Henrik Sienkiewicz — Familia Polaniecky V2

Henryk Sienkiewicz 


Henryk Sienkiewicz 


Familia Potlaniecki 
Vol. 2 


IV. 

Era acolo şi Gatowski. Cei doi tineri se salutară cu o 
răceală vizibilă. În seara aceea, nu fu om pe lume mai 
nefericit decât Gatowski. Bătrânul Plawicki îl batjocorea ca 
de obicei, ba chiar mai mult decât de obicei, deoarece se 
afla într-o dispoziţie excelentă datorită rudei răposate de la 
care aşteptă o moştenire considerabilă. Marynia era 
stingherită de prezenţa lui şi se străduia zadarnic să-şi 
ascundă stânjeneala printr-o purtare politicoasă şi plină de 
bunătate. În cele din urmă, Potaniecki aproape că nu-i mai 
acordă nici o atenţie. Se vedea cât de colo că Gatowski nu-i 
spusese nimic bătrânului Plawicki, iar acum se temea să nu 
facă Potaniecki vreo aluzie la tărăşenia cu Maszko sau să 
relateze cele întâmplate. 

Potaniecki înţelese totul dintr-o dată, ca şi superioritatea 
pe care i-o asigura tăcerea lui asupra „ursuleţului”. Vrând 
să se folosească de ea în folosul lui Maszko, aştepta 
momentul prielnic, dar nu-şi putea înfrâna dorinţa de a-l 
pedepsi pe Gatowski în alt chip. Toată seara conversă cu 
Marynia cu atâta însufleţire, cum nu se întâmplase 
niciodată după moartea Litkăi, lucru care o umplea de o 
bucurie vizibilă. Lăsându-l pe Gatowski în seama domnului 
Plawicki, se plimbară prin încăpere discutând cu aprindere, 
apoi se aşezară sub palmierul acela sub care Potaniecki o 
văzuse pe doamna Emilia după înmormântare, şi vorbiră 
despre intrarea ei în rândul surorilor de caritate. 
Câteodată, Gatowski avea impresia că numai nişte logodnici 
pot să vorbească aşa, şi atunci simţea ce trebuie să simtă un 


suflet care păşea nu în purgatoriu, întrucât acolo tot mai 
există speranţa, ci pe poarta cu inscripţia: Lasciate ogni 
speranzal. Văzându-i împreună şi atât de apropiaţi, îşi mai 
închipuia că Potaniecki cumpărase pădurea şi pământul ca 
să-i întoarcă Maryniei măcar o parte din Krzemiei, aşadar 
cu ştirea şi încuviințarea ei. Şi la gândul că îl insultase pe 
Maszko din această cauză, părul i se ridică măciucă în 
vârful capului; Ptawicki, în schimb, ascultându-i 
răspunsurile aproape fără sens ori cu totul nelalocul lor, se 
amuza din ce în ce mai bine pe socoteala „provincialului” 
care îşi pierduse la oraş şi bruma de înţelepciune pe care o 
mai avea. Domnul Ptawicki se considera acum drept un 
locuitor model al „capitalei”. 

Veni totuşi o clipă când Marynia se duse să pregătească 
ceaiul în camera alăturată, iar domnul Ptawicki plecă să-şi 
ia o havană, aşa că cei doi tineri rămaseră singuri; atunci 
Polaniecki se adresă lui Gatowski, spunându-i: 

— După ceai, să plecăm împreună; vreau să vorbesc cu 
dumneata despre incidentul cu domnul Maszko. 

— Bine, încuviinţă Gatowski mohorât, înțelegând că 
Potaniecki era martorul lui Maszko. 

N-avură încotro şi trebuiră să rămână la ceai, apoi să mai 
întârzie destul de mult, fiindcă bătrânului domn Ptlawicki 
nu-i plăcea să se culce devreme, şi-l provocă pe Gatowski la 
o partidă de şah. În timp ce jucau, domnişoara Marynia şi 
Polaniecki se retraseră iarăşi împreună şi discutară cu 
însufleţire, spre nefericirea sinceră a „ursuleţului”. 

— Cred că venirea domnului Gatowski, spuse Potaniecki la 
un moment dat, ţi-a făcut multă plăcere, pentru că ţi-a adus 
aminte de Krzemief. 

Pe faţa Maryniei se aşternu uimirea că Potaniecki amintea 
el cel dintâi despre Krzemief. Era convinsă că, în virtutea 
unei înţelegeri tacite, această chestiune avea să fie 
acoperită de o tăcere veşnică. Dar după o clipă, răspunse: 

— Eu nu mă mai gândesc la Krzemien. 


Spunea însă un neadevăr, pentru că în adâncul inimii 
regreta locurile în care crescuse, truda de câţiva ani şi 
speranţele spulberate; socotea totuşi că datoria şi 
simţământul tot mai puternic pe care-l nutrea pentru 
Potaniecki îi impun să vorbească aşa. 

— Krzemiei, adăugă emoţionată întrucâtva, a fost cauza 
neînţelegerii noastre, acum vreau pace între noi, pentru 
totdeauna. 

Şi spunând acestea, îl privi în ochi pe Potaniecki cu o 
cochetărie atât de dulce, de care o femeie uşoară este 
capabilă oricând, iar una cinstită numai atunci când începe 
să iubească; Potaniecki se gândi. 

„Este totuşi foarte bună.” 

Şi adăugă cu voce tare: 

— Dispui de o armă formidabilă, domnişoară, cu bunătatea 
faci orice din mine... 

Iar ea îi răspunse: 

— Eu nu vreau asta. 

În semn că nu vrea, într-adevăr, începu să-şi scuture 
zâmbind căpşorul frumos cu părul negru, în timp ce 
Potaniecki se uita la chipul ei, la gura care-i râdea, puţin 
prea largă, şi recunoştea în gând: „O iubesc sau nu, dar 
niciuna nu mă atrage atât de mult!” 

De bună seamă, nu-l impresionase şi nu-i plăcuse atât de 
mult nici măcar atunci când n-avea nici o umbră de îndoială 
că o iubeşte, când se lupta din greu cu sentimentele lui. 

Începu totuşi să-şi ia rămas bun, deoarece se făcuse 
târziu, şi în curând se afla pe stradă împreună cu Gatowski, 
Atunci Polaniecki, care nu ştiuse niciodată să-şi pună frâu 
impulsivităţii, îl opri pe nefericitul „ursuleţ” şi-l întrebă 
provocator: 

— Domnule, ai ştiut că pădurea de la Krzemien am 
cumpărat-o eu? 

— Am ştiut, răspunse Gatowski, pentru că agentul vostru, 
cel care zice că se trage din tătari, am uitat cum îl 
cheamă... A fost la mine, la Jatbrzyk6w, şi mi-a spus tot. 


— Atunci de ce i-ai făcut scandal domnului Maszko şi nu 
mie? 

Gatowski răspunse: 

— Pe mine să nu mă strângi cu uşa, că mie nu-mi place. L- 
am insultat pe celălalt şi nu pe dumneata, pentru că domnul 
Plawicki nu are nimic de primit de la dumneata, pe când 
celălalt trebuie să-i plătească anual din veniturile moşiei cât 
s-a obligat prin contract, iar dacă devastează proprietatea, 
nu va mai avea de unde. Ai vrut să ştii de ce l-am insultat pe 
celălalt, acum ştii. 

Polaniecki fu silit să recunoască în sinea lui că Gatowski 
avea dreptate întrucâtva, aşa că schimbă vorba: 

— Domnul Maszko m-a rugat să-i fiu martor, de aceea mă 
amestec în această chestiune. Mâine voi veni la dumneata 
ca martor, dar acum, ca un particular ce mă aflu şi ca rudă, 
deşi destul de îndepărtată, a domnului Plawicki, pot să-ţi 
spun doar că i-ai făcut cel mai prost serviciu bătrânului; 
dacă el şi domnişoara Marynia vor rămâne fără o bucată de 
pâine, asta se va întâmpla numai din vina dumitale. Asta-i! 

Gatowski îşi holbă ochii. 

— Fără o bucată de pâine?... Numai din vina mea...? 

— Întocmai, repetă Potaniecki. Ascultă-mă bine, domnule. 
Indiferent de rezultatul duelului... Împrejurările sunt de aşa 
natură, încât urmările vor fi dintre cele mai rele. Ai 
cuvântul meu de onoare, dumneata l-ai ruinat probabil pe 
domnul Ptawicki şi i-ai lipsit, pe el şi pe fiica lui, de 
mijloacele de trai. 

Dacă era adevărat că lui Gatowski nu-i plăcea să fie strâns 
cu uşa, era timpul potrivit să i-o dovedească. Tânărul îşi 
pierduse capul şi rămăsese încremenit de spaimă, cu gura 
deschisă, în imposibilitate de a găsi vreun răspuns. Abia 
după o vreme începu: 

— Ce? Cum aşa? Domnule, fii sigur că nu se va ajunge la 
asta, de-ar fi să le dau averea mea. 

Polaniecki îl întrerupse: 


— Domnule Gatowski, ce să mai vorbim! Eu cunosc 
locurile acelea de când eram copil. Ce înseamnă Jatbrzykow 
şi ce ai dumneata acolo? 

Era adevărat. Jatbrzykâw era un cătun cu vreo două sute 
şaptezeci de pogoane, care pe deasupra mai era împovărat 
până peste poate de datorii moştenite, aşa că Gatowski îşi 
lăsă neputincios braţele să-i atârne de-a lungul trupului. 

Îi trecu prin minte ca lucrurile nu stăteau aşa, cum i le 
înfăţişase Potaniecki, şi se agăţă de acest gând cu puterea 
disperării. 

— Eu nu înţeleg ce spui dumneata, zise. Dumnezeu mi-e 
martor că aş prefera să pierd eu însumi, decât să-l 
păgubesc pe domnul Ptawicki. Află, domnule, că i-aş suci 
gâtul cu plăcere domnului Maszko, dar dacă trebuie, dacă e 
vorba de domnul şi domnişoara Plawicki, mai bine să mă ia 
dracul înainte. După ce-am făcut scandalul, m-am dus 
numaidecât la domnul Jamisz, care acum e în funcţie, şi i- 
am spus tot. Mi-a zis şi el că am făcut o prostie şi m-a certat, 
e adevărat! Dacă era vorba numai de pielea mea, nu-mi 
păsa, n-aş fi mişcat un deget, dar dacă lucrurile stau altfel, 
o să fac tot ce-o să-mi spună domnul Jamisz, iar pe urmă, fie 
ce-o fi! Domnul Jamisz stă şi el la Hotelul Saxon, ca şi mine. 

Cu acestea se despărţiră, şi Gatowski se îndreptă spre 
hotelul lui, blestemându-l pe Maszko, pe sine şi pe 
Polaniecki. Intuia că aşa trebuie să fie, cum îi spusese 
Polaniecki, se întâmplase o nenorocire ireparabilă şi-i 
făcuse o mare nedreptate domnişoarei Marynia, pentru 
care şi-ar fi dat ultima picătură de sânge; îşi dădea seama 
că, la urma urmelor, dacă mai avusese vreo speranţă, acum 
se năruia şi aceea. Plawicki îi va închide uşa în nas, iar 
domnişoara Maria se va căsători cu Polaniecki; numai în 
cazul când acesta n-ar mai vrea... Dar cine n-ar vrea? Bietul 
Gatowski înţelese clar că dintre toţi aceia care puteau să 
aspire la mâna ei, el ar fi cel din urmă cu care s-ar căsători. 
„Ce am eu? Nimic! Îşi spuse, amărâtul ăsta de Jatbrzyk6w şi 
nimic altceva; nici înţelepciune, şi nici bani. Orice om ştie 


câte ceva, numai eu nu ştiu nimic! Oricine înseamnă totuşi 
ceva, numai eu nu însemn nimic. Unul ca Potaniecki are şi 
învăţătură şi bani, iar faptul că eu o iubesc mai mult nu e de 
nici un folos; nici mie, nici ei, de vreme ce sunt atât de 
nătăfleţ încât, în loc s-o ajut, o şi păgubesc. 

În timp ce se întorcea spre casă, Potaniecki gândea la fel 
despre Gatowski, pentru care nu avea nici urmă de 
compasiune. Acasă îl găsi pe Maszko, care îl aştepta de o 
oră, şi care-i spuse în loc de salut: 

— Al doilea martor va fi Kresowski. 

Polaniecki se strâmbă puţin şi răspunse: 

— M-am întâlnit cu Gatowski. 

— Şi? 

— E un prostănac. 

— Asta în primul rând. Ai vorbit cu el în numele meu? 

— În numele tău, nu. l-am spus doar, ca rudă a domnului 
Ptawicki, că i-a făcut un serviciu cum nu se poate mai prost. 

— Nu i-ai dat nici o explicaţie? 

— Niciuna. Ascultă, Maszko, tu urmăreşti o satisfacţie 
deplină. În ce mă priveşte, n-am nici un interes ca voi să 
trageţi unul în celălalt. După cele ce i-am spus, Gatowski e 
gata să primească orice condiţii. Din fericire, s-a dus la 
consilierul Jamisz, iar acesta este un om înţelept şi blajin 
care înţelege şi el că Gatowski s-a purtat prosteşte, aşa că 
va fi bucuros să-i dea o lecţie. 

— Bine, fu de acord Maszko. Dă-mi un toc şi o bucată de 
hârtie. 

— Ai tot ce-ţi trebuie pe birou. 

Maszko se aşeză şi începu să scrie, iar când sfârşi, îi dădu 
hârtia lui Potaniecki. 

Potaniecki citi cele ce urmează: „Prin cele de mai jos, 
declar că l-am insultat pe domnul Maszko, aflându-mă în 
stare de ebrietate, inconştient aproape, fără să-mi dau 
seama ce spun. Acum, treaz fiind, faţă de martorii mei şi ai 
domnului Maszko, precum şi a persoanelor care au asistat 
recunosc că fapta mea a fost o grosolănie fără noimă şi cu 


mare părere de rău şi umilinţă retractez tot ce am spus, 
apelând la înţelegerea şi bunăvoința domnului Maszko, pe 
care-l rog să mă ierte; recunosc public că purtarea lui a fost 
şi este mai presus de judecata oamenilor de felul meu!” 

— Gatowski trebuie s-o citească, şi pe urmă s-o semneze, 
pretinse Maszko. 

— Eşti de-a dreptul necruţător. Nimeni nu poate fi de 
acord cu aşa ceva. 

— Bine, dar recunoşti şi tu că bufonul ăsta şi-a îngăduit un 
lucru nemaiauzit? 

— Recunosc. 

— Înţelegi ce urmări poate avea acest incident pentru 
mine? 

— Asta nu se poate şti dinainte. 

— Eu ştiu, şi-ţi mai spun doar atât: doamna şi domnişoara 
Krastawski regretă în sinea lor că şi-au dat cuvântul faţă de 
mine, şi vor profita de cel dintâi prilej care le va dezvinovăţi 
în ochii lumii. Sunt pierdut, aproape fără scăpare. 

— Da de unde! 

— Înţelegi acum că toată furia mea trebuia să se reverse 
asupra cuiva, iar Gatowski trebuie să-mi plătească într-un 
fel sau altul pentru că m-a insultat! 

Potaniecki ridică din umeri. 

— Eu nu-i plâng de milă. Fie şi aşa! 

— Mâine la nouă o să vină Kresowski să te ia. 

— Bine. 

— Aşa că, la revedere! Dacă-l vezi mâine pe Plawicki, 
spune-i că ruda aceea a lui, Ptoszowska, de la care aştepta o 
moştenire, a murit la Roma. lestamentul este depus la 
notarul Podw6jny şi va fi deschis mâine. 

— Bine. Ptawicki a aflat deja, pentru că Ptoszowska a murit 
acum cinci zile. 

Potaniecki rămase singur. O vreme, se gândi la banii lui, 
neîntrezărind modalitatea de a-i recupera, dacă Maszko 
avea să dea faliment, şi îl cuprinse îngrijorarea, îşi aduse 
aminte totuşi că suma nu va putea fi ştearsă dintre datoriile 


ipotecare asupra moşiei Krzemien, până când nu va fi 
plătită, astfel că, în ultima analiză, avea să rămână ceea ce 
era mai demult, unul dintre creditorii proprietăţii, Ce-i 
drept, Krzemiefi nu era un datornic mult mai bun decât 
Maszko, aşa că mângâierea nu era prea mare, dar acum n- 
avea încotro, trebuia să se ţină de ea. 

Mai pe urmă, se gândi la altceva. Începu să-şi amintească 
de Litka, de doamna Emilia, de Marynia, şi rămase uimit că 
această lume a femeilor, pur sentimentală, al cărei interes 
principal consta în iubire, în fericirea semenilor apropiaţi, 
se deosebeşte atât de mult de cea a bărbaţilor, dominată de 
rivalități, de lupte şi conflicte, de mânie, dueluri şi strădania 
de a face avere, de oboseală. Întrezări în această clipă, ceea 
ce intuia mai de mult, că dacă există pe lume odihna, 
fericirea şi tihna, acestea trebuie căutate într-o femeie 
iubitoare. Era o concluzie de-a dreptul opusă filosofiei lui 
din ultimele zile, de aceea îl năpădi neliniştea. Dar 
continuând să compare cele două lumi. Nu putu să nu 
constate că cea feminină, iubitoare, îşi are principiul şi 
raţiunea ei de a fi. 

Dacă Polaniecki ar fi cunoscut mai bine sfânta scriptură, i- 
ar fi venit în minte fără doar şi poate cuvintele: „Maria a 
ales partea cea mai bună.” 

V. 

A doua zi, Kresowski întârzie aproape o oră. Făcea parte, 
cum se spunea cu o expresie încetăţenită la noi, dintre 
administratorii aerului proaspăt din oraş, adică dintre 
oamenii care nu făceau nimic. Purta un nume destul de 
cunoscut şi pierduse o avere destul de mare. Erau cele 
două temeiuri ale vieţii lui, datorită lor se ducea peste tot şi 
era considerat de toată lumea drept un om cumsecade. 
Cum de-i erau suficiente, numai „titlurile” de mai sus, 
aceasta este taina marilor oraşe; destul că ele nu-i asigurau 
doar poziţia şi recunoaşterea în societate, ci şi reputaţia 
unui om de nădejde, la care se putea apela cu încredere în 
situaţii delicate. În judecarea problemelor legate de onoare, 


era folosit ca arbitru, iar în dueluri, ca martor. Înaltele sfere 
financiare îl invitau cu bucurie la prânzuri, nunţi, botezuri 
şi alte solemnităţi de acest fel, deoarece avea o chelie de 
patrician şi o fizionomie tipic poloneză, aşa că împodobea 
de minune orice masă. 

În realitate, era un om foarte dezamăgit de semenii săi, 
tuberculos şi foarte caustic; avea totuşi o oarecare doză de 
umor care-i îngăduia să vadă partea ridicolă a lucrurilor, 
îndeosebi a celor foarte mărunte, semănând întrucâtva în 
această privinţă cu Bukacki, şi să-şi ia în râs propria 
răutate. Le permitea şi altora, dar cu măsură. Când o 
depăşeau, se proţăpea brusc şi le cerea socoteală, aşa că 
era considerat un om periculos. Se povestea despre el că 
arătase mult curaj în câteva împrejurări în care alţii 
dăduseră înapoi, că ştia să-şi „poarte nasul pe sus”. Nu 
respecta pe nimeni şi nimic, exceptând propria fizionomie, 
într-adevăr foarte aristocrată; nu respecta mai ales timpul, 
fiindcă întârzia totdeauna şi pretutindeni. 

Intrând acum la Potaniecki, începu îndată să se scuze, 
pentru că întârziase. 

— Dumneata n-ai observat, spuse, că tocmai atunci, când 
te grăbeşti mai mult şi nu vrei să întârzii, lucrurile de care 
ai cea mai mare nevoie se rătăcesc parcă înadins, pur şi 
simplu dispar. Slujitorul caută pălăria, nu e, galoşii, au 
pierit şi ei, tu cauţi portmoneul şi nu-l găseşti. Pun pariu că 
aşa-i întotdeauna. 

— Se întâmplă, răspunse Polaniecki. 

— Eu am şi găsit remediul. Ori de câte ori nu găsesc ceva, 
mă aşez pe scaun, zâmbesc şi-mi spun cu glas tare: „imi 
place la nebunie când pierd câte ceva; în felul acesta cauţi, 
te înviorezi, umbli, îţi umpli timpul - asta-i foarte sănătos şi 
plăcut”. Şi ce crezi, domnule? Găsesc numaidecât ce 
căutam. 

— Poţi să-ţi patentezi invenţia, răspunse Potaniecki. Dar 
hai să vorbim despre problema lui Maszko. 


— Trebuie să mergem la consilierul Jamisz. Maszko mi-a 
trimis o declaraţie pe care a scris-o pentru Gatowski. Nu 
vrea să schimbe nici o iotă, dar e imposibil, e prea aspră, nu 
va fi nimeni de acord... Îmi dau seama că ne aşteaptă 
duelul, nimic altceva, eu nu văd altă ieşire. 

— Gatowski i-a lăsat mână liberă domnului Jamisz şi va 
face tot ce va hotări acesta, domnul Jamisz însă este şi el 
supărat pe Gatowski, iar, pe de altă parte, este un om 
bolnav, blând, liniştit, aşa că cine ştie dacă nu va primi şi 
asemenea condiţii. 

— Domnul Jamisz este un neajutorat, răspunse Kresowski. 
Dar să mergem, că e târziu. 

Şi plecară. Cât ai bate din palme, sania se opri înaintea 
Hotelului Saxon. Domnul Jamisz îi aştepta, dar îi primi în 
halat, fiindcă era într-adevăr bolnav. Uitându-se la faţa lui 
inteligentă, dar chinuită şi umflată, Kresowski se gândi: 
„Asta-i gata să accepte orice condiţii.” 

— Luaţi loc, domnilor, îi pofti domnul Jamisz. Am sosit abia 
de trei zile şi, deşi nu mă simt prea bine, aş fi foarte 
bucuros dacă am putea împăca lucrurile. Credeţi-mă că mai 
întâi l-am săpunit zdravăn pe zvânturatul meu. 

Începu să-şi mişte braţele, apoi, adresându-se lui 
Potaniecki, îl întrebă: 

— Ce face bătrânul Plawicki? N-am fost până acum la ei şi 
mi-e dor de dulcea mea Marynia. 

— Domnişoara Marynia este sănătoasă, răspunse 
Potaniecki. 

— Şi bătrânul...? 

— Acum câteva zile i-a murit o rudă foarte bogată, aşa că 
se aşteaptă să moştenească ceva. Mi-a spus ieri, dar eu am 
auzit că a donat toată averea pentru binefaceri publice... 
Testamentul va fi deschis astăzi sau mâine... 

— Dumnezeu i-a trimis un gând bun dacă i-a lăsat ceva 
Maryniei. Dar să trecem la subiect. Domnii mei, nu e nevoie 
să vă mai spun că datoria noastră este să rezolvăm lucrurile 
pe cât posibil printr-o împăcare. 


Kresowski se înclină. Îl plictiseau asemenea introduceri pe 
care le auzise de nenumărate ori în viaţă, aşa că îl 
întrerupse: 

— Suntem pe deplin conştienţi de această datorie...! 

— Era şi de aşteptat, răspunse domnul Jamisz cu bunătate. 
Eu însumi recunosc că domnul Gatowskin n-a avut nici cea 
mai mică îndreptăţire să se poarte cum s-a purtat; socotesc 
Chiar că se cuvine să-şi primească pedeapsa pentru 
grosolănia lui, prin urmare, voi căuta să-l conving că 
trebuie să accepte condiţii destul de dificile pentru a-i 
asigura domnului Maszko satisfacția ce i se cuvine. 

Kresowski scoase hârtia împăturită din buzunar şi i-o 
remise zâmbind domnului Jamisz 

— Domnul Maszko, spuse, nu vrea nici el decât ca domnul 
Gatowski să citească mai întâi acest document în faţa 
martorilor şi a funcţionarilor care au asistat la scandal, apoi 
să-l semneze cu onorabila lui semnătură. 

Găsindu-şi în fine ochelarii printre hârtii, domnul Jamisz şi- 
i aşeză pe nas şi începu să citească. Pe măsură ce înainta în 
lectură, se înroşea la faţă; în cele din urmă, păli şi începu să 
gâfâie. Lui Potaniecki şi lui Kresowski aproape nu le venea 
să-şi creadă ochilor că înaintea lor se afla acelaşi domn 
Jamisz care acum o clipă era gata să primească orice 
condiţii. 

— Domnii mei, le spuse cu glas tremurător, domnul 
Gatowski s-a purtat ca un scandalagiu, e adevărat, dar 
domnul Gatowski este... Un şleahtic2, aşa că uite ce-i 
răspund eu domnului Maszko în numele lui. 

Spunând acestea, rupse hârtia în patru şi o aruncă pe jos. 

Izbucnirea lui nu fusese prevăzută. Kresowski începu să se 
gândească dacă nu cumva domnul Jamisz îi jignise prin 
purtarea lui în calitate de martor; faţa îi îngheţă brusc şi se 
alungi ca la un câine rău. Lui Potaniecki însă, care ţinea la 
domnul Jamisz, îi plăcu răbufnirea acestuia. 

— Domnule consilier, rosti apăsat, domnul Maszko a fost 
insultat atât de rău, încât nu se poate mulţumi cu mai puţin, 


dar eu şi domnul Kresowski am prevăzut răspunsul 
dumitale care nu face decât să sporească respectul nostru 
pentru dumneata. 

Consilierul Jamisz se aşeză şi, cum era puţin astmatic, 
răsuflă cu greutate o vreme, apoi se linişti şi spuse: 

— Aş putea să vă ofer o scrisoare din partea domnului 
Gatowski, în care acesta îşi cere scuze, dar concepută în alţi 
termeni; văd însă că am pierde timpul, aşa că să discutăm 
mai bine condiţiile în care îşi vor da satisfacţie cu arma în 
mână. Trebuie să pice îndată domnul Wilkowski, al doilea 
martor al lui Gatowski şi dacă mai puteţi aştepta le vom 
stabili numaidecât. 

— Asta se cheamă să mergi drept la ţintă, se bucură 
Kresowski mulţumit întru totul de domnul Jamisz. 

— Da, dar procedăm astfel dintr-o tristă necesitate, 
răspunse bătrânul. 

Potaniecki privi la ceas. 

— La unsprezece eu trebuie să fiu la birou, spuse, dar 
dacă domnul consilier este de acord, aş putea să mă reped 
pe la unu să văd şi să semnez condiţiile. 

— Bine, domnule Potaniecki. Numai că te avertizez de la 
început că înţeleg foarte bine că aceste condiţii nu trebuie 
formulate în aşa fel încât să stârnească hazul oamenilor. 
Contez şi pe faptul că şi domnul Kresowski şi dumneata nu 
veţi împinge lucrurile prea departe. 

— Nu, domnule, poţi să fii sigur că n-am de gând să fiu 
prea înflăcărat pe pielea altuia. 

Spunând acestea, Polaniecki plecă la birou, unde-l 
aşteptau într-adevăr câteva probleme destul de importante, 
pe care, în absenţa lui Bigiel, trebuia să le rezolve singur. 
La amiază semnă condiţiile care erau rezonabile, nu prea 
aspre, apoi se duse la masă, aşteptându-se să-l găsească pe 
Maszko la restaurant. 

Se vede totuşi că Maszko era la domnişoara Krastawska; în 
schimb, primul om pe care-l văzu Potaniecki, fu domnul 
Plawicki. Îmbrăcat ca de obicei cu multă grijă, bărbierit, 


încheiat la toţi nasturii, proaspăt, dar posomorât ca 
noaptea. 

— Ce faci aici, dragă unchiule? Îl întrebă Potaniecki. 

— Ori de câte ori am vreo supărare, nu mănânc niciodată 
acasă, ca să n-o mâhnesc pe Marynia. Mă duc indiferent 
unde şi mă mulţumesc cu o aripioară de curcan şi o 
linguriţă de compot, e tot ce-mi trebuie. Ia loc, dacă nu-ţi 
găseşti nişte companioni mai veseli. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Polaniecki. 

— Ei, vechile tradiţii se duc de râpă, asta s-a întâmplat! 

— Bine, clar asta nu-i numai nenorocirea dumitale. 

Domnul Plawicki privi la el mohorât şi totodată solemn, 
apoi zise: 

— Astăzi a avut loc deschiderea testamentului. 

— Ei şi? 

— Şi? Şi vorbeşte lumea prin oraş: „Nu şi-a uitat nici 
rudele cele mai îndepărtate!” Nu le-a uitat, ce să zic! 
Marynia a căpătat şi ea ceva, e drept, dar ştii ce? Patru sute 
de ruble până la sfârşitul vieţii! Şi asta de la o milionară! 
Asemenea sumă se lasă moştenire unei slujitoare, nu unei 
rude. 

— Şi dumneata? 

— Eu, nimic. Administratorului i-a dat cincisprezece mii de 
ruble, iar mie nici o para. 

— Ce-i de făcut? 

— Se duc tradiţiile de altădată! Câţi oameni nu se 
îmbogăţeau odinioară prin moştenire! Şi ştii de ce? Pentru 
că exista dragostea şi spiritul de solidaritate în marile 
familii. 

— Sunt şi astăzi destui din aceia care s-au pomenit cu mii 
de ruble din moşteniri. 

— Da, sunt! E plină lumea de ei, dar eu nu mă aflu printre 
aceştia. 

Domnul Ptawicki îşi rezemă capul în mână, şi din gura lui 
ieşi ceva ce aducea cu un monolog: 


— Asta-i totdeauna şi pretutindeni, undeva, cuiva, cineva, 
ceva... 

Oftă; apoi adăugă: 

— Mie însă niciodată şi nicăieri, nimeni, nimic... 

Lui Polaniecki îi veni în minte un gând pe cât de nemilos, 
pe atât de nevinovat şi, ca să-l înveselească pe domnul 
Ptawicki, constată: 

— Ei, ea a murit la Roma, iar testamentul de aici a fost 
scris mai de mult; înaintea acestuia a mai existat unul, după 
câte am auzit. Cine ştie, dragă unchiule, dacă nu vine vreun 
codicil de la Roma şi te trezeşti milionar într-o bună zi. 

— Nu va veni! Răspunse domnul Plawicki. 

Cuvintele lui Potaniecki îl tulburară totuşi; începu să se 
uite la el şi să se tot mişte, de parcă scaunul pe care sta era 
patul lui Madej3, în sfârşit, rosti: 

— Tu crezi că e posibil? 

Potaniecki îi răspunse cu o gravitate diabolică: 

— Nu văd nimic extraordinar în asta. 

— Da, dacă voia Providenţei ar... 

— Şi asta poate fi. 

Domnul Ptawicki se uită prin sală, erau singuri; brusc, 
dădu scaunul la o parte şi spuse arătând spre propria 
jiletcă: 

— Vino aici, băiatule...! 

Potaniecki îşi înclină capul, pe care domnul Polawicki îl 
sărută de două ori, apoi rosti cu emoție: 

— Mi-ai dat curaj, m-ai întărit... Facă-se voia Domnului, 
dar să ştii că m-ai întărit. Îţi mărturisesc că i-am şi scris. A, 
nimic deosebit, doar ca să-i aduc aminte că trăim. Am 
întrebat-o când expiră termenul de arendă al unei moşii. 
Înţelegi şi tu că n-aveam intenţia s-o iau eu, dar pretextul 
era bun... Dumnezeu să te răsplătească, mi-ai dat curaj... 
Testamentul citit putea fi făcut înainte de primirea scrisorii 
mele, apoi ea a plecat la Roma; cred că pe drum s-a gândit 
la scrisoarea mea, aşadar şi la noi... 

Zici că e posibil, nu-i aşa?... Să te răsplătească Dumnezeu! 


După o clipă, chipul i se luminase; deodată îşi puse mâna 
pe genunchiul lui Potaniecki şi ţâţâind din limbă, exclamă: 

— Ştii ce, băiatule? Poate ai vorbit într-un ceas cu noroc! 
Ce-ar fi să bem o sticlă de Mouton-Rotschild în contul 
acestui codicil, ai? 

— Pe Dumnezeul meu, nu pot, unchiule - se codi 
Potaniecki, căruia începea, să-i fie ruşine de gluma lui... Nu 
pot şi gata. 

— Trebuie. 

— Nu pot, pe cuvântul meu. Nu-mi văd capul de treburi şi 
nu vreau să mă ameţesc pentru nimic în lume. 

— Eşti un îndărătnic, curat îndărătnic! Dacă-i aşa, am să 
beau singur jumătate, numai să fie într-un ceas bun. 

Şi comandă sticla de vin, după care întrebă: 

— Ce treburi zici că ai? 

— De tot felul. După ce mănânc, musai să mă duc la 
profesorul Waskowski. 

— Cine mai e şi Waskowski ăsta? 

— Aha! Îşi aminti Potaniecki. Şi el a moştenit o avere 
însemnată de la fratele lui, care se pricepea la minerit. Dar 
el împarte totul la săraci. 

— Împarte la săraci şi frecventează localuri de mâna întâi, 
îmi plac şi mie asemenea filantropi! Dacă aş avea ce să le 
dau la săraci, eu m-aş lipsi de toate. 

— A fost bolnav multă vreme şi medicul i-a recomandat să 
mănânce raţional. Vine şi pe aici, dar comandă numai 
lucruri ieftine. Locuieşte într-o cămăruţă şi creşte păsărele, 
iar alături are două încăperi mari în care, ştii cine doarme? 
Ei bine, copiii pe care-i adună de pe stradă. 

— Şi mie mi s-a părut că-i lipseşte ceva aici...! 

Domnul Ptawicki îşi ciocăni fruntea cu degetul. 

Potaniecki nu-l găsi pe Waskowski acasă, aşa că, după ce 
se văzu mai întâi cu Maszko, pe la cinci după-amiază trecu 
pe la Marynia, întrucât îl mustra conştiinţa din cauza 
prostiilor pe care i le îndrugase lui Plawicki. „Bătrânul, îşi 
spunea, o să bea numai vinuri scumpe în contul codicilului, 


iar ei şi aşa, după părerea mea, cheltuiesc mai mult decât s- 
ar cuveni. Gluma nu trebuie să dureze prea mult.” 

Marynia era cu pălăriuţa pe cap. Voia să meargă la familia 
Bigiel, dar îl reţinu, iar el, pentru că nu venise decât în 
trecere, nu se împotrivi şi rămase. 

— Domnişoară, te felicit pentru moştenire, îi spuse. 

— Şi eu sunt bucuroasă, răspunse Marynia, fiindcă e ceva 
sigur, iar în situaţia noastră, asta înseamnă foarte mult. De 
altfel, aş vrea să fiu cât se poate de bogată. 

— De ce? 

— "Ţii minte ce mi-ai spus odată? Că ai vrea să deschizi o 
fabrică şi să nu mai lucrezi la Casa de comerţ. Eu n-am uitat 
şi, cum orice om îşi are dorinţele lui, eu aş vrea să am bani 
mulţi, mulţi de tot. 

Gândindu-se însă că poate spusese prea mult şi prea 
limpede, începu să-şi îndrepte faldurile rochiei, deoarece 
avea astfel posibilitatea să-şi plece capul. 

— Eu am venit să-mi cer scuze, spuse Potaniecki. Azi la 
prânz am trăncănit vrute şi nevrute cu domnul Plawicki, 
făcându-l să spere că domnişoara Ploszowska şi-a schimbat 
testamentul şi i-a lăsat lui toată averea. În pofidă aşteptării 
mele, a luat totul în serios. N-aş vrea să-şi facă iluzii şi, 
dacă-mi dai voie, mă duc la el în cameră să-i explic cum stau 
lucrurile. 

Marynia începu să râdă. 

— l-am explicat eu şi m-a muştruluit rău de tot! Vezi, 
domnule, ce-ai făcut? Într-adevăr, ai pentru ce să-ţi ceri 
iertare. 

— Este ceea ce şi fac. 

Şi apucându-i mâna, i-o acoperi de sărutări; ea nu şi-o 
retrase, repetând chipurile în glumă, dar cu emoție: 

— Vezi, domnule Stach, ce râu eşti?! 

În ziua aceea, până când se culcă, Potaniecki simţi mereu 
pe buze căldura mâinii Maryniei şi nu se mai gândi nici la 
Maszko, nici la Gatowski, repetându-şi în schimb cu 
îndărătnicie: „E timpul să mă hotărăsc”. 


VI. 

Kresowski cu medicul şi cutia cu pistoalele se aflau într-o 
trăsură, iar Polaniecki şi Maszko în alta; se îndreptau spre 
Bielany4. Era o zi senină şi geroasă, fâşii de ceaţă 
trandafirie aşterneau pământul. Roţile se învârteau 
scârţâind prin zăpada îngheţată, caii împrăştiau aburi şi se 
acoperiseră de promoroacă; copacii erau şi ei albiţi de 
chiciură. 

— E un ger straşnic, remarcă Maszko. O să ne îngheţe 
degetele pe trăgaci. 

— Mai mare plăcerea să-ţi scoţi paltonul! 

— E un motiv în plus ca să nu tergiversaţi lucrurile. Dragul 
meu, spune-i lui Kresowski să treacă numaidecât la subiect. 

Maszko începu să-şi şteargă ochelarii aburiţi şi adăugă: 

— Până să ajungem noi, soarele se va ridica sus de tot, aşa 
că zăpada va străluci foarte puternic. 

— Sfârşim repede, răspunse Potaniecki. De vreme ce 
Kresowski n-a întârziat, ceilalţi nu se vor lăsa aşteptaţi, 
fiindcă sunt obişnuiţi să se scoale cu noaptea în cap. 

— Ştii la ce mă gândesc acum? Întrebă Maszko. Există un 
lucru pe lume de care nu ţine seama nimeni când îşi 
croieşte planuri şi acţionează într-un sens sau altul, un 
lucru care poate strica şi nărui totul - prostia omenească. 
Să presupunem că eu sunt de zece ori mai înţelept decât 
sunt, că nu am în vedere interesele domnului Maszko, şi nu 
sunt decât un mare politician, să zicem un Bismarck5 sau 
Cavour6, care are nevoie de avere pentru a-şi îndeplini 
planurile şi care-şi chibzuieşte cu grijă fiecare pas, fiecare 
cuvânt. Ei şi? Vine un animal ca ăsta, fapt pe care nu poate 
să-l prevadă nimeni, şi toate se duc de-a dura. E fantastic! 
Mă va nimeri sau nu, acum n-are importanţă, dar mi-a dat 
peste cap truda mea de o viaţă. 

— Cine-ar putea să prevadă? Întrebă Potaniecki. E ca şi 
când ţi-ar cădea o cărămidă în cap. 

— Tocmai de aceea îmi vine să turbez. 

— Cât despre faptul că te va nimeri sau nu, fii pe pace. 


Maszko se calmă, îşi şterse iarăşi ochelarii şi continuă: 

— Dragul meu, văd că mă observi întruna de când am 
plecat, iar acum încerci să-mi dai curaj. E firesc. Din partea 
mea, îţi spun şi eu să fii liniştit şi-ţi dau cuvântul meu că nu 
vă voi face de ruşine. E cum nu se poate mai natural să fiu 
puţin îngrijorat, să simt un gol în stomac, dar ştii de ce? 
Primejdia vieţii, duelul propriu-zis, nu înseamnă nimic. Daţi- 
ne câte o puşcă la fiecare şi lăsaţi-ne singuri în pădure şi, 
pe viul Dumnezeu! Pot să trag în el fie şi o jumătate de zi, 
înfruntându-l fără frică. Am mai avut însă un duel, şi ştiu ce 
înseamnă asta. În realitate, toată comedia asta, pregătirile, 
martorii, gândul că se vor uita la tine să vadă cum stai, cum 
faci faţă. E pur şi simplu un spectacol cu public şi o 
chestiune de amor propriu, nimic altceva. Pentru firile 
nervoase, un adevărat eveniment. Eu însă nu sunt prea 
nervos. Înţeleg că din acest punct de vedere am un 
ascendent asupra adversarului, pentru că sunt mai hârşit 
cu oamenii decât el. Un asemenea măgar are într-adevăr 
mai puţină imaginaţie şi nu e în stare, de exemplu, să-şi 
închipuie cum va arăta mort, cum va începe să putrezească, 
şi aşa mai departe. Eu pot să mă stăpânesc mai bine... Şi 
pentru că veni vorba, filosofia ca filosofia, dar în astfel de 
împrejurări lucrurile sân-t hotărâte de temperament şi 
patimă. Eu n-am nimic de câştigat de pe urma acestui duel, 
nu mă salvează dintr-o situaţie dificilă, din contră, poate să- 
mi aducă numai necazuri. Cu toate acestea, nu sunt în stare 
să-l resping... Atâta revoltă mi s-a îngrămădit în suflet, îl 
urăsc atât de mult pe acest măgar, aş vrea atât de mult să-l 
strivesc, să-l calc în picioare, încât nu mai sunt în stare să 
gândesc ca lumea. Poţi să fii sigur că în momentul în care 
voi zări chipul acestui prostănac, voi uita de toate, de 
nelinişte, de comedie, şi nu-l voi mai vedea decât pe el. 

— Nu-i prea greu de înţeles, îl asigură Potaniecki. 

Obrajii lui Maszko se înroşiseră şi mai tare, învineţindu-se 
de ger, arăta deci foarte îndârjit şi foarte urât. 


Sosiră. Aproape în acelaşi timp zurui şi trăsura care-i 
aducea pe Gatowski, pe domnul Jamisz şi pe Wilkowski 
care, după ce coborâră, se înclinară înaintea adversarilor, 
apoi toţi şapte, punându-l la socoteală şi pe medic, intrară 
în pădure, unde Kresowski alesese un loc potrivit cu o zi 
înainte. 

Uitându-se la cele şapte paltoane negre care se decupau 
ciudat pe zăpada albă, vizitiii îşi făcură semne din ochi: 

— Ştiţi ce-o să fie? Întrebă unul. 

— Ei, parcă vin pentru prima dată aici! Răspunse al doilea. 

— Lumea să fie frumoasă, proştii n-au decât să se bată! 

În acest timp, ceilalţi, târşindu-şi galoşii grei prin zăpadă şi 
împrăştiind fuioare de aburi albi pe nas, se îndreptau spre 
celălalt capăt al pădurii. Pe drum, domnul Jamisz, contrar 
obiceiurilor statornicite în asemenea situaţii, se apropie de 
Potaniecki şi-i vorbi astfel: 

— Am vrut cu tot dinadinsul ca domnul Gatowski să-şi 
ceară scuze de la domnul Maszko, dar în astfel de condiţii 
nu e cu putinţă. 

— l-am propus şi eu lui Maszko să mai îmblânzească ce-a 
scris, dar n-a vrut... 

— Atunci, altă soluţie n-avem. Totul nu-i decât o 
gugumănie, dar n-avem încotro! 

Potaniecki nu-i mai răspunse şi merseră în tăcere. Domnul 
Jamisz continuă: 

— Aseară, domnule, am auzit că Marynia Plawicka a 
moştenit ceva? 

— Da, nu prea mult, dar oricum... 

— Şi bătrânul? 

— E foc şi pară că nu i-a lăsat lui toată averea. 

Domnul Jamisz se lovi cu mănuşa peste frunte: 

— Plawicki ăsta are ceva aici...! 

Apoi, privind împrejur, spuse: 

— E cam departe. 

— Ajungem îndată. 


Şi merseră în continuare. Soarele se înălţase deasupra 
poienelor. Copacii aruncau pe zăpadă umbre albăstrii, dar 
lumina pătrundea tot mai mult prin pădure. Ascunse printre 
crengi, ciorile şi stâncile scuturau zăpada afânată, care se 
aşternea fără zgomot pe jos, alcătuind sub copaci 
gurgumeie mici, ascuţite. Pretutindeni domnea tăcerea, 
acalmia, tulburată doar de oamenii care aveau să tragă 
unul în altul. 

În sfârşit, se opriră la marginea pădurii, unde se vedea 
bine. Maszko şi Gatowski ascultară cu urechile înfundate în 
gulerele de blană scurta cuvântare a domnului Jamisz 
despre superioritatea păcii asupra războiului; apoi, după ce 
Kresowski încarcă pistoalele, adversarii le aleseră şi, 
lepădându-şi paltoanele, se postară faţă în faţă cu ţevile 
îndreptate în sus. 

Gatowski respira gâfâit, avea faţa roşie şi ţurţuri pe 
mustăţi. Pe chipul şi în atitudinea lui se vedea că duelul nu-i 
făcea nici o plăcere; rezista numai de ruşine şi prin puterea 
voinţei, iar dacă şi-ar fi ascultat impulsul propriilor 
simţăminte, ar fi preferat să se repeadă la adversar şi să-l 
pocnească în cap cu patul pistolului sau cu pumnul. Maszko, 
care mai înainte se prefăcuse că nu-l vede, se uita acum la 
el cu faţa încărcată de ură, îndârjire şi dispreţ. Obrajii i se 
acoperiseră de pete. Se stăpânea totuşi mai mult decât 
Gatowski şi, îmbrăcat în surtucu-i lung, cu pălăria pe cap şi 
favoriţii lui alungiţi, arăta prea ţeapăn, asemenea unui 
actor care juca rolul unui gentleman ce se bătea în duel. 

„O să-l împuşte pe ursuleţ ca pe un câine”, se gândi 
Potaniecki. 

Răsună comanda şi două bubuituri cutremurară liniştea 
pădurii, după care Maszko se întoarse spre Kresowski şi 
spuse cu răceală: 

— Te rog să încarci pistoalele. 

În acelaşi timp însă, la picioarele lui se ivi pe zăpadă o pată 
de sânge; 


— Domnule, eşti rănit, îi spuse medicul şi se apropie în 
graba. 

— Se prea poate... Te rog, încarcă... 

În aceeaşi clipă, se clătină, fiindcă era într-adevăr rănit. 
Glonţul îi zdrobise vârful osului de la genunchi. 

Duelul fu întrerupt. Gatowski rămase o vreme țintuit 
locului, cu ochii holbaţi, uluit de cele întâmplate. 

După ce Maszko fu bandajat, se apropie totuşi de el, 
împins de la spate de domnul Jamisz şi rosti pe cât de 
stângaci, pe atât de sincer: 

— Domnule, recunosc că n-aveam nici un motiv să te 
jignesc, retrag tot ce am spus şi te rog să mă scuzi. Eu, 
unul, n-am vrut să te rănesc. 

În timp ce se depărta cu domnul Jamisz şi Wilkowski, fu 
auzit dezvinovăţindu-se: 

— Pe viul Dumnezeu! Pură întâmplare! Numai pistolul e de 
vină, eu am ochit pe deasupra lui... 

În ziua aceea, Maszko nu deschise gura; la întrebarea 
medicului dacă-l supără rana, se mulţumi să scuture din cap 
în semn că nu. 

Bigiel, care se întorsese cu o zi înainte din Prusia cu 
buzunarele doldora de contracte, când află ce se 
întâmplase, îi spuse lui Potaniecki: 

— Maszko pare un om inteligent, dar, pe legea mea, 
fiecare dintre noi îşi are ţicneala lui... El, de pildă, are 
succes, se ocupă de o mulţime de afaceri importante; ar 
putea să aibă venituri însemnate, într-un cuvânt, să facă 
avere. Dar nu-i aşa! El preferă să se zbată şi să-şi 
secătuiască tot creditul; cumpără moşii, face pe marele 
proprietar, pe marele lord sau Dumnezeu ştie pe cine, 
numai să nu fie ceea ce este cu adevărat. Cât de ciudate 
sunt toate! Cu atât mai ciudate, cu cât toată lumea face la 
fel! Mă gândesc adesea că viaţa în sine nu e rea, dar fiecare 
şi-o ratează din cauza lipsei de echilibru în judecată, a 
vreunei fantezii nebuneşti, a vreunei ţicneli pe care şi-o 
poartă la: reverul hainei. Dacă cineva vrea să aibă mai mult 


decât are, să însemne mai mult decât înseamnă, înţeleg 
foarte bine, dar să nu tindă spre asta cu mijloace 
nepotrivite, fantastice. Recunosc, fireşte, că Maskzo are 
spirit şi energie, dar dacă mă gândesc la toate, pe legea 
mea, ajung la concluzia că-i cam lipseşte ceva aici! 

Bigiel îşi ciocăni de câteva ori fruntea cu degetul. 

În acest timp, Maszko suferea cu dinţii încleştaţi, deoarece 
rana lui, fără a-i primejdui viaţa, era totuşi destul de 
dureroasă. Seara leşină de două ori în prezenţa lui 
Potaniecki. Apoi îl cuprinse slăbiciunea, în timpul căreia 
semeţia aceea care-l susţinuse toată ziua pe tânărul avocat 
pieri cu totul. După plecarea medicului care-l bandajase, 
zăcu o vreme liniştit, după care zise: 

— Da ştiu că am un noroc! 

— Nu te măi gândi la asta! Îl sfătui Potaniecki, pentru că ţi 
se urcă temperatura. 

Maszko însă nu-l ascultă şi urmă: 

— Insultat, rănit, ruinat, toate dintr-o dată! 

— Îţi repet, nu e timpul potrivit pentru asemenea gânduri. 

Maszko se sprijini cu cotul de pernă, gemu de durere şi 
continuă: 

— Lasă-mă în pace! E ultima dată când mai pot să stau de 
vorbă cu un om cumsecade. Peste o săptămână sau două, 
voi face parte dintre oamenii care trebuie evitaţi... Ce-mi 
pasă mie de temperatură! E ceva cu adevărat insuportabil 
în această prăbuşire totală, în această sfâşiere a destinului 
uman, anume gândul că după aceea orice cretin şi prima 
gâsculiţă vor spune: „Eu am ştiut de mult”. „Eu am 
prevăzut-o de la început”. Da, toţi prevăd totdeauna totul... 
Post factum, socotindu-l pe cel lovit de nenorocire drept 
prost sau nebun. 

Potaniecki îşi aduse aminte de cuvintele lui Bigiel. Printr-o 
întâmplare ciudată, Maszko îşi urmă gândul, de parcă voia 
să-i răspundă: 

— Tu crezi că eu nu mi-am dat seama că am luat-o prea 
repede, că am acţionat cu prea multă brutalitate, că am 


vrut să fiu ceva mai mult decât am fost, că m-am sumeţit 
prea mult... Nimeni nu-mi va da dreptate, dar vreau să ştii 
că mi-am spus-o şi eu... În acelaşi timp, însă, mi-am zis: aşa 
trebuie, asta-i singura cale pentru a ieşi la lumină... Ei şi? 
Poate că relaţiile dintre oameni nu sunt bune, poate că viaţa 
merge de-a-ndoaselea, dar dacă nu era acest scandal 
prostesc, neprevăzut, aş fi izbutit tocmai pentru că am fost 
aşa cum am fost... Dacă eram un om modest, n-ajungeam la 
mâna domnişoarei Krastawska... Aici la noi trebuie să te 
prefaci întotdeauna, iar dacă mă va lua dracu, asta nu se va 
întâmpla din pricina, infatuării mele, ci a dobitocului de 
Gatowski. 

— Ce dracu, Maszko, doar nu poţi să fii sigur că vei fi 
respins şi căsătoria nu va mai avea loc! 

— Dragul meu, tu nu le cunoşti pe aceste femei. În lipsă de 
altceva mai bun, ele au fost de acord şi cu domnul Maszko, 
fiindcă acestuia îi mergea bine... Dar când averea, situaţia 
şi poziţia mea vor fi amenințate, se vor lepăda fără milă de 
mine, apoi vor arunca munţi de vină asupra mea, ca ele să 
iasă cu faţa curată în faţa lumii... Ce ştii tu despre ele? 
Domnişoara Krastawska nu seamănă cu domnişoara 
Ptawicka! 

Urmă o clipă de tăcere, apoi Maszko vorbi mai departe cu 
glasul slăbit: 

— Numai ea mă putea salva... Pentru ea aş fi apucat pe alt 
drum, mai sigur... În aceste împrejurări, proprietatea 
Krzemien ar fi fost salvată... Scăpăm dintr-o dată de 
datoriile ei, de renta lui Plawicki... Aş fi scos-o la capăt... Şi 
pe urmă, tu ştii că am iubit-o ca un student?... Uite aşa, nici 
eu nu ştiu de unde până unde. Ea însă, a preferat să se 
supere pe tine, decât să mă iubească... Acum înţeleg, dar 
nu mai e nimic de făcut... 

Potaniecki nu agrea această discuţie, aşa că o întrerupse şi 
spuse cu o umbră de nerăbdare: 

— Mă mir că un om cu energia ta socoteşte totul pierdut, 
câtă vreme nu-i aşa. Domnişoara Plawicka reprezintă 


trecutul, căruia tu însuţi i-ai pus cruce, cerându-i mâna 
domnişoarei Krastawska. Cât priveşte prezentul, ai fost 
insultat, e adevărat, dar te-ai duelat; eşti rănit uşor, şi peste 
o săptămână ai să te faci bine; în definitiv, nu ţi-a declarat 
nimeni că te respinge. Până când nu vezi negru pe alb, n-ai 
dreptul să vorbeşti despre asta... Eşti bolnav şi de aceea îţi 
cânţi prohodul dinainte. Eu însă îţi spun altceva. Trebuie să 
le dai de ştire celor două femei despre cele întâmplate. Vrei 
să mă duc mâine la ele? Pe urmă, n-au decât să procedeze 
cum cred de cuviinţă, dar e bine să afle totul din gura unui 
martor ocular, nu de la bârfitorii de ocazie. 

Maszko se gândi o vreme şi răspunse: 

— Şi aşa, eu tot voiam să-i scriu logodnicei mele, dar dacă 
te duci tu, e cu atât mai bine. Nu-mi fac iluzii că va fi de 
partea mea, dar trebuie să-mi fac datoria. Îţi mulţumesc, 
oricum. 'Tu poţi să prezinţi totul în culori mai avantajoase... 
Numai să nu scapi nici o vorbă despre necazurile mele... 
Trebuie să bagatelizezi la maximum vinderea pădurii, s-o 
înfăţişezi ca pe o politeţe din partea mea... Îţi mulţumesc, 
din toată inima. Spune-le că Gatowski şi-a cerut scuze... 

— Ai pe cineva care să stea cu tine? 

— Slujitorul şi soţia lui. O să vină şi medicul cu un felcer. 
Mă doare straşnic, dar nu mă simt prea rău. 

— Atunci, la revedere. 

— Du-te sănătos. Îţi mulţumesc. Eşti... 

— Somn uşor! 

Şi Polaniecki plecă. Pe drum se gândi la Maszko, dar cu 
anume pornire: „Nu e un romantic, nici măcar atât, şi cu 
toate astea vrea şi el să pară ceva de acest fel... 
Domnişoara Plawicka! A iubit-o... ar fi apucat-o pe alt 
drum... L-ar fi putut salva... Mă rog, tribut plătit 
romantismului şi pe deasupra şi în monedă calpă, fiindcă 
după o lună de zile i-a cerut mâna păpuşii ăleia numai 
pentru bani. Poate că eu sunt un prost, dar nu înţeleg şi nu 
cred în sinceritatea acestei iubiri de care s-a vindecat atât 
de repede. Dacă aş fi iubit-o pe una şi aş fi fost respins, nu 


m-aş fi căsătorit după o lună cu cealaltă. Să mă trăsnească! 
Dac-aş fi făcut-o. Are dreptate totuşi când spune că Marynia 
nu e făcută din acelaşi aluat cu Krastawska... Nici vorbă, e 
cu totul altceva...!” 

Gândul acesta îi făcu multă plăcere. Când ajunse acasă 
găsi o scrisoare de la Bukacki din Italia şi un bilet de la 
Marynia, plin de nelinişte şi de întrebări din cauza 
zvonurilor despre duel. Îl ruga să-i trimită veşti a doua zi de 
dimineaţă: ce s-a întâmplat, din ce s-au luat şi mai ales dacă 
totul s-a sfârşit şi nu mai e nici o primejdie. 

Aflat încă sub influenţa părerii că Marynia „nu era din 
acelaşi aluat cu domnişoara Krastawska îi scrise mai 
emoţionat decât ar fi vrut şi, dându-i biletul slujitorului, 
dispuse să-i fie înmânat a doua zi de dimineaţă la ora nouă. 
După aceea se apucă să citească scrisoarea lui Bukacki şi 
de la bun început ridică din umeri. 

Bukacki scria cele ce urmează: „Fie ca Sakia-Muni7 să 
dobândească pentru tine binecuvântata Nirvana! Afară de 
asta, spune-i lui Kaptaner să nu-mi mai trimită la Florenţa 
cele trei mii de ruble, care mi se cuvin, şi să le ţină la el 
până la noile mele dispoziţii. În aceste zile am să mă 
gândesc la luarea unei decizii; vezi cât sunt de hotărât, în 
legătură cu necesitatea de a deveni vegetarian. Dacă 
gândurile nu mă vor obosi şi dacă intenţia se va transforma 
în hotărâre, iar hotărârea nu va fi peste puterile mele, voi 
înceta să fiu un animal carnivor şi viaţa mă va costa mai 
puţin. Asta-i toată problema. În ce te priveşte, te conjur să 
te linişteşti, pentru că viaţa nu merită atâta trudă. 

Să ştii că am aflat de ce slavii preferă sinteza în locul 
analizei. Pentru că sunt nişte leneşi, iar analiza e o treabă 
migăloasă. Poţi să sintetizezi trăgând din trabuc după masă. 
De altfel, au dreptate să fie leneşi. La Florenţa este destul 
de cald, mai ales pe Lung'Arno. Umblu singur şi fac sinteza 
şcolii florentine. Am cunoscut aici un acuarelist capabil, tot 
slav, care trăieşte din arta lui, deşi susţine că arta eo 
porcărie crescută din dorinţa de plăceri a burghezului şi 


din surplusul de bani pe care unii îl agonisesc în 
detrimentul altora. Într-un cuvânt, arta, după el, nu 
reprezintă decât josnicie şi nedreptate! S-a repezit la mine 
ca la un câine, susţinând că a fi budist şi a te ocupa de artă 
reprezintă culmea inconsecvenţei, dar nu m-am lăsat nici 
eu şi i-am răspuns că a considera consecvenţa drept ceva 
mai bun decât inconsecvenţa reprezintă culmea 
obscurantismului burghez, a prejudecăţilor burgheze şi 
josniciei. A fost uluit şi şi-a uitat limba în gură. Acum îl 
îndemn să se spânzure, dar nu vrea. Spune-mi, tu eşti sigur 
că pământul se învârte în jurul soarelui sau e vorba cumva 
doar de-o glumă? În definitiv, mie mi-e totuna! La Varşovia, 
mi-a părut rău de copila care a murit. Mă gândesc de multe 
ori la ea şi aici. Ce prostie! Ce mai face doamna Emilia? 
Fiecare om îşi are rolul lui predestinat în lume, ea a avut 
parte de un rol cu aripi şi suferinţă. La ce bun că a fost 
virtuoasă? Ar fi putut să fie altfel, mai veselă. În ceea ce te 
priveşte, omule, fă-mi şi mie o plăcere. Te implor, nu te 
căsători. Nu uita că dacă te căsătoreşti şi vei avea un fiu, 
dacă vei trudi ca să-i laşi avere, o faci numai pentru ca el să 
ajungă ce-am ajuns şi eu, iar eu sunt un băiat foarte drăguţ, 
deşi am unele îndoieli, dar sunt indispensabil. Rămâi 
sănătoasă, energie viforoasă, rămâi cu bine Casă de comerţ, 
asociaţie de vânzare-cumpărare, formă de tranziţie, muncă 
nărăvită, efort pecuniar, viitor tată de familie, crescător de 
copii şi bătaie de cap! Îmbrăţişează-l din partea mea pe 
Waskowski. E şi el un om al sintezei. Fie ca Sakia-Muni să-ţi 
deschidă ochii, ca să cunoşti că la soare este cald, iar la 
umbră, frig, şi că a sta culcat e mai bine decât în picioare. 
Al tău, Bukakci.” „Ialmeş-balmeş! Se gândi Potaniecki. 

Apoi îşi spuse: „lotul nu-i decât artificiu, simte nevoia să se 
amăgească singur. Dar când te obişnuieşti cu acest fel de a 
gândi, îţi schimbi şi firea până la un punct; raţiunea şi 
energia se duc pe apa sâmbetei, iar sufletul se descompune 
ca un cadavru. Poţi să te arunci cu capul înainte într-o 
copcă, cum a făcut Maszko, sau ca Bukacki. În amândouă 


cazurile tot sub gheaţă ajungi. La dracu! Trebuie să existe 
totuşi o viaţă normală şi sănătoasă, trebuie să-ţi păstrezi 
mintea întreagă. Unul ca Bigiel o duce destul de bine. Are o 
soţie, pe care o iubeşte, copii la care ţine, trudeşte ca un 
bou în jug, şi în adâncul sufletului se simte foarte legat de 
societate şi de violoncelul său, la care cântă la lună, privind 
în bagdadie. Nu s-ar putea spune că este un materialist. O, 
nu. În el se împacă una cu cealaltă. Şi n-o duce rău!” 
Potaniecki începu să umble prin încăpere, privind în 
răstimpuri la faţa Litkăi care râdea printre mesteceni. 
Simţea tot mai mult nevoia de a se răfui cu sine însuşi. Ca 
negustor ce se afla, se apucă să-şi calculeze creditul şi 
debitul, ceea ce nu era prea greu. În rubrica părţilor 
pozitive ale vieţii, locul central îl ocupa cândva dragostea 
pentru Litka. La vremea ei îi fusese atât de scumpă, încât 
dacă cineva i-ar fi spus cu un an înainte: „înfiaz-o!” ar fi 
înfiat-o şi ar fi socotit că are pentru cine trăi. Acum însă 
Litka nu mai era decât o amintire, şi din rubrica fericirii 
trecuse în cea a nenorocirii. Ce-i mai rămăsese? Mai întâi, 
viaţa, în al doilea rând, acest diletantism spiritual care 
oricum reprezintă o plăcere, apoi viitorul, ce-i stârneşte 
curiozitatea, foioasele materiale şi, în sfârşit, Casa de 
comerţ. Toate acestea îşi aveau valoarea lor, dar Polaniecki 
simţea acut lipsa unui ţel. Cât priveşte Casa de comerţ, lui 
Potaniecki îi plăceau succesele pe care le înregistrase, nu 
însă şi felul de muncă pe care o implica. Dimpotrivă, munca 
aceasta nu-i era de ajuns, i se părea lipsită de perspective, 
de importanţă, şi-l indispunea. Pe de altă parte, 
diletantismul, cărţile, lumea intelectuală, toate acestea erau 
însemnate, negreşit, ca podoabe ale vieţii, dar nu puteau să 
se transforme în temelia ei. „Bukacki, îşi spuse Polaniecki, s- 
a cufundat până peste urechi în ele, vrând să trăiască prin 
ele, şi a scrântit-o, a ajuns un nătâng, s-a secătuit. Florile în 
sine reprezintă în sine un lucru bun, dar acela care ar vrea 
să respire numai aromele lor, se otrăveşte.” Într-adevăr, nu 
era nevoie să fie un mare înţelept, ca să observe în jurul lui 


o mulţime de oameni zvârliţi din şa, a căror sănătate 
spirituală era subminată de diletantismul lor, aşa cum 
morfina şubrezeşte sănătatea trupului. 

Lui însuşi îi produsese destule pagube, fie şi pentru că 
făcuse din el un sceptic. Scăpase de această boală grea 
numai cu ajutorul unui organism sănătos, care simţea 
nevoia cheltuirii surplusului de energie, şi ăl muncii. Dar ce 
avea să urmeze? „Va putea oare să reziste în acest fel? La 
această întrebare, acum îşi răspunse hotărât: nu! De vreme 
ce treburile Casei de comerţ nu erau în stare să-i umple 
viaţa şi dacă era de-a dreptul primejdios s-o umple cu 
diletantism, atunci nu mai era decât o singură cale - să se 
căsătorească. 

Odinioară, când se gândea la asta, nu vedea în faţa ochilor 
decât o siluetă nedefinită care unea în ea toate însuşirile 
morale şi fizice, dar fără trup şi fără nume. Acum silueta 
căpătase realitate. Avea ochii albaştri liniştiţi, părul negru, 
gura un pic prea largă şi se numea Marynia Plawicka. 
Despre altcineva nici nu mai putea fi vorba, iar pe ea şi-o 
închipuia acum atât de real, încât tâmplele începură să-i 
zvâcnească. Îşi dădea seama totuşi, cum nu se poate mai 
bine, că acum lipsea ceva din sentimentele lui pentru 
Marynia, acel ceva în jurul căruia se ţese visarea; acel ceva 
care nu cutează să-şi dorească nimic, dar se aşteaptă la tot; 
acel ceva care se teme, tremură, îngenunche şi-i spune 
femeii iubite: „sunt la picioarele tale”; care face din 
dragostea-dorinţă o dragoste-cult, care înseamnă venerație, 
introducând astfel o nuanţă mistică în relaţia dintre bărbat 
şi femeie, care face din bărbat nu numai un iubit, ci şi un 
adorator. Aceasta aparţinea trecutului. Gândindu-se acum 
la Marynia, Potaniecki îşi păstra luciditatea, aproape cu 
impertinenţă. Ştia că poate să se ducă s-o ia şi să fie a lui 
pentru totdeauna, procedând astfel din două motive: mai 
întâi, pentru că Marynia era pentru el o femeie mai 
atrăgătoare decât toate celelalte, iar în al doilea rând, 


pentru că judecata îi poruncea să se căsătorească, şi numai 
cu ea. 

„Fiindcă ea, îşi spuse, este totuşi cât se poate de sigură; n- 
are nimic steril, uscat în ea. Egoismul nu i-a ucis încă inima, 
şi una ca ea nu se va gândi niciodată decât la obligaţiile ei. 
Este întruparea virtuţii şi a datoriei, aşa că în viaţa noastră 
va trebui să am grijă să nu se gândească prea puţin la ea. 
Dacă judecata îmi dictează să mă căsătoresc, aş face o 
prostie să caut altă femeie.” 

După care îşi puse întrebarea: „N-ar fi o josnicie din 
partea mea s-o părăsesc pe Marynia? Pe noi ne-a unit 
Litka”. Ceva se frângea în el numai la gândul că s-ar putea 
împotrivi voinţei şi sacrificiului acestei copile dragi. Dacă 
totuşi ar vrea să procedeze împotriva voinţei ei, aşa ar fi 
trebuit oare să se poarte? În acest caz, n-ar fi trebuit să se 
mai ducă pe la Ptawicki, după moartea Litkăi, s-o vadă pe 
Marynia, să-i sărute mâinile şi să se abandoneze în voia 
valului care-l purtase, probabil şi prin forţa împrejurărilor, 
atât de departe, încât acum ar dezamăgi-o pe Marynia, 
coborând în ochii ei până la rolul unui om mărunt care nu 
ştie ce vrea. Fiindcă ar trebui să fie orb ca să nu observe că 
Marynia îl considera logodnicul ei, şi dacă nu se neliniştise 
până acum din cauza tăcerii lui, e pentru că o pusese pe 
seama doliului pe care-l purtau amândoi în inimă după 
Litka. 

„Aşadar, raţiunea îmi spune că trebuie să mă căsătoresc 
cu ea, conchise Potaniecki, instinctul de conservare, de 
asemenea; simţurile mă îndeamnă şi ele, iar cinstea, tot aşa. 
Atunci? Atunci aş fi un nătâng şi un zăpăcit dată aş mai sta 
pe gânduri şi n-aş socoti problema rezolvată. Asta-i!” 

Răsuflă uşurat şi începu să se preumble prin încăpere. 
Lângă lampă se afla scrisoarea de la Bukacki. Potaniecki o 
luă şi începu s-o recitească de la locul pe care îi căzură 
ochii: „le implor, nu te căsători. Nu uita că dacă te 
căsătoreşti şi vei avea un fiu, dacă vei trudi să-i laşi avere, o 
faci numai pentru ca el să ajungă ce-am ajuns şi eu...” 


— Ascultă, aiuritule - îi răspunse Polaniecki cu anume 
îndârjire - o să mă căsătoresc cu Marynia Plawicka, auzi? O 
să fac avere, iar dacă voi avea un fiu, n-am să fac din el un 
decadent, înţelegi? 

Era mulţumit de sine. 

O clipă mai târziu, privi la Litka şi simţi că-l cuprinde 
emoția. Părerea de rău şi vechile simţăminte îi năpădiră 
iarăşi inima. Începu să discute cu ea cum se discută de 
obicei cu morţii dragi în momentele de răscruce ale vieţii. 

— Eşti mulţumită, pisicuţo, nu-i aşa? O întrebă. 

Din fotografie, chipul ei râdea la el dintre mestecenii 
pictaţi de Marynia; părea să clipească din ochi, 
răspunzându-i: „Da, domnule Stach! Da!” 

Lui Potaniecki i se umplură ochii de lacrimi. 

În seara aceea, înainte de a se culca, luă scrisoarea de la 
slujitorul care trebuia să i-o ducă Maryniei a doua zi de 
dimineaţă, şi scrise alta şi mai caldă, cu cele ce urmează: 
„Dragă domnişoară, Gatowski i-a făcut un scandal cu totul 
absurd lui Maszko şi de aci a rezultat duelul. Maszko este 
rănit uşor. Adversarul i-a cerut scuze la faţa locului. Alte 
urmări nu vor mai fi, afară poate numai de aceea că m-am 
convins încă o dată cât eşti de bună, şi că mâine, dacă-mi 
îngădui, am să vin să-ţi sărut mâinile dumitale scumpe şi 
iubite, mulţumindu-ţi. Am să vin după-amiază, deoarece 
dimineaţa, după ce plec de la birou, trebuie să mă duc mai 
întâi la domnişoara Krastawska, apoi să-mi iau rămas bun 
de la profesorul Waskowski, deşi, dacă ar fi posibil, aş 
prefera să-mi încep ziua cu dumneata. 

Potaniecki” 

După ce scrise aceste câteva cuvinte, se uită la ceas şi cu 
toate că era unsprezece, porunci să se ducă scrisoarea nu a 
doua zi, ci numaidecât. 

— Intri pe la bucătărie - îi spuse slujitorului - şi dacă 
domnişoara doarme, i-o laşi acolo. 

Odată rămas singur, îi vorbi astfel domnişoarei Marynia: 
„N-ai fi deloc perspicace dacă n-ai ghici de ce vin mâine.” 


VII. 

Doamna Krastawska îl primi pe Polaniecki foarte uimită din 
cauza orei nepotrivite, îl primi totuşi, intuind că avea un 
motiv important. De aceea, tânărul îi povesti fără întârziere 
ce se petrecuse, înflorind lucrurile doar atât cât era nevoie 
ca Masko să nu fie bănuit de faliment şi afaceri proaste... 

În timp ce vorbea, observă că bătrâna doamnă îşi aţintise 
asupra lui ochii ei verzi, ciopliţi parcă din piatră şi lipsiţi de 
strălucire, şi-l asculta cu atenţie; nici un muşchi nu tresări 
pe faţa ei. 

Abia la sfârşit, rosti: 

— În toată povestea asta, nu înţeleg un lucru: de ce 
domnul Maszko a vândut pădurea? Se ştie că asemenea 
păduri sunt o adevărată podoabă pentru orice reşedinţă. 

— Stejarii nu sunt prea departe de conac, răspunse 
Potaniecki, şi păgubesc câmpul, fiindcă la umbra lor nu 
creşte nimic, iar domnul Maszko este un om practic. De 
altfel, ca să fiu sincer, noi ne cunoaştem de mult şi-a făcut-o 
numai din prietenie pentru mine. Dumneata ştii, doamnă, 
că cu sunt negustor; am avut nevoie de stejari, şi Maszko 
mi-a cedat o parte din pădure. 

— În acest caz, nu mai înţeleg pentru care pricină tânărul 
acela... 

— Doamnă, dacă-l cunoşti pe consilierul Jamisz, o 
întrerupse Polaniecki, el, ca vecin al proprietăţilor 
Krzemien şi Jatbrzyk6w, o să-ţi explice că tânărului acela îi 
cam lipseşte o doagă; este de pomină prin împrejurimi. 

— Dacă-i aşa, domnul Maszko nu mai trebuia să se bată în 
duel. 

— Doamnă, îi spuse Polaniecki începând să-şi piardă 
răbdarea, în astfel de situaţii, noi, bărbaţii, avem alte 
păreri. 

— Dă-mi voie, domnule, să-i spun câteva cuvinte fiicei 
mele. 

Potaniecki se gândi că ar fi timpul să-şi ia rămas bun, dar 
pentru ca venise într-un fel în recunoaştere şi voia să ştie ce 


să-i spună lui Maszko, propuse: 

— Dacă dumneata sau domnişoara aveţi să-i comunicaţi 
ceva domnului Maszko, de aici eu mă duc la el şi... 

— Un moment, răspunse doamna Krastawska. 

Potaniecki rămase singur şi aşteptă destul de mult, atât de 
mult încât începu să-şi piardă răbdarea. În sfârşit, doamna 
şi domnişoara Krastawski îşi făcură apariţia. 

„Domnişoara, îmbrăcată într-o „şemizetă” cu cravată de 
marinar şi pieptănată destul de îngrijit, îi păru destul de 
frumoasă lui Potaniecki, cu toate că avea ochii puţin umflaţi 
şi câteva coşuri pe frunte acoperite cu pudră. În toată fiinţa 
ei era o moleşeală atrăgătoare, de care, sculându-se foarte 
târziu, se vede că nu izbutise încă să se scuture; anume 
neglijenţă matinală ce producea acelaşi efect. Altfel, pe faţa 
ei anemică nu se citea nici o emoție. 

După ce răspunse înclinându-se, la rândul ei, la salutul lui 
Potaniecki, rosti cu glasul liniştit, rece: 

— Domnule, fii drăguţ şi spune-i domnului Maszko că m- 
am speriat şi sunt foarte îngrijorată. E adevărat că rana 
este uşoară? 

— Fără îndoială. 

— Am convins-o pe mama să se ducă să-l îngrijească pe 
domnul Maszko, iar eu am s-o conduc şi am să aştept veşti 
în trăsură. Pe urmă, am să mă întorc s-o iau şi aşa am să fac 
în fiecare zi, până când domnul Maszko se va însănătoşi. 
Mama e atât de bună şi îmi dă voie. Te rog să-i spui asta 
domnului Maszko. 

O rumeneală abia perceptibilă alunecă pe faţa-i palidă, 
Potaniecki, pentru care vorbele ei constituiau o adevărată 
surpriză, rămase uimit, având impresia că acum era chiar 
frumoasă. Mai târziu, în timp ce se îndrepta spre locuinţa 
lui Maszko, îşi spuse: „Iotuşi, aceste femei sunt mai bune 
decât par... Arată într-adevăr ca două carafe cu apă 
îngheţată, dar fata nu e cu totul lipsită de inimă. Maszko s-a 
înşelat asupra ei şi va avea poate o dezamăgire plăcută. 
Bătrâna se va duce la el, o să vadă acolo pe toţi episcopii şi 


castelanii cu nasuri strâmbe, care-l amuzau atât de mult pe 
Bukacki, şi se va convinge definitiv de măreţia lui Maszko.” 

Adâncit în gânduri, ajunse acasă Maszko şi fu nevoit să 
aştepte, deoarece tocmai i se punea bandajul. Îndată după 
plecarea medicului, Maszko dispuse să fie poftit şi, fără să-l 
mai salute, întrebă: 

— Ei, ai fost? 

— Ce faci, cum ai dormit? 

— Bine. Să lăsăm asta... Ai fost? 

— Am fost. Scurt: peste un sfert de oră, doamna 
Krastawska va veni aici să te îngrijească. Domnişoara mi-a 
spus să-ţi comunic că-şi aduce mama cu trăsura şi va 
aştepta în stradă veşti despre sănătatea ta. Mi-a mai spus 
că s-a speriat foarte tare şi este foarte nefericită, dar îi 
mulţumeşte lui Dumnezeu că nu e ceva grav. Vezi, 
Maszko!... Adaug de la mine că este frumoasă, că m-a 
câştigat şi plec, fiindcă n-am timp. 

— Ai milă, aşteaptă o clipă. Stai, dragul meu; n-am 
temperatură, şi dacă-mi vorbeşti aşa de teamă... 

— Mă plictiseşti! Îl întrerupse Potaniecki. Ai cuvântul meu 
că ţi-am spus adevărul, ţi-ai bârfit prea tare logodnica. 

Maszko îşi înclină capul pe pernă şi tăcu un răstimp, apoi 
murmură parcă numai pentru sine: 

— De bună seamă, sunt gata să mă îndrăgostesc de ea... 
— Asta-i bună! Se bucură Potaniecki. Rămâi sănătos! Mă 
duc să-mi iau rămas bun de la Waskowski., Dar în loc să se 
ducă la Waskowski, se îndreptă spre locuinţa Maryniei şi a 
domnului Ptawicki, pe care nu-i găsi acasă. Bătrânul nu sta 

niciodată acasă, iar Marynia plecase cu o oră înainte. De 
obicei, când mergi la o femeie care te preocupă, când îţi 
planifici pe drum ce să-i spui şi n-o găseşti acasă, te simţi 
destul de prost. Potaniecki se afla în această situaţie şi era 
furios. 'Trecu totuşi pe la o florărie şi, cumpărând o mulţime 
de flori, dispuse să fie trimise la adresa Maryniei. Gândul că 
ea le va primi cu bucurie şi va aştepta seara arzând de 
nerăbdare îi produse o plăcere atât de mare, încât luă masa 


undeva în drum şi ajunse la Waskowski într-o dispoziţie de 
zile mari. 

— Domnule profesor, am venit să-mi iau rămas bun, îi 
comunică. Când pleci? 

— Ce faci, dragul meu? Răspunse Waskowski. Am fost silit 
să-mi amin plecarea cu câteva zile, fiindcă vezi şi tu că aici 
la mine iernează tot felul de copii... 

— Tineri arieni care în timpul liber îţi scot portmoneul din 
buzunar? 

