşi vor fi vânaţi fără 
dumneata. Îţi mai aduci aminte de ultima goană de la 
Hapilov? A fost o minune! Izbucni Cirikov. 

Levin nu vru să-l dezamăgească, spunându-i că fără ea 
nicăieri nu poate fi frumos, şi tăcu. 

— Nu degeaba s-a născut obiceiul de a-ţi lua rămas bun de 
la viaţa de holtei, zise Serghei Ivanovici. Oricât de fericit ai 
fi, tot îţi pare rău după libertate! 

— Mărturiseşte-ne: nu eşti cumva stăpânit de un 
sentiment asemănător cu acela al logodnicului lui Gogol1? 
Nu-ţi vine să sari pe fereastră? 

— Desigur că-i aşa, dar nu vrea să recunoască! Răspunse, 
în locul lui Levin, Katavasov, râzând zgomotos. 

— De! Fereastra e deschisă... Să plecăm chiar acum la 
Tver! Ursoaica e singură. Poţi s-o ataci în bârlog. Zău, hai să 
plecăm cu trenul de cinci! Cei de aci facă ce vor! Zise 
Cirikov zâmbind. 


— Vă jur, răspunse Levin surâzând, că nu găsesc în sufletul 
meu nici un pic de părere de rău după libertatea mea 
pierdută. 

— Acum e un haos atât de mare în sufletul dumitale, încât 
nu poţi găsi nimic acolo, îi spuse Katavasov. Ai puţină 
răbdare. Când haosul se va mai limpezi un pic, ai să găseşti. 

— Aş fi simţit cât de cât dacă, în afară de sentimentul meu 
(nu vru să rostească faţă de dânşii cuvântul „dragoste”)... 
de fericire, aş simţi şi părere de rău după libertate... Dar 
eu, dimpotrivă, mă bucur tocmai de această pierdere a 
libertăţii. 

— Rău de tot! lată un individ pierdut! Adause Katavasov. 
Şi-acum, să bem pentru tămăduirea lui sau, cel puţin, să-i 
dorim a i se împlini măcar a suta parte dintre visurile sale, 
şi încă ar fi o fericire cum nu s-a mai pomenit pe pământ! 

Oaspeţii plecară curând după-masă, ca el să aibă timpul a- 
şi schimba hainele pentru nuntă. 

Când rămase singur şi îşi aduse aminte de discuţiile 
acestor burlaci, Levin se întrebă încă o dată dacă există în 
sufletul lui părere de rău după libertatea despre care 
vorbiseră prietenii săi. Şi această întrebare îl făcu să 
zâmbească. „Libertate? Dar ce-ţi trebuie libertate? 
Fericirea stă numai în a iubi şi a dori... a cugeta prin 
dorinţele şi prin gândurile ei. Adică în a nu avea nici o 
libertate. Asta e fericirea!” „Oare îi cunosc eu gândurile, 
dorinţele, sentimentele?” îi şopti deodată un glas. Zâmbetul 
i se şterse de pe faţă. Căzu pe gânduri. II cuprinse deodată 
un sentiment ciudat, îl copleşiră teama şi îndoiala - 
nesiguranța în toate. 

„Dar dacă nu mă iubeşte? Dacă se mărită numai ca să se 
mărite? Dacă ea însăşi nu ştie ce face? Se întrebă el. S-ar 
putea dezmetici, dându-şi seama abia după măritiş că nu 
mă iubeşte şi că nu mă va putea iubi niciodată.” Îi veniră 
gânduri ciudate şi cumplit de rele cu privire la Kitty. Era 
gelos pe Vronski, exact ca acum un an... Parcă fusese ieri 


seară când o văzuse cu Vronski, şi o bănui pe Kitty că nu-i 
spusese totul. 

Sări în sus. „Nu, nu mai merge aşa! Hotări el, 
deznădăjduit. Mă duc la ea, o întreb şi-i spun pentru ultima 
oară: suntem liberi. N-ar fi mai bine să ne oprim aici? Orice 
e mai bine decât o nenorocire pe viaţă, ruşine şi 
necredinţă!” Deznădăjduit până în adâncul inimii, mâniat 
pe toată lumea, pe el însuşi şi pe dânsa, plecă de la hotel şi 
se duse la Kitty. 

O găsi în odăile din dos. Stătea pe o ladă şi alegea, cu o 
fată, din nişte grămezi de rochii în toate culorile, aşezate pe 
speteaza scaunelor şi pe jos. 

— Ah! Strigă Kitty văzându-l şi se însenină de bucurie. Tu, 
dumneata, aici! (Până în ziua aceea Kitty îi spunea când 
„tu”, când „dumneata”.) Nu te aşteptam. Îmi alegeam 
rochiile de fată, cui să le împart... 

— A! Foarte frumos! Zise Levin, uitându-se posomorât la 
fată. 

— Du-te, Duniaşa. Am să te chem mai târziu. Dar ce e cu 
tine? Îl întrebă ea, tutuindu-l fără să mai şovăie, de îndată 
ce ieşi fata. 

Văzându-i faţa stranie, tulburată şi mohorâtă, o cuprinse 
teama. 

— Kitty mă chinuiesc! Nu mă pot chinui singur, izbucni el 
cu glas deznădăjduit şi se opri în faţa ei, implorând-o cu 
ochii. Îşi dădu seama după expresia iubitoare şi cinstită a 
figurii sale că tot ce avea de gând să-i spună n-are nici un 
temei. Simţea însă nevoia să-i risipească ea îndoielile. Am 
venit să-ţi spun că încă nu e prea târziu. Totul se poate încă 
îndrepta. 

— Ce s-a întâmplat? Nu pricep nimic. Ce e cu tine? 

— Ceea ce ţi-am spus de mii de ori şi nu-mi iese din minte: 
că nu sunt vrednic de tine. Cum ai putut primi să mă iei de 
bărbat? Mai gândeşte-te. Te-ai înşelat. Chibzuieşte bine, Nu 
mă poţi iubi... Dacă... e mai bine să mi-o spui, zise Levin 
fără să se uite la dânsa. Voi fi nenorocit, n-are-a face. Lasă 


lumea să spună ce-o vrea. Orice e mai uşor decât 
nenorocirea... Mai bine acum, cât mai e timp... 

— Nu înţeleg, răspunse Kitty speriată. Vrei să spui că 
renunţi la mine? Că trebuie să rupem? 

— Da, dacă nu mă iubeşti. 

— Eşti nebun! Strigă Kitty, îmbujorându-se de necaz. 

Dar chipul lui era atât de jalnic, încât ea îşi stăpâni ciuda; 
şi aruncând rochiile pe scaun, se aşeză mai aproape de 
dânsul. 

— La ce te gândeşti? Spune-mi totul. 

— Cred că nu mă poţi iubi. De ce m-ai putea iubi? 

— Dumnezeule! Ce pot face... zise Kitty şi izbucni în plâns. 

— Ah, ce-am făcut! Exclamă Levin şi, aşezându-se în 
genunchi înaintea ei, începu să-i sărute, mâinile. 

Cinci minute mai târziu, când bătrâna prinţesă intră în 
odaie, îi găsi împăcaţi. Kitty nu numai că îl încredinţase că-l 
iubeşte, dar îi explicase şi pentru ce. Îi spusese că-l iubeşte 
fiindcă-l înţelege în toate, fiindcă ştie ce trebuie să iubească 
şi că tot ce-i place lui e frumos - ceea ce i se păru lui Levin 
cât se poate de lămurit. Când intră prinţesa, amândoi 
şedeau alături pe ladă, alegeau rochiile şi se certau. Kitty 
vroia să dea Duniaşei rochia cafenie pe care o purtase în 
ziua când îi ceruse Levin mâna, iar el nu vroia să 
înstrăineze rochia asta şi stăruia să dăruiască Duniaşei o 
rochie albastră. 

— Cum nu înţelegi? E oacheşă, n-are să-i stea bine în 
albastru... M-am gândit eu la toate. 

Aflând pricina pentru care venise Levin, prinţesa se 
supără, jumătate în glumă, jumătate în serios. 

Îl trimise acasă să se îmbrace şi s-o lase în pace pe Kitty, 
deoarece coaforul Charles trebuia să sosească din clipă în 
clipă să-i facă coafura. 

— N-a mâncat şi aşa de câteva zile şi s-a urâţit, şi tu o mai 
enervezi cu prostiile tale, îl certă bătrâna prinţesă. Hai, du- 
te, du-te drăguță. 


Vinovat şi ruşinat, însă liniştit, Levin se întoarse la hotel. 
Fratele său, Daria Alexandrovna şi Stepan Arkadici, gata 
îmbrăcaţi, îl şi aşteptau să-l binecuvânteze cu icoana. Nu 
mai era timp de pierdut. Daria Alexandrovna mai trebuia să 
treacă pe acasă ca să-şi ia băiatul pomădat şi frizat, care 
urma să însoţească mireasa cu icoana. După aceea, un 
cupeu trebuia trimis după cavalerul de onoare, iar altul - 
după ce-l va fi dus pe Serghei Ivanovici - urma să vină 
înapoi... îndeobşte în ziua nunţii erau o mulţime de 
chestiuni foarte complicate. Un lucru era sigur: nu încăpea 
nici o clipă de zăbavă, fiindcă se făcuse ora şase şi jumătate. 

Binecuvântarea cu icoana nu fusese la înălţimea 
momentului. Stepan Arkadici luă alături de soţia sa o 
atitudine comică şi solemnă: apucă icoana şi, punându-l pe 
Levin să bată o mătanie, îl binecuvântă cu un zâmbet bun, 
ironic şi-l sărută de trei ori. Daria Alexandrovna procedă la 
fel şi îndată după aceea se grăbi să plece, încurcându-se de- 
a binelea în orânduirea folosirii trăsurilor. 

— Uite ce o să facem: tu vino ca să-l duci în cupeul nostru; 
iar Serghei Ivanovici, dacă-i aşa de bun, va trece pe la noi 
să ia cupeul şi să-l trimită îndărăt. 

— Prea bine. 

— Iar noi doi mergem împreună. Ţi-ai expediat bagajele? Îl 
întrebă Stepan Arkadici. 

— Le-am expediat, răspunse Levin şi-l chemă pe Kuzma să- 
l ajute la îmbrăcat. 

III. 

O mulţime de lume, mai cu seamă femei, înconjura biserica 
luminată pentru cununie. Acei care nu apucaseră să 
pătrundă înăuntru se înghesuiau pe lângă ferestre, 
îmbrâncindu-se, certându-se şi uitându-se printre gratii. 

Mai bine de douăzeci de cupeuri se rânduiseră de-a lungul 
străzii, străjuite de jandarmi. Un ofiţer de poliţie stătea la 
intrare, sfidând gerul, într-o tunică strălucitoare. Veneau 
mereu trăsuri, aducând ba doamne cu flori, care-şi ridicau 
trenele... ba bărbaţi, care-şi scoteau chipiul militar sau 


pălăria neagră, intrând în biserică. Înăuntru se şi 
aprinseseră amândouă policandrele şi toate lumânările din 
faţa icoanelor. Lucirile aurii de pe fondul roşu al 
catapetesmei, horbota aurită a icoanelor, argintul 
candelabrelor şi al sfeşnicelor, lespezile pardoselei, 
covoraşele, prapurii de sus de lângă strane, treptele 
altarului, vechile cărţi înnegrite, anteriile şi stiharele - totul 
era scăldat în lumină. Din partea dreapta a bisericii 
încălzite, unde se vedeau o mulţime de fracuri şi cravate 
albe, tunici şi mătăsuri, catifele, atlazuri, coafuri, flori, 
umeri, braţe goale şi mănuşi lungi - venea un vuiet de 
glasuri, abia auzit, dar plin de însufleţire, cu ecouri stranii 
sub bolțile înalte. 

Ori de câte ori se deschidea uşa scârţâind, murmurul de 
glasuri din mulţime se potolea şi toată lumea întorcea 
capul, în aşteptare, ca să vadă intrând mireasa şi mirele. 
Dar uşa se deschise de peste zece ori, şi de fiecare dată era 
vreun invitat întârziat sau vreo invitată care se îndrepta 
spre cercul din dreapta al celor poftiţi la nuntă, sau vreo 
spectatoare care înşelase sau înduplecase pe ofiţerul de 
poliţie s-o lase să intre şi care se amesteca în mulţimea 
străină din stânga. Atât rudele cât şi străinii trecuseră prin 
toate fazele aşteptării. 

La început nu se dădu nici o însemnătate acestei 
întârzieri; pe urmă însă lumea începu să se uite din ce în ce 
mai des la uşă, întrebându-se dacă nu cumva se întâmplase 
ceva. În sfârşit, întârzierea ajunse supărătoare, şi atât 
rudele cât şi invitaţii se sileau să dea impresia că nu se 
gândesc la mire, ci sunt preocupaţi de discuţiile lor. 

Protodiaconul, vrând parcă să atragă atenţia că timpul lui 
e preţios, tuşea nerăbdător, de dârdâiau geamurile 
ferestrelor. În strană, cântăreții plictisiţi ba îşi încercau 
glasul, ba îşi suflau nasul. Preotul trimitea mereu când pe 
dascăl, când pe diacon să vadă dacă nu sosise mirele; şi 
apărea tot mai des în uşa lăturalnică a altarului. Îmbrăcat 


într-un anteriu violet şi cu o cingătoare brodată, aşteptând 
pe mire. 

În sfârşit o doamnă, uitându-se la ceas, zise: 

— Totuşi e ciudat! 

Atunci toţi musafirii se neliniştiră şi începură să-şi arate cu 
voce tare mirarea şi nemulţumirea, când un cavaler de 
onoare se duse să afle ce se întâmplase. În timpul” acesta, 
Kitty, în rochie albă cu văl lung şi cu o cunună de flori de 
lămâiţă pe cap, era de mult gata şi aştepta, împreună cu 
naşa şi cu sora sa. Doamna Lvov, în salonul cel mare al casei 
Şcerbaţki; se uita pe fereastră, aşteptând în zadar, de peste 
o jumătate de ceas, vestea de la cavalerul său de onoare că 
mirele sosise la biserică. 

În tot acest timp, Levin, numai în pantaloni, fără vestă şi 
frac, umbla de colo până colo prin camera lui de hotel, 
scoţându-şi mereu capul pe uşă şi cercetând cu privirea 
coridorul. Dar pe coridor nu se vedea acela pe care-l 
aştepta. Konstantin Dmitrici se întorcea deznădăjduit, dând 
din mâini şi se jeluia lui Stepan Arkadici, care fuma liniştit. 

— A mai fost vreodată cineva într-o situaţie atât de 
idioată? 

— Da, e stupid, întări Stepan Arkadici zâmbind 
împăciuitor. Dar linişteşte-te! Ţi-o aduce îndată. 

— Cum se poate una ca asta?! Izbucni Levin cu o furie 
stăpânită. Şi vestele astea deschise... ce tâmpenie! E cu 
neputinţă, urmă el, privind plastronul mototolit al cămăşii 
sale. Dar dacă mi-au trimis bagajele la gară?! Exclamă el 
deznădăjduit. 

— Ţi-o pui pe a mea. 

— Trebuia s-o fi făcut de mult. 

— Vezi că nu-ţi vine tocmai bine şi e păcat să te faci 
ridicol... mai ai puţină răbdare. Totul are să fie bine! 

Ce se întâmplase? Când Levin ceruse hainele, Kuzma, 
bătrânul lui fecior, îi adusese fracul, vesta şi tot ce-i trebuia. 

— Dar cămaşa? Strigase Levin. 


— Cămaşa-i pe dumneavoastră, răspunse Kuzma cu un 
surâs liniştit. 

Nu-i dăduse prin gând să oprească o cămaşă curată şi, 
primind ordin să strângă bagajele şi să le ducă la Şcerbaţki, 
de unde tinerii căsătoriţi urmau să plece în aceeaşi seară, 
făcuse aşa cum i se poruncise: împachetase totul, afară de 
frac. Cămaşa pe care o purta Levin de dimineaţă era 
mototolită şi nu se potrivea cu vesta deschisă. Până la 
Şcerbaţki era departe. Expediase feciorul să cumpere o 
cămaşă. Acesta se întorsese cu mâna goală. Era duminică, 
prăvăliile închise... Trimisese la Stepan Arkadici. I se 
adusese o cămaşă, dar aceasta era îngrozitor de largă şi de 
scurtă. Poruncise în sfârşit feciorului ca să se repeadă la 
Şcerbaţki pentru a despacheta bagajele. Mirele era 
aşteptat la biserică, iar el umbla prin cameră ca o fiară 
închisă în cuşcă, uitându-se pe coridor şi amintindu-şi cu 
deznădejde de cele ce-i spusese lui Kitty, care cine ştie ce ar 
fi putut crede acum. 

În cele din urmă vinovatul - Kuzma - dădu buzna în odaie, 
cu sufletul la gură, aducând cămaşa. 

— De-abia am pus mâna pe ea. Tocmai urcau bagajele în 
camion, le spuse Kuzma. 

Peste trei minute, fără să se uite la ceas, ca să nu-şi 
zgândărească rana, Levin porni în goană pe coridor. 

— Asta nu ajută la nimic, ti spuse surâzând Stepan 
Arkadici, mergând fără grabă în urma lui. Totul are să fie 
bine, are să fie bine... Atâta-ţi spun... 

IV 

— Au sosit! Uite-l! Care-i? Cel mai tânăr? Nu? Dar 
mireasa, măiculiţă! E mai mult moartă decât vie! Se auziră 
glasuri în mulţime, când Levin - care-şi întâmpină mireasa 
în pridvor - intră cu dânsa în biserică. 

Stepan Arkadici povesti soţiei sale pricina întârzierii. 
Musafirii începuseră să şuşotească, zâmbind. Levin nu 
vedea nimic şi pe nimeni. Nu-şi lua ochii de la mireasă. 


Toată lumea spunea că mireasa se urâţise mult în ultimele 
zile. Era mult mai puţin frumoasă în timpul cununiei decât 
de obicei. Levin însă nu era de aceeaşi părere. Îi privea 
coafura înaltă, cu văl lung, imaculat şi cu flori albe, gulerul 
înalt şi plisat, care-i acoperea în părţi, atât de feciorelnic, 
gâtul lung, descoperindu-i-l în faţă... şi talia - s-o tragi 
printr-un inel. Lui Levin i se părea că ea era mai frumoasă 
decât oricând. Nu fiindcă florile, vălul, rochia aceea 
comandată la Paris ar fi adăugat ceva frumuseţii sale, ci 
pentru că, cu toată bogăţia toaletei, expresia drăgălaşului 
său chip, a privirilor şi a buzelor era aceeaşi, având ceva 
deosebit de nevinovat. 

— Credeam că vrei să fugi, îi şopti Kitty şi zâmbi. 

— Mi s-a întâmplat ceva aşa de stupid, că mi-e şi ruşine să- 
ţi mărturisesc, răspunse Levin cu obrajii îmbujoraţi şi se 
întoarse către Serghei Ivanovici, care se apropiase de 
dânsul. 

— Istoria cu cămaşa are haz, îi spuse Serghei Ivanovici, 
clătinând din cap şi zâmbind. 

— Da, da, zise Levin, fără să înţeleagă ceea ce i se spusese. 

— Ascultă Kostea, rosti Stepan Arkadici cu o prefăcută 
expresie de spaimă. Trebuie să hotărâm o chestiune 
importantă. De-abia acum vei fi în stare să-i preţuieşti 
însemnătatea. Sunt întrebat dacă aprindem lumânări 
întrebuințate sau neîntrebuinţate. E o diferenţă de zece 
ruble, adăugă el, strângându-şi buzele într-un surâs. Eu am 
hotărât, dar mă tem că n-ai să primeşti. 

Levin înţelese că era o gluma, însă nu putu zâmbi. 

— Atunci, cum rămâne? Întrebuinţate sau 
neîntrebuinţate? Asta-i întrebarea. 

— Da, da! Neîntrebuinţate. 

— Îmi pare foarte bine. Chestiunea e rezolvată! Zise 
Stepan Arkadici zâmbind. Straşnic se mai prostesc oamenii 
în situaţia asta, adăugă el către Cirikov, după ce Levin, 
privindu-l zăpăcit, se apropie de mireasă. 


— Kitty, bagă de seama să calci tu cea dintâi pe covor, o 
sfătui contesa Nordstone, apropiindu-se de dânsa. Apoi îi 
spuse lui Levin: Frumos îţi şade! 

— Nu ţi-e teamă? O întrebă Maria Dmitrievna, o bătrână 
mătuşă a lui Kitty. 

— Nu ţi-e frig? Eşti palidă. Apleacă-te puţin! Îi spuse 
doamna Lvov, sora lui Kitty; şi, arcuindu-şi braţele pline şi 
frumoase, îi potrivi, surâzând, florile pe cap. 

Dolly de asemeni se apropie, vru să spună ceva, dar nu 
putu rosti nici un cuvânt, izbucni în plâns, apoi începu să 
râdă în chip nefiresc. 

Kitty se uita la toată lumea cu priviri tot atât de absente ca 
şi Levin. La toate vorbele ce i se adresau, Kitty nu era în 
stare să răspundă decât printr-un zâmbet de fericire care-i 
lumina neîncetat faţa. 

Între timp, slujitorii altarului îşi puseseră odăjdiile. Preotul 
şi diaconul se îndreptară spre tetrapodul care se afla în faţa 
porţilor împărăteşti. 

Preotul îi spuse ceva lui Levin, acesta însă nu-l auzi. 

— la mireasa de braţ şi condu-o, îi suflă lui Levin un 
cavaler de onoare. 

Mult timp Levin nu putu înţelege ce i se cerea. Cei din jur 
îi tot arătau ce să facă şi aproape renunţaseră să-l mai 
îndemne - mirele luă mireasa nu cu mâna cuvenită şi nici de 
mâna care se cerea - până când, în sfârşit, îşi dădu seama 
că trebuia să-i ia mâna dreaptă fără să-şi schimbe poziţia. 
În cele din urmă, după ce Levin luă mireasa de braţ aşa 
cum se cădea, preotul făcu câţiva paşi spre dânşii şi se opri 
în faţa tetrapodului. Mulțimea rudelor şi a cunoscuţilor îi 
urmă cu zumzet de glasuri şi cu foşnet de rochii. Cineva, 
aplecându-se, îndreptă trena miresei. Apoi, în biserică se 
făcu o tăcere atât de adâncă, încât se auzea cum cădeau 
picăturile de ceară din lumânări. 

Preotul, bătrân, cu o camilafcă în cap, cu şuviţe 
strălucitoare de păr argintiu strânse în două părţi după 
urechi, îşi scoase mâinile mici şi bătrâne de sub felonul 


bogat, lucrat în tir de argint, cu o cruce de aur în spate, şi 
pregăti ceva la tetrapod. 

Stepan Arkadici se apropie de dânsul cu grijă, îi şopti ceva 
şi, făcând lui Levin un semn cu ochiul, se întoarse la locul 
său. 

Preotul aprinse două lumânări împodobite cu flori, 
ţinându-le cu mâna strânsă aplecate într-o parte, aşa că 
ceara picura încet din ele, şi se întoarse cu faţa spre miri. 
Era acelaşi preot la care se spovedise Levin. Aruncă mirelui 
şi miresei o privire obosită şi tristă, oftă şi-şi scoase dreapta 
de sub felon. Binecuvântă pe mire şi, cu acelaşi gest, dar cu 
o deosebită blândeţe, îşi puse degetele împreunate pe capul 
plecat al lui Kitty. Le întinse după aceea lumânările, luă 
cădelniţa şi se îndepărtă încet. 

„Să fie adevărat?” se gândi Levin şi-şi întoarse capul spre 
mireasă. Îi văzu profilul cam de sus. Înţelese după o 
mişcare abia prinsă a buzelor şi a genelor sale că Kitty îi 
simţise privirea. Ea nu-şi întoarse capul, însă guleraşul înalt 
şi plisat se mişca, ridicându-se spre urechea să trandafirie. 
Levin observă cum un oftat i se opri în piept. Mâna micuță, 
cu mănuşi lungi, care ţinea lumânarea, îi tremura uşor. 

Zăpăceala pricinuită de cămaşă şi de întârziere, 
convorbirea cu rudele şi cunoscuţii, nemulţumirea acestora, 
situaţia lui ridicolă - totul se risipi dintr-o dată. Se simţi 
fericit şi sfios. 

Protodiaconul, un bărbat voinic şi frumos, în stihar de 
argint, cu părul creţ bine pieptănat de o parte şi de alta a 
feţei, ieşi înainte cu paşi siguri şi, ridicând cu două degete 
orarul, se opri în faţa preotului. 

„Bi-ne-cu-vân-tea-ză, stă-pâ-ne!” rosti rar şi psalmodiat, 
iar sunetele răsunară solemn, vibrând prelung în aer. 

„Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna „acum şi 
pururea şi în vecii vecilor”, răspunse smerit şi melodios 
preotul bătrân, pregătind mai departe ceva pe tetrapod. 
Apoi acordurile pline ale unor cântăreţi nevăzuţi se ridicară 


în unde largi, umplând biserica până în bolți şi, întărindu- 
se, se opriră o clipă şi se stinseră încet. 

Erau rugăciuni obişnuite pentru pacea şi mântuirea 
cerească, pentru sinod, pentru ţar. Urmă o rugăciune 
pentru robii lui Dumnezeu Konstantin şi Ekaterina, care se 
logodeau atunci. 

„Ca să li se trimită lor dragoste desăvârşită, pace şi ajutor, 
Domnului să ne rugam”, cerea parcă întreaga biserică prin 
glasul protodiaconului. 

Levin asculta cuvintele, şi ele îl uimeau. „Cum de au ghicit 
că am nevoie de ajutor, tocmai de ajutor? Se gândi el, 
aducându-şi aminte de îngrijorările şi de îndoielile sale din 
ultima vreme. Ce ştiu eu? Ce pot să fac fără ajutor în 
împrejurarea asta care mă sperie? Tocmai de ajutor am 
nevoie acum.” 

Când diaconul isprăvi cetenia, preotul se întoarse spre 
miri cu molitvelnicul în mână: „Dumnezeul cel veşnic, carele 
cele risipite le împreunezi într-una şi ai pus legătura 
neîntreruptă a dragostei, începu bătrânelul cu glas blând şi 
melodic. Cel ce ai binecuvântat pre Isaac şi Rebecca şi i-ai 
arătat pre ei moştenitori făgăduinţei tale. Însuţi 
binecuvântează pre robii tăi aceştia, Konstantin şi 
Ekaterina, povăţuindu-i pre dânşii spre tot lucrul bun. Că 
milostiv şi iubitor de oameni eşti şi ţie mărire înălţăm, 
tatălui şi fiului şi sfântului duh, acum şi pururea şi în vecii 
vecilor.” „A-a-min”, se revărsă din nou în aer corul nevăzut. 

„Carele cele risipite le împreunezi într-una şi ai pus 
legătura neîntreruptă a dragostei”... „Ce înţeles adânc au 
cuvintele acestea şi cât de bine se potrivesc cu cele simţite 
de mine în clipa asta! Se gândi Levin. Oare simte şi ea ceea 
ce simt eu?” 

Întorcând capul, Konstantin îi întâlni privirea. 

Din această privire, Levin îşi dădu seama că ea înţelegea 
totul ca şi el. Dar acest lucru nu era adevărat. Mireasa nu 
pricepea cuvintele slujbei şi nici nu le asculta. Nu le putea 
asculta, nici înţelege, atât de puternic era sentimentul care- 


i umplea sufletul, sporind din ce în ce mai mult. Acest 
simţământ era bucuria împlinirii dorințelor ce se 
plămădiseră de o lună şi jumătate în sufletul ei, o 
bucuraseră şi o chinuiseră în timpul acestor şase 
săptămâni. Din ziua în care Kitty, îmbrăcată într-o rochie 
cafenie, se apropiase în tăcere de dânsul în salonul cel mare 
al caselor din Arbat şi i se juruise - din ziua şi din ceasul 
acela ea îşi smulsese din suflet tot trecutul, ca să facă loc 
unei vieţi noi, necunoscute, deşi nu se săvârşise nici o 
schimbare în viaţa ei exterioară. Aceste şase săptămâni au 
fost perioada cea mai fericită şi totodată cea mai 
chinuitoare din viaţa sa. Toată fiinţa-i, toate dorinţele şi 
nădejdile sale erau concentrate asupra acestui bărbat, pe 
care nu-l pricepea încă şi de care o lega un sentiment şi mai 
de neînțeles, atrăgând-o şi respingând-o în acelaşi timp. 

Cu toate acestea, Kitty îşi ducea mai departe viaţa de mai 
înainte şi se îngrozea de nepăsarea deplină şi de neînvins 
pe care o avea faţă de tot trecutul ei, de lucrurile, 
obiceiurile şi de oamenii pe care îi iubise şi care o iubeau, 
faţă de maică-sa, amărâtă de această nepăsare, faţă de tatăl 
său, care-i era aşa de drag şi pe care-l iubise până atunci 
mai mult decât orice pe lume. Kitty ba se îngrozea de 
această nepăsare, ba se bucura, gândindu-se la ceea ce 
pricinuise acest lucru. Nu putea gândi, nici dori ceva în 
afară de viaţa cu acest om. Dar viaţa aceasta nouă nu luase 
încă fiinţă; ea nici nu şi-o putea închipui limpede. Totul se 
mărginea numai la aşteptare, teamă şi bucurie de ceva nou, 
necunoscut... lar acum, aşteptarea, necunoscutul, părerea 
de rău pentru nepăsarea faţă de trecut - totul avea să se 
sfârşească din clipă în clipă şi să înceapă viaţa nouă. 
Această noutate nu putea să n-o sperie prin necunoscut. 
Dar, înspăimântător ori nu, totul se săvârşise în sufletul ei 
acum şase săptămâni. Astăzi se sfinţea numai ceea ce-i 
hotărâse mai demult inima. 

Întorcându-se din nou cu faţa la tetrapod, preotul luă cu 
neîndemânare inelul cel mic al lui Kitty şi, cerând mâna lui 


Levin, i-l puse pe prima încheietură a degetului. „Se 
logodeşte robul lui Dumnezeu, Konstantin, cu roaba lui 
Dumnezeu, Ekaterina.” Şi, punând verigheta cea mare în 
degeţelul trandafiriu, înduioşător de subţire, al lui Kitty, 
preotul rosti aceleaşi cuvinte. 

De câteva ori mirii încercară să ghicească ce anume 
trebuiau să facă. Greşiră însă de fiecare dată. Preotul îi 
îndreptă în şoaptă. În sfârşit, îndeplinind cele de cuviinţă şi 
binecuvântându-i cu verighetele, preotul întinse din nou lui 
Kitty verigheta cea mare, iar lui Levin, verigheta cea mică. 
Ei se încurcară iarăşi şi trecură de două ori verighetele din 
mână în mâna, neizbutind totuşi să facă ceea ce trebuia. 

Dolly, Cirikov şi Stepan Arkadici înaintară mai în faţă ca să 
le arate. leşi o încurcătură. Se auziră şoapte. Se văzură 
zâmbete. Dar expresia de solemnitate şi de înduioşare nu se 
şterse de pe chipurile mirilor. Dimpotrivă, încurcând 
mâinile, mirii aveau priviri şi mai grave, şi mai solemne 
decât înainte. Zâmbetul lui Stepan Arkadici, când acesta le 
şopti ca fiecare să-şi pună inelul său, îi încremeni pe buze. 
Oblonski îşi dădu seama că orice surâs i-ar putea jigni. 

„Că tu dintru început ai zidit parte bărbătească şi parte 
femeiască şi de la tine se însoţeşte femeia, spre ajutor şi 
spre dăinuirea neamului omenesc. Însuţi dar, stăpâne 
Dumnezeul nostru, cel ce ai trimis adevărul peste 
moştenirea ta şi făgăduinţa ta peste robii tăi, părinţii noştri, 
cei aleşi ai tăi întru fiecare neam şi neam, caută spre robul 
tău, Konstantin, şi roaba ta, Ekaterina, şi întăreşte logodna 
lor în credinţă, într-un gând, în adevăr şi dragoste”, citi 
preotul după ce schimbă verighetele. 

Levin simţea din ce în ce mai limpede că toate gândurile 
lui în legătură cu însurătoarea şi toate visele privitoare la 
orânduirea vieţii sale erau o copilărie. Ceea ce se săvârşea 
asupră-le avea o menire neînţeleasă pentru el până atunci 
şi pe care o înţelegea şi mai puţin acum. Pieptul i se 
cutremură din ce în ce mai tare şi lacrimi nedomolite îi 
veniră în ochi. 


V, 

Toată Moscova - rude şi cunoscuţi - era în biserică, în 
timpul slujbei, la lumina strălucitoare din biserică, în cercul 
femeilor şi al fetelor gătite şi al bărbaţilor cu cravate albe, 
îmbrăcaţi în fracuri şi în uniforme, nu înceta vorba potolită 
şi cuviincioasă, stârnită mai ales de bărbaţi, în vreme ce 
femeile aveau privirile aţintite asupra tuturor amănuntelor 
acestui serviciu religios, care le înduioşează totdeauna aşa 
de mult. 

În cercul cel mai apropiat de mireasă se aflau cele două 
surori ale acesteia: Dolly şi sora sa cea mai mare, doamna 
Lvov, o frumuseţe calma, care sosise de curând din 
străinătate. 

— De ce o fi venit Marie la nuntă în violet? E aproape ca în 
negru, întrebă doamna Korsunskaia. 

— E singura salvare pentru tenul ei, răspunse doamna 
Drubeţkaia. Nu înţeleg de ce-au făcut nunta seara. Ca 
negustorii... 

— Aşa e mai frumos. Şi eu m-am cununat seara, răspunse 
doamna Korsunskaia şi oftă, amintindu-şi ce drăguță fusese 
în ziua aceea şi cât de caraghios de îndrăgostit era bărbatul 
ei, pe câtă vreme acum lucrurile stăteau cu totul altfel. 

— Se spune că acel care a fost cavaler de onoare la zece 
nunţi nu se mai însoară. Vroiam să fiu cavaler de onoare a 
zecea oară, ca să mă asigur; dar locul era ocupat, zise 
contele Sineavin către prinţesa Cearskaia, care-şi pusese 
ochii pe el. 

Prinţesa Cearskaia îi răspunse numai printr-un zâmbet. Se 
uită la Kitty, închipuindu-şi cum şi când va fi şi ea alături de 
contele Sineavin în aceeaşi situaţie. Atunci îi va aminti 
gluma de astăzi. 

Şcerbaţki spuse bătrânei domnişoare de onoare Nikolaeva 
că are de gând să pună cununa pe chignon2-ul lui Kitty, ca 
să fie fericită. 

— Nu trebuia să-şi pună chignon, răspunse domnişoara 
Nikolaeva, care hotărâse de mult că dacă bătrânul văduv, 


vânat de dânsa, ar lua-o de nevastă, ea ar face nunta cea 
mai simplă cu putinţă. Nu-mi place fastul acesta. 

Serghei Ivanovici vorbea cu Daria Dmitrievna, susţinând în 
glumă că obiceiul voiajului după nuntă este răspândit din 
pricină că tinerii căsătoriţi se simt cam ruşinaţi. 

— Fratele dumitale se poate mândri cu ea. E o minune de 
drăgălăşenie. Cred că-l invidiezi. 

— Mi-a trecut vremea, Daria Dmitrievna, răspunse 
Serghei Ivanovici, şi chipul lui luă pe neaşteptate o 
înfăţişare tristă şi gravă. 

Stepan Arkadici povestea cumnatei sale calamburul 
despre divorţ, pe care-l ticluise el. 

— Trebuie să i se îndrepta cununa, răspunse ea fără să-l 
asculte. 

— Păcat că s-a urâţit, şopti contesa Nordstone către 
doamna Lvov. Totuşi el nu ajunge nici la degetul ei cel mic. 
Nu-i aşa? 

— Ba mie-mi place foarte mult. Şi nu fiindcă are să-mi fie 
beau-frere3, răspunse doamna Lvov. Ce ţinută frumoasă 
are! Şi e atât de greu să te prezinţi bine într-o asemenea 
situaţie fără să fii ridicol! Şi el nu e nici ridicol, nici ţeapăn. 
Se vede numai că e emoţionat. 

— Mi se pare că te aşteptai la această căsătorie. 

— Poate. L-a iubit totdeauna. 

— Să vedem acum cine are să calce cel dintâi pe covor. Am 
sfătuit-o pe Kitty să calce ea. 

— Degeaba, răspunse doamna Lvov. În neamul nostru 
suntem toate soţii supuse. 

— Eu am călcat dinadins cea dintâi, când m-am cununat cu 
Vasili. Dar dumneata, Dolly? 

Daria Alexandrovna stătea alături, le auzea; însă nu le 
răspundea. Era înduioşată, cu ochii plini de lacrimi. N-ar fi 
putut spune o vorbă fără să izbucnească în plâns. Se bucura 
pentru Kitty şi pentru Levin. Se întorcea cu gândul la 
propria sa nuntă: arunca priviri spre Stepan Arkadici, care 
strălucea de voie bună, şi uita eu totul prezentul; nu-şi mai 


amintea decât de întâia şi nevinovata ei dragoste. Nu se 
gândea numai la ea, ci şi la toate femeile cunoscute care-i 
erau aproape. Şi le amintea în clipa aceea unică şi solemnă 
din viaţa lor, când stăteau cu cunună pe cap, ca şi Kitty 
acum, copleşite de dragoste, nădejde şi teamă, rupând cu 
trecutul şi păşind într-un viitor plin de taină. Printre aceste 
mirese care-i veneau în minte, Dolly vedea şi pe scumpa ei 
Anna, despre al cărei divorţ auzise nu de mult unele 
amănunte. Stătuse şi ea aşa, tot atât de curată, cu flori de 
lămâiţă pe cap şi cu voal. Şi acum? 

„Înfiorător de straniu”, îşi zise ea. 

Nu numai surorile, prietenele şi rudele urmăreau până în 
cele mai mici amănunte slujba religioasă, dar şi femeile 
străine, simple spectatoare, urmăreau ceremonia cu 
emoție, abia ţinându-şi răsuflarea. Căutau să nu scape nici o 
mişcare, nici o expresie de pe faţa mirilor. Răspundeau cu 
ciudă, ba de multe ori nici nu auzeau vorbele bărbaţilor 
care, indiferenți, făceau câte o glumă sau câte o observaţie 
nepotrivită. 

— Oare de ce o fi aşa de plânsă? O fi măritând-o cu de-a 
sila? 

— De ce cu de-a sila după un bărbat aşa de chipeş? E 
prinţ? 

— Doamna în atlaz alb nu-i soră-sa? Ascultă acum, când o 
să tune diaconul: „Femeia să se teamă de bărbat!” 

— Corul e de la Ciudovo4? 

— Nu, de la sinod. 

— Am întrebat pe un servitor. Se zice că o duce 
numaidecât la moşia lui. Cică-i putred de bogat! De aceea i- 
au şi dat-o de nevastă! 

— Orice ai zice, e o pereche frumoasă! 

— Iaca, Maria Vlasievna, spuneai că se mai poartă 
crinoline largi. Uită-te la cea cu rochie de catifea. Se zice că 
e ambasadoare. Vezi cum e strânsă pe de laturi şi uite cum 
îi vine la spate, aşa şi... încă o dată aşa. 


— Ce drăgălaşă-i mireasa! E ca o mioară albă! Orice s-ar 
spune, ţi-e milă de femei. 

Aşa se vorbea în mulţimea femeilor care izbutiseră să se 
strecoare pe uşa bisericii. 

VI. 

După ce se isprăvi slujba logodnei, un ţârcovnic întinse în 
faţa tetrapodului, în mijlocul bisericii, o bucată de mătase 
trandafirie. Corul cântă un psalm meşteşugit şi cu 
întorsături, în care basul şi tenorul îşi aruncau răspunsuri 
unul altuia. Întorcând capul, preotul arătă mirilor bucata de 
mătase trandafirie întinsă pe jos. Deşi amândoi auziseră 
adesea şi cu insistenţă de superstiţia că primul care va 
călca pe covor, acela va fi adevăratul cap al familiei, nici 
Levin, nici Kitty nu şi-l putură aminti când făcură cei câţiva 
paşi. Mirii nu auziră nici observaţiile făcute cu voce tare, 
nici discuţiile aprinse, după care - aşa cum văzuseră unii - 
el ar fi călcat cel dintâi, în timp ce alţii erau de părere că 
amândoi călcaseră în acelaşi timp. 

După întrebările obişnuite: dacă doresc să se căsătorească 
şi dacă nu şi-au dat altora cuvântul, ca şi după răspunsurile 
care le sunau straniu până şi lor înşile, începu o nouă slujbă 
religioasă. Kitty asculta cuvintele rugăciunii, vrând să le 
prindă sensul, dar nu putea. Pe măsură ce se desfăşura 
slujba, un sentiment de triumf şi de bucurie senină îi 
umplea din ce în ce mai mult sufletul, răpindu-i putinţa 
înţelegerii. 

Preotul se ruga: „Însoţeşte-i pre dânşii într-un gând, 
încununează-i într-un trup, dăruieşte-le roadă pântecului, 
câştigare de prunci buni”. Pomeni că Dumnezeu a zidit 
femeia din coasta lui Adam şi „pentru aceasta va lăsa omul 
pre tatăl său şi pre mama sa şi se va uni cu femeia sa, şi vor 
fi amândoi un trup.” Spuse că „taina aceasta mare este”. Se 
rugă ca Dumnezeu să le dea rodnicie şi binecuvântare, aşa 
cum a dat lui Isaac şi Rebeccăi, lui Iosif, lui Moise şi 
Sephorei, şi ca să vadă pe fiii fiilor lor. 


„Totul e minunat de frumos, se gândea Kitty, ascultând 
aceste cuvinte. Nici nu putea fi altfel.” 

Şi un zâmbet de bucurie, care trecu fără voia lor la toţi cei 
ce-o priveau, îi lumină faţa. 

— Pune-i-o pe cap! Se auziră sfaturi, după ce preotul 
întinse cununiile deasupra mirilor. 

Şcerbaţki ţinea cununia sus, deasupra capului lui Kitty. 
Mâna lui, într-o mănuşă cu trei nasturi, tremura. 

— Pune-mi-o pe cap! Şopti mireasa zâmbind. Levin se uită 
la ea şi rămase uimit de strălucirea care se răsfrângea de 
pe faţa ei. Acelaşi sentiment îi cuprinse fără voie întreaga 
fiinţă şi se simţi şi el tot atât de fericit şi de înseninat. 

Le făcea plăcere să asculte citirea din Faptele apostolilor şi 
glasul protodiaconului, care detuna la ultimul verset, 
aşteptat cu atâta nerăbdare de publicul străin. Le-a făcut 
plăcere să bea vin roşu, cald, îndoit cu apă, dintr-o cupă 
joasă, se înveseliră şi mai mult când preotul, dându-şi la o 
parte poalele felonului, luă mâinile mirilor şi păşi cu ei 
împrejurul tetrapodului în izbucnirile basului, care cânta 
Isaiia dănţuieşte. 

Şcerbaţki şi Cirikov, care ţineau cununiile, se împiedicau în 
trena miresei, zâmbeau şi se bucurau şi ei, ba rămânând în 
urmă, ba dând peste miri, când se oprea preotul. Se părea 
că scânteia bucuriei, aprinsă în Kitty, trecea din om în om la 
cei din biserică. Levin avea impresia că şi preotului, şi 
diaconului le venea să surâdă ca şi lui! 

După ce luă cununiile de pe capetele tinerilor căsătoriţi, 
preotul citi ultima moliftă şi-i felicită. Levin se uită la Kitty. 1 
se păru că n-o văzuse niciodată aşa de frumoasă. O lumină 
lăuntrică îi scălda faţa, dându-i strălucirea nouă a fericirii. 
Levin vroia să-i spună ceva, dar nu ştia dacă se isprăvise 
slujba. Preotul îi scoase din încurcătură. Le zâmbi cu 
bunătate şi le spuse încet: „Sărută-ţi soţia; iar dumneata, 
sărută-ţi bărbatul”, apoi le luă lumânările din mână. 

Levin sărută delicat buzele zâmbitoare ale lui Kitty, îi dădu 
braţul şi, cu o nouă şi stranie simţire de apropiere, se 


îndreptă spre ieşire. Nu-i venea să creadă şi nici nu putea 
crede că ceea ce se întâmpla era adevărat. Numai când 
privirile lor mirate şi sfioase se întâlniră, Levin crezu şi 
simţi că acum sunt un trup şi un suflet. 

În aceeaşi noapte, după masă, tinerii căsătoriţi plecară la 
ţară. 

VII. 

De trei luni, Vronski şi Anna călătoreau împreună prin 
Europa. Vizitaseră Veneţia, Roma, Neapole şi abia sosiseră 
într-un orăşel italian, unde vroiau să se oprească pentru 
câtva timp. 

Un majordom impunător, cu părul des şi pomădat, 
despărţit de o cărare care începea de la ceafă, îmbrăcat în 
frac şi cămaşă albă cu plastron mare de olandă, cu o 
mulţime de brelocuri care se bălăbăneau pe pântecele său 
rotund, stătea cu mâinile în buzunare şi cu ochii închişi pe 
jumătate, dispreţuitori, şi răspundea alene la întrebările 
unui domn. Auzind de partea cealaltă a scării paşi care 
urcau, majordomul întoarse capul şi, când văzu pe contele 
rus, care ocupa camerele cele mai frumoase, îşi scoase 
respectuos mâinile din buzunare şi, înclinându-se, îi spuse 
că se întorsese curierul şi că afacerea cu închirierea 
palazzo5-ului se încheiase. Administratorul general era 
gata să semneze contractul. 

— A! Îmi pare foarte bine, zise Vronski. Doamna e acasă? 

— leşise la plimbare, dar s-a întors chiar acum, răspunse 
majordomul. 

Vronski îşi scoase pălăria mare cu boruri largi şi cu o 
batistă îşi şterse de năduşeală fruntea şi părul dat pe spate, 
care-i acoperea chelia şi jumătate din urechi. Apoi, după ce 
aruncă o privire distrată domnului care tot mai stătea acolo 
şi se uita la dânsul, vru să treacă înainte. 

— Domnul acesta e rus şi întreabă de dumneavoastră, îl 
anunţă majordomul. 

Cu un sentiment nelămurit de ciudă că nicăieri nu scapă 
de cunoscuţi, în acelaşi timp şi cu dorinţa de a găsi o cât de 


mică distracţie în monotonia vieţii sale, Vronski se uită încă 
o dată la domnul care se îndepărtase şi care se oprise în 
clipa aceea. Ochii lor se înseninară în acelaşi timp. 

— Golenişcev! 

— Vronski! 

Era într-adevăr Golenişcev, colegul lui Vronski din Corpul 
pajilor. Golenişcev făcuse parte din partidul liberal, 
isprăvise şcoala fără grad militar şi nu intrase nicăieri în 
serviciu. Colegii se despărţiseră şi de atunci nu se mai 
întâlniseră decât o singură dată. 

Cu prilejul acelei întâlniri, Vronski înţelese că Golenişcev 
îşi închinase viaţa unei cariere intelectuale libere, 
dispreţuind din această pricină activitatea şi gradul lui 
Vronski. De aceea, la acea întâlnire cu Golenişcev, Vronski îi 
răspunse cu o atitudine rece şi mândră pe care o adopta 
faţă de unii oameni şi care însemna: „Poate să vă placă ori 
nu felul meu de trai. Mi-e totuna. Dar trebuie să mă 
respectaţi, dacă vreţi să aveţi vreo legătură cu mine.” 
Golenişcev arătă o nepăsare plină de dispreţ faţă de tonul 
lui Vronski. Această întâlnire ar fi trebuit parcă să-i 
despartă şi mai mult. Totuşi, acum, recunoscându-se, 
amândoi se înseninară şi scoaseră exclamaţii de bucurie. 
Vronski nu se aşteptase de loc ca această întâlnire să-l 
bucure atât. Dar probabil că nici el nu-şi dădea seama cât 
de mult se plictisea. Uitase impresia neplăcută a ultimei 
întâlniri şi, cu inima deschisă şi bucuroasă, întinse mâna 
fostului său coleg. Aceeaşi expresie de bucurie înlocui şi 
aerul îngrijorat de până atunci de pe faţa lui Golenişcev. 

— Ce bine-mi pare că te văd! Zise Vronski, arătându-şi cu 
un zâmbet prietenos dinţii sănătoşi şi albi. 

— Auzeam: Vronski. Dar nu ştiam care anume. Îmi pare 
foarte, foarte bine. 

— Să intrăm. Ei, ce mai faci? 

— Mă aflu aici de aproape doi ani. Lucrez. 

— A! Făcu Vronski, interesat. Dar să intrăm. După obiceiul 
specific rusesc, Vronski începu să spună în franţuzeşte, în 


loc să vorbească ruseşte, ceea ce vroia să ascundă faţă de 

servitori. O cunoşti pe Karenina? Călătorim împreună. Mă 

duc la ea, rosti Vronski în franţuzeşte, uitându-se cu luare- 
aminte în ochii lui Golenişcev. 

— A! Nu ştiam, făcu nepăsător Golenişcev, deşi ştia. Ai 
sosit de mult? Adăugă el. 

— Eu? De trei zile, răspunse Vronski, privindu-l iarăşi în 
faţă, cu luare-aminte, pe fostul coleg. 

„Da. E un om cumsecade. Priveşte lucrurile aşa cum 
trebuie, îşi zise Vronski, înțelegând de ce schimbase 
Golenişcev vorba, precum şi expresia de pe faţa lui. Pot să-l 
prezint Annei. E un om care priveşte lucrurile aşa cum 
trebuie.” 

În cele trei luni petrecute cu Anna în străinătate, de câte 
ori întâlnea cunoştinţe noi, Vronski îşi punea întrebarea: 
cum va privi persoana respectivă legătura lui cu Anna? De 
cele mai multe ori el găsea la bărbaţi înţelegerea cuvenită. 
Dacă i-ar fi întrebat însă cineva, atât pe el, cât şi pe cei ce 
aveau cuvenita înţelegere, în ce consta această înţelegere, 
ei ar fi fost puşi în mare încurcătură. 

Dar cei care, după părerea lui Vronski, înțelegeau situaţia 
„aşa cum trebuie” nu o înțelegeau în realitate de loc, ci se 
purtau în general cum se poartă oamenii binecrescuţi în 
toate împrejurările încurcate şi fără ieşire care se ivesc în 
viaţă. Se purtau cuviincios, ferindu-se de orice aluzii şi 
întrebări neplăcute. Se prefăceau că pricep foarte bine 
însemnătatea şi rostul situaţiei, recunoscând-o şi chiar 
încuviinţând-o. Socoteau însă ca ceva de prisos şi lipsit de 
cuviinţă a lămuri toate acestea. 

Vronski ghici numaidecât că Golenişcev era unul dintre 
aceştia. De aceea se bucură de întâlnirea cu el. Într-adevăr, 
fiind prezentat Kareninei, Golenişcev se purtă întocmai cum 
ar fi dorit Vronski. Fără cea mai mică sforţare, se ferea de 
orice discuţii care ar fi putut să-i stingherească. 

Nu o cunoscuse mai înainte pe Anna şi rămase uimit de 
frumuseţea şi mai ales de simplitatea cu care îşi privea ea 


situaţia. Când Vronski îl aduse pe Golenişcev, Anna roşi. 
Această roşeaţă copilărească pe chipul ei, frumos şi sincer 
plăcu nespus de mult lui Golenişcev. Dar îi plăcu mai ales 
felul firesc al Annei, care, pentru a înlătura orice 
neînțelegere faţă de un om străin, îi spuse de la început lui 
Vronski, cu simplitate, „Alexei”, şi povesti că amândoi se 
mută într-o casă închiriată de curând, numită de localnici 
palazzo. Această atitudine făţişă şi simplă faţă de situaţia ei 
plăcu lui Golenişcev. Văzând atitudinea prietenoasă, veselă 
şi vioaie a Annei, Golenişcev, care cunoştea pe Alexei 
Alexandrovici şi pe Vronski, avu impresia că o înţelege pe 
deplin. | se părea că pricepe ceea ce nici ea nu-şi desluşea, 
şi anume: cum putea Anna, după ce îşi nenorocise bărbatul, 
părăsindu-l pe el, ca şi pe copil, după ce-şi pierduse bunul 
renume, să fie totuşi vioaie, veselă şi fericită... 

— Figurează şi în ghid, adăugă Golenişcev despre palazzo- 
ul închiriat de Vronski. E acolo şi un minunat Tintoretto6, 
din ultima perioadă a vieţii sale. 

— Ştii ce? Cum vremea e frumoasă, hai să mergem acolo şi 
să mai vedem o dată casa, propuse Vronski, întorcându-se 
către Anna. 

— Foarte bine. Mă duc să-mi pun pălăria. Spui că-i cald? 
Adăugă Anna, oprindu-se în uşă şi uitându-se întrebător la 
Vronski; iar obrajii începură să-i ardă din nou. 

După privirea ei, Vronski înţelese că Anna nu ştia în ce 
relaţii vroia să fie cu Golenişcev şi se temea că nu se 
purtase cum ar fi vrut el. 

Vronski îi aruncă o privire lungă, plină de duioşie. 

— Nu prea, răspunse el. 

Anna înţelese că Vronski e mulţumit de ea. Îi surâse şi ieşi 
pe uşă cu paşi repezi. 

Prietenii se uitară unul la altul. Erau încurcaţi, se vedea 
după faţa lor. Golenişcev, care o admirase vădit, ar fi vrut să 
spună ceva despre ea, dar nu ştia ce; iar Vronski ar fi dorit 
acelaşi lucru şi totodată se temea. 


— Şi aşa, zise Vronski, numai ca să înceapă vorba. Va să 
zică te-ai stabilit aici. Te ocupi, aşadar, cu acelaşi lucru? 
Adăugă el, amintindu-şi că Golenişcev, după cum i se 
spusese, scria ceva... 

— Da. Scriu partea a doua la Cele două origini, răspunse 
Golenişcev la această întrebare, îmbujorându-se de plăcere. 
Adică, mai exact, nu scriu încă, ci mă pregătesc: strâng 
materialul. Lucrarea va fi mult mai vastă şi va cuprinde 
aproape toate problemele. La noi, în Rusia, lumea nu vrea 
să înţeleagă că suntem urmaşii Bizanțului, începu 
Golenişcev o lungă şi înflăcărată explicaţie. 

La început, Vronski se simţi cam stingherit, fiindcă nu 
cunoştea primul articol asupra Celor două origini, despre 
care autorul îi vorbea ca de ceva cunoscut. Pe urmă, când 
Golenişcev începu să-şi expună ideile şi Vronski îl putu 
urmări, deşi nu cunoştea Cele două origini, îl ascultă cu 
interes, fiindcă vorbea frumos. Dar Vronski era mirat şi 
nemulţumit de excitaţia nervoasă de care dădea dovadă 
Golenişcev revenind la subiectul ce-l preocupa. Pe măsură 
ce acesta vorbea, ochii i se aprindeau din ce în ce, 
răspundea tot mai repede unor adversari imaginari; iar 
expresia feţei sale arăta o îngrijorare şi o jignire tot mai 
mare. Amintindu-şi-l pe Golenişcev ca un băiat slăbuţ, vioi, 
blând şi cu sentimente nobile, totdeauna cel mai bun elev 
din Corpul pajilor, Vronski nu era de loc în stare să 
înţeleagă pricinile excitaţiei sale şi nici n-o îndreptăţea. Nu-i 
plăcea mai ales că Golenişcev, om de lume, se punea pe 
aceeaşi treaptă cu nişte scribi care-l enervau şi-l scoteau 
din sărite. Meritau oare? Vronski nu admitea asta. Simţea 
însă în acelaşi timp că Golenişcev e nefericit, şi-i era milă de 
dânsul. Pe faţa lui expresivă, destul de frumoasă, se citea o 
suferinţă aproape bolnăvicioasă, în timp ce, fără să bage de 
seamă că Anna se întorsese, îşi exprima cu repeziciune şi 
înflăcărare ideile. 

Când intră Anna cu pălăria pe cap, pelerina pe umeri, o 
umbrelă jucând în mâna ei frumoasă şi se opri lângă dânsul, 


Vronski se simţi uşurat, mulţumit să scape de privirile 
înfrigurate ale lui Golenişcev, aţintite asupră-i, şi se uită cu 
un avânt de dragoste la fermecătoarea lui prietenă, plină de 
viaţă şi de bucurie. Golenişcev se dezmetici cu greu; 
rămase trist şi posomorât; dar Anna, binevoitoare şi blândă 
faţă de toată lumea (cum era mereu pe vremea aceea), îl 
învioră repede prin purtarea ei simplă şi voioasă. Dibuind 
felurite subiecte de discuţii, Anna, îl atrase în domeniul 
picturii, despre care Golenişcev vorbea foarte frumos. Ea îl 
asculta cu luare-aminte. Şi astfel merseră împreună pe jos 
până la casa închiriată şi o vizitară. 

— Îmi pare bine de un lucru, spuse Anna la întoarcere lui 
Golenişcev. Alexei o să aibă un atelier frumos. Să-ţi iei 
negreşit odaia aceea, îl îndemnă pe Vronski în ruseşte, 
tutuindu-l, deoarece ea înţelese că Golenişcev, în 
singurătatea lor, va ajunge un om al casei, faţă de care n- 
avea de ce să se ascundă. 

— Cum, pictezi? Îl întrebă Golenişcev întorcând repede 
capul spre Vronski. 

— Da. M-am ocupat de pictură pe vremuri. Acum am 
început iarăşi, răspunse Vronski roşind. 

— Are mult talent, zise Anna cu un zâmbet bucuros. Eu, 
bineînţeles, nu mă pricep. Dar şi oamenii competenţi spun 
acelaşi lucru. 

VIII. 

În această primă perioadă de descătuşare morală şi de 
însănătoşire, Anna se simţea nepermis de fericită, plină de 
bucuria de a trăi. Amintirea răului pe care-l făcuse soţului 
său nu izbutea să-i otrăvească fericirea. Această amintire 
era, pe de o parte, prea îngrozitoare ca să poată stărui 
asupră-i - iar pe de alta, nenorocirea bărbatului îi adusese o 
fericire prea mare, ca să mai încapă remuşcări. Amintirea 
celor petrecute cu dânsa în urma bolii: împăcarea cu soţul, 
ruptura, vestea rănirii lui Vronski, apariţia lui, pregătirile 
de divorţ, plecarea din casa soţului, despărţirea de băiatul 
ei - totul i se părea un vis de om bolnav, din care se trezise 


singură cu Vronski, în străinătate. Amintirea răului făcut 
soţului îi trezea un sentiment de dezgust, asemănător 
simţământului încercat de un om care, fiind pe punctul de a 
se îneca, dă un brânci celui ce se agăţase de dânsul şi 
acesta se îneacă. Era bineînţeles o faptă rea. Dar părea 
singurul mijloc de salvare şi mai bine să nu-şi mai 
amintească despre aceste amănunte groaznice! 

Un singur raţionament liniştitor îi venise în minte atunci, 
la începutul rupturii; iar acum, când îşi amintea 
întâmplările acelea, numai acest raţionament o liniştea. 

„L-am nenorocit fără să vreau pe omul acesta, se gândea 
ea, însă nu vreau să-mi clădesc fericirea pe nenorocirea lui. 
Voi suferi şi eu. Pierd tot ce mi-era mai scump: reputaţia şi 
copilul. Fiindcă am păcătuit, nu mi se cuvine fericirea, nici 
divorţul. Voi îndura ruşinea şi despărţirea de băiatul meu.” 

Dar oricât de sincer vroia să sufere, ea nu era în stare să 
sufere. Nu era vorba nici de ruşine. În străinătate, ferindu- 
se de doamnele ruse, bunul lor simţ de care se bucurau 
amândoi nu-i pusese niciodată în situaţii false. Întâlneau 
peste tot oameni care se prefăceau că înţeleg raporturile 
dintre dânşii mult mai bine decât ei înşişi. Nici despărţirea 
de băiatul său, pe care-l iubea, n-o chinuise la început. 
Fetiţa - copila lui era aşa de drăguță şi Anna se ataşase atât 
de mult de dânsa, de când nu-i rămăsese decât fetiţa, încât 
rareori îşi mai amintea de Serioja. 

Dorinţa de a trăi, sporită de însănătoşire, părea aşa de 
puternică, iar împrejurările vieţii îi apăreau atât de noi şi de 
plăcute, încât Anna se simţea nepermis de fericită. Cu cât îl 
cunoştea mai mult pe Vronski cu atât îl iubea mai mult. Îl 
iubea pentru el însuşi şi pentru dragostea lui faţă de dânsa. 
Conştiinţa că-l stăpânea deplin o bucura mereu. Prezenţa 
lui îi făcea o plăcere mereu înnoită. Toate trăsăturile 
caracterului său, pe care i-l cunoştea din ce în ce mai bine, 
îi erau dragi. Până şi înfăţişarea lui, care se schimbase de 
când purta haine civile, o atrăgea ca pe, o tânără 
îndrăgostită. Vedea ceva deosebit de nobil şi de înalt în tot 


ceea ce spunea, gândea şi făcea el. Admiraţia pentru dânsul 
o speria uneori: căuta şi nu putea găsi în fiinţa lui nimic 
care să nu fie desăvârşit. 

Anna nu îndrăznea să-i arate că-şi dădea seama de propria 
ei inferioritate, de teamă că Vronski ar fi putut să n-o mai 
iubească. De nimic nu se temea atât de mult ca de 
pierderea dragostei sale, deşi n-avea nici un motiv de 
temere. Totuşi Anna nu putea să-i ascundă recunoştinţa 
pentru purtarea lui faţă de dânsa şi să nu-i arate cât de 
mult o preţuieşte. Vronski avea, după părerea ei, o 
deosebită chemare pentru activitatea publică, unde ar fi 
trebuit să joace un rol de seamă, şi-şi jertfise ambiția pentru 
ea, fără să arate vreodată cea mai mică părere de rău. Era 
mai drăgăstos şi mai smerit faţă de dânsa decât înainte îl 
preocupa mereu gândul de a nu o face pe Anna să simtă 
situaţia delicată în care se găsea. El, atât de independent. 
Şi mândru, nu numai că n-o contrazicea niciodată în 
relaţiile cu dânsa, dar n-avea nici voinţă proprie şi parcă 
nu-l stăpânea decât ideea de a-i preîntâmpina dorinţele. 
Anna nu putea să nu-i fie recunoscătoare, deşi uneori o 
împovărau această preocupare neîncetată a lui, atmosfera 
de neostenită grijă pe care o ţesea în juru-i. 

Cât despre Vronski, cu toate că se înfăptuise deplin ceea 
ce dorise de atâta vreme, el nu se simţea cu desăvârşire 
fericit. Înţelese în curând că împlinirea dorințelor sale nu-i 
adusese decât o fărâmă din muntele de fericire la care se 
aşteptase. Îşi dădea seama de veşnica greşeală a oamenilor 
care-şi închipuie că fericirea constă în împlinirea dorințelor. 
La începutul convieţuirii cu Anna, când lepădă uniforma şi 
îmbrăcă haina civilă, Vronski gustă tot farmecul libertăţii, 
necunoscut pentru dânsul până atunci, şi mai ales al 
libertăţii în dragoste. Se simţi în adevăr deplin fericit, dar 
nu pentru mult timp. Îşi dădu seama curând că în sufletul 
lui încolţesc tristeţea şi dorul după alte dorinţe. Fără voie, el 
începu să se agate de orice capriciu trecător, luându-l drept 
dorinţă şi ţel. 


Trebuia să folosească într-un fel cele şaisprezece ore 
libere pe zi, căci, fiind în străinătate, n-avea obligaţiile vieţii 
mondene, care-i umpleau tot timpul la Petersburg. 

Nu se mai putea gândi la distracţiile vieţii de burlac, cu 
care îşi trecea vremea cu prilejul celorlalte călătorii peste 
graniţă. O încercare de acest fel trezise în sufletul Annei o 
mâhnire neaşteptată şi prea mare faţă de plăcerea pe care 
o simţise el, luând masa la o oră târzie cu nişte cunoscuţi. 
lar relaţii om societatea locală şi cu cea rusească nu puteau 
avea din pricina situaţiei lor neclare. Cât despre 
curiozităţile locale, în afară că le cunoştea pe toate, ele nu 
aveau pentru el, ca rus şi ca om deştept, importanţa 
exagerată pe care le-o acordă englezii. 

Şi după cum un animal flămând se arunca asupra oricărui 
lucru ce-i iese înainte, nădăjduind să găsească în el o hrană, 
tot aşa şi Vronski se repezea, inconştient, când asupra 
politicii, când asupra cărţilor noi, când asupra picturii... 

Fiindcă avusese în tinereţe înclinaţie pentru pictură şi, 
nemaiştiind cum să-şi cheltuiască banii, începuse să 
colecţioneze gravuri, Alexei se opri la pictură, şi acum îşi 
punea în ea toată rezerva necheltuită de puteri intelectuale, 
care căutau să se realizeze. 

Era capabil să înţeleagă un tablou şi să-l imite fidel şi 
armonios. Crezând că aceste aptitudini erau calităţile ce se 
cereau unui pictor, după ce şovăi câtva timp asupra alegerii 
genului de pictură - religios, istoric sau realist - se apucă 
de pictat. Îi conveneau toate genurile şi putea să se inspire 
din fiecare. Nu-şi putea însă închipui că, fără să cunoşti 
genurile de pictură, poţi să te inspiri de-a dreptul din 
sufletul tău şi să nu-ţi pese cărui gen anume va aparţine 
opera ta. 

Cum nu căuta inspiraţia de-a dreptul din viaţă, ci numai 
din întruchipările ei în artă, Vronski prindea uşor o anumită 
atmosferă şi izbutea tot atât de uşor să facă să semene 
foarte bine ceea ce picta el cu picturile din genul pe care 
vroia să-l imite. 


Dintre toate stilurile, îi plăcea cu deosebire cel francez, 
grațios şi de efect. În acest stil el începu să picteze 
portretul Annei în costum italienesc. Şi acest portret păru 
tuturor celor ce-l văzură, precum şi autorului însuşi, foarte 
izbutit. 

IX. 

Vechiul palazzo părăsit în care se mutară Anna şi Vronski 
avea plafoane înalte, sculptate, fresce pe pereţi, pardoseli 
de mozaic, draperii grele de mătase galbenă la ferestrele 
înalte, vase pe console şi pe căminuri, uşi sculptate şi 
saloane întunecoase, pline de tablouri. Acest aspect 
romantic îi dădea lui Vronski iluzia plăcută că n-ar fi un 
moşier rus şi un lăgermeister? în retragere, ci mai curând 
un amator luminat şi un protector al artelor... el însuşi fiind 
un modest pictor care renunţase la societate, relaţii şi 
ambiţie de dragul femeii iubite. 

Acest rol, pe care şi-l alesese Vronski, îl mulţumi la 
început. Făcu cunoştinţă, prin Golenişcev, cu câteva 
persoane interesante. Începu să lucreze sub direcţia unui 
profesor italian de pictură, cu care făcea studii după natură 
şi cercetări asupra vieţii italiene medievale. Această epocă îl 
pasiona într-atât pe Vronski, încât până la urmă ajunse să 
poarte şi el pălărie moale şi pelerină pe umăr, ca în evul 
mediu, ceea ce-i stătea foarte bine. 

— Trăim şi nu ştim ce se petrece în lume, îi spuse într-o 
dimineaţă Vronski lui Golenişcev, care venise la dânsul. Ai 
văzut tabloul lui Mihailov? Îl întrebă el, întinzându-i un ziar 
rusesc primit în aceeaşi dimineaţă şi arătându-i un articol 
despre un pictor rus care locuia în acelaşi oraş. 

Pictorul isprăvise un tablou despre care se vorbea de mult 
şi care fusese cumpărat de mai înainte. Articolul cuprindea 
mustrări la adresa guvernului şi a Academiei, care-l lăsau 
pe acest pictor de seamă lipsit de orice încurajare şi ajutor. 

— L-am văzut, răspunse Golenişcev. Fireşte că artistul nu e 
lipsit de talent, dar are o atitudine cu totul falsă în artă. E 


aceeaşi atitudine a la Ivanov8, Strauss9, Renan10, faţă de 
Christos şi de pictura bisericească. 

— Ce reprezintă tabloul? Întrebă Anna. 

— Pe Christos în faţa lui Pilat. Christos e reprezentat ca un 
evreu, cu tot realismul noii şcoli. 

Şi această întrebare care atingea una din temele sale 
preferate îl stârni pe Golenişcev la vorbă. 

— Nu înţeleg cum pot face unii nişte greşeli aşa de 
grosolane! Chipul lui Christos a fost redat într-un anumit fel 
de marii artişti ai trecutului. Prin urmare, dacă vrea cineva 
să înfăţişeze nu pe Dumnezeu, ci un revoluţionar, sau un 
înţelept, n-are decât să ia din istorie pe Socrate, Franklin, 
pe Charlotte Corday - dar nu pe Christos. Ei însă aleg 
tocmai figura de care n-ar trebui să se atingă arta, şi pe 
urmă... 

— Oare e adevărat că acest Mihailov trăieşte într-o mizerie 
neagră? Îl întreba Vronski, gândindu-se că el, ca un Mecena 
rus, ar trebui să vină în ajutorul artistului, fără să ţină 
seamă dacă e bun sau prost tabloul. 

— Ma îndoiesc. E un portretist de seamă. Aţi văzut 
portretul doamnei Vasilcikova făcut de dânsul? Dar mi se 
pare că Mihailov nu mai vrea să picteze portrete. Poate de 
aceea e şi lipsit de mijloace. Îţi spun că... 

— Nu l-aş putea ruga să facă portretul Annei Arkadievna? 
Zise Vronski. 

— De ce portretul meu? Întrebă Anna. După portretul tău 
nu mai vreau altul. Mai bine s-o picteze pe Any (aşa îi 
spunea fetiţei). Uite-o şi pe ea, adăugă Anna, uitându-se pe 
fereastră la doică, o italiancă foarte frumoasă, care plimba 
copilul în grădină, şi numaidecât îi aruncă o privire furişă 
lui Vronski. 

Doica cea frumoasă, căreia Alexei îi pictase capul pentru 
un tablou de-al său, era singura amărăciune tainică din 
viaţa Annei. 

Pictând-o, Vronski îi admirase frumuseţea şi tipul 
medieval. Anna nu îndrăznea să recunoască că se temea de 


a nu fi geloasă pe doică. De aceea nu ştia cum să se poarte 
mai frumos cu dânsa, răsfăţând-o atât pe ea, cât şi pe 
băieţaşul ei. 

Vronski se uită şi el mai întâi pe fereastră, apoi în ochii 
Annei; după aceea, întorcându-se brusc spre Golenişcev, îl 
întrebă: 

— Îl cunoşti pe Mihailov? 

— L-am întâlnit de câteva ori. E un original. N-are nici un 
pic de cultură. Ştiţi, e unul dintre oamenii ăştia noi, 
sălbatici, pe care-i întâlneşti astăzi atât de des: unul dintre 
liber-cugetătorii crescuţi d'emblee11 în ideile necredinţei, 
negativismului şi a materialismului. Mai înainte, urmă 
Goleşnicev fără să observe, sau nevrând să observe că şi 
Anna şi Vronski ar fi dorit să spună ceva, mai înainte, un 
liber-cugetător era un om crescut în învăţătura religiei, 
legalităţii şi moralității, care ajungea după mult zbucium şi 
luptă la libera-cugetare. Astăzi însă răsare un nou gen de 
liber-cugetători înnăscuţi, care se ridică tara să fi auzit 
măcar de existenţa unor legi morale, sau despre religie, ori 
că există autorităţi, şi care sunt crescuţi în ideea unui 
negativism total - pe scurt, nişte sălbatici. Aşa e şi Mihailov. 
Mi se pare că e băiatul unui fecior în casă. N-are şcoală de 
loc. După ce a intrat la Academie şi şi-a făcut un nume, 
fiindcă nu e prost, el s-a gândit şi la cultură. A recurs atunci 
la ceea ce i se părea că ar fi izvorul culturii - la reviste. Vă 
daţi seama - pe vremuri, un om care ar fi vrut să se cultive, 
să zicem un francez, s-ar fi apucat să studieze pe toţi 
clasicii: teologi, dramaturgi, istorici, filosofi... închipuiţi-vă 
ce efort intelectual l-ar fi costat! La noi însă, în zilele 
noastre, el a dat de literatura negativistă. Şi-a însuşit 
repede esenţa ştiinţei negative - şi gata! Mai mult: chiar în 
această literatură, el ar fi găsit acum vreo douăzeci de ani 
semnele unei lupte împotriva părerilor întemeiate pe 
concepţii seculare. Ar fi înţeles din lupta asta că a mai fost 
şi altceva decât ceea ce ştie el. Dar astăzi, găseşte o 
literatură care nici nu-şi dă osteneala să polemizeze cu 


vechile concepţii, ci se mulţumeşte să afirme că nu există 
nimic afară de €volution12, selecţie, lupta pentru existenţă. 
Asta e tot. În articolul meu... 

— Ştiţi ce? Zise Anna, care în răstimp schimbase pe furiş o 
privire cu Vronski şi ştia că nu-l interesa cultura acestui 
artist, ci numai se gândea să-l ajute şi să-i comande un 
portret. Ştiţi ce? Îl întrerupse hotărât Anna pe Golenişcev, 
care se înflăcărase la vorbă. Să mergem la dânsul. 

Golenişcev se potoli şi primi cu plăcere. Dar pentru că 
artistul locuia într-un cartier îndepărtat, hotărâră să ia o 
trăsură. 

Peste o oră, Anna, aşezată cu Golenişcev în fundul trăsurii, 
şi Vronski, pe scăunelul din faţă, se opriră în dreptul unei 
case noi şi frumoase, într-un cartier îndepărtat. Aflând de la 
portăreasă, care le ieşise în întâmpinare, că Mihalov 
obişnuia să primească lumea în atelierul său, dar că în 
momentul acela se afla acasă la dânsul, la doi paşi de acolo, 
ei îi trimiseră cărţile de vizită, cu rugămintea de a le 
îngădui să vadă tablourile. 

X. 

Când i se aduse cartea de vizită a contelui Vronski şi a lui 
Golenişcev, pictorul Mihailov lucra ca de obicei. Toată 
dimineaţa lucrase în atelier la o pânză mare. Când se 
întoarse acasă, artistul se supără pe soţia sa, fiindcă 
aceasta nu ştiuse să se înţeleagă cu proprietăreasa, care 
venise după bani. 

— 'Ţi-am spus de o sută de ori să nu intri în vorba cu dânsa. 
Oricum, eşti o proastă; iar când începi să dai şi explicaţii în 
italieneşte, te prosteşti de trei ori pe-atât, îi spuse Mihailov 
după o ceartă lungă. 

— Dacă n-ai grijă de datorii! Eu n-am nici o vină. Dacă aş fi 
avut bani... 

— Lasă-mă în pace, pentru numele lui Dumnezeu! Izbucni 
Mihailov cu lacrimi în glas şi, astupându-şi urechile, intră în 
odaia lui de lucru şi închise uşa. „N-are pic de minte!” 
mormăi Mihailov. Se aşeză la masă şi, deschizând o mapă, 


se apucă numaidecât să lucreze cu înverşunare la o schiţă 
începută. Niciodată nu lucra mai cu foc şi mai bine decât 
atunci când îi mergea prost şi, mai ales, când se certa cu 
nevastă-sa. „Ah! Să mă ia dracu!” gândea pictorul, lucrând 
mai departe. Făcea schiţa figurii unui om în prada unui 
acces de mânie. Mai făcuse o schiţă, dar era nemulţumit de 
ea. „Nu. Cealaltă era mai bună... Unde-o fi?” Se duse la 
soţia sa şi, încruntat, fără să se uite la dânsa, o întrebă pe 
fetiţa cea mai mare unde era hârtia pe care i-o dăduse. Găsi 
hârtia cu schiţa - aruncată şi pătată de picături de ceară de 
la lumânare. Luă totuşi schiţa, o puse în faţa lui pe masă şi, 
cu ochii pe jumătate închişi, începu să se uite la ea. Deodată 
zâmbi şi dădu din mâini bucuros. Aşa, aşa! Spuse el, şi, 
înşfăcând un creion, începu să deseneze cu repeziciune. 
Pata de ceară dădea schiţei un aspect nou. 

În timp ce desena, îşi aminti dintr-o dată de figura 
energică, de bărbia proeminentă a unui negustor de la care 
lua ţigări de foi. Făcu omului său întocmai faţa şi bărbia 
negustorului şi izbucni într-un râs bucuros, într-o clipă, 
figura născocită şi lipsită de viaţă se însufleţise, încât n-avea 
nevoie să-i mai adauge nimic. Prinsese viaţă. Bineînţeles, 
mai avea de făcut unele mici corectări; de pildă, ar fi mai 
bine, şi chiar trebuie, să schimbe atitudinea picioarelor, să 
modifice cu totul poziţia braţului stâng şi să-i dea părul pe 
spate. Dar făcând aceste retuşări, pictorul nu schimba 
nimic din expresia omului, ci îndepărta numai ceea ce-l 
ascundea. Îndepărta parcă învelişul din pricina căruia nu se 
putea vedea întreg omul. Fiecare trăsătură nouă nu făcea 
decât să scoată la iveală chipul, în toată vigoarea şi energia 
lui, aşa cum i se înfăţişase deodată din pricina unei pete de 
ceară. Tocmai isprăvea schiţa făcută cu grija, când i se 
aduseră cărţile de vizită. 

— Îndată, îndată! 

Se duse la soţia sa. 

— Haide, Saşa, nu mai fi supărată! O mângăie el, 
zâmbindu-i sfios, cu duioşie. Amândoi am fost vinovaţi, şi tu, 


şi eu. Am să îndrept eu lucrurile. 

După ce se împacă cu nevasta, îşi puse pălăria în cap, se 
îmbrăcă cu paltonul măsliniu cu guler de catifea şi se 
îndreptă spre atelier. Uitase de schiţa lui izbutită. Acum îl 
bucura şi-l tulbura vizita acestor ruşi de seamă, care 
veniseră cu trăsura la atelierul sau. 

Cât despre pânza lui care se afla acolo pe şevalet. 
Mihailov, în adâncul sufletului, credea că nimeni nu mai 
pictase până atunci un asemenea tablou. Nu-şi închipuia că 
era mai bun decât operele lui Rafael ştia însă un lucru: că 
ceea ce vroise să redea - şi redase - nu fusese încă înfăţişat 
niciodată, de nimeni. Deşi era adânc convins de acest lucru, 
şi încă de multă vreme, chiar de când începuse să-l picteze, 
totuşi părerile oamenilor - oricare ar fi fost ele - aveau 
pentru dânsul o enormă importanţă şi-l tulburau până în 
adâncul inimii. Îl tulbura profund orice observaţie, oricât de 
neînsemnată, care dovedea că acei care-l judecau găseau 
măcar o mică parte din ceea ce vedea el însuşi în acest 
tablou. Atribuia totdeauna criticilor o adâncime de 
înţelegere mai mare decât aceea pe care o avea el însuşi. 
Aştepta totdeauna de la dânşii să descopere ceva nou, ceva 
ce nici el nu afla în pânza lui. Şi deseori i se părea că 
descoperea acest lucru în criticile spectatorilor. 

Se apropie cu paşi repezi de uşa atelierului. Cu toată 
tulburarea lui, îl uimi lumina blândă care învăluia silueta 
Annei. Stătea în umbra scării şi-l asculta pe Golenişcev, 
care-i vorbea cu aprindere, şi totodată se uita cu luare- 
aminte de departe la pictorul care se apropia. Acesta, fără 
să-şi dea seama, în timp ce se apropia de dânşii, înregistra 
această impresie, şi-o întipări în minte, de unde avea s-o 
scoată la nevoie, aşa cum se întâmplase şi cu bărbia 
negustorului care-i vindea ţigări. Vizitatorii, de mai înainte 
dezamăgiţi din pricina povestirilor lui Golenişcev despre 
pictor, rămaseră şi mai dezamăgiţi de înfăţişarea sa. 
Statura lui mijlocie, îndesată, mersu-i săltat, pălăria cafenie, 
paltonul măsliniu şi pantalonii strimţi, când toată lumea 


purta de mult pantaloni largi, şi mai ales faţa lată şi 
comună, cu expresia de sfială amestecată cu dorinţa de a-şi 
păstra demnitatea ce se citea pe ea, totul le făcu impresie 
neplăcută. 

— Poftiţi, vă rog, îi invită pictorul, silindu-se să pară 
nepăsător. Apoi trecu într-o săliţă, scoase cheia din buzunar 
şi deschise uşa. 

XI. 

Intrând în atelier, pictorul Mihailov aruncă o nouă privire 
asupra musafirilor şi reţinu expresia feţei lui Vronski, mai 
cu seamă pomeţii obrajilor săi. Simţul lui artistic nu înceta 
să lucreze nici o clipă, aduna mereu material. Deşi îl tulbura 
gândul că se apropia momentul judecării operelor sale, 
pictorul aprecia cu repeziciune, fineţe şi exactitate pe 
tustrei vizitatorii, după unele semne abia perceptibile. Unul 
(Golenişcev) era, desigur, un rus din localitate. Artistul nu-şi 
amintea numele său, nici unde-l întâlnise, nici ce vorbise cu 
dânsul. Îşi aducea aminte numai de figura lui - cum reţinea 
toate figurile pe care le văzuse cândva în viaţă. Îşi amintea 
de asemenea că era dintre acele persoane clasate de 
mintea sa în uriaşul compartiment al fizionomiilor sărace ca 
expresie, în ciuda aparenţei lor de originalitate. Părul lung 
şi fruntea foarte lată dădeau chipului său o individualitate 
exterioară, în timp ce o expresie de agitaţie puerilă i se 
concentrase la rădăcina nasului îngust. Vronski şi Karenina 
păreau nişte ruşi bogaţi, oameni de seamă, ignoranţi în 
materie de artă, ca toţi ruşii procopsiţi care se prefăceau că 
admiră şi preţuiesc arta. „Au vizitat, fără îndoială, toate 
galeriile vechi şi acum colindă atelierele contemporanilor, 
ale şarlatanilor de nemţi şi ale dobitocilor de englezi 
prerafaeliţi, şi au venit şi la mine, numai ca să-şi încheie 
turneul”, se gândi Mihailov. Cunoştea foarte bine obiceiul 
diletanţilor (cu cât sunt mai deştepţi cu atât e mai rău) dea 
vizita atelierele pictorilor contemporani numai cu scopul de 
a avea dreptul să spună că arta a decăzut şi, cu cât priveşti 
mai mult opera pictorilor noi cu atât îţi dai mai bine seama 


că vechii şi marii maeştri au rămas neîntrecuţi. Mihailov se 
aştepta la toate acestea, le citea pe feţele lor, în nepăsarea 
cu care vorbeau între dânşii, în felul cum priveau 
manechinele şi busturile, şi se plimbau în voie, aşteptând să 
descopere pânza. Cu toate acestea, în timp ce îşi întorcea 
lucrările, ridica storurile şi trăgea pânza ce acoperea 
tabloul, pictorul simţea o adâncă tulburare, fiindcă - deşi 
era convins că toţi ruşii bogaţi şi de seamă sunt nişte 
dobitoci, nişte prostănaci - totuşi Vronski şi mai ales Anna îi 
plăceau mult. 

— Poftiţi, zise el, dându-se la o parte cu mersul său săltat, 
şi arătă tabloul. Christos înaintea lui Pilat. Evanghelistul 
Matei, capitolul XXVII, adăugă pictorul, simțind că buzele 
începeau să-i tremure de emoție. Se dădu îndărăt şi se opri 
în spatele vizitatorilor. 

În cele câteva clipe cât vizitatorii se uitară în tăcere la 
tablou, Mihailov îl privi şi el. Îl privi indiferent, cu ochii unui 
străin. În aceste câteva clipe, artistul crezu că vizitatorii vor 
face suprema şi dreapta judecată, tocmai ei, aceia pe care-i 
dispreţuise atât de mult cu câteva clipe mai înainte. Uitase 
tot ce crezuse despre tablou în timpul celor trei ani cât 
lucrase la el. Uitase toate calităţile tabloului, de care nu se 
îndoia. Cerceta pânza cu privirea lor cea nouă, rece ca un 
străin, şi nu vedea în ea nimic bun. Găsea pe primul plan 
faţa mânioasă a lui Pilat şi chipul liniştit al lui Christos, iar 
pe planul al doilea, siluetele slujitorilor lui Pilat şi figura lui 
loan, care urmărea ceea ce se petrecea. Fiecare chip, 
zămislit înăuntrul lui, după atâtea căutări, atâtea greşeli şi 
retuşări, cu caracteristicile sale deosebite, fiecare faţă care- 
i prilejuise atâta trudă şi atâtea bucurii, figurile acestea, 
mutate de nenumărate ori pentru respectarea ansamblului, 
nuanțele coloritului şi ale tonurilor, pe care le realizase cu 
atâta muncă - toate i se păreau acum, privite cu ochii lor, o 
banalitate repetată de o mie de ori. Chipul cel mai drag lui, 
Christos, centrul tabloului, care-l entuziasmase atâta când îl 
zămislise - totul se risipi când privi tabloul cu ochii lor. 


Vedea o repetare a nenumăraţilor Christoşi de Tizian, 
Rafael şi Rubens, o repetare a lui Pilat şi a celorlalţi oşteni, 
bine pictaţi (de altfel, nici execuţia nu era bună: vedea 
acum limpede o groază de neajunsuri). Totul era banal, 
sărăcăcios şi vechi, ba chiar prost pictat, zmângălit şi slab. 
Au să aibă dreptate vizitatorii să rostească fraze de 
prefăcută politeţe în faţa pictorului, şi pe urmă să-l 
compătimească şi să râdă de dânsul când vor rămâne 
singuri. 

Tăcerea aceasta, deşi nu ţinu mai mult de un minut, 
începu să-l împovăreze. Ca să rupă tăcerea şi să arate că nu 
e tulburat, Mihailov făcu o sforţare şi-i vorbi lui Golenişcev. 

— Mi se pare că am avut plăcerea de a vă întâlni undeva, 
începu el, aruncând priviri neliniştite când Annei, când lui 
Vronski, ca să nu-i scape nici o trăsătură a expresiei lor. 

— Desigur! Ne-am mai întâlnit la Rossi, ştiţi, cu prilejul 
seratei aceleia... unde a recitat versuri domnişoara italiancă 
- o nouă Rachel! Răspunse firesc Golenişcev, luându-şi 
privirea de la tablou, fără cel mai mic regret, ca să 
vorbească cu artistul. Dându-şi seama că Mihailov aştepta o 
părere despre tablou, Golenişcev adăugă: Tabloul d-voastră 
a avansat foarte mult de când l-am văzut ultima oară. Acum, 
ca şi atunci, chipul lui Pilat mă uimeşte în mod deosebit, îl 
înţelegi atât de bine pe omul acesta, un băiat bun şi 
simpatic, dar slujbaş până în măduva oaselor, care nu ştie 
ce face. Dar mi se pare... 

Faţa mobilă a lui Mihailov se însenină deodată. Ochii i se 
aprinseră. Vru să spună ceva, însă de emoție nu putu rosti 
nici un cuvânt şi se prefăcu numaidecât că tuşeşte. Oricât 
de puţin preţ ar fi pus Mihailov pe capacitatea lui 
Golenişcev de a înţelege arta, oricât de neînsemnate ar fi 
fost observaţiile exacte asupra veridicului exprimat de faţa 
lui Pilat ca slujbaş, oricât de jignitoare i s-ar fi putut părea 
aceste observaţii de mică importanţă, în timp ce erau 
trecute sub tăcere obiecțiile esenţiale, totuşi rămase 
încântat de aceste remarci. El însuşi credea despre figura 


lui Pilat ceea ce spusese Golenişcev. Faptul că această 
consideraţie era una din milioanele de opinii serioase care 
se puteau exprima - lucru pe care îl ştia perfect - nu scăzu 
în ochii săi justeţea observaţiei lui Golenişcev. Pictorul îl 
îndrăgi pe Golenişcev pentru această părere, şi de la o 
stare de tristeţe trecu dintr-o dată la entuziasm. Întregul 
tablou căpătă numaidecât viaţă în ochii săi, cu toată 
complexitatea şi adâncimea părţii vii dintr-însul. Mihailov 
încercă din nou să spună că aşa îl înţelesese şi pe Pilat; dar 
buzele îi tremurau, şi nu putu rosti nici un cuvânt. Vronski 
şi Anna discutau şi ei ceva, cu glas scăzut, mai în lături, ca 
să nu jignească pe pictor şi mai ales ca să nu spună în gura 
mare vreo prostie - ceea ce e atât de uşor când este vorba 
de artă şi când se spun atâtea baliverne la expoziţiile de 
pictură. Lui Mihailov i se păru că pânza făcuse impresie şi 
asupra lor. Se apropie de dânşii. 

— Ce minunată e expresia figurii lui Christos! Zise Anna. 
Din toate portretele văzute, expresia aceasta îi plăcuse cel 
mai mult. Anna simţise că aci e centrul tabloului şi că orice 
laudă în acest sens ar face pictorului plăcere. Se vede că-i e 
milă de Pilat. 

Aceasta era de asemeni una din milioanele de consideraţii 
juste care se puteau face în legătură cu tabloul şi cu chipul 
lui Christos. A spus că-i e milă de Pilat. În expresia lui 
Christos trebuie să fie şi reflexul milei, fiindcă în ea este 
iubirea, liniştea suprapământească, resemnarea în faţa 
morţii şi conştiinţa zădărniciei cuvintelor. Pilat are, fireşte, o 
expresie de slujbaş, iar Christos o expresie de milă, fiindcă 
unul este încarnarea vieţii trupeşti, iar celălalt - încarnarea 
vieţii spirituale. Toate acestea, precum şi alte multe gânduri 
trecură prin mintea lui Mihailov. Şi faţa îi străluci din nou de 
încântare. 

— Dar cum e pictat chipul acesta! Cât aer e în juru-i! Ai 
putea chiar să-l ocoleşti, zise Golenişcev, vrând să arate 
probabil prin această observaţie că nu aprobă cuprinsul şi 
concepţia figurii lui Christos. 


— Da. E de o rară măiestrie! Spuse Vronski. Uite cum se 
reliefează figurile acelea de pe ultimul plan! Asta e tehnică! 
Adăugă el către Golenişcev, făcând aluzie la o discuţie 
dintre dânşii, în care Vronski îşi arătase deznădejdea că nu 
poate stăpâni tehnica. 

— Da, da. Minunat! Întăriră Golenişcev şi Anna. 

Cu toată starea de exaltare în care se afla, observaţia 
privitoare la tehnică îl îndurera pe pictor care, aruncând lui 
Vronski o privire mânioasă, se încruntă dintr-o dată. Auzise 
de multe ori cuvântul „tehnică”, dar nu putea pricepe ce se 
ascunde sub el. Ştia că prin acest cuvânt se înţelege o 
capacitate mecanică de a desena şi de a picta cu totul 
independentă de conţinut. Observase adesea, ca şi în lauda 
de faţa, că tehnica se opunea calităţilor lăuntrice, ca şi cum 
s-ar fi putut zugrăvi frumos ceea ce era urât conceput. Ştia 
că se cere multă atenţie şi băgare de seamă ca, 
îndepărtând vălul, să nu dăunezi înseşi operei de artă, după 
cum trebuia multă luare-aminte ca să îndepărtezi toate 
vălurile. Dar aici nu era vorba de nici un artificiu de a picta, 
de nici o tehnică. Dacă unui copilaş sau chiar bucătăresei 
lui i s-ar dezvălui ceea ce văzuse pictorul, ar fi şi ea în stare 
să deseneze cele văzute de dânsa, pe când pictorul cel mai 
meşter şi mai încercat n-ar putea picta nimic cu însuşirile 
sale tehnice, dacă mai înainte nu i s-ar dezvălui întreg 
conţinutul compoziţiei. Afară de aceasta, pictorul îşi dădea 
seama că, dacă era vorba de tehnică, nu era posibil să fie 
lăudat pentru ea. În tot ceea ce pictase, artistul vedea 
lipsuri care-i săreau în ochi, pricinuite tocmai de nebăgarea 
de seamă cu care înlăturase vălurile, şi acum el nu mai 
putea îndrepta aceste neajunsuri fără să ştirbească 
unitatea operei de artă. Vedea aproape la toate personajele 
şi la toate figurile rămăşiţe de văl, care stricau tabloul. 

— Un singur lucru aş spune, dacă mi-aţi da voie să fac o 
observaţie... obiectă Golenişcev. 

— Ah! Vă rog, mi-ar face plăcere, zise Mihailov, cu un 
zâmbet silit. 


— Şi anume, că aţi creat un om-Dumnezeu, nu un 
Dumnezeu-om. De altfel ştiu că asta aţi şi vrut. 

— Nu pot picta pe Christos decât aşa cum îl port în suflet, 
răspunse Mihailov posomorât. 

— E adevărat. Dar în cazul acesta, dacă-mi daţi voie să-mi 
exprim o părere... tabloul d-voastră e atât de frumos, încât 
observaţia mea nu-l poate întuneca. De altfel, asta-i o 
părere personală. La d-voastră e altceva. Însuşi motivul e 
altul. Să-l luăm, de pilda, pe Ivanov. Cred că dacă-i vorba ca 
Christos să fie coborât la treapta unui personaj istoric, era 
mai bine ca Ivanov să fi ales alt subiect istoric, nou, inedit. 

— Dar dacă acest subiect este cel mai înalt la care poate 
năzui arta? 

— Căutând, s-ar putea găsi şi altele. Chestiunea e însă că 
arta nu admite controverse şi răstălmăciri; iar înaintea 
operei lui Ivanov, credinciosul ca şi necredinciosul îşi pun 
întrebarea: E Dumnezeu sau nu-i Dumnezeu? Şi astfel 
unitatea impresiei se năruie. 

— Adică, de ce? Întrebă Mihailov. Mi se pare că nu încape 
nici o discuţie în privinţa asta pentru oamenii luminaţi. 

Golenişcev nu se mulţumi cu acest punct de vedere şi, 
stăruind în părerea lui în legătură cu unitatea de impresie 
necesară în artă, îl învinse pe Mihailov în discuţie. 

Artistul se frământă, dar nu putu spune nimic în sprijinul 
ideilor sale. 

XII. 

Anna şi Vronski schimbau de mult priviri între dânşii, 
regretând savanta limbuţie a prietenului lor. În sfârşit, 
Vronski, fără să aştepte pe maestru, trecu la un tablou mai 
Mic. 

— Vai, ce splendoare! Ce splendoare! O minune! Ce 
splendoare! Izbucniră amândoi într-un glas. 

„Ce le-o fi plăcând atât!” se gândi Mihailov. Artistul şi 
uitase de tabloul acela, pictat acum trei ani. 

Nu-şi mai aducea aminte de toată truda şi de tot 
entuziasmul prilejuite de pânza aceea, care îl frământase 


câteva luni, zi şi noapte. O uitase, cum uita toate tablourile 
isprăvite. Nu-i plăcea nici măcar să le arunce o căutătură. O 
expusese numai fiindcă aştepta un englez care dorea s-o 
cumpere. 

— E un studiu mai vechi, spuse Mihailov. 

— Ce frumos! Exclamă, Golenişcev, de astă dată sincer 
cucerit de farmecul picturii. 

Doi băieţi prindeau peşte cu undiţa, la umbra unei răchite. 
Unul dintr-înşii, cel mai mare, tocmai aruncase undiţa şi se 
necăjea să desprindă pluta de după o tufă, cufundat cu totul 
în această îndeletnicire. Celălalt, mai mic, stătea culcat în 
iarbă şi, sprijinindu-şi în mâini capul cu păr bălai, zbârlit, 
privea apa cu ochi albaştri, îngânduraţi. La ce se gândea 
oare? 

Exclamaţiile de admiraţie în faţa acestui tablou răscoliră în 
Mihailov emoția de altădată. Se temea însă de aceste 
întoarceri deşarte în trecut. De aceea, oricâtă bucurie i-ar fi 
făcut aceste laude, el vru să atragă pe vizitatori spre alt 
tablou. 

Vronski îl întrebă dacă tabloul nu era de vânzare. Pentru 
Mihailov, tulburat de prezenţa vizitatorilor, discuţiile 
băneşti erau acum foarte neplăcute. 

— Tabloul e expus spre vânzare, răspunse Mihailov, 
întunecat. 

După plecarea musafirilor, Mihailov se aşeză în faţa pânzei 
cu Christos şi cu Pilat. Repeta în gând cele spuse sau cele 
nespuse, dar subînţelese de aceşti vizitatori. Şi, lucru 
ciudat, ceea ce avusese atâta greutate în ochii săi când 
vizitatorii fuseseră de faţă, când le acceptase în gând 
punctul de vedere, pierdu deodată orice importanţă pentru 
dânsul. Îşi cercetă opera cu ochi de artist şi îşi recapătă 
convingerea că e desăvârşită şi de mare valoare. Avea 
nevoie de această stare de spirit, care înlătura orice alte 
preocupări, ca să poată lucra. 

Piciorul lui Christ în raccourci lăsa de dorit. Artistul luă 
paleta şi se apucă de lucru. Corectând piciorul, el se uita la 


chipul lui loan, de pe planul al doilea, pe care vizitatorii nici 
nu-l băgaseră în seamă, dar care, după dânsul, era cel mai 
desăvârşit. Isprăvind piciorul, pictorul vru să mai lucreze la 
chipul acesta. Se simţea însă prea emoţionat. Nu putea 
lucra nici când era indiferent, nici când se simţea peste 
măsură de exaltat şi vedea toate cu prea mare claritate. 
Trebuia să găsească treapta de tranziţie de la indiferenţă la 
inspiraţie, ca să poată lucra. Acum însă era prea tulburat. 
Vru să acopere tabloul; dar se opri şi, ţinând cu mâna 
învelitoarea, surâse în extaz, cu ochii la chipul lui Ioan. 
Apoi, parcă smulgându-se cu părere de rău de lângă tablou, 
pictorul lăsă să cadă învelitoarea şi, obosit, însă fericit, 
plecă acasă. 

În drum la întoarcere Vronski, Anna şi Golenişcev erau 
într-o dispoziţie deosebit de însufleţită şi de veselă. Vorbeau 
despre Mihailov şi despre tablourile sale. Cuvântul talent, 
prin care înțelegeau un dar înnăscut, aproape fizic, 
independent de minte şi de inimă, şi prin care vroiau să 
desemneze toate emoţiile artistului, se repeta foarte des în 
conversațiile lor. Aveau nevoie de acest cuvânt ca să 
numească un lucru de care n-aveau idee, dar despre care 
vroiau totuşi să vorbească. Spuneau că nu i se putea 
reproşa lipsa de talent, dar acesta era împiedicat în 
dezvoltarea lui din pricina culturii insuficiente - 
nenorocirea tuturor pictorilor noştri ruşi. Oricum, pânza cu 
copiii li se întipărise în minte. Se întorceau mereu la ea. 

— Ce minune! Ce izbutită şi ce simplă! El nici nu-şi dă 
seama ce frumoasă el Da, nu trebuie s-o scap, trebuie s-o 
cumpăr, hotări Vronski. 

XIII. 

Mihailov îşi vându pânza lui Vronski şi primi să facă 
portretul Annei. În ziua hotărâtă, el veni şi începu lucrul. 

De la a cincea şedinţă, portretul îi uimi pe toţi, mai ales pe 
Vronski, nu numai prin asemănare, ci şi prin frumuseţe. Era 
ciudat cum ştiuse Mihailov să înţeleagă frumuseţea ei 
deosebită. „Trebuie s-o cunoşti şi s-o iubeşti, cum o iubesc 


eu, ca să descoperi expresia asta fermecătoare, sinceră, 
plină de suflet”, gândea Vronski, deşi descoperise această 
fermecătoare expresie sufletească de abia din portret. 
Expresia asta era însă atât de caracteristică pentru dânsa, 
încât şi Vronski, şi ceilalţi avură impresia că o cunoşteau de 
mult. 

— Mă zbat de atâta vreme şi n-am făcut nimic, zise Vronski 
despre portretul său. El s-a uitat şi a pictat. Asta e tehnică! 
— Are să vină şi asta, îi liniştea Golenişcev, care-l socotea 
pe Vronski ca un om de talent şi mai ales de cultură - ceea 

ce dă pictorului o concepţie artistică superioară. 

Buna părere a lui Golenişcev despre talentul lui Vronski se 
întemeia şi pe consideraţia că el însuşi avea nevoie de 
aprobarea şi de laudele acestuia pentru articolele şi ideile 
sale, simțind că laudele şi sprijinul trebuiau să fie reciproce. 

În casă străină, şi mai cu seamă în palazzo-ul lui Vronski, 
Mihailov părea cu totul alt om decât în atelierul său. Se 
arăta respectuos, cu o nuanţă ostilă, temându-se parcă să 
se apropie de nişte oameni pe care nu-i stima. Lui Vronski îi 
spunea „excelenţă”. Nu rămânea niciodată la masă, cu 
toate invitaţiile Annei şi ale lui Vronski. Nu venea decât 
pentru şedinţe. Anna era mai prevenitoare cu el decât cu 
alţii şi plină de recunoştinţă pentru portretul său. Vronski 
se purta cu dânsul mai mult decât politicos şi, de buna 
seamă, îl interesa părerea pictorului despre tablourile sale. 
Golenişcev nu scăpa nici un prilej de a vorbi cu Mihailov 
despre adevărata înţelegere a artei. Dar pictorul rămânea 
deopotrivă de rece faţă de toţi. Anna simţea, după 
căutătura lui, că artistului îi plăcea s-o privească, dar se 
ferea să stea de vorbă cu ea. Lăcea cu încăpățânare când 
Vronski îi cerea sfaturi pentru lucrările sale. Tăcu, tot atât 
de încăpățânat, şi când i se arătă tabloul lui Vronski. Îl 
plictiseau probabil şi peroraţiile lui Golenişcev, pe care nu-l 
contrazicea niciodată. 

Din pricina purtării lui rezervate, reci, ostile chiar, 
Mihailov nu le plăcu de loc când îl cunoscură mai de 


aproape, şi au fost foarte mulţumiţi când au luat sfârşit 
şedinţele şi le-a rămas un admirabil portret, iar Mihailov a 
încetat să mai vină la ei. 

Golenişcev îşi exprimă cel dintâi părerea pe care o 
împărtăşeau cu toţii, şi anume că Mihailov îl invidia pur şi 
simplu pe Vronski. 

— Să zicem că nu-l invidiază fiindcă are talent, dar, îi e 
necaz să vadă că un om bogat de la curte - pe deasupra şi 
conte - (toţi oamenii de teapa lui urăsc titlurile) face fără 
mare osteneală acelaşi lucru ca şi el, şi poate chiar mai bine 
decât dânsul, care şi-a închinat artei toată viaţa. Mai este şi 
cultura, pe care el n-o are. 

Vronski îl apără pe Mihailov, dar în fundul sufletului i se 
părea firesc, după concepţia lui, ca un om dintr-o clasă 
socială inferioară să-l invidieze. 

Portretul Annei, acelaşi subiect pictat de Vronski şi de 
Mihailov, după acelaşi model viu, ar fi trebuit să arate lui 
Vronski deosebirea dintre dânsul şi pictor. El însă n-o 
vedea. Atât numai că, după portretul lui Mihailov, Vronski 
întrerupse lucrul la portretul Annei, socotindu-l acum de 
prisos. Lucra însă mai departe ia tabloul lui din viaţa evului 
mediu. Vronski şi Golenişcev, dar mai ales Anna, găseau 
tabloul foarte frumos - deoarece semăna mult mai mult cu 
tablourile celebre decât pânza lui Mihailov. 

Cât despre Mihailov, deşi portretul Annei îl pasionase 
îndeosebi, el se simţi încă mai mulţumit decât ei când se 
isprăviră şedinţele şi nu mai era obligat să asculte părerile 
lui Golenişcev despre artă şi să privească pictura lui 
Vronski. Ştia că nu-l putea opri pe Vronski de a se juca de-a 
pictura. Îşi dădea seama că Vronski şi toţi diletanţii aveau 
dreptul să picteze orice vroiau, dar îi era neplăcut. Nu-l poţi 
opri pe un om să-şi facă o păpuşă mare de ceară şi s-o 
sărute. Dar dacă omul cu păpuşa s-ar aşeza în faţa unui 
îndrăgostit şi s-ar apuca, să-şi dezmierde păpuşa, aşa cum 
îşi dezmiardă îndrăgostitul iubita, îndrăgostitul ar avea o 
impresie neplăcută. Aceeaşi impresie o avea şi Mihailov 


când se uita la pictura lui Vronski. Îi părea un caraghioslâc; 
îl înciuda, îl jignea, ba îi făcea chiar milă. 

Pasiunea lui Vronski pentru pictură şi pentru evul mediu 
nu ţinu mult. Avea destul simţ artistic ca să nu-şi 
isprăvească tabloul. Pânza rămase astfel numai începută. 
Simţea în chip nelămurit că lipsurile tabloului, abia vizibile 
la început, vor sări în ochi, dacă îl va duce până la capăt. 
Era în aceeaşi situaţie ca şi Golenişcev care, deşi simţea că 
n-are nimic de spus, se amăgea mereu cu gândul că ideile 
sale nu se copseseră încă, având nevoie să le mai 
aprofundeze şi să-şi adune material. Acest lucru îl înrăise şi- 
l rodea pe Golenişcev. Vronski însă nu era omul care să se 
mintă pe sine însuşi; el rămase foarte calm. Cu hotărârea 
ce-i caracteriza firea, încetă de a se mai ocupa de pictură, 
fără nici o lămurire sau justificare. 

Dar fără această ocupaţie, viaţa lui şi a Annei, care se mira 
de dezamăgirea lui, deveni pentru Vronski nespus de 
plictisitoare în acel oraş italienesc, iar vechiul palazzo îi 
păru deodată aşa de dărăpăânat şi de murdar... Petele de pe 
perdele, crăpăturile din duşumea şi tencuiala, căzută de pe 
ciubucele pereţilor îi făceau o impresie atât de neplăcută! 1 
se urâse atât de mult mereu cu acelaşi Golenişcev, cu 
profesorul italian şi cu acel neamţ călător, încât simţea că 
trebuia neapărat să-şi schimbe felul de viaţă. Amândoi 
hotărâră să plece în Rusia, la ţară: La Petersburg, Vronski 
avea de gând să-şi scoată averea din indiviziunea cu fratele 
său, iar Anna - să-şi vadă băiatul. Voiau să petreacă vara la 
marea moşie părintească a lui Vronski. 

XIV. 

Levin era însurat de peste două luni. Se simţea fericit, dar 
cu totul altfel decât îşi închipuise. La fiecare pas se ivea o 
dezamăgire a visurilor sale de odinioară, însă afla şi 
încântări noi, neaşteptate... Se simţea fericit; dar viaţa în 
căsnicie, aşa cum o descoperea din clipă în clipă, era cu 
totul altfel de cum o visase. Încerca în fiecare moment ceea 
ce simte un om care, după ce admiră de pe mal mersul lin şi 


plăcut al unei bărci pe lac, se urcă singur în barcă. Îşi 
dădea seama că nu era de ajuns să stea drept şi să nu se 
legene. Mai trebuia să chibzuiască, fără o clipă de răgaz, 
încotro să mâne luntrea şi să nu uite că sub picioarele sale 
se află apa. Mai trebuia să mânuiască vâslele grele pentru 
braţele încă neobişnuite cu această muncă. Se dumirea că 
era uşor de privit, însă foarte greu de făcut tot ce se cerea, 
cu toate că lucrul acesta îi dădea o mare bucurie. 

Înainte de însurătoare, când privea căsniciile altora, cu 
grijile lor mărunte, cu certuri şi cu gelozii, Levin zâmbea 
numai cu dispreţ, Era convins că în viitoarea lui căsnicie nu 
numai nu se va întâmpla nimic asemănător, dar viaţa sa de 
familie nu va semăna întru nimic cu cea a altora. Şi vedea 
că viaţa lui cu soţia sa nu numai că nu se orânduise într-un 
chip deosebit, ci dimpotrivă se alcătuise dintr-o dată din 
aceleaşi fleacuri pe care le dispreţuise aşa de mult mai 
înainte, care dobândiseră acum, fără voia lui, o însemnătate 
neobişnuită şi indiscutabilă. Levin îşi dădu seama că 
rezolvarea tuturor acestor fleacuri nu era de loc atât de 
uşoară cum i se părea. El crezuse că are cele mai exacte 
noţiuni despre viaţa de familie şi, de altfel, ca toţi bărbaţii, 
Konstantin Dmitrici îşi închipuise, fără voie, viaţa de familie 
numai ca o îmbătare de dragoste, fără nici un amănunt 
prozaic, şi de la care nu trebuiau să-l răpească grijile 
mărunte ale zilei. 

Îşi închipuise că-şi va vedea de ocupațiile sale şi, după 
muncă, îşi va găsi odihna în fericirea dragostei iar Kitty 
trebuia să se mulţumească a fi iubită, şi atâta tot. Dar el 
uitase, de altfel ca toţi bărbaţii, ca şi soţia are nevoie de 
activitate. Se mira că ea, fiinţa aceea poetică, fermecătoare, 
putea - nu numai din primele săptămâni, ci chiar din cele 
dintâi zile ale căsniciei - să se preocupe, să-şi aducă aminte 
şi să se îngrijească de feţe de masă, mobilă, de saltele 
pentru musafiri, de tăvi, bucătar, masă şi de celelalte... încă 
din timpul logodnei, pe Levin îl mirase tăria de care dăduse 
dovadă Kitty, renunțând la o călătorie în străinătate şi 


hotărându-se să plece la ţară - de parcă ar fi ştiut ce avea 
de făcut şi putea, în afară de dragoste, să se mai gândească 
şi la altceva. Aceasta îl jignise atunci, şi acum, iarăşi, aceste 
mărunte griji ale sale îl jigneau uneori. Înţelese însă că ea 
avea nevoie de aceste ocupaţii. Şi, deoarece o iubea, deşi 
nu pricepea rostul acestor griji şi glumea pe socoteala lor, 
Levin nu se putea opri să n-o admire. Râdea de felul cum 
aşeza ea mobilele aduse de la Moscova, cum orânduia din 
nou odaia lui şi a ei, cum atârna perdelele, cum împărțea 
camerele de musafiri şi alegea odaia pentru Dolly, cum 
pregătea încăperea pentru noua ei cameristă, cum 
comanda masa bătrânului bucătar, cum se dondănea cu 
Agafia Mihailovna, luându-i cheile de la cămară... 

Vedea că bătrânul bucătar zâmbea blajin, primindu-i 
poruncile fanteziste, cu neputinţă de îndeplinit. Vedea cum 
Agafia Mihailovna clătina din cap, îngândurată şi cu duioşie, 
ascultând noile rânduieli ale cămării, hotărâte de tânăra 
cucoană. Kitty îi părea nespus de drăguță când venea la el 
râzând şi plângând şi-i spunea că jupâneasa Maşa o privea 
tot ca pe o copilă, şi că de aceea nimeni n-o asculta. Lui 
Levin i se părea totul drăguţ, dar ciudat, şi se gândea că ar 
fi fost mai bine să nu fie aşa. 

El nu pricepea nimic din schimbarea care se petrecea în 
Kitty de când plecase din casa părintească, unde câteodată 
ar fi vrut să mănânce varză acră sau bomboane şi să bea 
cvas, dar nu-i era îngăduit. Acum, Kitty putea comanda 
orice, putea să cumpere munţi de bomboane şi să 
cheltuiască oricâţi bani vroia, putea comanda orice 
prăjitură. 

Kitty se gândea acum, bucuroasă, la sosirea lui Dolly şi a 
copiilor săi, mai ales fiindcă putea dispune să se 
pregătească pentru fiecare dintre dânşii prăjitura 
preferată, şi soră-sa i-ar fi putut preţui noua gospodărie. Nu 
ştia nici ea de ce, însă gospodăria o atrăgea nespus de mult. 
Simţind instinctiv că vor veni şi zile de furtună, Kitty se 
bucura de primăvară, îşi clădea cuibul cum se pricepea; şi, 


în acelaşi timp, se grăbea să şi-l clădească şi să înveţe cum 
trebuia să şi-l facă. 

Aceste griji mărunte ale ei, atât de potrivnice idealului lui 
Levin de înălţătoare fericire a primelor zile, erau una dintre 
dezamăgirile sale. Grijile acestea pline de duioşie - al căror 
rost el nu-l înţelegea, dar pe care ca trebuia să le 
îndrăgească în cele din urmă - erau acum un nou izvor de 
încântare pentru dânsul. 

Altă dezamăgire şi încântare le aduceau şi certurile. Levin 
nu şi-ar fi putut închipui niciodată că între el şi soţia sa ar fi 
putut exista alte raporturi afară de cele întemeiate pe 
duioşie, respect şi dragoste. Şi deodată, ei se certară chiar 
din cele dintâi zile, încă atât de aprig, încât Kitty spuse lui 
Levin că el n-o iubeşte, ci se iubeşte numai pe sine însuşi; 
apoi izbucni în plâns, dând cu deznădejde din mâini. 

Întâia lor ceartă izbucnise fiindcă Levin, care se dusese la 
o fermă nouă, întârziase o jumătate de oră. Vroise să taie 
drumul şi se rătăcise. În drum spre casă, Levin nu se 
gândise decât la ea, la dragostea ei, la fericirea lui. Cu cât 
se apropia de casă cu atât duioşia lui pentru dânsa sporea 
mai mult. Intră fuga în casă cu acelaşi sentiment, dacă nu 
cu unul încă şi mai puternic, decât în ziua când se dusese la 
familia Şcerbaţki ca s-o ceară în căsătorie. Îl întâmpină însă 
o figură posomorâtă, pe care n-o mai văzuse la Kitty. Vru s-o 
sărute, ea însă îl respinse. 

— Ce ai? 

— Eşti vesel... începu Kitty, vrând să-i arate o răceală plină 
de amărăciune. 

Dar de îndată ce deschise gura, absurda gelozie care o 
chinuia de o jumătate de ceas, cât stătuse nemişcată la 
fereastră, aşteptându-l, răbufni din ea, în cuvinte pline de 
mustrare. Levin înţelese abia atunci, pentru întâia oară, 
ceea ce nu pricepuse pe deplin când ieşise din biserică 
după cununie. Înţelese nu numai că soţia îi era aproape, dar 
că nici nu ştia unde se isprăveşte ea şi unde începe el. Se 
dumiri din sentimentul chinuitor de dedublare pe care-l 


încercă în clipa aceea. La început, se simţi jignit, însă în 
aceeaşi clipă se lămuri că Kitty nu-l putea jigni, deoarece ea 
era el însuşi. Avu la început sentimentul unui om care, 
primind deodată o lovitură puternică din spate, se întoarce 
înfuriat şi dornic de răzbunare, ca să prindă pe vinovat. 
Vede însă că se lovise singur din nebăgare de seamă, că n- 
are deci pe cine să se supere şi că trebuie să-şi îndure şi să- 
şi ogoiască durerea. 

Mai târziu Levin nu mai avu niciodată atât de puternic 
impresia asta, dar prima oară îi trebui mult timp să-şi 
revină. Ar fi fost firesc să se dezvinovăţească şi să-i 
dovedească vina ei. Însă a-i dovedi vina ar fi însemnat s-o 
enerveze şi mai tare şi să mărească neînţelegerea dintre 
dânşii, care era pricina întregii amărăciuni. Un sentiment 
obişnuit îl îndemna să nu-şi recunoască vina şi s-o treacă 
asupra lui Kitty. Dar un alt sentiment, şi mai puternic, îl 
îndemnă să nu lase neînţelegerea a se adânci şi mai tare, ci 
s-o înlăture cât mai repede cu putinţă. A rămâne sub o 
învinuire aşa de nedreaptă era un chin; dar a-i pricinui lui 
Kitty o durere, dezvinovăţindu-se, ar fi fost şi mai rău. 

Ca un om pe jumătate adormit, care luptă cu o durere 
apăsătoare pe care ar vrea s-o smulgă din el, şi când se 
trezeşte pricepe că durerea este în miezul fiinţei sale, Levin 
înţelese că n-avea decât un singur lucru de făcut: să rabde - 
ceea ce tocmai încerca să facă. 

Se împăcară repede. Recunoscându-şi vina, fără s-o 
mărturisească, ea se purtă faţă de dânsul cu atâta duioşie, 
încât amândoi simţiră o nouă fericire şi o dragoste încă şi 
mai puternică. Acest lucru nu împiedică însă repetarea 
unor astfel de ciocniri, ba chiar destul de des, din motivele 
cele mai neaşteptate şi mai neînsemnate, fiindcă ei nu se 
cunoşteau încă bine şi fiindcă niciunul nu ştia ce era 
important ori nu pentru celălalt. Afară de asta, în primele 
luni, amândoi aveau adesea o proastă dispoziţie sufletească. 
Când unul era bine dispus, iar celălalt prost dispus, pacea 
nu se tulbura. Dar când amândoi se simțeau prost dispuşi, 


ciocnirile izbucneau din pricini atât de neînţelese prin lipsa 
lor de însemnătate încât după aceea. Nici nu-şi mai puteau 
aduce aminte pentru ce se certaseră. În schimb, când 
amândoi se simțeau în apele lor, bucuria vieţii lor era 
nemăsurată. Totuşi această perioadă de început a fost grea 
pentru dânşii. 

În toată această perioadă de aclimatizare, soţii treceau 
printr-o încordare foarte vie - de parcă cineva smucea la 
dreapta şi la stânga lanţul care-i lega. Întâia lună după 
nuntă, luna de miere, de la care Levin se aştepta, potrivit 
tradiţiei, la atât de mult, a rămas în amintirea amândurora 
ca cea mai teribilă şi mai apăsătoare epocă din viaţa lor. În 
traiul de mai târziu, amândoi se străduiră deopotrivă să-şi 
şteargă din amintire împrejurările urâte şi ruşinoase din 
acea perioadă nesănătoasă, când amândoi rareori se aflau 
într-o stare de spirit normală, când rareori se regăseau ei 
înşişi. 

De-abia într-a treia lună a căsniciei, după reîntoarcerea de 
la Moscova, unde petrecură o lună, viaţa lor ajunse să fie 
mai armonioasă. 

XV. 

Soții abia se întoarseră de la Moscova şi erau bucuroşi de 
singurătatea lor. Levin şedea la birou şi scria. Kitty, într-o 
rochie violet-închis, care-i era dragă lui Levin fiindcă o 
purtase în primele zile ale căsătoriei, şedea pe divan şi 
lucra la o broderie anglaise pe acelaşi străvechi divan de 
piele, care fusese mereu în biroul bunicului şi al tatălui lui 
Konstantin Dmitrici. Levin medita şi scria, simțind 
neîncetat, cu bucurie, prezenţa nevestei sale. El nu-şi 
părăsise îndeletnicirile, gospodăria şi cartea în care urmau 
să fie expuse temeliile noii agriculturi. Dar după cum aceste 
îndeletniciri şi idei i se păruseră mai înainte mărunte şi 
neînsemnate pe lângă bezna care-i învăluise viaţa, tot atât 
de neînsemnate şi de mărunte i se păreau acum, pe lângă 
fericirea vieţii ce-l aştepta, scăldată într-o lumină orbitoare. 
Levin îşi urma ocupațiile, dar acum simţea că centrul de 


greutate al atenţiei lui se mutase asupra altor lucruri - ceea 
ce-l ajuta să privească situaţia cu totul altfel şi mai limpede. 
Odinioară, ocupațiile lui erau pentru dânsul ca un refugiu în 
faţa vieţii, şi crezuse că viaţa, fără aceste condiţii, i-ar fi fost 
prea întunecată. Acum însă avea nevoie de aceste ocupaţii 
pentru ca viaţa să nu-i fie prea monoton de senină. 
Cercetându-şi hârtiile, recitind cele scrise, Levin văzu cu 
plăcere că lucrarea merita osteneala lui. Era o problemă 
nouă şi folositoare. Multe dintre ideile de mai înainte i se 
părură extremiste şi de prisos; pe de altă parte, 
reîmprospătându-şi în minte toată chestiunea, văzu cum 
trebuiau împlinite unele lacune. Acum scria un capitol nou 
despre cauzele situaţiei grele a agriculturii din Rusia. 
Demonstra că sărăcia Rusiei se trăgea nu numai dintr-o 
repartiție nedreaptă a proprietăţii rurale şi dintr-o 
orientare greşită, dar că la aceasta contribuise în ultimul 
timp şi civilizaţia introdusă în mod artificial în Rusia - mai 
cu seamă căile de comunicaţie şi drumul de fier. Acestea au 
determinat o aglomerare urbană, o sporire a luxului, o 
dezvoltare a industriei mari, a creditului şi a satelitului său 
- jocul de bursă - în dauna agriculturii. 1 se părea că în 
cazul unei dezvoltări normale a avuţiilor statului, 
fenomenele acestea s-ar naşte numai când agricultura ar 
lua o mare extindere şi ar fi pusă în condiţii drepte şi cel 
puţin bine determinate. Bogăția ţării ar trebui să sporească 
proporţional şi, mai ales, în aşa fel, ca celelalte domenii ale 
bogăției să nu o ia înaintea agriculturii. Căile de 
comunicaţie corespunzătoare ar trebui să existe numai în 
raport cu un anumit nivel al agriculturii. Faţă de nedreapta 
împărţire a pământului, căile ferate, subordonate 
necesităţilor politice şi nu celor economice, erau 
premature. În loc să dea agriculturii ajutorul aşteptat, ele 
favorizau dezvoltarea industriei şi a creditului, frânând 
agricultura. După cum la un animal dezvoltarea unilaterală 
şi prematură a unui organ ar împiedica dezvoltarea lui 
generală, tot astfel (în ceea ce priveşte dezvoltarea 


generală a bogățiilor din Rusia) creditul, căile de 
comunicaţie şi sporirea activităţii industriale, necesare 
desigur în Europa, unde corespund unei realităţi, la noi n- 
au făcut decât rău, înlăturând principala problemă, singura 
urgentă, şi anume: organizarea agriculturii. 

În timp ce Levin îşi aşternea părerile pe hârtie, Kitty se 
gândea la politeţea exagerată a soţului ei faţă de Cearski, 
tânărul conte care-i făcuse curte fără tact în ajunul plecării 
lor din Moscova. „E gelos, se gândi ea. Doamne, cât e de 
drăguţ şi de prost! E gelos! Dacă ar şti ca pentru mine toţi 
bărbaţii sunt ca bucătarul Piotr, îşi zise Kitty, privind cu un 
sentiment de proprietate, straniu pentru ea, ceafa şi gâtul 
lui roşu. Deşi e păcat să-l smulg de la lucru (mai are timp!), 
trebuie să-i văd faţa. Va simţi oare că mă uit la el? Vreau să- 
şi întoarcă faţa spre mine... Vreau, hai!” Kitty îşi făcu ochii 
mai mari, vrând astfel să sporească efectul privirii sale. 

— Da, ele sug toată vlaga şi dau o falsă strălucire, bombăni 
Levin, oprindu-se din scris şi, simțind privirea lui Kitty, 
întoarse zâmbind capul spre ea. 

— Ce-i? Întrebă el, zâmbind şi ridicându-se în picioare. 

„S-a întors”, gândi ea. 

— Nu e nimic. Am vrut numai să te întorci spre mine, 
răspunse Kitty, uitându-se la el şi vrând să ghicească dacă-i 
pare rău ori nu că-l tulburase de la lucru. 

— Ah, ce bine ne simţim împreună! Adică eu, adăugă 
Levin, apropiindu-se de ea cu faţa luminată de un zâmbet 
fericit. 

— Sunt atât de mulţumită! N-am să mă mai duc nicăieri, 
mai cu seamă la Moscova. 

— Dar la ce te gândeai? 

— Eu? Mă gândeam... Nu, nu. Du-te şi scrie. Nu-i timp de 
distracţie, urmă ea, ţuguindu-şi buzele. Eu trebuie să tai 
acum găurelele astea. Le vezi? 

Luă foarfecele şi începu să taie găurele. 

— Nu mă duc. Spune-mi, la ce te gândeai? O întrebă el, 
aşezându-se lângă ea şi urmărind mişcarea circulară a 


foarfecelor mici. 

— Ah, la ce mă gândeam? Mă gândeam ia Moscova, la 
ceafa ta. 

— La mine! De ce mi-a fost dată atâta fericire? E ceva 
nefiresc, prea frumos, zise Levin, sărutându-i mâna. 

— Eu, dimpotrivă, cu cât sunt mai fericită, cu atât îmi pare 
mai firesc. 

— Uite aici o şuviţă de păr! Îi arătă Levin, întorcându-şi 
uşor capul. O şuviţa. Uite-o aici. Nu, nu! Avem de lucru. 

Lucrul însă nu mergea. lar când Kuzma intră să anunţe că 
ceaiul era gata, amândoi se îndepărtară repede unul de 
altul - ca nişte vinovaţi. 

— S-a întors trăsura de la oraş? Întrebă Levin pe Kuzma. 

— S-a întors adineauri. Acum se desfac pachetele. 

— Vino mai repede! Îl chemă Kitty, ieşind din birou, altfel 
am să citesc corespondenţa fără tine. Pe urmă cântăm la 
patru mâini la pian. 

Rămas singur, Levin îşi vâri hârtiile într-o servietă nouă, 
cumpărată de Kitty. Se duse să se spele pe mâini la un 
lavoar de curând cumpărat, cu obiecte de toaletă noi şi 
elegante, apărute o dată cu soţia sa. Levin zâmbea 
gândurilor sale şi dădea din cap în semn de dezaprobare. Îl 
chinuia un sentiment asemănător mustrării de conştiinţă. 
Era în viaţa pe care o ducea acum ceva moleşitor, capuan13 
cum îi spunea el, şi de care se cam ruşina. „Nu-i frumos să 
trăiesc aşa, îşi zicea el. lată, se împlinesc în curând trei luni 
şi eu n-am făcut aproape nimic. Astăzi m-am apucat pentru 
întâia oară serios de lucru, şi ce a ieşit de aici? Abia am 
început şi m-am şi lăsat. Mai ca mi-am părăsit până şi 
ocupațiile mele cele mai obişnuite. Pe moşie aproape nu mai 
umblu, nici călare, nici pe jos. Ba mi-e milă s-o las singură, 
ba văd că se plictiseşte. Şi eu credeam ca până la 
însurătoare îţi duci viaţa târâş-grăpiş, cum dă Dumnezeu, şi 
că viaţa cea adevărată începe abia după căsătorie! Dar, 
uite, de aproape trei luni sunt însurat şi niciodată nu mi-a în 
petrecut vremea atât de fără rost şi de trândav. Nu, nu mai 


merge. Trebuie să încep lucrul. Kitty, fireşte, nu e vinovată, 
n-am de ce să-i fac mustrări, cu trebuia să fiu mai energic şi 
să-mi apăr independenţa de bărbat. Altfel mă obişnuiesc şi 
eu cu trândăvia şi o deprind şi pe ea... Kitty, bineînţeles, n- 
are nici o vină”, se gândea el. 

Dar unui om nemulţumit îi vine greu să nu arunce pe altul 
vina stării sale sufleteşti şi mai cu seamă pe acela care e cel 
mai aproape de dânsul. În mintea lui Levin stăruia, 
nelămurit, gândul că Kitty nu era vinovată (ea nu putea 
avea nici un fel de vină), acuzaţia căzând pe educaţia ei 
prea superficială şi frivolă. „Dobitocul acela de Cearski: îmi 
dau seama că ea vroia să-l puie la locul lui, dar nu ştia cum! 
Dar, afară de grija casei (nu pot să nu-i recunosc asta), 
afară de toaletele sale şi de broderie anglaise, Kitty n-are 
nici o preocupare serioasă. N-o interesează nici ocupaţia 
mea, nici gospodăria, nici mujicii, nici muzica la care se 
pricepe destul de bine, nici cititul. Nu face nimic şi e cât se 
poate de mulţumită.” Levin o blama în sinea lui şi încă nu 
înţelegea că ea se pregătea pentru perioada aceea de 
activitate, care urma să vină pentru dânsa, când avea să fie 
totodată soţie, mamă, gospodină, doică şi educatoare. Levin 
nu se gândea că ea se pregătea instinctiv pentru această 
muncă uriaşă şi că nu-şi putea face mustrări pentru clipele 
fără griji şi pline de fericirea dragostei, de care se bucura 
acum, când îşi clădea voioasă cuibul pentru viitor. 

XVI. 

Când se duse sus, Levin o găsi pe soţia sa lângă noul 
samovar de argint, alături de un alt serviciu de ceai. 
Aşezase la o măsuţă pe bătrâna Agafia Mihailovna, cu o 
ceaşcă de ceai dinainte, şi citea o scrisoare de la Dolly — 
surorile îşi scriau una alteia des şi regulat. 

— Iaca cucoana noastră m-a pus să stau cu dumneaei, îi 
spuse Agafia Mihailovna, zâmbind prietenos către Kitty. 

Aceste cuvinte îi vesteau lui Levin sfârşitul dramei care se 
desfăşurase în vremea din urmă între Agafia Mihailovna şi 
Kitty. Văzu că, în ciuda amărăciunii pricinuite Agafiei 


Mihailovna de noua ei stăpână, care-i luase din mână 
frânele gospodăriei, Kitty, învingătoare, izbutise totuşi să se 
facă iubită de ea. 

— Uite o scrisoare pentru tine! Şi Kitty îi dădu o scrisoare 
ticluită de o persoană puţin obişnuită cu scrisul. Mi se pare 
că e de la femeia aceea a fratelui tău... urmă ea. N-am citit- 
o. Scrisoarea astălaltă e de la ai mei şi de la Dolly. 
Închipuieşte-ţi! Dolly a fost cu Grişa şi cu Tania la Sarmaţki, 
la un bal pentru copii... Tania a fost costumată în marchiză. 

Dar Levin n-o asculta. Roşind, el luă scrisoarea Mariei 
Nikolaevna, fosta ibovnică a fratelui său, şi începu s-o 
citească. Era a doua scrisoare a Mariei Nikolaevna. În 
prima, ea îi spunea că Nikolai Dmitrici o gonise fără nici o 
vină. Adăuga cu înduioşătoare naivitate că, deşi căzuse din 
nou în mizerie, nu cere nimic şi nu doreşte nimic. O 
chinuieşte numai gândul că Nikolai Dmitrici are să se 
prăpădească fără ea, fiindcă sănătatea îi e zdruncinată, şi 
ruga pe fratele său să aibă grijă de dânsul. Acum, Maria 
Nikolaevna scria altceva. Îl regăsise pe Nikolai Dmitrici, se 
împăcase cu dânsul la Moscova şi plecaseră împreună într-o 
capitală de gubernie, unde acesta căpătase un post. Acolo 
se certase însă cu şeful său şi se mutase iarăşi la Moscova. 
Se îmbolnăvise pe drum aşa de rău, „că nu ştiu dacă am să-l 
mai văd pe picioare”, îi scria Maria Nikolaevna. „Vorbeşte 
mereu de dumneavoastră. Dar nici nu mai avem bani.” 

— Citeşte ce scrie Dolly despre tine, începu Kitty zâmbind; 
dar se opri deodată, văzând ce schimbată era expresia feţei 
lui Levin. Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat? 

— Îmi scrie că fratele meu Nikolai e pe moarte. Trebuie să 
plec. 

Faţa lui Kitty se schimbă şi ea deodată. Toate gândurile 
despre Tania în ţinută de marchiză şi despre Dolly se 
risipiră. 

— Când pleci? Îl întrebă Kitty. 

— Mâine. 

— Pot să vin cu tine? Zise ea. 


— Kitty, ce-ţi mai trece prin minte? Exclamă Levin 
dojenitor. 

— Cum, ce-mi trece prin minte? Răspunse Kitty, jignită că 
Levin îi primise propunerea în silă, parcă şi cu oarecare 
necaz. De ce n-aş merge? N-am să te încurc. Am să... 

— Plec fiindcă îmi moare fratele, zise Levin. Ce să cauţi tu 
acolo? 

— Ce să caut? Ceea ce cauţi şi tu. 

„Într-o clipă atât de gravă pentru mine, ea se gândeşte 
numai că are să-i fie urât”, îşi zise Levin, şi gândul acesta îl 
supără. 

— Nu se poate! Rosti el aspru. 

Văzând ca se apropie ceartă, Agafia Mihailovna îşi puse 
încet ceaşca pe masă şi ieşi. Kitty nici n-o băgă în seamă. 
Tonul cu care soţul rostise cuvintele din urmă o jignise mai 
cu seamă prin faptul că el nu dădea nici o crezare spuselor 
sale. 

— Şi eu îţi spun că, dacă pleci tu, mă duc şi eu cu tine... 
plec neapărat, începu să vorbească Kitty repede, mânioasă. 
Adică de ce nu se poate? De ce spui că nu se poate? 

— Fiindcă trebuie să umbli Dumnezeu ştie pe unde, cine 
ştie pe ce drumuri, prin ce hoteluri. M-ai stingheri, 
răspunse Levin, încercând să-şi păstreze, sângele rece. 

— De loc. Nu-mi trebuie nimic. Unde poţi sta tu, pot şi eu... 

— Atunci, pentru simplul motiv că acolo e femeia aceea, de 
care nu te poţi apropia. 

— Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu cine e şi ce e acolo. Ştiu 
că fratele bărbatului meu se află pe moarte şi că soţul meu 
se duce la dânsul, şi eu îl însoțesc ca să... 

— Kitty, nu te supăra. Dar gândeşte-te şi tu: chestiunea 
aceasta e atât de gravă, încât mă doare însuşi gândul că tu 
amesteci aici un sentiment de slăbiciune: dorinţa de a nu 
rămâne singură. Dacă tu crezi c-o să-ţi fie urât aici singură, 
du-te la Moscova. 

— Poftim! Totdeauna îmi atribui gânduri rele şi josnice! 
Izbucni Kitty cu lacrimi de obidă şi de mânie. Nu simt nici o 


slăbiciune, nimic... Simt că datoria mă îndeamnă să fiu 
alături de soţul meu când îl loveşte o nenorocire. Dar tu 
cauţi într-adins să mă faci să sufăr... ţii cu tot dinadinsul să 
nu înţelegi... 

— Nu! Asta e îngrozitor. Să ajungi ca un sclav! Sări Levin, 
ridicându-se şi nemaifiind în stare să-şi stăpânească 
necazul. Dar simţi în aceeaşi clipă că parcă s-ar fi lovit 
singur. 

— Atunci de ce te-ai însurat? Ai fost liber. De ce ai făcut-o, 
dacă te şi căieşti? Strigă Kitty şi se ridică şi fugi în salon. 

Când se duse după ea, Levin o găsi plângând cu suspine. 

Începu să vorbească, dorind să-i spună cuvinte care, chiar 
dacă n-ar convinge-o, cel puţin ar potoli-o; dar Kitty nu-l 
asculta şi nu vroia să admită nimic. Levin se aplecă asupră-i 
şi-i luă mâna care se împotrivea. Îi sărută mâna, o sărută pe 
păr, şi îi sărută iarăşi mâna. Kitty însă tăcea mereu. Dar 
când îi luă capul în mâini, şi-i spuse: „Kitty”! Ea îşi reveni 
deodată, mai plânse puţin şi se împacă. 

Hotărâră să plece împreună a doua zi. Levin jură soţiei 
sale că crede în dorinţa ei de a merge numai şi numai 
pentru a fi de folos, şi admise că prezenţa Mariei 
Nikolaevna lângă fratele lui n-avea nimic necuviincios. În 
fundul inimii, Levin pleca însă nemulţumit şi de dânsa, şi de 
el însuşi. Era nemulţumit de Kitty fiindcă ea nu avusese 
tăria să-l lase a pleca atunci când trebuia (cât de ciudat îi 
părea gândul că el, care nu demult nici nu putea să creadă 
în fericirea de a putea fi iubit de ea, se simţea acum 
nenorocit că era iubit prea mult!), şi nemulţumit de el însuşi 
că nu avusese destulă tărie de caracter. În adâncul 
sufletului, Konstantin Dmitrici era foarte nemulţumit de 
apropierea greu de înlăturat dintre femeia care se afla cu 
fratele său şi Kitty, şi se gândea cu groază la toate ciocnirile 
eventuale. Numai faptul că soţia sa, Kitty a lui, se va găsi în 
aceeaşi cameră cu târfa aceea îl făcea să se cutremure de 
dezgust şi de groază. 

XVII. 


Hotelul din capitala de gubernie unde zăcea Nikolai Levin 
era unul dintre hotelurile acelea de provincie care se 
organizează după metode noi şi perfecţionate, cu cele mai 
frumoase intenţii de curăţenie, confort şi chiar de eleganţă, 
dar care, din pricina călătorilor în trecere, se prefac cu o 
repeziciune uimitoare în nişte hanuri murdare, cu pretenţii 
de confort modern, şi care, tocmai din pricina acestor 
pretenţii, sunt mai respingătoare decât hotelurile vechi, 
făţiş murdare. Hotelul lui Nikolai ajunsese în starea 
aceasta. Atât soldatul de la intrare, îmbrăcat într-o 
uniformă murdară, cu ţigara în gură, care făcea pe 
portarul, cât şi scara de tuci, cu zăbrele, mohorâtă şi 
neprietenoasă, chelnerul prea dezgheţat, îmbrăcat cu un 
frac soios, sala comună - cu un buchet de flori de ceară 
colbăite care împodobeau masa - murdăria, praful şi 
neorânduiala de peste tot şi în acelaşi timp agitația 
modernă, pretențioasă, ca dintr-o gară, a acestui hotel - 
totul trezi în sufletul soţilor Levin, mai ales după viaţa lor de 
tineri căsătoriţi, un sentiment apăsător, sporit din pricina 
contrastului dintre aspectul acestui han nou şi scopul 
pentru care veniseră acolo. 

Ca de obicei, după întrebarea despre preţul camerei pe 
care ar dori-o pasagerii, se văzu ca nu era liberă nici o 
cameră bună. Una era ocupată de un inspector de la calea 
ferată, alta - de un avocat din Moscova, a treia - de prinţesa 
Astafieva, sosită de la ţară. Rămăsese o singură odaie, 
murdară, urmând ca până scara, după cum li se făgăduise, 
să li se elibereze una, alături. Supărat pe soţia sa fiindcă se 
împliniseră prevederile lui şi că, de-abia sosit, când i se tăia 
răsuflarea de emoție gândindu-se la starea sănătăţii lui 
Nikolai, trebuia să aibă grijă (de ea, în loc să alerge 
numaidecât la fratele sau - el îşi conduse soţia în camera 
rezervată. 

— Du-te, du-te! Îl rugă Kitty, aruncându-i o privire sfioasă, 
vinovată. 


Levin ieşi în tăcere pe uşă şi se pomeni faţă în faţă cu 
Maria Nikolaevna, care aflase de sosirea lui şi nu îndrăznise 
să intre la el. Era tot aşa cum o văzuse la Moscova. Aceeaşi 
rochie de lână, acelaşi gât şi aceleaşi braţe goale, aceeaşi 
faţă, blajină, obtuză, cam bugedă, stricată de vărsat. 

— Ei, ce e? Cum se simte? Cum e? 

— Foarte rău! Nu se mai ridică din pat. lot timpul vă 
aşteaptă pe dumneavoastră. Sunteţi... cu doamna? 

La început, Levin nu înţelese pricina fâstâcelii Mariei 
Nikolaevna, dar ea îl lămuri numaidecât. 

— Eu plec, am să mă duc la bucătărie, îi spuse Maria 
Nikolaevna. Are să-i pară bine. A auzit. O cunoaşte şi îşi 
aduce aminte de dumneaei încă din străinătate. 

Konstantin Dmitrici înţelese că Maria Nikolaevna vorbea 
despre soţia sa, şi nu ştia ce să-i răspundă. 

— Să mergem, să mergem! Zise el. 

Abia făcu un pas, şi uşa camerei sale se deschise, iar Kitty 
scoase capul afara. Levin roşi de ruşine, îi era necaz pe 
soţia sa, care îi crease o situaţie delicată, punându-l şi pe 
dânsul în încurcătură. Dar Maria Nikolaevna roşi încă mai 
tare. Se zgribuli toată şi se îmbujora până la lacrimi. 
Apucând cu amândouă mâinile capetele şalului, ea începu 
să le răsucească între degetele sale roşii, neştiind ce să 
spună şi ce să facă. 

În prima clipă, Levin observă o expresie de curiozitate 
lacomă în căutătura pe care Kitty o aruncă femeii aceleia 
îngrozitoare, neînţeleasă de dânsa. Dar asta nu ţinu decât o 
clipă. 

— Ce e? Cum îi mai este? Se adresă Kitty întâi bărbatului 
său, apoi Mariei Nikolaevna. 

— Nu se poate vorbi pe sală! Zise Levin şi întoarse capul 
cu ciudă spre un domn care tocmai atunci trecea pe coridor 
în mers legănat, după treburi. 

— Atunci intraţi înăuntru, spuse Kitty Mariei Nikolaevna, 
care îşi revenise. Observând însă spaima de pe chipul 
soţului, ea adăugă: Sau duceţi-vă şi trimiteţi după mine. 


Kitty intră iarăşi în camera ei şi Levin se duse la fratele 
său. 

Konstantin Dmitrici nu se aşteptase de loc la ceea ce avea 
să vadă şi să simtă. Îşi închipuise că îşi va găsi fratele în 
aceeaşi stare de autoamăgire, pe care - după cum auzise - 
o au adeseori tuberculoşii, şi care-l uimise atât de mult cu 
prilejul venirii lui, toamna trecută. Se aşteptase să vadă şi 
mai vădit simptomele fizice ale morţii apropiate, o sfârşeală 
mai pronunţată, o slăbiciune încă mai mare - dar, în sfârşit, 
o stare care să aibă oarecare asemănare cu cea de atunci. 
Credea că va avea acelaşi sentiment de milă pentru 
pierderea fratelui său iubit şi simţământul de groază în faţa 
morţii pe care-l avusese şi atunci, însă într-o măsură mult 
mai mare. Se pregătise pentru asta, dar văzu cu totul 
altceva. 

Într-o cămăruţă murdară, cu urme de scuipat pe panourile 
zugrăvite în culori ale pereţilor subţiri, prin care străbăteau 
glasurile din odăile vecine, într-o atmosferă îmbâcsită şi rău 
mirositoare, pe un pat tras puţin de la perete, zăcea un trup 
acoperit cu o pătură. O mână era deasupra. Pumnul uriaş al 
acestei mâini, ca o greblă, părea fixat în chip straniu de un 
fus subţire şi lung, deopotrivă de gros de la capăt până la 
jumătatea lui. Capul, culcat pe o parte, zăcea pe pernă. 
Levin văzu părul rar, asudat la tâmple, şi fruntea cu pielea 
întinsă, parcă străvezie. 

„Nu se poate ca acest trup înspăimântător să fie al fratelui 
meu Nikolai”, se gândi Levin. Se dădu însă mai aproape, 
văzu faţa şi orice îndoială i se risipi, în ciuda groaznicei 
schimbări de pe faţă, Levin n-avu decât să se uite la ochii 
aceia vii, care se ridicară spre dânsul când intră, şi să-i 
observe uşoara mişcare a gurii, sub nişte mustăţi lipicioase, 
ca să înţeleagă groaznicul adevăr: trupul acela mort era 
fratele său viu. 

Nişte ochi sticloşi priviră cu asprime şi dojana pe fratele 
care intrase. Prin această privire, se stabiliră între ei 
raporturile obişnuite. Levin simţi deodată o imputare în 


privirea îndreptată asupră-i şi mustrări de conştiinţă din 
pricina propriei sale fericiri. 

Când Levin îi luă mâna, Nikolai surâse. Era un zâmbet 
uşor, abia perceptibil; dar, cu tot zâmbetul, expresia aspră a 
ochilor săi nu se schimbă. 

— Nu te aşteptai să mă vezi aşa, îi spuse anevoie Nikolai. 

— Da... nu, răspunse Levin, încurcându-se. De ce nu m-ai 
anunţat mai înainte, adică în timpul pregătirilor mele de 
nuntă? Am cerut informaţii pretutindeni. 

Trebuia să vorbească, numai să nu tacă. Nu ştia ce să 
spună, cu atât mai mult cu cât Nikolai nu răspundea nimic, 
ci se uita numai la dânsul fără să-şi plece ochii, străduindu- 
se probabil să pătrundă înţelesul fiecărui cuvânt. Levin îi 
spuse că soţia sa sosise împreună cu dânsul. Nikolai îşi 
arătă bucuria. Adăugă însă că se teme să n-o sperie cu 
starea lui. Se făcu tăcere. Deodată Nikolai începu să se 
mişte în pat şi să spună ceva. Levin se aştepta la ceva 
deosebit de important după expresia feţei sale, dar Nikolai 
îi vorbi numai despre starea sănătăţii lui, îl învinovăţea pe 
doctor şi regreta că nu era acolo un medic celebru din 
Moscova. Levin înţelese că fratele său mai avea speranţe. 

Folosindu-se de cea dintâi clipă de tăcere, Levin se ridică, 
vrând să se elibereze măcar pentru câteva minute de 
chinuitoarele sale sentimente. Spuse că se duce să-şi aducă 
soţia. 

— Bine. Între timp dau ordin să se facă aici curat. E 
murdar şi cred că miroase urât. Maşa, fă curat! Rosti cu 
greutate bolnavul. Dar după ce isprăveşti, să ieşi afară, 
adăugă Nikojkii, privindu-şi întrebător fratele. 

Levin nu răspunse nimic. leşi pe coridor şi se opri. 
Spusese că-şi va aduce soţia; dar acum, dându-şi seama de 
sentimentul ce-l stăpânea, se hotări să încerce, dimpotrivă, 
a o convinge să nu se ducă la bolnav. „De ce să se chinuie, 
ca şi mine?” se gândi el. 

— Ei? Ce e? Cum se simte? Îl întrebă Kitty speriată. 

— Ah, e îngrozitor! De ce ai venit? 


Kitty tăcu câteva clipe, privindu-şi soţul cu sfială şi cu 
compătimire. Se apropie apoi de el şi-l cuprinse cu 
amândouă mâinile de cot. 

— Kostea, du-mă la dânsul. O să ne fie mai uşor împreună, 
începu ea. Du-mă, te rog, la el... du-mă numai şi pleacă. 
Înţelege că mi-e mult mai greu să te văd pe tine şi să nu-l 
văd pe dânsul. Acolo aş fi folositoare, poate şi ţie şi lui. Lasă- 
mă, te rog, să fac aşa! Îl imploră pe soţ, ca şi cum fericirea 
vieţii sale ar fi atârnat de asta. 

Levin trebui să consimtă şi, uitând cu totul de Maria 
Nikolaevna, se duse cu Kitty la Nikolai. 

Cu paşi uşori, aruncând mereu priviri soţului său şi 
arătând prin toată înfăţişarea ci că e plină de curaj şi de 
compătimire, Kitty intră în camera bolnavului. Se întoarse 
fără grabă şi închise încet uşa. Se apropie repede, fără 
zgomot, de patul bolnavului, în aşa fel, încât acesta să nu fie 
nevoit să-şi întoarcă privirea ca s-o vadă. Luă îndată 
scheletul mâinii lui uriaşe în mâna ei tânără şi proaspătă, i-o 
strânse şi începu să-i vorbească încet, cu o vioiciune caldă, 
plină de compătimire, dar nu supărătoare - caracteristică 
numai femeilor. 

— Ne-am mai întâlnit la Soden, dar nu ne cunoşteam, zise 
Kitty. Nu ţi-ai închipuit că am să-ţi fiu soră. 

— Nu m-ai fi recunoscut? Întrebă Nikolai cu zâmbetul 
care-i înseninase faţa la intrarea ei. 

— Ba te-aş fi recunoscut. Ce bine ai făcut că ne-ai anunţat! 
Nu era zi în care Kostea să nu-şi fi amintit de dumneata şi 
să nu fi fost neliniştit. 

Dar însufleţirea bolnavului nu ţinu mult. 

Kitty nu-şi isprăvi bine vorba, că pe faţa lui Nikolai se şi 
întipări din nou expresia aceea aspră de dojana şi de invidie 
a muribundului faţă de cei în viaţa. 

— Mă tem că nu te simţi destul de bine aici, adăugă Kitty, 
ferindu-se de privirea lui stăruitoare şi rotindu-şi ochii prin 
cameră. Trebuie să cerem patronului o altă cameră, spuse 
către soţul ei, ca să fim mai aproape de dânsul. 


XVIII. 

Levin nu-l putea privi liniştit pe fratele său. Nu putea fi 
natural şi calm în prezenţa lui. De câte ori intra la bolnav, 
ochii şi atenţia parcă i se înceţoşau fără voie. Nu vedea şi 
nu distingea amănuntele stării fratelui său. Simţea un miros 
respingător, vedea murdăria, dezordinea, atmosfera 
chinuitoare... Auzea gemetele şi-şi dădea seama că nu-i 
putea veni în ajutor. Nici nu-i trecea prin minte să 
cumpănească toate amănuntele stării pacientului şi să-şi 
dea seama cum zăcea acolo, sub pătură, trupul acela, ce 
poziţie aveau fluierele uscate ale picioarelor îndoite, dosul 
şi spatele... dacă nu puteau fi aşezate cumva mai bine, şi 
dacă nu era el în stare să facă ceva ca bolnavul să se simtă 
mai puţin rău, dacă nu chiar mai bine. 

Când începu să se gândească la aceste amănunte, îi trecu 
un fior prin şira spinării. Era adânc încredinţat că nu se 
putea face nimic, nici pentru prelungirea vieţii fratelui, nici 
pentru uşurarea suferințelor sale. 

Bolnavul înţelegea perfect gândul lui Levin şi aceasta îl 
enerva - ceea ce îl îndurera şi mai mult pe Levin. Când se 
afla în odaia pacientului, el suferea, dar şi mai rău se simţea 
când nu se afla acolo. De aceea ieşea mereu sub diferite 
pretexte şi intra din nou, neavând puterea să rămână 
singur. 

Kitty însă gândea, simţea şi acţiona cu totul altfel. 
Văzându-l pe bolnav, i se făcu milă de dânsul. În sufletul ei 
de femeie, mila nu trezi de loc sentimentul de groază şi 
dezgust pe care îl trezea în sufletul bărbatului său, ci 
nevoia de a activa, de a afla toate amănuntele stării 
bolnavului şi de a-i da ajutor. Cum n-avea nici cea mai mică 
îndoială” că trebuia să-i vină în ajutor, ea se încredea deplin 
în putinţa-i de a-l ajuta, şi se apucă numaidecât de lucru. 
Aceleaşi amănunte, care-l îngrozeau pe soţul său numai 
gândindu-se la ele, îi atraseră îndată atenţia. 

Trimise după doctor, trimise la farmacie. Puse pe fata 
venită cu dânsa şi pe Maria Nikolaevna să măture, să 


şteargă praful şi să spele. Ea singură ştergea şi spăla ceva, 
aşeza ceva sub plapumă. Diferite lucruri erau aduse sau 
scoase din odaia bolnavului, dup Lordinele sale. Ea însăşi se 
duse de câteva ori în camera ci, fără să dea atenţie unor 
domni care treceau pe coridor. Scotea şi aducea cearşafuri, 
feţe de pernă, prosoape, cămăşi... 

Chelnerul care servea pe ingineri în sala comună, chemat 
de ea, veni de câteva ori cu o mutră supărată; dar nu putu 
refuza ordinele ei, deoarece Kitty le dădea cu atâta 
stăruinţă prietenoasă, încât nu era chip să facă altfel. 

Levin nu încuviinţa toate astea. Nu-i venea să creadă că de 
aici ar fi putut ieşi vreun folos pentru bolnav. Se temea mai 
cu seamă să nu-l supere. Dar el, deşi părea indiferent la 
toate acestea, nu se supăra. Se ruşina numai. Părea că se 
interesează în genere de ceea ce făcea Kitty pentru dânsul. 

După ce se întoarse de la doctor, unde-l trimisese Kitty, 
Levin deschise uşa şi-l văzu pe bolnav tocmai în clipa când, 
după ordinul lui Kitty, i se schimbau albiturile. 

Scheletul lung şi alb al spatelui cu omoplaţi enormi, ieşiţi 
în afară, cu coaste şi cu vertebre deşirate, era dezgolit. 
Maria Nikolaevna şi feciorul se încurcaseră într-o mânecă a 
cămăşii; nu puteau să-i tragă cămaşa pe braţul lung, care 
spânzura. 

Kitty închise repede uşa în urma lui Levin, fără să se uite 
în partea aceea. Bolnavul gemu. Atunci ea se îndreptă 
repede spre el. 

— Hai, mai repede, îl rugă Kitty. 

— Nu te apropia, rosti supărat bolnavul, mi-o pun singur... 

— Ce spui? Întrebă Maria Nikolaevna. 

Kitty însă auzi şi înţelese că-i era ruşine să stea dezgolit în 
faţa ei. 

— Nu mă uit, nu mă uit, zise ea, îndreptându-i braţul. 
Maria Nikolaevna, treci de partea cealaltă şi îndreaptă 
acolo, adăugă Kitty. la vezi, te rog, spuse Kitty bărbatului 
său. Am o sticluţă în sacoşa cea mică, ştii, în buzunarul 
lateral. Adu-mi-o, te rog. Până atunci, isprăvim curăţenia. 


Întorcându-se cu sticluţa, Levin îl găsi pe bolnav culcat şi 
totul în juru-i schimbat cu desăvârşire. Mirosul greu era 
înlocuit cu o aromă de oţet amestecat cu parfum, pe care 
Kitty - ţuguindu-şi buzele şi umflându-şi obrajii rumeni - îl 
răspândea pe ţeava pulverizatorului. Nu se vedea nicăieri 
nici un fir de praf; sub pat era întins un covor. Pe masă 
carafa cu apă şi sticluţele se aflau în rânduială. 'Iot acolo 
erau aşezate şi rufele trebuitoare, ca şi broderie anglaise a 
lui Kitty. Pe altă masă, lângă patul bolnavului, se găseau: o 
băutură, nişte prafuri, o lumânare. Bolnavul, spălat şi 
pieptănat, şedea culcat pe un cearşaf curat, pe pernele 
ridicate în sus, într-o cămaşă albă, cu guler proaspăt în 
jurul gâtului nefiresc de subţire. Nu-şi lua ochii de la Kitty, 
privind-o cu o expresie de nădejde renăscută. Levin îl găsise 
pe doctor la club şi-l adusese: nu se nimerise medicul 
curant al lui Nikolai, de care acesta era nemulţumit. 

Noul medic scoase stetoscopul, ascultă pe bolnav, clătină 
din cap, prescrise o doctorie şi lămuri mai întâi, foarte 
amănunţit, cum să ia pacientul medicamentele şi ce regim 
să urmeze. Îi recomandă ouă crude sau fierte puţin de tot şi 
apă gazoasă, amestecată cu lapte nefiert, la o anumită 
temperatură. 

După ce plecă medicul, bolnavul spuse ceva fratelui său. 
Levin nu auzi decât cuvintele din urmă: „Katia ta...” 

După cum o privise bolnavul pe Kitty, Levin înţelese că 
Nikolai o lăudase. Acesta o chemă pe Katia, cum îi spunea 
el: 

— Mă simt mult mai bine, zise Nikolai. Cu dumneata m-aş 
fi însănătoşit de mult. Ce bine mi-e acum! 

Nikolai îi luă mâna şi o duse la buze. lemându-se însă că 
poate nu i-ar face plăcere acest lucru, se răzgândi, dădu 
drumul mâinii şi o mângâie numai. Kitty îi luă mâna cu 
amândouă mâinile sale şi i-o strânse. 

— Acum, întoarceţi-mă pe partea stângă şi duce-ţi-vă la 
culcare, şopti Nikolai. 


Nimeni nu auzi cele spuse de el. Numai Kitty îl înţelese. Îl 
înţelegea, fiindcă urmărea neîncetat cu gândul lucrurile de 
care avea nevoie bolnavul. 

— Pe partea cealaltă, spuse Kitty soţului său. Doarme 
totdeauna pe partea aceea. Întoarce-l tu. Nu-i plăcut pentru 
el să cheme slugile. Eu nu pot. Dar dumneata nu poţi? 
Spuse ea Mariei Nikolaevna. 

— Mi-e teamă, răspunse Maria Nikolaevna. 

Lui Levin îi era groază să cuprindă cu braţele trupul acela 
înfiorător şi să pună mâna, pe sub pătură, pe locurile de 
care nu vroia să ştie. Totuşi, sub influenţa soţiei sale, el îşi 
luă aerul cel mai hotărât, pe care îl cunoştea Kitty, întinse 
mâinile şi încercă să-l ridice; dar, cu toată puterea lui, îl 
uimi greutatea ciudată a acestor membre fără vlagă. 

În timp ce Levin îl întorcea pe fratele său care-l cuprinsese 
de gât cu un braţ lung şi slab, Kitty întoarse perna repede şi 
fără zgomot, o bătu şi îndreptă capul bolnavului şi părul său 
rar, care i se lipise iarăşi de frunte. 

Nikolai reţinu în mâini mâna fratelui său. Levin simţi că el 
vroia să facă ceva cu mâna lui, pe care i-o trăgea într-o 
parte. Cu inima strânsă, Konstantin Dmitrici se lăsă în voia 
fratelui. Da, Nikolai îi duse mâna la gură şi i-o sărută. 
Cutremurat de hohote de plâns, Levin ieşi din odaie, fără să 
poată scoate un cuvânt. 

XIX 

„Ai ascuns celor înţelepţi ceea ce ai descoperit copiilor şi 
celor săraci cu duhul”, gândea Levin, stând de vorbă cu 
soţia sa în seara aceea. 

Se gândea la citatul acesta din Evanghelie, nu fiindcă se 
socotea înţelept. Nu se credea înţelept, dar nu putea să nu 
ştie că era mai deştept decât soţia sa şi decât Agafia 
Mihailovna, şi că atunci când se gândea la moarte, medita 
cu toate puterile sufletului său. Mai ştia că multe minţi 
luminate de bărbaţi se gândiseră la aceeaşi problemă 
(Levin le citise ideile în cărţi) fără să ştie nici a suta parte 
din ceea ce cunoşteau soţia sa şi Agafia Mihailovna. Oricât 


de deosebite ar fi fost aceste două femei, Agafia Mihailovna 
şi Katia (cum îi zicea Nikolai şi cum îi făcea o deosebită 
plăcere şi lui Levin s-o numească acum), în această privinţă 
amândouă erau la fel. Nu încăpea nici o îndoială că şi una şi 
alta ştiau ce e viaţa şi ce e moartea. Deşi n-ar fi putut 
răspunde nimic la întrebările puse de Levin, şi nici măcar 
nu le-ar fi înţeles, ele nu se îndoiau de însemnătatea acestui 
fenomen, pe care-l priveau cu aceiaşi ochi, împărtăşind 
aceeaşi părere cu atâtea milioane de oameni. O dovadă că 
ele ştiau perfect ce e moartea era faptul că, fără să şovăie o 
clipă, se pricepeau cum să se poarte cu muribunzii şi nu se 
temeau de dânşii, pe când Levin şi alţii, deşi puteau spune 
multe despre moarte, desigur n-o cunoşteau, deoarece se 
temeau de ea şi habar n-aveau ce trebuie să faci când 
moare un om. Dacă ar fi fost singur cu fratele său Nikolai, 
Levin s-ar fi uitat cu groaza la dânsul şi ar fi aşteptat 
deznodământul cu o groază încă şi mai mare, nefiind în 
stare să facă altceva. 

Mai mult, Konstantin Dmitrici nu ştia ce să spună, cum să 
privească şi cum să meargă. A vorbi despre ceea ce nu-l 
privea pe bolnav, ar fi fost o jignire. Nu se putea. Să 
vorbească despre moarte sau despre lucruri triste, iarăşi 
era imposibil. Dar nu putea nici să tacă. „Dacă l-aş privi, el 
ar crede că-l iscodesc şi că mi-e frică de dânsul. Dacă nu l- 
aş privi, şi-ar închipui că mă gândesc la altceva. Dacă aş 
călca în vârful picioarelor, ar fi nemulţumit. Să păşesc pe 
toată talpa, nu-mi vine.” Kitty însă, de bună seamă, nu se 
gândea la ea însăşi, şi nici n-avea timp. Se gândea la dânsul, 
fiindcă ştia ce trebuie să facă şi totul ieşea bine. Vorbea şi 
despre ea, despre nunta ei, zâmbea, îl compătimea, îl 
mângâia, îi povestea cazuri de însănătoşire şi totul ieşea 
bine. Ştia, prin urmare. O dovadă că activitatea ei şi a 
Agafiei Mihailovna nu era instinctivă, animalică, iraţională 
consta în faptul că, pe lângă îngrijirea fizică şi uşurarea 
suferinţei, ele se îngrijeau pentru muribund de ceva mai 
important decât grija fizică, ceva care n-avea nici o legătură 


cu condiţiile fizice. Vorbind despre un bătrân care murise, 
Agafia Mihailovna spusese: „Da, slavă Domnului, l-au grijit... 
i-au făcut sfântul maslu... Dă, Doamne, ca fiecare să moară 
aşa.” La fel şi Katia. Pe lângă toate grijile sale în legătură cu 
rufele, cu băutura şi cu rănile bolnavului de prea mult stat 
în pat, ea izbutise chiar din întâia zi să-l convingă pe 
muribund să se împărtăşească şi să primească maslul. 

După ce se întoarse de la bolnav ca să se odihnească 
noaptea în camera lor, Levin rămase cu capul în jos, 
neştiind ce să facă. Nu se gândea la masă, la dormit sau la 
ceea ce trebuia să facă, nici nu putea vorbi măcar cu soţia 
sa: îi era ruşine. În schimb, Kitty era mai activă şi chiar mai 
vioaie decât de obicei. Porunci să li se servească masa, 
despacheta singură bagajele, ajută la aşternut paturile şi nu 
uită să le presare cu praf persan. Avea însufleţirea şi 
agerimea minţii care se ivesc la bărbaţi înaintea încăierării, 
înainte de luptă, în clipele hotărâtoare, primejdioase din 
viaţă, când bărbatul are prilejul să arate ce poate, să 
dovedească că trecutul său n-a fost decât o pregătire 
pentru acel moment. 

Făcu totul cu spor şi cu îndemânare. Lucrurile fură puse la 
locul lor încă înainte de miezul nopţii, curat, în ordine, aşa 
încât camera de hotel începu să semene a casă de om, 
asemănătoare cu propriile lor odăi; paturile erau făcute, 
periile, pieptenii şi oglinjoarele - aşezate în rânduială, 
şerveţelele - întinse. 

Levin credea că în astfel de momente e un lucru 
neîngăduit să mănânci, să dormi şi chiar să vorbeşti. Simţea 
că fiecare mişcare a lui era o necuviinţă. Kitty însă îşi 
alegea periuţele, dar făcea totul aşa, încât nu părea nimic 
jignitor în asta. 

Totuşi, ei nu putură mânca nimic. Nu putură adormi multă 
vreme şi de altfel se culcară foarte târziu. 

— Sunt foarte mulţumită că l-am convins să primească 
maslul, zise Kitty şi, stând în halat înaintea oglinzii sale de 
voiaj, îşi pieptăna părul moale şi aromat. Niciodată n-am 


fost de faţă la taina asta. Nu ştiu, dar mama mi-a spuscăe 
vorba de rugăciuni de tămăduire. 

— Crezi oare că s-ar putea însănătoşi? O întrebă Levin, 
privindu-i cărarea îngustă de la ceafa căpşorului ei rotund - 
cărare care se ascundea de îndată ce Kitty trecea 
pieptenele prin păr. 

— Am întrebat pe doctor. Mi-a spus că nu poate trăi mai 
mult de trei zile. Dar ce pot ei să ştie? În orice caz, îmi pare 
foarte bine că l-am convins, îi răspunse Kitty, privindu-şi 
pieziş soţul, din pricina părului. Se poate întâmpla orice, 
adăugă ea cu o anumită expresie aproape şireată, care i se 
oglindea pe faţă ori de câte ori vorbea despre religie. 

După discuţia lor despre religie, încă din timpul logodnei, 
nici Levin, nici Kitty nu mai atinseseră această chestiune. 
Totuşi ea îndeplinea toate rânduielile religiei: se ducea la 
biserică, se ruga, şi totdeauna cu aceeaşi încredințare 
liniştită că aşa se cădea. În ciuda asigurărilor lui Levin că se 
înşela, Kitty credea foarte serios că soţul ei era un creştin 
tot atât de bun ca şi ea, dacă nu şi mai bun, dar că tot ce 
spunea el în această privinţă constituia una dintre ridicolele 
lui ieşiri de bărbat - ca de pildă glumele sale despre 
broderia engleză, când spunea că oamenii cu scaun la cap 
ţes găurile, pe când ea le tăia într-adins... şi aşa mai 
departe. 

— Da. Uite, femeia asta, Maria Nikolaevna, nu ştia să facă 
toate acestea, zise Levin, şi... trebuie să recunosc, îmi pare 
bine, foarte bine că ai venit. Eşti atât de curată, încât... 

Îi luă mâna, dar nu i-o sărută (i se părea o necuviinţă să-i 
sărute mâna în preajma morţii). I-o strânse numai cu un aer 
vinovat, privindu-i ochii înseninaţi. 

— Ţi-ar fi fost atât de greu singur, spuse ea; şi, ridicându-şi 
sus de tot mâinile care-i acopereau obrajii împurpuraţi de 
plăcere, îşi încolăci cozile pe ceafă şi le prinse în spelci. Nu, 
urmă Kitty. Ea nu se pricepe... Eu, din fericire, am învăţat 
multe la Soden. 

— Erau şi acolo bolnavi ca el? 


— Ba încă şi mai rău. 

— Îngrozitor e că mereu îmi apare în minte aşa cum era în 
tinereţe... Nici nu-ţi închipui ce băiat încântător fusese. Pe 
atunci însă nu-l înţelegeam. 

— Te cred, te cred. Simt că am fi fost prieteni cu dânsul, 
adaose ea şi, înspăimântându-se de cele spuse, îşi întoarse 
capul spre soţul ei; ochii i se umplură de lacrimi. 

— Da am fi fost, încuviinţă trist Levin. El e tocmai unul 
dintre oamenii aceia despre care se spune că nu sunt făcuţi 
pentru lumea asta. 

— Totuşi mai avem multe zile în faţa noastră. Trebuie să ne 
culcăm, urmă Kitty, uitându-se la ceasornicul ei micuţ. 

XX. 

MOARTEA. 

A doua zi, bolnavul se împărtăşi şi primi maslul. În timpul 
tainei, Nikolai Levin se rugă cu evlavie. Ochii săi mari, 
îndreptaţi spre icoana pusă pe o masă de joc acoperită cu 
un şervet colorat, exprimau o rugă şi o nădejde atât de 
pătimaşă, încât Levin se îngrozi privindu-l, pentru că ştia că 
această rugă şi nădejde pătimaşă îi vor face şi mai grea 
despărţirea de viaţa pe care o iubea atâta. Îşi cunoştea 
fratele şi-i ştia felul de a ghidi. Ştia că acesta nu ajunsese 
necredincios fiindcă îi venise mai uşor să trăiască fără 
credinţă, ci fiindcă explicaţiile ştiinţifice moderne ale 
fenomenelor lumii îi scoseseră pe încetul credinţa din suflet. 
De aceea Levin ştia că revenirea de acum a lui Nikolai nu 
era logică, gândită, ci vremelnică, interesată, născută din 
nebuneasca nădejde a vindecării. Mai ştia că şi Kitty îi 
sporise această nădejde, povestindu-i despre miraculoasele 
cazuri de vindecare de care auzise. Ştia toate acestea. Îl 
durea şi-l chinuia privirea aceea rugătoare, plină de 
nădejde, pumnul uscat care se ridica greoi, făcând semnul 
crucii pe fruntea cu pielea întinsă, ca şi umerii cifoşi şi 
pieptul gol, ce horcăia şi nu mai putea cuprinde în el viaţa 
pe care o implora bolnavul. În timpul tainei, Levin se ruga şi 
el, îndeplinind ceea ce el, om necredincios, făcuse de o mie 


de ori. Spuse câtre Dumnezeu: „Dacă exişti, fă ca omul 
acesta să se tămăduiască - doar s-a întâmplat asta de multe 
ori - şi ne vei salva pe amândoi”. 