— Nu... Adică au suflet bun, dar nu pot fi lăsaţi fără 
supraveghere. A trebuit să găsesc pe cineva care să stea 
aici în locul meu. 

— Şi care o să se coacă aici. Dumneata cum poţi să rezişti 
în căldura asta? 

— Pentru că stau în cămaşă, te rog să-mi îngădui să nu-mi 
pun surtucul. E cam prea cald, dar transpiraţia e un lucru 
sănătos, iar mititelele mele se simt foarte bine. 

Polaniecki privi în jurul lui. În încăpere erau cel puţin o 
jumătate de duzină de presuri galbene, ciocârlii, sticleţi şi 
scatii, fără să mai punem la socoteală vrăbiile care, 
obişnuite probabil să li se dea de mâncare, se adunau în 
cârduri la fereastră. Profesorul ţinea înăuntru numai acele 
păsări pe care le cumpăra de la păsărari; vrăbiile nu le 
îngăduia, spunând că „sunt prea multe şi primind pe unele, 
le-ar nedreptăţi pe celelalte”. Cele dinăuntru aveau colivii 
agăţate pe pereţi şi în nişa ferestrei, dar intrau în ele numai 
noaptea; ziua zburau libere prin toată încăperea, umplând- 
o de ciripit şi lăsând urme pe cărţile şi manuscrisele risipite 
pe mese şi prin toate ungherele. 

Unele păsărele, mai îmblânzite, se aşezau chiar pe 
creştetul lui Waskowski. Pe duşumele trosnea sub picioare 
pleava de la seminţele de cânepă. Potaniecki, care cunoştea 
foarte bine această cameră, înălţă totuşi din umeri şi spuse: 

— Foarte bine, profesore, dar să-le îngădui să se bată sau 
să facă dragoste pe capul dumitale mi se pare prea de tot! 
Şi mai e şi năbuşeală. 


— E vina sfântului Francesco din Assisi, răspunse 
Waskowski, fiindcă de la el am învăţat să iubesc păsăruicile 
astea. Am şi o pereche de porumbei, dar sunt nişte 
răsfăţaţi. 

— Fără îndoială, o să te întâlneşti cu Bukacki, spuse 
Potaniecki, am primit o scrisoare de la el. Uite-o. 

— Pot s-o citesc? 

— De aceea ţi-o şi dau. 

Waskowski citi, iar la sfârşit, zise: 

— Eu ţin foarte mult la Bukacki ăsta, are un suflet bun, 
dar... Vezi... Are ceva aici? 

Şi Waskowski îşi ciocăni fruntea cu degetele. 

— Începe să mă amuze! Exclamă Polaniecki. Închipuie-ţi, 
profesore, că de câteva zile mereu îşi ciocăneşte câte cineva 
fruntea cu degetele şi spune despre vreunul din cunoscuţi: 
„Are ceva aici”. O societate destul de plăcută. 

— Păi, cam aşa şi este!... Răspunse Waskowski zâmbind. 
Ştii ce înseamnă asta? Este vorba de obişnuita nelinişte a 
sufletului arian. Noi, ca slavi, avem mai multă decât cei din 
occident, pentru că suntem cei mai tineri dintre arieni, prin 
urmare, în noi, raţiunea şi inima n-au ajuns încă să 
realizeze echilibrul. Noi, cei mai tineri dintre arieni, simţim 
cel mai acut, punem la inimă mai mult şi aplicăm în practica 
vieţii cu mai multă înflăcărare... Eu am văzut multe, am 
observat multe... Ce firi ciudate!... Uite, studenţii germani, 
de exemplu, stau mult prin crâşme, dar asta nu-i împiedică 
să lucreze şi să se formeze ca oameni practici. Dar dacă un 
slav se ia după ei şi începe să frecventeze crâşmele, s-a zis 
cu el, se degradează total! Şi aşa se întâmplă în toate. 
Neamţul, dacă-i pesimist, va scrie tomuri întregi, susţinând 
că viaţa înseamnă disperare, dar va continua să bea bere, 
să crească copii, să adune bani, să-şi ude grădina şi să 
doarmă sub plapumă. Pe când un slav se spânzură sau se 
distruge ducând o viaţă destrăbălată, nebunească; se 
sufocă în noroiul în care se cufundă cu bună ştiinţă... Eu, 
dragul meu, mi-aduc aminte de oameni care s-au 


byronizat8 de moarte... Am văzut multe... Am văzut oameni 
care, iubindu-i pe ţărani, de pildă, au sfârşit prin a se 
îmbăta prin crâşme cu votcă. La noi nu există măsură şi nici 
nu poate exista, deoarece noi, pe lângă faptul că ne lăsăm 
antrenați prea mult de cutare idee, mai suntem şi 
superficiali, iar asta-i vanitate. O, Doamne, cât suntem de 
vanitoşi! Cum mai vrem să ne proţăpim totdeauna în faţă, 
ca să fim văzuţi şi admiraţi! Să-l luăm pe Bukacki; e 
adevărat, s-a înfundat până peste urechi în scepticism, în 
pesimism, în budism, în decadentism şi nici eu nu mai ştiu în 
ce altceva, fiindcă acum e un haos total; s-a cufundat atât 
de adânc, încât miasmele astea pur şi simplu îl otrăvesc; 
crezi însă că nu pozează? Ce firi stranii! Simt cum nu se 
poate mai sincer şi mai acut, trăiesc totul cât se poate de 
intens, şi totuşi joacă teatru! Nu poţi să nu le iubeşti, când 
te gândeşti la asta, dar îţi vine să râzi şi să plângi în acelaşi 
timp. 

Polaniecki îşi aduse aminte că atunci când fusese prima 
dată la Krzemiei, îi povestise Maryniei despre timpul 
petrecut în Belgia, unde, cochetând laolaltă cu câţiva 
belgieni cu pesimismul, observase în cele din urmă că el lua 
totul mult mai în serios decât ei, stricându-şi astfel viaţa. 
Aşa că acum opină: 

— Este adevărat tot ce spui, domnule profesor. Asemenea 
situaţii am cunoscut şi eu, de aceea ne vom duce de râpă cu 
toţii. 

Dar Waskowski aţinti geamurile îngheţate cu privirile-i 
mistice şi rosti: 

— Nu, noi ne vom duce în altă parte. Viforul sângelui şi 
capacitatea de a trăi o idee reprezintă marile fundamente 
ale misiunii cu care Cristos a împovărat lumea slavă. 

Waskowski arătă spre un manuscris pătat de păsărele şi 
spuse tainic: 

— Uite corabia mea. Truda mea de o viaţă... Vrei să-ţi 
citesc? 

— Doamne fereşte, n-am timp. E deja târziu. 


— Adevărat. Se înserează. Aşa că-ţi spun în câteva 
cuvinte... Nu numai că gândesc aşa, dar cred cu toată 
convingerea că slavii au de îndeplinit o misiune importantă, 
Waskowski se întrerupse, îşi frecă fruntea cu mâna şi urmă: 

— Ce bizară este cifra „trei...”! E totuşi ceva tainic în ea! 

— Voiai să vorbeşti despre misiunea slavilor, îi aminti 
Potaniecki neliniştit. 

— Nu te teme, una se leagă de cealaltă. Vezi tu, în Europa 
există trei lumi: romană, germană şi slavă. Primele două şi- 
au îndeplinit menirea. Viitorul aparţine însă celei de-a treia. 

— Şi aceasta ce are de făcut? 

— Relaţiile sociale, dreptul, atitudinea faţă de semeni şi 
viaţa fiecărui om, tot ceea ce numim viaţă particulară, se 
reazemă pe învăţătura creştină. Slăbiciunile oamenilor, se 
deformează, cu toate acestea, totul se sprijină pe ea. Dar 
asta nu-i decât jumătate din ce ne-a fost sortit, prima 
perioadă!... Sunt oameni care cred că s-a sfârşit cu 
creştinismul. Nici pomeneală! A doua perioadă abia acum 
începe. Cristos există în viaţa fiecărui om, dar nu există în 
istorie, înţelegi? Introducerea lui în istorie, fundamentarea 
relaţiilor istorice pe El, extinderea dragostei de semeni şi în 
perimetrul istoriei - iată misiunea pe care trebuie s-o 
îndeplinească lumea slavă... Îi lipseşte însă con? Tiin? A 
acestei meniri, aşa că trebuie să i se deschidă ochii... 

Potaniecki tăcea, fiindcă nu ştia ce să răspundă. 

Astfel că Waskowski continuă: 

— Uite la ce m-am gândit eu toată viaţa, asta am scris în 
lucrarea pe care o vezi aici. E truda vieţii mele. Misiunea 
aceea predestinată. 

„Pe care deocamdată presurile galbene au... Se gândi 
Potaniecki, şi mai mult ca sigur că aşa va fi încă multă 
vreme.” 

Cu voce tare însă, îşi exprimă îndoiala: 

— Domnule profesor, dumneata crezi că asemenea carte 
poate fi publicată... 


— Nu, eu nu cred nimic. Eu n-am decât puţină iubire, dar 
eu sunt un om mărunt, un spirit prea neînsemnat... 
Lucrarea mea se va pierde, ca un pietroi pe care-l arunci în 
apă, dar vor rămâne valurile, cercurile... Pe urmă, poate 
veni un ales... Ştiu şi eu?... Ce-i predestinat, trebuie să se 
împlinească. Slavii nu vor fi în stare să renunţe la această 
misiune, chiar dacă ar vrea!... Oricum, oamenii nu trebuie 
îndepărtați de soarta lor şi nici transformați cu forţa. Ceea 
ce-i bine prin alte părţi, la noi poate fi rău, pentru că 
Dumnezeu ne-a creat pentru altceva. De altfel, ar fi 
zadarnic. Tu degeaba încerci să te convingi că nu vrei decât 
să faci bani, vei fi nevoit să urmezi glasul destinului şi al 
naturii tale... 

— Îl ascult şi plec pentru că mă căsătoresc... Mai bine-zis, 
mă căsătoresc dacă nu voi fi refuzat. 

Waskowski îi înconjură mijlocul cu braţul: 

— Măi să fie! Ei, bravo! Dumnezeu să te binecuvânteze... 
Ştiu, ştiu! Urmaţi îndemnul copilei... Vezi, nu ţi-am spus că 
ea trebuie să împlinească ceva şi abia pe urmă va muri? 
Dumnezeu să-i dea veşnică lumină, iar vouă... 
Binecuvântarea... Marynia e aur curat! 

— lar dumitale, iubite domnule profesor, drum bun şi 
misiune fericită! 

— Şi ţie, şi ţie tot ce-ţi doreşti. 

— Ce-mi doresc eu? Se întrebă Potaniecki vesel. Aşa, vreo 
jumătate de duzină de misionari mărunţei. 

— Ştrengarule! Totdeauna ai fost un ştrengar! Răspunse 
Waskowski. Hai, ia-ţi zborul; o să trec şi eu pe la voi... 

Potaniecki plecă în grabă, urcă într-o birjă şi ceru să fie 
dus la locuinţa domnului Ptlawicki. Pe drum, chibzui ce-o să-i 
spună Maryniei şi îşi alcătui un mic discurs pe cât de 
sentimental, pe atât de lucid, aşa cum îi şade bine unui om 
pozitiv, care şi-a găsit într-adevăr aleasa inimii, dar se 
căsătoreşte şi din motive raţionale. 

Se vede că Marynia îl aştepta să vină mult mai târziu, 
întrucât luminile nu erau aprinse prin încăperi, cu toate că 


afară ultimele luciri ale apusului pieriseră. 

Când îi ieşi în întâmpinare, Potaniecki începu să-i sărute 
amândouă mâinile şi, uitând cu totul de alocuţiunea 
concepută cu grijă, întrebă cu glasul cam nesigur, tulburat: 

— Domnişoară, ai primit florile şi biletul meu? 

— Da... 

— Şi nu ghiceşti de ce am venit? 

Inima Maryniei începu să bată cu putere, şi nu mai fu în 
stare să răspundă nimic. 

Aşa că Polaniecki continuă s-o întrebe cu glasul tot mai 
tremurător: 

— Eşti de acord cu dorinţa Litkăi? Mă vrei? 

— Da, încuviinţă Marynia. 

Acum fu rândul lui să-şi caute cuvintele, ca să-i 
mulţumească; simţea că aşa se cuvine. Începu să-i sărute 
mâinile tot mai apăsat, apoi, păstrându-le într-ale lui, o 
atrase uşor spre el, mai aproape, din ce în ce mai aproape. 
Se în vâlvoră deodată; o îmbrăţişă şi începu să-i caute gura. 
Marynia întoarse capul, astfel că putu să-i sărute doar părul 
de pe tâmple. O clipă, în semiobscuritatea încăperii, se auzi 
doar respiraţia lor grăbită, apoi Marynia i se smulse din 
braţe. 

Câteva minute mai târziu, o slujitoare aduse o lampă 
aprinsă. Venindu-şi în fire, Potaniecki se înfricoşă de propria 
cutezanţă şi începu să se uite neliniştit în ochii Maryniei. 
Era sigur că o jignise şi era gata să-i ceară iertare. Observă 
însă cu uimire că pe faţa ei nu se vedea nici urmă de 
supărare. Avea ochii plecaţi, obrajii în flăcări şi părul în 
neorânduială; se vedea cât de colo că este tulburată şi 
parcă buimacă. Era cuprinsă de acea spaimă plină de 
dulceaţă a femeii iubite care, păşind peste noul prag, simte 
că trebuie să sacrifice ceva, dar care trece peste el şi 
cedează numai pentru că vrea; pentru că iubeşte şi pentru 
că aşa glăsuieşte legea care o încredinţează bărbatului. 

La vederea ei, Potaniecki fu copleşit de un sentiment de 
recunoştinţă. Acum i se părea că o iubeşte pe Marynia ca 


odinioară, înainte de a muri Litka. Înţelese că în această 
clipă nu poate să se arate nici prea delicat şi nici prea 
generos cu ea, aşa că îi luă iarăşi mâinile, le duse la buze cu 
dragoste adâncă şi spuse: 

— Ştiu că nu sunt vrednic de dumneata, nici vorbă! Dar 
Dumnezeu mi-e martor că voi face pentru dumneata tot ce 
stă în puterile mele. 

Marynia se uită la el cu ochii umezi: 

— Numai să fii fericit... 

— Aş putea să nu fiu alături de dumneata? Am ştiut-o din 
prima clipă, de la Krzemief. Pe urmă, însă, toate s-au 
năruit. Am crezut că te vei căsători cu Maszko, şi ce-am mai 
suferit...! 

— Eu am fost rea şi te rog să mă ierţi... Dragul meu... 
Domn Stach...! 

Iar Potaniecki strigă cu înflăcărare: 

— Nu mai demult decât astăzi, profesorul mi-a spus că 
„Marynia e aur curat”. Şi e adevărat! Toată lumea o 
recunoaşte! Nu numai aur, ci o comoară. Scumpă! 

Ochii ei buni începură iarăşi să râdă spre el: 

— Poate că şi... Foarte grea... 

— N-ai nici o grijă; am destulă putere şi voi fi în stare s-o 
port în braţe. Acum, cel puţin, am pentru ce trăi. 

— Şi eu, răspunse Marynia. 

— Ştii că azi am mai fost o dată aici? După aceea ţi-am 
trimis crizantemele. După biletul pe care mi l-ai trimis 
aseară, mi-am spus: e pur şi simplu un înger şi trebuie să- 
mi lipsească vreo doagă sau să n-am inimă, ca să mai 
tărăgănez lucrurile. 

— Am fost atât de îngrijorată din cauza acestui duel, atât 
de nefericită. S-a sfârşit totul într-adevăr? 

— Ai cuvântul meu, domnişoară. 

Marynia voia să continue cu întrebările, dar sosi şi domnul 
Plawicki; o clipă îl auziră tuşind uşor, în timp ce-şi lăsa 
bastonul şi îşi scotea paltonul în anticameră, apoi deschise 
uşa şi, văzându-i singuri, se miră: 


— Staţi aşa, numai voi doi? 

Marynia alergă spre el, îi puse mâinile pe umeri şi 
înălţându-şi fruntea să i-o sărute, răspunse: 

— Ca doi logodnici, papâ. 

Domnul Plawicki se dădu un pas înapoi şi întrebă: 

— Ce spui? 

— Spun, răspunse privindu-l în ochi liniştită, că domnul 
Stanistaw vrea să mă ia de soţie, iar eu sunt foarte fericită... 

Polaniecki se apropie, îl îmbrăţişă cu putere pe domnul 
Plawicki şi rosti: 

— Vreau, într-adevăr, dar numai cu consimţământul 
dumitale, unchiule. 

Domnul Ptawicki exclamă: „Copilul meu!” şi îndreptându- 
se cu paşi nesiguri spre canapea, se aşeză greoi. 

— Îngăduiţi-mi... Se bâlbâi... Emoţia... Nu-i nimic, nu vă 
uitaţi la mine... Copiii mei!... Dacă mai aveţi nevoie, vă 
binecuvântez din toată inima... 

Şi-i binecuvântă, tulburându-se cu totul, fiindcă o iubea 
într-adevăr pe Marynia. Se poticnea mereu, aşa că tinerii 
auziră numai nişte fraze întretăiate sau cuvinte răzlețe, 
precum: „Un colţişor pe lângă voi... Pentru un bătrân care a 
trudit toată viaţa...”, „Singurul copil.”, „Orfana...” 

Amândoi se străduiră să-l liniştească şi izbutiră atât de 
bine, încât, după vreo jumătate de oră, domnul Ptawicki îl 
bătu cu palma pe umeri pe Potaniecki şi-i zise: 

— Bine, pungaşule! Tu te gândeai la Marynia şi eu 
credeam că... 

Îşi sfârşi fraza la urechea lui Potaniecki, care se făcu roşu 
de indignare şi răspunse: 

— Cum poţi să-ţi închipui aşa ceva, unchiule! Dacă 
îndrăznea să mi-o spună altcineva... 

— Ei, ei! Răspunse Plawicki râzând. Până nu faci foc, nu 
iese fum. 

În aceeaşi seară, Marynia, despărţindu-se de Potaniecki, îl 
întrebă: 

— Vreau să te rog un lucru, dar să nu mă refuzi. 


LIA 


— Orice, porunceşte! 

— Eu m-am gândit de mult că, dacă va veni clipa mult 
aşteptată, aceea de astăzi, să mergem împreună la Litka. 

— Draga, scumpa mea domnişoară! Se bucură Potaniecki. 

lar ea continuă 

— Nu ştiu ce va spune lumea, dar ce ne pasă nouă de ea, 
nu-i aşa? 

— Fireşte! Altă treabă n-avem, decât să ne uităm la gura 
lumii! Îţi sunt recunoscător din adâncul sufletului pentru 
această idee. Draga mea domnişoară, draga mea... 
Marynia. 

— Eu am senzaţia că ea ne vede şi se roagă pentru noi. 

— Aşa-i, Litka este ocrotitoarea noastră. 

— Noapte bună! 

— Noapte bună! 

— Pe mâine. 

— Pe mâine, sfârşi Potaniecki sărutându-i mâinile. Pe 
poimâine, în fiecare zi, până... 

Aici adăugă mai încet: 

— Până la cununie. 

— Aşa să fie! Răspunse Marynia. 

Tânărul plecă. În minte şi în inimă i se învârteau gânduri, 
simţăminte şi impresii dominate de ideea că se întâmplase 
ceva foarte important, care-i hotărâse soarta, că timpul 
reflecţiilor, al ezitărilor şi al schimbărilor trecuse; că 
trebuia să înceapă o viaţă nouă. Convingerea aceasta îi 
făcea plăcere, învecinându-se cu anume euforie, îndeosebi 
când îşi amintea cum îi sărutase tâmpla şi părul Maryniei. 
Acel ceva care i se părea că lipseşte în sentimentele lui faţă 
de Marynia se închircii şi pieri cu totul în această amintire, 
şi Potaniecki avu impresia că găsise tot ce-i trebuia pentru 
ca fericirea lui să fie deplină. „Niciodată n-o să-mi fie prea 
deajuns! Se gândi, şi i se păru că aşa ceva e cu neputinţă. 
Se mai gândi la bunătatea Maryniei, la siguranţa întemeiată 
pe sufletul şi caracterul ei pe care putea să-şi clădească 
speranţele de viitor. Îi trecu prin minte, de asemenea, că 


viaţa lor nu va fi ameninţată niciodată de nimic, că ea nu va 
strivi şi nu va risipi nimic în sufletul lui, că va primi tot ce 
era bun în el şi va trăi numai pentru el, nu pentru sine, şi 
meditând astfel, se întrebă: putea găsi oare altceva mai 
bun? Şi aproape că se miră de vechile-i îndoieli. 

Intuia totuşi, în acelaşi timp, că ceea ce avea să vină 
constituie o schimbare atât de uriaşă, ceva atât de 
hotărâtor, încât în ungherele cele mai adânci ale sufletului 
fu năpădit parcă de un fior de teamă faţă de fericirea aceea 
necunoscută. 

Dar nu mai stătu în cumpănă: „Nu sunt nici laş şi nici 
nătâng, se gândi. Trebuie să merg înainte şi voi merge.” 

Când ajunse acasă, privi la Litka şi îndată întrezări înainte- 
i orizonturi luminoase. Se gândi că poate să aibă copii. Uite 
aşa, un căpşor scump şi bălăior... Cu Marynia! La acest 
gând, inima începu să-i bată mai repede, şi la înflăcărarea 
simţurilor se adăugă acum o asemenea poftă de viaţă, cum 
nu mai cunoscuse de mulţi ani. Se simţea aproape pe deplin 
fericit. Văzând din întâmplare scrisoarea lui Bukacki, pe 
care o scosese din buzunar în timp ce se dezbrăca, începu 
să râdă atât de tare, încât slujitorul uimit băgă capul pe 
uşă. Potaniecki avea chef să-i spună că se căsătoreşte. 

Adormi abia spre dimineaţă, dar se sculă proaspăt, odihnit 
şi, îmbrăcându-se, alergă la birou, ca să-i transmită 
noutatea lui Bigiel. 

Aceasta îl îmbrăţişă, apoi începu să cântărească problema 
cu încetineala-i obişnuită şi, în sfârşit, conchise: 

— Dacă mă gândesc bine, ăsta-i cel mai înţelept lucru pe 
care l-ai făcut în viaţa ta. 

După care, arătând spre biroul ticsit de hârtii, adăugă: 

— Contractele astea trebuie să fie avantajoase, dar al tău 
este şi mai bun. 

— Cum, nu-i aşa? Se bucură Potaniecki. 

— Dau fuga să-i spun şi soţiei, zise Bigiel, pentru că nu mai 
pot să rezist, iar tu du-te, pleacă de-a binelea... O să-ţi ţin 
eu locul până la cununie şi în timpul lunii de miere. 


— Bine, acceptă Potaniecki. Mă duc să-i fac o vizită lui 
Maszko, apoi o însoțesc pe Marynia la Litka. 

— O merită cu prisosinţă. 

În drum, Potaniecki cumpără iarăşi flori, îi spuse 
comisionarului să-i comunice Maryniei că vine numaidecât 
şi alergă la Maszko. 

Îngrijit de doamna Krastawska, tânărul avocat se simţea 
mult mai bine şi-i aştepta sosirea dintr-un moment în altul. 
Între timp, aflând noutatea, îi strânse mâna lui Polaniecki 
tulburat întrucâtva şi-i spuse; 

— Un lucru e clar: nu ştiu dacă ea va fi fericită cu tine, dar 
tu cu ea, sigur. 

— Pentru că femeile sunt mai bune decât noi, răspunse 
Polaniecki. Cred că după cele ce ţi s-au întâmplat ţie, eşti şi 
tu de aceeaşi părere. 

— Recunosc că nici până acum nu mi-am revenit din 
uimire. Sunt şi mai bune, şi mai enigmatice decât noi. 
Imaginează-ţi... 

Maszko se poticni, stând parcă la îndoială dacă trebuie să 
continue sau nu. 

— Ei? Îl îndemnă Potaniecki. 

— Da, tu eşti un om discret şi mi-ai dat atâtea dovezi de 
prietenie, încât între noi nu trebuie să mai existe secrete; 
imaginează-ţi că ieri, după plecarea ta, am primit o 
anonimă - la noi domneşte nobilul obicei de a scrie anonime 
- în care scrie negru pe alb că papă Krastawski există, 
trăieşte şi este sănătos. 

— Nu vorbi! Poate-i numai un zvon. 

— Da, dar poate fi şi adevărat. Se pare că trăieşte în 
America. Am primit scrisoarea în timp ce doamna 
Krastawska era aici. Nu i-am spus nimic, dar după o vreme, 
când, după ce s-a uitat la portrete, a început să se 
intereseze de celelalte relaţii de familie, am întrebat-o şi eu, 
la rându-mi, de când a rămas văduvă? Şi mi-a răspuns: 
„Suntem singure pe lume de nouă ani, dar astea-s 


întâmplări triste, clipe de care n-aş vrea să vorbesc acum”. 
Bagă de seamă că nu mi-a spus direct când a murit soţul ei. 

— Şi tu ce crezi? 

— Eu cred că dacă papă trăieşte, trebuie să fie o figură din 
acelea despre care nu se discută şi, într-adevăr, s-ar putea 
să fie vorba de „întâmplări triste”. 

— Ar fi ieşit de mult la iveală. 

— Ele au stat peste zece ani în străinătate. Cine ştie? De 
altfel, asta nu-mi schimbă cu nimic intenţiile. Dacă domnul 
Krastawski stă în America şi nu vine aici, trebuie să aibă 
motive bine întemeiate, deci e ca şi când n-ar exista. Uite că 
acum încep şi eu să cred că domnişoara Krastawska va fi 
soţia mea, întrucât înţeleg că dacă trebuie să păstreze o 
taină, ea şi mama ei vor fi mai puţin pretenţioase. 

— lartă-mi curiozitatea, interveni Potaniecki, dar pe mine 
mă interesează banii mei, şi acum şi ai domnului Plawicki; 
tu eşti sigur că ele au bani? 

— Ţi-o spun deschis, se pare că au o groază de bani, dar 
eu mizez pe o carte acoperită. Probabil că au o sumă 
considerabilă. Bătrâna mi-a spus de câteva ori că fiica ei n- 
are nevoie de averea soţului. Am văzut şi eu o casă de fier. 
Trăiesc pe picior mare. Îi cunosc aproape pe toţi evreii şi 
ne-evreii din Varşovia care dau bani cu împrumut, şi ştiu că 
nu datorează nici o para nimănui. Cum ştii şi tu, au o vilă 
frumoasă nu departe de cea a lui Bigiel. Nu cred că trăiesc 
din capital, sunt prea deştepte pentru asta. 

— Nu ştii totuşi o cifră exactă? 

— Am încercat să aflu, dar pe departe. Nefiind prea sigur 
de relaţiile cu ele, n-am putut să insist prea mult. Mi s-a dat 
să înţeleg că deocamdată ar fi vreo două sute de mii de 
ruble, iar mai târziu şi mai mult. 

Potaniecki îşi luă rămas bun, şi în drum spre Marynia se 
gândi: „Există totuşi unele lucruri obscure, o taină, deci şi 
unele riscuri. O prefer pe Marynia.” 

O jumătate de oră mai târziu, se îndreptau amândoi într-o 
trăsură spre cimitirul unde se afla mormântul Litkăi. Era o 


zi prea caldă pentru un început de primăvară, dar noroasă; 
oraşul arăta mohorât şi murdar. În cimitir, zăpada care se 
topea, aluneca pe pământ de pe morminte, descoperind 
iarba îngălbenită, pe jumătate putredă. De pe braţele 
crucilor şi de pe crengile desfrunzite ale copacilor cădeau 
picături mari, pe care palele vântului cald care sufla la 
răstimpuri le arunca în faţa lui Polaniecki şi a Maryniei. 
Răbufnirile vântului îi smuceau poalele rochiei, aşa că 
trebuia să le îndrepte mereu. Ajunseră, în sfârşit, la 
mormântul Litkăi. 

Şi aici totul era ud, alunecos, mohorât, aproape dezgolit 
de zăpada care se topea. Gândul că această copilă, atât de 
ferită cândva, atât de iubită şi de răsfăţată, zace acum în 
umezeala şi bezna mormântului, îl deconcerta pe 
Potaniecki, nu-i venea să creadă. „Poate că totul e firesc, se 
gândi, dar cu moartea nu mă pot împăca. „Într-adevăr, ori 
de câte ori venea la Litka, se întorcea de la cimitir cu 
sufletul stăpânit de răzvrătire şi protest. Asemenea stare 
încerca şi acum; i se părea de-a dreptul înspăimântător să o 
iubească pe Litka şi să împace această dragoste cu ideea 
că, la câteva picioare mai jos, ea zace acolo, neagră şi în 
descompunere. „N-ar trebui să mai vin aici, îşi spuse, 
turbez, îmi pierd capul şi mi se prăbuşesc toate 
fundamentele vieţii.” Se chinuia cumplit, deoarece dacă nu 
era cu putinţă să nu se gândească la moarte, tot atât de 
absurdă era şi încercarea de a născoci ceva, de aceea orice- 
ţi trece prin minte, în măsura în care nu recurgi la credinţă, 
este descurajant şi plat, superficial şi comun. „Pe mine mă 
interesează ceva mai mult decât existenţa în sine şi nu sunt 
în stare să-mi răspund decât banalităţi. Totul nu-i decât un 
cerc vicios!” Şi acesta era adevărul. Fiindcă dacă se 
gândea, spre exemplu, că la amintirea morţii totul piere ca 
un fum, şi simţea că, din nenorocire, aşa este, intuia 
concomitent că mii de oameni au reflectat la această 
noţiune înaintea lui, dar niciunul n-a aflat în aceste 
meditații nici curaj, şi nici măcar satisfacția pe care ţi-o dă 


descoperirea adevărului. Tot ce putea să-şi spună era în 
acelaşi timp îngrozitor şi mărunt. Nu-i era greu să priceapă 
că viaţa oamenilor, istoria universală, toate filosofiile sunt în 
realitate o luptă cu moartea; neostoită, deznădăjduită, cu 
totul firească şi totodată nespus de prostească şi fără folos, 
deoarece era pierdută de la început. Asemenea 
raționamente nu-i puteau aduce alinarea, ele confirmându-i 
doar existenţa unui alt cerc vicios. „Dacă singurul scop al 
tuturor strădaniilor omeneşti este viaţa, iar singurul 
rezultat moartea, nonsensul întrece orice măsură; nici n-ar 
putea fi imaginat, dacă n-ar fi acea realitate respingătoare 
şi nemiloasă care transformă fiinţele vii şi iubite în 
putregai.” 

De fiecare dată când venea la cimitir, Potaniecki se otrăvea 
cu astfel de gânduri. Astăzi însă nădăjduia că prezenţa 
Maryniei avea să-l elibereze de ele şi, când colo, se 
întâmplase tocmai dimpotrivă. Moartea Litkăi, distrugându- 
i încrederea în sensul şi finalitatea morală a vieţii, submina 
înăuntrul lui şi vechea iubire pentru Marynia, aceea de la 
început, naivă şi izbăvită de îndoieli; acum deci, când se afla 
cu Marynia lângă mormântul Litkăi, când moartea aceasta, 
care începea să se transforme într-o amintire, devenise 
iarăşi ceva aproape palpabil, acţiunea-i nocivă creştea din 
nou în intensitate. Iarăşi avu impresia că întreaga viaţă, 
aşadar, şi dragostea, nu-i decât o nebunie, iar eforturile ei 
ceva cu totul searbăd şi meschin. Dacă în afara vieţii nu 
există nici rațiune, nici milă, ce rost mai are să trudeşti, să 
iubeşti, să te căsătoreşti? 

Numai ca să ai copii, să te legi de ei cu toată puterea 
sângelui, iar pe urmă să priveşti neputincios cum forţa 
aceea oarbă, prostească, revoltătoare şi brutală îi strânge 
de gât şi-i ucide, cum ucide lupul mieii; ca să vii la 
mormântul lor şi să te gândeşti că putrezesc în întuneric şi 
umezeală? Uite, Litka zace acolo în beznă! 

Ziua ciudat de mohorâtă adâncea şi mai mult amărăciunea 
acestor reflecţii. Uneori, când venea aici mai înainte, 


Potaniecki avea senzaţia că cimitirul nu era decât o uriaşă 
nimicnicie în care se dizolvă viaţa, şi odată cu ea toate 
supărările, ceva somnolent şi ogoitor. Acum, însă, liniştea 
dispăruse. Zăpada aluneca de pe trunchiuri şi morminte; 
printre copacii uzi se cercoveau ciorile. Răbufnirile 
puternice şi neaşteptate ale vântului desprindeau picăturile 
de pe crengi şi le învârtejeau, alcătuind un vălmăşag 
disperat peste crucile de piatră, nemişcate şi indiferente. 

Deodată Marynia încetă să se mai roage şi rosti cu glas 
înăbuşit, cum se vorbeşte de obicei la cimitir: 

— Acum, sufletul ei trebuie să fie alături de noi. 
Potaniecki nu răspunse nimic; mai înainte se gândea că el 
şi Marynia sunt două fiinţe din lumi diferite, iar dacă în ceea 

ce spune ea exista măcar o fărâmă de adevăr, toate 
meditaţiile lui nu valorau nici cât zăpada asta care se topea. 
În acest caz, îşi spuse, există cufundarea în moarte, există 
cimitire, nu însă şi moartea în sine. 

Marynia începu să aşeze pe mormânt cununiţele de 
imortele, pe care le cumpăraseră la poartă, în timp ce 
Potaniecki medita, febril, mai degrabă cu ajutorul 
simţămintelor decât cu cel al gândurilor: „În lumea mea nu 
există răspunsuri la nici o întrebare, sunt numai cercuri 
vicioase care se rostogolesc în prăpastie”. 

Rămase uimit la gândul că dacă modul în care înţelegea 
moartea Marynia nu izvora din credinţă, fiind cu totul 
necunoscut, şi dacă s-ar fi găsit un filosof care să-l 
formuleze ca pe o ipoteză, aceasta ar fi fost socotită de-a 
dreptul genială, întrucât explică totul, dă răspuns la toate, 
luminează nu numai viaţa ci şi moartea care-i întuneric. 
Întreaga umanitate, cuprinsă de admiraţie, ar fi căzut în 
genunchi înaintea acestui înţelept şi a teoriei lui ştiinţifice. 

Pe de altă parte, simţea şi el că între ei era acum şi ceva 
din Litka. Copila se prefăcea în pulbere, dar ceva rămăsese 
din ea; rămăseseră undele gândurilor ei, voinţa şi 
simţămintele ei. Faptul că el se apropiase de Marynia şi se 
logodiseră, că se aflau acum la mormântul fetiţei, că se vor 


căsători, îşi vor duce viaţa împreună şi vor avea copii, care 
la rândul lor aveau să trăiască, să iubească şi să se 
înmulțească, ce reprezentau toate acestea dacă nu o astfel 
de undă care, emanând din Litka, putea să se prelungească 
la infinit, renăscând mereu în lanţul evenimentelor 
nemuritoare? lar dacă era aşa, cum să înţelegi atunci că 
dintr-o fiinţă muritoare a ieşit o energie fără sfârşit, 
nemuritoare? În simplitatea credinţei ei, Marynia găsise 
răspunsul, dar Potaniecki - nu. 

Cu toate acestea, Marynia avea dreptate: Litka se afla 
alături de ei. Lui Potaniecki îi trecu prin minte 
presupunerea vagă, neconturată încă într-o idee precisă, că 
s-ar putea ca tot ce gândeşte omul în timpul vieţii, tot ce 
vrea, tot ce iubeşte să nu fie decât o materie de o sută de 
ori mai puţin perceptibilă, de o sută de ori mai subtilă decât 
eterul, din care apare un fel de fiinţă astrală, conştientă de 
sine şi veşnică, ori renăscând la infinit în existenţe tot mai 
subtile, perfecte. Avea impresia că atomii gândurilor şi 
sentimentelor pot să se adune într-o entitate separată 
tocmai pentru că, ieşind din acelaşi creier sau inimă, se 
înrudesc între ei şi tind unul spre altul, în virtutea aceluiaşi 
principiu misterios care adună elementele primare, 
formând o entitate fizică. Acum n-avea timp să se 
gândească la asta, dar i se părea că întrezăreşte ceva, că în 
faşa care-i acoperea ochii apăruse o crăpătură. Putea fi 
doar o iluzie, dar o simţea pe Litka între ei; credea că 
prezenţa ei numai astfel putea fi înţeleasă. 

În acest timp, sosi un convoi de înmormântare, deoarece 
în clopotniţa din mijlocul cimitirului începu să bală clopotul. 
Potaniecki îi oferi braţul Maryniei şi se îndreptară spre 
poartă. Pe drum, Marynia gândindu-se în continuare la 
Litka, spuse: 

— Acum sunt absolut sigură că vom fi fericiţi. 

Şi se strânse mai tare lângă braţul lui Potlaniecki, fiindcă şi 
răbufnirile vântoasei deveniseră atât de puternice, încât li 
se împotriveau cu greu. O pală de vânt îi înfăşură voalul în 


jurul gâtului lui Potaniecki. Realitatea îşi cerea drepturile. 
Strânse braţul femeii care-l iubea şi simţi că dragostea, 
dacă nu este în stare să înfrângă moartea, cel puţin îl 
împăca acum cu viaţa. 

După ce urcară în caretă, îi luă mâna Maryniei şi nu i-o 
mai lăsă tot drumul. La răstimpuri, îi revenea încrederea, 
nădăjduind că această fată dulce şi bună va putea să umple 
acele goluri din simţămintele lui şi să reînvie tot ce se 
pierduse. „Soţia mea! Soţia mea!” îşi repeta în gând, 
uitându-se la ea, iar ochii ei luminoşi, cinstiţi îi răspundeau: 
„Ata!” 

Când ajunseră acasă, domnul Ptawicki nu se întorsese încă 
din plimbarea dinainte de masă, aşa că statură iarăşi 
singuri. Polaniecki se aşeză lângă Marynia şi, fermecat încă 
de gândurile care-i trecuseră prin cap în timpul drumului, 
zise: 

— Domnişoară, ai spus că Litka a fost cu noi, şi e adevărat! 
Totdeauna reveneam vlăguit de la cimitir; e bine totuşi că 
am fost la ea. 

Marynia răspunse: 

— E ea şi când ne-am fi dus să-i cerem binecuvântarea. 

— Trăiesc şi eu aceeaşi impresie, şi, afară de asta, mi se 
pare că acum suntem mai apropiaţi decât înainte, uniţi 
parcă pentru totdeauna. 

— Aşa-i, va fi o amintire tristă, dar placută. 

Tânărul îi luă iarăşi mâna şi rosti: 

— Dacă socoteşti că vom fi fericiţi, ce rost mai are să mai 
amânăm? Draga mea, şi eu cred că ne va fi bine împreună; 
să nu mai tărăgănăm cununia. Dacă tot trebuie să începem 
o viaţă nouă, s-o începem mai repede. 

— Hotărăşte dumneata. Eu sunt a dumitale cu tot sufletul. 

Tânărul o atrase iarăşi spre el, ca în ziua precedentă, şi 
începu să-i caute gura, iar ea, fie gândindu-se că drepturile 
lui sunt astăzi mai mari, fie la îndemnul simţurilor care se 
trezeau, nu mai întoarse capul, ci, mijindu-şi ochii, îi oferi 
singură buzele însetate parcă mai de mult. 


VIII. 

Pentru Polaniecki, începu acum perioada dinaintea 
cununiei, încărcată de alergătură şi pregătiri de tot felul. E 
drept, avea locuinţa aranjată mai înainte de a o cunoaşte pe 
Marynia. Pe vremea aceea când Bukacki îl luase în râs din 
cauza acestei locuinţe, în care vedea dorinţa fierbinte a 
proprietarului de a se căsători, Potaniecki nu negase: 

— Aşa este, îi spusese. Îmi dă mâna şi pot să mi-o permit; 
în acest fel am impresia că întreprind ceva în acest sens şi 
intenţiile mele încep să capete realitate. 

Bukacki considerase că e o prevedere vrednica de toată 
lauda, apoi îşi exprimase uimirea că un om atât de grijuliu 
eu viitorul lui nu arvuneşte de la bun început o moaşă şi o 
dădacă. Câteodată, discuţiile se sfârşeau cu certuri. 
Întrucât Potaniecki se supăra când cineva pretindea că el 
nu cântăreşte lucrurile cu luciditate. Bukacki susţinea însă 
că e vorba de un romantism superficial, demn de un creier 
de păsărică, atunci când cineva începe cu pregătirea 
cuibului poetic. Unul afirma că nu există nimic mai înţelept 
decât să-ţi pregăteşti colivia, dacă vrei să faci rost de 
pasăre; celălalt răspundea că dacă nu ţi-ai ales păsăruica şi 
prinderea ei este nesigură, nu faci altceva decât să-ţi înşeli 
propria dorinţă. Se sfârşea cu aluzii la picioarele subţiri ale 
lui Bukacki, care făceau imposibilă urmărirea oricărui fel de 
păsăruică, fie şi fără aripi. Atunci Bukacki se afla într-o 
dispoziţie sărbătorească. 

Acum însă, când colivia era gata şi pasărea nu numai că 
era prinsă, dar şi binevoitoare, mai avea atâtea de făcut, 
încât Potaniecki se mira uneori că un eveniment atât de 
simplu prin natura lui, precum căsătoria, devenise atât de 
complicat în societăţile civilizate. I se părea că dacă nimeni 
n-are dreptul să cerceteze latura morală a matrimoniului, 
întrucât reprezenta un act de liberă opţiune, aspectele 
formale trebuiau şi ele să fie mai puţin respectate. 

Gândea astfel mai întâi pentru că nu, era legiuitor, în al 
doilea rând, pentru că era un om iute, pe care-l scotea din 


sărite necesitatea de a face rost de tot felul de „hârtii”, iar 
în al treilea, pentru că, odată hotărât să se însoare, încetase 
să mai despice firul în patru şi voia să-şi realizeze decizia ca 
un om de acţiune. Uneori se simţea mândru când se 
compara cu unul ca Ptoszowski, de pildă, a cărui istorie 
circula din gură în gură, înainte de a fi cunoscută din 
jurnalul lui. „Totuşi eu sunt alt aluat”, îşi spunea Polaniecki 
cu anume mulţumire. De asemenea, erau momente în care, 
când amintea silueta lui Ptoszowski, profilul lui nobil şi 
delicat, puternic conturat totodată, cultura lui, fineţea şi 
supleţea intelectuală, acel dor nemaiauzit de a-şi apropia 
oamenii, femeile îndeosebi, Polaniecki recunoştea totuşi că 
el reprezintă un tip mai puţin distins, mai puţin rafinat, în 
genere, un om cioplit dintr-un material mai aspru. Îşi 
răspundea într-adevăr că în condiţiile de viaţă şi de 
rezistenţă pe care aceasta le implică, este de-a dreptul 
primejdios să fii filigranat excesiv, atât spiritual cât şi fizic. 
EI, Potaniecki, socotea că are o mai mare capacitate de a se 
plia pe reliefurile vieţii. „În definitiv, îşi spunea, eu pot fi 
folositor, pe când el n-ar fi bun decât să-l aşezi pe etajera 
socială cu bibelouri. Eu sunt în stare să-mi câştig pâinea, în 
vreme ce el nu putea decât să modeleze cocoloaşe din lipia 
gata făcută. Eu ştiu, şi încă bine, să vopsesc percaluri, el 
ştia să coloreze doar obrajii femeilor. Câtă deosebire între 
noi în atitudinea faţă de femeie! Omul acesta îşi introspecta 
tot timpul propria viaţă şi pe a femeii iubite, pierzându-se 
astfel pe sine şi pe ea, neputând să-şi depăşească îndoielile 
şi să-şi răspundă dacă o iubea destul; am şi eu îndoielile 
mele, nu sunt sigur dacă iubirea mea este deplină, dar mă 
căsătoresc cu aleasa inimii şi aş fi un nătâng, nu un bărbat, 
dacă m-aş teme dinainte de viitor şi n-aş fi în stare să storc 
din ea într-un mod foarte simplu atâta bine şi fericire cât se 
poate.” 

Aici Potaniecki, deşi renunţase la analiză, începu să disece 
lucrurile; e drept, investigația nu-l privea pe el, ci pe 
Marynia. Îşi îngăduia s-o facă, fiindcă era convins dinainte 


că rezultatele vor fi pozitive. Atâta lucru înţelegea şi el: că, 
în viitorul a doi oameni, bunăvoința uneia dintre părţi nu 
ajunge şi nu înseamnă nimic în cazul că lipseşte de cealaltă 
parte. Dar era sigur că luând-o pe Marynia, nu ia o inimă 
uscată. Nu numai că Marynia se născuse cu o fire dreaptă, 
dar de mică venise în contact cu munca şi condiţiile care-i 
impuneau să uite de ea şi să se gândească la alţii. Afară de 
asta, stăruia asupra ei, ca o binecuvântare de dincolo de 
mormânt, amintirea mamei, ale cărei linişte, simplitate şi 
corectitudine, ca şi viaţa încărcată de mâhniri, erau 
pomenite cu respect prin împrejurimile Krzemien-ului. 
Potaniecki ştia asta şi era convins că inima şi caracterul 
Maryniei erau temelii trainice pe care putea să se clădească 
liniştit căsnicia. Câteodată îi veneau în minte cuvintele unei 
cunoscute şi prietene a mamei lui, care, întrebată dacă o 
îngrijorează mai mult viitorul fiilor decât al fiicelor, a 
răspuns: „Nu mă îngrijorează decât băieţii, deoarece fetele 
mele nu pot fi, în cel mai rău caz, decât nefericite”. 
Adevărat, băieţii sunt crescuţi de şcoală şi de lume care pot 
face din ei nişte netrebnici; fetele, care învaţă de acasă să 
fie virtuoase, „nu pot fi, în cel mai rău caz, decât nefericite”. 
Potaniecki înţelese că aşa se întâmpla şi cu Marynia. De 
aceea analiza lui semăna mai degrabă cu examinarea de 
către bijutier a propriilor giuvaieruri, decât cu metoda unui 
învăţat care vrea să ajungă la concluzii necunoscute şi 
imprevizibile. 

Cu toate acestea, se certă odată rău de tot cu Marynia, din 
cauza scrisorii lui Waskowski, pe care Potaniecki o primi de 
la Roma la câteva săptămâni după plecarea profesorului, şi 
pe care i-o citi în întregime Maryniei. Scrisoarea suna după 
cum urmează: „Dragul meu. Stau pe via Tritone, Pension 
Frangaise. Treci pe la locuinţa mea din Varşovia: vezi dacă 
Snopczynski veghează cum trebuie asupra micuţilor mei şi 
dacă vietăţile sfântului Francesco au destulă apă şi seminţe. 
La primăvară, trebuie să deschidă ferestrele şi coliviile; să 
rămână cine vrea, cine nu, să zboare afară. Mititeii din 


neamul lui homo sapiens trebuie să fie bine hrăniţi, fiindcă 
am lăsat destui bani pentru asta; cât mai puţină dăscăleală, 
şi dragoste cât se poate. SnopczyAski este un om bun, dar 
melancolic. El zice că din cauza zăpezilor. Când îl apucă 
„amocul”, cum îi spune el, priveşte săptămâni întregi la 
propriile ghetre şi tace, iar cu copilaşii trebuie să vorbeşti 
mereu, ca să capete încredere. Asta-i tot în legătură cu 
Varşovia. 

Lucrarea vieţii mele, despre care ţi-am vorbit, o tipăresc 
aici în franţuzeşte, la tipografia ziarului Li'Italie. Cam râd ei 
de franceza mea şi de mine, dar m-am obişnuit. A venit şi 
Bukacki aici. E un băieţoi bun şi drag, s-a ţicnit de tot şi zice 
că-şi târăşte un picior, dar eu n-am băgat de seamă. El ţine 
foarte mult la tine şi la Marynia, la drept vorbind, la toată 
lumea, cu toate că el neagă. În schimb, când începe să 
trăncănească, îţi vine să-ţi astupi urechile. Să vă 
binecuvânteze Dumnezeu, dragă băiete, şi pe tine şi pe 
Marynia ta. Aş vrea să vin la nunta voastră, dar nu ştiu dacă 
până la Paşte îmi voi termina lucrarea; aşa că, până atunci, 
ascultă ce-ţi spun şi află că numai pentru asta îţi scriu 
această scrisoare. Să nu crezi că bătrânul vorbeşte ca să se 
afle în treabă, ştii doar că am fost dascăl şi am renunţat la 
această ocupaţie numai după ce l-am moştenit pe fratele 
meu, aşadar am trăit şi am văzut multe. Dac-o să aveţi copii, 
nu-i chinui prea mult cu învăţătura, lasă-i să crească în voia 
lui Dumnezeu. M-aş putea mulţumi cu atât, dar ţie îţi plac 
cifrele, aşa că îţi dau cifre. Un copil mic munceşte tot atâtea 
ore cât munceşte un adult funcţionar, cu deosebirea că cel 
din urmă mai stă şi la taifas cu colegii lui de birou în timpul 
serviciului sau fumează; copilul, în schimb, trebuie să-şi 
încordeze atenţia încontinuu, pentru că altfel pierde firul şi 
nu mai înţelege ce i se spune. Când se termină programul, 
funcţionarul se duce acasă, dar copilul trebuie să se 
pregătească pentru ziua următoare, lucru pe care unul 
capabil îl face în patru ore, iar unul mai puţin înzestrat, în 
şase. Pune la socoteală că cei mai săraci mai meditează pe 


alţii mai bogaţi, aşa că în total se adună douăsprezece ore. 
Douăsprezece ore de muncă pentru un copil!... Îţi dai, 
seama, dragul meu! Înţelegi ce caractere bolnave, 
anormale, înclinate spre cele mai sălbatice manii, 
deformate şi îndărătnice pot să crească în aceste condiţii? 
Înţelegi că presărăm cimitirele cu copiii noştri, înţelegi de 
ce ideile cele mai îngrozitoare îşi găsesc aderenţi? Munca 
adulţilor în fabrici se limitează, dar despre asta filantropii 
tac mâlc. Or, tocmai aici sunt foarte multe de făcut, merite 
pe de-a gata, asta-i slava şi sfinţenia viitoare! Pe-ai tăi să nu- 
i mai torturezi cu învăţătura, te rog eu! O rog şi pe Marynia 
să-mi făgăduiţi amândoi. Eu nu vorbesc degeaba, cum zice 
Bukacki câteodată, pentru că vorbesc din suflet, şi asta-i 
cea mai mare reformă pe care o aşteaptă veacurile viitoare, 
cea mai importantă după venirea lui Cristos pe lume. Acum 
câteva zile, mi s-a întâmplat un lucru ciudat la Perugia, dar 
despre asta am să-ţi povestesc altădată; acum vă îmbrăţişez 
pe amândoi”. 

Marynia ascultă scrisoarea asemenea acelui Snopczynski 
despre care amintea profesorul, adică privindu-şi vârfurile 
pantofilor. Potaniecki însă, începu să râdă şi întrebă: 

— Ai mai auzit una ca asta, domnişoară? Nunta noastră e 
încă departe, iar profesorul plânge de mila copiilor şi le ia 
apărarea. Asta aduce întrucâtva cu povestea locuinţei mele. 

lar după o clipă adăugă: 

— Fireşte, e vina mea că i-am făcut tot felul de promisiuni. 

Şi aplecându-se, ca să-i întâlnească privirile Maryniei, o 
întrebă din nou: 

— Ce zici de scrisoarea asta? 

Întrebarea cădea într-un moment nepotrivit, când 
Polaniecki nu era el însuşi şi nu se purta după cum îi era 
firea. Avea mai degrabă un caracter aspru, dar nu grosolan, 
capabil uneori de reacţii de-a dreptul feminine. De astă 
dată însă era ceva pur şi simplu brutal în privirile şi 
întrebarea pe care i-o punea unei fete cu fire de mimoză, ca 
Marynia. Ştia şi ea că, după căsătorie, urmează copiii, dar 


şi-i închipuia ca pe ceva nedefinit, despre care nu se 
vorbeşte, iar daca totuşi se vorbeşte, apoi asta se face 
numai prin aluzii delicate, său în clipe de adâncă emoție cu 
inima bătând, cu gura iubită la ureche, într-o dispoziţie 
aproape solemnă, ca despre ceva sanctissimum ce aparţine 
viitorului comun. Aşa că tonul nepăsător cu care o întrebă 
Polaniecki o duru şi o revoltă. Fără să vrea, îşi spuse în 
gând; „Cum de nu înţelege?” Şi, la rându-i, reacţiona şi ea 
împotriva naturii ei, întrucât, aşa cum se întâmplă adesea 
firilor timide în situaţii penibile, se prefăcu mai supărată 
decât era într-adevăr. 

— Domnule, n-ar trebui să te porţi aşa cu mine! Exclamă 
contrariată. Nu trebuie să-mi vorbeşti aşa! 

Polaniecki continuă să râdă, prefăcându-se vesel. 

— De ce te superi, domnişoară? Întrebă. 

— Pentru că nu te porţi cum trebuie. 

— Nu înţeleg, despre ce e vorba? 

— Cu atât mai rău. 

Râsul îi pieri de pe buze, chipul i se întunecă de mânie şi 
începu să vorbească repede, ca un om care, brusc, nu mai 
ţine cont de ce spune: 

— S-ar putea să fiu un prost, dar ştiu şi eu ce înseamnă 
bunătatea. Aşa, viaţa devine imposibilă. Cine face din ţânţar 
armăsar n-are decât să tragă ponoasele, şi pentru că văd că 
prezenţa mea nu e dorită, plec. 

Luându-şi pălăria, se înclină şi plecă. Marynia nu încercă 
să-l reţină. O vreme, jignirea şi supărarea înăbuşiră în 
sufletul ei celelalte simţăminte, apoi rămase ca trăsnită. 
Gândurile i se învălmăşiră asemenea unui stol de păsări 
speriate; nu mai putu să-şi spună decât ceva ce nu realiza: 
„Gata, nu se mai întoarce!” În acest fel se prăbuşea peste 
ea întreaga clădire care se înălța atât de promiţător. Golul, 
părăsirea, viaţa fără rost, chinuitoare, şi inima amorţită - 
iată tot ce-i mai rămânea. Şi era atât de aproape de 
fericire!... 'Totul se petrecuse dintr-o dată, era ceva atât de 
neînțeles, încât nu-şi mai dădea seama ce se întâmplă. Se 


apropie de birou şi începu aproape instinctiv să pună ordine 
în hârtii, cu o grabă ciudată, de parcă aranjarea lor ar fi 
putut schimba într-un fel lucrurile. Apoi privi la fotografia 
Litkăi şi se aşeză, ascunzându-şi ochii şi tâmplele în palme. 
Într-un târziu, se gândi totuşi că voinţa Litkăi trebuie să fie 
mai puternică decât voinţa lor, şi în suflet îi înflori o fărâmă 
de speranţă. Începu să se plimbe prin încăpere şi să 
reconstituie tot ce se întâmplase. Şi-l aminti pe Polaniecki 
nu numai cum fusese cu o clipă înainte, ci mai de mult, cu 
două. Trei zile, cu o săptămână în urmă. Părerea de rău era 
acum mai mare decât supărarea şi se adâncea tot mai mult 
odată cu dragostea pentru Potaniecki. După o vreme, 
începu să-şi spună că nu-i era îngăduit să se înfurie, că 
datoria ei era să-l ia pe Potaniecki şi să-l iubească, aşa cum 
era, nu să-i pretindă să se potrivească felului ei de a gândi. 
„E un om din carne şi oase, nu o păpuşă”, repetă de câteva 
ori. Un sentiment de vină punea tot mai mult stăpânire pe 
ea şi regreta. Blândă din fire şi înclinată spre iubire, inima 
începea să lupte cu raţiunea lucidă pe care o avea 
neîndoielnic şi care zadarnic încerca s-o convingă acum că 
dreptatea nu era de partea lui Potaniecki; nici măcar nu-i 
spusese ceva ireparabil. Se gândi: „Dacă are cât de cât o 
inimă bună, se va întoarce”, dar în acelaşi timp se temea de 
amorul propriu al bărbaţilor în general şi al lui Potaniecki 
îndeosebi, deoarece era prea inteligentă ca să nu bage de 
seamă că el avea mare grijă să treacă drept un om 
inflexibil. Dar observaţiile de acest fel, pe care o inimă 
potrivnică le-ar fi făcut numai în defavoarea lui, o 
înduioşară şi mai mult. 

O jumătate de oră mai târziu, era convinsă până în 
adâncul sufletului că vina este numai a ei şi că „l-a chinuit 
atâta în viaţă”, încât acum trebuie să cedeze, adică să-i 
întindă ea o mână întâi şi să ierte totul. Asta însemna în 
înţelegerea ei să-i scrie câteva cuvinte de împăcare. „A 
suferit atâta din cauza proprietăţii de la Krzemief, încât i se 
cuvine. „Era gata să-i plângă de milă. Pe de altă parte, se 


aştepta ca omul acesta urâcios şi nesuferit să aprecieze cât 
o costă pe ea să-i scrie şi va veni încă în această seară. 

I se părea că nu-i va fi deloc greu să aştearnă pe hârtie 
câteva cuvinte care, pornite din inimă, să ajungă la inimă. 
Dar nu era aşa! Dimpotrivă! Scrisoarea n-are ochi care să 
se umple de lacrimi, n-are o faţă care să zâmbească în 
acelaşi timp cu tristeţe şi dulceaţă, n-are glas care să 
tremure şi nici mâini care să se întindă. O scrisoare poţi s-o 
citeşti şi s-o înţelegi cum vrei, pentru că reprezintă doar 
nişte litere negre pe hârtia indiferentă ca moartea. 

Marynia tocmai rupea a treia filă, când faţa încreţită ca un 
măr copt a domnului Ptlawicki, cu mustăcioara proaspăt 
cănită, apăru în uşa întredeschisă. 

— Potaniecki nu-i aici? Întrebă. 

— Nu, papă. 

— Nu ştii, mai vine? 

— Nu ştiu, papă, răspunse oftând. 

— Copila mea, dacă vine, spune-i că mă întorc peste cel 
mult o oră şi vreau să discut ceva cuel. 

„Of, şi eu vreau să vorbesc cu el”, se gândi Marynia. 

Şi rupând a treia filă, o luă pe a patra şi începu să 
reflecteze: să întoarcă totul în glumă, sau pur şi simplu să-i 
ceară iertare? Era foarte posibil ca gluma să nu-i placă, pe 
când a-i cere iertare era ceva mai cald, numai că era atât 
de greu! Dacă el nu se repezea să plece, era destul să-i 
întindă mâna, dar plecase ca din puşcă, răutăciosul ăsta 
atât de iubit... 

Şi ridicându-şi privirile, începu să-şi trudească de zor; 
căpşorul întunecat, când deodată în anticameră se auzi 
clopoţelul. Maryniei începu să-i bată inima ca un ciocan, iar 
prin minte îi fulgerară întrebările: „El e? Sau nu e el?” 

Uşa se deschise şi... Erael. 

Intră ca un lup, cu capul plecat, faţa posomorâtă şi se vede 
foarte nesigur de primirea care i se va, face. La vederea lui, 
Marynia zvâcni cu inima bătând să-i spargă pieptul, cu 


privirea străluminată, fericită, bucuroasă că se întorsese, şi, 
apropiindu-se de el, îi puse mâinile pe umeri. 

— Ce bun eşti şi cumsecade! Începu să-i spună. Ştii că 
tocmai voiam să-ţi scriu? 

Polaniecki tăcu un răstimp, sărutându-i mâinile, apoi 
recunoscu: 

— Ar trebui să mă dai pe uşă afară, domnişoară. 

Şi, înflăcărat de recunoştinţă, o strânse la piept, începu să- 
i sărute gura, ochii, tâmplele şi părul care i se desprinsese 
în îmbrăţişare. În asemenea clipe avea impresia că nu-i mai 
trebuie nimic ca să trăiască o iubire mare, deplină. În cele 
din urmă îi dădu drumul şi continuă: 

— Eşti prea bună. Deşi e mai bine aşa, fiindcă faci ce vrei 
cu mine. Am venit doar să-ţi cer iertare, atât... Mi-am venit 
în fire numaidecât... M-am dojenit ca un măgar ce sunt şi 
nu pot să-ţi spun cât mi-a părut de rău. Am întârziat pe 
stradă, gândind că am să-ţi văd faţa la fereastră şi am să-mi 
dau seama dacă pot să mă întorc. Pe urmă, n-am mai putut 
rezista şi am venit... 

— Eu te rog să mă ierţi, e vina mea. Uite hârtiile rupte... 
Am tot încercat să-ţi scriu. 

El însă îi devora din priviri părul pe care şi-l prindea în 
grabă. Cu faţa îmbujorată, pe care se citea bucuria, şi ochii 
râzând de fericire, îi părea mai frumoasă ca oricând şi atât 
de dorită, ca niciodată. 

Marynia observă că se uită la părul ei şi tulburarea se 
luptă în ea cu cochetăria feminină. Îşi prindea înadins cosiţa 
cu stângăcie, ca să-i acopere umerii în valuri, spunându-i 
totodată: 

— Nu te mai uita la mine, că mă duc dincolo. 

— Bine, dar asta-i comoara mea, răspunse Potaniecki, n- 
am mai văzut aşa ceva în viaţa mea. 

Şi iarăşi îşi întinse braţele spre ea, însă Marynia începu să 
se ferească. 

— Nu e voie, fii cuminte, domnule! Repetă. Şi aşa mi-e 
destul de ruşine. Ar trebui să mă duc dincolo. 


Treptat, părul îşi reluă aspectul dinainte, după care se 
aşezară amândoi şi începură să discute liniştiţi ochi în ochi. 

— Voiai într-adevăr să-mi scrii, domnişoară? Întrebă 
Potaniecki. 

— Uite foile rupte. 

— 'Ţi-o spun cu toată sinceritatea, eşti prea bună. 

Înălţându-şi ochii şi aţintind poliţa agăţată deasupra 
biroului, Marynia răspunse: 

— Pentru că a fost vina mea. Da! Numai a mea! 

Socotind pesemne că nu este suficient de mărinimoasă, 
adăugă după un răstimp, roşind până în vârful urechilor şi 
coborându-şi privirile: 

— Şi totuşi profesorul Waskowski are dreptate în ceea ce 
scrie despre... Învăţătură. 

Potaniecki se simţi îndemnat să îngenunche şi să-i sărute 
picioarele. Farmecul şi bunătatea ei nu numai că-l 
dezarmau, dar îl cucereau cu totul. 

— Sunt pierdut fără scăpare! Exclamă, continuându-şi 
parcă un gând neexprimat în cuvinte. Domnişoară, vei face 
cu mine tot ce-ţi pofteşte inimioara. 

Marynia începu să scuture veselă din cap. 

— Ei, nu se ştie! Eu sunt atât de fricoasă! 

— Dumneata fricoasă? Hai să-ţi spun o anecdotă: în Belgia, 
am cunoscut două domnişoare Wauters, care îşi aleseseră 
drept favorit un pisoi; o vietate blândă şi, credeai, bună de 
pus pe rană. La un moment dat, una dintre ele a căpătat în 
dar un iepure îmblânzit. Şi ce crezi! De frica lui, pisoiul sta 
numai pe dulapuri şi pe sobă. Odată, domnişoarele Wauters 
au plecat la plimbare şi deodată şi-au adus aminte că pisoiul 
a rămas la un loc cu iepurele. „Oare Matou n-o să-i facă 
vreun rău iepurelui? 

— Matou? Păi el moare de frica lui!” Şi şi-au continuat 
plimbarea. S-au înapoiat peste vreo oră şi... N-o să ghiceşti 
ce s-a întâmplat! Din iepure mai rămăseseră numai 
urechile. Este exact ce fac femeile cu noi. Chipurile vă 
temeţi, dar până la urmă, rămân numai urechile din noi! 


LLA 


Potaniecki începu să râdă, iar Marynia îi urmă exemplul. 
Apoi tânărul adăugă: 

— Ştiu că şi din mine nu vor rămâne decât urechile. 

Spunea un neadevăr, deoarece avea sentimentul că nu se 
va întâmpla aşa. Marynia se gândi un timp, apoi răspunse: 

— Nu. Eu n-am firea asta. 

— Cu atât mai bine, se bucură Polaniecki, fiindcă iată 
concluzia pe care o trag eu din observaţiile mele de viaţă: 
un egoism mai puternic îl subjugă totdeauna pe cel mai 
slab. 

— Sau o iubire mai mare cedează alteia mai mici, propuse 
Marynia. 

— Rezultatul este acelaşi. În ce mă priveşte, recunosc că 
aş vrea să ţin din scurt un zdrahon de femeie, Potlaniecki îşi 
desfăcu degetele, apoi le strânse în pumn, dar ce să mă fac 
cu un porumbel ca dumneata? Cu dumneata cred că va 
trebui să lupt ca să nu renunţi la prea multe în favoarea 
altuia: Aşa ţi-e firea, şi eu ştiu pe cine iau. În definitiv, o 
spune toată lumea, şi până şi unul ca Maszko, care nu e nici 
pe departe un Solomon, mi-a zis odată: „Ea poate fi 
nefericită cu tine, tu însă niciodată cu ea!” Şi avea dreptate. 
Sunt curios cum se va purta Maszko cu soţia lui. Este un om 
destul de aspru. 

— E îndrăgostit rău? 

— Nu chiar aşa cum era acum câtăva vreme, când ai cam 
cochetat cu el. 

— Pentru că el n-a fost atât de urâcios ca „domnul Stach”. 

— Va fi o căsnicie ciudată. Ea nu este urâtă, deşi este 
totdeauna palidă şi are ochii roşii. Maszko însă se 
căsătoreşte pentru avere. A crezut că ea nu-l iubeşte, şi 
când s-a întâmplat scandalul cu Gatowski, şi ăsta cavaler! 
Era sigur că mama şi fiica vor profita de ocazie şi vor rupe 
relaţiile eu el. S-a întâmplat însă din contră, şi imaginează- 
ţi, domnişoară, că Maszko este iarăşi îngrijorat că treaba 
merge prea bine... I se pare suspect. E ceva de neînțeles, 
fiindcă se crede că există totuşi şi domnul Krastawski... 


Dumnezeu ştie!... Totul pare fără noimă. Oricum, nu poate fi 
vorba de fericire, cel puţin aşa cum mi-o închipui eu. 

— Şi dumneata cum ţi-o închipui? Întrebă Marynia. 

— Eu cred că fericirea poate exista numai atunci când te 
căsătoreşti cu o femeie sigură, ca dumneata, şi vezi limpede 
viitorul. 

— Eu cred că fericirea constă în a fi iubită, dar nu numai 
atăt. 

— Ce-ar mai fi? 

— Să meriţi să fii iubită şi să... 

O vreme, domnişoara Marynia nu-şi găsi cuvintele: într-un 
târziu, rosti totuşi: 

— Să ai încredere în bărbatul pe care ţi l-ai ales... Şi să 
munceşti cot la cotcu el. 

IX. 

Potaniecki nu se înşela. Lui Maszko îi mergea totul atât de 
bine, doamna şi domnişoară Krastawski se purtau atât de 
comme il faut, încât era din ce în ce mai neliniştit. Uneori 
râdea şi el de îngrijorarea lui, iar pentru că faţă de 
Polaniecki nu mai avea nici un secret de la o vreme, într-una 
din zile îi spuse cu cinism: 

— Dragul meu, sunt pur şi simplu nişte îngeri, iar mie mi 
se face părul măciucă, fiindcă trebuie să fie ceva la mijloc. 

— Mai bine mulţumegşte-i lui Dumnezeu! 

— Sunt prea ideale, n-au nici un defect, nici o vanitate. 
Ieri, de pildă, le-am dat de înţeles că sunt avocat numai 
pentru că, după părerea mea, tinerii din familiile mai bune 
trebuie să se apuce de ceva, să reprezinte şi ei ceva. 
Ghiceşte ce mi-au răspuns. Că avocatura este o ocupaţie tot 
atât de bună ca oricare alta, iar pentru ele orice muncă este 
bună şi numai cei leneşi se pot ruşina să muncească. M-au 
bombardat cu atâtea banalităţi, încât îmi venea să le 
răspund cu vreo maximă din modelele caligrafice! „Onoarea 
este asemenea unei stânci prăpăstioase” sau ceva de acest 
fel! Potaniecki, îţi spun eu, e ceva la mijloc. Am crezut că e 
vorba de papă, dar nu-i aşa. Am ştiri despre el, stă la 


Bordeaux, unde se numeşte MR. De Langlais, şi îşi are 
propriul cuib familial, nu chiar legal, dar plin de copii pe 
care îi întreţine din pensia primită de la doamna 
Krastawska. 

— Şi ce-ţi pasă ţie? 

— Nu-mi pasă câtuşi de puţin. 

— Dacă-i aşa, sunt nişte femei nenorocite, asta-i. 

— Da, dar veniturile lor sunt pe măsura nenorocirii? Nu 
uita că eu am greutăţi mari. În plus, vezi tu, dacă sunt într- 
adevăr femeile care par şi pe deasupra şi bogate, sunt 
dispus să mă îndrăgostesc, şi asta poate fi o nebunie; dacă 
se arată că nu au nimic sau prea puţin, sunt de asemenea 
gata să mă îndrăgostesc şi nebunia e şi mai mare. A început 
să-mi placă. 

— Nu, va fi oricum singurul lucru înţelept în această 
situaţie. Tu, Maszko, mai gândeşte-te totuşi la tine şi puţin 
la mine şi la domnul Ptlawicka. Ştii că în asemenea 
împrejurări, eu n-am obiceiul să fiu slab, iar termenul se 
apropie. 

— Dispun încă de creditul meu. În ultimă instanţă, voi aveţi 
ipoteca asupra proprietăţii de la Krzemief. Peste câteva 
zile, va avea loc la doamna Krastawska seara de logodnă, 
după care nădăjduiesc că voi afla ceva mai sigur. 

Maszko începu să monologheze. 

— E de neconceput totuşi că un om pozitiv ca mine să 
rătăcească parcă prin hăţişul unei păduri. Pe de altă parte, 
nici măcar printre oamenii foarte bine informaţi nu există 
nimeni care să se îndoiască de averea doamnei Krastawska. 
Amândouă au un suflet atât de nobil...! 

— Probabil că temerile tale sunt de prisos, îl întrerupse 
Potaniecki, pierzându-şi răbdarea. Tu însă, dragul meu, nu 
eşti deloc un om pozitiv, fiindcă ai pozat întotdeauna şi 
pozezi şi acum, în loc să te gândeşti la ceea ce îţi asigură o 
bucată de pâine. 

Câteva zile mai târziu, avu loc într-adevăr logodna lui 
Maszko, la care se duse şi Marynia, deoarece doamna 


Krastawska ţinea la domnul Plawicki şi, cunoscându-i 
legăturile de rudenie, nu-l evita, cum făcea cu familia Bigiel. 
Maszko îşi invitase toţi cunoscuţii cu nume răsunătoare şi 
cărare la mijlocul capului, cei mai mulţi foarte tineri şi, mai 
ales, nu prea inteligenţi. Se aflau printre ei cei cinci fraţi 
Wyz, care se numeau Mizio, Kizio, Bizio, Breloczek şi Tatus. 
Erau porecliţi cei cinci fraţi adormiţi, întrucât simțind 
impulsurile vieţii exclusiv în picioare, se însufleţeau numai 
în timpul carnavalului, pentru a amorţi cu totul, cel puţin 
intelectual, cât ţinea postul. Bukacki îi iubea şi se amuza pe 
seama lor. Mai era şi baronul Kot care, auzind odată de la 
cineva despre un străvechi Kot din Debno, completa 
întotdeauna când era prezentat: „din Debno”, şi care la tot 
ce i se spunea, răspundea invariabil: Quelle drâle d'histoire! 
9 Maszko era cu toţi la per tu, deşi îi trata cu oarecare 
dispreţ, ca şi pe Kopowski, un tânăr cu un cap ideal, 
minunat, şi ochi pe cât de frumoşi, pe atât de lipsiţi de 
expresie. Categoria prietenilor mai rezonabili era 
reprezentată de Polaniecki şi Kresowski. Doamna 
Krastawska invitase şi ea zece-cincisprezece doamne cu 
fiicele lor, în jurul cărora se învârteau nepăsători şi 
flegmatici fraţii Wyz; inimioarele feciorelnice ale 
domnişoarelor îşi înteţeau totuşi bătaia la apropierea lui 
Kopowski, acordând mai puţină atenţie asemănării lui 
spirituale cu Hamlet, care consta în aceea că, dacă nu el, 
creierul lui ar fi încăput „într-o coajă de nucă”. Câteva chelii 
respectabile completau salonul. 

Îmbrăcată în alb, domnişoara Krastawska, deşi cu ochii 
roşii, arăta foarte atrăgătoare. Răspândea în jur un farmec 
cu adevărat feminin, o linişte neînţeleasă, aproape 
somnolentă. Amintea puţin de figurile lui Perugino10. La 
răstimpuri, se înviora asemenea unei lămpi de alabastru, în 
care se aprinde brusc lumina, pentru a se stinge îndată nu 
fără anume farmec. Îmbrăcată într-o rochie albă, 
vaporoasă, părea mai frumoasă ca de obicei. Uitându-se la 
ea, Potaniecki se gândi că e posibil să aibă o inimă şi o minte 


destul de aride, dar poate fi o soţie cumsecade, îndeosebi 
pentru Maszko care, în fond, preţuia înainte de toate, 
bunacuviinţă de salon. Căsnicia lor se anunţa asemenea 
unei zile palide şi reci, în care nu dogoreşte soarele, dar 
nici nu există pericol de furtună. Acum şedeau împreună la 
un capăt al salonului, nu prea aproape, dar nici prea 
departe de ceilalţi invitaţi; arătau însufleţiţi atât cât se 
cuvenea, nici mai mult nici mai puţin; în comportarea lui se 
vedea atâta dragoste, cât trebuia; era preocupat să pară în 
primul rând un logodnic corect, iar ea îi răspundea cu 
aceeaşi monedă. Îşi zâmbeau cu prietenie; el vorbea mai 
mult, ca viitor îndrumător şi cap al casei, iar câteodată se 
priveau în ochi, într-un cuvânt, alcătuiau cea mai corectă şi 
exemplară pereche de logodnici care se putea imagina în 
lumea bună. „Eu n-aş rezista”, îşi spuse Polaniecki. Şi îşi 
aduse aminte deodată că în timp ce ea stă aici albă şi calmă, 
zâmbind convenţional, medicul acela, care nu-şi putuse 
„rupe sufletul de ea”, putrezeşte undeva între tropice, la fel 
de liniştit în pământ, uitat, ca şi când n-ar fi existat 
niciodată. Şi-l cuprinse furia. Inima domnişoarei Krastawska 
nu numai că-i stârnea disprețul, dar liniştea ei i se părea de 
prost-gust, o amorţeală a sufletului, cândva la modă, pe 
care, poeţii de atunci o condamnau vehement, văzând în ea 
ceva demonic, dar care cu vremea se banalizase şi devenise 
totuna cu nimicnicia morală şi prostia. „Este în primul rând 
o gâscă, şi încă o gâscă fără inimă”, se gândi Potaniecki. 
Acuma înţelese atât de bine îngrijorarea pe care i-o 
pricinuia lui Maszko purtarea lor fără pată, încât îl 
considera pe tânărul avocat o minte pătrunzătoare şi abilă. 
Apoi începu să-şi compare propria logodnică, pe Marynia, 
cu domnişoara Krastawska şi îşi spuse cu mare mulţumire: 
„Marynia e cu totul altceva”. Simţea că-şi odihneşte sufletul, 
când se uita la ea. În vreme ce logodnica lui Maszko îi părea 
o plantă artificială, crescută sub sticlă, lipsită de adierile 
sănătoase ale aerului, a lui împrăştia în jur viaţă şi căldură; 
cu toate acestea, alăturarea era în favoarea Maryniei şi în 


ceea ce priveşte bunele maniere. Potaniecki nu dispreţuia 
cu totul aşa-zisa „distincţie”, înțelegând că dacă nu 
totdeauna, de multe ori ea exprimă şi un anume rafinament 
spiritual, mai ales la femei. Privind acum când la una, când 
la cealaltă, ajunse la concluzia că fineţea aceea care la 
domnişoara Krastawska era ceva însuşit şi stânjenitor, la 
Marynia era înnăscută. La cea dintâi nu era decât un 
veşmânt exterior, pe când în cazul domnişoarei Plawicka 
constituia sufletul şi parcă trăsătura distinctivă a speciei 
înnobilate de îndelungate secole de cultură. Împrumutând 
din spusele lui Bukacki atât cât trebuia, adică ceea ce era 
adevărat, Polaniecki îşi aduse aminte că ciudatul prieten 
repetase nu o dată că femeile, indiferent de proveniența lor, 
se împart în patriciene, cu o cultură, principii şi nevoi 
spirituale intrate în sânge, şi parvenite, care le poartă ca pe 
o mantilă, numai faţă de musafiri. Uitându-se la profilul 
nobil al Maryniei, Potaniecki se gândi acum, cu infatuarea 
mic-burghezului care se căsătoreşte cu o prinţesă, că va lua 
de soţie o patriciană în înţelesul deplin al cuvântului. 

Şi încă o patriciană foarte frumoasă. Nu o dată, femeile au 
nevoie doar de puţin spaţiu şi de puţină fericire pentru a 
înflori. Marynia care i se păruse lui Potaniecki, după ce se 
întorsese de la înmormântarea Litkăi, aproape urâtă, acum 
îl uimea uneori cu frumuseţea ei. Domnişoara Krastawska 
arăta pe lângă ea ca o rochie decolorată de vechime şi 
purtare alături de una nouă, şi dacă averea domnişoarei 
Plawicka ar fi fost la înălţimea farmecului ei, ar fi fost 
considerată neîndoielnic drept o frumuseţe. Şi aşa fraţii 
Wyz, punându-şi ochelarii pe nasurile lor de cal, se uitau la 
ea cu anume admiraţie, iar baronul Kot din Debno declară 
confidenţial că era un adevărat noroc că se logodise, 
deoarece, altminteri, cine ştie dacă n-ar fi abordat-o. 