După ungerea cu sfântul maslu, bolnavul se simţi mult mai 
bine. O oră întreagă nu tuşi de loc. Zâmbea şi săruta mâna 
lui Kitty, mulţumindu-i cu lacrimi în ochi. Spunea că se simte 
bine, că nu-l doare nimic, că are poftă de mâncare şi e în 
putere. Când i se aduse supa, se ridică singur, apoi ceru 
încă o pârjoală. Cu toată starea lui deznădăjduită şi deşi se 
vedea bine, privindu-l, că nu se mai putea însănătoşi, totuşi 
Levin şi Kitty petrecură un ceas însufleţit de o sfioasă 
fericire şi de teama de a se înşela. 

— Îi e mai bine? Da, mult mai bine. Extraordinar! Nu-i 
nimic extraordinar. Totuşi îi e mai. Bine, vorbeau ei în 
şoaptă, zâmbind unul altuia. 

Amăgirea aceasta nu ţinu însă mult. Bolnavul adormi 
liniştit, dar după o jumătate de oră îl trezi tuşea. Toate 
nădejdile celor din juru-i, cât şi ale lui însuşi, se risipiră 
dintr-o dată. Realitatea suferinţei nărui nădejdea lui Levin, 
a lui Kitty şi chiar a bolnavului. Nu mai încăpea nici o 
îndoială: nimeni nu se mai gândea la speranţele de mai 
înainte. 

Fără să mai pomenească măcar de ceea ce crezuse cu o 
jumătate de oră mai înainte, ea şi cum i-ar fi fost ruşine 
chiar să-şi mai amintească, bolnavul ceru să facă inhalaţii 
de iod dintr-un borcan acoperit cu o hârtie găurită. Levin îi 
întinse borcanul. Aceeaşi privire plină de nădejde pătimaşă, 
pe care Nikolai o avusese când primise maslul, se aţinti 
acum asupra lui Konstantin Dmitrici, cerându-i să confirme 
spusele doctorului că inhalaţiile de iod fac minuni. 

— Cum? Katia nu e aci? Horcăi muribundul, căutând-o cu 
privirea, când Levin întări în silă afirmaţia doctorului. 
Atunci, pot să vorbesc... Pentru ea am făcut comedia asta. E 
aşa de drăguță! Dar noi amândoi nu ne putem amăgi. Uite, 
în asta cred, adăugă Nikolai şi, strângând borcanul cu mâna 
lui osoasă, începu să respire deasupra lui. 


După orele şapte seara, în timp ce Levin şi soţia sa beau 
ceai în camera lor, Maria Nikolaevna veni în fugă, gâfâind. 
Era palidă şi buzele îi tremurau. 

— Moare! Şopti ea. Mă tem că moare acum. Amândoi 
alergară la dânsul. Bolnavul se ridicase şi stătea în capul 
oaselor, cu mâna rezemată de pat, îndoindu-şi spatele lung 
şi plecându-şi adânc capul. 

— Ce simţi? Îl întrebă în şoaptă Levin, după o clipă de 
tăcere. 

— Simt că mă duc, rosti cu greutate Nikolai, dar foarte 
limpede, storcind parcă din sine, încet, fiecare cuvânt. 
Bolnavul nu-şi înălţă capul. Îşi ridică numai ochii în sus, dar 
fără să ajungă a vedea chipul fratelui său. Katia, du-te de 
aici! Adăugă Nikolai. 

Levin sări de la locul său şi cu o şoaptă o făcu pe Kitty să 
iasă din cameră. 

— Mă prăpădesc, zise iarăşi bolnavul. 

— De ce crezi asta? Îl întrebă Levin, ca să spună ceva. 

— Fiindcă mă prăpădesc, repetă Nikolai, ca şi cum ar fi 
îndrăgit expresia asta. S-a sfârşit! 

Maria Nikolaevna. Se apropie de dânsul. 

— De ce nu şezi culcat? Te-ai simţi mai bine, şopti ea. 

— În curând o să stau culcat, liniştit, mort, rosti bolnavul, 
ironic şi cu mânie. Duceţi-vă la culcare, dacă doriţi. 

Levin îşi culcă fratele pe spate, se aşeză lângă el şi, 
ţinându-şi răsuflarea, îi privea faţa. Muribundul zăcea cu 
ochii închişi; dar din când în când i se zbăteau muşchii 
frunţii, ca la un om care cugetă adânc şi cu încordare. Levin 
încerca să gândească, o dată cu fratele său, să înţeleagă ce 
se petrecea în sufletul acestuia. Dar cu toate sforţările sale 
de gândire ca să meargă în pas cu dânsul, Levin citea în 
expresia feţei liniştite şi aspre, ca şi în jocul muşchiului de 
deasupra sprâncenei, ea pentru muribund se limpezea din 
ce în ce mai mult ceea ce pentru Levin rămânea tot atât de 
întunecat. 


— Da, da, aşa e, şopti bolnavul, cu pauze între cuvinte. Stai 
puţin. Tăcu iarăşi. Aşa el întări deodată, tărăgănat, Nikolai, 
liniştindu-se, ca şi cum totul s-ar fi rezolvat pentru dânsul. 
Ah, Doamne! Adăugă el şi oftă greu. 

Maria Nikolaevna îi pipăi picioarele. 

— Se răcesc, şopti ea. 

Bolnavul rămase culcat mult timp, foarte mult timp, după 
cum i se păru lui Levin. Era încă viu şi ofta din când în când. 

Levin obosi din pricina încordării de gândire. Îşi dădea 
însă seama că - cu toată încordarea minţii sale - nu putea 
înţelege ce însemna acest „aşa e”. Simţea că rămăsese de 
mult în urma bolnavului. Nu mai avea putere să se 
gândească la problema morţii. Se gândea, fără să vrea, la 
ceea ce va fi nevoit să facă în curând, să-i închidă ochii, să-l 
îmbrace, să comande sicriul. Şi, ciudat, Levin era cu totul 
nepăsător. Nu simţea nici o durere pentru pierderea 
fratelui său şi, cu atât mai puţin, compătimire. Dacă mai 
avea un sentiment pentru Nikolai, acela era mai degrabă 
invidia pentru ceea ce cunoştea acum muribundul, iar el nu 
putea să ştie. 

Levin stătu încă mult timp aplecat deasupra patului, 
aşteptând sfârşitul. Sfârşitul însă întârzia. Uşa se deschise 
şi se ivi Kitty. Se ridică s-o oprească, dar în aceeaşi clipă 
auzi o mişcare a muribundului. 

— Nu pleca, îi spuse Nikolai şi-i întinse mâna. Levin îi dădu 
mâna şi făcu supărat un semn soţiei sale să iasă din cameră. 

Mâna în mână cu muribundul, Levin stătu o jumătate de 
ceas, o oră, două... Acum nu se mai gândea de loc la 
moarte. Se întreba ce face Kitty, cine stă în camera de 
alături, dacă medicul are case proprii, îi era foame şi somn. 
Îşi retrase cu băgare de seamă mâna şi îi pipăi picioarele. 
Erau reci. Dar bolnavul încă mai respira. Levin vru să iasă 
din cameră în vârful picioarelor. Bolnavul însă se mişcă din 
nou şi-i spuse: 

— Nu pleca. 


Se lumina de ziuă. Nikolai era în aceeaşi stare. Levin îşi 
trase uşurel mâna şi, fără să se uite la muribund, se duse în 
camera lui. Adormi. Când se trezi, în locul ştirii despre 
moartea fratelui său pe care o aştepta, el află că acesta 
revenise la starea de dinainte. 

Nikolai începu iarăşi să se aşeze în capul oaselor, să 
tuşească, să mănânce, începu să vorbească şi încetă să mai 
pomenească de moarte. Îşi exprima din nou nădejdea în 
însănătoşire. Ajunsese şi mai nervos şi mai posomorât decât 
înainte. Nimeni, nici fratele său, nici Kitty, nu-l putea linişti. 
Se supară pe toţi. Spunea tuturor lucruri neplăcute. 
Învinovăţea pe toată lumea de suferinţele sale şi cerea să i 
se aducă un medic celebru din Moscova. 

La întrebările ce i se puneau despre starea sănătăţii sale, 
Nikolai răspundea mereu cu o expresie de răutate şi de 
mustrare: 

— Sufăr îngrozitor. Nu mai pot îndura. 

Bolnavul suferea din ce în ce mai mult, mai cu seamă din 
pricina escarelor, care nu se mai puteau vindeca. Se supăra 
tot mai tare pe cei din juru-i, mai ales fiindcă nu-i aduceau 
doctorul din Moscova. 

Kitty încerca în fel şi chip să-i dea ajutor şi să-l liniştească, 
dar sforţările îi erau zadarnice. Levin îşi dădea seama că 
soţia sa era sleită de puteri, şi fiziceşte, şi moralmente, deşi 
ca nu vroia să recunoască. Pierise înduioşarea morţii, pe 
care o simţiseră toţi în noaptea aceea, când Nikolai Dmitrici 
îşi luase rămas bun de la viaţă, când îşi chemase fratele. 
Toţi ştiau că Nikolai va muri eu siguranţă şi în curând. Ştiau 
că e pe jumătate mort. Toţi ajunseseră să dorească numai 
un singur lucru: să moară cât mai repede. Totuşi, 
ascunzându-şi dorinţa, îi dădeau cu toţii doctorii din sticle, 
căutau medicamente şi doctori, minţindu-l şi pe el, 
minţindu-se şi pe ei înşişi, unul pe altul. Toate erau minciuni 
josnice, jignitoare, sacrilegii. 

Levin simţea aceste minciuni cu o deosebită durere, atât 
din pricina firii lui, cât şi fiindcă dintre toţi, el îl iubea cel 


mai mult pe muribund. 

Gândul de a-şi împăca fraţii măcar înainte de moarte îl 
preocupa de mult pe Konstantin Dmitrici. Scrisese fratelui 
său, Serghei Ivanovici, şi, când primi răspunsul, citi 
bolnavului scrisoarea. Serghei Ivanovici spunea că nu poate 
veni personal. Îşi cerea însă iertare fratelui său în cuvinte 
înduioşătoare. 

Bolnavul nu spuse nimic. 

— Ce să-i scriu? Îl întrebă Levin. Sper că nu mai eşti 
supărat pe el. 

— Nu. De loc, răspunse cu ciudă Nikolai la această 
întrebare. Scrie-i să-mi trimită un medic. 

Trecură încă trei zile chinuitoare. Bolnavul era în aceeaşi 
stare. Oricine îl vedea, îi dorea moartea: şi oamenii de 
serviciu ai hotelului, şi proprietarul hotelului, şi clienţii, şi 
doctorul, şi Maria Nikolaevna, şi Levin, şi Kitty. 

Numai bolnavul nu era stăpânit de acest gând, ba 
dimpotrivă, era supărat că nu i se aducea un medic. Nu 
înceta de-a lua doctorii şi de-a vorbi despre viaţă. 

Numai rareori, când opiul îl făcea să uite pentru o clipă 
neîntreruptele lui suferinţe, Nikolai spunea, pe jumătate 
adormit, ceea ce îl apăsa pe suflet mai mult decât pe toţi 
ceilalţi: „Of, de s-ar sfârşi odată!” sau: „Când are să se 
sfârşească?!” 

Sporind progresiv, durerile îşi urmau calea şi-l pregăteau 
de moarte. 

Nu exista poziţie în care bolnavul să nu simtă dureri. Nu 
era clipă în care să fi fost cuprins de uitare. Nu era loc sau 
parte a trupului său care să nu-l fi durut, să nu-l fi chinuit. 

Până şi amintirile, impresiile şi gândurile acestui trup 
trezeau acum întrânsul acelaşi sentiment de dezgust, ca şi 
trupul însuşi. Înfăţişarea celorlalţi oameni, vorba lor, 
propriile lor amintiri - toate nu-i aduceau decât chinuri. 

Cei din jurul lui îşi dădeau seama de aceasta şi, 
inconştient, nu-şi îngăduiau nici o mişcare, nici o 
convorbire, nici vreo dorinţă. Viaţa se concentra pentru toţi 


în sentimentul de suferinţă al muribundului şi în dorinţa de 
a-l vedea scăpat de ea. 

El atingea clipa supremă când moartea avea să-i pară 
împlinirea tuturor dorințelor; sale, fericirea. Mai înainte, 
fiecare dorinţă în parte, trezită de o durere sau de o lipsă, 
ca de pildă foamea, oboseala, setea, fusese satisfăcută de 
funcţiile organismului - ceea ce-i făcea plăcere. Acum însă 
nevoile lui şi durerea nu mai puteau fi alinate. Însăşi 
încercarea de a le satisface determina o suferinţă nouă. De 
aceea, toate dorinţele sale se contopeau în una singură - 
dorinţa de a se izbăvi de toate durerile şi de obârşia lor, 
trupul. 

Dar pentru exprimarea acestei dorinţe de izbăvire, 
bolnavul n-avea cuvinte. De aceea nu vorbea de asta, ci 
cerea din obişnuinţă satisfacerea unor dorinţe care nu mai 
puteau fi implinite. 

„Întoarceţi-mă pe partea cealaltă”, le spunea el şi 
numaidecât le cerea să-l aşeze ca mai înainte. „Daţi-mi 
supă.” „Luaţi supa.” „Spuneţi ceva.” „De ce tăceţi?” însă, de 
îndată ce începea cineva să vorbească, bolnavul închidea 
ochii, lăsând să i se vadă pe faţă oboseala, indiferența şi 
dezgustul. 

În a zecea zi de la sosirea ei în oraş, Kitty se îmbolnăvi. O 
durea capul. Avea vărsături. Nu se putu da jos din pat toată 
dimineaţa. 

Doctorul explica această stare ca fiind o urmare a emoţiei 
şi a oboselii şi îi prescrise linişte şi odihnă. 

Totuşi, după masă, Kitty se sculă din pat şi se duse ca de 
obicei la bolnav cu lucrul ei de mână. Gând o văzu intrând, 
Nikolai o privi cu asprime; iar când ca îi spuse că fusese 
suferinda, el zâmbi dispreţuitor. În ziua aceea, Nikolai îşi 
sufla mereu nasul şi gemea jalnic. 

— Cum te mai simţi? Îl întrebă Kitty. 

— Mai râu, rosti bolnavul cu greutate. Sufăr. 

— Unde te doare? 

— Peste tot. 


— Astăzi se prăpădeşte. Aveţi să vedeţi, şopti Maria 
Nikolaevna. 

Deşi vorbise în şoaptă, ea rostise cuvintele în aşa fel, încât 
bolnavul, foarte sensibil, ar fi putut s-o audă, după cum se 
temu Levin. El îi făcu semn să tacă şi întoarse capul spre 
bolnav. Nikolai o auzise, dar aceste cuvinte nu făcuseră nici 
o impresie asupra lui. Avea aceeaşi privire încordată şi plină 
de mustrare. 

— De ce crezi asta? O întrebă Levin, când Maria 
Nikolaevna ieşi în urma lui pe coridor. 

— A început să se despoaie, răspunse ea. 

— Cum adică să se despoaie? 

— Uite-aşa, zise ea, trăgându-şi cutele rochiei sale de lână. 

Într-adevăr, Levin băgase de seamă că bolnavul încercase 
toată ziua să apuce şi să smulgă ceva de pe el. 

Prezicerea Mariei Nikolaevna se adeveri. Înainte de 
căderea nopţii, bolnavul nu mai era în stare să-şi ridice 
mâinile. Avea privirea fixă, atentă şi concentrată într-un 
punct oarecare din spaţiu. Chiar şi atunci când Levin sau 
Kitty se aplecau asupra lui, ca să poată fi văzuţi de el, 
bolnavul nu-şi schimba expresia privirii. Kitty trimise după 
preot să-i citească molifta de dezlegare. 

În vreme ce preotul citea molifta, muribundul nu dădu nici 
un semn de viaţă. Ochii îi erau închişi. Levin, Kitty şi Maria 
Nikolaevna stăteau în picioare lângă pat. Preotul nu 
isprăvise încă rugăciunea, când muribundul se întinse, oftă 
şi deschise ochii. După ce sfârşi molifta, preotul duse crucea 
la fruntea rece a lui Nikolai, apoi îşi înfăşură crucea în 
patrafir cu gesturi încete şi, după ce zăbovi câteva clipe în 
tăcere, atinse mâna enormă, rece, fără sânge a bolnavului. 

— A răposat, grăi preotul. Şi vru să se dea la o parte. 

Dar mustăţile lipicioase ale muribundului se mişcară 
deodată; şi în liniştea odăii se desluşiră limpede câteva 
sunete aspre, ieşite din fundul pieptului: 

— Nu de tot... în curând. 


Peste câteva clipe, chipul i se însenină, un zâmbet se ivi 
sub mustață. Nişte femei care se adunaseră acolo se 
apucară să grijească mortul. 

Înfăţişarea fratelui său mort reînnoi în sufletul lui Levin 
sentimentul de groază care-l cuprinsese faţă de enigma: 
apropierea şi fatalitatea morţii, în seara aceea de toamnă, 
când fratele său venise la dânsul. 

Acum acest sentiment era şi mai puternic decât atunci. 
Levin se simţea şi mai nevolnic de a pătrunde sensul morţii, 
iar fatalitatea ei i se părea şi mai îngrozitoare. 

Cu toate acestea, datorită prezenţei lui, Kitty, sentimentul 
acesta nu-l mai deznădăjduia. În ciuda morţii, Levin simţea 
nevoia de viaţă şi de iubire. Simţea că dragostea îl scapă de 
deznădejde şi că dragostea ajunsese, sub ameninţarea 
deznădejdii, mai puternică şi mai curată... 

De-abia se săvârşise sub ochii lui taina morţii, rămasă 
nedezlegată, când o altă taină se înfiripă, tot atât de 
nedezlegată, care-l chema la dragoste şi la viaţă. 

Presupunerile doctorului privitoare la starea lui Kitty se 
confirmară: era însărcinată. 

XXI. 

Din clipa în care Alexei Alexandrovici înţelese, din 
explicaţiile avute cu Betsy şi cu Stepan Arcadici, că toată 
lumea, începând cu Anna, nu-i cerea decât un singur lucru, 
şi anume: să-şi despovăreze soţia de prezenţa lui - el se 
simţi atât de pierdut, încât nu mai fu în stare să ia singur 
nici o hotărâre. Nu mai ştia ce vroia şi, lăsându-se în grija 
celor ce se ocupau tu atâta plăcere de treburile lui, îşi 
dădea consimţământul la orice. Numai când Anna părăsi cu 
totul casa, iar englezoaica trimise să-l întrebe dacă trebuie 
să ia masa cu el sau deoparte - numai atunci el îşi înţelese 
limpede situaţia şi se îngrozi. 

Cel mai greu lucru pentru dânsul era că nu putea să-şi 
renege trecutul, nici să-l împace cu prezentul. Dar nu 
trecutul, în care trăise fericit cu soţia sa, îl tulbura. 
Chinuitoarea trecere de la acel trecut când descoperise 


necredinţa soţiei sale se consumase. Îi venise greu, însă 
acestea erau lucruri pe care le înţelegea. Dacă soţia sa l-ar 
fi părăsit atunci, după ce-şi mărturisise necredinţa, el ar fi 
fost amărât, nenorocit, dar nu s-ar fi aflat în impasul, de 
neînțeles pentru dânsul, în care se găsea acum. Îi era cu 
neputinţă să împace iertarea, înduioşarea, dragostea lui 
pentru soţia sa şi pentru copilul străin, cu ceea cei se 
întâmpla acum, când, drept răsplată, pentru toate acestea, 
rămânea singur, dezonorat, batjocorit, nefolositor nimănui, 
disprețuit de toţi! 

În primele două zile după plecarea soţiei sale, Karenin 
primi pe solicitatori şi pe administrator. Luă parte la consilii 
şi mâncă în sufragerie, ca de obicei. Fără să-şi dea seama 
de ce se purta astfel, Alexei Alexandrovici îşi încorda în 
aceste două zile toate puterile sufletului numai cu un singur 
scop: să pară liniştit şi chiar nepăsător. Se străduia din 
răsputeri să răspundă la unele întrebări ale servitorilor în 
legătură cu lucrurile şi odăile Annei în chipul cel mai firesc, 
ca unul care era de mult pregătit la această schimbare şi nu 
vede în ea nimic extraordinar. Şi-şi ajunse scopul: nimeni nu 
putu observa la el vreun semn de deznădejde. Dar, a doua 
zi după plecarea Annei, Kornei îi prezentă contul de la un 
magazin de mode, pe care ea uitase să-l plătească, şi-l 
încunoştinţă că vânzătorul se afla acolo. Alexei 
Alexandrovici porunci să fie chemat vânzătorul. 

— Excelenţă, vă rog să mă iertaţi că am îndrăznit să vă 
supăr. Dacă-mi porunciţi să mă adresez doamnei, binevoiţi 
să-mi daţi adresa excelenţei-sale. 

Alexei Alexandrovici căzu pe gânduri, cum i se păru 
vânzătorului; apoi, întorcându-se deodată, se aşeză la masă, 
îşi sprijini capul în mâini şi rămase mult timp în poziţia asta. 
Încercă de câteva ori să vorbească, dar nu izbuti. 

Dându-şi seama de starea stăpânului său, Kornei îl ruga pe 
vânzător să vină altădată. După ce rămase iarăşi singur, 
Karenin înţelese că nu mai era în stare să joace rolul unui 


om tare şi calm. Porunci să se dea drumul cupeului care-l 
aştepta, să nu fie primit nimeni şi nu se duse la masă. 

Simţea că nu mai poate înfrunta disprețul pe care-l citea şi 
pe faţa vânzătorului, ca şi pe chipul lui Kornei şi al tuturor 
celor întâlniți, fără excepţie, în ultimele două zile. Îşi dădea 
seama că nu se putea păzi de ura oamenilor - deoarece ura 
lor se născuse nu fiindcă el era rău (în cazul acesta s-ar fi 
putut strădui să se facă mai bun), ci din pricină că era 
nenorocit într-un chip ruşinos şi dezgustător. Ştia că 
oamenii vor fi neîndurători cu dânsul, tocmai fiindcă avea 
inima sfâşiată. Simţea că oamenii îl vor nimici, aşa cum rup 
dulăii dintr-un dine sfâşiat, care schelălăieşte de durere. 
Ştia că singurul mijloc de scăpare din gheara oamenilor era 
să-şi ascundă rănile de ochii lor - ceea ce se şi silise să facă, 
inconştient, timp de două zile. Acum însă nu se mai simţea 
în stare să ducă mai departe lupta aceasta inegală. 

Gândul că rămăsese cu totul singur în durerea lui îi sporea 
şi mai mult deznădejdea. Nu avea - şi nu numai în 
Petersburg - un singur om căruia să-şi fi putut deschide 
sufletul şi care să-l compătimească, nu ca pe un 
funcţionăraş superior sau ca pe un membru al societăţii, ci 
numai ca pe un om care suferă. Nu găsea nicăieri un 
asemenea om. 

Alexei Alexandrovici rămăsese orfan de mic copil, cu 
fratele său. Pe tatăl lor nici nu-l mai ţineau minte. Mama lor 
murise când Alexei Alexandrovici avea zece ani. Avere era 
puţină. Îl crescuse unchiul Karenin, un funcţionar cu vază, 
pe vremuri favoritul împăratului defunct. 

După ce isprăvise, cu medalii, liceul şi universitatea, Alexei 
Alexandrovici fusese ajutat de unchiul său şi căpătase 
numaidecât un post important. De atunci el se lăsase 
stăpânit numai de ambiţii funcţionăreşti. Nici în liceu, nici în 
universitate, nici mai târziu, la serviciu, nu avusese relaţii 
de prietenie. Fratele său fusese persoana cea mai apropiată 
de sufletul lui, dar intrase în slujbă la Ministerul de Externe 


şi locuise toată vremea în străinătate, unde şi murise puţin 
timp după căsătoria lui Alexei Alexandrovici. 

Pe vremea când Alexei Alexandrovici fusese numit în 
postul de guvernator - el nu mai era în prima tinereţe, deşi 
ca guvernator, se considera tânăr - o mătuşă de-a Annei, o 
boieroaică bogată din provincie, îi prezentase nepoata şi 
manevrase în aşa fel, încât Karenin se trezi într-o bună zi 
pus în alternativa de a se pronunţa sau de a părăsi oraşul. 

Şovăi multă vreme să facă acest pas, având în măsură 
egală argumente pro şi contra. Nu găsea un motiv 
hotărâtor care să-l silească a-şi călca regula sa de viaţă, şi 
anume: când stai la îndoială, e mai bine să te abţii. Dar 
mătuşa Annei îi strecură printr-o cunoştinţă ideea că el 
compromisese fata şi că era o datorie de onoare să-i ceară 
mâna. Alexei Alexandrovici o ceru în căsătorie şi avu pentru 
logodnică, iar pe urmă pentru soţie, toate sentimentele de 
care era capabil. 

Afecţiunea pentru Anna îi izgoni cu, totul din inimă nevoia 
de a avea legături mai strânse cu ceilalţi oameni. De aceea, 
printre toţi cunoscuţii săi, el nu găsea acum nici un om care 
să-i fie apropiat sufleteşte. Avea multe aşa-zise relaţii, dar 
nici un prieten. Alexei Alexandrovici cunoştea o mulţime de 
oameni, pe care putea să-i poftească la masă, să-i roage a 
interveni într-o chestiune ce-l interesa, sau să protejeze un 
solicitant. Ar fi putut judeca deschis cu dânşii actele altor 
oameni sau pe acelea ale guvernului. Dar mai mult nu. 
Relaţiile cu aceste persoane erau încadrate, prin uz şi 
obicei, într-un domeniu bine determinat, din care nu putea 
în nici un chip să iasă. Mai avea un coleg de universitate cu 
care se împrietenise mai târziu şi cu care ar fi putut vorbi 
despre o durere personală, acesta însă funcţiona ca 
inspector şcolar într-un district îndepărtat. Dintre 
persoanele care locuiau în Petersburg, cele mai intime şi de 
casă se socoteau şeful cancelariei sale şi doctorul. 

Mihail Vasilievici Sliudin, şeful cancelariei, era un om 
modest, deştept, bun şi de treabă. Alexei Alexandrovici 


simţea că Sliudin ţinea la dânsul, dar disciplina celor cinci 
ani de serviciu făcut împreună punea o stavilă de neînvins 
maărturisirilor intime. 

După ce semnă hârtiile, Alexei Alexandrovici tăcu mult 
timp, aruncând din când în când câte o privire spre Mihail 
Vasilievici. Încercă de câteva ori să vorbească, dar nu se 
simţi în stare. Îşi pregătise chiar o frază: „Ai auzit de 
necazul meu?”, dar până la urmă nu spuse, ca de obicei, 
decât: „Ie rog să-mi pregăteşti lucrările”, şi-l lăsă să plece. 

Altă persoană care ţinea la el era doctorul. Între, dânşii, 
printr-o înţelegere tacită, se stabilise de mult că amândoi 
sunt prea ocupați ca să aibă vreme de pierdut. 

În ceea ce priveşte prietenele sale, şi în primul rând 
contesa Lidia Ivanovna, Alexei Alexandrovici nici nu se 
gândea la ele. Toate femeile, privite ca femei, îi provocau 
groaza şi dezgustul. 

XXII. 

Alexei Alexandrovici uitase de contesa Lidia Ivanovna, dar 
aceasta nu-l uită. Contesa sosi la el tocmai în clipa cea mai 
grea de singurătate şi de deznădejde şi intră în birou fără 
să se anunţe. Îl găsi în aceeaşi poziţie, cu capul rezemat în 
mâini. 

— J'ai force la consigne14, începu contesa intrând cu paşi 
repezi, gâfâind de emoție şi de agitaţie. Am auzit totul! 
Alexei Alexandrovici! Dragă prietene, adăugă ea, 
strângându-i puternic mâna cu amândouă mâinile şi 
privindu-l în faţă cu ochii săi minunaţi, visători... 

Alexei Alexandrovici se sculă încruntat şi, desfăcându-şi 
mâna, îi întinse un scaun. 

— Nu iei loc, contesă? Azi nu primesc, fiindcă sunt bolnav, 
zise Karenin şi buzele îi tremurau. 

— Dragă prietene! Repetă contesa, fără să-şi ia privirea de 
la el. 

Sprâncenele i se ridicară deodată, alcătuind pe frunte un 
triunghi. Faţa ei urâtă şi galbenă se urâţi şi mai mult; dar el 
simţi că Lidia Ivanovna îl compătimeşte, că e gata să 


plângă, şi-l copleşi înduioşarea, îi apucă mâna grasă şi 
începu să i-o sărute. 

— Dragă prietene, şopti contesa cu glasul întretăiat de 
emoție, nu trebuie să te laşi răpus de durere. Suferinţa 
dumitale e mare, însă trebuie să-ţi găseşti mângâiere. 

— Sunt zdrobit, pierdut... nu mai sunt om! Izbucni Alexei 
Alexandrovici, lăsându-i mâna, dar uitându-se mai departe 
în ochii ei plini de lacrimi. Situaţia mea e cu atât mai 
îngrozitoare, cu cât nu găsesc nicăieri un punct de sprijin, 
nici măcar în mine însumi. 

— Ai să găseşti sprijin. Nu-l căuta în mine, deşi te rog să 
crezi în prietenia mea, zise contesa, oftând. Sprijinul 
trebuie să-l căutăm în iubire, acea iubire pe care ne-a lăsat- 
o el. Povara lui e uşoară, adăugă ea, cu privirea aceea în 
extaz, pe care Karenin o cunoştea atât de bine. El are să te 
sprijine şi o să-ţi dea ajutor. 

Deşi aceste cuvinte exprimau mai mult înduioşarea faţă de 
propriile sale sentimente înalte, precum şi o exaltare 
mistică, de curând la modă în Petersburg, şi care i se părea 
exagerata lui Alexei Alexandrovici, acesta simţi o mângâiere 
auzindu-le acum. 

— Sunt slab. Sunt zdrobit. N-am prevăzut nimic şi acum 
nu mai pricep nimic. 

— Dragă prietene, repetă Lidia Ivanovna. 

— Nu-i vorba de ceea ce am pierdut, urmă Alexei 
Alexandrovici. Nu de asta îmi pare rău. Dar nu mă pot 
dezbăra de un sentiment de ruşine faţă de lume din pricina 
situaţiei în care sunt pus. E urât, dar nu pot face nimic! 

— Nu dumneata ai săvârşit înalta faptă a iertării, de care 
sunt entuziasmată, de altfel ca şi toată lumea, ci el, el care 
sălăşluieşte în inima dumitale, spuse contesa Lidia 
Ivanovna, ridicându-şi ochii în extaz. De aceea nu trebuie să 
te ruşinezi de fapta dumitale. 

Karenin se încruntă şi, împreunându-şi mâinile, începu să- 
şi trosnească degetele. 


— Trebuie să cunoşti toate amănuntele, zise Alexei 
Alexandrovici cu glas piţigăiat. Puterile omului au un capăt, 
contesă, şi eu am ajuns la capăt. Astăzi am fost nevoit să 
dau toată ziua dispoziţii privitoare la gospodărie, dispoziţii 
care decurg (el accentua cuvântul decurg) din noua mea 
situaţie de om singur; servitorii, guvernanta, conturile... 
toate acestea mă mistuie cu încetul, ca un foc mocnit - n-am 
mai fost în stare să mă stăpânesc. Ieri la masă era cât pe-aci 
să mă scol şi să plec. Nu puteam îndura privirea fiului meu. 
Nu m-a întrebat ce înseamnă toate acestea, dar vroia să 
întrebe, şi eu nu i-am putut înfrunta privirea. Se temea să 
se uite la mine. Şi asta nu-i totul... 

Alexei Alexandrovici vru să pomenească de contul ce i se 
adusese, dar glasul începu să-i tremure. Se opri. Amintirea 
contului aceluia, pe hârtia albastră, pentru o pălărie şi nişte 
panglici, îl înduioşa, făcându-l să-i fie milă de sine însuşi. 

— Înţeleg, dragă prietene, zise contesa Lidia Ivanovna. 
Înţeleg totul. Ajutor şi mângâiere sufletească n-ai să găseşti 
la mine; totuşi, am venit să te ajut, dacă pot. Aş vrea să te 
scap de toate aceste griji meschine, înjositoare... E nevoie 
de o mână de femeie care să orânduiască toate acestea. Îmi 
încredinţezi mie această sarcină? 

Alexei Alexandrovici îi strânse mâna în tăcere, cu 
recunoştinţă. 

— Ne vom ocupa împreună de Serioja! Nu sunt prea 
pricepută în chestiunile de ordin practic, dar am să încerc. 
O să fiu menajera dumitale. Nu-mi mulţumi. N-o fac de la 
mine... 

— Nu pot să nu-ţi mulţumesc. 

— Însă, dragă prietene, nu te mai lăsa pradă sentimentului 
de care-mi vorbeai, de a te ruşina tocmai de ceea ce este 
cea mai înaltă faptă a oricărui creştin - cine se umileşte, 
acela se înalţă! Apoi nici nu-mi poţi mulţumi mie. Trebuie 
să-i mulţumeşti lui şi tot lui să-i ceri ajutor. Numai în el vom 
găsi liniştea, mângâierea, salvarea şi iubirea, adăugă ea şi, 


înălţându-şi privirea la cer, începu să se roage, după cum 
înţelese Alexei Alexandrovici din tăcerea ci. 

Karenin o asculta, iar expresiile care mai înainte, chiar 
dacă nu-i displăceau, i se păruseră de prisos, îi apăreau 
acum fireşti şi pline de mângâiere. Lui Alexei Alexandrovici 
nu-i plăcea acest spirit nou de exaltare. Era credincios, dar 
se interesa de religie mai cu seamă din punct de vedere 
politic; iar noua învăţătură, care îngăduia unele interpretări 
noi, nu era în principiu pe placul lui, tocmai fiindcă 
deschidea o cale discuţiilor şi analizelor. Mai înainte, 
Karenin avusese o atitudine rece şi chiar ostilă faţă de noua 
învăţătură şi nu intrase niciodată în discuţie cu Lidia 
Ivanovna, care se pasionase de această învăţătură, ferindu- 
se de orice conversații cu ea în această privinţă. Acum însă, 
pentru întâia oară, el îi ascultă cuvintele cu plăcere şi nu 
mai simţea născându-se în el nici o obiecţie. 

— Îţi sunt foarte, foarte recunoscător şi pentru faptele şi 
pentru vorbele dumitale, zise el când contesa îşi isprăvi 
rugăciunea. 

Lidia Ivanovna mai strânse o dată amândouă mâinile 
prietenului său. 

— Acum încep lucrul, adăugă ea cu un surâs, după câteva 
clipe de tăcere, ştergându-şi urmele lacrimilor de pe faţă. 
Mă duc la Serioja. N-am să mă adresez dumitale decât în 
cazuri extreme, şi contesa se ridica şi ieşi. 

Contesa Lidia Ivanovna se îndreptă spre apartamentul lui 
Serioja şi acolo, scăldând în lacrimi obrajii băiatului speriat, 
îi spuse că tatăl său e un sfânt şi că maică-sa murise. 

Contesa Lidia Ivanovna îşi ţinu făgăduiala. Luă într-adevăr 
asupră-i toate grijile în legătură cu orânduirea şi cu 
conducerea gospodăriei lui Alexei Alexandrovici. Nu 
exagerase, însă, spunând că nu se prea pricepe în chestiuni 
de ordin practic. Toate dispoziţiile sale trebuiau schimbate, 
fiindcă nu se puteau îndeplini. Le schimba Kornei, feciorul 
lui Alexei Alexandrovici, care începu să conducă toată 
gospodăria lui Karenin, aproape fără să se simtă. În timp ce 


îşi ajuta boierul la îmbrăcat, Kornei îl încunoştinţa de tot ce 
era nevoie să ştie, liniştit şi cu luare-aminte. Totuşi ajutorul 
Lidiei Ivanovna era cât se poate de folositor. Dragostea şi 
respectul ei îi dădeau lui Alexei Alexandrovici un sprijin 
moral, mai cu seamă că, aşa cum îi plăcea să creadă, ea 
aproape îl convertise la creştinism, făcând dintr-un 
credincios indiferent şi leneş un partizan înflăcărat de noua 
interpretare a învăţăturii creştine, care se răspândise în 
vremea din urmă la Petersburg. Această convertire se 
făcuse uşor. Ca şi Lidia Ivanovna şi alţi oameni care le 
împărtăşeau concepţiile, el era cu totul lipsit de o 
imaginaţie profundă, de acea însuşire sufletească, datorită 
căreia creaţiile închipuirii cer o oarecare logică şi 
conformitate cu realitatea ca să le poţi da crezare. 

Astfel, el nu vedea nimic imposibil şi nefiresc în ideea că 
moartea, care există pentru cei necredincioşi, nu există 
pentru dânsul; că sufletul lui este spălat de orice păcat, 
fiindcă se bucură de o credinţă desăvârşită, al cărei 
judecător este el însuşi, şi că se putea socoti - fiind încă pe 
pământ - absolut sigur de mântuirea lui deplină. 

E drept că Alexei Alexandrovici simţea uneori, nelămurit, 
că ideile noii sale credinţe sunt uşuratice şi false şi-şi dădea 
seama atunci că bucuria pricinuita de sentimentul puternic 
ce-l îndemnase la iertare fusese mai nobilă şi mult 
superioară bucuriei pe care o simţea acum, când gândea că 
în orice clipă lisus Christos sălăşluieşte în inima lui şi că, 
semnând corespondenţa, îndeplineşte voia sa. Alexei 
Alexandrovici avea nevoie să creadă astfel; în umilinţa hu 
avea nevoie să se ridice la înălţimea aceasta imaginară de 
unde - disprețuit de toţi - să poată disprețul şi el pe alţii, şi 
de aceea se agăța de noua lui credinţă ca de un colac de 
salvare. 

XXIII. 

Contesa Lidia Ivanovna, entuziastă din fire, se măritase de 
foarte tânără cu un om bogat şi de vază, cu inimă bună, 
vesel, dar desfrânat din cale-afară. 


După o lună şi câteva zile de căsnicie, bărbatul său o 
părăsise. La entuziastele sale manifestări de dragoste, soţul 
răspundea numai cu ironii, ba chiar cu duşmănie - ceea ce 
nu puteau înţelege oamenii care cunoşteau inima bună a 
contelui şi nu găseau nici un defect în caracterul entuziast 
al Lidiei. De atunci, deşi nu divorţaseră, soţii locuiau 
despărțiți. lar când bărbatul îşi întâlnea nevasta, o 
întâmpina întotdeauna cu aceeaşi ironie amară, pe care nu 
şi-o putea explica nimeni. 

Contesa Lidia Ivanovna încetase de mult de a mai fi 
îndrăgostită de soţul său, dar nu încetase nici o clipă de 
atunci să fie îndrăgostită de câte cineva, uneori de mai 
multe persoane deodată - bărbaţi şi femei - în genere 
aproape de toţi oamenii care se deosebeau prin ceva de 
ceilalţi muritori. De pildă, se îndrăgostea de toate 
prinţesele şi de toţi prinții care făceau alianţe noi cu familia 
ţarului. Îndrăgise un mitropolit, un vicar şi un preot, apoi 
un ziarist, trei slavi din Balcani, pe Komisarov, un ministru, 
un doctor, un misionar englez şi pe Karenin. Toate aceste 
iubiri, când mai slabe, când mai puternice, n-o împiedicau 
să aibă cele mai întinse şi mai complicate relaţii la curte, ca 
şi în societate. Dar după nenorocirea care îl lovise pe Alexei 
Alexandrovici, de când îl luase sub deosebita ei protecţie şi 
începuse să vadă de gospodăria lui şi să-i îndrumeze 
sufletul, Lidia Ivanovna îşi dădu seama că toate celelalte 
dragoste fuseseră iluzorii şi că-l iubea sincer numai pe 
Karenin, că sentimentul pe care-l nutrea pentru dânsul era 
mai puternic decât toate sentimentele sale de până acum. 
Analizându-şi sentimentul şi comparându-l cu cele de mai 
înainte, ea îşi dădu bine seama că nu s-ar fi putut îndrăgosti 
de Komisarov dacă acesta n-ar fi salvat viaţa ţarului; că nu 
s-ar fi îndrăgostit de Ristici-Kudjiţki15 dacă n-ar fi existat 
problema slavă. Pe Karenin însă îl iubea pentru persoana 
lui, pentru sufletul lui superior şi neînțeles, pentru timbrul. 
Subţirel al glasului cu intonaţii prelungite, atât de drag ei, 
pentru privirea-i obosită, pentru caracterul şi pentru 


mâinile lui albe, moi, cu vinele umflate. Nu numai că se 
bucura când îl vedea, dar căuta pe faţa lui urmele impresiei 
pe care o făcea ea asupră-i. Dorea să-i placă, nu numai prin 
vorbă, ci prin întreaga ei fiinţă. Ca să-i placă lui, ea se 
îngrijea acum de toalete mai mult decât oricând în trecut. 
Se surprindea visând ce s-ar fi întâmplat dacă ea n-ar fi fost 
căsătorită, iar el ar fi fost liber. Se îmbujora de emoție când 
intra Karenin în odaie. Nu-şi putea stăpâni un zâmbet de 
încântare când îi spunea ceva plăcut. 

De câteva zile, contesa Lidia Ivanovna era foarte 
tulburată. Aflase că Anna şi Vronski se găseau la 
Petersburg. Trebuia să-l ferească pe Alexei Alexandrovici de 
o întâlnire cu dânsa. Se cuvenea să-l apere chiar de 
chinuitoarea veste că această femeie îngrozitoare se află în 
acelaşi oraş cu dânsul şi că el ar putea s-o întâlnească în 
orice clipă. 

Lidia Ivanovna culegea informaţii, prin cunoscuţi, despre 
intenţiile acestor oameni dezgustători, cum îi numea pe 
Anna şi pe Vronski, şi încerca în acelaşi timp să conducă în 
aşa fel paşii prietenului său, încât acesta să nu-i întâlnească. 
Un tânăr adjutant, prieten cu Vronski, de la care contesa 
primea ştiri şi care nădăjduia să capete cu ajutorul ei o 
concesiune, îi spuse că Anna şi Vronski îşi isprăviseră 
treburile şi erau hotărâți să plece a doua zi. Lidia Ivanovna 
începuse să se liniştească, dar a doua zi dimineaţă i se 
aduse un bilet. Recunoscu îngrozită scrisul: era al Annei 
Karenina. Plicul lunguieţ, galben, de hârtie groasă ca o 
coajă de tei purta un monogram mare. Scrisoarea mirosea 
frumos. 

— Cine a adus-o? 

— Un comisionar de la hotel. 

Mult timp, contesa Lidia Ivanovna nu se putu aşeza să 
citească scrisoarea. Din pricina emoţiei ca avu un acces de 
astmă, de care suferea; după ce se linişti, citi următoarea 
scrisoare în franţuzeşte: „Madame la comtesse16, 
sentimentele creştineşti care vă umplu inima îmi dau 


neiertata îndrăzneală de a vă scrie. Sunt nenorocită din 
pricina despărțirii de fiul meu. Vă implor să-mi îngăduiţi să-l 
văd o singură dată înainte de plecare. lertaţi-mă că vă 
reamintesc de mine. Mă adresez domniei-voastre şi nu lui 
Alexei Alexandrovici, numai fiindcă nu vreau să-l fac pe 
acest om mărinimos să sufere, aducându-i aminte de mine. 
Cunoscând prietenia domniei-voastre pentru el, mă veţi 
înţelege. Îl veţi trimite pe Serioja la mine, ori am să vin eu 
acolo la o anumită oră fixată de dumneavoastră, ori mă veţi 
înştiinţa când şi unde l-aş putea vedea în afara casei? Nu 
mă gândesc la un refuz, deoarece cunosc generozitatea 
aceluia de care depinde acest lucru. Nici nu vă puteţi 
închipui cât de arzătoare este dorinţa mea de a-l vedea, şi 
de aceea nu vă puteţi închipui nici cât de nemăsurată este 
recunoştinţa pe care v-o port pentru ajutorul pe care 
domnia voastră veţi binevoi să mi-l daţi. 

Anna” 

Pe contesa Lidia Ivanovna o enervă absolut totul în această 
scrisoare: cuprinsul, aluzia la generozitate şi mai cu seamă 
tonul prea sigur, după cum i se păru. 

— Spune că nu e răspuns zise Lidia Ivanovna şi, îndată 
după aceea, deschizând buvard-ul, scrise lui Alexei 
Alexandrovici că nădăjduieşte să-l vadă la ora 
douăsprezece, cu prilejul prezentării felicitărilor la palatul 
imperial. 

„Trebuie să-ţi vorbesc într-o chestiune importantă şi tristă. 
Acolo ne vom înţelege unde să ne întâlnim. Cel mai bine e la 
mine. Voi porunci să ţi se pregătească ceaiul dumitale. E 
necesar! El ne dă crucea, dar tot el ne dă şi puterea s-o 
purtăm”, adăugă ea, ca să-l pregătească câtuşi de puţin. 

Contesa Lidia Ivanovna trimitea de obicei la Karenin câte 
două-trei bilete pe zi. Îi plăcea acest mijloc de a comunica 
cu el, care avea un caracter elegant şi misterios, tocmai 
ceea ce în realitate lipsea relaţiilor ei personale. 

XXIV. 


Prezentarea felicitărilor era pe sfârşite. Cei care plecau 
vorbeau între ei despre ultimele noutăţi: decoraţiile 
acordate în acea zi şi despre mişcarea în aparatul superior 
de stat. 

— Ce-ar fi dacă i s-ar încredința contesei Maria Borisovna 
Ministerul de Război, iar prinţesa Vatkovskaia ar fi numită 
şef al Marelui Stat-Major? Spuse chicotind un bătrânel cu 
părul alb, îmbrăcat într-o uniformă cusută cu fir de aur, 
către o doamnă de onoare, înaltă şi frumoasă, care-l 
întrebase despre mişcarea anunţată. 

— Iar pe mine să mă facă adjutant, răspunse zâmbind 
doamna de onoare. 

— Locul domniei-voastre e gata găsit. La departamentul 
Cultelor. Îl veţi avea ca ajutor pe Karenin. 

— Bună ziua, prinţule, zise bătrânelul, strângând mâna 
unui bărbat care se apropiase de ei. 

— Ce spuneţi de Karenin? Întrebă prinţul. 

— El şi Puteatov au primit ordinul „Alexandr Nevski”. 

— Credeam că-l are mai de mult. 

— Nu-l avea. Dar uitaţi-vă la dânsul, arătă bătrânelul cu 
tricornul brodat spre Karenin; acesta - îmbrăcat în 
uniforma de curte, cu un cordon roşu nou pus peste umăr - 
se oprise în uşa sălii împreună cu unul din membrii influenţi 
ai Consiliului de Stat. E mulţumit şi fericit ca un ban nou- 
nouţ, adăugă bătrânelul, oprindu-se să strângă mâna unui 
şambelan frumos, cu înfăţişare de atlet. 

— Dar a îmbătrânit, spuse şambelanul. 

— De griji. Sta şi scrie mereu la proiecte. lar acum că l-a 
înhăţat pe nenorocitul acela de lângă el, nu-i mai dă drumul 
până nu-i expune totul, punct cu punct. 

— Cum a îmbătrânit! Il fait des passions.17 Îmi închipui că 
Lidia Ivanovna e geloasă până şi pe soţia sa. 

— Vă rog să nu vorbiţi de rău pe contesa Lidia Ivanovna. 

— E oare un rău să te îndrăgosteşti de Karenin? 

— E adevărat că Anna Karenina e aici? 


— Adică nu e aici, la palat, ci în Petersburg. Am întâlnit-o 
ieri cu Alexei Vronski, bras dessus, bras dessous18, pe 
Morskaia. 

— C'est un homme qui n'a pas19... începu şambelanul; dar 
se opri, făcând loc şi înclinându-se înaintea unui membru 
din familia imperiala care tocmai trecea pe acolo. 

În timp ce lumea vorbea întruna despre Alexei 
Alexandrovici, criticându-l şi ironizându-l, acesta tăiase 
drumul unui membru al Consiliului de Stat, îl oprise şi, fără 
să se clintească din loc, ca să nu-l scape, îi expunea cu de- 
amănuntul tot proiectul său financiar. 

Cam în acelaşi timp când îl părăsise soţia, i se întâmplase 
lui Alexei Alexandrovici cel mai trist eveniment din viaţa 
unui slujbaş: oprirea ascensiunii în serviciu. Această oprire 
era un fapt împlinit - lucru limpede pentru toată lumea. 
Numai Alexei Alexandrovici nu-şi dădea seama că i se 
încheiase cariera. 

Fie din pricina ciocnirii cu Stremov, fie din pricina 
nenorocirii cu soţia, ori din pricină că atinsese culmea ce-i 
fusese hărăzită, dar în anul acela toţi înţeleseseră că 
activitatea lui funcţionărească fusese încheiată. 

Mai ocupa încă un post important, era membru în mai 
multe comisii şi comitete, dar toţi îl socoteau ca un om în 
declin, de la care nimeni nu mai aştepta nimic. Orice ar fi 
spus sau ar fi propus, era ascultat aşa ca şi cum ceea ce 
propunea el ar fi fost de mult cunoscut, fiind tocmai lucrul 
de care nu se simţea de loc nevoie. 

Dar Karenin nu-şi dădea seama de acest lucru, ba, 
dimpotrivă, înlăturat de la participarea directă la viaţa 
guvernamentală, vedea mai limpede decât înainte defectele 
şi greşelile în activitatea altora şi socotea că este de datoria 
lui să propună mijloace de îndreptare. Curând după 
despărţirea de soţia sa, începu să scrie primul lui memoriu 
asupra noilor tribunale, unul dintr-o serie interminabilă de 
memorii inutile asupra tuturor ramurilor administrative. 


Alexei Alexandrovici nu numai că nu-şi dădea seama de 
situaţia lui deznădăjduită în lumea funcţionărească şi nu 
era amărăât din pricina asta, dar părea mai mulţumit decât 
oricine de activitatea lui. 

„Cine este însurat se îngrijeşte de lucrurile lumeşti: cum 
să placă nevestei; dar cine nu e însurat se îngrijeşte de cele 
dumnezeieşti: cum să placă Domnului”, spune apostolul 
Pavel. Karenin, care se conducea acum în toate treburile lui 
după Scriptură, îşi aducea deseori aminte de acest text. I se 
părea că de când rămăsese fără soţie, singur cu proiectele 
sale, îl slujea mai bine pe Dumnezeu decât înainte. 

Nerăbdarea vădită de membrul Consiliului, care vroia să 
plece, îl lăsă rece pe Karenin. Acesta îşi întrerupse 
expunerea abia atunci când consilierul, profitând de 
trecerea unei persoane din familia imperială, plecă şi el. 

Rămas singur, Alexei Alexandrovici îşi lăsă capul în piept, 
adunându-şi gândurile; apoi privi distrat în juru-i şi se 
îndreptă spre uşă, unde nădăjduia să întâlnească pe Lidia 
Ivanovna. 

„Cât de voinici şi de sănătoşi sunt oamenii ăştia”, se gândi 
el, uitându-se la şambelanul uriaş, cu favoriţi bine 
pieptănaţi şi mirodiţi, şi la ceafa roşie a ducelui, strâns în 
uniformă, prin faţa cărora trebuia să treacă. „Bine a zis cine 
a zis că totul e rău pe lume”, gândi el, aruncând o privire 
chiorâşă spre pulpele şambelanului. 

Înaintând fără grabă, cu acrul său obişnuit de oboseală şi 
de demnitate, Alexei Alexandrovici se înclină înaintea 
acestor domni care vorbeau despre dânsul şi, cu privirea 
îndreptată spre uşă, o căută pe Lidia Ivanovna. 

— A! Alexei Alexandrovici! Îi spuse bătrânelul, Cu ochii 
strălucitori de răutate, în clipa când Karenin ajunse în 
dreptul său şi, cu un gest rece, îşi înclină capul. Încă nu v- 
am felicitat, adaugă el, arătând spre cordonul nou primit. 

— Vă mulţumesc, răspunse Alexei Alexandrovici. Ce zi 
minunată e astăzi! Urmă el, accentuând după obiceiul lui 
cuvântul „minunată”. 


Ştia că râdeau de dânsul. Dar nici nu se aştepta din partea 
lor la altceva decât la duşmănie. Se deprinsese. 

Văzând umerii măslinii, revărsaţi din corset, ai contesei 
Lidia Ivanovna, care tocmai intra pe uşă, precum şi ochii săi 
ademenitori, minunaţi şi galeşi, Alexei Alexandrovici surâse, 
descoperindu-şi dinţii albi, încă tineri, şi se apropie de 
dânsa. 

Toaleta Lidiei Ivanovna o costase multă trudă, ca toate 
rochiile sale din ultima vreme, având acum alt scop decât 
cel urmărit cu treizeci de ani în urmă. Pe atunci simţea 
dorinţa de a se împodobi cât mai mult, şi cu cât era mai 
împopoţonată, se credea mai frumoasă. Acum, dimpotrivă, 
fiind obligată să se gătească, ceea ce nu se mai potrivea cu 
vârsta ei, ea nu mai avea alta grijă decât să atenueze pe cât 
putea contrastul nemăgulitor dintre podoabe şi înfăţişarea 
sa. Faţă de Alexei Alexandrovici, contesa îşi atinse scopul: 
lui îi părea atrăgătoare. Pentru dânsul, Lidia Ivanovna era 
singura insulă, nu numai de simpatie, ci şi de dragoste, în 
oceanul de duşmănie şi de batjocură care-l înconjura. 

Trecând printre două rânduri de priviri ironice, Karenin 
tindea în chip firesc spre privirea ei plină de dragoste, ca 
planta spre lumină. 

— Felicitările mele, spuse contesa, arătând cu ochii spre 
cordon. 

Stăpânindu-şi un zâmbet de plăcere, Karenin ridică din 
umeri şi-şi închise ochii, ca şi cum ar fi spus că aceasta nu-l 
putea bucura. Ştia însă foarte bine că asta era una dintre 
cele mai mari bucurii ale sale, deşi el n-ar fi recunoscut-o 
niciodată. 

— Ce mai face îngerul nostru? Îl întrebă contesa, 
gândindu-se la Serioja. 

— N-aş putea spune că sunt în totul mulţumit de dânsul, 
răspunse Alexei Alexandrovici, ridicând din sprâncene şi 
deschizând ochii. Nici Sitnikov nu-i mulţumit. (Sitnikov era 
preceptorul căruia i se încredinţase educaţia mondenă a lui 
Serioja.) După cum ţi-am mai spus, Serioja are oarecare 


rezervă faţa de chestiunile esenţiale, care ar trebui să 
atingă inima oricărui om şi a oricărui copil, începu Karenin 
să-şi expună ideile asupra singurei probleme ce-l mai 
interesa afară de slujbă: educaţia fiului său. 

Când Alexei Alexandrovici, cu ajutorul Lidiei Ivanovna, îşi 
reluase viaţa şi activitatea, se simţise dator să se îngrijească 
de creşterea fiului, care rămăsese în seama lui. Deoarece 
mai înainte nu-l interesaseră niciodată problemele de 
educaţie, el consacră câtva timp studierii teoretice a 
chestiunii. După ce citi câteva cărţi de antropologie, 
pedagogie şi metode didactice, Karenin îşi întocmi un plan 
de educaţie şi angaja pe cel mai bun pedagog din 
Petersburg, care să-l pună în practică şi să-i educe băiatul. 
Chestiunea aceasta îl preocupa în permanenţă. 

— Bine, bine, dar inima? Văd în el inima tatălui său. Cu o 
asemenea inimă, un copil nu poate fi rău, spuse cu 
entuziasm contesa Lidia Ivanovna. 

— Da, poate... în ceea ce mă priveşte, îmi fac datoria. E tot 
ce pot face. 

— Vino la mine, îl rugă contesa după o clipă de tăcere. 
Trebuie să vorbim despre o chestiune tristă pentru 
dumneata. Aş fi făcut orice ca să te scutesc de anumite 
amintiri. Alţii însă cred altfel. Am primit o scrisoare de la ea, 
E aici, în Petersburg. 

Ei tresări când auzi pomenindu-se despre soţia sa, dar 
numaidecât faţa îi încremeni ca de moarte, exprimând 
astfel o neputinţă desăvârşită în chestiunea aceasta. 

— Ma aşteptam la asta, zise el. 

Lidia Ivanovna îl privi în extaz. În ochi îi apărură lacrimi de 
admiraţie pentru mărinimia lui. 

XXV. 

Când Alexei Alexandrovici intră în budoarul mic şi plăcut al 
contesei Lidia Ivanovna, plin de porţelanuri vechi şi 
portrete, gazda lipsea. Îşi schimba rochia. 

Pe măsuţa rotundă, acoperită cu o faţă de masă, se afla un 
serviciu chinezesc şi un ceainic de argint, care se încălzea 


cu spirt. Alexei Alexandrovici îşi plimbă privirea distrată pe 
nenumăratele portrete cunoscute, care împodobeau 
budoarul şi, aşezându-se la masă, deschise o Evanghelie 
găsită acolo. Foşnetul rochiei de mătase a contesei îl scoase 
din gândurile sale. 

— Aşa! Acum să ne aşezăm în linişte, zise Lidia Ivanovna, 
strecurându-se grăbită între masă şi divan, cu un surâs 
emoţionat. Şi să vorbim în timp ce ne luăm ceaiul. 

După câteva cuvinte de pregătire, răsuflând din greu şi 
îmbujorându-se la faţă, ea înmână lui Alexei Alexandrovici 
scrisoarea primită. 

După ce citi scrisoarea, Karenin tăcu mult timp. 

— Nu cred că aş avea dreptul s-o refuz, spuse Alexei 
Alexandrovici cu sfială, ridicând ochii. 

— Dragă prietene, dumneata nu vezi răul la nimeni. 

— Dimpotrivă, văd că totul e rău. Dar ar fi drept? 

Pe chipul lui se citea nehotărârea. Cerea parcă un sfat, un 
sprijin şi o îndrumare într-o chestiune în care nu se 
pricepea. 

— Nu, îl întrerupse ea. Toate au o margine. Înţeleg 
imoralitatea, începu contesa fără prea multă sinceritate, 
deoarece niciodată nu putuse înţelege ce anume le atrage 
pe femei spre imoralitate, dar nu înţeleg cruzimea. Şi faţă 
de cine? Faţă de dumneata! Să rămână în acelaşi oraş în 
care locuieşti dumneata? Cât trăieşti, înveţi. Eu acum învăţ 
să înţeleg noblețea dumitale sufletească şi josnicia ei. 

— Cine va ridica cel dintâi piatra? Spuse Alexei 
Alexandrovici, vădit mulţumit de rolul lui. Am iertat totul. 
De aceea nu pot s-o lipsesc de ceea ce este o nevoie a inimii 
sale, iubirea de copil... 

— Oare este în adevăr iubire, dragă prietene? E în adevăr 
sinceră? Să zicem că ai iertat-o, că o ierţi... Dar avem noi 
dreptul să tulburăm sufletul acestui înger? El o crede 
moartă. Se roagă pentru dânsa şi roagă pe Dumnezeu să-i 
ierte păcatele... E mai bine pentru el. Şi acum ce o să 
creadă băiatul? 


— Nu m-am gândit la asta, răspunse el, recunoscând 
dreptatea acestui raţionament. 

Lidia Ivanovna îşi acoperi faţa cu mâinile şi tăcu un 
răstimp. Se ruga. 

— Dacă-mi ceri sfatul, zise contesa, după ce-şi isprăvi 
rugăciunea şi-şi descoperi faţa, atunci te povăţuiesc să nu 
faci asta. Crezi oare că nu văd cât suferi? Că ţi se 
redeschide rana? Să presupunem că uiţi, ca de obicei, de 
dumneata. La ce ar duce asta? La noi suferinţe pentru 
dumneata, şi o mare tulburare pentru copil! Dacă a mai 
rămas ceva omenesc în fiinţa ei, ea însăşi n-ar trebui să 
dorească aşa ceva. De aceea, fără şovăire, te sfătuiesc să n- 
o faci. Şi, dacă-mi dai voie, pot să-i scriu. 

Alexei Alexandrovici consimţi, iar contesa Lidia Ivanovna 
trimise următoarea scrisoare în franţuzeşte: „Stimată 
doamnă, Revederea cu domnia-voastră ar putea face pe fiul 
domniei-voastre să pună unele întrebări la care ar fi cu 
neputinţă să i se răspundă, fără a trezi în sufletul copilului 
un gând de condamnare pentru ceea ce se cuvine să 
rămână sfânt în ochii săi. De aceea vă rog să priviţi refuzul 
soţului domniei-voastre în spiritul iubirii creştine. Rog pe 
cel de sus să fie milostiv cu dumneavoastră. 

Contesa Lidia” 

Scrisoarea aceasta îşi atinse scopul ascuns pe care Lidia 
Ivanovna şi-l tăinuia chiar sieşi. O jigni pe Anna până în 
adâncul sufletului. 

La rândul lui, Alexei Alexandrovici se întoarse acasă foarte 
tulburat şi nu-şi putea relua în ziua aceea îndeletnicirile 
sale obişnuite. Nu-şi regăsi nici liniştea sufletească de om 
credincios, cu sufletul împăcat, cum se simţea mai înainte. 

Amintirea soţiei sale, care era atât de vinovată faţă de 
dânsul şi faţă de care el se purtase ca un sfânt, cum spunea 
cu drept cuvânt Lidia Ivanovna, n-ar fi trebuit să-i tulbure 
inima; totuşi. Karenin nu se simţea liniştit. Nu putea 
înţelege cartea pe care o citea, nu izbutea să alunge 
amintirile chinuitoare ale vieţii lor comune, ca şi ale 


greşelilor de care se credea acum vinovat faţă de Anna. 
Amintirile despre felul cum îi primise mărturisirea 
necredinţei la întoarcerea de la curse (mai ales faptul că 
ceruse de la ea numai respectarea convenienţelor şi nu-l 
provocase la duel pe Vronski) îl rodeau şi trezeau întrânsul 
amare păreri de rău. Îl chinuia şi amintirea scrisorii pe care 
i-o trimisese. Mai ales iertarea lui zadarnică şi grija de 
copilul străin îi umpleau inima de ruşine şi de căinţă. 

Acelaşi sentiment de ruşine şi de căinţă îl avea şi când îşi 
amintea de trecutul comun şi de cuvintele stângace de care 
se folosise, după multe şovăieli, ca s-o ceară în căsătorie. 

„Dar care e vina mea?” se întreba el. lar această întrebare 
stârnea totdeauna o alta: dacă toţi aceşti Vronski, 
Oblonski... dacă toţi aceşti şambelani cu pulpe groase simt, 
iubesc şi se însoară în alt chip? Prin minte îi trecea un şir 
întreg de oameni plini de vigoare, sănătoşi, siguri de ei, 
care totdeauna îi atrăseseră atenţia plină de curiozitate. 
Alunga aceste gânduri. Căuta să se convingă că nu trăia 
pentru viaţa vremelnică de aici, ci pentru viaţa cea veşnică, 
şi că în inima sa sălăşluiau pacea şi iubirea. Dar faptul că în 
viaţa asta trecătoare şi nemernică el făcuse unele greşeli, 
după cum îşi închipuia, îl chinuia, atât de cumplit, de parcă 
nici n-ar fi existat mântuirea cea veşnică în care credea. 
Ispita aceasta nu ţinu însă mult timp. În curând, un 
sentiment de pace şi de înălţare puse stăpânire pe sufletul 
lui Alexei Alexandrovici, şi el izbuti să uite ceea ce nu vroia 
să ţină minte. 

XXVI 

— Ce se mai aude, Kapitonici? Întreba Serioja, rumen şi 
vesel, întorcându-se de la plimbare în ajunul zilei sale de 
naştere. Tocmai se pregătea să-şi dea mantaua cu creţuri la 
talie portarului bătrân şi înalt, care zâmbea omuleţului de 
la înălţimea staturii sale. Ei? Slujbaşul cel cu falca legată a 
mai fost astăzi pe-aici? L-a primit tata? 

— L-a primit. L-am anunţat de cum a ieşit şeful cancelariei, 
răspunse portarul, făcând vesel cu ochiul. Daţi-mi voie s-o 


scot eu. 

— Serioja! Îl strigă preceptorul rus, oprindu-se în uşa care 
dădea spre odăi. Scoateţi-o singur. 

Dar Serioja, deşi auzise glasul slab al preceptorului, nu-i 
dădu atenţie. Stătea în picioare, ţinându-se cu mâna de 
cureaua portarului. 1 se uita drept în ochi. 

— Ei? l-a făcut tata ce cerea el? Portarul dădu afirmativ 
din cap. 

Atât Serioja cât şi portarul se interesau de slujbaşul cu 
falca legată, care venise de şapte ori să-l roage ceva pe 
Alexei Alexandrovici. Serioja îl întâlnise într-un rând în 
antreu. Omul se ruga jalnic de portar să-l anunţe, spunând 
că e muritor de foame împreună cu copiii. 

De atunci Serioja îl mai văzuse o dată în antreu şi se 
interesase de dânsul. 

— Ei? Era mulţumit? Întrebă Serioja. 

— Cum să nu fie mulţumit? A plecat sărind într-un picior. 

După o clipă de tăcere, Serioja întrebă: 

— Mi s-a adus ceva? 

— Tii, conaşule, îi spuse portarul în şoaptă, clătinând din 
cap. Aveţi ceva de la doamna contesă. 

Serioja înţelese numaidecât că lucrul despre care vorbea 
portarul era un dar din partea contesei Lidia Ivanovna, 
trimis de ziua lui. 

— Nu mai spune! Şi unde e? 

— Kornei l-a dus la papa. Trebuie să fie ceva straşnic! 

— Cât de mare e? O fi aşa? 

— Ceva mai mic. Dar e frumos. 

— O carte? 

— Nu. Un lucru. Du-te, du-te. le cheamă Vasili Lukici, zise 
portarul, auzind paşii preceptorului care se apropia şi, 
arătând cu capul spre Lukici, desfăcu uşurel mânuţa lui 
Serioja, cu mănuşa pe jumătate scoasă, care-l ţinea de 
curea. 

— Vasili Lukici, vin acuşi! Răspunse Serioja cu surâsul lui 
vesel şi drăgăstos, care-l dezarma totdeauna pe 


conştiinciosul Vasili Lukici. 

Serioja era prea vesel şi prea fericit ca să nu 
împărtăşească prietenului său, portarul, bucuria din familia 
lui. O aflase la plimbare, în Grădina de vară, de la o nepoată 
a contesei Lidia Ivanovna. Bucuria aceasta i se părea cu 
atât mai importantă, cu cât coincidea cu bucuria slujbaşului 
şi cu bucuria lui proprie datorită jucăriei primite. Lui 
Serioja i se părea că într-o zi ca asta toţi trebuiau să fie 
bucuroşi şi veseli. 

— Ştii! Tata a primit „Alexandr Nevski”. 

— Cum să nu ştiu? A şi venit lume să-l felicite. 

— Ce zici? Îi pare bine? 

— Cum să nu se bucure de răsplata ţarului? Înseamnă că a 
fost vrednic de ea, zise portarul cu un ton grav şi serios. 

Serioja rămase pe gânduri, uitându-se la faţa portarului pe 
care o cunoştea în cele mai mici amănunte, şi mai cu seamă 
la bărbia lui, între favoriţii cărunţi, pe care nimeni n-o 
vedea ca Serioja, care-l privea numai de jos în sus. 

— Dar fata dumitale n-a fost de mult pe aici. Fiica 
portarului era dansatoare de balet. 

— Cum să vină în zilele de lucru? Învață şi ele. Şi 
dumneata trebuie să înveţi. Du-te, conaşule! 


Intrând în odaie, Serioja - în loc să se apuce de lecţii - 
mărturisi pedagogului presupunerea lui că darul adus 
trebuia să fie o maşină. „Dumneata ce crezi?” îl întrebă el. 

Dar Vasili Lukici se gândea numai la faptul că Serioja 
trebuia să-şi facă lecţiile la gramatică pentru profesorul 
care urma să vină la ora două. 

— Spune-mi numai un cuvânt, Vasili Lukici, îl întrebă 
deodată Serioja, stând la masa de lucru cu cartea în mână. 
Ce decorație e mai mare decât „Alexandr Nevski”? Ştii că 
tata a primit „Alexandr Nevski”? 

Vasili Lukici răspunse că mai mare decât „Alexandr 
Nevski” este decorația „Vladimir”. 

— Şi mai mare decât asta? 

— Cea mai mare e „Andrei Pervozvannâi”. 

— Dar peste „Andrei”? 

— Nu ştiu. 

— Cum? Nu şui nici dumneata? Rezemându-se în mâini, 
Serioja căzu pe gânduri. Gândurile sale erau foarte 
complicate şi felurite. 

Îşi închipuia că tatăl său va primi dintr-o dată şi 
„Vladimir”, şi „Andrei”... şi că din pricina asta va fi mult mai 
îngăduitor la lecţia de astăzi. Iar el însuşi, când va fi mare, 
va primi toate decoraţiile, şi pe cele ce se vor mai născoci şi 
vor fi mai mari decât „Andrei”. De cum au să fie născocite 
decoraţiile, el are să le şi primească. Se vor isca ordine din 
ce în ce mai mari, iar el va fi pe loc vrednic de ele. 

Timpul trecu în astfel de meditații. Când sosi profesorul, 
nu învățase încă lecţia despre complementele 
circumstanţiale de timp, de loc şi de mod. Profesorul 
rămase nu numai nemulţumit, dar şi amărât. Această 
amărăciune îl înduioşa pe Serioja. Nu se simţea însă vinovat 
că nu învățase lecţia: cu toate că se străduise din răsputeri, 
nu izbutise de loc. Atunci când profesorul îi explica, Serioja 
credea că înţelege şi parcă şi înţelegea; de îndată însă ce 
rămânea singur, nu-şi mai putea aminti şi nici nu mai putea 


pricepe în ruptul capului cum cuvântul „subit”, atât de scurt 
şi limpede, putea fi un complement circumstanţial de mod. 

Totuşi lui Serioja îi părea rău că-şi necăjise profesorul. Ar 
fi vrut să-l mângâie. 

Alese o clipă când profesorul privea tăcut într-o carte. 

— Mihail Ivanâci, când e ziua dumitale? Îl întrebă Serioja 
deodată. 

— Mai bine te-ai gândi la lecţiile dumitale. Ziua onomastică 
n-are nici o însemnătate pentru o fiinţă raţională. E o zi ca 
toate celelalte, în care trebuie să munceşti. 

Serioja se uită cu luare-aminte la profesor, la bărbuţa lui 
rară, la ochelarii care se lăsaseră sub semnul făcut de ei pe 
nas şi căzu iarăşi pe gânduri, aşa că nu mai auzi nimic din 
ceea ce îi explică profesorul. 

Băiatul îşi dădu seama că profesorul nu se gândea la cele 
ce vorbea, ceea ce se simţea după felul cum rostea 
cuvintele. 

„Dar de ce s-au înţeles cu toţii să vorbească în acelaşi fel 
aceleaşi lucruri plictisitoare şi fără folos? De ce se poartă 
profesorul aşa cu mine? De ce nu mă iubeşte?” se întrebă 
cu tristeţe băiatul şi nu putu găsi răspuns. 

XXVII. 

După ora profesorului urmă aceea a tatălui său. Până la 
sosirea lui Karenin, Serioja se aşeză la masă şi, jucându-se 
cu un cuţitaş, se cufundă din nou în gânduri. Printre 
îndeletnicirile sale preferate era şi aceea de a căuta pe 
maică-sa în timpul plimbărilor. Nu credea în moarte, 
îndeobşte, şi mai cu seamă în moartea, mamei sale, deşi i-o 
anunţase Lidia Ivanovna, iar Alexei Alexandrovici o 
confirmase. De aceea, chiar şi după ce-i vorbiră de moartea 
ei, Serioja nu înceta să o caute ori de câte ori se ducea la 
plimbare. De câte ori vedea o femeie mai împlinită, 
graţioasă şi cu părul negru, inima i se umplea de duioşie 
într-atât, încât simţea că se înăbuşă, ochii i se umpleau de 
lacrimi şi se aştepta din clipă în clipă ca femeia aceea să se 
apropie de el şi să-şi ridice voalul; atunci i-ar vedea toată 


faţa, care i-ar zâmbi, l-ar săruta; i-ar simţi parfumul şi 
mângâierea datinii delicate şi ar plânge de fericire ca într-o 
seară, o dată, când s-a tăvălit la picioarele ei, fiindcă ea îl 
gâdila; iar el râdea în hohote şi îi muşca uşor mâna albă, 
plină de inele. 

Mai târziu, când Serioja afla din întâmplare, de la dădaca 
lui, că maică-sa nu murise, tatăl său şi Lidia Ivanovna îi 
explicaseră că trebuie să fie moartă pentru el fiindcă se 
făcuse rea (copilul crezu şi mai puţin aceasta, căci o iubea), 
el nu conteni s-o caute şi s-o aştepte. În ziua aceea, în 
Grădina de vară, copilul văzu o doamnă cu voal violet. O 
urmări cu inima zvâcnind pe când se apropia de dânsul pe 
alee, crezând că era ca; dar doamna nu ajunse până la 
dânşii: dispăru. 

Serioja simţea în ziua aceea, mai puternic decât oricând, 
un val de iubire pentru ea, şi acum, într-o desăvârşită uitare 
de sine, aşteptându-şi tatăl, băiatul cresta cu cuţitaşul colţul 
mesei şi se uita înainte în ochii strălucitori, cu gândul la 
dânsa. 

— Vine tata! Îi atrase luarea-aminte Vasili Lukici. Serioja 
sări de pe locul lui, se duse la tatăl său şi după ce-i sărută 
mâna, se uită atent la dânsul, căutând semne de bucurie 
pentru primirea ordinului „Aleksandr Nevski”. 

— Ai făcut o plimbare frumoasă? Îl întrebă Alexei 
Alexandrovici; şi, după ce se aşeză în fotoliu, trase spre 
dânsul Vechiul Testament şi-l deschise. Cu toate că Alexei 
Alexandrovici îi spusese de multe ori lui Serioja că fiecare 
creştin trebuie să cunoască temeinic Sfânta Scriptură 
băiatul observase că tatăl său consulta adesea Vechiul 
Testament. 

— Da, papa, am petrecut foarte bine, răspunse Serioja, 
aşezându-se pe marginea scaunului şi legănându-se - lucru 
interzis. Am întâlnit-o pe Nadenka (o nepoată pe care o 
creştea Lidia Ivanovna). Mi-a spus că ai primit o stea nouă. 
Îţi pare bine, papa? 


— Mai întăi, te rog să nu te legeni, îl rugă Alexei 
Alexandrovici. În al doilea rând, trebuie să ştii că plăcută 
nu-i răsplata, ci munca. Aş dori să înţelegi asta. Uite, tu de 
pildă, dacă ai să munceşti, dacă ai să înveţi numai ca să fii 
răsplătit, munca are să ţi se pară grea. Dacă ai să lucrezi 
însă din dragoste pentru muncă, ai să-ţi găseşti în ea 
răsplata. (Alexei Alexandrovici spunea acestea amintindu-şi 
cum îl îmbărbătase conştiinţa datoriei în dimineaţa aceea la 
lucrul lui plictisitor, care se mărginise la semnarea unui 
număr de o sută optsprezece hârtii.) 

Ochii lui Serioja care luceau de duioşie şi de bună 
dispoziţie se stinseră şi se plecară în jos sub privirea tatălui 
său. Era acelaşi ton, cunoscut de mult, pe care Alexei 
Alexandrovici îl folosea ori de câte ori îi vorbea Serioja şi la 
care băiatul învățase să răspundă fals, fără sinceritate. Tatăl 
său vorbea totdeauna cu el (i se părea copilului) ca şi cum 
ar fi vorbit unui băiat imaginar, scos parcă din cărţi, dar 
care nu semăna de loc cu Serioja. lar acesta încerca mereu 
să se prefacă în ochii tatălui său că e chiar băiatul din cărţi. 

— Cred că înţelegi? Îl întrebă tatăl. 

— Da, papa, răspunse Serioja, făcându-l pe băiatul 
închipuit. 

Lecţia cuprindea învăţarea pe de rost a câtorva versete 
din Evanghelie şi repetarea începutului Vechiului 
Testament. Serioja ştia binişor versetele din Evanghelie; 
dar tocmai în clipa când începu să le spună, văzu pe fruntea 
tatălui său un os care se încovoia atât de brusc spre tâmple, 
încât se încurcă şi, având două cuvinte la fel, legă sfârşitul 
unui verset de începutul altuia. Karenin descoperi că 
băiatul nu înţelegea ceea ce spune şi se enervă. 

Se posomori şi începu să explice ceea ce Serioja auzise de 
multe ori, însă nu fusese în stare să reţină, tocmai fiindcă 
înţelegea foarte bine, ca în cazul lui „subit”, complementul 
circumstanţial de mod. Serioja se uita la tatăl său cu o 
privire speriată şi se gândea numai la un singur lucru: are 
să-l pună oare tatăl său să repete, ori nu, cele ce-i explica, 


aşa cum mai făcuse şi altă dată? Gândul acesta îl speria aşa 
de mult, încât nu mai înţelegea nimic. Dar tatăl său nu-l 
puse să repete cele spuse de dânsul şi trecu la lecţia din 
Vechiul 'Testament. Serioja povesti frumos evenimentele; 
dar când trebui să răspundă la întrebarea ce anume 
însemnau unele din aceste evenimente, nu ştiu nimic, deşi 
mai fusese pedepsit pentru lecţia aceasta. Locul unde 
Serioja se opri şi se încurcă fără să mai poată spune ceva, 
începând să taie masa şi să se legene pe scaun, era tocmai 
pasajul în care trebuia să vorbească despre patriarhii de 
dinainte de potop. Dintre aceştia nu şi-l mai amintea decât 
pe Enoh, cel luat de viu în cer. Le ştiuse numele mai înainte, 
dar acum le uitase cu desăvârşire, mai cu seamă fiindcă 
Enoh era personajul lui preferat din tot Vechiul Testament. 
Luarea lui Enoh de viu la cer îi stârni în minte un întreg şir 
de gânduri, care puseră stăpânire pe el, în timp ce 
rămăsese cu ochii ţintă la lanţul de la ceasornicul tatălui 
său şi la un nasture descheiat pe jumătate al vestei lui. 

Serioja nu credea de loc în moarte, despre care i se 
vorbea atât de des. Nu credea că fiinţele iubite pot muri şi 
mai cu seamă că el însuşi va muri. Era ceva absolut 
imposibil şi de neînțeles. Dar i se spunea că toţi oamenii vor 
muri. Întrebase chiar pe unii oameni, în care avea 
încredere, şi aceştia spuseseră la fel. În acelaşi chip îi 
vorbea şi dădaca lui, deşi în silă. Dar Enoh nu murise. Prin 
urmare nu toţi oamenii mor. „Atunci de ce nu s-ar putea 
învrednici oricine înaintea lui Dumnezeu ca să fie luat de 
viu la cer?” se întreba Serioja. Oamenii răi, adică aceia pe 
care nu-i iubea Serioja, n-aveau decât să moară. Însă toţi 
oamenii buni puteau să fie ca Enoh. 

— Atunci, ce patriarh cunoşti? 

— Pe Enoh şi Enos. 

— Da. Ai mai spus asta. Rău, Serioja, foarte rău. Dacă nu 
te sileşti să înveţi ceea ce e mai folositor decât orice pentru 
un creştin, zise tatăl, ridicându-se, atunci ce te poate 
atrage? Sunt nemulţumit de tine. Şi Piotr Ignatici 


(profesorul principal) e nemulţumit... Trebuie să te 
pedepsesc. 

Şi tatăl, şi profesorul erau nemulţumiţi de Serioja, care 
învăţa într-adevăr foarte prost. Nu se putea spune însă nici 
pe departe că-i un băiat neînzestrat. Era, dimpotrivă, mult 
mai înzestrat decât băieţii pe care profesorul îi dădea drept 
pildă lui Serioja. Din punctul de vedere al părintelui, copilul 
nu vroia să înveţe ceea ce i se preda. De fapt, el nu putea 
învăţa, fiindcă sufletul lui avea cerinţe mai imperioase şi 
deosebite de cele impuse de părinte şi de profesor. Aceste 
cerinţe erau în contradicţie cu educatorii. De aceea, Serioja 
începu cu ei o adevărată luptă. 

Avea nouă ani, era copil, dar ştia că are suflet, şi îi era 
scump, şi îl apăra aşa cum ocroteşte pleoapa ochiul; nu lăsa 
pe nimeni să-i pătrundă în suflet fără cheia iubirii. 
Educatorii săi se plângeau că nu vroia să înveţe, dar sufletul 
îi era însetat de Cunoştinţe. Serioja învăţa de la Kapitonâăci, 
de la dădacă, de la Nadenka, de la Vasili Lukici, dar nu de la 
profesori. Apa, pe care tatăl şi profesorul lui principal o 
aşteptau să vină la moara lor, curgea de mult şi mişca alte 
mori. Tatăl îl pedepsi pe Serioja, nelăsându-l să se ducă la 
Nadenka, nepoata Lidiei Ivanovna. Dar pedeapsa asta se 
schimbă într-o fericire pentru copil. Vasili Lukici era în 
toane bune şi-i arătă cum se fac morile de vânt. Toată seara 
o petrecu lucrând şi visând cum să clădească o moară care 
să te poată învârti şi, pe tine: să te apuci cu mâinile de 
aripile ei, sau să te legi de ele şi să te învârteşti. Serioja nu 
se gândi la mama sa toată seara. Dar după ce se culcă în 
pat, îşi aduse aminte de dânsa şi începu să se roage în felul 
lui ca maică-sa să nu se mai ascundă, şi mâine, de ziua lui, 
să vină la el. 

— Vasili Lukici, ştii pentru ce m-am mai rugat? 

— Ca să înveţi mai bine? 

— Nu. 

— Pentru jucării? 


— Nu. N-ai să ghiceşti. Pentru ceva minunat. Dar asta eo 
taină. Când are să se împlinească, am să-ţi spun. N-ai 
ghicit? 

— Nu. Nu ghicesc. Spune-mi dumneata, zise Vasili Lukici 
zâmbind, ceea ce i se întâmpla rar. Hai, culcă-te, că sting 
lumânarea. 

— Fără lumânare se desluşeşte mai bine ceea ce văd, la ce 
m-am rugat. Era cât pe-aci să-ţi spun taina! Râse Serioja 
vesel. 

Cu lumânarea stinsă, i se păru lui Serioja că o simte şi o 
aude pe maică-sa lângă el. Stătea aplecată asupră-i şi-l 
mângâia cu o privire plină de iubire. Apoi răsăriră nişte 
mori, un briceag... Toate se amestecară şi Serioja adormi. 

XXVIII. 

Când sosiră la Petersburg, Vronski şi Anna traseră la unul 
din cele mai mari hoteluri. Vronski se stabili separat la 
parter, iar Anna - la etajul întâi, cu fetiţa, doica şi camerista, 
într-un apartament mare, compus din patru camere. 

Chiar în ziua sosirii, Vronski se duse la fratele său. O găsi 
acolo şi pe maică-sa, venită cu treburi de la Moscova. Mama 
şi cumnata îl întâmpinară ca de obicei; îi puseră întrebări 
cu privire la călătoria lui în străinătate; vorbiră despre 
cunoscuţi comuni, dar nu pomeniră nici un cuvânt despre 
relaţiile sale cu Anna. Fratele lui însă veni a doua zi 
dimineaţa la Vronski şi-l întrebă de dânsa. Alexei îi spuse 
deschis că el socoate legătura sa cu Karenina ca o căsnicie, 
că nădăjduieşte să obţină divorţul şi atunci se va însura cu 
dânsa. lar până atunci o socoteşte soţia sa, ca orice soţie 
legitimă, şi-l roagă să spună asta mamei şi nevestei sale. 

— Dacă societatea nu încuviinţează lucrul acesta, mi-e 
indiferent, zise Vronski. Dar dacă neamurile vor să întreţină 
relaţii, de rudenie cu mine, atunci trebuie să fie în aceleaşi 
relaţii şi cu soţia mea. 

Fratele cel mai mare, care respecta totdeauna părerile 
mezinului, nu prea ştia dacă acesta avea dreptate ori nu, 
până când lumea nu va rezolva această chestiune. În ceea 


ce-l privea însă pe dânsul personal, n-avea nimic împotrivă 
şi se duse la Anna împreună cu Alexei. 

Faţă de fratele său, ca şi faţă de toată lumea, Vronski îi 
spunea Annei „dumneata” şi se purta cu ea ca şi cum ar fi 
fost o cunoştinţă apropiată. Se subîinţelegea însă că fratele 
său cunoştea raporturile dintre ei şi vorbiră împreună 
despre plecarea Annei la moşia lui Vronski. 

Cu toată experienţa lui mondenă, Vronski - din pricina noii 
situaţii în care se afla - căzu într-o ciudată eroare. El, mai 
bine ca oricine, ar fi trebuit să ştie că porţile societăţii 
aveau să rămână închise pentru ei. Dar el îşi închipui, 
printr-un raţionament absurd şi neîntemeiat, că vederile 
societăţii se schimbaseră, emancipându-se de vechile 
prejudecăţi, datorită progresului rapid general (ajunsese, 
fără să-şi dea seama, un partizan al tuturor progreselor) şi 
că nu era încă nimic hotărât în problema admiterii lor în 
societate, „Fără îndoială, se gândea Vronski, societatea din 
preajma curţii n-o va primi. Dar prietenii pot şi trebuie să 
înţeleagă situaţia aşa cum se cuvine.” 

Poţi să şezi ceasuri în şir cu picioarele sub tine în aceeaşi 
poziţie, dacă ştii că nu te împiedică nimic să-ţi schimbi 
poziţia. Însă dacă ştii că eşti silit să stai aşa, cu picioarele 
strânse, capeţi cârcei, iar picioarele încep să se smucească 
şi să se întindă în direcţia dorită. Vronski era în aceeaşi 
situaţie faţă de societate. Deşi ştia în fundul sufletului că le 
era interzis accesul în societate, el încerca să vadă dacă 
lumea nu s-a schimbat şi dacă totuşi n-o să-i primească. 
Înţelese în curând că dacă porţile societăţii erau deschise 
pentru el personal, ele rămâneau închise pentru Anna. Ca 
la jocul de-a şoarecele şi pisica, mâinile care se ridicau 
pentru dânsul se lăsau numaidecât în jos faţă de Anna. 

Una dintre primele doamne din societatea Petersburgului 
pe care o văzu Vronski a fost vara lui, prinţesa Iverskaia. 

— În sfârşit! Îl întâmpină Betsy cu bucurie. Dar Anna ce 
face? Ce bine-mi pare! Unde locuiţi? Îmi închipui că 
Petersburgul nostru vă îngrozeşte după minunata voastră 


călătorie. Îmi închipui luna voastră de miere la Roma. Ce e 
cu divorţul? L.aţi isprăvit? 

Vronski observă că entuziasmul lui Betsy scăzu când află 
că nu începuse încă divorţul. 

— Ştiu că are să mi se arunce piatra, urmă Betsy, dar am 
să mă duc la Anna. Da. Am să mă duc negregşit. N-aveţi să 
rămâneţi mult timp aici? 

Într-adevăr, Betsy veni în aceeaşi zi la Anna. Tonul său era 
însă cu totul altul decât mai înainte. Se mândrea, vădit, cu 
îndrăzneala ei şi ţinea că Anna să-i preţuiască devotamentul 
prieteniei sale. Nu rămase decât zece minute, povestind 
ultimele noutăţi mondene, iar la plecare adăugă: 

— Nu mi-aţi spus când începeţi divorţul. Să presupunem 
că mie personal nu-mi pasă; dar alţii, mai rigorişti, au să vă 
îngheţe cu răceala lor până o să vă căsătoriţi. E foarte 
simplu acum. Ca se fait.20 Aşadar, plecaţi vineri? Păcat că 
n-am să pot să vă mai văd până atunci. 

Din tonul lui Betsy putea să-şi dea seama ce avea de 
aşteptat de la societate. Totuşi el mai făcu o încercare în 
familia lui. N-avea nici o nădejde în ajutorul mamei sale. 
Ştia că aceasta, căreia Anna îi plăcuse atât de mult la 
început, când făcuse cunoştinţă cu dânsa, acum era 
neîndurătoare faţă de ea, fiindcă distrusese cariera fiului 
său. Punea însă mari speranţe în Varea, cumnata sa. Îşi 
închipuia că Varea nu va ridica piatra, ci se va duce la Anna 
cu simplitate şi cu hotărâre, primind-o şi la dânsa. 

A doua zi după sosire, Vronski o vizită şi, găsind-o singură, 
îi împărtăşi dorinţa. 

— Alexei, răspunse Varea, după ce-l ascultă până la sfârşit, 
ştii cât îmi eşti de drag şi ce sunt în stare să fac pentru tine. 
Am tăcut, fiindcă ştiam că nu-ţi puteam fi de folos, nici ţie, 
nici Annei Arkadievna, urmă ea, rostind cu deosebită grijă 
numele „Anna Arkadievna”. Te rog să nu-ţi închipui că o 
condamn. Nici nu-mi trece prin minte. Poate că în locul ei aş 
fi făcut la fel. Nu intru în amănunte şi nici nu pot intra, îi 
spuse Varea privindu-i cu sfiiciune chipul întunecat. Dar 


trebuie să vedem lucrurile aşa cum sunt. Tu vrei să mă duc 
la dânsa, s-o primesc la mine şi s-o reabilitez astfel în 
societate. Înţelege însă că nu pot face asta. Am fete care se 
ridică şi trebuie să trăiesc în societate pentru bărbatul meu. 
Să zicem că m-aş duce la Anna Arkadievna. Ea ar înţelege 
că nu pot s-o poftesc la mine, sau ar trebui să fac aşa, încât 
ca să nu întâlnească pe aceia care privesc altfel lucrurile. 
Asta ar jigni-o. Eu nu pot s-o înalţ... 

— Nu cred să fi căzut mai jos decât sutele de femei pe care 
le primiţi, o întrerupse Vronski şi mai întunecat; apoi se 
ridică tăcut, înțelegând că hotărârea cumnatei sale nu mai 
putea fi schimbată. 

— Alexei, nu fi supărat pe mine. Pricepe, te rog, că n-am 
nici o vină, şopti Varea, uitându-se la dânsul cu un zâmbet 
sfios. 

— Nu sunt supărat pe tine, răspunse Alexei, tot atât de 
posac, dar asta mă doare îndoit. Mă doare şi pentru 
prietenia noastră stricată. Să zicem că n-o strică, dar o 
slăbeşte, căci trebuie să înţelegi că nu poate fi altfel. 

După aceste cuvinte, Vronski plecă. 

Alexei înţelese că alte încercări ar fi fost zadarnice. 
Trebuia să petreacă cele câteva zile la Petersburg, ca într- 
un oraş străin, ferindu-se de orice relaţii cu societatea de 
dinainte, ca să nu se expună la neplăceri şi la jigniri atât de 
chinuitoare pentru el. Una dintre laturile cele mai 
neplăcute ale situaţiei sale la Petersburg era împrejurarea 
că Alexei Alexandrovici şi numele său era parcă 
pretutindeni. Nu puteai să începi o convorbire, fără ca 
discuţia să nu alunece la Karenin. Nu te puteai duce 
undeva, fără să-l întâlneşti. Aşa îi părea cel puţin lui 
Vronski, după cum unui om cu un deget bolnav ise pare că 
se loveşte mereu de toate lucrurile tocmai cu degetul 
bolnav. 

Şederea lui la Petersburg îi părea şi mai apăsătoare din 
pricina atitudinii Annei, care era într-o stare de spirit nouă 
şi neînţeleasă: când plină de dragoste pasionată, când rece, 


mereu nervoasă şi enigmatică. Părea frământată de un 
gând pe care i-l ascundea şi nu băga în seamă jignirile care 
otrăveau viaţa lui Vronski şi pe care, cu sensibilitatea ei 
obişnuită, ar fi trebuit să le simtă mai viu decât el. 

XXIX. 

Pentru Anna unul dintre scopurile reîntoarcerii sale în ţară 
- cel mai de seamă - fusese să-şi revadă copilul. Gândul 
acestei revederi nu încetase s-o frământe din ziua în care 
părăsise Italia; şi cu cât se apropia de Petersburg, cu atât 
bucuria şi nerăbdarea creşteau. Nu se întrebase cum va 
pune la cale întâlnirea. I se păruse firesc şi simplu să-şi 
vadă copilul când va fi în acelaşi oraş cu dânsul. Dar după 
sosirea la Petersburg, situaţia ei în societate i se înfăţişă 
clar şi Anna îşi dădu seama de greutatea de a obţine o 
întâlnire. 

Se afla de două zile la Petersburg şi nu încetase o clipă să 
se gândească la băiat, dar încă nu-l văzuse. Simţea că nu se 
cădea să meargă de-a dreptul în casa unde risca să-l 
întâlnească pe Alexei Alexandrovici. Puteau să n-o lase 
înăuntru şi s-o jignească. Numai gândul de a scrie soţului 
său şi de a intra în legătură cu dânsul era un chin pentru 
Anna; şi nu-şi găsea liniştea decât atunci când îl uita. A-şi 
vedea băiatul la plimbare, după ce ar afla când şi unde se 
duce, era prea puţin pentru ea. Atâta se pregătise pentru 
întâlnirea asta, avea atâtea să-i spună! Dorea aşa de mult 
să-l îmbrăţişeze şi să-l sărute! Fosta dădacă a lui Serioja ar 
fi putut s-o ajute şi să-i dea un sfat; dar ea nu se mai afla în 
casa lui Alexei Alexandrovici. Două zile trecură cu aceste 
şovăieli şi în căutarea dădacei. 

A treia zi, aflând despre strânsele relaţii dintre Alexei 
Alexandrovici şi contesa Lidia Ivanovna Anna se hotări să-i 
trimită acesteia o scrisoare, care o costă multă trudă. Îi 
spuse intenţionat că întâlnirea ei cu băiatul atârna de 
mărinimia soţului său, ştiind ca scrisoarea îi va fi arătată şi 
că el, jucându-şi mai departe rolul de om generos, nu va 
putea s-o refuze. 


Comisionarul care dusese scrisoarea se întoarse cu vestea 
cea mai crudă şi cea mai neaşteptată: nu era nici un 
răspuns. Nu se simţise niciodată atât de înjosită ca în clipa 
când, chemându-l pe comisionar, auzi din gura lui relatarea 
amănunţită, cum aşteptase şi cum i se spusese că „nu era 
nici un răspuns”. Se simţea umilită şi ofensată; dar 
înţelegea că, din punctul ei de vedere, contesa Lidia 
Ivanovna avea dreptate. Durerea îi era cu atât mai mare, cu 
cât rămânea neîmpărtăşită. Nu putea şi nici nu voia s-o 
împartă cu Vronski. Ştia că în ochii lui, deşi el era principala 
cauză a nenorocirii sale, întâlnirea ei cu băiatul părea un 
lucru puţin însemnat. Ştia că n-ar fi fost în stare să 
pătrundă în adânc suferinţa sa. Ştia mai ales că atitudinea 
lui rece în această chestiune ar fi putut s-o facă a-l uri, şi 
Anna se temea de acest lucru mai mult decât de orice pe 
lume. De aceea, ea ascundea tot ceea ce îl privea pe băiat. 

Stând toată ziua acasă, Anna încercă să născocească un 
mijloc ca să-şi vadă copilul. Se opri la hotărârea de a-i scrie 
soţului. Începuse chiar scrisoarea, când i se aduse 
răspunsul Lidiei Ivanovna. Tăcerea contesei o făcu să se 
resemneze şi să se supună; dar scrisoarea, cu tot ce citi 
printre rânduri, o indignă. Răutatea asta, pusă alături de 
dragostea ei pătimaşă şi firească pentru copil, i se păru atât 
de nedreaptă, încât se revoltă împotriva celor ce voiau s-o 
jignească şi nu se mai învinovăţi pe sine însăşi. 

„Calmul ăsta e o prefăcătorie, îşi zise ea. Ei vor numai să 
mă jignească şi să chinuie copilul. Şi eu să mă supun lor? 
Pentru nimic în lume! Lidia e mai rea decât mine. Eu cel 
puţin nu mint.” în aceeaşi clipă, Anna se hotări să se ducă 
chiar a doua zi, în ziua de naştere a lui Serioja, de-a dreptul 
acasă la soţul ei, să cumpere slugile, să le înşele, ca să-şi 
vadă cu orice preţ băiatul şi să spulbere minciuna aceea 
monstruoasă pe care o ţesuseră în jurul nefericitului copil. 

Se duse la o prăvălie, cumpără jucării şi chibzui planul de 
acţiune. Se va duce dis-de-dimineaţă, pe la ora opt, când, 
probabil, Alexei Alexandrovici nu va fi încă sculat. Va avea în 


mână banii pregătiţi, pe care îi va da portarului şi 
feciorului, ca s-o lase să intre. Fără să-şi ridice voalul, ea le 
va spune că vine din partea naşului lui Serioja, ca să-l 
felicite şi să pună jucăriile lângă patul băiatului. Numai 
cuvintele pe care urma să le spună copilului nu şi le 
pregătise. Deşi îşi frământă mult timp capul, ea nu putu 
găsi nimic. 

A doua zi, la ora opt dimineaţa, Anna cobori dintr-o birjă 
de piaţa şi sună la intrarea principală a fostei sale case. 

— Du-te de vezi ce vrea. E o cucoană, zise Kapitonâci, încă 
neîmbrăcat, numai cu paltonul pe dânsul şi în galoşi, 
uitându-se pe fereastră la doamna cu faţa acoperită de un 
voal, care stătea chiar lângă uşă. 

Ajutorul de portar, un tânăr pe care Anna nu-l cunoştea, 
nu apucă să deschidă bine uşa că Anna se şi strecură 
înăuntru. Scoase din manşon o hârtie de trei ruble şi i-o 
puse în mână. 

— Serioja... Serghei Alexeici, rosti Anna şi trecu înainte. 

După ce se uită la bancnotă, ajutorul de portar o opri la 
uşa cealaltă, cu geamuri. 

— Pe cine căutaţi? O întrebă el. Anna nu-i auzi cuvintele şi 
nu răspunse. Observând fâstâceala necunoscutei, 
Kapitonâci ieşi chiar el în întâmpinarea ei, o lăsă să intre şi 
o întrebă ce doreşte. 

— Din partea prinţului Skorodumov, la Serghei Alexeici, 
răspunse ea. 

— Nu s-a sculat încă, zise portarul uitându-se cu luare- 
aminte. 

Anna nu se aşteptase de loc ca atmosfera vestibulului, 
rămas neschimbat, din. Casa unde locuise nouă ani, s-o 
impresioneze atât de adânc. Amintirile, vesele şi triste, 
năvăleau una după alta în sufletul ei şi Anna uită o clipă ce 
căuta acolo. 

— Doriţi să aşteptaţi? O întrebă Kapitonâci, scoţându-i 
blana. 


După ce-i scoase blana, Kapitonâci o privi în faţă, o 
recunoscu şi, în tăcere, se înclină adânc în faţa ei. 

— Poftiţi, excelenţă, spuse el. 

Anna vru să spună ceva, dar nu putu scoate nici un cuvânt. 
Îl privi pe bătrân cu o rugă vinovată în ochi şi începu să 
urce scara cu paşi uşori şi repezi. Cu tot trupul aplecat 
înainte, agăţându-şi galoşii de trepte, Kapitonâci alergă 
după ea, încercând să treacă înaintea ei. 

— Profesorul e acolo. Poate nu e îmbrăcat. Mă duc să 
anunţ. 

Anna urcă mai departe scara cunoscută, fără să audă ceea 
ce spunea bătrânul. 

— Poftiţi pe aici, la stânga. lertaţi că nu e grijit. Stă acum 
în fosta odaie a divanelor, spuse portarul, răsuflând din 
greu. Vă rog, aşteptaţi puţin, excelenţă, mă duc să văd, 
adăugă Kapitonâăci şi, după ce-i trecu înainte, deschise o uşă 
înaltă şi se mistui în dosul ei. Anna se opri, aşteptând. Abia 
s-a trezit, urmă portarul, ieşind pe uşă. 

În clipa când portarul rostea aceste cuvinte, Anna auzi un 
căscat de copil. Şi acest căscat fu destul ca să-şi recunoască 
băiatul, să-i răsară ca aievea dinaintea ochilor. 

— Lasă-mă, lasă-mă, dă-te la o parte, zise ea şi intră pe uşa 
cea înaltă. 

În dreapta uşii se afla un pat, iar în pat şedea în capul 
oaselor băiatul cu cămaşa descheiată; căsca şi se întindea, 
cu trupul aplecat înainte. Apoi buzele i se împreunară într- 
un zâmbet fericit şi somnoros şi, cu surâsul acesta pe buze, 
copilul se răsturnă încet şi dulce înapoi în pat. 

— Serioja îi şopti mama, apropiindu-se fără zgomot de el. 

În timpul despărțirii şi sub năvala dragostei pe care o 
simţea pentru dânsul în ultima vreme, Anna îl vedea în 
închipuire ca băieţel de patru ani, la vârsta în care îi 
plăcuse ei mai mult. Acum însă copilul nu mai era nici 
măcar aşa cum îl lăsase. Se îndepărtase şi mai mult de 
copilul de patru ani. Crescuse şi slăbise; aproape să nu-l 
recunoască! Ce faţă slabă, ce păr scurt! Ce mâini lungi! Cât 


de mult se schimbase de când îl părăsise! Dar era el, cu 
forma capului său, buzele lui, cu gâtu-i moale, cu umeraşii 
largi... 

— Serioja! Repetă Anna la urechea copilului. Băiatul se 
ridică iarăşi într-un cot, îşi întoarse capul zburlit în dreapta 
şi în stânga, căutând parcă pe cineva, şi deschise ochii. Se 
uită liniştit şi întrebător câteva clipe la maică-sa, care stătea 
nemişcată înainte; apoi deodată surâse fericit şi, 
închizându-şi din nou ochii somnoroşi, se prăvăli, dar nu pe 
spate, ci spre dânsa, în braţele ei. 

— Serioja! Scumpul meu băieţel! Exclamă Anna, 
înăbuşindu-se şi cuprinzând cu braţele trupul lui dolofan. 

— Mamă! Izbucni copilul, răsucindu-se în braţele ei, ca să-i 
simtă atingerea mâinilor cu tot trupul său. 

Zâmbind somnoros, cu ochii tot închişi, Serioja îşi puse 
mâinile pe umerii mamei, se lipi de ea, învăluind-o într-o 
mireasmă plăcută şi călduţă, pe care o au numai copiii în 
somn. Începu pe urmă să-şi frece faţa de gâtul şi de umerii 
ei. 

— Ştiam, zise copilul, deschizând ochii. Azi e ziua mea. 
Ştiam că ai să vii. Mă scol îndată. 

Şi, spunând aceasta, Serioja adormi din nou. 

Anna îl cerceta lacom cu privirea. Vedea cât de mult 
crescuse şi cum se schimbase în lipsa ei. li recunoştea şi nu- 
i recunoştea picioarele goale, atât de lungi acum, care 
ieşeau de sub plapumă. Îi recunoştea obrajii slăbiţi şi zulufii 
tăiaţi scurt de pe ceafa pe care i-o sărutase atât de des. 
Pipăia totul şi nu putea spune nimic. O înăbuşeau lacrimile. 

— De ce plângi, mamă? O întrebă copilul, trezindu-se de 
tot. Mamă, de ce plângi? Strigă Serioja cu glas plângător. 

— Eu? N-am să mai plâng... Plâng de bucurie. Nu te-am 
văzut de atâta vreme! N-am să mai plâng, n-am să mai 
plâng, zise Anna, înghiţindu-şi lacrimile şi întorcându-şi 
capul în altă parte. Hai! E timpul să te îmbraci, adăugă ea, 
după ce-şi mai reveni. 


După câteva clipe de tăcere, fără să-i lase mâna, Anna se 
aşeză lângă pat pe un scaun pe care erau pregătite hainele 
lui Serioja. 

— Cum te îmbraci fără mine? Cum... Anna vru să 
vorbească simplu şi vesel, însă nu putu şi-şi întoarse iarăşi 
faţa în altă parte. 

— Nu mă mai spăl cu apă rece. M-a oprit papa. Dar pe 
Vasili Lukici nu l-ai văzut? Are să vină acum. Vai, te-ai aşezat 
pe hainele mele! 

Serioja râse cu hohote. Anna îl privi şi zâmbi. 

— Mamă, măicuţă, sufleţelul meu! Strigă Serioja, 
aruncându-se din nou spre ea şi îmbrăţişând-o, ca şi cum 
de-abia acum, când îi văzu surâsul, înţelese bine cele ce se 
petreceau. Asta nu trebuie, zise copilul, scoţându-i pălăria 
din cap. Apoi, parcă văzând-o pentru prima oară fără 
pălărie, se aruncă iarăşi ca s-o sărute. 

— Dar ce ai gândit despre mine? Ai crezut că am murit? 

— N-am crezut niciodată! 

— N-ai crezut, puiul meu? 

— Ştiam, ştiam, repeta Serioja cuvintele lui preferate şi, 
luându-i mâna care-l mângâia pe par, o lipi cu palma de 
gura lui şi începu s-o sărute. 

XXX. 

La început, Vasili Lukici nu înţelese cine era doamna în 
vizită la ei, şi - aflând că venise chiar mama, acea femeie 
care-şi părăsise soţul şi pe care el n-o cunoştea, deoarece 
intrase în slujbă după plecarea ci - rămase încurcat. Nu ştia 
dacă trebuie să intre înăuntru, ori nu, sau să anunţe pe 
Alexei Alexandrovici. Socotind, în sfârşit, că era datoria lui 
să-l scoale pe Serioja la ora obişnuită, fără să ţină seama de 
cine era acolo, mama sau altcineva, Vasili Lukici se îmbrăcă, 
se apropie de uşă şi o deschise. 

Dar mângâierile mamei şi ale fiului, sunetul glasului lor şi 
vorbele pe care şi le spuneau îl făcură să-şi schimbe gândul. 
Preceptorul clătină din cap şi, oftând, închise uşa. „Să mai 


aştept zece minute”, îşi zise el, tuşind uşor şi ştergându-şi 
lacrimile. 

În timpul acesta, o mare emoție domnea printre servitorii 
din casă. Toată lumea aflase că venise cucoana. Kapitonăci o 
lăsase să intre, şi ea se afla acum în odaia lui Serioja. După 
ora opt, boierul obişnuia să treacă prin camera copilului. 
Toate slugile înțelegeau că o întâlnire a soţilor era cu 
neputinţă şi că trebuia împiedicată. Kornei, feciorul 
personal al lui Alexei Alexandrovici, cobori în camera 
portarului şi întrebă cine dăduse drumul doamnei 
Karenina? Aflând de la Kapitonâci că o primise chiar el şi o 
condusese sus, Kornei îl mustră pe bătrân. Portarul se 
încăpăţână să tacă; dar când Kornei îi spuse că pentru asta 
ar trebui dat afară, Kapitonâci sări în sus şi, dând din mâini 
cu aprindere, se apropie de el, spunând: 

— Da! Aş fi vrut să te văd pe tine dacă-i dădeai drumul ori 
nu! După ce ai slujit zece ani şi n-ai auzit decât vorbe bune, 
te-ai fi dus şi i-ai fi spus: „Poftiţi afară!” Văd că eşti tare în 
politică. Aşa-i! În ce te priveşte pe tine, nu uiţi să-ţi prazi 
stăpânul şi să-i şterpeleşti blănurile! 

— Bădăranule, îi aruncă dispreţuitor Kornei şi se întoarse 
spre dădaca lui Serioja, care intrase tocmai atunci. Maria 
Efimovna, judecă şi dumneata. I-a dat drumul, n-a spus la 
nimeni. lar Alexei Alexandrovici (trebuie să iasă din clipă în 
clipă şi are să se ducă în odaia copilului! 

— Ce întâmplare! Ce întâmplare! Oftă dădaca. Kornei 
Vasilievici, caută de-l ţine pe loc într-un fel sau altul pe 
boier, eu mă duc într-o fugă s-o scot de acolo. Vai, ce 
întâmplare! 

Când intră dădaca în odaia copilului, Serioja îi povestea 
mamei sale cum căzuse împreună cu Nadenka, dându-se cu 
săniuţa. Se rostogoliseră peste cap de trei ori. Anna îi 
asculta intonaţiile glasului. Îi vedea faţa şi mimica, îi pipăia 
mâna, dar nu înţelegea ce spunea băiatul. Trebuia să plece, 
trebuia să-l părăsească: gândea şi simţea numai asta. Auzi 
şi paşii lui Vasili Lukici care se apropiase de uşă, tuşind... 


auzi şi paşii dădacei, care se desluşeau din ce în ce mai 
tare; dar stătea ca împietrită: nu era în stare nici să 
vorbească, nici să se ridice. 

— Stăpână, porumbiţa mea! Începu dădaca, venind spre 
Anna, sărutându-i mâinile şi umerii. Ce bucurie a dat 
Dumnezeu peste mititelul nostru! Nu te-ai schimbat de loc. 

— Ah, dădacă, scumpa mea! Nu ştiam că eşti aici, spuse 
Anna, revenindu-şi pentru o clipă. 

— Nu mai stau aici. Locuiesc cu fata mea. Am venit să-l 
felicit pe Serghei Alexeici, puişorul meu. 

Dădaca izbucni deodată în plâns şi începu din nou să-i 
sărute mâna. 

Zâmbetul şi ochii lui Serioja străluceau. Ţinându-se cu o 
mână de maică-sa şi cu alta de dădacă, el trop ăia pe covor 
cu picioruşele goale, grăsuţe... Duioşia dădacei lui iubite 
faţă de maică-sa îl încântă. 

— Mămuţă! Ea vine des la mine, şi când vine... începu 
Serioja, dar se opri, băgând de seamă că dădaca spusese 
ceva Annei şi că pe chipul ei se întipărise spaima şi un fel de 
ruşine, care nu-i stătea de loc bine mamei sale. 

Anna Arkadievna se apropie de Serioja. 

— Drăguţul meu! Şopti ca. 

Expresia feţei sale spunea adio, dar ea nu putu rosti 
cuvântul. Copilul însă înţelese. 

— Dragul meu, dragul meu Kutik! Şopti Anna, numindu-l 
ca pe vremea când era mic de tot. N-ai să mă uiţi? N-ai... şi 
nu mai putu vorbi. 

Mai târziu, Anna găsi atâtea cuvinte pe care i le-ar fi putut 
spune! Dar atunci nu găsi nimic, nu-i putu spune nimic. 
Serioja însă înţelese tot ce voise să-i spună maică-sa. 
Înţelese că era nefericită şi că-l iubea. Înţelese chiar ceea 
ce spusese dădaca în şoaptă. Auzi cuvintele: „lotdeauna 
după ora opt”, şi înţelese că fusese vorba despre tatăl său şi 
că maică-sa n-avea voie să-l întâlnească. Înţelegea aceasta, 
dar nu putea pricepe de ce se ivea pe faţa ei spaima şi 
ruşinea... Ea nu era vinovată. Se temea totuşi de el şi se 


ruşina de ceva. Vru să pună o întrebare care i-ar fi lămurit 
nedumerirea, dar nu îndrăzni. Vedea că maică-sa suferea şi- 
i era milă de dânsa. Se lipi tăcut de ca, apoi spuse în şoaptă: 

— Nu pleca încă. Nu vine aşa de repede. 

Mama îl dădu la o parte, ca să vadă dacă el ştie ce spune. 
Şi în expresia înspăimântată a feţei lui, ea citi că Serioja nu 
numai că vorbise despre tatăl său, dar parcă o întrebase ce 
trebuia să gândească despre acesta. 

— Dragă Serioja, zise Anna, iubeşte-l. El e mai bun şi mai 
cumsecade decât mine. Eu sunt vinovată faţă de el. Când ai 
să fii mare, ai să-ţi dai seama. 

— Nimeni nu-i mai bun decât tine! strigă deznădăjduit 
băiatul printre lacrimi şi, agăţându-se de umerii ei, o 
strânse din toate puterile în braţele lui slabe care-i 
tremurau din pricina încordării. 

— Sufleţelul meu, puişorule, îngăimă Anna şi începu să 
plângă tot atât de zdrobită, copilăreşte, ca şi el. 

Între timp, uşa se deschise şi intră Vasili Lukici. La cealaltă 
uşă se auzeau paşi. Dădaca şopti cu spaimă „vine” şi întinse 
Annei pălăria. 

Serioja se lăsă pe pat şi izbucni într-un plâns cu hohote, 
acoperindu-şi faţa cu mâinile. Anna îi dădu mâinile la o 
parte, îi sărută încă o dată faţa udă şi, cu paşi repezi, ieşi pe 
uşă. Alexei Alexandrovici venea spre ea. Văzând-o, Karenin 
se opri şi-şi plecă fruntea în pământ. 

Deşi spusese cu câteva clipe înainte, că el e mai bun şi mai 
cumsecade decât ea, când aruncă o privire fugară asupra 
lui şi-l revăzu în toate amănuntele, Anna simţi că se trezeşte 
într-însa un sentiment de dezgust şi de mânie, precum şi de 
invidie, fiindcă el avea copilul. Cu o mişcare bruscă, ea îşi 
lăsă voalul în jos şi, iuţind pasul, ieşi aproape în fugă din 
odaie. 

În graba ei, nici n-avusese timp să scoată jucăriile. Le duse 
înapoi cu ea acasă aşa cum le alesese, o zi mai înainte, cu 
atâta dragoste şi cu atâta tristeţe. 

XXXI. 


Oricât de mult dorise să-şi revadă băiatul, oricât de mult 
se gândise şi se pregătise pentru evenimentul acesta, Anna 
nu-şi închipuise că întâlnirea aceasta avea s-o impresioneze 
atât de puternic. Întorcându-se în apartamentul ei 
singuratic de la hotel, ea nu înţelese mult timp ce căuta 
acolo. „Da, totul s-a sfârşit! Sunt iarăşi singură”, îşi zise ea 
şi, fără să-şi scoată pălăria, se aşeză într-un fotoliu lângă 
cămin. Cu privirea aţintită la un ceas de bronz care se afla 
pe masă, între ferestre, căzu pe gânduri. 

Subreta franceză, adusă din străinătate, intră şi o întrebă 
dacă nu vrea să se schimbe. Anna se uită la dânsa cu mirare 
şi-i răspunse: 

— Mai târziu. 

Feciorul o pofti la cafea. 

— Mai târziu, rosti Anna. 

Doica italiană, care tocmai îmbrăcase fetiţa, intră cu dânsa 
în odaie şi o aduse la Anna. Fetiţa, plinuţă şi bine îngrijită, 
văzându-şi mama, îi zâmbi ca de obicei, cu guriţa fără dinţi, 
şi întinse spre ea minutele goale ca legate cu aţă la 
încheieturi, dând din ele aşa cum vâslesc peştii din 
aripioare, şi bătând cu palmele peste cutele scrobite ale 
rochiţei brodate. Nu se putea să nu-i surâzi şi să n-o săruţi. 
Nu se putea să nu-i dai un deget, pe care ea să-l apuce, 
ţipând şi săltându-se cu tot tropul. Nu se putea să nu-ţi 
întinzi buzele, pe care fetiţa să le apuce cu gura în chip de 
sărutare. Anna făcu toate acestea. O luă în braţe, o săltă pe 
genunchii ei, îi sărută obrazul fraged şi coatele goale. Dar 
văzând fetiţa, Anna îşi dădu seama şi mai limpede că 
sentimentul pe care-l avea ea nu putea fi numit iubire, pe 
lângă ceea ce simţea pentru Serioja. Totul în fetiţa asta era 
drăgălaş, dar nu-i atingea inima. În primul copil, deşi-l 
avusese de la un bărbat pe care nu-l iubise, Anna îşi 
concentrase toate puterile dragostei sale rămase 
neîndestulate. Fetiţa se născuse în condiţiile cele mai grele. 
Nu se bucurase nici de a suta parte din îngrijirile pe care le 
dăduse primului copil. Afară de aceasta, fetiţa nu 


reprezenta în ochii ei decât speranţe, pe când Serioja era 
aproape un om, şi încă un om drag, în care se luptau 
gânduri, sentimente. O înţelegea, o iubea, o judeca, îşi zicea 
Anna aducându-şi aminte de cuvintele şi de privirile lui. Şi 
acum ca era despărțită de dânsul pentru totdeauna, nu 
numai fiziceşte, dar şi din punct de vedere spiritual, şi 
aceasta nu se mai putea îndrepta. 

Anna trecu doicii fetiţa, o lăsă să plece şi deschise un 
medalion în care avea portretul lui Serioja, când băiatul era 
de aceeaşi vârstă cu fetiţa. Se ridică şi, după ce-şi scoase 
pălăria, luă de pe măsuţă un album în care se aflau 
fotografiile fiului ei la diferite vârste. Vru să confrunte 
fotografiile şi începu să le scoată din album. Le scoase pe 
toate. Rămăsese una singură - ultima, cea mai bună. Într-o 
cămaşă albă, Serioja şedea călare pe un scaun, cu ochii 
încruntaţi şi cu gura zâmbitoare. Era expresia lui cea mai 
caracteristică şi cea mai frumoasă. Cu mâinile ei albe, mici, 
sprintene, cu degetele lungi şi subţiri, deosebit de nervoase 
în ziua aceea, Anna apucă de câteva ori colţul fotografiei, 
dar fotografia îi scăpa mereu şi nu izbuti s-o scoată. Nu era 
pe masă un coupe-papier. Atunci ea scoase o fotografie de 
alături (fotografia lui Vronski, făcută la Roma, care îl 
înfăţişa cu pălăria rotundă, cu părul lung) şi, cu ea, 
desprinse fotografia băiatului. „Da, uite-l!” zise Anna, 
privind fotografia lui Vronski, şi-şi aduse deodată aminte de 
acela care era pricina nenorocirii sale de acum. În toată 
dimineaţa aceea nu se gândise de loc la dânsul. Văzând 
deodată chipul lui bărbătesc, nobil, atât de cunoscut şi de 
iubit, ea simţi cum o năpădeşte pe neaşteptate un val de 
dragoste centru dânsul. 

„Unde-o fi? Cum de mă lasă singura în suferinţa mea?” se 
gândi Anna de îndată, cu un sentiment de mustrare, uitând 
că ea însăşi îi ascunsese tot ce îl privea pe fiul său. Trimise 
la el, rugându-l să vină numaidecât. Îl aştepta cu strângere 
de inimă, căutând să-şi închipuie cuvintele pe care i le va 
spune, ea şi vorbele lui de dragoste, ce o vor linişti. Trimisul 


se întoarse cu răspunsul că Vronski avea un musafir, dar că 
va veni neîntârziat. Alexei o întreba dacă-l poate primi cu 
prinţul laşvin, care sosise la Petersburg. „Nu vine singur, 
deşi nu m-a văzut de ieri de la prânz, se gândi ea. Nu vine 
singur, ca să-i pot spune tot ce am pe suflet, ci cu Iaşvin.” 
Apoi pe neaşteptate, îi fulgeră în minte un gând groaznic: 
„Dar dacă nu mă mai iubeşte?” 

Lăsând să se perinde în capul ei întâmplările ultimelor zile, 
Anna vedea parcă în toate adeverirea acestui gând 
îngrozitor. Aşa, de pildă, cu o zi înainte, Vronski nu luase 
prânzul acasă; apoi el stăruise ca la Petersburg să locuiască 
separat, şi chiar acum nu venea singur la dânsa, ferindu-se 
parcă s-o întâlnească între patru ochi. 

„Dar trebuie să mi-o spună. Trebuie să limpezească acest 
lucru, ca să ştiu ce am de făcut”, îşi zise ea, însă nu era în 
stare să-şi închipuie ce ar face dacă s-ar convinge de 
indiferența lui. Gândul că Vronski n-o mai iubeşte o duse în 
pragul deznădejdii şi stârni într-însa o uriaşă agitaţie. Sună 
subreta şi intră în cabinetul de toaletă. Se îmbrăcă cu o 
deosebită grijă, ca şi cum Vronski, încetând de a o mai iubi, 
s-ar fi putut îndrăgosti din nou, văzând-o în rochia şi cu 
pieptănătura care-i stăteau mai bine. 

Auzi soneria înainte de a-şi isprăvi toaleta. 

Când intră în salon, nu Vronski o întâmpină cu privirea, ci 
laşvin, Vronski se uita la fotografiile lui Serioja, pe care ea 
le uitase pe masă, şi nu se grăbi s-o privească. 

— Ne cunoaştem, zise Anna, punându-şi mâna mică în 
mâna enormă a lui laşvin, care se zăpăcise (lucru straniu 
pentru statura lui uriaşă şi faţa lui puternică). Ne 
cunoaştem de anul trecut, de la curse. Dă-mi-le, îl rugă 
Anna luând cu o mişcare iute fotografiile lui Serioja, la care 
se uita Alexei, şi-l privi semnificativ, cu ochi strălucitori. Au 
fost izbutite cursele de anul acesta? În schimb, am fost la 
cursele de la Corso, la Roma. De altfel, dumneavoastră nu 
vă place viaţa din străinătate, adăugă ea cu un zâmbet 


prietenos. Vă cunosc şi vă ştiu toate gusturile, deşi ne-am 
văzut foarte puţin. 

— Îmi pare rău, fiindcă gusturile mele sunt îndeobşte 
proaste, răspunse laşvin, muşcându-şi colţul stâng al 
mustăţii. 

După un răstimp de conversaţie, observând că Vronski se 
uită la ceas, laşvin o întrebă pe Anna cât mai rămâne la 
Petersburg. Apoi, dezdoindu-şi trupul uriaş, puse mâna pe 
şapcă. 

— Mi se pare că foarte puţin, răspunse Anna încurcată, 
uitându-se la Vronski. 

— Atunci n-o să ne mai vedem? Întrebă Iaşvin, sculându-se 
şi adresându-se lui Vronski. Unde iei masa? 

— Poftiţi la prânz la mine, spuse Anna cu hotărâre, fiindu-i 
ciudă parcă de fâstâceala ei şi roşind ca totdeauna când îşi 
dădea situaţia în vileag faţa de o nouă cunoştinţă. Nu se 
mănâncă bine aici, dar veţi fi ce! Puțin împreună. Dintre toţi 
camarazii de regiment, Alexei la dumneata ţine cel mai 
mult. 

— Îmi pare foarte bine, îi mulţumi Iaşvin cu un zâmbet din 
care Vronski înţelese că Anna îi plăcuse foarte mult. 

Iaşvin saluta şi ieşi. Vronski ramase mai în urmă. 

— Pleci şi tu? Întrebă ea. 

— Am şi întârziat, răspunse el. Du-te înainte. Te ajung 
îndată! Strigă Vronski spre Iaşvin. 

Anna îl apucă de mână şi-l privi fără să-şi ia ochii de la 
dânsul, căutând în gând ce-i putea spune ca să-l reţină. 

— Stai. Am să-ţi spun ceva. Luându-i mâna, Anna şi-o lipi 
de gât. Nu-i nimic că l-am poftit la masă? 

— Ai făcut foarte bine, spuse Vronski cu un zâmbet liniştit, 
descoperindu-şi dinţii deşi şi sărutându-i mâna. 

— Alexei, nu te-ai schimbat faţă de mine? Îl întrebă Anna 
strângându-i mima cu amândouă mâinile. Alexei, nu mai pot 
îndura. Când plecăm? 

— În curând, în curând. Nici nu-ţi închipui cât de tare mă 
apasă şi pe mine viaţa noastră de aici, răspunse Vronski şi- 


şi trase mâna. 

— Hai, du-te, du-te! Făcu Anna, jignită, şi se îndepărtă 
repede de dânsul. 

XXXII. 

Când se întoarse Vronski acasă, Anna încă nu venise. | se 
spusese că puţin după plecarea lui sosise o doamnă şi 
amândouă ieşiseră împreună în oraş. 

Vronski rămase pe gânduri, fiindcă Anna plecase fără să-i 
spună unde se duce - ceea ce nu se întâmplase până atunci 
- şi fiindcă în dimineaţa aceea mai fusese undeva tot fără 
să-l vestească. La asta se mai adaugă iritarea pe care o 
citise în dimineaţa aceea pe chipul ci şi amintirea tonului 
ostil cu care, de faţă cu Iaşvin, aproape îi smulsese din 
mâini fotografiile copilului. Hotări să-i ceară neapărat o 
explicaţie şi rămase s-o aştepte în salon. Dar Anna nu se 
întoarse singură, ci însoţită de prinţesa Oblonski, o mătuşă 
de-a ei, fată bătrână. Era aceeaşi persoană care venise 
dimineaţa şi se dusese cu Anna la târguieli. Fără să bage în 
seamă faţa îngrijorată şi întrebătoare a lui Vronski, Anna 
povesti, bine dispusă, ceea ce cumpărase în dimineaţa 
aceea. Alexei vedea că se petrece cu dânsa ceva deosebit: 
ochii ei strălucitori, când se opreau din fugă asupra lui, 
exprimau o mare tensiune de spirit. Vorbele şi mişcările ei 
aveau o vioiciune şi o graţie nervoasă - lucru care la 
începutul intimităţii lor îl ispitea, dar acum îl umplea de 
îngrijorare şi de spaimă. 

Prânzul fusese comandat pentru patru persoane. Toată 
lumea se pregătea să treacă în mica sufragerie, când sosi 
Tuşkevici cu un comision pentru Anna din partea prinţesei 
Betsy. O ruga s-o ierte că nu venise să-şi ia rămas bun. Era 
indispusă. O ruga însă pe Anna să vină ea la dânsa între 
şase şi jumătate şi nouă. Vronski aruncă o privire Annei, 
auzind această precizare a orei care arăta că fuseseră luate 
toate măsurile ca să nu dea ochi cu nimeni. Dar Anna parcă 
nu băga nimic de seamă. 


— Îmi pare rău că tocmai între şase jumătate şi nouă nu 
pot să mă duc, zise Anna, cu un zâmbet abia schiţat. 

— Prințesei are să-i pară foarte rău. 

— Şi mie. 

— Vă duceţi, desigur, s-o ascultați pe Patti? Întrebă 
Tuşkevici. 

— Patti? Mi-ai dat o idee. M-aş duce, dacă aş putea găsi o 
lojă. 

— Pot să v-o procur eu, se oferi luşkevici. 

— "Ţi-aş rămâne foarte, foarte recunoscătoare, răspunse 
Anna. Dar nu vrei să iei masa cu noi? Vronski ridică din 
umeri aproape neobservat. Nu pricepea nimic din purtarea 
Annei. De ce o adusese pe această prinţesă bătrână? De ce 
oprise la masă pe Tuşkevici şi, mai cu seamă, de ce îl 
trimisese după lojă? Era oare cu putinţă să se gândească 
măcar să se ducă, în situaţia ei, la un spectacol, în zi de 
abonament, s-o asculte pe Patti, unde va fi întreaga 
societate cunoscută de ea? Alexei se uită la dânsa cu o 
privire gravă. Anna îi răspunse cu aceeaşi căutătură 
provocatoare, veselă şi deznădăjduită în acelaşi, timp, a 
cărei semnificaţie Vronski n-o putea înţelege. În timpul 
prânzului, Anna se arătă deosebit de veselă, cochetând 
parcă, ba cu Tuşkevici, ba cu laşvin. Gând se ridicară toţi de 
la masă şi Tuşkevici plecă după lojă, iar laşvin se duse să 
fumeze o ţigara, Vronski cobori împreună cu dânsul în 
apartamentul său. După un scurt timp el ieşi şi urcă în fugă 
la Anna. 

Anna se şi îmbrăcase. Purta o rochie de mătase de culoare 
deschisă, decoltată, garnisită cu catifea, pe care şi-o făcuse 
la Paris. Avea pe cap dantele albe, scumpe, care-i încadrau 
faţa şi puneau în valoare orbitoarea-i frumuseţe. 

— Vrei să te duci într-adevăr la teatru? O întrebă Vronski 
încercând să n-o privească. 

— De ce mă întrebi cu atâta spaimă? Răspunse Anna, 
jignită din nou, fiindcă el nu se uita la dânsa. De ce să nu 
mă duc? 


Parcă nu înţelegea sensul cuvintelor lui. 

— Fireşte, nu e nici un motiv, răspunse Vronski, 
posomorât. 

— Asta spun şi eu, adăugă Anna, făcându-se că nu înţelege 
ironia tonului său şi trăgându-şi mai departe, cu un aer 
liniştit, mănuşa lungă, parfumată. 

— Anna, pentru numele lui Dumnezeu, ce e cu dumneata? 
Întrebă Vronski, încercând parcă s-o trezească, întocmai 
cum îi vorbise odată, soţul sau. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Doar ştii că nu te poţi duce. 

— De ce? Nu mă duc singură. Prinţesa Yarvara a plecat să 
se îmbrace. Merge cu mine. 

Alexei ridică din umeri, mirat şi deznădăjduit. 

— Dar parcă nu ştii, începu el. 

— Nu vreau să ştiu nimic! Răspunse ea aproape strigând. 
Nu vreau. Mă căiesc de ceea ce am făcut? Nu, nu şiiar nu. 
Şi dacă ar fi s-o iau de la capăt, aş face acelaşi lucru. Pentru 
noi, pentru mine şi pentru dumneata, are importanţă numai 
dacă ne iubim. Alte consideraţii nu există. De ce locuim aici 
separat şi nu ne vedem? De ce nu mă pot duce la teatru? Le 
iubesc şi mi-e totuna, dacă tu nu te-ai schimbat, urmă Anna 
în ruseşte, privindu-l în ochi cu o strălucire ciudată şi 
neînţeleasă. De ce nu te uiţi la mine? 

Vronski o privea. Îi vedea frumuseţea chipului şi a toaletei, 
care-i venea totdeauna aşa de bine. Însă acum tocmai 
frumuseţea şi eleganța ei îl enervau. 

— Ştii că sentimentele mele nu se pot schimba; te rog însă, 
te implor să nu te duci, spuse el din nou în franţuzeşte cu o 
rugă duioasă în glas, dar cu o privire rece. 

Anna nu-i auzi cuvintele. Îi văzu însă privirea rece şi-i 
răspunse enervată: 

— Te rog să-mi explici de ce nu trebuie să mă duc. 

— Fiindcă asta ţi-ar putea pricinui... Vronski se încurcă. 

— Nu mai înţeleg nimic. laşvin n'est pas 
compromettant2 1. Iar prinţesa Varvara nu e mai rea decât 


altele. Dar uite-o. 

XXXIII. 

Vronski avu pentru întâia oara un sentiment de necaz. 
Aproape de furie împotriva Annei, fiindcă aceasta nu vroia, 
intenţionat, să-şi înţeleagă situaţia. Sentimentul acesta 
sporea şi mai mult prin faptul că nu-i putea spune motivul 
necazului sau. Dacă ar fi putut să-i mărturisească deschis 
ceea ce credea, Vronski ar fi trebuit să-i spună: „A apărea la 
teatru în această toaletă şi cu această prinţesă, cunoscută 
de toată lumea, înseamnă nu numai să-ţi recunogşti situaţia 
de femeie pierdută, dar să sfidezi societatea, adică să 
renunţi la ea pentru totdeauna”. 

Vronski însă nu putea să-i spună aşa ceva. „Dar cum nu 
poate înţelege asta, şi ce se petrece cu ea?” se întreba el. Şi 
simţea că-i scădea respectul pentru dânsa, şi totodată în 
sufletul lui sporea conştiinţa frumuseţii ei. 

Se întoarse posomorât în apartamentul său şi, aşezându-se 
lângă Iaşvin, care-şi întinsese pe un scaun picioarele lungi 
şi bea coniac cu sifon, porunci să i se aducă aceeaşi 
băutură. 

— Vorbeşti de Moiguci al lui Lankovski. E un cal bun şi te 
sfătuiesc să-l cumperi, îi spunea Iaşvin, uitându-se la chipul 
mohorât al camaradului său. Are crupa cam joasă, cât 
despre picioare şi cap, nu poţi dori ceva mai bun. 

— Cred că am să-l iau, răspunse Vronski. Convorbirea 
despre cai îl interesa, dar Vronski nu-şi putea lua gândul de 
la Anna, ascultând fără voie zgomotul paşilor pe coridor şi 
uitându-se la ceasul de pe cămin. 

— Anna Arkadievna mi-a poruncit să vă anunţ că a plecat 
la teatru. 

laşvin îşi mai turnă un păhăruţ de coniac în sifon, bău şi se 
ridică, încheindu-şi haina. 

— Ei? Mergem? Întrebă Iaşvin, abia zâmbind pe sub 
mustață şi arătând prin acest surâs că înţelege de ce e 
mohorât Vronski, fără să dea însă acestui fapt vreo 
importanţă. 


— Nu mă duc, răspunse posomorât Alexei. 

— Eu însă trebuie să mă duc, pentru că am făgăduit. Şi 
acum, la revedere! Dacă vrei, du-te în stal. Ocupă fotoliul lui 
Krasinski, adăugă laşvin, ieşind. 

— Nu pot. Am treabă. 

„Rău cu nevastă, dar mai rău cu cineva care nu ţi-e 
nevastă”, gândi laşvin ieşind din hotel. 

Rămas singur, Vronski se sculă de pe scaun şi începu să se 
plimbe prin cameră. 

„Ce e astăzi? Abonamentul numărul patru... Acolo e Egor 
cu soţia şi mama, probabil... Aşadar, tot Petersburgul e 
acolo. Anna a intrat acum, şi-a scos blana şi a ieşit la lumină. 
Tuşkevici, laşvin, prinţesa Varvara... îşi închipuie Alexei. 
Dar eu ce mai aştept? Mi-e teamă sau am trecut lui 
Tuşkevici datoria de a o proteja? Oricum aş privi-o, situaţia 
e stupidă, stupidă... Dar de ce mă pune într-o asemenea 
situaţie?” îşi zise el, făcând un gest cu mâna. 

Prin mişcarea asta, Alexei agăţă masa pe care se afla 
sifonul şi sticla cu coniac, gata s-o răstoarne. 

Vrând s-o reţină, o răsturnă de tot. Atunci o îmbrânci, 
înciudat, cu piciorul şi sună. 

— Dacă vrei să mai stai în serviciul meu, spuse Vronski 
feciorului care tocmai intra, trebuie să-ţi cunoşti datoria. Să 
nu se mai întâmple aşa ceva. Strânge de aici. 

Simţindu-se nevinovat, feciorul vru să se apere; dar, 
uitându-se la stăpânul său, înţelese după faţa lui că trebuia 
să tacă. Feciorul se lăsă grăbit în genunchi pe covor şi 
începu să aleagă paharele şi sticlele întregi de cele 
sfărâmate. 

— Asta nu e treaba ta. Cheamă un lacheu să facă aici 
curăţenie. Tu pregăteşte-mi fracul. 

Vronski ajunse la teatru la ora opt şi jumătate. Spectacolul 
era în toi. Un plasator bătrân îi luă blana şi, recunoscându-l, 
îi spuse „excelenţă” şi-i recomandă să nu ceară număr, ci 
numai să-l strige pe Feodor. Pe coridorul luminat nu era 
nimeni afară de plasator şi doi feciori care - ţinând nişte 


blănuri în braţe - ascultau la o uşă. Prin uşa întredeschisă 
se auzeau sunetele unei orchestre, acompaniind staccato, în 
surdină, şi un glas de femeie care rostea desluşit o frază 
muzicală. Uşa se dădu în lături şi un plasator se strecură 
afară. Fraza care se apropia de sfârşit izbi auzul lui Vronski 
prin claritatea ei, dar uşa se închise numaidecât. Alexei nu 
mâi auzi sfârşitul frazei şi cadenţa, dar înţelese după 
ropotul de aplauze de partea cealaltă a uşii că actul se 
isprăvise. Când intră în sala puternic luminată de 
candelabre şi de tulipe de bronz, cu gaz, se mai aplauda 
încă. Pe scenă cântăreaţa cu umerii goi, strălucind de 
diamante, se înclina şi zâmbea: aduna, cu ajutorul tenorului 
care o ţinea de mâna, buchete aruncate peste rampă; apoi 
se apropie de un domn, care avea pe creştetul lucios al 
capului o şuviţă de păr pomădat; şi, cu mâinile sale lungi, îi 
întindea o cutie de bijuterii peste rampă. Tot publicul de la 
parter şi din loji se frământa, se înclina înainte, striga şi 
bătea din palme. Dirijorul îl ajută de pe postamentul său să 
dea cutia şi-şi îndreptă cravata albă. Vronski înainta până în 
mijlocul parterului şi, oprindu-se, începu să se uite de jur 
împrejur. În ziua aceea, mai puţin atent decât oricând, el 
abia luă în seamă mediul cunoscut, familiar, scena, 
zgomotul, întreaga turmă a spectatorilor - ştiută, 
neinteresantă, pestriță - din sala ticsită a teatrului. 

Ca de obicei, nişte doamne, aceleaşi, şedeau în loji, cu 
nişte ofiţeri în spatele lor. Aceleaşi femei îmbrăcate în rochii 
multicolore - Dumnezeu ştie cine erau... Aceleaşi uniforme 
şi redingote. La galerie - aceeaşi mulţime murdară. În toată 
mulţimea asta din loji şi din primele bănci nu erau decât 
vreo patruzeci de persoane, bărbaţi şi femei, care 
reprezentau adevărata lume. Vronski îşi îndreptă 
numaidecât atenţia spre aceste oaze. 

Actul se sfârşise. De aceea nu se duse în loja fratelui său, 
ci trecu până la rândul întâi şi se opri la rampă lângă 
Serpuhovski care, zărindu-l de departe, îl chemase cu un 
zâmbet. 


Vronski n-o văzuse încă pe Anna şi nici n-o căuta; dar, 
după direcţia privirilor celorlalţi, ştia unde se afla. Se uita în 
jurul lui, fără să-şi oprească privirea la ea. Aşteptându-se la 
ceva şi mai rău, îl căuta din ochi pe Karenin care, din 
fericire, nu venise în seara aceea la teatru. 

— Cât de puţin aspect militar ţi-a mai rămas! Îi spuse 
Serpuhovski, parcă ai fi un diplomat, artist sau aşa ceva. 

— Da. Cum m-am întors în ţara, mi-am şi pus fracul, 
răspunse Vronski zâmbind şi luându-şi încet binoclul. 

— În privinţa asta, drept să-ţi spun, te invidiez. De câte ori 
mă întorc din străinătate şi-mi pun astea (Serpuhovski îşi 
atinse eghileţii), îmi pare rău după libertate. 

Serpuhovski pierduse de mult orice iluzii privitoare la 
cariera lui Vronski, dar îl iubea ca şi mai înainte, iar acum 
era deosebit de gentil cu dânsul. 

— Păcat că ai pierdut primul act! 

Trăgând cu urechea la ceea ce spunea Serpuhovski, 
Vronski îşi mută binoclul de la lojile de jos la cele de balcon, 
cercetându-le cu privirea. Lângă o doamna cu turban şi un 
bătrânel pleşuv care clipea supărat în lentila binoclul ui pe 
care-l mişca mereu, el văzu deodată capul Annei - mândru, 
de o frumuseţe uimitoare, zâmbind într-un cadru de 
dantele. Era în loja a cincea de jos, la douăzeci de paşi de 
dânsul. Şedea în faţă şi, întorcându-se puţin, spunea ceva 
lui laşvin. 'Ţinuta capului ei pe umerii largi şi frumoşi, 
strălucirea ochilor plini de un foc stăpânit, splendoarea 
întregii sale fiinţe, i-o aminteau întocmai aşa cum o văzuse 
la balul din Moscova. 

Vronski o privea însă acum cu alţi ochi. În sentimentele pe 
care i le inspira frumuseţea ei nu mai era nimic tainic De 
aceea frumuseţea ei, deşi mai mare decât înainte, îl 
atrăgea, dar în acelaşi timp îl şi jignea. Anna nu se uita în 
partea lui, dar Vronski simţi că-l văzuse. Când îşi îndreptă 
din nou binoclul în partea aceea, Vronski băgă de seamă că 
prinţesa Varvara, deosebit de îmbujorată, râdea în chip 
nefiresc, aruncând priviri dese spre loja de alături. Anna, 


ciocănind uşor cu evantaiul strâns marginea de catifea roşie 
a lojei, se uita undeva, departe, fără să vadă şi desigur nici 
nu vroia să vadă ceea ce se petrece în loja vecina. Pe faţa lui 
Iaşvin era întipărită aceeaşi expresie pe care o avea când 
pierdea la cărţi; încruntat laşvin îşi vârâse în gură din ce în 
ce mai adânc colţul stâng al mustăţii şi arunca priviri 
chiorâşe tot spre loja de alături. 

În loja aceasta, din stânga, se aflau soţii Kartasov. Vronski 
îi cunoştea. Ştia că şi Anna îi cunoştea. Doamna Kartasov, o 
femeie slabă, mică de statură, stătea în picioare în loja ei şi, 
cu spatele întors spre Anna, îşi punea mantila de seară pe 
care i-o ţinea soţul. Avea faţa palidă şi supărată; şi, foarte 
enervată, spunea ceva. Kartasov, un domn gras şi chel, se 
uita mereu înapoi la Anna, silindu-se să-şi potolească soţia. 
După ce doamna ieşi, Kartasov zăbovi mult şi căută cu ochii 
privirea Annei, vrând s-o salute. Dar Anna nu vru să 
observe acest lucru, întoarsă cu spatele, vorbea cu laşvin, 
care-şi aplecase spre dânsa capul tuns. Kartasov ieşi afară 
fără s-o fi salutat şi loja ramase goală. 

Vronski nu înţelese ce anume se petrecuse între soţii 
Kartasov şi Anna, dar simţi că se întâmplase ceva jignitor 
pentru Anna. Îşi dădea seama după expresia feţei ei că 
Anna îşi aduna ultimele puteri ca să-şi joace până la capăt 
rolul: să păstreze aparenţa unui calm desăvârşit - ceea ce 
izbuti perfect. Acei care nu o cunoşteau pe Anna şi nici 
cercul ei, şi care nu puteau auzi expresiile de compătimire, 
indignare şi de mirare ale femeilor, fiindcă Anna îşi 
îngăduise să se arate în public cu atâta îndrăzneală în toată 
strălucirea frumuseţii sale şi a podoabei de dantele - aceia 
admirau calmul şi frumuseţea acestei femei şi nu bânuiau 
ca ea îndura chinul omului legat la stâlpul infamiei. 

Văzând că se întâmplase ceva, dar neştiind ce anume, 
Vronski, plin de îngrijorare, se îndreptă spre loja fratelui 
sau, nădăjduind să afle acolo ceva. Trecu prin sală într- 
adins în partea opusă lojii sale şi se întâlni la ieşire cu fostul 
lui comandant de regiment, care stătea de vorbă cu doi 


cunoscuţi. Vronski auzi rostindu-se numele soţilor Karenin 
şi observă că fostul său comandant de regiment se grăbise 
să-i spună tare pe nume, privindu-şi semnificativ 
interlocutorii. 

— Ah, Vronski! Când treci pe la regiment? N-ai să scapi 
fără un chef. Doar dumneata eşti stâlpul regimentului! Îi 
strigă comandantul. 

— Îmi pare foarte rău, dar n-o să am timp. Să lăsăm pe 
altă dată, răspunse Vronski şi urcă în fugă scările, 
îndreptându-se spre loja fratelui său. 

Bătrâna contesă, maică-sa cu cârlionţii de culoarea 
oţelului, era şi ea în loja fiului său. Alexei întâlni pe Varea, 
însoţită de prinţesa Sorokina, pe coridorul lojilor de sus. 

După ce conduse pe prinţesa Sorokina la mama ei, Varea îl 
luă pe cumnatul său de braţ şi începu numaidecât să 
vorbească cu el despre ceea ce-l interesa. Era atât de 
tulburată, cum rar o văzuse mai înainte. 

— Găsesc că este o laşitate şi o josnicie. Madame 
Kartasova n-avea nici un drept s-o facă, Madame 
Karenina... începu Varea. 

— Dar ce s-a întâmplat? Eu nu ştiu nimic. 

— Cum? N-ai auzit? 

— Îţi dai seama că eu trebuia să aflu cel din urmă. 

— Există oare o fiinţă mai rea decât această Kartasova? 

— Dar ce-a făcut? 

— Mi-a povestit bărbatul meu... A jignit-o pe Karenina. 
Kartasov a schimbat câteva vorbe cu ea, de la o lojă la alta, 
şi soţia sa i-a făcut o scenă. Se pare că i-ar fi spus ceva 
jignitor în gura mare şi ar fi plecat. 

— Conte, vă pofteşte mama dumneavoastră, îi spuse 
prinţesa Sorokina, scoțând capul pe uşa lojii. 

— Te tot aştept, începu maică-sa zâmbind ironic. Nu-i chip 
să te mai văd. 

Alexei văzu că maică-sa nu-şi putea stăpâni un zâmbet de 
bucurie. 


— Bună seara, maman. locmai veneam la dumneata, 
răspunse el cu răceală. 

— Cum? Nu te duci pour faire la cour a madame 
Karenine? 22 adăugă ea, după ce prinţesa Sorokina se 
dădu la o parte. Elle fait sensation. On oublie la Patti pour 
elle2 3. 

— Maman, te-am rugat să nu-mi, vorbeşti de asta, spuse 
Alexei încruntându-se. 

— Vorbesc despre ceea ce vorbeşte toată lumea. Vronski 
nu răspunse nimic şi, după ce schimbă câteva cuvinte cu 
prinţesa Sorokina, ieşi. Se întâlni în uşă cu fratele său. 

— Ah! Alexei! Îl întâmpină fratele său. Ce murdărie! O 
proastă şi nimic mai mult... locmai vroiam să mă duc la ea. 
Hai împreună. 

Vronski nu-l mai ascultă. Cobori cu paşi repezi. Simţea că 
trebuie să facă ceva, dar nu ştia ce anume. Era necăjit 
împotriva ei, fiindcă îi pusese pe amândoi într-o situaţie 
falsă, dar în acelaşi timp era plin de milă pentru ea şi 
răscolit de suferinţele ei. Cobori la parter şi se îndreptă 
spre loja Annei. Stremov stătea în picioare lângă lojă şi 
vorbea cu Anna. 

— Nu mai există temeri. Le moule en est bris6.24 Vronski 
se înclină înaintea ei şi se opri să vorbească cu Stremov. 

— Mi se pare că ai venit târziu şi n-ai auzit aria cea mai 
frumoasă, spuse Anna lui Vronski, uitându-se ironic la 
dânsul, după cum i se părea lui. 

— Nu sunt un critic bun, răspunse Alexei şi o privi cu 
asprime. 

— Ca şi prinţul laşvin, adăugă Anna zâmbind. El e de 
părere că Patti cântă prea tare. Mulţumesc, spuse ea, luând 
cu mâna ei mică, cuprinsa într-o mănuşă lungă, programul 
ridicat de Vronski. În aceeaşi clipă, faţa ei frumoasă tresări; 
se ridică şi trecu în fundul lojii. 

Observând că în timpul actului următor loja ei rămase 
goală, Vronski părăsi parterul în şoaptele de protest ale 
sălii, încremenită în sunetele cavatinei, şi pleca acasă. 


Anna se şi întorsese. Când intră la dânsa, Vronski o găsi 
îmbrăcată aşa cum fusese la teatru. Şedea pe primul fotoliu 
de la perete şi se uita drept înaintea ei, îi aruncă o privire 
fără să-şi schimbe atitudinea. 

— Anna, rosti el. 

— Numai tu eşti de vină, numai tu! Strigă ea, ridicându-se 
cu glasul înecat în lacrimi de deznădejde şi de furie. 

— Te-am rugat, te-am implorat să nu te duci. Ştiam că aisă 
ai neplăceri... 

— Neplăceri! Izbucni Anna. A fost îngrozitor! N-am să uit 
asta cât oi trăi. Mi-a spus că-i e ruşine să stea alături de 
mine. 

— Vorba unei femei proaste, încercă s-o liniştească 
Vronski. Dar de ce să rişti şi să provoci... 

— Îţi urăsc calmul. Nu trebuia să mă faci să ajung aici. 
Dacă m-ai fi iubit... 

— Anna! Ce are a face asta cu dragostea mea? 

— Da. Dacă m-ai fi iubit, ca mine... dacă ai fi suferit ca 
mine... urmă Anna, privindu-l cu o expresie de spaimă. 

Îi era milă de dânsa, însă îl cuprinse şi ciuda. O încredinţă 
de dragostea lui, fiindcă îşi dădea seama că numai aşa o 
putea potoli acum. Nu-i spuse nici un cuvânt de mustrare, 
dar în adâncul sufletului era supărat pe ea. 

Iar asigurările de dragoste ale lui Vronski, pe care acesta 
le socotea atât de banale, încât se ruşina să le rostească, 
Anna le sorbea şi încetul cu încetul se potolea. 

A doua zi, ei plecară la ţară deplin împăcaţi. 

PARTEA A ŞASEA. 

| 

Daria Alexandrovna petrecu vara împreună cu toţi copiii la 
Pokrovskoie, la sora sa, Kitty Levina. La moşia ei casa 
ajunsese atât de dărăpănată, încât Levin şi cu soţia sa o 
convinseseră să-şi petreacă vara la dânşii. Stepan Arkadici 
era încântat de această hotărâre. Spunea că-i pare grozav 
de rău că slujba nu-l lăsa să-şi petreacă vara la ţară 
împreuna cu familia - ceea ce ar fi fost pentru dânsul cea 


mai mare fericire. El rămase la Moscova şi venea din când 
în când la ţară, pentru o zi-două. Afară de Daria 
Alexandrovna cu toţi copiii ei şi cu guvernanta, în casa 
soţilor Levin se mai găsea şi bătrâna prinţesă. Ea se simţea 
datoare să-şi supravegheze fiica fără experienţă, „care se 
afla într-o anumită situaţie”. Pe lângă asta, Varenka, 
prietena din străinătate, îşi ţinuse şi ea făgăduiala de a veni 
la Kitty după măritiş şi se stabilise la Pokrovskoie. Aşa că în 
casa lui Levin erau numai rudele şi prietenii soţiei sale. Deşi 
Levin nu-i iubea pe toţi, îi cam părea rău că „lumea şi 
orânduiala Levin” se vedeau înăbuşite de invazia 
„elementului Şcerbaţki”, cum îi zicea el în sinea lui. Dintre 
rudele sale, se afla un singur oaspete - Serghei Ivanovici. 
Dar şi acesta era un om de formaţie nu „Levin”, ci 
„Koznâşev”, aşa că spiritul „Levin” se pierduse cu totul. 

În casa lui Levin, rămasă multă vreme goală, forfotea 
acum atâta lume, încât aproape toate odăile erau ocupate. 
Mai în fiecare zi se întâmpla ca bătrâna prinţesă, aşezându- 
se la masă, să fie nevoită a număra pe toţi musafirii şi a 
pune la o măsuţă deoparte pe al treisprezecelea nepot sau 
pe a treisprezecea nepoată. Kitty, care se ţinea cu râvnă de 
gospodărie, avea destulă bătaie de cap să se aprovizioneze 
cu multe găini, curcani şi rațe, care să mulţumească pofta 
de mâncare din timpul verii a musafirilor şi a copiilor. 

Într-o zi, toată familia se aşezase la masă. Copiii Dariei 
făceau planuri, cu guvernanta şi cu Varenka, unde să se 
ducă după ciuperci, când, spre marea mirare a tuturor, 
Serghei Ivanovici, care era respectat de toţi şi chiar venerat 
pentru inteligenţa şi erudiţia lui, se amestecă în 
convorbirea despre ciuperci: 

— Luaţi-mă şi pe mine. Grozav îmi place să culeg ciuperci, 
zise el, uitându-se la Varenka. Găsesc că este o îndeletnicire 
foarte plăcută. 

— Cum nu, cu multă plăcere, răspunse Varenka roşind. 
Kitty schimbă cu Dolly o privire plină de înţeles. Propunerea 
eruditului şi a inteligentului Serghei Ivanovici de a merge la 


cules ciuperci cu Varenka întărea unele presupuneri ale lui 
Kitty - presupuneri care în timpul din urmă o preocupau 
foarte mult. Kitty, ca să nu i se observe privirea, se grăbi să- 
i spună ceva mamei sale. După prânz, Serghei Ivanovici se 
aşeză în salon la fereastră, cu ceaşca de cafea în mână, 
continuând conversaţia începută cu fratele său şi aruncând 
priviri spre uşa pe unde trebuiau să iasă copiii care se 
pregăteau să se ducă după ciuperci. Levin se aşeză pe 
marginea ferestrei, lângă dânsul. 

Kitty, în picioare alături de Levin, aştepta sfârşitul 
conversaţiei care n-o interesa, ca să-i spună ceva. 

— De când te-ai însurat, te-ai schimbat în multe privinţe, şi 
în bine, observă Serghei Ivanovici, zâmbind spre Kitty, fără 
să-l intereseze nici pe el convorbirea începută. Dar ai rămas 
credincios pasiunii tale de-a apăra ideile cele mai 
paradoxale. 

— Katia, nu-i bine să stai în picioare, îi spuse bărbatul ei, 
trăgând un scaun spre dânsa şi privind-o cu înţeles. 

— Ei, da... de altfel, nici nu mai avem când, adăugă 
Serghei Ivanovici, văzând copiii care ieşeau în fugă pe uşă. 

În fruntea tuturor alerga spre ei Tania, cu ciorapii bine 
întinşi pe picior, fluturând coşul şi pălăria lui Koznâşev. 

Venea în fugă, curajoasă, la Serghei Ivanovici, şi cu ochi 
strălucitori - avea ochii frumoşi ai tatălui său - Tania îi 
întinse lui Koznâşev pălăria, prefăcându-se că vrea să i-o 
pună în cap, cu un zâmbet sfios şi delicat care-i îndulcea 
îndrăzneala. 

— Varenka aşteaptă, îl anunţă Tania şi îi puse cu băgare de 
seamă pălăria în cap, înțelegând după surâsul lui că se 
poate. 

Varenka stătea în uşă într-o rochie de pânză galbenă şi cu 
o basma albă pe cap. 

— Sunt gata, vin, Varvara Andreevna, spuse Serghei 
Ivanovici, înghițind la iuţeală ce-i mai rămăsese din cafea şi 
punându-şi în buzunare batista şi port-ţigaretul. 


— Ce fată încântătoare e Varenka mea! Nu-i aşa? Spuse 
Kitty soţului ei în aşa fel ca s-o audă Serghei Ivanovici, care 
abia se ridicase. Şi ce frumoasă e! Câtă nobleţe în 
frumuseţea ei! Varenka! O strigă Kitty. Vă duceţi în pădurea 
de lângă moară? Venim şi noi mai târziu. 

— Kitty, uiţi cu totul starea în care te afli! O mustră 
bătrâna prinţesă, intrând repede pe uşă. N-ai voie să ţipi 
aşa. 

Auzind glasul lui Kitty şi observaţia prinţesei, Varenka se 
apropie de prietena sa cu paşi uşori şi repezi. 

Privirea, vioiciunea mişcărilor, bujorii răsăriţi pe faţa-i 
însufleţită, totul arata că se petrecea în ea ceva neobişnuit. 
Kitty ştia ce anume era acest lucru neobişnuit şi o urmărea 
cu luare-aminte. Kitty o strigase pe Varenka numai ca s-o 
binecuvinteze în gând pentru acel eveniment important 
care trebuia să se întâmple, după părerea ei, chiar în după- 
amiaza aceea în pădure. 

— Varenka, aş fi foarte fericită daca s-ar întâmpla azi un 
anumit lucru, îi şopti Kitty, sărutând-o. 

— Vii şi dumneata cu noi? Îl întrebă Varenka, tulburată, pe 
Levin prefăcându-se că nu auzise ceea ce-i spusese Kitty. 

— Vin, dar numai până la arie. Rămân acolo. 

— Şi ce treabă ai acolo? Îl întrebă Kitty. 

— Trebuie să văd şi să număr căruțele cele noi, răspunse 
Levin. Dar tu unde ai să fii? 

— Pe terasă. 

II. 

Pe terasă se adunase toată societatea feminină, căreia îi 
plăcea de obicei să stea acolo după prânz. În ziua aceea 
însă aveau acolo şi treaba. Pe lângă cusutul cămăşuţelor şi 
croşetatul feşelor la care lucrau toate - în ziua aceea se 
făcea acolo dulceaţă după o metodă nouă pentru Agafia 
Mihailovna - adică fără apă. Kitty adusese cu dânsa această 
metodă nouă, folosită în casa Şcerbaţki. Mai înainte treaba 
asta cădea în sarcina Agafiei Mihailovna care, socotind că 
ceea ce se făcea în casa Levin nu putea fi rău, pusese apă în 


dulceaţa de căpşuni şi de fragi, fiind încredinţată că nu se 
putea altfel. Fusese surprinsă asupra faptului. Din pricina 
asta, dulceaţa de smeură se făcea acum faţă de toată 
lumea. Agafia Mihailovna trebuia convinsă că dulceaţa iese 
bună şi fără apă. 

Cu faţa aprinsa şi necăjită, cu parul zburlit şi cu braţele 
slabe, goale până la cot. Agafia Mihailovna învârtea o 
tingire pe o plită portativă şi, posomorâtă, se uita la 
dulceaţa de smeura, dorind din tot sufletul ca siropul să se 
lege prea tare sau ca fructele să nu fiarbă destul. Simţind 
că mânia Agafiei Mihailovna era îndreptată împotriva ei, ca 
sfătuitoare principală în chestiunea dulceţii de smeura, 
bătrâna prinţesă se prefăcea că e prinsă cu alte treburi şi 
că n-are grijă de dulceaţă. Vorbea despre tot felul de 
lucruri, dar se uita din când în când la plită cu coada 
ochiului. 

— Eu cumpăr totdeauna singură, de la tarabe, materiale 
ieftine pentru rochiile slujnicelor, spunea bătrâna prinţesă, 
urmând conversaţia începută... Nu e vremea de luat spuma, 
dragă? Întrebă ea pe Agafia Mihailovna. Nu trebuie să faci 
tu treaba asta, te încălzeşti prea tare, încheie ea, oprind-o 
pe Kitty. 

— Lasă că fac eu, sări Dolly şi, ridicându-se, începu să 
umble cu grijă cu lingura prin siropul cu spumă. Din când în 
când, ca să desprindă ceea ce se luase pe lingură, o bătea 
de farfuria plina cu spuma în fel de fel de culori, galbene- 
trandafirii, cu dâre de sirop sângeriu. „Ce au să mai lingă 
copiii la ceai!” se gândea Dolly la odraslele sale, aducându- 
şi aminte cum ea însăşi, când era copil, se mira de ce 
oamenii mari nu mănâncă ce e mai bun pe lume: spuma 
dulceţii. 

— Stiva spune că e mult mai bine să le dai bani, urmă în 
acelaşi timp Daria Alexandrovna conversaţia începută 
despre felul cel mai bun de a-ţi răsplăti slugile, dar... 

— Cum poţi să le dai bani? Izbucniră într-un glas prinţesa 
şi Kitty. Ele preţuiesc atenţia şi se bucură de cadouri. 


— Eu, de pildă, am cumpărat acum un an pentru Matriona 
Semionovna de la noi ceva în felul poplinului, îşi aminti 
prinţesa. 

— Îmi aduc aminte. Purta rochia aceea de ziua dumitale. 

— Era un desen foarte drăguţ. Aşa de simplu şi de distins! 
Dacă n-ar fi avut-o ea, mi-aş fi făcut una la fel. Semăna cu 
rochia Varenkăi. Drăguţ şi ieftin! 

— Ei, mi se pare că acum e gata, anunţă Dolly, încercând 
siropul. 

— Când se face „bombonica”, atunci e gata. Mai ţine-o 
puţin pe foc, Agafia Mihailovna. 

— Ce de muşte! Spuse mânioasă Agafia Mihailovna. Are să 
iasă la fel, adăugă ea. 

— Ah, ce drăguță e! N-o speriaţi! Exclamă pe neaşteptate 
Kitty, uitându-se la o vrabie care se aşezase pe balustradă şi 
începuse să ciugulească o codiţă de smeură, întorcând-o cu 
ciocul. 

— Da, dar stai mai departe de plită, o rugă maică-sa. 

— A propos de Varenka, urmă Kitty în franţuzeşte, cum 
vorbeau tot timpul, ca să nu înţeleagă Agafia Mihailovna. 
Nu ştiu de ce, maman, parcă aştept astăzi o hotărâre. 
Înţelegi care. Ce bine ar fi! 

— Ce bună peţitoare avem! Zâmbi Dolly. Cu câtă prudenţă 
şi dibăcie caută să-i apropie... 

— Spune, maman, ce crezi mata? 

— Ce să cred? El (prin el se subînţelegea Serghei 
Ivanovici) ar fi putut face oricând partida cea mai strălucită 
din Rusia. Nu mai e aşa de tânăr; totuşi ştiu că multe fete, 
chiar aşa, s-ar mărita cu dânsul... Varenka e foarte drăguță, 
însă el ar fi putut... 

— Înţelege, mamă, că nu s-ar putea născoci ceva mai bun 
nici pentru el, nici pentru dânsa. Mai întâi, ea e o minune! 
Zise Kitty, îndoind un deget. 

— Îi place foarte mult, într-adevăr, întări Dolly. 

— Pe urmă, el are o situaţie aşa de frumoasă în societate, 
încât n-are de loc nevoie să se însoare cu o femeie pentru 


avere sau relaţii în lume; îi trebuie un singur lucru: o 
nevastă bună, drăguță şi liniştită. 

— Da, cu ea poţi fi liniştit, adeveri Dolly. 

— În al treilea rând, să-l iubească! Şi asta este... ar fi aşa 
de frumos! Aştept ca la întoarcerea din pădure totul să se fi 
hotărât. Am să văd numaidecât după ochii lor. Mi-ar părea 
atât de bine! Dar tu, Dolly, ce crezi? 

— Nu te mai frământa atât. Nu trebuie să te agiţi de loc, o 
sfătui din nou maică-sa. 

— Nici nu mă agit, mamă. Dar eu cred că el are să-i ceară 
astăzi mâna. 

— Ah, cât e de ciudat felul cum fac bărbaţii cererea în 
căsătorie, când... acea barieră care a fost până atunci este 
deodată înlăturată, spuse Dolly, zâmbind visător cu gândul 
la cele petrecute cu Stepan Arkadici. 

— Mamă, cum ţi-a cerut papa mâna? O întrebă Kitty pe 
neaşteptate. 

— N-a fost nimic neobişnuit, ci foarte simplu, răspunse 
prinţesa; şi, această amintire îi însenină deodată faţa. 

— Dar cum a fost? L-ai iubit înainte de a-ţi fi făcut 
declaraţia? 

Kitty simţea un farmec deosebit când vorbea cu maică-sa, 
acum, ca de la egal la egal, despre aceste chestiuni 
importante din viaţa femeilor. 

— L-am iubit, fără îndoială. Venea la noi, la ţară. 

— Cum s-a hotărât, mamă? 

— Îţi închipui probabil că voi aţi născocit ceva nou? E 
acelaşi şi acelaşi lucru: s-a hotărât cu ochii, cu zâmbetele... 

— Ce frumos ai spus, mama! Tocmai cu ochii şi cu 
zâmbetele, adeveri Dolly. 

— Ce cuvinte anume ţi-a spus? 

— Dar Kostea ce ţi-a spus? 

— El mi le-a scris cu creta. A fost extraordinar... Mi se 
pare că toate s-au întâmplat într-un trecut atât de 
îndepărtat! Zise Kitty. 


Tustrele femeile se cufundară, visătoare. În aceleaşi 
gânduri. Kitty rupse cea dintâi tăcerea. Îşi aminti de ultima 
iarnă de dinaintea măritişului ei şi de pasiunea pentru 
Vronski. 

— Numai ceva mă îngrijorează: dragostea veche a 
Varenkăi, spuse Kitty, aducându-şi aminte de ea printr-o 
asociaţie firească de idei. Voiam să i-o spun într-un fel sau 
altul lui Serghei Ivanovici ca să-l pregătesc. Toţi bărbaţii, 
adăugă ea, sunt grozav de geloşi pe trecutul nostru. 

— Nu toţi, fu de părere Dolly. Tu judeci după bărbatul tău. 
Amintirea lui Vronski îl chinuieşte şi acum. Nu-iaşa? E 
adevărat? 

— Adevărat, răspunse Kitty pe gânduri, zâmbind din ochi. 

Prinţesa-mamă interveni în discuţie mai mult ca să-şi 
apere felul în care o supraveghease pe fiica sa: 

— Atâta doar că nu înţeleg în ce l-ar putea nelinişti 
trecutul tău. Că Vronski ţi-a făcut curte? Asta se întâmplă 
oricărei fete. 

— Dar nu-i vorba de asta, spuse Kitty roşind. 

— Dă-mi voie, urmă maică-sa, şi mai gândeşte-te că tu 
însăţi nu m-ai lăsat să vorbesc cu Vronski. ii minte? 

— Vai, mama! Izbucni Kitty cu o expresie de suferinţă. 

— În ziua de astăzi nu e chip să vă stăpânească nimeni... 
Relaţiile dintre voi nu puteau trece marginile cuvenite. l-aş 
fi cerut eu însămi socoteală. De altfel, drăguță, nu se cade 
să te enervezi. Te rog, nu uita asta. Potoleşte-te! 

— Sunt foarte liniştită, maman. 

— Ce noroc a avut atunci Kitty că a sosit Anna, îşi aminti 
Dolly, şi ce nenorocire a fost pentru Anna! Lucrurile au ieşit 
tocmai pe dos, adăugă Dolly, uimită de gândul ei. Atunci 
Anna era aşa de fericită, iar Kitty se socotea nenorocită. lar 
astăzi, cât de răsturnate sunt situaţiile! Mă gândesc adesea 
la dânsa. 

— N-ai la ce te gândi! E o femeie josnică, dezgustătoare, 
fără inimă, răbufni maică-sa, neputând uita că fiica ei nu se 
măritase cu Vronski, ci cu Levin. 


— Ce v-a apucat să vorbiţi de asta? Izbucni Kitty cu necaz. 
Eu nu ma gândesc şi nici nu vreau să mă gândesc la asta... 
Şi nici nu vreau să mă gândesc, repeta Kitty, trăgând cu 
urechea la paşii soţului care se auzeau pe scara terasei. 

— Despre ce spui: „şi nici nu vreau să mă gândesc”? O 
întrebă Levin, apărând pe terasă. 

Nimeni nu-i răspunse şi el nu mai repetă întrebarea. 

— Îmi pare rău că am tulburat această împărăție feminină, 
zise Levin, aruncând o privire nemulțumită asupra tuturora. 