Potaniecki avu prilejul în acea seară să-şi cunoască o 
trăsătură de caracter pe care nu şi-o bănuia. Era gelos, 
întrucât era convins în acelaşi timp că Marynia este o 
femeie absolut sigură, în care poţi să crezi orbeşte, gelozia 


lui era o simplă inconsecvenţă. La vremea lui fusese gelos 
pe Maszko, şi asta era de la sine înţeles; acum, însă, nici el 
nu pricepea de ce, de pildă, un ins de felul lui Kopowski, cu 
capul lui de arhanghel şi creier de păsărică, îi stârnea 
supărarea numai pentru că şedea lângă Marynia şi-i punea 
probabil întrebări nelalocul lor, la care ea răspundea mai 
mult sau mai puţin politicoasă. La început, îşi făcu singur 
reproşuri: „E greu totuşi să-i pretinzi Maryniei să scoată 
limba la el!” Mai pe urmă însă, aprecie că domnişoara 
Plawicka se întorcea prea des spre Kopowski, se uita prea 
curioasă la el şi-i răspundea cu prea multă amabilitate. La 
masă, stând alături de ea, se arătă destul de morocănos şi 
de tăcut, iar când îl întrebă care-i cauza, îi răspunse cum nu 
se poate mai nepotrivit: 

— Nu vreau să-ţi stric impresia pe care ţi-a făcut-o domnul 
Kopowski. 

Maryniei îi plăcea că era gelos din cauza ei, aşa că 
strângându-şi colţurile buzelor, ca să-şi înăbuşe râsul, şi 
privindu-l cu luare-aminte, spuse: 

— Şi dumneata crezi că domnul Kopowski are ceva 
neobişnuit? 

— Da, sigur! Şi când merge pe stradă, pare că-şi scoate 
capul la aer curat, ca să nu-l roadă muoliile. 

Colţurile buzelor domnişoarei Ptawicka rezistară 
încercării, dar ochii îi râdeau vizibil; în sfârşit, nemaiputând 
să rabde, şopti: 

— Eşti un gelos nesuferit! 

— Eu? Nici pomeneală! 

— Atunci hai să-ţi relatez un fragment din conversaţia 
noastră. Ai aflat că ieri, la teatrul de estradă, a fost un caz 
de catalepsie în timpul concertului. Astăzi s-a vorbit despre 
asta în jurul nostru, aşa că printre altele l-am întrebat pe 
domnul Kopowski dacă l-a văzut pe cataleptic. Ştii ce mi-a 
răspuns? Că fiecare poate să-şi aibă convingerile lui. Nu-i 
aşa că este un om extraordinar? 

Polaniecki se îmbună şi începu să râdă. 


— Eu cred că pur şi simplu nu înţelege ce i se spune şi de 
aceea răspunde aiurea. 

Restul serii îl petrecură împreună în bună pace. Când îşi 
luară rămas bun, deoarece Plawicki având o caretă cu două 
locuri” nu putu să-l invite şi pe Potaniecki, Marynia se 
aplecă spre el şi-l întrebă: 

— Urâciosule năzuros, vii mâine la masă? 

— Vin, fiindcă te iubesc, răspunse Polaniecki, învelindu-i 
picioarele în blană. 

lar ea îi şopti la ureche în semn de mare şi nouă taină: 

— Şieu. 

Şi cu toate că el, în clipa când o spunea, era cum nu se 
poate mai sincer, răspunsul ei conţinea mai mult adevăr. 

Maszko îl conduse acasă pe Potaniecki. Pe drum, discutară 
de seara la care participaseră. Maszko îi povesti că înainte 
de sosirea invitaţilor, încercase să vorbească despre afaceri 
cu doamna Krastawska, dar nu avusese succes. 

— La un moment dat, relată, am vrut să pun problema 
limpede, evident, prezentând-o într-o formă cât mai 
delicată. Dar mi-a fost frică. În definitiv, de ce mă îndoiesc 
eu de zestrea logodnicii mele? Numai pentru că ele se 
poartă cu mine mai bine decât m-am aşteptat. Mă rog, nu- 
mi displace, dar mă tem să împing lucrurile prea departe, 
pentru că dacă se arată că îndoielile mele sunt întemeiate, 
dacă într-adevăr n-au bani, şi curiozitatea mea prea 
interesată le va stârni indignarea? Sunt dator să mă 
gândesc şi la această posibilitate, fiindcă altfel risc să eşuez 
în faţa palatului. 

— Bine, deci - răspunse Potaniecki - să presupunem, ceea 
ce e foarte probabil, că au; dar dacă se va dovedi că nu au, 
ce vei face atunci? Ţi-ai făcut vreun plan în această 
eventualitate? Rupi logodna cu domnişoara Krastawska sau 
te căsătoreşti cu ea? 

— N-o rup în nici un caz, deoarece nu câştig nimic. Şi aşa, 
dacă intenţiile mele matrimoniale nu se realizează, tot voi 
da faliment. Atunci, însă, voi spune deschis care este 


situaţia mea financiară şi presupun că domnişoara 
Krastawska va rupe logodna. 

— Şi dacă nu? 

— Mă voi îndrăgosti de ea şi voi începe să tratez cu 
creditorii. Voi înceta să mai „pozez”, cum zici tu, şi mă voi 
strădui să câştig atâta cât să ne ajungă la amândoi. Nu sunt 
un avocat prost. Ştii asta. 

— E destul de rezonabil, recunoscu Potaniecki, dar asta nu 
mă linişteşte nici în privinţa lui Plawicki, şi nici într-a mea. 

— Voi sunteţi într-o situaţie mai bună decât alţii, pentru că 
vă puteţi bizui pe Krzemien! La o adică, pui mâna pe moşie 
şi tot mai scoţi ceva. E mai rău de cei care m-au crezut pe 
cuvânt şi-ţi spun drept că mai mult de ei mă tem. M-am 
bucurat, mă bucur şi acum, de o mare încredere. Asta-i 
durerea mea de acum. Dacă însă voi avea timp, voi cârpi-o 
eu într-un fel... Dacă totuşi aş avea puţină fericire în 
căsnicie, care să mă îndemne la muncă... 

Ajunseră la locuinţa lui Potaniecki, aşa că Maszko nu mai 
apucă să-şi sfârşească gândul. Înainte însă de a se despărţi, 
spuse deodată,: 

— Ascultă, tu mă crezi aproape un nemernic, dar sunt 
mult mai puţin decât îţi închipui tu... Am pozat, cum spui, e 
adevărat! Am fost silit să fac tot felul de piruete şi câteodată 
m-am abătut de la drumul bătătorit... Dar am obosit şi-ţi 
spun deschis că-mi doresc puţină fericire, pentru că n-am 
avut-o. De aceea am vrut să mă căsătoresc cu logodnica ta 
ascultă, deşi n-are avere. Iar în privinţa domnişoarei 
Krastawska, să ştii că sunt momente în care aş prefera să se 
arate că nu are nimic, numai să nu mă părăsească atunci 
când va afla că nici eu nu am. Îţi spun sincer... Acum, 
noapte bună! 

„Ei, se gândi Potaniecki, asta-i ceva nou la Maszko.” 

Şi intră pe poartă. Când ajunse la uşa locuinţei lui, auzi pe 
cineva cântând la pian înăuntru. Slujitorul îi spuse că e 
Bigiel, care-l aştepta de două ore. 


Potaniecki se nelinişti, dar se gândi că dacă era vorba de o 
veste proastă, Bigiel nu mai cânta la pian. Se arătă însă că 
Bigiel avea nevoie urgentă numai de semnătura lui 
Potaniecki, într-o problemă care trebuia rezolvată a doua zi 
de dimineaţă. 

— Puteai să-mi laşi hârtiile şi să te duci la culcare, îl 
mustră Potaniecki. 

— Asta am şi făcut, aici pe sofa, înainte de a mă aşeza la 
pian. Cândva cântam tot atât de bine ca şi la violoncel, dar 
acum mi s-au cam îngreuiat degetele. Marynia ta cântă 
probabil şi ea, e un lucru foarte plăcut în casă! 

Potaniecki începu să râdă cu râsul lui sincer şi binevoitor. 

— Marynia mea? Marynia mea posedă talentul de care 
scrie în Evanghelie: „nu ştie stânga, ce face dreapta”. Biata 
mea iubită! N-are nici o pretenţie şi cântă numai atunci 
când e rugată. 

Bigiel răspunse: 

— Răzi, chipurile, dar aşa râd numai îndrăgostiţii. 

— Păi sunt, cum nu se poate mai mult. Cel puţin aşa mi se 
pare acum, şi, în genere, mi se pare din ce în ce mai des. 
Bigiel, vrei ceai? 

— Da. Vii de la doamna Krastawska? 

— Întocmai. 

— Ce zice Maszko? Ajunge la mal? 

— M-am despărţit acum o clipă de el. M-a condus până la 
poartă. Uneori spune totuşi nişte lucruri la care nu m-aş 
aştepta din partea lui. 

Şi Potaniecki, bucuros că are cu cine sta la taifas şi simțind 
nevoia de a vorbi ca de la suflet la suflet, începu să-i spună 
ce auzise de la Maszko şi cât de mult se mirase aflând în 
pielea unui astfel de om, un romantic. 

— Maszko nu e un netrebnic, remarcă Bigiel. El se găseşte 
însă pe un drum care-l poate conduce la tot felul de abateri 
din cauza vanităţii şi a respectului exagerat pentru 
aparenţe. Pe de altă parte, tocmai acest respect pentru 


aparenţe îl fereşte de la prăbuşirea totală. Cât priveşte 
romanticul, pe care l-ai descoperit în el... 

Aici Bigiel îşi tăie capătul trabucului, pe care îl aprinse cu 
mare atenţie, încruntându-şi sprâncenele, apoi se aşeză 
comod şi continuă: 

— Pe această temă, Bukacki ar formula zeci de paradoxuri 
despre societatea noastră... Mi s-a înfipt în minte ce mi-ai 
spus tu; atunci când s-a burzuluit la noi, pentru că aici 
întotdeauna trebuie să iubeşti ceva sau pe cineva. Lui i se 
pare că asta e o prostie inutilă, dar eu văd aici o însuşire 
importantă. În lumea noastră, trebuie să reprezinţi ceva, pe 
când noi ce avem? Bani n-avem, înţelepciunea nu ne dă 
afară din casă, cum nici talentul de a ne orienta în diverse 
situaţii, prea buni gospodari nu suntem; într-adevăr, ne mai 
putem lăuda cu faptul că, aproape fără să vrem, în virtutea 
unei predispoziţii generale, iubim ceva sau pe cineva, iar 
dacă nu iubim, tot simţim măcar nevoia acestui sentiment. 
Tu ştii că eu sunt un om de bun-simţ şi un comerciant, aşa 
că-ţi vorbesc lucid. M-am gândit la acest lucru, din cauza lui 
Bukacki... Unul ca Maszko, de exemplu, în altă parte, ar fi 
fost un nemernic învederat. Şi nu sunt puţini ca el. Aici însă, 
la noi, până şi într-un nemernic poţi descoperi un om, iar 
asta nici măcar nu este atât de greu! Fiindcă, la urma 
urmelor, câtă vreme porţi în tine o fărâmă de sensibilitate, 
nu poţi să fii doar un animal nesimţitor, iar aici, la noi, 
oamenii au această fărâmă, tocmai pentru că iubesc. 

— Îmi aminteşti de Waskowski. Ce spui seamănă cu 
concepţia lui despre nimicnicia celor mai tineri dintre 
arieni. 

— Ce-mi pasă mie de Waskowski! Aşa gândesc eu. Un 
lucru e sigur: ia-ne această înclinaţie sentimentală şi ne 
desfacem ca un butoi fără cercuri. 

— Atunci, ascultă la mine. În mintea mea, eu am rezolvat 
de mult această dilemă. A iubi sau a nu iubi pe cineva, iată o 
chestiune personală, dar înţeleg şi eu că ceva trebuie să 
iubeşti în viaţă. Şi eu am reflectat la asta. După moartea 


Litkăi, am simţit că unele suporturi s-au năruit înăuntrul 
meu, câteodată mai simt şi acum la fel. Astăzi nu, dar am 
momente - cum să-ţi spun, parcă de reflux, de epuizare, de 
îndoieli - şi dacă mă căsătoresc totuşi, o fac numai pentru 
că îmi dau seama că sub această dragoste de ordin mai 
general trebuie să dureze o solidă temelie de viaţă... 

— De aceea şi nu numai de aceea, răspunse Bigiel 
neînduplecat în judecata lui, fiindcă tu nu te căsătoreşti 
doar din motive pur raţionale. lei de soţie o fată frumoasă şi 
cinstită, care te atrage; să nu încerci să te convingi că nu-i 
aşa, pentru că ai să vezi că ai să începi şi tu să te prefaci... 
Dragul meu, asemenea îndoieli are oricine înainte de a se 
căsători, Până şi eu, cum mă vezi, deşi nu sunt vreun mare 
filosof, înainte de căsătorie mi-am pus de zece ori pe zi 
această întrebare: îmi iubesc oare de ajuns viitoarea soţie? 
Aşa cum trebuie? Nu cumva prea puţin cu inima şi prea 
mult cu simţurile? Dumnezeu ştie! Pe urmă m-am căsătorit, 
am nimerit o soţie bună şi o ducem bine. O s-o duceţi şi voi 
la fel, numai să luaţi lucrurile aşa cum sunt, deoarece, pe 
Dumnezeul meu! E curată prostie să desfaci mereu firul în 
patru şi să-ţi analizezi nu ştiu ce secrete ale inimii. 

— Poate că-i o prostie, răspunse Potaniecki. Nici mie nu-mi 
place să stau cu burta în sus şi să mă cercetez de dimineaţă 
până seara, dar nu pot să trec cu vederea realitatea. 

— Ce realitate? 

— Aceea, de pildă, că sentimentele mele nu mai sunt ceea 
ce erau la început. Recunosc, sper că voi fi iarăşi, că voi 
ajunge din nou la iubirea de altădată. Cu toate aceste 
observaţii, mă căsătoresc, şi o fac ca şi când ele n-ar exista. 

— Se poate. 

— Şi ştii la ce mă mai gândesc? Că trebuie totuşi ca 
ferestrele casei să dea spre soare, altfel va fi frig înăuntru. 

— Aici ai zis-o bine! Încuviinţă Bigiel. 

X. 

Între timp, iarna începuse să cedeze; se apropia sfârşitul 
postului şi, odată cu el, ziua în care aveau să se cunune atât 


Potaniecki, cât şi Maszko. Bukacki, rugat să fie cavaler de 
onoare, scrise printre altele cele ce urmează: „Să scoţi forţa 
creatoare universală din starea generală, adică din starea 
de repaos absolut, şi s-o obligi cu ajutorul căsătoriei 
contractate pe pământ să se integreze în amănunte mai 
mult sau mai puţin ţipătoare, care au nevoie de leagăne să 
se distreze, ţinându-şi în gură degetul mare de la picior, 
este o crimă. Cu toate acestea, am să vin, deoarece acolo 
sobele sunt mai bune ca aici.” Sosi într-adevăr înainte de 
sărbători şi-i aduse în dar lui Potaniecki un carton 
împodobit artistic cu pergament, ceva asemănător cu un 
ferpar pe care scria: „Stanislaw Potaniecki, după îndelunga 
şi dificila stare de holtei...” 

Lui Potlaniecki îi plăcu cartonul de la Bukacki, şi a doua zi, 
aproape de amiază, i-l duse Maryniei. Uitase totuşi că era 
duminică, şi plănuind să-şi petreacă în chip foarte plăcut 
timpul până la masa de prânz, încercă o mare dezamăgire 
găsind-o pe Marynia cu pălăria pe cap. 

— Pleci undeva, domnişoară? O întrebă. 

— Da, la biserică. Azi e duminică. 

— A, e duminică!... Aşa e! Şi eu care mă gândeam că o să 
stăm împreună. Ar fi fost atât de bine... 

Domnişoara Plawicka îşi înălţă spre el privirile-i senine şi 
rosti cu simplitate: 

— Şi datoria către Dumnezeu? 

Potaniecki întâmpină deocamdată aceste cuvinte ca pe 
oricare altele, nebănuind că în evoluţia sufletească pe care 
avea s-o parcurgă vor juca un rol însemnat tocmai din 
cauza simplităţii cu care fuseseră rostite. Prin urmare, 
răspunse repetându-le parcă mecanic: 

— Vorbeşti de „datoria câtre Dumnezeu”. Fie! Nu mă 
grăbesc, merg şi eu. 

Marynia îi primi propunerea cu mare bucurie. Pe drum, îi 
mărturisi: 

— Eu, cu cât sunt mai fericită, cu atât mă gândesc mai 
mult la Dumnezeu. 


— E şi ăsta un semn al firii dumitale bune; alţii n-o fac 
decât atunci când se află la ananghie. 

La biserică îi veniră iarăşi în minte gândurile care-l 
frământaseră prima dată la Krzemien, când fusese cu 
bătrânul Ptawicki la slujbă la Watory: „ILoate filosofiile şi 
sistemele de gândire se trec unul după altul, dar liturghia 
se desfăşoară cu şartul din străvechime”. Avea impresia că 
în toate acestea există ceva de neînțeles. El, care din cauza 
Litkăi, venise în contact cu moartea într-un mod atât de 
dureros, se întorcea mereu la aceste reflecţii ori de câte ori 
i se întâmpla să se afle la cimitir, la biserică sau în alte 
împrejurări, în care se desfăşurau datini desprinse de 
nevoile reale, de zi cu zi, ale vieţii, contând pentru viitorul 
de dincolo de mormânt. Rămase uimit cât de mult se face 
încă din timpul vieţii pentru acest viitor; oricâte filosofii şi 
îndoieli ar exista, oamenii trăiesc ca şi când acest tărâm ar 
fi neîndoielnic, sacrificându-i egoismul mărunt, 
consacrându-i acţiuni filantropice, orfelinate, spitale, aziluri 
şi biserici - toate acestea urmând a fi răsplătite abia pe 
lumea cealaltă! 

Fu de-a dreptul uluit de gândul că, într-adevăr, ca să te 
împaci cu viaţa, trebuie să te împaci mai întâi cu moartea, 
lucru cu neputinţă fără credinţa în ceva care să existe 
dincolo de moarte. În schimb, dacă ai această credinţă, 
dilema se rezolvă de la sine. „Ducă-se dracului doliul, să 
îmbrăcăm pardesiul!” Şi dacă-i aşa, ce poţi să-ţi doreşti mai 
mult? Nu te mai gândeşti decât la o existenţă nouă, în cel 
mai rău caz foarte interesantă, iar această siguranţă este 
totuna cu liniştea. Un exemplu de acest fel îi oferea acum 
Marynia. Din cauza miopiei, îşi ţinea capul aplecat pe cartea 
de rugăciuni, iar când şi-l ridica uneori, Potaniecki vedea o 
faţă atât de senină, atât de plină de o linişte aproape 
vegetală şi atât de îmbătată, încât părea angelică. „E o 
femeie fericită şi va fi întotdeauna fericită! Îşi spuse. Iar pe 
deasupra, mai e şi înţeleaptă, fiindcă dacă măcar de 
cealaltă parte ar exista cât de cât certitudinea, care ţi-ar 


aduce totodată şi mângăierea pe care ţi-o dă adevărul, mă 
TOg, dar aşa, să te chinuieşti numai pentru nişte semne de 
întrebare - e o curată prostie.” 

În drum spre casă, gândindu-se mereu la expresia de pe 
chipul Maryniei, Potaniecki spuse: 

— Domnişoară, la biserică arătai ca un profil al lui Fra 
Angelico11. Aveai faţa unei fiinţe cu adevărat fericite. 

— Acum sunt într-adevăr fericită. Şi ştii de ce? Pentru că 
sunt mai bună decât eram înainte. Purtam ranchiuna şi 
supărarea în inimă, nu mai aveam nici o speranţă, şi toate 
acestea îmi produceau atâta amărăciune! Se spune că 
nenorocirile înnobilează sufletele alese, dar eu nu sunt unul 
dintre acestea. În definitiv, poate că nefericirea înnobilează 
într-adevăr, dar amărăciunea, supărarea, aversiunea 
distrug... Da, da, ca otrava! 

— Mă urai chiar atât de mult? 

Marynia se uită la el şi răspunse: 

— Atât de mult, încât toată ziua nu mă gândeam decât la 
dumneata. 

— Maszko e inteligent, constată Potaniecki. Cândva te-a 
definit cam aşa: „A preferat să te urască, decât să mă 
iubească pe mine”. 

— A, de preferat, am preferat! 

Discutând astfel, ajunseră acasă. Potaniecki despachetă 
cartonul cu pergament şi i-l arătă Maryniei. Ideea lui 
Bukacki nu era pe gustul ei, deoarece ea nu aprecia 
căsătoria numai sentimental, ci şi din punctul de vedere al 
religiei. „Cu asemenea lucruri nu se glumeşte”, spuse, apoi 
recunoscu numaidecât că nu-l poate suferi pe Bukacki. 

După masă, sosi şi Bukacki. În cele câteva luni cât stătuse 
în Italia, devenise şi mai subţire, ceea ce era o dovadă 
împotriva eficienţei vinului de Chianti în cazul virozei la 
stomac. Fineţea nasului amintea de ascuţişul cuţitului, iar 
feţişoara-i ironic zâmbitoare parcă semăna cu porţelanul şi 
nu era mai mare decât pumnul unui bărbat matur. Se 
înrudea şi cu Potaniecki şi cu Marynia, de aceea spunea ce-i 


venea pe limbă faţă de amândoi. De cum intră, le declară 
ritos că, având în vedere numărul din ce în ce mai mare de 
anomalii psihice, nu poate decât să sufere, dar nu se miră 
deloc că s-au logodit. A venit de bună seamă cu speranţa că 
va izbuti să-i salveze, dar acum vede că a întârziat şi nu-i 
mai rămâne decât să se resemneze. Ascultându-l, Marynia 
începu să se supere, dar Potaniecki, care ţinea la el, îl sfătui: 

— Păstrează-ţi poantele pentru alocuţiunea pe care va 
trebui s-o rosteşti la nuntă, iar acum spune ce mai face 
profesorul nostru? 

La acestea, Bukacki răspunse cu seriozitate: 

— Şi-a pierdut minţile. 

— Domnule, te rog să nu glumeşti în acest fel, îl certă 
Marynia. 

lar Potaniecki adăugă: 

— Şi nici atât de plat. 

Dar Bukacki urmă cu aceeaşi gravitate: 

— Profesorul Waskowski şi-a pierdut minţile şi iată 
dovezile mele: întâi, umblă prin Roma fără pălărie, mai 
degrabă umbla, pentru că acum este la Perugia; al doilea, a 
căşunat pe o englezoaică tânără şi frumoasă, dovedindu-i că 
englezii sunt creştini numai în viaţa particulară, în vreme ce 
faţă de Irlanda, nu sunt; al treilea tipăreşte o broşură în 
care susţine că misiunea înviorării şi a renaşterii istoriei cu 
ajutorul spiritului creştin a fost încredinţată celor mai tineri 
dintre arieni. Acestea sunt argumente temeinice, socot. 

— Ştiam asta înainte de plecarea profesorului, şi dacă nu-l 
ameninţă altceva, nădăjduiesc că-l vom vedea sănătos. 

— Nici nu se gândeşte să se întoarcă. 

Polaniecki îşi scoase carnetul de note, scrise câteva 
cuvinte cu creionul şi, dându-i-l Maryniei, o rugă: 

— Citeşte, domnişoară, şi spune-mi dacă este bine aşa. 

— De vreme ce scrieţi faţă de mine, eu îmi iau tălpăşiţa, se 
fandosi Bukacki. 

— Nu, nu! Nu e nici un secret! 


Marynia roşi ca o vişină de bucurie şi parcă nevrând să-şi 
creadă ochilor, începu să întrebe: 

— E adevărat? Nu eo... 

— Depinde numai de dumneata. 

— Ah, domnule Stach!... Nici n-am îndrăznit să visez una 
ca asta. Trebuie să-i spun lui papâ, musai! 

Şi ieşi alergând. 

— Dacă aş fi poet, m-aş spânzura, spuse Bukacki. 

— De ce? 

— Pentru că dacă doar câteva cuvinte scrise de mâna 
asociatului firmei Bigiel şi compania pot să producă o 
impresie mai puternică decât un sonet, atunci mai bine să 
fii băiat de ajutor la moară decât poet. 

Marynia însă, luată de înflăcărare, uitase carneţelul de 
note, astfel că Polaniecki i-l arătă lui Bukacki, îndemnându- 
|: 

— Citeşte. 

Bukacki citi: „După nuntă, Veneţia, Florenţa, Roma, 
Neapole - e bine aşa?” 

— Aşadar, e vorba de o călătorie în Italia? 

— Da. Imaginează-ţi că biata de ea n-a fost niciodată în 
străinătate, iar Italia i s-a părut întotdeauna ţara din 
poveste, pe care nici n-a visat că poate s-o vadă. Pentru ea, 
e o mare bucurie şi, pe legea mea! Ce-i de mirare că vreau 
să-i fac şi eu o plăcere?! 

— Iubire şi Italia! O, Doamne, de câte ori n-ai avut sub ochi 
asemenea situaţii! 'Totu-i vechi ca lumea. 

— Nu-i adevărat! Îndrăgosteşte-te şi tu şi ai să vezi că 
totul ţi se va părea nou. 

— Dragul meu, nu e vorba că nu iubesc, ci că nu mai 
iubesc. Am dezgropat de mult acest sfinx din nisip, şi nu mai 
este o taină pentru mine. 

— Bukacki, căsătoreşte-te! 

— Nu pot. Am vederea şi stomacul prea slabe. 

— Ce piedici mai sunt şi astea? 


— Vezi tu, femeia este ca o foaie de hârtie. Pe o parte scrie 
îngerul, pe cealaltă diavolul, hârtia e subţire, cuvintele se 
amestecă şi iese un talmeş-balmeş pe care eu n-aş putea 
nici să-l citesc şi nici să-l diger. 

— Ei, tu nu poţi să trăieşti nici o clipă fără glumele tale! 

— Totuşi, o să mor şi eu la fel ca tine, care te însori. Avem 
întotdeauna impresia că noi suntem cei care ne gândim la 
moarte, mai degrabă însă ea se gândeşte la noi. 

În acest timp, Marynia reveni cu tatăl ei care-l îmbrăţişă 
pe Polaniecki şi-i spuse: 

— Marynia mi-a spus că vreţi să plecaţi în Italia după 
cununie. 

— Dacă viitoarea mea doamnă va fi de acord? 

— Viitoare doamnă nu numai că e de acord, răspunse 
Marynia, dar mai că şi-a pierdut capul de bucurie şi ar vrea 
să sară prin încăpere ca la zece ani: 

— Dacă semnul crucii făcut de un bătrân singuratic vă 
poate fi de folos în această călătorie îndepărtată, vă 
binecuvântez din toată inima. 

Îşi ridică privirile şi mâna, spre nespusa bucurie a lui 
Bukacki, dar Marynia îi trase braţul de jos, şi, sărutându-i 
mâna, spuse râzând: 

— Dragă papă, mai avem destulă vreme, vom pleca abia 
după cununie. 

— La drept vorbind, adăugă Bukacki, asta nu înseamnă 
decât să cumperi bilete, să cântăreşti bagajele şi să pleci, 
atâta tot. 

Domnul Plawicki se întoarse spre tânărul cinic şi-i 
răspunse cu anume solemnitate: 

— Până aici aţi ajuns, încât binecuvântarea unui bătrân 
singur şi a unui părinte vi se pare un lucru de prisos? 

Bukacki însă, în loc de răspuns, îl luă de mijloc pe domnul 
Plawicki, îl sărută undeva pe jiletcă şi întrebă: 

— Bătrânul singuratic” n-ar avea poftă să joace pichet, ca 
să lăsăm capetele astea înfierbântate să se sature de vorbă? 

— Da, dar cu rubicon? Acceptă domnul Ptawicki. 


— Cu tot ce vrei dumneata. 

Spunând acestea, Bukacki se adresă tinerei perechi: 

— Să mă tocmiţi pe mine ca cicerone prin Italia. 

— Nici nu mă gândesc, se împotrivi Polaniecki. Am fost 
numai în Belgia şi în Franţa, Italia n-o cunosc, dar vreau să 
văd ce ne interesează pe noi, nu ce-ţi place ţie. Am văzut 
destui ca tine şi ştiu că din cauza rafinamentului exagerat 
ajungeţi să nu mai iubiţi arta, ci doar propriile cunoştinţe 
despre ea. 

Aici Potaniecki se adresă Maryniei: 

— Da, da, la asta ajung. Îşi pierd simţul artei mari, simple, 
caută ceva ce poate să mai impresioneze preaplinul lor şi să 
le dovedească priceperea. Nu mai văd pădurea din cauza 
copacilor. Pe ei nu-i mai preocupă titanii pe care vrem să-i 
vedem noi, ci numai niscaiva mărunți de tot, despre care n- 
a auzit nimeni; scot la iveală nume de cea mai proastă 
calitate; se ocupă exclusiv de o manieră sau alta, se conving 
pe ei înşişi şi pe ceilalţi că operele de a doua mână, cele mai 
stângace, sunt mult mai interesante decât cele de mâna 
întâi, decât cele perfecte... Călăuziţi de el, am trece 
nepăsători pe lângă catedrale celebre, ca să vedem nu ştiu 
ce mărunţişuri la care trebuie să priveşti cu lupa. 
Domnişoară, asta înseamnă suprasaturaţie, exces şi 
rafinament abuziv, iar noi suntem nişte oameni simpli. 

Marynia îl privea cu mândrie, de parcă voia să spună: Uite 
ce înseamnă să ştii să vorbeşti!” Mândria ei crescu şi mai 
mult când îl auzi pe Bukacki spunând: 

— Ai dreptate întru totul. 

Dar se revoltă după aceea, când firavul tânăr adăugă: 

— Iar dacă n-ai avea, n-aş câştiga niciodată în faţa acestui 
tribunal. 

— Scuză-mă, dar nici eu nu sunt oarbă deloc. 

— Iar eu nu sunt câtuşi de puţin un cunoscător în materie 
de artă. 

— Dimpotrivă, eşti! 


— Dacă sunt, atunci vă declar că priceperea mea implică 
numai o serie de amănunte în plus şi nu mă împiedică 
nicidecum să iubesc marea artă, aşa că, dragă domnişoară, 
crede-mă pe mine, nu pe Potaniecki. 

— Ba nu! Prefer să-l cred pe domnul Potaniecki. 

— Ceea ce nu era prea greu de prevăzut, răspunse 
Bukacki. 

Marynia începu să se uite când la unul, când la celălalt cu 
o înfăţişare puţin încurcată, dar tocmai atunci domnul 
Ptawicki aduse cărţile de joc. Cei doi logodnici se 
preumblau de braţ prin încăperi. Curând, Bukacki începu 
să se plictisească. Pe la sfârşitul serii, umorul care-l 
însufleţea se stinse, feţişoara-i deveni şi mai mică, nasul şi 
mai ascuţit şi arăta ca o frunză ofilită. După ce plecă însoţit 
de Polaniecki, acesta îl întrebă: 

— Ce-i cu tine, te-ai moleşit de tot? 

— Eu sunt ca o maşină, răspunse Bukacki, câtă vreme am 
combustibil, merg, dar seara, când se sfârşeşte rezerva de 
dimineaţă, mă opresc. 

Potaniecki îl privi cu luare-aminte. 

— Şi ce combustibil foloseşti? 

— Există diferite soiuri de cărbuni. Hai la mine, îţi dau o 
ceaşcă de cafea bună, asta o să ne învioreze. 

— Ascultă, e o treabă delicată, dar mi-a spus cineva că tu 
iei morfină de mult. 

— De foarte curând, răspunse Bukacki. De-ai şti ce 
orizonturi deschide. 

— Şi te ucide. Tleme-te de Dumnezeu! 

— Şi ucide. Spune-mi sincer, te-ai gândit vreodată că poţi 
să ai nostalgia morţii? 

— Nu, tăgădui Potaniecki, eu nu înţeleg decât contrariul. 

O vreme tăcură. 

— N-am să-ţi dau nici morfină nici opium, îl linişti Bukacki, 
ci o cafea bună şi o sticlă de Bordeaux autentic. O să facem 
un chef nevinovat. 


După un timp, ajunseră la locuinţa lui Bukacki. Era de 
bună seamă locuinţa unui om avut, cam goală, dar ticsită de 
mărunţişuri artistice, tablouri şi gravuri. Lămpile ardeau în 
câteva încăperi, deoarece Bukacki nu suporta întunericul 
nici măcar atunci când dormea. 

Vinul de Bordeaux îi aştepta, iar sub maşina de spirt 
începu să ardă curând o flăcăruie albastră. Bukacki se 
întinse pe sofa şi spuse deodată: 

— E posibil ca tu să nu-ţi poţi închipui că eu, atât de 
pricăjit, cum mă vezi, nu mă tem totuşi deloc de moarte. 

— Un singur lucru mi-am închipuit întotdeauna, răspunse 
Potaniecki, anume că te ţii toată ziua de bancuri, te 
amăgeşti pe tine şi pe ceilalţi, iar în realitate eşti altfel; 
totu-i artificial. 

— Prostia omenească mă amuză întrucâtva. 

— Bine, dar dacă tu te socoteşti deştept, de ce ţi-ai 
organizat viaţa atât de prost? 

Potaniecki se uită la bibelouri, la tablouri şi adaugă: 

— Pentru că totuşi, înconjurat de lucruri de artă, duci o 
viaţă măruntă. 

— Destul de măruntă. 

— Şi tu faci parte dintre cei care pozează! Ce boală s-a 
mai iscat şi în societatea asta! Pozezi şi gata! 

— Câteodată, dar cu timpul asta se transformă în a doua 
natură. 

Treptat, Bukacki, sub influenţa vinului de Bordeaux, se 
însufleţea şi devenea mai vorbăreţ, deşi nu prea era vesel. 

— Vezi tu, zise, într-un fel nu pot să pozez. Tot ce-mi 
puteam spune eu sau altcineva, am gândit şi mi-am spus de 
mult. Duc cea mai prostească şi cea mai searbădă viaţă care 
se poate duce. Mă împresoară un gol uriaş, de care mă tem 
şi pe care-l umplu cu tot felul de vechituri, cum sunt cele 
din camera asta, ca să mă tem mai puţin. Frica de moarte 
este altceva, întrucât după moarte nu mai simţi şi nu mai 
gândeşti. Atunci o să fiu şi eu o părticică de nimic, dar, pe 
Dumnezeul meu! Nu e nimic mai înfiorător decât să simţi 


pustiul din jur şi, trăind, să-l înţelegi, în plus, starea 
sănătăţii mele este într-adevăr proastă şi mă vlăguieşte de 
tot. N-am combustibil înăuntrul meu, aşa că mi-l 
administrez. E mult mai puţină poză şi prefăcătorie în toată 
treaba asta decât îţi închipui tu. lar faptul că, după ce-mi 
refac rezerva de combustibil, consider viaţa din unghiul 
umoristic, nu demonstrează decât că fac şi eu ce face un om 
bolnav, care stă pe partea ce-l doare mai puţin. Eu aşa mă 
simt mai bine, chiar dacă sunt de acord că poziţia este 
artificială; oricare alta, însă, ar fi chinuitoare. Şi cu asta, 
discuţia e încheiată. 

— Dacă te-ai apuca şi tu de ceva. 

— Dă-mi pace. Întâi pentru că eu ştiu o sumedenie de 
lucruri, dar nu mă pricep să fac nimic; în al doilea rând, 
sunt bolnav; în al treilea, sfătuieşte un paralitic să meargă 
mult, când el nici nu se poate ţine pe picioare. Vorbă de 
clacă! Mai bea puţin şi hai să vorbim despre tine. 
Domnişoara Plawicka e foarte bună, şi nu faci rău că te 
căsătoreşti cu ea. Ce trăncănesc eu în timpul zilei, nu 
contează. E o fată bună şi te iubeşte... 

Bukacki, înviorat şi surescitat pesemne de vin, continuă cu 
anume grabă: 

— Da, ce spun eu în timpul zilei, nu contează. Acum e 
noapte, bem vin şi ne aflăm într-un moment de sinceritate. 
Mai vrei vin sau cafea? Îmi place aroma; trebuie să 
amesteci întotdeauna Moca şi Ceylon în diferite proporţii... 
E clipa adevărului! În realitate, ştii ce cred eu? Nu prea am 
idee câtă fericire poate aduce gloria, pentru că n-am ajuns 
niciodată la ea, şi întrucât templul de la Efes a fost ars, nu 
mai am nici o perspectivă... Presupune totuşi, arbitrar, că 
această cantitate ar putea-o mânca şi un şoarece, şi încă nu 
unul flămând, ci după o masă copioasă în hambar. În 
schimb, ştiu ce înseamnă îndestularea, pentru că mă înfrupt 
din ea; ştiu ce sunt călătoriile, fiindcă am călătorit eu 
însumi; ştiu ce-i libertatea, pentru că sunt liber; ştiu ce sunt 
femeile - oho, la dracu, cu supra de măsură! Şi ştiu ce sunt 


cărţile. Pe deasupra, în această cameră, am câteva tablouri, 
gravuri şi porţelanuri... Şi-acum fii atent la ce-ţi spun: toate 
astea nu înseamnă nimic! Toate sunt nişte prostii! Gunoi! În 
comparaţie cu o inimă care iubeşte! Iată rezultatul 
meditaţiilor mele, numai că eu am ajuns la această 
concluzie la sfârşit, pe când oamenii normali o ştiu de la 
început. 

Aici începu să amestece febril cu linguriţa în cafea, iar 
Potaniecki, care era foarte impulsiv, zvâcni în picioare şi 
spuse: 

— A, bestie, ce eşti! Păi nu mi-ai spus tu cu câteva luni în 
urmă că te grăbeşti să pleci în Italia tocmai pentru că acolo 
nu te iubeşte nimeni, şi nici tu nu iubeşti pe nimeni? Ţii 
minte, sau poate că nu mai recunoşti? 

— Dar astăzi de dimineaţă nu v-am spus ţie şi soţiei tale că 
aţi înnebunit? Iar acum îţi spun că faci foarte bine! De ce-mi 
ceri să fiu neapărat logic? A sporovăi nu înseamnă acelaşi 
lucru cu a vorbi. lar acum sunt mai sincer, fiindcă am băut 
două sticle de vin. 

Dar Potaniecki începu să se plimbe prin încăpere şi să 
repete: 

— Pe viul Dumnezeu! E fantastic! Uite care-i realitatea, 
uite ce spun când îi strângi cu uşa. 

Bukacki îşi turnă a doua ceaşcă de cafea cu o mână puţin 
tremurătoare şi urmă: 

— Că iubeşti, e încă bine, dar să fii iubit e şi mai bine. Asta 
le întrece pe toate! În ce mă priveşte, aş da tot ce am... Dar 
n-are rost să vorbim despre mine. Viaţa e o comedie 
searbădă şi scrisă fără talent; până şi marile suferinţe arată 
uneori ca o melodramă. Dacă există cu adevărat ceva bun în 
viaţă, apoi asta nu poate să însemne decât să fii iubit. 
Imaginează-ţi că eu n-am încercat această mulţumire, iar tu 
ai dat peste ea fără s-o cauţi... 

— Asta să n-o spui, pentru că nu ştii cum s-au petrecut 
lucrurile. 


— Ba ştiu. Mi-a spus Waskowski... De altfel, e totuna. 
Important este să ştii să preţuieşti. 

— Şi tu ce vrei? Înţeleg şi eu că ţine puţin la mine, aşa că 
mă căsătoresc şi gata! 

Bukacki îi puse o mână pe umăr. 

— Nu, Polaniecki. Faţă de mine însumi, eu nu sunt decât 
un prostănac, dar observ foarte bine ce se întâmplă în jurul 
meu. Asta nu-i decât începutul... Majoritatea bărbaţilor 
spun ca tine: „Mă căsătoresc şi gata!” şi cei mai mulţi 
greşesc. 

— Nu înţeleg filosofia asta. 

— Păi, vezi tu, uite despre ce e vorba; nu este suficient să- 
ţi iei o soţie, trebuie să i te dai şi tu ei, şi trebuie ca ea să 
simtă asta. Pricepi? 

— Nu prea. 

— Ei, faci pe naivul; trebuie să se simtă nu numai o 
proprietate, ci şi proprietăreasă. Suflet pentru suflet! 
Altminteri poţi să-ţi frângi gâtul. Există căsătorii bune, dar 
şi rele. Lui Maszko n-o să-i fie prea bine din cel puţin 
douăzeci de motive, printre altele şi pentru ceea ce ţi-am 
spus. 

— El este de altă părere. Dar, pe legea mea! Ce păcat că 
nu te-ai căsătorit tocmai tu care înţelegi atât de bine cum 
trebuie să fie. 

— Dacă a înţelege şi a acţiona în consecinţă ar însemna 
acelaşi lucru, n-ar mai fi atâtea prăbuşiri, din cauza cărora 
suferim atâta. În definitiv, mă vezi tu pe mine căsătorit? 

Bukacki începu să râdă cu glasul lui subţire. Îşi recăpătă 
brusc veselia şi odată cu ea perspectiva comică a vieţii. 

— Dacă tu o să fii un caraghios, ce să mai zic de mine... O 
să te rupi într-o mie de părţi! O să vezi tu peste două 
săptămâni. De exemplu, când o să te îmbraci, ca să te duci 
la biserică. Iubire, bătaia inimii, gânduri serioase, o epocă 
nouă... În viaţă; grădinarul cu bucheţele, fracul, butonii 
pierduţi, nodul de la cravată, ghetrele de lac - toate 
laolaltă, un adevărat haos... Mântuiţi-mă, îngeri ai cerului! 


Mi-e milă de tine, dragul meu, şi te rog să nu pui la inimă ce 
ţi-am spus. Se pare că e lună nouă, iar eu, când e lună nouă, 
am mania de a spune banalităţi sentimentale. Totu-i o 
prostie!... Nu-i de vină decât luna nouă, nimic altceva! Am 
fost lăcrimos ca o oaie care-şi pierde primul mieluşel; să mă 
apuce tusea, dacă nu te-am copleşit cu banalităţi. 

Dar Potaniecki se repezi la el: 

— Am văzut multe mizerii în viaţa mea, dar ştii ce mi se 
pare mai greu de suportat la tine şi la cei asemenea ţie? 
Aceea că voi vă lepădaţi de toate şi nu acceptaţi nimic 
deasupra voastră, vă temeţi ca de foc de fiecare adevăr, 
numai pentru că cineva ar fi putut să-l exprime cândva. Ce 
platitudini, pe legea mea, n-am cuvinte... Cât despre tine, 
dragul meu, erai mai sincer adineaori decât acum... Acum 
eşti iarăşi un pudel care dansează în două labe, te anunţ 
însă că zece ca tine nu sunt în stare să mă convingă că n-am 
tras lozul cel mare la loteria vieţii. 

Şi îşi luă rămas bun de la Bukacki furios întrucâtva; pe 
drum, însă, se linişti şi se întrebă mereu: „Uite, unde-i 
adevărul! Uite ce spune unul ca Maszko şi chiar unul ca 
Bukacki, când vrea să fie sincer. Dar nu-mi pasă, am tras 
lozul cel mare şi n-o să irosesc ce-am câştigat”. 

După care, ajungând acasă, şi uitându-se la fotografia 
Litkăi, rosti cu voce tare: „Pisicuţa mea dragă...!” Apoi, 
până când adormi, se gândi la Marynia cu mulţumire şi 
liniştea omului care simte că a rezolvat o problemă 
importantă, a vieţii, şi încă foarte bine! 

Fiindcă, indiferent de ce-i spusese Bukacki, era convins că 
odată cu căsătoria toate vor sfârşi prin a se rezolva de la 
sine. 

XI 

„Catastrofa”, cum zicea Bukacki, sosi în cele din urmă. 
Polaniecki se convinse pe propria piele că dacă în viaţă 
există mai multe zile în care nu-ţi mai înţelegi nici măcar 
propriile gânduri, printre ele se numără înainte de toate 
ziua cununiei. Erau momente când i se îmbulzeau în creier 


zece-cincisprezece deodată, atât de ceţoase, încât semănau 
mai degrabă cu nişte impresii lipsite de contur, decât cu 
nişte gânduri. Simţea într-adevăr că în viaţa lui începea o 
epocă nouă, că îşi asumă obligaţii mari, pe care trebuia să 
le îndeplinească temeinic şi conştiincios, dar în aceeaşi clipă 
se mira că trăsura n-a venit încă şi îşi exprima uimirea în 
forma, unei ameninţări: „A, nemernicii, dacă întârzie, le 
răsucesc grumazul”. La răstimpuri, se simţea copleşit de 
atmosfera sărbătorească, de o teamă neprefăcută în faţa 
acestui viitor pentru care îşi lua răspunderea, era înfiorat 
de un sentiment înălţător. În această stare de spirit, începu 
să-şi săpunească barba, întrebându-se dacă într-o 
asemenea zi de excepţie n-ar trebui să cheme frizerul să-i 
aranjeze părul cam neascultător. Marynia era prezentă în 
toate impresiile lui. O vedea de parcă se afla înaintea lui. Îşi 
spunea că acum se îmbracă şi ea în faţa oglinzii din camera 
ei, că vorbeşte cu slujitoarea, iar sufletul îi zboară spre el şi- 
i bate inima cu îngrijorare. Atunci îl cuprindea duioşia şi 
monologa: „Să nu-ţi fie frică, scumpa mea, n-am să-ţi fac 
nici un rău, pe legea mea”. Se şi vedea în viitor bun şi 
îngăduitor, aşa că începu să se uite cu anume emoție la 
ghetrele de lac de lângă fotoliul pe care era aşezat 
costumul de nuntă. Îşi repeta, de asemenea, când şi când: 
„Dacă e vorba să mă căsătoresc, apoi mă căsătoresc!” Îşi 
spuse că fusese un prost, ezitând atâta vreme, deoarece 
alta ca Marynia nu se mai află pe lume; simţea că o iubeşte 
şi totodată se gândea că vremea este bună, dar s-ar putea 
să şi plouă, că în biserica vizitatoarelor Maicii Domnului12 
poate să fie frig, că peste o oră va îngenunchea alături de 
Marynia, că e mai sigur să-şi pună o cravată albă cu nod, 
decât una prinsă cu agrafă; că totuşi cununia este probabil 
cea mai importantă ceremonie din viaţă, care păstrează 
ceva sfânt în ea, şi că nu trebuie să-şi piardă cumpătul în 
nici o împrejurare, fiindcă peste o oră se va sfârşi totul; a 
doua zi vor pleca, iar pe urmă avea să înceapă viaţa 
normală şi liniştită a soţului cu soţia lui. Erau momente 


când aceste gânduri se împrăştiau speriate ca un stol de 
vrăbii în care cineva de după gard trăgea pe neaşteptate cu 
puşca, şi mintea lui Potaniecki rămânea pustie. Atunci îi 
veneau aproape mecanic pe buze fraze de felul: „E opt 
aprilie, mâine-i miercuri! Mâine-i miercuri! Ceasul meu! 
Mâine-i miercuri!” Apoi îşi revenea, repeta: „Cred că sunt 
un idiot!” şi gândurile răvăşite îşi reluau locul în capul lui şi 
începeau iarăşi zbânţuiala fără istov. 

Între timp, sosi Abdulski, agentul firmei „Potaniecki, Bigiel 
şi Compania”, care, împreună cu Bukacki, avea să fie al 
doilea cavaler de onoare. Tătar de origine şi cu tenul închis; 
şi aşa destul de prezentabil, în frac şi cu cravată albă arăta 
atât de frumos, încât Polaniecki îşi exprimă speranţa că se 
va căsători şi el în curând. Abdulski răspunse: „Cum de nu, 
mi-ar pofti şi mie inima”, după care făcu un gest care 
reprezenta numărarea banilor şi aduse vorba despre 
familia Bigiel. Toţi copiii voiau să vie la cununie şi la nuntă. 
Părinţii hotărâseră totuşi să-i ia numai pe cei doi mai mari, 
din care pricină se iscaseră divergențe de opinii, exprimate 
de doamna Bigiel cu ajutorul palmei. Mare amator de copii, 
Potaniecki fu de-a dreptul indignat şi spuse: 

— Am să-i fac bucata lui Bigiel. Au plecat? 

— Erau gata de plecare. 

— Foarte bine, trec pe la ei în drum spre domnul Plawicki, 
iau toţi copiii şi-i înfăţişez doamnei Bigiel la logodnica mea. 

Abdulski îşi exprimă convingerea că Polaniecki nu va face 
una ca asta, dar nu izbuti decât că-i întărească hotărârea. 
Urcară în trăsură şi se duseră să ia copiii. Învăţătoarea 
familiei Bigiel, cunoscând relaţiile lui Potaniecki cu stăpânul 
casei, nu îndrăzni să se împotrivească, astfel că după o 
jumătate de oră Potaniecki, spre stupefacţia doamnei Bigiel, 
îşi făcu apariţia la locuinţa Maryniei în fruntea cârdului de 
copii, îmbrăcaţi în rochiţele de fiecare zi, cu gulerele 
strâmbe şi cu ciuful în neorânduială, speriaţi şi înfricoşaţi 
totodată. 


Alergând la Marynia, îi aduse la cunoştinţă, în timp ce-i 
săruta mâinile înmănuşate: 

— Voiau să-i nedreptăţească pe copii. Hai, spune-mi că am 
făcut bine, aducându-i pe toţi! 

Marynia fu copleşită de această dovadă de bunătate din 
partea lui, aşa că se bucură din toată inima de venirea 
copiilor; mai mult, nu se supără că invitaţii de faţă îl 
socotiră pe viitorul ei soţ drept un original, iar doamna 
Bigiel, îndreptând în grabă gulerele strâmbate, repetă 
îngrijorată: 

— Ce poţi să faci cu un nebun ca ăsta! 

De aceeaşi părere fu şi domnul Ptawicki. Marynia însă şi 
Polaniecki erau atât de preocupaţi unul de celălalt, încât 
restul lumii pieri cu desăvârşire pentru ei. Amândoi erau 
puţin neliniştiţi. El o privea cu anume uimire, toată în alb, 
de la pantofi până la mănuşi, cu cununiţa verde pe cap şi cu 
voalul lung, i se părea schimbată. Avea în ea ceva 
neobişnuit de solemn, ca şi răposata Litka. Ce-i drept, 
Potaniecki nu făcea această comparaţie, dar simţea că 
Marynia de acum, dacă-i era tot atât de apropiată, îl 
intimida totuşi mai mult decât cea de ieri, îmbrăcată în 
veşminte obişnuite. 1 se părea mai urâtă ca de obicei, 
deoarece foarte puţine sunt fecioarele cărora le stă bine cu 
cununiţa de nuntă. În plus, îngrijorarea şi emoția îi 
împurpuraseră obrajii care, faţă de culoarea albă, arătau 
mai roşii decât erau în realitate. Dar, lucru ciudat! Tocmai 
acest amănunt îl tulbura pe Potaniecki. În inima lui, mai 
degrabă bună, se ivea parcă un simţământ de duioşie şi de 
milă. Înţelese că inima Maryniei trebuia să bată ca aceea a 
unei păsăruici prinse în pumn, şi începu s-o liniştească, să-i 
spună cuvinte atât de bune şi de sincere, încât se mira el 
însuşi de unde găseşte atâtea rezerve şi cum de-i vin pe 
buze cu atâta uşurinţă. Dar se întâmpla aşa tocmai din 
cauza Maryniei. În toată făptura ei se vedea atât de bine că 
i se abandonează cu inima bătând şi în acelaşi timp cu 
optimism, că-i încredinţează inima, sufletul şi toată fiinţa ei, 


toată viaţa, nu numai la bine, ci şi la rău, până în ceasul din 
urmă, încât din acest punct de vedere nu mai rămânea nici 
o umbră de îndoială în mintea lui Potlaniecki, iar această 
siguranţă îl făcea şi pe el acum mai bun, mai duios şi mai 
convingător decât era de obicei. În cele din urmă, rămaseră 
mână în mână, privindu-se în ochi nu numai cu dragoste, ci 
şi cu mare prietenie şi încredere în viitor. Îşi intuiau 
amândoi sinceritatea reciprocă, încă puţin, şi acest viitor 
avea să înceapă. Acum însă, gândurile începură să li se 
limpezească şi neliniştea interioară, de care nu se puteau 
elibera, se estompa din ce în ce mai mult, transformându-se 
pe măsură ce se apropia ceremonia religioasă, într-o 
concentrare gravă. Gândurile lui Potaniecki nu se mai 
împrăştiau ca vrăbiile şi se mira până la un punct că el, cu 
tot scepticismul lui, resimțea atât de profund chiar 
frumuseţea religioasă a actului care avea să se 
îndeplinească. În fond, nu era un sceptic. În adâncul 
sufletului fusese totdeauna însetat de sentimentele 
religioase, iar dacă se întorcea acum la ele, asta se întâmpla 
numai din cauza lipsei de obişnuinţă şi a neglijenţei. 
Scepticismul îi tulbura cel mult suprafaţa gândurilor, aşa 
cum vălureşte vântul oglinda apei, ale cărei adâncuri rămân 
calme. Se dezobişnuise şi de forme, asta însă o privea mai 
mult pe Marynia şi viitorul lor. Ceremonia, la care avea să 
participe i se părea ceva sublim, ceva atât de încărcat de 
gravitate şi cucernicie, încât era gata să se supună cu capul 
plecat. 

La început, trebuia să respecte alt obicei, care, tot atât de 
solemn în sine, i se părea destul de neplăcut: trebuia anume 
să îngenuncheze înaintea domnului Ptawicki, pe care 
Polaniecki îl socotea un prostănac, să-i primească 
binecuvântarea şi să-i asculte discursul, plăcere de care se 
ştia că bătrânul nu voia să se lipsească. Tânărul îşi spusese 
totuşi dinainte: „De vreme ce vreau să mă căsătoresc, 
trebuie să îndeplinesc toate datinile dinaintea cununiei cu o 
înfăţişare mulţumită, fără să mă intereseze câtuşi de puţin 


ce mină va face „maimuța, de Bukacki”. În consecinţă, 
îngenunche acum cu toată hotărârea alături de Marynia 
înaintea domnului Plawicki şi-i ascultă binecuvântarea şi 
alocuţiunea care de altfel nu dură prea mult. Domnul 
Plawicki era şi el emoţionat, într-adevăr, glasul şi mâinile îi 
tremurau şi abia izbuti să îngaime către Polaniecki 
rugămintea ca să-i îngăduie Maryniei să vie şi să se roage 
din când în când la mormântul lui, până când nu-i va 
acoperi iarba. 

Solemnitatea clipei fu tulburată întrucâtva de Jozio Bigiel 
care, văzându-l pe domnul Ptawicki cu ochii plini de lacrimi, 
iar pe Marynia şi Potaniecki în genunchi, ceea ce acasă la 
Bigiel însemna nu numai pedeapsă, dar nu o dată şi 
trecerea la alte mijloace pedagogice mai mlădioase, îşi 
exprimă compasiunea şi teama, închizând ochii, deschizând 
gura şi izbucnind într-un hohot de plâns atât de răsunător 
cât îl ţineau puterile. Or, cum ceilalţi copii îi urmară 
exemplul şi toţi începură să se mişte, deoarece era timpul 
să plece la biserică, mormântul domnului Plawicki, fie şi 
acoperit de iarbă, nu mai putu să stârnească impresia 
elegiacă, aşa cum se cuvenea. 

Aşezat în trăsură între Abdulski şi Bukacki, Potaniecki 
răspundea abia cu jumătăţi de cuvinte la întrebările lor; nu 
participa la discuţii, monologând de unul singur. Se gândi 
că peste câteva minute va avea loc evenimentul la care 
visase luni de-a rândul, împlinindu-se astfel dorinţa lui cea 
mai arzătoare până la moartea Litkăi. Pentru ultima dată se 
cutremură, realizând diferenţa dintre trecutul nu prea 
îndepărtat şi clipa de faţă. Exista totuşi o deosebire. Mai 
demult, tindea şi dorea, acum voia doar şi era de acord. La 
acest gând îl trecu un fior de gheaţă, deoarece se întrebă 
dacă nu cumva el era acelea căruia îi lipseau fundamentele 
pe care putea să-şi clădească viitorul. Era însă un om care 
ştia să-şi pună frâu îngrijorării şi la o adică s-o risipească în 
cele patru vânturi. Îşi spuse deci: „în primul rând, nu e 
timpul potrivit pentru asemenea întrebări, iar în al doilea, 


nimic nu-i firesc ca realitatea să nu corespundă întotdeauna 
oricărei închipuiri”. Îşi mai aduse aminte şi ce-i spusese 
Bukacki: „Nu e suficient să iei, trebuie să şi dai”, dar se 
gândi că asta înseamnă să diseci prea mult lucrurile, iar 
viaţa trebuie luată mai simplu, fiindcă nu este deloc 
obligatoriu ca ea să se plieze pe teorii anterioare. Aici 
repetă ce-şi spusese de atâtea ori: „Mă căsătoresc şi basta!” 
După care se lăsă în seama realităţii, a clipei prezente; nu 
se mai gândi decât la Marynia, la biserică şi la cununie. 

În acest timp, Marynia se ruga lui Dumnezeu s-o ajute şi 
să-i îngăduie să-şi facă bărbatul fericit; ea nu voia decât 
puţină fericire, fiind sigură că mama ei o va dobândi pentru 
ea. 

Apoi trecură amândoi, conduşi la braţ printre şirurile de 
invitaţi şi curioşi, văzând totul ca prin ceată; în depărtare, 
luminările care clipeau lângă altar, iar lângă ei, feţele 
cunoscute şi străine. Amândoi desluşiră chipul doamnei 
Emilia, purtând pe cap corneta surorilor de caritate, şi ochii 
ei care zâmbeau printre lacrimi. Amândoi îşi amintiră de 
Litka şi le trecu prin minte că ea este aceea care-i conducea 
la altar. După o clipă, îngenuncheară înaintea preotului, 
având deasupra flăcăruile lumânărilor, luciul aurăriilor şi 
feţele sfinte din icoana cea mare. Ceremonia începu. 
Repetară după preot cuvintele legământului cununiei, şi 
Potaniecki, care-i ţinea mâna Maryniei, fu cuprins dintr-o 
dată de o tulburare imensă, la care nu se aştepta şi pe care 
n-o mai încercase de pe vremea când mama lui îl dusese 
prima dată la spovedanie. Simţi că nu este vorba doar de un 
ritual obişnuit, în urma căruia bărbatul dobândeşte mâna 
femeii; în împreunarea mâinilor, în acest legământ exista 
parcă o taină, o forţă de dincolo de realitate, exista 
Dumnezeu, înaintea căruia sufletul se umileşte şi inima 
tremură. Amândoi auziră în liniştea gravă cuvintele: Quod 
Deus junxit, homo non disjungat1 3, iar Potaniecki avu 
senzaţia că această Marynia, pe care o ia de soţie, devine 
trupul şi sângele lui, părticică din sufletul lui, el însuşi 


devenind al ei. Corul intonă Veni Creator şi, puţin mai 
târziu, perechea Poltaniecki părăsi biserica. Pe drum, 
Marynia fu întâmpinată de doamna Emilia, care o îmbrăţişă 
şi o binecuvântă, iar după ce plecară cu toţii acasă, la 
petrecerea de nuntă, aceasta se îndreptă spre cimitir, ca să- 
i ducă Litkăi vestea că „domnul Stach” s-a căsătorit azi cu 
Marynia. 

XII. 

După două săptămâni, la Veneţia, portarul Hotelului Bauer 
îi înmână lui Potlaniecki o scrisoare cu ştampila din Varşovia. 
Tocmai urca, împreună cu soţia, într-o gondola, ca să se 
ducă la Santa Maria della Salute, unde în ziua aceea se 
comemora moartea mamei Maryniei şi avea să se citească o 
slujbă pentru sufletul ei. Potaniecki, care nu aştepta veşti 
importante de la Varşovia, vâri scrisoarea în buzunar şi îşi 
întrebă soţia: 

— Nu-i oare cam devreme pentru slujbă? 

— Ba da, mai avem o jumătate de oră. 

— Nu vrei să ne plimbă puţin spre Rialto? 

Marynia atât aştepta. Nu mai fusese niciodată în 
străinătate, aşa că trăise într-o încântare continuă, având 
impresia că tot ce o înconjoară nu era decât un vis. Nu o 
dată, entuziasmată, se arunca de gâtul soţului, de parcă el 
construise Veneţia şi numai lui i se cuveneau mulţumirile 
pentru frumuseţea ei; uneori repeta: 

— Mă uit, văd şi nu cred că este adevărat! 

Porniră deci spre Rialto. Din cauza orei matinale, era 
mişcare puţină, apa parcă dormea; ziua era calmă, dar nu 
prea însorită, una din acelea în care Canale Grande, cu 
toată frumuseţea lui, aduce în minte liniştea unui cimitir; 
palatele par pustii şi uitate, iar răsfrângerea lor nemişcată 
în adâncuri iradiază parcă tristeţea profundă a lucrurilor 
moarte. Le priveşti în tăcere, aproape cu teamă, ca să nu 
tulburi liniştea înstăpânită. 

Aşa le privea şi Marynia. Dar Potaniecki, mai puţin sensibil, 
îşi aduse aminte că are o scrisoare în buzunar; o scoase şi 


începu s-o citească, apoi spuse: 

— A!... Maszko s-a căsătorit şi el. Cununia lor a avut loc la 
trei zile în urma noastră. 

Trezită parcă din somn, Marynia clipi din ochi şi întrebă: 

— Ce-ai spus? 

— Am spus, căpşor visător, că Maszko s-a cununat. 

Rezemându-şi capul pe umărul lui şi privindu-l în ochi, ea îi 
răspunse: 

— Ce-mi pasă mie de Maszko!... Eu îl am pe Stach al meu. 

Potaniecki zâmbi ca un om care îngăduie cu generozitate 
să fie iubit, dar care nu se miră, apoi îşi sărută soţia pe 
frunte, cam distrat, deoarece scrisoarea începea să-l 
intereseze, şi citi mai departe. Deodată tresări, ca înţepat 
cu acul, şi exclamă: 

— Ei, asta-i o adevărată catastrofă! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Domnişoara Krastawska are o rentă viageră de nouă mii 
de ruble, pe care i le-a lăsat unchiul ei. În rest, nici o 
zestre... 

— Dar şi aşa este destul de mult. 

— Destul de mult? Ascultă ce scrie Maszko: „Aşadar, 
falimentul meu este un lucru împlinit, iar anunţarea 
insolvabilităţii o chestiune de zile”. S-au înşelat amândoi, 
înţelegi? Fiindcă el conta pe averea ei, iar ea pe a lui. 

— Cel puţin au din ce trăi. 

— Au din ce trăi, dar Maszko nu poate să-şi plătească 
datoriile, şi asta ne priveşte puţin şi pe noi, pe mine şi pe 
tatăl tău... Totul se poate duce de râpă. 

Acum Marynia se nelinişti de-a binelea. 

— Dragă Stach, răspunse, dacă prezenţa ta este necesară 
acolo, să ne întoarcem... Ce lovitură pentru papă! 

— Îi scriu numaidecât lui Bigiel să acţioneze în locul meu şi 
să salveze ce se mai poate... Tu, însă, nu-ţi face inimă rea. 
Atâta cât să ne ajungă pentru o bucată de pâine mie, ţie şi 
tatălui tău, am eu. 

Marynia îi încolăci gâtul cu braţele. 


— Iubitul meu!... Cu un om ca tine, pot fi liniştită. 

— Pe urmă, cred că se mai poate salva ceva... Dacă 
Maszko va mai avea credit, pe noi ne va plăti. Nu-i exclus să 
găsească şi un cumpărător pentru Krzemien. El mă roagă 
pe mine să-l întreb pe Bukacki dacă n-ar fi amator, şi să-l 
îndemn să-l cumpere el. Astă seară, acesta pleacă la Roma, 
şi l-am invitat la micul dejun. O să-l întreb. El posedă o 
avere considerabilă, şi în acest fel ar avea ce face. Sunt tare 
curios cum se va descurca familia Maszko. lată ce-mi scrie 
el la sfârşit: „Soţiei i-am mărturisit situaţia mea financiară şi 
s-a arătat destul de pasivă, dar mama este pur şi simplu 
indignată”. În fine, adaugă că în ultimul timp s-a îndrăgostit 
cu adevărat de soţia lui şi, dacă s-ar despărţi, ar fi cum nu 
se poate mai nenorocit. Lirismul lui nu mă interesează, dar 
aş vrea să ştiu cum se vor sfârşi toate acestea. 

Ea nu-l va părăsi, opină Marynia. 

— Habar n-am; aşa am crezut şi eu odată, dar acum parcă 
te-aş contrazice. Vrei să punem pariu? 

— Nu, pentru că nu vreau să câştig. Tu, urâciosule, nu 
cunoşti femeile. 

— Din contră, le cunosc şi tocmai de aceea ştiu că nu sunt 
toate ca mititica asta care se plimbă acum cu gondola... 

Iar ea îi răspunse: 

— La Veneţia, cu gondola şi lângă Stach alei! 

Ajunseră la biserică. După slujbă, când se întoarseră la 
hotel. Îl găsiră pe Bukacki îmbrăcat de drum în hainele-i 
cenuşii cu carouri, care păreau prea largi pentru trupul lui 
firav, în pantofi galbeni şi cu o cravată înnodată pe cât de 
fantezist pe atât de neglijent. 

— Astăzi plec, spuse salutând-o pe Marynia. Doamnă, dacă 
vrei, îţi găsesc o locuinţă la Florenţa, pot să-ţi închiriez un 
palat. 

— Dumneata te opreşti acolo în drum spre Roma? 

— Întocmai. Mai întâi, ca să-i anunţ pe cei de la Galeria că 
veniţi şi să vă întindă un covor pe scări; iar în al doilea rând, 
pentru o cafea neagră, care-i foarte proastă în Italia, pe 


când la Giacoso, la Florenţa, este extraordinară... Via 
Tornabuoni... E singurul lucru de valoare din Florenţa... 

— Ce plăcere ai dumneata să spui întotdeauna altceva 
decât ce gândeşti... 

— Dimpotrivă, mă gândesc într-adevăr să vă închiriez o 
locuinţă frumoasă pe Lung'Arno. 

— Noi ne oprim la Verona. 

— Pentru Romeo şi Julieta? Mă rog, n-aveţi decât! Atâta 
vreme cât nu ridicaţi din umeri când vă gândiţi la ei, duceţi- 
vă. Poate că după o lună de zile, va fi prea târziu. 

Marynia se stropşi la el ca o pisică, după care se întoarse 
spre soţul ei şi spuse: 

— Stach, nu-l lăsa pe acest domn să mă supere. 

— Bine, răspunse Potaniecki. Am să-i tai capul, dar după ce 
mănâncă. 

Bukacki începu să declame:...”O, nu! Încă nu-s zorii! 

Nu-i ciocârlia, e doar glasul privighetorii”. 

Apoi, adresându-se Maryniei, o întrebă: 

— Potaniecki ţi-a închinat vreun sonet? 

— Nu. 

— Oho, ăsta-i semn rău!... Aveţi balcon spre stradă... Nu i- 
a trecut prin minte niciodată să vină cu mandolina sub 
balconul dumitale? 

— Nu. 

— A, e foarte rău!... Ar fi putut să se apropie cu gondola. 
La noi, mă rog, e altceva, dar aici, în Italia, şi cu aerul ăsta, 
dacă iubeşti cu adevărat, apoi ori te apuci să scrii sonete, 
ori vii cu mandolina sub balcon. Asta-i un lucru absolut 
sigur, care derivă din situaţia geografică, din curenţii 
marini şi din compoziţia chimică a aerului şi a apei, aşa că 
dacă cineva nu scrie sonete şi nu vine cu mandolina, 
înseamnă că nu iubeşte. Aş putea să-ţi indic opere 
cunoscute care tratează acest subiect. 

— Se pare că voi fi nevoit să-i tai capul înainte de micul 
dejun, interveni Potaniecki. 


Execuţia nu mai avu loc, deoarece era timpul să se ducă la 
masă. Se aşezară la o masă separată, dar în aceeaşi sală în 
care se afla şi masa comună, ceea ce pentru Marynia, care 
se interesa de toate, era un motiv de încântare, fiindcă avea 
prilejul să vadă nişte englezi veritabili. Avea impresia că se 
află undeva într-o ţară exotică, şi că, de când exista 
Krzemief, niciunul dintre cei ce trăiau acolo nu ajunsese 
până aici. Pentru Bukacki şi chiar pentru Polaniecki, euforia 
ei oferea ocazii de glume nenumărate, dar şi de adevărată 
plăcere. Cel dintâi spunea că asta-i aminteşte de tinereţe, 
celălalt îşi numea soţia părăluţă de câmp şi afirma că uneia 
ca ea nu-ţi pare rău să-i arăţi lumea. 

Bukacki însuşi observase că „părăluţa de câmp” avea mult 
simţ artistic şi multă sinceritate. Ştia o groază de lucruri din 
cărţi sau din gravuri; când nu ştia ceva, recunoştea deschis, 
de aceea, în impresiile ei, nu era nimic artificial sau forţat. 
Când îi plăcea ceva, încântarea ei nu mai avea margini, 
încât ochii i se umezeau. Câteodată Bukacki glumea fără 
milă pe seama ei, alteori încerca s-o convingă că toţi aşa- 
zişii cunoscători au câte o ţicneală, în timp ce ea, ca o 
natură sensibilă şi distinsă, nepervertită încă, reprezintă 
pentru el cea mai mare somitate în problemele de artă; ar fi 
fost şi mai interesantă dacă ar avea zece ani. 

La micul dejun nu discutară despre artă, deoarece 
Potaniecki îşi aduse aminte de noutăţile de la Varşovia şi 
spuse: 

— Am primit o scrisoare de la Maszko. 

— Şi eu, răspunse Bukacki. 

— Şi tu? Înseamnă că acolo arde într-adevăr. Maszko 
trebuie să fie strâmtorat rău de tot. Deci ştii despre ce este 
vorba. 

— Mă îndeamnă, mai-degrabă mă imploră, să cumpăr ştii 
tu ce. 

Din delicateţe faţă de Marynia, Bukacki nu pronunţă 
înadins numele proprietăţii, ştiind prea bine ce suferinţe 


provocase cândva în relaţiile dintre Potaniecki şi actuala lui 
soţie. 

Înţelegându-i intenţia, Potaniecki rosti: 

— O, Doamne! Cândva ne feream de acest cuvânt, cum te 
fereşti să atingi o rană deschisă, dar acum când Marynia 
mi-e soţie, e cu totul altceva... Nu poţi să te jenezi toată 
viaţa. 

Bukacki îl privi cu atenţie. Iar Marynia se împurpură şi 
rosti: 

— Stach are dreptate întru totul. De altfel, ştiu că este 
vorba despre Krzemien. 

— Chiar aşa, este vorba de Krzemien. 

— Ei şi, ce zici? Întrebă Potaniecki. 

— Nu l-aş cumpăra fie şi din simplul motiv ca doamna să 
nu aibă impresia că ne jucăm cu proprietatea ca şi cu o 
minge. 

Marynia se făcu stacojie şi răspunse: 

— Bine, dar eu nu mă mai gândesc deloc la Krzemiei. 

Şi se uită la soţul ei, care încuviinţă din cap în semn de 
mare mulţumire şi laudă. 

— E o dovadă, spuse, că eşti un copil cuminte. 

— Pe de altă parte, continuă Marynia, dacă domnul 
Maszko nu va rezista, Krzemiefi va decade sau va încăpea 
pe mâna cămătarilor, ceea ce va fi oricum foarte neplăcut... 

— Aha! Interveni Bukacki, dar de vreme ce dumneata nu 
te mai gândeşti deloc la Krzemien... 

Marynia privi din nou la soţul ei, puţin neliniştită, iar 
acesta începu să râdă. 

— Ai căzut în cursă, Marynia, constată. 

Apoi se adresă lui Bukacki: 

— Se vede că Maszko se agaţă de tine ca de ultima 
„scândură” de salvare. 

— Eu nu sunt o scândură... Uită-te şi tu la mine... Mai 
degrabă un pai. Iar cine vrea să se salveze, agăţându-se de 
un pai, va pieri, se va îneca... De altminteri, chiar Maszko 
mi-a spus nu o dată: „Iu ai nervii tociţi”. Poate că e 


adevărat! Dar tocmai de aceea am nevoie de senzaţii 
puternice... Dacă l-aş ajuta, s-ar descurca, ar scoate-o la 
capăt, ar face mai departe pe lordul, iar soţia lui ar poza 
într-o mare doamnă, ar fi grozav de comme il faut. Deci aş 
avea parte de o comedie plictisitoare, pe care am văzut-o şi 
la care am căscat. Pe când dacă nu-l ajut, se ruinează şi 
piere, au loc întâmplări neaşteptate, captivante, se poate 
întâmpla chiar ceva tragic, ceea ce m-ar impresiona mai 
mult. Acum, gândiţi-vă şi voi: ca să am o comedie 
plictisitoare, trebuie să plătesc, şi încă destul de scump, pe 
când tragedia pot s-o am pe gratis. Cum aş putea să mai 
stau la îndoială? 

— Ptiu, cum poţi spune asemenea lucruri, domnule! Se 
revoltă Marynia. 

— Nu numai că pot să le spun, dar o să i le şi scriu lui 
Maszko. În plus, m-a şi dezamăgit într-un mod barbar. 

— Cum aşa? 

— Bine. Eu l-am crezut un snob autentic. lată un material 
potrivit pentru un caracter întunecat, un om fără scrupule 
şi fără inimă, mi-am zis. Când colo, se arată că în adâncul 
sufletului îşi are şi el onestitatea lui; vrea să-şi plătească 
datoriile, îi pare rău de păpuşa aceea cu ochii roşii, pe care 
o iubeşte, şi despărţirea de ea ar însemna o nenorocire 
ireparabilă... Mi-a scris-o el însuşi cum nu se poate mai 
obraznic... Pe cuvântul meu, în societatea asta nu mai poţi 
conta pe nimic!... Îmi petrec tot timpul în străinătate, 
pentru că nu mai pot suporta. 

De astă dată, doamna Potaniecka se supără de-a binelea: 

— Dacă mai spui asemenea lucruri, am să-l rog pe Stach 
să rupă relaţiile cu dumneata. 

Potaniecki ridică din umeri şi adăugă: 

— Îţi place să batjocoreşti pe unul şi pe altul numai de 
dragul poantei; nu vrei să gândeşti niciodată lucid, ca un 
om întreg. Înţelegi prea bine că eu te îndemn să cumperi 
moşia Krzemien, pentru că am şi eu un interes în treaba 
asta, şi totuşi... Ai avea şi tu ce să faci... 


Bukacki începu să râdă, apoi răspunse: 

— Eu ţi-am mai spus cândva că vreau să fac numai ce-mi 
place, şi fiindcă cel mai mult îmi place să nu fac nimic, 
nefăcând nimic, fac numai ce-mi place. Dacă eşti un om 
inteligent, demonstrează-mi că am spus o prostie. În al 
doilea rând, eu - un cultivator de hrişcă!... Asta întrece 
orice închipuire! Eu, pentru care ploaia şi vremea bună nu 
înseamnă decât umbrela sau bastonul, să stau într-un 
picior, ca un cocostârc, la bătrâneţe şi să aştept să văd dacă 
soarele are chef să lumineze sau norii să picure? Să-mi fac 
mereu probleme dacă creşte grâul, mi se scutură rapiţa sau 
mi se îmbolnăvesc cartofii, dacă o scot la capăt cu mazărea 
şi pot să-i dau lui Icek din Psia W6lka atâţia saci cât am 
contractat, dacă iepele nu-mi fac răpciugă şi oile gălbează? 
Să ajung eu la bătrâneţe să spun tot la trei cuvinte din 
cauza sclerozei cerebrala: „Binefăcătorule” sau „Ce voiam 
să spun?” Voyons! Pas şi bete! 14 Eu. Un om liber, să ajung 
un glebae adscriptus? 15 nu milostive boierule, vecin de 
moşie; iar fratele Lata, un boier Maciej, un Lehit? 

Aici, stimulat puţin de vin, cită cu jumătate de glas 
cuvintele lui Slaz din Lilla Weneda16: „De sunt lehit cumva? 
Ce-i asta? În ochi-mi. 

Se vede oare mojicia, beţia, lăcomia, Cele şapte păcate 
capitale, gustul de sfadă, De castraveți muraţi ori de 
blazoane?” 

— Vorbeşte, dacă ai cu cine! Exclamă Potaniecki, cu atât 
mai mult, cu cât în fond are puţină dreptate. 

Marynia, însă, care căzuse pe gânduri din clipa când 
Bukacki începuse să vorbească despre necazurile rurale, îşi 
scutură capul şi spuse: 

— Când papă era bolnav (şi niciodată la Krzemien n-a fost 
atât de sănătos ca în ultimii ani), îi ţineam eu locul la 
treburile gospodăriei; pe urmă, mi-a intrat în obicei. Deşi, 
Dumnezeu mă aude, aveam destulă bătaie de cap, 
munceam cu plăcere nespusă. La început, nu înţelegeam de 
ce se întâmplă aşa, am înţeles însă mai târziu, când mi-a 


explicat domnul Jamisz. El mi-a spus că aceasta este acea 
ocupaţie esenţială, care stă la baza societăţii, toate celelalte 
nefiind decât consecinţe ale ei sau ceva artificial... După 
aceea, am înţeles de asemenea multe alte lucruri, despre 
care nu mi-a vorbit. Câteodată, când ieşeam primăvara pe 
câmp şi vedeam că totul creşte, simţeam că şi inima mea 
creşte. Şi acum ştiu de ce; în toate relaţiile dintre oameni 
poate exista minciuna, pe când pământul înseamnă 
adevăr... Pământul nu poate fi înşelat, iar el, la rândul lui, îţi 
dă ori nu-ţi dă, dar nu te înşeală niciodată... De aceea, 
pământul este iubit asemenea adevărului, şi pentru că este 
iubit, învaţă şi el pe stăpâni să iubească... Iar roua cade nu 
numai pe lanurile de grâie, nu numai pe lunci, ci parcă şi în 
sufletul omului, făcându-l mai bun, deoarece dacă are 
mereu de-a face cu adevărul şi iubeşte, este mai aproape de 
Dumnezeu... lată de ce am ţinut eu atât de mult la 
Krzemief. 

Doamna Polaniecka se înfricoşă de propria „vorbărie” şi de 
aceea ce putea să gândească Stach; era totuşi foarte 
emoţionată şi tulburarea i se răsfrângea în ochi şi pe faţa 
tânără, parcă învăluind-o într-o aură. 

Bukacki se uită la ea ca la o capodoperă necunoscută, abia 
descoperită, a şcolii venețiene, apoi închise ochii, îşi îngropă 
pe jumătate feţişoara în cravata-i fantastică şi murmură: 

— Delicieuse...! 

După care, scoţându-şi bărbia din cravată, spuse: 

— Doamnă, ai dreptate întru totul...! 

Nu scăpă însă de logica tinerei femei numai cu un 
compliment. 

— Dacă eu am dreptate, atunci dumneata nu ai. 

— Asta-i altceva. Dumneata ai dreptate, pentru că îţi stă 
bine, de aceea femeia are întotdeauna dreptate. 

— Stas! Îşi chemă Marynia soţul în ajutor. 

Era însă atât de fermecătoare, că şi el o privea cu 
încântare; ochii îi radiau, nările îi fremătau, o clipă îi 
acoperi mâna cu palma şi rosti: 


— Ah, copilă dragă! 

Apoi se aplecă spre ea şi-i şopti: 

— Dacă n-am fi aici, ţi-aş acoperi ochişorii ăştia scumpi şi 
gura de sărutări. 

Spunând acestea, Polaniecki făptuia o mare greşeală, 
deoarece în acest moment nu mai era de ajuns să-i simtă 
atracţia fizică, să-i împurpureze obrajii, ochii şi buzele, 
acum era nevoie să-i înţeleagă şi să-i simtă sufletul; cât era 
de departe de toate acestea, o arătau cu prisosinţă 
cuvintele-i îngăduitoare: „Ah, copilă dragă!” în această 
clipă, nu era pentru el decât o copilă-femeie, la altceva nu 
se mai gândea. 

Chelnerul aduse cafeaua, iar Potaniecki spuse în încheiere: 

— Aşadar, Maszko a devenit un liric, şi asta după nuntă. 

Bukacki îşi dădu ceaşca peste cap şi răspunse: 

— E o prostie numai pentru că e vorba de Maszko, nu 
pentru că s-a întâmplat după ce s-a căsătorit... O fărâmă de 
lirism, tocmai după cununie... Hm! Îmi cer scuze! Era cât 
pe ce să spun ceva cu miez... Doamnă, te rog să mă ierţi, îţi 
promit să nu mai fac!... Se vede că mi-am opărit limba cu 
cafeaua, dar o beau atât de fierbinte fiindcă mi s-a spus că 
face bine la durerea de cap, iar pe mine mă doare capul, mă 
doare, mă doare... 

Bukacki îşi puse mâna pe ceafă, apoi închise ochii şi 
rămase nemişcat câteva secunde, după care zise: 

— Trăncănesc întruna iar capul mă doare... M-aş duce în 
camera mea, dar trebuie să sosească pictorul Swirski, un 
acuarelist renumit într-adevăr... Mergem împreună la 
Florenţa... Nimeni n-a scos din acuarele atâta forţă de 
expresie. Dar uite-l că vine. 

Aşa şi era. Adus parcă de rostirea numelui său, Swirski îşi 
făcu apariţia în această clipă şi începu să se uite după 
Bukacki prin sală. Zărindu-l, în sfârşit, se apropie de masă. 

Era un om scund, îndesat, cu gâtul gros, pieptul uriaş, 
tenul neobişnuit de închis şi părul atât de negru, de parcă 
era italian. Avea o faţă comună, dar privirea îi era 


inteligentă şi pătrunzătoare, blândă totuşi. În timp ce 
mergea, se legăna puţin în amândouă părţile din cauza 
şoldurilor largi. 

Bukacki îl prezentă doamnei Potaniecka cu următoarele 
cuvinte: 

— Doamnă, îţi prezint pe domnul Swirski, pictor, un fel de 
geniu care nu numai că are talent, dar a avut şi cea mai 
nefericită dintre idei de a nu şi-l irosi, lucru pe care putea 
să-l facă tot atât de bine şi cu tot atâta folos pentru oameni 
ca oricare altul... El preferă să umple lumea cu acuarele şi 
cu faimă. 

Swirski zâmbi, arătând două şiruri de dinţi ciudat de mici, 
dar sănătoşi şi albi ca fildeşul, şi răspunse: 

— Aş vrea să fie adevărat. 

— Acum vreau să vă spun de ce nu şi-a irosit talentul, 
urmă Bukacki. Sunt pricini atât de ortodoxe, încât un artist 
autentic s-ar ruşina să le recunoască: iubeşte Pognebin-ul, o 
localitate undeva aproape de Poznan, nu-i aşa? Şi asta 
numai pentru că s-a născut acolo. Dacă s-ar fi născut la 
Guadelupa, iubea Guadelupa, şi această dragoste l-ar fi 
salvat de asemenea. Omul acesta mă revoltă şi, spune şi 
dumneata, doamnă, dacă nu pe bună dreptate. 

Marynia răspunse, înălţându-şi ochii albaştri spre Swirski: 

— Domnul Bukacki nu-i chiar atât de rău pe cât pare, a 
spus totuşi cele mai bune lucruri despre dumneata. 

— Voi muri cunoscut! Şopti Bukacki. 

În acest timp, Swirski privea la Marynia, cum numai un 
pictor îşi poate permite să privească la o femeie fără s-o 
jignească. În ochii lui se răsfrângea o mare emoție; într-un 
târziu, murmură: 

— Fantastic! Aici, la Veneţia, să vezi pe nepusă masă un 
asemenea cap! 

— Ce vrei să spui? Întrebă Bukacki. 

— Vreau să spun că doamna reprezintă un tip foarte 
original; uite, aici, de pildă (şi, îşi trecu degetul de-ă lungul 
nasului, gurii şi bărbiei). Ce puritate a liniilor! 


— Nu-i aşa? Acceptă Polaniecki cu înflăcărare. Aşa am 
crezut şi eu întotdeauna! 

— Pun pariu că nu te-ai gândit niciodată la asta, re acţionă 
Bukacki. 

Dar Polaniecki era bucuros şi mândru de impresia pe care 
i-o făcuse Marynia cunoscutului artist, aşa că propuse: 

— Dacă dumitale ţi-ar face plăcere să-i pictezi portretul, 
mie mi-ar face una şi mai mare să-l am. 

— Cu tot sufletul, răspunse Swirski cu simplitate, dar 
astăzi plec la Roma, iar acolo am început portretul doamnei 
Osnowska. 

— Şi noi vom veni la Roma, cel mult peste zece zile. 

— Aşa da, de acord! 

Marynia mulţumi, roşind până în vârful urechilor. Bukacki 
însă începu să-şi ia rămas bun şi-l luă cu el şi pe Swirski. La 
plecare, îi spuse: 

— Avem destul timp. Hai la Floriani să bem un păhărel de 
coniac. 

Bukacki nu se pricepea şi nu-i plăcea să bea, dar, de când 
lua morfină, o făcea mai mult decât putea să suporte, 
deoarece îi spusese cineva că cele două substanţe se 
neutralizează reciproc. 

— Ce pereche drăguță! Încheie Swirski. 

— S-au căsătorit de curând. 

— Se vede că el o iubeşte grozav. Când am lăudat-o, îi 
râdeau ochii în cap şi se umfla în pene. 

— Ea îl iubeşte de o sută de ori mai mult pe el. 

— Ce te pricepi tu la astfel de lucruri?! 

Bukacki nu-i răspunse, dar, înălţându-şi nasul ascuţit, rosti 
parcă numai pentru sine: 

— Asta m-a scârbit de căsătorie şi de dragoste; de fiecare 
dată, de o parte exploatare, de cealaltă - sacrificiu. 
Potaniecki, de exemplu, e un om bun, ei şi? Ea are tot atâta 
inteligenţă şi caracter ca şi el, numai că iubeşte mai mult, 
iar căsnicia lor va arăta astfel: el va fi soarele, el va lumina 
şi va încălzi generos, o va socoti ca pe o proprietate a lui, ca 


pe un satelit care trebuie să se rotească în jurul lui. Asta se 
prefigurează de pe acum... Ea a şi intrat pe orbita lui. El 
are o siguranţă care mă scoate din sărite. El o va avea pe ea 
şi toate celelalte, pe când ea -numai pe el. El va îngădui să 
fie iubit, considerându-şi propria iubire drept virtute, 
bunătatea şi mărinimia lui, dar ea va iubi, socotindu-şi 
dragostea drept fericire şi datorie... Poftim, unde era 
semizeul aureolat!... Am chef să mă întorc şi să i-o spun, în 
speranţa că vor fi mai puţin fericiţi. 

Ajunseră la Floriani şi în curând li se aduse coniacul. 
Swirski se gândi o vreme la perechea Polaniecki, apoi 
întrebă: 

— Da, şi dacă ea va fi fericită? 

— Ştiu că e mioapă, aşa că s-ar putea să fie tot atât de 
fericită şi dacă ar purta ochelari. 

— Du-te dracului, cu o faţă ca aei...! 

— Pe tine te revoltă ochelarii, iar pe mine Potaniecki. 

— Pentru că tu ai în cap o morişcă de cafea, care macină 
întruna până când preface totul într-o pulbere fină. În 
definitiv, ce vrei tu de la dragoste? 

— Eu, de la dragoste? Eu nu vreau nimic de la dragoste! 
Să mă ia dracu, dacă nu-i aşa! Din cauza ei, mă înţeapă în 
omoplaţi. Dar dacă aş fi altfel decât sunt, dacă ar trebui să 
definesc ce se cuvine să fie dragostea, dacă aş vrea ceva de 
la ea, atunci aş dori... 

— Ce-ai dori? Hai, spune odată! 

— Să se alcătuiască în mod egal din atracţie şi adoraţie! 

După care îşi bău păhărelul de coniac şi mai adăugă: 

— Se pare că am spus ceva ce-ar putea părea profund, 
dacă n-ar fi o prostie... Dar mi-e indiferent...! 

— Nu, nu-i deloc o prostie. 

— Pe legea mea, e totuna. 

XIII. 

După o săptămână de când se afla la Florenţa, Polaniecki 
primi o scrisoare de la Bigiel în probleme de afaceri; veştile 
erau atât de bune, încât întreceau toate aşteptările. Legea 


care interzicea exportul cerealelor din cauza foametei 
fusese promulgată. Firma avea însă rezerve uriaşe, 
cumpărate şi exportate dinainte, şi pentru că preţurile 
urcaseră vertiginos în străinătate, mai ales la început, Bigiel 
şi Polaniecki câştigau sume enorme. Speculaţia gândită şi 
aplicată pe scară mare se arătase atât de avantajoasă, încât 
din nişte oameni înstăriți, cum erau înainte, deveniseră 
aproape bogaţi. Altminteri, Potaniecki era sigur de izbândă 
şi nu se temuse câtuşi de puţin; vestea îl bucurase, e drept, 
din motive financiare, dar îi măgulea şi amorul propriu. 
Succesul îmbată şi consolidează încrederea în sine. De 
aceea, în discuţia cu soţia lui, nu se putu abţine să nu-i dea 
de înţeles că avea o minte ieşită din comun, superioară 
oricum celor din jurul lui, asemenea unui copac mai înalt 
decât restul pădurii, în sfârşit, că este un om care 
îndeplineşte tot ce-şi propune - un fel de Fenix într-o 
societate care abunda în neisprăviţi. În toată lumea nu şi-ar 
fi găsit un ascultător mai atent, gata să primească totul cu o 
încredere mai adâncă. 

— Tu eşti femeie, îi spuse nu fără anume superioritate, aşa 
că n-are rost să-ţi povestesc totul de la început şi să intru în 
tot felul de amănunte. Ca unei femei ce eşti, îţi pot explica 
mai lesne, spunându-ţi că medalionul cu perlă neagră, pe 
care ţi l-am arătat la Godoni, ieri nu eram în stare să ţi-l 
cumpăr, astăzi sunt însă şi ţi-l cumpăr. 

Marynia începu să-i mulţumească şi să-l roage să nu facă 
una ca asta, dar el o strânse la piept, o anunţă că nimic nu 
va putea să-l reţină; că-i un lucru deja hotărât şi „Marys” 
trebuie să se considere posesoarea acelei mari perle negre, 
care va sta foarte bine pe gâtul ei alb. Apoi începu s-o 
sărute pe gât, şi când se sătură în fine, simțind totuşi nevoia 
unui ascultător, începu să se plimbe prin cameră, să-i 
zâmbească soţiei sau de unui singur, şi continuă: 

— Ce să mai vorbesc de cei care nu fac nimic. Bukacki, de 
pildă, se ştie doar că nu face două parale... Ca să nu mai 
amintesc de măgari precum Kopowski, o minte de găină... 


Să ne gândim însă chiar la cei care fac ceva şi care 
chipurile sunt oameni cu scaun la cap. Unul ca Bigiel n-ar fi 
profitat niciodată de asemenea ocazie, ar fi început să 
chibzuiască, să tărăgăneze, astăzi s-ar fi hotărât, mâine ar fi 
fost cuprins de temeri şi ar fi scăpat prilejul. În fond despre 
ce e vorba? Mai întâi, să ai capul pe umeri, apoi să stai şi să 
socoteşti. Iar când trebuie să acţionezi, să nu mai stai la 
îndoială!... Mai trebuie să fii lucid şi să nu pozezi. Maszko 
nu pare prost, şi uite la ce a ajuns!... Eu n-am călcat şi n-o 
să calc niciodată pe urmele lui. 

Perorând astfel, continuă să se plimbe, scuturându-şi părul 
negru şi bogat, iar Marynia, care-l asculta de obicei cu 
încredere nestrămutată, acum era adânc convinsă de 
adevărul pe care i-l împărtăşea, cu atât mai mult, cu cât se 
întemeia pe un succes veritabil. 

Într-un târziu se opri, în sfârşit, înaintea ei şi urmă: 

— Ştii ce, eu cred că luciditatea înseamnă rațiune. Poţi să 
fii inteligent, adică să absorbi tot felul de cunoştinţe ca un 
burete şi să ai sensibilitate, dar poate să-ţi lipsească 
judecata. Pentru mine, o dovadă e şi Bukacki. Să nu mă 
socoteşti îngâmfat, dar dacă eu aş şti cât ştie el despre artă, 
aş avea o părere mai bună despre ea. A citit atâta şi şi-a 
însuşit atâtea opinii, încât el nu mai are niciuna. Fără 
îndoială, din materialul pe care l-a îngrămădit în el, eu aş 
stoarce o părere proprie. 

— A, căzu de acord Marynia, asta în mod sigur! 

Până la un punct, Potaniecki putea să aibă dreptate. Nu 
era prost deloc şi poate că inteligenţa lui era mai puţin 
împrăştiată şi mai pătrunzătoare decât inteligenţa lui 
Bukacki; era însă şi mai puţin suplă şi nu atât de 
cuprinzătoare, dar asta nu-i mai veni în minte. Aşa cum nu 
se gândi nici că în acea clipă, purtat de vanitate, îi spunea 
Maryniei lucruri pe care teama de ridicol şi de critică nu i- 
ar fi îngăduit să le declare în faţa unor străini sceptici. Dar 
el nu se mai jena de Marynia. Credea că îşi poate permite 


să se laude faţă de soţia lui. Doar ea era a lui, „o luase şi 
gata”, cum spunea uneori. 

Nu fusese niciodată atât de fericit şi de mulţumit de viaţă 
ca acum. Avusese succese materiale, şi îşi socotea viitorul 
asigurat. Se căsătorise cu o femeie tânără, atrăgătoare şi 
deşteaptă, pentru care devenise un adevărat idol; nici nu 
putea fi altfel, de vreme ce buzele ei erau mereu umede de 
sărutările lui, iar inima-i sănătoasă şi cinstită era prea plină 
de recunoştinţă pentru iubirea lui. Ce-i mai lipsea lui 
Potaniecki? Ce-şi mai putea dori? Era mulţumit de sine, 
întrucât socotea în mare măsură drept un merit al său, al 
propriei raţiuni, faptul că izbutise să-şi organizeze atât de 
bine viaţa, încât viitorul se prefigura prosper şi liniştit. 
Vedea că altora le merge rău, în vreme ce lui îi mergea bine 
şi îşi explica deosebirea în avantajul lui. Odinioară gândea 
că omul, dacă vrea să fie liniştit, trebuie să-şi pună ordine în 
relaţiile cu sine însuşi, cu oamenii şi cu Dumnezeu. Primele 
două condiţii le considera îndeplinite. Avea o soţie, o 
ocupaţie şi viitor, aşa că făcuse şi făcea tot ce se putea 
pentru a se asigura. Cât despre ceilalţi oameni, societatea, 
îşi îngăduia să-i critice, câteodată să-i şi certe, dar simţea că 
în adâncul sufletului îi iubeşte cu adevărat; chiar dacă n-ar 
vrea să-i iubească, n-ar putea, iar la o adică ar intra şi în foc 
pentru ei, aşa că şi această latură i se părea rezolvată. Mai 
rămânea atitudinea faţă de Dumnezeu. Intuia că dacă şi 
relaţiile cu divinitatea ar ajunge la aceeaşi limpezime, ar 
putea considera că toate problemele vieţii şi-au găsit soluţia 
potrivită, ar putea să-şi spună, în sfârşit, cu mâna pe inimă: 
„Ştiu pentru ce am trăit, ce-am vrut şi de ce trebuie să 
mor”. Fără să fie un savant, venise totuşi în contact cu 
ştiinţa atât cât trebuia, ca să ştie că n-are rost să cauţi 
explicaţii şi răspunsuri în aşa-zisa filosofie, ci măi degrabă 
în propria viziune asupra lucrurilor, în primul rând în 
propriile sentimente, în măsura în care şi una şi cealaltă 
sunt simple, altminteri ajungi la cine ştie ce bizarerie. Şi 
pentru că nu era cu totul lipsit de imaginaţie, vedea parcă 


aievea chipul acelui om cumsecade şi cumpănit, care este 
un soţ şi un părinte bun, care se roagă, în zilele de 
sărbătoare îşi duce copiii la biserică şi trăieşte o viaţă 
morală în sensul deplin al cuvântului. Imaginea îi plăcea, şi 
câte nu faci în viaţă pentru asemenea imagini! Se gândea 
că o societate cu mulţi cetăţeni de acest fel ar fi mai 
puternică şi mai sănătoasă decât oricare alta care la 
temelie se compune din capete întunecate, iar sus, din 
pretinşi atotştiutori, diletanţi, decadenţi şi alte asemenea 
figuri interzise cu mintea zdruncinată. Cândva, la scurtă 
vreme după ce o cunoscuse pe Marynia, îşi făgăduise sieşi şi 
lui Bigiel că în clipa când va sfârşi litigiul cu propria 
persoană şi cu semenii, va aborda hotărât şi relaţia cu 
Dumnezeu. lată că venise timpul, ori cel puţin avea să vină 
curând. Potaniecki îşi dădea seama că pentru asta este 
nevoie de o linişte mai profundă decât aceea pe care o 
asigura călătoria de nuntă, impresiile de pe alte meleaguri 
şi toată această alergătură continuă între hoteluri şi 
galeriile de artă, care le lua tot timpul. Dar, chiar în aceste 
împrejurări nefavorabile, în rarele momente în care 
rămânea singur cu propriile gânduri, îşi îndrepta 
meditaţiile spre dilema cea mai arzătoare în clipa de faţă. 
Proceda astfel şi sub influenţa unor cauze diferite care, 
mărunte în sine, îşi aveau totuşi efectul lor, fie şi pentru că 
nu li se împotrivea cu bună ştiinţă. Asta era influenţa 
Maryniei. Potaniecki, nu era conştient de ea şi n-ar fi 
recunoscut-o în ruptul capului, cu toate acestea, prezenţa 
neîntreruptă alături de el a acestui suflet senin, simplu şi cu 
adevărat cucernic, implicând multe obligaţii faţă de 
Dumnezeu, îi inculca acel sentiment de linişte şi seninătate 
pe care-l poţi afla în credinţă. Ori de câte ori îşi conducea 
soţia la biserică, îşi aducea aminte cuvintele pe care ea i le 
spusese la Varşovia: „Cum aşa? Asta-i datoria faţă de 
Dumnezeu!” Şi se conforma, însoţindu-şi întotdeauna 
consoarta la biserică, la început, ca să n-o lase singură, iar 
mai apoi şi pentru că-i producea o anume mulţumire 


lăuntrică, de felul celei pe care o încearcă un învăţat 
asistând la fenomene ce-l interesează în mod deosebit. 
Astfel, cu toate condiţiile necorespunzătoare, oboselile 
călătoriei şi posibilităţile minime de reculegere ale 
intelectului solicitat de tot felul de impresii, îşi urma drumul 
neabătut. Erau momente când reflecţiile lui dovedeau multă 
energie şi hotărâre: „În ultimă analiză, îşi spunea. 

— Eu îl simt pe Dumnezeu! L-am simţit la mormântul 
Litkăi, deşi n-am recunoscut, în cuvintele lui Waskowski 
referitoare la moarte, l-am simţit la cununie, peste 
câmpurile de la noi şi aici în munţi, deasupra zăpezilor, aşa 
că nu-mi mai rămâne decât să întreb: cum trebuie să-l 
slăvesc, să-l ador şi să-l iubesc? Cum îmi place mie sau aşa 
cum procedează soţia mea şi cum am învăţat şi eu de la 
mama?” La Roma, nu se mai gândi totuşi la astfel de lucruri. 
Atâtea impresii exterioare se năpustiră deodată asupra lui, 
încât nu mai putea fi vorba să mediteze la altceva. Pe de 
altă parte, seara veneau rupţi de oboseală, încât îşi 
aminteau aproape cu spaimă cuvintele lui Bukacki care, 
slujindu-le de călăuză spre propria mulţumire, le spunea de 
fiecare dată: „N-aţi văzut nici a mia parte din ce merită să 
fie văzut, dar n-are nici o importanţă, întrucât nu merită să 
vii aici, aşa cum nu merită să stai nici acasă”. 

Bukacki se afla într-o perioadă când nega de fiecare dată 
în fraza următoare tot ce spusese cu o clipă înainte. 

Profesorul Waskowski veni şi el din Perugia să-i întâmpine, 
iar Marynia se bucură mult şi-l salută ca pe o rudă foarte 
apropiată. Dar după primele răbufniri de bucurie, observă 
că ochii profesorului erau adumbriţi de mâhnire. 

— Ce se întâmplă, domnule profesor, nu te simţi bine în 
Italia? 

— Copila mea - răspunse Waskowski - e bine şi la Perugia, 
e bine şi la Roma... Ah, cât e de bine! Află că aici, când 
mergi pe stradă, calci pulberea lumii întregi. Aici, cum o 
spun de atâtea ori, se află anticamera tărâmului celălalt, 
numai că... 


— Numai câ? 

— Numai că oamenii... Vedeţi voi... Nu din răutate, fiindcă 
şi aici, ca peste tot, sunt mai mulţi oameni buni, decât răi, 
dar uneori mă simt mâhnit că şi aici, ca şi la noi, mă 
socotesc puţin nebun. 

Bukacki care asculta, remarcă: 

— Aşadar, profesore, n-ai de ce să fii mai trist aici ca acasă. 


— Aşa-i, dar acolo am prieteni apropiaţi, ca voi, care ţin la 
mine, pe când aici îmi lipsesc... Şi le duc dorul. 

Apoi se adresă lui Potaniecki: 

— Ziarele de aici au publicat recenzii despre lucrarea 
mea. Unele mă iau în râs, treaba lor! Altele sunt de acord 
că noua epocă trebuie să înceapă cu introducerea lui 
Cristos şi a spiritului creştin în istorie. Unul a recunoscut că 
oamenii, luaţi separat, trăiesc ca nişte buni creştini, pe când 
popoarele se comportă păgâneşte, a subliniat chiar că este 
vorba de o observaţie foarte importantă, dar şi aceasta, şi 
toate celelalte, când trec la misiunea pe care Dumnezeu ne- 
a sortit-o nouă şi altor neamuri de arieni mai tinere, se 
umflă de râs... Pe mine asta mă doare... Îmi dau de înţeles 
că sunt cam scrântit... 

Bietul Waskowski îşi ciocăni fruntea cu degetul. 

Totuşi, după o clipă îşi înălţă capul şi spuse: 

— Omul aruncă sămânţa în tristeţe şi nu odată în îndoială, 
dar ea cade pe pământ şi cu ajutorul lui Dumnezeu poate că 
va răsări. 

Apoi începu să se intereseze de doamna Emilia, pentru ca 
în cele din urmă să-şi îndrepte spre ei ochii albaştri, treziţi 
parcă din somn, şi să întrebe cu naivitate: 

— O duceţi bine împreună? 

În loc să răspundă, Marynia se repezi la soţul ei şi, 
punându-şi capul pe umărul lui, se alintă: 

— Uite, domnule profesor, aşa ne este împreună, aşa...! 

Potaniecki începu să-i mângâie căpşorul ca pana corbului 
cu mâna. 

XIV. 

Peste o săptămână, Polaniecki îşi conduse soţia pe via 
Margutta, la Swirski, cu care se văzuseră mai înainte 
aproape în fiecare zi, se împrieteniseră, se plăcuseră şi 
acum avea să înceapă portretul Maryniei. Găsiră acolo 
familia Osnowski şi făcură cunoştinţă, cu atât mai uşor cu 
cât doamnele fuseseră cândva, cu câţiva ani în urmă, la o 
soire, iar Polaniecki îi fusese chiar prezentat la Ostende 


actualei doamne Osnowska; aşa că acum nu mai fu nevoie 
decât să-i amintească. E adevărat, Potaniecki nu mai ţinea 
minte dacă în acea perioadă în care de fiecare dată când 
vedea o femeie tânără şi frumoasă se întreba numaidecât: 
„Nu cumva este ea?” îşi pusese această întrebare şi în 
legătură cu doamna Osnowska; este foarte posibil, întrucât 
pe atunci se bucura de reputaţia unei domnişoare 
frumoase, deşi puţin cam cochetă. Acum era o femeie la 
douăzeci şi şase-douăzeci şi opt de ani, foarte înaltă, cu 
tenul proaspăt, deşi închis, gura ca vişina, părul răzleţit şi 
ochii viorii, puţin oblici, care împrumutau feţei un aer 
chinezesc şi o expresie parcă de răutate şi isteţime. Făcea o 
impresie ciudată, deoarece îşi ţinea umerii traşi înapoi, iar 
bărbia împinsă înainte, drept care Bukacki susţinea că îşi 
poartă bustul en offrande17. Aproape în acelaşi timp îi 
spuse Maryniei că întrucât pozează în acelaşi atelier, 
trebuie să se considere colege; lui Potaniecki, că şi-l 
aminteşte de la balul din Ostende ca pe un bun dansator şi 
causeur, însuşiri de care nu va întârzia să se folosească; 
amândurora, că se bucură foarte mult, este încântată de 
Roma şi citeşte Cosmopolis, este îndrăgostită de vila Doria 
şi de priveliştea de pe Pincio, că speră să vadă Catacombele 
împreună şi cunoaşte operele lui Rossi în traducerea lui 
Allard. După care, strângându-i mâna lui Swirski şi 
zâmbindu-i cu cochetărie lui Polaniecki, plecă declarând că 
cedează locul uneia mai vrednice decât ea, şi lăsând în 
urmă impresia unei vântoase, a unei chinezoaice şi a unei 
flori. Domnul Osnowski, un om cu faţa bună dar lipsită de 
expresie a unui tânăr blond, o urmă neizbutind să rostească 
aproape nici o vorbă. 

Swirski răsuflă adânc. 

— O, e ca o furtună! Se plânse. Nici nu vă închipuiţi câte 
trebuie să îndur ca să stea două minute liniştită. 

— Are o faţă foarte interesantă! Constată Marynia. Pot să-i 
văd portretul? 


— Nu mai am mult de lucru, aşa că se poate, încuviinţă 
Swirski. 

Marynia şi Potaniecki se apropiam de carton, şi, fără să fie 
siliţi să se întreacă în politeţuri, îşi exprimară admiraţia 
neprefăcută faţă de talentul lui Swirski. Capul pictat în 
acuarelă avea forţa şi căldura unui tablou în ulei, 
exprimând totodată întreaga esenţă spirituală a doamnei 
Osnowska. Swirski ascultă laudele în linişte şi se vedea cât 
de colo că era şi el mulţumit de munca lui. Apoi îl acoperi, îl 
duse într-un colţ întunecat al atelierului, şi aşezând-o pe 
Marynia pe scaunul pregătit anume, începu s-o examineze. 

Privirea-i pătrunzătoare o tulbură întrucâtva şi obrajii i se 
îmbujorară, dar Swirski zâmbi satisfăcut şi murmură: 

— Da, e cu totul alt tip... Cerul şi pământul! 

Uneori închidea un ochi, făcând-o să se simtă şi mai 
stânjenită, alteori se apropia de carton, apoi se depărta, o 
privea iarăşi cu atenţie şi vorbea parcă de unul singur: 

— Înainte trebuia să scot în evidenţă demonicul, de astă 
dată feminitatea. 

La acestea, Potaniecki interveni: 

— De vreme ce ai observat dintr-o dată această deosebire, 
sunt sigur că va ieşi o capodoperă. 

Swirski încetă brusc să se mai uite la carton şi la Marynia, 
şi întorcându-se spre Polaniecki, zâmbi vesel, arătându-şi 
dinţii sănătoşi. 

— Nu-i aşa, domnule? Da, feminitatea, şi încă o feminitate 
cu totul particulară, asta-i trăsătura esenţială a feţei... 

— Şi-o vei reda tot aşa cum ai redat diabolicul în portretul 
celălalt? 

— Stas! Îl dojeni Marynia. 

— N-am născocit-o eu, ci domnul Swirski. 

— Dacă doreşti, hai să-i spunem: drăcuşorul, nu 
diabolicul... Drăcuşorul e frumos foc, dar tare primejdios. În 
timp ce pictez, îmi dau seama de tot felul de lucruri. 
Doamna Osnowska este un tip interesant. 

— De ce? 


— Doamnă, dumneata l-ai văzut pe soţul ei? 

— Am fost atât de prinsă de ea, încât n-am mai avut când. 

— Ei, asta e, ea îl acoperă cu totul şi nu se mai vede, dar 
ce e mai rău, e că nici ea nu-l vede. Este totuşi un flăcău 
cum nu se poate mai cumsecade, foarte bine crescut, 
nespus de delicat, foarte bogat şi deloc prost, iar pe 
deasupra o iubeşte la nebunie. 

Swirski începu să deseneze şi repetă parcă pentru a se 
amuza: 

— O iu-beş-te la ne-bu-nie... Doamnă, aranjează-ţi puţin 
părul după ureche... Dacă şi soţul dumitale este tot atât de 
vorbăreţ, va fi disperat, fiindcă Bukacki susţine că atunci 
când mă apuc de lucru nu-mi mai tace gura şi nu mai las pe 
nimeni să spună nici un cuvânt... Vezi dumneata, poate că 
până acum ea a fost curată ca lacrima, este însă o cochetă... 
Are inima rece şi mintea focoasă... E un soi primejdios, oho! 
Foarte primejdios! Înghite duzini întregi de cărţi 
franţuzeşti, evident... Cu ajutorul lor învaţă psihologie, 
acumulează cunoştinţe despre temperamentul feminin, 
despre enigma feminină, caută în ea misterul care nu 
există, îşi inventează aspirații despre care ieri nu avea 
habar, se depravează intelectual şi socoteşte această 
depravare drept înţelepciune, iar pe soţul ei îl 
dispreţuieşte. 

— Domnule, eşti înspăimântător! Observă Marynia. 

— Domnule dragă, se amestecă Potaniecki, mâine, când va 
trebui să pozeze soţia mea, se va ascunde de frică. 

— N-are nevoie să se ascundă. E alt tip... Osnowski nu e 
prost deloc, dar oamenii, îndeosebi femeile, îmi cer scuze, 
sunt atât de puţin înțelepte, încât dacă inteligenţa cuiva nu 
bruschează pe cineva, dacă n-are prea multă siguranţă de 
sine, dacă nu zgârie ca o pisică şi nu despică asemenea unui 
cuţit, nu o apreciază. Pe Dumnezeul meu, am văzut aşa ceva 
de o sută de ori în viaţă...! 

După o clipă, închise iarăşi un ochi, privi la Marynia şi 
vorbi mai departe: 


— În genere, colectivitatea umană nu este deloc 
înţeleaptă! Nu o dată mi-am pus întrebarea de ce 
onestitatea caracterului, a inimii, şi un lucru ca bunătatea 
nu sunt tot atât de apreciate ca aşa-numita deşteptăciune. 
De ce în viaţa socială există două etichetări fundamentale: 
deştept şi prost, şi nu se obişnuieşte să se spună, de pildă, 
virtuos şi nevirtuos; cuvintele sunt atât de puţin obişnuite, 
încât par ridicole. 

— Pentru că, răspunse Potaniecki, raţiunea este ca un far 
care trebuie să lumineze şi virtutea, şi bunătatea, şi inima, 
altfel pot să-şi spargă nasul şi, ce e şi mai rău, să spargă 
nasul altora. 

La drept vorbind, Marynia nu rosti nici nu cuvânt, dar, pe 
faţa ei se putea citi limpede: 

— Stas e grozav de deştept!” 

În acest timp, Stas adăugă,: 

— În definitiv, eu nu mă refer la Osnowski, fiindcă nu-l 
cunosc. 

— Osnowski, răspunse Swirski, îşi iubeşte soţia ca pe soţia 
lui, ca pe copilul şi fericirea lui, dar ea are o minte sucită, 
Dumnezeu ştie de ce, şi nu-i plăteşte cu aceeaşi monedă. Pe 
mine, un om necăsătorit, mă preocupă foarte mult femeile, 
aşa că nu o dată vorbesc, mai exact vorbeam, zile întregi 
despre ele cu Bukacki, atâta vreme cât îl interesau şi pe el 
mai mult decât acum. Bukacki împarte femeile în plebee 
spirituale, înțelegând prin acestea sufletele goale şi plate, şi 
patriciene spirituale, adică naturi înnobilate, însufleţite de 
aspirații superioare şi întemeiate pe principii, nu numai pe 
fraze. Are dreptate până la un punct, dar eu prefer 
împărţirea mea, fiindcă e mai simplă: inimi recunoscătoare 
şi nerecunoscătoare. 

Se îndepărtă un moment de schiţă, îşi miji ochii, apoi luând 
o oglinjoară, o îndreptă spre desen şi începu să cerceteze 
imaginea răsfrântă. 

— Dumneata, doamnă, mă întrebi ce înţeleg prin inimi 
recunoscătoare şi nerecunoscătoare? Rosti, adresându-se 


Maryniei, deşi ea nu-l întrebase nimic. Ei bine, o inimă 
iubitoare este aceea care simte când e iubită, este 
impresionată şi, la rândul ei, iubeşte şi mai mult, se 
dăruieşte, apreciază şi adoră. Cea nerecunoscătoare se 
mulţumeşte să exploateze dragostea şi cu cât e mai sigură, 
cu atât îi pasă mai puţin, cu atât mai mult dispreţuieşte şi 
calcă în picioare... O femeie cu inimă nerecunoscătoare, 
atunci când e convinsă de iubirea partenerului, încetează să 
iubească. Pescarul nu se mai îngrijeşte de peştele din 
năvod, iar doamna Osnowska nu se mai îngrijeşte de 
domnul Osnowski. În realitate, asta-i cea mai grosolană 
formă de egoism din câte există, de aceea, să-l ferească 
Dumnezeu pe domnul Osnowski, iar ea, ducă-se dracului cu 
ochii ei chinezeşti de culoarea violetei şi coama frizată. S-o 
pictezi, mă rog, dar să te căsătoreşti cu ea, în nici un caz! 
Poţi să mă crezi, doamnă, că eu mă tem atât de mult să nu 
dau peste o inimă nerecunoscătoare, încât numai de aceea 
nu m-am căsătorit până acum, deşi am trecut de patruzeci 
de ani. 

— Bine, dar e atât de uşor să-ţi dai seama! Se miră 
Marynia. 

Iar Swirski răspunse: 

— Da de unde, mai ales când simţurile şi mintea o iau 
razna. 

Şi îndoindu-şi silueta atletică, privi un timp la schiţă, apoi 
adăugă: 

— Destul pentru astăzi! Am trăncănit atâta, încât până şi 
muştele trebuie să fi adormit pe pereţi. Mâine, când ţi se va 
părea că vorbesc prea mult, să baţi din palme... De altfel, cu 
doamna Osnowska mai mult tac, deoarece şi ei îi place să 
sporovăiască... Şi câte titluri de cărţi nu-mi aud urechile! 
Dar să lăsăm asta! Voiam să mai spun ceva, dar am uitat. 
Aha! Că dumneata eşti o inimă recunoscătoare! 

Polaniecki începu să râdă şi-l invită pe Swirski la masă, 
promiţându-i că vor fi de faţă Bukacki şi profesorul 
Waskowski. 


— Cu mare bucurie, acceptă Swirski, eu sunt singur ca un 
cuc. Şi pentru că e senin şi lună plină, după aceea mergem 
să vedem Coliseul la lumina lunii. 

Masa se desfăşură totuşi fără paradoxurile intelectuale lui 
Bukacki, deoarece acesta nu se simţea bine şi scrisese că 
nu vine. Swirski, în schimb, şi Waskowski se plăcură grozav 
şi se împrieteniră de la început. Pictorul nu lăsa pe nimeni 
să vorbească numai când lucra, altminteri îi plăcea şi ştia să 
asculte, şi cu toate că uneori profesorul i se părea comic cu 
părerile lui, bătrânul degaja atâta bunătate, era atât de 
sincer, încât rareori se întâmpla să nu-şi cucerească 
partenerii de discuţie. Artistul era impresionat de faţa lui 
mistică şi de expresia ochilor. Îl şi schiţa în memorie şi, 
ascultându-l vorbind despre arieni, se întreba cum ar arăta 
acest cap dacă ar prinde pe carton tot vălmăşagul 
dinăuntru. 

Spre sfârşitul mesei, profesorul începu s-o cerceteze pe 
Marynia dacă n-ar vrea să-l vadă pe papă şi-i spuse că peste 
trei zile trebuie să vină nişte pelerini belgieni, cărora li s-ar 
putea alătura. Swirski, care cunoştea toată Roma şi pe toţi 
monsenioriil 8 făgădui să rezolve această problemă. 
Auzindu-l, profesorul se uită la el şi constată: 

— Parcă ai fi un locuitor al Romei. 

— Stau aici de aproape şaisprezece ani. 

— Poftim...! 

Profesorul se tulbură întrucâtva, de teamă să nu comită 
vreo indiscreţie, dar vrând să ştie totuşi ce trebuie să 
gândească despre un om atât de simpatic, îşi învinse 
timiditatea şi întrebă: 

— Şi... De pe Colina Quirinal sau de pe Vatican? 

— De la Pognebin, răspunse Swirski, încruntându-şi 
sprâncenele. 

Sfârşitul mesei puse capăt explicaţiilor şi discuţia se opri 
aici. Marynia abia putea sta locului la gândul că va vedea 
Capitoliul, Forum-ul şi Coliseul la lumina lunii. Plecară 


curând spre ruine, înaintând pe sub becurile electrice de pe 
Corso. 

Era o noapte liniştită şi caldă, iar la Forum şi Coliseu nu se 
vedea picior de om, cum se întâmpla uneori şi ziua. Lângă 
biserica Santa Maria Liberatrice, cineva cânta din flaut la 
fereastra deschisă, şi în liniştea din jur se auzea fiecare 
notă. Peste partea din faţă a Forumului se întindea umbra 
adâncă a colinei şi a clădirii Capitoliului, dar planurile mai 
depărtate erau inundate de o lumină puternică, verzuie, ca 
şi Coliseul, care părea de argint sub aura lunii. Când 
trăsura se opri lângă arcadele circului uriaş, perechea 
Polaniecki, Swirski şi Waskowski intrară înăuntru şi 
începură să înainteze spre mijlocul arenei, evitând 
dărâmăturile îngrămădite la poalele arcadelor, frânturile de 
coloane, frize, mormanele de cărămidă, pietre şi soclurile 
scunde ce se înălţau ici şi colo. Impresionaţi de tăcerea şi 
pustiul din jur, nu prea vorbeau. Prin arcurile arcadelor 
pătrundeau în interior snopi de lumină, care păreau 
adormiţi paşnic în arenă, pe zidurile din partea opusă, prin 
crăpăturile şi spărturile pereţilor, pe muşchii argintaţi şi 
iedera care acoperea ici şi colo dărâmăturile. Alte părţi ale 
edificiului, cufundate într-o beznă de nepătruns, păreau 
nişte peşteri negre, pline de taină. Golul canalelor de 
scurgere, plasate nu prea sus, răspândea adieri răcoroase. 
Realitatea se estompa în acest labirint şi în amestecul de 
ziduri, arcade, fâşii luminoase şi umbre întunecate. Ruina 
uriaşă părea că-şi pierde contururile reale, devenind o 
vedenie somnolentă şi mai degrabă o senzaţie ciudată, 
alcătuită din liniştea nopţii şi lună, din tristeţea şi amintirile 
unui trecut mare, încărcat de suferinţe şi sânge. 

Swirski începu să vorbească cel dintâi, cu glasul coborât; 

— Câtă durere, câte lacrimi, ce tragedie înfiorătoare s-a 
consumat aici!... N-au decât să spună ce vor, nu se poate 
nega totuşi că în creştinism există o forţă din afara 
oamenilor. 

Aici se adresă Maryniei şi-i şopti: 


— Imaginează-ţi doamnă, ce putere colosală: lumea 
întreagă, milioane de oameni, legi de fier, o forţă 
nemaivăzută înainte şi după aceea, o organizare cum n-a 
mai fost niciodată, măreție, slavă, sute de legiuni, un oraş 
uriaş stăpânind lumea, şi Palatinul de colo dominând oraşul; 
se părea că nici o putere pământească nu va fi în stare s-o 
dărâme. Au venit însă doi evrei, Petru şi Pavel, nu cu 
armele, ci cu cuvântul, şi uite ce-a mai rămas: aici ruină, pe 
Palatin ruine, în Forum ruine, iar deasupra, oraşului cruci, 
cruci şi iarăşi cruci... 

Din nou se aşternu liniştea, numai dinspre Santa Maria 
Liberatrice răsuna mereu glasul flautului. 

După o clipă, profesorul Waskowski spuse, arătând spre 
arenă: 

— Şi aici a fost o cruce, dar au distrus-o... 

Potaniecki se gândea la cuvintele lui Swirski, deoarece 
pentru el aveau o însemnătate mai durabilă decât puteau să 
aibă pentru un om care sfârşise lupta cu sine însuşi într-un 
târziu, urmându-şi goana propriilor gânduri, rosti: 

— Aşa-i, este ceva supraomenesc... Un adevăr orbitor, ca 
lumina lunii... 

Se apropiau încet de ieşire, când deodată afară se auz 
uruitul unei trăsuri, apoi în nişa întunecată ce ducea spre 
mijlocul circului răsunară paşi şi două siluete înalte, ieşiră 
din umbră la lumină. 

Una dintre ele, îmbrăcată într-o rochie cenuşie, care lucea 
oţeliu în razele lunii, se apropie câţiva paşi, ca să-i vadă mai 
bine pe vizitatori, şi spune brusc: 

— Bună seara! E o noapte atât de minunată, încât am venit 
şi noi la Coliseu. Ce noapte! 

Potaniecki recunoscu glasul doamnei Osnowska. 

Iar ea, dându-i mâna, murmură cu o voce atât de moale 
asemenea sunetelor de flaut care se auzeau dinspre 
biserică: 

— Încep să cred în presimţiri, deoarece îmi spunea ceva că 
voi găsi aici persoane cunoscute. Ce noapte splendidă...! 


XV. 

Când se întoarseră la hotel, Marynia şi Stanislaw 
Potaniecki găsiră cărţile de vizită ale familiei Osnowski; 
rămaseră uimiţi, fiindcă ei, ca o căsnicie abia încheiată, se 
cuvenea să se ducă mai întâi în vizită. La o amabilitate şi 
aşa neobişnuită, trebuia să răspundă cu aceeaşi măsură, 
aşa că a doua zi se grăbiră să le întoarcă vizita. Bukacki, 
care se văzu cu ei înainte, deşi nu se simţea bine deloc şi 
abia îşi târa picioarele, făcu una din glumele lui obişnuite, 
spunându-i lui Potaniecki când rămaseră un moment singuri 

— Ea va cocheta şi cu tine, dar dacă-ţi închipui că se va 
îndrăgosti de tine, te înşeli. Seamănă puţin cu un brici care 
are nevoie de curea, ca să se ascută; în cel mai bun caz, vei 
fi cureaua care-i trebuie. 

— În primul rând, eu nu vreau să fiu cureaua ei, răspunse 
Polaniecki, iar în al doilea rând, e prea devreme pentru aşa 
ceva. 

— Prea devreme! Asta nu înseamnă că ai viitorul asigurat. 

— Nu, înseamnă că mă gândesc la altceva şi o iubesc din 
ce în ce mai mult pe Marynia, astfel că atunci când nu va 
mai fi prea devreme, va fi prea târziu; deci doamna 
Osnowska, în loc să se ascută cu mine, se va ştirbi de tot. 

Potaniecki era sincer, se gândea într-adevăr la altceva, 
oricum, era prea devreme. 

Era însă atât de sigur de el, încât simţea parcă nevoia să 
fie pus la încercare. Altfel spus, i-ar fi făcut plăcere s-o vadă 
pe doamna Osnowska ştirbindu-se la contactul cu el. 

După ce luară micul dejun, se duse cu Marynia la şedinţa 
de la Swirski, care nu dură prea mult, întrucât pictorul 
făcea parte din juriul unui concurs artistic şi trebuia să se 
grăbească. Când reveniră acasă, după vreun sfert de oră, 
sosi domnul Osnowski. 

După cele aflate de la Swirski, Potaniecki nutrea pentru el 
o milă amestecată cu dispreţ, Marynia însă îl simpatiza 
foarte mult. Fusese câştigată de cele ce auzise despre 
bunătatea, delicateţea şi ataşamentul faţă de soţie. Acum 


avea impresia că aceste însuşiri erau parcă întipărite pe 
faţa lui, care nu era urâtă, deşi pe alocuri se acoperise de 
coşuri. 

Domnul Osnowski, după ce se salutară, începu să le 
explice cu dezinvoltura unui om obişnuit cu lumea bună: 

— Soţia m-a trimis să vă fac o propunere. Slavă Domnului 
că vizitele de protocol s-au sfârşit, cu toate că în străinătate 
nu face să te ţii prea mult de ele. Uite despre ce e vorba: 
vrem să mergem astăzi la biserica Sf. Pavel şi pe urmă la 
Tre Fontane, în afara oraşului. Mânăstirea este interesantă, 
şi de acolo se vede o privelişte minunată. Ne-am bucura 
foarte mult să facem împreună această excursie. 

Marynia era o mare amatoare de excursii, mai ales într-o 
companie aleasă, drept care privi la soţul ei, aşteptând să 
vadă ce va spune. Potaniecki îşi dădu seama că ea n-ar zice 
nu, iar pe de altă parte se gândi: „Dacă vrei să te ştirbeşti 
puţin, n-ai decât”. 

Şi răspunse: 

— Eu aş fi de acord cu plăcere, dar asta depinde de forul 
meu suprem. 

Forul suprem nu era sigur dacă umilul subaltern vorbea 
serios, dar văzându-l zâmbind şi bine dispus, îndrăzni să 
pronunţe sentinţa: 

— Cu mare plăcere, numai să nu vă încurcăm. 

— Nu ne încurcaţi, plăcerea este şi de partea noastră, 
răspunse Osnowski. În acest caz, e perfect! Peste un sfert 
de oră suntem aici. 

Într-adevăr, un sfert de oră mai târziu, porniră. Ochii 
orientali ai doamnei Osnowska radiau de mulţumire şi 
seninătate. Îmbrăcată într-o rochie de flanelă de culoarea 
stânjeneilor şi într-un fel de mantie, care putea să treacă 
drept a opta minune a lumii, arăta într-adevăr ca o 
rusalkă19 Înainte de a ajunge la Sf. Pavel, Potaniecki nu ştia 
nici el cum de izbutise doamna Osnowska, fără să rostească 
nici un cuvânt în acest sens, să-i spună totuşi, ori cel puţin, 
să-i dea de înţeles, cele ce urmează: „Soţia ta e, să zicem, o 


femeie drăguță, de la ţară, despre bărbatul meu să nu mai 
vorbim. Numai noi doi putem să ne înţelegem şi să ne 
împărtăşim impresiile”. 

El însă era hotărât s-o evite. 

Când ajunseră la Sf. Pavel, căruia doamna Osnowska nu-i 
zicea decât San Paolo fuori le Mura20, soţul ei vru să 
oprească trăsura, dar se împotrivi: 

— Oprim la întoarcere, fiindcă atunci vom şti cât timp ne-a 
mai rămas, iar acum să mergem direct la Tre Fontane. 

Apoi, adresându-se lui Potaniecki, continuă: 

— Şi aici, în această curte renumită, sunt multe lucruri 
despre care aş dori să aud şi părerea dumitale. 

— Doamnă, ai nimerit rău, răspunse Potaniecki, pentru că 
eu nu mă pricep deloc la astfel de vestigii. 

În curând, se arătă, în timp ce treceau pe lângă diferite 
localităţi istorice, că dintre toţi, domnul Osnowski se 
pricepea cel mai bine. Studia sărmanul de dimineaţă până 
seara ghidurile, numai ca să-i slujească de călăuză soţiei 
sale şi s-o facă să-i admire cunoştinţele. Ea însă îi dispreţuia 
explicaţiile tocmai pentru că veneau de la el. Agrea mai 
mult siguranţa obraznică aproape cu care Potaniecki 
recunoscuse că habar nu are de relicvele antichităţii. 

Dincolo de Sf. Pavel se deschidea perspectiva spre 
Campania cu apeductele ei, care păreau că aleargă grăbite; 
spre oraş şi spre Munţii Albani, acoperiţi de ceața 
albăstruie a depărtării, tăcuţi şi luminoşi totodată. Doamna 
Osnowska îi admiră un timp cu privirea visătoare, apoi 
întrebă: 

— La Albano sau la Nemi aţi fost? 

— Nu, răspunse Polaniecki, şedinţele de la Swirski ne 
strică ziua, astfel că nu vom putea face excursii mai 
îndepărtate până la terminarea portretului. 

— Noi am fost, dar dacă vă duceţi, să mă luaţi şi pe mine, 
să mă luaţi şi pe mine... Bine? Vrei doamnă? Întrebă, 
întorcându-se spre Marynia. Voi fi ca a cincea roată la 


căruţă, dar nu-i nimic... De altfel, am să stau tăcută într-un 
colţ al trăsurii şi n-am să spun nici pâs! Bine...? 

— Ah, micuța mea dragă! Exclamă domnul Osnowski. 

lar ea continuă: 

— Soţul meu nu vrea să creadă că m-am îndrăgostit de 
Nemi. Dar m-am îndrăgostit! Când am fost acolo, am avut 
senzaţia că prin acele locuri încă n-a pătruns creştinismul, 
şi noaptea capelanii săvârşesc ceremonii păgâne deasupra 
lacului. Pe scurt, Nemi înseamnă linişte şi taină. Domnule 
Potaniecki, mă crezi, că acolo mi-a venit ideea să mă 
călugăresc, şi n-am renunţat nici acum la ea. Mi-aş ridica o 
colibă pe malul lacului şi aş umbla desculţă într-o rochie 
lungă, cenuşie, ca rasa sfântului Francesco din Assisi. Ce n- 
aş da să mă fac călugăriţă! Mă şi văd pe malul lacului... 

— Bine, Anetka, dar cu mine ce s-ar întâmpla? Întrebă, pe 
jumătate în glumă, pe jumătate în serios, domnul Osnowski. 

— Ei, te-ai consola tu, îi răspunse scurt. 

Potaniecki se gândi: „Ai vrea să fii călugăriţă, dar cu 
condiţia ca pe celălalt mal al lacului să stea două duzini de 
fanţi şi să se uite cu lornieta ce face şi cum arată 
călugăriţa”. 

Era prea binecrescut, ca să-i spună fără ocol ce gândea, 
dar îi spuse ceva asemănător, care putea fi înţeles numai în 
acest fel, iar ea începu să râdă şi răspunse: 

— Natural. Aş trăi din cerşit, aşa că trebuie să mai văd 
oameni din când în când, şi dacă aţi veni la Nemi, ţi-aş cere 
şi dumitale: Un soldo! Un soldo! 

Spunând acestea, îşi întinse spre el mâinile mici şi începu 
să repete cu umilinţă: 

— Un soldo la povera! Un soldo!... 21 

Şi-l privi în ochi. 

În acest timp, domnul Osnowski îi explica Maryniei: 

— Se numeşte Tre Fontane pentru că sunt trei izvoare. 
Acolo i s-a tăiat capul sfântului Pavel; legenda spune că, 
după ce a fost retezat, capul a sărit de trei ori, şi în acele 
locuri au ţâşnit trei izvoare. Totul aparţine acum 


trapiştilor22. Mai demult, nu puteai să înnoptezi aici din 
cauza frigului, dar acum pericolul a scăzut, fiindcă pe 
colinele din jur a fost plantată o întreagă pădure de 
eucalipţi. Da, se vede de aici! 

Doamna Osnowska, aplecată puţin pe spate, închise ochii o 
clipă şi-i spuse lui Potaniecki: 

— Pe mine aerul de la Roma mă îmbată. Parcă sunt 
buimacă. Acasă nu cer mai mult decât îmi oferă viaţa, dar, 
aici simt că-mi lipseşte ceva şi-mi pierd curajul. Ştiu şi eu 
ce-mi lipseşte? Aici parcă presimt ceva, intuiesc, doresc 
ceva nedefinit... Poate că e rău. Poate că n-are rost să 
vorbesc? Dar eu spun întotdeauna ce-mi trece prin minte. 
Acasă, când eram mică, îmi ziceau Sincerica. O să-l rog pe 
soţul meu să mă ducă de aici. Probabil că tot e mai bine să 
trăieşti în carapacea ta, ca broasca ţestoasă sau ca melcul 
în cochilia lui. 

Potaniecki răspunse cu gravitate: 

— În carapace şi în cochilii pot să trăiască doar broaştele 
țestoase şi melcii, nu însă şi păsările; ce să mai vorbesc de 
pasărea paradis, despre care legenda spune că n-are 
picioare, din care cauză nu poate să se odihnească 
niciodată, trebuie să zboare întruna. 

— Ce legendă frumoasă... Exclamă doamna Osnowska. 

Îşi ridică braţele şi începu să le mişte, imitând truda 
aripilor şi repetând: 

— Da, da, mereu prin văzduh, prin văzduh...! 

Comparaţia o măgulea, dar se mira că Potaniecki vorbise 
cu atâta sinceritate, nepăsare şi parcă ironie totodată, 
începea s-o intereseze, întrucât i se părea mai inteligent şi 
mai greu de stăpânit decât se aşteptase. 

Ajunseră la Tre Fontane. Vizitară grădina, biserica şi 
capela sub care se aflau cele trei izvoare. Osnowski le 
explică cu glasul lui bun şi monoton ce citise mai înainte. 
Marynia asculta cu luare-aminte, dar Potaniecki îşi spuse: 
„Trebuie să fie totuşi destul de greu să trăieşti alături de el 
trei sute şaizeci şi cinci de zile dintr-un an!” 


În acest fel, îi da dreptate până la un punct doamnei 
Osnowska; acum, complăcându-se în noul rol de pasăre a 
paradisului, nu mai avea nici o clipă de odihnă, nu numai pe 
pământ, ci pe nici un alt obiect. Întâi bău lichior de eucalipt, 
pe care mânăstirea îl recomanda ca pe un bun remediu 
împotriva frigurilor, apoi declară cu hotărâre că, dacă ar fi 
bărbat, s-ar face trapist; după aceea, îşi aduse aminte că i- 
ar surâde meseria de marinar, „mereu între mare şi cer, ca- 
ntr-o viaţă-n infinit; în sfârşit, cel mai mult îşi dori să ajungă 
un scriitor mare, foarte mare, care să înfăţişeze cele mai 
mărunte reacţii ale sufletului, simţămintele semiconştiente 
şi dorinţele neexprimate, toate formele, toate culorile şi 
toate umbrele. Cei de faţă aflară de asemenea în mare taină 
că ţine un jurnal, pe care „bietul Jozio” îl consideră o 
capodoperă, dar ea ştie că nu înseamnă nimic, n-are nici 
cea mai mică pretenţie şi-şi bate joc şi de JOzio şi de jurnal. 

„Jozio” o privea cu ochi de îndrăgostit, cu o mare iubire 
întipărită pe faţa-i presărată cu broboane, şi repeta 
protestând: 

— În privinţa jurnalului, te rog să mă ierţi, te rog foarte 
mult să mă ierţi! 

Plecară aproape de apusul soarelui. Copacii îşi aşterneau 
umbrele lungi, soarele devenea tot mai mare şi mai roşu. 
Apeductele îndepărtate şi Munţii Albani luminau 
trandafiriu. Erau pe la jumătatea drumului, când în turnul 
clopotniţei Sf. Pavel clopotul începu să bată de îngerul 
Domnului; îndată îi urmară exemplul al doilea, al treilea, al 
zecelea. Fiecare biserică îi trecea dangătul celeilalte, 
alcătuind un cor uriaş, ce umplea văzduhul, de parcă sunau 
de Îngerul... Nu numai oraşul, ci şi împrejurimile, câmpiile 
şi munţii. 

Potaniecki privea la faţa Maryniei, luminată de razele aurii. 
Exprima atâta concentrare şi linişte! Se vedea bine că 
rosteşte şi acum Îngerul Domnului, aşa cum îl rostea la 
Krzemien, când sunau clopotele la Watory. Totdeauna şi 
pretutindeni la fel. Potaniecki îşi aduse iarăşi aminte de 


„datoria faţă de Dumnezeu”. 'Toate acestea i se păreau atât 
de simple şi liniştitoare, ca niciodată. Acum însă, 
apropiindu-se de oraş, înţelegea durabilitatea şi 
grandoarea acestor credinţe. „Iotugşi, ele există de peste o 
mie cinci sute de ani, iar puterea şi continuitatea acestui 
oraş constau mai mult în turnuri, clopote, în această 
statornicie a crucii care fiinţează mereu”. Îi veniră în minte 
cuvintele lui Swirski: „Aici ruină, pe Palatin ruine, în Forum 
ruine, iar deasupra oraşului cruci şi iarăşi cruci!” şi nu se 
mai îndoi că în această durabilitate este ceva 
supraomenesc. Clopotele băteau întruna, iar cerul de 
deasupra oraşului se inunda treptat de purpura amurgului. 
Sub impresia Maryniei care se ruga şi a clopotelor, a 
atmosferei de reculegere ce părea că se înalţă peste oraş şi 
peste tot pământul, în Potaniecki, care avea în fond un suflet 
necomplicaţ, începu să se desluşească următoarea idee: 

„Ce prost şi îngâmfat ar trebui să fiu dacă, având nevoie de 
credinţă şi simţindu-l în mine pe Dumnezeu, m-aş apuca să 
caut alte forme de cinstire şi dragoste, în loc să le primesc 
pe cele pe care Marynia le înţelege prin „datoria faţă de 
Dumnezeu, şi care trebuie să fie totuşi cele mai bune, de 
vreme ce lumea le păstrează de aproape două mii de ani... 
După care, ca un om practic, fu uimit de doza apreciabilă 
de bun-simţ a acestei idei şi îşi urmă raţionamentul aproape 
cu veselie: „De o parte, tradiţii milenare, vocaţia cine ştie 
câtor generaţii, a cine ştie câtor societăţi care se împacă 
foarte bine cu aceste forme, autoritatea cine ştie câtor 
capete care le socotesc mici, iar de cealaltă eu, asociatul 
Casei de comerţ cu firma „Bigiel şi Potaniecki,. Şi eu să am 
pretenţia să găsesc ceva mai bun, ceva în care Dumnezeu 
să se exprime mai deplin? Trebuie să fiu un mare prost! Eu 
sunt un om sincer cu mine însumi şi n-aş suporta să cred 
uneori că sunt un nătăfleaţă. Şi pe urmă, aşa a crezut 
mama mea şi aşa crede soţia mea, şi n-am văzut pe nimeni 
mai liniştit ca ele”. 


LLA 


Se uită o dată şi încă o dată la Marynia, care se vede că 
sfârşise rugăciunea, pentru că îi zâmbi şi-l întrebă: 

— De ce eşti atât de tăcut? 

— Tăcem cu toţii, răspunse. 

Aşa era, dar din pricini deosebite. În timp ce Potaniecki era 
preocupat de gândurile lui, doamna Osnowska îl abordase 
de câteva ori cu ochii şi cu vorba. El însă nu-i luase în 
seamă privirile, răspunzându-i în doi peri şi jignind-o astfel; 
putuse să-l ierte chiar cu anume plăcere, când răspunsese 
cu obrăznicie mascată în cuvinte politicoase la ideea ei de a 
se face călugăriţă, dar se simţise rănită de moarte când 
încetase pur şi simplu să-i mai acorde atenţie şi, drept 
pedeapsă, se prefăcea la rândul ei că nu-l vede. 

Dar, ca o persoană bine educată, se arătă cu atât mai 
amabilă faţă de Marynia. O întrebă ce planuri are mâine şi 
aflând că vor să se ducă la Vatican, declară că şi ea 
împreună cu soţul ei au bilete de intrare şi vor profita de 
ocazie. 

— Dumneata ştii cum trebuie să te îmbraci? O întrebă. 
Rochie neagră şi pe cap dantelă tot neagră. Arăţi cam 
bătrână aşa, dar altfel nu se poate. 

— Ştiu, m-a avertizat domnul Swirski, o informă doamna 
Potaniecka. 

— Tot timpul cât îi pozez, domnul Swirski vorbeşte mereu 
de dumneata. Te simpatizează foarte mult. 

— Şi eu pe el, recunoscu Marynia. 

În timpul acestei discuţii, ajunseră la hotel. Potaniecki fu 
dăruit de frumoasa doamnă cu o strângere de mână atât de 
uşoară şi de rece, încât deşi se gândea la altceva, nu putu 
să nu observe. 

„E o nouă cursă, se întrebă, sau eu am spus ceva ce nui-a 
plăcut?” 

Seara o întrebă pe Marynia: 

— Ce crezi despre doamna Osnowska? 

— Cred că domnul Swirski s-ar putea să aibă puţină 
dreptate, răspunse. 


La care Potaniecki: 

— Acum îşi scrie jurnalul pe care „J6zio” îl consideră o 
capodoperă... 

XVI. 

A doua zi, când Marynia intră îmbrăcată la soţul ei, acesta 
abia o recunoscu. Purtând o rochie neagră şi cu o dantelă 
pe cap tot neagră, părea mai înaltă, mai subţire, mai 
oacheşă şi mai în vârstă. Dar nu putu să nu-i admire o 
seriozitate care-i amintea de momentul cununiei. O 
jumătate de oră mai târziu, plecară. Pe drum, Marynia 
recunoscu că se teme şi-i bate inima de emoție, dar elo 
linişti glumind, cu toate că şi el era puţin tulburat. Când 
intrară în semicercul dinaintea bisericii Sf. Petru, simţi şi el 
că pulsul nu-i zvâcnea ca de obicei şi avea senzaţia ciudată 
că e mai mic. La poartă, unde se aflau câţiva uşieri 
îmbrăcaţi în veşminte concepute de Michelangelo23, îl 
găsiră pe Swirski, care-i conduse sus odată cu mulţimea de 
oameni, cei mai mulţi belgieni. Marynia, cam buimăcită, nu 
ştiu nici ea când ajunse într-o sală foarte largă, în care 
înghesuiala era şi mai mare, cu excepţia locului de la mijloc, 
unde uşierii, aşezaţi pe două rânduri, păstrau între ei un 
coridor larg de trecere. Mulțimea de oameni care vorbeau 
în limbile franceză şi flamandă, şopocăind cu glasuri 
coborâte, îşi întorceau capetele şi ochii spre această 
trecere, în care din când în când îşi făceau apariţia prin uşa 
de la sala vecină siluete în costume ciudate, care-l făceau pe 
Potaniecki să se gândească la galeriile de la Anvers sau 
Bruxelles. Avea impresia că evul mediu reînviase: uneori se 
ivea câte un cavaler medieval, e adevărat cu altfel de coif 
decât în vechile tablouri, dar cu armură de oţel pe piept; 
alteori un herald în tunică scurtă dalmaţiană, roşie, şi pe 
cap cu beretă roşie; câteodată, prin uşa întredeschisă se 
zăreau în treacăt veşmintele purpurii ale cardinalilor sau 
cele violete ale episcopilor, pene de struţ, dantelării pe 
catifele negre, capete de vârstnici cu părul alb şi chipuri 
mumificate. Era limpede totuşi că privirile mulţimii alunecă 


numai întâmplător peste aceste veşminte, culori şi feţe 
neobişnuite; ochii căutau altceva, mai însemnat şi cu alte 
sensuri, atenţia se concentra. În cugete, iar simţămintele în 
suflete, în aşteptarea acelei clipe unice în viaţă, care nu se 
mai uită niciodată. Potaniecki, care o ţinea pe Marynia de 
mână, ca să n-o piardă prin atâta lume, simţea că această 
mână tremură de emoție; el însuşi, în mijlocul mulţimii 
tăcute, înconjurat de solemnitatea istorică a timpurilor 
străvechi reînviate de concentrarea şi aşteptarea tuturor, 
încerca din nou senzaţia neînţeleasă că devine din ce în ce 
mai mic, ca niciodată în viaţă. 

Deodată, o voce slabă şopti gâfâit lângă ei: 

— V-am căutat şi abia v-am găsit. Se pare că nu mai 
întârzie. 

Mai avură totuşi de aşteptat. În acest timp, Swirski fu 
salutat de un monsenior cunoscut care, spunându-i câteva 
cuvinte, îi conduse amabil pe toţi patru în sala alăturată, 
tapetată cu damasc roşu. Potaniecki observă cu uimire că şi 
aici era plin de lume, afară de un colţ al sălii, apărat de o 
gardă de onoare, în care se afla un scaun pe podium, 
înaintea căruia câţiva prelați şi episcopi discutau 
confidenţial. Aşteptarea şi reculegerea erau şi mai vizibile. 
Oamenii îşi ţineau răsuflarea şi pe toate chipurile se 
aşternuse o expresie solemnă şi de taină. Lumina albăstruie 
a zilei, amestecată cu răsfrângerile purpurii ale tapetului, 
umplea sala cu o strălucire neobişnuită, în care razele 
soarelui, care pătrundeau ici şi colo prin geamuri, păreau 
parcă şi mai roşietice. 

Aşteptară încă un răstimp, până când în prima încăpere se 
auzi un zgomot, urmat de murmure şi exclamaţii, şi în 
cadrul uşii laterale se ivi o siluetă albă, purtată de însoțitori 
nobili. Mâna Maryniei strânse nervos pe cea a lui 
Potaniecki, iar acesta îi întoarse strângerea, şi impresii 
repezi, care se topeau în sentimentul unei clipe solemne şi 
unice, i se năpustiră în creier ca în timpul cununiei. 


Unul dintre cardinali începu să cuvânteze, dar Potaniecki 
nu auzea şi nu înţelegea ce spune. Ochii lui, gândurile şi tot 
sufletul se aflau lângă silueta înveşmântată în alb. Nu-i 
scăpa nici un amănunt. Era uluit de vlăguirea nespusă, de 
diafanitatea şi slăbiciunea ei; faţa papei era foarte palidă şi 
străvezie totodată, cum sunt de obicei feţele morţilor. Avea 
ceva ezoteric, lăsându-i impresia că se află înaintea unei 
apariţii pe jumătate materiale, pe jumătate celeste; ca o 
lumină strălucind prin alabastru, ca un spirit fiinţând într-o 
materie transparentă, ca o verigă mijlocitoare între două 
lumi, verigă omenească încă, dar şi eterică, pământească 
până acum, dar şi cerească. Printr-o antiteză ciudată, 
materia părea spectrală, iar spiritul real. După aceea, când 
oamenii începură să se apropie pentru a primi 
binecuvântarea, când Potaniecki o văzu pe Marynia lui la 
picioarele papei şi simţi că şi el poate îngenunchea înaintea 
lui ca înaintea unui părinte, îi cuprinse o tulburare 
covârşitoare, ochii i se înceţoşară şi cu adevărat niciodată în 
viaţa lui nu mai avusese impresia că este un grăunte de 
nisip atât de neînsemnat, dar un grăunte în care bate o 
inimă de copil recunoscător. 

După ce plecară, nu îndrăznea niciunul să rupă tăcerea, 
Ochii Maryniei arătau de parcă abia se trezise din somn; 
profesorului Waskowski îi tremurau mâinile; la micul dejun 
veni şi Bukacki, dar, fiind bolnav, nu mai fu în stare să 
dispună pe nimeni; până şi Swirski sporovăi mai puţin în 
timpul şedinţei, mulţumindu-se să repete acelaşi lucru din 
vreme în vreme: 

— Da, da! Cine n-a văzut, nu-şi poate imagina nimic. Asta 
rămâne. 

Seara, Potaniecki şi Marynia se duseră să vadă apusul 
soarelui de pe Trinita dei Monti. Vremea era frumoasă. 
Oraşul întreg era cufundat parcă în luciri de aur 
pulverizate; la picioarele lor, departe în vale, în Piazza di 
Spagna, începea amurgul, dar un amurg încă luminos, în 
ale cărui tonuri blânde se vedeau tufele de liliac, irişii şi 


crinii albi din rondurile de flori de pe amândouă părţile 
străzii Condotti. Întreaga privelişte respira o linişte adâncă, 
netulburată, ca o prevestire a nopţii şi a somnului. Apoi 
Piaţa Spaniei începu să se scufunde tot mai mult în umbră, 
numai rinita strălucea purpurie. 

Şi Polaniecki, şi Marynia resimţeau în ei această acalmie. 
Coborâră scările uriaşe cu sufletele îmbătate de linişte. 
Toate impresiile zilei se orânduiau în fiinţa lor în straturi 
mari şi calme asemenea fâşiilor aurei care stăruia deasupra 
lor. Într-un târziu, Potaniecki rosti: 

— Mi-aduc aminte că în copilărie, la noi în familie, 
rugăciunea de seară se spunea totdeauna cu toţi ai casei. 

Şi o privi întrebător în ochi. 

— Stach, dragul meu! Exclamă Marynia cu glasul înfirat de 
emoție. Asta era şi dorinţa mea, dar nu îndrăzneam să te 
rog, iubitul meu! 

El îi aduse aminte: 

— Datoria către Dumnezeu!” ai uitat? 

Marynia pronunţase cândva aceste cuvinte cu atâta 
simplitate şi ca pe un lucru atât de firesc, care se înţelegea 
de la sine, încât uitase cu totul. 

XVII. 

Potaniecki continua astfel să se afle în dizgraţia doamnei 
Osnowska. Întâlnindu-se la pictorul Swirski între o şedinţă 
şi alta, vorbea cu el numai atâta cât îi impunea buna 
creştere şi politeţea. Polaniecki îşi dădea seama că situaţia 
este încordată, se întreba uneori: „Ce vrea de la mine?” şi 
nu-şi făcea prea multe probleme; şi-ar fi făcut şi mai puţine 
dacă doamna Osnowska, în loc de douăzeci şi opt, ar fi avut 
cincizeci şi opt de ani, dacă n-ar fi fost posesoarea unor ochi 
atât de viorii şi a unor buze ca vişina. Aşa-i omul făcut; cu 
toate că, într-adevăr, nu voia şi nu spera nimic de la ea, nu 
se putea abţine să nu se gândească ce-ar fi fost dacă s-ar fi 
străduit să-i intre în graţii şi până unde ar fi fost capabilă să 
ajungă. 


Făcură în patru încă o escapadă la catacombele Sf. Kalixt, 
deoarece Polaniecki voia să răspundă la politeţe cu politeţe, 
deci cu trăsură pentru trăsură. Dar nici această excursie nu 
aduse pacea. Vorbeau numai atâta cât să nu atragă atenţia, 
astfel că, în cele din urmă, începu să se înfurie. În realitate, 
purtarea doamnei Osnowska statornicea între ei relaţii 
neobişnuite, chipurile potrivnice, dar ştiute numai de ei, un 
fel de taină la care nu mai avea nimeni acces. Potaniecki 
credea că totul se va sfârşi atunci când nu va mai fi nimic de 
lucru la portretul ei, dar se arătă că deşi faţa era terminată 
de mult, mai rămâneau o mulţime de amănunte, pentru 
care prezenţa fermecătorului model era absolut necesară. 

Se întâmpla astfel fie şi pentru simplul motiv că Swirski nu 
voia să piardă vremea, aşa că venirea familiei Potaniecki îi 
afla pe soţii Osnowski în atelierul pictorului. Câteodată mai 
întârziau puţin, ca să se salute şi să schimbe câteva cuvinte 
în legătură cu impresiile zilelor precedente, alteori domnul 
Osnowski era expediat de soţie cu vreun comision sau să 
afle ceva, şi atunci acesta pleca înainte, lăsându-i trăsura în 
faţa atelierului. 

Odată se întâmplă ca Marynia să înceapă să pozeze 
înaintea plecării doamnei Osnowska; aflând că soţii 
Polaniecki fuseseră ieri la teatru, în timp ce-şi punea pălăria 
şi, mănuşile în faţa oglinzii, se interesă de cântăreţi şi de 
operă, după care se întoarse spre Potaniecki şi îi spuse: 

— Domnule Potaniecki, acum te rog să mă conduci până la 
trăsură. 

Şi punându-şi mantila pe umeri, începu să caute panglicile 
prinse de căptuşeală la spate, ca să şi le înnoade strâns pe 
mijloc, dar se opri brusc în anticameră. 

— Nu pot să găsesc panglicile din cauza mănuşilor, se 
plânse, fie-ţi milă de mine, domnule! 

Polaniecki începu să le caute, dar fu nevoit aproape s-o 
cuprindă în braţe. O clipă fu năpădit de dorinţă, cu atât mai 
mult că se aplecase spre el, şi-i simţi căldura care iradia din 
faţa şi din trupul ei. 


Doamna Osnowska îl întrebă cu jumătate de glas 

— De ce eşti supărat pe mine, domnule? Nu-i bine deloc! 
Am atâta nevoie de suflete prietenoase! Ce ţi-am făcut? 

În acest timp, Potaniecki găsi panglicile, se depana, îşi 
reveni şi, cu satisfacția cam grosolană a omului aspru care 
vrea să-şi exploateze triumful şi să sublinieze că nu s-a 
lăsat, îi răspunse pur şi simplu impertinent: 

— Nu mi-ai făcut nimic, doamnă, şi nici nu poţi să-mi faci. 

Dar ea îi respinse impoliteţea ca pe o minge de tenis: 

— Câteodată iau atât de puţin seama la oameni, încât 
aproape că nu-i văd. 

După care merseră în tăcere până la trăsură. 

„Deci aşa? Se gândi Potaniecki, întorcându-se în atelier. Se 
poate merge oricât de departe...!” 

Şi iarăşi se înfioră din creştet până în tălpi. 

„. Oricât de departe...” repetă. 

Nu-şi dădea seama că face şi el greşeala pe care o fac 
foarte mulţi bărbaţi, cărora le place să vâneze pe tarlaua 
altuia. Doamna Osnowska era cochetă, avea inima uscată şi 
spiritul pervertit, dar se afla la o sută de mile de 
depravarea fizică. 

Reveni în atelier cu sentimentul că făcuse un sacrificiu 
uriaş pentru Marynia şi cu anume părere de rău în suflet, 
mai întâi pentru că ea nu va şti niciodată, iar în al doilea 
rând, chiar dacă va afla, va considera purtarea lui drept 
firească. Gândul îl supără, şi când se uită la ea, la ochii ei 
curaţi, la faţa ei calmă, împodobită de a frumuseţe castă, o 
compară fără să vrea cu doamna Osnowska şi îşi spuse: „O, 
una ca Marynia ar prefera să fie înghițită de pământ! De ea 
poţi fi sigur!” 

Şi, lucru ciudat, în gândul lui era neîndoielnic şi respect, 
dar în acelaşi timp era şi o umbră de milă şi parcă de 
iritare. Sufletul ei îi aparţinea atât de mult, încât nu se mai 
simţea obligat să-i admire de fiecare dată însuşirile. 

Tot timpul cât mai stătură în atelier, se gândi mereu la 
doamna Osnowska. Presupunea că în viitor va înceta să-i 


mai dea mâna, dar se arătă că iarăşi greşea. Dimpotrivă, 
vrând să-i dovedească neapărat că nu-i acordă nici o 
atenţie, nici lui şi nici vorbelor lui, se purta cu şi mai multă 
politeţe decât înainte. Numai domnul Osnowski avea 
înfăţişarea unui om jignit şi devenea din ce în ce mai rece; 
desigur, ca rezultat al discuţiilor cu „Anetka”. 