Înţelese că fusese vorba despre ceva de care nu s-ar fi 
vorbit faţă de dânsul. 

O clipă simţi că împărtăşeşte sentimentul de nemulţumire 
al Agafiei Mihailovna, la gândul că trebuie să facă dulceaţa 
de smeură fără apă şi îndeobşte din pricina înrâuririi 
străine a Şcerbaţkilor. Totuşi zâmbi şi se apropie de Kitty. 

— Ei, ce mai faci acum? O întrebă el, privind-o cu aceeaşi 
expresie pe care o aveau toţi acum când îi vorbeau. 

— Bine, foarte bine, răspunse Kitty zâmbind. Dar tu? 

— Acum se cară de două ori mai mult decât cu căruțele 
obişnuite. Nu vrei să mergem după copii? Am poruncit să se 
înhame caii. 

— Cum? Vrei s-o duci pe Kitty cu droşca? Spuse prinţesa- 
mamă cu dojana în glas. 

— Dar vom merge la pas, prinţesă. 

Levin nu-i spunea niciodată prinţesei: maman, aşa cum 
obişnuiesc ginerii - şi asta o nemulţumea pe ea. Deşi o 
iubea şi o respecta foarte mult, el n-o putea numi astfel, 
fără să i se pară că jigneşte sentimentele sale faţă de 
răposata lui mamă. 

— Vino cu noi, maman, zise Kitty. 

— Nici nu vreau să aud despre o asemenea nebunie. 

— Atunci am să mă duc pe jos. Asta-mi face bine. 

Kitty se ridică, se apropie de bărbatul ei şi-l luă de braţ. 

— 'Ţi-o fi făcând bine, însă totul trebuie să fie cu măsură, 
stărui prinţesa. 


— Ce se aude, Agafia Mihailovna? E gata dulceaţa? 
Întrebă Levin, zâmbind către Agafia Mihailovna în dorinţa 
de a o înveseli. Iese bine cu sistemul nou? 

— O fi ieşind. Dar, după părerea mea, e prea deasă. 

— E mai bine aşa, Agafia Mihailovna. N-are să fermenteze. 
De altfel, gheaţa ni s-a topit. N-avem unde păstra dulceaţa, 
zise Kitty, înțelegând numaidecât intenţia soţului său şi 
vorbind şi ea bătrânei pe acelaşi ton. În schimb, mama 
spune că nicăieri n-a mâncat murături ca ale dumitale, 
urmă ea, zâmbindu-i şi îndreptându-i basmaua. 

Agafia Mihailovna o privi cu supărare. 

— Nu mă mai mângâiaţi, cucoană. E destul să mă uit la 
dumneata alături de el, ca să mă înveselesc. Această 
expresie grosolană, de „el” în loc de „dumnealui”, o 
înduioşa pe Kitty. 

— Hai cu noi la ciuperci. Să ne arăţi locurile bune unde 
cresc. 

Agafia Mihailovna zâmbi şi clătină din cap, spunând parcă: 
„Aş vrea să mă supăr pe dumneata, dar nu pot”. 

— Te rog să-mi urmezi sfatul, îi spuse bătrâna prinţesă. 
Pune pe dulceaţă o hârtie muiată în rom. Chiar fără gheaţă 
n-are să prindă mucegai. 

III. 

Kitty era foarte mulţumită că rămâne singură cu soţul ei, 
fiindcă băgase de seamă că o umbră de amărăciune 
alunecase pe chipul lui, care oglindea totul cu atâta 
limpezime în clipa când păşise pe terasă şi întrebase despre 
ce se vorbea şi nimeni nu-i răspunsese. 

Porniră pe jos înaintea celorlalţi şi, când nu se mai văzu 
casa şi dădură de drumul bătătorit, plin de praf, presărat cu 
spice şi cu boabe de secară, Kitty se sprijini şi mai tare de 
braţul lui şi-l strânse mai aproape de dânsa. Levin şi uitase 
impresia neplăcută, trecătoare, pe care o avusese şi, singur 
cu Kitty - urmărit de gândul sarcinii ei care nu-l părăsea 
nici o clipă - se lăsa în voia sentimentului nou, lipsit cu totul 
de senzualitate, care-i dădea bucuria intimităţii cu femeia 


iubită. N-avea ce să-i spună. Dorea numai să-i audă 
mlădierile glasului schimbat, ca şi privirea, din pricina 
sarcinii. Vocea şi ochii ei erau plini de blândeţe şi de 
gravitate, ca la oamenii absorbiți de o îndeletnicire care le 
este dragă. 

— N-ai să te oboseşti aşa? Reazemă-te mai tare de mine, îi 
spuse el. 

— Nu. Îmi pare aşa de bine că sunt singură cu tine! Îţi 
mărturisesc că, oricât de mult îmi place să fiu cu ai mei, îmi 
pare rău de serile noastre de iarnă, când eram numai noi 
doi. 

— Atunci era bine, dar acum e şi mai bine. E bine şi într-un 
fel şi în altul, şopti el, strângându-i cotul. 

— Ştii despre ce vorbeam când ai intrat? 

— Despre dulceaţă? 

— Da, şi despre dulceaţă. Dar pe urmă despre felul cum se 
fac cererile în căsătorie. 

— Ah! Exclamă Levin, ascultând mai mult mlădierile 
glasului ei decât cuvintele rostite de dânsa. Se gândea tot 
timpul la drumul pe care-l străbătea acum cu Kitty prin 
pădure, ocolind locurile unde ar fi putut face un pas greşit. 

— Am mai vorbit şi despre Serghei Ivanovici şi despre 
Varenka. Ai băgat de seamă? Doresc asta de mult, adause 
Kitty. Tu ce părere ai? Şi ea îl privi drept în faţă. 

— Nu ştiu ce să cred, răspunse Levin zâmbind. În privinţa 
asta, Serghei mi se pare un om foarte ciudat. Doar ţi-am 
povestit... 

— Da, a fost îndrăgostit de fata aceea care a murit... 

— Era pe vremea copilăriei mele. Ştiu asta din auzite. Mi-l 
amintesc, pe atunci era extrem de seducător. De atunci îl 
observ în societatea femeilor. E amabil cu ele. Unele chiar îi 
plac. Simţi însă că ele sunt pentru dânsul numai nişte fiinţe 
omeneşti, nu femei. 

— Bine, bine, dar acum, cu Varenka... Mi se pare că e 
ceva... 


— O fi... Dar trebuie să-l cunoşti... E un om deosebit, 
excepţional. Duce numai o viaţă spirituală. E un bărbat de o 
curăţenie neobişnuita, de o mare înălţime sufletească. 

— Cum? Crezi că asta l-ar înjosi? 

— Nu. Dar el s-a deprins atât de mult să ducă o viaţă 
exclusiv spirituală, încât nu ştiu cum s-ar împăca cu 
realitatea. Şi Varenka e totuşi o realitate. 

Levin se deprinsese să-şi spună gândurile sincer şi 
spontan fără să se străduiască a le îmbrăca în cuvinte 
exacte. Ştia că soţia sa înţelege dintr-o aluzie ce vrea să 
spună el în clipele de apropiere sufletească, aşa ca acum. 
Într-adevăr, Kitty îl înţelese. 

— Da. Dar ea n-are atâta realitate ca mine. Îmi dau seama 
că Serghei n-ar fi putut să mă iubească. Pe când Varenka e 
numai spirit... 

— Ba da. Te iubeşte mult. Îmi face atâta plăcere ca ai mei 
ţin la tine... 

— Într-adevăr, el e bun cu mine. Dar... 

— Dar nu aşa ca bietul Nikolenka. V-aţi iubit unul pe altul, 
încheie Levin. De ce să n-o spun? Adăugă el. Uneori mă 
mustru singur că până la urmă am să-l uit. Ah, ce om 
groaznic şi încântător în acelaşi timp era Nikolenka! Da... 
Dar despre ce vorbeam? Întrebă Levin după câteva clipe de 
tăcere. 

— Crezi că nu e în stare să se îndrăgostească? Întrebă 
Kitty, traducând cuvintele în limba ei. 

— Nu spun că nu e în stare să se îndrăgostească, răspunse 
Levin zâmbind. Îi lipseşte însă slăbiciunea necesară... 
Totdeauna l-am invidiat. Şi chiar acum, când sunt aşa de 
fericit totuşi îl invidiez... 

— Îl invidiezi fiindcă nu e în stare să se îndrăgostească? 

— Îl invidiez fiindcă e mai bun decât mine, răspunse Levin 
zâmbind. Nu trăieşte pentru dânsul. La el, toată viaţa e 
subordonată datoriei. Şi de aceea poate fi liniştit şi 
mulţumit. 

— Dar tu? Îl întrebă Kitty cu un zâmbet ironic, drăgăstos. 


Kitty n-ar fi putut exprima în nici un chip asociaţia de idei 
care o făcea să zâmbească. Ultima deducție făcută de dânsa 
era că soţul ei, entuziasmat de fratele lui şi înclinat veşnic 
să se umilească în comparaţie cu el, nu era sincer. Kitty ştia 
că lipsa asta de sinceritate izvorăşte din dragoste pentru 
fratele său, dintr-un sentiment aproape de ruşine fiindcă 
era prea fericit, şi mai cu seamă dintr-o dorinţă neîncetată 
de a se face din ce în ce mai bun. Lui Kitty îi plăcea asta, şi 
de aceea surâdea. 

— Dar tu? De ce eşti nemulţumit? Îl întrebă Kitty cu 
acelaşi zâmbet. 

Neîncrederea manifestată de Kitty în nemulţumirea lui de 
sine îl bucura; şi, fără să-şi dea scama, o îndemna să-şi 
arate motivele acestei neîncrederi. 

— Sunt fericit, însă nu sunt mulţumit de mine... 

— Dar cum poţi fi nemulţumit, dacă eşti fericit? 

— Adică, vezi, cum să-ţi spun? Numai atât doresc, din 
fundul inimii: să nu te împiedici. Ah, n-ai voie să sari aşa! Îşi 
întrerupse Levin convorbirea cu o dojana, fiindcă ea făcuse 
o mişcare prea bruscă, păşind peste o creangă de pe 
potecă. Când mă gândesc la mine şi mă compar cu alţii, mai 
ales cu fratele meu, îmi simt inferioritatea. 

— În ce? Adăugă Kitty cu acelaşi zâmbet. Nu lucrezi şi tu 
pentru alţii? Dar fermele tale, gospodăria ta, cartea ta! 

— Nu! Simt, mai cu seamă acum, că nu e ceea ce trebuie, 
zise Levin strângându-i braţul. Tu eşti de vină. Le fac aşa, 
de mântuială. Ah, dacă mi-ar fi atât de dragi îndeletnicirile 
astea cum îmi eşti tu de dragă! În timpul din urmă, însă, le 
îndeplinesc cum aş face o lecţie oarecare. 

— Dar ce spui despre papa! Îl întrebă Kitty. Crezi că şi ele 
inferior, fiindcă n-a făcut nimic pentru binele obştesc? 

— El? Nu. Tatăl tău e înzestrat cu o simplitate, o limpezime 
de vederi, o inimă bună - ceea ce eu n-am. Eu nu fac nimic 
şi asta mă chinuieşte. Şi toate acestea numai din pricina ta. 
Când nu existai tu şi nu era încă asta, zise Levin aruncând 
spre pântecele ei o privire pe care Kitty o înţelese, atunci 


îmi încordam toate puterile la lucru. Astăzi însă nu mai pot 
şi mi-e ruşine. Parcă aş pregăti o lecţie care mi s-a dat. Sunt 
nevoit să mă prefac... 

— Dar ai vrea să-ţi schimbi acum soarta cu Serghei 
Ivanovici? Îl întrebă Kitty. Ai vrea să munceşti pentru binele 
obştesc, să-ţi placă lecţia asta ca fratelui tău, şi atâta tot? 

— Fireşte că nu, răspunse el. De altfel, eu sunt aşa de 
fericit, că nu mai pricep nimic. Şi tu crezi într-adevăr că 
Serghei are să-i ceară mâna astăzi? Urmă el după o pauză 
scurtă. 

— Şi da şi nu, totuşi o doresc grozav. Stai puţin. Kitty se 
aplecă şi rupse de pe marginea drumului o romaniţă 
sălbatică. Hai, numără: îi cere mâna? Nu-i cere? Zise ea, 
întinzându-i floarea. 

— Îi cere, nu-i cere, numără Levin, smulgând petalele albe, 
înguste, vârstate la mijloc. 

— Nu, nu! Kitty, care-i urmarea degetele, tulburată, îl opri, 
apucându-l de mâna. Ai rupt două dintr-o dată. 

— În schimb, n-o mai rup pe asta mică, o mângâie Levin, 
smulgând o petală scurtuţă, care n-apucase să crească. Uite 
că ne-a ajuns droşca. 

— N-ai ostenit, Kitty? Îi strigă prinţesa. 

— De loc. 

— Poate totuşi te urci, mergem la pas. 

Nu mai făcea să se urce. Aproape ajunseseră, şi toată 
lumea porni pe jos. 

IV. 

Cu o basma albă peste părul ei negru, înconjurată de copiii 
lăsaţi în seama ei, voioasă şi blândă în mijlocul lor, tulburată 
de eventualitatea unei declaraţii de dragoste din partea 
unui bărbat care-i plăcea, Varenka era foarte atrăgătoare. 
Serghei Ivanovici mergea alături de dânsa, admirând-o 
mereu. Privind-o, el îşi amintea de toate cuvintele plăcute 
auzite de la ea şi de toate lucrurile bune pe care le ştia 
despre dânsa. Îşi dădea seama din ce în ce mai mult că avea 
un sentiment deosebit pentru Varenka, un sentiment pe 


care-l mai încercase o singură data în viaţă, în prima lui 
tinereţe. Bucuria de a fi aproape de Varenka sporea din ce 
în ce mai mult. Punându-i în coş o mânătarcă uriaşă, cu 
piciorul subţire şi cu marginile răsfrânte, Serghei Ivanovici 
se uita în ochii ei şi, văzând roşeaţa emoţiei, plină de 
bucurie şi de spaimă totodată, care-i acoperi faţa, se 
tulbură şi-i zâmbi în tăcere cu un zâmbet care spunea prea 
multe. 

„Dacă e aşa, se gândi el, trebuie să chibzuiesc şi să iau o 
hotărâre. Nu mă pot lăsa stăpânit, ca un băieţandru, de o 
pasiune trecătoare”. 

— Mă duc să culeg ciuperci singur, fiindcă isprăvile mele 
de până acum văd că trec neobservate, îi spuse Serghei 
Ivanovici. Merseseră până atunci pe marginea pădurii, prin 
iarba scurtă, mătăsoasă... Koznâşev porni singur printre 
mestecenii bătrâni şi rari din margine, către inima pădurii, 
unde - alături de mestecenii cu trunchiul alb - se vedeau 
plopi cu coaja cenuşie şi tufişuri întunecate de alun. Se 
depărta vreo patruzeci de paşi şi, ştiind că nu e văzut de 
nimeni, se opri lângă o tufă de salbă moale, în plină floare, 
cu mâţişori trandafirii-roşcaţi. În jur era o linişte adâncă. 
Numai în vârful mestecenilor sub care se oprise, bâzâiau 
fără odihnă muştele şi, din când în când, ajungeau până ta 
el glasuri de copii. Deodată, nu departe de marginea 
pădurii, răsună vocea de contralto a Varenkăi, care-l chema 
pe Grişa. Un zâmbet bucuros se revărsă pe faţa lui Serghei 
Ivanovici. Dându-şi seama de acest zâmbet, Koznâşev făcu 
din cap un semn de dezaprobare pentru starea în care se 
afla. Îşi scoase o ţigară de foi şi încerca s-o aprindă. Se 
căzni vreme îndelungată să aprindă chibritul de trunchiul 
unui mesteacăn. Scama uşoară de pe coaja albă a copacului 
se lipea de gămălie şi chibritul nu lua foc. În sfârşit, se 
aprinse unul. Legănându-se ca un văl subţire, fumul aromat 
de tutun se înălţă înainte, în sus, deasupra unei tufe, pe sub 
crengile de mesteacăn care se aplecau. Urmărind cu ochii 


vălul de fum, Serghei Ivanovici porni cu pas domol, 
meditând asupra stării sale sufleteşti. 

„La urma urmei, de ce nu? Se gândea el. Dacă aceasta ar 
fi numai izbucnirea unei pasiuni, dacă n-ar fi decât o 
atracţie reciprocă (şi pot spune reciprocă), şi aş simţi că 
este în dezacord cu felul meu de viaţă şi că, lăsându-mă 
stăpânit de acest sentiment, mi-aş trăda chemarea şi 
datoria, ar fi altceva... dar nu e aşa. O singură obiecţie aş 
putea ridica împotriva acestui lucru: hotărârea mea, când 
am pierdut-o pe Marie, să rămân credincios amintirii sale. 
Şi asta este important”, îşi zise Serghei Ivanovici, dându-şi 
seama în acelaşi timp că această consideraţie nu putea avea 
nici o însemnătate pentru el; îi compromitea numai aureola 
de poezie în ochii lumii. „Dar, afară de asta, oricât aş căuta, 
nu găsesc nimic de spus împotriva sentimentului meu. Dacă 
aş fi ales numai cu raţiunea şi tot n-aş fi putut găsi ceva mai 
bun.” 

Printre femeile şi fetele cunoscute de care-şi amintea, el 
nu putea găsi nici o fată care să întrunească totul, adică 
toate calităţile, pe care el, judecând rece, ar fi dorit să le 
vadă la soţia sa. Varenka avea tot farmecul şi toată 
frăgezimea tinereţii. Dar nu mai era un copil, şi dacă îl 
iubea, ea îl iubea conştient, cum trebuie să iubească o 
femeie - aceasta în primul rând. În al doilea rând, Varenka 
nu numai că n-avea nimic de mondenă; dar, după câte se 
părea, înalta societate pe care de altfel o cunoştea, o 
dezgusta. Primise educaţia şi bunele maniere ale unei femei 
de societate, fără de care Serghei Ivanovici nu şi-ar fi putut 
închipui o tovarăşă de viaţă. În al treilea rând, Varenka era 
credincioasă, dar nu în mod inconştient, ca un copil evlavios 
şi bun, cum era de pildă Kitty. Viaţa i se întemeia pe 
convingeri morale şi religioase. Chiar în chestiunile de 
amănunt, Serghei Ivanovici găsea la dânsa tot ceea ce ar fi 
putut cere unei soţii. Era săracă şi singură, aşa că Varenka 
nu avea să aducă o droaie de neamuri, cu influenţa lor, în 
casa bărbatului, după cum văzuse la Kitty, ci se va simţi 


îndatorată faţă de soţ - ceea ce dorise el totdeauna pentru 
viitoarea lui viaţă de familie. Şi fata aceasta, care întrunea 
toate calităţile, îl iubea. Serghei Ivanovici era modest, dar 
nu putea să nu-şi dea seama. Şi o iubea şi el. Un singur 
lucru putea fi împotriva lui: vârsta. Neamul lui Koznâşev se 
bucura de longevitate. Serghei Ivanovici n-avea nici un fir 
de păr alb. Nimeni nu-i dădea mai mult de patruzeci de ani. 
Îşi amintea că, după părerea Varenkăi, numai în Rusia 
oamenii de cincizeci de ani se socotesc bătrâni. În Franţa, 
un om de cincizeci de ani se consideră „dans la force de 
l'âge”25, iar unul de patruzeci, „un jeune homme”26. Dar 
ce însemnau anii, când Koznâşev se simţea tânăr sufleteşte, 
aşa cum fusese în urmă cu douăzeci de ani? Oare nu 
însemna tinereţe sentimentul pe care-l încerca acum, când 
- ieşind din nou la marginea pădurii, însă de partea cealaltă 
- văzu în lumina vie a razelor piezişe de soare silueta 
gingaşă a Varenkăi în rochia ei galbenă, păşind uşor, cu 
coşul în mână, prin dreptul trunchiului unui mesteacăn 
bătrân? Icoana Varenkăi se contopea cu uimitoarea 
frumuseţe a unui lan auriu de ovăz, scăldat în razele 
piezişe, iar dincolo de lan, cu pădurea bătrâna din 
depărtare care - stropită de pete ca şofranul - se pierdea în 
zarea albastră. 

Inima îi zvâcni de bucurie. Îl cuprinse un sentiment de 
duioşie. Simţi că luase hotărârea. 

Varenka tocmai se aplecase să culeagă o ciupercă. Se 
ridică cu o mişcare sprintenă şi se uită în juru-i. Aruncând 
ţigara, Serghei Ivanovici se îndreptă spre dânsa cu paşi 
energici. 

V 

„Varvara Andreevna, de pe vremea când eram încă foarte 
tânăr, mi-am făurit idealul femeii pe care voi iubi-o şi pe 
care voi fi fericit s-o numesc soţia mea. Am trăit o viaţă 
lungă şi de-abia acum, pentru întâia oară, am întâlnit-o. Te 
iubesc şi te rog să primeşti a-mi fi soţie.” 


Serghei Ivanovici avea aceste cuvinte pe buze când 
ajunsese la zece paşi de Varenka. Lăsându-se în genunchi şi 
apărând cu mâinile o ciupercă împotriva lui Grişa, ea o 
strigă pe Maşa cea mică: 

— Aici, mititeilor, aici! Sunt multe! Strigă ea cu glasul ei 
adânc şi plăcut... 

Văzându-l pe Serghei Ivanovici, care se apropia, ea nu se 
ridică şi nu-şi schimbă poziţia; totul îi spunea că ea-i simte 
apropierea şi se bucură. 

— Ei? Ai găsit ceva? Îl întrebă Varenka, întorcându-şi spre 
dânsul chipul frumos, care zâmbea blând din cadrul 
basmalei albe. 

— Niciuna, răspunse Serghei Ivanovici. Dar dumneata? 

Varenka nu-i răspunse; îngrijea de copiii care o 
înconjuraseră. 

— Uite-o şi pe aceea, lângă creangă, arătă Varenka 
micuţei Maşa o vineţică vârstată de-a curmezişul pălăriei 
fragede şi trandafirii de un firişor de iarba uscată, de sub 
care abia se smulsese. După ce Maşa culese vineţica, 
rupând-o în două jumătăţi albe, Varenka se ridică. 

— Asta-mi aminteşte copilăria, adăugă ea, îndepărtându-se 
de copii, alături de Serghei Ivanovici. 

Amândoi făcură câţiva paşi în tăcere. Varenka vedea că 
Serghei Ivanovici vroia să-i vorbească. Bănuia ce vroia să-i 
spună. Tulburată, inima i se strângea de bucurie şi de 
teamă. Se îndepărtară atât de mult, încât nimeni nu-i putea 
auzi. Dar el tot nu începea să vorbească. Varenka ar fi 
trebuit să tacă. Peste câteva clipe de tăcere, le-ar fi venit 
mai uşor să spună ceea ce aveau pe suflet, decât după o 
discuţie despre ciuperci. Varenka rosti spontan, fără voie: 

— Va să zică, n-ai găsit nimic? De altfel, în mijlocul pădurii 
sunt mai puţine. 

Serghei Ivanovici oftă şi nu răspunse. Îi era necaz că 
Varenka începuse să vorbească despre ciuperci. Vroia s-o 
întoarcă la primele cuvinte, pe care le spusese despre 


copilărie. Dar, după câteva clipe de tăcere, parcă fără voia 
lui, el făcu o observaţie în legătură cu ultimele ei cuvinte. 

— Am auzit că ciupercile albe cresc mai cu seamă la 
marginea pădurii, deşi nu le prea pot deosebi de celelalte. 

Mai trecură câteva clipe. Se depărtară şi mai mult de 
copii. Erau eu totul singuri. Inima Varenkăi zvâcnea atât de 
puternic, încât ea îi auzea bătăile. Simţea cum i se 
îmbujorează faţa, cum păleşte şi cum i se învăpăiază din 
nou. 

A fi soţia unui om de felul lui Koznâşev, după situaţia de la 
doamna Stahl, i se părea culmea fericirii. Afară de asta, 
Varenka era aproape convinsă că e „îndrăgostită de el. Totul 
trebuia să se hotărască în câteva clipe. Îi era frică. Se 
temea şi că-i va spune, dar şi că nu-i va spune. 

Declaraţia trebuia să se facă acum ori niciodată. Serghei 
Ivanovici simţea asta. Privirea, împurpurarea feţei, ochii 
plecaţi în pământ ai Varenkăi - totul arăta o aşteptare 
înfrigurată. Serghei Ivanovici îşi dădea seama de acest 
lucru şi-i era milă de ea. Simţea chiar că dacă nu i-ar fi spus 
nimic acum, ar fi însemnat s-o jignească. Repeta cu 
repeziciune în minte toate argumentele în favoarea 
hotărârii sale. Repeta şi cuvintele prin care vroia să-şi facă 
propunerea, însă în locul acestor cuvinte, dintr-o pornire cu 
totul neaşteptată, Koznâşev o întrebă: 

— Dar care e deosebirea dintre o ciupercă albă şi o 
mânătarcă? 

Buzele Varenkăi tremurau de emoție când răspunse: 

— La pălărie aproape că nu există nici o deosebire, dar 
piciorul... 

De îndată ce rostiră aceste cuvinte, şi el şi ea înţeleseră că 
totul se sfârşise şi că ceea ce trebuia spus nu va mai fi 
rostit. Şi tulburarea lor, ajunsă la culme, începu să se 
potolească. 

— Piciorul mânătărcii seamănă cu bărbia unui brunet, 
neras de două zile, spuse, liniştit acum, Serghei Ivanovici. 

— Da, aşa e, răspunse zâmbind Varenka. 


Direcţia plimbării lor se schimbă de la sine; amândoi se 
îndreptară spre copii. Varenka era jignită şi stingherită, dar 
în acelaşi timp avea un sentiment de uşurare. 

După ce se întoarseră acasă, Serghei Ivanovici - cercetând 
rând pe rând toate argumentele - ajunse la concluzia că 
raţionamentul său fusese greşit. Nu putea trăda memoria 
Mariei. 

— Mai încet, copii, mai încet! Strigă Levin la copii, supărat 
chiar, aşezându-se în faţa soţiei sale, ca s-o apere împotriva 
droaiei de copii care îl întâmpinau, alergând şi chiuind de 
bucurie. 

Serghei Ivanovici şi Varenka ieşiră din pădure în urma 
copiilor. Kitty n-avu nevoie s-o întrebe pe Varenka. După 
expresia calmă şi oarecum stingherită a feţei lor, ea înţelese 
că planurile sale nu se îndepliniseră. 

— Ei, ce se aude? O întrebă Levin, când porniră iarăşi spre 
casă. 

— Nu merge, răspunse Kitty cu zâmbetul şi cu felul de a 
vorbi al tatălui său, ceea ce Konstantin Dmitrici observa 
adesea cu plăcere. 

— Cum adică, nu merge? 

— Uite-aşa, răspunse Kitty, luând mâna soţului, ducând-o 
la gură şi atingând-o cu buzele strânse, aşa cum se sărută 
mâna arhiereilor. 

— La care din doi nu merge? 

— La amândoi. Uite cum ar fi trebuit să facă... 

— Vin nişte mujici. 

— Nu-i nimic. N-au văzut. 

VI. 

În timp ce copiii îşi luau ceaiul, toată lumea stătea de 
vorbă pe terasă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, dar 
ştiau toţi, şi mai cu seamă Varenka şi Serghei Ivanovici, că 
se petrecuse un eveniment foarte important, deşi negativ. 
Amândoi se simțeau ca nişte elevi după un examen 
neizbutit, rămaşi repetenţi în aceeaşi clasă sau eliminaţi 
pentru totdeauna din şcoală. Dându-şi seama cu toţii că se 


petrecuse ceva, cei de faţă discutau cu însufleţire despre 
alte chestiuni. Levin şi Kitty se simțeau deosebit de fericiţi şi 
plini de dragoste în seara aceea, şi oarecum stingheriţi din 
pricina fericirii lor, ca de o aluzie nepotrivită la neghiobia 
celor ce nu ştiau să fie fericiţi. 

— Să ţineţi minte vorba mea. Alexandre nu vine, susţinea 
bătrâna prinţesă. 

Stepan Arkadici era aşteptat să vină cu trenul de seară. 
Bătrânul prinţ scrisese că poate va veni şi el. 

— Ştiu şi de ce, adăugă prinţesa. El spune că la început 
tinerii căsătoriţi trebuie lăsaţi singuri. 

— Da, ne-a părăsit papa. Nu l-am văzut de o mulţime de 
vreme, răspunse Kitty. Dar ce fel de tineri căsătoriţi suntem 
noi? Acum suntem soţi bătrâni. 

— Dacă nu vine, îmi iau şi eu rămas bun de la voi, copii, 
anunţă prinţesa, oftând trist. 

— De ce, mamă? Tăbărâră pe ea amândouă fiicele. 

— Gândiţi-vă şi voi, cum o duce? Acum... Deodată se 
întâmplă ceva cu totul neaşteptat, glasul bătrânei prințese 
începu să tremure. Fiicele sale tăcură şi schimbară câte o 
privire. „Maman trebuie să născocească totdeauna ceva 
trist”, spuneau aceste priviri. Dolly şi Kitty nu ştiau că, 
oricât de bine s-ar fi simţit prinţesa la fiicele sale, oricât de 
necesară s-ar fi socotit acolo, o chinuia tristeţea gândindu- 
se la soţul său şi la ea însăşi, de când îşi măritase ultima 
fată, cea mai iubită, iar cuibul familiei rămăsese pustiu. 

— Ce doreşti, Agafia Mihailovna? O întrebă deodată Kitty 
pe Agafia Mihailovna, care se oprise lângă dânsa cu o 
înfăţişare misterioasă şi semnificativă. 

— În privinţa mesei. 

— Foarte bine, zise Dolly. Atunci tu du-te şi îngrijeşte de 
masă, iar eu mă duc cu Grişa să repetăm lecţia. N-a făcut 
nimic toată ziua. 

— Lecţia mă priveşte pe mine. Nu, Dolly, ma duc eu, sări 
Levin de la locul lui. 


Grişa, care tocmai intrase în liceu, trebuia să-şi repete 
lecţiile în timpul verii. Daria Alexandrovna, începuse chiar 
de la Moscova să înveţe latineşte împreună cu băiatul ei; şi 
de când venise la soţii Levin, îşi făcuse obiceiul să repete cu 
dânsul, măcar o dată pe zi, cele mai grele lecţii de 
aritmetică şi de limba latină. Levin se oferise s-o 
înlocuiască; dar ea, asistând o dată la o lecţie a lui Levin, 
băgase de seamă că acesta n-o făcea ca preparatorul din 
Moscova. Încurcată şi căutând să nu-l jignească, Daria îi 
spusese totuşi cu hotărâre că trebuie să se ţină după carte, 
ca preceptorul, şi că mai bine ar fi să facă ea lecţiile din nou 
cu băiatul. 

Levin era supărat atât pe Stepan Arkadici care, din 
nepăsare, lăsa supravegherea învăţăturii pe seama soţiei 
sale - care nu se pricepea de loc - cât şi pe profesori, 
pentru că învățau atât de prost copiii. Făgădui însă 
cumnatei sale să facă lecţiile aşa cum dorea ea. Levin urma 
să se ocupe de Grişa, dar nu după sistemul lui, ci după carte 
- deci în silă, uitând adesea din pricina aceasta ora lecţiei. 
Aşa se întâmplase şi atunci. 

— Nu, mă duc eu, Dolly, tu rămâi aici, insistă Levin. Avem 
să facem totul cum trebuie, după carte. Numai când are să 
vină Stiva şi o să plecăm la vânătoare, numai atunci am să 
lipsesc de la lecţii. 

Şi Levin se duse cu Grişa. 

Acelaşi lucru îi spuse Varenka lui Kitty. Varenka ştia să se 
facă folositoare chiar şi în casa fericită şi în bună orânduială 
a soţilor Levin. 

— Mă duc să mă îngrijesc de masă, iar dumneata rămâi 
aici, o rugă Varenka şi se ridică, îndreptându-se spre Agafia 
Mihailovna. 

— Da, da, desigur că n-au găsit pui. Atunci să taie dintr-ai 
noştri... 

— O să vedem cu Agafia Mihailovna, zise Varenka şi ieşi 
împreună cu ea. 

— Ce fată drăguță! Exclamă bătrâna prinţesă. 


— Nu drăguță, maman, ci o minune cum nu se mai află. 

— Va să zică, îl aşteptaţi în seara asta pe Stepan Arkadici? 
Întrebă Serghei Ivanovici, care nu dorea probabil să 
continue conversaţia despre Varenka. E greu de găsit doi 
cumnaţi care să semene mai puţin unul cu altul, urmă el cu 
un zâmbet fin - unul, neastâmpărat, care se simte bine 
numai în societate, ca peştele în apă, iar celălalt - Kostea al 
nostru - vioi, sprinten, sensibil la toate, dar care, când se 
află în societate, amorţeşte sau se zbate fără rost, ca 
peştele pe uscat. 

— Da, e foarte copilăros, spuse bătrâna prinţesă către 
Serghei Ivanovici. Tocmai voiam să te rog să-i spui lui 
Kostea că ea (şi arătă spre Kitty) nu poate rămâne aici. 
Trebuie să plece neapărat la Moscova. El spune că vrea să 
aducă un doctor. 

— Maman, el face orice, se învoieşte la orice, se supără 
Kitty pe maică-sa, fiindcă-l luase judecător pe Serghei 
Ivanovici în chestiunea asta. 

În toiul convorbirii, se auzi pe alee sforăitul cailor şi 
zgomotul roţilor pe prundiş. 

Dolly nu apucase să se scoale ca să iasă în întâmpinarea 
soţului său, când Levin şi sări jos de pe fereastra camerei 
unde făcea lecţii cu Grişa, scoborându-l şi pe copil. 

— E Stiva! Strigă Levin de sub terasă. Am isprăvit, Dolly, 
nu te teme! Adăugă el şi, ca un băieţandru, o luă la fugă ca 
să întâmpine trăsura. 

— Is, ea, id, ejus, ejus27, răcnea Grişa, sărind pe alee. 

— E încă cineva. Fără îndoială, papa! Strigă Levin şi se 
opri în capătul aleii. Kitty, să nu cobori de-a dreptul pe 
scara asta repede. Du-te primprejur. 

Levin se înşelase, luând pe cel ce şedea în trăsură drept 
bătrânul prinţ. Când se apropie de trăsură, el văzu alături 
de Stepan Arkadici, nu pe prinţ, ci pe un tânăr frumos, 
gras, care purta o bonetă scoțiană, cu panglici lungi la 
spate. Era Vasenka Veslovski, văr de al treilea cu surorile 
Şcerbaţki, un tânăr strălucit din saloanele Petersburgului şi 


ale Moscovei, „băiat foarte bun şi vânător pasionat”, după 
cum îl prezentă Stepan Arkadici. 

Fără să-i pese câtuşi de puţin de dezamăgirea pricinuită 
prin prezenţa lui, în loc de cea a bătrânului prinţ, Veslovski 
îl salută voios pe Levin, reamintindu-i de cunoştinţa lor de 
altădată. Apoi îl urcă pe Grişa în trăsură trecându-l peste 
pointer28-ul adus de Stepan Arkadici. 

Levin nu se sui în trăsură, ci porni pe jos, în urma ei. Era 
nemulţumit că nu sosise bătrânul prinţ, pe care cu cât îl 
cunoştea mai bine, cu atât îl iubea mai mult, şi pentru că în 
locul lui răsărise acest Vasenka Veslovski, un om cu totul 
străin şi de prisos. 1 se păru şi mai străin, şi mai de prisos, 
când - apropiindu-se de scară, unde se strânsese toată 
societatea celor mari şi mici - îl văzu pe Vasenka Veslovski 
sărutând mâna lui Kitty cu un aer deosebit de prietenos şi 
de galant. 

— Sunt cousin29 cu soţia dumitale şi un vechi prieten alei, 
zise Veslovski, strângând încă o dată din toate puterile 
mâna lui Levin. 

— Ei? Este vânat? Îl întrebă Stepan Arkadici pe Levin, cum 
isprăvi de spus fiecăruia câte un cuvânt de bun-găsit. 
Vasenka şi cu mine avem cele mai sângeroase intenţii. Ba 
da, maman, ei n-au mai fost de-atunci la Moscova. Poftim, 
Tania, uite ce ţi-am adus. Scoate-o de la spatele trăsurii, 
urmă el, vorbind când cu unul când cu altul. Ce bine arăţi 
Dollenka! Spuse el soţiei sale, sărutându-i încă o dată mâna, 
pe care i-o reţinu şi i-o mângâie cu mâna cealaltă. 

Levin, care cu câteva clipe mai înainte fusese în cea mai 
bună dispoziţie, se uita acum posomorât la toţi şi nu-i mai 
plăcea nimic. 

„Oare pe cine o fi sărutat ieri cu buzele astea?” se gândea 
Levin, uitându-se cum Stepan Arkadici îşi mângâia soţia. O 
privi pe Dolly şi îi displăcu şi ea. 

„Doar ea nu crede în dragostea lui. Atunci de ce e aşa de 
bucuroasă? E ceva dezgustător!” îşi zise el. 


Se uită şi la bătrâna prinţesă, care-i fusese atât de 
simpatică cu câteva clipe mai înainte, şi îl jigni felul ei 
amabil de a-l primi pe acest Vasenka, cu panglicile lui. 

Chiar şi Serghei Ivanovici, care ieşise şi el în capul scării, îi 
displăcu prin bunăvoința prefăcută cu care îl întâmpinase 
pe Stepan Arkadici, deoarece ştia că fratele său nu-l 
simpatiza şi nu-l stima. 

Până şi Varenka îl dezgustă, fiindcă făcuse cunoştinţă cu 
acest domn, luându-şi un aer de sainte nitouche30, când de 
fapt nu se gândea decât la măritiş. 

Dar cel mai mult îl dezgustă Kitty, fiindcă împărtăşea 
veselia acestui domn, care socotea sosirea lui la ţară ca o 
sărbătoare, atât pentru dânsul, cât şi pentru toţi ceilalţi. 
Kitty îi displăcea mai cu seamă din pricina zâmbetului cu 
care răspundea la surâsul lui. 

Toţi intrară în casă, vorbind cu însufleţire; dar de îndată ce 
se aşezară, Levin se întoarse şi ieşi. 

Kitty băgă de seamă că se petrecuse ceva cu soţul ei. 
Căuta un moment prielnic ca să-i vorbească între patru 
ochi; dar Levin se grăbi să se îndepărteze de dânsa, 
spunându-i că are de lucru la birou. Treburile gospodăriei 
nu i se păruseră de mult atât de importante ca în ziua 
aceea. „Pentru dânşii, fiecare zi e o sărbătoare, se gândea 
el, dar pentru mine, nu; treburile de la ţară nu îngăduie 
zăbavă, nu te aşteaptă, şi fără ele nu poţi trăi.” 

VII. 

Levin nu se întoarse acasă până când nu-l chemară la 
masă. Kitty şi Agafia Mihailovna se aflau pe scară, 
sfătuindu-se în privinţa vinurilor pentru cină. 

— De ce atâta fuss31? Să se servească vinul obişnuit. 

— Nu se poate. Stiva nu bea... Stai puţin, Kostea, ce ai? Îl 
întrebă Kitty, încercând să se ţină de el. 

Neînduplecat, fără să aştepte, Levin intră cu paşi mari în 
sufragerie, unde luă numaidecât parte la conversaţia 
generală însufleţită, pe care o întreţineau Vasenka Veslovski 
şi Stepan Arkadici. 


— Ei, ce zici? Mergem mâine la vânătoare? Întrebă Stepan 
Arkadici. 

— Vă rog, hai să mergem, zise Veslovski, aplecându-se 
într-o parte pe scaun şi trăgând sub dânsul unul din 
picioarele lui groase. 

— Sunt bucuros. Să mergem. Aţi mai fost la vânat anul 
ăsta? Îl întrebă Levin pe Veslovski, uitându-se atent la 
piciorul lui, cu o politeţe prefăcută, care nu i se potrivea de 
loc şi pe care Kitty o cunoştea atât de bine. Nu ştiu dacă o 
să găsim duble. Dar becaţine sunt multe. Numai că trebuie 
să mergem de dimineaţă. N-o să obosiţi? Stiva, nu eşti 
ostenit? 

— Ostenit, eu? N-am fost niciodată ostenit. Dacă vreţi, 
putem să nu ne culcăm toată noaptea. Facem o plimbare. 

— Într-adevăr, hai să nu ne culcăm de loc. Foarte bine! 
Întări Veslovski. 

— Ah, în privinţa asta suntem siguri că eşti în stare să nu 
dormi şi să nu laşi nici pe alţii să doarmă, spuse Dolly lui 
Stepan Arkadici cu acea ironie abia simțită, care 
întovărăşea acum aproape tot ce spunea soţul ei. Pentru 
mine e ceasul culcării; eu mă retrag, nu cinez. 

— Nu, Dollenka, rămâi, o rugă Stepan Arkadici, trecând de 
partea cealaltă a mesei mari, în jurul căreia cinau. Mai am 
atât de multe să-ţi spun! 

— Mai nimic, desigur. 

— Ştii, Veslovski a fost la Anna şi are să se mai ducă. Ei 
locuiesc numai la şaptezeci de verste de aici. Am să mă duc 
şi eu, neapărat. Veslovski, vino încoace! 

Veslovski se apropie de doamne şi se aşeză lângă Kitty. 

— Ah, povesteşte-ne, te rog. Ai fost la ea? Cum arată? Îl 
întrebă Daria Alexandrovna. 

Levin rămase la celălalt capăt al mesei şi, vorbind într-una 
cu prinţesa şi cu Varenka, văzu cum se lega o conversaţie 
însufleţită şi misterioasă între Stepan Arkadici, Dolly, Kitty 
şi Veslovski. Nu era vorba numai de o convorbire 
misterioasă. În timp ce acesta povestea, Levin văzu expresia 


unui sentiment serios pe chipul soţiei sale, care nu-şi mai 
lua ochii de la faţa frumoasă a lui Veslovski. 

— E foarte frumos la ei, povestea Vasenka despre Vronski 
şi Anna. Fireşte că nu-mi iau dreptul să-i judec. Dar te simţi 
la ei ca în familie. 

— Ce au de gând să facă? 

— Mi se pare că vor să petreacă iarna la Moscova. 

— Ce bine ar fi să ne întâlnim la dânşii! Tu când pleci? Îl 
întrebă Stepan Arkadici pe Vasenka. 

— Petrec la ei luna iulie. 

— Ai să te duci şi tu? O întrebă Stepan Arkadici pe soţia sa. 

— Vroiam de mult să mă duc. Am să mă duc negreşit, 
răspunse Dolly. Mi-e milă de ea. O cunosc bine. E o femeie 
minunată! Am să mă duc singură, după plecarea ta. Aşa că 
n-am să stingheresc pe nimeni. E chiar mai bine să plec fără 
tine. 

— Minunat! Zise Stepan Arkadici. Dar tu, Kitty? 

— Eu? Ce să caut eu acolo? Răspunse Kitty roşind şi 
întorcând capul spre bărbatul său. 

— Cunoşti pe Anna Arkadievna? O întrebă Veslovski. E o 
femeie foarte seducătoare. 

— Da, răspunse Kitty lui Veslovski, îmbujorându-se şi mai 
mult. Se ridică şi se apropie de Levin. Va să zică, mâine te 
duci la vânătoare? Îl întrebă Kitty. 

Cât timp Kitty vorbise cu Veslovski, gelozia lui Levin 
sporise foarte mult, mai cu seamă din pricina roşeţii care 
acoperea obrajii lui Kitty. Acum, ascultându-i cuvintele, el le 
interpreta în felul lui. Oricât de ciudate i se părură 
gândurile acestea mai târziu, când îşi aminti de ele, Levin 
nu se îndoia de loc că ea, întrebându-l dacă se duce la 
vânătoare, vroia să afle numai dacă soţul său o să facă 
plăcerea asta lui Vasenka Veslovski, de care Kitty, după cum 
credea el, se şi îndrăgostise. 

— Da, mă duc, îi răspunse Levin pe un ton nefiresc, care-l 
dezgustă şi pe dânsul. 


— Nu. Mai bine rămâneţi mâine acasă. Dolly abia şi-a 
văzut bărbatul, iar poimâine puteţi să vă duceţi la 
vânătoare, zise Kitty. 

Levin îi interpreta însă cuvintele astfel: „Să nu mă desparţi 
de el. Dacă pleci tu, mi-e totuna; dar lasă-mă să mă bucur 
de societatea acestui tânăr încântător.” 

— Dacă vrei, rămânem mâine aici, răspunse Levin foarte 
curtenitor. 

Între timp Veslovski, nebănuind suferinţa pricinuită de 
prezenţa lui, se ridică de la masă, după Kitty, şi porni în 
urma ei, învăluind-o într-o privire zâmbitoare şi 
mângâioasă. 

Levin îi văzu privirea, păli şi pentru câteva clipe i se tăie 
răsuflarea. „Cum îşi îngăduie să se uite aşa la soţia mea!” 
fierbea el de mânie. 

— Atunci a rămas pe mâine? Vă rog să mergem, îi spuse 
Vasenka, aşezându-se pe scaun şi trăgându-şi din nou 
piciorul sub dânsul, după obiceiul lui. 

Gelozia lui Levin ajunse la culme. 

Se şi vedea soţ înşelat, de care nevasta şi amantul aveau 
nevoie numai ca să le aducă de-a gata plăcerile şi 
comodităţile vieţii... Cu toate acestea, prefăcându-se că eo 
gazdă primitoare, el întreba pe Vasenka despre vânătorile 
sale, despre puşcă, cizme, şi primi să plece la vânat a doua 
Zi. 

Spre norocul lui Levin, bătrâna prinţesă îi curmă chinurile, 
ridicându-se în picioare şi sfătuind-o pe Kitty să se ducă la 
culcare. Însă şi de data asta îl aştepta un nou chin. Când se 
despărţi de stăpâna casei, Vasenka vru să-i sărute iarăşi 
mâna, dar Kitty roşi şi spuse, retrăgându-şi mâna cu o 
grosolănie naivă, pentru care maică-sa o mustră mai târziu: 

— La noi nu se obişnuieşte. 

Pentru Levin, Kitty era vinovată fiindcă îngăduise astfel de 
purtări, ba încă şi mai vinovată fiindcă arătase cu atâta 
stângăcie că nu-i plăceau. 


— Ce gust să vă culcaţi! Zise Stepan Arkadici care, după 
cele câteva pahare de vin băute la masă, se găsea în cea 
mai plăcută şi mai poetică stare sufletească. Uite, Kitty, 
adăugă el, arătând luna care se înălța deasupra teilor. Ce 
frumuseţe! Veslovski, iată clipa prielnică pentru o serenadă. 
Ştii, are o voce plăcută. Am cântat împreună pe drum. A 
adus câteva romanțe foarte frumoase, printre care două 
noi. Ar fi bine să ni le cânte cu Varvara Andreevna. 

După ce toată lumea se retrase, Stepan Arkadici se plimbă 
încă mult timp pe alee cu Veslovski şi se auziră glasurile lor 
cântând o romanţă nouă. 

Ascultându-le cântecul, Levin şedea încruntat în fotoliul 
din iatacul soţiei sale şi tăcea cu încăpățânare la toate 
întrebările acesteia, care cerca să afle ce are. În sfârşit, 
când ea îl întrebă cu un zâmbet sfios: „Nu cumva nu ţi-a 
plăcut ceva la Veslovski?”, el răbufni. Îşi vărsă tot focul. 
Ceea ce spunea era jignitor pentru el însuşi şi-l făcea să se 
înfurie şi mai tare. 

Stătea în faţa ei, cu nişte ochi care luceau înfiorător pe sub 
sprâncenele încruntate şi-şi strângea pumnii puternici pe 
piept, străduindu-se parcă din răsputeri să se stăpânească. 
Expresia feţei ar fi fost aspră şi chiar crudă, dacă pe chipul 
lui nu ar fi fost întipărită în acelaşi timp şi o suferinţă care o 
înduioşa pe Kitty. Fălcile îi tremurau. Glasul i se întretăia. 

— Înţelege că nu sunt gelos. Acesta e un cuvânt 
dezgustător. Nu pot fi gelos. Nu pot crede că... Nu sunt în 
stare să spun ceea ce simt, dar e ceva îngrozitor... Nu sunt 
gelos, mă simt însă jignit, umilit de ceea ce îndrăzneşte 
cineva să creadă... de faptul că cutează să se uite la tine cu 
asemenea privire... 

— Cu ce privire? Întrebă Kitty, încercând să-şi aducă 
aminte cât mai amănunţit de toate cuvintele şi gesturile din 
seara aceea. 

În fundul inimii, Kitty simţi că într-adevăr Veslovski fusese 
prea familiar când venise după dânsa în capătul celălalt al 
mesei; nu îndrăzni însă să recunoască asta nici măcar faţă 


de ea însăşi, dar încă să se mai hotărască să i-o spună şi lui 
şi să-i sporească astfel supărarea. 

— Mai poate fi atrăgătoare o femeie în starea mea? 

— Ah, izbucni Levin, apucându-se cu mâinile de cap. Mai 
bine n-ai mai vorbi! Va să zică, dacă ai fi fost atrăgătoare... 

— Nu mai fi aşa, Kostea, stai, ascultă-mă! Spuse Kitty, 
privindu-l cu o expresie de suferinţă şi de compătimire. 
Cum poţi crede aşa ceva? Ştii bine că pentru mine nu mai 
sunt alţi bărbaţi... nu mai sunt... nu mai sunt. Vrei să nu mai 
văd pe nimeni? 

La început, gelozia lui o jigni. Îi era necaz că nu i se 
îngăduia distracţia cea mai neînsemnată şi inofensivă. Acum 
însă ar fi jertfit nu numai astfel de nimicuri, dar orice 
pentru liniştea lui, numai să-l scutească de suferinţa pe care 
o îndura. 

— Trebuie să înţelegi grozăvia şi comicul situaţiei mele, 
urmă Levin cu o şoaptă deznădăjduită. Se află în casa mea. 
N-a făcut de altfel nici o necuviinţă. Atât numai că... e prea 
dezgheţat şi-şi trage mereu piciorul sub dânsul. El crede că 
tot ce face e de bon ton - iar cu sunt nevoit să fiu politicos 
cu dânsul. 

— Ah, Kostea, cum exagerezi! Zise Kitty, bucurându-se în 
fundul inimii de puterea dragostei lui, care răbufnea acum 
în gelozie. 

— Dar ceea ce e mai îngrozitor e că tu, aşa cum ai fost 
totdeauna şi cum eşti şi astăzi... când tu eşti sfânta-sfintelor 
pentru mine... când suntem atât de fericiţi, fericiţi cum rar 
se vede... şi deodată lepădătura asta. La drept vorbind, nu e 
o lepădătură. De ce să-l insult? N-am nimic cu el. Dar de ce 
fericirea mea, fericirea ta... 

— Ştii... Acum înţeleg de unde s-a iscat asta, începu Kitty. 

— De unde? De unde? 

— Am băgat de seamă cum te uitai la mine când vorbeam 
în timpul mesei. 

— Ei da, da! Spuse Levin speriat. 


Kitty îi povesti despre ce vorbiseră. Istorisind, i se tăia 
respiraţia de emoție. Levin tăcea; apoi îi privi cu luare- 
aminte faţa palidă, speriată, şi se apucă deodată cu mâinile 
de cap. 

— Katia, te-am chinuit degeaba. lartă-mă, draga mea! 
Sunt nebun, Katia, sunt mai vinovat decât orice culpabil! 
Cum de am putut să mă frământ pentru o prostie ca asta! 

— Mi-e milă de tine. 

— De mine? De mine? Ce sunt eu? Un nebun! De ce te-am 
chinuit? E îngrozitor să te gândeşti că un om oarecare, un 
străin, ne-ar putea zdrobi fericirea. 

— Fireşte! Tocmai de aceea e jignitor... 

— Nu. Atunci, dimpotrivă, am să-l opresc într-adins la noi 
toată vara şi o să caut să-i fac orice plăcere, adăugă Levin 
sărutându-i mâinile. Ai să vezi. A... dar mâine, mâine ne 
ducem la vânătoare. 

VIII. 

A doua zi, înainte de a se scula doamnele, trăsura de 
vânătoare, căruţa şi şareta se şi aflau la scară. Înţelegând 
de dimineaţă că stăpânul ei pleacă la vânătoare, Laska - 
după ce se săturase de schelălăit şi de zbenguială - se 
aşezase în căruţă, lângă vizitiu. Agitată, căţeaua se uita cu 
mustrare la uşa pe care vânătorii întârziau să se ivească. 
Cel dintâi ieşi Vasenka Veslosvski, încălţat în cizme mari, 
noi, care-i ajungeau până la jumătatea coapselor grase, 
îmbrăcat într-o bluză verde, încins cu o cartuşieră nouă 
care mirosea a piele, purtând nelipsita-i bonetă cu panglici 
şi o puşcă englezească nou-nouţă, fără catarame şi curea. 
Laska sări prietenos la dânsul să-l salute şi, făcând câteva 
salturi, îl întrebă în limba ei dacă vânătorii ceilalţi vor ieşi în 
curând. Neprimind nici un răspuns, ea se întoarse la postul 
său de aşteptare şi se potoli iarăşi, culcându-şi capul pe o 
parte, cu o ureche ciulită, în sfârşit, uşa se deschise cu 
zgomot şi Krak, pointer-ul cafeniu-deschis cu pete albe al 
lui Stepan Arkadici o zbughi afară, învârtindu-se şi sărind. 
În sus, urmat de Oblonski, cu puşca în mână şi, între buze, 


cu o ţigară de foi. „Ilout beau, tout beau32 Krak! Strigă 
vesel Stepan Arkadici la câinele care-i sărea cu labele pe 
burtă şi pe piept, agăţându-se de torbă. Stepan Arkadici era 
într-un fel de opinci şi cu obiele, îmbrăcat cu nişte pantaloni 
vechi şi un palton scurt. Pe cap avea o pălărie veche, şi ea, 
şi boţită. Puşca lui, însă, de cel mai modern tip, torba şi 
cartuşiera, deşi învechite de uz, erau de cea mai bună 
calitate. 

Vasenka Veslovski nu ştiuse până atunci care este 
adevărata eleganţă a vânătorului, adică de a nu se îmbrăca 
prea îngrijit, dar de a avea un foarte bun echipament de 
vânătoare. Abia acum şi dădu seama de asta, văzându-l pe 
Stepan Arkadici care, în hainele lui ponosite, strălucea cu 
înfăţişarea lui de boier, elegant, vesel, bine hrănit. Hotări ca 
la vânătoarea următoare să se echipeze la fel. 

— Dar gazda noastră ce face? Întrebă Vasenka. 

— Are soţie tânără, răspunse Stepan Arkadici zâmbind. 

— Da, şi ce încântătoare! 

— Era îmbrăcat gata. A fugit probabil din nou la ea. 

Stepan Arkadici ghicise. Levin alergase la Kitty s-o mai 
întrebe o dată dacă-l iertase pentru prostia din ajun. Ţinea 
apoi s-o roage a fi cât mai cu luare-aminte, pentru numele 
lui Dumnezeu, şi mai cu seamă să se ferească de copii, care 
ar putea-o înghionti. Afară de asta, Levin mai vroia să-l 
încredinţeze ea că nu se supără dacă el lipseşte două zile. 
Vroia s-o mai roage să-i trimită neapărat printr-o ştafetă 
călare un bilet a doua zi dimineaţă, măcar cu două cuvinte, 
ca s-o ştie sănătoasă. 

Lui Kitty îi părea rău, ca totdeauna, să se despartă pentru 
două zile de soţul său. Văzându-i însă chipul însufleţit, şi 
trupul care-i părea deosebit de mare şi de puternic în bluză 
albă cu cizme de vânătoare, precum şi bucuria înfrigurării 
sale vânătoreşti, neînţeleasă pentru ca, Kitty îşi uită 
întristarea şi-şi luă, voioasă, rămas bun de la dânsul. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnilor, îşi ceru scuze Levin, 
ieşind în fugă pe scară. Aţi luat mâncarea pentru dimineaţa 


asta? De ce aţi înhămat roibul la dreapta? Ei, lăsaţi-l aşa. 
Laska, marş, treci la loc! Dă-le drumul în cireada vitelor 
sterpe, porunci Levin văcarului care-l aştepta la scară ca să- 
l întrebe de nişte junei. lertaţi-mă, mai vine un bandit. 

Levin sări din trăsura în care se urcase şi se îndreptă spre 
un dulgher care se apropia de scara cu un stânjen în mână. 

— N-ai venit la birou ieri şi acum mă faci să întârzii. Ei, ce 
e? 

— Daţi-mi voie să mai fac un cot. Trebuie să adaug numai 
trei trepte. Are să se potrivească întocmai. O să fie mai bine 
aşa. 

— Mai bine m-ai fi ascultat pe mine, răspunse Levin, 
necăjit. Ţi-am spus doar să se facă întâi zidăria şi numai 
după aceea să croieşti treptele. Acum nu se mai poate 
îndrepta nimic. Fă cum ţi-am poruncit din capul locului. 
Construieşte o scară nouă. 

lată despre ce era vorba: la aripa casei care tocmai se 
zidea, dulgherul greşise scara, construind-o separat, fără să 
calculeze unghiul de înclinaţie. La montare, treptele 
ieşiseră prea repezi. Dulgherul vroia acum să lase aceeaşi 
scară, adăugând trei trepte. 

— Are să fie mai bine aşa. 

— Dar unde o să iasă, dacă-i mai adaugi încă trei trepte? 

— Daţi-mi voie, zise dulgherul zâmbind dispreţuitor. Are să 
iasă tocmai unde trebuie. Care va să zică începe de jos, 
adăugă dulgherul cu un gest convingător, şi merge, şi 
merge, şi se potriveşte... 

— Nu vezi că cele trei trepte măresc şi lungimea? Unde 
are să iasă scara? 

— Înseamnă că începe de jos şi merge înainte, repeta cu 
încăpățânare dulgherul cu un ton convingător. 

— Are să ajungă în tavan şi în perete. 

— Vai de mine, începe doar de jos. Merge, merge şi se 
potriveşte. 

Levin îşi scoase varga de la puşcă şi începu să deseneze 
scara pe pământul plin de praf. 


— Ei, vezi acum? 

— Cum porunciţi dumneavoastră - încuviinţă dulgherul, cu 
ochii înseninaţi deodată, înțelegând pesemne, în sfârşit, 
cum stăteau lucrurile. 

— Înseamnă că trebuie să fac o scară nouă. 

— Ei, fă aşa cum ţi-am poruncit! Strigă Levin, urcându-se 
în trăsură. Dă-i drumul! Ţine câinii, Filip! 

Lăsând în urmă toate grijile familiei şi ale gospodăriei, 
Levin era plin de o bucurie de-a trăi atât de mare, încât nici 
nu-i venea să vorbească. Afară de aceasta, simţea acea 
emoție şi încordare a oricărui puşcaş care se apropie de 
locurile de vânătoare. Se gândea numai dacă au să 
găsească ceva la balta de la Kolpeno, cum are să se poarte 
căţeaua lui în comparaţie cu Krak şi dacă o să tragă bine în 
ziua aceea. Să nu se facă de ruşine faţă de un om străin! Să 
nu i-o ia înainte Oblonski! Până şi la asta se gândea. 

Stepan Arkadici era stăpânit de acelaşi sentiment şi nu 
avea nici el chef de vorbă. Numai Vasenka Veslovski 
pălăvrăgea într-una, bine dispus. Ascultându-l, lui Levin îi 
era ruşine chiar să se şi gândească cât de nedrept fusese în 
ajun cu dânsul. Vasenka părea într-adevăr un băiat 
simpatic, simplu, bun şi foarte vesel. Dacă l-ar fi cunoscut 
când era burlac, Levin s-ar fi împrietenit cu el. Nu-i prea 
plăcea însă atitudinea lui trândavă în faţa vieţii şi nici 
preocuparea sa de eleganţă, care îţi dădea impresia că 
Vasenka îşi recunoaşte singur o superioritate incontestabilă 
pentru că are unghii lungi, bonetă şi toate celelalte. Dar 
asta i se putea ierta, dacă se ţinea seama că era băiat 
cumsecade şi binecrescut. Lui Levin îi plăcea, tocmai prin 
educaţia pe care o avea, excelentul accent franțuzesc şi 
prin faptul că făcea parte din lumea lui. 

Calul din stânga, un cal de stepă, de la Don, îi plăcea 
grozav lui Vasenka. Îl admira într-una. 

— Ce frumos ar fi să galopezi prin stepă pe un cal ca ăsta! 
Ce zici? Exclamă Veslovski. 


Îşi închipuia goana pe un cal de stepă, ceva sălbatic şi 
poetic, dar nu putea să exprime prin cuvinte ceea ce 
simţea. Cu toate acestea, naivitatea lui, îmbinată cu 
frumuseţea, cu zâmbetul plăcut şi cu graţia mişcărilor sale 
îi atrăgeau pe toţi cunoscuţi. 

Levin se simţea bine în tovărăşia lui, fie că-i era simpatic 
caracterul lui Vasenka, fie că se silea să găsească în el 
numai părţi bune, ca să-şi ispăşească păcatul din ajun. 

După ce făcu trei verste, Veslovski observă deodată că-i 
lipsesc ţigările de foi şi portvizitul. Nu ştia dacă le pierduse 
sau le uitase pe masă. Avea în portvizit trei sute şaptezeci 
de ruble şi de aceea nu se puteau lăsa lucrurile aşa. 

— Ştii, Levin, aş trage o fugă acasă pe lăturaşul ăsta de 
Don. Ar fi minunat! Ce zici? Îl întrebă Veslovski, gata să 
încalece. 

— Nu! De ce? Răspunse Levin, socotind că Vasenka 
trebuia să aibă cel puţin şase puduri. Am să trimit vizitiul. 

Vizitiul porni numaidecât călare pe lăturaş, iar Levin 
rămase să mâne singur cei doi cai rotaşi. 

IX 

— Ei? Care ne e drumul? Îl întrebă Stepan Arkadici. Spune 
totul cu de-amănuntul. 

— Uite planul: acuma mergem până la Gvozdevo. Dincoace 
de Gvozdevo e o baltă cu duble, iar dincolo se întind bălți 
minunate cu becaţe, unde se întâmplă să fie şi duble. 
Acuma e cald. Ajungem pe răcoare - avem douăzeci de 
verste - şi facem câmpul pe sub seară. Mânăm acolo, iar 
dis-de-dimineaţă batem bălțile cele mari. 

— Dar în drum n-avem nimic? 

— Avem, însă am întârziat, şi e cald. Sunt două locşoare 
bunicele. Dar nu ştiu dacă este ceva pe acolo. 

Levin ar fi dorit şi el să bată locşoarele acelea, care erau 
aproape de casă şi le putea face oricând; afară de asta, 
locurile erau mici şi trei puşti n-aveau unde vâna. lată de ce 
spusese că se îndoieşte că ar fi vânat pe acolo. Când 
ajunseră în dreptul unei bălți mici. Levin vru să treacă mai 


departe; dar - cu ochiul său experimentat de vânător - 
Stepan Arkadici zări numaidecât pe baltă, înălțându-se ici- 
colo, popândace. 

— Nu ne oprim puţin? Întrebă Stepan Arkadici, arătând 
spre baltă. 

— Levin, te rog. Ce frumos ar fi! Începu să-l roage Vasenka 
Veslovski. 

Levin nu se putu împotrivi. 

Nu apucară să oprească bine, că - luându-se la întrecere - 
câinii şi ajunseră într-un suflet la baltă. 

— Krak! Laska! Câinii se întoarseră. 

— Tustrei nu încăpem. Eu am să rămân aici, se oferi Levin. 

Nădăjduia că tovarăşii săi nu vor găsi nimic, afară de 
nagâţii care se ridicau speriaţi de câini şi, legănându-se în 
zbor, se tânguiau jalnic deasupra bălții. 

— Nu. Hai, Levin, să mergem împreună, îl îndemna 
Veslovski. 

— Nu, n-avem loc. Laska, înapoi! Doar n-aveţi nevoie de al 
doilea câine! 

Levin rămase la trăsurică, uitându-se cu jind la vânători. 
Puşcaşii străbătură toată balta. Afară de o găinuşă şi de 
nagâţi - Vasenka împuşcă unul - nu se zări nimic altceva pe 
baltă. 

— Aţi văzut şi voi că n-avea de ce să-mi pară rău, le spuse 
Levin. Numai vreme pierdută. 

— Totuşi a fost frumos! N-ai văzut? Îi răspunse Vasenka 
Veslovski, când se urcă greoi în trăsurică, ţinând în mâini 
puşca şi nagâţul. Ce frumoasă lovitură! Nu-i aşa? Mai avem 
mult până la balta cea adevărată? 

Caii se smuciră deodată. Levin se lovi cu capul de ţeava 
unei puşti. Bubui o detunătură. La drept vorbind, 
împuşcătura răsunase mai înainte, dar aşa i se păru lui 
Levin. lată ce se întâmplase: Vasenka Veslovski, vrând să 
lase cocoaşele, atinse un trăgaci, dar ţinuse cu degetul 
celălalt cocoş. Încărcătura se slobozise în pământ, fără să 
facă vreun rău cuiva. 


Stepan Arkadici clătină din cap şi râse dojenitor cu ochii la 
Veslovski, Levin însă nu îndrăzni să-i facă observaţie. Mai 
întâi, orice mustrare ar fi părut pricinuită de primejdia prin 
care trecuse şi de cucuiul de pe fruntea lui. În al doilea 
rând, Veslovski se simţi cuprins la început de o desperare 
atât de naivă, iar pe urmă râse aşa de comunicativ şi cu 
atâta voie bună de spaima lor, încât Levin nu se putu 
stăpâni să nu izbucnească în râs. 

Când se apropiară de balta cealaltă, destul de întinsă şi 
care le-ar fi răpit mult timp, Levin îi rugă să nu intre acolo, 
dar Veslovski îl înduplecă din nou prin rugăminţi. Cum balta 
era îngustă, Levin - ca gazdă ospitalieră - rămase din nou la 
trăsură. 

Când ajunse acolo, Krak zbughi de-a dreptul spre 
popândace. Vasenka Veslovski alergă cel dintâi după câine. 
Înainte ca Stepan Arkadici să se fi putut apropia, se ridică o 
dublă. Veslovski o scăpă, dar pasarea se aşeză pe o fâneaţă 
necosită. Dubla fusese sorocită lui Veslovski. Krak o găsi din 
nou, căzu în aret, iar Veslovski o împuşcă şi se întoarse la 
trăsură. 

— Acu, du-te dumneata. Eu o să rămân la cai, zise 
Vasenka. 

Levin începu să simtă pizma vânătorească. Trecu hăţurile 
lui Veslovski şi intră în baltă. 

Laska de mult scheuna jalnic şi se jeluia împotriva 
nedreptăţii ce i se făcea. Acum ea porni în goană drept 
înainte, spre un loc foarte bun, cu popândace, pe care-l 
cunoştea Levin şi unde Krak nu intrase. 

— De ce n-o chemi îndărăt? Îl întrebă Stepan Arkadici. 

— Nu sperie vânatul, răspunse Levin, mulţumit de bucuria 
câinelui şi zorind după Laska. 

Cu cât se apropia mai mult de locurile cunoscute, căţeaua 
căuta din ce în ce mai serios. O pasăre mică de baltă nu-i 
răpi luarea-aminte decât o singură clipă. Laska făcu un cerc 
în jurul popândacelor, începu al doilea cerc şi deodată 
tresări şi încremeni pe loc. 


— Du-te Stiva, du-te! Îi strigă Levin, simțind cum începe 
să-i bată inima mai puternic, ca şi cum în auzul lui încordat 
se deschisese o portiţă. 

Pierduse noţiunea de distanţă; toate zgomotele îl izbeau 
acum dezordonat, dar limpede. Levin auzea paşii lui Stepan 
Arkadici, îl luă însă drept un îndepărtat tropot de cai. Auzi 
pârâitul unei tufe de ierburi, ruptă cu pământ cu tot sub 
pasul lui şi i se păru că e fâlfâitul unei duble. Auzi undeva, 
pe aproape, la spatele său, şi un plescăit în apă, dar nu se 
putu lămuri ce anume era. 

Căutând locul unde să păşească, Levin se apropie de 
câine. 

— Pil! 

În loc de dublă, izbucni de sub botul căţelei o becaţă. Levin 
duse puşca la umăr; dar chiar în clipa când ochi, plescăitul 
prin apă spori, se apropie şi auzi şi glasul lui Veslovski, care 
strigă ceva neînchipuit de tare. Levin simţi că ochise în 
urma becaţei; totuşi trase. 

Dându-şi seama că trăsese în gol, se uită îndărăt şi văzu că 
trăsurică lui nu mai era în drum, ci în balta. 

Veslovski vroise să vadă mai de aproape cum se trage şi 
intrase cu trăsurică în baltă, unde caii se împotmoliseră. 

„Dracu l-a pus!”, se gândi Levin, întorcându-se la trăsura 
împotmolită. 

— De ce ai intrat aici? Îl întrebă el aspru şi, strigând 
vizitiul, se apucă să scoată caii din baltă. 

Era necăjit că fusese împiedicat să tragă şi că i se 
împotmoliseră caii, dar mai cu seamă din pricină că nici 
Stepan Arkadici, nici Veslovski nu ajutară să scoată caii din 
baltă şi să-i deshame - deoarece niciunul, nici celălalt habar 
n-aveau de mânuirea hamurilor. 

Veslovski îl asigură că în partea aceea pământul era uscat, 
dar Levin nu-i răspunse nici un cuvânt şi se strădui în 
tăcere împreuna cu vizitiul că scoată caii din baltă. Pe urmă, 
în toiul lucrului, văzând cu câtă sârguinţă trăgea Veslovski 
trăsurică de o aripă, încât o şi rupse, Levin îşi făcu singur 


mustrări că - sub influenţa sentimentelor sale din ajun - se 
purtase prea rece cu Vasenka. De aceea încercă printr-o 
deosebită amabilitate să şteargă urmele răcelii sale. Când 
puseră totul în rânduială şi scoaseră trăsurică la drum, 
Levin porunci să se aducă gustarea. 

— Bon appetit - bonne conscience! Ce poulet va tomber 
jusqu'au fond de mes bottes! 33 - rosti Veslovski o zicală 
franţuzească. După ce dădu gata cel de-al doilea pui, 
Veslovski se înveseli. Ei, acum ni s-a isprăvit calvarul. 'Ioate 
au să meargă strună. Şi ca pedeapsă pentru vina mea voi 
sta pe capră. Nu-i aşa? Ei? Nu, nu! Eu voi fi Automedonul34 
vostru... Să vedeţi cum o să vă duc, răspunse Veslovski, fără 
să lase hăţurile din mină, când Levin îl rugă să facă loc 
vizitiului. Nu, se cuvine să-mi ispăşesc vina. Mă simt foarte 
bine pe capră, încheie el şi dădu bice cailor. 

Levin se temea puţin ca Yasenka să nu spetească caii, mai 
cu seama roibul din stânga, pe care nu-l putea stăpâni. Se 
supuse însă, fără voie, veseliei sale. Ascultă romanţele pe 
care Veslovski le cântă în tot timpul drumului, stând pe 
capră şi imitând cum mină englezii caii four în hand35; şi 
astfel, după gustarea de dimineaţa, ajunseră cu toţii la balta 
de la Gvozdevo foarte bine dispuşi. 

X. 

Vasenka mână caii atât de repede, încât ajunseră la baltă 
devreme, încă pe căldură. 

Apropiindu-se de balta cea mare, ţinta principală a 
călătoriei lor, Levin se gândea fără voie cum să scape de 
Vasenka şi să vâneze nestingherit. 

Stepan Arkadici dorea probabil acelaşi lucru. Levin îi citea 
pe faţă expresia de îngrijorare pe care o are totdeauna un 
adevărat puşcaş înainte de începerea vânătorii, precum şi o 
expresie de şiretenie binevoitoare, caracteristică felului sau 
de a fi. 

— Cum o să mergem? Balta e minunată! Văd şi hultani, 
spuse Stepan Arkadici arătând două păsări mari, care se 


roteau pe deasupra rogozului. Unde sunt hultani, este, fără 
cea mai mică îndoială, şi vânat. 

— Vedeţi, domnilor, zise Levin cam posomorât, trăgând de 
tureatca cizmelor şi cercetând cilindrele puştii, vedeţi 
rogozul acela? Levin arătă spre o mică insulă de verdeață 
de culoare închisă, care se afla pe malul drept al gârlei, 
într-un fânaţ umed, pe jumătate cosit. Balta începe de aici, 
Chiar din faţa noastră. Vedeţi? De unde e mai verde, balta o 
apucă spre dreapta, acolo unde umblă nişte cai. Acolo sunt 
popândace şi se găsesc duble. Pe urmă, balta se întinde în 
jurul rogozului, până hăt-departe în aninii aceia şi apoi 
până la moară. Vedeţi golfuleţul acela? Acolo e locul cel mai 
bun. O dată am împuşcat acolo şaptesprezece becaţe. Să ne 
despărţim, luăm fiecare câte un câine, şi ne întâlnim la 
moară. 

— Ei, cine o ia la dreapta şi cine la stânga? Întrebă Stepan 
Arkadici. La dreapta e mai larg. Duceţi-vă voi amândoi. Eu 
apuc la stânga, propuse el, parcă nepăsător. 

— Foarte bine! Hai, noi o să împuşcăm mai mult vânat 
decât dânsul. Ei, hai să mergem! Izbucni Vasenka. 

Levin trebui să primească. Se despărţiră. 

De îndată ce vânătorii se înfundară în baltă, câinii 
începură să caute, îndreptându-se spre locurile cu apă 
ruginie. Levin cunoştea felul de a căuta al Laskăi, 
cercetător şi cu luare-aminte. Ea ştia şi locul. Aştepta să se 
ridice cârdul de becaţe. 

— Veslovski, treci alături, alături! Spuse Levin cu jumătate 
de glas către tovarăşul său, care plescăia în urma lui; de 
când scăpase Vasenka focul pe balta de la Kolpeno, 
Konstantin Dmitrici se tot uita la gura puştii sale. 

— Nu! N-o să te încurc. Nu te-ngriji de mine. Dar Levin îşi 
amintea fără să vrea de cuvintele lui Kitty, care-i spusese la 
despărţire: „Băgaţi de seamă să nu vă împuşcaţi!” 

Câinii se apropiau din ce în ce mai mult, luându-se la 
întrecere, fiecare din altă direcţie. Levin aştepta cu atâta 
încordare să sară becaţa, încât ori de câte ori plescăia tocul 


cizmelor lui Veslovski, când acesta le scotea din mocirlă, îi 
părea un țipăt de becaţă; şi de fiecare dată apuca puşca şi-i 
strângea patul. 

Pac! Pac! Răsună la urechea lui. 

Vasenka trăsese într-un stol de rațe care se rotea peste 
baltă, trecând pe deasupra lor dincolo de bătaia puştii. 
Levin nu apucă să-şi întoarcă privirea, că şi ţâşni o becaţă, 
apoi alta şi alta... se ridicară încă vreo opt, una după alta. 

Stepan Arkadici trăsni o becaţă chiar în clipa când aceasta 
se pregătea să-şi înceapă croşetele. Pasărea căzu glonţ în 
mlaştină. Apoi ochi fără grabă altă becaţă, care zbura la 
mică înălţime spre rogoz. O dată cu bubuitul împuşcăturii 
căzu şi pasărea. Se vedea cum se zbate ca să fugă de pe 
cositura de rogoz, dând din aripa neatinsă, albă pe 
dedesubt. 

Levin a fost mai puţin norocos. Trase în cea dintâi becaţă 
prea aproape şi o scăpă. Ochi din nou când începu să se 
înalțe în văzduh; dar în aceeaşi clipă îi zbură alta de la 
picior şi-i atrase atenţia. Nici cu al doilea foc nu o nimeri. 

Până să-şi încarce vânătorii puştile sări încă o becaţă. Dar 
Veslovski, care îşi şi încărcase puşca, trase la faţa apei încă 
două focuri cu ploaie. 

Stepan Arkadici îşi ridică becaţele, îl privi pe Levin cu ochii 
strălucitori şi spuse: 

— Ei, acum să ne despărţim. 

Trăgând uşor piciorul stâng şi ţinând puşca pregătită, 
Stepan Arkadici îşi fluieră câinele şi trecu de partea 
cealaltă. Levin şi Veslovski porniră în partea opusă. 

Aşa se întâmpla totdeauna cu Levin. Când greşea primul 
foc, el se înfierbânta, se necăjea şi trăgea prost toată ziua. 
La fel se petrecură lucrurile şi în ziua aceea. 

Erau foarte multe becaţe. Săreau într-una din faţa câinelui 
şi de la piciorul vânătorilor. Levin şi-ar fi putut drege 
norocul, dar cu cât trăgea mai des, cu atât mai mult se 
făcea de râs faţă de Veslovski. Acesta, vesel, trăgea la focuri 


cu nemiluita, nu împuşca nimic şi nu se sinchisea câtuşi de 
puţin de neizbânda lui. 

Levin se grăbea, nu-şi putea recăpăta stăpânirea de sine, 
se înfierbânta din ce în ce mai tare şi ajunse să tragă fără 
nădejdea de a mai nimeri. 

Parcă şi Laska îşi dădea seama de asta. Începu să caute 
mai leneş, uitându-se la vânători cu nedumerire şi cu 
dojana. 

Răsunau împuşcături după împuşcături, vânătorii erau 
învăluiţi în fum de praf de puşcă, însă în plasa încăpătoare a 
torbei nu se aflau decât trei becaţine, uşurele, dintre care 
una fusese ucisă de Veslovski, iar alta de amândoi. Între 
timp de cealaltă parte a bălții împuşcăturile bufneau mai 
rar, dar toate nimereau din plin, după cum i se părea lui 
Levin, căci aproape de fiecare dată se auzea: „Krak, Krak, 
apporte!” 

Asta-l enerva pe Levin şi mai mult. Becaţele roiau în 
văzduh fără întrerupere pe deasupra rogozului, din toate 
părţile se auzeau neîncetat plescăituri pe pământ, iar în 
văzduh ţivlituri. Becaţele, care se ridicau după ce se roteau 
în aer, se lăsau jos, în faţa vânătorilor. În loc de doi hultani, 
zeci de păsări de pradă pluteau acum, ţipând pe deasupra 
bălții. 

Levin şi Veslovski străbătură mai mult de jumătate din 
baltă şi ajunseră la un loc unde fâneaţa mujicilor, împărţită 
în loturi lungi, dădea în rogoz; loturile erau însemnate fie 
prin pârtii bătătorite, fie prin câte un rând de iarbă cosită. 
Jumătate din aceste loturi erau gata cosite. 

Deşi nu prea avea nădejde să găsească tot atâta vânat pe 
loturile necosite ca pe cele cosite, Levin făgădui lui Stepan 
Arkadici să-l întâlnească mai departe şi porni înainte cu 
însoţitorul său atât pe fâşiile de iarbă cosită, cât şi pe cele 
necosite. 

— Hei, vânătorilor! Îi chemă un mujic, care şedea jos lângă 
o căruţă cu caii deshămaţi. Poftim de ospătaţi cu noi: Poftim 
la nişte băuturică. 


Levin aruncă o privire într-acolo. 

— Hai, nu vă codiţi! Răcni un mujic bărbos, vesel, cu faţa 
roşie, rânjindu-şi dinţii albi şi ridicând o garafă verzuie, 
care strălucea la soare. 

— Qu'est-ce qui'ils disent? 36 îl întrebă Veslovski. 

— Ne cheamă la un păhăruţ de votcă. Probabil că şi-au 
împărţit fânețele. Eu unul aş bea, zise Levin cu oarecare 
viclenie, nădăâjduind că Veslovski se va lăsa ispitit de votcă şi 
se va duce la mujici. 

— De ce ne poftesc? 

— Aşa. Vor să petreacă. Hai, du-te la ei. O să ţi placă. 

— Allons, c'est curieux.37 

— Du-te, du-te. Ai să găseşti drumul la moară! Îi strigă 
Levin şi, aruncând o privire îndărăt, văzu cu plăcere cum 
Veslovski, aplecat înainte, poticnindu-se cu picioarele, sale 
obosite şi ţinând puşca în cumpănire, ieşea din baltă în 
dreptul mujicilor. 

— Hai şi dumneata! Îi strigă un mujic lui Levin. Vino, să te 
înfrupţi din plăcintă. 

Levin avea o poftă cumplită să bea votcă şi să mănânce o 
bucată de pâine. Îi slăbiseră puterile. Simţea că de-abia îşi 
putea scoate din mlaştină picioarele care i se împleticeau. 
Şovăi câteva clipe, dar căţeaua căzu în aret şi oboseala i se 
risipi ca prin farmec. Se îndreptă uşor prin mlaştină spre 
câine. O becaţă îi zbughi de la picior. Trase şi o nimeri, dar 
câinele rămase mai departe în aret. „Pil!” De la câine se 
ridică altă becaţă. Levin trase, avea însă o zi nefericită: 
dădu greş; iar când se duse să găsească becaţa ucisă, nu o 
găsi nici pe aceea. Scotoci tot rogozul, dar Laska nu mai 
credea că Levin împuşcase vânatul. Când o trimitea să 
caute, ea se prefăcea că îl caută, însă de fapt nu-l căuta. 

Chiar şi fără Vasenka, pe care Levin arunca toată vina 
ghinionului, lucrurile nu se îndreptară. Şi aici mişunau 
becaţele, însă Levin dădea mereu greş. 

Razele piezişe ale soarelui erau încă fierbinţi. Hainele lui, 
leoarcă de sudoare, i se lipeau de trup. Cizma din stânga, 


grea, plină de apă, clefăia. Pe faţa-i pătată de negreala 
prafului de puşcă se prelingeau broboane de sudoare. Gura 
îi era amară. În nas simţea numai iz de praf de puşcă şi de 
metal încins. În urechi îi răsunau neîntrerupt ţivliturile 
becaţelor. De ţevi nici nu te puteai atinge, atât erau de 
încinse. Inima îi bătea scurt şi repede. Mâinile îi tremurau 
de enervare. Picioarele obosite i se împleticeau şi se 
poticneau în popândacele cu ierburi din mlaştină. Dar el 
mergea mereu înainte şi trăgea într-una; în sfârşit, când 
făcu o greşeală prea boacănă, îşi trânti de pământ puşca şi 
pălăria. 

„Trebuie să-mi vin în fire!” îşi zise Konstantin Dmitrici şi-şi 
ridică puşca şi pălăria. Chemă ia picior căţeaua şi ieşi din 
baltă. Când ajunse pe uscat, Levin se aşeză pe un 
popândac, se descălţă şi-şi scurse apa din cizmă. Se apropie 
de baltă, bău zdravăn din apa cu gust de rugină, îşi udă 
ţevile încinse ale puştii şi se spălă pe faţă şi pe mâini. 

După ce se răcori, se îndreptă din nou spre acelaşi loc 
unde se lăsaseră becaţele, cu hotărârea neclintită de a nu-şi 
mai pierde firea. 

Levin hotări să fie calm, dar se petrecu acelaşi lucru. 
Atingea cu degetul trăgaciul înainte de a fi ochit. Totul 
mergea din ce în ce mai prost. 

N-avea în torbă decât cinci bucăţi când ieşi din baltă la 
anini, unde trebuia să-l întâlnească pe Stepan Arkadici. 

Înainte de a-l zări pe Oblonski, Levin îi văzu câinele. Negru 
de nămolul împuţit al bălții, Krak ţâşni de după o rădăcină 
răsucită de anin şi, cu un aer de învingător, se mirosi cu 
Laska. După Krak, în urma animalului, se ivi statura chipeşă 
a lui Stepan Arkadici. Roşu şi leoarcă de sudoare, cu gulerul 
descheiat, el venea în întâmpinarea lui Levin, trăgând uşor 
piciorul, ca şi mai înainte. 