Dar câteva zile mai târziu, cu totul alte impresii şterseră 
acest incident din memoria lui Potaniecki. De multă vreme 
Bukacki era mereu bolnav; se plângea din ce în ce mai mult 
de dureri în ceafă şi de senzaţia ciudată că proprii muşchi 
refuză să-l mai asculte. Umorul lui mai răzbătea din când în 
când la suprafaţă, dar izbucnea şi se stingea ca un foc de 
artificii. Venea tot mai rar la mesele comune de la hotel. În 
sfârşit, într-o dimineaţă, Polaniecki primi un bilet de la el, 
scris cu o mână tremurătoare, în care îl anunţa: „Dragul 
meu. Se pare că de azi-noapte sunt pe picior de ducă. Dacă 
vrei să vezi plecarea, vino la mine, mai ales dacă nu ai ceva 
mai bun de făcut”. 

Potaniecki ascunse biletul de Marynia şi se duse 
numaidecât, îl găsi pe Bukacki în pat, iar lângă el un medic 
pe care Bukacki îl expedie îndată: 

— M-ai speriat grozav, îl dojeni Potaniecki. Ce ai? 

— Nimic deosebit, o mică paralizie a părţii stângi a 
corpului. 

— Ce tot spui? Teme-te de Dumnezeu! 

— Vorbeşti ca un înţelept! Dacă trebuie să fac asta 
vreodată, apoi acum e timpul potrivit. Nu-mi mai simt mâna 
şi piciorul stâng, şi nu pot să mă ridic. Azi de dimineaţă m- 
am trezit aşa. Am crezut că mi-am pierdut şi vorbirea, şi am 
început să declam Per me şi va24 dar, cum vezi, m-am 
înşelat. Limba mi-a rămas, iar acum mă străduiesc să-mi 
recapăt seninătatea gândurilor. 

— Eşti sigur că e paralizie? Poate că nu-i decât o 
amorţeală trecătoare. 

— Ce este viaţa? Ah, o clipă doar!” începu să declame 
Bukacki. Nu pot să mă mişc şi... S-a sfârşit... Sau dacă 


preferi, a început! 

— Ar fi groaznic, dar eu nu cred. Oricine poate să 
amorţească pentru o vreme. 

— În viaţă există şi unele momente nu prea plăcute, cum 
zicea carasul pe care bucătăreasa îl curăța de solzi cu 
cuțitul. Mărturisesc că la început m-am înspăimântat. Ai 
avut vreodată senzaţia că ţi se face părul măciucă în cap? 
Hotărât lucru, nu face parte dintre senzațiile delicioase. 
Acum însă mi-am revenit, dar chiar şi după trei ore, mi se 
pare că sunt paralizat de zece ani. Problemă de obişnuinţă! 
Cum spunea o râşcovă în tigaie. Trăncănesc atâta pentru că 
nu-mi mai ajunge timpul. Dragul meu, ştii că am să mor 
peste câteva zile? 

— Trâncăneşti, de bună seamă, vrute şi nevrute! Oamenii 
paralizaţi pot să trăiască şi treizeci de ani. 

Bukacki răspunse: 

— Chiar patruzeci! Până la un punct, paralizia este un lux, 
pe care unii şi-l pot permite, nu însă unul ca mine. Pentru 
un om robust, care are un grumaz puternic, uneori şi pulpe 
tari, poate fi un fel de odihnă, după o tinereţe zvânturată, şi 
un prilej de meditaţie, dar pentru mine! Ai uitat cum râdeai 
de pulpele mele? Află că atunci aveam elefantiazis în 
comparaţie cu ce am acum. Nu-i adevărat că fiecare om 
este un bloc masiv, eu nu sunt decât o linie, şi încă o linie 
care se îndreaptă spre infinit; fără glumă...! 

Potaniecki începu să se enerveze, să-l contrazică, dându-i 
exemple pe care le cunoscuse, dar Bukacki îl opri: 

— Las-o baltă! Eu ştiu şi presimt că peste câteva zile va 
urma paralizia creierului. N-am spus nimănui că mă 
aşteptam la asta de un an de zile; în tot acest răstimp, am 
citit multe cărţi de medicină... Va veni al doilea atac şi totul 
se va sfârşi! 

Tăcu, dar după o clipă începu iarăşi să vorbească: 

— Crezi că eu nu vreau acelaşi lucru! Gândeşte-te că sunt 
tot atât de singur ca şi un deget pe care-l tai de la mână. N- 
am pe nimeni... Aici, şi chiar la Varşovia, ar putea să mă 


îngrijească numai nişte străini cu plată. Ce viaţă 
nenorocită!... Nemişcat şi fără nici un suflet apropiat!... 
Când nu voi mai putea vorbi, aşa cum nu maipotsă mă 
mMişc, oricine mă va supraveghea va putea să mă pălmuiască 
în voie. Trebuie totuşi să ştii un lucru. La început m-am 
speriat de paralizie, dar în trupul meu firav stă un suflet 
mândru; adu-ţi aminte că ţi-am spus cândva că nu mă tem 
de moarte, şi nu mă tem! 

În ochii lui Bukacki, sclipiră luciri palide de curaj şi de 
energie; resturi ascunse în cutele adânci ale acestui suflet 
zdruncinat şi moleşit. 

Polaniecki, care avea o inimă bună, îi puse mâna pe 
degetele paralizate şi-i spuse compătimitor: 

— Adzio, dragul meu, să nu crezi că te vom lăsa singur; nu 
mai spune că n-ai pe nimeni. Mă ai pe mine şi, afară de 
mine, pe soţia mea şi pe Swirski, pe Waskowski şi pe Bigiel. 
Pentru noi, tu nu eşti un străin. Osă te transport la 
Varşovia; te internez într-o casă de sănătate şi vom avea 
grijă de tine. N-o să te pălmuiască nimeni, întâi pentru că i- 
aş frânge oasele, iar în al doilea rând, pentru că la noi 
există surorile de caritate, şi printre ele, doamna Emilia. 

Bukacki tăcu şi păli puţin. Era şi el mai tulburat decât voia 
să arate. Ochii i se adumbriră. După o tăcere îndelungă, 
rosti: 

— Tu eşti un băiat bun. Nici nu ştii că ai făptuit o minune, 
pentru că mi-ai demonstrat că mai vreau totuşi ceva... Da, 
aş vrea să merg la Varşovia cu voi toţi. M-aş bucura 
grozav...! 

— Şi aici ar trebui să te muţi într-o casă de sănătate, ca să 
aibă cine să te îngrijească. Swirski s-ar cuveni să ştie unde-i 
mai bine. Deocamdată, lasă-te pe seama mea, bine? Dă-mi 
voie să acţionez în locul tău. 

— Fă ce vrei, încuviinţă Bukacki care, văzând energia şi 
noile planuri ale lui Potaniecki, începu să-şi recapete 
curajul. 


Potaniecki le scrise lui Swirski şi lui Waskowski, repezind 
îndată curierii la adresele lor. Sosiră amândoi după o 
jumătate de oră. Swirski era însoţit de un medic cunoscut, 
astfel că înainte de amiază, Bukacki fu transportat la o casă 
de sănătate, într-o cameră luminoasă şi veselă. 

— Ce nuanţe calde şi blânde, se minună privind la 
culoarea aurie a pereţilor şi a tavanului. E foarte frumos 
aici. 

Apoi se adresă lui Potaniecki: 

— Vino deseară pe la mine, îl rugă, iar acum du-te la soţia 
ta. 

Potaniecki îşi luă rămas bun şi plecă. Odată ajuns acasă, îi 
relată cu grijă Maryniei ce se întâmplase, deoarece, 
crezând-o însărcinată, nu voia s-o înspăimânte dintr-o dată 
cu o veste atât de proastă. Marynia îl rugă s-o ducă şi pe ea 
la Bukacki, dacă nu seara, cel puţin a doua zi, ceea ce-i şi 
promise. 

Plecară îndată după micul dejun, fiindcă în acea zi nu era 
programată la pictorul Swirski. 

Mai înainte, însă, profesorul Waskowski nu-l părăsise nici o 
clipă pe Bukacki. După ce bolnavul fusese instalat la casa de 
sănătate, în patul lui, bătrânelul începuse să-i povestească 
pe îndelete cum crezuse odată că o să moară, dar după ce 
se spovedise şi se împărtăşise se simţise mai bine. 

— Metoda e veche de când lumea, iubite profesore, îi 
răspunse. Bukacki, zâmbind. Ştiu foarte bine unde vrei să 
ajungi. 

Profesorul se zăpăcise, prins parcă asupra faptului, şi îşi 
împreunase mâinile. 

— Pun prinsoare că ţi-ar ajuta! Perseverase el. 

Dar Bukacki îi răspunsese cu o rămăşiţă din umorul de 
altădată: 

— Foarte bine, peste câteva zile o să mă conving dacă o să- 
mi ajute, aflându-mă de cealaltă parte a râului. 

Venirea Maryniei îl bucură cu atât mai mult, cu câtera o 
adevărată surpriză pentru el. Începu să-i spună că nu se 


aştepta să vadă de cealaltă parte a râului nici o femeie, şi 
încă una cunoscută. Îi boscorodi puţin pe toţi, dar cu o 
emoție vizibilă. 

— Ce romantică! Exclamă. E pur şi simplu o lipsă de 
judecată să te mai preocupi de o mumie ca mine. Nu veţi fi 
niciodată nişte oameni raţionali. La ce bun? Ce rost mai 
are? Înainte de a muri, trebuie să vă mai fiu şi recunoscător, 
şi vă sunt de bună seamă recunoscător, o spun deschis...! 

Marynia însă nu-i îngădui să se mai gândească la moarte 
şi-i vorbi cu multă linişte de necesitatea transportării lui la 
Varşovia, ca despre un lucru a cărui posibilitate de realizare 
nu presupunea nici cea mai mică îndoială. Cu încetul îi 
inculcă şi lui Bukacki această convingere. Îl sfătui cum să se 
aranjeze, astfel că până la urmă o ascultă cu lăcomie. 
Gândurile îi intrau într-o stare de repaus, lăsându-se 
conduse cu uşurinţă. Se simţea asemenea unui copil 
sărman. 

În aceeaşi zi, îl vizită şi domnul Osnowski, care se ocupă 
atât de mult de el şi-i arătă atâta duioşie, ca un adevărat 
frate. Pur şi simplu, Bukacki nu contase, nu se aşteptase la 
una ca asta. De aceea, seara târziu, când Polaniecki veni a 
doua oară şi rămaseră singuri, îi mărturisi: 

— Îţi spun sincer, niciodată nu mi-am dat seama mai bine 
ca acum că am făcut din propria viaţă o farsă prostească şi 
am irosit-o ca un netrebnic. 

Apoi adăugă: 

— Şi măcar dacă acest mod de a concepe viaţa m-ar fi 
mulţumit cu adevărat, dar n-a fost aşa. Ce lipsită de inimă 
mai este şi epoca asta a noastră! Omul se dedublează: 
ascunde şi astupă în cine ştie ce ungher tot ce are mai bun 
în el, devenind o maimuţă sau o paiaţă; o paiaţă plină de 
fiere şi nesinceră pe deasupra. Ce ciudat să încerci să te 
convingi că viaţa este mai nimicnică decât o simţi cu 
adevărat! Un singur lucru mă consolează, gândul că 
moartea este neîndoielnic ceva real în viaţă, cu toate că, pe 


de altă parte, asta nu te îndreptăţeşte să consideri în 
continuare vinul drept oţet... 

— Dragul meu, îi răspunse Potaniecki, tu te-ai chinuit 
întotdeauna să-ţi faci gânduri din orice. N-o mai face şi 
acum. 

— Ai dreptate. Dar nu pot să nu mă gândesc că atâta 
vreme cât am mers şi am fost cât de cât sănătos, mi-am 
bătut joc de viaţă, iar acum - să nu mai spui la nimeni - aş 
vrea să mai trăiesc. 

— O să mai trăieşti. 

— Ei, las-o încurcată. Mi-a spus-o şi soţia ta, dar nu mai 
cred... Şi mi-e greu. M-am irosit. Ascultă, însă, de ce te-am 
chemat să vorbesc cu tine. Nu ştiu dacă voi fi nevoit să dau 
socoteală cuiva. Recunosc sincer că nu ştiu, mă încearcă 
totodată o nelinişte ciudată, parcă m-aş teme de ceva, şi-ţi 
spun şi de ce. Pentru că n-am făcut nimic pentru semenii 
mei, deşi puteam, da, puteam!... Gândul acesta mă umple 
de spaimă, ai cuvântul meu! E pur şi simplu josnic! N-am 
făcut nimic, am mâncat pâinea degeaba, iar acum... Mor. 
Dacă mă aşteaptă niscaiva pedepse, apoi să ştii că numai 
din asta mi se trage. Ascultă, Stach, mi-e tare greu...! 

Cu toate că vorbea ca de obicei cu tonul lui nepăsător, pe 
faţă i se aşternu o teamă neprefăcută; buzele îi păliră puţin, 
iar pe frunte îi apărură câteva picături de sudoare. 

— Lasă-mă în pace! Îl certă Potaniecki. Uite ce-i mai trece 
prin minte! Îţi faci rău singur! 

Dar Bukacki continuă: 

— Ascultă, stai puţin! Eu am o avere destul de mare, 
măcar ea să facă ceva pentru mine. Am să-ţi las şi ţie o 
parte, iar restul să-l foloseşti pentru ceva cu adevărat util! 
Tu şi Bigiel sunteţi oameni practici. Gândeşte-te bine, 
fiindcă eu nu ştiu dacă voi mai avea timp... Ai să faci asta 
pentru mine? 

— Fireşte, va îi cum vrei tu. 

— Îţi mulţumesc! Ce ciudate sunt neliniştea şi reproşurile 
astea! Totuşi nu mă pot dezbăra de ideea că sunt vinovat. 


Împrejurările sunt de aşa natură, încât nu se cuvine! 
Trebuie să fac şi eu ceva folositor, măcar înainte de a muri. 
Nu mai e de glumă!... E moartea! Dacă ar fi ceva vizibil, dar 
e atât de întunecată!... Şi trebuie să te descompui, să te 
strici şi să putrezeşti în întuneric! 'Tu crezi în Dumnezeu? 

— Da! 

— Eu nici da, nici nu. M-am amuzat cu nirvana şi cu alte 
lucruri. Vezi tu, dacă n-aş avea sentimentul vinovăţiei, aş fi 
mai liniştit. N-am ştiut că-i chiar atât de agasant. Am 
impresia că sunt o albină care şi-a jefuit propriul stup, şi 
asta-i o josnicie. Va rămâne însă cel puţin averea mea. Nu-i 
aşa? Am risipit o parte, dar nu prea mult, şi asta pe 
tablouri, care vor rămâne şi ele. Ah, cum aş vrea acum să 
mai trăiesc, măcar un an, măcar atât, cât să nu mor aici... 

Se adânci o vreme în gânduri, apoi continuă: 

— Acum înţeleg că viaţa poate fi rea, fiindcă omul şi-o 
organizează prost, dar existenţa în sine este un lucru bun. 

Polaniecki plecă noaptea târziu. În săptămână care urmă, 
sănătatea bolnavului rămase nehotărâtă. Medicii nu ştiau 
nici ei ce să mai spună, socoteau totuşi că în nici un caz 
călătoria nu poate agrava situaţia. Swirski şi Waskowski 
luară asupra lor transportarea bolnavului care tânjea tot 
mai mult şi amintea în fiecare zi de doamna Emilia în 
calitatea ei de soră de caritate. Dar în ajunul zilei în care 
trebuiau să plece, îşi pierdu brusc graiul. Lui Potaniecki i se 
sfâşia inima, când se uita la ochii lui, în care se citea uneori 
o spaimă cumplită, alteori parcă o rugăminte mare, mută. 
Încercă să scrie, dar nu fu în stare. Seara se declanşă 
paralizia creierului şi muri. 

Îl înmormântară deocamdată la Campo Santo. Întrucât 
Potaniecki credea că privirea lui exprimase rugămintea de a 
fi transportat în ţară, Swirski era de aceeaşi părere. 

Astfel pieri acest balon de săpun, care sclipea uneori în 
culorile curcubeului, gol şi efemer ca un balon adevărat. 

Polaniecki era adânc mâhnit de moartea lui, şi în zilele 
următoare medita ceasuri întregi la această viaţă ciudată. 


Nu-i împărtăşi Maryniei gândurile lui, fiindcă până acum 
nu-i intrase în obicei să discute cu ea cele ce se petreceau 
înăuntrul lui. În cele din urmă, cum se întâmplă adesea cu 
oamenii care se gândesc la morţi, reflecţiile îl conduseră 
spre concluzii în folosul propriu. 

„Bukacki, îşi spuse, n-a ştiut niciodată să facă ordine în 
gândirea lui; îi lipsea spiritul practic, nu se putea orienta în 
această pădure şi acţiona de regulă după fantezia de 
moment. Dacă ar fi fost fericit, dacă ar fi dobândit ceva de 
la viaţă, mi-ar fi dat dreptate. Dar el n-a fost fericit. E într- 
adevăr o prostie să încerci să te convingi în timpul vieţii că 
vinul e oţet. Eu consider totuşi lucrurile cu mai multă 
luciditate şi am fost mai sincer faţă de mine însumi. 

Fie ce-o fi, eu sunt aproape împăcat cu Dumnezeu şi cu 
viaţa.” 

Era adevărat întrucâtva, dar îşi făcea şi iluzii. Potaniecki 
nu rezolvase problemele legate de propria soţie. 

Credea că asigurându-i ocrotirea, pâinea zilnică, bunele 
oficii şi strivindu-i din când în când buzele cu sărutări, îşi 
îndeplineşte toate obligaţiile posibile pe care şi le asumase 
faţă de ea. Relaţiile dintre ei se caracterizau din ce în ce 
mai limpede prin aceea că el binevoia doar să iubească şi să 
primească iubirea. În timp ce-şi observa viaţa, îl izbise nu o 
dată un fenomen ciudat. Ori de câte ori un om, cunoscut 
prin onestitatea lui, făcea o faptă bună, oamenii dădeau din 
mână cu anume nepăsare, parcă spunând: „Aha, domnul X. 
E foarte firesc!” Când însă se întâmpla să se comporte la fel 
un netrebnic, aceeaşi oameni se arătau deosebit de 
impresionați: „A, asta înseamnă ceva!” Polaniecki văzuse de 
nenumărate ori că pomana dăruită de un zgârcit face mai 
multă impresie decât ducatul oferit de un om generos. Nu- 
şi da seama, însă, că faţă de Marynia aplica şi el acelaşi mod 
de a gândi. Îi dăruise întreaga fiinţă, tot sufletul ei, iar el se 
mulţumise să dea din mână şi să-şi spună: „Ei, Marynia, e 
foarte firesc!” Dacă iubirea ei n-ar fi fost atât de totală, 
dacă ar fi dobândit-o mai greu, dacă ar fi fost convins că 


este o comoară şi i s-ar fi dăruit ca atare, dacă s-ar fi crezut 
o zeitate şi ar fi pretins umilinţă şi adoraţie - Potaniecki s-ar 
fi umilit înaintea ei şi ar fi adorat-o. Aşa-i alcătuită inima 
omului şi numai naturile alese, ţesute din raze, ştiu să se 
ridice peste acest nivel. Marynia îi dăruia lui Polaniecki 
iubirea ei ca pe un drept allui, aşa că o primea ca pe un 
drept al lui. În schimb, socotea dragostea lui drept o 
fericire, şi el i-o acorda cu mărinimie, simțindu-se asemenea 
unui idol pe soclul lui. Îşi îndrepta una din razele lui spre 
inima femeii şi o strălumina, păstrându-le pe celelalte 
pentru sine. Primind totul, dădea numai o parte. În 
dragostea lui nu exista teama aceea care izvorăşte din 
adoraţie, nu exista acel ceva din fiecare mângâiere, car-i 
spunea femeii iubite: „Îngenunchez înaintea ta!” 

Dar niciunul dintre ei nu înţelegea încă această situaţie. 

XVIII 

— Nici măcar nu te mai întreb, îi spuse Bigiel lui Potaniecki 
după întoarcerea la Varşovia, dacă eşti fericit. Cu o femeie 
ca soţia ta nu poţi să fii nefericit. 

— Aşa-i, răspunse Potaniecki. Cu greu poţi găsi o fiinţă mai 
bună ca Marynia. 

Apoi se adresă doamnei Bigiel: 

— Suntem fericiţi amândoi şi nici nu poate fi altfel. Mai ţii 
minte, dragă doamnă, discuţiile noastre despre căsătorie şi 
iubire? Îţi aduci aminte că mă temeam să nu dau peste o 
femeie care să vrea să-i închidă lumea soţului ei cu 
persoana ei, să-i stăpânească toate gândurile, toate 
sentimentele, să devină singurul scop al vieţii lui? Ţii minte 
cum vă demonstram, dumitale şi doamnei Emilia, că 
dragostea pentru o femeie nu poate şi nu trebuie să 
însemne totul pentru un om, întrucât mai există şi alte 
probleme importante pe lume? 

— Da, dar n-am uitat nici ce-ţi spuneam eu dumitale, că pe 
mine, de exemplu, treburile gospodăriei nu mă împiedică 
deloc să-mi iubesc copiii... Pentru că, vezi dumneata, eu am 


impresia că aceste lucruri nu seamănă cu nişte cutii care nu 
încap toate pe masă. 

— Soţia mea are dreptate, o sprijini Bigiel. Am băgat de 
seamă că oamenii greşesc de multe ori transferând 
sentimentele sau ideile în ordinea percepţiei fizice. Masa nu 
se potriveşte cu... 

Dar Polaniecki îl întrerupse: 

— Taci din gură, ţară cucerită! 

— Mă simt foarte bine aşa, spuse Bigiel cu bun simţ. De 
altfel, ai să fii şi tu cucerit, n-ai grijă. 

— Eu? 

— Exact. Cu bunătate, inimă bună, cinste. 

— Asta-i altceva. Poţi să fii cucerit, dar să nu te afli sub 
papuc. Hai, lăsaţi-mă s-o laud pe Marynia. Am nimerit cum 
nu se poate mai bine şi asta tocmai pentru că ea se 
mulţumeşte cu sentimentele pe care le nutresc eu faţă de 
ea şi nu vrea să ajungă idolul meu. De aceea-o iubesc! 
Dumnezeu m-a ferit de o soţie care să-mi ceară să-i sacrific 
tot sufletul, toată mintea, toată fiinţa mea et caetera, şi de 
aceea îi mulţumesc din toată inima, pentru că n-aş fi putut 
îndura. Sunt, de acord, dacă dai totul din proprie iniţiativă, 
fără să ţi se pretindă... 

— Crede-mă, domnule Stanislaw, îi răspunse doamna 
Bigiel, că noi, femeile, suntem toate la fel de pretenţioase; 
numai la început luăm numai părticica aceea care ni se dă, 
drept întreg, pe urmă însă... 

— Ei, ce-i pe urmă? O întrerupse Potaniecki puţin 
zeflemitor. 

— Pe urmă, cele care sunt cu adevărat cinstite, ajung la 
ceva care pentru bărbaţi nu înseamnă decât o vorbă goală, 
dar care pentru noi reprezintă adesea temelia vieţii. 

— Care-i acest talisman? 

— Resemnarea. 

Polaniecki începu să râdă. 

— Răposatul Bukacki, îşi aduse aminte, spunea că femeile 
se folosesc nu o dată de resemnare, cum se folosesc de 


pălărie, convinse că le stă bine. Pălărie din resemnare, voal 
dintr-o melancolie uşoară, mă rog, cum să nu fie frumoase? 

— Da, sunt frumoase. Poate că-i adevărat că nu sunt decât 
nişte veşminte, dar ce vrei, dacă în asemenea veşminte poţi 
să ajungi în cer mai uşor decât în altele. 

— În acest caz, Marynia mea este sortită iadului, deoarece 
sper că nu le va purta niciodată. De altfel, o s-o vezi în 
curând, fiindcă mi-a promis că va veni aici după orele de 
birou. Trebuia să fi ajuns până acum, dar se vede că 
întârzie. 

— Probabil că n-o lasă tatăl ei. Rămâneţi la masă, nu-i aşa? 
Fără nici o ceremonie. 

— Rămânem la masă. De acord! 

— Şi aşa s-a anunţat cineva, o să fim mai mulţi. Mă duc să 
spun să se pună tacâmuri şi pentru voi. 

Cu acestea, doamna Bigiel plecă, iar Potaniecki îl întrebă 
pe Bigiel: 

— Pe cine aţi invitat la masă? 

— Pe Zawitowski, viitorul corespondent al firmei. 

— Care Zawilowski? 

— Da, da, acela de care ai auzit şi tu, poetul. 

— Cum aşa? De pe Parnas la ghişeu? 

— Nu-mi mai aduc aminte cine a spus că societatea 
noastră îşi ţine geniile la regim. Se spune că este un om 
foarte capabil, dar numai cu versurile nu poţi să-ţi câştigi o 
bucată de pâine. Ciskowski care lucra la noi s-a transferat 
la Societatea de asigurări, postul a rămas vacant şi s-a 
pregătit Zawitowski. Am stat în cumpănă, la început, dar mi- 
a spus că pentru el e vorba numai de un loc de muncă şi-o 
bucată de pâine. Mi-a plăcut, fiindcă a declarat că scrie în 
trei limbi, dar nu vorbeşte niciuna bine, iar în al doilea 
rând, că n-are nici cea mai mică idee despre corespondenţa 
comercială. 

— E o nimica toată, răspunse Polaniecki, într-o săptămână 
învaţă. Numai să se ţină de treabă şi corespondenţa să nu 
aibă de suferit... Avem de-a face cu un poet! 


— Dacă nu suntem mulţumiţi, ne dispensăm de el. Înţelegi, 
însă, că dacă s-a prezentat singur, am preferat să-i dau 
postul unuia ca Zawilowski, decât altuia. Peste trei zile va 
începe serviciul. I-am plătit salariul pe o lună înainte, 
fiindcă avea mare nevoie. 

— Era lefter? 

— Aşa se pare. Mai este bătrânul Zawitowski, acela care 
are o fiică, un om foarte bogat. L-am întrebat pe cel de la 
noi dacă nu-i este rudă. Mi-a spus că nu, dar s-a roşit atât 
de tare, încât cred că da. Mă rog, cum se întâmplă pe la noi, 
nu există nici o măsură: unii se leapădă de rude, pentru că 
sunt săraci, alţii pentru că sunt bogaţi. Şi totul numai aşa, 
din cauza mândriei. O să-ţi placă, n-ai grijă. Soţiei mele i-a 
plăcut. 

— Cine i-a plăcut soţiei tale? Întrebă doamna Bigiel 
intrând. 

— Zawilowski. 

— Fiindcă i-am citit o poezie foarte frumoasă intitulată În 
prag. Şi pe urmă, Zawitowski arată ca şi când ar ascunde 
ceva. 

— Îşi ascunde sărăcia, sau mai degrabă sărăcia l-a ascuns 
pe el. 

— Nu, arată ca şi când ar fi trăit o mare dezamăgire. 

— Uite romantica! Mi-a şi spus că a suferit foarte mult, şi 
s-a supărat pe mine când am emis ipoteza că poate de 
limbrici, când era copil, sau de eczemă de lapte. Asta nu-i 
destul de poetic pentru ea. 

Polaniecki începu să se uite la ceas şi să-şi piardă 
răbdarea. 

— Marynia mea se face de râs, se plânse, uite cât întârzie. 

Marynia însă pică tocmai atunci cu trăsura. Se salutară 
fără explozii de bucurie, deoarece cu doamna Bigiel se 
văzuse încă de la gară. Polaniecki îşi anunţă soţia că vor 
rămâne la masă, ceea ce aceasta acceptă cu plăcere, apoi 
începu să se ocupe de copii, care năvăliră grămadă în 
încăpere. 


În acest moment, sosi Zawitowski, pe care Bigiel îl 
prezentă familiei Potaniecki. Era un om încă foarte tânăr, în 
jur de douăzeci şi şapte-douăzeci şi opt de ani, şi Potaniecki, 
uitându-se la el, observă că n-are câtuşi de puţin înfăţişarea 
unui om care a suferit mult în viaţă. Se simţea probabil 
stânjenit într-o companie pe care pe jumătate n-o cunoştea. 
Avea o faţă nervoasă, cu bărbia puternic ieşită înainte, a la 
Wagner, ochii negri, jucăuşi, şi-o frunte nespus de delicată, 
mai albă decât restul feţii, pe care vinele ieşite în relief 
alcătuiau litera Y. Mai era destul de înalt şi destul de 
stângaci. 

— Am auzit, îi spuse Potaniecki, că peste trei zile vom fi 
colegi. 

— Întocmai, domnule şef, răspunse tânărul, mai bine-zis 
atunci voi începe serviciul. 

Polaniecki începu să râdă. 

— Mai slăbeşte-mă cu şefia, domnule! Noi n-avem obiceiul 
să ne gratulăm întruna... Dar mai ştii, poate că soţiei mele i- 
ar place să-mi spui aşa, pentru că ar face-o să crească în 
proprii ochi. 

Aici se adresă Maryniei: 

— Ascultă, doamnă şefă, vrei să ţi se zică şefă? Vei avea de 
ce să te amuzi. 

Zawilowski rămase descumpănit, dar începu şi el să râdă, 
când doamna Polaniecka răspunse: 

— Nu vreau, deoarece mi se pare că „şefa” trebuie să 
poarte o bonetă uite atât de mare (aici arătă cu mâinile cam 
cât de mare), iar eu nu pot să sufăr boneta. 

Zawitowski se simţi mai în largul lui în mijlocul acestor 
oameni veseli şi cumsecade, dar se zăpăci iarăşi când 
Marynia îi mărturisi: 

— Eu te cunosc de mult pe dumneata. Acum n-am mai citit 
nimic nou, fiindcă abia ne-am întors; a mai apărut ceva în 
acest timp? 

— Nu, doamnă, îi răspunse, eu scriu versuri, cum face 
domnul Bigiel muzică, în timpul liber şi pentru propria 


plăcere. 

— Nu cred, se îndoi doamna Polaniecka. 

Şi avea dreptate să nu-l creadă, pentru că nu era deloc 
aşa. Răspunsul lui Zawitowski nu era de fapt atât de lipsit 
de simplitate, dar el voia să sublinieze că înainte de toate 
vrea să treacă drept corespondentul Casei comerciale şi să 
fie tratat ca un funcţionar, nu ca poet. Se purta respectuos 
cu Bigiel şi Potaniecki nu pentru că era umil, ci ca să arate 
că, acceptând o muncă de birou, o socoteşte tot atât de 
bună ca pe oricare alta, aşa că acum şi în viitor va proceda 
în consecinţă. Deşi tânăr, Zawitowski băgase de seamă cât 
sunt de caraghioşi cei care, publicând o poezie sau două, 
pozează în mari poeţi şi pretind să fie consideraţi ca atare. 
Amorul lui propriu exagerat îl făcea să se înfioare de teama 
ridicolului. Prin urmare, căzuse în extrema cealaltă şi 
aproape că se ruşina că scrie poezii. În ultima vreme, 
fiindcă îndurase şi mari neajunsuri materiale, această 
teamă devenise aproape o obsesie, şi cea mai mică aluzie 
din partea cuiva la înclinațiile poetice îl scotea din sărite. 

Intuia însă în acelaşi timp că nu este logic, întrucât, dacă 
era aşa, cel mai simplu lucru era să nu mai scrie versuri şi 
să nu le mai publice, dar nu se putea abţine. Fruntea lui nu 
era încă încununată de aureola gloriei, dar cele câteva raze 
care o luminau creşteau în intensitate sau se stingeau în 
măsura în care crea sau nu. După fiecare poezie nouă, 
razele începeau să licărească, şi Zawitowski, pe cât de 
înzestrat, pe atât de ambițios, preţuia aceste reflexe ale 
faimei mai mult decât orice pe lume. Îşi dorea ca oamenii să 
vorbească între ei numai despre el, dar să nu i-o spună în 
faţă. Când intuia că încep să-l uite, suferea pe ascuns. 
Exista parcă în el o dedublare a amorului propriu care 
aspira spre glorie, respingând-o totodată din cauza 
sălbăticiei şi a mândriei, de teamă ca cineva să nu spună că 
e prea mult. Afară de asta, era bântuit de o sumedenie de 
contradicții, asemenea unui om tânăr care trăieşte şi 
resimte profund, nefiind în stare adesea să-şi desluşească 


propriul eu în noianul de impresii. Din această pricină, 
artiştii în general par nu o dată artificiali. 

Se servi însă masa, în timpul căreia discuţiile stăruiră în 
jurul impresiilor din Italia şi a oamenilor pe care soţii 
Polaniecki îi întâlniseră acolo. Potaniecki relată despre 
ultimele clipe ale lui Bukacki şi despre ultima lui dorinţă, în 
urma căreia devenise moştenitorul unei sume însemnate. O 
parte mult mai mare avea să fie folosită în scopuri publice, 
lucru în legătură cu care trebuia să se sfătuiască şi cu 
Bigiel. Ţinuseră totuşi la Bukacki, şi îşi aduseră aminte de el 
cu compasiune, iar doamnei Bigiel i se umplură ochii de 
lacrimi când Marynia le povesti că înainte de moarte se 
spovedise şi îşi dăduse sufletul ca un creştin. Compasiunea 
lor nu era de natură să le împiedice digestia în vreun fel, şi 
dacă Bukacki visase cândva să realizeze într-adevăr 
Nirvana, avea acum ce-şi dorise, fiindcă rămăsese pentru 
oameni, chiar pentru cei mai apropiaţi, care ţinuseră la el, o 
amintire pe cât de uşoară, pe atât de trecătoare. Încă o 
săptămână, o lună sau un an, şi numele lui avea să devină 
un sunet fără ecou. N-avusese parte de o dragoste mai 
temeinică din partea nimănui, n-avea nici acum, iar viaţa i 
se scursese în aşa fel, încât până şi după un copil ca Litka 
rămăsese nu numai de o sută de ori mai multă jale şi iubire, 
dar şi tot atâtea urme de neuitat. Zawilowski, care nu-l 
cunoscuse, se arătă interesat la început de viaţa lui, dar 
după ce ascultă tot ce povesti Potaniecki, gândindu-se o 
clipă, spuse: „N-a fost nici măcar original!” Bukacki, care-şi 
bătea joc de orice, ar fi fost îndurerat totuşi de acest epitaf. 

Marynia, însă, vrând să aducă vorba despre ceva mai 
vesel, începu să le povestească despre excursiile pe care le 
făcuseră la Roma şi prin împrejurimi, fie singuri, fie însoţiţi 
de Swirski sau de familia Osnowski. Bigiel, care fusese 
coleg cu Osnowski şi îl vedea din când în când, spuse: 

— El are o singură iubire, propria soţie, şi o singură ură, 
propria obezitate, mai degrabă înclinația spre obezitate. În 
rest, e cel mai bun om din lume. 


— Bine, dar arată foarte suplu, remarcă Marynia. 

— Cu doi ani în urmă, era aproape gras, dar de când a 
început să meargă pe bicicletă, să facă scrimă şi să aplice 
regimul lui Betting, vara bea ape la Karlsbad, iar iarna se 
duce să transpire în Italia sau în Egipt, a slăbit iarăşi. De 
altfel, nu m-am exprimat bine când am spus că el este 
obsedat de obezitate; nu el, ci soţia lui! El o face din 
cochetărie faţă de ea. La baluri dansa toată noaptea din 
acelaşi motiv. 

— E un sclavus saltans25, interveni Potlaniecki. Swirski ne- 
a povestit multe despre el. 

— Înţeleg şi eu că poţi să-ţi iubeşti soţia, că poţi să ţii la ea 
ca la lumina ochilor, cum se zice. Foarte bine! Pe legea mea, 
am auzit că-i scrie poezii, că deschide cartea cu ochii 
închişi, pune degetul pe un rând şi află din ce citeşte dacă-l 
iubeşte sau nu. Dacă nu-i iese bine, îl apucă melancolia. El 
iubeşte ca un student. Îi urmăreşte toate privirile şi se 
străduieşte să ghicească ce sens a putut să aibă cutare 
cuvânt; îi sărută numai mâinile şi picioarele, dar când crede 
că nu-l vede nimeni, îi sărută şi mănuşile... Dumnezeu să-l 
înţeleagă! Şi o ţine aşa de ani de zile. 

— Dar cât este de iubit! Rosti Marynia. 

— Ai vrea să fiu şi eu la fel? O întrebă Polaniecki. 

Ea se gândi o vreme şi răspunse: 

— Nu, pentru că în acest caz n-ai mai fi aşa cum eşti. 

— Oho, uite-l pe Machiavelli26! Exclamă Bigiel. Un 
asemenea răspuns merită notat, pentru că înseamnă 
totodată şi o laudă, şi puţină critică, şi mărturisirea că, aşa 
cum este, este cel mai bun, deşi poate fi loc pentru şi mai 
bine. Descurcă-te, omule, dacă poţi. 

— Eu o iau ca pe o laudă, recunoscu Potaniecki, cu toate că 
doamna (aici se adresă doamnei Bigiel) o să spună că asta 
nu-i decât o resemnare. 

Doamna Bigiel răspunse râzând: 

— Faţa e totdeauna de dragoste, resemnarea poate veni 
cu timpul, ca un fel de căptuşeală, dacă va începe frigul. 


Zawitowski privi cu luare-aminte la Marynia. 1 se părea 
frumoasă şi simpatică, iar răspunsul ei îl puse pe gânduri. 
Reflectă totuşi că poate vorbi aşa numai o femeie 
îndrăgostită, căreia nu-i ajunge niciodată doar iubirea. Şi 
începu să se uite la Polaniecki cu anume gelozie, şi pentru 
că era însingurat, îi veniră în minte cuvintele cântecului: 
„Vecine, soaţa-ţi frumoasă”. 

În acelaşi timp, deoarece mai tot timpul tăcuse şi se 
mulţumise să rostească doar din când în când câteva 
cuvinte, avea impresia că trebuie să intre cumva în vorbă, îl 
reţinea însă timiditatea şi o durere de măsea, care, după 
trecerea momentului de vârf, se mai făcea simțită la 
răstimpuri destul de puternic. Asta îi spulbera şi bruma de 
curaj pe care o mai avea; în fine, îşi luă inima în dinţi şi 
întrebă: 

— Dar doamna Osnowska? 

— Doamna Osnowska, răspunse Potaniecki, are un bărbat 
care o iubeşte cât doi, aşa că nu mai trebuie să se 
obosească. Cel puţin, aşa susţine Swirski. În plus, are ochi 
de orientală, o cheamă Aneta, are o plombă la o măsea de 
sus, care se vede bine când râde, aşa că preferă să 
zâmbească, şi în genere este ca o turturică; se învârte în 
cerc şi strigă: „Zahăr! Zahăr!” 

— Eşti un răutăcios, îl mustră Marynia. Este frumoasă, 
vioaie, spirituală, iar domnul Swirski n-are de unde să ştie 
dacă-şi iubeşte bărbatul, fiindcă, neîndoielnic, n-a discutat 
cu ea despre asta. Toate astea nu-s decât presupuneri. 

Potaniecki se gândi la două lucruri: întâi că nu e vorba 
numai de presupuneri, al doilea, că are o soţie pe cât de 
naivă, pe atât de cumsecade. 

lar Zawitowski spuse: 

— Curios, ce-ar fi dacă ea l-ar iubi tot atât de mult cât o 
iubeşte şi el? 

— Ar fi cea mai mare dedublare de egoism care s-a 
pomenit, răspunse Polaniecki. Ar fi atât de preocupaţi unul 


de celălalt, încât n-ar mai vedea pe nimeni şi nimic în jurul 
lor. 

Zawilowski zâmbi şi constată: 

— Lumina nu dăunează căldurii, ci o naşte. 

— Mai precis, aceasta este o comparaţie mai mult poetică 
decât fizică, răspunse Potaniecki. 

Dar celor două doamne le plăcu replica lui Zawitowski, şi 
amândouă îl sprijiniră cu înflăcărare, iar când li se alătură 
şi Bigiel, Potaniecki rămase în minoritate. 

După aceea, începură să vorbească despre Maszko şi soţia 
lui. Bigiel povesti că Maszko pusese mâna pe un proces 
important, pe care-l intentaseră peste zece moştenitori 
destul de îndepărtați, vrând să doboare testamentul de 
milioane al domnişoarei Ploszowska. Domnul Plawicki îi 
scrisese Maryniei în Italia la vremea potrivită, dar ea 
considerase asemenea speranţe drept irealizabile, ca şi 
milioanele de pe moşia Krzemiefi, şi abia-i pomenise de ele 
soţului, care dăduse din mână a lehamite. Acum treaba 
părea mai serioasă, de vreme ce Maszko acceptase să se 
ocupe de ea. Bigiel bănuia că trebuie să fie vorba de cine 
ştie ce formalităţi şi afirma că dacă Maszko ar câştiga, s-ar 
redresa dintr-o dată, deoarece pretinsese un onorariu 
uriaş. Potaniecki se arătă foarte interesant. 

— Maszko are totuşi supleţea unei pisici, spuse, cade 
totdeauna în picioare. 

La care Bigiel răspunse: 

— Şi de astă dată trebuie să vă rugaţi lui Dumnezeu să nu- 
şi frângă şalele, pentru că doamna Marynia şi tatăl ei ar 
avea foarte mult de suferit. Numai PloszOw cu toate moşiile 
din jur a fost evaluat la şapte sute de mii de ruble. Şi mai 
este şi o sumă foarte mare de bani lichizi. 

— Mda, pare ciudat, o adevărată pleaşcă pe nepusă masă, 
se miră Potaniecki. 

Marynia însă află cu mare amărăciune că tatăl ei se 
alăturase celorlalţi moştenitori în acţiunea împotriva 
testamentului. „Stach” al ei era un om cu stare şi credea 


orbeşte că numai de el depinde să câştige milioane; papă 
avea o rentă, iar ea îi cedase şi partea care-i revenea din 
parcelarea Magierowkăi; aşa că nimeni nu era ameninţat să 
moară de foame. Doamnei Potaniecka i-ar fi plăcut într- 
adevăr să răscumpere proprietatea Krzemief şi să-l ducă 
vara acolo pe „Stach” al ei, dar nu cu bani dobândiţi în 
acest fel. 

Interveni deci în discuţie cu mare însufleţire: 

— Şi eu sunt foarte îngrijorată. Banii aceştia aveau să fie 
folosiţi în scopuri atât de nobile! Nu se cuvine să nu 
respectăm dorinţa morţilor, nu trebuie să luăm bucăţica de 
pâine de la gura săracilor sau să împiedicăm ridicarea de 
şcoli. Nepotul doamnei Ptloszowska s-a sinucis; poate că era 
vorba să dobândească astfel îndurarea lui Dumnezeu şi să-i 
salveze sufletul. Nu se cuvine!... Ar trebui să ne gândim şi 
să simţim altfel...! 

Obrajii i se învăpăiaseră, dar Polaniecki spuse: 

— Uite ce categorică este! 

Marynia îşi ţuguie buzele cu expresia unui copil bosumflat 
şi-l rugă: 

— Hai, Stach, spune şi tu că am dreptate, spune şitu că 
am dreptate. Trebuie s-o spui! 

— Fără îndoială, încuviinţă Potaniecki, dar Maszko s-ar 
putea să câştige. 

— Eu îi urez să nu câştige, se supără Marynia. 

Polaniecki însă repetă: 

— Cât e de categorică! 

„Ce fire nobilă şi cumsecade!” se gândi Zawilowski, 
întrupând în închipuirea-i poetică noţiunile de nobleţe şi 
bunătate într-o femeie cu părul negru, ochii albaştri, silueta 
zveltă şi gura puţin prea largă. 

După masă, Bigiel şi Potaniecki se duseră să fumeze 
trabucurile şi să-şi bea cafeaua în birou, unde aveau să 
chibzuiască pentru prima dată cum să folosească averea lui 
Bukacki. Zawitowski, care nu fuma rămase cu doamnele în 
salon. Atunci Marynia, care, ca doamna „şefă” ce se afla, se 


LLA 


simţea datoare să-i dea curaj viitorului funcţionar al firmei, 
se apropie de el şi-i spuse: 

— Eu şi doamna Bigiel am dori să ne simţim cu toţii ca 
într-o familie, de aceea te rugăm să ne socoteşti printre 
cunoştinţele dumitale apropiate. 

— Cu cea mai mare plăcere, doamnă, dacă îmi îngăduiţi, 
se bucură Zawitowski. Şi aşa aş fi venit să-mi presant 
omagiile... 

— Pe toţi domnii de la birourile firmei i-am cunoscut abia 
la nuntă, dar după aceea am plecat în străinătate, aşa că 
acum va trebui să ne cunoaştem mai de aproape. Soţul meu 
mi-a spus că ar vrea să ne întâlnim într-o săptămână la 
familia Bigiel şi în cealaltă la noi. Intenţia este foarte bună, 
eu însă aş vrea să pun o condiţie. 

— Care? Întrebă doamna Bigiel. 

— La aceste întruniri, să nu îngăduim nimănui să 
vorbească despre problemele comerciale. O să fie puţină 
muzică, deoarece cred că domnul Bigiel se va gândi la asta, 
din când în când o să citim câte ceva, În prag, de pildă. 

— Nu faţă de mine, se împotrivi Zawitowski cu un zâmbet 
forţat. 

Ea îl privi în ochi cu simplitatea-i obişnuită şi întrebă: 

— De ce nu? Suntem cu toţii oameni care-ţi dorim numai 
binele. Am vorbit şi ne-am gândit de multe ori la dumneata, 
înainte de a te cunoaşte, iar acum, ce să mai vorbim! 

Zawitowski era de-a dreptul copleşit. | se părea că 
nimerise printre nişte oameni excepţionali, cel puţin 
doamna Polaniecka era fără doar şi poate o femeie 
excepţională. Teama, care-l rodea ca un cui, de a nu părea 
ridicol cu poezia lui, cu gâtul lui deşirat şi coatele ascuţite, 
începu să scadă. Nu se mai simţea stânjenit în prezenţa ei. 
Intuia că Marynia nu vorbeşte niciodată numai ca să spună 
ceva, sau din politeţe, ci exprimă cât se poate de exact 
numai ce izvorăşte din bunătatea şi sensibilitatea ei. Pe de 
altă parte, chipul şi silueta ei îl fermecau, aşa cum la 
Veneţia îl încântaseră şi pe Swirski. Şi pentru că se 


obişnuise să definească orice impresie, începu să caute în 
gând cuvintele potrivite şi pentru ea, simțind că acestea 
trebuie să fie nu numai sincere, ci şi distinse, graţioase şi 
diafane, aşa cum frumuseţea ei era distinsă şi diafană. 
Înţelese că aflase un subiect şi se trezi în el artistul. 

În acest timp, Marynia începu să se intereseze cu mare 
bunăvoință de relaţiile lui de familie, dar, din fericire pentru 
el, Bigiel şi Potaniecki intrară în salon şi-l eliberară de 
obligaţia unor lămuriri mai precise, care nu i-ar fi făcut 
plăcere. Tatăl lui, un cartofor renumit cândva şi un chefliu, 
suferea de câţiva ani de nebunie şi se afla internat la 
spitalul de boli mintale. 

Muzica avea să întrerupă această conversaţie 
supărătoare. Potaniecki sfârşi consfătuirea cu Bigiel care 
spuse: 

— Cred că este un proiect excelent, trebuie totuşi sa ne 
mai gândim. 

Apoi, rezemându-se de violoncel, se adânci într-adevăr în 
gânduri şi într-un târziu spuse: 

— Lucru ciudat! Ori de câte ori cânt, deşi s-ar părea că nu 
mă mai gândesc la nimic în acest timp, nu e adevărat! O 
parte a creierului reflectează la alte lucruri, şi e de mirare 
că tocmai atunci îmi vin cele mai bune idei. 

Spunând acestea, se aşeză, strânse violoncelul între 
genunchi, închise ochii şi începu Cântec de primăvară27. 

Zawilowski plecă în ziua aceea acasă încântat de oameni, 
de simplitatea lor, de Cântecul de primăvară şi mai ales de 
doamna Potaniecka. 

Ei însă nici nu-i trecea prin minte că s-ar putea să 
îmbogăţească poezia cu un „nou fior”. 

XIX. 

Soții Maszko veniră în vizită la familia Polaniecki la o 
săptămână după sosirea lor din străinătate. Ea, îmbrăcată 
într-o rochie cenuşie, împodobită cu pene de marabu de 
aceeaşi culoare, arăta mai frumoasă ca niciodată. Congestia 
ochilor, de care suferea mai demult, îi trecuse. Faţa ei iradia 


aceeaşi blândeţe indiferentă, aproape somnolentă, de 
odinioară, care acum îi sublinia şi mai mult expresia 
artistică. Domnişoara Krastawska de altădată era cu cinci 
ani mai mare decât Marynia, dar arăta mult mai vârstnică, 
acum însă parcă întinerise. Silueta zveltă şi într-adevăr 
foarte mlădioasă se contura în rochia strâmtă ca aceea a 
unui copil. Era ciudat totuşi că Potaniecki, care n-o putea 
suferi, găsise ceva atrăgător la ea, şi de câte ori o vedea, îşi 
spunea: „Oricum, are ceva...” Până şi vocea ei monotonă şi 
cam copilărească avea un oarecare farmec pentru el. Acum 
îşi mărturisi fără înconjur că arată excepţional de drăguță şi 
că se schimbase în bine mai mult decât Marynia. 

Dar şi Maszko îmbobocise ca o roată de floarea soarelui. 
Împrăştia în jur o distincţie amestecată cu siguranţă de sine 
şi mândrie îmblânzită de generozitate. Lăsa impresia că nu- 
i ajungea o zi întreagă pentru a da ocol proprietarilor, într- 
un cuvânt, poza mai mult decât oricând. Numai iubirea 
pentru soţia lui nu era deloc prefăcută, deoarece se vedea 
din privirile lui că o iubeşte cu adevărat. Într-adevăr, cu 
greu se putea găsi o femeie care să corespundă mai bine 
noţiunilor lui de bun gust, distincţie şi strălucire 
aristocratică. Indiferenţa ei, purtarea ei parcă îngheţată cu 
lumea, o socotea, pur şi simplu incomparabilă. Ea nu-şi 
pierdea această „distincţie” niciodată, nici măcar atunci 
când rămânea singură cu el. Iar el, ca un parvenit autentic 
care pusese mâna pe o prinţesă, o îndrăgise tocmai pentru 
că i se părea o prinţesă şi era a lui. 

Marynia începu să-i întrebe unde îşi petrecuseră timpul 
după nuntă, la care doamna Maszko răspunse: „la moşia 
soţului”, cu asemenea ton, de parcă acea „moşie a soţului” 
era în familie de douăzeci de generaţii, apoi adăugă că se 
vor duce în străinătate abia peste vreun an, când soţul îşi va 
lichida afacerile, deocamdată însă, în lunile de vară, vor 
pleca iarăşi la „moşia soţului”. 

— Dumitale îţi place la ţară? O întrebă Marynia. 

— Mamei îi place, răspunse doamna Maszko. 


— I-a plăcut şi la Krzemie? 

— Da, numai că acolo casa are prea multe ferestre, ca o 
oranjerie. Sunt o mulţime de gemuleţe! 

— Aşa şi trebuie, răspunse doamna Polaniecka râzând, 
pentru că, dacă se sparge vreunul, orice geamgiu poate să-l 
pună la loc; dac-ar fi mai mari, ar fi nevoie să le procure de 
fiecare dată de la Varşovia. 

— Soţul zice că va ridica o casă nouă. 

Doamna Potaniecka oftă pe furiş şi schimbă vorba. 
Începură să discute despre cunoscuţi. Se arăta că doamna 
Maszko luase cândva lecţii de dans cu „Anetka” Osnowska 
şi ruda ei mai tânără, Lineta Castelli, că se cunosc bine, iar 
Lineta este şi mai frumoasă decât Aneta şi pe deasupra, 
pictează şi are un volum întreg cu poezii scrise de ea. 
Doamna Maszko auzise că Anetka s-a întors, iar Lineta avea 
să locuiască în aceeaşi vilă până în iunie, împreună cu 
mătuşa ei, doamna Bronicz. „şi va fi foarte bine, fiindcă ele 
sunt atât de drăguţe!” 

Potaniecki îl luă pe Maszko şi trecură în salonaşul vecin, 
unde începură să discute despre testamentul domnişoarei 
Ptoszowska. 

— Pot să-ţi spun că aproape m-am redresat, îl anunţă 
Maszko. Mă aflam pe marginea prăpastiei, dar procesul m-a 
pus pe picioare prin simplul fapt că l-am introdus pe rol. De 
ani de zile nu s-a mai întâmplat ceva asemănător. E vorba 
de milioane. Numai Ploszowski şi era mai bogat chiar decât 
mătuşa lui. Înainte de a-şi trage un glonte în cap, a înscris 
averea pe numele mamei sale, doamna Kromicka, dar 
aceasta l-a refuzat şi totul a trecut în posesia bătrânei 
domnişoare Ploszowska. Acum îţi dai seama ce avere a lăsat 
bătrânica? 

— Bigiel vorbea de şapte sute de mii de ruble. 

— Spune-i lui Bigiel al tău, de vreme ce tot îi place să 
numere, că este încă de două ori pe atât. Trebuie să 
recunoşti că ştiu să ies cu faţa curată din situaţii foarte 
delicate; e mai bine să mă arunci în apă, decât să mă îneci. 


Dar ce aş putea să-ţi mai spun care să te intereseze? Da, ştii 
cui trebuie să-i mulţumesc? Ei bine, socrului tău. El mi-a 
spus odată ceva, dar atunci am lăsat lucrurile baltă. Apoi 
am avut necazurile despre care ţi-am scris, îmi ajunsese 
cuțitul la os. Bar iată că acum vreo trei săptămâni, mă 
întâlnesc din întâmplare cu socrul tău care, printre altele, 
începe să-mi vorbească despre domnişoara Ploszowska şi 
să-i reproşeze câte-n lună şi-n soare. Deodată mi-am lovit 
fruntea cu palma. Ce-am de pierdut? Nimic. l-am cerut 
notarului Wyszyhiski să-mi arate testamentul şi am văzut că 
există unele erori formale. Mărunte, dar există. Într-o 
săptămână am obţinut împuternicirea moştenitorilor şi am 
intentat procesul. Şi ce crezi? Numai la vestea onorariului 
pe care îl voi primi în caz de izbândă, oamenii şi-au 
recăpătat încrederea în mine, creditorii au devenit iarăşi 
îngăduitori, mi-au refăcut creditul şi mă menţin... Mai ţii 
minte? A fost o vreme când îmi pierdusem nădejdea şi mă 
gândeam să trăiesc dintr-o muncă obişnuită, să-mi limitez 
nevoile. Prostii! Ce să fac, dragul meu? Tu mi-ai reproşat că 
mă prefac, dar la noi nu se putea altfel. Acum trebuie să 
pozez într-un om care este sigur pe averea lui şi crede în 
izbândă! 

— Spune-mi deschis, este o treabă curată? 

— Ce vrei să spui? 

— E simplu, dacă nu trebuie să forţezi prea mult lucrurile 
împotriva dreptăţii. 

— Află de la mine că în orice acţiune judecătorească există 
ceva de spus în favoarea ei, iar onestitatea unui avocat 
constă tocmai în a sublinia acest aspect. La drept vorbind, 
aici se pune întrebarea cine trebuie să fie moştenitorul şi 
dacă testamentul este conceput în aşa fel încât să nu intre 
în conflict cu legea, iar legea n-am inventat-o eu. 

— Ai perspective să câştigi? 

— Când este vorba de doborârea unui testament, acestea 
există aproape întotdeauna, pentru că atacarea lui este 
condusă mult mai energic decât apărarea. Cine se va apăra 


împotriva mea? Nişte instituţii, adică nişte formaţiuni 
sociale greoaie, nu prea descurcăreţe, ai căror 
reprezentanţi n-au nici un interes să câştige. Îşi vor lua un 
avocat, foarte bine! Dar ce-i vor oferi? Ce pot să-i ofere? 
Atât cât i se cuvine după lege. Până şi acest avocat ar putea 
câştiga mai bine dacă înving eu, pentru că totul poate să 
depindă de înţelegerea cu el. În general, în acţiunile 
judecătoreşti, ca şi în viaţă, câştigă acea parte care ţine mai 
mult să câştige. 

— Da, dar opinia publică te va strivi dacă vei dobori 
asemenea înscrisuri. Vezi tu, soţia mea este interesată 
întrucâtva... 

— Cum adică, întrucâtva? Îl întrerupse Maszko. Voi fi un 
adevărat binefăcător pentru voi. 

— Foarte bine. Soţia mea însă a fost şi este indignată de 
acest proces. 

— Soţia ta este o excepţie. 

— Nu întru totul, căci nici mie nu-mi prea place. 

— Ce-i asta? Au făcut şi din tine un romantic? 

— Dragul meu, noi ne cunoaştem de mult. Mie să nu-mi 
vorbeşti aşa. 

— Prea bine. Atunci, hai să vorbim despre opinia publică. 
Mai întâi, află că unui om cu adevărat comme il faut, o 
anume nepopularitate mai degrabă îi ajută, decât îi strică. 
În al doilea rând, trebuie să înţelegi aceste lucruri. 

Mă va strivi, cum zici tu, dacă voi pierde procesul, dar 
dacă victoria va fi a mea, mă va socoti o minte grozavă, şi eu 
voi învinge! 

Apoi urmă: 

— Iar din punctul de vedere economic, iată cum stau 
lucrurile. Banii vor rămâne în ţară şi, pe legea mea, nu ştiu 
dacă nu vor fi folosiţi chiar mai bine. Dacă se vor creşte cu 
ei zece-cincisprezece copii slăbănogi care vor deveni nişte 
nătângi ce vor contribui la închircirea rasei, dacă zece- 
cincisprezece croitorese vor căpăta maşini de cusut, sau 
dacă zece-cincisprezece babe sau moşi vor trăi cu câţiva ani 


mai mult, ţara nu va avea prea mult de câştigat. Acestea 
sunt investiţii neproductive. Trebuie să învăţăm economie... 
În sfârşit, pe scurt: am fost cu cuțitul la gât. Eu sunt dator 
să asigur în primul rând existenţa mea şi a soţiei mele a 
viitoarei mele familii. Dacă te vei afla vreodată în situaţia în 
care am fost eu, mă vei înţelege. Am preferat să ies la 
suprafaţă, decât să mă înec, oricine are acest drept. Soţia 
mea, cum ţi-am mai scris, are o rentă considerabilă, dar n- 
are zestre aproape deloc, în orice caz foarte puţină. În plus, 
din aceeaşi rentă mai trimite câte ceva şi tatălui ei. Am 
mărit suma, deoarece m-a ameninţat că vine aici, şi asta nu 
mi-o doresc. 

— Aşadar, acum ştii precis că domnul Krastawski există? 
Mi-ai pomenit odată de el. 

— Tocmai pentru că ţi-am spus, nu mai fac o taină din asta. 
Altminteri, ştiu că lumea le bârfeşte în fel şi chip pe soacra 
şi pe soţia mea din această cauză, că răspândeşte tot felul 
de zvonuri, aşa că prefer să-ţi spun ca unui prieten care-i 
situaţia. Domnul Krastawski trăieşte la Bordeaux a fost misit 
în comerţul cu sardele şi a câştigat bani frumoşi, dar i-a 
pierdut, pentru că a început să se îmbete cu absint, ceea ce 
face şi acum, iar pe deasupra mai are şi o familie 
nelegitimă. Soacra şi soţia mea îi trimit trei mii de franci 
anual, dar nu-i ajung, şi între o rată şi alta îndură mizeria, 
se îmbată din ce în ce mai mult şi le asupreşte pe bietele 
femei cu scrisori în care le ameninţă că va scrie la ziare 
cum se poartă cu el. Ele însă se poartă cu el mai bine decât 
merită. Mi-a scris şi mie imediat după nuntă, rugându-mă 
să-i măresc renta cu o mie de franci. Fireşte, îmi 
demonstrează că femeile acestea „l-au mâncat”, că n-a avut 
noroc în viaţă, iar egoismul lor l-a distrus, şi mă previne 
împotriva lor... 

Maszko începu să râdă: 

— Nenorocitul are fumuri de şleahtic. Din cauza sărăciei s- 
a apucat să vândă reclame în coridorul unui teatru, dar l-au 
obligat să poarte o caschetă pe cap, şi asta n-a putut 


suporta. Mi-a scris: „Domnule, totul ar fi mers bine, dar 
cascheta! Când mi-au dat cascheta, n-am putut îndura!” - şi 
a preferat să rabde de foame, numai să nu poarte cascheta 
aceea. Îmi place socrul meu! Am fost odată la Bordeaux, dar 
am uitat ce fel de caschete poartă vânzătorii de afişe; aş 
vrea să văd şi eu o caschetă ca asta... Înţelegi, evident, că 
am preferat să adaug o, mie de franci numai să-l ştiu 
departe cu absintul şi cascheta lui... Mă doare însă că 
lumea vorbeşte că aici ar fi fost aprod sau secretar, ceea ce 
nu-i decât o calomnie josnică” fiindcă ajunge să deschizi un 
armorial, ca să vezi cine au fost cei din neamul Krastawski. 
Legăturile lor de rudenie sunt cunoscute şi, slavă Domnului, 
au destule. Ela decăzut, dar familia lui a fost şi este 
renumită. Soţia şi soacra mea au duzini întregi de rude 
suspuse şi îţi spun toată tărăşenia numai pentru că vreau să 
ştii care-i adevărul. 

Dar adevărul în legătură cu familia Krastawski îl interesa 
prea puţin pe Polaniecki, aşa că se întoarseră în salonul 
doamnelor, cu atât mai mult, cu cât sosi şi Zawitowski, pe 
care Potaniecki îl invitase la ceaiul de după-amiază, ca să-i 
arate fotografiile aduse din Italia. Teancuri întregi aşteptau 
pregătite pe masă, dar Zawitowski ţinea în mână rama cu 
căpşorul Litkăi şi era atât de încântat de ea încât, imediat 
după ce făcu cunoştinţă cu Maszko, reveni la portret şi 
începu să vorbească despre el în continuare: 

— Aş crede că este vorba mai degrabă de o idee artistică 
decât de fotografia unei copile în carne şi oase. Ce căpşor 
minunat şi ce expresie! Este surioara dumitale, doamnă? 

— Nu, răspunse doamna Polaniecka, este o fetiţă care a 
murit. 

În ochii poetului Zawitowski, compasiunea şi admiraţia 
pentru acest chip cu adevărat îngeresc adânciră şi mai mult 
umbra de tragism de pe faţa Litkăi. Privi o vreme în tăcere 
la fotografie, aci apropiind-o, aci depărtând-o de ochi, după 
care, spuse: 


— Am întrebat dacă nu este sora dumitale, pentru că în 
trăsături, mai degrabă în ochi... Există o asemănare 
ciudată. 

Zawitowski părea sincer, dar Potaniecki nutrea pentru 
răposată un respect aproape religios, astfel că, deşi aprecia 
frumuseţea Maryniei, comparaţia i se păru un fel de 
profanare, şi luând fotografia din mâna lui Zawilowski o 
aşeză la locul ei şi spuse cu o însufleţire aproape aspră: 

— Câtuşi de puţin! Câtuşi de puţin! N-are nimic comun, 
nici o trăsătură! Nu se compară...! 

Surprinsă de însufleţirea lui, Marynia răspunse: 

— Asta-i şi părerea mea. 

Dar el nu se mulţumi cu părerea ei. 

— Dumneata ai cunoscut-o pe Litka? O întrebă pe doamna 
Maszko. 

— Da! 

— Adevărat, ai văzut-o la familia Bigiel. 

— Da! 

— Ei, nu-i aşa că nu poate fi vorba de vreo asemănare? 

— Nu. 

Zawitowski, care o adora cu toată sinceritatea pe doamna 
Potaniecka, începu să se uite la Polaniecki uimit întrucâtva, 
dar acesta privea acum la silueta doamnei Maszko, care se 
contura prin rochia cenugşie şi se gândea: „Ce zveltă e!” 

Curând, soţii Maszko începură să-şi ia rămas bun. Maszko, 
sărutându-i mâna la plecare doamnei Potaniecka, spuse: 

— E posibil ca eu să plec în curând la Petersburg; cât 
lipsesc, te rog să n-o uiţi de tot pe soţia mea. 

În timpul ceaiului, Marynia îi aminti lui Zawitowski că 
atunci când fusese prima dată la ei, îi promisese că-i va 
aduce şi-i va citi o variantă a poeziei În prag. Poetul se 
simţea atât de bine la ei, încât, pe lângă varianta făgăduită, 
citi şi o poezie nouă, pe care o scrisese mai înainte. Se 
vedea că se miră şi el de propriul curaj, de aceea, după ce 
sfârşi lectura versurilor şi le ascultă laudele cu adevărat 
sincere, mărturisi: 


— Vă spun şi eu cu toată sinceritatea că, deşi mă aflu aici 
abia a treia oară, mă simt ca şi când v-aş cunoaşte de foarte 
multă vreme. Mi se pare de-a dreptul ciudat. 

Polaniecki îşi aduse aminte că ceva asemănător îi spusese 
şi el Maryniei la Krzemief, dar acum primi cuvintele lui 
Zawilowski ca şi când i s-ar fi cuvenit lui. 

Tânărul însă se gândise numai la ea; bunătatea ei simplă şi 
chipul ei îl încântau. 

După ce plecă, Potaniecki recunoscu: 

— E foarte capabil, într-adevăr. Ai băgat de seamă că 
parcă s-a schimbat puţin la faţă? 

— S-a tuns, spuse Marynia. 

— Da, şi bărbia-i pare şi mai voluntară. 

Spunând acestea, Polaniecki se ridică şi începu să aranjeze 
teancurile de fotografii pe policioara de deasupra mesei, 
apoi luă portretul Litkăi şi spuse: 

— Îl duc în cabinetul meu. 

— Bine, dar acolo îl ai pe cel color cu mestecenii. 

— Da, dar nu vreau s-o las nici pe asta aici, la vedere. 
Oricine spune ce-i trece prin cap, şi câteodată nu-mi place 
şi mă supără. Îmi dai voie? 

— Bine, dragul meu, încuviinţă Marynia. 

XX. 

Bigiel îl rugă stăruitor pe Potaniecki să nu părăsească 
firma şi să se arunce prea grăbit în cine ştie ce 
întreprindere. „Am pus bazele unei case de comerţ cinstite 
- îi spuse - cum sunt puţine la noi, iată de ce suntem 
folositori”. Susţinea că însăşi recunoştinţa îi obligă să 
continue nişte afaceri de pe urma cărora aproape că îşi 
dublaseră averea, exprimându-şi convingerea că vor fi cu 
adevărat înţelepţi dacă abia de acum înainte vor arăta mai 
multă prudenţă şi rațiune, iar prima speculaţie-îndrăzneaţă 
pe picior mare, deşi izbutită, nu-i va atrage spre altele şi va 
fi şi cea din urmă. Potaniecki era şi el de acord că trebuie să 
cumpăneşti bine lucrurile tocmai atunci când ai succes, dar 
se plângea că firma nu-i ajunge şi ar vrea să producă ceva. 


Atâta spirit practic avea şi el, încât să nu se gândească la o 
fabrică pe cont propriu. „Una mică nu vreau să conduc, 
spunea, pentru că mă vor înghiţi cele mari, care produc en 
gros, pentru una mare n-am bani, iar într-una pe acţiuni n- 
aş lucra pentru mine, ci pentru alţii”. Înţelegea, de 
asemenea, că nu va putea găsi prea uşor acţionari printre 
localnici, iar străini nu-şi dorea, ştiind că nu le va trezi 
încrederea în el, numele lui constituind o piedică în acest 
sens. Bigiel, care se gândea la firmă, încuviinţa bucuros 
acest raţionament de bun-simţ. 

În Potaniecki se trezise însă şi o altă dorinţă, veche de 
când lumea, aceea a posesiei. Ca urmare a speculaţiei 
încheiate cu succes şi a moştenirii lăsate de Bukacki 
devenise un om avut, dar cu toată luciditatea reală cu care 
era dotat, avea sentimentul ciudat că această avuţie, 
alcătuită din hârtii oricât de sigure, închise în casa de bani, 
rămânea tot de hârtie şi avea să rămână aşa până când va 
poseda ceva palpabil, despre care să poată spune: „E al 
meu!” Această dorinţă neînţeleasă punea tot mai mult 
stăpânire pe el. Nu voia o proprietate uriaşă, ci un adăpost 
cât de mic, care să fie numai al lui şi unde să se poată simţi 
acasă. Încerca să filosofeze şi să-i explice lui Bigiel că 
această dorinţă a posesiunii trebuie să fie, o patimă 
înnăscută, pe care poţi s-o înăbuşi, dar care la maturitate se 
manifestă cu forţe sporite. Bigiel recunoştea că aşa trebuie 
să fie, şi la un moment dat, îi spuse: 

— Ai dreptate. Eşti căsătorit, deci vrei şi tu să ai un cămin 
al tău, nu unul de împrumut. Ai însă mijloacele necesare, 
aşa că nu te împiedică nimeni să ţi-l asiguri. 

Un timp, Potaniecki se gândi să-şi construiască o casă 
încăpătoare la Varşovia, care să-i satisfacă aspiraţiile de 
proprietar şi totodată să-i aducă şi venituri, într-o bună zi, 
însă, înţelese că această intenţie practică are şi o parte rea, 
anume aceea că n-avea nici un farmec. Acel ceva, despre 
care să spui: „E al meu”, trebuie să-ţi placă, dar cum să-ţi 
placă o clădire în care poate locui oricine cu chirie? La 


început, se ruşină la acest gând, pentru că i se părea 
romantic, dar după aceea îşi spuse: „Nu, de vreme ce am 
bani, folosirea lor în aşa fel, încât să-mi asigure şi propria 
plăcere, nu numai că nu înseamnă romantism, ei, 
dimpotrivă, este o dovadă de luciditate”. Începu să i se pară 
tot mai atrăgătoare ideea unei case mai mici în oraş sau 
afară din oraş, în care să locuiască numai el cu soţia. Îşi 
dorea, însă, şi o bucată de pământ, pe care să crească ceva. 
Simţea că, de pildă, vederea unor copaci care să crească în 
grădina lui, înaintea casei lui, pe pământul lui, i-ar face o 
mare plăcere. Era şi el uimit, dar aşa era. În cele din urmă, 
ajunse la convingerea că cel mai mult i-ar plăcea să aibă o 
mică aşezare nu prea departe de oraş, un fel de locuinţă de 
vară, cum avea Bigiel, dar cu o bucată de pământ şi pădure, 
cu câteva pogoane de grădină pentru zarzavat, în sfârşit, cu 
o livadă şi un cuib de berze undeva într-un tei bătrân. 

„De vreme ce am bani destui, prefer să fie ceva frumos, îşi 
spuse. 

Şi începu să cântărească lucrurile pe toate feţele. Îşi 
dădea seama că atunci când este vorba despre un cămin în 
care să-ţi petreci tot restul vieţii, trebuie să alegi cu mare 
grijă, aşa că nu se grăbea. Asemenea gânduri îi umpleau tot 
timpul liber după orele de birou şi-i făceau o plăcere 
nespusă. În curând se află că Potaniecki vrea să cumpere 
ceva cu bani lichizi, şi propunerile începură să sosească din 
toate părţile cu nemiluita, deseori ciudate, dar câteodată 
destul de atrăgătoare. Uneori era nevoit să se ducă să vadă 
vile în oraş sau în afara oraşului. Nu o dată, după ce venea 
de la birou şi după ce lua masa, Potaniecki se retrăgea în 
cabinetul de lucru cu tot felul de planuri şi sesizări şi se 
arăta abia seara. Pe atunci Marynia avea destul timp liber. 
Îşi dădu seama, în cele din urmă, că este foarte preocupat 
de ceva şi încerca să-l întrebe, dar el îi răspunse: 

— Copila mea, când voi avea un rezultat, am să ţi-l 
comunic, dar atâta vreme cât nici eu nu ştiu nimic, îmi vine 
greu să vorbesc. E împotriva firii mele. 


În sfârşit, Marynia află despre ce este vorba de la doamna 
Bigiel; aceasta ştia de la Bigiel, care nu pregeta să discute 
cu soţia lui despre tot ce intenţiona să întreprindă în viitor. 
Şi doamna Potaniecka ar fi fost încântată să discute cu 
Stach al ei despre alegerea unui cămin. Ochii îi râdeau de 
bucurie numai când se gândea la această posibilitate, dar 
dacă „felul de a fi” al soţului nu-i îngăduia această plăcere, 
prefera să nu întrebe nimic din delicateţe. 

El nu era rău intenţionat, dar pur şi simplu nu-i trecea 
prin minte s-o iniţieze în vreo problemă în care era vorba 
de bani. Poate că ar fi fost altfel, dacă ar fi avut o zestre 
însemnată, şi el ar fi trebuit s-o administreze; în asemenea 
împrejurări era un om foarte scrupulos. Dar întrucât 
administra numai ce-i aparţinea, ca şi pe vremea când era 
necăsătorit, nu simţea nevoia să-i destăinuie nimic, mai ales 
atâta vreme cât nu era nimic hotărât. Singurul cu care 
vorbea, era Bigiel, deoarece se obişnuise să discute orice 
afacere cu el. 

Cu soţia lui nu vorbea decât despre lucrurile care după 
părerea lui „o priveau”, printre altele despre cercul de 
cunoscuţi pe care voiau să-l alcătuiască. Cu puţin înainte de 
a se căsători, Potaniecki nu se ducea aproape nicăieri, 
înţelegea totuşi că acum nu mai putea trăi aşa. Se duseră 
deci şi ei în vizită la familia Maszko, iar într-o seară se 
întrebară dacă nu se cuvine să treacă pe la soţii Osnowski, 
care între timp se întorseseră din străinătate şi aveau să 
rămână la Varşovia până la jumătatea lui iunie. Marynia era 
de părere că aşa ar trebui, întrucât aveau să se întâlnească 
la doamna Maszko, şi i-ar fi făcut şi plăcere deoarece ţinea 
puţin la domnul Osnowski, care o impresiona. Potaniecki, în 
schimb, se arătă mai reţinut şi, la început, rămase cum voia 
el, dar câteva zile mai târziu, Marynia se întâlni cu familia 
Osnowski şi se salutară cu atâta bucurie, doamna Osnowska 
repetă atât de des „noi, cele de la Roma” şi amândoi atâta 
insistară să se vadă, încât nu mai era chip să-i evite. 


Cu toate acestea, când soţii Polaniecki veniră în vizită, 
amfitrionii se arătară cum nu se poate mai amabili, în 
primul rând cu Marynia; din acest punct de vedere, soţul se 
întrecea în politeţuri cu soţia. Cu Potaniecki se purtară, ca 
nişte oameni bine crescuţi, de asemenea fără reproş, dar 
mai rece. El înţelese că Marynia deţinea primul rol, iar el pe 
al doilea, şi se simţi puţin jignit. Altfel, domnul Osnowski nu 
avea nevoie să forţeze nota pentru a fi politicos cu doamna 
Potlaniecka, deoarece intuia că ea îl simpatizează şi o 
răsplătea cu vârf şi îndesat. 

Maryniei i se păru şi mai îndrăgostit de soţia lui decât era 
înainte. Se vedea cât de colo că inima începea să-i bată cu 
putere când se uita la ea. Când îi vorbea, îşi căuta cuvintele, 
de teamă să n-o contrarieze cu ceva. Polaniecki îl privea cu 
milă parcă, dar soţul îndrăgostit era şi înduioşător. În lupta 
împotriva obezității, domnul Osnowski repurtase asemenea 
succese, că îmbrăcămintea părea prea largă pentru el. 
Broboniţele roşii, care-i acopereau faţa blondă, dispăruseră 
şi arăta mai bine ca înainte. 

lar doamna avea aceiaşi incomparabili ochi oblici de 
culoarea violetelor şi aceleaşi gânduri care, asemenea 
păsărilor paradisului, se zbenguiau mereu prin văzduh. 

Soții Potaniecki făcură noi cunoştinţe la familia Osnowski; 
aici le fură prezentate doamna Bronicz şi nepoata ei de 
soră, domnişoara Castelli, care veniseră la Varşovia pentru 
„carnavalul de vară” şi locuiau în aceeaşi vilă, pe care 
răposatul Bronicz o vânduse lui Osnowski, păstrând un 
pavilion pentru soţia lui. Doamna Bronicz rămăsese văduvă 
după moartea domnului Bronicz, despre care amintea ca 
despre ultima rudă a prinților Ostrogski, aşadar ultimul 
vlăstar din neamul lui Ruryk28. În oraş i se mai spunea şi 
„Bombonica”, întrucât, vorbind mai ales cu persoanele care 
o interesau, atâta se străduia să le intre pe sub piele, le 
spunea atâtea banalităţi curtenitoare, încât putea să lase 
impresia că vorbeşte cu o bomboană în gură; de aceea 
fusese poreclită „Bombonica”. Se povesteau adevărate 


minuni despre minciunile ei. Domnişoara Castelli era fiica 
surorii ei, care, spre stupoarea familiei şi a lumii bune, se 
căsătorise în tinereţe cu un italian şi murise în timpul 
lehuziei, după ce născuse o fetiţă. Domnul Castelli se 
înecase după un an la Lido, iar doamna Bronicz îşi luase 
nepoata s-o crească. 

Domnişoara Lineta era o frumuseţe aproape deplină, cu 
trăsături foarte regulate, ochii negri, părul auriu şi faţa, mai 
mult decât minunată, ca porţelanul. Avea totuşi pleoapele 
cam greoaie, ceea ce-i împrumuta o expresie somnoroasă, 
care putea părea şi concentrare. Se putea crede că este o 
fiinţă cu o viaţă interioară foarte bogată şi de aceea se 
poartă puţin indiferentă faţă de tot ce o înconjoară. Dacă 
cineva nu se gândea la una ca asta, putea să fie sigur că 
doamna Bronicz îl va ajuta. Doamna Osnowska, care trecea 
printr-o perioadă de admiraţie faţă de verişoara ei, spunea 
despre ochii domnişoarei Lineta că sunt „adânci ca nişte 
lacuri”, problema însă era ce se află la fundul apei, dar 
această taină sporea şi mai mult farmecul domnişoarei 
Lineta. 

Familia Osnowski venise cu intenţia de a se distra la 
Varşovia, dar doamna Aneta nu fusese în zadar la Roma. 
„Artă şi iarăşi artă, îi spuse doamnei Potaniecka, altceva nu 
mai vreau să ştiu. Intenţia ei mărturisită era aceea de a 
deschide un salon „atenian”, iar în adâncul inimii să ajungă 
o Beatrice29 a vreunui Dante, o Laura30 a vreunui Petrarca 
sau cel puţin ceva de felul Vittoriei Colonna3l pentru vreun 
Michelangelo. 

— Avem o grădină frumoasă la vilă, spuse, serile o să fie 
frumoase şi o să ne adunăm să vorbim despre Roma, 
Florenţa... Imaginează-ţi, doamnă (aici îşi ridică mâinile la 
înălţimea umerilor şi începu să le mişte), ceasul amurgului, 
puţină aură, puţină lună, câteva lămpi, puţină umbră de la 
copaci; stai şi discuţi cu jumătate de glas despre orice: 
despre viaţă, sentimente, şi despre artă. Oricum, merită 
mai mult decât să ne ţinem de bârfă! Dragă Jozio, poate că 


tu o să te plictiseşti, dar nu te supăra pe mine, fă-o pentru 
mine şi crede-mă că va fi ceva foarte frumos. 

— Bine, dragă Anetka, cum poate să mă plictisească ceva 
care te distrează pe tine? Răspunse Osnowski. 

— Mai ales acum când Lineta e cu noi; ea e o artistă până 
în măduva oaselor! 

Aici i se adresă acesteia: 

— Ce mai urzeşte căpşorul ăsta? Ce părere ai despre nişte 
seri italiene? 

Domnişoara Lineta zâmbi, iar „ultimul vlăstar din neamul 
lui Ruryk” începu să discute cu o expresie de nespusă 
dulceaţă cu soţii Potaniecki: 

— Dumneavoastră nu ştiţi că Victor Hugo a binecuvântat-o 
încă de când era mică. 

— L-aţi cunoscut pe Victor Hugo, doamnă? O întrebă 
Marynia. 

— Noi? Nu! N-aş vrea să-l cunosc pentru nimic în lume, 
dar am trecut odată prin Passy32, unde el stătea la un 
balcon şi, nu ştiu dacă mânat de vreo presimţire sau de 
inspiraţie, când a văzut-o pe Linetka, a ridicat mâna şi a 
făcut semnul crucii. 

— Mătuşă! O mustră domnişoara Castelli. 

— Asta-i adevărul, copila mea, n-am ce-ţi face! l-am spus 
imediat „Uite, uite că ridică mâna”, şi domnul Cardyn, 
consulul care şedea în faţă, a văzut şi el că a ridicat mâna şi 
a făcut semnul crucii. O spun cu plăcere, deoarece se prea 
poate ca Dumnezeu să-i fi iertat astfel păcatele, că multe 
mai avea! El, un spirit atât de pervertit, şi totuşi, când a 
văzut-o pe Linetka, a binecuvântat-o! 

În toate acestea era adevărat numai că cele două femei 
trecuseră prin Passy şi-l văzuseră la balcon pe Victor Hugo. 
Cât priveşte semnul crucii, pe care l-ar fi făcut asupra 
Linetkăi, gurile rele din Varşovia erau de părere că ridicase 
mâna fiindcă tocmai căsca. 

În acest timp, doamna Osnowska urmă: 


— O să alcătuim aici o mică Italie, iar dacă n-o să izbutim, 
iarna viitoare ne refugiem în cea mare. Mă gândeam să 
deschid la Roma o casă. Jozio mi-a adus câteva copii 
frumoase după tablouri şi statui... E foarte frumos din 
partea lui, pentru că pe el nu-l prea interesează, aşa că a 
făcut-o numai pentru mine. Sunt câteva lucruri foarte bune, 
fiindcă J6zio a avut înţelepciunea să nu se încreadă în el şi i- 
a cerut ajutorul domnului Swirski. Păcat că el nu e aici. Îmi 
pare rău şi de demnul Bukacki, a murit parcă făcându-mi în 
ciudă; ne-ar fi fost de mare folos. Câteodată era foarte 
drăguţ. Avea supleţea unui şarpe şi înviora conversaţia. Dar, 
doamnă - aici se adresă Maryniei - ştii că l-ai cucerit pe 
domnul Swirski? După plecarea dumitale nu mai vorbea 
decât despre dumneata şi a început o Madonă care are 
trăsăturile dumitale. O să devii Fornarina33! Se vede că ai 
noroc de artişti, iar când vor începe serile noastre 
florentine, eu şi Lineta va trebui să ne ţinem bine, ca să nu 
ne eclipsezi. 

Doamna Bronicz îi aruncă Maryniei o privire lipsită de 
bunăvoință şi interveni: 

— Ah, domnul Swirski! Ţii minte, Lineta?... Dar dacă este 
vorba despre chipurile care fac impresie artiştilor, să vă 
povestesc ce s-a întâmplat odată la Nisa... 

— Mătuşă!... O întrerupse domnişoara Castelli. 

— Ce să fac, dragă Niteczka, dacă ăsta-i adevărul?... Acum 
un an... Nu! Acum doi ani... Cum mai trece timpul. 

Doamna Osnowska, însă, care ascultase probabil nu o dată 
ce s-a întâmplat la Nisa, începu s-o întrebe pe doamna 
Potaniecka: 

— Aveţi multe cunoştinţe în lumea artiştilor? 

— Soţul meu, fără îndoială - răspunse Marynia - dar eu nu 
am; îl cunoaştem pe domnul Zawitlowski. 

Doamna Osnowska se entuziasmă numaidecât. Visul ei era 
să-l cunoască pe domnul Zawitowski, să spună Jozio dacă 
nu-i adevărat! Nu demult a citit împreună cu Lineta o 
poezie a lui intitulată Ex imo34, şi Lineta, care ştie să 


definească lapidar o impresie mai bine decât oricine, a spus 
că... A spus ceva cu totul original, dar nu-mi mai aduc 
aminte... 

— A spus că poezia are ceva de bronz, o ajută doamna 
Bronicz. 

— Da, da, că are ceva de bronz. Eu mi-l imaginez pe 
domnul Zawitowski ca pe ceva turnat... Cum arată cu 
adevărat? 

— E scund, glumi Potaniecki, gras, are cincizeci de ani şi e 
complet chel. 

Pe feţele doamnei Osnowska şi a domnişoarei Lineta se 
aşternu o dezamăgire atât de adâncă, încât Marynia începu 
să râdă şi răspunse: 

— Să nu-i daţi crezare, soţul meu e un om răutăcios şi-i 
place să necăjească lumea. Domnul Zawitowski este tânăr, 
cam sălbatic şi seamănă puţin cu Wagner. 

— Asta înseamnă că are o barbă ca Polichinelle35 adăugă 
Potaniecki. 

Doamna Osnowska nu-i mai luă în seamă cuvintele şi o 
convinse pe Marynia să-i promită că-i va aranja să-l 
cunoască pe Zawitowski, şi încă repede, „foarte repede, 
întrucât vara aproape că a început!” 

— O să ne străduim să se simtă bine printre noi şi să nu 
mai fie atât de sălbatic, cu toate că nu face nimic că nu e 
prea obişnuit cu lumea, deoarece unul ca el trebuie să fie 
puţin sălbatic şi să se zburlească asemenea unui vultur în 
colivie, atunci când oamenii se apropie de el! De altfel o să 
se înţeleagă cu Lineta, fiindcă şi ea este închisă în ea şi 
tainică precum sfinxul. 

— Mie mi se pare dă are un suflet extraordinar... Începu 
mătuşa „Bombonica”. 

Dar soţii Potaniecki începură să-şi ia rămas-bun. În antreu 
se întâlniră cu frumosul Kopowski, căruia slujitorul îi peria 
încălţămintea şi care deocamdată îşi pieptăna capu-i 
statuar şi tare ca... Marmura. 

După ce plecară, Potaniecki spuse: 


— Au nevoie şi de Kopowski pentru serile lor „florentine”. 
E şi el un sfinx adevărat! 

— Dacă l-ar pune într-o nişă! Condiţiona Marynia. Totuşi, 
ce femei frumoase! 

— Ciudat, se miră Potaniecki. Doamna Osnowska este ceea 
ce se numeşte o femeie frumoasă, dar ca tip de frumuseţe 
eu o prefer pe doamna Maszko. Castelli e frumoasă, într- 
adevăr, deşi e prea înaltă. Ai băgat de seamă că toţi vorbesc 
despre ea, dar ea nu scoate un cuvinţel? 

— Se spune că este foarte inteligentă, răspunse Marynia, 
dar poate că e puţin timidă, ca şi Zawitowski. Trebuie să ne 
gândim să-l aducem aici. 

O întâmplare neprevăzută le încurcă însă toate planurile. 
Doamna Potaniecka alunecă pe scări a doua zi şi se lovi la 
genunchi atât de rău, încât fu nevoită să stea câteva zile în 
pat. Întorcându-se de la birou şi aflând ce se întâmplase, 
Potaniecki se înspăimântă la început, apoi, liniştit de medic, 
îşi certă soţia destul de sever: 

— Ar trebui să te gândeşti că s-ar putea să nu fie vorba 
numai despre tine. 

Marynia suferea mult din cauza loviturii, dar aceste 
cuvinte, care i se păreau prea aspre, îi sporiră durerea. 
Credea că el ar trebui să se gândească în primul rând la ea, 
mai ales că celelalte temeri nu se întemeiau pe nimic. Afară 
de asta, se arătă totuşi foarte grijuliu şi nici a doua zi, nici în 
ziua următoare nu se duse la birou, numai ca să stea lângă 
ea. Dimineaţa îi citea, iar după micul dejun lucra în camera 
alăturată cu uşa deschisă, ca să-i audă chemarea în orice 
moment. Împăcată de purtarea lui, îi mulţumi cu 
recunoştinţă, drept care Potaniecki o sărută şi-i spuse: 

— Dragă, e datoria mea. Vezi doar că până şi străinii 
întreabă de tine în fiecare zi. 

Într-adevăr, oameni din afara casei se interesau zilnic de 
sănătatea ei. Zawilowski întreba mereu la lucru: „Cum se 
mai simte doamna?” Doamna Bigiel veni după-amiază, iar 
Bigiel, seara; nu mai intră în camera ei, ci cântă la pianul 


din încăperea vecină, ca s-o înveselească. Soții Maszko şi 
doamna Bronicz îşi trimiseră în două rânduri cărţile de 
vizită, iar doamna Osnowska, lăsându-şi bărbatul în trăsură, 
intră la Marynia aproape cu anasâna şi stătu la ea vreo 
două ore, discutând dezinvolt, cu obişnuinţa ei de a trece de 
la un lucru la altul, despre Roma şi serile pe care intenţiona 
să le organizeze, despre Swirski şi soţul ei, despre Lineta şi 
despre Zawitowski care n-o mai lăsa să doarmă. La sfârşitul 
vizitei, îi declară doamnei Potaniecka că, trebuie să-şi spună 
pe nume şi o imploră s-o ajute într-o problemă: „adică nu 
într-o problemă, ci într-o conspirație”, mai degrabă în ceva 
care, de când i-a venit ideea, nu-i mai dă pace... Arde! 

— Atâta mă gândesc la Zawilowski ăsta, că JOzio a început 
să fie gelos, dar bietul Jozio nu înţelege multe lucruri. Sunt 
sigură că şi el şi Lineta sunt făcuţi unul pentru altul, nu 
J6zio şi Lineta, ci Zawitowski. În amândouă cazurile avem 
de-a face cu poezia. Să nu râzi, Marynia, şi să nu crezi că 
sunt nebună. Tu n-o cunoşti pe Lineta. Ea are nevoie de un 
om extraordinar. Nu s-ar căsători în ruptul capului cu unul 
cum e Kopowski, cu toate că Kopowski arată ca un heruvim. 
N-am văzut în viaţa mea o faţă ca a lui... Poate în Italia, în 
vreun tablou, dar nici măcar atât. Ştii ce zice Lineta despre 
el: C'est un imbecile! Se poate, dar până şi ea se uită la el! 
Gândegşte-te şi tu ce frumos ar fi să se cunoască, să se 
iubească şi să se căsătorească; nu Kopowski şi Lineta, ci 
Zawilowski. Ce mai pereche ar face! Cât despre Lineta, cu 
aspiraţiile ei, ce altceva mai bun ar putea găsi? Cine-i 
bărbatul potrivit pentru ea? Ştiu că am avea la ce să ne 
uităm! Îmi închipui cât s-ar iubi de mult. Lumea este atât de 
plictisitoare, încât pentru asemenea spectacol merită să te 
osteneşti. De altfel, ştiu că nu ne va fi uşor, fiindcă şi mătuşa 
Bronicz se străduieşte să găsească un bărbat pentru Lineta. 
Mă tem că te-am obosit prea mult, dar e atât de plăcut să 
stai de vorbă, mai ales când pui ceva la cale. 

Într-adevăr, după plecarea doamnei Osnowska, Marynia 
simţi că i se învârte capul. Când veni Potaniecki, începu să-i 


povestească totuşi despre planurile în legătură cu 
Zawilowski, râzând puţin de înflăcărarea doamnei 
Osnowska, iar la sfârşit se înduioşă: 

— Cred că are o inimă bună şi îmi place, dar cât poate fi de 
exaltată! Câte nu-i trec prin minte! 

— Mai degrabă aiurită, o corectă Potaniecki, fiindcă e o 
mare deosebire; exaltarea merge aproape mână în mână cu 
inima bună, pe când aiureala înseamnă adesea un suflet 
uscat şi nu odată decurge din aceea că mintea o ia razna, 
iar inima doarme. 

— Ţie nu-ţi place doamna Osnowska, remarcă Marynia. 

Lui Potaniecki nu-i plăcea, de bună seamă, dar de astă 
dată, în loc să confirme sau să infirme, începu să se uite la 
soţia lui cu anume curiozitate. Era de-a dreptul uimit de 
frumuseţea ei. Pârul i se răsfirase în neorânduială pe pernă, 
şi faţa ei mică se decupa din aceste valuri negre ca o floare. 
Ochii păreau mai albaştri ca de obicei, printre buzele 
întredeschise se zăreau vârfurile dinţilor mici şi albi. 
Potaniecki se apropie de ea şi-i şopti: 

— Cât eşti de frumoasă astăzi! 

Şi aplecându-se peste ea cu faţa schimbată, începu să-i 
sărute ochii şi gura. 

Sărutările lui o cutremurau, provocându-i în acelaşi timp 
durere. Îi era ciudă că el îi aprecia frumuseţea, numai aşa 
din întâmplare, iar expresia feţei lui şi lipsa lui de delicateţe 
nu-i plăceau, aşa că începu să se ferească, întorcându-şi 
capul. 

— Stas, nu mă mai săruta, ştii doar că sunt suferindă. 

Potaniecki se îndreptă şi răbufni: 

— Adevărat, te rog să mă ierţi! 

Şi plecă în camera lui să studieze planul unei locuinţe de 
vară, care-i fusese trimis de dimineaţă. 

XXI. 

Boala doamnei Potaniecka nu dură prea mult şi după o 
săptămână se duse la familia Bigiel, care între timp se 
mutase la locuinţa de vară; cu toate că era cam devreme, se 


făcuse frumos, iar în oraş începuseră căldurile. Zawilowski, 
care se obişnuise cu ei, veni şi el, aducând un zmeu uriaş pe 
care voia să-l înalțe cu Potaniecki şi copiii. Domnul şi 
doamna Bigiel îl îndrăgiseră la rândul lor pe Zawitowski, 
deoarece era un om dintr-o bucată şi vesel, cu toată 
timiditatea, iar uneori de-a dreptul copilăros. Doamna 
Bigiel susţinea că are un cap interesant, ceea ce era 
adevărat în măsura în care avea o cicatrice pe o 
sprânceană, iar bărbia ieşită înainte îi împrumuta o 
expresie de energie, contrazisă cu totul de partea de susa 
feţei, atât de delicată, că părea aproape feminină. La 
început, doamna Bigiel crezu că vede în el un original, dar 
el înţelegea prea bine ce se întâmplă în jurul lui, ca să fie 
într-adevăr un original. Era doar inegal din cauza sfielii, un 
mare entuziast şi un om nu cu totul lipsit de o mândrie 
ascunsă. 

La masă, îi povestiră despre familia Osnowski, despre 
serile romano-florentino-ateniene, despre domnişoara 
Castelli şi despre curiozitatea pe care o stârnise doamnelor. 

Auzind acestea, spuse: 

— Bine că mi-aţi spus, nu merg acolo pentru nimic în lume. 

— Domnule, la început o să le cunoşti la noi, îl linişti 
Marynia. 

Zawitowski îşi împreună mâinile: 

— Doamnă, am să dau bir cu fugiţii încă din anticameră! 

— De ce? Întrebă Polaniecki. Nu trebuie să ai numai 
curajul propriilor convingeri, ci şi pe cel al poeziilor pe care 
le scrii. 

— Pe drept cuvânt, încuviinţă doamna Bigiel. De ce să-ţi fie 
ruşine! Trebuie să priveşti în ochii oamenilor şi să le spui: 
„Scriu, pentru că aşa-mi place!” 

— Scriu pentru că aşa-mi place! Repetă hotărât 
Zawilowski, ridicându-şi capul şi râzând. 

Dar Marynia continuă: 

— O să le cunoşti la noi, apoi le trimiţi cartea de vizită, iar 
pe urmă mergem împreună la ele, într-o seară. 


Iar el răspunse: 

— Nu pot să-mi ascund capul în zăpadă, pentru că nu este, 
dar am să găsesc eu vreo ascunzătoare. 

— Chiar dacă am să te rog mult? 

— Atunci am să merg, răspunse Zawitowski, după o clipă, 
roşind uşor. 

Şi se uită la ea. Pălind puţin din cauză că zăcuse un timp, 
faţa ei se micşorase şi mai mult şi arăta acum ca faţa unei 
fete de şaisprezece ani. Lui Zawilowski i se părea atât de 
frumoasă, încât nu era în stare să-i refuze nimic. 

Seara, soţii Potaniecki aveau să-l ia cu ei în oraş, dar 
Marynia îi spuse înainte: 

— Acum trebuie să fac uz de forţă, fiindcă n-ai văzut-o încă 
pe Lineta Castelli, dar după ce o s-o vezi, te vei îndrăgosti 
numaidecât de ea. 

— Eu doamnă? Exclamă Zawilowski, punându-şi o mână pe 
piept. Eu, să mă îndrăgostesc de domnişoara Castelli? 

Era atâta sinceritate în întrebarea lui, că se tulbură iarăşi, 
dar de data asta se tulbură puţin şi doamna Polaniecka. 

În acest timp, Potaniecki sfârşi discuţia cu Bigiel în 
legătură cu pericolele investirii capitalului în pământ şi 
plecară. Marynia îşi aduse aminte cum se întorceau mai 
demult pe acelaşi drum cu tatăl ei, doamna Emilia, Litka şi 
Potaniecki de la familia Bigiel; era tot aşa o noapte cu lună. 
Cam pe atunci, acest „domn Stanislaw” o iubea şi cât era de 
nefericit; cât de aspru se purtase cu el, şi inima i se umplu 
de milă pentru acest „domn Stanislaw” care suferise atât de 
mult. Ar fi vrut să se strângă la pieptul lui şi să-i ceară 
iertare pentru vechile necazuri, şi dacă n-ar fi fost de faţă 
domnul Zawitowski, ar fi făcut-o. 

Dar domnul Stanistaw cel de odinioară şedea acum liniştit 
şi sigur de sine lângă ea şi pufăia din trabuc: Doar ea era a 
lui, o luase de soţie şi o stăpânea, aşa că totul se sfârşise. 

— La ce te gândeşti, Stach? Îl întrebă. 

— La afacerile despre care am vorbit cu Bigiel. 


Şi scutură scrumul trabucului, îl băgă în gură şi trase atât 
de puternic, încât luminiţa roşie împrăştie întunericul şi i se 
văzură mustăţile şi o parte din faţă. 

Zawitowski, în schimb, se gândea la sufletu-i tânăr; dacă ar 
fi fost soţia lui, el n-ar fi fumat acum lângă ea şi nu s-ar fi 
gândit la afacerile despre care discutase cu Bigiel; măi 
degrabă i-ar fi căzut la picioare şi ar fi adorat-o în genunchi. 

Treptat, sub influenţa nopţii şi a acestui chip dulce, pe 
care îl admira, se lăsă pradă exaltării. După un răstimp, 
începu să declame la început abia auzit, parcă numai 
pentru sine, apoi din ce în ce mai tare una din poeziile lui - 
Zăpezi în munţi. Versurile iradiau o nostalgie nemărginită 
despre ceva neîntâlnit şi inaccesibil. Nu-şi mai dădu nici el 
seama când ajunseră în oraş şi felinarele începură să 
lumineze pe amândouă părţile străzii. 

Înainte de a cobori din trăsură, Marynia îi aduse aminte: 

— Aşadar, poimâine la five o'clock? 

— Întocmai, răspunse sărutându-i mâna. 

Doamna Potaniecka era puţin visătoare din cauza 
plimbării, a nopţii şi poate a poeziei. Dar de când fuseseră 
la Roma, rugăciunea de seară o rostea împreună cu soţul ei. 
După ce spuseră rugăciunea, o năpădi deodată o mare 
duioşie, ca o răbufnire a sentimentelor înăbuşite o clipă de 
alte impresii. Se apropie de Polaniecki şi, înconjurându-i 
gâtul cu braţele, începu să-i şoptească. 

— Dragă Stach, ne simţim atât de bine împreună, nu-i aşa? 

El o strânse la piept şi-i răspunse cu anume infatuare 
nepăsătoare: 

— Mă plâng eu de ceva? 

Nici nu-i trecea prin minte că întrebarea ei conţinea parcă 
o umbră de regret şi îndoială pe care voia s-o alunge din 
sufletul ei, şi se aştepta ca el s-o liniştească şi s-o asigure că 
n-are de ce se teme. 

A doua zi, la birou, Zawitowski îi aduse lui Potaniecki o 
tăietură dintr-o revistă cu poezia Zăpezi în munţi. 
Potaniecki o citi la masă, dar clinchenitul tacâmurilor îl 


deranja, astfel că versurile i se părură mai puţin frumoase 
decât în liniştea nopţii şi la lumina lunii. 

— Zawitowski mi-a spus, îşi aduse aminte, că va publica un 
volum în curând, dar mai înainte va aduna tot ce a apărut 
prin diferite reviste şi ţi le va aduce. 

Marynia se împotrivi: 

— Nu, trebuie să le păstreze pentru Lineta. 

— Aha, mâine se întâlnesc prima dată. Vreţi neapărat să 
începeţi o epocă nouă în viaţa lui Zawitowski? 

— Vrem, îi răspunse cu hotărâre Marynia. La început, 
când mi-a spus Aneta, am fost uimită, dar de ce nu?! 

Întâlnirea avu loc într-adevăr a doua zi. Familia Osnowski, 
doamna Bronicz şi domnişoara Castelli sosiră foarte 
punctuali la cinci, dar Zawitowski venise şi mai devreme, ca 
să nu-şi facă apariţia în salon de faţă cu toată lumea. Şi aşa, 
însă, era mai speriat şi mai stângaci ca de obicei; niciodată 
picioarele lui nu i se păruseră atât de lungi. Exista totuşi 
anume distincţie până şi în stângăcia lui, pe care doamna 
Osnowska ştia s-o aprecieze. Începură primele scene ale 
unei comedii omeneşti, în care doamnele, ca nişte persoane 
bine educate, se fereau să-l privească mai insistent pe 
Zawitowski, dar rezultatul era de-a dreptul contrar; în timp 
ce el, prefăcându-se că nu observă, nu se gândea decât că 
este privit şi cântărit. În consecinţă, simţea o mare 
stinghereală, pe care se străduia s-o ascundă printr-o 
lejeritate artificială, întrucât era destul de vanitos ca să 
vrea să producă o impresie bună. Dispoziţia doamnelor însă 
nu putea asigura decât un rezultat bun, şi chiar dacă 
Zawitowski s-ar fi dovedit prost, aceasta ar fi fost 
considerată drept înţelepciune şi originalitate poetică. Cea 
mai detaşată se arăta domnişoara Lineta, care se mira 
întrucâtva că nu ea este soarele, şi Zawitowski luna, ci 
dimpotrivă. Prima impresie pe care o făcu asupra ei faţa lui 
Zawitowski, fu: „Nici nu se compară cu prostănacul de 
Kopowski!” Şi chipul frumos, incomparabil, al acestui 
„prostănac” îi apăru înaintea ochilor, drept care pleoapele-i 


deveniră şi mai grele, iar expresia feţei amintea mai mult ca 
oricând un sfinx... De porțelan. Se simţi totuşi jignită că 
Zawitowski aproape că nu observă silueta ei de Junonă şi 
nici acel „ceva tainic şi poetic” care, cum susţinea doamna 
Bronicz, se impunea atenţiei de la prima aruncătură de 
ochi. Treptat, începu să se uite la el. Fiind înzestrată, pe 
lângă înclinațiile poetice, şi cu un foarte dezvoltat simţ al 
observaţiei, sesiză de bună seamă că faţa-i este foarte 
expresivă, dar surtucul sta prost pe el, iar acul de la cravată 
este pur şi simplu mauvais genere36; pesemne că se 
îmbrăca la un croitor de mâna a doua. În acest timp, 
tânărul, uitându-se din când în când la Marynia, ca la 
singurul suflet apropiat şi prietenos, discuta cu doamna 
Osnowska. Întrucât socotea drept o mare lipsă de tact să 
aducă vorba de poezie de prima dată, aceasta, aflând că 
Zawilowski îşi petrecuse la ţară primii ani din copilărie, 
începu să ciripească despre înclinațiile ei spre viaţa rurală. 
Soţul ei prefera întotdeauna oraşul, unde-şi avea plăcerile 
şi prietenii lui, dar ea!... „Ah, eu sunt sinceră şi recunosc de 
la început că nu pot să sufăr conacul, treburile gospodăreşti 
şi contabilitatea, pentru care am fost certată adesea... Pe 
deasupra, mai sunt şi cam leneşă, aşa că mi-ar place o 
ocupaţie care m-ar lăsa să lenevesc; aha, ce mi-ar place 
mie?” 

Îşi desfăcu degetele-i lungi, ca să numere mai uşor 
ocupațiile care ar fi fost pe gustul ei: 

— Mai întâi mi-ar place să pasc gâştele! 

Zawitowski izbucni în râs; i se părea naturală şi-l amuza 
imaginea doamnei Osnowska păscând gâştele. 

Ochii ei viorii începură să râdă de asemenea; părea o fetiţă 
veselă şi dezinvoltă, care spune tot ce-i trăsne? Ie prin cap. 

— Ţi-ar place şi dumitale, domnule? Îl întrebă brusc pe 
Zawilowski. 

lar el răspunse: 

— La nebunie! 


— Ei, vezi!... Şi mai ce? Aha, mi-ar place să fiu pescar. 
Dimineaţa, zorii trebuie să se răsfrângă frumos în apă... lar 
plasele ude, atârnate înaintea colibei, cu pânze străvezii 
prin ocheţi, sunt atât de minunate!... Dacă nu pescar, aş 
vrea să fiu cel puţin un bâtlan şi să meditez într-un picior 
deasupra apei, ori un nagâţ prin luncă. A, nu! Nagâţul este 
o pasăre tristă, nu-i aşa? Parcă poartă mereu doliu! 

Aici se adresă domnişoarei Castelli: 

— Dar tu, Linetko, ce-ai vrea să fii la ţară? 

Domnişoara Castelli îşi ridică pleoapele şi după o clipă 
murmură: 

— O pânză de păianjen. 

Răspunsul ei stârni imaginaţia poetului Zawitowski. În faţa 
ochilor îi apărură dintr-o dată întinderile miriştilor 
decolorate şi firişoarele argintii scăldându-se în acalmia 
albăstruie şi în soare. 

— Ce imagine frumoasă! Exclamă. 

Şi privi mai cu luare-aminte la domnişoara Linetka, care 
zâmbi parcă drept mulţumire că apreciase frumuseţea 
imaginii. 

Dar tocmai atunci sosi şi familia Bigiel, iar Zawitowski fu 
luat în primire de doamna Bronicz care se aşeză pe un 
scaun în aşa fel, încât nu-i mai lăsa nici o posibilitate-de 
mişcare. Nu era prea greu să ghiceşti despre ce vorbeau. 
Deoarece Zawitowski îşi îndrepta din când în când privirile 
spre domnişoara Castelli, vrând parcă să verifice dacă arată 
într-adevăr aşa cum i se spunea. În cele din urmă, deşi 
discutau cu glas coborât, cei de faţă auziră în curând 
cuvintele strecurate parcă printr-o bucată de zahăr: 

— Domnule, dumneata ştii că Napoleon... Adică, voiam să 
spun, că Victor Hugo, a binecuvântat-o? 

Zawilowski ascultă atâtea lucruri neobişnuite, încât era pe 
deplin îndreptăţit să se uite cu anume curiozitate la 
domnişoara Castelli. Dacă ar fi să ne luăm după aceste 
informaţii, era cel mai ciudat copil din lume, totdeauna 
foarte blând, dar cu totul imprevizibil. Când a avut zece ani, 


a fost foarte bolnavă. 1 s-a recomandat să respire aer de 
mare, aşa că au stat mult la Stromboli... 

— A privit la vulcan, la mare şi a bătut din minuţie, 
repetând: „Frumos! Ce frumos e!” Ne-am dus acolo din 
întâmplare, rătăcind fără ţel într-un iaht închiriat; era greu 
să rămânem mai mult, pentru că nu-i decât o insuliţă pustie 
şi n-aveam unde să locuim şi nici ce să mâncăm, dar n-a 
vrut să plece cu nici un chip, parcă presimţind că acolo avea 
să se facă bine. Într-adevăr, după o lună de zile, dacă nu 
după o lună, atunci după două, a început să-şi revină şi uită- 
te şi dumneata ce bine a crescut, ca o trestie! 

Deşi bine făcută, domnişoara Castelli nu era 
disproporţionată; era puţin mai înaltă decât doamna 
Osnowska. Zawilowski privea la ea cu un interes crescând. 
Înainte de plecarea musafirilor, eliberat în fine din 
captivitate, se apropie de ea şi-i spuse: 

— N-am văzut niciodată un vulcan şi n-am idee ce impresie 
poate să-mi facă. 

— Eu am fost numai la Vezuviu, îi răspunse, dar când am 
fost acolo nu era erupție. 

— Dar la Stromboli? 

— N-am fost acolo. 

— Înseamnă că n-am auzit bine, mătuşa dumitale: 

— Da, recunoscu domnişoara Castelli, nu-mi aduc aminte. 
Probabil că eram prea mică. 

Se afla într-o situaţie penibilă, şi pe faţa ei se citea 
tulburarea. 

Doamna Osnowska îşi continuă ciripitul fermecător până la 
sfârşit, şi înainte de a pleca, îl invită la ea pe Zawitowski 
„într-una din seri, fără ceremonie şi fără frac, întrucât 
primăvara asta poate fi socotită ca o vară, iar vara cel mai 
bine este să fii îmbrăcat lejer”. Cu acest prilej, declară că 
înţelege foarte bine că oamenilor de felul lui nu le plac 
cunoştinţele noi, dar există un remediu sigur împotriva 
acestora, să le considere drept vechi. De cele mai multe ori 
stau singuri; Linetka citeşte sau spune ce-i vine pe limbă, 


iar ideile ei merită să fie auzite, mai ales de către cineva 
care este în stare să le înţeleagă mai bine decât oricare 
altul. 

Domnişoara Castelli îi strânse mâna destul de tare la 
despărţire, de parcă voia să confirme astfel că ei trebuie să 
se înţeleagă. Nu prea obişnuit cu lumea, Zawitlowski era 
puţin năucit de vorbele şi de foşnetul rochiilor, de ochii şi de 
mirosul de iris pe care aceste doamne îl lăsară în urma lor. 
Se simţea şi puţin obosit, deoarece discuţiile, oricât de 
libere şi aparent pline de simplitate, fuseseră lipsite de 
liniştea aceea pe care o găsea întotdeauna în cuvintele 
doamnei Potaniecka şi ale doamnei Bigiel; Zawitowski avea 
impresia că visase ceva învălmăşit. 

Familia Bigiel avea să rămână la masă, aşa că doamna 
Polaniecki îl reţinu şi pe Zawilowski şi începură să 
vorbească despre noile cunoştinţe. 

— Ce zici de domnişoara Castelli? Îl întrebă Marynia. 

— Amândouă cu multă imaginaţie, răspunse Zawilowski 
după ce chibzui puţin. Ai băgat de seamă, doamnă ce uşor 
le vine să vorbească în imagini? 

— Nu-i aşa că domnişoara Lineta este foarte interesantă? 

Potaniecki, care nu era deloc impresionat de domnişoara 
Castelli şi căruia îi era foame şi voia să se servească masa, 
răspunse cu anume iritare: 

— Ce vedeţi voi în ea? E interesantă la început, dar când o 
cunoşti mai bine, devine banală. 

Dar doamna Potaniecka răspunse: 

— A, nu! Lineta nu se va banaliza... Devin banale numai 
fiinţele comune, simple, care nu ştiu decât să iubească. 

Zawilowski, care tocmai se uita la ea, avu senzaţia că în 
vorbele ei răzbătea o umbră de mâhnire. Era probabil şi 
puţin slăbită, deoarece faţa ei avea o nuanţă violetă. 

— Ai obosit, doamnă? O întrebă. 

— Puțin, îi răspunse, zâmbind. 

Inima simţitoare a tânărului se umplu de o compătimire 
adâncă. „E într-adevăr un crin” - se gândi - şi în comparaţie 


cu farmecul ei dulce, doamna Osnowska i se înfăţişa ca o 
gaiţă ţipătoare, iar domnişoara Castelli ca un cap de 
statuie, lipsit de expresie. Mai înainte, de fiecare dată când 
o vedea pe doamna Polaniecka, i se întâmpla să viseze la o 
femeie ca ea; în această seară începu să viseze nu la una ca 
ea, ci la ea însăşi. Şi pentru că înţelegea repede tot ce se 
întâmpla cu el, observă că Marynia începe să devină pentru 
el nu numai o floare „diafană”, ci şi iubită. 

Când îl întâlni a doua zi la birou, Potaniecki îl întrebă: 

— Ei, cum e cu prinţesa din pădurea adormită? Ai visat-o? 

— Nu! Răspunse Zawilowski, împurpurându-se. 

Polaniecki observă că roşise, începu să râdă şi spuse: 

— Ce să-i faci? Fiecare trebuie să treacă prin asta; am 
trecut şi eu. 

XXII. 

Marynia nu se plângea nici faţă de sine însăşi de soţul ei. 
Până acum nu existase între ei nici cea mai mică 
neînțelegere. Era nevoită să recunoască totuşi că îşi 
închipuise altfel adevărata fericire, iubirea aceea fără 
margini la care visa pe vremea când Polaniecki era numai 
logodnicul ei, Se convingea de acest adevăr aproape în 
fiecare zi. Realitatea nu semăna deloc cu speranţele ei. 
Natura dreaptă a Maryniei nu începuse încă să se revolte 
împotriva acestei realităţi, dar se simţea copleşită adesea 
de o umbră de tristeţe amestecată cu sentimentul că 
mâhnirea ar putea să-i acopere întreaga viaţă. Având 
sufletul plin de bunăvoință, încercă la început să-şi 
dovedească sieşi că nu era vorba decât de propriile 
închipuiri. Ce-i lipsea şi de ce o dezamăgise Potaniecki? N-o 
supărase niciodată înadins; ori de câte ori credea că-i face 
plăcere, se străduia să-i împlinească voile, se îngrijea de 
sănătatea ei, uneori îi umplea faţa şi mâinile de sărutări, 
într-un cuvânt, era mai degrabă bun decât rău. Şi totuşi îi 
lipsea ceva. Maryniei îi venea greu să definească în câteva 
cuvinte ce anume, dar mintea ei era prea limpede ca să nu 


înţeleagă ceea ce inima ei resimțea cu fiecare zi mai acut şi 
cu mai multă tristeţe. 

Lipsea ceva! După marea sărbătoare a dragostei, plină de 
vrajă, începea şirul zilelor obişnuite, iar ea regreta 
sărbătoarea; ar fi vrut s-o prelungească toată viaţa, vedea 
însă cu îngrijorare că această cădere în banal i se părea 
soţului ei normală şi de dorit. Aşa cum era, nu era rău, dar 
asta nu însemna nici pe departe acea fericire superioară pe 
care un om ca el trebuia s-o simtă, s-o creeze şi s-o 
dăruiască. Dar mai era vorba şi de alte lucruri. Ea se simţea 
mai mult a lui, decât el al ei, şi în vreme ce ea îi dăruia 
sufletul întreg, el îi întorcea numai acea parte pe care o 
planificase pentru uzul casnic. Îşi spunea într-adevăr că el 
este bărbat şi afară de ea mai are o sumedenie de gânduri; 
cândva se aşteptase că el o va lua de mână şi o va conduce 
în această lume a lui, că cel puţin acasă îi va împărtăşi 
preocupările lui, dar deocamdată nu putea să-şi facă nici 
măcar iluzii că aşa stăteau lucrurile. Potaniecki, după cum 
se exprima el însuşi, o luase de soţie, acum era a lui, şi de 
când sentimentele lor începuseră să se transforme într-o 
simplă obligaţie reciprocă, socotea că nu trebuie să se mai 
îngrijească de ele şi să le dobândească altfel, decât pe 
celelalte îndatoriri ale vieţii de zi cu zi. Nici nu-i trecea prin 
minte că asemenea flacără nu poate fi menţinută numai cu 
ajutorul unor vreascuri uscate, ca un foc obişnuit, ci este 
nevoie să presari peste ea smirnă şi tămâie, ca înaintea 
unui altar. Dacă i-ar fi spus cineva una ca asta, ar fi ridicat 
din umeri şi l-ar fi etichetat drept romantic. De aceea, poate 
că în atitudinea lui se manifesta într-adevăr grija soţului, 
dar nu răzbătea nimic din grija şi emoția amantului, din 
starea aceea de veghe şi teamă care, în spaţiul mai îngust al 
simţămintelor omeneşti, echivalează, teama de divinitate în 
sentimentul religios. Odinioară, când Marynia se arătase 
indiferentă faţă de el, după vânzarea proprietăţii de la 
Krzemien, simţise şi trecuse şi el prin toate acestea, dar de 
la moartea Litkăi încoace, când începuse să fie sigur că ea îi 


aparţine, nu se mai gândea la ea decât ca la ceva al lui. 
Dragostea lui, întemeiată cu precădere pe atracţia fizică, 
avea ce-şi dorea şi era liniştită iar timpul putea s-o 
banalizeze, s-o răcească şi s-o stingă abia în viitor. 

Acum, însă, deşi încă vie, îi lipsea, de exemplu, acea 
duioşie atentă şi mângâietoare care exista în sentimentul pe 
care-l nutrea pentru Litka. Marynia observase şi ea această 
deosebire. De ce era aşa? Nu ştia să răspundă, dar intuia că 
pentru acest om, pentru care dorea să însemne totul, în 
realitate însemna ceva cu mult mai puţin şi mai comun 
decât copila răposată. 

Nu-i trecea prin cap şi n-ar fi putut concepe în nici un caz 
că singurul motiv era acela că Litka nu fusese a lui, pe când 
ea i se dăruise cu trup şi suflet. Cu cât dai mai mult, cu atât 
se cuvine să primeşti şi să ai mai mult, se socotea în sinea 
ei. Timpul îi spulberase însă multe iluzii de acest fel. Nu 
putea să nu observe că toţi erau sensibili la farmecul ei, că 
toţi o preţuiesc şi o laudă, că Swirski, Bigiel, Zawitowski şi 
până şi domnul Osnowski o privesc nu numai cu admiraţie, 
ci aproape cu încântare, în vreme ce „Stach” al ei se arăta 
cel mai nepăsător faţă de însuşirile ei. Nu se gândea nici o 
clipă că el nu era capabil s-o cunoască şi să aprecieze ceea 
ce alţii observau şi apreciau cu atâta uşurinţă. Atunci care 
era motivul? Aceste întrebări o chinuiau acum ziua şi 
noaptea. Faptul că Potaniecki se preface întotdeauna puţin 
mai rece şi mai lucid decât este în realitate, nu i se părea un 
răspuns îndestulător. Din nefericire, nu-i mai rămânea 
decât unul singur: „El nu mă iubeşte, cum ar putea, şi de 
aceea nu mă preţuieşte, cum mă preţuiesc ceilalţi”. Această 
concluzie era pe cât de adevărată, pe atât de plină de 
amărăciune şi tristeţe. 

Instinctul de femeie, care în asemenea situaţii nu înşală 
niciodată, o avertiză pe Marynia că făcuse asupra lui 
Zawilowski o impresie neobişnuită care se adâncea în 
fiecare zi tot mai mult. Gândul acesta nu o revoltă, nu 
izbucni într-o întrebare mânioasă: „Cum îndrăzneşte? 


LLA 


întrucât tânărul nu se manifestase în nici un fel; din contră, 
îi spori curajul şi încrederea în propriul farmec, pe care 
începea să le piardă uneori, dar îi stârni şi o profundă 
părere de rău că această adoraţie duioasă, această 
încântare i-o arăta cineva străin, şi nu „Stach”. În ce-l 
priveşte pe Zawitowski, nu simţea nimic pentru el afară de o 
mare simpatie şi bunăvoință, aşa că gândurile îi rămâneau 
curate. Nu era în stare să se amuze pe seama suferinţei 
altuia, iar din această pricină, nevrând să-i dea vreo 
speranţă care să-l facă să meargă, prea departe, se alătură 
planului doamnei Osnowska de a-l apropia pe Zawitowski de 
domnişoara Castelli, cu toate că acest plan i se părea prea 
neaşteptat, aproape de neînțeles. De altfel, sufletul şi 
mintea ei erau prinse cu totul de alte întrebări: de ce oare 
acest Stach iubit, bun şi înţelept nu vrea să urce cu ea pe 
înălţimi? De ce n-o preţuieşte atât cât ar putea? De ce 
socoteşte dragostea ei numai ca ceva ce-i aparţine, nu ca pe 
ceva foarte scump? Din ce s-a iscat această situaţie, care-i 
cauza? 

Orice fire vanitoasă şi plată ar fi găsit că toată vina se află 
de partea lui, dar Marynia Potaniecka o află în ea însăşi. E 
drept, făcu această descoperire cu ajutorul cuiva din afară, 
dar era atât de dispusă întotdeauna să-l absolve pe „Stach” 
al ei de orice responsabilitate şi să se împovăreze pe sine, 
încât, pe lângă spaimă, faptul aproape că-i produse plăcere. 

Odată, după-amiază, şedea singură şi cu mâinile 
împreunate pe genunchi; se cufundase în gânduri şi 
întrebări la care nu ştia să afle răspunsul, când uşa se 
deschise deodată şi în ea se ivi corneta albă şi rochia 
întunecată a unei surori de caritate. 

— Emilka! Exclamă doamna Potaniecka cu bucurie. 

— Da, eu sunt, răspunse sora, astăzi am o zi liberă şi am 
vrut să vă fac o vizită. Domnul Stanistaw unde este? 

— Stach este la familia Maszko, dar cred că se va întoarce 
curând. Ce bucuros o să fie! Stai, odihneşte-te! 

Doamna Emilia se aşeză şi începu să vorbească. 


— Aş veni mai des pe la voi, dar nu prea am timp. Astăzi, 
însă, e zi liberă şi am fost la Litka. De-ai şti ce verdeață e 
acolo şi cum cântă păsărelele! 

— Am fost acolo acum câteva zile. Totul înfloreşte şi e atâta 
linişte... Ce păcat că Stach nu e acasă! 

— Da. El mai are câteva scrisori de la Litka şi voiam să-l 
rog să mi le împrumute. Duminica viitoare am să vin să le 
aduc înapoi. 

Doamna Emilia vorbea acum liniştită despre Litka. Poate şi 
pentru că din ea însăşi nu mai rămăsese decât o umbră 
care avea să se destrame în curând; împrăştia în jurul ei o 
pace netulburată. Nu mai era obsedată de nenorocirea ei, şi 
vechea indiferenţă faţă de tot ce nu era Litka o părăsise. 
Devenind soră de caritate, coborâse printre oameni şi se 
deprinsese să resimtă toate bucuriile şi necazurile lor, 
veselia şi tristeţea, plăcerea şi suferinţa. 

— Ce frumos e la voi! Constată după o clipă. Obişnuită cu 
pereţii noştri albi, totul mi se pare atât de fastuos! Domnul 
Stanislaw era cândva un mare leneş; mergea în vizită 
numai la familia Bigiel şi la noi; nu voia să se mai ducă 
nicăieri, dar acum cred că s-a schimbat şi primiţi multă 
lume. 

— Nu, răspunse Marynia. Ne ducem numai pe la soţii 
Maszko, la doamna Bronicz şi la familia Osnowski. 

— A, ia stai! Eu o cunosc pe doamna Osnowska. Am 
cunoscut-o pe vremea când era domnişoară. l-am cunoscut, 
de asemenea, pe soţii Bronicz şi pe nepoata lor, dar pe 
atunci era mică de tot. Domnul Bronicz a murit cu şase ani 
în urmă. Vezi că le ştiu pe toate? 

Marynia începu să râdă. 

— Pe drept cuvânt, ştii mai multe decât mine. Eu am 
cunoscut familia Osnowski la Roma. 

— Am locuit atâţia ani la Varşovia, aşa că mi-au ajuns 
atâtea la urechi! Chipurile şedeam toată ziua acasă, dar 
lumea mă interesa. Eram atât de superficială! De altfel şi 
domnul Stach al tău a cunoscut-o pe doamna Osnowska. 


— Mi-a spus. S-au întâlnit la balurile publice. 

— Era vorba atunci să se căsătorească cu domnul 
Kopowski. Au curs lacrimi, a fost şi disperare, deoarece 
tatăl ei era împotrivă. Dar a nimerit bine, nu-i aşa? Domnul 
Osnowski a fost socotit întotdeauna ca un om foarte bun. 

— Se poartă, într-adevăr, cum nu se poate mai bine cu ea. 
Dar n-am ştiut că voia să-l ia de soţ pe domnul Kopowski, şi 
mă mir, e doar atât de inteligentă! 

— Slavă domnului că e fericită; numai să ştie să-şi 
preţuiască fericirea. Fericirea este un lucru rar şi trebuie să 
ştii s-o păstrezi. Eu m-am deprins acum să privesc lumea cu 
nepărtinire, cum pot s-o facă numai oamenii care nu mai 
vor nimic pentru ei, şi ştii ce-mi trece prin minte câteodată? 
Că fericirea seamănă cu ochii; un pic de pulbere şi lacrimile 
încep să curgă. 

Marynia zâmbi, puţin mâhnită, şi răspunse: 

— O, e foarte adevărat! 

Se aşternu o clipă de tăcere, după care doamna Emilia, 
uitându-se cu luare-aminte la Marynia, îi luă mâna în palma- 
i străvezie şi o întrebă: 

— Dar tu, Marylka, eşti fericită, nu? 

Marynia simţea o nevoie atât de mare să plângă, încât se 
stăpâni cu mare greutate. Totul nu dură decât cât ai clipi 
din ochi. Sufletul ei drept se cutremură deodată la gândul 
că lacrimile şi tristeţea ei ar însemna că se plânge de Stach, 
astfel că îşi înfrână tulburarea cu puterea voinţei şi 
răspunse: 

— Numai Stach să fie fericit! 

Şi îşi înălţă ochii senini spre doamna Emilia care spuse: 

— Litka o să vă ajute! Te-am întrebat, fiindcă, atunci când 
am intrat, mi s-a părut că eşti cam posomorâtă. Eu ştiu cel 
mai bine cât te iubea şi cât era de nenorocit când te-ai 
supărat pe el din cauza moşiei Krzemien. 

Faţa Maryniei se strălumină de zâmbet. Îi făcea atâta 
plăcere fiecare amănunt despre dragostea lui de altădată, 
încât nu s-ar mai fi săturat să tot asculte. 


Doamna Emilia continuă, mângâindu-i mâna: 

— A, copilă urâcioasă, erai atât de crudă, nu ştiai să 
preţuieşti şi nici să respecţi o dragoste adevărată, încât 
uneori mă supăram pe tine. Mă temeam şi pentru bietul 
domn Stanislaw, să nu se blazeze sau să-şi piardă minţile. 
Vezi tu, se întâmplă câteodată să se formeze câte o cută în 
interiorul inimii, pe care n-o mai poate îndrepta o viaţă 
întreagă. 

Marynia îşi înălţă capul şi începu să clipească din ochi, 
orbită parcă de lumină. 

— Emilka, Emilka! Strigă, ce bine le spui tu! 

Doamna Emilia se numea acum „sora Aniela”, dar Marynia 
îi spunea pe vechiul nume. 

— Ei, ce să mai vorbim! Răspunse. Bodogănesc şi eu 
pentru timpurile de altădată. Litka, însă, se va ruga pentru 
fericirea voastră şi Dumnezeu se va îndura, fiindcă o 
meritaţi amândoi. 

Apoi începu să se pregătească de plecare. În zadar încercă 
Marynia s-o reţină până avea să se întoarcă soţul ei, 
deoarece la spital o aştepta munca. Mai sporovăiră totuşi 
vreun sfert de oră în uşă, după obiceiul femeilor; în cele din 
urmă, doamna Emilia plecă, făgăduind să vină iarăşi 
duminica viitoare. 

Marynia Potaniecka se întoarse la fotoliul ei de lângă 
fereastră şi, rezemându-şi capul într-o mână, începu să se 
gândească la spusele doamnei Emilia, apoi murmură cu 
jumătate de glas: 

— Aşa-i, e vina mea...! 

Acum i se părea că a găsit cheia enigmei. 

N-a ştiut să respecte o forţă atât de adevărată şi de 
puternică, precum dragostea. În inima-i încremenită, 
această dragoste devenise acum o zeitate profanată care o 
pedepsea. Atunci Potaniecki se afla în genunchi la picioarele 
ei. De câte ori se întâlneau, o privea în ochi, cerşindu-i mila 
inimii şi a amintirilor acelora serbede şi mărunte, dar 
scumpe, care îi uneau. Dacă atunci s-ar fi arătat simplă şi 


mărinimoasă, dacă i-ar fi întins mâna, cum îi poruncea 
simţământul ascuns în suflet, i-ar fi rămas recunoscător 
toată viaţa, ar fi cinstit-o şi ar fi iubit-o cu duioşie pe măsura 
propriei vini şi a bunătăţii ei. Atunci însă ea a preferat să-şi 
scornească ranchiuna şi să cocheteze cu Maszko. Când a 
fost nevoie să uite, n-a fost în stare să uite; când a trebuit să 
ierte, n-a ştiut să ierte. A preferat să sufere ea însăşi, numai 
să sufere şi el. I-a oferit mâna lui Polaniecki abia atunci 
când n-a mai avut încotro, când dacă nu i-ar fi oferit-o, s-ar 
fi dovedit pur şi simplu lipsită de virtute şi înţelepciune. E 
adevărat că atunci iubirea înăbugşită a răbufnit cu toată 
puterea-i de neînvins şi l-a îndrăgit cu inima şi sufletul, dar 
se vede că era prea târziu. lubirea fusese profanată. Ceva 
se rupsese, pierise; în inima lui se formase o cută 
amenințătoare, cum zicea doamna Emilia, şi acum ea, 
Marynia, culege doar ce a semănat. 

El n-are nici o vină, ea i-a stricat viaţa lui, nu elei. 

La acest gând, o cuprinse asemenea spaimă şi părere de 
rău, încât un moment privi în viitor cu înfricoşare. În acelaşi 
timp, îi venea să plângă, să plângă molcom ca un copil. 
Dacă doamna Emilia n-ar fi plecat, ar fi găsit alinarea la 
pieptul ei. Era atât de pătrunsă de povara propriei vini, 
încât dacă ar fi venit cineva acum să o scape de această 
greutate, dacă i-ar fi spus: „Tu eşti tot atât de vinovată ca şi 
un porumbel”, ar fi socotit că-i vorbeşte necuviincios. În 
acest moment de zbucium sufletesc, cel mai greu de 
suportat era gândul că pierderea ei este ireparabilă; avea 
impresia că în viitor nu poate fi decât din ce în ce mai rău, 
că Stach o va iubi tot mai puţin, şi va avea dreptul s-o 
iubească tot mai puţin, într-un cuvânt, nu mai vedea nici o 
soluţie. 

Judecata îi spunea că astăzi este încă bine, în comparaţie 
cu ce poate fi mâine, poimâine, peste o lună, peste un an... 
E vorba doar de toată viaţa. 

Începu să-şi încordeze bietu-i căpşor necăjit să găsească, 
dacă nu un drum larg, cel puţin o cărăruie cu ajutorul 


căreia să scape din această capcană a nenorocirii, într-un 
târziu, după chinuri nespuse, după Dumnezeu ştie câte 
lacrimi înghiţite, i se păru că întrezăreşte o luminiţă 
înaintea ei. 

Şi această luminiţă, pe măsură ce o privea, creştea tot mai 
mult. 

Exista totuşi ceva mai puternic decât logica nenorocirii, 
mai puternic decât vina ei şi decât o zeitate profanată care 
nu ştia decât să se răzbune - mila dumnezeiască. 

Vina era a ei, aşadar ea trebuia s-o îndrepte. Se cuvenea 
să-l iubească pe „Stach” în aşa fel, încât el să regăsească tot 
ce pierduse din inima lui. Trebuia să aibă răbdare, adică să 
nu se mai plângă de soarta ei, ci să-i mulţumească lui 
Dumnezeu şi lui „Stach” că este aşa cum este. Dacă aveau 
să vină suferinţe şi dificultăţi şi mai mari, trebuie să şi le 
îngroape în inimă pe tăcute, şi să reziste multă, multă 
vreme, până când va dobândi mila Domnului. 

Cărăruia începu acum să se transforme într-un drum 
bătut. „N-o să mă rătăcesc!” îşi spuse Marynia. Îi venea şi 
acum să plângă de prea mare bucurie, dar credea că nu-şi 
poate îngădui una ca asta. De altfel, Stach trebuia să se 
întoarcă dintr-o clipă în alta şi nu voia să-l întâmpine cu 
ochii umezi. 

Se întoarse într-adevăr în curând. La început, Marynia vru 
să i se arunce de gât, dar se simţea atât de vinovată faţă de 
el; încât o reţinu o sfială neaşteptată. 

El o sărută pe frunte şi o întrebă: 

— N-a fost nimeni aici? 

— A trecut Emilka, dar n-a mai putut să aştepte. Va veni 
dumineca viitoare. 

Potaniecki se supără. 

— O, Doamne! Ştii doar că ţin atât de mult s-o văd, de ce 
nu mi-ai dat de ştire? Ştiai unde sunt; de ce nu te-ai gândit 
şi la mine? 

Asemenea unui copil care se dezvinovăţeşte, Marynia 
începu să spună cu un glas în care tremurau lacrimile, dar 


şi o fărâmă de curaj totodată: 

— N-ai dreptate, Stach! Pe dragostea mea, m-am gândit 
tot timpul la tine. 

XXIII 

— Ei, vedeţi că am fost, le spuse Zawitowski soţilor Bigiel. 
Se uitau la mine ca la o panteră sau ca la un lup, dar eu m- 
am purtat ca o fiinţă foarte blajină; n-am zgâriat pe nimeni, 
n-am spart nimic, am răspuns mai mult sau mai puţin lucid 
la întrebări. Nu, mi-am dat seama demult că nu e chiar atât 
de greu să trăieşti laolaltă cu oamenii, cum pare, şi îmi vine 
s-o iau la fugă numai la început. Doamnele se poartă cu 
adevărat destul de lejer. 

— Te rog să nu te fofilezi şi să ne povesteşti totul în 
amănunt, cum a fost, îl dojeni doamna Bigiel. 

— Cum a fost? La început, am intrat pe poarta vilei şi 
habar n-aveam ce trebuia să fac; nu ştiam care era locuinţa 
familiei Osnowki şi care a doamnei Bronicz, dacă trebuia să- 
i vizitez pe toţi odată sau să mă duc separat la fiecare. 

— Separat, interveni Polaniecki. Doamna Bronicz îşi are 
locuinţa ei, deşi folosesc un salon comun. 

— I-am găsit pe toţi în salon, şi doamna Osnowska m-a scos 
din încurcătură, spunându-mi că mă va împărţi cu doamna 
Bronicz, aşa că am să fac o singură vizită în loc de două. I- 
am găsit acolo pe doamna Maszko şi pe domnul Kopowski; e 
un domn atât de frumos, încât ar trebui să poarte mereu cu 
el o cutie căptuşită cu catifea, cum au bijutierii, în care să-şi 
ţină capul. Ce fel de om e acest Kopowski? 

— Un prost! Decretă Potaniecki. Asta se referă la nume, la 
modul de viaţă, la ocupaţie şi la semnele particulare. De 
alte semnalmente nu mai are nevoie nici măcar pentru 
paşaport. 

— Acum înţeleg, spuse Zawilowski, şi cele câteva cuvinte 
pe care le-am auzit sunt limpezi. Domnul acesta poza, şi 
doamnele tinere îl pictau; doamna Osnowska de-a dreptul 
în ulei, iar domnişoara Castelli în acuarelă din profil. 
Amândouă purtau şorţuri de percal peste rochii şi 


amândouă erau minunate. Probabil că doamna Osnowska 
abia acum învaţă să picteze, dar domnişoara Castelli are 
multă îndemânare. 

— Despre ce aţi vorbit? 

Zawitowski se întoarse spre Marynia: 

— Doamnele m-au întrebat mai întâi de sănătatea 
dumitale, iar eu le-am spus că arăţi din ce în ce mai bine. 

Nu mai aminti că roşise ca un student cu acest prilej, iar 
acum se mângâia cu gândul că erau cu toţii atât de 
preocupaţi de pictură, încât nu observase nimeni; greşea 
însă. 

Se tulbură şi acum întrucâtva şi vrând să-şi ascundă 
emoția continuă: 

— Pe urmă, fireşte, am vorbit despre pictură şi despre 
portrete. Eu am observat că domnişoara Castelli a urâţit 
puţin capul domnului Kopowski, ea însă mi-a răspuns: „Nu 
eu, ci natura!” 

— E o fată isteaţă! 

— Şi a spus-o cu voce tare. Eu am început să râd; toţi 
ceilalţi de asemenea, împreună, cu domnul Kopowski. Cred 
că este cam superficial. Ne-a declarat după aceea că dacă 
arăta mai rău decât de obicei, asta era pentru că nu 
dormise de ajuns şi vrea să se ducă degrabă în braţele lui 
Orfeu37. 

— Orfeu? 

— Da. Domnul Osnowski l-a cercetat fără sfială, dar el n-a 
fost de acord, spunând că a fost de cel puţin zece ori pe 
Orfeu şi îşi aminteşte foarte bine. Doamnele se cam 
distrează pe seama lui, dar e un băiat atât de frumos, încât 
îl pictează cu bucurie. Totuşi ce artistă sensibilă este 
domnişoara Castelli! Când a început să-mi arate cu pensula 
tot felul de planuri şi de linii la portretul domnului 
Kopowski, aproape că s-a îmbujorat: „Ce linie!” „Şi ce 
tonuri, uite, aici!” Trebuie să recunosc că arăta ca o muză. 
Mi-a spus că cel mai mult îi place să picteze portrete şi se 


gândeşte la fiecare faţă mai întâi ca la un posibil model; 
capetele care au ceva ieşit din comun, le visează. 

— Oho, o să te viseze şi pe dumneata şi pe urmă o să-i 
pozezi, sunt sigură răspunse Marynia. Şi aşa va fi foarte 
bine. 

Zawitowski mărturisi cu glasul puţin schimbat: 

— Mi-a spus, într-adevăr, că ăsta este tributul pe care-i 
place să-l primească de la cunoscuţii mai vechi, dar nu m-a 
rugat să-i pozez şi, dacă nu era doamna Bronicz, nici n-ar fi 
fost vorba de una ca asta. 

— Doamna Bronicz a vorbit în locul muzei, explică 
Potaniecki. 

lar Marynia repetă. 

— Da, da, va fi foarte bine. 

— De ce doamnă? O întrebă Zawitowski. 

Şi se uită la ea cu o privire umilă şi neliniştită în acelaşi 
timp. Gândul că ea vrea să-l împingă înadins spre cealaltă, 
întrucât ghicise ce se petrece în inima lui, îi plăcea şi 
totodată îl umplea de spaimă. 

— Pentru că, răspunse Marynia, eu într-adevăr aproape că 
n-o cunosc pe domnişoara Lineta şi judec numai după 
primele impresii şi după ce aud despre ea, dar mi se pare 
că are o fire deosebită, destul de profundă, aşa că e foarte 
bine că vă veţi cunoaşte mai de aproape. 

— Tot după primele impresii judec şi eu, răspunse liniştit 
Zawitowski, şi este drept că domnişoara Castelli mi se pare 
şi mie mai puţin superficială decât doamna Osnowska. În 
genere, sunt nişte femei frumoase şi drăguţe, poate că eu 
nu mă pricep să le definesc, întrucât nu prea cunosc lumea, 
dar când am plecat de la ele, am avut senzaţia că am 
călătorit într-un vagon cu nişte străine nespus de drăguţe, 
care se amuză şi discută cu multă vioiciune, dar altceva 
nimic. Se simte ceva străin în ele. Doamna Osnowska, de 
pildă, seamănă leit cu o orhidee. O floare deosebită şi 
frumoasă, dar parcă străină. Domnişoara Castelli, de 
asemenea! Întocmai!... Nici în ea nu e nimic autohton. Cu 


ele n-ai niciodată impresia că ai crescut pe acelaşi câmp, te- 
a udat aceeaşi ploaie şi te-a încălzit acelaşi soare... 

— Ia te uită ce intuiţie are poetul! Îl admiră Potaniecki. 

Zawitowski se însufleţise atât de mult, încât pe fruntea-i 
delicată se vedeau şi mai bine vinele în formă de Y. Simţea 
că în observaţiile lui despre celelalte doamne exista 
totodată o laudă pentru Marynia, şi asta-i sporea elocinţa. 

— Pe de altă parte, continuă, există totuşi un instinct care 
descoperă adevărata bunăvoință. La ele nu trăieşti această 
descoperire. Sunt drăguţe, amabile, dar asta nu-i decât o 
formă, de aceea cred că un om deschis, care se apropie 
uşor de oameni, ar putea încerca destule dezamăgiri în 
preajma lor. E un lucru atât de urât şi umilitor să confunzi 
pleava lumii cu seminţele adevărate! În ceea ce mă 
priveşte, tocmai de aceea mă tem de oameni; deşi domnul 
Polaniecki zice că am intuiţie, eu ştiu că în fond sunt un 
naiv. Asemenea lucruri mă fac să sufăr profund. Nervii mei 
nu pot suporta aşa ceva. [in minte că pe când eram copil, 
am băgat de seamă că într-un fel se poartă lumea cu mine 
când sunt şi părinţii de faţă şi cu totul altfel când nu sunt; a 
fost una dintre cele mai profunde decepţii ale copilăriei 
mele. Totul mi se părea atât de josnic, de parcă eu însumi 
procedam la fel. 

— Dumneata ai o fire cinstită, spuse doamna Bigiel. 

Zawitowski îşi întinse braţele-i lungi, pe care avea obiceiul 
să le mişte când, uitând de propria timiditate, vorbea liber, 
şi exclamă: 

— Ah, sinceritatea este singurul lucru de valoare în artă, 
ca şi în viaţă! 

Doamna Polaniecka, însă, le luă apărarea doamnelor 
năpăstuite: 

— Oamenii, mai ales bărbaţii, sunt adesea nedrepţi şi iau 
propriile opinii, uneori simple presupuneri, drept realitate. 
Cât despre doamna Osnowska şi domnişoara Castelli, cum 
poţi să le judeci, când nu le-ai văzut decât de două ori? Sunt 


vesele, bune şi amabile; din ce ar izvori această amabilitate, 
dacă nu dintr-o inimă sinceră? 

După care, întorcându-se spre Zawilowski, începură să se 
contrazică pe jumătate în glumă pe jumătate serios. 

— Dumneata n-ai o fire cinstită, cum zice doamna Bigiel, 
fiindcă doamnele acelea te laudă, iar dumneata le vorbeşti 
de rău... 

Potaniecki o întrerupse cu însufleţirea-i de totdeauna. 

— O, şi tu eşti o naivă şi-i măsori pe toţi ceilalţi cu măsura 
ta. Află că bunătatea îndoielnică şi amabilitatea pot să 
decurgă şi dintr-un egoism, care vrea întotdeauna ca numai 
lui să-i fie bine şi comod. 

După care îi spuse lui Zawitowski: 

— Domnule, dacă ţii atâta la sinceritate, uite, în faţa 
dumitale se află o adevărată întrupare a ei! 

— Ştiu! Ştiu! Încuviinţă Zawitowski cu înflăcărare. 

— Ai vrea să fie altfel? Întrebă Marynia râzând. 

— Nu, n-aş vrea, dar pe de altă parte, ce noroc că nu eşti 
prea scundă şi nu trebuie să porţi tocuri, pentru că, dacă ai 
purta, ai suferi mereu de aprindere de conştiinţă că înşeli 
lumea. 

Văzând că privirea lui Zawilowski se îndreaptă spre 
picioarele ei, le ascunse fără să vrea sub scaun şi, 
schimbând vorba, întrebă: 

— Volumul dumitale trebuie să apară zilele acestea, nu-i 
aşa? 

— Ar fi ieşit, răspunse Zawitowski, dar am mai adăugat o 
poezie şi va mai întârzia. 

— Putem să ştim şi noi titlul acestei poezii? 

— Crinul. 

— Nu cumva e Crinul-Lineta? 

— Nu, doamnă. Nu e Crinul-Lineta. 

Faţa Maryniei deveni serioasă. Nu era prea greu să 
ghicească din răspunsul lui că poezia îi era dedicată ei, aşa 
că se simţi deodată penibil că numai ea şi Zawitowski 
înțelegeau acest lucru; între ei se ivea o taină de care ştiau 


numai ei doi. Avea impresia că acel ceva nu se potriveşte cu 
sinceritatea ei, despre care se vorbise cu o clipă înainte, că 
este un fel de păcat faţă de „Stach”. Pentru prima dată 
înţelese la ce complicaţii sufleteşti se expune o femeie, 
oricât de îndrăgostită de soţul ei şi de nevinovată, când se 
abate asupra ei privirea neindiferentă a unui bărbat. 1 se 
părea cu neputinţă să-i împărtăşească soţului ei asemenea 
presupuneri. Pentru prima dată se supără întrucâtva pe 
Zawilowski, iar acesta, cu sensibilitatea lui de artist, îşi 
dădu seama numaidecât, aşa cum un barometru simte 
schimbarea de vreme, şi pentru că era un om lipsit cu totul 
de experienţă, luă lucrurile în tragic. Marynia îi va închide 
uşa în nas, îl va uri şi nu va putea s-o mai vadă; lumea 
întreagă îi apăru deodată în culori de doliu. În natura lui de 
artist exista un adevărat amestec de egoism, fantezie şi 
duioşie adevărată, aproape feminină, care avea nevoie de 
căldură şi iubire. Cunoscând-o pe doamna Polaniecka, se 
apropiase de ea cu egoismul neprefăcut al unui sibarit, care 
se complace în asemenea sentimente şi nu se mai gândeşte 
la altceva; pe urmă, fantezia lui o urcase pe culmile poeziei 
şi, sporindu-i de o sută de ori farmecul real, făcuse din ea o 
fiinţă supranaturală; în sfârşit, duioşia înnăscută, pentru 
care însingurarea şi absenţa unei inimi apropiate însemnau 
o adevărată durere, fusese atât de impresionată de 
bunătatea cu care-l primise, încât din toate acestea se 
născuse ceva care întrunea toate aparențele iubirii. Mai 
lipseau doar temeiurile reale. Zawitowski, asemenea 
majorităţii artiştilor, pe lângă elanurile ideale pe măsura 
idealităţii propriului suflet, era înzestrat cu simţuri de satir. 
Deocamdată, aceste simţuri dormeau. O îmbrăcase pe 
Marynia în atâta strălucire şi sfinţenie, încât n-o mai dorea. 
Dacă, împotriva oricărei aşteptări, i s-ar fi aruncat de gât, 
ar fi încetat săi mai fie estetic pentru ei ceea ce era şi cum 
ar fi vrut s-o păstreze - o fiinţă neîntinată. De aceea, 
socotea că poate să-şi îngăduie asemenea sentimente, de 
aceea reprezenta acum îmbătarea aceea care-i legăna 


gândurile atât de plăcut şi-i umplea pustiul vieţii. Se simţea 
atât de bine, încât ori de câte ori se întorcea acasă, vedea o 
siluetă feminină, la picioarele căreia îşi aşeza sufletul, fericit 
că avea la cine să viseze şi cui să-i scrie versuri. Acum, însă, 
îşi dădu seama că, dacă doamna Polaniecka va ghici mai 
limpede ce se petrece în inima lui şi dacă el nu va putea să 
se ascundă mai bine, relaţiile dintre ei n-aveau cum să mai 
continue, iar pustiul de altădată îl va învălui din nou şi măi 
dureros. Începu deci să-şi muncească mintea cum să 
împiedice această prăbuşire şi nu numai să nu piardă ceea 
ce dobândise până acum, ci s-o vadă şi mai des pe Marynia. 
Imaginaţia învolburată îi oferea destule mijloace, aşa că, 
trecându-le fugar în revistă, găsi şi alese unul care i se 
părea că-l va conduce spre ţel pe calea cea mai dreaptă. 

— O să mă îndrăgostesc chipurile de domnişoara Castelli, 
îşi spuse, şi o să-mi mărturisesc zbuciumul doamnei 
Marynia. Asta nu numai că ne va îndepărta, ci ne va apropia 
şi mai mult. Va deveni ocrotitoarea mea. 

Începu îndată să rânduiască lucrurile, ca şi cum ar fi 
conceput o piesă de teatru. Îşi închipui că o iubeşte într- 
adevăr pe „prinţesa adormită”, că e nefericit şi-i 
încredinţează taina Maryniei, care-l ascultă cu capul plecat 
şi ochii umezi de milă. Apoi îi aşeză mâna pe cap cao 
adevărată soră. Jocul fanteziei i se părea atât de real, 
sensibilitatea lui era atât de acută, încât alcătui până şi 
cuvintele cu ajutorul cărora avea să se spovedească 
Maryniei, alegându-le pe cele mai simple şi mai sfâşietoare; 
trăia totul atât de sincer, încât ajunse să se emoţioneze de-a 
binelea. 

La rândul ei, Marynia, în drum spre casă, începu să se 
gândească la poezia intitulată Crinul, care întârzia apariţia 
cărţii. Ca orice femeie, era puţin curioasă, dar se şi temea 
puţin. Se temea, de asemenea, de încurcăturile care puteau 
să se ivească în, viitor în relaţiile cu Zawilowski. 

Pradă acestor temeri, spuse: 


— Ştii la ce mă gândesc? Totuşi Lineta ar fi un mare noroc 
pentru Zawilowski. 

— Spune-mi, o întrebă Polaniecki, ce v-a venit cu 
Zawilowski şi prăjina aia italiană? 

— Dragă Stach, eu nu fac pe peţitoarea, spun şi eu doar că 
n-ar fi rău. E adevărat că Anetka Osnowska este o exaltată, 
dar aşa-i ea, ca o scânteie. 

— Aiurită, nu exaltată, dar crede-mă că nu-i atât de naivă, 
pe cât pare, şi cu toate astea îşi are planul ei. Câteodată mă 
gândesc că domnişoara Castelli o interesează tot atât de 
mult, ca şi pe mine, şi că aici trebuie să fie altceva la mijloc. 

— Ce-ar putea să fie? 

— Nu ştiu, şi poate că nu ştiu tocmai pentru că nu mă 
interesează. Oricum, eu n-am încredere în aceste femei. 

Discuţia le fu întreruptă de Maszko, care trecea într-o 
birjă pe dinaintea casei lor şi, văzându-i, se grăbi s-o salute 
pe Marynia, apoi îi spuse lui Potaniecki: 

— Bine că ne-am întâlnit, fiindcă mâine plec pentru câteva 
zile; azi este scadenţa şi ţi-am adus banii. 

După care se adresă Maryniei: 

— Am fost pe la tatăl dumitale. Domnul Ptawicki arată 
splendid, dar mi-a spus că tânjeşte după conacul Krzemiei, 
de aceea stă în cumpănă dacă n-ar fi bine să cumpere vreo 
fermă nu departe de oraş. l-am spus că dacă câştigăm 
procesul, poate să rămână la Ploszow. 

Maryniei nu-i plăcea această discuţie, în care răzbătea o 
ironie uşoară, aşa că nu participă la ea în nici un fel. 
Curând, Potaniecki îl luă pe Maszko în cabinetul său. 

— Deci totul merge bine? Se interesă. 

— Uite rata, răspunse Maszko, care ţi se cuvine din banii 
tăi. Fii drăguţ şi dă-mi chitanţă. 

Potaniecki se aşeză la birou şi completă chitanţa, iar 
Maszko adăugă: 

— Acum, altă chestiune. 'Ţi-am vândut cândva dumbrava 
de la Krzemien cu condiţia s-o pot răscumpăra cu acelaşi 
preţ plus un procent la înţelegere. Poftim preţul iniţial şi 


procentul stabilit. Sper că n-ai nimic de adăugat, eu însă 
pot numai să-ţi mulţumesc că mi-ai făcut atunci un mare 
serviciu, şi dacă vreodată vei avea nevoie, te rog să apelezi 
la mine fără nici o rezervă; serviciu contra serviciu! Ştii că- 
mi place să fiu recunoscător! 

„Maimuţoiul ăsta începe să mă protejeze!” se gândi 
Potaniecki. Şi dacă n-ar fi fost la el acasă, poate că i-ar fi 
spus în faţă ce gândea, dar se stăpâni şi răspunse: 

— N-am nimic de adăugat, deoarece aşa prevede 
contractul, iar pe de altă parte, n-am considerat că e vorba 
de o afacere. 

— Cu: atât mai mult voi şti să-ţi apreciez gestul, îl asigură 
Maszko. 

— Altfel, ce se mai aude? Întrebă Polaniecki. Văd că 
pluteşti cu toate pânzele sus. Cum stai cu procesul? 

— În numele instituţiilor de binefacere, va veni la proces 
un avocăţel tânăr, pe nume Sledz38. Frumos nume, ce zici? 
Dacă mi-aş fi botezat pisica aşa, ar fi mieunat trei zile 
încheiate. Am să pui piper pe el şi am să-l mănânc. Mă 
întrebi cum merge procesul? Merge în aşa fel, încât, când 
se va da Sentința, voi putea probabil să mă retrag din 
avocatură, care, între noi fie vorba, nu-i o ocupaţie potrivită 
pentru mine, şi să mă stabilesc la Krzemief. 

— Cu bani peşin în buzunar? 

— Cu bani peşin în buzunar, şi încă mulţi de tot! Mi s-a 
acrit cu avocatura. Altminteri, cine-a plecat de la ţară îi 
duce dorul. Asta se moşteneşte odată cu sângele. Dar să 
lăsăm asta. Cum îţi spuneam, mâine plec şi v-o las în grijă 
pe doamna mea, mai ales că doamna Krastawska a plecat şi 
ea tocmai acum la un oculist de la Viena. Am să trec şi pe la 
familia Osnowski să-i rog şi pe ei să n-o uite. 

— Cu plăcere, fireşte! Răspunse Potaniecki. 

Apoi îi veni în minte discuţia cu Marynia şi întrebă: 

— Tu îi cunoşti de mult pe soţii Osnowski? 

— Destul de demult. Cu toate că soţia mea îi cunoaşte şi 
mai de mult. El este foarte bogat; a avut o singură soră, 


care a murit, şi un unchi zgârcit, de la care a moştenit o 
avere uriaşă. Cât despre ea, ce să-ţi spun? Pe vremea când 
era domnişoară, citea tot ce-i cădea în mână; avea pretenţia 
că e înţeleaptă, artistă, într-un cuvânt, pretindea tot ce se 
poate pretinde, şi în plus îl iubea pe Kopowski. Cam asta-i 
ea, întreagă. 

— Dar doamna Bronicz şi domnişoara Castelli? 

— Domnişoara Castelli place mai mult femeilor decât 
bărbaţilor, de altfel, nu ştiu nimic despre ea în afară de ce 
se vorbeşte, anume că acelaşi Kopowski i-a făcut sau îi face 
curte, iar doamna Bronicz... 

Maszko începu să râdă. 

— Pe doamna Bronicz însuşi viceregele Egiptului o 
conducea la piramida lui Keops39 răposatul Alfons40 al 
Spaniei îi spunea în fiecare zi la Cannes: „Bonjour madame 
la contesse!” Musset îi scria prin 56 versuri în album, iar 
Moltke41 se odihnea pe cufăraşul ei la Karlsbad, într-un 
cuvânt, cu ajutorul închipuirii, a luat parte la toate 
încoronările. Acum, de când domnişoara Castelli a crescut, 
sau mai degrabă s-a propulsat până la cinci picioare şi ceva, 
mătuşa „Bombonica” parcurge aceste itinerarii imaginare 
nu pe cont propriu, ci pe contul nepoatei de soră, 
întreprindere în care, de la o vreme, doamna Osnowska o 
ajută cu atâta înflăcărare, încât e greu să înţelegi ce scop 
urmăreşte. Asta-i tot, iar dacă vrei să ştii câte ceva despre 
răposatul Bronicz, află că acesta a murit acum şase ani, nu 
s-a stabilit de ce boală, pentru că doamna Bronicz 
inventează de fiecare dată alta, adăugind cu acest prilej că 
a fost ultimul vlăstar al neamului Ruryk, neadăugând însă 
că penultimul, adică tată lui, a fost pe vremuri 
administrator la familia Rduttowski, unde a făcut o avere 
frumuşică. Am terminat... Vanity's fair42! Acum te las 
sănătos, rămâi cu bine, iar la caz de nevoie, contează pe 
mine. Dacă aş fi sigur că asemenea situaţie se va ivi în 
curând, te-aş obliga să-mi promiţi că nu vei apela la 
altcineva, ci numai la mine. La revedere. 