— Cum v-a mers? Aţi tras mult? Zise Stepan Arkadici 
zâmbind voios. 

— Dar tu? Îl întrebă Levin. N-avea însă nevoie să-l mai 
întrebe, căci îi vedea torba plină. 


— Binişor. 

Avea paisprezece bucăţi. 

— Straşnică baltă! Desigur că te-a încurcat Veslovski. 
Când doi puşcaşi trebuie să vâneze cu un singur câine, nu 
le prea vine la îndemână, spuse Stepan Arkadici, 
micşorându-şi izbânda. 

XI. 

Când Levin, însoţit de Stepan Arkadici, ajunse la izba 
mujicului la care trăgea de obicei, îl găsi acolo pe Veslovski. 
Şedea pe o băncuţă în mijlocul casei, ţinându-se cu 
amândouă mâinile de ea; un soldat, fratele gazdei, îi trăgea 
cizmele pline de noroi. Vesel, Vasenka râdea cu râsul lui 
molipsitor. 

— De-abia am picat şi eu. Ils ont ete charmants.38 
Închipuiţi-vă, mi-au dat să beau şi să mănânc. Ce pâine! O 
minune! Delicieux! 39 Şi ce votcă! N-am băut niciodată 
ceva mai gustos! N-au vrut să ia bani pentru nimic în lume. 
Tot spuneau: „Să nu vă fie cu supărare”. 

— De ce să ia bani? Aţi fost oaspetele lor. Doar nu li-e votca 
de vânzare! Zise soldatul, scoţându-i în cele din urmă cizma 
udă cu ciorapul înnegrit. 

Cu toată necurăţenia adusă în izbă de cizmele vânătorilor 
şi de câinii murdari care se lingeau într-una, cu tot mirosul 
de baltă şi de praf de puşcă ce se încinse înăuntru, şi deşi 
lipseau cuţitele şi furculiţele, puşcaşii cinară şi băură ceai 
cu atâta poftă, cum se mănâncă numai la vânătoare. Spălaţi 
şi curaţi, tustrei se duseră în şura de fân, unde vizitiii 
pregătiseră aşternutul pentru boieri. 

Cu toate că se înnoptase, nici unui vânător nu-i era somn. 

Vorba lâncezi la început între amintiri şi povestiri despre 
felurite lovituri, câini şi despre vânătorile de odinioară, şi 
alunecă apoi asupra unui subiect care-i interesa pe tustrei. 

Stârnit de cuvintele de admiraţie ale lui Vasenka, care nu 
înceta de a lăuda frumuseţea serii, mireasma finului, 
farmecul căruţei sfărâmate (i se păruse sfărâmată, fiindcă 
fusese scoasă de pe roţile de dinainte), inima bună a 


mujicilor care-l cinstiseră cu votcă şi câinii culcaţi fiecare la 
picioarele stăpânului sau - Stepan Arkadici povesti despre o 
vânătoare minunată la Malthus, unde fusese cu un an mai 
înainte. Malthus era un vestit şi bogat antreprenor de căi 
ferate. 

Descrise bălțile arendate de Malthus în gubernia Tver şi în 
ce stare le ţinea, apoi trăsurile şi docarele care-i duceau pe 
vânători, şi cortul întins pe malul bălții pentru gustarea de 
dimineaţă. 

— Nu pricep de loc, îl întrerupse Levin, ridicându-se din 
aşternutul lui de fân, cum nu te dezgustă asemenea 
oameni! Desigur că o gustare la care se bea Laffitte e foarte 
plăcută, dar cum nu te dezgustă tocmai luxul acesta? Toţi 
oamenii ăştia fac bani, întocmai ca otcupcicii care se 
îmbogăţeau într-un chip ruşinos fără să le pese de disprețul 
celorlalţi, ştiind că în cele din urmă averile adunate 
necinstit pot răscumpăra până şi disprețul. 

— Foarte adevărat! Exclamă Vasenka Veslovski. Perfect! 
Oblonski, fireşte, o face numai din bonhomie40, dar alţii 
spun: „Chiar şi Oblonski frecventează casa lui...” 

— Ba de loc! (Levin simţi că Oblonski zâmbea rostind 
aceste cuvinte.) Eu nu-l socot mai necinstit decât oricare 
dintre negustorii sau nobilii bogaţi. Şi unii şi alţii au făcut 
avere deopotrivă prin muncă sau printr-un efort intelectual. 

— Bine, bine, dar prin ce muncă? Să capeţi o concesie şi s- 
o revinzi, asta-i muncă? 

— Fireşte că da. E muncă în sensul că dacă n-ar fi existat 
el şi alţii ca dânsul, n-am fi avut nici căi ferate. 

— Cum poţi să asemuieşti munca asta cu a mujicului sau a 
savantului? 

— Să zicem ca nu, totuşi este o muncă, fiindcă activitatea 
lui dă un rezultat - calea ferată. Dar tu eşti de părere că 
liniile ferate sunt inutile. 

— Asta e altă problemă. Sunt gata să recunosc că sunt 
folositoare. Orice achiziţie însă, care nu corespunde muncii 
depuse, e necinstită. 


— Dar cine este chemat să hotărască dacă într-adevăr 
corespunde ori nu? 

— Dobândirea de bunuri pe căi necinstite, prin vicleşuguri, 
urmă Levin, dându-şi seama că nu poate preciza limita 
dintre cinste şi incorectitudine, seamănă, cu îmbogățirea 
bancherilor. Răul acesta, adică dobândirea de averi uriaşe 
fără muncă, aşa cum era pe vremea otcupurilor, nu şi-a 
schimbat decât forma. Le roi est mort, vive le roi! 41 De 
îndată ce s-a desfiinţat otcupul, s-au ivit căile ferate, 
băncile, adică tot averi făcute fără muncă. 

— Da! S-ar putea să fie drept şi cuminte ce spui... Krak, 
stai liniştit! Strigă Stepan Arkadici câinelui său, care se 
scărpina şi răvăşea tot fânul. Fiind convins probabil de 
justeţea punctului său de vedere, el vorbea calm şi fără 
grabă. Dar tu n-ai precizat hotarul dintre munca cinstită şi 
cea necinstită. Faptul că eu am o leafă mai mare decât şeful 
meu de birou, care cunoaşte lucrările mai bine decât mine, 
e lucru necinstit? 

— Nu ştiu. 

— Atunci să-ţi spun eu. Faptul că tu primeşti pentru munca 
din gospodăria ta, să zicem, cinci mii de ruble, pe când 
gazda noastră, un mujic, nu scoate mai mult de cincizeci de 
ruble, oricât ar munci, asta e tot atât de incorect ca şi faptul 
că eu primesc mai mult decât şeful meu de birou, iar 
Malthus - mai mult decât un maistru de la calea ferată. De 
fapt, eu cred că ciuda oamenilor împotriva celor bogaţi e 
numai din invidie... 

— Nu. Nu e drept, zise Veslovski. Nu poate fi vorba de 
invidie. Afacerea asta are totuşi ceva necurat în ca. 

— Da-mi voie, urmă Levin. Spui că e nedrept ca eu să am 
cinci mii de ruble, iar mujicul - cincizeci. E adevărat! Simt 
că e o nedreptate, dar... 

— Într-adevăr, aşa e. Când stai să te gândeşti că noi 
mâncăm, bem, mergem la vânat, nu facem nimic, şi el 
munceşte veşnic, veşnic! Zise Vasenka Veslovski, gândindu- 


se probabil pentru întâia dată în viaţa lui la lucrul acesta şi 
de aceea vorbind cu toată sinceritatea. 

— Da. Îţi dai seama de asta, însă nu-i cedezi moşia ta, 
spuse Stepan Arkadici, care-l aţâţa pe Levin parcă într- 
adins. 

În vremea din urmă, între cei doi cumnaţi se iscase parcă 
un fel de ostilitate ascunsă. Parcă de când ţineau două 
surori începuse între ei o rivalitate, fiecare căutând să 
dovedească cine şi-a orânduit mai bine viaţa. Şi acum, acest 
sentiment începuse să se manifeste într-o discuţie pe 
chestiuni personale. 

— N-o dau, fiindcă nu mi-o cere nimeni; şi chiar dacă aş 
vrea, n-aş putea s-o dau şi nici n-aş avea cui, răspunse 
Levin. 

— Dă-o mujicului ăstuia. N-are să te refuze. 

— Cum să i-o dau? Să mă duccu el şi să facun act de 
vânzare-cumpărare? 

— Nu ştiu. Dacă eşti convins că n-ai dreptul... 

— Ba nu sunt convins de loc. Dimpotrivă, simt că n-am 
dreptul s-o dau, fiindcă am îndatoriri şi faţă de pământ, şi 
faţă de familie. 

— Dă-mi voie. Dacă tu crezi că aceasta e o nedreptate, e 
de datoria ta s-o faci să înceteze... 

— Încerc să fac acest lucru, dar negativ, în sensul că nu 
caut să adâncesc deosebirea de situaţii care există între 
mine şi el. 

— Să am iertare, dar ăsta e un paradox. 

— Da. Explicaţia e cam sofistică, întări Veslovski. Hei, 
gospodarule, îi strigă Vasenka mujicului care, făcând să 
scârţâie uşa, intrase în şură. Ce e? Încă nu te-ai culcat? 

— Ce culcat? Credeam că boierii s-au culcat, când colo, îi 
aud vorbind. Am de luat o coasă de aici. Nu muşcă oare 
câinele? Adăugă mujicul, călcând cu băgare de seamă cu 
picioarele goale. 

— Dar dumneata unde o să te culci? 

— Ne ducem să paştem caii. 


— Ah, ce noapte! Izbucni Veslovski, aruncând o privire 
către lumina slabă a amurgului, spre un colţ de casă şi spre 
căruţa fără cai, care se vedeau în cadrul larg al uşii 
deschise. Ascultaţi! Se aud cântând nişte voci de femei. Şi 
nu-i zic urât. Cine cântă, gospodăriile? 

— Nişte fete de la curte, de aici, de-alături. 

— Hai să ne plimbăm. Tot n-o să putem dormi. Hai, 
Oblonski! 

— Cum aş face să pot şedea şi culcat, dar şi să plec? 
Răspunse Oblonski, întinzându-se. Tare bine e să stai 
culcat! 

— Atunci, mă duc singur! Hotări Veslovski, sculându-se 
repede şi încălţându-se. La revedere, domnilor! Dac-o fi 
frumos, vă chem. Mi-aţi oferit vânat berechet. N-am să vă 
uit. 

— Nu-i aşa că e băiat simpatic? Întrebă Oblonski, după ce 
ieşi Veslovski, şi mujicul închise uşa în urma lui. 

— Da, e simpatic, răspunse Levin, gândindu-se mai 
departe la subiectul convorbirii de mai înainte. 

I se părea că-şi exprimase cât putuse de limpede ideile şi 
sentimentele. Totuşi aceşti oameni, amândoi, deştepţi şi 
sinceri, îi spuseseră într-un glas că se mângâie cu sofisme. 
Asta îl punea pe gânduri. 

— Şi aşa, dragul meu. Una din două: ori recunoşti că 
orânduirea actuală a societăţii este dreaptă, şi atunci poţi 
să-ţi aperi drepturile, ori recunoşti că te bucuri de avantaje 
nedrepte, cum fac de altfel şi eu, şi te bucuri de ele cu 
plăcere. 

— Nu, dacă te-ai bucura de avantaje nedrepte, nu te-ai 
putea folosi cu plăcere de bunurile acestea. Eu, cel puţin, n- 
aş fi în stare. În ceea ce mă priveşte, trebuie să simt înainte 
de orice că nu sunt vinovat. 

— Şi ce-ar fi, la urma urmei, dacă ne-am duce şi noi? 
Întrebă Stepan Arkadici, obosit probabil de atâta gândire. 
Tot nu putem adormi. Hai să mergem! 


Levin nu răspunse. Îl urmărea ceea ce se spusese în timpul 
convorbirii, şi anume: că încearcă să fie drept numai în sens 
negativ. „Oare numai negativul poate să fie drept?” se 
întrebă el. 

— Ce tare miroase fânul proaspăt! Zise Stepan Arkadici, 
ridicându-se într-un cot. Nu-i chip să adormi, şi pace! 
Vasenka trebuie să fi pus ceva la cale acolo. N-auzi hohote 
de râs şi glasul său? Vrei să mergem şi noi? Hai! 

— Nu. Nu merg. 

— Nu cumva faci şi asta tot din principiu? Adăugă Stepan 
Arkadici cu un surâs, căutându-şi pe întuneric cascheta. 

— Nu din principiu. De ce să mă duc? 

— Calci rău, ţi-o spun eu, îl dăscăli Stepan Arkadici, găsind 
cascheta şi ridicându-se în picioare. 

— Adică de ce? 

— Crezi că nu mi-am dat seama de relaţiile dintre tine şi 
soţia ta? Am văzut că plecarea pentru două zile la 
vânătoare era o problemă de o importanţă capitală pentru 
voi. Asta e frumos ca idilă, dar nu e pentru toată viaţa. Soţul 
trebuie să fie independent. Are interesele lui bărbăteşti. 
Soţul se cuvine să fie bărbat, încheie Oblonski deschizând 
uşa. 

— Adică ce ar trebui să fac? Să umblu după slujnicele de la 
curte? Îl întrebă Levin. 

— Şi de ce nu, dacă-ţi face plăcere! Ca ne tire pasa 
consequence.42 Soţia mea nu s-ar simţi rău din pricina asta 
şi eu aş petrece. Lucrul de căpetenie este să-ţi fereşti 
sfinţenia casei. Acasă să nu se întâmple nimic; nu trebuie 
însă să-ţi legi mâinile. 

— Se poate, răspunse rece Levin şi se întoarse pe cealaltă 
parte. Mâine dimineaţa trebuie să plecăm devreme. N-am 
să scol pe nimeni. Am să pornesc cum s-o crăpa de ziuă. 

— Messieurs, venez vite! 43 se auzi glasul lui Veslovski, 
care se întorcea. Charmante! Eu am descoperit-o. 
Charmante! O adevărată Gretchen. Am şi făcut cunoştinţă. 
E într-adevăr grozav de drăguță! Povestea el mulţumit, de 


parcă fata ar fi fost făcută aşa de nostimă anume pentru 
dânsul şi-şi arăta mulţumirea faţă de cel ce i-o pregătise lui. 

Levin se prefăcea ca doarme; iar Oblonski îşi puse pantofii, 
aprinse o ţigară şi ieşi din şură. În curând, glasurile li se 
stinseră în depărtare. 

Levin nu putu adormi multă vreme. Auzea cum ronţăiau 
caii fânul, apoi cum se pregătea gospodarul să plece eu fiul 
cel mare şi cum porni cu caii la păscut. Mai târziu, auzi cum 
soldatul împreună cu nepotul său, mezinul gospodarului, se 
cuibăriră! Să se culce de cealaltă parte a şurii. Auzi cum 
copilul împărtăşea unchiului, cu glas subţirel, impresia 
făcută de câini, care i se părură uriaşi şi înspăimântători. În 
sfârşit, copilul întrebă ce vor vâna câinii. Soldatul îi 
răspunse cu glas răguşit şi somnoros că vânătorii au să se 
ducă mâine la baltă, unde au să tragă cu puştile; iar în cele 
din urmă, ca să scape de întrebările băiatului, îi spuse: 
„Culcă-te, Vaska, hai, culcă-te, că de nu...” Peste puţin timp, 
soldatul începu să sforăie şi totul amuţi. Nu se auzea decât 
nechezatul cailor şi ţivliturile becaţelor. „Oare numai în mod 
negativ? Îşi repeta Levin întrebarea. Ei şi? Eu nu sunt de 
vină.” Şi începu să se gândească la ziua de mâine. 

„Mâine dimineaţă am să plec devreme şi o să încerc a-mi 
păstra sângele rece. Sunt o sumedenie de becaţe. Se află şi 
duble. Când am să mă întorc, voi găsi un bilet de la Kitty. 
Da. Cred că Stiva are dreptate. Nu mă port bărbăteşte cu 
dânsa. Am ajuns ca o muiere... Dar ce e de făcut? Şi aici, tot 
în mod negativ...?” 

Auzi prin somn râsetele şi glasurile vesele ale lui Veslovski 
şi Stepan Arkadici. Deschise o clipă ochii: răsărise luna. Cei 
doi prieteni stăteau de vorbă în faţa uşii deschise, scăldaţi 
de lumina vie a lunii. Stepan Arkadici spunea ceva despre 
frăgezimea fetei, pe care o asemuia cu o alună proaspătă, 
dezghiocată de curând. Iar Veslovski, hohotind cu râsul său 
molipsitor, repeta ceva spus probabil de un mujic. „Fă-te 
luntre şi punte şi ia-ţi femeia ta!” Levin rosti ca prin vis: 

— Domnilor, mâine, cum s-o crapă de ziua! şi adormi. 


XII. 

Deşteptându-se în zori, Levin încercă să-şi trezească 
tovarăşii de vânătoare. Vasenka, culcat pe pântece şi ţinând 
întins piciorul descălţat şi numai în ciorap, dormea atât de 
adânc, încât, eu toată străduinţa lui Levin, nu răspunse 
nimic. Oblonski refuză prin somn să plece aşa de dimineaţă. 
Chiar şi Laska, care dormea încolăcită la marginea fânului, 
se sculă în silă şi-şi întinse alene, pe rând, picioarele de 
dindărăt, dezmorţindu-şi-le. Levin se încălţă, îşi luă puşca şi, 
deschizând cu băgare de seamă uşa şurii, care scârţâia, ieşi 
pe uliţă. Vizitiii dormeau lângă trăsuri. Caii moţăiau, numai 
unul ronţăia leneş ovăz, împrăştiindu-l cu botul în iesle. 
Afară stăruia încă lumina slabă de dinainte de mijitul 
zorilor. 

— De ce te-ai sculat aşa devreme, conaşule? Îl întrebă 
prietenos bătrâna gazdă, care tocmai ieşise din izbă, 
vorbindu-i ca unui vechi prieten. 

— Plec la vânat, mătugşico. Pot trece pe aici, spre baltă? 

— la-o de-a dreptul prin dosul casei, pe arii şi prin 
cânepişti, dai acolo într-o potecuţă... 

Păşind cu grijă cu picioarele-i goale, arse de soare, 
bătrâna îl petrecu pe Levin şi-i deschise o portiţă care 
dădea spre o arie. 

— Pe-aici te laşi drept la baltă. Ai noştri s-au dus într-acolo 
încă de-aseară. 

Laska alerga voioasă, înainte, pe potecă. Levin mergea în 
urma ei cu paşi repezi şi uşori, uitându-se mereu la cer. 
Vroia să ajungă la baltă înainte de răsăritul soarelui. Dar 
soarele nu zăbovea. Luna, care lumina încă pe când ieşise 
Levin, acum lucea ca argintul viu. Luceafărul dimineţii, care 
mai înainte strălucea aşa de puternic, aproape nu se mai 
vedea. 

Nişte pete pe câmpul îndepărtat, nelămurite mai înainte, 
prindeau chip: erau nişte căpiţe de secară. Rouă, nezărită 
încă fără lumina soarelui în cânepa înaltă şi aromată care 
fusese rărită, uda picioarele şi bluza lui Levin până mai sus 


de brâu. În liniştea limpede a dimineţii se desluşeau chiar şi 
zvonurile cele mai slabe. O albină trecu în zbor pe lângă 
urechea lui Levin, şuierând ca un glonţ. El aruncă o privire 
atentă în juru-i. Mai văzu o albină şi încă una. Veneau de 
peste gardul de nuiele al prisăcii şi se mistuiau pe deasupra 
cânepiştii, spre baltă. 

Potecuţa îl duse de-a dreptul la baltă. Puteai ghici unde e 
balta după aburii care se ridicau din ea - ici mai deşi, colo 
mai rari, încât rogozul şi tufele de răchită se legănau pe 
aburi ca nişte ostroave. Pe malul bălții şi la marginea 
drumului, copiii şi mujicii care păzeau caii şedeau culcaţi şi 
dormeau acoperiţi cu sumanele, aşteptând faptul zilei. În 
apropiere umblau trei cai împiedicaţi. Unul zornăia din 
piedica de fier. Laska mergea alături de stăpânul său. Cerea 
să fie lăsată înainte şi se uita împrejur. Trecând de mujicii 
care dormeau şi ajungând în dreptul primelor tufe de 
ierburi, Levin cerceta ţevile puştii şi dădu drumul câinelui. 
Un cal murg de vreo trei ani, bine hrănit, văzând dinele, se 
smuci într-o parte, îşi răsuci coada şi sforăi. Ceilalţi cai se 
speriară şi ei. Bălăcindu-se prin apă cu picioarele 
împiedicate şi făcând cu copitele prin clisa groasă un 
zgomot ce aducea a plescăit de palme, caii începură să 
sară, ca să iasă din baltă. Laska se opri, privind ironic caii şi 
uitându-se întrebător la Levin. Acesta o mângâie şi-i fluieră, 
în semn că poate începe. 

Căţeaua porni în fugă, voioasă şi grijulie, peste mlaştina 
care se legăna sub ea. 

Intrând în baltă, printre miresmele cunoscute de rădăcini 
de ierburi palustre, de rugina-apei şi prin izul străin al 
baligii de cal, Laska simţi parcă, răspândit pretutindeni, un 
miros de pasăre, cea mai mirositoare pasăre, care o tulbura 
mai mult decât toate celelalte. Pe alocuri în muşchi şi pe 
brusturii de baltă, izul acesta era foarte puternic, dar 
căţeaua nu se putea lămuri din ce parte venea mai mult şi 
de unde mai puţin. Ca să descopere firul miresmei, ea 
trebuia să meargă mai departe, în bătaia vântului. Laska 


parcă nu-şi mai simţea picioarele; sărea într-o fugă 
încordată. Dacă ar fi fost nevoie, s-ar fi putut opri din 
fiecare salt. Se întoarse la dreapta, ca să se ferească de 
vântuleţul care sufla dinspre răsărit înainte de mijitul 
zorilor, şi porni cu botul împotriva vântului. Cu nările 
umflate, trăgând aer în piept, căţeaua simţi numaidecât nu 
numai urmele păsărilor, ba că şi ele erau acolo, înaintea ei... 
şi nu numai una, ci multe. Îşi încetini goana. Păsările se 
aflau acolo, dar unde anume nu se putea încă dumiri. Ca să 
găsească locul, Laska începu să facă un cerc, când glasul 
stăpânului ei îi abătu deodată luarea-aminte în altă parte. 
„Laska, aici”, îi strigă Levin, arătându-i altă direcţie.” Laska 
rămase câtva timp locului, parcă întrebându-l dacă n-ar fi 
mai bine să meargă, mai departe, încotro pornise ea. El însă 
repetă porunca cu glas supărat, arătând spre nişte 
popândace acoperite cu apă, unde nu putea fi nimic. Laska 
îl ascultă, prefăcându-se că începe să caute, ca să-i facă 
plăcere. Scotoci printre ierburi şi se întoarse în locul de 
unde plecase; acolo simţi numaidecât din nou vânatul. 
Acum, când Levin n-o mai încurca, Laska ştia ce avea de 
făcut. Fără să se uite unde calcă, poticnindu-se cu ciudă în 
popândacele mai înalte, căţeaua cădea în apă, dar îşi 
revenea datorită picioarelor sale sprintene şi puternice. 
Începu, în sfârşit să facă un cerc, care trebuia s-o 
lămurească cum stau lucrurile. Mirosul lor o izbea din ce în 
ce mai tare şi mai desluşit. Deodată, Laska înţelese că una 
din ele era acolo, după tufa aceea, la cinci paşi de dânsa. Se 
opri. Tot trupul îi încremeni. Din pricina picioarelor scurte, 
căţeaua nu putea vedea nimic în faţa sa. Ştia însă după 
miros ca pasărea nu putea fi mai departe de cinci paşi. 
Stătea în aret, simţind-o tot mai puternic, şi aştepta plină de 
încântare. Coada ei întinsă şi încordată tresărea uşor din 
vârf. Căţeaua îşi ţinea gura puţin întredeschisa şi urechile 
ciulite; o ureche i se răsfrânse din fuga. Laska răsufla greu, 
dar cu luare-aminte şi, cu mai mare băgare de seamă, 
întoarse spre stăpânul său nu atât capul, cât ochii. Levin, cu 


o expresie pe care i-o cunoştea bine, şi cu nişte ochi care-i 
păreau Laskăi înfricoşători, înainta, poticnindu-se în 
popândace şi mult prea încet după părerea ei. 1 se părea că 
Levin păşea încet, deşi alerga. 

După felul cum caută căţeaua care se lipise cu pântecele 
de pământ, cu gura uşor întredeschisa şi parcă vâslind 
târâş cu picioarele de dinapoi - Levin înţelese că Laska 
dăduse peste duble. Rugându-se lui Dumnezeu să 
izbândească, mai ales cu primul foc, Levin se apropie în 
fuga de căţea. Ajuns lângă ea, privi înainte şi, de la 
înălţimea lui, văzu cu ochii ceea ce Laska văzuse cu nasul. 
În cotlonul dintre două popândace se zărea o dublă. 
Aceasta întoarse capul şi ascultă; apoi, abia desfăcându-şi 
aripile şi strângându-şi-le iarăşi, se mistui după o tufă, dând 
stângaci din coadă. 

— Pl, pil! Strigă Levin, împingând-o de la spate. 

„Dar nu pot să mă mişc, părea că se gândeşte căţeaua, 
încotro să pornesc? De aici le simt, dar, dacă înaintez, n-am 
să-mi mai dau seama unde sunt şi cine sunt.” Dar Levin o 
îmbrânci cu genunchiul şi, cu o şoaptă emoţionată rosti: 

— Pil, Lasocika, pil! 

„Ei, fie! Dacă ţine numaidecât, o fac, însă nu mai răspund 
de mine”, păru să-şi spună Laska şi izbucni înainte printre 
popândace, cât o ţineau picioarele. Acum nu mai mirosea 
nimic. Vedea numai şi auzea, dar nu pricepea nimic. 

La zece paşi de locul unde stătuseră mai înainte, se ridică 
o dublă cu un huruit gros şi cu fâlfâitul de aripi 
caracteristic. În urma împuşcăturii, pasărea bufni greu, cu 
pieptul alb, în mlaştină. O altă dublă nu mai aştepta câinele, 
ci sări singură din spatele lui Levin. 

Când Konstantin Dmitrici se întoarse spre dânsa, pasărea 
era departe; totuşi, focul o nimeri. După ce zbură vreo 
douăzeci de paşi, dubla se înălţă drept în sus şi, după ce se 
învârti în aer, bufni deodată pe un loc tare, ca o minge 
aruncată. 


LIA 


„De aici iese ceva!” gândi Levin, vârând în torbă dublele 
calde şi grase. Ce zici, Lasocika, facem treaba?” 

După ce-şi încarcă puşca, Levin porni mai departe. 
Soarele, ascuns după nori, răsărise. Pierzându-şi 
strălucirea, luna înălbea pe cer, ca un nouraş. Nu se mai 
zarea nici o stea. Argintii mai înainte sub rouă, popândacele 
păreau acum de aur. Rugina-apei părea chihlimbar. 
Albăstriul ierburilor se topise într-un verde gălbui. Păsările 
de baltă roiau în stufărişurile de lângă pârău, care scăpărau 
de rouă, întinzând umbre lungi. Un uliu se trezise; stătea pe 
o căpiţă, întorcând capul când într-o parte, când într-alta, şi 
arunca uneori priviri nemulţumite peste baltă. Stăncuţele 
treceau în zbor spre câmp. Un băieţaş cu picioarele goale 
mâna caii către un bătrân, care se ridicase de sub suman şi 
începu să se scarpine. 

Fumul împuşcăturilor punea pete albe ca laptele pe 
verdele ierbii. 

Un băieţel se apropie fuga de Levin. 

— Nene, ieri au fost rațe pe aici! Îi strigă băiatul şi porni 
mai departe după dânsul. 

În faţa acestui băieţaş oare-l privea cu admiraţie, Levin 
simţi o plăcere îndoită să împuşte încă trei becaţe, una 
după alta. 

XIII. 

Superstiţia vânătorilor, care cred că dacă primul foc tras 
este norocos, vânătoarea va fi bună, se dovedi a fi 
întemeiată. 

Levin, obosit, flămând, dar fericit, se-ntoarse la căsuţa din 
sat, peste ora nouă - după ce bătuse vreo treizeci de verste 
- cu nouăsprezece bucăţi de vânat nobil şi cu o rață pe care 
o spânzurase la brâu, pentru că nu mai încăpea în torba! 
Tovarăşii săi de vânătoare se treziseră de mult. Avuseseră 
timp să le vină pofta de mânare şi să ia gustarea de 
dimineaţă. 

— Staţi, staţi, ştiu că sunt nouăsprezece, spuse Levin, 
numărând încă o dată becaţele şi dublele, zgârcite, cu 


picioarele încârligate, pline de sânge închegat, cu capetele 
sucite într-o parte. Din aerul lor mândru, pe care-l 
avuseseră când se ridicau în zbor înaintea lui, nu mai 
rămăsese nimic. 

Socoteala era bună. Invidia lui Stepan Arkadici îi făcu 
plăcere lui Levin. Îl mai bucura şi faptul că, întorcându-se la 
gazdă, îl găsi pe trimisul lui Kitty, care şi sosise cu un 
bileţel. 

„Sunt vesela şi sănătoasă tun. Dacă te îngrijorează starea 
mea, atunci poţi să fii şi mai liniştit decât înainte. Am un nou 
paznic al sănătăţii mele, pe Maria Vlasievna (moaşa, o 
persoană nouă şi importantă în viaţa de familie a lui Levin). 
A venit să mă vadă. M-a găsit foarte sănătoasă. Am oprit-o 
până te întorci tu. Toţi suntem sănătoşi şi voioşi. Te rog să 
nu te grăbeşti. Dacă vânătoarea merge bine, mai rămâi o 
ZI! 

Vânătoarea izbutită şi biletul de la soţia sa erau două 
bucurii atât de mari, încât cele două neplăceri mici, suferite 
mai târziu, nu-l impresionară prea mult pe Levin. 

Mai întâi, murgul lăturaş, probabil prea muncit în ajun, nu 
mânca şi era trist. Vizitiul spunea că trebuie să aibă hernie. 

— S-a istovit ieri, Konstantin Dmitrici, zise vizitiul. A fost 
mânat zece verste fără nici o socoteală! 

O altă neplăcere care-i spulberase, la început buna 
dispoziţie, dar de care râse el însuşi, mai târziu, se datora 
faptului că nu mai rămăsese nimic din toate proviziile puse 
de Kitty cu atâta îmbelşugare, încât ai fi putut crede că n-au 
să le dea gata nici într-o săptămână. 

În timp ce se întorcea obosit şi flămând de la vânătoare, 
Levin se gândea cu atâta poftă la pateuri, încât - ajungând 
la gazdă - le şi simţea mirosul şi gustul în gură, aşa cum 
adulmeca Laska vânatul. Abia intră, că şi porunci 
numaidecât lui Filip să-i aducă pateurile. Când colo, nu 
numai pateurile se isprăviseră - ci şi puii. 

— Are un apetit grozav! Arătă Stepan Arkadici, râzând, 
spre Vasenka Veslovski. Nici eu nu mă pot plânge că mi-ar 


lipsi pofta de mâncare, dar pofta lui e cumplită. 

— Atunci, ce-i de făcut? Întrebă Levin, aruncând lui 
Veslovski o privire posomorită. Filip, dă-mi nişte friptura de 
vaca. 

— S-a mâncat şi friptura; iar oasele le-am dat la câini, îl 
anunţă Filip. 

Lui Levin îi păru atât de rău, încât zise necăjit: 

— Să-mi fi lăsat şi mie măcar ceva! Şi-i veni să plângă de 
ciudă. Scoate maţele la păsări, spuse lui Filip cu voce 
tremurătoare, încercând să-l privească pe Vasenka, şi bagă- 
le înăuntru urzici. lar pentru mine caută măcar nişte lapte. 

După ce se satură de lapte, Levin se ruşina că-şi arăâtase 
necazul faţă de un om străin şi începu să râdă de mânia lui 
de om flămând. 

Pe sub seară ei mai bătură o dată câmpul, Veslovski 
împuşcă şi el câteva becaţe, iar către noapte luară drumul 
spre casă. 

Drumul la întors a fost tot atât de vesel ca şi la dus. 
Veslovski ba cânta, ba-şi amintea cu mare plăcere de 
întâmplările cu mujicii care-l cinstiseră cu votcă şi-i 
spuseseră: „Să nu vă fie cu supărare”, sau aventurile 
nocturne cu alunele, cu fata de la curte şi cu un mujic care-l 
întrebase dacă e însurat. Aflând că nu e însurat, mujicul îi 
spuse: „Să nu-ţi curgă ochii după nevestele altora. Fă-te 
luntre şi punte şi ia-ţi femeia dumitale.” Mai cu seamă 
vorbele astea îl făceau pe Veslovski să izbucnească în 
hohote de râs. 

— În genere, sunt cât se poate de mulţumit de călătoria 
noastră. Dar dumneata, Levin? 

— Şi eu sunt foarte mulţumit, răspunse sincer Levin, care 
era foarte bucuros că nu mai avea nici un pic de duşmănie 
faţă de Vasenka Veslovski, aşa cum avusese acasă, ba chiar 
era în cea mai prietenoasă dispoziţie sufletească faţă de 
dânsul. 

XIV. 


A doua zi dimineaţă, la ora nouă, Levin - după ce-şi 
inspecta gospodăria - bătu în uşa odăii în care dormea 
Vasenka. 

— Entrez! 44 îi strigă acesta. lartă-mă! De-abia am 
isprăvit mez ablutions45, spuse el cu un zâmbet pe buze, 
stând înaintea lui numai în cămaşă. 

— Te rog să nu te jenezi. Levin se aşeză lângă fereastră. Ai 
dormit bine? 

— Ca mort. Şi astăzi ar fi o zi bună de vânătoare! 

— Dumneata ce iei dimineaţa: ceai sau cafea? 

— Niciuna, nici alta. Iau o gustare. Dar sunt în întârziere, 
mi-e şi ruşine. Îmi închipui că doamnele s-au şi sculat. E o 
vreme minunată de plimbare! Să-mi arăţi, te rog, caii 
dumitale. 

După ce se plimbară prin parc, trecură pe la grajd şi 
făcură chiar împreună gimnastică la bare. Apoi Levin se 
întoarse acasă împreună cu musafirul sau şi intră cu dânsul 
în salon. 

— Am avut o vânătoare minunată! Suntem copleşiţi de 
impresii, zise Veslovski apropiindu-se de Kitty, care şedea 
jos lângă samovar. Ce păcat că femeile sunt lipsite de aceste 
plăceri! 

„Da, trebuie să vorbească şi el ceva cu stăpâna casei”, se 
gândi Levin. Şi iarăşi i se păru ceva nepotrivit în zâmbetul 
lui, precum şi în aerul de cuceritor, pe care-l avea vorbind 
cu Kitty. 

Prinţesa, care şedea de partea cealaltă a mesei împreună 
cu Maria Vlasievna şi cu Stepan Arkadici, îl chemă pe Levin 
lângă dânsa şi începu să-i vorbească despre mutarea la 
Moscova şi despre pregătirea locuinţei în vederea naşterii. 
După cum, în preajma nunţii, lui Levin nu-i plăcuseră 
pregătirile, care prin nimicnicia lor jigneau măreţia actului 
ce trebuia să se săvârşească - tot aşa şi acum îl jigneau 
pregătirile viitoarei naşteri, al cărei termen era socotit pe 
degete. Încerca mereu să n-audă conversațiile despre 
sistemul de înfăşat viitorul copil. Căuta să-şi întoarcă 


privirea şi să nu vadă nenumăratele şi misterioasele feşe 
croşetate, precum şi trunchiurile acelea de pânză, cărora 
Dolly le dădea o importanţă deosebită, şi aşa mai departe. 
Naşterea fiului său (Levin era convins că va fi băiat) - 
evenimentul acesta aşteptat, în care nu putea încă crede, i 
se părea atât de extraordinar, fiindcă pe de o parte o 
fericire prea mare şi deci cu neputinţă de atins, iar pe de 
altă parte, un eveniment atât de misterios încât faptul de a-l 
prevedea şi de a vorbi despre el ca despre un lucru obişnuit 
îl jignea şi-l revolta. 

Dar bătrâna prinţesă nu-i înţelegea sentimentele; ea 
vedea în sila lui de a se gândi şi de a vorbi despre acestea 
uşurinţă şi nepăsare. De aceea nu-l lasă în pace. Tocmai îl 
însărcinase pe Oblonski să se îngrijească de o locuinţă şi 
acum îl chemase pe Levin lângă ea. 

— Prinţesă, eu nu mă pricep. Faceţi cum doriţi, îi spuse el. 

— Trebuie să hotărâți când vă mutaţi. 

— Drept să spun, nu ştiu. Atâta ştiu, că milioane de copii se 
nasc fără Moscova şi fără doctori... De ce... 

— Dacă e aşa... 

— Ba nu. Cum vrea Kitty. 

— Cu Kitty nu se poate vorbi despre asta. Ce, vrei s-o 
sperii? Uite, Natalia Goliţâna a murit primăvara trecută din 
pricina unui mamoş prost. 

— Cum ai să spui dumneata aşa am să fac, răspunse Levin, 
posomorât. 

Prinţesa începu să-i explice, el însă n-o asculta. 
Conversaţia cu prinţesa îl enerva; dar nu atât discuţia 
aceasta îl făcea să fie posomorât, cât cele ce se petreceau 
lângă samovar. 

„Nu. Nu se mai poate răbda!” se gândea el, aruncând din 
când în când o privire spre Veslovski şi spre soţia sa, 
tulburata şi îmbujorata. Veslovski, aplecat spre Kitty, îi 
spunea ceva cu frumosul său zâmbet. 

În atitudinea lui Veslovski, în privirea şi în surâsul lui se 
ascundea ceva impur. Levin văzu ceva impur chiar şi în 


atitudinea şi în privirea lui Kitty. Toate se întunecară din 
nou în ochii săi. Ca şi acum două zile, el se simţi dintr-o dată 
zvârlit, de la înălţimea fericirii, a liniştii şi a demnități sale, 
într-o prăpastie de deznădejde, mânie şi de înjosire. Se 
simţi iarăşi dezgustat de toţi şi de toate. 

— Prin urmare, prinţesă, fă cum vrei dumneata, adăugă el, 
uitându-se din nou la Veslovski şi la Kitty. 

— Grea e coroana ţarului, rosti în glumă un proverb 
Stepan Arkadici, făcând probabil aluzie nu numai la 
conversaţia lui Levin cu prinţesa, ci şi ia pricina tulburării 
sale, pe care o observase. Ce târziu ai coborât astăzi, Dolly! 

Toţi se ridicară în întâmpinarea Dariei Alexandrovna. 
Vasenka se sculă o clipă şi, cu lipsa de politeţe faţă de 
doamne, caracteristică tinerilor din generaţia nouă, abia se 
înclină şi-şi urmă mai departe conversaţia cu Kitty, râzând 
de ceva. 

— M-a necâjit Maşa. A dormit prost noaptea asta şi acum e 
îngrozitor de mofturoasă, răspunse Dolly. 

Vasenka şi Kitty vorbeau despre acelaşi subiect discutat cu 
două zile mai înainte, despre Anna şi problema dacă 
dragostea este mai presus de legile societăţii. Conversaţia 
aceasta îi displăcea lui Kitty, o tulburau atât subiectul cât şi 
tonul lui Vasenka, dar mai cu seamă faptul că ştia cum va 
reacţiona soţul ei. Era însă lipsită de experienţă şi prea 
naivă ca să ştie cum s-o curme şi să-şi ascundă stinghereala 
amestecată cu un fel de plăcere, pricinuită de atenţia vădită 
a tânărului musafir. Kitty vroia să întrerupă conversaţia, dar 
nu ştia cum. Îşi dădea seama că, orice gest ar fi făcut ar fi 
fost observat de soţul său şi răstălmăcit împotrivă-i. Într- 
adevăr, când Kitty o întrebă pe Dolly ce e cu Maşa şi când 
Veslovski, aşteptând sfârşitul acestui schimb de vorbe 
plictisitoare pentru dânsul, o privi nepăsător pe Daria 
Alexandrovna - întrebarea aceasta îi păru lui Levin o 
viclenie nefirească şi dezgustătoare. 

— Ce zici? Mergem astăzi la cules ciuperci? Întrebă Dolly. 


— Cum nu, mergem! O să merg şi eu, zise Kitty şi roşi. Din 
politeţe, ea vru să-l întrebe pe Veslovski dacă merge şi el, 
dar nu-l întrebă. Unde te duci, Kostea? Îşi întrebă Kitty cu 
un aer vinovat soţul, când acesta trecu prin faţa ei cu paşi 
hotărâți. Aerul acesta de vinovăţie al ei îi întări toate 
îndoielile. 

— În lipsa mea a venit mecanicul şi nu l-am văzut încă, îi 
răspunse Levin, fără să se uite la dânsa. 

Cobori, dar - înainte de a ieşi din birou - auzi paşii 
cunoscuţi ai soţiei sale, care se apropia de dânsul cu o 
repeziciune imprudentă. 

— Ce doreşti? O întrebă el rece. Avem treabă. 

— O clipă numai, spuse Kitty către mecanicul neamţ, am 
de spus câteva cuvinte bărbatului meu. 

Neamţul vru să iasă, dar Levin îi spuse: 

— Numai câteva clipe. 

— Trenul pleacă la trei? Întrebă neamţul. Să nu-l scap. 

Levin nu-i răspunse şi ieşi cu Kitty. 

— Ei, ce ai să-mi spui? O întrebă el în franţuzeşte. 

N-o privea în faţă. Nu vroia să ştie că lui Kitty, în starea în 
care se afla, îi tremura toată faţa: avea o înfăţişare jalnică, 
de femeie zdrobită. 

— Eu... vreau să-ţi spun că asta nu mai e viaţă, E un 
adevărat chin... vorbi Kitty. 

— E lume în oficiu, răspunse Levin supărat. Te rog, fără 
scene. 

— Atunci, hai de aici! 

Intrară într-o odaie de trecere. Kitty vru să intre în camera 
de alături, însă englezoaica dădea acolo lecţie Taniei. 

— Hai în parc! 

Acolo întâlniră grădinarul care curăța aleea de iarbă. Nici 
nu le trecea prin minte că acesta putea să vadă faţa plânsă 
a lui Kitty şi obrazul tulburat al lui Levin. Nu se gândeau că 
au înfăţişarea unor oameni care fug de o nenorocire. 
Mergeau cu paşi repezi înainte, simțind că trebuiau să-şi 
spună ce aveau pe suflet, să rămână singuri, să se 


limpezească neînţelegerea dintre ei şi să scape de chinul 
îndurat de amândoi. 

— Aşa nu mai e chip de trăit. E un adevărat chin! Sufăr şi 
eu, suferi şi tu. De ce? Îl întrebă Kitty, când ajunseră în 
sfârşit la o bancă singuratică din capătul unei alei de tei. 

— Să-mi spui un singur lucru: recunoşti că în tonul lui era 
ceva necuviincios, murdar, josnic, groaznic? A întrebă el, 
oprindu-se în faţa ei cu aceeaşi atitudine ca în noaptea 
aceea, cu pumnii strânşi la piept. 

— Da, răspunse ea cu glas tremurător. Dar tu nu vezi, 
Kostea, că eu n-am nici o vină? De azi dimineaţă mă 
hotărâsem să-l pun la locul lui... însă oamenii ăştia... De ce 
a venit? Eram aşa de fericiţi! Izbucni ea, înecându-se în 
hohote de plâns, care-i cutremurau trupul împlinit. 

Grădinarul se întreba cu mirare ce-i gonise, de ce fugiseră 
şi ce putuseră ei găsi pe banca aceea care să-i bucure atât, 
de se întorceau acum în casă, trecând pe lângă dânsul, cu 
chipurile liniştite, înseninate. 

XV. 

După ce-şi însoţi nevasta sus la ea, Levin intră la Daria 
Alexandrovna; Dolly era şi ea foarte necăjită în ziua aceea. 
Se plimba prin odaie şi-şi certa fetiţa care stătea la colţ, 
plângând în hohote. 

— Ai să stai toată ziua la colţ, o să iei masa singură n-ai să 
vezi nici o păpuşă, n-am să-ţi mai cos nici o rochiţă nouă, 
spunea Dolly, care nu mai ştia cum s-o pedepsească. Nu.E o 
fetiţă rea! Îi spuse Dolly lui Levin. De unde a luat 
apucăturile astea urâte? 

— Dar ce-a făcut? Întrebă destul de nepăsător Levin, care 
dorea să-i ceară sfatul în chestiunea lui şi-i era necaz că nu 
nimerise un moment prielnic. 

— A fost cu Grişa în smeuriş - şi acolo... nici nu pot să-ţi 
spun ce a făcut... Regret de mii de ori pe miss Elliot. Asta de 
acum nu vede nimic, e o maşină... Figurez-vous que la 
petite46... 

Şi Daria Alexandrovna povesti crima Masei. 


— Asta nu înseamnă nimic... Nu e nici o apucătură urâtă... 
e numai o ştrengărie, o potoli Levin. 

— Dar de ce eşti necăjit? Ce te-a adus la mine? Îl întrebă 
Dolly. Ce se întâmplă? 

După tonul întrebării ei, Levin înţelese că va putea povesti 
Uşor ceea ce avea de spus. 

— Am fost în parc cu Kitty. E a. doua oară că ne certăm, de 
când... a venit Stiva. 

Dolly îl privi cu o căutătură inteligentă, înţelegătoare. 

— Spune, cu mâna pe inimă, dacă - nu vorbesc de Kitty - 
dacă acest domn... n-a avut o atitudine neplăcută... nu 
neplăcută, ci jignitoare chiar, pentru un soţ? 

— Cum să-ţi spun... Stai acolo, stai în colţ! Spuse Dolly, 
Masei care, văzând un surâs abia perceptibil pe figura 
mamei sale, se şi întorsese. Din punct de vedere monden, el 
se poartă ca toţi tinerii de astăzi. Il fait la cour a une jeune 
et jolie femme47, iar soţul, om de societate, nu trebuie să 
fie decât măgulit de aşa ceva. 

— Bine, bine, rosti Levin posomorât. Ei bine, dumneata ai 
observat? 

— Nu numai eu, dar şi Stiva a observat. Mi-a spus de-a 
dreptul după ceai: Je crois que Veslovski fait un petit brin 
de cour a Kitty.48 

— Perfect! Acum sunt liniştit. Am să-l dau afară! Hotări 
Levin. 

— Cum aşa, ai înnebunit? Exclamă Dolly îngrozită. Ce ţi s-a 
năzărit, Kostea? Vino-ţi în fire! Zise ea, izbucnind în râs. 
Hai, poţi să te duci acum la Fanny, spuse ea Maşei. Nu! Dar 
dacă vrei, pot vorbi cu Stiva; are să-l ia cu dânsul. Ar putea 
să-i spună că aşteptaţi musafiri. De altfel, Veslovski nu se 
potriveşte cu atmosfera generală de aici. 

— Nu, nu! Îi spun eu singur. 

— Dar ai să te cerţi cu el. 

— De loc! Are să-mi facă plăcere, adăugă Levin cu ochii 
strălucind de o adevărata bucurie. Hai, iart-o, Dolly! N-are 
să mai facă, urmă el, gândindu-se la micuța criminală, care 


nu se dusese la Fanny, ci stătea nehotărâtă înaintea mamei 
sale, aşteptând şi căutându-i privirea pe sub sprâncene. 

Dolly se uită la ea. Fetiţa începu să plângă cu sughiţuri, 
îngropându-şi faţa în poala maică-sii. Dolly îi puse pe cap 
mâna ei slabă şi delicată. 

„Ce avem noi comun cu dânsul?” se gândi Levin şi se duse 
să-l caute pe Veslovski. 

Trecând prin antreu, porunci să se pună caii la trăsură, ca 
să plece la gară. 

— 1 s-a rupt ieri un arc, răspunse feciorul. 

— Atunci înhămaţi-i la droşcă. Cât mai repede. Unde e 
musafirul? 

— S-a dus în odaia dumnealui. 

Când Levin intră la Veslovski, acesta îşi scosese lucrurile 
din geamantan şi-şi rânduise noile romanțe; iar atunci 
tocmai îşi încerca jambierele de piele, ca să plece la călărie. 

Fie că faţa lui Levin exprima ceva deosebit, fie că Vasenka 
însuşi simţea că „ce petit brin de cour” nu era la locul lui în 
această familie, dar el se zăpăci puţin când intră Konstantin 
Dmitrici - atât cât se poate zăpăci un om de societate. 

— Călăreşti cu jambiere? 

— Da. Aşa e mult mai curat, răspunse Vasenka şi, punând 
pe un scaun piciorul lui gras, încheie catarama de jos cu un 
zâmbet vesel, binevoitor... 

Era într-adevăr un băiat bun, şi Levin încercă un 
sentiment de milă pentru dânsul şi de ruşine faţa de sine 
însuşi, ca gazdă, când descoperi o umbră de sfială în 
privirea lui Veslovski. 

Pe masă se afla o bucată din băţul pe care-l rupseseră 
împreună în dimineaţa aceea, în timpul exerciţiilor de 
gimnastică, încercând să ridice nişte bare umflate de ploaie. 
Levin luă în mâna băţul frânt şi începu să-i rupă capătul 
aşchiat, neştiind cum să înceapă. 

— Vroiam... începu el şi tăcu. Amintindu-şi deodată de 
Kitty şi de cele întâmplate, îi spuse, privindu-l ţintă în ochi: 
Am poruncit să se pună caii la trăsură, pentru dumneata. 


— Cum adică? Întrebă mirat Veslovski. Unde să mă duc? 

— La gară, răspunse posomorât Levin, rupând aşchii de la 
capătul băţului. 

— Plecaţi, ori s-a întâmplat ceva? 

— S-a întâmplat că aştept musafiri, răspunse Levin, 
rupând cu degetele sale puternice, din ce în ce mai repede, 
capetele aşchiate ale băţului. Ba nu aştept nici un musafir şi 
nici nu s-a întâmplat nimic, dar te rog să pleci. Poţi să-ţi 
explici cum vrei nepoliteţea mea. 

Vasenka îşi îndreptă statura. 

— Vă rog să-mi explicaţi... ceru el demn, înțelegând în cele 
din urmă despre ce e vorba. 

— Nu pot să-ţi explic nimic, rosti Levin încet şi rar, silindu- 
se să-şi ascundă tremurul fălcilor. Dar e mai bine să nu 
întrebi. 

Şi deoarece capetele aşchiate fuseseră rupte, Levin îşi 
încleşta degetele pe vârfurile groase ale băţului, pe care-l 
desfăcu în două, prinzând cu grijă bucata care era cât pe ce 
să-i scape. 

Mâinile acestea încordate, precum şi amintirea muşchilor 
pipăiţi de dânsul în dimineaţa aceea în timpul exerciţiilor de 
gimnastică, ochii lucioşi, glasul scăzut şi fălcile lui Levin 
care tremurau îl convinseră, probabil, pe Vasenka, mai bine 
decât vorbele. Se înclină, ridicând din umeri, şi zâmbi cu 
dispreţ. 

— N-aş putea să-l văd pe Oblonski? 

Gestul umerilor şi zâmbetul lui Vasenka nu-l scoaseră din 
fire pe Levin. 

„Ce-i mai rămâne altceva de făcut?” se gândi el. 

— Am să ţi-l trimit numaidecât. 

— Ce absurditate! Exclamă Stepan Arkadici, aflând de la 
prietenul său că fusese dat afară din casă. Îl găsi pe Levin în 
parc, unde se plimba, aşteptând plecarea musafirului. Mais 
c'est ridicule! 49 Ce gărgăuni! Mais c'est du dernier 
ridicule! 50 Ce ţi s-a năzărit, dacă tânărul... 


Dar se vede că gărgăunii bâzâiau mai departe în capul lui 
Levin; acesta păli din nou, când Stepan Arkadici vru să-i 
dea explicaţii. Îl întrerupse brusc: 

— Te rog să nu-mi explici nimic. Nu pot face altfel. Îmi 
pare rău de tine şi de dânsul; dar cred că plecarea lui nu e 
pentru el o supărare chiar aşa de mare, iar pentru mine şi 
pentru soţia mea prezenţa lui era de nesuferit. 

— Dar l-ai jignit. Et puis, c'est ridicule.51 

— Şi eu am fost jignit, şi m-am frământat. Şi cum de fapt n- 
am nici o vină, nu înţeleg de ce să sufăr! 

— Zău, nu mă aşteptam la aşa ceva din partea ta! On peut 
etre jaloux, mais a ce point, c'est du dernier ridicule.52 

Levin se întoarse repede, apucă pe alee şi, îndepărtându- 
se de Stepan Arkadici, se plimbă mai departe singur 
încoace şi încolo. Auzi în curând un hodorogit de droşcă şi-l 
zări printre copaci pe Vasenka, aşezat pe fân (din nefericire 
droşca n-avea leagăn), cu boneta lui scoțiană, hurducându- 
se la hopurile de pe drum. 

„Ce-o mai fi şi asta?” se gândi Levin, când un fecior ieşi în 
fugă din casă şi opri droşca. Era mecanicul de care Levin 
uitase cu totul. Mecanicul salută, spuse ceva lui Veslovski, 
apoi se urcă în droşcă şi amândoi porniră la drum. 

Oblonski şi prinţesa erau revoltați de purtarea lui Levin. 
Însuşi Konstantin Levin se simţea nu numai ridicule din cale 
afară, ci vinovat şi ruşinat faţă de toată lumea. Amintindu-şi 
însă de tot ce înduraseră el şi soţia sa, când se întrebă ce ar 
face dacă ar fi s-o ia de la capăt, îşi răspunse: „lot aşa!” 

Cu toate acestea, spre sfârşitul zilei, toţi - afară de 
prinţesa, care nu-i ierta lui Levin purtarea avută în 
împrejurarea asta - erau neobişnuit de însufleţiţi şi de 
voioşi, ca nişte copii după ce şi-au făcut pedeapsa, sau ca 
nişte gazde după o recepţie oficială grea. Seara, în lipsa 
prinţesei, vorbeau despre izgonirea lui Veslovski ca despre 
un eveniment petrecut demult. Iar Dolly, care moştenise de 
la tatăl său darul de a povesti cu haz, o făcea pe Varenka să 
se prăpădească de râs, când îi istorisea pentru a treia şi a 


patra oră, cu alte înflorituri umoristice, cum se gătise ea cu 
funduliţe noi în cinstea musafirului, cum intrase în salon... şi 
deodată auzi huruitul unei droşti. Cine credeţi că era în 
ea?) însuşi Vasenka în carne şi oase, cu boneta lui de 
scoţian, cu romanţele şi cu jambierele sale, cocoţat pe fân... 

— Să fi pus cel puţin caii la cupeu! Pe urmă numai ce aud: 
„Stai” îmi zic, poate s-o fi milostivit de dânsul. Când colo, îi 
mai urcară în droşcă un neamţ gras, şi pe-aci ţi-e drumul... 
Iar funduliţele mele au rămas de căruţă! 

XVI. 

Daria Alexandrovna ţinea să-şi îndeplinească gândul de a 
se duce la Anna. Se temea că acest lucru avea s-o 
necăjească pe soră-sa şi să facă cumnatului ei o neplăcere; 
îşi dădea seama câtă dreptate aveau soţii Levin să nu 
dorească a avea vreo legătură cu Vronski, dar socotea ca o 
datorie să meargă în vizita la Anna şi să-i arate astfel că, în 
ciuda noii situaţii în care se găsea, sentimentele sale 
rămăseseră aceleaşi. 

Ca să nu ceară ajutorul familiei Levin pentru aceasta 
călătorie, ea trimise în sat să tocmească nişte cai. Dar 
Levin, aflând, veni să-i facă mustrări. 

— De ce îţi închipui că mi-ar displăcea vizita pe care vrei s- 
o faci? Şi chiar aşa să fie, mi-ai face o neplăcere şi mai mare 
neluând caii mei, o mustră Levin. Niciodată nu mi-ai spus 
hotărât că vrei să pleci. Dacă iei cai din sat, în primul rând 
mă necăjeşti pe mine, şi în al doilea - ceea ce e principalul - 
ţăranii au să se tocmească, dar n-au să te ducă până la 
capăt. Eu am cai; dacă nu vrei să mă superi, ia-i pe ai mei. 

Daria Alexandrovna trebui să primească. Pentru ziua 
hotărâtă, Levin pregăti cumnatei sale patru cai şi un schimb 
la mijlocul drumului. Alese cai de muncă şi de călărie, 
nepotriviţi unul cu altul, dar care puteau s-o ducă pe Dolly 
până la capătul călătoriei într-o singură zi. Era nevoie de 
cai şi pentru bătrâna prinţesă care pleca, şi pentru moaşă, 
aşa ca Levin se simţea pus în încurcătură; totuşi, legile 
ospitalităţii îl sileau să nu îngăduie ca Daria Alexandrovna 


să închirieze cai din sat, atâta vreme cât se afla în casa lui. 
Afară de asta, el ştia că cele douăzeci de ruble cerute Dariei 
Alexandrovna pentru drum erau o sumă foarte însemnată 
pentru ea. Starea pecuniară a Dariei Alexandrovna era 
foarte proastă, şi Levin punea la inimă acest lucru, ca şi 
cum l-ar fi privit direct. 

După sfatul lui Levin, Dolly plecă înainte de revărsatul 
zorilor. Drumul era bun, trăsura comodă, iar caii alergau 
voioşi. Pe capră, lângă vizitiu, şedea contabilul, trimis de 
Levin pentru mai multă pază în locul feciorului. Daria 
Alexandrovna aţipi şi se trezi abia când ajunse aproape de 
hanul unde trebuia să schimbe caii. 

Bău ceai la acelaşi mujic bogat care-l găzduise pe Levin cu 
prilejul călătoriei sale la Sviajski. Vorbi cu nişte femei 
despre copii, iar cu bătrânul ţăran despre Vronski, pe care 
acesta îl lăuda foarte mult. Pe la ora zece ca plecă mai 
departe. Acasă, năpădită de grija copiilor, Dolly nu avea 
niciodată timp să se gândească; în schimb acum, în 
călătoria aceasta de patru ore, o năpădiră toate gândurile 
înăbuşite până atunci. Ca niciodată, ea lăsă să-i treacă pe 
dinaintea ochilor toată viaţa, cercetând-o din toate punctele 
de vedere. Gândurile acestea îi părură ei înseşi ciudate. Se 
gândi mai întâi la copii. Şi, cu toate că prinţesa şi mai cu 
seamă Kitty (în ea avea mai multă încredere) îi făgăduiseră 
că vor avea grijă de ei, Dolly era neliniştită. „De nu s-ar 
apuca Magşa iarăşi de ştrengării... De nu l-ar lovi vreun cal 
pe Grişa... Dacă nu şi-ar strica Lilly stomacul şi mai rău.” 
Mai târziu, grijile mărunte ale prezentului fură înlocuite cu 
cele ale viitorului apropiat: pentru la iarnă trebuia să-şi 
caute la Moscova o locuinţă nouă, să schimbe mobila din 
salon şi să facă o blană fetiţei celei mai mari. Apoi îi răsăriră 
în minte problemele unui viitor şi mai îndepărtat: ce va face 
cu copiii? „Cu fetele o să meargă cum va da Dumnezeu, se 
gândi ea, dar cu băieţii?” „Bine, acum mă pot ţine de Grişa, 
pentru că sunt liberă, n-am copil mic. În ceea ce-l priveşte 
pe Stiva, se înţelege că nu te poţi lăsa în seama lui. Aşa că 


tot eu şi cu ajutorul câtorva oameni de inimă trebuie să caut 
să ies cu ei la capăt; dar dacă mai vine încă un copil...” Şi se 
gândi deodată că pe nedrept erau socotite durerile facerii 
ca fiind semnul blestemului căzut asupra femeii: „şi va 
naşte prunci în chinuri”. „Să naşti nu e cine ştie ce, să porţi 
copilul e adevăratul chin „, îşi zise ea, amintindu-şi de 
sarcina şi de moartea ultimului copil. În legătură cu aceasta 
îi veni în minte o convorbire cu o ţărancă tinerică de la 
hanul de poştă. La întrebarea dacă are copii, frumoasa 
femeiuşcă îi răspunse voioasă: 

— Am avut o fetiţă, dar m-a dezlegat dumnezeu, am 
îngropat-o în postul mare. 

— Ei, ce rău trebuie să-ţi pară! Spuse Daria Alexandrovna. 
— De ce să-mi pară rău? Bunicul are şi aşa destui nepoți. 
Era mare bătaie de cap. Nu mai puteam să muncesc, nici să 

fac nimic. Parcă aveam mâinile legate. 

Răspunsul acesta îi păruse dezgustător Dariei 
Alexandrovna, cu toată frumuseţea blajină a tinerei femei. 
Acum, când îşi aminti de aceste cuvinte, ea văzu că ele 
cuprindeau şi o parte de adevăr. 

„La asta se reduc toate, îşi zise Dolly, gândindu-se la viaţa 
sa din cei cincisprezece ani de căsnicie: sarcini, greață, 
toropeală a minţii, dezgust de toate, mai cu seamă sluţire. 
Kitty, aşa de tânără şi de frumoasă cum e, şi cât s-a urâţit! 
Dar eu? În timpul sarcinii mă fac monstruoasă; ştiu asta. 
Naşterea, suferinţele, chinurile cumplite ale ultimelor 
clipe... apoi alăptatul, nopţile nedormite, durerile acelea 
înspăimântătoare...” 

Daria Alexandrovna se cutremură numai aducându-şi 
aminte de durerea gurguielor crăpate, pe care o îndura 
aproape după fiecare naştere. „Apoi vin bolile copiilor, 
spaima asta veşnică cu fiecare copil, şi pe urmă - creşterea, 
năravurile urâte (Dolly îşi aminti de răutăţile din zmeuriş 
ale micii Maşa), învăţătura, latina - toate acestea, atât de 
complicate şi de grele. Iar pe deasupra, mai groaznic decât 
orice - moartea aceloraşi copii.” Şi iarăşi îi săgeta prin 


minte tabloul acela crud, care-i apăsa mereu inima de 
mamă - moartea ultimului născut, un băieţel, prunc în faşă, 
mort de crup... înmormântarea... nepăsarea tuturor faţă de 
sicriaşul roz... durerea ei singuratică, care-i sfâşiase inima, 
înaintea frunţii mici şi palide, cu cârlionţi la tâmple... a 
guriţei deschise, mirate, care se vedea din coşciug în clipa 
când îi puneau deasupra căpăcelul roz, pe care era o cruce 
făcută din galoane de fir. 

„Şi toate acestea pentru ce? Ce are să iasă din asta? lată- 
mă fără o clipă de răgaz; îmi duc zilele ba însărcinată, ba 
alăptând, veşnic supărată, cicălitoare, eu însămi chinuită şi 
chinuind pe alţii, respingătoare în ochii bărbatului meu. Şi 
se vor ridica nişte copii nenorociţi, prost crescuţi, calici... 
Chiar şi acum, dacă n-am fi petrecut vara la Levin, nu ştiu 
cum am fi scos-o la capăt. Kostea şi Kitty sunt bineînţeles 
atât de delicaţi, încât nu simţim nici un pic de stinghereală, 
dar asta n-o să meargă la nesfârşit. O să aibă şi ei copii. N- 
au să ne mai poată ajuta. Sunt strâmtoraţi şi acum. Sau ne 
va ajuta papa, care nu şi-a oprit aproape nimic din avere? 
Aşa că nu ştiu cum am să-mi cresc copiii. Va trebui să cer 
protecţia altora, să mă umilesc. Dar să presupunem 
împrejurarea cea mai fericită: că n-o să-mi mai moară copiii 
şi o să-i cresc cum s-o putea; în cazul cel mai bun, nu vor 
ajunge nişte ticăloşi. Asta e tot ce-mi pot dori. Şi pentru 
asta, câte chinuri, câtă trudă... O viaţă sfărâmată!” 

Îşi aminti din nou de cuvintele tinerei femei de la han şi 
simţi iarăşi dezgust, aducându-şi aminte de ele. Totuşi 
trebui să recunoască faptul crud că vorbele ei cuprindeau 
un grăunte de adevăr. 

— Ce zici, Mihailo, mai avem mult? Îl întrebă Daria 
Alexandrovna pe contabil, ca să scape de gândurile care o 
înspăimântau. 

— Cică din satul ăsta mai avem şapte verste. Trăsura 
cobora pe uliţa satului, spre pod. O ceată de femei vesele, 
care purtau pe umeri funii împletite pentru (legat snopii, 
treceau podul, flecărind voios, în gura mare. Femeile se 


opriră pe pod, aruncând priviri curioase spre trăsură. Toate 
feţele îndreptate spre dânsa (părură Dariei Alexandrovna 
sănătoase, vesele, râzându-şi parcă de ea prin bucuria lor 
de a trăi. „Ioată lumea trăieşte, toţi se bucură de viaţă, îşi 
urmă ea gândurile, după ce trecu de femei, legănată iarăşi 
de arcurile moi ale trăsurii vechi, care urca dealul în trapul 
cailor. Numai eu parcă aş fi întemniţată în lumea grijilor 
care mă omoară şi din care am scăpat acum pentru o clipă. 
Toţi trăiesc - şi femeile acestea, şi sora mea Nathaly, şi 
Varenka, şi Anna la care mă duc... numaieu nu. 

Lumea o condamnă pe Anna. De ce? Oare eu sunt mai 
bună? Eu am cel puţin un bărbat pe care-l iubesc. Nu aşa 
cum aş fi vrut să-l iubesc, totuşi mi-e drag. Anna însă nu şi-a 
iubit niciodată bărbatul. Care e vina ei? Vrea să trăiască. 
Dumnezeu a pus nevoia asta în noi. Poate aş fi făcut şi eu la 
fel? Nici până astăzi nu ştiu dacă am făcut bine ascultând-o 
pe Anna atunci, în vremea aceea îngrozitoare, când a venit 
la mine la Moscova. Ar fi trebuit să-mi părăsesc soţul şi să 
încep o viaţă nouă. Cine ştie, poate aş fi fost în stare să 
iubesc pe altul şi aş fi putut fi iubită. Acum oare e mai bine? 
N-am nici o consideraţie pentru el. Am nevoie de dânsul, se 
gândea ea la soţul său, şi-l tolerez. E mai bine aşa? Pe 
atunci aş mai fi putut să plac. Eram încă frumoasă”, gândea 
Daria Alexandrovna, şi deodată simţi dorinţa de a se privi în 
oglindă. Avea în trusă o oglindă de voiaj şi ar fi vrut s-o 
scoată, dar uitându-se la spatele vizitiului şi al contabilului, 
care se legănau pe capră, îşi dădu seama că s-ar ruşina 
dacă vreunul dintr-înşii şi-ar întoarce capul şi ar vedea-o - 
aşa că nu mai scoase oglinda. 

Dar chiar şi fără să se uite în oglindă, ea se gândi că nici 
acum n-ar fi prea târziu. Îşi aminti de Serghei Ivanovici, 
care se purtase deosebit de amabil cu ea, şi de prietenul lui 
Stiva Ţurovţân, omul acela atât de cumsecade, care o 
ajutase să-şi îngrijească copiii în timpul scarlatinei. Se 
îndrăgostise de ea. Şi mai era un tânăr, aproape un băiat, 
care - după cum glumea Stiva - găsea că ea-i cea mai 


frumoasă dintre surorile Şcerbaţki. În mintea ei se înfăţişau 
cele mai pătimaşe şi mai imposibile romane de dragoste. 
„Anna a făcut foarte bine. Şi cu una n-am să-i aduc nici o 
învinuire. E fericită. Face şi pe altul fericit. Nu e sfârşită, ca 
mine. Desigur că Anna e ca totdeauna, proaspătă, 
frumoasă, spirituală şi o interesează totul”, îşi zise ea. Un 
zâmbet şăgalnic îi încreţi buzele, căci, gândindu-se la 
romanul de dragoste al Annei, îşi închipui unul asemănător 
cu un bărbat imaginar, plin de calităţi, care s-ar fi 
îndrăgostit de dânsa. Ca şi Anna, ea ar fi mărturisit totul 
soţului său. Mirarea şi uluirea lui Stepan Arkadici la aflarea 
acestei ştiri o făcură să zâmbească. 

Cufundată în asemenea visuri, Dolly ajunse la o cotitură 
unde, părăsind drumul cel mare, trăsura o luă spre 
Vozdvijenskoe. 

XVII. 

Vizitiul opri trăsura şi întoarse capul la dreapta, spre un 
lan de secară, unde câţiva mujici şedeau lângă căruțele lor 
cu caii deshămaţi. Contabilul vru să sară jos, dar se 
răzgândi şi strigă poruncitor către un mujic, chemându-l să 
vină la dânsul. Vântişorul, care suflase cât mersese trăsura, 
se potolise. Nişte tăuni năvăliră asupra cailor asudaţi, care 
se apărau mânioşi. Zgomotul metalic, care venea de lângă o 
căruţă unde cineva bătea o coasă, amuţi. Un mujic se ridică 
şi se apropie de trăsură. 

— Mişcă-te, că doar nu ţi-s picioarele de lemn! Strigă 
supărat contabilul către mujicul desculţ, care călca încet pe 
bulgării drumului uscat, nebătut. Hai mai repede! 

Bătrânul avea părul creţ, legat cu un curmei de tei. 
Spatele adus îi era negru de sudoare. Îşi iuți pasul, se 
apropie de trăsură şi-şi puse mâna pârlită de soare pe aripa 
trăsurii. 

— La Vozdvijenskoe? La curtea boierească? La domnul 
conte? Repetă mujicul. Cum dai în vale, se face o cotitură la 
stânga. Mergi drept pe drum, până dai de conac. Dar la 
cine mergeţi? Chiar la dânsul? 


— Dumnealor or fi acasă, moşule? Întreba nehotărâtă 
Daria Alexandrovna, care nu ştia cum să întrebe pe mujic 
despre Anna. 

— Trebuie să fie acasă, răspunse mujicul, lăsându-se când 
pe un picior, când pe altul şi întipărind în praf talpa lui cu 
cinci degete. Trebuie să fie acasă, repetă el, cu dorinţa 
vădită de a intra în vorbă. Ieri le-au mai venit nişte oaspeţi. 
Au o groază de musafiri... Ce vrei? Bătrânul se întoarse 
spre un flăcău de la o căruţă, care-i strigă ceva. Aşa e! Au 
trecut adineauri călare pe-aici, ca să vadă cum se seceră. 
Acum trebuie să fie acasă. Dar dumneavoastră de unde 
sunteţi? 

— De departe, răspunse vizitiul, urcându-se pe capră. Va 
să zică e aproape? 

— 'Ţi-am spus că e colea. Cum ieşi de-aici... zise bătrânul, 
plimbându-şi mâna pe aripa trăsurii. 

Un flăcău tânăr, zdravăn şi îndesat se apropie şi el. 

— N-aveţi nevoie de muncitori pentru seceriş? Întrebă 
flăcăul. 

— Nu ştiu, băiete. 

— Va să zică, cum apuci la stânga, eşti acolo, adăugă 
mujicul, care, după cum se vedea, se despărţea greu de 
călători, având chef de vorbă. 

Vizitiul porni caii, dar de îndată ce trăsura coţi, mujicul 
strigă în urma lor: 

— Stai! Hei, omule! Opreşte! Răcniră deodată mujicul şi 
flăcăul. 

Vizitiul opri trăsura. 

— Uite-i! lacătă-i pe dumnealor! Strigă mujicul, îi vezi cum 
vin? Arătă el spre patru călăreţi şi doua persoane într-o 
şaretă, care veneau pe drum. 

Erau Vronski, un jocheu, Veslovski şi Anna, calări, iar 
prinţesa Varvara cu Sviajski - într-o şaretă. leşiseră să se 
plimbe şi să vadă cum lucrează secerătoarele aduse de 
curând. 


Când se opri trăsura, călăreţii îşi lăsară caii la pas. În 
frunte mergea Anna alături de Veslovski. Anna venea în pas 
liniştit pe un cob53 scund şi îndesat, cu coama tunsă şi cu 
coada scurtă. Capul frumos al Annei, cu şuviţe negre de păr 
care ieşeau de sub pălăria înaltă, umerii ei plini, talia 
subţire în costumul negru de amazoană şi toată ţinuta-i 
liniştită şi graţioasă o uimiră pe Dolly. 

La început, ea socoti necuviincios faptul că Anna umbla 
călare, căci vedea în aceasta ideea unei cochetării 
uşuratice, care nu se potrivea cu situaţia Annei. Dar când o 
privi mai de aproape, ea îşi schimbă numaidecât părerea. În 
ciuda eleganţei, totul era aşa de simplu, demn şi calm în 
ţinuta, îmbrăcămintea şi în gesturile ei, încât nimic nu 
putea fi mai firesc. 

Alături de Anna era Vasenka Veslovski, cu boneta lui 
scoțiană în cap, la care fâlfâiau panglici. Călărea un cal sur 
de cavalerie, plin de foc; şi, întinzându-şi înainte picioarele-i 
groase, era vădit încântat de el însuşi. Recunoscându-l, 
Daria Alexandrovna nu-şi putu stăpâni un zâmbet vesel. În 
urma lor venea Vronski călare pe un pur-sânge, murg- 
închis, care se înfierbântase galopând. Alexei îl strunea din 
frâu. 

După dânşii se ţinea un bărbat scund, în costum de jocheu. 
Prinţesa şi Sviajski, suiţi în şareta nouă, trasă de un trăpaş 
negru, mare, încercau să ajungă din urmă pe călăreţi. 

Când Anna o recunoscu pe Dolly în făptura mică, ghemuită 
în fundul vechii trăsuri, chipul i se lumină deodată de un 
zâmbet de bucurie. Scoase un strigăt, tresări în şa şi porni 
la galop. Când se apropie de trăsură, descălecă fără 
ajutorul nimănui şi, ţinând cu o mână poalele amazoanei 
lungi, alergă în întâmpinarea lui Dolly. 

— Îmi ziceam că eşti tu, dar nu îndrăzneam să cred. Ce 
bucurie! Nici nu-ţi poţi închipui ce bucuroasă sunt! Exclamă 
Karenina, ba lipindu-şi obrazul de faţa ei şi sărutând-o, ba 
dându-se îndărăt şi uitându-se la dânsa cu un zâmbet pe 
buze. Ce bucurie, Alexei! Adăugă Anna, întorcând capul 


spre Vronski, care descălecase şi el între timp şi se apropia 
de ele. 

Scoţându-şi pălăria cenugşie, înaltă, Vronski se îndreptă 
spre Dolly. 

— Nici nu vă puteţi închipui cât ne bucură vizita 
dumneavoastră, zise el, dând o importanţă deosebită 
cuvintelor rostite şi descoperindu-şi printr-un zâmbet dinţii 
albi, puternici. 

Fără să descalece, Vasenka Veslovski îşi scoase boneta şi 
salută oaspetele, fluturându-şi cu bucurie panglicile 
deasupra capului. 

— Asta e prinţesa Varvara, răspunse Anna la privirea 
întrebătoare a lui Dolly, când se apropie şareta. 

— A, făcu Daria Alexandrovna, şi pe chipul său se întipări 
fără voie o expresie de nemulţumire. 

Prinţesa Varvara era mătuşa soţului ei. Dolly o cunoştea de 
mult şi n-o respecta. Ştia că trăise toată viaţa oploşită pe la 
rudele bogate. Faptul însă că acum locuia la Vronski, un om 
străin pentru dânsa, o jignea, fiindcă era vorba de o rudă a 
soţului. 

Anna observă expresia feţei lui Dolly şi se fâstâci, se 
îmbujora la faţă, dădu drumul amazoanei şi se împiedică în 
ea. 

Daria Alexandrovna se apropie de şareta care se oprise şi 
o salută rece pe prinţesă. Îl cunoştea şi pe Sviajski. Aceasta 
o întrebă ce mai face originalul său prieten cu tânăra-i soţie 
şi, aruncând o privire scurtă la caii desperecheaţi şi la 
aripile peticite ale trăsurii, invită doamnele în şareta. 

— Eu trec în vehiculul ăsta, zise el. Calul e blând, iar 
prinţesa mână foarte bine. 

— Nu, rămâneţi aşa cum aţi fost, răspunse Anna, 
apropiindu-se. Mergem noi cu trăsura. 

O lua pe Dolly de braţ şi plecă împreună cu dânsa. 

Dariei Alexandrovna nu-i venea să-şi ia ochii de la 
echipajul acela frumos cum nu mai văzuse, de la caii 
minunaţi, de la persoanele elegante, strălucitoare care o 


înconjurau. Dar cel mai mult o uimea schimbarea petrecută 
în Anna, pe care o cunoştea atât de bine şi o iubea atât de 
mult. O altă femeie, cu mai puţin spirit de observaţie, care 
n-ar fi cunoscut-o mai înainte pe Anna şi mai ales care n-ar 
fi avut gândurile care o asaltaseră pe Dolly în timpul 
drumului, n-ar fi băgat de seamă la ea nimic deosebit. Dar 
Dolly era uimită de frumuseţea trecătoare pe care o au 
femeile îndrăgostite şi pe care o vedea acum pe chipul 
Annei. Totul la ea, de la gropiţele din obraji şi din bărbie, 
linia buzelor, zâmbetul care-i plutea parcă în jurul feţei, 
strălucirea ochilor, graţia şi sprinteneala mişcărilor, 
intonaţiile glasului plin, până la felul cum răspunsese, cam 
brusc dar prietenos, lui Veslovski, când acesta îi ceruse voie 
să-i încalece armăsarul ca să-l înveţe galopul pornit cu 
piciorul drept - totul era nespus de atrăgător. Parcă ea 
însăşi îşi dădea seama de acest lucru şi se bucura. 


Când se urcară în trăsură, amândouă femeile se simţiră 
stingherite. Anna, din pricina privirii atente şi întrebătoare 
a lui Dolly, iar aceasta - din pricina cuvintelor lui Sviajski 
despre „vehicul” - se ruşina fără voie de trăsura veche şi 
murdară, în care Anna se suise alături de dânsa. Vizitiul 
Filip şi contabilul aveau acelaşi simţământ. Contabilul, ca 
să-şi ascundă tulburarea, nu ştia cum să ajute mai repede 
doamnelor să ia loc în trăsură; iar vizitiul Filip se 
întunecase la faţă şi hotări să nu se mai supună de acum 
înainte acestei superiorităţi exterioare. Zâmbi ironic, 
uitându-se la trăpaşul cel negru şi-şi zise în sinea lui că e 
bun de înhămat numai la o şaretă şi numai pentru o 
prominadă, nefiind în stare să facă patruzeci de verste pe 
căldură dintr-o întinsoare. 

Mujicii de lângă căruţă se sculaseră în picioare şi, 
urmărind curioşi şi voioşi întâmpinarea oaspetei, făceau 
observaţii între dânşii. 

— Le pare şi lor bine. Nu s-au văzut de mult, făcu bătrânul 
cu părul creţ, legat cu un curmei de tei la cap. 

— Moş Gherasim, ce zici, dacă am avea armăsarul cel 
negru la cărat snopii. Ce-ar mai trage! lute de tot. 

— Ian te uită! O femeie cu nădragi! Grăi unul dintre 
mujici, arătând pe Vasenka Veslovski, care tocmai se suia pe 
şaua de damă. 

— Nu-u. Îi bărbat. N-ai văzut ce sprinten a sărit în şa? 

— Ce ziceţi, băieţi? Pesemne nu ne mai culcam? 

— Acum somn? Răspunse bătrânul, uitându-se chiorâş la 
soare. Uite, a trecut de amiază. Luaţi coasele. Începem de 
colo! 

XVIII. 

Anna privi faţa Dariei - slabă, obosită, trecută, pe care 
praful închipuia zbârcituri - şi vru să-i spună că slăbise; dar 
gândindu-se că ea însăşi se făcuse mai frumoasă, cum 
adeverea însăşi privirea lui Dolly, oftă numai şi începu să 
vorbească despre sine. 


— Te uiţi la mine şi te întrebi dacă pot fi fericită în situaţia 
mea? Ei bine, mi-e ruşine să mărturisesc, dar sunt... 
neîngăduit de fericită. Cu mine s-a petrecut ceva magic. Ca 
în somn, când visezi ceva groaznic, înspăimântător şi, 
trezindu-te deodată, vezi că toate spaimele s-au risipit. M- 
am deşteptat. Am trăit zile pline de chinuri şi de groază, dar 
ele au rămas de mult în urmă. Sunt aşa de fericită, mai cu 
seamă de când ne aflăm aici... zise Anna, uitându-se la 
Daria cu un zâmbet sfios, întrebător... 

— Ce bine-mi pare! Răspunse Dolly, zâmbind involuntar 
mai rece decât ar fi vrut. Îmi pare foarte bine în privinţa ta. 
De ce nu mi-ai scris? 

— De ce? Fiindcă n-am îndrăznit... Uiţi situaţia mea... 

— N-ai îndrăznit să-mi scrii mie? De-ai şti cât... eu 
socotesc... 

Daria Alexandrovna vru să-i împărtăşească gândurile din 
dimineaţa aceea; dar acum i se părură, nu ştia nici ea de ce, 
nelalocul lor. 

— De altfel, despre asta o să vorbim mai târziu! Ce sunt 
toate clădirile astea? Întrebă ea, ca să schimbe vorba, 
arătând nişte acoperişuri roşii şi verzi, care se zăreau prin 
verdeaţa gardurilor vii de salcâm şi de liliac. Parcă e un 
orăşel. 

Anna însă nu-i răspunse. 

— Nu, nu! Spune-mi ce gândeşti despre situaţia mea? Ce 
crezi despre mine? Întrebă ea. 

— Eu cred... începu Daria Alexandrovna. 

În vremea asta, Vasenka Veslovski, care purta o jachetă 
scurtă - după ce-l făcu pe cob să pornească la galop cu 
piciorul drept - trecu în goană pe lângă dânşii, săltând greu 
în şaua de damă, îmbrăcată în piele de antilopă. 

— Merge, Anna Arkadievna, strigă el. 

Karenina nu-i aruncă nici o privire. Dariei Alexandrovna i 
se păru iarăşi nepotrivit să înceapă în trăsură o conversaţie 
lungă. De aceea ea îşi spuse părerea pe scurt. 


— Nu cred nimic, zise Dolly. Te-am iubit totdeauna. Şi când 
ţii la cineva, iubeşti omul în întregime, aşa cum este el, nu 
aşa cum ai dori să fie. 

Luându-şi privirea de la prietena sa şi mijindu-şi ochii - un 
obicei nou, pe care Dolly nu i-l cunoştea - Anna căzu pe 
gânduri, vrând să pătrundă cât mai adânc înţelesul acestor 
cuvinte. Apoi, după ce păru că le înţelege aşa cum vroia, 
Anna se uită la Dolly. 

— Dacă ai avea păcate, zise ea, ele ţi s-ar ierta toate 
pentru vizita ta şi pentru vorbele acestea. 

Dolly văzu lacrimi în ochii Annei; tăcu şi-i strânse mâna. 

— Dar ce-i cu clădirile astea? Ce multe sunt! Repetă ea 
întrebarea după câteva clipe de tăcere. 