Spunând acestea, Maszko îi strânse mâna lui Potaniecki cu 
o mărinimie de nedescris şi plecă. Polaniecki, însă, ridică 
din umeri şi spuse: 

— Bine că nu m-a bătut pe umăr!... Vanity's fair! Vanity's 
fair! Un om chipurile inteligent, care-şi bate joc de 
vanitatea altora, dar pe-a lui nu şi-o vede. Cât de schimbat 
părea acum câtăva vreme! Aproape că încetase să mai 
pozeze, dar după ce a trecut necazul, diavolul a scos iarăşi 
coarnele. 

Îşi aduse aminte ce spunea Waskowski despre vanitate şi 
poză, apoi se gândi: „Iotuşi, oamenii de acest fel se bucură 
de succes”. 

XXIV. 

Doamna Osnowska uitase cu totul de serile 
romanoflorentine, astfel că rămase de-a dreptul uimită când 
soţul ei îi aduse aminte de ele. Ce seri! Nici pomeneală! Ea 
are acum alte preocupări legate de ceea ce s-ar putea numi 
„imblânzirea vulturului”. 

— Dacă cineva nu vede că vulturul şi Lineta sunt făcuţi 
unul pentru altul, îl rog pe soţul şi stăpânul meu să mă 
ierte, înseamnă că are vederea foarte scurtă şi n-ai ce-i 
face. Bărbaţii în general nu înţeleg multe lucruri, pentru că 
n-au intuiţie! Din acest punct de vedere, Zawitowski poate 
să constituie o excepţie, dar dacă Marynia Potaniecka i-ar 
spune prieteneşte să se îmbrace cu mai multă grijă şi să-şi 
lase barbă, ar fi splendid! Castelka este o fire pe de-a- 
ntregul estetică şi o contrariază te miri ce, deşi, pe de altă 
parte, el o captivează, puţin spus! Pur şi simplu o 
hipnotizează!... Dar cu natura ei, nu-i de mirare! 

Ascultându-i ciripitul, domnul Osnowski se topea de 
plăcere şi, profitând de ocazie, se străduia să-i ia mâinile şi 
să le acopere de sărutări până la cot; la un moment dat, îi 
puse totuşi o întrebare pe care şi Polaniecki i-o pusese 
Maryniei: 

— Spune-mi, de ce te interesează pe tine toate astea? 

lar doamna Aneta îi răspunse cu cochetărie: 


— La reine s'amuse! 43 Nu e mare scofală să scrii cărţi, 
Ajunge să ai puţin talent; dar să aplici în viaţă ce se scrie în 
cărţi, e mult mai dificil, adevărat, dar ce distracţie grozavă! 

După o clipă, adăugă: 

— Poate că am şi eu un scop personal, dar te las să-l 
ghiceşti singur, dragă J6zio. 

— 'Ţi-l spun la ureche, răspunse Osnowski. 

Curioasă, îşi aplecă urechea cu o mină ştrengărească, 
clipind din ochii ca vioreaua. Osnowski, însă, îşi apropie 
gura de urechea ei numai ca s-o sărute, tot secretul 
reducându-se la repetarea vorbelor ei: 

— La reine s'amuse! 

Aşa şi era. Doamna Osnowska putea să aibă într-adevăr un 
scop al ei în apropierea lui Zawitowski de „Castelka”, dar, 
pe de altă parte, crearea unui roman în viaţa de toate zilele 
şi rolul unei mici providenţe o atrăgeau şi o distrau grozav. 

În aceste intenţii providenţiale, trecea destul de des şi pe 
la Marynia, ca să mai afle câte ceva despre „vultur”, şi de 
cele mai multe ori se întorcea acasă cu veşti bune. Întrucât 
Zawitlowski, vrând să adoarmă bănuielile Maryniei, vorbea 
din ce în ce mai mult cu ea despre domnişoara Lineta. 
Diplomaţia lui se dovedi a fi atât de rodnică, încât odată, 
când doamna Osnowska o întrebă fără ocol pe Marynia 
dacă Zawitlowski nu este cumva îndrăgostit de ea, aceasta îi 
răspunse râzând: 

— Dragă Anetka, trebuie să ne împăcăm cu gândul că nu 
ne iubeşte pe niciuna dintre noi. Mărul i-a fost atribuit 
Linetei, iar nouă nu ne mai rămâne decât să plângem sau să 
ne resemnăm. 

Pe de altă parte, domnişoarei Castelli i se sugerau mereu 
aceste gânduri şi sentimente pe care amorul propriu îi 
impunea să nu le respingă. De dimineaţa până seara auzea 
întruna că acest „vulturi cu aripi uriaşe o iubeşte, că se află 
la picioarele ei, şi o făptură aleasă, excepţională, ca ea, nu 
poate rămâne nesimţitoare. Era şi prea măgulită, ca să 
poată fi indiferentă. În timp ce-l picta pe Kopowski, admira, 


e drept, întotdeauna „planurile formidabile de pe faţa lui şi-i 
plăcea, pentru că el îi oferea posibilitatea să formuleze tot 
felul de idei care erau repetate după aceea ca dovezi de 
inteligenţă şi spirit cultural; îi plăcea din diferite motive, 
dar nici Zawilowski nu era urât, cu toate că nu purta barbă 
şi nu se îmbrăca destul de îngrijit, în plus, atâta se vorbea 
despre aripile lui şi despre aceea că un suflet ca alei 
trebuie să-i înţeleagă! Vorbeau cu toţii, nu numai Anetka. 
Doamna Bronicz, care nu pricepea în tinereţe cum de poate 
cineva să reziste farmecelor ei, transformase ulterior 
această nefericită siguranţă de sine asupra nepoatei, 
împărtăşind astfel părerea doamnei Osnowska, brodind pe 
canavaua realităţii florile propriei închipuiri. În cele din 
urmă, până şi domnul Osnowski se alătură celorlalţi. Din 
dragoste pentru soţia lui, ţinea la „Castelka” şi la doamna 
Bronicz, fiind dispus să iubească tot ce avea vreo legătură 
mai apropiată sau mai depărtată cu „Anetka”, aşa că luă şi 
el lucrările în serios. Zawilowski îi era simpatic; informaţiile 
pe care le căpătase despre el sunau promiţător. În general, 
aflase despre el doar că era un mizantrop ambițios şi 
perseverent în tot ce întreprindea... lar pe deasupra, închis 
în el şi foarte capabil; când doamnele se arătară încântate, 
domnul Osnowski începu să se gândească foarte serios: 
„Poate că n-ar fi rău!” Purtarea lui Zawitowski îndreptăţea 
până la un punct seriozitatea acestui punct de vedere; de la 
un timp, începuse să viziteze mai des „salonul comun” şi să 
discute mai mult cu domnişoara Lineta. E adevărat, primul 
lucru îl făcea întotdeauna la invitaţia amabilă a doamnei 
Osnowska, dar ai doilea decurgea din propriai voinţă. 
Doamna Aneta observă şi ea că privirea iui se opreşte tot 
mai stăruitor asupra cosiţei aurii şi a pleoapelor 
somnoroase ale Castelkăi, urmărind-o de fiecare dată când 
trecea prin salon. Tânărul începuse într-adevăr s-o 
examineze mai atent, întrucâtva din pură diplomaţie, dar şi 
din curiozitate. 


Lucrurile căpătară o întorsătură mult mai gravă când îi 
apăru primul volum de poezii. Versurile lui atrăseseră 
atenţia mai dinainte şi se vorbise mult despre ele, dar 
impresia fusese subţiată considerabil de apariţia la 
intervale mari de timp. Cartea însă impuse dintr-o dată prin 
strălucire, forţă şi sinceritate. Limba avea durabilitatea şi 
greutatea metalului, cu toate acestea, se mlădia 
ascultătoare şi îmbrăca cele mai subtile forme. Ecourile 
sporiră. Curând, murmurul laudativ se transformă într-o 
admiraţie gălăgioasă. Cu exagerarea obişnuită în asemenea 
împrejurării se suprasolicita valoarea cărţii, tânărul poet 
fiind considerat drept viitorul moştenitor al marilor rapsozi 
ai neamului. Numele lui, cunoscut mai degrabă în colegiile 
redacţionale, se răspândi în public. Începu să se vorbească 
pretutindeni despre el, lumea se ocupa de el şi-l căuta; 
curiozitatea era cu atât mai mare, cu cât personal era 
foarte puţin cunoscut. Bătrânul şi bogatul domn Zawitowski, 
tatăl domnişoarei Helena, care avea obiceiul să spună că 
cele mai mari nenorociri sunt podagra şi rudele sărace, 
repeta acum cui îl întrebai: Mais oui, mais oui - c'est mon 
cousin44 şi această declaraţie îşi avea greutatea ei pentru 
multe persoane, iar pentru doamna Bronicz una de prima 
mână. Doamna Osnowska şi domnişoara Castelli încetară să 
mai sufere din cauza acului lipsit de gust de la cravata lui 
Zawitowski, deoarece acum totul putea să pară drept 
originalitate. În sinea lor mai sufereau totuşi că-l chema 
Ignacy. Ar fi preferat un alt nume, care să se potrivească 
mai bine cu gloria şi poezia; când însă domnul Osnowski, 
care învățase puţină latină la Metz, le lămuri că Ignacy 
înseamnă focos, declarară că, dacă-i aşa, nu se mai pune 
problema şi se împăcară şi cu numele mic. 

Succesul cărţii stârni o bucurie mare la birou şi în familiile 
Bigiel şi Potaniecki. La birou nu avea cine să-l invidieze. 
Bătrânul casier, Watkowski, agentul comercial Abdulski şi al 
doilea contabil, PoZniakowski, erau mândri de colegul lor, 
de parcă faima lui se răsfrângea şi asupra firmei. Walkowski 


V 


chiar spuse: „Ştiu că acum ne-a sporit prestanţa!” Bigiel 
chibzui vreo două zile dacă, în aceste condiţii, Zawitowski 
mai poate să rămână într-un post modest la Casa de comerţ 
„Polaniecki şi Bigiel”, dar acesta, întrebat, răspunse: 

— Asta-i bună! Cum, dragă domnule, pentru că lumea 
trăncăneşte puţin pe seama cărţii mele, vreţi să mă lipsiţi 
de pâinea zilnică şi de cei mai plăcuţi colegi! Editor n-am 
găsit, şi dacă nu eram contabil aici, nu puteam să-mi public 
volumul. 

Argumentul nu putea fi respins, aşa că Zawitowski rămase 
la birou. Numai că acum era un oaspete frecvent acasă la 
Bigiel şi la Potaniecki. După apariţia cărţii, o săptămână 
încheiată ezită să se ducă pe la soţii Osnowski, ca şi când 
făcuse vreo boacănă. Dar doamna Bigiel şi Marynia îl 
îndemnară să treacă şi pe la ei, şi cum în adâncul inimii voia 
şi el, într-o bună zi, spre seară, se duse. 

Doamnele tocmai plecau la teatru. Voiau neapărat să 
renunţe, dar el se împotrivi şi, în cele din urmă, găsiră o 
soluţie care le făcu mare plăcere doamnei Aneta şi 
domnişoarei Castelli, anume aceea de a le însoţi. Aşa se şi 
întâmplă: „JOsie, dacă vrea, poate să-şi ia un bilet în stal!” Şi 
Jozio îşi luă bilet în stal. În timpul spectacolului, în lojă, 
Zawitowski şi Lineta ocupară locurile din faţă, întrucât 
doamna Osnowska se încăpăţână să stea ca o „mamă” pe 
cele din spate împreună cu doamna Bronicz. „Voi discutaţi 
nestingheriţi despre orice vreţi, iar dacă vine cineva, o să-l 
iau eu în primire şi n-o să vă deranjeze.” Când se află cine 
ocupa loja, ochii oamenilor începură să se întoarcă spre ea. 
Domnişoara Castelli se simţi înconjurată parcă de lumină; 
intuia că lumea nu se uită numai la el, ci în acelaşi timp se 
întreabă: cine-i femeia cu părul auriu şi pleoape 
somnoroase spre care se apleacă şi-i vorbeşte? Ea însăşi se 
uita din când în când la el şi îşi spunea că dacă n-ar avea 
bărbia prea ieşită înainte, ar avea un profil delicat, chiar 
foarte frumos, de aceea ar trebui să-şi lase barbă... Cât 
despre doamna Osnowska, ea îşi respectă întru totul 


făgăduiala şi, când sosi Kopowski, atâta îi vorbi, încât abia 
mai avu vreme s-o salute pe domnişoara Castelli şi să-i 
spună lui Zawitowski: 

— Dumneata scrii poezii. 

După săvârşirea acestei descoperiri fericite, izbuti să mai 
adauge, dar mai degrabă ca un fel de monolog: 

— Mie mi-ar place grozav poeziile, dar se întâmpla un 
lucru ciudat, ori de câte ori încep să citesc, mă iau alte 
gânduri. 

Întorcându-şi faţa spre el, domnişoara Castelli îi aruncă o 
privire lungă, şi nu se ştie ce precumpănea în această 
privire: răutatea femeii ori admiraţia artistei, deoarece 
acest cap fără creier, care se iţea în fundul lojii, arăta pe 
fondul roşu al pereţilor asemenea unei magistrale idei 
artistice. 

După spectacol, doamna Osnowska nu vru să-l elibereze 
pe Zawilowski şi plecară împreună la ceai. Abia ajunseră 
acasă, că doamna Bronicz începu să-i facă reproşuri: 

— Domnule, eşti un om rău, şi dacă o să i se întâmple ceva 
Linetkăi, o s-o ai pe conştiinţă. Biata copilă nu mai 
mănâncă, nu mai doarme, şi te citeşte mereu... 

Doamna Osnowska adăugă şi ea: 

— Aşa-i! Şi eu am de ce să mă plâng: a pus mâna pe cartea 
dumitale şi nu mai vrea s-o dea la nimeni nici o clipă, iar 
dacă ne supărăm, ştii, dragă domnule, ce spune? „E-a mea! 
Ea mea!” 

La care domnişoara Castelli, deşi n-avea nici o carte în 
mână, o strânse la piept, vrând parcă s-o apere de cineva, şi 
spuse cu glas moale: 

— Pentru că ea mea! Amea...! 

Zawilowski se uită la ea şi simţi că ceva se înfioară în el. 

Plecă destul de târziu şi, în drum spre casă, trecu pe lângă 
ferestrele luminate ale locuinţei lui Potaniecki. După 
spectacol, şi după discuţia de la familia Osnowski, simţea că 
i se învârte. Capul. Acum, vederea acestor ferestre îl aduse 
cu picioarele pe pământ. Încercă brusc o senzaţie 


copleşitoare, pe care o încerci de fiecare dată când te 
gândeşti la cineva foarte bun şi foarte scump. Adoraţia 
curată faţă de Marynia răbufni în inima lui cu puterea de 
altădată. Îl cuprinse o exaltare blândă, în care simţurile 
dorm, iar omul se reduce aproape exclusiv la sufletul lui, şi 
se întoarse acasă şoptind fragmente din Crinul, cea mai 
înflăcărată poezie pe care o scrisese vreodată. 

La familia Potaniecki era încă lumină, fiindcă se întâmplase 
ceva în care Marynia vedea mult aşteptata milă 
dumnezeiască. 

Seara, după ceai, şedea ca de obicei bătându-şi capul cu 
cheltuielile de peste zi, când deodată puse creionul pe 
masă. Apoi păli, dar, în acelaşi timp, faţa i se lumină şi rosti 
cu glasul puţin schimbat: 

— Stach...! 

Potaniecki se miră de vocea ei, aşa că se apropie şi o 
întrebă: 

— Ce ai? Eşti puţin palidă. 

— Vino mai aproape, vreau să-ţi spun ceva. 

Şi luându-i capul în mâini, începu să-i şoptească ceva la 
ureche; el o ascultă, apoi îi spuse, sărutând-o pe frunte: 

— Ai grijă să nu te tulburi, că poate să-ţi facă rău. 

Dar şi în cuvintele lui răzbătea tulburarea... O vreme, se 
preumblă prin încăpere, privind cu luare-aminte la soţia lui, 
apoi o sărută iarăşi pe frunte. 

— Oamenii îşi doresc de obicei ca primul copil să fie băiat, 
îi spuse, dar tu să ţii minte că eu vreau o fată. O să-i punem 
numele Litka. 

Niciunul, nici celălalt nu putură să adoarmă până noaptea 
târziu; iată de ce Zawilowski văzuse ferestrele luminate. 

PARTEA A TREIA. 

[. 

Potaniecki le împărtăşi noutatea soţilor Bigiel abia după o 
săptămână, când posibilitatea deveni certitudine. Doamna 
Bigiel alergă în aceeaşi zi la Marynia, care izbucni în plâns 
la pieptul ei. 


— Mi se pare, spuse, că şi Stach mă va iubi mai mult acum. 

— Cum adică mai mult? Se miră doamna Bigiel. 

— Am vrut să spun, şi mai mult! Răspunse Marynia. Vezi 
tu, eu am impresia că niciodată nu-i de ajuns. 

— Dacă n-ar fi de ajuns, ar avea de-a face cu mine! 
Lacrimile de pe faţa dulce a doamnei Potaniecka se uscară 
şi rămase numai zâmbetul. După o clipă, îşi împreună 
mâinile ca pentru rugăciune şi spuse: 

— Ah, numai să dea Dumnezeu să fie fată, fiindcă Stach îşi 
doreşte să aibă o fată! 

— Şi tu ce-ai prefera? 

— Eu aş... Dar să nu-i spui lui Stach... Eu aş prefera un 
băiat, dar... Mai bine să fie fată! 

Apoi căzu pe gânduri şi întrebă: 

— Nu se poate face nimic în acest sens, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse doamna Bigiel râzând. Nu s-a inventat 
încă nimic. 

La rândul lui, Bigiel împărtăşi noutatea tuturor 
cunoscuţilor, iar la birou spuse de faţă cu Potaniecki cu 
anume gravitate în glas: 

— Ei bine, domnii mei, se pare că firma va mai avea un 
asociat. 

Funcţionarii îl priviră întrebător, şi el adăugă: 

— Datorită domnului şi doamnei Potaniecki. 

Atunci se repeziră cu toţii la Potaniecki şi-l felicitară, cu 
excepţia lui Zawilowski, care, aplecându-se deasupra 
biroului, începu să cerceteze cu luare-aminte coloanele de 
cifre şi abia după o vreme, intuind că purtarea lui ar putea 
atrage atenţia, se apropie schimbat la faţă de Potaniecki şi, 
strângându-i mâna, repetă de. Câteva ori: 

— Felicitări, felicitări... 

După care, avu impresia că este de-a dreptul comic; parcă 
se prăbuşise ceva peste el, simţea un gol nemărginit 
înăuntrul lui şi lumea i se părea cu totul banală. Cel mai 
greu de suportat era totuşi sentimentul ridicolului; totul era 
atât de natural şi lesne de prevăzut, încât până şi Kopowski 


ar fi fost în stare să prevadă cursul întâmplărilor. El, în 
schimb, un om inteligent, care scria poezii întâmpinate cu 
entuziasm, care înţelegea tot ce se întâmplă în jurul lui, se 
amăgise atât de mult cu iluzii, încât acum avea impresia că 
trăsnetul se abătuse din senin asupra lui. Ce situaţie 
umilitoare! O cunoscuse pe Marynia după ce aceasta se 
căsătorise cu Polaniecki, aşadar îşi închipuise aproape fără 
să vrea că fusese dintotdeauna doamna Polaniecka, că aşa 
avea să rămână în viitor, ca şi acum, şi nici nu-i trecuse prin 
minte că ar mai putea interveni vreo schimbare. Cândva, 
văzând tonurile viorii de pe faţa ei, o asemuise cu un crin şi- 
i dedicase versuri diafane. lar acum, simţul acesta fără istov 
al ridicolului, care învăluia de fiecare dată necazurile în 
apele batjocurii, îi şoptea la ureche: „Adevărat crin, n-am ce 
zice...!” Zawilowski se simţea din ce în ce mai zdrobit şi mai 
caraghios. El scria poezii, iar Potaniecki nu scria. În această 
comparaţie, amărăciunea chinuitoare se împletea cu 
bufoneria; Zawitowski sorbea cu lăcomie din acest pahar, de 
parcă nu voia să se irosească nici o picătură. Dacă 
sentimentele lui ar fi ieşit la iveală, dacă i le-ar fi mărturisit 
Maryniei şi ea l-ar fi respins cu cel mai mare dispreţ, iar 
Potaniecki l-ar fi dat afară din slujbă, viaţa lui ar fi semănat 
cel puţin cu o dramă. Dar un sfârşit „atât de plat...!” 
Sensibilitatea lui înregistra totul de zece ori mai puternic 
decât aceea a oamenilor obişnuiţi, aşadar situaţia i se părea 
de-a dreptul de neîndurat, iar orele de birou până la 
sfârşitul zilei de muncă - un adevărat chin. Dragostea lui 
pentru Marynia nu izvora din adâncul inimii, dar îi 
acaparase întreaga imaginaţie, iar acum realitatea îl izbise 
fără milă drept în moalele capului; avea impresia că lovitura 
nu era numai dureroasă şi grosolană, ci în acelaşi timp 
batjocoritoare. Îi trecu prin minte un gând disperat: să-şi ia 
pălăria, să plece şi să nu se mai întoarcă niciodată. Spre 
norocul lui, era ora când se sfârşea munca la birou, şi 
începură cu toţii să se pregătească de plecare. 


Străbătând coridorul şi văzându-şi figura prelungă şi 
bărbia ieşită înainte în oglinda de lângă cuier, îşi spuse: 
„Aşa arată un măscărici!” în ziua aceea nu se mai duse ca 
de obicei la masă cu al doilea contabil, P6Zniakowski. Ar fi 
fugit bucuros şi de el însuşi. Se închise în casă şi cu o 
exagerare vrednică de un artist adevărat îşi spori până la 
limita imposibilului propria nenorocire şi ridicolul situaţiei 
în care se afla. Se linişti după câteva zile, deşi, îşi simţea 
inima atât de pustiită, asemenea unei locuinţe din care se 
mutase cineva. Pe la familia Potaniecki nu se mai arătă vreo 
două săptămâni, dar după scurgerea acestui timp, o văzu 
pe Marynia la vila soţilor Bigiel şi rămase uimit. 

I se păru aproape urâtă. Nu era întru totul numai o falsă 
impresie, fiindcă, deşi în făptura ei cu greu se putea 
observa vreo modificare, se schimbase totuşi foarte mult. 
Avea buzele umflate, broboane pe frunte şi îşi pierduse 
prospeţimea tenului. Era într-adevăr liniştită, dar şi tristă 
întrucâtva, de parcă încercase nu ştiu ce dezamăgire. 
Zawilowski, care avea un suflet bun, fu mişcat de urâţenia 
ei. Mai înainte avea senzaţia că o dispreţuieşte, dar acum 
înţelese că era o prostie din partea lui. 

De altfel, i se schimbase numai chipul, bunătatea şi 
bunăvoința îi rămăseseră aceleaşi. Mai mult, simțindu-se 
acum mai bine apărată împotriva admiraţiei lui excesive, se 
arătă mai binevoitoare decât înainte. Îl întrebă cu mare 
emoție despre domnişoara Castelli, şi când observă că 
vorbeşte şi el cu plăcere despre ea, începu să zâmbească 
nespus de dulce cu zâmbetul de altădată şi spuse aproape 
veselă: 

— Bine, lasă! Sunt foarte mirate că n-ai mai fost pe acolo 
de atâta vreme; ştii ce mi-au spus Anetka şi doamna 
Bronicz? Mi-au mărturisit că... 

Dar se întrerupse şi adăugă: 

— Nu, nu pot să spun cu voce tare. Să mergem puţin în 
grădină... 


Şi se ridică, dar nu destul de atentă, aşa că se împiedică la 
primul pas şi fu aproape să cadă. 

— Bagă de seamă! O certă Potaniecki. 

Marynia începu să se uite la el aproape cu frică şi umilinţă 
şi, roşind, răspunse: 

— Stach, pe dragostea mea, s-a întâmplat fără să vreau...! 

— Ei, n-o mai înspăimânta şi dumneata! Interveni repede 
doamna Bigiel. 

Era atât de limpede că Potaniecki se gândea mai mult la 
copil decât la Marynia, încât înţelese până şi Zawitowski. 

Cât despre Marynia, ea cunoştea de mult preferința 
soţului. Din această cauză, în sufletul ei se ducea o luptă 
crâncenă, despre care deocamdată nu vorbise cu nimeni; 
lupta era cu atât mai dificilă, cu cât starea sănătăţii ei 
năştea nelinişte, surescitare şi înclinația spre gânduri 
negre. Trecuse prin clipe grele înainte de a-şi spune că 
trebuie să fie aşa cum este. 

Potaniecki ar fi fost de-a dreptul uluit, dacă cineva i-ar fi 
spus că nu-şi iubeşte şi mai ales nu-şi preţuieşte soţia cum 
se cuvenea s-o facă. O iubea în felul lui, socotind totodată că 
acum, mai mult ca oricând, trebuiau să fie amândoi 
preocupaţi în primul rând de copil. Fiind cam repezit şi 
impulsiv din fire, împingea uneori această grijă prea 
departe, dar nu-şi făcea nici o vină din asta. Nici măcar nu 
se gândea la cele ce puteau să se întâmple în sufletul 
Maryniei. Nutrea convingerea că printre alte obligaţii ale 
ei, cea mai importantă era aceea de a-i face copii, aşadar nu 
făcea nimic deosebit îndeplinindu-şi-o. Îi era recunoscător 
pentru asta şi îşi închipuia că arătându-se grijuliu faţă de 
soarta copilului, este grijuliu în acelaşi timp şi faţă de ea, 
atât de grijuliu, cum puţini bărbaţi puteau fi. Dacă ar fi 
crezut de cuviinţă că trebuie să-şi analizeze purtarea faţă 
de soţie, ar fi ajuns la convingerea că era cu totul firesc ca 
farmecul ei pur feminin să-l atragă acum mai puţin decât 
înainte. Cu fiecare zi care trecea, se făcea tot mai urâtă şi 
uneori îi contraria simţul estetic. Era de părere totuşi că, 


ascunzându-i această stare de fapt şi străduindu-se să-i 
arate compătimirea, este atât de delicat, cum numai un 
bărbat poate fi cu o femeie. 

Ea, însă, avea senzaţia că speranţa, pe care contase cel 
mai mult, o dezamăgise; intuia că acum coborâse pe al 
doilea plan, că avea să coboare tot mai mult. Şi cu toate că 
îşi iubea soţul, cu toate comorile de duioşie ce se adunau în 
ea pentru viitorul copil, la început, sufletul îi fusese cuprins 
de revoltă şi amărăciune. Dar asta nu durase prea mult. 
Începuse să lupte cu aceste simţăminte chinuitoare şi 
izbutise să le înfrângă. Îşi spusese că nu e vina nimănui, că 
asta este viaţa, ordinea firească a lucrurilor, care exprimă 
voia lui Dumnezeu. Apoi începuse să se acuze singură de 
egoism şi să se simtă strivită sub povara acestui gând. 
Putea oare să se gândească numai la ea, să nu-i mai pese de 
Stach şi de viitorul copil? Ce poate să-i reproşeze lui Stach? 
Ce era de mirare că el, care iubea atât de mult copiii altora, 
se gândea acum în primul rând la al lui, că-i bătea inima 
numai pentru el? Nu-l mânia oare pe Dumnezeu, 
îngăduindu-şi să se gândească mai întâi la nu ştiu ce 
drepturi ale ei, la fericirea ei, ea care era atât de vinovată? 
Cine este ea şi ce drept are la o soartă deosebită? Era gata 
să-şi pună cenuşă în cap. Răzvrătirea se consumase; doar 
undeva în adâncul inimii rămăsese puţină părere de rău că 
viaţa era atât de ciudată şi fiecare simţământ, în loc să le 
sporească pe cele vechi, le estompa tot mai mult... Dar când 
aceste regrete scăpau din inimă şi năvăleau în ochi sub 
formă de lacrimi, ori începeau să-i tremure pe buze, nu le 
mai permitea să se manifeste. „Tăcere! Îşi spunea în sinea 
ei, aşa este, aşa va fi şi aşa trebuie să fie, pentru că aşa este 
viaţa şi asta-i voia Domnului, cu care se cuvine să te 
împaci”. Şi în cele din urmă, se împăcase. 

Cu încetul, îşi recăpătase liniştea, nedându-şi seama că 
aceasta se întemeia pe resemnare şi mâhnire. Altminteri, 
era o mâhnire care o făcea să zâmbească. Câteodată, ca 
oricare femeie tânără, nu se simţea prea bine când citea 


limpede în ochii soţului sau ai vreunui străin: „Ah, cum te-ai 
mai urâţit!” Dar pentru că doamna Bigiel o asigura că 
„după aceea” va fi şi mai frumoasă, le răspundea în sinea ei: 
„Aveţi răbdare!” şi cu asta se simţea mângâiată. 

Ceva asemănător îi răspunse şi lui Zawitowski. Era în 
acelaşi timp bucuroasă şi tristă din cauza impresiei pe care 
o făcuse asupra lui; pe de o parte, amorul propriu o făcea 
să sufere puţin, iar pe de altă parte, se simţea foarte bine 
apărată de starea ei şi putea să vorbească mai liber cu el. 
Voia într-adevăr să discute cu el, şi încă la modul foarte 
serios, deoarece cu câteva zile în urmă doamna Aneta 
Osnowska îi spusese pe şleau că zvelta „Coloană” era 
îndrăgostită până peste urechi, şi Zawilowski avea toate 
şansele. 

Marynia era neliniştită întrucâtva de această grabă de a 
bate fierul cât e cald. Nu pricepea de ce se întâmplă aşa, 
chiar dacă punea totul pe seama impulsivităţii doamnei 
Aneta. Pentru Zawitowski, care devenise într-un fel 
răsfăţatul celor două case, nutrea, ca şi soţii Bigiel şi 
Potaniecki, o prietenie adâncă şi-i era recunoscătoare că o 
cunoscuse cu adevărat. De aceea, l-ar fi ajutat cu dragă 
inimă în ceea ce credea că reprezintă pentru el lozul cel 
mare, cu toate că uneori se întreba: „Şi dacă va fi rău 
pentru el?:” Se temea puţin şi de răspunderea pe care şi-o 
asuma, şi de purtarea ei de mai înainte. Aşadar, acum voia 
să afle mai întâi ce gândeşte el cu adevărat, apoi să-l facă să 
înţeleagă cum stau lucrurile, iar la sfârşit să-l sfătuiască să 
chibzuiască bine înainte de a acţiona în vreun fel. 

— Sunt foarte mirate că dumneata n-ai mai trecut de atâta 
timp pe acolo, repetă Marynia când ieşiră în grădină. 

Zawilowski o întrebă: 

— Doamnă, ce ţi-a spus doamna Osnowska? 

— Un singur lucru pot să-ţi spun, deşi nu ştiu dacă se 
cuvine s-o fac. Doamna Osnowska mi-a spus că... Dar nu! 
Trebuie să ştiu mai întâi de ce n-ai mai fost pe la ele? 


— Am fost bolnav şi am avut un necaz. N-am ieşit nicăieri. 
N-am fost în stare! Te-ai întrerupt, însă... 

— Da, pentru că voiam să ştiu dacă nu eşti supărat pe ele 
din cine ştie de motiv. Uite ce e, doamna Osnowska mi-a 
spus că Lineta bănuieşte că aşa stau lucrurile şi că a văzut-o 
de câteva ori cu lacrimi în ochi din această pricină. 

Zawilowski roşi, iar pe faţa-i expresivă se răsfrânse o 
duioşie neprefăcută. 

— O, Doamne, cum m-aş putea supăra pe domnişoara 
Lineta? Dumneata crezi că ea poate să jignească pe cineva? 

— Eu nu fac decât să repet ce mi s-a spus, deşi doamna 
Osnowska este atât de impulsivă, încât nu îndrăznesc să 
garantez că tot ce-mi spune este şi foarte exact. Ştiu că nu 
minte, dar înţelegi şi dumneata că firile foarte iuți văd 
câteodată lucrurile ca printr-o lentilă măritoare. Să verifici 
şi dumneata dacă-i adevărat. Lineta mi se pare drăguță, 
foarte deosebită şi foarte bună, dar să verifici, oricum. Ai 
doar un spirit de observaţie foarte dezvoltat. 

— Nu mă îndoiesc deloc că este o fiinţă foarte bună şi cu 
totul deosebită. Cândva am spus că amândouă îmi fac 
impresia unor străine, dar nu-i adevărat! Doamna 
Osnowska, poate, dar domnişoara Lineta în nici un caz! 

Marynia răspunse: 

— Trebuie să iei seama singur. Înţelegi, cred, că eu nu te 
îndemn la nimic... Să-ţi spun drept, m-aş teme puţin şi de 
Stach, care nu le agreează... Ca să fiu sinceră, când am 
auzit că Linetka a plâns, am simţit că mi se rupe inima... 
Biata fată...! 

— N-am cuvinte să-ţi spun cât sunt de mişcat când mă 
gândesc la asta! Răspunse Zawilowski. 

Vorbirea le fu întreruptă de Polaniecki care, apropiindu-se, 
spuse: 

— Ce-i asta? Iarăşi umbli cu peţitul! Femeile astea sunt 
totuşi incorigibile! Marynia, draga mea, aş fi foarte fericit 
dacă nu te-ai mai amesteca în asemenea treburi. 


Doamna Polaniecka începu să-i explice cum stau lucrurile, 
dar el se întoarse spre Zawilowski şi-i zise; 

— Mie nu-mi place să mă amestec, dar ştiu una şi bună; n- 
am nici cea mai mică încredere în aceste doamne. 

Cu toate acestea, Zawilowski se întoarse acasă pe aripile 
viselor. Vibrau în el toate strunele închipuirii şi răsunau cu 
atâta putere, încât somnul îl părăsi cu totul. Nu mai aprinse 
lumina, ca să nu-l împiedice nimic să cânte pe aceste strune 
stârnite; stând aşa în lumina lunii, se gândea, mai degrabă 
crea. Nu iubea încă, dar îl cuprindea o duioşie nemărginita, 
când se gândea la domnişoara Castelli, şi alcătuia asemenea 
imagini de parcă era deja îndrăgostit. 

O vedea atât de limpede, de parcă se afla înaintea lui; îi 
vedea ochii negri şi capul bălai, care se înclina spre pieptul 
lui asemenea unei flori retezate. | se părea că îşi aşează 
degetele pe tâmplele ei, că simte atingerea mătăsoasă a 
părului şi, înălţându-şi puţin capul, vrea să se convingă dacă 
mângâierea lui i-a uscat lacrimile, iar ochii ei râd la el 
asemenea cerului umezit încă după ploaie, dar însorit... 
Simţurile îi fură antrenate de zborul imaginaţiei. Avea 
impresia că-i mărturiseşte dragostea, că o strânge la piept 
şi-i simte bătaia grăbită a inimii, că stă cu capul pe 
genunchii ei care-i încălzeau faţa prin țesătura de mătase, 
începu să tremure cu adevărat. Mai înainte fusese pentru el 
doar o imagine, acum o simţea pentru prima dată ca pe o 
femeie. Toate gândurile i se concentrau în jurul ei, făcându-l 
să uite unde este şi ce se întâmplă cu el. 

Un glas răguşit de pe stradă îl readuse la realitate. 
Aprinse lumina şi începu să mediteze cu mai multă 
luciditate. Îl cuprinse teama, deoarece acum un lucru i se 
părea neîndoielnic: dacă nu va renunţa cu totul la vizitele 
pe care le făcea doamnei Bronicz şi familiei Osnowski, se va 
îndrăgosti de Lineta la nebunie. 

„Trebuie deci să aleg!” îşi spuse. 

Şi a doua zi se duse s-o vadă, întrucât începuse să-i fie dor 
de ea. În aceeaşi noapte, însă, încercă să serie o poezie pe 


care o intitulă Pânze de păianjeni. 

Nu îndrăzni totuşi să se ducă la doamna Bronicz, aşa că 
aşteptă până la ora când putea să-i găsească pe toţi la ceai 
în salonul comun. Doamna Osnowska îl întâmpină cu inima 
deschisă, izbucnind în hohote vesele de râs, dar el le dădu 
bineţe tuturor, apoi începu să se uite la faţa domnişoarei 
Castelli, şi inima îi bătu cu putere când văzu întipărită pe 
chipul ei o bucurie adâncă, fără margini. 

— Domnule, ştii ce-am crezut eu? Exclamă doamna Aneta 
cu impulsivitatea de totdeauna. „Plopuşorul” nostru ţine 
atât de mult ca bărbaţii să poarte barbă, încât m-am gândit 
că ţi-ai lăsat-o şi dumneata să crească şi de aceea n-ai mai 
venit pe la noi. 

„Plopuşorul” însă răspunse: 

— Nu, nu! Domnule, te rog să rămâi aşa cum te-am 
cunoscut. 

Domnul Osnowski îi înconjură mijlocul cu braţul şi-i spuse 
cu familiaritatea unui om binecrescut, care ştie şi vrea să 
stabilească de la început relaţii mai apropiate, mai puţin 
convenţionale: 

— Ai dat bir cu fugiţii, domnule Ignas, nu-i aşa? Ei bine, 
află că am eu ac de cojocul dumitale; Linetka, trebuie să-ţi 
înceapă portretul, aşa că vei fi nevoit să vii în fiecare zi. 

Doamna Osnowska bătu din palme: 

— Ce deştept e Jozio, mai mare mirarea! 

Domnul Osnowski se lumină de bucurie că spusese ceva 
ce-i plăcuse soţiei şi începu să repete: 

— Nu-i aşa draga mea, nu-i aşa? 

— Eu am făcut unele propuneri, interveni domnişoara 
Castelli cu glas molatic, dar n-am insistat de teamă să nu 
devin agasantă. 

— Sunt la dispoziţia dumitale, domnişoară, dădu răspunsul 
Zawilowski. 

— Ziua s-a mărit foarte mult acum, poate pe la patru, după 
domnul Kopowski. De altfel, pe nesuferitul ăsta am să-l 
termin în curând. 


— Domnule, ştii ce-a spus Lineta despre domnul 
Kopowski? Începu doamna Bronicz. 

Dar domnişoara Castelli nu-i îngădui în ruptul capului să 
spună ce anume, mai ales că îi veni în ajutor domnul 
Plawicki care sosi tocmai atunci, atrăgând asupra lui atenţia 
tuturor. După ce o cunoscuse pe doamna Aneta la Marynia, 
domnul Ptawicki îşi pierduse capul din pricina ei, lucru pe 
care-l recunoştea fără ezitare, în timp ce ea cocheta fără 
milă cu el, spre bucuria ei şi a celorlalţi. 

— Tătuţă, stai colea lângă mine, îl pofti, o să ne simţim 
amândoi foarte bine, nu-i aşa? 

— Ca în rai, draga mea, ca în rai! Se bucură domnul 
Ptawicki, lovindu-se de câteva ori cu palma peste genunchi 
şi scoţându-şi vârful limbii de mulţumire. 

Zawilowski se aşeză lângă domnişoara Castelli şi-i zise: 

— Sunt atât de fericit că voi putea veni în fiecare zi... N-aş 
vrea să-ţi ocup timpul... 

— Ba să mi-l ocupi, răspunse Lineta privindu-l în ochi, 
fiindcă dumneata te pricepi s-o faci mai bine decât oricare 
altul. Eu m-am temut într-adevăr să nu te plictisesc, pentru 
că mi-e frică de dumneata. 

Fu rândul lui Zawilowski s-o privească în albul ochilor şi 
să-i răspundă apăsat: 

— Să nu-ţi mai fie, domnişoară! 

Domnişoara Lineta îşi cobori pleoapele şi urmă o clipă de 
tăcere destul de penibilă, după care îl întrebă cu glasul 
scăzut: 

— De ce n-ai mai venit pe la noi de atâta vreme? 

Îi stătea pe limbă să-i răspundă: „De teamă”, dar nu 
îndrăzni să meargă atât de departe, aşa că rosti: 

— Ara scris. 

— O poezie? 

— Da, cu titlul Pânze de păianjeni! Mâine o aduc. Îţi mai 
aduci aminte ce-ai spus când ne-am cunoscut? Că ai vrea să 
fii o pânză de păianjen? Vorbele dumitale mi s-au întipărit în 


minte, şi de atunci văd mereu în faţa ochilor imaginea 
ocheţilor alburii fâlfâind prin aer. 

— Fâlfâie, dar nu cu forţa proprie, răspunse domnişoara 
Castelli, şi nu pot să se înalțe prea sus, doar dacă... 

— De ce nu-ţi sfârşeşti vorba, domnişoară? 

— Doar dacă s-ar înfăşură în jurul aripilor unui Zmeu 
uriaş... 

Spunând acestea, domnişoara Lineta se ridică brusc şi se 
duse să-l ajute pe domnul Osnowski care tocmai deschidea 
fereastra. 

Zawilowski rămase singur cu ochii înceţoşaţi. I se părea 
că-şi aude vinele zvâcnind la tâmple. 

Îşi veni în fire abia când auzi glasul mieros al doamnei 
Bronicz. 

— Acum câteva zile, bătrânul domn Zawitowski mi-a spus 
că sunteţi rude, dar dumneata nu vrei să te duci pe la el, iar 
el nu poate, fiindcă are podagră. De ce nu treci pe la el? E 
un om atât de drăguţ, şi de distins! Hai, fă-i şi lui o vizită. E 
destul de jenant pentru el. Ai să te duci? 

— Bine, doamnă, o să mă duc, consimţi Zawilowski; care în 
clipa aceea era gata să accepte orice. 

— Cât de bun şi de agreabil poţi să fii! O s-o cunoşti acolo 
pe verişoara dumitale, domnişoara Helena. Numai să nu te 
îndrăgosteşti de ea, pentru că e şi ea o persoană foarte 
distinsă. 

— Nu doamnă, nu e nici o primejdie, se împotrivi 
Zawilowski râzând. 

— Lumea vorbeşte că l-a iubit pe Ploszowski, acela care s-a 
împuşcat, şi că a rămas cu inima îndoliată pentru 
totdeauna. Când te duci să-i vezi? 

— Mâine, poimâine. Când vrei dumneata. 

— Te întreb, pentru că ei pleacă în vilegiatură. Vara e 
aproape! Dumneata unde vei petrece vara? 

— Nu ştiu, doamnă, dar dumneavoastră? 

Domnişoara Castelli, care între timp revenise şi se aşezase 
nu prea departe, întrerupse discuţia cu Osnowski şi, auzind 


întrebarea lui Zawitowski, răspunse: 

— N-avem încă nici un proiect. 

— Am optat pentru Scheveningen, spuse doamna Bronicz, 
dar cu Linetka e atât de dificil... 

După o clipă, adăugă aproape în şoaptă: 

— E atât de anturată întotdeauna! Nici nu-ţi vine să crezi 
cât e de agreată. Deşi, în definitiv, de ce n-ai putea crede? 
Ajunge să te uiţi la ea. Răposatul meu soţ mi-a atras atenţia 
încă de pe vremea când ea n-avea decât doisprezece ani: 
„Ai să vezi, mi-a spus, ce griji o să ai când o să crească!” Şi 
într-adevăr, dragă domnule, am destulă bătaie de cap. Soţul 
meu a prevăzut multe lucruri dinainte... Aha!... Dumitale ţi- 
am spus că era ultimul vlăstar din familia Rur... Da, da! [i- 
am spus! Noi n-am avut copii, deoarece primul n-a trăit, el 
era cu patruzeci de ani mai mare decât mine, iar după 
aceea, mi-a fost mai degrabă ca un... Iată. 

„Ce-mi pasă mie de toate, astea!” se gândi Zawitowski. 

Doamna Bronicz, însă, îşi continuă destăinuirea: 


— Răposatul meu soţ a suferit mereu că n-am avut şi noi 
un băiat. Adică am avut, dar s-a născut mult prea 
devreme... Glasul doamnei Bronicz începu să tremure. L-am 
ţinut un timp în spirt... Ah, ce amintiri triste! Cât a mai 
suferit bietul meu soţ că se stinge ultimul vlăstar; din 
familia Rur... Dar să lăsăm asta, destul că până la urmă s-a 
legat de Linetka de parcă era fiica lui; fireşte, era ruda cea 
mai apropiată şi tot ce va rămâne după noi, va fi al ei. Poate 
că de aceea este atât de curtată... Cu toate că... Nu cred! 
Eu nu mă mir deloc. Dac-ai şti totuşi, domnule, ce chin 
înseamnă asta şi pentru ea şi pentru mine! Acum doi ani, la 
Nissa, un portughez, contele Jao Colimaqao, rudă cu familia 
Alcantar, şi-a pierdut într-atât capul, încât te apucă râsul. 
Sau anul trecut, grecul ăla de la Ostende!... Fiul unui 
bancher din Marsilia, milionar... Cum îl chema, Doamne?... 
Linetka, cum îl chema pe grecul milionar, ăla, ştii tu care? 

— Mătuşică! O dojeni domnişoara Lineta, cu vădită 
neplăcere. 

Dar mătuşica îşi luase avânt, asemenea unui tren care 
alerga cu viteză maximă. 

— Aha! Îmi aduc aminte, spuse, Kanafaropulus, secretar la 
Ambasada franceză de la Bruxelles. 

Domnişoara Lineta se ridică şi se duse spre doamna 
Osnowska, care discuta lângă masa cea mare cu domnul 
Plawicki, în vreme ce mătuşa, urmărind-o cu privirea, 
continuă: 

— Biata fată, e supărată!... Nu-i place deloc să se 
vorbească despre succesele ei, dar eu nu mă pot abţine. Mă 
înţelegi, dragă domnule? Uită-te şi dumneata ce înaltă e! A 
crescut de minune!... Anetka îi zice uneori „Coloană mică”, 
alteori „Plopuşor”; e un adevărat plopuşor! Ce să te mai 
miri că o vede lumea! Nu ţi-am spus încă nimic despre 
domnul Ufihski, un bun prieten al nostru. Răposatul meu 
soţ ţinea foarte mult la el. Cred că ai auzit de domnul 
Ufinski, nu-i aşa? Acela care s-a umplut de faimă decupând 
siluete din hârtie. Îl cunoaşte toată lumea. Nu ştiu pe la 


câte curţi a decupat siluete, dar ultima oară l-a decupat pe 
prinţul de Wales. Pe urmă pe un maghiar... 

Domnul Osnowski care, aflându-se nu prea departe, se 
distra cu creionaşul de la breloc, scoţându-l şi băgându-l la 
loc, îşi pierdu răbdarea în cele din urmă şi spuse: 

— Încă vreo doi ca ăştia, dragă mătuşă, şi vom avea o 
seară de carnaval. 

— Chiar aşa, într-adevăr! Încuviinţă doamna Bronicz. Dacă 
am pomenit de ei, am făcut-o numai pentru că Linetka n-a 
vrut să audă de niciunul. E o adevărată şovină! N-ai idee, 
domnule, ce şovină e! 

— Să-i dea Dumnezeu sănătate! Se bucură Zawilowski. 

După care se ridică şi începu să-şi ia rămas bun. La 
despărţire, strânse îndelung mâna domnişoarei Lineta, care 
îi răspunse şi ea la fel. 

— Pe mâine! Rosti, privind-o în ochi. 

— Pe mâine... După domnul Kopowski. Şi... Să nu uiţi de 
Pânzele de păianjeni...! 

— Nu, domnişoară, n-am să uit... Niciodată, răspunse 
Zawitowski cu glasul puţin tulburat. 

Plecă odată cu domnul Ptawicki şi, când ajunseră pe 
stradă, bătrânul îi lovi braţul uşor, se opri şi spuse: 

— Tinere domn, dumneata şti că în curând voi deveni 
bunic? 

— Ştiu, răspunse Zawitowski. 

— Da! Da! Repetă Plawicki, zâmbind fermecător, şi cu 
toate astea, ascultă-mă pe mine, tinerele căsătorite sunt 
grozave...! 

Apoi, râzând, începu să-l bată cu mâna pe umăr, după care 
îşi apropie vârfurile degetelor de buze, îl salută şi se 
depărtă. Zawitowski îi auzi de departe glasul tremurat: 

— Tinerele căsătorite sunt grozave... 

Restul îl acoperi zgomotul străzii. 

II. 

Din ziua aceea, Zawitowski veni zilnic la mătuşa Bronicz. 
De multe ori îl găsea acolo pe Kopowski, deoarece în ultimul 


timp se stricase ceva la portretul lui „Antinous”45. 
Domnişoara Lineta spunea că nu izbuteşte să scoată tot din 
faţa lui, că expresia nu este aceea care trebuie, într-un 
cuvânt, avea nevoie să mai mediteze. Cu Zawilowski îi 
mergea mai uşor. 

— La un cap ca al domnului Kopowski, spusese odată, 
ajunge să schimbi o linie cât de mică şi să foloseşti o lumină 
nepotrivită, ca să strici totul. Pe când la domnul Zawilowski, 
trebuie să prinzi în primul rând caracterul. 

Ascultându-i explicaţiile, amândoi fuseseră foarte 
mulţumiţi. Kopowski declarase chiar că nu este vina lui că 
Dumnezeu l-a creat aşa. Doamna Bronicz, povestea, după 
aceea, că domnişoara Lineta completase: „Dumnezeu l-a 
creat, Isus l-a răscumpărat, dar sfântul Duh a uitat să-l 
lumineze”. Toată Varşovia repeta această glumă pe seama 
bietului domn Kopowski. 

Lui Zawitowski îi plăcea destul de mult. După câteva 
întâlniri, se convinsese că este atât de limitat, încât nici nu-i 
trecea prin minte că poate să fie gelos din cauza lui. În 
schimb, îl privea întotdeauna cu plăcere. Doamnele ţineau 
şi ele la el, deşi adesea îşi îngăduiau să glumească pe seama 
lui, iar uneori le slujea pur şi simplu drept minge pe care şi- 
o aruncau una alteia. Altminteri, prostia lui Kopowski nu era 
nici posomorâtă şi nici bănuitoare. Avea un umor constant şi 
un zâmbet cu adevărat minunat, de care poate că îşi dădea 
seama şi el, de vreme ce prefera să zâmbească întruna, în 
loc să stea încruntat. Era binecrescut, ştia să se poarte în 
societate şi pe deasupra se îmbrăca splendid; din acest 
punct de vedere, putea să-i servească drept model lui 
Zawilowski. 

Din când în când, punea întrebări de-a dreptul uluitoare, 
care le distrau grozav pe tinerele doamne. Odată, auzind-o 
pe doamna Bronicz vorbind despre inspiraţia poetică, îl 
întrebase pe Zawilowski: „Pentru asta trebuie să ai ceva 
deosebit, sau nu e nevoie?” punându-l în încurcătură, 
fiindcă acesta nu ştia ce să-i răspundă. 


Altădată, doamna Aneta se interesase: 

— Dumneata ai scris vreodată poezii? Hai, alege-ţi o rimă! 

Kopowski ceruse să i se lase timp până a doua zi, dar când 
se întâlniseră din nou, fie că uitase, fie că nu găsise, nu le 
spusese nimic, aşa că doamnele fuseseră atât de 
binecrescute, încât nu-i mai amintiseră promisiunea. Le 
plăcea atât de mult să se uite la el, că nu voiau să-lpună în 
situaţii dificile. 

În acest timp, primăvara era pe sfârşite şi începeau 
cursele de cai. Zawitowski era invitat pe toată durata lor în 
trăsura familiei Osnowski, ocupând un loc înaintea 
domnişoarei Lineta, pe care o admira din toată inima. 
Purtând toalete de culori deschise şi pălării la fel, cu ochii 
negri zâmbitori şi faţa calmă, rumenită puţin de adierile 
proaspete, i se părea întruparea primăverii şi a raiului. 
Când se întorcea acasă, avea ochii plini numai de ea, mintea 
şi inima încărcate de imaginea ei. În lumea în care trăiau 
ele, în societatea tinerilor care se apropiau de trăsura lor, 
ca să le distreze, Zawitowski nu se simţea în largul lui, dar 
vederea ei îl răsplătea cu vârf şi îndesat. Sub influenţa 
zilelor însorite, a vremii frumoase, a adierilor calde şi a 
Linetei, care începea să-i fie dragă, trăia parcă într-o 
euforie continuă. Se simţea tânăr şi puternic. Uneori, chipul 
lui semăna într-adevăr cu al unui vultur. 

Erau clipe când i se părea că este un clopot răsunător care 
bate întruna şi vesteşte bucuria vieţii, bucuria dragostei, 
bucuria fericirii - marea sărbătoare a nuntirii. Scria mult şi 
lucra mai uşor ca niciodată, iar versurile lui exprimau parcă 
exuberanţa frunzelor tinere, fâlfâitul aripilor păsărilor ce 
treceau în zbor peste ogoare, şi întinderea uriaşă a 
câmpurilor şi a luncilor. Îşi simţea propria putere, aşa că 
încetă să se mai ruşineze că scrie poezii chiar faţă de 
străini, deoarece îşi dădea seama că înăuntrul lui este ceva, 
trăieşte ceva şi are ce să aşeze la picioarele iubitei. 

Potaniecki, care, deşi negustor, avea o adevărată pasiune 
pentru cai şi nu lipsea de la nici o alergare, îl văzu în toate 


aceste zile în compania familiei Osnowski şi a domnişoarei 
Castelli, uitându-se la ea ca la soare, aşa că la birou începu 
să-l persecute că o iubeşte, la care Zawitowski răspunse: 

— Nu eu, ci ochii mei; dar soţii Osnowski vor pleca în 
curând, doamna Bronicz şi domnişoara Lineta, de 
asemenea, şi totul se va sfârşi asemenea unui vis. 

Nu spunea adevărul, fiindcă nici el nu mai credea că totul 
se va sfârşi ca un vis. Dimpotrivă, simţea că pentru el 
începuse o viaţă nouă, pe care plecarea domnişoarei 
Castelli putea s-o frângă. 

— Dar unde plecă doamna Bronicz şi domnişoara Castelli? 
Îl mai întrebă Potaniecki. 

— Ce-a mai rămas din iunie şi toată luna iulie vor sta la 
familia Osnowski, iar după aceea se vor duce poate la 
Scheveningen, dar nu e nimic sigur. 

— Conacul familiei Osnowski, PrzytulOw, se află la trei mile 
de Varşovia, remarcă Potaniecki. 

Zawilowski se întreba de câteva zile cu inima strânsă dacă- 
l vor invita şi pe el, dar când îl invitară, şi încă cu multă 
amabilitate, nu le promise nimic şi, deşi le asigură de toată 
recunoştinţa lui, începu să se târguiască, spunând că este 
foarte ocupat şi n-are timp. Domnişoara Castelli îl ascultă, 
înălţându-şi sprâncenele, iar când vru să plece, se apropie 
de el şi-l întrebă: 

— De ce nu vrei să vii şi dumneata la Przytulow? 

Văzând că nu-i asculta nimeni, Zawilowski răspunse 
privind-o în ochi: 

— Mă tem. 

Lineta începu să râdă şi repetă cuvintele lui Kopowski: 

— Pentru asta trebuie să ai ceva, sau nu e nevoie? 

— Pentru asta, răspunse cu glasul tremurător, trebuie ca şi 
dumneata să-mi spui: „Vino!” 

Tânăra ezită o clipă; poate că nu îndrăznea să-i spună atât 
de direct şi în această formă, cum dorea el, aşa că se 
împurpură deodată şi şopti: 

— Vino! 


Apoi fugi, ruşinându-se parcă de rumeneala care, cu tot 
întunericul, îi colora tot mai vizibil obrajii. 

Pe când se întorcea acasă, Zawilowski avea impresia că 
ploua cu stele. 

Plecarea soţilor Osnowski avea să aibă loc însă peste zece 
zile. În acest timp, lucrul la portret îşi urma cursul obişnuit 
şi aşa avea să fie până în ultima zi, deoarece domnişoara 
Linetka nu voia să piardă timpul. Doamna Osnowska o 
îndemna să-l picteze numai pe Zawitowski, întrucât 
Kopowski mai avea nevoie de câteva şedinţe pe care le vor 
putea aranja la Przytulw, înainte de a pleca la 
Scheveningen. Aceste şedinţe deveniră o necesitate de prim 
ordin pentru Zawitowski, şi dacă se întâmpla vreodată să nu 
aibă loc, socotea ziua pierdută. De cele mai multe ori, 
doamna Bronicz era şi ea de faţă. Zawitowski intuia în ea un 
suflet prietenos şi, în cele din urmă, felul în care vorbea 
despre domnişoara Lineta începu să-i placă. Amândoi 
alcătuiau adevărate imnuri în cinstea domnişoarei Lineta, 
căreia doamna Bronicz îi spunea între ai casei 
„Niteczka”46. Lui Zawitowski îi plăcea acest nume cu atât 
mai mult, cu cât vedea mai limpede că acest „firicel” i se 
înfăşoară tot mai mult în jurul inimii. 

Cu toate acestea, nu odată i se părea că doamna Bronicz 
povesteşte lucruri neverosimile. Că domnişoara Lineta era 
şi putea să fie cea mai talentată elevă a lui Swirski că 
Swirski putea să-i zică „La Perla”, că putea să se 
îndrăgostească de ea - cum dădea de înţeles doamna 
Bronicz - nu era prea greu de crezut; dar că acelaşi 
Swirski, cunoscut în toată Europa şi răsplătit cu medalii 
însemnate la toate expoziţiile, ar fi declarat cu lacrimi în 
ochi la vederea unei schiţe a domnişoarei Lineta că, în afară 
de tehnică, mai degrabă el ar fi putut lua lecţii de la ea, se 
îndoia până şi Zawilowski. Undeva, într-un colţişor al 
sufletului, unde mai rămăsese puţină luciditate, se mira că 
domnişoara „Niteczka” nu nega pur şi simplu asemenea 
exagerări, mulţumindu-se de fiecare dată să spună: 


„Mătugşică, ştii doar că nu-mi place să repeţi astfel de 
lucruri!” în cele din urmă, îşi pierdu şi aceste ultime clipe 
de luciditate, începu să-i fie milă de răposatul Bronicz, iar 
pe doamna Bronicz aproape că o îndrăgi numai pentru că 
putea să discute cu ea despre domnişoara Castelli de 
dimineaţa până seara. 

În acest răstimp, la insistenţele repetate ale doamnei 
Bronicz, îl vizită şi pe bătrânul domn Zawitowski, acel 
Cresus la care nu mai fusese niciodată înainte. Bătrânul 
şleahtic, cu mustaţa albă ca laptele, obrajii rumeni şi părul 
cărunt, tăiat scurt, îl primi cu un picior pe fotoliu şi cu 
familiaritatea aristocratică a omului obişnuit ca toată lumea 
să ţină seama de el mai mult decât el de ea. 

— Te rog să mă ierţi că nu mă ridic, îi spuse, dar cu 
podagra nu-i de glumit... Ei, ce să-i faci! Moştenire grea! Se 
pare că va rămâne legată mereu de numele nostru. Pe tine 
te înţeapă vreodată degetul mare? 

— Nu, răspunse Zawitowski, uimit întrucâtva de primirea 
pe care i-o făcea, ca şi de faptul că bătrânul şleahtic îl tutuia 
de la prima vedere. 

— Aşteaptă să vie bătrâneţea! 

După care, chemându-şi fiica, i-l prezentă pe Zawitowski şi 
începu să vorbească despre relaţiile de familie, arătându-i 
tânărului ce fel de rude erau. În cele din urmă, zise: 

— Mă rog, eu poezii n-am scris, fiindcă sunt prea prost 
pentru asta, dar trebuie să-ţi spun că te-ai descurcat de 
minune; nu mi-a fost ruşine să-mi văd numele sub versurile 
tale. 

Totuşi, vizita n-avea să se termine cu bine. Domnişoara 
Zawitowska, o persoană de aproape treizeci de ani, 
frumoasă, dar ofilită parcă prea devreme şi posomorâtă, 
vrând să ia parte la discuţie, începu să-şi întrebe „verişorul” 
pe cine cunoaşte şi la cine se duce, în timp ce bătrânul 
şleahtic îşi exprima părerea în două-trei cuvinte despre 
fiecare nume pe care îl auzea. Când veni vorba de 
Potaniecki, spuse: „Sânge bun!”, la Bigiel întrebă: „Cum”?”, 


LLA 


iar când Zawitowski repetă numele, adăugă: „Connais pas 
Pe doamna Osnowska o defini într-un singur cuvânt: 
„Ciocârlie!” - când auzi de doamna Bronicz, mormăi: 
„Fanfaroană!”, pentru ca la sfârşit, când tânărul pomeni 
puţin încurcat de domnişoara Castelli, şleahticul, pe care se 
vede că tocmai îl durea piciorul, se strâmbă groaznic şi 
exclamă: 

— Aoleo! Drăcoaica venețiană! 

Zawitowski care, cu toată timiditatea lui, era un om 
impulsiv, văzu negru în faţa ochilor; bărbia şi aşa voluntară 
îi ieşi mai mult înainte, începu să-l măsoare pe bătrân cu 
privirea din cap până la piciorul bolnav şi spuse: 

— Domnule, dumneata ai un mod de a-ţi exprima opinia 
cam pripit, care mie nu-mi place, aşa că am plăcerea să te 
salut. 

Şi înclinându-se, îşi luă pălăria şi plecă. 

Bătrânul Zawitowski, care era obişnuit să i se îngăduie şi 
să i se ierte totul, privi o vreme încremenit la fiica sa şi abia 
după o tăcere îndelungă, întrebă: 

— Ce-i cu el, a turbat? 

Tânărul nu-i povesti doamnei Bronicz tot ce se întâmplase. 
Aminti doar că fusese în vizită şi amândoi, tatăl şi fiica, nu-i 
plăcuseră deloc. Aşa că ea află toată tărăşenia chiar de la 
bătrânul Zawitowski, care-i zicea în faţă domnişoarei 
Castelli numai „drăcoaica venețiană”. 

— Doamnă, mi-ai trimis pe dracul întreg, îi spuse, bine că 
nu mi-a spart capul. 

În glasul lui răzbătea totuşi mulţumirea că un Zawilowski 
se arătase atât de bătăios, dar doamna Bronicz, 
neobservând această nuanţă, puse totul la inimă şi, spre 
marea uimire a „dracului întreg”, îi spuse: 

— E mort după Linetka, şi la el asta e un fel de mângâiere, 
iar, pe de altă parte, unui om de vârsta lui şi cu poziţia pe 
care o are, trebuie să-i treci cu vederea multe. Dumneata 
cred că ai citit romanul lui Kraszewski47. Diavolul la 
Veneţia... Titlul cărţii a devenit un fel de poreclă în care 


este anume poezie... Când bătrânul o să se îmbuneze, să-i 
scrii câteva cuvinte, da? Astfel de relaţii trebuie 
întreţinute... 

— Doamnă, n-am să-i scriu pentru nimic în lume! Se 
împotrivi Zawilowski. 

— Chiar dacă te roagă şi altcineva? 

— Vreau să spun că... Nici eu nu sunt de piatră. 

Domnişoara Castelli zâmbi auzind aceste cuvinte. În 
adâncul inimii, era mulţumită că Zawitowski, la un singur 
cuvânt despre ea, care i se păruse jignitor, sărise de parcă 
auzise o profanare. De aceea, în timp ce îi poza, când 
rămaseră singuri pentru o clipă, îi spuse: 

— E ciudat, totuşi, cât de puţin cred eu în sinceritatea 
oamenilor... Îmi vine tare greu să cred că, în afară de 
mătuşa mea, mai există şi altcineva care să-mi fie cu 
adevărat binevoitor. 

— De ce, domnişoară? 

— Nu ştiu. Nici eu nu pot să-mi dau seama de ce. 

— Uite, de pildă, soţii Osnowski? Doamna Aneta? 

— Doamna Aneta? Repeta domnişoara Castelli. 

Şi începu să picteze de zor, de parcă uitase de întrebarea 
lui. 

— Dar eu, domnişoară? Întrebă Zawitowski mai încet. 

— Da! Răspunse, dumneata, da! Sunt sigură că dumneata 
n-ai îngădui nimănui să mă vorbească de rău. Simt că 
dumneata îmi vrei într-adevăr binele, deşi nu ştiu de ce, 
fiindcă eu n-am aproape nici un merit... 

— Dumneata n-ai nici un merit! Exclamă Zawilowski, 
zvâcnind în picioare. Nu uita, domnişoară, că eu nu-ţi 
îngădui nici măcar dumitale să vorbeşti rău despre 
dumneata. 

Domnişoara Castelli zâmbi şi spuse: 

— Bine, bine, dar stai jos, pentru că nu pot să pictez. 

Tânărul se aşeză, dar se uită la ea cu o privire atât de 
încărcată de dragoste şi de încântare, încât Lineta se 
tulbură. 


— Ce model neascultător! Îl dojeni. Te rog să întorci capul 
puţin spre dreapta şi să nu te mai uiţi la mine. 

— Nu pot! Nu pot! Răspunse Zawitowski. 

— Eu, însă, nu pot într-adevăr să pictez aşa. Am început 
capul în altă poziţie... Stai puţin... 

Spunând acestea se apropie de el şi, atingându-i tâmplele 
cu degetele, începu să-i rotească uşor capul spre dreapta. 
Inima lui Zawitowski bătea ca un ciocan, totul începu să i se 
învârtă înaintea ochilor şi, apucându-i mâna domnişoarei 
Castelli, îşi apăsă buzele pe palma-i caldă. 

— Ce faci domnule? Îngână domnişoara Lineta. 

Nu-i răspunse nimic; continua să-i ţină mâna şi să i-o 
sărute din ce în ce mai apăsat. 

Atunci, ea îi şopti grăbită: 

— Vorbeşte cu mătugşica... Mâine plecăm şi... 

Nu mai putură să-şi spună nimic, deoarece în clipa aceea 
Osnowski, Kopowski şi doamna Aneta, care stătuseră până 
atunci în salonaşul alăturat, intrară în atelier. 

Văzând obrajii împurpuraţi ai domnişoarei Castelli, 
doamna Aneta se uita cu luare-aminte la Zawitowski şi se 
interesă: 

— Cum vă merge astăzi? 

— Unde-i mătuşa? Întrebă domnişoara Castelli. 

— A plecat în vizită. 

— De mult? 

— Acum câteva minute. Cum v-a mers astăzi? 

— Bine, dar pentru azi ajunge. 

Domnişoara Lineta puse pensulele la loc şi, după o clipă, 
se duse la ea să se spele pe mâini. Deşi ar fi preferat să 
plece, Zawitowski mai întârzie o vreme, răspunzând mai 
mult sau mai puţin lucid la întrebările care i se puneau. Se 
temea de discuţia cu doamna Bronicz şi, ca toţi fricoşii, 
dorea s-o amâne până mâine. Voia să rămână o clipă singur 
cu gândurile lui, să le pună în ordine, să aprecieze mai bine 
însemnătatea celor întâmplate, deoarece acum capul îi era 
plin de idei învălmăşite; intuia doar că se petrecuse ceva 


extraordinar, ceva care avea să înceapă o nouă epocă în 
viaţa lui. La acest gând, îl treceau fiori de fericire şi de frică 
totodată, fiindcă simţea că acum nu mai are timp să dea 
înapoi, că trebuia să meargă înainte - să-şi mărturisească 
iubirea şi să-i ceară mâna domnişoarei şi familiei - până la 
altar. Dorea acest lucru cu toată puterea sufletului, dar era 
atât de obişnuit să considere tot ce este legat de iubire 
drept închipuiri poetice, ceva ce ţinea exclusiv de lumea 
gândurilor, a artei şi visărilor, încât aproape că nu mai 
îndrăznea să creadă că domnişoara Castelli putea să fie cu 
adevărat soţia lui. Abia putea sta locului şi, când se întoarse 
Lineta, începu să-şi ia rămas bun. 

Ea îi întinse mâna răcorită de apa rece şi-l întrebă: 

— N-o aştepţi pe mătuşa? 

— Trebuie să plec, mâine vin să-mi iau la revedere de la 
dumneata şi de la doamna Bronicz. 

— Atunci, la revedere! 

După tot ce se întâmplase, despărţirea i se păru lui 
Zawitlowski atât de nepotrivită şi de rece, încât îl apucă 
disperarea. Dar nu cuteză să-şi ia rămas bun altfel în faţa 
celorlalţi, cu atât mai mult, cu cât doamna Aneta se uita 
foarte atentă la el. La plecare, domnul Osnowski îi spuse: 

— Stai puţin, domnule. Am puţină treabă în oraş, aşa că o 
să mergem împreună. 

Plecară. Se aflau încă în faţa, vilei, când domnul Osnowski 
se opri, îi puse o mână pe umăr şi îl întrebă cu o înfăţişare 
contrariată: 

— Domnule Ignas, nu cumva te-ai certat cu Lineta? 

Zawitowski se holbă la el: 

— Eu, cu domnişoara Lineta? 

— Mi s-a părut că v-aţi despărţit cam rece. Credeam că ai 
să-i săruţi cel puţin mâna. 

Ochii lui Zawitowski se făcură şi mai mari, iar domnul 
Osnowski începu să râdă şi mărturisi: 

— Hai să-ţi spun adevărul! Soţia mea, curioasă ca toate 
femeile, v-a urmărit şi a văzut tot ce s-a întâmplat. Dragă 


domnule Ignas, ai în mine un prieten adevărat, care ştie 
foarte bine ce înseamnă să iubeşti. Îţi urez un singur lucru: 
să dea Dumnezeu să fii tot atât de fericit cât sunt şi eu. 

Spunând acestea, începu să-i scuture mâna, iar 
Zawitlowski, cu toate că era foarte încurcat, abia se stăpâni 
să nu i se arunce de gât. 

— Ai într-adevăr ceva de făcut astăzi? De ce ai plecat? 

— Ca să fiu sincer, simţeam nevoia să-mi adun gândurile, 
iar, pe de altă parte, mă temeam de doamna Bronicz. 

— Ei, dumneata n-o cunoşti pe mătuşa. Şi ea este foarte 
repezită. Condu-mă o bucată de drum, iar pe urmă 
întoarce-te la noi fără sfială. O să ai timp să-ţi aduni 
gândurile, iar până atunci se întoarce şi doamna Bronicz şi 
poţi să-i ţii o cuvântare care să-i stoarcă lacrimile. Altceva 
nu te mai ameninţă. Să nu uiţi că dacăcţi va fi bine, trebuie 
să-i fii recunoscător în primul rând Anetei mele, pentru că, 
pe legea mea! Atâta i-a montat căpşorul Castelkăi, de parcă 
ţi-ar fi o adevărată soră. Ea e o minte cam zvăpăiată, dar 
are şi-o inimă foarte bună. La fel ca ea, poate că mai există 
şi alte femei, dar una mai bună, în nici un caz... Mi se părea 
că prostănacul de Kopowski îi cam face curte Castelkăi, şi 
Aneta era foarte furioasă. Lor le place Kopos, dar iartă-mă, 
să se căsătorească cu el, ar fi prea de tot. 

Sporovăind astfel, îl luă de braţe pe Zawilowski şi, după o 
clipă, începu să-i spună: 

— Hai să sfârşim odată cu domnule în sus, domnule în jos. 
Doar o să devenim rude, nu? Trebuie să-ţi mai destăinui un 
lucru: n-am nici o îndoială că Lineta te iubeşte din toată 
inima, Că şi ea e o fiinţă bună de pus pe rană. La urma 
urmei, atâta i-au împuiat capul cu tine, iar ea e încă atât de 
tânără, încât acum, înţelegi şi tu, înseamnă să pui paie 
peste foc, aşa că... Pune! Trebuie să-şi consolideze 
sentimentele, ceea ce cred că nu va fi prea greu, întrucât 
are cu adevărat o fire ieşită din comun. Nu te gândi că 
vreau să te previn şi să te înspăimânt. Nu! E vorba numai 
de consolidarea situaţiei. Că te iubeşte şi ea, nu încape nici 


o îndoială. Dacă ai fi văzut-o cum umbla cu cartea ta, sau ce 
s-a petrecut cu ea după ce v-aţi întors de la teatru! Atunci 
mi-a trecut prin minte un gând prostesc. Am spus că am 
auzit că bătrânul Zawitowski a vrut să te cunoască tocmai 
pentru că are intenţia să te căsătoreşti cu fiica lui, averea 
rămânând astfel în familie. Ei bine, închipuie-ţi că s-a făcut 
palidă ca hârtia când a auzit una ca asta. M-am şi 
înspăimântat şi am retractat totul numaidecât. Ce zici de 
asta? 

Lui Zawitowski îi venea să râdă şi să plângă în acelaşi 
timp; se mulţumi totuşi să apese cu toată puterea pe şold 
mâna lui Osnowski, care-l ţinea de braţ şi după un timp, 
rosti: 

— Nici măcar nu sunt vrednic de ea, nici... 

— Ei, ce vrei să mai spui? Nu cumva că n-o iubeşti pe cât 
merită? 

— Pe viul Dumnezeu, chiar aşa! Răspunse Zawilowski, 
înălţându-şi ochii. 

— Dacă-i aşa, întoarce-te îndată şi debitează-ţi cuvântarea 
în faţa doamnei Bronicz. Nu te teme că o să fii prea patetic. 
Ei îi place!... La revedere, Ignas! Peste vreo oră vin şi eu şi 
o să avem o seară de logodnă. 

Începură să-şi strângă mâinile cu sentimente într-adevăr 
frăţeşti, apoi domnul Osnowski zise: 

— Îţi repet încă o dată: să dea Dumnezeu să găseşti în 
Castelka o soţie cum e Anetka mea! 

În drum spre casă, Zawitowski se gândi că domnul 
Osnowski este un înger, doamna Osnowska al doilea, 
doamna Bronicz al treilea, iar domnişoara Lineta se înalţă 
deasupra tuturor cu aripile-i de arhanghel, asemenea 
dumnezeirii. Înţelegea acum că inima poate să iubească 
până la durere. În sufletul lui, îi cădea la picioare şi-i bătea 
temenele, o iubea, o adora; în acelaşi timp, la toate aceste 
simţăminte care răsunau în el ca un clopot uriaş, se adăuga 
o senzaţie de duioşie neţărmurită, de parcă femeia 
divinizată era totodată un copil, unic şi iubit ca nimeni altul, 


dar plăpând încă şi având nevoie de ajutor. Îşi aduse aminte 
de ce-i povestise Osnowski, cum pălise Lineta când îi 
spusese că vor să-l căsătorească cu alta, şi repetă în sinea 
lui: „lubita mea, iubita mea...!” Şi se înduioşă fără măsură, 
iar recunoştinţa îi inundă inima şi avu impresia că viaţa 
întreagă nu-i ajunge să-i plătească paloarea de o clipă. Se 
simţea mai fericit ca niciodată şi, în unele momente, 
intensitatea acestui simţământ aproape că îl înfricoşa. Mai 
înainte, în teorie era un pesimist, acum însă realitatea 
contrazicea atât de mult asemenea idei, încât îi venea greu 
să creadă că se putuse înşela atât de amarnic. 

În acest timp, se întorcea la vilă inspirând pe drum 
aromele iasomiei înflorite cu sentimentul învălmăşit că 
mirosul îmbătător nu venea din exterior, ci era pur şi simplu 
o părticică din fericirea lui. Pe drum îşi spuse: „Ce oameni, 
ce casă, ce familie! Numai aici putea să crească Bălăioara 
mea!” Privea la soarele care apunea în acalmia înserării, la 
perdelele aurii ale amurgului, străpunse de fâşii purpurii, şi 
liniştea din jur începu să acţioneze asupra lui. În aceste 
raze uriaşe, simţi mila şi bunătatea care veghează asupra 
lumii, o mângâie şi o binecuvântează. De bună seamă, nu se 
ruga cu cuvinte, dar tot sufletul lui psalmodia un imn de 
recunoştinţă. 

La poarta vilei, trezindu-se parcă dintr-un somn adânc, îl 
văzu pe slujitorul familiei Osnowski, care privea la trăsurile 
de pe stradă. 

— Bună seara, Stanislaw! Doamna Bronicz nu s-a întors? Îl 
întrebă. 

— Tocmai mă uitam în calea ei, trebuie să vină. 

— Doamnele sunt încă în salon? 

— Da, şi domnul Kopowski. 

— Şi mie cine o să-mi deschidă? 

— E deschis, eu am coborât doar pentru o clipă. 

Zawilowski se duse sus, dar, negăsind pe nimeni în salonul 
comun, intră în atelier. Nici acolo nu era nimeni, în schimb, 


din cămăruţa alăturată se auzeau prin draperia care 
despărţea încăperea de atelier şoapte nelămurite. 

Presupunând că le va găsi acolo pe cele două doamne 
împreună cu Kopowski, dădu la o parte un colţ al draperiei 
şi uitându-se înăuntru, înmărmuri. 

Domnişoara Castelli nu era în salonaş, dar Kopowski sta în 
genunchi înaintea doamnei Osnowski, iar aceasta, cu 
mâinile cufundate în ciufu-i bogat, îi înclina capul pe spate, 
coborându-şi în acelaşi timp faţa spre el, de parcă voia să-l 
sărute pe frunte. 

— Aneta, dacă mă iubeşti! Spuse Kopowski cu glasul 
înăbuşit de patimă. 

— 'Te iubesc! Dar nu! Nu vreau asta! Răspunse doamna 
Osnowski, îndepărtându-l puţin de ea. 

Cu o mişcare involuntară, Zawitowski lăsă draperia să 
cadă; o clipă rămase înapoia ei, de parcă picioarele îi 
deveniseră deodată de plumb, în sfârşit, fără să-şi dea prea 
bine seama ce face, străbătu atelierul, unde covorul gros 
înăbuşi iarăşi zgomotul paşilor, trecu prin salonul cel mare, 
prin anticameră, cobori scările şi ajunse la intrarea vilei. 

— Plecaţi, domnule? Îl întrebă bătrânul slujitor. 

— Da, răspunse Zawitowski. 

Şi începu să meargă atât de repede, că parcă fugea. 
Curând, însă, se opri locului şi îşi spuse, cu voce tare: 

— Am înnebunit, oare? 

Brusc, supoziţia i se păru posibilă, deoarece simţi că-şi 
pierde şirul gândurilor, nu-şi mai dă seama de nimic, nu mai 
înţelege şi nu mai crede nimic. Ceva începu să se rupă în el, 
să se prăbuşească. Cum aşa? Casa despre care numai cu o 
clipă înainte gândise că este un adăpost binecuvântat al 
unor suflete excepţionale ascunde minciuna de toate zilele, 
nimicnicia obişnuită, murdăria vieţii cotidiene - o comedie 
măruntă şi totodată ruşinoasă? În această atmosferă 
respiră, în asemenea ambianţă trăieşte şi cu astfel de 
oameni stă laolaltă Lineta lui, „Bălăioara” lui? Îi veniră în 
minte cuvintele lui Osnowski: „Să dea Dumnezeu să găseşti 


în Castelka o soţie cum am găsit-o eu în Aneta mea! 
Mulţumesc!” se gândi Zawilowski şi, fără să vrea, începu să 
râdă. Răutatea şi murdăria nu erau o noutate pentru el; le 
văzuse şi ştia că există, dar pentru prima dată viaţa i ie 
arătase cu o ironie atât de nemiloasă, în virtutea căreia 
domnul Osnowski, un om care-i arătase o inimă de frate, un 
om cumsecade, drept şi bun ca puţini alţii pe lume, îi 
apărea în acelaşi timp ca un bufon, un soi de prostănac 
sublim - sublim prin credinţa şi sentimentele lui - din cauza 
unei femei. Şi tot pentru prima dată văzu limpede ce poate 
să facă o femeie măruntă şi neroadă dintr-un om nevinovat. 
Înaintea lui se deschiseră orizonturi de viaţă 
înspăimântătoare - teritorii întregi, a căror existenţă nici n- 
o bănuia, deoarece până acum îşi închipuia doar că o 
femeie rea poate să sugă un om asemenea unui păianjen şi 
să-l ucidă - şi asta i se părea diabolic, dar nu presupunea 
nicidecum că e în stare să-l mai facă şi de râsul lumii. 
Gândul acesta nu-i dădea pace. Şi totuşi domnul Osnowski, 
care-i urase să fie fericit cu viitoarea soţie cum era el cu 
Aneta lui, era un caraghios. Era nevoit să accepte şi acest 
adevăr. Se vede că trebuie să iubeşti atât de mult, încât să 
devii un orb. 

Gândurile lui Zawilowski se strămutară la Lineta. La 
început, avu impresia că murdăria din familia Osnowski şi 
îndoiala care crescuse în inima lui se răsfrângeau şi asupra 
ei. În curând, însă, începu să-şi reproşeze această impresie 
ca pe o crimă, ca pe o profanare a nevinovăţiei terfelite, ca 
pe o întinare cu gândul a unei făpturi, pe cât de curate, pe 
atât de iubite, a aripilor ei de înger. Se revoltă împotriva lui 
însuşi. „Poate oare un astfel de porumbel să bănuiască 
măcar existenţa răului?” se întrebă. Şi dragostea îi crescu şi 
mai mult la gândul că „un astfel de copil preacurat” este 
silit să vină în contact cu stricăciunile. Ar fi vrut s-o 
îndepărteze cât mai repede de doamna Osnowska, s-o 
ferească de înrâurirea ei şi s-o scoată din această casă, în 
care ochii ei nevinovaţi puteau să vadă răul şi stricăciunea. 


Un demon îi şoptea într-adevăr în răstimpuri la ureche că şi 
domnul Osnowski gândeşte ca el, că şi-ar pune în joc 
propria viaţă pentru cinstea soţiei, că ar socoti şi el orice 
bănuială drept o profanare a divinității lui. Zawitowski 
îndepărta cu groază aceste şoapte. „Ajunge să priveşti în 
ochii ei”, îşi spunea. Şi când îşi amintea de ochii iubitei, era 
gata să se bată cu pumnii în piept şi să-şi ceară iertare, de 
parcă făptuise cine ştie ce păcat greu. Mai era supărat şi 
pentru că plecase fără s-o mai aştepte pe doamna Bronicz şi 
nu-şi recăpătase încrederea văzând-o pe Lineta. Acum îşi 
aduse aminte cum îşi apăsase buzele pe mâna ei şi cum ea, 
împurpurându-se de emoție, îi spusese: „Vorbeşte cu 
mătuşica”. Câtă simplitate angelică şi puritate răzbătea în 
aceste cuvinte! Ce suflet drept, care, iubind, îşi vrea iubirea 
îngăduită de lumea întreagă! Când se gândea la asta, 
Zawitlowski era cuprins de dorinţa de a se întoarce, se 
simţea totuşi prea răscolit şi n-ar fi putut explica venirea 
dinainte, dacă slujitorul ar fi vorbit de ea. 

Apoi iarăşi îi apăru în faţa ochilor imaginea lui Kopowski 
îngenuncheat înaintea doamnei Osnowska şi începu să se 
întrebe: ce trebuie să facă şi cum să se poarte în această 
situaţie? Să-l prevină pe Osnowski? Respinse contrariat 
această posibilitate. Să caute să rămână numai cu doamna 
Aneta şi să-i ţină o predică între patru ochi? l-ar arăta uşa. 
O vreme se gândi să-l amenințe pe Kopowski şi să-i smulgă 
promisiunea că nu va mai frecventa familia Osnowski. 
Recunoscu îndată că nici asta n-ar duce la nimic. Kopowski, 
dacă are curaj cât de cât, îl va insulta şi-l va provoca la duel; 
iar în acest caz, el va trebui să tacă, şi lumea va crede că 
neînţelegerea s-a iscat din cauza domnişoarei Castelli, 
fiindcă nutrea pentru el o prietenie sinceră iar, pe de altă 
parte, era prea tânăr ca să se împace dintr-o dată cu ideea 
că răul şi nedreptatea omenească pot să rămână 
nepedepsite. Dacă măcar în acest caz ar fi putut să se 
sfătuiască şi el cu cineva, cu unul ca Potaniecki, de exemplu, 
sau cu Marynia! Dar această alternativă era exclusă. Astfel 


că, după ce reflectă îndelung, ajunse la convingerea că 
trebuie să tacă şi să uite totul. 

De altminteri, din rugămintea împătimită a lui Kopowski şi 
răspunsul doamnei Aneta, conchise că era posibil ca răul să 
nu se transforme într-o decădere totală. Nu cunoştea 
femeile, dar citise destul despre ele. Ştia că există şi unele 
pentru care aparenţa răului are mai mult farmec decât răul 
în sine - femei lipsite de simţul moral, dar şi de 
temperament, la care atracţia idilei interzise egala repulsia 
faţă de depravare, într-un cuvânt, femei care, incapabile să 
iubească pe cineva, îşi înşelau şi bărbaţii, şi amanţii. i 
veniră în minte cuvintele unui francez: „Dacă Eva era 
poloneză, rupea mărul, dar nu-l mânca!” Dintre acestea i se 
părea că face parte şi doamna Osnowska. Binele şi răul din 
ea puteau fi la fel de superficiale, iar în acest caz, o legătură 
interzisă ar fi trebuit s-o plictisească destul de repede, mai 
ales cu unul de felul lui Kopowski. 

Aici, Zawitowski pierdu şirul raţionamentelor sale şi 
totodată cheia potrivită pentru sufletul doamnei Aneta. Ar fi 
înţeles o legătură cu oricine altcineva, dar nu cu Kopowski, 
cu acest heruvim cu creier de idiot. „Până şi un pudel 
înţelege mai mult ce i se spune, se gândi. Cum poate să se 
înjosească o femeie care aspiră la rațiune, ştiinţă şi artă, la 
înţelegerea oricăror nuanţe ale ideilor şi sentimentelor, 
alături de asemenea păpuşă!” Lecturile despre femei nu-i 
ofereau dezlegarea acestei şarade. 

Cu toate că realitatea îi spunea mai clar decât toate cărţile 
că lucrul era cu putinţă. Deodată, Zawilowski îşi aminti ce-i 
spusese Osnowski nu prea demult, anume că el şi soţia lui 
se temeau că „acest prostănac îi face curte Castelkăi”; 
doamna Osnowska era foarte furioasă din această pricină şi 
tocmai de aceea îi îndreptase sentimentele spre altcineva. 
Aşadar, doamna Osnowska voia ca frumosul Kopowski să 
nu-i facă curte asiduă Linetei, ca să-l păstreze astfel pentru 
ea. Zawilowski se cutremură la gândul că, dacă lucrurile 
stăteau într-adevăr aşa, Kopowski avea totuşi unele şanse 


de succes. Umbrele acoperiră iarăşi silueta luminoasă a 
Linetei. Dacă ar fi fost aşa, ea ar fi scăzut în ochii lui până la 
nivelul doamnei Osnowska. O clipă îşi simţi gura amară şi 
creierul învâlvorat. Îl cuprinse o mânie viforoasă. Pentru 
asta n-ar mai putea s-o ierte, bănuiala l-ar otrăvi de moarte. 
Se opri iarăşi în stradă, simțind că trebuie să înăbuşe acest 
gând în adâncul sufletului, altfel îşi va pierde minţile. 

Izbuti să-şi ducă intenţia la bun sfârşit atât de bine, încât 
ajunse să se socotească ultimul dintre proşti, de vreme ce-i 
trecuse prin minte o idee atât de năstruşnică. Sentimentele 
domnişoarei Lineta faţă de el erau cea mai bună dovadă că 
ea nu se putea îndrăgosti de un om de felul lui Kopowski, 
iar temerile şi suspiciunile doamnei Osnowska izvorau 
numai din amorul propriu al unei femei uşoare şi vanitoase, 
care nu admitea ca alta să fie socotită mai frumoasă şi mai 
atrăgătoare, ca ea. Zawitowski avea acum senzaţia că i se 
luase o piatră de pe inimă. Prin urmare, în adâncul 
sufletului începu iarăşi să-şi ceară iertare în genunchi de la 
iubita neîntinată; gândurile pe care le înălța spre ea erau 
pline de dragoste, adoraţie şi pocăință. 

Remarcă totuşi în sinea lui că răul, chiar dacă este făcut 
de altcineva, naşte tot rău; câte gânduri respingătoare nu-i 
trecuseră prin minte numai pentru că văzuse un prostâănac 
la picioarele unei zvânturate. Îşi întipări această observaţie 
în memorie. 

Aproape de casă, se întâlni cu Potaniecki la braţ cu 
doamna Maszko şi, cum era destul de zdruncinat de 
întâmplările zilei, bănuiala i se cuibări îndată în minte. Dar 
Polaniecki îl recunoscu la lumina lunii şi a felinarului şi 
pesemne că n-avea intenţia să se ascundă, fiindcă îl abordă. 

— Bună seara, îi spuse. De ce te duci acasă atât de 
devreme? 

— Am fost la doamna Bronicz, iar acum mă plimb puţin, 
fiindcă noaptea este foarte frumoasă. 

— Atunci, treci şi pe la noi. După ce o conduc pe doamna, 
mă întorc şi eu. Soţia mea nu te-a văzut de multă vreme. 


— Bine, acceptă Zawitowski. 

Într-adevăr, acum simţea nevoia s-o vadă pe doamna 
Potaniecka. Îl răscoliseră atâtea gânduri şi simţăminte, încât 
se simţea obosit, şi ştia că faţa bună şi calmă a doamnei 
Marynia avea să-i aducă liniştea. 

În curând, sună la locuinţa familiei Potaniecki, intră şi, 
după ce salută, îi explică doamnei că a fost invitat de soţul 
ei, la care ea spuse: 

— Poftim, mă bucur foarte mult. Soţul meu o conduce pe 
doamna Maszko, care mi-a făcut o vizită, şi se întoarce la 
ceai. O să vină şi familia Bigiel, poate şi tatăl meu, dacă nu 
s-a dus la teatru. 

Spunând acestea, îi arătă un loc la masă, apoi potrivi 
abajurul lămpii şi îşi reluă lucrul de mai înainte; cosea 
cocarde din panglicile înguste, trandafirii şi albastre, care i 
se aflau în faţa ei. 

— Ce lucrezi, doamnă? O întrebă Zawilowski. 

— Fac nişte cocarde; sunt bune pentru tot felul de 
îmbrăcăminte. 

lar după o vreme, adăugă: 

— Mult mai interesant este ce faci dumneata? Ştii că toată 
lumea vorbeşte că te căsătoreşti, cu Lineta Castelli? Aţi fost 
văzuţi împreună la teatru, la curse, la plimbare, şi n-ai cum 
să mai spui că nu e nimic hotărât. 

— Cu dumneata am vorbit întotdeauna deschis, aşa că 
acum pot să-ţi spun că totul este aproape hotărât. 

Marynia îşi înălţă spre el ochii zâmbitori, învioraţi de 
curiozitate: 

— Da? Uite o veste bună! Să-ţi dea Dumnezeu fericirea pe 
care eu şi soţul meu ţi-o dorim. 

Îi întinse mâna, apoi întrebă foarte interesată: 

— Ai vorbit cu Linetka? 

Zawilowski începu să povestească ce se întâmplase, 
recunoscând că vorbise cu domnişoara Castelli şi cu domnul 
Osnowski. Apoi înflăcărându-se treptat pe măsură ce 
depăna întâmplările, se spovedi de tot ce se petrecuse cu el. 


Cum studiase situaţia la început, cum criticase şi se luptase 
cu sine însuşi, nevenindu-i să creadă într-o izbândă; cum se 
străduise apoi să-şi scoată din cap, mai degrabă din inimă, 
acest sentiment căruia nu i se putea împotrivi. O asigură că 
îşi făgăduise de atâtea ori să întrerupă brusc relaţiile şi să 
nu se mai ducă pe acolo, dar de fiecare dată n-avusese 
puterea s-o facă, de fiecare dată observase cu spaimă că 
toată lumea lui, scopul vieţii lui erau alături de ea; că fără 
domnişoara Linetka, n-ar mai fi ştiut să se descurce în viaţă 
şi se întorsese la ea. 

Nu-i mai puţin adevărat că Zawitowski examinase situaţia, 
dar criticase şi se luptase cu sine însuşi mai puţin decât 
spunea. Era totuşi sincer. În sfârşit, adăugă că acum ştie 
sigur că nu-şi iubeşte numai propriul sentiment legat de 
domnişoara Lineta, ci pe ea însăşi, pentru ea însăşi; era cea 
mai scumpă fiinţă de pe lume. 

— Doamnă gândeşte-te şi dumneata, continuă, alţii au 
familie, mamă, surori, fraţi; eu, afară de nefericitul meu 
tată, nu mai am pe nimeni, de aceea toate simţămintele 
mele de dragoste s-au concentrat asupra ei. 

— Adevărat! Încuviinţă Marynia, cred că aşa s-a întâmplat. 

Dar tânărul urmă cu o înflăcărare tot mai mare: 

— Cu toate acestea, mereu am impresia că trăiesc un vis şi 
nu poate să-mi intre în cap că ea va fi cu adevărat soţia 
mea. Câteodată, mi se pare că aşa ceva nu e cu putinţă şi 
trebuie să intervină ceva care să-mi spulbere speranţele. 

Ce-i drept, iubirea lui era sporită şi de exaltarea spre care 
era înclinat mai mult decât alţi oameni, aşa că, în cele din 
urmă, începu să tremure nervos, apoi îşi acoperi ochii cu 
mâinile şi spuse: 

— Uite, vezi şi dumneata că trebuie să-mi acopăr ochii, ca 
să-mi pot închipui limpede fericirea-mi neţărmurită. Ce 
caută un om în viaţă şi în căsătorie? Propria fericire, care, 
de altfel, îi depăşeşte puterea. Nu ştiu dacă eu sunt atât de 
slab, dar mărturisesc că uneori simt cum mi se taie 
răsuflarea, Marynia puse cocardele pe masă şi, 


împreunându-şi mâinile deasupra lor, se uită un timp la el, 
după care spuse: 

— Dumneata eşti poet şi te înflăcărezi prea mult. Trebuie 
să fii mai calm. Ascultă-mă pe mine, am eu o cărticică de la 
mama în care, bolnavă fiind şi ştiind că nu mai are mult de 
trăit, a scris pentru mine tot ce a crezut că e bine. Despre 
căsătorie a scris ceva ce n-am mai auzit de la nimeni şi n-am 
mai citit în nici o carte: anume, că nu trebuie să te 
căsătoreşti ca să fii fericită, ci numai ca să-ţi îndeplineşti 
datoria lăsată de la Dumnezeu; fericirea nu-i decât un 
adaos şi un dar dumnezeiesc. Vezi cât e de simplu, şi totuşi 
cât e de adevărat, că, mai pe urmă, nu numai că n-am mai 
auzit pe nimeni vorbind astfel, dar nici n-am văzut pe 
nimeni care, căsătorindu-se, să se gândească la altceva mai 
mult decât la fericire. Să nu uiţi asta şi să i-o spui şi Linetei! 

Zawitowski se uită la ea cu mirare: 

— Într-adevăr, doamnă, e atât de simplu, încât nu-i trece 
nimănui prin minte. 

Ea îi zâmbi cu anume tristeţe şi, reluându-şi lucrul, începu 
să coasă din nou. Într-un târziu, repetă: 

— Să i-o spui şi Linetei. 

Şi continuă să coasă, întinzându-şi cu mişcări repezi mâna 
în care ţinea acul. 

— Înţelegi şi dumneata, cu un asemenea principiu în 
inimă, eşti totdeauna liniştit, vesel sau trist, cum dă 
Dumnezeu, dar la fel de profund. Fără asta, totul nu-i decât 
o căutare febrilă din care creşte dezamăgirea, fie şi numai 
pentru că fericirea poate să arate altfel decât ne-o 
închipuim noi. 

Şi cusu mai departe. 

Tânărul privea la capul ei plecat, la mâna-i în mişcare, la 
lucrul ei, îi asculta glasul şi i se părea că liniştea cu care 
vorbea se înalţă deasupra ei, umple încăperea, stăruie 
deasupra mesei şi arde în flacăra lămpii, inundându-i 
sufletul. 


Era atât de preocupat de sine, de dragostea lui, încât nu 
se gândi nici o clipă că inima ei putea fi apăsată de 
mâhnire; era cuprins, în schimb, de o uimire cu dublă 
direcţie: pe de o parte, pentru că adevărurile spuse de ea 
alcătuiau un alfabet care se cuvenea să ocupe primul loc în 
orice minte sănătoasă, iar pe de altă parte, fiindcă propria 
judecată nu fusese în stare să le formuleze şi nici nu le 
respectase vreodată. „Ce înseamnă, se întrebă, 
înţelepciunea noastră din cărţi în comparaţie cu aceea a 
unei inimi drepte de femeie!” Apoi, aducându-şi aminte de 
doamna Osnowska şi uitându-se la Marynia, începu să 
monologheze în gând: „Şi una, şi alta sunt femei!” Simţi 
deodată o uşurare fără margini; gândurile învălmăşite i se 
aşezară în ordine. Simţea că se odihneşte privind la această 
făptură nobilă. „În Lineta, îşi spuse, există o acalmie, o 
simplitate şi un simţ al dreptăţii asemănătoare”. 

În acelaşi timp, sosi Potaniecki, urmat curând de soţii 
Bigiel, care aduseră şi violoncelul. În timp ce-şi luau ceaiul, 
Potaniecki le povesti despre Maszko. Procesul pentru 
doborârea testamentului era condus cu toată energia şi 
progresa vizibil, cu toate că dificultăţile se iţeau la tot pasul. 
Avocatul care reprezenta instituţiile de binefacere, acel 
tânăr Sledz, pe care Maszko făgăduise să-l condimenteze 
cu piper, să-l tăvălească în ulei şi să-l mănânce, se arăta tot 
mai greu de digerat decât se crezuse. Potaniecki auzise că 
este un om rece, încăpățânat şi în acelaşi timp un jurist abil. 

— E totuşi caraghios, spuse, că Maszko, după obiceiul lui, 
se consideră de astă dată un patrician care luptă cu un 
plebeu, proba procesului urmând să demonstreze care 
sânge este mai puternic. Păcat că nu mai trăieşte Bukasio, 
fiindcă s-ar fi amuzat grozav. 

— Maszko e tot la Petersburg? Întrebă Bigiel. 

— Se întoarce astăzi. De aceea, soţia lui n-a putut rămâne 
la ceai, răspunse Potaniecki. 

lar după o clipă, adăugă: 


— Mai demult, eram puţin pornit împotriva ei, dar mă 
conving pe zi ce trece că nu este o femeie rea, şi pe 
deasupra mai e şi de compătimit. 

— De ce e de compătimit? Domnul Maszko n-a pierdut încă 
procesul, se miră doamna Bigiel. 

— Da, dar îşi petrece mai tot timpul în afara casei. Mama 
doamnei Maszko este internată într-un spital de 
oftalmologie la Viena, probabil că îşi va pierde vederea, iar 
ea stă toată ziua singură cuc. Repet, cândva nu puteam s-o 
sufăr, dar acum îmi pare rău de ea. 

— E adevărat, interveni Marynia, că, după ce s-a căsătorit, 
a devenit mult mai simpatică. 

— Aşa-i, căzu de acord Potaniecki, n-a pierdut nimic din 
farmecul ei. Mai înainte, o urâţeau ochii roşii, dar acum i-a 
trecut şi arată tot ca o domnişoară. 

— Numai că nu se ştie dacă şi Maszko este tot atât de 
mulţumit din această cauză, răspunse Bigiel. 

Marynia abia se putea stăpâni să nu împărtăşească celor 
de faţă noutatea despre Zawitowski, dar pentru că tânărul 
nu se logodise oficial, se temea să nu facă o gafă. După ceai, 
însă, când doamna Bigiel începu să-l întrebe cum stă 
„problema”, iar el răspunse că este aproape încheiată, 
Marynia se folosi de prilej şi-i vesti pe cei de faţă că 
„problema” stă astfel, încât pot să-l felicite pe domnul 
Zawitowski. Se îmbulziră cu toţii să-i strângă mâna cu 
prietenia neprefăcută pe care o aveau pentru el; erau cu 
toţii foarte veseli. De bucurie, Bigiel, o sărută pe doamna 
Bigiel. Potaniecki dispuse să se aducă paharele şi o sticlă de 
şampanie, ca să bea în sănătatea celei mai „exuberante 
perechi” din Varşovia, iar doamna Bigiel începu să se 
tachineze cu Zawitowski, ştiind dinainte cum o să arate 
gospodăria unui poet şi a unei pictoriţe; Zawitowski râdea şi 
el, deşi era tulburat că visurile lui începeau să devină 
realitate. 

După aceea, ciocnind cu el, Potaniecki îi ură: 


— Să-ţi dea Dumnezeu noroc! Eu îţi dau un singur sfat: să- 
ţi foloseşti talentul în operă, în muncă, dar în viaţă să fii 
realist şi să nu uiţi că matrimoniul nu este o idil... 

Nu apucă să-şi sfârşească vorba, deoarece Marynia îi puse 
palma la gură şi-l dojeni râzând: 

— Taci din gură, înţeleptule! 

După care se adresă lui Zawitowski: 

— Nu trebuie să-l asculţi pe soţul meu; să nu-ţi alcătuieşti 
nici o teorie dinainte, ajunge să iubeşti. 

— Da, doamnă, aşa-i! Răspunse Zawilowski. 

Iar Potaniecki adăugă contrariat: 

— În acest caz, cumpără-ţi o harfă... 

Când auzi de harfă, Bigiel îşi luă violoncelul, spunând că 
asemenea seară se cuvine să se termine cu muzică; 
Marynia se aşeză la pian şi începură o serenadă de Hândel. 

Zawitowski avea impresia că i se destramă sufletul 
ascultând aceste tonuri blânde şi zboară, prin noapte, să-i 
legene somnul Linetei cu ele. Seara, târziu, plecă parcă 
întărit de vederea acestor oameni cumsecade. 

III. 

Marynia îşi recăpătase acum liniştea aceea „lăsată de 
Dumnezeu”, adevărată şi profundă. Ca să ajungă la ea, de 
un real folos îi fusese glasul de dincolo de mormânt, 
cărticica aceea îngălbenită de ani, în care citise: „Nu 
trebuie să te căsătoreşti ca să fii fericită, ci ca să-ţi faci 
datoria lăsată de Dumnezeu”. Marynia, care recurgea 
adesea la această cărticică, citise nu o dată aceste cuvinte şi 
mai înainte, dar adevăratul lor înţeles îl aflase abia în 
ultimul timp, pe parcursul procesului sufletesc pe care-l 
trăise după întoarcerea din Italia. Zbuciumul luase sfârşit şi 
nu numai că se împăcase cu soarta, dar acum nici nu-i mai 
trecea prin minte să se creadă nefericită. Îşi repeta mereu 
că este într-adevăr altă fericire decât cea visată, dar nu mai 
puţin reală. Fireşte, dacă Dumnezeu i-ar fi dat puterea de a 
dispune de inimile oamenilor, ar fi preferat ca „Stach” să-i 
arate, nu mai mult respect, ci mai mult din duioşia de care 


era în stare şi pe care o dovedise odinioară faţă de Litka; ar 
fi vrut ca dragostea lui să fie mai puţin lucidă, să conţină 
măcar un grăunte din poezia de care era plină iubirea ei. 
Dar pe de altă parte, în primul rând, undeva, într-un 
ungher al inimii, nutrea întotdeauna speranţa că avea să 
vină şi asta cu vremea, iar în al doilea rând, îşi spunea în 
gând că şi aşa, chiar dacă n-avea să vină niciodată, tot se 
cuvenea să-i mulţumească lui Dumnezeu că-i dăduse un om 
de ispravă şi drept, pe care putea nu numai să-l iubească, ci 
să-l şi preţuiască. Câteodată, încerca să-l compare cu 
cineva, dar nu găsea pe nimeni vrednic să-i stea alături. 
Bigiel era un om cumsecade, n-avea însă strălucirea lui; lui 
Osnowski, cu toată bunătatea lui, îi lipseau curajul şi 
munca; Maszko era în toate de o sută de ori mai prejos; 
Zawilowski i se părea mai degrabă un copil genial decât un 
bărbat, într-un cuvânt, Stach ieşea întotdeauna învingător 
din aceste comparații, şi, singurul rezultat era că-i sporea 
încrederea în el şi-l iubea din ce în ce mai mult. În plus, 
limitându-se pe sine, subsumându-i propriul eu şi 
sacrificându-şi visurile şi egoismul ei, avea senzaţia că se 
cizelează sufleteşte şi se perfecţionează, devenind din ce în 
ce mai bună, că nu se degradează în nici un fel, ci, din 
contră, urcă pe nişte culmi care-i apropie sufletul de 
Dumnezeu. Înţelesese astfel dintr-o dată că tocmai în acest 
simţământ consta tot universul fericirii. De multe ori, 
Potaniecki nu venea acasă, aşa că rămânea singură şi 
medita adesea cu simplitatea unei femei, cinstite: „Omul e 
dator să se străduiască să fie din ce în ce mai bun, iar dacă 
eu nu sunt mai rea decât am fost, e foarte bine! Dacă ar fi 
altfel, poate că m-aş schimba şi eu în rău!” Nu-i trecea prin 
minte că aceste gânduri exprimă mai multă înţelepciune 
decât, spre exemplu toate ideile şi dictoanele doamnei 
Osnowska. De asemenea, i se părea cu totul natural că 
acum îl atrăgea pe „Stach” mai puţin decât înainte. Pentru 
asta avea o oglindă mare în care se privea, spunându-şi: 
„Ei, ochii nu se schimbă, dar cum arăt, ce faţă am! Eu, dacă 


LLA 


aş fi în locul lui Stach, aş fugi de acasă!” Spunea un 
neadevăr, fiindcă n-ar fi fugit, dar i se părea că în acest fel îi 
sporeşte şi mai mult meritele lui Stach, îi mai dădeau curaj 
cuvintele doamnei Bigiel, care o asigura că pe urmă o să fie 
şi mai frumoasă, „întocmai ca o fecioară”. Câteodată inima îi 
era copleşită de bucurie şi recunoştinţă că lucrurile sunt 
atât de bine rânduite, încât la început este puţin mai urâtă, 
apoi trebuie să sufere un pic, pentru ca mai târziu nu numai 
că toate aveau să se reaşeze la locul lor, dar va avea drept 
răsplată şi un bebeluş scump care o va lega şi mai mult de 
viaţă, durând o nouă punte între soţ şi soţie. În acest fel, 
avea clipe nu numai de linişte, ci de-a dreptul de veselie, 
aşa că odată îi spuse doamnei Bigiel: 

— Ştii ce, eu cred că poţi să fii întotdeauna fericită, numai 
că trebuie să te temi de Dumnezeu. 

— Ce are una cu cealaltă? Întrebă doamna Bigiel, care 
preluase de la soţul ei deprinderea de a gândi limpede. 

— Are, răspunse Marynia, pentru că trebuie să te 
mulţumeşti cu ce-ţi dă El şi să nu-i reproşezi că nu ţi-a dat 
ce ţi se părea ţie mai bun. 

Apoi adăugă veselă.: 

— Să nu-L plictiseşti, să nu-L plictiseşti! 

Amândouă începură să râdă. 

Uneori, până şi în grija aproape exagerată pe care 
Potaniecki o manifesta faţă de soţia lui se vedea limpede că-l 
interesează în primul rând copilul, dar Marynia nu i-o lua în 
nume de rău. La drept vorbind, nu se supărase niciodată 
pentru atâta lucru; acum însă era înclinată să considere 
asta drept un merit al lui, deoarece îşi spunea că amândoi 
au datoria să se îngrijească în primul rând de copil, viitorul 
obiect al iubirii lor. În acest fel, renunțând în fiecare zi la 
câte ceva din egoismul propriu, dobândea o linişte tot mai 
deplină, o seninătate din ce în ce mai mare, care se 
răsfrângea în ochii ei mai minunaţi ca niciodată. Şi din acest 
punct de vedere, era gata să se împace cu voinţa divinității, 


dar se temea întrucâtva de Stach, aşa că într-o bună zi îl 
întrebă glumind: 

— Stach, n-o să mă baţi dacă o să fie băiat? 

— N-o să te bat, îi răspunse râzând şi sărutându-i mâna, 
dar aş prefera să fie fată. 

— Doamna Bigiel mi-a spus totuşi că bărbaţii preferă 
întotdeauna băieţii. 

— Eu sunt un bărbat care preferă o fată. 

Nu totdeauna gândurile ei erau atât de vesele. Câteodată 
îi trecea prin cap că poate să moară, fiindcă ştia că se 
întâmplă uneori, şi se ruga fierbinte să nu se întâmple aşa; 
întâi, pentru că se temea de moarte, în al doilea rând, i-ar fi 
părut rău să plece, fie şi în ceruri, într-un moment când i se 
anunţa atâta iubire, în fine îşi închipuia că Stach ar suferi 
groaznic. La acest gând, se înduioşa atât de tare, de parcă 
el era omul cel mai vrednic de milă dintre toţi nenorociţii de 
pe lume. Nu vorbise niciodată cu el despre asta, deşi i se 
părea că uneori el însuşi era cuprins de temeri. 

Se înşela, însă, cum nu se poate mai amarnic. Doctoriţa, 
care o vizita în fiecare săptămână pe Marynia, îi asigura de 
fiecare dată şi pe ea şi pe Potaniecki că totul merge bine şi 
fătul se dezvolta normal, astfel că Potaniecki nu se mai 
temea deloc pentru viaţa soţiei. Alta era cauza îngrijorării 
lui, dar Marynia, spre norocul ei, nu ghicise până atunci 
despre ce putea fi vorba; însuşi Polaniecki se temea să 
spună lucrurilor pe nume. De la o vreme, începuse să 
şchioapete ceva în planurile lui de viaţă, de care era atât de 
mândru şi care-i consolidau siguranţa de sine. Nu prea de 
mult, socotea că teoriile lui asupra vieţii semănau cu o casă 
construită din grinzi puternice şi înălţată pe temelii 
trainice. În sinea lui, se mândrea cu această casă şi, fără să 
vrea, se sumeţea deasupra altora care nu erau în stare să-şi 
clădească una la fel. Pe scurt, considera că în problema de 
viaţă era mai iscusit decât mulţi alţii. De asemenea, credea 
că întreaga clădire este încheiată de sus până jos şi nu mai 
trebuia decât să intre, s-o ocupe şi să se odihnească în ea! 


Uite că sufletul omului este ca pasărea: când se ridică la o 
înălţime oarecare, nu numai că nu mai poate să se 
odihnească, dar trebuie să trudească din aripi cu sârg, ca 
să se menţină. Altminteri, cea mai mică tentaţie o atrage 
spre pământ. 

Şi cu cât ispita era mai searbădă şi mai măruntă, cu atât 
se înfuria mai mult că i se supune. Dorinţă obişnuită, 
finalitate banală! Nu putea pleda nici măcar în faţa propriei 
conştiinţe. Cu toate acestea, în pereţii casei apăruseră 
fisuri. Polaniecki era acum un om credincios, şi încă din 
convingere; era însă prea sincer cu el însuşi, ca să 
negocieze cu propriile principii şi să-şi spună că până şi cei 
mai credincioşi oameni au asemenea momente dificile. Nu! 
El era un om cu o fire hotărâtă, şi logica îi spunea de fiecare 
dată: „ori; ori!” Şi pe bună dreptate! Până acum nu se 
lăsase ademenit, dar îl înfiora însăşi existenţa dorinţei în el, 
care-l lăsa să se îndoiască de propriul caracter. Socotindu- 
se mai bun decât alţii, îşi puse deodată întrebarea dacă nu 
cumva este mai prejos decât toţi ceilalţi, întrucât nu numai 
că tentaţia se cuibărise în sufletul lui, dar simţea că la 
momentul oportun ar fi putut să cedeze. 

Nu o dată, privind la doamna Osnowska, repeta părerea 
lui Confucius48: „O femeie are tot atâta minte cât o găină, 
iar una extraordinară - cât două găini”; când o vedea, însă, 
pe Marynia, se gândea că sunt femei pentru care acest 
revoltător „adevăr” chinezesc însemna o adevărată laudă. 
Dacă cel puţin ar fi putut spune despre doamna Maszko că 
este proastă, aceasta ar fi constituit trăsătura ei distinctivă. 
Dar ea nu era în nici un fel. Câteva sau câteva zeci de 
formule convenţionale făcuseră din ea un nimeni agreabil. 
Aşa cum două sau trei sute de cuvinte alcătuiesc tot 
limbajul locuitorilor din Noua Guinee şi le satisfac toate 
nevoile, formulele îi erau de ajuns doamnei Maszko ca să 
întreţină relaţiile de societate, să gândească şi să trăiască. 
De altfel, era cum nu se poate mai pasivă, cu acea nuanţă 
de sobrietate automată, hrănită de îngustimea spiritului şi 


de credinţa oarbă că o purtare în forme corespunzătoare 
nu poate să greşească. Potaniecki aşa o ştia încă de pe 
vremea când era domnişoară şi adesea o lua în râs. O 
numea păpuşă, manechin şi era pornit împotriva ei din 
cauză acelui medic care-şi irosise viaţa pe cine ştie unde 
pentru ea: o dispreţuia şi n-o putea suferi. Dar chiar în 
vremea aceea, ori de câte ori o vedea, la familia Bigiel sau 
când se ducea la doamna Krastawska în interesul lui 
Maszko, era impresionat de farmecul ei fizic, de care îşi 
dădea foarte bine seama. Chipul acesta stins, liniştea 
pasivă, vegetală, a expresiei, răceala purtării, ochii roşii de 
cele mai multe ori şi silueta zveltă iradiau o putere de 
atracţie neobişnuită. Pe atunci îşi explicase fenomenul prin 
legea selecţiei naturale şi se mulțumea cu această 
înţelegere de ordin tehnic, deoarece înrâurirea Maryniei 
era mult mai mare şi-l subjuga. Acum, însă, Marynia era a 
lui şi se obişnuise cu frumuseţea ei, care dispăruse pentru o 
vreme; întâmplător, din cauza deselor călătorii ale lui 
Maszko, o vedea aproape zilnic pe soţia acestuia, aşa că 
vechile impresii nu numai că reînviară, dar în condiţiile în 
care se afla Potaniecki, având în vedere starea Maryniei, 
reînviară cu o forţă neaşteptată. În cele din urmă, el, care 
nu acceptase să fie o simplă curea de ascuţit tăişul spiritului 
pentru doamna Osnowska, de zece ori mai frumoasă şi mai 
atrăgătoare, el care se împotrivise fanteziilor ei de la Roma, 
considerându-se un om cu principii, cu un caracter mai 
puternic şi o minte mai profundă decât alţi oameni, înţelese 
dintr-o dată că dacă doamna Maszko ar vrea să dea cu 
piciorul în edificiul lui, s-ar dezgărdina din toate 
încheieturile, şi tavanul ar putea să-i cadă în cap. Fără 
îndoială, ar continua să-şi iubească soţia, pentru că se 
ataşase sincer şi temeinic de ea, dar simţea că ar fi în stare 
s-o trădeze, şi nu numai pe ea, ci chiar pe el însuşi, 
principiile lui, modul în care înţelegea el să fie un om cinstit 
şi moral. Înfricoşat întrucâtva şi furios în acelaşi timp, 
regăsi în el bestia umană, şi încă una destul de slabă. 


Îngrijorat, se revoltă împotriva acestei slăbiciuni pe care nu 
putea s-o înfrângă. În astfel de împrejurări, era foarte 
simplu să n-o mai vadă pe doamna Maszko sau s-o vadă cât 
mai rar cu putinţă, Polaniecki însă inventa mereu motive ca 
s-o vadă din ce în ce mai des. La început, voia să-şi adoarmă 
astfel propriile exigenţe, dar sinceritatea-i înnăscută făcea 
imposibilă realizarea acestei intenţii, aşa că nu-i rămânea 
decât să se condamne cu şi mai multă hotărâre. În schimb, 
cu ajutorul acestor explicaţii, îşi înşela soţia şi pe toţi 
ceilalţi. Când se afla împreună cu doamna Maszko, nu se 
putea abţine să nu se uite la ea, să nu-i îmbrăţişeze cu 
privirea chipul, făptura întreagă. Ar fi dat nu ştiu cât să ştie 
cum s-ar fi purtat, dacă i-ar fi mărturisit zbuciumul din 
sufletul lui, ce-ar fi spus, şi, fără să vrea, se amăgea cu 
presupunerea că ar rămâne cu totul pasivă. O dispreţuia 
pentru asta, dar o dorea şi mai mult. Descoperea în el munţi 
întregi de stricăciune, pentru care dădea vina pe anii lungi, 
petrecuţi în străinătate. Deoarece până acum era convins 
că are o fire sănătoasă şi energică, începea să se îngrijoreze 
dacă nu cumva greşise socotindu-se astfel; impresia 
ciudată, pe care o făcea asupra lui o fiinţă atât de puţin 
atrăgătoare, nu era oare manifestarea unei nevroze de care 
nu avea ştiinţă? Nu bănuia că pot să existe asemenea 
situaţii, în care sufletul bărbatului dispreţuieşte pur şi 
simplu femeia, în timp ce animalul din el o doreşte. 

În cazul doamnei Maszko, instinctul înlocuia agerimea 
minţii; nu mai era atât de naivă încât să nu înţeleagă ce 
însemna privirea cu care-i mângâia trupul, sau ce exprimau 
ochii lui când, în vreme ce vorbea cu ea, mai ales când erau 
singuri, o privea insistent în faţă. Încercase şi mai înainte 
această mulţumire a amorului propriu, căreia i se 
împotriveşte cu greu până şi o femeie cinstită, când 
constată impresia produsă de ea, când se simte scoasă în 
evidenţă, mai dorită decât celelalte, într-un cuvânt, 
învingătoare. Pe de altă parte, era gata să nu vadă şi să nu 
recunoască primejdia, aşa cum nu vrea s-o vadă 


potârnichea când îşi bagă capul în zăpadă, simțind uliul 
care planează deasupra ei. Zăpada în care se ascundea 
doamna Maszko erau aparențele. Potaniecki gândea şi el la 
fel. Din experienţa de cavaler, mai ştia că există atâtea 
femei interesate în primul rând în păstrarea aparenţelor, 
uneori destul de bizare. Îşi aducea aminte de unele care se 
arătau foarte revoltate dacă le spunea în limba polonă 
lucruri pe care le ascultau cu zâmbetul pe buze în franceză; 
întâlnise şi dintre acelea care erau ca nişte fortărețe 
inaccesibile acasă la ele şi în oraş, şi asemenea unor oraşe 
libere în locuinţele de vară, la ape sau la băi; şi dintre cele 
care suportau atentatul, dar nu se împăcau cu vorbele; şi 
dintre cele pentru care lucrul hotărâtor era lumina sau 
întunericul... Pretutindeni, acolo unde virtutea nu izvora din 
suflet şi din principiile inoculate asemenea germenilor de 
variolă în sânge, împotrivirea sau decăderea depindeau de 
întâmplare şi de relaţiile sociale, de împrejurări adesea 
nesemnificative şi de propriile noţiuni despre buna-cuviinţă. 
Credea că tot aşa stau lucrurile şi cu doamna Maszko, şi 
dacă până acum nu păşise pe drumul probelor şi al 
experienţelor, era numai pentru că luptase cu el însuşi, nu 
voise să capituleze şi, dispreţuind-o pe ea în adâncul 
sufletului, refuza să se dispreţuiască pe sine. Îl mai reţineau 
şi ataşamentul faţă de Marynia, şi speranţa paternităţii 
care-l tulbura, şi gândul la timpul scurt pe care-l 
petrecuseră împreună, şi cinstea, şi sentimentele 
religioase... Ca nişte lanţuri care cetluiau încă bestia umană 
ce se smucea să scape. 

Totuşi, nu întotdeauna cu aceeaşi putere. Odată, mai 
precis în seara în care-i întâlnise Zawilowski, era cât pe ce 
să se trădeze. La gândul că Maszko se întoarce, şi doamna 
Maszko se grăbeşte să-l întâmpine, îl cuprinsese brusc o 
gelozie înjositoare, pur fizică, şi spusese cu anume răutate, 
înăbuşită, dar sesizabilă: 

— Da, doamnă, înţeleg prea bine graba dumitale! Se 
întoarce Ulise, aşadar Penelopa trebuie să fie acasă, dar... 


Simţise nevoia să înjure. 

— Dar ce? Întrebase doamna Maszko. 

Potaniecki răspunsese fără să mai stea pe gânduri: 

— Tocmai azi aş fi vrut să te rețin mai mult! 

— Nu se cade! Răspunsese scurt doamna Maszko cu 
glăsciorul ei strecurat parcă într-o sită deasă. 

În acest „Nu se cade!” era tot sufletul ei. 

Potaniecki plecase înapoi, înjurând într-adevăr; pe ea şi pe 
sine însuşi, iar când ajunse acasă, în salonul luminos şi 
calm, îi găsise pe Zawitlowski şi pe Marynia care demonstra 
că în căsătorie nu trebuie să cauţi o fericire închipuită, ci 
datoria lăsată de Dumnezeu. 

IV 

„Ce-mi pasă mie de doamna Osnowska şi de toate 
fleacurile ei? Se întrebă Zawilowski a doua zi în drum spre 
doamna Bronicz. Eu nu mă căsătoresc cu doamna 
Osnowska, ci cu dragostea mea! De ce m-am zbuciumat şi 
m-am chinuit atâta ieri?” 

Adresându-se astfel „sufletului său mândru*, începu să se 
gândească numai la ceea ce avea să-i spună doamnei 
Bronicz, deoarece, cu toate asigurările lui Osnowski, cu 
toată speranţa că această discuţie va fi doar o formă care 
trebuia îndeplinită, cu toată încrederea în inima Linetei şi în 
bunătatea doamnei Bronicz, „sufletu-i mândru” era 
înspăimântat. Le găsi pe cele două femei împreună şi, 
încurajat de ziua de ieri, îşi apăsă buzele pe mâna Castelkăi 
care, roşind uşor, spuse: 

— Eu am fugit! 

— Niteczka, nu pleca! O rugă doamna Bronicz. 

— Nu, răspunse Lineta, mi-e frică şi de dumnealui şi de 
dumneata. 

Şi începu să-şi frece căpşorul auriu, asemenea unei 
pisicuţe răsfăţate, de umărul doamnei Bronicz, repetând: 

— Mătuşică, să nu-l nedreptăţeşti, zău, să nu-l 
nedreptăţeşti! 


După care se uită la el şi fugi într-adevăr. De tulburare şi 
de preaplinul dragostei, Zawitowski era palid ca ceara, iar 
doamna Bronicz avea ochii muiaţi în lacrimi. 

Şi văzând că tânărul era atât de gâtuit de emoție, încât i- 
ar fi fost mai uşor să plângă decât să vorbească, spuse: 

— Eu ştiu de ce vii la mine. Am văzut de mult ce se petrece 
Cu voi, copiii mei... 

Zawilowski îi apucă mâinile şi începu să i le sărute pe 
rând, în timp ce ea continua să vorbească: 

— Ah, eu însămi am trăit prea multe în viaţă, ca să nu-mi 
dau seama de nişte sentimente adevărate; mai mult, asta-i 
specialitatea mea! Femeile trăiesc numai cu inima şi ştiu să- 
i ghicească tainele. Ştiu că dumneata o iubeşti cu adevărat 
pe Niteczka şi sunt sigură că dacă ea nu te-ar iubi sau dacă 
eu ţi-aş refuza mâna ei, suferinţa te-ar ucide, nu-i aşa? 

Aici începu să se uite la el cu priviri întrebătoare, iar 
Zawitowski îngăima cu efort: 

— Fără îndoială, doamnă! Nu ştiu ce s-ar întâmpla cu 
mine. 

— Ei, vezi? Eu am ghicit de la început! Răspunse mătuşa 
cu faţa luminată. Ah, dragă domnule, mie îmi ajunge să mă 
uit o dată! De aceea, eu nu voi fi o piază rea pentru geniul 
dumitale. Nu, n-am să fac una ca asta, nu sunt în stare s-o 
fac! Pe cine-am să găsesc pentru Nitecka? Unde-i omul care 
să fie vrednic de ea? Care să întrunească tot ce iubeşte şi 
preţuieşte ea mai mult? Eu nu pot s-o încredinţez unuia de 
soiul lui Kopowski, şi n-am să i-o dau, domnule! Poate că 
dumneata n-o cunoşti atât de bine pe Niteczka, aşa cum o 
cunosc eu, dar eu nu pot şi n-am să i-o dau! 

Cu toată tulburarea, Zawitowski fu mirat de energia cu 
care doamna Bronicz refuza să-i dea mâna Niteczkăi lui 
Kopowski, ca şi când eli-ar fi mărturisit dragostea lui 
Kopowski şi nu pe a lui, mătuşica însă o ţinea una şi bună, 
emoţionată, dar complăcându-se vizibil în vorbele şi situaţia 
ei: 


— Nu, de Kopowski nici nu putea fi vorba! Numai 
dumneata poţi s-o faci fericită pe Niteczka. Numai 
dumneata poţi să-i dai ce-i trebuie ei. Ştiam de ieri că vei 
vorbi astăzi cu mine... Toată noaptea n-am închis ochii. 

Să nu te miri, doar e vorba de Niteczka! Aşa că stăteam în 
cumpănă. Îmi era frică de discuţia de astăzi, deoarece ştiam 
că n-am să mă pot împotrivi, că dumneata ai să mă învingi şi 
pe mine cu dragostea şi elocinţa dumitale, aşa cum ai 
copleşit-o ieri pe Niteczka. 

Zawilowski, care nici ieri şi nici astăzi nu fusese în stare să 
lege două vorbe mai acătării, nu prea înţelegea în ce consta 
forţa lui de convingere şi când avusese timp să şi-o 
dovedească; dar doamna Bronicz nu-i îngădui să reflecteze 
prea mult la această întrebare: 

— Şi ştii ce-am făcut, domnule? Ceea ce fac întotdeauna în 
momentele cele mai importante ale vieţii mele. După ce am 
discutat ieri cu Niteczka, azi de dimineaţă m-am dus la 
mormântul soţului meu. E aici, în Varşovia... 

Nu ştiu dacă dumitale ţi-am spus că el a fost ultimul din 
familia Rur... A, da! Ţi-am spus! O, dragă domnule, de-ai şti 
ce înseamnă pentru mine acest refugiu, câte sfaturi bune 
am primit acolo!... Indiferent dacă era vorba de educaţia 
Niteczkăi, de vreo călătorie, de plasamentul capitalului, pe 
care mi l-a lăsat soţul meu, sau de împrumutul solicitat de 
vreo rudă sau de vreun cunoscut, mergeam întotdeauna la 
sigur! Şi-ai să mă crezi oare? Nu o dată, se întâmpla să mi 
se ofere vreo ipotecă ce părea foarte bună, vreo afacere 
atât de avantajoasă, încât inima mă îndemna să dau ori să 
împrumut, dar soţul meu, din adâncul odihnei veşnice, 
spunea: „Nu da!”, şi nu dam! Şi niciodată n-am ieşit în 
pierdere. Ah, dragă domnule, dumneata care simţi şi 
înţelegi totul, dumneata vei înţelege cum m-am rugat 
astăzi, întrebându-l cu toată puterea sufletului meu: „S-o 
dau pe Niteczka ori să n-o dau?” 

Aici îşi apucă tâmplele în mâini şi urmă printre lacrimi: 


LLA 


— Teodor al meu mi-a răspuns: „Dă-o!” aşa că ţi-o dau! Şi 
cu binecuvântarea mea pe deasupra! 

Lacrimile stinseră într-adevăr elocinţa doamnei Bronicz. 
Zawitowski îngenunche înaintea ei, domnişoara Lineta, care 
tocmai intrase parcă la momentul potrivit, se aruncă şi ea în 
genunchi lângă el, iar doamna Bronicz, întinzându-şi 
mâinile, şopti suspinând: 

— Eaeata,ata! Euţi-o dau, şiţi-o dă şi leodor! 

Apoi se ridicară toţi trei. Mătugşa îşi acoperi ochii cu batista 
şi rămase nemişcată; începu să dea totuşi la o parte batista 
câte puţin şi să se uite la cei doi tineri; deodată izbucni în 
râs şi, ameninţându-i cu degetul, spuse: 

— Aha, ştiu eu ce-aţi vrea voi acum! Aţi vrea să rămâneţi 
singuri. Sigur că acum aveţi să vă spuneţi ceva, nu-i aşa? 

Şi ieşi. Zawilowski îi luă mâinile domnişoarei Castelli şi o 
privi cu încântare în ochi. 

După care se aşezară, iar ea, lăsându-şi mâinile într-ale 
lui, îşi rezemă tâmpla de umărul lui. Era ca o melodie fără 
cuvinte. Zawitowski începu să-şi încline capul spre faţa ei 
luminoasa. Lineta închise ochii, dar el era prea tânăr, prea 
timid, o respecta şi o iubea prea mult, aşa că nu îndrăzni să- 
i sărute decât părul bălai, cu toate că şi aşa încăperea în 
care se aflau începu să se învârtească ameţitor cu el; apoi 
toate îi pieriră din faţa ochilor, îşi pierdu memoria, nu mai 
ştiu unde este şi ce se întâmplă cu el, îşi auzea doar bătaia 
propriei inimi, simţea aroma părului mătăsos care-i 
mângâia buzele, şi i se părea că toată lumea ea lui. 

Era, însă, doar un vis din care trebuia să se trezească. 
După o vreme, mătuşa crăpă uşa, vrând parcă să piardă cât 
mai puţin din idila în care jucase cu ajutorul lui Teodor rolul 
îngerului păzitor; în cameră alăturată se auziră glasurile 
soţilor Osnowski şi, o clipă mai târziu, domnişoara Castelli 
se afla în braţele mătuşii, din care trecu în cele ale doamnei 
Aneta, în timp ce Osnowski îi strângea cu toată puterea 
mâna lui Zawitowski, spunându-i 


— Ce bucurie mare în casa noastră, ce bucurie! Te-am 
îndrăgit cu toţii atât de mult, şi eu, şi mătuşa, şi Anetka, na 
mai vorbesc de mititica asta. 

Apoi se adresă soţiei sale „şi-i spuse: 

— Anetka, ştii ce i-am urat eu ieri lui Ignas? Să fie tot atât 
de norocoşi ca şi noi! 

Şi apucând mâinile Anetei, începu să le sărute apăsat. Deşi 
nu prea ştia ce se întâmplă cu el, Zawitowski îşi revenise 
întrucâtva şi o privi pe doamna Aneta în albul ochilor; ea 
însă răspunse veselă, respingând mâinile soţului: 

— A, nu! Ei vor fi mai fericiţi ca noi, deoarece Castelka nu 
este o superficială ca mine, iar domnul Zawitowski nu-i va 
săruta întruna mâinile în faţa oamenilor. Hai, Jozio, dă-mi 
drumul! 

— Nu vreau decât s-o iubească şi el cum te iubesc eu pe 
tine, comoara mea, copila mea dragă! Răspunse JOzio cu 
înflăcărare., În ziua aceea, Zawitowski rămase până seara la 
doamnei Bronicz şi nu se mai duse la birou. După micul 
dejun, plecară cu trăsura împreună cu mătuşa şi 
domnişoara Lineta, fiindcă doamna Bronicz ţinea neapărat 
să-l arate lumii. Plimbarea pe alei nu izbuti întru totul din 
cauza unei ploi scurte, torențiale, care împrăştie trăsurile. 
După ce se întoarseră acasă, domnul Osnowski, cumsecade 
ca de obicei, făcu o nouă propunere care-l urcă în al 
nouălea cer pe Zawilowski. 

— PrzytulOw n-o să fugă, spuse, aici suntem pe jumătate la 
ţară, şi pentru că am întârziat până la sfârşitul lui iunie, mai 
putem sta câteva zile. Această pereche de îndrăgostiţi 
trebuie să-şi schimbe verighetele înainte de plecare, iar eu 
şi Aneta cerem îngăduinţa să le organizăm seara de 
logodnă. Nu-i bine, mătuşă? Văd că ei n-au nimic împotrivă, 
iar Ignas se va bucura să invite la logodnă câţiva cunoscuţi 
mai apropiaţi, familiile Potaniecki, Bigiel... E adevărat că la 
cei din urmă nu ne ducem, dar n-are importanţă! O să le 
facem mâine o vizită şi totul se va aranja. Ce zici, Ignas? 
Dar dumneata, mătuşă? 


Ignas era într-adevăr în al nouălea cer; în ce o priveşte pe 
mătuşă, aceasta nu ştia de bună seamă ce părere avea 
Teodor, şi stătea în cumpănă. Mai avea însă vreme să-l 
întrebe, iar pe de altă parte, îşi aduse aminte cât de 
limpede răspunsese din locul său de veşnică odihnă: „Dă-i- 
o!” aşa că bunăvoința lui era mai mult decât sigură, de 
aceea, până la urmă, fu de acord cu toate. 

După masă, sosi musafirul zilnic, Kopowski, şi se arătă, că 
în toată vila el era singura fiinţă căreia vestea despre 
logodna tinerei perechi nu-i produse nici o bucurie. Un 
răstimp, pe faţa lui se răsfrânse o uimire nespusă, apoi 
rosti: 

— N-aş fi crezut niciodată că domnişoara Lineta se va 
căsători cu domnul Zawitlowski. 

Domnul Osnowski îl înghionti cu cotul pe Zawitowski, îi 
făcu cu ochiul şi-i spuse în şoaptă, cu o înfăţişare complice: 

— Ai văzut? Nu ţi-am spus eu ieri că este îndrăgostit de 
Castelka? 

Zawitowski părăsi vila soţilor Osnowski seara târziu. Odată 
ajuns acasă, nu se mai apucă să scrie poezii, cu toate că 
avea impresia că este asemenea unei harfe, ale cărei strune 
răsună singure, ci se ocupă de corespondenţa de la birou şi 
de alte lucrări pe care nu le putea recupera ziua. 

La birou, fură cu toţii atât de încântați, încât atunci când 
soţii Bigiel întoarseră vizita familiei Osnowski, trecând în 
acelaşi timp pe la doamna Bronicz, Bigiel spuse: 

— Doamnele mele, ştiţi cât valorează poeziile domnului 
Zawilowski, dar se prea poate să nu ştiţi cât este de 
conştiincios. Trebuie s-o spun, pentru că la noi asemenea 
oameni sunt foarte rari. Atunci când a stat la 
dumneavoastră toată ziua şi n-a putut să vină la birou, l-a 
rugat pe omul de serviciu să-i deschidă, a luat registrele şi 
scrisorile acasă şi le-a adus pe toate la zi. Pur şi simplu îmi 
face plăcere să ştiu că am de-a face cu un astfel de om, în 
care am toată încrederea. 


Vrednicul asociat al Casei comerciale Bigiel şi Potaniecki 
se miră totuşi că o preţuire atât de mare din partea lui făcu 
o impresie atât de mică, iar doamna Bronicz, în loc să-şi 
arate bucuria, răspunse: 

— Ah, sperăm că în viitor domnul Zawilowski va putea să 
se consacre unei munci mai potrivite cu poziţia şi talentul 
lui. 

În genere, impresia pe care cele două părţi şi-o făcură una 
alteia cu acest prilej nu fu prea grozavă. Soţilor Bigiel le 
plăcea într-adevăr domnişoara Lineta, dar la plecare Bigiel 
îi şopti soţiei: „Cât de comod trăiesc!” Avea senzaţia că 
sufletul întregii vile era o sărbătoare continuă, adică 
trândăvia, dar n-avea darul formulării rapide a propriilor 
gânduri. 

După plecarea lor, doamna Bronicz îi spuse domnişoarei 
Castelka: 

— Da, desigur, cred că sunt nişte oameni minunaţi!... Sunt 
sigură că nu poate fi altfel... Da!... Da...! 

Nu-şi mai sfârşi gândul, dar se pare că „Niteczka” o 
înţelese pe deplin, deoarece răspunse: 

— Bine, dar nu sunt rudă cuel. 

După câteva zile, însă, îşi anunţară prezenţa şi rudele. 
Zawitowski, care până atunci, cu toate îndemnurile doamnei 
Bronicz, nu se dusese să-i ceară iertare bătrânului domn 
Zawitowski, primi de la el scrisoarea următoare: „Domnule 
râs! M-ai zgâriat pe nedrept, fiindcă eu n-am vrut să te 
jignesc; unui bătrân ca mine îi este îngăduit să spună 
întotdeauna ce gândeşte. Cred că ţi s-a spus până acum că 
fetei tale eu nu-i zic decât „drăcoaica veneţiană,. De unde 
Dumnezeu să ştiu că o iubeşti şi ai să te căsătoreşti cu ea. 
Abia ieri am aflat şi abia acum înţeleg de ce ai sărit să mă 
zgârii; prefer, însă, oamenii impulsivi nătângilor, şi 
blestemata de podagră nu mă lasă să vin la tine, să te felicit, 
aşa că vino tu la un bătrân care-ţi este mai binevoitor decât 
crezi.” 


După asemenea scrisoare, Zawilowski se duse în aceeaşi zi 
şi fu primit cu o bucurie cam mormăită, dar atât de sinceră, 
încât de astă dată bătrânul îi plăcu într-adevăr, intuind în el 
o adevărată rudă. 

— Dumnezeu şi Maica Precista să te binecuvânteze! Spuse 
bătrânul. Eu nu te cunosc prea bine, dar am auzit atâtea 
despre tine, încât aş vrea ca despre întreg neamul 
Zawilowski să se vorbească la fel. 

Şi-i strânse mâna, după care, adresându-se fiicei sale, îi 
spuse: 

— Hm, bestia mai e şi genială, nu? 

Iar la plecare, îl întrebă: 

— Dar ce-a zis „leodor”? Nu te-a încurcat prea mult, ai? 

Zawitowski care, ca artist, avea simţul ridicolului foarte 
dezvoltat, şi căruia, în adâncul sufletului, Teodor i se părea 
de asemenea destul de comic, izbucni în râs şi răspunse: 

— Nu, din contră, a fost de partea mea. 

Bătrânul începu să clatine din cap: 

— E al dracului de comod acest Teodor! Ai grijă, că e un 
mare pişicher! 

Doamna Bronicz avea totuşi atâta respect neprefăcut 
pentru averea şi situaţia socială a bătrânului domn 
Zawitowski, încât a doua zi, nu pregetă să-i facă o vizită şi 
aproape să-i mulţumească pentru primirea călduroasă pe 
care i-o făcuse rudei sale. Şleahticul, însă, se înfurie pe 
neaşteptate: 

— Doamnă, dumneata îţi închipui că eu sunt un fanfaron? 
M-ai auzit vorbind că rudele sărace sunt o adevărată plagă 
şi crezi că nu-i pot suferi pentru că sunt lefteri. Nu, 
doamnă, dumneata nu mă cunoşti! Află, doamnă, că atunci 
când un şleahtic pierde totul şi ajunge sărac, de cele mai 
multe ori ajunge şi un netrebnic. Asta-i firea noastră, sau 
mai degrabă astea-s tarele noastre. Ignacy, însă, aud din 
toate părţile, e un om de treabă, deşi e sărac lipit, şi de 
aceea ţin la el. 


— Şi eu ţin la el, răspunse doamna Bronicz. Vii şi 
dumneata la logodnă? 

— C'est decide49. De-ar fi să poruncesc să mă poarte cu... 

Doamna Bronicz se întoarse transfigurată, şi la micul 
dejun nu se putu abţine să nu-şi exprime presupunerile 
născute de fantezia-i înaripată. 

— Domnul Zawitowski opină, este un om de milioane şi ţine 
foarte mult la numele său. Nu m-aş mira deloc să-l facă pe 
Ignas moştenitorul lui, cel puţin a unei părţi considerabile 
din avere, sau să-i dea în folosinţă exclusivă vreuna dintre 
moşiile din ţinutul Poznan. Da, nu m-aş mira deloc. 

Nu o contrazise nimeni, fiindcă se mai văzuseră destule 
cazuri; de aceea, după micul dejun, doamna Bronicz o 
îmbrăţişă pe Niteczka şi-i şopti la ureche: 

— A, draga mea viitoare moşiereasă!” 

Iar seara îi spuse lui Zawitowski: 

— Domnule, să nu te miri că mă amestec în treburile 
voastre, dar eu vă sunt ca şi o mamă. Acum sunt foarte 
curioasă ce fel de inel îi pregăteşti Linetei. Nu-i aşa că va fi 
ceva foarte frumos? Va veni atâta lume la logodnă! Iar, pe 
de altă parte, n-ai idee ce năzuroasă e, mititica de ea! îi 
place frumosul în cele mai mici amănunte... Şi are gust, 
oho! Şi încă ce gust! 

— Doamnă, o lămuri Zawitowski, eu aş vrea ca pietrele 
preţioase să aibă culori care să sugereze credinţa, speranţa 
şi dragostea, deoarece în ea mi-am pus credinţa, speranţa 
şi dragostea. 

— Minunată idee! Dar ai vorbit şi cu Niteczka? Ştii ce.? La 
mijloc, să fie o perlă, în semn că ea este o perlă. Acum 
simbolurile sunt la modă. Ţi-am spus oare că domnul 
Swirski, pe vremea când îi dădea lecţii, o numea La Perla? 
A, da, ţi-am spus! Dumneata nu-l cunoşti pe domnul 
Swirski? Şi el... Am aflat de la J6zio Osnowski că azi-mâine 
soseşte. Aşadar, un safir, un rubin, un smaragd, şi la mijloc o 
perlă?... Da, da şi domnul Swirski... Vii şi dumneata la 
înmormântare? 


— A cui înmormântare, doamnă? 

— A domnului Bukacki. Pentru că Jozio Osnowski mi-a spus 
că domnul Swirski îi aduce osemintele. 

— Nu l-am cunoscut, nu l-am văzut în viaţa mea. 

— Cu atât mai bine. Niteczka va prefera să nu-l cunoşti. În 
milostivirea lui, Dumnezeu poate să-l ierte, cu toate că mie 
nu mi-a fost niciodată simpatic, iar Niteczka nu putea să-l 
sufere. Dar mititica de ea va fi foarte bucuroasă din cauza 
inelului, şi când ea e bucuroasă, sunt şi eu. 

„Mititica” se bucura nu numai de inel, ci şi de viaţă în 
general. Rolul de logodnică avea din ce în ce mai mult 
farmec pentru ea. Erau nişte nopţi minunate cu lună plină, 
în timpul cărora stătea împreună cu Zawitowski pe balcon 
şi, îmbrăţişându-se, se uitau la răsfrângerile tremurătoare 
ale luminii pe frunze ori îşi pierdeau privirile în pulberea 
argintie a căii laptelui şi prin roiurile de stele. Salcâmul 
care creştea lângă balcon îşi împrăştia în văzduh aroma 
puternică şi îmbătătoare asemenea unei cădelniţe uriaşe. 
Simţurile lor păreau adormite, iar sufletele, legănate de 
linişte, prefăcute într-o lumină preacurată, se pulverizau 
parcă în adâncurile nopţii, contopindu-se în lumina blândă a 
lunii. Stând aşa mână în mână, cufundaţi aproape cu totul 
în uitarea de sine, în acalmia înconjurătoare, îşi pierdeau 
simţul unor existenţe separate şi al vieţii, trăind doar în 
subconştient impresia unei fericiri generale, a unui sursum 
corda50 universal. 

Când se trezea din această stare şi revenea la viaţa reală, 
Zawitowski înţelegea că asemenea clipe, în care inima se 
topeşte în acel panteism al iubirii şi bate în acelaşi ritm cu 
care dragostea pulsează, se leagă şi se armonizează în 
univers, constituie cea mai mare fericire pe care o poate da 
dragostea, atât de nemărginită, încât dacă ar dura mai 
mult, ar putea distruge entitatea omenească. Având, însă, 
un suflet de idealist, presupunea că în momentul în care va 
veni moartea şi va purifica monada umană, atunci aceste 
clipe vor deveni veşnicie. În acest fel îşi închipuia cerul, în 


care nimic nu dispare, totul fiind doar unit şi adecvat 
armoniei generale. 

E drept că domnişoara Lineta nu-l putea urmări în 
zborurile lui, prea înalte pentru ea, dar se simţea ameţită, 
îmbătată, şi se credea şi ea fericită. O femeie, chiar 
incapabilă să iubească un bărbat, iubeşte totuşi iubirea ca 
atare, ori cel puţin pe sine şi rolul său în ea, prin urmare, de 
cele mai multe ori trece pragul logodnei cu bucurie, fiindu-i 
recunoscătoare totodată bărbatului care-i deschide noi 
orizonturi de viaţă. Pe de altă parte, domnişoarei Lineta i se 
spusese de atâtea ori că iubeşte, încât în cele din urmă, 
ajunsese să creadă şi ea în sentimentele ei. 

Şi odată, când Zawitowski o întrebă dacă este sigură de ea 
şi de inima ei, îi oferi amândouă mâinile, ca într-o răbufnire 
de dragoste, şi-i răspunse: 

— O da; acum ştiu că iubesc. 

El îşi apăsă buzele pe degetele-i subţiri, apoi le duse la 
frunte şi la ochi; cuvintele ei îl neliniştiră totuşi şi o întrebă: 

— De ce abia acum, Niteczka? A existat oare vreo clipă 
când ai crezut că nu mă vei putea iubi? 

Domnişoara Castelli îşi înălţă ochii negri şi căzu puţin pe 
gânduri; curând, în colţurile gurii şi în gropiţele din obraji 
începu să i se adune zâmbetul. 

— Nu, rosti, dar eu sunt laşă, şi mi-a fost frică. Înţeleg 
foarte bine că dumneata trebuie să fii iubit altfel decât 
ceilalţi oameni. 

Şi începu deodată să râdă: 

— O, cu domnul Kopowski ar fi fost simple comme bonjour! 
Pe când cu dumneata!... Poate că nu ştiu eu să exprim prea 
clar ce gândesc, dar câteodată aveam impresia că e ca şi 
când te-ai căţăra pe un vârf de munte sau pe vreun turn. 
Când ajungi în vârf, se vede toată lumea, dar mai înainte 
trebuie să urci nu glumă, să trudeşti din greu, iar eu sunt 
atât de leneşă...! 

Cât era de lung şi de osos, Zawiloski se îndreptă şi spuse: 


— Dacă lenevioara mea scumpă va obosi, am s-o iau în 
braţe şi-am s-o urc fie şi până sus de tot. 

— lar eu am să mă fac mică de tot, ca să fiu mai uşoară, 
răspunse Castelka, strângându-şi braţele şi intrând în rolul 
unui copil mic. 

Zawitowski îngenunche la picioarele ei şi-i sărută tivul 
rochiei. 

Pe cerul lor mai apăreau totuşi şi norişori izolaţi, dar nu 
din vina lor. Uneori, tânărul avea senzaţia că dragostea lui 
este prea mult supravegheată, că şi doamna Bronicz şi 
doamna Osnowska verifică prea mult dacă iubeşte şi 
analizează prea mult cum iubeşte. Într-adevăr, punea 
acestea pe seama curiozităţii femeilor, în genere, pe ecoul 
pe care-l stârneşte în ele dragostea, dar ar fi preferat să 
aibă mai multă libertate, ar fi preferat să nu-l ajute să 
iubească. Îşi considera simţămintele ca pe ceva sfânt, şi-i 
era penibil să le expună unor nechemaţi, iar ele îi urmăreau 
fiecare mişcare şi fiecare cuvânt. Presupunea, de 
asemenea, că după aceea trebuie să se ţină adevărate 
întruniri la care doamna Bronicz şi doamna Osnowska îşi 
dau approbatur, şi gândul acesta îl umplea de mânie, 
întrucât aprecia că niciuna dintre ele nu este în stare nici 
măcar să înţeleagă dragostea. 

Mai era furios şi pentru că frumosul Kopowski fusese 
invitat la Przytulow, unde avea să se ducă odată cu ceilalţi, 
dar în acest caz se gândea numai la Osnowski, pe care îl 
îndrăgise cu adevărat. Motivul aparent al acestei invitaţii 
fusese portretul lui Kopowski, pe care domnişoara Lineta nu 
izbutise să-l termine. Acum, Zawitowski înţelegea foarte 
bine că se întâmplase aşa numai la îndemnul doamnei 
Aneta, care se pricepea de minune să le sugereze celorlalţi 
că dorinţele ei erau în fond ale lor. Erau momente când se 
gândea s-o roage pe domnişoara Lineta să lase portretul 
neterminat, dar ştia că astfel ar fi mâhnit-o ca artistă; pe 
deasupra, se temea să nu fie bănuit de gelozie din cauza 
unui neajutorat de felul lui Kopowski. 


SFÂRŞIT 


1 Lasciate ogni speranza, voi ch'entrate (Voi, ce intraţi, 
lăsaţi orice speranţă), inscripţie pe poarta Infernului. Dante 
Alighieri, Divina Comedie, Infernul, Cântul III (în româneşte 
de Eta Boeriu, Editura Minerva, „B. P [.”, Bucureşti, 1982). 

2 Posesor al unui titlu de nobleţe. 

3 Motiv popular cu largă răspândire în folclorul din 
Europa centrală. Drept pedeapsă pentru nelegiuirile 
făptuite, diavolii îi pregătiseră în iad tâlharului Madej un 
pat de fier, alcătuit din drugi încrucişaţi şi aşternut cu ace, 
brice şi cuțite; dedesubt ardea un foc nestins, iar deasupra 
curgeau picături de pucioasă încinsă. De aci expresia pe 
care o foloseşte şi Sienkiewicz: A sta pe patul lui Madej, cu 
sensul: nu-i vine să stea locului, se agită, se foieşte pe 
scaun. 

4 Pădurice şi loc de agrement lângă Varşovia. 

5 Otto von Bismarck (1815-1898), om de stat prusian, unul 
dintre fondatorii unităţii germane. 

6 Camillo Benso conte de Cavour (1810-1861), om de stat 
italian, fondator al revistei Il Risorgimento, apărător al 
ideilor liberale. 

7 Buda Sakia-Mtini, nume sub care este cunoscut 
Gautama, fiul şefului seminţiei Sakia. Fondatorul 
budismului, al cărui ideal era realizarea Nirvanei prin 
deplina renunțare la sine. 

8 În sensul de a fi devenit în genul poetului romantic 
englez George Gordon Byron (1788-1824), care a fostun 
temperament violent şi excentric, sumbru şi impetuos, 
dominat de pasiuni tumultuoase, de sentimentul exacerbat 
al eului. Creator al eroului romantic (denumit ulterior 


byronian). Byron a lăsat o operă animată de o rară vervă 
satirică (Childe Harold, Don Juan, Manfred). 

9 Ce poveste amuzantă! (Fr.) 

10 Pietro Vannucci, zis Perugino (1445-1523), pictor 
italian, ale cărui compoziţii, simetric echilibrate, se 
caracterizează prin delicateţea sentimentelor şi suavitatea 
coloritului. 

11 Guido di Pietro, cunoscut sub numele de Fra Angelico 
(1387-1455), celebru pictor italian, unul dintre maeştrii 
şcolii florentine. 

12 Ordin de călugăriţe catolice, înfiinţat de sf. Francois de 
Sales şi de Sf. Jeanne Francaise Fremzat de Chantal în 
Franţa în anul 1610; în Polonia se instituie în 1654. 

13 Ce face Dumnezeu, omul nu poate desface (lat.). 

14 Ei! Nu sunt atât de prost! (fr.) 

15 Robit pământului (lat.). 

16 Tragedie de Juliusz Stowacki (1309-1849), unul dintre 
marii poeţi romantici polonezi; 

17 Precum o ofrandă (fr.) 

18 Monsenior, titlu onorific dat unor persoane din clerul 
catolic. 

19 Duh al râurilor, apelor, pădurilor şi câmpiilor în 
mitologia slavă, care, întrupat în fată frumoasă, atrage 
tinerii în apă şi-i îneacă 

20 Sf. Pavel din afara Zidului (adică din afara oraşului) 
(ît.). 

21 Un ban pentru o sărmană (îit.). 

22 Ordin de călugări catolici; cisterşi reformaţi. 

23 Michelangelo Buonarroti (1475-1564), pictor, sculptor, 
arhitect şi poet italian, personalitate de excepţie a 
Renaşterii italiene. 

24 Per me şi vâ nella citta dolente (Prin minte treci spre 
locul de durere), primul vers din Cântul III, Infernul, Divina 
Comedie de Dante Alighieri, începutul inscripţiei de pe 
poarta Infernului (în româneşte de Eta Boeriu, Editura 
Minerva, colecţia „B. P 1.”, Bucureşti, 1982). 


25 Sclav dansator, saltimbanc (lat.). 

26 Niccolo Machiavelli (1469-1527), om politic, scriitor şi 
istoric renascentist italian, spirit incisiv, sarcastic şi 
diplomat abil. 

27 Piesă muzicală de Felix Mendelssohn-Bartholdy (1809- 
1847), compusă, la origine, pentru pian şi orchestră, 
varianta pentru violoncel fiind o transcripție. Face parte din 
Miniaturile intitulate Cântece fără cuvinte. 

28 Corect, Rurik (m. 879), conducător al varegilor şi 
întemeietor al principatului Novgorod. 

29 Beatrice Portinari, iubita cântată şi divinizată de Dante 
Alighieri în sonetele şi canţonetele sale, călăuza poetului în 
Divina Comedie (Paradisul). 

30 Femeia slăvită de Francesco Petrarca în Cantonierul 
său. 

31 Vittoria Colonna, marchiză de Pescara (1492-1547), 
poetă căreia Michelangelo Buonarroti i-a păstrat o strânsă 
prietenie spirituală şi care i-a inspirat sonetele şi 
madrigalele strânse în „ciclul Vittoria Colonna”. 

32 Localitate la vechea barieră a Parisului, anexată 
oraşului în 1860. 

33 Fornarina (Margherita Luti), fiică unui brutar din 
Roma, care a pozat lui Rafael. 

34 Din adâncuri (lat.). 

35 Personaj din teatrul de marionete. 

36 De prost-gust (fr.). 

37 Confuzie între neîntrecutul cântăreţ din liră, Orfeu, şi 
zeul somnului - Morfeu; personaje din mitologia greacă. 

38 În limba polonă, sledz = scrumbie. 

39 Keops (cca 2600 î.e.n.), faraon al Egiptului din dinastia, 
a IV-a; a ridicat la Gizeh cea mai înaltă dintre piramide, 
considerată una dintre cele şapte minuni ale lumii. 

40 Referire la Don Alfonso al Spaniei (1857 - 1885), fiul 
Isabelei a II-a, care abdică în favoarea fiului ei în 1870, 
când acesta devine rege al Spaniei. 

41 Helmuth von Moltke (1800-1891), mareşal prusian. 


42 Bâlciul deşertăciunilor (engl.). 

43 Regina se amuză (fr.). 

44 Desigur, desigur - e vărul meu (fr.) 

45 Personaj din Odiseea lui Homer; cel mai frumos dintre 
curtezanii Penelopei. 

46 În lb. Polonă niteczka = firicel. 

47 Jozef Ignacy Kraszewski (1812-1887), scriitor polonez 
de factură romantică; foarte productiv. 

48 Confucius (551-479. Î.e.n.), filosof chinez celebru. 

49 Hotărât (fr.). 

50 Sus inimile (lat.).