— Sunt acareturile slujbaşilor, fabrica, grajdurile, 
răspunse Anna. Aici începe parcul. Toate erau paraginile, 
Alexei însă a refăcut totul. Moşia asta i-i foarte dragă. Şi, 
ceea ce nu mi-aş fi închipuit niciodată, el s-a pasionat de 
agricultură. De altfel, e o fire atât de bogat înzestrată! Tot 
ce face, face bine! Nu numai că nu se plictiseşte, dar 
munceşte cu patimă. Contrar firii pe care i-o cunoşteam, a 
ajuns un agricultor socotit, un gospodar foarte priceput, 
aproape zgârcit, însă numai în administraţia moşiei! Acolo 
unde e vorba de zeci de mii de ruble, nu se scumpeşte, 
adăugă Anna cu un zâmbet plin de bucurie şi un fel de 
şiretenie, cum au adesea femeile când vorbesc despre 
însuşirile ascunse, cunoscute numai de ele, ale bărbatului 
iubit. Vezi clădirea asta mare? E spitalul cel nou. Cred că va 
costa peste o sută de mii de ruble. Asta e acum slăbiciunea 
lui. Şi ştii cum a ajuns la ideea clădirii spitalului? Mujicii l-au 
rugat să le lase fânețele mai ieftin şi el n-a vrut. Atunci l-am 
învinovăţit de zgârcenie. Bineînţeles că nu numai asta, ci 
toate împrejurările laolaltă l-au făcut să înceapă construirea 
spitalului, vrând să arate, înţelegi, că nu e zgârcit. Dacă 
vrei, c'est une petitesse54. De aceea îl iubesc şi mai mult. 
Acum o să vezi curtea. Casa e ridicată de bunicul său. Alexei 
n-a schimbat nimic pe dinafară. 


— Ce frumoasă e! Exclamă fără voie Dolly, uitându-se cu 
admiraţie la casa splendidă, cu coloane, care se întrezărea 
prin verdeaţa de toate nuanțele a bătrânilor copaci din 
parc. 

— Aşa că-i frumoasă? Şi din casă, de sus, se deschise o 
privelişte pitorească. 

Intrară într-o curte presărată cu prundiş şi împodobită cu 
flori, unde doi lucrători încadrau un strat de flori cu pietre 
zgrunţuroase, rustic cioplite. Se opriră la scară, sub o 
marchiză. 

— Ah! Au şi sosit! Strigă Anna, uitându-se la caii de călărie 
care erau duşi chiar atunci de la scară. Aşa că-i frumos calul 
ăsta? E un cob. E calul meu favorit. Adu-l aici şi dă-mi zahăr. 
Unde e domnul conte? Întrebă Anna pe doi feciori în livrele, 
care le ieşiseră înainte. Ah, uite-l şi pe el! Arătă ea, zărindu- 
Il pe Vronski, care venea cu Veslovski în întâmpinarea lor. 

— Unde o instalezi pe prinţesă? Întrebă Vronski în 
franţuzeşte pe Anna şi, fără să aştepte răspuns, el o salută 
încă o dată pe Daria Alexandrovna şi-i săruta mâna. Cred că 
în odaia cea mare cu balcon. 

— A, nu! E prea departe. Mai bine în odaia din colţ. O să 
fim mai aproape una de alta. Ei, hai - urmă Anna, dând 
calului său favorit zahărul pe care-l adusese feciorul. 

— Et vous oubliez votre devoir55, spuse Anna lui Veslovski, 
care ieşise şi el în capul scării. 

— Pardon, j'en ai tout plein les poches! 56 răspunse acesta 
zâmbind şi vârând mâna în buzunarul vestei. 

— Mais vous venes trop tard57, îl mustră ea, ştergându-şi 
cu batista mâna pe care i-o îmbălase calul luând zahărul. Şi 
întorcându-se către Dolly: Ai venit pentru mai mult timp? 
Numai pentru o zi? Nu se poate! 

— Aşa am făgăduit, apoi grija de copii... îngăimă Dolly, 
stingherită, fiindcă trebuia să-şi ia trusa din trăsură şi 
fiindcă simţea că-i era faţa plină de praf. 

— Nu se poate, Dolly, scumpa mea... Ei, o să vedem. Hai, 
hai! Şi Anna o conduse în odaia ei. 


Camera aceasta nu era iatacul de onoare, propus de 
Vronski, ci o odaie pentru care Anna îşi ceru iertare Dariei 
ca fiind prea simplă. Dar încăperea asta, pentru care Anna 
crezuse de cuviinţă să-şi ceară scuze, era împodobită cu un 
lux cu care Dolly nu era obişnuită şi care-i amintea de cele 
mai bune hoteluri din străinătate. 

— Ah, scumpa mea, cât sunt de fericită! Zise Anna, 
aşezându-se, în costumul său de călărie, câteva clipe lângă 
Dolly. Vorbeşte-mi despre ai tăi. Pe Stiva l-am zărit în 
treacăt. El nu ştie să povestească despre copii. Ce mai face 
Tania, favorita mea? Îmi închipui că-i o fetiţă mare. 

— Da, e mare, răspunse scurt Daria Alexandrovna, 
mirându-se şi ea că vorbeşte aşa de rece despre copiii săi. 
Petrecem o vară plăcută la familia Levin, adăugă ea. 

— Dacă aş fi ştiut, zise Anna, că nu mă dispreţuieşte, v-aş fi 
poftit să veniţi cu toţii la noi. Doar Stiva e un vechi şi bun 
prieten al lui Alexei, adăugă Anna şi se îmbujoră deodată la 
faţă. 

— Da. Dar ne simţim aşa de bine şi acolo... răspunse Dolly, 
tulburată. 

— De altfel, de bucurie nici nu-mi mai dau seama ce spun. 
Să ştii un lucru, scumpa mea: îmi pare aşa de bine că te 
văd! Repetă Anna, sărutând-o din nou. Încă nu mi-ai spus ce 
crezi despre mine. Vreau să ştiu totul. Mă bucur că aisă mă 
vezi aşa cum sunt. Mai ales n-aş dori ca lumea să creadă că 
vreau să dovedesc ceva. Nu vreau să dovedesc nimic, vreau 
numai să trăiesc fără să fac nimănui nici un râu, afară de 
mine însămi! Am dreptul acesta, nu-i aşa? De altfel, în 
privinţa aceasta sunt multe de spus. O să vorbim noi mai pe 
urmă. Acum mă duc să mă îmbrac şi să-ţi trimit o cameristă. 

XIX. 

După ce rămase singură, Daria Alexandrovna cercetă 
odaia cu ochiul unei gospodine. Tot ceea ce văzuse, 
începând cu heiurile din curte, până la lucrurile din casă şi 
acum din odaia ei - îi făcea impresia de belşug, eleganţă şi 
de lux european modern, cum citise numai în romanele 


englezeşti, fără să fi întâlnit vreodată ceva asemănător în 
Rusia şi mai ales la ţară. Totul era nou, de la tapetele 
franţuzeşti până la covorul care acoperea întreaga odaie. 
Patul avea somieră cu teluri, saltea, un sul special pentru 
căpătâi şi nişte perne mici, cu feţe de mătase. Lavoarul de 
marmură, toaleta, sofaua, mesele, ornicul de bronz de pe 
cămin, perdelele şi draperiile - toate erau scumpe şi noi. 

Subreta venită să-şi ofere serviciile, îmbrăcată şi 
pieptănată mai îngrijit şi mai frumos decât Dolly, era tot atât 
de modernă şi de împodobită ca întreaga cameră. Dariei 
Alexandrovna îi făcea plăcere politeţea, curăţenia şi 
serviabilitatea subretei, dar se simţea stingherită. Se cam 
sfia de camizolul său peticit, împachetat din greşeală. Se 
ruşina tocmai de peticele şi de cârpiturile de care se 
mândrea atât de mult la ea acasă. 

Acasă la dânsa, Dolly ştia că pentru şase camizole avea 
nevoie de douăzeci şi patru de arşini de batist a şaizeci şi 
cinci de copeici arşinul - ceea ce costa peste cincisprezece 
ruble, afară de garnitură şi de lucru. Cârpind pe cele vechi, 
se economiseau aceste cincisprezece ruble. Nu se putea 
spune că-i era chiar ruşine de slujnică, dar se simţea 
oarecum stingherită. 

Când intră în cameră vechea sa cunoştinţă. Annuşka, 
Daria Alexandrovna simţi o mare uşurare. Stăpâna o chemă 
pe subretă, de care avea nevoie, şi Annuşka rămase cu 
Daria Alexandrovna. 

După cât se vedea, Annuşka era încântată de sosirea 
Dariei Alexandrovna. Vorbea mereu. Dolly bagă de seamă 
că Annuşka ar fi vrut să-şi spună părerea despre situaţia 
stăpânei sale, mai ales despre dragostea şi devotamentul 
domnului conte pentru Anna Arkadievna; însă de îndată ce 
Annuşka începu vorba despre acest lucru, Dolly avu grijă s- 
o oprească. 

— Am crescut cu Anna Arkadievna. Nu ţin la nimeni ca la 
dumneaei... nu se cuvine s-o judec eu... Dar o dragoste aşa 
de mare ca a domnului... 


— Te rog să dai asta la spălat, o întrerupse Daria 
Alexandrovna. 

— Am înţeles. Pentru spălat mărunţişurile avem două 
femei tocmite anume, iar rufele mari se spală toate cu 
maşina. Domnul conte se îngrijeşte de toate. Aşa bărbat... 

Dolly se bucură când o văzu pe Anna intrând la dânsa şi 
întrerupând prin venirea ei pălăvrăgeala Annuşkăi. 

Anna se îmbrăcase cu o rochie foarte simplă de batist. 
Dolly cercetă cu luare-aminte rochia aceasta simplă. Ştia ce 
înseamnă simplitatea aceea şi câţi bani costă. 

— O veche cunoştinţă, zâmbi Anna, arătând spre Annuşka. 

Acum, Anna nu se mai simţea stingherită. Era liniştită, cu 
totul stăpână pe dânsa. Dolly observă că Anna îşi revenise 
din emoția pricinuită de vizita ei. Îşi recăpătase aparenţa de 
indiferenţă, sub care îşi ascundea acea parte de suflet în 
care îşi păstra sentimentele şi gândurile sale intime. 

— Anna, ce-ţi face fetiţa? O întrebă Dolly. 

— Anny? (Aşa îi spunea fetiţei.) E sănătoasă. Îi merge bine 
aici. Vrei s-o vezi? Vino să ţi-o arăt. Am pătimit multe cu 
guvernantele, începu să povestească Anna. Am avut o doică 
italiancă. Era bună, dar aşa de proastă! Am vrut să-i dăm 
drumul; fetiţa însă s-a deprins aşa de mult cu ea, încât o 
ţinem şi acum. 

— Dar cum aţi făcut? începu Dolly, vrând să întrebe ce 
nume va purta fetiţa. Observând însă chipul Annei, care se 
întunecase deodată, ea schimbă întrebarea: Cum aţi făcut? 
Aţi înţărcat-o? 

Dar Anna o înţelese. 

— Nu asta ai vrut să întrebi. Ai vrut să întrebi care e 
numele ei. Nu e aşa? Asta îl chinuie pe Alexei. Fetiţa n-are 
nume. Adică e Karenina, zise Anna, mijindu-şi iarăşi ochii, 
aşa încât nu i se mai văzură decât genele împreunate. De 
altfel, şi faţa i se însenină dintr-o dată, o să vorbim mai 
târziu de toate acestea. Elle est tres gentille58. A început să 
meargă de-a buşilea. 


Luxul din întreaga casă, de care se miră Daria 
Alexandrovna, o uimi şi mai mult când văzu odaia copilei. 
Erau acolo cărucioare aduse din Anglia, aparate pentru 
învăţat pruncii să meargă în picioare, un divan anume 
construit, ca un biliard, pentru a îngădui copilului să se 
târască în patru labe, leagăne, băi speciale, noi... Totul era 
englezesc, trainic, de bună calitate şi, vădit, foarte scump. 
Odaia era mare, foarte înaltă şi luminoasă. 

Când Anna şi Dolly intrară la copil, fetiţa, numai într-o 
cămăşuţă, stătea la masă într-un fotoliu mic şi mânca supă 
de carne, pe care şi-o vărsase pe tot pieptul. O hrănea o 
fată rusoaică, ajutoare la odaia copilului, şi probabil că 
mânca împreună cu dânsa. În cameră nu era nici doica, nici 
guvernanta; se aflau în odaia de alături. De acolo se auzea 
vorba lor într-o franţuzească pocită, singura limbă în care 
se puteau înţelege. 

Auzind glasul Annei, o englezoaică înaltă, cu faţa 
antipatică şi cu o expresie lipsită de sinceritate, intră pe uşă 
fluturându-şi buclele blonde şi începu numaidecât să se 
justifice, deşi Anna nu-i făcea nici o imputare. La fiecare 
cuvânt al Annei, englezoaica repeta grăbit: „Yes, my 
lady”59. 

Fetiţa rumenă, cu sprâncenele şi părul negru, cu 
trupuşorul voinic şi pielea. Trandafirie îi plăcu foarte mult 
Dariei Alexandrovna, în ciuda căutăturii severe pe care o 
arunca mititica noii-venite. O invidia chiar pentru 
înfăţişarea ei sănătoasă. Îi plăcea şi cum mergea de-a 
buşilea. Niciunul dintre copiii săi nu se târâse aşa de frumos 
pe brânci. Când o aşezară pe covor şi-i traseră rochiţa la 
spate, fetiţă îi păru nespus de drăguță. 

Se uita la lume ca un pui de sălbăticiune, cu ochii negri şi 
strălucitori, bucurându-se că era admirată. Zâmbind, Anny, 
înainta voiniceşte în patru labe. 

Dar atmosfera generală din odaia copilului şi mai cu 
seamă englezoaica nu-i plăcură Dariei Alexandrovna. Faptul 
că Anna, care cunoştea aşa de bine oamenii, luase pentru 


fetiţa ei o englezoaică atât de antipatică şi de 
neprezentabilă, şi-l explica numai prin aceea că o 
guvernantă bună nu s-ar fi angajat într-o familie care nu 
era „legiuită”, ca familia Annei. 

Afară de aceasta, Daria Alexandrovna înţelese din câteva 
cuvinte că Anna, doica, guvernanta şi copilul nu aveau 
legături prea strânse şi că vizita mamei în odaia fetiţei era 
un eveniment neobişnuit. Anna căută o jucărie pentru fetiţă, 
însă n-o găsi. 

Dar şi mai surprinzător era faptul că la întrebarea: câţi 
dinţi avea fetiţa, Anna greşi numărul lor; nu ştia nimic 
despre ultimii doi dinţi. 

— Uneori mă întristează gândul că parcă sunt de prisos 
aici, zise Anna, ieşind din odaia copilei şi ridicându-şi trena 
ca să treacă pe lângă nişte jucării care se aflau aproape de 
uşă. Cu primul copil a fost cu totul altfel. 

— Eu aş fi crezut că dimpotrivă... rosti cu sfială Daria 
Alexandrovna. 

— Ah, nu! Ştii, l-am văzut pe Serioja, adăugă Anna 
închizând ochii pe jumătate, ca şi cum s-ar fi uitat la ceva 
îndepărtat. De altfel, despre asta o să vorbim mai târziu. N- 
ai să mă crezi, dar parcă sunt o fiinţă hămesită, înaintea 
căreia s-ar fi întins o masă îmbelşugată şi ea nu ştie cu ce să 
înceapă mai întâi. Masa îmbelşugată eşti tu şi ceea ce o să 
vorbim împreună - lucruri despre care n-am putut vorbi cu 
nimeni. Nu ştiu cu ce să încep. Mais je ne vous ferai grâce 
de rien60. Trebuie să-ţi spun totul. În primul rând, se 
cuvine să fac un tablou al societăţii pe care o găseşti aici, 
începu ea. Mai întâi prinţesa Varvara. O cunoşti. Ştiu ce 
părere aveţi voi, tu şi cu Stiva, despre ea. Stiva spune că 
întregul scop al vieţii ei este să-şi dovedească superioritatea 
asupra mătuşii mele Katerina Pavlovna. Într-adevăr, aşa-i. 
Dar e bună şi-i sunt foarte recunoscătoare. La Petersburg 
era o vreme când aveam nevoie de un chaperon61. Tocmai 
a picat ea. Dar să ştii că e într-adevăr bună. Mi-a uşurat 
mult situaţia. Văd că nu ţi-ai dat seama de toată greutatea 


situaţiei mele... acolo la Petersburg, adăugă Anna. Aici sunt 
cu totul liniştită şi fericită. Dar despre asta, mai târziu! Se 
cuvine să ţi-i descriu pe toţi. Apoi Sviajski, mareşalul 
nobilimii, un om foarte cumsecade care are nevoie de 
Alexei. Îţi dai seama că acum, stabilindu-se la ţară, Alexei 
poate să aibă o mare influenţă, datorită averii sale. Pe urmă 
Tuşkevici. Îl cunoşti. Se învârtea pe lângă Betsy. A fost 
înlăturat şi a venit la noi. După Alexei, Tuşkevici este unul 
dintre oamenii aceia care sunt foarte simpatici dacă-i iei 
drept ceea ce vor să pară... et puis il est comme il faut62 - 
cum spune prinţesa Varvara. Apoi Veslovski... pe care-l 
cunoşti. E un băiat foarte drăguţ, adăugă Anna, şi un 
zâmbet ştrengăresc îi încreţi buzele. Ce zici de povestea 
aceea absurdă cu Levin? Veslovski i-a povestit-o lui Alexei. 
Dar nu ne vine să credem. [Il est tres gentil et naif63, urmă 
ea cu acelaşi surâs. Bărbaţii au nevoie de distracţie, şi lui 
Alexei îi trebuie lume. De aceea ţin mult la societatea asta. 
La noi trebuie să fie însufleţire şi veselie, aşa că Alexei să nu 
mai dorească altceva. După aceea ai să-l vezi pe 
administrator. E un neamţ foarte cumsecade, care-şi 
cunoaşte meseria. Alexei îl preţuieşte mult. Urmează 
doctorul, un tânăr despre care n-aş putea spune căe 
nihilist sută la sută; dar ştii, e unul care mănâncă cu 
cuțitul... ca medic însă e foarte bun. În sfârşit, arhitectul... 
Une petite cour.64 

XX 

— Prinţesă, iat-o pe Dolly. Doreai atât de mult s-o vezi! Zise 
Anna, ieşind cu Daria Alexandrovna pe o terasă mare de 
piatră, unde prinţesa Varvara şedea la umbră, în faţa unui 
gherghef şi lucra o pernă pentru un fotoliu al contelui 
Alexei Kirillovici. Spune că nu vrea nimic până la masă. Dar 
vă rog să porunciţi a vi se servi aici o gustare. Până atunci 
mă duc să-l caut pe Alexei şi să-i aduc pe toţi. 

Prinţesa Varvara o primi pe Dolly prietenos şi cu un aer 
oarecum protector. Începu numaidecât să explice că s-a 
stabilit la Anna, deoarece a iubit-o totdeauna mai mult 


decât sora sa, Katerina Pavlovna, aceea care a crescut-o pe 
Anna. Şi acum, când toţi o părăsiseră, credea că e de 
datoria ei s-o ajute în perioada asta de tranziţie, cea mai 
grea pentru Anna. 

— Îndată ce soţul său va consimţi la divorţ, am să mă 
retrag iarăşi în singurătatea mea. Acum însă, pot să-i fiu de 
folos şi o să-mi fac datoria oricât de greu mi-ar veni. Eu nu 
sunt ca altele. Ce drăguță eşti că ai venit! Ai făcut foarte 
bine! 'Trăiesc ca nişte soţi model. Să-i judece Dumnezeu nu 
noi! Oare Biriuzovski şi Avenieva? Ba însuşi Nikandrov? Dar 
Vasiliev cu Mamonova? Dar Liza Neptunova? N-au făcut şi 
ei la fel? Şi nimeni n-a spus nimic. Până la urmă, toată 
lumea a început să-i primească. Afară de asta, c'est un 
interieur şi joli, şi comme il faut. Tout-a-fait a l'anglaise. On 
se reunit le matin au breakfast et puis on se separe.65 Până 
la dejun fiecare face ce vrea. Prânzul se ia la ora şapte. 
Stiva a făcut foarte bine că te-a trimis. Are nevoie să fie în 
termeni buni cu dânşii. Ştii, prin mama şi fratele sau, el are 
mare trecere. Apoi el face multe binefaceri. Nu ţi-a vorbit 
de spitalul lui? Ce sera admirable! 66 Totul se aduce de la 
Paris. 

Anna le întrerupse convorbirea. Îi găsi pe bărbaţi în 
camera de biliard şi se întoarse împreună cu dânşii pe 
terasă. Până la masă mai dura încă mult. Vremea era 
minunată. De aceea se făcură diferite propuneri, ca să se 
petreacă plăcut cele două ceasuri care mai rămâneau până 
la masă. La Vozdvijenskoe dăinuiau felurite moduri de a-ţi 
petrece vremea, dar niciunul nu semăna cu cele practicate 
la Pokrovskoe. 

— Une partie de lawn-tennis67, propuse Veslovski, 
zâmbind. Suntem iarăşi în aceeaşi partidă, Anna 
Arkadievna. 

— Nu. E prea cald. Mai bine să facem o plimbare prin parc 
şi pe urmă cu barca, să arătăm Dariei Alexandrovna 
malurile lacului, propuse Vronski. 

— Sunt gata la orice, spuse Sviajski. 


— Cred că lui Dolly i-ar plăcea mai mult o plimbare pe jos. 
Nu-i aşa? Pe urmă ne vom plimba şi cu barca, zise Anna. 

Într-adevăr, aşa se şi hotărî. Veslovski şi Tuşkevici se 
duseră la cabină. Făgăduiră să pregătească barca şi să 
aştepte pe ceilalţi. 

Două perechi porniră pe alee. Anna cu Sviajski şi Dolly cu 
Vronski. Daria era oarecum tulburată şi stingherită din 
pricina mediului, cu totul nou pentru dânsa, în care se 
pomenise deodată. Din punct de vedere abstract, teoretic, 
ea nu numai că îndreptăţea purtarea Annei, ci o şi aproba. 
Şi cum se întâmplă câteodată la unele femei de o moralitate 
ireproşabilă, care se satură de monotonia vieţii lor morale, 
Dolly nu numai că scuza de departe dragostea vinovată, dar 
o şi invidia. Afară de asta, ea o iubea pe Anna din toată 
inima. Acum însă, văzând-o în mijlocul acestor oameni 
străini, cu obiceiuri elegante, noi pentru dânsa, Daria 
Alexandrovna se simţi stingherită. O supăra mai ales 
prezenţa prinţesei Varavara, care ierta totul pentru 
confortul de care se bucura. 

În general, vorbind abstract, Dolly aproba fapta Annei, dar 
îi era neplăcut să vadă pe bărbatul pentru care îşi pierduse 
buna reputaţie. Pe lângă aceasta, Vronski nu-i plăcuse 
niciodată. Îl socotea prea mândru şi nu vedea la dânsul 
nimic care să-i justifice mândria, afară de bogăţie. Totuşi, 
împotriva voinţei ei, Alexei Vronski îi impunea aici, la el 
acasă, şi mai mult decât înainte, şi-şi dădea seama că în faţa 
lui nu se simţea la largul ei. Avea în prezenţa lui Vronski 
acelaşi sentiment pe care îl avusese în faţa subretei, din 
pricina camizolului peticit. După cum faţă de subretă Dolly 
nu se simţise ruşinată, ci oarecum stingherită din pricina 
peticelor, tot aşa şi faţă de Vronski nu se ruşina, ci se simţea 
stingherită. 

Dolly, tulburată, căuta un subiect de conversaţie. 
Cunoscând mândria lui Vronski, nu îndrăznea să-i facă 
complimente banale în privinţa casei şi a parcului, dar 


negăsind altceva mai bun, ea îi spuse totuşi câteva cuvinte 
de laudă. 

— Da. E o clădire foarte frumoasă, într-un stil vechi, ales, 
adeveri Vronski. 

— Mi-a plăcut mult curtea din faţa casei. Aşa a fost şi 
înainte? 

— A, nu! Răspunse Alexei şi faţa i se însenină de plăcere. 
Dacă aţi fi văzut curtea astă-primăvară! 

Mai întâi potolit, apoi pasionându-se din ce în ce mai mult, 
Vronski îi atrase luare-aminte asupra feluritelor detalii de 
ornamentaţie ale casei şi ale parcului. Se vedea că, punând 
multă osteneală la îmbunătăţirea şi la înfrumusețarea 
moşiei, Vronski simţea nevoia admiraţiei celorlalţi şi se 
bucura din inima de laudele Dariei Alexandrovna. 

— Dacă nu eşti obosită şi vrei să arunci o privire asupra 
spitalului... Nu e departe... am putea merge acum, adăugă 
Vronski, privind-o în faţă, ca să se convingă că într-adevăr 
n-o plictisea acest lucru. Vii şi tu, Anna? O întrebă Alexei. 

— Mergem şi noi. Nu-i aşa? Îl întrebă Ana pe Sviajski. Mais 
il ne faut laisser le pauvre Veslovski et Tuşkevici se 
morfondre la-bas, dans le bateau.68 Trebuie să le trimitem 
vorbă. Da, el ridică aici un monument, adăugă Anna, 
întorcându-se către Dolly cu acelaşi zâmbet şiret, 
cuprinzător, pe care-l avusese şi când îi vorbise întâia oară 
despre spital. 

— Da. E o fundaţie capitală! Zise Sviajski. Dar ca să nu dea 
impresia că-l măguleşte pe Vronski, Sviajski adăugă 
numaidecât o observaţie oarecum critică. De un singur 
lucru mă mir, conte, că dumneata, care faci atât de mult 
pentru popor din punct de vedere sanitar, eşti atât de 
indiferent faţă de şcoli. 

— C'est devenu tellement commun les €coles69, răspunse 
Vronski. Îţi dai seama că nu din pricina asta... dar aşa, m- 
am pasionat. Poftim pe aici, spuse Alexei către Daria 
Alexandrovna, arătându-i o ieşire lăturalnică din alee. 


Doamnele îşi deschiseră umbrelele şi porniră pe o alee 
laterală. După ce cotiră de câteva ori şi ieşiră pe o portiţa, 
Daria Alexandrovna văzu înaintea ei, pe o colină, o clădire 
mare, roşie, aproape isprăvită, de un stil foarte complicat. 
Acoperişul de tablă, încă nevopsit, strălucea orbitor în 
soarele viu. Lângă clădirea mare se ridica o altă 
construcţie, încă înconjurată de schele; iar lucrătorii, cu 
şorţuri dinainte, aşezau cărămizile, turnau mortarul din 
ciubere şi-l nivelau cu mistria. 

— Ce repede înaintează lucrarea! Se minună Sviajski. 
Ultima oară când am fost aici, încă nu fusese ridicat 
acoperişul. 

— La toamnă, totul va fi pus la punct. Înăuntru aproape e 
gata, zise Anna. 

— Dar ce e cu clădirea cea nouă? 

— E locuinţa doctorului şi farmacia, răspunse Aronski, 
uitându-se la arhitect, care venea spre dânsul, în halatul de 
lucru. Îşi ceru iertare de la doamne şi porni în întâmpinarea 
lui. 

Ocolind varniţa din care lucrătorii cărau mortar, Vronski 
se opri pe loc cu arhitectul, căruia începu să-i spună ceva, 
plin de căldură. 

— Frontonul este prea jos, îi spuse Vronski Annei, care-l 
întrebase ce se întâmplase. 

— Eu am spus că fundaţiile trebuiau făcute mai înalte, 
răspunse Anna. 

— Ana Arkadievna, fireşte că ar fi fost mai bine, răspunse 
arhitectul, dar nu se mai poate. 

— Da. Mă interesez mult de toate acestea, îi spuse Anna 
lui Sviajski, fiindcă acesta se mirase de cunoştinţele ei în 
materie de arhitectură. Noua clădire trebuie să fie în 
concordanţă cu spitalul. A fost însă concepută mai târziu şi 
începută fără plan. 

După ce isprăvi convorbirea cu arhitectul, Vronski se 
alătură doamnelor şi le conduse în interiorul spitalului. 


Deşi pe din afară se lucra încă la ciubuce, iar la parter se 
mai spoia, la etajul de sus totul era aproape terminat. 

Ajungând la etaj, pe o scară largă de fontă, intrară cu toţii 
în prima sală încăpătoare. 

Tencuiala pereţilor imita marmura. Nişte ferestre mari, 
dintr-o bucată, erau chiar aşezate. Nu sfârşiseră doar 
parchetul. 'Tâmplarii care dădeau la rindea nişte plăci, îşi 
întrerupseră lucrul pentru ca, scoţându-şi reţelele care le 
ţineau părul strâns, să salute pe boieri. 

— Asta e camera de primire a bolnavilor, arătă Vronski. 
Aici va fi un birou, masa, dulapul şi atâta tot. 

— Veniţi aici. Să nu te apropii de fereastră, zise Anna, 
încercând să vadă dacă s-a uscat vopseaua. Alexei, s-a uscat 
vopseaua, adăugă ea. 

Din sala de primire a bolnavilor trecură într-un coridor. 
Aici, Vronski le atrase atenţia asupra unui sistem nou de 
ventilaţie. 

Le arătă apoi băile de marmură şi paturile cu somiere de 
un model nou; după aceea, unul după altul, saloanele, 
cămara, încăperile pentru păstrat rufăria, apoi sobele de 
asemeni de un model nou şi nişte cărucioare ce trebuiau să 
poarte fără zgomot pe coridor materialele necesare, şi încă 
multe alte lucruri. 

Sviajski preţuia totul, ca un om care cunoştea 
perfecţionările moderne. Dolly, uimită de aceste lucruri 
nemaivăzute de dânsa, cerea lămuriri amănunțite despre 
orice, vrând să înţeleagă toate lucrurile ceea ce-i făcea lui 
Vronski o vădită plăcere. 

— Da. Cred că va fi singurul spital din Rusia amenajat 
cumsecade, spuse Sviajski. 

— Veţi avea şi o secţie de maternitate? Întreba Dolly. E 
atâta nevoie la ţară! Mă gândesc adesea... 

Cu toată politeţea lui, Vronski o întrerupse. 

— Asta nu e o maternitate, ci un spital pentru toate bolile, 
afară de cele molipsitoare, lămuri Alexei. Dar uită-te 
dumneata la asta... Vronski împinse spre Daria 


Alexandrovna un fotoliu pe rotile pentru convalescenţi. 
Priveşte! Se aşeză în fotoliu şi-l puse în mişcare. Omul nu 
poate merge. E slab sau suferă de picioare, dar are nevoie 
de aer şi, poftim, poate să umble, să se plimbe... 

Dolly se interesă de orice. Totul îi plăcu mult, dar mai cu 
seamă însuşi Vronski, cu entuziasmul lui naiv şi simplu. 

„Da. E un bărbat foarte drăguţ şi bun”, gândi ea de mai 
multe ori fără să-l asculte, privindu-l însă ca să-i prindă 
expresia feţei, cercând în închipuire să se pună în locul 
Annei. Vronski îi plăcu atât de mult cu însufleţirea lui, încât 
Dolly înţelese de ce se îndrăgostise Anna de dânsul. 

XXI 

— Nu. Eu cred că prinţesa e obosită şi caii n-o interesează, 
spuse Vronski Annei, care propusese să meargă cu toţii la 
crescătoria de cai, unde Sviajski vroia să vadă un armăsar 
adus de curând. Duceţi-vă dumneavoastră, iar eu o conduc 
pe prinţesă acasă. Mai stăm de vorbă, dacă-ţi face plăcere, 
adăugă Alexei întorcându-se către Daria Alexandrovna. 

— Îmi face mare plăcere; ştiţi, nu mă pricep de loc la cai, 
răspunse Daria Alexandrovna oarecum mirată. 

Ea citi pe faţa lui Vronski că el vroia să vorbească cu dânsa 
şi nu se înşelase. De îndată ce intrară amândoi iarăşi în 
parc, Alexei privi încotro plecase Anna şi, încredinţându-se 
că ea nu-i putea auzi, nici vedea, începu: 

— Ai ghicit că doream să vorbesc cu dumneata, zise el, 
uitându-se la dânsa cu ochi râzători. Nu mă înşel, dumneata 
eşti prietena Annei. Îşi scoase pălăria şi, luând batista, îşi 
şterse capul care începea să chelească. 

Daria Alexandrovna nu răspunse nimic, ci se uita numai cu 
grijă la el. Rămânând singură cu dânsul, se simţi deodată 
cuprinsă de teamă; ochii săi râzători şi expresia severă a 
feţei o înfricoşau. 

Îi trecură prin minte felurite presupuneri în legătură cu 
subiectul conversaţiei în perspectivă: „Mă va ruga să vin la 
dânşii în vizită cu copiii. Voi fi silită să-l refuz. Sau vrea 
poate să formez un cerc la Moscova pentru Anna? Ori are 


să-mi vorbească despre Vasenka Veslovski şi despre 
purtarea lui faţă de Anna? Sau poate are ceva de spus 
despre Kitty, faţă de care se simte vinovat?”. 

Dolly presupunea numai lucruri neplăcute. Nu ghici 
despre ce anume vroia să-i vorbească Vronski. 

— Dumneata ai o influenţă aşa de mare asupra Annei! Ea 
te iubeşte atât de mult! Ajută mă, spuse el. 

Daria Alexandrovna privi, sfioasă şi întrebătoare, faţa 
energică a lui Vronski, luminată când în întregime, când 
numai pe alocuri, de razele soarelui care străbăteau prin 
frunzişul teilor, ba iarăşi întunecată, de umbră; şi aştepta să 
audă încă ce va mai spune, dar el păşea alături tăcut, 
scurmând cu bastonul prundişul de pe alee. 

— Dacă dintre toate fostele prietene ale Annei, dumneata 
eşti singura care ai venit la noi - pe prinţesa Varvara n-o 
socotesc - îmi închipui că n-ai făcut-o fiindcă ai socotit 
situaţia noastră ca fiind normală, ci fiindcă - înțelegând 
toată greutatea situaţiei - tot o iubeşti pe Anna şi vrei s-o 
ajuţi. Te-am înţeles bine? Întrebă el, uitându-se la dânsa. 

— Fireşte, răspunse Daria Alexandrovna, închizând 
umbrela, dar... 

— Nu, o întrerupse Vronski şi, uitând că o punea astfel pe 
Dolly într-o situaţie delicată - se opri, încât şi ea trebui să se 
oprească. Nimeni nu simte mai viu şi mai adânc decât mine 
cât e de grea situaţia Annei. Asta se înţelege de la sine, 
dacă-mi faci cinstea să mă socoteşti om de inimă. Eu sunt 
pricina acestei situaţii. De aceea îmi dau pe deplin seama 
de ea. 

— Înţeleg, răspunse Daria Alexandrovna, admirând fără 
voie sinceritatea şi hotărârea vorbelor lui. Dar tocmai 
fiindcă te socoti pricina situaţiei în care se află Anna, mă 
tem că exagerezi, adăugă ea. Îmi dau seama că situaţia ei în 
societate trebuie să fie grea. 

— În societate e un iad, urmă repede Vronski, 
încruntându-se. Nu-ţi poţi închipui chinuri morale mai mari 


decât acelea pe care le-a îndurat Anna la Petersburg timp 
de două săptămâni... Ie rog să mă crezi. 

— Dar aici, atâta timp cât nici Anna, nici dumneata nu 
simţiţi nevoia de societate... 

— Societate! Exclamă Vronski dispreţuitor. Ce nevoie aş 
putea avea de societate? 

— Până atunci, şi asta ar putea să ţină mereu, sunteţi 
fericiţi şi liniştiţi. Văd că Anna e fericită, fericită cu 
adevărat. A şi găsit timpul să mi-o spună, îl asigură Daria 
Alexandrovna zâmbind. Rostind însă aceste cuvinte, ea se 
îndoia acum, fără voie, că Anna era într-adevăr fericită. 

Vronski însă părea că nu se îndoia de loc. 

— Da, da, întări Alexei. Ştiu că Anna şi-a revenit de pe 
urma suferințelor sale. E fericită. E fericită cu prezentul. 
Dar eu... mă tem de ceea ce ne aşteaptă... le rogsămă 
ierţi. Vrei să mergem înainte? 

— Mi-e totuna. 

— Atunci să stăm jos aici. 

Daria Alexandrovna se aşeză pe o bancă din grădină, într- 
un colţ al aleii, El se opri în faţa ei. 

— Văd că e fericită, repetă Vronski. Şi îndoiala dacă Anna 
e într-adevăr fericită o tulbură şi mai mult pe Daria 
Alexandrovna. Dar asta oare poate să ţină? Dacă am făcut 
bine, ori am făcut rău, asta e altă socoteală, sorții au fost 
aruncaţi, adăugă Alexei, trecând de la limba rusă la cea 
franceză. Suntem legaţi pe viaţă. Suntem uniţi prin 
dragoste - cea mai sfântă legătură pentru noi. Avem un 
copil. Am mai putea avea şi alţii. Legea şi toate 
împrejurările situaţiei în care ne aflăm sunt însă de aşa fel, 
încât se vor ivi mii de complicaţii. Anna, care-şi odihneşte 
acum sufletul după atâtea suferinţe şi încercări, nu le vede 
şi nici nu vrea să le vadă - lucru de înţeles; dar eu nu pot să 
nu le văd. Fiica mea nu e, după lege, fiica mea, cia lui 
Karenin. Eu nu admit înşelăciunea asta! Spuse Vronski cu 
un gest energic de protest şi privi întunecat şi întrebător pe 
Daria Alexandrovna. 


Ea nu-i răspunse nimic. Îl privea numai. Vronski urmă: 

— Iar dacă mâine, aş avea un fiu, ar fi şi acesta, după lege 
al lui Karenin. Nu mi-ar moşteni nici numele, nici averea. 
Oricât de fericiţi am fi în familie, oricâţi copii am avea, între 
mine şi ei, totuşi, nu ar fi nici o legătură. Toţi ar fi Karenini. 
Trebuie să-mi înţelegi situaţia grea, înspăimântătoare! Am 
încercat să vorbesc cu Anna, dar asta o enervează. Nu mă 
înţelege. Şi nici eu nu-i pot spune totul. Trebuie să priveşti 
însă lucrurile şi din alt punct de vedere. Sunt fericit cu 
dragostea ei, dar trebuie să am şi o ocupaţie. Mi-am găsit o 
îndeletnicire. Mă mândresc cu ea. O socot mai nobilă decât 
ocupaţia foştilor mei camarazi de la curte şi de la regiment. 
Fără îndoială că n-aş schimba-o cu cariera lor. Muncesc aici, 
pe pământul meu. Sunt mulţumit, fericit. Nu mai avem 
nevoie de nimic pentru fericirea noastră. Îmi place 
activitatea asta. Cela n'est pas un pis-aller70, dimpotrivă... 

Daria Alexandrovna băgă de seamă că Vronski se 
încurcase în partea aceasta a explicaţiilor. Ea nu înţelese 
bine digresiunea lui, dar simţi că, o dată ce începuse să 
vorbească despre gândurile-i intime, pe care nu ie putea 
destăinui Annei, destăinui totul, activitatea lui la ţară făcând 
parte din acelaşi compartiment al gândurilor sale intime 
care cuprindea şi problema raporturilor cu Anna. 

— Şi aşa, să urmez, zise Vronski, revenindu-şi. Când 
munceşti, în primul rând trebuie să fii convins că ceea ce 
faci nu va muri o dată cu tine, că vei avea moştenitori. Eu 
însă n-am această convingere. Închipuie-ţi starea unui om 
care ştie dinainte că va avea copii cu femeia iubită, şi nu vor 
fi ai lui, ci ai altcuiva, care-i urăşte şi nici nu vrea să audă de 
ei. Asta e ceva îngrozitor! 

Tăcu, probabil adânc tulburat. 

— Da, ai dreptate. Te înţeleg. Dar ce poate face Anna? Îl 
întrebă Daria Alexandrovna. 

— "Tocmai aici este punctul principal al convorbirii noastre, 
răspunse Vronski, potolindu-se cu o sforţare. Anna poate. 
Asta depinde de dânsa... Ca să înaintezi ţarului o petiție de 


înfiere, ai nevoie mai întâi de divorţ. Şi asta depinde de 
Anna. Bărbatul său acceptase să divorţeze. Soţul dumitale 
pusese totul la cale. Ştiu că nu s-ar opune nici acum. N-ar 
trebui decât să-i scrie. A spus-o pe faţă atunci că, dacă Anna 
şi-ar exprima dorinţa, el nu s-ar împotrivi. Bineînţeles, 
continuă Vronski, posomorât, asta e una din cruzimile de 
fariseu de care sunt în stare numai oamenii fără inimă. Ştie 
cât o chinuieşte orice amintire în legătură cu el; dar ştiind 
asta, îi cere totuşi o scrisoare. Înţeleg că e un chin pentru 
dânsa; motivele sunt însă atât de importante, încât trebuie 
passer par-dessus toutes ces finesses de sentiment... Il y va 
au bonheur et de l'existence d'Anne et de ses enfants71. Nu 
mai vorbesc despre mine, deşi îmi vine greu, foarte greu, 
zise Alexei cu o expresie de ameninţare la adresa cuiva, 
fiindcă îi venea greu. Prin urmare, prinţesă, mă agăţ fără 
ruşine de dumneata ca de o ancoră. Ajută-mă s-o conving a- 
i scrie şi a-i cere consimţământul pentru divorţ! 

— Da, fireşte, răspunse Dolly, pe gânduri, amintindu-şi atât 
de viu ultima întrevedere cu Alexei Alexandrovici. Da, 
fireşte, repetă ea cu hotărâre, gândindu-se la Anna. 

— Foloseşte-te de trecerea dumitale pe lângă dânsa. Fă-o 
să-i scrie. Eu nu vreau şi aproape nu pot să-i vorbesc de 
asta. 

— Bine. Am să-i vorbesc eu. „Dar cum nu se gândeşte ea 
singură?” se întrebă Daria Alexandrovna, aducându-şi 
aminte deodată, fără să ştie de ce, de obiceiul ciudat al 
Annei de a-şi închide ochii pe jumătate, îşi aminti că Anna îşi 
mijea ochii tocmai atunci când era vorba de părţile intime 
ale vieţii sale. „Parcă şi-ar închide astfel ochii în faţa 
propriei sale vieţi, ca să nu vadă totul”, se gândi Dolly. O să-i 
vorbesc negreşit, atât pentru mine, cât şi pentru dânsa, 
răspunse Daria Alexandrovna la cuvintele de mulţumire ale 
lui Vronski. 

Apoi se ridicară amândoi şi se îndreptară spre casă. 

XXII. 


Anna o găsi pe Dolly acasă şi o privi cu luare-aminte în 
ochi, ca şi cum ar fi vrut să afle ce anume vorbise cu 
Vronski, dar n-o întrebă nimic. 

Mi se pare că e timpul să ne aşezăm la masă, zise Anna. 
Nici n-am apucat să ne vedem bine. Rămâne pe deseară. 
Acum mă duc să mă îmbrac. Cred că faci şi tu la fel. Ne-am 
murdărit rochiile la clădirile cele noi. 

Daria Alexandrovna se duse în odaia ei. Îi veni să râdă. N- 
avea ce să mai îmbrace, fiindcă-şi pusese cea mai frumoasă 
rochie. Ca să arate însă şi ea prin ceva că s-a pregătit 
pentru masă, Dolly rugă pe jupâneasă să-i curețe rochia, îşi 
schimbă manşetele şi funda şi-şi puse nişte dantele pe cap. 

— Asta e tot ce am putut face, spuse Dolly, zâmbind Annei 
care venise la ea îmbrăcată în altă rochie, a treia, tot aşa de 
extraordinar de simplă. 

— Da. Aici suntem formalişti, răspunse Anna, scuzându-se 
parcă pentru eleganța ei, Alexei e mulţumit de vizita ta. Rar 
l-am văzut atât de mulţumit. E pur şi simplu îndrăgostit de 
tine, adăugă Anna. Dar nu eşti obosită? 

Nu mai aveau timp de vorbă până la masă. Intrând în 
salon, ele găsiră acolo pe prinţesa Varvara şi pe bărbaţi în 
redingote negre. Arhitectul era în frac. Vronski prezentă 
Dariei Alexandrovna pe doctor şi pe administrator; cu 
arhitectul făcuse cunoştinţă la spital. 

Un majordom gras, cu faţa rotundă, rasă, strălucitoare, şi 
cu cravată albă, scrobită, anunţă că masa e servită. 
Doamnele se ridicară. Vronski rugă pe Sviajski să ofere 
braţul Annei Arkadievna, iar el se apropie de Dolly. 
Veslovski i-o luă înainte lui Tuşkevici şi dădu braţul prinţesei 
Varvara, aşa că Tuşkevici cu administratorul şi cu doctorul 
merseră singuri la masă. 

Masa, sufrageria, vesela, serviciul, vinurile şi mâncările nu 
numai că erau în concordanţă cu toată atmosfera de lux 
modern a casei, dar păreau mai luxoase şi mai moderne 
decât toate celelalte. Daria Alexandrovna observa acest lux, 
nou pentru dânsa şi, ca femeie care conduce o gospodărie, 


deşi nu nădăjduia să aplice la ea acasă ceva din cele văzute, 
deoarece luxul de aici depăşea mult felul ei de trai, căuta 
totuşi fără voie să-şi dea seama de toate amănuntele, 
întrebându-se în acelaşi timp cine şi cum făcuse toate 
acestea. Vasenka Veslovski, soţul său, ba chiar Sviajski şi 
mulţi bărbaţi pe care-i cunoştea Dolly nu se gândeau 
niciodată la aşa ceva şi credeau pe cuvânt pe orice gazdă 
cumsecade, care dădea musafirilor să înţeleagă că tot ceea 
ce era aşa de bine orânduit se făcea de la sine, fără nici o 
trudă. Daria Alexandrovna ştia însă că de la sine nu se făcea 
nici măcar griş cu lapte pentru gustarea de dimineaţă 
copiilor şi că o astfel de organizare, atât de complexă şi de 
minunată, presupunea o atenţie încordată din partea cuiva. 
După privirea pe care Alexei Vronski o aruncă asupra 
mesei, fără să-i scape nici un amănunt, după semnul din cap 
făcut de el majordomului, după felul cum îi propuse ei să 
aleagă între botvinia72 şi supă, Daria Alexandrovna înţelese 
că totul se făcea şi se orânduia prin grija stăpânului. Era 
vădit că toate acestea depindeau de Anna tot atât de puţin 
ca şi de Veslovski. Anna, Sviajski, prinţesa şi Veslovski erau 
toţi musafiri care se bucurau cu voie bună de ceea ce se 
pregătea pentru dânşii. 

Anna era stăpâna casei numai în ceea ce privea 
conducerea conversaţiei. Şi nu era uşor pentru amfitrioană, 
cu aşa puţini musafiri la masă, şi nu toţi din acelaşi mediu, 
ca, de pildă, administratorul şi arhitectul, care se străduiau 
să nu pară intimidaţi de acest lux neobişnuit şi nu luau 
parte decât prea puţin la conversaţia generală. Anna îşi 
îndeplinea datoria cu obişnuitul său tact, cu naturaleţe şi 
chiar cu plăcere, după cum observă Daria Alexandrovna. 

La masă se vorbi despre plimbarea lui Tuşkevici şi a lui 
Veslovski, singuri, cu barca. Apoi Tuşkevici începu să 
povestească despre ultimele concursuri de la Yacht-clubul 
din Petersburg. Folosindu-se de o pauză, Anna se adresă 
numaidecât arhitectului, ca să-l facă şi pe dânsul să 
vorbească. 


— Nikolai Ivanâci e uimit, spuse Anna despre Sviajski, cât 
de repede s-a ridicat noua construcţie, de când a fost ultima 
oară pe aici. Dar şi eu, care mă duc zilnic pe acolo, tot mă 
minunez în fiecare zi cât de repede merge lucrul. 

— E o plăcere să lucrezi cu excelenţa-sa, zise zâmbind 
arhitectul (era un om conştient de demnitatea lui, 
respectuos şi calm). E cu totul altceva decât atunci când ai 
de-a face cu autorităţile guberniale. Acolo unde s-ar fi 
mâzgălit un top de hârtie, eu raportez domnului conte, ne 
sfătuim şi e gata cât ai bate din palme. 

— Sistem american, spuse Sviajski, surâzând. 

— Da. Acolo clădirile se ridică în mod raţional... 

Conversaţia trecu la abuzurile autorităţilor din Statele 
Unite. Anna alesese numaidecât alt subiect, ca să curme 
tăcerea administratorului. 

— Ai văzut vreodată secerători mecanice? O întrebă ea pe 
Daria Alexandrovna. Când ne-am întâlnit cu tine, tocmai ne 
dusesem să le vedem. Şi eu le-am văzut acum pentru întâia 
oară. 

— Cum funcţionează? Întrebă Dolly. 

— Întocmai ca nişte foarfeci. O scândură şi o mulţime de 
foarfeci mici. Uite-aşa. 

Cu mâinile sale frumoase, albe, pline de inele, Anna luă un 
cuţit mic şi o furculiţă şi începu să arate. Fără îndoială îşi 
dădea seama că nimeni n-o să înţeleagă mare lucru din 
explicaţiile ei, dar, ştiind că vorbeşte plăcut şi are mâini 
frumoase, explica mai departe. 

— Mai curând ar fi ca nişte bricege, spuse Veslovski pe un 
ton glumeţ, fără să-şi ia privirea de la Anna. 

Anna abia zâmbi, dar nu-i răspunse. 

— Karl Feodorâci, nu e aşa că sunt ca nişte foarfeci? Îl 
întrebă Anna pe administrator. 

— Ah, ja, răspunse neamţul. Es ist ein ganz einfaches 
Ding73, şi începu să explice construcţia maşinii. 

— Păcat că nu leagă! La o expoziţie din Viena am văzut 
nişte secerători care leagă snopi cu sârmă, se amestecă în 


vorbă Sviajski. Acelea ar fi fost mai avantajoase. 

— Es kommt drauj an... Der Preis vom Draht muss 
ausgerechnet werden74. O dată ce ieşi din muţenia lui, 
neamţul se adresă lui Vronski. Das lăsst sich ausrechnen, 
Erlaucht! 75 Neamţul vru să-şi bage mâna în buzunar, unde 
avea un creion într-un carnet în care-şi făcea toate 
socotelile. Aducându-şi însă aminte că e la masă şi 
observând privirea rece a lui Vronski, se răzgândi. Zu 
kompliziert, macht zu viel Bukluk76, încheie 
administratorul. 

— Wunscht man prikopsieren, so hat man auch 
buklukieren77, rosti sentenţios Vasenka Veslovski, 
ironizându-l pe neamţ. J'adore l'allemand78, spuse el din 
nou Annei cu acelaşi zâmbet. 

— Cessez79, zise Anna severă şi glumeaţă în acelaşi timp. 

— Credeam că o să te găsim pe câmp, Vasili Semionâci, se 
întoarse Anna către doctor, un om bolnăvicios. Ai fost? 

— Am fost, însă m-am evaporat, răspunse doctorul 
posomorât, totuşi glumeţ. 

— Va să zică ai făcut o plimbare frumoasă? 

— Minunată! 

— Dar cum îi merge bătrânei? Sper că n-are tifos. 

— Nu, în orice caz nu-i merge bine. 

— Ce păcat! Zise Ana şi, după ce dădu astfel celor îi casei 
tributul de politeţe, se întoarse spre prieteni. 

— Totuşi, după descrierea domniei-voastre, Anna 
Arkadievna, cred că ar fi greu să construieşti o maşină, 
glumi Sviajski. 

— De ce? Răspunse Anna cu un zâmbet care arăta că-şi 
dădea seama de drăgălăşenia pusă de dânsa în descrierea 
maşinii - ceea ce băgase de seamă şi Sviajski. Această nouă 
trăsătură de cochetărie tinerească o surprinse pe Dolly în 
chip neplăcut. 

— În schimb, cunoştinţele Annei Arkadievna în materie de 
arhitectură sunt uimitoare, adăugă Tuşkevici. 


— Uimitoare, într-adevăr! Am auzit-o ieri pe Anna 
Arkadievna vorbind despre „căpriori” şi „plintusi”, 
supralicită Veslovski. M-am exprimat corect? 

— Nu-i de mirare când vezi şi atâtea, răspunse Anna. Pe 
când dumneata probabil că nu ştii din ce se construieşte o 
casă. 

Daria Alexandrovna îşi dădu seama că Anna era 
nemulțumită de tonul uşuratic al convorbirii dintre ea şi 
Veslovski, dar fără voie se lăsa influenţată de acest ton. 

În împrejurarea aceasta, Vronski se purtă cu totul altfel 
decât Levin. El nu dădea probabil nici o importanţă 
flecărelii lui Veslovski, ci dimpotrivă, îi încuraja glumele. 

— Veslovski, ia spune, cu ce anume se leagă pietrele între 
ele? 

— Cu ciment, fireşte! 

— Bravo! Şi ce e cimentul? 

— Aşa ceva... un fel de lipici, ba nu, un soi de chit, 
răspunse Veslovski, stârnind râsul general. 

Conversaţia dintre meseni, afară de doctor, arhitect şi 
administrator, cufundaţi într-o tăcere mohorâtă, nu mai 
înceta, lunecând, ba glumeaţă, ba serioasă şi aprinsă, de la 
un subiect la altul. 

La un moment dat, Daria Alexandrovna, se simţi atinsă de 
unele păreri şi se înflăcăra atât de mult, încât roşi şi abia 
mai târziu se întrebă dacă nu spusese cumva ceva neplăcut 
sau de prisos. Sviajski aminti de Levin şi pomeni de ideile 
ciudate ale acestuia, şi anume: că maşinile n-ar aduce decât 
daune agriculturii ruseşti. 

— N-am avut plăcerea să-l cunosc pe acest domn Levin, 
zise Vronski zâmbind. El n-a văzut desigur în viaţa lui 
maşinile pe care le condamnă. lar dacă le-a văzut şi le-a 
încercat, a făcut-o de mântuială, cu vreo maşină rusească, 
nu străină. Ce idei poţi avea în privinţa asta? 

— Îndeobşte are idei turceşti, întări Veslovski, întorcându- 
se către Anna cu un zâmbet. 


— Eu nu-i pot apăra părerile, izbucni Daria Alexandrovna, 
dar pot să vă spun că Levin este un om foarte instruit. Dacă 
ar fi aici, el ar şti ce să vă răspundă. Eu însă nu pot. 

— "Ţin foarte mult la dânsul. Suntem prieteni buni, zise 
Sviajski, zâmbind blajin. Mais pardon, il est un petit peu 
toqu€80. Susţine, de pildă, că zemstva şi judecătoriile de 
pace nu sunt bune de nimic şi nu vrea să participe la ele. 

— Asta e nepăsarea noastră rusească, spuse Vronski, 
turnând apă dintr-o cană de la gheaţă într-un pahar subţire 
cu picior, de a nu simţi îndatoririle impuse de drepturile 
noastre, şi, în consecinţă, de a le tăgădui. 

— Nu cunosc alt om care să-şi îndeplinească îndatoririle 
cu mai multă stricteţe decât el, răspunse Daria 
Alexandrovna, enervată de tonul condescendent al lui 
Vronski. 

— Eu, dimpotrivă, urmă Vronski, stârnit de discuţia asta, 
eu, dimpotrivă, aşa cum mă vedeţi, sunt foarte recunoscător 
pentru cinstea ce mi s-a făcut, datorită lui Nikolai Ivanovici 
(şi arătă spre Sviajski), alegându-mă judecător de pace 
onorific. Socot că datoria mea de a lua parte la sesiune şi de 
a dezbate procesul unui mujic pentru un cal este tot atât de 
importantă ca oricare alt lucru. M-aş simţi onorat dacă aş fi 
ales delegat al zemstvei. Numai astfel aş putea răsplăti 
foloasele de care mă bucur ca proprietar de pământ. Din 
nefericire, la noi nu este înţeleasă însemnătatea pe care 
trebuie s-o aibă în stat marii proprietari. 

Dariei Alexandrovna îi păru ciudat să-l audă pe Vronski 
vorbind la dânsul acasă cu atâta calm, convins de dreptatea 
lui. Îşi aminti că şi Levin, care avea idei contrarii, era tot 
atât de hotărât la dânsul acasă în ceea ce priveşte felul său 
de a judeca. Dar Dolly ţinea la Levin şi de aceea se dădu de 
parte lui. 

— Atunci ne putem bizui pe dumneata, conte, pentru 
sesiunea viitoare, zise Sviajski. Trebuie însă să pornim mai 
devreme, aşa ca în ziua de opt să fim acolo. Ce-ar fi dacă mi- 
aţi face cinstea să poftiţi la mine? 


— În ceea ce mă priveşte, eu îi dau oarecum dreptate 
cumnatului tău, încuviinţă Anna, dar din alte motive decât 
acelea ale lui, adăugă ea cu un surâs. Ma tem că în ultimul 
timp s-au adunat prea multe îndatoriri sociale de felul 
acesta. După cum înainte erau atât de mulţi funcţionari, 
încât pentru fiecare chestiune trebuia câte un slujbaş, tot 
aşa de mulţi sunt cei ce se îndeletnicesc acum cu treburile 
obşteşti. Alexei se află aici de şase luni şi face parte, dacă 
nu mă înşel, din cinci sau şase instituţii sociale diferite: 
tutore, judecător, delegat al zemstvei, jurat, ceva cu cai şi 
mai ştiu eu ce. Du train que cela va81, îţi pierzi tot timpul 
cu asta. Apoi faţă de marele număr al acestor treburi, mi-e 
frică că totul se reduce la o simplă formalitate. Nikolai 
Ivanâci, şi Anna se adresă lui Sviajski, din câte instituţii faci 
parte? Mi se pare că din peste douăzeci? 

Anna vorbea în glumă, dar tonul cuvintelor îi trăda 
iritarea. Daria Alexandrovna, care observa cu luare-aminte 
pe Anna şi pe Vronski, îşi dădu numaidecât seama de 
situaţie. Observă de asemenea că faţa lui Vronski căpătase 
deodată, în timpul acestei discuţii, o expresie de gravitate şi 
de îngrijorare. Mai băgă de seamă că prinţesa Varvara, ca 
să schimbe vorba, începu să povestească pe neaşteptate şi 
grăbit ceva despre nişte cunoştinţe din Petersburg. Îşi 
aminti apoi că, în parc, Vronski îi vorbise din senin despre 
activitatea sa. Din toate acestea Dolly înţelese că între Anna 
şi Vronski avusese loc o ceartă intimă în legătură cu 
problema activităţii lui sociale. 

Masa, vinurile, serviciul erau fără cusur. Totul însă se 
petrecea întocmai ca la mesele şi la balurile de ceremonie - 
cu caracter impersonal şi oficial - frecventate pe vremuri de 
Dolly şi de care se dezobişnuise; iar acum, acestea 
petrecându-se într-o zi obişnuită şi într-un cerc restrâns, 
făcură asupră-i o impresie neplăcută. 

După prânz, lumea trecu pe terasă. Apoi unii începură să 
joace lawn-tennis. Împărţiţi în două partide, jucătorii se 
rânduiră pe terenul de crochet - nivelat şi bătătorit cu grijă 


- de amândouă părţile plasei întinse pe stâlpi mici, auriţi. 
Daria Alexandrovna încercă să joace, însă nu putu înţelege 
multă vreme jocul; iar când îl înţelese, era atât de obosită, 
încât se aşeză lângă prinţesa Varvara, mulţumindu-se 
numai să se uite la jucători. Partenerul ei, Tuşkevici, ieşi şi 
el din joc. Ceilalţi jucară mai departe încă mult timp. 
Sviajski şi Vronski jucau foarte bine şi serios. Urmăreau 
atent mingea când venea spre dânşii, alergau sprinten 
către ea, fără grabă, dar şi fără zăbavă; îşi cumpăneau 
săritura, şi, cu o mişcare sigură, loveau mingea cu racheta 
şi o aruncau peste plasă. Veslovski juca mai slab decât 
ceilalţi. Se înflăcăra prea tare. Însufleţea în schimb pe 
jucători prin veselia lui. Râsetele şi strigătele sale nu mai 
încetau. Cu învoirea doamnelor, Veslovski îşi scoase 
redingota, ca şi ceilalţi bărbaţi. Statura lui voinică şi 
frumoasa, cu mânecile albe ale cămăşii, cu faţa rumenă, 
asudată, cu mişcări vijelioase ţi se întipărea în minte. 

Aşa că în noaptea aceea, când Daria Alexandrovna se 
culcă, cum închise ochii, îi tot răsărea în minte Vasenka 
Veslovski, alergând pe terenul de crochet. 

În timpul jocului Dolly hu se veseli. Nu-i plăcu tonul 
uşuratic care stăruia între Vasenka şi Anna. Nu-i plăcu nici 
atitudinea nefirească a acestor oameni mari, care - în lipsa 
copiilor - se distrau între dânşii cu un joc copilăresc. Dar ca 
să nu strice dispoziţia celorlalţi şi ca să-şi omoare timpul, 
după ce se odihni câtăva vreme, ea intră din nou în joc, 
prefăcându-se că se distrează. În tot timpul zilei i se păru că 
joacă teatru cu actori mai buni decât dânsa şi că jocul ei 
slab strică unitatea ansamblului. 

Venise cu gândul să rămână două zile, dacă s-ar simţi bine 
la dânşii; dar spre seară, în timpul jocului, hotări să plece a 
doua zi. Grija de copii, chinuitoare, care o apăsase atât în 
timpul drumului, i se înfăţişă acum, după o zi petrecută fără 
ei, într-o altă lumină şi o ademenea spre casă. 

După ceaiul de seară şi după plimbarea cu barca din 
timpul nopţii, când intră în sfârşit singură în odaia ei, îşi 


scoase rochia şi-şi strânse pentru noapte părul rar, Daria 
Alexandrovna simţi o mare uşurare. 

Îi era neplăcut chiar gândul că Anna trebuia să vină din 
clipă în clipă la dânsa. Ar fi vrut să rămână singură cu 
gândurile sale. 

XXIII. 

Dolly tocmai vroia să se culce, când Anna veni la dânsa, 
îmbrăcată în toaletă de noapte. 

În timpul zilei, Anna începuse de câteva ori să vorbească 
despre chestiunile sale intime, însă de fiecare dată, după ce 
spunea câteva cuvinte, se oprea. „Mai târziu, când vom fi 
singure, o să vorbim despre toate. Am să-ţi spun atâtea!” 
spunea ea. 

Acum erau singure, dar Anna nu ştia ce să spună. Şedea 
pe un scaun lângă fereastră, uitându-se la Dolly şi lăsând 
să-i treacă prin minte toată rezerva de discuţii intime care i 
se părea nesecată; nu găsea însă nimic de spus. În clipa 
aceea i se părea că totul fusese rostit. 

— Ce mai face Kitty? Întrebă Anna, oftând adânc şi 
uitându-se la Dolly cu un aer vinovat. Spune-mi adevărul, 
Dolly. Mai e supărată pe mine? 

— Supărată? Nu, răspunse zâmbind Daria Alexandrovna. 

— Nu mă urăâşte, nu mă dispreţuieşte? 

— O, nu! Dar tu ştii că asta nu se iartă. 

— Ştiu, ştiu, oftă Anna, întorcând capul şi uitându-se pe 
fereastra deschisă. Însă eu n-am avut nici o vină. De altfel, 
cine-i vinovat? Şi ce înseamnă a fi vinovat? Oare ar fi putut 
fi altfel? Tu cum crezi? S-ar fi putut să nu fii soţia lui Stiva? 

— Drept să-ţi spun, nu ştiu. Dar uite ce-aş vrea să-mi 
spui... 

— Da, da. Dar n-am isprăvit încă cu Kitty. E fericită? Se 
spune că ele un om minunat. 

— Minunat? E prea puţin. Nu cunosc un om maibun. 

— Ce bine-mi pare! Ce bine-mi pare! Minunat e prea 
puţin, repetă Anna. 

Dolly zâmbi. 


— Dar povesteşte-mi despre tine. Am să-ţi spun atât de 
multe. Am vorbit cu... Daria Alexandrovna nu ştia cum să-l 
numească pe Vronski. Nu-i venea să-i spună nici conte, nici 
Alexei Kirillovici. 

— Cu Alexei, zise Anna. Ştiu că aţi stat de vorbă. Dar 
vroiam să te întreb deschis: ce crezi despre mine, despre 
viaţa mea? 

— Cum să-ţi spun aşa, dintr-o dată? Într-adevăr, nu ştiu. 

— Totuşi, trebuie să-mi spui... îmi vezi viaţa. Să nu uiţi însă 
că ai venit la noi vara, când nu suntem singuri... Noi am 
sosit aici când abia se desprimăvărase, am fost singuri şi 
vom fi numai noi doi... de altfel, nici nu-mi doresc ceva mai 
bun. Dar închipuie-ţi că voi rămâne aici singură, fără 
dânsul, singură, şi asta se va întâmpla în curând. După 
toate semnele, văd că asta se va repeta des, pentru că el îşi 
va petrece jumătate din timp departe de casă, zise Anna 
ridicându-se şi aşezându-se mai aproape de Dolly. 
Bineînţeles, o întrerupse ea pe Dolly, care vroia să obiecteze 
ceva. Bineînţeles că n-am să-l ţin cu de-a sila. Nici măcar nu 
încerc. Astăzi sunt curse... aleargă nişte cai de-ai lui... el se 
duce. Îmi pare foarte bine. Gândeşte-te însă la mine. Pune- 
te în locul meu... Dar ce să mai vorbim? Anna zâmbi. 
Despre ce ţi-a vorbit? 

— Despre ceea ce eu însămi vroiam să-ţi vorbesc... aşa că 
mi-e uşor să fiu avocatul lui: despre posibilitatea... Daria 
Alexandrovna şovăi, de a-ţi îmbunătăţi situaţia... Tu ştii cum 
privesc eu lucrurile... Totuşi, dacă e cu putinţă, ar fi bine să 
te căsătoreşti... 

— Adică să divorţez? Întrebă Anna. Ştii că singura femeie 
care a venit să mă vadă la Petersburg a fost Betsy 
Tverskaia? Doar o cunoşti! Au fond c'est la femme la plus 
depravee qui existe82. A avut legături cu Tuşkevici. Şi-a 
înşelat bărbatul în modul cel mai josnic. Şi ea mi-a spus că 
nu va putea să mă vadă până când nu-mi voi legaliza 
situaţia... Să nu crezi că vreau să fac o comparaţie... le 


cunosc, scumpa mea! Mi-am adus însă aminte fără să 
vreau... Dar ce ţi-a spus el? Repetă Anna. 

— Mi-a spus că suferă pentru tine şi pentru dânsul. Ai să 
spui, poate, că ăsta e egoism, însă un egoism atât de legitim 
şi de nobil! Ar vrea mai întâi să-şi legitimeze fiica şi să fie 
bărbatul tau, să aibă drepturi asupra ta. 

— Care soţie, care sclavă ar putea fi roabă în gradul în 
care sunt eu, în situaţia mea? O întrerupse Anna, 
posomorită. 

— Principalul e că el doreşte să nu mai suferi. 

— Asta e peste putinţă! Mai departe? 

— Pe urmă: doreşte cel mai legal lucru - vrea să dea 
copiilor voştri un nume. 

Care copii? Întrebă Anna, fără să se uite la Dolly şi 
făcându-şi ochii mici. 

— Anny şi cei ce vor mai veni. 

— Din punctul ăsta de vedere poate fi liniştit. Eu n-o să 
mai am copii. 

— Cum poţi să spui că nu vei mai avea? 

— N-o să am, fiindcă nu vreau să mai am. 

Cu toată tulburarea ei, Anna zâmbi când observă o 
expresie naivă de curiozitate, de uimire şi de groază pe 
chipul Dariei Alexandrovna. 

— Mi-a spus doctorul, după boala mea... 

— Nu se poate! Izbucni Dolly, deschizând ochii mari. 
Pentru dânsa, asta era una dintre acele revelații ale căror 
urmări sunt atât de însemnate, încât în prima clipă simţi 
numai că nu le poţi cuprinde cu mintea, dar că te vei mai 
gândi multă vreme la ele. 

Revelația asta îi lămuri dintr-o dată secretul, neînțeles de 
ea mai înainte, al familiilor care n-aveau decât un copil sau 
doi, şi stârni în ea atâtea gânduri, consideraţii şi sentimente 
contradictorii, încât nu putu spune nimic; o privea numai pe 
Anna cu ochii mari deschişi, plini de mirare. Era tocmai 
ceea ce visase ea pe drum în ziua aceea; dar, aflând acum 


că era cu putinţă, se îngrozi. Simţi că era o soluţie prea 
simplă pentru o problemă atât de complicată. 

— N'est-ce pas immoral? 63 Atâta putu spune, după câteva 
clipe de tăcere. 

— De ce? Gândeşte-te numai că am de ales între a fi 
însărcinată, adică bolnavă, sau a fi prietena, tovarăşa 
bărbatului meu, a soţului meu de fapt, rosti Anna cu un ton 
intenţionat uşuratic. 

— Da, da, ai dreptate, răspunse Daria Alexandrovna, 
ascultând aceleaşi argumente pe care le invocase ea însăşi 
pe drum, fără să mai găsească însă în ele puterea de 
convingere de mai înainte. 

— Pentru tine, pentru altele, urmă Anna, ghicindu-i parcă 
gândurile, mai există, poate, îndoieli; dar pentru mine... 
înţelege că eu nu sunt soţia lui. Alexei mă iubeşte atât timp 
cât mă iubeşte. Atunci cum am să-i întreţin dragostea? Cu 
asta? 

Anna îşi întinse mâinile albe înaintea pântecului. 

În mintea Dariei Alexandrovna se îngrămădeau gânduri şi 
amintiri cu o repeziciune neînchipuită, ca în clipele de 
tulburare. 

„Eu, gândea Dolly, n-am încercat să-l atrag pe Stiva. A 
plecat de la mine şi s-a dus la altele. Dar nici cea dintâi 
femeie cu care m-a înşelat nu l-a putut reţine, deşi a rămas 
frumoasă şi veselă. A părăsit-o şi pe dânsa. A luat pe alta. 
Oare Anna o să poată atrage în felul acesta pe contele 
Vronski şi are să-l poată ţine legat de dânsa? Dacă el caută 
numai frumuseţea, va găsi toalete şi comportări încă mai 
atrăgătoare şi mai plăcute. Oricât de albe şi de minunate i- 
ar fi braţele goale, oricât de frumos i-ar fi trupul plinuţ şi 
chipul îmbujorat în cadrul părului său negru, Vronski va 
găsi ceva şi mai frumos, aşa cum caută şi găseşte 
nesuferitul, jalnicul şi scumpul meu bărbat!” 

Dolly nu-i răspunse nimic. Oftă numai. Anna observă 
oftatul acesta, care arăta că Dolly nu era de aceeaşi părere 
cu dânsa şi vorbi mai departe. Mai avea o rezervă de 


argumente şi mai puternice, la care Dolly n-avea ce să-i 
răspundă. 

— Spui că asta nu e moral? Dar trebuie să judeci şi tu, 
adăugă Anna. Uiţi situaţia în care mă aflu. Cum aş putea 
dori copii? Nu mă gândesc la suferinţe. Nu mă înspăimântă. 
Gândeşte-te numai, ce vor fi copiii mei? Nişte nenorociţi, 
care vor purta un nume străin. Prin însăşi venirea lor pe 
lume, ei vor fi siliţi să se ruşineze de mama şi de tatăl lor, ca 
şi de naşterea lor. 

— Uite, tocmai de aceea trebuie să divorţezi. 

Dar Anna n-o asculta. Vroia să expună până la capăt 
argumentele prin care încercase de atâtea ori să se 
convingă singură. 

— De ce mi-a fost dată raţiunea, dacă n-aş întrebuinţa-o ca 
să nu aduc pe lume nişte nenorociţi? 

Se uită la Dolly şi, neprimind nici un răspuns, urmă: 

— M-aş simţi totdeauna vinovată faţă de aceşti copii, 
nenorociţi. Dacă nu există, cel puţin nu sunt nenorociţi; iar 
dacă ar fi nenorociţi, numai cu aş fi vinovată. 

Erau aceleaşi argumente pe care Daria Alexandrovna le 
invocase pentru ea însăşi. Acum însă Dolly le asculta şi nu le 
înţelegea. „Cum poţi fi vinovată faţă de nişte fiinţe 
inexistente? Îşi zise Daria Alexandrovna. Deodată îi veni un 
gând: oare n-ar fi fost mai bine pentru Grişa, copilul său 
favorit, să nu se fi născut de loc?” Ideea aceasta i se păru 
însă atât de monstruoasă şi de ciudată, încât ea clătină din 
cap, ca să risipească învălmăşeala gândurilor nebuneşti 
care i se învălmăşeau în minte. 

— Nu, nu ştiu. Asta nu e bine. Atât putu să spună Dolly, cu 
o expresie de dezgust. 

— Da, da, dar să nu uiţi ce eşti tu şi ce sunt cu... Şi pe 
deasupra, adăugă Anna, care, în ciuda argumentelor sale şi 
a sărăciei de argumente a lui Dolly, recunoştea parcă totuşi, 
că ceea ce vroia nu era bine, că nu trebuia să uite lucrul de 
căpetenie, şi anume: că eu ma aflu acum în altă situaţie 
decât tine. Pentru tine se pune chestiunea dacă doreşti să 


nu mai ai copii, iar pentru mine - dacă îmi este îngăduit să 
doresc a avea. E o mare deosebire. Înţelege că eu, în 
situaţia mea, nu pot dori asta. 

Daria Alexandrovna nu-i mai obiectă nimic. Îşi dădu seama 
dintr-o dată că o prăpastie o despărţea de Anna, că între ele 
se aflau probleme asupra cărora nu vor cădea de acord 
niciodată şi că era mai bine să treacă totul sub tăcere. 

XXIV 

— Atunci, dacă e cu putinţă, cu atât mai mult trebuie să-ţi 
legalizezi situaţia, urmă Dolly. 

— Da, dacă e cu putinţă, răspunse deodată Anna, pe alt 
ton, cu glas slab, trist... 

— Crezi că divorţul e imposibil? Mi s-a spus că bărbatul 
tău ar consimţi... 

— Dolly, n-aş vrea să mai vorbim de asta. 

— Bine! Să nu mai vorbim, se grăbi să spună Daria 
Alexandrovna, văzând pe chipul Armei o expresie de adâncă 
suferinţă. Văd numai că tu priveşti situaţia prea în negru. 

— Eu? De loc! Sunt foarte veselă şi mulţumită. Vezi doar, je 
fais des passions. Veslovski... 

— Da. Dar drept să-ţi spun, nu mi-a plăcut tonul lui 
Veslovski, mărturisi Daria Alexandrovna ca să schimbe 
vorba. 

— De ce? Asta gâdilă vanitatea lui Alexei şi nimic mai mult. 
Dar el e un copil şi-l am în mână. Înţelegi, îl conduc cum 
vreau. E întocmai ca Grişa al tău... Dolly! Schimbă Anna 
vorba dintr-o dată. Spui că văd lucrurile prea în negru. Tu 
nu poţi pricepe. E prea îngrozitor. Eu caut să nu văd nimic. 

— Mi se pare însă că ar trebui. Se cuvine să faci tot 
posibilul. 

— Dar ce se poate face? Nimic. Îmi spui să mă căsătoresc 
cu Alexei, şi că eu nu mă gândesc la asta. Nu mă gândesc 
eu! Repetă ea şi se îmbujora la faţă. Se sculă în picioare, îşi 
îndreptă spatele, oftă adânc şi începu să se plimbe încoace 
şi încolo prin odaie cu paşi uşori, oprindu-se din când în 
când. Eu nu mă gândesc? Nu-i zi, nu-i ceas în care să nu mă 


gândesc şi să nu-mi reproşez că mă gândesc... fiindcă 
gândurile acestea pot să mă scoată din minţi. Să mă scoată 
din minţi! Repetă ea. Când mă gândesc la toate astea, nu 
mai pot dormi fără morfină. Bine, bine! Să vorbim calm. Mi 
se spune: să divorţez. Mai întâi, el n-ar consimţi. El e acum 
sub influenţa contesei Lidia Ivanovna. 

Cum stătea dreaptă pe scaun, Daria Alexandrovna, 
întorcând capul, o urmărea din ochi pe Anna cu o expresie 
de suferinţă şi de compătimire. 

— Trebuie să încerci, spuse ea cu glas slab 

— Să zicem c-aş încerca. Şi ce-ar însemna asta? Îşi 
destăinui Anna un gând care-i venise desigur în minte de o 
mie de ori şi pe care îl ştia pe dinafară. Ar însemna ca eu, 
care-l urăsc, dar care mă consider totuşi vinovată faţă de 
dânsul şi-l socot om mărinimos, să mă înjosesc scriindu-i... 
Ei bine, să zicem că fac o sforţare, şi-i scriu. Atunci am de 
aşteptat un răspuns jignitor sau consimţământul. Să zicem 
că primesc consimţământul... în timpul acesta Anna se afla 
într-un colţ îndepărtat al odăii, unde se opri şi îndreptă 
perdeaua de la fereastră. Primesc consimţământul, dar... 
băiatul? Ei n-au să mi-l dea. Dispreţuindu-mă, copilul o să 
crească la tatăl său pe care l-am părăsit. Înţelege că eu 
iubesc, deopotrivă parcă, două fiinţe - pe amândoi mai mult 
decât pe mine însămi: pe Serioja şi pe Alexei. 

Anna înainta până la mijlocul odăii şi se opri înaintea 
Dariei Alexandrovna, strângându-şi pieptul cu mâinile. 
Trupul său, într-o rochie albă de casă, părea deosebit de 
împlinit şi de involt. Îşi lăsă capul în pământ şi, cu ochii 
umezi, strălucitori, o privi pe sub sprâncene pe Dolly, care 
tremura toată de emoție - mică, slăbuţă, vrednică de milă în 
camizolul ei peticit, cu boneta de noapte în cap. 

— Nu iubesc decât pe aceste două fiinţe, iar una o exclude 
pe cealaltă. Nu le pot uni şi eu numai de asta am nevoie. În 
cazul când acest lucru nu e cu putinţă, restul mi-e totuna. 
Absolut totuna! Are să se sfârşească într-un fel sau altul. De 
aceea nu pot şi nici nu-mi place să vorbesc despre asta. 


Aşadar nu-mi imputa nimic, nu mă judeca. Tu, cu puritatea 
ta, nu poţi înţelege cât sufăr eu. 

Se apropie de Dolly, se aşeză alături de dânsa şi, uitându- 
se în ochii ei cu o expresie de vinovăţie, îi luă mâna. 

— Ce crezi? Ce crezi despre mine? Nu mă disprețul! Nu 
merit disprețul tău! Sunt numai o nenorocită. Dacă există 
cineva nefericit pe lume, acela sunt eu... zise Anna şi, 
întorcându-şi faţa de la Dolly, izbucni în plâns. 

Când rămase singură, Daria Alexandrovna se închină şi se 
culcă. Atât timp cât stătuseră de vorbă, îi fusese milă de 
Anna, din tot sufletul; dar acum nu se mai putea gândi la ea. 
Amintirea casei şi a copiilor i se înfăţişă în minte cu un 
farmec deosebit, nou pentru dânsa, cu o altă strălucire. 
Lumea sa i se păru atât de plăcută şi de scumpă, încât nu 
mai vru să petreacă nici o zi de prisos departe de ea şi 
hotări ca a doua zi să plece negreşit acasă. 

În acelaşi timp, Anna, întorcându-se în budoarul său, luă 
un păhăruţ în care turnă câteva picături dintr-o doctorie 
care cuprindea mai cu seamă morfină; iar după ce bău şi 
şezu nemişcată câteva clipe, păşi în dormitor liniştită şi 
veselă. 

Când intră în dormitor, Vronski o privi cu luare aminte. 
Era convins că Anna, care rămăsese atât de mult timp în 
odaia Dariei Alexandrovna, avusese o convorbire cu dânsa, 
şi acum căuta pe faţa ei urmele acestei convorbiri. Dar în 
expresia de stăpânită excitare a chipului său, care tăinuia 
ceva, Vronski nu găsi decât conştiinţa propriei ei frumuseți 
şi dorinţa de a-l impresiona cu frumuseţea cu care Vronski 
se deprinsese, şi care încă îl stăpânea. Nu vru s-o întrebe ce 
anume vorbiseră, nădăjduind că-i va spune ea însăşi, dar 
Anna rosti numai: 

— Cred că ţi-a plăcut Dolly. Nu-i aşa? 

— A, cu o cunosc de mult. Pare o femeie foarte bună, mais 
excessivement terre-a-terre84. Totuşi, vizita ei mi-a făcut 
multă plăcere. 


Luă mâna Annei şi o privi întrebător în ochi. Înţelegându-i 
altfel privirea, Anna îi zâmbi. 

A doua zi dimineaţa, cu toate rugăminţile gazdelor, Daria 
Alexandrovna se pregăti de plecare. Îmbrăcat într-un caftan 
cam vechi, cu o pălărie pleoştită care-i dădea o înfăţişare de 
surugiu, vizitiul lui Levin, posac şi hotărât, trase trăsura cu 
aripi peticite, cu cai bălţaţi, la intrarea boltită a conacului, 
aşternută cu nisip. 

Luându-şi rămas bun de la prinţesa Varvara şi de la domni, 
Daria Alexandrovna se simţi stânjenită. După o zi petrecută 
împreună, şi Dolly, şi gazdele îşi dădeau foarte bine seama 
că nu se potriveau şi că era mai bine să se despartă. Numai 
Anna rămase mâhnită. Ştia că de acum înainte, după 
plecarea Dariei Alexandrovna, nimeni n-are să-i mai 
răscolească în suflet sentimentele pe care i le trezise ea. 
Această răscolire o durea, desigur, dar Anna ştia că aceste 
sentimente alcătuiau partea cea mai frumoasă a sufletului 
său, care avea să se înăbuşe curând în viaţa pe care o 
ducea. 

Când ieşi la câmp, Daria Alexandrovna încercă un 
simţământ plăcut de uşurare. Ar fi vrut să întrebe pe 
însoțitorii săi cum le plăcuse la Vronski; dar Filip, vizitiul, 
începu să vorbească neîntrebat: 

— Or fi fiind ei bogaţi, dar nu ne-au dat cu totul decât trei 
măsuri de ovăz. Înainte de cântători, caii mâncaseră până la 
ultimul grăunte. Ce să faci cu trei măsuri? Nici pe-o măsea. 
Şi doar astăzi se găseşte ovăz pe la rândaşi cu patruzeci şi 
cinci de copeici - iar la noi, care va să zică, se dă oaspeţilor 
ovăz pe săturatele. 

— Boier zgârcit, întări contabilul. 

— Ei? Dar caii lor ţi-au plăcut? Întrebă Dolly. 

— Despre cai... nimic de zis! Şi mâncarea a fost bună. 
Numai atât: că nu ştiu de ce mi-a fost aşa de urât, Daria 
Alexandrovna! Cum v-o fi fost domniei-voastre? Urmă el, 
întorcând spre Dolly faţa lui frumoasă, blânda. 

— Şi mie tot aşa. Ce zici? Ajungem până-n seară? 


— Trebuie să ajungem. 

După ce se întoarse acasă, unde găsi pe toţi sănătoşi şi 
voioşi, Daria Alexandrovna începu să le povestească cu 
mare însufleţire călătoria sa. Istorisi ce bine o primiseră, 
pomeni despre luxul de acolo şi despre bunul-gust cu care 
Vronski şi Anna îşi rânduiseră casa, ca şi despre distracţiile 
lor, neîngăduind nimănui să spună vreun cuvânt împotriva 
lor. 

— Trebuie să cunoşti pe Anna şi pe Vronski - pe dânsul 
acum l-am cunoscut mai bine - ca să-ţi dai seama cât sunt 
de drăguţi şi de apropiaţi, încheie Dolly, de data asta cu 
toată sinceritatea, uitând nedesluşitul sentiment de 
nemulţumire şi de stinghereală pe care-l încercase acolo. 

XXV. 

Vronski şi Anna petrecură toată vara şi o parte din toamnă 
la ţară, în aceeaşi situaţie, fără să ia vreo măsură în vedere 
divorţului. Hotărâseră să nu plece nicăieri. Dar cu cât 
rămâneau mai mult împreună, singuri, mai ales toamna, 
fără musafiri, ei simțeau că nu vor putea îndura mai 
departe viaţa asta şi că vor fi siliţi s-o schimbe. 

Se părea că niciunul dintr-înşii nu şi-ar fi putut dori o viaţă 
mai bună; trăiau în belşug, erau sănătoşi, aveau un copil şi 
fiecare - ocupaţia lui. Chiar când nu le veneau musafiri, 
Anna purta aceeaşi grijă pentru înfăţişarea ei. Citea foarte 
mult - romane şi cărţi serioase, la modă. Comanda toate 
volumele lăudate de ziarele şi de revistele străine pe care le 
primea. Citea cărţile cu atenţia aceea pe care o ai numai în 
singurătate. Pe lângă aceasta, ea studia în tomuri şi în 
reviste de specialitate toate chestiunile care-l preocupau pe 
Vronski, aşa încât el se informa adesea de la dânsa în 
chestiuni de agronomie, arhitectură, precum şi în domeniul 
creşterii cailor şi al sportului - şi rămânea uimit de memoria 
şi de cunoştinţele sale. La început, îndoindu-se de 
răspunsurile ce-i da, Vronski îi cerea o confirmare; ea găsea 
în cărţi ceea ce o întreba şi-i arăta. 


O interesa şi organizarea spitalului. Nu numai că-l ajuta, ci 
colabora efectiv, având chiar idei personale. Dar grija ci 
principală era închinată persoanei sale, ei însăşi, în măsura 
în care îi era dragă lui Vronski şi-i putea înlocui tot ceea ce 
părăsise pentru dânsa. Vronski preţuia acesta dorinţă care 
ajunsese unicul scop al vieţii sale, dorinţa nu numai de a-i 
plăcea, ci şi de a-l servi; însă mrejele dragostei, cu ajutorul 
cărora Anna căuta să-l ţină strâns legat de dânsa, îl apăsau 
în acelaşi timp. Cu cât trecea vremea, cu cât el se simţea 
mai puternic prins în aceste mreje, cu atât mai mult dorea 
nu să scape de ele, ci să încerce numai, dacă-i împiedică ori 
nu libertatea. Dacă n-ar fi fost dorinţa asta de libertate în 
veşnică creştere, dacă n-ar fi avut loc scenele care se 
repetau de fiecare dată când trebuia să se ducă în oraş, la o 
sesiune sau la alergări, Vronski ar fi fost pe deplin mulţumit 
de viaţa lui. Îşi luase rolul de moşier bogat, uri mare 
proprietar dintre acei care trebuiau să alcătuiască nucleul 
aristocrației ruseşti. Acest rol nu numai că era cu totul pe 
gustul lui, dar acum, după o încercare de o jumătate de an, 
îi plăcea din ce în ce mai intens. Treburile care-l interesau 
şi-l atrăgeau tot mai mult mergeau foarte bine. În ciuda 
sumei uriaşe cheltuite cu spitalul, cu maşinile, cu vacile 
aduse din Elveţia şi cu alte inovaţii, Vronski avea 
convingerea că nu-şi risipea averea, ci şi-o sporea. Acolo 
unde era vorba de venituri, de vânzarea pădurii, grâului şi 
a lânii, de darea pământului în dijmă, apărea tare ca 
cremenea; ştia să ţină la preţ. În treburile gospodăreşti pe 
scară mare, de la moşia asta cât şi de la celelalte, Vronski 
folosea sistemele cele mai simple, ferite de riscuri. În 
chestiunile de gospodărie, el era din cale-afară de econom 
şi de socotit. Nu se lăsa prins de şiretenia şi de dibăcia 
neamţului, care-l îndemna la învestiţii şi îi prezenta câte un 
deviz exagerat; iar după un calcul, se vedea că acelaşi lucru 
se putea face şi mai ieftin, realizându-se astfel un beneficiu 
imediat. Îl asculta pe administrator, îl descosea şi-şi dădea 
consimţământul numai atunci când trebuia de comandat 


sau introdus lucrul cel mai modern, necunoscut încă în 
Rusia, şi care ar fi putut stârni mirare. Se hotăra să facă 
cheltuieli mari, numai dacă avea bani de prisos; iar când 
făcea asemenea cheltuieli, se oprea la toate amănuntele, 
stăruind să aibă pentru banii săi lucrurile cele mai bune. 
Astfel, după felul cum îşi gospodărea treburile, era limpede 
că el nu numai că nu-şi risipea averea, ci şi-o sporea. 

În octombrie trebuiau să aibă loc alegerile de mareşal al 
nobilimii din gubernia Kaşin, unde se aflau moşiile lui 
Vronski, Sviajski, Koznâşev, Oblonski şi o mică parte din 
moşia lui Levin. 

Aceste alegeri, datorită unor împrejurări şi persoanelor 
cunoscute care luau parte la ele, atrăgeau atenţia generală. 
Lumea vorbea mult de alegeri, şi chiar persoanele stabilite 
la Moscova, Petersburg şi în străinătate, care nu mai 
fuseseră niciodată la asemenea alegeri, se pregăteau acum 
să vină. 

Vronski făgăduise de mult lui Sviajski că va participa şi el. 

Înainte de alegeri, Sviajski, care venea adeseori la 
Vozdvijenskoe, sosi să-l ia pe Vronski. 

În ajunul acestei zile, între Vronski şi Karenina fusese cât 
pe-aci să se işte o ceartă din pricina călătoriei proiectate. 
La ţară începuse vremea de toamnă, tristă şi plictisitoare. 
De aceea, pregătindu-se de luptă, Alexei vesti Annei 
plecarea lui pe un ton sever şi rece, cum nu-i mai vorbise 
niciodată. Dar spre surprinderea lui, ea primi ştirea cu 
foarte multă linişte şi-l întrebă numai când are să se 
întoarcă. Alexei o privi cu luare-aminte, neînţelegându-i 
calmul. Anna răspunse privirii sale cu un surâs. El cunoştea 
felul ei de a se închide în ea însăşi şi ştia că asta se întâmpla 
când ea lua o hotărâre, fără să-i împărtăşească planurile. 
Se temea de asta. Dar el dorea atât de mult să 
preîntâmpine o scenă, încât se prefăcu, şi în oarecare 
măsură se încrezu în ceea ce vroia atât de mult să creadă, 
şi anume - în cuminţenia ei. 

— Nădăjduiesc că n-ai să te plictiseşti. 


— Aşa nădăjduiesc şi eu, răspunse Anna. Am primit ieri o 
ladă cu cărţi de la Gauthier. O să-mi ţină de urât. 

„Vrea să adopte acest ton nou... cu atât mai bine, se gândi 
el. Altfel ar fi acelaşi lucru.” 

Şi fără altă explicaţie, Vronski plecă la alegeri. Pentru 
întâia oară de la începutul legăturilor dintre dânşii, Alexei 
se despărţi de ea fără o explicaţie sinceră. Pe de o parte, 
faptul acesta îl neliniştea; iar pe de altă parte, se gândea că 
era mai bine aşa. „La început, are să fie între noi ceva 
nelămurit, ascuns, ca acum; mai târziu o să se obişnuiască. 
Oricum, pot să-i dau totul, afară de independenţa mea de 
bărbat”, îşi zise el. 

XXVI. 

Kitty trebuia să nască şi Levin se muta în septembrie la 
Moscova. Petrecu la Moscova o lună fără nici o treabă, când 
Serghei Ivanovici, care avea moşie în gubernia Kaşin şi lua 
parte cu mult interes la problema alegerilor ce urmau să se 
ţină acolo, se pregăti să plece la alegeri. Îl invită şi pe 
fratele său, care avea un vot pentru judeţul Seleznev. Afară 
de aceasta, Levin mai avea de descurcat la Kaşin nişte 
treburi ale surorii sale care locuia în străinătate, cu privire 
la o tutela şi la încasarea unor sume de bani. 

Levin şovăia încă; dar Kitty, dându-şi seama că bărbatul 
său se plictisea la Moscova, îl sfătui să plece şi comandă 
pentru dânsul, fără ştirea lui, o uniformă de nobil, care 
costa optzeci de ruble. Cele optzeci de ruble plătite pentru 
uniformă au fost hotărâtoare în această chestiune, şi astfel 
Levin plecă la Kaşin. 

Levin era de şase zile la Kaşin, unde lua zilnic parte la 
adunări şi stăruia pentru treburile surorii sale care 
tărăgănau. Toţi mareşalii nobilimii se găseau ocupați eu 
alegerile: de aceea, aşezământul tutelelor nu putea lua o 
hotărâre nici măcar asupra acestei chestiuni atât de simple. 
Încasarea banilor întâmpina şi ea greutăţi. După multă 
alergătură pentru ridicarea popririi, banii puteau fi achitaţi; 
dar notarul, un om foarte serviabil, nu putea elibera 


ordonanța de plată, deoarece avea nevoie de semnătura 
preşedintelui; iar preşedintele, care nu-şi dăduse în primire 
serviciul, se afla la sesiune. Această alergătură, colindarea 
instituţiilor una după alta, discuţiile cu oameni foarte buni şi 
cumsecade, care înțelegeau perfect neplăcuta situaţie a 
solicitatorului, dar nu puteau să-l ajute - toată această 
încordare zadarnică îi dădea lui Levin impresia că totul se 
petrecea ca în unele visuri chinuitoare, când - cu toate 
sforţările pe care le faci - nu te poţi mişca. Levin avea 
adeseori acest sentiment când stătea de vorbă cu avocatul 
său, un om foarte binevoitor, care părea să facă tot ce este 
cu putinţă şi-şi încorda toate puterile minţii ca să-l scoată 
din încurcătură. 

„Mai încercaţi asta, îi spunea avocatul. Duceţi-vă în curare 
şi cutare loc.” Şi avocatul îi întocmea un întreg plan ca să 
ocolească şi să scape de punctul mort care împiedica totul, 
dar adăuga îndată: „Cu toate că nu cred c-o să meargă, 
totuşi încercaţi”. Konstantin Dmitrici încerca. Umbla pe jos 
şi cu trăsura. Toţi se dovedeau buni şi drăguţi, dar până la 
urmă se vedea că obstacolul ocolit se ridica din nou la 
capătul drumului şi-i împiedica iarăşi calea. Cel mai 
supărător lucru era însă faptul că el nu putea pricepe în 
ruptul capului cu cine se luptă şi cine avea de câştigat din 
tărăgănarea afacerii sale. Se părea că nimeni nu ştia de 
asta - nici avocatul. Dacă Levin ar fi putut înţelege, cum 
înţelegea de pildă, că într-o gară nu e chip să ajungi la casa 
de bilete dacă nu te aşezi la rând, nu s-ar fi necăjit şi nu s-ar 
fi simţit jignit. Nimeni însă nu-l putea lămuri asupra rostului 
piedicilor pe care le întâmpina în dezlegarea chestiunii sale. 

Levin se schimbase mult de la însurătoare. Ajunsese 
râăbdător şi, chiar dacă nu pricepea rostul unei astfel de 
întocmiri, îşi spunea că, întrucât nu cunoştea toate 
dedesubturile, nu putea nici să judece - şi că probabil aşa 
trebuie să fie. De aceea se silea să nu se revolte. 

Acum, asistând la alegeri şi luând parte la ele, Levin se 
strădui de asemenea să nu condamne şi să nu contrazică pe 


nimeni, ci să înţeleagă pe cât îi era posibil importanţa 
acestui lucru, de care nişte oameni cinstiţi şi cumsecade, 
respectaţi de dânsul, se ocupau cu atâta seriozitate şi 
pasiune. De când se însurase, Konstantin Dmitrici 
descoperise multe lucruri noi şi serioase, care mai înainte, 
din pricina uşurinţei cu care le privea, i se păruseră 
neînsemnate. De aceea se străduia să găsească un rost 
important până şi în alegeri. 

Serghei Ivanovici îi lămuri sensul şi însemnătatea 
schimbărilor pe care vroiau să le introducă cu prilejul noilor 
alegeri. Mareşalul gubernial al nobilimii conducea, după 
lege, o mulţime de aşezăminte sociale importante, printre 
care şi tutelele (aceleaşi care-l făceau pe Levin să 
pătimească atât), fondurile uriaşe ale nobilimii, liceul de 
fete, de băieţi, şi Cel militar, instrucţiunea publică potrivit 
noilor dispoziţii şi, în sfârşit, zemstva. Acest mareşal era 
actualmente Snetkov, un nobil de modă veche, care tocase o 
mare avere, un om bun şi cinstit în felul lui, dar care nu 
înţelegea de loc cerinţele vremurilor noi. Trecea în toate 
împrejurările de partea nobilimii, se opunea făţiş la 
răspândirea instrucţiunii publice şi atribuia zemstvei, care 
trebuia să aibă o importanţă atât de covârşitoare, un, 
caracter de castă. Trebuia înlocuit cu un alt om, modern, 
activ, cu idei noi. Instituţia trebuia organizată astfel, încât 
din drepturile atribuite nobilimii, luate nu ca atare, ci ca un 
element al zemstvei, să se scoată toate foloasele cu putinţă 
ale autonomiei. În bogata gubernie Kaşin, care se găsea 
totdeauna în fruntea celorlalte provincii, erau concentrate 
multe forţe care, bine folosite şi organizate pentru binele 
obştesc, puteau face ca gubernia să ajungă a fi dată ca pildă 
celorlalte gubernii, şi chiar Rusiei întregi. De aceea noile 
alegeri aveau o mare importanţă. În demnitatea de mareşal 
al nobilimii, în locul lui Snetkov, fusese propus Sviajski sau, 
încă mai insistent, Nevedovski, fost profesor universitar, un 
om excepţional de deştept şi bun prieten cu Serghei 
Ivanovici. 


Adunarea a fost deschisă de guvernator, care a ţinut 
nobililor o cuvântare, invitându-i să aleagă pe deţinătorii de 
funcţii, fără părtinire, după merit şi spre binele patriei. El 
îşi arătă nădejdea că nobilimea din gubernia Kaşin îşi va 
îndeplini cu sfinţenie datoria, ca şi la alegerile precedente, 
şi va justifica astfel înalta încredere a monarhului. 

După ce-şi sfârşi cuvântarea, guvernatorul părăsi sala. 
Zgomotoşi şi însufleţiţi, unii chiar entuziasmați, nobilii îl 
urmară şi-l înconjurară, în vreme ce guvernatorul îşi punea 
blana şi se întreținea prieteneşte Cu mareşalul gubernial al 
nobilimii. Levin, care vroia să afle totul şi să nu scape nimic, 
se amestecă şi el în mulţime. Auzi pe guvernator spunând: 
„Vă rog să transmiteţi Mariei Ivanovna că soţiei mele îi pare 
foarte rău, dar trebuie să se ducă la azil”. După aceea, 
nobilii îşi puseră veseli blănile şi se duseră cu toţii la 
biserică. 

La catedrală, ridicând mâna împreună cu alţii şi repetând 
cuvintele protopopului, Levin jură cu mare străşnicie să 
îndeplinească tot ceea ce nădăjduia guvernatorul. Slujba 
religioasă îl mişca totdeauna. Când rosti cuvintele: „sărut 
crucea” şi întoarse capul spre mulţimea tinerilor şi 
bătrânilor care repetau aceleaşi vorbe, se simţi înduioşat. 

A doua şi a treia zi se dezbătură chestiuni fără nici o 
importanţă, după cum spunea Serghei Ivanovici, şi anume: 
fondurile nobilimii şi liceul de fete. De aceea Levin, prins de 
alergături după treburi, nu le mai urmări. A patra zi, la 
masa mareşalului nobilimii se verificară fondurile nobilimii 
şi avu loc prima ciocnire dintre partidul nou şi cel vechi. 
Comisia însărcinată cu verificarea fondurilor raportă 
adunării că toate sumele erau intacte. Mareşalul gubernial 
se ridică, mulţumi nobililor pentru încrederea arătată şi 
vărsă câteva lacrimi. Nobilii îl aclamară zgomotos şi-i 
strânseră mâna. În timpul acesta, un nobil din partidul lui 
Serghei Ivanovici spuse că, după cum auzise el, comisia n- 
ar fi verificat fondurile, socotind controlul ca o jignire la 
adresa mareşalului gubernial. Unul dintre membrii comisiei 


făcu imprudenţa de a adeveri faptul. Atunci, un domn, 
mărunţel, tânăr de tot la înfăţişare, dar plin de sarcasm, 
începu să arate că mareşalul gubernial ar fi fost, desigur, 
încântat să facă o dare de seamă asupra fondurilor şi că 
delicateţea excesivă a membrilor comisiei îl lipseşte pe 
mareşalul gubernial de această satisfacţie morală. Membrii 
comisiei îşi retraseră declaraţia, iar Serghei Ivanovici 
începu să demonstreze în mod logic că trebuie să se 
recunoască sau că sumele au fost verificate, sau că n-au fost 
verificate, şi dezvoltă cu lux de amănunte această dilemă. 
Lui Serghei Ivanovici îi răspunse un vorbitor limbut din 
partidul advers. Mai vorbi Sviajski, apoi iarăşi domnul cel 
sarcastic. Discuţiile ţinură mult şi nu ajunseră la nici un 
rezultat. Pe Levin îl surprinse faptul că această chestiune se 
dezbătea atât de mult, mai ales când Serghei Ivanovici 
răspunse la întrebarea lui dacă există vreo presupunere că 
sumele ar fi fost risipite: 

— A, nu! E un om foarte cinstit. Dar trebuia pus capăt 
acestui sistem vechi şi patriarhal de a conduce treburile 
nobilimii. 

A cincea zi, avu loc alegerea maregşalilor de judeţ. A fost o 
zi destul de furtunoasă pentru unele judeţe, în judeţul 
Seleznev, Sviajski a fost ales în unanimitate, fără balotaj. Şi 
în aceeaşi zi el dădu o masă la dânsul acasă. 

XXVII. 

Alegerea mareşalului gubernial se hotărâse pentru ziua a 
şasea. Atât sălile mari, cât şi cele mici erau înţesate de 
nobili care purtau fel de fel de uniforme. Multă lume sosi 
abia în ajunul acelei zile. Pe săli se întâlneau cunoscuţi care 
nu se văzuseră de mult: unii veniseră din Crimeea, alţii din 
Petersburg, câţiva din străinătate. Dezbaterile se 
desfăşurau înaintea mesei mareşalului nobilimii, sub 
portretul ţarului. 

În sala cea mare şi în sălile cele mici, nobilii se grupau pe 
tabere. Se vedea că fiecare grupare avea taine faţă de 
celelalte, după privirile ostile şi pline de neîncredere, după 


vorba care amuţea la apropierea unor persoane străine şi 
după faptul că unii se retrăgeau şoptind, pe câte un coridor 
îndepărtat. După înfăţişare, nobilii se despărţeau vădit în 
două tabere: cei bătrâni şi cei tineri. Cei bătrâni purtau în 
mare parte uniforme de nobili de modă veche, încheiate 
până la gât, spade şi pălării, ori uniformele lor din timpul 
serviciului la marină, cavalerie sau la infanterie. Uniformele 
demodate ale nobililor bătrâni erau cu umerii bufanţi, 
strâmte şi scurte în talie, de parcă cei ce le purtau ar mai fi 
crescut. În schimb, tineretul purta uniforme de nobili cu 
pieptul deschis, cu talia joasă, largi în umeri, cu vestă albă, 
sau uniforme cu guler negru şi lauri brodaţi deasupra, ca 
funcţionarii Ministerului de Justiţie. De asemenea, tinerii 
purtau şi uniforme de curteni, care împodobeau pe alocuri 
sala. 

Dar împărţirea între tineri şi bătrâni nu coincidea întocmai 
cu gruparea nobililor pe tabere. După cele observate de 
Levin, unii tineri făceau parte din partidul vechi şi, 
dimpotrivă, alţii, nobili mai bătrâni, vorbeau în şoaptă cu 
Sviajski, fiind de bună seamă partizani înflăcăraţi ai 
partidului nou. 

Levin se afla într-o sală mică, unde se fuma şi se luau 
gustări, lângă un grup de tineri şi trăgea cu urechea la cele 
ce se vorbeau, încercând zadarnic să înţeleagă ce vroiau să 
spună. Serghei Ivanovici era centrul unui grup; îi asculta pe 
Sviajski şi pe Hliustov, mareşal în alt judeţ, care făcea parte 
din partidul lor. Hliustov nu vroia să se ducă împreună cu 
ceilalţi reprezentanţi ai judeţului său ca să ceară lui 
Snetkov să candideze, iar Sviajski încerca să-l convingă. 
Serghei Ivanovici îi încuviinţa planul. Levin nu înţelegea ce 
interes avea partidul advers să pună candidatura unui 
mareşal pe care vroia să-l răstoarne. 

Stepan Arkadici, care tocmai luase o gustare şi băuse un 
pahar de vin, se apropie de dânşii în uniforma sa de 
şambelan, ştergându-se la gură cu o batistă parfumată, 
tivită cu un chenar pe margini. 


— Serghei Ivanovici, ne ocupăm poziţiile, anunţă Oblonski, 
netezindu-şi favoriţii. 

După ce ascultă câteva crâmpeie de discuţie, Stepan 
Arkadici întări părerea lui Sviajski. 

— Un singur judeţ e destul. Dacă s-ar amesteca Sviajski, s- 
ar da pe faţă opoziţia, zise Oblonski, cuvintele lui fiind 
înţelese de toţi, afară de Levin. Ce-i, Kostea? Mi se pare că 
ai prins şi tu gust de asemenea treburi? Spuse el lui Levin, 
luându-l de braţ. 

Levin ar fi fost mulţumit să prindă gust de treburile astea, 
dar nu putea pricepe nici măcar despre ce era vorba. 
Îndepărtându-se câţiva paşi de cei ce discutau, Levin îşi 
arătă nedumerirea în privinţa necesităţii de a ruga pe 
mareşalul gubernial să candideze. 

— O, sanda simplicitas! 85 exclamă Stepan Arkadici şi-l 
lămuri clar şi pe scurt despre cele proiectate. 

Dacă toate judeţele l-ar fi rugat pe mareşalul gubernial să- 
şi pună candidatura, ca la alegerile precedente, acesta ar fi 
fost ales cu toate bilele albe. Iată ce trebuia evitat. Acum 
opt judeţe erau de acord să-i pună candidatura; dar dacă 
două judeţe refuzau, Snetkov putea renunţa. Atunci cei din 
partidul vechi puteau alege alt candidat de-al lor, dejucând 
astfel toate planurile. Dar dacă numai un singur judeţ, al 
Lui Sviajski, nu l-ar ruga să candideze, Snetkov s-ar 
prezenta la alegeri, propus şi sprijinit intenţionat, pentru ca 
partidul potrivnic să-şi greşească socotelile. Iar atunci când 
va fi desemnat un candidat dintre ai noştri, acesta va fi ales 
cu un număr şi mai mare de voturi. 

Levin înţelese, dar nu tot. Vru să mai pună câteva 
întrebări, însă toată lumea începu deodată să vorbească, să 
facă zgomot şi să se îndrepte spre sala cea mare. 

— Ce s-a întâmplat? Ce e? Pe cine? Mandat? Cui? Ce-i? 
Dezmint? Nu-i vorba de mandat? Nu-l admit pe Flerov. Ce- 
are a face că-i urmărit de justiţie? Atunci n-au să primească 
pe nimeni. E o ticăloşie! Legea! Auzea Levin din toate 
părţile. 


Împreună cu toţi ceilalţi care se grăbeau, de parcă le era 
frică să nu scape ceva, Levin se îndreptă spre sala cea mare 
şi, înghesuit de nobili, se apropie de masa preşedinţială, în 
jurul căreia mareşalul nobilimii, Sviajski şi alţi conducători 
discutau cu aprindere. 

XXVIII. 

Levin stătea destul de departe. Lângă dânsul, un nobil 
răsufla greu şi horcăia, iar altul scârţâia cu tălpile lui 
groase, împiedicându-l să audă bine. De departe, el auzi 
numai intonaţiile moi ale mareşalului gubernia! Apoi vocea 
ţipătoare a nobilului sarcastic şir în sfârşit, glasul lui 
Sviajski. Dezbăteau, din cât putu el pricepe, înţelesul unui 
articol de lege şi sensul cuvintelor: „pus sub urmărire”. 

Mulțimea se dădu la o parte, ca să facă loc lui Serghei 
Ivanovici, care se apropia de masă. După ce nobilul cel 
sarcastic îşi isprăvi cuvântarea, Koznâşev spuse că, după 
părerea lui, cel mai bun lucru ar fi să se consulte articolul 
din lege şi rugă pe secretar să caute articolul cu pricina. În 
articol se spunea că în caz de dezacord, trebuia să se treacă 
la vot. 

Serghei Ivanovici citi articolul şi începu să explice înţelesul 
lui. Dar un moşier înalt, gras, adus de spate, cu mustăţile 
cănite, care purta o uniformă strâmtă, cu gâtul proptit la 
spate într-un guler înalt, îl întrerupse. Se apropie de masă 
şi, lovind cu inelul în ea, începu să strige cât îl ţinea gura: 

— La vot! La bile! N-avem ce să mai discutăm! La bile! 

Câteva glasuri răsunară deodată, iar nobilul cel înalt, cu 
inelul, supărându-se tot mai mult, striga din ce în ce mai 
tare. Nu se putea însă înţelege nici un cuvânt din ceea ce 
spunea. 

Susţinea de fapt tot ceea ce propusese şi Serghei 
Ivanovici, dar îl întrerupsese numai din duşmănie împotriva 
acestuia şi a taberei sale. Duşmănia aceasta cuprinse 
întregul lui grup şi stârni aceeaşi înverşunare, deşi ceva 
mai cuviincioasă, din partea adversă. Se auziră strigăte. În 


câteva clipe, se isca o astfel de învălmăşeală, încât 
mareşalul gubernial se văzu nevoit să facă apel la ordine. 

— La vot! La vot! Nobilii vor înţelege. Ne vărsăm sângele... 
încrederea monarhului... Nu vă uitaţi la mareşalul 
gubernial: el nu ne poate porunci... Despre altceva e 
vorba... La bile, vă rog! Asta-i murdărie! se auzeau din 
toate părţile glasuri înveninate, furioase... 

Privirile şi chipurile erau mai stârnite şi mai furioase decât 
cuvintele; exprimau o ură neîmpăcată. Levin nu înţelegea în 
ruptul capului despre ce era vorba. Se mira de patima care- 
i cuprinsese pe toţi, dezbătând chestiunea dacă trebuia ori 
nu să se pună la vot cazul Flerov. Levin uitase silogismul, 
după cum îi explica mai târziu Serghei Ivanovici, că 
mareşalul gubernial trebuia răsturnat pentru binele 
obştesc, că pentru răsturnarea mareşalului era nevoie de 
majoritatea bilelor, că pentru obţinerea majorităţii bilelor 
trebuia să i se dea lui Flerov dreptul de vot, iar pentru 
recunoaşterea acestui drept de vot trebuia explicat sensul 
legii. 

— Un singur vot poate hotări toată chestiunea. De aceea 
trebuie să fii serios şi consecvent dacă vrei să slujeşti binele 
obştesc, încheie Serghei Ivanovici. 

Dar Levin uitase toate acestea. Şi-i venea greu să-i vadă pe 
aceşti oameni cumsecade, pe care-i respecta, într-o stare de 
surescitare duşmănoasă atât de neplăcută. Ca să scape de 
acest sentiment apăsător, Levin - fără să aştepte sfârşitul 
dezbaterilor - se retrase într-o sală unde nu erau decât 
lacheii de la bufet. Văzând la lucru pe lacheii care ştergeaţi 
farfurii sau aşezau tacâmuri şi păhăruţe, văzându-le feţele 
liniştite şi înviorate, îl cuprinse un sentiment neaşteptat de 
uşurare, de parcă ar fi ieşit la aer curat dintr-o odaie 
îmbâcsită. Începu să se plimbe încoace şi încolo, uitându-se 
cu plăcere la ei. Îi plăcu mai ales un lacheu bătrân, cu 
favoriţi cărunţi, care se uita de sus la chelnerii tineri, şi, 
fără să ţină seamă că aceştia îl luau în râs, îi învăţa cum 
trebuie să aşeze şervetele. Konstantin Dmitrici tocmai era 


gata să intre în vorbă cu lacheul cel bătrân, când secretarul 
tutelelor nobiliare, un bătrânel care avea specialitatea de a 
cunoaşte pe toţi nobilii din gubernie după numele lor şi 
după cel patronimic, îi atrase atenţia în altă parte: 

— Konstantin Dmitrici, poftiţi, zise bătrânelul. Vă caută 
fratele dumneavoastră. S-a pus la vot propunerea. 

Levin intră în sală, primi o bilă albă şi, mergând în urma 
lui Serghei Ivanovici, se apropie de masa lângă care stătea 
Sviajski cu un aer impozant şi ironic, ţinându-şi barba în 
pumn şi parcă mirosind-o. Serghei Ivanovici vâri mâna în 
cutie, îşi depuse undeva bila şi, făcând loc lui Levin, se opri 
alături. Levin se apropie; dar, uitând cu totul despre ce era 
vorba, se zăpăci şi întrebă pe Serghei Ivanovici: 

— Unde s-o pun? Întrebase foarte încet, nădăjduind că nu 
va fi auzit de acei din juru-i care stăteau de vorbă. Dar 
tocmai atunci vorba încetă şi întrebarea lui necuviincioasă 
fu auzită. Serghei Ivanovici se posomori. 

— După convingerea fiecăruia! Răspunse aspru Koznâşev. 

Unii zâmbiră. Levin roşi, vâri repede mâna sub postav şi 
puse bila la dreapta, deoarece o ţinea în mâna dreaptă. 

După ce depuse bila, Konstantin Dmitrici îşi aminti că 
trebuia să vâre în acelaşi timp mâna stângă, şi o vâri; dar 
era prea târziu. Se fâstâci încă mai mult şi se retrase 
repede în fundul sălii. 

— O sută douăzeci şi şase de voturi pentru şi nouăzeci şi 
opt de voturi contra! Răsună glasul secretarului, care nu 
pronunţa litera „r”. Apoi se auziră râsete: se găsiseră în 
cutie un nasture şi două nuci. Nobilul a fost admis la vot. 
Partidul nou ieşise învingător. 

Dar partidul vechi nu se dădea bătut. Levin auzi cum 
nobilii îl rugau pe Snetkov să-şi pună candidatura. Văzu 
cum o mulţime de nobili îl înconjurară pe mareşalul 
gubernial al nobilimii care spunea ceva. Levin se apropie de 
dânşii. Răspunzând nobililor, Snetkov vorbea despre 
încrederea nobilimii, despre dragostea ei pentru dânsul, de 
care atu era vrednic, deoarece tot meritul lui sta numai în 


devotamentul arătat nobilimii, căreia îi închinase 
doisprezece ani de slujbă. Repeta de câteva ori cuvintele: 
„Am slujit cât m-au ajutat puterile, cu dreptate şi cu 
credinţă. Vă preţuiesc şi vă mulţumesc.” Deodată, se opri 
din pricina lacrimilor care-l podidiseră şi ieşi din sală. Oare 
aceste lacrimi izvorâseră din conştiinţa nedreptăţii ce i se 
făcuse, din dragostea lui pentru nobilime, sau din pricina 
situaţiei încordate în care se afla, simțindu-se înconjurat 
numai de duşmani? De fapt însă emoția lui trecu din om în 
om. Cei mai mulţi nobili erau mişcaţi. Levin avu şi elun 
sentiment de duioşie pentru Snetkov. 

În uşă, mareşalul gubernial se ciocni piept în piept cu 
Levin. 

— Scuzaţi, vă rog, zise mareşalul, ca şi cum ar fi fost vorba 
de un necunoscut; dar, recunoscându-l, îi zâmbi sfios. 

Lui Levin i se păru că mareşalul vroise să spună ceva, însă 
nu putuse din pricina emoţiei. Expresia feţei sale şi întreaga 
lui înfăţişare, în uniformă, cu decoraţii şi pantaloni albi cu 
galoane, mersu-i grăbit - totul amintea lui Levin o fiară 
încolţită care-şi vede sfârşitul cu ochii. Această expresie a 
feţei mareşalului îl înduioşa în chip deosebit pe Levin, 
deoarece chiar cu o zi înainte fusese la dânsul acasă în 
chestiunea tutelei şi-l văzuse în toată măreţia sa de cap al 
familiei. O casă mare cu mobilă veche, bătrânească; nişte 
feciori bătrâni, nedichisiţi, cam murdari, dar respectuoşi, de 
bună seamă foşti iobagi şi care nu-şi schimbaseră stăpânul; 
nevastă-sa, grasă, blinda, cu o bonetă de dantele pe cap şi 
un şal turcesc pe umeri, alinta o nepoţică drăguță, fetiţa 
fiicei sale. Un băiat voinic, elev în clasa a şasea de liceu, se 
întorsese de la şcoală şi, dând bună ziua tatălui său, îi 
sărutase mâna grasă. Vorbele şi gesturile blânde, 
cuviincioase, ale stăpânului treziseră fără voie în sufletul lui 
Levin un sentiment de respect şi de simpatie. Bătrânul 
acesta îl înduioşa acum pe Levin, îi stârnea milă. Vru să-i 
spună ceva plăcut. 


— Nădăjduiesc că veţi rămâne mareşalul nostru, îi spuse 
Levin. 

— Nu cred, îi răspunse mareşalul, uitându-se speriat 
împrejur. Am ostenit. Sunt bătrân. Se găsesc oameni mai 
vrednici şi mai tineri decât mine ca să mă înlocuiască! 

Mareşalul se strecură apoi pe o uşă lăturalnică. 

Sosi clipa cea mai solemnă. Trebuia să se treacă la vot. 
Şefii celor două tabere socoteau pe degete bilele albe şi 
negre. 

Dezbaterile asupra lui Flerov dădură partidului nou nu 
numai un vot în plus, ci şi un câştig de timp, ca să fie aduşi 
trei nobili, împiedicaţi să participe la alegeri datorită 
uneltirilor partidului vechi. Doi nobili care aveau darul 
beţiei fuseseră îmbătaţi de partizanii lui Snetkov, iar celui 
de-al treilea i se furase uniforma. 

Aflând despre aceasta, partidul nou avu timp, în cursul 
dezbaterilor asupra lui Flerov, să trimită pe unii de-ai lor să 
ducă o uniformă nobilului în încurcătură şi să aducă la 
şedinţă pe unul dintre cei doi alegători beţi 

— Pe unul l-am adus. L-am stropit cu apă, zise moşierul 
care se dusese după dânsul, apropiindu-se de Sviajski. Aşa 
cum e - merge... 

— Nu-i prea beat? N-are să cadă? Întrebă Sviajski, 
clătinând din cap. 

— Nu. Se ţine bine. Numai să nu-l mai îmbete aici din nou. 
Am spus bufetierului să nu-i mai dea de băut pentru nimic 
în lume. 

XXIX. 

Sala îngustă în care lumea fuma şi lua gustări era plină de 
nobili. Frământarea sporea mereu. Pe feţele tuturor se 
citea neliniştea. Se zbuciumau îndeosebi şefii, care 
cunoşteau toate amănuntele şi numărul bilelor. Ei 
conduceau lupta. Ceilalţi însă, întocmai ca o trupă înaintea 
bătăliei, deşi se pregăteau şi ei de luptă, umblau 
deocamdată după distracţii. Unii luau câte o gustare în 
picioare sau la masă. Alţii se plimbau încoace şi încolo prin 


încăperea aceea lungă, fumând şi vorbind cu prietenii pe 
care nu-i văzuseră de mult. 

Lui Levin nu-i era foame şi nici nu fuma. Nu vroia să stea 
de vorbă cu ai săi - cu Serghei Ivanovici, Stepan Arkadici, 
Sviajski şi alţii - deoarece Vronski, îmbrăcat în uniformă de 
curtean, discuta cu însufleţire cu dânşii. Konstantin Dmitrici 
îl văzuse pe Vronski încă din ajun, la alegeri şi-l ocolise 
stăruitor, fiindcă nu dorea să-l întâlnească. Se apropie de 
fereastră şi se aşeză, cercetând cu privirea grupurile de 
nobili şi ascultând cele ce se vorbeau în jurul său. Îl 
cuprinse tristeţea, mai cu seamă fiindcă toţi - după cum 
vedea el - erau însufleţiţi, îngrijoraţi şi preocupaţi. Numai el 
şi un bătrânel uitat de Dumnezeu, ştirb, în uniformă de 
ofiţer de marină, care se aşezase lângă dânsul molfăind din 
buze, nu se interesau de nimic şi n-aveau nici o treabă. 

— Ce escroc! Le-am spus, dar nu m-au ascultat. Ce crezi? 
N-a putut izbuti în trei ani... vorbea energic un moşier 
scund, adus de spate, cu plete pomădate care-i cădeau 
peste gulerul cusut cu fir al uniformei, bătând tare cu tocul 
cizmelor noi cu care se gătise de alegeri. Aruncând o 
privire plină de nemulţumire asupra lui Levin, moşierul îi 
întoarse brusc spatele. 

— Da. E o afacere murdară, n-am ce spune, rosti un 
moşier pipernicit, cu glasul subţirel. 

Apoi un grup mare de moşieri, care înconjurau pe un 
general gras, se apropie repede de Levin. Moşierii căutau 
se vede un loc unde să vorbească neauziţi de nimeni. 

— Cum îndrăzneşte să spună că am pus să-i fure 
pantalonii? Îmi închipui că şi i-a băut singur. Îl dau dracului 
cât e el de prinţ. Să nu mai spună asemenea lucruri. Asta-i 
mişelie! 

— Dar daţi-mi voie! Ei se întemeiază pe un text de lege, 
vorbeau unii în alt grup. Soţia trebuie să fie şi ea nobilă. 

— La dracu cu toate textele astea! Eu vorbesc deschis. De 
aceea suntem nobili. Să avem încredere. 

— Excelenţă, un pahar de fine champagne! 


Alt grup se ţinea de un nobil care striga ceva în gura 
mare: era unul dintre cei doi care fuseseră îmbătaţi. 

— Am sfătuit-o totdeauna pe Maria Semeonovna să dea 
moşia în arendă, n-are ce pierde, altminteri nu poate s-o 
scoată la capăt, se auzi vocea plăcută a unui moşier eu 
mustăţi albe, care purta o uniformă veche de colonel de 
stat-major. Era acelaşi moşier pe care-l întâlnise Levin la 
Sviajski. Îl recunoscu numaidecât. Moşierul îl privi şi el. Se 
salutară. 

— Îmi pare bine de întâlnire. Cum de nu! Îmi aduc perfect 
aminte. Ne-am cunoscut anul trecut la Nikolai Ivanovici, 
mareşalul. 

— Ei, cum merge gospodăria dumitale? ÎI întrebă Levin. 

— Tot aşa, în pierdere, răspunse moşierul, oprindu-se 
lângă dânsul cu un zâmbet resemnat şi liniştit, ca şi cum 
nici nu s-ar putea să fie altfel. Dar dumneata cum de ai 
picat în gubernia noastră? Îl întrebă moşierul. Ai venit să iei 
parte la acest „coup d'etat”86? Zise el, pronunţând 
accentuat, dar prost, cuvintele franţuzeşti. Toată Rusia pare 
să se fi adunat aici. Sunt şambelani, poate şi miniştri, spuse 
moşierul, arătând spre silueta reprezentativă a lui Stepan 
Arkadici, în pantaloni albi şi cu tunică de şambelan, care se 
plimba cu un general. 

— Trebuie să mărturisesc că nu prea înţeleg importanţa 
acestor alegeri, mărturisi Levin. 

Moşierul îl privi. 

— Dar ce este ele înţeles aici? N-au nici un rost.E o 
instituţie învechită, care se menţine numai în virtutea 
inerţiei. Priveşte numai uniformele: şi ele spun că-i o 
adunare de judecători de pace, de membri permanenţi şi 
aşa mai departe, nu de nobili. 

— Atunci dumneata de ce ai venit? Îl întrebă Levin. 

— Mai întâi din obişnuinţă, apoi pentru menţinerea 
relaţiilor, dintr-un fel de datorie morală. Şi, ca să spun 
drept, am şi interesele mele. Ginerele meu vrea să fie ales 
membru permanent. Nu e om bogat. Trebuie să-i dau o 


mână de ajutor. Dar domnii ăştia de ce vin? Întrebă 
moşierul, arătându-l pe domnul cel sarcastic, care vorbise 
la masa mareşalului nobilimii. 

— E o nouă generaţie de nobili. 

— Nouă, da, dar nu de nobili. Ei sunt proprietari de 
pământ, iar noi - moşieri. Ca nobili, ei îşi taie singuri craca 
de sub picioare. 

— Dar dumneata spuneai că e o instituţie învechită. 

— De învechită e învechită; totuşi ar fi trebuit să fie 
respectată. Ia-l de pildă pe Snetkov... Că suntem buni, ori 
răi, dar noi am străbătut o cale de o mie de ani. Uite, să 
zicem că vrei să-ţi faci o grădiniţă în faţa casei... ridici 
planul, şi când colo vezi că tocmai în locul acela creşte un 
copac de o sută de ani... Deşi-i noduros şi străvechi, n-ai să 
dărâmi bătrânul pentru nişte straturi de flori, ci rânduieşti 
aşa straturile, ca să te poţi folosi şi de copac. Un arbore ca 
ăsta nu creşte într-un an, rosti cu prudenţă moşierul şi 
schimbă numaidecât vorba. Ei, dar gospodăria dumitale 
cum mai merge? 

— Nu prea strălucit. Îmi aduce un venit de cinci la sută. 
— Şi încă fără să pui la socoteală munca dumitale. Are şi 
ea o valoare. Să luăm cazul meu. Înainte de a mă fi apucat 
de agricultură, aveam o slujbă de la care primeam trei mii 
de ruble. Acum muncesc mai mult decât la slujbă şi, ca şi 
dumneata, am un venit tot de cinci la sută, şi mai spun şi 
bogdaproste... Aşa că munca mea e aproape pe degeaba. 

— Atunci de ce o mai faci dumneata dacă n-ai decât 
pierdere? 

— Uite-aşa! Ce să fac? M-am obişnuit şi, afară de. Asta, 
ştiu că aşa trebuie. Mai mult încă, adăugă moşierul în vervă, 
rezemându-se de fereastră. Fiului meu nu-i place de loc 
agricultura. Are să ajungă poate un savant. Aşa că nu va 
avea cine să-mi ducă mai departe munca. Totuşi eu mă 
îndărătnicesc şi muncesc înainte... Chiar anul ăsta mi-am 
făcut o grădină. 


— Da, da, încuviinţă Levin, e întocmai aşa cum spui 
dumneata. Eu îmi dau mereu seama că gospodăria mea nu- 
mi dă nici un beneficiu adevărat şi totuşi muncesc... Simt că 
am o datorie faţă de pământ. 

— Dar încă ceva, urmă moşierul. Vine deunăzi la mine un 
vecin al meu, un negustor. Vizităm gospodăria, parcul. 
„Uite, Stepan Vasilici, zice el, totul e în bună rânduială la 
dumneavoastră, numai parcul e lăsat în părăsire.” Dar 
parcul meu e în cea mai bună ordine. „Eu unul, zice, aş 
„tăia teii ăştia, dar atunci când au sevă. Ai aici o mie de tei. 
De pe fiecare trunchi ar ieşi coajă multă. Astăzi, curmeiul 
are preţ bun. Ba aş tăia şi nişte tei tineri.” 

— Cu banii ăştia, negustorul ar fi cumpărat vite sau 
pământ pe nimica toată şi l-ar fi dat în arendă la mujici, 
adăugă zâmbind Levin, căruia i se făcuse şi lui probabil de 
multe ori asemenea socoteli. Unul ca ăsta strânge avere. 
Dar dumneata şi cu mine ne mulţumim să ne ajute 
Dumnezeu a ne păstra ce avem şi a ne lăsa averea copiilor. 

— Am auzit că te-ai însurat, zise moşierul. 

— Da, răspunse Levin cu plăcere şi cu mândrie. Da, asta-i 
foarte ciudat, urmă el. Trăim fără nici o socoteală. Parcă am 
fi fost puşi, ca vestalele din antichitate, să păzim cine ştie ce 
foc sacru. 

Moşierul de-abia zâmbi pe sub mustăţile sale albe. 

— Sunt şi printre ai noştri unii, de pildă prietenul nostru 
Nikolai Ivanâci, sau contele Vronski, stabilit de curând prin 
apropiere, care vor să introducă industria agronomică. Asta 
însă n-a dus până acum la nimic. Omoară capitalul, şi-atât. 

— Dar de ce nu suntem în stare să facem şi noi ca 
negustorii? De ce nu ne tăiem parcurile pentru curmei de 
tei? Întrebă Levin, revenind la un gând care-l uimise. 

— Tocmai fiindcă, aşa cum ai spus, păzim un foc. lar ceea 
ce fac ei nu e treabă de nobil. Misiunea noastră de nobili 
nu-i aici, la alegeri, ci acolo, în bârlogul nostru. Există un 
instinct de castă, care-ţi spune ce se cuvine şi ce nu se 
cuvine să faci. Să luăm, de pildă, pe mujici. Mă uit la dânşii 


uneori. Când omul e vrednic, ia în arendă cât mai mult 
pământ. Oricât de. Prost ar fi pământul, el ară mereu. Tot 
fără nici o socoteală. Curată pierdere! 

— Ca şi noi, încuviinţă Levin. Mi-a făcut foarte mare 
plăcere să te revăd, adăugă el, văzând că se apropie 
Sviajski. 

— Ne-am revăzut pentru întâia oară de când ne-am 
întâlnit la dumneata, zise moşierul, şi am mai stat de vorbă. 

— Aţi bârfit noua stare de lucruri? Întrebă zâmbind 
Sviajski. 

— Păi, se putea altfel? 

— Ne-am mai uşurat inima. 

XXX. 

Sviajski îl luă pe Levin de braţ şi-l duse la ai săi. 

Acum Levin nu-l mai putu ocoli pe Vronski. Acesta stătea 
lângă Stepan Arkadici şi Serghei Ivanovici şi se uita tocmai 
în partea lui Levin care se apropia. 

— Îmi pare foarte bine. Mi se pare că am avut plăcerea să 
vă întâlnesc... la prinţesa Şcerbaţkaia, îşi aminti Vronski 
întinzând mâna lui Levin. 

— Da, îmi aduc aminte foarte bine de întâlnirea noastră, 
răspunse Levin şi, făcându-se stacojiu la faţă, întoarse 
numaidecât capul spre fratele său şi începu să vorbească. 

Vronski zâmbi uşor şi urmă convorbirea cu Sviajski, 
neavând probabil nici o dorinţă de a sta de vorbă cu Levin. 
Dar acesta, în timp ce vorbea cu fratele său, îşi întorcea 
mereu capul spre Vronski, gândindu-se ce să spună ca să-şi 
dreagă mojicia. 

— Unde aţi fost? Întrebă Levin, întorcându-se spre Sviajski 
şi Vronski. 

— Totul atârnă de Snetkov. Trebuie să renunţe ori să 
accepte, răspunse Sviajski. 

— Şi ce a făcut? A acceptat? Nu? 

— Aici e toată chestiunea: n-a spus nici da, nici nu, 
răspunse Vronski. 


— Dar dacă nu renunţă, cine-şi va pune candidatura? 
Întrebă Levin, uitându-se la Vronski. 

— Cine vrea, răspunse Sviajski. 

— Dumneata îţi pui candidatura? Întrebă mai departe 
Levin. 

— Eu în nici un caz! Răspunse încurcat Sviajski, aruncând 
o privire speriată domnului sarcastic care stătea lângă 
dânsul cu Serghei Ivanovici. 

— Atunci cine? Nevedovski? Urmă Levin, simțind că începe 
să calce în străchini. 

Dar a doua întrebare era şi mai boacănă, căci Nevedovski 
şi Sviajski erau cei doi candidaţi. 

— Eu nici atât, răspunse domnul sarcastic. 

Acesta era însuşi Nevedovski. Sviajski i-l prezentă pe 
Levin. 

— Ce? A început să te atragă şi pe tine? Întrebă Stepan 
Arkadici, făcând lui Vronski un semn cu ochiul. E ca la 
curse. Ai putea face şi prinsori. 

— Da. E un lucru pasionant, răspunse Vronski. Dacă ai 
intrat în horă, trebuie să joci. Aşa-i lupta! Adăugă el, 
încruntându-se şi strângându-şi fălcile puternice. 

— Ce om de ispravă e Sviajski! În mintea lui totul e 
limpede. 

— Da, răspunse Vronski pe gânduri. 

Se făcu tăcere. În timpul acesta, Vronski, uitându-se 
distrat într-o parte, îşi opri privirea asupra lui Levin; se uită 
la picioarele şi la uniforma acestuia, apoi la faţa lui şi, 
văzându-i privirea posomorâtă îndreptată spre dânsul, îi 
spuse într-o doară: 

— Cum se face că dumneavoastră, care locuiţi în 
permanenţă la ţara, nu sunteţi judecător de pace? Văd că 
purtaţi uniformă de judecător. 

— Fiindcă judecătoriile de pace îmi par o instituţie 
absurdă, răspunse posac Levin, care tot timpul aşteptase 
prilejul să intre în vorbă cu Vronski, pentru a îndulci mojicia 
de la prima lor întâlnire. 


— Nu sunt de părerea asta, răspunse Vronski, surprins, 
dar calm. 

— Sunt nişte jucării, îl întrerupse Levin. Noi n-avem nevoie 
de judecători de pace. Timp de opt ani, eu cel puţin, n-am 
avut nici un proces. Şi când am avut, s-a dat o hotărâre 
anapoda. Judecătoria de pace e la patruzeci de verste de 
mine. Pentru un proces de două ruble trebuie să trimit un 
avocat care mă costă cincisprezece. 

Levin povesti cum un mujic furase odată făină de la un 
morar; iar când morarul îl învinuise de furt, mujicul îl 
dăduse în judecată pentru calomnie. Ceea ce spunea el era 
nepotrivit şi fără rost; Levin însuşi îşi dădea seama de asta 
în timp ce vorbea. 

— E un mare original! Observă Stepan Arkadici cu 
zâmbetul său bun. Dar să mergem. Mi se pare că a început 
votul... 

Grupul se împrăştie. 

— Nu pricep, îl certă Serghei Ivanovici, care observase 
ieşirea nepotrivită a fratelui său. Nu pricep cum poţi să fi 
lipsit până într-atât de cel mai elementar simţ politic. Uite 
un lucru care ne lipseşte nouă, ruşilor. Mareşalul gubernial 
e adversarul nostru şi tu eşti ami cochon87 cu el şi-l rogi să- 
şi pună candidatura. lar contele Vronski - n-am să mă 
împrietenesc cu dânsul, m-a poftit la masă şi n-am să mă 
duc - e totuşi unul de-al nostru; de ce să ţi-l faci duşman? Pe 
urmă îl întrebi pe Nevedovski dacă-şi pune candidatura. 
Aşa ceva nu se face. 

— Lasă-mă-n pace! Nu mai înţeleg nimic. Dar toate astea 
sunt fleacuri, răspunse posac Levin. 

— Spui că sunt fleacuri, se poate, dar te amesteci în ele şi 
încurci totul. 

Levin tăcu. Intrară împreună în sala cea mare. 

Cu toate că se simţea din atmosfera generală că se uneltea 
ceva împotriva lui şi deşi nu-l invitase toată lumea să 
candideze, mareşalul gubernial se hotări totuşi să-şi pună 
candidatura. În sală se făcu linişte adâncă: secretarul 


anunţă cu glas tunător că Mihail Stepanovici Snetkov, 
căpitan de cavalerie din gardă, şi-a pus candidatura pentru 
demnitatea de mareşal gubernia! al nobilimii. 

Maregşalii judeţeni, ducând farfurioarele cu bile, trecură de 
la mesele lor la masa mareşalului nobilimii. Alegerile 
începură. 

— Să pui la dreapta! Îi şopti Stepan Arkadici lui Levin, în 
timp ce acesta se apropia de masă împreuna cu fratele său, 
în urma mareşalului. Dar Levin uită instrucţiunile ce i se 
dăduseră. Se temea să nu fi greşit Stepan Arkadici 
spunând: „la dreapta”. Snetkov era adversarul. Apropiindu- 
se de urnă, Konstantin Dmitrici ţinea bila în mâna dreaptă; 
crezând însă că greşise, o trecu în cealaltă mână şi o puse 
la stânga, în aşa fel că fiecare putea descoperi manevra. 

Un cunoscător al operaţiei, care stătea lângă urnă şi care 
ghicea după mişcarea cotului unde punea bila fiecare, făcu 
o schimă. Părea nemulţumit că n-avea prilejul să-şi 
dovedească perspicacitatea. 

Se făcu linişte şi începu despuierea scrutinului. Pe urmă 
cineva anunţă numărul voturilor pentru şi contra. 

Mareşalul a fost ales cu mare majoritate. Se iscă o zarvă 
nemaipomenită. Toată lumea năvăli spre uşă. Intră Snetkov. 
Nobilii îl înconjurară şi-l felicitară. 

— Ei, s-a isprăvit? Întrebă Levin pe Serghei Ivanovici. 

— De-abia începe, răspunse zâmbind Sviajski în locul lui 
Koznâşev. Candidatul opoziţiei ar putea întruni un număr 
mai mare de bile decât maregşalul. 

Levin uitase cu totul acest lucru. Îşi aminti numai că era 
aici o şiretenie la mijloc, dar, din plictiseală, el nu se mai 
strădui să-şi reamintească ce anume. Se simţea copleşit de 
tristeţe; dorea să se smulgă din mulţime. 

Cum nimeni nu-i dădea atenţie şi, pesemne, nici nu era 
nevoie de dânsul, Levin se strecură neobservat în sala cea 
mică, unde se afla instalat bufetul. Când întâlni iarăşi 
lacheii, încercă o mare uşurare. Lacheul cel bătrân îi 
propuse o gustare şi Levin primi. După ce mâncă o pârjoală 


cu fasole şi stătu de vorbă cu lacheii despre boierii de 
altădată, Konstantin Dmitrici se urcă la balcon, nedorind să 
intre în sala cea mare, unde se simţea atât de stingherit. 

Balconul era plin de doamne elegante, care se aplecau 
peste balustradă şi căutau să nu scape nici o vorbă din ceea 
ce se discuta jos. Avocaţi spilcuiţi, profesori de liceu cu 
ochelari şi ofiţeri şedeau pe scaune în picioare lângă 
doamne. Pretutindeni se vorbea de alegeri. Se spunea că 
mareşalul e mort de oboseală şi se sublinia frumuseţea 
dezbaterilor, într-un grup, Levin auzi laude la adresa 
fratelui sau. O doamnă spunea unui avocat: 

— Ce bine-mi pare că l-am auzit pe Koznâşev! Merita să 
rabzi de foame. O minune! Ce vorbă limpede! La 
dumneavoastră, la tribunal, nimeni nu vorbeşte aşa de 
frumos. Doar Maidel, dar nici pe departe nu-i atât de 
elocvent. 

Găsind un loc liber lângă balustradă, Levin se aplecă în 
afară. Prinse să privească şi să asculte. 

Toţi nobilii stăteau în boxe, pe judeţe. În mijlocul sălii, un 
bărbat în uniformă anunţă cu glas subţirel, dar puternic: 

— Se pune candidatura căpitanului-secund de cavalerie 
din gardă Evgheni Ivanovici Apuhtin pentru demnitatea de 
mareşal gubernial al nobilimii. 

Se lăsă o linişte de moarte. Apoi se auzi un glas slab de 
bătrân: 

— A renunţat! 

— Se pune candidatura consilierului de curte, Piotr 
Petrovici Bohl... începu din nou glasul. 

— A renunţat! Răspunse un glas tânăr, ţipător. Glasul 
anunţa mereu şi mereu se auzea: „A renunţat!” 

Aceasta ţinu aproape o oră. Rezemat de balustradă, Levin 
privea şi asculta. Mai întâi, se mira şi încerca să înţeleagă 
ce însemnau toate acestea; pe urmă, după ce se convinse că 
nu era în stare să priceapă nimic, începu să se plictisească; 
în sfârşit, amintindu-şi emoția şi răutatea de pe toate 
figurile, se întrista. Hotări să plece şi cobori spre ieşire. 


Trecând prin vestibulul balconului, Levin întâlni un tânăr 
posac, cu pungi sub ochi, care se plimba încoace şi încolo; 
mai întâlni pe scară o pereche: o doamnă cu tocuri înalte, 
care alerga repede, şi un sprinten substitut de procuror. 

— V-am spus doar că n-o să întârziaţi, îi spunea procurorul 
în timp ce Levin se dădea la o parte, lăsând să treacă 
doamna. 

Levin ajunse la scara de la ieşire şi tocmai scosese din 
buzunarul vestei numărul de la garderobă al blănii, când 
secretarul puse mâna pe dânsul. 

— Poftiţi, Konstantin Dmitrici, începe votul. 

Se vota pentru candidatura lui Nevedovski, care refuzase 
cu atâta hotărâre. 

Levin se îndreptă spre uşa care dădea în sală. Era 
încuiată. Secretarul bătu. Uşa se deschise. Faţă în faţă cu 
Levin, se îndesară spre ieşire doi moşieri cu feţele 
îmbujorate. 

— Nu mai pot! Zise unul dintre proprietari, stacojiu la faţă. 

La spatele moşierului se ivi faţa mareşalului nobilimii. 
Chipul lui te îngrozea prin expresia-i de istovire şi de 
spaimă. 

— Ţi-am spus o dată să nu laşi pe nimeni să iasă! Strigă 
uşierului mareşalul. 

— Excelenţă, am dat drumul înăuntru. 

— Dumnezeule! Exclamă mareşalul gubernial; oftă din 
adânc şi, cu capul plecat, de-abia târându-şi picioarele în 
pantalonii săi albi, păşi prin mijlocul sălii, şi se îndreptă spre 
masa cea mare. 

Nevedovski a fost ales maregşal al nobilimii cu mai multe 
bile decât Snetkov, după cum şi era pregătit. Mulţi erau 
veseli, mulţumiţi, fericiţi, entuziasmați. Dar şi mulţi erau 
nemulţumiţi şi nefericiţi. 

Fostul mareşal gubernial nu-şi putea ascunde 
deznădejdea. 

Când Nevedovski se îndreptă spre ieşirea din sală, 
mulţimea îl înconjură şi, entuziasmată, se ţinu după dânsul, 


întocmai cum îl urmase în prima zi pe guvernatorul care 
prezidase începerea alegerilor şi cum se ţinuse şi după 
Snetkov, când fusese ales. 

XXXI. 

În aceeaşi zi, mareşalul gubernial nou-ales şi mai multe 
persoane din tabăra triumfătoare cinară la Vronski. 

Acesta venise la alegeri, pe de o parte fiindcă se plictisea 
la ţară şi vroia să-şi afirme drepturile la libertate faţă de 
Anna, iar pe de altă parte fiindcă ţinea să-l răsplătească pe 
Sviajski pentru sprijinul electoral pe care acesta i-l dăduse 
atunci când se luptase atâta pentru Vronski la alegerile de 
zemstvă, dar mai cu seamă fiind hotărât să-şi îndeplinească 
fără şovăire toate îndatoririle cerute de situaţia sa de nobil 
şi de proprietar de pământ, pe care şi-o alesese. Nici prin 
gând nu-i trecuse însă că alegerile îl vor pasiona şi-l vor 
interesa atâta şi că va izbuti să se descurce aşa de bine. 

EI era un nou-venit în cercul nobilimii provinciale, cucerise 
însă simpatia multora şi nu greşea închipuindu-şi că 
dobândise o oarecare influenţă în sinul nobilimii. La 
trecerea lui Vronski contribuiseră averea şi numele său, 
splendida-i locuinţă de la oraş, pusă la dispoziţia lui de 
vechiul său prieten Şirkov, care se ocupa de chestiuni 
financiare şi întemeiase o bancă înfloritoare la Kaşin, 
excelentul bucătar pe care-l adusese de la ţară, prietenia cu 
guvernatorul, al cărui camarad fusese şi care-l proteja, dar 
mai cu seamă purtarea sa simplă şi deopotrivă de amabilă 
faţă de toată lumea - atitudine care făcuse foarte repede pe 
cei mai mulţi nobili să-şi schimbe părerea despre pretinsa 
lui mândrie. Vronski simţea că orice nobil cu care făcuse 
cunoştinţă ar putea ajunge partizanul său, afară numai de 
domnul acela aiurit, însurat cu Kitty Şcerbaţkaia care, a 
propos de bottes88, îi turnase o groază de prostii gogonate 
cu o mânie turbată. Vedea limpede - ceea ce de altfel 
recunoşteau şi alţii - că el contribuise foarte mult la 
succesul lui Nevedovski. lar acum, la masa lui, sărbătorind 
succesul lui Nevedovski, avea un plăcut sentiment de triumf 


pentru alesul său. Alegerile îl atrăseseră atât de mult, încât 
Alexei se gândi să candideze şi el, peste trei ani, dacă avea 
să se căsătorească, aşa cum - după ce calul său fusese 
premiat datorită unui jocheu - căpătase gust să participe el 
însuşi la alergări. 

Acum însă, se sărbătorea „premierea jocheului”. Vronski 
şedea în capul mesei. Avea în dreapta pe tânărul 
guvernator, general de suită. Pentru toată lumea, acesta 
era stăpânul guberniei; prezidase solemn inaugurarea 
alegerilor şi ţinuse o cuvântare, stârnind în sufletul multora 
un sentiment de respect şi de supunere, după cum 
observase Vronski. Pentru dânsul însă guvernatorul era tot 
Maslov Katka - aşa cum fusese poreclit în Corpul pajilor - 
care se fâstâcea în faţa lui şi pe care Vronski căuta le 
mettre a son aise89. În stânga lui Vronski şedea 
Nevedovski, cu faţa-i tânără, hotărâtă şi sarcastică. Cu el 
Vronski se purta simplu şi respectuos. 

Sviajski îşi suporta vesel insuccesul. De altfel, nici nu era 
un insucces pentru dânsul, după cum mărturisise el singur 
lui Nevedovski, cu paharul în mână, spunându-i că nu se 
putea găsi un mai bun reprezentant al noului curent pe 
care trebuia să-l urmeze nobilimea. De aceea, tot ce era 
cinstit, adăugase Sviajski, se afla de partea izbânzii de 
astăzi şi sărbătorea pe învingător. 

Stepan Arkadici era şi el bucuros că petrecuse bine şi că 
toată lumea rămăsese mulţumită. În timpul mesei 
excelente, se comentară anumite episoade ale alegerilor. 
Sviajski imită cu accente comice cuvântarea plângăreaţă a 
fostului mareşal şi - întorcându-se spre Nevedovski - făcu 
observaţia că noul mareşal va fi nevoit să adopte un alt 
sistem de verificare a fondurilor, mai complicat decât 
lacrimile. Un alt nobil, glumeţ, povesti cum fuseseră tocmiţi 
lachei cu ciorapi lungi pentru balul proiectat de mareşalul 
gubernial, şi cum ei trebuiau acum decomandaţi, afară doar 
dacă noul mareşal n-ar vrea să dea el un bal cu lachei în 
ciorapi lungi. 


În timpul mesei, toţi, când vorbeau cu Nevedovski, 
spuneau mereu: „mareşalul nostru gubernia!” şi „excelenţa- 
voastră” cu aceeaşi plăcere cu care spui unei tinere femei 
măritate madame şi-i dai numele soţului. Nevedovski se 
prefăcea nu numai că era nepăsător, dar că şi dispreţuia 
acest titlu. Se simţea însă, vădit, într-al nouălea cer şi se 
stăpânea să nu-şi dea pe faţă bucuria care ar fi fost 
nelalocul ei în mediul nou, liberal, din care făceau parte cu 
toţii, în aceeaşi vreme se tri misera câteva telegrame unor 
persoane care se interesau de mersul alegerilor; iar Stepan 
Arkadici, foarte bine dispus, dădu Dariei Alexandrovna o 
telegramă cu următorul cuprins: „Nevedovski ales cu 
douăsprezece voturi. Felicitări. Comunică vestea.” O dictă 
cu glas tare, adăugind: „Trebuie să le fac o bucurie”. 
Primind depeşa, Dolly oftă numai cu gândul la rubla irosită 
pe telegrama şi înţelese că lucrul se petrecuse tocmai după 
masă. Ştia de altfel slăbiciunea lui Stiva de la sfârşitul 
mesei, faire jouer le telegraphe90. 

Totul, începând cu masa excelentă şi sfârşind cu vinurile - 
care nu proveneau din pivnițele ruseşti, ci de peste graniţă, 
înfundate gata - totul era plin de nobleţe, simplitate şi de 
veselie. Cercul lor de douăzeci de invitaţi fusese alcătuit, 
după alegerea lui Sviajski, din adepţi ai ideilor liberale 
intraţi de curând în viaţa obştească şi în acelaşi timp 
oameni spirituali şi distinşi. 

Mesenii rostiră toasturi, amestecate cu glume şi pentru 
noul mareşal gubernial, şi pentru guvernator, şi pentru 
directorul băncii, şi pentru „preacinstita noastră gazdă”. 

Vronski era mulţumit. Nu se aşteptase să găsească în 
provincie o atmosferă atât de simpatică. 

Aproape de sfârşit, veselia spori şi mai mult. Guvernatorul 
îl rugă pe Vronski să meargă la concertul dat în folosul 
„fraţilor noştri”, organizat de soţia sa, care dorea să-l 
cunoască. 

— Are să fie şi bal. Ai să vezi acolo pe cea mai frumoasă 
femeie din oraşul nostru. O să fie ceva admirabil. 


— Nu în my line91, răspunse Vronski, căruia îi plăcea 
expresia asta. Zâmbi însă şi făgădui că se va duce. 

Înainte de a se ridica de la masă, când toată lumea începu 
să fumeze, feciorul lui Vronski îi aduse o scrisoare pe tavă. 

— A venit de la Vozdvijenskoe cu un curier, şopti feciorul 
cu un aer semnificativ. 

— E extraordinar cum seamănă cu substitutul de procuror 
Sventiţki, rosti unul dintre musafiri în franţuzeşte, vorbind 
despre fecior, pe când Vronski citea mohorât scrisoarea. 

Scrisoarea era de la Anna. Înainte chiar de a o citi, Vronski 
îi ştia cuprinsul. Presupunând că alegerile se vor isprăvi în 
cinci zile, Alexei îi făgăduise ca se va întoarce vineri. Acum 
era sâmbătă. Ştia că scrisoarea cuprindea mustrări pentru 
că nu se (întorsese după cum făgăduise. Scrisoarea pe care 
i-o trimisese el în ajun nu ajunsese probabil la timp. 

Cuprinsul era întocmai cel aşteptat. Forma însă avea ceva 
neaşteptat şi foarte neplăcut: „Anny e grav bolnavă. 
Doctorul spune că ar putea fi pneumonie. Singură, îmi pierd 
capul. Prinţesa Varvara mă încurcă în loc să mă ajute. Te-am 
aşteptat alaltăieri şi ieri, iar astăzi trimit să aflu unde eşti şi 
ce-i cu tine. Am vrut să vin eu însămi, dar m-am răzgândit, 
ştiind că ţi-ar fi neplăcut. Trimite-mi un răspuns, ca să ştiu 
ce să fac.” „Copilul e bolnav, dar ea a vrut să plece. Fetiţa e 
bolnavă şi ea scrie pe tonul ăsta duşmănos.” 

Contrastul dintre nevinovata veselie a alegerilor şi 
dragostea sumbră, frământată, la care trebuia să se 
întoarcă îl izbi pe Vronski. 

Dar trebuia să plece. În aceeaşi noapte, porni cu cel dintâi 
tren spre casă. 

XXXII. 

Socotind că scenele ce se repetau între ei nu puteau decât 
să-l înstrăineze, în loc să-l apropie, Anna hotărâse înainte 
de plecarea lui Vronski la alegeri să-şi dea toată silinţa 
pentru a îndura despărţirea în linişte. Dar căutătura rece şi 
aspră a ochilor lui Alexei, când venise să-i vestească 


plecarea, o jignise. De aceea liniştea i se spulberase chiar 
înainte de voiajul său. 

Mai târziu, când rămase singură, gândindu-se la privirea 
aceasta cu care îşi afirma dreptul lui la libertate, Anna 
ajunse ca totdeauna la aceeaşi încheiere: conştiinţa 
decăderii sale. „El are dreptul să plece când vrea şi unde 
vrea - şi nu numai să plece, dar să mă şi lase singură. Are 
toate drepturile, pe când eu nu am niciunul. Ştiind însă 
asta, el n-ar fi trebuit să se poarte astfel. Totuşi, ce a făcut 
la urma urmei? M-a privit cu o căutătură rece şi aspră. 
Fireşte, e ceva nedesluşit, imperceptibil, dar e ceva ce n-a 
existat mai înainte. Privirea asta spune multe, se gândea 
Anna. Privirea asta dovedeşte că sentimentul lui a început 
să se răcească”. 

Deşi Anna era convinsă că pasiunea lui Vronski pentru 
dânsa începuse să se răcească, ea n-avea ce face, nu-şi 
putea schimba întru nimic atitudinea faţă de el. Întocmai ca 
şi înainte, Anna nu era în stare să-l păstreze decât prin 
dragostea şi prin farmecul ei. Şi, ca şi înainte, ea nu putea 
să-şi adoarmă gândurile înspăimântătoare care-i înfăţişau 
ceea ce s-ar întâmpla dacă Vronski ar înceta s-o mai 
iubească, decât luându-se cu fel de fel de treburi, ziua, şi cu 
morfină, noaptea. Într-adevăr, mai era Un mijloc, nu să-l 
reţină (pentru asta Anna nu vroia decât dragostea lui), dar 
să-l lege de ea astfel, încât să n-o poată părăsi. Acest mijloc 
era divorţul şi căsătoria. Anna începu să dorească acest 
lucru şi se hotări să se învoiască la prima propunere a lui 
Vronski sau a lui Stiva în această privinţă. 

Cu aceste gânduri, Anna petrecu fără dânsul cinci zile, 
tocmai cât trebuia să lipsească el. 

Plimbările, conversațiile cu prinţesa Varvara, vizitarea 
spitalului şi mai cu seamă lectura - citea carte după carte - 
îi umpleau timpul. Dar a şasea zi, când vizitiul se întoarse 
fără dânsul, Anna simţi că nu mai era în stare să-şi frâneze 
gândul despre el şi despre viaţa lui departe de ea. Tocmai 
atunci i se îmbolnăvi fetiţa. Anna începu s-o îngrijească, dar 


nici asta n-o putea distrage de la gândurile ei, mai cu seamă 
că boala nu era gravă. De altminteri, cu toată bunăvoința ei, 
Anna nu-şi putea iubi fetiţa şi nici nu se putea preface când 
era vorba de iubire, în aceeaşi zi, spre seară, Anna, rămasă 
singură, simţi o spaimă atât de mare la gândul că elar 
putea-o părăsi, încât se hotări să plece la oraş. După ce se 
mai gândi, ea îi scrise acel bilet ciudat pe care-l primi 
Vronski, şi, fără să-l mai recitească, i-l trimise printr-un 
curier. A doua zi dimineaţa, Anna primi misiva lui Vronski şi 
se căi de ceea ce-i scrisese. Aştepta cu groază să vadă 
privirea aceea severă, pe care i-o aruncase la plecare, mai 
cu seamă când va afla că fetiţa nu fusese grav bolnavă. 
Totuşi îi părea bine că-i scrisese. Anna recunoştea acum că-l 
împovărează pe Vronski, care îşi părăseşte cu părere de 
rău libertatea întorcându-se la ea. Totuşi îi părea bine că va 
veni. Chiar îngândurat şi rece, dar să fie aici, lângă dânsa, 
ca să-l vadă şi să-i urmărească fiecare mişcare. 

Şedea în salon, lângă lampă, cu o carte nouă de Taine, şi 
citea ascultând şuierul vântului şi aşteptând din clipă în 
clipă sosirea trăsurii. | se păru de câteva ori că aude 
huruitul roţilor, dar se înşelă, în sfârşit, răsună nu numai 
huruitul roţilor, ci şi strigătul vizitiului, şi zgomotul surd al 
trăsurii care se opri la intrarea boltită. Prinţesa Varvara, 
care făcea o pasienţă, auzi şi ea. Anna se sculă în picioare, 
îmbujorându-se; însă în loc să coboare, aşa cum făcuse de 
două ori mai înainte, se opri în loc. Se ruşina dintr-o dată 
din pricina minciunii sale, dar mai mult se înfricoşa de felul 
în care avea s-o întâmpine el. Sentimentul de jignire i se 
risipise şi nu se temea decât de izbucnirea nemulțumirii 
sale. Îşi aminti că fetiţa se afla de două zile perfect 
sănătoasă şi aproape îi era necaz pe copil, fiindcă se 
însănătoşise tocmai când trimisese ca scrisoarea. Dar la 
gândul că el era aici, că-i va vedea ochii, mâinile... şi când îi 
auzi glasul, uitând de toate, alergă bucuroasă în 
întâmpinarea lui. 


— Ei? Ce face Anny? Întrebă cu grijă Vronski, de jos, 
uitându-se la Anna care cobora scările în goană spre 
dânsul. 

Şedea pe un scaun, iar un fecior îi trăgea pâslarii. 

— E mai bine. 

— Dar tu? Adăugă Vronski, scuturându-se. 

Anna îi cuprinse mâinile şi-l trase spre dânsa, fără să-şi ia 
ochii de la el. 

— Da, îmi pare foarte bine, zise Vronski, uitându-se rece la 
ea, la coafura şi la rochia ei, pe care o pusese anume pentru 
dânsul, ştia bine. 

Atenţiile acestea îi plăceau, însă le aprecia de prea multă 
vreme! Şi pe faţa lui nemişcată era întipărită acea expresie 
severă, de care Anna se temea atâta. 

— Da, îmi pare foarte bine. Dar tu eşti sănătoasă? O 
întrebă Vronski, după ce-şi şterse cu batista barba udă şi-i 
sărută mâna. 

„Oricum, se gândi Anna, numai să fie aici; iar când el aici, 
nu poate, n-ar îndrăzni să nu mă iubească.” 

Petrecură seara însufleţiţi şi veseli în prezenţa prinţesei 
Varvara, care se plânse lui Vronski că Anna luase morfină în 
lipsa lui. 

— Ce era să fac? Nu puteam dormi... Nu mă lăsau 
gândurile. Când ele aici, nu iau niciodată - aproape 
niciodată. 

Vronski povesti despre alegeri şi Anna ştiu prin întrebări 
dibace să-l aducă uşor a vorbi despre succesul său, ceea ce- 
i trezi buna dispoziţie. La rândul său, ea îi istorisi tot ce-l 
putea interesa din treburile gospodăriei, alegând numai 
veştile bune şi plăcute pentru el. 

Dar seara târziu, când rămaseră singuri, Anna, văzând că-l 
recâştigase, vru să şteargă impresia grea pe care i-o făcuse 
privirea lui din pricina scrisorii, şi îi spuse: 

— Mărturiseşte că ai fost nemulţumit de scrisoarea mea şi 
că nu m-ai crezut. 


De îndată ce rosti aceste cuvinte, Anna înţelese că oricât 
de drăgăstos se purta el acum cu dânsa, totuşi n-o iertase. 
— Da, răspunse Vronski. Scrisoarea era aşa de ciudată! 

Spuneai că Anny e bolnavă, şi totuşi vroiai să pleci... 

— Era însă adevărat. 

— Nu m-am îndoit de loc. 

— Ba te îndoieşti. Văd că eşti supărat. 

— Nici o clipă. Sunt într-adevăr nemulţumit, dar numai 
fiindcă nu vrei să admiţi că există unele îndatoriri... 

— Îndatorirea de a te duce la concert...? 

— Să nu mai vorbim de asta, o rugă Vronski. 

— De ce să nu vorbim? Spuse Anna. 

— Vreau numai să spun că se pot ivi chestiuni imperioase. 
De pildă, va trebui să plec în curând la Moscova în 
chestiunea casei... Vai, Anna, de ce eşti aşa de nervoasă? 
Oare nu ştii că fără tine nu pot trăi? 

— Dacă-i aşa, izbucni deodată Anna cu voce schimbată, 
înseamnă că felul ăsta de viaţă te împovărează... Da. Dacă 
ai să vii pentru o zi, ca să pleci a doua zi, aşa cum fac... 

— Anna, eşti crudă. Sunt gata să-ţi dau toată viaţa mea... 
Dar ea nu-l mai asculta. 

— Dacă pleci la Moscova, plec şi eu. Nu rămân aici. Ori ne 
despărţim, ori stăm împreună. 

— Ştii bine că asta e singura mea dorinţă. Dar pentru 
asta... 

— Trebuie să divorţez? Bine! Am să scriu. Văd că nu mai 
pot trăi aşa... Am să plec cu tine la Moscova. 

— Parcă m-ai ameninţa. Dar eu nu doresc nimic mai mult 
decât să nu mă despart de tine, zise Vronski zâmbind. 

Dar când Vronski rosti aceste cuvinte duioase, în ochii săi 
sclipi nu numai o privire rece, ci şi o fulgerare de răutate, 
ca aceea a unui om urmărit şi îndârjit. 

Anna prinse această privire şi înţelesul ei: „Dacă-i aşa, e o 
adevărată nenorocire!” spunea privirea lui. A fost o 
impresie de o clipă, dar niciodată n-a mai putut-o uita. 


Anna trimise soţului ei o scrisoare în care-l ruga să 
consimtă la divorţ. lar la sfârşitul lunii noiembrie, după ce 
se despărţi de prinţesa Varvara, care trebuia să plece la 
Petersburg, Anna se mută la Moscova împreună cu Vronski. 
Aşteptând din zi în zi răspunsul lui Alexei Alexandrovici şi ca 
urmare, divorţul, ei se stabiliră împreună, ca soţ şi soţie. 


SFÂRŞIT 


1 Este vorba de Podkolesin, personajul principal din piesa 
Căsătoria de N. V. Gogol - personaj stăpânit de teamă şi de 
o chinuitoare şovăială la gândul însurătorii. 

2 Coc de păr fals (fr.) 

3 Cumnat (fr.). 

4 Mânăstire din Rusia, vestită prin cântăreții săi. 

5 Palat, casă mare (it.). 

6 Jacopo Robusti (1518 - 1594) - pictor din şcoala 
venețiană, elev al lui Tizian, cunoscut sub numele de 
Tintoretto. 

7 Maestru de vânătoare (titlu onorific) (germ.). 

8 A. A. Ivanov (1806-1858; - cunoscut pictor rus, printre 
ale cărui opere se numără şi tabloul Christos se arata 
mulţimii. 

9 David Friedrich Strauss (1808-1874) - teolog şi filosof 
german, care în lucrarea sa Viaţa lui Christos neagă 
miracolul. 

10 Ernest Joseph Renan (1823-1892) - filosof idealist 
francez, autorul unor lucrări despre începuturile 
creştinismului. 

11 Dintr-o dată (fr.). 

12 Evoluție (fr.). 

13 Oraşul italian Capua era vestit în antichitate prin viaţa 
de petreceri, pe care o duceau cei bogaţi. 


14: Am călcat consemnul (fr.). 

15 Iovan Ristici (1831-1899) - om de stat sârb; membru al 
consiliului de regență în timpul minoratului lui Milan I; 
ministru de externe al Serbiei în perioada războiului turco- 
sârb din 1876. 

16 Doamnă contesă (fr.). 

17 Stârneşte pasiuni (fr.). 

18 Braţ la braţ (fr.). 

19 E un om care nu are... (fr.). 

20 Se obişnuieşte (fr.). 

21 Nu e compromiţător (fr.). 

22 Să faci curte doamnei Karenina? (fr.). 

23 Face senzaţie. Pentru ca, lumea o uită pe Patti (fr.). 

24 1 s-a stricat tiparul (expresie franceză): aşa ceva nu se 
mai repeta. 

25 În floarea vârstei (fr.). 

26 Un tânăr (fr.). 

27 Acest, aceasta, acest, al acestuia, al acesteia (lat.). 

28 Rasă de câini de vânătoare (engl.). 

29 Văr (fr.). 

30 Mironosiţă (fr.). 

31 Zarvă (engl.). 

32 Jos, jos! (limbaj vânătoresc) (fr.). 

33 Poftă bună - conştiinţă curată! Puiul ăsta este 
împlinirea dorințelor mele! (fr.). 

34 Conducătorul iscusit al carului lui Ahile în Iliada lui 
Homer. 

35 Patru (cai) bulziş, conduşi cu o singură mână (engl.). 

36 Ce spun? (fr.). 

37 Să mergem, e interesant (fr.). 

38 Au fost fermecători (fr.). 

39 Delicioasă! (fr.). 

40 Bonomie (fr.). 

41 Regele a murit, trăiască regele (fr.). 

42 Asta nu dăunează cu nimic (fr.). 

43 Domnilor, veniţi repede! (fr.). 


44 Intră! (fr.). 

45 Să mă spăl (fr.). 

46 Închipuieşte-ţi că fetiţa... 

47 Face curte unei tinere şi frumoase femei (fr.). 

48 Cred ca Veslovski îi face un pic de curte lui Kitty (fr.). 

49 Dar asta e ridicol! (fr.). 

50 Dar asta e culmea ridicolului! (fr.). 

51 Şi apoi, e ridicol (fr.). 

52 Poţi fi gelos, dar în asemenea hal e culmea ridicolului 
(fr.). 

53 Cal de rasă englezească. 

54 Este o meschinărie (fr.). 

55 Şi dumneata îţi uiţi datoria (fr.). 

56 lartă-mă, mi-s pline buzunarele! (expresie fr.). 

57 Dar vii prea târziu (fr.). 

58 E foarte drăgălaşă (fr.). 

59 Da, doamnă (engl.). 

60 Dar n-am să te cruţ cu nimic (fr.). 

61 Însoţitoare (fr.). 

62 Şi apoi este un om cumsecade (fr.). 

63 E foarte drăguţ şi naiv (fr.). 

64 O curte în miniatură (fr.). 

65 E un interior atât de frumos, atât de bine aranjat! 
Exact ca la englezi. Ne întâlnim dimineaţa la micul dejun, 
apoi ne despărţim (fr.). 

66 Va fi minunat! (fr.). 

67 O partidă de tenis (fr.). 

68 Dar nu trebuie să-i lăsăm pe bieţii Veslovski şi Tuşkevici 
să se plictisească acolo în barcă (fr.). 

69 Chestiunea şcolilor a ajuns atât de banală (fr.). 

70 Asta nu-i treabă pe care o faci doar în lipsă de altceva 
mai bun (fr.). 

71 Să se treacă peste toate aceste subtilităţi de sentiment. 
E în joc fericirea şi existenţa Annei şi a copiilor săi (fr.). 

72 Specialitate culinară rusească: un borş de peşte cu 
multe legume, care se consumă rece. 


73 Da. E un lucru simplu de tot (germ:). 

74 Depinde... Trebuie calculat preţul sârmei (germ.). 

75 Asta se poate calcula, excelenţă! (germ.). 

76 Prea complicat, prea mare bucluc (germ.). 

77 Dacă vrei să câştigi, trebuie să ai şi bucluc! (germ.); 
cele două cuvinte ruseşti cărora li s-a dat o rezonanţă 
germană în textul original se traduc prin prikopsieren şi 
huklukieren, ca şi bukluk din fraza anterioară. 

78 Ador germana (fr.). 

79 Încetează (fr.). 

80 Dar, iertaţi-mă, e cam trăsnit (fr.). 

81 După cum merg lucrurile (fr.). 

82 De fapt, e cea mai destrăbălată femeie (fr.). 

83 Nu-i imoral? (fr.). 

84 Dar excesiv de prozaică (fr.). 

85 Ah, sfântă nevinovăție! (lat.) 

86 Lovitură de stat (fr.). 

87 La toartă (fr.). 

88 Hodoronc-tronc (fr.). 

89 Să-l facă să se simtă la largul lui (fr.). 

90 Să bată telegrame (fr.). 

91 Nu e în firea mea (engl.).